Dean Koontz — [Moonlight Bay] 02 Traieste noaptea

TRĂIEȘTE 


ANT 7g D A PIE À 
NOAPTEA 


DEAN KOONTZ 


TRĂIEȘTE NOAPTEA 


Original: Seize the Night (1999) 


Traducere din limba engleză: 
LIVIU RADU 


virtual-project.eu 


PENTRU ÎNCEPUT 


Mă numesc Christopher Snow. Textul următor face parte din 
jurnalul meu. Dacă îl citești, probabil că sunt mort. Dacă nu sunt 
mort, atunci, din cauza acestei relatări, sunt - sau voi fi în 
curând - unul dintre cei mai celebri oameni de pe planetă. Dacă 
n-o va citi nimeni, asta va fi pentru că lumea, așa cum o 
cunoaștem, a încetat să existe și civilizația omenească a 
dispărut pentru totdeauna. Nu-s mai orgolios decât alţi oameni 
și, în locul recunoștinței universale, prefer tihna anonimatului. 
Dar, dacă aș avea de ales între Armagedon și faimă, aș prefera 
să fiu faimos. 


„Prietenia este prețioasă nu numai în 
partea umbrită, ci și în cea însorită a 
vieţii. Și, mulțumită sorții binevoitoare, 
cea mai mare parte a vieţii este 
însorită”. 


Thomas Jefferson 


PRIMA PARTE 


BĂIEȚII DISPĂRUȚI 
1. 


Oriunde altundeva, noaptea cade. Dar în Moonlight Bay se 
furișează ca o șoaptă, ca un val blând, de culoarea safirului, ce 
mângâie o plajă. In zori, când noaptea se retrage peste Pacific, 
către Asia îndepărtată, nu-i vine să plece și lasă în urmă bălți 
negre, adânci, în alei, sub mașinile parcate, în tuburile de drenaj 
și sub umbrarele de frunze ale copacilor străvechi. 

Dacă ar fi să dăm crezare folclorului tibetan, un sanctuar 
secret din munţii sfinți Himalaya este casa tuturor vânturilor, 
locul în care s-au născut fiecare briză și furtună din lume. Dar 
dacă și noaptea are o casă a ei, atunci locul acela se află în 
orașul nostru. 

In 11 aprilie, în timp ce noaptea trecea prin Moonlight Bay în 
drumul ei spre apus, a luat cu ea un băiat de cinci ani, pe nume 
Jimmy Wing. 

Către miezul nopţii, mergeam cu bicicleta pe străzile 
cartierului rezidenţial din apropierea colegiului Ashdon, unde 
fuseseră profesori părinţii mei înainte de a fi uciși. Mai devreme 
mă dusesem pe plajă. Dar, pentru că nu bătea vântul, valurile 
erau slabe și nu merita să te dezbraci și să lansezi o planșă de 
surf. Orson, o corcitură de labrador negru, alerga lângă mine. 

Nici eu, nici faţă-păroasă nu căutam aventuri, ieșiserăm doar 
la aer curat, să ne dezmorţim un pic. De cele mai multe ori, 
noaptea, ne bântuia pe amândoi o neliniște a sufletului. 

Oricum, doar un nebun sau un tâmpit ar fi căutat aventuri în 
pitorescul Moonlight Bay, care este, simultan, cea mai liniștită și 
cea mai periculoasă comunitate de pe planetă. Aici, dacă stai 
suficient de mult într-un loc, dau peste tine aventuri cât să-ți 
ajungă toată viaţă. 

Lilly Wing locuia pe o stradă pe care o umbreau și o aromau 
pini. Din cauză că nu existau becuri pe stâlpi, trunchiurile și 


ramurile  contorsionate erau negre precum cărbunele, cu 
excepţia locurilor în care razele lunii străbăteau prin frunziș și 
argintau scoarța aspră. 

Mi-am dat seama de prezenţa ei când am văzut raze de 
lanternă agitându-se printre trunchiurile pinilor. O pendulare 
grăbită de lumină se arcuia pe caldarâm în fața mea, iar umbra 
copacilor sărea. Femeia își striga fiul pe nume. Incerca să 
răcnească, dar gâfâia, iar frisonul produs de panică transforma 
„Jimmy” într-un cuvânt din șase silabe. 

Pentru că nici în faţă, nici în urma noastră nu era strop de 
trafic, eu și Orson mergeam pe mijlocul caldarâmului. Eram regii 
șoselelor. Am luat curba. 

În timp ce Lilly se grăbi să treacă printre doi pini și să ajungă 
în stradă, am întrebat-o: 

— Care-i necazul, Bursucule? 

De doisprezece ani, de pe când aveam șaisprezece ani, 
foloseam pentru ea această poreclă plină de afecţiune. Pe 
atunci ea se numea Lilly Travis, ne iubeam și credeam că ne era 
destinat să fim împreună. Pe lista lungă a pasiunilor comune și a 
lucrurilor care ne entuziasmau se afla Vântul prin sălcii, de 
Kenneth Grahame, în care înțeleptul și curajosul bursuc era 
apărătorul tuturor animalelor bune din Pădurea Sălbatică. „Orice 
prieten a/ meu va merge pe unde vrea în ţara asta sau voi avea 
eu grijă!” îi făgăduise bursucul sobolului. La fel, cei care mă 
evitau din pricina bolii mele rare, cei care îmi ziceau vampir 
fiindcă, din cauza unei boli ereditare, nu puteam suporta decât 
lumina foarte slabă, adolescenţii psihopaţi care complotau să 
mă tortureze cu pumnii și lanternele, cei care mă bârfeau cu 
răutate, de parcă eu aș fi ales să mă nasc cu xeroderma 
pigmentosum - toţi ăștia aveau de-a face cu Lilly, care se 
înroșea la faţă și se înfuria la orice manifestare de intoleranță. 
Eu învăţasem de mic să lupt, silit de împrejurări, iar pe vremea 
când o cunoscusem pe Lilly aveam încredere în abilitatea mea 
de a mă apăra. Cu toate acestea, ea insista să-mi vină în ajutor, 
la fel de aprig precum luptase nobilul bursuc, cu ghearele și cu 
bâta, pentru prietenul său, sobolul. 

E zveltă și puternică. Are doar un metru și cincizeci și cinci de 
centimetri, dar pare să privească de sus orice adversar. E 
formidabilă, neînfricată și aprigă, tot așa cum e și graţioasă și 
bună la suflet. 


Dar în noaptea aceea, graţia ei obișnuită dispăruse, iar 
spaima îi chinuise trupul. Când am vorbit, s-a întors spre mine, 
iar ea, în blugi și cu un tricou din flanelă, părea o sperietoare 
zbârlită, animată prin magie, zăpăcită și speriată că a prins 
viaţă, și care se zbătea pe crucea de care atârna. 

Raza lanternei îmi scălda faţa, dar Lilly o coborî imediat spre 
sol, de îndată ce-și dădu seama că eram eu. 

— Chris. Oh, Doamne! 

— Care-i necazul? am întrebat eu din nou și am coborât de pe 
bicicletă. 

— Jimmy a dispărut! 

— A fugit de acasă? 

— Nu, răspunse ea și se întoarse, apoi fugi spre casă. Vino și 
uită-te! 

Proprietatea lui Lilly e înconjurată de un gard alb, din 
scânduri, pe care l-a ridicat singură. Intrarea e flancată nu de 
stâlpi, ci de bougainvillea, pe care le tunsese în formă de copaci 
și le întinsese într-un baldachin. Bungalow-ul ei modest, tip Cape 
Code, se află la capătul unei alei, care are în pavaj un model 
complicat din cărămizi, pe care îl concepuse și-l realizase 
singură, după ce învățase zidăria din cărți. 

Ușa din față era deschisă. În spatele ei se zăreau camere 
pline de-o lumină ucigătoare. 

În loc să ne invite înăuntru pe mine și pe Orson, Lilly ne 
conduse de pe alee pe peluză. In noaptea liniștită, zăngănitul 
roților bicicletei, pe care o împingeam prin iarba tunsă scurt, era 
zgomotul cel mai puternic. Ne-am dus în partea de nord a casei. 

O fereastră de la baie fusese deschisă. Ilnăuntru lucea o 
singură lampă, iar zidurile erau dungate de lumină de culoarea 
ambrei și de umbre de culoarea mierii cafenii, lăsate de pânza 
pliată a perdelei. În stânga patului, pe un raft pentru cărți, se 
aflau jucării ce reprezentau eroi din Star Wars. In timp ce aerul 
rece sugea căldură din casă, un capăt al perdelei atârna albă 
peste pervaz, zbătându-se ca un spirit tulburat care nu voia să 
părăsească lumea asta pentru cealaltă. 

— Am crezut că fereastra era încuiată, dar nu era, spuse 
agitată Lilly. Cineva a deschis-o, un ticălos care l-a luat pe 
Jimmy. 

— Poate că nu-i chiar atât de gravă situaţia... 

— Un ticălos bolnav, insistă ea. 


Raza lanternei tremura, iar Lilly se străduia să-și stăpânească 
mâna, în timp ce îndrepta raza către răzorul de lângă casă. 

— N-am bani, zise ea. 

— Bani? 

— Să plătesc răscumpărarea. Nu-s bogată. Deci nimeni nu l-ar 
fi răpit pe Jimmy pentru răscumpărare. E vorba de ceva mai 
grav de atât. 

Niște coada-cocoșului, încărcate cu stropi pufoși de flori albe, 
care luceau ca gheața, fuseseră călcate de intrus. Amprente de 
tălpi rămăseseră imprimate în frunzele zdrobite și în solul 
moale. Nu erau urmele unui copil care fugise, ci ale unui adult 
încălțat cu pantofi pentru sport, cu o călcătură apăsată. 
judecând după adâncimea amprentei, răpitorul era o persoană 
solidă, probabil un bărbat. 

Am observat că Lilly umbla desculţă. 

— Nu puteam să dorm. Mă uitam la televizor, la o emisiune 
stupidă, zise ea, cu o nuanţă de autoflagelare, de parcă ar fi 
trebuit să anticipeze răpirea și ar fi trebuit să stea de pază lângă 
patul lui Jimmy. 

Orson se împinse între noi, să miroasă urmele de pe pământ. 

— N-am auzit nimic, spuse Lilly. Jimmy n-a strigat, dar am 
simţit... 

Frumuseţea ei obișnuită, limpede și profundă ca o reflectare a 
eternității, era acum zdruncinată de groază, sfâșiată de lamele 
ascuţite ale îngrijorării ce se apropia de durere. Se stăpânea 
doar datorită unei speranțe disperate. Abia mai suportam s-o 
văd copleșită de-o asemenea suferință. 

— Totul o să fie bine, am zis, fiindu-mi rușine că spun o 
asemenea minciună. 

— Am anunțat poliţia, zise ea. Trebuie să apară. 

Experienţa personală mă învățase să n-am încredere în 
autorităţile din Moonlight Bay. Sunt corupte. lar corupţia nu-i 
doar morală, nu-i o simplă chestiune de luat mită și de putere. 
Are origini mai profunde și mai neliniștitoare. 

Nu răcnea nicio sirenă în depărtare. Nu mă așteptam să aud 
vreuna. În orașul nostru atât de aparte, poliţia răspunde la 
apeluri cu foarte multă discreţie, fără fanfară și fără girofaruri, 
pentru că scopul ei este mai degrabă de a ascunde o crimă și de 
a potoli reclamantul, nu de a-l aduce pe vinovat în fața justiţiei. 

— Jimmy are doar cinci ani, doar cinci ani, se văicări jalnic 


Lilly. Chris, dacă-i individul de care am auzit la știri? 

— La știri? 

— Criminalul în serie. Cel care... arde copii. 

— N-a acţionat în zonă. 

— Ba în toată ţara. O dată la câteva luni. Grupuri de copilași 
arși de vii. De ce n-ar acţiona și aici? 

— Pentru că nu-i el, am răspuns eu. E altcineva. 

Lilly se depărtă de fereastră și scrută curtea cu raza lanternei, 
sperând parcă să-l descopere pe fiul ei ciufulit, îmbrăcat în 
pijama, printre frunzele căzute sau printre fâșiile cârlionţate de 
scoarță care semăna cu hârtia, ce umpluseră iarba sub un șir de 
eucalipţi înalți. 

Găsind un miros îngrijorător, Orson scoase un mârâit și se 
trase de lângă răzor. Privi spre fereastră, adulmecă aerul, vâri 
din nou nasul în pământ și se îndreptă, timid, spre spatele casei. 

— A găsit ceva, am spus eu. 

— Ce? a întrebat Lilly, întorcându-se. 

— O urmă. 

Când ajunse în curtea din spate, Orson grăbi pasul. 

— Bursucule, să nu le spui că eu și Orson am fost aici. 

— Cui să nu spun? întrebă ea, cu o voce pe care spaima o 
făcuse să semene mai mult a șoaptă. 

— Poliţiei. 

— De ce? 

— O să mă întorc. O să-ţi explic. Jur că o să-l găsesc pe Jimmy. 
Jur. 

Puteam să-mi ţin primele două promisiuni. A treia era mai 
mult o dorinţă și voiam doar să-i dau un pic de speranţă, un pai 
de care să se agate. 

De fapt, în timp ce mergeam repede pe lângă bicicleta, 
încercând să ţin pasul cu câinele meu cel ciudat, credeam că 
Jimmy Wing dispăruse pentru totdeauna. Mă aşteptam să 
găsesc la capătul urmei doar cadavrul copilului și, cu un pic de 
noroc, pe cel care-l ucisese. 


2. 


Când am ajuns în spatele casei lui Lilly, nu l-am mai văzut pe 


Orson. Era atât de negru, încât lumina lunii nu putea să-l scoată 
la iveală. 

Din dreapta se auzi un hămăit ușor, apoi altul. M-am luat 
după chemare. 

La capătul curţii era un garaj în care se putea intra doar de pe 
alee. Un pavaj din cărămidă ducea, pe lângă garaj, către o 
poartă din lemn, unde l-am văzut pe Orson, ridicat pe labele din 
spate, trăgând cu labele din faţă de zăvor. 

Adevărul este că acest câine e mult mai deștept decât potăile 
obișnuite. Uneori am impresia că-i mult mai deștept decât mine. 

Dacă n-aș avea avantajul mâinilor, sunt sigur că aș mânca 
dintr-o strachină, pe podea. lar el ar sta într-un fotoliu comod, 
cu telecomanda televizorului la îndemână. 

Demonstrându-mi superioritatea, am tras zăvorul și am 
deschis poarta, care a scârţâit. 

O serie de garaje, magazii și garduri se întindeau pe-o parte a 
aleii. Pe cealaltă parte, dealul face loc unei cărărui prăfuite, care 
duce spre un șir de eucalipţi masivi și către o bordură năpădită 
de buruieni, care coboară spre o râpă. 

Casa lui Lilly se află la marginea orașului. Nu locuiește nimeni 
în canionul din spatele clădirii ei. Bălăriile și tufărișurile de pe 
pantă oferă adăpost șoimilor, coioţilor, iepurilor, veveriţelor, 
șoarecilor-de-câmp și șerpilor. 

Lăsându-se condus de nasul său extraordinar, Orson cercetă 
grăbit bordura de la marginea râpei, mergând mai întâi spre 
nord, apoi spre sud, șușotind și bombănind de unul singur. 

Am stat deoparte, între doi copaci, privind în bezna pe care 
doar luna plină ar fi putut s-o împrăștie. Nu se vedea nicio rază 
de lanternă în râpă. Dacă Jimmy fusese dus într-acolo, cel care-l 
răpise vedea neobișnuit de bine pe întuneric. 

Cu un hămăit, câinele abandonă brusc căutarea de-a lungul 
canionului și se întoarse în centrul aleii. Mergea în cerc, 
învârtindu-se în jurul cozii, dar ţinea capul sus și adulmeca 
ațâţat urma. Pentru el, aerul era încărcat de arome. Orice câine 
are simţul mirosului de mii de ori mai puternic decât al meu sau 
al dumneavoastră. 

Eu detectam doar duhoarea de medicament a eucalipţilor. 
Dar, condus de alt miros, atras ca o bucată de fier de către un 
magnet, Orson alergă spre partea de nord a aleii. 

Poate că Jimmy Wing trăia încă... 


De felul meu, cred în minuni. De ce n-aș crede și în aceasta? 

M-am urcat pe bicicletă și am pedalat după câine. Era iute și 
sigur pe sine, așa că a trebuit să trag din greu ca să mă ţin după 
el. 

Am parcurs cvartal după cvartal, întâlnind doar câteva lumini 
de siguranţă, în spatele locuinţelor. Din obișnuință, m-am ferit 
de peticele de lumină, mergând pe partea întunecată a aleii, 
deși aș fi putut să navighez prin fiecare zonă luminată în mai 
puţin de o secundă, fără să-mi risc sănătatea. 

Xeroderma pigmentosum - XP pentru cei cărora li se încurcă 
limba - e o anomalie genetică, pe care-o împart cu cei o mie de 
alți americani, membri ai acestui club exclusivist. Unul la 250 
000 de cetăţeni. XP mă face să fiu foarte vulnerabil la cancerul 
pielii sau al ochilor, produs de orice tip de radiaţii ultraviolete. 
Raze de soare. Becuri incandescente sau fluorescente. Figura 
idioată, lucitoare a ecranului televizorului. 

Dacă aș îndrăzni să petrec doar o jumătate de oră în bătaia 
soarelui de vară, aș avea arsuri puternice. Dar o singură ședință 
de plajă nu m-ar ucide. Adevărata oroare a XP-ului este că orice 
expunere minoră la radiaţii ultraviolete îmi scurtează viața din 
cauză că efectul este cumulativ. Ani de imperceptibile răniri se 
acumulează, până se manifestă ca leziuni vizibile, maligne. Şase 
sute de minute de expunere, împrăștiate în cursul unui an, vor 
avea același efect ca zece ore de plajă în fierbintele iulie. 
Luminozitatea lămpilor de pe stradă e mai puţin periculoasă 
decât ferocitatea soarelui, dar nu e complet lipsită de pericol. 

Nimic nu e. 

Dumneavoastră, cei cu gene care funcţionează normal, puteţi 
să vă vindecaţi rănile de pe piele și de la ochi, pe care le 
căpătaţi zilnic, fără să vă daţi seama. Trupul dumneavoastră, 
spre deosebire de al meu, produce fără încetare enzime care 
cârpesc segmentele distruse ale fâșiilor de nucleotide din 
celulele dumneavoastră, înlocuindu-le cu ADN neafectat. Eu 
trebuie să trăiesc în umbră, în timp ce dumneavoastră trăiţi sub 
minunatul cer albastru. Insă nu vă urăsc. Nu vă urăsc pentru 
libertatea de care vă bucuraţi. Dar vă invidiez. 

Nu vă urăsc pentru că, la urma urmei, sunteţi tot oameni și 
aveţi și voi limitele voastre. Poate sunteţi lipsiţi de grație, lenți 
în gândire sau prea deștepţi ca să vă fie bine, poate sunteţi surzi 
sau muţi, orbi sau, poate, prin fire, sunteţi înclinați spre 


disperare, spre autodispreţuire sau neobișnuit de îngroziţi de 
moarte... Fiecare ne purtăm crucea... Pe de altă parte, dacă 
arătaţi mai bine și sunteţi mai deștepţi decât mine, 
binecuvântațţi cu cinci simţuri ascuţite, sunteţi mai optimişti 
decât mine, cu o părere bună despre sine, și dacă împărtășiţi 
refuzul meu de a vă lăsa umiliţi de Cea-cu-Coasa... ei bine, 
atunci s-ar putea să vă urăsc, dacă n-aş ști că, precum noi toți 
din această lume imperfectă, aveți un suflet ce se frământă și o 
minte chinuită de griji, de pierderi, de doruri... 

Nu sunt furios pe XP și-o consider mai degrabă o 
binecuvântare. Trecerea mea prin viaţă e unică. 

Oricum, am o relaţie aparte cu noaptea. Cunosc lumea dintre 
apus și răsărit cum n-o cunoaște nimeni, pentru că eu sunt frate 
cu bufnița, cu liliacul și cu bursucul. Mă simt ca acasă în beznă. 
lar asta poate reprezenta un avantaj mai mare decât vă 
închipuiţi. 

Sigur, niciun avantaj nu poate compensa faptul că moartea 
înainte de vârsta majoratului e un lucru obișnuit printre cei cu 
XP. Supravieţuirea îndelungată ca adult nu-i o speranţă 
rezonabilă - cel puţin nu fără dezordine neurologică progresivă, 
precum tremurul capului și al mâinilor, pierderea auzului, 
bâlbâială, chiar afectarea intelectului. 

Până acum, i-am dat Morţii peste nasul ei rece, fără să păţesc 
nimic. Și fără să mă pricopsesc cu infirmităţile fizice pe care mi 
le prezisese de mult medicul. 

Am douăzeci și opt de ani. 

Dacă vă spun că trăiesc pe timp luat cu împrumut, asta nu-i 
doar un clișeu, ci o declaraţie. Intreaga mea viaţă a fost o 
activitate ipotecată. 

Însă la fel e și a voastră. Sfârșitul ne așteaptă pe toţi. Sigur, o 
să-mi primesc anunţul înaintea voastră, dar și al vostru a fost 
expediat deja... 

Dar, până va sosi poștașul, fiți fericiţi. Nu există alt răspuns 
rațional decât fericirea. Disperarea e o pierdere prostească de 
timp preţios. 

Însă acum, aici, în noaptea rece de primăvară, după ora 
vrăjilor, dar cu mult înainte de zori, alergând după câinele meu 
detectiv, crezând în miracolul supraviețuirii lui Jimmy Wing, 
mergeam cu bicicleta pe alei și străzi pustii, printr-un parc în 
care Orson nu se opri să miroasă vreun copac, pe lângă școală, 


pe străzile din josul orașului... Câinele mă conduse până la râul 
Santa Rosita, care desparte în două orașul, de la dealuri până-n 
golf. 

În această parte a Californiei, unde plouă foarte puţin, râurile 
și izvoarele sunt secate majoritatea anului. Recentul sezon 
ploios nu fusese mai umed ca de obicei, iar albia râului era 
complet goală: o suprafaţă întinsă de nămol prăfos, alb și ușor 
lucios în lumina lunii. Nămol neted ca un cearșaf, cu excepţia 
unor pete negre de la algele aduse de apă - ca niște vagabonzi 
dormind, cu membrele răsucite de coșmar... 

De fapt, deși e lat de vreo douăzeci de metri, Santa Rosita 
pare prea puţin un râu adevărat și seamănă mai mult cu un 
canal de drenaj făcut de mâna omului. Ca urmare a unui proiect 
federal complicat, de control al inundaţiilor care apar subit din 
munți și umplu râpele din spatele orașului, malurile râului au 
fost înălțate și stabilizate cu plăci din ciment, de la un capăt la 
celălalt al orașului. 

Orson fugi pe stradă, apoi pe o fâșie stearpă de teren, către 
mal. 

L-am urmat și am văzut două tipuri de pancarte, care alternau 
între ele pe toată lungimea cursului apei. Prima anunţa că 
accesul publicului la râu este interzis și că persoanele care vor 
încălca dispoziţiile vor fi aspru pedepsite. A doua, adresată 
acelor cetăţeni fără respect faţă de lege, care n-ar fi luat în 
seamă prima pancartă, avertiza că apa, la nivel înalt, în timpul 
unei furtuni în munţi, poate avea un curent atât de iute și de 
puternic, încât oricine s-ar aventura în albia râului s-ar îneca. 

În ciuda avertismentelor, a vârtejurilor evidente ale curentului 
înșelător și a istoriei tragice, bine cunoscute, a Santei Rosita, o 
dată la câţiva ani, câte un căutător de emoţii, cu o barcă sau un 
caiac manufacturizat - sau chiar doar cu o pereche de schiuri de 
apă - își găsește moartea. Nu cu mult timp în urmă, într-o 
singură iarnă s-au înecat trei oameni. 

Oamenii își apără cu vigoare dreptul de a fi tâmpiţi. 

Orson rămase pe mal, cu capul păros ridicat, privind către est, 
spre Autostrada Coastei Pacificului și către munţii îngrămădiţi 
dincolo de ea. Era încordat și scotea un mârâit subţire. 

În noaptea aceea nu se mișca nimic de-a lungul canalului 
luminat de lună, nici măcar apa. Briza dinspre Pacific nu era 
suficient de puternică pentru a ridica vreun fir de praf din mâl. 


_ M-am uitat la ecranul fosforescent al ceasului de mână. 
ingrijorat că fiecare minut putea fi ultimul din viaţa lui Jimmy 
Wing - dacă mai trăia -, l-am înghiontit pe Orson: 

— Ce s-a întâmplat? 

Nu se sinchisi de întrebarea mea. Ciuli urechile, adulmecă, 
aproape cu gingășie, noaptea calmă și păru transfigurat de cine 
știe ce emanaţii ale vreunui vânat aflat undeva, departe, în 
susul râului arid. 

De obicei, sunt în armonie cu starea de spirit a lui Orson. Deși 
posed un nas obișnuit și simțuri omenești ca ale tuturor - cu 
toate că am o garderobă și un cont în bancă superioare multora 
-, aproape că pot să detectez acele emanaţii. Eu și Orson 
suntem mai apropiaţi decât un om și câinele lui. Eu nu sunt 
stăpânul lui. Sunt prietenul, fratele lui. 

Când am spus mai devreme că sunt fratele bufniței, liliacului 
și bursucului, vorbeam metaforic. Când spun că sunt fratele 
acestui câine, vreau să acceptaţi spusele mele aproape ad 
litteram. 

Privind albia râului, care se căţăra și se strecura printre culmi, 
am întrebat: 

— Ce te-a speriat? 

Orson mă privi. In ochii lui de abanos pluteau reflectări 
gemene ale lunii. La început am crezut că-i imaginea mea, dar 
apoi mi-am dat seama că nu am faţa nici atât de rotundă, nici 
atât de misterioasă. 

Și nici atât de palidă. Nu-s albinos. Am pielea pigmentată, 
chiar sunt smead, cu toate că soarele mă atinge rareori. 

Orson mârâi și nu trebuia să cunoști limba clinilor ca să-l 
înţelegi. Tocmai îmi spusese că se simţise insultat de sugestia 
mea că putea să se sperie de ceva. 

Într-adevăr, Orson e mai curajos decât cei din specia lui. ÎI 
cunosc de mai bine de doi ani și jumătate, de când era micuţ, și 
nu l-am văzut speriindu-se decât de o singură chestie: de 
maimuțe. 

— Maimute? am întrebat eu, iar el a pufăit, ceea ce însemna 
nu. 

Nu erau maimuțe, de data asta. 

Nu încă. 

Orson alergă spre o rampă de acces largă, din beton, care 
cobora de-a lungul zidului malului îndiguit, către Santa Rosita. În 


iunie sau iulie, camioanele și excavatoarele foloseau drumul, 
când echipele de întreţinere înlăturau sedimentele și resturile 
acumulate în albie în decursul anului, refăcând adâncimea râului 
în albia secată, înainte să înceapă următorul sezon ploios. 

M-am luat după câine jos. Pe panta din ciment, silueta lui 
neagră părea a fi din piatră solidă, chiar dacă se mișca spre est, 
ca un spirit legat de casă ce traversa un Styx fără apă... 

Din cauză că ultima dată plouase în urmă cu trei săptămâni, 
fundul canalului nu era uscat. Dar noroiul era suficient de tare 
ca să pot merge fără probleme cu bicicleta. 

Din câte puteam să văd la lumina sidefie a lunii, bicicleta lăsa 
urme abia vizibile în noroiul tare, dar pe acolo trecuse mai 
devreme un vehicul mai greu, ce lăsase urme clare. judecând 
după adâncimea și lăţimea lor, era vorba de anvelope de 
camionetă, de camion ușor sau de dubă specială. 

Flancat de pereții de beton, înalți de șapte metri, nu zăream 
nimic din orașul din jurul nostru. Vedeam doar liniile 
îndepărtate, colţuroase ale caselor de pe colinele cele mai 
înalte, ascunse sub copaci sau parţial scoase în evidenţă de 
becurile de pe stradă. In timp ce urcam pe cursul apei, imaginea 
orașului de deasupra noastră dispăru în spatele malului îndiguit, 
de parcă noaptea ar fi fost un solvent puternic, în care se 
dizolvau clădirile și locuitorii din Moonlight Bay. 

La intervale neregulate, în pereţii malului se iveau tuburi de 
drenaj, unele cu un diametru mai mic de un metru, altele atât 
de largi că ar fi putut să circule prin ele un camion. Urmele de 
anvelope treceau pe lângă toţi acești afluenţi și continuau să 
urce, clare ca un text imprimat pe o foaie de hârtie, cu excepţia 
locului în care ocoleau vreun lemn adus de ape. 

În vreme ce atenţia lui Orson rămăsese focalizată în faţă, am 
privit tuburile cu suspiciune. În timpul unei ruperi de nori, 
torenţii năvăleau prin ele, torenţi adunați de pe străzi sau din 
drenajul natural de pe culmile verzi din est, de deasupra 
orașului. Acum, pe vreme frumoasă, tuburile acelea erau 
tărâmul subteran al unei lumi secrete, în care puteai întâlni 
călători extrem de ciudaţi. Mă aşteptam ca din vreo ţeavă să se 
repeadă cineva la mine. 

Recunosc că am o imaginaţie suficient de bogată ca să-mi 
afecteze buna judecată. Deseori mi-a creat necazuri, dar de 
multe ori mi-a salvat viața. Pe de altă parte, hoinărisem prin 


ţevile acelea de drenaj, îndeajuns de mari ca să permită accesul 
unui om de talia mea, și întâlnisem câteva chestii deosebite. 
Ciudăţenii și enigme. Imagini capabile să vâre groaza chiar și în 
indivizii lipsiţi total de imaginaţie. 

De vreme ce soarele răsare inevitabil în fiecare zi, viaţa mea 
de noapte trebuie să se desfășoare în limitele orașului, ca să fiu 
sigur că sunt în apropiere de siguranţa oferită de camerele 
întunecoase ale casei mele, atunci când se ivesc zorile. Luând în 
consideraţie faptul că în comunitatea noastră trăiesc vreo 
douăsprezece mii de oameni, la care se adaugă vreo trei mii de 
studenţi ai colegiului Ashdon, există o tablă suficient de întinsă 
pentru jocul vieţii. N-aș zice că-i doar un târgușor. Cu toate 
acestea, pe când aveam șaisprezece ani, cunoșteam fiecare 
palmă din Moonlight Bay. Mai bine decât mă cunosc pe mine. Ca 
urmare, ca să scap de plictiseală, căutam fără încetare noi 
perspective ale feliei de lume de care sunt legat, din cauza XP- 
ului. Pentru un timp, fusesem intrigat de peisajul subteran și 
colindam prin ţevile de scurgere a torenţilor, de parcă aș fi fost 
fantoma care bântuia tărâmul de sub Opera din Paris, chiar dacă 
nu aveam pelerina, jobenul, cicatricele și nebunia respectivului 
personaj.. 

Dar acum preferam să rămân la suprafaţă. Ca orice făptură 
născută în lumea asta, o să am curând parte de o reședință 
permanentă sub pământ... 

După ce am trecut de altă ţeavă de drenaj, fără să ne atace 
nimeni, Orson grăbi pasul. Urma devenise mai vizibilă. 

Pe măsură ce albia râului urcă spre est, se îngustează și este 
lată doar cu ceva mai mult de un metru când trece pe sub 
Autostrada 1. Tunelul e lung de vreo treizeci de metri și, cu 
toate că la capătul lui se zărea lumina argintie a lunii, drumul 
prin el era foarte întunecat. Se părea că nasul de nădejde al lui 
Orson nu detecta niciun pericol. Câinele nu mârâia. 

Pe de altă parte, nici nu gonise, plin de încredere, în beznă. 
Rămăsese la intrare, cu coada întinsă, cu urechile ciulite, în 
alertă. 

Ani de zile călătorisem noaptea, având cu mine puţini bani, 
pentru cumpărăturile pe care le fac uneori, o lanternă mică, 
pentru rarele momente în care întunericul e mai mult un 


1 Autorul se referă la personajul principal din Fantoma de la Operă, de Gaston Leroux. 
(n.tr.). 


dușman decât un prieten, și un telefon celular, prins la 
cingătoare. De curând, adăugasem un alt obiect la setul 
standard: un pistol, un Glock de 9 milimetri. Acesta atârna sub 
jacheta mea, într-un toc suplu, prins de umăr. Nu era nevoie să 
ating pistolul ca să știu că se afla acolo. Greutatea lui era ca o 
tumoare ce-mi crescuse pe coaste. Cu toate acestea, am vârât o 
mână sub haină și am apăsat vârful degetelor pe patul armei, 
așa cum o persoană superstiţioasă atinge un talisman. 

În afară de jacheta din piele neagră, purtam o cămașă 
neagră, blugi negri, șosete negre și un pulover negru, din 
bumbac, cu mâneci lungi. Nu port negru din cap până-n picioare 
pentru că i-aș imita pe vampiri, preoţi, asasini ninja sau 
celebrităţi de la Hollywood. În orașul ăsta, înțelepciunea îţi cere 
să fii bine înarmat, dar și să te confunzi cu umbra, să atragi 
atenţia cât mai puţin posibil. 

Lăsând Glock-ul în toc, stând încă pe bicicletă, dar cu ambele 
picioare pe pământ, am desprins lanterna de pe ghidon. 
Bicicleta mea nu are far. Am trăit atât de mulţi ani în noapte și 
în camere luminate doar de lumânări, încât ochii mei adaptaţi la 
întuneric nu mai au nevoie de ajutor. 

Raza pătrunse vreo zece metri în tunelul de ciment, care avea 
ziduri drepte, dar un tavan arcuit. Nu se vedea nimic 
ameninţător în prima parte a tunelului. 

Orson se aventură înăuntru. 

Înainte să urmez câinele, am ascultat urletul traficului de pe 
autostradă, spre nord și spre sud, în depărtare. Pentru mine, ca 
de obicei, zgomotul era, simultan, încărcat cu spaimă și cu 
melancolie. N-am condus niciodată o mașină și probabil că n-o 
voi face niciodată. Chiar dacă mi-aș proteja mâinile cu mănuși și 
fața cu o mască, farurile mașinilor ce vin fără încetare ar 
reprezenta un pericol pentru ochii mei. Pe de altă parte, n-aș 
putea să străbat o distanţă semnificativă spre nord sau sud, de- 
a lungul coastei, și să mă întorc acasă înainte de răsăritul 
soarelui. 

Savurând zgomotul traficului, am privit contrafortul solid din 
beton, în care era prins tunelul prin care trecea râul. La capătul 
pantei lungi se vedeau farurile mașinilor, dincolo de parapetul 
din oțel, ce delimita marginea autostrăzii, dar nu am reușit să 
zăresc vehiculele ce treceau. 

Ceea ce am văzut - sau am crezut că văd - cu colțul ochiului, 


a fost cineva ghemuit acolo sus, la sud de mine, o siluetă nu la 
fel de neagră ca noaptea din jur, luminată din spate de luminile 
mașinilor ce treceau. Stătea pe marginea superioară a 
contrafortului, chiar lângă balustradă, abia vizibilă, dar cu o aură 
amenințătoare, ca un gargui de pe frontonul unei catedrale. 

Când am întors capul, să mă uit mai bine, luminile unui șir de 
autoturisme și camioane făcură umbrele să sară, ca un stol de 
corbi zburând printr-o furtună plină de fulgere. Printre fantomele 
acelea fâlfâitoare alerga în jos, în diagonală, o siluetă ce părea 
mai solidă, depărtându-se de mine și de contrafort, luând-o spre 
sud, pe zăgăzuirea acoperită de iarbă. 

Într-o fracțiune de secundă, ajunse dincolo de atingerea 
stroboscopică a farurilor, se pierdu în bezna profundă și fu 
ascunsă vederii de zidurile de beton ce se ridicau șapte metri 
deasupra mea. Poate că ocolea și se întorcea pe marginea 
canalului, intenţionând să intre în albia râului prin spatele meu. 

Sau poate că nu-l interesam deloc. Cu toate că-mi place să 
cred că galaxiile se rotesc în jurul meu, nu sunt centrul 
universului. 

De fapt, poate ca silueta aceea misterioasă nici nu exista. O 
zărisem atât de puţin, încât nu puteam fi absolut sigur că fusese 
mai mult de-o iluzie. 

Am vârât din nou mâna sub haină și am atins Glock-ul. 

Orson pătrunsese atât de departe în tunelul de sub 
Autostrada 1, încât aproape că ieșise din raza lanternei. 

După ce am privit în urmă, la albia râului, și n-am văzut pe 
nimeni, am pornit pe urmele câinelui. Mergeam pe jos, 
împingând bicicleta cu mâna stângă. Nu-mi plăcea că aveam 
mâna dreaptă - mâna pentru pistol - ocupată cu lanterna. Și 
lanterna făcea să fiu mai ușor de urmărit. Și de ochit. 

Cu toate că albia râului era uscată, zidul tunelului răspândea 
un miros de umezeală, nu neapărat neplăcut, iar aerul rece 
avea - din cauza cimentului - o urmă de aromă de lămâie. 

Prin patul drumului de deasupra, prin straturile de oțel, 
ciment și pământ pătrundea zângănitul mașinilor ce treceau pe 
șosea, producând ecou în tavanul tunelului. De câteva ori, în 
ciuda zgomotului traficului, am avut impresia că aud pe cineva 
apropiindu-se în grabă. De fiecare dată m-am întors spre sunet, 
dar lanterna n-a scos la iveală decât zidul neted din beton și 
albia pustie din spatele meu. 


Urmele de camion continuau dincolo de tunel, într-o altă 
porțiune deschisă a Santei Rosita. Am stins lanterna, ușurat să 
regăsesc lumina de afară. Canalul cotea spre dreapta, spre est- 
sud-est de șosea, urcând într-un unghi mai mare decât înainte. 

Cu toate că dealurile din jur erau pline de case, ne apropiam 
de marginea orașului. 

Știam de ceva timp încotro ne îndreptăm și nu-mi surâdea 
deloc perspectiva. Dacă Orson era pe drumul cel bun și dacă 
individul care-l răpise pe Jimmy Wing condusese camionul care 
lăsase urmele acelea, atunci individul fugise cu copilul în Fort 
Wyvern, baza militară abandonată care se afla la originea 
multor probleme curente din Moonlight Bay. 

Wyvern, care are suprafaţa de 134 456 de acri - cu mult mai 
mult decât orașul nostru -, e înconjurat de un gard înalt, din 
sârmă, prins pe stâlpi de oţel, fixaţi în ciment, având deasupra 
sârmă ghimpată. Această barieră este străpunsă de râu și, când 
am cotit, am văzut un Chevrolet Suburban, de culoare închisă, 
parcat lângă gard, la capătul dârelor pe care le urmăriserăm. 

Camioneta se afla la vreo douăzeci de metri de noi, dar eram 
destul de sigur că nu era nimeni înăuntru. Cu toate acestea, 
intenționam să mă apropii cu grijă. 

Lătratul slab al lui Orson indica faptul că și el era precaut. 

Întorcându-mă spre terenul pe care-l traversaserăm, n-am 
văzut nici urmă de gurguiul târâtor, pe care-l zărisem pe partea 
de est a Autostrăzii 1. Cu toate acestea, aveam impresia că ne 
spionează cineva. 

Mi-am lăsat bicicleta jos, în spatele unei grămezi de alge 
aduse de apă. După ce mi-am prins lanterna la cingătoare, la 
spate, am scos Glock-ul din toc. E un pistol bun în acţiune, cu 
dispozitiv de siguranţă intern. Nu are nicio pârghie minusculă 
care trebuie trasă înainte de a folosi arma. 

Pistolul ăsta mi-a salvat viaţa de mai multe ori. Dar faptul că-l 
am nu mă face să mă simt în siguranţă. Nu mă simt în largul 
meu cu el. Bănuiesc că n-aş putea să-l folosesc cu sufletul 
împăcat. Greutatea și aspectul armei n-au nicio legătură cu 
aversiunea pe care o simt faţă de ea. E un pistol superb. Când 
eram doar un băiat și colindam orașul noaptea, am fost obiectul 
unor memorabile abuzuri, verbale și fizice, din partea unor 
huligani - majoritatea copii, dar și unii adulţi, care se pricepeau 
mai bine -, iar hărțuiala lor m-a făcut să învăţ să mă apăr și m-a 


convins să nu las niciodată o nedreptate fără un răspuns ferm. 
Dar experienţele acelea au generat în mine o silă față de 
violenţa ca soluție facilă. Ca să mă apăr sau ca să-i protejez pe 
cei pe care-i iubesc, pot folosi o forță ucigătoare, dacă-i nevoie, 
dar acest lucru nu-mi face plăcere. A 

Cu Orson alături, m-am apropiat de Suburban. lnăuntru nu era 
nimeni. Capota era caldă. Mașina fusese parcată doar de câteva 
minute. 

Urme de picioare porneau de la ușa șoferului și ajungeau la 
ușa pasagerului. De acolo continuau către gardul din apropiere. 
Păreau asemănătoare - dacă nu identice - celor de sub 
fereastra dormitorului lui Jimmy Wing. 

Luna ca o monedă de argint se îndrepta încet către linia 
întunecată a orizontului, dar lumina ei rămânea suficient de 
puternică pentru a putea citi numărul de înmatriculare al 
vehiculului. L-am memorat de îndată. 

Am găsit locul în care gardul fusese tăiat cu o foarfecă pentru 
sârmă. Lucrul ăsta fusese făcut cu ceva timp în urmă, înainte de 
ultima ploaie, pentru că pe nămolul netezit de apă nu se vedeau 
urme clare, așa cum ar fi trebuit să lase o asemenea activitate. 
Mai multe ţevi de drenaj leagă Moonlight Bay de Wyvern. De 
obicei, când explorez baza militară părăsită, pătrund printr-una 
dintre aceste intrări mai discrete, unde folosesc propria foarfecă 
pentru sârmă. 

Pe latura dinspre râu a gardului - ca de-a lungul întregului 
perimetru și în interiorul bazei - se afla o pancartă, scrisă cu 
litere roșii și negre, care avertiza că, deși baza fusese închisă, la 
recomandarea Comisiei de Închidere și Reconversie a Bazelor 
Apărării, ca urmare a sfârșitului Războiului Rece, totuși intrușii 
vor fi arestaţi, amendaţi și posibil vârâţi în pușcărie, pentru 
încălcarea unei liste impresionante de legi federale, atât de 
lungi încât ocupa treimea de jos a avertismentului. Tonul era 
sec, fără compromisuri, dar nu m-a mișcat. Politicienii ne-au 
promis pace, prosperitate veșnică, înţelegere și dreptate. Dacă 
își vor respecta vreodată promisiunile, poate că voi avea mai 
mult respect pentru amenințările lor. 

Aici, lângă gard, urmele răpitorului nu erau singurele semne 
lăsate pe albia râului. Lumina slabă mă împiedica să identific 
însă noile urme. 

Am riscat să folosesc lanterna. Ținând-o cu o singură mână, 


am aprins-o doar pentru o secundă sau două, suficient de mult 
ca să-mi imaginez ce se întâmplase acolo. 

Deși gaura din gard fusese făcută cu mult timp în urmă, în 
perioada de pregătire a crimei, totuși individul care răpise 
copilul nu lăsase o spărtură vizibilă. Crease un loc de trecere 
greu de observat, iar în noaptea asta fusese nevoie doar să dea 
la o parte sârmele care atârnau. Ca să aibă mâinile libere, își 
pusese jos captivul, asigurându-se că acesta nu va încerca să 
fugă, fie paralizându-l pe Jimmy prin amenințări, fie legându-l. 

Al doilea set de urme era considerabil mai mic decât primul. 
Și fără încălţăminte. Erau urmele unui copil care fusese răpit 
descult din patul său. 

Cu ochii minţii, am revăzut chipul îngrijorat al lui Lilly. Soţul ei, 
Benjamin Wing, lucrător la o companie de linii de înaltă 
tensiune, se electrocutase cu aproape trei ani în urmă, într-un 
accident de muncă. Fusese un tip solid, pe jumătate cherokee, 
cu ochii veseli, atât de plin de viaţă că părea să nu se sature 
niciodată de ea, iar moartea lui îi șocase pe toţi. Oricât de 
puternică era Lilly, ar fi fost zdrobită dacă ar fi trebuit să sufere 
această a doua și mult mai teribilă pierdere, la așa scurt timp 
după prima. 

Deși nu mai eram de mult amanți, o iubeam încă, doar ca un 
prieten. Mă rugam să fiu în stare să-i aduc fiul înapoi, zâmbitor 
și nevătămat, și să văd îngrijorarea dispărând de pe chipul ei. 

Orson  scânci îngrijorat. Tremura, dornic să continue 
urmărirea. 

După ce mi-am prins iarăși lanterna la cingătoare, m-am 
strecurat pe sub sârmă. Un zăngănit ușor de protest răsună în 
sârmele din oțel. 

— Cei curajoși vor căpăta cârnaţi! i-am promis eu. 

lar Orson țâșni prin spărtură. 


3, 


În timp ce urmam câinele în zona interzisă, capătul ascuţit al 
unei sârme mi-a agăţat șapca și mi-a tras-o de pe cap. Am luat- 
o de jos și am șters-o puţin de pantaloni, apoi am pus-o la locul 
ei. Aveam șapca aceea, bleumarin, cu cozoroc, de opt luni. O 


găsisem într-o încăpere ciudată din beton, la trei niveluri sub 
pământ, în adâncurile depozitelor abandonate din Fortul 
Wyvern. Deasupra cozorocului erau brodate cu roșu cuvintele 
„Trenul Misterului”. Nu aveam idee cui aparținuse șapca și nu 
cunoșteam înţelesul broderiei rubinii. 

Șapca nu valora prea mult, dar, dintre toate bunurile mele, 
era, într-un fel, cel mai preţios. Nu aveam nicio dovadă că există 
vreo legătură între ea și munca de cercetător a mamei mele sau 
cu vreun proiect la care lucrase ea - în Fort Wyvern sau în altă 
parte -, dar eram convins că era. Cu toate că știam o parte 
dintre teribilele secrete ale Wyvern-ului, credeam totuși că, dacă 
aș reuși să aflu înţelesul cuvintelor brodate, aș scoate la iveală 
adevăruri uimitoare. Investisem multă încredere în șapca aia. 
Când n-o purtam, o ţineam aproape, pentru că îmi amintea de 
mama și, prin urmare, mă liniștea. 

Cu excepţia zonei curățate de lângă spărtură, în gard se 
adunaseră alge, lemne și gunoaie. Albia Santei Rosita se 
întindea peste Wyvern, la fel ca în alte părţi. 

Din nou, singurele urme erau ale răpitorului de copii. Din 
acest loc luase băiatul în braţe. 

Orson alerga după urme, iar eu goneam după el. Curând, am 
ajuns la un drum de acces, care urca spre malul de nord al 
râului, iar Orson o apucă pe el fără ezitare. 

Răsuflam mai greu decât câinele când am ajuns în vârful 
digului, deși, în ani canini, faţă-păroasă era cam de vârsta mea. 

Cât de norocos eram că trăisem suficient ca să recunosc 
subtila, dar imposibil de negat scădere a puterii și a sprinteneilii 
tinereţii. La naiba cu poeții care laudă frumusețea și puritatea 
morţii de tânăr! Cu toată xerodermia pigmentosum, aș fi 
mulţumit dacă aș supraviețui ca să mă bucur de dulcea 
decrepitudine a celui de-al optzecilea an sau chiar de 
slăbiciunea delicioasă a cuiva pe al cărui tort de aniversare sunt 
aprinse o sută de lumânări. Suntem mai plini de viaţă și mai 
aproape de înţelesul existenței noastre când suntem mai 
vulnerabili, când experienţa ne-a făcut umili și ne-a vindecat de 
aroganţa care, ca o formă de surzenie, ne împiedică să auzim 
lecțiile pe care ni le dă universul. In timp ce luna își ascundea 
fața după un văl de nori, am privit în ambele direcţii, de-a lungul 
malului nordic al Santei Rosita. Jimmy și cel care-l răpise nu se 
zăreau. 


N-am văzut nici vreun gargui ghemuit mișcându-se pe albia 
râului, dedesubt, sau pe malul canalului. Oriunde ar fi fost, 
silueta de pe autostradă nu era interesată de mine. 

Fără să ezite, Orson alergă către zona unde se aflau niște 
depozite masive, la vreo cincizeci de metri de dig. Construcţiile 
acelea întunecate păreau misterioase, în ciuda scopului lor 
banal și în ciuda faptului că mă obișnuisem oarecum cu ele. 

Deși enorme, nu erau singurele depozite ale bazei și, cu toate 
că aveau dimensiunile a câtorva cvartale dintr-un oraș, ele 
reprezintă un procent insignifiant al clădirilor înconjurate de 
gard. În momentul de vârf al activităţii sale, Fort Wyvern avea 
36 400 de militari activi. Aproape treisprezece mii de oameni ca 
personal auxiliar și mai mult de patru mii de civili participau la 
activitatea bazei. Existaseră trei mii de case și bungalow-uri, 
care rămăseseră toate pustii. 

Într-o clipă, am pătruns în zona depozitelor, iar nasul lui Orson 
îl ghidă iute printr-un labirint de drumuri de serviciu, către cea 
mai mare construcție din grup. Ca multe dintre clădirile 
înconjurătoare, era dreptunghiulară, cu ziduri înalte de zece 
metri, din tablă ondulată, ce se ridicau din temelia de beton 
spre un acoperiș curbat, din metal. La un capăt se găsea o ușă 
glisantă, suficient de mare ca să permită accesul camioanelor 
de mare tonaj. Era închisă, dar alături de ea se afla alta, de 
dimensiuni mai mici, pentru oameni, care fusese lăsată 
deschisă. 

Deși până atunci fusese încrezător, când se apropie de 
intrare, Orson ezită. Încăperea de dincolo de ușă era mai 
întunecată decât drumul de acces din jurul nostru, luminat de 
stele. Câinele părea să nu aibă încredere în capacitatea nasului 
său de a detecta existența vreunui pericol în depozit, de parcă 
mirosul după care se ţinuse până în momentul acela ar fi fost 
filtrat de densitatea beznei din interiorul clădirii. 

Stând cu spatele lipit de zid, m-am strecurat, de-a lungul 
clădirii, până la ușă. M-am oprit lângă ea, cu pistolul în mână, cu 
țeava îndreptată în sus. 

Am ascultat, ţinându-mi respiraţia, tăcut ca un mort - cu 
excepţia unui chiorăit slab al stomacului meu, care continua să 
digere gustarea luată înainte de miezul nopţii: brânză, pâine cu 
ceapă și ardei mexicani. Dacă mă așteptase cineva lângă ușă, 
gata să mă atace, atunci murise între timp, pentru că era mai 


tăcut decât mine. Dar, fie că era mort sau nu, respiraţia nu-i 
puţea, ca a mea. 

Deși Orson nu era mai ușor de văzut, ca o pată de tuş pe o 
bucată de mătase neagră, l-am urmărit cum s-a oprit chiar în 
fața intrării. După o ezitare care m-a uimit, s-a îndepărtat de ușă 
și a făcut câţiva pași pe alee, către următoarea clădire. 

Și el era tăcut - nu se auzea zgomot de labe pe pavaj, niciun 
gâfâit, nici măcar un sunet al digestiei, de parcă ar fi fost doar 
fantoma unui câine. Se uită înapoi, spre drumul pe unde 
veniserăm, și atunci i se zăriseră un pic ochii, în care se 
reflectau vag stelele. Punctele albe, abia vizibile, ale dinţilor lui 
erau ca rânjetul fosforescent, neliniștitor al unei stafii. 

Nu credeam că ezitarea lui se datora spaimei de ceea ce se 
afla în faţa noastră. Dar nu mai părea sigur de locul către care 
conducea pista. 

M-am uitat la ceas. Fiecare secundă marca nu numai trecerea 
timpului, ci și scăderea șanselor de viață ale lui Jimmy Wing. 
Eram aproape sigur că nu fusese răpit pentru o răscumpărare, ci 
pentru satisfacerea unor nevoi tenebroase, care puteau include 
sălbăticii ce meritau luate în consideraţie. 

Am așteptat, străduindu-mă să-mi ţin în frâu imaginaţia. Apoi, 
când Orson se întoarse, în cele din urmă, spre ușa deschisă a 
depozitului, fără să pară foarte convins că prada noastră se afla 
înăuntru, am decis să acţionez. Norocul îi iubește pe cei curajoși. 
Sigur, același lucru îl face și moartea. 

Cu mâna stângă, am luat lanterna prinsă la spate. Am intrat 
pe ușă, ghemuindu-mă. Am trecut pragul și am privit iute spre 
stânga. De îndată ce am aprins lanterna, am rostogolit-o pe 
podea - o șiretenie simplă, poate prostească, menită să 
îndepărteze gloanțele de mine. 

Nu a bubuit niciun pistol, iar când lanterna s-a oprit, tăcerea 
din depozit era la fel de profundă ca tăcerea unei planete 
moarte, fără atmosferă. Spre surprinderea mea, când am 
încercat să respir, am reușit. 

Am ridicat lanterna. Cea mai mare parte a depozitului era, de 
fapt, o singură încăpere, atât de lungă încât raza lanternei nu 
pătrundea până la celălalt capăt. Nu reușea să străbată nici 
distanţa mai mică, în lățime, ca să lumineze celălalt zid lateral. 
După ce am scrutat semiintunericul, bezna a revenit, mai 
luxuriantă și mai profundă ca înainte. Nu zărisem niciun 


adversar la pândă. 

Mai degrabă plin de îndoială decât suspicios, Orson alergă 
prin zona luminată și, după o ezitare, păru că vrea să 
părăsească depozitul, cu un strănut. Se îndreptă spre ușă. 

Un zăngănit slab sparse tăcerea undeva, în clădire. Acustica 
făcu sunetul să răsune de-a lungul pereţilor camerei ca într-o 
peșteră, reducându-se până când calitatea inițială, metalică se 
domoli într-un bâzâit sinistru, șoptit, ca vocile unor insecte 
văratice. 

Am stins lanterna. 

În întunericul orbitor, l-am simţit pe Orson întorcându-se lângă 
mine, frecându-se de piciorul meu. 

Voiam să mă misc. 

Nu știam unde să mă duc. 

Jimmy trebuia să fie pe aproape și încă în viaţă, pentru că 
individul care-l răpise nu ajunsese la altarul unde să-și ducă la 
îndeplinire jocul ritual și să sacrifice mielul. Pe Jimmy, care era 
mic, speriat și singur. Al cărui tată era mort, la fel ca al meu. A 
cărui mamă ar fi zdrobită de durere pentru totdeauna dacă nu 
mi-aş ţine făgăduiala. 

Răbdare. E una dintre marile virtuţi, pe care Dumnezeu 
încearcă să ne înveţe s-o dobândim refuzând să se arate în 
lume. Răbdare. 

Eu și Orson am rămas nemișcaţi și vigilenţi mult timp după ce 
ecoul s-a stins. Chiar atunci când tăcerea dură suficient de mult 
ca să mă întreb dacă sunetul pe care-l auzisem avea vreo 
semnificație, răsună o voce profundă și furioasă, amortizată, ca 
zgomotul anterior. O voce. Nu o conversaţie. Un monolog. 
Cineva vorbea de unul singur, sau unui captiv mic, speriat, care 
nu îndrăznea să-i răspundă. Nu înţelegeam nimic, dar vocea era 
cavernoasă și morocănoasă, ca aceea a unui trol dintr-un basm. 

Cel care vorbea nu se îndepărta, nici nu se apropia. Era 
limpede că nu se afla în aceeași încăpere cu noi. Inainte să-mi 
dau seama din ce direcţie veneau cuvintele mormăite, trolul 
tăcu. 

Fort Wyvern fusese închis în urmă cu nouăsprezece luni, deci 
nu ajunsesem să cunosc fiecare ascunzătoare din bază, așa cum 
cunoșteam fiecare colţișor din Moonlight Bay. Până acum îmi 
limitasem explorările la zonele cele mai misterioase ale bazei, 
unde existau șanse să întâlnesc peisaje stranii și uimitoare. 


Despre acest depozit știam doar că seamănă cu celelalte: înalt 
de trei etaje și compus din patru compartimente: camera 
principală, în care ne aflam, un grup de birouri în colțul 
îndepărtat, din dreapta, o toaletă în colţul din stânga și o 
mansardă deschisă, deasupra acestor două compartimente. 
Eram sigur că nici vocea, nici zgomotul nu veniseră din 
camerele acelea. 

M-am învârtit în cerc, frustrat din cauza întunericului de 
nepătruns. Era la fel de neîndurător și de nesfârșit ca giulgiul 
negru care va cădea peste mine dacă, într-o zi, răul produs de 
lumină va planta sămânţa tumorii în ochii mei. 

Un zgomot mai puternic decât primul, un zăngănit de metal 
lovind alt metal, bubui prin clădire, provocând un ecou care 
suna ca o canonadă îndepărtată. De data asta am simţit vibrații 
în podeaua de beton, ceea ce sugera că sursa zgomotului putea 
fi sub etajul principal al depozitului. 

Sub anumite clădiri din bază se află locuri secrete, cu 
siguranţă necunoscute majorităţii soldaţilor care efectuau 
treburile obișnuite ale armatei în Wyvern. Ușile, bine ascunse, 
duceau în jos, în subterane, către cămări aflate sub ele și către 
beciuri aflate sub cămări. Multe dintre aceste constructii 
subterane erau legate de altele din bază prin scări, ascensoare 
și tunele, care ar fi fost mult mai greu de detectat înainte ca 
baza să fi fost abandonată și golită de provizii și echipament. 

Chiar dacă o parte din secretele Wyvern-ului rămăseseră la 
vedere odată cu plecarea slujitorilor săi, cele mai frumoase 
descoperiri ale mele n-ar fi fost posibile fără ajutorul înțeleptului 
meu însoțitor canin. Abilitatea lui de a simţi cel mai slab miros 
ce urca prin crăpături din camerele ascunse este la fel de 
impresionantă ca talentul său de a pluti pe o planșă pentru surf, 
deși poate că nu la fel de impresionantă ca îndemânarea cu 
care obţine o a doua bere de la prietenii săi - cum sunt eu, 
bunăoară -, care știu foarte bine că nu rezistă decât la una. 

Fără îndoială, această bază întinsă găzduiește multe instalații 
care au rămas ascunse, așteptând să fie scoase la iveală. Totuși, 
oricât de interesante fuseseră explorările mele aici, mă 
abţineam periodic de la ele. Când petreceam prea mult timp în 
ţara umbrelor de sub Fort Wyvern, atmosfera de aici devenea 
apăsătoare. Văzusem destul ca să-mi dau seama că lumea 
aceea subterană era locul unor operaţiuni clandestine de mare 


amploare, că aici fuseseră efectuate numeroase și diverse 
proiecte de cercetare finanţate dintr-un buget ilegal și că unele 
dintre aceste proiecte erau atât de ambiţioase și de stranii, încât 
sfidau posibilitatea de a fi înţelese numai pe baza câtorva dovezi 
enigmatice rămase la faţa locului. 

Dar nu înţelegerea acestui fapt mă făcea să nu mă simt în 
largul meu în lumea subterană din Wyvern. Mult mai neplăcut 
era sentimentul - ceva mai mult decât o intuiţie - că o parte din 
activităţile desfășurate aici nu fuseseră doar o prostie bine 
intenţionată înfăptuită la ordinul celor de sus, nu doar știința în 
serviciul politicii, ci ticăloșie curată. Dacă petrec mai multe nopți 
la rând în subteranele din Wyvern, sunt copleșit de convingerea 
că răutăți necunoscute au fost eliberate din crescătoria lor 
subpământeană și că unele bântuie prin locurile alea, 
așteptându-te să dai peste ele. Dar nu teama mă face să mă 
întorc la suprafaţă, ci mai degrabă un simţ al moralei și o 
sufocare spirituală - ca și cum, dacă stau prea mult pe tărâmul 
acela, m-aș alege cu o pată de neînlăturat pe suflet. 

Nu mă așteptasem ca depozitele acelea banale să fie legate 
direct cu cele învecinate, pe sub pământ. Dar în Fort Wyvern 
nimic nu-i atât de simplu pe cât pare. 

Am aprins lanterna, convins că răpitorul - dacă pe el îl 
urmăream - nu se afla la acel nivel al clădirii. 

Părea ciudat că un psihopat și-ar aduce micuța victimă aici și 
nu într-un loc mai personal și mai intim, unde să fie sigur că 
putea să-și satisfacă în liniște nevoile perverse care-l mânau. Pe 
de altă parte, Wyvern avea un aer misterios, precum 
Stonehenge, marea piramidă de la Gizeh, ruinele maya de la 
Chichen Itza. Magnetismul său de rău augur putea să atragă un 
om anormal care - după cum se întâmplă frecvent în asemenea 
cazuri - își găsește cele mai pure emoţii nu în molestarea unui 
nevinovat, ci în torturarea și uciderea brutală a acestuia. Acest 
loc straniu i se părea la fel de potrivit ca o biserică părăsită sau 
o casă veche, în ruine, de la periferia unui oraș, în care un 
nebun își ciopârţise familia cu securea, în urmă cu cincizeci de 
ani. 

Desigur, exista posibilitatea ca individul care răpise băiatul să 
nu fie nebun sau pervers, ci un om care lucra într-un mod bizar, 
dar totuși oficial, în zona Wyvern, care rămăsese, în secret, 
activă. Această bază, chiar desfiinţată, e un teren propice 


paranoiei. 

Cu Orson alături de mine, am alergat către birourile din 
partea îndepărtată a halei. 

Primul s-a dovedit a fi ceea ce mă aşteptam: un spațiu gol. 
Patru pereți goi. O gaură în tavan, în locul în care fusese fixată 
cândva lampa fluorescentă. 

In al doilea, infamul Darth Vader? zăcea pe podea. O figurină 
din plastic, înaltă de zece centimetri, colorată în negru și 
argintiu. 

Mi-am amintit colecția de jucării similare, pe care o văzusem 
pe rafturile pentru cărți din dormitorul lui Jimmy. 

Orson îl mirosi pe Vader. 

— Vino în Partea Întunecată, Luke2, am murmurat eu. 

O gaură mare, dreptunghiulară se deschidea în zidul din 
spate, de pe care o pereche de uși de ascensor fuseseră smulse 
de o echipă de recuperare a armatei. Ca o măsură improvizată 
de siguranţă, o bară de doi țoli fusese prinsă în nituri în dreptul 
deschizăturii, la înălţimea taliei. Mai multe accesorii complicate 
din oțel, care atârnau încă de perete, sugerau că, în zilele în 
care Fort Wyvern slujise apărarea naţională, ascensorul fusese 
ascuns în spatele a ceva - probabil o bibliotecă sau un dulap. 

Cabina ascensorului și a motorului dispăruseră, iar lumina 
lanternei mi-a permis să văd un puț adânc de trei etaje. Singurul 
acces era pe o scară de întreţinere, fixată de peretele puțului. 

Cel pe care-l urmăream era, probabil, prea ocupat în altă 
parte ca să zarească lumina fantomatică din cușca ascensorului. 
Raza, absorbită de cimentul cenușiu, era cu puţin mai luminoasă 
decât un nor de materie, chemat la o ședință de spiritism și 
plutind deasupra mesei în care ciocănea spiritul. 

Cu toate acestea, am stins lanterna și am vârât-o, încă o dată, 
sub cingătoare. Fără tragere de inimă, am pus pistolul în toc, 
sub haină. 

M-am lăsat într-un genunchi și am pipăit prin bezna din jur, 
care părea întinsă fie cât tot biroul depozitului, fie adâncă de 
miliarde de ani-lumină, o gaură neagră care lega universul 
nostru ciudat de altul, și mai straniu. Pentru o clipă, inima păru 
să-mi sară din piept, apoi mâna mea îl găsi pe bunul Orson și, 
mângâindu-i blana, m-am liniștit. 

Câinele își puse capul pe genunchiul meu, încurajându-mă să-l 


2 Personaj din seria de filme Star Wars. (n.tr.). 


mângâi și să-l scarpin după urechi, una fiind ciulită, cealaltă 
blegită. 

Trecuserăm împreună prin multe. Îi pierduserăm pe prea 
mulți dintre cei pe care-i iubeam. Cu aceeași emoție, ne 
îngrozea gândul că vom fi lăsaţi să înfruntăm singuri viața. li 
avem și pe prietenii noștri - Bobby Halloway, Sasha Goodall și 
pe încă vreo câţiva - și-i pretuim, dar noi doi împărtășim ceva 
care-i dincolo de cea mai profundă prietenie, o relaţie unică, 
fără de care niciunul din noi n-ar mai fi întreg. 

— Frăţioare, am șoptit eu, iar el mi-a lins mâna. Să mergem, 
am zis și nu a trebuit să-i spun că urma să coborâm. 

N-am spus însă că printre nenumăratele abilităţi ale lui Orson 
s-ar include echilibrul extraordinar necesar coborârii unei scări 
perfect verticale, cu ajutorul labelor. Are talent să găsească 
urma, un suflet mare, curaj fără limite, loialitate la fel de sigură 
ca dispariţia soarelui la apus, o capacitate fără margini de a iubi, 
un nas rece, o coadă care se agită atât de mult că ar putea 
produce mai multă electricitate decât o centrală nucleară mică 
-, dar, ca fiecare dintre noi, are limitele sale. 

Am înaintat, prin beznă, către gaura din perete. Am apucat 
orbește unul dintre accesoriile din oţel, care fixaseră biblioteca 
aceea, acum lipsă, de niște șine montate în perete. M-am 
împins, până am ajuns cu ambele picioare pe bara aflată în 
dreptul deschizăturii. M-am întins spre scară, am căutat o 
treaptă de oțel, am apucat una și am sărit de pe bară pe scara 
de serviciu. 

Recunosc că nu mă mișc chiar ca o pisică, dar acest lucru 
doar un șoarece l-ar putea aprecia. Nu vreau să sugerez că aș 
avea abilitatea paranormală de a alerga pe un covor de frunze 
uscate, fără să scot un foșnet. Taina mea e consecinţa a trei 
lucruri. Primul: profunda răbdare pe care am învăţat-o de la XP. 
Al doilea: încrederea cu care am învăţat să mă deplasez prin cea 
mai întunecată noapte. Al treilea și nu mai puţin important: 
deceniile petrecute observând animalele și păsările de noapte, 
cu care îmi împart lumea. Fiecare dintre ele e un maestru al 
tăcerii când e nevoie, și de cele mai multe ori au o disperată 
nevoie să fie așa, pentru că noaptea e regatul animalelor de 
pradă, în care fiecare vânător este vânat, la rândul lui. 

Am coborât din beznă într-o beznă distilată, dorindu-mi să nu 
am nevoie de ambele mâini pentru scară și să pot ţopăi până jos 


ca o maimuţă, agățându-mă cu mâna stângă și cu ambele 
picioare, ţinând cu dreapta pistolul pregătit. Dar, dacă aș fi fost 
maimuţă, aș fi fost prea isteţ ca să intru într-un asemenea 
bucluc. 

Înainte să ajung la primul nivel, am început să mă întreb cum 
coborâse pe scară individul pe care-l urmăream. Cum cărase 
copilul? Pe umăr, ca un pompier? Probabil că Jimmy avusese 
mâinile și picioarele legate, pentru a-l împiedica să facă vreo 
mișcare, intenţionată sau din cauza panicii, care ar fi putut să-l 
dezechilibreze pe răpitor. În acest caz, pentru că băiatul era 
mic, n-ar fi fost o povară considerabilă, dar ar fi avut tendinţa să 
alunece în spate, de fiecare dată când individul care-l răpise și- 
ar fi mutat mâna de pe o treaptă pe alta. 

Am tras concluzia că omul pe care-l urmăream era la fel de 
puternic, agil și plin de încredere în sine, pe cât era de psihopat. 
Așa că am renunţat la speranţa că vânam un bibliotecar burtos 
care, zăpăcit și ameţit de stresul de a converti inventarul din 
sistemul zecimal Dewey într-unul nou, computerizat, ajunsese 
să facă acest act nebunesc. 

Chiar și pe întuneric mi-am dat seama când am ajuns pe 
treapta din dreptul locului unde fuseseră ușile liftului. Nu pot să 
explic cum de mi-am dat seama, după cum nu pot să explic 
intriga majorităţii filmelor cu Jackie Chan, deși îmi plac filmele cu 
Jackie Chan. Poate că exista un curent de aer, un miros sau o 
rezonanță, atât de subtil încât îl percepeam doar cu ajutorul 
subconștientului. 

Nu puteam fi sigur că acesta era nivelul la care răpitorul 
dusese băiatul. Se putea să fi coborât mult mai adânc. 

Am ascultat cu atenţie, sperând să aud din nou vocea 
profundă, de trol. Sau alt sunet care să mă ghideze. Atârnam ca 
un păianjen de o pânză extrem de minuţios ţesută. Nu aveam 
intenţia să înhaţ muște și molii neatente, dar, cu cât stăteam 
mai mult timp suspendat în beznă, cu atât mai mult îmi dădeam 
seama că nu eu sunt păianjenul, că nu eu sunt cel care se 
înfruptă, ci mâncarea, și că o tarantulă mare cât o cabină de 
ascensor urca din groapa de sub mine, forfecând în tăcere din 
mandibulele-i ascuţite... 

Tatăl meu fusese profesor de poezie și, în copilărie, îmi citise 
întreaga istorie a versului, de la Homer la Dr. Seuss, de la 
Donald Justice la Ogden Nash, lucru care-l face - în parte - 


responsabil de imaginaţia mea barocă. De restul e de vină 
gustarea menţionată anterior, compusă din brânză, pâine cu 
ceapă și ardei mexicani. 

Sau de vină era atmosfera macabră din Fort Wyvern, pentru 
că acolo chiar și cel mai raţional om ar fi avut motive serioase 
să se gândească la păianjeni uriași. Imposibilul fusese cândva 
posibil, în locul ăsta. Dacă arahnida hidoasă din mintea mea se 
datora tatălui și dietei mele, atunci imaginaţia mea ar fi trebuit 
să evoce nu un simplu păianjen, ci imaginea unui Grinch? 
rânjind, căţărându-se spre mine. 

In timp ce atârnam nemișcat de scară, acel Grinch ce rânjea a 
devenit iute o imagine nespus de terifiantă, mult mai mult decât 
ar fi putut să fie vreun păianjen. Asta a durat până ce o altă 
bubuitură a răsunat prin clădire, trezindu-mă la realitate. Era 
asemănătoare cu prima, cea care mă făcuse să ajung atât de 
departe: o ușă de metal izbindu-se într-o ramă de oţel. 

Sunetul venise din unul dintre cele două niveluri de dedesubt. 

Infruntând fălcile păianjenului sau pe Grinch, am mai coborât 
un etaj, până la următoarea deschidere în tunelul ascensorului. 

Chiar când am ajuns la acest al doilea etaj subteran, am auzit 
vocea mormăitoare, mai puţin distinctă și mai puţin inteligibilă 
decât înainte. Dar nu mă îndoiam că provenea de aici, nu de la 
ultimul nivel, aflat la baza puţului. 

Am privit către vârful scării. Probabil că Orson privea în jos, 
văzând din mine la fel de mult cât vedeam eu din el, dar 
adulmecându-mi mirosul liniștitor. Liniștitor și tot mai puternic, 
pentru că transpiram, în parte din cauza oboselii și în parte din 
cauză că anticipam confruntarea iminentă. 

Ținându-mă de scară cu o mână, m-am întins către 
deschizătură, am găsit-o, am pipăit dincolo de colț și am 
descoperit un mâner din metal, care facilita trecerea de pe 
scară pe coridor. Aici nu exista nicio baricadă de siguranţă în 
faţa ușii, așa că am trecut ușor din puțul ascensorului la nivelul 
subsolului. 

Am trecut dintr-un întuneric distilat într-un întuneric mai puţin 
dens. 

Am scos Glock-ul și m-am tras de lângă deschizătura, stând 
cu spatele lipit de zid. Simţeam betonul rece, chiar și prin 
straturile izolatoare ale hainei și ale puloverului din bumbac. 


3 Personaj din filme și benzi desenate. (n.tr.). 


Mă cuprinsese o senzaţie de împlinire, o plăcere ciudată că 
reușisem să ajung până acolo fără să fiu descoperit. Dar 
aproape imediat senzaţia aceea făcu loc unui fior, când o parte 
mai raţională din mine mă întrebă ce naiba căutam eu acolo. 

Eram complet nebun de hălăduiam într-un întuneric imposibil, 
chiar în inima beznei, unde aceasta se condensase, așa cum 
fusese materia cu o clipă înainte ca Big Bangul să o împrăștie în 
univers, Și, odată ajuns acolo, unde nu exista pic de speranţă de 
lumină, puteam fi strivit până când spiritul meu înspăimântat 
era stors din mintea și carnea mea muritoare, precum sucul din 
struguri... 

Doamne, ce nevoie aveam de o bere! 

Dar nu adusesem niciuna cu mine. Și nici nu aveam de unde 
să fac rost de una. 

Am încercat să respir încet. Pe gură, ca să reduc zgomotul. 
Pentru cazul în care trolul cel rău, înarmat cu o drujbă, s-ar târî 
către mine, cu un deget noduros apăsat pe butonul de pornire. 

Eu sunt cel mai mare dușman al meu. Acest lucru, mai mult 
decât orice altă caracteristică, dovedește că sunt om. 

Aerul n-avea nici pe departe un gust atât de bun ca o Corona 
sau o Heineken rece. Avea o vagă aromă amăruie. 

Când o să mă duc rândul viitor să vânez tipi răi, o să car cu 
mine o frapieră plină cu gheață și cu șase cutii cu bere. 

Pentru un timp, m-am gândit intens la toate valurile sticloase, 
de trei metri, care mă așteptau să fac surf, la toate berile la 
gheața, la taco-uri, la Sasha, cu care făceam dragoste... până 
când sentimentul de panică oprimantă și claustrofobică s-a 
redus treptat. 

Nu m-am calmat pe deplin până n-am reușit să-mi reproduc în 
minte imaginea Sashei. Ochii ei cenușii, limpezi ca apa de 
ploaie. Părul ei ciufulit, de culoarea mahonului. Forma gurii ei, 
curbată de zâmbet. Strălucirea ei. 

Pentru că fusesem prudent, răpitorul nu avea de unde să știe 
că-s prezent, ceea ce însemna că nu avea niciun motiv să-și 
rezolve afacerea fără să folosească lanterna. Faptul că nu putea 
să vadă teroarea victimei sale îi reducea plăcerea perversă. 
Bezna absolută era o dovadă că nu se afla în imediata 
apropiere, ci în altă încăpere, închisă. 

Lipsa ţipetelor însemna că nu se atinsese de băiat. Pentru 
animalul de pradă, plăcerea de a auzi era egală cu plăcerea de a 


vedea. În strigătele victimei, el percepea o adevărată muzică... 

Dacă eu nu puteam zări nici cea mai slabă urmă a lanternei 
individului, atunci nici el nu putea s-o vadă pe a mea. Mi-am 
scos lanterna și am aprins-o. 

Eram în nișa unui lift obișnuit. În dreapta, după colţ, am găsit 
un coridor lung, lat de vreo trei metri, cu podea din plăci cenușii 
de ceramică, cu pereţi din beton, vopsiți în albastru-deschis. 
Ducea într-o singură direcție: în lungul depozitului pe care-l 
traversasem recent, la parterul clădirii. 

Nu pătrunsese prea mult praf la adâncimea aceea, unde aerul 
era liniștit și rece, ca într-o morgă. Podeaua era prea curată ca 
să se vadă pe ea urme de pași. 

Tuburile fluorescente nu fuseseră scoase din tavan. Nu 
reprezentau vreun pericol pentru mine, fiindcă niciuna dintre 
clădiri nu mai era alimentată cu curent electric. 

În alte nopţi, descoperisem că operaţiunile de recuperare se 
reduseseră la luarea unor obiecte de valoare din zone limitate 
ale bazei. Probabil că, în mijlocul lucrărilor, funcţionarii 
Departamentului Apărării deciseseră că efortul respectiv costa 
mai mult decât valoarea bunurilor salvate. 

În stânga, peretele coridorului era întreg. În dreapta, un șir de 
camere, în spatele unor uși din oţel inoxidabil, fără niciun fel de 
însemne. 

Chiar dacă nu mă puteam consulta cu isteţul meu frate canin, 
eram în stare să deduc și singur că trântitul unor asemenea uși 
provocase zăngănitul care mă făcuse să cobor acolo. Coridorul 
era atât de lung, încât lumina lanternei nu ajungea până la 
capătul lui. Nu-mi dădeam seama câte camere erau, mai puţin 
de șase sau mai multe de șaizeci, dar bănuiam că băiatul și cel 
care-l răpise se aflau în una dintre ele. 

Lanterna se încinsese în mâna mea, dar știam că nu era o 
căldură adevărată. Raza nu era intensă și nu era îndreptată spre 
mine. Țineam degetele departe de lentilele luminoase. Dar mă 
obișnuisem să evit lumina și, ţinând acest izvor de lumină, 
începusem să mă simt cam cum trebuie să se fi simţit nefericitul 
Icar când, zburând prea aproape de soare, mirosise duhoarea de 
pene arse. 

Prima ușă avea, în loc de mâner, o clanţă, iar în loc de gaură 
pentru cheie, o fantă pentru introducerea unei cartele 
magnetice. Poate că încuietorile electronice fuseseră demontate 


când baza fusese abandonată, poate că se deblocau automat, la 
întreruperea curentului electric. 

Mi-am lipit urechea de uşă. Nu se auzea niciun sunet înăuntru. 

Am apăsat încet clanța. In cel mai bun caz, mă aşteptam la un 
scârțâit, iar în cel mai rău la Corul Aleluia, din Mesia lui Haendel. 
În loc de asta, clanţa se mișcă fără zgomot, de parcă broasca ar 
fi fost instalată și unsă ieri. 

Am împins cu tot trupul ușa, ţinând Glock-ul într-o mână și 
lanterna în cealaltă. 

Camera era mare, lată de vreo treisprezece metri și lungă de 
vreo douăzeci și șapte. Puteam doar ghici dimensiunile, pentru 
că lumina lanternei mici abia străbătea spațiul acela. 

Din câte puteam să văd, nu rămăseseră mașini, mobilier sau 
materiale. Probabil că totul fusese cărat în munţii cuprinși de 
ceaţă din Transilvania, ca să reechipeze laboratorul lui Victor 
Frankenstein. 

Pe podeaua vastă, cenușie, din plăci, se aflau sute de 
schelete mici. 

Pentru o clipă, probabil din cauza coastelor ciudate, am crezut 
că erau rămășițe de păsări. Lucru care n-avea niciun sens, 
pentru că nu există specii cu pene care să prefere zborul 
subteran. În timp ce plimbam raza peste craniile ca de var și am 
fost atent atât la mărimea lor, cât și la lipsa aripilor, mi-am dat 
seama că erau schelete de șoareci. Sute de șoareci. 

Majoritatea scheletelor zăceau singure, fiecare separat de 
toate celelalte, dar acolo existau și mormane de oase, de parcă 
o mulţime de rozătoare cuprinse de halucinaţii sufocaseră o altă 
mulțime, luptându-se pentru o bucată imaginară de brânză. 

Cel mai ciudat era modelul alcătuit de craniile și oasele pe 
care le vedeam. Aceste rămășițe păreau a fi aranjate într-un fel 
bizar, nu ca și cum șoarecii ar fi pierit în diferite puncte, la 
întâmplare, ci ca și cum s-ar fi poziţionat într-o urzeală similară 
liniilor elaborate din veve/e preoţilor haitieni voodoo. 

Știu totul despre veve, pentru că prietenul meu Bobby 
Halloway se întâlnea cândva cu o surfistă uimitor de frumoasă, 
Holly Keene, care credea în voodoo. Relaţia lor n-a durat prea 
mult. 

Un veve este un model care reprezintă figura și puterea unei 
forțe astrale. Preotul voodoo pregătește cinci vase mari din 
cupru, fiecare conţinând o substanţă diferită: făină, mălai, 


pulbere de cărămidă roșie, cărbune pisat și praf de rădăcină de 
tannis. El trasează, cu aceste substanţe, desenul sacru pe 
podea, lăsându-le să se scurgă într-un șir continuu din cupa 
palmelor sale. Trebuie să știe să deseneze sute de veve 
complexe, din memorie. Sunt necesare mai multe veve, chiar și 
pentru cel mai puţin ambițios ritual, pentru a atrage atenţia 
zeilor către Oumphor, templul în care sunt îndeplinite ritualurile. 

Holly Keene practica magia albă, era o autoproclamată 
Hougnon, nu avea de-a face cu magia neagră Bocor. Spunea că 
era foarte nasol să creezi zombi, reanimând morţii, să arunci 
blesteme care să transforme inima dușmanilor în capete 
putrede de pui și alte chestii de felul ăsta - chiar dacă, afirma ea 
deschis, ar fi putut să facă așa ceva dacă renunţa la jurământul 
ei Hougnon înscriindu-se în uniunea Bocor. Era o persoană 
blândă, chiar dacă un pic ciudată, și singura dată când m-a făcut 
să nu mă simt în largul meu a fost atunci când, cu deosebită 
patimă, a susținut că cea mai mare formaţie rock-and-roll din 
toate timpurile a fost Partridge Family. 

Să revenim la oasele de șoarece. Erau acolo de mult timp, 
pentru că nu mai rămăsese carne pe ele - atât cât am putut să 
văd sau m-am ostenit să privesc. Unele erau albe. Altele aveau 
pete galbene sau ruginii, sau chiar negre. 

Cu excepţia câtorva ghemotoace fumurii de păr, blana 
șoarecilor nu scăpaseră de descompunere. Acest lucru m-a făcut 
să mă întreb dacă nu cumva trupurile animalelor fuseseră 
prelucrate în altă parte, iar oasele curățate fuseseră ulterior 
aranjate aici de către cineva cu motive mai sinistre decât cele 
ale lui Holly Keene, Bocoriţă în bikini. 

Apoi am văzut că, sub multe schelete, plăcile podelei erau 
pătate. Reziduurile cu aspect dezgustător semănau cu guma, 
dar deveniseră, probabil, sfărâmicioase din cauza trecerii 
timpului. Altfel ar fi trebuit să umple aerul rece, uscat cu o 
duhoare groaznică. 

Într-un laborator bine ascuns în aceste subsoluri se făcuseră 
experimente de inginerie genetică - poate că se făceau și acum 
- cu rezultate catastrofale. Șoarecii sunt folosiți pe scară largă în 
cercetarea medicală. Nu aveam niciun motiv să presupun că 
rozătoarele acelea fuseseră subiecții unor asemenea 
experimente, dar nu-mi imaginam cum de ajunseseră să zacă 
astfel, aici. 


Misterul veve-ului din șoareci era doar încă unul din virtual 
infinita rezervă de enigme de la Fort Wyvern și nu avea nimic 
de-a face cu misterul, mult mai recent, al dispariţiei lui Jimmy 
Wing. Sau speram că n-are. Ferească Dumnezeu să deschid altă 
ușă și să descopăr schelete de băieţi de cinci ani, aranjate 
conform unui ritual! 

Am ieșit din echivalentul pentru rozătoare al legendarului 
cimitir al elefanților, închizând ușa atât de ușor, încât clinchetul 
ei ar fi putut fi auzit doar de o pisică dopată cu metamfetamine. 

Un arc iute al razei lanternei, pe care o simţeam mai fierbinte 
ca oricând, îmi dovedi că nu era nimeni pe coridor. 

M-am îndreptat spre următoarea ușă. Oțel inoxidabil. Nicio 
inscripţie. Clanţă. Identică celei dinainte. 

În spatele ei se afla o cameră de dimensiunile celeilalte, dar 
fără schelete de șoareci. Podeaua din plăci și pereții vopsiți 
luceau de parcă ar fi fost lustruiţi cu scuipat. 

M-am liniștit văzând podeaua goală. 

În timp ce ieșeam din a doua cameră, închizând ușa fără 
zgomot, am auzit din nou vocea de trol, mai aproape ca înainte, 
dar încă prea amortizată ca să înțeleg ce spunea. Coridorul 
rămăsese pustiu și în față, și în urma mea. 

Pentru un moment, vocea deveni mai puternică și păru că se 
apropie, de parcă cel care vorbea venea către o ușă, gata să 
iasă pe hol. 

Am stins lanterna. 

Întunericul claustrofobic se închise din nou în jurul meu, 
moale ca roba cu glugă a Morţii și profund ca buzunarele 
acesteia. 

Vocea continuă să bombăne câteva secunde, apoi se 
întrerupse brusc, parcă în mijlocul propoziției. 

N-am auzit nicio ușă deschizându-se, nici alt sunet care să 
indice că răpitorul ieșise pe hol. Pe de altă parte, lumina l-ar fi 
trădat, dacă ar fi venit. Eram singura prezenţă acolo - dar 
instinctul îmi spunea că voi avea curând companie. 

M-am lipit de perete, privind în direcţia opusă celei din care 
venisem, îndreptându-mă către tărâmul neexplorat. 

Lanterna stinsă era acum rece în mâna mea, dar simţeam că 
pistolul era fierbinte. 

Cu cât liniștea dura mai mult, cu atât părea mai apăsătoare. 
Curând deveni un abis în care mă imaginam cufundându-mă, ca 


un înotător în ocean, înfășurat în greutăţi din plumb. 

Ascultam atât de atent, încât aveam convingerea că pot simţi 
cea mai fină vibraţie din urechea mea. Dar auzeam un singur 
sunet, care era intern: bubuitul hidraulic al bătăilor inimii, mai 
iute decât ar fi fost normal, dar nu exagerat. 

Pe măsură ce timpul trecea fără să se audă niciun zgomot sau 
fără să apară subit vreo lumină, provocată de deschiderea unei 
uși pe coridor, se părea că, în ciuda a ceea ce îmi spunea 
instinctul, vocea de trol se îndepărta, nu se apropia. Dacă 
răpitorul și băiatul se puseseră în mișcare și se îndepărtau, 
puteam să le pierd urma dacă nu mă ţineam după ei. 

Eram gata să aprind iarăși lanterna, când mă trecu un fior de 
groază superstițioasă. Dacă aș fi fost într-un cimitir, aș fi putut 
să văd o fantomă patinând pe iarba luminată de lună, între 
morminte. Dacă aș fi fost în pădurile din nord-vest, aș fi putut 
să-l văd pe Big Foot furișându-se printre copaci. Dacă aș fi fost 
în fața unei uși de garaj, aș fi putut să văd figura lui lisus sau a 
Sfintei Fecioare, desenate de petele lăsate de ploaie, anunțând 
Apocalipsa. Eram însă în măruntaiele Wyvern-ului și nu puteam 
să văd nimic, așa că puteam doar să simt, iar ceea ce simţeam 
era o prezenţă, o aură, ceva ca o apăsare, vagă, neclară, ceea 
ce un medium ar fi numit o entitate, o forţă spirituală ce nu 
putea fi negată, care-mi îngheţa sângele în vene și măduva în 
oase. 

Era o confruntare faţă în faţă. Nasul meu se afla la câţiva 
centimetri de nasul ei, presupunând că avea nas. Nu-i miroseam 
respiraţia, ceea ce era un lucru bun, pentru că respiraţia ei 
trebuia să miroasă a carne putredă, a sulf arzând, a bălegar de 
porc. 

Evident, imaginaţia mea nucleară era gata să explodeze. 

Mi-am spus că toată chestia asta nu era mai reală decât 
viziunea din puțul ascensorului, cea cu un păianjen gigantic. 

Bobby Halloway spunea că imaginaţia mea este un circ cu trei 
sute de arene. În acel moment, mă aflam în arena două sute 
nouăzeci și nouă, cu elefanţi dansând, clovni gonind cu 
mașinuţe și tigri sărind prin cercuri de foc. Venise timpul să dau 
înapoi, să părăsesc cortul principal, să cumpăr niște floricele de 
porumb și o Coca-Cola, să mă potolesc. 

Mi-a fost rușine când mi-am dat seama că n-aveam curajul să 
aprind lanterna. Mă îngrozea ceea ce s-ar fi putut afla în faţa 


mea. 

Deși o parte din mine ar fi vrut să creadă că sufeream de o 
reacție în lanț a imaginaţiei probabil, și că mă speriam singur, 
existau totuși motive serioase să fiu speriat. Experiențele de 
care am pomenit mai înainte, privind ingineria genetică - unele 
inițiate de mama mea, care fusese specialistă în genetică 
teoretică - nu mai putuseră până la urmă fi controlate. In ciuda 
unor măsuri foarte serioase de siguranță biologică, o tulpină de 
retrovirus scăpase din laborator. Mulțumită talentului remarcabil 
al acestui virus, locuitorii din Moonlight Bay - și, într-o măsură 
mai mică, oamenii și animalele din întreaga lume - se... 
schimbaseră. 

Până acum, modificările fuseseră uimitoare, chiar terifiante, 
dar, cu puţine excepţii notabile, fuseseră destul de subtile, astfel 
încât autorităţile reușiseră să ascundă adevărul privind 
catastrofa. În Moonlight Bay, cel puţin câteva sute de persoane 
știau ce se întâmpla. Eu aflasem doar cu o lună înainte de 
această noapte de aprilie, cu puţin după moartea tatălui meu, 
care cunoștea toate detaliile îngrozitoare și îmi destăinuise, 
printr-o scrisoare, lucruri pe care aș fi preferat să nu le știu. 
Restul locuitorilor orașului trăiau într-o ignoranță fericită, dar 
lucrurile nu vor mai sta mult timp așa, pentru că mutaţia nu va 
rămâne subtilă. 

Asemenea gânduri mă paralizaseră când - dacă poţi să ai 
încredere în instinct - am dat peste cineva, în coridorul cufundat 
în beznă. 

De data asta, inima îmi bătea nebunește. 

Eram dezgustat. Dacă nu puteam să mă stăpânesc, urma să- 
mi petrec restul vieţii dormind sub pat, doar ca să fiu sigur că 
baubau n-o să apară în timp ce visam. 

Ținând lanterna stinsă în cercul strâns format de degetul 
mare și arătător, cu celelalte trei degete întinse, încercând să- 
mi dovedesc că groaza superstiţioasă nu are o bază reală, am 
pipăit prin întunericul de mormânt. Și am atins o faţă. 


4. 


Latura unui nas. Colţul unei guri. Degetul meu mic alunecă pe 


o buză ca de cauciuc, pe dinţi umezi. 

Am tipat și am dat înapoi. În timp ce mă retrăgeam, am reușit 
să aprind lanterna. 

Deși raza era îndreptată spre podea, reflectarea luminii 
scoase la iveală entitatea din fața mea. Nu avea gheare, nici 
ochi în care lucea focul iadului și era alcătuită dintr-o substanţă 
mai solidă decât ectoplasma. Purta o cămașă galbenă, sport și o 
jachetă de culoarea alunelor. Nu erau obiecte din lumea 
cealaltă, ci cumpărate dintr-un magazin pentru bărbați. 

Individul avea vreo treizeci de ani, era înalt de circa un metru 
și șaptezeci și cinci, și solid ca un taur care stătea pe picioarele 
de dinapoi, încălţate într-o pereche de Nike. Cu părul scurt, 
negru, cu ochii de-un galben nebunesc, ca de hienă, și buze 
groase, roșii, reușise, într-un mod ciudat, să alunece fără 
zgomot prin bezna totală. Dinţii lui erau mici, ca boabele de 
porumb alb. Imi servi o portie generoasă din zâmbetul lui rece, 
din colţul gurii, în timp ce ridică măciuca pe care o ţinea în 
mână. 

Din fericire, avea un ciomag lung, nu o țeavă de fier, și era 
prea aproape ca să execute un arc de cerc larg, care i-ar fi 
permis să-mi rupă oasele. În loc să mă retrag, la vederea 
bastonului, m-am vârât în individ, încercând să reduc impactul și 
străduindu-mă să îndrept Glock-ul spre el, în speranţa că, la 
vederea armei, se va retrage. 

Tipul roti ciomagul, dar nu peste cap, așa cum folosește 
securea un tăietor de lemne, ci jos, într-o parte, ca un jucător de 
golf. Mă atinse în partea stângă, sub braț. Lovitura nu fusese 
distrugătoare, dar, fără îndoială, duruse mai mult decât un 
masaj japonez. Lanterna zbură din mâna mea și se tot 
rostogoli... 

Ochii galbeni ai individului fulgerară. Ştiam că remarcase 
pistolul din mâna mea dreaptă și că asta fusese o surpriză 
neplăcută pentru el. 

Lanterna care se rostogolea lovi peretele îndepărtat, sări pe 
podea fără să-și spargă lentilele, apoi se răsuci ca o sticlă la 
jocul ARotește sticla, aruncând spirale luminoase peste pereţii 
albaștri, lucioși. 

In timp ce lanterna se rostogolea pe podea, agresorul cel 
zâmbitor încerca să-mi dea altă lovitură, mânuind ciomagul ca 
pe o bâtă de baseball. 


Enervat de prima lovitură, l-am avertizat: 

— Potolește-te! 

Ochii lui galbeni nu arătau teamă de pistol, iar expresia de pe 
mutra lui necioplită era de furie nemiloasă. 

Am tras un foc, în timp ce mă feream de ciomagul care 
spinteca aerul cu suficientă forță pentru a-mi umple lobul 
temporal cu cioburi de os și așchii de lemn, dacă n-aș fi reușit 
să-l evit. Glonţul de nouă milimetri ricoșă zgomotos, dar 
nevătămător, din perete în perete, pe coridorul din beton. 

În loc să oprească lovitura, individul urmă calea ei, permiţând 
inerției să-l răsucească complet, cu trei sute șaizeci de grade. Pe 
măsură ce lanterna își încetinea rotirea, silueta distorsionată a 
agresorului se proiecta prin coridor, de jur-împrejur, săltând ca 
un cal dintr-un carusel, apoi ţâșni din propria umbră și se 
năpusti asupra mea, în timp ce eu mă retrăgeam către zidul 
mat, opus ușii. 

Individul era îndesat, ca un cub de automobile strivite într-un 
dispozitiv de compactare. Avea ochii lucitori, dar fără 
profunzime, chipul distorsionat de furie, zâmbetul îngheţat și 
fără umor. Părea că tipul fusese născut, crescut, educat și 
ferchezuit pentru un singur țel: să mă facă terci. 

Nu-mi plăcea individul. 

Dar nu voiam să-l ucid. După cum am mai spus, nu mă dau în 
vânt după omoruri. Îmi place să fac surf, să citesc poezie, scriu 
și eu câte ceva, îmi place să mă consider un fel de om al 
Renașterii. Noi, oamenii Renașterii, nu recurgem la vărsarea de 
sânge ca prima și cea mai simplă soluţie a problemei. Noi 
gândim. Noi socotim. Noi medităm. Cântărim posibilele efecte și 
analizăm consecințele morale complexe, preferând să folosim 
persuasiunea și negocierea în locul violenţei, sperând că fiecare 
confruntare va culmina cu strângeri de mâini și respect reciproc, 
dacă nu cu îmbrăţișări și întâlniri la cină. 

Individul răsuci ciomagul. 

M-am aplecat și m-am tras într-o parte. 

Ciomagul izbi atât de puternic zidul, încât aproape că am 
auzit vibraţiile traversând lungimea lemnului. Bâta îi căzu din 
mâinile amorţite și individul înjură. 

Păcat că un fusese o țeavă din metal. Reculul ar fi fost 
suficient de puternic ca să-l ușureze pe tip de câțiva dinţi albi ca 
laptele și l-ar fi făcut să plângă, chemându-și mămica. 


— Gata, ajunge! i-am zis. 

Făcu un gest obscen și, arcuindu-și mâinile puternice, înhăță 
ciomagul de pe podea și se repezi la mine. 

Părea că nu se teme de pistol, probabil pentru că remarcase 
că ezitam să trag, în afară de focul de avertisment, ceea ce-l 
convinsese că-s prea laş ca să-l curăț. Nu mi se păruse un 
individ inteligent, iar tâmpiţii sunt deseori periculos de siguri de 
sine. 

Limbajul trupului, o privire șireată și un rânjet subit îmi 
spuseră că individul avea să fenteze, să mimeze o altă lovitură 
cu ciomagul, dar că n-o s-o execute. O să se repeadă la mine 
altfel, după ce voi fi reacţionat la falsul lui atac. Poate că o să-mi 
înfigă bastonul în piept, ca pe o lance, sperând să mă trântească 
la pământ, pentru ca apoi să-mi zdrobească faţa. 

Cu toate că-mi place să mă consider un om al Renașterii, 
persuasiunea și negocierea nu păreau să fie fructuoase în 
această situaţie și nu-mi place să mă consider un om mort al 
Renașterii. Când a fentat, n-am așteptat să văd ce plan de atac 
avea ticălosul. Cerându-mi scuze de la poeți, diplomaţi și de la 
oamenii cumsecade de pretutindeni, am apăsat pe trăgaci. 

Sperasem să-l ating în umăr sau în braţ, deși presupun că 
doar în filme poţi să calculezi cum să rănești un om, nu să-l 
ucizi. În viaţa adevărată, panica, fizica și soarta încurcă lucrurile. 
Cel mai des, în ciuda celor mai bune intenţii, politicoasa 
împușcătură, menită doar să rănească trece prin creierul 
individului sau ricoșează din coaste sau din stern și sfârșește în 
inimă - sau ucide o bunicuţă amabilă, care face prăjituri, la 
distanţă de șase cvartale... 

De data asta, pentru că n-am tras alt foc de avertisment, i-am 
ratat umărul, braţul, inima, creierul și orice ar fi putut sângera. 
Panică, fizică, soartă. Glonţul nimeri ciomagul, împroșcându-i 
figura cu așchii și cu bucăţi mai mari de lemn. Convins că nu-i 
decât un biet muritor și, poate, recunoscând incomparabilul 
pericol de a înfrunta un trăgător atât de slab ca mine, individul 
aruncă bâta făcută ţăndări, se întoarse și fugi către cușca 
ascensorului. 

Am fentat, când l-am văzut azvârlind ciomagul, dar Marele 
meu Sac cu Mișcări cu Adevărat $mechere era gol. In loc să mă 
ghemuiesc, pentru a mă feri de baston, m-am înfipt ca deșteptul 
fix în el, m-a izbit drept în piept și am căzut. 


Mi-am revenit chiar în timp ce mă prăbușeam, dar când am 
reușit să mă ridic iarăși în picioare, atacatorul se apropia de 
capătul holului. Picioarele mele erau mai lungi decât ale lui, dar 
nu l-am prins. 

Dacă veţi căuta pe cineva care să împuște un om în spate, să 
știți că nu-s bun de așa ceva, indiferent de circumstanțe. 
Agresorul meu a cotit spre cușca ascensorului și a aprins o 
lanternă. 

Deși voiam să-l prind pe ticălos, prioritatea mea era să-l 
găsesc pe Jimmy Wing. Băiatul putea fi rănit, putea să 
sângereze până la moarte. 

Pe de altă parte, când tipul avea să ajungă la capătul scării, îl 
aștepta o surpriză cu dinţi. Orson n-o să-l lase să iasă din puțul 
liftului. 

Am ridicat lanterna și m-am grăbit câtre cea de-a treia ușă din 
șirul de pe coridor. Era întredeschisă. Am împins-o, deschizând-o 
complet. 

Era cea mai mică dintre camerele pe care le văzusem, avea 
mai puţin de jumătate din mărimea celorlalte, așa că raza 
ajungea până la peretele din fund. Jimmy nu era acolo. 

Singurul lucru interesant era o cârpă mototolită, galbenă, la 
vreo trei metri de prag. La început am ignorat-o, dornic să 
deschid următoarea ușă de pe culoar, dar apoi am intrat în 
încăpere și, cu aceeași mână cu care ţineam pistolul, am tras 
cârpa de pe dușumea. 

Nu era o cârpă, ci bluza din bumbac moale a unei pijamale. 
Un pulover pe gât. De mărimea potrivită pentru un copil de cinci 
ani. Pe piept, scrise cu litere roșii și negre, se aflau cuvintele 
„Cavaler Jedi”. 

O premoniţie subită mă făcu să înlemnesc. 

Când îl urmasem pe Orson, de la casa lui Lilly Wing, mă 
gândeam că nu mai puteam face nimic pentru băieţelul ei. Apoi, 
împotriva propriei judecăţi, îmi permisesem să sper prea mult. 
În acest spaţiu nesigur dintre naștere și moarte, în special aici, 
la capătul lumii, în Moonlight Bay, avem nevoie de speranţă la 
fel de mult cum avem nevoie de hrană și de apă, de dragoste și 
de prietenie. Trucul constă în faptul că trebuie să-ți amintești că 
speranţa este un lucru periculos, că nu-i un pod din oţel și beton 
peste vid, între acest moment și un viitor mai luminos. Speranţa 
nu-i mai solidă decât mărgelele tremurătoare de rouă ce atârnă 


de filamentul unei pânze de păianjen, și nu poate susţine 
singură greutatea teribilă a unei minţi chinuite și a unui suflet 
torturat. Pentru că o iubeam pe Lilly de mulţi ani - acum ca un 
prieten, dar altă dată cu o dragoste mai profundă decât pentru 
cel mai drag prieten - dorisem s-o scutesc de cea mai cruntă 
durere - de pierderea unui copil. Dorisem acest lucru cu mai 
multă disperare decât îmi dădusem seama și, ca urmare, 
alergasem pe un pod din speranţă, o boltă înalt arcuită, care 
acum se dizolva precum funigeii și-mi îndrepta atenţia către 
abisul de sub mine. 

Am înhăţat bluza de pijama și m-am întors în coridor. 

Am auzit numele băiatului, „jimmy”, înainte să-mi dau seama 
că eu îl rostisem în șoaptă. 

Apoi l-am chemat din nou, nu în șoaptă, ci cu toată puterea. 

Aș fi putut să murmur, pentru că strigătul meu nu produse alt 
răspuns decât cel obținut de șoapta mea. Nu m-a surprins. Nu 
mă așteptasem la un răspuns. 

Furios, am mototolit bluza și am înghesuit-o în buzunarul 
hainei. 

După ce iluzia provocată de speranţa dispăruse, am putut să 
văd mai limpede adevărul. Băiatul nu era acolo, în niciuna dintre 
camerele de-a lungul holului, nici la nivelul de dedesubt, nici la 
nivelul de deasupra. Îmi închipuisem că fusese dificil pentru cel 
care-l răpise să coboare pe scara de întreţinere împreună cu 
Jimmy, dar Jimmy nu fusese cu el. Ticălosul cu ochii galbeni își 
dăduse seama la un moment dat că era urmărit de un om și de 
un câine. Îl lăsase pe Jimmy undeva, înainte să ia bluza de 
pijama - care era impregnată cu mirosul băiatului -, și 
pătrunsese în catacombele de sub magazie, sperând să ne 
inducă în eroare. 

Mi-am amintit cât de nesigur devenise Orson după ce mă 
condusese atât de încrezător până la ușa depozitului. Se 
plimbase nervos pe alee, adulmecând aerul, de parcă ar fi fost 
uluit de urme contradictorii. 

După ce intrasem în depozit, Orson rămăsese loial lângă 
mine, când fuseserăm atrași de zgomotul ce se înălţase din 
străfundurile clădirii. Când găsisem figurina lui Darth Vader, 
uitasem de ezitarea lui Orson și începusem să mă conving că 
eram pe cale să-l găsesc pe Jimmy. 

Am alergat către cușca ascensorului, întrebându-mă de ce nu 


auzisem niciun lătrat sau mârâit. Mă așteptasem ca individul să 
fie surprins descoperind că-l aștepta la parter un câine. Dar 
dacă știuse că fusese urmărit și se ostenise să folosească bluza 
de pijama ca să creeze o pistă falsă, probabil că fusese pregătit 
să aibă de-a face cu Orson. 

Când am ajuns la cușca liftului, aceasta era goală. Puţul nu 
era luminat de lanterna răpitorului, pe care o zărisem înainte să 
intru în a treia cameră și să găsesc pijamaua. 

Am îndreptat raza în sus, către depozit, apoi în jos, către 
fundul puţului, cu un etaj mai jos. Nici urmă de individ, în nicio 
direcție. 

Poate coborâse. Poate cunoștea mai bine decât mine aceasta 
porțiune a labirintului din Wyvern. Poate știa vreo trecere din 
nivelul inferior al depozitului spre altă clădire, în altă parte a 
bazei militare, și plecase pe acea ușă din spate. 

Oricum, intenţionam să urc și să-l găsesc pe Orson, a cărui 
tăcere continua mă îngrijora. 

Puteam să risc să urc ţinând ceva într-o mână, dar nu puteam 
să ţin și lanterna, și pistolul și să-mi menţin și echilibrul. Glock-ul 
nu-mi folosea la nimic dacă nu vedeam că o să am probleme, 
așa că l-am pus în toc și am păstrat lanterna. 

În timp ce urcam de la al doilea nivel subteran către primul, 
m-am convins că răpitorul nu străbătuse tot drumul până sus. 
Parcursese doar jumătate din drum, până la primul nivel. 
Aștepta acolo. Eram sigur. Aștepta acolo ca un trol cu privire 
acră ca lămâia. Ca să mă atace exact când treceam pe lângă 
următoarea intrare în puţul liftului. O să se aplece, cu zâmbetul 
care-i scotea la iveală dinţii ca de păpușă, și o să-mi dea una în 
cap, cu alt ciomag. Poate că descoperise o armă mai bună. O 
țeavă din metal. O secure. O pușcă pentru scafandri, încărcată 
cu o lance cu tăiș zimţat, cu vârf explozibil, pentru omorât 
rechini. O armă nucleară tactică. 

Am încetinit și, până la urmă, m-am oprit, înainte să ajung la 
gaura dreptunghiulară, neagră, din peretele puţului. Aflat cu 
câteva trepte mai jos, am îndreptat raza lanternei în spaţiul de 
la etaj, dar din unghiul acela nu prea vedeam altceva decât o 
porţiune din tavan. 

Nehotărât, am rămas pe scară, ascultând. 

În cele din urmă, am depășit încordarea, amintindu-mi că 
orice întârziere poate fi fatală. La urma urmei, o tarantulă 


mutantă se târa către mine din josul puţțului, cu otrava 
scurgându-i-se de pe mandibulele tăioase, furioasă că nu mă 
înșfăcase când coborâsem. 

Nimic nu-ţi dă mai mult curaj decât dorința de a evita să pari 
caraghios. 

Îmboldit, m-am căţărat iute, trecând de primul etaj, către 
parter, unde îl lăsasem pe Orson. Nu m-a lovit nimeni cu un 
obiect greu, nici nu m-au înhăţat fălcile vreunei arahnide 
gigantice. 

Câinele dispăruse. 

Am scos încă o dată pistolul și am fugit din birou în uriașa 
încăpere principală a depozitului. 

Frânturi de umbră zburau în faţa mea, apoi mă înconjurau, ca 
să se strângă în urma mea, într-o umbră mai profundă. 

— Orson! 

Când n-avea de ales, fratele meu, câinele, era un luptător de 
prima clasă și, întotdeauna, demn de încredere. N-ar fi lăsat 
răpitorul să treacă, cel puţin nu fără să-i încaseze o taxă 
dureroasă. Nu văzusem sânge în birou și nu se vedea nici aici... 

— Orson! 

Ecoul numelui se lovi de zidurile din metal. Repetarea acestor 
două silabe îmi amintea de un clopot de biserică, răsunând în 
depărtare, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la înmormântare, 
iar în mintea mea apăru imaginea vie a lui Orson zăcând bătut, 
zdrobit, cu sclipirea morții în ochi. 

Limba mi se uscă, iar gâtul mi se strânse de teamă, încât abia 
reușeam să respir. 

Ușa pe care intrasem era larg deschisă, exact cum o lăsasem. 

Afară, luna somnoroasă rămăsese culcată pe salteaua de nori 
din vest. Doar stelele luminau cerul. 

Aerul rece, limpede stătea nemișcat, încărcat cu promisiuni 
sinistre ca lama suspendată a unei ghilotine. 

Raza lanternei scoase la iveală o cheie fixă, care stătuse atât 
de mult timp afară, încât devenise portocalie de rugină, de la 
mâner la dispozitivul de prindere. O cutie goală de ulei aștepta o 
rafală de vânt suficient de puternică, ca s-o rostogolească în altă 
parte. O buruiană răsărise dintr-o crăpătură a asfaltului, cu flori 
mici, galbene, ridicându-se provocatoare din compostul acela 
neospitalier. 

Oricum, aleea era pustie. Niciun om, niciun câine. 


Orice m-ar fi așteptat, aș fi făcut faţă mai bine dacă mi-aş fi 
recăpătat vederea de noapte. Am stins lanterna și am vârât-o 
sub centură. 

— Orson! 

Nu riscam nimic strigând din răsputeri. Individul pe care-l 
întâlnisem sub magazie știa deja unde eram. 

— Orson! 

Poate că dulăul o tulise la scurt timp după ce plecasem. Poate 
era convins că urmam o pistă falsă. Poate adulmecase un miros 
proaspăt al lui Jimmy. Cântărise riscul de a-mi încălca 
instrucțiunile și necesitatea de a localiza copilul dispărut cât mai 
curând posibil și părăsise depozitul, întorcându-se la vânătoare. 
Poate că era împreună cu băiatul, gata să-l înfrunte pe răpitor, 
când acesta avea să se întoarcă să ia captivul. 

Pentru un filosof de doi bani, îndoctrinat de predici despre 
pericolul de a investi prea mult capital emoţional în simplă 
speranţă, mă străduiam din răsputeri să construiesc alt pod din 
funigei. 

Am răsuflat adânc, dar, înainte să apuc să strig încă o dată, 
Orson lătră de două ori. 

Am presupus că era Orson. Putea să fie Câinele din 
Baskerville. Nu eram în stare să determin direcţia din care 
venise sunetul. 

Am strigat încă o dată. 

Niciun răspuns. 

„Răbdare!” m-am sfătuit singur. 

Am așteptat. Uneori nu poţi face altceva decât să aștepți. De 
fapt, de cele mai multe ori. Ne place să credem că lucrăm la 
războiul la care se ţese viitorul, dar piciorul care apasă pe 
pedala acelui razboi este piciorul sorții. 

În depărtare, câinele lătră din nou, de data asta cu ferocitate. 

Am stabilit direcţia din care venea sunetul și am fugit către el, 
pe tot felul de alei, din umbră în umbră, printre depozite 
abandonate, care păreau la fel de masive, de negre și de reci ca 
templele unor zei cruzi ai unor religii dispărute. Am ajuns într-o 
zonă asfaltată, întinsă, care fusese o parcare sau un loc de 
descărcare a camioanelor. 

Alergasem o distanţă considerabilă, părăsind asfaltul și fugind 
prin iarba înaltă până la genunchi, luxuriantă după ultima ploaie. 
Luna se întoarse pe partea cealaltă, în patul ei. In lumina care 


trecea pe sub pătura ei mototolită, am văzut la vreun kilometru 
depărtare șiruri de construcţii joase. Erau case mici, ocupate 
cândva de personalul militar căsătorit și de familiile acestora, 
care preferau să locuiască în interiorul bazei. 

Deși lătratul încetase, am continuat să merg, convins că 
puteam să-l găsesc pe Orson și, poate, și pe Jimmy. larba se 
termină lângă o alee plină de crăpături. Am urcat pe o rigolă 
plină de frunze uscate, bucăţi de hârtie și tot felul de resturi și 
am ajuns într-o stradă mărginită, în ambele părți, de dafini 
indieni enormi, bătrâni. Jumătate dintre copaci erau verzi și 
pavajul luminat de lună de sub ei era plin de umbre de frunze, 
dar un număr egal de copaci se uscaseră și întindeau către cer 
ramuri noduroase, negre. 

Lătratul se auzi încă o dată, mai aproape, dar insuficient de 
limpede ca să-l localizez cu precizie. De data asta fu urmat de 
mârâituri, apoi de un chelălăit de durere. 

Inima începu să-mi bată nebunește, mai tare decât atunci 
când mă feream de ciomag. Gâfâiam. 

Strada pe care o luasem mă ducea printre casele cu un singur 
nivel, în ruine. Din ea se desprindea un mănunchi ordonat de 
alei. 

Alt lătrat, alt chelălăit, apoi tăcere. 

M-am oprit în mijlocul străzii, întorcând capul spre dreapta și 
spre stânga, ascultând atent, încercând să-mi stăpânesc gâfâitul 
chinuit. Am așteptat să aud alte sunete de luptă. 

Copacii vii erau la fel de liniștiți ca aceia fără frunze, putreziți. 

Respirația mi se potoli. Dar, dacă eu nu scoteam un sunet, 
noaptea era și mai tăcută. 

În starea în care se află, Fort Wyvern e mai ușor de înţeles 
dacă-l consider un parc tematic, un Disneyland bizar, creat de 
geamănul cel rău al lui Walt Disney. Aici, tema principală nu-i 
magia și uimirea, ci bizareria și pericolul, celebrarea - nu a 
vieţii, ci a morții. 

După cum Disneyland e împărţit în teritorii - Strada Principală 
Americană, Țara de Mâine, Țara Aventurilor, Țara Fanteziei -, și 
Wyvern e alcătuit din multe atracţii. Aceste trei mii de căsuțe și 
clădirile anexe, printre care stăteam, constituie teritoriul pe 
care-l numesc Orașul Mort. Dacă fantomele s-ar plimba prin 
toate zonele din Fort Wyvern, ar ajunge la concluzia că aici e 
locul în care le-ar plăcea să bântuie. 


Nu se auzea niciun sunet, în timp ce luna trăgea din nou norii 
peste ea. 


5. 


De parcă aș fi trecut deja în lumea morților, fără să am bunul- 
simț să mor mai întâi, mă mișcam tăcut ca o stafie pe strada 
luminată de stele, căutându-l pe Orson. Atât de pustie era 
noaptea, atât de neobișnuit de liniștită, încât îmi venea să cred 
că pe o rază de o mie de kilometri bătea doar inima mea. 

Scăldat în strălucirea nebuloaselor îndepărtate, Orașul Mort 
părea că doarme, semăna cu o suburbie obișnuită care visează, 
așteptând gustarea de dimineaţă. Căsuţele cu un singur nivel, 
bungalow-urile și locuințele pentru două familii nu se vedeau 
prea bine, iar geometria simplă a zidurilor și a acoperișurilor 
prezentau o imagine înșelătoare de soliditate, ordine și utilitate. 

Dar nimic nu-i mai potrivit ca să scoată la iveală realitatea 
unui oraș fantomă decât lumina palidă a lunii pline. Burlanele 
pentru ploaie atârnau de suporturile ruginite. Pereţii din 
scânduri, cândva vopsiți în alb și întreţinuţi cu rigoare militară, 
arătau coșcoviţi și jupuiţi. Multe dintre ferestre erau sparte, 
deschise ca niște guri flămânde, iar lumina selenară lingea 
marginile zimţate ale colţilor din sticlă. 

Din cauză că sistemul de irigație a peluzelor nu mai funcţiona 
de mult, singurii copaci care supravieţuiseră erau cei ale căror 
rădăcini găsiseră vreo rezervă de apă în adâncul pământului, 
care-i ajutase să reziste în vara și toamna fără ploaie din 
California. Tufișurile se uscaseră de tot, fuseseră reduse la o 
reţea de nuiele și de paie. larba crescuse în timpul iernii umede, 
dar până în iunie ajunge aurie și uscată, ca un lan de grâu ce 
așteaptă să fie secerat. 

Departamentul Apărării nu avusese suficiente fonduri nici să 
demoleze clădirile, nici să le menţină în bună stare, pentru o 
folosire ulterioară. Nu existase niciun cumpărător pentru 
Wyvern. Dintre numeroasele baze militare închise după colapsul 
Uniunii Sovietice, unele fuseseră vândute unor firme civile și 
transformate în cartiere de locuit și centre comerciale. Dar aici, 
pe coasta centrală a Californiei, existau suprafeţe imense de 


pământ, unele cultivate, altele nu, care așteptau ca Los 
Angelesul să-și împrăștie sporii către nord, ca o ciupercă 
târâtoare, sau să se apropie de noi circuitul suburban din Silicon 
Valley, din direcţie opusă. Pentru moment, Wyvern avea o 
valoare mai mare pentru șoareci, șopârle și coioți decât pentru 
oameni. 

Dar dacă vreun investitor ar fi făcut o ofertă pentru cei 134 
456 de acri, existau multe șanse să fie refuzat. Am motive să 
cred că Wyvern nu a fost părăsit în întregime, că laboratoare 
secrete, aflate mult sub suprafața sa căzută în paragină, 
continuă să execute proiecte clandestine, demne de lunaticii din 
ficțiuni, precum doctorii Moreau și Jekyll. Nu apăruse niciun 
articol în presă, care să exprime grijă pentru savanții nebuni din 
Wyvern, ajunși șomeri, sau care să anunţe un program de 
restrângere a activităţii. Deoarece mulţi dintre cercetători 
locuiseră în bază și se implicaseră prea puţin în viața 
comunității, localnicii nu se întrebaseră unde plecaseră. 
Abandonarea, în acest caz, însemna doar o extindere a 
camuflajului sofisticat, sub care își desfășuraseră până atunci 
activitatea. 

Am ajuns la o intersecţie și m-am oprit să ascult. Când luna 
cea fără de odihnă își dădu încă o dată la o parte păturile, am 
mers în cerc, examinând șirurile de case, întunericul dintre ele - 
care rezista luminii selenare - și bezna compartimentată din 
spatele ferestrelor lor. 

Uneori, în timp ce mă plimbam prin Wyvern, aveam 
convingerea că eram supravegheat. Nu neapărat cu intenții 
agresive, ci urmărit ca o umbră de cineva pe care-l interesa 
fiecare gest al meu. Mă obișnuisem să am încredere în intuiţia 
mea. De data asta simțeam că sunt singur, nesupravegheat. 

Am pus Glock-ul în toc. Modelul de pe mâner rămăsese 
imprimat pe palma mea umedă. 

M-am uitat la ceas. Ora unu și nouă minute. 

Am ieșit din stradă și m-am dus sub un dafin indian, stufos. 
Am luat telefonul de la centură și l-am pornit. Mă sprijineam cu 
spatele de copac. 

Bobby Halloway, cel mai bun prieten al meu din ultimii 
șaptesprezece ani, avea mai multe numere de telefon. Dăduse 
numărul său secret doar celor mai buni cinci prieteni ai săi și 
răspundea la orice oră. Am apăsat pe taste. 


Bobby a răspuns la al treilea apel. 

— Ar fi bine să fie ceva important! 

Deși credeam că sunt singur în Orașul Mort, am vorbit în 
șoaptă: 

— Dormeai? 

— Mâncam Kibby. 

Kibby este o mâncare mediteraneeană: carne de vacă, ceapă, 
alune și ierburi, înfășurate într-o sferă umedă de bulgur și prăjite 
la foc iute. 

— Cu ce? 

— Castraveti, roșii și napi muraţi. 

— Oricum, bine că nu te-am sunat în timp ce făceai sex. 

— Acum e mai grav. 

— lei foarte în serios kibby-ul tău. 

— Foarte în serios. 

— Am fost luat pe sus, am zis eu, ceea ce în jargonul 
surfiștilor înseamnă că am fost lovit de un val mare, care s-a 
prăbușit peste mine, și care m-a aruncat de pe planșa de surf. 

— Eşti pe plajă? se interesă Bobby. 

— Vorbeam la figurat. 

— Să nu mai faci așa ceva. 

— Uneori e mai bine, i-am răspuns, sugerându-i că telefonul 
putea fi ascultat. 

— Nu-mi place chestia asta. 

— Va trebui să te obișnuiești, fârtate. 

— Îmi strici cheful de kibby! 

— Caut un pămpălău care lipsește. 

Un pămpălău este o persoană mică, iar termenul nu-i 
întotdeauna sinonim cu chestie, care înseamnă un surfist 
preadolescent. Jimmy Wing era prea mic ca să fie surfist, dar era 
într-adevăr o persoană mică. 

— Pămpălău? întrebă Bobby. 

— Un pămpălău foarte mic. 

— lar te joci de-a Nancy Drew? 

— În totalitate. 

— Caca! îmi spuse el. 

În zona noastră de coastă, nu e prea drăguţ să-i spui asta unui 
surfist, deși avusesem impresia că detectasem o notă de 
afecţiune în glasul lui, dar în egală măsură și de dezgust. 

