Dean Koontz — Speranta de viata

DEAN 
IUN liga 


TA Ei i 


SPERANŢĂ DE VIATA 


DEAN KOONTZ 


SPERANȚĂ DE VIAŢĂ 


Original: Life Expectancy (2004) 


Traducere din limba engleză: 
LIVIU RADU 


y 


virtual-project.eu 


Dar cel ce nu-ndrăznește să apuce spinul 
N-ar trebui să îşi dorească trandafirul. 


ANNE BRONTE, 
Drumul îngust 


O privire pentru cel ce mă iubește 

Și-un zâmbet pentru cei ce mă urăsc cu- 
ardoare; 

În lumea asta deseori se nimereste 

Să fie o soartă potrivită pentru fiecare. 


LORD BYRON, 
Pentru Thomas Moore 


VP -3 


PRIMA PARTE 


BINE Al VENIT PE LUME, JIMMY TOCK 


1. 


În noaptea în care m-am născut, bunicul meu dinspre tata, 
Josef Tock, a făcut zece preziceri, care mi-au croit viața. Apoi a 
murit chiar în minutul în care mama mea m-a adus pe lume. 

Josef nu mai prezisese niciodată viitorul. Era patiser. Făcea 
ecleruri și tarte cu lămâie, nu preziceri. 

Unele vieți, trăite cu grație, sunt minunate arce de cerc care 
leagă aceasta lume de veșnicie. Am treizeci de ani și nu pot să 
văd în mod cert cursul vieţii mele, dar trecerea mea prin lume 
seamănă mai degrabă cu o linie zimţată, ce sare de la o criză la 
alta, decât cu un arc de cerc grațios. 

Sunt un om greoi, dar nu înțeleg prin asta că sunt prost, ci 
doar că sunt prea mătăhălos de felul meu și că nu-s întotdeauna 
conștient de locul în care mă poartă picioarele. 

Acest adevăr nu-i spus în spiritul dispreţului de sine, nici 
măcar al umilinţei. Se pare că a fi un tip greoi e o parte a 
farmecului meu, aproape cât o trăsătură fermecătoare, după 
cum o să vedeți. 

Nu mă îndoiesc că am făcut să vă apară în minte întrebarea: 
ce am vrut să spun prin „prea mătăhălos de felul meu”. 
Autobiografia se dovedește a fi o sarcină mai dificilă decât îmi 
imaginasem. 

Nu sunt atât de înalt pe cât cred oamenii că sunt, de fapt nu-s 
deloc înalt, după standardele baschetbaliștilor profesioniști - nici 
măcar după cele ale jucătorilor din liceu. Nu sunt nici durduliu, 
nici musculos, cum sunt fanaticii care trag de fiare în sălile de 
sport. Sunt cel mult un tip viguros. 

Dar indivizi mai înalţi și mai grei decât mine îmi spun „tipul 
cel mare”. Porecla mea în școală a fost Elanul. Am auzit încă din 
copilărie oameni care glumeau despre cât de astronomică 
trebuie să fie factura noastră la băcănie. 


VP -4 


Diferenţa dintre dimensiunea mea adevărată și cea percepută 
de mulţi oameni m-a uluit întotdeauna. 

Soţia mea, care-i punctul central al vieţii mele, susține că am 
o prezență mult mai mare decât fizicul meu. Mai spune că 
oamenii mă măsoară după impresia pe care le-o fac. 

Consider că opinia ei e ridicolă. E o aiureală născută din 
iubire. 

Dacă uneori las oamenilor o impresie exagerată, acest lucru 
nu se datorează faptului că am căzut peste ei. Sau că i-am 
călcat pe picior. 

Există în Arizona un loc în care o minge căzută pare că se 
rostogolește la deal, în ciuda gravitaţiei. De fapt, acest lucru 
este datorat unui efect al perspectivei, prin care elementele 
acelui peisaj neobișnuit conspiră să înșele ochiul. 

Bănuiesc că sunt o ciudățenie similară a naturii. Poate că 
lumina se reflectă ciudat în mine sau mă ocolește într-un mod 
aparte, iar ca urmare par mult mai trupeș decât sunt. 

În noaptea în care m-am născut în spitalul districtului Snow, în 
comunitatea din Snow Village din Colorado, bunicul meu i-a spus 
unei asistente medicale ca voi fi lung de patruzeci și șase de 
centimetri și voi cântări patru kilograme și două sute optzeci de 
grame. 

Asistenta fusese uimită de această prezicere nu pentru că 
greutatea respectivă ar fi indicat un prunc uriaș - mulţi dintre 
copii sunt mai mari - nici pentru că bunicul meu era un patiser 
care începuse brusc să se poarte de parcă ar fi fost un individ 
care vede viitorul într-un glob de cristal. Cu patru zile în urmă, 
bunicul suferise un atac cerebral puternic, care-l lăsase paralizat 
în partea dreaptă și incapabil să vorbească; și acum, din patul 
său din salonul de Terapie intensivă, începuse să emită 
previziuni cu o voce limpede, fără să se bâlbăie sau să ezite. 

li mai spuse asistentei că mă voi naște la ora zece și patruzeci 
și șase de minute dimineaţa și că voi suferi de sindactilie. 

Acesta este un cuvânt greu de pronunţat înainte de un atac 
cerebral, cu atât mai mult după aceea. 

Sindactilia - i-a explicat asistenta cea grijulie tatălui meu - 
este un defect congenital, prin care două sau mai multe degete 
de la mână sau de la picior sunt lipite între ele. In cazurile 
grave, oasele și părţile adiacente sunt combinate într-un 
asemenea grad, încât cele două degete au o singură unghie. 


VP -5 


Sunt necesare intervenţii chirurgicale multiple pentru a 
corecta o asemenea situaţie și a se garanta că acel copil afectat 
de boală se va transforma într-un adult capabil să arate degetul 
din mijloc oricui îl enervează. 

In cazul meu, problema era la degetele de la picioare. Două 
erau lipite la piciorul stâng, trei la cel drept. 

Mama mea, Madelaine - căreia tatăl meu îi spunea drăgăstos 
Maddy, iar uneori Țicnita! - a insistat să se renunţe la chirurgie 
și, în loc de operaţie, m-a botezat Flipper. 

Flipper era numele unui delfin care apăruse cândva, pe la 
sfârșitul anilor 1960, într-o emisiune de televiziune de succes - 
care se numea, deloc surprinzător, Flipper. Mama mea descria 
emisiunea ca fiind „încântătoare, minunată și amuzant de 
tâmpită”. Se renunţase la ea cu câţiva ani înainte să mă nasc. 

Flipper, un mascul, era interpretat de un delfin dresat, numit 
Suzi. Se pare că acesta a fost primul caz de travestire la 
televiziune. 

De fapt, n-am folosit cuvântul potrivit, pentru că travestit 
înseamnă un bărbat care se îmbrăcă precum o femeie, pentru 
satisfacţii sexuale. In plus, Suzi - alias Flipper - nu purta haine. 

Deci era o emisiune în care vedeta feminină apărea 
întotdeauna goală și era suficient de bărbătoasă ca să treacă 
drept mascul. 

Cu doar trei seri în urmă, la cină, în timp ce se servea una 
dintre groaznicele plăcinte cu brânză și broccoli ale mamei 
mele, mama întrebase retoric dacă era de mirare că avusese loc 
o prăbușire atât de cumplită a standardelor de emisie, prăbușire 
ce începuse cu Flipper și care dusese la revoltătoarele și 
plictisitoarele spectacole cu monștri care reprezintă televiziunea 
contemporană. 

Lăsându-se antrenat în jocul ei, tatăl meu a zis: 

— De fapt, povestea a început cu Lassie. Și aceasta era goală, 
în fiecare emisiune. 

— Lassie a fost interpretată întotdeauna de un câine mascul, 
i-a replicat mama. 

— Te-ai prins, a zis tăticul, care-și spusese punctul de vedere. 

Am scăpat să fiu numit Flipper când operaţiile chirurgicale 
încununate de succes mi-au adus degetele de la picioare la 
înfățișarea lor normală. În cazul meu, alipirea implicase doar 


1 Joc de cuvinte Maddy - Mad One, în Ib. engl., în original (n.tr.). 
VP -6 


pielea, nu și oasele. Separarea lor a constat într-o acţiune relativ 
simplă. 

Oricum, în noaptea aceea deosebit de furtunoasă, prezicerea 
bunicului referitoare la sindactilie s-a dovedit adevărată. 

Dacă m-aș fi născut într-o noapte cu vreme obișnuită, legenda 
familiei ar fi transformat-o într-un calm nepământesc, în care 
fiecare frunză zăcea nemișcată în aerul imobil, cu păsările de 
noapte tăcute din cauza așteptării. Familia Tock avea o tradiţie 
cu care se mândrea în privința autodramatizării. 

Chiar dacă ţinem seama de exagerări, furtuna trebuie să fi 
fost suficient de violentă ca să zgâlțâie munţii Colorado până la 
temeliile lor stâncoase. Cerul pocnea și fulgera de parcă 
armatele cerești ar fi purtat un război. 

Fiind încă în pântecul mamei, nu mi-am dat seama de toate 
tunetele acelea. lar după ce m-am născut, am fost, probabil, 
distras de picioarele mele bizare. 

Era 9 august 1974, ziua în care Richard Nixon și-a dat demisia 
din funcţia de președinte al Statelor Unite ale Americii. 

Căderea lui Nixon avea de-a face cu mine pe cât avea faptul 
că melodia Annie's Song a lui John Denver era pe primul loc în 
topurile din ţară, în acel moment. Am menţionat aceste lucruri 
doar ca să vă ofer o perspectivă istorică. 

Cu Nixon sau fără Nixon, consider că lucrul cel mai important 
din ziua de 9 august 1974 este nașterea mea - și prezicerile 
bunicului meu. Simţul meu al perspectivei are o nuanţă 
egocentrică. 

Il pot vedea pe tatăl meu, Rudy Tock - poate chiar mai 
limpede decât dacă aș fi fost acolo, din cauza imaginilor pline de 
viaţă descrise de numeroasele istorisiri de familie despre 
noaptea aceea - mergând dintr-un capăt al spitalului districtual 
până în celălalt capăt, între secţia maternității și Secţia de 
terapie intensivă, oscilând între bucuria perspectivei sosirii în 
curând a fiului său și mâhnirea datorată alunecării tot mai 
rapide în moarte a iubitului său părinte. 

e 

Sala de așteptare a viitorilor taţi - cu podea din plăci albastre 
de vinilin, cu lambriuri de-un verde-deschis, cu pereți roz, tavan 
galben și draperii cu un model portocaliu și negru cu berze - 
clocotea de energia negativă a supra-încărcării cu culori. Ar fi 
slujit mai bine ca decor neliniștitor pentru un coșmar despre un 


VP -7 


actor pentru spectacolele pentru copii care avea o viaţă secretă 
de ucigaș cu securea. 

Clovnul care fuma ţigară după ţigară nu îmbunătățea în niciun 
fel atmosfera. 

Rudy aștepta nașterea fiului sau împreună cu un alt bărbat, 
care nu era localnic, ci un artist al circului care dădea spectacole 
timp de o săptămână pe o pajiște la Halloway Farm. Individul își 
spunea Beezo. Ciudat, dar acesta se dovedi a nu fi numele său 
de clovn, ci cel cu care se născuse: Konrad Beezo. 

Unii zic că nu există destin, că ceea ce se întâmplă se 
întâmplă pur și simplu, fără vreun scop sau înțeles. Numele de 
familie al lui Konrad putea să dovedească faptul că lucrurile stau 
altfel. 

Beezo era căsătorit cu Natalie, o artistă la trapez și membră a 
unei familii renumite de acrobaţi aerieni, lucru care o făcea să 
aparţină nobilimii circului. 

Niciunul din părinţii lui Natalie, niciunul dintre fraţii și surorile 
ei, niciunul dintre verii ei zburători la mare înălțime nu-l 
însoțiseră pe Beezo la spital. In seara aceea aveau spectacol și, 
ca întotdeauna, spectacolul trebuia să continue. 

Era evident că acrobaţii se ţineau la distanţă și pentru că nu 
aprobaseră ca o persoană din soiul lor să ia de soț un clovn. 
Fiecare subcultură și grup etnic are tiparele sale de bigotism. 

In timp ce Beezo aștepta nervos să nască soția sa, mormăia 
aprecieri lipsite de amabilitate despre rudele sale prin alianţă. li 
numea automulțumiţi și nesinceri. 

Vocea aspră și mereu ursuză a clovnului, plină de 
amărăciune, îl făcea pe Rudy să se simtă stânjenit. 

Cuvinte furioase ieșeau din individ odată cu expirarea fumului 
acru: prefăcuţi, intriganţi și - chestie poetică pentru un clovn - 
spirite jucăușe ale aerului, dar trădătoare când au pământul sub 
picioare. 

Beezo nu era îmbrăcat în costum complet. Mai mult, hainele 
sale de scenă erau mai degrabă în tradiţia figurii triste a lui 
Emmett Kelly? decât în cea a celor strident colorate și cu buline 


2 Emmett Kelly - artist de circ celebru, care și-a început cariera 
prin anii 1930 și a revoluţionat imaginea clovnului (n.tr.). 
VP -8 


ale clovnului mediu gen Ringling Brothers?. Avea totuși o 
înfățișare bizară. 

Un petic de culoare deschisă strălucea pe fundul pantalonilor 
săi largi, cafenii. Mânecile jachetei erau comic de scurte. Pe un 
rever înflorise o floare artificială, de mărimea unei farfurii. 

Înainte să gonească la spital cu soţia sa, își înlocuise pantofii 
de clovn cu niște teniși și-și scosese nasul mare, roșu și rotund, 
din cauciuc. Machiajul alb îi înconjura încă ochii, iar obrajii îi 
rămăseseră puternic rujaţi. Și purta o pălărie turtită și jerpelită. 

Ochii inflamaţi ai lui Beezo luceau la fel de stacojii ca și obrajii 
săi vopsiți, dar luceau probabil din cauză ca fumul înţepător îi 
înconjura capul - însă Rudy bănuia că în chestia asta avea un rol 
și ceva băutură tare. 

În zilele acelea era permis să se fumeze oriunde, chiar și în 
multe săli de așteptare din spitale. Taţii care așteptau nașterea 
copiilor ofereau în mod tradiţional trabucuri, ca un mijloc de a 
sărbători evenimentul. 

Când nu era lângă patul tatălui său pe moarte, sărmanul Rudy 
ar fi trebuit să se refugieze în sala aceea. Mâhnirea sa ar fi 
trebuit să fie alinată de bucuria că avea să fie părinte. 

Însă atât Maddy, cât și Natalie îndurau chinuri ale nașterii 
îndelungate. De fiecare dată când Rudy se întorcea de la Secţia 
de terapie intensivă, îl aștepta clovnul ursuz, bombănitor și cu 
ochii roșii, ce fuma pachet după pachet de Lucky Strikes fără 
filtru. 

În timp ce bubuitul tunetelor zguduiau cerul, în timp ce 
reflectarea fulgerelor pătrundea prin ferestre, Beezo își făcea o 
scenă din sala de așteptare a maternității. Mergea neîncetat în 
cerc pe podeaua de vinilin albastru, de la un zid roz până la alt 
zid roz, fumând și afumând. 

— Rudy Tock, crezi că șerpii pot zbura? Bineînţeles că nu 
crezi. Dar șerpii pot să zboare. l-am văzut sus, deasupra arenei 
centrale. lar oamenii plăteau și aplaudau cobrele acelea, 
năpârcile acelea, vipere/e acelea pline de ură. 

Sărmanul Rudy răspundea la frazele acelea insultătoare cu 
vorbe liniștitoare ușor murmurate, prin plesnituri de limbă și 
dând din cap plin de simpatie. Nu voia să-l încurajeze pe Beezo, 


3 Ringling Brothers - celebri artiști de circ de la sfârșitul secolului 
al XIX-lea (n.tr.). 
VP -9 


dar simțea că dacă n-ar fi dat dovadă de compasiune, s-ar fi 
transformat într-o ţintă pentru furia clovnului. 

Beezo se opri lângă fereastra spălată de furtună, cu fața-i 
vopsită și brăzdată de modelele provocate de fulgere și de 
picăturile de ploaie ce alunecau pe geam, și spuse: 

— Ce ai, Rudy Tock - un fiu sau o fiică? 

Beezo i se adresa continuu lui Rudy folosind numele de 
familie și pe cel de botez ca și cum acestea ar fi alcătuit un 
singur cuvânt: Rudytock. 

— Cei de aici au un aparat nou cu ultrasunete, îi răspunse 
Rudy, așa că pot să ne spună dacă-i băiat sau fată, dar noi nu 
am vrut să știm. Nouă ne pasă doar ca pruncul să fie sănătos, 
doar atât. 

Beezo se îndreptă și-și ridica un pic capul, îndreptându-și faţa 
către fereastră, ca și cum ar fi scăldat-o în lumina plină de 
pulsaţii a furtunii. 

— Eu n-am nevoie de ultrasunete ca să-mi spună cineva ceea 
ce știu. Natalie îmi dăruiește un fiu. Acum, numele Beezo n-o să 
piară atunci când o să pier eu. O să-l botez Punchinello, după 
unul dintre primii și cei mai mari clovni. 

Punchinello Beezo, își spuse Rudy. Oh, sărmanul copil!” 

— Va fi cel mai mare dintre cei ca noi, zise Beezo, va fi 
saltimbancul, arlechinul, bufonul suprem. Va fi aclamat de la un 
țărm la celălalt, în fiecare continent. 

Deși Rudy se întorsese în sala de așteptare a maternității de 
la Secția de terapie intensivă, se simţea de parcă ar fi fost 
prizonierul acelui clovn, a cărui energie sumbră părea să 
crească de fiecare dată când furtuna lucea în ochii săi încinși. 

— Și va fi nu numai aclamat, ci și nemuritor. 

Rudy tânjea să afle noutăţi despre starea lui Maddy și despre 
cum se desfășura nașterea. In zilele acelea, taţii erau adeseori 
admiși în sala de naștere, ca să asiste la venirea pe lume a 
copiilor lor. 

— Va fi vedeta circului din timpul său, Rudy Tock, și toți cei 
care-i vor vedea spectacolele vor ști că tatăl lui e Konrad Beezo, 
patriarhul clovnilor. 

Asistentele secției, care ar fi trebuit să viziteze în mod regulat 
sala de așteptare, ca să discute cu soţii care așteptau, erau mai 
puţin vizibile ca de obicei. Nu era nicio îndoială că nu se simțeau 
în largul lor în prezenţa clovnului furios. 


VP -10 


— Jur pe mormântul tatălui meu că Punchinello al meu nu va 
fi niciodată zburător la trapez, declară Beezo. 

Bubuitul tunetului care sublinie jurământul său fu primul 
dintre două tunete atât de puternice, încât geamurile vibrară ca 
membrana unei tobe, iar luminile - aproape stinse - pulsară 
încețoșat. 

— Ce legătură are acrobaţia cu adevărul condiţiei umane? 
întrebă Beezo. 

