Dean Koontz — [Moonlight Bay] 01 In puterea noptii

Dean Koontz 


ÎN PUTEREA NOPŢII 


Traducere din limba engleză și note 
LIVIU RADU 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
KOONIZ, DEAN R. 
În puterea nopţii / Dean Koontz; 
trad.: Liviu Radu. - București 
RAO International Publishing Company, 2005 
ISBN 973-576-760-0 
I. Radu, Liviu (trad.) 
821.111(73)-312.4=135.1 


RAO International Publishing Company 
Grupul Editorial RAO j 
Str. Turda nr. 117-119, Bucureşti, ROMANIA 


DEAN KOONTZ 
Fear Nothing 


© 1998 by Dean Koontz, 
All rights reserved 


© RAO International Publishing Company, 2005 
pentru versiunea în limba română 


Tiparul executat de 
R.A. „Monitorul Oficial” 
București, România 
2005 


ISBN 973-576-760-0 


N Lui Robert Gottlieb 

li sunt recunoscător zilnic pentru spiritul sau 
visător, pentru geniul său, pentru devotamentul 

de care a dat dovadă şi pentru prietenia sa. 


Avem de dus povara 

Pe o distanţă greu de străbătut. 
Avem de dus povara 

Către un loc ce nu ni-i cunoscut. 
Avem de dus povara 

Şi n-o putem abandona, nepăsători. 
Căci noi suntem povara 

Dinspre trecut către prezent şi viitor. 


Cartea Mâhnirilor 


PARTEA ÎNTÂI 


VREMEA CREPUSCULULUI 


1 


Telefonul, aflat pe biroul din camera luminată de lumânări, 
sună, iar eu am ştiut că urmează să se întâmple ceva groaznic. 

Nu sunt dotat cu puteri paranormale. Nu văd semne şi 
prevestiri pe cer. Liniile din palmă nu-mi spun nimic despre 
viitor şi n-am talentul ţiganilor de a descoperi soarta în zaţul de 
cafea. 

Tatăl meu era pe moarte şi, după ce îmi petrecusem noaptea 
lângă patul său, ştergându-i sudoarea de pe frunte şi 
ascultându-i răsuflarea chinuită, ştiam că nu mai are mult de 
trăit. Imi era groază că o să-l pierd şi că o să rămân singur 
pentru prima oară în douăzeci şi opt de ani de viaţă. 

Sunt copil unic la părinţi, iar mama a decedat cu doi ani în 
urmă. Moartea ei însemnase un şoc pentru mine, dar ea nu 
fusese obligată să îndure o boală îndelungată. 

Noaptea trecută, chiar înainte de ivirea zorilor, mă 
întorsesem acasă, epuizat, ca să mă culc. Dar n-am dormit nici 
prea mult, nici prea bine. 

Acum stăteam pe scaun şi-mi doream ca telefonul să înceteze 
să sune - dar n-a încetat. 

Şi câinele ştia ce înseamnă ţârâitul acela. leşi din umbră, 
veni în lumina lumânărilor şi mă privi cu tristeţe. 

Spre deosebire de alţii din specia sa, el poate privi în ochi un 
om, cât timp îl interesează acest lucru. De obicei, animalele ne 
privesc direct pentru scurt timp, apoi se grăbesc să se uite în 
altă parte, de parcă văd ceva care le nelinişteşte în ochii 
omeneşti. Poate că Orson vede ceea ce văd şi ceilalţi câini, 


poate că asta îl deranjează şi pe el, dar nu se lasă intimidat. 

Orson e un câine ciudat. Dar e câinele meu, e prietenul meu 
statornic, iar eu îl iubesc. 

Când telefonul a sunat a şaptea oară, am cedat în faţa 
inevitabilului şi am răspuns. 

Era o asistentă de la Spitalul Milosteniei. Am vorbit cu ea, 
fără să-mi iau privirea de la Orson. 

Tatăl meu se prăpădea. Asistenta medicală îmi sugera să vin 
fără întârziere la spital. 

Când am pus receptorul în furcă, Orson s-a apropiat de 
scaunul pe care stăteam şi şi-a lăsat capul negru, cârlionţat în 
poala mea. A scâncit uşor şi mi-a adulmecat mâna. Nu dădea 
din coadă. 

Pentru un timp, am rămas năuc, incapabil să gândesc sau să 
acţionez. Tăcerea din casă, profundă ca apa din abisurile 
oceanice, mă apăsa cu o forţă zdrobitoare, care mă imobiliza. 
Apoi i-am telefonat Sashei Goodall şi i-am cerut să mă ducă la 
spital. 

De obicei, Sasha doarme de la amiază până la opt seara. 
Difuzează muzică de la miezul nopţii până la şase dimineaţa, la 
KBAY, singurul post de radio din Moonlight Bay. La ora cinci şi 
câteva minute, în după-amiaza aceea de martie, dormea şi mi-a 
părut rău că trebuia s-o trezesc. 

Asemenea lui Orson cel cu ochi trişti, Sasha este prietena 
mea, la care pot apela întotdeauna. Şi este un şofer mult mai 
bun decât câinele. 

Mi-a răspuns imediat. Din vocea ei nu se simţea că ar fi fost 
trezită din somn. Înainte să apuc să-i spun ce se întâmplase, mi- 
a zis: 

— Chris, îmi pare rău. 

De parcă aşteptase s-o sun şi de parcă în ţârâitul telefonului 
auzise acelaşi sunet al destinului pe care eu şi Orson îl 
auziserăm la telefonul meu. 

Mi-am muşcat buzele şi am refuzat să accept ceea ce urma să 
se întâmple. Atâta timp cât tata era în viaţă, speram că doctorii 
se înşală. Cancerul poate intra în remisie, chiar şi în ceasul al 
doisprezecelea. 

Eu cred că miracolele sunt posibile. 

La urma urmei, în ciuda bolii mele, am trăit peste douăzeci şi 
opt de ani, ceea ce este un miracol, într-un fel - deşi alți 


oameni, văzându-mi viaţa din punctul lor de vedere, ar putea să 
considere că-i un blestem. 

Cred în posibilitatea miracolelor, dar cred mai mult în nevoia 
noastră de miracole. 

— Ajung la tine în cinci minute, îmi făgădui Sasha. 

În timpul nopţii puteam să mă duc pe jos până la spital, dar 
la ora aceea aş fi fost în mare pericol şi aş fi reprezentat un 
adevărat spectacol pentru ceilalţi, dacă aş fi încercat să mă 
descurc singur. 

— Nu-i nevoie să te grăbeşti, i-am spus eu. Condu cu grijă! 
Am oricum nevoie de zece minute ca să mă pregătesc. 

— Te iubesc, Omule-de-Zăpadă!. 

— Te iubesc, i-am răspuns eu. 

Am pus la loc capacul stiloului cu care scriam în clipa în care 
fusesem sunat de la spital şi l-am aşezat alături de carnetul cu 
coperte galbene. 

Am stins cele trei lumânări groase, folosind o mucarniţă din 
bronz, cu braţ lung. Fantome subţiri, sinuoase de fum se 
învârtejiră prin umbră. 

Acum, cu o oră înainte de crepuscul, soarele se afla jos pe 
cer, dar rămăsese încă periculos. Strălucea ameninţător prin 
marginea jaluzelelor plisate care acopereau toate ferestrele. 

Orson, care îmi anticipase intenţiile - ca de obicei - ieşise 
deja din încăpere şi se plimba în holul de la intrare. 

Este o corcitură de labrador, de patruzeci de kilograme, 
negru ca pisica unei vrăjitoare. Colindă, aproape invizibil, prin 
întunericul din casă, prezenţa lui fiind trădată doar de zgomotul 
înăbuşit scos de labele lui mari când umblă pe covoare şi de cel 
al ghearelor pe podelele din lemn de esenţă tare. 

În dormitor, care este despărţit de bibliotecă de un hol, nu 
mă ostenesc să aprind lampa cu globuri din sticlă mată, ce 
răspândeşte o lumină obscură. Lumina indirectă, de un galben- 
stins, a soarelui ce apune, care se strecoară pe la marginea 
jaluzelelor, îmi este suficientă. 

Ochii mei sunt mai bine adaptaţi la întuneric decât cei ai 
majorităţii oamenilor. Aşa că, la figurat vorbind, sunt frate cu 
bufnița. N-am un dar natural al vederii nocturne, nici ceva atât 


1 În engleză, în original, Snowman („om de zăpadă“); joc de cuvinte făcut de 
autor pornind de la numele personajului principal - Snow („zăpadă“). (n. 
red.). 


de romantic sau de emoţionant precum un talent paranormal. 
Lucrurile sunt mult mai simple: e vorba despre obişnuinţa de o 
viaţă cu întunericul, care mi-a îmbunătăţit văzul pe timp de 
noapte. 

Orson sări pe taburet, apoi se încovrigă pe fotoliu, privindu- 
mă cum mă pregăteam să dau piept cu lumea invadată de 
soare. 

Dintr-un dulap din baie am luat o sticlă cu o loţiune care avea 
factor de protecţie solară 50 şi mi-am uns din belşug faţa, 
urechile şi gâtul. 

Loţiunea avea o aromă slabă de nucă de cocos, pe care o 
asociam cu palmieri scăldaţi în razele soarelui, cer tropical, 
imagini ale oceanului strălucind în lumina amiezii... şi alte 
lucruri de care n-o să am parte niciodată. O aromă care 
reprezintă pentru mine mirosul dorinţei şi al negării, al tânjirii 
fără speranţă... parfumul greu al imposibilului. 

Uneori visez că mă plimb pe o plajă din Caraibe, sub o ploaie 
de raze de soare, iar nisipul alb de sub tălpile mele pare a fi o 
saltea din lumina cea mai pură. Simt căldura soarelui pe piele 
într-un fel mai erotic decât atingerea unei iubite. În vis, nu sunt 
numai scăldat în lumină, ci şi pătruns de ea. Când mă trezesc, 
mă simt ca şi cum aş fi fost jefuit. 

Loţiunea, deşi mirosea a soare tropical, părea rece pe faţă şi 
pe ceafă. Mi-am dat şi pe mâini, şi pe încheieturi. 

Baia avea o singură fereastră, la care jaluzeaua fusese 
ridicată. Camera rămânea însă slab luminată, pentru că geamul 
era opac, iar razele de soare care ajungeau până la el fuseseră 
filtrate prin crengile graţioase ale unui metrosideros. Umbrele 
frunzelor dansau pe geam. 

Mă reflectam doar ca o umbră în oglinda de deasupra 
chiuvetei. Chiar dacă aş fi aprins lumina, n-aş fi obţinut o 
imagine mai clară a mea, pentru că becul fixat deasupra 
capului avea putere mică şi fusese acoperit cu un strat de 
vopsea de culoarea piersicii. 

Mi-am văzut doar rareori figura în lumină clară. 

Sasha spune că-i amintesc de James Dean, aşa cum arătase 
în La est de Eden, nu cum fusese în Rebel fără cauză. 

Eu nu-mi dau seama de asemănare. Părul este acelaşi, da, la 
fel şi ochii albaştri. Dar Dean arăta vulnerabil, iar eu nu mă văd 
astfel pe mine însumi. 


Nu sunt James Dean. Nu sunt decât Christopher Snow şi pot 
să suport acest lucru. 

După ce am terminat cu loţiunea, m-am întors în dormitor. 
Orson şi-a ridicat capul de pe fotoliu, ca să savureze aroma de 
nucă de cocos. 

Eram deja îmbrăcat cu şosete, pantofi de sport, blugi şi 
tricou negru. Am tras iute pe mine o cămaşă neagră din doc, cu 
mâneci lungi, încheiată până la gât. 

Orson se ţinu după mine până în hol. Din cauză că veranda 
era lată, cu tavan jos, şi pentru că în curte se aflau doi stejari 
masivi de California, soarele nu putea ajunge la ferestrele 
laterale care flancau uşa din faţă. Ca urmare, acestea nu 
fuseseră acoperite cu perdele sau cu jaluzele. Vitraliile - 
mozaicuri geometrice din sticlă transparentă, verde, roşie şi 
chihlimbarie - luceau blând, ca nişte bijuterii. 

Am luat din dulapul pentru haine o jachetă neagră, din piele, 
cu fermoar. Aveam să fiu afară din casă după lăsarea 
întunericului şi, chiar după o zi blândă de martie, pe coasta 
centrală a Californiei vremea devine răcoroasă după apusul 
soarelui. 

Tot din dulap am luat o şapcă albastră cu cozoroc şi mi-am 
îndesat-o pe cap. Pe partea din faţă, chiar deasupra 
cozorocului, scria cu litere rubinii, brodate: „Trenul 
misterului”. 

Într-o noapte din toamna trecută, găsisem şapca în Fort 
Wyvern, baza militară abandonată de lângă Moonlight Bay. 
Fusese singurul obiect dintr-o cameră rece, uscată, cu pereţi de 
ciment, aflată la nivelul al treilea sub sol. 

Cu toate că nu aveam idee ce însemnau cuvintele brodate, 
păstrasem şapca pentru că mă intrigase. 

Când m-am întors către uşă, Orson a chelălăit rugător. 

M-am oprit şi l-am mângâiat. 

— Sunt sigur că tata ar vrea să te vadă pentru ultima oară. 
Ştiu că ar vrea. Dar n-ai ce căuta într-un spital. 

Ochii lui, negri precum cărbunele, sclipeau. Aş fi jurat că în 
privire i se citea mâhnire şi compătimire. Poate din cauză că 
mă uitam la el cu ochii împăienjeniţi de lacrimi gata să 
izbucnească... 

Prietenul meu Bobby Halloway spune că am tendinţa să 
antropomorfizez animalele, atribuindu-le caracteristici şi 


atitudini omeneşti, pe care, de fapt, nu le posedă. 

Poate fac acest lucru din cauză că animalele, spre deosebire 
de unii oameni, mă acceptau aşa cum sunt. Cetăţenii cu patru 
picioare din Moonlight Bay par a avea o înţelegere mai 
complexă a vieţii - şi mai multă bunătate - decât mulţi dintre 
vecinii mei. 

Bobby îmi explicase că antropomorfizarea animalelor, 
indiferent de experienţele pe care le avusesem eu cu ele, este 
un semn de imaturitate. li spusesem lui Bobby să şi-o tragă 
singur. 

L-am liniştit pe Orson, mângâindu-i blana lucioasă şi 
scărpinându-l în spatele urechilor. Era ciudat de încordat. De 
două ori a ridicat capul, ascultând zgomote pe care eu nu le 
auzeam, de parcă ar fi simţit o ameninţare, ceva mai rău decât 
pierderea tatălui meu. 

In momentul acela, nu aveam niciun fel de suspiciuni legate 
de moartea iminentă a tatei. Cancerul ţinea de soartă, nu era 
un asasinat - cu excepţia cazului în care voiai să-l acuzi de 
omucidere pe Dumnezeu. 

Îmi pierdusem ambii părinţi în ultimii doi ani. Mama murise 
pe când avea doar cincizeci şi doi de ani. Tatăl meu, aflat pe 
patul de moarte, abia împlinise cincizeci şi şase... Însă toate 
acestea îmi păreau doar ghinion, iar de ghinion avusesem parte 
de când fusesem conceput. 

Ulterior, am avut motive să-mi amintesc de încordarea lui 
Orson şi m-am întrebat dacă simţise valul de necazuri care 
năvălea către noi. 

Dacă ar auzi una ca asta, Bobby Halloway ar rânji şi ar zice 
că am luat-o razna, că fac ceva mai grav decât să 
antropomorfizez animalele, că am ajuns să le atribui calităţi 
supraomeneşti. lar eu ar trebui să fiu de acord cu el - şi să-i 
spun să şi-o tragă zdravăn singur. 

Oricum, l-am mângâiat, l-am scărpinat şi l-am potolit pe 
Orson, până când am auzit un claxon în stradă. A răsunat din 
nou, aproape imediat, pe aleea casei. 

Sosise Sasha. 

În ciuda alifiei de pe ceafă, mi-am ridicat gulerul jachetei, ca 
o măsură suplimentară de precauţie. 

Am luat o pereche de ochelari de soare, de pe măsuţa stil 
Stickley, din hol, aflaţi sub un exemplar din Sfârşitul zilei, de 


Maxfield Parrish. 

Am pus mâna pe clanţa din cupru forjat şi m-am întors încă o 
dată spre Orson. 

— Totul o să fie bine. 

De fapt, nu ştiam cum aveam să ne descurcăm fără tata. El 
era legătura noastră cu lumea luminii şi cu oamenii zilei. 

Mai mult, el mă iubea cum nu mă iubea nimeni, aşa cum 
numai un părinte poate să iubească un copil cu probleme. El 
mă înţelegea aşa cum n-o să mă mai înţeleagă nimeni. 

— Totul o să fie bine, am repetat eu. 

Câinele mă privi solemn şi pufni, de parcă ar fi ştiut că mint. 

Am deschis uşa din faţă şi, când am ieşit afară, mi-am pus 
ochelarii de soare. Lentilele speciale nu permiteau trecerea 
razelor ultraviolete. 

Ochii reprezintă punctul meu cel mai vulnerabil. Nu pot să- 
mi asum niciun risc în privinţa lor. 

Fordul Explorer verde al Sashei se afla pe alee, cu motorul 
pornit. Ea era la volan. 

Am închis uşa casei şi am încuiat-o. Orson n-a încercat să se 
ţină după mine. 

Dinspre vest se porni briza - un curent dinspre țărm, cu 
miros slab de mare. Frunzele stejarilor foşniră, de parcă ar fi 
şoptit un secret din ramură în ramură. 

Pieptul mi se strânse, contractându-mi plămânii. Aşa se 
întâmpla când eram obligat să mă aventurez afară, în lumina 
zilei. Simptomul era psihic, dar mă afecta considerabil. 

Am coborât treptele verandei şi am mers pe alee. Mă 
simţeam îngreunat. Probabil că aşa se simte un scafandru la 
mare adâncime, în costumul său ermetic, cu un regat de apă 
deasupra capului. 


2 


Când am ajuns la maşină, Sasha mi-a zis: 

— Salut, Omule-de-Zăpadă. 

— Salut. 

Mi-am pus centura de siguranţă, iar Sasha a pornit maşina, 
mergând cu spatele. 


În timp ce ne îndepărtam, am privit casa pe sub cozoroc, 
întrebându-mă cum îmi va părea când aveam s-o văd data 
viitoare. Simţeam că, atunci când tatăl meu va muri, toate 
lucrurile care îi aparținuseră vor arăta mai uzate şi mai 
mărunte, pentru că nu vor mai fi atinse de spiritul său. 

E o clădire din perioada Craftsman, în tradiţia Greene: 
pietrele traverselor fixate cu minimum de mortar, căptuşeala 
exterioară din lemn de cedru, argintat de vreme şi de trecerea 
timpului, cu un aspect modern în liniile sale, fără a părea niciun 
pic artificială sau lipsită de substanţă, pe deplin pământeană şi 
formidabilă. După ploile recente ale iernii, liniile drepte ale 
acoperişului din ardezie fuseseră îndulcite de un strat verde de 
licheni. 

În timp ce mergeam cu spatele către stradă, am avut 
impresia că văd jaluzelele de la o fereastră a camerei de zi 
dându-se la o parte şi capul lui Orson apărând lipit de geam, 
ţinându-şi labele pe pervaz. 

În timp ce conducea maşina, Sasha zise: 

— De cât timp n-ai mai fost afară, în felul ăsta? 

— În lumina zilei? Au trecut ceva mai mult de nouă ani. 

— Nouă ani în întuneric. 

Sasha era şi compozitoare. 

— Goodall, mie nu mi s-a părut deloc poetic. 

— Ce s-a întâmplat acum nouă ani? mă întrebă ea. 

— Am avut apendicită. 

— Ah, atunci când aproape că ai murit... 

— Numai moartea mă scoate la lumina zilei. 

— Măcar atunci te-ai ales cu o cicatrice sexi, zise Sasha. 

— Crezi? 

— Păi îmi place s-o sărut. 

— Întotdeauna m-am întrebat de ce făceai asta... 

— De fapt, cicatricea aia mă sperie. Puteai să mori. 

— Dar n-am murit. 

— Când o sărut, e ca şi cum aş spune o rugăciune de 
mulţumire. Pentru că eşti aici, cu mine. 

— Sau, poate, diformitatea te excită... 

— Eşti o găoază! 

— Mama ta nu te-a învăţat să vorbeşti aşa. 

— Am învăţat de la călugărițele care predau la şcoala 
parohială. 


— Ştii ce mi-ar plăcea? am întrebat-o eu. 

— Suntem împreună de aproape doi ani. Cred că ştiu ce ţi-ar 
plăcea. 

— Aş vrea să nu-mi faci niciodată concesii. 

— De ce aş face-o? 

— Asta spuneam şi eu. 

Mă neliniştea lumina din jurul meu, în ciuda armurii de haine 
şi de loţiune, în ciuda ochelarilor care-mi apărau ochii sensibili 
de razele ultraviolete. Mă simţeam fragil ca un ou. 

Sasha îşi dădea seama că nu mă simţeam în largul meu, dar 
se făcea că nu observă nimic. Ca să nu mă mai gândesc nici la 
pericolul, nici la frumuseţea lumii scăldate de soare, a făcut 
ceea ce se pricepea cel mai bine să facă: să fie Sasha. 

— Unde o să fii mai târziu? întrebă ea. După ce se va termina 
totul. 

— Dacă se va termina totul. Medicii pot să greşească. 

— Unde o să fii când eu o să fiu în emisiune? 

— După miezul nopţii... probabil acasă la Bobby. 

— Ai grijă să deschidă radioul. 

— Primeşti dedicaţii în noaptea asta? 

— Nu-i nevoie să-mi telefonezi. Ştiu ce îţi trebuie. 

Când ajunse la colţul următor, Sasha coti la dreapta, pe 
Ocean Avenue. Mergea către deal, îndepărtându-se de mare. 

Lângă magazinele şi restaurantele aflate dincolo de trotuar 
se găseau pini înalţi de douăzeci şi cinci de metri, care-şi 
întindeau ramurile peste stradă. Pavajul era acoperit de umbre 
şi raze de soare. 

Moonlight Bay, în care locuiesc douăsprezece mii de oameni, 
se ridică dinspre port şi din câmpie spre coline domoale. În 
majoritatea ghidurilor de turism ale Californiei, oraşul nostru 
este numit Bijuteria Coastei Centrale, în parte pentru că 
strategia de publicitate folosită de Camera de Comerţ constă în 
utilizarea pe scară largă a acestei denumiri. 

Oraşul îşi merită numele din mai multe motive, unul dintre 
ele fiind bogăţia în copaci. Stejari maiestuoşi, cu coroane de o 
sută de ani. Pini, cedri, palmieri fenix. Crânguri de eucalipţi. 
Favoritele mele sunt tufele de melaleuca luminaria, împodobite 
primăvara cu eşarfele de hermină ale florilor. 

Ca urmare a relaţiei noastre, Sasha pusese straturi 
protectoare pe ferestrele Explorerului. Cu toate acestea, spaţiul 


din maşină era mult mai luminos decât cel cu care eram 
obişnuit. 

Mi-am tras ochelarii în jos, pe nas, şi am privit pe deasupra 
ramei. 

Acele pinilor alcătuiau o broderie complicată, întunecată, pe 
cerul uimitor, purpuriu-albastru, al sfârşitului după-amiezii, 
care lucea plin de mistere şi se reflecta prin parbriz. 

Mi-am pus iute ochelarii la loc, nu numai ca să-mi protejez 
ochii, ci şi pentru că mi s-a făcut brusc ruşine că mă bucuram 
de această călătorie deosebită, în plină zi, în vreme ce tatăl 
meu era pe moarte. 

În timp ce accelera cu grijă, fără să oprească de tot în 
intersecțiile acelea lipsite de trafic, Sasha zise: 

— O să intru în spital cu tine. 

— Nu-i nevoie. 

Sasha nu putea să sufere doctorii, asistentele şi tot ce ţinea 
de medicină, într-un fel care se învecina cu fobia. Majoritatea 
timpului, ea era convinsă că va trăi veşnic. Sasha credea în 
puterea vitaminelor, a mineralelor, a antioxidanţilor, a gândirii 
pozitive, a tehnicilor de vindecare a minţii şi a trupului. Dar o 
vizită într-un spital îi zdruncina temporar convingerea că putea 
evita soarta tuturor celor plăsmuiţi din carne şi oase. 

— Trebuie să fiu cu tine, zise ea. Il iubesc pe tatăl tău. 

Calmul ei exterior era contrazis de un tremur al vocii. Am 
fost impresionat de dorinţa ei de a merge, doar de dragul meu, 
acolo unde ura să se ducă. 

— Vreau să fiu singur cu el în puţinul timp care ne-a mai 
rămas, i-am spus eu. 

— Adevărat? 

— Adevărat. Am uitat să-i las de mâncare lui Orson. Poţi să te 
întorci la mine acasă şi să ai grijă de el? 

— Da, răspunse ea, bucuroasă că primise o însărcinare. 
Bietul Orson! El şi tatăl tău erau buni prieteni. 

— Aş jura că Orson îşi dă seama de ce se petrece. 

— Bineînţeles. Animalele simt astfel de lucruri. 

— Mai ales Orson. 

Sasha coti la stânga, din Ocean Avenue în Pacific View. 
Spitalul Milosteniei se afla la doar două străzi depărtare. 

— Va fi bine, îmi zise Sasha. 

— Nu lasă să se vadă, dar Orson suferă mult. 


— O să îi aduc eu alinare. 

— Tata reprezenta legătura lui cu lumina. 

— O să fiu eu legătura lui, făgădui Sasha. 

— Nu poate trăi numai în întuneric. 

— Mă are pe mine, iar eu nu plec nicăieri. 

— Oare? am întrebat-o eu. 

— Va fi bine. 

Nu mai vorbeam de mult despre câine. 

Spitalul este o construcţie cu trei etaje californiano- 
mediteraneană, ridicată în altă eră, când termenul nu-ţi aducea 
în minte trăsături arhitectonice neinspirate şi construcţii 
ieftine. Ferestrele aveau rame din bronz patinat. Camerele de 
la parter erau umbrite de loggii cu arcade şi coloane din calcar. 

Unele dintre coloane fuseseră acoperite de viţele lemnoase 
ale unei bougainvillea străvechi, care se întinsese pe acoperişul 
loggiei. În ziua aceea - chiar dacă primăvara trecuse de două 
săptămâni - cascade de flori stacojii sau de-un purpuriu 
strălucitor curgeau de pe cornişe. 

Pentru câteva secunde, mi-am scos ochelarii de soare şi m- 
am minunat văzând nebunia aceea de culori, scăldate de razele 
soarelui. 

Sasha se opri în faţa unei intrări de serviciu. 

În timp ce-mi desfăceam centura de siguranţă, Sasha îmi 
puse mâna pe braţ şi mă strânse uşor. 

— Sună-mă pe telefonul mobil când vrei să te duc acasă. 

— O să plec după apusul soarelui. O să mă întorc pe jos. 

— Dacă aşa vrei... 

— Da. 

Mi-am coborât din nou ochelarii pe nas, de data asta ca să 
mă uit la Sasha Goodall, de parcă n-o mai văzusem niciodată. 
La lumina lumânărilor, ochii ei cenuşii sunt profunzi, dar 
limpezi - tot aşa sunt şi în lumina zilei. Părul ei des, care pare 
de mahon în lumina lumânărilor şi lucios ca vinul într-un pahar 
de cristal, este mult mai lucios sub mâna mângâietoare a 
soarelui. Pielea de culoarea smântânii, fină ca petalele de 
trandafir, este acoperită de pistrui mărunți, care alcătuiesc un 
model pe care-l cunosc la fel de bine precum constelaţiile din 
fiecare cvadrant de pe cerul nopţii, din fiecare anotimp. 

Sasha îmi împinse ochelarii la loc, cu un deget. 

— Nu te purta prosteşte! 


Sunt om. Noi, oamenii, ne purtăm prosteşte. 

Dar dacă voi orbi, figura ei va fi imaginea care mă va ajuta în 
bezna cea nesfârşită. 

M-am aplecat peste volan şi am sărutat-o. 

— Miroşi a nucă de cocos, a zis ea. 

— Mă străduiesc, i-am răspuns eu şi am mai sărutat-o o dată. 

— Nu trebuie să mai stai afară, a spus ea cu fermitate. 

Soarele, care mai avea o jumătate de oră de stat deasupra 
mării, era portocaliu şi puternic, un holocaust termonuclear 
perpetuu, aflat la distanţă de o sută cincizeci de milioane de 
kilometri. In unele locuri, Pacificul părea din cupru topit. 

— Du-te, băiat din nucă de cocos! Pleacă! 

Am ieşit din Explorer ghemuit, ca Omul-Elefant, şi m-am 
grăbit către spital, vârându-mi mâinile în buzunarele jachetei 
din piele. _ 

M-am uitat înapoi. Sasha mă privea. Imi făcu semn de 
încurajare, ridicând degetul mare. 


3 


Când am intrat în spital, am văzut că Angela Ferryman mă 
aştepta pe coridor. Angela este asistentă la etajul al treilea, în 
tura de noapte. Coborâse doar ca să mă întâmpine. 

Angela Ferryman e o femeie frumoasă, blândă, de aproape 
cincizeci de ani, cu ochi ciudat de deschişi la culoare şi atât de 
slabă, de parcă se dedicase atât de mult profesiei sale, încât 
încheiase un târg cu diavolul, prin care trebuia să cedeze o 
parte din materia trupului său în schimbul vindecării 
pacienţilor. Încheieturile ei păreau prea fragile pentru munca 
pe care o făcea. Se mişca atât de uşor şi de iute, încât îţi venea 
să crezi că avea oasele goale pe dinăuntru, ca păsările. 

Stinse toate tuburile fluorescente din tavanul coridorului, 
apoi mă îmbrăţişă. 

Pe când suferisem de bolile copilăriei şi ale adolescenţei - 
oreion, gripă, vărsat de vânt - fără a putea fi tratat cum se 
cuvine în afara casei noastre, Angela fusese asistenta medicală 
care trecuse în fiecare zi ca să aibă grijă de mine. Imbrăţişările 
ei fierbinţi erau la fel de necesare pentru bunul mers al 


activităţii sale ca termometrele şi seringile. 

Dar îmbrăţişarea ei m-a speriat, în loc să mă încurajeze. 

— A murit? - 

— E în regulă, Chris. Încă rezistă. Cred că rezistă doar ca să 
te vadă. 

Am urcat pe scara pentru cazuri de urgenţă. Mi-am dat 
seama că Angela a aprins luminile de pe coridorul de la parter, 
de îndată ce am închis uşa scărilor după mine. 

Casa scării nu era periculos de luminată. Dar, chiar şi în 
această situaţie, am urcat iute şi nu mi-am scos ochelarii de 
soare. 

În capul scărilor, pe coridorul de la etajul al treilea, mă 
aştepta Seth Cleveland. El este medicul tatălui meu şi unul 
dintre medicii mei. Deşi e înalt şi cu umerii laţi, încât ar putea 
să susţină una dintre arcadele loggiei spitalului, are grijă să nu 
te domine niciodată. Se deplasează cu graţia cuiva mai mărunt 
şi are vocea unui urs blând, din basme. 

— l-am dat medicamente împotriva durerilor, îmi spuse 
doctorul Cleveland, şi-şi pierde uneori cunoştinţa. Dar de 
fiecare dată când îşi revine, întreabă de tine. 

În cele din urmă, mi-am scos ochelarii de soare şi i-am vârât 
în buzunarul cămăşii. Am mers grăbit pe coridorul larg şi am 
trecut pe lângă încăperi în care se aflau pacienţi cu tot felul de 
maladii, în toate stadiile, unii zăcând inconştienţi, alţii stând în 
fund, ţinând în poală tăvile pe care se afla cina. Cei care 
văzuseră stingându-se luminile de pe coridor cunoşteau motivul 
şi se opriseră din mâncat, ca să se uite la mine în timp ce 
treceam prin dreptul uşilor deschise. 

In Moonlight Bay sunt o celebritate, fără să vreau. Dintre cei 
douăsprezece mii de locuitori permanenţi şi dintre cei aproape 
trei mii de studenţi la colegiul Ashdon - o instituţie particulară 
în care se predau artele liberale, situată în partea cea mai 
înaltă a oraşului - sunt probabil singurul om al cărui nume este 
cunoscut de toţi. Dar, din cauza vieţii mele nocturne, nu toţi 
locuitorii oraşului mă văzuseră vreodată. 

In timp ce mergeam de-a lungul holului, majoritatea 
asistentelor şi infirmierelor mi se adresau sau mă băteau pe 
umăr. 

Mi-am spus că acestea se simțeau apropiate de mine nu 
pentru că aş fi avut vreo personalitate cuceritoare, nici pentru 


că-l iubeau pe tatăl meu - pentru că toţi cei care-l cunoşteau îl 
iubeau -, ci pentru că erau devotate vindecării oamenilor şi 
pentru că eu reprezentam obiectivul suprem al dorinţei lor 
sincere de a mă îngriji şi de a mă face bine. Toată viaţa am avut 
nevoie de îngrijire, dar nu stă în puterea lor - nici a vreunui alt 
om - să mă vindece. 

Tatăl meu se afla într-o rezervă cu două paturi. Pentru 
moment, celălalt pat era liber. 

Am ezitat un moment când am ajuns în prag. Apoi am 
răsuflat adânc şi am intrat, închizând uşa în urma mea. 

Jaluzelele fuseseră trase cu grijă. La marginea lor, rama albă 
a ferestrei lucea în portocaliul razelor soarelui din ultima 
jumătate de oră a zilei. 

Tatăl meu, aflat pe patul de lângă uşă, ajunsese ca o umbră. 
L-am auzit respirând cu greutate. l-am vorbit, dar nu mi-a 
răspuns. 

Era monitorizat doar de un electrocardiograf. Ca să nu-l 
deranjeze, semnalul radio fusese întrerupt. Bătăile inimii erau 
semnalate doar de liniile zimţate, verzi, de pe tubul catodic. 

Avea puls rapid şi slab. În timp ce-l priveam, a trecut printr-o 
scurtă perioadă de aritmie. M-am speriat, dar ritmul său s-a 
stabilizat. 

În sertarul de jos al noptierei se afla o brichetă cu gaz şi 
două lumânări groase, în cupe din sticlă, cu aromă de dafin. 
Echipa medicală se prefăcea că nu ştia de existenţa lor. 

Am pus lumânările pe noptieră. 

Din cauza bolii, mi se făceau unele concesii de la regulile 
spitalului. Altfel aş fi fost obligat să stau în beznă completă. 

Încălcând legile antiincendiu, am aprins bricheta şi am atins 
cu flacăra ei fitilul unei lumânări. Apoi pe celălalt. 

Poate că celebritatea mea stranie îmi dădea anumite 
drepturi. Nu-i bine să subestimezi puterea celebrităţii în 
America modernă. 

La lumina pâlpâitoare a lumânării, figura tatălui meu apăru 
din întuneric. Avea ochii închişi şi respira pe gură. 

Din acest punct de vedere, nu se făcuse niciun efort pentru a- 
l menţine în viaţă. Respirația sa nu era ajutată nici măcar de un 
inhalator. 

Mi-am scos jacheta şi şapca şi le-am aşezat pe scaunul 
pentru vizitatori. 


Am rămas lângă patul lui, în partea îndepărtată de lumânări, 
şi i-am luat una din mâini între palme. Avea pielea rece, subţire 
ca pergamentul. Era o mână osoasă, cu unghiile galbene, 
crăpate. Nu fuseseră niciodată aşa. 

Se numea Steven Snow şi fusese un om mare. Nu câştigase 
vreun război, nu făcuse nicio lege, nu compusese vreo simfonie, 
nici nu scrisese în tinereţe un roman faimos, aşa cum sperase, 
dar fusese mai mare decât oricare general, politician, 
compozitor sau scriitor plin de premii. 

Fusese mare pentru că fusese bun. Fusese mare pentru că 
fusese umil, blând, vesel. Fusese căsătorit cu mama timp de 
treizeci de ani şi, în ciuda ispitelor, îi rămăsese credincios. 
Dragostea lui pentru ea fusese la fel de luminoasă ca şi casa 
noastră - slab luminată, din necesitate, în majoritatea 
încăperilor, strălucitoare în toate privinţele care contau. Fusese 
profesor de literatură la Ashdon - mama fusese profesoară de 
ştiinţe - iubit de studenţii săi. Unii dintre ei păstraseră legătura 
cu el decenii la rând după ce terminaseră cursurile. 

Deşi boala mea îi limitase serios viaţa chiar din ziua în care 
mă născusem - pe când el însuşi avea doar douăzeci şi opt de 
ani -, nu mă făcuse niciodată să simt că regretase că mă 
concepuse sau că aş fi însemnat pentru el altceva decât bucurie 
curată şi mândrie nediluată. Trăise cu demnitate şi fără să se 
plângă. Se bucurase întotdeauna de tot ce era drept pe lume. 

Cândva, fusese robust şi arătos. Acum, trupul lui fusese 
măcinat de boală şi era tras la faţă, cu chipul cenuşiu. 

Arăta mai bătrân decât cei cincizeci şi şase de ani pe care-i 
avea. Cancerul se răspândise de la ficat la sistemul limfatic, 
apoi la celelalte organe, până îl cotropise complet. În lupta 
pentru supravieţuire, tata îşi pierduse majoritatea părului său 
alb, des. 

Pe monitor, linia verde începu să se mişte haotic, iar eu o 
priveam cu groază. 

Mâna tatălui meu o strânse fără vlagă pe a mea. 

Când m-am uitat la el, deschisese ochii albaştri ca safirul, 
ţintuindu-mă cu privirea. 

— Vrei apă? l-am întrebat eu, pentru că în ultima vreme era 
întotdeauna însetat. 

— Nu, mi-a răspuns el. 

Vocea sa nu era mai puternică decât o şoaptă. 


Nu ştiam ce să spun. 

Casa noastră fusese plină de conversații, de când mă ştiu. 
Eu, tata şi mama discutam despre romane, filme vechi, prostiile 
politicienilor, poezie, muzică, istorie, ştiinţă, religie, artă, 
despre bufniţe şi şoareci, despre lilieci şi ratoni, despre crabi şi 
alte făpturi care împărțeau noaptea cu mine. Conversaţiile 
acelea erau variate, de la prelegeri serioase despre condiţia 
umană la bârfe despre vecini. În familia Snow nu se considera 
că exerciţiile fizice erau potrivite dacă nu conţineau şi folosirea 
cotidiană a limbii literare. 

lar acum, când doream cu disperare să-mi deschid sufletul în 
faţa tatălui meu, nu-mi găseam cuvintele. 

El zâmbi, de parcă mi-ar fi înţeles necazul şi ar fi apreciat 
ironia sorții. 

Apoi zâmbetul său dispăru, iar figura lui deveni şi mai trasă. 
De fapt, era atât de slab încât, atunci când o pală de curent 
făcu flacăra lumânării să tremure, chipul lui părea a nu fi mai 
real decât o oglindire de pe suprafaţa unui lac. 

Mi-am spus că tata era în agonie, dar, când vorbi, glasul său 
dovedea mai mult tristeţe şi regret decât chin. 

— Îmi pare rău, Chris. Îmi pare atât de rău! 

— Nu are de ce să-ţi pară rău, l-am asigurat eu, întrebându- 
mă dacă era lucid sau dacă avea mintea înceţoşată de febră şi 
de medicamente. 

— Îmi pare rău pentru moştenirea pe care ţi-am lăsat-o, fiule! 

— Totul o să fie bine. Pot să mă descurc şi singur. 

— N-o să duci lipsă de bani. O să ai îndeajuns, zise el. 

Vocea-i şoptită scăzuse în intensitate. Cuvintele i se scurgeau 
de pe buzele palide aproape la fel de lipsite de sunet ca lichidul 
care se scurge dintr-un ou cu coaja spartă. 

— Vorbeam de cealaltă moştenire... cea primită de la mine şi 
de la mama ta. Vorbeam de XP. 

— Tată, n-ai nicio vină. Nu aveai cum să ştii. 

Inchise din nou ochii. Cuvintele sale erau transparente, ca 
albuşul de ou... 

— Îmi pare atât de rău... 

— Tu mi-ai dat viață, i-am spus eu. 

Mâna sa rămase moale în mâna mea. Pentru o clipă am 
crezut că murise şi inima îmi stătu în loc. 

Dar urma trasată de lumina verde arăta că doar îşi pierduse 


cunoştinţa. 

— Tată, tu mi-ai dat viaţă, am repetat eu, regretând că nu mă 
poate auzi. 

O 

Tata şi mama avuseseră fiecare, fără să ştie, o genă care se 
transmitea ereditar şi care apare doar la un om din două sute 
de mii. Probabilitatea ca doi oameni de acest fel să se 
întâlnească, să se îndrăgostească şi să aibă copii este de unu la 
câteva milioane. Chiar şi aşa, trebuie ca amândoi să transmită 
gena respectivă odraslei lor, iar asta se întâmplă în unul din 
patru cazuri. 

În cazul meu, părinţii mei au dat lovitura. Eu am xeroderma 
pigmentosum - pe scurt, XP - o boală genetică rară şi deseori 
fatală. 

Bolnavii de XP sunt foarte vulnerabili la cancerele de piele şi 
de ochi. Chiar şi cea mai scurtă expunere la soare - sau la orice 
fel de raze ultraviolete, inclusiv cele de la luminile 
incandescente şi fluorescente - poate fi dezastruoasă. 

Toţi oamenii suferă distrugeri ale ADN-ului - materialul 
genetic - provocate de lumina soarelui. Aceste distrugeri, la 
nivel de celulă, favorizează apariţia melanomului şi a altor 
tumori maligne. Persoanele sănătoase posedă un sistem natural 
de „reparare” - nişte enzime care înlătură fragmentele distruse 
din nucleotide şi le înlocuiesc cu ADN neafectat. 

La cei care suferă de XP, enzimele nu acţionează, deci nu se 
fac reparaţii. Cancerul provocat de razele ultraviolete se 
dezvoltă rapid şi uşor, ducând la metastază. 

Statele Unite, cu o populaţie care depăşeşte două sute 
şaptezeci de milioane de oameni, numără peste optzeci de mii 
de pitici şi nouăzeci de mii dintre conaţionalii noştri au peste 
2,10 metri înălţime. În națiunea noastră există patru milioane 
de milionari, iar alţi zece mii de oameni vor ajunge la acest 
nivel în acest an. La fiecare douăsprezece luni, circa o mie 
dintre concetăţenii noştri vor fi loviți de trăsnet. 

Există mai puţin de o mie de americani care suferă de XP şi 
în fiecare an se nasc mai puţin de o sută. Numărul lor este mic 
pentru că boala e rară, dar şi pentru că mulţi dintre noi nu 
trăiesc mult. 

Majoritatea medicilor familiarizați cu xeroderma 
pigmentosum s-ar fi aşteptat să mor în copilărie. Puţini ar fi 


pariat că o să supraviețuiesc adolescenţei. Niciunul n-ar fi 
riscat o sumă serioasă mizând că voi ajunge până la douăzeci şi 
opt de ani. 

Doar câţiva bolnavi de XP sunt mai în vârstă decât mine, 
câţiva mult mai în vârstă, dar mulţi, dacă nu toţi, au suferit de 
probleme neurologice progresive, asociate cu boala lor. Tremur 
al capului sau al mâinilor. Pierderea auzului. Vorbire greoaie. 
Chiar şi diminuare a capacităţii mintale. 

Eu sunt normal şi întreg, ca oricare alt om - cu excepţia 
nevoii de a mă feri de lumină. Nu sunt albinos. Am ochii 
colorați. Am pielea pigmentată. Sigur, sunt mai palid decât un 
băiat de pe plajele californiene, dar nu de-o paloare 
fantomatică. În încăperea luminată de lumânări şi în lumea 
nocturnă în care trăiesc par chiar brunet. 

Fiecare zi în care rămân în starea actuală reprezintă un dar 
preţios şi cred că-mi folosesc timpul atât de bine pe cât este 
posibil. Mă bucur de viaţă. Găsesc bucurie acolo unde se 
aşteaptă oricine s-o găsească - dar şi acolo unde puţini se 
gândesc s-o caute. 

Poetul Horaţiu a spus, în anul 23 î.Hr.: „Trăieşte clipa, nu te 
bizui pe ziua de mâine”. 

Eu mă bucur de noapte şi gonesc pe ea de parcă ar fi un 
armăsar mare, negru. 

Mulţi dintre prietenii mei spun că sunt persoana cea mai 
fericită pe care o cunosc. Am avut de ales: să accept fericirea 
sau s-o refuz. Eu am acceptat-o. 

Se poate ca, fără părinţii mei deosebiți, să nu fi avut de ales. 
Mama şi tatăl meu şi-au modificat radical vieţile ca să mă apere 
de lumina care putea să-mi facă rău. Până am fost suficient de 
mare ca să înţeleg în ce situaţie mă aflam, ei au fost siliţi să fie 
vigilenţi fără încetare. Grija lor altruistă a contribuit enorm la 
supraviețuirea mea. Mai mult, ei mi-au oferit dragoste - şi 
dragoste de viaţă -, ceea ce m-a făcut să refuz disperarea, 
deprimarea şi existenţa retrasă. 

Mama a murit subit. Deşi eram sigur că ştia ce simţăminte 
profunde nutresc pentru ea, mi-aş fi dorit să fi fost în stare săi 
le mărturisesc într-un mod adecvat, în ultima zi a vieţii sale. 

Uneori, noaptea, pe plaja întunecată, când cerul este limpede 
şi bolta înstelată mă face să mă simt, simultan, muritor şi 
invincibil, când vântul se potoleşte şi marea nu se mai izbeşte 


cu putere de țărm, îi spun mamei mele ce-a însemnat pentru 
mine. Dar nu ştiu dacă mă aude. 

lar acum tatăl meu - încă împreună cu mine - nu m-a auzit 
când i-am spus: „Tu mi-ai dat viaţă”. Mi s-a făcut teamă că mă 
va părăsi înainte să pot să-i spun toate acele lucruri pe care n- 
am putut să i le spun mamei. 

Mâna lui rămase rece şi nemişcată. Am ţinut-o, de parcă l-aş 
fi ancorat astfel de această lume, până aveam să mă despart de 
el aşa cum se cuvine. 


La marginea jaluzelelor, ramele ferestrelor se schimbară din 
portocaliu în roşu-aprins, atunci când soarele întâlni marea. 

Există o împrejurare în care aş vrea să privesc direct apusul 
de soare. Dacă aş avea cancer la ochi, atunci, înainte de a muri 
sau de a orbi, m-aş duce la sfârşitul după-amiezii lângă mare aş 
sta cu faţa spre acele imperii asiatice îndepărtate, unde nu mă 
voi duce niciodată. lar la limita amurgului, mi-aş scoate 
ochelarii de soare şi aş privi moartea luminii. 

Va trebui să-mi mijesc ochii. Lumina strălucitoare îmi răneşte 
ochii. Efectul ei este atât de puternic şi de rapid, că pot să simt 
cum evoluează arsura. 

În timp ce lumina sângerie de la marginea jaluzelelor se 
transforma în purpuriu, mâna tatălui meu mi-o strânse pe a 
mea. 

M-am uitat în jos şi am văzut că avea ochii deschişi. Am 
încercat să-i spun tot ce aveam pe suflet. 

— Ştiu, şopti el. 

Nu puteam să încetez să spun ceea ce nu avea nevoie să fie 
spus. Tata găsi rezerve neaşteptate de forţă şi-mi scutură mâna 
atât de puternic, încât m-am oprit. 

În timp ce eu tăceam, uimit, îmi spuse: 

— Să ţii minte... 

Abia îl auzeam. M-am aplecat deasupra patului, lipindu-mi 
urechea stângă de buzele sale. 

Fără vlagă, dar cu o hotărâre impresionantă, îmi spuse 
ultimul lui sfat: 

— Să nu-ți fie teamă de nimic, Chris! Să nu-ți fie teamă de 
nimic! 

Apoi se duse. Urma luminoasă a electrocardiogramei săltă, 
mai săltă o dată, apoi deveni o linie dreaptă. 


Singura lumină care se mişca era cea a flăcărilor 
lumânărilor, care dansau din mucurile negre. 

N-am putut să dau drumul imediat mâinii sale inerte. I-am 
sărutat fruntea şi obrajii. 

Pe lângă marginea jaluzelelor nu mai trecea niciun fel de 
lumină. Lumea se rotise în întunecimea care mă primea cu 
bucurie. 

Uşa se deschise. Stinseseră din nou luminile fluorescente din 
apropiere. Singura lumină de pe coridor provenea din camerele 
aflate de-a lungul lui. 

Doctorul Cleveland, aproape cât uşa de înalt, intră în 
încăpere şi veni lângă pat. 

Angela Ferryman îl urmă cu paşi mărunți şi iuți, cu pumnul 
strâns la piept şi cu umerii căzuţi. Arăta de parcă moartea 
pacientului ei ar fi însemnat o lovitură pe care o resimțea fizic. 

Dispozitivul pentru  electrocardiogramă de lângă pat 
dispunea de un echipament care transmitea semnale la 
monitorul aflat în hol, unde stăteau asistentele. Acestea 
ştiuseră imediat că tatăl meu murise. 

Nu veniseră cu seringi pline cu epinefrină, nici cu un 
defibrilator portabil, ca să încerce să-i facă inima să bată din 
nou. Nu intenționau să ia niciun fel de măsuri eroice, conform 
dorinţei tatălui meu. 

Figura doctorului Cleveland nu fusese făcută pentru ocazii 
solemne. Medicul semăna cu un Moş Crăciun fără barbă, cu 
ochi veseli şi cu obraji dolofani, roşii. Se străduia să găsească o 
expresie de durere şi de compătimire, dar reuşea doar să pară 
mirat. 

Sentimentele îi erau însă evidente în glas. Mă întrebă, cu 
blândeţe: 

— Te simţi bine, Chris? 

— Rezist, am răspuns eu. 


4 


Din camera de spital i-am telefonat lui Sandy Kirk, de la 
Kirk's Funeral Home. Tatăl meu stabilise totul cu Sandy, în 
urmă cu câteva săptămâni. Conform dorinţei sale, tatăl meu 


urma să fie incinerat. 

Doi brancardieri, bărbaţi tineri cu mustăcioara abia mijită, 
veniră să ducă trupul în morga de la subsol. 

M-au întrebat dacă voiam să aştept acolo, jos, până va sosi 
camioneta de la pompele funebre. Le-am răspuns că nu vreau. 

Nu era tatăl meu, ci doar trupul său. Tatăl meu plecase în 
altă parte. 

Am decis să nu trag cearşaful ca să-i privesc pentru ultima 
oară faţa slăbită. Nu aşa voiam să-l ţin minte. 

Brancardierii mutară trupul pe o targă. Cei doi păreau 
neîndemânatici, deşi aveau, probabil, destulă experienţă, şi se 
uitau la mine de parcă s-ar fi simţit vinovaţi că făceau ceea ce 
făceau. 

Poate că aceia care transportă morţii nu se simt niciodată în 
largul lor în timp ce-şi fac meseria. Un asemenea gând mi se 
păru reconfortant, pentru că jena lor însemna că oamenii nu 
sunt indiferenți la suferinţele altora, aşa cum par uneori. 

Se putea însă ca brancardierii să fie doar curioşi şi de aceea 
mă tot priveau pe furiş. La urma urmei, sunt singurul locuitor 
din Moonlight Bay care a constituit subiectul unui articol 
important din revista Time. 

Sunt cel care trăieşte noaptea şi se fereşte de soare. Un 
vampir! Un vârcolac! Un pervers nebun! Ascundeţi-vă copiii! 

Dar, ca să fiu corect, trebuie să recunosc că majoritatea 
oamenilor sunt înţelegători şi amabili. Există însă o minoritate, 
alcătuită din zvonişti care cred tot ce se spune despre mine şi 
care îmbogăţesc aceste zvonuri cu convingerea că au dreptate, 
convingere asemănătoare celei a spectatorilor de la procesele 
vrăjitoarelor din Salem. 

Dacă acei doi tineri aparţineau celei de-a doua categorii, 
atunci probabil că au fost dezamăgiţi văzând că arătam relativ 
normal. Nu aveam paloarea unuia abia ieşit din mormânt. Nu 
avem ochii roşii de sânge. Nu aveam gheare. Nici măcar nu 
mâncam păianjeni şi viermi. Eram un individ plictisitor. 

Roţile tărgii scârţâiră în momentul în care infirmierii plecară 
cu cadavrul. Chiar şi după ce au închis uşa, am auzit scârţâitul 
care se îndepărta. 

Rămas singur în camera luminată de lumânări, am luat din 
dulap sacoşa cu lucrurile tatălui meu. În ea se găseau doar 
hainele pe care le purtase când venise la spital. 


În raftul de sus al noptierei se aflau ceasul său, portofelul şi 
patru cărţi în ediţii ieftine. Le-am pus în sacoşă. 

Am vârât bricheta în buzunar, dar am lăsat lumânările. Nu 
voiam să mai simt vreodată miros de dafin. Aroma aceea mă 
determina să fac asocieri pe care nu le puteam suporta. 

Pentru că strânsesem cu atâta eficienţă lucrurile tatălui meu, 
am considerat că sunt foarte stăpân pe mine. j 

De fapt, pierderea tatălui meu mă lăsase năuc. In timp ce 
stingeam lumânările, strângându-le flacăra între degetul mare 
şi arătător, n-am simţit nici căldura, nici mirosul fitilului care 
ardea. 

Când am păşit pe coridor, cu geanta în mână, o infirmieră a 
stins din nou luminile fluorescente. M-am dus direct către 
scările pe care urcasem ceva mai devreme. 

Nu puteam folosi liftul, pentru că nu pot stinge becul din 
interiorul acestuia. Loţiunea cu care mă unsesem m-ar fi apărat 
în mod eficient în timpul scurtei călătorii de la etajul al treilea 
până la parter, însă nu puteam să risc să rămân blocat între 
etaje un timp nedeterminat. 

Nu mi-am amintit să-mi pun ochelarii de soare şi am coborât 
iute pe scările de beton slab luminate. Spre surprinderea mea, 
nu m-am oprit la parter. Am coborât spre subsolul în care 
fusese dus tatăl meu, mânat de un impuls pe care nu l-am 
înţeles imediat. Mergeam mai repede decât până atunci, în 
timp ce geanta mi se lovea de picior. 

Brusc, am fost copleşit de convingerea că părăsisem trupul 
tatălui meu fără să îndeplinesc o datorie solemnă, deşi nu-mi 
dădeam seama ce ar fi trebuit să fac. 

Inima îmi bătea atât de tare că puteam s-o aud, ca pe o tobă 
a unui cortegiu funerar care se apropia, dar cu un ritm mult 
mai rapid. Mi se pusese un nod în gât şi am reuşit cu greu să- 
mi înghit saliva, care devenise dintr-o dată acidă. 

La capătul scărilor se afla o uşă din metal, rezistentă la 
incendiu. Deasupra ei scria cu roşu: „leşire pentru caz de 
urgenţă”. Oarecum zăpăcit, m-am oprit şi am ezitat, cu mâna 
pe clanţă. 

Apoi mi-am amintit de obligaţia pe care fusesem gata s-o uit. 
Întotdeauna romantic, tata dorise să fie incinerat împreună cu 
fotografia favorită a mamei mele şi mă însărcinase să am grijă 
ca aceasta să fie pusă în coşciugul său. 


Fotografia se afla în portofelul său, iar portofelul în geanta 
pe care o căram. 

Am împins uşa şi am pătruns într-un hol din subsol. Zidurile 
din beton fuseseră vopsite într-un alb sclipitor. Torente de 
lumină fluorescentă scăldau coridorul, curgând din plafonierele 
argintii, de formă parabolică. 

Ar fi trebuit să mă trag înapoi, dincoace de prag, sau măcar 
să caut comutatorul. În loc să fac asta, am fugit înainte, lăsând 
uşa grea să se închidă în urma mea. Am plecat capul, bazându- 
mă pe faptul că loţiunea împotriva soarelui şi cozorocul şepcii 
îmi vor proteja faţa. 

Mi-am vârât mâna stângă în buzunarul jachetei. Mâna 
dreaptă era încleştată pe mânerul genţii şi rămăsese expusă. 

Cantitatea de lumină care m-a bombardat în timpul goanei pe 
coridorul lung de treizeci de metri nu era suficientă ca să 
declanşeze un cancer galopant al pielii sau tumori la ochi. Eram 
însă conştient că stricăciunile suferite de ADN-ul din celulele 
pielii mele se tot acumulau, pentru că organismul meu nu le 
putea repara. Câte un minut de expunere zilnică, timp de două 
luni, ar fi avut acelaşi efect catastrofal ca o oră de bronzat 
sinucigaş. 

Părinţii îmi explicaseră încă din copilărie că urmările unui 
singur act iresponsabil pot părea neglijabile sau inexistente, 
dar că din iresponsabilitatea ca obișnuinţă pot rezulta orori 
inevitabile. 

Chiar ţinând capul plecat şi cu ochii apăraţi de cozorocul 
şepcii, trebuia să mă feresc de lumina reflectată de pereţii albi. 
Ar fi trebuit să-mi pun ochelarii de soare, dar mai aveam doar 
câteva secunde până la capătul coridorului. 

Podeaua, acoperită cu vinilin cenuşiu şi roşu-marmorat, arăta 
ca o bucată de carne crudă, veche de o zi. Mă cuprinse 
ameţeala, provocată de urâţenia modelului linoleumului şi de 
lumina înfricoşătoare. 

Am trecut pe lângă magazii şi camere pentru aparatură. 

Subsolul părea pustiu. 

Uşa de la capătul îndepărtat al coridorului deveni uşa de la 
capătul mai apropiat. Am intrat într-un garaj subteran de mici 
dimensiuni. 

Nu era o parcare publică. Aceasta se afla la nivelul solului. În 
garaj se aflau doar un camion cu numele spitalului scris pe o 


parte şi o ambulanţă. 

Ceva mai departe se vedea un dric, un Cadillac negru, de la 
Kirk's Funeral Home. M-am simţit uşurat văzând că Sandy Kirk 
nu luase încă trupul şi nu plecase. Aveam timp să pun 
fotografia mamei între mâinile împreunate ale tatălui meu. 

Lângă dricul strălucitor era parcată o camionetă Ford, 
asemănătoare ambulanţei, dar care nu avea girofarul standard. 
Atât dricul, cât şi camioneta stăteau cu botul în direcţie opusă 
celei din care veneam şi se aflau în apropierea uşii rulante, 
care rămăsese deschisă în noaptea aceea. 

Astfel, garajul era liber, încât puteau pătrunde în el maşinile 
furnizorilor, ca să aducă hrană, cearşafuri şi medicamente, care 
urmau a fi luate cu ascensorul pentru marfă. In momentul acela 
nu se făcea nicio livrare. 

Zidurile din beton nu fuseseră vopsite, iar lămpile 
fluorescente de deasupra erau mai puţine şi mai rare decât cele 
din coridorul pe care abia îl părăsisem. Cu toate acestea, nu mă 
aflam într-un loc sigur. M-am apropiat iute de dric şi de 
camioneta albă. 

Colţul subsolului, aflat imediat în stânga uşii rulante, lângă 
cele două vehicule care aşteptau, era ocupat de o cameră pe 
care o cunoşteam bine. Acolo se afla morga, unde erau ţinuţi 
morţii până când puteau fi transportaţi la pompele funebre. 

Cu doi ani în urmă, într-o noapte teribilă de ianuarie, 
stătusem acolo împreună cu tata la lumina lumânării, în frig, 
mai mult de jumătate de oră, lângă trupul mamei mele. Nu ne 
înduram s-o lăsăm singură acolo. 

Tata ar fi urmat-o în noaptea aceea, de la spital la casa 
mortuară şi de acolo la crematoriu, dacă ar fi putut să mă 
părăsească. El fusese poet, ea specialistă în ştiinţe, dar 
fuseseră suflete pereche. 

Mama fusese adusă de o ambulanţă de la locul accidentului 
şi fusese transportată din camera de gardă la chirurgie. Murise 
la trei minute după ce ajunsese pe masa de operaţie, fără să-şi 
recapete cunoştinţa, chiar înainte ca medicii să stabilească 
amploarea rănilor ei. 

Acum, uşa izolatoare a morgii stătea deschisă. Când m-am 
apropiat, am auzit nişte oameni certându-se. În ciuda furiei, 
vorbeau în şoaptă. Nota emoţională a disputei lor aprige se 
potrivea cu tonul grăbit şi secretos. 


Nu furia, ci prudenţa lor m-a făcut să mă opresc înainte să 
ajung în pragul uşii. În ciuda luminii fluorescente îngrozitoare, 
am rămas locului un moment, nehotărât. 

Din spatele uşii am auzit o voce. Am recunoscut-o ca fiind a 
lui Sandy Kirk. 

— Şi cine-i tipul pe care-l voi incinera? 

Un alt bărbat îi răspunse: 

— Nimeni. Un vagabond oarecare. 

— Ar fi trebuit să-l aduci la sediul firmei, nu aici, se plânse 
Sandy. Ce se va întâmpla dacă se va descoperi că lipseşte? 

În momentul acela interveni un al treilea bărbat. Am 
recunoscut vocea unuia dintre cei doi brancardieri care luaseră 
trupul tatălui meu din camera de spital. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu putem să luăm chestia 
asta de aici? 

Am devenit brusc convins că voi fi în pericol dacă mă va 
încurca ceva şi am pus geanta lângă zid. Acum aveam ambele 
mâini libere. 

În uşă apăru un om. Nu mă văzu, pentru că mergea cu 
spatele, trăgând o targă. 

Dricul se afla la trei metri de el. Înainte să mă vadă cineva, 
m-am strecurat lângă maşină şi m-am ghemuit lângă uşa din 
spate, pe unde erau încărcate cadavrele. 

De acolo puteam să văd intrarea în morgă. Bărbatul care 
ieşea cu spatele de acolo era un necunoscut, de aproape 
treizeci de ani, înalt cam de un metru şi optzeci de centimetri, 
solid, cu gâtul gros şi capul ras. Purta pantofi de lucru, blugi, o 
cămaşă din flanelă roşie şi avea în lobul urechii un cercel cu 
perlă. 

După ce scoase complet targa din morgă, o întoarse către 
dric, preferând s-o împingă, în loc s-o tragă. 

Pe targă se afla un cadavru, într-un sac opac din vinilin, cu 
fermoarul închis. Cu doi ani în urmă, mama fusese scoasă din 
morgă într-un sac asemănător acestuia, pentru a fi transportată 
la antreprenorul de pompe funebre. 

În urma străinului chelios ieşi Sandy Kirk, care prinse targa 
cu o mână. Blocă roţile acesteia cu piciorul stâng şi întrebă din 
nou: 

— Ce se va întâmpla dacă se va observa că lipseşte? 

Cheliosul se încruntă şi-şi plecă fruntea. Perla din urechea lui 


lucea. 

— Ţi-am spus că-i un vagabond. Tot avutul lui se afla în 
rucsac. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Dacă dispare, cine să-i observe lipsa? Şi cui o să-i pese? 

Sandy avea treizeci şi doi de ani şi arăta atât de bine, încât 
nici măcar meseria sa îngrozitoare nu potolea deloc femeile 
care se ţineau după el. Deşi era un om încântător şi mai puţin 
ţanţoş decât mulţi dintre colegii săi de breaslă, mă făcea să nu 
mă simt în largul meu. Trăsăturile sale frumoase păreau a fi o 
mască în spatele căreia nu se afla o altă faţă, ci un vid. Nu se 
punea problema că ar fi fost un om diferit şi mai puţin motivat 
moral decât pretindea că este, ci că n-ar fi fost deloc om. 

Sandy zise: 

— Şi dosarul său din spital? 

— N-a murit aici, îl lămuri bărbatul cel chel. L-am luat ceva 
mai devreme, de pe autostradă. Făcea autostopul. 

Nu-mi exprimasem niciodată părerea nefavorabilă despre 
Sandy Kirk cuiva, nici părinţilor mei, nici lui Bobby Halloway, 
nici Sashei, nici măcar lui Orson. Mulţi oameni fără minte fac 
tot felul de presupuneri răutăcioase despre mine, pornind de la 
aspectul meu şi de la preferința mea pentru noapte, de aceea 
mă feresc să mă alătur clubului de răutăcioşi şi să vorbesc de 
rău pe cineva fără să am motive serioase. 

Tatăl lui Sandy, Frank, fusese un om bun şi simpatizat de 
toţi, iar Sandy nu făcuse nimic care să sugereze că n-ar fi la fel 
de bun ca tatăl său. Până acum. 

Sandy îi spuse omului cu targa: 

— Risc foarte mult. 

— Nimeni nu-ţi poate face nimic. 

— M-aş mira! 

— Miră-te în timpul tău liber, zise cheliosul şi împinse targa 
peste piciorul lui Sandy. 

Acesta înjură şi se dădu la o parte. Bărbatul cu targa veni 
direct către mine. Roţile ei scârţâiră, aşa cum scârţâiseră şi 
cele ale tărgii cu care fusese luat tatăl meu. 

Stând ghemuit, m-am strecurat în spatele dricului, între 
acesta şi camioneta Ford. Am aruncat o privire şi am văzut că 
pe camioneta albă nu fusese scris numele vreunei companii sau 
al vreunei instituţii. 


Targa care scârţâia se apropia cu rapiditate. 

Am ştiut instinctiv că o încurcasem. li surprinsesem făcând 
ceva - nu-mi dădeam seama ce, dar ştiam că era ilegal. Indivizii 
ar fi făcut orice ca să-şi apere secretul. 

M-am lăsat cu faţa în jos pe podea şi m-am strecurat sub 
dric, în bezna rece şi mătăsoasă. În felul acesta nu mai eram 
văzut şi scăpam şi de lumina fluorescentă. Ascunzătoarea mea 
era mică şi atingeam cu spatele ţeava de eşapament. 

Stăteam cu faţa către spatele vehiculului. Am văzut targa 
trecând pe lângă dric şi îndreptându-se spre camionetă. 

Când mi-am întors capul către dreapta, am văzut uşa morgii, 
aflată la trei doar metri de Cadillac. Vedeam foarte bine 
pantofii negri, lustruiţi ai lui Sandy şi manşetele pantalonilor de 
la costumul său albastru-închis. Sandy se uita după individul 
chel care împingea targa. 

În spatele lui Sandy, rezemată de perete, se afla geanta 
tatălui meu. Nu avusesem unde s-o ascund, iar dacă aş fi luat-o 
cu mine, n-aş fi putut să mă mişc suficient de repede sau să mă 
strecor sub dric. 

Se părea că nimeni n-o observase încă. Poate că nu aveau s-o 
observe nici în continuare... 

Cei doi brancardieri - pe care-i identificasem după pantofii 
albi şi după pantalonii de aceeaşi culoare - scoaseră o a doua 
targă din morgă. Roţile acesteia nu scârţâiau. 

Prima targă, cea împinsă de bărbatul cel chel, ajunse în 
spatele camionetei. Am auzit cum individul deschidea uşa din 
spate a vehiculului. 

Unul din brancardieri îi spuse celuilalt: 

— Ar trebui să mă întorc sus, înainte să se întrebe cineva de 
ce am întârziat atât de mult. 

Apoi se duse către celălalt capăt al garajului. 

Picioarele pliante ale primei tărgi fură strânse, cu un 
zăngănit, iar individul chel o împinse în camionetă. 

Sandy deschise uşa din spate a dricului, iar brancardierul 
rămas veni cu a doua targă. Evident, pe aceasta se găsea un alt 
sac opac, din vinilin, în care se afla cadavrul vagabondului 
anonim. 

Mă cuprinse o senzaţie de irealitate. Nu-mi venea să cred că 
mă găsesc în această situaţie ciudată. Parcă visam, fără să fi 
adormit mai întâi. 


Uşile camionetei fură trântite. Am întors capul spre stânga şi 
am urmărit picioarele bărbatului chel, care se îndrepta spre 
uşa şoferului. 

Brancardierul trebuia să aştepte până plecau cele două 
maşini, ca să închidă uşa rulantă a garajului. Dacă rămâneam 
sub dric, aveam să fiu descoperit după plecarea lui Sandy. 

Nu ştiam care din brancardieri rămăsese în subsol, dar nu 
conta. Eram sigur că puteam să-l înving pe oricare din cei doi 
tineri care-l luaseră pe tatăl meu de pe patul de moarte. 

Dacă Sandy Kirk se uita în oglinda retrovizoare, atunci când 
ieşea din garaj, putea să mă vadă. Atunci aş fi avut de-a face şi 
cu el, şi cu brancardierul. 

Motorul camionetei porni. 

În timp ce Sandy şi brancardierul băgau targa în spatele 
dricului, m-am târât de sub Cadillac. Îmi căzuse şapca de pe 
cap. Am luat-o şi, fără să îndrăznesc să mă uit către dric, am 
străbătut ghemuit cei patru metri până la uşa deschisă a 
morgii. 

Când am intrat în camera aceea rece, m-am ridicat în 
picioare şi m-am ascuns în spatele uşii, lipindu-mă cu spatele 
de zidul din beton. 

Nimeni din garaj nu dădu alarma. Era clar că nu fusesem 
văzut. 

Mi-am dat seama că-mi ţineam răsuflarea. Am dat drumul 
aerului, care a şuierat printre dinţii încleştaţi. 

Ochii mei, loviți de lumină, lăcrimau. l-am şters cu dosul 
palmei. 

Pe doi pereţi se aflau sertare suprapuse, din oţel inoxidabil, 
în care aerul era mai rece decât în morgă - unde temperatura 
era suficient de scăzută ca să mă facă să tremur. Într-o parte se 
aflau două scaune din lemn, netapiţate. Podeaua era alcătuită 
din plăci de porțelan alb, prinse cu mortar, pentru a fi curățată 
mai uşor dacă se scurgea ceva din sacii cu cadavre. 

Şi aici se aflau pe tavan tuburi fluorescente. Prea multe. Mi- 
am pus pe cap şapca pe care scria „Trenul misterului” 
îndesând-o până pe sprâncene. Surprinzător, ochelarii de 
soare, care fuseseră în buzunarul cămăşii, nu se spărseseră. I- 
am pus la ochi. 

Un anumit procent din razele ultraviolete pătrunde chiar şi 
prin loţiunile cu cel mai mare factor de protecţie solară. 


Îndurasem în ultima oră mai multă expunere la lumină 
puternică decât în tot anul precedent. Pericolul expunerii 
însumate îmi trecu prin minte, de parcă m-ar fi izbit cu copitele 
un cal negru, înspăimântător. 

Motorul camionetei mugi, dincolo de uşa deschisă. Mugetul 
scăzu repede, deveni un mormăit, apoi un murmur. 

Dricul Cadillac urmă camioneta în noapte. Uşa mare, 
automată a garajului cobori şi atinse solul cu o izbitură 
puternică, răsunând în tot tărâmul subteran al spitalului, 
urmată de un ecou care scoase o tăcere cutremurătoare din 
pereţii de beton. 

M-am încordat şi mi-am încleştat pumnii. 

Deşi se afla încă în garaj, brancardierul nu scotea niciun 
sunet. Mi l-am imaginat privind curios geanta tatălui meu. 

Cu un minut în urmă fusesem sigur că puteam să-l înving pe 
individ. Acum, încrederea mea scăzu. Din punct de vedere fizic, 
îi eram superior, dar, spre deosebire de mine, tipul putea să fie 
nemilos. 

Nu l-am auzit apropiindu-se. Era de cealaltă parte a uşii 
deschise, la câţiva centimetri de mine. Mi-am dat seama de 
prezenţa lui doar pentru că talpa de cauciuc a pantofilor săi 
scârţâi pe plăcile de porțelan, atunci când tipul trecu pragul. 

Dacă intra complet în încăpere, atunci înfruntarea devenea 
inevitabilă. Nervii mei erau încordaţi la maximum. 

După o ezitare îngrozitor de lungă, brancardierul stinse 
lumina şi închise uşa, retrăgându-se. 

L-am auzit vârând o cheie în yală. Broasca se încuie, cu un 
sunet asemănător celui scos de cocoşul unui revolver de mare 
calibru, care împinge percutorul într-un cartuş gol. 

Mă îndoiam că în sertarele morgii s-ar mai fi aflat vreun 
cadavru. Spitalul Milosteniei, din liniştitul oraş Moonlight Bay, 
nu strânge morţi într-un ritm frenetic, ca instituţiile similare 
din localităţile bântuite de violenţă. 

Şi, chiar dacă pe toate priciurile acelea din oţel inoxidabil s- 
ar fi aflat oameni adormiţi în somnul de veci, nu mă deranja să 
fiu împreună cu ei. Într-o zi voi fi la fel de mort ca oricare 
rezident al cimitirului. Fără îndoială, acest lucru se va produce 
mai devreme decât în cazul altor oameni de vârsta mea. Morţii 
sunt locuitorii viitorului meu. 

Mă temeam de lumină, iar întunericul perfect de acum din 


camera rece, fără ferestre, era pentru mine ca apa curgătoare 
pentru un om care moare de sete. Timp de un minut, m-am 
bucurat de bezna absolută care-mi scălda pielea şi ochii. 

Nu voiam să mă mişc şi am rămas lângă uşă, cu spatele lipit 
de perete. Mă aşteptam ca brancardierul să se întoarcă 
oricând. 

În cele din urmă mi-am scos ochelarii şi i-am strecurat iarăşi 
în buzunarul cămăşii. 

Rămas în întuneric, prin minte îmi treceau tot felul de 
speculaţii îngrijorătoare. 

Trupul tatălui meu se afla în camioneta albă. Urma să fie dus 
spre o destinaţie pe care n-o cunoşteam. Se afla în mâna unor 
oameni al căror scop nu mi-l puteam imagina. 

Nu-mi închipuiam vreun motiv logic pentru această înlocuire 
bizară de cadavre - cu excepţia cazului în care moartea tatălui 
meu n-ar fi fost provocată de cancer. Dar dacă osemintele 
sărmanului meu tată ar fi putut incrimina în vreun fel pe 
cineva, atunci de ce vinovatul nu-l lăsase pe Sandy Kirk să 
incinereze dovada? 

Se părea că indivizii aveau nevoie de cadavrul lui. 

Pentru ce? 

În interiorul pumnilor mei încleştaţi se formase o sudoare 
extrem de rece, iar ceafa mi se umezise. 

Cu cât mă gândeam mai mult la scena pe care o văzusem în 
garaj, cu atât mă simţeam mai puţin confortabil în locul acela 
întunecat. Evenimentele bizare stârniseră în mintea mea temeri 
primitive profunde. 

Un autostopist asasinat urma să fie incinerat în locul tatălui 
meu. Dar de ce să ucizi un vagabond nevinovat pentru acest 
lucru? Sandy putea să umple urna din bronz cu cenuşă 
obişnuită din lemn, iar eu aş fi fost convins că sunt rămăşiţele 
unui om. Şi existau puţine şanse să deschid urna sigilată după 
ce aveam s-o primesc, cu atât mai puţine să supun pulberea din 
urnă unui examen de laborator, ca să-i aflu compoziţia şi 
originea. 

Gândurile mele păreau prinse într-o plasă deasă, din care nu 
puteau scăpa. 

Am scos încet bricheta din buzunar. Am ezitat şi am ascultat 
sunetele slabe din cealaltă parte a uşii, apoi am aprins-o. 

N-aş fi fost surprins dacă aş fi văzut un cadavru ca de 


alabastru ridicându-se din sarcofagul său de oţel, cu figura 
mânjită de moarte sclipind în lumina flăcării de butan, cu ochii 
larg deschişi, dar orbi, cu gura străduindu-se să destăinuiască 
secrete, dar nereuşind să scoată nici măcar o şoaptă. Niciun 
cadavru nu stătea în faţa mea, doar şerpii de lumini şi umbre, 
creaţi de flacăra pâlpâitoare, colindau pe panourile de oţel şi 
provocau iluzia mişcării sertarelor, care păreau că se deschid. 

M-am întors către uşă şi am descoperit că, pentru a 
împiedica închiderea accidentală a cuiva în camera frigorifică, 
zăvorul broaştei putea fi deschis de dinăuntru. Din interior nu 
aveai nevoie de cheie, căci broasca se descuia printr-o simplă 
apăsare cu degetul. 

Am descuiat uşa făcând cât mai puţin zgomot. Doar când am 
apăsat pe clanţă s-a auzit un scârţâit uşor. 

Garajul tăcut părea pustiu, dar am continuat să fiu foarte 
atent. Cineva putea fi ascuns în spatele unui stâlp, după 
ambulanţă sau după camion. 

Mijindu-mi ochii, am privit prin ploaia de lumină fluorescentă 
şi am descoperit, spre marea mea dezamăgire, că valijoara 
tatălui meu dispăruse. Probabil că o luase brancardierul. 

Nu voiam să traversez subsolul spitalului, ca să ajung la 
scările pe care coborâsem. Riscul de a-l întâlni pe unul din 
brancardieri - poate chiar pe amândoi - era prea mare. 

Nu aveau cum să-şi dea seama cui îi aparţinea geanta decât 
după ce o deschideau şi-i examinau conţinutul. După ce vor 
descoperi portofelul tatălui meu, cu actele sale, vor şti că eu 
am fost acolo şi se vor întreba ce-am văzut şi ce-am auzit. 

Un autostopist fusese ucis nu pentru că ar fi ştiut ceva 
despre activităţile lor, nu pentru că ar fi putut să-i incrimineze, 
ci doar pentru că aveau nevoie de un cadavru pe care să-l 
incinereze, din motive pe care nu le cunoşteam. Dacă ar fi avut 
de-a face cu cineva care ar fi reprezentat o ameninţare reală 
pentru ei, indivizii ar fi fost nemiloşi. 

Am apăsat butonul care deschidea uşa rulantă. Motorul 
zumzăi, lanţul se puse în mişcare, iar uşa imensă, segmentată, 
se ridică, scoțând un zăngănit înspăimântător. M-am uitat 
nervos în garaj, aşteptându-mă să văd un agresor care-şi 
părăsea ascunzătoarea şi năvălea către mine. 

Când uşa se deschise mai mult de jumătate, am oprit-o, 
apăsând din nou pe buton, apoi am comandat închiderea ei, 


apăsând a treia oară. În timp ce uşa cobora, m-am strecurat pe 
sub ea şi am ieşit în noapte. 

Becurile de pe stâlpii înalţi răspândeau o lumină ca alama, 
de-un galben murdar, pe aleea care urca din garajul subteran. 
Parcarea aflată la capătul aleii era scăldată în aceeaşi lumină 
posacă, ce semăna cu strălucirea rece care ar ilumina o 
anticameră a unei zone din iad, unde pedeapsa implică o 
veşnicie de gheaţă, nu de foc. 

Pe cât posibil, am mers prin zonele verzi, în umbra arborilor 
de camfor şi a pinilor. 

Am alergat pe o străduţă îngustă şi am ajuns într-un cartier 
rezidenţial, alcătuit din bungalouri spaniole pitoreşti. Am intrat 
pe o alee fără felinare. Am trecut pe lângă curţile din spate ale 
unor case, luminate de ferestre. Dincolo de acestea se aflau 
încăperi în care erau trăite vieţi ciudate, pline de posibilităţi 
infinite şi de banalităţi binecuvântate. Nu mă puteam alătura 
lor şi nici nu prea le înţelegeam. 

Deseori, în timpul nopţii, mă simt lipsit de greutate. Aşa m- 
am simţit şi în noaptea aceea. Alergam în tăcere, aşa cum 
zboară bufnița, alunecând prin întuneric. 

Lumea fără soare mă primise şi mă îngrijise timp de douăzeci 
şi opt de ani. Pentru mine fusese întotdeauna un loc al păcii şi 
al tihnei. Dar acum, pentru prima oară în viaţă, am avut 
sentimentul că prin beznă mă urmărea un animal de pradă. 

Am rezistat dorinţei de a mă uita peste umăr, am grăbit pasul 
şi am zburat prin străduţele înguste din Moonlight Bay. 


PARTEA A DOUA 


SEARA 


5 


Văzusem fotografii ale arborilor de piper din California, 
făcute în timpul zilei. Conturaţi de lumină, sunt copaci de vis, 
dantelaţi, graţioşi, verzi. 

În timpul nopţii, arborii de piper capătă un aspect diferit de 
cel din timpul zilei. Par că-şi ţin capul plecat, că-şi lasă 
ramurile lungi în jos, ca să-şi ascundă figura plină de grijă sau 
de mâhnire. 

Arbori de acest soi mărgineau aleea lungă ce ducea la Kirk's 
Funeral Home, care se afla pe un deal de trei acri, situat la 
marginea de nord-est a oraşului, deal înconjurat de Autostrada 
1 şi învecinat cu o trecere de nivel. Copacii stăteau ca un şir de 
bocitoare care-şi aduceau ultimul omagiu unui decedat. 

În timp ce urcam pe aleea spre firmă, pe care lampadare 
scunde, în formă de ciuperci, aruncau inele de lumină, arborii 
fură agitaţi de briză. Frecarea vântului de frunze scotea o 
lamentare şoptită. 

De-a lungul aleii nu era parcată nicio maşină, ceea ce 
însemna că nu avea loc niciun priveghi. 

Eu călătoresc prin Moonlight Bay doar pe jos sau cu 
bicicleta. N-are rost să învăţ să conduc un automobil. Nu-l pot 
folosi în timpul zilei, iar în timpul nopţii ar trebui să port 
ochelari de soare ca să mă apăr de farurile maşinilor care ar 
veni din faţă. Poliţiştii nu-i văd cu ochi buni pe cei care conduc 
noaptea cu ochelari de soare, indiferent cât de grozav ar arăta 
aceştia. 

Răsărise luna plină. 


Îmi place luna. Luminează fără să te ardă. Scoate la iveală 
ce-i frumos şi lasă să stea ascuns ceea ce-i urât. 

Când ajungea pe culmea dealului, aleea făcea o buclă mare, 
în centrul căreia se afla un cerc de verdeață. În cercul acela se 
găsea o reproducere în ciment a sculpturii Pieta, a lui 
Michelangelo. 

Trupul lui Hristos mort, întins în poala mamei sale, era 
luminos, din cauză că reflecta razele lunii. Fecioara răspândea 
o lumină mai slabă. În strălucirea soarelui, copia aceea 
grosolană arăta, mai mult ca sigur, teribil de urât. 

Dar din cauza pierderii suferite, majoritatea celor îndoliaţi 
găseau consolare în asigurarea că există un scop şi un înţeles al 
lumii, chiar dacă această idee era exprimată atât de stângaci ca 
în reproducerea aceea. Imi place la oameni faptul că au nevoie 
doar de un strop de speranţă ca să ajungă la sentimente 
înălţătoare. 

M-am oprit sub porticul clădirii pompelor funebre. Ezitam, 
pentru că nu puteam evalua pericolul în care mă pregăteam să 
intru. 

Clădirea masivă, cu două etaje, în stil georgian - cărămizi 
roşii cu ornamente albe de lemn - ar fi fost cea mai frumoasă 
casă din oraş, dacă oraşul n-ar fi fost Moonlight Bay. O navă 
spaţială venită din altă galaxie n-ar fi părut mai străină de 
locurile acestea decât construcţia arătoasă a lui Kirk. Casa 
aceea avea nevoie de ulmi, nu de arbori de piper, de un cer 
înnorat, nu de cel senin din California, de biciuitul periodic al 
unor ploi mult mai reci decât cele de aici. 

La etajul al doilea, unde locuia Sandy, era întuneric. 

Camerele pentru priveghi se aflau la parter. Prin ferestrele 
care flancau uşa din faţă am văzut o lumină slabă în partea din 
spate a casei. 

Am apăsat pe butonul soneriei. 

Un bărbat apăru în capătul coridorului şi se apropie de uşă. 
Vedeam doar o siluetă, dar mi-am dat seama, după mers, că era 
Sandy Kirk. Individul avea mişcări graţioase, care se potriveau 
cu frumuseţea sa. 

Sandy veni la uşă şi aprinse atât lumina din interior, cât şi 
becul din verandă. Când deschise uşa, păru surprins să mă 
vadă uitându-mă la el pe sub cozorocul şepcii. 

— Christopher? 


— Bună seara, domnule Kirk. 

— Condoleante. Tatăl tău a fost un om minunat. 

— Da. 

— L-am luat de la spital. Îl tratăm ca pe cineva din familie, cu 
tot respectul cuvenit. Poţi să fii sigur de asta. Am urmat cursul 
despre poezia secolului al XX-lea, predat de dânsul la Ashdon. 
Ştiai asta? 

— Sigur. 

— De la dânsul am învăţat să-i iubesc pe Eliot şi pe Pound, pe 
Auden şi pe Plath, pe Beckett şi pe Ashbery, pe Robert Bly, pe 
Yeats... pe toţi aceştia... Când am început cursul, nu puteam 
suferi poezia. Iar, la sfârşit, nu mai puteam să trăiesc fără ea. 

— Wallace Stevens, Donald Justice, Louise Gluck erau 
favoriţii săi. 

Sandy zâmbi şi dădu din cap. Apoi zise: 

— Scuză-mă, am uitat! 

Ţinând seama de starea mea, stinse atât lumina din hol, cât 
şi pe cea din verandă. În timp ce stătea în prag, pe întuneric, 
Sandy adăugă: 

— Probabil că te simţi groaznic, dar măcar acum nu mai 
suferă. 

Ochii lui Sandy erau verzi, dar în lumina aceea slabă păreau 
negri, ca o carapace de gândac. 

L-am întrebat, privindu-i ochii cu atenţie: 

— Pot să-l văd? 

— Pe cine? Pe tatăl tău? 

— Nu i-am privit faţa când l-au luat din camera de spital. N- 
am fost în stare, n-am crezut că am nevoie de asta. Acum... Aş 
vrea să-l privesc pentru ultima oară. 

Ochii lui Sandy Kirk arătau ca o mare a nopţii, liniştită. Dar 
sub suprafața nemişcată a acesteia se aflau adâncuri 
incredibile. 

Vocea lui rămase cea a unui om amabil şi compătimitor faţă 
de cel care suferise o pierdere grea: 

— Oh, Cristopher... îmi pare rău, dar incinerarea a început... 

— L-aţi băgat deja în cuptor? 

Sandy crescuse în spiritul unei meserii în care se foloseau 
din belşug eufemisme. De aceea tresări auzindu-mă şi-mi 
răspunse: 

— Decedatul este în crematoriu. 


— Nu v-aţi cam grăbit? 

— În munca noastră, nu-i înţelept să zăboveşti. Dacă aş fi 
ştiut că o să vii... 

M-am întrebat dacă ochii lui ca o carapace de gândac ar fi 
fost în stare să privească în ochii mei, dacă ar fi fost suficientă 
lumină, ca să le văd culoarea verde, adevărată. 

Cum eu tăceam, Sandy adăugă: 

— Christopher, îmi pare tare rău văzându-ţi durerea şi ştiind 
că aş fi putut să te ajut... 

Din cauza vieţii mele ciudate, am multă experienţă în 
anumite privinţe şi prea puţină în altele. Deşi sunt un străin în 
lumea zilei, cunosc în schimb noaptea cum n-o cunoaşte 
nimeni. Deşi am fost uneori obiectul asupra căruia nebunii 
ignoranţi îşi revarsă adesea cruzimea, majoritatea 
cunoştinţelor mele despre sufletul omenesc provin din relaţia 
cu părinţii mei şi cu acei buni prieteni care, la fel ca mine, 
trăiesc îndeosebi între apusul şi răsăritul soarelui. Ca urmare, 
am fost deseori dezamăgit. 

Eram stânjenit de minciuna lui Sandy, de parcă mi-ar fi fost 
ruşine mie pentru ruşinea pe care ar fi trebuit s-o simtă el. N- 
am mai putut să-l privesc în ochii din obsidian. Mi-am plecat 
fruntea şi am privit în pământ. 

Interpretând greşit stânjeneala mea şi confundând-o cu o 
mâhnire atât de profundă încât nu mai aveam chef de vorbă, 
Sandy făcu un pas înainte şi-mi puse mâna pe umăr. 

Am reuşit să stau locului. 

— Treaba mea e să consolez oamenii şi mă pricep la asta. 
Dar, sincer vorbind, nu există cuvinte care să dea un sens 
morţii şi s-o facă mai uşor de îndurat. 

Îmi venea să-i dau un şut în fund. 

— Mă simt bine, i-am zis eu, dându-mi seama că trebuia să 
plec înainte să apuc să spun ceva nechibzuit. 

— M-am pomenit spunându-le oamenilor platitudini pe care 
nu le voi găsi niciodată în poezia pe care o iubea tatăl tău, de 
aceea n-o să ţi le repet. În niciun caz n-o să ţi le spun tocmai 
ţie. 

Ţinându-mi capul plecat, m-am tras înapoi, eliberându-mă de 
mâna lui, şi am zis: 

— Mulţumesc, domnule Kirk. Îmi pare rău că v-am deranjat. 

— Nu m-ai deranjat. Aş fi vrut să mă fi sunat din timp. Aş fi 


putut să... amân lucrurile. 

— Nu-i vina dumneavoastră. E în regulă. 

leşisem, mergând cu spatele, din veranda fără trepte şi 
ajunsesem pe alee, îndepărtându-mă de Sandy. 

Acesta se retrăsese în pragul uşii care despărţea cele două 
zone de întuneric şi-mi spuse: 

— Te-ai gândit la slujba religioasă? Când vrei să aibă loc, 
cum să se desfăşoare... 

— Încă nu. O să vă spun mâine. 

În timp ce mă pregăteam să plec, Sandy mă întrebă: 

— Christopher, te simţi bine? 

De data asta l-am privit de la o oarecare distanţă şi i-am 
răspuns cu o voce lipsită de tonalitate, năucă, doar pe jumătate 
prefăcută: 

— Mda. Sunt bine. O să fiu bine. Mulţumesc, domnule Kirk. 

— Aş fi vrut să mă fi sunat. 

Am ridicat din umeri, mi-am vârât mâinile în buzunarele 
jachetei, m-am întors şi am trecut pe lângă Pieta. 

În cimentul din care fusese turnată copia statuii fusese 
amestecat praf de mică, iar luna plină sclipea în fragmentele 
acelea mărunte, făcând să pară că pe obrajii Fecioarei 
străluceau lacrimi. 

M-am împotrivit dorinţei de a privi înapoi către cioclu. Eram 
convins că se uita după mine. 

Am continuat să cobor pe alee, printre copacii nefericiţi, 
şoptitori. Temperatura scăzuse prea puţin. Briza dinspre țărm 
aducea aer curat, plimbat peste mii de kilometri de ocean, aer 
care avea doar un slab miros de sare. 

Am îndrăznit să mă uit în urmă abia după ce panta aleii mă 
scosese din raza vizuală a lui Sandy. Am zărit doar acoperişul 
înclinat şi hornul casei, siluete întunecate pe cerul presărat cu 
stele. 

Am trecut de pe alee pe iarbă şi am pornit la deal, de data 
asta prin umbra frunzişului. Arborii de piper strângeau luna în 
braţele lor lungi. 


6 


Am văzut iarăşi rondul din faţa clădirii pompelor funebre, 
Pieta, veranda. 

Sandy intrase în casă. Uşa din faţă era închisă. 

Am ocolit clădirea, îndreptându-mă către partea din spate a 
casei, dar mergând tot pe peluză şi ascunzându-mă printre 
copaci şi tufişuri. Am descoperit acolo o piscină, lungă de 
douăzeci şi cinci de metri, o curte interioară enormă, pardosită 
cu cărămizi, şi o grădină cu trandafiri. Nimic din toate acestea 
nu putea fi zărit din încăperile pentru public ale clădirii 
pompelor funebre. 

Un oraş de mărimea localităţii noastre are parte, anual, de 
aproape două sute de nou-născuţi şi pierde, din cauza morţii, 
cam o sută dintre cetăţenii săi. Existau doar două firme de 
pompe funebre, iar cea a lui Kirk se ocupa de peste 70% din 
decese, plus jumătate dintre cele din oraşele mai mici ale 
districtului. Moartea îi asigura un trai bun lui Sandy. 

Peisajul care se vedea ziua din curtea interioară trebuie să fi 
fost uluitor: dealurile ridicându-se blând spre est cât puteai 
cuprinde cu privirea, presărate cu stejari cu trunchiuri negre, 
noduroase. Acum, pe timp de noapte, colinele înceţoşate 
zăceau ca nişte uriaşi adormiţi, acoperiţi cu cearşafuri albe. 

Am văzut că nu-i nimeni la ferestrele luminate din spate şi 
am traversat repede curtea interioară. Luna, albă ca o petală 
de trandafir, plutea pe apele de tuş ale piscinei. 

Lângă casă se afla un garaj spaţios în formă de L, cu o curte 
în care se putea intra doar prin faţa casei. În garaj erau 
adăpostite două dricuri şi automobilele personale ale lui Sandy. 
În capătul mai îndepărtat de locuinţă, garajul găzduia 
crematoriul. 

M-am strecurat pe lângă colţul garajului şi am mers de-a 
lungul laturii orizontale a L-ului. Eucalipţi imenşi nu lăsau să 
treacă lumina lunii. Aerul era încărcat de mireasma lor 
medicinală. Mergeam pe un covor de frunze moarte. 

Nu există colţişor din Moonlight Bay care să-mi fie 
necunoscut - mai ales acesta. Imi petrec majoritatea nopţilor 
explorând oraşul nostru deosebit. Ca urmare, făcusem multe 
descoperiri macabre. 


În faţa mea, spre stânga, o lumină rece marca fereastra 
crematoriului. M-am apropiat de ea cu convingerea - corectă, 
după cum s-a dovedit - că aveam să văd ceva ciudat, ceva mult 
mai rău decât ceea ce văzusem împreună cu Bobby Halloway 
într-o noapte de octombrie, pe când aveam treisprezece ani... 

O 

Cu un deceniu şi jumătate în urmă, aveam o fire morbidă, ca 
orice băiat de vârsta mea, şi eram fascinat - ca toţi băieţii - de 
misterul şi de aspectul lugubru al morţii. Eram prieten încă de 
atunci cu Bobby Halloway. Noi doi am considerat că am da 
dovadă de îndrăzneală dacă am pătrunde pe proprietatea 
antreprenorului de pompe funebre, în căutarea unor lucruri 
respingătoare, scârboase, şocante. 

Nu-mi amintesc ce ne aşteptam - sau ce speram - să găsim. 
O colecţie de cranii omeneşti? O perdea la uşă, făcută din oase? 
Un laborator secret, în care Frank Kirk - care arăta 
dezamăgitor de normal - şi fiul său, Sandy - care şi el arăta 
dezamăgitor de normal - atrăgeau fulgerele din norii de 
furtună, ca să-i reanimeze pe vecinii noştri morţi, pentru a-i 
folosi ca sclavi care să gătească şi să se ocupe de curăţenie? 

Poate că ne aşteptam să dăm de un altar închinat zeilor 
răului, Cthulhu şi Yog-Sothoth, într-un colţ sinistru al grădinii 
de trandafiri. Pe vremea aceea, eu şi Bobby citeam mult din 
opera lui H.P. Lovecraft. 

Bobby spune că eram doi copii ciudaţi. Eu zic că eram 
ciudati, cu siguranţă, dar nu mai mult sau mai puţin decât sunt 
băieţii la vârsta aceea. 

Bobby spune că s-ar putea să am dreptate, dar că alţi băieţi 
se maturizează treptat şi renunţă la ciudăţeniile lor, în timp ce 
noi le-am dezvoltat în continuare. 

Nu sunt de acord cu Bobby în privinţa asta. Nu cred că sunt 
mai ciudat decât vreo altă persoană pe care am întâlnit-o. De 
fapt, sunt mai puţin ciudat decât mulţi alţii. 

Asta-i valabil şi pentru Bobby. Dar, având în vedere că el îşi 
preţuieşte ciudăţenia, vrea ca şi eu să cred că sunt ciudat şi să- 
mi preţuiesc ciudăţenia. 

El insistă în ciudăţenia sa. Spune că prin recunoaşterea şi 
acceptarea ciudăţeniei noastre vom fi în armonie cu natura, 
pentru că aceasta este profund ciudată. 

Oricum, într-o noapte de octombrie, eu şi Bobby Halloway am 


descoperit în spatele clădirii pompelor funebre fereastra 
crematoriului. Am fost atraşi către ea de lumina bizară care 
străbătea prin geam. 

Din cauză că fereastra era plasată sus, nu am reuşit să ne 
uităm prin ea, pentru că nu eram suficient de înalţi. Atunci, 
dând dovadă de tăria unui detaşament de comando care 
spionează tabăra duşmanului, am înhăţat o bancă din lemn de 
tek din curtea interioară şi am aşezat-o sub fereastra 
strălucitoare. 

Stând alături pe bancă, am fost în stare să privim scena 
împreună. Interiorul ferestrei fusese acoperit de jaluzele, dar 
cineva uitase să le închidă. I-am zărit pe Frank Kirk şi pe un 
asistent al său, lucrând. 

Lumina din încăpere nu strălucea suficient ca să-mi facă rău. 
Oricum, asta mi-am spus atunci şi mi-am lipit nasul de geam. 

Deşi învăţasem să fiu un băiat deosebit de grijuliu, 
rămăsesem totuşi un copil şi, de dragul aventurii şi-al 
camaraderiei, riscasem să orbesc cu bună ştiinţă, doar ca să 
împărtăşesc acel moment cu Bobby Halloway. 

Pe o targă din oţel inoxidabil, aflată în apropierea ferestrei, 
se găsea trupul unui bărbat în vârstă. Era înfăşurat într-un 
cearşaf şi i se vedea doar figura distrusă. Părul său, de un alb- 
gălbui, murdar şi încâlcit, îl făcea să pară că ar fi murit în 
timpul unei furtuni. Judecând după pielea cenuşie, obrajii traşi 
şi buzele crăpate, murise nu din cauza unui uragan, ci a unei 
boli îndelungate. 

Dacă eu şi Bobby l-am fi întâlnit în timpul vieţii, nu l-am fi 
recunoscut în starea aceea. Dacă ar fi fost cineva pe care l-am 
fi cunoscut, chiar şi întâmplător, nu l-am fi considerat mai puţin 
îngrozitor, dar ar fi reprezentat într-o măsură mai mică obiectul 
fascinaţiei copilăreşti. 

Pentru că noi aveam doar treisprezece ani şi eram mândri de 
asta, lucrul cel mai impresionant, mai minunat şi mai 
remarcabil la un cadavru era urâţenia acestuia. Un ochi era 
închis, dar celălalt rămăsese larg deschis şi se vedea la el o 
hemoragie de un roşu-aprins. 

Ochiul acela ne vrăjea. 

Un ochi mort, ca acela al unei păpuşi, dar care vedea prin 
noi, până în măduva oaselor. 

Uneori tăcuţi, cuprinşi de groază, alteori şuşotind grăbiţi 


între noi, ca o pereche de comentatori sportivi nebuni care 
prezentau un meci la televizor, îi priveam pe Frank şi pe 
asistentul său care pregăteau crematoriul din colţul încăperii. 
Probabil că în cameră era cald, pentru că cei doi îşi scoseseră 
cravatele şi-şi suflecaseră mânecile, iar stropii de transpiratie li 
se scurgeau pe faţă. 

Afară era o noapte blândă de octombrie. Însă eu şi Bobby 
tremuram şi ne întrebam dacă aerul pe care îl expiram nu se 
risipea în norişori albi. 

Când cioclii au luat cearşaful de pe cadavru, noi, băieţii, am 
început să gâfâim cuprinşi de oroare văzând efectele vârstei 
înaintate şi ale bolii ucigătoare. Dar gâfâiam şi din cauza 
fiorilor de plăcere şi de spaimă, asemănători celor pe care-i 
simţeam atunci când ne uitam la filme precum Noaptea 
morților vii. 

În timp ce cadavrul era mutat într-o cutie din mucava şi vârât 
în flăcările albastre ale crematoriului, eu l-am prins pe Bobby 
de braţ, iar el mi-a pus palma umedă pe ceafă. Ne-am ţinut 
strâns unul de celălalt, de parcă o putere magnetică 
supranaturală ar fi putut să ne tragă prin fereastră şi să ne 
arunce în focul din încăpere, alături de mort. 

Apoi Frank Kirk a închis crematoriul. 

Zgomotul făcut de uşa cuptorului fusese destul de puternic 
încât să se audă prin fereastra închisă şi să răsune până în 
măruntaiele noastre. 

Mai târziu, după ce am pus banca din lemn de tek la loc în 
curtea interioară şi am fugit de pe proprietatea antreprenorului 
de pompe funebre, ne-am dus în tribuna terenului de fotbal din 
spatele liceului. 

Întrucât nu se desfăşura niciun meci, locul era neluminat, 
deci mă aflam în siguranţă acolo. Am băut Coca-Cola şi am 
mâncat chipsuri, pe care le cumpărase Bobby de la o prăvălie 
aflată în drum. 

— A fost grozav, a fost grozav! repeta Bobby, emoţionat. 

— A fost cel mai grozav lucru pe care l-am văzut vreodată, l- 
am aprobat eu. 

— A fost mai grozav decât cărţile de joc ale lui Ned. 

Ned era un prieten care se mutase în august la San 
Francisco, împreună cu părinţii săi. Făcuse rost de un pachet 
de cărţi de joc - nu ne-a spus niciodată cum - pe care erau 


fotografii color ale unor femei goale. Cincizeci şi două de femei 
frumoase. 

— Mult mai grozav decât cărţile de joc, l-am aprobat eu. Mai 
grozav decât cisterna care s-a răsturnat şi a explodat pe 
autostradă. 

— Da, de mii de ori mai grozav. Mai grozav decât atunci când 
Zach Blenheim a fost muşcat de pitbull-ul ăla şi s-a ales cu 
douăzeci şi opt de copci la braţ. 

— Fără nicio îndoială! am confirmat eu. 

— Ochiul lui! a exclamat Bobby, amintindu-şi de hemoragia 
stacojie. 

— Oh, Doamne, ochiul ăla! 

Am băut Coca-Cola, am vorbit şi am râs mai mult decât 
râseserăm până atunci în vreo noapte. 

Ce creaturi uluitoare suntem atunci când avem treisprezece 
ani! 

Acolo, pe terenul de sport, am ştiut că aventura aceea 
macabră cimentase prietenia noastră în aşa fel încât nimeni şi 
nimic nu o mai putea desface. În momentul acela eram prieteni 
de doi ani, dar în noaptea aceea prietenia noastră devenise mai 
puternică, mai complexă decât fusese la începutul aceleiaşi 
seri. Împărtăşiserăm o experienţă deosebită şi simţiserăm că 
acel eveniment era mult mai profund decât părea a fi, mai 
profund decât îşi puteau da seama băieţii de vârsta noastră. In 
ochii mei, Bobby căpătase puteri mistice - şi eu, în ochii lui - 
pentru că săvârşiserăm acel lucru îndrăzneţ. 

În timp, aveam să descopăr că acel episod fusese doar un 
preludiu. Legătura reală dintre noi s-a stabilit în a doua 
săptămână din decembrie - când am văzut ceva care ne-a 
zdruncinat mult mai mult decât cadavrul cu ochiul sângeriu. 

Acum, după cincisprezece ani, aş fi zis că sunt prea bătrân 
pentru asemenea aventuri şi că am o educaţie prea 
conservatoare ca să-mi permit să pătrund pe proprietatea altor 
oameni în modul acela nonşalant, cum fac băieţii de 
treisprezece ani. Dar, cu toate acestea, mă aflam acolo, 
mergând cu grijă pe frunzele moarte ale eucalipţilor şi lipindu- 
mi faţa din nou de fereastra aceea. 

Jaluzelele îngălbenite de vreme păreau a fi aceleaşi prin care 
ne uitaserăm eu şi Bobby cu multă vreme în urmă. Fuseseră 
închise, dar nu complet, iar spaţiul dintre ele era suficient de 


mare pentru a-mi permite să văd tot crematoriul. De data asta 
eram suficient de înalt ca să mă uit fără să am nevoie deo 
bancă adusă din curtea interioară. 

Sandy Kirk şi un ajutor al său lucrau lângă instalaţia Power 
Pak II Cremation. Purtau măşti medicale, mănuşi din cauciuc şi 
şorţuri din plastic. 

Pe targa de lângă fereastră se afla un sac opac, din vinilin, 
pentru cadavre. Fermoarul fusese deschis, iar sacul arăta ca o 
păstaie desfăcută. Se vedea mortul din interior: autostopistul 
care urma să fie incinerat în locul tatălui meu. 

Omul avea o înălţime de un metru şaptezeci şi o greutate de 
vreo optzeci de kilograme. Din cauza loviturilor pe care le 
primise, nu-i puteam estima vârsta. Figura îi fusese zdrobită 
într-un mod grotesc. 

La început am crezut că ochii îi erau ascunşi de sângele 
închegat. Apoi mi-am dat seama că ambii ochi dispăruseră. Mă 
uitam la nişte orbite goale. 

Mi-am amintit de bătrânul cu hemoragia oculară şi de faptul 
că mie şi lui Bobby ni se păruse înspăimântător. Nu se compara 
cu ceea ce vedeam acum. Acela fusese rezultatul activităţii 
impersonale a naturii, acesta era efectul răutăţii omeneşti. 

R O 

În timpul lunilor octombrie şi noiembrie, în anul acela de 
demult, eu şi Bobby Halloway ne-am întors periodic la fereastra 
crematoriului. Ne furişam prin întuneric, încercam să nu 
nimerim prin iedera otrăvitoare de pe sol, ne umpleam plămânii 
cu aer încărcat cu aromă de eucalipt - un miros pe care şi 
astăzi îl asociez cu moartea. 

În acele două luni, Frank Kirk a făcut paisprezece funeralii, 
dar numai trei dintre decedați au fost incineraţi. Ceilalţi au fost 
îmbălsămaţi, pentru înmormântări tradiţionale. 

Eu şi Bobby ne plângeam că nu exista nicio fereastră prin 
care să ne putem uita în interiorul camerei de îmbălsămare. 
Acel loc important - „unde fac ceea ce contează”, după cum 
spunea Bobby - se afla la subsol, la adăpost de spioni însetaţi 
de lucruri macabre, ca noi. 

În secret, eram încântat că zgâiala noastră era limitată doar 
la o parte a activităţii lui Frank Kirk. Cred că şi Bobby simţea 
acelaşi lucru, deşi pretindea că era dezamăgit crunt. 

Presupun că Frank efectua majoritatea îmbălsămărilor în 


timpul zilei, iar incinerările - în timpul nopţii, ceea ce-mi dădea 
posibilitatea să asist la ele. 

Deşi crematoriul uriaş - mai primitiv decât instalaţia Power 
Pak II pe care o folosea Sandy în prezent - ardea rămăşiţele 
omeneşti la temperaturi foarte ridicate şi dispunea de 
dispozitive de control a emisiilor, pe coşul crematoriului ieşea 
un fum gros. Frank făcea incinerări numai noaptea, din respect 
pentru familiile îndoliate şi pentru prietenii acestora. În timpul 
zilei, clădirea pompelor funebre, amplasată pe culmea dealului, 
putea fi zărită din oraşul aflat mai jos. N-ar fi fost prea plăcut 
să-l vezi pe cel pe care l-ai iubit ducându-se spre cer, sub formă 
de fum cenuşiu... 

Ne avantaja faptul că tatăl lui Bobby, Anson, era redactor-şef 
la Moonlightbay Gazette. Bobby îşi folosea relaţiile de la sediul 
ziarului pentru a face rost de informaţii despre decesele în 
urma unor accidente sau din cauze naturale. 

Ştiam întotdeauna când Frank Kirk avea un nou client, dar 
nu aveam cum să fim siguri dacă-l va îmbălsăma sau îl va 
incinera. Imediat după apus, ne urcam pe biciclete şi ne 
duceam în vecinătatea clădirii pompelor funebre, apoi ne 
strecuram pe proprietatea lui Kirk şi aşteptam la fereastra 
crematoriului până când începea activitatea sau până când ne 
vedeam nevoiţi să admitem că acel client nu va fi ars. 

Domnul Garth, preşedintele în vârstă de şaizeci de ani de la 
First National Bank, murise de atac de cord, la sfârşitul lui 
octombrie. L-am privit cum a fost băgat în foc. 

În noiembrie, un tâmplar numit Henry Aimes căzuse de pe un 
acoperiş şi-şi frânsese gâtul. Deşi Aimes a fost incinerat, eu şi 
Bobby n-am văzut nimic, pentru că Frank Kirk sau asistentul 
său, şi-a amintit să tragă jaluzelele. 

Dar jaluzelele au rămas netrase în a doua săptămână din 
decembrie, când ne-am întors ca să asistăm la incinerarea 
Rebeccăi Acquilain. Fusese căsătorită cu Tom Acquilain, 
profesor de matematică la şcoala în care învăţa Bobby. Eu nu 
mă duceam la ore. Doamna Acquilain, bibliotecara oraşului, 
avea doar treizeci de ani şi era mama unui băiat de patru ani, 
pe nume Devlin. 

În timp ce stătea întinsă pe targă, acoperită cu un cearşaf de 
la gât în jos, doamna Acquilain era atât de frumoasă, încât 
figura ei nu reprezenta doar ceva plăcut pentru ochi, ci şi o 


greutate pe piepturile noastre. Abia puteam respira. 

Cred că observaserăm şi înainte că era o femeie drăguță, dar 
nu zăboviserăm cu gândul la ea. La urma urmei, fusese 
bibliotecară şi mama unui copil, iar noi aveam doar 
treisprezece ani şi tindeam să nu observăm frumuseţea care 
era tăcută ca lumina stelelor ce coboară din cer şi limpede ca 
apa ploii. În ochii noştri conta doar genul de femeie care 
apărea goală pe cărţi de joc. Până atunci o priviserăm deseori 
pe doamna Acquilain, dar n-o văzuserăm niciodată. 

Moartea n-o urâţise, pentru că se stinsese repede. O fisură în 
peretele unei artere cerebrale - probabil că se născuse cu ea, 
dar nu bănuise nimeni - se lărgise într-o după-amiază, iar 
artera plesnise. Femeia murise în câteva ore. 

Era întinsă pe targă şi avea ochii închişi. Trăsăturile îi erau 
relaxate. Părea că doarme. Avea colţurile gurii curbate uşor, de 
parcă ar fi visat ceva plăcut. 

Când cioclii au tras cearşaful, ca s-o mute pe doamna 
Acqguilain în cutia de mucava, pentru a fi introdusă în 
crematoriu, am văzut că femeia era zveltă, bine proporţionată, 
mai drăguță decât pot s-o descrie cuvintele. O frumuseţe ce 
depăşea erotismul simplu. N-am privit-o cu dorinţă morbidă, ci 
cu uimire. 

Arăta atât de tânără! 

Părea nemuritoare. 

Cei doi au dus-o către cuptor cu un soi de blândeţe 
neobişnuită şi cu respect. Când uşa a fost închisă în urma 
femeii decedate, Frank Kirk şi-a scos mănuşile din cauciuc şi şi- 
a şters întâi ochiul stâng, apoi pe cel drept. Nu i-a şters de 
transpiraţie. 

În timpul altor incinerări, Frank şi asistentul său 
pălăvrăgiseră fără încetare, chiar dacă noi nu auzeam ce 
spuneau. Dar în seara aceea abia dacă scoseseră un cuvânt. 

Şi noi, băieţii, rămăseserăm tăcuţi. 

Am dus banca în curtea interioară, apoi am părăsit 
proprietatea lui Frank Kirk. 

După ce ne-am luat bicicletele, am colindat prin Moonlight 
Bay, căutând străzile cele mai întunecoase. 

Ne-am dus pe plajă. N 

La ora aceea, în anotimpul acela, ţărmul era pustiu. In 
spatele nostru, pe culme, rămăseseră luminile oraşului - 


frumoase ca penele păsării Phoenix -, care licăreau prin desişul 
copacilor. În faţa noastră se întindea tuşul oceanului imens. 

Valurile erau blânde. Rare, joase, alunecau pe mal, risipindu- 
şi leneşe crestele fosforescente, care păreau a se desface în 
fâşii de la dreapta la stânga, ca o coajă albă de pe carnea 
neagră a mării. 

În timp ce stăteam pe nisip şi priveam valurile, mă gândeam 
că se apropia Crăciunul. Mai erau două săptămâni. Nu voiam să 
mă gândesc la Crăciun, dar numai asta mi se învârtea prin cap. 

Nu ştiu la ce se gândea Bobby. Nu l-am întrebat. Nu voiam să 
vorbesc. Nici el nu voia. 

Am meditat la ceea ce va însemna Crăciunul pentru micul 
Devlin Acquilain, fără mama lui. Poate că era prea mic ca să 
înţeleagă ce înseamnă moartea. 

Dar Tom Acquilain, soţul ei, ştia ce înseamnă moartea. 
Probabil că totuşi o să împodobească un brad de Crăciun, 
pentru Devlin. 

Cum avea să găsească forţa interioară pentru a pune beteala 
pe ramuri? 

Primele cuvinte rostite de Bobby din momentul în care 
văzuserăm cioclii luând cearşaful de pe trupul femeii au fost: 

— Hai să înotăm! 

Deşi ziua fusese călduţă, eram totuşi în decembrie şi nu 
trecuse un an de când El Niño - curentul cald care venea din 
emisfera sudică - trecuse prin apropierea țărmului. 
Temperatura apei era de nesuportat, iar aerul geros. 

În timp ce se dezbrăca, Bobby îşi împăturea hainele şi, ca să 
nu se pună nisip pe ele, le aşeza pe o grămadă de alge care 
fuseseră aruncate pe țărm în timpul zilei şi care se uscaseră la 
soare. Mi-am împăturit şi eu hainele şi le-am aşezat lângă ale 
lui. 