Un fâșâit subit m-a făcut să sar în picioare, înainte să-mi dau 


seama că sursa zgomotului era doar o pasăre de noapte care se 
cuibărise printre ramurile de deasupra mea. Un șoim-de-noapte, 
o privighetoare stingheră sau un lăstun-mare. Ceva mai mic 
decât o bufniţă. 

— E o chestie serioasă, Bobby. Am nevoie de ajutorul tău. 

— Vezi ce pățești dacă te depărtezi de țărm? 

Bobby locuiește departe, la capătul de sud al golfului, iar 
surful este vocaţia și crezul lui, scopul vieţii sale, baza filosofiei 
sale. Nu e doar un sport preferat, ci o adevărată activitate 
spirituală. Oceanul e catedrala lui și aude glasul lui Dumnezeu 
doar în zgomotul valurilor. După părerea lui Bobby, nu se poate 
întâmpla nimic important la o distanță mai mare de un kilometru 
de plajă. 

Am privit în sus, dar n-am reușit să descopăr pasărea, acum 
liniștită, cu toate că lumina lunii era puternică și dafinul nu avea 
prea multe frunze. 

— Am nevoie de ajutorul tău, i-am spus din nou lui Bobby. 

— Poţi să te descurci și singur. Urcă-te pe un scaun, leagă-ţi 
funia de gât și sari. 

— N-am scaun. 

— Apasă pe trăgaciul puștii cu degetul de la picior. 

În alte circumstanţe, m-ar fi făcut să râd, iar râsul te menţine 
sănătos. 

Conștientizarea faptului că viaţa este o glumă a cosmosului 
reprezintă ceva apropiat de esenţa filosofiei după care trăim eu, 
Bobby și Sasha. Principiile noastre conducătoare sunt simple: fă, 
pe cât posibil, cât mai puţin rău celorlalţi; fă orice sacrificiu 
pentru adevărații prieteni; fii responsabil de faptele tale și nu 
cere nimic de la ceilalţi; nu-ţi face griji pentru ziua de mâine, 
trăiește clipa și ai încredere în faptul că existența ta are un 
sens, chiar dacă lumea pare a fi doar haos și baftă chioară. 
Când viața îţi oferă o lovitură de ciocan în faţă, răspunde 
ciocanului ca și cum ar fi o tartă cu frișcă. Uneori umorul negru 
este singurul la care ne pricepem, dar chiar și umorul negru te 
poate ajuta. 

— Bobby, dacă ai ști numele pămpălăului, ai fi deja aici. 

— Fârtate, oftă el, cum să fiu un pierde-vară deplin dacă tu 
insiști că am o conștiință? 

— Ai fost osândit să fii un tip responsabil. 

— De asta mi-era teamă... 


— Și gagiul furios lipsește, am adăugat eu, referindu-mă la 
Orson. 

— Cetăţeanul Kane? 

Orson fusese botezat după Orson Welles, cel care regizase 
Cetăţeanul Kane, un film care exercita o stranie fascinaţie 
asupra lui. 

Am recunoscut ceva ce n-aș fi vrut să recunosc cu voce tare. 

— Mi-e teamă de ce-ar fi putut păţi. 

— Vin imediat, a spus de îndată Bobby. 

— Grozav! 

— Unde ești? 

Ramurile se agitară, altă pasăre - poate chiar două - se 
alăturară celei deja cuibărite în dafin. 

— In Orașul Mort, i-am răspuns. 

— Omule, nu mă asculți niciodată! 

— Sunt un băiat rău. Vino pe albia râului. 

— Pe râu? 

— Găsești un Suburban parcat acolo. Aparține unui psihopat, 
deci fii atent. Gardul e tăiat. 

— Trebuie să mă târăsc sau pot să merg în picioare? 

— Nu trebuie să te furișezi. Doar să-ţi păzești fundul. 

— Orașul Mort! zise el, scârbit. Ce mă fac cu tine, tinere? 

— Să nu mă lași o lună să mă uit la televizor. 

— Caca! mă insultă el din nou. Unde în Orașul M? 

— Ne întâlnim la cinematograf. 

Nu cunoștea aproape deloc Wyvern-ul, în comparaţie cu mine, 
dar putea să găsească localul cinematografului din zona 
comercială, din apropierea caselor abandonate. Pe când era 
adolescent și nu se devotase încă, plin de religiozitate, țărmului 
mării, care-i devenise mănăstire, se întâlnise un timp cu o 
odraslă de militar, care locuia în bază împreună cu părinţii ei. 

— O să te găsesc acolo, fârtate! 

Eram pe o muchie emoţională periculoasă. Faptul că viaţa îmi 
era ameninţată mă tulbura mult mai puţin decât ar fi de 
așteptat, pentru că trăiesc din primele zile ale copilăriei cu 
conștiința că sunt muritor, conștiință care e în același timp mai 
acută și mai cronică decât cea trăită de majoritatea oamenilor. 
Sunt însă zdrobit de pierderea cuiva pe care-l iubesc. Grija este 
mai dureroasă decât instrumentele unui torționar și numai 
gândul la posibilitatea unei asemenea pierderi mă lasă fără glas. 


— Fii calm, zise Bobby. 

— Tocmai am dezlegat nodul spânzurătorii. 

— Ei, nici atât de calm! comentă Bobby și închise telefonul. 

Alte aripi bătură aerul întunecat și niște pene se frecară de 
frunze, în momentul în care o pasăre se așeză lângă ceata în 
creștere de pe crengile de sus ale dafinului. 

Niciuna dintre zburătoare nu-și făcuse auzit glasul. Strigătul 
șoimului-de-noapte, în timp ce plonjează prin aer, înhăţând 
insecte cu pliscu-i puternic, este un distinct pint-pint-pint. 
Privighetoarea cântă arii lungi, vălurind note aspre și dulci în 
fraze încântătoare. Chiar și bufnița, de obicei taciturnă, cu 
excepţia momentului când sperie rozătoarele cu care se 
hrănește, scoate strigăte din când în când, de plăcere sau ca să- 
și afirme prezența în comunitatea bufniţelor. 

Tăcerea acelor păsări era lugubră și îngrijorătoare, nu pentru 
că mi-ar fi fost frică să nu mă ciugulească bucăţică cu bucăţică, 
aducând un omagiu filmului lui Hitchcock, ci pentru că semăna 
prea mult cu liniștea scurtă, dar profundă, care se așterne 
deseori în lumea naturii, înainte de izbucnirea unei violenţe 
neașteptate. Când un coiot prinde un iepure și-i rupe șira 
spinării sau când o vulpe mușcă un șoarece și-l scutură până 
moare, strigătul de moarte al prăzii, chiar dacă abia se aude, 
produce o tăcere în zona imediat apropiată. Mama Natură e 
minunată, generoasă și liniștitoare, dar este și însetată de 
sânge. Holocaustul fără sfârșit pe care-l prezidează aceasta 
reprezintă un aspect al ei care nu-i fotografiat pentru 
calendarele de perete, nici nu apare în publicaţiile din Sierra 
Club. Fiecare câmp din domeniul ei e un câmp de luptă, așa că, 
în pragul izbucnirii violenţei, nenumăraţii ei copii devin deseori 
tăcutți, fie pentru că au un respect instinctiv pentru legile care le 
dirijează existenţa, fie pentru că-și amintesc de personalitatea 
asasină a bătrânei și speră să evite să ajungă următorul obiect 
al atenţiei ei. Ca urmare, păsările mute mă îngrijorau. Mă 
întrebam dacă tăcerea lor era o mărturie a unui măcel și dacă 
nu cumva sângele vărsat fusese al unui băiețel și al unui câine. 

Nu se auzea niciun ciripit. 

Am părăsit umbra de noapte a dafinului indian și am căutat 
un loc mai puţin îngrijorător, de unde să dau alt telefon. 
Continuam să am impresia că, exceptând păsările, nu mă 
urmărea nimeni. Dar nu-mi plăcea să rămân în spaţiu deschis. 


Santinelele cu pene nu și-au părăsit locul în care stăteau 
cocoțate ca să mă urmărească. Nici măcar n-au agitat frunzele 
din jurul lor. 

Crezusem sincer că nu aveau de gând să imite scenariul lui 
Hitchcock, dar nu exclusesem complet posibilitatea. La urma 
urmei, în Wyvern - de fapt, pretutindeni în Moonlight Bay -, 
chiar și o fiinţă inofensivă precum o privighetoare poate fi mai 
mult decât pare și poate fi mai periculoasă decât un tigru. 
Sfârșitul lumii pe care o știm poate să se afle în pieptul unui 
lăstun sau în sângele unui șoricel. 

În timp ce mergeam pe stradă, lumina lunii care se trezea era 
atât de puternică, încât aruncam o umbră slabă, care nu mergea 
nici în față, nici în urma mea, ci rămânea alături de mine, de 
parcă ar fi vrut să-mi amintească faptul că fratele meu cu patru 
picioare, care ocupa de obicei acel loc, lipsea. 


6. 


Jumătate dintre căsuţele și bungalow-urile din Orașul Mort 
aveau verandă. Cea pe care o priveam făcea parte din cealaltă 
jumătate, avea un șir de trepte din cărămidă ce duceau spre 
porticul din faţă. 

Un păianjen își construise pânza între pilaștrii care mărgineau 
capul scării. Nu puteam să văd clădirea prin întuneric, dar nu 
putea fi casa unei specii gigantice, mutante, pentru că firele ca 
de mătase erau atât de fragile, încât se dizolvau în jurul meu 
fără să opună rezistenţă. Unele filamente toarse fin se lipeau de 
fața mea, dar le-am dat la o parte cu o mână, în timp ce 
treceam prin portic, fără să-mi fac mai multe griji privind 
distrugerea pe care o provocam decât își făcea Godzilla în 
legătură cu demolarea zgârie-norilor pe care-i întâlnea în drum. 

Deși evenimentele din ultimele săptămâni îmi produseseră un 
nou și profund respect pentru multe dintre animalele cu care 
împărţim lumea, nu voi fi niciodată în stare să adopt panteismul. 
Panteismul tratează toate formele de viaţă, chiar și păianjenii și 
muștele, cu respect, numai că eu nu pot să ignor faptul că 
păianjenii și muștele - gândacii și viermii, făpturile târâtoare în 
general - se vor hrăni cu mine după ce voi fi murit. Nu mă simt 


atras să tratez o creatură ca pe un concetățean al planetei, cu 
drepturi egale cu ale mele și meritând acest respect, câtă vreme 
ea mă consideră prânzul ei. Cred că Mama Natură îmi înțelege 
atitudinea și nu se supără. 

Ușa din faţă, cu vopseaua ei jupuită oarecum fosforescentă în 
lumina lunii, era întredeschisă. Balamalele ruginite n-au scârţăit, 
ci au scrâșnit ca oasele degetelor unui schelet când sunt strânse 
pumn. 

Am pășit înăuntru. 

Pentru că venisem acolo având impresia că m-aș simţi mai în 
siguranţă sub un acoperiș decât sub cerul liber, m-am gândit să 
închid ușa. Poate că păsările se vor deștepta brusc din 
nemișcarea lor lugubră și vor năvăli ţipând după mine. 

Pe de altă parte, o ușă deschisă e o cale de evadare. Am 
lăsat-o deschisă. 

Deși mă înconjura o beznă mătăsoasă, eficientă ca o legătură 
peste ochi, știam că eram în camera de zi, pentru că sutele de 
bungalow-uri care aveau portic fuseseră clădite după același 
plan, fără foaier sau hol la intrare. Cameră de zi, sufragerie și 
două dormitoare. 

Chiar și atunci când fuseseră bine întreţinute, casele acelea 
umile oferiseră doar un confort minim familiilor militarilor tineri 
care le ocupaseră, fiecare familie locuind doar vreo doi ani 
înainte să fie transferată în altă parte. Acum casele miroseau a 
praf, igrasie, putregai încins și șoareci. 

Podeaua fusese făcută din scânduri îmbinate, acoperite cu 
multe staturi de vopsea, cu excepţia bucătăriei micuţe, în care 
era pus linoleum. Chiar și sub greutatea autoproclamatului 
maestru al furișării, care-i amabilul vostru povestitor, podeaua 
aia scârțâia. 

Scândurile desprinse nu mă deranjau. Dimpotrivă, mă 
asigurau că nu putea intra nimeni pe ușa din spate să-mi dea 
una în cap. 

Ochii mi se adaptaseră la întuneric suficient ca să pot să văd 
ferestrele din faţă. Deși geamurile se aflau sub acoperișul 
porticului, erau totuși vizibile în lumina indirecta a lunii: 
dreptunghiuri cenușii în negreala deplină. 

M-am dus la cea mai apropiată dintre cele două ferestre. 
Geamurile nu erau sparte. Doar murdare. Am scos o batistă de 
hârtie și am șters un cerc curat în mijloc. 


Curtea din faţa clădirii nu era mare. Vedeam strada alăturată, 
printre dafinii indieni. Nu mă așteptam să zăresc o paradă, dar 
pentru că găsesc - ca majoritatea oamenilor - că majoretele în 
fuste scurte sunt deosebit de atrăgătoare, consider că-i bine să 
fiu pregătit. 

Am scos din nou telefonul celular și am format numărul direct 
- care nu figurează în cartea de telefon - al cabinei izolate fonic 
a KBAY, cel mai mare post de radio din districtul Santa Rosita, 
unde lucrează Sasha Goodall, care e disc jockey-ul emisiunii ce 
începe la miezul nopţii și ţine până la șase dimineaţa. Ea e și 
director general, dar, de când postul a pierdut audiența militară 
- și, prin urmare, o parte din venituri -, după ce s-a închis Fort 
Wyvern, nu era singura angajată care îndeplinea două funcţii. 

Numărul respectiv nu face telefonul să sune în cabina de 
emisie, ci activează o lumină albastră, pâlpâitoare, pe peretele 
opus microfonului Sashei. Se părea că în acel moment nu avea 
niciun partener telefonic de discuţie, pentru că, în loc să-mi 
răspundă tehnicianul, a ridicat receptorul chiar ea. 

— Salut, Omule-de-Zăpadă! 

Nu sunt singurul posesor al acelui număr privat și, ca mulţi 
indivizi înclinați spre izolare, cerusem companiei telefonice să 
nu-mi transmită numele când sun pe cineva; totuși, chiar când 
apelul nu este preluat de tehnician, Sasha știe întotdeauna că 
sunt eu. 

— Ai pus vreo melodie? 

— A Mess of Blues. 

— Elvis. 

— Peste mai puţin de un minut se termină. 

— Știu cum faci. 

— Ce fac? 

— Spui „Salut, Omule-de-Zăpadă” înainte să scot un cuvânt. 

— Și cum fac? 

— Probabil că jumătate dintre apelurile la care răspunzi direct 
pe linia secretă sunt de la mine, așa că tu răspunzi întotdeauna 
„Salut, Omule-de-Zăpadă”. 

— Greșești. 

— Ba am dreptate, am insistat eu. 

— Nu mint niciodată. 

Era adevărat. 

— Rămâi un pic cu mine, baby, zise ea și mă lăsă pe fir să 


aștept. 

În timp ce așteptam să revină, i-am ascultat programul prin 
telefon. A făcut o reclamă în direct pentru serviciile publice, 
urmată de o reclamă - gogoașă, adică material înregistrat la 
început și la sfârșit, cu o intervenţie în direct la mijloc, pentru un 
vânzător local de mașini. 

Vocea ei e răgușită, dar dulce, blândă, plăcută și 
provocatoare. Ar putea să-mi vândă o porţiune de iad, dacă 
include și aer condiţionat. 

Am încercat să nu fiu complet stăpânit de vocea ei, în timp ce 
ascultam cu o ureche podeaua care scârţâia. Afară, strada 
rămânea pustie. 

Pentru a-mi acorda cinci minute întregi, a pus două melodii: /t 
Was a Very Good Year, cu Sinatra, urmată de piesa lui Patsy 
Cline, / Fall to Pieces. 

Când a revenit la telefon, i-am spus: 

— N-am auzit un program atât de eclectic. Sinatra, Elvis și 
Patsy. 

— Avem un spectacol tematic în noaptea asta. 

— O temă? 

— N-ai ascultat? 

— Am fost ocupat. Ce temă? 

— Noaptea morților vii. 

— Grozav! 

— Multumesc. Ce s-a întâmplat? 

— Cine-i tehnicianul emisiunii? 

— Doogie. 

Doogie Sassman este un fanatic Harley-Davidson, tatuat 
panoramic, care cântărește mai mult de o sută cincizeci de 
kilograme, dintre care vreo douăsprezece sunt alcătuite din 
părul lui blond nepieptănat și de barba zburlită, mătăsoasă. In 
ciuda faptului că are un gât lat, cât un cheson, și o burtă pe care 
putea să se adune o familie întreagă de pescăruși, Doogie e un 
magnet pentru gagici și s-a întâlnit cu unele dintre cele mai 
frumoase femei care au pus vreodată piciorul pe plajele dintre 
San Francisco și San Diego. Deși e un tip cumsecade, cu 
suficient șarm de urs ca să fie vedetă într-un film de desene 
animate al lui Disney, succesul indiscutabil al lui Doogie la 
minunatele wahine - succes care nu-i datorat numai 
personalităţii sale - reprezintă unul dintre marile mistere ale 


tuturor timpurilor, la fel ca „de ce au dispărut dinozaurii” sau 
„de ce tornadele nu se manifestă în parcările pentru camioane”. 

— Poţi să scapi pentru vreo două ore și să-l lași pe Doogie să 
conducă spectacolul, de la panoul de comandă? 

— Vrei o partidă scurtă de sex? 

— Cu tine aș vrea una fără sfârșit. 

— Ce romantic ești! zise ea sarcastic, dar cu o încântare 
ascunsă. 

— Avem un prieten care are nevoie de ajutor. 

— Despre ce-i vorba? întrebă Sasha, devenind brusc serioasă. 

Nu puteam săi povestesc prea multe, pentru că telefonul 
putea fi supravegheat. În Moonlight Bay trăim într-un stat 
polițienesc atât de artistic impus, încât e practic invizibil. Dacă 
mă ascultau, nu voiam să știe că Sasha urma să meargă acasă 
la Lilly Wing, pentru că ar fi putut s-o împiedice. Lilly avea 
nevoie disperată de sprijin. Dacă Sasha ajungea acolo prin 
surprindere, poate pe ușa din dos, polițiștii puteau afla cât de 
insistentă putea fi. 

— Îți aduci aminte..., am zis eu, apoi am avut impresia că văd 
o mișcare pe stradă, dar, când m-am uitat pe fereastră, am tras 
concluzia că fusese doar o umbră, poate din cauză că o coadă 
de nor ștersese obrazul lunii. Îți aduci aminte de cele 
treisprezece feluri? 

— Treisprezece feluri? 

— Chestia cu mierla, i-am răspuns, ștergând din nou geamul 
cu batista din hârtie; respiraţia mea lăsase pe el o urmă de 
condens. 

— Mierlă. Sigur. 

Vorbeam despre poemul lui Wallace Stevens, 7reisprezece 
feluri de a privi o mierlă. 

Tatăl meu, îngrijorat de modul în care eu, limitat de XP, mă 
voi descurca în viaţă fără familie, avusese grijă să-mi lase o 
casă neipotecată și veniturile unei polite pentru o asigurare 
uriașă de viaţă. Dar îmi lăsase și o altă moștenire folositoare: 
dragostea pentru poezia modernă. Din cauză că Sasha căpătase 
această pasiune de la mine, puteam să-i zăpăcim pe cei care 
trăgeau cu urechea la fel de ușor cum făcusem atunci când 
discutasem cu Bobby, folosind jargonul surfiștilor. 

— Există un cuvânt pe care te aștepți să-l folosească, dar care 
nu apare niciodată, am zis eu, referindu-mă la Stevens. 


— Ah! a exclamat ea și mi-am dat seama că mă înțelesese. 

Un poet mai slab, dacă ar fi scris treisprezece strofe despre 
mierlă, ar fi folosit cu siguranţă cuvântul wing“, dar Stevens nu 
recursese la el. 

— Inţelegi ce vreau să spun? 

— Da. 

Sasha știa că Lilly Wing - cândva Lilly Travis - fusese prima 
femeie pe care o iubisem și prima care îmi zdrobise inima. 

Sasha este a doua femeie pe care am iubit-o în cel mai 
profund sens al cuvântului și jură că n-o să-mi zdrobească 
niciodată inima. O cred. Ea nu minte niciodată. 

Sasha mă asigurase că, dacă o s-o înșel, o să-și folosească 
bormașina ei Black & Decker, ca să-mi facă o gaură de-un 
centimetru prin inimă. 

Văzusem bormașina. Burghiele - un set scump - livrate odată 
cu ea se află într-o cutie din plastic. Pe coada burghiului de un 
centimetru pictase, cu ojă roșie, numele meu, Chris. Sunt 
absolut convins că-i o glumă. 

N-are de ce să-și facă griji. Dacă-i voi zdrobi vreodată inima, o 
să-mi găuresc singur pieptul, ca s-o scutesc de efortul de-a se 
spăla pe mâini după aceea. 

Sunt un tip romantic. 

— Despre ce-i vorba? întrebă Sasha. 

— O să afli când o să ajungi acolo. 

— Vreun mesaj? 

— Speranţă. Asta-i mesajul. Există încă speranţă. 

Nu eram atât de convins pe cât pretindeam. Mesajul pe care 
voiam să i-l transmit lui Lilly putea să nu fie adevărat. Nu mă 
mândresc cu faptul că, spre deosebire de Sasha, mint 
câteodată. 

— Unde ești? întrebă Sasha. 

— În Orașul Mort. 

— Fir-ar să fie! 

— Tu ai întrebat! 

— Tot timpul ai necazuri. 

— Ăsta-i mottoul meu. 

N-am îndrăznit să-i povestesc despre Orson, nici măcar 
indirect, folosind codul poeziei. Vocea ar fi putut să mă dea de 
gol, trădându-mi îngrijorarea. lar dacă ea ar fi crezut că Orson 


4 Aripă (n.tr.). 


are probleme serioase, ar fi insistat să vină în Wyvern, să-l 
caute. 

Mi-ar fi fost de mare ajutor. Fusesem surprins să descopăr că 
Sasha se pricepe la autoapărare și la folosirea armelor, lucruri 
care nu se predau în vreo școală de disc-jockey. Deși nu arăta 
ca o amazoană, putea să lupte ca una. Dar era un prieten mai 
bun decât ar fi fost ca luptător, iar Lilly Wing avea nevoie de 
simpatia și compasiunea Sashei mai mult decât aveam eu 
nevoie de ajutorul ei. 

— Chris, știi care-i problema ta? 

— Arăt prea bine? 

— Așa-i, replică ea sarcastic. 

— Prea deștept? 

— Problema ta e că ești imprudent. 

— Atunci cere-i doctorului să-mi dea niște pilule. 

— Te iubesc pentru asta, Omule-de-Zăpadă, dar o să fii 
omorât. 

— O fac pentru o prietenă, i-am reamintit eu de Lilly Wing. 
Oricum, lucrurile se vor rezolva. Vine Bobby. 

— Aha! Atunci mă apuc să vă scriu necrologurile. 

— O să-i spun ce ai făgăduit. 

— Cei doi Stooge. 

— Să vedem care din ei. Suntem Curly și Larry. 

— Așa-i. Niciunul din voi nu-i suficient de deștept ca să fie 
Moe. 

— Te iubesc, Goodall. 

— Te iubesc, Omule-de-Zăpadă! 

Am închis telefonul și mă pregăteam să mă depărtez de 
fereastră, când am văzut din nou mișcare pe stradă. De data 
asta nu fusese umbra unui nor ce alunecase peste un colţ al 
lunii. 

De data asta am văzut maimute. 

Mi-am prins telefonul la centură, să am ambele mâini libere. 

Maimuţele nu se livrează cu butoiul sau cu pachetul. 
Termenul corect pentru maimuţele care călătoresc în grup nu-i 
nici haită, nici turmă, nici herghelie, nici stol, ci ceată. 

Învăţasem recent multe despre maimuțe, nu numai termenul 
ceată. Din același motiv, dacă aș fi locuit în ţinuturile 
mlăștinoase din Florida, aș fi devenit expert în aligatori. 


> Termenul troop înseamnă atât ceată, cât și detașament militar. (n.tr.). 


Acum, aici, în Orașul Mort, o ceată de maimuțe treceau pe 
lângă bungalow, în direcţia în care mersesem și eu. In lumina 
lunii, blana lor părea mai degrabă argintie decât cafenie. 

În ciuda acelui luciu, care le făcea mai vizibile decât ar fi fost 
altfel, nu puteam să-mi dau seama de numărul lor exact. Cinci, 
șase, opt... Unele mergeau în patru labe, altele pe jumătate 
ridicate, iar câteva drepte, ca oamenii. Zece, unsprezece, 
doisprezece... 

Nu se mișcau repede și își ridicau des capetele, privind în 
noapte, în faţă sau în ambele părţi, ba, uneori, înapoi, în direcţia 
din care veneau. Deși viteza și atenţia lor puteau dovedi grijă 
sau chiar teamă, eu bănuiam că nu le era frică de nimic și că, de 
fapt, căutau ceva, vânau ceva. 

Poate pe mine. 

Cincisprezece, șaisprezece... 

În arena circului, costumate în veste cu paiete și cu fesuri roșii 
pe cap, o ceată de maimuțe poate să producă zâmbete, râsete, 
amuzament. Numai că specimenele pe care le vedeam nu 
dansau, ţopăiau, săreau sau cântau la acordeoane miniaturale. 
Niciuna nu părea interesată de o carieră în industria distracţiilor. 

Optsprezece. 

Erau maimuțe rhesus, cele mai mult folosite în cercetarea 
medicală, și toate aveau dimensiunile maxime ale speciei lor: 
înalte de peste șaizeci de centimetri, doisprezece sau chiar 
cincisprezece kilograme de oase și mușchi. Știam din propria 
experienţă că maimutele rhesus erau iuți, agile, puternice, 
deosebit de deștepte și de periculoase. 

Douăzeci. 

În multe părţi ale lumii, maimuţele trăiesc oriunde în 
sălbăticie, de la junglă și câmpii întinse, până la munţi. Nu se 
găsesc pe continentul nord-american - cu excepţia celor care 
cutreieră noaptea prin Moonlight Bay și de care știu doar câţiva 
localnici. 

Am înțeles de ce tăcuseră păsările mai devreme, în copacul 
de deasupra mea. Simţiseră apropierea paradei neobișnuite. 

Douăzeci și una. Douazeci și două. 

Ceata devenise un batalion. 

Am amintit de dinţi? Maimuţele sunt omnivore, nefiind 
convinse de argumentele vegetarienilor. În principal mănâncă 
fructe, nuci, semințe, frunze, flori și ouă de păsări, dar, când 


simt nevoia de carne, atunci savurează insecte, păianjeni și 
mamifere mici, precum șoarecii, șobolanii și cârtițele. Să nu 
acceptaţi niciodată invitaţia la prânz a unei maimute, cu 
excepţia cazului când cunoaşteţi meniul. Pentru că sunt 
omnivore, au incisivi puternici și canini ascuţiţi, numai buni 
pentru a mușca și a sfâșia. 

Maimuţele obișnuite nu atacă oamenii. Tot așa, maimuţele 
obișnuite sunt active la lumina zilei și se odihnesc în timpul 
nopții - cu excepţia douroucouli-ului, cel cu blană moale, o 
specie sud-americană, cu ochi ca de bufniță, care-i nocturnă. 

Cele care străbat întunericul prin Fort Wyvern și prin 
Moonlight Bay nu sunt obișnuite. Sunt niște individe micute, 
pline de ură, rele, psihopate. Dacă ar avea de ales între un 
șoarece gras, gătit în sos de unt, și șansa de a-ţi sfâșia mutra, 
doar de dragul distracţiei, nici măcar nu și-ar linge buzele 
regretând că au renunţat la masă. 

Numărasem douăzeci și două de maimuțe, când talazul 
îmblănit de pe stradă coti brusc. Ceata se opri, membrii ei 
îngrămădindu-se la un loc, într-o manieră atât de conspirativă, 
încât ai fi putut cu ușurință crede că una dintre ele fusese 
silueta misterioasă de pe colina plină cu iarbă din Dallas, în ziua 
în care fusese împușcat Kennedy. Deși nu păreau interesate mai 
mult de bungalow-ul în care eram decât de celelalte, se aflau 
chiar în faţa lui și suficient de aproape să mă lovească 
damblaua. Aranjându-mi părul zburlit de pe ceafă cu o mână, m- 
am gândit să mă strecor pe ușa din spate, înainte ca individele 
să bată la cea din faţă cu afurisitele lor de cartele de subscripţie 
pentru revista maimuţelor. 

Dar, dacă fugeam, n-aveam să aflu în ce direcţie vor pleca 
după ce-și vor fi terminat ședința. În loc să le evit, s-ar putea să 
dau nas în nas cu ele - iar acest lucru ar avea consecințe 
mortale. 

Numărasem douăzeci și două și ratasem câteva. Erau, 
probabil, vreo treizeci. Glock-ul meu de nouă milimetri avea 
zece gloanţe, dintre care consumasem deja două. Aveam un 
încărcător de rezervă, într-un buzunar al tocului. Chiar dacă m- 
ar fi cuprins deodată spiritul de bun ţintaș al lui Annie Oakley și 
aș fi nimerit, miraculos, cu fiecare împușcătură, tot aș fi fost 
copleșit de douăsprezece bestii. 

Confruntarea cu o sută cincizeci de kilograme de maimute 


care ţipă nu corespunde ideii mele de luptă cinstită. Ideea mea 
de luptă cinstită este ca o maimuţă singură, neînarmată, 
bătrână, fără dinţi și mioapă să se bată cu mine, în timp ce mă 
aflu într-un elicopter de atac Black Hawk. 

În stradă, primatele zăboveau încă. Se înghesuiseră atât de 
mult, încât, la lumina lunii, păreau a fi un singur organism mare, 
cu multe capete și cozi. 

Nu-mi puteam imagina ce făceau. Probabil pentru că nu-s 
maimuţă. 

M-am apropiat de fereastră, privind atent scena scăldată de 
razele lunii, încercând să văd mai clar și să am o mentalitate de 
maimuţă. 

În mulţimea de indivizi care se jucaseră de-a Dumnezeu în 
buncărele din adâncurile Wyvern-ului, cel mai interesant - și mai 
generos finanţat - proiect fusese unul care intenţiona să 
combine inteligența umană și animală și să îmbunătăţească 
agilitatea, viteza, vederea, auzul, mirosul și longevitatea 
oamenilor. Lucrul acesta urma a fi realizat prin transfer de 
material genetic selectat nu de la o persoană la alta, ci de lao 
specie la alta. 

Deși mama mea era un geniu, nu ajunsese - credeţi ce vă 
spun - un savant nebun. Ca specialistă în teoria geneticii, nu 
pierdea prea mult timp în laboratoare. Locul ei de muncă se afla 
în craniul ei, iar mintea îi era la fel de elaborat echipată ca 
laboratoarele de cercetare ale tuturor universităţilor din ţară. 
Stătea în biroul ei din Colegiul Ashdon, aventurându-se 
ocazional într-un laborator finanţat din fonduri guvernamentale, 
gândind intens, în timp ce alţi savanţi operau din greu. Ea nu 
dorise să distrugă omenirea, ci s-o salveze, și sunt convins că, 
mult timp, nu cunoscuse scopurile imprudente și răuvoitoare ale 
indivizilor din Wyvern care-i puneau în aplicare teoriile. 

Transfer de material genetic de la o specie la alta. In speranţa 
creării unei super-rase. Într-o căutare nebunească a perfecțiunii, 
a soldatului de neoprit. Animale inteligente, urmare a miliarde 
de proiecte, prăsite pentru viitoarele câmpuri de luptă. Arme 
biologice uluitoare, mici cât un virus sau mari cât un urs grizzly. 

Doamne, Dumnezeule! 

Toate chestiile aste mă fac să mă gândesc cu nostalgie la 
vremurile bune de altă dată, când cei mai ambiţioși indivizi cu 
creier mare se mulţumeau să viseze bombe nucleare capabile 


să radă orașe de pe fața pământului, lansatoare de raze ale 
morții instalate pe sateliți și gaze care atacau nervii și făceau 
victimele să se zbată precum omizile când băieţașii plini de 
cruzime împrăștie sare pe ele. 

Pentru asemenea experienţe, animalele erau obţinute ușor, 
pentru că, de obicei, nu-și pot angaja avocaţi dintre cei mai 
buni, care să le apere de exploatare. Surprinzător, se găsiseră și 
subiecţi umani. Soldaților judecaţi de curtea marțială pentru 
crime deosebit de sălbatice și condamnați la închisoare pe viaţă 
li se oferea posibilitatea să aleagă: sau putrezeau în pușcării de 
maximă securitate, sau aveau parte de o anumită libertate, 
participând la activităţi secrete. 

Apoi, ceva o luase razna. 

În tot ce întreprinde omenirea, inevitabil ceva o ia, cu 
entuziasm, razna. Unii spun că asta se întâmplă din cauză că 
universul este intrinsec haotic. Alţii spun că motivul este că 
suntem o specie care nu se mai bucură de graţia divină. 
Indiferent de motiv, printre oameni există, pentru fiecare Moe, 
mii de Curly și Larry. 

Sistemul folosit pentru a introduce materialul genetic nou în 
celulele subiecţilor cercetării - pentru a fi inserat în lanţurile 
ADN-ului lor - era un retrovirus conceput cu talent de mămica 
mea, Wisteria Jane Snow, care avea uneori timp și să facă 
prăjituri extraordinare cu ciocolată. Acel retrovirus fabricat 
fusese proiectat să fie fragil, bolnav - adică steril - și benign. 
Mai degrabă o unealtă vie care să facă exact ce se dorea de la 
ea. După ce-și făcea treaba, trebuia să moară. Dar se 
transformase curând într-o drăcie infecțioasă, care se 
reproducea iute, care putea să se transmită, prin intermediul 
fluidelor trupului, prin simplul contact al pielii, provocând nu 
boală, ci schimbări genetice. Aceste microorganisme 
capturaseră la întâmplare secvențe de ADN de la numeroase 
specii din laborator și le transportaseră în trupurile cercetătorilor 
care lucrau la proiect. Aceștia nu-și dăduseră seama, un timp, 
că erau afectați lent, dar profund. Afectaţi fizic, mental, 
emoţional. Înainte să înţeleagă ce se întâmpla cu ei și de ce, 
câţiva savanţi din Wyvern au început să se schimbe... să aibă 
multe în comun cu animalele din cuștile laboratorului... 

Cu doi ani în urmă, procesul începuse să devină evident. Apoi, 
în laborator a avut loc un episod violent. Nimeni nu mi-a explicat 


ce s-a întâmplat cu adevărat. Oamenii s-au omorât unii pe alţii, 
într-o  înfruntare bizară, sălbatică. Animalele folosite la 
experimente au scăpat sau au fost eliberate de oamenii care 
simțeau o înrudire stranie cu ele. 

Printre animalele acelea se aflau maimute rhesus, a căror 
inteligență fusese substanţial îmbunătăţită. Deși credeam că 
inteligenţa e legată de mărimea creierului și de numărul cutelor 
de pe suprafaţa acestuia, acele rhesus nu aveau un craniu 
mărit. Cu excepţia câtorva caracteristici, păreau exemplare 
obișnuite ale speciei. 

De atunci, maimutţele sunt tot timpul pe fugă. Se ascund de 
autorităţile militare și federale, care încearcă să le elimine 
discret, împreună cu toate dovezile a ceea ce se întâmplase la 
Wyvern, înainte ca publicul să afle că aleșii naţiunii asiguraseră 
sfârșitul lumii pe care o cunoșteam. În afară de cei implicaţi în 
conspirație, despre evenimente aflaseră doar câteva persoane. 
lar dacă am încerca să spunem publicului larg ceea ce știm - 
chiar dacă nu avem dovezi clare -, ne-ar ucide, așa cum ar 
ucide maimutțele. 

O uciseseră pe mama. Au pretins că era deprimată de felul în 
care munca ei eșuase și că s-a sinucis, conducând cu viteză 
mașina și izbindu-se de parapetul unui pod, la sud de oraș. Dar 
mama mea nu era lașă. Și nu m-ar fi părăsit lăsându-mă să 
înfrunt singur coșmarul ce urma să vină. Cred că intenţiona să 
se adreseze publicului, să scuipe adevărul mass-mediei, sperând 
să creeze un consens pentru un program de cercetare pentru 
situaţia de criză, un proiect mai mare decât cel îngropat sub 
Wyvern, mai mare decât Proiectul Manhattan, care să implice 
cei mai buni cercetători în genetică din lume. Așa că au împins-o 
pe ușa cea mare, pe care au trântit-o în urma ei. Așa cred. N-am 
nicio dovadă. Dar a fost mămica mea și cred ceea ce vreau, 
ceea ce trebuie despre anumite lucruri. 

Între timp, molima se răspândea mai iute decât maimutele și 
se părea că neajunsul nu putea fi înlăturat, nici măcar oprit. 
Personalul infectat de la Wyvern fusese redistribuit în toată ţara, 
purtând retrovirusul cu el, înainte să afle cineva că exista vreo 
problemă, înainte să se impună o carantină. Probabil că vor 
avea loc mutații genetice la toate speciile. Probabil că singurul 
lucru care nu se știe este dacă procesul va fi lent și va necesita 
decenii sau secole ca să se desfășoare sau dacă teroarea se va 


extinde cu repeziciune. Până acum, cu câteva excepţii, efectele 
fuseseră subtile și nu se răspândiseră pe scară largă, dar asta 
putea fi doar calmul dinaintea holocaustului. Cred că 
responsabilii caută cu frenezie un remediu, dar, în același timp, 
consumă multă energie străduindu-se din răsputeri să ascundă 
sursa viitoarei catastrofe, ca să nu știe nimeni cine trebuie 
blamat. 

Nimeni din conducerea guvernului nu dorește să se confrunte 
cu mânia publicului. Nu le este frică de concediere. Dacă se află 
adevărul, îi așteaptă lucruri mult mai grave decât pierderea 
slujbei. Ar putea fi judecaţi pentru crimă împotriva umanităţii. Și 
probabil că justifică ascunderea catastrofei viitoare din 
necesitatea de a se evita panica, dezordinea publică și, poate, o 
carantină internaţională a întregului continent nord-american. 
De fapt, se tem că ar putea fi făcuţi bucăţi de mulţimea 
furioasă. 

Poate că o parte dintre creaturile care se îmbulzeau în stradă 
fuseseră printre cele douăsprezece care scăpaseră din 
laboratoare în noaptea aceea istorică și macabră, plină de 
violenţă. Majoritatea erau descendente ale evadatelor, născute 
în libertate, dar la fel de inteligente ca părinţii lor. 

Maimuţele obișnuite pălaăvrăgesc tot timpul, dar eu nu 
auzisem niciun sunet scos de cele treizeci. Stăteau la un loc, tot 
mai agitate, dând din brațe, mișcându-și furioase cozile, dar, 
dacă ridicaseră glasurile, acestea nu se auzeau prin geamul 
ferestrei, nici prin ușa din faţă deschisă, deși se aflau la câţiva 
metri. 

Plănuiau ceva mai rău decât prostii de maimuțe. 

Cu toate că maimutele rhesus nu-s la fel de deștepte ca 
oamenii, avantajul pe care-l avem nu-i suficient de mare pentru 
a mă simți liniștit dacă aș juca pocher cu trei dintre ei. Doar 
dacă i-aș îmbăta înainte. 

Aceste primate precoce nu-s principala ameninţare născută în 
laboratoarele din Wyvern. Onoarea revine, bineînțeles, 
retrovirusului modificator de gene, capabil să schimbe orice 
ființă. Dar, în ceea ce privește ticăloşia, maimuţele alcătuiesc o 
echipă redutabilă. 

Pentru a aprecia amenințarea cu bătaie lungă reprezentată de 
aceste rhesus remodelate, să ţinem seama de faptul că 
șobolanii sunt cea mai mare belea, cu toate că inteligenţa lor 


este extrem de mică în comparaţie cu a noastră. Savanţii 
estimează că rozătoarele distrug douăzeci la sută din rezervele 
de hrană din lume, în ciuda faptului că noi exterminăm relativ 
eficient colonii întregi de-ale lor și le menţinem numărul la un 
nivel suportabil. Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă ar avea 
jumătate din inteligenţa noastră și ar fi în stare să lupte cu noi 
cu șanse mai mari. Am fi antrenați într-un război disperat, 
pentru a preveni o foamete cumplită. 

Uitându-mă la maimuţele din stradă, mă întrebam dacă nu 
cumva îi priveam pe adversarii noștri dintr-un viitor 
Armagedon... 

În afară de nivelul ridicat al inteligenței lor, aveau o altă 
calitate care le făcea un inamic mult mai formidabil decât 
puteau fi rozătoarele. Șobolanii acționează numai din instinct și 
n-au suficientă minte ca să se implice personal, în timp ce 
maimutele alea ne urăsc cu patimă. 

Cred că-s ostile faţă de omenire pentru că noi le-am creat, dar 
am făcut treaba doar pe jumătate. Le-am jefuit de inocenţa lor 
de animale, cu care erau multumite. Le-am ridicat nivelul 
inteligenței până au devenit conștiente de lumea largă și de 
adevăratul lor loc în ea, dar nu le-am dat suficientă inteligență 
pentru a le fi posibil să-și îmbunătăţească acel loc. Le-am făcut 
deștepte doar cât să nu mai fie mulțumite cu viaţa de maimuţă; 
le-am dat capacitatea de a visa, dar nu le-am oferit posibilitatea 
de a-și împlini acele vise. Au fost izgonite din nișa lor din regatul 
animalelor și nu reușesc să găsească un loc nou, potrivit. 
Desprinse din pânza creaţiei, sunt rătăcitoare, pierdute, pline de 
un alean ce nu va fi împlinit nicicând. 

Nu le condamn că ne urăsc. Dacă aș fi una dintre ele, și eu 
ne-aș uri. 

Insă simpatia faţă de ele nu m-ar salva, dacă aș ieși din 
bungalow și aș merge pe stradă, strângând cu blândeţe o labă 
de maimuţă în fiecare mână, declarându-mi regretul pentru 
aroganţa speciei umane și cântând o versiune însufleţitoare a 
cântecului Yes, We Have No Bananas. 

Aș fi făcut bucăţi într-un minut. 

Munca mamei mele a dus la crearea acestei cete, lucru pe 
care maimuţele par să-l priceapă. Mă urmăriseră în trecut. 
Mama e moartă, deci nu se pot răzbuna pe ea pentru viaţa de 
chin și de paria pe care o duc. Pentru că sunt singurul ei copil, 


maimuţele nutresc o animozitate specială împotriva mea. Poate 
că așa trebuie. Poate că ura lor pentru orice Snow e justificată. 
Dintre toţi oamenii, eu nu am dreptul să discut despre motivul 
furiei lor. Dar nu mă consider obligat să plătesc pentru ceea cea 
făcut mama mea, cu bune intenţii. 

Rămânând ghemuit în siguranță lângă fereastra bungalow- 
ului, am auzit ceea ce părea a fi singura bătaie, răsunătoare, a 
unui clopot mare, urmată de un tropăit. Am privit cum ceata 
agitată pleacă, ducând un obiect pe care nu-l vedeam. Am auzit 
un scrâșnet de oțel pe piatră și mai multe maimuțe se străduiră 
să ridice ceva greu. 

Forfota maimuţelor mă împiedica să văd limpede obiectul, dar 
mi s-a părut că-i rotund. Au început să-l rostogolească în cerc, 
unele privind, altele atârnându-se de obiect, ţinându-l în 
echilibru pe muchie. În lumina lunii, semăna cu o monedă 
enormă, căzută din buzunarul uriașului din vârful vrejului de 
fasole al lui Jack. Apoi mi-am dat seama că era un capac de 
canal, pe care-l scoseseră din pavaj. 

Brusc, începură să pălăvrăgească și să tipe, de parcă ar fi fost 
un grup de copii exuberanţi, care-și făcuseră o jucărie dintr-un 
cerc vechi. După câte știam, un asemenea chef de joacă nu le 
stătea deloc în fire. În întâlnirile mele anterioare cu ceata, doar 
o dată ne treziserăm faţă în faţă, iar în confruntarea aceea nu 
acționaseră defel ca niște copii, ci ca un grup de skinhead 
asasini, drogaţi în ultimul hal. 

Se plictisiră repede să se joace cu capacul de canal. Apoi, trei 
maimuțe se străduiră să-l răsucească, de parcă ar fi fost cu 
adevărat o monedă și, cu un considerabil efort coordonat, 
reușiră să-l menţină în mișcare. 

Ceata redeveni tăcută. Se strânse în jurul discului ce se 
răsucea, lăsându-i loc de mișcare, dar privindu-l cu mult interes. 

Periodic, cei trei indivizi care învârteau capacul îl împingeau, 
unul câte unul, aplicând suficientă forță ca să-l ţină în echilibru 
și în mișcare. Coordonarea lor dovedea cel puţin o înțelegere 
rudimentară a legilor fizicii și o îndemânare mecanică, în 
contradicţie cu aspectul lor obișnuit. 

Discul care se rotea scotea un sunet aspru, marginea lui de 
metal frecându-se de pavajul din beton. Sunetul jos, metalic 
deveni singurul sunet din noapte, un băzâit dintr-o singură notă, 
oscilând doar vag într-o zonă de un semiton. 


Capacul de canal care se învârtea nu părea să ofere un 
spectacol care să justifice atenţia cetei. Maimutele erau 
captivate. Aproape în transă. Îmi era greu să cred că discul, din 
întâmplare, căpătase exact viteza de rotaţie care, combinată cu 
sunetul oscilant, producea un efect hipnotic asupra maimutelor. 

Poate că nu asistam la un joc, ci la un ritual, la o ceremonie 
cu semnificaţie simbolică, limpede pentru toate acele rhesus, 
dar un mister pentru mine. Ritual și simbol nu numai că implică 
gândire abstractă, dar însemna că viața maimuţelor avea o 
dimensiune spirituală, că nu erau pur și simplu deștepte, ci și 
capabile să mediteze la originea tuturor lucrurilor și la scopul 
existenţei lor. 

Ideea mă _ uimi atât de mult, încât aproape că m-am 
îndepărtat de fereastră. 

În ciuda ostilităţii lor faţă de oameni și a entuziasmului pentru 
violenţă, mai degrabă simţeam simpatie față de aceste creaturi 
patetice, eram mișcat de situaţia lor de paria fără niciun loc de 
drept în natură. Dacă aveau cu adevărat capacitatea de a-și 
pune întrebări despre Dumnezeu și despre modelul cosmosului, 
atunci ar putea cunoaște durerea intensă pe care omenirea o 
cunoaște foarte bine: dorinţa de a înţelege de ce creatorul 
nostru ne lasă să suferim atât de mult, teribilul dor neîmplinit de 
a-L găsi, de a-l vedea faţa, de a-L atinge și de a ști dacă există 
cu adevărat. Dacă împart acest chin profund, dar tăcut cu noi, 
atunci am simpatie față de starea lor, dar mi-e și milă de ele. 

Și dacă mi-e milă de ele, cum să le ucid fără ezitare, dacă altă 
confruntare mă va obliga să fac acest lucru, pentru a-mi salva 
viaţa sau pentru a salva un prieten? În întâlnirile anterioare, 
fusesem silit să întâmpin asaltul lor feroce cu focuri de armă. E 
ușor să folosești forța ucigătoare când adversarul tău este fără 
minte, ca un rechin. Și poţi să apeşi pe trăgaci fără remușcări 
dacă poţi să opui urii dușmanului propria ură. Mila generează 
ezitări. Mila poate fi cheia de la ușa raiului, dacă există rai, dar 
nu reprezintă un avantaj când lupţi ca să-ţi aperi viața de un 
adversar nemilos. 

Am perceput o modificare a sunetului produs în stradă de 
metalul care se învârtea, o oscilație mai mare între tonuri. 
Capacul de canal începuse să piardă din viteza de rotaţie. 

Dar nimeni din ceată nu se grăbea să stabilizeze răsucirea. 
Maimuţele pândeau, cu o fascinaţie plină de curiozitate, cum se 


legăna capacul, cum cântecul acestuia se domolea continuu. 

Discul se opri, căzu pe pavaj, iar în clipa aceea maimuţele 
înlemniră. O notă finală răsună în noapte, urmată de o tăcere 
atât de absolută, de parcă Orașul Mort ar fi fost învăluit, subit, 
de o folie izolatoare gigantică. Din câte puteam să-mi dau 
seama, fiecare membru al cetei privea cu ochii holbaţi capacul 
din fier. 

După un timp, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn profund, 
maimuţele se apropiară, ca în vis, de disc. ÎI înconjurară încet, 
se așezară cu articulațiile labelor din față pe pavaj, examinând 
metalul cu aerul îngândurat al unei ţigănci care analizează zațul 
de cafea, ca să citească viitorul. 

Câteva se traseră înapoi, fie pentru că văzuseră ceva pe disc 
care nu le plăcuse, fie pentru că-și așteptau rândul. Acești 
indivizi ezitanţi își îndreptară atenţia, în mod demonstrativ, 
către orice, numai către capac nu: către pavaj, către copacii de 
pe marginea străzii, către cerul plin de stele. 

Unul dintre animale privi către bungalow-ul în care mă 
refugiasem. 

Nu mi-am ţinut răsuflarea, nici n-am devenit încordat, pentru 
că eram convins că nimic din clădirea aceea nu avea ceva diferit 
de aspectul jalnic și deprimant al altor sute de construcții din 
vecinătate. Nici ușa deschisă nu merita să fie băgată în seamă, 
pentru că multe dintre clădirile acelea erau expuse capriciilor 
vremii. 

După ce s-a zgâit la casă câteva secunde, maimuța și-a ridicat 
ochii către luna în creștere. Postura ei oglindea o melancolie 
profundă - sau poate că eu fusesem copleșit de sentimentalism 
și atribuiam maimutelor rhesus mai multe calități umane decât 
ar fi fost cazul. 

Apoi, cu toate că nu mă mișcasem, nici nu scosesem vreun 
sunet, animalul păros tresări, se ridică, pierdu orice interes 
pentru cer și privi din nou spre bungalow. 

— Nu te maimuţări! am șoptit eu. 

Lighioana se roti încet, ieși de pe stradă și urcă pe trotuarul 
acoperit de umbra dafinilor, iar acolo se opri. 

_ Am rezistat imboldului de a mă retrage de lângă fereastră. 
intunericul de jurul meu era perfect, ca în coșciugul lui Dracula, 
după ce punea capacul. Mă simţeam invizibil. Acoperișul ieșit în 
afară al porticului împiedica lumina lunii să bată drept în faţa 


mea. 

Micuța făptură jalnică părea că examinează nu numai 
fereastra la care stăteam, ci fiecare aspect al căsuţei, de parcă 
intenţiona să localizeze proprietarul, ca să-i facă o ofertă de 
cumpărare. 

Sunt extrem de sensibil la interferența luminii și umbrei care, 
pentru mine, este mai senzuală decât trupul unei femei. Nu mi 
se interzice să cunosc plăcerea oferită de femeie, dar n-am voie 
să am de-a face cu cea mai slabă lumină. Totuși, orice formă de 
iluminare este îmbibată cu o calitate erotică ce-mi dă fiori și-s 
foarte conștient de mângâierea fiecărei raze. Aici, în bungalow, 
aveam încredere că nu puteam fi zărit de nimeni, că făceam 
parte din beznă, așa cum aripa face parte din liliac. 

Maimuta se apropie câţiva pași, pătrunzând pe aleea care tăia 
în două curtea din faţă și ducea către treptele porticului. 
Ajunsese la vreo șapte metri de mine. 

Când a întors capul, am surprins o lucire a ochilor ei. De 
obicei galbeni și plini de ură, ca ochii unui perceptor, arătau 
acum, în lumina slabă, de-un portocaliu agresiv și ameninţător. 
Erau plini de acea luminozitate ce se regăsește în ochii 
majorităţii animalelor nocturne. 

Abia zăream făptura aflată în umbra dafinilor, dar mișcarea 
neliniștită a ochilor ei fosforescenți indicau că atenţia lighioanei 
fusese atrasă de ceva dar nu în mod deosebit de fereastra la 
care stăteam. Poate că auzise fâșâitul produs de un șoarece prin 
iarbă - sau de o tarantulă, obișnuită în zonă - și spera să se 
aleagă cu o gustare. 

Pe stradă, ceilalți membri ai cetei rămăseseră strânși în jurul 
capacului de canal. 

Maimuţele rhesus obișnuite, care sunt făpturi diurne, nu au 
nicio lucire a ochilor în întuneric. Membrii cetei din Wyvern 
aveau o vedere nocturnă mai bună decât alte maimuțe, dar, din 
câte știu, nu erau atât de înzestrate precum bufnițele sau 
pisicile. Acuitatea lor vizuală era doar cu o fracțiune mai bună 
decât cea a primatelor din care proveneau. În locurile lipsite 
complet de lumină sunt la fel de neajutorate ca mine. 

Maimuţa cea curioasă se apropie cu încă trei pași, ieși din 
umbra copacilor și reveni în lumina lunii. Când se opri, se afla la 
mai puțin de cinci metri de mine și la vreo doi metri de portic. 

Imbunatăţirea vederii nocturne a maimutelor este, probabil, 


un efect neașteptat al experiențelor la care fuseseră supuse, 
pentru mărirea inteligenței, dar, din câte reușisem să descopăr, 
nu fusese corelată cu îmbunătățirea altor simţuri. Maimuţele 
obișnuite nu-s capabile să găsească urma altor animale cu 
ajutorul mirosului, precum câinii, de aceea nici cele cu care 
aveam de-a face nu erau în stare. Ar putea să mă adulmece de 
la o distanţă egală cu aceea la care le-aș simţi și eu mirosul, 
adică doar de vreo jumătate de metru, deși erau o specie 
împuţită. Oricum, teroriștii ăia cu coadă lungă nu beneficiau de 
puteri paranormale și nu puteau să zboare precum fraţii lor 
urlători ce făceau treburile murdare pentru Vrăjitoarea cea 
Haină din Vest$. Cu toate că sunt înspăimântătoare când le 
întâlnești într-un număr important, nu-s chiar atât formidabile ca 
să poată fi ucise doar cu gloanţe de argint sau cu kriptonită. 

Pe alee, maimuța stătea ghemuită, cu braţele lungi în jurul 
pieptului, de parcă s-ar fi îmbrățișat singură. Se uită încă o dată 
la lună. Privi spre cer mult timp, de parcă uitase de bungalow. 

După un moment, m-am uitat la ceas. Mi-era teamă că 
fusesem prins în capcană acolo și nu mai puteam să mă 
întâlnesc cu Bobby la cinematograf. 

lar el era în pericol să nimerească peste ceată. Nici chiar un 
tip atât de plin de resurse precum Bobby Halloway n-ar fi 
scăpat, dacă ar fi trebuit să înfrunte singur maimuțele. 

Dacă lighioanele n-o luau din loc, trebuia să risc și să-l sun pe 
Bobby pe mobil, ca să-l avertizez. Nu mă incinta semnalul 
electronic care s-ar auzi în momentul în care aș porni celularul. 
În liniștea din Orașul Mort, nota aceea simplă ar răsuna ca un 
pârţ de călugăr într-o mănăstire în care toată lumea făcuse 
legământul tăcerii. 

În cele din urmă, maimuţoiul curios încetă să contemple luna 
ca un medalion, lăsă capul în jos și se ridică în picioare. Işi 
întinse braţele lungi, dădu din cap și o porni înapoi, spre stradă. 

Exact când eram gata să respir ușurat, mica lighioană 
chelălăi, iar ţipătul ei ascuţit putea fi interpretat doar ca un 
semnal de alarmă. 

Ceata răspunse ca o singură fiinţă, ridicând capetele, 
depărtându-se de discul din fier și încercând să vadă ce se 
întâmplase. 

Maimuţoiul sări în sus, ţipând și scoțând tot soiul de sunete 


e Personaj din Vrăjitorul din Oz, de F. Baum. (n.tr.). 


nearticulate, sări iar și iar, se dădu peste cap, se tăvăli, se 
rostogoli, bătu în pavaj cu pumnii, șuieră și sâsâi, mușcă aerul 
de parcă ar fi fost o cârpă ce putea fi sfâșiată, se contorsiona de 
parcă ar fi vrut să-și privească fundul, se rostogoli, sări în 
picioare, își lovi pieptul cu mâinile, șuieră, scuipă, se răsuci și 
goni către bungalow, apoi fugi înapoi spre stradă, într-un ritm de 
ziceai că o să crape cimentul sub el. 

Indiferent cât de primitiv fusese limbajul, eram sigur că 
pricepusem mesajul. 

Deși majoritatea maimuţelor se aflau la vreo treisprezece 
metri de clădire, le vedeam ochii sclipitori, ca un stol de licurici 
grași. 

Câteva dintre ele începură să mărâie și să mormăie. Vocile lor 
erau mai joase și mai blânde decât urletul celei care dăduse 
alarma, dar nu semăna deloc cu sunetele unui comitet 
ospitalier, ce ura bun venit unui vizitator. 

Am scos Glock-ul din tocul de la umăr. 

În pistol mai erau opt cartușe. 

Mai aveam și celălalt încărcător cu zece cartușe. 

Optsprezece gloanţe. Treizeci de maimute. 

Mai făcusem calculul acela. L-am făcut din nou. Mă 
interesează mai mult poezia decât matematica, deci aveam un 
motiv bun să fac din nou calculul. Rezultatul era identic. 

Maimuţoiul fugi iarăși spre casă. De data asta nu se mai opri. 

În urma lui năvăli întreaga ceată, părăsind strada, traversând 
peluza, îndreptându-se drept spre clădire. lar în timp ce veneau, 
toate maimutele tăcură, ceea ce implica organizare, disciplină și 
intenţii asasine. 


7. 


Încă nu credeam că maimuţele mă văzuseră, mă auziseră sau 
mă adulmecaseră, dar probabil că mă detectaseră în vreun fel, 
pentru că era evident că nu-și exprimau dezacordul faţa de 
arhitectura bungalow-ului. Fuseseră cuprinse de un fel de furie 
pe care nu o mai văzusem, o furie rezervată oamenilor. 

Mai mult. După obiceiul lor, sosise vremea mesei. In loc de un 
șoarece sau de un păianjen zemos, eu eram felul principal, o 


schimbare plăcută a meniului obișnuit de fructe, nuci, seminte, 
frunze, flori și ouă de păsări. 

M-am sucit cu o sută optzeci de grade față de fereastră și m- 
am dus spre camera de zi, cu mâinile în față. Mă mișcam iute, 
încrezându-mă orbește în cunoașterea casei. Umărul meu a 
atins un toc de ușă și am intrat în sufragerie. 

Deși maimutţele continuau să tacă, acţionând în liniștea 
dinaintea atacului, auzeam bocănitul labelor pe podeaua de 
lemn a porticului. Speram că vor ezita în faţa intrării, că-și vor 
tempera ranchiuna suficient de mult timp ca să pun o oarecare 
distanţă între noi. 

O jaluzea zdrenţuita, întredeschisă acoperea cea mai mare 
parte a singurei ferestre din sufrageria micuță. Pătrundea prea 
puţină lumină ca să înlăture, într-un mod semnificativ, bezna. 

Am continuat să merg, știind că intrarea în bucătărie era 
drept în fața ușii pe care abia intrasem. De data asta, trecând 
dintr-o cameră în cealaltă, nici măcar n-am mai atins tocul cu 
umărul. 

Cele două ferestre de deasupra chiuvetei din bucătărie nu 
erau acoperite nici de jaluzele, nici de perdele. Invăluite într-un 
strat subţire de lumină selenară, aveau acea aură fantomatică, 
fosforescentă pe care o au ecranele televizoarelor chiar după ce 
oprești aparatul. 

Linoleumul vechi pocnea și trosnea sub picioarele mele. Nu 
auzeam dacă membrii cetei pătrunseseră în casă în urma mea, 
din cauza zgomotului pe care-l făceam. 

Aerul era plin de o miasmă groaznică. Îmi venea să vomit. Un 
șoarece sau alt animal murise într-un colț al bucătăriei sau într- 
un dulap, iar acum se descompunea. 

Mi-am ţinut respiraţia și m-am grăbit către ușa din spate, care 
avea în partea de sus un geam mare. Era încuiată. 

Pe vremea când aici era o bază militară, siguranţa 
personalului era garantată și nimeni dintre cei care locuiau în 
interiorul împrejmuirii nu avusese vreun motiv să se teamă de 
criminali. Ca urmare, încuietorile erau simple și puteau fi 
descuiate doar de afară. 

Am pipăit după mânerul ușii, care trebuia să aibă în mijloc un 
buton care descuia ușa. L-am găsit. Trebuia să-l sucesc și să 
deschid ușa - numai că, exact atunci când mâna mea apuca 
alama rece, am văzut prin geam umbra unei maimute care 


sărea. 

Am dat imediat drumul mânerului și am făcut doi pași înapoi, 
analizându-mi opţiunile. Puteam să deschid ușa și să mă reped 
asupra mulţimii ucigașe a maimuţelor, trăgând fără încetare cu 
pistolul, de parcă aș fi fost Indiana Jones fără bici și fără pălărie, 
încercând cu vitejie să supraviețuiesc. Singura alternativă era să 
rămân în bucătărie și să aștept, să văd ce-o să se întâmple în 
continuare. 

O maimuţă se cățără pe tocul uneia dintre ferestrele de 
deasupra chiuvetei. Se prinse de ramă, ca să-și păstreze 
echilibrul, și se lipi de geam, privind în bucătărie. 

Din cauză că lighioana era luminată de lună din spate, nu-i 
vedeam trăsăturile feţei. Doar ochii ca de chihlimbar fierbinte. Și 
semiluna vagă a unui rânjet lipsit de umor. 

Intorcându-și capul spre stânga, apoi spre dreapta, după 
aceea iar spre stânga, se holba, privea, apoi se holba din nou. 
Urmărindu-i direcţia privirii, care examina toată bucătăria, am 
dedus că nu mă vedea prin întuneric. 

Opţiuni. Să stau acolo și să fiu prins în capcană. Să mă 
năpustesc în noapte, ca să fiu doborât și sfâșiat sub lumina 
nebună a lunii. 

Astea nu erau opţiuni, pentru că fiecare alegere garanta un 
final identic. Cel mai prost surfist știe că, dacă ești tras peste 
coama valului sau pici de pe planșă într-o mare liniștită ca supa, 
rezultatul este același: te cureți. 

Altă maimuţă se căţără pe rama celei de-a doua ferestre. 

Ca mulţi dintre noi din lumea asta îndopată cu filme, coruptă 
de Hollywood, dacă aș reuși să suprim narcisistul din mine și să 
ascult ce-mi dictează mintea, aș auzi probabil partitura unui 
film, care-mi evidenţiază fiecare moment de trezie: secvențe 
sentimentale, interpretate la corzi, când sunt cuprins de tristeţe 
sau regret; rapsodii ce te fac să-ți dea lacrimile și-ți sfâșie 
sufletul când mă bucur de un triumf; fraze muzicale iuți, la pian, 
în timpul deselor mele izbucniri de nebunie. Sasha susține că 
semăn cu răposatul James Dean și, chiar dacă nu văd nicio 
asemănare, sunt măgulit și mi-e rușine să recunosc că această 
așa-zisă asemănare cu un personaj atât de celebru îmi face 
plăcere. N-ar trebui să depun mult efort ca să dirijez anumite 
perioade din viaţa mea după partitura din Rebel fără cauză. O 
clipă mai devreme, când umbra maimuţei se ivise prin fereastră, 


auzeam violinele ţipând în scena dușului din Psycho. Acum, 
când mă gândeam ce să fac în continuare, cu maimuţele 
strângându-se în jurul meu, îmi imaginam notele joase, de rău 
augur, pulsând, ale unui contrabas, atenuate de o singură notă 
înaltă, a unui clarinet. 

Deși sunt la fel de capabil ca oricine să mă autoiluzionez, am 
decis să nu aleg cea mai spectaculoasă dintre opţiuni și, prin 
urmare, să nu mă reped în noapte. La urma urmei, deși e 
charismatic, James Dean nu-i Harrison Ford. În majoritatea 
filmelor sale - care sunt doar câteva -, o încasează nasol de tot. 

M-am dat iute cât mai departe de ferestre, având grijă să nu 
rămân nici prea aproape de ușa sufrageriei. După câţiva pași, 
m-am lovit de dulapuri. 

Dulapurile erau la fel în toate casele din Orașul Mort: simple și 
solide, cu rama din mesteacăn, cu ușile vopsite atât de des, 
încât canelurile de îmbinare dispăruseră sub straturile succesive 
de vopsea. Masa de lucru era din lemn melaminat, colorat. 

Trebuia ca, înainte ca vreo maimuţă din faţa casei să intre în 
bucătărie, să nu mai stau pe podea. Dacă reușeam să stau cu 
spatele lipit de perete, într-un colţ, nemișcat, respirând fără 
zgomot ca un pește ce-și trece apa prin branhii, aveam șanse să 
scap. Linoleumul era atât de curbat și de umflat, că ar fi trosnit 
și ar fi pocnit la orice modificare neintenţionată a greutății. 
Sunetul trădător s-ar fi ivit tocmai când maimuţele ar fi stat 
liniștite, gata să-l audă. 

În ciuda întunericului atât de dens încât părea vâscos și în 
ciuda duhorii de descompunere, suficient de puternice ca să-mi 
ascundă orice urmă de miros pe care ar fi putut să-l detecteze 
maimuţele, nu credeam că aveam vreo șansă ca să scap dacă 
maimutele ar fi făcut o cercetare amănunţită a bucătăriei, chiar 
și numai prin pipăit. Dar merita să încerc. 

Dacă mă urcam pe masa de lucru, trebuia să mă descurc în 
spaţiul îngust dintre tăblie și dulapul de sus. Trebuia să stau 
întins pe partea stângă, privind spre încăpere. După ce mi-aș 
trage genunchii la piept, ghemuindu-mă într-o poziţie de fetus, 
ca să fiu mai greu de localizat, n-aș fi fost într-o poziţie ideală de 
a lupta, în cazul în care aș fi fost găsit de vreuna dintre 
umblătoarele alea pline de păduchi. 

Pipăind, m-am dus de-a lungul dulapurilor către colțul 
încăperii, unde se găsește, în bucătăria din fiecare bungalow, un 


dulap pentru mături, cu compartimentul de jos înalt și cu un 
singur raft deasupra. Dacă reușeam să mă ghemuiesc în spaţiul 
îngust și să trag ușa după mine, aș scăpa de linoleum și n-aș fi 
ușor de găsit când ceata își va pipăi drumul prin cameră. 

La capătul șirului de dulapuri l-am găsit pe cel pentru mături 
acolo unde mă așteptam să fie, numai că-i lipsea ușa. 
Dezamăgit, am descoperit o balama ruptă, apoi pe cealaltă și 
am pipăit prin aerul în care ar fi trebuit să fie ușa, de parcă aș fi 
făcut niște gesturi magice menite să readucă ușa la loc. 

Dacă nu cumva ceata de maimuțe stătea încă îngrămădită în 
porticul din fața casei, analizând ce strategie să adopte sau 
discutând despre preţul nucilor de cocos, nu mai aveam timp la 
dispoziţie. 

Ascunzătoarea mea era doar o gaură, nu o ascunzătoare. 

Din nefericire, nu aveam de ales. 

Am pescuit încărcătorul de rezervă din buzunarul tocului și l- 
am ţinut în mâna stângă. 

Cu Glock-ul pregătit, am intrat cu spatele în dulapul pentru 
mături - și m-am întrebat dacă duhoarea de moarte care satura 
bucătăria nu-și avea sursa în spaţiul acela înghesuit. Stomacul 
mi s-a zbătut ca o grămadă de ţipari ce copulau, dar n-a scârţâit 
nimic sub pantofii mei. 

Dulapul era lat abia cât să încap în el. Ca să intru, a trebuit 
să-mi strâng un pic umerii. Deși sunt înalt de aproape un metru 
optzeci, n-a trebuit să mă aplec. Dar partea de sus apăsa pe 
șapca mea pe care scria „Trenul Misterului”, suficient cât să-mi 
imprime butonul din creștet în scalp, prin păr. 

Ca să nu mă răzgândesc și ca să evit un atac de claustrofobie, 
m-am hotărât să nu-mi pierd timpul gândindu-mă că 
ascunzătoarea mea semăna cu un sicriu. 

S-a dovedit însă că nu aveam timp de pierdut. Abia mă 
înghesuisem în dulap, că maimuţele au intrat în bucătărie, 
venind din sufragerie. 

Le-am auzit abia când au ajuns dincolo de prag. Un sâsâit 
abia perceptibil, de conspiratori. Ezitară, analizând probabil 
situaţia, apoi năvăliră, cu ochii ca lanternele, deschişi larg, 
privind în ambele părți ale ușii, precum o echipă de polițiști din 
filmele de la televizor. 

Linoleumul care trosnea le surprinse. Una ţipă, apoi înţepeniră 
toate. 


Din câte puteam să-mi dau seama, prima echipă era alcătuită 
din trei membri. Nu le vedeam decât ochii lucitori, care se 
puteau zări doar în momentele când stăteau cu fața spre mine. 
Din cauză că stăteau locului și-și suceau capetele, supraveghind 
camera întunecată, puteam să fiu sigur că nu vedeam ochii unui 
singur individ care înainta prin încăpere. 

Respiram încet, pe gură, nu numai pentru că metoda era mai 
tăcută, ci și pentru că, dacă mi-aș fi folosit nasul, m-aș fi expus 
mai mult la miasma cumplită. Deja un început de greață îmi 
agita stomacul. Începusem să fiu capabil să gust aerul împutit, 
care-mi lăsa un gust umed-amar pe limbă și-mi provoca un flux 
de salivă care ameninţa să mă sufoce. 

După o pauză în care analizase situaţia, cea mai curajoasă 
dintre cele trei maimuțe se mișcă - apoi înlemni din nou când 
linoleumul protestă zgomotos. 

Una dintre tovarășele ei făcu un pas, cu același rezultat, și se 
opri, prudentă. 

Un nerv începu să pulseze în gamba mea stângă. Speram să 
nu mă apuce o crampă dureroasă. 

După o tăcere îndelungată, cel mai timid membru al echipei 
scoase un vaiet subţire. Suna plin de groază. 

N-aveţi decât să spuneţi că-s lipsit de sensibilitate, că-s plin 
de cruzime, că urăsc maimuțele mutante, dar în acele 
circumstanţe am fost încântat de teama din glasul acela. 

Spaima lor era atât de palpabilă, că, dacă aș fi strigat „Bau!”, 
ar fi sărit ţipând până-n tavan și s-ar fi agăţat de el cu unghiile. 
Nişte stalactite-maimuţe. 

Sigur, enervate la culme de un asemenea truc, ar fi coborât 
de acolo mai târziu și, împreună cu restul cetei, mi-ar fi scos 
mațele. lar chestia asta ar fi stricat complet poanta. 

Dacă erau atât de speriate pe cât credeam, trebuiau să facă 
doar o cercetare de mântuială și să se retragă din casă, iar 
maimuța care dăduse alarma ar fi devenit echivalentul băiatului 
care strigă: „Lupul!” 

Inteligența crescută a acestor rhesus e mai mult un blestem 
decât o binecuvântare. Odată cu inteligenţa crescută, apare 
conștiința complexităţii lumii, iar din această cunoaștere răsare 
un simţământ al misterului, minunarea. Superstiţia este fața 
întunecată a minunării. Creaturile cu inteligenţă animalică 
simplă se tem doar de lucruri reale, precum animalele de pradă 


care le atacă. Doar aceia dintre noi care au abilităţi cognitive 
mai înalte sunt capabili să se tortureze singuri cu o menajerie 
infinită de amenințări imaginare: fantome, vampiri și 
extratereștri care le mănâncă oamenilor creierul. Mai rău, ni se 
pare dificil să ocolim cele mai înspăimântătoare două cuvinte 
din orice limbă, chiar și din cea a maimuţelor: dar dacă... 

Speram că acele creaturi erau, în clipa aceea, aproape 
paralizate de frica produsă de o listă lungă de „dar dacă”. 

Una dintre maimuțe strănută, de parcă ar fi încercat să scape 
de duhoarea din nări. Apoi scuipă cu dezgust. 

Cea sperioasă se văită din nou. 

O surată de-a ei îi răspunse, nu cu alt văicărit, ci cu un mărâit 
fioros, care dizolvă iluzia mea că maimutele erau prea speriate 
ca să mai zăbovească pe aici. Cea care mârâise nu era 
intimidată și părea destul de puternică pentru a le disciplina pe 
celelalte două. 

Cele trei pătrunseră adânc în bucătărie, trecură de dulapul cel 
mare și ieșira din raza mea vizuală. Păreau să fie pline de 
ambiţie, pentru că nu mai erau inhibate de podeaua care 
trosnea. 

În cameră intră o a doua echipă, compusă tot din trei membri 
și, de asemenea, scoasă la iveală doar de lucirea ochilor. 
Maimuţele se opriră ca să cerceteze întunericul de nepătruns și 
se uitară una câte una în direcţia mea, fără să dea vreun semn 
că m-ar fi descoperit. 

Din fiecare loc din bucătărie se auzeau trosnituri continue ale 
linoleumului fărâmicios. Am auzit gheare zgăriind și o bufnitură, 
zgomote ce dovedeau, fără urmă de îndoială, că una dintre 
primele trei maimuțe se căţăra pe un dulap. 

Nasturele de pe boneta mea era apăsat atât de puternic între 
creștetul meu și raftul de deasupra că aveam senzaţia că 
degetul lui Dumnezeu mă apăsa pe scalp, anunţându-mă, într- 
un mod nu prea subtil, că numărul meu fusese tras, că biletul 
meu fusese perforat, că moneda mea picase prin fantă, iar 
licența mea pentru viaţă fusese revocată. Dacă m-aș fi aplecat 
măcar câţiva centimetri, apăsarea s-ar fi redus, dar mi-era 
teamă că, în ciuda zgomotului făcut de maimuțe, s-ar fi auzit 
cum spatele și umerii mei se freacă de pereţii dulapului îngust. 
Pe de altă parte, nervul ce vibra în picior produsese o crampă 
groaznică, după cum mă temusem. O schimbare minoră în 


poziţia mea ar fi atins mușchiul gambei și ar fi provocat un chin 
insuportabil. 

Un membru al celei de-a doua echipe începu să înainteze 
încet spre mine, privind nervos cu ochii strălucitori când într-o 
parte, când în alta, în timp ce mergea prin bezna compactă. În 
timp ce mica bestie deșteaptă se apropia, am auzit cum lovea 
ritmic cu mâna dreaptă în zid, ca să se orienteze. 

In alt colț al încăperii, balamalele ruginite scârțâiau. Una 
dintre uși zăngăni când fu deschisă. 

Era limpede că deschideau dulapurile și scotoceau orbește 
prin ele. 

Sperasem că nu vor fi atât de inteligente ca să cerceteze cum 
se cuvine încăperea sau, mai bine zis, că vor fi prea inteligente 
ca să se pună în pericol scormonind orbește prin locuri în care le 
putea aștepta un om înarmat, gata să le trimită în iadul 
maimutelor. Erau suficient de deștepte ca să caute peste tot, 
dar prea proaste ca să fie atât de prudente pe cât cerea situaţia. 
Din întâlnirile trecute, știam toate astea, dar, din moment ce mă 
vârâsem singur într-un coșciug îngust și regretasem acest lucru 
de îndată ce-l făcusem, nădăjduiam să fiu contrazis. 

Maimuţa care lovea peretele se apropia; ajunsese la un metru 
de mine. Ochii ei continuau să privească în bezna din părți, nu 
spre mine. 

Alte balamale scârțâiră. O ușă înţepenită opuse rezistență, 
dar se deschise, după cum se deschise și altă ușă de dulap. 

Crampa din gambă deveni mai puternică. Arzătoare. Ascuţită. 
Am strâns din dinţi, ca să nu gem. Și mă durea capul. Bumbul de 
la șapcă părea că-mi pătrunsese prin ţeastă, ajunsese în creier 
și începuse să-și croiască drum către ochiul meu drept. Mă 
durea gâtul. Umerii mei înțepeniţi nu se simțeau nici ei mai bine. 
Mă înjunghia spatele, apăruse o sensibilitate în gingie, deasupra 
molarului drept superior, mai aveam și impresia că aveam 
hemoroizi la vârsta fragedă de douăzeci și opt de ani și, în 
general, mă simțeam nasol. 

Maimuta care lovea în perete încetă să bată în zid când 
ajunse la colț și descoperi dulapul. Stătea chiar în faţa mea. 

Eram cu un metru și vreo douăzeci de centimetri mai înalt 
decât maimuța și mai greu cu vreo cincizeci de kilograme. Deși 
bestia era enervant de inteligentă, eu eram mai deștept. Cu 
toate astea, priveam în jos spre ea cu spaimă și scârbă, 


plângând în sinea mea, cu aceeași repulsie și teamă pentru 
propria viaţă pe care le-aș fi simţit dacă în faţa mea s-ar fi aflat 
un demon răsărit direct din iad. 

E ușor să-ţi baţi joc de maimuțe când ești la o distanţă 
liniștitoare de ele. Dar, când te afli aproape, te cuprinde o 
spaimă primitivă, te năpădește un simțământ care-ţi îngheaţă 
sufletul de ceva străin și umple lumea treziei de atmosfera acut 
de reală, dar simultan suprarealistă a celui mai groaznic coșmar. 

Simpatia pe care o simţisem mai devreme pentru ele 
rămăsese sensibil diminuată, dar nu mai aveam pic de milă. 
Bine. 

judecând după direcţia în care erau aţintiţi ochii strălucitori și 
după sunetele bâjbâite făcute de mâinile ei, maimuța explora 
cadrul din față, de care fusese prinsă ușa dulapului. 

Glock-ul cântărea mai puţin de un kilogram și jumătate, dar îl 
simţeam greu ca o piatră de mormânt. Am apropiat degetul de 
trăgaci. 

Optsprezece cartușe. 

De fapt doar șaptesprezece. 

Trebuia să număr împușcăturile și să opresc ultimul glonţ 
pentru mine. Peste toate sunetele din bucătărie, am auzit 
maimuța care trăgea de una dintre balamalele stricate de care 
atârnase cândva ușa dulapului în care mă aflam. 

Adâncimea ascunzătorii jalnice în care mă refugiasem era 
doar de vreo jumătate de metru, ceea ce însemna că mă aflam 
la câţiva centimetri de primata curioasă. Dacă ar fi căutat în 
dulap, nu exista vreo șansă să nu mă găsească. Doar duhoarea 
cumplită din cameră o împiedicase să mă adulmece. 

Crampa din gamba stângă mi se răsucea prin mușchi ca o 
sârmă ghimpată. Îmi era teamă că piciorul o să zvâcnească 
involuntar. 

În altă parte a camerei s-a auzit o ușă de dulap care se 
închidea. 

Apoi alta se deschise, în scârţăit de balamale. 

Linoleumul trosni sub picioare mici, iuți. 

O maimuţă scuipă, de parcă ar fi încercat să scape de gustul 
aerului împuţit. 

Aveam sentimentul ciudat că eram pe cale să mă trezesc și să 
mă pomenesc în pat, în siguranţă, lângă Sasha. 

Inima îmi bătea cu putere. Exista posibilitatea să nu mai aud 


niciodată vocea Sashei, să n-o mai ţin în braţe, să nu mai 
privesc în ochii ei blânzi. Un lucru la fel de groaznic ca 
posibilitatea de a fi sfâșiat de viu de ceată. Dar și mai înfiorător 
era gândul că nu voi fi alături de ea, ca s-o ajut să se adapteze 
la ciudata și violenta lume nouă, că o voi lăsa singură când, la 
sfârșitul zilei următoare, noaptea se va întoarce încă o dată 
acasă, în Moonlight Bay. 

În faţa mea, maimuta rămânea invizibilă, cu excepţia ochilor 
luminescenţi, care păreau să fie și mai strălucitori când 
maimuța privea suspicioasă în dulap. Atenţia ei se tot muta, de 
la picioarele mele la trup, la faţa mea... 

Poate că avea o vedere de noapte mai bună ca a mea, dar în 
bezna aceea lichidă, la fel ca aceea de la adâncimea de zece 
kilometri sub nivelul mării, eram amândoi la fel de orbi. 

Apoi privirile ni se întâlniră. 

Parcă eram într-o înfruntare a privirilor. Nu cred că imaginaţia 
mea o luase razna. Creatura aia nu se uita la sprâncenele mele 
sau la rădăcina nasului meu, ci mă privea direct în ambii ochi. 

lar eu n-am privit în altă parte. 

Deși nu eram trădat de clipirea ochilor, cum era maimuța, 
totuși ochii mei puteau servi drept oglinzi, în care se reflectau 
slab ochii ei lucitori. Poate că vedea doar o licărire vagă, fără a fi 
sigură că vedea cu adevărat ceva, dar rămăsese atrasă de acel 
mister. 

M-am gândit să închid ochii, pentru ca globurile luminoase ale 
maimuței să nu mai fie reflectate. Dar mi-a fost teamă că o să 
ratez brusca ei clipire de înţelegere, deci să n-o pot împușca 
înainte să se repeadă la mine și, poate, să mă muște de mâna în 
care țineam pistolul sau să se cațăre pe mine și să-mi sfâșie 
fata. 

Înfruntându-i privirea cu o asemenea intensitate și atât de 
aproape, am fost surprins să-mi dau seama că teama și repulsia 
puteau coexista cu o mulţime de alte emoții puternice: furie 
împotriva celor care făcuseră posibilă existenţa acestei noi 
specii, regret pentru hidoasa deformare a lumii minunate pe 
care ne-o dăruise Dumnezeu, uimire provocată de inteligența 
neomenească, dar imposibil de negat din ochii aceia bizari. Și 
disperare totală. Și singurătate. Şi... da, și o speranță 
nebunească, iraţională... 

Stând în faţa pistolului meu, fără să-și dea seama că nu avea 


nicio șansă împotriva armei, creatura scoase un sunet ușor, care 
semăna mai degrabă cu cel scos de un porumbel decât cu cel 
scos de un rhesus. Sunetul părea a fi o întrebare. 

O altă maimuţă ţipă. 

Am fost cât pe ce să apăs, din reflex, pe trăgaciul Glock-ului. 

Două voci se adăugară primei. 

Maimuta din faţa mea plecă de lângă dulap. Se îndepărtă, 
atrasă de gălăgie. 

De fapt, gălăgia arăta că se strânseseră toate șase în celălalt 
capăt al încăperii. Nu vedeam ochi lucitori îndreptaţi spre mine. 

Găsiseră ceva care-i interesa. Imi imaginam că era sursa 
duhorii. 

După ce mi-am luat degetul de pe trăgaci, mi-am dat seama 
că o masă lipicioasă mi se ridicase în gât - poate că era inima 
mea, poate că era doar dejunul - și trebuia să trudesc din greu 
ca s-o împing la loc în jos și să reușesc să respir din nou. 

In timp ce privisem maimuta în ochi, mă cuprinsese o ciudată 
detașare fizică, atât de completă încât încetasem să simt 
spasmul dureros din gamba cuprinsă de crampe. Acum chinul 
revenise, mai acut ca înainte. 

Din cauza că toţi membrii echipei de cercetare făceau 
zgomot, fiind atenţi în altă parte, am exersat mușchiul afectat 
de crampe cât am putut de bine, mutându-mi greutatea de pe 
călcâi pe degete și înapoi. Manevra ușură oarecum durerea, dar 
nu suficient ca să fiu sigur că puteam să mă mișc plin de graţie, 
dacă vreuna dintre maimuțe m-ar fi invitat la vals. 

Membrii echipei de cercetare începură să pălăvrăgească, în 
gura mare. Maimuţele erau aţâțate. Deși nu credeam că au un 
limbaj de felul celui pe care-l avem noi, totuși, după behăiturile, 
șuierăturile, mârâiturile și ciripitul lor, părea evident că discutau 
ceva. Ca și cum uitaseră după ce veniseră iniţial. Ușor de 
distras, gata oricând să cadă în anarhie, dispuse să renunțe la 
interesul comun în favoarea certurilor - pentru prima oară, 
maimuţele mi se păreau a semăna teribil de mult cu oamenii. 

Cu cât ascultam mai mult, cu atât îmi venea mai mult să cred 
că se putea să scap cu viaţă din bungalow. 

Imi roteam piciorul, încordând și relaxând gamba, când una 
dintre certăreţe se desprinse de restul grupului și traversă 
bucătăria, îndreptându-se spre ușa care dădea în sufragerie. In 
clipa în care i-am zărit lucirea ochilor, am încetat să mă mișc și 


am pretins că-s o mătură. 

Maimuta se opri în pragul sufrageriei și ţipă. Se părea că-i 
chema pe ceilalți membri ai cetei care, probabil, așteptau afară, 
la porticul din față, sau cercetau dormitoarele. 

Se auziră imediat glasuri care răspundeau. Răsunară tot mai 
aproape. 

Perspectiva de a împărţi spaţiul îngust al bucătăriei cu și mai 
multe maimuțe - poate cu toată trupa - îmi dădea peste cap 
speranțele de supraviețuire. Pe măsură ce încrederea mea 
zdruncinată făcea loc disperării, mi-am examinat opţiunile și n- 
am găsit niciuna. 

Adâncimea disperării mele era atât de abisală încât m-am 
întrebat ce ar fi făcut într-o asemenea situaţie nemuritorul 
Jackie Chan. Răspunsul era simplu: Jackie ar fi țâșnit din dulapul 
pentru mături cu un salt atletic și ar fi aterizat chiar în mijlocul 
echipei de cercetare, i-ar fi tras un șut între picioare uneia dintre 
maimuțe, ar fi izbit cu lovituri de karate în gât încă două și ar fi 
sărit în picioare, ar fi spus o glumă, le-ar fi rupt braţele și 
picioarele multor adversari, în timpul unei uluitoare piruete de 
pumni și șuturi, s-ar fi strâmbat încântător și amuzant, așa cum 
nu mai face nimeni de pe vremea lui Buster Keaton și Charlie 
Chaplin, ar fi dansat pe capetele membrilor rămași în viaţă ai 
cetei, ar fi sărit prin fereastra de deasupra chiuvetei și ar fi tulit- 
o către un loc sigur. Jackie Chan nu are niciodată cârcei la 
gambe. 

Intre timp, crampa din gamba mea devenise atât de 
dureroasă, că-mi dăduseră lacrimile. 

In bucătărie intrară mai multe maimuțe. Pălăvrăgeau în timp 
ce mergeau, de parcă descoperirea unei creaturi în 
descompunere reprezenta ocazia ideală de a chema toate 
neamurile, de a deschide un butoi cu bere și de a trage un 
chiolhan. 

Nu mi-am dat seama câte lighioane se adăugaseră celor șase 
din echipa iniţială. Poate două. Poate patru. Oricum, nu mai mult 
de cinci sau șase. 

Prea multe. 

Niciuna dintre nou-venite nu arăta cel mai mic interes pentru 
colţul în care mă găseam. Se alăturaseră celorlalte, în jurul 
mormanului de carne putredă care le fascina, și continuaseră să 
pălăvrăgească de zor. 


Dar norocul meu nu putea să dureze prea mult. Oricând 
puteau decide să termine de inspectat dulapurile. Individul care 
aproape că mă descoperise putea să-și amintească de faptul că 
simţise ceva ciudat în zona aia. 

M-am gândit să mă strecor afară din dulapul pentru mături, să 
mă furișez pe lângă zid, către ușă și să mă ascund într-un colţ al 
sufrageriei, cât mai departe posibil de traficul principal. Inainte 
să intre în bucătărie, prima echipă de cercetare se asigurase că 
nu se ascundea nimeni în camera aceea. N-o să scotocească de 
două ori același loc. 

Din cauza cârcelului, nu puteam să mă mișc iute, dar puteam 
să mă bizui pe ajutorul întunericului, bunul meu prieten. lar dacă 
aș fi rămas locului mai mult timp, nervii mei s-ar fi încordat atât 
de tare, că ar fi plesnit. 

Tocmai când reușisem să mă conving că trebuia să plec, una 
dintre maimuțe sări din grămada celor care se strânseseră ca să 
discute și se întoarse la ușa sufrageriei. Răcni ceva, probabil 
chemând alți membri ai cetei să vină și să miroasă rămășițele 
împuțite. 

Cu toată pălăvrăgeala și mormăiala mulţimii ghemuite în jurul 
mortăciunii, am putut auzi strigătul de răspuns ce venea de 
undeva din bungalow. 

Bucătăria era doar cu un pic mai puţin zgomotoasă decât 
cușca maimuțelor dintr-o grădină zoologică. Poate că o să se 
aprindă lumina și o să descopăr că sunt într-un episod din Zona 
Crepusculară. Poate că nu mă numeam Cristopher Snow, că 
acesta era numele pe care-l purtasem într-o viaţă anterioară, iar 
acum eram una dintre ele, reîncarnat într-o maimuţă rhesus. 
Poate că nu eram într-un bungalow din Orașul Mort, ci într-o 
cușcă gigantică, înconjurați de oameni care ne arătau cu 
degetul și râdeau, în timp ce noi ne legănam de funii și ne 
scărpinam fundurile chele... 

Și, ca și cum aș fi provocat soarta gândindu-mă la lumină, o 
lucire apăru în faţa casei. Mi-am dat seama de acest lucru 
pentru că maimuța din pragul sufrageriei începu să se ivească 
din întuneric, așa cum o imagine se solidifică treptat pe un film 
Polaroid. 

Fenomenul nu alarmă și nu surprinse animalele, deci am 
presupus că lighioana ceruse să fie adusă lumină. 

Nu mă încânta deloc această schimbare. Perdeaua de 


întuneric sub care mă ascunsesem urma să fie trasă la o parte. 
8. 


Din cauză că lumina care se apropia era de-un alb rece, nu 
galbenă și nu tremura, ca aceea produsă de o flacără, am dedus 
că provenea de la o lanternă. Raza nu fusese îndreptată spre 
ușă, dar maimuța ce stătea în prag era luminată indirect, prin 
reflectare, ceea ce arăta că aveam de-a face cu un model cu 
două sau trei baterii, nu cu o lanternă tip stilou. 

Ştiam că, în măsura în care le permiteau mâinile mici, 
maimuţele foloseau unelte. Probabil găsiseră lanterna sau o 
furaseră - mai degrabă ultima variantă fiind cea corectă, pentru 
că maimuţele nu au mai mult respect pentru lege și proprietate 
decât au pentru manierele elegante. 

Maimuţa din prag se uita cu un aer ciudat de așteptare, poate 
și cu un pic de uimire, la încăperea care se lumina tot mai mult. 

În celălalt capăt al bucătăriei, în colţul în care nu puteam să 
văd, restul lighioanelor tăcuseră. Am presupus că, la fel ca 
maimuța din prag, și ele erau fascinate, chiar cuprinse de 
venerație. 

Din moment ce sursa luminii nu era decât o lanternă, deci 
nimic ieșit din comun, am presupus că persoana care aducea 
lumina avea ceva ce le provoca respect maimutelor. Sigur, 
devenisem curios, dar nu aveam chef să mor ca să-mi satisfac 
curiozitatea. 

Pe ușă pătrundea deja o cantitate periculoasă de lumină. Nu 
mai domnea bezna absolută. Puteam zări contururile dulapurilor 
din bucătărie. 

Când m-am uitat în jos, am observat că, deși eram în umbră, 
îmi vedeam mâinile și pistolul. Mai mult, îmi vedeam hainele și 
pantofii, în ciuda culorii lor negre. 

Cârcelul îmi provoca arsuri în picior. Am încercat să nu mă 
gândesc la el. Ca și cum ai putea să nu te gândești la un urs 
grizzly care-ţi roade piciorul! 

Pentru a-mi limpezi vederea, am cilipit, îndepărtând 
involuntarele lacrimi de durere și șuvoiul de sudoare rece. Să uit 
de pericolul reprezentat de întunericul ce se retrăgea. Curând, 


ceata va fi în stare să miroasă apă de Snow, peste duhoarea de 
putreziciune. 

Maimuta din prag făcu doi pași înapoi, în timp ce lumina se 
apropia. Dacă s-ar fi uitat în direcţia mea, n-ar fi avut cum să nu 
mă vadă. 

Parcă eram într-un joc din copilărie, în care pretindeam, cu 
toată puterea, că sunt invizibil. 

În sufragerie, cel care aducea lumina se opri și-și îndreptă 
atenţia spre altceva. Când lumina se reduse, un murmur se 
ridică din rândul maimuţelor din bucătărie. 

Beznă uleioasă se scurgea din colţurile camerei, când am 
auzit sunetul care atrăsese atenţia maimuţei. Zgomotul unui 
motor. Poate un camion. Se auzea tot mai puternic. 

Din faţa casei răsună un strigăt de alarmă. 

În sufragerie, cel care ducea lanterna o stinse. 

Echipa de cercetare o tuli din bucătărie. Linoleumul trosni sub 
picioarele lor, dar ele nu scoaseră alt sunet. 

leșiră din sufragerie, retrăgându-se cu aceeași grabă pe care 
o arătaseră atunci când năvăliseră din stradă în bungalow. 

Fuseseră atât de tăcute, că n-am fost convins că plecaseră cu 
adevărat. Bănuiam că se jucau cu mine și că mă așteptau în ușa 
sufrageriei. lar când urma să ies din bucătărie, aveau să 
năvălească peste mine, strigând vesele „Surpriză!”, să-mi 
scoată ochii, să-mi muște buzele și să citească viitorul în 
măruntaiele mele. 

Zgomotul motorului devenea tot mai puternic, deși vehiculul 
care-l producea se afla încă departe. 

În nopţile în care explorasem zonele pustii din Fort Wyvern, 
nu auzisem niciodată un motor sau vreun sunet produs de un 
dispozitiv mecanic. De obicei, locul era atât de tăcut, încât 
părea un avanpost de la capătul timpului, când soarele nu 
răsărea încă, stelele rămâneau fixe pe cer, iar singurul sunet era 
văicăritul ocazional al vântului ivit de nicăieri. 

În timp ce ieșeam încet din dulapul pentru mături, mi-am 
amintit ce mă întrebase Bobby când îi spusesem să vină pe 
albia râului: „Trebuie să mă târăsc sau pot să merg în picioare?” 

Îi răspunsesem că nu are rost să se furișeze. Asta nu însemna 
cât spusesem să vină cu surle și trâmbiţe. Și-i mai spusesem să- 
și păzească fundul. 

Deși nu-mi imaginasem că Bobby ar fi putut să vină cu mașina 


în Wyvern, bănuiam că vehiculul care se apropia era jeepul său. 
Ar fi trebuit să anticipez chestia asta. Bobby rămânea Bobby, la 
urma urmei. 

La început am crezut că maimuţele se speriaseră de zgomotul 
mașinii, că fugiseră de teamă să nu fie văzute și urmarite. Işi 
petreceau majoritatea timpului în munţi, în pădure și venind în 
Moonlight Bay - în misiuni misterioase, al căror rost nu-l știu - 
doar după apusul soarelui, preferând să-și limiteze vizitele la 
nopțile în care beneficiau de dubla pavăză a întunericului și a 
ceţii. Chiar și atunci călătoreau, pe cât se putea, prin canale de 
drenaj, parcuri, văi de torenți, albii uscate de râu, locuri virane și 
se furișau de la un copac la altul. Cu rare excepţii, nu se arată; 
sunt adevărate maestre ale secretului, mișcându-se printre noi 
pe furiș, ca termitele care merg prin zidurile caselor noastre sau 
ca râmele ce găuresc pământul de sub picioarele noastre. 

Aici, într-o zonă în care se simțeau mai în largul lor, reacţia la 
zgomotul motorului ar fi putut să fie mai îndrăzneață și mai 
agresivă decât în oraș. Ar fi putut să nu fugă. Ar fi putut să se 
apropie. Să urmărească mașina fără să fie văzute și să aștepte 
ca șoferul să parcheze și să coboare... 

Zgomotul motorului se auzea tot mai puternic. Vehiculul se 
afla în vecinătate, probabil la câteva cvartale. 

Am abandonat orice precauţie și am încercat să-mi scutur 
durerea din picior, de parcă ar fi fost o potaie ce mușca și de 
care puteai să scapi dându-i un șut. Am ieșit șchiopătând din 
bucătărie și am trecut orbecâind prin sufrageria fără maimute. 
Din câte mi-am dat seama, niciuna dintre fermele de purici nu 
se afla în camera de zi. 

Am ajuns la fereastra de la care le privisem mai devreme și 
m-am lipit de geam. Am văzut opt sau zece lighioane în stradă. 
Coborau, una câte una, într-o gură de canal deschisă, în care se 
părea că dispăruseră și camaradele lor. 

Din fericire, Bobby nu se afla în pericolul de a-i fi scos creierul, 
pentru a-i fi transformat craniul în vază care să împodobească 
vizuina vreunei maimuțe. Nu se afla în pericol iminent. 

luți ca o apă de munte, maimuţele se scurseră în gura de 
canal, dispărură ca o bobiţă de argint viu ce se rostogolește. In 
absenţa lor, strada mărginită de copaci părea să nu fie mai 
substanţială decât peisajul unui vis, o iluzie de umbre răsucite și 
de lumini de mâna a doua, și puteam să cred că întreaga ceată 


de maimuțe fusese imaginară, ca personajele dintr-un coșmar. 

Indreptându-mă spre ușa din faţă, am pus încărcătorul de 
rezervă în buzunarul tocului de la umăr. Însă am continuat să ţin 
Glock-ul în mână. 

Când am ajuns în portic, am auzit capacul canalului 
alunecând la locul său. Am fost surprins că maimuţele aveau 
putere suficientă ca să manevreze un obiect greu din puţul de 
dedesubt, o sarcină dificilă chiar și pentru un bărbat solid. 

Zgomotul motorului reverbera în bungalow-uri și copaci. 
Vehiculul era aproape, dar nu se vedea lumina farurilor. 

In timp ce mă îndreptam spre stradă, încercând să scap de 
cârcel, capacul canalului se potrivi în locașul său. Am ajuns la 
timp ca să văd capătul curbat al unui cârlig de oţel strecurându- 
se printr-o gaură a capacului, tras de dedesubt. Echipele 
municipale de întreţinere a străzilor folosesc asemenea unelte 
pentru a ridica și a trage capacele, fără a trebui să le apuce de 
margine. Maimuţele găsiseră sau furaseră cârligul. Dacă atârnau 
de el vreo două puteau să tragă discul, ascunzându-și urmele. 

Folosirea uneltelor de către maimuțe avea implicaţii evidente, 
la care nu îndrăzneam să mă gândesc. 

Lumina farurilor fulgeră prin spaţiul dintre bungalow-uri. 
Camioneta. Trecea pe strada paralelă cu cea pe care mă aflam, 
dincolo de căsuțe. 

Cu toate că nu văzusem niciun detaliu al mașinii, eram 
convins că îi aparţinea lui Bobby. Zgomotul motorului 
corespundea jeepului său și se îndrepta spre zona comercială a 
Orașului Mort, unde trebuia să ne întâlnim. 

M-am îndreptat și eu în direcția aceea, când sunetul motorului 
s-a îndepărtat. Durerea îmi dispăruse din gambă, dar nervul 
continua să fie afectat, lăsându-mi piciorul stâng mai nevolnic 
decât dreptul. Nu îndrăzneam să fug, pentru că durerea putea 
să revină. 

De deasupra s-a auzit zgomot de aripi ce spintecau aerul cu 
formele lor de iatagane. Am privit în sus, aplecându-mă 
involuntar când un stol de păsări trecu într-un zbor jos, în 
formaţie strânsă, și dispăru în noapte. 

Viteza zburătoarelor și întunericul mă împiedicaseră să le 
identific specia. Poate că erau păsările care se cuibăriseră în 
copacul sub care mă ascunsesem ca să-l sun pe Bobby. 

Când am ajuns la capătul cvartalului, am văzut că păsările 


zburau în cerc deasupra intersecţiei, de parcă ar fi așteptat să le 
ajung din urmă. Am numărat zece sau douăsprezece - mai 
multe decât fuseseră cele care mă supravegheaseră din dafinul 
indian. 

Comportarea lor era bizară, dar n-am avut impresia că doreau 
să-mi facă rău. 

Chiar dacă mă înșelam și reprezentau un pericol pentru mine, 
nu aveam cum să le evit. Dacă mi-aș fi schimbat ruta, ar fi putut 
să mă urmărească fără probleme. 

În timp ce treceau prin faţa lunii ce cobora, zburând mai lent 
ca înainte, le-am văzut suficient de limpede ca să le identific 
drept șoimi-de-noapte. Din cauză că trăiește în mediul meu, 
cunosc bine această specie, cunoscută și sub numele de 
caprimulg, și care cuprinde șaptesprezece varietăţi, inclusiv 
rândunica-de-noapte. 

Șoimii-de-noapte se hrănesc cu insecte - molii, furnici 
zburătoare, țânțari, gândaci - și mănâncă în timpul zborului. 
Înhaţă gustarea din aer, apoi fug dintr-o parte în alta, după un 
model de zbor aparte, prăvălire-zbor drept-răsucire, care le 
identifică mai mult decât orice. 

Luna plină le oferă circumstanțele ideale pentru un banchet, 
pentru că la lumina selenară insectele zburătoare se zăresc mai 
bine. De obicei, șoimii-de-noapte nu stau locului o clipă în 
condiţiile acestea, spintecând fără încetare aerul în timp ce se 
hrănesc. 

Lampa lunară de deasupra, pe moment neobturată de nori, le 
asigura o vânătoare bună. Și totuși, păsările nu intenționau să 
profite de acele condiţii ideale. Acţionau împotriva instinctului 
lor, ignorau lumina lunii și zburau într-un cerc cu diametrul de 
vreo zece metri, deasupra intersecţiei. Majoritatea zburau în șir, 
doar trei perechi înaintau în tandem. Niciuna dintre ele nu 
scotea un sunet. 

Am traversat intersecţia și am mers mai departe. 

În depărtare, zgomotul motorului se opri brusc. Dacă era 
jeepul lui Bobby, însemna că ajunsese la locul de întâlnire. 

Parcursesem o treime din cvartalul următor, când stolul s-a 
luat după mine. A trecut pe deasupra mea, la o altitudine mai 
mare decât înainte, dar suficient de aproape ca să mă facă să- 
mi las capul în jos. 

Când am ajuns în altă intersecţie, formaseră din nou un 


carusel al păsărilor - dar fără flașnetă -, rotindu-se la zece metri 
de sol. Deși o tentativă de a număra păsările s-ar fi terminat cu 
o ameţeală mai mare decât cea pe care ai găsi-o într-o sticlă de 
tequila, am fost sigur că numărul șoimilor-de-noapte crescuse. 

După încă două cvartale, mărimea stolului devenise evidentă 
- nu mai trebuia să numeri păsările ca să-ţi dai seama că 
numărul lor crescuse. Când am ajuns la intersecţia a trei alei, 
intersecţie în care se termina strada pe care mersesem, 
deasupra ei se roteau liniștite cam o sută de zburătoare. In cea 
mai mare parte, erau grupate în perechi, iar inelul zburător 
înaripat avea două straturi, unul cu doi-trei metri mai sus decât 
celălalt. 

M-am oprit și am privit în sus, uluit. 

Mulțumită circului pe care-l am între urechi, pot să observ cel 
mai mic semn neliniștitor și să-l extrapolez până la o teroare de 
proporții cosmice. Dar, deși păsările mă enervau, nu credeam că 
reprezintă o ameninţare. 

Comportarea lor anormală, evidentă, nu implica agresiune. 
Baletul aerian, cu un model monoton, dar inexprimabil de 
grațios dovedea o stare de spirit limpede și imposibil de 
confundat, cea a oricărui balet interpretat de dansatori pe o 
scenă, și te afecta ca orice piesă muzicală menită să atingă 
sufletul - iar acea stare de spirit era tristeţea. O tristețe atât de 
pregnantă, că mi-a tăiat răsuflarea și m-a făcut să simt că în 
vene îmi curge ceva mai amar decât sângele. 

Poeţilor - dar și celor cărora li se întoarce stomacul pe dos 
când aud de poezie - păsările în zbor le evocă gânduri de 
libertate, speranţă, credinţă, bucurie. Insă zgomotul produs de 
aripile acelea era jalnic precum văicăritul vântului arctic, care 
trece peste o mie de kilometri de gheaţă stearpă; era un sunet 
disperat, iar în sufletul meu se contopea cu o greutate de 
gheață... 

Cu o sincronizare perfectă și o coregrafie care sugera 
conexiuni psihice între membrii stolului, dublul inel de păsări se 
transformă, treptat, într-o singură spirală ascendentă. Se ridică 
precum o funie încolăcită de fum negru, ce urca în hornul nopţii, 
trecând pe lângă luna buhăită și devenind tot mai puţin vizibilă 
în faţa stelelor, până când se risipi ca un abur de-a lungul și de-a 
latul acoperișului lumii. 

Totul era tăcut. Nemișcat. Mort. 


Comportarea șoimilor-de-noapte fusese anormală, sigur, dar 
nu o aberaţie fără înţeles, nu o ciudățenie. Existase o socoteală 
- așadar, o logică - în acel spectacol aerian. 

Ghicitoarea nu avea o soluție simplă. 

Și nici nu eram sigur că voiam s-o găsesc. Rezultatul nu mi se 
părea liniștitor. Păsările în sine nu reprezentau o ameninţare, 
dar spectacolul lor bizar nu putea fi considerat un lucru bun. 

Era un semn. O prevestire. 

Nu felul de prevestire care te face să cumperi un bilet la 
loterie sau să de duci iute în Las Vegas. Nu o prevestire care să 
te convingă să-ţi riști averea la bursă. Nu, era un semn care să 
te inspire să te muţi în zona rurală din New Mexico, cât mai sus 
în munţii Sangre de Cristo, cât mai departe posibil de civilizaţie, 
cu rezerve de hrană, douăsprezece mii de cartușe - și cu o carte 
de rugăciuni. 

Am pus pistolul în tocul de sub jachetă. 

M-am simţit brusc obosit, secătuit. 

Am tras aer adânc în piept, de câteva ori, dar aerul pe care-l 
inspirasem părea trezit, ca acela expirat. 

Când mi-am trecut mâna peste faţă, sperând să-mi alung 
scârba, m-am așteptat ca pielea să-mi fie umedă. Era uscată și 
fierbinte. 

Am găsit o pată sensibilă, de mărimea unui bănuţ, chiar sub 
umărul obrazului stâng. Am masat-o ușor cu vârful degetului, 
încercând să-mi amintesc dacă mă lovisem de ceva în timpul 
aventurilor din noaptea aceea. 

Orice durere fără cauză aparentă este un semnal posibil al 
unei leziuni în formare, al cancerului de care reușisem să scap 
până atunci. Dacă-mi apare o zonă sensibilă sau dureroasă pe 
față sau pe mâini, care sunt expuse la lumină chiar dacă au fost 
protejate, șansele de tumoare malignă cresc. 

Luându-mi mâna de pe față, mi-am amintit că trebuie să 
trăiesc clipa. Din cauza XP-ului, m-am născut fără viitor și, în 
ciuda limitărilor, trăiesc o viaţă plină - poate una mai bună - 
preocupându-mă cât mai puţin posibil de ce-ar putea să aducă 
ziua de mâine. Prezentul este mai viu, mai preţios, mai 
satisfăcător dacă înţelegi că-i tot ce ai. 

Carpe diem, a spus poetul Horaţiu, cu mai mult de două mii 
de ani în urmă. Trăiește clipa! Și nu avea încredere în mâine. 

Carpe noctem mi se pare mai potrivit pentru mine. Trăiesc 


noaptea, storcând din ea tot ce are de oferit, și refuz să mă 
gândesc la faptul că, mai târziu, întunericul întunericurilor va 
face același lucru cu mine. 


9. 


Păsările solemne mă aruncaseră într-o stare de spirit 
groaznică, care mă învălui asemenea unor fulgi care li s-ar fi 
desprins din aripi. Am ieșit, plin de hotărâre, din penajul acela și 
m-am îndreptat către cinematograf, unde mă aștepta Bobby 
Halloway. 

S-ar putea ca pata dureroasă de pe obrazul meu să nu devină 
niciodată o leziune sau o pustulă. Dar rolul ei, ca sursă de griji, 
fusese de a mă distrage de la gânduri pe care mă temeam să le 
înfrunt: cu cât Jimmy Wing și Orson lipseau mai mult timp, cu 
atât creștea posibilitatea ca ei să fi murit. 

La marginea de nord a cartierului de locuințe din Orașul Mort 
se află un parc cu terenuri de handbal la un capăt și cu terenuri 
de tenis la celălalt. In mijloc se întind hectare întregi de câmp 
bun pentru picnic - umbrit de stejari de California, care o 
duceau foarte bine după închiderea bazei -, un teren de joacă, 
cu leagăne, balansoare și tobogane, un pavilion deschis și un 
bazin enorm de înot. 

Pavilionul mare, oval, unde cântaseră cândva fanfare în 
nopţile de vară, este singura construcţie dichisită din Wyvern: în 
stil victorian, înconjurat de o balustradă, cu coloane canelate, o 
cornișă ridicată pe o structură de rezistență complicată și un 
acoperiș fantezist, care cobora de la fleuron spre streașină într-o 
scoică de șindrilă, ce amintea de faldurile unui cort de circ. Aici, 
sub șiruri de becuri colorate, dansaseră bărbaţi tineri cu soțiile 
lor, apoi se duseseră să-și găsească moartea în al Doilea Război 
Mondial, în Războiul din Coreea, în cel din Vietnam și în alte 
încăierări mai mărunte. Becurile atârnau încă din grindă în 
grindă, fără electricitate, acoperite de praf. Aveai impresia că 
vedeai cu coada ochiului, în noaptea luminată de lună, 
fantomele martirilor democraţiei dansând cu spiritele soțiilor 
lor... 

În timp ce mergeam prin iarba înaltă, pe lângă bazinul de înot 


al comunităţii - al cărui gard de sârmă se lăsase pe tot 
perimetrul, iar în câteva locuri era complet distrus -, am grăbit 
pasul, și nu numai pentru că mă grăbeam să ajung la 
cinematograf. Nu se întâmplase nimic aici care să mă facă să 
mă tem de acel loc, dar instinctul îmi spunea să nu zăbovesc 
lângă adâncitura cu ziduri din ciment. Bazinul are o lungime de 
aproape șaptezeci de metri și este lat de vreo douăzeci și cinci, 
cu o platformă pentru salvamari în centru. În acel moment era 
plin pe trei sferturi cu apă de ploaie. Apa aceea neagră arăta 
neagră și în timpul zilei, pentru că gemea de frunze putrezite și 
de alte resturi. În amestecul acela împuţit, până și luna își 
pierdea puritatea argintie și se reflecta distorsionată, galbenă ca 
fierea, precum figura unui spiriduș dintr-un vis. 

Deși mă aflam la distanță, simțeam miasma gunoaielor în 
putrefacție. Duhoarea nu era la fel de insuportabilă precum cea 
din bucătăria bungalow-ului, dar se apropia de ea. 

Dar mai rău decât mirosul era aura bazinului, care nu putea fi 
percepută cu cele cinci simţuri obișnuite, dar care devenea 
aparentă pentru un al șaselea simţ, indescriptibil. Nu, imaginația 
mea prea activă n-o luase razna. În toate timpurile, calitatea 
reală, de netăgăduit a unui bazin a fost o energie subtilă, dar 
de-o foială rece, care îţi face mintea să se contracte, o vrajă rea 
care alunecă pe suprafaţa sufletului tău cu toată percepţia 
tactilă a unui ghem de viermi ce se agită în palma ta. 

Mi s-a părut că aud un pleoscăit, ceva care spărgea suprafața 
bălții, urmat de o spumegare untoasă, de parcă clipocea un 
înotător. Am decis că zgomotele acelea erau rodul imaginaţiei 
mele. Dar, cu toate acestea, când înotătorul s-a apropiat de 
capătul bazinului, am luat-o la goană. 

Dincolo de parc se află Commissary Way, în partea de nord a 
căreia se găseau întreprinderi și instituţii care, pe lângă cele din 
Moonlight Bay, deserveau cândva cei treizeci și șase de mii de 
militari activi și cele treisprezece mii de rude ale acestora. 
Magazinul și cinematograful se găsesc la capetele opuse ale 
străzii lungi. Între ele există o frizerie, o spălătorie, o florărie, o 
brutărie, o bancă, clubul soldaţilor, clubul ofițerilor, biblioteca, 
un pasaj cu jocuri, o grădiniţă, o școală elementară, un centru 
pentru gimnastică și alte magazine - toate goale, toate cu 
firmele șterse de vreme. 

Clădirile acelea cu un etaj sau două sunt banale, dar, tocmai 


din cauza simplităţii lor, plăcute ochiului: șindrilă albă, pereți din 
beton vopsiți, stucatură. Natura utilitară a construcţiilor militare 
combinată cu economia din perioada crizei economice - care 
ghida orice proiect din 1939, când fusese întemeiată baza - ar fi 
putut avea ca rezultat o înfățișare industrială urâtă. Dar 
arhitecţii armatei și echipele de constructori făcuseră un efort să 
ridice clădiri cu oarecare graţie, bazându-se doar pe principii 
fundamentale precum linii și unghiuri armonioase, plasare 
ritmică a ferestrelor și linii variate ale acoperișurilor, dar 
complementare. 

Cinematograful arată la fel de umil ca toate celelalte clădiri, 
cu acoperișul neted, pornind de la peretele din faţă, de 
deasupra intrării. Nu știu ce film rulase ultima oară aici, nici 
numele actorilor care jucaseră în el. Doar patru litere negre, din 
plastic, rămăseseră în vitrina ce anunţa filmul și distribuţia, 
formând un singur cuvânt: „CINE”. 

In ciuda absenței unui semn de punctuație concludent, am 
citit mesajul acela enigmatic ca pe o întrebare disperată, legată 
de teroarea genetică care se prăsise în laboratoarele ascunse 
undeva, în pământul de aici. „Cine sunt? Cine ești? Cine vom 
deveni? Cine ne-a făcut asta? Cine ne poate salva? 

Cine? Cine?” 

Jeepul negru al lui Bobby era parcat în faţa cinematografului. 
Acoperișul din plastic și pereţii nu fuseseră prinși de ramă, așa 
că vehiculul rămăsese deschis nopţii. 

Pe când mă apropiam de mașină, luna se cufundă în spatele 
norilor din vest, atât de aproape de orizont, încât nu putea să 
reapară decât la distanţă de un cvartal; l-am văzut limpede pe 
Bobby stând în spatele volanului. 

Avem aceeași înălțime și aceeași greutate. Cu toate că am 
părul blond, iar el castaniu-închis și cu toate că ochii mei sunt de 
un albastru-deschis, iar ai lui atât de negri că au scânteieri 
albastre, mulţi ne cred fraţi. Suntem cei mai buni prieteni de la 
vârsta de unsprezece ani și probabil că am crescut în așa fel 
încât să semănăm. Stăm, ne așezăm și mergem în aceeași 
poziţie, cu același ritm. Poate pentru că am petrecut mult timp 
făcând surf, sincronizându-ne cu marea. Sasha susţine că avem 
o graţie felină, lucru care cred că ne flatează, dar, indiferent cât 
de felini am fi, niciunul din noi nu bea lapte dintr-o farfurie, nici 
nu preferă o cutie cu nisip camerei de baie. 


M-am dus în partea dreaptă a mașinii, m-am prins de bară și 
am sărit în jeep, fără să mai deschid ușa joasă. A trebuit să-mi 
trag picioarele peste un mic răcitor Styrofoam, care era așezat 
pe podea, în faţa scaunului. 

Bobby purta pantaloni kaki, un pulover alb, cu mâneci lungi, 
din bumbac, și o cămașă hawaiană peste pulover. Stilul lui nu 
seamănă cu al altcuiva. 

Bea o berea Heineken. Deși nu l-am văzut niciodată beat, i- 
am zis: 

— Sper că nu ești prea trotilat. 

— Trotilat nu înseamnă prost sau urât, răspunse el, 
continuând să privească strada și sugerând că termenul „prea” 
n-ar trebui folosit niciodată. 

Noaptea era plăcut de răcoroasă, așa că l-am întrebat: 

— Îmi dai și mie o Heinie? 

— Servește-te! 

Am pescuit o sticlă din gheaţa din răcitor și i-am scos capacul. 
Nu-mi dădusem seama cât de sete îmi fusese. Berea spălă 
gustul amar care-mi rămăsese în gură. 

Bobby privi în oglinda retrovizoare un moment, apoi își 
reîndreptă atenţia spre strada din faţa noastră. 

Intre scaune, cu ţeava îndreptată spre spatele mașinii, era o 
pușcă, cu patul ca un mâner de pistol. 

— Bere și arme, am spus eu, clătinând din cap. 

— Se vede că nu facem parte din secta Amish. 

— Ai venit pe albia râului, cum ţi-am zis? 

— Îhî... 

— Cum ai trecut cu mașina prin gard? 

— Am lărgit gaura. 

— Mă așteptam să vii pe jos. 

— Nu puteam să car răcitorul. 

— O să ne prindă bine să putem să ne deplasăm repede, am 
zis, gândindu-mă la dimensiunile zonei pe care trebuia s-o 
cercetăm. 

— Puţi groaznic, fârtate! 

— Am trudit din greu pentru asta. 

De oglinda retrovizoare atârna un dispozitiv de împrospătat 
aerul, de-un galben-aprins, în formă de banană. Bobby îi 
desprinse de oglinda și mi-l agăţă de urechea stângă. 

Uneori e prea glumeţ ca să-i meargă bine. Nu mă făcea să 


râd. 

— E o banană, i-am zis. Dar miroase a brad. 

— Vechea ingeniozitate americană. 

— N-o egalează nimic! 

— Am dus oameni pe Lună. 

— Am inventat cereale pentru micul dejun, cu aromă de 
ciocolată. 

— Nu uita scârba aia de material plastic. 

— Cea mai bună glumă din toate timpurile! 

Am ciocnit, solemni, sticlele, într-un toast patriotic și am 
sorbit îndelung din bere. 

Deși eram nerăbdător să-i găsesc pe Orson și pe Jimmy, 
intrasem în ritmul în care trăiește Bobby. Tipul e atât de leneș 
că, dacă ar vizita un bolnav internat într-un spital, asistentele ar 
crede că e un pacient în comă și l-ar vâri într-un pat, înainte ca 
el să apuce să le explice că au greșit. Cu excepţia momentelor 
când practică surf și se lasă dus nebunește de valurile uriașe, 
Bobby preţuiește tihna. Reacționează mai bine la vorbe blânde 
și la sugestii indirecte decât la vreun semn de grabă. In timpul 
celor șaptesprezece ani de când suntem prieteni, am învățat săi 
apreciez modul relaxat de a trata problemele, chiar dacă nu se 
potrivește cu firea mea. Calmul este esenţial într-o acţiune 
prudentă. Pentru că Bobby acţionează doar după contemplare, 
nu cred că s-a lăsat vreodată fraierit de cineva sau de ceva. 
Pare relaxat, chiar somnoros uneori, dar, ca un maestru zen, e 
în stare să încetinească scurgerea timpului, până se gândește 
cum să rezolve mai bine ultima criză. 

— Mișto cămașă! am zis, admirativ. 

Purta una dintre cămășile lui vechi, favorite, cu un model 
cafeniu, asiatic. Avea o colecție de vreo două sute și le cunoștea 
povestea în amănunţime. 

Înainte să apuce să-mi răspundă, i-am luat-o înainte: 

— Făcută de Kabala, în 1950. Mătase cu nasturi din coajă de 
nucă de cocos. Cămașa pe care a purtat-o John Wayne în Big Jim 
McLain. 

Tăcuse suficient ca să spun toate datele cămășii, dar știam că 
mă auzise. 

Mai trase o dușcă de bere, apoi zise: 

— Te-a apucat interesul pentru pânzeturile aloha sau faci 
mișto de mine? 


— Fac mişto de tine. 

— Să-ţi fie de bine. 

În timp ce se uita din nou în oglinda retrovizoare, l-am 
întrebat: 

— Ce ţii în poală? 