— Nimic, spuse imediat Rudy, pentru că nu era un om 
agresiv. 

Într-adevăr, era un om blând și umil, nu ajunsese încă un 
patiser ca tatăl său, ci doar un brutar care, așteptând să devină 
tată, dorea să evite să fie bătut zdravăn de un clovn solid. 

— Comedia și tragedia, uneltele artei clovnului - acestea 
reprezintă esenţa vieţii, declară Beezo. 

— Comedia, tragedia și nevoia de pâine bună, zise Rudy, 
glumind și incluzându-și propria meserie în profesiile esenţiale în 
viaţă. 

Acestei mici frivolităţi determina apariţia unei priviri aprige, o 
privire ce părea capabilă nu numai să oprească ceasurile, ci și 
să îngheţe timpul. 

— Comedia, tragedia și nevoia de pâine bună, repetă Beezo, 
așteptându-se, poate, ca tata să recunoască faptul că gluma sa 
fusese stupidă. 

— Hei, exclamă tata, sună de parcă aș fi vorbit eu! 

Pentru că Beezo vorbise cu un glas care putea fi confundat cu 
cel al tatălui meu. 

— Hei, sună de parcă aș fi vorbit eu! repetă ironic Beezo, cu 
glasul tatălui meu, după care continuă să mormăie: Rudy Tock, 
ţi-am spus că-s talentat. În mai multe feluri decât îţi poţi 
imagina. 

Rudy își zise că-și simţea inima înfiorată bătând mai încet, 
reducându-și ritmul sub influenţa privirii aceleia îngheţate. 

— Băiatul meu nu va fi niciodată un zburător la trapez. Șerpii 
ăia plini de ură o să sâsâie. Oh, ce-o să sâsâie și o să se 
zvârcolească, dar Punchinello nu va fi niciodată zburător la 
trapez! 

Alt val de tunete se izbi de zidurile spitalului, din nou luminile 
își reduseră intensitatea la mai puţin de jumătate. 


VP -11 


În bezna aceea, Rudy putu să jure că vârful ţigării lui Beezo, 
țigară pe care acesta o ţinea în mâna dreaptă, lucise mai 
puternic, deși individul o ţinea într-o parte, ca și cum o prezenţă 
fantomatică trăsese din ea cu buze lacome. 

Rudy își spuse, dar nu putea să jure că-i așa, că și ochii lui 
Beezo luciseră pentru scurt timp la fel de puternic și de roșii ca 
ţigara. Bineînţeles că nu putea fi vorba de o lumină interioară, ci 
de reflectarea a... ceva. 

Când ecourile tunetelor se îndepărtară, lumina își recăpătă 
intensitatea, iar atunci Rudy se ridică de pe scaun. 

Se întorsese acolo de curând și, cu toate că nu primise nicio 
știre despre soția sa, era mai dispus să fugă înapoi la scena 
sinistră din Secţia de terapie intensivă, decât să îndure o a treia 
scădere a intensității luminii în compania lui Konrad Beezo. 

Când ajunse în Secţia de terapie intensivă și găsi două surori 
lângă patul tatălui său, Rudy se temu de ce putea fi mai rău. 
Ştia că Josef murea, dar simţi un nod în gât și-l podidiră 
lacrimile, crezând că tatălui său îi venise clipa de pe urmă. 

Spre mirarea sa, descoperi că Josef stătea ridicat în pat, cu 
mâinile prinse de barele laterale, repetând aţăţat prezicerile pe 
care le făcuse deja uneia dintre surori. 

— Cincizeci și unu de centimetri... patru kilograme și două 
sute optzeci de grame... la zece și patruzeci și șase de minute în 
seara asta... sindactilie... 

Când își văzu fiul, Josef se ridică în șezut, iar una din surori 
înalţă jumătatea superioară a patului, ca să se sprijine mai bine. 

Nu numai că bătrânul își recăpătase darul vorbirii, dar părea 
că scăpase de paralizia parţială ce urmase atacului de cord. 
Când prinse mâna dreaptă a lui Rudy, strânsoarea sa se dovedi 
fermă, chiar dureroasă. 

Uimit de această evoluție a lucrurilor, Rudy presupuse inițial 
că tatăl său avusese parte de o vindecare miraculoasă. Apoi 
recunoscu disperarea unui muribund care avea de transmis un 
mesaj important. 

Fața lui Josef era trasă, cu trăsăturile contractate, de parcă 
Moartea, ca un hoţ de buzunare, începuse cu câteva zile în urmă 
să-i fure substanţa, câte un pic de fiecare dată. Prin contrast, 
ochii săi păreau enormi. Teama îi ascuţise privirea, în timp ce se 
uita la fiul său. 


VP -12 


— Cinci zile, spuse Josef, cu voce răgușită și chinuită, pentru 
că primise fluide doar intravenos. Cinci zile teribile. 

— Liniștește-te, tată. Nu te enerva, îl sfătui Rudy, însă văzu că 
pe monitorul cardiac graficul activităţii inimii tatălui său avea un 
model iute, dar regulat. 

Una din surori plecă să anunțe un doctor. Cealaltă se 
îndepărtă un pic de pat, gata să acorde ajutor dacă pacientul 
avea un atac. 

Lingându-și mai întâi buzele crăpate, umezindu-le pentru a 
putea șopti, bătrânul făcu prima sa prezicere: 

— James. Numele său va fi James, dar nimeni n-o să-i zică 
James... sau Jim. Toată lumea o să-i spună Jimmy. 

Acest lucru îl uimi pe Rudy. El și Maddy aleseseră numele 
James, dacă pruncul avea să fie băiat, și Jennifer, dacă avea să 
fie fată, dar nu pomeniseră despre alegerea lor nimănui. 

Josef nu avea de unde să știe. Totuși, știa. 

Cu o grabă tot mai mare, Josef declară: 

— Cinci zile. Trebuie să-l avertizezi. Cinci zile teribile. 

— Liniștește-te, tată, repetă Rudy. O să fii bine. 

Tatăl sau, palid ca o felie de pâine proaspăt tăiată, deveni și 
mai livid, mai alb decât faina folosită la frământat. 

— N-o să fiu bine. Mor. 

— Nu mori. Uită-te la tine. Vorbești. Paralizia a trecut. Ești... 

— Mor, insistă Josef, cu vocea răgușită crescând în intensitate; 
pulsul îi bătea la tâmple, iar graficul de pe monitor devenea tot 
mai rapid, în timp ce bătrânul se străduia să fisureze zidul de 
siguranţă ridicat de fiul său și să-i atragă atenţia. Cinci date. 
Notează-le. Scrie-le acum. ACUM! 

Confuz și temându-se că neînduplecarea lui Josef putea să 
declanșeze un alt atac de cord, Rudy încercă să-l potolească pe 
tatăl său. 

Luă un pix de la o asistentă. Femeia nu avea hârtie și nu voi 
să-l lase să folosească fișa pacientului, care atârna la picioarele 
patului. 

Rudy scoase din portofel primul lucru pe care-l găsi și care-i 
oferea o suprafaţă curată pentru scris: un bilet gratuit la circul în 
care juca Beezo. 

Cu o săptămână în urmă, Rudy primise acel bilet de la Huey 
Foster, un poliţist din Snow Village. Erau prieteni încă din 
copilărie. 


VP -13 


Huey, ca și Rudy, dorise să fie patiser. Nu avusese talentul 
necesar să facă o carieră în brutărie. Chiflele lui rupeau dinţii. 
Tartele lui cu lămâie strepezeau dinţii. 

Atunci când, în virtutea slujbei sale de sprijinitor al legii, Huey 
primea ciubucuri - bilete la circ, teancuri de tichete pentru 
călușeii de la bâlciul districtual, mostre cu gloanţe de la diferiţi 
producători de muniţie - le împărțea cu Rudy. În schimb, Rudy îi 
dădea lui Huey fursecuri care nu-ţi stricau pofta de mâncare, 
prăjituri care nu îţi mutau nasul, plăcinte și ștrudele care nu te 
făceau să vomiţi. 

Litere roșii și negre, ilustrate cu elefanţi și lei, erau desenate 
pe biletul de circ. Pe verso nu era vreun nume. Întins, biletul 
măsura șapte centimetri și jumătate pe doisprezece centimetri 
și jumătate, având mărimea unei fișe de cartotecă. 

In timp ce ploaia puternică bătea în fereastra din apropiere, 
bocănind ca o pereche de pantofi surprinsă în alergare, Josef se 
prinse din nou de gratiile patului, ancorându-se de parcă se 
temea că ar putea să plece plutind de acolo. 

— 1994. 15 septembrie. E într-o joi. Scrie. 

Stând lângă pat, Rudy scrie după dictare, folosind scrisul de 
tipar precis, cu care completa fișele pentru rețete: 15 sept, 
1994, joi. 

Cu ochii mari și sălbătici, precum cei ai unui iepure subjugat 
de un coiot ce se apropia, Josef se uita spre un punct aflat sus, 
pe peretele opus patului său. Părea că vede mai mult decât 
peretele, ceva de dincolo de acesta. Poate viitorul. 

— Avertizează-l, spuse  muribundul. Pentru Dumnezeu, 
avertizează-l! 

— Pe cine? întrebă uluit Rudy. 

— Pe Jimmy. Pe fiul tău Jimmy, nepotul meu. 

— Incă nu s-a născut. 

— E aproape născut. Peste două minute. Avertizează-l. 1998. 
19 ianuarie. O zi de luni. 

Inlemnit din cauza expresiei bizare de pe chipul tatălui său, 
Rudy rămase cu pixul deasupra hârtiei. 

— SCRIE! răcni Josef. 

Gura i se strâmbă atât de puternic în timpul răcnetului, încât 
buza inferioară, uscată și jupuită, plesni. Un strop stacojiu curse 
lent pe bărbia sa. 


VP -14 


— O mie nouă sute nouăzeci și opt, mormăi Rudy, în timp ce 
scria. 

— Nouăsprezece ianuarie, repetă Josef cu un horcăit urmat de 
un răcnet zguduitor. O zi de luni. Zi teribilă. 

— De ce? 

— Teribilă, teribilă. 

— De ce va fi teribilă? insistă Rudy. 

— Anul 2002. Douăzeci și trei decembrie. Altă zi de luni. 

Notând cea de-a treia dată, Rudy zise: 

— Tată, e ciudat. Nu înțeleg. 

Josef se ţinea încă de grilajul patului cu ambele mâini. Brusc, 
îl zgudui violent, cu o asemenea forță încât grilajul păru că iese 
din încheieturi, provocând un zăngănit ce-ar fi fost puternic în 
orice încăpere de spital, dar care păru exploziv în Secţia de 
terapie intensivă, unde era de obicei tăcere. 

La început, asistenta care stătea în salon așteptând se repezi, 
poate intenţionând să calmeze pacientul, dar expresia 
zguduitoare de furie și teroare ce modificase figura palidă a 
acestuia o făcu să ezite. Când un nou val de tunete se izbi de 
spital, suficient de puternic ca să scuture praful de pe plăcile de 
pe tavan, asistenta se retrase, de parcă ar fi crezut că însuși 
Josef declanșase acea detunătură. 

— SCRIE! ceru bătrânul. 

— Scriu, scriu, îl asigură Josef. 23 decembrie 2002, altă zi de 
luni. 

— Anul 2003, spuse în grabă Josef. Douăzeci și șase 
noiembrie. O zi de miercuri. Ziua de dinaintea Zilei 
Recunoștinței. 

După ce notă a patra dată pe spatele biletului de circ, iar tatăl 
său încetă să zguduie zăbrelele patului, Rudy privi în sus și văzu 
o nouă emoție pe faţa lui Josef, în ochii acestuia. Furia 
dispăruse, la fel și teroarea. 

— Sărmanul Jimmy, sărmanul Rudy, spuse Josef, cu ochii plini 
de lacrimi. 

— Tată? 

— Sărmanul, sărmanul Rudy. Sărmanul Jimmy. Unde e Rudy? 

— Eu sunt Rudy. Sunt chiar aici. 

Josef clipi, clipi și înlătură lacrimile când îl cuprinse o nouă 
emoție, acesta nefiind ușor de definit. Unii ar fi zis că-i uluire. 
Alţii ar fi spus că-i minunare în formă pură, pe care ar putea-o 


VP -15 


exprima doar un copil când vede prima oară vreo minunăţie 
lucitoare. 

După un moment, Rudy recunoscu că-i vorba de o stare mult 
mai profundă decât minunarea. Era venerație, docilitatea 
completă a minţii față de ceva măreț și formidabil. 

Ochii tatălui său luceau de uluire. Pe chipul lui se luptau 
expresii de încântare și de teamă. 

Vocea din ce în ce mai răgușită a lui Josef deveni o simplă 
șoaptă: 

— Anul 2005. 

Privirea sa rămase aţintită spre o altă realitate pe care se 
părea că o găsea mai convingătoare decât cea a lumii în care 
trăise cincizeci și șapte de ani. 

Cu mâinile tremurând, dar scriind încă citeț, Rudy notă 
această a cincea dată și așteptă. 

— Ah, zise Josef, de parcă fusese dezvăluit un secret 
înspăimântător. 

— Tată? 

— Nu asta, nu asta, se văită Josef. 

— Tată, ce nu-i în regulă? 

Deoarece curiozitatea era mai mare decât teama, sora 
medicală cea guralivă se aventură mai aproape de pat. 

Un doctor intră în rezervă. 

— Ce se întâmplă aici? 

— Să nu ai încredere în clovn, spuse Josef. 

Medicul păru jignit, presupunând că pacientul pusese la 
îndoială calificarea sa medicală. 

Rudy se aplecă peste pat, încercând să atragă atenţia tatălui 
său de la viziunea aceea de pe altă lume, și zise: 

— Tată, de unde știi de clovn? 

— Șaisprezece aprilie, spuse Josef. 

— De unde știi de clovn? 

— NOTEAZĂ! tună Josef, chiar în clipa în care cerurile se 
zdrobeau încă o dată de pământ. 

În timp ce medicul se ducea în cealaltă parte a patului, Rudy 
adăugă 16 aprilie după 2005, pe al cincilea rând de pe spatele 
biletului de circ. Scrise apoi cu litere de tipar SAMBATA, atunci 
când tatăl său rosti cuvântul. 

Doctorul puse o mână sub bărbia lui Josef și-i întoarse capul, 
ca să-i vadă ochii mai bine. 


VP -16 


— El nu e cine crezi tu că este, spuse Josef, adresându-se 
fiului său, nu doctorului. 

— Cine nu e? întrebă Rudy. 

— Elnue. 

— Care el? 

— Josef, spuse doctorul, mă cunoști foarte bine. Sunt doctorul 
Pickett. 

— Oh, tragedia, zise Josef, cu vocea sfâșiata de milă, de parcă 
ar fi fost nu un patiser, ci un actor interpretând tragic o scenă 
shakespeariană. 

— Ce tragedie? se îngrijoră Rudy. 

Doctorul Pickett scoase un oftalmoscop din buzunarul 
halatului său alb și îl contrazise: 

— Nu-i nicio tragedie. Eu văd doar o revenire remarcabilă. 

Josef își desprinse bărbia din strânsoarea medicului și spuse, 
fiind din ce în ce mai agitat: 

— Rinichii! 

Uluit, Rudy întrebă: 

— Rinichii? 

— De ce trebuie rinichii să fie atât de importanţi? întrebă 
Josef. E absurd, totu-i absura! 

Rudy simţi că-i stă inima în loc, pentru că avea impresia că 
limpezimea gândurilor tatălui său începuse să lase loc unei 
confuzii tot mai puternice. 

Preluând din nou controlul pacientului, apucându-l de bărbia, 
doctorul Pickett porni oftalmoscopul și îndreptă lumina spre 
ochiul drept al lui Josef. 

Josef Tock expiră exploziv și se prăbuși pe pernă, mort, ca și 
cum raza îngustă ar fi fost un ac străpungător, iar viața sa un 
balon. 

Fură făcute încercări de resuscitare cu toate tehnicile și 
instrumentele disponibile într-un spital bine echipat, dar fără 
succes. Josef plecase din lumea noastră și nu se mai întoarse. 

e 

lar eu, James Henry Tock, am sosit. Ora de pe certificatul de 
deces al bunicului meu era identică celei de pe certificatul meu 
de naștere: 10 și 46 de minute noaptea. 

E de înțeles ca în urma acestei pierderi grele, Rudy zăbovi 
lângă patul lui Josef. Nu uitase de soţia sa, dar mâhnirea îl 
imobilizase. 


VP -17 


După cinci minute, o asistentă îi spuse că Maddy suferise o 
criză în timpul nașterii și că trebuia să meargă de îndată la ea. 

Alarmat de posibilitatea să-și piardă tatăl și soţia în aceeași 
oră, tata fugi din Secţia de terapie intensivă. 

După cum povestește el, holurile modestului spital districtual 
deveniseră un labirint alb, iar el o luă de cel puţin două ori pe un 
drum greșit. Prea nerăbdător ca să aștepte ascensorul, alergă 
pe scări de la etajul trei până la parter, înainte să-și dea seama 
că trecuse de etajul doi, unde se afla Secţia de nașteri. 

Tata sosi în sala de așteptare a maternității la timp ca să audă 
bubuitul unui pistol, adică exact când Konrad Beezo îl împușca 
pe doctorul soţiei sale. 

Pentru o clipă, tata crezu că Beezo folosise un pistol de clovn, 
o imitație de armă de foc care împroșca niște cerneală roșie. 
Dar doctorul se prăbuși pe podea, nu într-un mod caraghios, ci 
cu o finalitate hidoasă, iar mirosul de sânge era prea dens, prea 
adevărat. 

Beezo se întoarse către tata și ridică pistolul. 

În ciuda pălăriei turtite și jerpelite, a hainei cu mânecile scurte 
și a peticului colorat de pe turul pantalonilor, în ciuda 
machiajului alb și a obrajilor roșii, în momentul acela nu exista 
nimic de clovn la Konrad Beezo. Ochii lui erau ca ai unei feline 
din junglă și-ţi era ușor să-ţi imaginezi că dinţii arătați de 
rânjetul lui erau colţi de tigru. Arăta ca întruparea nebuniei 
ucigașe, arăta demonic. 

Tata crezu că va fi împușcat și el, dar Beezo spuse: 

— Rudy Tock, pleacă din calea mea. Nu am nimic cu tine. Nu 
ești zburător la trapez. 

Beezo împinse cu umărul ușa dintre sala de așteptare și 
maternitate, apoi o trânti în urma sa. 

Tata îngenunche lângă doctor - și descoperi că era încă în 
viață. Bărbatul rănit încerca să vorbească, dar nu reușea. 
Sângele i se strângea în gât, iar el bolborosea. 

Tata ridică încet, cu blândețe capul medicului și vâri reviste 
vechi sub el ca să-l ţină într-un unghi care să-i permită omului să 
respire, apoi strigă după ajutor, în timp ce furtuna ce se 
intensifica sfârteca noaptea cu bubuitul tunetelor asemănător 
judecății de apoi. 