Am intrat goi în apa neagră şi am înotat în larg. Ne-am 
îndepărtat mult de țărm. 

Am cotit spre nord şi am înotat paralel cu malul. Cu mişcări 
uşoare, cu efort minim, folosind ca nişte experţi refluxul şi 
valurile. Am înotat pe-o distanţă periculoasă. 

Amândoi eram înotători excelenti, dar în momentul acela am 
fost imprudenţi. 

De obicei, unui înotător i se pare că apa rece e mai puţin 
neplăcută după ce a stat în ea un timp. Pe măsură ce 


temperatura trupului scade, diferenţa dintre temperatura 
corpului şi cea a apei devine mai puţin perceptibilă. Mai mult, 
efortul creează impresia de căldură. Apare o senzaţie 
liniştitoare, dar falsă, de încălzire, ceea ce-i un lucru periculos. 

Dar apa aceea devenea mai rece, pe măsură ce temperatura 
trupurilor noastre scădea. N-am atins un punct în care să ne 
simţim bine, fie el fals sau real. 

Întrucât înotaserăm prea mult spre nord, ar fi trebuit să ne 
ducem la țărm şi să mergem pe jos până la movila de alge 
uscate pe care ne lăsaserăm hainele. 

În loc să procedăm astfel, ne-am oprit, călcând apa şi 
inspirând adânc aerul suficient de rece ca să ne îngheţe 
gâturile. Apoi, fără să scoatem un cuvânt, ne-am întors spre 
sud, să înotăm înapoi către locul din care veniserăm. 

Membrele mi-au devenit tot mai grele. În abdomen îmi 
apăruseră crampe slabe, dar îngrijorătoare. Bătăile inimii mi se 
păreau suficient de puternice ca să mă împingă adânc în apă. 

Deşi hula era blândă, aşa cum fusese când intraserăm în apă, 
acum devenise mai neplăcută. Ne muşca puternic cu dinţi de 
spumă albă şi rece. 

Inotam alături, având grijă să nu ne pierdem din ochi. Cerul 
iernii nu ne oferea niciun ajutor, luminile oraşului păreau la fel 
de îndepărtate ca stelele, iar marea ne era ostilă. Aveam doar 
prietenia noastră şi ştiam că, în caz de pericol, oricare din noi 
şi-ar da viaţa încercând să-l salveze pe celălalt. 

Când am ajuns în locul de unde plecasem, abia am mai avut 
putere să ieşim din valuri. Eram epuizați, ne era greață, eram 
mai palizi decât nisipul şi tremuram zdravăn. Scuipam, 
încercând să scoatem din gură gustul astringent al mării. 

Ne cuprinsese un frig atât de amarnic, încât nu mai puteam 
să ne imaginăm căldura cuptorului crematoriului. Am tremurat 
şi după ce ne-am îmbrăcat, iar ăsta a fost un lucru bun. 

Am scos bicicletele de pe nisip, apoi am trecut peste parcul 
cu iarbă care mărginea ţărmul şi ne-am îndreptat către strada 
cea mai apropiată. 

Când ne-am urcat pe biciclete, Bobby a zis: 

— Rahat! 

— Mda, i-am replicat eu. 

Apoi am plecat fiecare la el acasă. 

Ne-am dus direct în pat, de parcă am fi fost bolnavi. Am 


dormit. Am visat. Viaţa merge înainte. 

Nu ne-am mai întors niciodată la fereastra crematoriului. 

Nu am discutat niciodată despre doamna Acquilain. 

În anii care au urmat, atât eu, cât şi Bobby, ne-am fi dat viaţa 
ca să-l salvăm pe celălalt. Fără ezitare. 

Ce ciudată e lumea! Lucrurile pe care le putem atinge, 
lucrurile reale pentru simţuri - dulcea arhitectură a trupului 
unei femei, carnea şi oasele noastre, marea rece şi lucirea 
stelelor - sunt mult mai puţin reale decât lucruri pe care nu le 
putem atinge, gusta, mirosi sau vedea. Acei băieţi şi bicicletele 
lor sunt mai puţin reali decât ceea ce simţim în minţile şi în 
sufletele noastre, sunt mai puţin substanţiali decât prietenia, 
dragostea sau singurătatea, care vor supravieţui mai mult 
decât lumea. 


În noaptea aceasta de martie, aflată mult la vale pe curentul 
timpului faţă de vremea copilăriei mele, fereastra crematoriului 
şi scena din spatele ei erau mai reale decât mi-aş fi dorit. 
Cineva îl bătuse cu brutalitate pe autostopist, până-l omorâse. 
Apoi îi scosese ochii. 

Chiar dacă asasinatul şi înlocuirea trupului tatălui meu cu 
acest cadavru aveau o anumită logică, nu înţelegeam de ce îi 
scoseseră ochii autostopistului. Exista un motiv pentru a-l 
trimite pe amărâtul ăla fără ochi în focul crematoriului care 
ardea totul? 

Sau cineva îl desfigurase pe autostopist doar de dragul 
mutilării în sine? 

Mi-am amintit de individul solid cu capul ras şi cercel cu 
perlă. Mi-am amintit figura lui lată, grosolană. Ochii săi de 
vânător, negri şi ficşi. Vocea lui rece şi aspră. 

Puteai să-ţi imaginezi că un asemenea om ar fi simţit plăcere 
făcând rău altcuiva, spintecând carnea cu un gest nepăsător, ca 
un gentleman de la ţară care învârte o nuia. 

În lumea aceea stranie şi nouă, care luase fiinţă în timpul 
experienţei trăite de mine în subsolul spitalului, era uşor de 
imaginat că Sandy Kirk desfigurase chiar el cadavrul. Sandy, 
cel care arăta bine şi era zvelt ca un manechin de modă; Sandy, 
al cărui tată plânsese la incinerarea Rebeccăi Acquilain. Poate 
că ochii fuseseră oferiţi ca ofrandă la altarul din colţul 
îndepărtat al grădinii de trandafiri, altar pe care eu şi Bobby nu 


fuseserăm în stare să-l găsim. 

În timp ce Sandy şi asistentul său împingeau targa spre 
cuptor, sună telefonul. 

Am sărit de lângă fereastră, de parcă declanşasem o alarmă. 

Când m-am apropiat din nou de geam, am văzut că Sandy îşi 
scosese masca medicală şi ridica receptorul telefonului de pe 
perete. Tonul vocii sale trăda zăpăceală, apoi îngrijorare, după 
aceea furie. Însă nu reuşeam să înţeleg ce spunea, din cauza 
ferestrei cu geam dublu. 

Sandy trânti telefonul cu putere. Mai că dărâmă aparatul 
fixat în perete. Persoana de la celălalt capăt al firului va fi 
obligată să-şi trateze timpanul. 

Apoi Sandy îşi scoase mănuşile din cauciuc şi-i spuse ceva 
asistentului său. Am avut impresia că l-am auzit pronunţându- 
mi numele - în niciun caz nu cu admiraţie sau cu afecţiune. 

Asistentul, care se numea Jesse Pinn, era un individ roşcat, 
cu buze subţiri, ca un ogar care anticipa gustul iepurelui prins. 
Pinn începu să tragă fermoarul peste cadavrul autostopistului. 

Haina de la costumul lui Sandy atârna într-un cuier, fixat pe 
zidul încăperii, în dreapta uşii. Când şi-o luă, am văzut cu 
uimire că sub ea atârna un toc pentru umăr, în care se afla un 
pistol. 

Văzând că Pinn zăbovea lângă sacul cu cadavrul, Sandy se 
răsti la el şi arătă spre fereastră. 

Când Pinn se întoarse grăbit direct către mine, m-am grăbit 
să mă trag de lângă geam. Asistentul trase complet jaluzelele, 
până atunci întredeschise. 

Mă îndoiesc că fusesem văzut. 

Pe de altă parte, mi-am spus că sunt prea optimist de felul 
meu şi că, de data asta, ar fi cazul să ascult de un instinct mai 
pesimist şi să nu mai zăbovesc pe acolo. Am alergat printre 
zidul garajului şi desişul de eucalipţi, prin aerul care mirosea a 
moarte, îndreptându-mă către curtea din spate. 

Frunzele uscate trosneau ca nişte scoici atunci când călcam 
pe ele. Din fericire, foşnetul brizei prin crengile de deasupra 
mea ascundea zgomotul pe care-l făceam. 

Vântul purta cu el susurul mării, peste care călătorise atât de 
mult, iar susurul acela îmi masca zgomotul paşilor. 

După cum masca şi zgomotul paşilor cuiva care m-ar fi 
urmărit. 


Eram sigur că sunase unul din brancardierii de la spital. 
Examinase conţinutul genţii, găsise portofelul tatălui meu şi 
dedusese că fusesem în garaj când se făcuse schimbul de 
cadavre. 

Când primise această informaţie, Sandy realizase că apariţia 
mea la uşa lui nu fusese atât de nevinovată pe cât păruse. Avea 
să iasă afară, împreună cu Jesse Pinn, ca să verifice dacă mai 
eram încă pe proprietatea sa. 

Am ajuns în curtea din spate. Pajiştea tunsă părea mai 
întinsă şi mai deschisă decât îmi aminteam. 

Luna plină nu strălucea mai puternic ca înainte, dar fiecare 
suprafaţă care absorbise până atunci lumina aceea slabă o 
reflecta acum şi o amplifica. O strălucire ciudată, argintie 
umplea noaptea, împiedicându-mă să mă ascund. 

Nu îndrăzneam să încerc să traversez curtea interioară. Am 
decis să stau departe de casă şi de alee. Ar fi fost riscant să mă 
întorc pe acelaşi drum pe care venisem. 

Am gonit peste pajişte, către grădina cu trandafiri din spatele 
proprietăţii. În faţa mea se întindeau terase în pantă, pe care se 
aflau şiruri întregi de spaliere, arbori numeroşi, ale căror 
coroane alcătuiau adevărate tunele, şi un labirint de cărări 
şerpuitoare. 

Primăvara de pe ţărmul nostru cu climă blândă nu-şi întârzie 
niciodată începutul, potrivindu-se datei din calendar, iar 
trandafirii înfloriseră deja. Florile roşii, la fel şi cele de culori 
închise păreau, la lumina lunii, a fi negre - trandafiri potriviţi 
pentru un altar sinistru -, dar existau şi destule flori albe, 
enorme, mari cât un cap de copil, care se legănau în adierea 
brizei. 

În urma mea se auzeau voci de bărbaţi. 

M-am ghemuit în spatele unui spalier înalt şi m-am uitat în 
urmă prin spaţiul liber dintre şipcile albe. Am împins la o parte, 
prudent, crengile acoperite cu ţepi. 

Lângă garaj se vedeau luminile a două lanterne, care 
izgoneau umbrele din tufişuri, alungau fantomele printre 
crengile copacilor şi se plimbau pe ferestre. 

Sandy Kirk se afla în spatele uneia din lanterne şi avea cu el 
- mai mult ca sigur - pistolul pe care-l zărisem. Probabil că şi 
Jesse Pinn avea o armă. 

A existat o vreme în care antreprenorii de pompe funebre şi 


asistenții lor nu umblau înarmaţi. Până în seara asta fusesem 
convins că trăiam încă în acea eră. 

Am fost uimit să văd o a treia rază de lanternă, la colţul 
casei. Apoi o a patra. După aceea a cincea. 

Şi a şasea. 

Nu-mi dădeam seama cine puteau fi cei care mă căutau şi 
cum de apăruseră atât de repede. Indivizii se împrăştiară, 
formând o linie, care înainta hotărât prin curte, pe lângă 
piscină, îndreptându-se către grădina de trandafiri şi cercetând 
totul cu lanternele. Erau nişte siluete amenințătoare, fără 
trăsături, ca demonii dintr-un vis. 


7 


Urmăritorii fără chip şi labirintul năucitor, care ne chinuiesc 
în vise, deveniseră acum realitate. ă 

Grădina se întindea pe panta dealului, în cinci terase largi. În 
ciuda acestor platouri şi a diferenţei mici de nivel dintre ele, 
am prins viteză prea mare în timpul coborârii. Imi era teamă să 
nu mă împiedic şi să cad. Puteam să-mi rup un picior. 

Pe margini se ridicau arbori şi spaliere, care semănau cu 
nişte ruine devastate. La nivelurile inferioare, acestea fuseseră 
acoperite de crengi pline cu ţepi, care se înfigeau în stinghii şi 
păreau să se retragă din calea mea ca nişte animale. 

Noaptea se transformase într-un coşmar în stare de veghe. 

Inima îmi bătea atât de puternic încât stelele păreau că se 
mişcă. 

Simţeam că bolta cerului se prăbuşea peste mine, cu o 
mişcare accelerată, ca o avalanşă. 

M-am repezit către capătul grădinii şi am văzut gardul din 
fier forjat care o înconjura: înalt de peste doi metri, acoperit cu 
o vopsea neagră, care lucea în lumina lunii. Mi-am înfipt 
picioarele în pământul moale şi m-am oprit în stâlpii puternici, 
fără a mă lovi prea tare. 

Nu făcusem nici prea mult zgomot. Stâlpii cu vârf ascuţit 
erau uniţi între ei cu bare orizontale. N-au zăngănit în urma 
impactului. Gardul s-a zguduit uşor. 

M-am sprijinit de fierul forjat. 


Am simţit un gust amar, dar gura îmi era atât de uscată că n- 
am putut să scuip. 

Mă durea tâmpla stângă. Mi-am dus mâna la faţă şi am 
descoperit trei ghimpi înfipţi în piele. I-am scos. 

Probabil că în timpul goanei la vale mă lovisem de o creangă 
de trandafir, dar nu-mi aduceam aminte să fi simţit ceva. 

Poate pentru că respiram greu şi rapid aroma dulce a 
trandafirilor a devenit mai puternică, s-a transformat într-o 
duhoare de putreziciune. Simţeam, în acelaşi timp, şi mirosul 
loţiunii mele protectoare. Un miros puternic, de parcă atunci 
mă unsesem cu ea, dar cu un iz de acreală, din pricina 
transpiraţiei mele, care accentuase mirosul loţiunii. 

Mă copleşise convingerea absurdă, dar de nezdruncinat, că 
cei şase indivizi care mă căutau puteau să-mi simtă mirosul, de 
parcă ar fi fost câini. Mă simţeam pentru moment în siguranţă 
doar pentru că vântul bătea dinspre urmăritori. 

M-am prins de gard şi m-am uitat spre culmea dealului. 
Grupul care mă căuta trecea de pe terasa de sus pe cea de-a 
doua. 

Şase seceri de lumină loveau prin trandafiri. Structura din 
şipci, luminată din spate şi deformată de străpungerea săbiilor 
strălucitoare, semăna cu scheletul unui dragon ucis. 

Grădina oferea mai multe ascunzători de cercetat decât 
terenul deschis de pe culme. Cu toate acestea, urmăritorii se 
apropiau mai repede decât înainte. 

M-am urcat pe gard şi m-am aruncat peste vârful lui, fiind 
atent să nu-mi agăţ jacheta sau vreun crac al blugilor în parii 
ascuţiţi ca nişte lănci. Dincolo de el se întindea un teren 
deschis: vâlcele întunecate, şiruri de coline luminate de lună, 
stejari negri răspândiţi ici-colo, care abia se zăreau. 

Iarba, care crescuse mult în urma ploilor recente, era înaltă 
până la genunchi. M-am cufundat în ea când am sărit de pe 
gard. Simţeam mirosul sevei verzi, care ţâşnea din firele 
zdrobite sub picioarele mele. 

Convins că Sandy şi complicii săi vor verifica tot perimetrul 
proprietăţii, m-am repezit la vale, îndepărtându-mă de clădirea 
pompelor funebre. Mă grăbeam să ies din raza lanternelor, 
înainte ca acestea să ajungă la gard. 

Mă îndepărtasem de oraş, ceea ce nu era bine. Nu aveam să 
găsesc ajutor în pustietate. Fiecare pas spre est însemna un 


pas spre izolare, iar dacă eram singur deveneam vulnerabil, ca 
orice om. Ba chiar mai vulnerabil decât majoritatea oamenilor. 

Am avut ceva noroc datorită anotimpului. Dacă toate acestea 
s-ar fi întâmplat în căldura verii, iarba înaltă ar fi fost galbenă 
ca grâul şi uscată precum hârtia. Drumul meu ar fi fost 
însemnat de o dâră de tulpini zdrobite. 

Speram că plantele de pe pajiştea încă verde erau suficient 
de elastice ca să se îndrepte în urma mea, ascunzând astfel 
faptul că trecusem pe acolo. Oricum, un urmăritor atent ar fi 
fost în stare să-mi descopere urmele. 

La vreo şaptezeci de metri de gard se afla capătul pantei. 
Acolo pajiştea era înlocuită de tufişuri dese, de iarbă de prerie, 
tare şi înaltă de un metru şi jumătate, amestecată cu barba- 
caprei şi cu desişuri de aureola. 

Mi-am făcut loc prin vegetaţie şi am ajuns la o albie naturală 
de scurgere a apei, lată de vreo trei metri. Pe ea nu creştea 
vegetaţie, pentru că torentele din perioada furtunilor scoseseră 
la iveală pietrele de sub stratul de pământ fertil. De vreo două 
săptămâni nu plouase, iar patul stâncos se uscase. 

M-am oprit, ca să-mi trag răsuflarea. M-am retras în tufişuri 
şi am dat la o parte iarba de prerie, ca să văd cât de mult 
coborâse în grădină echipa de urmăritori. 

Patru dintre ei se căţărau deja pe gard, iar razele lanternelor 
luminau către cer, se plimbau peste parii împrejmuirii şi pe sol, 
la întâmplare. 

Indivizii erau enervant de rapizi şi de agili. 

Oare toţi aveau arme, ca Sandy Kirk? 

Având în vedere instinctul lor puternic, ca al animalelor, 
viteza şi insistența lor, se părea că nu mai aveau nevoie şi de 
arme. Probabil că m-ar fi sfâşiat cu mâinile goale, dacă m-ar fi 
prins. 

M-am întrebat dacă au să-mi scoată ochii. 

Canalul natural de drenaj - la fel ca valea mai lată în care se 
afla - cobora către nord-est, apoi, la poalele dealului, o lua 
către sud-vest. Eram deja aproape de capătul din nord-est al 
oraşului, deci nu aveam cum să găsesc vreun ajutor dacă 
mergeam mai departe la vale. 

M-am îndreptat spre sud-vest, intenţionând să mă întorc cât 
mai repede în zona populată. 

În canalul lat din faţa mea, pietrele luminate de lună sclipeau 


uşor, ca gheaţa lăptoasă de pe un heleşteu în timpul iernii. 
Perdeaua de iarbă de prerie din jur, înaltă, argintie părea a fi 
încărcată de promoroacă. 

Mi-am înăbuşit teama că aş putea să cad pe pietre sau că aş 
putea să-mi scrântesc glezna, călcând în vreo groapă, şi am 
gonit prin noapte, lăsând bezna să mă împingă, aşa cum vântul 
împinge o corabie. Am alergat în josul pantei, având senzaţia că 
picioarele nu-mi ating pământul, de parcă aş fi patinat pe stânci 
îngheţate. 

După două sute de metri, am ajuns într-un loc în care colina 
întâlnea un alt deal, având ca rezultat o ramificare a văii. Fără 
să-mi reduc viteza, am ales ramura din dreapta, pentru că mă 
ducea înapoi spre Moonlight Bay. 

Parcursesem doar o distanţă scurtă de la intersecţia aceea, 
când am zărit lumini care se apropiau. La o sută de metri în 
faţa mea, valea o lua spre stânga, dispărând din vedere, pentru 
că ocolea latura acoperită cu iarbă a dealului. Sursa razelor se 
afla în spatele dealului, dar îmi dădeam seama că era vorba 
despre lanterne. 

Niciunul dintre oamenii din clădirea pompelor funebre n-ar fi 
putut să iasă din grădina de trandafiri şi să ajungă în faţa mea. 
Era vorba de alţi urmăritori. 

Încercau să mă înconjoare. Mă simţeam ca şi cum aş fi fost 
hăituit de o armată întreagă, de plutoane care ţâşneau din 
pământ, ca printr-o vrajă. 

M-am oprit. 

M-am gândit să părăsesc suprafaţa stâncoasă şi să mă 
ascund în spatele ierbii-de-prerie, înaltă cât un stat de om, şi al 
celorlalte tufişuri dese care creşteau pe malurile canalului de 
scurgere. Dar, oricât de puţin aş fi culcat la pământ vegetaţia, 
aş fi lăsat cu siguranţă semne ale trecerii mele, care ar fi fost 
evidente pentru cei care mă hăituiau. Indivizii ar fi năvălit în 
tufişuri şi m-ar fi prins sau m-ar fi împuşcat, dacă aş fi încercat 
să mă caţăr pe deal. 

În faţă, luminile lanternelor deveneau mai puternice. 
Mănunchiurile de iarbă de prerie luceau ca nişte modele 
minunat cizelate de pe o farfurie de cea mai bună calitate. 

M-am întors la bifurcația văii şi am luat-o spre stânga, pe 
drumul pe care îl ocolisem cu un minut înainte. După vreo două 
sute de metri, am ajuns la o altă bifurcaţie, am vrut s-o iau spre 


dreapta - către oraş -, dar mi-a fost teamă să nu dau iarăşi 
peste urmăritori, aşa că am mers pe drumul din stânga, deşi 
acesta mă conducea şi mai mult în zona colinelor nepopulate. 

De undeva, de deasupra şi dinspre vest, se auzi zumzetul 
unui motor, la început îndepărtat, apoi mai aproape. Zgomotul 
era atât de puternic, încât am crezut că este vorba despre un 
avion care zbura la joasă înălţime. Nu semăna cu uruitul 
sacadat al unui elicopter, ci cu vâjâitul unui avion cu aripi fixe. 

Apoi, deasupra capului meu, la o înălţime de douăzeci- 
treizeci de metri, apăru o lumină năucitoare, care mătură 
dealul de la stânga la dreapta, trecând pe deasupra văii. Raza 
era atât de strălucitoare, atât de intensă, încât părea că are 
greutate şi densitate, ca un şuvoi dintr-o substanţă topită. 

Era un reflector de mare putere, care îşi îndreptă razele 
înapoi, către crestele îndepărtate, de la est şi din nord. 

Unde găsiseră un dispozitiv atât de sofisticat într-un timp 
atât de scurt? 

Sandy Kirk era cumva şeful statului major al unei organizaţii 
paramilitare  antiguvernamentale, care deţinea cazemate 
secrete, înţesate cu arme şi muniţie, situate sub clădirea 
pompelor funebre? Nu mi se părea posibil. Asemenea lucruri 
ţineau de realitatea zilelor noastre, de evenimentele curente 
ale unei societăţi în cădere liberă, în timp ce lucrurile care se 
întâmplau în noaptea aceea păreau bizare. Ţineau de un 
teritoriu prin care nu cursese niciodată râul năvalnic al ştirilor 
de seară. 

Trebuia să aflu ce se întâmpla acolo sus. Dacă nu 
descopeream, eram doar un şoarece tâmpit în labirintul din 
laborator. 

Mi-am făcut loc prin tufişurile din dreapta albiei, am 
traversat fundul văii şi apoi m-am căţărat pe panta dealului, 
pentru că mi se păruse că raza reflectorului venea din direcţia 
aceea. In timp ce urcam, raza cercetă din nou terenul de 
deasupra mea. Într-adevăr, venea dinspre nord-vest, aşa cum 
crezusem. Străbătu colina pentru a treia oară, luminând locul 
către care mă îndreptam. 

După ce m-am târât vreo zece metri pe coate şi pe genunchi, 
am străbătut ultimii zece metri pe burtă. Când am ajuns pe 
culme, m-am ghemuit într-o scobitură din stânca roasă de 
vreme. Apoi am ridicat capul, cu multă grijă. 


Un Hummer negru - poate că era un Humvee, versiunea 
originală, militară, a vehiculului, înainte ca acesta să fie 
transformat pentru a fi vândut civililor - stătea pe culmea 
dealului, lângă un stejar gigantic. Nu se vedea prea bine, deşi 
era scăldat în propriile lumini, dar avea o siluetă 
inconfundabilă: o camionetă imensă, cu tracţiune pe patru roţi, 
cocoţată pe anvelope uriaşe, capabilă să meargă pe orice fel de 
teren. 

Am văzut două reflectoare. Amândouă erau manevrate 
manual, unul de către şofer şi unul de către pasagerul de pe 
scaunul din faţă. Fiecare avea lupe cât un platou. Având în 
vedere puterea lor, puteau fi acţionate doar de motorul 
Hummer-ului. 

Şoferul stinse reflectorul şi băgă în viteză. Camioneta imensă 
ţâşni de sub crengile stejarului şi străbătu pajiştea de parcă ar 
fi mers pe o alee. Se îndepărtă de mine şi dispăru dincolo de 
culme, se zări din nou când ieşi dintr-o adâncitură, apoi urcă 
repede o pantă mai îndepărtată, fără niciun pic de efort. 

Oamenii care mă urmăreau pe jos, cu lanterne şi, probabil, 
cu pistoale, rămăseseră în vale. Hummer-ul patrula pe culme, 
încercând să mă împiedice să folosesc terenul aflat la înălţime 
şi să mă oblige să rămân jos, unde puteam fi descoperit de cei 
care mă hăituiau. 

— Cine sunteți voi, indivizilor? am bombănit eu. 

Razele reflectoarelor ţâşniră din Hummer şi se opriră pe 
culmile îndepărtate, luminând o mare de iarbă, care cobora şi 
se ridica în adierea brizei. Valurile străbăteau panta cu iarbă şi 
se spărgeau în insulele alcătuite din trunchiuri de stejari. 

Apoi camioneta imensă se puse din nou în mişcare, ambalând 
motorul când străbătea un teren mai accidentat. Farurile ei 
sclipeau, unul din reflectoare se rotea cu frenezie, luminând 
culmea, o vale, apoi iar culmea. Vehiculul se îndrepta spre sud- 
est, către un alt punct de observaţie excelent pentru cei care 
mă căutau. 

M-am întrebat cât de bine se vedea această activitate de pe 
străzile din Moonlight Bay, de pe dealurile mai joase sau de pe 
terenul neted de lângă ocean. Probabil că doar câţiva orăşeni 
erau afară şi se uitau în sus, într-un unghi care să le permită să 
vadă ceva care să le trezească o oarecare curiozitate. 

Cei care zăreau reflectoarele îşi închipuiau că este vorba 


despre nişte adolescenţi sau despre nişte băieţi de la colegiu 
care fugăreau căprioare sau elani cu o maşină obişnuită cu 
tracţiune pe patru roţi. Un sport ilegal, dar fără vărsare de 
sânge, pe care majoritatea oamenilor îl trec cu vederea. 

Peste puţin timp, Hummer-ul urma să cotească spre mine. 
Judecând după modul în care acţiona, avea să ajungă pe colina 
pe care mă aflam după încă două mişcări. 

M-am retras la vale, în adâncitura din care urcasem. Am 
făcut exact ce voiau să fac. Nu aveam de ales. 

Până atunci fusesem sigur că pot să scap. Acum nu mai eram 
la fel de sigur. 


8 


Mi-am făcut loc prin iarba de prerie, am ajuns în canalul de 
scurgere şi am continuat să merg în direcţia în care mă 
îndreptam înainte ca lumina reflectorului să mă facă să urc 
dealul. După câţiva paşi, m-am oprit, uimit de ceva care mă 
aştepta în drum, cu ochii de un verde-luminos. 

Un coiot. 

Semăna cu un lup, dar era mai mic, avea botul mai îngust. 
Făpturile astea sprintene pot fi periculoase. Civilizaţia le invada 
teritoriul, iar ei răspundeau ucigând animalele de casă, chiar şi 
în curţile din spate ale cartierelor rezidenţiale considerate 
sigure, dar aflate în vecinătatea colinelor. De fapt, din când în 
când, se zvoneşte că un coiot a omorât şi a dus cu el un copil, 
dacă prada a fost suficient de mică. Cu toate că animalele astea 
atacă doar rareori oamenii adulţi, nu mă puteam baza doar pe 
acest lucru sau pe statura mea, dacă aveam de-a face cu o haită 
- sau chiar şi cu o singură pereche - aflată pe propriul teritoriu. 

Vederea îmi revenise la normal după şocul provocat de 
reflector, dar a trecut un timp până mi-am dat seama că ochii 
aceia verzi erau prea apropiaţi pentru a-i aparţine unui coiot. 
Mai mult, se aflau prea jos, iar un coiot ar fi putut să mă 
privească dintr-o asemenea poziţie doar dacă ar fi stat întins pe 
burtă. 

Ochii mi s-au readaptat la întuneric şi la lumina lunii. Mi-am 
dat seama că în faţa mea nu se afla nimic ameninţător, ci doar 


o pisică. Nu o pumă - ceea ce ar fi fost mult mai rău decât un 
coiot şi aş fi avut toate motivele să mă apuce groaza -, ci o 
pisică domestică, de un cenuşiu-deschis sau bej, nu-mi dădeam 
bine seama în semiîntuneric ce culoare avea. 

Majoritatea pisicilor nu sunt proaste. Chiar dacă urmăresc cu 
patimă şoareci de câmp sau şopârle de deşert, nu se 
aventurează în teritoriul coioţilor. 

Vedeam animalul mai bine şi mi se părea că este deosebit de 
rapid şi de prudent. Stătea drept, cu capul ridicat, cu urechile 
ciulite, privindu-mă cu atenţie. 

Când am făcut un pas către ea, pisica se încordă. Când am 
mai făcut un pas, animalul fugi de mine şi o tuli pe cărarea 
argintată de lună, dispărând în beznă. 

Undeva, în noapte, Hummer-ul se deplasa din nou. Uruitul şi 
zăngănitul său deveneau mai puternice. 

Am grăbit pasul. 

După ce am parcurs o sută de metri, Hummer-ul nu mai 
mugea, ci mergea cu motorul la ralanti undeva în apropiere, 
zgomotul scos semănând cu un gâfâit lent, profund. Deasupra, 
privirea lacomă a reflectorului scotocea prin noapte, căutându- 
şi prada. 

Când am ajuns la următoarea ramificaţie a văii, am 
descoperit că pisica mă aştepta. Stătea în locul de bifurcaţie, 
fără a alege vreo direcţie. 

Când m-am îndreptat către cărarea din stânga, pisica a luat-o 
în dreapta. S-a oprit după câţiva paşi şi şi-a întors spre mine 
ochii ca nişte lanterne. 

Felina părea să fie conştientă de prezenţa urmăritorilor - nu 
numai de Hummer-ul zgomotos, ci şi de indivizii pedeştri. Cu 
simţurile ei ascuţite, putea percepe feromonii emanând din 
trupul lor, împingându-i spre violenţă. Se părea că voia să-i 
evite pe indivizi la fel de mult ca mine. Dacă aş fi avut ocazia, 
aş fi ales o rută de salvare bazându-mă pe instinctul unui 
animal, nu pe al meu. 

Motorul aproape tăcut al Hummer-ului tună deodată. 
Bubuitul puternic răsună în văi, încât am avut impresia că 
vehiculul se apropia şi, simultan, se îndepărta. Din cauza 
furtunii de sunete, m-a potopit îndoiala şi, pentru o clipă, m-am 
cufundat în ea. 

Apoi am hotărât să merg în direcţia pe care o alesese pisica. 


În momentul în care am abandonat drumul din stânga, 
Hummer-ul tună pe culmea flancului dinspre est al văii în care 
dorisem să intru. Vehiculul rămase o clipă suspendat, de parcă 
ar fi stat - lipsit de greutate -, într-o secundă în care timpul se 
oprise, cu lumina farurilor ca două sârme pereche pe care 
mergea un acrobat de circ, raza reflectorului fiind îndreptată 
drept în sus, către cortul negru al cerului. Timpul străbătu 
spaţiul liber şi curse mai departe. Hummer-ul se avântă înainte, 
roţile din faţă se înfipseră în coasta dealului, roţile din spate 
traversară culmea, iar de sub anvelope ţâşniră bucăţi de 
pământ şi de iarbă. 

Un bărbat hăuli, încântat, iar altul izbucni în râs. Vânătoarea 
le făcea plăcere. 

În timp ce camioneta imensă cobori până la cincisprezece 
metri mai sus de mine, reflectorul manevrat manual lumină 
valea. 

M-am aruncat la pământ şi m-am rostogolit într-un ascunziş. 
Albia stâncoasă era tare şi am simţit cum mi se sparg ochelarii 
de soare, în buzunarul cămăşii. 

În timp ce mă ridicam în picioare, o rază strălucitoare ca 
fulgerul se înfipse în locul din care tocmai plecasem. M-am 
uitat la lumină, cu ochii mijiţi. Am văzut că raza a tremurat, iar 
apoi s-a mutat spre sud. Hummer-ul nu a urcat spre mine. 

Aş fi putut să stau acolo unde mă aflam, la intersecţia celor 
două drumuri, având marginea dealului în spate, până când 
Hummer-ul avea să plece de acolo. Astfel nu riscam să-l 
întâlnesc în următoarea vale. Dar când am zărit sclipirea 
îndepărtată a patru lanterne pe drumul pe care-l urmasem 
până atunci, am încetat să mă bucur de luxul ezitării. Razele 
lanternelor nu ajungeau până la mine, dar tipii se apropiau în 
goană, iar eu mă aflam în pericolul iminent de a fi descoperit. 

Când am ocolit marginea dealului şi am pătruns în valea 
dinspre vest, am văzut că pisica se afla acolo, ca şi cum m-ar fi 
aşteptat. S-a întors cu spatele spre mine şi a luat-o la fugă, însă 
nu atât de iute încât să dispară din câmpul meu vizual. 

Mă bucura faptul că mergeam pe piatră şi nu lăsam urme. 
Deodată, mi-am dat seama că în buzunarul cămăşii rămăseseră 
doar bucăţi din ochelarii mei de soare. În timp ce fugeam, mi- 
am pipăit buzunarul şi am simţit o bucată din ramă şi un ciob 
dintr-o lentilă. Restul se împrăştiase pe sol, acolo unde 


căzusem, la bifurcația cărărilor. N 

Cei patru urmăritori vor descoperi rama sfărâmată. Işi vor 
împărţi forţele - câte doi indivizi pe fiecare drumeag - şi vor 
veni după mine mai repede ca înainte, mobilizați de această 
dovadă care le arăta că s-au apropiat de pradă. 

Hummer-ul începu din nou să urce, de data asta pe partea 
îndepărtată a dealului, în valea în care abia scăpasem de 
lumina reflectorului. Scrâşnetul motorului crescu în intensitate, 
deveni mai puternic. 

Dacă şoferul avea să se oprească pe culmea cu iarbă, ca să 
cerceteze încă o dată prin noapte, puteam să fug mai departe, 
fără a fi descoperit. Dar dacă avea să gonească de-a lungul 
dealului şi să pătrundă în valea cea nouă, puteam să fiu prins 
de lumina reflectorului sau de raza unei lanterne. 

Pisica fugea. Fugeam şi eu. 

În timp ce coboram pe panta dintre colinele întunecate, valea 
se lărgea, devenind mai lată decât cele prin care fugisem până 
atunci. Albia plină de stânci, din centrul ei, se lărgea şi ea. De-a 
lungul cărării stâncoase creşteau iarbă de prerie şi alte tufişuri, 
vegetaţia fiind mai deasă decât în alte părţi, probabil pentru că 
fusese udată de o cantitate mai mare de apă, provenită de pe 
urma furtunilor. Dar plantele erau prea departe de cărare ca să 
mă ascundă în umbra lor. Mă simţeam periculos de expus. Mai 
mult, valea aceea lată era dreaptă, ca o stradă din oraş, fără 
nicio cotitură care să mă ferească de privirea celor care ar fi 
pătruns în ea. 

Hummer-ul păru că se opreşte din nou pe culme. Zgomotul 
său încetă, fiind acoperit de briza uşoară, iar singurul sunet „de 
motor” care se auzea era cel provocat de mine: şuieratul 
respirației, inima care bătea ca un piston... 

Pisica era mai iute decât mine - avea patru picioare. Putea să 
dispară în câteva secunde. Totuşi, preţ de două minute merse 
în ritmul meu, rămânând la cinci metri în faţă, arătând în 
lucirea lunii mai mult ca o fantomă de pisică, de un cenuşiu- 
deschis sau de un bej-deschis. Din când în când se uita înapoi, 
cu ochi stranii, ca nişte lumânări în timpul unei şedinţe de 
spiritism. 

Tocmai când începusem să cred că făptura aceea mă 
conducea intenţionat undeva în afara pericolului, tocmai când 
începusem să mă scufund într-o orgie de antropomorfizare, de 


felul celei care-l scotea din minţi pe Bobby Halloway, tocmai 
atunci pisica fugi din faţa mea. Dacă albia aceea uscată ar fi 
fost umplută de un torent năprasnic, apa vijelioasă n-ar fi avut 
o viteză mai mare decât felina. În două secunde - cel mult trei - 
animalul dispăru în noapte. 

După un minut, am găsit pisica la capătul canalului. Ne aflam 
într-o fundătură, într-o vale înconjurată din trei părţi de pantele 
acoperite cu iarbă ale colinelor. Erau extrem de abrupte, aşa că 
n-aş fi putut să urc atât de repede încât să scap de cei doi 
urmăritori care, mai mult ca sigur, se ţineau după mine. Eram 
prins în capcană. 

La capătul albiei se strânseseră lemne cărate de torenţi, 
ramuri şi iarbă încâlcite, precum şi nămol. Într-un fel mă 
aşteptam ca mâţa să-mi rânjească precum o pisică din 
Cheshire, una rea, cu dinţii albi sclipind în lumina lunii. În loc 
să facă asta, se căţără pe mormanul de resturi şi se strecură 
prin unul dintre multele spaţii libere, dispărând din nou. 

Exista o scurgere. Apa trebuia să se ducă undeva, după ce 
ajungea în locul acela. 

M-am urcat în grabă pe panta movilei, lungă de trei metri şi 
înaltă de un metru. Resturile trosneau, se clătinau şi se 
zguduiau sub greutatea mea, dar rezistară. Se strânseseră pe 
un grilaj din bare de oţel, care servea ca împrejmuire verticală 
în jurul gurii unei galerii de drenaj săpate în coasta dealului. 

In spatele grilajului se afla un tub din ciment, cu diametrul 
de doi metri, prins în contraforturi din beton. Se părea că 
fusese realizat în cadrul proiectului de prevenire a inundaţiilor, 
care strângea apa ce se aduna de pe dealuri în timpul furtunilor 
şi o ducea pe sub autostrada de pe Coasta Pacificului în 
canalizarea din Moonlight Bay, iar de aici ajungea, în cele din 
urmă, în mare. 

Echipele de întreţinere a canalizării curăţau de două ori, în 
fiecare iarnă, gunoaiele strânse pe gratii, ca să prevină 
blocarea scurgerii. Se vedea că nu trecuseră recent pe acolo. 

Pisica mieună, din interiorul canalului. Miorlăitul ei fu 
amplificat de ecou, răsunând sepulcral de-a lungul tunelului din 
ciment. 

Deschiderile din grilajul de oţel alcătuiau pătrate cu laturile 
de vreo zece centimetri, suficient cât să treacă pe acolo pisica 
aceea suplă, dar nu îndeajuns de late ca să trec şi eu. Grilajul 


acoperea toată deschizătura, dintr-un contrafort până în 
celălalt, dar nu era la fel de înalt ca tubul din beton. 

M-am strecurat, cu picioarele înainte, prin spaţiul de vreo 
jumătate de metru dintre partea de sus a grilajului şi tavanul 
curbat al scurgerii. Din fericire, gratiile erau prinse într-o 
ramă, altfel aş fi fost tras în ţeapă în vârfurile barelor verticale. 

Am lăsat stelele şi luna în urmă şi am rămas sprijinit cu 
spatele de zăbrele, privind în bezna absolută. Trebuia să mă 
aplec doar un pic, ca să nu mă dau cu capul de tavan. 

De jos venea miros de ciment ud şi de iarbă putredă. Un 
miros nu chiar neplăcut. 

Am înaintat un pic, târându-mi picioarele. Podeaua netedă ca 
canalului avea o pantă uşoară. M-am oprit după câţiva metri, 
speriat la gândul că aş putea nimeri într-un loc în care tunelul 
îşi schimba brusc direcţia în jos. Asta ar fi însemnat să zac mort 
sau grav rănit pe fundul canalizării. 

Am scos bricheta din buzunarul blugilor, dar ezitam să o 
aprind. Lumina reflectată de pereţii curbați ai scurgerii putea fi 
văzută de afară. 

Pisica mă chemă din nou. În faţă vedeam doar ochii ei 
luminoşi. Am apreciat distanţa dintre noi şi, ţinând seama de 
unghiul din care mă uitam la animal, am dedus că podeaua 
scurgerii uriaşe avea o pantă blândă. 

Am înaintat cu grijă către ochii lucitori. Când am ajuns 
aproape de făptură, aceasta s-a întors, iar eu m-am oprit, 
pierdut fără farurile ei gemene, călăuzitoare. 

După câteva secunde, mâţa mă îndrumă din nou. Ochii ei 
verzi apărură iarăşi şi mă priviră fix, fără să clipească. 

Am început din nou să înaintez, minunându-mă de experienţa 
stranie pe care o trăiam. Tot ce văzusem şi trăisem după apusul 
soarelui - furtul trupului tatălui meu, cadavrul mutilat şi fără 
ochi din crematoriu, urmărirea - era cel puţin incredibil, dar 
nimic nu egala, în privinţa ciudăţeniei, comportamentul micului 
descendent al tigrilor. 

Sau poate că exageram şi îi atribuiam unei pisici obişnuite de 
casă o înţelegere a necazurilor mele pe care nu putea s-o aibă. 

Poate. 

Mergând orbeşte, am ajuns la un alt morman de resturi, mai 
mic decât primul. Spre deosebire de cealaltă grămadă, aceasta 
era umedă. Rămăşiţele scârţâiau sub picioarele mele. Din ele se 


ridica o duhoare puternică. 

Am înaintat împleticindu-mă, pipăind prin bezna din faţa 
mea, şi am descoperit că resturile se strânseseră în faţa unui 
alt grilaj din bare de oţel. Tot ce trecuse de primul grilaj se 
adunase aici. 

După ce m-am căţărat pe bariera aceea şi am trecut cu bine 
în cealaltă parte, am riscat să aprind bricheta. Am ţinut palma 
în jurul flăcării, ca să apăr şi să dirijez lumina, atât cât se 
putea. 

Ochii pisicii luceau puternic şi de data asta erau aurii, cu 
pete verzi. Ne-am privit unul pe celălalt timp îndelungat, apoi 
ghidul meu - dacă asta era - s-a întors brusc şi a dispărut din 
vedere, de-a lungul canalului de scurgere. 

Am folosit bricheta, ca să-mi găsesc drumul. Menţineam 
flacăra mică, pentru a face economie de gaz. Am coborât până 
în inima dealurilor de pe malul oceanului, trecând pe lângă 
tuneluri mai mici, care se vărsau în canalul principal. Am ajuns 
la un baraj de deversare cu trepte late din beton, pe care se 
aflau bălți de apă stătută şi un strat gros de mucegai negru- 
cenuşiu, care dispărea, probabil, doar în cele patru luni ale 
sezonului ploios. Treptele alunecoase erau înşelătoare, dar 
pentru siguranţa echipelor de întreţinere fusese prinsă de 
perete o balustradă din oţel. De ea atârna o beteală de iarbă 
uscată, adusă de ultimul torent. 

În timp ce coboram, încercam să-mi dau seama dacă se 
auzeau sunete scoase de urmăritori, dacă se desluşeau voci în 
tunelul din spatele meu. Am auzit doar zgomotele pe care le 
făceam eu. Fie că hăituitorii mei deciseseră că nu scăpasem 
prin canalizare, fie ezitaseră înainte să mă urmeze în tunel, iar 
eu mă îndepărtasem mult de ei. 

Când am ajuns pe ultimele două trepte largi care duceau 
către partea de jos a barajului, am fost cât pe-aci să calc pe 
ceva care mi s-a părut a fi pălăria rotundă, albă a unei ciuperci 
mari. În mocirla aceea din beznă creşteau mănunchiuri de 
ciuperci urâte, probabil foarte otrăvitoare. 

M-am ţinut bine de balustradă şi am sărit peste ciupercile de 
pe cimentul alunecos, dorind să nu le ating nici măcar cu 
pantoful. Apoi, după ce am ajuns în următoarea porţiune a 
tunelului, care continua să coboare, am întors capul, ca să 
privesc descoperirea aceea ciudată. 


Am mărit flacăra brichetei şi am putut vedea că în faţa mea 
nu se aflau ciuperci, ci o adevărată colecţie de cranii. Cranii 
fragile de păsări. Cranii alungite de şopârle. Cranii mai mari, 
probabil de pisici, câini, ratoni, porci spinoşi, iepuri, veveriţe... 

Pe ţestele acelea nu rămăsese nicio bucăţică de carne, de 
parcă ar fi fost fierte şi curățate. La lumina brichetei am văzut 
că erau o mulţime, probabil vreo sută, albe sau de un galben- 
alburiu. Niciun os de picior sau vreo coastă. Numai cranii. 
Fuseseră aranjate cu grijă, unul lângă altul, pe trei şiruri - 
două pe ultima treaptă şi unul pe penultima - cu faţa spre 
exterior, de parcă ar fi privit ceva, chiar dacă aveau orbitele 
goale. 

Nu aveam habar ce însemna chestia aceea. Nu zărisem 
niciun semn satanic pe pereţii canalului, nicio indicație că ar fi 
avut loc vreo ceremonie macabră, dar ceea ce vedeam avea în 
mod evident o semnificaţie simbolică. Dimensiunile colecţiei 
indicau o adevărată obsesie, iar cruzimea necesară pentru 
uciderea şi decapitarea atâtor fiinţe mă înfiora. 

Mi-am reamintit fascinația morţii, care ne cuprinsese pe 
mine şi pe Bobby Halloway pe când aveam treisprezece ani, şi 
m-am întrebat dacă treaba aceea macabră fusese făcută de 
vreun puşti, ceva mai ciudat decât fuseserăm noi. Criminologii 
pretind că majoritatea ucigaşilor în serie încep să se manifeste 
pe la trei-patru ani, când torturează şi ucid insecte, trecând 
apoi în copilărie şi adolescenţă la animale mici şi, în cele din 
urmă, ajung la oameni. Poate că în catacombele acelea se 
pregătea pentru meseria vieţii sale un tânăr ucigaş deosebit de 
pervers. 

In mijlocul celui de-al treilea şir de figuri osoase se afla un 
craniu lucios care arăta altfel decât celelalte. Părea a fi 
omenesc. Mic, dar omenesc. Ca un craniu de copil. 

— Doamne! 

Şoapta mea se reflectă de-a lungul pereţilor din beton. 

Simţeam, mai mult ca oricând, că eram într-un vis, în care 
lucrurile precum cimentul şi oasele nu erau mai solide decât 
fumul. Cu toate acestea, nu m-am aplecat să ating micul craniu 
omenesc - nici vreunul dintre celelalte. Chiar dacă păreau 
ireale, ştiam că trebuie să fie reci, alunecoase şi tari. 

Dornic să evit o întâlnire cu cel care strânsese colecţia aceea 
macabră, mi-am continuat drumul prin canalizare. 


Mă aşteptam să reapară pisica aceea cu ochi enigmatici, care 
călca pe ciment cu lăbuţele de culoare deschisă, în tăcere, ca o 
pană pe un strat de pene. Însă mâţa fie rămăsese ascunsă 
înaintea mea, fie o luase prin unul dintre tunelele laterale. 

Porţiuni de tunel din beton alternau cu alte baraje de 
deversare. Tocmai când începusem să fiu îngrijorat că bricheta 
nu avea suficient gaz ca să ajung în siguranţă, în faţa mea a 
apărut un cerc de lumină cenuşie, care devenea tot mai 
strălucitoare. M-am grăbit către ea şi am descoperit că în 
capătul de jos al canalului de scurgere nu se afla niciun grilaj. 
Canalizarea se  sfârşea într-o albie stâncoasă de râu, 
cimentuită, care alcătuia un canal de scurgere deschis. 

În sfârşit, ajunsesem într-un teritoriu familiar, în partea de 
nord a oraşului. La câteva străzi depărtare de mare. In 
vecinătatea liceului. 

Spre deosebire de canalizarea întunecată, aerul nopţii avea 
un miros nu numai proaspăt, ci şi dulce. În înaltul cerului lucios 
străluceau lumini albe, ca diamantul. 


9 


Ceasul digital de pe clădirea băncii Wells Fargo, arăta ora 
19.56, ceea ce însemna că tatăl meu murise de doar trei ore, cu 
toate că aveam impresia că de atunci trecuseră zile întregi. 
Acelaşi dispozitiv arăta că temperatura era de 15 grade 
Celsius, dar noaptea îmi părea a fi mai friguroasă. 

După colţ, cam la un cvartal de bancă, se găsea spălătoria 
automată Tidy Time, care era inundată de lumină fluorescentă. 
De obicei, la această oră nu venea niciun client. 

Am intrat înăuntru, în mirosul floral al detergentului şi în 
asprimea chimică a înălbitorilor, ţinând în mână o bancnotă de 
un dolar. Mergeam cu ochii mijiţi, cu capul plecat, ca să profit 
la maximum de protecţia oferită de cozorocul şepcii. Am 
alergat direct la automatul pentru schimbat bani, am înhăţat 
cele patru monede pe care acesta le-a scuipat în tavă şi am 
fugit afară. 

La două străzi de spălătorie, în faţa poştei, se afla un telefon 
public, cu apărătoare laterale ca nişte aripi. Deasupra lui, pe 


zidul clădirii, fusese montat un bec, într-o cuşcă din sârmă. 

Mi-am atârnat şapca pe ea şi s-a făcut întuneric. 

Mi-am închipuit că Manuel Ramirez era încă acasă. Mi-a 
răspuns mama lui, Rosalina, care mi-a spus că Manuel plecase 
de câteva ore. Lucra două ture la rând, pentru că un alt poliţist 
anunţase că-i bolnav. În seara aceea era de serviciu la birou. 
Mai târziu, după miezul nopţii, avea să facă parte din echipajul 
de patrulare. 

Am format numărul centralei poliţiei din Moonlight Bay şi am 
întrebat-o pe operatoare dacă pot să vorbesc cu polițistul 
Ramirez. 

Manuel este, după părerea mea, cel mai bun poliţist din oraş. 
E cu şapte centimetri mai scund decât mine, cântăreşte cu 
cincisprezece kilograme mai mult, are doisprezece ani în plus şi 
este american de origine mexicană. li place base-ball-ul. Nu mă 
uit niciodată la meciuri, pentru că am un acut simţ al scurgerii 
timpului şi evit să-mi folosesc orele preţioase în activităţi prea 
pasive. Lui Manuel îi place genul country, mie rock-ul, e un 
republican înverşunat, pe mine nu mă interesează politica. În 
privinţa filmelor, plăcerea lui păcătoasă este de a urmări 
peliculele cu Abbott şi Costello, eu îl admir pe nemuritorul 
Jackie Chan. Suntem prieteni. 

— Chris, am aflat despre tatăl tău, zise Manuel, când i se 
dădu legătura. Nu ştiu ce să spun. 

— Nici eu. 

— Oare se poate spune ceva într-o asemenea situaţie? 

— Nimic important. 

— Te simţi bine? 

Spre marea mea surpriză, nu puteam vorbi. Pierderea 
teribilă pe care o suferisem păru, brusc, un ac care se înfipsese 
în gâtul meu şi-mi prinsese limba de cerul gurii. 

Ciudat, dar imediat după moartea tatălui meu fusesem în 
stare să răspund fără ezitare la aceeaşi întrebare, pusă de 
doctorul Cleveland. 

Mă simţeam mai apropiat de Manuel decât de medic. 
Prietenia ascute nervii şi îi permite durerii să fie simțită. 

— Vizitează-mă într-o seară, când nu lucrez, zise Manuel. O 
să bem nişte bere, o să mâncăm nişte tamale, o să ne uităm la 
vreo două filme cu Jackie Chan... 

In ciuda preferinţei sale pentru base-ball şi pentru genul 


country, am multe lucruri în comun cu Manuel. Acesta lucrează 
în schimbul de noapte, de la miezul nopţii până la opt 
dimineaţa, uneori face tură dublă, ca în seara aceasta de 
martie, când e criză de personal. Îi place noaptea, cum îmi 
place şi mie, dar lucrează la asemenea ore pentru că are nevoie 
de bani. Pentru că majoritatea oamenilor preferă să lucreze în 
timpul zilei, tura de noapte este mai bine plătită. Dar mult mai 
important este că Manuel poate astfel să-şi petreacă după- 
amiaza şi seara cu fiul său, Toby, la care ţine foarte mult. Cu 
şaisprezece ani în urmă, Carmelita, soţia lui Manuel, murise la 
câteva minute după ce-l adusese pe lume pe Toby. Băiatul este 
blând, plăcut - şi suferă de sindromul Down. Mama lui Manuel 
se mutase în casa acestuia imediat după moartea Carmelitei şi-l 
ajută şi acum să aibă grijă de Toby. Manuel Ramirez ştie ce 
înseamnă limitările fizice. Simte mâna sorții în fiecare zi a vieţii 
sale, la o vârstă la care mulţi oameni nu mai cred în țeluri şi în 
destin. Am multe lucruri în comun cu Manuel Ramirez. 

— Bere şi Jackie Chan mi se pare o combinaţie grozavă, am 
acceptat eu. Cine face tamalele, tu sau mama ta? 

— Oh, îţi promit că nu va fi mi madre. 

Manuel este un bucătar extraordinar. Mama lui crede că este 
o bucătăreasă extraordinară. Comparaţia dintre bucatele gătite 
de ei reprezintă un exemplu elocvent al diferenţei dintre o bună 
realizare şi o bună intenţie. 

Pe stradă, în spatele meu, trecu o maşină. M-am uitat în jos 
şi mi-am văzut umbra pornind de la picioarele mele nemişcate, 
târându-se din stânga în dreapta, devenind nu mai lungă, ci mai 
neagră pe trotuarul de ciment, străduindu-se să se elibereze de 
mine şi să fugă - dar revenind la stânga, după ce maşina 
trecuse. 

— Manuel, poţi să faci ceva pentru mine, ceva mai important 
decât tamale... 

— Spune ce anume, Chris. 

După ce am ezitat îndelung, am zis: 

— E vorba despre tatăl meu... despre trupul lui... 

Manuel sesiză ezitarea mea. Tăcerea sa era echivalentul 
ciulirii urechilor de către o pisică extrem de curioasă. 

Inţelesese mai mult din cuvintele mele decât spuneau 
acestea. Când îmi vorbi, avea un alt ton, era vocea unui prieten, 
dar şi glasul aspru al unui poliţist. 


— Ce s-a întâmplat? 

— Ceva ciudat... 

— Ciudat? zise el, savurând cuvântul, de parcă acesta ar fi 
avut un gust neaşteptat. 

— Aş prefera să nu discutăm la telefon. Dacă vin până la 
secţie, ne putem întâlni în parcare? 

Nu mă aşteptam ca poliţiştii să-şi stingă luminile din birouri 
şi să-mi asculte declaraţia la lumina lumânărilor. 

— Vom discuta despre o acţiune criminală? 

— Exact. Şi ciudată. 

— Şeful poliţiei, Stevenson, lucrează astăzi până târziu. Mai e 
aici, dar nu pentru mult timp. Crezi că ar fi bine să-i cer să te 
aştepte? 

Mi-a apărut în minte figura fără ochi a autostopistului 
decedat. 

— Da, am răspuns eu. Stevenson ar trebui să audă ce am de 
povestit. 

— Poţi să ajungi aici în zece minute? 

— Ne vedem acolo. 

Am pus telefonul în furcă, mi-am luat şapca de pe bec şi mi- 
am protejat ochii cu mâna, când au trecut pe lângă mine două 
maşini. Una era ultimul model de Saturn, cealaltă o camionetă- 
papuc Chevrolette. 

Nici urmă de dubă albă. Niciun dric. Niciun Hummer negru. 

Nu mă temeam că sunt urmărit în continuare. Între timp, 
autostopistul arsese în cuptorul crematoriului. Dovada fusese 
transformată în cenuşă, nu aveam cu ce să demonstrez că 
povestea mea bizară era adevărată. Sandy Kirk, brancardierii şi 
ceilalţi se simțeau în siguranţă. 

Orice încercare de a mă ucide sau de a mă răpi putea să 
implice existenţa unor martori care să asiste la delictul 
respectiv, deci a altor oameni care urmau să fie lichidaţi, asta 
implicând posibilitatea altor martori, şi tot aşa. Conspiratorii 
aceia misterioşi erau slujiţi mai bine de discreţie decât de 
agresivitate - mai ales că singurul lor acuzator era ciudatul 
oraşului, care ieşea doar între apusul şi răsăritul soarelui din 
casa lui cu geamuri acoperite de draperii, care se temea de 
lumină, care trăia doar datorită pelerinelor, voalurilor, glugilor 
şi loţiunilor, care se ascundea chiar şi noaptea sub o carapace 
de haine şi chimicale. 


Ţinând seama de lipsa mea de credibilitate, puţini oameni mi- 
ar fi luat acuzaţiile în serios. Însă eram convins că Manuel îşi va 
da seama că spun adevărul. Speram că mă va crede şi şeful 
poliţiei. 

Am plecat de lângă telefonul public şi m-am îndreptat către 
secţia de poliţie, care se afla în apropiere. 

În timp ce mergeam grăbit prin noapte, recapitulam ce 
intenţionam să le spun lui Manuel şi şefului său, Lewis 
Stevenson, un individ formidabil, în faţa căruia voiam să fiu 
bine pregătit. Stevenson, un tip înalt, atletic, cu umerii laţi, 
avea o figură atât de nobilă, încât merita să fi fost gravată, în 
profil, pe vechile monede romane. Uneori părea că este un 
actor care joacă rolul unui şef de poliţie devotat comunităţii. 
Dacă interpreta un rol, atunci o făcea într-un mod remarcabil. 
Fără să pară că se străduieşte, lăsa impresia, la cei cincizeci şi 
doi de ani ai săi, că este mult mai înţelept decât ar fi trebuit să 
fie la vârsta sa. Impunea imediat respect şi încredere. Avea 
ceva de psiholog şi de preot - calităţi necesare cuiva cu o 
funcţie ca a lui, dar pe care puţini le au. Făcea parte dintre 
acele persoane rareori întâlnite cărora le face plăcere să deţină 
puterea, dar care nu abuzează de ea, care îşi exercită 
autoritatea cu o judecată sănătoasă şi cu înţelegere. Fusese şef 
al poliţiei timp de paisprezece ani, fără ca în departamentul său 
să fi existat vreo urmă de scandal, prostie sau lipsă de eficienţă. 

Am trecut pe alei fără becuri, luminate doar de luna care se 
înălţase mai sus decât fusese mai devreme, am trecut pe lângă 
garduri şi cărări, pe lângă grădini şi lăzi de gunoi, rostind în 
minte cuvintele cu care speram să conving. Şi am făcut drumul 
în doar două minute, nu în zece, cum îmi sugerase Manuel. 
Când am ajuns la parcarea din spatele clădirii primăriei, l-am 
văzut pe şeful poliţiei într-o postură conspirativă, care m-a 
făcut să nu-i mai recunosc acele calităţi pe care i le atribuisem 
până atunci. Se dovedea a fi un om care, în ciuda figurii sale 
nobile, nu merita să fie onorat prin reprezentarea pe monede 
sau prin monumente - nici măcar prin atârnarea fotografiei sale 
în secţia de poliţie, alături de cea a primarului, a 
guvernatorului şi a preşedintelui Statelor Unite. 

Stevenson stătea la capătul îndepărtat al clădirii primăriei, 
lângă intrarea din spate a secţiei de poliţie, într-o cascadă de 
lumină albăstruie, care provenea de la becul de siguranţă de 


deasupra uşii. Discuta cu un bărbat care se afla la un metru de 
el şi care se vedea doar parţial, în umbra albastră. 

Am traversat parcarea, îndreptându-mă către ei. Nu mă 
văzuseră, pentru că erau prinşi în conversaţie. In plus, 
încercam să mă feresc de lumina lămpilor de pe cei trei stâlpi 
înalţi şi, ca urmare, căutam adăpostul oferit de maşinile 
poliţiei, de camioanele pentru stropit străzile şi de vehiculele 
personalului. 

Chiar în clipa în care mă pregăteam să păşesc în spaţiul 
deschis, vizitatorul lui Stevenson se apropie de şeful poliţiei, 
ieşind din umbră. M-am oprit, şocat. Am văzut capul ras al 
individului şi figura lui aspră. Purta o cămaşă din flanelă roşie, 
blugi şi pantofi de lucru. 

De la distanţa aceea, nu puteam să-i văd cercelul cu perlă. 

Mă aflam între două vehicule mari. Am făcut iute câţiva paşi 
înapoi, ascunzându-mă complet în bezna uleioasă dintre ele. 
Unul din motoare era încă fierbinte, şuiera şi ticăia în timp ce 
se răcea. 

Cu toate că auzeam vocile celor doi bărbaţi, nu înţelegeam ce 
spun. Briza dinspre țărm alinta copacii şi critica toate lucrurile 
făcute de om, iar şoaptele şi sâsâitul neîncetat mă împiedicau 
să aud conversaţia. 

Mi-am dat seama că vehiculul din dreapta mea - cel cu 
motorul cald - era camioneta Ford albă, cea cu care plecase 
cheliosul de la Spitalul Milosteniei, pe la începutul serii. Cu 
rămăşiţele pământeşti ale tatălui meu. 

M-am întrebat dacă lăsase cheile în contact. Mi-am lipit faţa 
de geamul portierei din partea şoferului, dar n-am reuşit să văd 
în interiorul cabinei. 

Dacă reuşeam să fur duba, aş fi avut o dovadă crucială că 
povestea mea era adevărată. Chiar dacă trupul tatălui meu 
fusese luat din camionetă, rămăseseră dovezi care puteau fi 
descoperite de către legişti - nu în ultimul rând, un pic din 
sângele autostopistului. 

Nu ştiam să pornesc motorul fără cheie. 

La naiba! Nu ştiam nici să şofez. 

Şi, chiar dacă aş fi descoperit că am un talent înnăscut 
pentru conducerea vehiculelor cu motor - ceva echivalent 
talentului de compozitor al lui Mozart -, nu eram în stare să 
merg cu maşina de-a lungul coastei, patruzeci de kilometri spre 


sud sau cincizeci de kilometri spre nord, până în jurisdicţia 
altui oraş. Nu puteam să îndur lumina farurilor de la maşinile 
care veneau din faţă. Nu puteam să mă descurc fără preţioşii 
mei ochelari de soare, care se spărseseră pe dealurile din est. 

Mai mult, dacă aş fi deschis uşa camionetei, în cabină s-ar fi 
aprins lumina. Cei doi bărbaţi ar fi observat-o. 

S-ar fi luat după mine. 

M-ar fi ucis. 

Uşa din spatele secţiei de poliţie se deschise, iar Manuel 
Ramirez ieşi afară. 

Lewis Stevenson îşi întrerupse imediat discuţia cu individul. 
Nu-mi dădeam seama de la distanţa aceea dacă Manuel îl 
cunoştea pe chelios. Aveam impresia că i se adresase doar 
şefului său. 

Nu puteam să cred că Manuel - fiul cel bun al Rosalinei, 
văduvul îndurerat al Carmelitei, tatăl iubitor al lui Toby - ar fi 
participat la ceva care implica asasinat şi jefuire de morminte. 
Nu-i cunoaştem pe mulţi dintre oamenii din viaţa noastră, nu-i 
cunoaştem cu adevărat, chiar dacă ne imaginăm că vedem 
adânc în sufletul lor. Majoritatea sunt iazuri mocirloase, care 
ascund un număr infinit de straturi de particule suspendate, 
agitate la mare adâncime de curenţi stranii. Însă puteam să 
pariez pe viaţa mea că Manuel avea un suflet curat ca lacrima, 
în care nu era loc pentru trădare. 

Însă nu voiam să pariez pe viaţa lui, iar dacă l-aş fi chemat să 
percheziţioneze duba cea albă împreună cu mine şi să reţină 
vehiculul pentru o cercetare amănunţită a tehnicienilor legişti, 
i-aş fi semnat condamnarea la moarte - şi pe a mea, de altfel. 

Brusc, Stevenson şi individul cel chel se întoarseră şi priviră 
către parcare. Mi-am dat seama că Manuel le spusese despre 
telefonul primit de la mine. 

M-am ghemuit,  ascunzându-mă şi mai mult în 
semiîntunericul dintre dubă şi cisterna pentru stropit străzile. 

Am încercat să citesc ce scria pe plăcuţa de înmatriculare din 
spatele dubei. Deşi de obicei am parte de prea multă lumină, de 
data asta aveam prea puţină. 

În grabă, am pipăit cu degetele cele şapte cifre şi litere. Nu 
puteam să le citesc şi să le memorez suficient de repede ca să 
fiu sigur că nu aveam să fiu descoperit. 

Ştiam că individul cel chel - poate însoţit de Stevenson - 


venea către camionetă. Că se pusese deja în mişcare. Cheliosul, 
măcelarul, comerciantul de cadavre, hoţul de ochi. 

Am rămas ghemuit şi m-am întors pe drumul pe care 
venisem, printre şirurile de camioane şi autoturisme parcate, 
îndreptându-mă către alee. Apoi am fugit din parcare, 
ascunzându-mă după lăzile de gunoi, până am ajuns la colţ, 
după care am pătruns pe altă alee. Acolo, unde nu mai puteam 
fi zărit din clădire, m-am ridicat în picioare şi am început din 
nou să alerg fără efort, ca o pisică, plutind ca o bufniţă, 
devenind o adevărată creatură a nopţii, întrebându-mă dacă voi 
găsi un ascunziş sigur până în zori sau voi merge fără încetare 
şi mă voi înnegri sub soarele fierbinte... 


10 


Am presupus că puteam să mă duc liniştit acasă, dar că aş da 
dovadă de prostie dacă aş zăbovi prea mult acolo. Cei de la 
secţia de poliţie nu vor considera că am întârziat decât peste 
vreo două minute, mă vor aştepta cel puţin zece minute peste 
ora stabilită, apoi şeful poliţiei îşi va da seama că l-am văzut 
împreună cu individul care furase trupul tatălui meu. 

S-ar putea ca nici în momentul acela să nu vină după mine 
acasă. Nu reprezentam o ameninţare serioasă pentru ei şi nu 
aveam şanse să devin aşa ceva. Nu puteam dovedi nimic din 
ceea ce văzusem. 

Totuşi, exista posibilitatea ca indivizii să aibă tendinţa de a 
trece la măsuri extreme, ca să împiedice scoaterea la iveală a 
conspirației lor, până atunci necunoscută de nimeni. Poate că 
nu voiau să lase nici cea mai mică urmă, iar asta implica 
eliminarea mea. 

Când am descuiat uşa şi am intrat în casă, mă aşteptam să-l 
găsesc pe Orson în hol, dar câinele nu mă aştepta. L-am strigat, 
dar n-a apărut. Dacă ar fi venit spre mine, i-aş fi auzit labele 
mari răsunând zgomotos pe podea. 

Probabil că era indispus. În cea mai mare parte a timpului 
era vesel, jucăuş şi dornic de companie, având suficientă 
energie ca să dea din coadă pe toate străzile din Moonlight 
Bay. Dar câteodată lumea îi pare greu de suportat şi zace ca o 


cârpă pe covor, cu ochii lui trişti deschişi, dar privind în gol, 
fără să scoată niciun sunet, cu excepţia unui oftat, din când în 
când. 

Uneori l-am găsit pe Orson într-o stare de deprimare 
profundă. Pare ceva greu de îndurat pentru un câine, dar lui i 
se potriveşte perfect. 

A stat odată în faţa uşii cu oglindă de la şifonierul din 
dormitorul meu şi şi-a privit imaginea timp de o jumătate de 
oră - o eternitate pentru mintea unui câine, care, de obicei, 
percepe lumea ca pe o serie de minunări de două minute şi 
entuziasme de trei minute. Nu mi-am dat seama ce-l fascina la 
imaginea lui, deşi m-am gândit că ar fi fost vorba despre o 
vanitate de câine sau despre o simplă uimire. Orson părea 
cuprins de tristeţe, avea urechile pleoştite, umerii lăsaţi şi îşi 
ţinea coada nemişcată. Sunt gata să jur că abia îşi stăpânea 
lacrimile. 

— Orson! l-am strigat eu. 

Comutatorul care aprindea candelabrul de pe scări avea un 
reostat, ca majoritatea comutatoarelor din casă. L-am reglat la 
lumina minimă de care aveam nevoie ca să urc scările. 

Orson nu era pe palier. Nu mă aştepta în holul de la etajul al 
doilea. 

Am aprins o lumină slabă în camera mea. Orson nu se afla 
nici acolo. 

M-am dus direct la noptiera cea mai apropiată. Am luat din 
sertarul de sus un plic, în care ţineam bani pentru nevoi 
urgente. Conţinea doar o sută optzeci de dolari. Mai bine decât 
nimic. Nu ştiam dacă voi avea nevoie de bani, dar era bine să-i 
am cu mine, aşa că am vârât întreaga sumă într-un buzunar al 
blugilor. 

În timp ce închideam sertarul, am observat pe cuvertura 
patului un obiect de culoare închisă. L-am ridicat şi am fost 
surprins descoperind că era ceea ce păruse a fi în umbră: un 
pistol. 

Nu mai văzusem arma aceea până atunci. 

Tatăl meu nu avusese niciodată o armă. 

Acţionând instinctiv, am lăsat jos pistolul şi am folosit un colţ 
al cuverturii ca să-mi şterg amprentele de pe el. Bănuiam că mi 
se înscenase ceva, ca să fiu acuzat de ceva ce nu făcusem. 

Deşi orice televizor emite radiaţii ultraviolete, am văzut o 


mulţime de filme în decursul anilor, pentru că sunt în siguranţă 
dacă stau suficient de departe de ecran. Cunosc toate poveştile 
importante despre oameni nevinovaţi - de la Cary Grant şi 
James Stewart la Harrison Ford - care au fost hăituiţi pentru 
delicte pe care nu le săvârşiseră şi arestaţi pe baza unor dovezi 
falsificate. 

M-am dus repede în baia de alături şi am aprins un bec de 
mică putere. În cadă nu era nicio blondă moartă. 

Nu era nici Orson. 

M-am întors în dormitor şi am stat liniştit, ascultând. Dacă în 
clădire se mai aflau alţi oameni, atunci pluteau într-o tăcere 
fantomatică. 

M-am întors lângă pat, am ezitat, am luat pistolul şi am tras 
de el până i-am scos încărcătorul. Era plin. L-am vârât la loc. 
Nefiind obişnuit cu armele de foc, pistolul mi s-a părut mai greu 
decât mă aşteptasem. Cântărea cel puţin şapte sute de grame. 

În apropierea locului în care găsisem pistolul, pe cuvertura 
crem se afla un plic alb. Nu-l observasem până atunci. 

Am scos o lanternă din sertarul noptierei şi am îndreptat raza 
spre plic. Un plic alb, cu excepţia unui antet din colţul din 
stânga sus: „Magazinul de Arme al lui Thor, din Moonlight 
Bay”. Plicul nelipit, fără timbru poştal şi fără ştampilă, era uşor 
mototolit şi punctat de nişte urme ciudate de apăsare. 

Când am ridicat plicul, am descoperit că în unele locuri era 
umed. Foaia din interior era uscată. 

Am privit documentul la lumina lanternei. Am recunoscut 
scrisul grijuliu al tatălui meu pe copia unei cereri-standard, 
prin care declara poliţiei locale că nu avea cazier, nici nu 
suferea de vreo boală mintală care să-l împiedice să deţină o 
armă de foc. Alături se afla copia chitanţei pentru armă: un 
Glock 17 de 9 milimetri. Tatăl meu plătise cu un cec. 

Data de pe chitanţă m-a făcut să mă înfior: 18 ianuarie, cu 
doi ani în urmă. Tatăl meu cumpărase arma la doar trei zile 
după ce mama fusese ucisă într-un accident de maşină, pe 
Autostrada 1. Ca şi cum ar fi considerat că trebuia să se apere. 


Telefonul meu celular se încărca în biroul aflat vizavi de 
dormitor. L-am scos din priză şi l-am prins de curea, la şold. 

Orson nu se afla în birou. 

Sasha trecuse ceva mai devreme pe acasă, ca să-l hrănească. 


Poate îl luase cu ea, atunci când plecase. Dacă Orson fusese 
morocănos - aşa cum îl lăsasem când plecasem la spital - şi mai 
ales dacă devenise şi mai prost dispus, Sasha nu se îndurase să- 
l] lase singur pe sărmanul animal, pentru că prin venele ei curge 
tot atâta compasiune cât sânge. 

Bine, chiar dacă Orson plecase cu Sasha, cine adusese Glock- 
ul de 9 milimetri din camera tatei pe patul meu? Nu Sasha. Nu 
ştia că există un asemenea pistol şi n-ar fi scotocit prin lucrurile 
tatălui meu. 

Telefonul fix avea şi robot telefonic. Lângă luminiţa clipitoare 
care indica faptul că primisem mesaje se afla un contor care 
arăta că fusesem sunat de două ori. 

Conform datelor robotului, primul apel avusese loc cu doar o 
jumătate de oră în urmă. Durase aproape două minute, timp în 
care cel care sunase nu scosese niciun cuvânt. 

La început, respirase adânc şi rar, de parcă ar fi avut puterea 
magică să inhaleze mulţimea de mirosuri din camerele mele, 
chiar şi prin intermediul unei linii telefonice, iar în acest fel să 
descopere dacă eram sau nu acasă. După un timp, începuse să 
fredoneze, de parcă uitase că-i înregistrat, fredona fără cuvinte, 
pentru sine, aşa cum face un om care visează în plină zi, 
fredona un motiv muzical care părea improvizat, o melodie 
incoerentă, care urca şi cobora, straniu şi repetitiv, precum 
cântecul pe care crede că-l aude un nebun atunci când îşi 
închipuie că îngerii distrugerii cântă în cor pentru el. 

Eram sigur că este un străin. Credeam că sunt în stare să 
recunosc vocea unui prieten chiar după un asemenea fredonat. 
Mai eram sigur şi că individul nu greşise numărul. Avea o 
legătură cu evenimentele care urmaseră morţii tatălui meu. 

Când tipul întrerupse legătura, mi-am dat seama că-mi 
încleştasem pumnii şi că-mi ţineam respiraţia. Am expirat aerul 
fierbinte, uscat, am luat o gură de aer rece, plăcut, dar n-am 
reuşit să-mi descleştez pumnii. 

Al doilea apel, care fusese dat cu doar câteva minute înainte 
să ajung acasă, era de la Angela Ferryman, asistenta care 
avusese grijă de tatăl meu. Nu se prezentase, însă i-am 
recunoscut vocea subţire, dar muzicală. Tonul ei devenise tot 
mai alert - aducea cu o pasăre nerăbdătoare, care ţopăie din 
par în par, de-a lungul unui gard. 

— Chris, aş vrea să discut cu tine. Trebuie să discut cu tine. 


De îndată ce poţi. În seara asta. Dacă poţi, în seara asta. Sunt 
în maşină, în drum spre casă. Ştii unde locuiesc. Vino să mă 
vezi. Nu suna. Nu am încredere în telefoane. N-ar fi trebuit să 
te sun. Dar trebuie să te văd. Vino la uşa din spate. Vino, oricât 
de târziu ar fi. N-o să dorm. Nu pot să dorm. 

Am pus o casetă nouă în robot. Am ascuns caseta anterioară 
sub hârtiile mototolite din coşul de gunoi de lângă biroul meu. 

Cele două înregistrări scurte nu puteau convinge un poliţist 
sau un judecător. Însă erau singurele dovezi pe care le aveam 
şi care indicau că mi se întâmplase ceva ieşit din comun - ceva 
mai ieşit din comun decât faptul că mă născusem în casta 
redusă numeric a celor lipsiţi de soare. Mai ieşit din comun 
decât faptul că supravieţuisem douăzeci şi opt de ani fără să fi 
fost vătămat de xeroderma pigmentosum. 

O 

Mă aflam în casă de mai puţin de zece minute. Cu toate 
acestea, zăbovisem prea mult. 

În timp ce-l căutam pe Orson, mă aşteptam să aud cum este 
forţată o uşă sau cum e spart un geam la parterul locuinţei, 
apoi zgomot de paşi pe scări. Dar casa rămase liniştită, însă 
într-o tăcere încordată. 

Câinele nu dormea nici în camera, nici în baia tatălui meu. 

Pe măsură ce timpul trecea deveneam mai îngrijorat. Cel 
care îmi pusese pistolul pe pat ar fi putut să-l ia pe Orson cu el 
sau să-i fi făcut rău. 

M-am dus din nou în camera mea şi am descoperit o pereche 
de ochelari de soare într-un sertar al biroului. Ochelarii se aflau 
într-un toc moale, pe care l-am vârât în buzunarul cămăşii. 

M-am uitat la ceasul de la mână, pe care ora era afişată cu 
ajutorul unor leduri luminoase. 

Am pus iute chitanţa şi formularul poliţiei în plicul cu antetul 
magazinului de arme al lui Thor. Nu ştiam dacă plicul 
constituie o dovadă sau nu, dar l-am ascuns sub salteaua de pe 
patul meu. 

Data achiziţiei mi se părea importantă. Brusc, toate 
amănuntele mi s-au părut importante. 

Am păstrat pistolul. Poate era o capcană, ca în filme, dar mă 
simţeam mai în siguranţă având o armă. Imi doream să ştiu 
cum se foloseşte. 

Buzunarele jachetei mele din piele erau suficient de adânci 


ca pistolul să încapă în ele. Acesta atârna în buzunarul meu 
drept nu ca o bucată moartă de oţel, ci ca o fiinţă vie, ca un 
şarpe care moţăia, dar nu complet adormit. Când mă mişcam, 
arma părea că se suceşte uşor, ca o făptură grasă, indolentă, 
încolăcită. 

În timp ce mă pregăteam să cobor ca să-l caut pe Orson, mi- 
am amintit de o noapte de iulie în care îl privisem de la 
fereastra dormitorului meu, în timp ce el stătea în curtea din 
spatele casei, cu capul ridicat, ca să adulmece briza, 
transfigurat de ceva din cer, cufundat într-una dintre 
melancoliile sale uimitoare. Nu urlase - oricum era o noapte de 
vară fără lună -, iar sunetul pe care-l scosese Orson atunci nu 
păruse nici scâncet, nici vaiet, ci un soi de miorlăit bizar. 

Am ridicat jaluzelele de la fereastra aceea şi l-am văzut în 
curtea de dedesubt. Săpa o groapă neagră în peluza argintată 
de lună. Foarte ciudat, pentru că era un câine bine educat, care 
nu obişnuia să sape. 

În timp ce mă uitam la el, Orson abandonă bucata de pământ 
în care scormonise furios cu labele, se mută la un metru spre 
dreapta şi începu să sape altă groapă. Părea cuprins de 
frenezie. 

— Ce se întâmplă, băiete? m-am minunat eu, dar câinele 
continuă să sape. 

În timp ce coboram pe scări, cu Glock-ul atârnând greu în 
buzunarul jachetei, mi-am amintit de noaptea aceea de iulie, 
când mă dusesem în curte ca să stau lângă câinele care 
miorlăia... 

O 

Strigătul lui devenise subţire ca şuieratul unui sticlar care 
dădea formă unui vas deasupra flăcării şi atât de blând încât 
nu-l deranjase pe niciunul dintre vecinii noştri, dar în sunetul 
acela exista atâta jale, încât mă emoţionase. Cu strigătul acela, 
Orson dădea formă unui chin mai întunecat decât cea mai 
neagră sticlă şi mai straniu decât orice putea imagina un 
sticlar. 

Nu era rănit şi nu părea a fi bolnav. Din câte îmi dădusem eu 
seama, imaginea stelelor fusese cea care îl tulburase atât de 
mult. Dar, dacă vederea unui câine este atât de proastă pe cât 
se spune, atunci el nu poate să vadă stelele. Şi de ce i-ar fi 
provocat stelele un asemenea chin, într-o noapte care nu se 


deosebea de alte nopţi? Cu toate acestea, Orson privea către 
cer, scotea sunete de jale şi nu răspundea la chemarea mea. 

Când îi pusesem mâna pe cap şi îl mângâiasem pe spate, 
simţisem cum îl trec fiorii. Orson sărise în picioare şi fugise. Se 
întorsese apoi şi se uitase la mine de la distanţă. Sunt gata să 
jur că Orson mă urâse, pentru un timp. Mă iubea ca 
întotdeauna, rămăsese câinele meu şi nu putea să înceteze să 
mă iubească. Dar, în acelaşi timp, mă ura foarte intens. 
Simţisem, în aerul cald de iulie, ura rece radiind dinspre el. Se 
plimbase prin grădină, uitându-se când la mine - privindu-mă 
drept în ochi, aşa cum dintre toţi câinii din lume numai el poate 
să o facă -, când la cer, când încordat şi tremurând de furie, 
când fără vlagă şi miorlăind cu disperare. 

Când îi povestisem lui Bobby Halloway despre asta, îmi 
spusese că un câine e incapabil să urască pe cineva sau să 
simtă ceva atât de complex precum disperarea, că viaţa 
emoţională a unui câine este la fel de simplă ca viaţa lui 
intelectuală. Când insistasem că am dreptate, Bobby îmi 
spusese: 

— Uite ce-i, Snow, dacă ai de gând să mă plictiseşti cu prostii 
New Age de genul ăsta, de ce nu cumperi o puşcă, ca să-mi 
zbori creierii de-a dreptul? Ai da dovadă de milă şi m-ai scuti de 
moartea lentă la care ai de gând să mă supui cu poveştile tale 
tendenţioase şi cu filosofia ta idioată. Oi fi tu un nou Sfânt 
Francisc, dar există o limită a rezistenţei omeneşti. Până şi eu 
am una. 

Dar eu ştiam ce ştiam, şi ştiam că Orson mă urâse în noaptea 
aceea de iulie, mă urâse şi mă iubise. Şi mai ştiam că-l chinuia 
ceva din cer, care-l umplea de disperare: stelele, bezna sau 
ceva ce-şi imagina. 

Poate un câine să-şi imagineze ceva? De ce nu? 

Ştiu că visează. L-am privit în timp ce dormea, am văzut cum 
mişca labele, de parcă vâna iepuri în vis, l-am auzit oftând şi 
şoptind, l-am auzit urlând la duşmanii din vis. 

Ura lui Orson din noaptea aceea nu mă făcuse să-mi fie frică 
de el. Mă temusem pentru el. Ştiam că nu suferea de vreo boală 
fizică şi că nu devenise periculos pentru mine. Era vorba de o 
maladie a sufletului. 

Bobby face crize de furie când mă aude pomenind de suflet la 
animale. În cele din urmă, se enervează atât de tare, încât 


devine incoerent. Aş putea să vând bilete, dar prefer să deschid 
o sticlă de bere şi să mă bucur singur de spectacol. 

Oricum, în noaptea aceea lungă stătusem în grădină şi îi 
ţinusem companie lui Orson, chiar dacă se poate ca el să nu-şi 
fi dorit acest lucru. Câinele se uita la mine, arunca spre cerul 
îndepărtat ţipete stridente, tremura fără să se poată stăpâni, 
dădea ocol curţii - şi i-a tot dat ocol până spre zori, când, în 
cele din urmă, a venit la mine, epuizat, şi-a pus capul în poala 
mea şi nu m-a mai urât. 

Urcasem în camera mea exact înainte de răsăritul soarelui, 
gata să mă bag în pat mai devreme ca de obicei, iar Orson 
venise cu mine. Atunci când alege să doarmă după programul 
meu, Orson se încolăceşte lângă picioarele mele. În ziua aceea 
se întinsese într-o parte, cu spatele spre mine. li mângâiasem 
capul zburlit şi îi netezisem blana neagră, moale, până 
adormise. 

Eu nu dormisem deloc toată ziua. Stătusem întins, gândindu- 
mă la dimineaţa fierbinte de vară, de dincolo de jaluzele. Cerul 
arăta ca un castron de porțelan albastru, răsturnat, având pe 
margini păsări care zburau. Păsări de zi, pe care le văzusem 
doar în poze. Şi albine, şi fluturi. Şi umbre ca tuşul, cu margini 
clare, aşa cum nu există în timpul nopţii. Somnul dulce nu mă 
putea cuprinde, pentru că eram plin cu vârf de amărăciune. 

O 

Acum, după aproape trei ani, am deschis uşa bucătăriei şi am 
ieşit pe veranda din spatele casei, sperând că Orson nu era 
deprimat. In noaptea aceea nu aveam timp pentru terapie, nici 
pentru el, nici pentru mine. 

Bicicleta mea se afla pe verandă. Am coborât-o pe trepte şi 
m-am îndreptat către câinele care era foarte ocupat. 

Săpase în colţul din sud-vest al grădinii vreo şase gropi, de 
diferite dimensiuni şi adâncimi, iar eu eram atent să nu-mi 
scrântesc piciorul călcând în vreuna dintre ele. Pe tot 
dreptunghiul pajiştii erau răspândite mănunchiuri de iarbă 
scoasă din rădăcini şi bulgări de pământ. 

— Orson? 

Câinele nu mi-a răspuns. Nici nu s-a oprit din săpatul său 
frenetic. 

L-am ocolit de departe, ca să evit pământul care ţâşnea de 
sub labele lui, şi m-am oprit în faţa sa. 


— Salutare, prietene, i-am spus eu. 

Câinele îşi ţinea capul în jos, cu botul în pământ, adulmecând 
curios, în timp ce săpa. 

Vântul se oprise, iar luna plină atârna precum balonul 
pierdut de un copil în ramurile înalte ale unui copac. 

Deasupra noastră zburau şi se roteau şoimi de noapte, numiţi 
şi caprimulgi, care strigau ascuţit, în timp ce culegeau din aer 
furnici zburătoare şi fluturi de primăvară. 

În timp ce-l priveam pe Orson lucrând, am zis către el: 

— Ai găsit vreun os? 

Câinele s-a oprit din săpat, dar n-a părut să mă recunoască. A 
adulmecat pământul proaspăt. Mirosul acestuia ajungea până 
la mine. 

— Cine ţi-a dat drumul din casă? 

Probabil că Sasha îl scosese afară, ca să-şi facă nevoile. Eram 
însă convins că după aceea l-ar fi dus înapoi în clădire. Cu toate 
acestea, l-am întrebat: 

— Sasha? 

Orson n-ar fi pârât-o, chiar dacă ea ar fi fost cea care-i 
dăduse drumul ca să facă praf peluza. Nu m-ar fi privit în ochi, 
ca să nu citesc adevărul în ei. 

Câinele abandonă groapa în care săpa, se întoarse la cea 
precedentă, o adulmecă şi se apucă din nou de lucru, sperând 
să poată ajunge la câinii din China. 

Poate Orson ştia că tata murise. Animalele ştiu anumite 
lucruri, după cum remarcase Sasha mai devreme. Poate că 
săpatul acela chinuitor era modul lui Orson de a se descărca de 
energia nervoasă a mâhnirii. 

Mi-am lăsat bicicleta pe iarbă şi m-am ghemuit în faţa 
prietenului meu cu blană. L-am apucat de zgardă şi l-am silit cu 
blândeţe să se uite la mine. 

— Ce-i cu tine? 

Ochii lui aveau în ei negreala solului săpat, nu bezna cu 
sclipiri a cerului înstelat. Ochii aceia erau de-o profunzime 
indescifrabilă. 

— Trebuie să plec undeva, amice, i-am spus eu. Aş vrea să vii 
cu mine. 

Orson chelălăi şi-şi răsuci capul, ca să se uite la prăpădul din 
jur, de parcă mi-ar fi spus că-i e greu să lase treaba 
neterminată. 


— Dimineaţa următoare o să stau în locuinţa Sashei. Nu 
vreau să te las singur aici. 

Câinele stătea cu urechile ciulite, dar nu din cauza numelui 
Sashei sau a cuvintelor spuse de mine. Îşi suci trupul puternic, 
în ciuda strânsorii mele, ca să privească spre casă. 

Am dat drumul zgărzii, iar Orson străbătu curtea în fugă, dar 
se opri lângă veranda din spatele casei. Rămase atent, cu capul 
ridicat, cu trupul complet nemişcat. 

— Ce s-a întâmplat, băiete? l-am întrebat eu, în şoaptă. 

De la distanţa aceea, de cinci-şase metri, abia am reuşit să-i 
aud mârâitul încet, cu toate că vântul încetase şi noaptea era 
tăcută. 

Când ieşisem din casă, stinsesem toate luminile, lăsând în 
urma mea doar camere întunecate. Bezna umplea încă locuinţa. 
N-am văzut nicio faţă fantomatică lipită de vreun geam. 

Orson simţise pe cineva, pentru că începu să se retragă de 
lângă casă. Deodată, se răsuci cu agilitatea unei pisici şi veni în 
goană către mine. 

Am ridicat bicicleta şi am pus-o pe roţi. 

Orson trecu în viteză pe lângă mine, către poarta din spatele 
casei, cu coada jos, dar nu între picioare, şi cu urechile lipite de 
cap. 

M-am încrezut în simţurile lui canine şi n-am întârziat să-l 
urmez. Proprietatea era înconjurată de un gard din lemn de 
cedru, argintat de vreme, cât mine de înalt. Şi poarta era tot 
din lemn de cedru. Am simţit zăvorul rece sub degetele mele. 
Am deschis poarta şi am blestemat în gând balamalele care 
scârţâiră. 

Dincolo de poartă se află o potecă din pământ bătătorit, 
mărginită într-o parte de case, iar în cealaltă de un mic crâng 
de eucalipţi bătrâni, acoperiţi de clei roşu. În timp ce ieşeam pe 
poartă, mă aşteptam să ne întâmpine cineva, dar cărarea era 
pustie. 

Spre sud, dincolo de crângul de eucalipţi, se întinde un teren 
de golf, după care se află Hanul Moonlight Bay şi Clubul 
Country. La ora aceea, într-o noapte de vineri, terenul de golf 
se vedea printre trunchiurile copacilor înalţi la fel de negru şi 
de vălurit ca marea, iar ferestrele care sclipeau chihlimbariu 
ale hanului îndepărtat păreau hublourile unei nave minunate de 
croazieră, menite să se îndrepte către îndepărtatul Tahiti. 


În stânga, cărăruia urca spre inima oraşului, terminându-se 
în cele din urmă în cimitirul de lângă biserica catolică St. 
Bernadette. În dreapta, cărarea cobora spre câmpie, către port 
şi către Pacific. 

Am schimbat viteza şi am pedalat spre deal, către cimitir, în 
timp ce parfumul eucalipţilor îmi reamintea de lumina de la 
fereastra crematoriului şi de o femeie tânără, frumoasă, care 
zăcea moartă pe targa cioclului. Dar, în timp ce Orson alerga 
alături de bicicletă, iar eu auzeam ecouri slabe de muzică de 
dans de la restaurantul de dincolo de terenul de golf, în timp ce 
un copil plângea în una dintre casele vecinilor, în timp ce 
simţeam greutatea pistolului Glock în buzunar şi caprimulgii 
zburau deasupra înhăţând insecte în ciocurile lor ascuţite, mi- 
am spus că viii şi morţii sunt împreună în capcana alcătuită de 
pământ şi de cer. 


11 


Voiam să discut cu Angela Ferryman, pentru că mesajul pe 
care mi-l lăsase pe robot mă determina să cred că-mi va face 
anumite dezvăluiri. Aveam dispoziția potrivită pentru 
dezvăluiri. 

Mai întâi trebuia s-o sun pe Sasha, care aştepta veşti despre 
tatăl meu. 

M-am oprit în cimitirul St. Bernadette, unul dintre locurile 
mele favorite, un locaş de întuneric într-unul dintre cele mai 
luminate cartiere ale oraşului. Trunchiurile a şase stejari 
gigantici se înalţă ca nişte coloane, sprijinind un tavan alcătuit 
din coroanele lor întrepătrunse, iar spaţiul liniştit de sub ele 
este împărţit în coridoare, ca acelea din biblioteci; pietrele 
funerare sunt ca nişte şiruri de cărţi, pe care e scris numele 
celor care au fost şterşi din paginile vieţii, care pot fi uitaţi în 
alte locuri, dar care vor fi ţinuţi minte aici. 

Orson se plimba, fără să se îndepărteze prea mult de mine, 
adulmecând urmele veveriţelor care ziua strâng ghinde de pe 
morminte. Nu se purta ca un vânător care urmăreşte prada, ci 
ca un cercetător care-şi satisface curiozitatea. 

Am desprins telefonul celular de la curea, l-am deschis şi am 


format numărul de mobil al Sashei Goodall. Mi-a răspuns de 
îndată. 

— Tata a murit, i-am spus eu, înțelegând prin asta mai mult 
decât putea ea să ştie. 

Ceva mai devreme, anticipând moartea tatei, Sasha îşi 
exprimase regretul. Acum, vocea ei se subţie abia sesizabil, din 
cauza mâhnirii bine stăpânite. Numai eu puteam să observ 
deosebirea. 

— El... s-a dus uşor? 

— Fără dureri. 

— A fost conştient? 

— Da. Am avut posibilitatea să ne luăm rămas-bun. 

Să nu-ţi fie teamă de nimic. 

— Viaţa e împuţită, zise Sasha. 

— Astea-s regulile, i-am răspuns eu. Dacă intrăm în joc, 
trebuie să acceptăm că într-o zi ne vom opri. 

— Chiar şi aşa, viaţa rămâne împuţită. Eşti la spital? 

— Nu. Am ieşit. Mă plimb. Îmi consum energia. Unde eşti? 

— În maşină. Mă duc la Pinkie's Diner, să-mi iau micul dejun 
şi să-mi pregătesc notițele pentru emisiune. 

Urma să intre în direct peste trei ore şi jumătate. 

— Pot să-mi iau la pachet comanda, să ne întâlnim undeva şi 
să mâncăm împreună. 

— Nu mi-e foame, i-am mărturisit eu. Ne întâlnim mai târziu. 

— Când? 

— Când o să te duci acasă, după ce-ţi termini programul, o să 
mă găseşti acolo. Dacă eşti de acord. 

— E perfect. Te iubesc, Omule-de-Zăpadă. 

— Te iubesc, i-am răspuns eu. 

— Asta ne e soarta. 

— Asta-i adevărul nostru. 

Am închis telefonul şi l-am prins din nou la curea. 

Când am ieşit din cimitir, tovarăşul meu cu patru picioare m- 
a urmat, dar fără prea multă tragere de inimă. Capul îi era plin 
de misterele veveriţelor. 

O 

M-am dus către casa Angelei Ferryman ocolind - pe cât era 
posibil - pe alei pe unde nu circulau multe maşini şi pe străzi cu 
lumini puţine. Când nu aveam de ales şi trebuia să trec pe sub 
becuri, pedalam din răsputeri. 


Orson se ţinea după mine, ca un prieten credincios. Părea 
mai fericit ca înainte, acum, când alerga lângă mine, mai negru 
decât bezna nopţii pe care o pot suporta. 

Am întâlnit doar patru vehicule. De fiecare dată, mi-am mijit 
ochii şi mi-am ferit privirea de faruri. 

Angela locuia pe o stradă principală, într-un bungalou în stil 
spaniol, o clădire frumoasă, ascunsă sub magnolii care nu 
înfloriseră încă. Nu se vedea nicio lumină în camerele din faţă. 

O poartă laterală, deschisă, mi-a permis accesul într-o alee 
acoperită de o boltă de verdeață, care avea acoperişul arcuit şi 
pereţii acoperiţi cu iasomie. În timpul verii, mănunchiurile de 
floricele albe, cu cinci petale, erau atât de abundente, încât 
grilajul părea acoperit cu mai multe straturi de dantelă. Chiar 
şi în perioada aceea timpurie a anului, frunzişul verde fusese 
năpădit de florile ca nişte roţi dinţate. 

În timp ce inspiram aroma iasomiei, savurând-o, Orson 
strănută de două ori. 

Am ieşit de sub boltă şi am ocolit casa, apoi mi-am rezemat 
bicicleta de unul dintre stâlpii din lemn de sequoia, care 
susțineau acoperişul verandei. 

— Fii vigilent, i-am spus eu lui Orson. Fii tare. Fii rău. 

El mormăi, ca şi cum ar fi priceput ce însărcinare primise. 
Poate că înţelegea, indiferent ce spuneau Bobby Halloway şi 
„poliţia” raţiunii. 

Dincolo de fereastra bucătăriei şi de perdeaua transparentă 
se vedea mişcarea lentă, pulsatorie, a flăcării unei lumânări. 

Uşa avea patru geamuri mici. Am bătut uşor în unul dintre 
ele. A 

Angela Ferryman trase perdeaua într-o parte. Îmi aruncă 
agitată o privire în fugă, apoi se uită în spatele meu, să se 
convingă că venisem singur. 

Mă invită să intru, cu gesturi de conspirator, apoi încuie uşa 
în urma mea şi trase perdeaua, până se convinse că nu exista 
nicio crăpătură prin care să se uite cineva la noi. 

Deşi în bucătărie era o căldură plăcută, Angela purta un 
trening cenuşiu, peste care îşi pusese o jachetă din lână, de 
culoare albastru-închis. Probabil că jacheta îi aparținuse soţului 
ei, pentru că-i ajungea până la călcâie, iar umerii hainei îi 
atârnau până la coate. Mânecile fuseseră suflecate de atâtea 
ori, încât păreau a avea la capete nişte cătuşe grele, din fier. 


În îmbrăcămintea aceea, părea mai slabă şi mai mică decât 
de obicei. Se vedea că era îngheţată, pentru că tremura şi era 
albă la faţă. 

Angela mă îmbrăţişă. Deşi mă strânse puternic în braţe, am 
simţit o oboseală care nu-i era caracteristică. 

Femeia se aşeză la masa din lemn de pin lustruit şi mă invită 
să iau loc pe scaunul din faţa ei. i 

Mi-am scos şapca şi m-am gândit să-mi dau jos şi haina. În 
bucătărie era prea cald. Dar aveam pistolul în buzunar şi mi-a 
fost frică să nu cadă pe podea sau să nu se lovească de scaun, 
atunci când mi-aş fi scos mâinile din mâneci. Nu voiam s-o 
sperii pe Angela, iar vederea armei ar fi îngrozit-o cu siguranţă. 

În mijlocul mesei se aflau trei lumânări votive, în vase mici, 
din sticlă rubinie. Pe pinul lustruit se scurgeau artere de 
lumină roşie, pâlpâitoare. 

Tot pe masă se afla şi o sticlă cu rachiu de caise. Angela mi-a 
dat un păhărel, iar eu l-am umplut doar pe jumătate. 

Paharul ei era plin. Şi nu se servise pentru prima dată. 

Il ţinea cu ambele mâini, de parcă s-ar fi încălzit cu el, iar 
când îl ridică la buze, tot cu ambele mâini, păru mai stingheră 
şi mai abandonată ca oricând. În ciuda faptului că părea atât de 
prăpădită, arăta de vreo treizeci şi cinci de ani, cu 
cincisprezece mai tânără decât era în realitate. De fapt, în 
momentul acela părea aproape un copil. 

— De când eram fetiţă mi-am dorit să fiu asistentă medicală. 

— Şi eşti cea mai bună, i-am zis eu, sincer convins de ceea ce 
spuneam. 

Angela îşi linse rachiul de caise de pe buze şi rămase cu 
privirea aţintită asupra paharului. 

— Mama mea avea artrită reumatică. Boala progresa mai 
rapid ca de obicei. Foarte repede. Când împlinisem şase ani, ea 
avea bandaje la picioare şi umbla în cârje. La scurt timp după 
ce am împlinit doisprezece ani, a fost ţintuită la pat. A murit pe 
când aveam şaisprezece ani. 

Nu ştiam ce să spun. Nimeni nu ar fi putut să spună ceva 
care s-o ajute. Orice cuvânt, indiferent cât de sincer ar fi fost, 
ar fi părut fals. 

Se vedea că Angela avea ceva important de spus, dar avea 
nevoie de timp ca să aranjeze toate cuvintele acelea în şiruri 
ordonate şi să le trimită în marş dincolo de masă, spre mine. 


Pentru că o speria ce trebuia să-mi spună. Frica ei era vizibilă. 

Ajungând în cele din urmă la adevăratul subiect al discuţiei, 
îmi zise: 

— Îmi făcea plăcere să-i aduc mamei mele diferite lucruri, 
atunci când nu mai putea să se descurce singură. Un pahar de 
ceai cu gheaţă. Un sandviş. Doctoriile. O pernă pentru scaun. 
Orice. Mai târziu, o ploscă. Iar, spre sfârşit, cearşafuri curate, 
când îşi făcea nevoile în pat. Nu m-a deranjat niciodată asta. 
Mama îmi zâmbea întotdeauna când îi aduceam diverse lucruri 
şi mă mângâia pe păr cu bietele ei mâini umflate. Nu puteam s- 
o vindec, nici s-o fac din nou să alerge sau să danseze, nu-i 
puteam înlătura durerea sau teama, dar puteam să fiu alături 
de ea, s-o ajut, să-i urmăresc starea - iar faptul că făceam 
aceste lucruri era mai important pentru mine decât... decât 
orice. 

Rachiul de caise era prea dulce pentru un rachiu, dar nu atât 
de dulce pe cât mă aşteptasem. Era tare. Însă nicio cantitate 
din băutura aceea nu mă putea face să-mi uit părinţii, nici pe 
Angela să-şi uite mama. 

— Nu voiam decât să fiu asistentă medicală, repetă ea. Şi, 
mult timp, munca mi-a adus satisfacţie. Mă speriam şi mă 
întristam când pierdeam un pacient, dar aveam parte şi de 
răsplată. 

Se uită în jos, spre rachiu, cu ochii larg deschişi, de parcă şi- 
ar fi privit o amintire. 

— Doamne, cât de speriată am fost când ai avut apendicită! 
Am crezut că o să-l pierd pe micul meu Chris. 

— Aveam nouăsprezece ani, nu mai eram mic... 

— Scumpule, te-am îngrijit de când ţi s-a pus diagnosticul. 
Abia începuseşi să umbli. Pentru mine o să rămâi întotdeauna 
un băieţel. 

— Şi eu te iubesc, Angela, i-am zis eu, zâmbind. 

Uneori uit că sinceritatea cu care îmi exprim sentimentele 
nu-i ceva obişnuit şi că acest lucru poate şoca oamenii. În cazul 
de faţă, Angela a fost mişcată mult mai profund decât mă 
aşteptam. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Ca să le stăpânească, femeia 
îşi muşcă buzele, apoi recurse la rachiul de caise. 

Cu nouă ani în urmă avusesem o criză de apendicită, un caz 
în care simptomele nu s-au manifestat decât atunci când 


situaţia a devenit foarte gravă. După micul dejun am avut o 
indigestie puternică. Înainte de prânz vomitam, eram roşu la 
faţă şi transpiram întruna. Durerile abdominale mă făceau să 
stau cocârjat, ca o crevetă într-un vas cu ulei încins. 

Viaţa mea fusese în pericol, din cauza faptului că intervenţia 
a avut loc cu întârziere, pentru că la Spitalul Milosteniei au fost 
făcute pregătiri extraordinare. Chirurgul nu acceptase ideea de 
a-mi deschide abdomenul şi de a face operaţia pe întuneric - 
nici măcar la lumină slabă. Însă expunerea la lumina puternică 
din sala de operaţii mi-ar fi produs arsuri grave pe orice bucată 
de piele care n-ar fi fost protejată, arsuri care ar fi putut 
produce melanoame sau care ar fi îngreunat procesul de 
vindecare a inciziilor. A fost simplu să fiu acoperit complet în 
partea inferioară locului inciziei - de la pântece la tălpi - cu trei 
straturi de tifon, prinse între ele, ca să nu alunece. Alte straturi 
au fost folosite pentru a improviza un acoperământ deasupra 
capului meu şi a părţii superioare a trupului, acoperământ 
destinat să mă apere de lumină, dar care îi permitea 
anestezistului să se strecoare sub el din când în când, cu o 
lanternă, ca să-mi ia tensiunea şi temperatura, să-mi aşeze 
masca pentru gazul soporific şi să se asigure că electrozii 
electrocardiografului au rămas pe pieptul meu şi la încheieturi, 
ca să mi se monitorizeze inima. Procedura standard cerea ca 
abdomenul să fie acoperit, cu excepţia unei bucăţi de piele, de 
mărimea considerată necesară de către chirurg. În cazul meu, 
dreptunghiul respectiv trebuia redus la o fâşie cât mai îngustă. 
Medicii au îndrăznit să mă deschidă. Pântecele meu putea 
suporta toată lumina de care aveau nevoie doctorii. Dar când 
au ajuns la el, au descoperit că apendicele meu plesnise. În 
ciuda faptului că am fost curăţat cu meticulozitate, s-a 
declanşat peritonita. S-a produs un abces, urmat repede de un 
şoc septic. A fost nevoie de o a doua intervenţie chirurgicală, 
peste două zile. 

După ce mi-am revenit din şocul septic şi nu am mai fost în 
pericol de moarte iminentă, am trăit luni de zile cu grija că tot 
ce îndurasem putea declanşa o problemă neurologică legată de 
XP. În general, asemenea lucruri apar după o arsură sau ca 
urmare a expunerii cumulative pe termen lung la lumină - sau 
din motive necunoscute -, dar uneori pot fi generate de traume 
sau de şocuri fizice severe. Tremurat al capului sau al mâinilor. 


Pierderea auzului. Bâlbâială. Chiar afecţiuni mintale. Aşteptam 
să văd primele semne ale dereglărilor neurologice progresive, 
ireversibile. Dar acestea n-au apărut niciodată. 

William Dean Howells, marele poet, a scris că moartea se 
află pe fundul ceştii fiecăruia. In ceaşca mea mai există încă 
destul ceai dulce... 

Şi rachiu de caise. 

După ce sorbi din păhărelul ei, Angela îmi zise: 

— Am vrut doar să fiu asistentă medicală şi uite ce-am ajuns! 

Se aştepta s-o întreb, aşa că am insistat: 

— Ce vrei să spui? 

Femeia se uită la flacăra captivă în paharul rubiniu şi-mi 
răspunse: 

— Asistentele medicale se ocupă de viaţă. Eu mă ocup de 
moarte acum. 

Nu am înţeles la ce se referise, dar am aşteptat să continue. 

— Am făcut lucruri groaznice, îmi mărturisi ea. 

— Sunt sigur că n-ai făcut nimic. 

— l-am văzut pe alţii făcând lucruri groaznice şi n-am 
încercat să-i opresc. Vina e aceeaşi. 

— Ai fi putut să-i opreşti, dacă ai fi încercat? 

Angela se gândi un timp şi-mi răspunse: 

— Nu. 

Răspunsul n-o făcuse să arate şi mai puţin tulburată. 

— Nimeni nu poate să ducă de unul singur lumea în 
spinare... 

— Unii dintre noi ar trebui să încerce, îmi dădu ea replica. 

I-am lăsat timp de gândire. Rachiul era grozav. 

— Dacă am de gând să-ţi spun, atunci trebuie s-o fac acum. 
Nu mai am prea mult timp la dispoziţie. Mă transform. 

— Te transformi? 

— Simt asta. Nu ştiu ce voi fi peste o lună sau peste şase 
luni. Probabil ceva ce nu-mi place să fiu. Ceva ce mă 
îngrozeşte. 

— Nu înţeleg. 

— Ştiu. 

— Cum să te ajut? 

— Nu mă poate ajuta nimeni. Tu nu poţi. Nici eu. Nici 
Dumnezeu. 

Îşi mută privirea de la lumânările votive la lichidul auriu din 


paharul ei şi spuse liniştită, dar cu înverşunare: 

— Facem totul praf, Chris, aşa cum am făcut întotdeauna, 
dar de data asta e vorba despre ceva mai grav ca altădată. Din 
cauza mândriei, a aroganţei, a lăcomiei... o să pierdem tot. O, 
Doamne, o să pierdem tot şi nu-i cale să dăm înapoi, să 
desfacem ce-am făcut. 

Deşi avea vocea normală, bănuiam că Angela băuse mai mult 
decât un păhărel de rachiu de caise. Mă consolam cu ideea că 
alcoolul o făcea să exagereze, că acea catastrofă pe care o 
prevedea ea nu era un uragan, ci doar o rafală de vânt, 
supradimensionată din cauza băuturii. 

Oricum, Angela reuşise să mă facă să nu mai simt căldura din 
bucătărie şi pe cea provocată de rachiu. Nu mă mai gândeam 
să-mi scot haina. 

— Nu pot să împiedic distrugerea, zise ea. Pot însă să-i 
împiedic să păstreze secretul. Meriţi să afli ce s-a întâmplat cu 
tatăl şi cu mama ta. Chiar dacă o dată cu această mărturisire 
vine şi durerea. Viaţa ta a fost destul de grea şi fără asta. 

În realitate, eu nu cred că viaţa mea a fost deosebit de grea. 
A fost deosebită. Dacă aş fi supărat din cauza acestei deosebiri 
şi mi-aş petrece nopţile căutând aşa-zisa normalitate, atunci mi- 
aş face viaţa grea ca plumbul şi m-aş prăbuşi sub greutatea ei. 
Dar acceptând deosebirea, dezvoltându-mă pe baza ei, am dus 
o viaţă care n-a fost mai grea decât a majorităţii oamenilor, ba 
chiar a fost mai uşoară decât a unora. 

Nu i-am spus asta Angelei. Dacă îmi făcea acele dezvăluiri 
fiind împinsă de milă, atunci aveam să-mi transform faţa într-o 
mască a suferinţei şi să mă prezint ca fiind un personaj de 
tragedie. Voi fi Macbeth, voi fi Lear cel nebun, voi fi 
Schwarzenegger din Terminator 2 care se cufundă în cuva cu 
oţel topit. 

— Ai avut atâţia prieteni... dar există duşmani despre care n- 
ai aflat, continuă Angela. Nişte ticăloşi periculoşi. Unii dintre ei 
sunt ciudaţi... Se transformă. 

Din nou cuvintele acelea. Se transformă. 

Când m-am frecat pe ceafă, am descoperit că păianjenul pe 
care-l simţisem era imaginar. 

— Dacă vrei să ai vreo şansă... oricât de mică... trebuie să afli 
adevărul. M-am întrebat de unde să încep, cum să-ţi spun. Cred 
că ar trebui să încep cu maimuța. 


— Maimuta? am îngânat-o eu, convins că nu auzisem bine. 

— Maimuta, confirmă ea. 

În contextul acela, cuvântul avea ceva comic şi m-am întrebat 
din nou dacă Angela era lucidă. 

Când îşi ridică privirea din pahar, ochii ei arătau ca nişte 
bazine pustii, în care zăceau înecate unele părţi vitale ale 
Angelei Ferryman pe care o cunoscusem din copilărie. Când i- 
am întâlnit privirea, am simţit un fior în ceafă şi n-am mai găsit 
nimic comic în cuvântul „maimuţă”. 


12 


— Acum patru ani, în Ajunul Crăciunului, la o oră după apus, 
mă aflam aici, în bucătărie. Coceam prăjituri. Foloseam 
amândouă cuptoarele. Într-unul făceam prăjituri cu ciocolată, 
în celălalt - cu nucă şi ovăz. Radioul era pornit. Cineva - 
probabil Johnny Mathis - cânta Clopoței de argint. 

Am închis ochii, ca să-mi imaginez bucătăria în acel Ajun de 
Crăciun - dar şi ca să am o scuză pentru a nu mai vedea chinul 
prin care trecea Angela. 

— Rod urma să sosească imediat şi amândoi eram liberi tot 
week-end-ul de sărbători. 

Rod Ferryman fusese soţul ei. 

Cu trei ani şi jumătate în urmă - la şase luni după acea zi 
despre care povestea Angela -, Rod se sinucisese cu o puşcă de 
vânătoare, în garajul casei. Prietenii şi vecinii fuseseră şocaţi, 
iar Angela - distrusă. Rod fusese un om descurcăreţ, plin de 
umor, pe care-l plăcea toată lumea, fără probleme care să-l facă 
să-şi ia viaţa, un individ care nu ştia ce-i deprimarea. 

— Împodobisem pomul de Crăciun mai devreme, în timpul 
zilei. Urma să cinăm la lumina lumânărilor, să desfacem o sticlă 
de vin, apoi să ne uităm la It's a Wonderful Life. Ne plăcea 
filmul acela. Urma să facem schimb de cadouri, aveam o 
grămadă de mici atenţii. Crăciunul era sărbătoarea noastră 
favorită, ne bucuram de daruri ca nişte copii... 

Apoi Angela tăcu. 

Când am îndrăznit să mă uit, am văzut că-şi închisese ochii. 
Judecând după expresia chinuită întipărită pe faţa ei, mi-am dat 


seama că memoria ei ca argintul viu trecuse de la noaptea de 
Crăciun la seara de iunie în care găsise în garaj trupul soţului 
ei. 

Flacăra lumânării pâlpâia în faţa pleoapelor sale. 

După un timp, Angela deschise ochii. Pentru o bună bucată 
de vreme, continuă să privească undeva, departe. Apoi îşi sorbi 
rachiul. 