— Ceva care demonstrează că mă bucur că te văd, răspunse 
el şi-mi arătă un pistol zdravăn. E un Smith & Wesson, model 29. 

— Deci știi că nu ne ducem la o șezătoare. 

— Despre ce-i vorba, de fapt? 

— Cineva l-a răpit pe băiatul lui Lilly Wing. 

— Cine? 

— Un ţăcă, i-am răspuns, sugerându-i cât vorba de un ţicnit. 

— Uuuf! exclamă el, ceea ce în jargonul surfiștilor australieni 
înseamnă valuri stricate de un canal de scurgere, dar termenul 
căpătase și alte înțelesuri, înrudite, niciunul pozitiv. 

— L-a înhăţat pe Jimmy din dormitorul lui, pe fereastră. 

— Și Lilly te-a chemat? 

— Am fost doar în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, 
mergând cu bicicleta pe acolo chiar după ce ţăcă ăla a făcut ce- 
a făcut. 

— Și cum ai ajuns de acolo aici? 

— După nasul lui Orson. 

I-am povestit despre ţicnitul pe care-l întâlnisem sub depozit. 

— Zici că avea ochii galbeni? se încruntă el. 

— Galben-cafenii, cred. 

— Un galben care lucea în întuneric? 

— Nu. Un galben-maroniu, chihlimbar ars, o culoare naturală. 

De curând, întâlniserăm o pereche la care avuseseră loc 
modificări genetice radicale, oameni pe cale de a deveni ceva 
mai mult sau ceva mai puţin decât oameni, care păreau în cea 
mai mare parte a timpului normali, dar a căror schimbare era 
trădată de scurte, dar detectabile fulgerări de luciri animalice 
ale ochilor. Erau mânaţi de nevoi stranii, pline de ură și erau 
capabili de violență extremă. Dacă Jimmy se afla în mâinile 
unuia ca aceia, lista de chinuri la care putea fi supus depășea cu 
mult sălbăticiile pe care le-ar fi avut în minte un sociopat 
obișnuit. 

— L-ai recunoscut pe ţăcă? l-am întrebat pe Bobby. 

— Ai spus că avea vreo treizeci de ani, păr negru, ochi galbeni 
și-i un tip solid? 


— Și are dinţi mici, ca de copil. 

— Nu-i genul meu. 

— Nu l-am mai văzut niciodată, am recunoscut eu. 

— Există douăzeci de mii de oameni în oraș. 

— Și nu-i un gagiu pasionat de plajă, pentru că nu l-am văzut 
printre surfiști. Dar poate fi un localnic pe care nu-l cunoaștem. 

Pentru prima oară în cursul nopţii, începu să bată briza, o 
adiere blândă, ce purtă spre noi mirosul slab, de neconfundat al 
mării. În parcul de dincolo de stradă, stejarii deveniră 
conspiratori, complotând între ei în șoaptă. 

— De ce l-a adus ţăcă pe Jimmy aici? întrebă Bobby. 

— Ca să fie singuri. Ca să-și facă damblaua. 

— Și mie-mi place să-mi fac damblaua. Să gătesc clătite. 

— Probabil că ciudăţenia locului îi alimentează dementa... 

— Dacă nu cumva are vreo legătură cu Wyvern... 

— Tot ce se poate. Lilly era îngrijorată din cauza individului de 
la știri. 

— Ce individ? 

— Răpește copii. Când strânge trei, cinci sau câţi poate răpi 
dintr-o comunitate, îi arde pe toţi, deodată. 

— Din cauza unor chestii ca asta nu ascult știrile din zilele 
noastre. 

— Tu n-ai ascultat niciodată știrile. 

— Știu. Dar am avut de fiecare dată alte motive. Așadar, 
întrebă Bobby, privind în noapte, unde ar putea fi acum? 

— Oriunde. 

— Poate că există mai mulţi „oriunde” decât putem cerceta... 

Nu se mai uitase în oglinda retrovizoare de un timp, așa că m- 
am întors și am verificat ce se afla în urma noastră. 

— Am văzut o maimuţă, în timp ce veneam încoace, zise 
Bobby, calm. 

Am luat odorizantul de pe ureche și l-am atârnat din nou de 
oglindă, apoi m-am interesat: 

— Numai una? Nu știam că merg singure. 

— Nici eu. Am cotit la un colț de stradă și am văzut-o, în 
lumina farurilor, traversând în fugă strada. Scârba mică! Nu face 
parte din lanţul evoluţiei noastre, nici ca verigă lipsă, nici altfel. 

— Părea deosebită? 

— Poate că era înaltă de un metru și douăzeci. 

Am simţit că mă trec fiori pe șira spinării. 


Toate maimutele rhesus pe care le văzusem aveau doar vreo 
șaizeci de centimetri. O belea. Dar la un metru și douăzeci, 
magnitudinea amenințării lor devenise alta. 

— Cap mare, zise Bobby. 

— Poftim? 

— Înaltă de un metru și douăzeci, cap mare. 

— Cât de mare? 

— Nu i-am luat măsura pentru pălărie. 

— Dă-ţi cu părerea. 

— Poate cât al tău sau al meu. 

— La un trup de un metru și douăzeci? 

— Creștet turtit. Deformat. 

— Îngrozitor, am spus eu. 

— Teribil de îngrozitor. 

Bobby se aplecă peste volan, privind prin parbriz. 

Se mișcase ceva, la distanţă de un cvartal de noi. Ceva de 
mărimea unei maimuțe. Se apropia lent și sacadat. 

Am pus mâna pe pușcă și am întrebat: 

— Și altceva? 

— Asta-i tot ce am văzut, fârtate. A trecut iute. 

— Ce noutate! 

— Poate că o să ne pomenim în curând cu o grămadă de 
maimuțe de felul ăla. 

— Un ciulin, am zis eu, identificând obiectul care se apropia. 

Nu ne-am relaxat niciunul. 

Luna apusese și puteai să-ţi imaginezi ușor că parcul de vizavi 
gemea de siluete fantasmagorice aflate sub - și în - stejarii 
masivi. 

Când i-am descris întâlnirea cu banda care fusese gata să mă 
prindă în bungalow, Bobby exclamă: 

— Treizeci? Omule, dar se ocupă serios de prăsit! 

l-am povestit despre faptul că foloseau lanterna și cârligul 
pentru capacul de canal. 

— În curând vor conduce mașini și se vor întâlni cu gagicile 
noastre, bombăni Bobby. 

Termină berea și aruncă sticla goală spre mine; am luat-o și 
am pus-o, cu fundul în sus, în răcitor. 

De undeva, din lungul străzii, se auzea un scârţâit ușor, 
ritmic. Probabil o firmă de magazin care se legăna în șuruburi, 
mișcată de briză. 


— Așadar Jimmy poate fi oriunde în Wyvern, zise Bobby. Ce-i 
cu Orson? 

— Ultima oară când l-am auzit, lătratul venea de undeva, din 
Orașul Mort. 

— De aici, de pe Commissary Way, sau din case? 

— Nu știu. Din direcţia asta. 

— Sunt o mulţime de case pe aici, mormăi Bobby, privind spre 
străzile cu locuințe, de la capătul parcului. 

— Trei mii. 

— Probabil că Orson nu-i într-o casă. 

— Trebuie să începem de undeva. Dar de unde? 

Nu aveam ce să-i răspund. Și nu-mi place să vorbesc când îmi 
tremură vocea. 

— Crezi că Orson e împreună cu Jimmy? Că, dacă-l găsim pe 
unul, îi găsim pe amândoi? 

Am ridicat din umeri. 

— Poate că a sosit timpul să-i povestim lui Ramirez ce știm, a 
sugerat Bobby. 

Manuel Ramirez este actualul șef al Poliţiei din Moonlight Bay. 
Fusese cândva un om bun, dar, ca toţi curcanii din oraș, 
cooperase cu autorităţile mai înalte. 

— Poate că interesele lui Manuel coincid, în acest caz, cu ale 
noastre, continuă Bobby. El dispune de oamenii necesari pentru 
căutare. 

— Nu-i doar corupt de agenţii federali, se și transformă. 

Transformare. Asta-i cuvântul pe care îl folosesc unii dintre cei 
afectaţi genetic pentru a descrie schimbările fizice, mentale și 
emoționale care au loc în ei - dar numai dacă acele schimbări 
trecuseră de stadiul subtil și atinseseră starea de criză. 

— Ţi-a spus ţie că se transformă? întrebă Bobby, surprins. 

— Zice că nu se transformă, dar ceva nu-i în regulă la el. N- 
am încredere în Manuel. 

— Ce naiba, omule, eu n-am încredere nici în mine! spuse 
Bobby, exprimând în cuvinte cea mai mare spaimă a noastră - 
că am putea să fim infectați de retrovirus și că am fi început 
deja să devenim ceva mai puţin decât umani, fără a ne da 
seama de schimbările care aveau loc în noi. 

Am golit ultima Heineken și am îndesat sticla goală în răcitor. 

— Trebuie să-l găsim pe Orson, am zis eu. 

— O să-l găsim. 


— E o chestie crucială, fârtate! 

— O să-l găsim. 

Orson nu-i un câine obișnuit. Mama mea l-a adus dintr-un 
laborator din Wyvern, pe când era micuţ. Până de curând, nu-mi 
dădusem seama de unde provenea faţă-păroasă și cât de 
deosebit era, pentru că mămica nu-mi spusese și pentru că 
Orson își păstra bine secretele. Experimentele legate de 
dezvoltarea inteligenţei se făcuseră pe maimuțe și pe deţinuţii 
condamnaţi pe viaţă, transferați din închisorile militare. Dar și 
pe câini, pisici sau alte animale. Nu l-am supus pe Orson unui 
test pentru stabilirea coeficientului de inteligenţă. Stilourile n-au 
fost proiectate pentru labe, iar el n-are un laringe complex, ca al 
unui om, deci nu poate să vorbească. Dar pricepe totul și 
reușește, în felul lui, să se facă înțeles. E mai deștept decât 
maimuţele. 

Bănuiesc că posedă o inteligenţă la nivel omenesc. Cel puţin. 

Sugerasem, mai devreme, că maimuţele ne urăsc pentru că 
le-am dat abilitatea de a visa, nu și posibilitatea de a-și împlini 
visele, făcându-le să se afle în afara ordinii naturii. Dar, dacă 
asta explică ostilitatea lor și înclinarea spre violență, atunci de 
ce Orson, care și el se găsește în afara ordinii naturii, este atât 
de afectuos și de bun? 

E captiv într-un trup care-i slujește inteligenţa dezvoltată mai 
puţin bine decât le folosește maimutelor trupul pe care-l au. El 
nu are mâini, ca ele, și vederea îi e slabă, ca la toate rasele 
canine domestice. 

Maimuţele se bucură de sprijinul comun al cetei, dar Orson se 
chinuiește într-o solitudine teribilă. Deși se poate să fi fost creați 
și alţi câini la fel de deștepţi, eu n-am întâlnit vreunul. Sasha, 
Bobby și eu îl iubim, dar nu-i suntem de mare folos, pentru că 
nu vom reuși niciodată să cunoaștem cu adevărat punctul lui de 
vedere, experienţa lui. Pentru că este - cel puţin până acum - 
unic, Orson trăiește un sentiment profund de singurătate, pe 
care-l pot percepe, dar pe care n-o să-l înţeleg niciodată pe 
deplin. O singurătate care nu-l părăsește nici când se află 
printre prieteni. 

Poate că natura sa canină explică de ce nu împărtășește ura 
și furia maimuţelor. Câinii au fost aduși pe lume pentru a aminti 
omenirii că dragostea, devotamentul, curajul, răbdarea și buna 
dispoziție sunt calităţile care, împreună cu cinstea, reprezintă 


esența unui caracter de admirat și definiția corectă a unei vieți 
bine trăite. 

Eu văd în bunul Orson latura plină de speranţă a activităţii 
mamei mele, potenţialul real al științei de a aduce lumina în 
lumea întunericului, de a ne înălța, de a ne stimula spiritul și de 
a ne reaminti că universul este un loc al minunilor și cu un 
potenţial infinit. 

Mama sperase să făptuiască lucruri mari. Participase la un 
proiect pentru arme biologice doar pentru că asta era singura 
cale ca să obţină fondurile necesare realizării proiectării unui 
retrovirus care să modifice genele, retrovirus despre care 
credea că poate fi folosit pentru a vindeca boli ereditare - și, nu 
în ultimul rând, XP-ul meu. 

Vedeţi dar că mămica mea n-a distrus lumea fără să aibă 
motive bune. A făcut-o încercând să mă ajute. Din cauza mea, 
tot ce există în natură se transformă. Dragostea maternă a 
devenit izvorul terorii supreme. 

Așa... nu vreţi să-mi povestiţi despre simţămintele voastre 
conflictuale legate de mamele voastre? 

Eu și Orson suntem fiii ei. Eu sunt fructul inimii și al pântecului 
ei. Orson este fructul minţii ei, dar l-a creat așa cum m-a creat 
pe mine. Suntem fraţi, nu doar la figurat. Suntem legaţi nu prin 
sânge, ci prin patima mamei noastre și, în acest sens, avem un 
singur suflet. 

Dacă i se va întâmpla ceva lui Orson, o parte din mine va muri 
- partea cea mai pură, cea mai bună -, și va muri pentru 
totdeauna. 

— Trebuie să-l găsim, am repetat eu. 

— Ai încredere, fârtate, a zis Bobby. 

Întinse mâna spre cheia aflată în contact, dar, înainte să 
apuce s-o răsucească, se auzi un sunet, mai puternic decât 
fâlfâitul ușor al milionului de frunze în bătaia brizei, urmat de un 
al doilea. 

Bobby puse o mână pe Smith & Wesson-ul din poală. 

N-am scos pistolul, pentru că știam ce auzisem. Bătăi de aripi. 
Multe aripi. 

Ca niște șindrile luate de vânt de pe acoperișul cerului, stolul 
fără glas apăru din noapte, năvălind în jos într-un vârtej de aripi, 
la câteva case de noi, apoi zbură paralel cu pavajul, de-a lungul 
străzii, în direcţia noastră. Cele o sută de păsări pe care le 


văzusem mai devreme își făcuseră apariţia, dar li se adăugaseră 
încă o sută. Poate două. 

Bobby renunţă la revolver și apucă pușca aflată între scaune. 

— Calmează-te, i-am zis eu. 

Se uită la mine, mirat. De obicei, el mă sfătuiește să mă 
calmez. 

Șaptesprezece ani de prietenie l-au făcut să mă asculte, dar, 
pentru orice eventualitate, vâri un cartuș pe ţeava puștii. 

Stolul, risipit pe toată lăţimea străzii, zbură la doar doi metri 
deasupra capetelor noastre. Aveam impresia că zboară cu o 
precizie uluitoare, într-o formaţie prea ordonată ca să fie 
întâmplătoare. O vedere din aer a întregului stol ar fi arătat un 
model intrigant, din cauza gradului neobișnuit de complex al 
ordinii - dar și îngrijorător, pentru că ar fi fost, simultan, plin de 
înțelesuri și indescifrabil. 

Bobby se ghemui, dar eu am privit către norul întunecat, 
agitat, de aripi și de piepturi acoperite cu pene, încercând să-mi 
dau seama dacă în mulţimea aceea existau și alte specii, în 
afară de șoimi-de-noapte. Lumina slabă și mișcarea continuă 
făceau dificilă chiar și o inventariere aproximativă. 

Până când ultima componentă a stolului enorm pluti pe 
deasupra noastră, nicio pasăre nu se îndreptă spre noi și nu 
scoase un sunet. Trecerea lor avea o asemenea caracteristică 
nepământeană, încât aveam impresia unei halucinaţii, dar 
câteva pene care căzură în jeep și pe asfalt confirmară 
realitatea experienţei pe care o trăiam. 

De îndată ce ultimul element al vârtejului dispăru, dus de 
vânt, Bobby deschise ușa șoferului și cobori din mașină. Tinea 
încă pușca în mână, atunci când se întoarse să privească după 
stolul care se îndepărta, dar o ţinea cu ţeava în jos, fără intenţia 
de a se servi de ea. 

Am coborât și eu din jeep și m-am uitat cum păsările urcară la 
capătul străzii, arcuindu-se peste marea de stele, dispărând în 
întunericul dintre acei sori îndepărtați. 

— Absolut ciudat! exclamă Bobby. 

— Mada... 

— Dar... 

— Mada... 

— Mă simt zguduit. 

Ştiam ce voia să zică. De data asta, păsările radiaseră ceva 


mai mult decât tristețea pe care o simţisem rândul trecut. Deși 
coregrafia uluitoare a stolului te lăsa cu gura căscată și deși 
uimitoarea lor conspirație a tăcerii părea să exprime și să 
inspire un ciudat soi de respect, în spatele spectacolului lor se 
afla ceva periculos, cam la fel cum marea albastră, luminată de 
soare poate arata atât de sacrosanctă chiar în timp ce colți albi 
sfâșie cu frenezie cu puţin sub suprafaţa ei... Așa ceva putea să 
te zguduie. 

Cu toate că șoimii-de-noapte dispăruseră din vedere, am 
rămas - împreună cu Bobby - privind constelaţiile în care se 
topiseră, de parcă am fi fost într-un film de început al lui 
Spielberg și am fi așteptat sa apară nava mamă și să ne scalde 
într-o lumină albă, doar cu puţin mai intensă decât cea 
răspândită de Dumnezeu. 

— Le-am văzut și mai înainte, i-am spus eu lui Bobby. 

— Minti. 

— E adevărat. 

— Eşti nebun! 

— Complet. 

— Când? 

— Când veneam aici. În cealaltă parte a parcului. Dar stolul 
era mai mic. 

— Ce fac? 

— Nu știu. Dar se întorc. 

— Nu le aud. 

— Nici eu. Nici nu le văd. Dar vin. 

Bobby a ezitat, apoi a dat încet din cap și a zis simțind și el că 
sosesc: 

— Mada... 

Stele peste stele sub stele. O lumină mai mare, care putea fi 
Venus. Una, două, trei flăcări grupate, de meteoriți mărunți, 
care loveau atmosfera și ardeau. O pată roșie, mișcătoare, ce se 
deplasa de la est la vest, probabil un avion care zbura de-a 
lungul interfeței dintre marea noastră de aer și marea fără aer 
dintre planete. 

Aproape că mă pregătisem să-mi pun instinctul sub semnul 
întrebării, când, în cele din urmă, stolul se întoarse din aceeași 
parte a cerului în care se înălţase până dispăruse din vedere. 
Incredibil, dar păsările zburară în stradă și peste noi în spirală, 
îngrămădindu-se de-a lungul străzii, străbătând noaptea într-un 


vâjâit de aripi. 

Acest spectacol, acest truc incredibil fusese atât de 
cutremurător încât, inevitabil, inspira uluire, iar uluirea este 
sămânța bucuriei. La vederea acelui zbor uimitor, simțeam că 
inima îmi bate mai puternic, dar entuziasmul meu era potolit de 
perceperea continuă a ceva care nu era bine în comportamentul 
păsărilor, ceva separat de noutatea încântătoare a lui. 

Probabil că Bobby simţea cam același lucru, pentru că nu mai 
râdea încântat ca atunci când văzuse stolul zburând în spirală. 
Zâmbetul lui dispăruse și râsul încetase. Continuase să 
privească după șoimii-de-noapte care se îndepărtau cu o 
expresie ciudată, ce se transformase din rânjet în grimasă. 

La două cvartale de noi, păsările se îndreptaseră spre cer, 
precum conul unei tornade a cărei intensitate scade. 

Acrobaţiile lor aeriene impuseseră un efort deosebit. Bătăile 
lor de aripi fuseseră atât de furioase încât, și după ce zgomotul 
ca de tobe se diminuase, simţeam încă reverberaţia în urechi, în 
inimă, în oase. 

Păsările dispărură din nou din vedere, lăsându-ne doar cu 
șoapta brizei dinspre mare. 

— Nu s-a terminat, zise Bobby. 

— Nu. 

Păsările se întoarseră, mai iute ca înainte. Nu reapărură din 
punctul în care dispăruseră, ci veniră de deasupra parcului. Le- 
am auzit înainte să le vedem, iar sunetul care le anunţase 
apropierea fusese nu bătaia de aripi, ci un țipăt nepământesc. 

Rupseseră jurământul tăcerii. Năvăliră în jos, din stele, piuind, 
țipând strident, ciripind, fluierând, ţârâind, strigând. Țipătul lor 
nemodulat era atât de strident, că-mi ţiuiră urechile, iar nota de 
suferinţă fusese atât de pătrunzătoare, încât sufletul păru să mi 
se ofilească în jurul tulpinii reci a acestui sunet ce te rănea. 

Bobby nu și-a ridicat pușca. 

Nici eu nu mi-am căutat pistolul. i 

Ştiam amândoi că păsările nu ne atacau. In strigătul lor nu 
răsuna furie, ci doar o nefericire, o dezolare atât de profundă, că 
se afla dincolo de disperare. 

Păsările apărură, plutind în spatele vaietului ce-ţi îngheţa 
sângele. Nu se angajară în precedentele acrobaţii, evitară chiar 
și o formaţie simplă, zburând fără nicio graţie. Doar viteza conta 
acum, pentru că doar viteza servea scopului lor, iar păsările 


pluteau, cu aripile strânse, folosind gravitația ca să accelereze. 

Cu un scop pe care nici eu, nici Bobby nu l-am întrevăzut, 
trecură peste parc, peste stradă și se repeziră în fațada unei 
clădiri cu două etaje, la trei uși de cinematograful în faţa căruia 
stăteam. Izbiră clădirea cu o forță atât de mare, încât pocnetul 
trupurilor lor ce se zdrobeau de stucatură răsuna ca focul unei 
arme automate. Combinat cu strigătele lor stridente, acest foc 
de baraj aproape că dărâmase șirul fragil de geamuri crăpate de 
la ferestre. 

Îngrozit, scârbit, am întors faţa de la măcel și m-am rezemat 
de jeep. 

Având în vedere viteza de coborâre a stolului kamikaze, 
zgomotul puternic al morţii nu durase decât câteva secunde, dar 
mi se păruse că trecuseră minute în șir înainte ca sunetul cel 
teribil să înceteze. Tăcerea care urmă era grea, precum liniștea 
dinaintea exploziei unei bombe. 

Am închis ochii - dar i-am deschis când reluarea plonjonului 
sinucigaș al stolului apăru, proiectată în spatele pleoapelor 
mele. 

Natura întreagă o luase razna. Ştiam asta de o lună, de când 
aflasem ce se întâmplase în laboratoarele ascunse în Wyvern. 
Acum, muchia instabilă pe care stătea viitorul părea mai îngustă 
decât crezusem, iar adâncimea prăpastiei mult mai mare decât 
mi se păruse mai înainte, iar stâncile de jos mai ascuţite decât 
în cele mai groaznice gânduri ale mele. 

Cu ochii deschiși, în minte mi-a apărut chipul mamei mele. 
Atât de înțţeleaptă. Atât de blândă. 

Imaginea ei deveni ceţoasă. Totul din jurul meu deveni ceţos 
pentru o clipă, strada, cinematograful... 

Am inspirat puternic aerul, care pătrunse în piept provocându- 
mi durere, apoi am inspirat și mai puternic, și m-a durut mai 
puţin, după care mi-am șters ochii cu mâneca jachetei. 

Moștenirea mea îmi cere să depun mărturie și nu pot să evit 
această responsabilitate. Lumina soarelui îmi este interzisă, dar 
nu pot să fug de lumina adevărului, care arde și ea, dar te 
călește, nu te distruge. 

M-am întors să privesc stolul care fusese adus la tăcere. 

Sute de păsărele acopereau trotuarul. Doar câteva aripi mai 
zvâcneau slab, pe măsură ce viaţa se scurgea din ele. Multe 
dintre păsări se izbiseră atât de puternic, încât craniile lor fragile 


se zdrobiseră, iar gâturile se rupseseră în urma impactului. 

Din cauză că arătau ca niște șoimi-de-noapte obișnuiți, m-am 
întrebat ce schimbări interne avuseseră loc în păsările acelea. 
Deși invizibile pentru ochiul neavizatului, diferenţele fuseseră 
atât de substanţiale, încât zburătoarele consideraseră că nu 
puteau suporta să-și continue existența. 

Sau poate că zborul lor kamikaze nu fusese un act conștient. 
Poate că rezultase din deteriorarea instinctului direcțional, sau 
din cauza unei orbiri în masă, sau a nebuniei. 

Nu. Amintindu-mi de exerciţiile lor aeriene complicate, a 
trebuit să accept că schimbarea fusese mai profundă, mai 
misterioasă și mai tulburătoare decât o simplă disfuncţionalitate 
fizică. 

Lângă mine, motorul jeepului pomi, tuși, mugi, apoi se potoli 
când Bobby nu mai apăsă pe accelerație. 

Nu observasem când se urcase la volan. 

— Fârtate, mă chemă el. 

Deși nu era legată direct de dispariţia lui Orson sau de răpirea 
lui Jimmy Wing, autodistrugerea stolului era un semn că trebuia 
să ne grăbim să găsim câinele și băiatul. 

Pentru prima oară în viața lui, Bobby părea că simte solventul 
timpului trecând prin el și curgând mai departe, așa cum se 
scurge apa în canal, dar ducând cu el o anumită esenţă 
dizolvată. 

— Să navigăm mai departe! a zis el, cu o expresie solemnă pe 
faţă, care contrazicea tonul leneș al vocii și limbajul degajat. 

Când am trecut pe lângă locul măcelului, a privit strada, în 
faţa lui, fără să se uite spre stolul mort. 

Eu însă nu puteam să mă uit în altă parte și am întors capul 
să privesc după ce am trecut de locul acela. 

În minte îmi răsuna muzica unui pian care avea doar clape 
negre, o muzică stridentă, discordantă. 

În cele din urmă am privit în faţă. Mergeam prin lumina 
înspăimântătoare a farurilor jeepului, dar, indiferent de viteză, 
rămâneam în întuneric, gonind fără speranţă după lumină. 


10. 


Orașul Mort putea trece drept un cartier al iadului, în care 
condamnaţii nu erau chinuiţi cu foc și ulei încins, ci cu pedeapsa 
mult mai semnificativă a singurătăţii și a unei veșnicii de tăcere, 
în care să se gândească la ce-ar fi putut fi. Eu și Bobby cercetam 
străzile, căutând vreun semn al fratelui meu lăţos sau al fiului lui 
Lilly, de parcă ne-am fi angajat într-o misiune de salvare 
supranaturală: să scoatem din Hades două suflete care fuseseră 
condamnate pe nedrept. 

Luminam spațiile dintre casele aliniate ca niște morminte, cu 
o lanternă puternică, pe care-o ţineam în mână și pe care Bobby 
o conectase la bricheta mașinii. Luminam geamurile crăpate sau 
sparte, în care reflectarea razei lucea ca figura unei fantome. 
Luminam gardurile vii, acum cafenii, uscate. Și tufișuri moarte, 
care aruncau umbre scheletice. 

Deși lumina nu era îndreptată spre mine, căldura degajată îmi 
crea probleme. Ochii mi-au obosit curând, mă usturau 
pleoapele. Ar fi trebuit să-mi pun ochelarii de soare, pe care-i 
port uneori și noaptea, dar ei nu mi-ar fi ușurat căutarea. 

— Ce-i cu faţa ta? mă întrebă Bobby, în timp ce conducea 
încet și se uita atent în noapte. 

— Sasha zice că nu-i nimic. 

— Sasha are nevoie de o transfuzie de bun-gust. Ce-ai păţit? 

— Nimic. 

— Mămica ta nu te-a învăţat să nu minţi? 

Țineam cu dreapta minerul lanternei, iar cu stânga mi-am 
pipăit, fără să-mi dau seama, pata dureroasă de pe faţă, pe care 
o descoperisem ceva mai devreme, în cursul nopţii. 

— Vezi o arsură aici? l-am întrebat pe Bobby, arătându-i locul 
de mărimea unui bănuţ de pe obrazul stâng. 

— Nu la lumina asta. 

— Mă doare. 

— Probabil că te-ai lovit. 

— Așa începe. 

— Ce să înceapă? 

— Cancerul. 

— Poate că-i doar un coș. 

— La început o durere, apoi o leziune, iar după aceea, pentru 


că pielea mea nu are mijloace de apărare, o metastază rapidă. 

— Eşti omul-spectacol, râse Bobby. 

— Sunt doar realist. 

— Și la ce folosește să fii realist? întrebă Bobby, cotind la 
dreapta, spre altă stradă. 

Alte bungalow-uri dărăpănate. Alte garduri vii, acum moarte. 

— Mă doare capul, am continuat eu. 

— Tu ești de vină că mă doare pe mine capul. 

— Într-o zi o să mă aleg cu o durere de cap care n-o să treacă 
niciodată, din cauza distrugerilor neurologice provocate de XP. 

— Hei, tipule, ai mai multe simptome psihosomatice decât 
banii pe care-i are Scrooge McDuck. ` 

— Mulţumesc pentru analiză, doctore Bob! In șaptesprezece 
ani nu m-ai slăbit o clipă! 

— N-ar fi fost indicat. 

— Uneori am avut nevoie să mă lași în pace. 

Conduse în tăcere o jumătate de cvartal, apoi zise: 

— Nu mi-ai adus niciodată flori. 

— Ce? 

— Nu mi-ai spus niciodată că-s frumos. 

Am izbucnit în râs, fără să vreau. 

— Eşti un prost! 

— Vezi? Ești plin de cruzime, trase Bobby concluzia, apoi opri 
mașina în mijlocul străzii. 

— S-a întâmplat ceva? l-am întrebat, alarmat. 

— Dacă aș fi fost înfășurat în neopren, n-ar fi trebuit să 
opresc. 

Neopren înseamnă costumul pe care-l poartă un surfist atunci 
când temperatura apei este prea scăzută ca să se arunce în 
valuri doar cu o pereche de pantaloni scurți. 

În timpul unei ședințe îndelungate în apă rece, când stau în șir 
așteptând un grup de monoliți sticloși, surfiștii își dau drumul, 
câteodată, în costumul de plastic. Cuvântul pentru asta este 
urinoforie, adică senzaţia de căldură care durează până când 
stropii constanți de apă de mare o înlătură treptat. 

Dacă surfingul nu-i cel mai romantic și mai frumos sport din 
toate vremurile, atunci nu știu care-i. Oricum, nu golful. 

Bobby ieși din mașină și se opri lângă trotuar, cu spatele la 
mine. 

— Sper că apăsarea asta pe vezică nu înseamnă că am 


cancer. 

— Ţi-ai exprimat deja punctul de vedere. 

— Ce bizară nevoie să mă ușurez... Omule... e malign! 

— Grăbește-te și taci din gură! 

— Probabil că m-am ţinut prea mult timp și m-am otrăvit cu 
acid uric. 

Stinsesem lanterna. Am pus-o jos și am luat pușca. 

— Rinichii mei vor imploda, părul o să-mi cadă, nasul o să-mi 
pice... Am încurcat-o! 

— O s-o încurci, dacă nu taci! 

— Chiar dacă n-o să mor, ce wahină o să vrea să întâlnească 
un tip chel, fără nas și cu rinichi implodaţi? 

Zgomotul motorului, farurile mașinii și lanterna pe care o 
ținusem în mână ar fi atras atenţia asupra noastră, dacă ar fi 
existat ceva sau cineva ostil în vecinătate. Maimuţele se 
ascunseseră auzind sunetul jeepului când Bobby intrase în 
Wyvern, dar poate că între timp făcuseră ceva cercetări, în care 
caz știau că suntem numai doi și că, în ciuda armelor, nu era 
sigur că puteam face faţă unei hoarde de primate arțăgoase. 
Mai rău, poate că își dăduseră seama că unul dintre noi era 
Christopher Snow, fiul Wisteriei Snow, pe care ele o cunoșteau, 
probabil, sub numele de Wisteria von Frankenstein. 

Bobby își trase fermoarul și se întoarse, întreg, la jeep. 

— E prima oară când cineva e gata să-mi apere spatele în 
timp ce mă piș. 

— De nada. 

— Te simţi mai bine, fârtate? 

Mă cunoștea suficient de bine ca să înţeleagă că aparenta 
mea criză de ipohondrie exprima, de fapt, teamă pentru soarta 
lui Orson. Așa că am zis: 

— Îmi pare rău că m-am purtat ca un onanist. 

Bobby apăsă frâna de mână, porni jeepul și-mi răspunse: 

— Onania e ceva omenesc, iertarea e esenţa lui Bobby. 

În timp ce mergeam încet drept înainte, am pus pușca jos și 
am luat iar lanterna. 

— N-o să-i găsim așa. 

— Ai o idee mai bună? 

Înainte să apuc să-i răspund, cineva ţipă. Strigătul fusese 
cumplit, dar nu complet neomenesc. Mai rău, era un amestec 
tulburător de familiar și de necunoscut. Părea a fi vaietul unui 


animal, dar avea și ceva omenesc, o notă disperată, plină de 
suferință și alean. 

— Încotro? întrebă Bobby. 

Aprinsesem deja farul și-l îndreptasem dincolo de stradă, 
către locul din care credeam că provine ţipătul. 

Umbrele unor stâlpi de balustradă și de acoperiș se străduiră 
să urmărească raza de lumină, creând impresia de mișcare în 
faţa porticului bungalow-ului. Umbrele unor copaci fără frunze 
se căţărară pe peretele din scânduri. 

— Fii atent, îmi spuse Bobby, arătând ceva. 

Am mutat raza către locul indicat, la timp ca să surprind ceva 
fugind prin iarba înaltă, dispărând în spatele unui gard viu, din 
merișor turcesc, înalt de un metru și douăzeci, care separa 
pajiștea din faţa unui grup de patru bungalow-uri de stradă. 

— Ce-a fost? 

— Poate cel despre care ţi-am povestit. 

— Cap-Mare? 

— Da, Cap-Mare. 

În timpul lunilor lungi, fierbinţi, fără apă, gardul viu murise și 
puţinele ploi de iarna trecută nu fuseseră în stare să-l reînvie. 
Deși nu se zărea niciun strop de verdeață, rămăsese o 
împletitură de crengi, pe care se aflau, ici-colo, frunze cafenii, ca 
niște bucăţi de carne mestecate pe jumătate. 

Bobby menţținu mașina pe mijlocul străzii, dar conduse încet 
înainte, paralel cu gardul. 

Chiar fără frunziș nou, merișorul mort era atât de des, că 
scheletul lui spinos ascundea complet creatura ghemuită în 
spatele lui. Nu credeam că o să zăresc animalul, dar l-am 
descoperit pentru că, în ciuda faptului că avea o nuanţă de 
cafeniu asemănătoare celei a perdelei lemnoase din faţă, liniile 
mai blânde ale trupului său contrastau cu modelul colţuros al 
crengilor goale. Profitând de spaţiile dintre straturile de ramuri 
ale merișorului, am fixat raza pe individ, fără să reușesc să scot 
la iveală vreun amănunt, dar zărind o sclipire de ochi verzi, ca 
aceia ai unor pisici. 

Numai că făptura era prea mare să fie pisică. Poate doar o 
pumă. 

Nu era pumă. 

Descoperită, creatura se văită din nou și fugi de-a lungul 
tufișului uscat ce-o ascundea, cu o asemenea viteză, că n-am 


reușit să ţin lumina pe ea. O spărtură în gardul viu făcea loc 
unei alei care lega bungalow-ul de stradă, dar Cap-Mare - sau 
Picior-Mare, sau omul-lup, sau monstrul din Loch Ness, sau ce 
naiba era - trecu iute prin deschizătură, cu o clipă înaintea razei 
de lumină. N-am putut distinge nimic clar, doar un fund păros, și 
nici acela văzut ca lumea, deși, chiar dacă aș fi văzut bine, 
fundul n-ar fi fost nici plăcut, nici plin de informaţii. 

Mă alesesem doar cu o impresie vagă. Impresia că alerga 
ridicat pe jumătate, ca o maimuţă, cu umerii împinși în faţă și 
capul coborât, cu mâinile aproape târâte pe pământ. Animalul 
era mult mai mare decât un rhesus. Putea fi mai mare decât 
presupusese Bobby și, dacă s-ar fi ridicat cât era de înalt, ar fi 
putut să se uite peste gard și să scoată limba la noi. 

Am plimbat fasciculul de lumină înainte și înapoi, dar n-am 
reușit să localizez creatura de-a lungul următoarei secțiuni de 
merișor. 

— Să fugim după el, zise Bobby, frânând, ridicându-se pe 
jumătate din scaun și arătând cu degetul. 

Când am îndreptat raza dincolo de gardul viu, am zărit o 
siluetă informă fugind prin curte, depărtându-se de stradă, 
îndreptându-se către colțul bungalow-ului. 

Chiar ţinând lanterna sus, n-am găsit un unghi în care să 
prind fiara ce se mișca iute și a cărei dispariţie fusese ușurată 
de ramurile de dafin și de iarba înaltă. 

Bobby se lăsă înapoi pe scaun, porni jeepul și apăsă pedala 
de accelerație. 

— Hai să-l vânăm! propuse el. 

Din cauză că Bobby trăiește clipa și pentru că se așteaptă ca, 
în final, să fie doborât de ceva cu acţiune mai rapidă decât 
melanomul, bronzul lui este profund, vecin cu o stare 
generatoare de cancer al pielii. Prin contrast, dinţii și ochii lui 
lucesc albi, ca oasele scăldate în plutoniu ale sălbăticiunilor de 
la Cernobil, chestie care-l face să arate amuzant, exotic și plin 
de spirit ţigănesc, dar care-l făceau acum să arate, un pic, ca un 
nebun care rânjește. 

— Eşti tâmpit! 

— Hai, hai să vânăm! insistă el, trăgând de volan. 

Jeepul traversă curba, trecu pe sub ramurile joase ale dafinilor 
de pe marginea străzii și lovi gardul din merișor, care fusese 
suficient de rezistent ca să facă sticlele de bere să zăngăne în 


răcitor. Crenguțe frânte din gard zburară în toate părţile. În timp 
ce traversam peluza, un miros dulce, de verdeață se ridică din 
iarba zdrobită de anvelope. 

Creatura dispăruse într-o latură a bungalow-ului, chiar în clipa 
în care treceam prin gard. 

Bobby se luă după ea. 

— N-are nicio legătură cu Orson sau cu Jimmy, am strigat eu, 
mai tare decât urletul motorului. 

— De unde știi? 

Avea dreptate. Nu știam. Poate avea vreo legătură. Oricum, 
nu aveam o pistă mai bună de urmat. 

În timp ce conducea mașina printre două bungalow-uri, Bobby 
spuse: 

— Carpe noctem, îţi amintești? 

Îi povestisem recent despre mottoul meu. Regretasem acest 
lucru, pentru că avusesem impresia că o să-l citeze în cel mai 
nepotrivit moment. 

Bungalow-urile se găseau la cinci metri unul de altul, iar în 
spaţiul acela îngust nu se afla niciun tufiș. Lumina farurilor ar fi 
scos la iveală animalul, de-ar fi fost acolo, dar dispăruse. 

Chestia cu dispărutul nu-l puse pe gânduri pe Bobby, care 
apăsă mai tare pe accelerator. 

Am năvălit în curtea din spate tocmai la timp ca să-l zărim pe 
sasquatch-ul nostru sărind peste un gard din scânduri și 
dispărând în următoarea curte, fără a ne da ocazia, nici de data 
asta, să vedem din el altceva decât niște buci păroase. 

Bobby nu se lăsă intimidat de șirul de scânduri, așa cum nu se 
sinchisise nici de gardul viu. Se repezi în viteză spre el, râse și 
zise: „Să chilim”, ceea ce înseamnă hai să ne distrăm, expresie 
care se pare că provine de la chilă, numele părţii ca o cârmă de 
la capătul de dedesubt al plăcii de surf, care-ţi permite să 
cotești și să faci diverse manevre. 

Deși Bobby e leneș și iubitor de liniște, având un loc de frunte 
în analele puturoșilor, loc asemănător celui ocupat de Saddam 
Hussein pe lista dictatorilor nebuni, devine un cu totul alt gagiu, 
un tsunami imens, de îndată ce și-a stabilit o anumită linie de 
acţiune. Poate să stea ore în șir pe plajă, studiind starea 
valurilor, uitându-se după un grup de talazuri care să-l împingă 
către - și poate dincolo - de pragul lui personal, fără să-i pese 
de bikinii împodobiţi cu iepuraşi, atât de concentrat și de 


răbdător că, pe lângă el, capetele de piatră de pe Insula Paștelui 
par de-a dreptul agitate, dar când vede ceea ce-i trebuie și-și 
scoate planșa de surf din dispozitiv, nu se lasă dus de valuri ca o 
geamandură, devine un adevărat maestru al crestelor, 
despicând valurile, domesticind cele mai imense talazuri, 
implicându-se într-atâta încât, dacă un rechin l-ar confunda cu o 
gustare, Bobby l-ar răsturna cu susul în jos și l-ar călări ca pe o 
planșă de surf. 

— Să chilim pe dracu’, am mârâit eu, în timp ce izbeam 
gardul. 

Așchii albe, putrezite de vreme, săriră peste capota jeepului, 
se împrăștiară pe parbriz, se loviră de rama mașinii. Eram 
convins că una dintre ele o să ricoșeze exact în unghi drept, o 
să-mi scoată un ochi și o sa-mi facă din creier șiș-kebab, numai 
că nu s-a întâmplat așa ceva. Apoi am traversat grădina din 
spatele casei, care dădea în strada următoare. 

Curtea pe care o părăsiserăm era netedă, dar cea în care ne 
aflam acum era plină de scobituri, movile și gropițe, peste care 
treceam cu o asemenea exuberanţă, că a trebuit să-mi ţin șapca 
pe cap cu o mână, ca să nu zboare. 

In ciuda riscului de a-mi mușca o bucată zdravănă din limbă, 
dacă ne-am fi lovit pe neașteptate de ceva prea tare, am spus, 
imitând glasul lui Porky Pig: 

— Îl vezi? 

— II văd! m-a asigurat Bobby, deși lumina farurilor se arcuia 
în sus și-n jos odată cu jeepul care ţopăia nebunește, că n-aș fi 
crezut că putea să vadă ceva mai mic decât casa în jurul căreia 
cotise. 

Am stins lanterna pentru că nu lumina nimic, cu excepţia 
genunchilor mei și a diferitelor nebuloase galactice. 

Terenul dintre bungalow-uri era la fel de neregulat ca acela 
din curtea din spate, iar cel din faţa casei nu arăta mai bine. 
Dacă nu îngropase cineva vaci moarte pe proprietatea aia, 
atunci popândăii ajunseseră mari cât o Holstein. 

Ne-am oprit înainte să ajungem în stradă. Nu exista vreun 
gard viu după care să se ascundă cineva, iar trunchiurile 
dafinilor indieni arătau atât de subţiri, că nu se putea piti după 
ele nici măcar un supermodel bulimic, cu atât mai puţin 
sasquatch-ul nostru. 

Am aprins farul și i-am plimbat raza în dreapta și în stânga, 


de-a lungul străzii. Era pustie. 

— Credeam că te ţii după el, am zis eu. 

— M-am ţinut. 

— Și acum? 

— Acum nu. 

— Deci? 

— Un plan nou. 

— Aștept. 

— Tu ești gagiul cu planurile, spuse Bobby, oprind jeepul. 

Alt țipăt ciudat - ca niște unghii zgâriind o tablă pentru scris, 
vaietul de moarte al unei pisici și sughiţul unui copil îngrozit, 
toate țesute împreună și recreate pe un sintetizator de voce 
defect, de un muzician drogat - ne-a făcut să sărim de pe 
scaune, nu numai pentru că fusese suficient de înfricoșător să 
ne facă vinele să plesnească, precum niște benzi din cauciuc, ci 
pentru că venea din spatele nostru. 

Nu-mi aduc aminte când mi-am ridicat picioarele, m-am 
răsucit, m-am prins de rama mașinii și am stat în picioare pe 
scaun. Trebuie să fi făcut toate astea, și chiar cu graţia unui 
gimnast olimpic, pentru că așa m-am trezit când ţipătul atinse 
un crescendo, apoi se întrerupse subit. 

Tot așa nu-mi dădusem seama că Bobby apucase pușca, 
deschisese ușa și sărise din jeep, dar acum se afla jos, cu 
Mossberg-ul de 12 ridicat, îndreptat spre locul din care 
veniserăm. 

— Lumină, ceru el. 

Țineam lanterna în mână. Am aprins-o când Bobby încă 
vorbea. 

Nicio verigă lipsă nu se zărea în spatele mașinii. 

larba înaltă până la genunchi se legăna, de parcă ar fi 
emoționat-o șoapta vântului. Dacă vreun animal de pradă ar fi 
încercat să se târască spre noi, ascunzându-se în iarbă, ar fi 
deranjat modelul elegant produs de blânda mângâiere a brizei și 
ar fi fost ușor de descoperit. 

Bungalow-ul nu avea portic, doar două trepte și o verandă 
neacoperită. Ușa era închisă. Cele trei ferestre rămăseseră 
intacte și nu se zgâia la noi niciun baubau din spatele 
geamurilor murdare. 

— S-a auzit chiar de aici, zise Bobby. 

— De parcă ar fi fost chiar sub fundul meu. 


Bobby ţinea bine pușca. Privind în jur, prin noapte, enervat, la 
fel ca mine, de aspectul pașnic al ei, mormăi: 

— Nasol! 

— E nasol, l-am aprobat eu. 

Pe figură îi apăru o expresie bănuitoare și se depărtă încet, cu 
spatele, de jeep. 

Nu știu dacă văzuse ceva sub mașină sau acţiona la 
întâmplare. 

Orașul Mort era mai tăcut decât avertiza numele lui. Briza 
slabă bătea silențios. 

Stând încă în picioare pe scaunul pasagerului, m-am uitat de- 
a lungul jeepului, la lamele de iarbă ce se ondulau leneș. Dacă 
vreun ţicnit cu porniri agresive ar fi ţâșnit de sub vehicul, ar fi 
putut să se caţăre pe ușă și să ajungă la gâtul meu înainte să 
apuc să găsesc un crucifix sau o ghirlandă puţin atrăgătoare din 
usturoi. 

Aveam nevoie doar de o mână ca să ţin farul. Mi-am scos 
Glock-ul din tocul de la umăr. 

După ce Bobby făcu trei-patru pași înapoi, se lăsă pe un 
genunchi. 

Pentru a examina locul pe care voia să-l vadă, am luat 
lanterna din mașină și am îndreptat raza sub caroserie, în 
partea mea, sperând să luminez din spate ceea ce s-ar fi ascuns 
acolo. 

Ca un experimentat vânător de monștri, Bobby își plecă încet 
capul într-o parte și se uită sub jeep. 

— Nada! zise el. 

— Nimic? 

— Zero. 

— Abia mă încinsesem. 

— Mă ambalasem. 

— Gata să-i dau un șut în fund. 

Minţeam amândoi. 

Când Bobby se ridică în picioare, alt strigăt sfâșie noaptea: 
același vaiet zgâriat-de-tablă-pisică-muribundă-scâncet-de-copil- 
sintetizator-stricat care ne făcuse, cu puţin timp înainte, să 
sărim ca niște mâţe lovite de fulger. 

De data asta am localizat mai bine sursa ţipătului și mi-am 
îndreptat atenţia spre acoperișul bungalow-ului, iar lumina 
lanternei îl scoase la iveală pe Cap-Mare. Fără nicio îndoială, era 


chiar creatura pe care Bobby o numise Cap-Mare, pentru că 
avea un cap într-adevăr mare. 

Stătea cocoţată la capătul acoperișului, chiar pe creastă, la 
vreo cinci metri deasupra noastră, precum King Kong pe Empire 
State Building, dar într-o emisiune în direct, care nu avea buget 
pentru decoruri mai mari, avioane de vânătoare, nici măcar 
pentru o demoazelă în pericol. Cu braţele acoperindu-i fața, de 
parcă vederea unor făpturi umane hidoase l-ar fi speriat și l-ar fi 
scârbit, Cap-Mare se uita la noi cu ochi verzi, strălucitori, pe 
care-i vedeam printr-un spaţiu liber dintre braţele lui încrucișate. 

Chiar dacă faţa îi era acoperită, se vedea că avea capul 
disproporționat de mare în comparaţie cu trupul. Și deformat. 
Deformat nu numai după standardele umane, ci și după cele ale 
frumuseţii maimuţelor. 

Nu-mi dădeam seama dacă se trăgea dintr-un rhesus sau din 
altă primată. Îl acoperea o blană deasă, ce nu semăna cu a unui 
rhesus, avea braţe lungi și umeri gheboșaţi, evident simieni, dar 
părea mai puternic decât o maimuţă obișnuită, era formidabil ca 
o gorilă, deși nu semăna defel cu o gorilă. Nu trebuia să ai 
imaginaţia mea hiperactivă ca să te întrebi - ţinând seama de 
anumite trăsături ale creaturii - dacă nu fusese folosit un 
spectru de specii atât de larg, încât mostrele genetice se 
extinseseră dincolo de clasele cu sânge cald ale vertebratelor, 
pentru a include caracteristici reptiliene sau ceva și mai rău 
decât atât. 

— Extrem de monstruos, zise Bobby, întorcându-se lângă 
jeep. 

— Monstru major, l-am aprobat eu. 

Pe acoperiș, Cap-Mare își întoarse fața spre cer, de parcă ar fi 
studiat stelele, dar continua să-și ascundă trăsăturile dincolo de 
masca brațelor. 

M-am trezit, deodată, identificându-mă cu creatura aia. Poziţia 
ei, atitudinea ei, îmi spuneau că-și acoperise fața de rușine și 
stânjeneală, că nu voia să vedem cum arată pentru că știa că o 
vom găsi respingătoare, ceea ce însemna că se simțea 
respingătoare. Puteam să-i interpretez comportamentul și să-i 
intuiesc simţămintele, pentru că trăiam de douăzeci și opt de 
ani ca un om în afara societăţii. N-am simţit niciodată nevoia să- 
mi acopăr faţa, dar când eram copil am cunoscut durerea de a fi 
un paria, când puștii plini de cruzime mă porecleau Dracula, 


Băiatul-Fantomă, Târâtorul-Nopţii și cum le mai trecea prin cap. 

În minte mi-a răsunat propria voce, ce spusese, cu un 
moment în urmă „monstru major”, și am tresărit. Urmărirea 
creaturii mi-a amintit de golanii care mă fugăriseră pe când 
eram copil. Chiar și după ce învăţțasem să mă apăr și să 
ripostez, indivizii nu se lăsau, riscau să încaseze o scatoalcă 
doar de dragul de a mă hărțui și de a mă chinui. Sigur, din cauză 
că Orson și Jimmy erau în pericol, eu și Bobby avuseserăm un 
motiv serios să urmărim orice pistă. Nu ne motivase răutatea. 
Mă deranja însă, analizând retrospectiv, încântarea bizară, 
sălbatică, rea cu care vânaserăm lighioana. 

Făptura care se uita la stele renunţă să mai examineze cerul 
și privi în jos, spre noi, încă ascunzându-și fața. 

Am îndreptat farul spre ţiglele de lângă picioarele creaturii, 
luminând-o indirect, nedorind s-o atac cu raza. 

Discreţia mea nu l-a încurajat pe Cap-Mare să-și coboare 
braţele. Dar a scos un sunet ce nu semăna cu ţipetele 
anterioare, unul complet nepotrivit cu înfățișarea sa 
înfiorătoare: o combinaţie de uguit de porumbel și tors gutural 
de pisică. 

Bobby întrerupse supravegherea fiarei, cât să efectueze o 
cercetare de trei sute șaizeci de grade a vecinătăţii. Și eu 
avusesem senzaţia că animalul încerca să ne abată atenţia de la 
o ameninţare imediată. 

— Super liniște, raportă Bobby. 

— Până acum... 

Uguitul și torsul lui Cap-Mare deveni mai puternic, apoi se 
transformă într-o serie fluentă de sunete bizare, simple și 
ritmice, după un anumit model, care nu semănau cu zgomotele 
scoase de animale. Erau grupuri modulate de silabe, pline de 
intonaţie, spuse cu grabă și emoție, și puteai să le consideri 
cuvinte. Dacă vorbirea nu avea suficientă complexitate ca să fie 
definită ca limbaj, în sensul pe care-l dăm când definim engleza, 
franceza sau spaniola ca limbaje, reprezenta măcar o tentativă 
primitivă de a transmite ceva cu înţeles, era un limbaj în fază 
incipientă. 

— Ce vrea? întrebă Bobby. 

Întrebarea lui pornea - fie că-și dădea seama sau nu - de la 
premisa că acea creatură nu scotea niște sunete, ci ne vorbea. 

— Nu pricep, i-am răspuns eu. 


Vocea lui Cap-Mare nu era gravă sau amenințătoare. Stranie 
ca un cimpoi într-o formaţie de reggae, suna piţigăiat, ca a unui 
copil de nouă-zece ani, nu chiar omenească, dar la jumătatea 
drumului spre om, cadenţând straniu, fără a fi muzicală, cu o 
notă de implorare ce provoca simpatie, în ciuda sursei. 

— Sărmanul amărât! am exclamat eu, după ce creatura 
tăcuse. 

— Vorbești serios? 

— E o făptură demnă de milă. 

Bobby se uită la acel Quasimodo în căutare de clopotniţă și, în 
cele din urmă, mă aprobă: 

— Poate că este. 

— Cu siguranţă că-i demnă de milă. 

— Vrei să te urci pe acoperiș și s-o îmbrăţișezi? 

— Mai târziu. 

— O să pornesc radioul jeepului. Poţi să urci și s-o inviţi la 
dans, s-o faci să se simtă atrăgătoare. 

— Mi-e milă de ea de departe. 

— Chestie tipică. Vorbești de compasiune, dar nu te implici. 

— Mi-e teamă să nu fiu refuzat. 

— Ți-e teamă să te implici. 

Intorcându-se cu spatele spre noi, Cap-Mare își luă braţele de 
pe faţă. Apoi alergă, în patru labe, pe acoperișul bungalow-ului. 

— Ține lumina pe ea! strigă Bobby. 

Am încercat, dar făptura se mișca mai iute decât un șarpe 
care mușcă. Mă așteptam să sară de pe acoperiș și să se 
repeadă la noi sau să dispară dincolo de panta acoperișului, dar 
merse de-a lungul crestei și sări, fără să ezite, în spaţiul de cinci 
metri dintre bungalow și clădirea următoare. Cu agilitate de 
pisică, ateriză pe acoperișul casei vecine, unde se ridică pe 
picioarele din spate, ne privi cu ochii ei verzi, apoi se lăsă iar în 
patru labe, sprintă pe creasta acoperișului, sări pe un al treilea 
acoperiș, trecu de creasta acestuia și dispăru în spatele clădirii. 

In timpul salturilor, surprinsă de mai multe ori de lumina 
lanternei, dar numai pentru o clipă, figura creaturii se văzuse în 
fragmente caleidoscopice. Am rămas mai mult cu impresii decât 
cu imagini. Partea din spate a craniului părea alungită, iar 
fruntea atârna, ca o glugă, peste ochii mari, afundațţi în orbite. 
Figura greoaie fusese distorsionată de excrescenţe osoase. Gura 
părea prea mare pentru cap, iar când își desfăcuse fălcile, 


creatura scosese la iveală o abundență de dinţi curbați, ascuţiţi, 
arătând mai periculoși decât colecţia de cuțite a lui Jack 
Spintecătorul. 

Bobby îmi dădu șansa de a-mi reconsidera părerea despre 
Cap-Mare. 

— O fiinţa demnă de milă? 

— Așa cred. 

— Se mișcă iute, are dinţi mari - dieta ei nu-i alcătuită din 
fructe, legume și grăunțe. 

Am stins lanterna pe care o ţineam în mână. Deși raza fusese 
îndreptată departe de mine, eram ametit din cauza surplusului 
de lumină. Nu văzusem mult, dar văzusem prea mult. 

Niciunul din noi n-a propus să continuăm vânătoarea. Surfiștii 
nu le răspund rechinilor cu mușcături. Când vedem destule 
aripioare dorsale, ieșim din apă. Ținând seama de viteza și 
agilitatea făpturii, nu aveam nicio șansă s-o prindem, nici pe jos, 
nici cu jeepul. lar dacă am fi prins-o într-un colț, nu eram 
pregătiţi s-o capturăm sau s-o ucidem. 

— Să presupunem că nu vrem să stăm aici, să bem bere și să 
uităm că am văzut ceva, zise Bobby, după ce se așeză la volan. 

— Să presupunem. 

— Atunci ce-a fost chestia aia? 

Așezându-mă pe scaunul  pasagerului și aranjându-mi 
picioarele în jurul răcitorului, am răspuns: 

— Poate fi o odraslă a grupului iniţial, care a scăpat din 
laborator. Mutaţiile care au apărut la noua generaţie pot fi mai 
mari, mai puternice. 

— Am mai văzut destule odrasle până acum. Chiar tu ai văzut 
o ceată întreagă, în noaptea asta, corect? 

— Mada... 

— Arată ca niște maimuțe normale. 

— Mada... 

— Asta nu părea deloc normală. 

Știam acum ce era Cap-Mare și de unde provenea, dar nu 
eram pregătit să-i spun lui Bobby. Așa că am zis: 

— Pe strada asta se află bungalow-ul în care m-au prins. 

Referindu-se la asemănarea caselor din jurul nostru, prietenul 
meu mă întrebă: 

— Poţi să deosebești o stradă de alta? 

— Pe cele mai multe. 


— Înseamnă că petreci aici o cantitate psihopatică de timp, 
fârtate! 

— Nu-i nimic interesant la televizor. 

— Incearcă să colecţionezi timbre. 

— Nu pot suporta atâta emoție. 

In timp ce Bobby conducea vehiculul peste peluza denivelată 
și pătrundea în curba străzii, am pus Glock-ul în toc și i-am spus 
să cotească la dreapta. După două cvartale, i-am zis: 

— Oprește! Aici învârteau capacul de canal. 

— Dacă vor cuceri lumea, vor face din chestia asta un sport 
olimpic. 

— Oricum e mai interesant decât înotul sincron. 

Când am coborât din jeep, Bobby m-a întrebat: 

— Unde te duci? 

— Mergi puţin înainte și parchează cu o roată pe canal. Nu 
cred că mai sunt aici. Au plecat. Dar n-am chef să apară în 
spatele nostru cât timp vom fi înăuntru. 

— Unde înăuntru? 

M-am dus în faţa vehiculului și l-am dirijat pe Bobby până a 
ajuns cu roata din dreapta față pe capacul gurii de canal. A oprit 
motorul, a luat pușca și a coborât. 

Briza slabă dinspre mare deveni un pic mai puternică, iar norii 
din vest, care acoperiseră luna, se întindeau treptat spre est, 
devorând stelele. 

— Unde înăuntru? repetă Bobby. 

l-am arătat bungalow-ul în care mă ghemuisem într-un dulap, 
ca să mă ascund de maimute. 

— Vreau să văd ce putrezea în bucătărie. 

— Vrei? 

— Trebuie, i-am răspuns și m-am îndreptat spre bungalow. 

— Ești pervers, replică el, urmându-mă. 

— Maimuţele erau fascinate. 

— Vrei să coborâm la nivelul maimutelor? 

— Poate-i ceva important. 

— Stomacul meu e plin cu Kibby și bere. 

— Și ce-i cu asta? 

— Un avertisment prietenesc, fârtate. Sunt pe cale să vomit. 


11. 


Ușa din faţă a bungalow-ului rămăsese deschisă, așa cum o 
lăsasem. Camera de zi mirosea încă a praf, mucegai, putregai 
uscat și șoareci. În plus, o duhoare groaznică de maimute. 

Lanterna mea, pe care nu îndrăznisem s-o folosesc înainte, 
scoase la iveală o serie de coconi lungi de vreo zece centimetri, 
de un alb-gălbui, fixaţi în colțul în care zidul din spate întâlnea 
tavanul, locuințe pentru molii sau fluturi sau, poate, ouă depuse 
de un păianjen excepţional de fertil. Dreptunghiuri de culoare 
mai deschisă de pe pereţii decoloraţi marcau locurile în care 
atârnaseră cândva tablouri. Tencuiala nu era atât de fisurată pe 
cât te-ai fi așteptat într-o casă veche de șase decenii și 
abandonată de aproape doi ani, dar o reţea de crăpături fine 
dădea pereţilor aspectul unei coji de ou pe cale să lase să apară 
o entitate clocită. 

Pe podea, într-un colț, se afla o șosetă roșie de copil. Nu 
putea să aibă legătură cu Jimmy, pentru că fusese acoperită de 
praf și zăcea acolo de mult timp. 

In timp ce intram pe ușa sufrageriei, Bobby spuse: 

— Am făcut rost ieri de o planșă nouă. 

— Vine sfârșitul lumii și tu faci cumpărături! 

— Mi-au făcut-o niște prieteni, de la Hobie. 

— E tare? 

— N-am încercat-o încă. 

Într-un colţ al sufrageriei, lângă tavan, se afla un ciorchine de 
coconi similari celor din cealaltă cameră. Mari, lungi de vreo 
zece centimetri și cu diametrul unui cârnat gros. 

Nu văzusem niciodată, în afara acestui bungalow, ceva 
asemănător acestor structuri din mătase. M-am dus sub ele, 
luminându-le cu raza lanternei. 

— Neobișnuit, zise Bobby. 

Intr-o o pereche de coconi se zăreau forme întunecate, îndoite 
ca niște semne de întrebare, acoperite atât de bine în filamente 
păroase, că nu puteam să văd detalii. 

— Vezi ceva mișcându-se? am întrebat eu. 

— Nu. 

— Nici eu. 

— Poate-s moarte. 


— Mda, am mormăit eu, nu foarte convins. Nişte molii mari, 
moarte, doar pe jumătate formate. 

— Molii? 

— Ce altceva? 

— Sunt uriașe. 

— Poate că-s molii noi. O specie nouă, mai mare. 
Transformată. 

— Insecte? Transformate? 

— Dacă oamenii, câinii, păsările, maimuţele se transformă... 
de ce nu și insectele? 

Bobby se încruntă, gândindu-se la această posibilitate, și 
bombăni: 

— Poate că nu-i înțelept să mai cumpăr pulovere din lână... 

M-a copleșit un val de greață când mi-am dat seama că 
fusesem în camerele acelea, în beznă completă, fără să știu de 
coconii dolofani de deasupra capului meu. Nu-s foarte convins 
că gândul mă deranja prea mult. La urma urmei, nu mă aflasem 
în pericolul de a fi țintuit la zid de o insectă și încarcerat într-un 
cocon sufocant. Pe de altă parte, eram în Wyvern, deci poate că 
mă aștepta un asemenea pericol. 

In parte, greaţța fusese provocată de duhoarea care venea din 
bucătărie. Uitasem cât de puternică era. 

Ținând pușca în mâna dreaptă și acoperindu-și nasul și gura 
cu stânga, Bobby zise: 

— Asigură-mă că putoarea nu-i mai rea de atât. 

— Este. 

— Oh, mda... 

— Hai să ne mişcăm iute! 

Chiar în clipa în care mutam lumina de pe coconi, am avut 
impresia că am văzut una dintre formele de culoare închisă, 
curbate, mișcându-se în interiorul sacului ei de mătase. 

Am focalizat iar raza lanternei asupra ciorchinelui. 

Niciuna dintre insectele misterioase nu se mișcase. 

— Ai sărit în sus? râse Bobby. 

— Tu nu? 

— Ca o broască. 

Ne-am aventurat în bucătărie, unde linoleumul trosnea și 
pocnea sub picioarele noastre și unde duhoarea de 
descompunere plutea densă în aer, ca un nor de ulei pentru 
gătit, vaporizat, rânced, din bucătăria unui restaurant ieftin, 


unde se fac numai mâncăruri prăjite. 

Inainte să căutăm sursa duhorii, am îndreptat raza deasupra 
capetelor. Partea de sus a dulapurilor se afla sub o scafă, iar în 
colțul în care scafa întâlnea tavanul se găseau mai mulţi coconi 
decât în cele două camere anterioare la un loc. Vreo treizeci sau 
patruzeci. Majoritatea aveau vreo zece centimetri, dar câţiva 
depășeau cincisprezece. Alţi douăzeci se cuibăriseră în jurul 
dispozitivului de fixare a tuburilor fluorescente, din centrul 
tavanului. 

— Nu-i a bună, mormăi Bobby. 

Am coborât fasciculul de lumină și am descoperit sursa 
mirosului de putreziciune. Un om mort zăcea pe podea, în fața 
chiuvetei. 

La început m-am gândit că fusese ucis de făptura care făcuse 
coconii. Mă așteptam să văd un ghemotoc de mătase mototolită 
în gura lui deschisă, saci alb-gălbui ieșindu-i din urechi, smocuri 
de filamente atârnându-i din nas... 

Dar coconii nu aveau de-a face cu el. Fusese o sinucidere. 

Revolverul zăcea pe abdomenul bărbatului, unde-l aruncaseră 
reculul și spasmul morții, iar degetul arătător al mâinii lui drepte 
era încă îndoit peste trăgaci. Judecând după rana din gât, 
pusese ţeava sub bărbie și-și trăsese un glonţ în creier. 

Când intrasem mai devreme în bucătăria lipsită de lumină, mă 
dusesem direct spre ușa din dos, unde mă oprisem cu mâna pe 
mâner, când se ivise o maimuţă în fața geamului. Mă 
apropiasem și mă depărtasem de ușă, deci trecusem la câţiva 
centimetri de cadavru. 

— Te așteptai la asta? întrebă Bobby, cu vocea amortizată de 
mâna cu care încerca să filtreze duhoarea scârboasă. 

— Nu. 

Nu știu la ce mă așteptasem, dar cu siguranţă că în pivnițele 
din străfundul imaginaţiei mele se găseau lucruri mai groaznice. 
Când văzusem cadavrul, mă simţisem ușurat - de parcă în 
subconștientul meu prevăzusem o descoperire mult mai rea, o 
oroare definitivă, pe care acum nu mai trebuia s-o înfrunt. 

Bărbatul, îmbrăcat cu pantaloni, pantofi de sport albi și o 
cămașă obișnuită, roșu cu verde, zăcea pe spate, cu brațul 
stâng alături de trup, cu palma în sus, cerând parcă de pomană. 
Părea că fusese gras, pentru că hainele îi stăteau întinse pe 
corp, dar asta era rezultatul umflării în urma formării de gaz 


bacterian. 

Figura i se buhăise, ochii opaci ieșiseră din orbite, limba se 
ivise printre buzele înţepenite într-o grimasă și printre dinţii 
rânjiți. Lichid de scurgere - produs de descompunere și deseori 
confundat de cei lipsiți de experiență cu sângele - îi cursese pe 
gură și prin nări. De un verde-pal, cu zone de un negru-verzui, 
carnea sa era marmorată de hemoliza venelor și a arterelor. 

— De cât timp e aici? întrebă Bobby. O săptămână? Două? 

— Nu de atât timp. Probabil trei-patru zile. 

Vremea fusese blândă în săptămânile trecute, nici călduroasă, 
nici friguroasă, ceea ce permisese o descompunere într-un ritm 
previzibil. Dacă ar fi murit cu mai mult de patru zile în urmă, 
carnea n-ar fi fost de un verde-pal, ci neagră-verzuie, cu pete 
complet negre. Avuseseră loc formări de vezicule, desprindere 
de piele și de păr, dar nu exagerate, deci puteam să ghicesc 
destul de corect data sinuciderii. 

— Mai umbli cu Patologia legistă în cap? întrebă Bobby. 

— Încă. 

Pregătirea mea în ceea ce privește moartea data din anul în 
care  împlinisem paisprezece ani. Când ajung la vârsta 
adolescenţei, mulţi băieţi au o fascinaţie morbidă care se 
manifestă prin pasiunea pentru benzi desenate, romane horror 
și filme cu monștri. Adolescenţii măsoară progresul către 
maturitate prin abilitatea lor de a tolera cele mai teribile 
vulgarităţi, imagini și idei care testează curajul, echilibrul minţii 
și reacția la poante. Pe atunci, eu și Bobby eram fani ai lui H.P. 
Lovecraft, ai artei biologice a lui H.R. Giger și ai filmelor horror 
mexicane, cu buget redus, pline de crime. 

Dădeam mai multă importanţă fascinaţiei aceleia decât altor 
aspecte ale adolescenţei noastre, dar încă de pe atunci 
exploram moartea mai mult decât Bobby, progresând de la 
filmele proaste la studiul tot mai aprofundat al textelor clinice. 
Citeam despre istoria și tehnicile mumificării și îmbălsămării, 
detalii macabre despre epidemii, precum Moartea Neagră, care 
ucisese jumătate din populaţia Europei, între 1348 și 1350. 

Imi dau seama acum că, prin cufundarea în studiul morţii, 
sperasem să accept faptul că sunt muritor. Cu mult înainte de 
adolescenţă, știusem că fiecare dintre noi este nisip într-o 
clepsidră, căzând continuu din globul de sus în tăcerea globului 
de jos, și că în clepsidra mea gâtul dintre sfere este mai larg 


decât la majoritatea celorlalţi, iar curgerea nisipului - mai iute. 
Un adevăr greu de suportat de către cineva atât de tânăr, dar, 
devenind un as într-ale mormăitului, încercasem să-i fur morții 
groaza cu care ne sperie. 

Conștient de rata mare a mortalităţii oamenilor cu XP, părinţii 
mei atât de deosebiți îmi permiseseră să mă joc în loc să 
muncesc, să mă distrez, să privesc viitorul nu cu teamă, ci ca pe 
ceva învăluit în mister. De la ei am învăţat să am încredere în 
Dumnezeu, să cred că mă născusem cu un scop, să fiu vesel. Ca 
urmare, mama și tata fuseseră tulburaţi de obsesia mea pentru 
moarte, dar, fiind savanţi care credeau în puterea eliberatoare a 
cunoașterii, nu m-au împiedicat să studiez subiectul. 

Il rugasem pe tata să-mi achiziţioneze cartea care mi-a 
completat studiile legate de moarte: Patologie /egistă, publicată 
de Elsevier într-o serie de cinci volume scrise de legiști 
profesioniști, implicaţi în investigaţii criminaliste. Cartea aceea 
înspăimântătoare, ilustrată generos cu fotografii de victime, 
care ar fi îngheţat inima cea mai fierbinte și ar fi instalat mila în 
cea mai rece, nu se găsește pe rafturile majorităţii bibliotecilor 
și nu se împrumută copiilor. La paisprezece ani, cu o speranţă 
de viață ce nu depășea - pe vremea aceea - douăzeci de ani, 
puteam să susţin că nu mai sunt copil, că am trecut de vârsta 
medie. 

Patologia legistă descrie miliardele de feluri în care pierim: 
boli, moarte prin foc, prin înghețare, prin înecare, prin 
electrocutare, prin otrăvire, prin înfometare, prin sufocare, prin 
strangulare, moarte cauzată de rănile produse de Împuşcături, 
de traumele provocate cu obiecte netăioase, de arme ascuțite 
sau tăioase. Când am terminat cartea, scăpasem de fascinația 
morţii... și de teama de ea. Fotografiile care prezentau lipsa de 
demnitate a descompunerii dovedeau că acele calităţi pe care le 
prețuiam la cei pe care-i iubeam - inteligenţă, umor, curaj, 
loialitate, încredere, compasiune - nu sunt produsul cărnii. 
Aceste lucruri durează mai mult decât trupul, trăiesc în 
amintirea familiei sau a prietenilor, trăiesc veșnic inspirându-i pe 
alții să fie buni și iubitori. Umorul, credinţa, curajul, 
compasiunea nu putrezesc și nu dispar, nu pot fi atacate de 
bacterii, sunt mai puternice decât timpul sau gravitația, își au 
originea în ceva mai puţin fragil decât sângele și oasele, într-un 
suflet care dăinuiește. 


Deși cred că voi trăi după această viaţă și că aceia pe care-i 
iubesc vor fi acolo unde mă voi duce, mă tem totuși că vor pleca 
înaintea mea și mă vor lăsa singur. Uneori mă trezesc dintr-un 
coșmar în care sunt singura persoană în viaţă pe pământ. Zac în 
pat, tremurând, fiindu-mi frică s-o sun pe Sasha sau să folosesc 
telefonul, îngrozit de gândul că nimeni nu-mi va răspunde și că 
visul a devenit realitate. 

lar acum, în bucătăria bungalow-ului, Bobby spuse: 

— Greu de crezut că a ajuns în halul ăsta doar în trei-patru 
zile. 

— Dacă ar fi fost expus elementelor naturii, scheletizarea 
completă ar fi avut loc în două săptămâni. În unsprezece sau 
douăsprezece zile, în condiţii potrivite. 

— Deci, în orice clipă... sunt la două săptămâni de momentul 
în care voi ajunge doar oase... 

— Un gând zdrobitor, nu? 

— O zdrobire majoră. 

După ce am considerat că privisem mortul destul, am 
îndreptat raza lanternei spre lucrurile pe care le aranjase pe 
podea, în jurul lui, înainte să apese pe trăgaci. Un permis de 
conducere din California, cu fotografie. O Biblie în ediţie ieftină. 
Un plic obișnuit, alb, pe care nu fusese scris sau dactilografiat 
nimic. Patru instantanee, într-un șir bine ordonat. Un pahar mic, 
din sticlă rubinie, de felul celor care conţin de obicei lumânări 
votive, dar în acesta nu era nicio lumânare. 

Încercând să suport duhoarea și gândindu-mă la mirosul 
trandafirilor, m-am ghemuit, să mă uit mai bine la permisul de 
conducere. În ciuda descompunerii, cadavrul păstra suficiente 
aspecte similare figurii de pe permis ca să mă conving că era 
aceeași persoană. 

— Leland Anthony Delacroix, am citit eu. 

— Nu-l cunosc. 

— Treizeci și cinci de ani. 

— Tot nu-l cunosc. 

— Adresă din Monterey. 

— De ce-o fi venit aici să moară? se minună Bobby. 

Sperând să găsesc un răspuns, am îndreptat raza lanternei 
către cele patru instantanee. 

Primul arăta o blondă drăguță, de vreo treizeci de ani, cu un 
șort alb și o bluză galbenă, stând pe un doc al portului pentru 


iahturi, având în spate cer albastru, apă albastră și bărci cu 
pânze. Zâmbetul ei de puștoaică era atrăgător. 

Al doilea fusese luat în altă zi, în alt loc. Aceeași femeie, acum 
într-o bluză pestriță, și Leland Delacroix stăteau alături la o 
masă de picnic, din lemn de sequoia. El ţinea brațul pe umerii 
ei, iar ea îi zâmbea, în timp ce el se uita la aparat. Delacroix 
părea fericit, iar blonda arăta ca o femeie îndrăgostită. 

— Soţia lui, zise Bobby. 

— Probabil. 

— Are verighetă în poză. 

Al treilea instantaneu arăta doi copii, un băiat de vreo șase 
ani și o fată care nu putea avea mai mult de patru. În costume 
de baie, stăteau în spatele unui bazin de înot gonflabil și se 
strâmbau la cameră. 

— A vrut să moară înconjurat de amintiri despre familia sa, 
sugeră Bobby. 

Al patrulea instantaneu părea să sprijine această interpretare. 
Blonda, copiii și Delacroix stăteau pe o peluză, copiii în fața 
părinţilor, pozând pentru un portret de familie. Trebuie să fi fost 
o ocazie specială. Și mai fericită decât în celelalte fotografii, 
femeia purta o rochie de vară și tocuri înalte. Fetița afișa un 
zâmbet care lăsa să i se vadă un dinte lipsă, evident încântată 
de combinaţia ei de pantofi albi, șosete albe și rochie roz, cu 
volănașe. Proaspăt frecat și spălat, că puteai să simţi mirosul de 
săpun, băiatul purta un costum albastru, cămașă albă și cravată 
roșie. In uniformă militară și cu șapcă de ofiter - gradul se 
distingea greu, probabil căpitan -, Delacroix era întruchiparea 
mândriei. 

Tocmai pentru că subiecţii erau atât de vizibil fericiţi în acele 
instantanee, fotografiile provocau o tristețe inexprimabilă. 

— Stau în fața unui bungalow ca acesta, arătă Bobby fondul 
celei de-a patra fotografii. 

— Nu ca acesta. Este chiar acesta. 

— De unde știi? 

— Simt. 

— Deci au locuit aici, cândva. 

— Și el s-a întors acasă ca să moară. 

— De ce? 

— Pentru că... poate că aici a fost ultimul loc în care a fost 
fericit. 


— Mai poate însemna că aici s-a declanșat catastrofa, 
comentă Bobby. 

— Nu numai pentru ei. Pentru noi toți. 

— Unde crezi că sunt soţia și copiii? 

— Morți. 

— Tot pentru că așa simţi? 

— Îhî. 

— Și eu simt la fel. 

Ceva licări în paharul roșu pentru lumânări votive. L-am atins 
cu lanterna și l-am răsturnat. O verighetă se rostogoli pe 
linoleum. 

Acel obiect reprezenta tot ce-i rămăsese lui Delacroix de la 
iubita lui soţie, în afară de câteva fotografii. Poate că exageram 
cu căutarea înțelesurilor, dar m-am gândit că alesese suportul 
pentru lumânări votive să ţină inelul, pentru că reprezenta un 
mod de a spune că femeia și căsătoria erau sacre pentru el. 

Am privit din nou fotografia luată în faţa bungalow-ului. 
Zâmbetul larg al fetei, cu un dinte lipsă, îmi sfâșie sufletul. 

— lisuse! am gemut încet. 

— Hai să ne roim, fârtate! 

Nu voiam să ating obiectele acelea, pe care decedatul le 
aranjase în jurul său, dar conținutul plicului putea fi important. 
După câte puteam să văd, nu fusese pătat de sânge sau de 
țesuturi. Când l-am ridicat, mi-am dat seama că nu conţinea 
hârtii. 

— Casetă audio, i-am zis lui Bobby. 

— Puţină muzică de moarte? 

— Probabil testamentul său. 

În vremuri obișnuite, înainte ca un Armagedon cu mișcare 
lentă să fi fost slobozit din laboratoarele din Wyvern, aș fi 
chemat polițiștii, să raportez că am găsit un cadavru. Nu aș fi 
atins nimic de pe scena morţii, chiar dacă moartea părea să fie 
sinucidere, nu crimă. 

Dar nu trăiam vremuri obișnuite. 

M-am ridicat în picioare și am vârât plicul - și caseta - în 
buzunarul interior al jachetei. 

Atenţia lui Bobby fu atrasă de tavan și apucă arma cu ambele 
mâini. 

Am îndreptat lanterna spre locul în care privea. 

Coconii păreau neschimbați. L-am întrebat: 


— Ce s-a întâmplat? 

— N-ai auzit nimic? 

— Ce? 

Bobby ascultă, apoi zise: 

— Probabil că mi-am închipuit. 

— Ce-ai auzit? 

— Pe mine, răspunse el criptic și, fără alte explicaţii, se 
îndreptă spre ușa sufrageriei. 

Mi-a părut rău că-l părăseam așa pe răposatul Leland 
Delacroix, mai ales că nu credeam că aveam să informez 
autoritățile despre sinuciderea sa, nici chiar anonim. Pe de altă 
parte, aici voise să fie. 

In timp ce traversam sufrageria, Bobby spuse: 

— Copilul are patru metri. 

Deasupra, ciorchinul de coconi rămase liniștit. 

— Ce copil? 

— Noua mea planșă de surf. 

Chiar și o planșă lungă este rareori mai mare de trei metri. Un 
monstru de patru metri se atârna de obicei pe pereţi, pentru 
atmosferă, în restaurante tematice. 

— De decor? 

— Nu. E o planșă pentru tandem. 

In camera de zi, coconii arătau ca ultima oară când îi 
văzusem. Bobby privi îngrijorat în sus, apoi se duse spre ușa din 
faţă. 

— Lată de șaptezeci de centimetri și groasă de cincisprezece, 
adăugă el. 

Manevrarea unei planșe de surf de asemenea dimensiuni, 
chiar cu o sută douăzeci, o sută cincizeci de kilograme la bord, 
cerea talent, coordonare și credinţă într-un univers sănătos, 
ordonat. 

— De când te interesează tandemul? am întrebat, stingând 
lanterna în timp ce traversam porticul. Din momentul în care ai 
înlocuit spargerea valurilor cu condusul mașinii? 

— Nu mă interesează. Dar un pic de tandem ar fi drăguţ... 

Dacă intenţiona să practice surf în tandem înseamnă că se 
gândea la un partener, la o wahină anume. Dar singura femeie 
pe care o iubește este o surfistă și pictoriţă, numită Pia Klick, 
care medita în golful Waimea din Hawaii, încercând să se 
găsească pe sine, de trei ani, după ce părăsise patul lui Bobby 


într-o noapte, ca să se plimbe pe plajă. Bobby nu știuse că 
prietena lui plecase, până nu-l sunase de la bordul unui avion, în 
drum spre Waimea, pentru a-l anunţa că începuse căutarea de 
sine. E drăguță, blândă, mai inteligentă decât oricare dintre cei 
pe care i-am cunoscut și o artistă talentată și de succes. Dar 
crede că Waimea este casa ei spirituală - nu Oskaloosa, Kansas, 
unde s-a născut și a crescut; nici Moonlight Bay, unde s-a 
îndrăgostit de Bobby - și pretinde că e încarnarea lui Kaha 
Huna, zeiţa surfingului. 

Existaseră vremuri ciudate și înainte de catastrofa din 
laboratoarele din Wyvern. 

Ne-am oprit la capătul treptelor porticului și am respirat 
profund, lent, ca să ne curățăm de duhoarea morţii, care părea 
a fi pătruns în noi, de parcă ar fi fost o marinată în care ne 
scufundaserăm. Am profitat de aceste momente pentru a 
supraveghea noaptea, înainte de a ne aventura din nou în ea, 
uitându-ne după Cap-Mare, după maimuțe sau după vreo nouă 
amenințare pe care nici măcar eu, în plină dezlănțuire a 
imaginaţiei, n-aș fi putut s-o prevăd. 

Venind din depărtările Pacificului, două straturi de nori 
întrețesute, dense precum gabardina, îmbrăcaseră mai mult de 
jumătate din cer. 

— Putem să cumpărăm o barcă, zise Bobby. 

— Ce fel de barcă? 

— Putem să ne permitem orice fel. 

— Și? 

— Să rămânem pe mare. 

— Asta-i o soluţie extremă, fârtate! 

— Navigăm ziua, ne distrăm noaptea. Ancorăm pe plaje pustii, 
prindem niște valuri tropicale bune... 

— Tu, eu, Sasha și Orson? 

— O luăm și pe Pia, din golful Waimea. 

— Pe Kaha Huna. 

— Cu motor? 

— Cu pânze. 

— Hrană? 

— Peşte. 

— Și peştele poate să fie purtător de retrovirus. 

— Atunci să găsim o insulă îndepărtată. 

— Cât de îndepărtată? 


— Sfincterul nicăierimii. 

— Și? 

— Ne cultivăm singuri hrana. 

— Fermierul Bob! 

— Minus salopeta. 

— E o chestie de rahat! 

— Autosatisfacere. E posibil, insistă el. 

— E posibil să ucizi un urs grizzly cu o lance. Dar tu o să te 
vâri într-o groapă cu lancea ta, ursul o să cadă acolo cu niște 
tortilla și după aia o să mănânce cu Bobby o porție de taco la 
cină! 

— Nu și dacă o să iau lecţii de ucidere a urșilor. 

— Așadar, înainte să ridici pânzele, o să petreci patru ani într- 
o facultate bună de agricultură? 

Bobby inspiră suficient de puternic cât să-și ventileze 
intestinul superior, apoi izbucni: 

— Știu doar că nu vreau să sfârșesc precum Delacroix! 

— Oricine s-a născut în lumea asta va sfârși precum 
Delacroix. Dar ăsta nu-i sfârșitul, ci doar o ieșire. Ca să intri în 
ceea ce urmează. 

Bobby tăcu un moment, apoi mărturisi: 

— Nu cred în chestiile astea, Chris. 

— Așadar crezi că ai putea fugi de sfârșitul lumii cultivând 
cartofi și broccoli pe o insulă tropicală netrecută pe hartă, 
undeva la est de Bora Bora, unde vei găsi sol fertil neinfectat și 
valuri mişto - dar ţi se pare greu să crezi în viața de după 
moarte? 

— In cele mai multe zile e mai ușor să crezi în broccoli decât 
în Dumnezeu, replică el, ridicând din umeri. 

— Pentru mine nu. Urăsc broccoli. 

Bobby se întoarse către bungalow. Se strâmbă, de parcă ar fi 
simţit o urmă din miasma de descompunere a lui Delacroix. 

— Asta este o locuinţă rea, fârtate! 

Căpușe imaginare se târâră printre straturile pielii mele atunci 
când mi-am amintit coconii suspendaţi, și am fost de acord cu 
el: 

— O vrajă rea! 

— Numai bună să-i dăm foc. 

— Orice ar fi, mă îndoiesc că se găsesc coconi doar aici. 

Fiind foarte asemănătoare și ordonat așezate, casele din 


Orașul Mort semănau, deodată, mai puţin a construcţii făcute de 
om și mai mult a mușuroaie de termite sau a stupi. 

— S-o ardem pe asta, pentru început, insistă Bobby. 

Șuierând prin iarba înaltă până la genunchi, zăngănind din 
crengile moarte ale tufișurilor uscate, bâzâind prin frunzele 
dafinilor indieni, briza imita o multitudine de sunete de insecte, 
ca și cum și-ar fi bătut joc de noi, ca și cum ar fi prezis 
inevitabilitatea unui viitor locuit doar de fiinţe cu șase, opt și o 
sută de picioare. 

— OK. O să ardem casa. 

— Păcat că nu avem o bombă nucleară. 

— Dar nu acum. Incendiul ar atrage polițiști și pompieri din 
oraș și nu avem nevoie să ne stea în drum. Și, în plus, n-a rămas 
prea mult din noapte. Trebuie s-o luăm din loc. 

In timp ce mergeam pe aleea care ducea la stradă, Bobby 
întrebă: 

— Unde? 

Nu aveam idee cum să-i căutăm mai eficient pe Jimmy Wing și 
pe Orson în imensul Fort Wyvern, așa că n-am replicat. 

Răspunsul se afla sub ștergătorul de parbriz din dreapta 
jeepului. L-am văzut în timp ce ocoleam partea din față a 
vehiculului. Arăta ca un bilet de parcare. 

L-am tras de sub lama de cauciuc și am aprins lanterna, ca 
să-l examinez. 

Când m-am așezat pe scaun, Bobby se aplecă să vadă ce 
descoperisem. 

— Cine l-a pus acolo? 

— Delacroix în niciun caz, i-am răspuns eu, supraveghind 
noaptea, având încă o dată sentimentul că ne urmărea cineva. 

Țineam în mână un ecuson care se prindea de cămașă sau de 
reverul hainei. Fotografia din dreapta îi aparţinea lui Delacroix, 
deși poza se deosebea de cea de pe permisul de conducere pe 
care îl găsisem lângă cadavru. In poza asta avea ochii holbaţi, 
speriaţi, de parcă-și văzuse sinuciderea viitoare în lumina 
blițului. Sub fotografie se putea citi numele: „Leland Anthony 
Delacroix”. In stânga ecusonului fuseseră scrise vârsta, 
înălţimea, greutatea, culoarea ochilor și numărul asigurării 
sociale. In partea de sus se aflau cuvintele: „Iniţializaţi la 
intrare”. De-a latul întregii suprafeţe a ecusonului, într-o 
hologramă tridimensională ce nu acoperea fotografia sau 


informaţiile de lângă ea, erau tipărite două majuscule 
transparente, de-un albastru deschis: „DA”. 

— Departamentul Apărării, am explicat eu, pentru că mama 
avusese și ea o asigurare DA, deși nu văzusem niciodată la ea 
un ecuson ca acesta. 

— „lniţializaţi la intrare”, zise gânditor Bobby. Pun pariu că e 
încorporat un cip în chestia asta. 

Spre deosebire de mine, el chiar se pricepe la calculatoare. N- 
am nevoie de calculator și, din cauza ceasului meu biologic care 
ticăie mai iute decât al vostru, nici n-am timp pentru calculator. 
Pe de altă parte, nu poți citi ușor ce scrie pe un monitor când 
porţi ochelari groși de soare. Când stai mult timp în faţa unui 
ecran, ești scăldat de radiaţii ultraviolete de nivel redus, care 
nu-s mai periculoase pentru oamenii obișnuiți decât o ploaie de 
primăvară. Din cauza susceptibilităţii mele la boli cumulative, 
expunerea la o asemenea radiaţie mă poate transforma într-un 
melanom gigantic de asemenea dimensiuni, că n-aș putea găsi 
nicicând haine care să fie și confortabile, și elegante. 

— Când intra în laborator, îi iniţializau microcipul din ecuson, 
știi? 

— Nu știu. 

— Iniţializare înseamnă curățarea memoriei microcipului. 
Apoi, de fiecare dată când trecea pe o ușă, probabil că cipul din 
ecuson răspundea transmiţătoarelor de microunde din prag și 
înregistra unde fusese și cât timp stătuse în fiecare cameră. lar 
la plecare, datele erau încărcate în fișierul său. 

— Mă apucă damblaua când vorbești de calculatoare! 

— Sunt același onanist ca de obicei, fârtate! 

— Simt vibrații ale geamănului celui rău! 

— Există numai un singur Bobby, mă asigură el. 

Am privit spre bungalow-ul în care-l găsiserăm pe Delacroix, 
pe jumătate așteptându-mă să văd lumini bizare în spatele 
ferestrelor, umbre frenetice de gângănii înaripate alunecând pe 
pereţi și un cadavru tremurând traversând porticul. 

Lovind cu degetul în ecuson, am spus: 

— Să urmărești fiecare pas pe care l-a făcut după ce a intrat 
pe ușă... mi se pare că-s măsuri de securitate extrem de 
paranoice! 

— Probabil că a fost pe podea, lângă cadavru, împreună cu 
celelalte lucruri. Cineva a intrat în bungalow înaintea noastră, a 


luat ecusonul și l-a pus aici. De ce? 

Răspunsul putea fi găsit în rândul scris în partea de jos a 
ecusonului: „Autorizaţie pentru proiectul TM”. 

— Crezi că  legitimaţia asta îi permitea să intre în 
laboratoarele în care au fost făcute experimentele genetice în 
care rahatul a luat-o razna? întrebă Bobby. 

— Poate. TM... Trenul Misterului. 

Bobby se uită la cuvintele brodate pe șapca mea, apoi la 
ecuson și exclamă: 

— Nancy Drew ar fi mândră de tine! 

— Cred că știu unde vrea să ne ducem, am zis, stingând 
lanterna. 

— Cine vrea să mergem? 

— Cel care a lăsat chestia asta sub ștergător. 

— Și cine e? 

— Nu cunosc toate răspunsurile, fârtate! 

— Dar știi că există viaţă după moarte! exclamă el, în timp ce 
pornea motorul. _ 

— Cunosc răspunsurile mari. Imi scapă cele mici. 

— Bine, bine, încotro mergem? 

— În camera-ou. 

— Am ajuns într-un film cu Batman și ești Cel-care-Spune 
Ghicitori? 

— Camera aia nu-i în Orașul Mort. E într-un hangar din nordul 
bazei. 

— Camera-ou. 

— O să vezi. 

— Nu-i prietenul nostru, murmură Bobby. 

— Cine? 

— Cel care a lăsat ecusonul, fârtate, nu ne e prieten. Nu avem 
prieteni în locul ăsta. 

— Nu-s sigur că-i așa. 

— Poate că-i o capcană, bombăni el, eliberând frâna de mână 
și punând mașina în mișcare. 

— Poate că nu. Ar fi putut să strice jeepul și să ne atace exact 
în clipa în care ieșeam din bungalow, dacă tot ce voia era să ne 
vină de hac. 

— Totuși, poate fi o capcană, insistă Bobby, pe când ieșeam 
din Orașul Mort. 

— Bine, bine, poate că-i o capcană. 


— Pe tine nu te sperie eventualitatea asta așa cum mă sperie 
pe mine, pentru că tu îl ai pe Dumnezeu, viaţa de după moarte, 
coruri de îngeri și palate de aur în ceruri, iar eu am doar 
broccoli. 

— Ar trebui să te gândești mai mult la asta, l-am sfătuit eu. 

M-am uitat la ceas. Până la ivirea zorilor mai erau doar două 
ore. 

Întunecate și tărcate ca o ciupercă bizară, mase spongioase 
de nori se întinseseră departe spre est, lăsând doar o bandă 
îngustă de cer senin, în care stelele strălucitoare păreau reci și 
mai îndepărtate ca de obicei. 

De peste doi ani, retrovirusul care modifica gene, inventat de 
Wisteria Jane Snow, scăpase din laborator și ajunsese în lumea 
largă. În acest timp, distrugerea ordinii naturale progresase lent, 
ca un fulg de zăpadă pufos ce cade din cerul fără vânt dar cred 
că acum e pe cale să înceapă furtuna, căci s-a pornit avalanșa. 


12. 


Hangarul se înălța ca un templu al unui zeu nepământean, 
mânios și era înconjurat pe trei laturi de clădiri de serviciu mai 
mici, care ar fi putut să fie locuinţele umile ale călugărilor și ale 
novicilor. Avea dimensiunile unui teren de fotbal, înălțimea de 
șapte etaje, fără ferestre, doar cu un șir de lucarne chiar sub 
baza acoperișului arcuit, în stilul construcțiilor militare din timpul 
celui de-al Doilea Război Mondial. 

Bobby parcă în faţa unei perechi de uși de la un capăt al 
clădirii, oprind motorul și stingând farurile. 

Fiecare ușă e lată de șapte metri și înaltă de doisprezece. 
Înainte alunecau pe șinele în care erau prinse sus și jos, fiind 
acţionate de un motor, dar curentul fusese întrerupt cu mult 
timp în urmă. 

Masa zdrobitoare a clădirii și ușile enorme din oţel fac ca locul 
să fie la fel de prohibitiv ca o fortăreață ce stă în spaţiul dintre 
această lume și iad, ca să împiedice demonii să iasă. 

Bobby luă o lanternă de sub scaun și întrebă: 

— Asta-i camera-ou? 

— Sub ea. 


— Nu-mi place cum arată. 

— Nu-ţi cer să te muţi aici și să faci menajul. 

— Suntem aproape de aeroport? 

Fort Wyvern, care fusese conceput atât ca un centru de 
antrenament, cât și ca unul de sprijin, se mândrea cu piste pe 
care puteau ateriza avioane mari și transportoare C-13, capabile 
să care camioane, vehicule de asalt sau tancuri. 

— Aeroportul se află la un kilometru și jumătate, în direcţia 
asta, i-am arătat eu. Nu mai folosesc avioane aici. Poate 
elicoptere, dar locul ăsta nu mai e cum a fost. 

— Și cum a fost? 

— Nu știu. 

— Poate că acolo se juca bingo... 

In ciuda aurei negative din jurul clădirii, în ciuda faptului că 
fuseserăm atrași acolo de persoane necunoscute și posibil 
ostile, nu simţeam un pericol iminent. Oricum, pușca lui Bobby i- 
ar fi venit mai iute de hac unui agresor decât revolverul meu de 
9 milimetri. Am lăsat Glock-ul în toc și am păstrat în mână doar 
lanterna, apoi m-am îndreptat spre o ușă, cât să intre pe ea un 
om, aflată într-unul dintre porticurile mai mari. 

— Vin valuri mari! mă avertiză Bobby. 

— Ghiceală sau fapt? 

— Fapt. 

Bobby îşi câștigă existența analizând datele sateliților 
meteorologici și alte informaţii, pentru a prezice condiţiile 
valurilor în toată lumea, cu un grad mare de acuratețe. Firma 
lui, Surfcast, furnizează zilnic informaţii zecilor de mii de surfiști, 
prin intermediul unui buletin trimis prin fax sau e-mail și prin 
intermediul unui telefon al cărui număr începe cu 900, la care se 
înregistrează mai mult de opt sute de mii de apeluri anual. Din 
cauză că modul lui de viaţă este simplu și birourile firmei sale 
sunt modeste, nimeni din Moonlight Bay nu bănuiește că Bobby 
e multimilionar și că este cel mai bogat om din oraș. Dacă 
localnicii ar afla, lucrul ar conta mai mult pentru ei decât pentru 
Bobby. Pentru el, bogăţia înseamnă să poți face zilnic surfing, 
iar tot ce se poate cumpăra cu bani nu contează mai mult decât 
o lingură în plus de salsa pe o enchi/aaa. 

— Vor fi de minimum trei metri la orizont, făgădui Bobby. În 
seturi de câte douăsprezece, pompând ziua și noaptea. Visul 
oricărui surfist! 


— Nu-mi place vântul care bate spre țărm, am zis eu, ridicând 
o mână în bătaia brizei. 

— Eu vorbesc de ce va fi poimâine. Atunci va fi dinspre mal. 
Vor fi valuri atât de agitate, că o să te simţi ca ultima murătură 
în butoi. 

Canalul larg dintr-un val care se sparge, împins spre creastă 
de vântul care bate dinspre mal, se numește butoi, iar surfiștii 
trăiesc doar pentru a calări pe ţevile acelea din val, din larg și 
până când se prăbușesc, atunci când valul se împrăștie. Nu ai 
parte de așa ceva în fiecare zi. Sunt un cadou, sunt sacre și 
când apare unul dintre ele, atunci îl călărești până când ești 
aruncat afară din apă, până când picioarele ţi se înmoaie și nu-ți 
mai poţi controla mușchii abdomenului. Atunci te prăbușești pe 
nisip și aștepți să vezi dacă o să-ţi dai duhul, ca un pește pe 
uscat, sau poţi să te duci să înfuleci două burritos și un bol cu 
fulgi de porumb. 

— De șapte metri, am zis visător, în timp ce deschideam 
intrarea pe măsura unui om din ușa înaltă de treisprezece metri. 
Cu coamă dublă! 

— Provenind dintr-o furtună ce a avut loc la nord de Insulele 
Marchize. 

— Pentru așa ceva merită să trăieşti! am exclamat eu, în timp 
ce intram în hangar. 

— De aceea ţi-am spus, fârtate. Un motiv ca să scăpăm de 
aici cu viață. 

Deși aveam două lanterne, tot nu puteam lumina prea bine 
spaţiul ca o peșteră al încăperii principale a hangarului, dar 
vedeam șinele de deasupra, pe care circulase cândva, dintr-un 
capăt în celălalt al clădirii, o macara mobilă, de multă vreme 
demontată și luată de acolo. Masivitatea suporţilor din oţel de 
sub șine indica faptul că macaraua ridicase obiecte de-o 
greutate uimitoare. 

Am pășit peste cornierul gros de câţiva centimetri, încă prins 
în betonul pătat cu ulei și chimicale, în care fusese prinsă 
cândva mașinăria grea. Scobituri adânci din podea, cu forme 
ciudate, care găzduiseră cândva mecanisme hidraulice, ne 
obligară să mergem către capătul hangarului pe o rută 
ocolitoare. 

Bobby verifică, prudent, fiecare gaură, de parcă s-ar fi 
așteptat ca în ele să fie ascuns cineva, gata să sară de acolo și 


să ne muște. 

In timp ce razele lanternelor noastre alunecau peste șinele 
macaralei și peste stâlpii care le sprijineau, umbre complicate și 
fulgerări de lumină alunecau peste drugii și grinzile de oțel, 
ajungând pe pereţi și pe tavanul arcuit, unde alcătuiau hieroglife 
abia vizibile, cu forma continuu schimbătoare, ce pâlpâiau 
deasupra noastră și dispăreau iute, înainte de a putea fi citite, în 
întunericul ce se ţinea după noi. 

— Îmi dă fiori, zise încet Bobby. 

— Ai răbdare și o să vezi și altele, i-am răspuns, cu glas puţin 
deasupra șoaptei, nu de teamă că m-ar fi auzit cineva, ci pentru 
că locul acela avea același efect de intimidare precum bisericile, 
spitalele și sălile în care sunt privegheaţi morții. 

— Ai fost aici singur? 

— Nu. Întotdeauna cu Orson. 

— Mă așteptam ca e/să fi avut mai multă minte. 

L-am condus în colţul de sud-vest al hangarului, unde se 
găseau puțul gol al liftului și o scară lată. 

La fel ca în depozitul în care întâlnisem șoarecii veve și 
banditul cu ciomag, accesul către etajele subpământene fusese 
tăinuit. Marea majoritate a celor care lucraseră în hangar - 
oameni de treabă, care-și serviseră ţara bine și cu mândrie - nu 
avuseseră habar de regiunile infernului aflat sub picioarele lor. 

Pereții falși sau dispozitivele care ascundeau intrarea în 
etajele de jos fuseseră demontaţi în timpul recuperării de 
materiale. Deși ușa principală fusese luată, ușorul din metal 
rămăsese neatins. 

Dincolo de prag, razele lanternelor scoaseră la iveala gândaci 
morți pe treptele din beton, unii striviţi, alţii întregi. 

Se mai vedeau și urme de pași și de labe, în praf. Urme care 
urcau și coborau. 

— Eu și Orson, am zis, identificând amprentele. Din vizitele 
anterioare. 

— Ce-i acolo jos? 

— Trei etaje, fiecare mai mare decât hangarul. 

— Ce făceau în ele? 

— Chestii nasoale. 

— Nu folosi un limbaj atât de tehnic, că nu pricep. 

Labirintul de coridoare și încăperi de sub hangar fusese golit, 
rămăsese doar cimentul. Chiar și instalaţiile de filtrare a aerului, 


canalizare și cele electrice fuseseră demontate: fiecare tub, 
ţeavă, fir sau comutator. Multe clădiri din Wyvern nu fuseseră 
atinse de echipele de recuperare. De obicei, când se făceau 
operaţiuni de recuperare, se alegeau lucrurile mai valoroase, 
care puteau fi mutate fără mult efort. Dar holurile și camerele 
de sub hangar fuseseră curățate atât de bine, că puteai 
presupune că era scena unei crime, iar vinovatul făcuse un efort 
herculean pentru a șterge orice urmă posibilă. 

În timp ce coboram treptele, unul lângă celălalt, vocea mea 
era însoţită, în unele locuri, de un ecou metalic, în timp ce în 
altele zidurile îmi absorbeau cuvintele, precum materialul 
pentru izolaţie fonică din cabina de la KBAY, din care Sasha 
difuzează noaptea muzică. 

— Au înlăturat orice urmă a ceea ce au făcut aici - în afară de 
una - și nu cred că-i preocupa doar siguranţa naţională. Cred... 
e mai degrabă o intuiţie... după felul în care au curăţat complet 
etajele astea, simt cât îngrozea ce se făcuse aici. Nu erau numai 
îngroziţi. Ci și rușinaţi. 

— Aici au fost laboratoarele genetice? 

— Nu puteau să fie, aveau nevoie de izolare biologică 
absolută. 

— Adică? 

— Ar fi trebuit să existe camere de decontaminare peste tot - 
între laboratoare, la intrarea în lift, la capătul scărilor... Spaţiul 
respectiv poate fi identificat drept ce-a fost și după ce s-a luat 
tot ce se putea lua. 

— Îți plac povestirile polițiste, bombăni Bobby, când 
ajunserăm la capătul celui de-al doilea șir de trepte. 

— Îmi place raţionamentul deductiv, logic, am recunoscut eu. 

— Poate voi fi Watson-ul tău. 5 

— Nancy Drew nu lucrează cu Watson. Ala era Holmes. 

— Și cine era mâna dreaptă a lui Nancy? 

— Nu cred că avea pe cineva. E o lupoaică singuratică. 

— O gagică dură, nu? 

— Exact. Există o singură cameră aici care ar fi putut fi 
cameră de decontaminare... o chestie ciudată. O să vezi. 

N-am mai vorbit în timp ce coboram cele trei etaje subterane. 
Singurele sunete care se auzeau erau scârțâitul ușor al tălpilor 
de cauciuc ale încălțămintei noastre pe beton și pocnetul 
gândacilor morţi striviţi. 


În ciuda faptului că ţinea bine pușca, atitudinea relaxată a lui 
Bobby și degajarea cu care cobora pe trepte putea convinge pe 
oricine că era nepăsător. Și că se amuza. Bobby se amuză tot 
timpul, chiar și în situaţii grave. Dar îl cunosc de prea mult timp 
și pot afirma că, în momentul acela, nu era nepăsător. Dacă 
fredona un cântec în minte, cu siguranţă era ceva mai serios 
decât o melodie de-a lui Jimmy Buffett. 

Până acum o lună nu-mi dădusem seama că Bobby Halloway - 
Huck Finn cel fără teamă - ar putea fi zăpăcit sau speriat. 
Evenimentele recente au dovedit însă că și inima unui maestru 
zen înnăscut poate, uneori, depăși cincizeci și opt de bătăi pe 
minut. 

Nu mă surprindea tăcerea lui, pentru că scara aia arăta atât 
de mohorâtă și de apăsătoare că putea să indispună și o 
călugăriță îndopată cu calmante și cu o atitudine dulce ca 
marțipanul. Tavan din beton, ziduri din beton, trepte din beton. 
O ţeavă din fier, vopsită în negru și fixată în unul dintre pereţi, 
servea drept balustradă. Chiar și aerul dens părea că se 
transformă în beton, pentru că era rece și uscat, cu mirosul de 
mucegai ce ieșea din pereţi. Orice suprafață absorbea mai 
multă lumină decât reflecta și, în ciuda celor două lanterne, 
coboram prin beznă, ca doi călugări medievali care mergeau în 
catacombele de sub mănăstire, să se roage pentru sufletele 
fraţilor morți. 

Atmosfera ar fi devenit mai veselă dacă ar fi existat măcar o 
pancartă cu un craniu și niște tibii încrucișate, deasupra unor 
litere roșii care să avertizeze că nivelul radioactivităţii devenise 
ucigător. Sau niște oase de șoarece, aranjate elegant. 

Etajul inferior al clădirii - unde nu se pusese încă praf și nu se 
aventuraseră gândaci - avea un plan bizar, începând cu un 
coridor larg, în forma unui oval alungit, care se întindea în jurul 
întregului perimetru, ca o pistă de curse. O serie de camere, de 
lățimi diferite, dar cu aceeași lungime, se înșirau pe o parte a 
coridorului - ocupând partea interioară a ovalului - și, prin unele 
dintre ele, puteai să ajungi la un al doilea coridor oval, 
concentric primului. Chiar dacă nu-i la fel de lung și de lat ca 
primul, nu înseamnă că nu-i enorm. Ce-a de-a doua pistă de 
curse închide în interiorul ei o singură încăpere, centrală: 
camera-ou. 

Coridorul mai mic se termină într-un modul de legătură, prin 


care poţi să pătrunzi în sanctuarul din interior. Spaţiul de trecere 
alcătuiește o cameră de acces, pătrată, cu pereții de trei metri, 
în care se intră printr-un portic circular, cu diametrul de un 
metru și jumătate. Din cubul acela, printr-un alt portic, de 
aceeași dimensiune cu primul, ajungi în camera-ou. Cred că altă 
dată aceste două deschizături fuseseră astupate de uși 
formidabile din oţel, ca acelea care izolează diferite 
compartimente din submarine sau ca niște uși de seif de bancă, 
și că acea încăpere de legătură fusese, de fapt, un sas. 

Deși sunt convins că nu era un laborator pentru cercetări 
genetice, una dintre funcţiile sasului putea fi cea de a împiedica 
pătrunderea bacteriilor, a sporilor, a prafului și a altor 
contaminanţi în încăperea pe care eu o numeam camera-ou. 
Probabil că personalul care intra și ieșea din sanctuarul interior 
trecea prin jeturi puternice de soluţii dezinfectante și prin 
radiaţii ultraviolete, de un spectru ce ucidea microbii. 

Dar mai credeam că încăperea centrală era presurizată, iar 
sasul avea același scop ca acela de la bordul unei nave cosmice. 
Sau, poate, cel de cameră de decompresiune, de tipul celor 
folosite de scafandrii la mare adâncime, ca să evite riscul 
aeroemboliei. 

Oricum, camera aceea de trecere fusese proiectată ca să 
împiedice să intre ceva în camera-ou - sau să împiedice să iasă 
ceva de acolo. 

Stând în sas cu Bobby, am îndreptat raza lanternei pe pragul 
ridicat, curbat al porticului interior și am plimbat-o în jurul 
întregii deschizături, ca să scot în evidenţă grosimea pereţilor 
camerei-ou. Un metru și jumătate de ciment masiv, cu armătură 
de oțel. Intrarea este atât de lungă, pentru că, de fapt, 
reprezintă un tunel de un metru și jumătate. 

— Arhitectură de buncăr! șopti Bobby, după care fluieră 
admirativ. 

— Nici vorbă, este un dispozitiv de reţinere. Menit să 
oprească. 

— Ce? 

— Nu știu, am răspuns eu, ridicând din umeri. Uneori îmi sunt 
lăsate aici daruri. 

— Daruri? Ai găsit șapca aici? Trenul Misterului? 

— Înî. Era pe podea, chiar în centru camerei. Nu cred că am 
găsit-o, pur și simplu, ci că a fost lăsată ca s-o găsesc, ceea ce-i 


altceva. Și, în altă noapte, când mă aflam în încăperea 
alăturată, cineva a lăsat o fotografie a mamei mele aici, în sas. 

— Sas? 

— Nu ţi se pare că seamănă cu unul? 

A dat din cap și a întrebat: 

— Cine a lăsat fotografia? 

— Nu știu. Dar Orson a fost cu mine tot timpul și nu și-a dat 
seama că intrase cineva în camera din spatele nostru. 

— lar el are nasul nasurilor... 

Precaut, Bobby îndreptă raza lanternei prin primul prag 
circular, în coridorul de-a lungul căruia abia veniserăm. Era 
pustiu. 

Am mers prin porticul interior - tunelul cel scurt - ghemuit, 
pentru că prin el putea să treacă fără să se aplece doar o 
persoană mai scundă de un metru și jumătate. 

Bobby mă urmă în camera-ou și, pentru prima oară în cei 
șaptesprezece ani de când suntem prieteni, l-am văzut uluit. Se 
plimba încet în cerc, îndreptând raza lanternei spre pereţi și, 
deși încerca să vorbească, nu reușea să scoată niciun sunet. 

Camera aceea ovoidală are o lungime de patruzeci de metri și 
vreo douăzeci de metri în locul lățimii maxime, cu capetele 
îngustate. Pereţii, tavanul și podeaua sunt curbate, ca să 
alcătuiască un singur plan continuu, încât ţi se pare că stai în 
cochilia goală a unui ou enorm. 

Toate suprafeţele erau acoperite cu o substanţă lăptoasă, vag 
aurie, transparentă, care, judecând după marginea pragului de 
intrare, avea o grosime de vreo zece centimetri și fusese lipită 
atât de bine de beton, că materialele păreau a fi sudate. 

Razele lanternelor noastre pâlpâiau pe acea zugrăveală 
perfect  netezită, dar penetrau în materialul acela bizar, 
tremurând și licărind în adâncul acestuia, scoțând la iveală spire 
de praf auriu sclipitor, suspendate în interior ca niște galaxii 
miniaturale. Substanţa avea un indice mare de refracție, dar 
lumina nu se spărgea prin ea în linii prismatice, cum s-ar fi 
întâmplat dacă ar fi trecut prin cristal; ci mai degrabă în curenţi 
untoși, strălucitori, care erau calzi și sinuoși ca niște flăcări de 
luminare seduse de un curent de aer, care curgeau și se 
ondulau prin suprafața groasă, sticloasă, dându-i aparenţa unui 
lichid ce curgea dinspre noi către capetele îndepărtate, 
întunecate ale camerei, iar acolo se disipau ca niște impulsuri 


de fulgerări de căldură după o furtună de vară. Privind spre 
podea, îmi venea să cred că stăteam pe o baltă de ulei 
chihlimbariu. 

Minunându-se de frumuseţea nepământească a spectacolului, 
Bobby merse mai departe prin cameră. 

Deși materialul neted părea să fie lucios ca un porțelan umed, 
nu-i deloc alunecos. De fapt, uneori - dar nu tot timpul -, 
podeaua pare să-ți prindă picioarele, ca și cum ar exercita o 
atracţie magnetică chiar și asupra obiectelor care nu conţin fier. 

— Lovește-l, i-am sugerat în șoaptă. 

Cuvintele mele se plimbară în spirală de-a lungul pereţilor, 
tavanului și podelei, și o cascadă de ecouri șoptite se întoarseră 
la urechile mele din mai multe direcţii. 

Bobby mă privi mirat. 

— Hai! Dă-i drumul! Cu ţeava puștii! Lovește-l! 

— E sticlă! protestă Bobby. 

Ultima silabă, lungită, a celui de-al doilea cuvânt se întoarse 
spre noi într-un amestec de ecouri, susurând la fel ca un val 
spumegând blând. 

— Dacă-i sticlă, e incasabilă. 

Ezitând, Bobby lovi ușor podeaua de lângă el, cu ţeava puștii. 

Un clinchet liniștit, ca de clopot, păru să se ridice, simultan, 
din orice loc al încăperii uriașe, apoi se transformă într-o tăcere 
ce părea ciudat de plină de suspans, ca și cum clopotele ar fi 
anunţat sosirea unei persoane foarte importante. 

— Mai tare! i-am propus eu. 

Când izbi puternic cu țeava de oţel în podea, clinchetul răsună 
mai puternic și altfel, ca de clopote tubulare: armonios, 
încântător, dar straniu ca muzica interpretată pe o planetă de la 
capătul universului. 

In timp ce sunetul se transforma în altă tăcere plină de 
suspans, Bobby se ghemui, ca să pipăie podeaua în locul în care 
o izbise cu țeava puștii. 

— Nu-i ciobită! 

— Poţi s-o lovești cu ciocanul, s-o pilești, să încerci să înfigi o 
daltă, n-o să faci nici măcar o zgărietură. 

— Ai încercat toate astea? 

— Și cu o drujbă. 

— Eşti un tip distructiv. 

— Moștenire de familie. 


Apăsând mâna pe podea, în diferite locuri din jurul lui, Bobby 
remarcă: 

— E călduţă. 

Chiar în nopţile fierbinţi de vară, construcţiile de beton din 
Fort Wyvern sunt reci ca niște peșteri, răcoroase cât să 
servească drept pivnițe pentru vinuri, iar frigul îţi pătrunde cu 
atât mai mult în oase, cu cât colinzi mai mult locurile alea. Toate 
suprafețele, cu excepţia celei din camera ovoidală, sunt reci 
când le atingi. 

— Chestia asta e întotdeauna caldă, dar în cameră nu-i cald, 
de parcă acea căldură nu se transmite prin aer. Și nu înțeleg 
cum de poate materialul reține căldură mai mult de optsprezece 
luni, cât a trecut de când au abandonat baza. 

— Poţi să simţi... un fel de energie... 

— Aici nu există curent electric, nici gaz. Nu-s cuptoare, nici 
boilere, nici generatoare, niciun fel de mașinărie. Toate au fost 
luate. 

Bobby se ridică și merse prin încăpere, plimbând raza 
lanternei peste podea, pereţi și tavan. 

Chiar cu două lanterne și cu refracția neobișnuit de puternică 
a materialului misterios, umbrele umpleau camera. Trasoare, 
flori, candelabre, ferigi și licurici din lumină curgeau de-a lungul 
suprafeței curbate, multe în nuanţe de auriu și galben, dar unele 
roșii și altele de culoarea safirului, făcându-se nevăzute în 
colțuri îndepărtate, întunecate, ca niște artificii înghiţite de cerul 
nopţii, scânteietoare, dar luminând puţin. 

— E cât o sală de concerte! se minună Bobby. 

— Nu chiar. Dar pare mai mare decât este, din cauza modului 
în care sunt curbate suprafeţele. 

În timp ce vorbeam, avu loc o schimbare în acustica încăperii. 
Ecourile șușotite ale cuvintelor mele scăzură în intensitate, 
deveniră treptat neauzite, chiar și cuvintele mele își diminuară 
volumul. Aerul păru că se îngroașă, transmițând sunetul cu mai 
puţină eficiență ca înainte. 

— Ce se întâmplă? întrebă Bobby, și vocea lui păru sufocată, 
amortizată, de parcă ar fi vorbit de la un telefon care nu avea 
semnalul bun. 

— Nu știu, am răspuns și, deși ridicasem glasul, deși aproape 
țipasem, sunetul rămăsese egal, exact la fel de puternic cum ar 
fi fost dacă aș fi vorbit cu glas normal. 


Aș fi putut crede că îmi imaginasem că aerul devenise mai 
dens, dacă n-aș fi început să respir cu greutate. Deși nu mă 
sufocam, fusesem afectat suficient ca să fiu nevoit să mă 
concentrez ca să pot inspira sau expira. Inghiţeam efectiv aerul, 
care părea să fie un lichid pe care trebuia să-l împing pe gât. Il 
simțeam cum îmi alunecă pe gâtlej, ca pe o înghiţitură de apă 
rece. Fiecare doză de aer inspirat atârna greu în piept, de parcă 
ar fi fost compusă din ceva mai consistent decât aerul obișnuit, 
de parcă plămânii mei se umpluseră cu fluid. In clipa în care 
completam fiecare inspiraţie, mă copleșea nevoia urgentă de a 
da substanţa aceea afară, de a o arunca din mine, convins că 
mă înecam cu ea, dar fiecare expiraţie se făcea cu forţă, de 
parcă aș fi vomitat. 

Presiunea. 

In ciuda panicii care mă cuprinsese, rămăsesem cu mintea 
suficient de limpede ca să-mi dau seama că aerul nu fusese 
transformat în lichid, cu ajutorul vreunui alchimist, ci presiunea 
aerului crescuse drastic, ca și cum atmosfera pământului se 
dubla, se tripla și apăsa asupra noastră cu o forță zdrobitoare. 
Timpanele îmi vibrau, sinusurile îmi tremurau, simţeam degete 
fantomatice apăsându-mi pe globii oculari și, după fiecare 
inhalare, nările mi se lipeau. 

Genunchii începură să-mi tremure, apoi mi se îndoiră. Umerii 
mi se încovoiară, sub o greutate invizibilă. Braţele îmi atârnau 
de-a lungul trupului, drepte ca niște fire cu plumb. Mâna nu mai 
putu să ţină lanterna și o scăpă pe podea, la picioare. Sări în 
tăcere pe suprafaţa sticloasă. Acum nu mai auzeam niciun 
sunet, nici măcar vibrația timpanelor sau bubuitul propriei inimi. 

Brusc, totul reveni la normal. 

Presiunea dispăru într-o clipă. 

M-am auzit gâfâind. Și Bobby gâfâia. 

Și el scăpase lanterna, dar reușise să ţină pușca. 

— Rahat! explodă el. 

— Mda. 

— Ce rahat! 

— Mda. 

— Ce-a fost asta? 

— Nu știu. 

— S-a mai întâmplat și altă dată? 

— Nu. 


— Rahat! 

— Mda, am mormăit eu, bucurându-mă de ușurința cu care 
puteam să inspir acum aerul rece. 

Deşi lanternele noastre se odihneau pe podea, un număr 
sporit de lumânări, roți dințate, șerpi, scântei și spirale de 
lumină se împrăștiau pe podea și pe pereţi. 

— Locul ăsta funcționează încă, zise Bobby. 

— Nici vorbă. Ai văzut și tu. 

— Nimic nu-i ceea ce pare, în Wyvern, îmi răspunse el, 
citându-mă. 

— Fiecare cameră prin care am trecut, fiecare hol erau 
curățate de echipamente și abandonate. 

— Dar cele două etaje de deasupra noastră? 

— Doar încăperi goale. 

— Și nu-i nimic dedesubt? 

— Nu. 

— Există totuși ceva aici. 

— Din câte am văzut eu, nu există nimic. 

Am ridicat lanternele și, de îndată ce razele lor se mișcară pe 
pereţi și pe podea, erupția luxuriantă de lumină din adâncul 
suprafeței sticloase se multiplică de trei ori, de patru ori, într-o 
abundență de flori uimitoare. Parcă eram într-un 4 lulie 
extravagant, suspendaţi într-un balon cu aer cald, iar în jurul 
nostru exploda un foc de baraj de rachete, șrapnele, pocnitori, 
focuri de artificii... însă toate silenţioase, doar lumini sclipind 
uimitor și nicio bubuitură, dar amintind atât de mult de Ziua 
Independenței, încât aproape că simţeai mirosul de sulf, de 
salpetru și de cărbune, aproape că auzeai un marș de John Philip 
Sousa, aproape că simţeai gustul de hotdog cu muștar și ceapă 
tocată... 