VP -18 


Doctorul Ferris MacDonald fusese medicul lui Maddy. | se 
solicitase s-o asiste și pe Natalie Beezo atunci când aceasta 
fusese adusă pe neașteptate la spital, în chinurile nașterii. 

Rănit mortal, medicul părea mai degrabă uimit decât speriat. 
Fiind în stare acum să-și curețe gâtul și să respire, îi spuse 
tatălui meu: 

— A murit în timpul nașterii, dar n-a fost vina mea. 

Timp de o clipă îngrozitoare, tata crezu că Maddy murise. 

Doctorul MacDonald își dădu seama de acest lucru, pentru că 
ultimele sale cuvinte au fost: ă 

— Nu Maddy. Soţia clovnului. Maddy... e vie. Imi pare rău, 
Rudy. 

Ferris MacDonald muri cu mâna tatălui meu pe inima sa. 

În timp ce tunetul bubuia către orizontul îndepărtat, tata auzi 
altă împușcătură din spatele ușii prin care dispăruse Konrad 
Beezo. 

Maddy zăcea undeva, dincolo de ușa aceea - o femeie rămasă 
fără niciun ajutor, în timpul unei nașteri dificile. Acolo eram și eu 
- un prunc care nu era destul de zdravăn să se apere singur. 

Tatăl meu, pe atunci brutar, nu fusese niciodată un om de 
acţiune. Nici nu deveni unul atunci când, după câţiva ani, fu 
promovat la gradul de patiser. Are o înălțime și o greutate 
medie, nu-i slab din punct de vedere fizic, dar nici nu-i făcut 
pentru ringul de box. Dusese până în momentul acela o viață 
încântătoare, fără nevoi serioase, fără vreo gâlceavă. 

Cu toate acestea, teama pentru soţia sa și pentru copilul său 
îl făcură să fie cuprins de o panică bizară, rece, caracterizată 
mai mult de calcul decât de isterie. Fără să aibă vreo armă sau 
vreun plan, dar căpătând subit o inimă de leu, Rudy deschise 
ușa și se duse să-l caute pe Beezo. 

Deși imaginaţia sa ţesuse o mie de scenarii sângeroase în 
câteva secunde, ne-a spus că nu anticipase ceea ce avea să se 
întâmple și bineînţeles că nu prevăzuse că evenimentele din 
noaptea aceea aveau să reverbereze prin următorii treizeci de 
ani cu consecinţe atât de teribile și de uluitoare pentru viaţa sa 
și a mea. 


VP -19 


2. 


În spitalul districtului Snow, ușa interioară a sălii de așteptare 
a viitorilor taţi se deschide într-un coridor scurt care are în 
stânga o magazie și în dreapta o baie. Panourile fluorescente din 
tavan, pereţii albi și podeaua din placi de ceramică albă 
implicau proceduri antibacteriale impecabile. 

Am văzut cu ochii mei locul acela, pentru că și copilul meu a 
venit pe lume în aceeași maternitate, în altă noapte de neuitat, 
de un haos incomparabil. 

În seara aceea furtunoasă din 1974, în care Richard Nixon se 
întorsese acasă în California și în care Beezo era pus pe scandal, 
tatăl meu găsi o asistentă medicală întinsă pe jos pe hol, 
împușcată de aproape. 

Își amintea că fusese gata să cadă în genunchi de milă și de 
disperare. 

Pierderea doctorului MacDonald, deși teribilă, nu pătrunsese 
complet în mintea tatălui meu, pentru că fusese subită, ca într- 
un vis. După câteva momente, imaginea asistentei moarte - 
tânără, drăguță, ca un înger căzut în veșminte albe, cu părul 
auriu strâns într-o aureolă în jurul figurii senine, nepământești - 
îl străpunse și el absorbi de îndată adevărul și înțelesul ambelor 
morți. 

Deschise brusc ușa dulapului de depozitare, căutând ceva ce 
putea fi folosit ca armă. Găsi doar cearșafuri de rezervă, sticle 
cu detergent antiseptic, un dulăpior încuiat cu medicamente... 

Deși ulterior, acest moment i se păru de-un comic macabru, în 
clipa aceea își spuse, plin de seriozitate și cu logica disperării, 
că mâinile lui erau periculos de puternice, din cauză că 
frământase mult coca în ultimii ani. Dacă ar fi putut să treacă de 
pistolul lui Beezo, ar fi avut puterea să-l stranguleze pe clovn. 

Nicio armă improvizată nu putea să fie la fel de ucigătoare ca 
mâinile mobile ale unui brutar furios. Groaza născu ideea asta 
țicnită; ciudat, însă, groaza îi dădu și curaj. 

Holul cel scurt se intersecta cu unul mai lung, care ducea în 
stânga și în dreapta. Pe acest nou coridor, trei uși deserveau 
două săli de naștere și Secţia de îngrijire a nou-născuţilor, în 
care pruncii înfășaţi, fiecare în leagănul său, meditau la noua lor 
realitate de lumină, umbră, foame, nemulţumire și taxe. 


VP -20 


Tata ne căuta pe mama și pe mine, dar o găsi doar pe ea. 
Mama zăcea într-una din sălile de naștere, singură și 
inconștientă pe patul de naștere. 

La început, tata crezu că mama murise. Întunericul îi 
împăienjeneau vederea, dar, înainte să leșine, tata văzu că 
iubita sa Maddy respira. Se ţinu de marginea patului ei până 
când vederea i se limpezi. 

Mama, cenușie la faţă, scăldată în sudoare, nu semăna cu 
femeia vibrantă pe care o cunoștea, ci părea fragilă și 
vulnerabilă. 

Sângele de pe cearșaf sugera că femeia născuse copilul lor, 
dar în preajmă nu era niciun copil care scâncea. 

În altă parte, Beezo răcni: 

— Unde sunteţi, ticăloșilor? 

Nedorind s-o părăsească pe mama, tata plecă totuși în 
căutarea conflictului, ca să vadă dacă poate să dea o mâna de 
ajutor - așa cum ar fi făcut orice brutar (insista întotdeauna 
asupra acestui lucru). 

In a doua sală de nașteri o găsi pe Natalie Beezo, pe alt pat 
de naștere. Trapezista zveltă murise atât de curând din cauza 
complicațţiilor nașterii, încât lacrimile ei de suferință nu i se 
uscaseră încă pe obraji 

Conform spuselor tatii, chiar după chinurile ei, chiar și în 
moarte, femeia era eteric de frumoasă. O piele măslinie fără 
defect. Păr ca pana corbului. Ochii îi erau deschiși, de-un verde 
luminos, ca niște ferestre spre un câmp din ceruri. 

Pentru Konrad Beezo - care nu părea să fie arătos sub 
machiaj, care nu avea o avere substanţială și a cărui 
personalitate era cu siguranță ce/ puțin respingătoare în 
circumstanţe obișnuite -, femeia aceea reprezenta un premiu 
dincolo de orice așteptare rezonabilă. Puteai să-i înţelegi - dar 
nu și să-i scuzi - reacția violentă în fața pierderii ei. 

Când ieși din camera de nașteri, tata se pomeni nas în nas cu 
clovnul ucigaș. In clipa aceea, Beezo deschisese ușa salonului 
de nou-născuţi și năvălise pe hol, ţinând un prunc înfășat pe 
îndoitura braţului său stâng. 

Văzut de aproape, pistolul din mâna sa dreaptă părea să fie 
de două ori mai mare decât fusese în sala de așteptare, de 
parcă ar fi fost în Țara Minunilor a lui Alice, unde obiectele 


VP -21 


creșteau sau se micșorau fără să le pese de logică sau de legile 
fizicii. 

Tata ar fi putut să înșface încheietura mâinii lui Beezo și să 
încerce, cu mâinile lui puternice de brutar, să-i smulgă arma, 
dar nu îndrăzni să acționeze în vreun fel care ar fi putut să pună 
în joc viaţa pruncului. 

Copilul, cu fața sa de-un roșu aprins și cu fruntea încreţită, 
părea indignat, ofensat. Tinea gura larg deschisă, de parcă ar fi 
încercat să tipe, dar rămăsese tăcut datorită șocului provocat de 
faptul că-și dăduse seama că tatăl lui era un clovn nebun. 

„Slava Domnului pentru copil, spunea deseori tata. Altfel aș fi 
reușit să fiu ucis. Aţi fi crescut fără tată și nu aţi fi învățat 
niciodată cum să faceți o cremă de zahăr ars de calitate”. 

Beezo îl întrebă pe tatăl meu, în timp ce legăna copilul și agita 
pistolul: 

— Rudy Tock, unde sunt? 

— De cine întrebi? îi răspunse tata. 

Clovnul cu ochii roșii părea să fie simultan chinuit de mâhnire 
și sfâșiat de furie. Lacrimile îi brăzdau machiajul. Buzele îi 
tremurau de parcă ar fi suspinat fără să se poată controla, apoi 
se ridicau de pe dinţi într-o expresie de-o asemenea ferocitate, 
încât un fior străbătu măruntaiele tatii. 

— Nu face pe prostul, îl avertiză Beezo. Trebuie să fie și alte 
asistente, poate și alt doctor. Vreau să moară ticăloșii, toți cei 
care au dat greș în privinţa ei. 

— Au fugit, spuse tatăl meu, convins cât mai bine să mintă că 
văzuse echipa medicală fugind decât să insiste că nu văzuse pe 
nimeni. S-au strecurat afară prin spatele tău, pe unde ai venit 
tu, prin sala de așteptare. Au plecat de mult timp. 

Hrănit de furia sa, Konrad Beezo părea să se mărească, de 
parcă furia ar fi fost hrana giganţilor. Nicio bufonerie de la circul 
Barnum & Bailey nu-i lumina fața, iar ura otrăvitoare din ochii 
săi erau la fel de puternică precum veninul cobrei. 

După ce afirmase că echipa medicală nu mai putea fi ajunsă 
de Beezo, tata adăugă iute, fără urmă de ameninţare, ca și când 
ar fi vrut să dea o mână de ajutor: 

— Poliţia e pe drum. Poliţiștii vor să-ţi ia copilul. 

— Fiul meu e a/l meu, declară Beezo cu o asemenea patimă, 
încât mirosul de fum stătut de ţigară ce se ridica din hainele 


VP -22 


sale putea fi confundat cu consecința unei emoții puternice. O 
să fac orice ca să împiedic să fie crescut de zburătorii la trapez. 

Mergând pe linia subţire dintre manipularea deșteaptă și 
lingușirea evidentă în interesul propriei salvări, tatăl meu zise: 

— Fiul tău va fi cel mai mare dintre cei de felul său - clovn, 
bufon, arlechin, paianţă. 

— Paiaţă, îl corectă ucigașul, dar fără răutate. Da, va fi cel 
mai mare. Va fi. N-o să las pe nimeni să stea în calea destinului 
fiului meu. 

Beezo trecu pe lângă tatăl meu, cu pruncul și cu pistolul, și se 
grăbi către holul mai scurt, unde păși peste asistenta moartă, 
fără să-i pese de ea mai mult decât de găleata și cârpa unei 
femei de serviciu. 

Încercând de zor să se gândească la ce ar fi putut face ca să 
doboare bruta fără să facă rău copilului, tata reuși doar să-l 
privească frustrat pe clovn. 

Când Beezo ajunse la ușa sălii de așteptare a maternității, 
ezită și privi înapoi. 

— N-o să te uit niciodată, Rudy Tock. Niciodată. 

Tatăl meu nu putea să își dea seama dacă acea declaraţie era 
o expresie a unei afecţiuni sentimentale rău exprimate sau o 
amenințare. 

Beezo împinse ușa și dispăru. 

De îndată, tata se întoarse în grabă în prima sală de nașteri, 
pentru că - lucru de înţeles - mama mea și cu mine eram 
principala lui grijă. 

Mama zăcea, tot singură, pe patul de naștere pe care o 
descoperise tata, cu câteva momente în urmă. Deși avea încă 
fața cenușie și scăldată de sudoare, își recăpătase cunoștința. 

Gemea de durere și clipea iute, zăpăcită. 

Părinţii mei se contrazic dacă mama era doar dezorientată 
sau dacă delira, dar tata insistă că s-a temut pentru ea când a 
auzit-o spunând: 

— Dacă vrei sandvișuri Reuben la cină, trebuie să te duci la 
piață după brânză. 

Mămica insista că, de fapt, spusese: 

— După toate astea, să nu crezi că o să te mai atingi vreodată 
de mine, ticălosule! 

Dragostea lor e mai profundă decât dorința, decât afecțiunea, 
decât respectul, e atât de profundă încât izvorul ei e umorul. 


VP -23 


Umorul este petala florii speranţei, iar speranța înflorește pe vița 
încrederii. Ei aveau încredere unul în celălalt, aveau încredere 
că viaţa are un înțeles, iar din încrederea aceea provenea 
umorul lor necontenit, care reprezintă cel mai mare cadou pe 
care și-l făceau unul altuia - și mie. 

Am crescut într-o casă plină de râsete. Indiferent ce mi se va 
întâmpla în zilele ce vor veni, o să-mi rămână râsetele. Și 
dulciuri minunate. 

În această relatare a vieţii mele, o să recurg de câte ori o să 
am ocazia la umor, pentru că râsul este medicamentul perfect 
pentru un suflet chinuit, balsamul pentru suferinţă, dar n-o să vă 
distrez. Nu voi folosi râsul ca o cortină care să ascundă vederii 
oroarea și disperarea. Vom râde împreună, dar uneori râsul o să 
doară. 

Deci... 

Indiferent dacă mama delira sau era întreagă la minte, 
indiferent dacă îl blama pe tatăl meu pentru chinurile nașterii 
sau discuta despre nevoia de a cumpără brânză, părinţii mei 
sunt de acord în legătură cu ceea ce s-a întâmplat în continuare. 
Tatăl meu găsi un telefon montat pe perete, în apropierea ușii, 
și chemă ajutoare. 

Deoarece aparatul era mai degrabă un interfon decât un 
telefon, nu avea tastatura normală, ci doar patru butoane, 
fiecare etichetat clar: ASISTENTE, FARMACIE, ÎNTREȚINERE, 
SECURITATE. 

Tata apăsă pe butonul SECURITATE și îl informă pe cel care-i 
răspunsese că fuseseră împușcați oameni, că agresorul, 
costumat în clovn, fugea din clădire și că Maddy avea nevoie 
urgentă de asistență medicală. 

De pe pat, acum cu mintea limpede - dacă nu fusese așa și 
mai înainte - mama mea strigă: 

— Unde mi-e copilul? 

Tata, cu telefonul la ureche, se întoarse către ea, uluit și 
alarmat: 

— Nu știi unde este? 

Mămica, străduindu-se fără succes să se ridice și strâmbându- 
se de durere, zise: 

— De unde să știu? Am leșinat sau ceva de genul ăsta. Cum 
adică a fost împușcat cineva? Pentru Dumnezeu, cine a fost 
împușcat? Ce s-a întâmplat? Unde mi-e copilul 


VP -24 


Deși camera de nașteri nu avea ferestre, deși era înconjurată 
de coridoare și de alte încăperi care o izolau de lumea 
exterioară, părinţii mei auziră sirenele răsunând în depărtare. 

Tatăl meu își aminti subit de silueta dezgustătoare a lui Beezo 
pe coridor, cu pistolul în mâna dreaptă, cu copilul ţinut pe brațul 
stâng. Un acid amar arse gâtul tatălui meu, iar inima sa - care 
bătea oricum nebunește - începu să bată și mai iute. 

Poate că soţia și copilul lui Beezo muriseră la naștere. Poate 
că pruncul din brațele lui nu era al său, ci micul James - sau 
Jennifer - Tock. 

„M-am gândit la răpirea unui copil, spunea tata când își 
amintea momentul. M-am gândit la copilul lui Lindbergh și la 
Frank Sinatra Junior, care fuseseră răpiți pentru a fi 
răscumpăraţi, și la Rumpelstiltskin și la Tarzan răpit de 
maimuțe, și cu toate că gândurile alea nu aveau nicio logică, m- 
am gândit la toate într-o clipă. Voiam să tip, dar nu puteam, mă 
simţeam ca pruncul acela cu faţa roșie și cu gura deschisă, dar 
tăcut, iar când m-am gândit la copil, oh, atunci am știut că 
fuseseși tu, nu copilul lui, că fuseseși tu, Jimmy al meu”. 

Dorind acum cu disperare să-l găsească pe Beezo și să-l 
oprească, tata lăsă telefonul să cadă și se repezi către ușa 
deschisă de pe hol - și fu gata să se ciocnească de Charlene 
Coleman, o soră care venea purtând un prunc în brațe. 

Pruncul avea o figură mai lată decât cea a bebelușului cu care 
fugise Beezo în noaptea furtunoasă. Pielea sa era de-un roz 
sănătos, nu de un roșu pătat. Conform spuselor tatălui meu, 
ochii copilului luceau limpede, albaștri, iar faţa lui era un zâmbet 
plin de încântare. 

— M-am ascuns cu copilul tău, zise Charlene Coleman. M-am 
ascuns de omul ăla groaznic. Știam că o să aibă necazuri de 
când a apărut prima oară cu nevasta lui, umblând cu pălăria aia 
urâtă pe cap în interiorul clădirii, fără să-și ceară scuze pentru 
asta. 

Aș fi vrut să fi putut verifica singur că lucrul care o alarmase 
pe Charlene în tot balamucul ăla nu fusese machiajul de clovn al 
lui Beezo, nici pălăvrăgeala sa veninoasă despre rudele sale, 
zburătorii la trapez, nici ochii săi atât de nebuni încât aproape 
că se învârteau ca niște roți fără ax, ci doar pălăria lui. Din 
nefericire, aveam mai puţin de-o oră, nu învățasem încă engleza 
și încă nu reușisem să pricep cine erau toți oamenii aceia. 


VP -25 


3, 


Tremurând de ușurare, tata mă luă de la Charlene Coleman și 
mă duse la mama. 

După ce asistenta ridică partea dinspre cap a patului de 
naștere și mai aduse niște perne, mămica fu în stare să mă ia în 
braţe. 

Tata jură că primele ei cuvinte pe care mi le-a spus au fost: 

— Ochișori albaștri, sper să fi meritat să îndur atâta durere, 
pentru că dacă o să fii un copil nerecunoscător, o să-ţi fac viaţa 
un infern. 

Charlene, în lacrimi și zguduită de toate cele întâmplate, 
povesti evenimentele abia petrecute și explică în ce fel reușise 
să mă ascundă când începuseră împușcăturile. 

Fiind chemat pe neașteptate să asiste simultan două femei 
care urmau să nască - și care aveau o naștere dificilă - doctorul 
MacDonald nu fusese în stare să găsească la ora aceea un 
medic calificat care să-l ajute și care să fie plătit cu ora. Işi 
împărțţise atenţia între cele două paciente, fugind dintr-o sală de 
nașteri în alta, bizuindu-se pe sprijinul asistentelor medicale, iar 
munca îi era îngreunată de lumina ce fluctua periodic, el 
întrebându-se și dacă generatorul spitalului avea să funcţioneze, 
în cazul în care furtuna urma să întrerupă reţeaua electrică. 