— Eram fericită, zise ea. Mirosul de prăjituri din bucătărie. 
Muzica de Crăciun. Florarul care îmi livrase o plantă decorativă 
uriaşă, din partea surorii mele, Bonnie. Mă simţeam cu 
adevărat minunat. A fost ultima oară când m-am simţit minunat 
- ultima oară când aveam să mă simt bine. Deci... puneam 
cremă într-o tavă, când am auzit un sunet în spatele meu, un fel 
de ciripit ciudat, apoi un fel de oftat. Când m-am întors, pe 
masa asta stătea o maimuţă. 

— Dumnezeule! 

— O maimuţă rhesus, cu ochi groaznici, de un galben-închis. 
Nu arătau ca nişte ochi normali. Erau ciudaţi. 

— Rhesus? Ai recunoscut specia? 

— Mi-am plătit şcoala de asistente medicale lucrând ca 
laborantă pentru un cercetător de la UCLA. Maimuţele rhesus 
sunt animalele cele mai folosite în experimente. Am văzut o 
mulţime. 

— Şi, deodată, una dintre ele a apărut aici. 

— Pe masă se afla un vas cu fructe - mere şi mandarine. 
Maimuţa curăţase o mandarină şi o mânca. Fiinţa aceea mare 
aranjase cojile într-o grămăjoară. 

— O fiinţă mare? am întrebat eu. 

— Probabil că te gândeşti la o maimuţă ca aceea folosită de 
flaşnetari. Una mică şi drăguță. Rhesus nu-i aşa. 

— Cât de mare era? 

— Probabil că avea o înălţime de vreo şaizeci de centimetri şi 
cântărea vreo douăsprezece kilograme. 

O asemenea maimuţă ar fi părut enormă, dacă te-ai fi trezit 
cu ea pe masa din bucătărie, pe neaşteptate. 

— Probabil că ai fost foarte surprinsă, am zis eu. 

— Nu numai surprinsă. M-am speriat. Ştiam cât de puternice 
sunt animalele astea, în ciuda dimensiunilor. Majoritatea sunt 
paşnice, dar poţi să întâlneşti una care să fie o adevărată 
pacoste. 


— Adică nu-i genul de maimuţă care să fie ţinută ca animal 
de casă. 

— Nu. Nu de un om normal. Recunosc că maimuţele rhesus 
pot fi drăguţe, uneori, cu figurile lor palide şi cu gulerul lor de 
blană. Dar aceea nu era drăguță. Niciun pic, adăugă ea, părând 
că revede animalul cu ochii minţii. 

— De unde venise? 

În loc să-mi răspundă, Angela înţepeni în scaun şi ascultă cu 
atenţie sunetele din casă. 

Eu nu auzeam nimic neobişnuit. 

Se părea că nici ea nu auzise. Dar nu se relaxă. Mâinile ei 
subţiri rămăseseră încleştate ca nişte gheare pe păhărel._ 

— Nu-mi imaginez cum intrase făptura aceea în casă. În anul 
acela, în decembrie, nu fusese prea cald. Nu rămăsese deschisă 
nicio uşă, nicio fereastră. 

— N-ai auzit-o când a intrat? 

— Nu, din cauza zgomotului făcut de mixer, a muzicii de la 
radio... Dar fiinţa aia afurisită trebuie să fi fost pe masă de un 
minut-două, pentru că, atunci când mi-am dat seama că era 
acolo, apucase să mănânce jumătate de mandarină. 

Angela privi prin bucătărie, de parcă ar fi zărit cu coada 
ochiului ceva mişcându-se în umbra din colţul încăperii. 

După ce-şi potoli încă o dată nervii cu rachiu, femeia îmi zise: 

— Ce dezgustător! Dintre toate locurile posibile, maimuța 
ajunsese chiar pe masa din bucătărie! 

Se strâmbă şi-şi trecu mâna peste lemnul lustruit de pin, ca 
şi cum, la patru ani de la incident, pe masă ar fi rămas încă 
nişte fire de păr ale animalului. 

— Şi ce-ai făcut? am insistat eu. 

— Am ocolit masa şi m-am dus la uşa din spate. Am deschis- 
o, sperând că maimuta o să fugă afară. 

— Dar ea mânca mandarina şi se simţea foarte bine acolo 
unde era, am presupus eu. 

— Da. S-a uitat la uşa deschisă, apoi la mine - şia părut că 
râde. A scos un sunet piţigăiat. 

— Pot să jur că am văzut câini care râdeau uneori. Presupun 
că şi maimuţele pot să râdă. 

Angela clătină din cap şi zise: 

— Nu-mi amintesc să fi râs vreuna în laborator. Sigur, dacă 
ţinem seama de viaţa pe care o duceau acolo, recunosc că nu 


aveau motiv să fie bine dispuse. 

Angela se uită stânjenită în tavan, pe care tremurau trei inele 
suprapuse de lumină, ca nişte ochi fantomatici. Era imaginea 
celor trei pahare rubinii de pe masă. 

Ca s-o încurajez să continue, i-am spus: 

— Nu voia să iasă afară. 

În loc să-mi răspundă, femeia se ridică de pe scaun, se opri 
lângă uşa din spate şi verifică zăvorul, ca să fie sigură că era 
tras. 

— Angela? 

Ea îmi făcu semn să tac, trase perdeaua, ca să se uite pe 
verandă şi în curtea luminată de lună. O trase cu mâna 
tremurândă, doar un pic, de parcă s-ar fi aşteptat să descopere 
o figură hidoasă lipită de exteriorul geamului holbându-se la ea. 

Paharul meu era gol. Am luat sticla, am ezitat o clipă, apoi 
am pus-o pe masă fără să-mi torn. 

Când Angela se întoarse de lângă uşă, îmi spuse: 

— N-a fost doar un râset, Chris. A fost un sunet 
înspăimântător, pe care nu sunt în stare să ţi-l descriu. A fost 
un chicotit răutăcios. Ştiu ce gândeşti - că era doar un animal, 
doar o maimuţă, aşa că nu putea fi bună sau rea. Poate prost 
dispusă, dar nu ranchiunoasă, pentru că animalele pot fi într-o 
dispoziţie proastă, dar nu pot fi răuvoitoare în mod conştient. 
Aşa crezi tu. lar eu îţi spun că râsul acela a fost cel mai 
îngrozitor sunet pe care l-am auzit, cel mai îngrozitor, cel mai 
urât şi cel mai rău. 

— Te cred, am asigurat-o eu. 

În loc să se întoarcă pe scaunul ei de lângă uşă, Angela se 
duse la chiuvetă. Fiecare bucată de geam din fereastra de 
deasupra chiuvetei fusese acoperită de perdea, dar femeia 
trase de pânza galbenă, ca să se convingă că eram bine apăraţi 
de cei care ar fi vrut să ne spioneze. 

Apoi se întoarse să privească spre masă, de parcă maimuța 
ar fi fost încă acolo, şi zise: 

— Am luat mătura, voind s-o gonesc pe podea şi după aceea 
spre uşă. N-am lovit-o, doar am ameninţat-o. Înţelegi? 

— Sigur. 

— Nu s-a speriat. S-a înfuriat. A aruncat mandarina pe 
jumătate mâncată, a apucat mătura şi a încercat să mi-o ia. Nu 
i-am dat drumul. Atunci a început să se urce pe mătură, venind 


către mâinile mele. 

— Iisuse! 

— Era foarte rapidă. Foarte iute. Cu dinţii rânjiţi, mârâind, 
scuipând. Venea către mine. Am dat drumul măturii, maimuța a 
căzut pe podea, o dată cu ea, iar eu m-am dat înapoi până m-am 
lovit de frigider. 

Angela se lovi din nou de frigider. De pe rafturile din 
interiorul acestuia se auzi zăngănit de sticle. 

— Stătea pe podea, chiar în faţa mea. A aruncat mătura într- 
o parte. Chris, părea atât de furioasă! Furia ei nu era 
proporţională cu ceea ce se întâmplase. N-o lovisem, nici măcar 
n-o atinsesem cu mătura, dar părea gata să mă facă bucăţi. 

— Spuneai că maimuţele rhesus sunt paşnice. 

— Aceea nu era. Îşi rânjea dinţii, ţipa strident, venea spre 
mine, se retrăgea, apoi venea iar spre mine, ţopăind, dând din 
labe, uitându-se la mine cu ură, lovind podeaua cu labele... 

Mânecile rulate ale jachetei se desfăcuseră, iar Angela îşi 
ascunse mâinile în ele. Amintirile ei despre maimuţă erau atât 
de vii, încât femeia părea că se aşteaptă ca animalul să se 
repeadă la ea chiar atunci şi s-o muşte de degete. 

— Era ca un trol, ca un gnom, ca o făptură rea, ieşită dintr-o 
carte de poveşti. Şi avea ochii ăia de un galben-închis! 

Aproape că-i vedeam şi eu. 

— Apoi, deodată, a sărit pe dulap, a ajuns lângă mine dintr- 
un salt. Chiar aici, arătă ea, lângă frigider, la câţiva centimetri 
de mine, la nivelul ochilor mei. Şuiera spre mine, un şuierat 
plin de furie, iar respiraţia ei mirosea a mandarină. Atât de 
aproape era. Am ştiut... 

Angela se opri, ca să asculte din nou zgomotele din casă. 
Întoarse capul spre stânga, ca să se uite spre uşa deschisă care 
ducea către sufrageria neluminată. 

Paranoia ei era contagioasă. Din cauza celor ce mi se 
întâmplaseră de la apusul soarelui, puteam fi molipsit uşor. 

Am înţepenit în scaun şi mi-am înclinat capul, ca să permit 
oricărui sunet sinistru să-mi pătrundă în ureche. 

Cele trei inele de lumină reflectată luceau în tăcere pe tavan. 
Perdelele atârnau liniştite la ferestre. 

După un timp, Angela continuă: 

— Răsuflarea ei mirosea a mandarină. Lighioana şuiera spre 
mine. Ştiam că poate să mă omoare, dacă voia, chiar dacă era 


doar o maimuţă care avea doar un sfert din greutatea mea. 
Poate că aş fi putut să-i trag una jigodiei, când fusese pe podea, 
dar acum se afla chiar lângă faţa mea. 

Nu-mi era greu să-mi imaginez cât de speriată fusese Angela. 
Un pescăruş care-şi apără cuibul de pe o râpă de lângă malul 
mării, coborând de mai multe ori în picaj de pe cerul nopţii, 
scoțând ţipete furioase şi dând din aripi, izbind cu ciocul în 
capul tău şi smulgându-ţi şuviţe de păr are doar o mică parte 
din greutatea maimuţei pe care o descrisese Angela, dar nu-i 
mai puţin înspăimântător. 

— M-am gândit să fug pe uşa deschisă, dar mi-a fost teamă 
că asta o s-o înfurie şi mai tare. Aşa că am înlemnit unde eram. 
Cu spatele rezemat de frigider. Ochi în ochi cu fiinţa aceea 
plină de ură. După un timp, când s-a convins că mă intimidase, 
maimuța a sărit de pe dulap, a străbătut bucătăria, a închis uşa 
din spate, s-a urcat din nou pe masă şi a luat mandarina pe 
care n-o terminase. 

În cele din urmă, mi-am mai turnat nişte rachiu de caise. 

— M-am întins şi am apucat mânerul sertarului de lângă 
frigider, continuă Angela. În el se află un compartiment pentru 
cuțite. 

Rămânând cu privirea îndreptată spre masă, aşa cum făcuse 
în ajunul acela de Crăciun, Angela îşi suflecă mânecile jachetei 
şi se întinse orbeşte după mânerul sertarului, ca să-mi arate 
unde se aflau cuţitele. Dacă nu făcea un pas într-o parte, 
trebuia să se aplece şi să se întindă. 

— Nu voiam să atac animalul, voiam doar să am cu ce să mă 
apăr. Dar, înainte să pun mâna pe ceva, maimuța se ridicase în 
picioare pe masă, ţipând iarăşi la mine. 

Femeia căuta, pipăind, mânerul sertarului. 

— A înhăţat un măr din vas şi l-a aruncat în mine. L-a zvârlit 
în mine! M-a lovit în gură. Mi-a spart buza. 

Angela îşi încrucişă braţele în dreptul feţei, de parcă ar fi fost 
atacată chiar în clipa aceea. 

— Am încercat să mă apăr. Maimuţa a aruncat alt măr, apoi 
un al treilea, cu suficientă forţă ca să spargă un cristal, dacă ar 
fi fost vreunul pe acolo. 

— Vrei să spui că ştia ce-i în sertar? 

Femeia îşi lăsă braţele jos din poziţia aceea de apărare şi-mi 
răspunse: 


— Da, cred că avea o cunoaştere intuitivă despre ceea ce se 
afla acolo. 

— Şi n-ai mai încercat să scoţi cuțitul? 

Angela clătină din cap. 

— Maimuţa se mişca iute ca fulgerul. Părea că poate să sară 
de pe masă şi să ajungă la mine înainte să deschid sertarul, că 
poate să mă muşte de mână înainte să apuc mânerul unui cuţit. 
Nu voiam să mă muşte. 

— Putea să fie turbată, chiar dacă nu făcea spume la gură, 
am zis eu. 

— Era vorba despre ceva mai rău, zise ea enigmatic, 
suflecându-şi din nou mânecile jachetei. 

— Mai rău decât turbarea? 

— Am rămas lângă frigider, cu buzele sângerând, speriată, 
încercând să-mi imaginez ce trebuia să fac. Rod a venit tocmai 
atunci de la serviciu, a intrat prin uşa din spate, fluierând, şi a 
nimerit drept în mijlocul balamucului. N-a făcut nimic din ce te- 
ai fi putut aştepta. Fusese surprins, dar nu din cale-afară. A fost 
surprins să vadă maimuța acolo, dar nu surprins să vadă o 
maimuţă. L-a şocat faptul că animalul era acolo. Înţelegi ce 
vreau să spun? 

— Cred că da. 

— Rod, naiba să-l ia, cunoştea maimuța aceea. N-a exclamat: 
„O maimuţă!”, n-a zis: „De unde naiba a apărut maimuța asta?” 
ci a spus: „O, Doamne!” Doar „O, Doamne!” In noaptea aceea 
era frig, ploaia putea să înceapă oricând, iar Rod purta un 
impermeabil. A scos un pistol din buzunarul impermeabilului - 
de parcă s-ar fi aşteptat la aşa ceva. Vreau să spun că venise de 
la serviciu, era în uniformă, dar la birou nu purta armă. Suntem 
într-o perioadă de pace. Nu suntem într-o zonă de război. Rod 
avea unitatea chiar lângă Moonlight Bay, avea o slujbă de 
birou, completa hârtii şi se văita că se plictiseşte, că se îngraşă 
şi că aşteaptă să fie pensionat, şi, deodată, scoate un pistol! 
Nici nu ştiam că umblă cu aşa ceva, până nu l-am văzut. 

Colonelul Roderick Ferryman, ofiţer în Armata Statelor 
Unite, avusese garnizoana în Fort Wyvern, localitate care 
reprezentase mult timp motorul economic care alimentase tot 
districtul. Baza fusese închisă cu optsprezece luni în urmă şi 
fusese părăsită, fiind una dintre multele instalaţii militare care 
deveniseră inutile şi fuseseră dezafectate după încetarea 


Războiului Rece. 

Deşi o cunoşteam pe Angela - deci, într-un fel, şi pe soţul ei - 
din copilărie, n-am ştiut niciodată cu ce se ocupa colonelul 
Ferryman în armată. 

Poate că nici Angela nu ştiuse cu adevărat. Până când soţul 
ei se întorsese acasă atunci, în Ajunul Crăciunului. 

— Rod ţinea pistolul în mâna dreaptă, cu braţul întins, 
ţeapăn, cu ţeava îndreptată spre maimuţă, dar părea mai 
speriat decât mine. Era încruntat, strângea din buze. Se albise 
complet la faţă. S-a uitat la mine, a văzut buza umflată şi 
sângele care se scurgea pe bărbie, n-a întrebat nimic şi s-a 
uitat din nou spre maimuţă, fiindu-i frică să n-o piardă din ochi. 
Maimuţa ţinea în labă ultima bucată de mandarină, dar nu mai 
mânca. Se uita cu atenţie la pistol. Rod mi-a spus: „Angie, du-te 
la telefon. O să-ţi spun eu ce număr să formezi”. 

— Îţi aminteşti numărul? am întrebat-o eu. 

— Nu mai contează. Nu mai funcţionează. Am recunoscut 
locul, pentru că primele trei cifre erau aceleaşi ca ale biroului 
lui Rod, de la bază. 

— Te-a pus să suni la Fort Wyvern? 

— Da. Tipul care mi-a răspuns nu s-a prezentat şi nu mi-a 
spus în ce birou lucra. A zis: „Alo?”, iar eu i-am spus că-l caută 
colonelul Ferryman. Rod a luat telefonul în mâna stângă, ţinând 
pistolul în dreapta. I-a spus individului: „Am găsit rhesus-ul în 
casa mea, în bucătărie”. A ascultat, cu ochii aţintiţi asupra 
maimuţei, apoi a zis: „Habar nu am, dar este aici şi am nevoie 
de ajutor ca să-l prind”. 

— Iar maimuța urmărea toate astea? 

— Când Rod a pus receptorul în furcă, maimuța şi-a luat 
privirea de la pistol şi s-a uitat drept la el, cu furie şi sfidătoare, 
apoi a scos sunetul acela afurisit, râsul acela groaznic, care te 
înfiora. După aceea a părut că n-o mai interesează nici Rod, nici 
eu, nici pistolul. A mâncat ultima bucată de mandarină şi s-a 
apucat să curețe alt fruct. 

În timp ce duceam la gură paharul în care îmi turnasem 
rachiu, dar de care nu mă atinsesem până atunci, Angela se 
întoarse la masă şi-şi luă şi ea paharul pe jumătate gol. Mă 
surprinse gestul ei: îşi ciocni paharul de al meu. 

— Pentru ce bem? am întrebat-o eu. 

— Pentru sfârşitul lumii. 


— Prin foc sau prin gheaţă? 

— Nu va fi atât de uşor, mi-a răspuns ea, foarte serioasă. 

Ochii ei aveau culoarea sertarelor din oţel inoxidabil din 
morga Spitalului Milosteniei. Mă priveau prea direct. În cele 
din urmă i se făcu milă şi-şi luă privirea de la mine, îndreptând- 
o spre paharul din mâna ei. 

— După ce Rod a pus telefonul în furcă, a vrut să-i spun ce s- 
a întâmplat. I-am spus. A avut o sută de întrebări, s-a interesat 
despre buza care-mi sângera, a întrebat dacă maimuța mă 
atinsese, dacă mă muşcase, de parcă nu-i venea să creadă 
chestia cu mărul. Însă nu mi-a răspuns la niciuna dintre 
întrebările pe care i le-am pus eu. Mi-a zis doar: „Angie, nu vrei 
să ştii”. Sigur că voiam să ştiu, dar am înţeles mesajul. 

— Informaţii militare secrete. 

— Soţul meu fusese implicat şi înainte în multe proiecte 
importante, privind securitatea naţională, dar cred că problema 
asta îl depăşea. Mi-a spus că nu poate să vorbească despre 
subiectul acela. Nici cu mine, nici cu altcineva care nu făcea 
parte din grupul de oameni implicaţi. 

Angela continuă să-şi privească rachiul, dar eu l-am băut pe 
al meu. Nu mai avea gust plăcut, ca înainte. De fapt, de data 
asta am descoperit o oarecare amăreală, care mi-a amintit că 
sâmburii de caisă conţin cianură. 

Toastul pentru sfârşitul lumii mă făcuse să mă concentrez 
asupra potenţialului întunecat din toate lucrurile, chiar şi dintr- 
un fruct banal. 

Dând dovadă de optimismul meu incorigibil, am mai tras o 
duşcă şi m-am străduit să simt doar aroma care-mi plăcuse 
anterior. 

Angela povesti în continuare: 

— N-au trecut nici cincisprezece minute şi trei indivizi au 
răspuns solicitării lui Rod. Probabil că veniseră din Wyvern 
folosind o ambulanţă sau un alt vehicul, deşi nu auzisem nicio 
sirenă. Niciunul dintre ei nu purta uniformă. Doi au intrat prin 
uşa din spate, pătrunzând în bucătărie fără să bată. Al treilea 
individ descuiase uşa din faţă şi venise pe acolo, tăcut ca o 
fantomă. Intrase pe uşa sufrageriei în acelaşi moment în care 
ceilalţi intraseră pe uşa din spate. Rod ţinea încă pistolul aţintit 
spre maimuţă - braţul îi tremura de oboseală -, iar cei trei 
aveau puşti cu săgeți tranchilizante. 


M-am gândit la faţada casei din strada liniştită, luminată de 
felinare, la arhitectura încântătoare a clădirii, la perechea de 
magnolii, la bolta de verdeață plină de iasomie. Nimeni dintre 
cei care ar fi trecut în noaptea aceea prin faţa locuinţei n-ar fi 
bănuit că în spatele zidurilor din stucatură obişnuită avea loc o 
dramă bizară. 

— Maimuţa părea că-i aştepta, povesti Angela, nu părea 
îngrijorată, nu încerca să scape. Unul dintre ei a împuşcat-o cu 
o săgeată. Animalul şi-a arătat dinţii şi a sâsâit, dar nu s-a 
străduit să-şi scoată acul. A dat drumul bucății rămase din a 
doua mandarină, s-a chinuit să înghită ce avea în gură, apoi s-a 
încolăcit pe masă, a oftat şi a adormit. Indivizii au plecat cu 
maimuța, Rod s-a dus cu ei, iar eu n-am mai văzut niciodată 
maimuța aceea. Rod s-a întors abia pe la trei dimineaţa, după 
ce se terminase Ajunul Crăciunului. Am făcut schimb de 
cadouri abia târziu, în ziua de Crăciun, iar atunci eram deja în 
iad şi nimic nu mai putea fi schimbat. Nu exista cale de 
scăpare, iar eu ştiam asta. 

În cele din urmă, femeia dădu pe gât rachiul care-i rămăsese 
şi trânti paharul pe masă atât de tare, încât bubui ca o 
împuşcătură. 

Până în momentul acela, Angela arătase doar teamă şi 
tristeţe, ambele profunde, ca un cancer în oase. Acum se lăsă 
cuprinsă de-o furie la fel de profundă. 

— A trebuit să le dau voie să-mi ia probe de sânge în a doua 
zi de Crăciun. 

— Cui? 

— Celor care se ocupau de proiectul de la Wyvern. 

— Ce proiect? 

— Şi de atunci mi-au luat probe în fiecare lună. Ca şi cum 
trupul meu nu îmi mai aparţinea, ca şi cum ar fi trebuit să 
plătesc cu sânge o chirie, ca să mi se permită să-l folosesc. 

— Baza Wyvern a fost închisă acum un an şi jumătate. 

— Nu complet. Anumite lucruri nu mor. Nu pot să moară. 
Indiferent cât de mult ne dorim să moară. 

Deşi subţirică, chiar slabă, Angela fusese frumoasă, în felul 
ei. Avea o piele ca porţelanul, o frunte plină de graţie, pomeţi 
înalţi, un nas sculptural, o gură mare, care echilibra liniile 
verticale ale feţei şi care zâmbea tot timpul. Aceste calităţi, 
combinate cu un suflet lipsit de egoism, o făceau drăguță, în 


ciuda faptului că era numai piele şi os. Acum, figura ei era 
dură, imobilă, urâtă, colţuroasă, din cauza furiei care creştea. 

— Dacă aş fi refuzat să mi se ia probele de sânge, m-ar fi 
ucis. Sunt sigură. Sau m-ar fi închis într-un spital secret, unde 
ar fi putut să mă supravegheze îndeaproape. 

— Pentru ce luau probele de sânge? De ce le era teamă? 

Angela păru dispusă să-mi spună, dar apoi se răzgândi. 

— Angela? 

Şi mie mi se ia lunar sânge, pentru doctorul Cleveland. 
Deseori mi-l lua chiar Angela. În cazul meu, sângele era folosit 
pentru analize care puteau detecta din timp cancere ale pielii şi 
ochilor, sesizând modificările subtile ale compoziţiei sângelui. 
Deşi prelevarea probelor de sânge nu durea şi era în folosul 
meu, mă deranja şi-mi imaginam ce poate simţi cineva care 
făcea asta în mod silit, nu de bunăvoie. 

— Poate n-ar fi trebuit să-ţi spun, zise Angela. Deşi trebuie să 
ştii... ca să te aperi. Faptul că ţi-am povestit e ca şi cum aş fi 
aprins fitilul. Mai devreme sau mai târziu, lumea ta va exploda. 

— Maimuta răspândea o boală? 

— Aş fi vrut să fi fost o boală. Ar fi fost drăguţ. Până acum aş 
fi fost vindecată. Sau moartă. Moartea e mai bună decât ce mă 
aşteaptă. 

Angela înhăţă paharul gol şi strânse pumnul în jurul lui. Am 
avut impresia că vrea să-l arunce în cealaltă parte a camerei. 

— Maimuta nu m-a muşcat, insistă ea, nu m-a zgâriat, nu m-a 
atins. Dar ei nu m-au crezut. Nu sunt convinsă nici măcar că 
Rod m-a crezut. Indivizii n-au riscat nimic. Ei m-au supus... Rod 
m-a supus sterilizării. 

Ochii i se umplură de lacrimi, care nu curgeau, ci sclipeau ca 
lumânările votive din suporturile de sticlă roşie. 

— Aveam patruzeci şi cinci de ani şi n-am avut copii pentru 
că eram deja sterilă. Ne-am străduit din răsputeri să avem un 
copil - doctori, terapie cu hormoni, orice -, şi nimic n-a avut 
efect. 

Chinuit de suferinţa din glasul Angelei, abia mai puteam să 
stau pe scaun, uitându-mă neputincios la ea. Îmi venea să mă 
ridic, s-o îmbrăţişez, să fiu eu de data asta asistenta care avea 
grijă de ea. 

Femeia continuă, cu furie în glas: 

— Iar ticăloşii m-au operat, o operaţie permanentă, nu s-au 


mulţumit să-mi lege trompele, ci mi-au înlăturat ovarele, m-au 
tăiat, mi-au tăiat orice speranţă. Aveam patruzeci şi cinci de ani 
şi renunţasem oricum la orice speranţă - sau pretindeam că 
renunţasem. Dar faptul că am fost tăiată... umilinţa, lipsa 
oricărei speranţe... Nu mi-au explicat niciodată de ce. Rod m-a 
dus la baza militară, îndată după Crăciun. Mi-a spus că mergem 
pentru o discuţie despre maimuţă, despre comportarea 
acesteia. N-a fost foarte explicit, a fost misterios... M-a dus 
acolo... într-un loc despre a cărei existenţă nu ştiu majoritatea 
celor care lucrează în bază. M-au sedat, împotriva voinţei mele, 
m-au operat fără permisiunea mea. Şi când au terminat, 
ticăloşii ăia nici măcar nu mi-au spus de ce! 

Mi-am tras scaunul de lângă masă şi m-am ridicat în picioare. 
Mă dureau umerii şi-mi simţeam picioarele amorţite. Nu mă 
aşteptasem să aud o poveste care să însemne o asemenea 
povară. 

Deşi voiam s-o consolez, n-am încercat să mă apropii de 
Angela. Paharul rămăsese strâns în carapacea tare a pumnului 
ei. Furia îi transformase figura - cândva frumoasă - într-o 
colecţie de cuțite. Nu credeam că vrea s-o ating chiar în 
momentul acela. 

In loc să mă duc lângă ea, am rămas stânjenit în picioare 
lângă masă, fără să ştiu ce să fac, apoi m-am dus la uşa din 
spate a bucătăriei şi am verificat zăvorul, asigurându-mă că era 
tras. 

— Ştiu că Rod mă iubea, zise Angela, deşi furia din glasul ei 
nu se potolise. Faptul că a făcut ceea ce a făcut i-a zdrobit 
inima, l-a zdrobit în întregime. L-a zdrobit faptul că a cooperat 
cu ei, ducându-mă prin înşelăciune la operaţie. După aceea, n-a 
mai fost niciodată el însuşi. 

M-am întors şi am văzut că încă ţinea pumnul strâns. Lumina 
lumânărilor îi scotea în evidenţă figura colţuroasă. 

— Dacă superiorii lui ar fi înţeles cât de apropiat fusese 
întotdeauna Rod de mine, ar fi ştiut că el n-ar fi putut să ţină 
ceva secret faţă de mine, având în vedere cât de mult sufeream. 

— "Ţi-a spus totul, ceva mai târziu, am ghicit eu. 

— Exact. lar eu l-am iertat, l-am iertat cu adevărat pentru 
ceea ce mi se făcuse, dar el rămăsese cufundat în disperare. Nu 
puteam să-l ajut cu nimic. Era disperat... şi speriat. 

Acum, furia ei era străbătută de milă şi de regrete. 


— Era atât de speriat, încât nu mai găsea bucurie în nimic. În 
cele din urmă s-a sinucis... iar când a murit, n-a mai rămas 
nimic care putea fi tăiat din mine. 

Angela lăsă pumnul în jos. Îl deschise. Se uită la păhăruţ şi-l 
aşeză cu grijă pe masă. 

— Angela, ce nu era în regulă cu maimuta? am întrebat-o eu. 

Nu mi-a răspuns. 

Imaginea flăcărilor lumânărilor dansa în ochii ei. Figura ei 
solemnă părea un altar din piatră, închinat unei zeițe moarte. 

Am repetat întrebarea: 

— Ce nu era în regulă cu maimuța? 

Angela vorbi în cele din urmă, cu un glas care era doar cu 
puţin mai puternic decât o şoaptă: 

— Nu era maimuţă. 

Ştiam că înţelesesem bine, dar cuvintele ei nu aveau niciun 
sens. 

— Nu era maimuţă? Dar ai spus... 

— Părea să fie maimuţă. 

— Părea? 

— Şi era maimuţă, bineînţeles. 

Zăpăcit complet, n-am mai spus nimic. 

— Era şi nu era, şopti ea. Şi tocmai asta nu era în regulă cu 
ea. 

Angela nu părea a fi în toate minţile. Am început să mă întreb 
dacă nu cumva povestea ei conţinea mai multă fantezie decât 
adevăr - şi dacă ea îşi dădea seama de diferenţă. 

Ea îşi ridică privirea de la lumânările votive şi se uită drept 
în ochii mei. Nu mai părea urâtă, dar nici nu redevenise 
frumoasă. Avea o figură alcătuită din cenuşă şi umbre. 

— Poate că n-ar fi trebuit să te chem. M-a emoţionat moartea 
tatălui tău. Nu mai gândeam limpede. 

— Ai spus că trebuie să ştiu... ca să mă apăr. 

— Da, zise ea, dând din cap. Aşa e. Trebuie să ştii. Viaţa ta 
atârnă de un fir de păr. Trebui să ştii cine te urăşte. 

I-am întins mâna, dar n-a luat-o. 

— Angela, am rugat-o eu, vreau să ştiu ce s-a întâmplat în 
realitate cu părinţii mei. 

— Sunt morţi. Au dispărut. Am ţinut la ei, Chris, mi-au fost 
prieteni, dar au murit. 

— Oricum, tot trebuie să ştiu. 


— Dacă te gândeşti că trebuie să plătească cineva pentru 
moartea lor... atunci să ştii că nu va plăti nimeni. Nu în timpul 
vieţii tale. Nici a altcuiva. Nu contează cât de mult adevăr o să 
afli, nimeni nu va plăti. Indiferent ce vei face. 

Mi-am dat seama că-mi trăsesem mâna înapoi şi că o 
încleştasem într-un pumn. După un timp, am zis: 

— O să vedem. 

— Mi-am dat demisia de la spital în seara asta. 

Dându-mi această ştire tristă, Angela păru că se micşorează, 
până când începu să semene cu un copil în haine de adult, 
devenind încă o dată fetiţa care îi ducea mamei ei bolnave ceai, 
medicamente şi perne. 

— Nu mai sunt asistentă medicală. 

— Ce-o să faci? 

Nu-mi răspunse. 

— Ai vrut întotdeauna să fii asistentă, i-am reamintit eu. 

— Acum nu mai contează. Să bandajezi răni în vreme de 
război e o activitate vitală. Să bandajezi răni în mijlocul 
Armagedonului e o tâmpenie. În afară de asta, mă transform. 
Mă transform. Nu vezi? 

Nu vedeam. _ 

— Mă transform. În alt eu. În altă Angela. În ceva ce nu 
vreau să fiu. În ceva la care nu îndrăznesc să mă gândesc. 

Nu ştiam ce să cred despre vorbele ei apocaliptice. 
Reprezentau un răspuns raţional la secretele din Wyvern sau 
erau rezultatul disperării personale, provocate de pierderea 
soţului ei? 

— Dacă insişti să ştii, atunci află că, după ce vei şti, nu vei 
putea să faci nimic, doar să bei ce-ţi place mai mult şi să 
priveşti cum se sfârşeşte totul. 

— Insist. 

— Atunci presupun că-i timpul dezvăluirilor, zise Angela, cu 
evidente sentimente contradictorii. Dar o să-ţi frângă sufletul, 
Chris. Cred că-i nevoie să ştii... dar îţi va zdrobi sufletul. 

Când Angela s-a întors şi a traversat bucătăria, m-am luat 
după ea, dar mi-a făcut semn să mă opresc. 

— Trebuie să aprind lumina, ca să iau ceva de care am 
nevoie. Aşteaptă-mă şi o să aduc totul aici. 

Am privit-o cum străbătea prin sufrageria cuprinsă de 
întuneric. Când a ajuns în camera de zi, a aprins o singură 


lampă. Apoi a mers într-un loc unde nu puteam s-o văd. 

Nu-mi găseam locul. Mă învârteam prin camera în care mi se 
spusese să rămân, iar mintea mi-o luase razna. Maimuţa era şi 
nu era maimuţă, iar neregula consta în această simultaneitate a 
faptului că era şi nu era. Aşa ceva ar fi avut sens numai în 
lumea lui Lewis Carroll, după ce Alice ajunsese în vizuina 
iepurelui magic. 

M-am dus la uşa din spate şi am verificat din nou zăvorul. 
Uşa era încuiată. 

Am tras perdeaua şi am privit în noapte. Nu-l vedeam pe 
Orson. 

Copacii se legănau. Vântul începuse să bată din nou. 

Lumina lunii se schimba. Se părea că dinspre Pacific venea 
schimbarea vremii. În timp ce vântul mâna nori deşi peste faţa 
lunii, peisajul nopţii era scăldat într-o lumină argintie. De fapt, 
călătoreau umbrele norilor, iar mişcarea luminii era doar o 
iluzie. Cu toate acestea, curtea din spate se transformase într- 
un fluviu pe timp de iarnă, iar lumina curgea ca apa care se 
mişcă sub gheaţă. 

De undeva, din casă, se auzi un strigăt scurt, fără cuvinte. 
Subţire şi disperat, ca Angela. 


13 


Strigătul durase atât de puţin şi fusese atât de slab, încât nu 
păruse mai real decât mişcarea luminii lunii prin curtea din 
spate. Fusese mai mult o fantomă de sunet, care bântuise o 
cameră din mintea mea. Fusese un strigăt care, asemenea 
maimuţei, avusese simultan calitatea de a fi şi de a nu fi. 

În timp ce perdeaua îmi aluneca dintre degete şi cădea în 
tăcere pe geam, în casă s-a auzit un sunet înăbuşit, care s-a 
propagat prin pereţi. 

Al doilea strigăt a fost mai scurt şi mai subţire decât primul, 
dar nu exista urmă de îndoială că exprima durere şi groază. 

Poate că Angela căzuse pe scară şi-şi scrântise glezna. Poate 
că auzisem doar zgomotul produs prin cornişe de vânt şi de 
păsări. Poate că luna e făcută din brânză, iar cerul din 


ciocolată, presărat cu stele de zahăr. 

Am strigat-o pe Angela. 

Nu mi-a răspuns. 

Casa nu era atât de mare încât Angela să nu mă poată auzi. 
Tăcerea ei mă speria. 

Înjurând printre dinţi, am scos Glock-ul din buzunarul hainei. 
L-am ţinut la lumina lumânării, căutându-i piedica. 

Am găsit doar un buton care putea fi ceea ce doream. Când 
am apăsat pe el, dintr-o găurice de lângă ţeavă a ţâşnit o rază 
intensă, de lumină roşie, care a desenat un punct strălucitor pe 
uşa frigiderului. 

Tatăl meu dorise o armă cu care să se poată descurca până şi 
un profesor blând de literatură, aşa că plătise în plus pentru a 
dispune de un dispozitiv de ochire cu laser. Bravo lui! 

Nu ştiu multe despre pistoale, dar aflasem că unele modele 
dispuneau de sisteme „de siguranţă în acţiune”, care aveau 
dispozitive interne de siguranţă, care se dezactivau la apăsarea 
pe trăgaci, iar după pornirea glonţului se activau din nou. Poate 
că arma asta dispunea de aşa ceva. În caz contrar, n-aş fi fost în 
stare să trag, dacă aş fi fost atacat. Sau, cuprins de panică, m- 
aş fi împuşcat singur în picior. 

Deşi nu mă pricepeam la asemenea treburi, eram singurul 
căruia îi revenea sarcina respectivă. Recunosc că m-am gândit 
să ies afară, să mă urc pe bicicletă, să fug într-un loc sigur şi să 
dau un telefon anonim la poliţie. Dar după aceea n-aş fi fost în 
stare să mă mai privesc în oglindă - sau să-l privesc pe Orson în 
ochi. 

Nu-mi plăcea că-mi tremurau mâinile, dar nu mă puteam opri 
pentru a face exerciţii de respiraţie sau o şedinţă de meditaţie. 

În timp ce traversam bucătăria, îndreptându-mă către uşa 
deschisă a sufrageriei, m-am gândit să-mi pun pistolul în 
buzunar şi să iau un cuţit din sertar. Când îmi povestise despre 
maimuţă, Angela îmi arătase unde ţinea cuţitele. 

În cele din urmă, a învins raţiunea. Nu mă pricepeam mai 
mult la cuțite decât la pistoale. 

Pe de altă parte, folosirea unui cuţit, spintecarea sau 
înjunghierea altui om necesita un caracter mai nemilos decât 
cel de care aveai nevoie ca să apeşi pe trăgaci. Mi-am imaginat 
că pot să fac tot ce ar trebui dacă viaţa mea - sau a Angelei - ar 
fi ameninţată, dar nu m-am putut împiedica să nu iau în 


consideraţie că s-ar putea să fiu mai potrivit pentru o treabă 
relativ curată, cum ar fi să împuşc pe cineva, decât pentru o 
activitate murdară şi care se face de foarte aproape, precum 
spintecarea. Într-o înfruntare disperată, orice ezitare putea să 
fie fatală. 

La treisprezece ani, fusesem în stare să mă uit în crematoriu. 
Dar, după atâţia ani, tot nu mă simţeam în stare să privesc 
spectacolul îngrozitor din camera de îmbălsămare. 

Am traversat repede sufrageria şi am strigat-o încă o dată pe 
Angela. Nici de data aceasta nu mi-a răspuns. 

Nu intenţionam s-o mai strig o dată. Dacă în casă se afla un 
intrus, mi-aş fi dezvăluit prezenţa de fiecare dată când aş fi 
strigat-o pe Angela. 

Nu m-am oprit să sting lampa din camera de zi, ci am mers 
drept înainte şi mi-am ferit faţa. 

Mi-am mijit ochii din cauza ploii puternice de lumină din hol 
şi m-am uitat prin uşa deschisă a camerei de lucru. Nu se afla 
nimeni acolo. 

Uşa de la toaletă era întredeschisă. Am deschis-o complet. N- 
am avut nevoie să aprind lumina ca să văd că nu era nimeni. 

Mă simţeam gol fără şapca mea, pe care o lăsasem pe masa 
din bucătărie. Am stins becul din hol şi s-a lăsat bezna 
binecuvântată. 

Am privit către locul în care scara cotea şi dispărea în sus. 
Nu vedeam vreo lumină aprinsă la etaj. Asta îmi convenea. 
Ochii mei, adaptaţi la întuneric, reprezentau marele meu 
avantaj. 

Aveam telefonul celular la brâu. În timp ce urcam treptele, 
m-am gândit să sun la poliţie. 

Se putea ca Lewis Stevenson să mă caute, pentru că nu mă 
prezentasem la întâlnirea stabilită mai devreme. În acest caz, 
ar fi răspuns la telefon chiar şeful poliţiei. Care ar fi putut să 
vină aici, însoţit de cheliosul cu cercel... 

Manuel Ramirez nu putea să mă ajute, pentru că era de 
serviciu în seara aceasta şi trebuia să rămână la secţia de 
poliţie. Nu puteam să apelez la alt poliţist. Exista posibilitatea 
ca Stevenson să nu fie singurul poliţist corupt din Moonlight 
Bay. Se putea ca toţi membrii poliţiei - cu excepţia lui Manuel - 
să fie implicaţi în această conspirație. De fapt, în ciuda 
prieteniei noastre, nu puteam să am încredere nici măcar în 


Manuel, până nu aveam să aflu mai multe amănunte. 

În timp ce urcam pe scări, ţineam Glock-ul cu ambele mâini, 
gata să apăs pe butonul care aprindea raza laser de îndată ce 
aş fi zărit vreo mişcare. Îmi repetam că puteam să mă joc de-a 
eroul, dar asta însemna că trebuia să fiu atent să n-o împuşc pe 
Angela, din greşeală. 

Am ajuns pe palier şi am văzut că la etaj era mai întuneric 
decât la parter. Lumina din camera de zi nu ajungea până 
acolo. Am urcat scările repede şi în tăcere. 

Inima mea se comporta bine, eram surprins că nu bate să-mi 
spargă pieptul. Nu mi-aş fi imaginat, cu o zi înainte, că puteam 
să mă adaptez atât de rapid la o situaţie care implica violenţă. 
Începusem să descopăr în mine un anumit entuziasm pentru 
pericol. 

În holul de la etaj dădeau patru uşi. Trei erau închise. A patra 
- cea mai îndepărtată de scară - rămăsese întredeschisă, iar 
din camera din spatele ei ieşea o lumină slabă. 

Nu voiam să trec pe lângă cele trei uşi închise fără să mă 
conving că în spatele lor nu era nimeni. Nu voiam să mă atace 
cineva pe la spate. 

Ţinând seama de XP şi de faptul că ochii îmi lăcrimau dacă 
erau expuşi la lumină puternică, nu puteam să cercetez 
încăperile acelea ţinând pistolul în mâna dreaptă şi lanterna în 
stânga. M-aş fi descurcat cu greu, aş fi pierdut timp şi ar fi fost 
periculos. De fiecare dată când aş fi intrat într-o cameră, 
lanterna ar fi arătat unde mă aflam - indiferent de cât de iute 
m-aş fi mişcat şi de cât de mult m-aş fi ghemuit. 

Singura mea speranţă era să profit de unicul meu avantaj, 
adică să mă folosesc de întuneric, să mă contopesc cu umbrele. 
În timp ce înaintam de-a lungul holului, nu scoteam niciun 
sunet. În toată casa nu se auzea nimic. 

A doua uşă din stânga era deschisă doar un pic, iar prin 
crăpătură nu se zărea decât puţin din încăpere. Am folosit 
ţeava pistolului ca să împing uşa. 

Dormitorul principal. O cameră plăcută. Patul fusese frumos 
aranjat. Un şal în culori vesele atârna pe braţul unui fotoliu, la 
picioarele căruia se afla un ziar împăturit. Pe măsuţă sclipea o 
colecţie de sticluţe preţioase de parfum. 

Una dintre veiozele de pe noptieră rămăsese aprinsă. Nu 
avea un bec puternic, iar abajurul oprea o mare parte din 


lumină. 

Angela nu se vedea nicăieri. 

Uşa şifonierului era deschisă. Poate că Angela venise să ia 
ceva de acolo. Nu vedeam în dulap decât haine pe umeraşe şi 
cutii cu pantofi. 

Uşa către baia alăturată rămăsese întredeschisă, iar în 
încăperea din spatele ei era întuneric. Aş fi fost o ţintă bine 
luminată, pentru cineva care ar fi stat acolo şi s-ar fi uitat afară. 

M-am apropiat de baie dintr-o parte, îndreptând Glock-ul 
către dunga neagră dintre uşă şi toc. Când am împins uşa, 
aceasta s-a deschis uşor. 

Mirosul m-a împiedicat să trec pragul. 

Din cauză că veioza nu lumina prea mult din încăperea din 
faţa mea, am căutat lanterna în buzunar. Raza luci într-o baltă 
roşie, de pe podeaua din gresie albă. Pereţii erau plini de 
sânge. 

Angela Ferryman zăcea pe podea, cu capul rezemat pe 
marginea vasului de toaletă. Avea ochii mari, de culoare 
deschisă şi inexpresivi, ca aceia ai unui pescăruş mort pe care-l 
găsisem pe plajă. 

La prima vedere, gâtul ei părea să fi fost spintecat de mai 
multe ori cu un cuţit care nu tăia bine. N-am fost în stare să mă 
uit la ea prea atent sau prea mult timp. 

Mirosul nu era de sânge. În timp ce murise, Angela se 
scăpase pe ea. Pe când stăteam în duhoare, am simţit un curent 
de aer. 

Fereastra era larg deschisă. Nu era o fereastră mică, tipică 
băilor, ci una mare, prin care ucigaşul putuse fugi. Probabil că 
individul fusese stropit de sângele victimei. 

Poate că Angela lăsase fereastra deschisă. Dacă acoperişul 
verandei se aflase sub geam, atunci asasinul venise şi plecase 
pe acolo. 

Orson nu lătrase, dar fereastra era în partea din faţă a casei, 
iar câinele se afla în curtea din spate. 

Angela avea mâinile pe lângă corp, pierdute în mânecile 
jachetei. Arăta nevinovată. Părea de doisprezece ani. 

Toată viaţa se dăruise celorlalţi. Iar acum cineva, care nu se 
lăsase impresionat de dăruirea ei altruistă, luase cu cruzime tot 
ce-i mai rămăsese bietei femei. 

Am ieşit din baie îngrozit şi tremurând, fără să mă pot 


stăpâni. 

Nu venisem eu la Angela cu întrebări. N-o făcusem eu să aibă 
sfârşitul acela hidos. Ea mă căutase. Deşi folosise telefonul din 
maşină, cineva ştiuse că trebuia să i se închidă gura, repede şi 
definitiv. Poate că acei conspiratori necunoscuţi deciseseră că 
devenise periculoasă, din cauza disperării. Angela îşi dăduse 
demisia de la spital. Nu mai avea niciun motiv să trăiască. O 
îngrozea faptul că se transforma, indiferent ce însemna acest 
lucru. Era o femeie care nu mai avea nimic de pierdut, care nu 
mai putea fi controlată. Indivizii ar fi ucis-o, chiar dacă eu n-aş 
fi răspuns la apelul ei telefonic. 

Cu toate acestea, mă simţeam vinovat. Mă treceau fiori şi 
abia mai puteam să respir. Gâfâiam. 

După acei fiori urmă greaţa, care-mi aluneca prin măruntaie 
ca un tipar gras care urca spre gâtul meu şi aproape că-mi 
ajunsese în gură. L-am silit să coboare. 

Trebuia să ies de acolo, dar nu puteam să mă mişc. Eram 
aproape zdrobit sub povara groazei şi a vinovăţiei. 

Braţul drept îmi atârna de-a lungul trupului, tras în jos de 
greutatea pistolului. Lanterna din mâna mea stânga desena 
modele aiurea pe perete. 

Nu puteam sa gândesc limpede. Gândurile mi se 
învălmăşeau, ca o masă de alge încâlcite de valuri. 

Telefonul de pe noptieră începu să sune. 

Nu m-am apropiat de el. Aveam impresia că persoana care se 
afla la celălalt capăt al firului era individul care răsufla greu şi 
care-mi lăsase mesajul de pe robotul telefonic. Iar individul 
acela ar fi încercat să-mi fure ceva vital prin intermediul 
respirației sale de copoi, ca şi cum sufletul mi-ar fi fost aspirat 
prin intermediul firului telefonic. Nu aveam niciun chef să-i aud 
fredonatul ciudat, înspăimântător, lipsit de muzicalitate. 

Când, în cele din urmă, telefonul încetă să sune, mintea mi se 
limpezise oarecum, din cauza ţârâitului strident. Am stins 
lanterna, am vârât-o în buzunar, am ridicat pistolul - care îmi 
atârnase de-a lungul trupului - şi mi-am dat seama că cineva 
aprinsese lumina în holul de la etaj. 

Presupusesem, din cauza ferestrei deschise şi a petelor de 
sânge de pe tocul ei, că sunt singur în casă, cu cadavrul 
Angelei. Greşisem. În clădire se afla un intrus, care stătea între 
mine şi scări. 


Ucigaşul nu plecase din baie prin dormitor, pentru că drumul 
i-ar fi fost însemnat de o dâră de sânge pe covorul crem. Dar de 
ce ar fi fugit pe acoperiş ca să se întoarcă pe o uşă sau pe o 
fereastră de la parter? 

Dacă s-ar fi gândit - după ce fugise - că nu era bine să lase în 
viaţă un potenţial martor şi ar fi decis să se întoarcă pentru a 
mă ucide, n-ar fi aprins lumina, ca să mă anunţe că era acolo. 
Ar fi preferat să mă ia prin surprindere. 

Am intrat în hol, privind în jur cu atenţie. Holul era pustiu. 

Cele trei uşi, care fuseseră închise atunci când urcasem pe 
scări, stăteau acum larg deschise. Toate camerele erau 
scăldate într-o lumină puternică. 


14 


Tăcerea se împrăştia de la parterul casei către etaj, ca 
sângele care se scurge dintr-o rană. Apoi răsună un zgomot, 
dar care venea de afară: şuierul vântului prin jgheaburile 
clădirii. 

Aveam impresia că asist la un joc bizar. Nu-i cunoşteam 
regulile. Nu cunoşteam identitatea adversarului meu. Eram 
îngrozit. 

Am apăsat pe comutatorul de pe perete şi am adus înapoi 
întunericul pe hol, ceea ce a făcut ca, prin comparaţie, luminile 
din cele trei camere deschise să pară şi mai puternice. 

Îmi venea să fug spre scară. Să cobor, să ies, să plec de 
acolo. Însă de data asta nu îndrăzneam să las în urma mea 
camere necercetate. Aş fi sfârşit precum Angela, cu gâtul 
spintecat. 

Singura mea şansă de a scăpa cu viaţă era să rămân calm. Să 
gândesc. Să mă apropii de fiecare uşă cu grijă. Să-mi croiesc o 
cale ca să ies din casă. Să fiu sigur că spatele mi-e apărat în 
fiecare clipă. 

Am privit mai puţin şi am ascultat mai mult. N-am auzit nimic 
şi m-am dus către uşa de vizavi de dormitor. N-am trecut 
pragul, ci am rămas în întuneric, ducându-mi mâna stângă 
streaşină la ochi, ca să-mi feresc privirea de lumina aspră din 
faţa mea. 


Ar fi fost camera unei fiice sau a unui fiu, dacă Angela ar fi 
avut copii. În loc să fie încăperea unui copil, acolo se afla doar o 
cutie de scule cu multe sertare, un scaun cu spetează şi două 
mese de lucru, plasate în formă de L. Aici îşi petrecuse timpul 
Angela, ocupându-se de hobbyul ei: confecţionarea păpuşilor. 

Am aruncat o privire pe hol. Încă eram singur. 

Trebuia să mă mişc neîncetat, să nu fiu o ţintă uşoară. 

Am deschis complet uşa camerei. Nu se ascundea nimeni în 
spatele ei. 

Am intrat iute în încăperea puternic luminată, stând într-o 
parte, ca să pot supraveghea şi holul. 

Angela se pricepea să facă păpuşi, după cum demonstrau 
cele vreo treizeci de jucării de pe rafturile unui dulap fără uşi, 
aflat în celălalt capăt al camerei. Creaţiile ei purtau costume 
bogat împodobite, realizate cu mult efort, pe care le cususe 
chiar ea: haine de cowboy şi cowgirl, costume de marinar, 
haine pentru petreceri... Însă ceea ce te minuna erau feţele 
păpuşilor. Angela modelase fiecare cap cu răbdare şi cu talent 
adevărat şi le arsese într-un cuptor din garaj. Unele capete 
rămăseseră din lut mat, altele fuseseră smălţuite. Toate 
fuseseră pictate manual, cu o asemenea atenţie acordată 
detaliilor, încât figurile acelea păreau adevărate. 

De-a lungul anilor, Angela vânduse o parte dintre păpuşi şi 
dăruise multe altele. Cele rămase erau, evident, favoritele ei, 
cele de care nu se putuse despărţi. Chiar şi în situaţia aceea, în 
care mă aşteptam oricând să apară un psihopat cu un cuţit nu 
prea ascuţit, mi-am dat seama că fiecare figură era unică, de 
parcă Angela n-ar fi făcut păpuşi, ci şi-ar fi imaginat figurile 
posibile ale copiilor pe care nu-i purtase niciodată în pântecele 
ei. 

Am stins lampa din tavan, lăsând aprinsă doar una de pe 
masa de lucru. În întunericul care se întinsese subit, păpuşile 
păreau că se agită pe rafturi, de parcă ar fi fost gata să sară pe 
podea. Ochii lor pictaţi - unii lucind din cauză că reflectau 
lumina, alţii cu o privire fixă, din cauza cernelii - păreau că mă 
urmăresc cu atenţie. 

Mă apucase tremuratul. Mă cuprinsese groaza. 

Păpuşile erau doar păpuşi. Nu reprezentau o ameninţare. 

M-am întors pe coridor, îndreptând Glock-ul spre stânga, 
apoi spre dreapta, din nou la stânga. Nu se zărea nimeni. 


Camera alăturată de hol era o baie. Chiar şi cu ochii mijiţi ca 
să filtrez lumina reflectată în porțelan şi sticlă, în oglinzi şi în 
faianţa galbenă, vedeam fiecare colţişor. Nu mă aştepta nimeni 
acolo. 

În timp ce mă apropiam de comutator, ca să sting lumina din 
baie, am auzit un zgomot în urma mea. Din direcţia 
dormitorului principal. O răpăială rapidă, ca încheieturile 
degetelor lovind în lemn. Am văzut o mişcare, cu coada 
ochiului. 

M-am întors în direcţia din care venea sunetul, apucând din 
nou Glock-ul cu ambele mâini, fără să ştiu ce fac, imitându-i pe 
Willis, Stallone, Schwarzenegger, Eastwood şi Cage, dintr-o 
sută de filme în care aceştia săreau-fugeau-împuşcau- 
urmăreau, de parcă aş fi crezut cu adevărat că ei ştiau ce fac. 
Mă aşteptam să văd o siluetă uriașă, cu ochi de dement, cu 
braţul ridicat, în care ţinea un cuţit. Însă eram singur pe hol. 

Mişcarea pe care o zărisem fusese a uşii dormitorului, care 
fusese închisă din interior. În dunga de lumină dintre uşa care 
se închidea şi tocul acesteia se răsucise o umbră. Uşa se 
închisese cu un zgomot puternic, ca acela al uşii unui seif de 
bancă. 

Camera fusese pustie atunci când o părăsisem. Nu trecuse 
nimeni pe lângă mine, de când ieşisem pe hol. În încăpere 
putea fi doar asasinul - dacă s-ar fi întors prin fereastra băii, de 
pe acoperişul verandei, unde se ascunsese când descoperisem 
trupul Angelei. 

Dacă asasinul se afla din nou în dormitor, n-ar fi putut să 
treacă pe lângă mine ca să aprindă luminile de la etaj. Deci 
existau doi intruşi. Eu mă aflam între ei. 

Să merg înainte sau înapoi? Greu de ales. Orice direcţie aş fi 
ales, m-aş fi aflat în rahat, iar eu nu aveam cizme de cauciuc. 

Indivizii se aşteptau să fug spre scări. Ar fi fost mai bine să 
fac ceva neaşteptat. Fără să ezit, m-am repezit spre dormitor. 
Nu m-am ostenit să pun mâna pe clanţă, am tras un şut în 
tăblia uşii, spărgând broasca, şi am intrat în încăpere cu Glock- 
ul întins în faţa mea, gata să trag patru-cinci focuri în tot ce 
mişcă. 

Eram singur. 

Veioza rămăsese aprinsă. 

Pe covor nu se vedeau urme însângerate, deci nu se 


întorsese nimeni în baia plină de sânge, venind de afară, 
ducându-se apoi să închidă uşa care dădea spre hol. 

Am cercetat din nou baia. Am lăsat lanterna în buzunar, 
descurcându-mă cu lumina slabă a veiozei din dormitor, pentru 
că nu aveam nevoie - nici nu voiam - să văd toate amănuntele 
acelea macabre. Fereastra rămăsese deschisă. Mirosul era la 
fel de respingător ca în urmă cu două minute. Silueta rezemată 
de toaletă era Angela. Deşi o învăluia semiîntunericul, am văzut 
totuşi că avea gura căscată, de parcă ar fi fost uimită, şi ochii 
larg deschişi, fără să clipească. 

M-am răsucit şi m-am uitat, îngrijorat, la uşa deschisă care 
dădea spre hol. Nu mă urmărise nimeni. 

M-am întors, zăpăcit, în mijlocul dormitorului. 

Curentul creat de aerul care intra pe fereastra băii nu era 
suficient de puternic ca să fi provocat trântirea uşii de la 
dormitor. Şi niciun fel de curent n-ar fi produs umbra aceea 
răsucită pe care o văzusem. 

Deşi spaţiul de sub pat părea suficient de mare pentru a se 
ascunde acolo un om, acesta ar fi stat foarte înghesuit între 
podea şi rama patului. Oricum, individul n-ar fi avut timp să se 
ghemuiască acolo înainte de pătrunderea mea vijelioasă în 
încăpere. 

Puteam să văd, prin uşa deschisă, până în debara. În aceasta 
nu putea să încapă niciun intrus. M-am decis să arunc o privire 
mai de aproape. Lanterna scoase la iveală o trapă de acces 
către pod, aflată în tavanul debaralei. Chiar dacă de trapă ar fi 
fost fixată o scară, nimeni n-ar fi fost atât de agil încât să se 
caţere în pod şi să tragă scara după el în cele două-trei secunde 
care-mi fuseseră necesare ca să ajung acolo din hol. 

Cele două ferestre care flancau patul erau închise şi încuiate 
pe dinăuntru. 

Individul nu plecase pe acolo, dar eu puteam s-o fac. Nu 
voiam să mă întorc în hol. 

În timp ce stăteam cu ochii pe uşa dormitorului, am încercat 
să deschid o fereastră. Se blocase, din cauza vopselei. O 
fereastră franţuzească, groasă. Nu puteam să-i sparg un geam, 
ca să ies afară. 

Stăteam cu spatele către baie. Am simţit deodată ceva 
ciudat, ca şi cum nişte păianjeni mi s-ar fi căţărat pe şira 
spinării. Am văzut-o în minte pe Angela, care nu mai stătea 


întinsă lângă toaletă, ci se ridicase, plină de sânge, cu ochii 
lucioşi şi netezi ca nişte monede din argint. Mă aşteptam să-i 
aud bolborositul din gât, în timp ce încerca să vorbească. 

M-am întors, tremurând de groază. Angela nu era în spatele 
meu, dar oftatul de uşurare pe care l-am scos dovedea cât de 
mult fusesem prins în mrejele acestor fantezii. 

Eram încă prins în acele mreje, mă aşteptam să-i aud lipăitul 
picioarelor în baie. Amărăciunea provocată de moartea ei 
fusese deja depăşită de teama pe care o simţeam pentru 
propria viaţă. Angela nu mai era pentru mine o persoană. Era 
un lucru, moartea însăşi, un monstru, un mod dur de a-mi 
aminti că toţi suntem pieritori, că vom putrezi şi că ne vom 
întoarce în ţărână. Mă ruşinam de faptul că o uram un pic 
pentru că mă simţisem obligat să urc la etaj ca s-o ajut, o uram 
pentru că mă vârâse într-o asemenea belea, mă uram pe mine 
pentru că o uram pe ea, asistenta care mă iubise şi mă îngrijise, 
o uram pe ea pentru că mă făcuse să mă urăsc. 

Nu există loc mai întunecos decât gândurile noastre, decât 
miezul nopţii, lipsit de lună, al minţii. 

Îmi tremurau mâinile. Mânerul pistolului devenise alunecos 
din cauza transpiraţiei reci. 

Am încetat să mai vânez fantome şi m-am întors - fără niciun 
chef - pe hol. Acolo mă aştepta o păpuşă. 

Era una dintre cele mai mari de pe rafturile din camera de 
lucru a Angelei, avea o înălţime de vreo şaizeci de centimetri. 
Stătea pe podea, cu picioarele desfăcute, cu faţa spre mine, în 
lumina care venea din singura încăpere pe care n-o explorasem 
încă - cea aflată vizavi de baia de pe hol. Păpuşa ţinea braţele 
întinse, iar de mâini îi atârna ceva. 

Nu era de bine. 

Am ştiut că nu-i de bine de când am văzut-o. 

În filme, o scenă precum cea a apariţiei păpuşii este urmată 
de intrarea dramatică a unui individ foarte solid, cu atitudine 
agresivă. Un individ foarte solid, cu o mască de hochei pe 
figură. Sau cu o glugă. Care ţinea în mână o drujbă sau un 
pistol de înfipt cuie sau - dacă avea o dispoziţie aparte - o 
secure suficient de mare ca să poţi decapita cu ea un T-Rex. 

Am aruncat o privire în camera cu păpuşi a Angelei, luminată 
încă de veioza de pe masă. Nu se zărea niciun intrus. 

M-am îndreptat spre baia de pe hol. Era goală. Aveam nevoie 


s-o folosesc, dar nu era momentul potrivit. Am trecut mai 
departe. 

M-am dus la păpuşă, care avea pantofi negri, pantaloni negri 
şi tricou negru. Obiectul din mâinile ei era o şapcă bleumarin, 
care avea brodate deasupra cozorocului, cu roşu-rubiniu, două 
cuvinte: „Trenul misterului”. 

Pentru o clipă, am crezut că este o şapcă asemănătoare celei 
pe care o aveam eu. Apoi mi-am dat seama că era chiar şapca 
mea, cea pe care o lăsasem pe masa din bucătărie. 

Între priviri aruncate către capul scărilor şi către uşa 
deschisă a singurei încăperi pe care n-o cercetasem, 
aşteptându-mă la necazuri dintr-o direcţie sau din cealaltă, am 
luat şapca din mâinile mici, de porțelan, şi mi-am pus-o pe cap. 

Într-o anumită lumină şi în anumite circumstanţe, orice 
păpuşă poate avea o înfăţişare minunată sau terifiantă. Această 
păpuşă era deosebită, pentru că nicio trăsătură a figurii ei din 
porțelan nu părea răuvoitoare, dar făcea să mi se zburlească 
părul de pe cap, ca la o petrecere de Halloween. 

Ceea ce mă şocase nu fusese ciudăţenia păpuşii, ci o anumită 
familiaritate. Păpuşa avea figura mea. Fusese modelată după 
figura mea. 

Am fost mişcat şi, în acelaşi timp, şocat. Angela ţinuse la 
mine suficient de mult ca să-mi modeleze trăsăturile cu 
minuţiozitate, să mă transpună cu dragoste într-una dintre 
creaţiile ei, pe care să o păstreze pe raftul cu păpuşile favorite. 
Dar faptul că văzusem pe neaşteptate o asemenea imagine 
trezise în mine o temere primitivă - ca şi cum, dacă aş fi atins 
acel fetiş, m-aş fi pomenit cu mintea şi cu sufletul prinse în 
capcană, în timp ce un spirit răuvoitor, care sălăşluise până 
atunci în păpuşă, ar fi ieşit din ea şi s-ar fi instalat în trupul 
meu. lar acel spirit, încântat că fusese eliberat, ar fi colindat 
prin noapte, ca să zdrobească ţeste de fecioare şi să mănânce 
inimi de copii, în numele meu... 

În vremuri normale - dacă există asemenea vremuri - am o 
imaginaţie extrem de bogată. Bobby Halloway îi spune, cu o 
oarecare ironie, „circul cu trei sute de arene al minţii tale”. Nu- 
i nicio îndoială că această calitate am moştenit-o de la părinţii 
mei, care au fost suficient de inteligenţi ca să ştie că poţi 
cunoaşte prea puţin, suficient de curioşi ca să nu înceteze să 
înveţe şi suficient de receptivi ca să înţeleagă că lucrurile şi 


evenimentele au posibilităţi infinite. Când eram copil, îmi 
citeau versuri de A.A. Milne şi de Beatrix Potter, dar - pentru 
că ştiau că eram un copil precoce - şi de Donald Justice şi de 
Wallace Stevens. Ca urmare, imaginaţia mea a fost întotdeauna 
plină de imagini din versuri, de la cele zece degete roz ale lui 
Timothy Tim la licuriciul care se zbate în sânge. În vremuri 
extraordinare - precum noaptea aceasta, a cadavrelor furate - 
am o imaginaţie prea bogată pentru binele meu, iar în circul cu 
trei sute de arene din mintea mea toţi tigrii se pregătesc să-şi 
ucidă dresorii, toţi clovnii ascund sub hainele lor largi cuțite de 
măcelar şi suflete rele. 

Mişcă-te! 

Încă o cameră. Verific-o, apără-ţi spatele, apoi fugi pe scări! 

Din superstiție, am evitat orice contact cu păpuşa care 
semăna cu mine. Am ocolit-o de departe şi m-am dus spre uşa 
deschisă a camerei aflate vizavi de baia de pe hol. Un dormitor 
pentru oaspeţi, mobilat simplu. 

Mi-am plecat capul şi mi-am mijit ochii, din cauza luminii 
puternice a lămpii din tavan. N-am văzut niciun intrus. 
Marginile cuverturii de pe pat erau ridicate, încât se vedea ce 
era dedesubt. 

În încăpere nu se afla niciun şifonier, ci doar un birou lung, 
din lemn de nuc, cu multe sertare, şi un dulap masiv, cu o 
pereche de sertare alăturate în partea de jos şi cu două uşi 
mari în partea de sus. Spaţiul din spatele uşilor dulapului era 
suficient de mare ca să se poată ascunde acolo un bărbat solid, 
cu sau fără drujbă. 

În cameră mă aştepta o altă păpuşă. Aceasta stătea în 
mijlocul patului, cu braţele întinse, la fel ca păpuşa Christopher 
Snow, rămasă în urma mea, dar, din cauza luminii puternice, 
nu mi-am dat seama ce ţinea în mâinile roz. 

Am stins lampa din tavan. O veioză rămase aprinsă, ca să mă 
pot orienta. 

Am intrat cu spatele în camera de oaspeţi, gata să răspund 
cu focuri de armă oricărei apariţii de pe hol. 

Vedeam dulapul doar cu coada ochiului. Dacă uşile s-ar fi 
deschis, n-aş fi avut nevoie de dispozitivul laser de ochit pentru 
a-l ciurui cu gloanţe de 9 milimetri pe cel din interiorul 
dulapului. 

Am sărit pe pat şi m-am întors cu spatele atât către hol, cât şi 


către dulap, ca să privesc păpuşa. În fiecare dintre mâinile ei 
întinse se afla câte un ochi. Nu era un ochi pictat, niciunul din 
sticlă, luat din rezervele creatoarei de păpuşi. Erau ochi 
omeneşti. 

Uşile dulapului nu se mişcară. 

Iar pe coridor trecea doar timpul. 

Stăteam nemişcat, precum cenuşa într-o urnă, dar viaţa 
mergea mai departe. Inima îmi bătea mai repede ca oricând, 
cuprinsă de panică, zbătându-se ca o veveriţă în cuşca formată 
de coastele mele. 

M-am uitat încă o dată la ofranda de ochi care umplea 
mânuţele din porțelan - ochi căprui, plini de sânge, lăptoşi şi 
umezi, şocanţi în nuditatea lor, lipsită de pleoape. Ştiam că 
ultimul lucru pe care îl văzuseră ochii aceia fusese o camionetă 
albă, care se oprise ca răspuns la semnul degetului mare 
ridicat. Apoi zăriseră un individ cu capul ras şi cu un cercel cu 
perlă. 

Eram însă convins că nu aveam de-a face cu individul cel chel 
aici, în casa Angelei. Jocul acesta, de-a v-aţi ascunselea, nu era 
în stilul lui. I se potrivea mai mult acţiunea rapidă, violentă, 
plină de răutate. 

Aveam impresia că nimerisem într-un ospiciu pentru tineri 
sociopaţi, în care copiii psihopaţi îşi uciseseră cu sălbăticie 
supraveghetorii şi se jucau, fericiţi de atâta libertate. Aveam 
impresia că le auzeam râsetele din ascunzătorile lor din alte 
camere, chicote macabre, argintii, astupate de mânuţe reci. 

Am refuzat să deschid dulapul. 

Venisem acolo s-o ajut pe Angela, dar nu mai aveam cum s-o 
ajut. Voiam doar să cobor, să ies din casă, să urc pe bicicletă şi 
să plec. 

În timp ce mă îndreptam către uşă, luminile se stinseră peste 
tot. Cineva întrerupsese legătura la reţea. 

Bezna era atât de deplină, încât nici măcar mie nu-mi 
convenea. Ferestrele erau acoperite cu draperii grele, iar 
razele lăptoase ale lunii nu găseau nicio crăpătură prin care să 
pătrundă. Aveam de-a face cu întuneric în întuneric. 

M-am dus, orbeşte, către uşă. Apoi m-am îndreptat într-o 
parte, pentru că eram convins că mă aştepta cineva pe hol şi că 
în prag aş fi fost întâmpinat de tăişul ascuţit al unui cuţit. 

Am stat cu spatele lipit de peretele dormitorului, ascultând. 


Mi-am ţinut răsuflarea, dar nu puteam să-mi potolesc bătăile 
rapide ale inimii, care bocănea precum copitele cailor pe pavaj, 
ca o defilare de cai. Mă simţeam trădat chiar de trupul meu. 

Dar, peste bocănitul asurzitor al inimii, am auzit scârţâitul 
balamalelor. Uşile dulapului se deschideau. 

lisuse! 

Era o rugă, nu o exclamaţie. Sau, poate, ambele. 

Am ţinut din nou Glock-ul cu ambele mâini şi l-am îndreptat 
în direcţia în care credeam că se află dulapul. După ce m-am 
gândit bine, am mutat ţeava cu cinci centimetri spre stânga. 
După care am mutat-o din nou către dreapta. 

Eram dezorientat, din cauza beznei depline. Deşi eram 
convins că puteam nimeri dulapul, nu aveam cum să fiu sigur 
că aş înfige glonţul chiar în mijlocul spaţiului aflat deasupra 
celor două sertare. Prima împuşcătură conta mult, pentru că 
flacăra de la capătul ţevii mi-ar fi dezvăluit poziţia. 

Nu puteam să risc şi să trag la întâmplare. Deşi o rafală i-ar 
fi venit de hac ticălosului - indiferent cine ar fi fost el - se putea 
ca acesta să scape doar cu o rană. Ba mai exista şi posibilitatea 
- foarte redusă, dar foarte reală - ca tipul să nu fie atins. 

Ce-o să se întâmple după ce încărcătorul pistolului se va 
goli? 

Ce-o să se întâmple? 

M-am retras către hol, riscând să mă întâlnesc cu cineva, dar 
nu s-a întâmplat nimic. Când am trecut pragul, am închis uşa 
de la camera de oaspeţi, punând-o între mine şi ceea ce ieşea 
din dulap - presupunând că nu-mi imaginasem scârţâitul 
balamalelor. 

Probabil că parterul avea un circuit electric separat, pentru 
că la capătul scărilor se zărea o geană de lumină. 

În loc să aştept ca să văd cine o să iasă din camera de 
oaspeţi, am fugit către scară. 

Am auzit cum se deschide o uşă în urma mea. 

Am coborât câte două trepte deodată şi aproape că 
ajunsesem la parter, când capul meu în miniatură trecu pe 
lângă mine şi se zdrobi de peretele din faţa mea. 

Am ridicat un braţ, ca să-mi apăr ochii. Cioburi de porțelan 
îmi tatuară faţa şi pieptul. 

Călcâiul meu drept nimeri pe marginea unei trepte. Am fost 
gata să cad, m-am aplecat în faţă, m-am proptit în zidul 


palierului, dar am reuşit să-mi păstrez echilibrul. 

M-am răsucit, călcând pe bucăţi din figura mea smălțuită, ca 
să-mi înfrunt agresorul. 

Trupul decapitat al păpuşii, îmbrăcată în mod potrivit în 
negru, fu aruncat spre mine. M-am aplecat, iar păpuşa trecu 
peste mine, apoi se lovi de perete. 

Când m-am uitat în sus, îndreptând pistolul spre capătul 
întunecat al scării, am văzut că acolo nu se afla nimeni - de 
parcă păpuşa şi-ar fi rupt singură capul, ca să-l arunce în mine, 
apoi s-ar fi azvârlit în jos pe scară. 

Luminile de la parter se stinseră. 

Iar din beznă veni un miros de ars. 


15 


În cele din urmă am reuşit să găsesc balustrada, pipăind prin 
bezna de nepătruns. M-am prins bine de lemnul neted şi am 
început să cobor scara, către holul de la intrare. 

Întunericul avea o sinuozitate stranie, părea că se încolăceşte 
şi se roteşte în jurul meu, în timp ce coboram prin el. Apoi mi- 
am dat seama că simţeam aerul, nu întunericul. Simţeam 
curenţi şerpuitori de aer cald, care urcau de-a lungul scării. 

După o clipă, m-au înconjurat la început cârcei, apoi 
tentacule, apoi o masă tremurătoare de fum ce mirosea 
respingător, invizibilă, dar palpabilă, care mă cuprinsese aşa 
cum o anemonă de mare gigantică poate să prindă un 
scafandru. În timp ce tuşeam şi mă străduiam să respir, am 
schimbat direcţia, sperând să pot ieşi printr-o fereastră de la 
etaj - nu prin cea din baia principală, în care zăcea Angela. 

M-am întors pe palier şi am urcat încă trei-patru trepte, 
înainte să mă opresc. Ochii îmi lăcrimau din cauza fumului, dar 
am văzut o lumină deasupra mea. 

Foc. 

Casa fusese incendiată în două locuri, la parter şi la etaj. 
Copiii aceia psihopaţi îşi văzuseră de jocul lor nebunesc. Se 
părea că fuseseră mai mulți. Mi-am amintit de plutonul de 
indivizi care mă hăituiseră şi care păruseră să răsară din 
pământ, lângă clădirea pompelor funebre, de parcă Sandy Kirk 


avea puterea de a scula morţii din morminte. 

Am coborât încă o dată, foarte repede, căutând aer proaspăt. 
Puteam să-l găsesc în partea cea mai de jos a clădirii, pentru că 
fumul se ridică, în timp ce vâlvătaia suge aerul mai rece la baza 
sa, ca să se poată alimenta. 

Fiecare inhalare îmi provoca un acces de tuse, accentuându- 
mi senzaţia de sufocare şi întreţinându-mi panica. De aceea, mi- 
am ţinut respiraţia şi m-am îndreptat către hol. Acolo m-am 
lăsat în genunchi, m-am întins pe podea şi am descoperit că 
puteam respira. Aerul era fierbinte şi mirosea a acru, dar toate 
lucrurile sunt relative, aşa că eu îl sorbeam cu nesaţ, mi se 
părea mai plăcut decât cel de pe plaja Pacificului. 

N-am rămas acolo, întins pe jos, lăsându-mă în voia unei orgii 
de respiraţie. Am zăbovit doar ca să inspir adânc de câteva ori, 
ca să-mi curăţ plămânii mânjiţi şi să strâng suficientă salivă ca 
să scuip o parte din funinginea care mi se strânsese în gură. 

Apoi am ridicat capul, ca să testez terenul şi să-mi dau seama 
cât de înaltă era zona sigură. Nu era prea înaltă. Doar zece- 
cincisprezece centimetri. Dar pârâiaşul acela îmi ajungea ca să 
supraviețuiesc în timp ce-mi croiam drum afară din casă. 

Însă dacă lua foc şi covorul, atunci nu mai exista niciun fel de 
zonă sigură. 

Luminile rămăseseră stinse, fumul era orbitor de gros, iar eu 
mă târam pe burtă, îndreptându-mă cu frenezie către locul în 
care credeam că se află uşa din faţă, adică ieşirea cea mai 
apropiată. Primul lucru pe care l-am întâlnit în obscuritate a 
fost o canapea, ceea ce însemna că trecusem prin arcadă şi 
ajunsesem în camera de zi, deci mă abătusem cu nouăzeci de 
grade de la drumul pe care credeam că-l urmez. 

Prin aerul relativ limpede de lângă podea treceau impulsuri 
de lumină portocalie, care străbăteau masa încovrigată de fum, 
de parcă ar fi fost fulgere pe deasupra unei câmpii. Aşa cum 
stăteam, cu ochii lângă covor, fibrele de nailon bej ale acestuia 
se întindeau în depărtare, ca un câmp de iarbă uscată, luminat 
complet de o furtună cu descărcări electrice. Tărâmul îngust, 
dătător de viaţă, de sub fum, părea a fi o lume paralelă, în care 
căzusem după ce trecusem printr-o uşă dintre două dimensiuni. 

Impulsurile amenințătoare de lumină erau reflectarea focului 
din altă parte a încăperii, dar nu înlăturau bezna într-atât încât 
să-mi pot găsi drumul spre ieşire. Pâlpâirea stroboscopică îmi 


sporea zăpăceala şi mă speria îngrozitor. 

Atâta timp cât nu vedeam flacăra, puteam să pretind că este 
într-un colţ îndepărtat al casei. Acum nu mai puteam să mă 
amăgesc astfel. Nu-mi servea la nimic să mă uit la focul 
reflectat, pentru că nu-mi dădeam seama dacă flăcările se aflau 
la câţiva centimetri sau la câţiva metri de mine, nici dacă 
veneau sau se îndepărtau de mine, aşa că lumina îmi mărea 
teama, fără să mă ajute să mă orientez. 

Însă fie suferisem efectele grave ale inhalării fumului, ceea 
ce ducea la o percepere distorsionată a timpului, fie focul se 
întindea cu o iuţeală neobişnuită. Incendiatorii folosiseră ceva 
care accelerase răspândirea focului - probabil benzină. 

Hotărât să mă întorc în hol şi de acolo să ies pe uşa din faţă, 
am inspirat cu disperare aerul tot mai înţepător de lângă podea 
şi m-am târât prin încăpere, înfigându-mi coatele în covor şi 
împingându-mă în ele, ciocnindu-mă de mobilă, până m-am lovit 
cu fruntea de zidul din cărămidă al căminului. Ajunsesem şi mai 
departe de hol şi nu mă imaginam căţărându-mă prin horn, 
precum Moş Crăciun când se întoarce la sania lui. 

Eram ameţit. O durere cumplită îmi despica ţeasta, în 
diagonală, de la sprânceana stângă la tâmpla dreaptă. Mă 
usturau ochii din cauza fumului şi a sudorii sărate care-mi 
curgea în ei. Nu mai tuşeam, însă nu mai suportam fumul care 
împuţise chiar şi aerul mai curat de lângă podea. Începusem să 
cred că s-ar putea să nu supraviețuiesc. 

Mă străduiam din răsputeri să-mi amintesc unde era plasat 
căminul, faţă de arcada holului. M-am răsucit peste vatră şi am 
pornit din nou prin cameră. 

Mi se părea absurd că nu puteam să ies din încăpere. Nu 
aveam de-a face cu un conac, nici cu un castel, ci cu o casă 
modestă, cu şapte încăperi - niciuna dintre ele prea mare - şi 
cu două băi şi jumătate. Nici cel mai grozav agent imobiliar din 
ţară n-ar fi reuşit s-o descrie astfel încât să lase impresia că în 
ea exista destul loc ca să încapă prinţul de Wales şi suita sa. 

Uneori, vezi la telejurnalul de seară reportaje despre oameni 
care au murit în case care au ars. Nu poţi să înţelegi de ce n-au 
ieşit pe uşă sau pe fereastră, pentru că măcar una dintre ieşiri 
se afla la mai puţin de zece paşi. Cu excepţia cazului în care 
fuseseră beţi. Sau drogaţi. Sau suficient de tâmpiţi ca să se 
repeadă înapoi în flăcări să-l salveze pe pisoiul Fluffy. Această 


observaţie denotă lipsă de recunoştinţă din partea mea, după 
ce în noaptea asta fusesem salvat de o pisică. Acum înţelegeam 
cum mor oamenii în asemenea circumstanţe. Fumul şi 
întunericul te zăpăcesc mai mult decât drogurile sau băutura. 
Cu cât respiri mai mult aer viciat, cu atât mintea îţi devine mai 
năucă, până când gândurile o iau razna şi nici măcar panica nu 
le mai face să se concentreze. 

Când urcasem pe scări, să văd ce se întâmplase cu Angela, 
mă uimise cât de calm fusesem, în ciuda pericolului de a fi 
agresat. Cuprins de mândrie masculină, simţisem chiar 
entuziasm pentru pericol. 

Cât de mult contează zece minute! Acum, când mi-era foarte 
clar că într-o asemenea situaţie n-o să dau dovadă nici măcar 
de jumătate din aplombul lui Batman, romantismul pericolului 
nu mă mai atrăgea. 

Deodată, din întuneric ieşi ceva care se frecă de mine, 
adulmecându-mi gâtul şi bărbia. Ceva viu. În cele trei sute de 
arene ale circului din mintea mea mi-am imaginat-o pe Angela 
Ferryman, târându-se pe burtă, animată printr-o vrăjitorie 
voodoo, alunecând pe podea ca să mă atingă, sărutându-mă pe 
gât cu buzele ei reci, pline de sânge. Efectele lipsei de oxigen 
deveniseră atât de puternice, încât nici măcar această imagine 
hidoasă nu fusese în stare să mă şocheze şi să mă aducă într-o 
stare de limpezime a minţii. În mod instinctiv, am tras un foc de 
armă. 

Din fericire, am tras într-o direcţie greşită, pentru că, în timp 
ce bubuitul împuşcăturii răsuna în camera de zi, am recunoscut 
nasul rece de pe gâtul meu şi limba caldă din urechea mea. Îi 
aparţineau unicului meu câine, credinciosului meu prieten 
Orson. 

— Salut, amice, i-am zis eu, dar s-a auzit doar un orăcăit fără 
înţeles. 

Orson m-a lins pe faţă. Îi mirosea respiraţia, dar nu-l pot 
condamna pentru asta. 

Am clipit des, ca să-mi limpezesc vederea. Luminile roşii 
pulsară prin încăpere, mai strălucitoare ca înainte. Cu toate 
acestea, vedeam doar vag capul păros întins pe podea, lângă 
mine. 

Apoi mi-am dat seama că, dacă Orson fusese în stare să intre 
în casă şi să mă găsească, atunci putea să-mi arate calea spre 


ieşire, înainte să luăm foc şi să ardem, împrăştiind miros de doc 
şi de blană pârlită. 

Strânsesem suficientă putere ca să mă ridic în picioare. 
Ţiparul încăpățânat al greţei urcă iarăşi către gâtul meu, dar 
am reuşit să-l trimit în jos, ca mai înainte. 

Mi-am închis ochii şi am încercat să nu mă gândesc la valul 
de căldură intensă care năvăli brusc peste mine. M-am aplecat 
şi l-am prins pe Orson de zgarda groasă, din piele. L-am găsit 
uşor, pentru că stătea lipit de picioarele mele. 

Orson îşi ţinea botul în apropierea duşumelei, unde putea să 
respire, dar eu trebuia să-mi ţin răsuflarea şi să ignor fumul 
greţos, în timp ce câinele mă conducea prin casă. M-a făcut să 
mă lovesc de câte mobile i-au ieşit în cale, dar nu l-am bănuit 
nicio clipă că s-ar fi distrat pe socoteala mea în mijlocul unei 
asemenea tragedii. Când m-am lovit cu faţa de tocul unei uşi, 
nu mi-am spart niciun dinte. lar în timpul acestei scurte 
călătorii i-am mulţumit lui Dumnezeu că mi-a încercat credinţa 
cu XP, nu cu orbire. 

Tocmai când credeam că o să-mi dau duhul dacă n-o să mă 
arunc la podea, ca să respir, am simţit pe faţă un curent rece. 
Am deschis ochii şi am putut să văd. Eram în bucătărie, iar 
focul nu ajunsese încă acolo. Nici fum nu era, pentru că vântul 
care venea pe uşa deschisă îl mâna în sufragerie. 

Pe masă se aflau lumânările votive, în suporturi rubinii, 
păhăruţele şi sticla deschisă cu rachiu de caise. M-au uitat 
clipind la tabloul acela bizar. Îmi venea să cred că evenimentele 
din ultimele minute fuseseră doar un vis monstruos, că Angela 
o să apară iarăşi, îmbrăcată în jacheta largă a soţului ei, şi se 
va aşeza alături de mine, îşi va umple din nou paharul şi va 
termina povestea cea stranie. 

Aveam gura atât de uscată şi de murdară, că-mi venea să iau 
cu mine sticla de rachiu. M-am gândit însă că Bobby Halloway 
avea bere, iar aceea îmi plăcea mai mult. 

Zăvorul de la uşa bucătăriei fusese tras. Oricât de deştept ar 
fi fost Orson, mă îndoiesc că ar fi reuşit să deschidă o uşă 
încuiată, ca să ajungă la mine, pentru simplul motiv că nu avea 
cheie. Se vedea clar că asasinii fugiseră pe acolo. 

După ce am ieşit afară, am tuşit, ca să elimin ultimele urme 
de fum din plămâni, apoi am pus Glock-ul în buzunarul hainei. 
Am privit nervos în curte, aşteptându-mă să fiu atacat în orice 


clipă, apoi mi-am şters mâinile umede pe pantaloni. 

Umbrele norilor alunecau peste peluza luminată de lună, ca 
nişte peşti care se zbenguie pe suprafaţa argintie a unui iaz. 

Nu se mişca nimic, cu excepţia vegetației bătute de vânt. 

Mi-am înhăţat bicicleta şi am dus-o prin curtea interioară, 
către aleea acoperită de bolta de vegetaţie. În timp ce 
mergeam, priveam uimit clădirea, mirându-mă că nu fusese 
cuprinsă în întregime de flăcări. Din exterior se vedeau doar 
semne minore ale văpăii care se întindea în interior din cameră 
în cameră: viţe lucitoare de flăcări răsuceau draperiile de la 
două ferestre de la etaj, petale albe de fum înfloreau în gurile 
de aerisire de la mansardă. 

Cu excepţia şuieratului vântului, noaptea era înspăimântător 
de tăcută. Moonlight Bay nu este un oraş mare, totuşi are un 
glas de noapte distinct: câteva maşini în mişcare; muzică 
îndepărtată, de la o petrecere; un puşti care cântă la chitară pe 
veranda din spate; un câine care latră; sunetul de frecare, scos 
de periile maşinilor care curăţă străzile; vocile celor care se 
plimbă; râsetele puştilor de liceu care se strâng lângă Arcada 
Mileniului, de pe Embarcadero Way; uneori, un fluierat 
melancolic, când se apropie de intersecţia cu Ocean Avenue un 
tren de pasageri sau un mărfar... Toate acestea nu se auzeau şi 
în noaptea aceea, în momentul acela. Puteam să fim, la fel de 
bine, într-un cartier mort dintr-un oraş fantomă, din deşertul 
Mojave. 

Se părea că zgomotul focului de pistol pe care îl trăsesem în 
camera de zi nu fusese suficient de puternic pentru a atrage 
atenţia cuiva. 

Am mers pe sub arcada dantelată, prin aroma dulce a 
iasomiei, alături de bicicletă. Roţile ei zăngăneau uşor, dar 
inima mea bubuia zdravăn. L-am urmat pe Orson spre poarta 
din faţă. Câinele s-a ridicat în două labe şi a tras zăvorul. Îl mai 
văzusem făcând chestia asta. Apoi ne-am dus împreună pe alee, 
către stradă, mişcându-ne iute, dar fără să alergăm. 

Am avut noroc: nu ne-a văzut nimeni. Pe stradă nu trecea 
nicio maşină. Nici vreun pieton. 

Dacă m-ar fi zărit vreun vecin fugind din casa care tocmai 
luase foc, şeful poliţiei ar fi putut folosi acest lucru ca pe un 
pretext pentru a mă urmări. Ca să mă împuşte, dacă mă 
opuneam arestării. Indiferent dacă opuneam sau nu rezistenţă. 


Am urcat pe bicicletă, ţinând însă un picior pe pavaj, şi m-am 
uitat spre casă. Vântul făcea să tremure frunzele magnoliilor. 
Printre ramuri, am văzut focul care se ivise la mai multe 
ferestre de la parter şi de la etaj. 

Goneam pe trotuar, plin de mâhnire şi de emoție, de 
curiozitate şi de groază, de grijă şi de uimire. Mă îndreptam 
către străzile cu mai puţine lămpi. Gâfâind din greu, Orson 
gonea alături de mine. 

Parcursesem cam un cvartal, când am auzit că ferestrele de 
la locuinţa familiei Ferryman începuseră să explodeze, aruncate 
în aer de căldura năprasnică. 


16 


Stele printre ramuri, lumină de lună filtrată de frunze, stejari 
uriaşi, un întuneric confortabil, liniştea mormintelor - şi, pentru 
unul dintre noi, mirosul care-l intriga veşnic al veveriţelor 
ascunse. Ne întorseserăm în cimitirul de lângă biserica catolică 
St. Bernadette. 

Imi proptisem bicicleta de o placă de granit, care avea 
deasupra capul cu aureolă al unui înger - tot din granit. Eu 
stăteam - dar fără aureolă - cu spatele rezemat de altă piatră 
de mormânt, care avea în partea de sus o cruce. 

În depărtare răcneau sirenele de la maşinile pompierilor, 
care se îndreptau către locuinţa familiei Ferryman. 

Nu mă dusesem cu bicicleta până acasă la Bobby Halloway, 
pentru că mă apucase o tuse continuă, care mă împiedica să 
pedalez. Orson începuse şi el să gâfâie, apoi eliminase 
duhoarea persistentă de foc printr-o serie de strănuturi 
violente. 

Acum, în compania unei mulţimi prea moarte ca să se simtă 
jignită, scuipam flegmă îngroşată de funingine la rădăcina celui 
mai apropiat stejar, sperând că prin asta n-o să omor copacul 
cel puternic, care supravieţuise timp de două secole 
cutremurelor, furtunilor, incendiilor, insectelor, bolilor şi - mai 
recent - pasiunii moderne a americanilor de a ridica la fiecare 
colţ de stradă câte un magazin, în care să existe şi o gogoșărie. 
Gustul din gura mea nu se deosebea prea mult de cel pe care l- 


aş fi simţit dacă aş fi mâncat brichete de cărbune, în sos de 
benzină. 

Orson, care fusese în casă mai puţin timp decât stăpânul său 
cel nechibzuit, îşi revenise mai repede decât mine. Se plimba 
printre mormintele din vecinătate, adulmecând cu sârguinţă 
rozătoarele arboricole cu coadă stufoasă, în timp ce eu tuşeam 
şi scuipam de zor. 

Intre accesele de tuse şi de expectorare, vorbeam cu Orson - 
dacă se afla în apropiere -, iar acesta ridica din când în când 
capul şi se prefăcea că mă ascultă, dând uneori din coadă, ca să 
mă încurajeze. Însă, de cele mai multe ori, nu se putea abţine 
să nu fie preocupat de urma veveriţelor. 

— Ce naiba s-a întâmplat în casa aia? l-am întrebat eu. Cine a 
ucis-o pe Angela, de ce s-a jucat cu mine, ce scop a avut toată 
povestea aia cu păpuşile, de ce nu mi-a tăiat pur şi simplu 
gâtul, ca să ard o dată cu ea? 

Orson clătină din cap, iar eu m-am străduit să-i interpretez 
răspunsul. Fie nu ştia, fie clătinase din cap zăpăcit, fie nu 
înţelegea nimic. Asta era. Nu înţelegea de ce nu-mi tăiaseră 
gâtul. 

— Nu cred că i-a împiedicat Glock-ul. Vreau să spun că au 
fost mai mulţi indivizi, cel puţin doi, probabil trei, deci m-ar fi 
înfrânt cu uşurinţă dacă ar fi vrut. Cu toate că i-au tăiat gâtul 
Angelei, sunt convins că aveau şi pistoale. Erau nişte ticăloşi în 
toată regula, nişte criminali sadici. Au scos ochii oamenilor 
doar ca să se distreze. Aveau cu siguranţă pistoale şi n-au fost 
intimidaţi de Glock-ul meu. 

Orson lăsă capul într-o parte, gândindu-se la spusele mele. 
„Poate a fost Glock-ul. Poate n-a fost. Dar poate că a fost. Cine 
ştie? De fapt, ce-i un Glock? Ce-i cu mirosul ăsta? Ce miros 
uimitor! Ce parfum bogat! E pipi de veveriţă? Scuză-mă, 
stăpâne Snow. Am treabă.” 

— Nu cred că au dat foc casei ca să mă omoare. Nu le păsa 
dacă mă ucideau sau nu. Dacă le-ar fi păsat, ar fi făcut o 
încercare directă să-mi vină de hac. Au incendiat locuinţa ca să 
ascundă asasinarea Angelei. Asta a fost motivul şi n-au dorit 
nimic în plus. 

Orson adulmeca. „Afară cu aerul rău, rămas în plămâni din 
casa care ardea, să intre aroma înviorătoare a veveriţei, afară 
cu ce-i rău, să intre ce-i bun!” 


— Doamne, Angela a fost o persoană atât de bună, atât de 
generoasă, am spus eu, cu amărăciune. Nu merita să moară 
aşa, nu merita deloc să moară. 

Orson se opri din adulmecat, dar numai pentru scurt timp. 
„Suferinţă omenească. Groaznic. Un lucru groaznic. Chin, 
moarte, disperare. Însă nu-i nimic de făcut. Nu poţi să faci 
nimic în privinţa asta. Asta-i mersul lumii, asta-i natura 
existenţei umane. Groaznic. Vino să adulmeci veveriţele cu 
mine, stăpâne Snow. O să te simţi mai bine.” 

Mi s-a pus un nod în gât. Nu era din cauza mâhnirii, ci era 
ceva mai prozaic. Am tuşit cu o violenţă de tuberculos şi am 
plantat o stridie neagră lângă rădăcina stejarului. 

— Dacă Sasha ar fi aici, ar mai crede că semăn cu James 
Dean? 

Îmi simţeam faţa unsuroasă şi dureroasă. Am şters-o cu 
mâna, dar şi pe aceasta o simţeam unsuroasă. 

Umbrele frunzelor luminate de lună şi agitate de vânt dansau 
peste iarba deasă de pe morminte şi peste suprafaţa lustruită a 
pietrelor de la căpătâiul acestora, ca nişte zâne ale cimitirelor. 

Chiar şi în lumina aceea slabă vedeam că palma pe care o 
pusesem pe figură era mânjită de funingine. 

— Cred că put îngrozitor. 

De îndată, Orson îşi pierdu interesul pentru veveriţe şi veni 
grăbit lângă mine. Îmi mirosi insistent pantofii, picioarele, 
pieptul, iar la urmă îşi vâri botul sub haină şi la subsuoară. 

Uneori bănuiesc nu numai că Orson înţelege mai mult decât 
ne aşteptăm să înţeleagă un câine, dar şi că are simţul 
umorului, ba chiar şi talent pentru a fi sarcastic. 

I-am scos cu forţa botul de sub braţ şi i-am ţinut capul cu 
ambele mâini, apoi i-am zis: 

— Nici tu nu miroşi a trandafiri, amice! Ce fel de câine de 
pază eşti tu? Poate că indivizii erau în casă când am sosit eu, 
iar Angela nu ştia. Dar cum se face că nu i-ai muşcat de fund, 
când au plecat? Dacă au ieşit pe uşa din bucătărie, înseamnă că 
au trecut pe lângă tine. De ce n-am găsit o ceată de băieţi răi 
tăvălindu-se prin curte, ţinându-se de fund şi văicărindu-se de 
durere? 

Orson mă privi drept în ochi. Fusese şocat de întrebarea 
acuzatoare. Şocat. El e un câine paşnic. Un câine al păcii. Un 
vânător de mingi de cauciuc, un câine care linge feţe, un filosof 


şi un bun tovarăş. „În afară de asta, stăpâne Snow, treaba mea 
era să-i împiedic pe ticăloşi să intre în casă, nu să-i împiedic să 
plece. Drum bun ticăloşilor! Cine vrea să-i aibă în preajmă? 
Ticăloşi şi purici, drum bun!” 

În timp ce stăteam nas în nas cu Orson, m-a cuprins un 
sentiment tulburător - sau doar o stare de nebunie temporară - 
şi am avut impresia, pentru un moment, că puteam să citesc 
gândurile adevărate ale câinelui, care se deosebeau serios de 
dialogul pe care-l inventasem eu. Erau diferite şi neliniştitoare. 

Mi-am luat mâinile de pe capul lui, dar Orson nu şi l-a întors, 
nici nu şi-a coborât privirea. 

Nici eu nu eram în stare să mi-o cobor. 

Dacă i-aş fi spus asta lui Bobby Halloway, m-aş fi ales cu o 
recomandare pentru lobotomie. Oricum, am simţit că lui Orson 
îi era teamă pentru mine. Îi era milă de mine pentru că mă 
chinuiam să nu recunosc adevărata profunzime a durerii mele. 
Îi era milă de mine pentru că nu acceptam că mă speria ideea 
de a fi singur. Dar, mai mult decât orice, îi era teamă pentru 
mine, de parcă ar fi văzut că vine sfârşitul lumii, pe care eu nu-l 
zăream, că vine o roată strălucitor de albă, mare cât un munte, 
care m-ar fi făcut praf, iar praful ar fi ars în urma ei. 

— Ce, când, unde? l-am întrebat eu. 

Orson mă privea foarte atent. Anubis, zeul egiptean cu cap 
de câine, cel care cântărea sufletele celor morţi, n-ar fi privit 
mai pătrunzător. Câinele meu nu era Lassie, nicio potaie fără 
grijă din desenele animate ale lui Disney, cu gesturi pline de 
deşteptăciune şi cu o capacitate nelimitată de a se amuza. 

— Uneori mă sperii, i-am spus eu. 

Orson a clipit, a clătinat din cap, a sărit de lângă mine şi a 
început să alerge în cerc printre morminte, adulmecând iarba şi 
frunzele de stejar căzute, prefăcându-se că-i din nou câine. 

Poate că nu mă speriase Orson. Poate că mă speriasem 
singur. Poate că ochii lui lucioşi fuseseră doar oglinzi în care-mi 
văzusem propriii ochi, iar în oglindirea aceea zărisem adevăruri 
din sufletul meu, la care nu voiam să mă uit în mod direct. 

— Asta ar fi interpretarea pe care ar găsi-o Halloway, am 
bombănit eu. 

Orson, cuprins de un entuziasm neaşteptat, alerga peste un 
strat de frunze plăcut mirositoare, umede încă, după ce 
fuseseră udate în cursul după-amiezii de sistemul de irigatie. 


Câinele îşi vâra nasul printre ele, de parcă ar fi căutat trufe, 
lovind pământul cu coada. 

„Veveriţe! Veveriţele au făcut sex. Veveriţele au făcut sex 
chiar aici. Chiar aici. Miros de veveriţe în călduri aici, chiar 
aici. Stăpâne Snow, aici, vino să miroşi aici, repede, repede, 
repede, vino să miroşi că veveriţele au făcut sex.” 

— Mă zăpăceşti! i-am zis eu. 

Aveam încă în gură gust de fund de scrumieră, dar nu mai 
scuipam flegme de-ale lui Satan. Puteam să mă duc până la 
locuinţa lui Bobby. 

Înainte să-mi iau bicicleta, m-am ridicat în genunchi şi m-am 
întors către piatra de mormânt de care mă rezemasem. 

— Ce mai faci, Noah? Te odihneşti în pace? 

Nu aveam nevoie de lanternă ca să citesc ce fusese gravat în 
piatră. Citisem inscripţia de o mie de ori şi petrecusem multe 
ore gândindu-mă la nume şi la datele de sub el. 


NOAH JOSEPH JAMES 
5 iunie 1888 - 2 iulie 1984 


„Noah Joseph James, omul cu trei prenume. Nu numele tău 
mă uimeşte, ci longevitatea ta. 

Nouăzeci şi şase de ani de viaţă. 

Nouăzeci şi şase de primăveri, veri, toamne, ierni.” 

În ciuda sorții potrivnice, trăisem până atunci douăzeci şi opt 
de ani. Dacă Doamna Fortuna mă va ajuta cu amândouă 
mâinile, s-ar putea să ajung la treizeci şi opt. Dacă se va dovedi 
că pronosticul medicilor a fost greşit, dacă legea probabilității 
va fi suspendată, dacă soarta îşi va lua vacanţă, s-ar putea să 
trăiesc chiar patruzeci şi opt de ani. Atunci m-aş fi bucurat de 
jumătate din durata vieţii de care dispusese Noah Joseph 
James. 

Nu ştiu cine a fost James, nici ce-a făcut în perioada aceea de 
aproape un secol pe care a petrecut-o pe pământ, nici dacă a 
avut o soţie cu care şi-a petrecut zilele sau dacă i-a supravieţuit 
acesteia, nici dacă odraslele pe care le-a zămislit au devenit 
preoţi sau ucigaşi în serie. Şi nici nu vreau să ştiu. Imi imaginez 
că a avut o viaţă interesantă şi fermecătoare, că a călătorit 
mult, că a fost în Borneo şi Brazilia, că a vizitat Mobile Bay în 
timpul jubileului şi New Orleans în ziua de Mardi Gras, că a 


fost în insulele scăldate de soare ale Greciei şi în tărâmul 
secret Shangri-la, din fortăreaţa Tibetului. Îmi închipui că a 
iubit cu adevărat şi că a fost iubit din tot sufletul, că a fost un 
războinic şi un poet, un aventurier şi un învăţat, un muzician şi 
un artist, un marinar care a navigat pe toate cele şapte mări, 
care a depăşit toate obstacolele care i-au stat în cale. Atâta 
timp cât el rămâne doar un nume pentru mine, iar restul e 
mister, James poate fi tot ce vreau eu să fie şi pot să trăiesc 
prin intermediul lui o viaţă lungă, lungă, în bătaia soarelui. 

Am zis încetişor: 

— Salut, Noah. Pun pariu că atunci când ai murit tu, în 1984, 
cioclii nu purtau arme. 

M-am ridicat în picioare şi m-am dus la mormântul alăturat. 
Bicicleta mea stătea proptită de el, în paza îngerului de granit. 

Orson scoase un mârâit. Deveni brusc încordat, alarmat. 
Ridicase capul şi ciulise urechile. Deşi nu vedeam prea bine, 
din cauza semiîntunericului, mi s-a părut că îşi vârâse coada 
între picioare. 

M-am uitat în direcţia în care privea câinele şi am zărit un 
bărbat înalt, cu umerii căzuţi, care rătăcea printre morminte. 
Chiar şi în întunericul acela, am văzut că arăta extrem de slab, 
ca un schelet îmbrăcat într-un costum negru, de parcă unul 
dintre vecinii lui Noah ieşise din sicriul său şi plecase în vizită. 

Bărbatul se opri în dreptul şirului de morminte printre care 
stăteam eu, împreună cu Orson, şi studie un obiect ciudat pe 
care-l ţinea în mâna stângă. Mi s-a părut că obiectul respectiv 
avea mărimea unui telefon celular şi că dispunea de un afişaj 
luminos. 

Individul apăsă nişte taste. Muzica stranie a notelor 
electronice străbătu cimitirul. Se deosebea de tonul telefonului. 

Deoarece o eşarfă de nori acoperise luna, străinul îşi apropie 
ecranul verde de faţă, ca să vadă mai bine datele - de orice fel 
or fi fost ele -, iar lumina aceea slabă a fost suficientă ca să-l 
identific. Nu-i vedeam părul roşu, nici ochii căprui, dar figura, 
chiar şi văzută din profil, îmi era cunoscută: Jesse Pinn, 
asistentul antreprenorului de pompe funebre. 

Nu-şi dăduse seama de prezenţa mea şi a lui Orson, cu toate 
că ne aflam la doar zece metri în stânga lui. 

Ne-am prefăcut că suntem din granit. Orson nu mai mârâia, 
deşi foşnetul stejarilor agitaţi de briză ar fi acoperit sunetul 


scos de el. 

Pinn îşi ridică privirea de pe aparat, se uită în dreapta, către 
biserica St. Bernadette, apoi îşi privi din nou ecranul. În cele 
din urmă se îndreptă către biserică. 

Nu-şi dăduse seama de prezenţa noastră, deşi ne aflam la 
mai puţin de zece metri de el! 

M-am uitat la Orson. 

El s-a uitat la mine. 

Ne-am luat după Pinn, uitând de veveriţe. 


17 


Antreprenorul de pompe funebre se duse în grabă în spatele 
bisericii, fără să se uite măcar o dată în urma lui. A coborât pe 
o scară din piatră care ducea la uşa subsolului. 

L-am urmărit de aproape, ca să nu-l scap din ochi. M-am 
oprit la trei metri de capul scărilor, într-o parte, şi m-am uitat 
în jos, la individ. 

Dacă s-ar fi întors şi ar fi privit în sus, m-ar fi zărit înainte să 
apuc să mă ascund. Însă nu eram îngrijorat, pentru că Pinn 
părea atât de cufundat în ceea ce făcea, încât nu i-ar fi atras 
atenţia nici măcar trâmbiţele Judecăţii de Apoi şi tărăboiul 
făcut de morţii care se ridicau din morminte. 

Cioclul examină aparatul misterios pe care îl ţinea în mână, 
apoi îl opri şi-l vâri în buzunarul interior al hainei. Scoase din 
alt buzunar un al doilea instrument, dar lumina era prea slabă 
ca să văd ce ţinea în mână. Spre deosebire de primul aparat, 
acesta nu avea nicio parte luminoasă. 

Prin susurul vântului şi prin foşnetul frunzelor de stejar, am 
auzit totuşi o serie de clinchete şi zăngănituri. Acestea fură 
urmate de un pocnet, apoi de un al doilea şi de un al treilea. 

La a patra pocnitură, mi s-a părut că recunosc sunetul. Un 
pistol Lockaid pentru descuiat broaştele. Dispozitivul are o 
lamă subţire, care trebuie vârâtă în canalul pentru cheie, sub 
mecanismul broaştei. Când apeşi pe trăgaci, un arc de oţel sare 
în sus şi împinge bolţurile încuietorii. 

Manuel Ramirez îmi făcuse o demonstraţie, cu câţiva ani în 
urmă. Pistoalele pentru descuiat broaştele se vând numai 


secţiilor de poliţie. Este interzisă posesia unui Lockaid de către 
civili. 

Deşi Jesse Pinn avea o mutră compătimitoare la fel de 
convingătoare ca a lui Sandy Kirk, totuşi, ca să ascundă un 
delict grav, incinerase în cuptorul crematoriului victima unui 
asasinat. Ca urmare, nu cred că-i păsa că încalcă legea care-i 
interzicea să posede un Lockaid. Poate că avea şi el limitele lui. 
Poate că n-ar fi fost în stare să împingă o călugăriţă într-o râpă, 
fără să aibă un motiv serios. Cu toate acestea, mi-am amintit de 
mutra lui Pinn din momentul în care se apropiase de fereastra 
crematoriului cu câteva ore în urmă şi mi-am dat seama că 
biata călugăriţă n-avea nicio şansă. 

Cioclul avu nevoie de cinci încercări ca să descuie broasca. 
După aceea îşi puse Lockaid-ul în buzunar. 

Când Pinn împinse uşa, am văzut că subsolul fără ferestre 
era luminat. Individul rămase în prag cam o jumătate de minut, 
ascultând, cu umerii osoşi înclinați spre stânga şi capul plecat 
uşor spre dreapta. Părul lui, bătut de vânt, se agita asemenea 
paielor. Deodată, Pinn se aşeză într-o poziţie mai bună, ca o 
sperietoare de ciori care se însufleţeşte subit şi se desprinde de 
pe par. Apoi individul intră în clădire, lăsând uşa întredeschisă 
în urma sa. 

— Stai pe loc, i-am şoptit eu lui Orson. 

Apoi am coborât pe trepte. Câinele meu cel întotdeauna 
ascultător mă urmă. 

Am pus urechea lângă uşa deschisă pe jumătate. N-am auzit 
nimic. 

Orson îşi vâri botul în deschizătura lată de vreo patruzeci de 
centimetri, adulmecând. L-am atins uşor pe creştet, dar nu şi-a 
tras botul afară. 

M-am aplecat deasupra câinelui şi mi-am vârât şi eu capul în 
deschizătură, nu ca să adulmec, ci ca să văd ce-i înăuntru. Mi- 
am mijit ochii, din cauza luminii fluorescente, şi am zărit o 
încăpere cu laturile de aproximativ şapte, respectiv doisprezece 
metri, cu pereţii şi cu tavanul din ciment, plină cu echipamente 
care deserveau biserica şi încăperile în care se ţinea şcoala de 
duminică: cinci cuptoare cu gaz, un boiler panouri electrice şi 
maşinării pe care nu le-am recunoscut. 

Jesse Pinn străbătuse trei sferturi din acea primă încăpere şi 
se apropia de o uşă închisă, din partea opusă a camerei. Era cu 


spatele la mine. 

M-am îndepărtat de lângă uşă şi am scos cutia cu ochelari 
din buzunarul cămăşii. Închizătoarea cu „arici” a cutiei s-a 
deschis cu un sunet care m-a făcut să mă gândesc la un şarpe 
care trage vânturi. Nu ştiu de unde mi-a venit o asemenea idee, 
pentru că n-am auzit niciodată un şarpe trăgând vânturi. 
Imaginaţia mea bogată, despre care am amintit, luase o turnură 
scatologică. 

După ce mi-am pus ochelarii, m-am uitat din nou înăuntru. 
Pinn dispăruse în cea de-a doua încăpere din subsol. Uşa din 
depărtare rămăsese şi ea întredeschisă, iar dincolo de ea se 
zărea lumină. 

— Podeaua e din ciment, am şoptit eu. Pantofii mei Nike nu 
vor scoate niciun sunet, dar labele tale vor bocăni. Rămâi aici. 

Am deschis uşa din faţa mea şi am intrat în subsol. 

Orson rămase afară, la capătul scării. Poate că de data asta 
mă ascultase pentru că-i dădusem o justificare logică. 

Sau poate că adulmecase ceva şi bănuia că nu-i bine să 
meargă mai departe. Câinii au simţul olfactiv de o mie de ori 
mai ascuţit decât al nostru, iar acesta le oferă mai multe date 
decât le oferă oamenilor toate simţurile lor la un loc. 

Având ochelarii de soare, eram ferit de lumină, dar vedeam 
suficient de bine ca să mă orientez prin încăpere. Am evitat 
spaţiul deschis din centru şi am rămas în apropierea 
cuptoarelor şi a celorlalte echipamente. Acolo puteam să mă 
ascund într-o nişă, dacă auzeam că se întoarce Jesse Pinn. 

Timpul şi sudoarea diminuaseră efectul cremei de pe faţa şi 
de pe mâinile mele, dar mă bazam pe faptul că stratul de 
funingine mă va apăra. Mâinile mele păreau îmbrăcate în 
mănuşi negre de mătase. Am presupus că şi faţa mea arăta la 
fel. 

Când am ajuns la uşa interioară, am auzit două voci, 
amândouă de bărbaţi. Una îi aparţinea lui Pinn. Vocile sunau 
slab, înfundat. Nu înţelegeam ce spuneau indivizii. 

M-am uitat spre uşa care dădea afară. Orson mă privea, 
având o ureche ciulită şi una bleagă. 

Dincolo de uşa interioară se întindea o încăpere lungă, 
îngustă şi aproape goală. Doar câteva dintre lămpile din tavan - 
care atârnau de sârme printre ţevile de apă şi conductele 
pentru calorifere - fuseseră aprinse, dar nu mi-am scos 


ochelarii de soare. 

În cele din urmă, mi-am dat seama că încăperea respectivă 
făcea parte dintr-o cameră în formă de L, iar acea parte din 
dreapta era mai lungă şi mai lată decât prima parte a încăperii, 
dar la fel de slab luminată. Această a doua parte servea drept 
magazie. Am trecut pe lângă cutii cu alimente, podoabe pentru 
diferite sărbători şi celebrări, precum şi pe lângă dulapuri pline 
cu registrele bisericii. Umbra mă înconjura din toate părţile, ca 
un grup de călugări purtând rase. Mi-am scos ochelarii. 

Vocile deveneau tot mai puternice, dar acustica locului mă 
împiedica să înţeleg vreun cuvânt. Pinn nu striga, dar se vedea 
că-i furios. Am dedus acest lucru din tonul ameninţător al 
glasului său. Se părea că individul celălalt încerca să-l 
liniştească pe antreprenorul de pompe funebre. 

Pe jumătate din lăţimea camerei fusese aranjată o 
reprezentare în mărime naturală a naşterii lui lisus. Nu 
apăreau acolo doar Iosif şi Sfânta Fecioară, împreună cu 
pruncul sfânt, ci toată povestea cu ieslea şi magii, erau acolo 
cămile, măgari, miei şi îngeri care suflau în trâmbiţe. Grajdul 
fusese făcut din scânduri, iar mormanele de fân erau reale. 
Oamenii şi animalele fuseseră făcuţi din ipsos întins peste 
schelete din şipci şi sârmă. Hainele şi figurile fuseseră pictate 
de un artist talentat şi acoperite cu lac, ca să fie protejate 
împotriva apei. Lacul le dădea o strălucire supranaturală, chiar 
şi în lumina aceea slabă. Judecând după sculele, vopselele şi 
alte materiale aflate la marginea grupului, mi-am dat seama că 
acesta fusese reparat, urmând ca, după ce statuile se uscau, 
întreaga scenă să fie acoperită şi păstrată cu grijă până la 
următorul Crăciun. 