— Se întâmplă ceva, zise Bobby. 

— S-o ștergem? 

— Să așteptăm. 

Privea modelul de lumini, care se schimba fără încetare și-și 
modifica mereu culoarea, de parcă acesta ar fi conţinut un 
mesaj explicit, ca într-un paragraf de proză de pe o pagină 
tipărită, iar el ar fi încercat să-l citească. 

Deși mă îndoiam că izbucnirile uimitoare de luminozitate 
refringentă exprimau mai mult decât razele lanternelor care le 
declanșaseră, nu eram obișnuit cu atât de multă lumină. Spire, 


burniţă și părâiașe radiante se scurgeau pe faţa și mâinile mele 
expuse, o furtună de tatuaje scânteietoare, dar, cu toate că 
acea ploaie de lumină strecura un strop de moarte în mine, 
spectacolul era irezistibil, înveselitor. Inima îmi bătea puternic, 
în parte de teamă, dar și din cauza minunăţiei la care asistam. 

Atunci am văzut ușa. 

Mă învârteam, atât de fermecat de carnavalul de lumină din 
jurul meu, încât privirea a trecut peste ușă, atrasă de efectele 
pirotehnice, înainte de a-mi da seama ce văzusem. 

Masivă, cu diametrul de un metru și jumătate, din oţel mat, 
înconjurată de o arhitravă din oţel șlefuit. Era similară celei pe 
care te-ai fi așteptat s-o vezi la intrarea în seiful unei bănci și nu 
mă îndoiam că avea și funcția de a opri trecerea aerului. 

Șocat, m-am uitat din nou spre ușă, dar dispăruse. Printr-un 
infern de lumini iuți precum gazelele și umbre care le urmăreau, 
am văzut că gaura circulară din perete arăta așa cum fusese 
când trecuserăm prin ea: deschisă, cu un tunel întunecat, din 
beton, în spate, ducând spre ceea ce fusese cândva un sas. 

Am făcut câţiva pași spre deschizătură, înainte să-mi dau 
seama că Bobby îmi vorbea. Când m-am întors spre el, am zărit 
iarăși ușa, de data asta cu coada ochiului. Dar când m-am uitat 
direct spre ușa aia afurisită, nu mai era acolo. Am întrebat, 
nervos: 

— Ce se întâmplă? 

Bobby își stinsese lanterna și arătă către lanterna mea. 

— Închide-o! 

Am făcut ce-mi ceruse. 

Artificiile din suprafaţa sticloasă a încăperii ar fi trebuit să 
dispară brusc, să ne lase în beznă absolută. În loc să se întâmple 
așa, stelele colorate, crizantemele și roţile dinţate sclipitoare 
continuară să apară din materialul acela magic, risipindu-se în 
jurul camerei, scoțând la iveală un amestec de lumini și umbre, 
apoi dispărând și fiind înlocuite de noi erupții. 

— Funcţionează singur, zise Bobby. 

— Funcţionează? 

— Procesul. 

— Ce proces? 

— Camera, mașina, procesul, orice-ar fi. 

— Nu poate să funcţioneze singur, am insistat eu, negând 
ceea ce se întâmpla în jurul meu. 


— Energia razelor? se întrebă Bobby. 

— Ce? 

— Razele lanternelor. 

— Nu poţi să te exprimi mai obscur? 

— Ba da, fârtate. Mă întrebam ce-o alimentează. Energia 
razelor lanternelor. 

— N-are nicio logică. Razele alea au o energie infimă. 

— Substanţa asta, insistă el, împingându-și un picior înainte și 
înapoi pe podeaua radiantă, absoarbe lumina și o transformă în 
mai multă putere, folosește ceea ce absoarbe ca să genereze 
mai multă energie. 

— Cum? 

— Într-un fel oarecare. 

— Asta nu-i știință! 

— Am auzit chestii mai rele despre Star Trek. 

— E vrăjitorie. 

— Știință sau vrăjitorie, se întâmplă cu adevărat. 

Chiar dacă ceea ce spunea Bobby era măcar în parte 
adevărat, fenomenul nu se autoîntreţinea perpetuu. Numărul de 
erupții strălucitoare începu să scadă, după cum începură să 
scadă și bogăţia culorilor și intensitatea luminii. 

Gura mi se uscase atât de tare, că a trebuit să mi-o umezesc 
cu salivă, înainte să pot întreba: 

— De ce nu s-a mai întâmplat până acum? 

— Ai fost aici vreodată cu două lanterne? 

— Sunt un tip credincios lanternei mele. 

— Poate că există o masă critică, o cantitate critică de 
energie de intrare necesară să declanșeze fenomenul... 

— Și masa critică înseamnă două lanterne amărâte? 

— Poate... 

— Bobby Einstein! am râs și, întrucât grija mea nu fusese 
înlăturată de spectacolul de lumini, am privit către ieșire și am 
întrebat: Ai văzut ușa? 

— Ce ușă? 

— Una masivă, ca la silozurile pentru rachete nucleare. 

— i s-a urcat berea la cap? 

— Era aici și nu era aici. 

— Ușa? 

— Înî. 

— Asta nu-i o casă bântuită, fârtate! 


— Poate cu un laborator bântuit... 

M-a surprins că termenul „bântuit” se potrivea atât de bine, 
rezonând cu diapazonul instinctului. Nu mă aflam într-o casă 
dărăpănată, cu multe frontoane, cu podea care scârţâia și 
curenţi reci, inexplicabili, dar simţeam prezențe nevăzute, 
spirite răuvoitoare care apăsau o membrană invizibilă din lumea 
mea și a lor, această atmosferă de așteptare precedând 
iminenta materializare a unei entităţi violente și pline de ură. 

— Ușa era și nu era acolo, am insistat eu. 

— Parcă-i o ghicitoare zen. Care-i sunetul unei bătăi din palme 
cu o singură mână? Unde duce o ușă care este și nu este aici? 

— Nu cred că acum avem timp de meditaţie. 

Mă copleșise sentimentul că timpul se scurgea în defavoarea 
noastră, că un ceas cosmic ticăia rapid către un punct de oprire. 
Premoniţia a fost atât de puternică, încât aproape că m-am 
repezit către ieșire. 

M-a reținut în camera-ou certitudinea că Bobby nu m-ar urma. 
Nu-l interesa politica, nici marile probleme culturale și sociale 
ale vremurilor noastre și nimic nu-l putea face să-și părăsească 
viaţa plăcută, cu soare și valuri, cu excepţia unui prieten aflat la 
ananghie. Nu avea încredere în cei pe care-i numea oameni cu 
un plan, adică aceia care credeau că știu cum să construiască o 
lume mai bună, ceea ce părea întotdeauna să-i determine să le 
spună celorlalţi ce să facă și cum să gândească. Dar strigătul 
unui prieten l-ar fi adus imediat pe baricade și, odată dedicat 
unei cauze - în cazul nostru găsirea lui Jimmy Wing și a lui Orson 
-, ar fi luptat până la capăt, fără să capituleze sau să se retragă. 

Și, la fel ca el, nici eu nu puteam abandona un prieten. 
Convingerea noastră că tot ce avem sunt prietenii ne-a adus 
destule necazuri. Prietenii sunt singurele lucruri din lumea asta 
pe care speram să le revedem în cealaltă lume; prietenii și cei 
iubiți sunt lumina care luminează Viaţa de Apoi. 

— Idiotule! i-am zis eu. 

— Tâmpitule! mi-a răspuns Bobby. 

— Nu vorbeam cu tine. 

— Sunt singurul de față. 

— Îmi spuneam mie că sunt idiot. Pentru că n-am plecat de 
aici. 

— Oh! Atunci retrag afirmaţia că ești tâmpit. 

Bobby aprinse lanterna și, imediat, artificiile silenţioase se 


răspândiră de-a lungul conturului camerei-ou. Nu crescură lent 
în intensitate, ci începură de la acea culme pe care o atinseseră 
anterior, treptat. 

— Aprinde lanterna, îmi spuse Bobby. 

— Suntem chiar atât de tâmpiţi ca să facem asta? 

— Mai avem cale lungă ca să fim suficient de tâmpiţi. 

— Locul ăsta n-are nicio legătură cu Jimmy și Orson. 

— De unde știi? 

— Nuss aici. 

— Dar ceva de aici ar putea să ne ajute să-i găsim. 

— Nu-i putem ajuta dacă sunt morți. 

— Fii un idiot cumsecade și aprinde lanterna. 

— E o prostie. 

— Nu te teme de nimic, fârtate! Carpe noctem! 

— La naiba! am bombănit, prins în propriul laţ. 

Am aprins lanterna. 


13. 


O răscoală de lumini aprige erupse în pereţii translucizi din 
jurul nostru și ne puteam imagina ușor că ne aflăm în 
canioanele unui oraș mare lovit de insurecție, cu aruncători de 
grenade și cu incendiatori în ambele tabere, cu răsculați în 
flăcări, care se aprinseseră de la propriile torţe și acum alergau 
cuprinși de teroare prin noapte, cu cicloane de foc violent 
rostogolindu-se de-a lungul bulevardelor în care pavajul se 
topise precum lava, cu clădiri înalte în care flăcări portocalii 
țâșneau prin ferestrele înalte, iar bucăţi fumegânde de parapete 
și cornișe se prăbușeau din ele, strivindu-se în stradă, lăsând în 
urmă cozi ca de comete din scântei... 

Dar, în același timp, schimbând foarte puţin perspectiva, era 
posibil să vezi cataclismul acela panoramic nu ca fiind alcătuit 
dintr-o serie de erupții strălucitoare, ci ca un spectacol al 
umbrelor, pentru că pentru fiecare fulgerare de cocktail 
Molotov, pentru fiecare masă clocotindă de napalm fierbinte, 
pentru fiecare urmă luminoasă care-mi amintea de gloanțe 
trasoare, exista o formă întunecată care se mișca, cerând o 
interpretare, așa cum fac figurile și siluetele din nori. Pelerine 


din abanos se agitau, robe negre se răsuceau, șerpi de nisip se 
încolăceau și mușcau, umbre zburau ca niște corbi furioși, 
stoluri de ciori plonjau și se înălțau deasupra capului și sub 
picioare, armate de schelete carbonizate mărșăluiau, forfecând 
fără încetare din oase negre, ascuţite, pisici la miezul nopţii se 
ghemuiau și săreau, bice sinuoase de beznă loveau rugurile, iar 
lame negre de oțel le spintecau... 

În acest infern de lumină și întuneric, închis complet într-un 
haos de flăcări rotitoare și de umbre învălmășite, deveneam tot 
mai dezorientat. Deși stăteam locului, cu picioarele bine 
sprijinite pe podea, ca să-mi păstrez echilibrul, mă simţeam de 
parcă mă mișcam, de parcă mă răsuceam ca biata Dorothy în 
trenul de la Kansas spre Oz. Înainte, înapoi, la dreapta, la 
stânga, în sus, în jos - toate acestea deveniră repede greu de 
definit. 

Din nou am văzut ușa, cu coada ochiului. Când am privit-o 
direct, se afla încă acolo, formidabilă, strălucitoare. 

— Bobby! 

— Am văzut-o. 

— Nu-i bine. 

— Nu-i o ușă reală, șopti el. 

— Spuneai că locul nu-i bântuit. 

— E un miraj. 

Furtuna de lumini și umbre căpătă mai multă viteză. Părea că 
tinde spre un crescendo ameninţător. 

Mi-era teamă că mișcarea furioasă, modelele tot mai rigide și 
mai tulburătoare din pereţi anunțau un eveniment năvălitor 
care-și va transforma toată energia într-o violență subită. 
Camera ovoidală era atât de bizară, încât nu-mi puteam imagina 
natura amenințării ce se repezea spre noi, nu puteam ghici nici 
măcar direcţia din care urma să sosească. Pentru prima oară, 
imaginaţia mea cu trei sute de niveluri nu-mi folosea. 

Ușa blindată avea balamale într-o parte, dar se deschidea 
spre interior. Nu exista o roată cu care se trăgeau zăvoarele 
înfipte în găurile din jurul ușii, deci ușa se deschidea doar din 
tunelul scurt ce unea încăperea cu sasul, așadar din cealaltă 
parte, ceea ce însemna că eram prinși în capcană. 

Nu. Nu eram prinși în capcană. 

Străduindu-mă să rezist claustrofobiei în creștere, mi-am spus 
că ușa nu era adevărată. Bobby avea dreptate. Era o 


halucinație, o iluzie, un miraj. 

O fantomă. 

Perceperea camerei-ou ca un loc bântuit deveni prea solidă ca 
s-o înlătur. Formele luminoase ce goneau prin pereţi părură 
deodată a fi spirite torturate, într-un dans furios de dervişi, 
dornice să scape de damnare - de parcă în jurul meu se găseau 
ferestre prin care se vedea iadul. 

În timp ce inima îmi bătea puternic, gata să-mi facă artera 
carotidă să explodeze, mi-am spus că nu vedeam camera-ou 
așa cum era ea acum, ci așa cum fusese înainte ca gnomii cei 
harnici din Wyvern s-o fi despuiat - cum făcură și cu toate 
instalaţiile din jurul ei -, lăsând doar pereţii goi. Ușa blindată 
masivă fusese acolo, dar acum nu mai era, chiar dacă o 
vedeam. Ușa fusese demontată, scoasă de acolo, tăiată, topită 
și turnată în linguri de supă, ace cu gămălie și proteze. Vedeam 
doar o fantomă, prin care puteam trece la fel de ușor ca prin 
pânza de păianjen de pe treptele porticului bungalow-ului din 
Orașul Mort. 

Nedorind să plec, ci doar să verific ipoteza mirajului, m-am 
dus spre ieșire. După doi pași, am început să mă clatin. Aproape 
că m-am prăbușit, într-o cădere liberă care mi-ar fi zdrobit nasul 
și mi-ar fi rupt suficienţi dinţi ca să-l apuce bucuria pe dentist. 
Mi-am regăsit echilibrul într-un ultim moment și mi-am proptit 
zdravăn picioarele în podea, ca și cum aș fi încercat să-mi prind 
tălpile de cauciuc ale pantofilor de dușumea, ca pe niște 
ventuze de sepie. 

Camera nu se mișca, deși mă simțeam ca pe o corabie ce 
naviga pe-o mare agitată. Mișcarea era o percepţie subiectivă, 
un simptom al dezorientării mele crescânde. 

Privind ușa blindată într-o așteptare zadarnică de a-i înlătura 
existența, încercând să decid dacă să mă las în genunchi și să 
mă târăsc, am remarcat un amănunt straniu. Ușa atârna de o 
balama lungă, tubulară, care avea un diametru de douăzeci, 
douăzeci și cinci de centimetri. Articulațiile cilindrului, care se 
mișcau în jurul unui bulon central - țâțâna - atunci când ușa era 
deschisă sau închisă, se vedeau la majoritatea balamalelor, nu 
și la aceea. Articulațiile fuseseră acoperite cu un blindaj din oțel, 
iar capătul țâțânii coborât în scutul acela, ca pentru a împiedica 
pe oricine ar fi vrut să treacă de ușa blindată din partea aceasta 
pilind sau rupând bucăţi din balama. Dacă ușa s-ar fi deschis în 


afară, n-ar fi pus balamaua înăuntrul camerei-ou. Dar peretele 
fiind gros de un metru și jumătate, ușa de la capătul tunelului de 
intrare se putea mișca doar în interior. Camera ovoidală și sasul 
adiacent ei fuseseră proiectate să conţină o presiune mare și, 
probabil, și contaminanţi biologici, dar dovezile puteau duce și la 
concluzia că fusese construită cu intenţia ca, măcar în anumite 
circumstanţe, să ţină prizonier pe cineva. 

Până acum, imaginile caleidoscopice de pe pereți nu fuseseră 
acompaniate de sunet. Deodată, deși aerul rămăsese liniștit, se 
ridică un vaiet jalnic, lugubru de vânt, ca acela care-ţi lovește 
urechea când bate dinspre șesuri sterpe, alcaline. 

M-am uitat la Bobby. Chiar și prin tatuajele de lumină și 
umbră care se topeau pe faţa lui, am văzut că era îngrijorat. 

— Ai auzit? l-am întrebat eu. 

— O chestie perfidă. 

— Exact, l-am aprobat eu, pentru că nici mie nu-mi plăcuse 
sunetul. 

Dacă sunetul acela era o halucinație, după cum părea să fie 
ușa, atunci aveam aceeași halucinație amândoi. Puteam să ne 
bucurăm de privilegiul - dacă putea să fie numit așa - de a 
înnebuni împreună. 

Vântul pe care nu-l simţeam deveni mai puternic, venind pe 
mai multe glasuri. Vaietul lugubru continuă, dar odată cu el 
apăru și sunetul unei brize din nord-vest, ce trecea printr-o 
dumbravă, înaintea ploii, mânioasă și plină de avertismente. 
Mârâind, gemând, oftând, jelind. Și șuieratul singuratic, lipsit de 
armonie, al unei furtuni de iarnă, cântând la burlanele pentru 
ploaie și la rigole, de parcă ar fi fost fluiere din gheaţă. 

Când am auzit primele cuvinte în corul vijeliilor, am crezut că- 
mi imaginam, dar au devenit treptat tot mai puternice, mai 
clare. Voci de oameni. Vreo șase, poate mai multe. Dogite, 
metalice, de parcă ar fi fost rostite la capătul îndepărtat al unei 
țevi lungi din oțel. Cuvintele apăreau în ciorchini separați de 
izbucniri de zgomot de fond, produse de vreun radio. 

— ... aici undeva, chiar aici... 

— ... grăbește-te, pentru Dumnezeu! 

— ... dă-mi.. NU... 

— ... acoperă-mă, Jackson, acoperă-mă... 

Cacofonia vântului era la fel de zăpăcitoare ca luminile 
stroboscopice şi umbrele care zburau ca legiuni de lilieci 


cuprinse de foame. Nu-mi dădeam seama din ce direcţie veneau 
vocile. 

— ... grupați-vă... aici... grupati-vă și apăratți-vă... 

— ... poziție de transfer... 

— ... grupați-vă, ce naiba... mută-te, fund mare... 

— ... transferați-vă acum! 

— ... rotiti-o, rotiți-o.. 

Fantome. Ascultam fantome. Oameni care muriseră înainte ca 
laboratorul să fi fost abandonat, iar acestea fuseseră ultimele 
cuvinte pe care le spuseseră înainte să piară. 

Nu știam ce urma să li se întâmple acestor oameni osândiţi, 
dar, în timp ce ascultam, nu mă îndoiam că avuseseră o soartă 
cumplită și că retrăiau cele petrecute într-un plan spiritual. 

Vocile deveniră grăbite, începură să vorbească între ele. 

. rotiti-o! 

. auziti? auziti cum vine? 

. grăbiti-v... ce naiba... 

. greșit... Iisuse... ce-i greșit? 

Acum ţipau, unele răgușit, altele strident, dar toate pline de 
panică. 

— Rotiţi-o să se deschidă! 

— Să ieșim! 

— Oh, Doamne, Doamne, oh, Doamne! 

— SĂ IEȘIM DE AICI! 

In loc de cuvinte, vântul purta acum ţipete, cum nu mai 
auzisem și sper să nu mai aud vreodată, strigăte de oameni 
care mureau, dar care nu mureau repede sau ușor, răcnete care 
exprimau intensitatea chinului lor prelungit, dar și o profunzime 
înfiorătoare a disperării, de parcă suferinţa lor ar fi fost atât 
spirituală, cât și fizica. judecând după ţipetele lor, nu fuseseră 
doar uciși, fuseseră măcelăriți, sfâșiaţi în bucăţi de cineva care 
știa unde-i găzduit sufletul în trup. Auzeam - sau poate îmi 
imaginam că aud - un animal de pradă misterios ce smulgea 
spiritul din carne și devora lacom această delicatesă, înainte să 
se îndoape cu rămășițele muritoare. 

Inima îmi bătea atât de puternic, încât totul îmi tremura în 
faţa ochilor, când m-am uitat din nou la ușă. Din modelul 
balamalei blindate puteam deduce un adevăr înspăimântător, 
dar, din cauza balamucului zăpăcitor de sunet și lumini, nu-l 
puteam defini. 


Chiar dacă țâțâna balamalei n-ar fi fost protejată, tot ar fi fost 
nevoie de unelte zdravene, de burghie cu vârf acoperit cu 
diamant și de o mulţime de timp ca să rupi articulațiile și să 
scoţi ţâțâna din broască. 

Pe fiecare suprafaţă a camerei, războiul dintre lumină și 
întuneric se desfășura cu furie, batalioane de umbre ciocnindu- 
se cu armate de lumină în atacuri frenetice, în fâșâitul-șuieratul- 
sâsâitul vântului care nu se simţea și în ţipetele fantomatice 
neîncetate. 

Și chiar dacă ar fi rupt balamaua, ușa blindată tot ar fi rămas 
locului, pentru că zăvoarele erau înfipte în găurile circulare 
repartizate pe întreaga circumferință a ușorului din oţel, nu doar 
pe un arc de cerc din acesta... 

Țipetele. Țipetele păreau să aibă substanţă, îmi pătrundeau în 
urechi până mă umpleam cu ele și nu mai puteau să intre altele. 
Am deschis gura, ca și cum aș fi vrut să las energia întunecată a 
strigătelor fantomatice să iasă din mine. 

Străduindu-mă să mă concentrez, silindu-mă să văd mai 
limpede ușa, mi-am dat seama că o echipă de spărgători de 
bănci n-ar reuși să treacă de bariera aceea fără explozibil. Dar 
ușa părea exagerat de solidă ca să facă faţă unor oameni 
obișnuiți. 

În cele din urmă, adevărul îngrozitor se lăsă prins. Scopul 
acelei uși atât de solid blindate era să împiedice nu numai 
trecerea oamenilor sau a aerului. Ci și a ceva mai mare, mai 
puternic și mai deștept decât un virus. Ceva ce imaginaţia mea 
- de obicei vie - nu reușea să conceapă. 

Am stins lanterna, am lăsat baltă ușa și l-am strigat pe Bobby. 

Hipnotizat de spectacolul artificiilor și al umbrelor, zăpăcit de 
zgomotul vântului și de ţipete, Bobby nu m-a auzit, deși se afla 
la doar trei metri de mine. 

— Bobby! am răcnit eu. 

Când întoarse capul să se uite la mine, vântul adăugă subit 
putere sunetului, bătând prin camera-ou, zburlindu-ne părul și 
fâlfâind prin jacheta mea și prin cămașa hawaiană a lui Bobby. 
Era fierbinte, umed și purta duhoare de catran și de vegetaţie 
putredă. 

Nu puteam identifica sursa furtunii, pentru că încăperea nu 
avea găuri pentru ventilaţie în pereţi, nici vreo spărtură în 
suprafaţa sticloasă, cu excepţia ieșirii circulare. Dacă dopul din 


oțel care astupa gaura era doar un miraj, atunci rafalele de vânt 
veneau prin tunelul care lega camera-ou de sas, bătând prin ușa 
inexistentă. Dar vântul bătea din toate părţile, nu dintr-o singură 
direcție. 

— Lanterna! am strigat la Bobby. Stinge-o! 

Înainte ca Bobby să facă ceea ce-i cerusem, vântul aduse cu 
el o altă manifestare. Prin zidul curbat trecu o siluetă, de parcă 
un metru și jumătate de beton întărit cu oţel n-ar fi fost decât un 
voal din ceaţă. 

Bobby apucă mânerul ca de pistol al puștii, aruncând lanterna 
fără s-o stingă. 

Vizitatorul spectral se afla îngrijorător de aproape, la vreo 
șapte metri de noi. Din cauza luminilor și umbrelor 
schimbătoare, care serveau de camuflaj, la început n-am zărit 
limpede intrusul. Alcătuit din fragmente pâlpâitoare, arăta a om, 
apoi semăna mai mult cu o mașină și, după aceea cu o păpușă 
veche din cârpe... 

Bobby nu trase, probabil pentru că mai credea că vedeam 
doar o iluzie. O fantomă sau o halucinație. Sau o combinație 
ciudată a celor două. Presupun că mă încăpăţânam cu disperare 
să cred același lucru, pentru că nu m-am tras înapoi când s-a 
împleticit spre noi. 

În timpul în care silueta a făcut trei pași, am văzut-o suficient 
de bine ca să-mi dau seama că-i un om într-un costum spaţial 
din plastic alb, ermetic. Se părea că era o versiune adaptată a 
costumului standard pe care-l proiectase NASA pentru 
astronauți, al cărui scop iniţial fusese nu să-l apere pe cel care-l 
purta de vidul îngheţat al spaţiului interplanetar, ci să-l 
protejeze de o infectare mortală, într-un mediu contaminat 
biologic. 

Casca mare avea un geam supradimensionat în dreptul feţei, 
dar n-am reușit să văd persoana din spatele lui, din cauza 
reflectării în plexiglas a spectacolului de lumini și umbre 
rotitoare. Pe fruntea câștii fusese scris un nume: „HODGSON”. 

Poate din cauza jocului de lumini sau poate pentru că era 
orbit de groază, Hodgson nu reacţionă când ne văzu. Venise 
țipând, iar vocea lui răsuna mult mai puternic decât glasurile 
purtate de vânt. După ce făcu, împleticindu-se, câţiva pași de 
lângă zid, se întoarse să-l privească, ridicând ambele mâini, ca 
și cum ar fi vrut să se apere de atacul cuiva pe care eu nu-l 


vedeam. 

Și se zgudui, de parcă l-ar fi lovit o mulţime de gloanțe de 
calibru mare. 

Deși n-am auzit împușcăturile, m-am ghemuit, din reflex. 

Când se prăbuși pe podea, Hodgson căzu pe spate. Rămase 
într-o poziție aflată între culcat și așezat, proptit în rezervorul 
pentru aer și sistemul de filtrare și refolosire a reziduurilor, un 
dispozitiv de mărimea unei serviete, prins în spatele lui. Braţele 
îi atârnau pe lângă corp. 

N-a fost nevoie să-l examinez ca să-mi dau seama că-i mort. 
Nu-mi dădeam seama ce-l ucisese și n-am fost suficient de 
curios ca să risc să fac niște investigaţii. 

Dacă fusese o fantomă, cum putuse să moară din nou? 

E mai bine ca unele întrebări să nu-și găsească răspuns. 
Curiozitatea reprezintă unul dintre motoarele progresului 
omenesc, dar nu-i un mecanism de supravieţuire, dacă te face 
să vrei să vezi cum arată partea din spate a dinţilor leului. 

M-am aplecat, am luat lanterna lui Bobby și am stins-o. 

O scădere imediată a ferocităţii vântului păru să susțină teoria 
că o cantitate minimă de energie, produsă de razele lanternelor 
noastre, declanșase toată activitatea aceea bizară. 

Duhoarea de catran și de vegetaţie putredă slăbi și ea. 

M-am ridicat în picioare și am privit spre ușă. Era încă acolo. 
Uriașă, strălucitoare. Prea reală. 

Voiam să ies, dar nu m-am îndreptat spre ieșire. Mi-era teamă 
de ce-aș fi putut găsi acolo, de faptul că visul acela cu ochii 
deschiși s-ar putea transforma într-un coșmar cu ochii deschiși. 

Pe toată suprafaţa camerei, focurile de artificii continuau, 
nediminuate. Mai înainte, când ne stinseserăm lanternele, 
spectacolul acela extraordinar continuase de la sine o perioadă 
scurtă de timp. Probabil că, de data asta, avea să dureze ceva 
mai mult. 

Am privit bănuitor pereţii, podeaua și tavanul. Mă așteptam 
să se materializeze altă siluetă din spectacolul strălucitor, care 
se schimba fără încetare. Ceva mai ameninţător decât un om în 
costum biosecurizat. 

Bobby se apropie de Hodgson. Se părea că efectul 
dezorientant al jocului de lumini nu-i afectase echilibrul, cum mi 
se întâmplase mie. 

— Fârtate! l-am avertizat eu. 


— Stai calm. 

— N-am de ce. 

Avea pușca și se credea în siguranţă. 

lar eu credeam că arma era, potenţial, la fel de periculoasă ca 
lanternele. Orice alice de plumb care nu rămânea în ţintă ar fi 
ricoșat din perete în podea, de aici în tavan, iar în perete, și tot 
așa, cu o viteză ucigătoare. Și, de fiecare dată când o bucăţică 
de plumb ar fi lovit suprafaţa camerei, energia cinetică a 
impactului ar fi fost absorbită de materialul sticlos, alimentând 
în continuare fenomenele acelea uluitoare. 

Vântul se transformă în briză. 

Carnavaluri și catastrofe sclipeau și străluceau încă prin toată 
suprafața curbată a încăperii. Roţi dinţate din lumini rotitoare, 
albastre și roșu-portocalii, ţâșneau ca niște erupții vulcanice. 

Ușa blindată părea îngrozitor de solidă. 

Nicio fantomă nu arătase atât de reală ca trupul în costum 
spaţial. Nici Jacob Marley agitându-și lanţurile spre Scrooge, nici 
fantoma Crăciunului viitor, nici Doamna Albă din Avenel, nici 
tăticul lui Hamlet, cu atât mai puţin Casper. 

Am fost surprins să descopăr că-mi revenisem. Poate că 
scurta pierdere a echilibrului nu fusese o reacție la luminile și 
umbrele rotitoare, ci doar un efect trecător, similar presiunii 
care, mai devreme, ne amortizase glasurile și ne făcuse să 
respirăm cu dificultate. 

Briza fierbinte - și putoarea pe care o purta - dispăru. Aerul 
deveni iarăși rece și liniștit. Vuietul vântului începu să scadă. 

Poate că omul în costum spaţial de pe podea se va dizolva 
într-o izbucnire de vapori înghețaţi, care se vor ridica și vor 
dispărea ca o stafie care se întoarce în lumea spiritelor, căreia îi 
aparţinea. Curând. Înainte să ne uităm mai atent la el. Te rog! 

Convins ca Bobby nu putea fi convins să se retragă, l-am 
urmat către cadavrul lui Hodgson. Prietenul meu se cufundase 
în încăpăţânarea pe care o are când plutește pe valuri de șapte 
metri, o comportare de kamikaze, la fel de deplină ca 
indiferența lui obișnuită. Când stă pe planșa lui, ar putea să stea 
pe ea până la capătul lumii - și încă o zi după ce moare. 

Din cauză că luminile din pereţi se aflau sub stratul de 
suprafață al materialului sticlos și împrăștiau doar o parte din 
puterea lor de iluminare în camera-ou, Hodgson nu se vedea 
prea bine. 


— Lanterna! îmi ceru Bobby. 

— Nu-i o chestie înţeleaptă. 

— Așa-s eu. 

Fără voie, silindu-mă să privesc atent partea din spate a 
dinţilor leului pomenit mai înainte, am pășit cu grijă în dreapta 
cadavrului, în timp ce Bobby se îndrepta, cu mai puţină grijă, 
spre stânga. Am aprins o lanternă și am plimbat raza peste 
fantomă. La început, raza se mișca, din cauză că-mi tremura 
mâna. Am reușit s-o stăpânesc. 

Plexiglasul căștii era colorat și o singură lanternă nu avea 
suficientă putere ca să-i distingem faţa lui Hodgson și starea în 
care se afla. 

El - sau ea - stătea nemișcat și tăcut, ca o piatră funerară. 
Fantomă sau nu, părea mort fără putinţă de tăgadă. 

Pe pieptul costumului se găsea un petic cu un steag american 
și imediat sub el un alt petic, reprezentând o locomotivă în 
viteză, o imagine stil Art Deco, care fusese adaptată ca să 
servească drept simbol proiectului de cercetare. Deși imaginea 
era simplă și dinamică, fără niciun element de mister, aș fi 
pariat pe plămânul meu stâng că îl identifica pe Hodgson ca 
membru al echipei Trenului Misterului. 

Singurul lucru care se vedea pe fața costumului erau vreo 
șase sau opt găuri, pe piept și pe abdomen. Amintindu-mi cum 
se întorsese cu fața către peretele din care apăruse, cum 
întinsese mâinile ca să se apere și cum se zbătuse, de parcă ar 
fi fost lovit de focul unei arme automate, am presupus la început 
că erau găuri de gloanţe. 

Dar, uitându-mă mai atent, mi-am dat seama că arătau prea 
curate ca să fie răni produse de glonț. Un plumb cu viteză mare 
ar fi rupt materialul, ar fi lăsat orificii în formă de stea, nu găuri 
perfect rotunde, mari cât un bănuţ și care păreau făcute cu un 
laser. Pe lângă faptul că nu auzisem zgomot de împușcături, 
erau prea mari pentru răni de intrare; un glonţ de calibrul acela 
ar fi trecut prin Hodgson, omorându-l pe Bobby, pe mine sau pe 
amândoi. 

Nu vedeam sânge. 

— Folosește cealaltă lanternă, mă rugă Bobby. 

Tăcerea înlocuise vocile murmurătoare ale vântului. 

Scrieri strălucitoare explozive, caligrafii fără înţeles continuau 
să se înșire pe pereţi, poate ceva mai zăpăcitoare decât 


fuseseră cu un minut în urmă. Experienţa sugera că și acest 
fenomen se va potoli, deci nu aveam chef să-l stimulez din nou. 

— Numai un pic, ca să vedem mai bine, insistă Bobby. 

În ciuda instinctelor mele, am făcut ce-mi ceruse Bobby, 
aplecându-mă, ca să văd mai bine, peste silueta ghemuită în 
poziția aceea incomodă. 

Prin plexiglasul colorat nu se vedea prea clar ce se afla în 
spatele lui, dar am înțeles de îndată de ce nu văzusem figura lui 
Hodgson la lumina unei singure lanterne: pentru că Hodgson nu 
mai avea faţă. În interiorul căștii se găsea o masă umedă, 
colcăitoare, ce părea că se hrănea cu substanţa rămasă a 
mortului. O împletitură scârboasă de chestii care se agitau, se 
târau, se zbăteau, care arătau ca un fel de viermi, dar care nu 
erau viermi, aveau ceva tare în înveliș, ca la albine, dar nu erau 
nici albine, ci o colonie de un alb-unsuros, niște făpturi fără 
nume, care invadaseră costumul și care-l năpădiseră atât de 
iute, încât omul murise la fel de repede de parcă ar fi fost 
împușcat drept în inimă. lar acum chestiile alea răspundeau la 
lumina lanternei și se îndreptau spre suprafața interioară a 
vizorului din plexiglas, agitându-se obscen. 

Am sărit în picioare și m-am dat înapoi, convins că am văzut 
mișcare în unele dintre găurile din abdomenul și pieptul lui 
Hodgson, de parcă fiinţele care-l uciseseră voiau să se scurgă 
prin orificiile alea. 

Bobby o tuli fără să lase pușca din mână, lucru care s-ar fi 
putut lesne întâmpla, din cauza șocului și a groazei. Slavă 
Domnului că n-a apăsat pe trăgaci! O împușcătură, două - sau 
zece - n-ar fi nimicit nici jumătate din roiul infernal din costumul 
de astronaut, dar l-ar fi adus într-o stare de frenezie ucigașă. 

În timp ce fugeam, am stins lanterna, pentru că artificiile din 
pereţi prinseseră iarăși putere și viteză. 

Cu toate că Bobby fusese mai departe de ieșire decât mine, 
ajunse acolo înaintea mea. 

Ușa blindată era solidă, ca orice ușă blindată. 

Ceea ce văzusem de la distanţă se confirma și de aproape: nu 
exista mâner sau vreun alt mecanism care să tragă zăvoarele. 


14. 


În centrul camerei, la vreo zece metri de ușa blindată, 
costumul de astronaut al lui Hodgson rămăsese acolo unde îl 
lăsasem. Din cauză că nu se prăbușise în interior, ca un balon 
dezumflat, am presupus că era încă plin cu acea colonie de 
coșmar și cu rămășițele omului, din care se hrăneau făpturile 
alea. 

Bobby lovi cu ţeava puștii în ușă. Suna real - oțel lovind în 
oțel. 

— Miraj? l-am întrebat eu, reproșându-i explicația incorectă, în 
timp ce vâram o lanternă la cingătoare și pe cealaltă în 
buzunarul jachetei. 

— E ceva fals. 

Drept răspuns, am lovit cu mâna în ușă. 

— E fals, insistă el. Uită-te la ceas. 

Nu mă interesa timpul, ci ceea ce putea ieși din costumul lui 
Hodgson. 

Am tresărit, dându-mi seama că-mi periam poalele jachetei, 
că mă ștergeam pe ceafă și mă scărpinam pe obraz, încercând 
să scap de fiinţe târâtoare, care nu existau. 

Impulsionat de amintirea vie a hoardei agitate din interiorul 
căștii, mi-am vârât degetele în adâncitura aflată la marginea ușii 
și am tras. Am bombănit, am înjurat și am tras mai tare, de 
parcă aș fi putut să mut tone de oțel folosind cantitatea de 
energie rezultată în urma unui mic dejun cu prăjituri și ciocolată 
caldă. 

— Uită-te la ceas, repetă Bobby. 

Își ridicase mâneca puloverului său din bumbac, ca să se uite 
la ceasul lui. Chestia m-a surprins. Nu purtase niciodată așa 
ceva, iar acum avea unul identic cu al meu. 

Când am consultat imaginea digitală luminoasă, de pe ecranul 
exagerat de mare, am văzut că pe el scria 4:08 p.m. Timpul 
corect era, bineînţeles, aproape patru dimineaţa. 

— Și al meu la fel, zise Bobby, arătându-mi că amândouă 
ceasurile arătau același lucru. 

— Amândouă greșesc? 

— Nu. Asta-i ora. Aici. Acum. În locul ăsta. 

— Vrăjitorie! 


— Salem curat! 

Apoi am văzut data, într-o ferestruică aflată sub afișajul orei. 
Eram în 12 aprilie, dar ceasul meu pretindea că-i luni, 19 
februarie. Același lucru arăta și ceasul lui Bobby. 

M-am întrebat ce an ar fi arătat ceasul, dacă zona de afișare 
ar fi fost mai lată cu patru caractere. Undeva în trecut. O după- 
amiază memorabilă, catastrofală pentru savanții din echipa 
Trenului Misterului, o după-amiază în care rahatul a lovit 
tavanul. 

Viteza și strălucirea luminilor care se roteau-explodau- 
curgeau în pereţi scădea lent, dar vizibil. 

Am privit către costumul ermetic, care nu se dovedise deloc 
mai sigur împotriva unor organisme ostile decât o pălărie cu 
boruri întoarse și o frunză de smochin, și am văzut că acel ceva 
care se afla în el se mișca, se agita fără încetare. Braţele loveau 
podeaua și un picior se răsucea. Tot trupul tremura, de parcă ar 
fi trecut prin el un curent electric puternic. 

— Nu-i bine, am decis eu. 

— O să dispară. 

— Oh, da? 

— Țipetele au dispărut; la fel au făcut și vocile și vântul. 

Am lovit cu încheietura degetului în ușă. 

— O să dispară, insistă Bobby. 

Deși spectacolul de lumini se diminua, Hodgson - sau, mai 
bine zis, costumul lui Hodgson - devenea tot mai activ. Lovea cu 
călcâiele cizmelor în podea. Strângea și întindea brațele. 

— Încearcă să se ridice, am remarcat eu. 

— Nu ne poate face vreun rău. 

— Vorbești serios? l-am întrebat supărat, pentru că logica 
mea mi se părea inatacabilă. Dacă ușa blindată este suficient de 
adevărată ca să ne ţină aici, atunci chestia aia este suficient de 
reală ca să ne facă rău! 

— O să dispară. 

Aparent fără să știe că urma să dispară și că toate eforturile 
lui n-aveau rost, costumul lui Hodgson se zbătea, se îndoia și se 
răsucea, până când se rostogoli într-o parte. M-am uitat din nou 
la vizorul întunecat și am avut impresia că din partea cealaltă a 
plexiglasului colorat mă privea cineva, nu doar o masă de viermi 
sau viespi, agitându-se prostește, ci o entitate coerentă, 
formidabilă, o conștiință răuvoitoare, la fel de curioasă în ceea 


ce mă privește pe cât de îngrozit de ea eram eu. 

Nici vorbă de imaginaţie prea bogată. 

Fusese ceva real și lipsit de ambiguitate, ca fiorul pe care l-aș 
fi simţit dacă aș fi ţinut un cub de gheaţă pe ceafă. 

— O să dispară, repetă Bobby și din spaima care i se simţea în 
glas mi-am dat seama că și el remarcase că-l privea cineva. 

Nu mă încânta faptul că făptura din costumul lui Hodgson se 
afla la vreo treisprezece metri de noi. Nu m-aș fi simţit în 
siguranţă nici dacă distanţa ar fi fost de șaptezeci de kilometri și 
aș fi urmărit apariţia spastică printr-un telescop. 

Efectele pirotehnice își pierduseră cam o treime din putere. 

Simţeam încă sub mână ușa rece și tare. 

In timp ce spectacolul de lumini se apropia de final, 
vizibilitatea scăzu, dar chiar și în bezna care se împrăștia lent 
am văzut chestia din costumul lui Hodgson rostogolindu-se într- 
o parte, zăcând cu faţa în jos pe podea, apoi străduindu-se să se 
ridice în genunchi. 

Dacă interpretasem corect ceea ce zărisem prin vizor, sute 
sau chiar mii de creaturi individuale infestau costumul ermetic - 
o mulţime care se hrănea cu carne, alcătuind un cuib sau un 
stup. O colonie de albine ar fi acţionat sub structura sofisticată a 
diviziunii muncii, ar fi menţinut un grad ridicat de ordine socială 
și ar fi colaborat pentru a supravieţui și a prospera. Dar, deși 
scheletul cercetătorului putea să alcătuiască o armătură, nu 
credeam că o colonie ar fi fost în stare să se aranjeze în formă 
de om și să funcţioneze cu o asemenea superbă coordonare, 
având atâta putere ca să poată merge, urca trepte și conduce 
camioane. 

Costumul lui Hodgson se ridică în picioare. 

— Nasol, bombăni Bobby. 

Sub palma întinsă, am simţit o vibraţie scurtă în ușa blindată. 
Ceva mai ciudat decât o vibraţie. Mai pronunțat. Un tremurat 
slab, ondulat. Ușa nu se mișcă, doar otelul tresări preţ de o 
secundă sau două, de parcă n-ar fi fost otel, ci gelatină, dar 
redeveni solid - și neclintit - încă o dată. 

Ceea ce se afla în costumul de astronaut se mișca precum un 
copil mic, nesigur de echilibrul său. Împingea piciorul stâng 
înainte, ezita, apoi îl trăgea și pe cel drept. Frecatul cizmelor pe 
podeaua sticloasă producea doar un sunet șoptit. 

Piciorul stâng, piciorul drept. 


Venea către noi. 

Poate că rămăsese mai mult din Hodgson, nu numai scheletul. 
Poate colonia nu devorase complet omul, nici nu-l omorâse, ci 
doar pătrunsese în el, cuibărindu-se adânc în carnea și în oasele 
lui, în inimă, ficat și creier, stabilind o relaţie hidoasă de 
simbioză cu trupul acestuia, preluând controlul sistemului său 
nervos, de la creier până la cea mai subţire fibră nervoasă. 

În timp ce artificiile își schimbau culorile spre chihlimbariu, 
ocru-roșiatic, apoi spre roșu-aprins, costumul lui Hodgson 
împinse piciorul stâng înainte, ezită, apoi îl trase și pe cel drept. 
Cei doi pași ai lui Imhotep, inventaţi de Boris Karloff în 1932. 

Sub mâna mea, ușa blindată tresări din nou și, subit, deveni 
lipsită de consistență. 

Am gâfâit, surprins, în clipa în care o răcoare dureroasă, mai 
ascuţită decât un ac, îmi înţepă mâna dreaptă, de parcă aș fi 
cufundat-o în ceva considerabil mai rece decât apa înghețată. 
De la încheietură la vârful degetelor, păream a fi totuna cu ușa 
blindată. lar lumina din camera-ou scădea cu repeziciune. 
Vedeam că oţelul devenise semitransparent. In el, ca într-un 
bazin, se învârteau încet curenţi circulari. lar în substanța 
cenușie a capacului de seif se zărea umbra, mai puţin cenușie, a 
falangelor mele. 

Speriat, mi-am tras mâna de pe ușă exact la timp, pentru că 
metalul își recăpătă consistenţa. 

Mi-am amintit că ușa fusese la început vizibilă doar când o 
zăream cu coada ochiului, nu când o priveam direct. Căpătase 
substanţă treptat, deci probabil că se dematerializa tot treptat, 
nu deodată. 

Cred că Bobby remarcase ce se întâmpla, pentru că făcu un 
pas înapoi, de parcă oţelul se transformase subit într-un vârtej 
ce putea să-l ducă din lumea asta în cea a uitării. 

Dacă nu mi-aș fi retras mâna la timp, mi-ar fi fost sfârtecată 
de la încheietură, lăsându-mă cu un ciot perfect tăiat. Dar ar fi 
țâșnit oare sânge din el? N-am chef să aflu răspunsul. Să 
rămână o întrebare pentru vremurile viitoare. 

De îndată ce îmi luasem mâna de pe ușă, a încetat să mai fie 
frig, dar gâfâiam încă și, între respiraţiile convulsive, mă 
auzeam repetând același cuvânt obscen, de parcă aș fi suferit 
de o formă definitivă a sindromului Tourette și urma să-mi 
petrec restul zilelor incapabil să mă abţin să strig acea unică 


obscenitate. 

Avansând prin lumina slabă, sângerie și printre legiunile de 
umbre săltărețe, ca un astronaut întors de pe planeta lad, 
Hodgson parcursese jumătate din distanța care fusese iniţial 
între noi. Se afla la numai șapte metri, împingându-se fără 
încetare înainte, evident nesinchisindu-se de limbajul meu, 
mânat de o foame aproape la fel de palpabilă ca duhoarea de 
catran încins și de vegetaţie putredă, pe care o adusese ceva 
mai devreme vântul ce apăruse din senin. 

Frustrat, Bobby lovi ușa cu ţeava puștii. Oțelul răsună ca un 
clopot. 

Nu se ostenise să îndrepte arma către Hodgson. Era clar că 
ajunsese și el la concluzia că impactul alicelor asupra pereţilor 
încăperii ar fi energizat locul și ne-ar fi menţinut în capcană încă 
mult timp. 

Spectacolul de lumini se termină, iar asupra noastră se 
așternu bezna absolută. 

Dacă mi-aş fi oprit bătăile furtunoase ale inimii și mi-aş fi ținut 
răsuflarea, poate că aș fi fost în stare să aud târșâitul slab al 
tălpilor cizmelor de cauciuc pe podeaua sticloasă, dar eu eram 
un om-orchestră. Probabil că n-aș fi detectat sunetul apropierii 
drăciei din costumul lui Hodgson nici dacă ar fi bătut în tobe. 

În momentul în care fenomenul luminos din pereţi încetase, 
mașinăria fantasmagorică se oprise și ea, fără îndoială, și, tot 
fără îndoială, și noi ne reîntorseserăm în realitate, iar drăcia din 
costumul lui Hodgson încetase să existe, la fel de subit cum 
apăruse... 

Bobby lovi din nou ușa blindată cu pușca. De data asta nu 
răsună a clopot. Nota fusese joasă, mai puţin reverberantă ca 
înainte. Ca și cum ai fi lovit cu ciocanul o bucată mare de lemn. 

Poate că ușa se schimba, în cadrul procesului de 
dematerializare, dar bloca totuși ieșirea. Nu puteam pleca până 
nu eram siguri că nu vom trece prin ea în timp ce se afla într-o 
stare de flux, când putea să ducă împreună cu ea, atunci când 
va dispărea definitiv, ceva molecule din trupurile noastre. 

Mă întrebam ce se va întâmpla dacă făptura din costumul lui 
Hodgson mă va înhăţa chiar când substanţa va începe să se 
transforme. Din moment ce, pentru o clipă, mâna mea devenise 
una cu otelul ușii blindate, poate că o parte a mea va deveni 
totuna cu costumul și cu entitatea ce se agita în acel costum. O 


întâlnire prea apropiată, prea personală ar fi putut să-mi 
distrugă sănătatea psihică în cazul în care, prin miracol, aș fi 
supravieţuit fără vătămări fizice. 

Bezna se apăsa, lichidă, pe ochii mei deschişi, de parcă aș fi 
fost cufundat în apă. Deși mă străduiam să surprind cel mai slab 
semn al siluetei care se apropia, nu vedeam nimic, la fel cum nu 
văzusem în coridorul de lângă încăperea unde găsisem șoarecii 
veve. 

Inevitabil, mi-am amintit de răpitorul cu dinți ca de porumb, a 
cărui față o atinsesem în întuneric. 

La fel ca atunci, am simțit o prezență în fața mea, și pe bună 
dreptate. 

După toate cele întâmplate în această gară a Trenului 
Misterului, în această anticameră a iadului, nu mai aveam chef 
să pun sub semnul întrebării temerile mele, ca fiind produsul 
unei imaginaţii hiperactive. De data asta n-am mai încercat să 
dovedesc că bănuielile mele cele mai negre nu erau fără temei, 
pentru că știam că vârful degetelor ar fi alunecat pe curba 
netedă a vizorului din plexiglas. 

— Chris! 

Am tresărit, înainte să-mi dau seama că vocea îi aparţinea lui 
Bobby. 

— Uită-te la ceas, îmi spuse el. 

Ecranul se vedea chiar și în bezna aceea densă ca noroiul. 
Numerele verzi se schimbau, se mișcau înainte atât de iute, 
încât mai multe ore treceau într-o fracțiune de secundă. Literele 
care indicau ziua și luna alcătuiau o pată de abrevieri în 
continuă schimbare. 

Timpul trecut făcea loc timpului prezent. 

La naiba, habar n-aveam ce se întâmpla de fapt. Poate că nu 
înțelesesem nimic și poate că tot ceea ce văzusem nu avea nicio 
legătură cu un nod din urzeala timpului. Poate că o luaserăm 
razna, pentru că ne pusese cineva LSD în bere. Poate că eram 
acasă, în pat, dormeam și visam. Poate că susul era jos, 
înăuntru era afară, iar negrul - alb. Știu doar că ceea ce se 
întâmpla era bine, cu mult mai bine decât ar fi fost o îmbrățișare 
a drăciei din costumul lui Hodgson. 

Dacă fuseserăm cu doi ani în trecut, iar acum ne îndreptam 
spre noaptea de aprilie în care începuse această bizară 
aventură, ar fi trebuit să simt ceva schimbări în mine - o vibraţie 


în oase, o febră provocată de frecarea orelor ce zburau frenetic, 
un Ssimțământ că mă întorc la vârsta mea reală. Ceva. Dar 
coborârea cu un ascensor lent ar fi produs un efect fizic mai 
mare decât călătoria în viteză de-a lungul șinelor timpului. 

Pe ceasul de la mâna mea, luna se opri brusc la „Apr”. După o 
secundă, ziua și data înţepeniră, iar imediat după aceea, afișajul 
timpului înregistră un clar și stabil „3:58 a.m”. 

Eram acasă, dar fără Toto’. 

— Grozav! zise Bobby. 

— Mișto! l-am aprobat eu. 

Întrebarea era: aveam cu noi un tovarăș de drum, un 
companion în costum ermetic, cu viermi în loc de față, ceva ce 
nu văzuse nici mătușa Em, nici altcineva din Kansas? 

Logica ar fi cerut ca monstruozitatea aia să fi rămas în trecut. 

Dar ar fi fost o prostie să crezi că logica se aplică în situaţia 
aceea unică. 

Mi-am scos lanterna de sub centură. 

Nu voiam s-o aprind. 

Dar am aprins-o. 

Creatura din costumul lui Hodgson nu se afla în faţa mea, 
după cum mă temusem. O fulgerare rapidă a razei dovedi că 
eram doar eu și Bobby în porţiunea camerei-ou pe care o lumina 
lanterna. 

Ușa blindată dispăruse. N-o vedeam nici dacă mă uitam direct 
la tunelul de ieșire, nici dacă trăgeam cu coada ochiului. 

Se părea că încăperea devenise atât de sensibilă la lumină 
încât de îndată, generate de o singură rază de lanterna, 
vârtejuri luminoase slabe începură să pulseze și să se rotească 
în podea, pereți și tavan. 

Am stins imediat lanterna și am pus-o la cingătoare. 

— Să mergem! l-am grăbit eu pe Bobby. 

— Să mergem. 

De îndată ce întunericul s-a așternut încă o dată, l-am auzit 
pe Bobby cățărându-se peste pragul înalt, pipăindu-și drumul 
prin tunelul scurt, de doar un metru și jumătate. 

— Nu-i nimeni, mă anunţă el. 

M-am aplecat și l-am urmat în ceea ce fusese cândva un sas. 

N-am aprins lanterna decât când am ieșit din sas și am ajuns 
în coridor, de unde niciun strop de lumină nu putea să ajungă la 


i Cătțelul lui Dorothy, din Vrăjitorul din Oz. (n.tr.). 


materialul sticlos care căptușea camera-ou. 

— Ti-am spus că o să dispară, zise Bobby. 

— De ce m-am îndoit de spusele tale? 

Niciunul din noi n-a mai scos vreo vorbă cât am străbătut cele 
trei etaje subterane ale clădirii și am urcat spre hangar. Am 
ajuns la jeepul care ne aștepta sub cerul de pe care norii 
șterseseră toate stelele. 


15. 


Ne-am îndreptat spre sud-vest, traversând Fort Wyvern și 
Orașul Mort, am trecut pe lângă depozitul în care-l înfruntasem 
pe răpitor și am stins farurile când ne-am apropiat de Santa 
Rosita, unde am coborât pe rampa de acces de-a lungul 
zăgazului. Apoi am luat-o pe albia uscată a râului, fără să oprim 
la niciun stop din drum, ignorând viteza limită afișată, având o 
pușcă încărcată și o armă ascunsă în tocul de la umăr, pentru 
care nu aveam permis, cu un răcitor pentru gheaţă la picioare, 
încâlcind flagrant prin voiajul nostru Legea închiderii bazelor 
militare și manifestând numeroase atitudini incorecte din punct 
de vedere politic. Eram doi Clyde, fără nicio Bonnie. 

Bobby lărgise gaura din gardul dinspre râu atât de mult, încât 
am putut trece prin ea fără probleme. A parcat chiar lângă baza 
militară. Am sărit amândoi din jeep și am coborât plasa de 
sârmă, pe care o rulase și o agățase de partea de sus a 
gardului. 

La o verificare atentă s-ar fi descoperit spărtura. Dar, de la o 
distanţă mai mare de cinci metri, nu se vedea nimic. 

Nu voiam să se știe că trecuserăm pe acolo. Fără nicio 
îndoială, urma să ne întoarcem curând pe același drum și aveam 
nevoie de un acces ușor. 

Urmele de anvelope care duceau spre gard ne trădau, dar nu 
aveam cum să le ștergem repede și eficient. Speram doar ca 
briza să se transforme în vânt și să le înlăture. 

În decurs de câteva ore văzuserăm mai multe decât puteam 
prelucra, analiza și folosi în problema noastră - lucruri pe care 
doream din suflet să nu le fi văzut niciodată. Am fi preferat să 
nu mai intrăm în bază, dar datoria ne cerea să vizităm din nou 


acest cuibar de coșmaruri, pentru a-i găsi pe Jimmy Wing și pe 
Orson. 

Plecam pentru că ajunseserăm, pentru moment, într-o 
fundătură, nu știam unde să continuăm căutarea și trebuia să 
stabilim o strategie. Și-apoi era nevoie de mai multe persoane 
ca să scotocească prin cotloanele din Wyvern. 

În plus, până-n zori mai era doar o oră și nu-mi luasem cu 
mine pelerina Omului-Elefant, cu glugă și voal. 

Suburbanul, pe care răpitorul îl parcase lângă gard, dispăruse. 
N-am fost surprins. Din fericire, memorasem numărul. 

Bobby conduse către mormanul de alge și lemne care se 
găsea la vreo douăzeci de metri de gard. Mi-am luat bicicleta pe 
care o ascunsesem acolo și am pus-o în jeep. 

În timp ce trecea cu farurile stinse prin tunelul de sub 
Autostrada 1, Bobby acceleră. Zgomotul motorului răsună ca un 
foc de baraj antiaerian, reflectat de zidurile din ciment. 

Mi-am amintit de silueta misterioasă pe care o văzusem la 
venire, pe panta de vest a pasajului, și tensiunea mi-a crescut - 
în loc să-mi scadă - pe măsură ce capătul îndepărtat devenea 
capătul apropiat. Când am ieșit în aer liber, m-am încordat, 
așteptându-mă la un atac. Dar nu ne aștepta nimeni. 

Nu scosesem o vorbă de când ieșiserăm din coridorul de 
lângă camera-ou. Abia acum, Bobby spuse: 

— Trenul Misterului. 

— Exact. 

— Nume de proiect de cercetare, nu? 

— Conform ecusonului lui Leland Delacroix. 

Am pescuit obiectul din buzunarul interior al jachetei, 
pipăindu-l prin întuneric și gândindu-mă la mortul înconjurat de 
fotografiile familiei sale, la verigheta din suportul pentru 
luminări votive... 

— Deci proiectul Trenul Misterului ne-a dăruit maimutele, 
retrovirusul și toți mutanţii. Fauna care anunţă sfârșitul lumii, a 
mămicii tale. 

— Poate. 

— Nu cred. 

— De ce? 

— A fost un geniu în genetica teoretică, nu? 

— Mămica mea, ucenicul lui Dumnezeu. 

— Proiectant de virus, creator de creaturi. 


— Mici creaturi folositoare în medicină, viruși benigni, am 
specificat eu. 

— Cu excepţia unuia. 

— Părinţii tăi n-au fost în stare de așa ceva, i-am amintit eu. 

— Hei, ar fi distrus lumea cu mult înaintea mămicii tale, dacă 
ar fi avut un pic de noroc, replică el, cu un ton de falsă mândrie. 

Părinţii lui dețineau singurul ziar din comitat, Moonlight Bay 
Gazette, iar religia lor era politica și Dumnezeul lor era puterea. 
Oameni cu un plan, cu o încredere nelimitată în corectitudinea 
crezului lor. Bobby nu le împărtășea viziunea lor stranie despre 
o utopie, așa că ei îl dezmoșteniseră, cu zece ani în urmă. După 
opinia lor, utopia cere o uniformitate absolută a gândurilor și a 
scopurilor, ca la albinele dintr-un stup. 

— Poanta este, fârtate, continuă el, că palatul ăla aiurit, cu 
ciudăţeniile alea... Nu făceau cercetări biologice acolo. 

— Hodgson purta un costum ermetic, nu pantaloni de tenis. 
Un veșmânt tipic, biosecurizat. Îl proteja ca să nu se infecteze 
cu ceva. 

— Evident, mda. Dar chiar tu ai zis că locul n-a fost construit 
ca să se joace cu microbi. 

— N-a fost construit pentru procedeele obișnuite de 
sterilizare, l-am aprobat eu. N-avea nici module de 
decontaminare, poate cu excepţia sasului. lar planul etajului nu 
seamănă cu cel al laboratoarelor biologice cu înaltă securitate. 

— Casa aia de nebuni, lampa aia din lava topită, nu era un 
laborator. 

— Camera-ou. 

— Spune-i cum vrei. N-a fost niciodată un laborator cu becuri 
Bunsen, mojaruri și cuști pline cu șoricei deștepţi, cu cicatrice pe 
scalp de la operaţiile pe creier. Ştii ce era, fârtate. Amândoi 
știm. 

— Mă gândeam la subiectul ăsta. 

— Era un mijloc de transport, zise Bobby. 

— Transport să fie. 

— Pompau energie în camera aia, probabil o grămadă, chiar și 
mai mult de atât, iar când a fost bine energizată, chestia aia l-a 
dus pe Hodgson undeva. Pe Hodgson și pe alţi câţiva. l-am auzit 
țipând, cerând ajutor. 

— Unde i-a dus? 

În loc să-mi răspundă, Bobby zise: 


— Carpe cerevisi. 

— Asta ce înseamnă? 

— la berea. 

Am luat o sticlă din răcitor și i-am dat-o, am ezitat, apoi am 
deschis o sticlă pentru mine. 

— Nu-i bine să bei când conduci, i-am reamintit eu. 

— E Apocalipsa. Nu mai există reguli. 

După ce am sorbit îndelung, am comentat: 

— Pun pariu că lui Dumnezeu îi place berea. Numai că El are 
șofer... 

Pereții înalţi de șapte metri ai zăgazului se ridicau în ambele 
părţi. Cerul jos și fără stele părea tare ca fierul, apăsând ca un 
capac de oală. 

— Un mijloc de transport către ce direcţie? 

— Amintește-ţi ceasul de mână, îmi răspunse Bobby. 

— Poate trebuie reparat. 

— Și al meu o luase razna, mi-a reamintit el. 

— Apropo, de când porţi tu ceas? 

— De când, pentru prima oară în viaţa mea, am simţit că 
timpul se scurge, răspunse el, referindu-se nu numai la faptul că 
e muritor, ci și la faptul că timpul se scurgea pentru noi toţi, 
pentru întreaga lume, așa cum o cunoșteam noi. Omule, urăsc 
ceasurile, urăsc tot ce înseamnă ele. Mecanisme rele. Dar apoi 
am început să mă întreb ce oră este, deși nu-mi păsase 
niciodată de asta, și, dacă nu găsesc un ceas, devin nervos. Așa 
că acum port ceas, sunt ca restul lumii, nu-i o chestie nasoală? 

— Absolut. Deci timpul o luase razna în camera-ou. 

— Camera e o mașină a timpului. 

— Nu putem să facem o asemenea presupunere. 

— Eu pot. 

— Călătoria în timp e imposibilă. 

— Asta-i o atitudine medievală, fârtate. Cuvântul „imposibil” 
s-a folosit cândva și-n legătură cu avioanele, călătoria pe Lună, 
bomba nucleară, televiziunea și surogatul de ou fără colesterol. 

— De dragul discuţiei, să presupunem că-i posibilă. 

— Este posibilă. 

— Dacă-i vorba doar de călătorie în timp, atunci ce-i cu 
costumul etanș? Călătorii în timp vor să nu fie remarcaţi. Deci ar 
fi trebuit să se îmbrace altfel, cu excepţia cazului în care s-ar fi 
întors în 1980, la conferinţa Star Trek. 


— Protecție împotriva unei boli necunoscute, răspunse Bobby. 
Sau împotriva unei atmosfere cu mai puţin oxigen sau plină de 
poluanţi toxici. 

— La o conferinţă Star Trek din 1980? 

— Ştii și tu că mergeau în viitor. 

— Nu știu. Și nu știi nici tu. 

— În viitor, insistă Bobby, care căpătase, din cauza berii, o 
încredere absolută în puterea lui de deducție. Și-au imaginat că 
au nevoie de protecţia costumelor de astronauți pentru că... 
viitorul putea fi complet diferit. Lucru evident, de altfel. 

Chiar fără sărutul lunii, o roșeaţă sidefată lumina albia râului. 
Totuși, noaptea de aprilie rămânea întunecată. 

Prin secolul al XVII-lea, Thomas Fuller spusese că întotdeauna 
bezna-i mai adâncă exact înainte de ivirea zorilor. Și, după trei 
sute de ani, avea încă dreptate, cu toate că murise de mult. 

— Cât de departe în viitor? m-am întrebat eu, simțind din nou 
duhoarea aerului fierbinte, împuţit, care pătrunsese în camera- 
ou. 

— Zece ani, un secol, un mileniu. Cui îi pasă? Nu contează cât 
de departe s-au dus, ceva i-a făcut praf. 

Mi-am amintit vocile fantomatice, ca transmise prin radio, din 
încăperea ovoidală. Panica, strigătele de ajutor, ţipetele... 

M-am cutremurat. Am mai tras o dușcă de bere și am zis: 

— Făptura... sau făpturile din costumul lui Hodgson... 

— Sunt o parte a viitorului nostru. 

— Nu există așa ceva pe planeta asta. 

— Încă nu. 

— Dar erau atât de ciudate... Ar fi trebuit să se schimbe tot 
sistemul ecologic. Drastic. 

— Dacă reușești să găsești un dinozaur, întreabă-l dacă-i 
posibil să se întâmple așa ceva. 

Îmi trecuse cheful de bere. Am scos sticla în afara jeepului, 
am întors-o cu fundul în sus și am vărsat-o. 

— Chiar dacă a existat o mașină a timpului, a fost demontată. 
Deci apariţia lui Hodgson din nimic, ivirea ușii blindate... tot ce 
ni s-a întâmplat... Cum de s-a întâmplat? 

— A fost un efect rezidual. 

— Efect rezidual... 

— În totalitate. 

— Dacă scoţi motorul din Ford, rupi dispozitivul de transmisie 


și arunci bateria, îți garantez eu că niciun efect rezidual n-o să 
facă mașina aia amărâtă să meargă vreodată până-n Vegas! 

Uitându-se la albia râului, vag luminoasă, de parcă ar fi fost 
cursul timpului pătrunzând în viitorul nostru infinit de straniu, 
Bobby îmi zise: 

— Au rupt o gaură în realitate. Poate că o asemenea gaură nu 
se repară de la sine. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Ceea ce înseamnă. 

— Eşti criptic. 

— Scriptic. 

Poate că voia să spună că explicația sa era criptică, dar măcar 
stabilea un concept de la care puteam porni, o idee familiară, 
care ne împiedica să înnebunim. 

Sau poate își bătea joc de tendința mea - căpătată de la 
poezia în care mă inițiase tatăl meu - de a presupune că toată 
lumea se exprimă în metafore și că lumea e mai complexă decât 
pare. 

Nu i-am oferit satisfacția de a-l întreba ce-a vrut să spună. 

— Și nu știau de efectul rezidual? 

— Cine? Vrăjitorii cu creiere mari care conduceau proiectul? 

— Inî. Indivizii care au construit mașina, care au demontat-o. 
Dacă există un efect rezidual, atunci indivizii ar fi dărâmat 
pereţii, ar fi umplut ruinele cu sute de tone de beton. N-ar fi 
plecat, pur și simplu, lăsând niște idioţi ca noi să-l găsească. 

— Poate că efectul nu se manifestase până la plecarea lor. 

— Sau poate noi am avut halucinații. 

— Amândoi? 

— S-a mai întâmplat. 

— Halucinaţii identice? 

N-am găsit un răspuns potrivit. După un timp, am zis: 

— Dacă Trenul Misterului era un proiect pentru călătoria în 
timp, atunci n-are nicio legătură cu munca mamei mele. 

— Și ce-i cu asta? 

— Dacă n-are legătură cu mama, atunci de ce mi-a lăsat 
cineva șapca în camera-ou? De ce mi-a lăsat fotografia ei în sas, 
în altă noapte? De ce a pus cineva ecusonul lui Leland Delacroix 
sub ștergătorul mașinii în noaptea asta și ne-a trimis acolo? 

— Eşti o adevărată mașină de pus întrebări. 

Işi termină berea Heineken. Am pus sticlele goale în răcitor. 


— Poate că nu știm nici jumătate din câte credem că știm, 
zise Bobby. 

— De exemplu? 

— Poate că lucrurile au mers rău în Wyvern numai în 
laboratoarele de inginerie genetică și poate că teoriile mamei 
tale ne-au dus la rahatul în care am intrat, așa cum am crezut 
până acum. Sau poate că nu-i așa. 

— Crezi că mama n-a distrus lumea? 

— Suntem siguri că a dat o mână de ajutor, fârtate. N-am 
spus că mămica ta a fost un nimeni! 

— Gracias. 

— Pe de altă parte, poate că a contribuit doar în parte la 
povestea asta, poate că doar în mică parte... 

După ce tatăl meu a murit, cu o lună în urmă - un cancer 
despre care acum bănuiesc că nu a avut o cauză naturală -, am 
găsit o relatare, scrisă de mâna sa, despre originea lui Orson, 
despre experimentele de mărire a inteligenței și despre 
retrovirusul care scăpase din laborator. 

— Ai citit ce-a scris tati. 

— Probabil că nu cunoștea toată povestea. 

— El și mami nu aveau secrete unul faţă de celălalt. 

— Mda, sigur, un singur suflet în două trupuri. 

— Exact! am replicat eu, supărat de sarcasmul lui. 

Se uită la mine, tresări, apoi își îndreptă atenţia spre albia 
râului, din fața sa. 

— Scuze, Chris. Ai dreptate. Părinţii tăi n-au fost ca ai mei. 
Erau... deosebiți. Când eram copii, mi-am dorit să nu fi fost doar 
prieteni. Să fi fost fraţi, ca să locuiesc cu părinții tăi. 

— Dar suntem fraţi, Bobby. 

A dat din cap. 

— Intr-un fel mai important decât sângele, am adăugat eu. 

— Lasă-mă cu dulcegăriile astea! 

— lartă-mă, dar am mâncat prea mult zahăr în ultima vreme. 

Existau adevăruri despre care nu am discutat niciodată cu 
Bobby, pentru că nu găseam cuvinte potrivite pentru a le 
descrie. Și pentru că vorbele le-ar fi diminuat puterea. Unul 
dintre aceste adevăruri este profunzimea și natura sacră a 
prieteniei noastre. 

— Voiam să spun că se poate ca mămica ta să nu fi cunoscut 
toată povestea. Să nu fi știut de proiectul Trenul Misterului, care 


s-ar putea să fi fost la fel sau chiar mai vinovat decât ea pentru 
cele întâmplate. 

— Agreabilă idee! Dar ce s-a întâmplat? 

— Nu-s Einstein, fârtate. Mi-am stors complet creierul. 

Porni motorul și conduse în josul râului, lăsând farurile stinse. 

— Cred că știu ce poate fi Cap-Mare, am zis eu. 

— Luminează-mă și pe mine! 

— Face parte din a doua ceată. 

Prima ceată fugise din laboratorul din Wyvern în noaptea 
aceea groaznică, de acum doi ani. Maimuţele reușiseră să scape 
de toate tentativele de a fi găsite și omorâte. Disperaţi să le 
găsească înainte ca numărul lor să crească dramatic, savanții 
eliberaseră o a doua ceată, care trebuia să o caute pe prima. 
Crezuseră că e nevoie de o maimuţă pentru a găsi o maimuţă. 

Fiecare individ din a doua ceată avea un transmițător 
implantat chirurgical, ca să poată fi urmărit, și, după găsirea 
membrilor primei cete, lichidat împreună cu aceștia. Deși 
animalele n-ar fi trebuit să știe care fusese scopul intervenției 
chirurgicale, după ce au ajuns afară și-au mușcat una alteia 
transmiţătoarele, eliberându-se. 

— Crezi că e o maimuţă? a întrebat Bobby, neîncrezător. 

— O maimuţă reproiectată complet. Poate că nu-i în întregime 
rhesus, poate are și ceva dintr-un babuin. 

— Poate dintr-un crocodil, mormăi Bobby. Credeam că a doua 
ceată fusese ceva mai bine fabricată decât prima. Mai puţin 
violent. 

— Și? 

— Cap-Mare nu seamănă a pisoi. Chestia asta a fost 
proiectată pentru câmpurile de luptă. 

— Nu ne-a atacat. 

— Doar pentru că-i suficient de deștept ca să știe ce-i poate 
face o pușcă. 

În faţă se vedea rampa pe care coborâsem cu bicicleta mai 
devreme, în aceeași noapte, cu Orson alergând alături de mine. 
Bobby coti spre ea. 

Amintindu-mi de animalul trist de pe acoperișul bungalow-ului 
și de felul în care își ascunsese fața în spatele braţelor 
încrucișate, am zis: 

— Nu cred că-i un ucigaș. 

— Da, dinţii ăia îi folosesc la deschiderea conservelor cu 


șuncă! 

— Orson are dinţi mai ascuţiţi și nu-i un ucigaș. 

— Oh, da, m-ai convins, hai să-l invităm pe Cap-Mare la o 
petrecere în pijama! O să umplem niște castroane mari cu 
floricele de porumb, o să comandăm o pizza, o să ne punem 
unul altuia părul pe moaţe și o să pălăvrăgim despre băieți. 

— Eşti tâmpit. 

— Acum un minut eram frați. 

— Asta a fost atunci. 

Bobby conduse maşina pe rampă, până la capătul 
parapetului, între pancartele care atrăgeau atenția asupra 
pericolului prezentat de râu în perioada furtunilor, apoi parcurse 
fâșia stearpă de pământ până ajunse în stradă, unde, în cele din 
urmă, aprinse farurile. Se îndreptă spre casa lui Lilly Wing. 

— Cred că eu și Pia vom fi împreună din nou, zise Bobby, 
referindu-se la Pia Klick, artista și dragostea vieţii lui, care 
credea cât reîncarnarea lui Kaha Huna, zeița surfingului. 

— Ea spune că Waimea e casa ei, i-am reamintit eu. 

— O să fac o vrajă. 

Mama Glie se grăbea să ne rotească spre zori, dar străzile din 
Moonlight Bay erau atât de pustii și de tăcute, că puteai să-ţi 
imaginezi ușor că acolo locuiau, la fel ca în Orașul Mort, numai 
fantome și cadavre. 

— Vrajă? Acum te ocupi și de voodoo? l-am întrebat pe Bobby. 

— O vrajă freudiană. 

— Pia este prea deșteaptă ca s-o dai gata cu așa ceva, i-am 
prezis eu. 

Cu toate că se comportase ciudat în ultimii trei ani, de când 
se dusese în Hawaii ca să se regăsească, Pia nu era proastă. 
Inainte ca Bobby s-o cunoască, Pia absolvise UCLA, summa cum 
laude. Pe vremea aceea, picturile ei exagerat de realiste se 
vindeau pe bani buni, iar textele pe care le publicase în revistele 
de artă erau pline de sensibilitate și minunat scrise. 

— O să-i povestesc despre noua mea planșă pentru tandem. 

— Aha. Asta presupunând că există o wahină, cu care 
surfezi... 

— Ai nevoie de o transfuzie, fârtate, Pia nu poate fi 
manipulată chiar așa! Vreau să-i spun că am o planșă pentru 
tandem și că-s gata, indiferent unde-i ea. 

Din moment ce meditaţiile o conduseseră pe Pia la revelația 


că este reîncarnarea lui Kaha Huna, fata ajunsese la concluzia 
că ar fi o blasfemie să aibă relaţii carnale cu vreun muritor, ceea 
ce însemna că intenţiona să-și petreacă restul vieţii în celibat. 
Acest lucru îl demoralizase pe Bobby. 

O rază de speranţă se ivise atunci când Pia avusese o altă 
revelație, anume că Bobby este reîncarnarea lui Kahuna, zeul 
hawaiian al surfului. Creaţie a surfiștilor moderni, legenda lui 
Kahuna se bazează pe viața unui vraci, care n-a fost mai divin 
decât pedichiuristul din localitatea noastră. Nu conta, Pia 
spunea că Bobby, fiind Kahuna, era singurul om de pe Pământ 
cu care putea face dragoste - numai că, pentru asta, amicul 
meu trebuia să-și recunoască adevărata natură nemuritoare și 
să-și accepte soarta. 

O nouă problemă apăruse atunci când, fie din mândria de a fi 
simplul muritor Bobby Halloway, fie din pură încăpățânare - 
chestie în care bătea orice record -, Bobby refuzase să accepte 
că-l întrupa pe singurul și adevăratul zeu al surfului. 

In comparaţie cu dificultățile acestei povești moderne de 
dragoste, problemele pe care le avuseseră Romeo și Julieta 
păreau ridicole. 

— Prin urmare ai de gând să accepți că ești Kahuna, am 
comentat eu, în timp ce mergeam pe străzile străjuite de pini, 
spre colinele mai înalte ale orașului. 

— Nu, o s-o fac pe misteriosul. N-o să spun că nu sunt 
Kahuna. O chestie mișto. O să fiu enigmatic când o să pună 
problema și o s-o las să creadă ce vrea. 

— Nu-i suficient de bine. 

— Mai există ceva. O să-i povestesc despre visul în care am 
văzut-o într-un ho/oku minunat, din mătase aurie și albastră, 
levitând pe deasupra unor valuri sticloase, de trei metri. lar în 
vis îmi spunea papa he'e nalu, chestie care în hawaiiană 
înseamnă planșă pentru surf. 

Ajunseserăm într-o zonă rezidenţială, la două cvartale spre 
sud de Ocean Avenue, strada principală a orașului, care era 
îndreptată în direcţia est-vest, când o mașină coti în intersecţia 
din faţa noastră, apropiindu-se de noi. Un Chevrolet Sedan 
ultimul tip, bej sau alb, cu număr de California. 

Am închis ochii, ca să mă protejez de lumina farurilor. Am vrut 
să mă ghemuiesc sau să mă las într-o parte pe scaun, ca să-mi 
apăr faţa, dar aș fi atras atenţia asupra mea, lucru pe care aș 


mai fi reușit să-l fac doar dacă mi-aș fi pus pe cap o pungă de 
hârtie. 

În timp ce Chevroletul trecea pe lângă noi, iar farurile lui nu 
mai reprezentau un pericol pentru mine, am deschis ochii și am 
văzut doi oameni în faţă și unul în spate. Tipi solizi, îmbrăcați în 
negru, lipsiți de expresivitate ca niște napi, manifestând interes 
faţă de noi. Ochii lor, luaţi din noaptea-morţilor-vii, erau reci, 
calmi și deranjant de curioși. 

Nu știu din ce motiv, m-am gândit la silueta din umbră, pe 
care o văzusem pe panta contrafortului, deasupra tunelului de 
sub Autostrada 1. 

După ce am trecut de mașină, Bobby zise: 

— Mușchii legii. 

— Profesioniști ai necazurilor, l-am aprobat eu. 

— Ar fi putut să-și scrie meseria pe frunte. 

Urmărindu-i în oglinda laterală cum se îndepărtează, am 
comentat: 

— Nu păreau să umble după noi. Mă întreb pe cine caută. 

— Poate pe Elvis. 

Chevroletul n-a întors, ca să ne urmărească, așa că am 
revenit la discuţia anterioară. 

— Deci o să-i spui Piei că în visul tău zbura peste valuri și 
spunea „papa heʻe nalu”. 

— Da. În vis, îmi spunea să fac rost de o planșă pentru 
tandem, ca să facem surf împreună. Am crezut că-i ceva 
profetic, așa că am făcut rost de planșă și sunt gata. 

— Ce aiureală! l-am criticat eu, prietenește. 

— E purul adevăr. Am avut visul ăsta. 

— Nu cred. 

— De fapt, l-am avut trei nopţi la rând, ceea ce m-a uluit un 
pic. O să-i povestesc toate astea și o s-o las să interpreteze visul 
cum vrea. 

— N-o să recunoști că ești Kahuna, ca să fii misterios, dar o să 
pretinzi că beneficiezi de o charismă divină! 

Păru șocat. Opri la un stop, după ce le ignorase pe toate cele 
anterioare, și îmi zise: 

— E adevărat. Doar nu crezi că mint? 

Când e vorba de charismă, nu-l bate nimeni pe Bobby. 
Chestia curge din el în asemenea cantitate încât, practic, se 
scaldă în ea! 


— Fârtate, am spus eu, ai atâta charismă încât, dacă ai vrea 
să întemeiezi un cult al sinuciderii, mii de oameni s-ar oferi să 
sară din vârful muntelui odată cu tine. 

— Da? exclamă el, încântat. Nu-ţi baţi joc de mine? 

— Nu-mi bat joc, l-am asigurat eu. 

— Mahalo. 

— Cu plăcere. Dar am o întrebare. 

În timp ce acceleră, zise: 

— Întreabă-mă. 

— De ce nu-i spui Piei că ai decis că ești Kahuna? 

— Nu pot s-o mint. O iubesc. 

— E o minciună inofensivă. 

— Tu o minţi pe Sasha? 

— Nu. 

— Ea te minte? 

— Ea nu minte pe nimeni. 

— Între un bărbat și o femeie care se iubesc, nicio minciună 
nu-i măruntă sau inofensivă. 

— Mă surprinzi. 

— Cu înțelepciunea mea? 

— Cu inima ta mălăiaţă, de ursuleţ din pluș. 

— Dacă mă strângi tare, o să cânt Feelings. 

— Te cred pe cuvânt. 

Ne aflam la câteva doar cvartale de casa lui Lilly Wing. 

— Mergi prin spate, pe alee, l-am îndrumat eu. 

N-aș fi fost surprins dacă am fi găsit o mașină de patrulare a 
poliţiei sau un Sedan fără semne distinctive, plin cu bărbaţi cu 
ochi de granit, care ne așteptau, dar aleea era pustie. Ford-ul 
Explorer al Sashei Goodall stătea în faţa ușii garajului lui Lilly. 
Bobby parcă în spatele lui. 

Dincolo de parapetul eucalipţilor gigantici, canionul sălbatic 
ce ducea spre est zăcea într-o beznă netulburată. Fără lampa 
lunii, acolo putea să fie orice: un abis fără fund, nu un simplu 
canion, o mare întunecată, capătul pământului sau o infinitate 
larg deschisă. 

Când am ieșit din jeep, mi l-am amintit pe Orson cum 
investigase tufișurile de la marginea canionului, căutându-l 
grăbit pe Jimmy. Lătratul său plin de aţâțare când găsise urma. 
Dedicarea sa rapidă și devotată vânătorii. 

Doar cu câteva ore mai devreme. Dar cu ere în urmă. 


Timpul părea dezarticulat chiar și aici, departe de pereţii 
camerei-ou. 

Când m-am gândit la Orson, am simţit o gheară rece în jurul 
inimii și, pentru un moment, n-am putut respira. 

Mi-am amintit cum așteptam, alături de tatăl meu, la lumina 
lumânărilor, în morga de la Mercy Hospital, cu doi ani în urmă, în 
ianuarie. Așteptam alături de cadavrul mamei mele dricul care 
urma s-o ducă la Kirk's Funeral Home, simțind că trupul meu se 
rupsese ireparabil prin pierderea ei, aproape îngrozit să mă mișc 
sau să vorbesc, să nu mă sfărâm ca o figurină din ceramică 
izbită cu ciocanul. Și de camera de spital a tatălui meu, cu doar 
o lună în urmă. De teribila noapte în care a murit, când i-am 
ținut mâna într-a mea, aplecându-mă peste pat ca să-i aud 
ultimele cuvinte, șoptite: „Să nu-ţi fie teamă de nimic, Chris, să 
nu-ți fie teamă de nimic”, apoi mâna i-a devenit ţeapănă. l-am 
sărutat fruntea, obrazul aspru. Pentru că existenţa mea e un 
miracol, de vreme ce sunt sănătos și întreg, în ciuda XP-ului, la 
vârsta de douăzeci și opt de ani, cred în miracole, în realitatea 
lor și în nevoia noastră de miracole, așa că îi strânsesem mâna 
tatălui meu, îi sărutasem obrajii acoperiţi de barbă, încă fierbinți 
din cauza febrei, așteptând un miracol, fără a cere vreunul. 
Dumnezeu să mă ajute, dar mă așteptasem ca tata să facă pe 
Lazăr cu mine, pentru că durerea de a-l pierde era prea mare, 
lumea incredibil de aspră și de rece fără el și nu speram că pot 
rezista de unul singur și, deși am fost binecuvântat cu multe 
miracole în viața mea, tânjeam după încă unul. M-am rugat la 
Dumnezeu, l-am cerșit, m-am târguit cu El, dar există o logică în 
ordinea naturală a lucrurilor, care-i mai importantă decât 
dorinţele noastre și, în cele din urmă, a trebuit să accept 
această logică, așa amară cum mi s-a părut atunci, și, fără voie, 
am dat drumul mâinii fără de viaţă a tatălui meu. 

lar acum stăteam fără suflare pe alee, cuprins de teama că 
voi fi silit să-i supraviețuiesc lui Orson, fratele meu, acel suflet 
deosebit și prețios, care era mai mult decât mine un outsider în 
lumea asta. Dacă trebuia să moară singur, fără mâna unui 
prieten care să-l sprijine, fără o voce tristă care să-i spună că 
fusese iubit, aș fi fost bântuit pentru veșnicie de gândul la 
suferinţa și disperarea lui solitare. 

— Fârtate, zise Bobby, punând o mână pe umărul meu și 
strângându-mă ușor, o să fie totul bine. 


Nu scosesem o vorbă, dar Bobby părea că știe ce temeri mă 
cuprinseseră, în timp ce priveam bezna dușmănoasă a 
canionului de dincolo de eucalipţi. 

Respirația îmi reveni de îndată și, odată cu ea, o speranţă 
periculoasă, una dintre acele izbucniri de speranţă care-ţi pot 
zdrobi inima dacă rămân neîmplinite, o speranţă care era, de 
fapt, o convingere nebunească și nerealistă, pe care nu aveam 
dreptul s-o nutresc acum, la sfârșitul lumii: îi vom găsi pe Jimmy 
Wing și pe Orson, neatinși, în viaţă, iar cei care au vrut să le 
facă rău vor putrezi în iad! 


16. 


În timp ce treceam prin poarta de lemn, apoi de-a lungul aleii 
înguste de cărămizi, ajungând în curtea din spate, unde aroma 
de iasomie era densă ca tămâia, mă întrebam cum să-i transmit 
lui Lilly Wing măcar o mică parte din noua mea credinţă că fiul 
ei va fi descoperit în viață și nevătămat. Aveam puţine 
argumente în favoarea unei concluzii atât de optimiste. De fapt, 
dacă i-aș fi povestit doar o parte din ceea ce văzuserăm eu și 
Bobby în Fort Wyvern, Lilly și-ar fi pierdut orice speranţă. 

În fața bungalow-ului gen Cape Cod fuseseră aprinse becuri 
puternice. Dar, în așteptarea întoarcerii mele, la fereastra din 
spate a bucătăriei pâlpâia slab o lumânare. 

Sasha ne aștepta la capătul de sus al scării. Probabil că fusese 
în bucătărie și auzise jeepul parcând lângă garaj. 

Imaginea mea despre Sasha - și pe care o port mereu cu 
mine - este idealizată, dar, de fiecare dată când o revăd, după o 
absenţă, pare mai frumoasă decât arată în amintirea mea. Deși 
vederea mi se adaptase la întuneric, lumina slabă nu-mi 
permitea să văd cenușiul deschis al ochilor ei, umbra de mahon 
al părului sau lucirea pielii ei, acoperită vag de pistrui. Oricum, e 
strălucitoare. 

Ne-am îmbrățișat, iar ea a șoptit: 

— Salut, Omule-de-Zăpadă! 

— Salut. 

— Jimmy? 

— Încă nu, am răspuns, tot în șoaptă. A dispărut și Orson. 


— În Wyvern? 

— Îhî. 

Sasha mă sărută pe obraz și încercă să mă liniștească: 

— Nu-i doar suflet bun și o coadă jucăușă. E deștept. Poate 
să-și poarte singur de grijă. 

— O să ne întoarcem după ei. 

— Foarte bine, și o să vin cu voi. 

Frumuseţea Sashei nu e - sau nu e în primul rând - fizică. Pe 
chip eu îi văd și înțelepciunea, compasiunea, curajul, strălucirea 
veșnică. Cealaltă frumusete, frumuseţea spirituală - care-i cea 
mai profundă calitate a ei - mă sprijină în vremuri de teamă și 
disperare, așa cum alte calităţi ajută un preot să îndure martiriul 
din partea unui tiran. Nu văd nicio blasfemie dacă pun semnul 
egalităţii între bunăvoința Sashei și mila lui Dumnezeu, pentru 
că una este reflectarea celeilalte. Dragostea fără egoism pe care 
o oferim celorlalţi și, la nevoie, chiar sacrificându-ne pentru ei - 
Sasha și-ar da-o pentru mine, iar eu mi-aș da-o pentru ea - este 
dovada că omul nu-i un animal egoist, că purtăm în noi scânteia 
divină și, dacă vrem s-o recunoaștem, viețile noastre vor avea 
demnitate, înţeles, speranță. La Sasha, această scânteie 
strălucește, e o lumină care mă vindecă în loc să mă rănească. 

Când îl văzu pe Bobby, care ţinea pușca în mână, îi șopti: 

— Mai bine las-o aici. Lilly e şocată. 

— Și eu, murmură Bobby. 

Puse pușca pe balustrada porticului. Revolverul Smith & 
Wesson se afla sub centură, ascuns de cămașa hawaiiană. 

Sasha purta blugi, un pulover și o jachetă largă, din doc. Când 
am îmbrăţișat-o, am simţit că avea un pistol, într-un toc prins de 
umăr. 

Eu aveam Glock-ul de 9 milimetri. 

Dacă retrovirusul care modifica genele, proiectat de mama 
mea, ar fi fost vulnerabil la gloanțe, i-am fi venit de hac, sfârșitul 
lumii ar fi fost înlăturat și noi ne-am fi dus să petrecem pe plajă. 

— Poliţia? am întrebat-o eu pe Sasha. 

— A fost. A plecat. 

— Manuel? 

Mă referisem la Manuel Ramirez, actualul șef al poliţiei, care 
îmi fusese prieten înainte să fie cooptat în gașca de la Wyvern. 

— Înî. Când a văzut că intru în casă, arăta de parcă tocmai 
elimina o piatră de la rinichi. 


Sasha ne conduse în bucătărie, unde domnea o asemenea 
tăcere încât, prin comparaţie, pașii noștri răsunau puternic și 
grosolan, ca un dans în saboţi într-o biserică. Îngrijorarea lui Lilly 
arunca un giulgiu peste casa ei modestă, tangibil ca un lințoliu 
de catifea peste un coșciug, de parcă Jimmy fusese deja găsit 
mort. 

Din respect pentru starea mea, singura lumină venea de la 
ceasul digital de pe cuptor, de la flacăra albastră de gaz de sub 
ibric și de la o pereche de lumânări groase, galbene. 
Lumânările, puse în farfurii albe pe masă, emanau o aromă de 
vanilie, ce părea nepotrivit de festivă pentru locul acela 
întunecos și pentru gravitația situaţiei. 

Masa se afla în apropierea ferestrei, lăsând loc liber pentru 
trei scaune. Îmbrăcată tot în blugii și cămașa de flanelă pe care 
le purtase mai devreme, Lilly stătea pe scaunul din faţa mea. 

Bobby rămase lângă ușă, privind în curte, iar Sasha se duse la 
plită, să verifice ibricul. 

Am tras un scaun și m-am așezat în faţa lui Lilly. Lumânările 
din farfurii stăteau între noi. Le-am tras într-o parte. 

Lilly stătea aplecată, cu mâinile pe tăblia mesei. 

— Bursucule, i-am zis eu. 

Încruntată, cu ochii îngustaţi și cu buzele strânse, femeia își 
privea mâinile încordate cu o asemenea atenție, încât părea că 
încearcă să citească soarta copilului ei în încheieturile ascuţite 
ale degetelor, în forma oaselor, a venelor și a pistruilor, de parcă 
mâinile ar fi fost cărţi de tarot sau bețe pentru / Ching. 

— N-o să renunţ, i-am promis eu. 

După felul în care intrasem, își dăduse seama că nu-i găsisem 
fiul, dar nu voia să recunoască. 

— Trebuie să ne regrupăm, să căutăm ajutoare, apoi ne vom 
întoarce și-l vom găsi. 

În cele din urmă, ridică ochii și mă privi. Noaptea aceea o 
îmbătrânise, fără pic de milă. Chiar la lumina pâlpâitoare a 
lumânărilor arăta scofâlcită, istovită, de parcă ar fi îndurat mulţi 
ani de chinuri, nu doar câteva ore. Printr-un truc al luminii, părul 
ei blond părea cărunt. Ochii ei albaștri, cândva atât de 
strălucitori și de plini de viaţă, erau acum întunecaţi de tristețe, 
teamă și furie. 

— Telefonul meu nu funcţionează, zise Lilly, cu o voce 
liniștită, lipsită de emoție, comportarea ei calmă fiind dezminţită 


însă de emoția puternică din ochi. 

— Telefonul tău? 

În prima clipă am crezut că-și pierduse minţile, din cauza 
grijii. 

— După ce polițiștii au plecat, am sunat-o pe mama. S-a 
recăsătorit după ce a murit tata. La trei ani după aceea. 
Locuiește în San Diego. N-am putut vorbi cu ea. O operatoare a 
intrat pe fir. A zis că nu se pot efectua apeluri interurbane. 
Temporar. Au căzut liniile. Minţea. 

Am fost șocat de modelul necaracteristic al discursului ei: 
propoziţii trunchiate, cadenţate. Părea că vorbește doar 
concentrându-se asupra unui grup mic de cuvinte, asupra unor 
bucăți succinte de informaţie, ca și cum s-ar fi temut că, de-ar fi 
spus o propoziţie mai lungă, vocea i s-ar fi întrerupt și ar fi 
dezvăluit ce simțea, reducând exprimarea la lacrimi 
incontrolabile și la incoerenţă. 

— De unde știi că operatoarea mințea? am întrebat-o eu, 
după ce a tăcut. 

— Nu era o operatoare adevărată. Poţi să-ţi dai seama. Nu 
folosea jargonul potrivit. Nu avea glasul potrivit. Tonul vocii. 
Atitudinea. Toate operatoarele par la fel. Sunt antrenate. Asta 
era falsă. 

Mișcarea ochilor ei urmărea ritmul vorbirii. Se uită la mine de 
mai multe ori, dar de fiecare dată își mută repede privirea în 
altă parte. O privire încărcată de vină și de eșec. Cred că nu se 
putea uita la mine pentru că îi înșelasem așteptările. După ce-și 
îndepărtase atenţia de la mâini, nu se putea concentra asupra 
vreunui lucru mai mult de o secundă, două, poate și pentru că 
orice obiect sau suprafaţă din bucătărie îi aducea aminte de 
Jimmy, amintiri care i-ar fi spulberat stăpânirea de sine, dacă ar 
fi îndrăznit să se lase cuprinsă de ele. 

— Așa că am încercat o convorbire locală. Cu mama lui Ben. 
Mama răposatului meu soț. Bunica lui Jimmy. Locuiește în partea 
cealaltă a orașului. N-am avut ton. Acum telefonul e mort. Nu 
mai am telefon. 

Din celălalt capăt al bucătăriei se auzi clinchet de porțelan, 
apoi zăngănit de linguriţe. Sasha căuta prin sertarul dulapului. 

— Nici polițiștii nu erau polițiști, zise Lilly. Arăâtau ca niște 
polițiști. Uniforme. Insigne. Pistoale. Oameni pe care i-am 
cunoscut toată viaţa. Manuel. Individul arăta ca Manuel. Dar nu 


se purta deloc ca Manuel. 

— Prin ce se deosebeau? 

— Au pus puţine întrebări. Au mâzgălit ceva într-un carneţel. 
Au luat un mulaj al urmei de pas. De sub fereastra lui Jimmy. Au 
căutat amprente. Dar nu peste tot unde ar fi putut fi. Nu căutau 
cu adevărat. N-au găsit nici măcar cioara. 

— Care cioară? 

— Nu le păsa, continuă ea, de parcă nu-mi auzise întrebarea 
și se străduia doar să înțeleagă indiferența indivizilor. Lou, 
socrul meu, fusese poliţist. Era deștept. Îi păsa. Ce legătură 
avea el cu ăștia? Fusese un poliţist bun. Un om amabil. îţi 
dădeai seama că-i pasă de ceilalți. Nu ca... ia. 

M-am întors spre Sasha, să mă lămurească în privinţa ciorii și 
a lui Louis Wing. Imi făcu un semn din cap, pe care l-am 
interpretat că înțelesese despre ce-i vorba și că o să-mi explice 
mai târziu dacă Lilly, în zăpăceala ei, n-o să mă lămurească. 

Jucând rolul avocatului diavolului, i-am spus lui Lilly: 

— Poliţiştii trebuie să fie detașaţi, impersonali, ca să-și facă 
treaba cum se cuvine. 

— Nu-i asta. Il căutau pe Jimmy. Investigau. Se străduiau. 
Cred că voiau să-l găsească. Dar... voiau să mă dirijeze. 

— Să te dirijeze? 

— Au zis să nu vorbesc. Nimănui. Douăzeci și patru de ore. 
Dacă vorbesc, încurc investigaţiile. Răpirile de copii sperie 
publicul. Produc panică. Telefoanele de la poliţie sună tot timpul. 
Poliţiştii își pierd timpul calmând lumea. Nu se pot ocupa de 
găsirea lui Jimmy. Rahat! Nu-s proastă. Sunt dată peste cap, 
sunt șocată... dar nu-s proastă! 

Aproape că-și pierdu stăpânirea de sine, trase adânc aer în 
piept, apoi încheie cu aceeași voce controlată, inexpresivă: 

— Voiau să tac. Să tac douăzeci și patru de ore. Și nu știu de 
ce: 

Ințelegeam motivul pentru care Manuel dorise ca ea să tacă. 
Avea nevoie de timp ca să-și dea seama dacă-i o crimă 
obișnuită sau avea legătură cu evenimentele din Wyvern, pentru 
că trebuia să le ascundă pe cele din a doua categorie. Chiar în 
clipa asta spera că răpitorul era un sociopat obișnuit, un pedofil 
sau adeptul unui cult satanic. Sau cineva care o ura pe Lilly. Dar 
făptașul putea fi unul dintre cei care se transformau, un om al 
cărui ADN fusese modificat de infecția agresivă a retrovirusului 


și a cărui stare mintală se deteriora, al cărui sentiment de 
omenie se dizolva în acidul unor nevoi complet străine, al unor 
impulsuri mai întunecate și mai bizare decât cele mai rele 
dorinţe bestiale. Sau poate că exista vreo altă legătură cu 
Wyvern, pentru că în zilele astea multe dintre lucrurile care 
merg prost în Moonlight Bay își au sursa în subteranele bântuite 
de dincolo de gardul din plasă și sârmă ghimpată. 

Dacă individul care-l răpise pe Jimmy se transforma, n-ar fi 
fost judecat niciodată. Dacă ar fi fost capturat, ar fi fost dus în 
laboratoarele pentru cercetări genetice ascunse în adâncurile 
bazei militare, dacă acestea ar funcţiona încă, după cum 
bănuiam noi. Sau ar fi fost transportat într-o instalaţie similară, 
la fel de secretă, din alt loc, pentru a fi studiat și testat, într-o 
încercare disperată de a găsi un remediu. În acest caz, Lilly ar fi 
fost obligată să accepte o poveste inventată de oficialități, 
referitoare la ce i se întâmplase fiului ei. Dacă nu putea fi 
convinsă, dacă nu putea fi ameninţată, atunci va fi omorâtă sau 
expediată urgent la Secția de psihiatrie din Spitalul Milosteniei, 
în numele siguranţei naţionale și al binelui public, deși, de fapt, 
ar fi fost sacrificată pentru a proteja eminenţele politice care ne 
vârâseră într-un asemenea rahat. 

Sasha veni la masă cu o ceașcă de ceai, pe care o puse în faţa 
lui Lilly. Pe farfurie se vedea o felie de lămâie. Așeză alături o 
ceașcă și un set pentru zahăr și frișcă, toate din același serviciu 
de porțelan. Și o linguriţă de argint pentru zahăr. 

In loc să ne readucă la realitate, aceste amănunte domestice 
dădeau un aspect de vis situaţiei. Dacă Alice, lepurașul Alb și 
Pălărierul Nebun ni s-ar fi alăturat la masă, n-aş fi fost surprins. 

După cât se părea, Lilly ceruse ceai, dar acum, când ceașca 
se afla în fața ei, nu-l băga în seamă. Emoţiile, până atunci 
ținute în frâu, creșteau atât de vizibil în intensitate, că nu putea 
să se mai stăpânească prea mult timp, cu toate că, pentru 
moment, continua să vorbească, la fel de inexpresiv: 

— Telefonu-i mort. Bine. Ce-ar fi să mă duc cu mașina până la 
soacra mea? Săi spun despre Jimmy. Voi fi oprită? Oprită pe 
drum? Sfătuită să tac? Pentru binele lui Jimmy? Și dacă n-o să 
mă opresc? Dacă n-o să tac? 

— Cât de mult ţi-a spus Sasha? am întrerupt-o eu. 

Lilly se uită la mine, apoi privi din nou în altă parte. 

— Că se întâmplă ceva la Wyvern. Ceva ciudat. Rău. Care, 


într-un fel, ne afectează. Pe toţi cei din Moonlight Bay. Ei 
încearcă să ascundă. Asta ar putea explica dispariţia lui Jimmy. 
Într-un fel. 

M-am întors spre Sasha, care se retrăsese în celălalt capăt al 
bucătăriei. 

— Atât i-ai spus? 

— N-ar fi în mare pericol dacă ar ști mai mult? întrebă Sasha. 

— Evident, răspunse Bobby, care stătea de pază la ușa din 
spate. 

Văzând cât de deprimată era Lilly, m-am gândit că n-ar fi fost 
înţelept să-i spunem în amănunţime ceea ce știam. Dacă ar fi 
înţeles ameninţarea apocaliptică care plana asupra noastră, 
asupra întregii omeniri, ar fi putut să-și piardă și ultima speranţă 
că avea să-și mai vadă fiul din nou în viaţă. Nu voiam să fiu cel 
care să-i răpească bruma de încredere care-i mai rămăsese. 

Pe de altă parte, detectasem o urmă de cenușiu în noaptea 
din spatele ferestrelor bucătăriei, un precursor al zorilor atât de 
subtil încât nu l-ar fi remarcat nimeni care nu avea simțul meu 
de a aprecia nuanțele beznei. Nu mai aveam timp. Trebuia să 
mă ascund curând de soare și preferam să fac asta în sanctuarul 
meu bine pregătit de acasă. 

— Merit să știu, zise Lilly. Să știu tot. 

— Da, am aprobat-o eu. 

— Tot. 

— Nu avem timp acum. Noi... 

— Sunt speriată, șopti ea. 

Am dat într-o parte ceașca de ceai și mi-am întins peste masă 
ambele mâini, spunând: 

— Nu ești singură. 

Se uită la mâinile mele, dar nu le luă, poate pentru că-i era 
frică să nu-și scape emoţiile de sub control, dacă le atingea. 

Ținându-mi mâinile pe masă, cu palmele în sus, am spus: 

— Acum n-o să-ţi folosească la nimic dacă o să afli mai multe. 
Mai târziu o să-ţi povestesc totul. Totul. Dar acum... Dacă acela 
care l-a luat pe Jimmy n-are nicio legătură cu... necazurile de la 
Wyvern, Manuel o să facă tot ce-i stă în putinţă să-ți aducă 
băiatul înapoi. Dar dacă are legătură, nu poţi avea încredere în 
nimeni din poliţie, nici măcar în Manuel. Totul va depinde numai 
de noi. Și trebuie să acceptăm acest lucru. 

— E așa de rău... 


— Da. 

— E o nebunie... 

— Da. 

— Atât de rău..., repetă ea, iar vocea ei inexpresivă se umplu 
treptat de frică. 

Efortul de a se stăpâni o făcu să-și încordeze faţa, ca pe un 
pumn strâns. 

Nu puteam s-o văd atât de copleșită de durere, dar n-am 
întors capul. Voiam ca, atunci când va fi în stare să se uite la 
mine, să vadă încrederea din ochii mei; poate va găsi un pic de 
sprijin. 

— Să stai aici, i-am zis, ca să știm unde dăm de tine... când îl 
vom găsi pe Jimmy. 

— Ce șanse ai? întrebă ea, cu aceeași voce inexpresivă - dar 
prin care trecuse un tremur. Tu împotriva... cui? A poliţiei? A 
armatei? A guvernului? Singur împotriva tuturor? 

— Nuss lipsit de șanse. Nimic nu-i lipsit de șansă - dacă nu 
vrei să fie. Dar, Lilly... trebuie să stai aici. Pentru că, dacă 
răpirea nu are legătură cu Wyvern, poliţia va avea nevoie de 
ajutorul tău. Sau poate vei primi vești bune. Chiar și de la 
poliție. 

— Dar nu trebuie să stai singură, adăugă Sasha. 

— Când o să plecăm, o s-o aduc aici pe Jenna. Jenna era 
soacra lui Lilly. E bine? 

Lilly dădu din cap. 

Nu-mi luase mâinile în ale ei, așa că le-am strâns, lăsându-le 
pe masă, ca ale ei. 

— Ai întrebat ce-ar putea să-ţi facă dacă vei decide să nu taci 
și să nu faci ce ţi-au cerut. Orice. Așa procedează ei, am zis eu 
ezitând, apoi am continuat: Nu știu unde se ducea mama mea în 
ziua în care a murit. Pleca din oraș. Poate ca să dezvăluie 
conspirația. Pentru că ea știa, Lilly. Ştia ce se întâmpla în 
Wyvern. N-a ajuns acolo unde se ducea. Nu vei ajunge nici tu. 

— Accidentul de mașină! exclamă ea, cu ochii holbați. 

— N-a fost niciun accident. 

Pentru prima oară de când mă așezasem în faţa ei la masă, 
Lilly se uită în ochii mei pe o durată mai mare de două-trei 
cuvinte. 

— Mama ta. Genetică. Munca ei. De aceea știi atât de multe 
despre astea! 


N-am profitat de ocazie ca să-i explic mai mult lui Lilly, de 
teamă să nu tragă concluzia că mama mea nu fusese doar o 
cercetătoare corectă, că se afla printre cei responsabili de relele 
întâmplate la Wyvern. lar dacă ceea ce i se întâmplase lui Jimmy 
avea legătură cu baza militară, Lilly putea să facă următorul pas 
logic și să tragă concluzia că fiul ei se găsea în pericol ca 
rezultat direct al muncii mamei mele. Deoarece acest lucru era, 
probabil, adevărat, putea să pătrundă în tărâmul absurdului și 
să creadă că făceam parte dintre conspiratori, că eram un 
dușman, și să nu mai aibă încredere în mine. Dar, indiferent de 
ceea ce făcuse mama, eram prietenul lui Lilly și singura ei 
speranţă de a-i găsi copilul. 

— Singura ta șansă, singura șansă a lui Jimmy este să ai 
încredere în noi. În mine, în Bobby, în Sasha. Ai încredere în noi, 
Lilly! 

— Nu pot să fac nimic. Nimic! zise ea cu amărăciune. 

Expresia de pe chipul ei încordat se schimbă, dar nu păru 
ușurată că putea să-și împartă povara cu prietenii. In schimb 
durerea care-i schimonosea fața se transformă în furie, de parcă 
recunoașterea neajutorării sale era mai mult decât putea 
suporta. 

Când soțul ei, Ben, murise cu trei ani în urmă, Lilly își părăsise 
slujba de suplinitoare, pentru că nu-l putea întreţine pe Jimmy 
din venitul acela, și riscase banii de asigurare, deschizând un 
magazin de suvenire în zona portului, unde veneau mulți turiști. 
Muncise din greu și afacerea devenise rentabilă. Ca să 
depășească singurătatea și tristeţea, își dedicase orele libere lui 
Jimmy și propriei pregătiri. Învăţase să zidească și făcuse aleile 
din jurul bungalow-ului; ridicase un gard frumos din scânduri, 
vopsise și finisase dulapurile din bucătărie, devenise grădinar de 
primă clasă, cu cea mai frumoasă grădină din zonă. Se obișnuise 
să-și poarte singură de grijă, să se descurce. Chiar și în condiţii 
potrivnice, rămăsese optimistă. O luptătoare, un om al faptei, 
incapabilă să se vadă pe post de victimă. 

Probabil că Lilly se simţea complet neajutorată pentru prima 
oară în viaţă, având de-a face cu forţe pe care nu le înţelegea 
pe deplin și împotriva cărora nu putea lupta cu succes. Nu putea 
crede că timpul va rezolva problemele; mai rău, nu putea 
acţiona în niciun fel. Și pentru că, prin firea ei, nu se putea 
victimiza, nu avea cum să găsească ușurare în 


autocompătimire. Putea doar să aștepte. Să aștepte ca Jimmy să 
fie găsit în viață. Să aștepte să fie găsit mort. Sau, și mai rău, să 
aștepte toată viaţa fără să afle ce i se întâmplase. Din cauza 
acestei neajutorări de nesuportat, era sfâșiată de furie, groază și 


grijă. 

In cele din urmă, își descleștă mâinile. 

Ochii i se umplură de lacrimi pe care se străduia să le 
ascundă. 


Pentru că am crezut că se va întinde spre mine, m-am aplecat 
spre ea. 

Dar își acoperi fața cu mâinile și spuse, plângând: 

— Chris, mi-e atât de rușine! 

Nu știu dacă se rușina de neajutorarea ei sau pentru că-și 
pierduse stăpânirea de sine și plângea. 

Am ocolit masa și am încercat s-o iau în braţe. 

A rezistat un moment, apoi s-a ridicat de pe scaun și m-a 
îmbrățișat. Și-a îngropat faţa în umărul meu și, cu glasul plin de 
suferință, zise: 

— Am fost... Doamne, am fost atât de crudă cu tine! 

Zăpăcit complet, am bâiguit: 

— Nu, nu, Lilly, Bursucule, tu n-ai fost niciodată... 

— N-am avut curajul. 

Tremura, cuprinsă parcă de febră, storcând cuvintele din ea. 
Dinţii îi clănțăneau. Se ţinea de mine cu disperarea unui copil 
speriat, rătăcit. 

Am strâns-o puternic, incapabil să vorbesc, pentru că durerea 
mă sfâșia și pe mine. Rămăsesem uluit de declaraţia ei, de 
rușinea ei. Dar, încet, am crezut că înțeleg ce vrea să spună. 

— Numai vorbe mari, spuse ea, cu vocea din ce în ce mai 
puţin clară, distorsionată de remușcări puternice. Doar vorbe. 
Dar n-am fost... n-am putut... când a contat... n-am putut..., 
bâigui ea, gâfâind și strângându-mă și mai tare. Ti-am spus că 
nu contează că este altfel, dar până la urmă a contat. 

— Oprește-te, am șoptit eu. Totul e în regulă. 

— Faptul că ești altfel decât noi, zise ea, iar acum știam ce 
voia să spună. Altfel. Până la urmă a contat. Și m-am îndepărtat 
de tine. Dar tu ești aici. Aici, când am nevoie de tine. 

Bobby ieși din bucătărie și se opri în porticul din spatele casei. 
Nu investiga vreun zgomot ciudat, ieșise ca să ne lase singuri. 
indiferența lui făţișă era o cochilie în interiorul căreia se 


ascundea un Bobby Halloway foarte sentimental, despre care 
credea că nu știe nimeni, nici măcar eu. 

Sasha se luă după Bobby. Când se uită la mine, am clătinat 
din cap, făcându-i semn să rămână. 

Vizibil tulburată, își găsi de lucru pregătind alt ceai, în locul 
celui care se răcise, neatins, în ceașca de pe masă. 

— Nu m-ai părăsit niciodată, niciodată, i-am spus lui Lilly, 
ținând-o în braţe, mângâindu-i părul cu o mână și dorindu-mi ca 
viața să nu ne fi adus niciodată într-un moment în care Lilly să fi 
simţit nevoia să vorbească despre lucrurile acelea. 

Timp de patru ani, de pe când aveam șaisprezece ani, 
sperasem să ne construim o viață împreună. Dar am crescut. 
Ne-am dat seama că riscul de a avea copii cu XP era foarte 
mare. Mă împăcasem cu problemele mele, dar nu găseam vreo 
justificare în a împovăra cu ele un copil. lar dacă acel copil avea 
să se nască fără XP, urma să rămână orfan de mic, pentru că nu 
aveam șanse să trăiesc prea mult după adolescență. Deși aș fi 
trăit mulțumit fără copii alături de Lilly, ea tânjea să aibă o 
familie, lucru natural și normal. Și ea trebuia să suporte ideea că 
va deveni o văduvă tânără - cu perspectiva groaznică de a mă 
îngriji cu toate deficiențele fizice și neurologice în continuă 
creștere, care urmau să mă chinuiască în ultimii ani ai vieţii: 
vorbire neclară, pierderea auzului, tremurat incontrolabil al 
capului și al mâinilor, poate chiar pierderea capacităţii 
intelectuale. 

— Știam amândoi că trebuia să se termine, i-am spus lui Lilly, 
lucru adevărat, pentru că recunoscusem ulterior la ce obligații 
teribile urma s-o supun, totul în numele dragostei. 

Ca să fiu sincer, aș fi putut fi destul de egoist ca s-o conving 
să ne căsătorim și s-o las să sufere alături de mine în timpul 
decăderii mele ulterioare în infirmitate și incapacitate, pentru că 
sprijinul și tovărășia pe care mi le-ar fi oferit ar fi făcut declinul 
meu mai puţin îngrozitor și mai suportabil. Aș fi putut să mă 
prefac că nu pricep că-i distrugeam viaţa, ca s-o îmbunătăţesc 
pe a mea. Nu-am stofă de sfânt și nu sunt nici altruist cu totul. 
Ea își exprimase primele îndoieli, vagi și pline de scuze. După ce 
am ascultat-o, am ajuns la concluzia, după câteva săptămâni, 
că, deși s-ar fi sacrificat pentru mine - și deși îmi doream să se 
sacrifice pentru mine -, dragostea pe care mi-ar fi purtat-o după 
moartea mea ar fi fost corodată de resentimente și de o 


amărăciune justificată. Pentru că nu pot să trăiesc mult, am o 
profundă și egoistă nevoie de a dori ca aceia care m-au 
cunoscut să mă păstreze viu în amintirea lor. Și sunt destul de 
vanitos ca să doresc ca acele amintiri să fie dragi, pline de 
afecţiune și veselie. in cele din urmă am înţeles că, atât pentru 
binele meu, cât și al lui Lilly, trebuia să uităm de visul nostru de 
a trăi împreună - sau să riscăm ca visul să se transforme în 
coșmar. 

Acum, ţinând-o pe Lilly în braţe, mi-am dat seama că, întrucât 
fusese prima care își exprimase dubiile în legătură cu relaţia 
noastră, își asumase întreaga responsabilitate pentru acel 
colaps. După ce am încetat să fim iubiţi și am decis să fim doar 
prieteni, dorul meu pentru ea și tristețea provocată de sfârșitul 
visului nostru fuseseră destul de evidente, pentru că nu-s nici 
suficient de bun, nici suficient de bărbat ca s-o scutesc de ele. 
Fără să vreau, ascuţisem ghimpele vinovăţiei din sufletul ei și 
acum, după opt ani, simţeam nevoia de a vindeca rana pe care 
i-o provocasem. 

Când am început să-i povestesc toate acestea, Lilly a încercat 
să protesteze. Se obișnuise să se blameze și, cu timpul, 
căpătase o consolare masochistă în vinovăția ei imaginară, la 
care nu voia să renunţe. Mai înainte crezusem că nu mă privea 
în ochi din cauză că nu reușisem să-l găsesc pe Jimmy. La fel ca 
ea, mă grăbeam să mă torturez, învinovăţindu-mă. În această 
parte a Edenului, fie că ne dăm seama sau nu, simţim prihana 
de pe sufletele noastre și, cu orice ocazie, încercăm s-o 
îndepărtăm, frecând-o cu peria de sârmă a vinovăţiei. 

O strângeam în brațe pe femeia aceea dragă, încercând s-o 
conving să-și accepte nevinovăția, căutând s-o fac să mă vadă 
așa cum sunt, un nebun egoist, dorind să înțeleagă cât de 
aproape fusesem, cu opt ani în urmă, s-o manipulez ca să-și 
sacrifice viitorul pentru mine. Cu grijă, am distrus imaginea 
idealizată pe care și-o făcuse despre mine. A fost unul dintre 
cele mai grele lucruri pe care a trebuit să le fac vreodată... 
pentru că, în timp ce-o ţineam în braţe și-i potoleam lacrimile, 
mi-am dat seama cât de mult ţineam la ea, cât de mult o 
preţuiam și cât de mult doream să gândească numai bine 
despre mine, deși nu vom mai fi nicicând iubiţi. 

— Am făcut ce era bine. Amândoi. Dacă n-am fi luat decizia 
pe care am luat-o acum opt ani, nu l-ai fi găsit pe Ben, și eu n-aș 


fi găsit-o pe Sasha. Acestea sunt momente preţioase din vieţile 
noastre: întâlnirea ta cu Ben, întâlnirea mea cu Sasha. Momente 
sacre. 

— Te iubesc, Chris. 

— Și eu te iubesc. 

— Nu cum te-am iubit cândva. 

— Știu. 

— Mai mult decât atunci. 

— Știu. 

— Mai curat decât atunci. 

— Nu-i nevoie să-mi spui. 

— Nu pentru că mă simt rebelă și nobilă pentru că te iubesc, 
cu toate necazurile tale. Nu pentru că ești altfel. Te iubesc 
pentru că ești ceea ce ești. 

— Bursucule? 

— Da? 

— Taci din gură! i-am zis eu, zâmbind. 

Scoase un sunet care părea mai mult hohot de râs decât de 
plâns, deși le conţinea pe amândouă. Mă sărută pe obraz și se 
așeză pe scaun, slăbită de ușurare, dar și de grija pentru soarta 
fiului ei dispărut. 

Sasha aduse ceai proaspăt, iar Lilly luă o ceașcă, strângând-o 
tare, și întrebă: 

— Ai citit Vântul prin sălcii? 

— Nu până l-am întâlnit pe Chris, răspunse Sasha și, chiar la 
lumina slabă și pâlpâitoare a lumânărilor, am zărit urme de 
lacrimi pe fața ei. 

— Imi spunea Bursuc pentru că luptam pentru el. Dar acum el 
este Bursucul meu, Bursucul tău. Și tu al lui, nu-i așa? 

— Se pricepe de minune să rotească ciomagul, am lăudat-o 
eu. 

— O să-l găsim pe Jimmy, promise Sasha, scutindu-mă pe 
mine de povara repetării acelei promisiuni imposibile. Și o să-l 
aducem acasă. 

— Ce-i cu cioara? o întrebă Lilly pe Sasha. 

Sasha scoase din buzunar o bucată de hârtie împăturită, pe 
care o desfăcu. 

— După ce-au plecat polițiștii, am scotocit prin dormitorul lui 
Jimmy. Ei nu căutaseră prea atent. Am crezut că am putea găsi 
ceva ce ei ignoraseră. Asta era sub pernă. 


Când am ridicat hârtia la lumina lumânării, am văzut schiţa în 
cerneală a unei păsări în zbor, văzute dintr-o parte, cu aripile pe 
spate. Sub pasăre, un mesaj scris clar, de mână: „Louis Wing va 
fi servitorul meu în iad”. 

— Ce are de-a face socrul tău cu asta? am întrebat-o pe Lilly. 

— Nu știu, răspunse ea, cu figura întunecată din nou de 
suferință. 

— Trebuie s-o ștergem, fârtate, zise Bobby, intrând în cameră. 

Acum, zorii deveniseră vizibili pentru noi toţi. Soarele nu se 
ivise încă deasupra culmilor din est, dar noaptea se subţiase, de 
la funinginea cea mai neagră la un praf cenușiu. Dincolo de 
ferestre, curtea din spatele casei nu mai părea un peisaj în 
nuanțe de negru, ci o schiţă în tuș. 

l-am arătat și lui Bobby desenul ciorii. 

— Poate că nu-i vorba de Wyvern, ci de cineva care are o 
răfuială cu Louis. 

Bobby examină hârtia, dar nu părea convins că răpirea 
copilului fusese făcută din răzbunare. 

— Totul se leagă de Wyvern, într-un fel sau altul. 

— Când a plecat Louis din poliţie? am întrebat-o eu pe Lilly. 

— S-a pensionat acum patru ani, cu un an înainte să moară 
Ben. 

— Și înainte ca lucrurile s-o ia razna în Wyvern, remarcă 
Sasha. Poate că n-are nicio legătură. 

— Are legătură, insistă Bobby, bătând cu degetul în desen. E 
prea bizar ca să nu aibă legătură. 

— Ar trebui să discutăm cu socrul tău, i-am spus lui Lilly. 

— Nu putem. E în Shorehaven. 

— Spitalul? 

— A avut trei atacuri în ultimele patru luni. Al treilea l-a lăsat 
în comă. Nu poate vorbi. Doctorii nu se așteaptă s-o mai ducă 
mult. 

Când m-am uitat din nou la schiţa în cerneală, am înţeles că 
vorbele lui Bobby, „prea bizar”, se referiseră nu numai la 
cuvintele scrise de mână, ci și la cioară. Schița avea o aură 
răuvoitoare. Penele aripilor erau zburilite; ciocul deschis, ca și 
cum ar fi slobozit un țipăt; ghearele întinse și încârligate; iar 
ochii, deși arătau ca un simplu cerc alb, păreau a radia răutate, 
furie. 