Natalie Beezo nu primise niciun fel de îngrijire prenatală. 
Suferea, fără să știe, de preeclamsie?. In timpul nașterii, femeia 
a făcut o eclamsie completă și a avut convulsii violente care n- 
au răspuns la tratament și care au pus în pericol nu numai viața 
ei, ci și pe cea a copilului nenăscut. 

Între timp, mama mea îndura o naștere chinuitoare provocată 
în principal de colul uterin ce nu se dilata. Injecţii intravenoase 
cu oxitocin sintetic n-au provocat inițial contracţii suficiente ale 
mușchiului uterin care să-i permită să mă împingă ca să ies în 
lume. 


+ Preeclamsie - boală gravă ce apare la femeile care nasc pentru 
prima oară, manifestată prin creșterea tensiunii și nivel proteic 
urinar crescut, boală care se poate transforma în timpul nașterii 
în eclamsie, ce are în plus și convulsii; boala poate duce la comă 
sau chiar moartea gravidei, uneori și a copilului. (n.tr.). 

VP -26 


Natalie a născut prima. Doctorul MacDonald a încercat totul 
ca s-o salveze - un tub endotraheal ca s-o ajute să respire, 
injecții cu anticonvulsivi -, dar tensiunea crescândă a sângelui și 
convulsiile au dus la o comoţie cerebrală masivă care au ucis-o. 

În timp ce cordonul ombilical era extras și tăiat dintre copilul 
Beezo și mama sa moartă, mama mea, epuizată, dar 
străduindu-se încă să mă scoată din ea, avu parte brusc și în 
cele din urmă de dilatarea colului. 

incepuse astfel spectacolul lui Jimmy Tock. 

Inainte să îndeplinească sarcina deprimantă de a-i spune lui 
Konrad Beezo că a căpătat un fiu și a pierdut o soţie doctorul 
MacDonald mă aduse pe lume și, conform spuselor lui Charlene 
Coleman, anunţă că pachetelul ăla solid avea să crească 
suficient de mare ca să fie un erou al fotbalului. 

După ce mă transferase cu succes din pântecul ei într-o lume 
mai largă, mama mea leșină imediat. Nu auzi prezicerea 
doctorului și nu-mi văzu faţa lată, roz, plină de uimire, decât 
după ce protectoarea mea, Charlene, se întoarse și mă prezentă 
tatălui meu. 

După ce doctorul MacDonald mă dădu asistentei Coleman să 
mă spele și să mă înfășoare în scutece primitoare din bumbac 
alb, după ce se lămurise ca mama era doar leșinată și avea să-și 
revină singură după câteva momente, cu sau fără ajutorul unor 
săruri, își scoase mănușile de cauciuc, își scoase masca 
chirurgicală și se duse în sala de așteptare a viitorilor taţi, să-l 
consoleze cât de bine putea pe Konrad Beezo. 

Țipetele  începură aproape imediat: cuvinte pline de 
amărăciune, acuzatoare, acuzații paranoice, măscări spuse cu 
cea mai furioasă voce ce putea fi imaginată. 

Cu toate că se afla în sala de nașteri, de obicei tăcută și bine 
izolată împotriva zgomotelor, sora Coleman auzi răcnetele. 
Ințelese sensul general, chiar dacă nu pricepu toate cuvintele 
reacției lui Konrad Beezo faţă de pierderea soției sale. 

Când părăsi camera de nașteri și păși pe hol, ca să-l audă mai 
limpede pe Beezo, intuiţia îi spuse să mă ia cu ea, înfășurat într- 
o pătură subțire. 

Pe coridor o întâlni pe Lois Hanson, altă asistentă medicală, 
care-l avea în braţe pe copilul lui Beezo. Și Lois ieșise afară ca 
să audă izbucnirea necontrolată a clovnului. 


VP -27 


Lois făcu o greșeală fatală. Nu ţinu seama de sfatul lui 
Charlene și se îndreptă către ușa închisă a camerei de 
așteptare, crezând că vederea fiului său va potoli mânia aprigă 
a lui Beezo și-i va tempera mâhnirea intensă care determinase 
furia acestuia. 

Charlene, ea însăși o femeie care fugise de un bărbat agresiv, 
nu prea credea că bucuria părintească va tempera furia unui 
bărbat care, chiar și într-un moment în care suferise o pierdere 
profundă, răspundea în primul rând - și de îndată - cu furie și cu 
ameninţări cu violența, nu cu lacrimi, sau cu o stare de șoc, sau 
prin negare. Pe lângă toate astea, Charlene își aminti de pălăria 
individului, pe care o purta în interiorul clădirii fără să-i pese de 
bunele maniere. Charlene simţea că urmau necazuri, necazuri 
mari. 

Se retrase împreună cu mine de-a lungul coridorului intern din 
maternitate, îndreptându-se spre Secţia de îngrijire a nou- 
născuţilor. Exact când ușa acestei secţii se închise în urma 
noastră, Charlene auzi împușcătura care-l ucise pe doctorul 
MacDonald. 

Incăperea conţinea șiruri de leagăne în care erau cuibăriţi 
nou-născuţii, majoritatea lor visând, câţiva gângurind. Niciunul 
nu începuse încă să plângă. O fereastră imensă, prin care 
puteau fi văzuţi copii, ocupa cea mai mare parte dintr-un zid 
lung, dar de cealaltă parte a acesteia nu stătea niciun tată sau 
bunic încântat. 

Impreună cu pruncii erau două surori care se ocupau de 
creșă. Ele auziseră ţipetele, apoi împușcătura, și fură mai 
receptive la sfatul Charlenei decât Lois. 

Prevăzând ce va urma, sora Coleman le asigură că cel care 
trăsese cu arma nu le va face nimic rău copiilor, dar că va ucide 
cu siguranţă orice membru al personalului spitalului pe care-l va 
putea găsi. 

Cu toate acestea, fiecare asistentă înhăţă un prunc înainte să 
fugă - făcându-și griji pentru micuţii pe care se vedeau obligate 
să-i părăsească. Speriate de a doua împușcătură, asistentele o 
urmară pe Charlene și trecură printr-o ușă aflată alături de 
fereastra prin care puteau fi văzuţi copii, ieșind din maternitate 
și pătrunzând în coridorul principal. 

Cele trei, cu poverile lor, se refugiară într-o încăpere în care 
dormea liniștit un bătrân. 


VP -28 


O veioza de putere redusă nu făcea mare lucru ca să 
împrăștie întunericul, iar furtuna pâlpâitoare din fereastră făcea 
ca umbrele să se agite buimac. 

In tăcere, abia îndrăznind să respire, cele trei asistente 
medicale se înghesuiră una în alta până când Charlene auzi 
sirene în depărtare. Țiuitul acela bine-venit o atrase la fereastră, 
prin care se vedea parcarea din faţa spitalului. Femeia spera să 
vadă mașini de poliție. 

In loc de acestea îl văzu, din încăperea aceea de la etajul doi, 
pe Beezo cu pruncul său, care traversa asfaltul spălat de ploaie. 
Individul arăta, după spusele ei, ca o siluetă într-un vis 
nebunesc, bizară și care gonea, semănând cu ceva ce ai putea 
vedea în noaptea în care lumea se sfârșește, iar crăpăturile 
deschise în străfundurile pământului eliberează legiunile 
furioase ale celor damnati. 

Charlene era originară din Mississippi, o baptistă al cărei 
suflet e plin de poezia sudului. 

Beezo parcase la o asemenea distanţă, încât nu puteai să vezi 
clar - prin perdeaua ploii și prin lintoliul galben al lămpilor cu 
vapori de sodiu - tipul, modelul și culoarea adevărată a mașinii 
sale. Charlene îl privi plecând. Spera că poliția avea să-l 
oprească înainte să ajungă la cea mai apropiată șosea 
districtuală, dar luminile sale semnalizatoare dispărură în bezna 
cotropitoare. Amenințarea fiind înlăturată, Charlene se întoarse 
în sala de nașteri tocmai în momentul în care gândurile tatălui 
meu treceau de la tragedia copilului lui Lindbergh la 
Rumpelstiltskin, apoi la Tarzan răpit de maimute. Asistenta 
ajunse tocmai la timp ca să-l asigure că nu fusesem răpit de 
clovnul ucigaș. 

Tatăl meu avea să confirme ulterior că ora nașterii mele, 
lungimea și greutatea mea îndeplineau cu exactitate prezicerile 
făcute de bunicul meu pe patul de moarte. Dar prima sa dovadă 
că evenimentele din Secţia de terapie intensivă fuseseră nu 
doar extraordinare, ci supranaturale, apăru în momentul în care 
tatăl trase pătura în care eram înfășat - în timp ce mama mă 
ținea în braţe - și-mi scoase la iveală picioarele, descoperind că 
degetele îmi erau unite, așa cum prezisese Josef. 

— Sindactilie, zise tata. 

— Se poate vindeca, îl asigură Charlene, apoi adăugă, cu ochii 
măriţi de uimire. Cum de știi un asemenea cuvânt? 


VP -29 


Tatăl meu se mulțumi să repete: 
— Sindactilie. 
Apoi, uluit, îmi pipăi degetele unite. 


4. 


Sindactilie nu-i doar numele afecțiunii cu care m-am născut, ci 
și tema vieţii mele pentru următorii treizeci de ani. Lucrurile se 
dovedesc deseori a fi legate într-un mod ce nu poate fi anticipat. 
Clipe și întâmplări petrecute la mulţi ani distanţă sunt unite într- 
un mod neașteptat, ca și cum continuumul spaţiu-timp ar fi fost 
împăturit de o anumită putere, care avea fie un bizar simţ al 
umorului, fie o agendă de lucru ce merita, poate, atenţia, dar 
care era atât de complex, încât era învăluit în mister. Oameni 
care nu se cunosc descoperă că sunt legaţi de soartă la fel de 
puternic precum două degete de la picior care împart un singur 
înveliș de piele. 

Medicii mi-au reparat picioarele cu atât de mult timp în urmă, 
încât n-am nici cea mai mică amintire a procedurilor folosite. 
Merg, alerg când trebuie, dansez - dar nu prea bine. 

Cu tot respectul datorat amintirii doctorului Ferris MacDonald, 
n-am devenit niciodată un erou al fotbalului și n-am dorit 
niciodată să fiu unul. Familia mea n-a fost niciodată interesată 
de sport. 

Insă suntem fani ai foitajelor, eclerurilor, tartelor, torturilor, 
șarlotelor, suntem fani și ai infamelor plăcinte cu brânză și 
broccoli, ai sandvișurilor Reuben, ai tuturor felurilor fabuloase 
de mâncare - atât de multe încât masa e gata să se rupă sub 
greutatea lor - pe care le face mama mea. Renunţăm la emoţiile 
și gloria tuturor jocurilor și turneelor pe care le-a inventat 
vreodată omenirea în schimbul unei cine împreună, a 
conversaţiei și a râsetelor ce apar ca un val iute încă de la 
despăturirea șerveţelelor și până la ultima sorbitură de cafea. 

In decursul anilor, am crescut de la cincizeci și unu de 
centimetri la un metru și optzeci de centimetri. Greutatea mea 
s-a mărit de la patru kilograme și opt sute de grame la o sută 
patruzeci și patru de kilograme, ceea ce confirmă afirmaţia mea 


VP -30 


că sunt mai degrabă mătăhălos și nu chiar atât de mare precum 
par majorităţii oamenilor. 

A cincea dintre cele zece preziceri ale bunicului meu - că 
toată lumea o să-mi spună Jimmy - s-a dovedit și ea adevărată. 

Din primul moment în care mă întâlnesc, oamenii par să 
creadă că James e prea oficial și Jim e prea direct sau cumva 
nepotrivit. Chiar dacă mă prezint James, accentuând acest lucru, 
ei încep de îndată să-mi spună Jimmy, cu familiaritate și 
lejeritate, de parcă m-ar fi cunoscut de când aveam chipul 
rozaliu de nou-născut și degetele de la picioare îmi erau unite. 

În timp ce înregistrez aceste benzi de magnetofon, cu 
speranţa că voi supraviețui ca să le transcriu și să le corectez, 
am trăit deja patru dintre cele cinci zile teribile despre care îl 
avertizase bunicul Josef pe tatăl meu. Au fost teribile, 
asemănătoare dar și foarte diferite, fiecare dintre ele pline de 
lucruri neașteptate și de teroare, unele marcate de tragedii, dar 
pline și cu alte lucruri. Cu multe alte lucruri. 

lar acum... să începem. 

(J 

Tatăl meu, mama mea și cu mine am petrecut douăzeci de 
ani pretinzând că acurateţea primelor cinci preziceri ale lui Josef 
nu însemna neapărat că se vor îndeplini și următoarele cinci. 
Anii mei de copilărie și de adolescenţă au trecut lipsiţi de 
evenimente, fără nicio dovadă că viaţa mea era un yo-yo 
atârnat de firul sorții. 

Cu toate acestea, am fost îngrijoraţi când s-a apropiat prima 
dintre cele cinci zile - joi, 15 septembrie 1994. 

Consumul de cafea al mămicii a crescut de la zece cești pe zi 
la douăzeci. 

Mama are o relaţie ciudată cu cofeina. Băutura îi liniștește 
nervii, în loc s-o facă mai nervoasă. 

Dacă nu apucă să-și bea cele trei cești de cafea obișnuite în 
timpul dimineţii, la amiază va fi la fel de agitată ca o muscă 
frustrată ce bâzâie pe un geam. Dacă nu bea opt cești până la 
culcare, zace trează, atât de activă mental încât nu numai că 
numără mii de oi, dar le dă și câte un nume și compune și o 
istorie complicată a vieții fiecăreia dintre ele. 

Tata crede că metabolismul pe dos al mămicii e rezultatul 
direct al faptului că tatăl ei fusese un șofer de camion care 


VP -31 


mânca tablete de cofeină marca No-Doz de parcă ar fi fost 
bomboane. 

„Așa o fi, îi răspundea uneori mămica, dar de ce te plângi? Pe 
când ne întâlneam, tot ce aveai de făcut era să bagi în mine 
cinci, șase cafele ieftine și deveneam maleabilă ca o fâșie de 
cauciuc”. 

Pe măsură ce se apropia ziua de 15 septembrie 1994, tatăl 
meu își exprima îngrijorarea prin prăjituri necrescute, cremă de 
ouă închegată, crustă de plăcintă ca de cauciuc și cremă de 
zahăr ars cu textură nisipoasă. Nu se putea concentra asupra 
rețetelor sau a cuptorului său. 

In ceea ce mă privește, cred că m-am purtat rezonabil de bine 
în perioada aceea de așteptare. In ultimele două zile de dinainte 
de prima dintre cele cinci zile nefaste poate că am intrat în mai 
multe uși închise ca de obicei, poate că m-am împiedicat mai 
des decât e normal când urcam scările. Și trebuie să recunosc 
că am scăpat un ciocan pe piciorul bunicii Rowena în timp ce 
încercam să atârn un tablou. Dar era piciorul, nu capul ei, iar în 
cazul în care împiedicatul a dus la cădere, m-am rostogolit doar 
de-a lungul unui singur șir de trepte și nu mi-am rupt nimic. 

Grija noastră era oarecum prudentă pentru că bunicul Josef îi 
spusese tatălui meu despre cinci „zile teribile” din viaţa mea, nu 
numai una. Era evident că indiferent cât de groaznic avea să fie 
15 septembrie, nu aveam să mor în ziua aceea. 

— Da, dar există posibilitatea unor membre rupte sau a unor 
mutilări, ne atenţiona bunica Rowena. Și mai există paralizie și 
vătămare cerebrală. 

Bunica mea din partea mamei e o femeie dulce, dar care are 
un simț prea ascuţit al fragilităţii vieţii. 

Când eram copil m-am temut de ocaziile în care insista să-mi 
citească la culcare. Chiar și atunci când nu modifica poveștile 
clasice - lucru pe care îl făcea deseori - chiar și când lupul cel 
mare și rău era învins, așa cum trebuia, bunica se oprea în 
momentul crucial al poveștii ca să comenteze cu voce tare în 
legătură cu multele lucruri înfiorătoare care s-ar fi putut 
întâmpla celor trei purceluși dacă zidurile lor n-ar fi rezistat sau 
dacă strategia lor s-ar fi dovedit greșită. Că ajungeau să fie 
făcuţi cârnaţi era lucrul cel mai puţin important. 


VP -32 


Și așa, la mai puţin de șase săptămâni după cea de-a 
douăzecea zi de naștere a mea, a sosit prima dintre cele cinci 
încercări ale mele... 


VP -33 


PARTEA A DOUA 


MAI BINE MOR, DACĂ NU POT SĂ ZBOR 


5. 


La ora nouă, în seara zilei de miercuri 14 septembrie, eu și 
părinții mei ne-am strâns în sufragerie ca să cinăm zdravăn și să 
putem sta fără să ne tremure genunchii. 

Ne strânseserăm să discutăm încă o dată despre cea mai 
înţeleaptă strategie care ne-ar permite să trecem cu bine de 
ziua fatidică ce începea doar peste trei ore. Speram că, dacă aș 
fi fost pregătit și atent, aș fi putut să ajung pe 16 septembrie la 
fel de nevătămat ca și cei trei purceluși după întâlnirea lor cu 
lupul. 

Bunica Rowena ni se alăturase ca să vorbească din punctul de 
vedere al lupului. Adică juca rolul avocatului diavolului și ne 
spunea punctele slabe din pregătirile noastre. 

Ca de obicei, cinam cu porțelanurile Raynaud Limoges cu 
dungă aurie pe margine, folosind tacâmuri din argint veritabil, 
produse de Buccellati. 

In ciuda a ceea ce ar fi putut să sugereze aspectul mesei, 
părinţii mei nu erau bogaţi, făceau parte doar din clasa mijlocie 
stabilă. Cu toate că tatăl meu câștiga un salariu frumos ca 
patiser, funcţia sa nu-i dădea dreptul la un pachet de acţiuni și 
la folosirea avioanelor cu reacție ale vreunei corporații. 

Mama mea câștiga un venit modest lucrând acasă, cu 
program redus, pictând la comandă portrete de animale de casă 
- de obicei pisici și câini, dar și iepuri și papagali, iar odată a 
avut de-a face cu un șarpe de casă care a venit să pozeze și n-a 
mai vrut să plece. 

Casa victoriană mică ar fi putut fi considerată umilă dacă n-ar 
fi fost atât de încăpătoare încât să pară somptuoasă. Tavanul nu 
era înalt, dimensiunile încăperilor nu erau mari, dar camerele 
fuseseră mobilate cu mare grijă și cu atenţie pentru confort. 


VP -34 


Nu-l puteţi blama pe Earl pentru că s-a refugiat în spatele 
canapelei din camera de zi, sub cada pe picioare ca niște gheare 
din baia de la etaj, într-un dulap pentru haine, în coșul pentru 
cartofi din cămară și prin alte locuri, în răstimpul celor trei 
săptămâni interesante în care ne adoptase. Earl era șarpele de 
casă și locuinţa din care venise era un loc sterilizat, cu mobilă 
din oţel inoxidabil și piele neagră, cu artă abstractă și cactuși pe 
post de plante de casă. 