Dornic să înţeleg ceva din conversaţia lui Pinn cu 
necunoscutul, m-am strecurat pe lângă statui. Unele dintre ele 
erau mai înalte decât mine. Scena mă zăpăcea, deoarece 
elementele componente nu fuseseră aşezate în locurile 
cuvenite, niciunul dintre ele nu se afla în poziţia potrivită. Unul 
dintre magi stătea cu nasul în trompeta unui înger. 

Iosif părea că discută cu o cămilă. Micul lisus stătea întins în 
iesle, care fusese aşezată pe un balot de fân. Maria se uita cu 
admiraţie şi cu un zâmbet fericit întipărit pe chip, însă nu la 
pruncul sfânt, ci la o găleată de tablă. Iar alt mag părea că se 
uită în fundul unei cămile. 


Mi-am făcut loc printre personajele acelea năucitoare. M-am 
strecurat printre ele şi m-am ascuns după un înger care cânta 
la lăută. Stăteam în întuneric, dar, când m-am uitat pe după 
aripa acoperită cu pene a îngerului, l-am văzut pe Jesse Pinn la 
vreo şapte metri de mine, în lumină, răţoindu-se la un alt 
bărbat, care stătea lângă scările care duceau către parterul 
bisericii. 

— Ai fost avertizat, răcni Pinn. De câte ori ai fost avertizat? 

La început nu l-am văzut pe individul cu care vorbea Pinn, 
pentru că cioclul se afla între mine şi el. Tipul răspunse liniştit, 
cu voce joasă. N-am auzit ce spusese. 

Antreprenorul de pompe funebre părea dezgustat şi începu 
să se plimbe agitat, trecându-şi mâna prin părul ciufulit. 

Atunci mi-am dat seama că al doilea bărbat era părintele 
Tom Eliot, parohul bisericii St. Bernadette. 

— Tâmpitule, idiotule! zise furios şi plin de amărăciune Pinn. 

Părintele Tom era un om de un metru şi şaptezeci de 
centimetri, dolofan, cu figura expresivă şi mobilă a unui 
comedian înnăscut. Nu făceam parte din parohia sa - nici din 
alta -, dar discutasem cu el de mai multe ori şi mi se păruse că 
era un om deosebit de amabil, cu simţul umorului şi cu 
autoironie, şi care avea un entuziasm aproape copilăresc 
pentru viaţă. Nu-mi fusese greu să înţeleg de ce-l adorau 
enoriaşii săi. 

Pinn nu-l adora. Cioclul ridică o mână scheletică şi îndreptă 
un deget osos către preot: 

— Mă scârbeşti! 

Se părea că părintele Tom prefera să suporte insulta fără să 
răspundă. 

În timp ce se plimba, Pinn spinteca aerul cu muchia palmei, 
furios, ca şi cum ar fi încercat să-şi sculpteze cuvintele, încât 
preotul să priceapă adevărul acestora. 

— Nu mai acceptăm prostiile tale, nu mai acceptăm să te 
amesteci. N-o să te ameninţ că o să-ţi rup dinţii, deşi mi-ar face 
mare plăcere să fac asta. Nu-mi place să dansez, dar aş dansa 
cu bucurie pe mutra ta. N-o să te mai ameninţ, nici acum, nici 
altă dată. N-o să te ameninţ că o să-i trimit după tine, pentru 
că, de fapt, asta ţi-ar plăcea, părinte Eliot, martirul care 
pătimeşte pentru Dumnezeu. i-ar plăcea să fii martir, ai fi 
dispus să suferi o asemenea moarte fără să te plângi! 


Părintele Tom rămase cu capul plecat, cu braţele lipite de 
trup, ca şi cum ar fi aşteptat răbdător să treacă furtuna. 

Pasivitatea preotului îl enerva pe Pinn. Antreprenorul de 
pompe funebre îşi încleştă mâna dreaptă şi lovi cu pumnul în 
palma mâinii stângi, de parcă ar fi avut nevoie să audă 
zgomotul cărnii izbind în carne. Vocea sa părea plină de furie şi 
dispreţ: 

— O să te trezeşti într-o noapte, iar ei vor năvăli peste tine. 
Poate că te vor ataca prin surprindere, în clopotniţă sau în 
sacristie, când vei sta îngenuncheat, iar tu vei capitula în faţa 
lor în extaz, într-un extaz bolnăvicios, delectându-te din cauza 
durerii, suferind pentru Dumnezeul tău - pentru că aşa vezi tu 
lucrurile -, suferind pentru Dumnezeul tău mort, suferind ca să 
ajungi în rai. Tâmpitule! Cretinule! Ba chiar o să te rogi pentru 
ei, o să te rogi din suflet, în timp ce ei te vor face bucăţi! Nu-i 
aşa, popă? 

La toate acestea, preotul cel dolofan răspunse doar privind în 
jos şi îndurând totul în tăcere. 

Mie îmi era greu să tac. Aveam întrebări pe care voiam să i le 
pun lui Jesse Pinn. O mulţime de întrebări. 

Insă în subsolul acela nu exista focul vreunui crematoriu, în 
care să-i ţin picioarele ca să-l oblig să-mi răspundă. 

Pinn se opri din mers şi rămase în faţa părintelui Tom. 

— N-o să te mai ameninţ, popă. N-are niciun rost. Asta te-ar 
face să crezi că suferi pentru Dumnezeu. Deci, dacă o să ne stai 
în cale, o s-o distrugem pe sora ta. Pe frumoasa Laura. 

Părintele Tom îşi ridică încet capul şi-l privi în ochi pe Pinn, 
dar nu spuse nimic. 

— O s-o omor cu mâna mea, făgădui Pinn. Cu pistolul ăsta. 

Scoase o armă din interiorul hainei - probabil dintr-un toc de 
umăr. Chiar de la distanţă şi în lumina aceea slabă, am zărit că 
pistolul avea o ţeavă neobişnuit de lungă. 

Cu un gest de apărare, am vârât mâna în buzunarul jachetei 
şi am atins patul Glock-ului. 

— Daţi-i drumul, zise preotul. 

— N-o să-i dăm niciodată drumul. Este prea... interesantă. 
Numai că, înainte s-o ucid pe Laura, o s-o violez. Arată încă 
bine, chiar dacă a devenit ciudată. 

Laura Eliot, prietenă şi colegă a mamei mele, fusese o femeie 
drăguță. Deşi n-o văzusem de mai bine de un an, mi-am amintit 


figura ei. Se spunea că obținuse o slujbă în San Diego, după ce 
postul ei de la Ashdon fusese desfiinţat. Eu şi tata primiserăm o 
scrisoare de la Laura. Fuseserăm dezamăgiţi că nu venise 
personal să-şi ia rămas-bun. Se părea că asta fusese doar o 
poveste menită să ascundă adevărul şi că Laura se afla încă în 
zonă, fiind reţinută împotriva voinţei sale. 

În cele din urmă, părintele Tom îşi regăsi glasul şi spuse: 

— Să te ajute Dumnezeu! 

— N-am nevoie de ajutor, răspunse Pinn. Când o să-i vâr 
pistolul în gură, o să-i zic, înainte să apăs pe trăgaci, că fratele 
ei spune că o să-i vadă fiul, că o să-l întâlnească în iad. Apoi o 
să-i zbor creierii. 

— Să mă ajute Dumnezeu! 

— Ce-ai spus, popă? întrebă Pinn, ironic. 

Părintele Tom nu-i răspunse. 

— Ai zis cumva „Să mă ajute Dumnezeu”? râse Pinn. Să te 
ajute Dumnezeu? Nu prea cred. Nu mai faci parte dintre cei din 
tabăra Sa. 

Această afirmaţie ciudată îl făcu pe părintele Tom să se dea 
înapoi, până ajunse cu spatele de perete, şi să-şi acopere faţa 
cu mâinile. Nu eram sigur, dar aveam impresia că plângea. 

— Imaginează-ţi figura frumoasă a surorii tale, zise 
antreprenorul de pompe funebre. Iar acum imaginează-ţi că 
structura osoasă a acestei figuri se răsuceşte, se deformează, 
iar creştetul craniului ei explodează. 

Pinn trase cu pistolul în tavan. Ţeava armei era lungă din 
cauză că-i fusese adăugat un amortizor. Ca urmare, în loc să 
răsune o bubuitură puternică, s-a auzit un sunet de parcă 
cineva ar fi izbit o pernă cu pumnul. 

În aceeaşi clipă - şi cu un bang! puternic - glonţul lovi rama 
dreptunghiulară de metal a lămpii care atârna chiar deasupra 
cioclului. Tubul fluorescent nu se sparse, dar lampa se zbătu 
puternic în lanţul lung care o susţinea, iar o lamă de lumină 
rece descrise arcuri de cerc prin încăpere, ca o seceră în timpul 
recoltei. 

Deşi Pinn nu se mişcase din loc, din cauza legănării oarecum 
ritmice a luminii aveai impresia că umbra sa de sperietoare de 
ciori se repezea la celelalte umbre, care zburau în toate părţile 
ca nişte mierle. Apoi cioclul îşi vâri pistolul în tocul de sub 
haină. 


În timp ce lanţurile care susțineau dispozitivul de fixare al 
lămpii se răsuceau, firele electrice se frecau unul de celălalt 
suficient de puternic ca să producă un sunet straniu, de parcă 
nişte băieţi care slujeau la altar - băieţi cu ochi de şopârlă şi 
îmbrăcaţi în sutane şi stihare pline de sânge - ar fi sunat din 
nişte clopoței nemelodioşi, pentru o liturghie satanică. 

Muzica stridentă şi umbrele care făceau tumbe păreau să-l 
tulbure pe Jesse Pinn. Individul scoase un strigăt neomenesc, 
primitiv, ca de psihopat, un urlet de felul celor care te trezesc 
uneori noaptea şi te fac să te întrebi din ce specie făcea parte 
cel care le-a scos. În timp ce sunetul - însoţit de stropi de salivă 
- ţâşnea de pe buzele sale, Pinn îi dădu preotului în piept două 
lovituri puternice cu pumnii. 

Am ieşit repede din spatele îngerului care cânta la lăută şi 
am încercat să scot Glock-ul, dar arma se agăţase în pânza 
buzunarului. 

În timp ce părintele Tom se aplecase din cauza loviturilor, 
Pinn îşi împreunase mâinile şi-l izbise pe preot în ceafă. 

Părintele Tom se prăbuşi pe podea, iar eu am reuşit, în cele 
din urmă, să-mi scot pistolul din buzunar. 

Pinn îi trase preotului un şut în coaste. 

Am ridicat Glock-ul, l-am îndreptat spre spatele lui Pinn şi am 
pornit dispozitivul laser pentru ochire. In timp ce punctul roşu 
al morţii apăru între umerii individului, mă pregăteam să strig: 
„Ajunge!”, dar antreprenorul de pompe funebre se opri şi se 
îndepărtă de preot. 

Am rămas tăcut, iar Pinn îi spuse părintelui Tom: 

— Dacă nu eşti o parte a soluţiei, înseamnă că eşti o parte a 
problemei. Dacă nu poţi fi o parte a viitorului, atunci dă-te 
naibii din drum! 

Părea o frază de despărţire. Am stins dispozitivul laser de 
ochire şi m-am ascuns din nou după înger, tocmai în clipa în 
care cioclul se răsuci, îndepărtându-se de cleric. Individul nu 
mă zări. 

Jesse Pinn plecă, acompaniat de cântecul lanțurilor, pe 
drumul pe care venise. Sunetul acela bizar părea a nu veni de 
deasupra, ci chiar din el, de parcă în sângele lui ar fi mişunat 
roiuri de lăcuste. Umbra sa se îndreptă în faţă, apoi sări în 
urma lui, în timp ce cioclul trecea pe sub spada de lumină ce 
ţâşnea din lampa care se legăna, apoi deveni o parte a beznei, 


atunci când Pinn dădu colţul în celălalt braţ al încăperii în 
formă de L. 

Mi-am vârât pistolul în buzunar. 

Din ascunzătoarea mea, l-am privit pe părintele Tom Eliot. 
Zăcea la capătul scărilor, în poziţie de fetus. 

M-am gândit să mă duc să văd dacă e grav rănit şi să aflu tot 
ce se putea despre motivele care duseseră la confruntarea la 
care tocmai asistasem, dar nu prea aveam chef să se ştie de 
prezenţa mea acolo. Am rămas unde mă aflam. N 

Orice duşman al lui Jesse Pinn putea să-mi fie aliat. Insă nu 
puteam fi sigur de buna credință a părintelui Tom. Deşi erau 
adversari, preotul şi antreprenorul de pompe funebre acționau 
în aceeaşi lume subterană misterioasă, despre care nu ştiusem 
nimic până în noaptea aceea, deci fiecare dintre ei avea mai 
multe lucruri în comun cu celălalt decât cu mine. Îmi puteam 
imagina că, atunci când o să mă vadă, părintele Tom o să-l 
cheme în ajutor pe Jesse Pinn, iar cioclul o să vină în goană, cu 
pulpanele hainei negre fâlfâind şi scoțând dintre buzele-i 
subţiri urletul acela neomenesc. 

În afară de asta, se părea că Pinn şi oamenii lui o ţineau 
prizonieră pe sora preotului. Acest lucru le permitea să-l 
manevreze pe părintele Tom după cum voiau. 

Muzica înfiorătoare a lanțurilor care se răsuceau îşi reduse 
intensitatea, iar spada de lumină descrise arcuri de cerc tot mai 
mici. 

Fără să protesteze, fără măcar să scoată vreun geamăt 
involuntar, preotul se ridică în genunchi, apoi în picioare. Nu 
putea să stea drept, ci ghemuit ca o maimuţă, şi nu mai avea 
nimic comic în trup sau pe figură. Începu să urce pe treptele 
care  scârţâiau, chinuindu-se, ţinându-se cu o mână de 
balustradă, străduindu-se să ajungă în biserica de deasupra. 

Când avea să atingă ultima treaptă, urma să stingă lumina, 
iar eu aveam să rămân acolo, într-o beznă pe care ar fi găsit-o 
greu de suportat chiar şi St. Bernadette, autoarea miracolelor 
de la Lourdes. Venise timpul să plec. 

Înainte să plec printre statuile în mărime naturală ale scenei 
naşterii Domnului, m-am uitat pentru prima oară la figura 
îngerului care cânta la lăută, aflat în faţa mea. Am descoperit 
că avea ochii albaştri, la fel ca ai mei. Am privit şi celelalte 
trăsături din ipsos acoperit cu lac şi, în ciuda luminii slabe, am 


fost convins că îngerul avea trăsăturile mele. 

Asemănarea m-a zăpăcit. Am încercat să înţeleg cum de se 
afla acolo un înger Christopher Snow, care mă aştepta. Imi 
văzusem rareori faţa la lumină puternică, dar o cunoşteam din 
oglinda aflată în camera mea slab luminată, iar în subsolul 
acela semiobscuritatea era similară celei de acasă. Nu încăpea 
urmă de îndoială, eram eu, fericit cum nu fusesem niciodată, 
idealizat, dar eram eu însumi. 

După experienţa trăită în garajul spitalului, fiecare incident 
sau obiect părea că are o anumită semnificaţie. Nu mai puteam 
să-mi imaginez că-i vorba despre o pură coincidenţă. Lumea era 
stranie, în orice direcţie aş fi privit. 

Sigur, drumul cert către nebunie consta în a-ţi închipui că 
totul este rezultatul unei conspirații complicate, dirijate de 
manipulatori de elită, care văd totul şi cunosc totul. Persoanele 
sănătoase ştiu că oamenii nu sunt în stare să întreţină 
conspirații la scară mare, pentru că defectele care ne 
caracterizează ca specie sunt lipsa de atenţie acordată 
detaliilor, tendinţa de a fi cuprins de panică şi incapacitatea de 
a-ţi ţine gura. La nivel cosmic vorbind, abia suntem în stare să 
ne legăm şireturile. Dacă există o ordine secretă în univers, 
aceasta nu-i făcută de noi. Mai mult, probabil că nu suntem în 
stare s-o înţelegem. 

Preotul urcase o treime din scară. 

Eu mă uitam stupefiat la înger. 

În fiecare an, în perioada Crăciunului, mersesem cu bicicleta 
în timpul multor nopţi pe strada pe care se află biserica St. 
Bernadette. Scena naşterii Domnului fusese aranjată 
întotdeauna pe o pajişte din fața bisericii, fiecare statuie la 
locul ei, fără ca vreun mag aducător de daruri să se uite ca un 
proctolog la vreo cămilă. Ingerul acela nu se aflase printre 
celelalte statui. Sau eu nu-mi dădusem seama că se afla acolo. 
Explicaţia cea mai credibilă era că statuia fusese luminată prea 
puternic şi nu riscasem s-o privesc. Ingerul Christopher Snow 
făcuse parte din scenă, dar eu nu mă uitasem la el. 

Preotul ajunsese la jumătatea scării şi urca mai repede. 

Apoi mi-am amintit că Angela Ferryman asista la slujba care 
se ţinea la St. Bernadette. Având în vedere talentul ei de a face 
păpuşi, probabil că participase la realizarea scenei naşterii 
Domnului. 


Cu asta, misterul se lămurea. 

Totuşi, nu înţelegeam de ce Angela ar fi făcut un înger care 
să aibă figura mea. Dacă trăsăturile mele trebuiau neapărat 
introduse în scena aceea, atunci ar fi fost tocmai potrivite 
pentru măgar. Se vedea că părerea Angelei despre mine era 
mult mai bună decât cea pe care o aveam eu însumi. 

Fără să vreau, mi-a venit în minte imaginea Angelei, aşa cum 
o văzusem ultima oară, zăcând pe podeaua băii, cu ochii 
îndreptaţi spre ceva aflat mai departe decât constelația 
Andromedei, cu capul sprijinit de vasul toaletei, cu gâtul 
spintecat. 

Brusc, mi-am dat seama că pierdusem din vedere un 
amănunt important atunci când îi găsisem trupul. Scârbit de 
stropii de sânge, cuprins de mâhnire, fiind într-o stare de şoc şi 
cuprins de teamă, nu mă uitasem prea atent la ea - aşa cum 
evitasem să mă uit la figurile puternic luminate ale scenei 
naşterii Domnului, aflate lângă biserică. Văzusem ceva 
important, dar nu-l înregistrasem conştient. lar acum 
subconştientul meu îmi atrăgea atenţia asupra acestui lucru. 

În momentul în care părintele Tom ajunse la capătul scărilor, 
izbucni în suspine. Rămase pe palier şi începu să plângă. 

Nu-mi aminteam figura Angelei. Probabil că abia mai târziu 
voi fi în stare să-mi examinez memoria. 

M-am strecurat în tăcere de lângă înger către cămilă, apoi 
lângă magi, am ajuns lângă Iosif, lângă măgar, lângă Sfânta 
Fecioară, lângă miel, am trecut pe lângă dulapurile cu registre, 
pe lângă cutiile cu provizii, am ajuns în spaţiul mai scurt şi mai 
îngust în care fuseseră depozitate puţine lucruri şi am nimerit 
uşa care dădea în camera cu instalaţii. 

Sunetele scoase de preotul care jelea răsunau între pereţii 
din ciment, scăzând în intensitate până când ajunseră să 
semene cu plânsul unei entităţi care abia reuşea să se facă 
auzită prin bariera rece dintre lumea aceasta şi cea de dincolo. 

Mi-am amintit cu amărăciune de jalea tatălui meu, la morga 
Spitalului Milosteniei, din noaptea în care murise mama. 

Din motive pe care nu le-am înţeles pe deplin, mi-am ascuns 
întotdeauna propria jale. Când simţeam că eram gata să ţip, 
strângeam din dinţi până înlăturam toată energia acelui strigăt, 
lăsându-l neexprimat. 

În timpul somnului scrâşnesc din dinţi şi mă trezesc uneori 


cu dureri de fălci. Poate că mi-e teamă să nu dau glas în timpul 
viselor unor sentimente pe care am preferat să nu le exprim în 
stare de trezie. 

În timp ce mergeam prin subsolul bisericii, mă aşteptam ca 
antreprenorul de pompe funebre - alb la faţă şi cu ochii ca nişte 
pustule însângerate, vechi de-o zi - să sară asupra mea de 
undeva de deasupra, să mă prindă de picioare ţâşnind din 
întuneric sau să năvălească din uşa unui cuptor. Dar cioclul nu 
mă pândise de-a lungul drumului. 

Când am ajuns afară, Orson veni lângă mine, ieşind dintre 
mormintele între care se ascunsese de Pinn. După comportarea 
câinelui, am înţeles că antreprenorul de pompe funebre 
plecase. 

Orson mă privi plin de curiozitate - sau mi-am imaginat că 
mă privea astfel -, iar eu i-am zis: 

— Nu ştiu ce se întâmplă aici. Nu ştiu ce înseamnă toate 
astea. 

Câinele păru că se îndoieşte. Avea un adevărat talent în a 
părea că se îndoieşte. 

— E adevărat, am insistat eu. N 

M-am dus să-mi iau bicicleta, însoţit de Orson. Îngerul de 
granit care o păzea nu semăna cu mine. 

Vântul puternic se transformase într-o briză mângâietoare, 
iar stejarii rămâneau tăcuti. 

Un filigran de nori aluneca, argintiu, peste argintul lunii. 

Un nor de fum ieşea din cămin, se scurgea de pe acoperişul 
bisericii şi cobora spre copaci. Se întorseseră şi câteva 
privighetori, de parcă pământul cimitirului devenise din nou 
sfânt abia după ce Pinn plecase de pe el. 

Îmi ţineam bicicleta de ghidon. Am privit şirul de morminte şi 
am spus: 

— ”... Întunericul deveni solid în jurul lor, transformându-se 
apoi în pământ.” Este un citat din Louise Gluck, o mare poetă. 

Orson mormăi, ca şi cum m-ar fi aprobat. 

— Nu ştiu ce se întâmplă aici, dar cred că vor muri o mulţime 
de oameni înainte să se termine povestea asta. Se pare că unii 
dintre ei vor fi oameni la care ţinem. Poate că voi fi şi eu 
printre ei. Sau tu. 

Orson mă privi solemn. 

M-am uitat către străzile oraşului meu natal, care deveniseră 


mai înspăimântătoare decât un osuar. 

— Hai să bem o bere, am zis eu. 

M-am urcat pe bicicletă, iar Orson dansă un dans câinesc 
prin iarba cimitirului. Apoi, pentru un timp, i-am părăsit pe cei 
morţi. 


PARIEA A TREIA 


MIEZUL NOPŢII 


18 


Vila este reşedinţa ideală pentru un maestru al planşei de 
surfing, cum este Bobby. Clădirea se află pe cornul sudic al 
golfului, departe, către vârf, fiind singura construcţie pe o 
distanţă de mai bine de un kilometru. O înconjoară stânci de 
care se sparg valuri. 

Luminile casei lui Bobby Halloway par atât de îndepărtate de 
cele de pe curba interioară a golfului, încât turiştii presupun că 
văd un vapor ancorat în canal, dincolo de apele noastre agitate. 
Pentru cei care locuiesc de multă vreme în zonă, vila reprezintă 
un punct de reper. 

Clădirea a fost ridicată cu patruzeci şi cinci de ani în urmă, 
înainte de stabilirea multor restricţii privind construcţiile de pe 
coastă. Nu a avut niciodată vecini, pentru că în zilele acelea 
exista o mulţime de pământ ieftin de-a lungul țărmului, unde 
vântul şi vremea erau mai suportabile decât în vârful cornului 
şi unde existau străzi şi posibilitatea de a te conecta la 
utilităţile publice. Atunci când loturile de pe țărm - şi colinele 
din spatele lor - se umpluseră, regulile emise de Comisia 
Californiei pentru Ocrotirea 'Ţărmului făcuseră imposibilă 
ridicarea de locuinţe pe coarnele golfului. 

Însă o clauză favorabilă a legii, emisă cu mult timp înainte ca 
vila să ajungă în stăpânirea lui Bobby, stabilise că toate 
clădirile înălțate înainte de apariţia legii puteau fi păstrate. 
Bobby intenţiona să locuiască până la moarte în vila aceea 
unică, înconjurată de zgomotul valurilor care se spărgeau. 
Dorea să locuiască acolo măcar până la jumătatea primului 


secol al noului mileniu. 

De-a lungul cornului nu există vreun drum pavat sau pietruit, 
ci doar o cărare stâncoasă lată, flancată de dune joase, ţinute 
cu greu în loc de iarba rară, înaltă, specifică țărmului. 

Coarnele care înconjoară golful sunt formaţiuni naturale, 
nişte peninsule curbate, rămăşiţe ale marginii unui imens 
vulcan stins. Golful însuşi este craterul vulcanului, acoperit cu 
nisip purtat de valuri în milioane de ani. Către țărm, cornul 
sudic are o lăţime de o sută sau chiar o sută treizeci de metri, 
dar se îngustează până la circa treizeci de metri spre vârf. 

După ce am parcurs două treimi din drumul către casa lui 
Bobby, a trebuit să cobor de pe bicicletă şi să merg pe jos. 
Peste drumul pietros se întinseseră grămezi de nisip, de vreo 
douăzeci-treizeci de centimetri. Nu reprezentau un obstacol 
pentru jeep-ul cu tracţiune pe patru roţi al lui Bobby, dar mie 
îmi era greu să pedalez prin ele. 

Mersul pe jos mă liniştea de obicei şi mă îndemna să 
meditez. In noaptea aceea cornul era liniştit, dar mi se părea 
străin, ca o creastă de munte de pe Lună. Mă tot uitam în urmă, 
aşteptându-mă să văd că se ţine cineva după mine. 

Vila cu un singur etaj a fost construită din lemn de tek, cu 
acoperiş din şindrilă de cedru. Lemnul îmbătrânit, care 
căpătase o culoare cenuşiu-argintie, primea mângâierile luminii 
lunii aşa cum trupul unei femei primeşte atingerea unui amant. 
Pe trei laturi ale casei se întinde o verandă, plină cu balansoare 
şi planşe de surfing. 

Nu există copaci. Peisajul e alcătuit doar din nisip şi din iarba 
sălbatică de pe țărm. Oricum, ochiul nu-i încântat de imaginile 
apropiate, ci e atras de cer, de mare şi de luminile 
scânteietoare din Moonlight Bay, care par mai îndepărtate 
decât sunt în realitate. 

Venise timpul să-mi potolesc nervii. Mi-am rezemat bicicleta 
de balustrada din faţă a verandei şi am mers mai departe, către 
capătul peninsulei. Acolo am stat împreună cu Orson la 
marginea pantei care cobora zece metri, până la nivelul mării. 

Valurile erau mici, ar fi fost greu să găseşti unul care să te 
poarte pe creasta lui, iar, dacă ai fi găsit, aventura n-ar fi durat 
prea mult. Mareea era lentă, deşi ne aflam în al patrulea pătrar 
al lunii. 

Valurile arătau aşa neputincioase şi din cauza vântului 


dinspre țărm, care se simţea puternic aici, nu ca în oraş. 

Vântul dinspre larg e cel mai bun - netezeşte suprafaţa 
oceanului. Înlătură spuma de pe creasta valurilor, le face să 
dureze mai mult şi să devină convexe înainte să se spargă. 

Eu şi Bobby practicam surfingul de când aveam unsprezece 
ani. El îl practica singur ziua, apoi împreună cu mine, noaptea. 
Mulţi surferi călăresc valurile la lumina lunii, puţini o fac după 
ce luna apune, dar mie şi lui Bobby ne plac foarte mult valurile 
din timpul furtunii, când pe cer nu se vede nici măcar o stea. 

Am fost împreună începători, am devenit împreună fanatici ai 
surfingului - aşa-zişii nazişti ai surfingului - înainte de a împlini 
paisprezece ani şi am ajuns maeştrii ai planşei de surf cam pe 
vremea când Bobby a terminat liceul, iar eu mi-am dat 
examenele care-mi echivalau studiile făcute acasă. Bobby este 
acum mai mult decât un maestru al planşei, este ceea ce se 
numeşte un surf mensch, iar oamenii din toată lumea îl caută 
ca să afle unde se vor sparge valurile cele mari. 

Doamne, cât de mult îmi place marea pe timp de noapte! 
Marea e întuneric distilat, transformat în lichid. Nicăieri nu mă 
simt mai în largul meu decât în talazurile negre. Singura 
lumină care apare în ocean este cea a planctonului 
bioluminescent, care emite raze când e deranjat. Deşi poate 
face un val întreg să sclipească într-o nuanţă verde, intensă, 
strălucirea lui nu-mi deranjează ochii. Marea pe timp de noapte 
nu are nimic de care trebuie să mă ascund sau de care să-mi 
feresc privirea. 

Când m-am întors la vilă, Bobby stătea în pragul uşii 
deschise. Fiindu-mi un adevărat prieten, ţinuse cont de boala 
mea, astfel că toate comutatoarele din casă sunt cu reostat, iar 
Bobby redusese nivelul de iluminare al becurilor. 

Nu-mi dau seama cum de ştia că sosisem. Nici eu, nici Orson 
nu scoseserăm vreun sunet. Bobby ştie întotdeauna anumite 
lucruri. 

Umbla desculţ chiar şi atunci, în martie, dar se îmbrăcase în 
blugi, nu în pantaloni scurţi sau în slip. Avea o cămaşă 
hawaiană - nu poartă niciodată alt model -, însă făcuse o 
concesie anotimpului: sub cămaşa cu mânecă scurtă îmbrăcase 
un pulover alb, de bumbac, cu mâneci lungi, strâns pe gât, care 
se potrivea nemaipomenit cu palmierii şi cu papagalii de pe 
cămaşă. 


În timp ce urcam treptele verandei, Bobby îmi făcu shaka - 
semnul din mână al surferilor, care-i mai uşor de făcut decât 
cel din Star Trek, care, probabil, a fost inspirat de shaka. [ţi 
strângi cele trei degete din mijloc în palmă, întinzi degetul mic 
şi degetul mare, apoi legeni mâna. Asta înseamnă multe lucruri 
- salut, ce mai faci, grozavă vreme -, toate cu sens prietenesc. 
Nu poate fi considerat insultă decât dacă faci semnul cuiva care 
nu-i surfer, adică unui gangster din Los Angeles, iar în acest 
caz vei fi împuşcat mortal. 

Abia aşteptam să-i povestesc tot ce se întâmplase de la 
apusul soarelui, dar Bobby preferă un mod de viaţă relaxat. 
Dacă s-ar mai relaxa un pic, ar fi mort. Cu excepţia momentului 
în care călăreşte un val, apreciază liniştea. O preţuieşte. Dacă 
vrei să fii prieten cu Bobby Halloway, trebuie să-i accepţi modul 
de a fi. Nimic din cele ce se întâmplă la o distanţă mai mare de 
un kilometru de plajă nu are suficientă importanţă încât să-l 
îngrijoreze. Niciun eveniment nu-i atât de solemn sau de 
important ca să merite să-şi pună o cravată. Reacționează mai 
bine la o conversaţie apatică decât la o pălăvrăgeală şi preferă 
o sugestie unei afirmaţii directe. 

— Dai o bere? l-am întrebat eu. 

— Corona, Heineken sau la Lowenbrâu? 

— Vreau Corona. 

În timp ce mă conducea spre camera de zi, Bobby zise: 

— Ala cu coadă bea în noaptea asta? 

— Dă-i o Heinie. 

— Blondă sau brună? 

— Brună. 

— Înseamnă că a fost o noapte grea pentru câini... 

— Una foarte nasoală. 

Vila are o cameră de zi mare, un birou în care Bobby 
urmăreşte valurile din toată lumea, un dormitor, o bucătărie şi 
o baie. Pereţii au fost făcuţi din lemn de tek bine dat cu ulei, 
ferestrele sunt largi, podeaua e din plăci de ardezie, iar mobila 
e comodă. 

Ca ornamente - în afară de decorul natural - există doar opt 
acuarele uimitoare, pictate de Pia Klick, o femeie pe care 
Bobby o iubeşte încă, deşi ea l-a părăsit ca să-şi petreacă 
timpul în golful Waimea, pe ţărmul de nord al insulei Oahu. 
Bobby ar fi vrut să meargă cu ea, dar Pia i-a spus că trebuie să 


fie singură în Waimea - consideră că acolo se află locuinţa ei 
spirituală. Armonia şi frumuseţea locului ar trebui să-i ofere 
liniştea de care are nevoie ca să decidă dacă poate sau nu să-şi 
îndure soarta. Nu ştiu ce înseamnă asta. Nici Bobby nu ştie. Pia 
spusese că va lipsi o lună-două. Asta s-a întâmplat acum trei 
ani. Curentul din Waimea vine din ape extrem de adânci. 
Valurile sunt înalte, ca nişte ziduri. Pia spune că sunt verzi ca 
jadul transparent. Uneori visez că merg pe ţărmul acela şi aud 
tunetul talazurilor care se sparg. Bobby o sună pe Pia o dată pe 
lună - sau îi telefonează ea. Uneori vorbesc câteva minute, 
alteori pălăvrăgesc ore în şir. Pia nu-i cu alt bărbat. Îl iubeşte 
pe Bobby. E una dintre cele mai amabile, blânde şi inteligente 
persoane pe care le-am cunoscut. Nu înţeleg de ce a plecat. 
Nici Bobby nu înţelege. Zilele trec. El aşteaptă. 

Când am ajuns în bucătărie, Bobby scoase o sticlă de Corona 
din frigider şi mi-o întinse. 

Am desfăcut-o şi am sorbit o înghiţitură. Fără lămâie, fără 
sare, fără pretenţii. 

Bobby aduse o sticlă de Heineken pentru Orson. 

— Jumătate sau întreagă? 

— E o noapte importantă, i-am răspuns eu, pentru că, în 
ciuda ştirilor rele, pătrunsesem adânc în ritmul tropical din 
Ţara lui Bobby. 

Prietenul meu goli sticla într-un castron de metal, pe care-l 
ţinea pentru Orson. Pe castron scrisese cu litere negre: 
ROSEBUD. O referire la sania copilului din filmul Cetăţeanul 
Kane, de Orson Welles. 

Nu aveam intenţia să-mi transform tovarăşul canin într-un 
alcoolic. Nu bea bere în fiecare zi. De obicei, împărţim o sticlă. 
Dar îi place şi nu vreau să-l lipsesc de această bucurie. Având 
în vedere greutatea lui considerabilă, nu se poate îmbăta cu o 
bere. Dar, dacă i-aş da două, s-ar putea să-mi demonstreze cum 
e „să te îmbeţi ca un animal”. 

În timp ce Orson îşi lipăia zgomotos berea, Bobby îşi 
deschise o Corona şi se rezemă de frigider. 

Eu m-am rezemat de chiuvetă. Există o masă şi scaune, dar 
când intrăm în bucătărie, atât eu, cât şi Bobby preferăm să ne 
rezemăm de ceva. 

Semănăm în multe privinţe. Avem aceeaşi înălţime, cam 
aceeaşi greutate şi aceeaşi structură fizică. Deşi el are părul 


de-un castaniu foarte închis şi ochii atât de negri, încât par a 
avea sclipiri albastre, multă lume ne crede fraţi. 

Fiecare din noi are câte o colecţie de umflături de pe urma 
surfingului. În timp ce stătea rezemat de frigider, Bobby îşi 
freca de zor cu călcâiul piciorului gol umflăturile de la celălalt 
picior. Aceste umflături sunt depozite de calciu care se dezvoltă 
din cauza presiunii constante a planşei de surfing. Te alegi cu 
aşa ceva pe degete şi pe partea de sus a picioarelor, din cauză 
că vâsleşti culcat pe burtă. Avem şi la genunchi, iar Bobby are 
şi pe coastele inferioare. 

Eu nu sunt bronzat, aşa cum e Bobby. E mai mult decât 
bronzat. Tot anul arată ca un zeu cafeniu al soarelui, iar vara 
arată ca o bucată de pâine prăjită. Se joacă, fără să-i pese, cu 
melanoamele. S-ar putea ca într-o zi să moară din cauza 
soarelui după care aleargă şi de care eu mă feresc. 

— Au fost nişte valuri grozave azi, zise el. De doi metri, cu 
formă perfectă. 

— Acum par cam lente. 

— Mda. S-au potolit la apusul soarelui. 

Am băut, fiecare din berea lui, iar Orson lipăia de zor din 
castron. 

— Aşadar, tatăl tău a murit, spuse Bobby. 

Am dat din cap. Probabil că-i telefonase Sasha. 

— Bine, zise el. 

— Mda... 

Bobby nu-i nici dur, nici insensibil. Voia să spună că era bine 
că tatăl meu scăpase de suferinţă. 

Ne înţelegem fără să spunem multe cuvinte. Oamenii ne cred 
fraţi nu numai pentru că avem aceeaşi înălţime, statură sau 
structură fizică. 

— Ai ajuns la timp la spital. Deci a fost grozav. 

— A fost. 

Nu m-a întrebat cum mă simţeam. Ştia. 

— Aşadar, după ce ai fost la spital, ai cântat vreo două 
melodii într-un spectacol în care ai jucat rolul unui negru. 

Mi-am atins faţa mânjită de funingine cu mâna la fel de 
neagră şi i-am explicat: 

— Cineva a ucis-o pe Angela Ferryman şi a dat foc casei ei, 
ca să ascundă crima. Am fost cât pe-aci să fac surfing pe 
marele onaula-loa din cer. 


— Cine-i acel cineva? 

— Nu ştiu. Aceiaşi indivizi au furat cadavrul tatălui meu. 

Bobby sorbi din bere şi nu spuse nimic. 

— Au ucis un vagabond şi i-au pus trupul în locul celui al 
tatălui meu. S-ar putea să nu vrei să afli asemenea lucruri. 

Bobby se gândi un timp, punând în cumpănă înţelepciunea 
ignoranței şi impulsul dat de curiozitate. 

— Pot să uit ce-am auzit, dacă ăsta ţi se pare un lucru 
deştept. 

Orson râgâi. Berea îi face gaze. 

În timp ce câinele dădea din coadă şi se uita rugător către el, 
Bobby zise: 

— Nu-ţi mai dau, faţă păroasă. 

— Sunt flămând, am intervenit eu. 

— Şi murdar. Fă un duş, ia nişte haine de-ale mele. O să 
pregătesc nişte taco. 

— Mă duc să înot. 

— E frig. 

— Cred că sunt 15 grade Celsius. 

— Vorbesc despre temperatura apei. E mai bine să faci duş. 

— Şi Orson are nevoie de baie. 

— a-l sub duş. Avem destulă apă. 

— Frumos din partea ta. 

— Da. Sunt atât de creştin, că nu mai călăresc valurile, ci 
merg pe ele. 

După ce petrecusem câteva minute în Ţara lui Bobby, eram 
relaxat şi nu mai aveam chef să-i spun noutăţile. Bobby e mai 
mult decât un prieten, este un calmant. 

Deodată, amicul meu se ridică de lângă frigider şi ascultă cu 
atenţie. 

— Auzi ceva? l-am întrebat eu. 

— Aud pe cineva, mi-a răspuns el. 

Nu auzeam nimic, doar glasul continuu, dar slab, al vântului. 
Ferestrele erau închise şi valurile lente, deci nu auzeam nici 
măcar marea. Am observat însă că şi Orson devenise atent. 

Bobby se pregătea să iasă din bucătărie, să vadă cine putea fi 
vizitatorul acela, dar eu l-am oprit şi i-am întins Glock-ul. 

Prietenul meu se uită cu îndoială la pistol, apoi la mine şi-mi 
zise: 

— Fii calm! 


— Vagabondul ăla, de care ţi-am vorbit. I-au scos ochii. 

— De ce? 

Am dat din umeri şi i-am răspuns: 

— Probabil pentru că puteau s-o facă. 

Bobby se gândi un moment la spusele mele. Apoi scoase o 
cheie din buzunarul blugilor şi descuie un dulap pentru mături. 
Din câte îmi aminteam eu, dulapul acela nu avusese niciodată 
broască. Luă din spaţiul îngust o puşcă, o armă cu piston şi cu 
mâner de pistol. 

— E nouă, am remarcat eu. 

— Are recul puternic. 

Viaţa nu mai era ca de obicei în Ţara lui Bobby. Nu m-am 
putut împiedica să nu-i spun: 

— Fii calm! 

Am mers împreună cu Orson după Bobby, prin camera de zi, 
apoi am ieşit pe veranda din faţa casei. Curentul care venea din 
larg mirosea slab a varec. 

Vila era aşezată cu faţa spre nord. În golf nu se vedea nicio 
barcă - adică niciuna cu luminile aprinse. Spre est se zăreau 
scânteierile oraşului, de-a lungul țărmului şi spre dealuri. 

În jurul clădirii se întindea capătul cornului, acoperit cu dune 
joase şi cu iarbă, pe care lumina lunii o făcea să pară acoperită 
de chiciură. Nu se vedea nimeni. 

Orson se duse la capătul scării şi rămase ţeapăn, cu capul 
ridicat şi îndreptat înainte, adulmecând aerul şi simțind ceva 
mai interesant decât mirosul de varec. 

Bazându-se pe un al şaselea simţ, Bobby nu se uită la câine, 
ca să-şi confirme suspiciunile. 

— Stai aici. Dacă scot la iveală pe cineva, spune-i că nu poate 
pleca până nu-i verific tichetul de parcare. 

Cobori pe trepte, desculţ şi traversă dunele, ca să se uite pe 
panta abruptă care ducea spre plajă. Cineva putea sta culcat 
acolo, spionând vila din ascunzătoare. 

Bobby merse de-a lungul crestei, se îndreptă spre vârful 
cornului şi privi panta şi plaja de la capătul acesteia. După ce 
făcea câţiva paşi, se întorcea şi supraveghea teritoriul dintre el 
şi casă. '[inea puşca pregătită şi cerceta zona cu o rigurozitate 
militărească. 

Se vedea că mai făcuse lucrul ăsta şi altă dată. Nu-mi 
spusese că-l hărţuise cineva sau că avusese necazuri cu 


niscaiva intruşi. De obicei, când are o problemă serioasă, mi-o 
împărtăşeşte. 
M-am întrebat ce alte secrete mai ascunde. 


19 


Orson se întorsese de pe trepte şi-şi vârâse botul între două 
scânduri ale balustradei, aflate la capătul dinspre est al 
verandei. Nu se uita după Bobby, ci privea înapoi, de-a lungul 
cornului, către oraş. Mârâia în surdină. 

M-am uitat în direcţia în care privea. Cu toate că era lună 
plină, pe care norii zdrenţuiţi nu reuşeau s-o acopere, n-am 
putut să văd pe nimeni. 

Mârâitul câinelui continua fără întrerupere, ca un motor care 
zumzăia. 

În partea de vest, Bobby ajunsese la capătul peninsulei, pe 
creasta acesteia. Il vedeam doar ca pe o siluetă cenuşie, pe 
fundalul negru al cerului şi al mării. 

În timp ce mă uitam în cealaltă parte, cineva ar fi putut să-l 
doboare pe amicul meu, printr-un gest rapid şi violent, încât 
acesta n-ar fi apucat să strige, iar eu nu mi-aş fi dat seama de 
nimic. Silueta aceea vagă, cenuşie, care ocolise vârful 
peninsulei şi începuse să se apropie de casă, de-a lungul 
malului sudic al cornului, putea fi a oricui. 

I-am zis câinelui care mârâia: 

— Mă sperii. 

Îmi forţasem ochii, dar nu zărisem pe nimeni, nu văzusem 
nicio ameninţare spre est, în direcţia în care rămăsese fixată 
atenţia lui Orson. Singura mişcare era cea a ierbii înalte, rare, 
bătute de vânt. Briza nu mai avea putere să arunce nisipul din 
dunele bine îndesate. 

Orson încetă să mârâie şi cobori treptele verandei, de parcă 
ar fi urmărit vânatul. Dar merse pe nisip doar câţiva metri, în 
stânga scării, apoi ridică un picior din spate şi-şi goli vezica. 

Când se întoarse pe verandă, se vedea că-l apucase 
tremuratul. Câinele se uită din nou spre răsărit şi nu se 
mulţumi să mârâie, ci începu să chelălăie nervos. 

M-am dus pe verandă în partea de vest a casei, ca să 


supraveghez terenul nisipos din faţă, dar şi ca să-l urmăresc pe 
Bobby - dacă era într-adevăr Bobby. Acesta, mergând în 
continuare de-a lungul malului dinspre sud, dispăru în spatele 
vilei. 

Când mi-am dat seama că Orson încetase să scâncească, m- 
am întors spre el şi am descoperit că animalul dispăruse. 

Probabil că vâna ceva în întunericul nopţii, dar mă mira că 
fugise fără să scoată niciun sunet. Îngrijorat, m-am întors pe 
drumul pe care venisem. N-am văzut câinele nicăieri printre 
dunele luminate de lună. 

Apoi l-am descoperit lângă uşa deschisă, uitându-se afară cu 
prudenţă. Se retrăsese în camera de zi, chiar lângă prag. Avea 
urechile lipite de ţeastă şi ţinea capul în jos. Părul de pe gât îi 
stătea zburlit, de parcă Orson ar fi fost supus unui şoc electric. 
Nu mârâia, nici nu chelălăia, dar îl treceau fiorii. 

Orson este în multe feluri - în primul rând, e ciudat -, dar nu- 
i nici laş, nici prost. Cel din faţa căruia se retrăsese îl îngrozise. 

— Care-i problema, amice? 

Câinele nu mă băgă în seamă, nu-mi aruncă nicio privire, ci 
rămase în continuare obsedat de peisajul sterp din faţa 
verandei. Îşi arăta colții, dar nu mârâia. Se vedea că nu avea 
nicio intenţie agresivă şi că-şi scosese dinţii la iveală ca să-şi 
exprime scârba, repulsia. 

Când m-am întors să privesc întunericul, am zărit cu coada 
ochiului o mişcare, am avut impresia vagă că văd un om 
alergând, ghemuit, trecând din partea de est a vilei spre cea de 
vest, înaintând repede, cu mişcări curgătoare, prin ultimul şir 
de dune, care desemnau vârful pantei către plajă, aflate la vreo 
treisprezece metri de mine. 

M-am răsucit iute, ridicând pistolul. Omul care alerga intrase 
în pământ sau fusese o fantomă. 

M-am întrebat dacă fusese Pinn. Nu. Orson nu s-ar fi temut în 
halul acela de Jesse Pinn sau de alt om asemănător lui. 

Am traversat veranda, am coborât cele trei trepte din lemn şi 
m-am oprit pe nisip, uitându-mă atent la dunele înconjurătoare. 
Mănunchiuri rare de iarbă înaltă se ondulau în bătaia vântului. 
Unele dintre luminile de pe țărm luceau în apa vălurită a 
golfului. Doar atât se mişca. 

Un nor lung se desprinse de pe bărbia lunii, ca un bandaj 
zdrenţuit desfăşurat de pe figura albă a unui faraon mumificat. 


Poate că omul care alerga fusese doar o umbră a unui nor. 
Poate. Nu eram convins. 

M-am uitat în urmă, la uşa deschisă a vilei. Orson se 
retrăsese mai departe de prag, intrase în camera din faţă. De 
data asta nu se simţea în largul lui în mijlocul nopţii. 

Nici eu nu mă simţeam în largul meu. 

Stele. Lună. Nisip. larbă. Şi senzaţia că te pândeşte cineva. 

Cineva mă pândea de pe panta care ducea spre plajă sau 
dintr-o adâncitură dintre dune. O privire poate fi foarte 
apăsătoare, iar aceasta venea către mine ca o serie de valuri, 
nu ca nişte brizanţi lenți, ci ca nişte talazuri imense, izbindu-mă 
ca un ciocan. 

Câinele nu era singurul pe care-l apucase tremuratul. 

Tocmai când începusem să fiu îngrijorat că Bobby întârzia 
teribil de mult, acesta apăru în partea de est a vilei. În timp ce 
se apropia, iar nisipul îi sărea în jurul picioarelor goale, 
prietenul meu nu se uită nici măcar o dată la mine, ci privea 
nepăsător dunele. 

— Orson s-a pierdut cu firea, i-am spus eu. 

— Nu cred, mi-a replicat Bobby. 

— Complet. N-a mai făcut asta niciodată. E un fricos. 

— Nu-l condamn, pentru că şi eu m-am speriat. 

— E cineva aici. 

— Sunt mai mulţi. 

— Cine? 

Bobby nu-mi răspunse. Nu mai strângea puşca în mână, dar o 
ţinea pregătită, în timp ce privea în noaptea care ne înconjura. 

— Au mai fost aici, am ghicit eu. 

— Mda. 

— De ce? Ce vor? 

— Nu ştiu. 

— Cine sunt? 

La fel ca mai devreme, nu-mi răspunse. 

— Bobby! am insistat eu. 

O masă imensă, albă, înaltă de peste o sută de metri, ieşi 
treptat din beznă, spre vest, deasupra oceanului. Un nor de 
ceaţă, scăldat în albul selenar, se întindea departe, spre nord şi 
spre sud. Indiferent dacă avea să ajungă pe mal sau avea să 
rămână toată noaptea deasupra apei, ceața exercita o presiune 
tăcută în faţa ei. Un stol de pelicani zbură fără să facă zgomot 


la mică înălţime deasupra peninsulei şi dispăru peste apele 
negre ale golfului. În timp ce briza scădea în intensitate, iarba 
înaltă se potoli şi rămase nemişcată. Puteam să aud mai bine 
brizanţii care se spărgeau de-a lungul țărmului golfului, dar 
sunetul părea mai puţin un bubuit şi semăna mai mult cu un 
cântec de leagăn şoptit. 

Dincolo de vârful peninsulei răsună un strigăt ciudat, precum 
chemarea unui cufundar. 

li răspunse un altul, la fel de strident şi de înfiorător, care se 
înălţă dintre dunele din apropierea casei. 

Mi-am amintit de vechile filme western, în care indienii se 
strigă unul pe altul prin noapte, imitând păsări şi coioţi, ca să-şi 
coordoneze mişcările, exact înainte să atace căruțele aşezate în 
cerc ale coloniştilor. 

Bobby trase cu puşca într-o movilă de nisip din apropiere. Mă 
sperie atât de tare, încât aproape că mi-a plesnit o valvă 
aortică. 

După ce ecourile împuşcăturii, reflectate de golf, se potoliră, 
când ultimele reverberări fură absorbite de perna imensă de 
ceaţă din vest, am întrebat: 

— De ce-ai făcut asta? 

În loc să-mi răspundă, Bobby vâri alt cartuş pe ţeavă şi 
ascultă. 

Mi-am amintit de Pinn, când trăsese cu pistolul în tavanul 
subsolului bisericii ca să atragă atenţia asupra amenințării pe 
care tocmai i-o făcuse părintelui Tom Eliot. 

În cele din urmă, după ce nu se mai auzi nicio chemare de 
cufundar, Bobby zise, de parcă ar fi vorbit de unul singur: 

— Probabil că n-a fost necesar, dar nu-i rău să ştie că se pot 
alege cu o încărcătură de alice. 

— Cine? Pe cine ai avertizat? 

Ştiam că Bobby fusese misterios în trecut, dar nu-l văzusem 
niciodată atât de enigmatic. 

Continuă să fie atent la dune. Trecu încă un minut, apoi 
Bobby se uită la mine de parcă uitase că stăteam lângă el. 

— Hai în casă. Să te speli de machiajul ăsta prost gen Denzel 
Washington şi să îmbucăm nişte taco. 

Ştiam că n-are rost să insist. Avea să rămână misterios fie ca 
să mă facă tot mai curios, fie ca să-şi păstreze reputaţia de om 
ciudat, fie pentru că avea motive serioase să păstreze secretul 


chiar şi faţă de mine. În orice caz, era în locul acela special al 
său, în care e inaccesibil, ca şi cum s-ar afla pe planşa de 
surfing în mijlocul unui val uriaş. 

În timp ce-l urmam în casă, aveam în continuare impresia că 
mă pândea cineva. Privirea necunoscutului mă apăsa pe spate, 
ca urmele unui crab-călugăr pe o plajă netezită de valuri. 
Înainte să închid uşa, m-am uitat încă o dată în noapte, dar 
vizitatorii rămaseră bine ascunşi. 

O 

Baia era largă, luxoasă: cu podea din granit complet negru, 
cu ornamente potrivite, cu dulapuri frumoase din lemn de tek şi 
cu metri întregi de oglinzi cu muchii teşite. În cabina uriaşă de 
duş pot să încapă patru oameni, ceea ce o făcea ideală pentru 
spălatul câinelui. 

Corky Collins - care construise casa aceea cu mult înainte de 
naşterea lui Bobby - era un tip fără pretenţii, dar îşi permitea 
tot felul de mofturi. Precum acea jacuzzi pentru patru 
persoane, din marmură, din colţul opus duşului. Poate Corky - 
care se numise iniţial Toshiro Tagawa - avea fantezii despre 
orgii cu trei fete deodată. Sau poate că-i plăcea să fie foarte 
curat. 

Când era tânăr - proaspăt absolvent al facultăţii de Drept, în 
1941, la vârsta de douăzeci şi unu de ani - Toshiro fusese 
internat la Manzanar, lagărul în care au fost închişi japonezii 
americani loiali în timpul Celui de Al Doilea Război Mondial. 
După război, furios şi umilit, devenise un activist care se zbătea 
să facă dreptate celor oprimaţi. După cinci ani, pierduse 
credinţa în posibilitatea egalităţii în faţa justiţiei şi începuse să 
fie convins că majoritatea oprimaţilor ar fi devenit - dacă aveau 
ocazia - asupritori care şi-ar fi apărat cu toate forţele drepturile 
lor. 

Se specializase în cazuri de rănire. Pentru că avea o 
capacitate imensă de a învăţa, cât monoliţii uriaşi aduşi de un 
taifun din Pacificul de Sud, devenise repede avocatul cu cel mai 
mare succes în asemenea cazuri din zona San Francisco. 

După alţi patru ani, strânsese destui bani şi renunţase la 
avocatură. În 1956, când împlinise treizeci şi şase de ani, 
construise casa aceea pe cornul de sud din Moonlight Bay, 
aducând acolo, prin instalaţii subterane, apă, curent electric şi 
linii telefonice. Având un simţ al umorului care împiedica 


transformarea cinismului său în amărăciune, Toshiro Tagawa 
îşi schimbase oficial numele în Corky Collins, chiar în ziua în 
care se mutase în vilă. Îşi dedicase fiecare zi a restului vieţii 
plajei şi oceanului. 

Se alesese cu bătături specifice surfingului pe degete şi pe 
picioare, sub genunchi şi pe coastele inferioare. Din dorinţa de 
a auzi tunetul valurilor în toată splendoarea lui, Corky nu 
folosea dopuri pentru urechi când făcea surfing, aşa că s-a ales 
şi cu o exostoză. Canalul urechii interioare se contractă când se 
umple cu apă rece, iar din cauza acestei suferinţe repetate s-a 
produs o tumoare osoasă benignă în canalul urechii. Pe când 
împlinise cincizeci de ani, Corky suferea de surzenie 
intermitentă a urechii stângi. Fiecare surfer îndură simptomul 
nasului-robinet după ce se zbenguieşte prin valuri, timp în care 
sinusurile se golesc exploziv, eliminând apa de mare care a fost 
introdusă în nări în timpul spargerii brizanţilor. Această 
grozăvenie i se întâmplă, de obicei, atunci când stă de vorbă cu 
o fată deosebit de drăguță, îmbrăcată în bikini. După douăzeci 
de ani de izbituri de valuri şi de cascade Niagara în nas, Corky 
se alesese cu o exostoză în canalele sinusului şi avusese nevoie 
de o intervenţie chirurgicală ca să scape de durerile de cap şi 
să aibă un drenaj aşa cum se cuvine. Aniversase în fiecare an 
operaţia, organizând Petrecerea Drenajului Aşa Cum Se 
Cuvine. Din cauza multor ani de expunere la soarele puternic şi 
la apa sărată, Corky suferea şi de afecțiunea oculară a 
surferilor - pterigion - o îngroşare în formă de aripioară a 
conjunctivei, ce se întinde peste albul ochiului, apoi peste toată 
corneea. Treptat, vederea i se deteriorase. 

Cu nouă ani în urmă, fusese scutit de intervenţia chirurgicală 
la ochi pentru că fusese ucis. Nu de melanom, nu de rechini, ci 
chiar de Marea Mamă, oceanul. Deşi Corky avea atunci şaizeci 
şi nouă de ani, se băga în valuri monstruoase de furtună, în 
giganţi de şapte metri, care năvăleau tunând şi pe care le-ar fi 
ocolit chiar şi surferii care aveau doar o treime din vârsta sa. 
Conform spuselor celor care fuseseră de faţă, Corky se distrase 
copios până când fusese băgat la fund de un val care se 
spărsese. Monştrii de asemenea dimensiuni cântăresc mii de 
tone şi sunt alcătuiți din prea multă apă ca să lupţi împotriva ei. 
Chiar şi cei mai buni înotători pot fi ţinuţi la fund o jumătate de 
minut sau mai mult. Ghinionul lui Corky fusese că ieşise la 


suprafaţă într-un moment nepotrivit, exact la timp ca să fie izbit 
de următorul val. 

Surferii din toată California împărtăşeau aceeaşi opinie: 
Corky Collins trăise o viaţă perfectă şi sfârşise printr-o moarte 
perfectă. Exostoză la ureche, exostoză la sinusuri, pterigion la 
ambii ochi - nimic nu-l oprise pe Corky şi toate acestea 
fuseseră mai bune decât plictiseala sau o boală de inimă, mai 
bune decât o pensie mare după o viaţă petrecută într-un birou. 
Viaţa înseamnă surfing, moartea înseamnă surfing, puterea 
naturii este imensă şi cuprinzătoare, iar Corky trecuse într-un 
mod plăcut, demn de invidiat, printr-o lume care înseamnă 
pentru alţii doar necazuri. 

Bobby moştenise vila. 

Il cunoscuserăm amândoi pe Corky Collins de când aveam 
unsprezece ani şi ne aventuram către capătul peninsulei, cu 
planşele de surfing pe biciclete. El fusese mentorul fiecărui 
începător dornic să capete experienţă şi să stăpânească zona în 
care se spărgeau valurile, în vârful peninsulei. Corky nu se 
purta ca şi cum zona i-ar fi aparţinut, dar toţi îl respectau ca şi 
cum ar fi deţinut plaja de la Santa Barbara la Santa Cruz. Nu-i 
plăceau obraznicii care tăiau şi stricau un val bun, distrugându- 
l pentru ceilalţi, îi dispreţuia pe cei care căutau valuri uşoare şi 
pe încurcă-lume, dar fusese un prieten şi un model pentru noi 
toţi, cei care iubeam marea şi ne sincronizaserăm cu ritmul ei. 
Corky avea un număr imens de prieteni şi de admiratori. Pe 
unii îi cunoştea de peste trei decenii. De aceea ne-am întrebat 
de ce-i lăsase toate bunurile sale pământeşti lui Bobby, pe care- 
l cunoştea numai de opt ani. 

Drept explicaţie, executorul testamentar îi arătase lui Bobby 
o scrisoare ce reprezenta un exemplu de laconism: 


Bobby, 

Tu nu crezi că-i important ceea ce majoritatea 
oamenilor cred că este. Asta-i înţelepciune. 

Și eşti gata să-ţi dedici mintea, inima şi sufletul 
cauzei pe care o crezi importantă. Asta-i un dar divin. 

Avem doar marea, dragostea şi timpul. Dumnezeu ti- 
a dat marea. O să-ți găseşti singur dragostea. Aşa că 
eu îţi dăruiesc timp. 


Corky văzuse în Bobby pe cineva care avea din copilărie o 
înţelegere înnăscută a acelor adevăruri pe care el le aflase doar 
pe când împlinise treizeci şi şapte de ani. Dorise să respecte şi 
să încurajeze această înţelegere. Dumnezeu să-l răsplătească 
pentru asta! 

În vara care urmase primului său an la colegiul Ashdon, 
Bobby moştenise vila şi, după ce plătise taxele, îi rămăsese şi o 
sumă modestă de bani. Renunţase la şcoală, ceea ce-i supărase 
pe părinţii săi. Dar Bobby nu se sinchisise de furia lor, pentru 
că plaja, marea şi viitorul erau toate ale lui. 

Pe de altă parte, rudele sale fuseseră furioase dintr-un motiv 
sau altul toată viaţa lor, iar Bobby se obişnuise cu asta. Părinţii 
săi erau proprietarii şi editorii ziarului local, ca urmare 
deveniseră cruciați neobosiţi pentru culturalizarea publicului 
larg, asta însemnând că ei credeau că majoritatea cetăţenilor 
sunt fie prea egoişti ca să facă lucrurile cuvenite, fie prea 
tâmpiţi ca să-şi cunoască propriul interes. Se aşteptau ca 
Bobby să împărtăşească „pasiunea pentru marea controversă a 
vremurilor noastre” - cum îi spuneau ei -, dar Bobby voia să 
evadeze din mult trâmbiţatul idealism al familiei - şi să scape 
de invidia, ranchiuna şi egocentrismul abia mascate care 
făceau parte din acesta. Bobby îşi dorea doar pace. Părinţii săi 
voiau şi ei pace, dar pentru întreaga planetă, pace în fiecare 
colţ al Navei Spațiale Pământ, deşi nu erau în stare să menţină 
pacea între pereţii propriei locuinţe. 

Având vila şi banii necesari pentru a-şi începe afacerea din 
care trăia acum, Bobby îşi găsise pacea. 

Acele fiecărui ceasornic sunt nişte foarfece mari, care 
retează mereu din noi câte o bucată, iar fiecare cronometru cu 
ecran digital clipeşte către noi, până când ne duce la implozie. 
Timpul este atât de preţios pentru că nu poate fi cumpărat. 
Corky nu-i dăruise lui Bobby timp, ci şansa de a trăi fără 
ceasornice, fără să ştie de existenţa ceasurilor, ceea ce face ca 
timpul să treacă mai blând, fără furia aceea de a reteza totul. 

Părinţii mei încercaseră să facă acelaşi lucru pentru mine. 
Dar, din cauza bolii, aud uneori ticăitul ceasului. Poate că şi 
Bobby îl aude, din când în când. Poate că nimeni nu poate să 
scape complet de conştiinţa existenţei ceasornicelor. 

De fapt, disperarea lui Orson din noaptea în care privise 
stelele cu deznădejde şi respinsese încercările mele de a-l 


consola putea fi declanşată de faptul că şi el realizase că zilele i 
se scurg o dată cu ticăitul ceasului. Ni s-a spus că minţile 
simple ale animalelor nu sunt capabile să înţeleagă conceptul 
că sunt nişte fiinţe muritoare. Dar fiecare animal posedă un 
instinct de supravieţuire şi de recunoaştere a pericolului. Dacă 
animalul se luptă să supravieţuiască, înseamnă că înţelege ce-i 
moartea, indiferent ce-ar spune savanții şi filosofii. 

Nu-i vorba despre un sentimentalism gen New Age, ci de 
bun-simt. 

Acum, în timp ce stăteam în cabina de duş a lui Bobby şi 
scoteam funinginea de pe Orson, câinele continua să tremure. 
Apa era caldă. Tremuratul lui n-avea nicio legătură cu baia. 

După ce am şters câinele cu mai multe prosoape şi l-am uscat 
cu uscătorul de păr lăsat de Pia Klick, tremuratul încetă. In 
timp ce îmbrăcam o pereche de blugi ai lui Bobby şi un pulover 
albastru cu mâneci lungi, din bumbac, Orson se uită de câteva 
ori la fereastra cu geam opac, de parcă ar fi bănuit că afară se 
află cineva, dar părea că are ceva mai multă încredere în sine. 

Mi-am şters şapca şi haina cu nişte şervete din hârtie. 
Hainele miroseau încă a fum - şapca mai mult decât haina. 

În semiîntuneric, abia reuşeam să citesc cuvintele scrise 
deasupra cozorocului: „Trenul misterului”. Am trecut cu buricul 
degetului mare peste literele brodate, amintindu-mi încăperea 
din beton, fără ferestre, dintr-una dintre cele mai ciudate zone 
abandonate din Fort Wyvern, în care găsisem şapca. 

Mi-am amintit cuvintele Angelei Ferryman, replica ei la 
afirmaţia mea că baza Wyvern fusese închisă de un an şi 
jumătate: „Unele lucruri nu mor. Nu pot să moară. Indiferent 
cât de mult ne dorim să moară”. 

În minte mi-a apărut o imagine a băii din casa Angelei, am 
revăzut femeia cu ochii ficşi şi cu gura deschisă a surprindere. 
Am avut din nou convingerea că ignorasem un amănunt 
important în legătură cu starea trupului ei. Ca mai înainte, 
când am încercat să-mi amintesc mai bine figura ei stropită de 
sânge, aceasta nu mi-a devenit mai clară, ci mai înceţoşată. 

„Am făcut totul praf, Chris... mai rău ca altă dată... şi nu mai 
există cale... să desfacem ce-am făcut.” 

O 

Taco-urile umplute cu pui tocat, salată, brânză şi salsa erau 

delicioase. Ne aşezaserăm pe scaunele din bucătărie ca să 


mâncăm, în loc să stăm rezemaţi de chiuvetă. Ajutam mâncarea 
să se ducă pe gât împingând-o cu bere. 

Deşi Sasha îl hrănise ceva mai devreme, Orson mâncase 
câteva bucăţi de pui, dar nu reuşise să mă convingă să-i mai 
torn o Heineken. 

Bobby pornise radioul. Îl reglase pe frecvenţa emisiunii 
Sashei, care începuse deja. Se făcu miezul nopţii. Sasha nu-mi 
menţionă numele, nici nu dedică melodia cuiva, ci puse Heart 
Shaped World, de Chris Isaak, pentru că este una dintre 
melodiile mele favorite. 

Analizând cu multă seriozitate evenimentele din seara aceea, 
i-am povestit lui Bobby despre incidentul din garajul spitalului, 
despre scena din crematoriul lui Kirk şi despre plutonul de 
indivizi anonimi care mă hăituiseră pe dealurile din spatele 
clădirii pompelor funebre. 

După toate astea, Bobby zise: 

— Tabasco? 

— Ce-ai spus? 

— Ca să faci salsa mai iute. 

— Nu vreau. E destul de ucigătoare aşa cum este. 

Scoase din frigider o sticlă cu sos Tabasco şi-şi turnă din ea 
peste taco-ul pe jumătate mâncat. 

Sasha pusese Two Hearts, de Chris Isaak. 

Un timp, am continuat să privesc fereastra de lângă masă, 
întrebându-mă dacă ne privea cineva de afară. La început n-am 
crezut că şi Bobby era îngrijorat, apoi mi-am dat seama că, din 
când în când, se uita şi el, ca din întâmplare, către bezna de 
afară. 

— Să cobor jaluzelele? i-am propus eu. 

— Nu. Şi-ar închipui că-mi pasă. 

Se prefăcea că nu era intimidat. 

— Cine sunt indivizii? 

Bobby rămase tăcut, dar eu am aşteptat până mi-a răspuns: 

— Nu sunt sigur. 

Nu era un răspuns cinstit, dar m-am mulţumit cu atât. 

În timp ce-mi continuam povestea, n-am riscat ca Bobby să-şi 
bată joc de mine şi nu i-am pomenit de pisica aceea care mă 
condusese către canalul de sub dealuri, dar i-am descris 
colecţia de cranii aşezată pe ultimele două trepte ale barajului 
de deversare. l-am spus şi despre şeful poliţiei, Stevenson, care 


discutase cu individul chel, cu cercel în ureche, şi despre 
pistolul de pe patul meu. 

— A naibii armă! exclamă el, admirând Glock-ul. 

— Tata a optat pentru un dispozitiv de ochire cu laser. 

— Grozav. 

Uneori, Bobby se stăpâneşte pe deplin, e ca o stâncă, e atât 
de calm încât te întrebi dacă te ascultă. Când fusese copil, se 
purta astfel doar uneori, dar, pe măsură ce crescuse, această 
atitudine bizară îi devenise caracteristică. Eu tocmai îi 
povestisem nişte aventuri stranii, iar el reacţionase de parcă 
ascultase rezultatele meciurilor de baschet. 

Am privit întunericul din spatele ferestrei şi m-am întrebat 
dacă mă ţintea cineva cu arma - poate cu o lunetă pentru tir pe 
timp de noapte. Apoi m-am gândit că, dacă indivizii ar fi vrut să 
ne împuşte, ne-ar fi doborât atunci când ieşiserăm afară, 
printre dune. 

l-am spus lui Bobby tot ce se întâmplase în casa Angelei 
Ferryman. Prietenul meu rânji: 

— Rachiu de caise! 

— N-am băut mult. 

— După două pahare din chestia aia, începi să vorbeşti cu 
focile! 

Asta, în jargonul surferilor, înseamnă că începi să vomiţi. 

Când am ajuns să-i povestesc despre felul în care Jesse Pinn 
îl terorizase pe părintele Tom, mâncaserăm câte trei taco 
fiecare. Bobby ne mai pregăti câte o porţie şi le aduse la masă. 

Sasha pusese Graduation Day. 

— Asta-i un adevărat festival Chris Isaak! zise Bobby. 

— A pus melodiile astea pentru mine. 

— Eram convins că avea un motiv anume şi că Isaak nu-i la 
postul de radio, ameninţând-o cu un pistol. 

N-am mai scos niciunul vreo vorbă, până n-am terminat 
ultima bucată de taco. 

Când, în cele din urmă, Bobby mă întrebă ceva, dori să ştie 
doar un lucru despre care amintise Angela: 

— Deci a zis că maimuța era şi nu era maimuţă. 

— Cuvintele, aşa cum mi le amintesc, au fost: „Pare să fie 
maimuţă. Şi este o maimuţă. Este şi nu este. Şi asta nu-i în 
regulă la ea”. 

— Ţi s-a părut că Angela era ţicnită? 


— Era deprimată, speriată, foarte speriată, dar nu sărită de 
pe fix. Iar cineva a ucis-o ca să-i închidă gura, deci trebuie să fi 
fost ceva important în spusele ei. 

Bobby dădu din cap şi bău nişte bere. Apoi rămase tăcut atât 
de mult timp, încât am zis: 

— Acum ce facem? 

— Pe mine mă întrebi? 

— Nu vorbeam cu câinele. 

— Las-o baltă! 

— Ce? 

— Uită totul, continuă-ţi viaţa! 

— Ştiu că tu ai mai spus asta, am recunoscut eu. 

— Atunci de ce mă întrebi? 

— Bobby, poate că moartea mamei mele n-a fost un accident. 

— Am impresia că eşti destul de sigur. 

— Şi poate că nici cancerul tatălui meu nu a fost un simplu 
cancer. 

— Prin urmare, vrei să te răzbuni? 

— Indivizii ăia nu pot scăpa nepedepsiţi. 

— Ba pot. Tot timpul scapă nepedepsiţi oameni care au 
înfăptuit crime. 

— Nu trebuie să fie aşa. 

— Eu nu spun că ar trebui să se întâmple aşa, ci că aşa se 
întâmplă. 

— Bobby, se pare că viaţa nu înseamnă numai surf, sex, 
mâncare şi bere. 

— N-am spus niciodată că viaţa e aşa. Am spus că aşa ar 
trebui să fie. 

— Ei bine, nu mă sperii, am zis eu, privind întunericul din 
spatele ferestrei. 

Bobby oftă şi se rezemă de speteaza scaunului: 

— Dacă aştepţi să prinzi un val, iar condiţiile sunt grozave şi 
către coastă gonesc talazuri pline de spumă şi lângă tine vin 
nişte valuri de şapte metri, care se cam depăşesc, deşi ştii că le 
poţi înfrunta, iar tu stai pe loc, privind cum trec brizanţii, 
atunci eşti speriat. Dar dacă vin nişte talazuri de zece metri, 
care pot să te zdrobească, atunci nu-ţi rămâne altceva de făcut 
decât să sari de pe planşă, să stai potolit şi să te rogi lui 
Dumnezeu. Dacă poţi să alegi între a fi zdrobit sau a sta 
deoparte, atunci faptul că stai deoparte nu înseamnă că te-ai 


speriat, ci că dai dovadă de judecată de om matur. Chiar şi un 
rebel al surfingului are nevoie de asta. Iar tipul care încearcă 
să călărească un val, ştiind că o s-o încurce... ăla-i un tâmpit. 

Am fost impresionat de lungimea discursului, pentru că 
această lungime arăta că Bobby era foarte îngrijorat pentru 
mine. 

— Adică eu sunt un tâmpit? 

— Încă nu. Depinde de ce ai de gând să faci. 

— Deci sunt un tâmpit în aşteptare. 

— Să zicem că potenţialul tău de tâmpit depăşeşte scara 
Richter. 

Am clătinat din cap şi am replicat: 

— Din locul în care stau, nu mi se pare că am de-a face cu un 
val de zece metri. 

— Poate-i unul de cincisprezece metri. 

— Cred că are doar vreo şapte. 

Bobby îşi dădu ochii peste cap, de parcă ar fi spus că i se 
pare că el e singurul om rezonabil din lume. 

— Angela spunea că totul a pornit de la un proiect din Fort 
Wyvern. Apoi s-a dus sus să aducă ceva ca să-mi arate - cred că 
o dovadă, probabil ceva şterpelit de soţul ei. Indiferent ce-a 
fost, lucrul respectiv a fost distrus de foc. 

— Fort Wyvern. Armata. Militarii. 

— Ce-i cu asta? 

— Discutăm despre guvern. Frate, guvernul nu-i un val de 
zece metri. E unul de o sută de metri. E un tsunami. 

— Trăim în America. 

— Aşa se zice. 

— Avem o datorie. 

— Ce fel de datorie? 

— Una morală. 

Bobby se încruntă şi se prinse de baza nasului cu două 
degete, de parcă-l apucase durerea de cap ascultându-mă. Apoi 
spuse: 

— Pun pariu că, dacă o să auzi la ştiri că o cometă va 
distruge Pământul, o să-ţi pui costumul de Superman şi o să 
zbori în spaţiul cosmic, ca să abaţi cometa aia spre altă parte a 
galaxiei. 

— Numai dacă acel costum nu-i la curăţătorie. 

— Eşti un tâmpit. 


— Tu eşti tâmpit. 


20 


— Uită-te aici, zise Bobby. Sosesc informaţii chiar acum. De 
la satelitul meteorologic al guvernului britanic. Dacă le 
prelucrezi, poţi să afli înălţimea fiecărui val din orice loc din 
lume, cu o abatere de câţiva centimetri. 

Nu aprinsese luminile în biroul său. Monitoarele de 
dimensiuni foarte mari ale calculatoarelor emiteau suficientă 
lumină pentru el şi prea multă pentru mine. Pe ecrane apăreau 
grafice colorate, hărţi, fotografii prin satelit, diagrame ale 
evoluţiei vremii. 

Eu nu fac parte din era calculatoarelor şi nu voi face parte 
niciodată. Din cauză că port ochelari care opresc razele 
ultraviolete, nu pot să citesc cu uşurinţă ce scrie pe un ecran 
de calculator. Nu pot să risc să petrec mai multe ore în faţa 
unui monitor din care ţâşnesc spre mine raze ultraviolete. 
Pentru oamenii obişnuiţi este vorba de emisii de nivel scăzut, 
dar pentru mine, care trebuie să ţin seama de efectul 
cumulativ, câteva ore în faţa calculatorului sunt echivalente cu 
un fulger. Scriu de mână, pe hârtie - articole ocazionale, cartea 
devenită best-seller, care a generat un lung articol în revista 
Time despre mine şi despre XP. 

Încăperea plină de calculatoare este inima firmei Surfcast, 
care oferă zilnic informaţii prin fax abonaților din toată lumea, 
are o pagină web şi un număr telefonic care începe cu 900, prin 
care se furnizează informaţii despre surfing. In biroul din 
Moonlight Bay lucrează patru angajaţi, care sunt legaţi în reţea 
cu această încăpere, dar analiza datelor şi previziunile 
meteorologice pentru surfing îi aparţin lui Bobby. 

Aproximativ şase milioane de surferi călăresc valurile de-a 
lungul ţărmurilor oceanului planetar. Vreo cinci milioane şi 
jumătate dintre aceştia sunt mulțumiți de valurile care le stau 
la dispoziţie şi care măsoară, de la bază la coamă, între doi şi 
trei metri. Mişcările oceanului îşi ascund puterea sub suprafaţa 
apei, întinzându-se în adâncime până la vreo trei sute de metri. 
Nu devin valuri decât dacă sunt îndreptate în sus şi se sparg de 


maluri. Până la sfârşitul anilor 1980 n-a fost cu putinţă să se 
prognozeze când şi unde puteau fi găsite valuri de doi metri. 
Pasionaţii de surfing puteau să petreacă zile întregi pe plajă, 
aşteptând brizanţi care erau prea lenți sau prea mici, în timp ce 
la o sută de kilometri de ei talazurile se năpusteau către țărm. 
O mare parte a celor cinci milioane şi jumătate de surferi erau 
dispuşi să-i plătească lui Bobby câţiva dolari ca să afle unde se 
pot distra, fără să aştepte bunul-plac al lui Kahuna, zeul tuturor 
brizanţilor. 

Câţiva dolari. Numărul telefonic care începe cu 900 primeşte 
opt sute de mii de apeluri în fiecare an, la doi dolari apelul. 
Bobby, vagabondul şi rebelul surfer, devenise probabil cel mai 
bogat om din Moonlight Bay, cu toate că nimeni nu-şi dă seama 
de asta, iar Bobby dăruieşte cea mai mare parte a veniturilor 
sale. 

— Uită-te, zise el, aşezându-se pe un scaun, în faţa unui 
calculator. Înainte să fugi ca să salvezi lumea şi să-ţi explodeze 
creierul, gândeşte-te la asta. 

În timp ce Orson privea ecranul, Bobby apăsă pe taste, 
solicitând noi date. 

Mulţi dintre cei care făceau parte din jumătatea de milion 
rămasă a surferilor preferă valuri de peste cinci metri, iar 
dintre aceştia mai puţini de zece mii pot să călărească talazuri 
de şapte metri, dar, deşi aceşti indivizi deosebit de bine 
antrenați şi de temerari sunt puţini ca număr, cea mai mare 
parte dintre ei doresc să cunoască previziunile lui Bobby. Ei 
trăiesc şi mor pentru surfing. Ratarea unui sezon de valuri 
monstruoase - mai ales dacă au loc în vecinătatea lor - ar fi 
echivalentul pe nisip al unei tragedii shakespeariene. 

— Duminică, zise Bobby, apăsând pe taste. 

— Duminica asta? 

— Peste două nopţi îţi vei dori să fii aici. Adică ai prefera să 
nu fi murit. 

— Vin brizanţi mari? 

— O să fie ceva festiv. 

Poate că doar trei-patru sute de surferi de pe planetă au 
experienţa, talentul şi curajul să călărească valuri de peste 
şapte metri, iar o mână dintre ei îl plătesc pe Bobby ca să 
urmărească talazurile cu adevărat gigantice, chiar dacă acestea 
sunt înşelătoare şi îi pot ucide. Câţiva dintre aceşti maniaci 


sunt oameni bogaţi, care pot zbura în orice loc din lume ca să 
înfrunte valuri de furtună, giganţi de zece-doisprezece metri. 
Deseori sunt remorcaţi de un asistent sau de un Jet Ski până la 
aceşti monoliţi imenşi, pentru că-i greu, chiar imposibil, să-i 
prinzi în maniera obişnuită. În lume poţi să găseşti doar vreo 
zece zile pe an valuri de peste zece metri, bine constituite, care 
puteau fi călărite. Deseori ating malul în locuri exotice. Bobby 
folosea hărţi, fotografii prin satelit şi date meteorologice din 
diferite surse. Putea să facă previziuni pentru două-trei zile, iar 
previziunile respective fuseseră atât de corecte, încât nici cei 
mai chiţibuşari dintre clienţi nu se plânseseră. 

— Iată, zise Bobby, arătând un val pe calculator. 

Orson se uită mai atent la ecran, atunci când Bobby zise: 

— În Moonlight Bay, brizanţii ne vor oferi o după-amiază de 
duminică deosebită, care va continua şi peste noapte, până în 
zorii zilei de luni. 

M-am uitat la monitor şi am întrebat: 

— Acolo sunt valuri de patru metri? 

— De trei-patru metri, cu posibilitatea ca printre ele să fie şi 
unele de cinci metri. Vor ajunge în curând în Hawaii, apoi la 
noi. 

— Asta da viață! 

— La nord de Tahiti începe o furtună mare, care se va 
deplasa lent. Corelată cu vântul care va sufla dinspre țărm, va 
avea ca urmare mai multe valuri nebuneşti decât ai văzut în 
toată viaţa ta. 

— Grozav! 

Bobby se răsuci cu scaunul, ca să se uite la mine. 

— Ce vrei să călăreşti: brizanţii de duminică noapte, care vin 
din Tahiti, sau tsunami-ul morţii care iese din Wyvern? 

— Pe amândouă. 

— Eşti un kamikaze, zise Bobby, cu dispreţ. 

— Eşti o rață, i-am spus eu, zâmbind - cuvântul având acelaşi 
înţeles ca şi „geamandură”, adică un tip care stă deoparte şi nu 
are curajul să atace un val. 

Orson se uita când la unul, când la altul, de parcă ar fi 
urmărit un meci de tenis. 

— Eşti o ciudăţenie! 

— Eşti o momeală, i-am replicat eu, înţelesul fiind acelaşi ca 
la „raţă”. 


— Iar tu eşti un tâmpit! răspunse el, cuvântul având acelaşi 
înţeles în jargonul surferilor ca şi în engleza standard. 

— Înţeleg că nu eşti de partea mea. 

Bobby se ridică de pe scaun şi-mi explică: 

— Nu poţi să apelezi la poliţie. Nu poţi să te duci la FBI. Toţi 
sunt plătiţi din acelaşi loc. Cum să afli despre un proiect secret 
din Wyvern? 

— Am descoperit deja un pic... 

— Da, iar următorul lucru pe care-l vei descoperi va fi cu ce 
vei fi omorât. Chris, nu eşti Sherlock Holmes sau James Bond. 
Eşti cel mult Nancy Drew. 

— Nancy Drew are un procentaj incredibil de rezolvare a 
cazurilor, l-am repezit eu. A prins toţi ticăloşii pe care i-a 
urmărit. Aş fi onorat să fiu considerat egalul unei luptătoare 
împotriva crimei precum doamna Nancy Drew. 

— Kamikaze! 

— Raţă! 

— Ciudăţenie! 

— Momeală! 

Bobby începu să râdă, clătină din cap, se scărpină în barbă şi 
zise: 

— Mă îngreţoşezi! 

— Idem! 

Telefonul sună, iar Bobby răspunse. 

— Salut, frumoaso! Îmi place noul format al emisiunii - 
numai Chris Isaak. Te rog să pui dancin’. Nancy, pe tine te 
caută! îmi zise el, întinzându-mi receptorul. 

Îmi place vocea de disc-jokey a Sashei. Există doar o 
diferenţă subtilă faţă de vocea ei din viaţa de zi cu zi, pare doar 
cumva mai profundă, mai blândă, mai mătăsoasă, dar efectul 
este deosebit. Când o aud pe Sasha DJ-ul, îmi doresc să mă 
ghemuiesc în pat cu ea. Oricum îmi doresc să fiu în pat cu ea, 
cât de mult se poate, dar atunci când foloseşte vocea ei de la 
radio îmi doresc să mă bag în pat cu ea imediat. Are vocea 
aceea de îndată ce intră în studio şi o foloseşte până pleacă de 
acolo, o foloseşte chiar şi când nu vorbeşte la microfon. 

— Melodia se va termina într-un minut şi va trebui să intru în 
direct, îmi spuse ea, deci voi încerca să îţi zic totul pe fugă. A 
venit cineva aici, la postul de radio, cu puţin timp în urmă, şi a 
încercat să ia legătura cu tine. Spune că-i o problemă de viaţă 


şi de moarte. 

— Cine? 

— Nu pot să-i spun numele la telefon. I-am promis că n-o să 
fac asta. Când i-am spus că s-ar putea să fii la Bobby, persoana 
n-a vrut să te sune acolo sau să vină să te întâlnească. 

— De ce? 

— Nu ştiu de ce. Dar persoana era foarte nervoasă. „Am fost 
unul dintre cei care au cunoscut noaptea.” Înţelegi ce vreau să 
spun? 

„Am fost unul dintre cei care au cunoscut noaptea.” 

Un vers dintr-un poem de Robert Frost. 

Tatăl meu mă molipsise de pasiunea pentru poezie. Eu i-o 
transmisesem Sashei. 

— Da. Ştiu despre ce vorbeşti. 

— Vrea să te vadă cât mai repede. Spune că-i o problemă de 
viaţă şi de moarte. Chris, ce se întâmplă? 

— Vom avea brizanţi grozavi duminică după-amiază. 

— Nu la asta mă refeream. 

— Ştiu. O să-ţi povestesc restul mai târziu. 

— Valuri mari. Crezi că o să mă descurc? 

— Da, cu cele de patru metri. 

— Sunt bună doar pentru petrecerile pe plajă... 

— Imi place vocea ta, i-am zis eu. 

— E netedă ca apa golfului. 

A închis, iar eu am făcut acelaşi lucru. 

Deşi auzise doar jumătate din conversaţia noastră, Bobby se 
bază pe intuiţia sa ieşită din comun ca să-şi imagineze motivul 
pentru care mă căutase Sasha şi mă întrebă: 

— În ce chestie ai de gând să te bagi? 

— O problemă tocmai bună pentru Nancy. Pe tine nu te 
interesează aşa ceva. 

O 

În timp ce eu şi Bobby îl conduceam pe Orson - care nu se 
simţea încă în largul lui - pe veranda din faţă, radioul din 
bucătărie începu să cânte dancin', de Chris Isaak. 

— Sasha este o femeie uluitoare, zise Bobby. 

— leşită din comun, l-am aprobat eu. 

— N-o să mai fi cu ea, dacă o să mori. Nu-i chiar atât de 
ţicnită. 

— De acord cu tine. 


— Ţi-ai luat ochelarii de soare? 

Mi-am pipăit buzunarul cămăşii şi i-am răspuns: 

— Mda... 

— "Ţi-ai dat cu loţiunea mea de soare? 

— Da, mamă. 

— Ciudăţenie! 

— Mă gândeam... am început eu să-i spun, dar el mă 
întrerupse: 

— Era timpul să începi. 

— Lucrez la o nouă carte. 

— În cele din urmă te-ai îndurat să-ţi mişti fundul leneş! 

— E despre prietenie. 

— Sunt şi eu în carte? 

— E de mirare, dar apari şi tu. 

— Sper că nu-mi foloseşti numele adevărat! 

— Îţi spun Igor. Chestia e... mi-e teamă că n-o să fiu înţeles 
de cititori... eu, tu - toţi prietenii mei - trăim vieţi atât de 
diferite... 

Bobby se opri la capătul scării şi mă privi cu dispreţ 
părintesc: 

— 'Ţi-am spus că trebuie să fii deştept ca să scrii cărţi. 

— Nu există o lege în privinţa asta. 

— Se vede că nu există. Chiar şi echivalentul literar al unui 
începător fraier trebuie să ştie că fiecare dintre noi duce o viaţă 
diferită. 

— Da? Maria Cortez duce o viaţă deosebită? 

Maria este sora mai mică a lui Manuel Ramirez. Are douăzeci 
şi opt de ani, ca mine şi ca Bobby. Este cosmeticiană, iar soţul 
ei este mecanic auto. Au doi copii, o pisică şi o casă mică, dar 
cu ipotecă mare. 

— Nu-şi trăieşte viaţa în prăvălie, coafând pe cineva, nici 
acasă, curăţând covorul cu aspiratorul. Îşi trăieşte viaţa în 
mintea ei. Există o viaţă în capul ei, probabil mai ciudată şi mai 
afurisită decât a ta sau a mea. Pe planeta asta se află şase 
miliarde de oameni, şase miliarde de lumi mai mici în lumea 
asta, mai mare. Vânzătorii de pantofi şi bucătarii de la fast-food 
par că duc o viaţă plictisitoare, dar unii au existenţe mai bizare 
decât a ta. Şase miliarde de poveşti, fiecare dintre ele eo 
epopee, plină de tragedii şi de triumfuri, de bine şi de rău, de 
disperare şi de speranţă. Noi doi nu suntem chiar atât de 


deosebiți, frăţioare. 

Am rămas cu gura căscată. Apoi l-am prins de pulpana bluzei 
cu papagali şi palmieri şi i-am zis: 

— Nu mi-am dat seama că eşti aşa filosof. 

Bobby ridică din umeri şi-mi răspunse: 

— Te uimeşte această bijuterie de înţelepciune? Probabil că 
am citit-o pe un răvaş găsit într-o plăcintă. 

— Probabil că a fost o plăcintă a naibii de mare! 

— A fost un monolit uriaş, gagiule! zise el, zâmbind. 

Zidul imens de ceaţă se întindea la un kilometru de țărm, nu 
se apropiase, nici nu se îndepărtase. Aerul nopţii era la fel de 
liniştit ca acela din morga de la Spitalul Milosteniei. 

În timp ce coboram treptele verandei, n-a tras nimeni în noi. 
Nici n-a scos cineva vreun strigăt de cufundar. 

Indivizii se aflau totuşi acolo, ascunşi printre dune sau după 
creasta pantei care cobora către plajă. Le simţeam privirile, ca 
o energie periculoasă care atârna între inele corpului unui 
şarpe otrăvitor, ce stătea nemişcat. 

Deşi Bobby îşi lăsase puşca în casă, era în continuare atent. 
În timp ce mă însoțea către bicicletă, supraveghea noaptea din 
jur. Începu să manifeste mai mult interes pentru povestea mea 
decât arătase înainte. 

— Maimuta aceea, despre care a pomenit Angela... 

— Ce-i cu ea? 

— Cum arăta? 

— Ca o maimuţă. 

— Ca un cimpanzeu, ca un urangutan? 

Am apucat bicicleta de ghidon şi am întors-o, ca să merg cu 
ea prin nisipul moale. Apoi i-am răspuns: 

— Era o maimuţă rhesus. Nu ţi-am spus? 

— Cât de mare era? 

— Angela a zis că era înaltă de vreo şaizeci de centimetri şi 
cântărea vreo douăsprezece kilograme. 

Bobby se uită către dune şi zise: 

— Am văzut şi eu câteva. 

Surprins, am rezemat din nou bicicleta de balustrada 
verandei şi l-am întrebat: 

— Maimute rhesus? Aici? 

— Am văzut un soi de maimute, cam de mărimea aia. 

Nu există maimute care să trăiască în natură în California. 


Singurele primate din pădurile şi de pe câmpurile de aici sunt 
oamenii. 

— Am zărit una zgâindu-se la mine pe fereastră, într-o 
noapte. Am ieşit afară, dar dispăruse. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Acum trei luni. 

Orson se vâri între noi, de parcă s-ar fi tras la adăpost. 

— Le-ai mai văzut de atunci? 

— De şase-şapte ori. Întotdeauna noaptea. Au devenit mai 
îndrăzneţe, în ultimul timp. Umblă în ceată. 

— Ceată? 

— Lupii umblă în haită. Caii fac parte dintr-o herghelie. La 
maimuțe se numeşte ceată.? 

— Te-ai documentat! De ce nu mi-ai spus nimic până acum? 

Bobby rămase tăcut, uitându-se la dune. 

Şi eu mă uitam la ele. 

— Asta se ascunde aici? 

— Probabil. 

— Cât de multe erau în ceata aia? 

— Nu ştiu. Vreo şase sau opt... E doar o presupunere. 

— Ai cumpărat o puşcă. Crezi că sunt periculoase? 

— S-ar putea. 

— Ai anunţat pe cineva? Pe cei de la protecţia animalelor, de 
exemplu. 

— N-am anunţat. 

— De ce? 

În loc să-mi răspundă, Bobby ezită un timp, apoi îmi spuse: 

— Pia mă înnebuneşte. 

Pia Klick. Se dusese în Waimea pentru o lună-două şi stătea 
acolo de trei ani. 

Nu înţelegeam ce legătură avea Pia cu faptul că Bobby nu îi 
anunţase pe cei de la protecţia animalelor că văzuse 
maimuţele, dar mi-am dat seama că o să-mi explice chiar el. 

— Spune că a descoperit că-i reîncarnarea lui Kaha Huna, 
zise Bobby. 

Kaha Huna este zeiţa hawaiană a surfingului, care nu se 
reîncarnase niciodată, deci era incapabilă să facă ceea ce 
spunea Pia. 

Având în vedere că Pia nu era o kamaaina, adică o băştinaşă 


2 În engleză troop poate însemna şi „detaşament militar”. (n. tr.). 


din Hawaii, ci doar o haole care se născuse în Oskaloosa, din 
Kansas, şi că locuise acolo până plecase de acasă, la vârsta de 
şaptesprezece ani, nu părea candidata potrivită ca să devină o 
ubei wahine mitologică. 

— Nu pare demnă de crezare, i-am spus eu. 

— E foarte convinsă. 

— E destul de frumoasă ca să fie Kaha Huna. Sau oricare altă 
zeiţă. 

Stăteam lângă Bobby şi nu-i vedeam ochii, dar, după figură, 
părea mâhnit. Nu-l văzusem niciodată mâhnit. Nici măcar nu-mi 
dădusem seama că ştia ce-i mâhnirea. 

— Încearcă să-şi dea seama dacă trebuie să rămână 
celibatară, având în vedere că-i Kaha Huna, adăugă Bobby. 

— Aoleo! 

— Crede că nu poate să trăiască împreună cu un tip obişnuit, 
adică un muritor. Asta ar însemna că-şi refuză soarta, ar fi o 
blasfemie. 

— Nasoală chestie! am reacţionat eu, cu înţelegere. 

— Dar ar fi tocmai bine dacă s-ar combina cu reîncarnarea 
actuală a lui Kahuna. 

Kahuna este zeul surferilor. El este, în mare parte, creaţia 
surferilor moderni, care i-au imaginat legenda prin 
extrapolarea vieţii unui vrăjitor hawaian din vechime. 

— lar tu nu eşti reîncarnarea lui Kahuna, am tras eu 
concluzia. 

— Refuz să fiu. 

Din acest răspuns, am dedus că Pia încercase să-l convingă 
că el era întruparea zeului surfingului. 

Bobby adăugă, cu o suferinţă evidentă întipărită în voce: 

— Ea e atât de deşteaptă, atât de talentată! 

Pia absolvise summa cum laude UCLA. Îşi plătise taxele 
şcolare pictând portrete; acum, lucrările ei hiperrealiste se 
vindeau cu preţuri impresionante, de îndată ce se ostenea să le 
creeze. 

— Cum poate fi atât de deşteaptă şi de talentată şi să creadă 
o asemenea... chestie? întrebă Bobby. 

— Poate că eşti Kahuna. 

— Nu-i nimic amuzant în asta, replică Bobby. 

Era o declaraţie care m-a şocat, pentru că, de obicei, Bobby 
considera că totul era amuzant, mai mult sau mai puţin. 


Iarba de pe dune, luminată de lună, se potolise, niciun fir nu 
mai tremura în noaptea lipsită acum de vânt. Ritmul lent al 
valurilor, care se auzea de pe plaja aflată mai jos decât noi, 
părea un cânt murmurat de o mulţime îndepărtată care se 
ruga. 

Treaba cu Pia era fascinantă, dar de înţeles. Pe mine mă 
interesau mai mult maimuţele. 

— În ultimii ani, zise Bobby, am avut de-a face cu diferite 
chestii New Age ale Piei... uneori totul e bine, dar alteori am 
impresia că-mi irosesc zilele cu nişte prostii. Uneori, când 
discut la telefon cu ea, sunt întors pe dos, îi simt lipsa, vreau să 
fiu cu ea... aproape că mă autoconving că ea este Kaha Huna. 
Pia e atât de sinceră. Ştii, ea nu bate câmpii în privinţa asta. lar 
calmul ei e tulburător. 

— Nu ştiam că eşti tulburat. 

— Nu ştiam nici eu, zise el, oftând, apoi, în timp ce 
scormonea cu piciorul desculţ în nisip, începu să facă legătura 
între Pia şi maimuțe: Când am văzut prima oară maimuța la 
fereastră, mi s-a părut ceva mişto, m-a făcut să râd. Mi-am 
imaginat că-i animalul de casă al cuiva, animal care s-a rătăcit. 
Dar a doua oară am văzut mai multe. Şi mi s-a părut ceva bizar, 
ca rahatul cu Kaha Huna, pentru că ele nu se purtau deloc ca 
maimuţele. 

— Ce vrei să spui? 

— Maimuţele sunt jucăuşe, se zgâiesc peste tot. Lighioanele 
alea... nu erau jucăuşe. Ştiau ce fac, aveau un aer solemn, erau 
nişte ciudăţenii diforme. Mă priveau şi examinau casa, nu din 
curiozitate, ci cu un scop. 

— Ce scop? 

Bobby ridică din umeri şi zise: 

— Erau atât de stranii... 

Lăsa impresia că nu-şi găseşte cuvintele, aşa că i-am sugerat 
unul din H.P. Lovecraft, faţă de povestirile căruia 
manifestaserăm mult entuziasm pe când aveam treisprezece 
ani: 

— Înfiorătoare. 

— Mda. Erau extrem de înfiorătoare. Ştiu că n-o să mă 
creadă nimeni. Mi s-a părut că am halucinaţii. Am înhăţat 
aparatul de fotografiat, dar n-am putut să fac nicio poză. Ştii de 
ce? 


— Ai pus degetul peste lentilă? 

— Maimuţele nu voiau să fie fotografiate. De îndată ce au 
văzut aparatul, au _ tulit-o şi s-au ascuns, cu o viteză 
nebunească. 

Bobby s-a uitat la mine, să vadă cum reacţionez, apoi a privit 
iarăşi dunele, după care a continuat: 

— Animalele alea ştiau ce-i un aparat de fotografiat. 

N-am mai rezistat: 

— Nu cumva le antropomorfizezi? Nu cumva atribui 
caracteristici şi atitudini omeneşti unor animale? 

Bobby mă ignoră şi zise: 

— După noaptea aceea, n-am mai pus aparatul fotografic în 
dulap, ci l-am ţinut pe masa din bucătărie, la îndemână. Mi-am 
imaginat că, dacă aveau să apară din nou, aş putea să fac o 
poză înainte să-şi dea seama ce se întâmplă. Într-o noapte, 
acum vreo şase săptămâni, veneau nişte valuri minunate, de 
vreo trei metri, unul după altul, mânate de un vânt bun din 
larg. Mi-am pus costumul şi am petrecut două ore în apă, 
uitând de toate. N-am luat aparatul cu mine, pe plajă. 

— De ce? 

— Nu mai văzusem de-o săptămână maimuţele alea afurisite. 
Mi-am imaginat că n-o să le mai văd vreodată. Atunci când m- 
am întors în casă, mi-am scos costumul şi m-am dus în 
bucătărie, să beau o bere. Când m-am întors de lângă frigider, 
am văzut maimuţele la două dintre ferestre - stăteau atârnate 
de şipcile de afară. Atunci am căutat aparatul de fotografiat şi 
nu l-am găsit. 

— L-ai rătăcit pe undeva. 

— Nu, dispăruse de-a binelea. Lăsasem uşa descuiată, când 
mă dusesem pe plajă. De atunci n-o mai las descuiată. 

— Vrei să spui că l-au luat maimuţele? 

— A doua zi am cumpărat alt aparat. L-am pus din nou pe 
masa de lângă chiuvetă. În noaptea aceea am lăsat lumina 
aprinsă, am încuiat şi m-am dus pe plajă. 

— Ai avut valuri bune? 

— Lente. Dar voiam să le dau o şansă. În timpul în care am 
lipsit, au spart un geam, au deschis fereastra şi au furat 
aparatul de fotografiat. Nimic altceva. Doar aparatul. 

Acum înţelegeam de ce ţinea puşca într-un dulap încuiat. 

Vila de pe peninsulă, fără vecini, mi se păruse o locuinţă 


grozavă. Noaptea, după ce pleacă surferii, cerul şi marea 
alcătuiesc o sferă în care casa părea că face parte dintr-o 
dioramă într-un prespapier din sticlă, din acelea în care ninge, 
când le agiţi. Acum, izolarea aceea liniştitoare devenise 
enervantă. Noaptea nu mai oferea o senzaţie de pace, ci una de 
ameninţare. 

— Şi mi-au transmis un avertisment, adăugă Bobby. 

Mi-am imaginat o scrisoare de ameninţare, scrisă cu litere 
mari de tipar: PĂZEŞTE-ŢI FUNDUL! Semnată: MAIMUŢELE. 

Insă maimuţele erau prea deştepte ca să lase o hârtie în 
urma lor. 

— Una dintre ele s-a căcat în patul meu, îmi explică Bobby. 

— Frumos! 

— Am decis să nu mai încerc să le fotografiez. Dacă aş fi 
reuşit să le fac o poză, într-o noapte... cred că s-ar fi supărat 
foarte tare. 

— 'Ţi-e frică de ele. Nu ştiam că poţi fi tulburat şi nu ştiam că 
poţi fi speriat. Am aflat o grămadă de lucruri despre tine, 
frăţioare! 

N-a vrut să admită că-i era frică. 

— Ai cumpărat o puşcă, am insistat eu. 

— Pentru că m-am gândit că-i bine să le provoc din când în 
când, să le arăt micilor ticăloase că aici e teritoriul meu. Dar nu 
mi-e frică. Nu-s decât nişte maimuțe. 

— Sunt şi nu sunt. 

— Uneori mă întreb dacă nu m-am molipsit de un virus New 
Age de la Pia, prin telefon, tocmai din Waimea. Ea e obsedată 
de ideea că-i Kaha Huna, eu sunt obsedat de maimuţele noului 
mileniu. Bănuiesc că aşa vor fi numite în ziarele de scandal. 

— Maimuţele mileniului. Sună frumos. 

— De aceea n-am anunţat pe nimeni. Nu vreau să intru în 
atenţia presei. Nu vreau să fiu considerat un ciudat, ca tipii 
care-l văd pe Bigfoot sau zăresc extratereştrii într-o navă 
spaţială care seamănă cu un prăjitor de pâine. După povestea 
asta, viaţa mea n-ar mai fi fost aceeaşi. 

— Ai fi devenit un monstru, la fel ca mine. 

— Exact. Ă 

Senzaţia că ne privea cineva deveni şi mai acută. Imi venea 
să mârâi, aşa cum făcea Orson. 

Câinele stătea între Bobby şi mine, liniştit, dar atent, cu 


capul ridicat şi cu o ureche ciulită. Nu mai tremura, dar se 
vedea că-i era teamă de ceea ce ne privea din noaptea care ne 
înconjura. 

— Acum, după ce ţi-am povestit despre Angela, ştii că 
maimuţele au o anumită legătură cu ceea ce s-a întâmplat la 
Fort Wyvern. Asta nu-i o aiureală dintr-un ziar de scandal. E 
ceva adevărat, iar noi putem face ceva. 

— Povestea continuă. 

— Ce? 

— După spusele Angelei, Wyvern n-a fost închis complet. 

— Dar a fost abandonat acum optsprezece luni. Am fi aflat 
dacă mai lucrează cineva acolo. Chiar dacă locuiesc în bază, 
oamenii ăia ar fi venit în oraş să-şi cumpere diferite lucruri, să 
vadă un film... 

— Ai spus că Angela numea chestia asta Armagedon. A spus 
că-i sfârşitul lumii. 

— Da. Şi ce-i cu asta? 

— Poate că aceia care lucrează la un proiect care să distrugă 
lumea nu au timp să vină în oraş, la un film. Oricum, e un 
tsunami. E guvernul. N-ai cum să navighezi în apele astea şi să 
supravieţuieşti. 

Am apucat bicicleta de ghidon şi am ridicat-o din nou. L-am 
întrebat: 

— Ai de gând să nu faci nimic, în ciuda existenţei maimuţelor 
şi a ceea ce ai văzut? 

Bobby dădu din cap. 

— Dacă rămân calm, e posibil să plece, până la urmă. Nu vin 
aici în fiecare noapte. Doar o dată sau de două ori pe 
săptămână. Dacă o să aştept... s-ar putea ca viaţa mea să 
redevină ceea ce a fost. 

— Da, dar se poate ca Angela să nu se fi drogat. Poate că nu 
există nicio şansă ca lucrurile să mai fie aşa cum au fost. 

— Atunci de ce îţi pui costumul de Superman, dacă-i o cauză 
pierdută? 

— Pentru XP-man nu există cauze pierdute, i-am răspuns eu, 
cu o solemnitate prefăcută. 

— Kamikaze! 

— Raţă! 

— Ciudăţenie! 

— Momeală! i-am zis eu cu afecţiune şi am plecat, trăgând 


bicicleta prin nisipul moale. 

Orson a scos un scheunat subţire, de protest, când am 
părăsit vila, unde eram oarecum în siguranţă, dar n-a încercat 
să rămână pe loc. Mergea lângă mine, adulmecând aerul nopţii, 
în timp ce ne îndepărtam uşor. 

Parcursesem abia vreo zece metri, când Bobby veni alergând, 
aruncând norişori de nisip, şi se opri în faţa mea. 

— Ştii care-i problema ta? 

— Prietenii pe care-i am? 

— Vrei să laşi un semn în lume. Vrei să laşi ceva care să 
însemne „Eu am fost aici”. 

— Nu-mi doresc aşa ceva! 

— Rahat! 

— Fii atent cum vorbeşti. E un câine de faţă. 

— De-aia scrii articole şi cărți, zise Bobby. Ca să laşi o urmă. 

— Scriu pentru că-mi face plăcere să scriu. 

— Atunci de ce te plângi tot timpul? 

— Pentru că-i lucrul cel mai greu pe care l-am făcut, dar care 
mi-a adus şi cea mai mare bucurie. 

— Ştii de ce-i atât de greu? Pentru că nu-i ceva natural. 

— Probabil că-i aşa pentru cei care nu pot să citească sau să 
scrie. 

— Nu suntem aici ca să lăsăm urme. Monumente, 
testamente, urme... toate astea duc la ceva rău. Ne aflăm aici 
ca să ne desfătăm în mijlocul lumii, să fim plini de venerație 
pentru ea şi să ne bucurăm că am ajuns aici. 

— Orson, fii atent, a apărut iar filosoful Bob! 

— Lumea e perfectă aşa cum e, plină de frumuseţe dintr-un 
capăt la celălalt. Orice semn pe care încercăm să-l lăsăm nu-i 
decât un graffiti. Nimic nu poate îmbunătăţi lumea care ne-a 
fost dată. Semnele lăsate de cineva nu-s decât acte de 
vandalism. 

— Muzica lui Mozart, am zis eu. 

— Vandalism. 

— Arta lui Michelangelo. 

— Graffiti. 

— Renoir. 

— Graffiti. 

— Bach, the Beatles. 

— Graffiti pentru urechi, zise el, înverşunat. 


Orson dădea din coadă, în timp ce ne urmărea conversaţia. 

— Matisse, Beethoven, Wallace Stevens, Shakespeare. 

— Vandali şi huligani. 

— Dick Dale, am rostit eu numele sacru al Regelui Chitarei 
Surfingului, tatăl întregii muzici despre surfing. 

Bobby se uită chiorâş la mine, dar zise: 

— Graffiti. 

— Eşti bolnav! 

— Sunt cea mai sănătoasă persoană dintre cele pe care le 
cunoşti tu. Chris, renunţă la cruciada asta nefolositoare şi 
nebunească. 

— Probabil că am de-a face cu un pierde-vară, care consideră 
un pic de curiozitate drept cruciadă. 

— Trăieşte-ţi viaţa! Cufundă-te în ea! Bucură-te de ea! Asta 
trebuie să faci în lumea asta. 

— Mă amuz în felul meu, l-am asigurat eu. N-ai de ce să-ţi 
faci griji, sunt la fel de vagabond şi de pierde-vară ca tine. 

— Ai vrea tu! 

Când am încercat să-l ocolesc cu bicicleta, s-a postat iarăşi în 
calea mea. 

— Bine, zise el, resemnat. Dar ţine-ţi bicicleta doar cu o 
mână, iar în cealaltă să ai Glock-ul, până ajungi pe teren solid şi 
poţi să pedalezi. Iar atunci să goneşti cât mai repede. 

Mi-am pipăit buzunarul de la haină, care atârna, din cauza 
greutăţii pistolului. Un foc tras accidental, în casa Angelei. În 
încărcător rămăseseră nouă cartuşe. 

— Nu-s decât nişte maimuțe, am zis, imitându-l pe Bobby. 

— Şi nu sunt. 

L-am privit în ochi şi i-am zis: 

— Mai ai ceva să-mi spui? A 

Bobby îşi muşcă buza inferioară. În cele din urmă, îmi spuse: 

— S-ar putea să fiu Kahuna. 

— Nu asta te pregăteai să-mi spui. 

— Nu, dar asta nu sună atât de nebuneşte precum ceea ce o 
să-ţi zic acum, mormăi el, uitându-se la dune. Conducătorul 
cetei... L-am văzut doar o clipă, de la distanţă, era mai mult o 
umbră... Arată mai mare decât celelalte maimute. 

— Cât de mare? 

Bobby mă privi drept în ochi şi-mi răspunse: 

— Cred că gagiul e cât mine. 


Ceva mai devreme, în timp ce stăteam pe verandă, aşteptând 
să se întoarcă Bobby de pe plajă, zărisem cu coada ochiului 
ceva, avusesem impresia că văd un om furişându-se printre 
dune, cu mişcări prelungi, curgătoare. Când îndreptasem 
Glock-ul în direcţia aceea, descoperisem că nu se afla nimeni 
acolo. 

— Un om? am întrebat eu. Care hoinăreşte cu maimuţele 
mileniului, conducându-le ceata? Avem un Tarzan al nostru în 
Moonlight Bay? 

— Sper că-i om. 

— Ce vrei să spui? 

Bobby dădu din umeri şi se uită în altă parte. 

— Spun că n-am văzut numai maimuțe. Împreună cu ele se 
află ceva sau cineva mare. 

M-am uitat către luminile oraşului şi am zis: 

— Mă simt ca şi cum aş auzi un ticăit, ca şi cum aş şti că 
există undeva o bombă cu ceas şi că sub oraş se află o grămadă 
de explozibil. 

— Asta voiam să-ţi spun, frăţioare. leşi din zona exploziei! 

Am ţinut bicicleta cu o singură mână şi am scos pistolul din 
buzunarul hainei. 

— Când porneşti în aventurile tale periculoase şi prosteşti 
trebuie să ţii seama de un lucru, XP-man, îmi zise Bobby. 

— Altă porţie plictisitoare de înţelepciune! 

— Indiferent ce-a fost lucrul declanşat la Wyvern - şi s-ar 
putea să fie încă în funcţiune - a fost nevoie de o armată de 
savanţi ca să-l pornească. Tipi bine pregătiţi, cu frunţi mai 
înalte decât toată figura ta. O mulţime de indivizi ai guvernului 
şi ai armatei. Elita sistemului. Indivizi entuziaşti şi ţicniţi. Ştii 
de ce au participat la chestia asta, înainte ca lucrurile s-o ia 
razna? 

— Aveau datorii de plătit şi familii de întreţinut. 

— Fiecare dintre ei a vrut să lase o urmă a trecerii lui pe 
pământ. 

— Pentru mine nu-i o chestie de ambiţie. Vreau doar să ştiu 
de ce au trebuit să moară părinţii mei. 

— Ai capul tare, ca o cochilie de stridie. 

— Da, dar înăuntru se află o perlă. 

— Nu-i nicio perlă, mă asigură el, ci doar un găinaţ fosilizat 
de pescăruş. 


— Te pricepi la vorbe. Ar trebui să scrii o carte. 

Bobby rânji ironic şi-mi răspunse: 

— Mai degrabă aş regula un cactus. 

— Cam aşa şi este. Dar răsplata e mai mare. 

— Chestia asta, în care ţii morţiş să te bagi, o să-ţi vină de 
hac. 

— Se poate. Dar o să am parte de o aventură mişto. N-ai spus 
tu că trebuie să ne bucurăm de trecerea noastră prin lume? 

Bobby, învins în cele din urmă, se dădu la o parte din drumul 
meu, făcându-mi semnul shaka. 

Am ţinut bicicleta cu mâna în care aveam şi pistolul, cât să 
apuc să-i fac cu cealaltă mână semnul Star Trek. 

Ca urmare, Bobby mi-a arătat degetul mijlociu. 

Am împins bicicleta spre est, prin nisip, îndreptându-mă spre 
partea mai stâncoasă a peninsulei. Orson mergea lângă mine. 
Nu ajunsesem prea departe, când l-am auzit pe Bobby spunând 
ceva. Dar nu am înţeles ce anume. 

M-am oprit, m-am întors şi l-am văzut ducându-se spre vilă. 

— Ce-ai spus? 

— Vine ceata, a repetat el. 

Am văzut dincolo de el masa albă care cobora din vest, o 
avalanşă de vapori spumegând, cărora lumina lunii le dădea o 
patină aparte. Arăta ca zidurile unei cupole care se prăbuşesc 
în tăcere, într-un vis. 

Luminile oraşului păreau a se afla foarte departe, pe un alt 
continent. 


PARTEA A PATRA 


NOAPTE PROFUNDĂ 


21 


Când eu şi Orson am ieşit din zona dunelor şi am ajuns în 
partea mai nivelată a peninsulei, norii deşi ne înconjuraseră. 
Bancul de ceață era înalt de sute de metri. Prin el se strecura 
cu greu lumina slabă a lunii, aşa că ne aflam într-o beznă mai 
mare decât cea dintr-o noapte fără lună şi fără stele. 