— Pot s-o păstrez eu? am întrebat-o pe Lilly, arătându-i schița. 


Ea a dat din cap, spunând: 

— Mi se pare murdară. Nu vreau s-o ating. 

Am lăsat-o pe Lilly cu o ceașcă de ceai și cu speranţă - dacă 
speranţa ei putea fi măsurată, n-ar fi egalat cantitatea de suc ce 
se putea stoarce din felia de lămâie de pe farfuria ei. 

În timp ce coboram treptele porticului, Sasha zise: 

— Bobby, adu-o aici pe Jenna Wing. Cât mai repede! 

l-am dat schiţa cu cioara și l-am sfătuit: 

— Arată-i asta. Întreab-o dacă-și aminteşte vreun caz la care a 
lucrat Louis... orice care ar putea să explice chestia asta. 

În timp ce traversam curtea, Sasha mă luă de mână. 

— Cine pune muzica la învârtit, când stai pe aici? o întrebă 
Bobby. 

— Doogie Sassman, răspunse ea. 

— Domnul Harley-Davidson,  omul-munte-mașină-de-făcut- 
amor? râse Bobby, în timp ce ne conducea de-a lungul peretelui 
de cărămidă al garajului. Ce fel de program ar alcătui el? Heavy 
metal să te doară capul? 

— Valsuri, răspunse Sasha. Foxtroturi, rumbe, tangouri, cha- 
cha... L-am avertizat să se mulțumească doar cu melodiile pe 
care i le-am dat. Altfel, ar fi difuzat numai muzică de dans. li 
place să danseze la baluri. 

Bobby deschise poarta, se opri, se întoarse și se uită 
neîncrezător la Sasha. Apoi mă întrebă: 

— Tu știai asta? 

— Nu. 

— Dansat la baluri? 

— A câștigat câteva premii, zise Sasha. 

— Doogie? E mare cât o Volkswagen Beetle! 

— Tipul vechi sau cel nou de Volkswagen Beetle? 

— Cel nou, îmi răspunse Bobby. 

— E mare, dar e foarte grațios, îl asigură Sasha. 

— Credeam că Doogie își face veacul prin baruri, nu în săli de 
bal! 

— Ca să se distreze, face pe gorila într-un bar, de două ori pe 
săptămână, povesti Sasha, dar nu cred că ar călca pe acolo în 
timpul liber. 

— Ca să se distreze? se miră Bobby. 

— Îi place să spargă capete, explică Sasha. 

— Cui nu-i place? am oftat eu. 


În timp ce-l urmam pe Bobby pe alee, acesta ne zise: 

— Tipul ăsta e un inginer de sunet bine pregătit, conduce un 
Harley de parcă s-ar fi născut călare pe el, se întâlnește cu 
femei minunate, pe lângă care orice Miss Univers pare ieșită 
dintr-o scoică de stridie, se bate cu motociclişti psihopaţi ca să 
se distreze, câștigă premii la concursuri de dans din sălile de 
baluri - nu credeţi că-i un fârtat de care vom avea nevoie cândo 
să ne întoarcem în Wyvern? 

— Mada... Tocmai mă întrebam cum o să ne descurcăm dacă 
acolo o să aibă loc o concurs de tango... 

— Exact, îmi răspunse el, apoi o întrebă pe Sasha: Crezi că-i 
dispus să vină? 

— Cred că Doogie e gata pentru orice, răspunse ea. 

Mă așteptam să găsim o mașină de poliţie sau un Sedan fără 
număr în spatele garajului și un poliţist lipsit de umor. Aleea era 
pustie. 

O fâșie de un cenușiu-deschis contura colinele dinspre est. 
Briza provoca un cor de șoapte la eucalipţii aflaţi de-a lungul 
marginii canionului, ca și cum m-ar fi avertizat să mă grăbesc 
acasă înainte să mă apuce dimineața. 

— Doogie mai are și o mulţime de tatuaje, am zis eu. 

— Mda, recunoscu Bobby, are mai multe tatuaje decât un 
marinar beat, cu patru mame și zece neveste. 

— Dacă ajungi într-o situaţie ostilă, care implică un tip uriaș, 
acoperit de tatuaje, vrei să fie de partea ta, i-am spus Sashei. 

— Asta-i o regulă fundamentală a supravieţuirii, mă aprobă 
Bobby. 

— O găsești în orice carte de biologie, am adăugat eu. 

— Și în Biblie, mă completă Bobby. 

— În Levitic. 

— Și în Exod, zise Bobby. Și în Deuteron. 

Alarmat de o mișcare, surprinsă cu coada ochiului, Bobby 
ridică pușca în poziţie de tragere. Am scos Glock-ul din tocul de 
la umăr, Sasha își scoase și ea revolverul și ne-am întors cu toții 
spre ameninţarea pe care o percepuserăm, alcătuind un tablou 
nebunesc al paranoiei și al individualismului neînduplecat, care 
ar fi fost perfect dacă am fi avut unul dintre steagurile acelea de 
dinaintea Războiului de Independenţă, pe care se vedea un 
șarpe încolăcit și cuvintele „Nu mă ameninţa”. 

La șapte metri de noi, de-a lungul părţii de est a aleii, fără să 


scoată vreun sunet care să lupte cu oftatul vântului, printre 
trunchiurile eucalipţilor se iviră coioţi. Veneau de dincolo de 
marginea  canionului, prin bălării și in sălbatic, printre 
mănuchiuri dese de barba-caprei. 

Acei lupi de prerie, mai mici decât lupii adevăraţi, cu boturi 
mai înguste și cu blană ușor bălţată, au, dintre toate caninele, 
cel mai mult din frumusețea și șarmul lupilor. Chiar în 
momentele lor bune, după ce au vânat și s-au hrănit pe 
săturate, când se joacă sau stau la soare pe pajiști, arată 
periculoși și gata de atac, și de aceea n-au inspirat niciodată 
fabricarea unor jucării din pluș, iar dacă unul dintre ei va fi ales 
ca animalul fotogenic ideal de către următorul rezident din 
Pennsylvania Avenue, numărul 1600, putem fi rezonabil de 
siguri că Anticristul a pus deja degetul pe butonul care 
declanșează atacul nuclear. 

Strecurându-se afară din canion, furișându-se printre copaci, 
în aleea luminată de primele străluciri ale acelei dimineţi 
înnorate, coioţii păreau postapocaliptici, ca niște vânători 
infernali într-o lume care a îndurat de mult ziua Judecăţii de 
Apoi. Cu capetele întinse înainte, cu ochii galbeni lucind în 
obscuritate, cu urechile ciulite, cu fălcile încleștate într-un rânjet 
lipsit de umor, soseau, se strângeau și se întorceau cu faţa spre 
noi într-o tăcere de vis, ca și cum ar fi evadat dintr-o viziune 
mistică, produsă de peyote, a indienilor navajo. 

De obicei, coioţii călătoresc în șir indian, dar aceștia veneau 
grămadă și, ajunși în alee, stăteau mai aproape unul de altul 
decât în orice haită canină, înghesuindu-se ca un grup de 
șoareci. Răsuflarea lor, mai fierbinte decât a noastră, scotea 
aburi în aerul răcoros. Nu m-am apucat să-i număr, dar erau mai 
mult de treizeci, toţi adulţi, fără pui. 

Am fi putut să ne urcăm în Explorer-ul Sashei și să închidem 
ușile, dar am simţit toţi trei că orice mișcare bruscă a noastră 
sau orice dovadă de teamă ar fi reprezentat o invitaţie la atac. 
Am îndrăznit doar să facem un pas sau doi înapoi, până când 
spatele ne-a fost apărat, oarecum, de cele două vehicule 
parcate. 

Cazurile în care coioţii au atacat oameni adulţi sunt rare, dar 
nu imposibile. In perechi sau în haită vor ataca și vor vâna un 
bărbat sau o femeie numai când sunt disperaţi de foame, atunci 
când vreo secetă a redus populaţia de șoareci, iepuri sau alte 


sălbăticiuni mărunte. Copiii mici, lăsaţi nesupravegheaţi în 
parcuri naturale sau în curţi de lângă câmpuri, sunt atacați mai 
des și mușcaţi, chiar uciși, dar aceste incidente sunt rare, dacă 
ținem seama de teritoriul întins pe care oamenii și coioții 
locuiesc împreună, în vestul Statelor Unite. 

Eram îngrijorat nu de ceea ce fac de obicei coioţii, ci de 
senzaţia că nu aveam de-a face cu animale obișnuite. Nu mă 
puteam aștepta să acţioneze ca animalele din specia lor. 
Pericolul consta în diferenţa faţă de acestea. 

Cu toate că aveau capetele întoarse spre noi, nu credeam că 
atenţia lor era îndreptată asupra noastră. Păreau a privi prin noi, 
către ceva aflat la distanţă, deși strada, lungă de opt sau zece 
cvartale, era liniștită și pustie. 

Brusc, haita se puse în mișcare. 

Deși trăiesc în familii, coioţii sunt individualiști feroce, conduși 
de nevoi, inspirații și dispoziţii personale. Independenţa lor iese 
la iveală chiar și când vânează împreună. Dar haita aceea se 
mișcase cu o coordonare neobișnuită, cu sincronizarea 
instinctivă a unei școli de navigaţie pentru piranha, ca și cum ar 
fi avut o singură minte, un singur scop. 

Cu urechile lăsate pe spate și lipite de cap, cu fălcile căscate, 
gata să muște, cu capetele coborâte, cu umerii încordaţi, cu 
cozile întinse și ţinute jos, coioţii alergau în direcția noastră, dar 
nu direct spre noi. Mergeau pe jumătatea de est a străzii, 
majoritatea pe caldarâm, iar unii pe marginea plină de praf, 
privind dincolo de noi, drept în faţă, de parcă s-ar fi concentrat 
intens asupra unei prăzi invizibile ochiului omenesc. 

Nici eu, nici Bobby n-am încercat să deschidem focul asupra 
haitei, pentru că ne-am amintit de comportarea stolului de 
șoimi-de-noapte în Wyvern. 

La început, păsările păruseră a se fi strâns cu intenţii 
răuvoitoare, apoi pentru a celebra ceva, ca în final să se fi 
dovedit că singurul impuls violent care le mânase fusese cel de 
autodistrugere. La coioţii aceștia nu simţeam acea aură sumbră 
de tristețe și disperare, pe care o radiau șoimii-de-noapte. Nu 
simţeam că-și căutau propria soluţie finală pentru febra care-i 
cuprinsese. Dar păreau a reprezenta un pericol pentru altcineva, 
nu pentru noi. 

Sasha apucase revolverul cu ambele mâini, atunci când haita 
se repezise în direcţia noastră. Dar, pe măsură ce coioții 


treceau, fără să întoarcă ochii galbeni în direcția noastră, fără să 
ne latre și fără să ne mărâie, cobori încet arma, până când 
țeava acesteia fu îndreptată către pavajul de lângă picioarele 
noastre. 

Animalele acelea de pradă, care scoteau aburi pe gură, 
păreau ectoplasmice acum, în cumpăna zorilor. Dacă nu s-ar fi 
auzit tropotul labelor pe asfalt și nu s-ar fi simţit un miros de 
mosc, ar fi putut fi fantome de coioţi, angajate într-o ultimă 
vânătoare, în ultimele minute ale acelei nopţi prietenoase cu 
spiritele, înainte să se întoarcă în câmpurile și văile în care le 
așteptau oasele lor ce îngrășau pământul... 

Când ultimele rânduri ale haitei trecură de noi, ne-am întors 
să ne uităm după procesiunea aceea rapidă. A dispărut în 
depărtare, urmărită de lumina cenușie dinspre răsărit, de parcă 
ar fi hăituit noaptea către orizontul de la apus. 

Citându-l pe Paul McCartney - la urma urmei, era și autoare 
de cântece, nu numai DJ - Sasha zise: 

— Baby, sunt uluită! 

— Am multe să-ţi povestesc. Am văzut mult mai multe chestii 
ciudate în noaptea asta. 

— Un catalog al bizareriilor lumii, o asigură Bobby. 

Coioţii părură să se fi evaporat în întuneric, dar bănuiam că 
părăsiseră aleea, trecuseră creasta canionului și se întorseseră 
în tărâmul din adâncul acestuia, de unde urcaseră. 

— Și nu i-am văzut pentru ultima dată, prezise Sasha, iar 
vocea ei păru umbrită de o premoniţie îngrijorătoare. 

— Probabil, i-am răspuns eu. 

— Cu siguranţă, insistă ea, cu o convingere calmă. lar rândul 
viitor când vor veni, nu vor fi prea bine dispuși. 

Frângând pușca și trăgând cartușul afară, Bobby spuse: 

— Apare soarele. 

Nu trebuia să-i accepţi spusele ad litteram, ziua fiind înnorată. 
Dimineaţa neîndurătoare se strecura lent de sub gluga nopţii și- 
și întorcea spre noi faţa moartă, cenușie. 

Un strat gros de nori nu-mi oferă o protecţie substanţială 
împotriva forței distructive a soarelui. Razele ultraviolete 
penetrează chiar și norii negri de furtună, iar arsurile, care nu se 
compară cu cele dintr-o zi însorită, produc totuși vătămări 
ireparabile pielii și ochilor mei, vătămări care se acumulează. 


8 în original, Here Comes the Sun, titlul unei melodii a formaţiei Beatles. (n.tr.). 


Loţiunile cu factor mare de protecţie mă protejează contra 
formelor mai ușoare ale cancerului de piele, dar nu pot preveni 
melanomul. Ca urmare, trebuie să mă adăpostesc chiar și într-o 
zi cu cer negru-cenușiu, precum cărbunii și cenușa din pipa lui 
Satan, după ce a fumat o mână de suflete. 

l-am spus lui Bobby: 

— Nu o să fim buni de nimic dacă nu dormim puţin. Aruncă-te 
pe saltea, apoi vino la mine acasă, să discuţi cu mine și cu 
Sasha. Între amiază și ora unu. Să facem un plan și să alcătuim 
o echipă de căutare. 

— Tu nu poţi să te duci în Wyvern până la apusul soarelui, 
zise el, dar unii dintre noi ar putea să se pună în mișcare mai 
devreme. 

— Sunt de acord. Dar n-are rost să scotocim fiecare petic de 
pământ din bază. Ar dura prea mult. Nu dispunem de suficient 
timp și s-ar putea să ajungem prea târziu. Nu ne întoarcem 
acolo până nu găsim căutătorul de urme de care avem nevoie. 

— Căutător de urme? întrebă Sasha, punându-și revolverul în 
tocul de sub jacheta ei din doc. 

— Mungojerrie, i-am explicat eu, punându-mi în toc Glock-ul. 

— Pisica? exclamă Bobby. 

— E mai mult decât o pisică, i-am reamintit lui Bobby. 

— Mda, dar... 

— E singura noastră speranţă. 

— Pisicile pot căuta o urmă? 

— Sunt convins că asta poate. 

Bobby clătină din cap și mormăi: 

— N-o să mă simt acasă în această lume nouă, cu animale 
deștepte, fârtate! Ar fi ca și cum aș trăi într-un desen animat cu 
răţoiul Donald, dar în care, între hohote de râs, indivizii se 
trezesc cu burta spintecată. 

— Lumea după Edgar Allan Disney. Oricum, Mungojerrie se 
învârte prin port. Fă-i o vizită lui Roosevelt Frost. Ştie el cum să-l 
găsească pe căutătorul nostru de urme. 

Din umbrele canionului de la est de noi se ridică urletul 
lugubru al coioţilor, un sunet ce nu semăna cu nimic de pe 
pământ, ci părea vocea tulburată și flămândă a unei banshee, 
dacă ar exista banshee. 

Sasha își vâri mâna dreaptă sub jachetă, de parcă ar fi vrut să 


? Zână care prevestește moartea, prin tânguiri lugubre. (n.tr.). 


scoată iar revolverul. 

Un cor asemănător coioţilor se aude deseori noaptea, 
însemnând, de obicei, că vânătoarea și-a atins țelul sângeros, că 
haita a doborât o pradă mare, o căprioară bunăoară, sau că luna 
plină își exercită atracţia ei aparte, dar rareori se aude un cor 
atât de înfiorător la răsăritul soarelui. Mai mult decât tot ce 
trăisem în ultimul timp, serenada aceea sinistră - care creștea în 
volum și pasiune - m-a umplut de presimţiri sumbre. 

— Șocant! exclamă Bobby. 

— Cu vârf alb, i-am răspuns eu, folosind expresia din jargonul 
surfiștilor ce desemnează rechinul mare, alb, cel mai periculos 
dintre toţi rechinii. 

Am urcat pe scaunul pasagerului din Explorer și, în timp ce 
Sasha pornea motorul, Bobby a trecut pe lângă noi în jeep, 
îndreptându-se spre locuinţa Jennei Wing, din cealaltă parte a 
orașului. 

Nu mă așteptam să-l văd decât peste vreo șapte ore, dar 
atunci, în zorii zilei de 12 aprilie, nu ne dădeam seama că intram 
într-o zi cu știri epopeic de rele. Surprizele nasoale veneau peste 
noi ca un șir lung de valuri triple, provocate de un taifun în 
Pacificul îndepărtat. 


17. 


Sasha parcă Explorer-ul pe alee, pentru că în garaj se găseau 
mașina tatălui meu și cutiile cu hainele și lucrurile sale. O să 
vină o zi - când moartea lui va aparţine de mult trecutului - 
când nu voi simţi că, înstrăinându-i obiectele, va însemna mai 
puţin în amintirea mea. Dar ziua aceea nu sosise încă. 

Știu că în privinţa asta nu mă comport logic. Amintirile despre 
tata, care-mi dau putere zi de zi, nu-s legate de hainele pe care 
le-a purtat într-o anumită ocazie, de puloverul lui favorit sau de 
ochelarii cu ramă de argint. Nu lucrurile lui îl menţin viu în 
amintirea mea. Rămâne alături de mine din cauza bunătăţii, 
inteligenței, curajului, dragostei și bucuriei pe care o găsea în 
viață. Dar în cele trei săptămâni de când i-am împachetat 
lucrurile, am desfăcut de două ori una dintre cutii, doar ca să 
mă uit la ochelarii lui pentru citit, la pulover... In asemenea 


momente nu pot să nu recunosc că nu-s atât de tare cum aș 
vrea. Cascada amărăciunii este mai mare decât Niagara și cred 
că n-am ajuns încă la fundul râului acceptării. 

Când am ieșit din Explorer, nu m-am repezit în casă, deși 
dimineaţa amenințătoare ne ajunsese aproape de tot. Ziua 
făcea prea puţin pentru a reface culoarea pe care noaptea o 
furase lumii. Lumina fumurie părea că păstrează reziduuri 
cenușii pe orice, amortizând tonurile, domolind strălucirea 
suprafețelor. Vătămările cumulative ale ultravioletelor, pe care 
le-aș căpăta dacă aș sta sub soarele lipsit de strălucire, 
reprezentau un risc ce merita asumat ca să petrec un minut 
admirând cei doi stejari din curtea din faţa casei. 

Acei stejari de California, cu coroană minunată și cu 
numeroase crengi puternice, negre, se ridicau deasupra casei, 
umbrind-o în fiecare anotimp, pentru că, spre deosebire de 
stejarii din est, aceștia nu-și pierd frunzele iarna. Intotdeauna 
iubisem copacii ăștia, mă căţărasem de multe ori în ei, să fiu 
mai aproape de stele, dar acum însemnau și mai mult pentru 
mine, deoarece îmi aminteau de părinţii mei, care avuseseră 
puterea să-și sacrifice vieţile pentru a mă crește, în ciuda bolii 
mele, și care îmi creaseră condiţiile ca să supraviețuiesc. 

Greutatea acelor zori care se iveau storsese tot vântul din zi. 
Stejarii arătau monolitici ca o sculptură, fiecare frunză părând o 
petală din bronz turnat. 

După un minut, calmat de liniștea profundă a copacilor, am 
traversat peluza către casă. 

Construcţia din perioada Craftsman combina piatra și cedrul 
argintat de vreme, sub un acoperiș de ardezie, cu streșini lungi 
și un portic larg în faţă, numai linii moderne, dar naturale și 
apropiate de pământ. E singura casă pe care am avut-o 
vreodată și, ținând seama de durata medie de viaţă a celor 
bolnavi de XP, precum și de talentul meu de a nimeri în tot felul 
de belele, nu mă îndoiesc că voi trăi aici până voi muri. 

Între timp, Sasha descuiase ușa din faţă. Am urmat-o în hol. 

Pe durata zilei, toate ferestrele sunt acoperite cu jaluzele. 
Becurile au reostate, iar când le aprindem, dau o lumină difuză. 
Cea mai mare parte a timpului locuiesc aici, la lumina 
lumânărilor, filtrată prin sticlă chihlimbarie sau trandafirie, într-o 
ambianţă de umbră blândă, care ar căpăta aprobarea oricărui 
medium care susţine că-i capabil să atragă spiritele celor morți. 


Sasha se instalase aici de o lună, după moartea tatii, 
mutându-se dintr-o casă care-i fusese atribuită în calitate de 
director general al KBAY. În timpul orelor zilei, se mută din 
cameră în cameră, ghidată de razele slabe de soare ce apasă pe 
jaluzelele lăsate la ferestre. 

Ea crede că lumea mea cea acoperită de voaluri calmează 
sufletul, că viaţa în lumina slabă din Țara-lui-Snow este 
liniștitoare, chiar romantică. Sunt de acord cu ea în anumite 
limite, pentru că uneori mă copleșește o claustrofobie sălbatică, 
iar umbrele prezente mi se par o previziune înfiorătoare a 
mormântului. 

Fără să ne atingem de întrerupătoare, am urcat treptele până 
la baie și am făcut duș împreună, la lumina jucăușă a unei lămpi 
cu petrol, cu abajur din sticlă colorată. Acest eveniment în doi n- 
a fost la fel de amuzant ca de obicei, nici măcar cât practicatul 
surfului în tandem, pentru că eram obosiţi fizic, epuizați 
emoțional și îngrijoraţi din cauza lui Orson și a lui Jimmy. Ne-am 
spălat doar, în timp ce-i prezentam Sashei o versiune extrem de 
scurtă a urmăririi răpitorului, a lui Cap-Mare, a descoperirii lui 
Delacroix și a întâmplărilor din camera-ou. 

l-am telefonat lui Roosevelt Frost, care locuiește la bordul lui 
Nostromo, un crucișător de coastă tip Bluewater, lung de 
șaptesprezece metri, ancorat în portul din Moonlight Bay. Mi-a 
răspuns robotul și am lăsat un mesaj, cerându-i să vină să mă 
vadă cât mai curând după ora douăsprezece, dacă putea, și să-l 
aducă și pe Mungojerrie. 

L-am sunat și pe Manuel Ramirez. Telefonista poliţiei mi-a 
spus că nu se afla la birou. La cererea mea, m-a comutat pe 
serviciul lui de mesagerie vocală. 

După ce am recitat numărul Suburban-ului, pe care-l 
memorasem, am adăugat: 

— E mașina pe care o conducea tipul care l-a răpit pe Jimmy 
Wing. Dacă-ţi pasă, sună-mă de îndată după-amiază. 

Tocmai luam cuverturile de pe patul din camera mea, când s- 
a auzit soneria de la intrare. Sasha și-a pus un halat și s-a dus să 
vadă cine ne căuta. 

Am tras și eu un halat pe mine și m-am dus, desculț, până la 
capătul scărilor, să ascult. 

Luasem și Glock-ul de nouă milimetri. Moonlight Bay nu-i plin 
de monștri, ca Jurassic Park, dar n-aș fi fost deloc surprins dacă 


pe butonul soneriei ar fi apăsat un velociraptor. 

Era doar Bobby, care apăruse cu șase ore mai devreme. Când 
i-am auzit glasul, am coborât. 

Lumina din hol părea slabă, dar reproducerea tabloului lui 
Maxfield Parrish, /virea zilei, aflată deasupra mesei stil Stickley, 
strălucea de parcă ar fi fost o fereastră către o lume magică și 
mai bună. 

Bobby părea supărat. 

— Nu vă rețin mult. Dar trebuie să aflaţi. După ce am dus-o pe 
Jenna Wing la Lilly, m-am repezit până acasă la Charlie Dai. 

Charlie Dai - al cărui nume, în ordinea vietnameză corectă, 
fusese Dai Tran Gi, până-l americanizase - este redactor și 
principalul reporter de la Moonlight Bay Gazette, ziarul care 
aparţine părinţilor lui Bobby. Familia Halloway s-a îndepărtat de 
Bobby, dar Charlie i-a rămas prieten. 

— Charlie nu poate să scrie nimic despre băiatul lui Lilly, cel 
puţin nu până când obţine permisiunea, dar m-am gândit că ar 
trebui să știe. De fapt, m-am gândit că știe deja. 

Charlie face parte dintre puţinii din oraș - câteva sute din 
douăzeci de mii de oameni - care au aflat că la Wyvern a avut 
loc o catastrofă biologică. Soţia lui, doctorița Nora Dai, fostă Dai 
Minh Thu-Ha, este colonel la pensie. Pe când făcuse parte din 
corpul medical al armatei, condusese timp de șase ani toate 
serviciile medicale din Fort Wyvern, o poziţie de mare 
responsabilitate într-o bază cu o populaţie de peste cincizeci de 
mii de oameni. Echipa ei tratase răniții și muribunzii din noaptea 
în care niște cercetători din laboratoarele genetice făcuseră o 
criză din cauza procesului secret de transformare și-și atacaseră 
cu sălbăticie colegii. Nora Dai știa prea multe și, la câteva ore 
după evenimentele acelea bizare, fusese acuzată, împreună cu 
Charlie, că documentele ei de imigrare - completate cu douăzeci 
și șase de ani în urmă - erau false. O minciună, dar, dacă nu 
ajutau la ascunderea adevărului despre dezastrul din Wyvern, 
puteau fi deportaţi în Vietnam fără avertisment și fără proceduri 
legale. lar din Vietnam nu s-ar fi întors niciodată. Și au fost 
amenințați că le vor fi uciși copiii și nepoţii, pentru că aceia care 
orchestraseră totul nu credeau în jumătăţi de măsură. 

Nici eu, nici Bobby nu știam de ce părinţii acestuia 
permiseseră ca Gazette să fie coruptă și să publice o versiune 
bine periată a știrilor locale. Poate credeau în necesitatea 


păstrării secretului. Poate nu înțelegeau adevărata grozăvie a 
celor întâmplate. Sau poate erau speriați. 

— l-au pus botniţă lui Charlie, zise Bobby, dar omul mai are 
cerneala în vene și continuă să afle tot felul de lucruri, să 
strângă știri, indiferent dacă i se permite sau nu să le publice. 

— E un împătimit al hârtiei, cum ești și tu al planșei de surf. 

— E nebun după știri, mă aprobă Bobby. 

Stătea lângă una dintre ferestrele care încadrau ușa din faţă, 
ferestre dreptunghiulare, făcute din bucăţi de sticlă roșie, 
chihlimbarie, verde și transparentă. Nu aveau jaluzele, pentru că 
streașina porticului și stejarii gigantici împiedicau soarele să 
bată direct în ele. Bobby se uita printr-o bucată transparentă a 
mozaicului, de parcă s-ar fi așteptat să vadă un musafir nepoftit 
în fața ușii. 

— Îmi închipuisem că, dacă auzise ceva despre Jimmy, aflase 
ceva ce noi nu știm, poate auzise ceva de la Manuel sau de la 
altcineva. Dar nu m-am așteptat la ce mi-a spus tipul. Jimmy a 
fost unul dintre cei trei din noaptea trecută. 

Am simţit cum mi se strânge stomacul de groază. 

— Trei copii răpiți? întrebă Sasha. 

Bobby dădu din cap și adăugă: 

— Gemenii lui Del și Judy Stuart. 

Del Stuart are un birou la Ashdon College și figurează ca 
angajat al Departamentului Educaţiei, dar se zvonește că 
lucrează pentru o ramură obscură a Departamentului Apărării, 
sau pentru Agenţia pentru Protecţia Mediului, sau pentru Biroul 
Federal pentru Managementul Gogoșilor. Probabil că zvonurile 
au fost răspândite chiar de el însuși, pentru a face ca 
speculaţiile să nu se apropie de adevăr. Se prezintă „drept 
facilitator de donaţii”, un termen ce pare la fel de corect ca 
„specialist în dispunerea de resturi organice” pentru un om 
accidentat. Oficial, slujba lui constă în alcătuirea hărtiilor și a 
solicitărilor de fonduri pentru profesorii care lucrează la proiecte 
de cercetare finanțate de stat. Există motive să credem că 
multe cercetări de la Ashdon studiază dezvoltarea unor arme 
neconvenţionale, că acest colegiu a devenit o casă de vacanţa a 
lui Marte, zeul războiului, și că Del face legătura între sursele 
discrete de finanţare din fonduri ilegale a proiectelor militare și 
universitarii care trăiesc din pomana aia. Ca mama mea. 

Nu mă îndoiam că Del și Judy Stuart fuseseră distruși de 


dispariţia gemenilor lor, dar, spre deosebire de sărmana Lilly 
Wing, o nevinovată care nu cunoștea nimic despre latura 
întunecată a orașului, familia Stuart alesese de bunăvoie să fie 
în buzunarul lui Satan și înțelegea că târgul pe care-l încheiase îi 
cerea să sufere chinurile în tăcere. Ca urmare, am fost surprins 
că se aflase despre răpire. 

— Charlie și Nora Dai locuiesc alături de familie, Stuart, îmi 
explică Bobby, deși nu cred că fac fripturi împreună. Gemenii au 
șase ani. Pe la ora nouă, aseară, Judy ieșise în grădină. A auzit 
un zgomot și, când s-a întors, a văzut un străin în spatele ei. 

— Solid, cu părul negru tuns scurt, ochi galbeni, buze subţiri, 
dinţi ca niște boabe mărunte de porumb, l-am descris eu pe 
individul pe care-l întâlnisem în subteranele de sub depozit. 

— Înalt, atletic, blond, cu ochi verzi, cicatrice pe obrazul 
stâng. 

— Alt tip, zise Sasha. 

— Complet altul. Tinea o cârpă muiată în cloroform într-o 
mână și, înainte ca Judy să-și dea seama ce se întâmplă, 
individul era peste ea, ca grăsimea peste brânză. 

— Ca grăsimea peste brânză? 

— Asta-i expresia pe care a folosit-o Charlie. 

Charlie Dai, fie iubit de Dumnezeu, scrie articole excelente, 
dar, cu toate că folosește numai engleza de douăzeci și cinci de 
ani, nu a ajuns să stăpânească limba vorbită așa cum o 
stăpânește pe cea literară. Expresiile și metaforele lui capătă 
forme ciudate. Mi-a spus odată că o seară de august era 
„fierbinte ca trei broaște râioase într-o bucătărie”, chestie după 
care rămăsesem cu ochii holbaţi vreo două zile. 

Bobby se uită încă o dată prin vitraliu, examină lumea zilei 
mai mult timp decât prima dată, apoi își îndreptă atenţia spre 
noi. 

— Când Judy și-a revenit, după ce efectul cloroformului a 
încetat, Aaron și Anson, adică gemenii, dispăruseră. 

— Doi ţicniţi care au început așa, subit, să fure copii, în 
aceeași noapte? am întrebat eu, sceptic. 

— Nu există coincidente în Moonlight Bay, afirmă Sasha. 

— Rău pentru noi, și mai rău pentru Jimmy... Dacă nu avem 
de-a face cu perverși tipici, înseamnă că indivizii acţionează 
împinși de nevoi ciudate, care n-au nicio legătură cu psihologia 
anormalilor din cărţi, pentru că ăștia au depășit anormalitatea. 


Se transformă, iar chestia în care se transformă îi mână să 
comită aceleași atrocități. 

— Sau cei doi indivizi vor regresa până vor ajunge monștrii 
din mlaștină, zise Bobby. Țăcănitul a lăsat un desen pe patul 
gemenilor. 

— O cioară? ghici Sasha. 

— Charlie zice că-i un corb. E oarecum deosebit. Un corb 
stând pe o piatră, cu aripile întinse, ca și cum s-ar pregăti să 
zboare. Dar mesajul seamănă destul de mult: „Del Stuart va fi 
servitorul meu în iad”. 

— Del știa ce înseamnă? 

— Charlie Dai zice că nu. Dar crede că Del l-a recunoscut pe 
răpitor, după descrierea făcută de Judy. Poate de aceea individul 
a lăsat-o să-l vadă. Voia ca Del să știe. 

— Dar dacă Del știe, o să le spună polițiștilor, care o să-i vină 
de hac ţicnitului. 

— Charlie zice că Del nu le-a spus nimic. 

Sasha se miră, cu o voce plină, în egală măsură, de 
neîncredere și de dezgust: 

— Copiii îi sunt răpiți și el nu dă informaţii poliţiei? 

— Del e băgat până-n gât în rahatul din Wyvern, am răspuns 
eu. Poate că trebuie să-și ţină gura până când șefii lui îi vor 
permite să le spună ceva polițiștilor despre identitatea ţicnitului. 

— Dacă ar fi copiii mei, eu aș încălca toate regulile, zise 
Sasha. 

L-am întrebat pe Bobby dacă Jenna Wing îi dăduse vreo 
explicaţie despre cioară și despre mesajul lăsat pe perna lui 
Jimmy. Nu știa nimic. 

— Dar am auzit altceva, povesti Bobby, ceea ce face ca toată 
treaba să fie mai mult decât o chestie cu țăcăniți. 

— Adică? 

— Charlie spune că, în urmă cu două săptămâni, asistentele 
medicale din școli și oficialităţile sanitare ale districtului au 
efectuat o verificare anuală a fiecărui copil din școlile și 
grădinițele din oraș. Examinarea obișnuită a ochilor, testele 
pentru auz, radiografii pulmonare pentru a descoperi cazurile de 
tuberculoză... Dar de data asta au luat și probe de sânge. 

— Au luat sânge de la toţi copiii? se încruntă Sasha. 

— Vreo două asistente au considerat că trebuie să obţină 
acordul părinţilor înainte să ia probele de sânge, dar 


funcţionarul districtului care coordona programul le-a certat și 
le-a spus că în zonă s-a răspândit hepatita, că s-ar putea să fie 
vorba de o epidemie și că se face o verificare preventivă. 

La fel ca mine, Sasha își dădu seama ce însemnau știrile 
aduse de Bobby. 

— Nu examinau copiii ca să vadă dacă au hepatită. Îi 
examinau ca să vadă dacă au retrovirus. 

— Să vadă cât de mult s-a răspândit în comunitate, am 
adăugat eu. 

Bobby ajunsese la o concluzie și mai îngrijorătoare. 

— Știm că șefii își omoară celulele cenușii douăzeci și patru 
de ore pe zi, căutând un remediu, nu-i așa? 

— De le iese fum pe urechi, l-am aprobat eu. 

— Și dacă au descoperit că un procent redus dintre cei 
infectați prezintă o apărare naturală împotriva retrovirusului? 

— Poate că la unele persoane, virusul nu-i în stare să-și 
descarce materialul genetic pe care-l poartă, zise Sasha. 

— Indiferent cum, dădu Bobby din umeri. N-ar dori să-i 
studieze pe cei care-s imuni? 

Mă îmbolnăvea ce auzeam. 

— Jimmy Wing, gemenii Stuart... poate că probele de sânge 
au dovedit că au vreun anticorp, o enzimă, vreun mecanism de 
apărare, oricare ar fi el... 

Sasha nu voia să accepte una ca asta. 

— N-au nevoie de copii pentru cercetări. Ajung câteva probe 
de ţesut și de sânge, la câteva săptămâni. 

Amintindu-mi că era vorba de oameni care lucraseră cândva 
cu mama mea, i-am replicat: 

— Dacă ești un individ lipsit de morală, dacă ai mai folosit 
subiecți umani, așa cum au fost folosiți pușcăriașii, ţi se pare 
mai comod să răpești copii. 

— Nu trebuie să explici nimic, interveni și Bobby. Nu riști ca 
părinţii să nu coopereze. 

Sasha scuipă un cuvânt pe care n-o mai auzisem niciodată 
folosindu-l. 

— Fârtate, continuă Bobby, știi că în proiectarea de 
automobile și de avioane există un termen ingineresc: testare la 
distrugere. 

— Știu unde vrei să ajungi. Mda, sunt convins că în unele 
cercetări biologice există ceva similar. Testezi organismele ca să 


vezi cât suportă dintr-o chestie sau alta, înainte să se 
autodistrugă. 

Sasha scuipă același cuvânt pe care-l folosise și mai înainte, 
apoi ne întoarse spatele, ca și cum a ne auzi șia ne vedea în 
același timp ar fi fost prea greu de suportat. 

— Poate că, presupuse Bobby, calea cea mai iute de a 
înțelege de ce un anumit subiect - de ce unul dintre copii - este 
imun la virus constă în a-l infecta continuu, cu megadoze de 
virus, și a-i studia răspunsul imunologic. 

— Până când îl omoară? întrebă furioasă Sasha, întorcându-se 
din nou spre noi, cu minunata-i faţă albă ca varul, de parcă s-ar 
fi fardat pentru un spectacol de mimă. 

— Până când îl omoară, am confirmat eu. 

— Nu știm dacă asta fac, zise Bobby, încercând s-o consoleze. 
Nu știm nimic. E doar o teorie pe jumătate tâmpită. 

— Pe jumătate tâmpită, pe jumătate deșteaptă, am bombănit 
eu. Dar ce legătură are cioara aia afurisită cu toate astea? 

Ne-am privit, uimiți. 

N-a răspuns niciunul. 

Bobby se uită din nou, bănuitor, prin fereastra cu vitraliu. 

— Ce-i, fârtate? l-am întrebat eu. Ai comandat o pizza? 

— Nu, dar orașul geme de anşoa. 

— Anșoa? 

— Tipi dubioși, ca ăia pe care i-am văzut astă-noapte, când ne 
întorceam din Wyvern. Gagii cu ochi morţi din sedan. Am văzut 
mulţi ca ei. Am impresia că se va întâmpla ceva supernasol. 

— Ceva mai teribil decât sfârșitul lumii? 

S-a uitat ciudat la mine, apoi a rânjit. 

— Ai dreptate. Nu putem cobori mai mult. Asta înseamnă că 
nu ne rămâne decât să urcăm. 

— Putem să mergem într-o parte, zise Sasha, cu glas sumbru. 
Dintr-un fel de iad în altul. 

— Acum îmi dau seama de ce o iubești, îmi zise Bobby. 

— E raza mea particulară de soare, i-am răspuns eu. 

— Zahăr cu pantofi. 

— Șaizeci de kilograme de miere umblătoare. 

— Cincizeci și șase, mă corectă ea. Vă rog să uitaţi că am 
spus că sunteți Curly și Larry. Ar însemna să-l insult pe Larry. 

— Suntem Curly și Curly? se minună Bobby. 

— Ea se crede Moe, i-am explicat eu. 


— Mă duc să mă culc, zise Sasha. Sau poate că ai și alte știri 
rele, Bobby, care să mă facă să-mi sară somnul... 

— Doar de atât am fost în stare, mormăi el și ieși. 

După ce am încuiat ușa, l-am privit prin fereastra cu vitraliu 
până a urcat în jeep și a plecat. 

Plecarea unui prieten mă face nervos. 

Poate că-s amărât, nevrotic și paranoic. Dar, ţinând seama de 
circumstanţe, dacă n-aş fi amărât, nevrotic și paranoic, sigur aș 
fi psihopat. 

Dacă am fi tot timpul conștienți că oamenii la care ţinem sunt 
inevitabil muritori, că viaţa lor atârnă nu de un fir de aţă, ci de 
un firicel, poate că am fi mai buni cu ei și mai recunoscători 
pentru dragostea și prietenia pe care ni le dăruiesc. 

Am urcat în dormitor, împreună cu Sasha. Stând unul lângă 
altul în întuneric, ţinându-ne de mână, am rămas tăcuţi un timp. 

Eram speriaţi. Speriaţi pentru Orson, pentru Jimmy, pentru 
gemenii Stuart, pentru noi înșine. Ne simțeam mărunți. Ne 
simţeam neajutorați. Bineînţeles, pentru câteva minute am uitat 
de sosurile italiene favorite. De obicei câștiga Pesto cu nuci, dar 
am fost de acord cu Marsala, înainte să ne cufundăm într-o 
tăcere satisfăcută. 

Chiar când credeam că adormise, Sasha zise: 

— Mă cunoşti prea puţin, Omule-de-Zăpadă. 

— Îți cunosc inima, știu ce-i în ea. Îmi ajunge. 

— Nu ţi-am vorbit niciodată despre familia mea, despre 
trecutul meu, pe unde am fost și ce-am făcut înainte să vin la 
KBAY. 

— Și vrei să-mi vorbești acum? 

— Nu. 

— Foarte bine. Sunt mort de oboseală. 

— Eşti un Neanderthal! 

— Voi, Cro-Magnonii, vă credeţi superiori. 

După o perioadă de tăcere, îmi spuse: 

— Poate că n-o să vorbesc niciodată despre trecut. 

— Adică despre ziua de ieri? 

— Nu simţi deloc nevoia să știi? 

— lubesc persoana care ești. Sunt convins că iubesc și 
persoana care ai fost. Dar eu am ceea ce ești. 

— Nu ai deloc prejudecăţi. 

— Sunt un sfânt. 


— Vorbesc serios. 

— Și eu. Sunt un sfânt. 

— Tâmpitule! 

— Nu-i bine să vorbești așa cu un sfânt. 

— Ești singura persoană pe care o cunosc care judecă 
întotdeauna oamenii doar după faptele lor. Şi-i iartă când dau de 
necazuri. 

— Mda, eu și lisus. 

— Neanderthalianule! 

— Fii atentă! Nu risca pedeapsa divină. Fulgere. Arsuri. 
Lăcuste. Ploi cu broaște. Hemoroizi. 

— Te plictisesc? 

— Da, Moe. 

— Vreau să spun că prin asta te deosebești, Chris. Prin asta 
ești deosebit. Nu din cauza XP-ului. 

Am rămas tăcut. 

— Cauţi cu disperare o remarcă deşteaptă, care să mă facă 
să-ți zic iar că ești un tâmpit. 

— Sau un om de Neanderthal. 

— Prin asta te deosebești. Somn ușor. 

Mi-a dat drumul la mână și s-a răsucit pe o parte. 

— Te iubesc, Goodall. 

— Te iubesc, Omule-de-Zăpadă. 

In ciuda jaluzelelor negre și a draperiilor trase peste ele, urme 
slabe de lumină defineau marginea ferestrelor. Zorile acestei 
dimineți cu cer noros fuseseră minunate. Tânjeam să pot ieși 
afară sub cerul zilei, să caut fețe, forme și animale în nori. 
Tânjeam să fiu liber. 

— Goodall, am zis după un timp. 

— Îmmmm? 

— Despre trecutul tău... 

— Mada... 

— N-ai fost târfă? 

— Tâmpitule! 

Am oftat mulțumit și am închis ochii. 

Nu mă aşteptam să adorm, din cauza îngrijorării pentru Orson 
și pentru cei trei copii dispăruţi. Dar am adormit și am dormit 
somnul fără vise al unui neanderthalian fără griji. 

Când m-am trezit, după cinci ore, Sasha nu mai era în pat. M- 
am îmbrăcat și m-am dus s-o caut. 


Am găsit în bucătărie un bilet, fixat cu un magnet pe ușa 
frigiderului: „Plecat cu treabă. Întorc iute. Pentru Dumnezeu, nu 
mânca echilada cu brânză la micul dejun. Au tărâţe. Moe”. 

În timp ce enchilada cu brânză se încălzea în cuptor, m-am 
dus în sufragerie, care devenise camera pentru muzică a Sashei, 
deoarece noi mâncăm întotdeauna la masa din bucătărie. 
Mutasem masa, scaunele și restul mobilei în garaj, făcând loc 
claviaturii electronice, sintetizatorului, unui suport care conţine 
un saxofon, un flaut, un clarinet, două chitare (una electrică, 
una acustică), apoi un violoncel cu tot ce-i trebuie, rafturi cu 
muzică, o masă pentru compus. 

Transformasem într-un mod asemănător încăperea de la 
capătul scării în sală de fitness. De-a lungul pereţilor se găseau 
o bicicletă pentru exerciţii, un dispozitiv pentru alergat și tot 
felul de haltere, iar în centru - o saltea. Sasha este o pasionată 
a medicinei homeopatice, deci rafturile sunt pline cu cutii puse 
în ordine și care conţin vitamine, minerale, ierburi - și, din câte 
știu, praf de aripi de liliac, unsoare din ochi de broască râioasă și 
marmeladă din ficat de iguana. 

Colecţia ei de cărți umpluse sufrageria din fosta ei locuinţă. 
Aici, cărțile ei sunt risipite, în teancuri, prin toată casa. 

Are multe pasiuni: bucătărie, muzică, exerciţii fizice, cărţi și 
eu. Despre astea știu eu. Nu-i voi cere niciodată să le ordoneze 
după importanţă. Nu pentru că mi-ar fi teamă că aș ocupa locul 
cinci din cinci. Aș fi fericit să fiu al cincilea, să am un loc. 

M-am învârtit prin sufragerie, am atins chitarele și violoncelul, 
apoi am luat saxofonul și am cântat câteva note din Quarter Till 
Three, vechiul succes al lui Gary U.S. Bonds. Sasha mă învățase 
să cânt. Nu pretind că am talent, dar nu suna rău. 

De fapt, nu luasem saxofonul ca să exersez. Poate că o să vi 
se pară romantic sau dezgustător, depinde de punctul vostru de 
vedere, dar luasem saxofonul pentru că voiam să-mi pun gura 
acolo unde fusese gura ei. Sunt sau Romeo, sau Hannibal 
Lecter. La alegerea voastră. 

La micul dejun am mâncat trei enchilada dolofane cu brânză, 
stropite cu salsa proaspăt, și am băut pepsi rece ca gheata. 
Dacă voi trăi suficient pentru ca metabolismul să mi se întoarcă 
împotrivă, s-ar putea să regret că m-am învăţat să mănânc doar 
de plăcere. Dar acum sunt la vârsta binecuvântată când niciun 
exces nu-mi poate altera silueta. 


M-am dus în dormitorul pentru oaspeţi de la etaj, care-mi 
slujește drept cameră de lucru, m-am așezat la birou și am 
petrecut câteva minute privind, la lumina lumânărilor, 
fotografiile înrămate ale părinţilor mei. Chipul mamei era plin de 
blândețe și de inteligenţă. Cel al tatii de blândeţe și de 
înțelepciune. 

Îmi văzusem rareori faţa în lumină puternică. De câteva ori, 
când am privit o oglindă în spaţii bine luminate, n-am văzut 
nimic pe figura mea care să fie lesne de priceput. Chestia asta 
m-a îngrijorat. Cum de imaginea părinţilor mei strălucește de 
virtuţi, iar a mea este enigmatică? 

Oglinzile îi arătau și pe ei misterioși? 

Nu cred. 

Oricum, mă consola faptul că Sasha mă plăcea - poate la fel 
de mult ca gătitul, poate chiar la fel de mult ca exerciţiile de 
gimnastică aerobică. Nu voi risca sugerând că m-ar prețui la fel 
de mult ca muzica sau cărțile. Dar sper... 

În birou, printre sute de volume de poezie și cărţi de referinţă 
- colecţia mea, combinată cu cea a tatălui meu - există un 
dicţionar latin, unul gros. Am căutat în el cuvântul „bere”. 

Bobby spusese Carpe cerevisi. Prinde berea. Cerevisi se 
dovedi a fi fost folosit corect. 

Suntem prieteni de suficient timp ca să știu că Bobby n-a 
urmat vreun curs de latină. De aceea m-am simţit mișcat. 
Efortul pe care-l făcuse ca să mă poată ironiza dovedea 
prietenie adevărată. 

Am închis dicționarul și l-am pus alături de un exemplar al 
cărţii pe care am scris-o despre viaţa mea de copil al 
întunericului. Fusese un bestseller naţional în urmă cu patru ani. 
Atunci crezusem că știam care era sensul vieții mele. Fusese 
înainte să descopăr că mama mea, din dragoste maternă și 
dorinţă de a mă elibera de boală, mă transformase în copilul 
care anunța Judecata de Apoi. 

Nu deschisesem cartea aceea de doi ani. Ar fi trebuit să fie pe 
un raft din spatele biroului. Presupun că Sasha se uitase prin ea 
și uitase s-o pună de unde o luase. 

Tot pe birou se află o cutie decorativă din tablă, pictată cu 
capete de câini. În mijlocul capacului sunt scrise aceste versuri 
de Elizabeth Barrett Browning: 


Acestui câine vreau 

Cu blândețe și fără supărare 
Să-i aduc cinstire: 

Tin mâna pe-al lui creștet 
Și-l binecuvântez 

Acum si pentru veșnicie. 


Cutia era un cadou din partea mamei, dăruit în ziua în care-l 
adusese pe Orson. Țineam în ea biscuiţi speciali, care-i plăceau 
lui Orson. Din când în când îi dădeam câte doi, nu ca să-l 
răsplătesc pentru că învățase un truc nou, pentru că nu-l 
învăţam trucuri și nu-l sileam să se antreneze în vreun fel, 
pentru că nu avea nevoie de niciun antrenament, ci pentru că 
gustul lor îl făcea fericit. 

Când mama îl adusese pe Orson, nu-mi spusese că acesta era 
deosebit. Păstrase secretul până la moarte și-l aflasem abia 
după moartea tatălui meu. Când îmi dăduse cutia, mama îmi 
spusese: 

— Știu că o să-l iubești, Chris. Dar, dacă va avea nevoie - și 
va avea -, fii milos cu el. Viaţa lui e la fel de dificilă ca a ta. 

Atunci am crezut că voia să spună că animalele, la fel ca noi, 
se tem și se chinuiesc în această lume. Acum știu că existau 
înțelesuri mai profunde și mai complexe în vorbele ei. 

M-am întins după cutie, dorind să văd cât de grea este, ca să 
fiu sigur că-i plină și că am cu ce să-l servesc pe Orson la 
întoarcerea lui triumfătoare. Dar mâna îmi tremura atât de tare, 
încât nu m-am mai atins de cutie. 

Mi-am pus palmele întinse, una peste alta, pe birou. Uitându- 
mă la vârfurile tari, albe, ale încheieturii degetelor, mi-am dat 
seama că stăteam în poziţia în care o văzusem pe Lilly Wing, 
atunci când mă întorsesem cu Bobby din Wyvern. 

Orson, Jimmy, Aaron, Anson. Numele acelea îmi zgâriau 
mintea, ca niște vârfuri ascuţite dintr-un gard de sârmă 
ghimpată. Copii răpiți. 

Simţeam că am o obligaţie faţă de toţi, o datorie, care nu 
putea fi explicabilă, poate doar prin faptul că, în ciuda norocului 
avut cu părinţii mei și în ciuda bogăției de prieteni de care mă 
bucur, eu însumi eram copilul pierdut iremediabil și astfel voi fi, 
într-un fel, până când voi trece din întunericul din această lume 
în lumina care mă așteaptă dincolo. 


Nerăbdarea îmi tocea nervii. În căutările convenţionale ale 
unor excursioniști dispăruţi, ale unor avioane prăbușite în 
terenuri muntoase sau ale unor bărci pe mare, echipele de 
căutare se odihnesc de la asfinţit până-n zori. Dar noi eram 
limitați la orele de întuneric, nu numai din cauza XP-ului meu, ci 
și din nevoia de a ne strânge forţele și de a acţiona în secret. Mă 
întrebam dacă membrii unor echipe convenţionale de salvare își 
verifică din două în două minute ceasurile, dacă-și mușcă buzele 
și se enervează, frustrați, așteptând primele raze ale soarelui. 
Cristalul ceasului meu se pătase de atâtea urme de privit, 
buzele îmi ajunseseră carne vie și aproape că înnebunisem pe la 
12:45... 

Cu puţin înainte de ora unu, în timp ce-mi dispăreau și 
ultimele urme de sănătate mintală, soneria sună, în sfârșit. 

Cu Glock-ul în mână, am coborât scările. Printr-un vitraliu, l- 
am zărit pe Bobby în fața porticului. Stătea pe jumătate întors 
către ușă, privind spre stradă, de parcă s-ar fi uitat la echipajul 
poliţiei care ne supraveghea dintr-o mașină parcată sau la un 
grup de anșoa dintr-un vehicul în trecere. 

În timp ce intra și închideam ușa în urma lui, am zis: 

— Mă dă pe spate cămașa! 

Purta una cu o scenă cu o plajă și un vulcan, în roșu și 
cenușiu, cu ferigi albastre, care arăta nemaipomenit peste 
puloverul lui negru, cu mâneci lungi. 

— Făcută de lolani, cu nasturi din coajă de nucă de cocos, 
1955, am declarat eu. 

În loc să răspundă erudiţiei mele, măcar dându-și ochii peste 
cap, s-a dus către bucătărie, spunând: 

— L-am văzut din nou pe Charlie Dai. 

Bucătăria era luminată doar de figura cenușie a zilei, apăsată 
pe jaluzele, de ceasul digital al cuptorului și de două lumânări 
de pe masă. 

— A mai dispărut un copil. 

Am simţit din nou că-mi tremură mâinile și am pus Glock-ul pe 
masă, întrebând: 

— Cine, când? 

Luându-și un Mountain Dew din frigider - al cărui bec 
standard fusese înlocuit cu altul, de mai mică putere, cu globul 
colorat în roz -, Bobby îmi răspunse: 

— Wendy Dulcinea. 


— Oh! am exclamat eu, dorind să spun mai mult, dar nefiind 
în stare. 

Mama lui Wendy, Mary, are șase ani mai mult decât mine. Pe 
când aveam treisprezece ani, părinţii mei o plătiseră ca să-mi 
dea lecţii de pian și eu mă îndrăgostisem nebunește de ea. Pe 
atunci trăiam cu iluzia că puteam să cânt într-o zi rock-and-roll 
la pian, la fel de bine ca Jerry Lee Lewis, că voi deveni un nebun 
al clapelor și voi scoate fum din fildeșuri. Mai târziu, părinţii mei, 
împreună cu Mary, au ajuns la concluzia - și m-au convins și pe 
mine - că aveam șanse mai mici să devin un bun pianist decât 
să învăţ să levitez și să zbor ca păsările. 

— Wendy are șapte ani. Mary o ducea la școală. A tras mașina 
în stradă și și-a amintit că uitase ceva în casă. S-a dus înapoi și 
când s-a întors, după două minute, mașina dispăruse. Impreună 
cu Wendy. 

— Nimeni n-a văzut nimic? 

Bobby goli sticla de Mountain Dew: suficient zahăr ca să-i 
provoace o comă diabetică, suficientă cafeină ca să ţină treaz 
un alergător de cursă lungă pe un traseu de o mie de kilometri. 
Se droga legal pentru chinurile care ne așteptau. 

— Nimeni n-a văzut nimic, îmi confirmă el. Vecinii sunt orbi și 
surzi. Cred că există pe aici o molimă mai contagioasă decât 
microbul mamei tale. Avem o epidemie de gripă nu-văd-aud- 
miros-vorbesc-nimic-de-rău. Oricum, polițiștii au găsit mașina lui 
Mary abandonată în parcarea de serviciu din complexul Nine 
Palms. 

Nine Palms fusese un centru comercial care-și pierduse toţi 
vânzătorii după ce Fort Wyvern se închisese și după dispariţia 
miliardului de dolari pe care baza îi pompase anual în economia 
districtului. În aceste zile, ferestrele magazinelor de la Nine 
Palms sunt acoperite de obloane, bălăriile cresc în crăpăturile 
asfaltului din parcare, iar șase dintre palmierii care au dat 
numele pieţei s-au uscat, sunt cafenii și atât de morţi, că au fost 
părăsiţi de șoarecii de copac. 

Camera de Comerţ numește Moonlight Bay „bijuteria coastei 
centrale”. Orașul rămâne atrăgător, cu arhitectură de calitate și 
cu străzi frumoase, mărginite de copaci, dar cicatricele 
economice produse de închiderea Wyvern-ului sunt vizibile 
pretutindeni. Bijuteria nu mai strălucește ca altă dată. 

— Au scotocit prin toate prăvăliile goale de la Nine Palms, 


îngroziţi că vor descoperi cadavrul lui Wendy, dar fetița nu era 
acolo. 

— Trăiește, am zis eu. 

Bobby mă privi cu milă. 

— Traiesc cu toţii, am insistat eu. Trebuie să trăiască. 

Nu vorbeam bazându-mă pe rațiune, ci pentru că eu credeam 
în miracole. 

— Altă cioară, continuă Bobby. Mary zice că-i o mierlă. A fost 
lăsată pe scaunul mașinii. În schiţa asta, pasărea se repede 
asupra prăzii. 

— Mesajul? 

— „George Dulcinea va fi servitorul meu în iad”. 

Soțul lui Mary se numea Frank Dulcinea. 

— Cine naiba e George? 

— Bunicul lui Frank. A murit. A fost judecător la un tribunal din 
comitat. 

— Când a murit? 

— Acum cincisprezece ani. 

Eram zapăcit și frustrat. 

— Dacă ţicnitul ăsta răpește ca să se răzbune, de ce a răpit-o 
pe Wendy din cauza unui om mort de cincisprezece ani? 
Străbunicul fetei a murit cu mult înainte de nașterea ei. N-a 
cunoscut-o. Și ce satisfacție capeţi răzbunându-te pe un mort? 

— Poate că ţi s-ar părea logic, dacă ai fi ţicnit, cu creierul 
făcut praf, îmi sugeră Bobby. 

— Poate că da. 

— Sau poate că toată chestia cu cioara nu-i decât o acoperire, 
menită să-i facă pe toţi să creadă că puștii au fost înhăţaţi de un 
pervers obișnuit, iar ei au fost de fapt duși într-un laborator, 
undeva... 

— Poate, poate, ești plin de poate! 

— Nu căuta la mine înţelepciune. Sunt doar un călăreț pe 
valuri. Criminalul de care ai pomenit. Tipul de la știri. Lasă ciori? 

— Nu, din câte am citit. 

— Criminalii în serie lasă chestii de felul ăsta? 

— Mada... La numesc semnături. Ca un scriitor. Ca să le fie 
recunoscută opera. 

M-am uitat la ceas. Apusul va sosi peste cinci ore. Atunci 
trebuia să fim gata să ne întoarcem în Wyvern. Și, chiar dacă nu 
vom fi pregătiţi, tot trebuia să ne ducem. 


PARTEA A DOUA 


TARA NIMĂNUI 
18. 


Bobby stătea pe scaunul violoncelistului, cu o a doua sticlă de 
Mountain Dew în mână. Nu se atinsese de arcuș. 

Pe lângă instrumente și masa de compoziţie, în fosta 
sufragerie mai era o combină muzicală, cu CD-player și cu 
radiocasetofon vechi. De fapt, era un dublu radiocasetofon, 
care-i permiteau Sashei să-și duplice înregistrările. Am pornit 
echipamentul, care a adăugat o iluminare slabă celei din 
încăpere, comparabilă cu lumina îngrozitoare a zilei, care se 
strecura pe la marginea jaluzelelor. 

Uneori, după ce compune o melodie, Sasha este sigură că a 
plagiat involuntar un alt compozitor. Ca să se asigure de 
originalitatea lucrării sale, pierde ore în șir ascultând 
fragmentele din care bănuiește că s-ar fi inspirat, până când se 
convinge că acea creaţie a ei e doar rodul talentului său. 

Muzica ei este singurul lucru care o face pe Sasha să se 
îndoiască de sine într-o măsură mai mare decât ar fi normal. 
Când gătește, când își exprimă opiniile literare, când face 
dragoste, e încrezătoare și nu prea dă semne că ar fi 
nemulțumită de ea. Dar în relaţia cu muzica se poartă ca un 
copil rătăcit. Când își manifestă vulnerabilitatea, doresc mai 
mult ca oricând s-o iau în brațe și s-o încurajez, deși refuză orice 
consolare și mă pocnește peste degete cu flautul, cu rigla sau 
cu altă armă aflată la îndemână în încăperea dedicată muzicii. 

Presupun că orice relaţie poate fi îmbogăţită printr-o cantitate 
infimă de comportament nevrotic. Cred că eu am contribuit cu o 
jumătate de ceașcă din chestia asta la reţeta noastră. 

Am pus caseta în aparat. Caseta pe care o găsisem în plicul 
de lângă cadavrul în putrefacție al lui Leland Lacroix, în 
bucătăria bungalow-ului din Orașul Mort. 

Am tras un scaun de lângă masa de compoziţie și, așezându- 


mă, am folosit telecomanda pentru a porni casetofonul. 

Timp de o jumătate de minut am auzit doar fâșâitul benzii 
neînregistrate trecând prin fața capului de citire. Un clinchet 
ușor și o schimbare a calităţii fâșâitului marcă începutul 
înregistrării, auzindu-se, la început, respiraţia profundă, ritmică, 
a cuiva - presupun că Delacroix - care părea că practică o formă 
de meditaţie sau de aromoterapie. 

— Speram să aud revelații, nu respiraţii, bombăni Bobby. 

Nu era nimic extraordinar, nicio manifestare de teamă, 
ameninţare sau altă emoție. Dar mi se zburli părul de pe ceafă, 
de parcă respiraţia provenea de la cineva aflat aproape, în 
spatele meu. 

— Încearcă să se stăpânească, am zis eu. Respiră adânc, ca 
să se calmeze. 

După un moment, interpretarea mea se dovedi corectă, 
pentru că respirația deveni furioasă, apoi disperată. Delacroix își 
pierdu cumpătul și începu să plângă, încercă să se liniștească, 
dar, copleșit de durere, izbucni în hohote întrerupte de strigăte 
disperate. 

Deși nu-l cunoscusem, mă impresiona chinul sufletesc care-l 
măcina. Din fericire, n-a durat mult, pentru că închisese 
casetofonul. 

După un alt clinchet, înregistrarea reîncepu și, cu toate că 
Delacroix nu se liniștise de tot, reuși să vorbească. Vocea, 
răgușită de emoție, devenea uneori greu de înțeles, iar când 
omul simţea că e pe punctul de a-și pierde complet controlul, se 
oprea, respira adânc și bea ceva, probabil whisky. 


Acesta este un avertisment. Un testament. 
Testamentul meu. Un avertisment către lumea 
întreagă. Nu știu cum să încep. Să încep cu ce-i mai 
rău. Au murit, eu i-am ucis. Era singurul fel în care-i 
puteam salva. Singurul fel de a-i salva. Trebuie să 
înțelegeți... i-am ucis pentru că-i iubeam. Dumnezeu 
să mă ajute. 

Nu puteam să-i las să se chinuiască, să se 
obișnuiască. Să se obișnuiască. Doamne, nu puteam 
să-i las să se obișnuiască așa! Nu puteam să fac 
altceva... 


Mi-am amintit fotografiile aranjate în jurul cadavrului lui 
Delacroix. Fetița subţirică, știrbă. Băiatul în costum albastru și 
cravată roșie. Blonda frumoasă, cu zâmbet atrăgător. Bănuiam 
că aceștia fuseseră uciși ca să fie salvaţi. 


Toți am avut simptomele acelea, chiar în această 
după-amiază de duminică, urmează să mergem mâine 
la doctor, dar n-o să ajungem acolo. Febră. Frisoane. Și 
fiecare, acel... tremur... un tremur ciudat în piept... 
uneori în abdomen, dar apoi în gât, de-a lungul 
coloanei... acel tremur, ca un nerv care zvâcnește, sau 
palpitații ale inimii, sau... nu, nimic de felul ăsta. 
Doamne, nimic de felul ăsta, nimic ce ar putea fi 
explicat... nu ceva puternic... subtil... tremur subtil, 
dar atât de... deranjant... greata... nu poti mânca 
mult... 


Delacroix tăcu din nou. Își stăpâni respiraţia. Mai luă o dușcă 
din ceea ce bea. 


Adevărul. Trebuie să spun adevărul. Nu ne vom 
duce la doctor mâine. Ar trebui să sun la Controlul 
Proiectului. Să afle că nu s-a terminat. Nici după doi 
ani nu s-a terminat. Știam. Știam că nu se terminase. 
Toti ne simtim la fel și nu seamănă cu nimic din ce-am 
simțit înainte. lisuse, știam! Eram prea speriat ca să 
recunosc, dar știam. Nu-mi dau seama cum, dar știam 
ceva, știam că Wyvern îmi va veni de hac într-un fel, 
cumva, lisuse, Wyvern mi-a venit de hac după atâta 
timp. Maureen a dus-o pe Lizzie în pat, a cărat-o în 
pat... și deodată Lizzie a început... era... a început să 
tipe... 


Delacroix a sorbit iar din băutură. A trântit paharul jos, ca și 
cum ar fi fost gol. 


Eram în bucătărie și am auzit-o pe Lizzie... pe mica 
mea Lizzie atât de speriată, atât de... țipând. Am 
alergat... am alergat acolo... am alergat în dormitor. Și 
ea era... ea... convulsii... dădea din mâini și din 


picioare... bătea cu pumnii ei mici... Maureen nu putea 
s-o stăpânească. Am crezut... convulsii... temut să nu- 
și muște limba. 

Am tinut-o... am tinut-o locului. Maureen a împăturit 
un prosop... să-l folosească... un căluș ca să nu-și 
muște Lizzie limba. Dar era ceva... ceva în gura ei... nu 
limba... ceva în gâtul ei... ceva care urca din gâtul ei... 
ceva viu în gâtul ei. Și... și atunci... ținuse ochii 
închiși... și atunci... atunci i-a deschis... și ochiul ei 
stâng era de-un roșu-strălucitor... sângeriu... și ceva 
era viu și în ochiul ei, o chestie scârboasă care se 
zbătea în ochiul ei... 


Plângând, Delacroix opri casetofonul. Dumnezeu știe de cât 
timp avu nevoie sărmanul ca să se stăpânească. Sigur, nu exista 
o porţiune neînregistrată a benzii, ci doar un clinchet ușor, 
produs atunci când Delacroix apăsase pe butonul de înregistrare 
și continuase. 


Am alergat în dormitorul nostru, ca să iau... să iau 
revolverul... și, când m-am întors, trecând prin camera 
lui Freddie, l-am văzut... stătea lângă pat. Freddie... cu 
ochii holbați... speriat... Așa că i-am spus... i-am spus: 
„Bagă-te în pat și aşteaptă-mă”. În camera lui Lizzie... 
Maureen stătea cu spatele lipit de perete, cu mâinile la 
tâmple... Lizzie... ea tot se zbătea... fața ei... fata 
deformată... răsucită... toată structura osoasă... nu 
mai era deloc Lizzie... Nu mai există nicio speranță. 
Locul ăla blestemat, cealaltă parte, venea prin ea, de 
parcă Lizzie era o ușă. Venea prin ea. Oh, Doamne, mă 
urăsc! Mă urăsc! Am participat la asta, am deschis 
ușa, am deschis ușa între lumea asta și locul acela. Am 
ajutat să fie posibil. Am deschis ușa. lar acum, Lizzie... 
a trebuit... deci a... am împușcat-o... am împușcat-o... 
am Împușcat-o de două ori. Și acum e moartă, atât de 
liniștită pe pat, mică și liniștită... dar nu știu dacă nu-i 
ceva viu, viu în ea, cu toate că ea nu mai este vie... Și 
Maureen... se ținea cu amândouă mâinile de cap... și a 
Zis: „Tremuratul' și am ştiut că acum era în capul ei, 
pentru că și eu simteam un tremurat de-a lungul șirei 


spinării... tremurat în armonie cu... cu ceea ce era în 
Lizzie, cu ceea ce este în Lizzie. Și Maureen a spus... 
cel mai uluitor... a spus cea mai uluitoare chestie... a 
spus: „Te iubesc”, pentru că știa ce se întâmplă, îi 
spusesem despre cealaltă parte, despre misiune, și 
știa cum am fost infectat, cu ceva care dormise în 
mine mai mult de doi ani, dar sunt infectat și acum 
sunt și ei, ne-am distrus pe toți, i-am blestemat pe toti, 
iar ea știa. Știa ce... ce le-am făcut... și ce am de 
făcut... de aceea a spus: „Te iubesc”, adică îmi dădea 
voie. l-am spus că și eu o iubesc, mult, că o iubesc 
mult, că-mi pare rău, și ea plângea, apoi am împușcat- 
o o dată... o dată, repede, pe draga mea Maureen, să 
n-o las să sufere. Apoi... oh, m-am dus... m-am dus iar 
în hol... apoi în camera lui Freddie. Stătea culcat pe 
spate, în pat, transpirat, cu părul scăldat în sudoare, și 
se ținea cu mâinile de burtă. Știu că simtea tremurul... 
tremurul din pântece... pentru că eu îl simțeam în 
piept și în bicepsul stâng, și în vene, în testicule, apoi 
de-a lungul șirei spinării. l-am spus că-l iubesc, i-am 
spus să închidă ochii... să închidă... să închidă ochii... 
ca să se simtă mai bine... și n-am crezut că pot s-o fac, 
dar am făcut ce trebuia. Fiul meu. Băiatul meu. 
Curajos băiat. L-am făcut să se simtă mai bine și, când 
am tras, tremurul din mine a încetat. S-a oprit 
complet. Dar știu că nu s-a terminat. Nu-s singur... nu- 
s singur în trupul meu. Simt... pasageri... ceva... O 
prezență. Liniștită. E liniștită, dar nu pentru mult timp. 
Nu pentru mult timp. Am reîncărcat revolverul. 


Delacroix apăsase pe buton și oprise casetofonul, ca să-și 
potolească emoția. 

Am oprit și eu casetofonul meu, cu telecomanda. Nu numai 
răposatul Leland Delacroix avea nevoie să-și revină. 

Fără niciun comentariu, Bobby se sculă de pe scaunul 
violoncelistului și se duse în bucătărie. 

După un moment, l-am urmat. 

Golise sticla neterminată de Mountain Dew în chiuvetă, și 
acum o spăla cu apă rece. 

— Să n-o închizi, i-am zis eu. 


Când Bobby a aruncat sticla goală în coșul de gunoi, m-am 
dus la chiuvetă, mi-am făcut palmele căuș sub robinet și, timp 
de un minut, mi-am stropit fața cu apă rece. 

După ce m-am șters cu niște șerveţele de hârtie, Bobby mi-a 
întins o sticlă de bere. Iși luase una și pentru el. 

Voiam să am mintea limpede când o să mă întorc în Wyvern. 
Dar, după ce auzisem caseta și ţinând seama de ce mai aveam 
de auzit, probabil că puteam să beau șase sticle fără niciun fel 
de efect. 

— Locul ăla blestemat, cea/a/tă parte, zise Bobby, citându-l pe 
Leland Delacroix. 

— De aceea Hodgson umbla în costum spaţial. 

— De acolo s-a întors când l-am văzut. 

— Oare Delacroix a luat-o razna, a avut halucinaţii și și-a 
omorât familia fără niciun motiv? 

— Nu. 

— Crezi că ceea ce a văzut în gâtul fetei, în ochiul ei era real? 

— În totalitate. 

— Și eu. Chestiile pe care le-am văzut în costumul lui 
Hodgson... alea produceau tremuratul? 

— Poate. Poate ceva mai rău. 

— Mai rău! am exclamat, încercând să nu-mi imaginez așa 
ceva. 

— Am sentimentul că, indiferent unde se află cealaltă parte, 
acolo-i o adevărată grădină zoologică. 

Ne-am întors în sufragerie. Bobby pe scaun, eu pe taburetul 
de lângă masa de compoziţie. După un moment de ezitare, am 
pornit caseta. 

Când Delacroix reîncepu să înregistreze, își schimbă 
atitudinea. Nu mai era atât de emoţionat ca înainte. Vocea i se 
întrerupea când și când și trebuia să se oprească, pentru a se 
stăpâni, dar se străduia să-și continue confesiunea cu demnitate 
de soldat. 


În garaj tineam uneltele de grădinărit, inclusiv un 
insecticid. Am luat cutia și am golit-o peste cadavre. 
Nu ştiu dacă avea vreun rost. Nu se... mișca nimic în 
ei. In cadavre. Și chestiile alea nu-s insecte. Nu-s ca 
insectele pe care le cunoaștem. Nici măcar nu știm ce 
sunt. Nimeni nu știe. Există o grămadă de teorii. Poate 


sunt ceva... metafizic. Credeţi? Am tras niște benzină 
din mașină. Am un bidon plin. O să folosesc benzina 
înainte... înainte să termin cu mine. N-o să permit ca 
noi patru să fim studiati de tâmpiții de la Controlul 
Proiectului. Ei vor face o tâmpenie. O să ne pună în 
saci și o să ne facă autopsia. Și vor răspândi chestia 
aia afurisită. O să sun la Control după ce-o să mă duc 
în locul ăla și o să-ți trimit caseta prin poștă, înainte să 
aprind focul și... să mă Sinucid. Sunt liniștit acum. 
Foarte liniștit. Acum. Cât timp? Vreau să cred că... 


Delacroix se oprise în mijlocul propoziției, își ţinuse răsuflarea, 
ca și cum ar fi ascultat ceva, apoi oprise casetofonul. 

Am oprit și eu casetofonul și am zis: 

— N-a trimis caseta nimănui. 

— S-a răzgândit. Ce-a vrut să spună prin „ceva metafizic”? 

— Tocmai asta voiam să te întreb. 

Când Delacroix se întorsese la casetofon, vocea lui era mai 
greoaie, mai lentă, de parcă ajunsese dincolo de teamă, lăsase 
durerea și vorbea dintr-un abis al disperării. 


Am crezut că am auzit ceva într-un dormitor. 
Imaginație. Cadavrele sunt... așa cum le-am lăsat. 
Foarte liniștite. Foarte liniștite. A fost doar imaginația 
mea. Abia acum îmi dau seama că nici măcar nu știu 
despre ce-i vorba. Am inceput prost. Sunt atât de 
multe de povestit, dar am prea puțin timp. Bine. Ceea 
ce trebuie să știi, miezul chestiunii, este că a existat 
un proiect secret la Wyvern. Numele codificat a fost 
„Trenul Misterului”. Pentru că-și imaginau că vor face 
o călătorie magică, misterioasă. Tâmpiţi. Megalomani. 

Si eu printre ei. Numele potrivit ar fi fost „Trenul 
Coșmarului”. „Trenul ladului” - așa ar fi fost și mai 
bine. lar eu am fost fericit să urc la bordul lui împreună 
cu ceilalți. Nu merit nicio laudă, frate. Eu nu. Deci... 
iată personajele-cheie. Nu toate. Doar cele pe care le 
cunosc sau cele pe care mi le amintesc acum. Multi au 
murit. Multi sunt vii. Poate unii dintre cei care trăiesc 
vor vorbi, unii dintre șefii ăia ticăloși care cunosc mai 
multe decât mine. Sunt speriați cu totii, iar unii se simt 


vinovați. Te pricepi să găsești indivizii care ciripesc. 


Delacroix înșirase peste treizeci de nume, spunând dacă-i 
bărbat sau femeie, cercetător civil sau militar: doctor Randolph 
Josephson, doctor Sarabjit Sanathra, doctor Miles Bennell, 
general Deke Kettleman... 

Mama mea nu se afla printre ei. 

Am recunoscut doar două nume. Primul a fost al lui William 
Hodgson, fără îndoială individul pe care-l întâlniserăm în timpul 
acelui episod bizar din camera-ou. Al doilea a fost al doctorului 
Roger Stanwyk, care locuia, împreună cu soţia sa, Maria, pe 
strada mea, la șapte case spre est de mine. Stanwyk, un 
biochimist, fusese unul dintre mulţii colegi ai mamei mele, care 
participase la experimentele genetice din Wyvern. Dacă Trenul 
Misterului nu fusese un proiect rezultat din lucrările mamei 
mele, atunci Stanwyk fusese plătit din mai multe surse și făcuse 
mai mult decât ar fi fost datoria sa pentru a distruge lumea. 

Vocea lui Delacroix deveni mai blândă, iar vorbirea mai lentă, 
în timp ce recita ultimele șase sau opt nume, iar la ultimul păru 
că vrea să-și muște limba, ca să nu-l rostească. N-am fost sigur 
că-și terminase lista sau se oprise fără s-o termine. 

Rămase tăcut o jumătate de minut. Apoi, cu o voce pe 
neașteptate plină de energie, spuse câteva propoziţii în ceea ce 
părea a fi o limbă străină, după care închise casetofonul. 

L-am închis și eu pe al meu și m-am uitat la Bobby. 

— Ce-a fost asta? 

— Nu semăna cu latina. 

Am dat banda înapoi și am ascultat încă o dată. 

Nu semăna cu niciuna dintre limbile pe care aș fi putut să le 
identific și, cu toate că știam că Delacroix putuse s-o ia razna 
complet și să vorbească aiurea, eram convins că vorbele acelea 
aveau un înțeles. Aveau cadența vorbirii și, deși nu 
recunoscusem niciun cuvânt, mi se păruseră ciudat de familiare. 

După ce Delacroix recitase numele oamenilor implicaţi în 
proiectul Trenul Misterului, cu voce groasă, lentă, deprimată, 
rostise propoziţiile acelea cu emoție evidentă, poate chiar cu 
patimă, ceea ce indica faptul că vorbise cu scop și cu înțeles. Pe 
de altă parte, cei care sunt cuprinși de extaz religios, cei care 
vorbesc în limbi necunoscute manifestă și ei o emoție puternică, 
deși nu există niciun înțeles în limbile pe care le vorbesc. 


Când Leland Delacroix începuse să înregistreze din nou, glasul 


lui trăda o deprimare ameţitoare și periculoasă: 


un glas 


inexpresiv, de parcă ar fi fost lipsit de modulație, atât de slab că 


era cu puţin mai mult de-o șoaptă. Esenţa deznădejdii. 


Nu are rost să înregistrez caseta asta. Nu poti să 
schimbi nimic din ce s-a întâmplat. Nu se poate da 
înapoi. Totul a scăpat de sub control. Voalurile au fost 


sfâșiate. Realitățile se intersectează. 


Delacroix tăcu, se auzea doar fâșâitul zgomotului de fond. 
„Voalurile au fost sfâșiate. Realităţile se intersectează”. 
M-am uitat la Bobby. Părea la fel de nedumerit ca mine. 


Restabilizator temporal. Așa îl numeau. 


M-am uitat la Bobby, care mi-a zis, cu satisfacție mohorâtă: 


— Mașina timpului! 


Am trimis module înăuntru, cu încărcătură de 
instrumente. Unele s-au întors. Altele nu. Date 
misterioase, dar bizare. Date atât de stranii, încât se 
părea că ajunseseră într-un viitor îndepărtat, mai 
îndepărtat decât s-ar fi așteptat cineva. Nimeni nu-și 
dădea seama, nici nu ghicea cât de departe. Printre 
aparate fuseseră camere video, dar când s-au întors, 
contorul benzii era tot pe zero. Poate că 
înregistraseră... apoi, întorcându-se în timp, se 
rebobinaseră, se șterseseră. Dar, în cele din urmă, am 
obținut imagini. Setul de instrumente era mobil, ca 
vehiculul trimis pe Marte. Acesta trebuia să 
înregistreze ceva. Nu se mișcase, dar camera video se 
balansase înainte și înapoi, arătând aceeași fâșie 
îngustă de cer, mărginită de copacii din vecinătate. 
Erau opt ore de bandă, înainte și înapoi, și niciun nor. 
Cerul era roșu. Nu roșu ca un cer la apus. O nuanță 
stranie de roșu, așa cum cerul pe care-l cunoaștem e o 
nuanță de albastru, dar fără nicio creștere sau 
diminuare a luminii, niciun pic în opt ore. 


Vocea joasă, greoaie a lui Delacroix tăcuse, dar de data asta 
casetofonul nu fusese închis. 

După o pauză lungă se auzise sunetul unui picior de scaun 
frecându-se de o podea de gresie, probabil podeaua bucătăriei, 
urmat de zgomotul pașilor care se îndepărtau, arătând că 
Delacroix părăsise încăperea. Își târa picioarele, devenite fizic 
grele din cauza deprimării extraordinare. 

— Cer roșu, mormăi Bobby, gânditor. 

„Un roșu liniștit și groaznic”, am gândit eu, stânjenit, 
amintindu-mi versul din Balada bătrânului marinar, de 
Coleridge, un poem care-mi plăcea pe când aveam nouă sau 
zece ani și iubeam teroarea și ideea sorții neînduplecate. Pe 
atunci nu avea niciun înțeles aparte, doar îmi plăcuse foarte 
mult. 

Am ascultat un timp tăcerea de pe bandă, apoi am auzit 
vocea lui Delacroix la distanţă, venind, evident, din altă cameră. 

Am mărit volumul, dar n-am reușit să înţeleg ce spunea bietul 
om. 

— Cu cine vorbește? se minună Bobby. 

— Probabil de unul singur. 

— Sau cu familia lui. 

Familia lui moartă. 

Probabil că Delacroix se plimba, pentru că intensitatea vocii 
creștea și cobora, independent de intervenţia mea asupra 
volumului aparatului. 

La un moment dat, a trecut pe lângă bucătărie sau prin ea, 
pentru că l-am auzit suficient de limpede ca să ne dăm seama 
că vorbea din nou în limba aceea străină. Pălăvrăgea cu emoție 
considerabilă, nu cu glasul acela mort, inexpresiv pe care-l 
avusese atunci când stătuse lângă casetofon. 

Mai târziu, a tăcut și, după un timp, s-a întors lângă aparat. L- 
a închis și presupun că a derulat banda, să vadă unde se 
întrerupsese. Când a început iar să înregistreze, avea vocea 
joasă, tărăgănată, inexpresivă din cauza deprimării. 


Analiza pe calculator a dovedit că roșul cerului era 
culoarea reală, nu o eroare a sistemului video. lar 
copacii care mărgineau imaginea cerului... erau 
cenușii și negri. Nu umbră. Culoarea lor adevărată. A 
scoarței. A frunzelor. Negru pătat de cenușiu. Le-am 


spus copaci nu pentru că semănau cu copacii pe care-i 
cunoșteam, ci pentru că erau mai analogi copacilor 
decât altor chestii. Erau lucioși... suculenți... mai putin 
ca o vegetație, mai mult ca o carne. Poate o formă de 
ciupercă. Nu știu. Nimeni nu știe. Opt ore de cer roșu 
neschimbat și copaci negri - apoi ceva pe cer. 
Zburând. Chestia aia. Zbura jos. lute. La câteva cadre 
după ea, imaginea deveni neclară, din cauza vitezei. 
Am clarificat-o, desigur. Cu calculatorul. Nu complet. 
Dar suficient de clară. O grămadă de opinii. O 
grămadă de interpretări. Certuri. Dezbateri. Eu știam 
ce era. Cred că majoritatea dintre noi știau, la un 
anumit nivel al subconștientului, când au văzut poza 
mărită. Nu puteam accepta adevărul. O blocare 
psihică. Am tot discutat, învârtindu-ne în jurul 
adevărului, până când adevărul a ajuns în spatele 
nostru și nu l-am mai văzut. M-am amăgit singur, ca 
toți ceilalți, dar acum nu mă mai amăgesc. 


Tăcu din nou. Un gâlgâit și un pleoscăit ne arătă că turnase 
ceva dintr-o sticlă într-un pahar. Apoi bău. 

Eu și Bobby ne sorbeam berile în tăcere. 

Mă întrebam dacă există bere pe lumea aceea cu cer roșu și 
copaci negri, cărnoși. Deși-mi place câte o bere din când în 
când, nu mi-ar fi greu să mă lipsesc de ea. Dar acum, Corona 
din mâna mea era avatarul tuturor acelor plăceri umile, 
nenumărate ale vieţii cotidiene, a tot ce puteam pierde din 
cauza aroganței omenești, și o ţineam bine, de parcă ar fi fost 
mai prețioasă decât diamantele - și, într-un fel, era. 

Delacroix începu din nou să vorbească în limba aceea 
necunoscută, iar de data asta murmură aceleași cuvinte de mai 
multe ori, de parcă le-ar fi cântat în șoaptă. La fel ca până 
atunci, n-am înţeles o vorbă, dar silabele și cadenţa îmi sunau 
familiar și-mi produceau un fior de-a lungul șirei spinării. 

— Bea sau gătește ceva, zise Bobby. Sau amândouă. 

Tocmai când mă întrebam dacă Delacroix își va continua 
dezvăluirile, o dădu din nou pe engleză. 


N-ar fi trebuit să trimitem o expediție alcătuită din 
oameni. Nu fusese în plan. Nici după mai mulți ani. 


Niciodată. Dar exista un alt program în Wyvern, unul 
dintre multele de acolo, în care ceva mersese prost. 
Nu știu ce. Ceva mare. Majoritatea proiectelor... sunt 
doar niște mașini de tocat bani. Dar ceva mersese 
prea bine în proiectul ăla. Șefii se căcau pe ei. Și ne 
presau întruna să mărim viteza. Voiau să vadă bine 
viitorul. Dacă exista viitor. Nu ne-au spus chiar așa, 
dar toți cei implicați în Trenul Misterului credeau că 
ăsta era motivul. Să vedem dacă rahaturile celuilalt 
proiect  produseseră consecinte majore. Așa că, 
împotriva părerii tuturor sau împotriva părerii celor 
mai mulți, am organizat prima expeditie. 


Din nou tăcere. 

Din nou cântatul ritmic, în șoaptă. 

— Vorbea de mămica ta, fârtate, zise Bobby. Celălalt proiect, 
cel care-i speriase pe șefi în privinţa viitorului. 

— Deci ea nu participase la Trenul Misterului. 

— Trenul era doar... o misiune de recunoaștere. Sau asta ar fi 
trebuit să fie. Dar ceva a mers prost și aici. De fapt, probabil că 
ceea ce a mers prost în chestia cu trenul a fost cea mai nasoală 
din cele două rele. 

— Ce crezi că a fost pe videocasetă? Făptura aia zburătoare... 

— Sper să ne spună. 

Șoaptele continuară un minut sau ceva mai mult, apoi, în 
mijlocul lor, Delacroix apăsă pe butonul de oprire. 

Când reluase înregistrarea, se afla în alt loc. Calitatea 
sunetului nu mai era la fel de bună și se auzea un zgomot 
continuu de fond. 

— Motor de mașină, îmi explică Bobby. 

Zgomot de motor, un șuierat slab de vânt și fâșâit de 
anvelope pe pavaj. Delacroix se pusese în mișcare. 

Permisul lui de șofer indica o adresă din Monterey, la vreo 
două ore de coastă. Probabil că lăsase acolo cadavrele celor din 
familia sa. 

Se auzi o șoaptă. Delacroix vorbea de unul singur cu o voce 
atât de joasă încât abia ne-am dat seama că folosea limba 
aceea necunoscută. Treptat, murmurul se stinse. 

După un timp, începu să vorbească mai tare, în engleză, dar 
vocea nu-i era limpede pe cât ne-am fi dorit. Microfonul nu se 


găsea atât de aproape de gură pe cât ar fi trebuit. Casetofonul 

se afla pe scaunul de lângă el sau se mișca pe bordul mașinii. 
Deprimarea lui fusese înlocuită iarăși de teamă. Vorbea mai 

repede, iar vocea devenea deseori stridentă, din cauza groazei. 


Sunt pe Autostrada 1 și mă îndrept spre sud. Parcă- 
mi amintesc că am urcat în mașină, dar nu... că am 
pornit atât de departe. Am turnat benzină peste ei. Le- 
am dat foc. Abia îmi amintesc că am făcut toate astea. 
Nu știu de ce... nu m-am sinucis. Am luat verigheta de 
pe degetul ei. Am luat niște fotografii din album. Nu 
voiam. Oricum... le-am luat. Și casetofonul. Nu voiam. 
Presupun că știu unde mă duc. Cred că știu. 


Delacroix plângea. 

— Și-a pierdut stăpânirea de sine, zise Bobby. 

— Dar nu în felul la care te gândești. 

— Adică? 

— Nu și-a pierdut minţile. A pierdut controlul... în favoarea 
altcuiva. 

În timp ce-l auzeam pe Delacroix plângând, Bobby întrebă: 

— În favoarea...? 

— Înî. 

— Fiinţei care provoacă tremuratul. 

— Ihî. 


Toți au murit. Toţi cei din prima expeditie. Trei 
bărbați, o femeie. Blake, Jackson, Chang și Hodgson. 
Doar unul s-a întors. Doar Hodgson. Numai că în 
costum nu era Bill Hodgson. 


Delacroix ţipă, îndurerat, de parcă ar fi fost bătut. 

Țipătul chinuit fu urmat de un potop de înjurături violente, de 
toate obscenităţile citite și auzite vreodată, plus altele care nu 
făceau parte din educația mea sau care fuseseră inventate de 
Delacroix, un torent scârbos de vulgarităţi și blasfemii. Acest 
șuvoi de murdării fusese aruncat, răcnit și ţipat cu o furie atât 
de arzătoare, că m-am simţit veștejit auzind chiar și numai 
înregistrarea lor. 

Se părea că izbucnirea vocală a lui Delacroix fusese 


acompaniată de un șofat neatent, pentru că înjurăturile lui erau 
însoţite de claxoanele autoturismelor și ale camioanelor care 
treceau pe lângă el. 

Înjurăturile se opriră. Claxoanele încetară. Pentru un timp, nu 
se auzi decât răsuflarea greoaie a lui Delacroix pe casetă. Apoi: 


Kevin, poate iți amintesti că mi-ai spus odată că 
știința singură nu ne poate dărui o viată cu înțeles. Ai 
spus că știința ne va face viața de netrăit dacă ne va 
explica totul și va lipsi universul de mister. Ziceai că 
avem o nevoie disperată de mister. In mister se află 
speranța. Aşa credeai. Ei bine, ce am văzut în cealaltă 
parte... Kevin, am văzut mistere mai mari decât ar 
putea știința să explice într-un milion de ani. Universul 
e mai straniu decât ne putem imagina... și totuși, în 
același timp, înfricoșător, ca în cele mai primitive 
concepte despre el. 


Conduse un moment în tăcere, apoi începu din nou să 
murmure în limbajul acela criptic. 

— Cine-i Kevin? întrebă Bobby. 

— Fratele lui? Mai înainte s-a referit la el ca frate. Cred că 
acest Kevin e reporter undeva. 

În timp ce vorbea păsăreasca aceea, Delacroix închise 
casetofonul. M-am temut că fusese ultima bucată din 
testamentul său incomplet, dar reveni. 


Am pompat cianură sub formă de gaz în capsula de 
translație. Nu l-a ucis pe Hodgson sau ce se întorsese 
în locul lui Hodgson. 


— Capsula de translație! repetă Bobby. 
— Camera-ou, am presupus eu. 


Am extras toată atmosfera. Capsula devenise un tub 
imens cu vid. Hodgson a rămas în viață. Doar ca aia 
nu-i viață... nu așa cum gândim noi despre viață. E 
antiviață. Am păstrat capsula operațională, am pornit- 
o pentru un nou ciclu și Hodgson, sau ce-o fi fost, s-a 
întors de unde venise. 


Opri iar casetofonul. Urmară încă patru intervenţii, fiecare 
spusă cu o voce tot mai confuză, mai temătoare. Am avut 
impresia că acestea fuseseră puţinele momente de coerenţă ale 
lui Delacroix. 


Opt dintre noi în a doua expeditie. Patru s-au întors 
în viață. Eu printre ei. Neinfectat. Doctorii au declarat 
că nu suntem infectați. Dar acum... 

Infectat sau posedat? Virus? Parazit? Sau ceva 
mai profund? Sunt doar un purtător... sau o poartă? 
Există ceva în mine... sau trece prin mine? Sunt... 
descuiat... deschis... deschis ca o ușă? 

Niciodată nu merge înainte... merge pe cai 
laterale. Nu ne-am dat seama că există căi laterale. 
Pentru că de mult timp... am încetat să ne gândim... 
am încetat să credem în căi laterale... 

Trebuie să părăsesc mașina... să merg pe jos... 
dar nu acolo unde vrea să merg. Nu la capsula de 
translație. Nu, dacă reușesc să mă împotrivesc. Casa. 
Să mă duc la casă. Ti-am spus că au murit toți? Cei din 
prima expediție? Când voi apăsa pe trăgaci.. voi 
închide ușa... sau le-o voi deschide? Ti-am spus ce am 
văzut? Ti-am spus pe cine am văzut? Ti-am spus 
despre chinul lor? Stii ce zboară şi ce se târăște? Sub 
cerul cel roșu? Cum am ajuns... aici? Aici? 


Ultimele cuvinte de pe casetă nu erau în engleză. 

Am ridicat sticla de Corona la gură și am descoperit că o 
golisem deja. 

— Așadar locul acela cu cer roșu și copaci negri este viitorul 
produs de mămica ta, fârtate? întrebă Bobby. 

— Căi lăturalnice, a zis Delacroix. 

— Și ce înseamnă asta? 

— Nu știu. 

— Ei știau? 

— Nu cred că știau, am răspuns eu, apăsând pe butonul 
pentru derulare al telecomenzii. 

— Mi-au venit niște idei ciudate. 

— Coconii, am ghicit eu. 


— Indiferent cine a depus coconii - a venit din Delacroix? 

— Sau prin el, după cum zicea. Că era o poartă. 

— Indiferent cum. Mai contează, oare? Din el sau prin el, 
pentru noi e același lucru. 

— Cred că, dacă trupul lui n-ar fi fost acolo, nici coconii n-ar fi 
fost. 

— Să adunăm câţiva săteni furioși și să mergem cu torţe către 
castel, zise Bobby, cu un ton mult mai serios decât vorbele pe 
care le alesese ca să se exprime. 

După ce caseta se derulă și se opri cu un clinchet, am zis: 

— Ar trebui să ne asumăm responsabilitatea pentru chestiile 
alea? Nu știm suficient. Poate ar trebui să discutăm cu cineva 
despre coconi. 

— Cu tipii care reprezintă autorităţile? 

— Ceva de genul ăsta. 

— Ştii ce vor face? 

— Vor face pe ei. Dar nu ne vor freca pe noi. 

— Nu vor da foc, vor lua mostre pentru cercetări. 

— Sunt convins că-și vor lua toate precauţiile. 

Bobby izbucni în râs. 

Am râs și eu, dar cu mai multă amărăciune decât amuzament. 

— Bine, înscrie-mă pentru marșul spre castel. Dar Orson și 
copiii sunt pe primul loc. Pentru că, după ce am aprins focul, n-o 
să mai putem să ne plimbăm în libertate prin Wyvern. 

Am introdus o casetă goală în aparat. 

— Faci o copie? mă întrebă Bobby. 

— Nu strică. 

După ce am pornit butoanele pentru înregistrare, m-am întors 
spre prietenul meu. 

— Ai spus ceva... 

— Și te aștepți să-mi amintesc toate prostiile pe care le-am 
spus? 

— In bucătăria bungalow-ului, cu trupul lui Delacroix. 

— Puţea groaznic. 

— Ai auzit ceva. Te-ai uitat în sus, spre coconi. 

— Ti-am spus. Poate că fusese doar în mintea mea. 

— Bine. Dar când te-am întrebat ce-ai auzit, ai răspuns: „Pe 
mine”. Ce-ai vrut să spui? 

Lui Bobby îi mai rămăsese ceva bere, pe care o sorbi înainte 
să-mi răspundă: 


— Puseseși caseta în buzunar, eram gata de plecare, când am 
auzit pe cineva spunându-mi „stai”. 

— Pe cineva? 

— Pe mai mulţi cineva. Voci. Toate vorbind deodată, toate 
spunând: „Stai, stai, stai”. 

— Maurice Williams and The Zodiacs. 

— Te pregătești să fii DJ la KBAY. Chestia e că... mi-am dat 
seama că vocile alea erau toate vocea mea. 

— Toate vocea ta? 

— Greu de explicat, fârtate. 

— Evident. 

— Timp de opt-nouă secunde le-am auzit. Dar mai târziu... am 
simţit că au continuat să vorbească, dar mai în șoaptă. 

— Ceva subliminal? 

— Poate. Însă într-un fel ce-ţi dădea fiori. 

— Voci în mintea ta. 

— Da, dar nu-mi spuneau să sacrific o fecioară lui Satana sau 
să-l asasinez pe papă. 

— Doar „stai, stai, stai”. Ca un gând intrat în buclă. 

— Nu, acelea erau voci reale, ca la radio. La început am 
crezut că veneau... de undeva din bungalow. 

— Ai îndreptat raza lanternei spre tavan, i-am reamintit eu. 
Coconii. 

Lucirea slabă a echipamentului audio se reflecta în ochii lui. 
Nu-și luă privirea de la mine, dar nu spuse nimic. 

Am răsuflat adânc și i-am explicat: 

— Mă tot întrebam. După ce te-am sunat din Orașul Mort, am 
început să mă simt vulnerabil în spațiul liber. Așa că, înainte să-i 
telefonez Sashei, am decis să intru în bungalow, unde să nu fiu 
atât de expus. 

— Dintre toate casele, de ce ai ales-o tocmai pe aceea? Cea 
cu trupul lui Delacroix în bucătărie. Cea cu coconii. 

— Exact asta mă întrebam. 

— Și tu ai auzit voci? Spunând: „Chris, intră, intră, stai jos, 
intră, stai pe aici, scoatem pui în curând, intră, să ne distrăm 
împreună...” 

— Nicio voce, i-am răspuns eu. Sau nu mi-am dat seama. Dar 
poate că n-am ales casa din întâmplare. Poate că am fost atras 
în locul acela. 

— O vrajă psihică? 


— Precum cântecul sirenelor care atrăgea marinarii la moarte. 

— Alea nu erau sirene, ci gângănii în coconi. 

— Nu știm dacă erau gângănii. 

— Sunt convins că nu erau căţei. 

— Poate că ar trebui să mai mergem o dată în bungalow-ul 
ăla. 

După un moment de tăcere, a bombănit: 

— O chestie ca asta îţi strică toată plăcerea sfârșitului lumii! 

— Mda, încep să mă simt ca un individ dintr-o școală de 
capete pătrate. 

Caseta fusese copiată. Am dus copia pe masa de compoziţie 
și am luat un stilou. 

— Dă-mi un titlu potrivit pentru un cântec neo-Buffett. 

— Neo-Buffett? 

— Asta compune Sasha zilele astea. Jimmy Buffett. Ritm 
tropical, peisaje cu papagali, distracţie la soare - dar cu o tentă 
mai întunecată, ca o concesie făcută realității. 

— Rinichi și tequila, sugeră Bobby. 

— Suficient de bun. 

Am scris titlul pe etichetă și am introdus caseta într-o cutie 
goală de pe raftul pe care-și păstra Sasha compoziţiile. Acolo se 
găseau o grămadă de casete care arătau exact la fel. 

— Fârtate, zise Bobby, dacă o să ajungem la asta, o să-mi 
zbori creierii, da? 

— Cu plăcere. 

— Dar să aștepți să te rog eu. 

— Sigur. O să-mi faci același serviciu? 

— Cere-mi și ești deja mort. 

— Singurul tremur pe care-l simt e în stomac. 

— O chestie absolut normală. 

Am auzit un zăngănit, urmat de o serie de clinchete, după 
care alt zăngănit și, în cele din urmă, scârțâitul inimitabil al ușii 
din spate care se deschide. 

— Sasha? mă întrebă Bobby. 

M-am dus în bucătăria luminată de lumânări, l-am văzut pe 
Manuel Ramirez în uniforma lui și mi-am dat seama că sunetele 
pe care le auzisem proveneau de la un dispozitiv de descuiat 
ușile, al poliţiei. Manuel stătea la masă, uitându-se la Glock-ul 
meu de 9 milimetri, la care se dusese direct, în ciuda luminii 
slabe. Pusesem pistolul pe masă, când Bobby mă anunţase că 


Wendy Dulcinea fusese răpită. 

— Ușa era încuiată, i-am spus lui Manuel, în timp ce Bobby 
intra în bucătărie, în urma mea. 

— Mda, mârâi Manuel, apoi arătă spre Glock. L-ai cumpărat 
legal? 

— L-a cumpărat tata. 

— Tatăl tău era profesor de poezie. 

— E o profesie periculoasă. 

— De unde l-a cumpărat? 

— Magazinul de arme al lui Thor. 

— Ai chitanță? 

— Am. 

— Las-o baltă. 

Ușa dintre bucătărie și hol fu împinsă înăuntru. Frank Feeney, 
unul dintre ajutoarele lui Manuel, rămase ezitând în prag. Am 
avut impresia, pentru o clipă, că văd în ochii lui un voal de 
lumină galbenă, ca niște perdele la o pereche de ferestre, dar 
dispăruse înainte să fiu convins că fusese acolo cu adevărat. 

— Am găsit o pușcă și un 38 în jeepul lui Halloway, zise 
Feeney. 

— Faceţi parte dintr-o miliție? întrebă Manuel. 

— Organizăm o clasă de poezie, răspunse Bobby. Aveti 
mandat? 

— Rupe o bucată de hârtie igienică din sul, zise șeful poliției. 
O să scriu unul pentru tine. 

În urma lui Feeney, la capătul holului, Iluminat din spate de 
ferestrele cu vitralii, se afla un al doilea ajutor al șerifului. Nu-l 
vedeam suficient de bine ca să-l recunosc. 

— De ce aţi venit? 

Manuel se uită la mine îndeajuns de mult timp ca să-mi 
reamintesc că nu-mi mai era prieten. 

— Ce urmează? l-am întrebat eu. 

— O masivă violare a drepturilor voastre civile, răspunse 
Manuel, iar zâmbetul lui avea căldura unei răni de stilet în burta 
unui cadavru. 


19. 


Frank Feeney avea o figură de șarpe, unul fără colţi, dar care 
nu avea nevoie de colți, pentru că transpira otravă prin fiecare 
por. Ochii săi aveau privirea fixă, rece a ochilor de șarpe, iar 
gura părea o tăietură îngustă, prin care putea să se strecoare 
afară o limbă despicată, fără să surprindă nici măcar un străin 
care l-ar fi întâlnit pentru prima oară. Înainte de necazurile de la 
Wyvern, Feeney fusese mărul putred al poliţiei, suficient de 
otrăvitor ca să vâre în comă o mie de Albe-ca-Zăpada doar 
dacă-l priveau. 

— Vrei să scotocim pe aici după alte arme, șefule? îl întrebă el 
pe Manuel. 

— Maa... Dar nu faceţi multă mizerie. Domnul Snow și-a 
pierdut tatăl acum o lună. E orfan. Să dăm dovadă de milă. 

Zâmbind, de parcă văzuse un șoarece fraged sau un ou de 
pasăre, care-i va satisface foamea de reptilă, Feeney se întoarse 
și se împletici prin hol, către celălalt ajutor de șerif. 

— Confiscăm toate armele de foc, îmi spuse Manuel. 

— Sunt arme obținute legal. N-au fost folosite pentru crime. 
Nu ai dreptul să le confiști, am protestat eu. Imi cunosc 
drepturile, conform celui de-al Doilea Amendament. 

— Și tu crezi că-mi depășesc atribuţiile? îl întrebă Manuel pe 
Bobby. 

— Poţi să faci ce vrei, răspunse Bobby. 

— Amicul tău surfist e mai deștept decât pare, îmi zise 
Manuel. 

Dornic să testeze stăpânirea de sine a lui Manuel și să afle 
dacă exista vreo limită a fărădelegilor în care s-ar fi angajat 
poliția, Bobby zise: 

— Orice tâmpit urât și psihopat, cu o insignă de poliţist, poate 
să facă oricum tot ce vrea. 

— Exact, îi răspunse Manuel. 

Manuel Ramirez - care nu-i nici urât, nici psihopat - e cu zece 
centimetri mai scund, cu cincisprezece kilograme mai slab, cu 
doisprezece ani mai în vârstă și mult mai hispanic decât mine. li 
place muzica country, în timp ce eu sunt născut pentru rock- 
and-roll; vorbește curent engleza, spaniola și italiana, în timp ce 
eu mă limitez la engleză și la câteva citate din latină. Are o 


mulțime de convingeri politice, iar mie politica mi se pare 
plictisitoare. E un bucătar nemaipomenit, în timp ce singurul 
lucru pe care mă pricep să-l fac cu alimentele e să le mănânc. În 
ciuda tuturor acestor diferențe și ale multor altora, am 
împărtășit cândva o dragoste de oameni și de viaţă care ne 
făcuse prieteni. 

Lucrase mulţi ani în schimbul de noapte, fiind polițistul cu 
funcţia cea mai mare pe timp de noapte, dar, după ce Lewis 
Stevenson, șeful poliției, murise în urmă cu o lună, Manuel îi 
luase locul. În lumea nopţii, în care-l întâlnisem și în care îi 
devenisem prieten, fusese o prezenţă luminoasă, un poliţist și 
un om bun. Dar lucrurile s-au schimbat, mai ales aici, în noul 
Moonlight Bay, și, cu toate că acum lucra la lumina zilei, Manuel 
își dăruise sufletul întunericului și nu mai era persoana pe care o 
cunoscusem. 

— Mai e cineva aici? întrebă Manuel. 

— Nu. 

l-am auzit pe Feeney și pe celălalt vorbind în hol - apoi 
zgomot de pași pe trepte. 

— Am primit mesajul tău, îmi spuse Manuel. Numărul de 
mașină. 

Am dat din cap. 

— Sasha Goodall a fost astă-noapte acasă la Lilly Wing. 

— Poate a fost vreo petrecere cu gagici acolo... 

Scoțând încărcătorul din Glock, Manuel îmi spuse: 

— Voi doi aţi apărut acolo chiar înainte de ivirea zorilor. Aţi 
parcat lângă garaj și aţi intrat prin spate. 

— Aveam nevoie de gagici, interveni Bobby. 

— Unde aţi fost toată noaptea? 

— Am studiat cataloage cu gagici, am răspuns eu. 

— Mă dezamaăgești, Chris. 

— Credeai că-s amator de femei gonflabile? 

— Nu știam că faci pe șmecherul. 

— Sunt un om cu mai multe feţe. 

Un răspuns cuminte la întrebările lui ar fi fost interpretat ca o 
dovadă de teamă, iar teama ar fi provocat un tratament mai 
aspru. Ştiam amândoi că legea marţială perversă, care se aplică 
în cazul acela de urgenţă, nu fusese declarată oficial și, cu toate 
că părea puţin probabil ca autorităţile să-l acuze pe Manuel și pe 
oamenii lui de crime sau de depășirea competenţelor, nu putea 


fi sigur că actele lui ilegale nu vor avea urmări. Pe de altă parte, 
fusese un om al legii și, în ciuda justificărilor, mai avea 
conștiință. Remarcile cretine reprezentau modul în care eu și 
Bobby îi aminteam că știam la fel de bine ca el că autoritatea sa 
era nelegală și că, dacă împingea lucrurile prea departe, ne vom 
opune. 

— Eu nu te-am dezamăgit? întrebă Bobby. 

— Am știut întotdeauna ce-ţi poate pielea, îi răspunse Manuel, 
punând încărcătorul în buzunar. 

— Și eu. Ar trebui să-ţi schimbi machiajul. Nu crezi, Chris? 

— Da, cu ceva care să-l acopere mai bine. 

— Mda, îi spuse Bobby lui Manuel. Încă mai văd cei trei de 
șase pe fruntea ta. 

Fără să-i răspundă, Manuel își puse Glock-ul meu sub centură. 

— Ai verificat numărul? l-am întrebat eu. 

— Fără niciun folos. Suburbanul fusese furat în timpul serii. L- 
am găsit în după-amiaza asta, abandonat lângă port. 

— Nicio urmă? 

— Nu te privește. Am două lucruri să-ţi spun, Chris. Două 
motive pentru care am venit aici. Nu te băga în chestia asta. 

— E numărul unu? 

— Ce? 

— E numărul unu din cele două? Sau e un sfat suplimentar? 

— Putem ţine minte două lucruri, zise Bobby. Dar dacă 
urmează o grămadă de sfaturi suplimentare, ar trebui să luăm 
notițe. 

— Nu te băga în chestia asta, repetă Manuel, vorbind cu mine 
și ignorându-l pe Bobby; ochii lui nu luceau nenatural, dar tonul 
vocii lui făcea să te treacă toți fiorii. Ai folosit toate bonurile- 
care-te-ţin-departe-de-pușcărie pe care aveai dreptul să le 
aștepți din partea mea. Așa stau lucrurile, Chris. 

De jos se auzi un trosnet. O mobilă grea fusese răsturnată. 

Am pornit către ușa holului. 

Manuel mă opri, scoțând bastonul și lovind cu el puternic în 
masă. Pocnetul răsună ca o împușcătură. 

— M-ai auzit când i-am spus lui Frank să nu facă prea mult 
deranj. Relaxează-te! 

— Nu mai există alte arme, i-am zis eu, furios. 

— lubitorii de poezie ca tine pot să aibă un arsenal întreg. 
Pentru siguranţa publică, trebuie să ne asigurăm. 


Bobby se rezemase de masa de lângă plită, cu braţele 
încrucișate la piept. Părea că se împăcase cu gândul că eram 
neputincioși, dornic să se termine totul și atât de potolit, atât de 
rece, că ar fi putut să aibă bucăţi de cărbune în loc de ochi și un 
morcov în loc de nas. Poza aia îl înșelase pe Manuel, dar îl 
cunoșteam pe Bobby suficient de bine ca să-mi dau seama că 
era gata să explodeze. Raftul din dreapta lui conţinea un set de 
cuțite și știam că-și alesese poziţia gândindu-se la ele. 

Dar nu puteam învinge acum și trebuia să rămânem liberi ca 
să-i găsim pe Orson și pe copiii dispăruți. 

Când am auzit zăngănit de sticlă spartă, l-am ignorat, mi-am 
stăpânit furia și i-am spus calm lui Manuel: 

— Lilly și-a pierdut soţul. lar acum, probabil, și copilul. Asta nu 
te impresionează? Pe tine, dintre toți? 

— Îmi pare rău pentru ea. 

— Și asta-i tot? 

— Dacă aș putea să-i aduc băiatul înapoi, i l-aș aduce. 

Modul în care-și alesese cuvintele mă înfioră. 

— Vorbești de parcă ar fi mort sau undeva de unde nu poți să- 
| iei. 

— Ti-am spus să nu te vâri în chestia asta, îmi zise el, fără pic 
din compasiunea de care ar fi dat dovadă Manuel altă dată. 

Cu șaisprezece ani în urmă, Carmelita, soţia lui Manuel, 
murise dând naștere celui de-al doilea copil al lor. Avusese 
numai douăzeci și patru de ani. Manuel nu se recăsătorise și-și 
crescuse fiica și fiul cu multă dragoste și înțelepciune. Băiatul, 
Toby, suferea de sindromul Down. Manuel cunoscuse suferinţa 
mai mult decât alţii. Înţelegea ce înseamnă să trăieşti cu 
responsabilități mari și cu limite. Totuși, privindu-l în ochi, n-am 
zărit compasiunea care-l făcuse un părinte și un poliţist atât de 
bun. 

— Ce-i cu gemenii Stuart? l-am întrebat eu. 

Faţa lui rotundă, mai potrivită pentru zâmbet decât pentru 
furie, în mod obișnuit o figură solară, devenise rece și dură ca 
gheaţa. 

— Dar cu Wendy Dulcinea? 

Cantitatea cunoștințelor mele îl înfurie. 

Vocea îi rămase blândă, dar lovea cu bastonul în palma 
dreaptă când îmi zise: 

— Ascultă-mă, Chris. Aceia dintre noi care știu ce s-a 


întâmplat nu pot decât să înghită sau să se înece. Așa că 
relaxează-te și înghite! Pentru că, dacă o să te îneci, nimeni n-o 
să fie de faţă ca să-ţi aplice manevra Heimlich. Ai înţeles? 

— Sigur. Sunt un tip deștept. Înţeleg. Asta a fost o ameninţare 
cu moartea. 

— Livrată cu amabilitate, remarcă Bobby. Creativă, indirectă, 
fără cabotinism, deși ceva din chestia aia cu bastonul e un 
clișeu. Torționarul psihopat pe care-l găsești într-o sută de filme 
vechi. Ai fi un fascist mai credibil fără treaba asta. 

— Du-te dracului! 

— Știu că ţi-ar face plăcere! rânji Bobby. 

Manuel părea gata să-l pocnească pe Bobby cu bastonul. 

Pășind în faţa lui Bobby, ca să nu mai fie faţă în faţă cu el și 
sperând că, printr-o minune, voi trezi remușcări în conștiința lui 
Manuel, am zis: 

— Dacă o să fac faptele publice, dacă o să mă amestec unde 
nu-mi fierbe oala, cine o să-mi tragă un glonţ în ceafă, Manuel? 
Tu? 

Pe figura lui trecu o urmă de durere sinceră, dar expresia nui 
se îmblânzi decât prea puţin. 

— Nu pot să fac așa ceva. 

— Ce chestie frățească! O să fiu mai puţin mort dacă n-o să 
tragi tu și o să apese pe trăgaci unul dintre ajutoarele tale! 

— Nu-i ușor pentru niciunul dintre noi. 

— Şi-i mai ușor pentru mine. 

— Ai fost protejat pentru că mama ta a fost cine a fost și a 
făcut ce a făcut. Și pentru că ai fost cândva... prietenul meu. 
Dar nu-ţi forţa norocul, Chris! 

— Patru copii răpiți în douăsprezece ore, Manuel. Asta-i rata 
de schimb curentă? Alţi patru copii pentru un singur Toby? 

Recunosc că era o cruzime din partea mea să-l acuz că 
sacrifica vieţile altor copii pentru fiul său, dar exista ceva adevăr 
în cruzimea aceea. 

Se făcu la față precum cărbunele, iar în ochi i se aprinse focul 
viu al urii. 

— Mda. Am un fiu de care trebuie să am grijă. Și o fiică. Și o 
mamă. O familie de care trebuie să am grijă. Nu-i la fel de ușor 
pentru mine cum e pentru un deștept singuratic, ca tine. 

Mă scârbea faptul că noi, cândva prieteni, ajunseserăm la așa 
ceva. 


Toată poliția din Moonlight Bay fusese atrasă de partea acelor 
autorităţi înalte care răspundeau de ascunderea terorii 
răspândite la Wyvern. Motivele cooperării polițiștilor erau 
numeroase: în mare măsură teamă, patriotism greșit înțeles, 
bancnote de o sută de dolari, în cantităţi pe care doar proiecte 
finanţate la negru le puteau asigura. Mai mult. Fuseseră 
implicaţi în căutarea hoardei de rhesus și de oameni care 
fugiseră din laboratoare, cu peste doi ani în urmă, iar în noaptea 
aceea de violenţă, mulți fuseseră mușcați, zgâriați sau infectați 
în alt fel. Îi pândea pericolul transformării, deci acceptau să 
participe la conspirație, sperând să fie primii care vor fi trataţi, 
dacă se descoperea un remediu pentru retrovirus. 

Manuel nu putea fi cumpărat cu bani. Patriotismul lui nu făcea 
parte din varianta celui prost înţeles. Frica putea să schimbe 
firea oricui, dar nu frica îl corupsese pe Manuel. 

Cercetările din Wyvern duseseră la o catastrofă, dar și la 
descoperiri pozitive. Unele experiențe avuseseră ca rezultat 
tratamente genetice promițătoare. 

Manuel îşi vânduse sufletul sperând că unul dintre 
experimentele acelea îl va transforma pe Toby. Bănuiesc că visa 
că fiul lui va suferi transformări intelectuale ș; fizice. 

Creșterea intelectuală putea fi posibilă. Știam că unele lucrări 
de la Wyvern includeau cercetări pentru dezvoltarea 
inteligenţei. Se obţinuseră succese uimitoare, dovada fiind 
Orson. 

— Ce mai face Toby? m-am interesat eu. 

În timp ce vorbeam, am auzit un sunet în spatele meu. Un 
sertar deschis. Sertarul cu cuțite. 

Când mă așezasem între Bobby și Manuel, dorisem să 
potolesc tensiunea crescândă dintre ei, nu să-l acopăr pe Bobby. 
Am vrut să-i spun să se potolească, dar nu știam cum s-o fac 
fără să-l alarmez pe Manuel. 

Pe de altă parte, există ocazii în care instinctul lui Bobby e 
mai bun decât al meu. Dacă el credea că situaţia ducea 
inevitabil la violenţă, probabil că avea dreptate. 

Se părea că întrebarea mea despre Toby acoperise zgomotul 
sertarului, pentru că Manuel nu părea să-l fi auzit. 

O mândrie puternică, emoţionantă, dar și înspăimântătoare 
nu-i izgoni furia, iar cele două emoţii erau complementare. 

— Citește. Mai bine. Mai repede. Cu mai multă înțelegere. Se 


descurcă mai bine la matematică. Ce-i rău în asta? E o crimă? 

Am clătinat din cap. 

Deși unii râd de Toby, acesta e imaginea blândeţii. Cu gât 
gros, umeri rotunzi, brațe scurte și picioare butucănoase, 
amintea de gnomii cei buni din basmele care mă încântaseră în 
copilărie.  Fruntea îngustă, cu arcadele  sprâncenelor 
proeminente, urechi joase și trăsături blânde, ochi cu pliuri, 
toate acestea îi dau un aspect visător, care se potrivește cu 
personalitatea lui blândă, cumsecade. 

În ciuda poverii sale, Toby fusese întotdeauna fericit și 
multumit. Mă întreb dacă gaşca din Wyvern va reuși să-i crească 
inteligenţa suficient de mult ca să nu mai fie mulțumit de viaţă, 
dar nu suficient de mult ca să-i dea un IQ mediu. Dacă-i fură 
inocenţa și-l blestemă cu o autocunoaștere care să-l chinuiască, 
prinzându-l în capcană între identități, atunci îl vor distruge. 

Știu totul despre doruri neîmplinite, despre setea de a fi ceea 
ce nu poţi fi. 

Și mi-e greu să cred că Toby poate fi modificat genetic ca să 
aibă o înfățișare complet nouă. Mi-e teamă că, dacă s-a făcut o 
asemenea încercare, va deveni ceva ce n-ar suporta să vadă în 
oglindă. Cei care nu simt frumusețea pe chipul unei persoane 
afectate de sindromul Down sunt orbi la orice fel de frumusețe 
sau se tem atât de mult de ceea ce-i deosebit, încât se feresc de 
vreo întâlnire cu așa ceva. În fiecare chip - chiar și în cele mai 
banale sau mai nefericite trăsături - există un aspect preţios al 
imaginii divine a cărei oglindire suntem, iar dacă îl privești cu 
sufletul deschis, poţi vedea o frumuseţe uimitoare, o sclipire a 
ceva atât de strălucitor, că-ţi produce bucurie. Dar va rămâne 
acea strălucire în Toby, dacă va fi reproiectat de savanții din 
Wyvern, dacă se încearcă o transformare fizică radicală? 

— Acum are un viitor, zise Manuel. 

— Nu-ţi arunca băiatul, l-am implorat eu. 

— ÎI ridic. 

— Nu va mai fi băiatul tău. 

— Va fi ceea ce fusese menit să fie. 

— A fost mereu ceea ce fusese menit să fie. 

— Tu nu știi ce-i durerea, zise Manuel cu amărăciune. 

Vorbea despre durerea lui, nu a lui Toby. Toby era împăcat cu 
lumea. Sau fusese. 

— L-ai iubit pentru ceea ce era. 


— În ciuda a ceea ce era, îmi replică el, cu voce tăioasă, 
tremurătoare. 

— Nu ești corect cu tine însuți. Știu ce ai simţit pentru el în 
anii ăștia. Îl preţuiai. 

— Nu știi nimic despre ce simţeam eu, nimic! răspunse el, 
spintecând aerul din fața mea cu bastonul, de parcă ar fi vrut să 
pună capăt discuţiei. 

Tristețea mă apăsa ca o stâncă. Am spus: 

— Dacă așa stau lucrurile, dacă n-am înţeles ce simţeai 
pentru Toby, atunci înseamnă că nu te cunosc deloc. 

— Poate că nu mă cunoşti. Sau poate nu suporţi gândul că 
Toby va duce o viață mai normală decât a ta. Tuturor ne place 
să avem pe cineva pe care să-l putem privi de sus, nu-i așa, 
Chris? 