Dintre toate colţurile încântătoare ale acelei căsuțe în care 
puteai să citeşti o carte, să asculţi muzică, să priveşti prin 
ferestrele cu multe geamuri la ziua de iarnă împodobită ca o 
bijuterie, niciunul nu este mai primitor ca sufrageria. Asta pentru 
că pentru familia Tock, hrana - și  jovialitatea care 
caracterizează fiecare masă a noastră - este butucul pe care 
este fixată spiţa ce învârte roata vieţii. 

De aici luxul porțelanurilor Limoges și a tacâmurilor 
Buccellati. 

Având în vedere că suntem incapabili să pregătim o cină cu 
mai puţin de cinci feluri și că privim primele patru - de care ne 
bucurăm din plin - drept doar o pregătire pentru cel de-al 
cincilea, e un miracol că niciunul dintre noi nu este 
supraponderal. 

Tata a descoperit odată că cel mai bun costum al său, din 
lână, îi rămăsese mic în talie. A renunţat la prânz timp de trei 
zile, iar pantalonii ajunseseră să-i fie largi. 

Modul în care reacționa mama la cofeină nu-i cea mai 
semnificativă ciudăţenie privind relaţia noastră neobișnuită cu 
mâncarea. Ambele ramuri ale familiei, atât Tock, cât și 
Greenwich (Greenwich fiind numele de fată al mamei) au 
metabolismul la fel de eficient ca al unei colibri, o făptură care 
poate să mănânce zilnic de trei ori greutatea trupului său și să 
rămână suficient de ușoară ca să zboare. 

Mămica a spus cândva că ea și tatăl meu au fost atrași 
imediat unul de celălalt și din cauza percepţiei subliminale că 
erau nobili din punct de vedere metabolic. 

Sufrageria are tavan de mahon, lambriuri de mahon și podea 
de mahon. Tapetul de mătase lucioasă și un covor persan 
îmblânzesc tot lemnul acela. 

Mai există un candelabru din sticlă cu cristale care atârnă din 
tavan, dar cina e servită la lumina lumânărilor. 


VP -35 


În noaptea aceea specială din septembrie 1994, lumânările 
erau numeroase și pătrate, puse în boluri mici și adânci din 
cristal, unele transparente, altele de-un roșu rubiniu, care 
fracturau lumina în modele blânde, prismatice, pe fața de masă 
de in pe pereţi și pe feţele noastre. Lumânările erau plasate nu 
numai pe masă, ci și pe bufet. 

Dacă aţi fi privit înăuntru printr-o fereastră, n-aţi fi crezut că 
suntem la cină, ci că asistam la o ședință de spiritism, la care ni 
se oferea mâncare ca să ne amuzam până când, în cele din 
urmă, fantomele aveau să-și facă apariţia. 

Deși părinţii mei pregătiseră felurile mele favorite, am 
încercat să nu mă gândesc la ele ca la ultima masă a unui 
condamnat la moarte. 

Cinci feluri prezentate cum se cuvine nu pot fi mâncate în 
același timp ca un Happy Meal de la McDonald, mai ales când 
acestea erau însoţite de vinuri alese cu grijă. Eram pregătiţi să 
petrecem împreună o seară lungă. 

Tata este patiserul-șef al staţiunii balneare celebre în toată 
lumea, Snow Village, o funcţie pe care a moștenit-o de la tatăl 
său, Josef. Pentru ca toate pâinile și produsele de patiserie 
trebuie să fie proaspete în fiecare zi, tata se duce la slujbă la 
unu dimineaţa de cinci, uneori chiar șase ori pe săptămână. La 
ora opt, după ce a terminat de copt tot ce trebuia pentru ziua 
aceea, se întoarce acasă să ia micul dejun cu mămica, apoi 
doarme până la ora trei după-amiaza. 

In acel septembrie și eu lucrasem până la aceeași oră, pentru 
că eram ucenic brutar de doi ani, la același staţiune balneară. 
Familia Tock crede în nepotism. 

Tata spune că nu-i cu adevărat nepotism, dacă talentul nostru 
este adevărat. Daţi-mi un cuptor bun și sunt un concurent 
periculos. 

E ciudat, dar în bucătărie nu-s niciodată stângaci. În timp ce 
coc sunt Gene Kelly, sunt Fred Astaire, sunt grația personificată. 

Tata urma să plece de la cina noastră târzie direct la muncă, 
dar eu nu urma să merg la serviciu. Pregătindu-mă pentru prima 
dintre cele cinci zile prezise de bunicul Josef, îmi luasem o 
săptămână de concediu. 

Felul de început era sou bourek, o mâncare armenească. 
Numeroase straturi de aluat, subţiri ca foaia de hârtie, erau 


VP -36 


despărțite prin straturi la fel de subţiri de unt și brânză, având 
deasupra o crustă aurie. 

În zilele acelea încă locuiam cu părinţii mei, așa că tata spuse: 

— Ar trebui să rămâi acasă de la miezul nopţii până la 
următorul miez de noapte. Să te ascunzi. Să dormi, să citești, să 
te uiţi un pic la televizor. 

— Atunci, își imagină bunica Rawena, uite ce-o să păţească: o 
să cadă pe scări și o să-și rupă gâtul. 

— Nu folosi scările, mă sfătui mămica. Să rămâi în camera ta, 
dragule. O să-ţi aduc acolo mâncarea. 

— Atunci casa o să ia foc, zise Rowena. 

— Rowena, casa n-o să ia foc, o asigură tata. Cablurile 
electrice sunt izolate, cuptorul e nou, ambele cămine au fost 
curățate de curând, pe acoperiș există un paratrăsnet legat la 
pământ, iar Jimmy nu se joacă niciodată cu chibriturile. 

Rowena avea șaptezeci și șapte de ani în 1994, era văduvă de 
douăzeci și patru de ani și, după ce-i trecuse mâhnirea, fusese o 
femeie fericită, dar cu opinii ferme. Ceruse să joace rolul 
avocatului diavolului și era perfectă în acest rol. 

— Dacă n-o să fie foc, atunci o să avem parte de o explozie 
provocată de gaze, declară ea. 

— Vai, nu vreau să fiu vinovat de distrugerea casei, am spus 
eu. 

— Weena, încercă s-o potolească tata, în întreaga istorie a 
localităţii Snow Village n-a existat nicio explozie de gaze care să 
distrugă o casă. 

— Atunci peste locuinţă o să se prăbușească un avion de 
pasageri. 

— Oh, da, pe aici se întâmplă o chestie din asta în fiecare 
săptămână, exclamă tata. 

— Există o primă oară pentru orice, susținu Rowena. 

— Dacă va exista o primă oară când un avion de pasageri se 
va prăbuși peste casa noastră, atunci va exista o primă oară 
când un vampir se va muta în locuinţa vecină, însă eu n-o să mă 
apuc să port o ghirlandă de usturoi! 

— Dacă nu va fi un avion de linie, atunci va fi un avion de 
poștă, de la Federal Express, plin cu pachete. 

Tata se holbă la ea, clătină din cap și mormăi: 

— Federal Express! 

Mămica interpretă cele spuse: 


VP -37 


— Mama vrea să spună că soarta a plănuit ceva pentru Jimmy 
al nostru, iar el nu se poate ascunde de ea. Soarta e soartă. O 
să-l găsească. 

— Poate că va fi un avion de la firma de livrări United Parcel 
Service, adăugă Rowena. 

In timp ce aveam în față farfuriile cu supă cremă de conopidă 
aburindă, supă îmbogăţită cu fasole albă și tarhon, am căzut de 
acord că lucrul cel mai înțelept din partea mea ar fi să mă port 
ca și cum ar fi fost o zi obișnuită în care nu mergeam la muncă - 
dar cu mai multă atenție. 

— Pe de altă parte, zise bunica Rawena, atenţia poate să-l 
ucidă. 

— Vai, Weena, cum poate atenţia să omoare pe cineva? se 
minună tatăl meu. 

Bunica termină o lingură de supă și plescăi din buze așa cum 
nu făcuse niciodată până când nu împlinise șaptezeci și cinci de 
ani, cu doi ani înainte. Plescăia din buze cu încântare, în mod 
repetat. 

La jumătatea distanţei dintre a șaptea și a opta decadă, 
bunica decisese că longevitatea îi dădea dreptul să-și permită 
anumite mici plăceri pe care nu și le permisese niciodată. 
Acestea erau limitate la plescăitul din buze, suflatul nasului cât 
de zgomotos dorea (dar niciodată la masă) și lăsatul lingurii 
și/sau al furculiței cu dinţii în sus pe farfurie, la sfârșitul fiecărui 
fel, în loc s-o așeze cu dinţii în jos, așa cum o învățase mama ei 
- o victoriană adevărată și o pedantă a etichetei - să facă 
întotdeauna ca să arate ca terminase de mâncat. 

Plescăi din nou din buze și explică de ce atenţia poate să fie 
periculoasa: 

— Să zicem că Jimmy vrea să traverseze strada, dar e 
îngrijorat că ar putea să-l lovească un autobuz... 

— Sau o mașină de gunoi, sugeră mămica. Chestiile alea mari 
și greoaie pe străzile astea în pantă - dacă li se defectează 
frânele, ce ar putea să le oprească? Pot să treacă printr-o casă. 

— Autobuz, mașină de gunoi, chiar și un dric cu viteză prea 
mare, continuă bunica. 

— Ce motiv ar avea un dric să accelereze? întrebă tata. 

— Cu viteză mare sau nu, n-ar fi o ironie a sorții să te calce un 
dric? zise bunica. Dumnezeu știe de ce, dar viața e deseori plină 
de-o ironie ce nu-i arătată niciodată la televizor. 


VP -38 


— Telespectatorii n-ar pricepe niciodată asta, spuse mămica. 
Capacitatea lor de a înţelege ironia adevărată e pe jumătate 
epuizată cu un episod din Murder, She Wrote. 

— Ceea ce e considerată ironie la televizor, remarcă tata, e 
doar o intrigă slabă. 

— Mi-e mai puţină frică de camioanele de gunoi decât de 
betonierele acelea uriașe care merg spre șantierele de 
construcții, am zis eu. Sunt întotdeauna convins că partea ce se 
învârte o să se desprindă brusc de camion, o să se 
rostogolească pe stradă și o să mă turtească. 

— Bine, spuse bunica Rowena, deci lui Jimmy îi e frică să 
întâlnească o betonieră. 

— Nu-i chiar frică, am corectat-o eu. Numai că nu-mi place să 
văd așa ceva. 

— Așa că rămâne pe trotuar, se uită în stânga, se uită apoi în 
dreapta, după care se uită din nou în stânga, fiind atent, având 
răbdare - și pentru că stă prea mult pe trotuar, e lovit de un seif 
care cade. 

De dragul unei dezbateri sănătoase, tatăl meu ar fi dorit să 
facă niște speculații bizare, dar răbdarea sa fusese pusă la 
încercare prea mult. 

— Un seif care cade? De unde cade? 

— Dintr-o clădire înaltă, bineînţeles, spuse bunica. 

— Nu există nicio clădire înaltă în Snow Village, protestă tata. 

— Rudy, dragul meu, interveni mămica, cred că ai uitat de 
Hotelul Alpin. 

— Are doar patru etaje. 

— Un seif care cade patru etaje îl va șterge de pe faţa 
pământului pe Jimmy, insistă bunica, apoi adăugă, îngrijorată: 
Îmi pare rău. Chestia asta te indispune, dragule? 

— Niciun pic, bunico. 

— Adevărul e că mi-e teamă. 

— Știu, bunico. 

— Ar putea să te șteargă de pe faţa pământului. 

— Definitiv, am aprobat-o eu. 

— Ce expresie definitivă - să-/ șteargă de pe fața pământului. 

— Te face să te concentrezi asupra ei. 


5 Serial de succes difuzat îndelung, în care Angela Lansbury a 
interpretat rolul scriitoarei detectiv Jessica Fletcher. Serialul a 
fost difuzat în România sub denumirea Verdict: crimă! (n.tr.). 

VP -39 


— Ar fi trebuit să mă gândesc înainte să vorbesc. Ar fi trebuit 
să spun í strivește. 

În lumina pâlpâitoare, roșie, a lumânării, Weena avea un 
zâmbet ca al Mona Lisei. 

M-am întins peste masă și i-am mângâiat mâna. 

Fiind patiser și trebuind să amestece multe ingrediente, în 
cantităţi precise, tatăl meu avea un respect mai mare pentru 
matematică și logică decât aveau mama și bunica mea, care 
aveau un temperament mai artistic și erau mai puţin devotate 
logicii decât el. 

— De ce ar urca cineva un seif pe acoperișul Hotelului Alpin? 
întrebă el. 

— Păi ca să ţină în el lucrurile de valoare, zise bunica. 

— Ce lucruri de valoare? 

— Ale hotelului. 

Deși tata nu triumfă niciodată în asemenea schimburi de 
cuvinte, speră că dacă va persista, raţiunea va învinge. 

— De ce n-ar așeza seiful mare și greu la parter? De ce s-ar 
chinui să-l urce cu macaraua pe acoperiș? 

— Pentru că nu e nicio îndoială că lucrurile de valoare se află 
la ultimul etaj, spuse mama mea. 

În momente ca acestea, n-am fost niciodată sigur dacă 
mămica împărtășește un pic din viziunea ciudată a Weenei 
despre lume sau dacă își bate joc de tata. 

Faţa ei pare sinceră. Ochii ei nu se feresc niciodată și 
întotdeauna sunt limpezi. Este, prin firea ei, o femeie directă. 
Emoţiile ei sunt prea clare ca să fie interpretate greșit, iar 
intenţiile ei sunt lipsite de ambiguitate. 

Dar, după cum spune tata, deși e o persoană atât de deschisă 
și de directă prin fire, poate să devină de nepâtruns dacă vrea 
ea, la fel de ușor ca și cum ar apăsa pe un comutator. 

Acesta e unul dintre lucrurile care-mi plac la ea. 

Conversaţia noastră continuă de-a lungul unei salate de 
andive cu pere, nuci și brânză cu mucegai sfărâmată, urmată de 
un mușchi file de vită pe un pat de clătite de cartofi cu ceapă, 
având alături sparanghel. 

Înainte ca tata să se ridice ca să aducă din bucătărie 
căruciorul cu desert, am căzut de acord că în ziua importantă ce 
mă aștepta ar trebui să-mi respect rutina zilnică obișnuită. Cu 
atenţie. Dar nu cu prea multă atenție. 


VP -40 


Veni miezul nopții. 

Ziua de 15 septembrie începu. 

Nu se întâmplă nimic chiar imediat. 

— Poate nu se va întâmpla nimic, zise mămica. 

— Se va întâmpla ceva, o contrazise bunica și plescăi din 
buze. Se va întâmpla ceva. 

Dacă nu aveam să fiu șters de pe fața pământului sau strivit 
până la ora nouă, în dimineaţa următoare, aveam să ne întâlnim 
din nou acolo, la prânz. Împreună aveam să rupem pâinea, 
rămânând alerţi, gata să simţim mirosul gazelor sau vâjâitul 
unui avion în picaj. 

Apoi, după un semidesert, urmat de un desert complet, urmat 
de fursecuri, toate acompaniate de un ocean de cafea, tata se 
duse la muncă, iar eu am ajutat la făcutul curățeniei în 
bucătărie. 

lar pe la unu și jumătate dimineaţa m-am retras în camera de 
zi ca să citesc o carte nouă, de la care așteptam multe. Eram un 
mare admirator al romanelor polițiste. 

Incă de la prima pagină, o victimă fusese găsită ciopârțită și 
vârâtă într-un cufăr. Numele victimei era Jim. 

Am pus cartea de-o parte, am ales alta din teancul de pe 
măsuţă și m-am întors în fotoliu. 

O blondă minunată, moartă, privea de pe supracoperta cărţii, 
strangulată cu un obi japonez antic, înnodat spectaculos în jurul 
gâtului ei. 

Prima victimă se numea Dolores. Am oftat multumit și m-am 
așezat pe fotoliu. 

Bunica se așeză pe sofa, făcându-și de lucru cu o perniţă cu 
ace. Fusese o maestră a cusutului decorativ încă din 
adolescenţă. 

De când se mutase cu mămica și cu tata, cu aproape două 
decenii în urmă, își păstrase orarul de brutar, cosând modele 
complicate în timpul nopţii. Eu și mama aveam același program. 
Mămica mă școlise acasă, pentru că familia noastră trăia 
noaptea. 

În ultimul timp, modelele preferate pentru brodat ale bunicii 
erau insectele. Țesăturile ei de pus pe perete cu fluturi și 
pernuțele ei cu buburuze erau încântătoare, însă nu-mi plăceau 
șervetele cu păianjeni de pus pe braţele fotoliilor sau pernele cu 
gândaci de bucătărie. 


VP -41 


Într-un alcov alăturat, pe care mămica îl desemnase drept 
camera ei de lucru, lucra fericită la portretul unui animal de 
casă. Subiectul era o șopârlă veninoasă mexicană, cu ochi 
sclipitori, care se numea Killer. 

Din cauză că numitul Killer era ostil străinilor și nu-i plăcea să 
plece de acasă, proprietarul său adusese, plin de mândrie, o 
serie de fotografii după care să lucreze mămica. O șopârlă care 
sâsâia, mușca și sălta poate să-ţi strice o seară plăcută. 

Camera de zi e mică, iar alcovul destinat artei e separat de ea 
doar de perdele de mătase prinse de arcada largă. Perdelele 
erau deschise, încât mămica să mă poată supraveghea și să 
poată interveni iute în cazul în care ar fi recunoscut - să zicem - 
semnele unei combustii spontane pe cale să se declanșeze. 

Timp de vreo oră am rămas tăcuţi, cufundaţi în activităţile 
noastre, apoi mămica spuse: 

— Mă întreb uneori dacă nu ne transformăm în familia 
Addams. 

e 

Primele opt ore ale primei zile teribile trecură fără vreun 
incident deranjant. 

Tata se întoarse acasă de la muncă la ora opt și cincisprezece 
minute, cu sprâncenele albe de făină. 

— N-aș fi fost în stare să fac o creme plombieres bună nici 
dacă prin asta mi-aş fi salvat viaţa. O să fiu bucuros când o să 
treacă ziua asta și o să pot să mă concentrez din nou. 

Am luat micul dejun împreună, la masa din bucătărie. La nouă 
dimineaţa, după mai multe îmbrăţișări decât obișnuiam la 
sfârșitul zilei, ne-am dus în dormitoarele noastre și ne-am 
ascuns între cearșafuri. 

Poate că restul familiei nu se ascundea, dar eu asta am făcut. 
Credeam în prezicerea bunicului mai mult decât voiam să 
recunosc faţă de ceilalţi, iar nervii mi se încordau la fiecare ticăit 
de ceas. 

Deoarece mă duceam la culcare la o oră la care majoritatea 
oamenilor își încep munca, aveam nevoie de jaluzele opace, 
peste care atârnau draperii grele ce absorbeau atât lumina, cât 
și sunetul. Camera mea era tăcută și întunecată ca moartea. 