Luminile oraşului nu se mai vedeau. 

Ceaţa distorsiona sunetele. Puteam auzi murmurul 
brizanţilor care se spărgeau, dar acesta părea să vină din toate 
părţile, de parcă ne-am fi aflat pe o insulă, nu pe o peninsulă. 

Nu credeam că puteam să merg cu bicicleta prin întunericul 
acela cleios. Aveam o vizibilitate care oscila continuu între zero 
şi doi metri. De-a lungul cornului curbat al peninsulei nu se 
aflau copaci, nici vreun alt obstacol, dar puteam să mă rătăcesc 
şi să nimeresc în marginea râpoasă dinspre plajă. Atunci 
bicicleta s-ar fi aplecat în faţă, roata dinainte ar fi alunecat pe 
nisipul moale, iar eu aş fi plonjat spre plajă. Puteam să-mi rup 
membrele sau gâtul. 

Pe de altă parte, nu puteam să merg cu viteză şi să-mi 
menţin echilibrul dacă aş fi ţinut ghidonul bicicletei cu o 
singură mână. Asta însemna să-mi pun pistolul în buzunar. 
După discuţia cu Bobby, nu aveam niciun chef să renunţ la 
Glock. Prin ceața aceea, cineva se putea apropia de mine până 
la un metru, fără să-mi dau seama. N-aş fi avut timp să scot 
arma din buzunar şi să trag. 

Mergeam destul de repede, împingând bicicleta cu mâna 
stângă şi prefăcându-mă că sunt nepăsător şi încrezător în 


mine. Orson alerga în faţa mea. Câinele era prudent, nu-i ardea 
de zbenguială, ca în cimitir. Întorcea mereu capul dintr-o parte 
în alta. 

Zăngănitul roţilor şi al lanţului bicicletei îmi trăda poziţia. Nu 
aveam cum să-l ascund, cărând bicicleta în spate, pentru că nu 
puteam face acest lucru cu un singur braţ decât pe o distanţă 
scurtă. 

De fapt, zgomotul nu conta. Probabil că maimuţele aveau 
simţuri fine, de animale, care detectau cele mai slabe semne. 
Mai mult ca sigur că ar fi putut să mă descopere după miros. 

Şi Orson ar fi putut să le descopere după miros. În noaptea 
aceea întunecată, silueta lui neagră abia se mai vedea. Nu-mi 
dădeam seama dacă i se zburlise părul de pe ceafă - ceea ce ar 
fi însemnat că maimuţele se aflau în apropiere. 

În timp ce mergeam, mă întrebam prin ce se deosebeau 
făpturile acelea de nişte rhesus obişnuite. 

Animalul din bucătăria Angelei părea, cel puţin după 
înfăţişare, a fi un exemplar tipic din specia sa. În cel mai rău 
caz, de dimensiunile maxime ale unui rhesus. Angela spusese 
că avea „ochi galbeni, înfiorători”, dar, din câte ştiu, e o 
culoare obişnuită la acest grup de primate. Bobby nu 
menţionase nimic ciudat despre grupul de maimuțe care-l 
chinuiseră, doar comportarea lor ciudată şi dimensiunile 
neobişnuite ale conducătorului lor. Nu pomenise de cranii 
deformate, de un al treilea ochi în frunte, de şuruburi în gât, 
care să sugereze că fuseseră asamblate în laboratorul lui 
Heather Frankenstein, stră-stră-strănepoata doctorului Victor 
Frankenstein. 

Conducătorii proiectului din Fort Wyvern fuseseră îngrijoraţi 
ca nu cumva maimuța care ajunsese în bucătărie s-o fi muşcat 
sau s-o fi zgâriat pe Angela. Ţinând cont de teama savanților, 
era logic să presupun că animalul era purtătorul unei boli 
infecțioase care se transmitea prin sânge, prin salivă sau prin 
alte fluide ale trupului. Această presupunere se confirma prin 
examenul medical la care fusese supusă Angela. li luaseră 
probe de sânge timp de patru ani, ceea ce însemna că boala 
avea o perioadă de incubație foarte lungă. 

Război biologic. Conducătorii fiecărei ţări de pe Pământ 
neagă că se pregătesc pentru o astfel de confruntare. 
Semnează tratate solemne, evocând numele lui Dumnezeu şi 


amintind de judecata istoriei, prin care se obligă să nu se 
angajeze în asemenea cercetări monstruoase. În acelaşi timp, 
fiecare naţiune trudeşte din greu pregătind cocteiluri de 
antrax, aerosoli cu ciumă bubonică şi fabricând colecţii 
splendide de viruşi şi bacterii noi, exotice. Nu veţi găsi 
înregistrat la niciun oficiu al forţelor de muncă de pe planetă 
vreun savant şomer. 

Totuşi nu înţelegeam de ce o sterilizaseră pe Angela. Sigur, 
anumite boli cresc şansele ca urmaşii cuiva să sufere de 
defecte congenitale. Dar, judecând după ce-mi povestise 
Angela, nu credeam că indivizii de la Wyvern o sterilizaseră din 
grijă pentru ea sau pentru copiii pe care i-ar fi putut zămisli. 
Indivizii păreau că acţionaseră nu din compasiune, ci dintr-o 
teamă înrudită cu panica. 

O întrebasem pe Angela dacă maimuta era purtătoarea unei 
boli. Ea negase: „Îmi doresc să fi fost o boală. N-ar fi fost 
drăguţ? Poate că acum aş fi fost vindecată. Sau moartă. 
Moartea ar fi fost mai bună decât ceea ce urmează”. 

Dacă nu era boală, atunci ce era? 

Deodată, strigătul ca de cufundar pe care-l auzisem mai 
devreme străbătu iarăşi noaptea şi ceața, făcându-mă să uit de 
gândurile mele. 

Orson înţepeni. M-am oprit şi eu, iar zăngănitul bicicletei 
încetă. 

Strigătul venise dinspre sud-vest. După o clipă, îi răspunse 
un altul, dinspre nord-est. Fuseserăm încercuiți. 

Din cauză că sunetul circula prin ceaţă atât de înşelător, nu 
puteam să-mi dau seama cât de departe se aflau cei care 
strigaseră. Aş fi pariat pe un plămân că erau aproape. 

Zgomotul valurilor, ritmic, ca bătăile inimii, străbătea 
noaptea. M-am întrebat ce cântec al lui Chris Isaak difuza 
Sasha în acel moment la radio. 

Orson s-a pus în mişcare, iar eu l-am imitat. Mergeam ceva 
mai repede ca înainte. Nu aveam nimic de câştigat dacă 
pierdeam vremea. Nu eram în siguranţă decât dacă părăseam 
peninsula izolată şi ne înapoiam în oraş - poate nici măcar 
atunci. 

Nu parcurseserăm mai mult de zece-cincisprezece metri, 
când urletul lugubru răsună din nou. Îi răspunse un altul, ca 
mai înainte. 


De data asta am continuat să mergem. 

Inima îmi bătea nebuneşte şi nu s-a potolit deloc, cu toate că 
mi-am spus că avem de-a face doar cu nişte maimuțe. Nu cu 
animale de pradă. Cu nişte animale care mănâncă fructe, 
boabe, nuci. Care fac parte din regatul păcii. 

Apoi, deodată, în minte îmi apăru figura Angelei. Mi-am dat 
seama ce interpretasem greşit, din cauza şocului şi a tulburării, 
atunci când îi găsisem cadavrul. Gâtul ei păruse tăiat de mai 
multe ori cu un cuţit tocit, pentru că rana avea marginea 
zdrenţuită. De fapt, nu fusese înjunghiat, ci muşcat, sfâşiat. 
Vedeam acum rana aceea groaznică mai bine decât dorisem s-o 
văd atunci, când stătusem în pragul băii. 

Mai mult, îmi aminteam şi alte semne de pe trupul ei, răni pe 
care nu fusesem în stare să le analizez în momentul acela. 
Urme de muşcături pe mâinile ei. Poate şi una pe faţă. 

Maimute. Dar nu maimute obişnuite. 

Acţiunile ucigaşilor din casa Angelei - chestia cu păpuşile, 
jocul de-a ascunselea - mi se păruseră joaca unor copii 
dementi. În camerele acelea fuseseră mai multe maimuțe. Erau 
suficient de mici ca să se ascundă în locuri în care n-ar fi intrat 
un om şi suficient de iuți ca să pară nişte fantome. 

Un alt strigăt răsună în beznă şi-i răspunseră mârâituri 
înăbuşite din alte două locuri. 

Eu şi Orson am continuat să ne mişcăm repede. Am rezistat 
impulsului de a lua-o la goană. Dacă fugeam, graba mea ar fi 
fost interpretată - şi corect interpretată - ca un semn de teamă. 
Pentru un animal de pradă, teama arată slăbiciune. Iar dacă 
simte slăbiciune, atacă. 

Ţineam Glock-ul în mână, îl strângeam atât de tare încât 
patul lui părea că se topise în palma mea. Nu ştiam cât de 
multe făpturi făceau parte din grupul acela: poate trei, patru, 
poate zece, poate mai multe. Având în vedere că nu mai 
trăsesem niciodată cu arma - cu excepţia focului tras 
accidental ceva mai devreme - nu aveam şanse să dobor toate 
animalele, înainte să mă copleşească. 

Deşi nu voiam să ofer imaginaţiei mele febrile material de 
prelucrat, nu mă puteam împiedica să nu mă întreb ce fel de 
dinţi aveau maimuţele rhesus. Erau toţi ca nişte premolari 
neascuţiţi? Nu. Chiar şi erbivorele - presupunând că maimuţele 
rhesus erau erbivore - trebuie să spargă coaja unor fructe sau 


păstăile. Mai mult ca sigur că aveau incisivi, poate chiar şi 
canini, aşa cum au oamenii. Deşi specimenele acelea o 
sfâşiaseră pe Angela, maimuţele rhesus nu evoluaseră ca 
animale de pradă, deci nu aveau colţi. Insă unele maimuțe au. 
Babuinii au dinţi enormi. Oricum, puterea de a mugşca a acestor 
rhesus era imensă. Indiferent de structura danturii lor, 
fuseseră în stare s-o ucidă pe Angela Ferryman iute şi cu 
ferocitate. 

Am auzit sau am simţit o mişcare - pe care abia am zărit-o - 
în ceaţă, la vreo doi metri în dreapta mea. Apoi am văzut o 
siluetă întunecată, nedefinită, pe sol, venind către mine repede 
şi în tăcere. 

M-am întors către făptura aceea. Fiinţa mi-a atins piciorul şi 
a dispărut în ceaţă, înainte să apuc s-o văd bine. 

Orson mârâi, dar fără prea mult chef, ca şi cum ar fi vrut să 
avertizeze pe cineva, dar fără să provoace la luptă. Stătea cu 
faţa spre zidul imens de ceaţă care se întindea în beznă. 
Bănuiesc că, dacă aş fi avut lumină, aş fi văzut cum i se zburlise 
nu numai părul de pe ceafă, ci şi cel de pe spate. 

Mă uitam în jos, spre sol, aşteptându-mă, într-un fel, să văd 
ochii strălucitori, galbeni, despre care îmi vorbise Angela. Dar 
silueta care apăru brusc în ceaţă era cât mine de mare. Poate 
mai mare. Neagră, amorfă, ca un înger agresiv al morţii apărut 
într-un vis, părea mai mult o sugestie decât ceva material şi era 
înspăimântătoare tocmai din cauză că rămânea misterioasă. 
Nici urmă de ochi galbeni. Niciun fel de trăsături clare. Nici 
urmă de formă distinctă. Om sau maimuţă, sau niciuna, nici 
alta. 

Eu şi Orson ne-am oprit din nou. 

Am întors capul, ca să străpung cu privirea întunericul din 
jurul nostru, ca să aud orice sunet care mă putea ajuta. Dar 
grupul se mişca în tăcere, la fel ca ceața. 

Mă simţeam ca un scafandru în mijlocul mării, prins în 
curenţii plini de plancton şi de alge, care zărise un rechin ce-i 
dădea târcoale şi care aştepta ca acesta să se ivească din nou 
din beznă sau să-l sfâşie. 

Ceva se frecă de piciorul meu şi trase de blugi. Nu fusese 
Orson, pentru că fiinţa aceea scoase un fel de sâsâit. Am 
încercat să-i dau un şut, dar nu am nimerit-o şi dispăru în 
ceaţă, înainte să apuc să o văd. 


Orson chelălăi, surprins, de parcă ar fi păţit şi el ceva 
asemănător. 

— Vino aici, băiete, am spus eu, alarmat, iar el veni imediat 
lângă mine. 

Am dat drumul bicicletei, care zăngăni, căzând pe nisip. Am 
apucat pistolul cu amândouă mâinile şi am început să mă 
învârt, căutând ceva în care să trag. 

Se auziră chiţăituri stridente, furioase. Păreau a fi glasuri de 
maimuţă. Cel puţin şase animale. 

Dacă aş fi omorât una, celelalte ar fi fugit, cuprinse de 
spaimă. Sau ar fi reacţionat ca maimuța care mâncase 
mandarina, când Angela o ameninţase cu mătura: cu o 
agresivitate plină de furie. 

Oricum, vizibilitatea era zero, nu vedeam ochii sau siluetele 
maimuţelor, aşa că nu am îndrăznit să-mi irosesc muniţia 
trăgând orbeşte prin ceaţă. Dacă rămâneam fără gloanţe, aş fi 
fost o pradă uşoară. 

Vocile chiţăitoare tăcură toate, deodată, ca una singură. 

Norii denşi de ceaţă amortizau acum până şi zgomotul 
valurilor. Auzeam gâfâitul lui Orson şi bătăile prea iuți ale 
inimii mele, dar nimic altceva. 

Silueta mare, neagră, a conducătorului cetei apăru din nou 
prin giulgiul cenuşiu de vapori. Plutea de parcă ar fi avut aripi, 
deşi eram convins că aparenţa aceea de zbor era iluzorie. 

Orson mârâi, iar eu m-am dat înapoi şi am declanşat 
mecanismul de ochire cu laser. Punctul roşu se plimbă pe 
figura amorfă a ceţii. Şeful cetei, care nu se vedea decât ca o 
umbră printr-o fereastră acoperită cu gheaţă, fu ascuns de 
negură înainte să apuc să fixez laserul pe silueta-i 
schimbătoare. 

Mi-am amintit de colecţia de cranii de pe treptele de ciment 
ale barajului deversor din canalizare. Poate că acel colecţionar 
nu era un adolescent psihopat care se pregătea pentru cariera 
sa de adult. Poate craniile acelea reprezentau trofee strânse şi 
aranjate de către maimute - un lucru bizar şi îngrijorător. 

Îmi veni în minte un gând şi mai îngrijorător: poate că şi 
craniul meu şi cel al lui Orson vor fi adăugate expoziţiei, 
curățate de carne, cu orbitele goale, cu oasele lucioase... 

Orson urlă, în momentul în care o maimuţă care ţipa sări prin 
voalurile negurii şi se repezi în spatele lui. Câinele îşi întoarse 


capul, arătându-şi dinţii, încercând să muşte călăreţul acela 
nedorit şi străduindu-se să-l arunce din spinare. 

Eram atât de aproape, încât chiar în lumina aceea slabă şi în 
ciuda ceţii am putut să văd ochii galbeni ai animalului. Ochi 
lucitori, reci, furioşi. Se uitau în sus, la mine. Nu puteam să 
împuşc agresorul fără să-l rănesc pe Orson. 

De îndată ce ateriză pe spinarea lui Orson, maimuța sări de 
pe câine şi se repezi la mine. Douăsprezece kilograme de 
muşchi puternici şi oase, care mă izbeau în spate, mă loveau în 
piept, se ţineau de haina mea de piele... În haosul acela, nu 
puteam să trag cu arma, fără să risc să mă rănesc singur. 

Pentru un timp, am fost faţă în faţă, ochi în ochi. Făptura îşi 
arăta colții şi sâsâia cu ferocitate. Respirația îi puţea înfiorător. 
Era o maimuţă şi nu era o maimuţă, iar ciudățenia ei profundă 
mă îngrozea. 

Lighioana îmi luă şapca de pe cap. Eu am lovit-o cu ţeava 
Glock-ului. Maimuţa sări pe pământ, ţinând bine şapca. l-am 
tras un şut. Am nimerit-o şi am făcut-o să scape trofeul. Rhesus- 
ul fugi chelălăind în ceaţă, dispărând din vedere. 

Orson se repezi după animal, lătrând. Uitase de teamă. Când 
l-am chemat să se întoarcă, nu m-a ascultat. 

Apoi silueta mai mare a conducătorului apăru iarăşi, mai 
plutitoare decât înainte, o formă sinuoasă, care se ondula ca o 
capă atârnată într-un cui, dar zăbovind suficient de mult încât 
să-l facă pe Orson să se gândească dacă-i înţelept să 
urmărească maimuța care încercase să-mi fure şapca. 

— Iisuse! am exclamat eu, în timp ce câinele se întorcea 
scâncind. 

Am luat şapca de pe pământ, dar n-am pus-o pe cap. Am 
împăturit-o şi am vârât-o în buzunarul interior al hainei. 

M-am asigurat că nu păţisem nimic, că nu fusesem muşcat. 
Nu simţisem dacă fusesem zgâriat pe faţă sau pe mâini. Nu, nu 
fusesem zgâriat.  Slavă Domnului! Dacă maimuța era 
purtătoarea unei boli infecțioase, care se transmitea doar prin 
contact cu fluidele trupului, atunci nu mă molipsisem. 

Pe de altă parte, îi mirosisem respiraţia împuţită, respirasem 
aerul expirat de ea. Dacă boala se transmitea prin aer, atunci 
cumpărasem un bilet la morgă. 

Am auzit un zăngănit în spatele meu, m-am întors repede şi 
am văzut că bicicleta mea - care rămăsese pe sol - era târâtă în 


ceaţă. Nu-mi dădeam seama de cine. Vedeam doar roata din 
spate, aflată în poziţie orizontală, care împrăştia nisip cu 
spiţele. Restul era ascuns de negură. Am întins mâna şi am 
apucat roata. 

Eu şi hoţul nevăzut ne-am angajat într-o întrecere de tras de 
bicicletă, pe care am câştigat-o cu uşurinţă, ceea ce sugera că 
avusesem de-a face cu o maimuţă rhesus, eventual cu două, nu 
cu şeful grupului. Am pus bicicleta pe roţi, am sprijinit-o de 
trupul meu şi am apucat din nou pistolul. 

Orson reveni lângă mine. 

Se uşură nervos, eliminând ultimul strop de bere. Am fost 
oarecum surprins că eu nu-mi udasem pantalonii. 

Ziduri cenuşii de negură navigară pe lângă noi, ca pânzele 
unor corăbii fantomă, aducând în urma lor o linişte artificială. 
Niciun fel de chiţăituri. Nici chelălăieli sau ţipete. Niciun fel de 
strigăte ca de cufundar. Niciun oftat de vânt sau zgomot de 
valuri. Mă simţeam ca şi cum aş fi fost ucis în timpul luptei 
recente, fără să-mi dau seama, iar acum stăteam în anticamera 
de lângă coridorul vieţii, aşteptând să se deschidă o uşă către 
Judecata de Apoi. 

În cele din urmă, deveni evident că meciul se întrerupsese 
pentru un timp. În timp ce ţineam pistolul cu o mână, am 
început să împing bicicleta către partea de est a peninsulei. 
Orson mergea lângă mine. 

Eram convins că grupul ne supraveghea, dar păstra o 
distanţă mai mare decât până atunci. Nu vedeam niciun fel de 
siluete pândind din întuneric, dar ştiam că erau acolo. 

Maimuţe. Dar nu maimuțe. Se părea că fugiseră dintr-un 
laborator din Wyvern. 

„Sfârşitul lumii”, aşa spusese Angela. 

Nu prin foc. 

Nu prin gheaţă. 

Ceva mai rău. 

Maimuţe. Sfârşitul lumii adus de maimute. 

Apocalipsul cu primate. 

Armagedon. Sfârşitul, omega, ziua Judecăţii de Apoi, încuie 
uşa şi stinge lumina pentru totdeauna. 

Toată chestia asta era o aiureală. De fiecare dată când 
încercam să mă concentrez asupra faptelor, să le aranjez într-o 
oarecare ordine inteligibilă, mă trezeam purtat de valul uriaş al 


lucrurilor care nu puteau fi apreciate aşa cum se cuvine. 

Atitudinea lui Bobby, hotărârea lui de a se distanţa de 
necazurile de nerezolvat ale lumii moderne şi de a fi un 
campion al trândăviei mi se păruse un drept legitim de a-şi 
alege modul de viaţă. Acum mi se părea că nu fusese doar 
legitim, ci rezonabil, logic şi plin de înţelepciune. 

Pentru că nu se preconizase ca eu să supraviețuiesc până la 
maturitate, părinţii mei mă îndemnaseră să mă joc, să mă 
amuz, să mă minunez, să trăiesc, pe cât se putea, fără griji şi 
fără teamă, să trăiesc clipa, fără să am grija viitorului. Pe scurt, 
să am încredere în Dumnezeu şi să cred că eu, ca toţi ceilalţi, 
sunt pe lumea asta cu un scop. Să-i mulţumesc pentru defectele 
mele, dar şi pentru calităţile mele, pentru că amândouă fac 
parte dintr-un model pe care nu-l pot pricepe. Părinţii mei 
consideraseră că am nevoie să învăţ să mă controlez şi să-i 
respect pe ceilalţi. Dar asemenea lucruri vin de la sine atunci 
când crezi că viaţa ta are o dimensiune spirituală şi că eşti un 
element proiectat cu grijă pentru mozaicul misterios al vieţii. 
Cu toate că existau puţine şanse să supraviețuiesc ambilor mei 
părinţi, tata şi mama se pregătiseră pentru această 
eventualitate de când mi se pusese diagnosticul prima oară. 
Achiziţionaseră © poliţă de asigurare în favoarea 
supravieţuitorului, care mi-ar fi asigurat un venit frumos chiar 
dacă n-aş fi câştigat niciun bănuţ de pe urma cărţilor şi a 
articolelor mele. Fiind născut ca să mă joc, să mă amuz şi să 
mă minunez, fiind destinat să nu am nevoie niciodată de o 
slujbă şi să nu fiu împovărat de responsabilităţile care îi 
doboară pe majoritatea oamenilor, puteam să renunţ la scris şi 
să devin un asemenea fanatic al surfingului încât, prin 
comparaţie, Bobby Halloway să pară un individ obsedat de 
muncă şi incapabil să se amuze. Mai mult, puteam să fiu un 
pierde-vară absolut fără să mă simt vinovat în vreun fel, pentru 
că fusesem educat să fiu ceea ce ar fi fost toţi oamenii, dacă noi 
am fi respectat înţelegerea şi n-am fi fost izgoniți din Eden. Ca 
toţi cei născuţi din bărbat şi femeie, trăiesc conform capriciilor 
sorții. Din cauza XP-ului, eu sunt mai conştient de maşinaţiunile 
sorții decât sunt majoritatea oamenilor, iar această cunoaştere 
mă face să mă simt eliberat. 

lar acum, în timp ce mergeam împingându-mi bicicleta de-a 
lungul peninsulei, mă încăpăţânam să găsesc un înţeles în tot 


ce văzusem şi auzisem de la apusul soarelui. 

Înainte să sosească ceata de maimuțe, încercasem să-mi dau 
seama prin ce se deosebeau acestea de alte maimuțe. Am 
revenit la ghicitoarea respectivă. Spre deosebire de maimuţele 
rhesus obişnuite, acestea erau îndrăzneţe, nu timide; erau 
morocănoase, nu bine dispuse. Cea mai evidentă diferenţă 
consta în faptul că animalele astea erau agresive, rele. 
Înclinaţia lor spre violenţă nu reprezenta însă trăsătura 
principală care le deosebea de alte rhesus, ci era o consecinţă a 
unei diferenţe mult mai profunde, pe care o recunoscusem, dar 
pe care, într-un mod inexplicabil, refuzam s-o accept. 

Ceaţa rămăsese la fel de deasă, dar, treptat, începu să se 
lumineze. Urme de lumini înceţoşate apărură în negură: erau 
clădirile şi lămpile străzilor de pe țărm. 

Orson chelălăi încântat - sau uşurat - văzând aceste semne 
de civilizaţie. Însă oraşul nu însemna un loc mai sigur. 

După ce am părăsit complet cornul de sud şi am intrat pe 
Embarcadero Way, m-am oprit să-mi scot şapca din buzunarul 
hainei, în care o vârâsem. Am scos-o şi am dat un bobârnac în 
cozoroc. Omul-Elefant îşi aranja costumul. 

Orson se uită la mine, îşi lăsă capul într-o parte şi mă privi 
atent, apoi strănută, de parcă şi-ar fi exprimat acordul. La urma 
urmei, era câinele Omului-Elefant, iar imaginea lui despre sine 
depindea de stilul şi de graţia cu care mă comportam eu 
însumi. 

Datorită luminilor stradale, vizibilitatea crescuse la vreo 
treizeci de metri. Ceaţa ieşea din golf, ca mareea fantomatică a 
unei mări străvechi şi moarte de mult timp, şi se răspândea pe 
străzi. Fiecare strop mărunt de ceaţă refracta lumina aurie a 
becurilor cu vapori de sodiu şi o transmitea următorului strop. 

Dacă membrii cetei ne însoțeau încă, atunci erau siliţi să stea 
la o distanţă mai mare decât cea la care stătuseră pe peninsula 
pustie, ca să evite să fie văzuţi. În calitate de actori în 
adaptarea Crimelor din Rue Morgue, a lui Poe, trebuiau să se 
furişeze prin parcuri, alei neluminate, balcoane, pe trotuare şi 
pe acoperişuri. 

La ora aceea târzie nu se vedea niciun automobilist şi niciun 
pieton. Oraşul părea părăsit. 

Am fost copleşit de impresia tulburătoare că străzile acelea 
tăcute şi goale anunțau o nenorocire adevărată, îngrozitoare, 


care avea să se abată în viitorul nu prea îndepărtat asupra 
localităţii Moonlight Bay. Orăşelul nostru se pregătea să devină 
un oraş fantomă. 

M-am urcat pe bicicletă şi m-am îndreptat spre nord, pe 
Embarcadero Way. Bărbatul care mă contactase prin 
intermediul Sashei mă aştepta pe barca sa, în portul pentru 
iahturi. 

În timp ce pedalam de-a lungul străzii pustii, mi-am amintit 
de maimuţele mileniului. Eram convins că identificasem 
diferenţa fundamentală dintre maimuţele rhesus obişnuite şi 
cele din ceata aceea extraordinară care colinda în secret prin 
noapte, dar îmi era greu să-mi accept propria concluzie: aceste 
maimuțe erau mai deştepte decât maimuţele obişnuite. 

Mult mai deştepte. 

Inţeleseseră la ce folosea aparatul de fotografiat al lui Bobby 
şi îl furaseră. Il furaseră şi pe cel nou. 

Imi recunoscuseră faţa printre cele ale păpuşilor din camera 
Angelei şi folosiseră acest lucru ca să-şi bată joc de mine. Apoi 
declanşaseră un incendiu ca să ascundă o crimă. 

Se putea ca minţile mari de la Fort Wyvern să fi făcut 
cercetări pentru războiul bacteriologic, dar asta nu explica de 
ce maimuţele din laboratorul lor erau mult mai deştepte decât 
orice altă maimuţă care pusese vreodată piciorul pe pământ. 

Cât de deştept înseamnă „mult mai deştept”? Poate nu destul 
de deştept ca să câştigi o grămadă de bani la Jeopardy. Poate 
nu suficient ca să predai poezie la nivel universitar, sau ca să 
conduci cu succes un post de radio, sau ca să descoperi 
modelul valurilor din lumea largă, poate nu cât să scrii un best- 
seller conform listei din New York Times, dar poate suficient ca 
să fii cea mai periculoasă şi mai incontrolabilă belea cunoscută 
vreodată de omenire. Imaginaţi-vă ce pagube ar face şobolanii, 
cât de rapid ar creşte numărul lor, dacă ar avea măcar 
jumătate din inteligenţa oamenilor şi ar putea să înveţe cum să 
evite capcanele şi otrăvurile. 

Dacă maimuţele acelea chiar fugiseră dintr-un laborator, iar 
acum umblau libere şi evitau cu inteligenţă să fie capturate? 
Dacă aşa stăteau lucrurile, prima întrebare era: cum de 
ajunseseră atât de deştepte? Ce voiau? Care era planul lor de 
activitate? De ce nu se făcuse un efort susţinut ca să fie 
descoperite, înconjurate şi vârâte în cuşti din care să nu poată 


fugi? 

Sau erau nişte instrumente folosite de cineva din Wyvern? 
Aşa cum poliţiştii folosesc câini dresați. Aşa cum marina 
foloseşte delfini ca să descopere submarinele inamice şi - după 
cum se zvoneşte - ca în vreme de război să fixeze pachete 
magnetice cu explozibili pe coca navelor care trebuie 
scufundate. 

Prin mintea mea se vânzoleau alte o mie de întrebări. Toate 
la fel de nebuneşti. 

În funcţie de răspunsuri, se putea ca urmările creşterii 
inteligenţei acestor maimuțe să aibă efect zguduitor. 
Consecințele pentru civilizaţia umană erau alarmante, dacă 
luăm în consideraţie răutatea acestor animale şi ostilitatea lor 
înnăscută. 

Se putea ca prezicerea Angelei că urmează sfârşitul lumii să 
nu fi fost exagerată, ci chiar mai puțin pesimistă decât 
evaluarea pe care aş fi făcut-o eu situaţiei, dacă aş fi cunoscut 
toate faptele. Oricum, sfârşitul lumii venise pentru Angela. 

Intuisem că maimuţele nu reprezentau totul. Erau doar un 
capitol dintr-o lungă epopee. Existau şi alte surprize, care 
urmau să fie descoperite. 

În comparaţie cu proiectele de la Wyvern, cutia Pandorei, cea 
din care fuseseră slobozite toate relele care chinuiesc omenirea 
- războaie, boli, molime, foamete, inundaţii -, conţinuse numai 
o colecţie de belele sâcâitoare, dar mărunte. 

În graba mea de a ajunge în port, pedalam prea repede 
pentru ca Orson să se ţină după mine. Câinele alerga de zor, cu 
urechile fluturându-i, gâfâia, dar rămânea în apropierea mea. 

De fapt, pedalam de zor nu pentru că mă grăbeam să ajung 
în port, ci pentru că subconştientul meu dorea să fug din faţa 
valului de teroare care năvălea către noi. Însă nu aveam cum să 
scap de el şi, indiferent de cât de repede pedalam, nu puteam 
să fug de nimeni, cu excepţia câinelui. 

Mi-am amintit de ultimele cuvinte ale tatălui meu şi am 
încetat să gonesc. Am coborât panta fără să pedalez, până când 
Orson a fost în stare să rămână lângă mine fără să facă eforturi 
eroice. 

Să nu laşi niciodată un prieten în urmă. Prietenii sunt 
singurii care ne pot ajuta să trecem prin viaţa asta şi sunt 
singurii pe care putem spera să-i vedem şi în viaţa viitoare. 


Cea mai bună metodă de a trata o mare agitată de necazuri 
este să prinzi valul când începe să se înalțe şi să-l călăreşti, să 
aluneci de-a lungul lui şi să te adăposteşti în scobitura sa fără 
pic de teamă. Nu numai că-i o chestie mişto, dar e şi una 
clasică. 


22 


Valurile joase se strecurau prin palisadă şi se izbeau de dig, 
cu un sunet blând, chiar tandru, ca două trupuri goale într-un 
pat, în luna de miere... Aerul umed oferea un amestec aromatic 
slab şi plăcut de apă de mare, varec proaspăt, creozot, fier 
ruginit şi alte mirosuri, pe care nu le-am putut identifica. 

Portul pentru iahturi, înghesuit în colţul din nord-est al 
golfului, oferea posibilităţi de andocare pentru mai puţin de trei 
sute de vase, dintre care numai şase sunt şi locuinţe 
permanente pentru proprietarii lor. Deşi viaţa socială din 
Moonlight Bay nu se concentrează asupra navigaţiei, există o 
listă lungă de aşteptare pentru orice loc disponibil din port. 

Am mers cu bicicleta către capătul dinspre vest al cheiului 
principal, care este paralel cu ţărmul. Roţile se mişcau şi se 
loveau încet de scândurile umede de rouă. O singură navă din 
port avea luminile aprinse la ora aceea. Lămpile de pe docuri, 
care împrăştiau o lumină neclară, îmi arătau drumul prin ceaţă. 

Din cauză că flota de pescuit ancorează de-a lungul cornului 
nordic al golfului, portul relativ adăpostit este rezervat navelor 
de agrement. Aici se află goelete, keciuri:, iole - de la cele 
modeste la cele impresionante, dar din prima categorie sunt 
mai multe decât din a doua - iahturi cu motor, majoritatea de 
lungimi şi preţuri suportabile, câteva baleniere tip Boston, 
chiar şi două case plutitoare. Cel mai mare iaht cu pânze - de 
fapt, nava cea mai mare - acostat aici este Sunset Dancer, un 
cuter Windship, de douăzeci de metri. Dintre iahturile cu 
motor, cel mai lung este Nostromo, un vas de croazieră 
Bluewater, de nouăsprezece metri. Către această navă mă 
îndreptam. 

Când am ajuns la capătul vestic al digului, am făcut o 


3 Vas mic, cu două catarge (n. tr.). 


cotitură de nouăzeci de grade şi am mers pe un dig auxiliar, 
care găzduia nave pe ambele laturi. Nostromo era ultimul, pe 
partea dreaptă. 

„Am fost unul dintre cei care au cunoscut noaptea.” 

Acesta fusese codul folosit de Sasha ca să-l identifice pe 
bărbatul care venise la postul de radio ca să mă caute, care nu 
voise să i se spună numele la telefon şi care nu dorise să vină la 
locuinţa lui Bobby ca să discute cu mine. Era un vers dintr-un 
poem al lui Robert Frost, unul pe care cei care trăgeau cu 
urechea nu puteau să-l recunoască, iar eu am presupus că 
Sasha se referise la Roosevelt Frost, proprietarul lui Nostromo. 

În timp ce-mi rezemam bicicleta de balustrada docului, în 
apropiere de pasarela către nava lui Roosevelt, mareea făcu 
vasele să se legene în dană. Acestea scârţâiau şi gemeau ca 
nişte bătrâni artritici care-şi murmurau văicărelile în somn. 

Nu m-am ostenit niciodată să-mi leg bicicleta când o lăsam 
undeva, pentru că, până în noaptea aceea, Moonlight Bay 
fusese un loc ferit de delictele care infectaseră lumea modernă. 
Insă în timpul acestui week-end oraşul nostru pitoresc avea să 
întreacă toată ţara în crime, mutilări şi maltratarea preoţilor - 
raportate pe cap de locuitori -, dar nu aveam motive să cred că 
va avea loc o creştere îngrijorătoare a furturilor de biciclete. 

Pasarela era foarte înclinată - pentru că mareea era joasă - 
şi alunecoasă din cauza umezelii. Orson cobori pe ea cu grijă; la 
fel şi eu. 

Parcursesem două treimi din drumul către navă când am 
auzit o voce şoptită, care părea că izvorăşte, într-un fel magic, 
chiar din ceața de deasupra capului meu: 

— Cine-i acolo? 

Am tresărit şi am fost gata să cad, dar am reuşit să mă prind 
de balustradă şi să mă ţin pe picioare. 

Bluewater 563 este un vas zvelt, alb, cu punte dublă, cu o 
cabină la cârmă, cu acoperiş de lemn şi cu pereţi din pânză. 
Singurele lumini de la bord proveneau de la ferestrele 
acoperite de perdea ale cabinei pentru pasageri de la pupa şi 
ale cabinei principale, de pe puntea inferioară. Puntea 
superioară şi cabina de la cârmă erau cufundate în întuneric şi 
înconjurate de ceaţă. Nu-mi dădeam seama cine vorbise. 

— Cine-i acolo? şopti din nou bărbatul, nu mai puternic ca 
prima oară, dar ceva mai tăios. 


I-am recunoscut glasul lui Roosevelt Frost. 

L-am imitat şi am răspuns în şoaptă: 

— Eu, Chris Snow. 

— Fereşte-ţi ochii, fiule. 

Mi-am dus mâna la frunte, ca un cozoroc, şi mi-am mijit ochii, 
apărându-mă de raza lanternei care mă lovi, în timp ce stăteam 
pe pasarelă. Lanterna se stinse aproape imediat, iar Roosevelt 
zise, tot în şoaptă: 

— Câinele tău te însoţeşte? 

— Da, domnule. 

— Nu şi altcineva? 

— Poftim? 

— Nu te mai însoţeşte şi altcineva? 

— Nu, domnule. 

— Atunci vino la bord. 

Am putut să-l văd, pentru că se mutase mai aproape de 
balustrada de pe puntea superioară, în spatele cabinei de la 
cârmă. Dar nu-l vedeam foarte clar, în ciuda distanţei relativ 
mici, din cauza ceţii, a nopţii şi a culorii sale întunecate. 

I-am făcut semn lui Orson s-o ia înainte şi am ajuns la bordul 
navei printr-o deschizătură din balustrada portului. Apoi am 
urcat repede treptele către puntea superioară. 

Când am ajuns sus, am văzut că Roosevelt Frost ţinea în 
mână o puşcă. Se pare că în curând Asociaţia Naţională a 
Deţinătorilor de Puşti îşi va muta sediul în Moonlight Bay. 
Roosevelt nu îndreptase arma spre mine, dar sunt sigur că mă 
avusese în bătaia ei până reuşise să mă identifice cu ajutorul 
lanternei. 

Individul era formidabil, chiar şi fără puşcă. Un metru 
nouăzeci. Un gât ca un pilon de dig. Umeri laţi cât o estacadă. 
Piept masiv. Mai lat cu două palme decât diametrul mediu al 
unei roţi de cârmă. Un individ pe care ar fi trebuit să-l angajeze 
Ahab ca să-i vină de hac balenei Moby Dick. Fusese o vedetă de 
fotbal prin anii şaizeci şi la începutul anilor şaptezeci. Ziariştii 
din presa sportivă îl numeau Barosul. Acum avea şaizeci şi trei 
de ani, ajunsese un om de afaceri de succes, care deţinea un 
magazin de confecţii pentru bărbaţi, un magazin universal şi 
jumătate din acţiunile de la Hanul Moonlight Bay şi de la 
Clubul Country, dar părea în stare să facă praf orice uriaş 
îndopat cu steroizi care ocupa un post important în echipele de 


fotbal din vremea noastră. 

— Salut, câine! murmură el. 

Orson lătră. 

— Ține asta, fiule, şopti Frost şi-mi întinse puşca. 

De gâtul său atârna un binoclu cu aspect ciudat, foarte 
performant şi modern. Îl duse la ochi şi, din locul acela din 
vârful punţii, privi digul de-a lungul căruia venisem pe 
Nostromo. 

— Cum de vezi ceva? m-am minunat eu. 

— Binoclu pentru vedere pe timp de noapte. Amplifică lumina 
de optsprezece mii de ori. 

— Dar ceața... 

El apăsă un buton, iar înăuntrul binoclului porni un 
mecanism. Frost îmi explică: 

— Are şi posibilitatea de a selecta razele infraroşii, îţi arată 
doar sursele de căldură. 

— Probabil că sunt o mulţime de surse de căldură în port. 

— Nu, pentru că motoarele nu funcţionează. Şi sunt interesat 
de sursele de căldură în mișcare. 

— Oameni. 

— Poate. 

— Atunci ce? 

— Orice ar fi putut să te urmărească. Acum taci, fiule. 

Am tăcut. În timp ce Roosevelt privea atent portul, m-am 
întrebat dacă fosta vedetă de fotbal - actualul om de afaceri 
local - era ceea ce părea a fi. 

Nu m-ar fi surprins dacă n-ar fi fost. De la apusul soarelui, 
oamenii pe care-i întâlnisem scoseseră la iveală aspecte ale 
vieţii lor despre care nu ştiusem nimic până atunci. Chiar şi 
Bobby avusese secrete: puşca din dulapul pentru mături, 
grupul de maimuțe. Când am luat în consideraţie convingerea 
Piei Klick că ea este reîncarnarea lui Kaha Huna - lucru pe care 
Bobby nu mi-l spusese -, am înţeles mai bine atitudinea lui 
plină de amărăciune referitoare la orice punct de vedere pe 
care el îl considera legat de filosofia New Age, inclusiv 
comentariile mele întâmplătoare, nevinovate, despre câinele 
meu cel ciudat. Cel puţin Orson rămăsese acelaşi în timpul 
nopţii. Deşi, dacă ţineam seama de felul în care evoluau 
lucrurile, nu m-aş fi mirat dacă ar fi arătat că-i în stare să stea 
pe labele de dinapoi şi să înceapă să danseze, dând dovadă de 


talent actoricesc. 

— Nu te-a urmărit nimeni, zise Roosevelt, în timp ce-şi lua 
binoclul de la ochi şi-şi recupera puşca. Pe aici, fiule! 

L-am urmat pe punte, către o deschizătură de la tribord. 

Roosevelt se opri şi se uită în urmă, peste capul meu, către 
balustrada lângă care rămăsese Orson. 

— Vino cu noi, câine! 

Animalul stătuse deoparte, dar nu din cauză că simţise ceva 
pe doc. De obicei este neobişnuit de timid când are de-a face cu 
Roosevelt. 

Hobbyul gazdei noastre era „comunicarea cu animalele” - un 
concept esenţial New Age, care fusese dezbătut în majoritatea 
emisiunilor de televiziune. Roosevelt era discret în privinţa 
talentului său şi-l folosea doar la solicitarea vecinilor şi a 
prietenilor săi. Simpla menționare a comunicării cu animalele îl 
făcea pe Bobby să spumege, cu mult înainte ca Pia Klick să 
decidă că ea era zeiţa surfingului care-şi căuta un Kahuna. 
Roosevelt pretindea că-i în stare să simtă temerile şi dorinţele 
animalelor de casă care-i erau aduse. Nu primea bani pentru 
acest serviciu, dar lipsa lui de interes pecuniar nu-l potolea pe 
Bobby. „Snow, n-am spus că tipul e un şarlatan care încearcă 
să facă bani. E bine intenţionat. Dar se repede cu capul înainte, 
de parcă ar vrea să marcheze un gol.” 

Conform spuselor lui Roosevelt, singurul animal cu care nu 
reuşise să comunice era câinele meu. Considera lucrul ăsta o 
provocare şi nu rata nicio ocazie să pălăvrăgească un picuţ cu 
el. 

— Vino încoace, căţel bătrân! 

Orson acceptă invitaţia, fără niciun chef. Ghearele lui 
zăngăneau pe punte. 

Roosevelt Frost, cu puşca în mână, intră prin trapa deschisă 
şi cobori pe treptele din fibră de sticlă topită, luminate doar de 
o lucire slabă la capătul inferior. Negrul uriaş îşi lăsă capul în 
jos, îşi aplecă umerii imenşi şi-şi lipi braţele de trup, ca să fie 
cât mai mic, dar lăsa totuşi impresia că o să se înţepenească în 
intrarea aceea îngustă. 

Orson ezită, îşi vâri coada între picioare, dar până la urmă 
cobori după Roosevelt. Eu m-am luat după ei. Treptele duceau 
la o dunetă, stil verandă, de sub puntea superioară. 

Orson nu părea că are chef să intre în cabină, care, în lumina 


slabă a veiozelor, părea comodă şi primitoare. După ce eu şi 
Roosevelt am păşit înăuntru, Orson se scutură viguros de ceața 
condensată care-i rămăsese în blană, stropind toată duneta, 
apoi ne urmă. Mai că-mi venea să cred că rămăsese în urmă ca 
să nu ne ude. 

După ce intră şi Orson, Roosevelt încuie uşa. O încercă, să se 
convingă că nu se deschide. Apoi o mai încercă o dată. 

Cabina principală era alcătuită, în afară de compartimentul 
pentru pasageri, dintr-o cambuză cu dulapuri din lemn de 
mahon şi cu podea asortată, din mahon fals, o zonă pentru luat 
masa şi un salon, toate acestea într-un spaţiu deschis, larg. Din 
cauza mea, zona era luminată doar de lampa dintr-o vitrină 
plină cu trofee de fotbal, aflată în camera de zi, şi de două 
lumânări groase, verzi, puse pe farfurii aflate pe masă. 

Aerul era impregnat cu aromă de cafea proaspătă. Când 
Roosevelt mi-a oferit o ceaşcă, am acceptat. 

— Condoleante pentru tatăl tău. 

— Măcar s-a terminat... 

— Oare? întrebă Roosevelt, ridicând din sprâncene. 

— Voiam să spun că pentru el. 

— Nu şi pentru tine. Nu după ceea ce ai văzut. 

M-am încruntat şi l-am întrebat: 

— De unde ştiţi ce am văzut? 

— Umblă tot felul de zvonuri. 

— Ce aţi auzit? 

Frost ridică mâna sa imensă şi mă întrerupse: 

— O să discutăm despre asta peste un minut. De aceea ţi-am 
cerut să vii aici. Însă mă tot gândesc la ce trebuie să-ţi spun. 
Lasă-mă să o fac în felul meu, fiule. 

După ce servi cafeaua, bărbatul uriaş îşi scoase scurta din 
nailon, o atârnă de speteaza unuia dintre scaunele 
supradimensionate şi se aşeză la masă. Imi făcu semn să stau în 
faţa lui şi-şi trase un scaun. 

— Vino aici, câine, zise el, oferindu-i un al treilea scaun lui 
Orson. 

Deşi aceasta era procedura standard de câte ori îl vizitam pe 
Roosevelt, Orson se prefăcu că nu înţelege. Se aşeză pe podea, 
lângă frigider. 

— Aşa ceva nu se poate, îi zise Roosevelt, calm. 

Orson căscă. 


Roosevelt împinse uşor scaunul pe care-l trăsese de lângă 
masă pentru câine. 

— Fii căţel cuminte! E 

Orson căscă mai tare ca înainte. Îşi exagera lipsa de interes. 

— Dacă voi fi silit, o să vin la tine, o să te iau pe sus şi o să te 
aşez pe scaun, zise Roosevelt. Treaba asta o să-l pună pe 
stăpânul tău într-o situaţie neplăcută. El ar prefera să te porţi 
ca un oaspete bine crescut. 

Frost zâmbea vesel, fără ca vocea lui să fie amenințătoare. 
Avea o figură de Buddha negru, iar în ochi i se citea amabilitate 
şi amuzament. 

— Fii căţel cuminte, repetă Roosevelt. 

Orson mătură podeaua cu coada, apoi se stăpâni şi încetă să 
dea din coadă. Se uită cu timiditate când la mine, când la 
Roosevelt. 

Eu am dat din umeri. 

Încă o dată, Roosevelt mişcă scaunul pe care i-l oferise, 
împingându-l cu piciorul. 

Orson se ridică de pe podea, dar nu se apropie imediat de 
masă. 

Roosevelt scoase din buzunarul scurtei care atârna de 
scaunul său un biscuit pentru câini, în formă de os. Îl ţinu în 
lumina lumânării, încât Orson să-l vadă bine. Între degetele lui, 
biscuitul părea mic, ca un breloc dintr-o brățară cu amulete, 
dar era, de fapt, zdravăn. Cu un gest solemn, Roosevelt îl aşeză 
pe masă, în faţa scaunului rezervat pentru câine. 

Orson urmări mâna care ţinea biscuitul, cu ochii trădându-i 
pofta imensă. Apoi veni către masă, dar se opri lângă ea. Era 
neobişnuit de rezervat. _ 

Roosevelt scoase din buzunarul scurtei un al doilea biscuit. Il 
tinu lângă lumânări, întorcându-l de parcă ar fi fost o bijuterie 
splendidă, care strălucea la lumina flăcării, apoi îl puse pe 
masă, lângă primul biscuit. N 

Deşi murea de poftă, Orson nu se urcă pe scaun. Işi lăsă 
capul în jos şi se uită pe sub sprâncene la gazda noastră. 
Roosevelt era singurul om în ochii căruia Orson nu voia, uneori, 
să se uite. N 

Roosevelt scoase un al treilea biscuit din buzunarul scurtei. Il 
tinu lângă nasul său lat şi turtit, apoi inspiră adânc, de parcă ar 
fi savurat aroma gustării cu formă de os. 


Orson îşi ridică botul şi adulmecă. 

Roosevelt zâmbi, îi făcu şmechereşte cu ochiul câinelui şi-şi 
vâri biscuitul în gură. Il crănţăni cu încântare, sorbi o 
înghiţitură de cafea şi oftă de plăcere. 

Am fost impresionat. Nu-l mai văzusem făcând aşa ceva. 

— Ce gust are? 

— Nu-i rău. Seamănă cu fulgii de grâu. Vrei unul? 

— Nu, domnule. Mulţumesc, am răspuns eu şi m-am apucat 
să-mi beau cafeaua. 

Orson ciulise urechile. Roosevelt îi captase complet atenţia. 
Dacă uriaşului aceluia cu voce blândă îi plăcuseră biscuiţii, 
atunci s-ar putea să rămână mai puţini pentru un câine care ar 
fi făcut orice ca să-i primească. 

Roosevelt scoase alt biscuit din scurta care atârna de 
speteaza scaunului său. Îl duse la nas şi inhală atât de puternic, 
încât mi-a fost teamă că n-o să mai rămână oxigen în încăpere. 
Închise ochii, cuprins de poftă. Tremura de plăcere prefăcută, 
părea cuprins de frenezia ronţăitului de biscuiţi. 

Teama lui Orson devenise palpabilă. Câinele sări de pe 
podea, drept pe scaunul aflat vizavi de mine, acolo unde îl 
invitase Roosevelt, se aşeză în fund şi-şi întinse gâtul, până 
când botul lui ajunse la cinci centimetri de nasul lui Roosevelt. 
Adulmecară împreună biscuitul aflat în pericol de a fi mâncat. 

În loc să-l vâre în gură, Roosevelt îl aşeză cu grijă pe masă, 
alături de cei doi care fuseseră plasați în faţa scaunului lui 
Orson. 

— Ce căţel bun! 

Nu ştiu dacă am crezut vreodată în aşa-zisa abilitate a lui 
Roosevelt Frost de a comunica în vreun fel cu animalele, dar se 
vedea că se pricepea la psihologia câinilor. 

Orson mirosi biscuiţii de pe masă. 

— A, a, a! îl avertiză Roosevelt. 

Câinele se uită la gazda noastră. 

— Nu ai voie să-i mănânci până nu-ți spun eu, îi explică 
Roosevelt. 

Câinele îşi linse botul. 

— Dacă îi mănânci fără voia mea, atunci, căţelule, n-o să mai 
vezi niciodată biscuiţi. 

Orson scoase un scâncet subţire, implorator. 

— Câine, zise Roosevelt liniştit, dar ferm, nu pot să te fac să 


vorbeşti cu mine, dacă nu vrei. Dar insist să dai dovadă de un 
minim de educaţie, când vii pe nava mea. Nu poţi să năvăleşti 
aici şi să hăpăi gustarea, de parcă ai fi un animal sălbatic. 

Orson îl privi pe Roosevelt în ochi, ca şi cum ar fi încercat să 
înţeleagă regula acestuia cu privire la hăpăit. 

Roosevelt nu clipi. 

Convins că nu fusese o ameninţare deşartă, câinele îşi 
îndreptă atenţia către cei trei biscuiţi. Se uita la ei cu o poftă 
plină de disperare, încât mi-am spus că ar trebui să gust şi eu 
unul. 

— Ce căţel bun! zise Roosevelt. 

Apoi luă telecomanda de pe masă şi apăsă un buton, deşi 
vârful degetelor sale păreau prea groase că să nu atingă cel 
puţin trei butoane. În spatele lui Orson se ridicară uşi acţionate 
mecanic, scoțând la iveală două niveluri de dispozitive 
electronice, în care luceau fotodiode. 

Orson fu destul de interesat ca să întoarcă pentru o clipă 
capul, înainte să revină la admirarea biscuiţilor de care nu avea 
voie să se atingă. 

În ascunzătoare se afla un monitor video de mari dimensiuni. 
Pe ecranul împărţit în patru se vedeau imagini înceţoşate ale 
portului şi ale golfului acoperit de negură, din cele patru părţi 
ale lui Nostromo. 

— Ce-i asta? m-am minunat eu. 

— Măsuri de securitate, răspunse Roosevelt, punând jos 
telecomanda. Detectoare de mişcare şi senzori cu infraroşu 
care simt pe oricine se apropie de navă şi dau imediat alarma. 
Apoi un dispozitiv telescopic izolează automat zona şi o măreşte 
înainte ca intruşii să ajungă aici, ca să ştim cu cine avem de-a 
face. 

— Şi cu cine avem de-a face? 

Omul-munte sorbi încet din cafea, înainte să-mi spună: 

— Ştii deja prea multe despre asta. 

— Ce vreţi să spuneţi? Cine sunteţi? 

— Sunt un nimeni. Sunt doar bătrânul Rosie Frost. Te înşeli, 
dacă-ţi închipui că sunt unul dintre oamenii care se află în 
spatele întregii poveşti. 

— Ce oameni? În spatele cărei poveşti? 

Bătrânul sportiv se uită la imaginile redate de cele patru 
camere de luat vederi, de pe monitorul împărţit în patru, şi-mi 


zise: 

— Dacă am noroc, indivizii n-o să afle că ştiu ceva. 

— Cine? Indivizii din Wyvern? 

Frost se întoarse iarăşi spre mine. 

— Nu mai sunt în Wyvern. Acum sunt implicaţi oameni din 
oraş. Nu ştiu cât de mulţi. Poate două sute, poate cinci sute, 
dar probabil nu mai mult de atât, cel puţin nu pentru moment. 
Nu mă îndoiesc că se împrăştie printre ceilalţi... şi că deja a 
trecut dincolo de graniţele lui Moonlight Bay. 

Frustrat, i-am zis: 

— Încercaţi să fiţi ininteligibil? 

— Da, cât se poate. 

Roosevelt se ridică, luă cafetiera şi, fără să scoată un cuvânt, 
turnă în ceşti. Se vedea că intenţiona să mă lase să aştept 
fiecare bucăţică de informaţie, aşa cum îl pusese pe bietul 
Orson să aştepte răbdător ca să-i dea voie să-şi mănânce 
gustarea. 

Câinele linse masa în jurul celor trei biscuiţi, dar nu se atinse 
de ei. 

Când Roosevelt s-a aşezat pe scaun, i-am spus: 

— Dacă nu sunteţi în cârdăşie cu indivizii ăia, de unde ştiţi 
atât de multe despre ei? 

— Nu ştiu atât de multe. 

— Oricum, mai mult decât mine. 

— Ştiu doar ce-mi spun animalele. 

— Ce animale? 

— Câinele tău nu face parte dintre ele. 

Orson îşi luă privirea de la biscuiţi şi se uită la fostul 
fotbalist. 

— Câinele tău este un adevărat sfinx, spuse Roosevelt. 

Deşi nu-mi dădusem seama, se părea că, la un moment dat, 
după apusul soarelui, trecusem printr-o oglindă magică. 

Am decis să respect regulile lunatice ale acestui regat şi am 
Zis: 

— Aşadar, ce v-au spus animalele, cu excepţia câinelui meu 
celui nepăsător? 

— N-ar trebui să ştii totul. Doar atât cât să-nţelegi că-i mai 
bine să uiţi ce-ai văzut în garajul spitalului şi în clădirea 
pompelor funebre. 

M-am îndreptat în scaun, de parcă m-ar fi tras cineva în sus. 


— Sunteţi unul dintre ei. 

— Nu. Relaxează-te, fiule! Eşti în siguranţă! De cât timp 
suntem prieteni? Au trecut mai mult de doi ani de când ai venit 
prima oară aici, împreună cu câinele tău. Ştii că poţi să ai 
încredere în mine. 

De fapt, eram destul de convins că pot să mai am încredere 
în Roosevelt Frost, deşi nu mai eram atât de sigur că mă pricep 
să judec firea oamenilor. 

— Dacă nu uiţi ce ai văzut, continuă el, dacă vei încerca să 
contactezi autorităţile din afara oraşului, vei pune vieţile multor 
oameni în pericol. 

Am simţit o gheară care mi înfigea în inimă şi am spus: 

— Îmi cereţi să am încredere în dumneavoastră, iar apoi mă 
ameninţaţi. 

Roosevelt păru jignit. 

— Sunt prietenul tău, fiule. Nu te ameninţ. Doar îţi spun... 

— Da. Doar ce v-au spus animalele. 

— Oamenii din Wyvern vor să ţină toate astea ascunse, nu 
eu. Oricum, tu, personal, nu eşti în pericol, chiar dacă o să 
apelezi la autorităţi din afară. Cel puţin la început n-o să fii. Nu 
se vor atinge de tine. Tu eşti venerat. 

Asta fusese cel mai uluitor lucru pe care-l spusese până în 
momentul acela Roosevelt. Am clipit, zăpăcit şi am exclamat: 

— Venerat!? 

— Da. Indivizii te proslăvesc. 

Mi-am dat seama că Orson se uita la mine foarte atent. 
Uitase, pentru moment, de cei trei biscuiţi promişi. 

Afirmația lui Roosevelt nu era numai uluitoare, ci şi complet 
nebunească. 

— De ce m-ar proslăvi cineva pe mine? 

— Din cauza a ceea ce eşti. 

Gândurile mele se roteau, se răsuceau, se dădeau peste cap, 
ca un pescăruş care se ţinea de pozne. 

— Şi ce sunt eu? 

Roosevelt se încruntă, îşi rezemă faţa într-o mână şi 
răspunse: 

— Naiba să mă ia dacă ştiu! Am repetat ceea ce mi s-a spus. 

„Ai repetat ce ţi-au spus animalele! Eşti un doctor Doolittle 
negru.” 

Simţeam că mă cuprinde spiritul zeflemitor al lui Bobby. 


— Adică, zise Roosevelt, indivizii din Wyvern nu te vor ucide 
decât dacă nu le laşi de ales, doar dacă-i singura cale de a te 
face să taci. 

— Când aţi discutat cu Sasha, i-aţi spus că-i o problemă de 
viaţă şi de moarte. 

Roosevelt dădu solemn din cap. 

— Aşa şi este. Pentru ea şi pentru alţii. Din câte am auzit, 
ticăloşii ăia vor încerca să te ţină sub control omorând oamenii 
pe care-i iubeşti, până când vei fi de acord să încetezi, până 
când vei uita ceea ce ai văzut şi-ţi vei vedea de viaţa ta. 

— Oamenii pe care-i iubesc? 

— Sasha. Bobby. Chiar şi Orson. 

— Îi vor ucide pe prietenii mei ca să-mi închidă gura? 

— Până când îţi vei ţine gura. Unul câte unul. li vor ucide, 
unul câte unul, până când îţi vei ţine gura ca să-i salvezi pe cei 
rămaşi. 

Aş fi fost dispus să-mi risc viaţa ca să aflu ce se întâmplase 
cu mama şi cu tatăl meu - şi din ce cauză -, dar nu puteam să 
pun vieţile prietenilor mei în pericol. 

— Asta-i ceva monstruos! Să ucizi nişte nevinovaţi... 

— Cu asemenea persoane ai de-a face. 

Simţeam că-mi crapă capul, din cauza presiunii la care o 
supunea frustrarea mea. 

— Cu cine am de-a face? Vreau să ştiu ceva mai mult decât 
„oamenii din Wyvern”. 

Roosevelt sorbi din cafea, dar nu-mi răspunse. 

Poate că era prietenul meu, poate că avertismentul său ar fi 
putut salva viaţa Sashei sau a lui Bobby, dar îmi venea să-l iau 
la pumni. L-aş fi lovit din răsputeri, dacă ar fi existat cea mai 
mică şansă să nu-mi rup mâinile. 

Orson puse o labă pe masă, nu cu intenţia de a arunca 
biscuiţii pe podea şi de-a fugi cu ei, ci ca să se echilibreze în 
timp ce se apleca pe scaun, să se uite dincolo de mine. Se 
întâmplase ceva în salon, dincolo de bucătărie şi de zona 
pentru luat masa, care-i atrăsese atenţia. 

Când m-am răsucit, ca să văd la ce se uita Orson, am zărit o 
pisică stând pe braţul canapelei, luminată din spate de vitrina 
plină cu trofee fotbalistice. Părea să fie de un cenuşiu-deschis. 
Ochii ei verzi, cu stropi aurii, sclipeau în umbra care-i ascundea 
capul. 


Putea să fie pisica aceea pe care o întâlnisem ceva mai 
devreme, pe dealurile din spatele clădirii de pompe funebre a 
lui Kirk. 


23 


Pisica stătea nemişcată, ca o statuie egipteană din 
mormântul unui faraon, şi părea pregătită să-şi petreacă o 
veşnicie pe braţul canapelei. 

Deşi era doar o pisică, nu m-am simţit bine stând cu spatele 
spre animal. M-am mutat pe scaunul din faţa lui Roosevelt 
Frost, de unde puteam să văd, în dreapta mea, tot salonul şi 
canapeaua de la capătul lui. 

— Când v-aţi luat o pisică? l-am întrebat eu pe Roosevelt. 

— Nu-i a mea. A venit în vizită. 

— Am impresia că am mai întâlnit pisica asta, ceva mai 
devreme. 

— Da, ai întâlnit-o. 

— Aşa v-a spus? i-am replicat eu, cu un pic din disprețul 
manifestat de Bobby. 

— Da, am discutat cu Mungojerrie, confirmă Roosevelt. 

— Cu cine? 

Roosevelt făcu un gest către pisica de pe canapea, îmi repetă 
numele, apoi mi-l rosti literă cu literă. 

Numele acela exotic îmi era, totuşi, ciudat de familiar. Fiind 
însă fiul tatălui meu nu numai prin nume şi sânge, am avut 
nevoie doar de un moment ca să recunosc proveniența numelui. 

— Este una dintre pisicile din Old Possum's Book of Practical 
Cats, de T.S. Eliot. 

— Multora dintre pisicile acelea le plac numele din cartea lui 
Eliot. 

— Pisicile acelea? 

— Pisicile cele noi, din rândul cărora care face parte şi 
Mungojerrie. 

— Pisici noi? m-am mirat eu, străduindu-mă să pricep ceva 
din spusele lui. 

În loc să-mi explice ce înţelegea prin termenul acela, 
Roosevelt zise: 


— Ele preferă nume de felul acela. Nu ştiu de ce, nici cum le- 
au aflat. Cunosc una pe care o cheamă Rum Tim Tugger. Altele 
se numesc Rumpelteazer, Coricopat sau Growltiger. 

— Preferă? Sună ca şi cum şi-ar alege singure numele. 

— Cam aşa e. 

— Foarte bizar! am exclamat eu. 

— După atâţia ani de comunicat cu animalele, am ajuns şi eu 
bizar, mărturisi Frost. 

— Bobby Halloway ar spune că aţi fost lovit în cap de prea 
multe ori. 

Roosevelt zâmbi şi-mi replică: 

— Nu-i singurul care gândeşte aşa. Dar am fost fotbalist, nu 
boxer. Tu ce crezi, Chris? Am o jumătate de creier transformată 
în cartilagii? 

— Nu, domnule, am recunoscut eu. Sunteţi foarte inteligent. 

— Pe de altă parte, inteligenţa şi scrânteala nu se exclud 
reciproc, nu-i aşa? 

— Am întâlnit prea mulţi dintre colegii universitari ai 
părinţilor mei ca să vă contrazic. 

Mungojerrie continua să ne privească de pe canapeaua din 
camera de zi. Orson continua să o supravegheze, cu duşmănia 
tipic câinească, dar şi cu un interes considerabil. 

— Ţi-am povestit vreodată cum am ajuns să comunic cu 
animalele? 

— Nu, domnule. Nu v-am întrebat niciodată. 

Mi se păruse că, dacă aş fi acordat atenţie acestei 
excentricităţi, aş fi fost nepoliticos, ca şi cum aş fi menţionat un 
defect fizic, de aceea mă prefăcusem că accept acea 
caracteristică a lui Roosevelt ca şi cum n-ar fi fost nimic 
deosebit. 

— Cu vreo nouă ani în urmă aveam un câine grozav, numit 
Sloopy, alb cu negru; era cam jumătate din cât e Orson al tău. 
Sloopy era o potaie, dar avea ceva deosebit. 

Orson renunţă să supravegheze pisica şi-şi îndreptă atenţia 
spre Roosevelt. 

_ — Sloopy avea întotdeauna o bună dispoziţie extraordinară. 
Intotdeauna îi ardea de joacă şi nu ştia ce-i o zi proastă. Apoi 
dispoziţia i s-a schimbat. A devenit retras, nervos, chiar 
deprimat. Avea zece ani, nu mai era un căţel, aşa că l-am dus la 
un veterinar. Mă temeam că o să-i pună cel mai groaznic 


diagnostic. Dar medicul n-a găsit nimic în neregulă. Sloopy 
avea un pic de artrită - acum, cu genunchii mei, de fost 
fotbalist, ştiu despre ce-i vorba -, dar nu într-o stare care să-l 
facă să se poarte aşa. Şi fusese singura urmă de boală 
descoperită. Cu toate acestea, câinele nu ieşea din acea stare 
de indispoziţie. 

Mungojerrie se puse în mişcare. Se dădu jos de pe braţul 
canapelei şi se îndreptă spre noi. 

— Într-o zi, îşi continuă povestea Roosevelt, am citit într-un 
ziar despre o femeie din Los Angeles care pretindea că poate 
vorbi cu animalele de casă. Se numea Gloria Chan. Apăruse la o 
mulţime de emisiuni de la televizor, sfătuise o grămadă de 
actori de film în legătură cu problemele animalelor acestora, 
scrisese o carte... Reporterul care scrisese articolul respectiv o 
ironiza, o făcea pe Gloria să pară escroaca tipică de la 
Hollywood. Din câte îmi dau seama, se pare că individul era 
convins că o demascase. Îţi aminteşti că am jucat în câteva 
filme, după ce mi-am încheiat cariera de fotbalist. Am întâlnit o 
mulţime de celebrităţi, de actori şi de vedete rock. Am întâlnit 
şi producători, şi regizori. Unii dintre ei erau oameni drăguţi, 
unii erau foarte deştepţi, dar o grămadă dintre aceştia şi dintre 
cei care se învârteau în jurul lor erau atât de ţicniţi, încât nu 
aveai curajul să ai de-a face cu ei dacă nu umblai înarmat. 

După ce se târâse de-a lungul canapelei, pisica se ghemuise 
pe braţul dinspre noi. Stătea acolo, cu muşchii încordaţi, cu 
capul în jos şi împins înainte, cu urechile lipite de el, de parcă 
ar fi fost gata să sară spre noi, parcurgând astfel cei doi metri 
dintre canapea şi masă. 

Orson deveni atent, concentrându-se asupra lui Mungojerrie, 
uitând atât de Roosevelt, cât şi de biscuiţi. 

— Am avut treabă în Los Angeles şi l-am luat pe Sloopy cu 
mine. Ne-am dus acolo cu barca, navigând de-a lungul coastei. 
Nu-l aveam atunci pe Nostromo, ci un Chris-Craft Roamer 
foarte drăguţ, de douăzeci de metri. Am acostat în portul Del 
Rey, am închiriat o maşină şi mi-am văzut de afaceri timp de 
două zile. Am obţinut numărul de telefon al Gloriei prin 
intermediul unor prieteni din industria filmului, iar ea a fost de 
acord să mă întâlnească. Locuia în Palisades. M-am dus acolo 
cu Sloopy, spre sfârşitul dimineţii. 

Pe braţul canapelei, pisica stătea tot gata să sară. Muşchii i 


se încordaseră mai tare ca înainte. O mică panteră cenușie. 

Orson stătea ţeapăn, la fel de nemişcat ca pisica. Scosese un 
sunet subţire, piţigăiat, plin de teamă, apoi redevenise tăcut. 

— Gloria era a patra generaţie de chinezi americani. Micuţă, 
ca o păpuşă. Frumoasă, cu adevărat frumoasă. Avea trăsături 
delicate şi ochi imenşi. Arăta aşa cum ar fi sculptat 
Michelangelo o chinezoaică, din jad strălucitor, chihlimbariu. 
Te aşteptai să aibă o voce de fetiţă, dar glasul ei semăna cu cel 
al lui Lauren Bacall. O voce profundă, de fumător, care venea 
din femeia aceea micuță. Sloopy a plăcut-o imediat. Înainte să- 
mi dau seama de ce se întâmpla, femeia îl luase în poală, stătea 
cu faţa lângă botul lui, vorbea cu el, îl mângâia şi-mi spunea 
mie ce-l indispunea pe câine. 

Mungojerrie sări de pe braţul canapelei, nu pe masă, ci pe 
punte, iar de pe punte sări de îndată pe scaunul pe care-l 
părăsisem, atunci când mă mutasem în jurul mesei, ca să pot să 
privesc pisica. 

Simultan, eu şi Orson am tresărit, în momentul în care mâţa 
a aterizat pe scaun. 

Mungojerrie stătea cu labele din spate pe scaun, cu labele 
din faţă pe masă şi se uita foarte atentă la câinele meu. 

Orson scoase din nou sunetul acela scurt, subţire, plin de 
teamă - şi nu-şi lua ochii de la pisică. 

Fără să-i pese de Mungojerrie, Roosevelt continuă: 

— Gloria mi-a spus că Sloopy era deprimat pentru că 
petreceam prea puţin timp cu el. „leşi tot timpul cu Helen, mi-a 
zis ea. lar Sloopy ştie că Helen nu-l place. Crede că vei avea de 
ales între el şi Helen şi e convins că o vei alege pe ea.” Fiule, 
am fost uluit să aud aşa ceva, pentru că mă întâlneam cu o 
femeie numită Helen, dar mă întâlneam aici, în Moonlight Bay, 
iar Gloria Chan nu avea cum să afle de ea. Eram obsedat de 
Helen, petreceam majoritatea timpului meu liber cu ea, iar ei 
nu-i plăceau câinii, ceea ce însemna că-l lăsam pe Sloopy acasă. 
Îmi imaginasem că, în timp, o să înceapă să-l placă pe Sloopy, 
pentru că până şi Hitler l-ar fi îndrăgit. S-a dovedit ulterior că 
Helen s-a purtat urât cu mine, aşa cum se purta şi cu câinii, dar 
atunci nu aveam de unde să ştiu asta. 

Mungojerrie se uită cu atenţie la Orson şi-şi arătă colții. 

Orson se trase înapoi pe scaun, ca şi cum i-ar fi fost teamă că 
pisica o să se repeadă la el. 


— Apoi Gloria mi-a mai spus că pe Sloopy îl supărau şi alte 
lucruri. Unul dintre ele era camioneta Ford pe care o 
cumpărasem. Artrita lui era într-o formă uşoară, dar sărmanul 
câine nu putea să urce şi să coboare atât de uşor ca dintr-un 
automobil obişnuit şi-i era teamă să nu-şi rupă vreun os. 

În timp ce-şi arăta colții, pisica sâsâi. 

Orson tresări şi scoase un chelălăit scurt, de spaimă, ca 
şuieratul aburului care iese dintr-un ceainic. 

Fără să bage în seamă această dramă felino-canină, 
Roosevelt continuă: 

— Am prânzit cu Gloria şi am petrecut întreaga după-amiază 
împreună, discutând despre activitatea ei de comunicare cu 
animalele. Mi-a spus că nu avea niciun talent special, că nu era 
vorba despre nicio aiureală paranormală, ci doar despre o 
sensibilitate faţă de celelalte specii, pe care o avem cu toţii, dar 
ne-o reprimăm. Mi-a spus că oricine poate să facă acelaşi lucru, 
că aş putea să-l fac şi eu dacă aş învăţa tehnica necesară şi m- 
aş ocupa suficient timp de asta. Mi s-a părut o chestie fără 
noimă. 

Mungojerrie sâsâi din nou, ceva mai feroce, iar Orson tresări 
iarăşi. Pot să jur că pisica a zâmbit, atât cât poate să 
zâmbească o pisică. 

Ciudat, dar Orson păru că rânjeşte - ceea ce nu-i greu de 
imaginat, pentru că toţi câinii sunt în stare să rânjească. Se 
uita fericit şi rânjea la mâţa care zâmbea, de parcă înfruntarea 
lor ar fi fost o glumă amuzantă. 

— Te întreb, fiule, cine n-ar fi vrut să înveţe un asemenea 
lucru? zise Roosevelt. 

— Chiar, cine? am replicat eu, zăpăcit. 

— Iar Gloria m-a învăţat - şi a durat enervant de mult, luni şi 
luni de zile -, dar până la urmă am ajuns la fel de bun ca ea. În 
primul rând, trebuie să crezi că poţi să faci aşa ceva. Să renunţi 
la îndoieli, la scepticism, la ideile preconcepute despre ce-i 
posibil şi ce nu-i. Dar cel mai greu lucru este să nu-ţi pese că 
pari nebun, pentru că teama de a fi umilit depăşeşte orice 
limită. Mulţi oameni nu pot niciodată să treacă peste asta, iar 
eu sunt foarte surprins că am reuşit. 

Orson se întinse înainte, peste masă, şi-şi arătă colții spre 
Mungojerrie. 

Ochii pisicii se măriră de teamă. 


În tăcere, dar ameninţător, Orson scrâşni din dinţi. 

Vocea profundă a lui Roosevelt deveni melancolică: 

— Sloopy a murit după trei ani. Doamne, cât l-am jelit! Dar 
au fost trei ani fascinanţi şi minunaţi, pentru că am fost în 
armonie cu el. 

Orson, care-şi arăta încă dinţii, mârâi încet către 
Mungojerrie, iar mâţa scânci. Orson mârâi iarăşi, pisica scoase 
un miorlăit plin de groază - apoi rânjiră amândoi. 

— Ce naiba se întâmplă aici? m-am minunat eu. 

Orson şi Mungojerrie părură uimiţi, auzind tremurul nervos 
din vocea mea. 

— Se distrează, îmi răspunse Roosevelt. 

M-am uitat la el. În lumina lumânării, faţa sa neagră lucea ca 
o bucată de lemn de tek lustruit. 

— Se amuză bătându-şi joc de stereotipurile lor. 

Nu-mi venea să cred că am înţeles corect ceea ce spusese. 
Probabil că-i deformasem cuvintele, poate că trebuia să chem 
instalatorul ca să-mi scoată dopurile din urechi. 

— Işi bat joc de stereotipurile lor? 

— Da, zise el, dând din cap, aprobator. Sigur că nu folosesc 
termenul acesta, dar asta fac. Se crede că pisicile şi câinii 
trebuie să fie ostili instinctiv. Indivizii ăştia se amuză, bătându- 
şi joc de această presupunere. 

Roosevelt rânjea către mine, la fel de prosteşte ca acele două 
animale. Buzele lui erau de-un roşu atât de întunecat, încât 
păreau negre, iar dinţii îi erau mari şi albi, ca nişte cuburi de 
zahăr. 

— Domnule, i-am zis eu, îmi retrag cuvintele pe care le-am 
spus mai devreme. După ce m-am gândit foarte serios, am decis 
că sunteţi uluitor de ţicnit, că sunteţi complet sărit de pe fix. 

Roosevelt continuă să dea din cap, rânjind. Brusc, ca razele 
negre ale unei luni întunecate, nebunia apăru pe figura sa. 

— N-ai fi avut nicio dificultate să mă crezi, dacă aş fi fost alb. 

Când rosti ultimul cuvânt, izbi cu pumnul său imens în masă, 
atât de tare, încât ceştile de cafea zăngăniră în farfurioarele lor 
şi aproape că se răsturnară. 

Dacă aş fi putut să mă ghemuiesc în scaun, aş fi făcut-o, 
pentru că acuzaţia mă şocase. Nu-i auzisem niciodată pe 
părinţii mei folosind vreo poreclă pornind de la etnia unei 
persoane sau făcând vreo afirmaţie rasistă. Fusesem crescut 


fără prejudecăţi. Dacă exista vreun paria în lume, acela eram 
eu. Eu reprezentam o minoritate, o minoritate alcătuită dintr-o 
singură persoană: Cel-care-umblă-noaptea, aşa îmi spuneau 
unii tâmpiţi de când fusesem copil, înainte să-l întâlnesc pe 
Bobby şi să am pe cineva alături de mine. Deşi nu eram albinos, 
deşi pielea mea avea pigment, în ochii multora păream un 
străin, un baubau, un băiat cu faţă de câine. Pentru unii eram 
necurat, murdar, de parcă vulnerabilitatea mea genetică la 
razele ultraviolete putea fi transmisă celorlalţi printr-un 
strănut. Unii oameni se temeau de mine şi mă dispreţuiau mai 
mult decât s-ar fi temut sau l-ar fi disprețuit pe Omul-Broască 
de la vreun spectacol cu ciudăţenii, doar pentru că eu locuiam 
în vecinătatea lor. 

Ridicat pe jumătate din scaun, aplecat peste masă, agitându- 
şi pumnul cât un pepene, Roosevelt Frost zise, cu o ură care mă 
uluia şi mă scârbea: 

— Rasistule! Eşti un ticălos rasist! 

Abia am reuşit să îngaim: 

— Când a contat rasa pentru mine? Cum putea să conteze 
rasa pentru mine? 

Roosevelt arăta ca şi cum ar fi vrut să sară peste masă, să mă 
smulgă din scaun şi să mă strângă de gât până când limba mi- 
ar fi ajuns la pantofi. Rânji şi mârâi la mine, mârâi ca un câine, 
chiar ca un câine, bănuitor de asemănător unui câine. 

— Ce naiba se întâmplă aici? am întrebat eu, trezindu-mă că, 
de data asta, mă adresasem câinelui şi pisicii. 

Roosevelt mârâi din nou, iar când l-am privit prosteşte, mi-a 
Zis: 

— Hai, fiule, dacă nu eşti în stare să mă insulţi, măcar mârâie 
la mine! Măcar un mârâit mic! Hai, fiule, fă-o! 

Orson şi Mungojerrie mă priveau, plini de speranţă. 

Roosevelt mârâi încă o dată, cu o nuanţă interogativă la 
sfârşit. În cele din urmă, am mârâit şi eu la el. Atunciela 
mârâit mai tare ca înainte, iar eu am mârâit şi mai tare. 

Roosevelt rânji cu gura până la urechi şi-mi zise: 

— Ostilitate. Câine şi pisică. Alb şi negru. Ne-am distrat un 
pic, bătându-ne joc de stereotipuri. 

În timp ce Roosevelt se aşeză din nou pe scaun, uluirea mea 
începu să facă loc sentimentului tulburător că asistasem la ceva 
miraculos. Eram conştient că aveam de-a face cu o revelaţie 


care urma să-mi schimbe viaţa pentru totdeauna, că voi 
cunoaşte dimensiuni ale lumii pe care nu mi le puteam imagina 
pentru moment. Dar, cu toate strădaniile mele, înţelegerea 
acelui lucru îmi scăpa, se zbătea dincolo de limitele la care 
puteam ajunge. 

M-am uitat la Orson. La ochii lui limpezi, ca de cerneală. 

M-am uitat la Mungojerrie. 

Pisica îmi arătă colții. 

Orson mi-i arătă şi el. 

O urmă de teamă se scurse prin venele mele, nu pentru că m- 
aş fi gândit că pisica şi câinele ar fi putut să mă muşte, ci din 
cauza a ceea ce implica această arătare amuzată a colţilor. Nu 
numai teama curgea prin mine, ci şi un fior de minunare şi de 
emoție plăcută. 

Deşi un asemenea gest nu se potrivea cu firea sa, m-am 
întrebat dacă Roosevelt Frost nu pusese ceva în cafea. Nu 
coniac. Ci halucinogene. Eram, în acelaşi timp, dezorientat şi 
cu mintea mai limpede ca niciodată, de parcă aş fi fost într-o 
stare superioară de conştiinţă. 

Pisica sâsâi la mine, iar eu am sâsâit la pisică. 

Orson mârâi la mine, iar eu am mârâit la el. 

În momentul acela, cel mai uluitor din viaţa mea, stăteam în 
jurul unei mese, oameni şi animale care rânjeau. Mi-am amintit 
de picturile acelea, frumoase, dar vulgare, răspândite cu câţiva 
ani în urmă, în care nişte câini jucau pocher. Numai unul dintre 
noi era câine şi nu jucam cărţi, deci pictura la care mă 
gândisem nu se potrivea cu situaţia noastră, dar cu cât mă 
gândeam mai mult la ea, cu atât mă apropiam mai mult de 
revelaţia, de epifania, de înţelegerea tuturor ramificaţiilor a 
ceea ce se întâmplase la masa aceea în ultimele minute - apoi 
şirul gândurilor mele fu întrerupt de un ţiuit care venea de la 
echipamentul electronic de securitate din nişa de lângă masă. 

Şi eu, şi Roosevelt ne-am întors să ne uităm la monitor. Cele 
patru imagini se strânseseră într-una singură. Sistemul 
automat se concentrase asupra intrusului şi-l arăta în lumina 
amplificată, bizară, a dispozitivului de vedere pe timp de 
noapte. 

Vizitatorul stătea în ceaţă, la capătul dinspre pupa al docului 
în care fusese ancorat Nostromo. Părea că venise în vremea 
noastră direct din era jurasică: înalt de un metru şi douăzeci, 


cu aspect de pterodactil, cu gât lung, subţire. 

Mintea îmi era plină de gânduri febrile legate de câine şi de 
pisică - în plus, fusesem foarte impresionat de celelalte 
întâmplări din noaptea aceea -, încât eram pregătit să văd ceva 
straniu în lucrurile obişnuite, acolo unde nu există. Inima îmi 
bătea repede. Mi se uscase gura. Dacă n-aş fi înlemnit din 
cauza şocului, aş fi sărit în picioare, răsturnând scaunul. Dacă 
ar mai fi trecut cinci secunde, m-aş fi făcut de râs, însă am fost 
salvat de la ruşine de către Roosevelt. Acesta era mai chibzuit 
decât mine sau avusese de-a face atât de mult timp cu 
ciudăţenii, încât putea deosebi repede lucrurile îngrozitoare de 
cele care doar păreau îngrozitoare. 

— Un bâtlan albastru, zise el. A ieşit să pescuiască noaptea. 

Cunoşteam bine bâtlanii albaştri, precum şi alte păsări 
cărora le mergea bine în Moonlight Bay. Acum, după ce 
Roosevelt spusese cine-i vizitatorul nostru, îl recunoscusem ca 
fiind cine era cu adevărat. 

„Anulaţi apelul pentru domnul Spielberg. Aici nu-i niciun 
film.” 

În apărarea mea, pot să spun că bâtlanul - cu toată 
înfăţişarea sa elegantă şi cu toată graţia-i evidentă - are o aură 
de animal de pradă şi un aspect reptilian, care-l identifică drept 
supravieţuitor al erei dinozaurilor. 

Pasărea stătea chiar la marginea docului, privind cu atenţie 
în apă. Apoi se aplecă brusc, izbind cu ciocul în apă, şi scoase 
un peştişor. După aceea îşi lăsă capul pe spate, înghiţindu-și 
captura. Unii mor, pentru ca alţii să trăiască. 

Gândindu-mă la graba cu care atribuisem calităţi 
supranaturale unui bâtlan obişnuit, am început să mă întreb 
dacă nu dădeam prea multă însemnătate episodului recent, cu 
pisica şi câinele. Siguranţa lăsă loc îndoielii. Valul năvălitor al 
epifaniei dădu brusc înapoi şi mă năpădi iarăşi mareea 
zăpăcelii. 

Roosevelt mă făcu să nu mai fiu atent la monitor, spunând: 

— După ce Gloria Chang m-a învăţat comunicarea între specii 
- ceea ce înseamnă, în principal, să ştii să asculţi, la nivel 
cosmic -, viaţa mea s-a îmbogăţit considerabil. 

— Să ştii să asculţi, la nivel cosmic, am repetat eu, 
întrebându-mă dacă Bobby ar fi în stare să execute una dintre 
minunatele sale arii pe o frază atât de ţicnită. 


Poate că experienţa cu maimuţele îi provocase un deficit de 
sarcasm şi de scepticism. Speram să nu fie aşa. Deşi 
schimbarea reprezintă un principiu fundamental al universului, 
unele lucruri sunt menite să rămână veşnice, inclusiv 
încăpăţânarea lui Bobby de a susţine că în viaţă trebuie să te 
bucuri doar de lucrurile fundamentale, precum nisipul, valurile 
şi soarele. 

— Mi-a făcut plăcere să am de-a face cu toate animalele care 
au fost aduse la mine, în toţi anii aceştia, spuse Roosevelt, sec, 
de parcă ar fi fost un veterinar care-şi aminteşte de cariera sa 
în vindecarea animalelor. 

Fostul fotbalist se aplecă spre Mungojerrie şi-o mângâie pe 
cap, apoi o scărpină după urechi. Pisica se lipea de mâna 
uriaşului, torcând. 

— Dar pisicile astea noi pe care le-am întâlnit în ultimii doi 
ani... ele deschid o nouă dimensiune de comunicare. 

Apoi se întoarse către Orson: 

— Pun pariu că tu eşti la fel de interesant ca pisicile. 

Gâfâind, cu limba scoasă, Orson avea o înfăţişare care arăta 
totala lipsă de idei din capul său. 

— Uite ce-i, câine, nu m-ai fraierit niciodată, îl asigură 
Roosevelt. lar după joaca aceea cu pisica, de acum câteva 
minute, ai putea să renunti. 

Ignorându-o pe Mungojerrie, Orson se uită în jos, la cei trei 
biscuiţi de pe masă, din faţa lui. 

— Poţi să pretinzi că ţi-e poftă, să susţii că nimic nu-i mai 
important pentru tine decât mâncarea aceea gustoasă, dar eu 
ştiu că lucrurile stau altfel. 

Orson  chelălăi implorator, cu privirea aţintită asupra 
biscuiţilor. 

— Tu l-ai adus pe Chris aici prima dată, căţel bătrân. N-ai 
venit ca să discutăm? 

Cu doi ani în urmă, în Ajunul Crăciunului, cu o lună înainte 
de moartea mamei mele, hoinăream prin noapte, împreună cu 
Orson, după cum ne era obiceiul. Pe atunci Orson avea doar un 
an. Când fusese căţel, fusese vioi şi jucăuş, dar nu într-un mod 
exagerat, ci aşa cum sunt mulţi căţei. Dar la vârsta de un an nu 
era în stare să-şi stăpânească întotdeauna curiozitatea şi nu era 
mereu bine crescut, aşa cum a devenit ulterior. Eram pe 
terenul de baschet de lângă liceu şi ne jucam, iar eu îi spuneam 


lui Orson că Michael Jordan ar trebui să fie fericit că eu sunt 
bolnav de XP şi nu pot să joc la lumina reflectoarelor. Deodată, 
câinele a fugit de lângă mine. L-am strigat să se întoarcă, dar 
mi-a aruncat o privire şi a gonit mai departe. Când mi-am dat 
seama că nu avea să se întoarcă, n-am avut timp nici măcar să 
bag mingea în plasa care atârna de ghidonul bicicletei. Am 
pedalat după fugarul cu blană, pe străzi, pe alei, prin parcul 
Quester, până jos, în port, iar apoi pe dig, până la Nostromo. 
Deşi lătra foarte rar, în noaptea aceea Orson părea cuprins de o 
frenezie a lătratului. A sărit de pe doc direct pe pasarela către 
iaht. Când am frânat, Roosevelt ieşise din navă, ca să mângâie 
şi să liniştească potaia. 

— Voiai să discuţi, îi zise Roosevelt. Ai venit iniţial ca să 
discutăm, dar bănuiesc că nu ai avut încredere în mine. 

Orson îşi ţinea capul în jos, uitându-se la biscuiţi. 

— Chiar şi după doi ani, mai bănuieşti că aş avea legături cu 
indivizii din Wyvern şi nu vrei să fii mai mult decât un câine 
până nu vei fi sigur de mine. 

Orson mirosi biscuiţii şi mai linse o dată masa în jurul lor, 
părând că nu-şi dă seama că vorbeşte cineva cu el. 

Roosevelt îşi îndreptă atenţia către mine şi zise: 

— Pisicile astea noi provin din Wyvern. Unele sunt din prima 
generaţie, cele care au fugit de acolo, altele sunt din a doua 
generaţie, cele care s-au născut în libertate. 

— Animale de laborator? l-am întrebat eu. 

— Da, cele din prima generaţie au fost animale de laborator. 
Ele şi odraslele lor se deosebesc de celelalte pisici. Se 
deosebesc în multe feluri. 

— Sunt mai deştepte, am zis eu, amintindu-mi de 
comportarea maimuţelor. 

— Ştii mai multe decât credeam. 

— Am avut o noapte plină. Cât de deştepte sunt? 

— Nu ştiu cum să le compar, zise el, iar eu mi-am dat seama 
că evita să-mi răspundă. Dar sunt mai deştepte şi se deosebesc 
şi în alte feluri. 

— De ce? Ce le-au făcut? 

— Nu ştiu. 

— Cum au scăpat? 

— Poţi să ghiceşti la fel de bine ca mine. 

— De ce n-au fost împuşcate? 


— Nu ştiu. 

— Cu tot respectul, domnule, dar nu vă pricepeţi să minţiţi. 

— Aşa am fost întotdeauna, zise Roosevelt, zâmbind. Fiule, 
nu ştiu chiar totul. Ştiu doar ce-mi spun animalele. Însă pentru 
tine nu-i bine să ştii chiar atât de mult. Cu cât ştii mai mult, cu 
atât o să vrei să ştii şi mai mult - şi va trebui să fii îngrijorat 
pentru soarta câinelui şi a prietenilor tăi. 

— Asta sună a ameninţare, i-am zis eu, fără ranchiună. 

Când Roosevelt ridica din umerii săi imenşi, te aşteptai să 
auzi bubuitul aerului deplasat. 

— Dacă eşti convins că am fost cooptat printre cei din 
Wyvern, atunci e o ameninţare. Dacă tu mă consideri prietenul 
tău, atunci e un sfat. 

Cu toate că voiam să am încredere în Roosevelt, 
împărtăşeam neîncrederea lui Orson. Îmi era greu să cred că 
omul acela ar fi fost capabil de trădare. Dar aici, în partea 
bizară a oglinzii magice, trebuia să presupui că fiecare faţă era 
una falsă. 

Plin de cofeină, dar având poftă de mai multă, m-am dus la 
cafetieră şi mi-am umplut ceaşca. 

— Pot să-ţi spun doar că la Fort Wyvern au fost şi câini, nu 
numai pisici. 

— Orson nu provine din Wyvern. 

— Dar de unde vine? 

Stăteam cu spatele lipit de frigider, sorbind din cafea. 

— Ni l-a dat un coleg al mamei mele. Câinele lui avusese o 
grămadă de pui, iar el încerca să-i găsească fiecăruia un 
proprietar. 

— Unul dintre colegii mamei tale de la universitate? 

— Da. Un profesor de la Ashdon. 

Roosevelt Frost se uită la mine, fără să spună nimic. O milă 
teribilă se citea pe figura sa. 

— Ce este? am întrebat eu. 

Am simţit în glasul meu un ton care nu mi-a plăcut. 

Fostul fotbalist deschise gura, să spună ceva, se răzgândi şi 
tăcu. Brusc, nu mai avu chef să mă privească în ochi. Atât el, 
cât şi Orson se uitau la biscuiţii ăia afurisiţi pentru câini. 

Pisica nu părea interesată de mâncare. Mă privea pe mine. 

Dacă o altă pisică, făcută din aur curat şi cu ochii din pietre 
preţioase, care păzise în tăcere cea mai sacră încăpere dintr-o 


piramidă îngropată sub o mare de nisip, ar fi căpătat subit viaţă 
chiar în faţa mea, nu mi s-ar fi părut mai misterioasă decât 
mâţa aceea, cu privirea ei atentă şi, într-un fel, străveche. 

I-am zis lui Roosevelt: 

— Credeţi că Orson provine de acolo? Din Wyvern? De ce ar 
fi minţit-o colegul acela pe mama mea? 

Bătrânul clătină din cap, vrând să-mi spună că nu ştie, dar 
ştia foarte bine de ce. 

Mă enerva felul lui de a oscila între destăinuiri şi păstrarea 
secretului. Nu-i înţelegeam jocul, nu pricepeam de ce era, 
alternativ, guraliv şi tăcut. 

Pisica se uita la mine cu o privire greu de descifrat, flăcările 
lumânărilor tremurau în aerul îngroşat de mister, ca de un fum 
de tămâie, iar eu am zis: 

— Ca să vă completaţi spectacolul, vă mai trebuie o sferă de 
cristal, cercei mari de argint, o basma țigănească şi accent 
românesc. 

Nu l-am făcut să reacționeze. 

M-am întors pe scaunul de lângă masă şi am încercat să 
folosesc puţinul pe care-l cunoşteam ca să-l fac să creadă că 
ştiu mai mult. Poate că o să devină mai deschis dacă o să-şi 
închipuie că secretele pe care le ascundea nu mai erau secrete. 

— În laboratoarele din Wyvern n-au fost numai câini şi pisici. 
Au fost şi maimuțe. 

Roosevelt nu-mi răspunse şi evită în continuare să mă 
privească în ochi. 

— Aţi auzit de maimute? l-am întrebat eu. 

— Nu, zise el, dar renunţă să se mai uite la biscuiţi şi aruncă 
o privire spre monitorul din nişă. 

— Bănuiesc că din cauza maimuţelor aţi ancorat nava în 
afara portului, acum trei luni. 

Dându-şi seama că prin faptul că se uitase la monitor atunci 
când pomenisem de maimuțe recunoscuse că ştia ceva, 
Roosevelt îşi îndreptă din nou atenţia către biscuiţii pentru 
câini. 

Doar o sută de locuri de ancorare erau disponibile în apele 
golfului, în afara portului, iar aceste locuri erau aproape la fel 
de preţuite ca şi cele de lângă docuri, cu toate că aveau 
inconvenientul că trebuia să foloseşti o altă ambarcaţie ca să vii 
sau ca să pleci de pe nava ta. Roosevelt subînchiriase un loc de 


la Dieter Gessel, un pescar al cărui trauler era ancorat departe, 
de-a lungul cornului nordic al golfului, împreună cu restul flotei 
de pescuit, dar care ţinea în locul de ancorare o şalupă 
amărâtă, ca să fie ocupat până în ziua în care se va pensiona şi- 
şi va cumpăra o ambarcaţie de agrement. Se zvonea că 
Roosevelt îi plătise o chirie de cinci ori mai mare decât îl 
costase pe Dieter. 

Nu-l întrebasem niciodată de ce făcuse asta, pentru că nu era 
treaba mea. 

— În fiecare noapte îl mutaţi pe Nostromo de aici, de lângă 
doc, până-n locul de ancorare şi dormiţi acolo. In fiecare 
noapte, cu excepţia acestei nopţi, când m-aţi aşteptat pe mine. 
Oamenii au crezut că o să vă cumpăraţi o a doua navă, ceva 
mai mică şi mai amuzantă, ca să vă distraţi. Dacă au văzut că 
nu vă cumpăraţi alt iaht şi că ieşiţi din port în fiecare noapte 
doar ca să dormiţi acolo, şi-au zis: „Nu-i nimic, bătrânul 
Roosevelt a fost întotdeauna un excentric, vorbea cu animalele 
oamenilor, la ce te poţi aştepta din partea lui...” 

Roosevelt rămase tăcut. 

El şi Orson păreau a fi atât de fascinaţi de cei trei biscuiţi, 
încât mai că-mi venea să cred că unul dintre ei doi nu se va mai 
putea stăpâni şi va înhăţa mâncarea. 

— După întâmplările din noaptea asta, cred că ştiu de ce vă 
duceţi să dormiţi acolo. Vă închipuiţi că acolo sunteţi mai în 
siguranţă. S-ar putea ca maimuţele să nu înoate bine. Oricum, 
nu le face plăcere să înoate. 

Bătrânul fotbalist zise, de parcă nu m-ar fi auzit: 

— Câine, chiar dacă nu vrei să vorbeşti cu mine, poţi să-ţi iei 
gustarea. 

Orson riscă să-l privească în ochi, ca să primească o 
confirmare a celor auzite. 

— Hai! îl îndemnă Roosevelt. 

Orson se uită la mine, de parcă m-ar fi întrebat dacă 
permisiunea dată de Roosevelt era doar un truc. 

— El e gazda, i-am zis eu. 

Câinele înhăţă primul biscuit şi-l ronţăi, fericit. 

În cele din urmă, Roosevelt îşi îndreptă atenţia asupra mea 
şi-mi spuse, având întipărită pe faţă expresia aceea enervantă 
de milă: 

— Oamenii din spatele proiectului din Wyvern... se poate să fi 


avut intenţii bune. Cel puţin unii dintre ei. Şi cred că din 
activitatea lor putea să iasă ceva bun. 

Se întinse să mângâie iarăşi pisica - animalul se relaxă la 
atingerea mâinii sale - fără să înceteze să mă privească. 

— În toată treaba asta există şi o latură întunecată. Una 
foarte întunecată. Din câte am aflat, maimuţele sunt numai una 
dintre manifestările ei. 

— Numai una? 

Roosevelt mă privi în ochi mult timp - suficient pentru ca 
Orson să mănânce al doilea biscuit -, iar când vorbi, în cele din 
urmă, glasul său era mai blând ca înainte. 

— În laboratoarele alea n-au fost doar câini, pisici şi 
maimuțe. 

Nu ştiam ce voia să spună, dar i-am replicat: 

— Bănuiesc că nu vă referiți la cobai şi şoareci albi. 

Bătrânul privi în altă parte, către ceva foarte îndepărtat. 

— Se schimbă multe. 

— Se spune că schimbarea e ceva bun. 

— Uneori. 

În timp ce Orson mânca al treilea biscuit, Roosevelt se ridică 
de pe scaun, luă pisica şi o ţinu la piept, mângâind-o. Părea că 
se gândeşte dacă am nevoie - sau trebuie - să ştiu mai multe. 

Când se hotări să vorbească, revenise de la starea de spirit 
pusă pe dezvăluiri la cea de păstrare a secretelor. 

— Sunt obosit, fiule. Ar fi trebuit să mă culc cu câteva ore în 
urmă. Mi s-a cerut să te avertizez că îţi pui prietenii în pericol, 
dacă nu stai liniştit. 

— Pisica v-a cerut să mă avertizaţi? 

— Exact. 

Când m-am ridicat în picioare, mi-am dat seama că nava se 
mişca. Pentru un moment, m-a cuprins ameţeala, apoi m-am 
prins de speteaza scaunului. 

Manifestările fizice se potriveau cu tulburarea psihică, iar 
legătura mea cu realitatea părea tot mai fragilă. Mă simţeam ca 
şi cum aş fi alunecat pe marginea unui vârtej care mă trăgea în 
jos tot mai repede, şi mai repede, până aş fi fost dus la fund - 
era versiunea mea despre tornada lui Dorothy - şi m-aş fi 
pomenit nu în Oz, ci în golful Waimea, din Hawaii, discutând cu 
solemnitate despre amănuntele reîncarnării, cu Pia Klick. 

Cu toate că-mi dădeam seama de nebunia întrebării, nu m-am 


putut împiedica să mă interesez: 

— Pisica asta... Mungojerrie... lucrează cu indivizii din 
Wyvern? 

— A fugit de acolo. 

Lingându-şi botul, ca să fie sigur că nicio fărâmitură 
prețioasă de biscuit n-a rămas acolo sau pe blana din jurul 
gurii, Orson cobori de pe scaunul de lângă masă şi veni lângă 
mine. 

— Ceva mai devreme, în noaptea asta, proiectul din Wyvern 
mi-a fost descris în termeni apocaliptici... că înseamnă sfârşitul 
lumii. 

— Al lumii pe care o cunoaştem noi. 

— Aşa credeţi? 

— Se poate interpreta şi aşa. Dar se poate ca, după ce se 
lămuresc lucrurile, să existe mai multe schimbări bune decât 
rele. Sfârşitul lumii pe care o cunoaştem noi nu-i acelaşi lucru 
cu sfârşitul lumii. 

— Asta trebuia spus dinozaurilor, după impactul cometei. 

— Am şi eu momente în care mă tem, recunoscu el. 

— Dacă aţi fost suficient de speriat ca să vă ancoraţi nava în 
larg în fiecare noapte pentru a dormi şi dacă sunteţi sigur că 
ceea ce s-a făcut la Wyvern este periculos, de ce n-aţi plecat din 
Moonlight Bay? 

— M-am gândit să plec. Dar afacerile mele sunt aici. Viaţa 
mea e legată de locul ăsta. Şi dacă plec nu înseamnă că o să 
scap. Aş câştiga doar un pic de timp. Până la urmă, nu va mai 
exista nicăieri un loc sigur. 

— Asta e o afirmaţie deprimantă. 

— Aşa e. 

— Cu toate astea, nu păreţi lipsit de speranţă. 

Roosevelt, cu pisica în braţe, ne conduse afară din cabina 
principală. 

— Am fost întotdeauna în stare să fac faţă la tot ce mi-a 
aruncat lumea asta, şi bune, şi rele, atâta timp cât a fost măcar 
ceva interesant. Am fost binecuvântat cu o viaţă plină şi 
variată. Mă îngrozeşte plictiseala. 

Am coborât de pe navă, am ajuns pe pasarelă şi am pătruns 
în îmbrăţişarea lipicioasă şi umedă a ceţii. 

— Se pare că lucrurile se vor înrăutăţi aici, în Bijuteria 
Coastei Centrale, dar, indiferent ce va urma, fii convins că nu 


vor fi plictisitoare. 

Roosevelt avea mai multe în comun cu Bobby Halloway decât 
mi-aş fi închipuit. 

— Domnule, mulţumesc pentru sfat. 

Am coborât de pe nava care se legăna pe docul aflat cu un 
metru mai jos, iar Orson sări lângă mine. 

Bâtlanul albastru plecase de mult. Ceaţa se ondula în jurul 
meu, apa neagră se legăna sub puntea dintre nave, totul părea 
liniştit, ca un vis al morţii. 

Apucasem să fac doar doi paşi către dig, când Roosevelt mă 
strigă: 

— Fiule! 

M-am oprit şi m-am întors către el. 

— E în joc siguranţa prietenilor tăi. Dar şi fericirea ta. Crede- 
mă, nu trebuie să ştii mai mult. Ai destule probleme... din cauza 
felului în care trebuie să trăieşti. 

— N-am nicio problemă, l-am asigurat eu. Doar avantaje şi 
dezavantaje diferite de cele ale majorităţii oamenilor. 

Pielea lui Roosevelt era atât de neagră, încât bătrânul părea 
a fi un miraj în ceaţă, un truc al beznei. Pisica pe care o ţinea în 
braţe devenise invizibilă, cu excepţia ochilor care păreau a fi 
independenţi de trup, misterioşi, ca nişte bile verzi, luminoase, 
care pluteau în aer. 

— Doar avantaje diferite... chiar crezi că-i aşa? mă întrebă 
Roosevelt. 

— Da, domnule, i-am răspuns eu, deşi nu eram sigur dacă 
eram convins de asta pentru că aşa stăteau lucrurile sau pentru 
că îmi petrecusem cea mai mare parte a vieţii convingându-mă 
singur că acesta-i adevărul; în majoritatea timpului, realitatea 
este ceea ce o faci să fie. 

— O să-ţi mai spun un singur lucru, zise Roosevelt. Unul 
singur, care ar putea să te convingă să laşi lucrurile în voia 
sorții şi să-ţi vezi de viaţa ta. 

Am aşteptat. 

În cele din urmă, cu tristeţe în glas, bătrânul spuse: 

— Motivul pentru care majoritatea indivizilor acelora nu vor 
să-ţi facă niciun rău, motivul pentru care încearcă să te ţină sub 
control prin uciderea prietenilor tăi, motivul pentru care 
majoritatea lor te venerează este că mama ta a fost ceea cea 
fost. 


Groaza, albă ca moartea şi rece, mi se căţără pe şira spinării. 
Pentru o clipă, plămânii mi se strânseră, împiedicându-mă să 
respir - deşi nu ştiam de ce afirmaţia enigmatică a lui Roosevelt 
mă afectase atât de rapid şi de profund. Poate că înţelegeam 
mai mult decât credeam. Poate că adevărul aştepta întotdeauna 
în canioanele subconştientului - sau în abisurile sufletului - 
până când aveam să-l recunoaştem. 

Când am fost în stare să răsuflu, am întrebat: 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Dacă o să te gândeşti, dacă o să te gândeşti cu adevărat, o 
să-ţi dai seama că nu ai nimic de câştigat continuând şi că ai 
multe de pierdut. Cunoaşterea ne aduce doar rareori pacea. Cu 
o sută de ani în urmă nu cunoşteam structura atomului, nici ce- 
i ADN-ul, nici ce-i o gaură neagră. Suntem mai fericiţi şi mai 
împliniţi decât oamenii de atunci? 

În timp ce rostea ultimele cuvinte, ceața umplu locul de pe 
punte, unde stătea Roosevelt. Am auzit uşa cabinei închizându- 
se încet şi zgomotul mai puternic al zăvorului. 


24 


În jurul lui Nostromo, ceața se agita lent. Creaturi de coşmar 
păreau a lua fiinţă în negură, zăboveau un timp, apoi se 
dizolvau. 

Din cauza dezvăluirilor din final ale lui Roosevelt Frost, în 
ceața din mintea mea se întrupau lucruri mult mai înfiorătoare 
decât monştrii negurii. Nu voiam să mă concentrez asupra lor 
şi să le dau o întruchipare mai reală. Poate că fostul fotbalist 
avea dreptate. Poate că, de-aş fi aflat tot ce doream să ştiu, mi- 
aş fi dorit să nu fi cunoscut adevărul. 

Bobby spune că adevărul e dulce, dar periculos. Mai spune 
că oamenii n-ar suporta să mai trăiască dacă ar fi obligaţi să 
înfrunte toate adevărurile crude despre ei înşişi. 

Oricum, într-o asemenea situaţie Bobby nu s-ar sinucide. 

În timp ce Orson mergea înaintea mea pe puntea docului, m- 
am gândit ce opţiuni aveam, încercând să decid unde să mă duc 
şi ce să fac în continuare. O sirenă cânta şi numai eu îi auzeam 
cântecul periculos. Îmi era teamă că o să mă zdrobesc de 


stâncile adevărului, dar nu mă puteam împotrivi melodiei 
hipnotice. 

Când am ajuns la capătul punţii, i-am spus câinelui: 

— Când o să vrei să-mi explici toate astea, voi fi dispus să te 
ascult. 

Orson nu părea că are chef de conversaţie, chiar dacă ar fi 
avut posibilitatea să-mi răspundă. 

Bicicleta mea stătea încă rezemată de balustrada docului. 
Mânerele de cauciuc ale ghidonului erau reci, lipicioase şi 
umede din cauza condensului. 

Am auzit motorul lui Nostromo pornind. Când m-am uitat în 
urmă, am văzut în ceaţă luminile navei, difuze şi înconjurate de 
halouri. 

Nu l-am zărit pe Roosevelt pe puntea superioară, la cârmă, 
dar ştiam că-i acolo. Deşi rămăseseră doar câteva ore de 
întuneric, îşi ducea iahtul la locul de ancorare din larg, în ciuda 
vizibilităţii scăzute. 

În timp ce-mi împingeam bicicleta către țărm, prin port, 
printre navele care se legănau uşor, m-am uitat înapoi de două 
ori, încercând s-o descopăr pe Mungojerrie în strălucirea slabă 
a luminilor portului. Dacă ne urmărise, fusese foarte discretă. 
Bănuiam că pisica rămăsese la bordul lui Nostromo. 

„... Motivul pentru care majoritatea lor te venerează este că 
mama ta a fost ceea ce a fost.” 

Când am cotit spre dreapta, pe digul principal, şi ne-am 
îndreptat către intrarea în port, din apă se ridica un miros 
puternic. Probabil că mareea adusese, printre resturi, un 
calmar sau un peşte mort. Cadavrul în putrefacție se prinsese - 
mai mult ca sigur - printre crustaceele care se fixaseră pe 
chesoanele de beton, sub suprafaţa apei. Duhoarea devenise 
atât de puternică, încât aerul umed părea nu numai plin de 
miros, ci îmbibat cu acesta, puţea ca o ciorbă de pe masa 
diavolului. Mi-am ţinut răsuflarea şi am închis gura, din cauza 
gustului scârbos pe care-l căpătase ceata. 

Mormăitul motoarelor lui Nostromo scăzu în intensitate, în 
timp ce nava se ducea către locul de ancorare. Acum, tropăitul 
ritmic, amortizat, care se auzea peste ape, părea nu un zgomot 
de motor, ci bătăile inimii unui leviatan, ale unui monstru al 
adâncurilor care ieşise la suprafaţă în port, ca să scufunde 
toate ambarcaţiile, să facă bucăţi docul şi să ne vâre pe toţi 


într-un mormânt rece, umed. 

Când am ajuns în mijlocul digului, m-am uitat înapoi şi n-am 
zărit nici pisica, nici vreun urmăritor înspăimântător. 

Cu toate acestea, i-am spus lui Orson: 

— La naiba, am început să mă simt ca şi cum ar veni sfârşitul 
lumii! 

Câinele mormăi, aprobându-mă. Am lăsat duhoarea în urmă 
şi ne-am îndreptat către lumina răspândită de lămpile de 
corabie, instalate pe nişte stâlpi masivi din lemn de tek, la 
capătul digului. 

O 

În timp ce pătrundea în lumina aproape lichidă de lângă 
biroul portuar şi-mi tăia drumul, Lewis Stevenson, şeful poliţiei, 
îmbrăcat în uniformă, aşa cum fusese când îl văzusem ceva mai 
devreme, îmi zise: 

— Nu sunt într-o dispoziţie prea agreabilă. 

În clipa în care ieşise din întuneric, polițistul avea ceva atât 
de ciudat în înfăţişare, încât am simţit un fior, care mi se 
înfipse ca un burghiu în şira spinării. Dar ceea ce văzusem - 
sau crezusem că văd - dispăru într-o clipă, iar eu m-am pomenit 
că tremuram şi că eram puternic tulburat, că mă copleşise 
sentimentul că mă aflam în faţa unei făpturi nepământeşti şi 
răuvoitoare, fără să fiu în stare să identific cauza precisă a 
acestui sentiment. 

Şeful poliţiei ţinea în mâna dreaptă un pistol care arăta 
foarte impresionant. Cu toate că nu se afla în poligonul de tir, 
Stevenson nu ţinea arma într-un mod degajat. Îndreptase ţeava 
spre Orson, care mersese cu doi paşi înaintea mea şi se afla în 
marginea cercului de lumină al lanternei, în timp ce eu 
rămăsesem în umbră. 

— Vrei să ghiceşti în ce dispoziţie sunt? mă întrebă 
Stevenson, oprindu-se la doar trei metri de noi. 

— Nu prea bună, am încercat eu. 

— Într-una în care n-am chef să-şi bată cineva joc de mine. 

Şeful poliţiei nu părea a fi el însuşi. Vocea era cea cunoscută, 
avea timbrul şi accentul neschimbate, dar apăruse o notă de 
duritate acolo unde fusese un calm autoritar. De obicei, 
discursul lui curgea ca un curent, iar tu te trezeai purtat de 
acest curent calm, cald şi liniştitor. Acum curentul devenise 
iute şi agitat, rece şi dureros. 


— Nu mă simt bine, zise el. Nu mă simt bine deloc. De fapt, 
mă simt ca un rahat şi nu sunt răbdător cu ceva care mă face 
să mă simt mai rău. Ai înţeles? 

Deşi nu pricepusem în totalitate, am dat din cap şi am 
răspuns: 

— Da, domnule, am înţeles. 

Orson înţepenise, de parcă era făcut din fier forjat, şi nu 
scăpa din ochi ţeava pistolului. 

Eram foarte conştient că portul era pustiu la ora aceea. 
Biroul şi staţia de alimentare cu combustibil nu mai funcționau 
după ora şase. 

Doar cinci proprietari - în afară de Roosevelt Frost - locuiau 
pe navele lor. Probabil că dormeau duşi. Docurile erau la fel de 
pustii ca şirurile de monumente de granit din cimitirul St. 
Bernadette. 

Ceața ne amortiza vocile. Nimeni nu putea să ne audă 
conversaţia şi să intervină. 

Stevenson rămase cu privirea îndreptată asupra lui Orson, 
dar mi se adresă mie: 

— Nu pot să obţin ceea ce îmi trebuie, pentru că nu ştiu de 
ce am nevoie. Nu-i nasol? 

Îmi dădeam seama că am de-a face cu un om care-i pe cale 
să-şi piardă minţile. Stevenson îşi pierduse aspectul nobil. 
Chiar şi frumuseţea sa dispărea, în timp ce suprafeţele feţei 
sale erau împinse către o nouă configuraţie, alcătuită din ceva 
ce semăna a furie, dar şi dintr-o groază la fel de puternică. 

— N-ai simţit niciodată golul acesta, Snow? N-ai simţit 
niciodată atât de puternic golul acesta, încât să-ţi vină să-l 
umpli sau să mori, numai că nu ştii unde-i golul, nici cu ce 
naiba ar trebui să-l umpli? 

Nu pricepeam deloc, însă nu credeam că-i în stare să-mi 
explice ceva, aşa că m-am uitat foarte serios la el şi am dat 
înţelegător din cap: 

— Da, domnule, cunosc senzaţia. 