Inima mi-a tresărit, de parcă fusese înțepată. Ferocitatea 
furiei sale dovedea o asemenea teroare și durere că n-am fost în 
stare să răspund la o asemenea acuzaţie rău intenţionată. 
Fuseserăm prieteni prea mult timp ca să-l urăsc și simţeam doar 
milă. 

Înnebunise din cauza speranţei. Dacă-i într-o cantitate 
rezonabilă, speranța ne sprijină. În exces, deformează 
proporţiile, întunecă mintea, corupe sufletul mai rău decât 
heroina. 

Nu credeam că nu-l înțelesesem pe Manuel în anii aceia. Din 
cauza speranţei uitase ce iubise și acum iubea idealul mai mult 
decât realitatea, asta fiind cauza chinului pe care și-l creează 
oamenii. 

Pe scări se auziră pași care coborau. M-am uitat spre hol și i- 
am văzut pe Feeney și pe celălalt ajutor de șerif apărând în 
foaier. Feeney se duse în camera de zi, celălalt în camera de 
lucru, unde aprinseră luminile și acţionară reostatele. 

— Care-i al doilea lucru pe care voiai să mi-l spui? l-am 
întrebat pe Manuel. 

— Vor ajunge s-o controleze. 

— Ce? 

— Molima. 

— Cu ce? întreba Bobby. Cu o sticlă de dezinfectant? 

— Unii oameni sunt imuni. 

— Nu toţi, zise Bobby, în timp ce din camera de zi se auzi 
zgomot de geam spart. 


— Factorul care produce imunitatea a fost izolat, replică 
Manuel. În curând se va obţine un vaccin și un tratament pentru 
cei deja infectați. _ 

M-am gândit la copiii dispăruţi, dar n-am pomenit de ei. Insă 
am zis: 

— Unii oameni continuă să se transforme. 

— Am aflat că-s doar atâtea schimbări cât pot tolera. 

M-am străduit să lupt împotriva potopului de speranţă care 
mă năpădea. 

— Doar atâtea? Cât de multe? 

— Există un prag... Devin conștienți de schimbările care au 
loc în ei. Sunt copleșiți de teamă. O teamă intolerabilă de sine. 
Se urăsc. Acea ură de sine crește până când... implodează 
psihic. 

— Implodează psihic? Ce naiba înseamnă asta? am exclamat 
eu, apoi am înţeles. Sinucidere! 

— Mai mult decât sinucidere. Autodistrugere frenetică... 
violentă. Am văzut... un număr de cazuri. Înţelegi ce înseamnă 
asta? 

— Când se autodistrug, i-am răspuns eu, nu mai sunt purtători 
ai retrovirusului. Molima se autolimitează. 

judecând după zgomot, Frank Feeney zdrobea o măsuţă sau 
un scaun, lovindu-l de peretele camerei de zi. Am presupus că 
ajutorul de șerif care-l însoțea trântise de pe rafturi sticlele cu 
vitamine și cu ierburi ale Sashei. Ne învățau cu sârguinţă o 
lecţie. Să respectăm legea. 

— Majoritatea dintre noi vor trece prin asta fără probleme, 
spuse Manuel. 

„Dar cei dintre noi care nu vor trece?” m-am întrebat eu. 

— Și animalele, am zis eu. Și ele se autodistrug. 

M-a privit bănuitor și m-a întrebat: 

— Strângem informaţii. Ce-ai văzut? 

M-am gândit la păsări. La șoarecii veve, care muriseră de 
mult. Haita de coioţi se apropia, fără îndoială, de pragul 
schimbării tolerabile. 

— De ce mi-ai povestit toate astea? m-am interesat eu. 

— Ca să nu ne stai în drum. Lasă oamenii care se pricep să 
rezolve situația. Oameni care știu ce fac. Oameni de încredere. 

— Ăia cu creier mare, interveni Bobby. 

Manuel agită bastonul în direcţia noastră și adăugă: 


— Vă închipuiţi că sunteţi eroi, dar să nu ne staţi în drum! 

— Nu-s erou, l-am asigurat eu. 

— lar eu sunt un surfist ţicnit, ars de soare și plin cu bere, zise 
Bobby. 

— Avem prea multe de făcut ca să permitem oricui să facă tot 
ce-i trece prin cap, mai zise Manuel. 

— Ce-i cu ceata de maimuțe? Nu s-au autodistrus. 

— Sunt altfel. Au fost făcute în laborator, sunt ceea ce sunt. 
Sunt ceea ce au fost făcute să fie, ceea ce s-au născut să fie. 
Pot să se transforme, dacă pot fi afectate de virusul mutant, dar 
poate că nu sunt vulnerabile... După ce se vor termina toate 
astea, după ce oamenii vor fi vaccinați și molima se va 
autolimita, o să hăituim maimuţele și o să le lichidăm. 

— Până acum nu prea ai avut noroc, i-am reamintit eu. 

— Am fost preocupaţi de probleme mai importante. 

— Mda, mormăi Bobby. Să distrugi lumea e o treabă 
obositoare. 

Manuel îl ignoră și continuă: 

— După ce le rezolvăm, ceata nu mai are multe zile de trăit. 

In sufrageria alăturată se aprinseră luminile. Feeney venise 
acolo din camera de zi. M-am îndepărtat de luminozitatea care 
pătrundea prin ușa dintre bucătărie și sufragerie. 

Al doilea ajutor de șerif apăru în ușa holului. Nu-l mai 
văzusem niciodată. Credeam că-i cunosc pe toți polițiștii din 
oraș, dar poate că aceia care-i finanțau pe vrăjitorii din Wyvern 
oferiseră bani pentru mărirea efectivelor poliţiei. 

— Am găsit câteva cutii cu muniții, zise individul cel nou. Nicio 
armă. 

Manuel îl strigă pe Frank. Acesta se ivi în prag și întrebă: 

— M-ai chemat, șefu'? 

— Am terminat treaba aici, îi zise Manuel. 

Feeney păru dezamăgit, dar tipul cel nou plecă din bucătărie 
și se îndreptă, prin hol, către ușa casei. 

Cu o viteză uimitoare, Manuel se întinse spre Bobby, vrând să- 
i dea cu bastonul în cap. La fel de iute, Bobby se feri. Ciomagul 
lovi aerul, în locul în care se găsise Bobby, și izbi cu putere 
frigiderul. 

Bobby se ridică pe sub baston, chiar în fața lui Manuel, și am 
crezut că vrea să-l îmbrăţișeze, o chestie destul de ciudată, dar 
apoi am văzut lucirea cuţitului de măcelar, cu vârful proptit în 


gâtul lui Manuel. 

Noul ajutor se întorsese în goană în bucătărie. El și Feeney își 
scoseseră revolverele, ţinându-le cu ambele mâini. 

— Înapoi! le zise Manuel. 

Se dădu și el înapoi, îndepărtându-se de vârful cuţitului. 

Pentru o clipă, am crezut că Bobby o să înfigă lama uriașă în 
el, deși îl cunoșteam prea bine pe Bobby. 

Ajutoarele de șerif se traseră înapoi doi pași și lăsară armele 
în jos, dar nu le puseră în toc. 

Șuvoiul de lumină ce pătrundea prin ușa sufrageriei lăsa să se 
vadă mai mult din fața lui Manuel decât aș fi vrut să văd. Era 
deformată de furie, cu mușchii încordaţi, cu trăsăturile ciudate, 
cu ochii holbaţi, dar cel stâng mai mult decât dreptul, cu nările 
lărgite, cu gura ca o despicătură în stânga, dar strâmbată într- 
un rânjet în dreapta, ca un portret de Picasso, alcătuit din cuburi 
și figuri geometrice care nu se potriveau perfect între ele. lar 
pielea lui nu mai era de un cafeniu-cald, ci de culoarea unei 
șunci lăsate prea mult timp în afumătoare, de un roșu-murdar 
din cauza sângelui închegat și a fumului în exces, întunecată și 
marmorată. 

Manuel privea cu o ură atât de intensă, care nu putea fi 
provocată doar de remarcile obraznice ale lui Bobby. Ura aceea 
era îndreptată și spre mine, dar Manuel nu fusese în stare să mă 
lovească, după atâţia ani de prietenie, așa că voise să-l lovească 
pe Bobby, pentru că lucrul ăla m-ar fi durut. Poate o parte din 
ură se îndrepta către sine, pentru că-și încălcase principiile, sau 
poate vedeam șaisprezece ani de furie împotriva lui Dumnezeu 
pentru moartea Carmelitei și pentru nașterea lui Toby cu 
sindromul Down, iar eu credeam-simțeam-știam că o parte din 
furia aceea nu putea - nu voia, nu îndrăznea - s-o recunoască 
drept furie împotriva lui Toby, dragul de Toby, pe care-l iubea cu 
disperare, dar care-i restricţionase drastic viața. La urma urmei, 
există un motiv pentru care se spune că dragostea este o sabie 
cu două tăișuri, pentru că dragostea-i ascuţită, străpunge, 
dragostea-i un ac cu care se cos găurile din inimă, care cârpește 
sufletul, dar care poate să taie, să taie adânc, să rănească, să 
ucidă. 

Manuel se străduia să se stăpânească, conștient că-l priveam 
cu toţii, că se dădea în spectacol. Dar pierdu bătălia. Zgăriase 
frigiderul, acolo unde-l lovise cu bastonul, dar atacul și paguba, 


chiar una importantă, nu-i oferise satisfacția de care avea 
nevoie, nu eliberase presiunea din el. Cu câteva minute mai 
devreme crezusem că Bobby e o bombă pe cale să explodeze, 
dar explodase Manuel, nu repezindu-se la Bobby sau la mine, ci 
la panourile din sticlă ale ușilor bufetului, spărgând fiecare 
geam cu bastonul, apoi rupând o ușă și aruncând afară 
porțelanurile Royal Worcester, setul Evesham, la care ţinuse 
atât de mult mama. Farfurii, cești, platouri pentru pâine, pentru 
salată, o sosieră, o untieră, un set pentru zahăr și smântână, 
toate căzură pe masă și de acolo pe podea, șrapnelele din 
porțelan lovind spălătorul de vase, zăngănind în picioarele 
scaunelor și în dulapuri... Cuptorul cu microunde se găsea lângă 
bufet. Manuel îl lovi cu bastonul o dată, de două ori, de trei ori, 
de patru ori, dar capacul fusese făcut din plexiglas sau ceva de 
felul ăla, pentru că nu se spărgea. Ciomagul alunecă pe cuptor 
și atinse ceasul, declanșându-l, iar dacă am fi prevăzut cum vor 
evolua lucrurile și am fi pus în cuptor o pungă cu boabe de 
porumb, am fi avut floricele cât timp își manifesta Manuel furia. 
Apucă un ceainic de oțel de pe plită și-l aruncă de-a lungul 
camerei, înhăță prăjitorul de pâine și-l aruncă pe podea, în timp 
ce ceainicul ţopăia încă pe dușumea cu energia maniacă a unei 
imagini dintr-un joc video. Trase un șut în prăjitor, iar acesta 
alunecă pe podea, chelălăind ca un căţel speriat, întinzând 
cordonul electric ca o coadă. Și cu asta, Manuel se potoli. 

Rămase în centrul încăperii, cu umerii căzuți, cu capul înainte, 
cu pleoapele grele, de parcă abia se trezise dintr-un somn 
adânc, cu gura strânsă, respirând greu. Se uită în jur, zăpăcit, ca 
un taur care se întreabă unde naiba dispăruse capa roșie care-l 
înfuriase. 

În timpul nebuniei distrugătoare a lui Manuel, mă așteptasem 
să văd lumina galbenă, demonică lucind în ochii săi, dar n-am 
zărit așa ceva. Exista acum furie mocnind în ochii lui, și 
confuzie, și o tristețe îndurerată, dar dacă se transformase în 
ceva care era mai puţin decât om, nu ajunsese atât de departe 
încât să-i sclipească ochii. 

Ajutorul al cărui nume nu-l cunoșteam privea atent, cu ochi 
negri ca ferestrele dintr-o casă părăsită, dar ochii lui Fred 
Feeney luceau precum cei ai dovlecilor de Halloween, plini de 
ameninţare. Deși sclipirea stranie nu era constantă, apărând, 
dispărând și apărând din nou, sălbăticia indicată de ea ardea 


continuu, ca un far. Feeney stătea în lumina care venea de la 
candelabrul din sufragerie, cu faţa în umbră, iar ochii îi luceau, 
din când în când, ca și cum lumina din camera alăturată trecea 
prin craniul său și ieșea prin orbitele ochilor. 

Îmi fusese teamă că violența lui Manuel va declanșa 
izbucnirea violenței ajutoarelor lui - pentru că toţi cei trei 
oameni se transformau -, că-i va cuprinde o demenţă ce va 
crește cu repeziciune, iar eu și Bobby vom fi înconjurați de 
echivalentul biotehnologic al unei haite de vârcolaci însetaţi de 
sânge. Pentru că neglijasem prostește să cumpărăm lănţișoare 
din omag sau gloanţe din argint, am fi fost obligaţi să ne 
apărăm cu serviciul pentru ceai, din argint curat, dar care-și 
pierduse strălucirea, al mamei mele. Insă acesta trebuia scos 
din cutia din cămară și, eventual, lustruit cu cremă argintie 
Wright și cu o cârpă moale, ca să fie suficient de ucigător. 

Acum se părea că Feeney era singura ameninţare, iar un 
vârcolac cu un revolver încărcat e un licantrop de alt calibru. 
Unul ca el poate fi la fel de ucigător cât o haită întreagă. 
Tremura, lucea de transpiraţie, inspira lacom și expira cu un 
scâncet subţire. În excitarea lui, își mușcase buzele. Gura și 
bărbia i se înroșiseră de propriul sânge. Tinea pistolul cu ambele 
mâini, ţintind spre podea, dar ochii de nebun păreau a căuta o 
țintă, atenţia fiindu-i îndreptată când spre Manuel, când spre 
mine, când spre al doilea ajutor de șerif, când spre Bobby, când 
spre mine, apoi din nou spre Manuel, și dacă Feeney ar fi decis 
că toți suntem ţinte, ar fi fost în stare să ne omoare pe toţi patru 
chiar dacă focul camarazilor lui l-ar fi făcut bucăți. 

Mi-am dat seama că Manuel vorbea cu Feeney și cu celălalt 
ajutor. Bătăile inimii mă asurziseră temporar. 

— ... Am terminat, am terminat cu ticăloșii ăștia, hai, Frank, 
Harry, să mergem, gata, tâmpiţii ăștia nu merită să-i băgăm în 
seamă, să mergem, ne ducem la treburile noastre, să ieșim de 
aici, hai să mergem. 

Vocea lui Manuel păru să-l potolească pe Feeney, ca recitarea 
ritmică a unei rugăciuni, ca o litanie în care răspunsurile se 
dădeau în tăcere, nu cu vorbe. Focul continua să-i apară 
acestuia în ochi, dar din ce în ce mai puţin și mai slab. Nu mai 
tinu revolverul cu ambele mâini, mulțumindu-se să-l păstreze în 
mâna dreaptă, apoi îl puse în toc. Clipind surprins, simţi gust de 
sânge, își șterse buzele cu mâna și privi fără să priceapă pata 


roșie de pe degete. 

Harry, celălalt ajutor de șerif, pe care Manuel îl numise, în 
sfârșit, ajunsese deja în foaier când Frank Feeney ieși din 
bucătărie și păși în hol. Manuel îl urmă pe Feeney, iar eu m-am 
pomenit urmându-l pe Manuel, dar de la distanţă. 

Işi pierduseră aura lor de oameni ai Gestapoului. Arătau slabi 
și obosiţi, ca trei băieţi care se jucaseră de-a polițiștii cu mult 
entuziasm, dar care se istoviseră și-și târau fundurile acasă, să 
bea niște ciocolată caldă și să doarmă un pic, pentru ca după 
aceea să-și pună un costum nou și să se joace de-a piraţii. 
Păreau pierduţi, precum copiii cei răpiți. 

În foaier, în timp ce Frank Feeney îl urma pe Harry X în 
porticul din faţa casei, l-am întrebat pe Manuel: 

— Ai văzut? 

Se opri în ușă și se întoarse spre mine, dar nu-mi răspunse. 
Furia nu-i dispăruse, dar părea șocat. 

Lumina intra în foaier de afară, din camera de lucru, din 
camera de zi. Mă simțeam mai vulnerabil decât sub 
ameninţarea pistolului și a stării nebunești a lui Feeney, din 
bucătărie, dar trebuia să-i spun ceva lui Manuel. 

— Feeney, i-am zis eu, deși nu Feeney reprezenta problema 
neterminată dintre noi. Ai văzut că se transformă? Nu poţi să 
negi asta! 

— Există un tratament. Îl vom avea curând. 

— E la limită. Dacă nu veţi primi tratamentul la timp? 

— O să am grijă de el, mormăi Manuel, care-și dădu seama 
abia atunci că ţinea bastonul în mână și-l vâri într-un laţ de la 
centură. Frank e unul dintre ai noștri. O să-i dăm pacea, în felul 
nostru. 

— Putea să mă ucidă. Pe mine, pe Bobby, pe tine, pe noi toți. 

— Nu te băga în chestia asta, Snow! N-o să-ţi mai spun încă o 
dată! 

Snow. Nu mai eram Chris. Devastarea casei unui om 
înseamnă să pui punctul pe i-ul final și să tragi liniuţa la t-ul final 
din sfârșit. 

— Poate că individul care a răpit copiii e tipul de care se 
vorbea la știri. 

— Ce tip? 

— Care fură copii. Trei, patru, cinci copilași. Şi-i arde pe toți 
deodată. 


— Așa ceva nu se va întâmpla aici. 

— De ce ești atât de sigur? 

— Suntem în Moonlight Bay. 

— Nu toți tipii răi sunt răi din cauză că se transformă. 

Se uită la mine, de parcă l-aș fi insultat. 

Am trecut la afacerea neterminată. 

— Toby e un băiat grozav. Îl iubesc. Mă preocupă ce i se va 
întâmpla. Riscul e imens. Dar sper ca până la urmă lucrurile să 
iasă, în privinţa lui, așa cum crezi tu că vor ieși. Sper din tot 
sufletul. Mai mult decât orice. 

Ezită, apoi îmi zise: 

— Nu te băga în chestia asta. Vorbesc serios, Snow! 

Un timp, l-am privit cum trece din casa mea vandalizată într-o 
lume mult mai distrusă decât porțelanurile mamei mele. Lângă 
trotuar așteptau două mașini de patrulare ale poliţiei. Se urcă 
într-una din ele. 

— Poţi să te întorci oricând, am zis, de parcă ar fi putut să mă 
audă. Mai există pahare pe care poţi să le spargi și destule 
farfurii. O să bem niște bere, poţi să faci praf televizorul sau să 
toci mobila cu securea sau, dacă vrei, să te piși pe covor. O să 
fac o pălărie din brânză, o să fie amuzant, o să fie festiv. 

Oricât de întunecoasă era după-amiaza, mă dureau ochii. Am 
închis ușa. 

Când moare cineva la care ţin sau, ca în cazul de față, îl pierd 
din alt motiv - invariabil fac glume despre durere. Chiar în 
noaptea în care iubitul meu tată se stinsese din pricina 
cancerului, mi-am spus în minte bancuri despre moarte, 
coșciuge și ravagiile bolilor. Dacă sorb prea mult din mâhnire, 
ajung și eu în cupa deznădejdii. Din deznădejde mă cufund în 
autocompătimire atât de adânc, încât mă înec. 
Autocompătimirea mă va încuraja să mă gândesc prea mult la 
ceea ce am pierdut, la cine am pierdut, la limitele între care am 
trăit întotdeauna, la restricţiile existenței mele nocturne 
ciudate... iar în cele din urmă risc să ajung schilod, așa cum îmi 
spuneau tâmpiţii din copilăria mea. Mi se pare o blasfemie să nu 
îmbrăţișez viaţa, dar pentru a o îmbrăţișa în vremuri întunecate 
trebuie să găsesc frumuseţea ascunsă în tragic, frumuseţe care 
există întotdeauna acolo și pe care eu o descopăr prin umor. 
Puteţi să mă credeţi nesimțit sau fără inimă pentru că găsesc 
ceva de râs în pierderea cuiva, ceva amuzant în funeralii, dar îi 


putem onora pe cei morți cu râsete și dragoste, așa cum i-am 
onorat pe când trăiau. Dumnezeu ne-a menit să râdem când ne 
doare, pentru că a amestecat o cantitate enormă de absurd în 
univers, atunci când a frământat noroiul din care a creat totul. 
Recunosc că-s neajutorat în multe privinţe, dar cât timp pot să 
râd mai am speranţă. 

Am privit iute prin camera de lucru, să văd ce pagube 
fuseseră făcute, am stins lumina și am examinat apoi camera de 
zi. Făcuseră mai puţin prăpăd decât ar fi făcut Belzebut, dacă ar 
fi avut o vacanţă de două zile din iad, dar mai mult decât face 
un strigoi. 

Bobby stinsese deja lumina în sufragerie. La lumina 
lumânărilor, curăța mizeria din bucătărie, adunând porțelanul 
sfărâmat pe un făraș, pe care-l golea într-un sac mare pentru 
gunoi. 

— Ești foarte gospodar, i-am zis eu, ajutându-l. 

— Cred că într-o viaţă anterioară am fost menajera cuiva de 
neam regesc. 

— A cui? 

— A ţarului Nicolae al Rusiei. 

— A sfârșit tragic. 

— Apoi m-am reîncarnat ca Betty Grable. 

— Vedeta de cinematograf? 

— Chiar ea, gagiule. 

— Mi-ai plăcut în Mother Wore Tights. 

— Gracias. Dar e mult mai bine să fiu iarăși bărbat. 

Încercând să închid primul sac de gunoi, în timp ce Bobby 
deschidea altul, am zis: 

— Ar trebui să fiu foarte enervat. 

— De ce? Pentru că am avut atâtea vieți nemaipomenite, în 
timp ce tu ai fost doar tu? 

— A venit aici să-mi dea un șut în fund fiindcă, de fapt, voia 
să-și dea lui un șut în fund. 

— Ar fi trebuit să fie contorsionist. 

— Nu-mi place să recunosc, dar e un contorsionist moral. 

— Gagiule, când ești furios, vorbești murdar. 

— Ştie că-și asumă riscuri incredibile în privinţa lui Toby, 
chestia asta îl roade, chiar dacă nu recunoaște. 

Bobby oftă. 

— ÎI compătimesc pe Manuel. Cu adevărat. Dar gagiul mă 


sperie mai mult decât Feeney. 

— Feeney se transformă. 

— Zău? Dar Manuel mă sperie pentru că a devenit ce-a 
devenit fără să se transforme. Înţelegi? 

— Înţeleg. 

— Crezi că are dreptate în privinţa vaccinului? întrebă Bobby, 
punând prăjitorul de pâine pe masă. 

— Mda... Dar va avea efectul pe care-l cred ei? 

— Nimic n-a avut efectul pe care l-au crezut ei. 

— Dar știm că partea cealaltă a fost adevărată. Cea despre 
implozia psihologică. 

— Păsările. 

— Poate și coioții. 

— M-aș simţi foarte înduioșat din cauza acestor lucruri, zise 
Bobby, punând cuțitul de măcelar în sertar, dacă n-aş ști că 
gângania mămicii tale e doar o parte a problemei. 

— Trenul Misterului, am replicat eu, amintindu-mi de chestia 
sau chestiile din interiorul costumului lui Hodgson, de trupul lui 
Delacroix, de testamentul de pe casetă și de coconi. 

Se auzi soneria, iar Bobby îmi spuse: 

— Zi-le că, dacă au venit să spargă lucruri, avem reguli noi. O 
sută de dolari tacâmul și fiecare trebuie să poarte cravată. 

M-am dus în foaier și am privit afară printr-o porţiune mai 
transparentă a vitraliului. 

Silueta din faţa ușii era atât de mare, că-ţi venea să crezi că 
unul dintre stejari își scosese rădăcinile din pământ, urcase 
treptele și apăsase pe sonerie ca să ceară cincizeci de kilograme 
de îngrășăminte. 

Am deschis ușa și m-am dat înapoi din faţa luminii, ca să-l las 
pe vizitator să intre. 

Roosevelt Frost e suficient de înalt, musculos, negru și 
maiestuos ca să facă figurile sculptate în muntele Rushmore să 
pară niște busturi de vedete de seriale comice. După ce a intrat 
ținându-l în braţe pe Mungojerrie, un cotoi cu blana de un 
cenușiu-deschis, a trântit ușa în urma lui. 

Cu o voce remarcabilă prin tonul ei profund, prin muzicalitate 
și prin blândețe, zise: 

— Bună ziua, fiule. 

— Mulţumesc că aţi venit, domnule. 

— lar te-ai vârât în vreun necaz. 


— Puteți să pariaţi că-i așa. 

— O grămadă de morţi, zise el, solemn. 

— Ce-aţi spus, domnule? 

— Așa zice pisica. 

M-am uitat la Mungojerrie. Întins confortabil pe braţul uriaș al 
lui Roosevelt, arăta de parcă n-ar fi avut oase. Motanul părea 
moale, arăta ca o eșarfă sau un șal, dacă Roosevelt ar fi fost om 
să poarte o eșarfă sau un şal, doar ochii lui verzi de felină, pătaţi 
cu auriu erau alerţi, plini cu o inteligență neîndoielnică și 
liniștitoare. 

— O grămadă de morţi, repetă Roosevelt. 

— Ai cui? 

— Ai noștri. 

Mungojerrie mă privi în ochi. 

— Pisicile știu multe lucruri, zise Roosevelt. 

— Nu orice. 

— Pisicile știu, insistă Roosevelt. 

Ochii cotoiului păreau plini de tristeţe. 


20. 


Roosevelt așeză motanul pe unul dintre scaunele din 
bucătărie, ca să nu se taie la labe în cioburile de porțelan, care 
acopereau încă podeaua. Deși Mungojerrie este un evadat din 
Wyvern, conceput în laboratoarele genetice, poate la fel de 
deștept ca Orson, cu siguranţă la fel de deștept ca un concurent 
la Roata norocului, mai deștept decât majoritatea consilierilor 
politici de la Casa Albă din secolul ce abia a trecut, este totuși 
suficient de pisică pentru a fi în stare să se încolăcească și să 
adoarmă imediat, chiar dacă, după propria prezicere, ne aflam 
în ajunul Judecăţii de Apoi, cu șanse mari să nu supravieţuim 
până-n zori. Pisicile știu multe, după cum zice Roosevelt, dar nu 
suferă de imaginație hiperactivă și de nervi întinși la maximum, 
ca mine. 

In ceea ce privește cunoașterea, și Roosevelt știe o grămadă 
de lucruri. Ştie fotbal, pentru că a fost, prin anii șaizeci, 
șaptezeci, o vedetă importantă a gazonului, lăudată de toți 
ziariștii sportivi. Acum, la șaizeci și trei de ani, se ocupă cu 


succes de afaceri. Deţine un magazin de îmbrăcăminte pentru 
bărbaţi, un magazin general și jumătate din acţiunile Moonlight 
Bay Inn and Country Club. Mai știe o grămadă de lucruri despre 
mare și bărci, pentru că locuiește la bordul lui Nostromo, o 
ambarcaţiune de nouăsprezece metri, aflată pe ultima dană din 
portul pentru iahturi din Moonlight Bay. Și, bineînţeles, poate să 
vorbească animalelor mai bine decât dr. Dolittle, un talent 
folositor aici, în Edgar Allan Disneyland. 

Roosevelt insistă să ne ajute la curăţenie. Deși părea ciudat 
să te ocupi de menaj alături de un monument naţional, care mai 
era și moștenitor al sfântului Francis, i-am dat aspiratorul. 

Mungojerrie se trezi când începu să urle aspiratorul, își ridică 
un pic capul, cât să-și exprime disconfortul arătându-și pentru o 
clipă colții, apoi păru să adoarmă la loc. 

Am o bucătărie mare, dar care păru mică din momentul în 
care intrase în ea Roosevelt Frost, fie că folosea sau nu 
aspiratorul. Are înălțimea de un metru și nouăzeci și nouă de 
centimetri, iar dimensiunile formidabile ale gâtului, umerilor, 
pieptului, spatelui și braţelor te împiedică să crezi că a putut fi 
conceput în ceva atât de fragil ca un pântec. Pare a fi fost cioplit 
dintr-un bloc de granit sau turnat din oţel. Sau, poate, construit 
într-o fabrică de camioane. Pare mult mai tânăr decât este, 
având doar câteva fire de păr cărunt la tâmple. A avut succes în 
fotbal nu numai din cauza dimensiunilor sale, ci și din cauza 
minţii. lar la șaizeci și trei de ani e la fel de puternic ca în 
tinereţe și - cred eu - mai deștept, pentru că învaţă fără 
încetare. _ 

Și dă cu aspiratorul ca un maestru. In trei, am terminat 
repede curăţenia din bucătărie. 

Dar n-o să mai fie ca înainte, doar cu o singură etajeră de 
Royal Worchester, model Evesham, în bufet. Rafturile goale 
lăsau o impresie trista. Mama ţinuse la vasele acelea fine, la 
culorile blânde ale merelor și prunelor pictate de mână pe 
ceștile de cafea, la coacăzele și perele de pe farfuriile pentru 
salată... Lucrurile favorite ale mamei nu erau mama mea - ci 
doar lucrurile ei -, dar, deși ne place să credem că amintirile 
sunt permanente, ca și cum ar fi fost gravate în oțel, chiar și 
amintirile dragostei și bunătăţii sunt, de fapt, înspăimântător de 
efemere în detaliile lor și ne reamintim mai ușor ceea ce-i legat 
de locuri și lucruri. Amintirile îmbălsămate în forma, greutatea și 


textura obiectelor reale pot fi reînviate iute, printr-o simplă 
atingere. 

Exista un al doilea set de veselă, cel de toată ziua, și în timp 
ce Roosevelt așeză farfurii și cești pe masa din bucătărie, am 
făcut cafea. 

Bobby descoperi în frigider o cutie mare, plină cu chifle cu 
scorţișoară și pecan, favoritele mele dintotdeauna. 

— Carpe crustulorum! strigă el. 

— Ce înseamnă asta? se interesă Roosevelt. 

— Nu întreba, i-am răspuns eu. 

— Inhaţă prăjiturile, traduse Bobby. 

Am adus două perne din camera de zi și le-am pus pe un 
scaun, ceea ce i-a permis lui Mungojerrie - care se trezise - să 
stea suficient de sus ca să participe la discuție. 

In timp ce Roosevelt rupea bucăţi din chifla cu scorțișoară și 
le înmuia în farfuria cu lapte - pe care-l turnase special pentru 
pisică -, se întoarse acasă Sasha, de pe unde fusese. Roosevelt 
îi spune „fiică”, așa cum uneori îmi spune mie sau lui Bobby 
„fiu”, ceea ce-i doar felul lui de a se purta, deși bănuiesc că are 
o părere atât de bună despre Sasha, încât ar fi încântat s-o 
adopte. Mă aflam în spatele lui când a luat-o în braţe și a strâns- 
o, de parcă ar fi fost o fetiţă. Dispăruse complet în îmbrăţișarea 
lui de urs, cu excepţia unui pantof încălţat în tenis, care atârna 
la câţiva centimetri deasupra dușumelei. 

Sasha își aduse scaunul de la masa de compoziţie și-l așeză 
între scaunul meu și cel al lui Bobby. Pipăi mâneca lui Bobby și 
zise: 

— Mișto cămașă! 

— Merci. 

— L-am văzut pe Doogie, povesti Sasha. Strânge echipament, 
armament. Acum e abia ora trei. O să fim gata de îndată ce se 
întunecă. 

— Armament? întrebă Bobby. 

— Doogie a obținut un sprijin tehnic cu adevărat de calitate. 

— Sprijin tehnic? 

— Trebuie să ne pregătim pentru orice eventualitate. 

— Orice eventualitate? mormăi Bobby și se întoarse spre 
mine. Fârtate, te-ai culcat cu G.I. Jane!%? 


10 personaj din filmul cu același nume, interpretat de Demi Moore, este o femeie ofițer 
care încearcă să demonstreze ca femeile pot fi soldați la fel de buni ca bărbații. (n.tr.). 


— Cu Emma Peel“, l-am corectat eu și m-am adresat apoi 
Sashei-Emma: Avem nevoie de ceva armament. Manuel și două 
ajutoare de șerif au fost aici și ne-au confiscat armele. 

— Și au spart porţelanurile, zise Bobby. 

— Au zdrobit niște mobilă, am adăugat eu. 

— Și au tras un șut prăjitorului de pâine, mă completă Bobby. 

— Putem să ne bazăm pe Doogie, ne linişti Sasha. Ce-au avut 
cu prăjitorul? 

Bobby dădu din umeri și explică: 

— E mic, neajutorat și vulnerabil. 

Stăteam la lumina lumânărilor - patru oameni și un cotoi 
cenușiu - ca să mâncăm, să bem și să stabilim o strategie. 

— Carpe crustulorum, zise Bobby. 

— Carpe furcam, replică Sasha, agitând furculița. 

— Carpe coffeum, spuse Bobby, ridicând ceașca, de parcă ar 
fi ţinut un toast. 

— Asta-i o conspirație, am mormăit eu. 

Mungojerrie ne privea cu un interes fățiș. 

Roosevelt privi pisica, în timp ce pisica ne privea pe noi, și 
zise: 

— Crede că sunteţi bizari, dar amuzanțţi. 

— Ha, ha, bizari! exclamă Bobby. Nu cred că oamenii 
obișnuiesc să vâneze șoareci și să-i mănânce. 

Roosevelt Frost vorbea cu animalele cu mult înainte ca 
laboratoarele din Wyvern să ne dăruiască niște cetăţeni cu patru 
picioare, care păreau să fie ceva mai deștepţi decât cei care-i 
creaseră. Din câte am văzut, singura lui excentricitate consta în 
faptul că susţinea că oamenii pot să converseze cu animale 
obișnuite, nu numai cu cele produse prin inginerie genetică. Nu 
pretinde că a fost răpit de extratereștri și că a susţinut un 
examen proctologic, nu cutreieră pădurile în căutarea lui Big 
Foot sau a lui Babe, taurul albastru, nu scrie un roman care i-a 
fost transmis de spiritul lui Truman Capote, nici nu poartă o 
pălărie din folie de aluminiu ca să împiedice controlul prin 
microunde al gândurilor sale de către Sindicatul American al 
Băcanilor. 

A învățat comunicarea cu animalele de la o femeie pe nume 
Gloria Chan, în Los Angeles, cu mulţi ani în urmă, după ce 
aceasta îi facilitase un dialog între el și potaia lui iubită, Sloopy, 


11 Personaj din serialul Răzbunătorii, interpretat de Diana Rigg. (n.tr.). 


acum decedată. Gloria îi spusese lui Roosevelt o grămadă de 
lucruri despre viața lui zilnică și despre obiceiurile lui, pe care nu 
avea de unde să le știe, dar pe care Sloopy le cunoștea. Se 
părea că îi povestise câinele toate chestiile alea. 

Roosevelt spune că nu-i nevoie de vreun talent special ca să 
comunici cu animalele, că nu-i vorba de o abilitate parapsihică. 
Pretinde că-i vorba de o sensibilitate faţă de alte specii pe care 
o posedăm toți, dar pe care ne-am reprimat-o. Cele mai mari 
obstacole în calea învăţării tehnicilor necesare sunt îndoiala, 
cinismul și noţiunile preconcepute despre ce-i posibil și ce nu. 

După mai multe luni de trudă sub îndrumarea Gloriei Chan, 
Roosevelt devenise capabil să înțeleagă gândurile și 
preocupările lui Sloopy și ale altor animale de casă și de pe 
câmpii. Voia să mă înveţe și pe mine și intenţionam să-l ascult. 
Nimic nu mi-ar fi plăcut mai mult decât să-l înțeleg mai bine pe 
Orson. Fratele meu cu patru picioare auzise multe de la mine în 
ultimii ani, dar eu nu auzisem un cuvânt de la el. Lecţiile cu 
Roosevelt ar fi deschis o ușă a minunilor sau m-ar fi făcut să mă 
simt prost și caraghios. Ca om, sunt obișnuit cu prostia și 
caraghioslăcul, așa că nu aveam nimic de pierdut. 

Bobby obișnuia să-și bată joc de discuţiile între patru ochi ale 
lui Roosevelt cu animalele, dar niciodată de faţă cu el, și atribuia 
pasiunea acestuia rănilor la cap suferite pe terenul de fotbal. 
Ulterior își moderase scepticismul. Evenimentele din Wyvern ne 
învățaseră multe lucruri, iar unul dintre ele era că, dacă știința 
poate să îmbunătăţească omenirea, nu ne poate da totuși toate 
răspunsurile de care avem nevoie. Viaţa are dimensiuni care nu 
pot fi trecute pe hârtie de biologi, fizicieni și matematicieni. 

Orson mă condusese la Roosevelt cu mai mult de un an în 
urmă, atras de convingerea canină că avea de-a face cu un om 
deosebit. Unele pisici și Dumnezeu știe ce alte specii de evadați 
din laboratoarele din Wyvern îl căutaseră și-i șușotiseră la 
ureche, ca să zicem așa. Orson reprezintă excepţia. Îl vizitează 
pe Roosevelt, dar nu a comunicat cu el. Bătrânul Câine Sfinx, 
așa-i zice Roosevelt, potaia mută, labradorul laconic. 

Cred că mami mi l-a adus pe Orson - indiferent de motiv - 
după ce a falsificat scriptele laboratorului și l-a declarat mort. 
Poate că Orson se teme să nu fie dus înapoi în laborator, dacă-și 
dă cineva seama că el este unul dintre succesele de acolo. 
Indiferent de motiv, când e de față altcineva decât Bobby, Sasha 


sau eu, se joacă de-a nu-s-decât-un-câine-bun-și-tâmpit. Sigur, 
nu-l insultă pe Roosevelt cu o asemenea înșelătorie, dar rămâne 
faţă de acesta taciturn ca un nap, chiar dacă-i un nap care dă 
din coadă. 

Acum, stând pe un scaun, tolănit pe o pernă, mâncând 
elegant bucăţi de chiflă cu scorţişoară muiate în lapte, 
Mungojerrie nu pretindea că-i o pisică obișnuită. In timp ce 
repovesteam evenimentele din ultimele douăsprezece ore, ochii 
lui verzi ne urmăreau cu interes. Când auzea ceva ce-l 
surprindea, ochii i se măreau, iar când era șocat, tresărea sau își 
trăgea capul înapoi și-l ridica, de parcă ar fi spus: „Omule, te-ai 
îndopat cu cocktailuri de menta-mâţței sau ești o mașină 
congenitală de tâmpenii?” Uneori rânjea, de obicei când eu sau 
Bobby povesteam despre vreo prostie pe care o spuseserăm sau 
o făcuserăm. Aveam impresia că rânjea cam des. Descrierea 
făcută de Bobby a ceea ce am văzut prin vizorul costumului 
ermetic al lui Hodgson păru să-i taie cheful de mâncare felinei 
pentru câteva minute, dar rămăsese, în primul și în primul rând, 
pisică, cu apetit și curiozităţi de pisică, așa că, înainte de 
sfârșitul povestirii, îi ceruse lui Roosevelt - și primise - încă o 
farfurie de crustulorum muiate în lapte. 

— Suntem convinși că Orson și copiii răpiți se află undeva, în 
Wyvern, i-am spus lui Roosevelt Frost, pentru că mă simţeam 
ciudat să mă adresez unei pisici, lucru nefiresc, din moment ce 
vorbesc mereu cu Orson. Dar locul ăla-i prea întins. Avem 
nevoie de cineva care să le găsească urma. 

— Din moment ce nu dispunem de un satelit de recunoaștere, 
nu cunoaștem vreun cercetaș indian și nu păstrăm în dulap 
vreun dulău, pentru orice eventualitate... 

Și ne uitarăm toți trei spre Mungojerrie, plini de speranță. 

Motanul mă privi în ochi, apoi pe Bobby, după aceea pe 
Sasha. Își închise ochii un timp, de parcă ar fi cântărit solicitarea 
noastră implicită, apoi își îndreptă atenţia spre Roosevelt. 

Gigantul cel blând împinse deoparte farfuria și ceașca de 
cafea, se aplecă în faţă, proptindu-și cotul drept pe masă și 
rezemându-și bărbia în pumn, apoi schimbă priviri cu oaspetele 
nostru cel mustăcios. 

După un minut, timp în care încercasem fără succes să-mi 
amintesc tema muzicală din Pisica aceea afurisită, Roosevelt 
spuse: 


— Mungojerrie se întreabă dacă ați auzit ce-am spus când am 
sosit aici. 

— O grămadă de morţi, l-am citat eu. 

— Ai cui? întrebă Sasha. 

— Ai noștri. 

— Cine spune asta? 

Am arătat spre pisică. 

Mungojerrie reuși să arate enigmatic. 

— Știm că-i periculos, zise Bobby. 

— El nu spune că-i periculos, explică Roosevelt. E un fel de... 
prezicere. 

Am rămas tăcuţi, privindu-l pe motan, care ne-a oferit o 
expresie indescifrabilă, ca a pisicilor din sculpturile găsite în 
mormintele egiptene. După un timp, Sasha întrebă: 

— Vrei să spui că Mungojerrie e clarvăzător? 

— Nu, răspunse Roosevelt. 

— Atunci ce vrei să spui? 

Uitându-se la motan, care privea solemn o lumânare, de 
parcă ar fi citit viitorul în dansul sinuos al flăcării pe fitil, 
Roosevelt zise: 

— Pisicile știu multe lucruri. 

Eu, Bobby și Sasha ne-am privit unul pe celălalt, dar niciunul 
n-a fost în stare să se lămurească despre ce-i vorba. 

— Ce știu, de fapt, pisicile? întrebă Sasha. 

— Lucruri, răspunse Roosevelt. 

— Cum? 

— Știind. 

— Care-i sunetul scos de o mână care aplaudă singură? 
întrebă Bobby, retoric. 

Pisica își ciuli urechile și se uită la noi de parcă ar fi spus: 
„Acum aţi înţeles”. 

— Cotoiul ăsta citește prea mult Deepak Chopra, zise Bobby. 

— Roosevelt, spuse Sasha, cu o voce care-i exprima 
frustrarea. 

Când acesta ridică din umerii masivi, aproape că am simţit 
metrul cub de aer deplasat năvălind peste masă. 

— Fiica mea, treaba asta, comunicarea cu animalele, nu-i ca 
vorbitul la telefon. Uneori e la fel de limpede. Dar uneori 
există... ambiguităţi. 

— Bine, interveni Bobby, capcana asta pentru șoareci crede 


că avem vreo șansă să-i găsim pe Orson și pe copii și să-i 
aducem înapoi în viaţă? O șansă cât de mică? 

Roosevelt scărpină pisica după ureche, cu mâna stângă, și o 
mângâie pe cap. 

— Spune că întotdeauna există o șansă. Nimic nu-i fără 
speranţă. 

— Șansă de cincizeci la sută? m-am interesat eu. 

— Domnul Mungojerrie spune că nu-i agent de pariuri, râse 
Roosevelt. 

— Prin urmare, zise Bobby, cel mai rău lucru care ni se poate 
întâmpla este să ne întoarcem în Wyvern și să murim cu toţii, să 
fim tocaţi, prelucraţi și împachetațţi drept carne pentru prânz. Mi 
se pare că ăsta a fost întotdeauna cel mai rău lucru care ni se 
putea întâmpla, deci nu s-a schimbat nimic. Sunt de părere să 
mergem. 

— Și eu, spuse Sasha. 

Vorbind evident în numele pisicii, care torcea și se împingea 
în mâna care o mângâia, Roosevelt întrebă: 

— Și dacă Orson și copiii sunt undeva unde nu putem ajunge? 
Dacă sunt în Groapă? 

— Regulă pentru puști: orice loc numit Groapă nu poate fi un 
loc bun, mormăi Bobby. 

— Așa îi spuneau ei laboratorului pentru cercetări genetice. 

— Ei? am întrebat eu. 

— Oamenii care lucrau acolo... îi spuneau Groapa pentru că... 
spuse Roosevelt, aplecând capul, de parcă ar fi ascultat o voce 
liniștită. Presupun că din cauză că se afla mult sub pământ. 

M-am trezit adresându-mă pisicii: 

— Laboratorul funcționează încă undeva în Wyvern, după cum 
bănuim noi, cu oameni și cu tot ce-i trebuie ca să fie 
operaţional? 

— Da, răspunse Roosevelt, scărpinând pisica sub bărbie. De 
sine stătător... aprovizionat în secret la fiecare șase luni. 

— Ştii unde este? l-am întrebat pe Mungojerrie. 

— Da. Ştie. De acolo vine, la urma urmei, zise Roosevelt, 
așezându-se iarăși pe scaun. De acolo a fugit... în noaptea 
aceea. Dar dacă Orson și copiii se află în Groapă, nu puteţi să 
ajungeţi la ei, nici să-i scoateţi de acolo. 

Am rămas pe gânduri, tăcuţi. 

Mungojerrie ridică o labă din faţă și începu să și-o lingă, 


netezindu-și blana. Era deștept, știa tot felul de lucruri, putea să 
găsească urme, era singura noastră speranţă, dar, totodată, era 
o pisică. Depindeam complet de un tovarăș care, în orice clipă, 
putea să scuipe un ghem de păr. Singurul motiv pentru care nu 
râdeam sau nu plângeam era că nu puteam să le fac pe 
amândouă deodată, deși asta simțeam că trebuie să fac. 

În cele din urmă, Sasha lămuri lucrurile: 

— Dacă nu avem nicio șansă să-i scoatem din Groapă, atunci 
să sperăm că sunt în altă parte a Wyvern-ului. 

— Întrebarea principală rămâne aceeași, i-am spus eu lui 
Roosevelt. Mungojerrie vrea să ne ajute? 

Pisica îl întâlnise pe Orson o singură dată, la bordul lui 
Nostromo, în noaptea în care murise tatăl meu. Avusesem 
impresia că se plăcuseră. Își aveau originea în laboratorul de 
creștere a inteligenței din Wyvern și, dacă mama mea fusese, 
într-un fel, mama lui Orson, pentru că acesta fusese produsul 
sufletului și al minţii ei, atunci pisica aceea putea să simtă că-i 
era și ei mama cea pierdută, creatorul ei, căreia îi datora viața. 

Am rămas cu mâinile strânse în jurul ceștii goale de cafea, 
dorind să cred că Mungojerrie nu ne va lăsa baltă, căutând în 
minte motive pentru care pisica ar trebui să fie de acord să se 
alăture eforturilor noastre, pregătindu-se să facă declaraţia 
incredibilă și nerușinată că era fratele meu spiritual, Mungojerrie 
Snow, exact așa cum Orson îmi era frate, că avusese loc o criză 
de familie, deci avea obligaţii speciale; și nu mă puteam 
împiedica să nu-mi amintesc că Bobby spusese despre lumea 
aceasta nouă a animalelor deștepte că-i precum un desen 
animat cu răţoiul Donald care, în ciuda ţicnelii sale, a fost 
înzestrat totuși cu teribile caracteristici fizice, morale și 
spirituale. 

Când Roosevelt spuse: „Da”, mă ocupam atât de febril de 
organizarea argumentelor împotriva unui refuz așteptat al 
solicitării noastre, că nu mi-am dat imediat seama ce răspuns 
primisem de la prietenul nostru, cel care ne comunica spusele 
animalelor. 

— Da, vă vom ajuta, ne explică Roosevelt, ca răspuns la 
clipirea mea prostească. 

Am trecut zâmbete de la unul la altul, în jurul mesei, ca o 
farfurie de crustulorum. 

Apoi Sasha îl privi pe Roosevelt dintr-o parte și-l întrebă: 


— Noi? 

— Aveţi nevoie de mine ca interpret. 

— Individul mungo ne conduce, noi ne ţinem după el, zise 
Bobby. 

— Nu va fi atât de simplu, replică Roosevelt. 

— Nu-ţi putem cere asta, spuse Sasha, clătinând din cap. 

Roosevelt îi luă mâna, zâmbind: 

— Fiica mea, nu mi-ai cerut nimic. Eu insist. Orson mi-e 
prieten și mie. lar copiii aceia sunt copiii vecinilor mei. 

— O grămadă de morţi, l-am citat eu din nou. 

El îmi aminti declaraţia anterioară a felinei: 

— Nimic nu-i fără speranţă. 

— Pisicile știu o mulţime de lucruri. 

De data asta m-a citat pe mine: 

— Nu totul. 

Mungojerrie se uita la noi de parcă ar fi zis: „Pisicile știu”. 

Am simţit că nici pisica, nici Roosevelt n-ar trebui să participe 
la această acțiune periculoasă fără să asculte mai întâi 
testamentul lui Leland Delacroix, așa dezlânat, incomplet, 
uneori incoerent, dar impresionant cum era. Indiferent dacă-i 
vom găsi pe Orson și pe copii, ne vom întoarce la sfârșitul noptii 
în bungalow-ul acela infestat cu coconi ca să-l curățăm cu foc. 
Eram convins că în timpul căutării noastre vom da și peste alte 
consecinţe ale proiectului Trenul Misterului, unele posibil 
mortale. Dacă, după ce vor auzi povestea bizară a lui Delacroix 
cu vocea lui chinuită, Roosevelt și Mungojerrie își vor 
reconsidera dorinţa de a ne însoţi, voi încerca să-i fac să ne 
ajute, fiind însă convins că am fost corect faţă de ei. 

Ne-am dus în camera de zi, unde am pus caseta originală. 

După ce fură rostite ultimele cuvinte de pe bandă, în limba 
aceea necunoscută, Bobby zise: 

— Sunetul e bun, dar pun pariu că nu vă arde de dansat. 

— Când plecăm? întrebă Roosevelt, stând încruntat în fața 
casetofonului. 

— Îndată ce se întunecă. 

— Adică destul de curând, zise Sasha, privind jaluzelele de la 
ferestre, pe care apăsarea luminii zilei nu mai insista ca atunci 
când eu și Bobby îl ascultaserăm prima oară pe Delacroix. 

— Dacă acei copii sunt în Wyvern, spuse Roosevelt, atunci se 
află la porțile iadului. Indiferent de risc, nu-i putem lăsa acolo. 


Purta un pulover negru, pe gât, pantaloni negri și pantofi 
negri, cu talpă de cauciuc, de parcă ar fi anticipat acţiunea care 
ne aștepta. În ciuda mărimii sale formidabile și a trăsăturilor 
dure, arăta ca un preot, ca un exorcist pregătit să izgonească 
diavolii. 

M-am întors spre Mungojerrie, care stătea pe masa de 
compoziție a Sashei și l-am întrebat: 

— Tu ce părere ai? 

Roosevelt se ghemui lângă masă, ochi în ochi cu pisica. 

Mie Mungojerrie îmi păru complet dezinteresat, ca orice cotoi 
care încearcă să trăiască în conformitate cu reputaţia speciei 
sale de indiferenţă rece, mister și înţelepciune nepământeană. 

Se părea că Roosevelt îl vedea pe vânătorul cenușiu de 
șoareci printr-o lentilă pe care eu n-o aveam sau îl asculta pe o 
frecvenţă dincolo de capacitatea auzului meu, pentru că 
raportă: 

— Mungojerrie îmi spune două lucruri. În primul rând, îi va 
găsi pe Orson și pe copii dacă se află în Wyvern, indiferent de 
riscuri, indiferent cât durează. 

Ușurat, recunoscător pisicii pentru curajul ei, am întrebat: 

— Și al doilea lucru? 

— Trebuie să iasă afară, să se pișe. 


21. 


La asfinţit, când m-am dus în baie, mi-a venit să vomit văzând 
prăpădul de acolo, dar m-am mulțumit să-mi spăl faţa de două 
ori, odată cu apă fierbinte și odată cu apă rece. Apoi m-am 
așezat pe marginea căzii, cu mâinile încleștate pe genunchi, și 
am suportat un atac de frisoane extrem de puternic, ca acela 
care însoțește o criză de malarie sau un control al fiscului. 

Nu mă temeam că misiunea noastră în Fort Wyvern se va 
termina cu mulţimea de morţi prezisă de pisica noastră 
clarvăzătoare, nici că voi pieri în noaptea ce începea. Mi-era 
frică să nu supraviețuiesc și să mă întorc fără copii și fără Orson, 
să nu dau greș și să-i pierd pe Sasha și pe Bobby, pe Roosevelt 
și pe Mungojerrie. 

Cu prieteni, lumea-i rea. Fără prieteni, ar fi insuportabilă. 


M-am spălat pe faţă a treia oară, ca să-mi arăt solidaritatea 
cu Mungojerrie, mi-am spălat mâinile (pentru că mami mă 
învățase ce-i igiena) și m-am întors în bucătărie, unde mă 
așteptau ceilalți. Bănuiesc că, în afară de pisică, toţi ceilalți 
trecuseră printr-un ritual similar, în celelalte băi. 

Din cauză că Sasha - la fel ca Bobby - remarcase niște tipi 
ciudați prin oraș și credea că urma să se întâmple ceva 
important, anticipase că locuinţa mea va fi supravegheată de 
autorităţi, dacă nu din alt motiv, atunci din cauza legăturii 
noastre cu Lilly Wing. De aceea aranjase să ne întâlnim cu 
Doogie Sassman într-un loc ferit de ochi curioși. 

Explorer-ul Sashei, jeepul lui Bobby și Mercedes-ul lui 
Roosevelt fuseseră parcate în faţa casei. Am fi fost urmăriţi dacă 
am fi plecat cu una dintre mașini. Trebuia să plecăm pe jos și pe 
furiș. 

În spatele casei, dincolo de curte, se află o cărare din pământ 
bătătorit, care desparte proprietatea noastră și cele alăturate de 
un crâng de eucalipţi cu rășină roșie. Dincolo de copaci se 
găsește terenul de golf al Moonlight Bay Inn and Country Club, 
din care Roosevelt deţine jumătate. Probabil că supravegherea 
se întindea până la cărare și n-aveam vreo șansă să scăpăm de 
cei desemnați să ne urmărească oferindu-le o invitaţie la prânz, 
duminică, la club. 

Plănuisem să mergem din curte în curte câteva cvartale, 
riscând să atragem atenţia vecinilor și a câinilor acestora, până 
ne îndepărtam suficient de echipele de supraveghere. 

Din cauza confiscărilor efectuate de Manuel, doar Sasha 
poseda o armă, un revolver Chiefs Special de calibrul 38. O ţinea 
în poșetă, împreună cu două dispozitive pentru încărcare rapidă. 
Nu voia să încredințeze arma lui Roosevelt, lui Bobby sau mie - 
nici măcar lui Mungojerrie. Ne anunţă, pe un ton care nu lăsa loc 
de comentarii, că va ocupa poziţia riscantă din frunte. 

— Unde ne vom întâlni cu Doogie? am întrebat eu, în timp ce 
Bobby punea în frigider singura chiflă cu scorțișoară rămasă, iar 
eu strângeam ceștile și farfuriile în chiuvetă. 

— De-a lungul Haddenbeck Road, chiar dincolo de Movila 
Ciorii, răspunse Sasha. 

— Movila Ciorii, mormăi Bobby. Nu-mi place cum sună. 

La început Sasha nu pricepu. Apoi îi căzu fisa și zise: 

— E doar un loc. N-are nicio legătură cu schițele alea! 


Pe mine mă preocupa mai mult distanţa. 

— Se află la paisprezece - cincisprezece kilometri! 

— Aproape șaptesprezece, răspunse Sasha. Cu toată 
activitatea din oraș, nu aveam cum să ne întâlnim cu Doogie în 
localitate fără să atragem atenţia. 

— Va dura prea mult ca să parcurgem distanța asta pe jos, 
am protestat eu. 

— Oh, exclamă ea, o să mergem pe jos doar câteva cvartale, 
numai până o să putem fura o mașină. 

Bobby zâmbi și-mi făcu cu ochiul: 

— Fârtate, ţi-ai ales o hoaţă! 

— Ce mașină? am întrebat-o eu. 

— Oricare, nu-mi pasă de aspect, ci să se miște. 

— Și dacă nu găsim o mașină cu cheile în contact? 

— O să-i fac contactul cu firele din bord. 

— Te pricepi la așa ceva? 

— Am fost cercetașă. 

— Fiica noastră a primit o insignă de merit pentru furt de 
mașini, îi spuse Roosevelt lui Mungojerrie. 

Am încuiat ușa din spate când am plecat, lăsând jaluzelele 
trase. 

Nu purtam șapca cu Trenul Misterului. Nu mă mai făcea să mă 
simt aproape de mama și nu mi se mai părea un talisman 
aducător de noroc. 

Noaptea era blândă, fără vânt, cu o aromă slabă de aer sărat 
și alge putrede. 

Nori negri ca o tigaie din fier ascundeau luna. lci-colo, 
reflectarea luminilor orașului, ca o grăsime galbenă, râncedă, se 
risipise peste nori, dar noaptea se potrivea scopurilor noastre. 

Gardul din cedru argintat, ce înconjoară proprietatea, are 
înălțimea mea, fără nicio deschizătură între scândurile verticale, 
și-i solid ca un zid. O poartă dă spre cărare. 

Am ocolit poarta și am mers spre partea de est a curții, unde 
proprietatea mea se învecinează cu cea a familiei Samardian. 

Gardul este foarte rezistent, pentru că scândurile verticale 
sunt fixate în trei șipci orizontale. Șipcile pot servi și ca trepte. 

Mungojerrie sări pe gard, de parcă ar fi fost mai ușor decât 
aerul. Stând cu labele din spate pe șipca de sus și cu labele din 
faţă pe vârful gardului, supraveghea ușa cea mai apropiată din 
curte. 


Când pisica se uită spre noi, Roosevelt șopti: 

— Se pare că nu-i nimeni acasă. 

Câte unul, într-o tăcere relativă, am urmat pisica peste gard. 
Din curtea Samardianilor am trecut peste alt gard din cedru, în 
curtea familiei Landsberg. În casa lor se vedea lumină, dar am 
trecut neobservaţi și am pășit peste un gard scund în curtea 
familiei Perez, de unde am mers direct spre est, pe lângă mai 
multe case, fără nicio problemă, cu excepţia lui Bobo, cățelul 
familiei Wladskis, care nu latră, dar se străduiește să te 
lovească, în semn de supunere, cu coada, și să te lingă până 
mori. 

Ne-am cățărat pe un gard înalt, din lemn de sequoia roșu, și 
am trecut în curtea următoare, a familiei Stanwyk, lăsându-l 
multumit pe Bobo, cel care nu latră, spintecând aerul cu coada 
și dansând pe labele din spate. 

Îl considerasem întotdeauna pe Roger Stanwyk un om decent, 
care-și închiriase talentul cercetării din Wyvern din cele mai 
nobile motive, în numele progresului științei și al dezvoltării 
medicinii, cum făcuse și mama mea. Singurul lui păcat fusese 
cel pe care-l avusese și mama: orgoliul. Mândru de inteligența 
sa de netăgăduit și încrezător în puterea științei de a rezolva 
toate problemele și de a explica toate lucrurile, devenise, fără 
să vrea, unul dintre arhitecții Judecății de Apoi. 

Așa crezusem. Acum nu mai eram atât de sigur de bunele lui 
intenţii. După cum reieșise din caseta lui Leland Delacroix, 
Stanwyk fusese implicat atât în lucrările mamei mele, cât și în 
Trenul Misterului. Părea o figură mai întunecată decât avusesem 
impresia la început. 

Ne-am furișat printre tufișuri și copaci, de-a lungul grădinii 
îngrijite a familiei Stanwyk, sperând să nu se uite nimeni pe 
fereastră. Am ajuns la următorul gard înainte să ne dăm seama 
că Mungojerrie nu-i cu noi. 

Cuprinși de panică, ne-am întors, căutând prin tufișuri și 
garduri vii, șoptindu-i numele, care nu-i ușor de șoptit, și l-am 
găsit lângă intrarea în casă. O formă de-un cenușiu fantomatic 
pe pajiștea neagră. 

Ne-am strâns în jurul mititelului conducător al echipei noastre, 
iar Roosevelt își comută creierul pe canalul Ciudăţeniilor, ca să 
afle ce gândea pisica. 

— Vrea să intre, șopti Roosevelt. 


— De ce? am întrebat eu. 

— Se întâmplă ceva rău aici, murmură Roosevelt. 

— Ce? se interesă Sasha. 

— Moartea locuiește aici, transmise Roosevelt. 

— Păstrează curtea curată, remarcă Bobby. 

— Ne așteaptă Doogie, îi reaminti Sasha pisicii. 

— Mungojerrie spune că oamenii din casă au nevoie de ajutor, 
insistă Roosevelt. 

— De unde știe? am întrebat eu, înțelegând imediat răspunsul 
și trezindu-mă repetându-l împreună cu Sasha și Bobby, într-un 
cor șoptit: Pisicile știu multe lucruri. 

Mă tenta să înhaţ pisica, s-o ţin sub braţ și să fug cu ea, ca și 
cum ar fi fost o minge de fotbal. Avea gheare și colţi și putea 
obiecta. Dar aveam nevoie de cooperarea sa benevolă, în 
căutarea ce urma. Putea să refuze să coopereze, dacă-l tratam 
ca pe o bucată de echipament sportiv, chiar dacă nu aveam 
intenţia să-i trag un șut care să-l arunce până-n Wyvern. 

Obligat să mă uit mai atent la casa victoriană, mi-am dat 
seama că avea ceva din Zona Crepusculară. La etajul superior, 
ferestrele  dezvăluiau camere luminate doar de lumina 
pâlpâitoare a ecranelor televizoarelor, o lumină pulsând, de 
neconfundat. Jos, cele două camere din spatele casei - probabil 
bucătăria și sufrageria - erau luminate de flăcările portocalii, 
legănate de curent, ale unor lumânări sau lămpi cu petrol. 

Tonto al nostru cu coadă sări în picioare și sprintă către casă. 
Urcă treptele și dispăru în umbra porticului. 

Poate că domnul Mungojerrie, felina fenomenală, avea un 
simț dezvoltat al răspunderii civice. Poate că busola sa morală 
este astfel magnetizată încât nu poate să-i ignore pe cei aflaţi la 
nevoie. Bănuiesc totuși că motivul principal îl reprezenta bine- 
cunoscuta curiozitate a speciei sale, care duce atât de des la 
deces. 

Noi patru am rămas ghemuiţi, în semicerc, până când Bobby 
zise: 

— Greșesc dacă presupun că am îmbulinat-o? 

Un sondaj de opinie arătă o unanimitate în favoarea punctului 
de vedere referitor la îmbulinare. 

Fără chef, greoi, l-am urmat pe Mungojerrie către porticul din 
spatele casei, unde acesta zgâria cu încăpățânare ușa. 

Prin cele patru geamuri din ușa vedeam limpede o bucătărie 


atât de victoriană în detalii, că nu m-ar fi surprins să-i văd pe 
Charles Dickens, William Gladstone și pe Jack Spintecătorul 
bând ceai. Camera era luminată de o lampă cu petrol, așezată 
pe o masă ovală, de parcă cineva dinăuntru ar fi fost fratele 
meu întru XP. 

Sasha luă iniţiativa și ciocăni la ușă. 

Nu răspunse nimeni. 

Mungojerrie continuă se zgârie ușa. 

— Am priceput, îi spuse Bobby. 

Sasha încercă mânerul ușii. Acesta se roti. 

Deoarece speraserăm să fie blocată, am fost dezamăgiţi 
descoperind că ușa era descuiată. Se deschise câţiva centimetri. 

Mungojerrie ţâșni prin crăpătură și dispăru înăuntru, înainte 
ca Sasha să apuce să reacționeze. 

— Moarte, multă moarte, murmură Roosevelt, care, evident, 
comunica în continuare cu vânătorul de șoareci. 

N-aș fi fost surprins dacă doctorul Stanwyk ar fi apărut în ușă, 
îmbrăcat într-un costum biosecurizat, ca Hodgson, cu figura 
colcăind de paraziți hidoși și cu o cioară cu ochi albi cocoţată pe 
umărul lui. Bărbatul care mi se păruse cândva înțelept și amabil 
- dar cam excentric - îmi bântuia în voie imaginaţia, ca 
oaspetele neinvitat la petrecere din Masca morții roșii de Edgar 
Allan Poe. 

Roger și Marie Stanwyk, cei pe care-i cunoșteam de mulţi ani, 
alcătuiau un cuplu bizar, dar fericit și compatibil. Aveau puţin 
peste cincizeci de ani. El avea favoriţi și o mustață zburlită și 
rareori putea fi văzut fără costum și cravată. Simţeai că și-ar fi 
dorit să poarte guler alb și ceas de buzunar, dar că-și dăduse 
seama că ar fi fost excentricităţi excesive faţă de cele așteptate 
din partea unui savant renumit. Însă își permitea deseori să 
poarte veste neobișnuite și pierdea o cantitate incredibilă de 
timp curăţându-și pipa sherlockiană. Marie, o matroană cu obraji 
dolofani, rumeni, colecţiona cutii vechi pentru ceai, ornamentale 
și picturi din secolul al XIX-lea cu iarmaroace. Garderoba ei 
dovedea o acceptare silită a secolului XXI, dar, indiferent de ce 
ar fi purtat, se vedea că tânjea după ghete cu nasturi, corsete și 
umbreluțe. Roger și Marie păreau nepotriviți în California și 
nepotriviţi în secol, cu toate că aveau un Jaguar roșu; fuseseră 
văzuţi intrând la filme de acţiune extrem de stupide, dar cu 
buget mare, și acționau destul de bine în calitate de cetăţeni ai 


noului mileniu. 

Sasha strigă după Stanwyk, prin ușa deschisă a bucătăriei. 

Mungojerrie traversase bucătăria, fără să ezite, și dispăruse în 
adâncul casei. 

După ce nu primi niciun răspuns la al treilea „Hei, Roger, 
Marie”, Sasha își scoase pistolul din tocul de la umăr și intră în 
casă. 

Am urmat-o cu toţii. Dacă Sasha ar fi purtat fuste, ne-am fi 
ascuns fericiţi după ele, dar ne simţeam mai bine la adăpostul 
unui Smith & Wesson. 

Din ușă, casa păruse tăcută, dar, când am traversat 
bucătăria, am auzit voci în camera din faţă. Nu ni se adresau 
nouă. 

Ne-am oprit și am ascultat, dar n-am înţeles mare lucru. Dar, 
când am auzit muzică, ne-am dat seama că nu auziserăm voci 
ale unor persoane prezente, ci unele de la radio sau de la 
televizor. 

Intrarea Sashei în sufragerie fu instructivă și șocantă. Pistolul 
ținut cu ambele mâini. Braţele întinse. Arma chiar sub raza 
vizuală. Eliberă iute ușa, alunecând spre stânga, cu spatele la 
perete. După ce se mută din fața mea, am văzut în continuare 
destul din braţele ei ca să-mi dau seama că îndreptase arma 
spre stânga, apoi spre dreapta, și iar spre stânga, scrutând 
toată încăperea. Execuţia fusese profesionistă, instinctivă și 
continuă, la fel ca vocea ei în emisie. 

Poate că văzuse prea multe filme cu detectivi la televizor. 
Mda... 

— Nu-i nimeni, șopti ea. 

Dulapuri înalte, ornamentate păreau că se apleacă peste noi, 
ca și cum s-ar fi îndepărtat de pereți, comori de porțelan și 
argint sclipind întunecat din spatele ușilor cu geamuri. 
Candelabrul din cristal nu era aprins, dar reflectarea flăcărilor 
lumânărilor din apropiere sclipea de-a lungul șirurilor de 
mărgele și în muchiile cristalelor atârnate. 

În centrul mesei, înconjurat de opt sau zece lumânări, se afla 
un castron mare, plin pe jumătate cu ceea ce părea a fi suc de 
fructe. Într-o parte se aflau câteva pahare curate și, răspândite 
pe masă, mai multe cutii farmaceutice goale, din plastic. 

Lumina nu-mi permitea să citesc ce scria pe etichetele cutiilor 
și niciunul dintre noi nu voia să atingă ceva. „Moartea locuiește 


aici” spusese pisica, iar aceste cuvinte ne dăduseră ideea, din 
clipa în care intraserăm în casă, că ne aflam pe scena unei 
crime. După ce-am văzut tabloul din sufragerie, ne-am uitat 
unul la altul și ne-a fost clar că bănuiam cu toții natura crimei, 
deși n-am numit-o. 

Puteam folosi lanterna, dar ar fi atras o nedorită atenţie. 
Ținând seama de circumstanţe, orice atenţie ar fi fost nedorită. 
lar numele medicamentelor n-avea importanţă. 

Sasha ne-a condus într-o cameră de zi spațioasă, în care 
lumina provenea de la un televizor plasat într-un dulap 
franțuzesc, ornamentat, cu uși lăcuite. Chiar și în lumina aceea 
slabă se vedea că încăperea era supra-încărcată, ca un cimitir 
de mașini, nu cu vehicule stricate, ci cu exagerare victoriană: 
mobilă neorococo, sculptată și cu picturi complicate; tapiserie 
din brocart, cu model bogat; tapet cu motive decorative în stil 
gotic; draperii grele din catifea, cu cascade de ciucuri împletiţi; 
o canapea egipteană cu spătar din mărgele de lemn și perne din 
damasc; lămpi maure reprezentând heruvimi negri cu turbane 
ciudate, ținând abajururi din mărgele; bibelouri înghesuite pe 
fiecare etajera sau masă. 

Printre straturile suprapuse de decor, cadavrele păreau 
obiecte decorative adiţionale. 

Chiar la lumina pâlpâitoare a televizorului, puteam vedea un 
bărbat ghemuit pe canapeaua egipteană. Îmbrăcat în pantaloni 
negri și cămașă albă. Inainte să se întindă pe canapea, își 
scosese pantofii și-i așezase pe podea, cu șireturile frumos 
aranjate. De parcă s-ar fi temut să nu murdărească tapițeria 
canapelei. Lângă pantofi se găsea un pahar, identic celor din 
sufragerie - cristal Waterford, judecând după aparenţe - în care 
rămăsese puţin suc de fructe. Braţul stâng îi atârna, cu dosul 
palmei rezemat de covorul persan și cu palma în sus. Celălalt 
braţ îl avea pe piept. Capul îi era proptit de două perniţe din 
brocart, iar faţa - ascunsă sub un pătrat din mătase neagră. 

Sasha ne asigura paza în spate, mai puţin interesată de 
cadavru și mai dornică să ne apere de un atac neașteptat. 

Voalul negru de pe figură nu se mișca, nu fâlfâia. Omul de sub 
el nu respira. 

Ştiam că-i mort, știam ce-l ucisese - nu o boală contagioasă, 
ci un cocktail cu fenobarbital sau echivalentul lui ucigător dar nu 
aveam chef să dau la o parte masca de mătase. Din același 


motiv pentru care un copil, după ce a analizat posibilitatea 
existenţei baubaului, ezită să tragă cearșaful, să se ridice de pe 
saltea, să se aplece și să se uite sub pat. 

Fără chef, am apucat un colț al batistei de mătase între 
degetul mare și arătător și l-am tras de pe faţa bărbatului. 

Trăia. Asta a fost prima mea impresie. Avea ochii deschişi și 
mi s-a părut că văd viaţă în ei. 

După o clipă în care n-am fost în stare să respir, mi-am dat 
seama că privirea lui era fixă. Ochii păreau că se mișcă doar 
pentru că în ei se reflectau imaginile de pe ecranul televizorului. 

Lumina slabă îmi permitea totuși să-l identific pe decedat. Se 
numea Tom Sparkman, un asociat al lui Roger Stanwyk, profesor 
la Ashdon, biochimist și, fără îndoială, implicat în afacerea din 
Wyvern. 

Trupul nu arăta vreun semn de descompunere. Nu putea fi 
acolo de mult timp. 

Fără chef, am atins cu dosul palmei fruntea lui Sparkman. 

— E cald încă, am șoptit eu. 

L-am urmat pe Roosevelt către o sofa cu spetează din lemn 
curbat, pe care se afla un al doilea bărbat, cu mâinile 
încrucișate pe abdomen. Acesta își păstrase pantofii, iar paharul 
gol era pe covor, alături, unde îl scăpase din mână. 

Roosevelt trase pătratul de mătase neagră care ascundea 
chipul omului. Lumina nu era destul de bună aici, cadavrul nu se 
afla destul de aproape de televizor ca al lui Sparkman, și n-am 
putut să-l identific. 

La două secunde după ce aprinsesem lanterna, am stins-o. 
Cadavrul numărul doi îi aparţinea lui Lennart Toregard, un 
matematician suedez cu contract pe patru ani ca să predea un 
semestru unei clase din Ashdon, probabil o acoperire pentru 
munca adevărată din Wyvern. Ochii îi erau închiși și avea figura 
relaxată. Un zâmbet slab sugera că avea un vis frumos - sau 
fusese în mijlocul unuia când îl cuprinsese moartea. 

Bobby puse două degete pe încheietura mâinii lui Toregard, 
căutându-i pulsul. Apoi dădu din cap: nimic. 

O umbră ca de liliac alunecă de-a lungul unui perete și peste 
tavan. 

Sasha se întoarse către mișcare. 

Am vârât mâna sub jachetă, dar acolo nu se afla niciun toc, 
nicio armă. 


Umbra fusese doar o umbră, trimisă prin cameră de o 
accelerare subită a acţiunii de la televizor. 

Al treilea cadavru stătea întins într-un fotoliu uriaș, cu 
picioarele proptite de un scăunel, cu mâinile pe braţele 
fotoliului. Bobby îi trase batista de mătase, eu am aprins 
lanterna, iar Roosevelt șopti: 

— Colonelul Ellway. 

Colonelul Eaton Ellway fusese locţiitorul comandantului de la 
Fort Wyvern și se stabilise în Moonlight Bay, ca pensionar, după 
ce baza fusese închisă. Ca pensionar. Sau angajat în activităţi 
clandestine, în haine civile. 

După ce n-am mai avut morți de cercetat, am observat, în 
cele din urmă, ce se vedea la televizor. Era un program ce 
dădea un film de desene animate, Regele Leu, de Disney. 

Am rămas cu toţii liniștiți, ascultând ce se auzea în casă. 

Altă muzică și alte voci veneau din celelalte camere. 

Dar nici muzica, nici vocile nu erau ale unor oameni. 

„Moartea locuiește aici”. 

Din camera de zi am trecut, traversând cu precauţie holul, în 
camera de lucru. Sasha și Roosevelt se opriră în prag. 

În peretele acoperit cu rafturi de bibliotecă, ușa deschisă a 
unui dulap lăsa să se vadă o combină audio-video. La televizor 
rula Regele Leu, cu sonorul redus. Nathan Lane și ceilalţi cântau 
Hakuna Matata. 

În cameră am găsit încă doi membri ai clubului de sinucigași, 
cu pătrate de mătase neagră pe cap. Un bărbat stătea la birou, 
iar o femeie pe un scaun Morris. Lângă fiecare se aflau pahare 
goale. 

N-am mai fost în stare să ridic voalurile. Probabil că mătasea 
neagră era un accesoriu al cultului, cu un înţeles simbolic, 
inteligibil doar pentru cei care parcurseseră împreună acel ritual 
autodistructiv. Cred totuși că, măcar în parte, exprima vina de a 
fi implicaţi în activităţi ce aduseseră omenirea în criza aceea. 
Dacă aveau remușcări, atunci moartea lor conţinea o anumită 
demnitate, iar a-i deranja însemna lipsă de respect. 

Înainte să părăsim camera de zi, acoperiserăm din nou figurile 
lui Sparkman, Toregard și Eliway. 

Bobby păru că-mi înţelege ezitarea și ridică el pânza de pe 
figura bărbatului de la birou, iar eu am aprins lanterna, ca să-l 
identificăm. Nu-l cunoșteam. Un bărbat frumos, cu o 


mustăcioară bine tunsă, cenușie. Bobby puse mătasea la loc. 

Și femeia din scaunul Morris era o străină, dar, după ce am 
îndreptat raza lanternei către figura ei, n-am stins-o imediat. 

Bobby scoase un șuierat ușor, printre dinţi, iar eu am 
exclamat: 

— Doamne! 

Dându-și seama că-i vorba de vești proaste, Sasha și 
Roosevelt veniră din hol și, cu toate că niciunul dintre ei nu 
scoase o vorbă, fețele lor exprimau șocul și repulsia pe care le 
simțeau. 

Ochii femeii moarte rămăseseră deschişi. Cel stâng era un 
ochi căprui, normal. Cel drept era verde și nu complet normal. 
Aproape că nu mai avea alb. Pupila neagră nu mai avea formă 
rotundă, ci eliptică - precum pupila unui ochi de șarpe. 

Orbita din jurul acelui ochi terifiant fusese deformată. Existau 
diformităţi subtile, dar îngrozitoare, în întreaga structură osoasă 
din partea dreaptă a figurii ei, cândva drăguţe: sprâncene, 
tâmplă, obraz, falcă. 

Gura atârna deschisă într-un strigăt tăcut. Buzele, trase înapoi 
într-un rânjet, îi dezveleau dinţii care, în cea mai mare parte, 
arătau normal. Câţiva, din partea dreaptă, erau ascuţiţi, iar un 
canin părea că fusese pe cale să se remodeleze în colț. 

Am mutat raza lanternei în jos pe trupul ei, către mâini, pe 
care și le ţinea în poală. M-am așteptat să zăresc mutații, dar 
erau normale și strângeau un șirag de mătănii: mărgele negre, 
lanţ de argint, un crucifix mic, scump, din argint. 

În poziţia mâinilor ei palide se citea o asemenea disperare, un 
asemenea patos că am stins lumina, copleșit de milă. Mi s-a 
părut indecent să mă uit la o asemenea dovadă tristă a durerii 
ei din clipa finală. 

După ce găsisem primul cadavru din camera de zi, știusem, în 
ciuda voalurilor de mătase neagră, că oamenii aceia nu se 
sinuciseseră doar din cauza vinovăţiei pe care o simțeau pentru 
că se implicaseră în cercetările din Wyvern. Poate că unii se 
simțeau vinovați, poate că se simteau toţi vinovaţi, dar 
participaseră la acel harachiri chimic în primul rând pentru că se 
transformau și pentru că se temeau de ce urmau să devină. 

Pentru moment, retrovirusul care transferase ADN-ul altor 
specii în celulele omenești avusese efecte limitate. Se 
manifestase mai mult psihologic, cu excepţia caninului de 


animal de la persoana cea mai afectată. 

Unii dintre șefi fuseseră convinși că schimbările fizice erau 
imposibile. Crezuseră că, pe măsură ce celulele din organism 
mor și sunt înlocuite, conform rutinei, cu celule noi, acestea din 
urmă nu vor conține secvențele de ADN animal care 
contaminaseră generaţia anterioară - cu excepţia cazului când 
au fost infectate celulele măduvei, care controlează creșterea 
trupului omenesc. 

Femeia desfigurată din scaunul Morris dovedea că greșiseră 
grav. Schimbări fizice hidoase pot însoţi deteriorarea mintală. 

Fiecare individ infectat primește o cantitate de ADN străin 
diferit de cel transmis tuturor, adică efectul este unic în fiecare 
caz. Unii dintre cei infectați nu manifestă nicio schimbare 
perceptibilă, mentală sau fizică, pentru că primesc fragmente de 
ADN din atât de multe surse, încât nu există un efect cumulativ 
focalizat în afara destabilizării generale a sistemului, care are ca 
rezultat cancer cu metastază rapidă sau dezordini autoimunitare 
mortale. Alţii pot înnebuni, pot decădea psihologic într-o stare 
subomenească, pot fi cuprinși de furii ucigașe sau de nevoi de 
nedescris. Cei care, în plus, suferă și metamorfoze fizice, vor fi 
radical diferiţi între ei: o grădină zoologică de coșmar. 

Am avut impresia că gura mi-e plină de praf. Aveam gâtul 
uscat, astupat. Chiar și mușchiul cardiac părea a fi slăbit, pentru 
că în urechi bătăile inimii îmi sunau sec, fără viaţă, ciudat. 

Cântecele și glumele personajelor din Regele Leu nu mă 
umpleau cu bucuria regatului magic. 

Speram că Manuel știa despre ce vorbea atunci când 
pomenise despre descoperirea iminentă a unui vaccin, a unui 
tratament. 

Bobby așeză cu blândețe pătratul de mătase peste figura 
femeii, ascunzându-i trăsăturile torturate. 

În timp ce mâna lui Bobby se apropia de ea, m-am încordat și 
m-am trezit strângând puternic lanterna stinsă, gata s-o folosesc 
ca armă. Mă așteptam, într-un fel, să văd ochii femeii 
deschizându-se, s-o aud mârâind, să văd dinţii ascuţiţi mușcând 
și împroșcând sânge, ba chiar să-i înfășoare mătăniile de gât și 
să-l tragă pe Bobby spre ea, cuprinzându-l apoi într-o 
îmbrăţișare ucigătoare. 

Nu sunt singurul cu imaginaţie prea bogată. Bobby se mișca 
prudent. Mâinile îi tremurau nervos, în timp ce punea mătasea 


la locul ei. 

După ce am părăsit camera de lucru, Sasha ezită și se 
întoarse în ușa deschisă, să mai verifice o dată camera. Nu mai 
ținea arma cu ambele mâini, dar o avea pregătită, de parcă n-ar 
fi fost surprinsă dacă ar fi descoperit că un pahar de punch 
Jonestown, versiunea lor a cocktailului Poarta Raiului, nu fusese 
suficient de otrăvitor ca să-i vină de hac creaturii de pe scaunul 
Morris. 

La parter se mai găseau o spălătorie și o încăpere pentru 
croitorie, dar ambele erau pustii. 

În hol, Roosevelt șopti numele lui Mungojerrie, pentru că nu 
zăriserăm pisica după ce intraserăm în casă. 

Un mieunat slab, ca răspuns, urmat de încă două, care s-au 
auzit în ciuda coloanei sonore a filmului lui Disney, ne-a făcut să 
mergem înainte pe hol. _ 

Mungojerrie stătea pe stâlpul balustradei, la capătul scării. In 
beznă, ochii lui verzi, luminoși se ațintiră asupra lui Roosevelt, 
apoi se îndreptară către Sasha, când aceasta îi sugeră calmă, 
dar grăbită, să coboare naibii de acolo. 

Fără pisică nu aveam nicio șansă să cercetăm cu succes 
Wyvern-ul. Eram ostaticii curiozităţii sale - sau a ceea ce-l făcu 
să ne întoarcă spatele stând pe stâlp, apoi să sprinteze agil pe 
balustradă, să sară pe trepte și să dispară în bezna de la etaj. 

— Ce face? l-am întrebat pe Roosevelt. 

— Aș vrea și eu să știu. E nevoie de doi ca să comunici, 
mormăi el. 


22. 


La fel ca înainte, Sasha ocupă poziţia din frunte. Am urcat cu 
toţii scările, eu încheind plutonul. Treptele acoperite de covor 
scârțâiau puţin sub picioare, mai mult sub ale lui Roosevelt, dar 
sunetul filmului care venea din camera de zi și din cea de lucru - 
și sunete similare ce se auzeau de la etaj - acoperiră zgomotul 
pe care-l făceam noi. 

La capătul scării, m-am întors și m-am uitat în jos. Niciun mort 
stând în foaier, cu capul ascuns sub mătase neagră. Nici măcar 
unul. Mă așteptasem la cinci. 


În holul de sus se vedeau șase uși. Cinci erau deschise. Din 
trei camere venea lumină pulsând. Coloane sonore în competiție 
arătau că Regele Leu nu fusese alegerea universală pentru 
distracţia celor condamnați. 

Nedorind să lase vreo cameră neexplorată și să lase astfel 
vreun agresor în urma noastră, Sasha se duse la prima ușă care 
era închisă. M-am așezat cu spatele la zid lângă tocul ușii, iar 
Sasha și-a proptit spatele de zidul din cealaltă parte a ușorului. 
M-am întins, am apucat clanța și am apăsat-o. Când am împins 
ușa, Sasha intră iute, ghemuită, cu arma în mâna dreaptă, iar cu 
stânga căutând întrerupătorul. 

O baie. Nu se afla nimeni acolo. 

Se întoarse în hol, stinse lumina, dar lăsă ușa deschisă. 

Alături de baie se găsea dulapul pentru lenjeria de pat. 

Mai rămâneau patru camere. Cele cu uși deschise. Din trei se 
auzeau voci și muzică și se vedea lumină. 

Nu-mi plac pistoalele și am tras prima oară cu unul abia cu o 
lună în urmă. Încă mi-e frică să nu mă împușc singur în picior, 
dar mai degrabă m-aș împușca în picior decât să fiu obligat să 
ucid un om. Dar acum simţeam nevoia să am o armă, o nevoie 
cu puţin mai mică decât disperarea cu care un om flămând 
caută mâncare, pentru că nu mai suportam s-o văd pe Sasha 
asumându-și toate riscurile. 

In camera următoare, Sasha eliberă iute ușa. Pentru că nu 
deschisese imediat focul, eu și Bobby am urmat-o înăuntru, în 
timp ce Roosevelt păzea holul, stând în prag. 

O veioză lumina slab. Televizorul fusese comutat pe Nature 
Channel, unde se difuza un documentar, probabil interesant, 
chiar melancolic, și oferise un divertisment agreabil celor 
condamnaţi, atunci când băuseră punciul de fructe otrăvit. Dar 
în momentul în care am ajuns noi, pe ecran se vedea o vulpe 
care mesteca măruntaiele unei prepelițe. 

Camera aceea era dormitorul principal, cu o baie alături. O 
încăpere mare, în culori mai luminoase decât la parter, dar în 
care mă sufoca voioșia victoriană decisă și îmbelșugată. Pereţii, 
draperiile, cuvertura de pat și baldachinul patului cu patru stâlpi 
erau toate din aceeași țesătură: un fond smântâniu, încărcat din 
greu cu trandafiri și panglici, explozii de roz, verde și galben. 
Covorul avea un model cu crizanteme galbene, trandafiri roz și 
panglici albastre, o grămadă de panglici albastre, atât de multe 


panglici albastre că nu puteam să nu mă gândesc la vene și la 
intestine. Mobila pictată și aurită era la fel de apăsătoare ca 
aceea neagră, de la parter. Încăperea conţinea atât de multe 
prespapieruri din cristal, porţelanuri, statuete mici din bronz, 
fotografii în rame din argint și alte bibelouri care, de-ar fi fost 
considerate muniţie și ai fi aruncat cu ele, ar fi fost de ajuns ca 
să omori o mulţime de răzvrătiți. 

Pe pat, pe cuvertura în culori vesele, bine întinsă, zăceau un 
bărbat și o femeie, cu acoperământul de rigoare din mătase 
neagră, care acum nu mi se mai părea nici simbolic, nici ținând 
de vreun cult, ci victorian și potrivit, întins peste chipurile 
groaznice ale morţilor pentru a menaja sensibilitatea celor care-i 
vor descoperi. Am fost sigur că cei doi, întinși pe spate, alături, 
ținându-se de mână, erau Roger și Marie Stanwyk. Când Bobby 
și Sasha le-au dat la o parte voalurile, s-a dovedit că avusesem 
dreptate. 

Fără să-mi dau seama, m-am uitat la tavan, așteptându-mă în 
parte să văd în colţuri coconi groși, lungi de cincisprezece 
centimetri. Bineînţeles, nu atârna niciunul. Începusem să 
retrăiesc coșmarurile avute în stare de trezie. 

Străduindu-mă să rezist unei claustrofobii potenţiale, am 
părăsit camera înaintea celorlalți și m-am alăturat lui Roosevelt, 
în hol, unde am fost încântat - și oarecum surprins - să 
descopăr că încă nu apăruseră morţi umblători, cu glugi negre, 
din mătase, care să le acopere fețele reci, albe. 

Următorul dormitor arăta la fel de strident victorian ca restul 
casei, dar cele două cadavre - pe un pat cu jumătate de 
baldachin, din mahon curbat, cu pologul din șifon alb și broderii 
- se aflau într-o poziție mai modernă decât Roger și Marie, stând 
pe o parte, faţă în faţă, îmbrăţișându-se în ultimele lor momente 
pe pământ. Le-am privit profilele de alabastru, dar nu i-am 
recunoscut, iar eu și Bobby am pus la loc mătasea. 

Și în camera aceea se afla un televizor. Familia Stanwyk, cu 
toată dragostea lor pentru vremuri îndepărtate și mai 
manierate, erau americani tipici, nebuni după televiziune, fiind 
din această cauză mai proști decât ar fi trebuit, pentru că s-a 
dovedit că pentru fiecare televizor din casă membrii familiei 
pierd cinci puncte din IQ. Cuplul îmbrățișat de pe pat alesese să- 
și dea duhul la cea de-a o mie reluare a unui episod vechi din 
Star Trek. |n momentul acela, căpitanul Kirk își exprima solemn 


convingerea că toleranța și compasiunea erau la fel de 
importante pentru evoluţia și supraviețuirea unei specii 
inteligente ca vederea și degetul opozabil, așa că am rezistat 
nevoii de a muta pe Nature Channel, acolo unde vulpea mânca 
măruntaiele prepeliţei. 

Nu voiam să-i judec pe sărmanii aceia, pentru că nu 
cunoscusem teama și suferinţa fizică care-i adusese la acel 
sfârșit. Dar dacă m-aș transforma și aș crede că sinuciderea 
reprezenta singura soluţie, n-aș dori să-mi dau duhul privind 
produsele imperiului Disney, nici documentare despre 
frumusețea setei de sânge a naturii, nici aventurile navei 
cosmice Enterprise, aș asculta muzica eternă a lui Beethoven, 
Johann Sebastian Bach, poate Brahms, Mozart. Sau rockul lui 
Chris Isaak, care s-ar fi potrivit, și încă foarte bine. 

După cum vă daţi seama din discursul meu baroc, în 
momentul în care m-am întors în holul de la etaj, numărătoarea 
morților ajunsese la nouă, claustrofobia mea era tot mai 
puternică, imaginaţia mea o luase razna, nevoia de un pistol 
devenise aproape sexuală, iar testiculele mi se retrăseseră în 
vintre. 

Știam că n-o să ieșim toţi vii din casa aia. 

Christofer Snow știe multe lucruri. 

Știam. 

Știam. 

In camera următoare era întuneric. O privire a fost suficientă 
pentru a ne lămuri că fusese folosită pentru a depozita mobilă 
victoriană și obiecte de artă. În două-trei secunde de lumină am 
văzut picturi, scaune, urne, un birou stil Chippendale - de parcă 
ultima intenţie a familiei Stanwyk fusese să umple fiecare 
cameră a casei atât de mult, încât să nu mai încapă niciun om, 
până când densitatea și greutatea mobilierului ar fi deformat 
structura spaţio-temporală, făcând casa să ţâșnească din secolul 
nostru și să ajungă într-o epocă mai liniștită, cea a lui Sir Arthur 
Conan Doyle și a lordului Chesterfield. 

Mungojerrie, după toate aparențele neafectat de acest exces 
de moarte și decor, stătea în hol, în lumina inconstantă ce pulsa 
prin ușa deschisă a ultimei camere, privind atent dincolo de 
prag. Apoi deveni prea atent. Avea spatele arcuit, părul zburlit, 
de parcă ar fi fost animalul unei vrăjitoare care-l văzuse pe 
diavol apărând dintr-un ceaun care clocotea. 


Deși nu aveam armă, n-am lăsat-o pe Sasha să intre prima pe 
ușă, pentru că-mi imaginam că persoana care pătrundea prima 
în încăpere va exploda sau va fi ciopârţită ca o țelină la un curs 
de gastronomie. Dacă acceptam ideea că acele patru cadavre 
nu suferiseră transformări în zonele acoperite de haine însemna 
că nu întâlniserăm niciun refugiat din /nsula doctorului Moreau, 
în afară de femeia ghemuită pe scaunul Morris de la parter. Imi 
venea să-l înhaţ pe Mungojerrie și să-l împing înaintea mea în 
cameră, să atragă focul asupra lui, dar mi-am amintit că, în 
cazul în care vreunul dintre noi supravieţuia, avea nevoie de 
vânătorul de șoareci ca să-l conducă prin Wyvern și, chiar dacă 
ar fi căzut în picioare, nevătămat, conform obiceiului felinelor, 
exista posibilitatea ca mâţa să refuze să mai coopereze, după 
un asemenea gest din partea mea. 

Am pășit peste pisică și peste prag fără niciun fel de 
pregătire, spontan, aruncându-mă cu capul înainte într-un haos 
de mobilier victorian. Sasha se afla imediat în urma mea, 
șoptindu-mi numele cu o dezaprobare severă, de parcă i-aș fi 
răpit cu adevărat cea mai bună ocazie de a fi ucisă în această 
tară sentimentală a minunilor cu filigrane. 

Într-o cacofonie vizuală de stambă, într-un uragan de rarităţi, 
un televizor prezenta creaturile de desen animat ale veldului 
dănţuind, strânse la un loc, în Regele Leu. Experții în marketing 
ai lui Disney ar fi putut să transforme filmul într-o mină de aur, 
să scoată o ediţie specială pentru distracţia de dinainte de 
moarte, pentru iubiți refuzaţi și adolescenţi răvășiţi, pentru 
agenţii de bursă, să ţină videocaseta pe raft, în eventualitatea 
că are loc o nouă zi de Lunea Neagră, la pachet pe videocasetă 
sau pe DVD, împreună cu un pătrat din mătase neagră, un bloc 
și un stilou pentru scrisoarea de dinaintea sinuciderii, și cu 
textul cântecelor, pentru a permite autocondamnatului să cânte 
în timpul secvenţțelor muzicale, până-i vine de hac otrava. 

Două cadavre, numerele zece și unsprezece, zăceau pe 
cuvertura matlasată, dar erau mai puţin interesante decât 
silueta în robă a Morţii, care stătea lângă pat. Secerătorul, fără 
coasa lui obișnuită, se aplecase peste decedați, le aranjase cu 
grijă pătratele de mătase neagră peste feţe, înlăturând orice 
scamă, netezind cutele pânzei, surprinzător de aferat pentru un 
tiran al iadului sinistru, cum l-a numit Alexander Pope, deși cei 
care ajung la culmea profesiei lor știu că atenţia pentru detalii 


este esenţială. 

Era mai scund decât îmi imaginasem că ar trebui să fie 
Moartea, doar de vreun metru și șaptezeci de centimetri. Și mult 
mai gras decât în imaginea populară, deși problema greutăţii 
aparente putea fi iluzorie, putea fi vina unui croitor de mâna a 
doua, care-i făcuse o robă largă, ce nu-i flata silueta. 

Când și-a dat seama că apăruseră intruși, s-a întors încet, să 
ne înfrunte și s-a dovedit atunci că nu-i deloc Moartea, stăpâna 
viermilor. Era doar părintele Tom Eliot, parohul bisericii catolice 
St. Bernadette, ceea ce explica de ce nu purta glugă; roba era, 
de fapt, o sutană. 

Pentru că mintea mi-e plină de poezie, mi-am amintit cum a 
descris Robert Browning Moartea: „palidul preot al oamenilor 
amuţiţi”, definiţie care se potrivea în cazul de faţă. Chiar și aici, 
în lumina africană animată, fața părintelui Tom părea a fi palidă 
și rotundă, ca hostia pusă pe limbă, în timpul împărtășaniei. 

— N-am putut să-i conving să-și lase soarta de muritori în 
mâinile Domnului, zise părintele Tom, cu voce tremurătoare, cu 
ochii plini de lacrimi; nu comentă în niciun fel apariţia noastră 
subită, de parcă ar fi știut că îl va surprinde cineva în timpul 
activităţii aceleia interzise. Fuga de viaţă reprezintă un păcat 
teribil, o jignire adusă lui Dumnezeu. Decât să mai sufere în 
lumea asta, au ales damnarea. Mi-e teamă că asta au făcut. Mi- 
au respins sfaturile, oricât m-am străduit. Am încercat să-i 
mângâi. Asta a fost tot ce-am putut să le ofer. Mângâiere. 
Înţelegeţi? 

— Da, înțelegem, a răspuns Sasha, cu milă, dar și cu 
precauţie. 

În vremurile obișnuite, înainte să ne apropiem Sfârșitul Zilelor, 
părintele Tom fusese un om înflăcărat, credincios fără să fie 
bigot, sincer în grija lui pentru ceilalți. Cu fața lui expresivă, 
mobilă, zâmbitoare și cu ochi veseli, era un comediant înnăscut. 
Însă în vremuri tragice devenea o puternică sursă de energie 
pentru ceilalţi. Nu fac parte din biserica sa, dar știu că enoriașii 
îl adoră. 

În ultimul timp, lucrurile nu merseseră prea bine pentru 
părintele Tom. Sora lui, Laura, fusese colega și prietena mamei 
mele. Tom îi este foarte devotat. Laura n-a mai fost văzută de 
mai mult de un an. Putem deci să credem că a înaintat mult pe 
drumul transformării, că s-a modificat foarte mult și că-i ţinută 


în Groapă, la Wyvern, unde-i obiectul unor intense studii. 

— Patru dintre ei erau catolici, zise preotul. Membrii ai turmei 
mele. Sufletele lor se aflau în mâinile mele. În mâinile mele. 
Ceilalţi sunt lutherani, metodiști, unul e evreu... Doi fuseseră 
atei până... recent. Toate aceste suflete trebuiau salvate de 
mine. Eu le-am pierdut. 

Vorbea repede, agitat, ca și cum ar fi stat pe o bombă cu ceas 
ce ticăia de zor, apropiindu-se de detonare, și dorea să apuce să 
se confeseze înainte de a fi făcut bucăţi. 

— Doi dintre ei, un cuplu tânăr, prost îndrumat, absorbiseră 
fragmente incoerente din credinţele spirituale ale mai multor 
triburi de indieni americani, întorcând totul pe dos, încât indienii 
n-ar fi priceput nimic din ceea ce rezultase. Cei doi credeau într- 
o grămadă de lucruri, într-un talmeș-balmeș, venerau bizoni, 
spirite ale râului, ale pământului, porumbul... Oare aparţin unei 
epoci în care oamenii venerează bizoni și porumb? Mă simt 
rătăcit. Mă înţelegeţi? 

— Da, răspunse Bobby, care ne urmase în cameră. Nu vă 
faceţi griji, părinte Eliot, vă înţelegem. 

Preotul purta o mănușă largă, din pânză, pentru grădinărit, pe 
mâna stângă. |n timp ce continua să vorbească, trăgea fără 
încetare de mănușă cu mâna dreaptă, strângând-o la 
încheietură și întinzându-i degetele, de parcă nu s-ar fi potrivit 
bine. 

— Nu i-am miruit, nu le-am făcut ritualurile finale, zise el cu o 
voce care căpăta un ton tot mai isteric, pentru că se 
sinuciseseră, deși poate că ar fi trebuit, mila e deasupra 
doctrinei, pentru că tot ce am făcut pentru ei... singurul lucru pe 
care l-am făcut pentru acești oameni chinuiţi a fost să-i sprijin, 
să le ofer sprijinul prin cuvinte, prin vorbe goale, deci nu știu 
dacă sufletele lor au fost pierdute din cauza mea sau în ciuda a 
ceea ce am făcut. 

Cu o lună în urmă, în noaptea în care murise tatăl meu, 
avusesem o întâlnire ciudată și stânjenitoare cu părintele Tom 
Eliot, despre care am scris în primul volum al acestui jurnal. În 
noaptea aceea crudă își stăpânise emoţiile mai puţin decât 
acum, în mausoleul familiei Stanwyk, de aceea am bănuit că se 
transforma, dar spre sfârșitul întâlnirii păruse a fi frământat nu 
din cauza vreunui motiv bizar, ci din cauza grijii pentru sora sa 
dispărută și din cauza propriei disperări spirituale. 


Și acum, la fel ca atunci, am căutat lucirea nenaturală, 
galbenă, în ochii săi, dar n-am zărit nimic. 

Culorile desenului animat de la televizor i se reflectau pe față 
și aveam impresia că mă uit la el printr-un vitraliu ce-și schimba 
continuu cromatica și care reprezenta mai degrabă siluete 
deformate de animale, decât sfinți. Lumina ciudată și nepotrivită 
îi bătea în ochi, dar n-ar fi putut să ascundă nici cea mai slabă și 
mai trecătoare lucire animalică. 

Tot trăgând de mănușă, cu vocea încordată de stres ca niște 
linii de înaltă tensiune în vreme de furtună, cu faţa lucind de 
sudoare, părintele Tom spuse: 

— Au găsit o cale să scape, chiar dacă a fost o cale greșită, un 
păcat de moarte. Dar eu n-am putut să merg pe calea aceea, 
sunt prea speriat, pentru că trebuie să mă gândesc la suflet, 
fiindcă există un suflet nemuritor și eu cred în suflet mai mult 
decât în eliberarea de suferinţă, deci pentru mine nu există cale 
de scăpare. Am gânduri blestemate. Gânduri teribile. Vise. Vise 
pline de sânge. In vise, mă hrănesc cu inimi care bat, mușc 
gâturi de femei și violez... violez copii, iar când mă trezesc sunt 
scârbit, dar și aţăţat, iar eu n-am cale de scăpare... 

Brusc, își scoase mânușa din mâna stângă. lar ce ieși din ea 
nu era o mână omenească, ci o mână pe cale să se transforme 
în altceva, dar care manifesta încă dovada umanităţii în 
culoarea și textura pielii și în plasarea degetelor, numai că 
degetele arătau ca niște gheare de mărimea unor degete, dar 
încă nu ajunseseră gheare, pentru că fiecare părea despicat - 
sau începuse să se despice - în apendice care semănau cu 
cleștii unui pui de homar. 

— Pot doar să cred în lisus, zise preotul. 

Pe faţa lui șiroiau lacrimi la fel de amare ca oţetul din buretele 
ce fusese oferit izbăvitorului său în suferință. 

— Cred. Cred în mila lui Hristos. Da, cred. Cred în mila lui 
Hristos. 

In ochii lui ardea o lumină galbenă. 

Ardea. 

Părintele Tom veni mai întâi spre mine, poate pentru că mă 
aflam între el și ușă, poate pentru că mama mea era Wisteria 
Jane Snow. La urma urmei, deși făcuse miracole, precum Orson 
și Mungojerrie, munca ei de-o viaţă făcuse posibilă și chestia 
anormală de la capătul braţului stâng al preotului. Latura lui 


omenească mai credea în sufletul nemuritor și în mila lui lisus, 
dar era limpede că partea întunecată din el credea doar în 
răzbunare sângeroasă. 

Indiferent ce altceva mai era, părintele Tom rămânea în 
primul rând preot, iar părinţii nu mă educaseră să bat preoţi sau 
oameni bolnavi de disperare. Respectul, mila și douăzeci și opt 
de ani de educaţie părintească au fost mai puternice decât 
instinctul de supravieţuire - ceea ce mă făcea să-l dezamăgesc 
pe Darwin - și, în loc să răspund agresiv la atacul părintelui 
Tom, mi-am acoperit fața cu mâinile și am încercat să fug de el. 

Nu avea experienţă de luptător. Se aruncă orbește asupra 
mea, ca un copil de școală într-o încăierare pe terenul de joacă, 
folosindu-și tot trupul ca o armă, împingându-se în mine cu mai 
multă forță decât te-ai fi așteptat de la un preot obișnuit, ba 
chiar mai multă decât te-ai fi așteptat de la un iezuit. 

Împingându-mă înapoi, m-am lovit tare de un dulap înalt. Un 
mâner de ușă mă înghionti în spate, chiar sub omoplatul stâng. 

Părintele Tom mă izbi cu pumnul drept, dar pe mine mă 
îngrijora mai mult apendicele uluitor de la mâna stângă. Nu 
știam cât de ascuţiţi puteau fi cleștii ăia. Mai mult de atât, nu 
voiam să fiu atins de chestia aia, care părea necurată. Nu 
murdară, în sens igienic. Ci în sensul în care este necurată 
copita despicată sau coada roz, fără păr și spiralată a diavolului. 

În timp ce mă lovea, părintele Tom repeta grăbit declaraţia sa 
de credinţă religioasă: 

— Cred în mila lui Hristos, mila lui Hristos, mila, cred în mila 
lui Hristos! 

Scuipatul său îmi stropea fața, iar răsuflarea lui, deranjant de 
plăcută, mirosea a mentă. 

Psalmodierea neîntreruptă nu avea ca scop să mă convingă 
pe mine sau pe altcineva - nici măcar pe Dumnezeu - de 
credinţa nestrămutată a preotului. Mai degrabă încerca să se 
convingă singur de credinţa sa, să-și amintească sieși că avea 
nădejde, că dorea să folosească acea nădejde ca să devină din 
nou stăpân pe sine. În ciuda lucirii sulfuroase, rele, din ochi, în 
ciuda nevoii de a ucide care-i dădea o putere ciudată în trupul 
nedisciplinat, îl puteam întrezări pe omul lui Dumnezeu, cinstit și 
vulnerabil, care se străduia să oprească furia sălbatică din el și 
să găsească o cale înapoi, către graţia divină. 

Țipând, înjurând, Bobby și Roosevelt se agățară de preot, 


încercând să-l tragă de pe mine. Ținându-se strâns de mine, 
părintele Tom îi lovea cu picioarele, le dădea coate în burtă și în 
coaste. 

Nu fusese un luptător priceput când se aruncase asupra mea, 
dar părea să înveţe repede. Sau poate pierdea în tentativa sa de 
a subjuga noul său eu transformat, sălbaticul din el, cel care știa 
totul despre luptă și ucidere. 

Am simţit că mă apucă ceva de pulover și am fost sigur că-i 
gheara aceea scârboasă. Vârfurile cleștilor se înfipseră în 
țesătura din bumbac. 

Cuprins de greață, am apucat încheietura preotului, pentru a-l 
opri. Carnea de sub degetele mele era ciudat de fierbinte, 
unsuroasă și scârboasă la atingere ca un cadavru în stare 
avansată de putrefacție. In unele locuri, simţeam carnea aceea 
dezgustător de moale, dar în altele pielea se întărise, ca un fel 
de carapace netedă. 

Până atunci, lupta noastră bizară fusese disperată, dar, într- 
un fel, mă amuzase, fusese ceva de care nu râdeai pe moment, 
dar despre care puteai să râzi mai târziu, la o bere, pe plajă: 
încăierarea cu un cleric dolofan, într-un dormitor plin de țesături, 
o combinaţie de desene animate dintre Chuck Jones și H.P. 
Lovecraft. Dar, brusc, interveni ceva ce mă făcu să nu mai fiu 
sigur de mine și treaba nu mi se păru deloc amuzantă, în niciun 
fel. 

Încheietura mâinii lui nu mai arăta deloc ca încheietura pe 
care o înveţi dintr-un atlas anatomic, la un curs de biologie 
generală, ci semăna mai mult cu ceva ce vezi într-o criză de 
delirium tremens în stare avansată, după ce te-ai trotilat cu 
zece sticle de bourbon. Mâna lui se întorcea spre spate din 
încheietură, așa cum nu poate să se întoarcă nicio mână 
omenească, de parcă ar fi fost pe o articulaţie sferică, iar cleștii 
mă ciupeau de degete, obligându-mă să-i dau drumul, înainte să 
apuce să mă taie. 

Deși simţeam că mă luptasem cu preotul destul de mult timp 
ca să pot să-mi tatuez numele lui pe biceps, părintele Tom 
fusese cuprins de frenezia agresivă doar de o jumătate de 
minut, când Roosevelt îl luă de pe mine. Blândul nostru 
comunicator cu animalele a comunicat cu animalul din preot 
ridicându-l de pe podea și aruncându-l, de parcă n-ar fi fost mai 
greu decât adevărata Moarte, care, la urma urmei, nu-i decât o 


colecție de oase într-o robă. 

Părintele Tom se lovi de piciorul patului, făcând perechea de 
sinucigași să ţopăie, cuprinși parcă de un extaz post-mortem, în 
timp ce arcurile patului cântau sub ei. Preotul căzu cu fața în jos 
pe podea, dar sări imediat în picioare, cu o agilitate 
neomenească. 

Fără să mai pomenească nimic despre credinţa sa, ci 
grohăind ca un vier, scuipând și scoțând sunete ciudate de furie, 
apucă un scaun din lemn de nuc, cu tapițerie cu narcise, păru 
pentru o clipă că vrea să spargă totul în jur, apoi îl izbi pe 
Roosevelt. 

Roosevelt se răsuci, tocmai la timp ca să fie lovit de scaun pe 
spatele-i lat și nu în faţă. 

Din televizor se auzea vocea dulce și emoţionantă a lui Elton 
John, cu acompaniament orchestral și coral, cântând Can You 
Feel the love Tonight? 

În timp ce scaunul se rupea pe spatele lui Roosevelt, părintele 
Tom aruncă un taburet spre Sasha. 

Aceasta nu se feri suficient de iute. Scaunul o atinse în umăr 
și o făcu să cadă peste o sofa. 

După ce o lovi pe Sasha, preotul îndrăcit aruncă tot soiul de 
lucruri de pe noptieră în mine, în Roosevelt, în Bobby și scoase 
sunete bestiale, mârâieli și cuvinte deformate, dar familiare, cu 
o bucurie răutăcioasă, cu care-și puncta atacul: o perie din 
argint pentru păr, o oglindă ovală cu ramă și mâner din sidef - 
„în numele Tatălui” - o perie grea din argint, pentru haine - „și 
al Fiului” - câteva cutii decorative din email - „și al Sântului 
Duh” - un vas din porțelan care-l lovi pe Roosevelt atât de 
puternic în faţă, încât acesta se prăbuși de parcă ar fi fost izbit 
cu un ciocan, un pieptene din argint. O sticlă de parfum trecu pe 
lângă capul meu și se sparse de o mobilă îndepărtată, umplând 
dormitorul cu miros de ulei de trandafir. 

În timpul acestui bombardament, aplecându-ne și ghemuindu- 
ne, apărându-ne feţele cu braţele ridicate, eu și Bobby am 
încercat să ne apropiem de Tom Eliot. Nu știu de ce. Poate 
credeam că împreună am putea să-l doborâm și să-l ţinem 
locului până când criza se va potoli, până își va veni în minţi. 
Dacă mai avea minte. Variantă care părea puţin probabilă. 

Când preotul aruncă și ultima muniţie din arsenalul de pe 
noptieră, Bobby se năpusti asupra lui, iar eu m-am repezit după 


el, o clipă mai târziu. 

În loc să se retragă, părintele Tom se lansă înainte și când se 
întâlniră, preotul îl ridică pe Bobby de pe podea. Nu mai era 
părintele Tom, era incredibil de puternic, cu forţa și ferocitatea 
unui taur turbat. Merse prin dormitor, se împiedică de un scaun, 
apoi îl aruncă pe Bobby într-un colț, atât de tare încât umerii lui 
Bobby trosniră. Bobby ţipă de durere, iar preotul se aplecă peste 
el, lovindu-l cu pumnii, zgâriindu-l, înfigându-se în el. 

Atunci m-am vârât și eu în încăierare, aruncându-mă în 
spatele părintelui Tom, strecurându-mi brațul drept în jurul 
gâtului său, apucând încheietura acestuia cu mâna stângă. 
Sugrumându-l. Trăgându-i capul înapoi. Strivindu-i traheea, 
încercând să-l trag de pe Bobby. 

Se retrase de lângă Bobby dar în loc să cadă în genunchi și să 
capituleze, păru că nu are nevoie de aerul pe care îl împiedicam 
să-l respire sau de sângele pe care îl opream să și ajungă la 
creier. Se îndoi, încercând să mă arunce peste capul lui, se 
aplecă din nou, și mai furios. 

Mi-am dat seama că Sasha striga, dar n-am ascultat ce 
spunea până când preotul se opinti a patra oară și aproape că 
mă aruncă de pe el. Mâna cu care-l sugrumam îmi alunecă, iar 
el mârâi, simțind triumful. Atunci am auzit-o pe Sasha spunând: 

— Dă-te la o parte, Chris! Chris, dă-te la o parte! 

Pentru a face ceea ce-mi cerea era nevoie de încredere, dar 
întotdeauna e vorba de încredere, fie cât vorba de o luptă pe 
viaţă și pe moarte sau de un sărut, așa că am slăbit 
strânsoarea, iar preotul mă aruncă la o parte, înainte să apuc să 
mă retrag. 

Părintele Tom se ridică și păru mai înalt ca înainte. Cred că 
fusese o impresie. Furia lui demonică atinsese o asemenea 
intensitate, o asemenea putere încât mă aşteptam să ţâșnească 
din el arcuri electrice către orice obiect metalic din jur. Furia îl 
făcea să pară mai mare ca înainte. Ochii lui galbeni, luminoși 
păreau mai strălucitori decât orice alţi ochi, de parcă în craniul 
lui nu s-ar fi aflat doar o fiinţă nouă, care se transforma, ci focul 
nuclear elementar al unui întreg univers nou, pe cale de a se 
naște. 

M-am dat înapoi, gâfâind, căutând prostește pistolul pe care 
mi-l luase Manuel. 

Sasha ţinea o pernă, pe care, evident, o luase de sub capul 


unuia dintre sinucigași. Părea ceva la fel de nebunesc ca tot ce 
se întâmplase, de parcă intenţiona să-l sufoce sau să-l bată cu 
sacul cu fulgi de gâscă până capitula. Dar când îi ordonă să se 
dea înapoi și să se așeze, mi-am dat seama că perna ascundea 
Chiefs Special-ul ei de calibrul 38, că o folosea pentru a 
amortiza zgomotul  împușcăturii, dacă va fi obligată să 
folosească revolverul, pentru că dormitorul se afla în partea din 
faţă a casei, iar sunetul putea fi auzit din stradă. 

Vă daţi seama că preotul n-o ascultă pe Sasha. Poate că în 
momentul acela nu putea să dea ascultare decât pornirilor sale, 
uraganului intern al transformării sale. 

Deschise gura larg, iar buzele i se desprinseră de pe dinți. 
Scoase un urlet nepământesc, apoi altul, mai îngrozitor decât 
primul, urmat de lătrături, strigăte și mormăituri, care exprimau, 
alternativ, durere și plăcere, disperare și bucurie, furie oarbă și 
remușcări puternice, de parcă în trupul lui chinuit s-ar fi aflat o 
mulţime de fiinţe. 

În loc să-i ordone părintelui Tom să se supună, Sasha se ruga 
de el. Probabil pentru că nu voia să folosească arma. Probabil 
pentru că îi era teamă că ţipetele lui nebunești vor fi auzite în 
stradă și vor atrage atenţia. Se ruga de el cu voce tremurată, cu 
lacrimi în ochi, dar eram sigur că putea să facă ceea ce trebuia 
făcut. 

Preotul care răcnea ridică braţele, ca și cum ar fi chemat 
asupra noastră mânia cerului. incepu să tremure violent, ca un 
epileptic. 

Bobby stătea în colţul în care-l lăsase părintele Tom, cu 
ambele mâini apăsate pe partea stângă, ca și cum ar fi oprit 
sângele să curgă dintr-o rană. 

Roosevelt bloca ușa dinspre hol, ţinându-și o mână pe fată, 
acolo unde fusese lovit de vasul din porțelan. 

După expresia lor mi-am dat seama că nu eram singurul care 
credeam că preotul se îndrepta către o explozie de violenţă mult 
mai groaznică decât tot ce văzuserăm până atunci. Nu mă 
aşteptam ca părintele Tom să se metamorfozeze în faţa noastră, 
transformându-se într-o clipă din cleric în monstru, ca un 
extraterestru dintr-un film de science-fiction, devenind pe 
jumătate vasilisc și pe jumătate păianjen, croindu-și drum prin 
noi patru, apoi  înghiţindu-l pe  Mungojerrie, de parcă 
neajutoratul motan ar fi fost un lichior digestiv. Sigur, carnea și 


oasele nu se pot transforma la fel de iute ca boabele de porumb 
într-un cuptor cu microunde. Pe de altă parte, o schimbare 
fantastică, precum cea din preot în animal de pradă, nu m-ar fi 
surprins. 

Preotul mă surprinse, ne surprinse pe toţi, când își îndreptă 
furia împotriva sa. Ar fi trebuit să-mi amintesc de păsări, de 
șoarecii veve, de cuvintele lui Manuel despre implozia psihică. 
Clericul scoase un vaiet ce păru că oscilează între furie și 
mâhnire și, cu toate că nu fusese la fel de puternic ca 
precedentele strigăte, era mult mai terifiant, pentru că nu exista 
strop de speranță în el. După acea lamentaţie ce-ţi îngheţa 
măduva în oase, se izbi de mai multe ori în față cu pumnul drept 
și cu simulacrul de pumn pe care-l putea face cu mâna 
deformată, dându-și lovituri atât de puternice, încât nasul i se 
sparse, iar buzele i se tăiară în dinţi. 

Sasha se ruga încă de el, deși își dăduse seama că părintele 
Tom Eliot nu mai putea fi ajutat de nimeni din această lume. 

Acesta începu să-și sfâșie obrajii - de parcă ar fi vrut să-l 
smulgă pe diavol din el - înfigându-și unghiile adânc, iar cu 
cleștii se prinse de ochiul drept, ca și cum ar fi vrut să-l extragă 
din sine. 

Deodată, prin aer zburară fulgi, învârtindu-se în jurul 
preotului. Am rămas uluit pentru moment, până mi-am dat 
seama că Sasha trăsese cu arma ei. Probabil că perna nu 
amortizase total împușcătura, dar nu auzisem nimic, în afară de 
vaietul părintelui Tom. 

Preotul se cutremură sub impactul glonţului, dar nu se 
prăbuși. Nici nu încetă lamentaţia aceea zguduitoare și continuă 
să se sfâșie. 

Am auzit a doua împușcătură, apoi pe a treia. 

Tom Eliot se prăvăli pe podea, tresări, ca un câine care 
visează că vânează iepuri, apoi rămase nemișcat, mort. 

Sasha îl scăpase de chin, dar îl salvase și de autodistrugerea 
care, după credinţa lui, i-ar fi condamnat sufletul nemuritor la 
damnare veșnică. 

Atât de multe se întâmplaseră din clipa în care preotul 
aruncase scaunul în Roosevelt și taburetul în Sasha, încât am 
fost surprins să-l aud pe Elton John încă cântând Can You Feel 
the Love Tonight? 

Inainte să dea drumul pernei, Sasha se întoarse către 


televizor și mai trase un foc, făcând praf ecranul. 

Deși mulțumiți că pusese capăt muzicii și imaginilor 
nepotrivite Regele Leu, ne-a alarmat bezna totală care cuprinse 
încăperea, după explozia de scântei din televizorul distrus. 
Presupuseserăm că preotul în transformare murise, pentru că 
oricare dintre noi ar fi ajuns mâncare pentru viermi, după ce ar 
fi încasat trei gloanţe în piept, dar, după cum remarcase Bobby 
în noaptea trecută, nu mai existau reguli în ajunul Apocalipsei. 

Când am căutat lanterna, n-am găsit-o sub centură. Probabil 
căzuse în timpul încăierării. 

În imaginaţia mea, preotul mort înviase și se transformase în 
ceva ce nu putea fi ucis de o divizie întreagă de infanterie 
marină. 

Bobby aprinse una dintre veioze. 

Mortul fusese doar om și rămăsese mort, un morman ce nu 
merita să fie examinat îndeaproape. 

Sasha puse arma în toc, se întoarse cu spatele la cadavru și 
rămase cu umerii lăsaţi, cu capul plecat, cu o mână ascunzându- 
și fața, încercând să-și revină. 

Veioza avea un comutator cu trei poziţii, iar Bobby alese 
nivelul cel mai scăzut al luminii. Abajurul din mătase roz lăsa 
încăperea în umbră, dar cu suficientă lumină ca să nu suferim 
un atac de congestie cerebrală. 

Am descoperit lanterna pe podea, am ridicat-o și mi-am pus-o 
sub centură. 

Încercând să-mi potolesc respiraţia, m-am dus la fereastra 
cea mai apropiată. Draperiile fuseseră făcute dintr-un material 
greu, gros ca pielea unui elefant, cu un contur negru. 
Amortizaseră zgomotul împușcăturii la fel de eficient ca perna 
de pluș prin care trăsese Sasha. 

Am tras draperia și am privit strada luminată de becuri. 
Nimeni nu arăta sau alerga către locuinţa familiei Stanwyk. Nicio 
mașină nu oprise în fața casei. De fapt, strada era pustie. 

Din câte îmi amintesc, niciunul dintre noi n-a spus nimic până 
n-am coborât pe scări și am ajuns iarăși în bucătărie, unde 
pisica solemnă ne aștepta, la lumina lămpii cu petrol. Poate că 
n-am spus nimic demn de ţinut minte; dar, dacă mă gândesc 
mai bine, cred că am mers prin casă în tăcere. 