După câteva minute, am simţit nevoia grabnică de a aprinde 
o veioză. Nu mă mai tulburase întunericul din copilărie. 


VP -42 


Am scos din sertarul noptierei o învelitoare de plastic în care 
era păstrat biletul gratuit pentru circ pe care polițistul Huey 
Foster îl dăduse tatălui meu cu mai bine de douăzeci de ani în 
urmă. Cartonul de zece pe cincisprezece centimetri părea 
proaspăt tipărit și avea doar o cută la mijloc, acolo unde îl 
îndoise tata ca să-l pună în portofel. 

Pe spatele alb al biletului, tata scrisese ce-i dictase Josef pe 
patul de moarte. Cele cinci date. 

Partea din faţă a biletului era acoperit de lei și elefanți. 
PENTRU DOUA PERSOANE spunea el, cu litere negre, iar în roșu 
strălucea promisiunea GRATUIT. 

În partea de jos erau patru cuvinte pe care le citisem de 
nenumărate ori, în decursul anilor: PREGATEȘTE-TE SA FII 
ÎNCÂNTAT. 

În funcţie de starea mea de spirit, mi se părea uneori că 
propoziția aceea părea să anunțe aventuri și minunăţii viitoare. 
Alteori, mă făcea să-i dau o interpretare mai amenințătoare: 
PREGĂTEȘTE-TE SĂ TE SPERII GROAZNIC. 

După ce am pus biletul în sertar, am stat treaz un timp. Nu 
credeam că o să adorm. Dar am adormit. 

După trei ore m-am ridicat din pat, trezit instantaneu și 
alarmat. Tremurând de teamă. g 

Din câte ştiu, nu fusesem trezit de un vis urât. In amintire nu- 
mi zăboveau imagini de coşmar. 

Cu toate acestea, m-am trezit cu un gând bine format și 
îngrozitor, atât de oprimant încât îmi simțeam inima ca și cum 
ar fi fost prinsă într-o menghină. Puteam să trag aer în piept 
doar prin respiraţii iuți și slabe. 

Dacă în viaţa mea aveau să existe cinci zile teribile, nu aveam 
să mor în această primă zi. Dar Weena subliniase, în modul ei 
inimitabil, că dacă scăpăm de moarte în acel septembrie, asta 
nu mă scutea de membre retezate, mutilare, paralizie sau 
vătămări cerebrale. 

Nu puteam să împiedic nici moartea altcuiva. A cuiva drag 
mie. A tatălui meu, a mamei mele, a bunicii... 

Dacă ziua aceea avea să fie teribilă pentru că unul dintre ei 
avea să sufere o moarte violentă și chinuitoare care avea să mă 
bântuie tot restul vieţii, atunci aș fi preferat să fiu eu cel care 
avea să piară. 


VP -43 


M-am așezat pe marginea patului, bucuros că mă culcasem cu 
veioza aprinsă. Mâinile îmi erau umede din cauza transpiraţiei și 
îmi tremurau atât de rău, încât n-aș fi fost în stare să găsesc 
comutatorul sau să apăs pe el. 

O familie iubitoare și care ţi-e apropiată e o binecuvântare. 
Dar cu cât iubim mai mulţi oameni și cu cât îi iubim mai profund, 
cu atât suntem mai vulnerabili la pierdere, la mâhnire și la 
singurătate. 

Terminasem cu somnul. 

Ceasul de lângă pat mă anunţă că era ora unu și treizeci de 
minute după-amiaza. 

Mai rămăsese mai puţin de jumătate de zi, doar zece ore și 
jumătate până la miezul nopții. 

Dar în acest răstimp o viață putea fi luată, o lume putea să se 
sfârșească - și să spere. 


6. 


Cu milioane de ani înainte să existe canalul Travel care să 
anunţe schimbările, furtunile din interiorul pământului ridicaseră 
solul în valuri strânse, ca marea în timpul musonului, astfel încât 
orice călător care trece prin teritoriul acela urcă sau coboară și 
doar rareori merge pe un drum orizontal. 

Păduri de conifere - pini, brazi și molizi - navighează pe 
valurile de sol și stâncă, acostând de-a lungul fiecărui țărm din 
Snow Village, dar găsind porturi și adânc în interiorul orașului. 

Aici locuiesc paisprezece mii de rezidenţi permanenți. 
Majoritatea își câștigă existenţa direct sau indirect din natură, 
ca și cei care locuiesc în porturile de pescari din zonele mai 
joase și mai blânde. 

Stațiunea Snow Village și rețeaua sa celebră în întreaga lume 
de piste de schi, împreună cu alte hoteluri și instalaţii pentru 
sporturi de iarnă, atrag atât de mulți turiști încât populaţia 
orașului crește cu șaizeci la sută de la mijlocul lui octombrie 
până în martie. Excursiile, drumeţiile, plimbatul cu barca și 
navigatul cu pluta prin vârtejuri atrag aproape la fel de mulţi 
turiști în restul anului. 


VP -44 


Toamna sosește timpuriu în Munţii Stâncoși. Dar ziua aceea 
de septembrie nu era una dintre după-amiezile noastre 
răcoritoare. Aerul cald plăcut, nemișcat ca apele puternic 
comprimate de pe fundul oceanului, conspira împreună cu 
razele aurii ale soarelui de după-amiază să dea orașului Snow 
Village înfățișarea unei comunităţi pietrificate în chihlimbar. 

Din cauză că locuinţa părinţilor mei e într-un cartier mărginaș, 
am preferat să mă duc cu mașina, nu să merg pe jos, până în 
inima orașului, unde aveam câteva comisioane de făcut. 

Pe vremea aceea aveam o mașină Dodge Daytona Shelby Z, 
veche de șapte ani. In afară de mama și de bunica mea, nu 
întâlnisem încă o femeie pe care s-o iubesc mai mult decât 
iubeam mașinuţa aceea sport. 

Nu mă pricepeam la mecanică și-mi lipsea talentul să învăţ 
așa ceva. Funcționarea unui motor reprezintă pentru mine un 
mister la fel de mare ca și popularitatea de durată a ghiveciului 
cu ton. 

lubeam Dodge-ul acela mic și voios pentru forma sa: linii 
zvelte, vopseaua neagră, motivele decorative galbene în formă 
de semilună. Mașina aceea era o bucată din noapte ce coborâse 
de pe cer, cu dovezi ale originii sale lunare pe laturi. 

In general, nu dau dovadă de romantism în privinţa obiectelor 
neanimate, cu excepţia cazului în care pot fi mâncate. Dodge-ul 
era o excepţie rară. 

Când am ajuns în centru - fiind scutit până în momentul acela 
de o ciocnire cu un dric cu viteză excesivă - am petrecut câteva 
minute în căutarea unui loc de parcare perfect. 

O mare parte din Alpine Avenue, strada noastră principală, 
are locuri de parcare care formau un unghi cu trotuarul, locuri 
pe care le evitam în zilele acelea. Ușile mașinilor alăturate 
puteau să-mi zgârie Shelby Z-ul, dacă erau deschise neatent, și 
să-i strice vopseaua. Consideram orice avarie a sa drept o rană 
personală. 

Preferam să parchez paralel cu trotuarul și am găsit un loc 
potrivit pe o stradă ce pornea din Central Square Park, parc care 
chiar este pătrat și se află în centrul orașului. Noi, cei din Munţii 
Stâncoși, suntem uneori pe atât de direcţi pe cât de înzorzonat 
este peisajul nostru magnific. 

Am parcat pe Shelby Z-ul în spatele unei dube galbene, în 
faţa Snow Mansion, o clădire deschisă publicului unsprezece luni 


VP -45 


pe an, dar închisă acum în septembrie, adică între cele două 
sezoane turistice principale. 

Sigur, în mod obișnuit aș fi ieșit din mașină prin portiera din 
partea șoferului. Pe când eram gata să ies, o camionetă trecu pe 
lângă mine, periculos de aproape și cu o viteză de două ori mai 
mare decât cea legală. Dacă aș fi deschis portiera cu câteva 
secunde mai devreme și aș fi început să cobor din mașină, mi-aș 
fi petrecut toamna în spital și s-ar fi putut să ajung în iarnă cu 
câteva membre în minus. 

In altă zi aș fi bombănit de unul singur despre nechibzuinţa 
șoferului și aș fi deschis portiera în urma sa. De data asta n-am 
făcut așa. 

Fiind atent - dar sperând că nu prea atent - m-am strecurat în 
scaunul din dreapta și am ieșit prin portiera dinspre trotuar. 

Imediat m-am uitat în sus. Nu cădea niciun seif. Până aici 
fusese bine. 

Snow Village a fost întemeiat în 1872, cu bani proveniţi din 
minele de aur și din căi ferate, ca atare e un muzeu în aer liber 
al arhitecturii victoriene, mai ales în piaţa orașului, unde o 
societate de păstrare a patrimoniului avusese mai mult succes. 
Cărămida și gresia fuseseră materialul de construcţie favorit în 
cele patru cvartale care înconjurau parcul, cu frontoane 
sculptate sau turnate deasupra ușilor și cu garduri din fier forjat. 

Copacii de pe străzile de aici sunt zade: înalte, conice, 
bătrâne. Nu-și schimbaseră încă garderoba verde de vară cu 
auriul toamnei. 

Aveam treabă la curăţătorie, la bancă și la bibliotecă. Niciuna 
dintre aceste instituţii nu se află în partea parcului în care 
găsisem un loc potrivit pentru mașina mea. 

Dintre cele trei instituţii, banca mă îngrijora cel mai mult. 
Uneori, oamenii jefuiesc bănci. Cei care se nimereau să fie acolo 
erau uneori împușcați. 

Prudenta îmi sugera să aştept până a doua zi ca să mă duc la 
bancă. 

Pe de altă parte, deși nicio curăţătorie nu fusese acuzată că 
provocase o catastrofă în timp ce curăța un costum de lână din 
trei piese, sunt convins că acolo se foloseau chimicale caustice, 
toxice, poate chiar explozive. 


VP -46 


lar bibliotecile sunt capcane potenţiale în care poţi să fii prins 
într-un incendiu, cu toate coridoarele acelea înguste dintre 
rafturile de lemn pline cu cărţi ce ard foarte bine. 

Oprit din cauza indeciziei, am rămas pe trotuar, bălțat de 
umbra zadelor și de razele de soare. 

Din cauză că prezicerile bunicului Josef în legătură cu cele 
cinci zile teribile nu ofereau niciun fel de amănunte, nu fusesem 
în stare să-mi pregătesc un plan de apărare pentru niciuna 
dintre ele. Dar mă pregătisem psihologic toată viața. 

Însă toată pregătirea aceea nu mă făcea să mă simt mai bine. 
Imaginaţia mea clocise o groază cumplită ce-mi aluneca de-a 
lungul șirei spinării, iar de aici până-n fiecare extremitate a 
trupului. 

Cât timp nu mă aventurasem în exteriorul casei, starea de 
bine de acolo și curajul familiei mă feriseră de frică. Acum mă 
simțeam expus, vulnerabil, pâna!t. 

Paranoia poate fi o boală profesională pentru spioni, 
politicieni, vânzători de droguri și polițiști din orașele mari, dar 
brutarii suferă rareori de așa ceva. Gărgăriţele din făină și lipsa 
ciocolatei amărui din cămară nu ni se par de îndată o dovadă a 
existenţei unor adversari nemiloși și a unor întortocheate 


conspirații. 
Deoarece dusesem o viaţă comodă, prosperă și - după 
noaptea nașterii - lipsită de evenimente, nu-mi făcusem 


dușmani de care să știu. Dar în clipa aceea mă uitam la 
ferestrele de la etajele doi și trei care dădeau spre piața 
orașului, convins că o să descopăr un lunetist care mă ochea. 

Până în momentul acela, presupusesem că indiferent de 
nenorocirea de care o să am parte în cele cinci zile, aceasta va fi 
impersonală, un fenomen al naturii: o lovitură de trăsnet, o 
mușcătură de șarpe, tromboză cerebrală, căderea unui meteorit. 
Sau un accident provocat de neatenţia altor ființe omenești: o 
betonieră scăpată de sub control, un tren scăpat de sub control, 
un rezervor pentru propan cu defecţiuni de construcţie. 

Chiar dacă aș fi nimerit în mijlocul jefuirii unei bănci și aș fi 
fost împușcat, tot un fel de accident ar fi fost, având în vedere 
că aș fi putut să amân mersul la bancă plimbându-mă prin parc, 
hrănind veverițele, fiind mușcat și îmbolnăvindu-mă de turbare. 


VP -47 


Acum mă paraliza posibilitatea intenţiei, faptul că-mi dădeam 
seama că o persoană necunoscută putea să mă aleagă în mod 
conștient ca obiect asupra căruia să abată tortura și chinul. 

Nu putea să fie cineva pe care-l cunoșteam. Trebuia să fie un 
țicnit singuratic. Un străin cu tendinţe sinucigașe furios pe viaţă, 
cu o pușcă și o grămadă de gloante cu fragmentare și cu o 
rezervă de tablete din pudră cu conţinut mare de proteine, ca 
să-l menţină atent în decursul îndelungatei sale confruntări cu 
poliția. 

Multe geamuri luceau, reflectând portocaliu soarele după- 
amiezii. Altele erau întunecate, fiind într-un unghi care nu le 
permitea să preia imaginea soarelui: oricare dintre acestea 
putea fi deschisă, pușcașul pândind în umbra din spatele ei. 

În paralizia mea am devenit convins că posedam și eu talentul 
previziunii de care dispusese bunicul Josef pe patul de moarte. 
Țintașul nu era doar o posibilitate, era acolo, cu degetul pe 
trăgaci. Nu îl imaginasem, îl simţisem datorită clarviziunii, îl 
simţisem pe el și viitorul meu ciuruit de gloanțe. 

Am încercat să continui să merg, apoi am încercat să mă 
retrag, dar nu puteam să mă mișc, simțeam că un pas în 
direcția greșită m-ar fi dus în calea glonţului. 

Sigur, cât timp stăteam nemișcat reprezentam o ţintă 
perfectă. Acest argument raţional nu-mi înlătura paralizia. 

Privirea îmi trecea de la ferestre la acoperișuri, care puteau 
reprezenta un adăpost și mai potrivit pentru un ţintaș. 

Atât de intensă era concentrarea mea, încât am auzit 
întrebarea, dar n-am răspuns decât după ce a fost repetată: 

— Am întrebat dacă vă simţiţi bine... 

Mi-am îndreptat atenţia de la căutarea ţintașului spre tânărul 
care stătea pe trotuar în faţa mea. Avea părul negru, ochii verzi 
și era suficient de arătos ca să fie o vedetă de cinematograf. 

Pentru o clipă am fost dezorientat, ca și cum aș fi pășit pentru 
scurt timp în afara cursului timpului și acum, pășind înapoi, nu 
mă adaptasem la ritmul vieții. 

Tânărul se uită către acoperișurile care mă îngrijoraseră, apoi 
mă privi cu ochii săi deosebiți. 

— Nu arătaţi bine. 

Îmi simţeam limba uscată. 

— Eu... cred... că am văzut ceva acolo. 


VP -48 


Afirmația aceasta era suficient de ciudată ca să-l facă să 
zâmbească nesigur. 

— Adică aţi văzut ceva pe cer? 

Nu-i puteam explica faptul că atenția mea fusese îndreptată 
asupra acoperișurilor, pentru că asta m-ar fi obligat să dezvălui 
că rămăsesem înlemnit la gândul că era posibil ca acolo să fie 
un ţintaș. 

Ca atare, am zis: 

— Da, uh, pe cer, ceva... bizar. 

Mi-am dat seama de îndată că această propoziţie mă făcea să 
par la fel de ciudat ca și dacă aș fi pomenit despre ţintaș. 

— Vreţi să spuneţi că-i vorba de un OZN? întrebă tânărul, 
scoțând la iveală un zâmbet de cuceritor ca acela al lui Tom 
Cruise într-o ipostază nonșalantă 

Individul putea să fie un actor bine-cunoscut, o vedetă în 
devenire. Multe persoane din industria de divertisment își 
petreceau vacanţa în Snow Village. 

Chiar dacă ar fi fost celebru, tot nu l-aș fi recunoscut. Nu mă 
interesau filmele prea mult, fiind prea ocupat cu brutăria, cu 
familia și cu viaţa. 

Singurul film pe care-l văzusem în anul acela fusese Forrest 
Gump. Presupuneam că arătam ca și cum aveam coeficientul de 
inteligenţă al personajului principal din film. 

M-am înroșit la față și am spus, oarecum stânjenit: 

— Poate era un OZN. Poate că nu era. Nu știu. A dispărut. 

— Vă simţiţi bine? repetă tânărul. 

— Da, sigur. Sunt bine, a fost doar chestia aia pe cer, care a 
dispărut, am spus eu, simţindu-mă stânjenit pentru că mă 
auzeam bâlbâindu-mă. 

Privirea sa amuzată făcu să-mi dispară paralizia. l-am dorit o 
zi bună și am plecat, m-am împiedicat într-o groapă de pe 
trotuar și am fost gata să cad. 

Când mi-am recâștigat echilibrul, nu m-am uitat în urmă. 
Știam că individul mă privea, cu figura luminată de zâmbetul 
acela de un milion de dolari. 

Nu puteam să înțeleg cum de mă lăsasem copleșit atât de 
complet de o teamă iraţională. Împușcatul de către un ţintaș era 
un lucru la fel de probabil ca și răpirea de către extratereștri. 
Decis să mă stăpânesc, m-am dus direct la bancă. 


VP -49 


Ce-o fi o fi. Faptul că o bandă de jefuitori de bancă avea să 
mă schilodească, trăgându-mi un glonţ în coloana vertebrală, ar 
fi fost preferabil unei desfigurări oribile într-un incendiu din 
bibliotecă sau petrecerii restului vieții cu un plămân artificial, 
după ce aveam să inhalez aburi toxici într-un accident 
catastrofal la curăţătorie. 

Banca avea să se închidă peste câteva minute, ca urmare 
erau puţini clienţi, dar toţi se uitară bănuitori la mine. Am 
încercat să nu stau cu spatele la niciunul dintre ei. 

Nu aveam încredere nici măcar în doamna de optzeci de ani, 
al cărei cap se bâțâia din cauza unui tremur paralitic. Unii hoţi 
profesioniști sunt maeștri ai deghizării; tremurul paralitic putea 
să fie un truc actoricesc strălucit. Dar negul de pe bărbia ei 
părea adevărat. 

In secolul al nouăsprezecelea, lumea se aștepta ca băncile să 
fie impresionante. Holul avea podea de granit, pereţi de granit, 
coloane canelate și o grămadă de ornamente din bronz. 

Când un angajat al băncii, care traversă încăperea, scăpă un 
registru contabil, zgomotul, ricoșând din pereţi, răsună ca o 
împușcătură. Am tresărit, dar nu mi-am murdărit pantalonii. 

După ce am depus un cec și am primit în schimb ceva bani 
gheață, am plecat fără niciun incident. Ușa turnantă părea că 
funcționează cu greu, dar mă scoase cu bine în după-amiaza 
caldă. 