Fruntea şi obrajii lui Stevenson erau umezi, dar nu din cauza 
aerului ceţos, ci a unei transpiraţii abundente. Avea figura de-o 
paloare nenaturală, încât aveai impresia că din el se scurgea 
ceața aceea, care clocotea ieşind din pielea lui, de parcă el ar fi 
fost părintele negurii. 

— Senzaţia asta te cuprinde noaptea, zise polițistul. 


— Da, domnule. 

— Te apucă oricând, dar cel mai rău e noaptea. 

Pe figura lui Stevenson apăru ceva ce semăna cu dezgustul, 
iar individul mă întrebă: 

— Ce rasă e câinele ăsta? 

Ţinea arma îndreptată asupra animalului şi am avut impresia 
că am văzut cum i se crispase degetul pe trăgaci. 

Orson îşi arătă colții, dar nu se mişcă din loc, nici nu scoase 
vreun sunet. 

Am răspuns repede: 

— E doar o corcitură de labrador. E un câine blând, n-ar face 
rău vreunei pisici. 

Stevenson, cuprins din senin de furie, izbucni: 

— Doar o corcitură de labrador? E pe naiba! Nimic nu-i doar 
un singur lucru. Nu aici. Nu acum. Nu de acum înainte. 

M-am gândit să-mi scot Glock-ul din haină. Ţineam bicicleta 
cu mâna stângă, iar dreapta era liberă. Pistolul se afla în 
buzunarul din dreapta. 

Dar, indiferent de cât de preocupat părea Stevenson, era 
totuşi un poliţist şi putea să răspundă cu profesionalism mortal 
oricărei ameninţări. Nu mă bazam prea mult pe afirmaţia 
bizară a lui Roosevelt că aş fi fost venerat. Chiar dacă aş fi lăsat 
bicicleta să cadă, ca să-i distrag atenţia, Stevenson m-ar fi 
împuşcat înainte să apuc să scot Glock-ul din buzunar. 

Mai mult, dacă-l ameninţam cu pistolul pe şeful poliţiei, nu 
aveam de ales, trebuia să folosesc arma. lar dacă-l împuşcam 
pe Stevenson, asta însemna sfârşitul vieţii mele. 

Deodată, Stevenson îşi ridică repede capul, luându-şi privirea 
de la Orson. Inspiră o dată adânc, apoi de câteva ori repede, ca 
un câine care adulmecă prada. 

— Ce-i asta? 

Avea mirosul mai fin ca al meu, pentru că abia acum mi-am 
dat seama că briza aproape imperceptibilă adusese cu ea 
duhoarea făpturii marine care putrezea sub digul principal. 

Deşi Stevenson se purtase până atunci suficient de ciudat, de 
mi se zburlise părul pe cap, din momentul acela deveni mult 
mai bizar. Se încordă, îşi strânse umerii, îşi întinse gâtul şi-şi 
ridică faţa spre ceaţă, ca şi cum ar fi savurat mirosul de 
putreziciune. Ochii îi luceau în mijlocul feţei palide. Individul 
zise, cu o curiozitate de poliţist, dar care părea nervoasă, chiar 


perversă: 

— Ce-i asta? Simţi mirosul? E ceva mort, nu-i aşa? 

— E ceva sub dig, am confirmat eu. Probabil un peşte. 

— Mort. Mort şi putred. Ceva... Te scoate din ţâţâni, zise el, 
părând a fi gata să se lângă pe buze. Da. Da. E ceva interesant. 

Fie că-şi dăduse seama că vocea îi sună bizar, fie că văzuse 
că eram alarmat, Stevenson se uită îngrijorat la mine şi încercă 
să se stăpânească. Se străduia din greu. Lupta cu o emoție 
puternică. 

În cele din urmă, şeful poliţiei îşi regăsi vocea normală - sau 
ceva asemănător acesteia. 

— Trebuie să discut cu tine, să încheiem o înţelegere. Acum. 
În noaptea asta. Vino cu mine, Snow. 

— Unde? 

— Maşina cu care patrulez e în faţa noastră. 

— Dar bicicleta... 

— Nu te arestez. Vreau să discutăm ceva. Să ne înţelegem 
între noi. 

Ultimul lucru de care aş fi avut chef era să urc în maşina lui 
Stevenson. Dar, dacă l-aş fi refuzat, ar fi putut să-şi facă 
invitaţia într-un mod mai oficial, arestându-mă. 

Dacă încercam să mă opun arestării, dacă m-aş fi urcat pe 
bicicletă şi aş fi pedalat din răsputeri, unde aş fi putut să mă 
duc? Zorile se apropiau şi n-aş fi avut timp să ajung în 
următorul oraş din zona aceea pustie de țărm. Chiar dacă aş fi 
avut mai mult timp la dispoziţie, boala îmi limita lumea la 
Moonlight Bay, unde puteam să mă întorc acasă la răsăritul 
soarelui sau să găsesc un prieten înţelegător, care să mă 
primească în locuinţa sa şi să-mi ofere întunericul de care 
aveam nevoie. 

— Sunt prost dispus, zise din nou Lewis Stevenson, printre 
dinţii încleştaţi, vocea sa căpătând iarăşi accente dure. Chiar 
sunt prost dispus. Vii cu mine? 

— Da, domnule. 

Şeful poliţiei făcu un gest cu pistolul, indicând că eu şi Orson 
trebuia să mergem înaintea lui. 

Mi-am împins bicicleta către capătul digului. Nu-mi plăcea 
nicicum faptul că polițistul mergea în urma mea, cu pistolul la 
îndemână. Nu trebuia să mă pricep la comunicarea cu 
animalele ca să-mi dau seama că şi Orson era nervos. 


Scândurile de pe dig se terminară şi începu o alee de beton, 
flancată de răzoare cu flori de gheaţă, a căror inflorescenţă se 
deschide larg la răsăritul soarelui şi se închide noaptea. La 
lumina slabă din zonă se vedeau melci care traversau aleea, cu 
antenele lucind şi lăsând urme argintii de mâzgă. Unii ieşeau 
din răzoarele din partea dreaptă şi se îndreptau către răzoarele 
identice din stânga, în timp ce alţii parcurgeau cu greu drumul 
opus, ca şi cum moluştele acelea umile împărtăşeau neliniştea 
şi nemulţumirea oamenilor în legătură cu condiţiile de trai. 

Împingeam bicicleta astfel încât să evit melcii. Orson îi 
adulmeca în trecere şi se ferea să-i calce. 

Din urma noastră se auzi zgomot de cochilii strivite sub 
picior. Stevenson nu călcase pe un melc care-i stătea în drum, 
ci zdrobea orice gasteropod neajutorat pe care-l zărea. Pe unii 
îi strivea repede, dar pe alţii țopăia, îi izbea cu o asemenea 
forţă, încât lovitura tălpii pe cimentul aleii răsuna ca o lovitură 
de baros. 

Nu m-am întors să privesc. 

Mi-era teamă să revăd cruzimea pe care mi-o aminteam 
întipărită pe figurile idioţilor care mă chinuiseră în copilărie, 
înainte să ajung suficient de înţelept şi de mare ca să ripostez. 
Deşi expresia te scotea din ţâţâni când o vedeai pe figura unui 
copil, acelaşi aspect - ochii care par de reptilă, chiar şi fără 
pupile eliptice, obrajii roşii din cauza urii, buzele rânjite, care 
lăsau să se vadă dinţii umeziţi de salivă - ar fi fost mult mai 
tulburător pe figura unui adult, mai ales când adultul ţine un 
pistol în mână şi poartă o insignă de poliţist. 

Maşina albă cu negru a lui Stevenson fusese parcată lângă 
trotuar, la zece metri de intrarea în port, unde nu ajungea 
lumina lămpilor de pe alee, în umbra profundă care se întindea 
sub ramurile unui enorm dafin indian. 

Mi-am rezemat bicicleta de trunchiul arborelui. Ceaţa atârna 
de crengile acestuia ca nişte licheni. Apoi m-am întors către 
şeful poliţiei, care deschise uşa din spate a maşinii. 

În ciuda semiîntunericului, am recunoscut expresia de pe 
figura sa: cea pe care mă temeam s-o văd, cea de ură, de furie 
iraţională care face anumiţi oameni mai ucigători decât oricare 
fiară de pe planetă. 

Până atunci, Stevenson nu scosese la iveală acest aspect al 
său plin de răutate. Nu păruse a fi genul de individ care să dea 


dovadă de lipsă de amabilitate, cu atât mai puţin de ură 
iraţională. Dacă mi-ar fi mărturisit brusc că nu-i adevăratul 
Lewis Stevenson, ci o formă de viaţă extraterestră, care luase 
înfăţişarea şefului poliţiei, l-aş fi crezut. 

În timp ce gesticula, cu pistolul în mână, Stevenson îi spuse 
lui Orson: 

— Urcă în maşină, băiete. 

— O să fie cuminte, l-am asigurat eu. 

— Urcă, îl zori el pe câine. 

Orson se uită bănuitor la uşa deschisă a maşinii şi scânci, 
neîncrezător. 

— O să aştepte aici. N-o să fugă. 

— Vreau să urce în maşină, spuse Stevenson. Snow, există o 
lege privitoare la lesă. Nu te-am amendat niciodată. Am întors 
capul, prefăcându-ne că nu vedem, din cauza... pentru că legea 
nu se aplică şi câinilor persoanelor handicapate. 

Nu l-am contrazis pe poliţist şi nici nu am contestat termenul 
„handicapat” pe care-l folosise. Nu mă interesa un singur 
cuvânt, ci acele opt cuvinte pe care fusese cât pe-aci să le 
spună, înainte să-şi dea seama şi să se oprească: „din cauza a 
ceea ce era mama ta”. 

— Dar de data asta nu voi sta liniştit în timp ce câinele ăsta 
afurisit aleargă liber, făcându-şi nevoile pe trotuar şi 
bucurându-se că nu-i ţinut în lesă. 

Am rămas tăcut, deşi remarcasem contradicţia dintre faptul 
că animalul unui handicapat era scutit de aplicarea legii lesei şi 
afirmaţia că Orson se bucura de faptul că nu-i ţinut în lesă. Nu 
puteam să-l conving pe Stevenson, dacă acesta era atât de ostil. 

— Dacă nu vrea să urce în maşină când îi spun eu, atunci fă-l 
tu să urce! îmi ordonă Stevenson. 

Am ezitat, gândindu-mă ce alternativă aveam. Cu cât se 
scurgea mai mult timp, cu atât situaţia noastră părea mai 
periculoasă. Mă simţisem mai în siguranţă atunci când ne 
înconjurase ceața de pe peninsulă şi ne atacau maimuţele. 

— Urcă imediat câinele ăla afurisit în maşina aia blestemată! 
se răsti şeful poliţiei, iar veninul din glasul său era atât de 
puternic, încât individul ar fi putut să omoare melcii doar cu 
vocea sa. 

Eram dezavantajat de faptul că polițistul ţinea pistolul în 
mână. M-am consolat cu ideea că individul nu ştia că eram 


înarmat. Pentru moment, nu aveam de ales, trebuia să 
cooperez. 

— Urcă în maşină, amice, i-am spus eu lui Orson, încercând 
să nu-mi arăt teama, străduindu-mă ca bătăile puternice ale 
inimii să nu răsune şi în glasul meu. 

Câinele se supuse, fără niciun chef. 

Lewis Stevenson trânti uşa din spate şi o deschise pe cea din 
faţă, din dreapta. 

— Acum urcă tu, Snow. 

M-am aşezat pe scaun, iar Stevenson ocoli maşina şi urcă la 
volan. Îşi trânti uşa şi-mi spuse s-o închid pe a mea. Eu 
sperasem să nu fiu nevoit să fac asta. 

De obicei nu sufăr de claustrofobie, dar într-un sicriu ar fi 
fost mai mult spaţiu decât în maşina aceea de patrulare. Ceaţa 
care se împingea în ferestre era, din punct de vedere 
psihologic, la fel de sufocantă ca un vis despre o înmormântare 
prematură. 

Interiorul maşinii părea mai rece şi mai umed decât aerul 
nopţii. Stevenson porni motorul, ca să poată pune în funcţiune 
dispozitivul de încălzire. 

Se auziră pocnituri în staţia radio. Vocea dispecerului 
poliţiei, distorsionată de paraziți, semăna cu orăcăitul unei 
broaşte. Stevenson apăsă pe un buton şi închise staţia. 

Orson stătea pe podea, în faţa banchetei din spate, cu labele 
pe plasa de oţel care îl despărţea de noi, uitându-se îngrijorat 
prin bariera aceea de siguranţă. Când şeful poliţiei apăsă un 
buton cu ţeava armei, încuietorile uşilor din spate se închiseră 
cu un zgomot puternic, ce părea la fel de categoric ca 
zăngănitul lamei unei ghilotine. 

Sperasem ca Stevenson să-şi pună pistolul în toc, după ce 
vom urca în maşină, dar individul îl păstră în mână. Îşi rezemă 
arma de picior, cu ţeava către botul automobilului. In lumina 
verde a indicatoarelor de pe bordul maşinii, am văzut că şeful 
poliţiei îşi ţinea arătătorul încovoiat peste apărătoarea 
trăgaciului, nu pe trăgaci, dar acest lucru nu-i reducea prea 
mult avantajul. 

Pentru moment, Stevenson îşi plecă încet capul şi-şi închise 
ochii, de parcă s-ar fi rugat sau s-ar fi cufundat în gânduri. 

Ceaţa se condensa pe dafinul indian, iar picăturile se 
prelingeau pe la vârful frunzelor, picurând fără niciun ritm pe 


capota maşinii. 

Cu un gest normal, mi-am vârât ambele mâini în buzunarele 
hainei. Am strâns mâna dreaptă în jurul patului Glock-ului. 

Mi-am spus că exageram cu teama, din cauza imaginaţiei 
mele aiurite. Stevenson se purta nebuneşte şi, din cele văzute 
la secţia de poliţie, nu mai era braţul drept al justiţiei, aşa cum 
pretinsese întotdeauna că este. Însă asta nu însemna că avea 
intenţii duşmănoase. Se putea să dorească doar să discutăm, 
iar după ce avea să ne spună ce voia, să ne lase să plecăm 
nevătămaţi. 

Când Stevenson îşi ridică fruntea, ochii săi păreau băuturi 
amare în cupe de os. Când m-a privit, m-am înfiorat din cauza 
senzaţiei de răutate neomenească, pe care o avusesem şi atunci 
când îl întâlnisem prima oară, când şeful poliţiei ieşise din 
beznă lângă biroul maritim, dar de data asta ştiam de ce vibrau 
nervii mei întinşi ca o harpă. Dintr-un anumit unghi, ochii lui se 
umpleau de o luminozitate galbenă, asemănătoare lucirii din 
ochii multor animale pe timp de noapte; o lumină interioară 
rece şi misterioasă, care nu semăna cu nimic din ceea ce 
văzusem până atunci în ochii oamenilor. 


25 


Strălucirea electrică şi electrizantă trecuse prin ochii şefului 
poliţiei atât de repede, în timp ce acesta se întorcea către mine, 
încât într-o altă noapte, anterioară acesteia, aş fi ignorat 
fenomenul, considerând că avusesem de-a face cu o simplă 
reflectare a luminilor de pe bordul maşinii. Dar de la apusul 
soarelui văzusem maimuțe care nu erau simple maimuțe, o 
pisică pe care numai obişnuită nu o puteai considera, înotasem 
prin mistere care curgeau de-a lungul străzilor din Moonlight 
Bay ca nişte râuri şi mă obişnuisem să găsesc semnificaţii în 
ceea ce părea nesemnificativ. 

Ochii poliţistului deveniseră din nou negri, fără sclipire. 
Furia din glasul său se redusese la un curent submarin, în timp 
ce valul de la suprafaţă era alcătuit din disperare şi mâhnire. 

— Totul s-a schimbat, totul s-a schimbat şi nu va mai fi cum a 
fost. 


— Ce s-a schimbat? 

— Eu nu mai sunt cum am fost. Abia îmi mai amintesc cum 
am fost, ce fel de om am fost. Am uitat. 

Aveam impresia că Stevenson vorbeşte de unul singur, nu cu 
mine, că-şi jeleşte o imaginară pierdere a sinelui. 

— Nu mai am ce pierde. Mi-a fost luat tot ce conta. Snow, 
sunt un mort care umblă. Asta sunt. Poţi să-ţi imaginezi ce 
înseamnă asta? 

— Nu. 

— Chiar şi tu, cu viaţa ta de rahat, care te ascunzi de zi şi ieşi 
la iveală doar noaptea, ca un melc fără casă care se târăşte de 
sub o piatră, chiar şi tu ai un motiv să trăieşti. 

Cu toate că şeful poliţiei era ales de către electorat, Lewis 
Stevenson nu părea preocupat să-mi câştige votul. N 

Îmi venea să-i spun să se ducă şi să se reguleze singur. Însă 
există o diferenţă între a nu-ți fi frică şi a cerşi un glonţ în cap. 

În timp ce polițistul se întorcea să privească spre valul alb de 
ceaţă care aluneca de-a lungul parbrizului, focul rece pâlpâi 
iarăşi în ochii săi, o scânteiere mai slabă şi mai scurtă ca 
înainte, dar mai tulburătoare, pentru că de data asta nu mai 
putea fi considerată rezultat al imaginaţiei şi ignorată. 

Îmi zise în şoaptă, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l audă cineva: 

— Am coşmaruri teribile, teribile, pline de sex şi de sânge. 

Nu ştiam ce să aştept de la conversaţia aceea, dar 
dezvăluirea necazurilor sale personale nu se afla pe un loc 
important în lista mea de subiecte posibile. 

— Au început acum un an, continuă el. La început apăreau o 
dată pe săptămână, apoi frecvenţa lor a crescut. Iniţial, femeile 
din coşmaruri nu erau persoane pe care le cunoscusem în 
realitate, erau doar personaje imaginare. Erau ca nişte vise din 
perioada pubertăţii, cu fete drăguţe, dornice să-ţi cedeze... 
numai că în visele acestea nu mă mulţumeam numai să fac sex 
cu ele... 

Gândurile lui păreau că alunecă, o dată cu ceața deasă, în 
teritorii mai întunecate. 

Îl vedeam doar din profil, luminat slab, lucind din cauza 
transpiraţiei, dar remarcam o sălbăticie care mă făcea să sper 
că n-o să se întoarcă spre mine, să-i zăresc toată faţa. 

Cu o voce şi mai scăzută, Stevenson îmi spuse: 

— În visele acelea, le bat, le dau pumni în faţă, le lovesc, le 


lovesc şi Je tot lovesc până nu le mai rămâne nimic din figură, 
le sugrum până când le iese limba din gură... 

Când începuse să-mi descrie coşmarurile sale, polițistul avea 
glasul plin de groază. Acum, pe lângă teamă, se simţea şi o 
emoție evident perversă, care se manifesta nu numai prin vocea 
răguşită, dar şi prin încordarea care-i cuprinsese trupul. 

— ... Şi când ţipă de durere, îmi plac strigătele lor, chinul de 
pe figurile lor, vederea sângelui lor. E atât de delicios. De 
excitant. Mă trezesc tremurând de plăcere, mă trezesc cu o 
erecţie zdravănă. Uneori... deşi am cincizeci şi doi de ani, 
ejaculez în timpul somnului sau în momentul în care mă 
trezesc. 

Orson se retrase de lângă plasa de metal şi se duse pe 
bancheta din spate. 

Şi eu aş fi vrut să stau mai departe de Lewis Stevenson. 
Maşina poliţiei părea că se strânge în jurul nostru. 

— Apoi în visele acelea au început să apară Louisa, soţia 
mea... şi cele două fiice ale mele, Janine şi Kyra. Le era teamă 
de mine în vis, iar eu le dădeam motive să le fie, pentru că 
groaza lor mă excita. Eram scârbit, dar şi înfiorat de ceea ce le 
făceam... 

Furia, disperarea şi excitarea perversă puteau fi detectate în 
glasul lui, în respiraţia grea, lentă, în modul în care-şi ţinea 
umerii şi în modificarea subtilă a figurii sale, care se observa 
chiar şi în imaginea din profil. Dar, printre aceste dorinţe 
puternice, care se luptau să pună stăpânire pe mintea sa, exista 
şi o speranţă disperată că va reuşi să nu se cufunde în abisul 
nebuniei şi al sălbăticiei, pe marginea căruia se legăna, iar 
speranţa aceea era exprimată limpede prin chinul care 
devenise evident în vocea şi în comportarea sa, chin la fel de 
vizibil ca furia, disperarea şi nevoile depravate. 

— Coşmarurile ajunseseră atât de groaznice, lucrurile pe 
care le făceam în ele deveniseră nebuneşti şi murdare, atât de 
respingătoare, încât îmi era teamă să dorm. Stăteam treaz până 
picam de epuizare, până când nicio cantitate de cofeină nu mai 
putea să mă ţină în picioare, până când niciun cub de gheaţă 
pus pe ceafă nu mă mai împiedica să-mi închid ochii. Iar când 
adormeam, visele erau mai intense ca înainte, ca şi cum 
oboseala mă cufunda într-un somn mai adânc, într-o beznă mai 
profundă din interiorul meu, în care trăiau monştri şi mai răi. 


Coşmarurile acelea au fost primele vise în culori pe care le-am 
avut, cu nişte culori atât de intense şi cu sunet; auzeam vocile 
lor imploratoare şi replicile mele nemiloase, ţipetele şi 
plânsetele, convulsiile şi gemetele de moarte în clipa în care le 
sfâşiam gâturile cu dinţii, chiar în momentul în care le 
pătrundeam. 

Lewis Stevenson părea că vede imaginile acele hidoase acolo 
unde eu zăream doar ceața care se învârtea lent, ca şi cum 
parbrizul din faţa lui ar fi fost un ecran pe care erau proiectate 
fanteziile sale nebuneşti. 

— lar după un timp... nu m-am mai împotrivit somnului. 
Pentru un timp, l-am suportat. Apoi, cândva - nu-mi amintesc 
exact în ce noapte -, visele au încetat să mă îngrozească şi au 
devenit pur şi simplu plăcute, deşi anterior îmi produceau un 
sentiment de vinovăţie mult mai mare decât cel de plăcere. 
Deşi iniţial n-am vrut să recunosc, am început să aştept ora de 
culcare. Femeile acelea aveau foarte mare importanţă pentru 
mine, atunci când eram treaz, dar când dormeam... atunci... 
atunci mă încânta faptul că le umileam, că le torturam în cele 
mai înfiorătoare feluri. Nu mă mai trezeam înspăimântat din 
coşmarurile acelea, ci încântat. Şi stăteam în întuneric, 
întrebându-mă cât de bine m-aş fi simţit dacă aş fi comis în 
realitate acele atrocități, în loc să mă mulţumesc să le visez. 
Atunci când mă gândeam să-mi pun în aplicare visele, 
deveneam conştient că în mine se scurgea o putere ciudată şi 
mă simţeam liber, atât de liber cum nu fusesem niciodată. De 
fapt, mi se părea că-mi trăisem viaţa încătuşat, legat cu lanţuri, 
prins de nişte blocuri de piatră. Aveam impresia că, dacă aş da 
viaţă acelor dorinţe, n-aş face nimic criminal, n-ar fi nimic 
imoral. N-ar fi fost nici bine, nici rău. Ci ceva eliberator. 

Fie că aerul din maşină devenea din ce în ce mai închis, fie 
că mă scârbea ideea de a respira ceea ce expira şeful poliţiei, 
însă gura mi se umpluse de un gust metalic, de parcă aş fi supt 
un bănuţ, stomacul mi se crispa în jurul a ceva rece ca o stâncă 
arctică, iar inima îmi era înconjurată de gheaţă. 

Nu înţelegeam de ce Stevenson îşi dezgolea sufletul în faţa 
mea, dar presimţeam că această confesiune reprezenta doar 
preludiul unor revelații pe care nu-mi doream să le aud. Voiam 
să-l fac să tacă înainte să-mi dezvăluie acest secret suprem, 
însă vedeam că şeful poliţiei se silea din răsputeri să-mi 


relateze aceste fantezii îngrozitoare - poate pentru că eram 
primul în faţa căruia îndrăznise să-şi descarce sufletul. Nu 
aveam cum să-l opresc decât ucigându-l. 

— Mai apoi, continuă el cu o şoaptă care avea să-mi bântuie 
mie somnul pentru tot restul vieţii, visele acelea s-au focalizat 
asupra nepoatei mele Brandy. Are zece ani. O fetiţă drăguță. 
Subţirică şi drăguță. Ce lucruri îi făceam în vis! Ce lucruri! Nu- 
mi poţi imagina o brutalitate atât de nemiloasă. O asemenea 
inventivitate plină de răutate. Când mă trezeam, eram înveselit. 
Transfigurat. FExtaziat. Stăteam în pat, lângă soţia mea, care 
dormea fără să ghicească ce gânduri ciudate mă obsedau, care 
nu putea să ştie ce gânduri aveam, iar eu trepidam de plăcere, 
ştiind că puteam beneficia oricând de libertate absolută. 
Oricând. Săptămâna viitoare. Mâine. Acum. 

Deasupra noastră, dafinul tăcut ne vorbi, într-o succesiune 
rapidă, în timp ce limbile lui verzi, ascuţite, tremurau din cauza 
greutăţii ceţii condensate. Fiecare dintre ele slobozi o singură 
notă apoasă, iar eu am tresărit auzind răpăitul picăturilor care 
loveau maşina, surprins oarecum că ceea ce se scurgea pe 
parbriz şi pe capotă nu era sânge. 

Am strâns mai puternic mâna pe patul pistolului. După ce 
Stevenson îmi făcuse toate aceste mărturisiri, nu-mi imaginam 
că avea să mă lase în viaţă. Am început să mă mişc uşor pe 
scaun, cât să nu-l fac devină bănuitor, dar să pot ajunge într-o 
poziţie în care să-l pot împuşca prin haină, fără să trebuiască să 
scot pistolul din buzunar. 

— Săptămâna trecută, şopti şeful poliţiei, Kyra şi Brandy au 
venit să cineze cu noi, iar eu m-am chinuit să nu mă holbez la 
fetiţă. Când mă uitam la ea, mi-o închipuiam goală, aşa cum 
fusese în vise. Zveltă. Fragilă. Vulnerabilă. Mă aţâţa 
vulnerabilitatea, slăbiciunea, blândeţea ei şi trebuia să-mi 
ascund starea de Kyra şi de Brandy. Şi de Louisa. Voiam să... 
voiam... aveam nevoie să... 

Suspinele lui, izbucnite din senin, mă uimiră. Stevenson fu 
cuprins iarăşi de valuri de mâhnire şi de disperare, aşa cum 
fusese iniţial, când începuse să vorbească. Nevoile lui lugubre, 
foamea sa de obscenitate fuseseră inundate de mareea aceea 
de suferinţă şi de ură de sine. 

— O parte din mine voia să mă sinucid, dar numai o parte 
mică, mai mică şi mai slabă, rămăşiţele rămase din cel care 


fusesem. Animalul de pradă în care mă transformasem nu s-ar 
fi sinucis niciodată. Niciodată. E prea plin de viață. 

Mâna sa stângă, strânsă în pumn, se ridică la gura lui 
deschisă, iar Stevenson o prinse cu dinţii, muşcând cu putere 
de degete. Nu m-ar fi surprins să văd ţâşnind sângele. Polițistul 
îşi muşcase mâna ca să-şi înăbuşe suspinele, cele mai jalnice pe 
care le auzisem vreodată. 

În persoana aceea nouă, în care se transformase Lewis 
Stevenson, nu rămăsese nimic din calmul şi stăpânirea care-l 
făcuseră un reprezentant credibil al autorităţii şi al justiţiei - 
cel puţin nu în noaptea aceea, cel puţin nu cât era în dispoziţia 
aceea care-l chinuia. Polițistul părea inundat de emoţii 
puternice, vârtej după vârtej, fără a avea parte nicio clipă de 
apă liniştită, mareea crescând fără încetare, lovindu-l cu 
valurile ei. 

Teama mea de el făcu loc milei. Îmi venea să întind mâna 
spre el, să-l liniştesc, dar m-am stăpânit, pentru că simţeam că 
monstrul pe care-l auzisem cu un moment în urmă nu 
dispăruse, nici nu fusese înlănţuit. 

Stevenson îşi scoase pumnul din gură şi-şi întoarse capul 
spre mine, lăsându-mă să văd o figură măcinată de o asemenea 
tulburare abisală, de un asemenea chin al sufletului şi al minţii, 
încât am simţit nevoia să privesc în altă parte. 

A privit şi el în altă parte, uitându-se iarăşi spre parbriz, iar 
în timp ce dafinul scutura vaporii de ceaţă, suspinele 
poliţistului scăzură în intensitate, iar el putu să vorbească. 

— Până săptămâna trecută, am găsit tot felul de scuze ca s-o 
vizitez pe Kyra, ca să fiu lângă Brandy. 

Vocea îi tremura şi-i deforma cuvintele, dar apoi tremurul 
dispăru, polițistul avea acum un glas flămând, de trol fără 
suflet. 

— Uneori, noaptea târziu, când mă loveşte starea aia de 
spirit blestemată, când mă simt atât de rece şi de gol înăuntru, 
încât îmi vine să tip, să nu mă opresc niciodată din tipat, cred 
că singura cale de a umple golul acela groaznic din măruntaiele 
mele... este să realizez ceea ce mă face fericit în visele mele. 
Am să fac asta, mai devreme sau mai târziu. Am s-o fac. Mai 
devreme, nu mai târziu. 

Mareea de emoţii se transformase complet din vină şi 
suferinţă într-o veselie liniştită, dar demonică. 


— Am s-o fac. Mă uit după fete de vârsta lui Brandy, de nouă 
sau zece ani, zvelte ca ea, la fel de frumoase ca ea. Este mai 
sigur să încep cu cineva care nu are nicio legătură cu mine. 
Mai sigur, dar nu mai puţin satisfăcător. Am să mă simt bine. 
Am să mă simt atât de bine, de puternic, de distrugător, rupând 
toate legăturile pe care trebuie să le suporţi în viaţă, dărâmând 
zidurile, fiind complet liber, în sfârşit liber. Am s-o muşc pe fata 
aia, când o să fiu singur cu ea, am s-o muşc, s-o muşc... În vise, 
îi ling pielea, care are un gust sărat, iar apoi o muşc şi-i simt 
tipetele vibrând în dinţii mei. 

Cu toată lumina slabă, vedeam cum i se zbate pulsul în 
tâmple. I se încordaseră muşchii fălcilor, iar colţul gurii i se 
crispase, din cauza emoţiei. Polițistul părea mai mult animal 
decât om - sau ceva mai puţin decât amândouă. 

Strângeam Glock-ul atât de tare, încât mă durea braţul până 
la umăr. Mi-am dat seama brusc că degetul mi se încordase pe 
trăgaci şi că eram în pericol să mă împuşc neintenţionat, 
pentru că nu-mi aranjasem poziţia astfel încât ţeava pistolului 
să fie îndreptată către Stevenson. Cu un efort considerabil, am 
reuşit să-mi iau degetul de pe trăgaci. 

— Ce v-a făcut să fiţi astfel? l-am întrebat eu pe şeful poliţiei. 

Când Stevenson întoarse capul spre mine, lumina aceea 
temporară îi luci din nou în ochi. După ce strălucirea trecu, 
privirea îi rămase întunecată, de ucigaș. 

— Un băiat care făcea livrări, îmi răspunse el, enigmatic. 
Doar un băieţel care făcea livrări şi care nu a murit. 

— De ce îmi povestiţi despre visele acelea şi despre ce îi veţi 
face unei anumite fetiţe? 

— Pentru că, ciudăţenie blestemată, vreau să-ţi dau un 
ultimatum şi doresc să înţelegi cât de serios şi de periculos 
sunt, cât de puţin am de pierdut şi cât de mult o să mă bucur să 
te spintec, dacă va trebui s-o fac. Există unii care nu te-ar 
atinge... 

— Din cauză că mama mea a fost ceea ce a fost. 

— Deci ştii deja atât de mult? 

— Însă nu ştiu ce înseamnă. Ce rola avut mama mea în toate 
astea? 

În loc să-mi răspundă, Stevenson zise: 

— Există alţii care nu s-ar atinge de tine şi care nu doresc ca 
eu să mă ating de tine. Dar, dacă va trebui s-o fac, o voi face. 


Dacă îţi mai vâri nasul peste tot, o să-ţi despic ţeasta, o să-ţi 
scot creierul şi o să-l arunc în golf, să-l mănânce peştii. Crezi că 
o s-o fac? 

— Vă cred, i-am răspuns eu, sincer. 

— Pentru că ai scris o carte care a devenit best-seller, s-ar 
putea să găseşti ziarişti care să te asculte. Dacă suni pe cineva 
şi încerci să ne faci necazuri, o să pun mâna mai întâi pe târfa 
aia de DJ. O să-i scot maţele în mai multe feluri. 

Faptul că se referise la Sasha m-a înfuriat, dar m-a şi speriat 
suficient ca să tac. 

Acum îmi devenise clar că avertismentul lui Roosevelt Frost 
fusese cu adevărat un sfat prietenesc. Primisem într-adevăr 
ameninţarea la care trebuia să mă aştept, aşa cum mă anunţase 
Roosevelt, pretinzând că vorbeşte în numele pisicii. 

Paloarea dispăruse de pe figura lui Stevenson, fiind înlocuită 
de culoare - ca şi cum, în momentul în care acesta decisese să 
se lase în voia dorințelor sale psihopate, spaţiul rece şi gol din 
interiorul său fusese umplut de foc. 

Polițistul se întinse către bordul maşinii şi închise instalaţia 
de încălzire. 

Eram convins că va răpi o fetiţă înainte de următorul apus. 

Am căpătat suficientă încredere în mine ca să pretind un 
răspuns doar pentru că mă răsucisem suficient pe scaun încât 
să îndrept ţeava pistolului din buzunar către individ. 

— Unde-i trupul tatălui meu? 

— La Fort Wyvern. Trebuie să i se facă autopsia. 

— De ce? 

— Nu trebuie să ştii. Dar, ca să încetezi cruciada asta a ta, 
pot să-ţi spun că l-a ucis cancerul. Un fel de cancer. Nu ai pe 
cine să te răzbuni, aşa cum i-ai spus Angelei Ferryman că vei 
face. 

— De ce ar trebui să vă cred? 

— Pentru că aş putea să te ucid mai uşor decât să-ţi răspund. 
Aşa că de ce te-aş minţi? 

— Ce se întâmplă în Moonlight Bay? 

Şeful poliţiei rânji - un rânjet care se vede deseori între 
zidurile unui ospiciu. Ca şi cum perspectiva unei catastrofe îi 
făcea bine, polițistul se îndreptă şi-mi spuse bucuros: 

— Întregul oraş e o navă care se îndreaptă spre iad, va avea 
loc o călătorie incredibilă. 


— Asta nu-i un răspuns. 

— Asta-i tot ce poţi să afli. 

— Cine a ucis-o pe mama mea? 

— A fost un accident. 

— Aşa am crezut şi eu, până în noaptea asta. 

Rânjetul lui perfid, ca o tăietură de brici, se lăţi. 

— Bine. Îţi mai spun un lucru, dacă insişti. Mama ta a fost 
ucisă, aşa cum ai bănuit. 

Inima mi se roti, grea ca o piatră de moară. 

— Cine a omorât-o? 

— Ea însăşi. S-a ucis singură. S-a sinucis. A accelerat cu 
Saturn-ul ei până la două sute de kilometri pe oră, apoi a intrat 
direct în parapetul podului. N-a fost niciun defect mecanic. 
Acceleraţia nu s-a blocat. Asta a fost o poveste pe care am 
inventat-o noi. 

— Mincinosule! 

Stevenson îşi linse buzele încet, încet, de parcă zâmbetul său 
ar fi fost dulce. 

— Nu-i nicio minciună, Snow. Vrei să ştii ceva? Dacă acum 
doi ani aş fi ştiut ce mi se va întâmpla, cât de mult se va 
schimba totul, aş fi omorât-o eu însumi pe mama ta. Aş fi 
omorât-o pentru rolul pe care l-a avut în toate astea. Aş fi dus-o 
undeva, i-aş fi scos inima, aş fi umplut gaura din pieptul ei cu 
sare, aş fi ars-o pe rug; aş fi făcut totul ca să fiu sigur că-i 
moartă. Care-i deosebirea între ce a făcut ea şi blestemul unei 
vrăjitoare? Ştiinţă sau magie? Ce contează, din moment ce 
rezultatul e acelaşi? Dar atunci eu nu ştiam ce ne aşteaptă, iar 
ea a ştiut şi m-a scutit de necazuri, intrând cu toată viteza într- 
un zid de beton, gros de o jumătate de metru. 

Mă cuprinsese greaţa, pentru că simţisem adevărul din vocea 
lui, la fel de limpede cum îi auzisem vorbele. Înţelegeam doar o 
parte din ceea ce povestea, dar înţelesesem destul. 

— Nu ai ce să răzbuni, ciudatule. Nimeni nu ţi-a ucis părinţii. 
De fapt, dacă priveşti cu atenţie, îţi dai seama că mama ta i-a 
omorât pe amândoi - şi pe ea, şi pe tatăl tău. 

Am închis ochii. Nu mai puteam suporta să-l văd, nu numai 
pentru că-i făcea plăcere că mama mea murise, dar şi pentru că 
se vedea că era convins - oare pe drept? - că moartea ei fusese 
un act de dreptate. 

— Vreau să te strecori la loc sub piatra ta şi să stai acolo, să- 


ţi trăieşti restul zilelor acolo. Nu-ţi vom permite să scoţi totul la 
iveală. Dacă lumea va afla ce s-a întâmplat aici, dacă vor şti şi 
alţii în afară de noi şi de cei din Wyvern, atunci cei din afară 
vor pune în carantină tot districtul. Îl vor închide ermetic, ne 
vor ucide pe toţi, până la ultimul, vor arde fiecare clădire până 
la temelie, vor otrăvi păsările, coioţii şi pisicile. Probabil că vor 
arunca şi vreo câteva bombe atomice, ca să fie siguri. Şi toate 
astea de pomană, pentru că plaga s-a răspândit deja, până la 
celălalt capăt al continentului şi chiar mai departe. Noi suntem 
locul iniţial, iar efectele sunt mai vizibile aici, dar plaga se 
răspândeşte acum şi fără noi. Aşa că niciunul dintre noi nu-i 
gata să moară doar pentru ca politicienii mâncători de rahat să 
pretindă că au făcut ceva. 

Când am deschis ochii, am văzut că ridicase pistolul şi-l 
îndreptase către mine. Ţeava se afla la o jumătate de metru de 
faţa mea. Acum singurul meu avantaj era că polițistul nu ştia că 
sunt înarmat. Dar acest avantaj îmi era de folos doar dacă 
apăsam primul pe trăgaci. 

Deşi ştiam că n-are niciun rost, am încercat să discut cu el - 
poate pentru că discutând puteam să uit ceea ce-mi destăinuise 
despre mama mea. 

— Abia cu un minut în urmă mi-aţi spus că nu mai aveţi 
pentru ce să trăiţi. Indiferent ce se întâmplă aici, poate că se va 
găsi ajutor... 

— Eram prost dispus, mă întrerupse el. Nu m-ai auzit, 
ciudatule? Ţi-am spus că sunt prost dispus. O proastă dispoziţie 
ieşită din comun. Dar acum sunt în altă dispoziţie. Una mai 
bună. Sunt în dispoziţia în care accept tot ce va fi, în care mă 
bucur de ceea ce voi deveni, în loc să mă străduiesc să rezist. 
Schimbă-te, amice! Asta-i tot. Schimbare, minunată schimbare, 
totul se schimbă, întotdeauna şi pentru totdeauna. Lumea cea 
noua care va veni va fi uimitoare. 

— Dar nu putem... 

— Dacă rezolvi acest mister şi-l spui întregii lumi, ţi-ai 
semnat condamnarea la moarte. Îţi voi ucide târfa DJ. Şi toţi 
prietenii. Acum ieşi din maşină, ia-ţi bicicleta şi du-ţi fundul 
osos acasă. Îngroapă cenuşa pe care ţi-o va da Sandy Kirk, 
indiferent a cui o fi. Dacă nu poţi să trăieşti fără să ştii mai 
multe, dacă o să fii prea curios, atunci du-te pe plajă şi 
prăjeşte-te la soare câteva zile, bronzează-te cu adevărat. 


Nu-mi venea să cred că mă lăsa să plec. 

— Câinele rămâne cu mine, adăugă polițistul. 

si Nu. 

Imi făcu semn cu pistolul şi-mi zise: 

— leşi din maşină. 

— E câinele meu. 

— Nu-i câinele nimănui. Şi nu suntem într-o dezbatere. 

— Ce aveţi cu el? 

— Vreau să-ţi dau o lecţie. 

— Cum? 

— O să-l duc la garajul municipal. Acolo e parcată o maşină 
pentru tocat lemn, care poate prelucra trei trunchiuri de copac 
deodată. 

— Nici vorbă. 

— O să trag un glonţ în capul potăii... 

— Nu! 

— ... Şi o să-l arunc în tocător. 

— Lăsaţi-l să iasă din maşină chiar acum. 

— O să strâng resturile care o să iasă şi o să le arunc lângă 
casa ta, să ai o amintire. 

Uitându-mă la Stevenson mi-am dat seama că nu era doar un 
om care se schimba. Nu mai era deloc omul care fusese. Era 
ceva nou. Cineva care se născuse din fostul Lewis Stevenson, 
ca un fluture ieşit dintr-o crisalidă, cu excepţia faptului că de 
data asta procesul fusese răsturnat într-un mod hidos, fluturele 
se transformase în crisalidă şi apăruse un vierme. Metamorfoza 
de coşmar avusese loc de câtva timp, dar culminase în faţa 
ochilor mei. Ultima bucată din fostul şef al poliţiei dispăruse 
pentru totdeauna, iar persoana pe care o vedeam era mânată 
doar de nevoi şi de dorinţe, fără a avea conştiinţă, fără să mai 
fie în stare să suspine aşa cum suspinase cu câteva minute în 
urmă. Devenise ceva mai ucigător decât orice fiinţă de pe faţa 
pământului. 

Dacă se molipsise de o boală produsă într-un laborator care 
putea provoca o asemenea transformare, mi-o va transmite şi 
mie? 

Inima îmi bătea nebuneşte. 

Nu mă imaginasem niciodată în stare să ucid pe cineva, dar 
mă simţeam capabil să-l omor pe omul acela, pentru că urma 
să-l salvez nu numai pe Orson, ci şi femei şi fetiţe necunoscute 


pe care intenţiona să le târască în coşmarul său. 

Am zis, cu mai multă duritate în glas decât mă aşteptam: 

— Lasă câinele să coboare din maşină acum! 

Fără să-i vină să creadă şi rânjind ca un şarpe cu clopoței, 
Stevenson îmi răspunse: 

— Uiţi cine-i polițistul aici? Uiţi cine are pistol? 

Dacă trăgeam, se putea să nu-l ucid pe loc pe ticălos, deşi 
focul era tras de aproape. Chiar dacă glonţul îl nimerea în 
inimă, polițistul putea să apese cu un gest reflex pe trăgaci şi, 
de la o jumătate de metru, nu avea cum să mă rateze. 

Stevenson rupse tăcerea: 

— Bine, vrei să vezi cum îl ucid? 

Se întoarse în scaun, vâri ţeava pistolului printr-o 
deschizătură a plasei de siguranţă şi trase în câine. 

Impuşcătura răsună în maşină, iar Orson chelălăi. 

— Nu! am strigat eu. 

În timp ce Stevenson scotea pistolul din plasă, l-am împuşcat. 
Glonţul făcu o gaură în haina mea din piele şi-i penetră pieptul. 
Polițistul trase în tavan. L-am împuşcat din nou, de data asta în 
gât, iar fereastra din spatele lui se transformă în cioburi, când 
glonţul ieşi prin ceafa lui. 


26 


Am rămas locului şocat, ca fermecat de un vrăjitor, fără să 
fiu în stare să mă mişc - nici măcar să clipesc -, inima îmi 
atârna în piept ca o greutate, iar eu, zăpăcit complet, nu mai 
simţeam pistolul pe care-l ţineam în mână, nu mai vedeam 
nimic, nici măcar pe mortul despre care ştiam că se afla în 
cealaltă parte a maşinii. Fusesem orbit temporar din cauza 
şocului, eram înconjurat de beznă, pe de altă parte fusesem 
asurzit de împuşcătură sau de o dorinţă disperată de a nu auzi 
nici măcar vocea interioară a conştiinţei mele, care voia să 
aducă în prim-plan consecinţele gestului meu. 

Singurul simţ care-mi rămăsese era cel al mirosului. 
Duhoarea de cărbune şi sulf a focului de armă, aroma metalică 
a sângelui, mirosul acid al urinei - pentru că Stevenson făcuse 
pe el, în timp ce murea - şi parfumul de trandafiri al 


şamponului mamei mele se amestecau în jurul meu, o furtună 
de mirosuri şi de duhori. Toate erau adevărate, cu excepţia 
parfumului de trandafiri, pe care-l uitasem de mult timp, dar 
care acum ieşise la iveală din amintire, cu toate nuanțele sale 
delicate. „Groaza puternică ne face să ne întoarcem la gesturile 
din copilărie”, a spus Chazal. Mirosul acestui şampon se afla, 
într-un fel, în groaza mea, în încercarea de a ajunge la mama 
pe care o pierdusem, cu speranţa că mâna ei o va strânge, 
liniştitoare, pe a mea. 

Deodată, vederea, auzul şi toate simţurile îmi reveniră brusc, 
izbindu-mă aproape la fel de puternic ca perechea de gloanţe 
de 9 milimetri care-l lovise pe Lewis Stevenson. Am ţipat şi am 
gâfâit, încercând să respir. 

Tremuram fără să mă pot opri. Am apăsat pe butonul din 
bord pe care îl acţionase ceva mai devreme şeful poliţiei. 
Incuietoarea electrică a uşilor din spate zăngăni, iar portierele 
se deschiseră. 

Am împins uşa de lângă mine, m-am târât afară din maşină şi 
am deschis uşa din spate, strigându-l pe Orson, întrebându-mă 
dacă o să-l pot duce la cabinetul veterinarului la timp ca să fie 
salvat, dacă era doar rănit, întrebându-mă ce-o să mă fac dacă 
murise. Nu putea să fi murit. Nu era un câine obişnuit. Era 
Orson, câinele meu, ciudat şi deosebit, tovarăş şi prieten, care, 
în ciuda faptului că se afla alături de mine de doar trei ani, 
devenise o parte esenţială a lumii mele întunecate, ca oricine 
altcineva din aceasta. 

Orson nu murise! Sări din maşină cu o asemenea bucurie, 
încât aproape că mă dărâmă. Chelălăitul său strident, scos în 
urma împuşcăturii, fusese o exprimare a groazei, nu a durerii. 

Am căzut în genunchi pe trotuar, am scăpat Glock-ul din 
mână şi am luat câinele în braţe. L-am strâns cu putere, 
mângâindu-i capul, netezindu-i blana neagră, bucurându-mă că- 
i simt respiraţia, că-i aud bătăile inimii, că-l văd dând din 
coadă, bucurându-mă chiar şi că-i simt duhoarea, că-i simt 
respiraţia cu miros de biscuiţi pentru câini. 

Nu mai eram în stare să vorbesc. Vocea mea era o piatră de 
boltă prinsă cu mortar în gâtul meu. Dacă reuşeam s-o scot de 
acolo, s-ar fi prăbuşit un stăvilar întreg, din mine ar fi ţâşnit un 
şuvoi de doruri şi de regrete şi toate lacrimile pe care nu le 
vărsasem pentru tatăl meu şi pentru Angela Ferryman ar fi 


potopit lumea. 

Nu-mi permiteam să plâng. Preferam să fiu un os spart în 
bucăţi de dinţii tristeţii, decât un burete stors fără încetare de 
mâinile aceleiaşi tristeţi. 

Însă chiar dacă aş fi reuşit să vorbesc, cuvintele n-ar fi avut 
nicio importanţă. Cu toate că era un câine aparte, Orson nu 
putea să mi se alăture într-o conversaţie spirituală - cel puţin 
nu până când aveam să-i cer lui Roosevelt Frost să mă înveţe să 
comunic cu animalele. 

Când am fost în stare să-i dau drumul lui Orson, am luat 
pistolul şi m-am ridicat în picioare, să privesc parcarea 
portului. Ceaţa acoperea cele câteva vehicule deţinute de mâna 
de oameni care locuiau pe navele lor. Nu se zărea niciunul, iar 
în noaptea tăcută se auzea doar zumzăitul motorului maşinii de 
poliţie. 

Se părea că zgomotul împuşcăturilor fusese amortizat de 
ceaţă. Cele mai apropiate case se găseau în afara zonei 
comerciale a portului, adică la o distanţă de vreo două străzi. 
Dacă fusese trezită vreo persoană de la bordul navelor, aceasta 
presupusese că acele patru explozii amortizate fuseseră doar 
rateurile unui motor sau uşi din vis, care se izbeau între lumea 
somnului şi cea a veghii. 

Nu mă aflam în pericol imediat de a fi prins, dar nici nu 
puteam să plec cu bicicleta şi să mă aştept să scap de 
pedeapsă. Îl omorâsem pe şeful poliţiei. Cu toate că acesta nu 
mai era bărbatul pe care orăşenii îl cunoşteau şi-l admirau de 
multă vreme, cu toate că se metamorfozase dintr-un servitor 
conştiincios al cetăţenilor în ceva căruia îi lipseau toate 
elementele esenţiale ale umanităţii, nu puteam dovedi că acel 
erou devenise monstrul cu care fusesem silit să mă lupt. 

Dovezile găsite de medicii legişti ar fi dus la condamnarea 
mea. Din cauza identităţii victimei, ar fi fost implicaţi 
tehnicienii celor mai bune laboratoare ale poliţiei din district şi 
din stat, iar când aceştia ar fi cercetat maşina, n-ar fi pierdut 
nimic din vedere. 

Nu puteam să supraviețuiesc dacă aş fi fost închis într-o 
celulă îngustă, luminată de lumânări. Cu toate că duc o viaţă 
ferită de lumină, nu trebuie să fiu închis între ziduri în perioada 
dintre apus şi răsărit. Întunericul spaţiilor închise se 
deosebeşte profund de întunericul nopţii. Noaptea nu are 


hotare şi oferă nenumărate mistere, descoperiri, minuni şi 
ocazii de a te bucura. Noaptea este stindardul libertăţii în care 
trăiesc. Ori voi trăi liber, ori voi muri. 

Mă înnebunea gândul de a mă întoarce în maşină, lângă 
mort, ca să şterg orice lucru pe care aş fi putut lăsa o 
amprentă. Oricum, ar fi fost un efort zadarnic, pentru că aş fi 
ignorat, cu siguranţă, vreo suprafaţă importantă. 

Mai mult, amprentele nu erau singurele urme pe care le 
lăsasem. Fire de păr. O aţă din blugi. Câteva fibre din şapca 
mea cu „Trenul misterului”. Fire de păr ale lui Orson, pe 
bancheta din spate, urmele labelor lui pe tapiţerie. Probabil că 
şi alte lucruri, la fel de incriminatoare. 

Fusesem norocos. Nimeni nu auzise împuşcăturile. Dar, prin 
firea lucrurilor, atât norocul, cât şi timpul trec. Cu toate că 
ceasul de la mâna mea avea un microcip, nu un arc, pot să jur 
că-i auzeam ticăitul. 

Orson era nervos, adulmeca aerul de zor, probabil simţea 
maimuțe prin apropiere sau vreo altă ameninţare. 

M-am grăbit să mă duc în spatele maşinii şi am apăsat pe 
butonul care deschidea portbagajul. După cum mă temeam, 
acesta era încuiat. 

Tic, tac, tic, tac. 

M-am silit să mă întorc la portiera deschisă, din faţă. Am tras 
aer în piept, apoi mi-am ţinut răsuflarea şi m-am aplecat 
înăuntru. 

Stevenson stătea răsucit pe scaun, cu capul pe spate, 
rezemat de tocul uşii. Avea gura strâmbată de un rânjet tăcut, 
plin de extaz. Dinţii îi erau mânjiţi de sânge, de parcă îşi 
îndeplinise visul şi muşcase nişte fetiţe. 

Mânat de un curent de aer care-l împinsese prin fereastra 
spartă, un şuvoi de ceaţă plutea către mine, de parcă ar fi fost 
abur care se ridica din sângele cald încă, ce pătase partea din 
faţă a uniformei mortului. 

Am fost silit să intru în maşină mai mult decât mi-aş fi dorit, 
a trebuit să pun un genunchi pe scaunul din dreapta, ca să 
opresc motorul. j 

Ochii negrii-măslinii ai lui Stevenson rămăseseră deschişi. In 
ei nu lucea nici viața, nici vreo lumină neobişnuită. Cu toate 
acestea, mă aşteptam să-i văd clipind, apoi uitându-se la mine. 

Înainte ca mâna rece şi cenuşie a şefului poliţiei să se întindă 


şi să mă apuce, am scos cheile din contact, am ieşit din maşină 
şi abia atunci am răsuflat uşurat. 

In portbagaj am descoperit trusa de prim ajutor, pe care o 
căutam. Din ea am luat o rolă groasă de bandaj de tifon şi o 
foarfecă. 

În timp ce Orson patrula în jurul maşinii de poliţie, 
adulmecând cu grijă aerul, eu am desfăcut bandajul, punând 
tifonul în mai multe straturi, lungi de un metru şi jumătate, 
înainte să-l tai cu foarfeca. Am răsucit bine tifonul, am făcut un 
nod la un capăt, unul la mijloc şi al treilea la celălalt capăt. Am 
repetat apoi întreaga procedură, după care am legat între ele 
cele două bucăţi de tifon şi am obţinut un fitil, lung de peste 
trei metri. 

Tic, tac, tic, tac. 

Am  încolăcit fitilul pe trotuar şi am deschis capacul 
rezervorului pentru combustibil, aflat într-o latură a 
automobilului. Aburii de benzină năvăliră afară, prin gâtul 
rezervorului. 

M-am dus din nou la portbagaj şi am pus foarfeca şi restul de 
tifon în trusa de prim ajutor. Am închis trusa şi portbagajul. 

Parcarea rămăsese pustie. Singurele zgomote erau cele ale 
stropilor de apă condensată, care cădeau de pe frunzele 
dafinului pe maşina poliţiei, şi lipăitul neîncetat al labelor 
câinelui meu. 

Deşi asta însemna să am de-a face din nou cu cadavrul lui 
Lewis Stevenson, am vârât din nou cheile în contact. Văzusem 
câteva episoade din cel mai popular serial poliţist de la 
televizor şi ştiam cât de uşor pot fi prinşi delincvenţii cei mai 
deştepţi de către un detectiv ingenios din poliţie. Sau de către o 
autoare de romane polițiste de succes, care are ca hobby 
rezolvarea crimelor adevărate. Sau de către o domnişoară 
bătrână, învăţătoare pensionară. Toate astea între ofertele de 
credit de la început şi reclamele pentru deodorante vaginale, 
din final. Intenţionam să le las cât mai puţine indicii, atât 
detectivilor profesionişti, cât şi celor amatori. 

Mortul horcăi spre mine, atunci când o bulă de aer îi gâlgâi 
în gât. 

— Ia nişte Rolaid, l-am sfătuit eu, încercând fără succes să 
mă înveselesc. 

N-am văzut niciunul dintre cartuşele goale, din alamă, pe 


scaunul din faţă. În ciuda grămezii de detectivi amatori care 
abia aşteptau să găsească o urmă şi în ciuda faptului că acele 
obiecte de alamă ar fi putut să ajute la identificarea armei 
ucigaşe, nu eram capabil să le caut pe podea - mai ales printre 
picioarele lui Stevenson. 

Oricum, chiar dacă aş fi găsit toate cartuşele, în pieptul 
poliţistului rămăsese un glonţ. Cu excepţia cazului în care 
fusese deformată prea puternic, bucata de plumb trebuia să 
aibă semne care să se potrivească numai cu caracteristicile 
ţevii pistolului meu. Însă nici perspectiva închisorii nu m-ar fi 
făcut să iau briceagul şi să mă apuc de chirurgie, ca să extrag 
glonţul incriminator. 

Chiar dacă aş fi fost altfel decât sunt şi aş fi avut curajul să 
fac o asemenea autopsie improvizată, tot n-aş fi riscat s-o fac. 
Dacă presupuneam că schimbarea radicală a personalităţii lui 
Stevenson - setea sa pentru violenţă, de exemplu - reprezenta 
doar un simptom al bolii bizare de care se molipsise şi dacă mai 
presupuneam că acea boală se răspândea prin contact cu 
ţesuturi şi fluide trupeşti infectate, atunci nu se punea 
problema unei asemenea autopsii. Din acelaşi motiv, fusesem 
atent să nu mă murdăresc de sânge. 

În timp ce şeful poliţiei îmi povestise despre visele sale cu 
violuri şi schingiuiri, mi se făcuse scârbă la gândul că respiram 
acelaşi aer pe care-l expirase el. Mă îndoiam că microbul 
respectiv putea fi transmis prin aer. Dacă boala ar fi fost chiar 
atât de contagioasă, Moonlight Bay n-ar fi fost o navă care se 
îndrepta către iad, aşa cum afirmase Stevenson, ci ar fi sosit de 
mult în portul plin de sulf. 

Tic, tac, tic, tac. 

Panoul de comandă de pe bord arăta că rezervorul era 
aproape plin cu benzină. Bine. Perfect. Ceva mai devreme, în 
locuinţa Angelei, maimuţele îmi arătaseră cum să distrugi 
dovezi şi, dacă se poate, să ascunzi o crimă. 

Focul trebuia să fie atât de puternic, încât să se topească 
cele patru cartuşe de alamă, caroseria de metal a maşinii şi, 
dacă se putea, chiar şi porţiuni ale şasiului, iar din răposatul 
Lewis Stevenson să rămână doar oase carbonizate şi glonţul din 
plumb moale să se topească şi să dispară. Evident, în aceste 
condiţii nu vor mai rămâne nicio amprentă a mea, niciun fir de 
păr sau fibre din haine. 


Alt glonţ trecuse prin gâtul şefului poliţiei şi pulverizase 
geamul din partea şoferului. Acum zăcea undeva, în parcare 
sau, dacă aveam noroc, se înfipsese adânc în panta acoperită cu 
iederă care pornea de la capătul parcării şi ducea către 
Embarcadero Way - situată ceva mai sus decât portul - şi unde 
ar fi fost imposibil de găsit. 

Pe haina mea se aflau urme incriminatorii de pulbere. Ar fi 
trebuit s-o distrug. Nu puteam. Ţineam la haina aia. Era mişto. 
Gaura de glonţ din buzunar o făcea şi mai mişto. 

— Să-i lăsăm o şansă fetei bătrâne care a fost învăţătoare, 
am mormăit eu, în timp ce închideam uşile maşinii. 

Am izbucnit într-un hohot scurt de râs, dar acesta era atât de 
lipsit de veselie, încât m-a speriat aproape la fel de mult ca 
posibilitatea de a fi arestat. 

Am scos încărcătorul Glock-ului, am luat un cartuş - ceea ce 
însemna că în el mai rămăseseră doar şase - şi l-am vârât 
înapoi în pistol. 

Orson chelălăi, nerăbdător, şi apucă un capăt al fitilului din 
tifon cu gura. 

— Da, da, da, am zis, apoi l-am mângâiat, căci merita cu 
prisosinţă. 

Probabil că apucase fitilul doar din curiozitate, pentru că, de 
obicei, câinii sunt foarte curioşi. 

„Ce colac alb, amuzant! Ca un şarpe, şarpe, şarpe... dar nu-i 
un şarpe. Interesant. Interesant. Are mirosul stăpânului Snow. 
Poate că-i bun de mâncat. Aproape totul poate fi mâncat.” 

Orson apucase fitilul şi chelălăise nerăbdător, dar asta nu 
însemna neapărat că înţelesese scopul lui sau natura planului 
pe care-l imaginasem. Interesul său putea fi o pură coincidenţă. 

Da. Sigur. La fel ca explozia întâmplătoare a artificiilor în 
fiecare an, de Ziua Independenţei. 

Inima îmi bătea puternic şi mă aşteptam în fiecare clipă să 
fiu prins. Am luat tifonul răsucit din gura lui Orson şi am 
înnodat cartuşul la unul dintre capetele lui. 

Câinele mă privea cu atenţie. 

— Îţi place nodul, l-am întrebat eu, sau vrei să faci tu unul? 

M-am dus la rezervor şi am vârât cartuşul în el. Greutatea lui 
a tras fitilul în combustibil. Tifonul foarte absorbant, ca o 
sugativă, a început imediat să se îmbibe cu benzină. 

Orson alerga nervos în cerc. „Grăbeşte-te, grăbeşte-te! 


Grăbeşte-te! Repede, repede, repede, stăpâne Snow!” 

Am tras un metru şi jumătate de fitil afară din rezervor. 
Atârna de-a lungul maşinii, până pe trotuar. 

După ce mi-am luat bicicleta de lângă trunchiul dafinului de 
care o rezemasem, m-am oprit şi am aprins capătul fitilului cu 
bricheta mea. Deşi capătul tifonului nu era îmbibat cu benzină, 
a început să ardă mai repede decât mă aşteptasem. Mult prea 
repede. 

M-am urcat pe bicicletă şi am pedalat de parcă se luaseră 
după mine avocaţii iadului şi câţiva demoni de pe pământ - 
probabil că aşa se întâmpla, de fapt. Orson alerga alături de 
mine. Am ţâşnit prin parcare, am luat-o pe aleea de ieşire, care 
ducea în Embarcadero Way - pustiu la ora asta -, apoi am mers 
spre sud, trecând pe lângă restaurantele şi magazinele rare, 
înşirate în faţa golfului. 

Explozia avu loc curând, prea curând, o bubuitură care n-a 
fost atât de puternică pe cât mă aşteptasem. În jurul meu - 
chiar şi deasupra mea - au înflorit lumini portocalii. Vâlvătaia 
iniţială a exploziei era refractată de ceaţă, la o distanţă 
considerabilă. 

Am apăsat pe frână, am făcut o întoarcere de o sută optzeci 
de grade, m-am oprit, punând un picior pe asfalt, şi m-am uitat 
în urmă. 

Nu puteam să văd mare lucru, nu zăream niciun amănunt: 
doar un miez de lumină alb-gălbuie, înconjurată de vâlvătăi 
portocalii, totul amortizat de ceața profundă, învârtejită. 

Cel mai rău lucru pe care l-am văzut nu se afla în noapte, ci 
în capul meu: figura lui Lewis Stevenson care se bulbuca, 
scotea fum, din care se scurgea grăsimea încinsă, aşa cum se 
întâmplă cu o bucată de slănină într-o tigaie. 

— Doamne, Dumnezeule! am exclamat eu, cu o voce atât de 
răguşită şi care tremura atât de tare încât n-am recunoscut-o. 

Nu făcusem nimic, doar aprinsesem fitilul. Poliţiştii aveau să- 
şi dea seama că Stevenson fusese ucis, dar dovezile privind 
modul în care fusese omorât - şi de cine - fuseseră distruse. 

Am făcut lanţul bicicletei să zăngăne, conducându-mi în 
grabă complicele canin cât mai departe de port, printr-un 
labirint de străzi şi alei, pătrunzând cât mai adânc în inima 
întunecată a oraşului Moonlight Bay. Cu toate că avea într-un 
buzunar pistolul greu, haina mea neîncheiată flutura ca o 


pelerină, iar eu zburam nevăzut, având acum un motiv în plus 
ca să evit lumina, zburam ca o umbră care se scurgea prin 
întuneric, de parcă aş fi fost celebra Fantomă care scăpase din 
labirintul de sub Operă, avea acum roţi şi se apucase să 
terorizeze lumea de la suprafaţa pământului. 

Faptul că puteam să-mi creez o imagine atât de romantică 
despre mine, imediat după ce omorâsem un om, nu-i un lucru 
bun. Pot să spun, în apărarea mea, că încercam cu disperare, 
prin repovestirea evenimentelor respective ca pe o aventură 
măreaţă, în care eu jucam un rol impresionant, să-mi înăbuş 
groaza şi mă străduiam - chiar cu mai multă disperare - să îmi 
scot din minte amintirea faptului că împuşcasem un om. Mai 
încercam să uit imaginea fantomatică a trupului care ardea, pe 
care imaginaţia mea înflăcărată o genera ca pe o serie 
nesfârşită de stafii care apăreau pe pereţii negri ai unei 
încăperi de groază dintr-un parc de distracţii. 

Oricum, efortul de a face evenimentele romantice a durat 
până când am ajuns pe aleea din spatele Teatrului Mare, la 
mică distanţă de Ocean Avenue, unde o lampă murdară făcea 
ceața să pară cafenie şi poluată. Acolo am lăsat bicicleta să 
cadă, m-am dus la o ladă de gunoi şi am vomitat ceea ce nu 
digerasem încă din cina luată împreună cu Bobby Halloway. 

Ucisesem un om. 

Sigur, victima meritase să moară. Mai devreme sau mai 
târziu, folosind o scuză sau alta, Lewis Stevenson m-ar fi ucis, 
indiferent de înclinația tovarăşilor săi de conspirație de a-mi 
oferi garanţii speciale. Într-un fel, fusese autoapărare. Şi 
încercarea de a-i salva viaţa lui Orson. 

Dar ucisesem o fiinţă omenească. Toate circumstanţele 
atenuante nu modificau esenţa morală a gestului. Ochii lui ficşi, 
negri din cauza morţii, mă bântuiau. La fel şi gura sa, deschisă 
într-un țipăt tăcut, şi dinţii lui, mânjiţi cu sânge. Imaginile sunt 
uşor de reprodus în minte. Sunetele, gustul şi senzațiile tactile 
pot fi reamintite mai greu şi este practic imposibil să simţi un 
miros doar din amintire. Cu toate acestea, îmi amintisem ceva 
mai devreme mirosul şamponului mamei mele, iar acum, în 
timp ce mă ţineam de lada de gunoi de parcă ar fi fost 
balustrada unui iaht care se legăna, am simţit din nou duhoarea 
metalică a sângelui proaspăt al lui Stevenson. 

De fapt, fusesem şocat nu numai pentru că-l omorâsem, ci şi 


pentru că-i distrusesem trupul şi toate probele, dând dovadă de 
eficienţă şi stăpânire de sine. Se părea că am talent pentru 
activitatea de delincvent. Mă simţeam ca şi cum o parte din 
întunericul în care trăisem timp de douăzeci şi opt de ani 
pătrunsese în mine şi-şi găsise locul într-o încăpere a inimii 
mele, despre care nu ştiusem nimic până atunci. 

Vărsasem totul din mine, dar nu mă simţeam mai bine. Am 
urcat din nou pe bicicletă şi l-am condus pe Orson printr-o serie 
de drumuri lăturalnice, până la Caldecott's Shell, la intersecţia 
dintre San Rafael Avenue şi Palm Street. Centrul de service era 
închis. Singura lumină din interior provenea de la un ceas de 
perete cu neon, iar singura lumină de afară venea de la 
automatul pentru băuturi răcoritoare. 

Mi-am cumpărat o cutie de Pepsi, în încercarea de-a scăpa de 
acreala din gură. Când am ajuns lângă pompele de benzină, am 
deschis robinetul cu apă şi am aşteptat până când Orson s-a 
săturat să bea. 

— Ce câine deosebit de norocos eşti tu, pentru că ai un 
stăpân atât de atent, i-am zis eu. Intotdeauna are grijă să bei, 
să mănânci, să-ţi faci nevoile. Întotdeauna e gata să-l omoare 
pe cel care te ameninţă în vreun fel. 

Orson se întoarse spre mine şi mă privi cercetător, o privire 
care mă tulbură, chiar şi în semiîntunericul acela. Apoi îmi linse 
mâna. 

— Mulţumirile au fost acceptate, am spus eu. 

Câinele bău din nou din apa care curgea de la robinet, se 
sătură într-un final şi-şi scutură botul ud. 

În timp ce opream apa, l-am întrebat: 

— Unde te-a găsit mama? 

Orson se uită în ochii mei. 

— Ce secret ascundea mama mea? 

Mă privi fără să clipească. Cunoştea răspunsul la întrebările 
mele. Însă nu putea să vorbească. 


27 


Presupun că Dumnezeu putea să-şi piardă vremea în biserica 
St. Bernadette, cântând la chitară împreună cu o formaţie de 


îngeri sau jucând şah. Putea să stea acolo într-o dimensiune în 
care noi nu-l puteam vedea şi să întocmească planurile de 
construcţie ale unor universuri noi, în care probleme precum 
ura, prostia, cancerul şi micozele să fie înlăturate încă din faza 
de proiectare. Putea să plutească deasupra stranelor din lemn 
de stejar lustruit, ca într-un bazin umplut nu cu apă, ci cu nori 
de tămâie şi cu rugăciuni umile, care se loveau în tăcere de 
coloanele şi de colţurile tavanului bisericii, în timp ce El 
medita, aşteptând să vină enoriaşii parohiei, cu probleme care 
trebuie rezolvate. 

Dar eram convins că în noaptea aceea Dumnezeu se afla 
departe de casa parohială de lângă biserică, ceea ce m-a făcut 
să mă cutremur când am trecut pe acolo. Clădirea cu două 
etaje, din piatră, aducea cu o construcţie în stil normand, la fel 
ca biserica, dar se resimțea totuşi influenţa franceză care o 
făcea să se potrivească mai bine climatului blând din California. 
Ţiglele din ardezie neagră, de pe acoperişul puternic înclinat, 
umede din cauza ceţii, erau groase ca solzii de pe spatele unui 
dragon, iar în spatele ochilor negri ai geamurilor - inclusiv în 
spatele ochişorilor de sticlă din uşa din faţă - se întindea un 
tărâm lipsit de viaţă. Casa parohială nu mi se păruse până 
atunci un loc interzis. Ştiam că o vedeam acum astfel din cauza 
scenei la care asistasem, cea din subsolul bisericii, dintre 
părintele Tom şi Jesse Pinn. 

Am trecut pe lângă casa parohială şi pe lângă biserică, am 
intrat în cimitir, sub stejari, printre morminte. Noah Joseph 
James, care dispusese de nouăzeci şi şase de ani de la naştere 
până la moarte, rămase la fel de tăcut ca întotdeauna, atunci 
când l-am salutat şi mi-am rezemat bicicleta de mormântul său. 

Am scos telefonul celular de la centură şi am format numărul 
- care nu se găseşte în cartea de telefoane - cabinei de emisie a 
postului de radio KBAY. Telefonul de acolo a sunat de patru ori 
înainte ca Sasha să ridice receptorul. În cabină nu se auzea 
nimic; Sasha ştia că o caută cineva doar dacă vedea pâlpâitul 
luminii albastre de pe peretele aflat în faţa ei, atunci când 
vorbea la microfon. Îmi răspunse, dar apăsă un buton de 
păstrare a legăturii. În timp ce aşteptam să discute cu mine, îi 
auzeam emisiunea, prin intermediul telefonului. 

Orson începu din nou să adulmece veveriţele. 

Ghemotoace de ceaţă rătăceau printre morminte ca nişte 


fantome. 

Am auzit-o pe Sasha rostind două „gogoşi” de câte douăzeci 
de secunde. „Gogoşile” sunt reclame al căror început şi sfârşit 
sunt preînregistrate, cu un spaţiu la mijloc pentru materialul 
citit în direct. După aceea, Sasha făcu un soi de istoric al lui 
Elton John, apoi puse Japanese Hands. Era limpede că festivalul 
Chris Isaak se încheiase. 

Abia după aceea făcu legătura cu mine şi-mi zise: 

— Pun melodie după melodie, aşa că nu dispunem decât de 
cinci minute. 

— De unde ai ştiut că sunt eu? 

— Doar câţiva oameni cunosc acest număr şi cei mai mulţi 
dintre ei dorm la ora asta. Iar când e vorba de tine, dau dovadă 
de multă intuiţie. In momentul în care văd becul telefonului 
pâlpâind, părţile mele inferioare încep să palpite. 

— Părţile tale inferioare? 

— Părţile mele inferioare femeieşti. Nu mai pot de dorul tău, 
Omule-de-Zăpadă! 

— Atunci să începem prin a ne vedea. Cine mai lucrează în 
noaptea asta? 

— Doogie Sassman. 

Acesta era inginerul ei de studio, care lucra la panoul de 
comandă. 

— Doar voi doi? mi-am exprimat eu îngrijorarea. 

— Ai devenit brusc gelos? Ce frumos! N-ai de ce să te 
frămânţi, nu corespund standardelor lui Doogie. 

Când Doogie nu stătea în faţa panoului de comandă audio, îşi 
petrecea timpul călare pe un Harley-Davidson. Avea un metru 
şaptezeci şi şapte de centimetri şi cântărea o sută şi cincizeci 
de kilograme. Claia de păr blond, nepieptănat şi barba ondulată 
natural erau atât de bogate şi de mătăsoase, încât simţeai 
nevoia să le mângâi, iar frescele colorate care-i acopereau 
fiecare bucăţică de braţ şi de tors îi permiseseră specialistului 
în tatuaje să-şi ţină un copil la facultate. Sasha nu glumise când 
spusese că nu corespundea standardelor lui Doogie. În privinţa 
sexului opus, acesta dădea dovadă de mai mult farmec ursesc 
decât ursuleţul Pooh la puterea a zecea. Il cunoşteam de şase 
ani, iar cele patru femei cu care avusese o relaţie în această 
perioadă fuseseră atât de minunate, încât s-ar fi putut prezenta 
la gala distribuirii premiilor Oscar în blugi şi tricou, fără niciun 


pic de machiaj, şi să umbrească toate starletele de acolo. 

Bobby spunea că Doogie Sassman îşi vânduse sufletul 
diavolului şi că devenise stăpânul secret al universului, că are 
cele mai uluitoare organe genitale din istoria planetei sau că 
produce feromoni sexuali mai puternici decât gravitația 
terestră. 

Îmi părea bine că Doogie lucra în noaptea aceea, pentru că 
eram convins că-i mult mai deştept decât toţi ceilalţi ingineri de 
la KBAY. 

— Am crezut întotdeauna că mai e cineva, în afară de voi doi. 

Sasha ştia că nu sunt gelos pe Doogie şi-şi dădu seama că 
eram îngrijorat. 

— Ştii că am făcut economii după ce s-a închis Fort Wyvern şi 
am pierdut ascultătorii militari din timpul nopţii. Abia mai 
câştigăm cât să putem emite cu un minim de personal. Ce s-a 
întâmplat, Chris? 

— Aveţi uşile încuiate? 

— Da. Noi, cei care lucrăm noaptea, ne uităm la seriale de 
groază şi le luăm în serios. 

— Chiar dacă o să pleci abia după ce se luminează, promite- 
mi că o să-l rogi pe Doogie sau pe cineva din echipa care 
lucrează dimineaţa să te însoţească până la Explorer-ul tău. 

— Dracula umblă liber prin oraş? 

— Promite-mi. 

— Chris, ce naiba... 

— O să-ţi explic mai târziu. Promite-mi, am insistat eu. 

— Bine, a răspuns ea, oftând. Ai necazuri? Eşti... 

— Sunt bine, Sasha. Chiar bine. Nu fi îngrijorată! Dar, haide, 
promite-mi! 

— Ti-am promis. 

— N-ai rostit acest cuvânt. 

— Doamne! Bine, promit! Jur, aşa să-mi ajute Dumnezeu! Dar 
aştept o poveste interesantă mai târziu, cel puțin una la fel de 
îngrozitoare ca acelea pe care le auzeam la focul de tabără al 
cercetaşelor. O să mă aştepţi acasă? 

— O să porţi uniforma veche de cercetaşă? 

— Singura parte din ea pe care o mai am sunt şosetele. 

— E suficient. 

— Te aţâţă o asemenea imagine? 

— Vibrez. 


— Eşti un om rău, Christopher Snow! 

— Da, sunt un ucigaş. 

— Ne vedem curând, ucigaşule! 

Am închis şi mi-am pus telefonul celular la loc. 

Un timp, am ascultat tăcerea din cimitir. Nu se auzea 
cântând nici măcar o singură privighetoare, până şi lăstunii se 
duseseră la culcare. Nu mă îndoiam că viermii erau treji şi că 
lucrau, dar ei îşi văd de munca lor solemnă într-o linişte plină 
de respect. 

I-am zis lui Orson: 

— Am nevoie de sfaturi spirituale. Hai să-i facem o vizită 
părintelui Tom! 

În timp ce traversam cimitirul pe jos, prin spatele bisericii, 
mi-am scos pistolul din buzunarul jachetei. Intr-un oraş în care 
şeful poliţiei visează să bată şi să tortureze fetiţe şi în care 
cioclii umblă înarmaţi cu pistoale, nu puteam să-mi imaginez că 
singura armă a preotului era doar cuvântul lui Dumnezeu. 

Clădirea casei parohiale părea întunecată, dacă o priveai din 
stradă, dar din curtea din spate am văzut două ferestre 
luminate la o încăpere de la etajul al doilea. 

După scena la care asistasem în subsolul bisericii, în timp ce 
stăteam ascuns în spatele statuii ce întruchipa un înger 
cântând la lăută, nu mă surprindea că parohul bisericii St. 
Bernadette nu putea să doarmă. Era aproape ora trei 
dimineaţa, trecuseră patru ore de la vizita lui Jesse Pinn, iar 
părintele Tom nu se îndura să stingă lumina. 

— Furişează-te ca o pisică, i-am şoptit eu lui Orson. 

Am urcat pe treptele de piatră, apoi am mers în tăcere - atât 
cât se putea - pe podeaua din lemn a verandei din spatele 
casei. 

Am încercat să deschid uşa, dar era încuiată. Sperasem că un 
slujitor al lui Dumnezeu ar fi considerat că-i o dovadă grăitoare 
de pietate să se încreadă mai mult în creatorul său decât într- 
un zăvor. 

Nu intenţionam să ciocănesc, nici să ocolesc casa şi să mă 
duc să sun la intrarea din faţă. După ce omorâsem un om, mi se 
părea o prostie să am mustrări de conştiinţă dacă forţam o uşă 
sau un geam. Sperasem să nu fiu nevoit să fac acest lucru 
pentru că zgomotul sticlei sparte putea să-l alarmeze pe preot. 

Patru ferestre duble dădeau spre verandă. Le-am încercat pe 


rând. A treia era neîncuiată. Am fost nevoit să-mi pun pistolul 
din nou în buzunarul jachetei, pentru că lemnul ferestrei se 
umflase din cauza umezelii şi se înţepenise. Aveam nevoie de 
amândouă mâinile ca să ridic cadrul mobil inferior, prinzându-l 
cu degetele de partea de jos a ramei. A alunecat în sus, cu un 
scârţâit suficient de puternic ca să creeze suspans într-un 
întreg film al lui Wes Craven. 

Orson pufni, ca şi cum şi-ar fi exprimat disprețul faţă de 
abilitatea mea de spărgător. Toată lumea se pricepe să critice... 

Am aşteptat până când m-am convins că zgomotul nu fusese 
auzit la etaj, apoi m-am strecurat prin fereastra deschisă într-o 
încăpere întunecată, ca interiorul pungii unei vrăjitoare. 

— Hai, amice, am şoptit eu, pentru că nu intenţionam să-l las 
pe Orson singur, având în vedere că el nu avea pistol. 

Câinele sări înăuntru, iar eu am închis fereastra, încercând 
să fac cât mai puţină gălăgie. Apoi am încuiat-o. Nu credeam că 
în momentul acela ne urmăreau maimuţele sau altcineva, dar 
nu voiam să uşurez treaba cuiva care ar fi vrut să ne urmeze în 
casa parohială. 

Am aprins lanterna şi mi-am dat seama că mă aflam în 
sufragerie. Se vedeau două uşi, una în dreapta, cealaltă în zidul 
opus ferestrelor. 

Am stins lanterna şi am scos iarăşi pistolul. Apoi am încercat 
uşa mai apropiată, cea din dreapta. Dădea în bucătărie. Cifrele 
lucitoare ale ceasornicelor digitale de la cuptorul aragazului şi 
de la cel cu microunde aruncau suficientă lumină ca să-mi 
permită să traversez încăperea până la uşa care dădea în hol, 
fără să mă lovesc de frigider sau de aparatura de gătit. 

Holul trecea pe lângă camere întunecate, până într-un salon 
luminat doar de o lumânare. Pe o măsuţă în formă de semilună, 
cu trei picioare, rezemată de un perete, se afla un altar al 
Sfintei Fecioare. O flăcăruie pâlpâia deasupra bucății de ceară, 
înaltă de doar de un centimetru, care rămăsese dintr-o 
lumânare votivă pusă într-un pahar rubiniu. 

În lumina aceea slabă, figura de porțelan a Sfintei Maria 
părea a fi un portret al tristeţii, nu al fericirii divine. Ea părea 
că ştie că locuitorul casei parohiale era mai degrabă un 
prizonier al fricii decât un căpitan al credinţei. 

Am urcat, împreun cu Orson, treptele late care duceau la 
etajul al doilea. Monstrul tâlhar şi prietenul său cu patru 


picioare. 

Holul de la etaj avea forma literei L, capul scărilor aflându-se 
la intersecţia celor două linii. Partea din dreapta era cufundată 
în întuneric. La capătul coridorului din faţa mea se vedea o 
scară care ducea la o trapă din tavan. Undeva, într-un colţ 
îndepărtat al mansardei, fusese aprinsă o lampă, dar pe 
treptele scării ajungea doar o lumină slabă, fantomatică. 

O lumină mai puternică venea pe uşa deschisă din dreapta. 
Am mers de-a lungul coridorului, până în prag, şi m-am uitat cu 
grijă înăuntru. Am văzut dormitorul mobilat auster al părintelui 
Tom: un crucifix atârna deasupra unui pat simplu, din pin 
negru. Preotul nu se afla în încăpere. Era limpede că urcase în 
mansardă. Cuvertura patului fusese luată, dar cearşafurile 
rămăseseră neatinse. 

Fuseseră aprinse ambele veioze, astfel că zona era prea 
luminată pentru mine, însă mă interesa celălalt capăt al 
camerei: lângă perete se afla un birou. Sub o veioză din bronz, 
cu abajur din sticlă verde, se aflau o carte deschisă şi un stilou. 
Cartea părea a fi un jurnal. Orson, aflat în spatele meu, mârâi 
uşor. 

M-am întors şi l-am văzut în capătul scării, uitându-se 
bănuitor la mansarda slab luminată, aflată în spatele trapei 
deschise. Când şi-a întors capul în direcţia mea, am dus un 
deget la buze, apoi i-am făcut semn să vină lângă mine. 

În loc să se caţere pe scară, ca un câine de circ, a venit lângă 
mine. De un timp, părea că-i face plăcere să se supună 
ordinelor. 

Eram sigur că părintele Tom va face suficient zgomot când va 
cobori din mansardă, ca să-l aud cu mult înainte de sosirea sa. 
Cu toate acestea, l-am pus pe Orson să stea în interiorul 
dormitorului, chiar lângă uşă, de unde vedea foarte bine scara. 

Mi-am ferit faţa de lumina din jurul patului şi am traversat 
încăperea, ducându-mă lângă birou. M-am uitat prin uşa 
deschisă de la baia alăturată. Nu era nimeni acolo. 

Pe birou, alături de jurnal, se afla un clondir, în care era un 
lichid ce părea a fi scotch. Lângă clondir se găsea un pahar 
mare, plin cu băutură aurie. Preotul bea scotch-ul simplu, fără 
gheaţă. 

Am luat jurnalul. Scrisul părintelui Tom era egal şi precis, ca 
de maşină. M-am tras în partea mai întunecată a încăperii, 


pentru că ochii mei, adaptaţi la beznă, aveau nevoie de puţină 
lumină ca să citească. Am parcurs ultimul paragraf de pe 
pagină, în care parohul se referea la sora sa. Se întrerupsese în 
mijlocul propoziției. 


Când îmi va veni sfârşitul, nu voi fi capabil să mă 
salvez. Ştiu că nu voi fi în stare s-o salvez pe Laura, 
pentru că ea deja nu mai este ceea ce a fost. Laura a 
dispărut. A rămas ceva din cochilia ei fizică. Poate 
Chiar şi aceasta s-a schimbat. Fie că Dumnezeu i-a luat 
într-un fel sufletul şi-l ține la pieptul său, lăsând ca 
trupul ei să fie locuit de entitatea în care s-a 
transformat sora mea, fie că El a părăsit-o. Asta 
înseamnă că ne va părăsi pe toți. Cred în mila lui lisus. 
Cred în mila lui lisus. Cred pentru că nu am altceva 
pentru care să trăiesc. lar dacă eu cred, atunci trebuie 
să trăiesc conform credinței mele şi să salvez ceea ce 
poate fi salvat. Dacă nu mă pot salva pe mine, nici pe 
Laura, pot măcar să primesc acele făpturi demne de 
milă care vin la mine ca să fie eliberate de griji şi de 
oprelişti. Jesse Pinn sau cei care-i dau ordine pot s-o 
ucidă pe Laura, dar ea nu mai este Laura. Laura a 
dispărut de mult, iar amenințările lor nu trebuie să-mi 
oprească activitatea. Indivizii pot să mă ucidă, dar 
până atunci... 


Orson stătea atent lângă uşa deschisă, supraveghind holul. 
Am deschis jurnalul la prima pagină şi am văzut că era datată 
1 ianuarie, din anul în care ne aflam. 


Laura este reținută de mai mult de nouă luni, iar eu 
am pierdut orice speranţă că o s-o revăd. Chiar dacă mi 
s-ar oferi ocazia s-o văd, cred că aş refuza, pentru că aş 
fi prea îngrozit să privesc ceea ce a devenit. In fiecare 
noapte mă rog la Sfânta Fecioară să intervină pe lângă 
Fiul Său, ca s-o scutească pe Laura de chinurile acestei 
lumi. 


Ca să înţeleg în ce stare se afla sora preotului, ar fi trebuit să 
găsesc volumul anterior - sau volumele anterioare - al 


jurnalului, dar nu aveam timp să le caut. 

Am auzit ceva tropăind în mansardă. Am înlemnit şi am privit 
spre tavan, ascultând. În uşă, Orson ciuli o ureche. 

După ce trecu o jumătate de minut fără să se mai audă alt 
sunet, mi-am îndreptat din nou atenţia către jurnal. Cuprins de 
sentimentul că timpul se scurge foarte repede, am răsfoit 
caietul, citind la întâmplare. 

O mare parte din conţinut se referea la îndoielile şi chinurile 
teologice ale preotului. Acesta se străduia zilnic să-şi 
reamintească - să se autoconvingă - că fusese susţinut 
întotdeauna de credinţa sa şi că ar fi pierdut dacă nu şi-ar 
păstra-o în acest moment de criză. Aceste fragmente erau 
foarte triste şi ar fi constituit o lectură fascinantă pentru 
realizarea unui portret al sufletului său chinuit, dar nu spuneau 
nimic despre conspirația din Wyvern care se răspândise ca o 
infecţie în tot oraşul Moonlight Bay. Ca urmare, am trecut iute 
peste ele. 

Am găsit o pagină - apoi alte câteva - în care scrisul ordonat 
al părintelui Tom se transforma într-o  mâzgăleală 
indescifrabilă. Fragmentele acelea nu aveau coerență, erau 
pline de patos şi de paranoia. Am presupus că fuseseră scrise 
după ce preotul băuse zdravăn din scotch-ul său. 

Un fragment datat 5 februarie mi s-a părut mult mai 
impresionant; trei pagini în care scrisul elegant rămăsese 
obsesiv de precis. 


Cred în mila lui lisus. Cred în mila lui lisus. Cred în 
mila lui lisus. Cred în mila lui lisus. Cred în mila lui 
Iisus... 


Acest cinci cuvinte se repetau de vreo două sute de ori. De 
fiecare dată fuseseră scrise cu multă grijă şi cu o asemenea 
meticulozitate, încât nici dacă ar fi folosit o ştampilă n-ar fi 
obţinut o asemenea uniformitate. In timp ce priveam 
fragmentul respectiv, am simţit disperarea şi groaza pe care le 
trăise preotul atunci când îl scrisese, de parcă emoţiile sale 
tulburătoare fuseseră impregnate în hârtie, prin intermediul 
cernelii. 


Cred în mila lui lisus. 


M-am întrebat ce se întâmplase în ziua de 5 februarie, încât 
părintele Tom ajunsese pe marginea unui abis emoţional şi 
spiritual. Ce văzuse preotul? Mă întrebam dacă scrisese acea 
incantaţie plină de patimă şi de disperare după ce avusese un 
coşmar asemănător viselor cu violuri şi mutilări care-l 
tulburaseră - şi până la urmă îl încântaseră - pe Lewis 
Stevenson. 

În timp ce citeam pagina care urma fragmentului descris 
anterior, am descoperit o observaţie interesantă, datată 11 
februarie. Aceasta se afla în mijlocul unui pasaj lung, în care 
preotul discuta cu el însuşi despre existenţa şi natura lui 
Dumnezeu, jucând atât rolul de sceptic, cât şi cel de credincios. 
Aş fi trecut peste el, dacă n-aş fi remarcat cuvântul „ceată”. 


Această ceată nouă, la a cărei libertate am contribuit 
şi eu, îmi dă speranțe tocmai pentru că este opusul 
grupului originar. În aceste noi creaturi nu există rău, 
nu-i nicio sete de violenţă, niciun pic de furie... 


Atenţia mi-a fost atrasă de un strigăt disperat din mansardă. 
Am auzit un vaiet fără cuvinte, care exprima teamă şi durere, 
mai degrabă straniu şi patetic decât plin de groază, ce 
reverberă ca un sunet de gong prin mintea mea, provocându-mi 
totodată o senzaţie de milă. Vocea sunase ca aceea a unui copil, 
de vreo trei-patru ani, rătăcit, speriat şi disperat. 

Orson fusese atât de impresionat de strigăt, încât ieşise 
repede din dormitor şi se dusese pe hol. 

Jurnalul preotului era prea mare ca să-l bag în buzunarul 
hainei. L-am prins de cureaua de la blugi, la spate. 

M-am luat după câine. L-am găsit la capătul scării, uitându-se 
către umbrele şi către lumina slabă care veneau din mansarda 
casei parohiale. Şi-a întors ochii expresivi către mine. Ştiam că, 
de-ar fi putut vorbi, mi-ar fi spus: „Trebuie să facem ceva”. 

Câinele acesta ciudat nu numai că e portul unei flote întregi 
de mistere, nu numai că dă dovadă de mai multă deşteptăciune 
decât oricare alt câine, dar pare deseori că posedă un simţ bine 
definit de responsabilitate morală. Inainte de evenimentele 
despre care vă povestesc acum, m-am întrebat uneori dacă 
reîncarnarea nu-i ceva mai mult decât o simplă superstiție, 


pentru că pot să îmi închipui că Orson a fost într-o viaţă 
anterioară un profesor conştiincios sau un poliţist dedicat 
meseriei sale, sau chiar o călugăriţă înţeleaptă, iar acum 
renăscuse într-un trup mai mic, cu blană şi coadă. 

Sigur, faptul că mă gândisem îndelung la aceste lucruri mă 
îndreptăţea să candidez la premiul Pia Klick pentru contribuţii 
excepţionale în domeniul speculațiilor aiuristice. Ca o ironie a 
sorții, aveam să aflu că adevărata origine a lui Orson nu avea 
nimic supranatural, dar că era mai uimitoare decât orice 
scenariu pe care l-aş fi putut concepe în urma unei colaborări 
strânse cu Pia Klick. 

Strigătul de deasupra noastră răsună a doua oară, iar Orson 
fu atât de afectat, încât scoase un vaiet disperat, dar prea slab 
ca să fie auzit în mansardă. De data aceasta, vocea aceea care 
se văicărea părea şi mai mult a unui copil. 

Strigătul fu urmat de sunetul unei voci, prea şoptit ca să 
înţeleg cuvintele. Eram convins că-i glasul părintelui Tom, dar 
nu puteam să-mi dau seama dacă liniştea sau dacă ameninţa pe 
cineva. 


28 


Dacă m-aş fi bazat pe instinct, aş fi fugit din casa parohială 
chiar atunci, m-aş fi dus acasă, aş fi fiert o oală cu ceai, mi-aş fi 
pregătit tartine cu dulceaţă de lămâie, aş fi pus un film cu 
Jackie Chan şi aş fi petrecut următoarele două ore pe canapea, 
învelit cu o cergă miţoasă şi ţinându-mi în frâu curiozitatea. 

Pentru că mândria mă împiedica să recunosc că am un simţ 
al responsabilităţii morale mai puţin dezvoltat decât cel al 
câinelui meu, i-am făcut semn lui Orson să stea de-o parte şi să 
aştepte. Apoi m-am dus lângă scară, cu Glock-ul de 9 milimetri 
în mâna dreaptă şi cu jurnalul părintelui Tom - pe care-l 
furasem şi care mă stânjenea îngrozitor - ascuns sub tricou, la 
spate. 

Imagini întunecate din descrierea pe care o făcuse Lewis 
Stevenson viselor sale bolnave îmi fâlfâiau prin minte, ca un 
corb care dă din aripi într-o colivie. Şeful poliţiei avusese 
fantezii despre fetiţe de vârsta nepoatei sale, dar strigătul pe 


care-l auzisem păruse scos de un copil mai mic de zece ani. 
Dacă parohul bisericii St. Bernadette fusese cuprins de acelaşi 
fel de demenţă care-l afectase pe Stevenson, atunci nu aveam 
niciun motiv să mă aştept să atace doar copii de zece ani sau 
mai mari. 

Când am ajuns în capătul scării, ţinându-mă cu o mână de 
balustrada şubredă, am întors capul şi l-am văzut pe Orson 
uitându-se la mine din mijlocul coridorului. Îmi respectase 
ordinul şi nu încercase să se caţere după mine. 

Câinele fusese foarte ascultător în ultima oră şi nu-mi 
contestase comenzile cu vreun pufăit sarcastic sau dându-şi 
ochii peste cap. 

Această reţinere însemna un record personal, un record 
personal de cel puţin o jumătate de oră, o performanţă demnă 
de un titlu olimpic. 

Cu toate că mă aşteptam să primesc un şut în cap din partea 
unei ghete ecleziastice, am urcat până în mansardă. Se părea 
că fusesem destul de atent şi nu îi atrăsesem atenţia părintelui 
Tom, pentru că acesta nu mă aşteptase şi nu încercase să-mi 
înfigă oasele sinusului în lobul frontal cu o lovitură de picior. 

Trapa dădea în mijlocul unui spaţiu liber, înconjurat - din 
câte îmi dădeam seama - de un labirint din cutii de carton de 
diferite mărimi, de mobilă veche şi de obiecte pe care nu le 
puteam identifica. Toate acestea fuseseră îngrămădite unele 
peste altele, până la o înălţime de vreo doi metri. Deasupra 
trapei atârna un bec, care nu fusese însă aprins. Singura 
lumină venea de undeva, din stânga, din colţul dinspre sud-est, 
aflat în partea din faţă a clădirii. 

Am urcat în mansarda imensă şi m-am ghemuit, deşi aş fi 
putut să stau în picioare. Acoperişul în stil normand, foarte 
înclinat, se afla mult deasupra capului meu, aşa că nu mă 
îngrijora posibilitatea de a mă lovi cu faţa de vreun stâlp. 
Credeam însă că exista riscul să fiu lovit cu un ciomag în cap, 
să mă aleg cu un glonţ între ochi sau cu un cuţit înfipt în inimă. 
Te puteai aştepta la orice din partea clericului care se ţicnise. 
Intenţionam să trec cât mai neobservat cu putinţă. Dacă aş fi 
putut să mă târăsc pe burtă ca un şarpe, n-aş fi mers ghemuit. 

Aerul umed mirosea ca timpul distilat şi îmbuteliat: a praf, a 
carton vechi, a lemn - de la rafturile grosolan improvizate - şi 
simţeam duhoarea slabă a unui animal mort, probabil o pasăre 


sau un şoarece, care putrezea într-un colţ întunecat. 

In stânga trapei se găseau două intrări în labirint, una lată 
cam de un metru şi jumătate, iar cealaltă ceva mai îngustă de 
un metru. Am presupus că aleea mai lată oferea ruta cea mai 
scurtă prin mansarda aglomerată şi că pe acolo se ducea 
preotul la captivul său - dacă era vorba într-adevăr de un captiv 
-, de aceea am luat-o pe coridorul mai îngust. Preferam să-l iau 
pe părintele Tom prin surprindere, în loc să-l întâlnesc 
întâmplător la o cotitură a labirintului. 

În ambele laturi se aflau cutii, unele legate cu sfoară, altele 
prinse cu bucăţi de bandă adezivă care atârnau şi de care mă 
atingeam în trecere. Le simţeam ca pe nişte antene de insecte. 
Mergeam încet, pipăind în faţa mea cu o mână, pentru că 
umbrele mă zăpăceau şi mă temeam să nu mă lovesc de ceva şi 
să fac zgomot. 

Am ajuns la o răscruce în formă de T, dar n-am înaintat 
imediat. Am stat ascuns, ascultând, ţinându-mi răsuflarea. N- 
am auzit nimic. 

Am ieşit cu grijă din primul coridor, m-am uitat în stânga şi 
în dreapta, în noul coridor ivit în labirint şi care era lat de vreo 
nouăzeci de centimetri. În stânga, lumina lămpii din colţul de 
sud se vedea ceva mai puternică decât înainte. In dreapta, se 
întindea o beznă densă, care nu-şi dezvăluia secretele nici 
măcar ochilor mei iubitori de întuneric. Aveam impresia că un 
locuitor duşmănos al acelei bezne se afla la o lungime de braţ 
de mine, pândindu-mă şi gata să se năpustească asupra mea. 

Mi-am spus că trolii locuiesc sub poduri, că gnomii cei răi 
trăiesc în peşteri, că gremlinii îşi găsesc adăpost doar în 
maşinării, iar goblinii - fiind demoni - n-ar îndrăzni să se 
adăpostească într-o casă parohială. Apoi am intrat în noul 
coridor, am cotit spre stânga şi am întors spatele întunericului 
impenetrabil. 

Imediat am auzit un scâncet atât de înfiorător, încât m-am 
întors şi am îndreptat pistolul către beznă, convins că trolii, 
gnomii, gremlinii, goblinii, fantomele, zombii şi o mulţime de 
băieţi care slujeau la altar, psihopaţi şi mutanti, se năpustiseră 
asupra mea. Din fericire, n-am apăsat pe trăgaci, pentru că 
nebunia aceea trecătoare mă părăsi, şi mi-am dat seama că 
strigătul venise din direcţia din care se auzise şi mai înainte: 
din zona luminată, din colţul dinspre sud-est. 


Acest al treilea vaiet, care acoperise zgomotul pe care-l 
făcusem când mă întorsesem să înfrunt hoarda aceea 
imaginară, avea aceeaşi sursă ca primele două vaiete, dar aici, 
în mansardă, sunase altfel decât cele pe care le auzisem atunci 
când fusesem pe coridorul de la etajul al doilea. Nu mi se mai 
părea că-i glasul unui copil care suferă, aşa cum avusesem 
impresia anterior. Dar părea mult mai ciudat, mai 
nepământean. 

M-am gândit să mă întorc la scară, dar mă implicasem deja 
prea mult ca să renunţ. Exista încă posibilitatea - chiar redusă 
- să fi auzit un copil care suferea. 

lar dacă m-aş fi întors, câinele meu şi-ar fi dat seama că mă 
speriasem. El era unul dintre cei trei prieteni apropiaţi pe care- 
i aveam într-o lume în care contau doar prietenii şi familia. Eu 
nu mai aveam familie, de aceea preţuiam foarte mult părerea 
lui despre mine. 

Cutiile din stânga mea făcuseră loc unui depozit în care erau 
scaune stricate, colecţii de coşuri din paie, din trestie sau din 
nuiele de răchită, un şifonier rablagit, cu o oglindă ovală, atât 
de veche încât nu se vedea în ea nici măcar o umbră de 
oglindire, şi obiecte imposibil de identificat, acoperite cu cârpe. 
Apoi urmară alte cutii. 

Am cotit şi am auzit vocea părintelui Tom. Vorbea blând, 
molcom, dar nu înţelegeam niciun cuvânt din spusele sale. 

Am trecut printr-o pânză de păianjen şi m-am cutremurat 
când aceasta s-a lipit de faţa mea, când mi-a atins gura ca 
buzele unei fantome. Am înlăturat cu mâna stângă fâşiile care- 
mi atârnau de obraji şi de cozorocul şepcii. Ţesătura subţire 
avea un gust amărui de ciupercă. M-am strâmbat şi am încercat 
s-o scuip, fără să scot vreun sunet. 

Din cauză că speram să aflu lucruri importante, eram obligat 
să mă concentrez asupra vocii preotului, de parcă aş fi urmat 
muzica fluierului din Hamelin. Trebuia să-mi înăbuş, din când 
în când, strănutul provocat de praful cu miros de mucegai, care 
părea că se strânsese acolo încă din secolul trecut. 

După ce am mai cotit o dată, am ajuns spre capătul 
coridorului. La vreo doi metri de capătul culoarului alcătuit din 
cutii, se afla latura în pantă abruptă a acoperişului de pe faţada 
de est a clădirii - adică partea din faţă a casei. Căpriorii, 
proptelele, grinzile şi partea inferioară a  eşafodajului 


acoperişului - cea de care erau prinse ţiglele din ardezie - erau 
scoase la iveală de lumina de un galben-murdar, care provenea 
dintr-o sursă pe care n-o vedeam, aflată undeva în dreapta. 

În timp ce mă apropiam pe furiş de capătul coridorului, 
deveneam tot mai conştient de cea mai slabă scârţâitură scoasă 
de pardoseala pe care călcam, zgomot care nu era nici mai 
puternic, nici mai menit să atragă atenţia decât sunetele 
obişnuite din mansardă, dar care putea să-mi trădeze prezenţa. 

Vocea părintelui Tom deveni mai limpede, dar nu înţelegeam 
decât un cuvânt din cinci-şase. 

Se auzi o altă voce, piţigăiată şi sfioasă. Semăna cu vocea 
unui copil foarte mic, dar nu era la fel de normală. Nu avea 
muzicalitatea vorbirii unui prunc. Nu avea nici măcar jumătate 
din inocenţa acestuia. Nu înţelegeam ce spune - dacă spunea 
ceva. Cu cât ascultam mai mult, cu atât mai straniu devenea 
discursul. M-a făcut să aştept, deşi nu îndrăzneam să aştept 
prea mult. 

Coridorul pe care venisem se termina într-un culoar care se 
întindea de-a lungul marginii de est a labirintului din mansardă. 
Am îndrăznit să arunc o privire de-a lungul lui. 

În stânga era întuneric, dar în dreapta se afla colţul din sud- 
est al clădirii, unde mă aşteptam să găsesc sursa luminii şi pe 
preot, împreună cu captivul său care se văita. Dar lampa nu se 
vedea, se afla undeva, în dreapta colului, după încă o cotitură, 
de-a lungul zidului dinspre sud. 

Am mers de-a lungul culoarului lat de doi metri, ghemuit de 
nevoie, pentru că peretele din stânga mea era alcătuit acum din 
panta abruptă a acoperişului. Am trecut pe lângă gura 
întunecată a unui alt coridor, aflat în dreapta mea, care se 
strecura printre grămezi de cutii şi de mobilier vechi, apoi m- 
am oprit la doi paşi de colţ. Între mine şi lampă se afla ultimul 
zid alcătuit din obiecte îngrămădite. 

Pe zidul din faţa mea, alcătuit din partea interioară a 
acoperişului, apăru o umbră, cu nişte membre ascuţite şi cu o 
umflătură în centru. Arăta atât de bizar, încât am fost gata să 
tip de groază. Am apucat Glock-ul cu ambele mâini. 

Apoi mi-am dat seama că apariţia din faţa mea era umbra 
deformată a unui păianjen atârnat de un fir mătăsos. Probabil 
că se afla atât de aproape de sursa de lumină, încât imaginea sa 
fusese proiectată, mult mărită, pe suprafaţa din faţa mea. 


Pentru un ucigaş nemilos, eram mult prea nervos. Poate că 
de vină era Pepsiul plin de cofeină, pe care-l băusem ca să-mi 
alung din gură gustul de vomă. Data viitoare, când aveam să 
mai ucid pe cineva şi apoi să vomit, era mai bine să folosesc o 
băutură fără cofeină şi să iau o pastilă de valium, ca să-mi 
păstrez imaginea de maşinărie ucigaşă, eficientă şi lipsită de 
emoţii. 

După ce m-am liniştit în privinţa păianjenului, mi-am dat 
seama că puteam să aud vocea preotului suficient de limpede 
ca să înţeleg fiecare cuvânt: 

— ... Doare, da, te doare foarte tare. Dar am scos emițătorul 
din tine, l-am scos şi l-am zdrobit, iar ei nu vor mai putea să te 
urmărească. 

Mi-am amintit că Jesse Pinn, care mersese prin cimitir ceva 
mai devreme, ţinea în mână un instrument bizar, ascultând 
sunetul slab al acestuia şi citind datele de pe un ecran mic, cu 
lumină verzuie. Era clar că urmărise un semnal care provenea 
de la un emiţător implantat prin mijloace chirurgicale în 
făptura aceea. Era vorba despre o maimuţă? Care nu mai era 
maimuţă? 

— Incizia nu-i foarte adâncă, spuse apoi preotul. Emiţătorul 
era chiar sub stratul de grăsime de sub piele. Am sterilizat rana 
şi o s-o pansez. Aş vrea să ştiu cât de mult înţelegi din ce-ţi 
spun, oftă el. 

Părintele Tom făcuse o referire în jurnalul său la un grup 
nou, care era mai puţin ostil şi mai puţin violent decât primul. 
Mai scrisese că participase la eliberarea acestuia. Nu-mi 
dădeam seama de ce exista un grup nou, nici de ce fusese 
eliberat cu emițătoare sub piele, nici cum apăruseră aceste 
maimuțe mai deştepte din cele două cete. Însă îmi era clar că 
preotul se considera un aboliţionist modern, care lupta pentru 
drepturile celor oprimaţi, iar casa parohială devenise un punct- 
cheie în drumul secret către libertate. 

Atunci când îl înfruntase pe părintele Tom, în subsolul 
bisericii, Pinn crezuse că fugarul pe care-l urmărea suportase 
deja operaţia chirurgicală superficială şi plecase, presupusese 
că dispozitivul său de urmărire primea un semnal de la un 
emiţător care nu se mai afla în creatura pe care trebuia s-o 
identifice. Iar fugarul se odihnea aici, în mansardă... 

Misteriosul vizitator al preotului miorlăi uşor, de parcă l-ar fi 


durut, iar clericul răspunse cu o pălăvrăgeală plină de simpatie, 
foarte apropiată de modul de vorbire al copiilor. 

Am căpătat curaj, amintindu-mi cum îndurase preotul 
agresiunea cioclului. Am traversat distanţa care mai era până 
la zidul de cutii. Am rămas cu spatele către capătul coridorului, 
cu genunchii un pic îndoiţi, din cauza acoperişului. Din locul 
acela aveam nevoie să mă aplec în dreapta, să întorc capul şi să 
mă uit de-a lungul culoarului din sudul mansardei, de unde 
veneau lumina şi vocile, ca să-i văd pe preot şi pe creatura care 
era cu el. 

Am ezitat să-mi dezvălui prezenţa doar pentru că mi-am 
amintit de unele dintre paragrafele ciudate din jurnalul 
clericului, de pasajele incoerente, paranoice, de cele două sute 
de repetări ale propoziției „Cred în mila lui lisus”. Poate că nu 
se comporta întotdeauna aşa cum se comportase cu Jesse Pinn. 

Mirosul de mucegai, de praf şi de carton vechi fusese 
acoperit de unul de spital - un amestec de alcool sanitar, iod şi 
antiseptic astringent. 

Undeva, în coridorul alăturat, păianjenul cel gras se urcase 
pe fir, îndepărtându-se de lumina lămpii, iar umbra sa mărită se 
micşora repede pe tavanul din ţigle, reducându-se la un punct 
negru, apoi dispărând complet. 

Părintele Tom îi spuse pacientului său, liniştindu-l: 

— Am prafuri cu antibiotice, capsule cu diferite derivate de 
penicilină, dar n-am nimic ca să-ţi aline durerile. Imi doresc să 
fi avut. Însă lumea asta e plină de suferinţă, nu-i aşa? E valea 
plângerii. O să te faci bine. Îţi promit. Dumnezeu va avea grijă 
de tine, prin intermediul meu. 

Nu-mi dădeam seama dacă parohul bisericii St. Bernadette 
era un sfânt sau un ticălos, dacă era unul dintre puţinii oameni 
cu mintea limpede rămaşi în Moonlight Bay sau o luase razna 
rău de tot. Nu cunoşteam toate elementele acestei poveşti, nu 
înţelegeam contextul acţiunilor sale. 

Ştiam însă un lucru: chiar dacă părintele Tom era raţional şi 
făcea ceea ce se cuvenea, multe rotiţe din capul lui săriseră de 
la locul lor şi nu ar fi fost bine să-l laşi să ţină în braţe un copil, 
în timpul botezului. 

— Am oarecare pregătire medicală, îi povestea preotul 
pacientului său, pentru că, după ce am terminat seminarul, am 
fost timp de trei ani misionar în Uganda. 


Mi s-a părut că-l aud pe pacient murmurând ceva. Sunetul 
acela îmi amintea de uguitul unui porumbel, amestecat cu 
torsul unei pisici. 

— Sunt sigur că o să te faci bine, continuă părintele Tom. 
Însă trebuie să rămâi aici câteva zile, ca să-ţi administrez 
antibiotice şi să supraveghez vindecarea rănii. Ai înţeles? 
încheie el, cu disperare şi frustrare în glas. 

În timp ce mă pregăteam să mă aplec spre dreapta şi să mă 
uit dincolo de zidul de cutii, celălalt îi răspunse preotului. 
Celălalt. Aşa îl denumisem pe fugar, când îl auzisem din 
apropiere vorbind, pentru că nu-mi închipuiam că vocea sa 
putea aparţine unui copil sau unei maimuțe - sau oricărei 
făpturi din Marea Carte a Creaţiei lui Dumnezeu. 

Am înlemnit. Degetul mi-a înţepenit pe trăgaci. 

Glasul acela suna, într-un fel, ca al unui copil, al unei fetiţe, 
dar, în acelaşi timp, ca al unei maimute. Suna ca al multor 
făpturi, de parcă un tehnician al sunetului de la Hollywood, om 
cu foarte multă imaginaţie, se jucase cu o arhivă de voci de 
oameni şi de animale, amestecându-le cu ajutorul unui 
dispozitiv special, până când obținuse glasul potrivit pentru un 
extraterestru. 

Lucrul cel mai impresionant în vorbirea Celuilalt consta nu în 
tonalitatea acesteia, nu în modelul modulaţiei sale, nici în 
sinceritatea şi în emoţiile pe care le exprima. Mă şocase 
senzaţia că avea înțeles. Nu ascultam o înşiruire de sunete 
scoase de un animal. Nu erau nici cuvinte în limba engleză şi 
sunt sigur că nu vorbea în vreo limbă străină, pentru că 
vorbirea aceea nu dădea dovadă de complexitatea unui 
adevărat limbaj. Dar era alcătuită dintr-o serie de sunete 
stranii, combinate ca nişte cuvinte, o încercare primitivă de 
limbaj, cu un vocabular polisilabic redus, spus în grabă. 

Celălalt încerca, patetic de disperat, să comunice. În timp ce- 
l ascultam, am fost surprins când mi-am dat seama că mă 
emoţionaseră dorul, singurătatea şi mâhnirea din glasul său. 
Nu-mi imaginasem calităţile acelea. Erau adevărate, la fel de 
reale ca scândurile de sub picioarele mele, ca grămada de cutii 
de care mă rezemam, ca bătăile puternice ale inimii mele. 

După ce preotul şi Celălalt tăcură, nu m-am simţit în stare să 
privesc după colţ. Bănuiam că, indiferent cum ar arăta 
vizitatorul prelatului, nu putea fi confundat cu o maimuţă 


adevărată, aşa cum se întâmpla cu membrii primului grup, cei 
care-l chinuiseră pe Bobby şi cu care ne întâlniserăm, eu şi 
Orson, pe peninsula din partea de sud a golfului. Dacă aducea a 
rhesus, atunci diferenţele erau mai mari şi mai numeroase, nu 
se reduceau doar la ochii de un galben-închis, ca la celelalte 
maimuțe. 

Frica de ce-aş putea să văd nu avea nimic de-a face cu 
posibila hidoşenie a Celuilalt, făptura născută în laborator. Din 
cauza emoţiei, pieptul îmi înţepenise, iar gâtul mi se uscase, 
încât abia mai puteam respira. Mă temeam să privesc entitatea 
aceea în ochi şi să regăsesc în ei sentimentul de izolare de care 
sufeream eu însumi, dorul de a fi normal, pe care mă chinuisem 
timp de douăzeci şi opt de ani să-l resping - dar avusesem 
succes şi reuşisem să fiu fericit, în ciuda sorții mele. Însă 
fericirea mea, ca a tuturor, e fragilă. Sesizasem un dor teribil în 
glasul creaturii aceleia, care mi se păruse asemănător celui al 
meu, în jurul căruia reuşisem să formez o perlă de indiferenţă 
şi de resemnare calmă. Mi-era teamă că, dacă o să-l privesc pe 
Celălalt în ochi, între noi se va produce o rezonanţă care va 
sfărâma perla aceea şi mă va lăsa din nou vulnerabil. 

Tremuram. 