Bobby își scoase cămașa Hawaiiană și puloverul negru din 
bumbac, care erau mânjite de sânge. In partea stângă avea 


patru tăieturi, răni făcute de mâna teratoidă a clericului. 

Acesta-i un cuvânt util, din lumea mamei, a geneticii. 
Înseamnă ceva monstruos, un organism sau o parte dintr-un 
organism, deformat din cauza materialului genetic afectat. Pe 
când eram copil, fusesem interesat de cercetările și teoriile 
mamei, pentru că ea - după cum îi plăcea să spună - îl căuta pe 
Dumnezeu în mecanismele ceasurilor, și ăsta mi se pare cel mai 
important lucru pe care-l poate face cineva. Dar Dumnezeu 
preferă să vadă ce putem să facem singuri din noi înșine și nu 
ne ușurează sarcina de a-L găsi în latura aceasta a morţii. În 
timpul drumului, când credem că am descoperit ușa în spatele 
căreia ne așteaptă El, descoperim că acolo se află ceva care nu-i 
defel divin, ci teratoid. 

In baia de lângă bucătărie, Sasha găsi o trusă de prim ajutor 
și o cutie cu aspirine. 

Bobby se duse la chiuvetă și-și curăță rănile, folosind o cârpă 
curată și săpun lichid și șuierând printre dinţii încleștaţi. 

— Te doare? l-am întrebat eu. 

— Nu. 

— Ce naiba! 

— Tu ce ai? 

— Vânătăi. 

Cele patru tăieturi de pe coaste nu erau adânci, dar sângerau. 

Roosevelt se așezase pe un scaun, la masă. Luase niște 
cuburi de gheaţă din congelator și le înfășură într-un ștergar 
pentru vase. Își puse compresa pe ochiul stâng, care se umflase. 
Din fericire, vasul de porțelan nu se spărsese când îl lovise, 
pentru că s-ar fi ales cu cioburi în ochi. 

— E rău? l-am întrebat eu. 

— Am avut chestii mai rele. 

— La fotbal? 

— Făcute de Alex Karras. 

— Mare jucător! 

— Imens. 

— Te-a pus jos? 

— De multe ori. 

— Ca un camion, am sugerat eu. 

— Unul greu. lar acum m-a dat gata un simplu vas. 

Sasha impregna o cârpă cu apă oxigenată și o apăsă, de mai 
multe ori, pe rănile lui Bobby. De fiecare dată când o ridica, 


tăieturile adânci se umpleau imediat cu spumă sângerie. 

Nu m-ar fi durut în mai multe locuri decât dacă aș fi petrecut 
vreo șase ore într-un storcător industrial de rufe. 

Am înghiţit două aspirine, cu o gură de suc de portocale, găsit 
în frigiderul familiei Stanwyk. Cutia îmi tremura atât de tare în 
mână, încât am risipit mai mult suc pe bărbie și pe haine decât 
am reușit să beau ceea ce însemna că părinţii mei greșiseră 
când renunţaseră să-mi mai pună baveţică după ce-am împlinit 
cinci ani. 

După ce aplică de mai multe ori apă oxigenată, Sasha trecu la 
spirt medicinal și repetă tratamentul. Bobby nu se mai ostenea 
să șuiere, scrâșnea din dinţi, mai să-i facă praf. În cele din urmă, 
când prietenul meu își distrusese suficientă suprafaţă dentară 
ca să fie limitat la o dietă ușoară pentru tot restul vieţii, Sasha îi 
unse cu o alifie cu antibiotice rănile care încă mai sângerau. 

Îngrijirile fuseseră acordate fără niciun comentariu. Știam cu 
toții de ce fusese nevoie de atât de multe substanțe 
antibacteriologice pe răni, iar o discuţie despre motive ne-ar fi 
îngrozit și mai mult. 

În săptămânile și lunile care vor urma, Bobby își va petrece 
mai mult timp ca de obicei în faţa oglinzii, verificându-se, nu 
pentru că ar fi fost vanitos. Și-și va controla mereu mâinile, 
căutând să vadă de n-a apărut ceva... teratoid. 

Ochiul lui Roosevelt se redusese la o simplă despicătură. Dar 
el continua să aibă încredere în gheaţă. 

Când Sasha termină de pansat rănile lui Bobby, am descoperit 
lângă ușa care lega bucătăria de garaj o tăblie pentru mesaje și 
un panou cu agăţători. De cârlige atârnau seturi de chei de 
mașină. La urma urmei, Sasha nu mai trebuia să fure un 
automobil... 

În garaj se găseau un Jaguar roșu și un Ford Expedition alb. 

La lumina lanternei, am întins bancheta din spate a 
Expedition-ului, pentru ca Roosevelt și Bobby să stea culcaţi, 
sub nivelul ferestrei. Am fi atras mai mult atenţia ca grup, decât 
dacă am fi lăsat impresia că Sasha era singură. 

Ea urma să conducă, pentru că doar ea știa unde trebuia să 
mergem. 

Când Bobby intră în garaj, însoţit de Sasha și de Roosevelt, 
purta iarăși puloverul și cămașa hawaiiană, dar se mișca puţin 
cam băţos. 


— O să vă simţiţi bine aici? am întrebat eu, arătându-le 
bancheta. 

— O să trag un pui de somn. 

Când m-am ghemuit pe scaunul din faţă, astfel încât să nu fiu 
văzut de afară, în poziţia clasică a urmăritului de poliție, am 
devenit conștient de fiecare contuzie pe care o aveam, de la gât 
la călcâie. Dar trăiam. Mai înainte fusesem convins că n-o să 
părăsim toţi casa familiei Stanwyk cu inima bătând și cu creierul 
în funcţiune, dar mă înșelasem. Când e vorba de presimţirea 
dezastrelor, poate că pisicile știu niște lucruri, dar nu poţi avea 
încredere în prezicerile lui Christopher Snow - chestie care mă 
bucură. 

Când Sasha porni motorul, Mungojerrie sări pe consola dintre 
scaunele din faţă. Stătea țeapăn, cu urechile ciulite, privind 
drept înainte, ca un ornament pentru capotă prost plasat. 

Sasha folosi telecomanda, pentru a închide ușa garajului. Am 
întrebat-o: 

— Te simţi bine? 

— Nu. 

— Bine. 

Știam că nu fusese afectată psihic și că răspunsul ei se 
referea doar la starea ei emoţională. Omorându-l pe Tom Eliot, 
făcuse singurul lucru care se putea face, probabil salvând vieţile 
noastre și scutindu-l pe preot de frenezia hidoasă a 
autodistrugerii. Dar tragerea acelor trei focuri o scârbise și acum 
purta greutatea responsabilităţii morale. Nu vină. Era destul de 
deșteaptă ca să-și dea seama că nu exista vină pentru ceea ce 
făcuse. Dar mai știa că și actele morale au dimensiuni care lasă 
cicatrice în minte și rănesc sufletul. Dacă mi-ar fi răspuns cu un 
zâmbet și m-ar fi asigurat că-i bine, n-ar fi fost Sasha Goodall pe 
care o iubesc și aș fi avut motive să bănuiesc că se transforma. 

Am mers prin Moonlight Bay în tăcere, fiecare dintre noi 
gândindu-se la ale lui. 

La câţiva kilometri de casa familiei Stanwyk, motanul își 
pierdu interesul pentru ceea ce se vedea prin parbriz. Mă 
surprinse, urcându-se pe pieptul meu și privindu-mă în ochi. 
Privirea lui verde era intensă și fixă, iar eu am suportat-o un 
timp ciudat de lung, întrebându-mă la ce se gândește. 

Gândirea lui trebuia să fie radical diferită de a noastră, chiar 
dacă avea nivelul nostru de inteligenţă. Trăia lumea aceasta 


dintr-o perspectivă care se deosebea de a noastră, după cum 
perspectiva noastră ar fi deosebită de cea a unei fiinţe crescute 
pe o altă planetă. Făcea față fiecărei zile fără a purta greutatea 
istoriei omenești, a filosofiei, a triumfului, a tragediei, a 
intenţiilor nobile, a prostiilor, a invidiei, a lăcomiei și a sorții. 
Probabil că te simţi liber fără această povară. El este, în același 
timp, sălbatic și civilizat. E mai apropiat de natură decât noi și-și 
face mai puţine iluzii despre ea, știe că viața-i grea, că natura e 
minunată, dar nepăsătoare. Cu toate că Roosevelt spune că și 
alte pisici de felul lui Mungojerrie au evadat din Wyvern, 
numărul lor nu poate fi mare. Mungojerrie nu-i un specimen 
unic, precum se pare că e Orson, iar pisicile, prin natura lor, 
suportă solitudinea mult mai bine decât câinii, dar creatura asta 
micuță cunoaște, uneori, un sentiment profund de singurătate. 

Când am început să-l mingii, Mungojerrie întrerupse contactul 
privirilor și se cuibări la pieptul meu. O greutate mică și caldă. li 
simțeam bătăile inimii atât prin trup, cât și sub mâna cu care-l 
mângâiam. 

Nu sunt un comunicator cu animalele, dar cred că știam de ce 
ne condusese în casa familiei Stanwyk. Nu fuseserăm acolo ca 
să vedem morții, ci ca să facem ce trebuia făcut pentru 
părintele Tom Eliot. 

Din vremuri imemoriale, oamenii au bănuit că anumite 
animale aveau măcar un simţ în plus faţă de noi. O cunoaștere a 
lucrurilor pe care noi n-o aveam. O premoniţie. 

Combinati această percepere specială cu inteligența și 
presupuneţi că odată cu o inteligenţă mai mare există și o 
conștiință mai perfecționată. Trecând pe lângă casa familiei 
Stanwyk, Mungojerrie simţise teama, tortura sufletească și 
durerea emoţională a părintelui Tom Eliot - și se simţise obligat 
să aducă eliberare omului în suferinţă. 

Sau poate că am luat-o razna. 

Există și posibilitatea să o fi luat-o razna, dar să am dreptate 
în privinţa lui Mungojerrie. 

„Pisicile știu o mulţime de lucruri”. 


23. 


Haddenbeck Road este o fâșie izolată de asfalt, cu două benzi 
de circulaţie, care se îndreaptă câţiva kilometri spre est, în 
paralel cu latura dinspre sud a Fost Wyvern, apoi cotește spre 
sud-est, servind o mulţime de ranch-uri din zona cea mai puţin 
populată a districtului. Căldura verii, ploile iernii și cataclismele 
naturale violente din California - cutremurele - au făcut ca 
asfaltul să fie crăpat, denivelat și ros pe margini. larbă 
neîngrijită și, pentru o scurtă perioadă, la începutul primăverii, o 
broderie de flori de câmp separă autostrada de câmpurile cu 
rotunjimi senzuale care o îmbrățișează. 

După ce am călătorit un timp fără să întâlnim lumini de la 
farurile altor mașini, Sasha frână și zise: 

— la uitaţi-vă! 

Am privit și la fel au făcut și Roosevelt și Bobby. Ne-am uitat 
la noaptea care ne înconjura, fără să pricepem. Sasha a băgat în 
marșarier și a dat Expedition-ul înapoi vreo șapte metri. 

— Aproape că am trecut peste ei, spuse ea. 

Pe pavaj, în faţa noastră, se vedeau, la lumina farurilor, 
suficienți șerpi ca să umpli toate cuștile cu reptile din toate 
grădinile zoologice din ţară. 

Aplecându-se peste scaunul din faţă, Bobby fluieră încet și 
mormăi: 

— Poate că există o ușă deschisă către iad, prin vecinătate... 

— Toţi sunt șerpi cu clopoței? întrebă Roosevelt, luându-și 
punga cu gheaţă de pe ochiul umflat, ca să vadă mai bine. 

— Greu de spus, răspunse Sasha. Cred că da. 

Mungojerrie stătea cu labele din spate pe genunchiul meu 
drept, cu labele din față pe bordul mașinii și cu capul întins 
înainte. Scoase un sunet din acelea ale pisicilor, pe jumătate 
sâsâit, pe jumătate mărâit și care exprima, cu totul, scârbă. 

Chiar de la distanţa aceea mică, doar de vreo opt metri, nu 
puteai să stabilești numărul exact al șerpilor din masa 
colcăitoare de pe șosea, dar nu aveam chef să mă amestec 
printre ei ca să le fac recensământul. Puteau fi cel puţin 
șaptezeci sau optzeci, cel mult o sută. 

După câte știu, șerpii cu clopoței vânează singuri și nu 
călătoresc în grup. li vezi în număr mare doar dacă ai ghinionul 


să nimerești peste un cuib al lor - și nu prea am auzit de cuiburi 
cu atât de mulți indivizi. 

Comportamentul șerpilor era și mai ciudat decât faptul că se 
strânseseră acolo, sub cerul liber. Se încolăceau unii peste alţii, 
într-o masă ce se mișca lent, din care se ridicau în orice clipă 
opt-zece capete, agitându-se la peste un metru în aer, cu fălcile 
deschise, arătându-și colții, cu limbile mișcându-se, apoi 
vârându-se înapoi în grămada de solzi, în timp ce alte capete, cu 
aspect la fel de răutăcios, se ridicau din mulțimea încolăcită, un 
grup de santinele înlocuindu-l pe celălalt. 

De parcă Medusa, cea din mitologia grecească, zăcea pe 
Haddenbeck Road, dormind, iar coafura ei de șerpi se agita 


singură. 
— Treci peste ei? am întrebat-o pe Sasha. 
— Mai bine nu. 


— Închide ferestrele, accelerează până la viteza luminii, zise 
Bobby, și du-ne la plimbare pe drumul cu șerpi cu clopoței! 

— Mama mea spunea că merită să ai răbdare, interveni 
Roosevelt. 

— Șerpii nu sunt aici pentru că suntem și noi, nu le pasă de 
noi, mi-am dat cu părerea. Nu ne blochează trecerea. S-a 
întâmplat să nimerim aici într-un moment nepotrivit. O să plece, 
mai devreme sau mai târziu. 

— Mămica lui Roosevelt este mult mai succintă decât tine, 
gagiule, îmi zise Bobby, bătându-mă pe umăr. 

Fiecare șarpe care se ridica în poziţie de paznic, din grămada 
colcăitoare, își îndrepta atenţia către noi. În funcţie de unghiul în 
care-i surprindea lumina farurilor, ochii lor luceau roșii sau 
argintii, mai rar verzi, ca niște bijuterii micuțe. 

Am presupus că lumina le atrăgea atenţia. Șerpii cu clopoței 
din deșert, ca majoritatea șerpilor, sunt surzi. Dar văd bine, mai 
ales noaptea, când pupilele lor ca o fantă se dilată, ca să 
expună mai mult din retina lor sensibilă. N-au simţul mirosului la 
fel de puternic ca un câine, din moment ce nu-s folosiţi să 
urmărească deţinuţi evadați sau să descopere droguri ascunse 
în bagaje. Numai că șerpii au, pe lângă nas, un al doilea organ al 
mirosului, organul lui Jacob, constând din două pungi pline cu 
țesut senzorial, localizat în cerul gurii. De aceea șarpele își agită 
tot timpul limba: linge particule microscopice de miros din aer, 
cărând acele mănunchiuri de molecule către pungile din gură, 


să le savureze și să le analizeze. lar șerpii ăia lingeau de zor 
mirosul nostru din aer, ca să determine dacă în spatele farurilor 
se găsea vreo pradă delicioasă. 

Învăţasem multe despre șerpii cu clopoței, cu care împart cea 
dintâi - și cea mai caldă - parte a nopţii. In ciuda aparenţței lor 
răutăcioase, posedă o frumusețe aparte. 

Ciudăţenia deveni și mai ciudată când una dintre santinelele 
întrețesute se întoarse brusc și mușcă alt șarpe, care se ridicase 
în spatele ei. Cel mușcat ripostă. Cei doi se încolăciră unul în 
jurul celuilalt și apoi se prăbușiră pe asfalt. Mulțimea care se 
ondula se închise peste ei și, pentru un minut, agitația cuprinse 
mulţimea, care nu se mai legăna languros, ca înainte, ci cu 
frenezie, cu supleţea și iuteala unor bice, răsucindu-se și 
încolăcindu-se, de parcă nevoia de a-și mușca semenii se 
împrăștiase de la perechea furioasă și aprinsese războiul civil în 
întreaga colonie. 

În timp ce hoarda târâtoare se liniștea din nou, Sasha mă 
întrebă: 

— Șerpii se mușcă între ei? 

— Probabil că nu. 

— Nu cred că sunt vulnerabili la propriul venin, răspunse 
Roosevelt, punându-și punga cu gheață înapoi pe ochi. 

— Dacă vom fi condamnaţi să trecem din nou prin liceu, am 
putea să ne alegem un proiect științific cu tema asta, propuse 
Bobby. 

Din nou, unul dintre șerpii ridicaţi, care lingea aerul pentru a 
identifica vreo prada, mușcă o altă santinelă, iar un al treilea 
deveni suficient de agitat ca să-l muște pe primul. Trioul se 
prăvăli în mulţime și un alt atac de biciuiri spasmodice străbătu 
masa mișcătoare. 

— Se întâmplă ca la păsări, am zis eu. Ca la coioţi. 

— Ca la oamenii din casa familiei Stanwyk, mă completă 
Roosevelt. 

— Implozie psihică, spuse Sasha. 

— Nu cred că un șarpe are o minte logică, interveni Bobby, 
dar recunosc că pare a fi o parte dintr-un fenomen. 

— Se mișcă, observă Roosevelt. 

Într-adevăr, legiunea târâtoare pornise - ca să zicem așa - în 
marș. Se deplasă de-a latul pavajului cu două benzi, peste 
marginea îngustă, murdară, a șoselei și dispăru în iarba înaltă și 


printre florile de câmp din dreapta șoselei. 

Procesiunea întreagă cuprindea însă mai mult de optzeci sau 
de o sută de specimene, cele pe care le priviserăm. In timp ce o 
mulțime de șerpi dispăreau în iarba din dreapta, o altă mulţime 
de alţi șerpi apăreau din stânga drumului, de parcă ar fi curs 
dintr-o mașină de fabricat șerpi, o mașină ce funcţiona continuu. 

Probabil că vreo trei-patru sute de șerpi cu clopoței - din ce în 
ce mai agitaţi și mai puși pe harță - trecuseră în zona sălbatică 
din sud înainte ca asfaltul să rămână curat. După ce au plecat, 
după ce nicio formă ondulatorie n-a mai rămas pe autostradă, 
am tăcut cu toţii un moment, clipind, de parcă ne treziserăm 
dintr-un vis. 

„Mamă, te iubesc și te voi iubi întotdeauna. Dar la ce naiba ți- 
o fi fost capul?” 

Sasha băgă în viteză și porni înainte. f 

Mungojerrie scoase din nou sunetul acela de scârbă. Işi 
schimbă poziția în poala mea, încât labele din fața se aflau pe 
ușă, și privea pe fereastra laterală, spre câmpul întunecat unde 
se furișase hoarda de șerpi, îndreptându-se spre moartea pe 
care o căutau. 

După vreo doi kilometri, am ajuns la Movila Ciorii, dincolo de 
care trebuia să ne aștepte Doogie Sassman. Dacă șerpii nu-i 
tăiaseră calea înainte s-o taie pe a noastră. 

Nu știu de ce Movila Ciorii se numește Movila Ciorii. Forma ei 
nu amintește de acea pasăre, iar stolurile de ciori nu se strâng 
aici mai mult decât în altă parte. Numele nu a fost dat în cinstea 
vreunei familii importante în zonă, nici a vreunui tâlhar celebru. 
Indienii Crow??? locuiesc în Montana, nu în California. lar pe deal 
nu crește ceapa-ciorii. 

În vârful colinei se află o ieșitură enormă de piatră, care se 
ridică din contururile blânde ale terenului argilos din jur, o 
protuberanţă solitară, alb-cenușie, ca un os expus parţial al unui 
monstru uriaș, îngropat. Pe o faţă a acestui monument este 
sculptată silueta unei ciori - care nu se află, după cum am 
crezut cândva, la originea numelui. Rudimentară, dar șocantă, 
sculptura surprinde obrăznicia păsării, dar are, într-un fel, un 
aspect ciudat, de parcă ar fi totemul unui clan ucigaș, un 
avertisment pentru călători să caute o rută ocolitoare sau să 
riște consecințe teribile. Imaginea ciorii fusese cioplită într-o 


12 Cioară” (n.red.). 


noapte de iulie, cu patruzeci și patru de ani în urmă, de o 
persoană necunoscută - sau de mai multe. Până când 
curiozitatea m-a făcut să aflu originea sculpturii, presupusesem 
că data din alt secol, că fusese săpat în piatră chiar înainte ca 
vreun european să pună piciorul pe continent. Există ceva 
neliniștitor în imaginea ciorii, ceva care-i impresionează pe 
mistici, despre care se știe că vin de la distanţe considerabile ca 
s-o vadă și s-o atingă. Bătrânii spun că locul fusese numit Movila 
Ciorii cel puţin de pe vremea bunicilor lor, și datele din actele 
publice îngălbenite de vreme le confirmă afirmaţiile. Sculptura 
pare să întrupeze o cunoaștere primitivă, uitată de mult de către 
omul civilizat, dar numele colinei o precedă, iar sculptorul 
anonim a vrut doar să ridice aici o piatră de hotar. 

Imaginea aceea nu semăna cu pasărea de pe mesajul lăsat lui 
Lilly Wing, cu excepţia faptului că ambele păreau să emane 
răutate. După cum le descrisese Charlie Dai, nici celelalte ciori - 
sau corbi, sau mierle - lăsate la locul altor răpiri nu semănau cu 
sculptura. Charlie ar fi remarcat asemănarea, dacă ar fi existat 
vreuna. 

Cu toate acestea, coincidenţa te înfiora. 

In timp ce ne apropiam de culme, cioara din piatră părea că 
ne pândește. Suprafeţele ieșite în afară ale corpului ciorii 
reflectau lumina farurilor, în timp ce umbra umplea liniile adânci 
săpate de uneltele sculptorului. Piatra, coloidală, cuprindea un 
material sclipitor - probabil depozite de mică - răspândit prin 
ea. Sculptura fusese realizată artistic, astfel ca depozitele mai 
mari să reprezinte ochii păsării, care luceau cu o imitație de 
sclipire animalică, pe care misticii în vizită o consideră o 
cunoaștere a lucrurilor interzise, deși n-am priceput cum poate 
avea cunoaștere o bucată neînsuflețită de piatră. 

Am remarcat că toţi cei din Expedition, inclusiv pisica, priveau 
cioara din piatră cu o expresie de stânjeneală. 

În timp ce treceam pe lângă sculptură, umbrele din liniile 
scobite ar fi trebuit să se micșoreze în lumina care se diminua 
iute, în timp ce întreaga sculptură se cufunda în întuneric. Dar, 
dacă ochii nu mă înșelau, umbrele se lungiră pentru o clipă, 
violând legile fizicii, de parcă ar fi încercat să urmeze lumina. lar 
când cioara dispăru în noaptea din urma noastră, aș fi jurat că 
umbra se desprinse de piatră și-și luă zborul, de parcă ar fi fost 
o pasăre reală. 


În timp ce ne îndreptam către panta de est a colinei, m-am 
abținut să comentez zborul umbrei, care mă speriase, dar Bobby 
zise: 

— Nu-mi place locul ăsta. 

— Nici mie, fu de acord Roosevelt. 

— De aceeași părere, le-am ţinut și eu isonul. 

— Omenirea n-ar fi trebuit să călătorească atât de departe de 
plajă, bombăni Bobby. 

— Mda, zise Sasha, probabil că ne găsim periculos de aproape 
de marginea pământului. 

— Exact, replică Bobby. 

— Ai văzut vreo hartă de pe vremea când oamenii credeau că 
Pământul este plat? l-am întrebat eu. 

— Oh! exclamă Bobby, ești unul dintre fanaticii Pământului 
rotund! 

— Autorii de hărţi desenau marginea pământului, cu marea 
care cădea, ca o cascadă, în abis, iar uneori scriau un 
avertisment peste vid: „Aici sunt monștri”. 

După o tăcere scurtă, dar profundă, Bobby zise: 

— O alegere proastă de banalităţi istorice, fârtate! 

— Mda, mormăi Sasha, reducând treptat viteza mașinii și 
privind spre câmpurile întunecate aflate la nord de Haddenbeck 
Road, căutându-l pe Doogie Sassman. Nu știi vreo anecdotă 
amuzantă despre momentul când Maria Antoaneta era dusă la 
ghilotină? 

— Asta-i genul! o aprobă Bobby. 

Roosevelt le strică buna dispoziţie comunicând ceea ce nu 
mai era nevoie să fie comunicat: 

— Domnul Mungojerrie spune că cioara a zburat de pe stâncă. 

— Cu tot respectul, replică Bobby, domnul Mungojerrie e doar 
o amărâtă de pisică. 

Roosevelt păru că ascultă o voce pe care noi n-o puteam auzi, 
apoi ne spuse: 

— Mungojerrie zice că s-ar putea să fie o pisică amărâtă, dar 
asta înseamnă că-i cu două trepte mai sus pe scara socială 
decât un surfist. 

— N-a spus el așa ceva! râse Bobby. 

— Nu mai e altă pisică aici, îi replică Roosevelt. 

— Tu ai spus! îl acuză Bobby. 

— Nu eu. Nu folosesc un asemenea limbaj. 


— Pisica? se miră, neîncrezător, Bobby. 

— Pisica, insistă Roosevelt. 

— Bobby crede de puţin timp în chestia asta cu animalele 
inteligente, i-am explicat eu lui Roosevelt. 

— Hei, pisico, zise Bobby. 

Mungojerrie se răsuci în poala mea, ca să se uite la Bobby. 

— Eşti în regulă, gagiule, îi zise Bobby. 

Pisica își ridică una din labele din faţă. 

După un moment, Bobby se prinse. Cu fața lucindu-i de 
minunare, își întinse mâna dreaptă peste spătarul scaunului pe 
care stateam, iar el și pisica se salutară, lovindu-și palmele. 

„Frumoasă treabă, mămico. Foarte drăguță. Să sperăm că, 
după ce se va termina totul, o să ne alegem cu mai multe pisici 
deștepte decât cu reptile nebune”. 

— Am ajuns, anunţă Sasha. 

Trecu mașina pe tracţiune integrală și coti la nord de șosea, 
mergând încet, pentru că stinsese farurile și se orienta doar la 
lumina mult mai slabă a becurilor de avarie. 

Am traversat o pajiște, am trecut pe lângă un crâng de stejari 
și ne-am apropiat de gardul ce mărginea Fort Wyvern. Se opri 
lângă cea mai mare furgonetă sport pe care-o văzusem 
vreodată. Un Hummer negru, versiunea civilă a Humvee-ului 
militar, care suferise modificări la comandă după ce fusese luat 
din vitrina salonului auto. Avea anvelope supradimensionate și 
scaun mai sus decât modelul standard, iar spaţiul interior fusese 
extins. 

Sasha stinse luminile și opri motorul. Am coborât toți din 
Expedition. 

Mungojerrie se agăţă de mine, de parcă ar fi crezut că vreau 
să-l pun pe pământ. l-am înțeles îngrijorarea. larba ajungea 
până la genunchi. Chiar la lumina zilei ai fi văzut cu greu un 
șarpe, înainte să te muște, mai ales dacă ţinem seama cât de 
iute se poate mișca un șarpe motivat. Când Roosevelt cobori din 
mașină, i-am întins pisica. 

Se deschise și ușa Hummer-ului, iar Doogie Sassman ieși să 
ne salute, ca un Moș Crăciun îndopat cu steroizi care cobora 
dintr-o sanie proiectată la Pentagon. Închise ușa în urma lui, ca 
să stingă lumina din cabină. 

Având doar un metru și optzeci de centimetri, Doogie 
Sassman e mai scund decât Roosevelt Frost, dar acesta pare 


micut pe lângă el. Individul Sass are cincizeci de kilograme în 
plus, dar n-am văzut cincizeci de kilograme folosite mai bine ca 
să impresioneze. Sass pare a fi nu cu patruzeci la sută mai lat 
decât Roosevelt, ci dublu, mai mult de dublu, și mai înalt decât 
e în realitate, un adevărat Leviatan pe uscat, un tip care poate 
discuta la prânz cu Godzilla despre tehnicile de distrugere a unui 
oraș. 

Doogie își cară greutatea cu o graţie nepământeană și nu 
pare gras. Da, Doogie pare mare, e formidabil, dar nu-i moale. 
Ai impresia cât făcut din beton însufleţit, neafectat de 
arterioscleroză, gloanţe și timp. Există în Doogie ceva care-i la 
fel de mistic cum e și cioara din piatră de pe Movila Ciorii. 

Poate că barba și părul contribuie la impresia că ar fi o 
încarnare a lui Thor, zeul tunetului și al ploii, venerat cândva în 
Scandinavia, unde lumea venerează acum vedete pop, ca tot 
restul lumii. Părul lui blond, zburlit, atât de des că jignește 
sensibilitatea adepților Hare Krishna, îi atârnă până la mijlocul 
spatelui, iar barba-i luxuriantă, ondulată nu poate fi rasă decât 
cu o mașină de tuns iarba. Părul lung poate mări radical aura de 
putere a unui bărbat - după cum dovedesc cei care au fost aleși 
președinți ai Statelor Unite fără să aibă altă calitate - și sunt 
convins că părul și barba lui Doogie contribuie în bună măsură la 
impresia de supranatural pe care o lasă, deși adevăratul lui 
mister nu poate fi explicat prin păr, mărime, tatuajele 
complicate, care-i acoperă trupul, sau ochii albaștri ca flacăra de 
gaz. 

In noaptea aceea purta un costum negru de parașutist, cu 
fermoare, și cizme negre, care ar fi trebuit să-l facă să arate ca 
un copil de uriaș în pijamaua părinţilor. Și arăta ca un tip care 
poate fi chemat în iad de Satana, ca să desfunde un cămin 
astupat de sufletele bombănitoare și gâlcevitoare, pe jumătate 
arse, ale unor criminali în serie. 

— Salut! zise Bobby. 

— Salut, Bobster! replică Doogie. 

— Mișto roţi! le-am admirat eu. 

— Dă șuturi în cur, recunoscu el. 

— Credeam că umbli numai pe Harley, interveni Roosevelt. 

— Doogie, zise Sasha, e omul mai multor mijloace de 
transport. 

— Sunt maniac al roţilor, recunoscu el. Ce-ai pățit la ochi, 


Rosie? 

— M-am bătut cu un preot. 

Ochiul arăta mai bine. Încă umflat, dar nu doar o crăpătură 
îngustă. Gheaţa folosise. 

— Trebuie s-o luam din loc, spuse Sasha. Se întâmplă lucruri 
ciudate în noaptea asta, Doogie. 

Uriașul fu de acord cu ea. 

— Am auzit coioţii urlând cum nu i-am auzit niciodată. 

Eu, Bobby și Sasha ne-am uitat unul la altul. Mi-am amintit de 
prezicerea ei că vom revedea haita care ieșise din canion lângă 
casa lui Lilly Wing. 

Câmpurile și colinele, tăcute ca o catedrală, stăteau sub cerul 
ca un linţoliu, iar briza dinspre vest era slabă, ca răsuflarea unei 
călugăriţe muribunde. În stejarii din urma noastră, frunzele 
șopteau doar puţin mai tare decât amintirile, iar iarba înaltă 
abia foșnea. 

Doogie ne conduse în spatele Hummer-ului modificat și 
deschise ușa din spate. Lumina din interior nu lucea la fel de 
puternic ca de obicei, pentru că jumătate din bec fusese 
acoperit cu bandă izolatoare neagră. Insă și lumina aceea slabă 
părea un far în pajiștea fără de lună și lipsită de stele. 

Chiar lângă ușă se găseau două puști. Remington-uri cu pat 
de pistol, mai plăcute decât clasicul Mossberg pe care i-l 
confiscase Manuel Ramirez lui Bobby. 

— Nu cred că voi, surfiștii, sunteți în stare să faceţi o gaură 
într-un dolar de argint cu un pistol, așa că astea vi se potrivesc 
mai bine. Știu că vă pricepeţi la puști. Dar încărcătura va fi 
maximă, așa că pregătiţi-vă pentru șuturi. Dragi amici, cu 
stropitorile astea nu aveţi grija ochitului și nu vă stă nimeni în 
cale. 

Îi întinse o pușcă lui Bobby și cealaltă mie. Ne dădu și câte o 
cutie cu muniții. 

— Încărcaţi armele și puneţi restul cartușelor în buzunarele 
jachetelor, ne sfătui el. Nu lăsaţi nimic în cutii. Ultimul cartuș 
poate fi cel care-ţi salvează curul. 

Se uită la Sasha, zâmbi și zise: 

— Ca în Columbia. 

— Columbia? am întrebat eu. 

— Am avut treabă acolo, cândva, spuse Sasha. 

Doogie locuia în Moonlight Bay de șase ani, iar Sasha de doi. 


Mă întrebam dacă acea călătorie de afaceri avusese loc recent 
sau înainte de stabilirea lor în „bijuteria coastei centrale”. 
Credeam că se cunoscuseră la KBAY. 

— Columbia, ţara? întrebă Bobby. 

— Nu compania de înregistrări, îl asigură Doogie. 

— Spune-mi că n-a fost vorba de droguri! ceru Bobby. 

Doogie clatină din cap, apoi zise: 

— O operaţiune de salvare. 

Sasha zâmbi enigmatic și mă întrebă: 

— Totuși, te interesează trecutul, Omule-de-Zăpadă? 

— Acum mă interesează viitorul. 

Doogie se întoarse către Roosevelt și-i explică: 

— N-am știut că vii, așa că n-am și pentru tine o armă. 

— Am pisica. 

— Un ucigaș. 

Mungojerrie sâsâi. 

Sâsâitul îmi aminti de șerpi. M-am uitat în jur nervos, 
întrebându-mă dacă reptilele locale pe care le văzusem mai 
devreme vor avea amabilitatea să ne avertizeze, scuturându-și 
clopoţeii. 

— La dans! zise Doogie, închizând ușa din spatele dubiţei. 

În afară de zona pentru bagaje, aflată chiar lângă ușă - care 
conţinea două bidoane cu benzină, două cutii din carton și un 
rucsac bine îndesat -, Hummer-ul modificat oferea locuri pe 
scaune pentru opt persoane. In spatele perechii de scaune din 
faţă - tip cupă - se găseau două banchete, pe fiecare fiind loc 
pentru trei oameni zdraveni, cu condiţia să nu fie toţi trei la fel 
de zdraveni ca Doogie. 

Reîncarnarea lui Thor șofa, iar Roosevelt stătea lângă el, cu 
căutătorul nostru de urme în poală. Imediat în spatele lor, pe 
prima banchetă, stăteam eu, Bobby și Sasha. 

— De ce nu intrăm în Wyvern pe albia râului? întrebă Bobby. 

— Putem cobori în albia Santei Rosita doar pe o rampă din 
oraș, răspunse Doogie. Dar în noaptea asta orașul colcăie de 
elemente rele. 

— Spioni, traduse Bobby. 

— Am fi descoperiţi și opriţi, explică Sasha. 

Cu drumul luminat doar de becurile de avarie, Hummer-ul 
trecu printr-o gaură uriașă din gard. Marginile tăiate ale plasei 
de sârmă fuseseră strânse ca un morman de fire cu care se 


jucase un pisoi. 

— Ai făcut singur deschizătura? m-am interesat eu. 

— O încărcătură, răspunse Doogie. 

— Explozibil? 

— Un pic de plastic. 

— N-a atras atenţia? 

— Modelezi încărcătura într-un fir subţire, acolo unde vrei să 
păcăne, foloseşti puţin, ca să zăngăne cât un gong din bronz. 

— Chiar dacă ar auzi cineva, interveni Sasha, durează atât de 
puţin, că nu reușește să-și dea seama din ce direcţie a venit 
zgomotul. 

— Ingineria radio necesită mai multe cunoștințe mişto decât 
bănuiam, comentă Bobby. 

Doogie ne întrebă unde voiam să mergem. l-am descris 
grupul de depozite din sud-vestul bazei, unde îl văzusem ultima 
oară pe Orson. Părea să cunoască Fort Wyvern, pentru că nu m- 
a întrebat în ce direcţie s-o ia. 

Am parcat lângă ușa mare, glisantă. Ușa de dimensiunile unui 
om, de lângă intrarea cea mare, rămăsese deschisă, așa cum o 
lăsasem în noaptea trecută. 

Am ieşit din Hummer, ducându-mi pușca. Roosevelt și 
Mungojerrie mi se alăturară, în timp ce ceilalți așteptau în 
vehicul, ca să nu distragă pisica din strădania de a descoperi 
urma. 

Acoperită de umbră, mirosind vag a ulei și a unsoare, 
găzduind buruieni răsărite din crăpăturile asfaltului, năpădită de 
bidoane goale de ulei și de tot felul de gunoaie, frunze și hârtii 
depozitate acolo de vântul de noaptea trecută, înconjurată de 
fațadele din oţel ruginit ale depozitelor uriașe, aleea nu fusese 
niciodată un loc festiv, nici potrivit pentru o nuntă regală, dar 
acum devenise sinistră. 

leri noapte, ţicnitul cu părul negru, tuns scurt, conștient că eu 
și Orson îl urmăream prin Santa Rosita, folosise probabil 
telefonul celular și ceruse ajutor - poate de la tipul blond, 
atletic, cu cicatrice pe obrazul stâng, care-i răpise pe gemenii 
Stuart cu câteva ore mai devreme. Îl dăduse pe Jimmy cuiva, 
apoi ne condusese, pe mine și pe Orson, în depozit, cu intenţia 
de a mă ucide acolo. 

Am scos din buzunarul interior al jachetei bluza de pijama din 
bumbac, bine împăturită, a lui Jimmy Wing, cu care ţicnitul ne 


făcuse să pierdem urma de miros. Ca să fiu corect cu Orson, 
care fusese înșelat pentru scurt timp, dar nu dăduse greș 
complet, eu fusesem cel atras prostește în depozit, cu zgomote 
ciudate și voci amortizate. 

Bluza părea foarte mică, era cât o haină de păpușă. 

— Nu știu dacă folosește la ceva, am zis eu. La urma urmei, 
pisicile nu-s copoi. 

— O să vedem, răspunse Roosevelt. 

Mungojerrie mirosi pijamaua delicat, dar cu interes. Apoi făcu 
un tur al zonei imediat înconjurătoare, adulmecând pavajul, o 
cutie goală de ulei - care-l făcu să strânute - și floricelele 
galbene de pe o buruiană, care-l făcură să strănute și mai tare. 
Se întoarse să miroasă din nou veșmântul, apoi descoperi încă o 
urmă pe asfalt, mișcându-se într-o spirală ce se tot lărgea, 
ridicând din când în când capul, să se bucure de aer curat, toate 
astea parcă în bătaie de joc. Merse către depozit, unde ridică un 
picior și se ușură pe temelia din ciment, adulmecă ceea ce 
făcuse, se întoarse să mai miroasă o dată bluza de pijama, 
pierdu o jumătate de minut cercetând o cheie fixă, ruginită, ce 
zăcea pe pavaj, se întoarse la buruiana cu flori galbene, 
strănută și tocmai ajunsese în fruntea listei mele cu animale- 
sau-oameni-pe-care-doresc-să-i-pocnesc-până-leșină, când 
încremeni brusc, își întoarse ochii verzi către comunicatorul 
nostru cu animalele și sâsâi. 

— A găsit-o, zise Roosevelt. 

Mungojerrie o luă la goană pe alee, iar noi după el. Bobby fugi 
alături de noi, înarmat cu pușca, iar Doogie și Sasha se urcară în 
Hummer. 

Luând-o pe alt drum decât acela pe care-l urmasem în 
noaptea anterioară, am mers pe o alee asfaltată, am traversat 
un teren de sport, un teren prăfuit pentru parade, printre șiruri 
de barăci afectate rău de vreme, apoi printr-un cartier de 
locuințe din Orașul Mort, pe care nu-l explorasem niciodată, dar 
în care căsuțele și bungalow-urile erau identice cu cele de pe 
alte străzi, din nou peste un teren viran, apoi am ajuns în altă 
zonă de clădiri tehnice. După mai mult de o jumătate de oră de 
mers iute, am ajuns în ultimul loc în care aș fi vrut să merg: 
hangarul uriaș, cu șapte niveluri, cu acoperiș din tablă ondulată, 
mare cât un teren de fotbal, care stătea ca un templu 
extraterestru deasupra camerei-ou. 


Când mi-a fost clar încotro ne îndreptase pisica, am decis că 
n-ar fi înțelept să mergem cu mașina până la intrare, pentru că 
motorul Hummer-ului făcea ceva mai mult zgomot decât un 
ceas elveţian. L-am îndrumat pe Doogie către o alee dintre două 
dintre multele clădiri de servicii, mai mici, care înconjurau 
construcţia gigantică, o alee aflată la vreo sută de metri de 
destinaţia noastră finală. 

Doogie opri motorul și stinse toate luminile, iar Hummer-ul 
dispăru în beznă. 

În timp ce stăteam strânși în spatele vehiculului, privind 
hangarul enorm de la distanţă, noaptea complet liniștită începu 
să respire. Pacificul, aflat la câţiva kilometri spre vest, expiră o 
briză rece, care făcu o foaie de metal, care fusese fixată prost, 
să vibreze în acoperișul alăturat. 

Mi-am amintit cuvintele lui Roosevelt, transmise de 
Mungojerrie, în fața casei familiei Stanwyk: „Moartea locuieşte 
aici”. Simţeam vibrații aproape identice cu acelea, dar mult mai 
stranii, venind din hangar. Dacă Moartea locuise în casa familiei 
Stanwyk, o făcuse doar pentru un timp. Aici era locuinţa ei 
principală. 

— Nu poate fi adevărat, am spus eu, mai având încă speranţă. 

— Sunt în locul acesta, insistă Roosevelt. 

— Dar am fost aici, noaptea trecută, protestă Bobby. Nu erau 
în locul ăsta blestemat. 

Roosevelt ridică pisica, îi mângâie capul zburlit, o scărpină 
sub bărbie, îi murmură ceva, apoi zise: 

— Au fost aici și atunci, spune pisica, și sunt aici și acum. 

— Chestia asta pute, mormăi Bobby. 

— Ca un canal stradal din Calcutta, l-am aprobat eu. 

— Nu, mă contrazise Doogie, un canal din Calcutta reprezintă 
o categorie fără contracandidati. 

Am decis să nu mă încăpăţânez și am zis: 

— Dacă puștii au fost răpiți doar pentru a fi studiaţi și testați, 
dacă au fost răpiți doar pentru că probele de sânge arătau că 
sunt într-un fel imuni la retrovirus, atunci ar fi fost duși la 
laboratorul de genetică. Indiferent unde se află acesta, nu se 
găsește aici. 

— După cum spune Mungojerrie, interveni Roosevelt, 
laboratorul de unde vine el se află departe, în est, undeva într- 
un câmp deschis, care fusese cândva poligon de trageri. 


Laboratorul este mult sub pământ, bine ascuns. Dar Jimmy este 
aici. Și Orson. 

După o ezitare, am întrebat: 

— În viaţă? 

— Mungojerrie nu știe, răspunse Roosevelt. 

— Pisicile știu o mulţime de lucruri, îi reaminti Sasha. 

— Nu și pe ăsta. 

În timp ce ne uitam la hangar, fiecare dintre noi își amintea, 
probabil, mărturia vorbită a lui Delacroix despre Trenul 
Misterului. Cer roșu. Copaci negri. Un tremur în interior... 

Doogie scoase rucsacul din mașină, își prinse curelele pe 
umeri, închise ușa și zise: 

— Să mergem. 

În scurtul moment în care lumina din interiorul dubiţei fusese 
aprinsă, am văzut arma pe care o luase. Arăta ciudat. 

— Un pistol automat Uzi, îmi explică el, văzând interesul meu. 
Cu încărcător mărit. 

— O chestie legală? 

— Ar fi fost, dacă n-ar fi fost transformat pentru foc complet 
automat. 

Doogie se îndreptă către hangar. Cu briza care-i agita coama 
blondă și barba creaţă, arăta ca un viking războinic care 
părăsea un sat cucerit, îndreptându-se către o corabie lungă, cu 
un sac cu bunuri jefuite în spate. Pentru ca imaginea să fie 
completă, i-ar fi trebuit un coif cu coarne. 

În minte mi-a apărut Doogie în frac și cu un asemenea coif, 
dansând tango cu un supermodel, la un concurs de dans. 

Există două feţe pe moneda imaginaţiei mele bogate. 

Ușa de mărimea unui om, tăiată în ușa înaltă de peste zece 
metri a hangarului, era închisă. Nu-mi aminteam dacă eu sau 
Bobby o închiseserăm la plecare, noaptea trecută. Probabil că 
nu. Nu fuseserăm într-o dispoziţie de fă-curat-în-urma-ta-stinge- 
lumina-și-închide-ușa când fugiserăm de aici. 

În prag, Doogie scoase două lanterne din buzunarele 
costumului de parașutist și le dădu Sashei și lui Roosevelt, astfel 
încât eu și Bobby să avem mâinile libere pentru arme. 

Doogie încercă ușa. Se deschise înăuntru. 

Tehnica Sashei de a trece peste prag fu mai lină decât a 
partenerului ei de eter de la KBAY. Trecu în stânga ușii înainte 
să aprindă lanterna și să arunce raza prin hangarul ca o peșteră, 


care era prea mare pentru a fi luminat de vreo lanternă. Dar 
Sasha nu trase în nimeni și nimeni nu trase în ea, deci se părea 
că nu se aflase încă de prezenţa noastră. 

Bobby o urmă, cu pușca pregătită. După el intră Roosevelt, cu 
pisica în braţe. Am urmat eu, iar Doogie la coadă, închizând în 
tăcere ușa după noi, așa cum o găsiserăm. 

M-am uitat, cu speranţă, la Roosevelt. 

Acesta mângâie pisica și zise: 

— Trebuie să coborâm. 

Pentru că știam drumul, am trecut în fruntea grupului. A doua 
stea la dreapta, drept înainte până dimineaţă. Atenţie la pirați și 
la crocodilul în care ticăie un ceas.” 

Am traversat încăperea imensă, pe sub șinele pe care 
circulase o macara mobilă, pe lângă suporții masivi din oţel care 
sprijineau șinele acelea, am ocolit cu grijă gropile adânci din 
podea, care găzduiseră cândva mecanisme hidraulice. 

In timp ce avansam, spade de umbră și săbii de lumină 
țâșneau din șinele de oţel ridicate și se încrucișau pe ziduri și pe 
tavanul curbat. Multe dintre ferestrele lucarnei înalte erau 
sparte, dar lumina reflectată lucea în cele rămase, ca niște 
scântei albe care săreau din armele care se ciocneau. 

Deodată, m-a oprit un sentiment că se întâmplă ceva rău, 
ceva ce nu pot descrie: o schimbare în aer, prea subtilă pentru a 
o defini; o mâncărime vagă pe față; un tremur al firelor din 
canalul auditiv, de parcă ar fi vibrat din cauza unui sunet aflat în 
afara puterii mele de a auzi. 

Sasha și Roosevelt simţiseră și ei, pentru că se rotiră, 
luminând cu lanternele în toate părțile. 

Doogie apucă Uzi-ul cu ambele mâini. 

Bobby se afla lângă un stâlp cilindric de oțel, care sprijinea 
șinele macaralei. Se întinse, îl pipăi și șopti: 

— Fârtate! 

Când m-am mutat lângă el, am auzit un zăngănit atât de slab, 
încât abia puteam să-mi dau seama de sunet, care apărea și 
dispărea. Când am pus vârful degetului pe stâlp, am simţit 
vibrații în oțel. 

Brusc, temperatura aerului se schimbă. În hangar fusese 
neplăcut de rece. Intr-o clipă, temperatura crescu subit cu zece 
- cincisprezece grade. Un lucru imposibil și în cazul în care 


13 Referire la povestea lui Peter Pan. (n.tr.). 


clădirea ar fi avut instalaţie de încălzire, dar nu avea. 

Sasha, Doogie și Roosevelt ni se alăturară, formând instinctiv 
un cerc, ca să ne apărăm de atac din orice direcție. 

Vibraţiile din stâlp deveniră și mai puternice. 

M-am uitat spre capătul dinspre est al hangarului. Ușa pe care 
intraserăm se afla la vreo douăzeci de metri. Lumina lanternelor 
putea să ajungă până acolo, chiar dacă nu izgonea complet 
umbra. În direcţia aceea puteam vedea capătul șinelor pentru 
macara, aflate deasupra noastră. Totul părea așa cum fusese 
când pătrunseserăm în clădire. 

Lumina lanternei nu ajungea până la capătul dinspre vest al 
construcţiei, ci doar la optzeci, poate chiar la o sută de metri. 
Din câte vedeam, nu era nimic ieșit din comun. 

Ce mă îngrijora era întunericul din ultimii douăzeci-treizeci de 
metri. Nu părea o beznă neîntreruptă, ci alcătuită din nuanțe de 
negru și cenușiu-închis, un montaj de umbre. 

Aveam impresia că în montajul acela se află un obiect mare, 
nedeslușit. Cu formă înaltă, complicată. Ceva negru și cenușiu, 
atât de bine camuflat în beznă încât ochiul nu-i putea sesiza nici 
măcar conturul. 

— Sasha, îndreaptă lumina acolo! șopti Bobby. 

Sasha o îndreptă spre locul indicat, pe podea. 

Raza lumină un coltar de oţel, gros de-un deget, ancorat în 
beton, în locul în care fusese montată cândva mașinăria grea. 
Colțarele se ridicau din podea în mai multe locuri ale camerei. 

N-am înţeles de ce ne atrăsese Bobby atenția asupra acelui 
obiect care nu se remarca prin nimic. 

— E curat, zise el. 

Atunci am înțeles. Noaptea trecută, când fuseserăm aici - de 
fapt de fiecare dată când trecusem prin hangar -, plăcile acelea 
îndoite și bolțurile care le fixau de podea fuseseră mânjite cu 
unsoare și acoperite de murdărie. Cea la care ne uitam era 
lustruită de parcă ar fi curăţat-o cineva de curând. 

Ținând pisica cu un braţ, Roosevelt mută raza pe podea, pe 
stâlpul de oţel, pe șinele de deasupra noastră. 

— Totul e mai curat, murmură Doogie, comparând nu cu ce 
fusese noaptea trecută, ci cu ceea ce fusese când intraserăm în 
hangar. 

Cu toate că luasem mâna de pe stâlp, știam că vibraţiile din 
oțel se amplificaseră, pentru că auzeam zăngănitul slab venind 


din dubla colonadă care ne flanca și din șinele pe care le 
susțineau coloanele. 

M-am uitat către capătul îndepărtat, întunecat al clădirii. Aș fi 
jurat că prin beznă se mișcase ceva imens. 

— Fârtate! zise Bobby. 

Am privit spre el. 

Se uita la ceasul de la mână. 

M-am uitat la ceasul meu și am văzut că numerele digitale 
scădeau în mare viteză. 

Groaza subită mă acoperi complet, ca o ploaie rece. 

O lumină ciudată, mocirloasă, roșie apăru în hangar, 
distribuită uniform, fără o sursă vizibilă, de parcă fiecare 
moleculă de aer devenise luminescentă. Poate era o lumină 
periculoasă pentru un XP ca mine, dar problema asta mă 
preocupa cel mai puţin în acel moment. Aerul roșu strălucea și, 
pe măsură ce întunericul se retrăgea din clădire, vizibilitatea se 
îmbunătăţea considerabil. Lumina aceea ciudată acoperea la fel 
de mult pe cât scotea la iveală și mă simţeam de parcă aș fi fost 
sub apă, într-o lume scufundată... în apă colorată de sânge. 

Ici-colo, dincolo de coloane, începură să se agite siluete 
negre, acolo unde fusese doar podeaua goală. Un fel de mașini. 
Arătau reale și nu chiar reale, ca niște obiecte într-un miraj. 
Mașini fantomă pentru moment... dar care deveneau reale. 

Vibraţiile deveniră și mai puternice, iar zgomotul se schimbă, 
devenind mai profund, mai evident. Un zângănit. 

In partea de vest a încăperii, acolo unde fusese o beznă 
tulburătoare, se vedea acum o macara pe șine, iar de ea 
atârna... ceva. Un motor, poate. 

Deși vedeam forma macaralei în lumina roșie puternică, 
precum și obiectul pe care-l ridica, puteam, în același timp, să 
văd prin ele, de parcă ar fi fost făcute din sticlă. 

In zângănitul slab - în care se transformase sunetul ascuţit 
din oţel - am recunoscut sunetul roţilor de tren, al roţilor de oțel 
care se învârt, scrâșnind de-a lungul șinelor de oțel. 

Macaraua avusese roți de oţel. Roţi de ghidaj sub șine și roţi 
deasupra, care alunecau pe șine. 

— ... din drum! zise Bobby și, când m-am uitat la el, se muta - 
ca și cum ar fi fost filmat cu încetinitorul - de sub șine, 
alunecând în jurul unui stâlp de sprijin, de care se rezema cu 
spatele. 


Roosevelt, cu ochii holbaţi, la fel ca pisica, se pusese deja în 
mișcare. 

Macaraua devenise mai solidă decât fusese cu un moment în 
urmă, mai puțin transparentă. Motorul cel mare - sau ce 
transporta macaraua - atârna de capătul lanţului, sub șine. 
Încărcătura avea mărimea unei mașini și urma să treacă prin 
spaţiul în care stăteam, în timp ce macaraua trecea pe deasupra 
capetelor noastre. 

A venit iute, mai iute decât s-ar fi putut mișca un obiect atât 
de masiv, pentru că nu venea cu adevărat fizic către noi. Cred 
că timpul mergea înapoi, către momentul în care noi și 
echipamentul ocupaserăm același spaţiu în același moment. Ce 
naiba, nu conta dacă se mișca macaraua sau se mișca timpul, 
pentru ca, oricum, efectul urma să fie același: două corpuri nu 
pot ocupa același spaţiu în același timp. Dacă încearcă să facă 
acest lucru, fie va avea loc o descărcare de energie nucleară, 
cât să se audă până-n Cleveland, fie unul din corpuri - eu sau 
obiectul de mărimea unei mașini ce atârna de macara - va 
înceta să existe. 

Deși începusem să mă mișc, apucând-o pe Sasha, s-o trag 
după mine, știam că nu aveam nicio speranţă să fug la timp din 
calea pericolului. 

Timp. 

Pe măsură ce ne îndreptam către un moment din trecut, în 
care hangarul fusese plin cu echipament funcţional, exact când 
macaraua care se apropia părea să se transpună în realitatea 
deplină... temperatura scăzu brusc. Lumina roșie mocirloasă 
pierdu din intensitate. Zgomotul roţilor mari de oţel deveni un 
zăngănit piţigăiat. 

Mă așteptam ca macaraua să se retragă, să se îndrepte către 
capătul din vest al clădirii, în timp ce avea tot mai puţină 
substanţă. Dar când m-am uitat în sus, trecuse peste noi, un 
miraj sclipitor de macara, iar povara pe care o căra, care 
devenise iarăși transparentă ca sticla, o lovi pe Sasha, apoi mă 
lovi pe mine. 

Mă lovi nu erau cuvintele potrivite. Nu știu ce mi-a făcut, de 
fapt. Macaraua fantomă trecu pe deasupra, iar încărcătura 
fantomă mă învălui, trecu prin mine și dispăru în cealaltă parte 
a mea. Am simţit, o clipă, un vânt rece care mă scutură. Dar 
care nici măcar nu-mi zburli părul. Fusese intern, o răsuflare 


înghețată șuierând prin celulele mele, cântând în oasele mele, 
de parcă ar fi fost fluiere. O clipă am crezut că-mi va zdrobi 
legătura dintre moleculele din care sunt compus, împrăștiindu- 
mă, ca și cum n-aș fi fost niciodată altceva decât praf. 

Ultimul strop de lumină roșie dispăru, iar razele ţâșniră din 
nou din lanterne. 

Trăiam, dar slăbit fizic și psihic. 

— Înotătoare! gâfâi Sasha. 

— Rechin ucigaș! am aprobat-o eu. 

zguduită, se rezemă de una dintre coloanele care susțineau 
șinele. 

Doogie se afla la doar doi metri în urma mea. Văzuse 
încărcătura fantomă trecând prin noi și dispărând înainte să 
ajungă la el. 

— E cazul să mergem acasă? întrebă el, glumind doar pe 
jumătate. 

— Ai nevoie de un pahar cu lapte cald? 

— Și de șase calmante. 

— Bine ai venit în laboratorul bântuit! i-am urat eu. 

Bobby veni lângă noi și spuse: 

— Ceea ce s-a întâmplat în camera-ou noaptea trecută 
afectează acum întreaga clădire. 

— Din cauza noastră? m-am mirat eu. 

— N-am clădit noi locul ăsta, fârtate. 

— Dar oare nu noi am declanșat toată povestea, energizând 
camera? 

— Nu cred că suntem cei mai ticăloși de aici pentru că am 
folosit două lanterne. 

— Trebuie să plecăm iute. Tot locul ăsta... se descompune, 
zise Roosevelt. 

— Așa crede Mungojerrie? întrebă Sasha. 

În vremuri obișnuite, Roosevelt Frost ne-ar fi privit solemn, de 
l-ar fi invidiat orice cioclu. Dar, cu un ochi plin de uimire 
îngrozită, din cauza a ceea ce văzuse, și cu celălalt umflat, pe 
jumătate închis și roșu de sânge, mă făcea să cred că-i mai bine 
să-mi fac iute bagajele și să fug să prind trenul cu destinaţia 
glorie. 

— Domnul Mungojerrie nu crede asta, ne zise Roosevelt. El 
știe. Tot ce-i aici se va... descompune. Curând. 

— Atunci să coborâm și să-i găsim pe copii și pe Orson. 


— Să coborâm, zise Roosevelt, dând din cap. 
24. 


În colţul din sud-vestul hangarului, puţul gol al liftului arăta la 
fel ca în noaptea trecută. Dar ușorul din oţel inoxidabil și pragul 
ușii de la capătul scării - uitate de echipele de recuperare - nu 
mai aveau pic de unsoare sau de praf, ceea ce nu se mai 
întâmplase niciodată de când explorasem prima oară clădirea, 
cu aproape un an în urmă. În raza lanternei Sashei am văzut că 
primele trepte nu mai erau acoperite de praf, iar gândacii morţi 
dispăruseră. 

Poate că un gnom amabil mergea înaintea noastră, făcând 
lumea mai plăcută ochiului, sau fenomenul la care asistasem 
împreună cu Bobby în camera-ou, cu o noapte înainte, trecuse 
dincolo de pereţii misterioasei încăperi. N-aș fi pariat pe 
existenţa gnomului. 

Mungojerrie rămase pe a doua treaptă, privind în jos la placa 
de beton, adulmecând aerul, cu urechile ciulite. Apoi cobori. 

Sasha se luă după pisică. 

Treptele erau suficient de late ca doi oameni să meargă 
alături și să rămână loc între ei, așa că am trecut alături de 
Sasha, mulțumit să împart riscul poziției de cercetaș cu ea. 
Roosevelt venea în urma noastră, apoi Doogie cu Uzi-ul său. 
Bobby încheia plutonul, stând cu spatele lipit de perete și 
coborând scara într-o parte, să fie sigur că nu apare nimeni în 
urma noastră. 

În afară de faptul că erau suspect de curate, primele trepte 
arătau așa cum fuseseră în timpul vizitei precedente. Beton gol 
în toate părţile. Găuri în tavan, la intervale regulate, acolo unde 
fuseseră cândva becuri electrice. O ţeavă de fier vopsită, prinsă 
de un perete, drept balustradă. Aerul era rece, cu miros de var, 
care ieșea din beton. 

Când am ajuns pe palier și ne-am îndreptat către al doilea șir 
de trepte, am pus mâna pe braţul Sashei, oprindu-i, pe ea și pe 
cercetașul nostru felin. Am șoptit: 

— Stai, pisică! 

Mungojerrie se opri pe treapta a patra și, cu o expresie 


întrebătoare, se uită la noi. 

Tavanul de deasupra era plin de tuburi fluorescente. Dar, 
pentru că nu fusese aprinsă lumina, nu reprezentau un pericol 
pentru mine. 

Dar nu se aflaseră acolo mai înainte. Fuseseră desprinse și 
luate, când se închisese Fort Wyvern. De fapt, clădirea aceea ar 
fi putut să fi fost curățată până la beton cu mult înainte de 
închiderea bazei, atunci când Trenul Misterului sărise de pe șine 
și-și speriase proiectanţii, care-și dăduseră seama că făcuseră 
ceva nebunesc. 

Timpul trecut și timpul prezent existau aici simultan, la fel ca 
viitorul nostru, chiar dacă nu-l vedeam. Tot timpul, spunea 
poetul T.S. Eliot, este un veșnic prezent, ce ne conduce spre un 
sfârșit despre care credem că rezultă din acţiunile noastre, dar 
controlul nostru asupra lui e doar o simplă iluzie. ` 

În clipa aceea, fragmentul din Eliot mi se părea banal. În timp 
ce mă uitam la tuburile fluorescente, încercând să-mi imaginez 
ce ne aștepta în continuare, am recitat în minte cupletul inițial 
din prima poezie scrisă vreodată despre Winnie the Pooh: „Un 
urs, oricât se străduiește/ Se-ngrașă, dacă nu se obosește” - dar 
A.A. Milne n-a reușit să-l izgonească din mintea mea pe Eliot. 

Nu mai puteam să ne ferim de pericolul de dedesubt, de 
amestecul lugubru de trecut și prezent, așa cum nu puteam să 
mă întorc în copilărie. Și cât de plăcut ar fi fost să mă ascund 
sub pătură, împreună cu Pooh și Tigrilă, pretinzând că noi trei 
vom fi prieteni și când voi împlini o sută de ani, iar Pooh 
nouăzeci și nouă... 

— OK, i-am spus lui Mungojerrie și ne-am continuat 
coborârea. 

Când am ajuns pe următorul palier, pe care se găsea intrarea 
în primul dintre cele trei niveluri subterane, Bobby șopti: 

— Fârtate! 

M-am uitat în urmă. Tuburile fluorescente din urma noastră 
dispăruseră. În plafonul din beton se vedeau doar găurile din 
care fuseseră scoase firele și fasungurile. 

Timpul prezent devenise mai prezent decât timpul trecut, cel 
puţin pentru moment. 

Doogie se încruntă și mormăi: 

— Prefer Columbia! 

— Sau Calcutta, spuse Sasha. 


Roosevelt ne anunţă, în numele lui Mungojerrie: 

— Trebuie să ne grăbim. O să se verse sânge, dacă nu ne 
grăbim. 

Conduși de pisica fără frică, am coborât încă trei rânduri de 
scări, până la al treilea și ultimul nivel de sub hangar. 

N-am mai zărit lucruri ciudate până n-am ajuns la capătul 
scărilor. Când Mungojerrie se pregătea să ne conducă în 
coridorul exterior, care înconjura tot nivelul de formă ovală al 
clădirii, lumina roșie, macabră, pe care o văzusem prima oară la 
parterul hangarului, pâlpâi o clipă dincolo de ușă, apoi fu 
înlocuită de întuneric. 

Spaima cuprinse micul nostru grup, exprimată prin șușoteli și 
săâsâit de pisică. 

Alte voci răspunseră de undeva, din subteran, dogite și 
deformate. Ca niște voci înregistrate pe o bandă rulată cu 
încetinitorul. 

Sasha și Roosevelt stinseră lanternele, lăsându-ne în beznă. 

În spatele ușii, lumina sângerie pâlpâi din nou, apoi de mai 
multe ori, ca girofarul de pe o mașină a poliţiei. Fiecare pâlpâire 
dura mai mult decât precedenta, până când întunericul din hol 
se retrase în întregime, iar luminozitatea lugubră deveni 
continuă. g 

Vocile răsunară mai puternic. Incă deformate, dar aproape 
inteligibile. 

Ciudat, dar nicio scânteie din lumina roșie bolnăvicioasă din 
coridor nu pătrunse în spaţiul de la capătul scării, unde ne 
îngrămădiserăm noi. Ușa părea a fi un portic între două realităţi: 
beznă completă într-o parte, lumea roșie în cealaltă parte. Linia 
de lumină sângerie de pe podea, în prag, era subţire ca un tăiș 
de cuțit. 

La fel ca în hangar, strălucirea aceea sclipea în spaţiul pe 
care-l umplea, dar lumina prea puţin ceea ce atingea. O lumină 
mocirloasă, vie, cu forme fantomatice și mișcări ce puteau fi 
detectate doar cu colțul ochiului, creând mai multe mistere 
decât rezolva. 

Trei siluete înalte trecură prin faţa ușii, forme de un cafeniu 
mai închis decât lumina roșie, poate oameni, posibil ceva mai 
rău. Când ieșiră din raza noastră vizuală, vocile deveniră mai 
puternice și mai puţin distorsionate, apoi scăzură în intensitate, 
în timp ce siluetele se îndepărtară de-a lungul holului. 


Mungojerrie pătrunse pe ușă. 

Mă aşteptam să dispară, ca atins de-o rază a morții, lăsând în 
urmă doar miros de blană pârlită. În loc de asta, deveni o siluetă 
cafenie, alungită, deformată, greu de identificat ca pisică, deși 
îți dădeai seama că are patru picioare, coadă și ținută. 

Lumina din hol începu să pulseze, fiind când mai întunecată 
decât sângele, când roz, iar în fiecare ciclu, de la întunecat la 
luminos, prin toată clădirea se auzea un zumzet electronic, grav 
și de rău augur. Când am atins zidul din beton, acesta vibra 
slab, așa cum vibrase stâlpul de oţel din hangar. 

Brusc, lumina din coridor trecu de la roșu la alb. Pâlpâirea 
încetă. Ne uitam prin ușă la un hol luminat de tuburi 
fluorescente. 

Odată cu schimbarea luminii, urechile îmi pocniră, de parcă 
presiunea aerului ar fi scăzut subit, iar pe scări pătrunse un 
curent cald, aducând cu el miros de ozon, ca într-o noapte 
ploioasă, înainte să fulgere. 

Domnul Mungojerrie stătea pe coridor - nu mai era o pată 
cafenie - și se uita la ceva, în dreapta. Nu stătea pe betonul gol, 
ci pe o podea curată din gresie albă, care nu fusese acolo mai 
înainte. 

M-am uitat la treptele întunecate din urma noastră, care 
păreau puternic ancorate în timpul nostru, în prezent, nu în 
trecut. Clădirea nu trecea în întregime în sau afară din trecut. 
Fenomenul avea loc după un model aleatoriu, complet 
nebunesc. 

Am fost tentat s-o iau la goană pe scări cât de iute puteam, să 
urc în hangar și de acolo să mă ascund în noapte, dar 
depășiserăm punctul din care ne era permis să ne întoarcem. ÎI 
depășiserăm când Jimmy Wing fusese răpit și Orson dispăruse. 
Prietenia ne obligase să ne aventurăm în afara hărţii lumii 
cunoscute, în zone pe care cartografii din vechime nu și le 
putuseră imagina când scriseseră cuvintele: „Aici există 
monștri”. 

Mi-am scos ochelarii de soare din buzunarul interior al 
jachetei și mi i-am pus pe nas. N-aveam de ales, trebuia să las 
lumina să-mi scalde fața și mâinile, dar lumina era prea 
puternică și mi-ar fi făcut ochii să lăcrimeze. 

Când am pătruns prudenţi pe coridor, știam fără urmă de 
îndoială că pășiserăm în trecut, într-un timp când laboratorul nu 


fusese închis, înainte de îndepărtarea tuturor dovezilor. Am 
văzut pe perete un inventar mânjit de grăsime și de urme de 
stilou, un avizier, iar alături două cărucioare cu instrumente 
ciudate. 

Zumzetul nu dispăruse odată cu lumina roșie. Bănuiesc că era 
zgomotul camerei-ou în plină funcţiune. Părea că-mi trece prin 
timpane, că-mi pătrunde în craniu și vibrează direct pe 
suprafaţa creierului. 

Uși din metal apăruseră la camerele care înainte nu 
avuseseră uși. Cea mai apropiată era larg deschisă. În încăperea 
micuță se vedeau două scaune rotative, în fața unui tablou de 
comandă complicat, care semăna cu panoul de mixaj folosit de 
inginerii de sunet de la un post de radio. Într-o parte a panoului 
se aflau o cutie de Pepsi și o pungă cu cartofi prăjiţi, care 
dovedeau că arhitecţilor Judecăţii de Apoi le plăcea o gustare și 
o băutură răcoritoare, din când în când. 

In dreapta scărilor, la vreo douăzeci-douăzeci și cinci de metri 
pe coridor, trei oameni se îndepărtau de noi, fără să-și dea 
seama că ne aflam în spatele lor. Unul purta blugi și o cămașă 
albă, cu mânecile suflecate. Al doilea avea un costum de culoare 
închisă, iar al treilea - uniformă kaki și halat alb. Mergeau 
grupat, cu capetele plecate, ca și cum ar fi discutat, dar nu 
auzeam ce spun, din cauza zumzăitului electronic. 

Erau, cu siguranţă, cele trei siluete cafenii care trecuseră pe 
lângă casa scărilor prin lumina roșie mohorâtă, siluete atât de 
vagi și de deformate că nu fusesem sigur că erau, de fapt, 
oameni. 

M-am uitat la stânga, îngrijorat că putea să apară altcineva și, 
văzându-ne, să dea alarma. Dar în partea aceea a coridorului nu 
era nimeni. 

Mungojerrie privea trioul care se îndepărta, părând că nu vrea 
să ne conducă mai departe până când cei trei nu aveau să 
dispară după curba coridorului sau nu vor intra într-o cameră. 
Culoarul avea cam o sută cincizeci de metri de la o cotitură la 
alta. Mai rămâneau vreo cincizeci de metri până când cei trei 
aveau să iasă din raza noastră vizuală. 

Eram periculos de expuși. Trebuia să ne retragem până pleca 
echipajul Trenului Misterului. Devenisem și foarte nervos din 
cauza cantităţii de lumină care-mi lovea faţa. 

l-am atras atenţia Sashei și i-am făcut semn câtre scară. 


A făcut ochii mari. 

l-am urmărit privirea și am văzut că o ușă bloca accesul către 
scară. Nu fusese nicio ușă. Ne uitaserăm de afară direct în hol, 
și când văzuserăm lumina roșie, și când apăruseră tuburile 
fluorescente. Trecuserăm pe acolo fără să ne împiedice ceva. 
Dar din partea asta exista o barieră. 

M-am dus repede la ușă, am deschis-o și aproape am trecut 
pragul. Din fericire, am ezitat, simțind ceva rău în bezna de 
dincolo de ea. 

Mi-am tras ochelarii de soare pe vârful nasului și am privit 
peste ramă, așteptându-mă să văd pereţii de beton învăluiţi în 
beznă și trepte ducând în sus. Dar în fața mea se afla cerul 
limpede al nopţii, coliere de stele și luna suspendată. Cerul era 
singurul lucru care se vedea acolo unde fuseseră treptele, ca și 
cum ușa se deschidea acum mult deasupra atmosferei 
pământești, undeva în spaţiul interplanetar, la mare distanţă de 
cea mai apropiată prăvălie cu gogoși. Sau, poate, se deschidea 
într-un timp în care Pământul nu mai exista de mult. Dincolo de 
prag nu se mai afla podea, ci numai spaţiul împodobit cu stele, o 
picătură rece și infinită, pornind din coridorul luminat în care 
stăteam. 

„Nasol”. 

Am închis ușa. Am apucat arma cu ambele mâini, nu pentru 
că m-aș fi așteptat s-o folosesc, ci pentru că era rea/ă, solidă și 
stabilă, o ancoră în marea aceea a bizareriei. 

Sasha se afla chiar în spatele meu. 

Când m-am întors spre ea, am știut că văzuse aceeași 
panoramă celestă care mă șocase. Ochii ei cenușii erau limpezi 
ca întotdeauna, dar mai întunecaţi decât înainte. 

Doogie nu văzuse peisajul imposibil, pentru că, ţinând Uzi-ul 
pregătit, îi urmărea pe cei trei care se îndepărtau. 

Încruntat, cu pumnii strânși alături de trup, Roosevelt se uita 
la pisică. 

Din poziţia sa, Bobby nu putea să vadă ce era dincolo de 
prag, dar își dăduse seama că lucrurile mergeau prost. Chipul lui 
arăta la fel de solemn ca acela al unui iepure de casă care citea 
o reţetă de supă de iepure de câmp. 

Mungojerrie era singurul dintre noi care nu părea gata să 
explodeze sau să sară ca un cuc de ceas cu arcurile prea 
încordate. 


Încercând să nu mă gândesc la ceea ce văzusem dincolo de 
ușă, m-am întrebat cum ar putea pisica să-i descopere pe Orson 
și pe copii, dacă aceștia se găseau în timpul prezent, iar noi 
ajunseserăm în trecut. Dar apoi mi-am imaginat că, dacă noi 
puteam să trecem dintr-o perioadă în alta, prinși în alunecările 
de timp care aveau loc în jurul nostru, atunci același lucru se 
întâmpla și cu fratele meu cel cu patru picioare și cu copiii. 

De altfel, dacă ţineam seama de semne, nu călătoriserăm 
încă în timp. Trecutul și prezentul - poate și viitorul - se 
suprapuneau, presate la un loc într-un mod ciudat, de o forță - 
sau de un câmp - generată de motoarele din camera-ou. Și 
poate că nu doar o singură noapte din trecut năvălise în timpul 
prezent, poate că trăiam momente din zile și nopţi diferite, în 
care camera-ocu funcţionase. 

Cei trei bărbaţi continuau să se îndepărteze. Fără grabă. 

Creșterea și descreșterea ritmică a sunetului electronic 
începu să aibă un efect psihic bizar. Mă cuprinse o amețeală 
puternică, iar coridorul - toată podeaua subterană - păru că se 
rotește, ca un carusel. 

Strângeam pușca prea tare. Fără să vreau, apăsam periculos 
de mult pe trăgaci. Am mutat degetul pe garda trăgaciului. 

Mă durea capul. Nu ca rezultat al loviturilor încasate de la 
părintele Tom în casa familiei Stanwyk. Aveam bătături pe creier 
din cauză că meditam la paradoxuri temporale și încercam să 
înţeleg ce se petrecea. Asta cerea talent la matematică și fizică 
teoretică. Dar, deși știu să-mi calculez costul cumpărăturilor, n- 
am moștenit dragostea mamei mele pentru matematică și 
știință. La modul general, pricep teoria pârghiilor care explică 
funcţionarea unui dispozitiv de scos dopuri, de ce gravitația ne 
împiedică să construim clădiri prea înalte și de ce o izbitură cu 
capul într-un perete din cărămizi are un efect redus asupra 
cărămizilor. De altfel, consider că universul își face eficient 
treaba fără să aibă nevoie de înțelegerea mea, și aceeași părere 
o am și despre aparatele electrice de ras, ceasurile de mână, 
mașinile de copt pâine și alte dispozitive mecanice. 

Singurul lucru pe care-l puteam face era să tratăm aceste 
evenimente ca pe niște întâmplări supranaturale, să le 
acceptăm așa cum acceptăm fenomenul poltergeist - scaune 
care zboară, bibelouri care te lovesc, uși trântite de entităţi 
invizibile - sau apariţia fantomatică a unui cadavru descompus 


și semitransparent, care se plimbă la miez de noapte prin 
cimitir. Innebuneam dacă mă gândeam prea mult la câmpuri 
care modifică timpul, la paradoxuri temporale și la modificări de 
realitate, încercând să pricep logica lor, iar eu aveam o nevoie 
disperată de liniște. De calm. Așadar cladirea era doar o casă 
bântuită. Ca să ne găsim drumul prin multele ei încăperi și să 
ieșim afară, în siguranţă, trebuia să ne reamintim că fantomele 
nu pot să-ţi facă nimic dacă nu le dai puterea de a-ţi face râu, 
dacă nu le hrănești cu teamă. Asta-i teoria clasică, bine 
cunoscută de cei care se cred medii și de vânătorii de fantome 
din toată lumea. Cred că am citit-o într-o carte de benzi 
desenate. 

Cele trei fantome ajunseseră la vreo cincisprezece metri de 
cotitura de unde nu ne-ar mai fi putut vedea. 

Se opriră. Rămaseră cu capetele apropiate. Vorbiră prin 
zgomotul ce umplea clădirea. 

Spectrul în blugi și cămașă albă se întoarse spre o ușă și o 
deschise. 

Celelalte două - cea în costum și cea cu pantaloni kaki și halat 
de laborator - continuară să meargă spre capătul coridorului. 

Când deschise ușa, primul spectru ne zări cu coada ochiului. 
Se întoarse spre noi, tresărind de parcă e/ar fi văzut fantome. 

Făcu câţiva pași spre noi, apoi se opri. Poate pentru că ne 
observase armele. 

Strigă. Cuvintele nu sunau clar, dar nu ne invita să facem un 
tur și să luăm o gustare la cafenea. 

De altfel, nu striga la noi, ci la perechea spectrală care se 
îndrepta spre cotitura coridorului. Acestea se întoarseră și se 
zgâiră la noi, ca niște marinari uluiţi la vasul fantomă Marie 
Celeste alunecând în tăcere prin ceaţă. 

li speriaserăm la fel de mult cât ne speriaseră și ei pe noi. 

Cel în costum nu era doar un cercetător bine îmbrăcat sau un 
birocrat, niciun martor al lui lehova care împărțea revista Turnul 
de Veghe într-un teritoriu de încăpăţânaţi, pentru că scoase un 
pistol din tocul de sub jachetă. 

Mi-am amintit că fantomele nu pot să-ți facă rău dacă nu le 
dăm putere, hrănindu-le cu teama noastră - și m-am întrebat 
dacă regula asta se aplică și armelor de foc ale spectrelor. Mă 
străduiam să-mi amintesc în ce carte de benzi desenate citisem 
chestia aia înțeleaptă, pentru că, dacă o găsisem în Povestiri din 


criptă, putea să fie adevărată, dar dacă provenea din Aventurile 
rățoiului Donald, atunci o încurcasem. 

În loc să deschidă focul, apariţia înarmată trecu pe lângă cei 
doi camarazi fantomatici ai săi și dispăru pe ușa pe care o 
deschisese individul cu blugi. 

Probabil fugise să dea un telefon, să cheme paza. Vom fi 
călcaţi în picioare, măturaţi, puși în sac și aruncaţi la gunoi. 

În jurul nostru, coridorul se ondu/ă, iar lucrurile se schimbară. 

Plăcile din gresie albă ale podelei dispărură iute de sub 
picioarele noastre, lăsându-ne pe betonul gol, deși nu simţisem 
nicio mișcare sub picioare. Ici-colo, pe hol rămăseseră bucăţi de 
plăci, cu marginile nedefinite, înfipte în ciment, de parcă ar fi 
fost resturi răspândite din timpul trecut care nu se evaporaseră 
pe podeaua timpului prezent. 

Încăperile de pe peretele interior al coridorului nu mai aveau 
uși. 

Întunericul năvăli de îndată ce panourile fluorescente 
începură să dispară din tavan. Dar, conform unui model 
aleatoriu, câteva lămpi rămaseră, luminând porţiuni separate 
din coridor. 

Mi-am scos ochelarii de soare și i-am pus în buzunar, când 
inventarul pătat se dizolvă pe perete. Avizierul rămase 
neschimbat. 

Unul dintre cărucioare dispăru în fața ochilor mei. Celălalt 
rămase, deși câteva dintre instrumentele ciudate de pe el 
începură să devină transparente. 

Fantoma în blugi și fantoma în halat arătau acum cu adevărat 
a fantome, ca niște entităţi ectoplasmice care se coagulaseră 
dintr-o ceaţă albă. Veniră ezitând spre noi, apoi începură să 
alerge, poate pentru că și noi dispăream din faţa lor. 
Străbătuseră jumătate din distanţă, înainte să se volatilizeze. 

Cel în costum și cu armă se întoarse pe hol, ieșind din birou, 
după ce anunţase paza despre prezenţa vikingului în costum de 
parașutist și a pisicii invadatoare, dar acum rămăsese cea mai 
slabă dintre stafii, o pată sclipitoare. Când ridică arma, părăsi 
timpul prezent fără urmă. 

Zgomotul electronic vibrant părea a fi doar jumătate din cât 
fusese la intensitatea maximă, dar, la fel ca unele dintre plăcile 
podelei și dintre lumini, nu dispăru complet. 

Niciunul dintre noi nu se simţi ușurat de această revenire. 


Când trecutul se întoarse în trecutul căruia îi aparţinea, pe noi 
ne cuprinse graba. 

Domnul  Mungojerrie avusese dreptate: locul ăla se 
descompunea. Efectul rezidual al Trenului Misterului căpătase 
putere, întreținându-se singur, extinzându-se în afara camerei- 
ou, strecurându-se iute în clădire. Efectul final nu putea fi 
cunoscut, dar cu siguranţă că va fi o catastrofă. 

Auzeam un ceas ticăind. Nu era ceasul din crocodilul omnivor 
al căpitanului Hook, ci al instinctului care-mi spunea că începuse 
scurta numărătoare inversă a distrugerii. 

De îndată ce fantomele dispărură, pisica intră în acţiune, 
alergând spre cel mai apropiat puț de ascensor. 

— In jos, traduse Roosevelt. Mungojerrie spune că trebuie să 
coborâm în continuare. 

— Nu există niciun nivel sub podeaua asta, i-am explicat eu, 
în timp ce ne strângeam lângă lift. Suntem la etajul cel mai de 
jos. 

Pisica își aţinti ochii verzi, luminoși asupra mea, iar Roosevelt 
spuse: 

— Nu, mai există trei etaje sub acesta. Aveau un nivel de 
securitate mai mare decât celelalte etaje, de aceea au fost 
tăinuite. 

În timpul explorărilor mele, nu mă gândisem niciodată să mă 
uit în puț, să verific dacă nu ascundea tărâmuri la care nu se 
putea ajunge pe scări. 

— Se poate ajunge la acele etaje... din alte clădiri ale bazei, 
printr-un tunel. Sau cu acest lift. Scările nu ajung până acolo. 

Continuarea expediției ridica o problemă : puţul liftului nu era 
gol. Nu puteam cobori pe scara de serviciu și să mergem unde 
ne îndruma Mungojerrie. La fel ca în cazul plăcilor risipite pe 
podea, ca în cazul panourilor fluorescente sau al zumzetului 
electronic ce se auzea prin clădire, trecutul menținea un control 
tenace al ascensorului. O ușă glisantă din oțel inoxidabil 
acoperea puţul și probabil că în spatele ei aștepta liftul. 

— O s-o încurcăm dacă mai zăbovim pe aici, prezise Bobby, 
întinzându-se să apese pe butonul liftului. 

— Așteaptă, l-am sfătuit eu, oprindu-i mâna înainte să facă ce 
dorea. 

— Bobby are dreptate, zise Doogie. Uneori norocul îi 
favorizează pe nebuni. 


Am clătinat din cap. 

— Și dacă urcăm în lift, se închid ușile, iar drăcia asta dispare 
de sub noi, cum au făcut plăcile din podea? 

— Atunci o să cădem în fundul puţțului, presupuse Sasha, iar 
această perspectivă nu păru s-o facă să dea înapoi. 

— Unii dintre noi își vor rupe încheieturile, prezise Doogie. Nu 
obligatoriu toţi. Probabil că puţul are vreo zece - treisprezece 
metri, o căzătură neplăcută, dar în urma căreia poți supraviețui. 

Bobby, un fanatic al desenelor animate cu Road Runner, 
exclamă: 

— Fârtate, o să avem parte fiecare de un moment deplin tip 
Wile E. Coyote! 

— Trebuie să mergem, ne sfătui Roosevelt, iar Mungojerrie 
zgârie nerăbdător ușa din oţel inoxidabil, care se încăpăţâna să 
rămână solidă. 

Bobby apăsă pe butonul liftului. 

Ascensorul șuieră, venind către noi. Din cauza zumzetului 
electronic oscilant, care continua să umple clădirea, nu-mi 
dădeam seama dacă liftul cobora sau urca. 

Coridorul se onau/ă. 

Plăcile de gresie începură să apară sub picioarele mele. 

Ușa liftului se deschise încet-încet. 

Panourile fluorescente reapărură pe tavanul coridorului și am 
strâns ochii, din cauza luminii puternice. 

În lift era o lumină roșie mohorâtă, ceea ce însemna, probabil, 
că interiorul puţului ocupa un loc diferit în timp faţă de locul - 
sau locurile - pe care le ocupase. Înăuntru erau pasageri. O 
mulţime. 

Ne-am tras înapoi din faţa ușii, așteptându-ne la necazuri din 
partea celor din lift. 

Pe coridor, zumzetul răsuna mai puternic. 

Zăream mai multe siluete neclare, deformate, cafenii, în 
interiorul ascensorului, dar nu-mi dădeam seama cine sau ce 
erau. 

Se auzi o împușcătură, apoi alta. 

Se trăgea nu din lift, ci de la capătul coridorului, de acolo de 
unde, mai devreme, ticălosul în costum îndreptase spre noi un 
pistol. 

Bobby încasă un glonţ. Ceva îmi șterse faţa. Bobby se prăbuși 
pe spate, scăpând pușca din mână. Incă se prăbușea, de parcă 


ar fi fost filmat cu încetinitorul, când mi-am dat seama că aveam 
fața stropită de sânge fierbinte. Sângele lui Bobby. lisuse, 
Doamne! În timp ce mă întorceam către sursa gloanţelor, mi-am 
descărcat pușca și am introdus imediat alt cartuș pe țeavă. 

In locul individului în costum, acolo se aflau doi paznici pe 
care nu-i văzusem înainte. În uniforme, dar nu ale armatei. 
Niciun serviciu pe care să-l recunosc. Poliţiști ai proiectului. 
Securitatea Trenului Misterului. Prea departe ca să păţească 
ceva, în afară de-o sperietură. 

Altă bucată de trecut se solidifică în jurul nostru, iar Doogie 
trase cu Uzi, în clipa în care Bobby atinse podeaua. Pistolul 
automat puse brusc și definitiv capăt disputei. 

Scârbit, mi-am luat privirea de pe cei doi paznici morţi. 

Ușa liftului se închisese înainte să iasă cineva. 

Bobby zăcea pe spate. Sângele-i curgea pe plăcile de gresie 
albă din jurul lui. Prea mult sânge. 

Sasha se duse în stânga lui. Eu am îngenuncheat în dreapta. 

— A fost atins o singură dată, zise Sasha. 

— M-a pocnit, spuse Bobby, pocnit însemnând să fii lovit 
puternic de un val. 

— Taci! i-am ordonat eu. 

— M-a făcut praf, gemu el. 

— Nu definitiv, am insistat eu, mai îngrozit ca înainte, dar 
decis să nu las să se vadă. 

Sasha descheie cămașa hawaiiană, își înfipse degetele în 
țesătura găurită de glonţ a puloverului negru al lui Bobby și o 
sfâșie, ca să se vadă rana din umărul stâng. Gaura era prea 
joasă, prea spre dreapta, ceva ce se numea rană în piept, nu 
rană în umăr, dacă voiai să fii corect, ceea ce nu voiam să fiu. 

— Rană în umăr, i-am spus. 

Sunetul electronic scăzu în intensitate, plăcile de gresie 
dispărură de sub Bobby, luând petele de sânge cu ele, iar 
panourile fluorescente de deasupra capului începură să se 
topească, dar nu toate. Timpul trecut se preda din nou timpului 
prezent, începând alt ciclu, ceea ce ne oferea un minut sau două 
înainte de apariția mai multor ţicniţi în uniformă și cu pistoale. 

Sânge roșu, de un roșu atât de închis încât părea negru, se 
scurgea din rană. Nu puteam opri tipul acela de sângerare. Nu 
aveam cum să folosim un garou, iar o compresă n-ar fi ajutat 
prea mult. Nici apa oxigenată, spirtul medicinal și bandajele din 


tifon - dacă am fi avut așa ceva. 

— Nasol, mormăi Bobby. 

Durerea îi înlăturase bronzul lui permanent, lăsându-l nu chiar 
alb, dar galben. Arăta rău. 

Pe hol se vedeau mai puţine lumini, iar zumzetul devenise 
mai potolit decât în timpul ciclului precedent. 

Mă temeam că trecutul va dispărea complet din prezent, 
lăsându-ne cu un puț de lift gol. Nu credeam că vom reuși să-l 
cărăm pe Bobby pe scări, șase etaje, fără să-i provocăm și alte 
vătămări. 

M-am ridicat în picioare și m-am uitat la Doogie. Expresia lui 
solemnă m-a înfuriat. Bobby se va face bine, ce naiba! 

Mungojerrie zgârie din nou ușa liftului. 

Roosevelt făcu ceea ce dorea pisica sau gândise cum 
gândisem eu, pentru că apăsă de mai multe ori pe butonul de 
apel al ascensorului. 

Tabloul indicator de deasupra ușii arăta doar patru etaje - P, 
S-1, S-2 și S-3, deși noi știam că sunt șapte. Liftul trebuia să fie 
la primul nivel, P de la parter, ceea ce însemna hangarul de 
deasupra laboratorului subteran. 

— Hai, hai! îl îndemna Roosevelt. 

Bobby încercă să ridice capul, dar Sasha îl apăsă cu blândețe 
cu mâna pe frunte. 

Putea să facă un șoc. Ar fi trebuit să-i ținem capul mai jos 
decât restul corpului, dar nu aveam cum să-i ridicăm picioarele 
și partea inferioară a corpului. Șocul ucide la fel de sigur ca 
gloanțele. Buzele lui deveniseră ușor albăstrui. Nu era un 
simptom al șocului? 

Liftul era la S-1, primul nivel sub hangar. Noi ne găseam la S- 
3, 

Mungojerrie se uita la mine de parcă mi-ar fi spus: „Te-am 
avertizat”. 

— Pisicile știu un rahat! i-am zis eu, furios. 

Surprinzător, Bobby începu să râdă. Un râs fără vlagă, dar 
totuși râs. Eşti pe moarte sau gata să faci un șoc, dacă râzi? 
Poate că totul se va termina cu bine... 

Numiţi-mă Pollyanna Huckleberry Holly Golightly Snow... 

Liftul ajunse la S-2, la un etaj deasupra noastră. 

Zumzetul pulsatoriu al motoarelor din camera-ou - sau ce 
mașinării infernale făceau zgomotul acela - devenise deja mai 


puternic. 

— Să ne grăbim, zise Doogie, pentru că, dacă un moment rău 
din trecut pătrundea din nou în prezent, ar fi putut aduce cu el 
oameni furioși, înarmați. 

Ascensorul șuieră și se opri la S-3, etajul nostru. 

In timp ce ușa începu să se deschidă, mă așteptam să văd în 
lift lumina roșie mohorâtă, apoi m-am speriat la gândul că s-ar 
putea să vedem peisajul imposibil al stelelor și al spaţiului 
cosmic rece, negru, pe care-l văzusem dincolo de ușa scării. 

Liftul era doar un lift. Gol. 

— Hai! ne grăbi Doogie. 

Roosevelt și Sasha îl ridicaseră deja pe Bobby în picioare și-l 
cărau între ei, încercând să reducă la minimum efortul umărului 
său stâng. 

Am ţinut ușa ascensorului. Bobby a fost transportat pe lângă 
mine. Avea figura crispată de durere. Dacă-i venea să ţipe, se 
stăpânea: 

— Carpe cerevisi, îmi zise el. 

— Îți dau bere mai târziu, i-am promis eu. 

— Acum, petrecăreţule! se hlizi el. 

Dându-și jos rucsacul, Doogie ne urmă în liftul mare, în care 
ar fi încăput cincisprezece persoane. Ascensorul cobori un pic, 
apoi săltă, ca și cum s-ar fi adaptat la greutatea noului pasager. 
Incercam cu toţii să nu călcăm pe Mungojerrie. 

— Urcăm și plecăm, am zis eu. 

— Coborâm, mă contrazise Bobby. 

Panoul de comandă nu avea butoane pentru cele trei 
presupuse etaje de sub noi. Un orificiu pentru cartelă 
magnetică, fără nicio etichetă, arăta că o persoană verificată din 
punctul de vedere al securităţii putea reprograma butoanele 
existente și ajunge la nivelurile de dedesubt. Nu aveam o 
asemenea cartelă. 

— Nu avem cum să coborâm, i-am explicat eu. 

— Intotdeauna există o cale, mârâi Doogie, scotocind în 
rucsac. 

Coridorul era puternic luminat. Zumzetul deveni și mai 
puternic. 

Ușile ascensorului se închiseră, dar cabina nu se puse în 
mișcare. Am întins mâna către butonul P, dar Doogie mă lovi 
peste ea, de parcă aș fi fost un copil care voia să ia o prăjitură 


fără să ceară voie. 

— Sunteţi nebuni, am zis eu. 

— Complet, fu de acord Bobby. 

Se rezemase de peretele liftului, sprijinit de Sasha și de 
Roosevelt. Era cenușiu la față. 

— Fârtate, nu-i cazul s-o faci pe eroul! l-am certat eu. 

— Trebuie. 

— Nu trebuie! 

— Kahuna. 

— Ce vrei să zici? 

— Dacă sunt Kahuna, nu pot fi un rahat fricos. 

— Nu ești Kahuna. 

— Regele surfului, zise el, tuși, iar pe buze îi spumegă sânge. 

Disperat, i-am zis Sashei: 

— Să-l ducem sus și să plecăm de aici, imediat! 

În spatele meu se auzi un pocnet, urmat de un scrâșnet. 
Doogie rupsese broasca panoului de comandă și smulsese 
capacul, lăsând firele la vedere. 

— La ce etaj? întrebă el. 

— Mungojerrie spune că jos de tot, îl sfătui Roosevelt. 

— Nici nu știm dacă Orson și copiii mai trăiesc! am protestat 
eu. 

— Trăiesc, mă contrazise Roosevelt. 

— Nu știm dacă-i așa. 

— Ba știm. 

M-am întors spre Sasha, cerându-i ajutor: 

— Și tu ești nebună, ca toţi ceilalți? 

Nu-mi răspunse, dar mila din ochii ei era atât de teribilă, că 
m-am uitat în altă parte. Știa cât de apropiaţi eram eu și Bobby, 
ca niște frați gemeni, chiar dacă nu aveam același sânge. Ştia 
că o parte a mea va muri odată cu Bobby, lăsând un loc gol, pe 
care ea nu-l va umple niciodată. Vedea că sufeream și ar fi făcut 
orice, orice, orice, ca să-l salveze pe Bobby, dar nu putea face 
nimic. În neajutorarea ei am văzut neajutorarea mea și n-am 
suportat s-o privesc. 

M-am uitat la pisică. O clipă, am avut chef să-l zdrobesc pe 
Mungojerrie, să storc orice strop de viaţă din el, de parcă el ar fi 
fost vinovat de venirea noastră aici. O întrebasem pe Sasha 
dacă-i la fel de nebună ca toţi ceilalţi. De fapt, eu o luasem 
razna, zguduit de posibilitatea de a-l pierde pe Bobby. 


Cu un scrâșnet, ascensorul începu să coboare. 

Bobby gemu. 

— Te rog, Bobby, am zis eu. 

— Kahuna, îmi reaminti el. 

— Tu nu ești Kahuna, ești caca! 

— Pia crede că sunt, îmi răspunse el, cu glas subțire, 
tremurător. 

— Pia a luat-o razna. 

— Nu-mi vorbi de rău femeia, fârtate! 

Ne-am oprit la al șaptelea și ultimul nivel. 

Ușile se deschiseră în întuneric. Dar nu cel al spaţiului cosmic 
înstelat, ci doar al unei încăperi neluminate. 

La lumina lanternei lui Roosevelt, i-am condus pe ceilalți afară 
din lift, într-un vestibul rece și umed. 

Aici, jos, zumzetul electronic oscilant era amortizat, aproape 
că nu se mai auzea. 

L-am culcat pe Bobby pe spate, în stânga ușii liftului. L-am 
așezat pe jacheta mea și pe cea a Sashei, ca să nu stea pe 
ciment. 

Sasha umblă la fire și scoase temporar ascensorul din 
funcțiune, ca să rămână acolo până ne vom întoarce. Sigur, 
dacă timpul trecut va ieși complet din timpul prezent, luând 
liftul cu el, va trebui să ne cățărăm. 

Bobby nu putea să se caţăre. Și nu-l puteam căra pe o scară 
de serviciu, nu în starea în care era. 

„Nu te gândi la asta. Fantomele nu-ţi pot face rău dacă nu te 
temi de ele și nu ţi se va întâmpla niciun lucru rău dacă nu-l 
gândești”. 

Mă agăţțam de toate mijloacele de apărare din copilărie. 

Doogie scotea tot felul de lucruri din rucsac. Cu ajutorul lui 
Roosevelt, împachetă sacul gol și-l vâri sub șalele lui Bobby, 
ridicându-i partea inferioară a trupului, chiar dacă nu cât ar fi 
trebuit. 

Când am așezat lanterna lângă Bobby, acesta îmi zise: 

— Probabil că o să fiu mai în siguranţă în întuneric, fârtate. 
Lumina atrage atenţia. 

— Stinge-o, dacă auzi ceva. 

— Stinge-o tu, înainte să pleci. Eu nu pot. 

Când i-am luat mâna, am fost șocat de slăbiciunea strânsorii 
lui. Chiar nu mai avea putere să stingă lanterna. 


N-avea rost să-i lăsăm o pușcă, să se apere. 

Nu știam ce să-i spun. Nu mi se întâmplase până atunci să nu 
fiu în stare să-i vorbesc. Parcă aveam gura plină de praf, de 
parcă aș fi zăcut deja în mormânt. 

— Ţine, îmi zise Doogie, întinzându-mi niște ochelari exagerat 
de mari și o lanternă ciudată. Ochelari cu infraroșu. Din 
surplusurile armatei israeliene. Lanternă cu infraroșu. 

— Pentru ce? 

— Ca să nu ne vadă venind. 

— Cine? 

— Cei care i-au răpit pe copii și pe Orson. 

M-am uitat la el de parcă ar fi fost un viking de pe Marte. 

Dinţii lui Bobby clănţțăniră când zise: 

— Tipul mai e și dansator la baluri. 

Se auzi un zgomot puternic, de parcă ar fi trecut deasupra un 
tren, un marfar, iar podeaua se zgâlțâi sub noi. Treptat, sunetul 
scăzu în intensitate, iar zguduiturile încetară. 

— Să mergem, zise Sasha. 

Ea, Doogie și Roosevelt purtau ochelari, cu lentile care le 
acopereau faţa, nu numai ochii. 

În schimb, Bobby închisese ochii. 

— Salut, i-am spus, speriat. 

— Salut, mi-a răspuns el, privindu-mă iarăși. 

— Ascultă, dacă ai de gând să-mi mori, ești un rahat! 

— Nu fi îngrijorat, zâmbi el. Nu vreau să-ți fur titlul. 

— Ne întoarcem imediat. 

— O să fiu aici, mă asigură el, abia șoptind. Mi-ai promis o 
bere. 

Ochii îi erau nespus de blânzi. 

Aveam multe de discutat. Dar nimic care se putea spune. 
Chiar dacă am fi avut o mulţime de timp la dispoziţie, nu i-aș fi 
putut mărturisi tot ce simţeam. 

Am stins lanterna, dar am lăsat-o lângă el. 

Întunericul era de obicei prietenul meu, dar uram bezna aceea 
flămândă, rece. 

Ochelarii aceia ciudaţi aveau o bandă elastică de fixare. 
Mâinile îmi tremurau atât de tare, că a durat un moment să-i 
prind pe cap, după care am coborât lentilele în faţa ochilor. 

Doogie, Roosevelt și Sasha își aprinseseră lanternele cu 
infraroșu. Fără ochelari, n-aș fi văzut acea lungime de undă a 


luminii, dar acum vestibulul se umpluse cu diferite nuanţe și 
intensități de verde. 

Am apăsat pe butonul lanternei și am plimbat raza peste 
Bobby Halloway. 

Întins pe podea, cu braţele lângă trup, lucind verde, arăta cu 
adevărat ca o fantomă. 

— Cămașa ta arată trăsnet în lumina asta ciudată. 

— Da? 

— Grozav! 

Zgomotul marfarului răsună din nou, mai puternic decât 
înainte. Structura din oțel și beton a clădirii se zgâlțăi. 

Pisica, fără să aibă nevoie de ochelari, ne conduse afară din 
vestibul. l-am urmat pe Roosevelt, pe Doogie și pe Sasha, care 
păreau trei spirite verzi ce bântuiau o catacombă. 

Mi-a fost foarte greu - mai greu decât să asist la funeraliile 
mamei, mai greu decât să stau lângă tata când era pe patul 
morţii - să-l las singur pe Bobby. 


25. 


Un tunel în pantă, cu diametrul de vreo trei metri, cobora din 
vestibul, pe o distanţă de cincisprezece metri. După ce am ajuns 
la capătul lui, am mers în continuare pe unul orizontal, dar plin 
de serpentine. La fiecare cotitură, arhitectura și echipamentul 
progresau de la ciudat la straniu, apoi la ceva marcat 
neomenesc. 

Primul culoar avea pereţi din beton. Dar fiecare tunel care a 
urmat, din ciment turnat, părea a fi căptușit cu metal. Chiar și în 
lumina infraroșie, puţin potrivită, am descoperit suficiente 
diferenţe în aspectul acelor suprafeţe curbate pentru a fi 
convins că tipul de metal se schimba din când în când. Dacă mi- 
aș fi scos ochelarii și aș fi aprins o lanternă obișnuită, aș fi văzut 
probabil oţel, cupru, bronz și niște aliaje pe care nu le-aș fi 
identificat decât dacă aș fi fost licenţiat în metalurgie. 

Cel mai mare dintre tunelele acelea avea diametrul de 
aproape trei metri, dar am trecut prin altele mai mici în care a 
trebuit să ne târâm. În pereţii acelor coridoare cilindrice am 
văzut deschideri mici, unele de cinci-zece centimetri, altele de o 


jumătate de metru. Când le-am luminat cu lanternele cu 
infraroșu, n-am văzut decât ce am fi văzut dacă am fi privit într- 
o conductă sau într-o ţeavă de pușcă. Puteam să ne aflăm în 
interiorul unui set enorm, complicat și incomprehensibil de ţevi 
de răcire. Sau exploram instalaţia de apă ce servea toate 
palatele zeilor din miturile antice. 

Fără urmă de îndoială, prin labirintul ăla colosal cursese 
cândva ceva, un lichid sau un gaz. Am întâlnit numeroși afluenţi, 
în care se aflau ancorate turbine, ale căror lame fuseseră rotite 
de ceea ce fusese pompat prin sistem. În multe intersecţii se 
găseau diferite tipuri de valve gigantice, comandate electric, 
care erau gata să întrerupă, să reducă sau să redirecţioneze 
potopul din canalele acelea. Toate valvele stăteau în poziţie 
deschisă sau semideschisă. Dar în timp ce treceam pe lângă 
fiecare punct de blocare, mă întrebam dacă n-am rămâne 
blocaţi aici, în cazul în care valvele ar fi închise. 

Tunelurile acestea nu fuseseră curățate până la beton de 
către echipele de recuperare, cum se întâmplase cu primele trei 
etaje de sub hangar. Am dedus - pentru că nu se vedea nicio 
sursă de iluminat - că lucrătorii ce întreţineau sistemul aduceau 
lanterne cu ei. 

Din când în când, prin coridoarele acelea ciudate se simțea 
curent, dar cea mai mare parte a timpului atmosfera rămânea 
calmă, ca sub un clopot de sticlă. De două ori am simţit duhoare 
de cărbune încins, dar în rest aerul avea un miros slab, 
astringent, asemănător celui de tinctură de iod, dar nu chiar de 
tinctură de iod. Acesta îmi lăsa un gust amar în gură și-mi 
producea o senzaţie de arsură în membranele nasului. 

Zgomotul ca de tren apărea și dispărea, durând tot mai mult 
la fiecare apariţie, iar liniștea dintre aceste atacuri sonore se 
scurta. La fiecare izbucnire, mă așteptam ca tavanul să se 
prăbușească și să ne îngroape, ca pe niște mineri înmormântați 
în vinele de antracit. Un alt sunet ce-ţi producea fiori se strecura 
de-a lungul pereţilor tunelului, un bocet ascuţit, ce putea 
proveni de la vreo mașinărie care se rotea atât de puternic încât 
se afla în pragul distrugerii. Sau prin ţevăria aia se târa o 
creatură de care nu auzisem niciodată și pe care nu doream s-o 
întâlnesc. 

Am respins atacul de claustrofobie, apoi i-am permis să se 
apropie din nou, întrebându-mă dacă mă găseam în al șaselea 


cerc al infernului sau în al șaptelea. Dar parcă al șaptelea era 
lacul de sânge clocotit... Sau ăsta venea după deșertul de 
flăcări? Însă nici lacul de sânge, nici nisipurile întinse, arzânde, 
nu puteau fi verzi, iar aici totul era de-un verde monoton. 
Oricum, partea de jos a infernului nu putea fi departe, chiar 
dincolo de bodega unde se servesc doar păianjeni și scorpioni, 
peste colț de magazinul ce oferă cămăși cu rugi de mure și 
pantofi cu căptușeală din lame de ras. Sau poate nu ne aflam în 
iad, ci în pântecul unei balene. 

Cred că mă ţicnisem un pic - apoi îmi revenisem - înainte să 
ajungem la destinaţie. 

Oricum, pierdusem noţiunea timpului și credeam că ne 
conduceam după ceasul purgatoriului, în care limbile se rotesc, 
fără ca timpul să înainteze. După câteva zile, Sasha va pretinde 
că am petrecut mai puţin de cincisprezece minute în tunelele 
acelea. Ea nu minte niciodată. Dar când ne vom pregăti să ne 
întoarcem, dacă va încerca să mă convingă că retragerea 
noastră va dura doar un sfert de oră, voi fi convins că ne aflăm 
în cercul infernului rezervat mincinoșilor patologici. 

Când am intrat în tunelul final - care urma să ne conducă la 
rapitori și la ostatici -, un tunel mare, am descoperit că ticniţii 
pe care-i căutam - sau cel puţin unul dintre ei - organizaseră 
acolo o galerie frumos aranjată de opere perverse. Articole din 
ziare și alte obiecte fuseseră lipite pe peretele curb din metal. 
Textul nu se putea citi la lumina lanternelor cu infraroșu, dar 
titlurile, subtitlurile și câteva fotografii erau destul de clare. 

Am plimbat lumina peste diferite obiecte, parcurgând în grabă 
expoziția, încercând să înţelegem de ce se afla acolo. 

Primul fragment, din Moonlight Bay Gazette, avea data 18 
iulie, cu patruzeci și patru de ani în urmă. Directorul ziarului 
fusese pe atunci bunicul lui Bobby, înainte să transmită funcţia 
părinților prietenului meu. Titlul urla: „BĂIATUL RECUNOAȘTE CĂ 
ȘI-A UCIS PĂRINŢII”, iar subtitlul: „AVÂND 12 ANI, NU POATE FI 
JUDECAT PENTRU CRIMĂ”. 

Titlurile altor tăieturi din Gazette, datând din aceeași vară și 
din toamna următoare descriau consecințele acelei crime, care 
fusese, se pare, făptuită de un băiat cu probleme psihice, pe 
nume John Joseph Randolph. În cele din urmă, acesta fusese 
încredințat unui centru de detenție pentru tineri, din partea de 
nord a statului, până la împlinirea vârstei de optsprezece ani, 


când urma să fie supus unei expertize psihologice. Dacă avea să 
fie declarat nebun, urma să fie internat pentru tratament de 
lungă durată. 

Cele trei poze ale tânărului John arătau un băiat zburlit, înalt 
pentru vârsta lui, cu ochi de culoare deschisă, zvelt, dar atletic. 
În toate imaginile, care păreau poze de familie, făcute înainte de 
crimă, avea un zâmbet cuceritor. 

În noaptea aceea de iulie își împușcase tatăl în cap. De cinci 
ori. Apoi își măcelărise mama cu un topor. 

Numele John Joseph Randolph mi se părea enervant de 
cunoscut, dar nu-mi dădeam seama de ce. 

Pe una dintre tăieturile din ziar am descoperit un subtitlu care 
se referea la polițistul care-l arestase: ajutorul de șerif Louis 
Wing. Socrul lui Lilly. Bunicul lui Jimmy. Care acum zăcea în 
comă într-un azil, după ce făcuse trei infarcturi. 

„Louis Wing va fi servitorul meu în iad”. 

Deci Jimmy nu fusese răpit din cauză că proba de sânge luată 
la grădiniță scosese la iveală un element de imunitate care-l 
proteja de retrovirus. Motivul fusese răzbunarea de modă veche. 

— Priviţi aici! ne zise Sasha, arătând altă tăietură din ziare, în 
care un subtitlu dezvăluia numele judecătorului: George 
Dulcinea. 

Străbunicul lui Wendy. Mort de cincisprezece ani. 

„George Dulcinea va fi servitorul meu în iad”. 

Fără îndoială că Del Stuart sau cineva din familia lui îl 
întâlnise undeva, cândva, pe John Joseph Randolph. Dacă am fi 
știut legătura, am fi descoperit un motiv pentru răzbunare. 

John Joseph Randolph. Numele acela ciudat de familiar 
continua să mă preocupe. În timp ce-o urmam pe Sasha și pe 
ceilalți prin expoziţie, mi-am scotocit memoria, dar n-am găsit 
nimic. 

Următoarea tăietură din ziar era veche de treizeci și șapte de 
ani și povestea despre uciderea și măcelărirea unei fete de 
șaisprezece ani. Conform subtitlului, poliţia nu avea niciun fel de 
indicii. 

Ziarul publicase fotografia fetei de liceu. Pe figura ei, cineva 
scrisese: „E A MEA”. 

M-am gândit că, dacă nu fusese diagnosticat nebun criminal 
înainte de a împlini optsprezece ani, John Joseph Randolph 
fusese eliberat din închisoare în anul acela cu o strângere de 


mână, cu un cazier curat, cu bani de buzunar și o rugăciune. 

Cronica următorilor treizeci și cinci de ani era ilustrată de 
treizeci și cinci de tăieturi din ziare, referitoare la treizeci și cinci 
de crime violente, se pare nerezolvate. Două treimi avuseseră 
loc în California, din San Diego și La Jolla până la Sacramento și 
Yucaipa. Restul prin Arizona, Nevada și Colorado. 

Victimele - pe fiecare fotografie fața fusese acoperită de 
cuvintele „E A MEA” - nu prezentau un model ușor de 
descoperit. Bărbaţi și femei. Tineri și bătrâni. Negri, albi, asiatici, 
hispanici. Hetero și homo. Dacă toate crimele aparţineau 
aceluiași om, John Joseph Randolph, atunci Johnny al nostru era 
un ucigaș care profita de orice ocazie. 

Din examinarea grăbită a acelor tăieturi din ziare am reușit să 
găsesc doar două detalii care legau numeroasele crime. Primul: 
teribilul grad de violenţă cu care fuseseră comise, indiferent 
dacă se folosise un instrument tăios sau contondent. Titlurile 
conţineau cuvinte precum: „BRUTAL, PLIN DE RAUTATE, CU 
SĂLBĂTICIE” și „ȘOCANT”. Al doilea amănunt: Niciuna dintre 
victime nu fusese molestată sexual. Singura pasiune a lui 
Johnny era să zdrobească și să sfâșie. 

Un singur eveniment într-un an calendaristic. Dar când Johnny 
își executa crima anuală, se dezlănţuia cu adevărat, își consuma 
tot surplusul de energie, își scuipa toată fierea acumulată. 
Totuși, un criminal în serie pe durata întregii vieți, cu o carieră 
uimitoare, care se stăpânea trei sute șaizeci și patru de zile 
pentru fiecare zi de măcel nebunesc era ceva fără precedent în 
analele asasinilor sociopaţi. Ce făcea oare în zilele acelea în care 
se stăpânea? În ce direcţie își îndrepta energia plină de 
violenţă? 

În mai puţin de două minute, timp în care examinasem rapid 
muntele de însemnări din jurnalul lui Johnny, o groază luă locul 
claustrofobiei de până atunci. Zumzetul electronic slab, dar 
constant, zângănitul ca de tren și vaietul rar, dar groaznic 
reușiseră să acopere orice sunet pe care-l făcuserăm când ne 
apropiaserăm de bârlogul ucigașului, dar aceeași cacofonie ar fi 
mascat și sunetele pe care le-ar fi scos Johnny, dacă s-ar fi târât 
spre noi. 

Eram ultimul din șir și de fiecare dată când mă uitam în urmă, 
în direcţia din care veneam - lucru care se întâmpla la fiecare 
zece secunde - bănuiam că Johnny Randolph va fi acolo, gata să 


mă lovească, alunecând pe burtă, precum șerpii, sau târându-se 
ca un păianjen pe tavan. 

Fusese un criminal brutal toată viaţa. Acum se transforma? 
Din cauza asta-i răpise pe copii și-i adusese în locul ăsta bizar - 
pe lângă dorinţa de a se răzbuna pe cei care dovediseră că-și 
ucisese părinţii și-l vârâseră la închisoare? Dacă un om bun ca 
părintele Tom putea cobori atât de jos în nebunie și sălbăticie, 
cât de mult coborâse în inima întunericului John Randolph? Ce 
fiară inimaginabilă devenise, dacă ne gândim de unde pornise? 

Imi dădeam seama că-mi încurajam imaginaţia să-mi scape 
de sub control mai mult ca de obicei, pentru că, atât timp cât 
mă temeam de bizarul Johnny, nu mă chinuia imaginea lui 
Bobby Halloway, singur și neajutorat, sângerând de moarte 
lângă lift. 

În timp ce-i urmam pe Sasha, Doogie și Roosevelt, am trecut 
raza lanternei cu infraroșu peste ultimul grupaj de tăieturi din 
ziare. 

Cu doi ani în urmă, frecvenţa crimelor crescuse. judecând 
după prezentarea de pe perete, se întâmplau la fiecare trei luni. 
Titlurile urlau acum despre crime în masă, nu despre victime 
solitare: de la trei la șase suflete deodată. 

Poate că asta se întâmplase când Johnny decisese să-și ia un 
partener: tipul fermecător care fusese atât de amabil ca să-mi 
facă masaj la cap, în holul de sub depozit. Unde se întâlniseră 
cei doi ucigași? Probabil că nu la biserică. Cum își împărţiseră 
munca? Făceau curățenie cu rândul, după ce-și terminau 
treaba? 

Având un partener de distracţie, Johnny își extinsese teritoriul, 
iar tăieturile din ziare arătau că se aventurase până-n 
Connecticut și în însorita Georgie. În Florida. Un raid în 
Louisiana. Un drum lung până în cele două Dakota. Un om care 
călătorea. 

Și armele lui Johnny se schimbaseră: nu mai folosea ciocane, 
bucăţi de ţeavă din fier, cuțite, satâre, dălţi pentru gheaţă, 
securi, nici măcar drujbe sau bormașini. De data asta, tipul 
utiliza focul. 

lar victimele aveau un profil clar, consistent. În ultimii doi ani 
fuseseră toate copii. 

Fuseseră toţi copiii sau nepoţii oamenilor care-l înfruntaseră 
vreodată? Sau poate până la ultimele răpiri motivul fusese 


numai emoțional? 

Eram mai îngrijorat ca niciodată pentru soarta celor patru 
copii din mâinile lui John Joseph Randolph. Mă liniștea un pic 
faptul că, după tăieturile din ziare aflate în expoziţia aceea 
demonică, atunci când comitea atrocitățile împotriva grupurilor 
de victime, le distrugea pe toate deodată, într-un singur foc, de 
parcă ar fi adus o jertfă. Deci, dacă unul dintre copii rămăsese în 
viață, atunci erau în viaţă cu toții. 

Noi crezuserăm că dispariţia lui Jimmy Wing și a celorlalţi trei 
copii avusese legătură cu retrovirusul care modifica gene și cu 
evenimentele din Wyvern. Dar nu tot răul din lume provine din 
munca mamei mele. John Joseph Randolph se pregătise de zor 
pentru iad de când avea doisprezece ani și se pare că-i 
sugerasem lui Bobby adevărul, în noaptea trecută: Randolph 
închisese copii aici doar pentru că descoperise întâmplător locul 
și-i plăcuse atmosfera, arhitectura satanică. 

Expoziţia se sfârși cu două obiecte șocante. 

Pe perete fusese fixată o bucată de hârtie pe care fusese 
desenat ceva ce semăna a cioară. Cioara. Cioara de pe stânca 
din vârful Movilei Ciorii. Desenul fusese făcut apăsând hârtia pe 
piatra cioplită și frecând-o cu grafit, până apăruse imaginea. 

Alături de cioară se găsea emblema Trenului Misterului, așa 
cum o văzusem pe pieptul costumului spaţial al lui William 
Hodgson. 

Prin urmare Wyvern-ul se afla în spatele poveștii. Exista o 
legătură între Randolph și cercetările secrete care avuseseră loc 
în bază, iar legătura nu putea fi mama mea sau retrovirusul. 

O stâncă de adevăr se zărea în marea aceea de confuzie și 
mă străduiam să mă prind de ea, dar mintea mea era obosită, 
slabă, iar stânca alunecoasă... 

John Joseph Randolph nu numai că se transforma. Poate că 
nici nu se transforma. Legătura lui cu Wyvern-ul era mai 
complexă. 

Mi-am amintit vag o poveste despre un copil ţicnit care-și 
omorâse părinţii, într-o casă de la marginea orașului, undeva pe 
Haddenbeck Road. Se întâmplase cu mulţi ani în urmă și, dacă-i 
știusem vreodată numele, îl uitasem de mult timp. Moonlight 
Bay e o comunitate conservatoare, care se ferchezuia cu grijă 
ca să atragă turiștii. Cetăţenii preferă să discute despre peisajul 
frumos și despre modul de viaţă plăcut, atrăgător, ascunzând 


aspectele negative. Johnny Randolph, cel care se lăsase singur 
orfan, n-ar fi figurat niciodată în literatura Camerei de Comerț, 
nici n-ar fi fost înscris în Mobi/ Guide, printre figurile istorice 
locale. 

Dacă se întorsese în Moonlight Bay ca adult, cu mult înainte 
de recentele răpiri de copii, ca să lucreze și să locuiască aici, iar 
acest lucru ar fi fost cunoscut, trecutul lui ar fi fost dezgropat și 
aș fi aflat toată povestea. 

Sigur, putea să se întoarcă sub un alt nume, schimbându-și 
legal pe cel de John Joseph Randolph cu acordul medicului 
psihiatru din instituţia în care fusese închis, ca să lase trecutul 
tulburător în urmă, să înceapă o viaţă nouă, cu suflet curat, cu 
respect de sine și bla-bla-bla... Crescuse și nu mai semăna cu 
puștiul infam de doisprezece ani care-și împușcase tăticul și-și 
măcelărise mămica, putea să meargă pe străzile orașului natal 
fără să-l recunoască cineva. Ar fi putut să lucreze la Fort Wyvern 
în vreun laborator legat de Trenul Misterului. 

John Joseph Randolph. 

Numele îmi amintea de ceva... 

În timp ce Mungojerrie ne conducea spre capătul tunelului, 
care părea a fi o fundătură, m-am uitat pentru ultima oară la 
expoziţie și mi s-a părut că înţeleg scopul ei. 

La început crezusem că e ceva cu care să se mândrească, 
echivalentul unei vitrine cu trofee a unui sportiv, o chestie cu 
care Johnny să se dea mare. Sociopaţii asasini sunt mândri de 
faptele lor, dar nu riscă să-și arate jurnalul și colecţia de 
suvenire sumbre familiei și vecinilor, așa că sunt obligaţi să le 
păstreze ascunse. 

Crezusem că expoziţia fusese doar pornografie, menită să 
măgulească o minte rătăcită. Pentru ţicnitul acela, titlurile din 
ziare reprezentau echivalentul unui dialog obscen. Victima și 
fotografiile de la scena crimei îl excitau mai mult decât un film 
pentru adulţi. 