Trebuia să iau multe haine de la curăţătorie, așa că am lăsat 
treaba asta la sfârșit și m-am dus la bibliotecă. 

Biblioteca Cornelius Rutherford Snow e mult mai mare decât 
te-ai aștepta să găsești într-un oraș mic, ca al nostru, și e o 
clădire arătoasă din marmură. Lei de piatră pe plinte în formă 
de cărţi încadrează intrarea principală. 

Leii nu-s împietriţi în timp ce urlă. Nici nu ţin capetele ridicate, 
alerțţi. In mod ciudat, ambii sunt reprezentaţi dormind, de parcă 
ar fi citit autobiografia unui politician și asta i-ar fi sedat. 

Cornelius, cu banii căruia fusese construită biblioteca, nu 
fusese prea interesat de cărți, dar își spusese că ar fi trebuit să 
fie. După modul său de gândire, întemeierea unei biblioteci 
arătoase era, pentru dezvoltarea spiritului și pentru folosul 
minţii, ceva echivalent cu studierea a sute de tomuri. Când 
clădirea a fost terminată, Cornelius se considera un om citit. 


VP -50 


Orașul nostru nu este numit după forma în care cad cele mai 
multe dintre precipitaţiile sale anuale. A fost botezat în onoarea 
magnatului posesor de mine și căi ferate a cărui avere de 
dinaintea taxelor pe venituri a dus la întemeierea sa: Cornelius 
Rutherford Snow. 

În interiorul clădirii, chiar lângă ușa de la intrare, atârnă un 
portret al lui Cornelius. E numai ochi de oțel, mustață, favoriţi și 
mândrie. 

Când am intrat, la mesele de citit nu se afla nimeni. Singurul 
client din incintă se afla la pupitrul principal, rezemat de acesta 
și discutând în șoaptă cu Lionel Davis, bibliotecarul-șef. 

Când m-am apropiat de pupitru, l-am recunoscut pe client. 
Ochii săi verzi sclipiră când mă văzură, iar zâmbetul său larg era 
prietenos, nu batjocoritor, când îi spuse lui Lionel: 

— Cred că domnul caută o carte despre farfurii zburătoare. 

Îl cunosc pe Lionel Davis dintotdeauna. Și-a făcut o viaţă 
pentru cărți în aceeași măsură în care eu mi-am făcut o viață 
pentru brutărit. E sufletist, amabil, manifestând entuziasm 
pentru cărți de la cele ce tratau despre istoria egipteană până la 
romane polițiste dure. 

Avea calmul învechit, dar veșnic copilăresc, al unui fierar 
amabil sau al unui vicar sincer dintr-un roman al lui Dickens. li 
știam bine faţa, dar nu văzusem niciodată pe ea o expresie 
precum cea care se afla pe ea în clipa aceea. 

Zâmbetul său era larg, dar ochii îi erau mijiţi. Un tic din colțul 
stâng al gurii sugera că ochii dezvăluiau mai bine starea sa de 
spirit decât zâmbetul. 

Chiar dacă aș fi recunoscut avertismentul de pe faţa sa, tot n- 
aș fi putut face nimic ca să-l salvez sau ca să mă salvez. 
Individul arătos cu dinţi albi precum porţelanul decisese cum va 
acţiona din momentul în care intrasem. 

Mai întâi îl împușcă pe Lionel Davis în cap. 


7. 


Pistolul scoase un zgomot sec, mai puţin zgomotos decât m- 
aș fi așteptat. 


VP -51 


E o nebunie, dar atunci m-am gândit că în filme nu trag cu 
gloanţe adevărate, ci cu gloanţe oarbe, iar sunetul e adăugat 
după aceea. 

Mai că-mi venea să mă uit în jur după camerele de filmat, 
după echipa de producţie. Pistolarul era arătos ca o vedetă de 
cinema, împușcătura nu răsunase așa cum ar fi trebuit, nimeni 
nu avea vreun motiv să omoare un om blajin precum Lionel 
Davis, ceea ce însemna că totul fusese regizat și că filmul 
finalizat va rula pe ecranele întregii naţiuni în vara următoare. 

— Câte muște înghiţi într-o zi obișnuită, stând așa, cu gura 
căscată? întrebă ucigașul. Gura ta e închisă vreodată? 

Individul părea că-i amuzat de mine, uitase deja de Lionel, ca 
și cum uciderea unui bibliotecar fusese un lucru lipsit de 
consecinţe, precum strivirea unei furnici sub talpă. 

Mi-am auzit vocea sunând cavernos, plină de-o neînțelegere 
uluită și arțăgoasă din cauza furiei: 

— Ce ţi-a făcut? 

— Cine? 

Dacă credeţi că perplexitatea sa fusese teatrală, o bravură de 
dur menită să mă impresioneze prin cruzimea sa, vă asigur că 
nu era așa. Mi-am dat seama imediat că individul nu făcea nicio 
legătură între întrebarea mea și omul pe care abia îl ucisese. 

Cuvântul nebun nu-l descria în întregime, dar era un adjectiv 
potrivit pentru început. 

Surprins că teama lipsea din vocea mea și că în ea se 
strângea tot mai multă furie, am răspuns: 

— Lionel. Era un om bun, amabil. 

— Oh, el! 

— Lionel Davis. Știi, avea un nume. Avea o viaţă, prieteni, 
fusese cineva. 

Individul era sincer uluit, iar zâmbetul său deveni stânjenit. 

— Nu era doar un bibliotecar? 

— Fiu de târfă ţicnit! 

Zâmbetul îi înțepeni, figura îi deveni mai palidă, dură, ca și 
cum carnea s-ar fi transformat într-o mască mortuară din ghips. 
Ridică pistolul, îl îndreptă spre pieptul meu și spuse cu o 
seriozitate deosebită: 

— Sa nu îndrăznești s-o insulţi pe mama mea! 

jignirea pe care o simţise în urma expresiei pe care o 
folosisem, atât de disproporţionată faţă de indiferența cu care 


VP -52 


comisese o crimă, mi se păru de-un umor macabru. Dacă aș fi 
râs, chiar un râset provocat de-o neîncredere plină de șoc, sunt 
sigur că m-ar fi omorât. 

Confruntat cu ţeava pistolului, am simţit cum teama pătrunde 
în coridoarele minţii mele, dar nu i-am oferit cheile pentru toate 
încăperile. 

Ceva mai devreme, pe când fusesem în stradă, posibilitatea 
existenței unui ţintaș mă paralizase de groază. Mi-am dat seama 
acum că nu-mi fusese frică de un pușcaș ascuns undeva, sus, ci 
fusesem împietrit din cauză că nu știam dacă pușcașul era 
adevărat sau dacă ameninţarea ucigătoare putea fi una dintr-o 
mie de ameninţări posibile. Când pericolul poate fi simţit, dar nu 
și identificat, atunci oricine și orice devine o sursă de îngrijorare, 
lumea pare ostilă de la un capăt la celălalt. 

Frica de necunoscut este cea mai puternică, cea mai pură 
groază. 

Acum îmi identificasem inamicul. Deși putea fi un sociopat 
capabil de orice atrocitate, m-am simţit oarecum ușurat pentru 
că îi știam fața. Ameninţările nenumărate din imaginaţia mea se 
evaporaseră, fiind înlocuite de un singur pericol, unul adevărat. 

Expresia sa dură se destinse. Individul cobori pistolul. 

Între noi era o distanţa de vreo cinci metri. Nu îndrăzneam să 
mă năpustesc asupra lui. Am fost în stare doar să repet: 

— Ce ţi-a făcut? 

Individul zâmbi și ridică din umeri. 

— Nu l-aș fi împușcat dacă n-ai fi intrat. 

Durerea morții lui Lionel pătrunse mai adânc în mine, ca un 
sfredel ce se învârtea încet. Tremurul din vocea mea era datorat 
furiei, nu fricii. 

— Despre ce vorbești? 

— După părerea mea, nu mă descurc cu doi ostatici. El era 
singur. Bibliotecarul adjunct e bolnav. In momentul acela nu 
exista niciun client. El trebuia să încuie ușa - și tocmai atunci ai 
intrat tu. 

— Să nu-mi spui că eu sunt vinovat. 

— Oh, nu, deloc, mă asigura el cu un glas ce părea sincer 
îngrijorat de simţămintele mele. Nu-i vina ta. Pur și simplu așa s- 
a întâmplat. 


VP -53 


— Pur și simplu așa s-a întâmplat, am repetat eu, oarecum 
uimit, incapabil să înţeleg o minte care considera crima un lucru 
banal. 

— AȘ fi putut să te împușc pe tine, zise el, dar te întâlnisem 
mai devreme pe stradă și mi-am imaginat că ai putea să fi o 
companie mai interesantă decât un bibliotecar bătrân și 
plictisitor. 

— Pentru ce ai nevoie de un ostatic? 

— Pentru cazul în care lucrurile merg prost. 

— Ce lucruri? 

— O să vezi. 

Haina sa sport era foarte elegantă. Individul scoase dintr-un 
buzunar interior o pereche de cătușe. 

— O să-ţi pun chestiile astea. 

— Nu le vreau. 

— O să fii amuzant, zâmbi el. Prinde-le. Prinde-ţi una la 
încheietura dreaptă. Apoi întinde-te pe podea cu ambele mâini 
la spate, ca să pot să termin treaba. 

Când mi-a aruncat cătușele, m-am ferit de ele. Au zăngănit pe 
o masă de lectură, apoi au bocănit pe podea. 

Individul ţinuse pistolul lângă trup. ÎI îndreptă din nou spre 
mine. 

Deși mă mai uitasem la ţeava armei, nu mi s-a părut că a 
doua oară era mai puţin tulburător. 

Nu ținusem niciodată în mână o armă de foc, deci nu 
trăsesem niciodată cu vreuna. În activitatea mea, obiectul cel 
mai apropiat de o armă e un cuțit pentru prăjituri. Poate și un 
făcăleț. Noi, brutarii, nu obișnuim să ținem făcăleţele în tocuri la 
umăr și suntem lipsiţi de apărare în asemenea situații. 

— Ridică-le, solidule. 

Solidule. Individul era cam la fel de înalt ca și mine. 

— Ridică-le sau o să fac un Lionel din tine și o să aștept alt 
ostatic să intre pe ușa aia. 

Folosisem mâhnirea și furia provocate de moartea lui Lionel 
ca să-mi înlătur groaza. Frica poate să mă degradeze și să mă 
învingă, dar mi-am dat seama că lipsa fricii putea să ducă la 
uciderea mea. 

Recunoscând cu înțelepciune existenţa lașului din mine, m- 
am aplecat, am ridicat cătușele și am prins un cerc de oţel în 
jurul încheieturii mele drepte. 


VP -54 


Individul înhaţă un set de chei din sertarul bibliotecarului și 
zise: 

— Nu te întinde încă pe jos. Stai în picioare ca să te văd în 
timp ce încui ușa. 

Când tipul ajunse la jumătatea distanţei dintre pupitrul 
principal și portretul lui Cornelius Rutherford Snow, ușa se 
deschise. O tânără, o străină pentru mine, intră cu un teanc de 
cărți. 

Era mai frumoasă decât o gâteau à l'orange? cu glazură de 
ciocolată cu unt, decorată cu coajă de lămâie zaharisită și cu 
cireșe. Nu puteam să suport să văd că-i împușcată. Nu ea. 


8. 


Era mai frumoasă decât un soufflé au chocolat' presărat cu 
creme anglaise? aromată cu caise, servit într-o cupă de porțelan 
de Limoges pe o farfurie de portelan, pe o tavă de argint, la 
lumina lumânărilor. Ușa se închisese în urma ei, iar tânăra 
făcuse câţiva pași în interiorul încăperii înainte să-și dea seama 
că nu avea în fața ochilor o imagine tipică de bibliotecă. Nu 
putea să vadă mortul din spatele pupitrului, dar zări cătușele ce 
atârnau de încheietura mea dreaptă. 

Când vorbi, am descoperit că avea o voce gravă minunată, 
efectul acesteia fiind amplificat de faptul că i se adresase 
ucigașului într-o șoaptă teatrală: 

— Ala e un pistol? 

— Nu arată ca un pistol? 

— Ar putea fi o jucărie, spuse ea. Adică e un pistol adevărat? 

Individul gesticulă spre mine cu arma și zise: 

— Vrei să vezi cum îl împușc cu chestia asta? 

Am simţit că tocmai devenisem ostaticul cel mai puţin dorit. 

— Ei, zise ea, asta mi s-ar părea cam exagerat. 

— Am nevoie doar de un ostatic. 


6 Prăjitură cu portocale (n.tr.). 
7 Sufleu de ciocolată (n.tr.). 
s Cremă engleză, o cremă de vanilie, care poate fi servită caldă 
sau rece. (n.tr.). 
VP -55 


— Bine, zise ea cu un aplomb care mă uimi, ai putea să tragi 
un foc în tavan. 

Ucigașul îi zâmbi cu tot umorul acela de calitate de care 
dăduse dovadă faţă de mine ceva mai devreme, în stradă. De 
fapt, era un zâmbet mai cald și mai adorabil decât cel de care 
avusesem eu parte. 

— De ce șoptești? o întrebă el. 

— Suntem într-o bibliotecă, șopti ea. 

— Regulile obișnuite au fost anulate. 

— Eşti bibliotecarul? îl întrebă ea. 

— Eu, bibliotecar? Nu. De fapt... 

— Atunci nu ai autoritatea să anulezi regulile, spuse ea, 
vorbind încet, dar nu în șoaptă. 

— Asta îmi dă autoritatea necesară, zise el și trase un foc în 
tavan. 

Tânără se uită la ferestrele din faţă, prin care strada era 
vizibilă doar ca o succesiune de fâșii între jaluzelele pe jumătate 
trase. Când se uită apoi spre mine, am văzut că era dezamăgită 
- așa cum fusesem și eu - de sunetul patetic al împușcăturii. 
Zidurile, căptușite cu cărţi, absorbiseră sunetul. Afară se auzise 
doar ceva ca o tuse amortizată. 

Femeia zise, fără să arate că focul de armă o speriase: 

— Pot să pun cărțile astea undeva? Sunt destul de grele. 

Individul îi arătă cu pistolul o masă de lectură: 

— Pune-le acolo. 

În timp ce femeia așeza cărţile pe masă, ucigașul se duse la 
ușă și o încuie, supraveghindu-ne în același timp. 

— Nu vreau să critic, zise tânăra, și sunt convinsă că-ţi cunoști 
meseria mai bine decât mine, dar greșești când crezi că ai 
nevoie doar de un ostatic. 

Femeia aceea arăta atât de periculos de plăcută privirii, încât 
în alte circumstanțe ar fi adus orice individ în cea mai 
prostească stare de dorinţă. Dar m-am pomenit mai interesat de 
ceea ce voia să spună decât de figura ei, mai fascinat de tupeul 
ei decât de faţa ei radioasă. 

Nebunul părea să împărtășească fascinația mea. Se vedea 
după expresia lui că fata îl fermecase. Zâmbetul său ucigător 
deveni și mai luminos. 

Când îi vorbi, vocea sa nu avea nicio urmă de sarcasm: 

— Ai o teorie despre ostatici? 


VP -56 


Tânăra clatină din cap. 

— Nu-i o teorie. Doar o observaţie legată de practică. Dacă o 
să ajungi la o discuţie cu poliţia și ai un singur ostatic, cum o să- 
i convingi pe polițiști că o să ucizi persoana aceea, că nu 
blufezi? 

— Cum? am întrebat și eu, și el, în același timp. 

— Nu poți să-i faci pe polițiști să te creadă, îi explică ea. Nu 
fără nicio urmă de îndoială. Așa că polițiștii o să încerce să 
năvălească peste tine, caz în care atât tu, cât și ostaticul veți 
sfârși morți. 

— Pot să fiu foarte convingător, o asigură el cu un ton dulce, 
care sugera că se gândea să-i dea o întâlnire. 

— Dacă aș fi poliţist, nu te-aș crede nicio clipă. Eşti prea 
drăgălaș ca să fii un ucigaș, zise ea, mi se adresă: Nu-i prea 
drăgălaș? 

Mai că am răspuns că nu cred că era chiar atât de drăgălaș, 
așa că puteți să înțelegeţi ce-am vrut să spun când am afirmat 
că tipa putea să scoată la iveală prostia cea mai profundă dintr- 
un individ. 

— Dar dacă ai doi ostatici, continuă ea, poţi să ucizi unul ca să 
dovedești sinceritatea amenințării tale, iar după aceea al doilea 
ostatic va fi un scut valoros. Niciun poliţist nu va îndrăzni să te 
încerce de două ori. 

Individul se uită la ea un timp, iar în cele din urmă zise: 

— Ești o figură. 

Se vedea limpede că voise să-i facă un compliment. 

— Mda, replică ea, arătând teancul de cărți pe care abia le 
înapoiase, citesc și gândesc, asta-i tot. 

— Cum te numești? o întrebă el. 

— Lorrie. 

— Lorrie și mai cum? 

— Lorrie Lynn Hicks, zise ea. lar tu cine ești? 

Individul deschise gura, fu gata să-i spună numele său, apoi 
zâmbi și zise: 

— Sunt un om misterios. 

— Și un om care are o misiune, după cum arată lucrurile. 

— L-am ucis deja pe bibliotecar, îi spuse el, ca și cum o crimă 
ar fi fost ceva distractiv. 

— Mi-era teamă că ai făcut asta, zise ea. 

Mi-am dres vocea și am spus: 


VP -57 


— Mă numesc James. 

— Bună, Jimmy, zise ea și deși zâmbea, am văzut în ochii ei o 
tristețe teribilă și un calcul disperat. 

— Du-te și stai lângă el, spuse nebunul. 

Lorrie veni lângă mine. Mirosea la fel de bine cum arăta: a 
proaspăt, a curat, a lămâie. 

— Prinde-te cu cătușele de el. 

In timp ce încuia cercul gol în jurul încheieturii sale stângi, 
legând prin asta sorțile noastre, am simţit că trebuie să spun 
ceva ca s-o fac să se simtă bine, ca răspuns la disperarea pe 
care o zărisem în ochii ei. Inteligența îmi lipsea, așa că n-am 
putut să-i spun decât: 

— Miroși a lămâie. 

— Am petrecut toată ziua făcând dulceaţă de lămâie. 
Intenţionam să gust din ea prima oară în seara asta, cu brioșe 
englezești. 

— Am fiert o oală de ciocolată amăruie cu un pic de 
scorţișoară, i-am replicat eu. Asta și cu brioșele tale cu dulceaţă 
ar fi lucrul perfect ca să sărbătorim. 

Se vedea că aprecia încrederea mea că vom supraviețui, dar 
în ochii ei se citea la fel de multă tulburare. 

Nebunul se uită la ceasul său de mână, apoi zise: 

— Treaba asta a durat prea mult. Am o grămadă de lucruri de 
cercetat înainte să înceapă exploziile. 


9. 


Toate zilele noastre de ieri puse frumos pe rafturi, timpul 
catalogat în sertare: știrile devin sfărâmicioase și îngălbenite 
sub bibliotecă, în catacombe de hârtie. 