De aceea nu pot, nu îndrăznesc, nu vreau să-mi exprim 
durerea sau mâhnirea, atunci când viaţa mă răneşte sau ia de 
lângă mine pe cineva pe care-l iubesc. Mâhnirea te duce repede 
la disperare. În solul fertil al disperării poate să răsară şi să 
crească autocompătimirea. Nu-mi pot permite să mă las 
cuprins de autocompătimire, pentru că a mă preocupa de 
propriile limitări înseamnă să-mi sap singur o groapă atât de 
adâncă, încât n-aş mai putea ieşi din ea. Trebuie să fiu un 
individ dur, dacă vreau să supraviețuiesc, şi să am o cochilie 
tare în jurul inimii - măcar atunci când trebuie să-i jelesc pe cei 
morţi. Sunt în stare să-mi exprim dragostea pentru cei vii, să-mi 
îmbrăţişez prietenii fără reţinere, să-mi dăruiesc inima fără 
teama că s-ar putea profita de ea. Dar în ziua în care a murit 
tatăl meu a trebuit să glumesc despre moarte, despre 
crematoriu, despre viaţă, despre orice, pentru că nu puteam 
risca - şi nu voi risca niciodată - să cobor de la mâhnire la 
disperare, de aici la autocompătimire şi să ajung, în cele din 
urmă, în groapa furiei de care nu poţi scăpa, a singurătăţii şi a 
urii de sine. Nu-i pot iubi pe morţi atât de mult. Oricât de tare 


îmi doresc să mi-i amintesc şi să-mi fie dragi, trebuie să-i las să 
plece. Trebuie să-i dau afară din inima mea, de îndată ce se 
răcesc pe patul de moarte. Acum trebuie să glumesc în legătură 
cu ucigaşii, pentru că, dacă mă gândesc prea mult şi prea 
puternic la ce înseamnă să omori un om, fie el un monstru, 
precum Lewis Stevenson, atunci o să încep să mă întreb dacă 
nu sunt un ciudat, aşa cum insistau golanii ăia din copilăria 
mea: Târâtorul Nopţii, Băiatul Vampir, Chris cel Ciudat. 
Trebuie să nu-mi pese prea mult de cei morţi, chiar dacă i-am 
iubit sau i-am disprețuit. Trebuie să nu-mi pese că sunt singur. 
Nu trebuie să mă sinchisesc prea mult de cele pe care nu le pot 
schimba. Ca noi toţi, cei prinşi în furtuna dintre naştere şi 
moarte, nu pot să schimb mare lucru în lume, ci doar să fac 
mici schimbări în bine în vieţile celor pe care-i iubesc, ceea ce 
înseamnă că nu trebuie să-mi pese de ce sunt eu, ci să mă 
preocupe ce pot să devin, să nu-mi pese de trecut, ci de viitor, 
să nu mă preocup prea mult de mine, ci de cercul meu de 
prieteni, care-mi oferă singura lumină de care mă pot bucura. 

Tremuram la gândul că mă voi uita după colţ şi-l voi zări pe 
Celălalt, în ochii căruia se putea să văd prea mult din mine. 
Strângeam pistolul de parcă ar fi fost un talisman, nu o armă, 
de parcă ar fi fost un crucifix cu care eram capabil să izgonesc 
tot ce-mi putea face rău. M-am silit să acţionez. M-am aplecat 
spre dreapta, am întors capul şi n-am văzut pe nimeni. 

Coridorul de la marginea de sud a mansardei era mai lat 
decât cel de pe latura de est - avea aproape trei metri. Pe 
podeaua de furnir se afla o saltea îngustă şi câteva cearşafuri. 
Lumina venea de la o veioză în formă de con, prinsă de un braţ 
al cornişei. Lângă saltea se găsea un termos, o farfurie cu 
fructe tăiate în felii şi cu pâine cu unt, o găleată cu apă, sticluţe 
cu medicamente şi cu alcool medicinal, pachete cu bandaje, un 
prosop împăturit şi o cârpă udă, pătată cu sânge. 

Preotul şi oaspetele său dispăruseră ca prin minune. 

Deşi impactul emoţional provocat de dorul din vocea Celuilalt 
mă ţintuise locului, nu rămăsesem la capătul şirului de cutii 
mai mult de o jumătate de minut după ce creatura tăcuse. Dar 
nici părintele Tom, nici vizitatorul său nu se vedea în coridorul 
din faţa mea. 

Domnea tăcerea. Nu auzeam niciun zgomot de paşi. Niciun 
scârţâit, niciun pocnet al lemnului, nici măcar zgomotele slabe, 


obişnuite. 

M-am uitat la grinzile din centrul locului liber, având 
convingerea bizară că cei doi învăţaseră un truc de la păianjen 
şi se ridicaseră pe filamentele acestuia, ascunzându-se în 
întunericul de deasupra mea. 

Cât timp stătusem în apropierea zidului de cutii, avusesem 
suficient loc ca să rămân în picioare. Când m-am apropiat de 
căpriorii din stânga mea, grinzile puternic înclinate se aflau la 
doar zece-cincisprezece centimetri deasupra capului meu. Ca 
urmare, am mers mai departe ghemuit. 

Lampa nu strălucea atât de puternic încât să devină 
periculoasă pentru mine, iar conul de alamă concentra lumina 
undeva departe, aşa că m-am apropiat de saltea, să mă uit mai 
bine la lucrurile de lângă ea. Am desfăcut cu vârful piciorului 
prosopul împăturit, deşi nu ştiu ce îmi imaginam că o să găsesc 
în el. Oricum, n-am găsit absolut nimic. 

Nu mă preocupa gândul că părintele Tom ar putea să 
coboare şi să-l găsească pe Orson. Nu credeam că-şi terminase 
treaba în mansardă. Pe de altă parte, potaia mea cu experienţă 
de delincvent avea unde să se ascundă şi să stea cuminte, până 
când putea să plece în linişte. 

Dintr-o dată mi-am dat seama că, dacă preotul ar fi coborât 
din mansardă, ar fi strâns scara şi ar fi închis trapa. Aş fi putut 
să deschid trapa şi să cobor scara, dar aş fi făcut un tărăboi 
teribil, aşa cum făcuseră Satana şi cei care complotaseră 
alături de el, când fuseseră izgoniți din rai. 

În loc să urmez coridorul până la următoarea intrare în 
labirint şi să risc să mă întâlnesc cu clericul şi cu Celălalt, în 
drumul pe care merseseră aceştia, m-am întors pe unde 
venisem, reamintindu-mi că era cazul să fiu iute de picior. 
Placajul de bună calitate fusese prins în şuruburi, nu bătut în 
cuie, deci nu făceam gălăgie chiar dacă mă grăbeam. 

Când am cotit la capătul şirului de cutii, dolofanul părinte 
Tom apăru din beznă, chiar acolo unde stătusem şi ascultasem 
cu un minut-două în urmă. Prelatul nu era îmbrăcat nici pentru 
slujbă, nici pentru culcare - purta un trening cenuşiu, de parcă 
îl apucase cheful să facă gimnastică. 

— Tu! exclamă el cu amărăciune, când mă recunoscu, de 
parcă n-aş fi fost Christopher Snow, ci diavolul Baal, care ieşise 
dintr-o pentagramă trasată cu cretă, fără să ceară mai întâi 


voie sau să obţină un paşaport. 

Preotul cumsecade, jovial, bine dispus pe care-l cunoscusem 
eu plecase, probabil, în vacanţă la Palm Springs şi lăsase cheile 
parohiei geamănului său celui rău. Acesta mă împunse în piept 
cu capătul unei bâte de base-ball, suficient de tare ca să mă 
doară. 

Din cauză că şi bolnavii de XP se supun legilor fizicii, am fost 
aruncat pe spate de lovitură şi m-am izbit cu ceafa de un 
căprior. N-am văzut stele verzi, dar asta nu l-a împiedicat pe 
părintele Tom să mă lovească din nou cu bâta, spunând: 

— Tu! Tu! 

Sigur, eu eram şi n-am încercat niciodată să pretind că sunt 
altcineva, dar nu-mi dădeam seama ce-l întărâta în halul ăla. 

— Tu! strigă preotul, cuprins de un nou acces de furie. 

De data asta mi-a înfipt bâta aia blestemată în burtă, însă nu 
m-a lovit chiar atât de rău pe cât ar fi putut s-o facă dacă nu i- 
aş fi ghicit intenţia. Chiar înainte să primesc lovitura, mi-am 
supt burta şi mi-am încordat muşchii abdomenului. Vomitasem 
deja ce mai rămăsese din taco-urile lui Bobby, aşa că singura 
consecinţă a fost o durere fierbinte, din măruntaie până în 
capul pieptului. Lovitura m-ar fi făcut să râd, dacă aş fi purtat 
uniforma mea de supererou pe sub hainele de stradă. 

Am îndreptat pistolul către el şi am horcăit ameninţător, dar 
fie era un om al lui Dumnezeu fără teamă de moarte, fie era 
complet ţicnit. Prelatul apucă bâta cu ambele mâini, ca să 
lovească mai puternic, şi o repezi din nou către burta mea. M- 
am răsucit într-o parte şi am evitat lovitura, dar, din nefericire, 
mi-am agăţat părul de lemnul grosolan prelucrat al unei grinzi. 

Nu aveam chef să mă lupt cu un preot. Înfruntarea părea mai 
degrabă absurdă decât înfricoşătoare, deşi era suficient de 
înspăimântătoare ca inima să-mi bată nebuneşte şi să-mi fie 
teamă că o să-i înapoiez blugii lui Bobby pătaţi de urină. 

— Tu! Tu! zise clericul, mai furios decât până atunci, dar 
părând şi surprins, ca şi cum apariţia mea în mansarda plină de 
praf ar fi fost atât de uimitoare, atât de puţin probabilă, încât 
creierul său, suprasolicitat de uluială, ar fi putut să explodeze. 

Părintele Tom încercă din nou să mă lovească. Ar fi ratat de 
data asta chiar dacă nu m-aş fi ferit de bâtă. La urma urmei, 
era preot, nu războinic ninja. În plus, avea o vârstă respectabilă 
şi se îngrăşase. 


Bâta de base-ball lovise una dintre cutiile de carton cu 
suficientă putere ca să facă o gaură în ea şi s-o dărâme din 
grămadă, în coridorul din spatele ei. Deşi ignora până şi 
principiile de bază ale artelor marţiale şi nu fusese înzestrat cu 
fizicul unui războinic, bunul părinte nu ducea lipsă de 
entuziasm. 

Nu mă imaginam împuşcându-l, dar nici nu-i puteam permite 
să mă ciomăgească până avea să mă omoare. M-am retras către 
lampă şi către saltea, în coridorul mai larg aflat pe latura de 
sud a mansardei, sperând că prelatul o să-şi vină în fire. 

În loc să se potolească, a venit după mine, lovind cu bâta de 
la stânga la dreapta, spintecând aerul cu ea, apoi izbind 
imediat de la dreapta la stânga, strigând „Tu!” între izbituri. 

Părul ciufulit îi cădea pe frunte, iar faţa i se strâmbase din 
cauza terorii şi a furiei. Avea nările lărgite, care palpitau când 
inspira şi expira, iar la fiecare repetare explozivă a pronumelui 
la care părea că se limitează vocabularul său îi zbura scuipat 
din gură. 

Aveam să sfârşesc prin a fi ucis dacă mai aşteptam ca 
părintele Tom să-şi recapete bunul-simţ. Dacă mai avea aşa 
ceva, preotul nu-l căra cu el. Poate că-l pusese undeva, în 
biserică, în cutia cu relicvele vreunui sfânt, în altar. 

Când s-a repezit din nou la mine, am încercat să văd dacă 
avea acea lucire animalică în ochi, pe care o zărisem la Lewis 
Stevenson, pentru că lucirea aceea stranie ar fi justificat 
violenţa sa. Şi aş fi ştiut dacă mă luptam cu un preot, cu un om 
obişnuit sau cu cineva aflat cu un picior în Zona Crepusculară. 
Însă n-am zărit nicio lucire. Poate că părintele Tom nu fusese 
infectat cu aceeaşi boală care distrusese mintea şefului poliţiei 
sau, dacă fusese infectat, nu ajunsese într-o fază atât de 
avansată ca Stevenson. 

În timp ce mă retrăgeam, atent la bâta de base-ball, m-am 
împiedicat de cablul lămpii. Am căzut lat, bătând darabana în 
podea cu ceafa, devenind o victimă sigură pentru preotul gras 
şi în vârstă. 

Veioza căzu. Din fericire, lumina ei nu se îndreptă către ochii 
mei sensibili. 

Mi-am scos piciorul din cablu şi m-am tras în spate, în timp 
ce părintele Tom se repezi şi lovi în podea cu bâta. 

Îmi rată cu puţin picioarele şi-şi sublinie atacul cu pronumele 


la a doua persoană, la singular: 

— Tu! 

— Tu! i-am răspuns eu, isteric, în timp ce continuam să mă 
îndepărtez din calea lui. 

Mă întrebam unde erau toţi indivizii ăia care mă venerau. Mă 
simţeam dispus să mă las venerat un pic, dar Stevenson şi 
părintele Tom Eliot nu păreau că făceau parte din Societatea 
Admiratorilor lui Christopher Snow. 

Cu toate că prelatul gâfâia şi transpirase, se dovedea a fi om 
rezistent. Se apropie de mine ca un trol care-şi terminase 
programul de lucru de sub podul unde muncea de obicei. 
Poziţia sa ghemuită îi permitea să ridice bâta sus, deasupra 
capului, fără să o lovească de vreo grindă din tavan. O înălţase 
atât de sus pentru că voia să se joace de-a Babe Ruth? cu 
scăfârlia mea şi să facă să-mi iasă creierul prin urechi. 

Indiferent dacă avea sau nu luciri în ochi, trebuia să-l 
lichidez fără întârziere pe prelatul dolofan. Nu puteam să mă 
târăsc atât de repede pe cât se apropia el, cu mersul său de trol 
şi, cu toate că eram puţin isteric - bine, eram complet isteric - 
ştiam că nici cel mai aiurit agent de pariuri din Las Vegas n-ar 
fi considerat că am vreo şansă să supraviețuiesc. Cuprins de 
panică, de groază şi de senzaţia că trăiesc ceva absurd, m-am 
gândit că acţiunea cea mai umană ar fi să-l împuşc în boaşe, 
pentru că oricum făcuse legământ de celibat. 

Din fericire, n-am avut ocazia să-mi dovedesc că am talentul 
de ţintaş necesar pentru o împuşcătură atât de pretențioasă. 
Am îndreptat pistolul spre vintrele preotului şi am pus degetul 
pe trăgaci. Nu aveam timp să folosesc dispozitivul laser pentru 
ochit. Dar, înainte să apuc să trag, ceva monstruos mârâi în 
spatele preotului, pe coridor, şi un animal de pradă mare, 
negru, se repezi la acesta, făcându-l să scape bâta din mână şi 
să se prăbuşească pe podea. 

Pentru o clipă, am fost uluit văzând că Celălalt semăna atât 
de puţin cu un rhesus şi că-l atacase pe părintele Tom, cel care- 
l îngrijise şi-l apărase, în loc să se repeadă la gâtul meu. Numai 
că animalul de pradă cel negru nu era Celălalt, ci Orson. 

Stând pe spatele preotului, câinele muşcă de gulerul 
treningului. Pânza se rupse. Orson mârâia atât de furios, încât 
mi-a fost teamă că o să-l mănânce de viu pe părintele Tom. 


+ Celebru jucător de base-ball (n. tr.). 


M-am ridicat în picioare şi am chemat câinele lângă mine. 
Acesta se supuse imediat, fără să-l fi rănit pe prelat, cu toate că 
se prefăcuse că-i însetat de sânge. 

Preotul nu făcu niciun efort să se ridice. Zăcea cu capul 
întors într-o parte, cu faţa pe jumătate acoperită de părul 
zburlit, scăldat de sudoare. Respira cu greutate şi suspina, iar 
la trei-patru răsuflări spunea cu amărăciune „lu!” 

Se vedea că ştia destule despre cele petrecute la Fort 
Wyvern şi în Moonlight Bay ca să răspundă la multe dintre 
întrebările mele, poate chiar la toate. Însă nu voiam să discut 
cu el. Nu puteam să discut cu el. 

Celălalt nu putuse părăsi casa parohială, trebuia să fie încă 
undeva, în întunericul din mansardă. Nu credeam că reprezintă 
un pericol pentru mine sau pentru Orson, mai ales că aveam 
Glock-ul pregătit, dar nu-l văzusem şi nu puteam să nu-l 
consider o ameninţare. Puteam să dau peste el - sau el să dea 
peste mine - în spaţiul acela claustrofobic. 

De fapt, Celălalt reprezenta o scuză ca s-o tulesc de acolo. 

Mă temeam, de fapt, de răspunsurile pe care ar fi putut să mi 
le dea părintele Tom. Credeam că abia aşteptam să le aud, dar 
se vedea că nu eram încă pregătit să înfrunt anumite adevăruri. 

Tu. 

Prelatul spusese cuvântul acela cu o ură cruntă, cu o emoție 
negativă neobişnuită atât pentru un om al lui Dumnezeu, cât şi 
pentru o persoană de obicei blândă şi amabilă. El transformase 
pronumele acela într-o acuzaţie şi într-un blestem. 

Tu. 

Nu făcusem nimic ca să merit duşmănia sa. Nu dădusem 
viaţă creaturii demne de milă pe care se străduieşte s-o 
elibereze. Nu participasem la programul din Wyvern care 
dusese la infectarea surorii sale, poate şi a lui. Asta însemna că 
nu mă ura pe mine ca persoană, ci din cauza a ceea ce eram eu. 

Şi cine eram? 

Fiul mamei mele. 

Conform spuselor lui Roosevelt Frost, chiar şi celor ale 
şefului poliţiei, cei care mă venerau - şi pe care nu-i întâlnisem 
încă - făceau acest lucru pentru că eram fiul mamei mele. Alţii 
mă urau, din acelaşi motiv. 

Eram Christopher Nicolas Snow, singurul copil al lui Wisteria 
Jane (Milbury) Snow, pe care mama ei o botezase astfel după o 


floare. Christopher, născut din Wisteria, apăruse în lumea asta 
prea luminată aproape de începutul Deceniului Disco. Se 
născuse într-o vreme cu o modă caraghioasă şi cu îndeletniciri 
frivole, când ţara îşi dorea să scape cât mai iute de un război, 
iar oamenii se temeau cel mai mult de holocaustul nuclear. 

Ce făcuse oare mama mea cea inteligentă şi iubitoare, încât 
să fiu venerat de unii şi urât de alţii? 

Părintele Tom, care zăcea întins pe podeaua mansardei, 
copleşit de emoţii, cunoştea răspunsul la această întrebare şi 
mi l-ar fi destăinuit, dacă ar fi reuşit să se stăpânească. 

În loc să-i pun întrebarea care se aflase la baza a tot ce se 
întâmplase în noaptea aceea, am început să-mi cer scuze de la 
preotul care suspina: ș 

— Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să vin aici. Doamne... Îmi pare 
rău. Vă rog să mă iertaţi. Vă rog. 

„Ce făcuse mama mea? 

Nu întreba! 

Nu întreba!” 

Dacă preotul s-ar fi apucat să răspundă la întrebarea pe care 
n-o formulasem, mi-aş fi acoperit urechile. 

L-am chemat pe Orson şi am plecat de lângă preot, intrând în 
labirint şi mergând cât de repede îndrăzneam. Coridoarele 
înguste coteau şi se ramificau, încât aveam impresia că nu 
suntem într-o mansardă, ci în nişte catacombe. În unele locuri, 
întunericul era de-a dreptul orbitor, dar sunt copilul beznei, 
întunericul nu a reprezentat niciodată o piedică pentru mine. 
Am ajuns repede la trapa ce rămăsese deschisă. 

Cu toate că Orson urcase scara, acum se uita cu teamă la 
treptele care coborau şi ezita să meargă pe ele, ca să ajungă în 
holul de dedesubt. Chiar şi pentru un acrobat cu patru picioare 
este mai greu să coboare o scară mobilă, decât să urce pe ea. 

Ştiam că trebuie să existe o a doua trapă, pentru că în 
mansardă se găseau cutii foarte mari şi mobilă masivă. Această 
trapă trebuia să fie mai largă decât prima şi să aibă un sistem 
de ridicare şi de coborâre a obiectelor grele, de la şi către 
etajul al doilea. Nu aveam niciun chef s-o caut, dar nu ştiam 
cum să cobor pe scara aia, cărând un câine de patruzeci şi cinci 
de kilograme în braţe. 

Preotul mă strigă, din capătul îndepărtat al camerei: 

— Christopher! Christopher, sunt pierdut! 


Nu voia să spună că se rătăcise în labirintul său. Nu era 
vorba despre ceva atât de simplu. 

— Christopher, sunt pierdut! lartă-mă! Sunt pierdut! 

Din altă parte, din beznă, se auzi vocea aceea de copil- 
maimuţă-fiinţă-din-altă-lume, voce care îi aparţinea Celuilalt, 
care se străduia să ajungă la un limbaj, încercând cu disperare 
să fie înţeles, o voce plină de dor şi de singurătate, deprimantă 
ca un câmp de gheaţă arctic, dar - lucrul cel mai rău - plină de 
o speranţă care nu avea să se îndeplinească niciodată. 

Vaietul acela era atât de insuportabil, încât l-a făcut pe Orson 
să se ducă la scară şi l-a convins că poate să coboare. Când a 
ajuns la jumătatea scării, a sărit peste treptele rămase, 
oprindu-se pe podeaua holului. 

Jurnalul preotului îmi alunecase de la curea şi se oprise în 
turul pantalonilor. In timp ce coboram, caietul de freca de baza 
coloanei vertebrale. Când am ajuns jos, l-am scos şi l-am ţinut 
în mâna stângă, în timp ce în dreapta continuam să strâng 
Glock-ul. 

Am alergat împreună cu Orson prin casa parohială, am trecut 
pe lângă altarul Fecioarei Maria. Lumânarea care pâlpâia se 
stinse, din cauza curentului produs de goana noastră. Am fugit 
prin holul de la parter, prin bucătăria cu ceasuri, am ieşit pe 
uşa din spate, am străbătut veranda şi am pătruns în noapte şi 
în ceaţă, de parcă am fi scăpat din casa familiei Usher cu o 
clipă înainte de prăbuşirea ei şi ne-am cufundat în bezna 
întunecată. 

Am trecut prin spatele bisericii. Construcţia formidabilă 
alcătuia un tsunami de piatră, care părea - atunci când ne 
aflam în umbra ei - că era gata să se prăvălească peste noi şi să 
ne strivească. 

Am privit de două ori în urmă. Preotul nu se ţinea după noi. 
Nici altcineva. 

Deşi mă aşteptasem să-mi fi dispărut bicicleta sau s-o găsesc 
stricată, rămăsese proptită de piatra de mormânt, acolo unde o 
lăsasem. Maimuţele nu apăruseră. A 

Nu m-am oprit să-i spun o vorbă lui Noah Joseph James. Intr- 
o lume care o luase razna, cum era cea a noastră, nouăzeci şi 
şase de ani de viaţă nu-mi mai păreau ceva demn de dorit, aşa 
cum gândisem cu câteva ore în urmă. 

După ce am pus pistolul în buzunar şi am vârât jurnalul în 


interiorul cămăşii, la piept, am împins bicicleta pe aleea dintre 
şirurile de morminte şi am sărit pe ea. Am ajuns în stradă, 
aplecat deasupra ghidonului şi pedalând cu furie. M-am înfipt 
în ceaţă ca un burghiu, lăsând în urma mea un tunel temporar 
prin negură. 

Orson nu era interesat să adulmece veveriţele. Părea la fel 
de nerăbdător ca mine să se îndepărteze de biserică. 

Parcursesem câteva cvartale, înainte să încep să-mi dau 
seama că nu aveam cum să scap. Răsăritul inevitabil mă obliga 
să rămân între hotarele Moonlight Bay, iar nebunia din casa 
parohială putea fi regăsită în orice colţ al oraşului. 

Mai mult, încercam să fug de o ameninţare de care n-aş fi 
scăpat nici dacă aş fi zburat pe cea mai izolată insulă din lume, 
dacă m-aş fi dus pe cel mai izolat vârf de munte. Oriunde m-aş 
fi dus, aş fi purtat cu mine lucrul de care mă temeam - nevoia 
de a şti. Nu eram speriat doar de răspunsurile pe care le-aş fi 
putut primi dacă aş fi pus întrebări despre mama mea. Mă 
temeam chiar de întrebările în sine, pentru că natura lor - 
indiferent dacă mi se răspundea sau nu - putea să-mi schimbe 
viaţa pentru totdeauna. 


29 


Stăteam pe o bancă în parc, lângă intersecţia dintre Palm 
Street cu Grace Drive. Priveam împreună cu Orson o sculptura 
care înfăţişa un iatagan de oţel, care stătea în echilibru pe o 
pereche de zaruri din marmură albă, care la rândul lor stăteau 
în echilibru pe o reprezentare a Pământului, făcută din 
marmură albastră bine lustruită, care fusese cocoţată pe o 
movilă de bronz, ce semăna cu un morman de fecale de câine. 

Lucrarea asta de artă fusese plasată cu trei ani în urmă în 
centrul parcului, fiind înconjurată de o fântână arteziană care 
clipocea încet. Noi stătuserăm multe nopţi acolo, întrebându-ne 
ce înţeles avea opera aceea, intrigaţi, edificaţi şi provocati -, 
dar niciodată complet lămuriţi. 

La început crezuserăm că înţelesul era limpede. lataganul 
reprezenta războiul sau moartea.  Zarurile aruncate 
reprezentau soarta. Sfera din marmură albastră - Pământul - 


era simbolul vieților noastre. Toate la un loc, însemnau o 
definire a condiţiei umane. Trăim sau murim, după voia sortii, 
vieţile noastre fiind conduse în această lume de întâmplarea 
cea indiferentă. Rahatul de câine, din bronz, de la bază este o 
repetare minimalizată a aceleiaşi teme: viaţa e un rahat. 

Acestei prime analize îi urmaseră altele, mai elaborate. De 
exemplu, iataganul putea să nu fie iatagan, ci o semilună. 
Cuburile ca nişte zaruri puteau să fie bucăţi de zahăr cubic. 
Sfera cea albastră putea să nu fie planeta noastră, ci o bilă de 
popice. Puteai să interpretezi într-un număr infinit de feluri ce 
anume simbolizau diferitele părţi ale ansamblului, dar era 
imposibil să consideri că partea din bronz reprezintă altceva 
decât excremente de câine. 

Dacă o vedeam compusă dintr-o semilună, zahăr cubic şi o 
bilă de popice, opera aceea putea să ne avertizeze că cele mai 
înalte aspirații ale noastre (încercarea de a ajunge pe lună) nu 
puteau fi îndeplinite dacă ne pedepsim trupurile şi ne agităm 
minţile mâncând prea multe dulciuri sau dacă ne alegem cu 
dureri de spate încercând să doborâm popicele. Iar rahatul de 
câine din bronz ne dezvăluia consecinţele finale ale unei diete 
proaste, combinate cu practicarea obsedantă a jocului de 
popice: viaţa e un rahat. 

Pe marginea aleii largi care înconjoară fântâna în care se află 
statuia erau plasate patru bănci. Văzuserăm sculptura din toate 
unghiurile. 

Lămpile din parc sunt conectate la un ceas şi se sting 
automat la miezul nopţii, ca să se facă economie de curent 
electric. Tot atunci încetează şi gâlgâitul fântânii. Apa care 
plescăie încet este propice meditaţiei şi ne-am fi dorit să curgă 
toată noaptea. Chiar dacă n-aş fi suferit de XP, aş fi preferat să 
nu fie aprinsă nicio lampă. Lumina ambientală nu numai că-i 
suficientă, dar e ideală pentru a privi sculptura, iar ceața deasă 
poate contribui la aprecierea viziunii artistului. 

Inainte de ridicarea acestui monument, pe piedestalul din 
centrul fântânii stătuse, timp de o sută de ani, o statuie simplă, 
din bronz, a lui Junipero Serra. Acesta fusese un misionar 
spaniol trimis printre indienii din California cu două secole şi 
jumătate în urmă. Omul ridicase o reţea de misiuni care sunt 
acum clădiri marcante, comori publice, care atrag turiştii 
preocupaţi de istorie. 


Părinţii lui Bobby şi un grup de cetăţeni cu idei 
asemănătoare formaseră un comitet care militase pentru 
înlăturarea statuii lui Junipero Serra, argumentându-şi reacţia 
prin faptul că într-un parc creat şi întreţinut din fonduri publice 
nu are ce căuta un monument dedicat unui preot. Exista 
separarea bisericii de stat. Constituţia Statelor Unite era 
limpede în privinţa asta, spuseseră ei. 

Wisteria Jane (Milbury) Snow - prietenii îi spuneau Wissy, eu 
îi spuneam „mămico” - condusese un comitet care voia ca 
statuia lui Serra să fie păstrată. Asta în ciuda faptului că ea era 
savant. „Când o societate îşi şterge trecutul, nu poate avea un 
viitor”, spusese ea. 

Mama pierduse lupta. Părinţii lui Bobby câştigaseră. 

În noaptea care urmase deciziei de înlăturare a statuii, m-am 
întâlnit cu Bobby, în cele mai solemne circumstanţe ale lungii 
noastre prietenii, ca să hotărâm dacă onoarea familiei şi 
obligaţiile sacre faţă de cei cu acelaşi sânge ne impun să 
declanşăm un război dur şi neîncetat - în felul celui dintre 
legendarele familii Hartfield şi McCoy - până când şi verii de 
cea mai îndepărtată spiţă vor fi trimişi să doarmă împreună cu 
viermii sau până când unul dintre noi doi va muri. După ce am 
băut destulă bere ca să ne limpezim minţile, am decis că va fi 
imposibil să ducem un război aşa cum se cuvine şi să mai găsim 
timp pentru a călări toate valurile imense, sticloase, pe care le 
trimite marea către țărm. Fără a mai vorbi că timpul pierdut cu 
asasinate şi mutilări ar fi putut fi petrecut cu fetele în bikini 
care ne făceau ochi dulci... 

Am format numărul lui Bobby pe telefonul meu mobil, apoi 
am mărit volumul sunetului, astfel încât Orson să poată auzi ce 
spuneau ambii participanţi la conversaţie. Când mi-am dat 
seama ce făcusem, am înţeles că acceptasem în subconştientul 
meu drept fapte concrete ceea ce până atunci reprezentaseră 
doar posibilităţile fantasmagorice ale proiectului din Wyvern. 

Bobby răspunse imediat. 

— Spune! 

— Dormeai? 

— Da. 

— Stau în parcul Viaţa E Rahat. 

— Trebuie să mă sinchisesc de asta? 

— De când ne-am despărţit, s-au întâmplat nişte lucruri rele. 


— De vină e sosul de la taco-uri. 

— Nu pot să-ţi povestesc la telefon. 

— Bine. 

— Sunt îngrijorat pentru tine. 

— Frumos din partea ta. 

— Eşti în pericol, Bobby. 

— Jur că am făcut pipi, mămico! 

Orson pufni, amuzat. Zău! 

— Acum eşti treaz? l-am întrebat eu pe Bobby. 

— Nu. 

— Nu cred că ai putut să dormi. 

Bobby tăcu un timp, apoi îmi zise: 

— Aici a fost un film ciudat, după ce-ai plecat. Toată noaptea. 

— Planeta maimuţelor? am ghicit eu. 

— Pe un ecran de circular, de trei sute şaizeci de grade. 

— Şi ce-au făcut? 

— Maimuţărelile obişnuite. 

— Nu te-au ameninţat? 

— Se cred deştepte. Una dintre ele stă chiar acum la 
fereastră şi se uită la mine. 

— Tu ai început? 

— Am impresia că vor să mă enerveze şi să mă facă să ies 
afară. 

— Să nu ieşi! i-am zis eu, alarmat. 

— Nu sunt idiot. 

— Îmi pare rău. 

— Sunt tâmpit. 

— Aşa e. 

— Există o mare diferenţă între un idiot şi un tâmpit. 

— Ştiu foarte bine asta. 

— Mă mir! 

— Ai puşca lângă tine? 

— Doamne, Snow, nu ţi-am spus că nu sunt idiot? 

— Dacă reuşim să ne menţinem pe val până în zori, cred că o 
să fim în siguranţă până mâine la apusul soarelui. 

— S-au urcat pe acoperiş. 

— Ce fac acolo? 

— Nu ştiu, zise Bobby, apoi tăcu şi ascultă, după care îmi 
spuse: Sunt cel puţin două. Aleargă de colo-colo. Poate caută 
un loc pe unde să intre. 


Orson sări pe bancă şi rămase încordat, cu o ureche ciulită 
către telefon, având un aer îngrijorat. Părea că-i gata să-mi dea 
nişte sfaturi câineşti, dacă asta nu mă deranja. 

— Există vreo cale să intre prin acoperiş? l-am întrebat pe 
Bobby. 

— Aerisirile din baie şi din bucătărie nu sunt suficient de 
largi pentru ticăloşii ăia. 

În mod surprinzător - dacă ţinem seama de toate celelalte 
dotări extraordinare - vila nu avea un şemineu. Corky Collins, 
fost Toshiro Tagawa, decisese că nu avea nevoie de un loc în 
care să facă focul. Spre deosebire de jacuzzi, vatra de piatră şi 
cărămizile sobei nu i se păreau a fi locul potrivit în care să te 
distrezi cu două fete goale. Datorită lascivităţii minţii sale, în 
clădire nu exista niciun horn prin care puteau pătrunde 
maimuţele. 

— Am o serie de treburi de detectiv, pe care trebuie să le 
închei până în zori. 

— Cum rezişti în tigaia de afară? mă întrebă Bobby. 

— Mă descurc foarte bine. Când o să se facă dimineaţă, o să 
mă duc să petrec ziua la Sasha. O să venim la tine, amândoi, 
mâine seară. 

— Vrei să spui că va trebui să pregătesc iarăşi cina? 

— O să aducem pizza. Uite ce-i, cred că o s-o păţim. Măcar 
unul dintre noi. Singura cale de a împiedica asta e să rămânem 
împreună. Ar fi bine să dormi cât de mult poţi în timpul zilei. 
Mâine noapte s-ar putea să se complice lucrurile acolo. 

— Ai aflat ceva? 

— N-am aflat nimic. 

— Nu eşti atât de simpatic ca Nancy Drew. 

Nu voiam să-l mint. Nici pe el, nici pe Orson, nici pe Sasha. 

— Nu există soluţie. Nu ai cum să apeşi pe un buton şi să 
opreşti totul. Ceva se întâmplă aici, iar noi va trebui să trăim cu 
chestia asta toată viaţa. Poate găsim o cale să ne urcăm pe val, 
chiar dacă-i imens... 

După un timp, Bobby zise: 

— Ce se întâmplă, fârtate? 

— Nu ţi-am spus? 

— Nu mi-ai spus totul. 

— 'Ţi-am zis că anumite lucruri nu se pot spune la telefon. 

— Nu m-am referit la amănunte, ci la tine. 


Orson îşi puse capul în poala mea, ca şi cum şi-ar fi închipuit 
că o să găsesc măcar puţină consolare dacă o să-l mângâi şi o 
să-l scarpin după urechi. De fapt, aşa şi este. Intotdeauna. Un 
câine bun este un medicament grozav împotriva melancoliei şi 
un remediu împotriva stresului mai eficient decât valiumul. 

— Te descurci bine, dar nu te simţi bine, zise Bobby. 

— Bob Freud, nepotul nelegitim al lui Sigmund! 

— Întinde-te pe canapeaua mea! 

În timp ce-i netezeam blana lui Orson, încercând să-mi 
liniştesc nervii, am oftat şi am spus: 

— Mă roade faptul că se pare că mama mea a distrus lumea. 

— Ce chestie! 

— Asta e. 

— Cu ştiinţa aia a ei? 

— Genetica. 

— Aminteşte-ţi că te-am avertizat să nu vrei să laşi o urmă a 
trecerii tale. 

— Cred că-i ceva mai rău de atât. Cred că la început a căutat 
o cale ca să mă ajute. 

— Sfârşitul lumii? 

— Sfârşitul lumii pe care o cunoaştem noi, am zis eu, 
amintindu-mi expresia folosită de Roosevelt Frost. 

— Mănmica lui Beaver Cleaver n-a făcut nimic mai mult decât 
o prăjitură. 

Am izbucnit în râs şi am zis: 

— Ce m-aş face fără tine, fârtate? 

— Am făcut pentru tine doar un lucru cu adevărat important. 

— Care? 

— Te-am învăţat ce-i perspectiva. 

Am dat din cap, aprobându-l, şi l-am completat: 

— M-ai învăţat ce-i important şi ce nu-i. 

— Majoritatea lucrurilor nu sunt, îmi reaminti el. 

— Chiar şi acesta? 

— Fă dragoste cu Sasha. Dormi zdravăn. O să avem o cină 
teribilă, mâine seară. O să le tragem maimutelor nişte şuturi în 
fund. O să călărim nişte valuri fantastice. lar peste o 
săptămână, în sufletul tău mama ta va redeveni mama ta - dacă 
îţi doreşti asta. 

— Probabil, am răspuns eu, îndoindu-mă. 

— Atitudinea, frăţioare! Asta-i totul. 


— Mă străduiesc. 

— Mă surprinde totuşi ceva. 

— Ce? 

— Mama ta nu s-a enervat că a pierdut lupta purtată pentru 
statuia din parc. 

Apoi Bobby întrerupse convorbirea. Am închis telefonul. 

Bobby îmi propusese o strategie înţeleaptă? Insistase asupra 
faptului că majoritatea lucrurilor din viaţă nu trebuie luate în 
serios. Că trebuie să vezi viaţa ca o glumă la nivel cosmic. Să ai 
patru principii care să te ghideze: unu, să faci cât mai puţin rău 
celorlalţi; doi, să fii întotdeauna alături de prietenii tăi; trei, să 
fii responsabil în ceea ce te priveşte şi să nu ceri nimic de la 
ceilalţi; patru, distrează-te cât se poate. Nu te sinchisi de 
părerile oricui, doar de cele ale persoanelor care-ţi sunt 
apropiate. Nu te gândi să laşi un semn al trecerii tale prin 
lume. Ignoră marile probleme ale timpului tău şi prin asta îţi 
vei îmbunătăţi digestia. Nu rămâne în trecut. Nu-ţi face griji cu 
privire la viitor. Trăieşte clipa. Ai încredere în scopul existenţei 
tale şi lasă înțelesurile să vină la tine, în loc să te străduieşti să 
le descoperi. Când viaţa îţi trage un pumn, rostogoleşte-te, dar 
râzând. Prinde valul, tipule! 

Aşa trăieşte Bobby şi este cea mai fericită şi mai echilibrată 
persoană pe care am cunoscut-o vreodată. 

Încerc să îmi duc traiul precum Bobby Halloway, dar nu 
reuşesc atât de bine ca el. Uneori mă zbat, când ar trebui să 
plutesc. Petrec prea mult timp anticipând şi las de prea puţine 
ori viaţa să mă surprindă. Poate nu încerc suficient de mult să 
trăiesc precum Bobby. Sau poate mă străduiesc prea mult. 

Orson se duse la bazinul care înconjura sculptura. Lipăi 
zgomotos apa limpede, savurându-i gustul şi răceala. 

Mi-am amintit de noaptea aceea de iulie, din curtea noastră, 
când Orson se uitase la stele şi fusese cuprins de disperare. Nu 
aveam o metodă clară ca să determin cu cât era mai deştept 
Orson decât un câine obişnuit. Pentru că inteligenţa sa fusese 
dezvoltată cumva de proiectul din Wyvern, Orson înţelegea 
mult mai mult decât stabilise natura că trebuie să înţeleagă un 
câine. În noaptea aceea de iulie îşi recunoscuse potenţialul său 
revoluţionar - poate pentru prima oară - şi pricepuse limitările 
teribile care-i fuseseră stabilite de natura sa fizică. Se lăsase 
cuprins de deznădejdea care-l ameninţa permanent. Era 


inteligent, fără a avea un laringe complex şi alte componente 
fizice care fac posibilă vorbirea. Era inteligent, fără să aibă 
mâini cu care să scrie sau să facă unelte. Era inteligent, dar 
prins într-un înveliş fizic care-l împiedica să-şi exprime 
inteligenţa. Era ca un om care se născuse surd, mut şi fără 
membre. 

Acum îl priveam pe Orson cu uimire, apreciindu-i curajul, şi 
cu o tandreţe pe care n-o mai simţisem pentru altcineva. 

S-a întors de lângă bazin, lingându-şi apa care i se scurgea 
de pe bot, rânjind de plăcere. Când a văzut că mă uitam la el, a 
dat din coadă, fericit că-mi atrăsese atenţia sau doar pentru că 
era cu mine în noaptea aceea bizară. 

În ciuda limitelor sale şi a motivelor pe care le avea ca să fie 
veşnic supărat, câinele meu reuşea mai bine decât mine să fie o 
persoană cu principii ca ale lui Bobby Halloway. 

Oare Bobby avea o strategie înţeleaptă de viaţă? O avea şi 
Orson? Sper ca într-o zi să mă maturizez suficient încât să pot 
trăi conform filosofiei lor. 

M-am ridicat de pe bancă şi am zis: 

— Nu-i un iatagan. Nu-i o semilună. Este zâmbetul pisicii din 
Cheshire, din Alice în Țara Minunilor, după ce pisica a devenit 
invizibilă. 

Orson se întoarse să privească opera de artă. 

— Nu sunt zaruri. Nici bucăţi de zahăr cubic. Sunt pilule de 
crescut sau de micşorat, pe care Alice le-a înghiţit în povestea 
aceea. 

Orson analiză situaţia, plin de interes. Văzuse pe video 
versiunea animată a acestui basm clasic, realizată de Disney. 

— Nu-i un simbol al Pământului. Nu-i nicio bilă albastră 
pentru popice. E un ochi mare, albastru. Dacă punem toate 
astea la un loc, ce înţeles vor avea? 

Orson se uită la mine, aşteptând să-l lămuresc. 

— Zâmbetul pisicii din Cheshire este artistul care râde de 
fraierii care-l plătesc atât de bine. Cele două pilule reprezintă 
drogurile pe care le luase atunci când a creat aiureala asta. 
Ochiul albastru e ochiul lui. Nu poţi să-i vezi şi celălalt ochi, 
pentru că ne face cu ochiul. Grămada de bronz de la bază este, 
bineînţeles, rahat de câine. Asta intenţiona să fie un comentariu 
critic al operei sale - toată lumea ştie că cei mai receptivi critici 
sunt câinii. 


Dacă vigoarea cu care Orson dădea din coadă însemna ceva, 
atunci puteam să presupun că noua mea interpretare îl încânta. 

Câinele alergă în jurul fântânii, privind sculptura din toate 
părţile. 

Poate că scopul pentru care am fost născut nu este să scriu 
despre viaţa mea, petrecută în căutarea unui înţeles universal, 
care să-i ajute pe alţii să-şi priceapă mai bine propriile vieţi - 
misiune pe care mi-am asumat-o singur, într-un moment de 
manie egocentrică. În loc să mă străduiesc să las o urmă, cât de 
mică, a trecerii mele pe pământ, poate că ar fi trebuit să mă 
gândesc la posibilitatea că singurul motiv al naşterii mele era 
să-l amuz pe Orson, să nu-i fiu stăpân, ci frate iubitor, să-i 
uşurez viaţa grea şi bizară, să i-o fac plină de bucurii. Asta ar fi 
constituit un scop la fel de plin de înţeles ca multe altele şi mai 
nobil decât unele dintre ele. 

Incântat de faptul că Orson dădea din coadă - la fel de 
încântat cum fusese el de ultima mea interpretare a sculpturii - 
m-am uitat la ceasul de mână şi am văzut că mai rămăseseră 
doar două ore până la ivirea zorilor. 

Voiam să mă duc în două locuri, înainte ca soarele să mă 
gonească şi să mă silească să mă ascund. Primul era Fort 
Wyvern. 

O 

Pornind prin Palm Street şi mergând pe Grace Drive către 
zona de sud-est a oraşului, nu aveam nevoie de mai mult de 
zece minute ca să ajung la Fort Wyvern cu bicicleta, chiar dacă 
păstram o viteză care să nu-l epuizeze pe fratele meu canin. 
Ştiam o scurtătură printr-un canal de scurgere, care trecea pe 
sub Autostrada 1. Dincolo de galerie se află un canal de 
scurgere deschis, lat de trei metri, făcut din beton, care se 
întinde pe solul bazei militare, după ce intersecta gardul din 
plasă de sârmă - care avea deasupra sârmă ghimpată - care 
delimita perimetrul bazei. 

De-a lungul gardului şi pretutindeni în Fort Wyvern se află 
pancarte, scrise cu roşu şi negru, care avertizează că intruşii 
vor fi judecaţi pentru încălcarea legilor federale şi că sentinţa 
minimă implică o amendă de peste zece mii de dolari şi 
închisoare de cel puţin un an. Ignorasem acele ameninţări, 
pentru că ştiam că judecătorii vor ţine seama de starea mea şi 
nu mă vor condamna la închisoare pentru un delict atât de mic. 


Şi-mi permiteam să plătesc zece mii de dolari, dacă trebuia 
neapărat. 

Intr-o noapte, cu optsprezece luni în urmă, la scurt timp după 
ce baza Wyvern fusese închisă oficial, folosisem un dispozitiv de 
tăiat şuruburi pentru a face o gaură în gardul care cobora în 
canalul de scurgere. Posibilitatea de a explora acest nou tărâm 
mă atrăgea prea mult ca să-i pot rezista. 

Dacă aţâţarea mea vi se pare ciudată - având în vedere că în 
momentul acela nu mai eram un băiat în căutare de aventuri, ci 
un bărbat de douăzeci şi şase de ani -, atunci înseamnă că 
sunteţi cineva care poate să ia un avion către Londra oricând 
vrea, să navigheze către Puerto Vallarta dacă are chef sau să 
meargă cu Orient Express-ul de la Paris la Istanbul. Probabil că 
aveţi maşină şi permis de conducere. Probabil că nu v-aţi 
petrecut toată viaţa între hotarele unui oraş cu douăsprezece 
mii de locuitori, plimbându-vă prin el în fiecare noapte, până 
când l-aţi cunoscut la fel de bine ca pe propriul dormitor. Mai 
mult, probabil că nu vă interesează să vedeţi locuri noi, să trăiţi 
experienţe noi. Aşa că nu-i cazul să fiţi prea critici. 

Fortul Wyvern, numit astfel după generalul Harrison Blair 
Wyvern, un erou foarte decorat din Primul Război Mondial, 
fusese înfiinţat în 1939 ca unitate pentru antrenament şi sprijin 
militar. Avea o suprafaţă de 134 456 acri, adică nu era nici cea 
mai mare, dar nici cea mai mică bază militară din California. 

În timpul Celui de Al Doilea Război Mondial, Fort Wyvern a 
avut o şcoală pentru tanchişti, oferind instruire şi întreţinere 
pentru toate vehiculele cu şenile folosite pe câmpurile de luptă 
din Europa şi din Asia. Alte şcoli din Wyvern ofereau pregătire 
în demolări şi plasare de bombe, sabotaj, artilerie, servicii 
medicale pe câmpul de luptă, poliţie militară şi criptografie, 
precum şi instruire de bază pentru mii de infanterişti. In bază 
se afla un poligon de artilerie, o reţea de cazemate folosite ca 
depozite de muniţie, un aeroport şi mai multe clădiri decât se 
găseau în tot oraşul Moonlight Bay. 

La apogeul Războiului Rece, personalul activ din Fort 
Wyvern număra oficial 36 400 de oameni, la care se adăugau 
12 904 de indivizi ca personal auxiliar şi peste 4 000 de 
angajaţi civili. Plata militarilor depăşea 700 de milioane de 
dolari anual, iar contractele pentru aprovizionare depăşeau 150 
de milioane pe an. 


Când baza Wyvern a fost închisă, la recomandarea Comisiei 
pentru Închiderea şi Reprofilarea Bazelor Militare, sunetul 
banilor care erau scoşi din economia districtului devenise atât 
de puternic, încât negustorii locali nu mai puteau să doarmă, 
iar copiii lor plângeau noaptea, temându-se că nu vor avea cu 
ce să-şi plătească studiile universitare atunci când vor împlini 
vârsta potrivită. Postul de radio KBAY, care-şi pierduse o 
treime dintre ascultătorii din district şi jumătate dintre 
ascultătorii din timpul nopţii, fusese silit să-şi reducă 
personalul. Din acest motiv, Sasha ajunsese să fie, simultan, 
disc-jokey după miezul nopţii şi director general, iar Doogie 
Sassman lucra opt ore suplimentare pe săptămână fără a fi 
plătit în plus şi fără a-şi încorda bicepşii tatuaţi în semn de 
protest. 

În Fort Wyvern se desfăşuraseră destule proiecte importante, 
strict secrete, cu scopuri militare. Se spunea că persoanele 
care lucraseră la ele juraseră să păstreze secretul şi riscau 
până la sfârşitul vieţii să fie acuzate de trădare, dacă nu-şi 
ţineau gura. Conform zvonurilor, datorită succesului obţinut în 
calitate de centru de pregătire şi instruire, Wyvern fusese ales 
ca sediu al unui laborator de cercetare în domeniul războiului 
chimico-biologic. Ca urmare, aici ar fi fost construit un complex 
subteran imens, autonom din punct de vedere tehnic şi 
energetic, izolat complet din punct de vedere biologic. 

Având în vedere evenimentele din ultimele douăsprezece ore, 
puteam să consider că în zvonurile acelea exista măcar o 
fărâmă de adevăr, cu toate că nu văzusem nici măcar o urmă de 
dovadă că ar exista o asemenea cazemată. 

Baza abandonată oferă însă imagini care te pot ului, te pot 
îngrozi şi te pot face să te întrebi cât de mare poate fi nebunia 
omenească. Cred că Fort Wyvern, în starea sa actuală, arată ca 
un parc tematic macabru, împărţit în diferite sectoare, aşa cum 
e împărţit şi Disneyland, cu singura diferenţă că în fiecare 
sector este admis doar câte un singur vizitator, împreună cu 
câinele lui credincios. 

Oraşul Mort este unul dintre locurile mele favorite. 

Aşa îl numesc eu acum şi nu i se spunea astfel pe vremea 
când Fort Wyvern fremăta de viaţă. Este alcătuit din peste trei 
mii de vile pentru o singură familie şi din bungalouri pentru 
două familii, care găzduiseră personalul militar activ căsătorit, 


împreună cu familiile acestora - dacă preferaseră să locuiască 
în bază. Din punct de vedere arhitectural, aceste construcţii 
umile nu prea aveau cu ce să se laude. Asigurau un minimum 
de confort familiilor de tineri care le ocupau doar vreo doi ani 
fiecare, în deceniile pline de războaie. In ciuda asemănării lor, 
erau totuşi case plăcute, iar când treceai prin camerele lor 
goale, puteai să-ţi dai seama că oamenii îşi trăiseră viaţa din 
plin acolo, făcuseră dragoste, râseseră, se întâlniseră cu 
prietenii... 

În zilele acestea, străzile Oraşului Mort - trasate conform 
rigorii militare - erau pline de praf pe trotuare şi de frunze 
uscate, care aşteptau să le ia vântul. După sfârşitul anotimpului 
ploios, iarba devenise cafenie şi avea să rămână astfel cea mai 
mare parte a anului. Tufişurile se uscaseră, iar majoritatea 
copacilor muriseră şi aveau crengile desfrunzite mai negre 
decât cerul negru către care se întindeau. Casele deveniseră 
domeniul  şoarecilor şi păsările îşi construiseră cuiburi 
deasupra uşilor de la intrare, murdărind stâlpii cu găinaţ. 

Te-ai fi aşteptat ca acele clădiri să fi fost bine întreţinute, 
pentru o folosire ulterioară, sau dărâmate, dar nu existau bani 
pentru vreuna dintre aceste soluţii. Materialele din care 
fuseseră construite valorau mai puţin decât costul întreţinerii. 
Casele fuseseră lăsate în paragină, ca acelea din oraşele 
fantomă din perioada goanei după aur. 

Atunci când colinzi prin Oraşul Mort, ai impresia că toţi 
oamenii din lume au dispărut sau au murit de ciumă, că ai 
rămas singur pe faţa pământului. Sau că ai înnebunit şi că 
vieţuieşti într-o lume imaginară mohorâtă, înconjurat de 
oameni pe care refuzi să-i vezi. Sau că ai murit şi ai ajuns în 
iad, unde pedeapsa ta constă într-o veşnică izolare. Când vezi 
câţiva coioţi cu dinţi lungi şi cu ochi lucitori căutându-şi prada 
printre case, ţi se pare că sunt demoni, iar fantezia cu Infernul 
devine mai uşor de crezut. Dacă tatăl tău a fost profesor de 
poezie, iar tu ai fost binecuvântat sau blestemat să ai în minte 
un circ cu trei sute de arene, îţi poţi imagina nenumărate 
scenarii care să explice starea acelui loc. 

În noaptea aceea de martie am trecut cu bicicleta pe două 
străzi din Oraşul Mort, dar nu m-am oprit să-l vizitez. Ceaţa nu 
ajunsese atât de mult în interiorul oraşului, iar aerul uscat era 
mai cald decât cel umed şi întunecat de lângă țărm. Luna se 


vedea bine, stelele luceau, noaptea era ideală pentru plimbare. 
Dar pentru explorarea acestui sector din parcul tematic Wyvern 
ai fi avut nevoie de o săptămână. 

Nu aveam impresia că mă supraveghea cineva. Din cele 
aflate în ultimele câteva ore, ştiam că fusesem urmărit - poate 
doar ocazional - în timpul vizitelor mele precedente. 

În interiorul Oraşului Mort se află numeroase barăci şi alte 
clădiri. Un magazin, o frizerie, o spălătorie, o florărie, o 
brutărie, o bancă. Firmele lor se jupuiau şi erau murdare de 
praf. Un centru pentru îngrijirea copiilor. Odraslele militarilor 
care aveau vârsta pentru liceu urmaseră cursuri în Moonlight 
Bay, dar aici existau o grădiniţă şi o şcoală elementară. În 
biblioteca bazei, rafturile acoperite cu pânză de păianjen au 
fost golite de cărţi, cu excepţia unui exemplar jerpelit din De 
veghe în lanul de secară. Un cabinet stomatologic şi o clinică 
medicală. Un cinematograf, în vitrina căruia a rămas un singur 
cuvânt enigmatic: CINE. O sală de popice. Un bazin de înot, de 
dimensiuni olimpice, acum secat, cu cimentul crăpat, plin cu 
gunoaie. Un centru de fitness. In grajdurile care nu mai 
găzduiesc cai, uşile descuiate se bălăngăne de fiecare dată 
când bate vântul, într-un cor de scârţâituri şi trosnituri. Terenul 
de softball e acoperit cu bălării, iar cadavrul în putrefacție al 
unei puma, care zace acolo de mai bine de un an, a ajuns, în 
sfârşit, doar un schelet. 

Nu mă interesau toate astea. Am trecut pe lângă ele cu 
bicicleta, îndreptându-mă către clădirea ca un hangar care se 
întindea deasupra încăperilor subterane în care găsisem şapca 
mea cu „Trenul misterului”, în toamna care trecuse. 

În partea din spate a bicicletei este prinsă o lanternă de 
poliţie, cu un buton care-mi permite să reglez lumina în trei 
niveluri de intensitate. Am parcat lângă hangar şi am luat 
lanterna. 

Orson considera Fort Wyvern când înspăimântător, când 
fascinant. Însă, indiferent de reacţia lui dintr-o anumită noapte, 
rămâne alături de mine, fără să se plângă. De data asta se 
vedea că-i speriat, dar nu ezită, nici nu se vaită. 

Uşa mai mică, de dimensiunile unui om, din uşa cea mare a 
hangarului, era descuiată. Am aprins lanterna şi am intrat, 
urmat de Orson. 

Hangarul acela nu se afla în apropierea unui aeroport şi nu 


cred că în el fusese ţinut sau reparat vreodată un avion. În 
partea de sus se află şine, pe care aluneca altădată, dintr-un 
capăt în altul al clădirii, o macara mobilă, acum dispărută. 
Judecând după masa şi complexitatea suporţilor de oţel ai 
şinelor, macaraua ridica obiecte foarte grele. Plăci de oţel, încă 
fixate în cimentul zidurilor, susţinuseră maşinării solide. În altă 
parte, şanţuri cu forme ciudate, săpate în podea, păreau a fi 
găzduit mecanisme hidraulice al căror scop rămânea neştiut. 

În raza lanternei, pe şinele macaralei apăreau modele 
geometrice de umbre şi lumini. Acestea, ca nişte ideograme ale 
unui limbaj necunoscut, se imprimau pe pereţi şi pe curba 
tavanului din tablă ondulată, dezvăluind că jumătate din 
geamurile lucarnei erau sparte. 

Ciudat, dar nu aveai impresia că vezi un centru de întreţinere 
pustiu sau o magazie goală de utilaje, ci că ai de-a face cu o 
biserică abandonată. Petele de ulei şi de chimicale de pe podea 
emanau un miros ca de tămâie. Frigul pătrunzător nu era doar 
o senzaţie fizică, dar afecta şi spiritul, de parcă te-ai fi aflat 
într-un loc care-şi pierduse sfinţenia. 

Într-un vestibul dintr-un colţ al hangarului se află o scară şi 
un puț pentru ascensor, din care fuseseră scoase cablurile şi 
mecanismul liftului. Nu sunt sigur, dar judecând după prăpădul 
lăsat de cei care evacuaseră clădirea, se pare că accesul în 
vestibul se făcea printr-o altă cameră şi bănuiesc că existenţa 
scărilor şi a liftului nu fusese cunoscută de majoritatea 
muncitorilor care lucraseră în hangar sau care trecuseră 
ocazional pe acolo. 

La capătul scărilor a rămas o ramă şi pragul, ambele din oţel, 
dar uşa a dispărut. Am izgonit cu raza lanternei păianjeni şi 
gândaci de pe trepte şi l-am condus pe Orson în jos, printr-un 
strat de praf în care nu existau alte urme, cu excepţia celor 
lăsate tot de noi, în timpul celorlalte vizite. 

Scara deserveşte trei niveluri subterane, fiecare întinzându- 
se pe o suprafaţă considerabil mai mare decât hangarul de 
deasupra. Păienjenişul de coridoare şi de încăperi fără ferestre 
fusese golit cu asiduitate de orice obiect care ar fi putut să ne 
ofere vreo informaţie cu privire la natura activităţii care 
avusese loc acolo. Fusese luat tot, până la tencuială. Fuseseră 
smulse chiar şi elementele mărunte ale sistemului de filtrare a 
aerului şi ale canalizării. 


Aveam impresia că eradicarea aceea meticuloasă putea fi 
explicată doar în parte prin dorinţa de a împiedica să se afle 
care fusese scopul acelei instalaţii. Deşi mă bazez doar pe 
intuiţie, cred că indivizii care au înlăturat orice urmă a 
activităţii lor de aici au fost motivaţi, în parte, de ruşine. 

Nu cred că aici a fost laboratorul pentru cercetările privind 
războiul chimico-biologic, cel despre care am amintit anterior. 
Având în vedere izolarea biologică necesară - de cel mai înalt 
nivel -, cred că acel complex subteran se află într-un colţ mai 
îndepărtat din Fort Wyvern, cred că-i mult mai mare decât 
aceste trei etaje imense, cred că are o ascunzătoare mai 
sofisticată şi că-i îngropat mult mai adânc în pământ. 

Pe de altă parte, laboratorul acela se pare că este încă în 
funcţiune. 

Oricum, sunt convins că sub hangar s-au desfăşurat activităţi 
periculoase şi extraordinare. Multe dintre încăperi, reduse la 
forma lor de bază, din beton, provoacă, prin profunda lor 
ciudăţenie, atât uimire, cât şi îngrijorare. 

Una dintre camerele acelea uluitoare se afla la nivelul cel 
mai de jos, unde nu s-a depus încă praf. Se găseşte în mijlocul 
etajului şi este înconjurată de coridoare şi de încăperi mai mici. 
Are forma unui ovoid imens, lung de patruzeci de metri şi cu 
diametrul de douăzeci de metri în locul cel mai lat. Zidurile, 
tavanul şi podeaua sunt curbate, încât atunci când intri acolo te 
simţi ca şi cum te-ai afla în coaja goală a unui ou gigantic. 

Se intră printr-un spaţiu adiacent, care pare să fi fost o 
ecluză pneumatică şi care probabil că nu avea uşă, ci o trapă. 
Singura deschidere din pereţii încăperii ovoidale este un cerc 
cu diametrul de un metru şi jumătate. 

Am trecut pragul ridicat, curbat şi am intrat prin 
deschizătură, împreună cu Orson. Am plimbat raza lanternei 
peste zidul care înconjura încăperea ovoidală, minunându-mă, 
ca întotdeauna - un metru şi jumătate de beton, cu întărituri 
din oţel. 

În interiorul oului gigantic, curba netedă, continuă care 
alcătuieşte pereţii, podeaua şi tavanul este acoperită cu ceva 
care pare a fi o sticlă lăptoasă, vag aurie, translucidă, groasă 
de cel puţin cinci centimetri. Nu-i sticlă, pentru că este 
incasabilă şi pentru că, atunci când o loveşti puternic, sună ca 
nişte clopote tubulare. Nu se vede nicăieri vreo urmă de 


sudură. 

Materialul acela exotic este lustruit foarte bine şi arată neted 
ca porţelanul. Raza lanternei pătrunde în căptuşeala aceea, 
tremură şi pâlpâie prin ea, scoate la iveală spirele aurii din 
interiorul acesteia şi ricoşează pe suprafaţa ei. Dar materialul 
nu-i complet alunecos, aşa că putem să ne ducem spre centrul 
încăperii. 

Pantofii mei cu talpă de cauciuc abia scârţâie. Labele lui 
Orson scot o muzică slabă, bizară, făcând podeaua să răsune ca 
nişte clopoței loviți cu degetele. 

În noaptea în care a murit tatăl meu, în noaptea aceea a 
nopţilor, am vrut să mă întorc în locul în care găsisem şapca, 
toamna trecută. Zăcea în centrul camerei în formă de ou, 
singurul obiect care fusese lăsat în toate cele trei etaje de sub 
hangar. 

Am crezut că şapca fusese uitată de ultimul muncitor sau 
inspector care trecuse pe aici. Acum bănuiesc că persoane 
necunoscute aflaseră, într-o noapte de octombrie, că exploram 
instalaţia. Mă urmăriseră, fără ca eu să-mi dau seama, apoi se 
strecuraseră înaintea mea, ca să plaseze şapca într-un loc în 
care să fie sigure că aveam s-o găsesc. 

Dacă aşa stăteau lucrurile, se părea că nu fusese un gest de 
batjocură sau de dispreţ, ci un fel de salut, poate chiar un semn 
de amabilitate. Intuiţia îmi spunea că textul acela brodat, 
„Trenul misterului” avea legătură cu munca mamei mele. La 
douăzeci şi una de luni după moartea ei, cineva îmi dăduse 
şapca pentru că reprezenta o legătură cu ea, iar cel care îmi 
făcuse darul era cineva care o admirase pe mama mea şi care 
mă respecta pentru că eram fiul ei. 

De fapt, voiam să cred că aici se aflau cei care erau implicaţi 
într-o conspirație ce părea de neînțeles şi care nu o considerau 
pe mama mea o ticăloasă, care se purtau prieteneşte cu mine, 
chiar dacă nu mă venerau, cum pretindea Roosevelt. Voiam să 
cred că erau oameni buni, nu răi, pentru că atunci când aveam 
să aflu ce făcuse mama mea, care distrusese lumea pe care o 
cunoşteam noi, preferam să aflu acest lucru de la nişte oameni 
care erau convinşi că intențiile ei fuseseră bune. 

Nu voiam să aflu adevărul de la oameni care se uitau la mine, 
o vedeau pe mama mea şi scuipau către mine un blestem şi o 
acuzaţie: „lu!” 


— E cineva aici? am întrebat eu. 

Întrebarea mea se deplasă în spirală în ambele direcţii, de-a 
lungul pereţilor camerei în formă de ou, şi se întoarse la mine 
ca două ecouri separate, câte unul în fiecare ureche. 

Orson mormăi, întrebător. Sunetul uşor zăbovi de-a lungul 
pereţilor curbați ai încăperii, ca o briză care alunecă pe 
deasupra apei. 

Niciunul din noi nu primi vreun răspuns. 

— N-am venit să mă răzbun, am afirmat eu. 

Niciun răspuns. 

— Nu intenţionez să mă duc la autorităţile din afara oraşului. 
E prea târziu ca să desfac ceea ce a fost făcut. Accept acest 
lucru. 


Ecoul vocii mele scăzu treptat. Aşa cum se întâmpla uneori, 
camera în formă de ou se umplu cu o tăcere nepământeană, 
densă ca apa. 

Am aşteptat un minut, înainte să rup din nou tăcerea. 

— Nu vreau ca Moonlight Bay să fie ras de pe faţa 
pământului, împreună cu mine şi cu prietenii mei. Acum vreau 
doar să înţeleg ce s-a întâmplat. 

Nimeni nu s-a îndurat să mă lămurească. 

Oricum, venirea mea aici fusese o încercare cu bătaie lungă. 

Nu eram dezamăgit. Nu-mi permiteam decât rareori să fiu 
dezamăgit de ceva. Viaţa m-a învăţat lecţia răbdării. 

Deasupra cavernelor construite de om se apropiau iute zorii 
unei noi zile. Nu puteam să mai pierd timpul în Fort Wyvern. 
Mai trebuia să mă opresc într-un loc, înainte să mă retrag în 
casa Sashei, ca să aştept să treacă domnia soarelui ucigător. 

Am parcurs, împreună cu Orson, podeaua uimitoare, în care 
raza lanternei se răsfrângea de-a lungul spiralelor aurii, 
strălucitoare, ca nişte galaxii aflate sub picioarele noastre. 

Dincolo de portalul de la intrare, în arcada din beton care 
fusese cândva o ecluză, am găsit geanta tatălui meu. Cea pe 
care o lăsasem în garajul spitalului, înainte să mă ascund sub 
camionetă, şi pe care n-o mai găsisem atunci când ieşisem din 
morgă. 

Geanta nu fusese acolo când intrasem în încăpere, cu cinci 
minute în urmă. 

Am trecut pe lângă geantă şi am intrat în camera de lângă 


arcadă, luminând cu lanterna. Nu era nimeni acolo. 

Orson rămase în apropierea genţii. M-am întors lângă el. 

Când am ridicat valijoara, mi s-a părut atât de uşoară, încât 
am crezut că era goală. Apoi am auzit ceva zăngănind înăuntru. 

În timp ce-o deschideam, inima îmi bătea puternic, de parcă 
m-aş fi aşteptat să găsesc înăuntru o altă pereche de ochi. Ca 
să îmi alung din minte această imagine hidoasă, m-am gândit la 
figura plăcută a Sashei, ceea ce mi-a făcut iarăşi inima să bată 
puternic. 

Când am deschis geanta, aceasta părea să conţină numai aer. 
Hainele tatălui meu, obiectele de toaletă, cărţile în ediţii ieftine 
şi celelalte lucruri dispăruseră. 

Apoi am văzut fotografia. Era poza mamei mele, pe care 
promisesem s-o incinerez o dată cu trupul tatălui meu. 

Am ţinut poza în lumina lanternei. Mama fusese frumoasă. 
Iar în ochi i se citea o inteligenţă ieşită din comun. 

În trăsăturile feţei ei am recunoscut ceva din fizionomia mea, 
ceva care m-a făcut să înţeleg de ce mă plăcuse Sasha. În poza 
aceea mama zâmbea, iar zâmbetul ei era identic cu al meu. 

Orson părea că vrea să se uite la fotografie, aşa că am întors- 
o către el. A privit poza îndelung, apoi s-a uitat în altă parte, 
scoțând un scâncet subţire, care părea a fi esenţa tristeţii. 

Eu şi Orson suntem fraţi. Eu sunt fructul sufletului şi al 
pântecelui lui Wisteria, Orson este rodul minţii ei. Nu avem 
acelaşi sânge, dar avem în comun lucruri mai importante decât 
sângele. 

Când Orson scânci din nou, i-am spus, ferm: 

— A murit! A dispărut! 

M-am mai uitat o dată la fotografie, apoi am vârât-o în 
buzunarul cămăşii. 

Fără amărăciune. Fără disperare. Fără autocompătimire. 

Mama mea nu-i moartă complet. Trăieşte în mine, în Orson 
şi, poate, în alţii, asemănători lui Orson. 

Chiar dacă mama mea poate fi acuzată de unii că ar fi 
săvârşit crime împotriva umanităţii, ea trăieşte în noi, trăieşte 
în Omul-Elefant şi în câinele lui bizar. Cu toată umilinţa, îmi 
permit să spun că lumea e mai bună pentru că noi facem parte 
din ea. Nu suntem indivizii cei răi. 

Când am părăsit arcada, am spus: 

— Mulţumesc! 


Mă adresasem celui care ne lăsase fotografia, cu toate că nu 
ştiam dacă putea să ne audă. Nu ştiam ce intenţii avusese, dar 
presupuneam că fusese pur şi simplu amabil. 

Afară din hangar, bicicleta rămăsese unde o lăsasem. Şi 
stelele erau tot unde le lăsasem. 

Am mers cu bicicleta pe lângă Oraşul Mort, apoi m-am 
îndreptat către Moonlight Bay, unde mă aştepta ceața - şi nu 
numai ea. 


PARTEA A CINCEA 


SPRE ZORI 


30 


Casa în stil Nantucket, cu căptuşeală din lemn de sequoia şi 
cu verandă albă, părea să fi fost deplasată vreo patru mii de 
kilometri, printr-o mişcare nevăzută a continentului, până 
ajunsese aici, în colinele din California, lângă oceanul Pacific. 
Arăta mult mai potrivită în peisaj decât te-ai fi aşteptat. Se afla 
în partea din faţă a unui lot de un pogon, la umbra unor pini, şi 
exprima farmecul, bunătatea şi căldura familiei care locuia 
între zidurile ei. 

Toate ferestrele erau întunecate, dar nu avea să treacă mult 
timp până când câteva dintre ele se vor lumina. Rosalina 
Ramirez se trezea devreme, ca să pregătească un mic dejun 
copios pentru fiul ei, Manuel, care urma să se întoarcă în 
curând de la serviciu, unde lucrase tură dublă - dacă nu avea 
să întârzie, din cauza hârtiilor pe care trebuia să le completeze 
în urma uciderii şefului poliţiei, Stevenson. Manuel era un 
bucătar mai bun decât mama lui şi poate că ar fi preferat să-şi 
pregătească singur micul dejun, dar mânca tot ce-i dădea 
Rosalina şi chiar îi făcea plăcere. Rosalina era încă în pat, în 
dormitorul care-i aparținuse cândva fiului ei, dar care nu mai 
folosise încăperea de când murise soţia sa, după ce-l născuse 
pe Toby. 

În curtea din spate se afla o şură mică, cu acoperiş puternic 
înclinat şi cu ferestre acoperite cu obloane albe, ca să fie în 
acelaşi stil cu locuinţa. Din cauză că proprietatea se află la 
capătul din sud al oraşului, are acces la drumuri potrivite 
pentru călărit şi la coline. Proprietarul iniţial transformase şura 


în grajd. Acum clădirea este un atelier, în care Toby Ramirez îşi 
creează o viaţă din sticlă. 

M-am apropiat prin ceaţă şi am văzut ferestrele luminate. 
Toby se trezeşte deseori înainte de răsăritul soarelui şi se duce 
în atelier. 

Am rezemat bicicleta de peretele şurii şi m-am dus la 
fereastra cea mai apropiată. Orson îşi puse labele pe rama 
ferestrei şi rămase lângă mine, uitându-se înăuntru. 

Când vin în vizită ca să-l văd pe Toby în plin proces al 
creaţiei, nu intru în atelier. Panourile fluorescente din tavan 
sunt prea strălucitoare. Iar sticla de borosilicat este prelucrată 
la temperaturi care depăşesc 105 grade Celsius, cuptorul 
emițând o cantitate semnificativă de lumină puternică, care 
poate afecta ochii oricui, nu numai pe ai mei. Dacă Toby e în 
pauză, poate stinge lumina, ca să stăm de vorbă. 

Dar acum Toby purta o pereche de ochelari cu lentile din 
didim şi stătea pe un scaun lângă masa de prelucrare a sticlei, 
în faţa unui arzător Fisher cu mai multe flăcări. Tocmai 
terminase să dea formă unui vas în formă de pară, cu gât lung, 
care era încă atât de fierbinte încât avea o lucire roşie-aurie. 
Acum o călea. 

Când o bucată de sticlă este scoasă brusc dintr-o flacără 
puternică, se răceşte prea repede, iar în ea se dezvoltă tensiuni 
care o fac să crape. Pentru a păstra obiectul, acesta trebuie 
încălzit şi răcit apoi treptat. 

Flacăra era alimentată cu gaz natural, amestecat cu oxigen 
pur dintr-un conteiner sub presiune, care era prins de masa pe 
care se sufla sticla. În timpul procesului de călire, Toby mărea 
cantitatea de oxigen şi reducea treptat temperatura, dând 
răgaz moleculelor de sticlă să se plaseze într-o poziţie mai 
stabilă. 

Din cauza numeroaselor pericole pe care le implică suflarea 
sticlei, unii oameni din Moonlight Bay cred că Manuel e 
iresponsabil, din moment ce-i permite fiului său afectat de 
sindromul Down să practice o artă care cere cunoştinţe tehnice 
şi îndemânare. Unii prevăzuseră, preziseseră şi aşteptaseră cu 
nerăbdare o catastrofă groaznică. 

La început, nimeni nu se opusese mai mult visului lui Toby 
decât Manuel. Timp de cincisprezece ani, şura îi servise drept 
atelier fratelui mai mare al Carmelitei, Salvador, un artist 


sticlar de prima mână. În copilărie, Toby petrecuse nenumărate 
ore cu unchiul său Salvador, purtând ochelari şi privindu-l cum 
lucrează. Uneori îi dădea mănuşile din kevlar, când trebuia să 
mute un vas sau o cupă din - sau în - cuptorul de călire. Cu 
toate că părea că petrece timpul într-o stare de stupefacţie, 
privind în gol şi cu un zâmbet tâmp, Toby învățase multe, fără 
să fie instruit în mod direct. De multe ori, cei dezavantajaţi din 
punct de vedere intelectual trebuie să dea dovadă de o răbdare 
supraomenească. Toby stătuse zi de zi, an după an, în atelierul 
unchiului său, privind şi învățând treptat. Când Salvador 
murise, cu doi ani în urmă, Toby - care atunci avea doar 
paisprezece ani - îi ceruse tatălui său să-l lase să continue 
munca unchiului. Manuel nu luase cererea în serios şi 
încercase să-şi convingă fiul să renunţe la un vis imposibil. 

Într-o dimineaţă, înainte de ivirea zorilor, Manuel îl găsise pe 
Toby în atelier. Pe marginea mesei de lucru, pe un suport din 
ceramică rezistentă la foc, se afla o familie de lebede din sticlă 
simplă. Alături de lebede se găsea un vas abia făcut şi călit, în 
care fusese introdus un amestec bine calculat de impurități, 
care provocaseră apariţia în sticlă a unor spirale misterioase, 
de un albastru-închis, cu sclipiri argintii, ca nişte stele. Manuel 
îşi dăduse imediat seama că obiectul acela egala ca valoare 
cele mai frumoase vase făurite vreodată de Salvador. Iar Toby 
călea, chiar în momentul acela, o altă capodoperă, la fel de 
impresionantă. 

Băiatul învățase aspectele tehnice ale prelucrării sticlei de la 
unchiul său şi, în ciuda faptului că era retardat, se vedea că ştia 
cum să procedeze ca să nu se rănească. In toată povestea 
aceea acţionase şi magia geneticii, pentru că Toby poseda un 
talent care nu putea fi învăţat. Nu era un meseriaş, ci un artist, 
poate nu doar un artist, ci probabil un idiot savant, la care 
inspiraţia artistului şi tehnica meseriaşului veniseră de la sine, 
aşa cum vin valurile la țărm. 

Magazinele de cadouri din Moonlight Bay, din Cambria şi din 
nord, până în Carmel, vând toată sticlăria pe care o poate 
produce Toby. În câţiva ani, acesta va fi în stare să se întreţină 
singur. 

Uneori, natura le azvârle câte un os celor pe care i-a mutilat. 
Un bun exemplu îl reprezintă capacitatea mea de a compune 
fraze şi paragrafe fără prea mare efort. 


În momentul acela, flacăra de călire din atelier împrăştia o 
lumină portocalie. Toby întorcea vasul în formă de pară, încât 
să fie scăldat în foc în mod uniform. 

Aşa cum arăta Toby, cu gâtul gros, cu umeri laţi, cu braţe 
relativ scurte şi cu picioare butucănoase, părea un gnom dintr- 
o carte de poveşti, care stătea în faţa focului undeva, în adâncul 
pământului. Toby avea fruntea ieşită în afară şi nasul turtit, iar 
urechile îi stăteau prea jos pe capul prea mare pentru trupul 
său. Trăsăturile sale blânde şi ochii mijiţi îi dădeau o expresie 
de permanentă visare. 

Dar acum, în timp ce stătea pe scaunul său înalt şi întorcea 
sticla în bătaia flăcării, reglând alimentarea cu oxigen cu o 
precizie intuitivă, cu figura strălucind din cauza luminii 
reflectate, cu ochii ascunşi în spatele ochelarilor de protecţie 
din didim, Toby nu părea a fi cu nimic inferior celorlalţi 
meşteri, nu lăsa deloc impresia că starea sa îl încurca în vreun 
fel. Dimpotrivă, aflându-se în elementul său, în actul de creaţie, 
părea cuprins de exaltare. 

Orson mârâi, alarmat. Îşi cobori labele de pe rama ferestrei, 
se întoarse cu spatele spre atelier şi rămase ghemuit într-o 
poziţie de pândă. 

M-am întors şi eu. Am văzut o siluetă traversând curtea din 
spate şi venind spre mine. În ciuda întunericului şi a ceţii, l-am 
recunoscut imediat pe Manuel Ramirez, datorită modului 
relaxat în care mergea. Manuel fusese până astăzi pe locul doi 
în ierarhia angajaţilor de la Poliţia din Moonlight Bay, iar acum 
ajunsese în fruntea listei, ca urmare a morţii cumplite a şefului 
său. 

Mi-am vârât ambele mâini în buzunare şi am strâns degetele 
mâinii drepte în jurul patului Glock-ului. 

Eram prieten cu Manuel. Nu mă simţeam în largul meu 
îndreptând pistolul spre el şi ştiam că nu-l pot împuşca decât în 
cazul în care nu mai era Manuel. Decât dacă devenise 
altcineva, aşa cum se întâmplase cu Stevenson. 

Manuel se opri la doi-trei metri de noi. Am văzut, în lumina 
portocalie a flăcării de călire, că Ramirez purta uniforma sa 
kaki. Avea pistolul de serviciu în tocul de pe şoldul drept. Cu 
toate că stătea cu degetele mari vârâte sub centură, Manuel 
era în stare să-şi scoată arma din toc mai iute decât aş fi reuşit 
eu să scot Glock-ul din buzunarul jachetei. 


— Ţi-ai terminat deja schimbul? l-am întrebat eu, deşi ştiam 
că nu-l încheiase. 

În loc să-mi răspundă, Ramirez îmi zise: 

— Sper că nu te aştepţi să-ţi ofer bere, tamale şi filme cu 
Jackie Chan la ora asta. 

— M-am oprit ca să-l salut pe Toby, dacă se întâmpla să fie în 
pauză. 

Figura lui Manuel, prea îmbătrânită de griji pentru cei 
patruzeci de ani ai săi, avea în mod normal un aspect prietenos. 
Chiar şi în lumina aceea potrivită pentru Halloween zâmbetul 
său părea amabil, liniştitor. Din câte îmi dădeam seama, 
singura lumină din ochii săi era cea din atelier, care se reflecta 
în ei. Sigur, reflectarea aceea putea ascunde pâlpâirile 
trecătoare de scânteieri animalice, pe care le văzusem la Lewis 
Stevenson. 

Orson se liniştise suficient ca să-şi abandoneze poziţia de 
pândă, dar rămase atent. 

Manuel nu dădea dovadă de furia sau de energia clocotitoare 
pe care le manifestase Stevenson. Avea vocea blândă, aproape 
muzicală, ca întotdeauna. 

— N-ai venit la secţie, după ce ai telefonat. 

M-am gândit bine şi am decis să spun adevărul. 

— Ba da, am venit. 

— Asta înseamnă că atunci când m-ai sunat te aflai în 
apropiere, ghici el. 

— Chiar lângă colţ. Cine-i individul chel, cu cercel în ureche? 

Manuel se gândi şi se hotări şi el să-mi spună adevărul. 

— Se numeşte Carl Scorso. 

— Şi cine e el? 

— Un gunoi. Cât de departe ai de gând să mergi? 

— N-am de gând să merg nicăieri. 

Ramirez rămase tăcut. Nu mă credea. 

— Am început o cruciadă, am recunoscut eu. Dar îmi dau 
seama când sunt învins. 

— Asta înseamnă că avem de-a face cu un nou Chris Snow. 

— Chiar dacă aş putea contacta autorităţile sau ziarele din 
afara oraşului, nu cunosc situaţia suficient de bine ca să le 
conving. 

— Şi nu ai nicio dovadă. 

— Nimic substanţial. Oricum, nu cred că mi se va permite să 


stabilesc vreun contact. Dacă aş convinge pe cineva să vină şi 
să cerceteze situaţia, probabil că eu şi prietenii mei n-am mai fi 
în viaţă, aşa că n-aş mai avea cum să-l întâmpin când ar sosi 
aici. 

Manuel nu-mi răspunse, dar tăcerea sa îmi oferea răspunsul 
de care aveam nevoie. 

Putea să fie încă un pasionat de base-ball. Putea să aprecieze 
în continuare melodiile country şi filmele cu Abbott şi Costello. 
Înţelegea la fel de bine ca mine cum e să suferi de limitări fizice 
şi să simţi potrivnicia sorții. Mă plăcea în continuare, dar nu 
mai era prietenul meu. Nu m-ar fi împuşcat, dar ar fi privit cum 
altcineva mă lichida. 

Sufletul îmi fu inundat de tristeţe, de o mâhnire scârboasă, 
cum nu mai simţisem vreodată, apropiată de senzaţia de 
greață. 

— Toată poliţia a fost înregimentată, nu-i aşa? 

Zâmbetul lui Manuel dispăru. Ramirez părea foarte obosit. 

Când l-am văzut epuizat, în loc să fie furios, mi-am dat seama 
că avea să-mi spună mai mult decât ar fi trebuit. Se simţea 
vinovat şi nu mai putea să păstreze secretul. 

Bănuiam ce avea să-mi spună despre mama mea. Nu aveam 
chef să aud aşa ceva şi eram cât pe-aci să plec. 

— Da, toată poliţia, îmi spuse el. 

— Chiar şi tu. 

— O, mi amigo, mai ales eu. 

— Ai fost infectat de microbul din Wyvern? 

— „Infectat” nu-i cuvântul potrivit. 

— Dar e cel mai apropiat de adevăr. ` 

— Toţi ceilalţi din poliţie s-au molipsit. Nu şi eu. Încă nu. 

— Deci ei n-au de ales. Tu ai. 

— Am decis să cooperez pentru că microbul acela ar putea să 
aducă mult bine. 

— Provocând sfârşitul lumii? 

— Se lucrează pentru a se înlătura ce s-a făcut. 

— Se lucrează undeva în Wyvern, într-un laborator subteran? 

— Acolo şi în alte locuri. Dacă vor găsi o cale să combată 
microbul... atunci vor fi obţinute lucruri minunate. 

În timp ce vorbea, privea când la mine, când la fereastra 
atelierului. 

— Toby, am zis eu. 


Manuel se uită la mine. 

— Lucrul acela, molima aceea, ce naiba o fi... tu speri că vor 
reuşi s-o ţină sub control şi că va putea fi folosită ca să-l ajute 
cumva pe Toby... 

— Şi tu eşti interesat de treaba asta, Chris. 

De pe acoperişul şurii, o bufniţă îşi scoase strigătul de cinci 
ori, într-o succesiune rapidă. 

Am tras aer în piept şi am zis: 

— Acesta este singurul motiv pentru care mama mea ar fi 
făcut muncă de cercetare biologică în scopuri militare. Singurul 
motiv. Pentru că existau şanse să găsească o modalitate de a 
mă vindeca de XP. 

— Soluţia mai poate fi găsită. 

— A fost un proiect militar? 

— N-o învinovăţi, Chris! Doar un proiect militar putea să 
dispună de un buget de zeci de miliarde de dolari. Mama ta n- 
ar fi avut posibilitatea să lucreze pentru un proiect cinstit. Ar fi 
fost prea scump. 

Nu mă îndoiam că Manuel avea dreptate. Doar un proiect 
militar putea beneficia de resurse nelimitate, ca să finanţeze 
cercetările complexe ale mamei mele. 

Wisteria Jane (Milbury) Snow era specialistă în genetică 
teoretică. Asta înseamnă că ea gândea, iar ceilalţi savanţi 
făceau treaba propriu-zisă. Ea nu petrecea mult timp în 
laboratoare sau lucrând într-un laborator virtual, pe calculator. 
Laboratorul ei se afla în mintea sa şi avea echipamente 
extraordinare. Mama emitea tot felul de teorii, iar ceilalţi se 
străduiau să dovedească adevărul teoriilor sale. 

Am spus că mama mea fusese sclipitoare, dar probabil că n- 
am spus că fusese genială. Ar fi putut să lucreze la orice 
universitate din lume. Acestea se luptau pentru ea. 

Tatălui meu îi plăcea la Ashdon, dar ar fi urmat-o pe mama 
oriunde ar fi vrut ea să se ducă. Lui i-ar fi priit orice mediu 
academic. 

Mama se retrăsese în Ashdon din cauza mea. Majoritatea 
universităţilor renumite se află în oraşe mari sau mijlocii, în 
care aş fi avut aceleaşi restricţii în timpul zilei ca în Moonlight 
Bay, dar în care n-aş fi avut speranţa unei vieţi intense în 
timpul nopţii. Oraşele sunt pline de lumină chiar şi după apusul 
soarelui. lar cele câteva cartiere întunecoase dintr-un oraş 


mare nu sunt locuri în care se poate plimba cu bicicleta un 
băiat, în intervalul scurs între apusul şi răsăritul soarelui. 

Mama nu se mai preocupase de viaţa ei, ca să poată să se 
ocupe mai mult de a mea. Se surghiunise într-un oraş mic, 
dornică să renunţe la realizarea sa deplină, ca să-mi dea mie o 
şansă să mă realizez. 

Când m-am născut eu, testele care puteau determina 
deteriorări genetice erau rudimentare. Dacă dispozitivele de 
analiză ar fi fost suficient de dezvoltate şi s-ar fi descoperit că 
sufeream de XP în săptămânile imediat următoare conceperii 
mele, poate că mama ar fi preferat să nu mă aducă pe lume. 

Iar eu iubesc lumea asta, cu frumuseţea şi ciudăţenia ei... 

Dar, din cauza mea, lumea asta va deveni şi mai stranie în 
anii care vor veni - şi poate că va fi mai puţin frumoasă. 

Dacă n-aş fi fost eu, mama ar fi refuzat să-şi pună mintea în 
slujba proiectului din Wyvern şi n-ar fi deschis noi drumuri în 
cercetare. lar noi nu am fi urmat drumurile acelea şi n-am fi 
ajuns în prăpastia în care am ajuns. 

Orson se dădu la o parte, ca să-i facă loc, iar Manuel veni 
lângă fereastră. Se uită la fiul său, iar eu i-am privit faţa bine 
luminată şi nu am văzut nicio licărire sălbatică în ochii lui, ci 
doar dragoste copleşitoare. 

— Cum poate fi folosită mărirea inteligenţei animalelor în 
scopuri militare? am întrebat eu. 

— Ce spion ar fi mai bun decât un câine deştept ca un om, 
care ar fi trimis în spatele liniilor inamice? O deghizare 
imposibil de descoperit. Nimeni nu verifică actele unui câine. 
Ar exista vreun cercetaş mai bun pe câmpul de luptă? Dacă 
obţii un câine extraordinar de puternic, deştept, dar şi agresiv 
când trebuie să fie, atunci vei avea un nou soi de soldat, o 
maşină de ucis programată biologic, cu capacitatea de a 
întocmi strategii. 

— Credeam că inteligenţa depinde de mărimea creierului. 

— Nu sunt decât un poliţist, răspunse Manuel, dând din 
umeri. 

— Sau de numărul circumvoluţiilor. 

— Se pare că au descoperit că lucrurile stau altfel. Oricum, s- 
a obţinut un succes. Cu mulţi ani în urmă a existat ceva care se 
numea Proiectul Francis. S-a obţinut un câine din rasa golden 
retriever uluitor de deştept. Operațiunile din Wyvern aveau ca 


scop folosirea lucrurilor învăţate din proiectul acela. Dar la 
Wyvern nu se lucra doar la mărirea inteligenţei animalelor. Ci 
şi la mărirea inteligenţei oamenilor şi la multe alte lucruri. 

În atelier, Toby, cu mâinile acoperite cu mănuşi de kevlar, 
plasă vasul fierbinte într-un hârdău umplut pe jumătate cu 
vermiculit. Aceasta era faza următoare a procesului de călire. 

— Multe alte lucruri? De ce fel? am întrebat eu. 

— Voiau să mărească abilitatea omului, viteza sa, 
longevitatea, descoperind căi prin care să transfere material 
genetic nu numai de la o persoană la alta, ci de la o specie la 
alta. 

De la o specie la alta. M-am auzit spunând: 

— O, Doamne! 

Toby turnă nişte granule de vermiculit peste vas, până îl 
acoperi. Vermiculitul este un izolator foarte bun, care permite 
sticlei să se răcească foarte lent şi în mod constant. 

Mi-am amintit că Roosevelt Frost îmi spusese că la Wyvern 
nu se făcuseră experienţe doar pe câini, pisici şi maimute, că 
acolo se petrecuseră lucruri mult mai grave. 

— Oameni! am exclamat, şocat. Au făcut experienţe pe 
oameni! 

— Soldaţi judecaţi de curtea marţială şi găsiţi vinovaţi de 
asasinat, condamnaţi la detenţie pe viaţă în închisori militare. 
Puteau să putrezească acolo... sau să ia parte la proiect şi, ca 
răsplată, să-şi recâştige libertatea. 

— Dar să faci experienţe pe oameni! 

— Mă îndoiesc că mama ta ştia despre asta. Indivizii din 
Wyvern nu i-au împărtăşit tot ce rezulta din ideile ei. 

Probabil că 'Toby ne auzise vocile la fereastră, pentru că-şi 
scoase mănuşile izolatoare şi-şi luă ochelarii imenşi de la ochi, 
ca să se uite spre noi. Apoi ne făcu semn cu mâna. 

— Însă lucrurile au luat-o razna, zise Manuel. Nu sunt 
savant, aşa că nu mă întreba de ce. Dar au luat-o razna nu 
numai într-o privinţă. În mai multe. Deodată, au început să se 
întâmple lucruri la care indivizii nu se aşteptau. Transformări 
pe care nu le prevăzuseră. Corecturile genetice efectuate 
asupra animalelor şi asupra deţinuţilor au provocat modificări 
nedorite şi care nu puteau fi controlate... 

Am aşteptat un moment ca să continue, dar se părea că 
Manuel nu era pregătit să-mi spună mai mult. Am insistat: 


— O maimuţă a fugit. Un rhesus. A fost găsită în casa Angelei 
Ferryman. 

Manuel îmi aruncă o privire atât de cercetătoare, încât am 
fost sigur că a văzut ce aveam în suflet, ce ascundeam în 
fiecare buzunar şi că mi-a numărat gloanţele rămase în Glock. 

— Indivizii au capturat maimuța, dar au făcut eroarea să 
atribuie fuga acestuia greşelii unui om. Nu şi-au dat seama că 
animalul fusese eliberat. Nu înțelegeau că existau câţiva 
savanţi care... se transformau. 

— Se transformau în ce? j 

— Se transformau, pur şi simplu. In ceva nou. Se schimbau. 

Toby opri gazul. Flăcările arzătorului Fisher se stinseră. 

— Cum se schimbă? l-am întrebat pe Manuel. 

— Indiferent ce sistem au folosit pentru a introduce material 
genetic nou în animalele sau deţinuţii folosiţi în cercetare, acel 
sistem capătă o viaţă proprie. 

Toby stinse luminile, cu excepţia unui singur panou 
fluorescent. Acum puteam să intru şi să-l vizitez. 

— Materialul genetic de la celelalte specii era transportat în 
trupurile savanților care lucrau la proiect, fără ca aceştia să-şi 
dea seama. Mai târziu, unii dintre ei au început să aibă multe 
lucruri în comun cu animalele. 

— Dumnezeule! 

— Poate chiar prea multe. Reprezentau un fel de... 
interludiu. Nu cunosc amănunte. Procesul a fost extrem de 
violent. Oamenii au murit. Toate animalele au fugit sau au fost 
eliberate. 

— Ceata de maimuțe. 

— Da, vreo zece maimuțe deştepte şi rele. Dar au fugit şi 
câini, şi pisici... şi nouă dintre deţinuţi. 

— Sunt încă în libertate? 

— Trei dintre deţinuţi au fost ucişi în timpul unei tentative de 
a-i captura. Poliţia militară ne-a cerut ajutorul. Atunci a avut 
loc contaminarea majorităţii poliţiştilor din oraşul nostru. Dar 
toate animalele şi ceilalţi şase evadați... n-au fost găsiţi 
niciodată. 

Uşa se deschise, iar Toby apăru în prag. 

— Tati? 

Se duse gâfâind la tatăl său şi-l îmbrăţişă. Apoi rânji către 
mine. 


— Salut, Christopher. 

— Salut, Toby. 

— Salut, Orson, zise băiatul, dându-i drumul tatălui său şi 
lăsându-se în genunchi, ca să îl salute pe câine. 

Orson îl plăcea pe Toby. li dădea voie să-l mângâie. 

— Veniti şi vizitaţi, zise Toby. 

— A apărut o ceată nouă, i-am spus eu lui Manuel. Nu-i 
violentă, ca prima. Sau, mai bine zis, încă nu-i violentă. Toate 
maimuţele au emițătoare, ceea ce înseamnă că au fost eliberate 
în mod intenţionat. De ce? 

— Ca să găsească primul grup şi să se afle unde se află 
acesta. Maimuţele reuşesc să se ascundă atât de bine, încât 
orice tentativă de a le localiza a dat greş. E un plan disperat, o 
încercare de a face ceva, înainte ca prima ceată să se 
înmulțească prea mult. Dar planul n-a funcţionat. A dus doar la 
apariţia altor probleme. 

— Şi asta nu numai din cauza părintelui Eliot. 

Manuel se uită îndelung la mine şi zise: 

— Ai aflat multe lucruri. 

— Nu suficient. Nici prea mult. 

— Ai dreptate, nu părintele e problema. Unele maimuțe şi-au 
scos între ele, cu dinţii, emițătorul. Acest grup nou e alcătuit 
din animale care nu sunt violente, ci foarte deştepte şi 
neascultătoare. Doresc să fie libere. Cu orice preţ. 

În timp ce-l mângâia pe Orson, Toby repetă invitaţia: 

— Vino în vizită, Christopher. 

Înainte să apuc să-i răspund, Manuel spuse: 

— Mai e puţin până în zori, Toby. Chris trebuie să meargă 
acasă. 

M-am uitat spre est, dar ceața mă împiedica să văd dacă 
cerul nopţii începuse să devină cenuşiu în direcţia aceea. 

— Am fost prieteni mulţi ani, zise Manuel. Iți eram dator cu 
câteva explicaţii. Ai fost întotdeauna bun cu Toby. Dar acum ştii 
destule. Am făcut ceea ce trebuia să facă un prieten vechi. 
Poate am făcut prea mult. Acum trebuie să te duci acasă. 

Fără să-mi fi dat seama, îşi pusese mâna dreaptă pe tocul 
pistolului şi-şi pipăi arma. 

— Noi doi n-o să mai vedem filme cu Jackie Chan. 

Nu-mi spusese să nu mai revin. N-aş fi încercat să păstrez 
prietenia noastră, dar puteam să-l văd pe Toby, din când în 


când. Nu şi în momentul acela. 

L-am chemat pe Orson, iar Toby îi dădu drumul, fără niciun 
chef. 

— Încă ceva, îmi spuse Manuel, în clipa în care apucasem 
ghidonul bicicletei. Animalele care au fost modificate - pisici, 
câini, maimuţele cele noi - îşi cunosc originea. S-ar putea 
spune că mama ta reprezintă o legendă pentru ele... e 
creatoarea lor... un fel de Dumnezeu al lor... Ele ştiu cine eşti şi 
te venerează. Niciunul dintre ele nu ţi-ar face vreun rău. Dar 
ceata iniţială de maimuțe şi oamenii care au fost modificaţi... 
chiar dacă le place, într-un fel, ceea ce au devenit, o urăsc pe 
mama ta, din cauza a ceea ce au pierdut. Din acelaşi motiv, te 
urăsc şi pe tine. Mai devreme sau mai târziu, vor acţiona. 
Împotriva ta. Împotriva oamenilor care-ţi sunt apropiaţi. 

Am dat din cap. Cam aşa vedeam şi eu lucrurile. 

— Nu poţi să mă aperi? 

Manuel nu-mi răspunse. Puse braţul pe umerii fiului său. În 
acest Moonlight Bay nou, familia mai conta un pic, dar 
conceptul de comunitate era pe cale să dispară. 

— Nu poţi sau nu vrei să mă aperi? am întrebat eu, apoi am 
spus, fără să mai aştept vreun răspuns: Nu mi-ai explicat 
niciodată cine-i Carl Scorso, referindu-mă la individul chel cu 
cercel în ureche, care luase trupul tatălui meu şi-l dusese săi 
se facă autopsia într-un laborator secret, care mai funcţiona 
încă într-un colţ ascuns din Fort Wyvern. 

— Este unul dintre primii deţinuţi care au acceptat să ia 
parte la experienţe. Defectele genetice legate de comportarea 
sa sociopată anterioară au fost identificate şi modificate. Nu 
mai este periculos. Reprezintă unul dintre puţinele succese ale 
proiectului. 

M-am uitat la el, dar n-am putut să-mi dau seama ce gândea 
cu adevărat. Am zis: 

— A ucis un vagabond şi i-a scos ochii. 

— Nu-i adevărat. Grupul de maimuțe l-a ucis pe vagabond. 
Scorso a găsit cadavrul lângă drum şi l-a adus la Sandy Kirk, ca 
să fie incinerat. Se întâmplă, din când în când. Autostopişti, 
hoinari... există întotdeauna o mulţime de indivizi care se 
plimbă pe coasta Californiei. În zilele astea, unii dintre ei nu 
apucă să treacă de Moonlight Bay. 

— Iar tu accepţi toate astea. 


— Fac ceea ce mi se spune să fac, îmi replică el, calm. 

Toby îşi puse braţul pe umerii tatălui său, ca şi cum ar fi vrut 
să-l apere, şi se uită dezamăgit la mine, pentru că îl înfruntam 
pe tatăl lui. 

— Facem cu toţii ceea ce ni se spune să facem, zise Manuel. 
Chris, aşa merg lucrurile acum, aici. S-a decis la nivel foarte 
înalt să lăsăm lucrurile în pace. La nivel foarte înalt. Să 
presupunem că preşedintele Statelor Unite este pasionat de 
ştiinţă şi că a considerat că există o şansă să schimbe istoria, 
punând fonduri imense la dispoziţia cercetărilor în inginerie 
genetică, aşa cum Roosevelt şi Truman au înfiinţat proiectul 
Manhattan, aşa cum Kennedy a finanţat eforturile de trimitere 
a unui om pe Lună. Să presupunem că el şi cei din jurul său - şi 
politicienii care îi vor urma - sunt dispuşi să ascundă totul. 

— Asta s-a întâmplat? 

— Niciunul dintre cei aflaţi sus de tot nu vrea să rişte să 
înfrunte furia publică. Poate că nu sunt speriaţi doar de faptul 
că s-ar putea să-şi piardă funcţiile. Poate că-i sperie faptul că s- 
ar putea să fie judecaţi pentru crime împotriva umanităţii. 
Poate că le e frică să nu fie sfâşiaţi în bucăţi de gloata furioasă. 
Soldaţii din Wyvern şi familiile lor, care pot să fie contaminati, 
se află acum în toată ţara. Pe câţi alţii au mai molipsit? Dacă s- 
ar şti, s-ar isca panica. S-ar declanşa o mişcare internaţională 
de izolare a Statelor Unite. Fără să existe un motiv real. Pentru 
că cei de sus cred că lucrurile pot să-şi urmeze cursul fără 
efecte majore, după care se vor potoli. 

— Există o asemenea şansă? 

— S-ar putea. 

— Eu nu cred că există. 

Manuel ridică din umeri şi mângâie părul lui Toby, ciufulit 
din cauza legăturii care-i fixase ochelarii de protecţie. 

— Nu toţi cei care se schimbă au simptome asemănătoare 
celor ale lui Lewis Stevenson. Li se întâmplă lucruri de-o 
varietate infinită. Iar unii care trec printr-o fază rea depăşesc 
momentul acela. Nu e un eveniment, ca un cutremur de pământ 
sau o tornadă. E un proces. Dacă ar fi fost necesar, aş fi 
rezolvat chiar eu cazul lui Lewis. 

N-am acceptat nimic din spusele sale şi am zis: 

— Poate că a fost mai necesar decât ţi-ai închipuit tu. 

— Nu putem lăsa pe oricine să ia asemenea decizii. Atunci n- 


ar mai exista ordine şi stabilitate. 

— Nu-i nimeni în stare să ia asemenea decizii. 

— Eu sunt. 

— S-ar putea să fii infectat şi să nu ştii. 

— Nu. Nu-i posibil. 

— E posibil să te schimbi şi să nu-ţi dai seama? 

— Nu. 

— Să te transformi? 

— Nu. 

— Mă îngrozeşti, Manuel. 

Bufnița strigă din nou. 

O briză slabă, dar binevenită, se strecură ca o lingură prin 
ceața deasă ca o supă. 

— Du-te acasă, zise Manuel. Se va lumina curând. 

— Cine a dat ordin să fie ucisă Angela Ferryman? 

— Du-te acasă! 

— Cine? 

— Nimeni. 

— Eu cred că a fost ucisă pentru că voia să dezvăluie totul. 
Mi-a spus că nu avea nimic de pierdut. li era teamă de ceea ce 
urma să... devină. 

— A ucis-o ceata de maimuțe. 

— Cine controlează ceata aceea? 

— Nimeni. Noi nu reuşim nici măcar s-o găsim. 

M-am gândit că ştiam locul în care se ascundea: canalul de 
scurgere din coline, unde găsisem colecţia de cranii. Dar nu 
aveam să-i dezvălui informaţia lui Manuel, pentru că în 
momentul acela nu-mi dădeam seama cine îmi era duşman mai 
periculos: ceata de maimuțe sau Manuel şi poliţiştii. 

— Dacă nu le-a trimis nimeni s-o ucidă pe Angela, atunci de 
ce au omorât-o? 

— Au propriile planuri. Probabil că uneori se potrivesc cu ale 
noastre. Maimuţele nu vor ca lumea să afle despre ele. Viitorul 
lor nu este legat de desfacerea a ceea ce s-a făcut. Viitorul lor 
constă în venirea unei lumi noi. Deci, dacă au aflat de intenţiile 
Angelei, i-au venit de hac. Nu există un şef în spatele acestei 
poveşti. Există o mulţime de facţiuni - animalele bune, cele 
rele, savanții din Wyvern, oamenii care s-au schimbat în rău, 
oamenii care s-au schimbat în bine. O grămadă de facţiuni care 
luptă între ele. Haos. Iar haosul va fi şi mai mare, înainte ca 


lucrurile să se îmbunătăţească. Acum du-te acasă! Renunţă la 
treaba asta. Renunţă înainte să-ţi facă cineva ce i-au făcut 
Angelei. 

— Asta-i o ameninţare? 

Manuel nu-mi răspunse. 

În timp ce mergeam, împingând bicicleta prin curte, Toby 
spuse: 

— Christopher Snow. Zăpadă de Crăciun. Crăciun şi Moş 
Crăciun. Moş Crăciun şi sanie. Sanie şi zăpadă. Zăpadă de 
Crăciun. Christopher Snow. 

Apoi râse, încântat de jocul lui de cuvinte. Se vedea că 
surpriza mea îi făcuse plăcere. 

Toby Ramirez pe care-l cunoşteam eu n-ar fi fost în stare nici 
măcar de un joc atât de simplu, cu asocieri de cuvinte, ca acela 
pe care abia îl auzisem. 

I-am zis lui Manuel: 

— Au început să te plătească pentru cooperare, nu-i aşa? 

Mândria sa, provocată de capacitatea lui Toby de a-şi expune 
noua pricepere verbală, fusese atât de emoţionantă şi de-o 
tristeţe atât de profundă, încât n-am fost în stare să mă uit la 
el. 

— În ciuda a tot ce n-a avut, Toby a fost întotdeauna fericit. A 
găsit un ţel şi o împlinire. Ce se va întâmpla cu el, dacă îl vor 
schimba suficient de mult ca să nu mai fie mulţumit cu ce are? 
Pentru că nu pot să-l facă pe deplin normal. 

— Pot, zise Manuel, cu o convingere care nu putea fi 
justificată. Pot. 

— Aceiaşi oameni care au creat coşmarul acesta? 

— Nu există doar o latură întunecată. 

M-am gândit la vaietele jalnice ale vizitatorului din mansarda 
casei parohiale, la melancolia din glasul său, la jalea teribilă cu 
care încerca, disperat, să comunice prin intermediul unui soi de 
miorlăituri. M-am gândit la Orson, în noaptea aceea de vară, 
când îl cuprinsese disperarea, privind la stele. 

— Dumnezeu să te ajute, Toby, i-am zis, pentru că era 
prietenul meu. Dumnezeu să te binecuvânteze. 

— Dumnezeu a avut ocazia să se manifeste, replică Manuel. 
De acum înainte, ne făurim singuri norocul. 

Trebuia să plec de acolo, nu numai pentru că se apropiau 
zorile. Am început să împing din nou bicicleta prin curte şi nu 


mi-am dat seama că o luasem la goană decât atunci când am 
ajuns în stradă. 

Când m-am uitat înapoi, spre locuinţa în stil Nantucket, mi s- 
a părut că arăta altfel decât de obicei. Părea mai mică decât mi- 
o aminteam. Lucrată de mântuială. Respingătoare. 

Spre est se vedea o paloare cenuşiu-argintie, sus, deasupra 
planetei, care anunţa fie răsăritul soarelui, fie apropierea 
Judecăţii de Apoi. 

În douăsprezece ore îmi pierdusem tatăl, prietenia lui 
Manuel şi a lui Toby, multe iluzii şi inocenţa. Mă obseda ideea 
că mă aşteptau încă multe pierderi, poate mai grave decât cele 
pe care le suferisem deja. 

Am fugit, împreună cu Orson, spre locuinţa Sashei. 


31 


Casa în care locuieşte Sasha aparţine postului de radio KBAY 
şi reprezintă un privilegiu al funcţiei sale de director general al 
postului. E o clădire mică, în stil victorian, cu două etaje, cu o 
lucrătură complicată din fier forjat care alcătuieşte partea din 
faţă a lucarnelor, a frontoanelor, a cornişelor, a ramelor 
ferestrelor şi ale uşilor, precum şi balustrada verandei. 

Casa ar fi fost o bijuterie, dacă n-ar fi fost vopsită în culorile 
postului de radio. Zidurile erau de un galben-canar, obloanele 
şi balustrada verandei, de un roz-coral. Restul lucrăturii în fier 
forjat avea exact nuanţa unei plăcinte de lămâie. Efectul acestei 
combinaţii este că locuinţa arăta de parcă ar fi fost pictată în 
timpul unei petreceri îndelungate de un grup de fani ai lui 
Jimmy Buffett, trotilaţi bine cu Margarita şi cu Pina Colada. 

Sasha nu se sinchiseşte de exteriorul care-ţi oboseşte 
privirea. Îmi atrage atenţia că locuieşte în interiorul casei, nu 
afară, de unde ar putea s-o vadă. 

Veranda din spate este închisă cu geamuri. Sasha a 
transformat-o într-o seră, pe care o încălzeşte în lunile mai reci 
cu o instalaţie de climatizare. Pe mese, bănci şi rafturi din 
metal sunt înşirate sute de ghivece din teracotă şi tăvi din 
plastic, în care Sasha cultivă tarhon, cimbru, anghelică, arorut, 
hasmaţuchi, nucşoară, coriandru, cicoare, izmă, pătrunjel 


dulce, ginseng, isop, melisă, busuioc, măghiran, mentă, 
lumânărică, mărar, anason, rozmarin, muşeţel, calapăr. 
Foloseşte ierburile astea la gătit, ca să facă ghiveciuri 
minunate cu arome felurite, şi ca să pregătească ceaiuri 
medicinale, care sunt mai puţin rele la gust decât te-ai aştepta. 

Nu mă chinuiesc niciodată să car o cheie. Există una de 
rezervă, într-un ghiveci de teracotă, în formă de broască, plasat 
sub frunzele îngălbenite ale unui virnanţ. În timp ce zorile 
ucigătoare căpătau spre est o culoare deschisă, cenuşie, iar 
lumea se pregătea să alunge visele, eu mă refugiam în casa 
Sashei. 

Când am ajuns în bucătărie, am pornit imediat radioul. Sasha 
se pregătea pentru ultima jumătate de oră a emisiunii sale, 
prezentând buletinul meteo. Ne aflam încă în sezonul umed. 
Venea o furtună, din nord-vest. Ploaia avea să înceapă imediat 
după lăsarea nopţii. 

Aş fi ascultat-o cu plăcere, chiar dacă ar fi prognozat că 
aveau să urmeze valuri uriaşe, de treizeci de metri, şi erupții 
vulcanice cu râuri mari de lavă. Când îi aud vocea blândă, uşor 
răguşită, pe care o foloseşte la radio, pe faţă mi se întinde un 
zâmbet larg, prostesc. Chiar în dimineaţa aceea, când sfârşitul 
lumii era aproape, nu m-am putut împiedica să nu mă simt - în 
acelaşi timp - liniştit şi aţâţat. 

În timp ce ziua devenea strălucitoare în spatele ferestrelor, 
Orson se duse drept la o pereche de castroane din plastic tare, 
aşezate într-un colţ, pe un covor de cauciuc. Pe fiecare dintre 
ele este scris numele său. Oriunde merge, fie în vila lui Bobby, 
fie în locuinţa Sashei, este considerat un membru al familiei. 

Pe când fusese micuţ, avusese o grămadă de nume, dar nu se 
obosea să răspundă la ele în mod curent. După ce am observat 
că potaia privea cu atenţie filmele vechi ale lui Orson Welles, 
atunci când le puneam la video - şi îndeosebi când în scenă 
apărea însuşi Welles - l-am numit în glumă după actorul- 
regizor. De atunci a răspuns la porecla aceea. 

Orson găsi castroanele goale. Luă unul dintre ele în bot şi mi- 
l aduse. L-am umplut cu apă şi l-am pus pe covorul de cauciuc, 
ca să nu alunece pe podeaua acoperită cu plăci albe din 
ceramică. 

Câinele adulmecă cel de-al doilea castron şi se uită 
întrebător la mine. Ca la toţi câinii, ochii şi faţa lui Orson sunt 


mai bine făcute pentru a avea o mutră întrebătoare decât sunt 
trăsăturile expresive ale celor mai talentaţi actori. 

În timp ce stăteam la masă cu Roosevelt, cu Orson şi cu 
Mungojerrie, la bordul iahtului Nostromo, îmi amintisem de 
picturile acelea bine executate, dar glumeţe, cu câini care 
jucau pocher. Îmi trecuse prin minte că subconştientul meu 
încercase să-mi spună ceva important, din moment ce-mi 
trezise în minte o imagine atât de vie. Acum înţelesesem. 
Fiecare câine din tablou reprezenta un tip uman familiar şi se 
vedea că fiecare dintre ei era la fel de deştept ca omul. Din 
cauza jocului dintre Orson şi pisică, „atunci când îşi bătuseră 
joc de stereotipuri”, îmi dădusem seama că unele dintre 
animalele produse în Wyvern puteau fi mult mai deştepte decât 
crezusem eu iniţial - atât de deştepte încât nu eram încă 
pregătit să fac faţă adevărului uluitor. Dacă puteau să joace 
cărţi şi să vorbească, atunci puteau să câştige la pocher. 
Puteau şi să mă scoată la plimbare. 

— E cam devreme, i-am spus eu lui Orson, luându-i castronul 
pentru mâncare. Dar ai avut o noapte de-a dreptul epuizantă. 

După ce i-am turnat din cutie în castron o porţie din 
mâncarea sa favorită, am închis obloanele, apărându-mă 
împotriva amenințării crescânde a zilei. În timp ce-l închideam 
pe ultimul, mi s-a părut că am auzit o uşă închizându-se încet 
undeva, în casă. 

Am înlemnit, ascultând. 

— Ai auzit ceva? am şoptit eu. 

Orson ridică botul din castron, adulmecă aerul, mormăi şi îşi 
îndreptă din nou atenţia către mâncare. 

Fuseseră doar cele trei sute de arene ale circului din mintea 
mea. 