Dar acum îmi dădeam seama că expoziţia era un prinos. 
Toată viaţa lui fusese un prinos. Uciderea părinţilor, crima unică 
la fiecare douăsprezece luni, cele trei sute șaizeci și patru de 
zile de stăpânire de sine în fiecare an și recenta avalanșă de 
ucideri de copii. O jertfă prin ardere. In timp ce priveam 
expoziția scârboasă, nu-mi dădeam seama cui fuseseră făcute 
darurile acelea teribile și cu ce scop, deși aș fi putut să mă 


hazardez să-mi exprim opinia. 

Tunelul se sfârși într-o valvă cu diametrul de trei metri, care 
fusese cândva acționată de un motor electric. 

Doogie puse pistolul automat deoparte și-și vâri degetele într- 
o adâncitură de pe fața valvei. Reuși să tragă bariera într-o 
parte, fără ajutorul vreunui motor, cu ușurința cu care ar fi tras 
o ușă glisantă. Deși nu fusese utilizată de mai mult de doi ani, 
valva alunecă pe șine cu un zgomot ușor, care se pierdu în 
zgomotul care creștea sesizabil prin măruntaiele 
„restabilizatorului temporal”. 

Destul de ciudat, mi-am amintit de marinarii uluiţi, de pe un 
vas scufundat, care fuseseră salvaţi de căpitanul Nemo în 20 
000 de leghe sub mări și care făcuseră turul labirintului 
viscerelor mecanice ale lui Nautilus. Ulterior ajunseseră să se 
simtă suficient de acasă la bordul submarinului gigantic ca să 
cânte și să danseze. Dar cel mai gregar și adaptabil individ aflat 
în intestinele metalice nesfârșite de sub camera-ou ar fi simţit 
întotdeauna că se găsește într-un teritoriu străin și ostil. 

Deși Doogie deschisese valva doar un metru, din spatele ei 
pătrunse lumină de becuri, izbind cu o putere orbitoare în 
lentilele mele pentru infraroșu. 

Am ridicat ochelarii pe frunte, am stins lanterna cu infraroșu 
și am prins-o la centură. Lumina becurilor nu era atât de 
puternică pe cât crezusem. Lentilele o exageraseră, pentru că 
nu fuseseră făcute să funcţioneze în spectrul ultraviolet. Și 
ceilalți își scoaseră ochelarii. 

Dincolo de valvă se întindea un tunel de vreo cinci metri, 
îmbrăcat în plăci din oţel inoxidabil, și care se termina cu o a 
doua valvă, identică primei. Cea de-a doua era deschisă cam cât 
o deschisese Doogie pe prima. Lumina care ne orbise prin 
ochelarii speciali venea din camera din spatele acestei valve. 

Sasha și Roosevelt rămaseră la prima valvă. Înarmată cu 
pistolul ei calibrul 38, Sasha se asigură că nu venea nimeni din 
urmă, să ne blocheze singura ieșire. Roosevelt, care-și putea din 
nou deschide ochiul stâng, rămăsese cu ea pentru că nu avea 
armă și pentru că era singura noastră legătură cu pisica. 

Vânătorul de șoareci rămase cu Sasha și Roosevelt, departe 
de orice acțiune ulterioară. Nu lăsasem o dâră de fărâmituri de 
pâine în urma noastră, deci nu puteam să găsim drumul înapoi 
spre Bobby și spre ascensor fără ghidul nostru felin. 


L-am urmat pe Doogie către cealaltă valvă. 

După ce ne-am uitat în spaţiul din urma ei, Doogie a ridicat 
două degete, adică acolo se aflau doar doi oameni de care 
trebuia să avem grijă. A mai arătat că va merge primul, 
mișcându-se spre dreapta de îndată ce va intra, și că eu trebuia 
să-l urmez, ducându-mă spre stânga. 

De îndată ce-a dispărut din ușă, m-am strecurat în încăpere, 
cu pușca întinsă în faţă. 

Zgomotul acela de amurg al zeilor, care zguduia întreaga 
clădire, din acoperiș în temelie, era amortizat acolo, iar singura 
lumină provenea de la o lanternă de furtună, cu opt baterii, ce 
stătea pe o măsuță. 

Camera avea o formă asemănătoare camerei-ou, aflate cu trei 
etaje mai sus, dar mult mai mică, lungă de zece metri și cu 
diametrul de cinci metri în locul cel mai lat. Suprafaţa curbată 
nu era acoperită cu o substanţă sticloasă, cu pete aurii, ci cu 
aramă obișnuita. 

Inima mi s-a oprit când i-am zărit pe cei patru copii dispăruţi 
stând rezemaţi de perete, în umbra de la capătul încăperii. Erau 
obosiţi și speriaţi. Aveau încheieturile mâinilor și gleznele 
legate, iar gurile le fuseseră acoperite cu bucăţi de cârpă. Nu 
păreau răniţi. Ochii li se lărgiră, plini de uimire, când ne văzură 
pe Doogie și pe mine. 

Apoi l-am descoperit pe Orson, zăcând pe o parte, lângă copii, 
legat și cu botniţă. Avea ochii deschişi și respira. Trăia. Înainte 
să mi se împăienjenească privirea, m-am uitat în altă parte. 

În centrul încăperii, înlemniţi sub ameninţarea armei lui 
Doogie, doi bărbaţi stăteau pe scaune rabatabile, faţă în faţă, la 
măsuţa pe care se afla lanterna. Tabloul acela îmi amintea de 
personajele unei piese despre plictiseală, izolare, nemulțumire 
emoţională, perisabilitatea relaţiilor moderne și implicaţiile 
filosofice ale cheeseburgerului. 

Tipul din dreapta era ţicnitul care încercase să-mi spargă 
capul cu un ciomag, sub depozit. Purta aceleași haine ca atunci. 
Avea aceiași dinţi mici, albi, dar zâmbetul îi era mult mai reţinut, 
de parcă ar fi descoperit un vierme de porumb printre boabele 
albe din gură. 

Aș fi vrut să trag un glonţ în el, pentru că simţeam nu numai 
infatuare, ci și vanitate în individ. După ce ar fi încasat de 
aproape o încărcătură de alice mari, singurul cuvânt care i-ar fi 


descris corect faţa ar fi fost strecurătoare. 

Bărbatul din stânga era înalt, blond, cu ochi verzi și cu o 
cicatrice, în vârstă de cincizeci și ceva de ani. Tipul care-i răpise 
pe gemenii Stuart - iar zâmbetul îi rămăsese la fel de cuceritor 
ca atunci când avea doisprezece ani și se mânjise cu sângele 
părinţilor săi pe mâini. 

John Joseph Randolph era enervant de calm, de parcă sosirea 
noastră nu l-ar fi uimit și nu l-ar fi privit. 

— Ce mai faci, Chris? 

Am fost surprins că-mi cunoștea numele. Nu-l văzusem 
niciodată până atunci. 

Ecouri șoptite ale vocii sale alunecau ca un curent de-a lungul 
pereţilor de cupru, cuvintele suprapunându-se unul peste altul: 

— Mama ta, Wisteria, a fost o femeie deosebită. 

Nu știam de unde o cunoștea pe mama. Instinctul îmi spunea 
că nu voiam să aflu. O împușcătură l-ar fi făcut să tacă, i-ar fi 
șters zâmbetul de pe față - zâmbetul cu care-i vrăjea pe 
nevinovaţi și pe nepăsători - transformându-l într-un rânjet al 
morții. 

— A fost mai ucigătoare decât Mama Natură, continuă el. 

Oamenii Renaşterii gândesc, meditează și analizează 
consecințele morale complexe ale acţiunilor lor, preferând 
convingerea și negocierea violenței. Dar uitasem să-mi 
reînnoiesc participarea la Clubul Oamenilor Renașterii, iar ei își 
recuperaseră principiile, pentru că acum voiam să-l fac praf pe 
ticălos. 

Sau poate începusem să mă transform. 

Asta-i moda zilei. 

Cu inima cuprinsă de amărăciune, aș fi apăsat pe trăgaci, 
dacă la acest carnagiu n-ar fi asistat copii. Și nici nu știam dacă 
pereţii din aramă n-ar fi răspândit alice mortale în toate 
direcțiile. Sufletul mi-a fost salvat nu de puritatea moralei mele, 
ci de circumstanțe, mărturisesc cu umilinţă. 

Doogie făcu un semn cu ţeava Uzi-ului către cărţile de joc din 
mâinile celor doi. 

— Ce jucaţi? 

Vocea lui produse ecouri stridente de-a lungul pereţilor 
curbați din cupru. 

Nu-mi plăcea calmul celor doi indivizi. Aș fi preferat să văd 
teamă în ochii lor. 


Randolph așeză cărțile cu fața în sus pe masă și-i răspunse 
amuzat lui Doogie: 

— Pocher. 

Înainte ca Doogie să decidă cum să-i lege pe jucătorii de cărţi, 
trebuia să afle dacă aveau arme. Purtau jachete sub care se 
puteau ascunde tocuri de pistoale. Indivizii nu aveau nimic de 
pierdut și puteau face orice - bunăoară să tragă în copii, nu în 
noi, înainte să-i doborâm, sperând să ucidă încă o victimă 
nevinovată, doar pentru a avea parte de o emoție finală. 

Cu patru copii în încăpere, nu puteam face vreo greșeală. 

— Dacă n-ar fi fost Wisteria, zise Randolph, Del Stuart mi-ar fi 
tăiat finanţarea cu mult înainte de momentul în care a făcut-o. 

— Finanţarea? 

— Dar după moartea ei, au avut nevoie de mine. Sau au 
crezut că au. Să vadă ce ascunde viitorul. 

Simţind că voi afla un adevăr urât, i-am zis: 

— Taci! 

Dar n-am scos decât o șoaptă, pentru că trebuia să aflu ce 
voia să-mi spună, chiar dacă nu doream să aud. 

— Întreabă-mă care-i miza, îi spuse Randolph lui Doogie. 

Cuvântul „miză” se roti în jurul camerei ovoidale, șoptind încă 
spre noi, când Doogie întrebă, amabil: 

— Care-i miza? 

— Joc cu Conrad ca să vedem cine îi va stropi pe puștii ăștia 
cu benzină. 

Conrad nu avusese un pistol noaptea trecută, în depozit. Dacă 
ar fi avut, m-ar fi omorât în clipa în care-i atinsesem faţa, prin 
beznă. 

Mișcându-și mâinile, de parcă ar fi împărţit cărți imaginare, 
Randolph continuă: 

— Apoi vom juca să vedem cine va aprinde chibritul. 

Arătând ca și cum ar fi fost gata să tragă, apoi să se 
gândească la ricoșeuri, Doogie zise: 

— De ce nu i-aţi omorât încă? 

— Numerologia noastră ne spune că în această jertfă trebuie 
să fie cinci. Până de curând n-am avut decât patru. Dar acum 
credem... Credem că acest câine e special, îmi zâmbi el. 
Credem că putem considera câinele al cincilea. Când ne-aţi 
întrerupt, jucam cărţi ca să vedem cine-l va aprinde pe băiatul- 
câine. 


Nu cred că Randolph avea vreo armă. Din câte-mi aminteam 
din ceea ce văzusem în grabă, în expoziţia cu realizările lui 
diavolești, tatăl său fusese singurul ucis cu o armă de foc. Asta 
se întâmplase cu patruzeci și patru de ani în urmă și fusese, 
probabil, prima crimă pe care o comisese. De atunci preferase 
să se implice personal cât mai mult. Ciocanele și cuțitele 
fuseseră armele lui preferate - până începuse să aducă jertfe 
prin ardere. 

— Mama ta, îmi zise el, a fost o femeie a zarului. A dat cu 
zarul pentru întreaga rasă umană și a pierdut. Eu prefer cărțile. 

Prefăcându-se că împarte din nou cărţi, Randolph întinse o 
mână către lanternă. 

— Stai! strigă Doogie. 

Dar Randolph nu se opri. Apucă lanterna și, brusc, orbirăm cu 
totii. 

Îndată ce stinse lanterna, Randolph se puse în mișcare, la fel 
și Conrad. Săriră în picioare atât de iute, că răsturnară scaunele, 
iar sunetele acelea se repetară prin cameră ca zgomotul produs 
de un băiat care aleargă trăgând un băț de-a lungul unui gard 
din pari. 

M-am pus și eu imediat în mișcare, urmând curba încăperii 
spre copii, încercând să nu stau în calea lui Conrad, pentru că 
acesta era cel mai aproape de mine și probabil că se repezise 
către locul în care mă aflasem când se stinsese lumina. Nici el, 
nici Randolph nu erau genul care să fugă spre ieșire. 

În timp ce mă îndreptam către copii, mi-am tras ochelarii cu 
infraroșu de pe frunte pe ochi. Am luat lanterna specială de la 
cingătoare și am măturat zona camerei în care putea fi Conrad. 

Era mai aproape decât mă aşteptam, pentru că intuise 
încercarea mea de a proteja copiii. Ținea un cuţit într-o mână și 
spinteca orbește aerul, sperând să aibă noroc și să mă taie. 

E ciudat să vezi în regatul orbilor! Privindu-l pe Conrad care 
căuta fără să găsească, cuprins de o furie nebunească, văzându- 
| atât de zăpăcit, de frustrat și de disperat, am trăit un procent 
din ceea ce simte Dumnezeu când ne privește în jocul nostru 
furibund de-a viaţa. 

L-am ocolit repede pe Conrad, care încerca cu ambiţie, dar 
fără eficienţă să-mi scoată mațele. Folosind o tehnică demnă să 
provoace indignarea justificată a Asociaţiei  Dentiștilor 
Americani, am strâns capătul lanternei între dinţi, ca să am 


ambele mâini libere, apoi l-am pocnit cu patul puștii în ceafă. 

Individul s-a prăbușit și a rămas la pământ. 

Se părea că nici  Conrad-Cel-cu-un-Singur-Nume, nici 
inimitabilul John Joseph Randolph nu-și dăduseră seama că 
ochelarii noștri făceau parte dintr-un set cu infraroșu, pentru că 
Doogie dansa în jurul criminalului în serie cu cel mai mare 
succes din vremurile noastre - excluzându-i aici pe politicieni, 
care de obicei folosesc angajaţi pentru treburi murdare - și-l 
pocnea cu un entuziasm înnăscut și cu o îndemânare câștigată 
ca paznic în baruri pentru motocicliști. 

Poate pentru că avea mai multă grijă pentru sănătatea dinţilor 
și igiena bucală decât mine sau pentru că nu-i plăcea gustul 
mânerului lanternei, Doogie pusese lanterna specială pe măsuţă 
și-l adusese pe Randolph în raza ei cu o serie neîncetată de 
pumni judicios distribuiţi, precum și cu lovituri cu ţeava Uzi-ului. 

Randolph se prăbuși de două ori și se ridică de fiecare dată, 
de parcă ar fi crezut cu adevărat că are vreo șansă. În cele din 
urmă se prăvăli ca un rahat de dinozaur: pregătit să zacă până 
se fosilizează. Doogie îi dădu un șut în coaste. Pentru că 
Randolph nu se mișca, Doogie îi administră tradiționalul prim 
ajutor al Îngerilor Iadului, dându-i încă un șut. 

Fără îndoială, Doogie Sassman era un maniac al mersului cu 
Harley, un om cu talente și înfăptuiri surprinzătoare, un bărbat 
adevărat, un izvor de cunoștințe preţioase, dar secrete, poate 
chiar în pragul iluminării. Dar nu vedeam pe nimeni dispus să 
construiască prea curând în jurul lui o nouă religie. 

— Omule-de-Zăpadă! mă strigă Doogie. 

— Da. 

— Vrei niște lumină adevărată? 

Mi-am scos ochelarii și i-am răspuns: 

— Scaldă-mă în ea. 

Aprinse lanterna pentru furtună, iar camera căptușită cu 
aramă se umplu cu umbre ruginii și lumină slabă. 

Zgomotele precataclismice, hodorogelile, trosniturile, 
chelălăitul și gemetele care zguduiau clădirea imensă continuau 
să fie amortizate aici, semănau mai mult cu sunetele neplăcute 
ale unei suferințe digestive. Dar nu aveam nevoie de o directivă 
de cinci pagini de la Biroul pentru Siguranţa și Sănătatea Muncii 
ca să știm că trebuia să părăsim locul cât mai curând posibil. 

Am descoperit iute că puștii nu fuseseră legaţi cu vreo funie, 


încheieturile mâinilor și gleznele fuseseră prinse la un loc cu 
bucăți de cablu. Strânse bine. Am tresărit văzând pielea jupuită 
și urmele de sânge. 

M-am dus la Orson. Respira, dar cu greutate. Labele din faţă îi 
fuseseră legate împreună, la fel ca și cele din spate. O botniță 
improvizată din sârmă îi ţinea fălcile strânse, încât era în stare 
doar să scoată un văicărit subțire. 

— Încetișor, frăţioare, i-am zis, mângâindu-l. 

Doogie se duse la valvă și strigă prin tunel către Sasha și 
Roosevelt: 

— l-am găsit. Toţi vii! 

Ceilalţi strigară încântați, iar Sasha ne ceru să ne grăbim. 

— Facem tot ce putem, o asigură Doogie. Fiţi atenţi! 

La urma urmei, în labirint ne puteau aștepta lucruri mai rele 
decât Randolph și Conrad. 

Lângă masă se găseau două genţi, rucsacuri și un răcitor. 
Presupunând că aparţineau ucigașilor în tandem, Doogie se 
apucă să caute clești sau alte unelte cu care să-i dezlegăm pe 
copii, pentru că sârmele fuseseră strânse și înnodate cu o grijă 
obsedantă, încât nu puteau fi desfăcute ușor. 

Am scos cu blândeţe cârpa din gura lui Jimmy Wing, iar el îmi 
spuse că trebuia să facă pipi. l-am spus că și eu voiam, dar că 
trebuie să ne ţinem amândoi un pic, lucru care se poate face 
fără greutate, din moment ce amândoi eram băieţi curajoși și 
educați corect, iar asta a făcut să-i apară pe figură o expresie 
solemnă de aprobare. 

Gemenii de șase ani ai familiei Stuart, Aaron și Anson, îmi 
multumiră politicos când le-am scos călușul. Anson mă informă 
că indivizii care zăceau fără cunoștință pe podea erau oameni 
răi. Aaron, mai spurcat la gură decât fratele lui, îi numi „căcaţi”, 
iar Anson îl avertiză că, dacă folosea cuvinte interzise în fața 
mamei lor, se frigea. 

Mă așteptasem la lacrimi, dar copiii plânseseră deja cât 
putuseră să plângă după experienţa aceea ciudată. Există o 
rezistență naturală la majoritatea copiilor, mai mare decât 
recunoaștem de obicei, pentru că vedem copilăria prin ochelarii 
nostalgiei și ai sentimentalismului. 

Wendy Dulcinea era, la șapte ani, o reflectare fidelă a mamei 
ei, Mary, de la care nu învăţasem să cânt la pian, dar de care 
fusesem cândva foarte îndrăgostit. Puștoaica a vrut să mă 


sărute - am fost fericit să accept - și mi-a zis: 

— Căţelului îi e foarte sete, dă-i de băut. Nouă ne-au dat de 
băut, dar lui nu i-au dat nimic. 

Orson avea colțurile ochilor acoperite cu o substanţă albă. 
Părea bolnav și slăbit. Având botul legat, nu putuse să transpire 
normal. Câinii nu transpiră prin porii pielii, ci prin limbă. 

— O să te faci bine, frăţioare, i-am promis eu. Să ieşim de 
aici! Să mergem acasă! Noi doi. Să plecăm de aici! 

Doogie veni lângă mine, după ce termină de scotocit prin 
lucrurile ucigașilor și, folosind un clește de telefonist, cu margini 
tăioase, reteză legăturile de la labele fratelui meu, le scoase și 
le aruncă. Scoaterea sârmelor din jurul botului dură mai mult 
timp, iar eu am continuat să bolborosesc că totul va fi bine, 
mişto, clasa-ntâi, grozav... și, în mai puţin de un minut, botniţa 
dispăru. 

Doogie trecu apoi la copii. Orson nu făcu niciun efort să se 
ridice, dar îmi linse mâna. Avea limba aspră și uscată. 

Pe neașteptate, m-am pierdut. Nu eram în stare să vorbesc, 
pentru că tot ce aveam de spus era atât de important și din 
suflet încât, dacă începeam, trebuia să folosesc propriile 
cuvinte, iar eu, emoţionat cum eram și cu toate obstacolele 
rămase pentru a scăpa și a supravieţui cu toţii, nu-mi 
permiteam să plâng acum, poate nici mai târziu, poate 
niciodată. 

In loc să spun ceva, mi-am apăsat mâna pe pieptul lui, 
simțind bătăile prea iuți, dar continue ale inimii sale bune, și l- 
am sărutat pe frunte. 

Wendy spusese că lui Orson îi era sete. Avea limba uscată. 
Acum am văzut că nările, din cauza apăsării botniţei, se 
astupaseră. Ochii lui negri se înceţoșaseră, am văzut în ei o 
slăbiciune care m-a îngrijorat, ceva ce aducea a resemnare. 

Deși nu voiam să plec de lângă Orson, m-am dus la răcitorul 
de lângă masă. Era plin pe jumătate cu apă rece, în care pluteau 
așchii de gheaţă. Ucigașii păreau să aibă grijă de sănătatea lor, 
singurele băuturi pe care le aduseseră fiind sticle de suc de 
legume cu vitamine și apă Evian. 

l-am dus o sticlă de apă lui Orson. În lipsa mea, se răsucise și 
zăcea acum pe burtă, dar părea că nu mai are putere să ridice 
capul. 

Am turnat apă de Evian în palma stângă. Orson ridică puţin 


capul, cât să lingă apa din palmă, la început fără chef, apoi cu 
entuziasm. 

Am turnat apă de mai multe ori și, văzând în ce hal ajunsese 
Orson, furia m-a făcut să uit de lacrimi. Cartilagiul urechii stângi 
părea zdrobit, iar pe blană era sânge uscat, de parcă ar fi fost 
lovit în cap cu un ciomag sau cu o bucată de ţeavă. 
Instrumentele de lovit erau specialitatea domnului John Joseph 
Randolph. Pe falca stângă, aproape de nas, avea o tăietură pe 
care sângele se uscase. Avea două gheare de la laba dreaptă 
din față rupte, iar talpa îi era acoperită cu o crustă de sânge. 
Luptase din greu. Toate cele patru picioare aveau julituri 
produse de sârmă, două sângerau, dar nu foarte tare. 

Doogie terminase de tăiat sârmele care legau copiii și trecuse 
la Conrad, care rămăsese țeapăn. li înfășurase picioarele, 
folosind un mosor cu sârmă găsit în bagajele asasinilor. Acum 
folosea și mai multă sârmă, ca să-i lege mâinile la spate. 

Nu puteam risca să-i luăm pe cei doi indivizi cu noi la 
întoarcerea prin labirint. Prin unele tuneluri trebuia să ne târâm, 
deci am fi fost siliți să le lăsăm mâinile libere, iar tipii erau 
periculoși. Urma să trimitem poliţia după ei - dacă acea clădire 
nu se prăbușea din cauza fenomenului de glisare a timpului, 
care avea loc deasupra noastră. 

Cu toate că s-ar fi putut să mă răzgândesc mai târziu, în 
momentul acela voiam să-i imobilizez, să le astup gura cu cârpe, 
să pun o sticlă cu apă într-un loc în care s-o vadă și să-i las să 
moară de sete, în chinuri. 

Orson terminase apa Evian. Se ridică greu în picioare, nesigur 
ca un prunc, și rămase gâfâind, clipind ca să elimine pelicula de 
pe ochi, apoi privi în jur cu interes. 

— Poki akua, i-am zis eu, ceea ce în hawaiiană înseamnă 
„câinele zeilor”. 

Mârâi fără vlagă, ca și cum ar fi fost încântat de compliment. 

Un zăngănit subit, urmat de un scârţâit enervant, ca de metal 
răsucit brusc, străbătu încăperea din cupru. Eu și Orson ne-am 
uitat spre tavan, apoi spre pereţii din jur, dar pe suprafața 
netedă din metal nu se vedea nicio denivelare. 

TIC, tic, tic. 

Am tras răcitorul greu pe podea, lângă Orson, și am ridicat 
capacul. Câinele s-a uitat la apa cu gheaţă dintre sticlele cu 
Evian și suc de legume, apoi a început s-o lingă, fericit. 


Lângă el, ghemuit în poziţie de fetus, Randolph gemea, încă 
inconștient. 

Doogie tăie câţiva metri de sârmă, care-i trebuiau ca să 
termine cu Conrad, și-mi dădu mosorul. 

L-am întors pe Randolph cu faţa în jos și m-am grăbit să-i leg 
mâinile la spate. Aș fi vrut să strâng legătura așa cum făcuse el 
în cazul copiilor și al lui Orson, dar m-am stăpânit și am strâns 
sârma doar cât să fiu sigur că nu se poate dezlega. 

După ce am terminat cu încheieturile, am înfășurat sârmă 
între legăturile de la picioare și cele de la mâini, limitându-i 
posibilitatea de mișcare. 

În acel moment Randolph se trezi, pentru că atunci când am 
terminat, spuse cu o claritate ce nu caracteriza un om care abia 
își recăpătase cunoștința: 

— Am câștigat. 

M-am aplecat și m-am uitat la fața lui. Avea capul întors într-o 
parte, cu obrazul stâng lipit de podeaua de aramă. Cu buzele 
sparte și însângerate. Ochiul drept era de un verde-deschis și 
lucitor, dar n-am văzut urmă de strălucire animalică. 

Ciudat, dar nu părea disperat. Era liniștit, de parcă n-ar fi fost 
legat și neajutorat, ci s-ar fi odihnit. 

Când vorbi, avea vocea calmă, chiar ușor euforică, ca a cuiva 
care s-ar fi trezit după un somn produs de calmante. M-aș fi 
simţit mai bine dacă ar fi vorbit zgomotos, ar fi ţipat sau ar fi 
scuipat. Comportarea lui relaxată părea să-i sprijine afirmaţia 
enervantă că, în ciuda circumstanțelor, câștigase. 

— Voi fi în partea cealaltă înainte ca noaptea să se 
sfârșească. Au distrus mașina. N-a fost o rană mortală. Este un 
fel de mașină... organică. S-a vindecat, cu timpul. Acum se 
alimentează singură. Poţi să simţi. Să simţi prin podea. 

Zăngăniturile ca de trenuri ce treceau deveniseră mai 
puternice decât înainte, iar perioadele de calm dintre ele erau 
mai scurte. Deși efectul fusese mai redus în încăperea aceea 
decât în alte părți ale clădirii, zgomotul și vibraţiile din podea 
ajunseseră să se resimtă și aici. 

— Se alimentează singură dacă primește cel mai mic ajutor, 
continuă Randolph. O lanternă puternică în camera de translație 
cu două ore în urmă a fost de ajuns ca să funcţioneze din nou. 
Nu-i o mașină obișnuită. 

— Ai lucrat la proiectul ăsta? 


— Îmi aparţine. 

— Doctorul Randolph Josephson, am exclamat, amintindu-mi 
brusc numele conducătorului proiectului, pe care-l auzisem pe 
caseta lui Delacroix; John Joseph Randolph, copilul ucigaș, 
devenise Randolph Josephson. Și ce face mașina, unde... 
merge? 

În loc să-mi răspundă, zâmbi și spuse: 

— Ai văzut vreodată cioara? Conrad n-a văzut-o. Zice că da, 
dar minte. Eu am văzut cioara. Stăteam lângă stâncă, iar cioara 
s-a înălţat din ea. A prins viaţă din stânca solidă în noaptea asta, 
în faţa ochilor mei. 

Orson stătea cu copiii, le accepta afecțiunea. Dădea din 
coadă. Totul va fi bine. Lumea nu se va sfârși, cel puţin nu aici, 
nu în noaptea asta. Vom ieși de aici, vom supraviețui, ne vom 
distra, vom călări valurile, garantat, un lucru cert, pentru că 
vedeam un semn ce vestea sosirea timpurilor bune: Orson 
dădea din coadă. 

— Când am văzut cioara, am știut că sunt deosebit, zise 
Randolph. Am un destin. Acum l-am împlinit. 

Încă o dată, zbârnâitul înspăimântător de metal torsionat 
răsună prin zăngănitul trenului fantomă. 

— Tu ești cel care, acum patruzeci și patru de ani, a sculptat 
cioara pe Movila Ciorii, am zis eu. 

— În noaptea aceea m-am dus acasă, simţindu-mă pentru 
prima dată plin de viaţă, și am făcut ceea ce dorisem 
întotdeauna să fac. Să zbor creierii tatălui meu, îmi răspunse el, 
de parcă ar fi vorbit despre o faptă demnă de laudă. S-o tai pe 
mama în bucăţi. Atunci a început viața mea cea adevărată. 

Doogie trimitea copiii afară din încăpere, unul câte unul, prin 
tunel, către locul în care-i așteptau Sasha și Roosevelt. 

— Atât de mulţi ani, atât de multă muncă, oftă Randolph, de 
parcă ar fi fost un pensionar care se bucură de odihna 
binemeritată. Atât de mult studiu științific, învăţătură, trudă, 
gândit. Atât de multă negare de sine și reţinere, atâţia ani... 

O crimă la doisprezece luni. 

— Și când a fost construită, când succesul îmi era la 
îndemână, lașii din Washington s-au speriat de ceea ce au văzut 
pe caseta video din timpul probelor fără oameni. 

— Ce-au văzut? 

În loc să-mi răspundă, spuse: 


— Voiau să ne oprească lucrările. Del Stuart se pregătea să- 
mi taie fondurile. 

Știam de ce se aflau în camera aceea Aaron și Anson Stuart. 
Și mă întrebam dacă și ceilalți copii care fuseseră răpiți și uciși 
prin toată ţara fuseseră înrudiți cu alți oameni implicaţi în 
proiectul Trenului Misterului care-l dezamăgiseră pe individul 
asta. 

— Atunci microbul mamei tale a scăpat, zise Randolph, iar ei 
au vrut să știe ce ascundea viitorul, dacă va mai exista un viitor. 

— Cer roșu? Copaci ciudațţi? l-am întrebat eu. 

— Astea nu reprezentau viitorul. Erau... dintr-o parte. 

Am văzut cu coada ochiului cum peretele din cupru se îndoia. 

Îngrozit, m-am întors către locul în care curba concavă părea 
că devenise convexă, dar nu exista niciun semn de deformare. 

— Acum șinele au fost așezate, spuse mulțumit Randolph, și 
nimeni nu le poate frânge. Granița a fost ruptă. Calea-i deschisă. 

— Calea către ce? 

— O să vezi. Toţi o să ajungem acolo curând, zise el, cu o 
siguranţă deconcertantă. Trenul a plecat deja din staţie. 

Wendy, al patrulea și ultimul copil, trecu prin valva care 
reprezenta intrarea în cameră. Orson o urmă, împleticindu-se un 
pic. 

Doogie îmi făcu semn, grăbit. M-am ridicat în picioare. 

Ochiul verde al lui Randolph rămase aţintit asupra mea. 
Individul îmi zâmbi cu gura însângerată, cu dinţii sparţi. Un 
zâmbet bizar, afectuos. 

— Timpul trecut, timpul prezent, timpul viitor, dar cel mai 
important, timpul /ateral. În lateral se află singurul loc în care 
am vrut să merg, iar mama ta mi-a oferit șansa. 

— Dar ce e în lateral am întrebat frustrat, în timp ce clădirea 
se zguduia în jurul nostru. 

— Destinul meu, răspunse el, enigmatic. 

Sasha strigă, iar vocea ei alarmată îmi făcu inima să tresară. 

Doogie se uită în tunel și ţipă: 

— Chris! la un scaun! 

În timp ce înhăţam un scaun pliant și pușca, John Joseph 
Randolph zise: 

— Gări de-a lungul șinelor, lateral în timp de aici, după cum 
am știut cu toţii, am știut dintotdeauna, dar n-am vrut să 
credem. 


Avusesem dreptate când bănuisem că adevărul era ascuns în 
declaraţiile sale stranii. Voiam să-l ascult și să înţeleg, dar dacă 
mai rămâneam acolo însemna să mă sinucid. 

Când am ajuns lângă Doogie, valva întredeschisă pe 
jumătate, ce reprezenta ușa încăperii, începu să se închidă. 

Înjurând, Doogie apucă valva și trase cu toată puterea, de i se 
umflară arterele gâtului din pricina efortului, împingând discul 
de oțel înapoi în perete. 

— Fugi! strigă Doogie. 

Pentru că sunt un tip care cunoaște un sfat bun când îl aude, 
am trecut iute pe lângă regele mamboului și am sprintat pe 
coridorul de cinci metri, dintre cele două valve imense. 

Prin tunetul și vâjâitul vântului, demn de furtuna Judecăţii de 
Apoi, l-am auzit pe John Joseph Randolph strigând, nu cu groază, 
ci cu bucurie, cu o convingere plină de patimă: 

— Cred! Cred! 

Sasha, copiii, Mungojerrie și Orson trecuseră deja prin 
următoarea parte a tunelului, de după poarta exterioară. 

Roosevelt stătea în deschizătură, ca să împiedice valva să se 
închidă și să ne prindă acolo pe mine și pe Doogie. Auzeam 
motorul ambalându-se în perete, încercând să aducă discul de 
metal în poziția închis. 

Am vârât scaunul pliant din metal în deschizătură, deasupra 
capului lui Roosevelt, blocând valva. 

— Mulţumesc, fiule, îmi zise el. 

L-am urmat pe Roosevelt prin poartă. 

Ceilalţi ne așteptau, cu o lanternă obișnuită. Sasha arăta mult 
mai frumoasă decât atunci când era verde prin ochelarii cu 
infraroșu. 

Deschizătura porții era prea îngustă pentru omul-sas, dar el 
se împinse prin ea, apoi smulse scaunul din breșă, pentru că se 
putea să mai avem nevoie de el. 

Am trecut pe lângă emblema Trenului Misterului și pe lângă 
imaginea ciorii. Prin tunel nu se simţea pic de curent. Nicio 
tăietură de ziar nu se mișca. Dar bucata mare de hârtie, pe care 
se afla amprenta în grafit a păsării sculptate în stâncă, flutura 
de parcă trăgea de ea un vânt puternic. Capetele libere ale 
hârtiei fâlfâiau. Cioara părea că trăgea de bucăţile de bandă 
adezivă care o fixau de suprafața curbată de oțel, hotărâtă să 
iasă din hârtie, așa cum, după spusele lui Randolph, ieșise o 


dată din stâncă. 

Poate că aveam halucinaţii sau poate că mă născusem să fiu 
îmblânzitor de șerpi, dar n-aveam de gând să mai zăbovesc pe 
acolo ca să văd dacă din hârtie prinde viaţă o pasăre adevărată, 
care-și lua zborul, așa cum nu aveam de gând să mă culc într-un 
cuib de cobre și să le distrez fredonându-le melodii. 

Bănuind că s-ar putea să am nevoie de dovezi despre cele 
văzute acolo, am desprins câteva tăieturi din ziare și le-am 
îndesat în buzunare. 

Cioara falsă bătea furioasă din aripi pe perete, în urma 
noastră, dar noi am gonit mai departe, ţinându-ne grupaţi, 
făcând ce face orice persoană întreagă la minte atunci când 
lumea se distruge în jur și moartea dă târcoale din fiecare parte: 
ne-am ținut după pisică. 

Incercam să nu mă gândesc la Bobby. Prima problemă de 
rezolvat era să ajungem la el. Dacă ajungeam la el, totul avea 
să fie OK. Ne va aștepta - tremurând, ud și slăbit, dar ne va 
aștepta lângă ascensor, unde-l lăsaserăm - și-mi va aminti de 
promisiunea făcută, spunând: „Carpe cerevisi, fârtate!” 

Mirosul slab de tinctură de iod care ne urmărise tot timpul 
prin labirint deveni mai puternic. În el se amesteca duhoare de 
cărbune, sulf, trandafiri putrezi și ceva indescriptibil, amar, care 
nu semăna cu nimic din ce mirosisem până atunci. 

Dacă fenomenul glisării timpului se răspândea aici, jos, în 
zona cea mai adâncă a clădirii, ne aflam în cel mai mare pericol 
de când intraserăm în hangar. Cea mai rea posibilitate nu fusese 
ca fuga noastră să fie întârziată sau chiar împiedicată de valvele 
acționate de motoare. Cel mai rău lucru era ca, dacă momentul 
nepotrivit din trecut se va intersecta cu prezentul, așa cum se 
întâmplase de mai multe ori pe scări, să fim inundaţi de un 
ocean de lichid sau de gaz toxic care fusese pompat prin 
tuburile acelea, iar noi să ne înecăm sau să ne sufocăm în aburii 
otrăvitori. 


26. 


O pisică, patru copii, un câine, o femeie DJ, autoare de 
cântece, un comunicator cu animalele, un viking și copilul din 


posterul pentru Armagedon (ăsta eram eu) alergau, se târau, se 
strecurau, alergau, cădeau, se ridicau, alergau din nou de-a 
lungul albiilor uscate ale râurilor din oţel, ale râurilor din alamă 
și ale râurilor din cupru, cu o lumină albă în față, care se reflecta 
pe zidurile curbate, răsucindu-se, iar bezna își rotea penajul, ca 
pe niște aripi, pretutindeni unde nu ajungea lumina. Zăngănitul 
trenurilor invizibile răsuna în jur, se auzi un scrâșnet strident, ca 
un șuierat de locomotivă, mirosul de tinctură de iod devenea 
când insuportabil de puternic, când atât de slab că ţi se părea 
că-ţi imaginaseși densitatea sa anterioară. Curenţi de trecut 
năvălind ca un val înspumat, retrăgându-se apoi din prezent. 
Îngroziţi de sunetul periodic de apă năvălind, apă sau ceva mai 
rău, am ajuns în cele din urmă la tunelul în pantă, din beton, 
apoi în firida din faţa ascensorului, unde Bobby zăcea așa cum îl 
lăsasem, încă în viaţă. 

În timp ce Doogie reconecta firele din panoul de comandă al 
liftului, iar Roosevelt, ţinându-l pe Mungojerrie în brațe, 
conducea copiii în ascensor, eu, Sasha și Orson ne-am strâns în 
jurul lui Bobby. 

Arăta ca Moartea în zi proastă. 

— Arăţi bine, i-am zis eu. 

Bobby i se adresă lui Orson, cu o voce atât de slabă încât abia 
acoperea sunetul timpurilor și al lumilor care se ciocneau, 
pentru că presupun că asta auzeam. 

— Salut, față păroasă. 

Orson îi adulmecă gâtul lui Bobby, îi mirosi rana, apoi se uită 
îngrijorat la mine. 

— Ai reușit, XP-man! exclamă Bobby. 

— A fost mai mult un dans al Celor Cinci Fantastici, decât o 
gigă a unui supererou, am făcut eu pe modestul. 

— Ai timp să te întorci pentru emisiunea ta de la miezul 
nopţii, îi spuse Bobby Sashei, iar eu am avut impresia că, în felul 
lui, își lua rămas-bun de la noi. 

— Radioul este viaţa mea, îi răspunse ea. 

Clădirea se zgudui, zăngănitul trenului deveni urlet, iar din 
tavan căzu praf de ciment. 

— Trebuie să te ducem în lift, îi zise Sasha. 

Dar Bobby se uită la mine și-mi spuse: 

— Ţine-mă de mână, fârtate. 

l-am luat mâna. Era rece ca gheaţa. 


Se strâmbă, din cauza durerii, și-mi spuse: 

— Am îmbulinat-o. 

— Nici gând. 

— M-am pișat în pantaloni, mai zise el, cu glas tremurător. 

Frigul părea să treacă din mâna lui într-a mea, încolăcindu-se 
în jurul inimii mele. 

— Nu-i nimic rău în asta, fârtate. Urinoforie. Ai mai făcut asta. 

— Dar nu port costum din neopren. 

— Așa că a fost o descărcare elegantă. 

Începu să râdă, dar râsul i se transformă în tuse. 

— Ascensorul e gata, anunţă Doogie. 

— Hai să mergem, sugeră Sasha, în timp ce bucățele de 
ciment se adăugau prafului. 

— Nu credeam că o să mor atât de nee/egant, zise Bobby, 
strângându-mi mâna. 

— N-o să mori, l-am asigurat eu. 

— Te iubesc, fârtate! 

— Te iubesc, i-am răspuns eu, iar cuvintele erau ca un zăvor 
care-mi astupa gâtul. 

— Sunt terminat, zise Bobby, iar vocea îi scăzu treptat, încât 
ultimele silabe abia se auziră. 

Ochii îi rămaseră fixati undeva departe, în spatele nostru, iar 
mâna lui deveni fără vlagă în mâna mea. 

Am simţit că o parte din sufletul meu cade, ca zapada care 
alunecă de pe o culme, și se prăvălește în beznă. 

Sasha își puse vârful degetului pe gâtul lui, căutându-i pulsul 
în artera carotidă. 

— Oh, Doamne! 

— Trebuie să plecăm acum! insistă Doogie. 

Cu o voce atât de gravă că n-am recunoscut-o ca fiind a mea, 
i-am spus Sashei: 

— Hai să-l ducem în lift! 

— A murit. 

— Ajută-mă să-l duc în lift. 

— Chris, dragule, a murit. 

— Îl luăm cu noi. 

— Omule-de-Zăpadă... 

— Îl luăm cu noi! 

— Gândește-te la copii... 

Eram disperat și nebun, nebun de disperat, în minte mi se 


rotea un vârtej de amărăciune, luând cu el toată raţiunea, dar 
nu aveam de gând să-l las pe Bobby acolo. Mai degrabă 
muream împreună cu el, alături de el, decât să-l părăsesc acolo. 

L-am apucat de umeri și am început să-l trag spre ascensor, 
conștient că-i sperii pe copii, care erau și așa speriaţi, indiferent 
cât de moderni, de calmi și de deștepți ar fi fost. Nu mă 
așteptam să bată din palme de bucurie la gândul că vor face o 
călătorie cu liftul către iad împreună cu un cadavru și nu puteam 
să-i condamn, dar așa trebuia să fie. 

Când au văzut că nu aveam de gând să plec fără Bobby 
Halloway, Sasha și Doogie m-au ajutat să-l car în lift. 

Zguduiturile, scrâșnetul îngrozitor, trosnetele și pocnetele 
care păreau să indice implozia iminentă a construcţiei - toate 
dispărură brusc, iar ploaia de bucăţi de ciment încetă. Știam că 
era ceva temporar. Ne aflam în ochiul uraganului timpului, iar ce 
era mai rău abia urma. 

De îndată ce l-am tras pe Bobby înăuntru, ușile ascensorului 
începură să se închidă, iar Orson abia apucă să intre, ușile fiind 
gata să-i prindă coada. 

— Ce naiba se întâmplă? se miră Doogie. N-am apăsat niciun 
buton! 

— Cineva a chemat liftul sus, îi răspunse Sasha. 

Motorul liftului gemu, iar cabina se ridică. 

Fiind aproape nebun de disperare, am devenit și mai nebun 
când mi-am dat seama că aveam mâinile mânjite de sângele lui 
Bobby și am devenit și mai disperat când mi-a venit ideea că 
puteam face ceva ca să schimb lucrurile. Trecutul și prezentul 
sunt prezente în viitor, iar viitorul este conţinut în trecut, 
scrisese T.S. Eliot. Dar timpul nu poate fi dat înapoi, și așa va fi 
întotdeauna. Ceea ce ar fi putut să fie este o iluzie, pentru că 
singurul lucru care a putut să se întâmple este cel care s-a 
întâmplat și nu mai putem schimba nimic, pentru că suntem 
duși de destin și regulaţi de soartă, deși domnul Eliot n-a folosit 
aceste cuvinte. Pe de altă parte, Winnie the Pooh, mult mai 
puţin visător decât domnul Eliot, credea în posibilitatea tuturor 
lucrurilor, ceea ce putea fi din cauză că era doar un urs de 
jucărie fără pic de minte, dar poate că domnul Pooh era un 
maestru zen care știa despre înţelesul vieții la fel de multe ca 
domnul Eliot. Ascensorul urca - eram la S-5 -, iar Bobby zăcea 
mort pe podea, aveam mâinile mânjite de sângele lui, nu mai 


aveam pic de speranţă în suflet, lucru pe care nu-l înțelegeam, 
dar, când am încercat să văd clar de ce-ul speranţei mele, am 
crezut că răspunsul consta în combinarea opiniilor domnului 
Eliot cu cele ale domnului Pooh. Când am ajuns la S-4, m-am 
uitat la Orson, despre care crezusem că-i mort, dar acum era 
iarăși viu, înviat așa cum făcuse Tinker Bell după ce băuse cupa 
cu otravă ca să-l salveze pe Peter Pan de planul ucigaș al 
criminalului Hook. Eram dincolo de nebunie, prins într-un val de 
țicneală totală, bolnav de groază, și mai bolnav de disperare, și 
mai bolnav de speranţă și nu mă puteam împiedica să nu mă 
gândesc că Tink fusese salvată prin credință, de toţi copiii aceia 
visători care băteau din palmele mici, afirmându-și credinţa în 
basme. In subconștient, știam încotro mă îndreptam, dar când 
am înhăţat Uzi-ul din mâinile lui Doogie nu aveam o idee 
conștientă despre ce intenţionam să fac, deși, după expresia de 
pe figura vrăjitorului valsului, probabil că arătam mai nebun 
decât mă simţeam. 

S-3, 

Ușa liftului se deschise la S-3, iar coridorul din spatele ei era 
plin cu lumină roșie mohorâtă. 

În lumina aceea misterioasă se aflau cinci siluete înalte, 
cețoase, cafenii, deformate. Poate oameni sau poate ceva mai 
rău. 

Cu ei era o creatură mai mică, tot o pată cafenie, cu patru 
picioare și coadă, care ar fi putut să fie o pisică. 

In ciuda a o mulţime de ce ar-fi-putut-fi, n-am ezitat, pentru 
că îmi rămâneau doar câteva secunde prețioase ca să acționez. 
Am ieșit din lift și am intrat în strălucirea de un roșu-mohorât, 
dar, când am ajuns pe coridor, acesta era plin de lumină 
fluorescentă. 

Roosevelt, Doogie, Sasha, Bobby, Mungojerrie și eu - eu, eu 
însumi, Christopher Snow - stăteau pe coridor, uitându-se la ușa 
ascensorului, arătând de parcă ei - noi - se așteptau la necazuri. 

Cu un minut în urmă, la S-6, exact când puseserăm cadavrul 
lui Bobby în lift, cineva de aici apăsase pe butonul de chemare. 
Acel cineva fusese Bobby, un Bobby care trăia, dintr-un moment 
anterior al nopții. 

In clădirea aceea ciudată, timpul trecut, timpul prezent și 
timpul viitor erau prezente toate, simultan. 

In timp ce prietenii mei - și eu însumi - se zgâiau la mine 


uluiți, de parcă aș fi fost o fantomă, m-am întors spre dreapta, 
către cei doi paznici care tocmai soseau și pe care ceilalţi nu-i 
văzuseră încă. Unul dintre paznicii aceia trăsese glonţul care-l 
ucisese pe Bobby. 

Am slobozit o rafală din Uzi, iar paznicii s-au prăbușit înainte 
să apuce să tragă vreun glonț. 

Mi s-a întors stomacul pe dos de scârbă, din cauza a ceea ce 
făcusem, și am încercat să-mi liniștesc conștiința spunându-mi 
că ar fi fost uciși oricum de Doogie, după ce l-ar fi omorât pe 
Bobby. Le grăbisem soarta, schimbând-o pe a lui Bobby, salvând 
o viață. Dar probabil că scuze de felul ăsta sunt tocmai bune 
pentru pavajul drumului spre iad. 

Din spatele meu, Sasha, Doogie și Roosevelt năvăliră pe 
coridor, ieșind din lift. 

Uimirea tuturor acelor dubluri a fost groasă ca untul de 
arahide pe sandvișurile cu banane care-l omorâseră până la 
urmă pe Elvis. 

Nu înțelegeam cum se putea întâmpla așa ceva, pentru că 
mai devreme nu se întâmplase. Nu ne întâlniserăm cu noi înșine 
pe hol, în drumul nostru după copii. Dar dacă ne întâlneam 
acum, de ce nu aveam nicio amintire despre întâlnirea asta? 

Paradox. Un paradox temporal, presupun. Știţi, eu și 
matematica, eu și fizica... Sunt mai mult de tipul Pooh decât de 
tipul Eliot. Mă durea capul. Schimbasem soarta lui Bobby 
Halloway, lucru care pentru mine ţinea de miracol, nu de 
matematică. 

Liftul era plin cu lumină roșie mohorâtă și de siluetele cafenii 
ale copiilor. Ușa începu să se închidă. 

— Ține-o! am strigat eu. 

Doogie din timpul prezent blocă ușa, stând jumătate în 
coridorul luminat și jumătate în ascensorul de un roșu-mohorât. 

Sunetul electronic oscilant răsună mai puternic. Groaznic. 

Mi-am amintit de anticiparea încântată a lui John Joseph 
Randolph, de încrederea că vom ajunge curând cu toții în 
cealaltă parte, în acel loc din lateral pe care nu voise să-l 
numească. Trenul, spusese el, plecase deja din staţie. Deodată 
m-am întrebat dacă asta însemna că întreaga clădire urma să 
facă acea călătorie misterioasă - nu numai ce se afla în camera- 
ou, ci tot ce se găsea între pereţii hangarului și a celor șase 
niveluri de sub acesta. 


Conștient că trebuie să ne grăbim, i-am cerut lui Doogie să se 
uite în lift și să vadă dacă Bobby era acolo. 

— Sunt aici, zise Bobby cel din hol. 

— În lift ești mort, i-am explicat eu. 

— Nici vorbă. 

— Ba da. 

— Nasol. 

— Foarte. 

Nu știu de ce nu credeam că ar fi o idee bună să ne întoarcem 
în hangar, dincolo de zona timpului foarte oscilant, cu amândoi 
Bobby, și cu cel viu, și cu cel mort. 

Ținând ușa, Doogie din timpul prezent intră în ascensor, ezită, 
apoi se întoarse în coridor. 

— Nu mai e niciun Bobby acolo! 

— Unde s-a dus? întrebă Sasha din timpul prezent. 

— Copiii spun că... a dispărut. Sunt speriaţi din cauza asta. 

— Cadavrul a dispărut pentru că Bobby n-a mai fost împușcat, 
le-am explicat eu, chestie care semăna cu descrierea unei 
reacţii termonucleare prin cuvintele „face bum”! 

— Ai zis că-s mort, spuse Bobby cel din trecut. 

— Ce se întâmplă? întrebă Doogie din trecut. 

— Un paradox, am răspuns eu. 

— Adică? 

— Eu sunt cunoscător de poezie, m-am rățoit la el, foarte 
frustrat. 

— Ai făcut treabă bună, fiule, ziseră cei doi Roosevelt, la 
unison, apoi se uitară unul la celălalt, surprinși. 

— Intră în lift, i-am spus lui Bobby. 

— Unde mergem? 

— Afară. 

— Ce-i cu copiii? 

— l-am găsit. 

— Dar Orson? 

— E în lift. 

— Mișto. 

— Vrei să-ţi mişti odată fundul de aici? 

— Suntem cam nevricoși, nu? zise el, făcând un pas înainte și 
bătându-mă pe umăr. 

— N-ai idee prin ce-am trecut. 

— Nu ziceai că eu am murit? mă întrebă el, apoi dispăru în 


ascensorul plin cu lumină roșie, mohorâtă, devenind altă pată 
cafenie. 

Sasha, Doogie și Roosevelt din prezent, chiar și Chris Snow 
din prezent, arătau cam zăpăciţi, iar Chris din trecut îmi spuse: 

— Ce-ar trebui să facem? 

Adresându-mă mie însumi, am răspuns: 

— Mă dezamăgești. Mă aşteptam să înţelegi. Eliot și Pooh, 
pentru numele lui Dumnezeu! 

În timp ce bubuitul oscilant al motoarelor camerei-ou devenea 
mai puternic, iar podeaua se zguduia, de parcă niște roți 
gigantice de tren ar fi început să se rotească, i-am spus: 

— Trebuie să coborâţi și să salvaţi copiii, să-l salvaţi pe Orson. 

— Dar i-aţi salvat deja. 

Mă durea capul. 

— Poate că trebuie să vă duceţi și să-i salvaţi, altfel s-ar putea 
ca tot ce-am făcut noi să se schimbe. 

Roosevelt din trecut îl ridică pe Mungojerrie din trecut și zise: 

— Pisica înțelege. 

— Atunci luaţi-vă după afurisita aia de pisică! 

Toţi cei din prezent care stăteam pe coridor - Roosevelt, 
Sasha, eu, Doogie care ţinea ușa liftului - pășirăm înapoi în 
lumina roșie, dar când am ajuns în ascensor, alături de copii, nu 
mai era nici urmă de lumină roșie, ci doar becul cu 
incandescenţă din tavan. 

În schimb, coridorul fusese potopit de mâzgă roșie, iar noi cei 
din trecut - fără Bobby - redevenirăm pete cafenii. 

Doogie apăsă pe butonul pentru parter, iar ușile se închiseră. 

Orson se strecură între mine și Sasha, să fie aproape de mine. 

— Salut, fârtate, i-am zis încet. 

El mârâi. 

Ne simţeam grozav. 

În timp ce urcam cu o viteză enervant de redusă, m-am uitat 
la ceasul de la mână. Cifrele luminoase nu goneau nici înainte, 
nici înapoi, cum făcuseră până acum. In loc de asta, pe ecranul 
ceasului pulsau încet șerpuiri ciudate de lumină, care puteau fi 
numere distorsionate. Cuprins de groază, m-am întrebat dacă 
asta însemna că ne mișcăm lateral prin timp, îndreptându-ne 
către acea altă parte pe care abia aștepta s-o viziteze Randolph. 

— Erai mort, îi zise Aaron Stuart lui Bobby. 

— Am auzit și eu. 


— Nu-ţi amintești că ai fost mort? întrebă Doogie. 

— Nu. 

— Nu-și amintește pentru că n-a murit, am intervenit eu, 
tăios. 

Încă luptam cu mâhnirea, în timp ce o bucurie sălbatică 
năvălea în mine, o fericire nebunească, o combinație uluitoare 
de emoţii, de parcă aș fi fost simultan regele Lear și 
protagonistul din Toad of Toad Hall. Dar teama mea se 
autoîntreţinea, devenea tot mai puternică. Nu ieșiserăm încă de 
acolo și aveam mai mult ca niciodată de pierdut, pentru că, 
dacă murea unul dintre noi acum, nu mai puteam să scot niciun 
iepure din joben. Nici măcar nu mai aveam joben. 

În timp ce urcam lent, apropiindu-ne de S-2, un zăngănit 
puternic se auzi în puțul ascensorului, de parcă am fi fost într-un 
submarin și în jur explodau grenade antisubmarin. Mecanismul 
de ridicare începu să scârțăie. 

— Eu mi-aş fi amintit că am murit, ne anunţă Wendy. 

— El n-a murit, i-am răspuns mai calm. 

— Dar chiar a murit, insistă Aaron Stuart. 

— Așa e, îi sări în ajutor Anson. 

— Ai făcut pipi în pantaloni, îi spuse Jimmy Wing lui Bobby. 

— Niciodată, negă acesta. 

— Ne-ai spus că ai făcut, nu se lăsă Jimmy. 

Bobby se uită întrebător la Sasha, iar aceasta îi explică: 

— Erai pe moarte, e scuzabil. 

Pe ceasul meu de mână, șerpuirile luminoase se răsuceau pe 
ecran mai iute ca înainte. Poate că Trenul Misterului plecase din 
gară și căpătase viteză. In lateral. 

Când am ajuns la S-2, clădirea începu să se zguduie suficient 
de puternic ca să facă liftul să se lovească de pereţii puţului. Ne- 
am apucat de mânere sau de ceilalţi, ca să ne menţinem 
echilibrul. 

— Am pantalonii uscați, remarcă Bobby. 

— Pentru că n-ai murit, n-ai făcut în pantaloni, i-am explicat 
eu. 

— Ba a făcut, insistă Jimmy Wing. 

Simţind în ce stare de spirit eram, Roosevelt îmi spuse: 

— Relaxează-te, fiule! 

Orson îmi puse o labă pe pantof, sugerând că ar trebui să 
ascult de Roosevelt. 


— Dacă n-a murit, întrebă Doogie, de ce noi ne amintim că a 
murit? 

— Nu știu, am răspuns, jalnic. 

Ascensorul părea că se înțepenise la S-2, iar ușile se 
deschiseră brusc, deși Doogie apăsase butonul pentru parter. 

Poate copiii nu puteau să vadă dincolo de noi ce se afla în faţa 
cabinei, dar noi, cei de lângă ușă, vedeam bine, iar ce-am văzut 
ne-a înghețat măduva în oase. Dincolo de prag ar fi trebuit să fie 
un coridor, fie curăţat până la beton, fie echipat cum fusese cu 
ani în urmă. Dar în faţa noastră se întindea un peisaj panoramic. 
Un cer roșu, mocnind. Ciuperci unsuroase, negre, care creșteau 
în grămezi cu formă vagă de copac, iar din pustule apărute pe 
trunchi se scurgeau râuleţe de sirop negru, scârbos. De unele 
excrescențe atârnau coconi precum cei pe care-i văzusem în 
bungalow-ul din Orașul Mort, lucioși și umflați, gravizi cu viață 
malignă. 

Pentru un moment, în timp ce priveam înlemniţi, din peisajul 
acela anormal nu veni spre noi niciun sunet, niciun miros, și am 
îndrăznit să sper că era doar o vedenie, nu o realitate fizică. 
Apoi o mișcare îmi atrase atenţia și am văzut cârceii pătaţi cu 
roșu și negru, ai unei vite ce se târa pe sol, arătând la fel de 
frumoși și de răi ca un cuib cu pui de șerpi de coral, care se 
apropiau de ușă, crescând la fel de iute ca plantele dintr-un film 
documentar, rulat cu viteză accelerată. 

— Închide ușa! am strigat în grabă. _ 

Doogie apăsă un buton, pe care scria: „Inchidere ușă”, apoi 
din nou pe butonul pentru parter. 

Ușa nu se închise. 

În timp ce Doogie apăsă din nou cu degetul pe buton, ceva 
apăru în lumea aceea nepământeană, doar la o jumătate de 
metru de noi, venind din stânga. 

Am pus mâna pe arme. 

Era un om în costum bioermetizat. Pe fruntea căștii lui scria: 
„Hodgson” și prin vizorul ei se vedea figura de om obișnuit, nu 
paraziți colcăitori. 

Eram în trecut și în cealaltă parte. Un adevărat haos. 

Cârceii târâtori ai viței colorate în roșu și negru, de grosimea 
unei râme, ajunseră pe covorul liftului. 

Orson îi mirosi. Cârceii se ridicară ca niște cobre, ca și cum ar 
fi vrut să-l muște de nas, iar Orson se trase grăbit înapoi. 


Înjurând, Doogie apăsă cu pumnul pe butonul „Închidere ușă”, 
apoi pe cel pentru parter. 

Hodgson ne văzu. În ochi i se citi uimire. 

Tăcerea nenaturală fu întreruptă atunci când vântul năvăli în 
cabina liftului. Fierbinte și umed. Duhnind a gudron și a 
vegetaţie putredă. Încercuindu-ne și ieșind iar afară, de parcă ar 
fi fost o fiinţă vie. 

Având grijă să nu calc pe cârceii viței, temându-mă să nu mi 
se înfigă în talpa pantofului, apoi în talpa piciorului, am tras cu 
frenezie de ușă, încercând să pun în mișcare panoul glisant din 
stânga. Nu s-a clintit. 

Odată cu duhoarea a năvălit peste noi un sunet slab, dar 
înfiorător, ca mii de glasuri chinuite, venind de la distanţă - iar 
prin ţipetele acelea se auzea un răcnet inuman, și acesta 
îndepărtat. 

Hodgson se întoarse spre noi, arătându-ne unui alt om în 
costum ermetic, care apăruse. 

Ușile începură să se închidă. Cârceii de viță fură prinși între 
panourile glisante. Ușa înțepeni, păru că se deschide, apoi 
reteză cârceii, iar ascensorul începu să urce. 

Din cârceii retezaţi se scurse un fluid galben și un miros 
puternic de sulf. Bucăţile de viţă se încolăciră și se zbătură, apoi 
se dizolvară într-o masă inertă. 

Clădirea se zgudui, de parcă ar fi fost locuința tunetelor, 
nicovala pe care-și făurea Thor săgețile fulgerelor. 

Vibraţiile afectau motorul liftului sau cablurile de tragere - 
poate pe amândouă -, pentru că urcam mai încet ca înainte. 

— Pantalonii domnului Halloway sunt acum uscați, zise Aaron 
Stuart, reluând conversaţia din punctul în care fusese întreruptă, 
dar eu am simţit mirosul de pipi. 

— Și eu, spuseră Anson, Wendy și Jimmy. 

Orson lătră aprobator. 

— E un paradox, zise solemn Roosevelt, ca și cum ar fi vrut să 
mă scape de necazul de a da explicații. 

— larăși cuvântul ăla, bombăni Doogie, privind încruntat spre 
indicatorul de deasupra ușii, așteptând să se aprindă becul de la 
S-1. 

— Un paradox temporal, am spus eu. 

— Cum acţionează? întrebă Sasha. 

— Ca un prăjitor de pâine, i-am răspuns, înţelesul răspunsului 


fiind: „Cine știe?” 

Doogie puse degetul pe butonul P și-l ținu acolo. Niciunul 
dintre noi nu voia ca ușa să se deschidă la S-1. S de la soartă 
nasoală. S de la sinistru. S de la sfârșitul vieților noastre. 

— Domnule Snow! mă strigă Aaron Stuart. 

Am tras aer în piept și i-am răspuns: 

— Da? 

— Dacă domnul Halloway n-a murit, al cui e sângele de pe 
mâinile dumneavoastră? 

Mi-am privit mâinile. Erau mânjite de sângele lui Bobby. Mă 
murdărisem când îi târâsem trupul în lift. 

— Ciudată chestie, am recunoscut eu. 

Apoi Wendy Dulcinea întrebă: 

— Dacă trupul a dispărut, de ce n-a dispărut și sângele de pe 
mâinile tale? 

Aveam gura prea uscată, limba prea încărcată și un nod în gât 
ca să-i pot răspunde. 

Ascensorul se agăță de ceva în puț, se desprinse cu un 
zgomot de metal sfâșiat, și ajunse la S-1. Acolo se opri. 

Doogie apăsă pe butonul „Inchidere ușă” și pe cel pentru 
parter. 

Dar n-am urcat mai departe. 

Ușa se deschise, inexorabil. Căldură, umiditate și duhoare de 
putreziciune năvăliră peste noi. M-am așteptat ca vegetaţia 
străină, viguroasă, să crească în cabină și să ne înconjoare cu o 
forță explozivă. 

În felia noastră de timp, urcaserăm un etaj, dar William 
Hodgson stătea încă în ţara nimănui, acolo unde îl lăsaserăm. 
Arătând cu degetul spre noi. 

Bărbatul din spatele lui Hodgson - Lumley, după cum scria pe 
casca lui - se întoarse și el să se uite la noi. 

Ceva zbură ţipând pe cerul acela macabru, printre copacii cei 
negri. O creatură cu aripi negre, lucioase și coadă ca un bici, cu 
membre musculoase, solzoase, ca de șopârlă. De parcă un 
gargui se desprinsese din piatra unei catedrale gotice și-și luase 
zborul, în timp ce plana în jos către Lumley, păru că scuipă un 
șuvoi de obiecte, mari cât niște sâmburi de piersică, dar ceva 
mai ucigătoare și care erau pline de viață. Lumley tresări și se 
zbătu de parcă ar fi fost atins de gloanţele unei mitraliere. In 
costumul lui spațial apărură găuri perfect rotunde, ca acelea pe 


care le văzusem în costumul sărmanului Hodgson, în camera-ou, 
cu o noapte înainte. 

Lumley ţipă, de parcă ar fi fost mâncat de viu, iar Hodgson se 
trase de lângă el, îngrozit. _ 

Ușa se închise și obiecte grele răpăiră în ea. In oţel apărură 
denivelări, ca și cum ar fi fost atins de gloanțe ce aproape 
străbătuseră metalul și pătrunseseră în cabină. 

Figura Sashei devenise albă ca varul. 

A mea trebuie să fi fost și mai albă, ca să se potrivească 
numelui meu. 

Chiar și Orson părea a avea o nuanţă mai deschisă de negru. 

Urcam către parter prin bubuituri de tunet, prin zăngănitul 
roților de oțel pe șinele de fier, șuierături, scrâșnete și zumzet 
electronic oscilant, dar, în ciuda tuturor acestor sunete de sfârșit 
al lumii, auzeam un alt zgomot, mai apropiat, mai îngrozitor. 
Ceva era pe acoperișul cabinei liftului. Care se târa, aluneca... 

Dacă ar fi fost doar un cablu desprins, acest lucru ar fi 
explicat înaintarea noastră șovăitoare către parter. Insă nu era 
un cablu desprins. Ne-am fi dorit să fie. Dar chestia aia era vie. 
Vie și avea un scop. 

Nu-mi imaginez cum pătrunsese în puț după ce se închisese 
ușa. Poate că întrepătrunderea celor două realităţi era aproape 
completă. In acest caz, chestia de pe acoperiș ar fi putut să 
treacă prin tavan oricând, ca o fantomă printr-un perete. 

Doogie rămăsese concentrat asupra indicatorului de deasupra 
ușii, dar ceilalți - animale, copii și adulţi - ne-am întors către 
sunetele amenințătoare. 

In centrul tavanului se afla un chepeng. O cale de ieșire. O 
cale de intrare. 

Am luat din nou Uzi-ul lui Doogie și am ţintit către tavan. 
Sasha îndreptă pușca spre trapă. 

Nu credeam că armele de foc vor avea efect. Dacă îmi 
aminteam bine, Delacroix povestise că unii dintre membrii 
expediției trecuseră în cealaltă parte înarmaţi. Dar armele nu-i 
salvaseră. 

Ascensorul scârțâi, scrâșni, gemu, târându-se în sus. 

Pe partea aceasta a chepengului nu existau mânere sau 
balamale. Nici zăvor. Ca să ieși, trebuia să împingi panoul în sus. 
Probabil că afară erau mânere sau o adâncitură în care să-ţi vâri 
degetele, pentru ca echipele de salvare să-l poată deschide din 


exterior. 

Garguiul zburător avea mâini, cu degete groase, ca niște 
gheare. Poate că degetele alea nu se potriveau în adâncitura 
minerului. 

Un zgomot puternic, de zgâriat. Cineva apăsa cu ghearele pe 
acoperișul din oţel, ca și cum ar fi încercat să-și sape drum 
înăuntru. Un trosnet, un pocnet, un sunet de sfâșiere. Tăcere. 

Copiii se înghesuiră unul în celălalt. 

Orson mârâi încet. 

Și eu. 

Pereţii păreau că se apropie unul de altul, de parcă ascensorul 
se transforma într-un coșciug pentru un grup de oameni. Aerul 
devenise dens. Il simţeam în plămâni ca un noroi. Lumina din 
tavan începu să pâlpăie. 

Cu un geamăt metalic, chepengul de salvare se îndoi către 
noi, de parcă l-ar fi apăsat o greutate foarte mare. Rama în care 
fusese așezat nu-i permitea să se deschidă înăuntru. 

După un moment, greutatea fu îndepărtată, dar panoul nu-și 
reveni la normal. Rămăsese deformat. Placă din oţel. Îndoită ca 
plasticul. Pentru așa ceva îţi trebuia o forță inimaginabilă. 

Îmi curgea transpiraţia în ochi. Mi-am șters-o cu dosul palmei. 

— Da! exclamă Doogie, când becul se aprinse în dreptul 
indicatorului P. 

Dar promisiunea de salvare nu fu îndeplinită imediat. Ușile nu 
se deschiseră. 

Cabina începu să se agite în sus și-n jos, urcând și coborând 
cam treizeci de centimetri la fiecare salt, de parcă tot sistemul 
de ridicare era pe cale să se rupă în bucăţi și să ne arunce în 
fundul puțului, unde liftul avea să se transforme într-o masă de 
metal torsionat. 

Pe acoperiș, garguiul - sau ceva mai rău - trăgea de panoul 
de evacuare. In eforturile lui anterioare, îndesase panoul în 
ramă, iar chepengul se înţepenise. 

Ușile liftului rămaseră închise, iar Doogie, furios, dădu cu 
pumnul în butonul pe care scria: „Deschidere ușă”. 

Cu un scrâșnet strident, placa deformată a chepengului din 
oțel se mișcă în ramă, în timp ce creatura împingea furioasă în 
ea, 

In cele din urmă, ușa se deschise, iar eu m-am răsucit spre 
ea, convins că eram înconjurați de ţara nimănui, că atacantul de 


pe acoperiș va fi ajutat de alţii. 

Ne aflam la parter. Hangarul era mai zgomotos decât o 
petrecere de revelion în New York, într-o gară plină cu derbedei 
care se băteau și cu o formaţie punk ce folosea amplificatoare 
nucleare. 

Dar recunoscusem hangarul. Nici urmă de cer roșu, de copaci 
negri, de vițe târâtoare ca niște cuiburi de șerpi de coral. 

Deasupra, chepengul de evacuare scârțâia, se zbătea violent. 
Rama din jur începuse să se rupă. 

Ascensorul se bălăngănea mai rău ca înainte. Podeaua liftului 
se ridica și cădea, în raport cu podeaua hangarului, așa cum se 
mișcă o punte de andocare în raport cu puntea unei bărci, pe o 
mare agitată. 

l-am dat Uzi-ul lui Doogie, am luat pușca și l-am urmat pe 
omul-sas în hangar, sărind peste pragul care se mișca, iar Bobby 
și Orson m-au urmat. 

Sasha și Roosevelt au scos copiii în grabă din ascensor, iar 
Mungojerrie ieși în urma lor, după ce aruncă o ultimă privire 
curioasă către tavan. 

Când Sasha se întoarse să păzească liftul cu pușca, chepengul 
fu rupt din plafon. Garguiul cobori de pe acoperiș. În timpul 
saltului își ţinu aripile negre, din piele, strânse, dar apoi și le 
deschise, umplând cabina ascensorului. Mușchii membrelor 
acoperite cu solzi ale fiarei se încordară, pregătindu-se să sară 
spre noi. Lovea cu coada, izbind pereţii cabinei. Ochii argintii 
aruncau fulgere. Gura bestiei părea căptușită cu catifea roșie, 
dar limba lungă, despicată era neagră. 

Mi-am amintit de proiectilele ca niște sâmburi pe care le 
scuipase spre Lumley și Hodgson și am strigat s-o avertizez pe 
Sasha. Garguiul ţipă. Sasha trase un foc cu pușca. Dar înainte să 
fie atinsă de paraziţii viermuitori, liftul se sfărâmă, iar cabina se 
prăvăli în gol, împreună cu creatura care răcnea, cu cablurile de 
tracțiune, cu contragreutăţile și cu barele din oțel. 

Din cauză că fiara avea aripi, mă așteptam să se ridice din 
ruine și să iasă din puț, dar mi-am dat seama că acesta nu mai 
exista. Priveam în vidul pe care-l zărisem în noaptea aceea, 
ceva mai devreme, în locul în care ar fi trebuit să fie scările. 

M-am gândit, prostește, la dulapul magic care servea ca 
poartă către ţara vrăjită Narnia, la oglinzi și vizuini de iepuri ce 
duceau către un regat bizar, condus de regina cărților de joc. 


Aici era vorba doar de o nebunie trecătoare. 

Mi-am revenit și am făcut ca Pooh, adică am acceptat tot ce 
văzusem - și vedeam încă. Am condus grupul nostru curajos 
prin hangarul în care se întâmplau chestii foarte mișto, am 
traversat ţara nimănui a trecutului, prezentului, viitorului și a 
timpului lateral, spunând sa/ut unui muncitor fantomă uimit, cu 
o pălărie turtită, am agitat puștile spre alţi trei care păreau că 
vor să ne facă necazuri, încercând să nu trecem prin spaţiul în 
care se puteau materializa obiecte din alt timp, iar dacă-i 
închipui că asta-i ușor, atunci ești un caca. 

Uneori ne aflam într-un depozit întunecat, abandonat, alteori 
în lumina roșie mohorâtă a faliei de timp, iar după zece pași 
mergeam printr-un loc bine luminat, populat cu fantome 
ocupate și la fel de vii ca noi. Cel mai neplăcut moment a fost 
atunci când am trecut prin ceața roșie și, deși eram departe de 
ușa de ieșire, ne-am pomenit în afara depozitului, într-un peisaj 
în care mase negre de ciuperci se înălțau, cu o formă 
asemănătoare copacilor, către un cer roșu, pe care ardeau doi 
sori înceţoșaţi, aflaţi jos, spre orizont. Dar, după o clipă, ne-am 
pomenit iarăși printre muncitorii fantomă, apoi iar în beznă și, în 
cele din urmă, am ajuns la ieșire. 

Nu ne-a urmărit nimeni în noapte, dar am fugit până am ajuns 
lângă Hummer, unde ne-am oprit în sfârșit și ne-am întors, să 
privim la hangarul care fusese prins în furtuna de timp. Temelia 
din beton a clădirii, pereţii din oțel ondulat și acoperișul curbat 
pulsau într-o lumină roșie. Din ferestrele înalte țâșneau raze 
albe, puternice ca ale unui far, îndreptându-se către cer. 
judecând după zgomot, puteai să crezi că o mie de tauri 
năvăliseră într-o mie de prăvălii cu porțelanuri, aflate în 
interiorul clădirii, că asistai la o ciocnire de tancuri pe un câmp 
de luptă, că bande de răsculați urlau, cerând sânge. Pământul 
de sub picioarele noastre se zguduia, de parcă ar fi fost 
cutremur. Mă întrebam dacă ne aflam la o distanţă sigură. 

Mă așteptam ca hangarul să explodeze sau să ia foc, dar 
lucrurile începură să se potolească. Lucirea roșie scăzu în 
intensitate, luminile ce țâșneau din ferestre se întunecară și am 
văzut cum clădirea uriașă pâlpâi, ca și cum două mii de zile și 
de nopţi ar fi trecut în doar două minute, lucirea lunii alternând 
cu cea a soarelui și cu întunericul, iar pereţii din tablă ondulată 
păreau că sunt în bătaia unei lumini stroboscopice. Apoi, 


deodată, clădirea începu să se demoleze singură, de parcă ar fi 
parcurs în sens invers trecutul. Pe suprafaţa ei roiau muncitori, 
toți mergând înapoi; în jurul construcţiei apărură utilaje și mașini 
de construit; acoperișul dispăru, pereţii căzură, șiruri de 
camioane  supseră cimentul din fundaţii, trăgându-l în 
malaxoare, ţevile de oţel fură scoase din pământ, ca niște oase 
de dinozaur în timpul unor săpături arheologice, până ce toate 
cele șase niveluri subterane fură deconstruite, apoi se porni o 
năvală oarbă de camioane grele și de excavatoare, care puseră 
la loc pământul pe care-l scoseseră cândva, iar după o sclipire 
finală de lumină roșie peste locul acela totul se potoli. 

Hangarul și tot ce fusese sub el încetase să existe. 

Spectacolul îi încântase pe copii, de parcă îl întâlniseră pe 
E.T., călăriseră pe spatele unui brontozaur și făcuseră o 
călătorie pe Lună, toate astea într-o singură seară. 

— A dispărut? se minună Doogie. 

— De parcă n-ar fi existat, i-am sugerat eu. 

— Dar a existat, zise Sasha. 

— Efectul rezidual. Un efect rezidual necontestat. Presupun că 
locul ăsta a implodat în trecut. 

— Dar dacă n-a existat niciodată, de ce-mi amintesc că am 
fost înăuntru? întrebă Bobby. 

— Nu începe din nou, l-am avertizat eu. 

Ne-am înghesuit în Hummer - cinci adulţi, patru copii ațâțați, 
un câine slăbit și o pisică mulțumită de sine -, iar Doogie 
conduse până la bungalow-ul din Orașul Mort, unde trebuia să 
rezolvăm problema cadavrului în putrefacție al lui Delacroix și a 
tavanului căptușit cu coconi de mărimea unor cârnaţi. Munca 
unui exorcist nu se termină niciodată. 

Pe de altă parte, Aaron Stuart, cel care căuta necazurile cu 
lumânarea, trase solemn concluzia în legătură cu sângele de pe 
mâinile mele: 

— Domnul Halloway e mort. 

— Am mai discutat pe tema asta, m-am enervat eu. Nu-i mort. 

— E mort, îl aprobă și Anson. 

— Poate că-s mort, dar am pantalonii uscați, ripostă Bobby. 

— E mort, fu de acord Jimmy Wing. 

— Poate că-i mort, zise gânditoare Wendy. 

— Ce naiba-i cu voi, copii? am întrebat eu, întorcându-mă în 
scaun către ei. Nu-i mort, e un paradox, dar nu-i mort. Tot ce 


trebuie să faceţi e să credeţi în zâne, să bateţi din palme, iar 
Tinker Bell va trăi! E atât de greu de priceput? 

— Răcorește-te, Omule-de-Zăpadă! mă sfătui Sasha. 

— M-am răcorit. 

Mă uitam încă la copii, care stăteau pe a treia bancă. Ultima. 
Orson stătea în spaţiul pentru bagaje, din spatele lor. Își ridică 
un pic capul și mă privi pe deasupra copiilor, de parcă mi-ar fi 
zis calm să mă potolesc. 

— Sunt, l-am asigurat eu. 

Mârâi dezaprobator. 

Bobby fusese mort. Mort. Cât se poate de mort. Bine. E timpul 
să ne revenim. Aici, în Wyvern, viaţa merge mai departe, uneori 
chiar și pentru cei decedați. În plus, ne găseam la mai mult de 
un kilometru de plajă, deci orice s-ar fi întâmplat aici nu putea fi 
prea important. 

— Fiule, chestia cu Tinker Bell are o logică perfectă, zise 
Roosevelt, fie ca să mă dea gata, fie pentru că înnebunise subit. 

— Mda, mormăi Jimmy Wing. Tinker Bell. 

— Tinker Bell, repetară gemenii la unison, dând din cap. 

— Mda, zise Wendy. De ce nu m-am gândit la asta? 

Mungojerrie miorlâi. Nu știu ce-a vrut să spună. 

Doogie coti, merse pe alee și parcă pe peluza din fața 
bungalow-ului. 

Copiii rămaseră în vehicul, împreună cu Orson și Mungojerrie. 

Sasha, Roosevelt și Doogie ocupară poziţii în jurul Hummer- 
ului, stând de pază. 

La sugestia Sashei, Doogie inclusese două bidoane cu benzină 
printre provizii. Cu intenţia criminală de a distruge cât mai multe 
proprietăţi guvernamentale, eu și Bobby am cărat lichidul 
satisfăcător de inflamabil în bungalow. 

Întoarcerea în casa aceea mică era și mai puţin plăcută decât 
să te supui unei operaţii estetice de amploare, dar, fiind bărbaţi 
în toată firea, am urcat treptele și am traversat porticul fără 
ezitare, chiar liniștiți. 

Am lăsat canistrele de benzină în sufragerie, cu grijă, de 
parcă n-am fi vrut să trezim un somnoros scandalagiu, iar eu am 
aprins lanterna. 

Coconii care atârnaseră pe tavan dispăruseră. 

La început m-am gândit că locuitorii din tuburile alea 
caraghioase își croiseră drum afară din ele și colindau prin 


bungalow, într-o formă aducătoare de necazuri. Apoi mi-am dat 
seama că nu rămăsese prin colţuri nici măcar o șuviță de 
filament și că nu se vedea nici urmă pe podea. 

Șoseta roșie desperecheată, care aparținuse, probabil, unuia 
dintre copiii lui Delacroix, rămăsese în același loc, încă acoperită 
de praf. In general, bungalow-ul arăta așa cum mi-l aminteam. 

Nu atârna niciun cocon în sufragerie. Nici în bucătărie. 

Cadavrul lui Leland Delacroix dispăruse, ca și fotografiile 
familiei sale, lumânarea votivă, verigheta și pistolul cu care se 
sinucisese. Linoleumul vechi era tot crăpăt și jupuit, dar pe el nu 
se vedeau niciun fel de pete biologice, care să indice că acolo 
putrezise un cadavru. 

— Trenul Misterului n-a fost construit niciodată, deci Delacroix 
n-a fost niciodată... în partea cealaltă, am zis eu. N-a deschis 
nicicând ușa. 

— Nici n-a fost infectat sau posedat. Și nu și-a infectat familia. 
Prin urmare trăiesc undeva? 

— Doamne, sper să fie așa! Dar cum de nu-i aici, din moment 
ce noi ne amintim că a fost aici? 

— Paradox, îmi răspunse Bobby, de parcă el ar fi fost pe 
deplin satisfăcut de această explicaţie. Așadar, ce facem? 

— S-o ardem, oricum. 

— Ca să fim siguri? 

— Nu. Pentru că-s piroman. 

— Nu știam asta despre tine, fârtate! 

— Hai să-i dăm foc! 

În timp ce goleam canistrele cu benzină în bucătărie, în 
sufragerie și în camera de zi, m-am oprit de mai multe ori, 
pentru că aveam impresia că auzeam ceva în pereţii bungalow- 
ului. De fiecare dată când ascultam, zgomotul slab înceta. 

— Șobolani, zise Bobby. 

Asta m-a alarmat, pentru că și Bobby auzise ceva, deci 
sunetele acelea nu fuseseră rodul imaginaţiei mele. Oricum, nu 
fusese  furișatul-zgăriatul-ronțăitul șoarecilor, ci o alunecare 
lichidă. 

— Șobolani enormi! exclamă el, cu multă forţă, dar cu puţină 
convingere. 

M-am încurajat singur, spunându-mi că eram ameţiţi de 
vaporii de benzină și deci nu puteam să avem încredere în 
simţurile noastre. Dar mă așteptam să aud voci răsunându-mi în 


cap: „Rămâi, rămâi, rămâi”... 

Am ieșit din bungalow fără să fim mâncaţi. 

Cu ultima canistră de benzină am tras o dâră prin portic, pe 
scări, pe alee. 

Doogie duse mașina mai departe, să fie la o distanţă sigură. 

Lumina lunii acoperea ca o mantie Orașul Mort și fiecare 
clădire tăcută părea să adăpostească privitori ostili, care 
pândeau la ferestre. 

După ce am așezat canistra goală în portic, am fugit până la 
Hummer și i-am cerut lui Doogie să dea înapoi, până când una 
dintre roţile din spate va ajunge pe capacul de la gura de 
canalizare. Capacul maimuţelor... 

Când m-am întors în curtea din faţă, Bobby aprinse chibritul. 

In timp ce flacăra albastru-portocalie gonea pe alee și se 
căţăra pe primele trepte, Bobby mă întrebă: 

— Când am murit... 

— Da? 

— Am tipat ca un porc înjunghiat, am bocit, mi-am pierdut 
demnitatea? 

— Ai fost calm. În afară de faptul că ţi-ai udat pantalonii. 

— Acum nu-s uzi. 

Flacăra ajunse în sufrageria îmbibată cu benzină, iar furtuna 
de foc se dezlănţui prin bungalow. 

Scăldat de lumina portocalie, am zis: 

— Când mureai... 

— Da? 

— Ai spus: „Te iubesc, fârtate”. 

— Ce prostie! rânji el. 

— lar eu ţi-am răspuns că sentimentul e reciproc. 

— De ce-am făcut noi o asemenea chestie? 

— Mureai. 

— lar acum sunt aici. 

— O treabă foarte ciudată, l-am aprobat eu. 

— Avem nevoie de un paradox al obiceiurilor. 

— Cum ar fi? 

— Să ne amintim totul, dar să uităm de cuvintele din 
momentul morții. 

— Prea târziu. Am discutat deja la biserică, la restaurant, la 
florărie. 

— Eu o să mă îmbrac în alb, zise Bobby. 


— Asta ar însemna să te travestești. 

Am plecat de lângă bungalow-ul care ardea și am mers pe 
stradă. Crăcile răsucite ale arborilor, luminate de focul turbat, 
aruncau umbre pe caldarâm. 

Când am ajuns lângă mașină, un chelălăit cunoscut, furios 
chinui noaptea, urmat de o mulţime de voci piţigăiate. M-am 
uitat în stânga și am văzut o ceată de maimuțe din Wyvern, la o 
jumătate de cvartal, gonind către noi. 

Trenul Misterului și terorile asociate lui dispăruseră, ca și cum 
n-ar fi fost, dar munca de o viaţă a Wisteriei Jane Snow mai avea 
consecinţe. 

Ne-am înghesuit în Hummer, iar Doogie încuie toate ușile, 
apăsând un buton din panoul de bord, tocmai când maimuţele 
rhesus se repezeau asupra vehiculului. 

— Dă-i drumul, ham, miau, să plecăm! răcnirăm cu toţii, deși 
Doogie nu avea nevoie de nicio încurajare. 

Apăsă pe acceleraţie și lăsă o parte a cetei ţipând de 
frustrare, în timp ce bara de protecție din spate le scăpa. 

Dar nu scăpaserâăm complet. Maimutele se cățărau cu 
tenacitate pe portbagajul de pe acoperiș. 

Una mai scârboasă se prinsese cu picioarele și atârna cu 
capul în jos la ușa din spate a mașinii, răcnind obscenități 
simiene și izbind furioasă cu mâinile în fereastră. Orson mârâi la 
ea, s-o gonească, cu botul lipit de geam, străduindu-se să se 
țină pe picioare în timp ce Doogie mergea ca la slalom, 
încercând să arunce maimuţele de pe vehicul. 

Altă maimuță cobori de pe acoperiș, chiar pe parbriz, zgâindu- 
se la Doogie și împiedicându-l pe aceasta să vadă drumul. Cu o 
mână se ţinea de ștergătorul de parbriz, iar în cealaltă avea o 
piatră. Lovi cu piatra în parbriz, dar sticla nu se sparse. Izbi din 
nou, Și de data asta piatra produse o crăpătură. 

— S-o ia dracu', bombăni Doogie și porni ștergătorul. 

Bucata de metal prinse mâna maimutei, iar lama din cauciuc 
o împinse. Animalul chelălăi, își dădu drumul, se rostogoli pe 
capotă și căzu de pe Hummer. 

Gemenii Stuart izbucniră în urale. 

Pe scaunul din faţă stătea Roosevelt, cavalerul fără pușcă, dar 
cu pisică. Ceva lovi fereastra de lângă el, suficient de puternic 
ca să-l facă pe Mungojerrie să sară-n sus luat prin surprindere. 

Și acolo atârna o maimuţă, tot cu capul în jos, dar aceasta 


avea o cheie fixă în mâna dreaptă și o folosea ca pe un ciocan. 
Nu era o sculă potrivită, dar cu mult mai bună decât piatra, iar 
când primata precoce izbi din nou, geamul se crăpă. 

În timp ce mii de fisuri subţiri se întinseră instantaneu pe 
geamul lateral, Mungojerrie sări din poala lui Roosevelt pe 
spătarul scaunului, apoi pe scaunul dintre Bobby și mine, după 
care sări în al treilea rând de scaune, căutând un refugiu printre 
copii. 

Pisica se mișcase atât de iute, că ajunsese printre copii 
înainte ca cioburile de sticlă să pice în poala lui Roosevelt. 
Doogie avea nevoie de ambele mâini ca să ţină volanul, iar 
dintre ceilalți niciunul n-ar fi putut să tragă în invadator fără să-i 
zboare creierii comunicatorului cu animalele, chestie care ni se 
părea nerentabilă. Așa că maimuța intră înăuntru, sări peste 
Roosevelt, arătându-i dinţii și ameninţându-l cu cheia când 
acesta încercă s-o prindă; mișcându-se iute, de parcă ar fi fost 
pisică, sări de pe scaunul din faţă pe bancheta din mijloc, acolo 
unde stăteam eu, între Sasha și Bobby. 

Surprinzător, dar maimuța se repezi la Bobby, crezând poate 
că el este băiatul Wisteriei Jane Snow. Mămica fusese creatorul 
ei, deci pentru maimuțe eram echivalentul fiului lui 
Frankenstein. Am auzit cheia zăngănind când lovi craniul lui 
Bobby, spre tâmplă, dar nu atât de tare pe cât dorise animalul, 
pentru că nu reușise să izbească suficient de puternic în timpul 
saltului. 

Apoi Bobby reuși să prindă maimuța de gât și o strânse cu 
ambele mâini până când acesta dădu drumul cheii, ca să se 
apuce de mâinile care o sugrumau. Numai cineva care ura teribil 
de mult maimuţele ar fi încercat să folosească o armă în 
înghesuiala aia, așa că, în timp ce Doogie continua să facă 
slalomuri din trotuar în trotuar, Sasha lăsă în jos geamul din 
partea ei, iar Bobby împinse invadatorul către mine. L-am 
apucat de gât, sub mâinile lui Bobby, și l-am strâns puternic, să- 
| strangulez, apoi Bobby i-a dat drumul. Toate astea se 
întâmplară iute, prea iute ca să ne gândim ce să facem cu 
maimuța care  mârâia-se-zbătea-scuipa făcându-și simțită 
prezența, dând din mâini și din picioare cu o putere 
surprinzătoare, dacă ţinem seama că nu mai respira și nu-i 
ajungea sânge la creier; cele douăsprezece kilograme de 
primată furioasă ne trăgeau de păr, voiau să ne scoată ochii, să 


ne rupă urechile, loveau cu coada, se zbăteau cu furie și 
încercau să se elibereze. Sasha își trase capul într-o parte, iar eu 
m-am aplecat peste ea, încercând să las maimuța fără 
cunoștință, dar, mai ales, s-o arunc din Hummer. Am scos-o pe 
fereastră și i-am dat drumul, iar Sasha ridică geamul atât de 
repede, că aproape îmi prinse mâinile. 

— Să nu mai trecem prin așa ceva, îmi spuse Bobby. 

— OK. 

Alt sac cu purici sări de pe acoperiș, intenţionând să intre prin 
fereastra sparta, dar Roosevelt o întâmpină cu un pumn cât un 
baros, iar maimuța zbură în noapte, de parcă ar fi fost lansată 
de o catapultă. 

Doogie continua să conducă Hummer-ul cu viteză și în zigzag, 
iar în spate, maimuţele care atârnau cu capul în jos de pe 
acoperiș se bălângăneau prin faţa ferestrei ca pendula unui 
ceas. Orson căzu, dar sări din nou în picioare, mârâind și 
arătându-și colții, amintindu-le ce preţ ar plăti dacă ar încerca să 
intre. 

Uitându-mă în spate, la maimuţele care se legănau, am văzut 
că restul cetei continua să ne urmărească. Slalomul lui Doogie 
ne ajutase să scăpăm de câţiva dintre atacatori, dar ne 
redusese viteza, iar răutăcioșii cu ochi lucitori se apropiau. 

Atunci omul-sas încetă să mai șerpuiască, acceleră și coti atât 
de iute, încât trebui să apese pedala de frână până-n podea ca 
să nu intre într-o haită de coioți. 

Maimuţele din spatele mașinii ţipară când văzură sau mirosiră 
haita. Săriră de pe Hummer și fugiră să-și salveze viețile. 

Coioţii, vreo cincizeci sau șaizeci, porniră ca un curent și se 
scurseră în jurul vehiculului. 

Mi-a fost teamă că vor încerca să intre prin fereastra spartă. 
Cu colții lor, ar fi fost mai greu de oprit decât maimuţele. Dar ei 
nu manifestară vreun interes pentru carnea de oameni în 
conservă și trecură pe lângă noi, strângându-și la loc rândurile 
după ce ne depășiră. 

Ceata care ne urmărea dădu colţul și nimeri peste haită. 
Maimuţele săriră în aer de surpriză, de-ai fi zis că-s pe 
trambulină. Dar fiind maimuțe deștepte, se retraseră fără 
ezitare, iar coioţii se luară după ele. 

Copiii se răsuciră în scaun, aplaudând coioţii. 

— Asta-i o lume a lui Barnum și Bailey, zise Sasha. 


Doogie ne scoase din Wyvern. 
Norii dispăruseră cât fuseserăm sub pământ, iar luna atârna 
pe cer, rotundă ca timpul. 


27. 


Încă înainte de miezul nopţii, am dus fiecare copil acasă și a 
fost grozav. Lacrimile nu-s întotdeauna amare. In timp ce ne 
făceam turul, lacrimile de pe fețele părinţilor copiilor erau dulci 
ca milostenia. Când Lilly Wing mă văzu, cu Jimmy în braţe, am 
zărit în ochii ei ceva după care tânjisem altă dată, dar care 
acum avea mai puţină importanţă decât ar fi avut în trecut. 

Când ne-am întors acasă, eu, Sasha și Bobby ne pregăteam 
de petrecere, dar Roosevelt dorea să-și recupereze Mercedes-ul, 
să se întoarcă pe iahtul lui frumos din portul pentru 
ambarcaţiuni și să pregătească o legătură de pirat din carne 
macră, să-și pună pe ochiul umflat. 

— Copii, am îmbătrânit. Voi o să petreceţi, eu o să mă culc. 

Din cauză ce nu era de serviciu la postul de radio, Doogie 
avea o întâlnire la miezul nopţii, de parcă fusese sigur că se va 
întoarce și că va avea chef de dans. 

— Bine că am timp să fac un duș, că miros ca o maimuţă. 

În timp ce Bobby și Sasha încărcau planșele de surf în 
Explorer-ul ei, eu mi-am spălat mâinile murdare de sânge. Apoi 
m-am dus cu Mungojerrie și Orson în sufragerie - acum camera 
pentru muzică a Sashei - ca să ascult caseta pe care o mai 
ascultasem de două ori până atunci. Testamentul lui Leland 
Delacroix. 

Nu se afla în aparat, unde o lăsasem când o ascultaseră 
Sasha, Roosevelt și Mungojerrie. Se părea că dispăruse, precum 
clădirea care găzduise Trenul Misterului. Dacă Delacroix nu se 
sinucisese, dacă nu lucrase la proiectul cu trenul și nu trecuse 
niciodată în cealaltă parte, atunci nici caseta nu fusese 
înregistrată. 

M-am dus la raftul în care-și păstra Sasha benzile. Dublura 
testamentului lui Delacroix, cu eticheta „Rinichi și tequila” era 
acolo unde o pusesem. 

— Cred că-i goală, am presupus eu. 


Orson mă privi ironic. Bietul băiat avea nevoie să fie îmbăiat, 
tratat cu antiseptice și bandajat. Probabil că Sasha mi-o luase 
înainte și dusese o trusă de prim ajutor în camionetă. 

Mungojerrie aștepta lângă casetofon să mă întorc cu caseta. 

Am pus-o în aparat și am apăsat butonul de pornire. 

Fâșâitul benzii magnetice. Un clinchet ușor. O respiraţie 
ritmică. Apoi o respiraţie accelerată, plânsete, sughițuri jalnice. 
În cele din urmă, vocea lui Delacroix: „Acesta-i un avertisment. 
Un testament”. 

Am apăsat pe butonul de oprire. Nu înţelegeam de ce caseta 
originală încetase să existe, iar copia rămăsese intactă. Cum de- 
și făcuse Delacroix testamentul, din moment ce nu călătorise 
niciodată cu Trenul Misterului? 

— Paradox, am zis eu. 

Orson a dat aprobator din cap. 

Mungojerrie se uită la mine și căscă, de parcă mi-ar fi spus că- 
s prost. 

Am dat banda înainte, până am ajuns la fragmentul în care 
Delacroix înșira oamenii pe care-i știa că lucraseră la proiect, 
citându-le și titlurile. Primul fusese, dacă-mi aminteam bine, 
doctorul Randolph Josephson. Un savant civil, șeful proiectului. 

Doctor Randolph Josephson. 

John Joseph Randolph. 

Când fusese eliberat din închisoarea pentru delincvenți 
minori, Johnny Randolph devenise Randolph Josephson. Cu 
această nouă identitate, studiase pentru a-și îndeplini destinul 
pe care-l imaginase pentru sine după ce văzuse o cioară ieșind 
din stânca solidă. 

Dacă vreți, puteţi să credeţi că diavolul îi făcuse o vizită lui 
Johnny Randolph, cel de doisprezece ani, sub forma unei ciori 
vorbitoare, care-i ceruse să-și ucidă părinţii și să construiască o 
mașină - Trenul Misterului - care să deschidă ușa dintre această 
lume și iad, permiţând să iasă de acolo legiunile de îngeri 
întunecați și demoni condamnaţi să trăiască în adâncuri. 

Sau poţi să crezi că un băiat ucigaș citise un asemenea 
scenariu într-o... să zicem carte cu benzi desenate, apoi luase 
intriga și o transformase într-o iluzie care-l motivase să 
construiască mașinăria aceea infernală. Pare greu de crezut că 
un sociopat care taie-măcelărește-zdrobește ar putea deveni un 
savant de-o asemenea valoare încât să se investească miliarde 


de dolari din banii guvernului în munca lui, dar știm că era un 
sociopat care se stăpânea neobișnuit de bine, care-și limita 
crimele la una pe an, folosindu-și restul energiei criminale în 
cariera științifică. Bineînțeles, mulţi dintre cei care decid cum să 
se cheltuiască miliardele din bugetul la negru nu-s la fel de 
echilibraţi ca mine sau ca tine. Eh, nu la fel de echilibrați ca tine, 
pentru că oricine citește aceste volume ale jurnalului meu din 
Moonlight Bay va avea motive să se îndoiască de faptul că aș fi 
echilibrat. Cei care gestionează casa de bani publici sprijină 
deseori proiecte nebunesc de ambiţioase și aș fi surprins dacă 
John Joseph Randolph - alias doctor Randolph Josephson - ar fi 
singurul lunatic care s-a scăldat în banii impozitelor noastre. 

Mă întrebam dacă Randolph murise acolo în Fort Wyvern, 
îngropat de viu sub mii de tone de pământ care, în răsturnarea 
nebunească a timpului, fuseseră readuse de camioane și 
excavatoare în groapa în care existaseră cândva camera-ou și 
încăperile asociate ei. Sau nu se dusese niciodată în Wyvern și 
nu proiectase Trenul Misterelor? Trăia undeva, petrecându-și 
ultimul deceniu lucrând la alt proiect sau la unul similar? 

Circul cu trei sute de arene al imaginaţiei mele își întinse 
brusc cortul, iar eu am fost convins că John Joseph Randolph 
stătea chiar în acel moment la fereastra sufrageriei, uitându-se 
la mine. M-am răsucit. Jaluzelele fuseseră coborâte. Am 
traversat încăperea, am tras de sfoară și am ridicat jaluzelele. 
Johnny nu se afla acolo. 

Am mai ascultat un pic din casetă. Al optsprezecelea nume 
din lista lui Delacroix era Conrad Gensel. Nicio îndoială că 
aveam de-a face chiar cu ticălosul solid cu păr negru, tuns scurt, 
cu ochii de un galben-căprui și cu dinţi de păpușă. Poate că 
fusese unul dintre timponauţii care călătoriseră în partea 
cealaltă, unul dintre puţinii care se întorseseră vii. Poate își 
găsise un destin propriu în lumea aceea a cerului roșu sau 
înnebunise din cauza a ceea ce văzuse în locul acela de coșmar. 
In orice caz, nu se cunoscuse cu Randolph la o masă organizată 
de biserică sau la un festival al căpșunelor. 

Incă mi se zburlea părul pe ceafă, pentru că, deși clădirea 
Trenului Misterului fusese demolată, până la ultima fărâmă de 
ciment și până la ultima așchie de oţel, nu credeam că totul se 
terminase. 

John Joseph Randolph nu fusese la fereastră. Acum eram 


convins că Gensel Conrad stătea cu nasul lipit de geam. Pentru 
că lăsasem jaluzelele după ce verificasem dacă Johnny nebunul 
se afla în preajmă, am traversat iarăși camera. Am ezitat. Am 
ridicat jaluzelele. Nici urmă de Conrad. 

Câinele și pisica mă urmăreau cu interes, de parcă s-ar fi 
distrat de minune. 

— Marea întrebare, le-am spus eu lui Mungojerrie și lui Orson, 
în timp ce-i conduceam în bucătărie, este dacă ușa pe care a 
deschis-o Johnny dădea spre iad sau în altă parte. 

N-ar fi primit fonduri dacă ar fi promis că va clădi o punte 
pentru Belzebut. Fusese discret. Sunt sigur că finanţatorii secreți 
crezuseră că sprijină cercetări și experimente de călătorie în 
timp. Și pentru că toți erau ţicniţi, li se păruse o chestie 
raţională. 

Am scos un pachet cu cârnaţi din congelator. 

— După cele pe care ni le-a spus în încăperea aia din aramă, 
cred că există un soi de călătorie în timp. Inainte, înapoi - dar în 
cea mai mare parte în lateral. 

Am rămas să mă gândesc la problemă, cu cârnaţii congelaţi în 
mână. 

Orson se învârtea în jurul meu. 

— Să presupunem că există lumi în afara acesteia, în curentul 
timpului care curge în lateral cu noi. Lumi paralele. Conform 
fizicii cuantice, pot exista un număr infinit de universuri în afara 
celui al nostru, la fel de reale ca acela în care trăim. Nu putem 
să le vedem. Cei de acolo nu ne pot vedea. Ele nu se 
intersectează niciodată. Poate cu excepția Wyvern-ului. Unde 
Trenul Misterului a amestecat realităţile, ca un malaxor gigantic. 
Pentru un timp. 

Acum și Mungojerrie se învârtea în jurul meu, ţinându-se după 
Orson. 

— E posibil ca unul dintre universurile acelea să fie atât de 
teribil încât să fie chiar iadul? Atunci poate că există altă lume 
paralelă, atât de minunată încât să nu putem s-o deosebim de 
rai. 

Potaia care dădea târcoale și cotoiul care mă ocolea se 
concentraseră atât de mult asupra cârnaţilor, intraseră atât de 
mult în transă, încât, dacă Orson s-ar fi oprit brusc, Mungojerrie 
ar fi mers mai departe și s-ar fi căţărat pe el fără să-și dea 
seama unde se afla. 


Am desfăcut ambalajul cârnaţilor, am turnat sosul pe o 
farfurie, m-am dus spre cuptorul cu microunde, dar m-am oprit 
în mijlocul camerei, meditând mai departe. 

— De fapt, n-ar fi posibil ca unii oameni - fizicieni obișnuiți sau 
mistici - să fi privit uneori prin bariera dintre curenţii timpului? 
Să fi avut viziuni ale acelor lumi paralele? Poate așa s-au obţinut 
conceptele noastre despre viaţa de după moarte... 

Bobby intrase în bucătărie, venind din garaj, chiar în timpul 
ultimului meu monolog. Mă ascultă un moment, dar apoi se 
așeză în urma lui Orson și Mungojerrie, învârtindu-se în jurul 
meu. 

— Și dacă ne mutăm acolo, din lumea aceasta, când murim? 
Dacă ne deplasăm în lateral, într-o lume paralelă cu a noastră? 
Ar fi vorba de religie sau de știință? 

— Nu-i vorba de nimic, interveni Bobby. Tu vorbești de unul 
singur despre religie, știință și pseudoștiință, dar noi ne gândim 
la cârnaţi. 

După acest imbold, am pus farfuria în cuptorul cu microunde. 
Când cârnaţii s-au încălzit, i-am dat doi lui Mungojerrie, șase lui 
Orson - pentru că noaptea trecută, atunci când lărgisem 
tăietura din gardul de sârmă și-l grăbisem să intre în Wyvern, îi 
promisesem cârnaţi, iar eu îmi ţin întotdeauna promisiunile pe 
care le fac prietenilor mei, așa cum și ei își respectă 
promisiunile pe care mi le fac. 

Nu i-am dat niciunul lui Bobby, pentru că fusese obraznic. 

— la te uită ce-am găsit, îmi zise el, în timp ce-mi spălam 
grăsimea de cârnaţi de pe mâini. 

Aveam degetele ude, dar el îmi întinse șapca Trenului 
Misterului. 

— Nu poate să existe, am spus eu. 

Dacă întreaga clădire care găzduise proiectul dispăruse, de ce 
rămăsese șapca? 

— Nu există ceea ce știm noi. Dar există altceva, îmi răspunse 
el. 

Mirat, am întors șapca în mâini și m-am uitat la cuvintele de 
deasupra cozorocului. Literele cusute cu roșu-rubiniu nu mai 
alcătuiau cuvintele „Trenul Misterului”. În locul lor scria: „Aleea 
Tornadei”. 

— Ce-i Aleea Tornadei? am întrebat eu. 

— Nu ţi se pare... 


— Cam respingător? 

— Mada... 

— Teribil de ciudat... 

Poate că Randolph, Conrad și ceilalți erau aici în Wyvern sau 
în altă parte a lumii, lucrând la același proiect, dar care acum 
avea alt nume. Nu fusese abandonat. 

— O s-o mai porţi? mă întrebă Bobby. 

— Nu. 

— Bună idee. Vreau să te întreb ceva. Ce s-a întâmplat cu 
mine, cel mort? 

— lar începi! Ai încetat să exiști, asta-i tot. 

— Pentru că n-am murit. 

— Nu-s Einstein. 

— Și dacă mă trezesc într-o dimineaţă, iar alături de mine stă 
un alt eu, mort, putrezit și împuţit? 

— Va trebui să-ţi cumperi cearșafuri noi. 

După ce am împachetat și eram gata de petrecere, ne-am dus 
spre vârful colțului de sud al golfului, unde vila lui Bobby - o 
construcţie minunată din lemn vechi de tek și sticlă - era 
singura locuinţă. 

Pe drum, Sasha a oprit lângă un telefon public, și-a schimbat 
vocea, imitându-l pe Mickey Mouse - Dumnezeu știe de ce 
Mickey Mouse, când oricare personaj din Rege/e Leu ar fi fost 
mai potrivit - și a informat poliţia despre ce se găsea în casa 
familiei Stanwyk. 

După ce ne-am pus din nou în mișcare, Bobby întrebă: 

— Fârtate... 

— Îhî. 

— Cine ţi-a lăsat șapca Trenului Misterului? Și cine a pus 
ecusonul lui Delacroix sub ștergătorul jeepului, noaptea trecută? 

— N-am nicio dovadă. 

— Dar vreo bănuială? 

— Cap-Mare. 

— Vorbești serios? 

— Cred că-i mai deștept decât pare. 

— E un schilod mutant, exclamă Bobby. 

— Asta sunt și eu. 

— Bună replică! 

În casa lui Bobby ne-am schimbat hainele de stradă cu 
costume de surf, apoi am încărcat un răcitor plin cu bere și o 


grămadă de gustări în Explorer. 

Înainte să ne distrăm mai trebuia să rezolvăm o problemă, ca 
să încetăm să privim nervoși la fereastră, uitându-ne după 
conductorul nebun al Trenului Misterului. 

Monitoarele foarte mari ale calculatoarelor din biroul de acasă 
al lui Bobby erau pline cu hărți colorate, grafice, fotografii ale 
Pământului luate de pe orbită cu doar câteva minute în urmă și 
diagrame dinamice ale condiţiilor meteorologice din toată 
lumea. Aici - cu ajutorul angajaţilor săi din Biroul Moonlight Bay 
pentru Surf - Bobby prezicea condiţiile de surf pentru abonaţii 
din douăzeci de ţări. 

Nu-s compatibil cu calculatoarele, XP-ul mă face să nu fiu, de 
aceea am stat deoparte când Bobby se așeză în faţa unui post 
de lucru, își trecu degetele peste tastatură și căută într-o bază 
de date o listă cu toţi oamenii de știință americani din vremea 
noastră. Logica ne spunea că un geniu nebun, obsedat de 
posibilitatea călătoriei în timp, hotărât să dovedească faptul că 
există lumi paralele alături de a noastră și că se putea ajunge în 
tărâmurile acelea printr-o mișcare laterală în timp, trebuia să fie 
fizician și încă unul foarte bun, cu fonduri foarte mari, dacă 
dorea să pună în practică teoria sa. 

Bobby îl găsi pe doctorul Randolph Josephson în trei minute. 
Lucra la o universitate din Nevada și locuia în Reno. 

Mungojerrie sări lângă calculator, ca să se uite atent la datele 
de pe ecran. Exista chiar și o fotografie. Era vorba de savantul 
nostru cel nebun, fără urmă de îndoială. 

În ciuda închiderii multor baze militare după sfârșitul 
Războiului Rece, Nevada rămăsese cu câteva laboratoare. 
Puteam să presupunem că măcar în unul dintre ele se continuau 
proiecte de cercetare foarte secrete, de felul celor din Wyvern. 

— Poate că s-a mutat la Reno după ce s-a închis Fort Wyvern, 
zise Sasha. Asta nu înseamnă că-i încă în viaţă. Ar fi putut să 
vină aici, să-i răpească pe puști și să piară atunci când clădirea 
s-a demolat... 

— Poate că n-a lucrat deloc în Wyvern. Dacă Trenul Misterului 
n-a existat, poate că a fost de la început în Reno, construind 
Aleea Tornadei sau cine știe ce... 

Bobby sună în Reno și obţinu un număr de telefon al 
doctorului Randolph Josephson. Îl notă pe o foaie. 

Deși îmi dădeam seama că de vină era imaginaţia mea, cele 


zece cifre păreau să aibă o aură rea, de parcă ar fi fost numărul 
de telefon la care politicienii dornici să-și vândă sufletul puteau 
să vorbească Satanei douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile 
pe săptămână, inclusiv de sărbători, acceptându-se și apelurile 
cu taxă inversă. 

— Tu ești singurul dintre noi care i-ai auzit glasul, zise Bobby, 
trăgându-și scaunul într-o parte, ca să ajung la telefonul staţiei 
de lucru. Am luat măsuri încât, dacă o să fie curios, să nu ne 
poată identifica. 

Când am luat receptorul, Orson își puse labele din faţă pe 
măsuţa staţiei şi-mi apucă mâna blând între dinţi, ca și cum mi- 
ar fi spus să pun telefonul jos și să nu sun. 

— Trebuie s-o fac, fârtate! 

A oftat. 

— Datoria, i-am spus. 

A înțeles cuvântul datorie și mi-a dat drumul. Ş 

Deși părul de pe ceafă mi se zburlise, am format numărul. In 
timp ce ascultam cum sună telefonul, mi-am spus că Randolph e 
mort, îngropat de viu în groapa în care fusese camera căptușită 
cu aramă. 

Mi-a răspuns la al treilea ţârâit. l-am recunoscut vocea 
imediat, chiar când a spus alo. 

— Doctorul Randolph Josephson? 

— Da. 

Aveam gura uscată și limba lipită de cerul gurii. 

— Alo? Mai sunteţi pe fir? întrebă el. 

— Randolph Josephson care s-a numit mai înainte John Joseph 
Randolph? 

Nu mi-a răspuns. Dar îi auzeam respiraţia. 

— Crezi că dosarul tău din copilărie a fost distrus? Crezi că 
poţi să-ţi ucizi părinţii, și faptele să fie uitate pentru totdeauna? 

Am închis, trântind receptorul. 

— Și acum ce facem? întrebă Sasha. 

Ridicându-se de pe scaunul staţiei de lucru, Bobby îi 
răspunse: 

— Poate că în versiunea asta a vieţii sale, individul n-a făcut 
rost de fonduri la fel de iute cum făcuse rost în Wyvern sau 
poate n-a găsit suficiente. Poate că n-a început încă alt model al 
Trenului Misterului. 

— Dar, dacă a făcut rost, cum îl vom opri? zise Sasha. Ne 


ducem în Reno și-i tragem un glonţ în cap? 

— Numai dacă nu putem să evităm asta, am spus eu. Am luat 
niște tăieturi din ziare de pe peretele expoziţiei crimelor lui, din 
tunelul de sub camera-ou. Erau încă în buzunarul meu când am 
ajuns acasă. Nu au dispărut, ca... trupul lui Bobby. Ceea ce 
înseamnă că Randolph a comis crime. Emoţia lui anuală. Poate 
că ar trebui ca mâine să dau un telefon anonim la poliţie și să-l 
acuz de asasinatele acelea. Dacă le cercetează, s-ar putea să-i 
descopere jurnalul sau alte trofee. 

— Dar chiar dacă-l arestează, interveni Sasha, cercetările ar 
putea continua și fără el. S-ar putea construi o nouă versiune a 
Trenului Misterului, iar ușa dintre realităţi va fi deschisă. 

M-am uitat la Mungojerrie. Mungojerrie se uită la Orson. Orson 
se uită la Sasha. Sasha se uită la Bobby. Bobby se uită la mine și 
zise: 

— Atunci am încurcat-o. 

— O să informez poliţia mâine, am spus eu. E lucrul cel mai 
bun pe care-l putem face. lar dacă polițiștii nu-l pot aresta... 

— Atunci mă duc cu Doogie în Reno și-l dăm gata, făgădui 
Sasha. 

— Ai niște metode, femeie..., exclamă Bobby. 

Venise timpul să ne distrăm. 

Sasha conduse Explorer-ul printre dune, prin iarba de pe mal 
argintată de lumina lunii, apoi de-a lungul unui debarcader, și 
parcă pe plaja din extremitatea sudică a golfului, chiar lângă 
linia fluxului. Nu-i legal să mergi cu mașina atât de departe, dar 
fuseserăm până-n iad și înapoi, deci ne imaginam că puteam să 
supraviețuim oricărei pedepse primite pentru aceasta încălcare. 

Am întins pături pe nisip, lângă Explorer, și am aprins o 
singură lanternă Coleman. 

La gura golfului staționa o navă mare, la nord-vest de noi. 
Deși o învăluia noaptea, iar luminile din hublouri nu ajungeau ca 
să ne dăm seama cum arată nava, eram convins că nu văzusem 
așa ceva prin părțile noastre. Chestia asta mă stânjenea, dar nu 
atât de mult încât să mă duc acasă și să mă ascund sub pat. 

Valurile arătau minunat, de doi-trei metri de la bază la 
creastă. Curentul spre larg era suficient de puternic ca să le 
dirijeze într-un șuvoi modest, iar în lumina lunii spuma sclipea 
ca niște coliere de perle ale sirenelor. 

Sasha și Bobby se duseră până la linia de spargere, iar eu am 


stat primul de gardă pe țărm, împreună cu Orson, Mungojerrie și 
două puști. Deși Trenul Misterului nu mai exista, retrovirusul 
deștept al mămicii mai acţiona încă. Poate că vaccinul promis și 
tratamentul erau aproape gata, poate că oamenii din Moonlight 
Bay se transformau încă. Coioţii nu haliseră toate maimutele. 
Măcar câteva se aflau pe aici, pe undeva, cu gânduri nu prea 
drăguţe pentru noi. 

Folosind trusa de prim ajutor luată de Sasha, am curăţat 
rănile lui Orson cu antiseptice și am turnat peste ele un strat 
gros de Neosporin. Rosătura de pe falca stângă, de lângă nas, 
nu mai arăta la fel de rău ca la început, dar urechea arăta jalnic. 
Aveam de gând să chem un veterinar, dimineaţă, ca să ne 
spună ce posibilităţi existau pentru repararea cartilagiului rupt. 

Cu toate că antisepticul ustura, Orson nu se plângea. E un 
câine bun și o persoană și mai bună. 

— Te iubesc, fârtate, i-am spus eu. 

El m-a lins pe obraz. 

Mi-am dat seama că, din timp în timp, mă uitam în dreapta și- 
n stânga, așteptându-mă să văd maimuţele, dar și mai pregătit 
să-l zăresc pe Johnny Randolph năvălind către mine. Sau pe 
Hodgson, în costumul spaţial, cu faţa colcăind de paraziți. După 
ce realitatea fusese făcută ţăndări, poate că nu se mai așezase 
la loc, conform modelului vechi, confortabil. Nu reușeam să scap 
de sentimentul că se putea întâmpla orice. 

Am deschis o bere pentru mine și una pentru Orson. l-am 
turnat-o într-un castron și i-am sugerat s-o împartă cu 
Mungojerrie, dar pisica luă o înghiţitură, apoi o scuipă cu scârbă. 

Noaptea era blândă, cerul plin de stele, iar zgomotul valurilor 
care se spărgeau părea bătaia unei inimi puternice. 

O umbră trecu prin faţa lunii pline. Doar un șoim, nu un 
gargui. 

Creatura cu aripi negre, din piele și coadă ca un bici fusese 
înzestrată și cu două coarne, cu copite și cu o figură hidoasă, 
dar umană, prea umană pentru a fi plasată pe silueta aceea 
grotescă. Sunt sigur că schiţe ale unor asemenea creaturi se 
găsesc în cărţi încă de când au început să fie tipărite cărti, iar 
sub majoritatea desenelor - dacă nu sub toate - găsești aceeași 
definiţie: „demon”. 

Am decis să nu mă mai gândesc la asta. 

După un timp, Sasha ieși din valuri, împleticindu-se fericită, 


iar Orson se împletici spre ea, de parcă și-ar fi închipuit că are 
chef de vorbă. 

Sasha se trânti pe pătură, lângă mine. l-am deschis o bere. 

— Ai văzut nava aia? mă întrebă ea. 

— E mare. 

— Ne-am dus mai în larg decât era nevoie. Ne-am uitat mai 
de aproape. E un vas al marinei. 

— N-am văzut niciodată o navă de luptă ancorată aici. 

— Se întâmplă ceva. 

— Intotdeauna se întâmplă ceva. 

Mă străbătu un fior de premoniţie. Poate că urma să sosească 
un tratament și un vaccin. Sau poate că marile creiere 
deciseseră că singura cale de a ascunde fiascoul din Wyvern și 
de a opri sursa retrovirusului era să șteargă vechea bază și 
Moonlight Bay de pe hartă. Să le șteargă cu o lovitură 
termonucleară, căreia să nu-i supraviețuiască niciun virus. Poate 
că opinia publică va crede, dacă va fi bine pregătită, că 
evenimentul nuclear care răsese de pe fața pământului 
Moonlight Bay fusese opera teroriștilor. 

Am decis să nu mă mai gândesc la asta. 

— Eu și Bobby o să ne dăm întâlnire. O să ne căsătorim, i-am 
povestit eu. 

— Mi se pare normal, din moment ce a spus că te iubește. 

— Pentru că așa simţim. 

— Și cine o să fie domnișoară de onoare? 

— Orson. 

— Ne aflăm într-o zăpăceală totală. 

— Vrei să fii cavaler de onoare? 

— Sigur, dacă până atunci nu-mi vor veni de hac niște 
maimuțe furioase sau alte chestii. Bucură-te de valuri, Omule- 
de-Zăpadă! 

M-am ridicat, mi-am luat planșa și i-am spus: 

— O să-l las pe Bobby să mă aștepte în faţa altarului, dacă 
vrei să te măriți cu mine. 

Apoi m-am dus către valuri. 

M-a lăsat să fac șase pași, înainte să strige: 

— Asta a fost o cerere în căsătorie? 

— Da! am tipat eu. 

— Eşti un prost! a răcnit ea. 

— Inseamnă că accepţi? am strigat spre ea, în timp ce intram 


în mare. 

— N-o să scapi atât de ușor. Trebuie să-mi faci curte. 

— Deci accepti? 

— Da! 

Cu spuma valurilor în jurul gleznelor, m-am întors să o 
privesc, așa cum stătea în lumina lanternei Coleman. Dacă Kaha 
Huna, zeița surfului, a fost vreodată pe pământ, atunci se afla 
aici în noaptea aceasta, nu în golful Waimea, și nu trăia sub 
numele Pia Klick. 

Orson stătea lângă ea, dând din coadă, evident încântat să fie 
domnișoară de onoare. Apoi încetă brusc să dea din coadă. Se 
apropie de apă, ridică botul și adulmecă aerul, apoi privi nava 
de război ancorată dincolo de gura golfului. Eu nu vedeam nimic 
deosebit la vasul acela, dar ceva atrăsese atenţia - și 
îngrijorarea - lui Orson. 

Dar valurile arătau prea minunate ca să rezist. Carpe diem. 
Carpe noctem. Carpe aestus - bucură-te de valuri. 

Marea nopţii venea de departe, din Tortuga, din Tahiti, din 
Bora Bora, din Insulele Marchize, dintr-o mie de plaje scăldate 
de soare, pe care n-o să calc niciodată, unde cerul tropical este 
de un albastru pe care n-o să-l văd vreodată, dar toată lumina 
de care am nevoie să află aici, cu cei pe care-i iubesc, care mă 
luminează.