M-am dus la chiuvetă, mi-am spălat mâinile şi mi-am dat cu 
apă rece pe faţă. 

Sasha ţinea bucătăria imaculată, lucitoare şi frumos 
mirositoare, dar în dezordine. E o bucătăreasă extraordinară, 
însă ocupă jumătate din spaţiul disponibil cu grămezi de 
instrumente exotice. O mulţime de oale, tigăi, polonice şi 
ustensile atârnă în cuierele de deasupra capului, încât te simţi 
ca şi cum te-ai afla într-o peşteră în care atârnă stalactite de 
fiecare centimetru pătrat al tavanului. 

Am mers prin casă, închizând jaluzelele şi simțind spiritul 


vibrant al Sashei în fiecare colţ. E atât de vie, încât lasă în 
urma ei o aură care rămâne acolo mult timp după plecarea ei. 

Locuinţa ei nu are un interior proiectat anume, nu există o 
armonie în ansamblul de mobilă şi opere de artă. Mai mult, 
fiecare încăpere reprezintă o mărturie a uneia dintre pasiunile 
ei trecute. lar ea e o femeie cu multe pasiuni. 

Se mănâncă doar la masa cea mare din bucătărie, pentru că 
sufrageria este dedicată muzicii. Lângă un perete se află o 
claviatură electronică, un sintetizator cu gamă completă, cu 
care Sasha poate compune pentru o întreagă orchestră. Alături 
se află masa ei de compoziţie, cu un teanc de partituri albe, 
care aşteaptă să fie completate. În centrul încăperii se găseşte 
un set de tobe. Într-un colţ se află un violoncel de cea mai bună 
calitate, cu un scaun scund, de violoncelist. In alt colţ, un 
saxofon atârnă într-un rastel din alamă. Mai există şi două 
chitare, una acustică, cealaltă electrică. 

Camera de zi e plină cu diverse cărţi - altă pasiune a ei. 
Pereţii sunt acoperiţi cu rafturi, înţesate cu ediţii ieftine sau 
cartonate. Mobila nu ţine seama de modă; se găsesc acolo 
scaune şi canapele în culori neutre, alese pentru confortul pe 
care-l oferă, pentru că sunt comode şi poţi sta pe ele discutând 
sau petrecându-ţi ore în şir cu o carte în mână. 

La etajul al doilea, în camera de lângă capătul scărilor se află 
o bicicletă pentru exerciţii, un aparat de vâslit, un set de 
haltere, de la un kilogram la zece kilograme - cu o creştere 
progresivă de un kilogram - şi saltele pentru exerciţii. Aceasta 
este în acelaşi timp şi încăperea ei pentru medicină homeopată, 
unde păstrează o grămadă de sticluţe cu vitamine şi cu 
minerale şi în care practică yoga. Când îşi foloseşte bicicleta, 
nu se lasă până nu e leoarcă de transpiraţie şi nu parcurge 
măcar douăzeci şi cinci de kilometri, conform turometrului. Stă 
la aparatul de vâslit până când îşi imaginează că a traversat 
lacul Tahoe, păstrând un ritm constant datorită faptului că 
fredonează melodii de Sarah McLachlan, de Juliana Hatfield, de 
Meredith Brooks sau de Sasha Goodall. Când face exerciţii de 
aerobică - încordări ale abdomenului şi ridicarea picioarelor - 
ai impresia că salteaua de sub ea o să înceapă să fumege. Când 
termină exerciţiile, are mai multă energie decât înainte de a le 
începe. lar când execută o sesiune de meditaţie, în diferite 
poziţii yoga, intensitatea relaxării ei pare suficient de mare 


încât să arunce în aer pereţii camerei. 

Doamne, cât de mult o iubesc! 

În timp ce ieşeam din camera pentru exerciţii fizice şi 
pătrundeam în holul de la etaj, am fost încă o dată copleşit de 
premoniţia că voi suferi o pierdere importantă şi am început să 
tremur atât de tare, încât a trebuit să mă sprijin de zid, până m- 
am liniştit. 

Nu i se putea întâmpla nimic în timpul zilei. În niciun caz nu 
în drumul de zece minute cu maşina, de la postul de radio până 
acasă, prin mijlocul oraşului. Grupul de maimuțe acţionează 
noaptea. În timpul zilei se ascunde undeva, poate în canalul de 
scurgere de sub oraş, poate chiar în cel de sub dealuri, unde 
am găsit colecţia de cranii. lar oamenii în care nu mai pot să 
am încredere, cei care se schimbă precum Lewis Stevenson, 
par că se stăpânesc mai bine în lumina soarelui decât în cea a 
lunii. La fel ca în cazul oamenilor-animale din Insula doctorului 
Moreau, sălbăticia din ei nu mai poate fi ţinută sub control în 
timpul nopţii. O dată cu lăsarea întunericului, îşi pierd în mare 
măsură stăpânirea de sine şi-i cuprinde cheful de aventură, 
îndrăznesc să facă lucruri la care nici măcar n-ar visa în timpul 
zilei. Puteam să fiu sigur că nu avea să i se întâmple nimic 
Sashei, din moment ce zorile coborau peste noi. Pentru prima 
oară în viaţa mea, m-am simţit uşurat văzând că răsare soarele. 

In cele din urmă am ajuns în dormitorul Sashei. Aici nu se 
găsea niciun instrument muzical, nicio carte, niciun ghiveci cu 
ierburi, nicio sticluţă cu vitamine, niciun aparat pentru exerciţii 
fizice. Patul e simplu, cu o placă verticală la cap, şi e acoperit 
cu o cuvertură albă, brodată. Noptierele, dulapul şi veiozele nu 
se remarcă prin nimic. Pereţii sunt vopsiți într-un galben- 
deschis, în nuanţa razelor dimineţii care trec printr-un nor. 
Suprafaţa lor netedă nu-i acoperită de vreun tablou. Încăperea 
poate să pară prea sobră, dar când Sasha e prezentă, devine 
brusc vie şi seamănă cu un salon dintr-un castel franțuzesc, 
fiind în acelaşi timp şi de-o seninătate asemănătoare locului de 
meditaţie dintr-o grădină zen. Sasha nu doarme niciodată pe 
apucate, ci profund, ca o piatră din fundul mării. Uneori o 
ating, ca să-i simt căldura pielii sau bătaia inimii, ca să-mi 
potolesc teama care mă cuprinde din când în când. Printre 
altele, Sasha are o pasiune pentru somn. Mai are şi o pasiune 
pentru pasiune, iar când face dragoste cu mine, camera 


încetează să mai existe şi simt că mă aflu într-un loc în afara 
timpului şi a spaţiului, unde există doar Sasha, doar lumina şi 
căldura ei, doar lumina ei strălucitoare, care încălzeşte, dar nu 
arde. 

În timp ce treceam pe lângă pat, îndreptându-mă către prima 
dintre cele trei ferestre, ca să trag jaluzelele, am văzut un 
obiect pe cuvertura brodată. Un obiect mic, neregulat şi foarte 
lustruit: un fragment dintr-un porțelan pictat de mână. O 
jumătate de gură zâmbitoare, curba unui obraz, un ochi 
albastru. Un ciob din figura păpuşii Christopher Snow, care 
fusese zdrobită de un perete din casa Angelei Ferryman, cu 
puţin înainte ca lumina să se stingă şi ca fumul să năvălească 
pe scară. 

Cel puţin una dintre maimuţele din ceată fusese aici, în 
timpul nopţii. 

M-a apucat din nou tremuratul, de data asta de furie. Am 
scos pistolul din jachetă şi m-am apucat să cercetez casa, 
începând cu mansarda. Am scotocit prin fiecare încăpere, prin 
fiecare dulap, prin fiecare colţ în care ar fi putut să se ascundă 
vreuna dintre făpturile acelea îngrozitoare. Uitasem de orice 
prudenţă. Înjuram şi ameninţam (şi aveam intenţia să-mi duc 
amenințările la îndeplinire), deschideam uşile, scotoceam pe 
sub mobilă cu o mătură. Făceam un asemenea tărăboi, încât 
Orson veni lângă mine, fiind convins că mă luptam ca să-mi 
salvez viaţa. Apoi se ţinu după mine, dar rămânând la o 
distanţă prudentă, de parcă s-ar fi temut că, dacă o să vină mai 
aproape, o să mă împugşc în picior - şi pe el în labă - din cauza 
stării de agitaţie care mă cuprinsese. 

În casă nu era nicio maimuţă. 

După ce am terminat căutarea, am simţit nevoia să umplu o 
găleată cu detergent şi să spăl toate suprafeţele pe care le-ar fi 
putut atinge intrusul - sau intruşii: pereţi, podea, scări, 
balustrade, mobilă. Nu pentru că aş fi crezut că maimuţele ar fi 
lăsat în urma lor microorganisme care puteau să ne infecteze. 
Ci pentru că le consideram murdare într-un sens spiritual, de 
parcă n-ar fi ieşit dintr-un laborator din Wyvern, ci din 
adâncurile pământului, de acolo de unde ies aburi de sulf, 
lumini groaznice şi strigătele celor osândiţi. 

Dar în loc să aduc detergentul, am pus mâna pe telefonul din 
bucătărie ca să sun la KBAY. Înainte să termin de format 


numărul, mi-am dat seama că Sasha îşi terminase emisiunea şi 
se afla în drum spre casă. Am închis şi am format numărul 
telefonului ei mobil. 

— Salut, Omule-de-Zăpadă, zise ea. 

— Unde eşti? 

— La cinci minute de tine. 

— Ai încuiat portierele maşinii? 

— Poftim? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ai încuiat portierele? 

Îmi răspunse după un timp: 

— Acum sunt încuiate. 

— Nu te opri. Nici dacă îţi face semn vreun prieten sau vreun 
poliţist. Mai ales dacă îţi face semn un poliţist. 

— Dar dacă o să calc vreo bătrânică? 

— Înseamnă că nu-i o bătrânică. Doar seamănă cu o 
bătrânică. 

— Ai luat-o razna, Omule-de-Zăpadă. 

— Nu eu, ci restul lumii. Vreau să păstrăm legătura prin 
telefon până când o să ajungi pe aleea casei. 

— Explorer către turnul de control: ceața se retrage. Nu-i 
nevoie să mă dirijezi. 

— Nu te dirijez. Sunt cu nervii la pământ... 

— Am remarcat. 

— Simţeam nevoia să-ţi aud vocea. Să-ţi aud vocea pe tot 
drumul până acasă. 

— Grozav! zise ea, încercând să mă bine dispună. 

Am vorbit cu ea până când îşi parcă maşina şi opri motorul. 

Nu-mi păsa de soare, voiam să ies afară şi s-o întâmpin, în 
clipa în care avea să deschidă uşa automobilului. Voiam să fiu 
lângă ea, cu pistolul în mână, şi s-o însoțesc în timp ce avea să 
intre în casă prin uşa din spate, cea pe care o folosea de obicei. 

Mi s-a părut că a trecut o veşnicie până i-am auzit paşii pe 
veranda din spatele casei, în timp ce mergea printre mesele cu 
ierburi care creşteau în ghivece. 

Când deschise uşa, eu stăteam în lama lată de lumină a 
dimineţii, care spinteca bucătăria. Am luat-o pe Sasha în braţe, 
am trântit uşa în urma ei şi am strâns-o pe iubita mea atât de 
puternic, încât niciunul din noi nu mai putea respira. Apoi am 
sărutat-o. Era caldă, adevărată, adevărată şi frumoasă, 
frumoasă şi vie. 


Indiferent de cât de strâns o ţineam în braţe, indiferent de 
cât de dulci erau sărutările ei, mă bântuia totuşi 
presentimentul că aveam să sufăr o pierdere cumplită. 


PARIEA A ŞASEA 


ZIUA ŞI NOAPTEA 


32 


Din cauza celor întâmplate în noaptea care se încheiase şi a 
ceea ce mă aştepta în noaptea care avea să vină, nu-mi 
imaginam că vom face dragoste. Sasha nu-şi imagina că nu vom 
face dragoste. Chiar dacă nu cunoştea motivul groazei mele, 
faptul că mă văzuse atât de speriat la gândul că aş putea s-o 
pierd fusese un afrodisiac care o adusese într-o stare în care nu 
puteam s-o refuz. 

Orson - gentleman ca întotdeauna - rămase în bucătărie. Noi 
am urcat în dormitor, iar de acolo am trecut în locul din afara 
timpului şi a spaţiului, în care Sasha e doar energie, e singura 
formă de materie, e singura forţă din univers. 

După aceea, într-o stare de spirit care făcea suportabile chiar 
şi cele mai apocaliptice ştiri, i-am povestit cum îmi petrecusem 
noaptea de la apus până în zori, i-am povestit despre maimuţele 
mileniului, despre Stevenson şi despre felul în care Moonlight 
Bay devenise o cutie a Pandorei, în care colcăiau miliarde de 
rele. 

Dacă Sasha a crezut că am înnebunit, atunci şi-a ascuns 
foarte bine părerea. Când i-am povestit cum ne-au hăituit 
maimuţele pe mine şi pe Orson, după ce am părăsit casa lui 
Bobby, pe iubita mea au trecut-o fiorii şi a trebuit să-şi pună un 
halat, pentru că tremura. În timp ce-şi dădea treptat seama de 
gravitatea situaţiei, de faptul că nu aveam cui să cerem ajutor 
şi nici unde să fugim, dacă ni s-ar fi permis să părăsim oraşul, 
că s-ar putea să fim deja molipsiţi de boala aceea din Wyvern, 
cu efecte pe care nu ni le puteam imagina, se înfăşura mai bine 


în halat. 

Sasha a reuşit să-şi stăpânească foarte bine emoţiile şi să nu 
arate dacă fusese scârbită de ceea ce îi făcusem lui Stevenson. 
După ce am terminat, după ce-i povestisem până şi despre 
fragmentul din figura păpuşii, pe care-l găsisem pe patul ei, şi-a 
scos halatul şi - cu toate că avea pielea de găină din cauza 
stărilor prin care trecuse, m-a adus din nou în lumina ei. 

De data asta când am făcut dragoste, am fost mai calmi ca 
înainte, ne-am mişcat mai încet, cu mai multă blândeţe decât 
prima dată. Actul a avut mai multă tandreţe, deşi fusese şi 
înainte tandru. Ne strângeam în braţe cu dragoste, dar şi cu 
disperare, pentru că singurătatea noastră căpătase un nou 
înţeles, mai pregnant. Curios, dar în ciuda faptului că 
împărtăşeam sentimentul că eram doi oameni condamnaţi, care 
auzeau fără încetare ticăitul ceasornicului călăului, unirea 
noastră era mai dulce decât fusese vreodată. 

Poate că nu era nimic ciudat în asta. Poate că pericolul ne 
face să lepădăm toate aparențele, toate ambițiile, toate 
nelămuririle, făcându-ne să ne concentrăm mai intens decât o 
făceam de obicei, încât ne aminteam ceea ce uitam în timpul 
existenţei obişnuite: că firea şi scopul nostru este de a iubi şi de 
a face dragoste, de a ne bucura de frumuseţea lumii, de a trăi 
ştiind că viitorul nu-i atât de real precum prezentul sau 
trecutul. 

Dacă lumea, aşa cum o cunoşteam noi, urma să dispară chiar 
în momentul acela, atunci cărţile mele şi cântecele Sashei nu 
mai contau. Ca să parafrazez ce i-a spus Bogart lui Ingrid 
Bergman: în viitorul ăsta nebunesc, care se prăbuşeşte peste 
noi ca o avalanşă, ambițiile oamenilor nu valorează nici cât un 
morman de fasole. Contează doar prietenia, dragostea şi 
surfingul. Vrăjitorii din Wyvern ne-au dăruit, mie şi Sashei, o 
existenţă redusă la lucrurile esenţiale, ca aceea a lui Bobby 
Halloway. 

Prietenie, dragoste şi surfing. Bucură-te de ele cât sunt 
proaspete! Bucură-te de ele înainte să dispară. Bucură-te de ele 
cât mai eşti suficient de uman ca să ştii cât de preţioase sunt. 

Am stat un timp în tăcere, ţinând-ne în braţe, aşteptând ca 
timpul să înceapă din nou să curgă. Sau sperând că asta nu se 
va întâmpla niciodată. 

Apoi Sasha zise: 


— Hai să gătim ceva. 

— Credeam că asta am făcut până acum. 

— Mă refeream la o omletă. 

— Mmmmmm!  Albuşul delicios de ouă! am zis eu, 
ridiculizând tendinţa ei de a exagera cu dietele sănătoase. 

— Astăzi o să folosesc ouăle în întregime. 

— Asta înseamnă că sfârşitul lumii chiar a venit! 

— Şi o să le prăjesc în unt. 

— Cu brânză? 

— Trebuie să justificăm într-un fel existenţa vacilor, nu-i aşa? 

— Unt, brânză, gălbenuş de ouă. Sigur ai decis să ne 
sinucidem. 

Incercam să ne simţim bine, dar nu ne simțeam bine. 

Ştiam asta amândoi. 

Însă continuam să ne prefacem, pentru că nu voiam să 
recunoaştem cât de speriaţi eram. 


Omleta era extraordinară. La fel de buni erau şi cartofii 
prăjiţi şi chiflele unse din belşug cu unt. 

În timp ce eu şi Sasha mâncam la lumina lumânărilor, Orson 
dădea târcoale mesei din bucătărie, scâncind şi privindu-ne cu 
ochii unui copil din ghetou mort de foame. 

— Ai mâncat deja tot ce ţi-am pus în strachină, i-am zis eu. 

Câinele a pufnit, de parcă ar fi fost uluit de o asemenea 
declaraţie din partea mea, apoi s-a mulţumit să miorlăie jalnic 
spre Sasha, ca şi cum ar fi vrut să-i spună că minţeam, că nu-i 
dădusem nimic de mâncare. S-a rostogolit pe spate, dând cu 
labele prin aer, într-o încercare de a arăta cât de drăgălaş 
poate să fie, ca să se aleagă cu o gustare. Apoi s-a ridicat pe 
picioarele din spate şi a mers în cerc. N-avea pic de ruşine. 

Am împins cu piciorul un scaun de lângă masă şi i-am zis: 

— Bine, stai aici. 

A sărit imediat pe scaun şi a rămas locului, privindu-mă 
atent. 

— Domnişoara Goodall a ascultat o poveste nebunească pe 
care i-am spus-o eu, fără să-i aduc nicio dovadă, în afară de un 
jurnal scris de un preot evident ţicnit. A făcut acest lucru 
pentru că avea o nevoie stringentă de sex, iar eu eram singurul 
care-i puteam oferi ce-şi dorea. 

Sasha a aruncat cu o bucată de pâine prăjită în mine. Pâinea 


a căzut pe masă, în faţa lui Orson. 

Acesta se repezi la ea. 

— Nici vorbă, frăţioare! i-am zis eu. 

Orson se opri cu gura căscată, la un centimetru de pâinea 
prăjită. În loc s-o mănânce, a adulmecat-o cu vădită plăcere. 

— Dacă mă ajuţi să-i dovedim domnişoarei Goodall că i-am 
spus adevărul în privinţa proiectului din Wyvern, o să împart 
omleta şi cartofii cu tine. 

— Chris, gândeşte-te la inima lui! exclamă Sasha, îngrijorată, 
revenind la comportarea ei de Grace Granola. 

— Orson n-are inimă, am asigurat-o eu. Are doar stomac. 

Orson se uită la mine cu reproş, de parcă mi-ar fi spus că nu 
era corect din partea mea să fac mişto de el, din moment ce nu- 
mi putea da replica. 

I-am spus câinelui: 

— Când cineva dă din cap de sus în jos, asta înseamnă aa. 
Când clatină capul dintr-o parte în alta, asta înseamnă nu. Ai 
înţeles? 

Orson se uită la mine, rânjind prosteşte. 

— Poate că nu ai încredere în Roosevelt Frost, dar ar trebui 
să ai în doamna aici de faţă. N-ai de ales, pentru că eu şi ea 
vom fi împreună de acum înainte şi vom locui sub acelaşi 
acoperiş tot restul vieţii. 

Orson îşi îndreptă atenţia spre Sasha, în timp ce eu o 
întrebam: 

— Vrei să fim împreună tot restul vieţii? 

— Te iubesc, Omule-de-Zăpadă, îmi răspunse ea, zâmbind. 

— Te iubesc, domnişoară Goodall. 

Sasha se uită la Orson şi-i zise: 

— De acum înainte, câine, nu mai e vorba despre noi doi, ci 
despre noi trei. 

Orson clipi către mine, clipi către Sasha, apoi se uită fără să 
clipească, plin de poftă, către bucata de pâine prăjită din faţa 
lui, de pe masă. 

— Ai înţeles cum e cu datul din cap şi cu clătinatul? 

Câinele ezită un moment, apoi dădu din cap. 

Sasha rămase cu gura căscată. 

— Crezi că-i o fată drăguță? 

Orson dădu din cap. 

Mă cuprinse încântarea. Figura Sashei strălucea de bucurie. 


Mama mea, care distrusese lumea, ajutase şi la aducerea în 
aceasta a unor minuni şi miracole. 

Dorisem cooperarea lui Orson nu numai pentru a-mi confirma 
povestea, ci şi pentru a ne bine dispune şi a ne da motive să 
nădăjduim că viaţa va continua şi după Wyvern. Chiar dacă 
omenirea înfrunta adversari noi, periculoşi, precum membrii 
primului grup de maimute care fugise din laborator, chiar dacă 
vom fi potopiţi de o molimă misterioasă, care transmitea gene 
de la o specie la alta, chiar dacă puţini dintre noi vor 
supravieţui anilor următori fără a suferi schimbări intelectuale, 
emoţionale, chiar şi fizice, s-ar putea să existe totuşi şansa ca, 
în momentul în care noi, câştigătorii pentru moment ai jocului 
evoluţiei, ne vom împletici, ne vom prăbuşi în timpul cursei şi 
vom abandona, să existe moştenitori merituoşi care să se 
poarte mai bine cu planeta decât am făcut-o noi. 

Un asemenea gând liniştitor era mai bun decât niciunul. 

— Crezi că Sasha este frumoasă? l-am întrebat eu pe câine. 

Orson o privi gânditor câteva secunde, apoi se întoarse spre 
mine şi dădu din cap. 

— Ai fi putut răspunde mai repede, se plânse Sasha. 

— Poţi să fii convinsă că a fost sincer, tocmai pentru că nu s- 
a grăbit, am asigurat-o eu. 

— Şi tu eşti frumos, îi zise Sasha lui Orson. 

Câinele dădu din coadă. 

— Sunt un tip norocos, nu-i aşa? l-am întrebat eu. 

Orson dădu din cap, foarte convingător. 

— Şi eu sunt o fată norocoasă, zise Sasha. 

Orson se întoarse spre ea şi clătină din cap: Nu. 

— Hei! am exclamat eu. 

Câinele îmi făcu cu ochiul, rânjind şi scoțând un mârâit uşor, 
ca şi cum ar fi râs. 

— Nu poate să vorbească, am spus eu, dar se ţine de glume. 

Acum nu ne prefăceam că ne simţeam bine. Chiar ne 
simţeam bine. 

Dacă te simţi cu adevărat bine, poţi să treci prin orice. 
Aceasta este una dintre regulile de bază ale filosofiei lui Bobby 
Halloway, iar din noul meu punct de vedere, post-Wyvern, pot 
să spun că Filosoful Bob oferă un ghid pentru o viaţă fericită 
mai eficient decât toţi contracandidaţii săi, de la Aristotel la 
Kierkegaard, de la Thomas More la Schelling şi până la Jacopo 


Zabarella, care credea în întâietatea logicii, a ordinii şi a 
sistematizării. Logică, ordine, sistematizare. Toate sunt 
importante, bineînţeles. Dar poţi să analizezi şi să înţelegi toate 
laturile vieţii folosind aceste instrumente? Nu şi în cazul în care 
pretinzi că l-ai întâlnit pe Bigfoot, că eşti în stare să iei legătura 
cu spiritele morţilor sau că eşti reîncarnarea lui Kahuna. lar 
când văd unde ne-au dus respectarea cu atenţie a logicii, a 
ordinii şi a sistematizării... cred că aş fi fost mai fericit dacă aş 
fi călărit nişte valuri imense. 
O 

Pentru Sasha, Apocalipsa nu însemna un motiv de insomnie. 
Dormea profund, ca de obicei. 
__Cu toate că eram epuizat, mă mulţumeam să moţăi. 
Incuiasem uşa dormitorului şi înţepenisem un scaun sub clanţă. 
Orson dormea pe podea. Era un bun sistem de alarmă, pentru 
cazul în care ar fi intrat cineva în casă. Glock-ul se afla pe 
noptieră, iar Smith & Wesson-ul de calibru 38 al Sashei se 
găsea pe noptiera ei. Mă trezisem în repetate rânduri, convins 
că năvălise cineva în dormitor. Nu mă simţeam în siguranţă. 

Visele nu mă linişteau defel. Într-unul dintre ele eram un 
hoinar care mergea pe o şosea pustie, în lumina lunii pline, 
ridicând degetul mare fără pic de succes. Ţineam în mâna 
dreaptă o geantă, exact ca aceea a tatălui meu. Era grea, de 
parcă fusese umplută cu cărămizi. În cele din urmă am pus-o 
jos şi am deschis-o. Din ea a ieşit Lewis Stevenson, ca o cobră 
care iese dintr-un coş. În ochi îi luceau lumini aurii. Ştiam că 
dacă un lucru atât de ciudat, precum şeful poliţiei, se afla în 
geanta mea, atunci în mine putea să fie ceva şi mai ciudat. 
Simţeam că mi se desface creştetul... şi m-am trezit. 

O 

Cu o oră înainte de apusul soarelui, i-am telefonat lui Bobby, 
din bucătăria Sashei. 

— Cum e vremea în sediul central al maimutelor? l-am 
întrebat eu. 

— O să fie furtună, dar ceva mai târziu. Se văd fulgere 
departe, deasupra mării. 

— Ai dormit? 

— Doar după ce-au plecat maimuţele. 

— Şi când a fost asta? 

— După ce am schimbat tactica şi le-am arătat fundul. 


— Cred că le-ai intimidat. 

— Sunt convins. Am fundul mai mare, iar ele ştiau asta. 

— Ai multă muniţie pentru puşcă? 

— Câteva cutii. 

— O să mai aducem câteva. 

— Sasha nu are emisiune în noaptea asta? 

— N-are emisiune duminica. S-ar putea să nu mai aibă în 
nicio noapte de week-end. 

— O adevărată ştire. 

— Ascultă, ai un extinctor? 

— Ai luat-o razna, fârtate! Voi doi nu sunteţi chiar atât de 
înfierbântaţi. 

— O să aducem două stingătoare. Tipilor ălora le place să se 
joace cu focul. 

— Chiar crezi că-i nevoie? 

— Sunt convins. 

O 

Imediat după apusul soarelui, în timp ce eu aşteptam în 
Explorer, Sasha se duse în Magazinul de Arme al lui Thor ca să 
cumpere muniţie pentru puşcă, pentru Glock şi pentru 
revolverul ei. Comanda fusese atât de serioasă - şi de grea - 
încât însuşi Thor Heissen a venit să o care până la maşină şi s-o 
încarce în portbagaj. 

A trecut apoi să mă salute. E un bărbat înalt, gras, cu faţa 
pătată de urme lăsate de acnee. Are ochiul stâng din sticlă. Nu 
arată nemaipomenit, dar a fost poliţist în Los Angeles şi şi-a dat 
demisia pentru că ţinea la opiniile sale, nu din cauza vreunui 
scandal. E diacon activ al bisericii de care aparţine şi a înfiinţat 
pe lângă aceasta un orfelinat, la întreţinerea căruia contribuie 
din plin. 

— Am aflat de moartea tatălui tău, Chris. 

— Acum nu se mai chinuieşte, am zis eu şi m-am întrebat 
prin ce se deosebea cancerul său de altele, încât indivizii din 
Wyvern voiau să-i facă autopsia. N 

— Uneori moartea e o binecuvântare, spuse Thor. Îţi permite 
să scapi de toate, atunci când ţi-a venit timpul. O să-i simţim 
lipsa. A fost un om bun. 

— Mulţumesc, domnule Heissen. 

— Ce aveţi de gând, copii? Vreţi să începeţi un război? 

— Exact, i-am răspuns eu, în timp ce Sasha învârtea cheia în 


contact şi pornea motorul. 

— Sasha mi-a spus că aveţi de gând să împuşcaţi scoici. 

— Asta n-ar fi bine din punct de vedere al protecţiei mediului, 
nu-i aşa? 

Thor izbucni în râs, iar noi am plecat. 

O 

Când am ajuns în curtea din spatele casei mele, Sasha 
lumină cu lanterna gropile săpate în iarbă de către Orson, 
noaptea trecută, înainte să plec cu el la Angela Ferryman. 

— Ce-o fi îngropat aici? se întrebă ea. Un schelet de T-Rex? 

— Aseară am crezut că Orson săpa pentru că fusese amărât 
din cauza morţii tatălui meu, că era un mod de a se descărca de 
energia negativă. 

— O reacţie la starea de amărăciune? zise Sasha, 
încruntându-se. 

Văzuse cât de deştept era Orson, dar nu înţelegea pe deplin 
complexitatea vieţii interioare a acestuia, nici asemănarea lui 
cu vieţile noastre interioare. Probabil că mărirea inteligenţei 
animalelor implicase introducerea unui material genetic uman 
în ADN-ul lor. Când, în cele din urmă, Sasha o să priceapă 
chestia asta, o să rămână cu gura căscată mult timp, poate 
chiar o săptămână întreagă. 

— Atunci am avut impresia că Orson căuta ceva, un lucru 
despre care el ştia că-mi va trebui. 

Am îngenuncheat pe iarbă, lângă câine, şi i-am spus: 

— Frăţioare, ştiu că ai trecut aseară prin momente grele, 
când l-ai jelit pe tatăl meu. Erai zăpăcit şi nu-ţi aminteai unde 
trebuie să sapi. A trecut o zi de când a murit tata, parcă 
lucrurile sunt mai uşor de acceptat... 

Orson scoase un chelălăit subţire. 

— Ar fi cazul să mai încerci o dată. 

Câinele n-a ezitat, nici nu s-a întrebat de unde să înceapă, ci 
s-a dus la una dintre gropi şi a început s-o lărgească. După cinci 
minute, ghearele lui zăngăniră, atingând ceva. 

Sasha îndreptă raza lanternei spre un borcan murdar de 
pământ, iar eu l-am dezgropat complet. 

În interiorul lui se găsea un sul de pagini îngălbenite, prinse 
împreună cu bandă adezivă. 

Am desfăcut hârtiile, am ţinut prima pagină la lumină şi am 
recunoscut imediat scrisul de mână al tatălui meu. Am citit 


doar primul paragraf: 


Chris, dacă citeşti aceste rânduri înseamnă că am 
murit, iar Orson te-a condus la cutia din grădină, 
pentru că numai el ştie de existenţa ei. Cu asta trebuie 
să încep. Să-ţi povestesc despre câinele tău... 


— Bingo! am exclamat eu. 

Am rulat la loc hârtiile şi le-am pus în borcan. Apoi m-am 
uitat spre cer. Nu se vedea luna. Nici stelele. Norii erau negri, 
joşi. Ici-colo, aveau o lucire gălbuie, din cauza luminilor care 
urcau dinspre Moonlight Bay. 

— O să citim hârtiile mai târziu, am zis eu. Să mergem. 
Bobby e singur în vila sa. 


33 


În timp ce Sasha deschidea uşa din spate a Explorerului, pe 
deasupra noastră zburau pescăruşi care ţipau, îndreptându-se 
spre interiorul continentului, către locuri mai sigure, fiind 
îngroziţi de vântul care agita marea şi arunca fragmente umede 
peste vârful peninsulei. 

Priveam aripile albe trecând peste cerul negru, agitat. 
Ţineam în braţe cutia de la Magazinul de Arme al lui Thor. 

Ceaţa dispăruse de mult. Noaptea era cristalină, sub norii 
care coborau. 

În jurul nostru, pe peninsulă, iarba rară de pe țărm se 
zbătea, iar în vârful dunelor dansau vârtejuri de nisip, ca nişte 
spirite care ies din morminte. 

Mă întrebam dacă vântul mai scosese din cuiburile lor şi alte 
fiinţe, nu numai pescăruşii. 

— N-au venit încă, mă asigură Bobby, în timp ce lua cele 
două cutii cu pizza din spatele maşinii. E prea devreme. 

— De obicei, maimuţele mănâncă la ora asta. Apoi dansează. 

— Poate nu vor veni în noaptea asta, zise Sasha, plină de 
speranţă. 

— Vor veni, i-am replicat eu. 

— Mda. O să vină, m-a aprobat Bobby, apoi s-a dus în casă, 


cu cina noastră. 

Orson rămase lângă el, nu din cauză că i-ar fi fost frică de 
maimuţele ucigaşe, care ar fi putut să se afle deja printre dune, 
ci pentru că-şi intrase în rolul de poliţist al mâncării şi voia să 
se asigure că pizza nu va fi împărţită într-un mod inechitabil. 

Sasha scoase două pungi de plastic din Explorer. În acestea 
se aflau stingătoarele pe care le cumpărase de la Crown 
Hardware. 

Închise apoi portiera din spate şi folosi telecomanda din 
mănunchiul de chei ca să încuie uşile. Din moment ce jeepul lui 
Bobby ocupa garajul pentru o singură maşină, am lăsat 
Explorer-ul în faţa vilei. Când Sasha se întoarse spre mine, 
vântul îi transformă părul de culoarea mahonului într-un 
stindard, iar pielea ei luci uşor, ca şi cum luna ar fi reuşit să-şi 
strecoare o rază prin pătura de nori ca să-i mângâie faţa. Iubita 
mea părea mai mult decât o fiinţă vie, părea un spirit al 
elementelor. 

— Ce s-a întâmplat? mă întrebă ea, nefiind în stare să-mi 
descifreze expresia. 

— Eşti atât de frumoasă! Eşti ca o zeiţă a vântului, care 
atrage furtuna către sine. 

— Spui numai prostii! replică ea, zâmbind. 

— Asta-i una dintre minunatele mele calităţi. 

Un vârtej de nisip execută un dans de derviş către noi, 
aruncându-ne praf în ochi, aşa că ne-am grăbit să intrăm în 
casă. 

Bobby ne aştepta. Luminile fuseseră reduse la un 
semiîntuneric confortabil. Am încuiat uşile în urma noastră. 

Sasha privi geamurile mari şi spuse: 

— Ar trebui să prindem nişte scânduri peste ele. 

— E casa mea, răspunse Bobby. N-am de gând să astup 
ferestrele şi să trăiesc ca un deţinut, din cauza unor maimuțe 
amărâte. 

— Din câte ştiu eu, i-am explicat Sashei, individul ăsta uluitor 
n-a fost niciodată intimidat de maimuțe. 

— Niciodată, mă aprobă Bobby. Şi n-o să încep acum. 

— Măcar să tragem jaluzelele, propuse Sasha. 

— Nu-i o idee bună, am contrazis-o eu. Asta le-ar face 
bănuitoare. Dacă pot să ne privească, iar noi nu părem că le 
aşteptăm, atunci nu vor fi prea prudente. 


Sasha scoase cele două stingătoare din cutiile lor şi desfăcu 
plasticul din jurul lor. Extinctoarele erau de cinci kilograme, 
asemenea celor folosite în marină, uşor de manevrat. Puse unul 
într-un colţ al bucătăriei, unde nu putea fi văzut de la fereastră, 
iar pe al doilea îl ascunse lângă una dintre canapelele din 
camera de zi. 

În timp ce Sasha se ocupa de stingătoare, eu şi Bobby 
stăteam în bucătăria luminată de lumânări, ţinând în poală 
cutiile de muniţie şi lucrând sub masă, pentru cazul în care 
mafia maimuţelor s-ar fi ivit înainte să ne terminăm treaba. 
Sasha cumpărase trei încărcătoare de rezervă pentru Glock şi 
trei dispozitive pentru încărcarea rapidă a revolverului ei, iar 
noi le umpleam cu cartuşe. 

— După ce am plecat de aici, noaptea trecută, l-am vizitat pe 
Roosevelt Frost, am zis eu. 

Bobby mă privi neîncrezător. 

— A avut o discuţie cu Orson? 

— Roosevelt a încercat. Orson n-avea chef de taclale. Dar am 
văzut acolo o pisică pe care o chema Mungojerrie. 

— Bineînţeles, replică sec prietenul meu. 

— Pisica a spus că indivizii din Wyvern voiau doar să mă las 
păgubaş. 

— Ai discutat personal cu pisica? 

— Nu. Roosevelt mi-a transmis mesajul. 

— Bineînţeles. 

— Conform spuselor pisicii, urma să fiu avertizat. Dacă nu 
încetam să fac cercetări, atunci aveau de gând să-mi ucidă 
prietenii, unul câte unul, până aveam să mă opresc. 

— Au de gând să mă lichideze, doar ca să te avertizeze pe 
tine? 

— A fost ideea lor, nu a mea. 

— De ce nu te lichidează pe tine? Au nevoie de kriptonită 
pentru asta? 

— Roosevelt susţine că indivizii mă venerează. 

— Cine nu te venerează pe tine? 

Cu toate că avusese de-a face cu maimuţele, Bobby rămânea 
fidel ideii cu antropomorfizarea animalelor. Însă mai redusese 
un pic nivelul sarcasmului. 

— Imediat ce am părăsit Nostromo, am fost avertizat, exact 
aşa cum prevăzuse pisica. 


I-am povestit lui Bobby despre întâlnirea cu Lewis Stevenson. 

— Voia să-l ucidă pe Orson? 

Din postul său de pază, de unde privea cutiile cu pizza de pe 
masă, Orson chelălăi, de parcă ar fi vrut să-mi confirme 
spusele. 

— Aşa că l-ai împuşcat pe şerif, comentă Bobby. 

— Era şeful poliţiei, nu şerif. 

— L-ai împuşcat pe şerif, insistă Bobby. 

Cu mulţi ani în urmă fusese un admirator fanatic al lui Eric 
Clapton. Ştiam de ce-i plăcea expresia. 

— Bine. L-am împuşcat pe şerif, dar nu i-am împuşcat 
adjunctul’. 

— Nu pot să te las o clipă singur, fără să faci vreo prostie. 
Termină de vârât cartuşe în dispozitivele pentru revolver şi le 
puse în punga pe care o cumpărase Sasha. 

— Grozavă cămaşă ai, am zis eu. 

Bobby purta o cămaşă hawaiană cu mâneci lungi, ceva 
deosebit, pe care era înfăţişat un festival spectaculos, tropical, 
în portocaliu, roşu şi verde. 

— Kamehameha Garment Company, prin 1950, îmi explică el. 
După ce rezolvă problema cu extinctoarele, Sasha veni în 
bucătărie şi porni unul din cele două cuptoare, ca să 
încălzească pizza. 

În timpul acesta, eu îi spuneam lui Bobby: 

— După aceea am dat foc maşinii, ca să distrug dovezile. 

— Ce fel de pizza ai cumpărat? o întrebă Bobby pe Sasha. 

— Una cu ardei, cealaltă cu ceapă şi cârnaţi. 

— Bobby poartă o cămaşă veche, l-am pârât eu. 

— E antică, m-a corectat el. 

— Oricum, după ce am aruncat maşina în aer, m-am dus la 
biserica St. Bernadette şi am intrat înăuntru. 

— Ai spart uşa? 

— Am găsit o fereastră neîncuiată. 

— Tot intrare prin efracţie este, mi-a explicat el. 

După ce am terminat de vârât cartuşe în încărcătoarele de 
rezervă pentru Glock, am zis: 

— Cămaşă veche sau antică, mie mi se pare acelaşi lucru. 

— Una este ieftină, cealaltă nu-i, mă lămuri Sasha. 


5 Vers dintr-un celebru cântec interpretat de Eric Clapton - I shot the sheriff 
(n. Red.). 


— Una e operă de artă, zise Bobby şi-i întinse Sashei tocul de 
piele cu dispozitivele pentru încărcare rapidă. Uite-ţi punga! 

Sasha o luă şi şi-o prinse de centură. 

— Sora părintelui Tom lucra cu mama mea, am spus eu. 

— Era tipul de savant nebun care aruncă lumea în aer? 
întrebă Bobby. 

— În treaba asta nu s-au folosit explozibili. Dar răspunsul 
este da, iar acum ea s-a molipsit. 

— S-a molipsit, zise Bobby, strâmbându-se. Chiar trebuie să 
ne implicăm în treaba asta? 

— Da. E vorba despre ceva complicat. Despre genetică. 

— Chestii pentru oameni cu creierul mare. E ceva plictisitor. 

— Nu şi de data asta. 

Departe, deasupra mării, arterele de lumină pulsară pe cer, 
iar apoi se auzi bubuitul înfundat al tunetului. 

Sasha cumpărase şi o cartuşieră, făcută pentru vânătorii de 
rațe şi pentru trăgătorii în talere, iar Bobby începu să introducă 
în compartimentele acesteia cartuşe pentru puşcă. 

— Şi părintele Tom este infectat, am spus eu, vârând unul 
dintre încărcătoarele de rezervă în buzunarul cămăşii. 

— Tu eşti infectat? mă întrebă Bobby. 

— Probabil. Cred că mama era. Şi tatăl meu. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Prin fluidele trupului, am zis eu, ascunzând celelalte două 
încărcătoare după lumânarea groasă, roşie, de pe masă, unde 
nu puteau fi văzute prin geam. Poate şi în alte feluri. 

Bobby se uită la Sasha, care muta pizza în tăvi. 

Ea ridică din umeri şi zise: 

— Dacă e infectat Chris, atunci sunt şi eu. 

— Suntem împreună de peste un an, i-am explicat eu lui 
Bobby. 

— Vrei să-ţi încălzeşti singur pizza? îl întrebă Sasha. 

— Nu. Prea multă bătaie de cap. Continuă-ţi treaba şi 
infectează-mă! 

Am închis cutia cu cartuşe şi am pus-o pe podea. Pistolul meu 
se afla încă în buzunarul hainei, care atârna de speteaza 
scaunului. 

În timp ce Sasha continua să pregătească pizza, am spus: 

— S-ar putea ca Orson să nu fie infectat, să fie doar purtător 
de virus. 


Bobby întrebă, în timp ce rotea un cartuş între degete, aşa 
cum face un scamator cu o monedă: 

— Şi când încep puroiul şi voma? 

— Nu-i o boală, nu în sensul ăsta. E mai degrabă un proces. 

Se văzu un alt fulger. A fost ceva minunat şi care a durat 
prea puţin ca să-mi facă vreun rău. 

— Un proces, bombăni Bobby. 

— Nu te îmbolnăveşti. Te... transformi. 

În timp ce vâra pizza în cuptor, ca s-o încălzească, Sasha 
întrebă: 

— A cui a fost cămaşa, înainte să intre în posesia ta? 

— În anii cincizeci? Cine ştie? 

— Pe vremea aia mai trăiau dinozaurii? am întrebat eu. 

— Nu prea mulţi, îmi răspunse Bobby. 

— Din ce-i făcută? se interesă Sasha. 

— Din mătase artificială. 

— Arată ca nouă. 

— Nu uzezi o asemenea cămaşă, zise cu solemnitate Bobby, o 
păstrezi ca pe o comoară. 

M-am dus la frigider şi am scos câte o sticlă de Corona 
pentru fiecare, cu excepţia lui Orson. Din cauza greutăţii 
corporale, câinele poate să bea o bere fără să se matolească, 
dar în noaptea asta trebuia să-şi păstreze mintea limpede. Noi, 
ceilalţi, simţeam nevoia să bem ceva, să ne calmăm nervii prea 
încordaţi, ca să ne mărim eficienţa. 

În timp ce stăteam lângă chiuvetă şi scoteam dopurile 
sticlelor de bere, fulgerul sfâşie din nou cerul, încercând fără 
succes să stoarcă ploaie din nori. În lumina lui am zărit trei 
siluete mici care alergau de la o dună la alta. 

— Au sosit, am zis eu, aducând berile pe masă. 

— Întotdeauna au nevoie de ceva timp, ca să-şi facă un pic de 
curaj, ne explică Bobby. 

— Sper să ne lase măcar să cinăm. 

— Sunt moartă de foame, mărturisi Sasha. 

— Care sunt simptomele de bază ale acestei boli care nu-i 
boală, ale acestui proces? întrebă Bobby. O să sfârşim arătând 
ca nişte ciuperci de copac? 

— Unii degenerează psihic, precum Stevenson. Alţii pot să se 
schimbe fizic, în feluri lipsite de importanţă. Poate şi în feluri 
importante. Fiecare caz este altfel. Se pare că unii oameni nu 


sunt afectaţi deloc sau într-un fel care nu se remarcă, în timp 
ce alţii se schimbă cu adevărat. 

În timp ce Sasha pipăia admirativ cămaşa lui Bobby, acesta 
spuse: 

— Modelul a fost inspirat de o pictură a lui Eugene Savage, 
intitulată Sărbătoare pe insulă. 

— Nasturii arată splendid, zise Sasha, bine dispusă. 

— Cu adevărat splendid, fu de acord Bobby, trecându-şi 
degetul peste unul dintre nasturii de culoare galben-maronie, 
cu striaţii, şi zâmbind cu mândria unui colecţionar pasionat. 
Coajă de nucă de cocos şlefuită. 

Sasha scoase un teanc de şerveţele de hârtie dintr-un sertar 
şi le puse pe masă. 

Aerul era dens şi umed. Simţeam cum se umflă pielea 
furtunii, ca un balon. Avea să plesnească în curând. 

După ce am tras o duşcă din berea rece, i-am spus lui Bobby: 

— Fârtate, înainte să-ţi spun şi restul, Orson o să-ţi facă o 
mică demonstraţie. 

Am chemat câinele şi i-am zis: 

— Pe canapeaua din camera de zi sunt aruncate nişte perne. 
Una dintre ele este un cadou pe care i l-am făcut eu lui Bobby. 
Te rog să i-o aduci. 

Orson ieşi în fugă din încăpere. 

— Ce se întâmplă? se minună Bobby. 

Sasha sorbi din bere, zâmbi şi zise: 

— Aşteaptă şi o să vezi. 

Revolverul ei, Chiefs Special, de calibrul 38, era pe masă. 
Sasha desfăcu un şerveţel de hârtie şi acoperi arma cu el. Apoi 
îi spuse din nou lui Bobby: 

— Aşteapiă şi o să vezi. 

În fiecare an, de Crăciun, fac schimb de daruri cu Bobby. 
Fiecare câte un cadou. Pentru că avem amândoi tot ce ne 
dorim, cumpărăturile noastre nu ţin seama nici de valoare, nici 
de faptul că un obiect e folositor. Ne propunem să dăruim cel 
mai aiurit obiect care poate fi găsit de vânzare. Asta-i o tradiţie 
de pe vremea când aveam doisprezece ani. În dormitorul lui 
Bobby sunt nişte rafturi pe care ţine colecţia de daruri lipsite 
de gust pe care i le-am făcut. Singurul obiect pe care nu l-a 
considerat suficient de mizerabil ca să ocupe un loc pe rafturile 
acelea era perna. 


Orson se întoarse în bucătărie ţinând în gură obiectul acela 
insuficient de aiurit, iar Bobby îl luă, încercând să pară 
neimpresionat de fapta câinelui. 

Pe faţa pernei, de treizeci de centimetri pe douăzeci, exista 
un text brodat. Fusese produsă şi vândută pentru procurare de 
fonduri de către un post de televiziune evanghelist, foarte 
popular. În interiorul unui chenar foarte complicat se aflau 
şapte cuvinte: IISUS MĂNÂNCĂ PACATOŞI ŞI SCUIPĂ 
SUFLETE IZBĂVITE. 

— Chestia asta nu ţi s-a părut vulgară? întrebă Sasha, 
nevenindu-i să creadă. 

— Este vulgară, zise Bobby, prinzându-şi cartuşiera în jurul 
mijlocului, fără să se ridice de pe scaun. 

— Avem standarde foarte înalte, i-am explicat eu. 

În anul următor celui în care îi dăruisem perna, îi oferisem 
lui Bobby o sculptură din ceramică a lui Elvis Presley. Acesta 
era înfăţişat în îmbrăcămintea lucitoare, din mătase albă cu 
paiete, pe care o purta în timpul spectacolelor de la Las Vegas, 
stând pe toaleta pe care murise, cu mâinile împreunate pentru 
rugăciune şi cu ochii ridicaţi spre cer, iar în jurul capului avea 
un nimb. 

Bobby este dezavantajat în această întrecere din perioada 
Crăciunului, pentru că insistă să colinde magazinele de 
cadouri, căutând kitschul perfect. Eu sunt obligat, din cauza 
XP-uluii, să mă limitez la comenzi prin poştă. Există suficiente 
cataloage cu marfă scumpă şi vulgară ca să umpli cu ea toate 
rafturile bibliotecii Congresului. 

Bobby zise, în timp ce învârtea perna în mâini şi se uita 
încruntat la Orson: 

— Frumos truc! 

— Nu-i niciun truc, i-am replicat eu. Este clar că la Wyvern 
au avut loc o mulţime de experienţe. Una dintre ele a avut ca 
scop sporirea inteligenţei atât la oameni, cât şi la animale. 

— Asta-i o aiureală. 

— Ba-i adevărat. 

— Eşti nebun. 

— Pe deplin. 

I-am spus lui Orson să ducă perna înapoi, apoi să meargă în 
dormitor, să deschidă uşa glisantă de la dulap şi să aducă un 
mocasin negru, din perechea pe care o cumpărase Bobby 


atunci când descoperise că avea doar curele, sandale şi pantofi 
de sport, adică nu avea cu ce să vină la slujba de înmormântare 
a mamei mele. 

În bucătărie mirosea îmbietor a pizza, iar câinele se uită spre 
cuptor, cu poftă. 

— O să-ţi primeşti portia, l-am asigurat eu. Acum du-te şi 
caută! 

În timp ce Orson se pregătea să iasă din bucătărie, Bobby 
zise: 

— Stai! 

Orson îl privi, aşteptându-i spusele. 

— Nu-i vorba de orice pantof. Nu-i vorba doar de un mocasin, 
ci de mocasinul pentru piciorul stâng. 

Câinele pufni, ca şi cum i-ar fi spus că era vorba despre o 
complicare insignifiantă a probei, apoi plecă. 

Deasupra Pacificului, o scară încinsă de fulgere unea cerul cu 
marea, ca şi cum ar fi anunţat coborârea arhanghelilor. 
Bubuitul tunetului care urmă zgudui ferestrele şi făcu să 
vibreze pereţii vilei. 

Pe ţărmul nostru calm, furtunile sunt rareori însoţite de 
efecte pirotehnice de felul ăsta. Se părea că fuseserăm 
planificaţi pentru o răpăială importantă. 

Am pus pe masă o cutie cu boia iute de ardei, apoi farfurii de 
hârtie şi platouri de ceramică, pe care Sasha a aşezat bucăţile 
de pizza. 

— Mungojerrie, zise Bobby. 

— E un nume luat dintr-un poem despre pisici. 

— Mi se pare pompos. 

— E drăguţ, îl contrazise Sasha. 

— Fluffy, ăsta-i un nume potrivit pentru o pisică, insistă 
Bobby. 

Se porni vântul, învârtind morişca de pe acoperiş şi şuierând 
prin cornişe. Mi s-a părut că am auzit în depărtare strigătele 
grupului de maimuțe. 

Bobby se aplecă şi aranjă puşca, aflată pe podea, lângă 
scaunul său. 

— Fluffy sau Boots. Asta-s nume adevărate de pisică. 

Sasha tăie, ajutându-se de cuţit şi de furculiţă, o felie de 
pizza cu ardei în bucăţi potrivite pentru o înghiţitură şi le puse 
deoparte, ca să se răcească, pentru Orson. 


Câinele se întoarse din dormitor, ţinând un mocasin în gură. 
Se duse şi i-l dădu lui Bobby. Era pentru piciorul stâng. 

Bobby aruncă pantoful în coşul de gunoi şi-i explică lui 
Orson: 

— Nu-l arunc din cauza urmelor de dinţi, nici pentru că-i 
pătat cu bale de câine, ci pentru că nu mai intenţionez să port 
vreodată pantofi care se asortează la un costum. 

Mi-am amintit de plicul de la Magazinul pentru Arme al lui 
Thor, care fusese pe patul meu atunci când găsisem Glock-ul, 
cu o noapte în urmă. Era uşor umed şi avea adâncituri ciudate. 
Salivă. Urme de dinţi. Orson fusese cel care aşezase pistolul 
tatălui meu într-un loc în care să fie sigur că aveam să-l găsesc. 

Bobby se întoarse la masă şi se aşeză, uitându-se la câine. 

— Deci? l-am întrebat eu. 

— Ce vrei? 

— Ştii ce vreau. 

— Trebuie să-ţi spun? 

— Da. 

Bobby oftă şi zise: 

— Mă simt ca şi cum un talaz uriaş s-a spart în capul meu, iar 
când s-a retras mi-a luat creierul cu el. 

— L-ai făcut praf, i-am spus eu lui Orson. 

Sasha puse mâna pe bucata de pizza rezervată câinelui, ca să 
se convingă că brânza nu era prea fierbinte încât să i se 
lipească de cerul gurii şi să-l ardă. Apoi aşeză farfuria pe 
podea. 

Orson dădu din coadă, lovind masa şi picioarele scaunului, de 
parcă ar fi vrut să ne dovedească faptul că o inteligenţă 
superioară nu se corelează în mod obligatoriu cu bune maniere 
la masă. 

— Silky, zise Bobby. Un nume simplu. Un nume de pisică. 
Silky. 

Mâncam pizza şi beam bere. Cele trei lumânări pâlpâitoare 
ofereau suficientă lumină ca să privesc paginile de hârtie 
îngălbenită, pe care tatăl meu scrisese o relatare concisă a 
activităţilor din Wyvern, în care relata evoluţia neprevăzută a 
evenimentelor, care luaseră dimensiunile unei catastrofe, 
precum şi nivelul de implicare al mamei mele. Tata nu fusese 
un savant şi putea doar să povestească - în termenii unui 
nespecialist - ceea ce-i dezvăluise mama mea, dar în 


documentul pe care mi-l lăsase existau foarte multe informaţii. 

— Un băieţel care livrează pachete, am spus eu. Aşa mi-a 
răspuns Lewis Stevenson, noaptea trecută, când l-am întrebat 
ce l-a schimbat din omul care fusese cândva. Un băieţel care 
furnizează pachete şi care nu a murit. Vorbea despre un 
retrovirus. Se pare că mama mea a emis o teorie, referitoare la 
un nou fel de retrovirus... care dispunea de posibilitatea de a 
selecta retrotranspunerea. 

Când am ridicat privirea de pe paginile scrise de tatăl meu, 
am văzut că Sasha şi Bobby se uitau la mine, nelămuriţi. 

Bobby îmi spuse: 

— Probabil că Orson ştie despre ce vorbeşti, fârtate, dar eu 
n-am terminat colegiul. 

— Eu sunt doar un DJ, zise Sasha. 

— Unul foarte bun, spuse Bobby. 

— Mulţumesc. 

— Cu toate că difuzezi prea mult Chris Isaak, adăugă el. 

De data asta, fulgerul n-a coborât pur şi simplu din cer, ci s-a 
prăbuşit direct şi rapid, ca un ascensor de mare viteză, lucitor, 
care transporta o încărcătură de explozibil de mare putere 
detonat de îndată ce liftul a atins pământul. Toată peninsula 
păru că ţopăie, casa se zgudui, iar ploaia începu să răpăie pe 
acoperiş, ca un duş din care curgea pietriş. 

Sasha privi pe fereastră şi zise: 

— Poate că nu le place ploaia. Poate că nu se vor apropia. 

Am vârât mâna în buzunarul jachetei care atârna de spătarul 
scaunului meu şi am scos Glock-ul. L-am aşezat pe masă, de 
unde puteam să-l iau mai repede, şi am folosit trucul Sashei, cu 
şerveţelul de hârtie, ca să-l acopăr. 

— În cadrul unor cazuri clinice, savanții au tratat un număr 
de boli - SIDA, cancer, boli ereditare - cu ajutorul unor terapii 
genetice. S-a pornit de la ideea că, dacă pacientul are unele 
gene defecte sau îi lipsesc anumite gene, puteai să-i înlocuieşti 
genele rele cu nişte copii corecte sau să-i adaugi genele lipsă, 
făcând astfel celulele capabile să lupte cu boala. Rezultatele au 
fost încurajatoare. S-au obţinut nişte succese modeste, dar au 
fost şi eşecuri şi surprize neplăcute. 

— Intotdeauna rezultă o Godzilla, zise Bobby. La un moment 
dat, Tokio e un oraş plin de viaţă, fericit şi prosper, iar în clipa 
următoare, picioarele  şopârlei gigantice zdrobesc toate 


clădirile... 

— Dificultatea constă în introducerea genelor sănătoase în 
pacient. De obicei, pentru purtarea genelor în celule se 
foloseşte un virus  schilodit. Majoritatea acestora sunt 
retroviruşi. 

— Schilodit? întrebă Bobby. N 

— Adică nu se poate reproduce. In felul acesta, nu reprezintă 
o amenințare pentru organism. Dar, după ce duce genele 
umane în celulă, are abilitatea de a le plasa în cromozomii 
acesteia. 

— Un băiat care face livrări. Un comisionar, zise Bobby. 

— Ar trebui să moară, după ce-şi face treaba? întrebă Sasha. 

— Uneori viruşii nu pier foarte uşor, i-am răspuns eu. Pot să 
producă inflamații sau riposte ale sistemului imunitar, care duc 
la distrugerea viruşilor şi a celulelor în care au livrat genele. 
De aceea, unii cercetători au căutat căi de a modifica 
retroviruşii astfel încât să semene mai mult cu 
retrotranspunătorii, care sunt bucăţi din ADN-ul trupului 
respectiv şi care pot să copieze şi să se introducă în 
cromozomi. 

— În momentul acesta apare Godzilla, îi spuse Bobby Sashei. 

— Omule-de-Zăpadă, de unde ştii toate porcăriile astea? Nu 
puteai să le afli din hârtiile pe care le-ai adus, pentru că te-ai 
uitat pe ele doar două minute. 

— Oamenii au tendinţa să considere interesante cele mai seci 
articole despre cercetările ştiinţifice, dacă ştiu că asta le poate 
salva viaţa. Dacă ar reuşi cineva să găsească o cale ca să-mi 
înlocuiască genele lipsă cu nişte copii corecte, trupul meu ar fi 
în stare să producă enzimele care repară pagubele pe care le 
fac razele ultraviolete ADN-ului meu. 

— Atunci n-ai mai fi Târâtorul-Nopţii, zise Bobby. 

— Adio boală! am răspuns eu, ţinându-i isonul. 

Am auzit ceva alergând pe veranda din spatele casei. Sunetul 
acesta fusese mai puternic decât răpăitul zgomotos al ploii pe 
acoperiş. 

Ne-am uitat în direcţia din care venea sunetul şi am apucat 
să vedem o maimuţă rhesus care sărea de pe podeaua verandei 
pe tocul ferestrei de lângă chiuvetă. Avea blana udă şi încâlcită, 
ceea ce o făcea să pară mai slabă decât dacă ar fi fost uscată. 
Se legănă cu îndemânare pe stinghia îngustă şi se prinse cu 


mâna-i mică de rama verticală. Se uita la noi, curioasă ca o 
maimuţă obişnuită, şi părea o fiinţă blândă - dacă nu ţineai 
seama de ochii ei plini de ură. 

— Probabil că o să se plictisească mai repede, dacă o să le 
ignorăm, zise Bobby. 

— Cu cât o să fie mai plictisite, cu atât mai neatente o să 
devină, adăugă Sasha. 

Am muşcat o bucată din pizza cu cârnaţi şi cu ceapă şi am 
bătut cu un deget în teancul de pagini îngălbenite de pe masă, 
apoi am spus: 

— Am răsfoit hârtiile astea şi am găsit un paragraf în care 
tatăl meu explica, atât cât înţelesese şi el, noua teorie a mamei. 
Ea elaborase, pentru proiectul de la Wyvern, un mod nou de 
abordare a felului de a produce retroviruşi, încât aceştia 
puteau fi folosiţi cu mai multă siguranţă pentru a transporta 
gene în celulele pacientului. 

— Acum chiar aud picioarele şopârlei gigantice, zise Bobby. 
Bum, bum, bum... 

Maimuţa de la fereastră ţipă la noi. 

Am aruncat o privire spre fereastra din apropiere, dar nu se 
uita nimeni la noi prin ea. 

Orson stătea cu labele din faţă pe masă şi-şi exprima un 
interes teatral pentru pizza, folosindu-şi tot farmecul ca s-o 
convingă pe Sasha să-i mai dea o bucată. 

— Ştii cum fac copiii, când încearcă să se folosească de un 
părinte împotriva celuilalt, am avertizat-o eu. 

— Nu-i sunt părinte, cel mult cumnată, mi-a răspuns ea. 
Oricum, s-ar putea să fie ultima lui masă. A noastră, a tuturor. 

— Bine, am oftat eu. Dar se va crea un precedent periculos, 
în cazul în care n-o să fim ucişi. 

Pe rama ferestrei apăru o a doua maimuţă. Ţipau amândouă 
şi ne arătau colții. 

Sasha alese cea mai subţire felie de pizza dintre cele rămase, 
o tăie în bucăţi şi o puse în farfuria câinelui, de pe podea. 

Orson privi îngrijorat monştrii de la fereastră, dar nici măcar 
primatele sfârşitului lumii nu-i puteau înlătura pofta de 
mâncare. Îşi îndreptă atenţia spre cină. 

Una dintre maimute începu să bată ritmic cu mâna în geam, 
tipând mai tare decât până atunci. 

Avea dinţii mai lungi şi mai ascuţiţi decât ar fi trebuit să aibă 


un rhesus. Erau suficient de lungi şi de ascuţiţi ca s-o ajute să 
joace rolul unui animal de pradă. Poate că era o trăsătură fizică 
produsă de băieţii care făceau cercetări militare la Wyvern. Mi- 
am amintit de gâtul sfâşiat al Angelei. 

— S-ar putea să facă asta ca să nu fim atenţi la altceva, 
sugeră Sasha. 

— Nu pot să intre în casă fără să spargă un geam, zise 
Bobby. O să le auzim. 

— Prin gălăgia asta, la care se adaugă şi zgomotul ploii? se 
miră Sasha. 

— O să le auzim. 

— Nu cred că trebuie să ne risipim în diferite încăperi, dacă 
nu-i neapărat nevoie, le-am spus eu. Sunt destul de deştepte ca 
să ştie chestia cu „împarte şi stăpâneşte”. 

Am aruncat iarăşi o privire spre fereastra din apropierea 
mesei, dar nu se afla nicio maimuţă în partea aceea a verandei, 
iar printre dunele de dincolo de balustradă nu se mişcau decât 
ploaia şi vântul. 

Deasupra chiuvetei, una dintre maimuțe reuşise să ne 
întoarcă spatele, stând încă atârnată de fereastră. Chelălăia ca 
şi cum ar fi râs, în timp ce ne arăta fundul, apăsându-şi de 
geam bucile goale, urâte, fără păr. 

— Şi ce s-a întâmplat după ce ai intrat în casa parohială? mă 
întrebă Bobby. 

Dându-mi seama că timpul trecea, i-am făcut un rezumat al 
evenimentelor petrecute în mansardă, în Wyvern şi în casa lui 
Ramirez. 

— Manuel a ajuns de rahat! se miră cu tristeţe Bobby, 
clătinând din cap. 

— Of! făcu Sasha, dar fără să comenteze nimic pe socoteala 
lui Manuel. 

Maimuţa mascul care stătea atârnată de fereastră cu faţa 
spre noi urina pe geam. 

— Asta-i ceva nou, remarcă Bobby. 

Pe verandă, în spatele ferestrei de lângă chiuvetă, mai multe 
maimuțe ţopăiau în aer, ca nişte boabe de porumb care sar 
dintr-o tigaie încinsă. Apăreau în raza noastră vizuală, apoi 
dispăreau. Toate chelălăiau şi ţipau. Păreau o mulţime, deşi 
eram convins că nu-s decât vreo şase, care săreau, se răsuceau, 
ţopăiau, astfel încât să fie văzute de mai multe ori. 


Am terminat ce-mi mai rămăsese din bere. Devenea tot mai 
dificil să îţi păstrezi cumpătul. Poate că era nevoie de mai 
multă energie şi de mai multă concentrare decât aveam eu ca 
să fii calm. 

— Orson, am zis eu, poate că n-ar fi o idee rea dacă ai 
cutreiera prin casă. 

Mă înţelese şi se apucă imediat să cerceteze zona. 

Înainte să iasă din bucătărie, i-am spus: 

— Fără acte de eroism. Dacă vezi ceva rău, latră cât te ţine 
gura şi întoarce-te în goană aici. 

Câinele dispăru de îndată. 

Mi-a părut rău imediat că-l trimisesem, chiar dacă ştiam că 
fusese cel mai bun lucru pe care îl puteam face. 

Prima maimuţă îşi golise vezica. Cea de-a doua se întoarse cu 
faţa către bucătărie şi se uşură şi ea. Celelalte ţopăiau pe 
balustradă sau se legănau de grinzile acoperişului verandei. 

Bobby stătea chiar în faţa ferestrei care se afla dincolo de 
masă. Privea zona aceea de-un calm relativ cu o suspiciune 
egală cu a mea. 

Se părea că fulgerele încetaseră, dar deasupra mării bubuiau 
încă tunete. Canonada întărâta ceata de maimuțe. 

— Am auzit că noul film cu Brad Pitt e grozav, zise Bobby. 

— Nu l-am văzut, îi răspunse Sasha. 

— Trebuie să aştept până apare caseta video, i-am reamintit 
eu. 

Cineva încercă să deschidă uşa din spate. Clanţa se zgâlţâia 
şi scârţâia, dar zăvorul fusese bine tras. 

Cele două maimuțe de la fereastra de lângă chiuvetă 
coborâră. Alte două săriră de pe verandă şi le luară locul. 
Amândouă începură să urineze pe geam. 

— N-am de gând să spăl aşa ceva, zise Bobby. 

— Eu n-am de gând să spăl aşa ceva, afirmă Sasha. 

— Poate că astfel vor ieşi din starea de furie şi de agresiune 
şi ne vor lăsa în pace, am zis eu. 

Se pare că Bobby şi Sasha învăţaseră mimarea expresiilor 
sarcastice la aceeaşi şcoală. 

— Sau poate că nu ne vor lăsa, m-am răzgândit eu. 

De undeva, din noapte, veni o piatră de mărimea unui 
sâmbure de cireaşă, care lovi una dintre ferestre. Maimuţele 
pişăcioase săriră jos, ca să iasă din linia tirului. Alte pietricele o 


urmară pe prima, răpăind ca grindina. 

In fereastra de lângă masă nu era aruncată nicio piatră. 

Bobby luă puşca de pe podea şi şi-o puse în poală. 

Când bombardamentul ajunse la apogeu, încetă brusc. 

Maimuţele cuprinse de frenezie ţipau acum mai puternic. 
Strigătele erau stridente, nepământeşti, părând a avea un efect 
supranatural, răspândind în noapte o asemenea energie 
demonică, încât ploaia potopi vila mai puternic decât înainte. 
Baroasele nemiloase ale tunetelor crăpară cochilia nopţii şi 
încă o dată colții lucitori ai fulgerelor muşcară din carnea 
cerului. 

O piatră - mai mare decât cele folosite în atacul precedent - 
izbi o fereastră de lângă chiuvetă. Urmă o a doua, cam de 
aceeaşi dimensiune. Fusese aruncată cu mai multă putere 
decât prima. 

Din fericire, maimuţele aveau mâini prea mici, care nu le 
permiteau să ţină şi să folosească pistoale sau revolvere. În 
plus, reculul le-ar fi dat peste cap, deoarece aveau masă 
corporală redusă. Făpturile astea erau suficient de deştepte ca 
să înţeleagă la ce foloseşte o puşcă şi cum se mânuieşte. Din 
fericire, hoarda de genii din Wyvern n-a decis să lucreze cu 
gorile. Dacă le-ar fi venit o asemenea idee, nu mă îndoiesc că 
le-ar fi căutat o utilizare în domeniul lor şi nu numai că le-ar fi 
înzestrat cu arme de foc şi le-ar fi învăţat să le folosească, dar 
le-ar fi instruit şi în utilizarea armelor nucleare. 

Alte două pietre izbiră geamul ferestrei. 

Am pus mâna pe telefonul celular pe care-l aveam la centură. 
Poate că puteam cere ajutorul cuiva. Nu al poliţiei, nici al FBI- 
ului. Dacă poliţia ar fi răspuns apelului meu, atunci prietenii 
noştri în uniformă din Moonlight Bay le-ar fi ajutat pe maimuțe. 
Chiar dacă aş fi reuşit să iau legătura cu biroul cel mai apropiat 
al FBl-ului şi să fiu mai convingător decât mulţimea de indivizi 
care sunau ca să anunţe că fuseseră răpiți de farfurii 
zburătoare, aş fi discutat cu duşmanii. Manuel Ramirez îmi 
spusese că decizia de a lăsa coşmarul să se deruleze până va 
înceta de la sine fusese luată „la nivel foarte înalt”. Eu îl 
credeam. 

Cedaserăm responsabilităţile, într-un fel cum nu făcuseră 
generaţiile anterioare. Ne încredinţaserăm vieţile şi viitorul 
unor profesionişti şi unor experţi care ne convinseseră că noi 


nu aveam cunoştinţe, nici putere de judecată ca să luăm decizii 
importante în privinţa conducerii societăţii. lar consecinţa lenei 
şi a superficialităţii noastre este apocalipsa cu primate. 

O piatră mult mai mare lovi fereastra. Geamul se crăpă, dar 
nu se sparse în bucăţi. 

Am luat cele două încărcătoare de rezervă de pe masă şi le- 
am vârât în buzunarele blugilor. 

Sasha îşi strecură mâna sub şerveţelul mototolit care-i 
acoperea revolverul Chiefs Special. 

I-am urmat exemplul şi am apucat patul Glock-ului ascuns. 

Ne-am uitat unul la celălalt. In ochii ei curgea o maree de 
teamă. Am fost convins că şi ea a văzut acelaşi curent întunecat 
în ochii mei. 

Am încercat să-i zâmbesc liniştitor, dar îmi simţeam faţa ca şi 
cum ar fi fost făcută din ghips gata să crape. 

— O să fie bine. Un DJ, un rebel al surfingului şi Omul-Elefant 
- echipa perfectă pentru salvarea lumii. 

— Dacă se poate, nu lichidaţi primele maimuțe care intră în 
casă, zise Bobby. Lăsaţi câteva înăuntru. Întârziaţi deschiderea 
focului cât se poate. Faceţi-le să aibă încredere în ele. Fraieriţi- 
le pe javrele alea mici. Apoi lăsaţi-mă pe mine să deschid focul, 
să le învăţ ce-i respectul. Cu puşca. Eu nu trebuie să ţintesc. 

— Am înţeles, domnule general Bob! i-am răspuns eu. 

Două, trei, patru pietre - cam cât sâmburele de piersică - 
loviră ferestrele. Un al doilea geam crăpă, iar din crăpătură se 
desprinse o fisură, ca o ramură a unui fulger. 

Trăiam o rearanjare fiziologică surprinzătoare, care ar fi 
fascinat un medic. Stomacul îmi urcase în piept şi apăsa cu 
insistenţă la baza gâtului, în timp ce inima îmi căzuse în locul 
pe care-l ocupase anterior stomacul. 

Vreo şase pietre mai mari decât cele dinainte, aruncate cu 
mai multă forţă decât celelalte, loviră cele două ferestre mai 
mari. Geamurile fură aruncate înăuntru. Cioburile căzuseră în 
chiuveta din oţel inoxidabil, pe placa de granit a dulapului, pe 
podea, scoțând un zăngănit muzical. Câteva aşchii zburară 
până pe masă, iar eu am închis repede ochii, atunci când un 
fragment ascuţit zăngăni pe tăblie şi se înfipse într-o bucată 
rece de pizza. 

Când, după o clipă, am deschis ochii, în fereastră apăruseră 
două maimuțe care ţipau, mari ca aceea pe care o descrisese 


Angela. Fără să le pese de cioburi sau de noi, lighioanele săriră 
înăuntru, pe placa de granit. Vântul le agita blana udată de 
ploaie. 

Una dintre ele se uită către dulapul pentru mături, în care 
era încuiată de obicei puşca. De când sosiseră, maimuţele nu 
văzuseră pe vreunul dintre noi apropiindu-se de dulap. Nu 
aveau cum să zărească arma de calibrul 12 care stătea în 
echilibru pe genunchii lui Bobby, sub masă. 

Acesta se uită la ele, dar părea mai interesat de fereastra din 
faţa sa, de dincolo de masă. 

Cocoşate şi agile, cele două creaturi aflate deja în încăpere 
merseră de-a lungul dulapului, depărtându-se de chiuvetă. În 
bucătăria slab luminată, ochii lor răutăcioşi luceau la fel de 
puternic ca flăcările care dansau la capătul fitilului lumânărilor. 

Intrusul din stânga dădu de un prăjitor de pâine şi-l aruncă 
furios pe podea. Din priza de perete săriră scântei, atunci când 
ştecherul fu smuls din ea. 

Mi-am amintit că Angela îmi povestise că maimuța rhesus o 
bombardase cu mere, lovind-o suficient de tare ca să-i spargă 
buza. Bobby păstra ordine în bucătărie, dar dacă animalele alea 
deschideau uşile dulapurilor şi începeau să arunce în noi cu 
pahare şi cu farfurii, ar fi putut să ne provoace răni grave, în 
ciuda faptului că aveam avantajul armelor de foc. O tavă care 
se rotea prin aer şi te lovea la baza nasului putea să fie aproape 
la fel de eficientă ca un glonţ. 

Alte două făpturi cu ochi cumpliţi săriră de pe podeaua 
verandei pe rama ferestrei distruse. Ne arătară colții şi sâsâiră 
către noi. 

Şerveţelul de hârtie de pe revolverul Sashei tremura vizibil. 
Nu din cauza curentului care venea prin fereastră. 

Cu tot balamucul făcut de intruşi, în ciuda şuieratului 
vântului de martie prin ferestrele sparte, a bubuitului tunetelor 
şi a răpăitului ploii, mi s-a părut că-l aud pe Bobby fredonând. 
Prietenul meu ignora maimuţele din colţul îndepărtat al 
bucătăriei, concentrându-şi atenţia asupra ferestrei din faţa lui, 
de dincolo de masă, fereastră ce rămăsese intactă. Iar buzele i 
se mişcau. 

Poate îmboldite de faptul că nu ripostaserăm în niciun fel, 
poate crezând că fuseserăm imobilizaţi de teamă, cele două 
creaturi foarte agitate din fereastră săriră în încăpere şi se 


deplasară în direcţii opuse de-a lungul plăcii dulapului, făcând 
pereche cu fiecare dintre primii doi intruşi. 

Fie că Bobby începuse să cânte mai tare, fie că groaza îmi 
ascuţise auzul, dar mi s-a părut că recunosc melodia pe care o 
cânta. Daydream Believer. Un vechi şi mare succes pop, 
înregistrat prima oară de formaţia The Monkees. 

Probabil că-l auzise şi Sasha, pentru că iubita mea spuse: 

— Un ecou din trecut. 

Încă doi membri ai grupului se căţărară pe fereastra de 
deasupra chiuvetei, se atârnară de rama acesteia, cu luciri 
diavoleşti în ochi şi ţipară către noi, pline de ură. 

Cele patru animale din încăpere răcneau mai tare ca înainte, 
ţopăind pe placa dulapului, agitându-şi pumnii în aer, arătându- 
ne colții şi scuipând către noi. 

Erau deştepte, dar nu suficient de deştepte. Furia le întunecă 
iute judecata. 

— Lichidaţi-le! zise Bobby. 

Gata. 

În loc să-şi tragă scaunul înapoi, ca să scoată arma de sub 
masă, Bobby alunecă într-o parte, îşi continuă mişcarea 
ridicându-se în picioare şi scoțând puşca la iveală, de parcă ar 
fi urmat atât cursuri de pregătire militară, cât şi de balet. Din 
ţeava puştii ţâşniră flăcări, iar prima încărcătură lovi ultimele 
maimuțe sosite, cele din fereastră, aruncându-le pe verandă, de 
parcă ar fi fost nişte jucării stricate. Al doilea foc de armă făcu 
bucăţi perechea de animale din stânga chiuvetei. 

Mă dureau urechile, de parcă aş fi fost în interiorul unui 
clopot de catedrală. Cu toate că bubuitul armei de foc în spaţiul 
acela închis fusese suficient de puternic ca să mă zăpăcească, 
am sărit în picioare înainte ca puşca să fi tras a doua oară. 
Acelaşi lucru l-a făcut şi Sasha, care s-a răsucit şi a tras un 
glonţ în cei doi intruşi care rămăseseră, exact în clipa în care 
Bobby le venea de hac celorlalţi doi. 

În timp ce ei trăgeau, iar bucătăria se zguduia din cauza 
împuşcăturilor, fereastra din apropiere explodă, căzând către 
mine. O maimuţă rhesus năvăli înăuntru, plutind pe cascada de 
sticlă şi aterizând pe masa din mijlocul nostru, lovind două 
dintre cele trei lumânări şi stingând una dintre ele, stropind 
totul în jur cu apa de ploaie care se îmbibase în blana ei şi 
aruncând pe podea o tigaie pentru pizza. 


Am ţintit cu Glock-ul, dar maimuța care abia venise sări în 
spatele Sashei. Dacă o împuşcam, glonţul ar fi trecut prin ea şi 
ar fi omorât-o şi pe iubita mea. 

Am dat un şut unui scaun care-mi stătea în cale şi am ocolit 
masa. Sasha ţipa, iar lighioana din spinarea ei încerca să-i 
smulgă o şuviţă de păr. Cu un gest instinctiv, Sasha dădu 
drumul revolverului şi încercă să prindă maimuța. Aceasta vru 
s-o muşte, iar dinţii îi clănţăniră în aer. Sasha se lăsase cu 
spatele spre masă, iar agresorul ei încerca să-i tragă capul spre 
spate, ca să o facă să-şi lase gâtul liber. 

Am aruncat Glock-ul pe masă şi am înhăţat creatura aia de 
gât, cu mâna dreaptă. Cu stânga am apucat-o de blana şi de 
pielea dintre omoplaţi, apoi am răsucit zdravăn. Animalul a 
tipat de durere, dar nu i-a dat drumul Sashei. Eu mă străduiam 
s-o iau de pe Sasha, iar maimuța încerca să-i smulgă acesteia 
părul din rădăcină. 

Bobby vâri alt cartuş în puşcă şi trase încă un foc, pereţii 
vilei se zguduiră, de parcă ne lovise un cutremur. Mi-am 
închipuit că amicul meu le venise de hac ultimilor intruşi, dar l- 
am auzit pe Bobby înjurând şi mi-am dat seama că ne aşteptau 
alte necazuri. 

Am văzut - mai mult după lucirea ochilor galbeni, pentru că 
flăcările pâlpâitoare ale lumânărilor rămase nu dădeau prea 
multă lumină - că prin fereastra de deasupra chiuvetei sărise 
altă pereche de maimute, ca nişte kamikaze. 

Iar Bobby îşi reîncărca puşca... 

Orson, aflat în altă parte a vilei, lătră puternic. Nu-mi 
dădeam seama dacă venea să participe la luptă sau dacă ne 
cerea ajutor. 

M-am auzit înjurând plin de năduf şi mârâind cu o ferocitate 
animalică, în timp ce-mi schimbam modul de atac asupra 
maimuţei. L-am apucat de gât cu amândouă mâinile şi l-am 
strâns până n-a mai avut de ales şi i-a dat drumul Sashei. 

Maimuţa cântărea doar vreo douăsprezece kilograme - mai 
puţin de o şesime din greutatea mea -, dar era numai oase, 
muşchi şi ură. Ţipa strident şi scuipa, cu toate că abia mai 
respira. Încerca să-şi răsucească spre mine capul, ca să mă 
muşte de mâinile cu care o strângeam de gât. Se zbătea, dădea 
din picioare, se sucea şi se răsucea. Cred că doar un ţipar ar fi 
fost mai greu de ţinut în strânsoare. Însă mă cuprinsese o furie 


atât de mare din cauză că jigodia aia mică o atacase pe Sasha, 
încât mâinile mele deveniseră o menghină de oţel. In cele din 
urmă am simţit că i-am rupt gâtul. Animalul se potoli brusc, 
muri, iar eu l-am lăsat să cadă pe podea. 

Gâfâind şi cuprins de greață, am luat Glock-ul, în timp ce 
Sasha, care îşi recuperase revolverul, se îndreptase către 
fereastra spartă de lângă masă şi deschisese focul către 
noaptea din spatele ei. 

În timp ce-şi încărca puşca, Bobby se duse către comutatorul 
de lângă uşă. Părea că uitase de cele două maimuțe, în ciuda 
ochilor lucitori ai acestora. Răsuci reostatul atât de mult, încât 
lumina mă făcu să-mi mijesc ochii. 

Unul dintre ticăloşii ăia mici stătea pe placa dulapului. 
Apucase cuțitul cel mai mic din rastelul de pe perete şi-l aruncă 
spre Bobby, înainte ca vreunul dintre noi să apuce să deschidă 
focul. 

Nu ştiu dacă grupul de maimute învățase elemente simple 
ale artei militare sau dacă maimuța avusese noroc. Cuţitul se 
răsuci prin aer şi se înfipse în umărul drept al lui Bobby. 

Acesta scăpă puşca. 

Am tras două gloanţe în maimuța care aruncase cuțitul. 
Lighioana se prăbuşi pe aragaz, moartă. 

Maimuţa care rămăsese părea că auzise zicala veche, că fuga 
este ruşinoasă, dar e sănătoasă, pentru că-şi puse coada pe 
spinare şi sări peste chiuvetă, apoi dispăru afară, pe fereastră. 

Sasha stătea lângă cealaltă fereastră. Spre surpriza mea, 
dădea dovadă de nervi tari şi de îndemânare. Scoase un 
dispozitiv de încărcare rapidă din punga care atârna de centura 
ei, îl vâri în revolverul ei, de calibrul 38, îl răsuci, umplând 
camerele butoiaşului, lăsă dispozitivul să cadă pe podea, apoi 
închise butoiaşul revolverului. 

M-am întrebat ce şcoală de crainici radiofonici oferea 
viitorilor disc-jokey cursuri de mânuire a armelor şi de păstrare 
a calmului sub focul inamicului. Sasha fusese singura din 
Moonlight Bay care părea să fie cu adevărat ceea ce dădea 
impresia că este. Acum bănuiam că avea şi ea două-trei 
secrete... 

Sasha începu să tragă din nou în beznă. Nu ştiu dacă vedea 
vreo ţintă sau trăgea doar ca să descurajeze ce mai rămăsese 
din grupul de maimute. 


Am scos încărcătorul golit pe jumătate din Glock şi l-am 
înlocuit cu unul plin. Apoi m-am dus la Bobby. işi scosese 
cuțitul din umăr. Se părea că lama pătrunsese doar doi-trei 
centimetri, dar pe cămaşă avea o pată de sânge, care se tot 
mărea. 

— Cât de grav e? l-am întrebat eu. 

— La naiba! 

— Poţi să rezişti? 

— Era cămaşa mea cea mai bună! 

Se părea că existau şanse să se vindece. 

Orson, care se afla în faţa casei, continua să latre. Din când 
în când, chelălăia plin de groază. 

Mi-am vârât Glock-ul sub centură, lângă şira spinării, am luat 
puşca lui Bobby - care era încărcată - şi am fugit către locul 
din care se auzea lătratul. 

Lumina din camera de zi rămăsese redusă, aşa cum o 
lăsasem. Am mărit-o un pic. 

Una dintre ferestre fusese spartă. Vântul arunca stropi de 
ploaie în verandă şi în încăpere. 

Patru maimuțe care ţipau stăteau cocoţate pe spetezele 
scaunelor şi pe braţele canapelelor. Când lumina a devenit mai 
puternică, animalele au întors capetele spre mine şi au sâsâit la 
unison. 

Bobby estimase că grupul era alcătuit din opt sau zece 
indivizi. Se vedea că aveam de-a face cu mai multe maimuțe. 
Văzusem deja douăsprezece sau paisprezece animale. Cu toate 
că păreau înnebunite de furie şi de ură, nu-mi imaginam că 
erau atât de nechibzuite sau de proaste ca să sacrifice cea mai 
mare parte a comunităţii lor într-un singur atac. 

Se aflau în libertate de doi-trei ani. Avuseseră suficient timp 
să se înmulțească. 

Orson stătea pe podea, înconjurat de cvartetul de lighioane, 
care începuseră să ţipe la el. Câinele se învârtea în cerc, 
speriat, încercând să le supravegheze pe toate. 

Una dintre maimuțe se afla la o asemenea distanţă şi într-o 
asemenea poziţie, încât nu aveam de ce să mă tem că aş fi 
putut să-l nimeresc pe Orson. Fără să ezit, am lichidat imediat 
lighioana. Jetul de alice şi de măruntaie de maimuţă provocă 
asemenea pagube în încăpere, încât am apreciat că pe Bobby 
avea să-l coste vreo cinci mii de dolari ca să repare totul. 


Cei trei intruşi rămaşi începură să sară de pe o mobilă pe 
alta, îndreptându-se spre fereastră. Am mai doborât unul dintre 
ei, dar al treilea foc a ciuruit peretele cu lambriuri din lemn de 
tek. Reparaţiile aveau să-l coste pe Bobby încă vreo cinci sau 
chiar zece mii de dolari. 

Am pus puşca deoparte, am scos Glock-ul de sub centură şi 
m-am luat după cele două maimuțe care fugiseră pe verandă 
prin fereastra spartă şi am fost gata să mă prăbuşesc când 
cineva mă înhăţă pe la spate. Un braţ puternic mă apăsă pe 
gât, sufocându-mă, iar o mână îmi smulse Glock-ul şi-l aruncă. 

Apoi am fost ridicat în aer şi zvârlit, de parcă aş fi fost un 
copil. Am căzut peste o măsuţă, care s-a rupt sub mine. 

În timp ce zăceam întins pe spate pe rămăşiţele mobilei, m- 
am uitat în sus şi l-am văzut pe Carl Scorso. Din locul din care îl 
priveam părea mult mai mare decât era în realitate. Avea capul 
chel şi cercel în ureche. Cu toate că mărisem intensitatea 
luminii, în încăpere era suficient de întuneric ca să pot vedea 
lucirea animalică din ochii individului. 

El era conducătorul grupului de maimuțe. Nu aveam nicio 
îndoială. Scorso purta blugi, tenişi şi o cămaşă de flanelă, avea 
un ceas la încheietura mâinii, iar dacă ar fi fost aşezat într-un 
şir, alături de patru gorile, oricine l-ar fi identificat ca fiind 
singurul om. 

Dar, în ciuda hainelor şi a înfăţişării omeneşti, individul radia 
o aură sălbatică, tipică unei făpturi inferioare omului, nu numai 
din cauza lucirii ochilor, ci şi pentru că trăsăturile feţei îi erau 
schimonosite într-o expresie care nu oglindea niciuna dintre 
emoţiile omeneşti pe care le ştiam eu. Cu toate că era îmbrăcat, 
arăta de parcă ar fi fost gol. Era ras de la ceafă până în 
creştetul capului, dar arăta de parcă ar fi fost păros ca o 
maimuţă. Dacă ducea două existenţe diferite, atunci se vedea 
că-i plăcea mai mult cea de noapte, printre maimute, decât cea 
de zi, printre oamenii care nu fuseseră modificaţi genetic. 

Scorso ţinea Glock-ul în mâna întinsă, ca un călău, 
îndreptându-l spre faţa mea. 

Orson s-a repezit la el, mârâind, dar Scorso a fost mai rapid 
şi i-a tras câinelui un şut în cap. Orson s-a prăbuşit şi a rămas 
întins, fără să scoată vreun geamăt sau să zvâcnească din 
picioare. 

Am simţit că-mi îngheaţă inima. 


Scorso îndreptă din nou pistolul către mine şi-mi trase un 
glonţ în cap. Sau aşa mi s-a părut, preţ de o clipă. Cu o frântură 
de secundă înainte ca individul să apese pe trăgaci, Sasha îl 
împuşcase în spate, iar bubuitul pe care-l auzisem fusese scos 
de revolverul ei. 

Scorso fu împins de izbitura glonţului, modificând direcţia de 
tragere a Glock-ului. Proiectilul izbi podeaua lângă capul meu, 
umplându-mă de aşchii. 

Deşi era rănit, dar fără să pară deranjat de acest lucru - aşa 
cum s-ar fi întâmplat cu orice om normal împuşcat în spate -, 
Scorso se întoarse şi începu să tragă cu pistolul, în timp ce se 
mişca. 

Sasha se aruncă la podea şi se rostogoli afară din încăpere, 
în vreme ce individul goli încărcătorul, trăgând în locul în care 
se aflase ea. Scorso continuă să apese pe trăgaci şi după ce se 
terminaseră toate gloanţele din încărcător. 

Vedeam cum îi curgea sângele negru pe spatele cămăşii de 
flanelă. 

În cele din urmă, individul aruncă Glock-ul, se întoarse către 
mine şi păru că se gândeşte dacă să-mi strivească faţa cu talpa 
sau să-mi scoată ochii din orbite, lăsându-mă orb şi în pragul 
morţii. Hotări totuşi să renunţe la plăcere şi se îndreptă către 
fereastra distrusă, prin care fugiseră ultimele două maimuțe. 

Abia reuşise să ajungă pe verandă, când Sasha apăru din nou 
şi, incredibil, se luă după el. 

Am strigat după ea să se oprească, dar Sasha arăta atât de 
sălbatică, încât nu m-ar fi surprins să văd şi în ochii ei lucirea 
aceea îngrozitoare. Apucă să străbată camera de zi şi să ajungă 
pe verandă înainte să mă ridic dintre sfărâmăturile măsuţei. 

Afară s-a auzit bubuitul revolverului. Apoi încă o dată şi încă 
o dată. 

Cu toate că-mi era clar că Sasha putea să aibă grijă de ea 
însăşi, voiam să mă duc după ea şi să o ajut. Chiar dacă îi 
venise de hac lui Scorso, în bezna nopţii se găseau mai multe 
maimuțe decât ar fi putut să omoare un disc-jokey, chiar unul 
foarte bun. Noaptea era domeniul lor, nu al ei. 

Se auzi a patra bubuitură. Apoi a cincea. 

Am ezitat, pentru că Orson zăcea nemişcat. Nu-i vedeam 
coastele ridicându-se şi coborând, în ritmul respirației. Era 
mort sau inconştient. Dacă era inconştient, atunci avea nevoie 


urgentă de ajutor. Fusese lovit în cap. Chiar dacă rămăsese în 
viaţă, exista pericolul unei leziuni a creierului. 

Mi-am dat seama că plângeam. Mi-am înăbuşit mâhnirea şi 
mi-am înghiţit lacrimile. Aşa cum fac întotdeauna. 

Bobby traversa camera de zi, venind spre mine. Ţinea o mână 
pe rana din umăr. 

— Ajută-l pe Orson, i-am spus eu. 

Refuzam să cred că nu-l putea ajuta nimeni, pentru că, dacă 
aş fi gândit aşa ceva, atunci aş fi făcut ca lucrul acela groaznic 
să devină adevărat. 

Pia Klick ar fi înţeles o asemenea idee. 

Poate că acum ar fi înţeles-o şi Bobby. 

Am ocolit mobila şi maimuţele moarte şi am fugit către 
fereastră, strivind cioburi sub tălpi. Şuviţe argintii de ploaie 
rece, mânate de vânt, biciuiau fragmentele zimţate de geam ce 
rămăseseră încă în ramă. Am traversat veranda, am sărit pe 
trepte şi am alergat în mijlocul ploii torențiale, către Sasha, 
care se afla la vreo zece metri de mine, printre dune. 

Carl Scorso zăcea pe nisip, cu faţa în jos. 

Iubita mea stătea udă şi tremurând lângă el, introducând în 
revolver al treilea - şi ultimul - dispozitiv de încărcare rapidă. 
Am bănuit că trăsese în individ majoritatea împuşcăturilor pe 
care le auzisem - poate chiar toate -, dar se părea că Sasha 
credea că mai erau necesare câteva. 

Iar Scorso se răsuci şi îşi înfipse mâinile în nisip, de parcă ar 
fi vrut să se ascundă în el, ca un crab. 

Cutremurându-se de oroare, Sasha se aplecă şi trase un 
ultim glonţ, de data asta în ceafa individului. 

Apoi se întoarse spre mine. Am văzut că plângea. Şi nu 
încerca să-şi ascundă lacrimile. 

Mie îmi secaseră ochii. Îmi spusesem că unul din noi trebuia 
să se stăpânească. 

— Salut, i-am spus eu, cu blândeţe. 

Ea s-a cuibărit în braţele mele şi mi-a şoptit: 

— Salut. 

Am strâns-o la piept. 

Ploaia curgea torențial, nu mai puteam să văd luminile 
oraşului, aflat la un kilometru spre est. Moonlight Bay părea 
dizolvat de un potop venit din ceruri, părea spălat de pe faţa 
pământului, de parcă ar fi fost doar o sculptură în nisip ce 


înfăţişa un oraş. 

Dar se afla acolo, aşteptând să treacă furtuna, şi cea care va 
veni după ea, şi cele care vor veni până la sfârşitul lumii. Nu 
aveam cum să scăpăm de Moonlight Bay. Se afla - aproape 
literalmente - în sângele nostru. 

— Ce-o să se întâmple acum cu noi? mă întrebă Sasha, încă 
ţinându-mă strâns în braţe. 

— O să trăim. 

— S-a dus naibii totul. 

— Aşa a fost întotdeauna. 

— Maimuţele sunt încă aici. 

— Poate că ne vor lăsa în pace - pentru un timp. 

— Unde o să ne ducem, Omule-de-Zăpadă? 

— Înapoi în casă. Să bem o bere. 

Sasha tremura, dar nu din cauza ploii. 

— Şi după aceea? Nu putem să bem bere o veşnicie. 

Ne-am dus spre vilă. I-am găsit pe Bobby şi pe Orson stând 
pe treptele late ale verandei. Era loc suficient şi pentru noi, ca 
să ne aşezăm alături de ei. 

Niciunul dintre fraţii mei nu părea bine dispus. 

Bobby ne spuse că avea nevoie doar de dezinfectant şi de 
pansament. 

— E o rană superficială, îngustă, adâncă de un centimetru. 

— Îmi pare rău pentru cămaşă, îi zise Sasha. 

— Mulţumesc. 

Orson se ridică şi cobori treptele, împleticindu-se. Se duse în 
ploaie şi vomită în nisip. Era o noapte potrivită pentru 
regurgitare. 

Nu puteam să-mi iau ochii de la el. Tremuram de îngrijorare. 

— Poate că ar trebui să-l ducem la un veterinar, propuse 
Sasha. _ 

Am clătinat din cap. Încă nu. 

Nu trebuia să plâng. Nu plângeam. Cât de acru rişti să devii, 
dacă înghiţi prea multe lacrimi? 

Când am putut să vorbesc, am spus: 

— Nu am încredere în niciunul dintre veterinarii din oraş. 
Probabil că fac parte din gaşcă. Dacă îşi vor da seama că-i unul 
dintre animalele din Wyvern, s-ar putea să mi-l ia şi să-l ducă 
înapoi în laborator. 

Orson rămăsese cu capul în sus, spre ploaie, de parcă s-ar fi 


răcorit. 

— Se vor întoarce, zise Bobby, referindu-se la maimuțe. 

— Nu în noaptea asta. Şi poate că nu mult timp de aici încolo. 

— Dar se vor întoarce, mai devreme sau mai târziu. 

— Da. 

— Şi ce altceva se va mai întâmpla? se întrebă Sasha. 

— Aici e haos, am răspuns eu, amintindu-mi ce-mi spusese 
Manuel. O lume complet nouă. Cine ştie ce-i în ea sau ce se 
naşte chiar acum? 

În ciuda a tot ce văzuserăm şi a tot ce aflaserăm despre 
proiectul din Wyvern, nu crezuse niciunul dintre noi până în 
clipa aceea, când stăteam cu toţii pe treptele verandei, că ne 
aflam aproape de sfârşitul civilizaţiei, că eram în pragul 
izbucnirii Armagedonului. Ploaia puternică şi neîncetată răpăia, 
izbind planeta, precum tobele Judecăţii de Apoi. Noaptea aceea 
nu semăna cu alte nopţi şi nu mi s-ar fi părut mai străină dacă 
norii s-ar fi dat la o parte şi ar fi lăsat să se vadă trei luni - nu 
una - şi cerul acoperit de constelații necunoscute. 

Orson linse apa strânsă pe treapta cea mai de jos a verandei. 
Apoi urcă lângă mine, cu mai multă coordonare a mişcărilor 
decât atunci când coborâse. 

Am ezitat, apoi, folosind codul dă-din-cap-pentru-da-clatină- 
din-cap-pentru-nu, l-am supus unor teste. Era în regulă. 

— Iisuse! exclamă Bobby, respirând uşurat. 

Nu-l văzusem niciodată atât de emoţionat. 

M-am dus în casă şi m-am întors cu patru beri şi cu castronul 
pe care Bobby pictase cuvântul „Rosebud”. 

— Două dintre picturile Piei s-au ales cu câteva alice, am 
anunţat eu. 

— O să dăm vina pe Orson, a propus Bobby. 

— Nu există nimic mai periculos decât un câine înarmat cu o 
puşcă, a zis Sasha. 

Am stat acolo tăcuţi, ascultând ploaia şi respirând aerul 
proaspăt şi delicios. 

Puteam să văd trupul lui Scorso, zăcând pe nisip. Acum 
Sasha era o ucigaşă, la fel ca mine. 

— Asta da viaţă! zise Bobby. 

— Exact! am zis eu. 

— Grozavă! 

— Nebunească! spuse Sasha. 


Orson pufni. 


34 


În noaptea aceea am înfăşurat maimuţele moarte în 
cearşafuri. Şi trupul lui Scorso. Mă aşteptam încă să se ridice şi 
să încerce să mă prindă, târând după el învelitoarea din 
bumbac, de parcă ar fi fost o mumie din filmele făcute cândva 
demult, când oamenii se speriau mai mult de lucrurile 
supranaturale decât de cele ale lumii reale din vremea lor. Apoi 
am încărcat cadavrele în portbagajul Explorerului. 

Bobby avea un teanc de folii de plastic în garaj, rămase de 
când fuseseră ultima oară zugravii prin vilă. Aceştia acopereau 
periodic cu ulei lambriurile din lemn de tek. Am fixat foliile cât 
de bine am putut, cu ajutorul unui pistol de capsat, ca să 
astupăm ferestrele sparte. 

La ora două dimineaţa, Sasha ne duse pe toţi patru în capătul 
de nord-est al oraşului, apoi o luă în sus, pe aleea lungă, trecu 
pe lângă arbuştii de piper de California, care stăteau ca un şir 
de bocitoare care jeleau în ploaie, trecu şi pe lângă versiunea 
din ciment a statuii Pieta. Ne-am oprit sub verandă, în faţa 
casei masive, în stil georgian. 

Luminile erau stinse. Nu ştiu dacă Sandy Kirk dormea sau nu 
era în casă. 

Am descărcat cadavrele înfăşurate în cearşafuri şi le-am 
îngrămădit în faţa uşii. 

În timp ce plecam, Bobby spuse: 

— Îţi aminteşti când am venit aici, pe când eram copii, să-l 
vedem pe tatăl lui Sandy cum lucrează? 

— Da. 

— Imaginează-ţi cum ar fi fost dacă într-o noapte am fi găsit 
aşa ceva la uşa lui... 

— Ar fi fost grozav... 

Ar fi trebuit să urmeze zile de curăţenie şi de reparaţii în 
locuinţa lui Bobby, dar nu eram pregătiţi pentru o asemenea 
muncă. Ne-am dus în locuinţa Sashei şi am petrecut restul 
nopţii în bucătărie, bând bere ca să ne limpezim mintea şi 
citind relatarea tatălui meu despre originea noii noastre lumi, a 


noii noastre vieţi. 
O 

Mama mea îşi imaginase un mod complet nou de abordare a 
producerii retroviruşilor în scopul transportării de gene în 
celulele pacienţilor - sau ale subiecţilor unor experienţe. O 
echipă de specialişti la nivel mondial pusese în practică 
viziunea ei, în laboratorul secret din Wyvern. Noii microbi 
comisionari avuseseră un succes mai spectaculos şi mai selectiv 
decât speraseră specialiştii. 

Iar apoi a apărut Godzilla, ca să folosim expresia lui Bobby. 

Noii retroviruşi, cu toate că fuseseră schilodiţi, s-au dovedit a 
fi atât de deştepţi, încât erau în stare nu numai să livreze 
pachetul cu material genetic, dar şi să selecteze un pachet din 
ADN-ul pacientului - sau al unui animal de laborator - cu care 
să înlocuiască materialul livrat. Au devenit mesageri în dublu 
sens, care transportau material genetic în şi din trup. 

S-au dovedit a fi în stare să captureze alţi viruşi, prezenţi în 
mod natural în trupul subiectului, să selecteze din aceştia 
caracteristicile organismului lor şi apoi să se remodeleze. Au 
suferit mutații mai radicale şi mai rapide decât orice alt microb. 
Sufereau mutații atât de rapid, încât se transformau în ceva cu 
totul nou, în doar câteva ore. Şi au ajuns în stare să se 
reproducă, în ciuda faptului că fuseseră schilodiţi. 

Inainte ca vreunul dintre savanții din Wyvern să-şi dea seama 
de ceea ce se întâmplă, noile creaţii ale mamei scoseseră şi 
introduseseră o grămadă de material genetic din şi în animalele 
folosite la experimente - şi transferaseră materialul respectiv 
nu numai în diferite animale, ci şi în savanții şi lucrătorii din 
laboratoare. Contaminarea se producea nu numai prin contact 
cu fluidele corpului. Contactul pielii era suficient pentru a 
transfera viruşii, dacă aveai cea mai mică rană sau julitură, de 
tipul unei tăieturi produse de hârtie sau din timpul 
bărbieritului. 

În anii care vor urma, când vom fi contaminaţi cu toţii, 
fiecare va căpăta o cantitate de ADN nou, diferit de cel primit 
de alţii. Efectele vor fi unice. Unii dintre noi nu se vor schimba 
în mod sesizabil, pentru că vor căpăta atât de multe bucățele 
din atât de multe surse, încât acestea nu vor avea un efect 
cumulativ. Se poate ca materialul inserat să apară sau să nu 
apară în celulele noi, după ce toate celulele vechi vor muri. Însă 


unii dintre noi vor deveni monştri, psihic sau chiar fizic. 

Ca să-l parafrazăm pe James Joyce, lumea noastră amuzant 
animală se va întuneca. Va fi plină cu varietăţi bizare. 

Nu ştim dacă schimbarea se va accelera, dacă efectele vor 
deveni mai vizibile, dacă secretul va fi dezvăluit ca urmare a 
activităţii retrovirusului sau dacă vom avea de-a face cu un 
proces care va rămâne insesizabil decenii sau secole de acum 
încolo. Trebuie să aşteptăm. Şi să vedem. 

Tata părea să creadă că problemele nu apăruseră doar din 
cauza unei greşeli teoretice. El credea că oamenii din Wyvern - 
cei care testaseră teoriile mamei mele şi le dezvoltaseră până 
când se ajunsese la crearea unui organism - erau mai vinovaţi 
decât ea, pentru că se abătuseră de la concepţia ei într-un mod 
ce păruse la început lipsit de importanţă, dar care se dovedise 
catastrofal, în cele din urmă. 

Oricum am privi lucrurile, mama mea distrusese lumea pe 
care o cunoşteam noi. Însă rămâne mama mea. Făcuse ceea ce 
făcuse din dragoste, din speranţa că putea să mă salveze. O 
iubesc la fel de mult ca înainte şi mă mir că a putut să-şi 
ascundă faţă de mine groaza şi mâhnirea din ultimii ani ai vieţii 
sale, după ce-şi dăduse seama cum era lumea cea nouă, care 
urma să vină. 

Tatăl meu nu credea că mama se sinucisese, dar admitea 
această posibilitate. I se părea mai probabil că fusese ucisă. 
Când molima se întinsese prea mult - şi prea repede - ca să mai 
poată fi controlată, mama dorise să facă lucrurile publice. 
Poate că fusese redusă la tăcere. Nu contează dacă se 
sinucisese sau încercase să se opună militarilor şi guvernului. 
Murise. 

Acum o înţelegeam mai bine pe mama. Ştiam de unde 
căpătasem puterea - sau voinţa obsesivă - de a-mi reprima 
emoţiile, atunci când mi se părea prea dificil să le fac faţă. O să 
încerc să mă schimb în această privinţă. Nu văd de ce n-aş 
reuşi. La urma urmei, întreaga lume se schimbă. Se schimbă 
fără încetare. 

O 

Deşi unii mă urăsc pentru că sunt fiul mamei mele, am fost 
lăsat să trăiesc. Tatăl meu nu ştia de ce fusesem lăsat în pace, 
având în vedere firea sălbatică a unora dintre duşmanii mei. 
Bănuia că mama folosise fragmente din materialul meu genetic 


pentru a obţine retrovirusul apocaliptic. Poate că posibilitatea 
de a desface ceea ce fusese făcut - sau măcar pentru a limita 
dimensiunile calamităţii - putea fi găsită tot în genele mele. Mi 
se luau probe de sânge în fiecare lună nu din cauza bolii mele, 
aşa cum mi se spusese, ci pentru a fi studiate în Wyvern. Poate 
că sunt un laborator ambulant care conţine posibilitatea 
imunităţii la molimă sau vreun indiciu referitor la distrugerile 
pe care le va provoca. Atâta timp cât voi păstra secretul din 
Moonlight Bay şi voi trăi conform regulilor celor infectați, am 
mari şanse să rămân în viaţă şi liber. Dar dacă aş încerca să 
spun ceva restului lumii, nu mă îndoiesc că mi-aş petrece zilele 
într-o cameră întunecoasă de sub colinele din Wyvern. 

Tatăl meu se temea că, mai devreme sau mai târziu, indivizii 
mă vor închide undeva, pentru a-şi asigura o sursă continuă de 
probe de sânge. Trebuia să cunosc acest pericol, ca să mă apăr, 
dacă va fi cazul. 


Am dormit toată dimineaţa zilei de duminică, în timp ce 
furtuna se dezlănţuise peste Moonlight Bay. Dintre noi patru, 
doar Sasha nu s-a trezit din cauza coşmarurilor. 

După ce am dormit patru ore, am coborât în bucătăria Sashei 
şi am stat acolo, cu jaluzelele trase. O vreme, m-am uitat în 
lumina aceea slabă la cuvintele „Trenul misterului” de pe şapca 
mea, întrebându-mă ce legătură aveau cu activitatea mamei 
mele. Nu le ghiceam înţelesul, dar simţeam că Moonlight Bay 
nu-i doar în drum spre iad, aşa cum afirmase Stevenson. 
Călătoream către o destinaţie misterioasă, despre care nu 
ştiam prea multe. Puteam să ajungem într-un loc minunat sau 
ne aştepta ceva mai rău decât chinurile iadului. 

După aceea am scris la lumina unei lumânări, folosind stiloul 
şi un caiet. Intenţionam să notez tot ce avea să se întâmple în 
zilele care-mi rămăseseră de trăit. 

Nu mă aştept să-mi văd opera publicată. Cei care doresc să 
nu se afle adevărul despre Wyvern nu-mi vor permite. 
Stevenson avea dreptate: e prea târziu pentru a salva lumea. 
De fapt, acelaşi mesaj îmi fusese transmis de către Bobby, în 
cea mai mare parte a timpului petrecut împreună. 

Deşi nu scriu ca să fiu publicat, mi se pare important să 
notez ce se întâmplă. Lumea, aşa cum o cunoaştem, nu trebuie 
să dispară fără să păstrăm pentru posteritate explicaţia 


dispariţiei ei. Suntem o specie arogantă, cu un potenţial teribil, 
dar avem o mare disponibilitate pentru dragoste, prietenie, 
generozitate, amabilitate, credinţă, speranţă şi bucurie. S-ar 
putea ca modul în care am pierit de propria mână să fie mai 
important decât felul în care am apărut, ceea ce oricum 
reprezintă un mister pe care nu-l vom rezolva niciodată. 

Trebuie să notez cu grijă tot ce se întâmplă în Moonlight Bay 
şi în restul lumii în timp ce molima se întinde - însă scrisul nu 
foloseşte la nimic, dacă într-o zi nu va mai exista nimeni care să 
citească notițele mele sau nu va mai exista nimeni în stare să le 
citească. O să-mi încerc norocul. Dacă mi-ar plăcea să pariez, 
aş pune pariu că din haos va răsări o specie care să ne 
înlocuiască, să devină stăpâna pământului, aşa cum am fost noi. 
Dacă mi-ar plăcea să pariez, aş miza pe câine. 


Duminică noaptea cerul era profund ca faţa lui Dumnezeu, 
iar stelele, curate, ca nişte lacrimi. Ne-am dus toţi patru pe 
plajă. Valuri sticloase, înalte de cinci metri, năvăleau fără 
încetare dinspre Tahiti. Grozav! Asta da viaţă! 


Nota autorului 


Postul de radio din Moonlight Bay, KBAY, este o invenţie. 
Adevăratul KBAY este amplasat în Santa Cruz, California, şi 
profilul nici unuia dintre angajaţii de la postul din Moonlight 
Bay nu se bazează pe cel al vreunui angajat, din trecut sau din 
prezent, al staţiei din Santa Cruz. Denumirea a fost folosită în 
carte dintr-un singur motiv: sună grozav. 

În capitolul 17, Christopher Snow citează un vers dintr-un 
poem de Louise Gluck. Poezia se numeşte Lullaby şi apare în 
minunatul volum al domnişoarei Gluck, Ararat. 

Christopher Snow, Bobby Halloway, Sasha Goodall şi Orson 
există în realitate. Mi-am petrecut luni întregi alături de ei. Îmi 
place compania lor şi am de gând să-mi petrec foarte multă 
vreme cu ei în anii care vor veni. 


D.K. 


Cuprins: 


PARTEA ÎNTÂI......... unea ee eee ea ne eaaea amana ananananaaaa 
VREMEA CREPUSCULULUI........ nenea eee ea eeaeaae 
a BOEN A au area aia do unea lasa iai 3 eee 6 
9 ANE AE E BRIC IRENE BRIC PRR e e PR III Ra NE IRI 12 
e SE E oa Galati sabia ale 16 
7, (RR E EI RR SIE SIR RI PA RER RR 24 
PARTEA A DOUA.........m ceea eee aaa eee aeaaeaea 36 
SEARA. coca aseza aia aaa dea aaa ui 5 se 2 cuci 36 
E aceea taia) lu [oaia unii si ia [ie li d tina 36 
[5 aja) e ea aia o d dia aa pata 40 
y APE SER RN SENEI NI SINE PRR IE SINE RATE ST RR E 52 
ÎN diete alin T aaa aa if anl 58 
-< DIRECTIE PRR RIN OPRI a 65 
ÎN) ATR E aia apa ia atata aie a ră i 72 
a fn PIEPT E E E TREIA AIR RR RECI 81 
a EP scite oda uită citi daia sia iii dala E lati aia 88 
a Ke IRI EA PRECIP AEE RI EE ep E INN RAR 101 
a I. OPEREI ORI NR EE RU AARE PIPI IRA 106 
ÎN EI oa malta aula a al m dia ea oaia aa d e 114 
a [= ARSENIE S E RI PIETII FIREA SRR EpeNI 120 
a Ey scoale sade calea S alai taia i a dead aaa ie 125 
PARTEA A TREIA........mn nea ee eee anaaaanaa 137 
MIEZUL NOPTII ss aa i o ia a aaa 137 
a [= RER PRIN PERI PIRINEI PERII O Se 137 
a 0) Soo iale Mia mată aa) EE atol a 144 
a] PERI E RCA MRI ROI IRI IRINEI SP PRI IRI AV 156 
PARTEA A PATRA......... nenea eee eee eea nea eaaeaaaa 173 
NOAPTE PROFUNDĂ........ ceea eee eee ea nana anaeaa 173 
n MEEDE AER RE POI MED T ACN PRI PRE IRINA 173 
o 1 ERIE DIR PNI IRI INDICII IDR RR RER ARI 184 
DD AEE EE TEI ie la esf 195 
IDEE IPN E IES RI RONI PR ERIE SER PE PR 211 
DD. am E 0 a a E 0 ai 219 


PA PRE EI Dre SPT PP rara ARII 246 

29 ss cifaa atata dune a aa aia T 262 
PARTEA A CINCEA. ....sssssssssnnnssnnnsnnsnnnnnnnnnnnnnnnn 
SPRE ZORI......... eee nana aan nnnnnnnnnnnnaaae 
a A daia oa Sua ed aia sia Sa ala italia 03 aaa 279 

ED Îi ta poa oa Rana Za a noa Ala ia 9 a a aa 293 
PARTEA A ŞASEA. ....ssssssssssssnnsnnnnnnsnnnnnnnnnnnnnnnn 
ZIUA ŞI NOAPTŢEA.....ssssssssnssnnsnnssnnnnnsnnnnnnnnnn 

SĂ Zsa oii a eee Sl dai oiaaaad ad coasa sali gate da 300 

e E PRI EI PRICEPE TITEI arii 307 

E ai asia aaa e anii ea atu nisa datată 332