Ucigașul aflase că Snow County Gazette își depozitase ediţiile, 
timp de mai bine de un secol, în subsol, la două niveluri sub 
piaţa orașului. Oamenii îi spuneau „arhiva nepreţuită a istoriei 
locale”. In arhiva acestei gazete se păstrau pentru veacuri 
amănuntele vânzărilor de prăjituri ale cercetașelor, alegerile în 
comitetul școlar și bătăliile zonale legate de intenţiile firmei 
Sugar Time Donuts de a-și extinde domeniul de activitate. 


VP -58 


Fiecare ediţie de după 1950 putea fi văzută pe microfișe. 
Dacă cercetările tale te duceau la date anterioare, trebuia să 
completezi un formular pentru listarea de pe disc ale 
exemplarelor din Gazette. Un angajat al bibliotecii urma să 
supravegheze citirea ziarului. 

Dacă erai o persoană care împușcă bibliotecari fără niciun 
motiv, procedurile standard nu te interesează. Nebunul scotoci 
prin arhive și aduse tot ce voia pe o masă de lectură. Mânuia 
ziarele îngălbenite fără nicio grijă pentru păstrarea lor, așa cum 
ar fi făcut dacă ar fi citit ediţia din ziua aceea a USA Today. 

Ne așezase pe mine și pe Lorrie Lynn Hicks pe două scaune în 
celălalt capăt al încăperii enorme în care lucra. Nu eram 
suficient de aproape de el ca să vedem ce articole din Gazette îl 
interesau. 

Stăteam sub un tavan cu boltă, sub un șir dublu de abajururi 
care aruncau o lumină acceptabilă doar pentru acei cercetători 
care trăiseră pe vremea când electricitatea era ceva nou și 
amintirea lămpilor cu gaz rămăsese încă proaspătă. 

Cel care ne capturase ne legase încheieturile cu o altă 
pereche de cătușe de speteaza scaunelor pe care eram cocoțaţi. 

Din cauză că arhiva nu se afla doar într-o singură încăpere, 
individul se ducea deseori în camera alăturată, lăsându-ne 
singuri un timp. Absența sa nu ne oferea nicio șansă de scăpare. 
Înlănţuiţi unul de altul și fiind nevoiţi să târâm un scaun după 
noi, nu puteam să mergem iute și fără zgomot. 

— Am o pilă pentru unghii în poșetă, șopti Lorrie. 

Am privit în jos, la mâna ei încătușată lângă a mea. O mână 
frumoasă, dar puternică. Degete elegante. 

— Unghiile tale arată bine, am asigurat-o eu. 

— Vorbești serios? 

— Bineînţeles. Îmi place nuanţa ojei tale. Arată ca niște cireșe 
zaharisite. 

— Se numește G/asage de Framboise. 

— Numele e greșit. Nu-i nuanţa zmeurei cu care am avut de-a 
face. 

— Lucrezi cu zmeură? 

— Sunt brutar și vreau să ajung patiser. 

Tânăra păru ușor dezamăgită. 

— Arăţi mai periculos decât un patiser. 

— Mda, sunt cam mare pentru dimensiunile mele. 


VP -59 


— Ce vrei să spui? 

— Și brutarii au mâini puternice. 

— Nu, zise ea, e vorba de ochii tăi. E ceva periculos în ochii 
tăi. 

Asta era o dorinţă adolescentină îndeplinită pe deplin: să-ţi 
spună o femeie minunată că ai ochi periculoși. 

— Sunt direcţi, au o nuanță drăguță de albastru - dar există 
ceva lunatic în ei, zise ea. 

Ochii lunatici sunt ochi periculoși, așa e, dar nu periculoși la 
modul romantic. James Bond are ochi periculoși. Charles 
Manson? are ochi lunatici. Charles Manson. Osama bin Laden. 
Wile E. Coyote!". Femeile fac coadă la James Bond, dar Wile E. 
Coyote nu-i în stare să obţină o întâlnire. 

— Motivul pentru care am menţionat pila de unghii este că-i 
una din metal și este suficient de ascuţită la un capăt ca să fie o 
armă, îmi explică ea. 

— Oh! am exclamat eu simţindu-mă tâmpit și dându-mi 
seama că nu puteam atribui idioțenia mea doar înfățișării ei care 
inducea prostie. Individul ţi-a luat poșeta, am remarcat eu. 

— Poate reușesc s-o primesc înapoi. 

Poșeta ei se afla pe masa la care stătea individul și citea 
exemplare vechi din Snow County Gazette. 

Când tipul avea să părăsească din nou încăperea, aveam să 
ne ridicăm pe scaun cât de mult ne permitea spatele și aveam 
să șontâcăim în tandem cât mai iute posibil către poșeta ei. 
Probabil că zgomotul avea să-l facă pe individ să se întoarcă 
înainte să ne atingem țelul. 

Sau puteam să ne croim drum de-a lungul camerei cu 
încăpățânare, ceea ar impune să ne mișcăm la fel de încet ca 
doi gemeni siamezi care traversau un câmp minat. Judecând 
după timpul mediu în care fusese absent când extrăsese 
exemplarele suplimentare din dosare, nu puteam să ajungem la 
poșetă înainte de întoarcerea sa. 

Lorrie îmi explică, de parcă gândurile mele i-ar fi fost la fel de 
limpezi ca și nebunia din ochii mei: 

— Nu la asta mă gândeam. Mă gândeam că dacă aș pretinde 
că am o urgenţă femeiască, o să-mi dea poșeta. 


° Charles Manson - celebru ucigaș american (n.tr.). 
 Wile E. Coyote - personaj de desene animate, coiot ridiculizat 
de Road Runner (n.tr.). 

VP -60 


Urgență femeiască. 

Poate din cauza șocului de a trăi îndeplinirea prezicerii 
bunicului meu sau poate din cauza amintirii persistente a 
împușcării bibliotecarului, nu reușeam deloc să pricep înțelesul 
acestor două cuvinte. 

Conștientă de zăpăceala mea - așa cum părea să fie 
conștientă de orice curent electric ce trecea prin fiecare sinapsă 
din creierul meu - Lorrie spuse: 

— Sunt sigură că o să facă pe gentlemanul și o să-mi dea 
poșeta, dacă o să-i spun că sunt la menstruaţie și că am o 
nevoie disperată de un tampon. 

— E un ucigaș, i-am reamintit eu. 

— Dar nu pare să fie un ucigaș deosebit de mitocan. 

— L-a împușcat pe Lionel Davis în cap. 

— Asta nu înseamnă că nu poate fi politicos. 

— N-aș paria pe asta. 

Lorrie se strâmbă, supărată, arătând totuși grozav de bine. 

— Sper că nu ești un pesimist congenital. Asta ar fi prea mult 
- să fiu luată ostatic de un ucigaș de bibliotecari, împreună cu 
un pesimist înnăscut. 

Nu voiam să fiu antipatic. Voiam să mă placă. Orice individ 
vrea să-l placă o femeie care arată bine. Dar nu puteam accepta 
caracterizarea pe care mi-o făcuse. 

— Nu-s pesimist. Sunt realist. 

Tânăra oftă. 

— Așa spune orice pesimist. 

— Nu sunt pesimist, am spus eu, jalnic. 

— Eu sunt o optimistă incorigibilă, mă informă ea. Ştii ce 
înseamnă incorigibil? 

— Cuvintele brutar și incult nu sunt sinonime, am asigurat-o 
eu. Nu ești singura din Snow Village care citește și gândește. 

— Atunci, ce înseamnă incorigibil? 

— Care nu poate fi schimbat. Insistent. 

— Neobosit, susţinu ea. Sunt o optimistă neobosită. 

— Există o linie despărţitoare între un optimist și o 
Pollyanna”. 


1 Pollyanna - persoană exagerat de optimistă. După personajul 
cu acest nume din romanul Pollyanna al scriitoarei americane 
Eleanor Hodgman Porter (n.tr.). 

VP -61 


La cinci metri de noi, ucigașul - care părăsise încăperea ceva 
mai devreme - se întoarse la masa sa cu un braţ de ziare 
îngălbenite. 

Lorrie îl privi ca un animal de pradă. 

— Când va fi momentul potrivit, o să-i spun că am o urgență 
femeiască și că am nevoie de poșeta mea, îmi șopti ea. 

— Ascuţită sau nu, o pilă nu-i de mare folos împotriva unui 
pistol, am protestat eu. , 

— lar ești împotrivă. Un pesimist din naștere. Asta nu-i un 
lucru bun nici măcar la un brutar. Dacă te aștepți ca toate 
prăjiturile să nu crească, atunci așa o să fie. 

— Prăjiturile mele cresc întotdeauna. 

— Așa zici tu, zise ea, ridicând o sprânceană. 

— Crezi că poţi să-i înfigi pila în inimă și să-l oprești, ca pe un 
ceas? am întrebat cu suficient dispreț ca să-mi subliniez 
spusele, dar nu suficient de sarcastic ca să n-o îndepărtez de 
ideea că am putea cina împreună dacă vom supravieţui 
încercărilor din ziua aceea. 

— Să-i opresc inima? Bineînţeles că nu. Al doilea loc fatal ar fi 
gâtul, să-i tai artera carotidă. Prima alegere ar fi să-i înfig pila 
într-un ochi. 

Lorrie arăta ca un vis și vorbea ca un coșmar. 

Probabil că ramăsesem iarăşi cu gura căscată. Știu că am 
bâiguit: 

— Să i-o înfigi într-un ochi? 

— Dacă o împingi suficient de adânc, poţi să vatămi creierul, 
îmi explică ea, dând din cap ca și cum s-ar fi aprobat singură. 
Individul o să aibă o convulsie instantanee, o să scape pistolul, 
iar dacă n-o să-l scape, o să fie atât de distrus încât o să putem 
să-i luăm cu ușurință arma din mână. 

— Doamne, o să faci să fim uciși! 

— lar începi! zise ea. 

— Ascultă, am încercat eu s-o conving, când o să fie 
momentul decisiv, n-o să ai tăria să faci așa ceva. 

— Ba o să am, ca să-mi salvez viaţa. 

Am insistat, alarmat de convingerea ei plină de calm: 

— O să dai înapoi în ultima clipă. 

— Nu dau niciodată înapoi. 

— Ai mai înfipt vreodată ceva în ochiul cuiva? 

— Nu. Dar mă pot imagina făcând asta. 


VP -62 


Nu mi-am mai putut stăpâni sarcasmul: 

— Ce meseria ai, ești asasin plătit sau ceva de genul ăsta? 

Lorrie se încruntă: 

— Vorbește în șoaptă. Sunt profesoară de dans. 

— Și lecţiile de balet te-au pregătit să înfigi o pilă în ochii unui 
bărbat? 

— Sigur că nu, prostuțule! Nu dau lecţii de balet. Dau lecţii de 
dansuri de bal. Foxtrot, vals, rumba, tango, cha-cha, swing, tot 
ce vrei. 

Norocul meu: să fiu prins cu cătușe de o femeie minunată 
care se dovedește a fi profesor de dans, în timp ce eu sunt un 
om greoi. 

— O să dai înapoi, am insistat eu, și n-o să-i nimerești ochiul, 
iar el o să ne împuște mortal pe amândoi. 

— Chiar dacă o să dau greș - lucru care n-o să se întâmple - 
n-o să ne împuște, zise Lorrie. N-ai fost atent? Are nevoie de 
ostatici. 

Am contrazis-o: 

— N-are nevoie de ostatici care încearcă să-i înfigă ceva în 
ochi. 

Lorrie ridică ochii în sus, ca și cum ar fi implorat cerul de 
dincolo de tavan. 

— Te rog să-mi spui că nu-s înlănţuită de un pesimist care-i și 
laș. 

— Nu-s laş. Sunt doar atent și responsabil. 

— Așa spune orice laș. 

— Așa spune orice persoană atentă și responsabilă, am 
replicat eu, dorind să nu par că mă justific. 

In capătul îndepărtat al încăperii, nebunul începu să dea cu 
pumnul în ziarul pe care îl citea. Apoi cu ambii pumni. Să 
izbească și să izbească, precum un copil cuprins de un acces de 
furie. 

Scotea sunete nearticulate de furie, cu figura contorsionată 
îngrozitor. Nişte trăsături brutale, de neanderthalian, rămase în 
genele sale, păruseră că se eliberaseră din lanţurile timpului și 
ADN-ului. 

Furia îi deforma vocea, apoi frustrarea, apoi ceva ce părea o 
mâhnire sălbatică, după aceea iarăși furie, din ce în ce mai 
puternică. Era spectacolul unui animal care urla din cauza a 


VP -63 


ceea ce pierduse, furia sa avându-și rădăcinile în solul negru al 
chinului. 

Își împinse scaunul de lângă masă și-și luă pistolul. Trase cele 
opt gloanţe care-i rămăseseră în încărcător, descărcându-le în 
ziarul pe care îl citise. 

Zgomotul puternic al fiecărei împușcături bubuia în tavan, 
răsuna în laturile de bronz ale veiozelor inversate și se reflecta 
între dulapurile de metal. Am simţit ecourile fiecărei zguduituri 
vibrând în dinţii mei. 

Rafala slobozită la două nivele sub pământ se auzea doar ca 
un pocnet slab la nivelul străzii. 

Așchii din masa veche de stejar săriră în toate părțile, bucăţi 
de hârtie se roteau prin aer și două gloanțe ricoșară prin 
văzduh, unele fragmente lăsând în urma lor dâre de fum. 
Mirosul de tipăritură veche fu asezonat cu duhoarea mai acidă a 
focurilor de armă și cu mirosul de lemn ars. 

Pentru o clipă, văzându-l că apasă pe trăgaci fără niciun efect, 
m-am bucurat la gândul că-și consumase muniţia. Însă avea un 
încărcător de rezervă, poate chiar mai multe. 

În timp ce-și reîncarna arma, păru că intenţionează să mai 
tragă zece gloanțe în ziarul pe care îl ura. Dar în loc să facă 
asta, după ce-și montă încărcătorul cel nou, furia îi încetă brusc. 
Individul începu să plângă. Cu suspine. 

Se prăbuși din nou pe scaun și puse jos pistolul. Se întinse 
peste masă, părând că vrea să strângă la un loc paginile pe care 
le rupsese și le sfâșiase cu gloanţe, de parcă o poveste de acolo 
ar fi fost prețioasă pentru el. 

Lorrie Lynn Hicks - care mirosea încă suficient de mult a 
lămâie ca să îndulcească aerul acrit de focurile de armă - își 
lăsă capul spre mine și-mi șopti: 

— Vezi? E vulnerabil. 

M-am întrebat dacă optimismul excesiv nu-i decât o formă de 
nebunie. 

Am privit-o în ochi și am văzut, ca mai înainte, frica pe care 
refuza cu tărie s-o exprime. Lorrie îmi făcu cu ochiul. 

Rezistenţa ei încăpăţânată faţă de teroare mă speria pentru 
că părea atât de imprudentă, atât de iraţională - iar eu o 
iubeam pentru asta. 

Premoniţia că Lorrie va fi împușcată mă năpădi, nechezând 
precum spiritul calului negru al Morţii. Disperarea urmă acestei 


VP -64 


fulgerări de prezicere întunecată, pentru că-mi doream cu 
disperare s-o protejez. 

Ulterior, premoniţia se dovedi în cele din urmă adevărată, și 
nimic din ce-am făcut n-a putut să modifice traiectoria glonţului. 


10. 


Lacrimile curgeau pe obrajii săi, ochii cei verzi se spălau de 
emoţii amarnice - și, în același timp, de dubii iar nebunul arăta 
ca un pelerin care fusese în vârful muntelui și-și cunoștea 
destinul și scopul. 

Ne dezlegă pe mine și pe Lorrie de scaune, dar ne lasă 
înlănţuiţi unul de celălalt. 

— Sunteţi amândoi localnici? întrebă el, atunci când ne-am 
ridicat în picioare. 

După manifestarea sa violentă și după izbucnirea emoţională 
zgomotoasă, îmi venea greu să cred că voia acum să se 
angajeze într-o pălăvrăgeală amabilă. Întrebarea avea un scop 
mult mai important decât spuneau cuvintele în sine, ceea ce 
însemna că răspunsurile noastre puteau avea consecințe pe 
care nu puteam să le prevedem. 

Fără niciun chef, am ezitat să răspund, iar aceeași logică o 
făcu și pe Lorrie să rămână tăcută. 

Individul insistă: 

— Care-i treaba, Jimmy? Asta-i biblioteca districtului, deci 
oamenii vin aici de peste tot din jur. Locuiești în oraș sau 
undeva în afara lui? 

Deși nu știam ce răspuns ar fi fost considerat favorabil de 
individ, am simţit că tăcerea putea să mă facă să mă aleg cu un 
glonţ. Tipul îl împușcase pe Lionel Davis pentru mai puţin de 
atât, adică fără niciun motiv. 

— Locuiesc în Snow Village, i-am spus eu. 

— De câtă vreme ești aici? 

— Am locuit aici toată viaţa. 

— Îți place aici? 

— Nu-mi place să fiu încătușat în subsolul bibliotecii, i-am 
replicat eu, dar da, îmi place mai mult decât în alte locuri. 


VP -65 


Zâmbetul său era straniu de atrăgător, iar eu nu-mi puteam 
imagina cum se poate ca ochii cuiva să clipească atât de regulat 
că ai săi, cu excepţia cazului în care în ei erau implantaţi prisme 
mecanizate care urmăreau fără încetare sursele de lumină din 
jur. Eram sigur că niciun alt nebun ucigaș nu putea să te facă 
să-l placi doar plecându-și capul într-o parte și oferindu-ţi un 
zâmbet fățarnic. 

— Ești un tip amuzant, Jimmy, îmi zise el. 

— N-am vrut să fiu amuzant, m-am scuzat eu, târșâindu-mi 
picioarele pe podeaua de gresie tocită, apoi am adăugat: Cu 
excepția cazului în care vrei să fiu. 

— În ciuda a tot prin ce-am trecut, am simţul umorului, zise 
el. 

— Mi-am dat seama. 

— Cu tine ce-i? o întrebă el pe Lorrie. 

— Am și eu simțul umorului, spuse ea. 

— Sunt convins. Ești mult mai amuzantă decât Jimmy. 

— Mult mai amuzantă, fu de acord Lorrie. 

— Voiam însă să știu dacă locuiești în oraș, o lămuri el. 

Deoarece răspunsesem afirmativ la aceeași întrebare și nu 
fusesem împușcat imediat, tânăra îndrăzni să spună: 

— Da. La două cvartale de bibliotecă. 

— Ai locuit aici toată viaţa? 

— Nu. Sunt aici doar de un an. 

Asta explica faptul că n-o descoperisem în douăzeci de ani. 
Într-o comunitate de paisprezece mii de oameni, poţi să ai parte 
de o viaţă lungă și să nu discuţi niciodată cu nouăzeci la sută 
din populaţie. 

Dar dacă aș fi zărit-o cotind la un colţ de stradă, nu i-aș fi 
uitat niciodată fața. Aș fi petrecut treaz nopţi lungi și pline de 
temeri, întrebându-mă cine era, unde se dusese, cum puteam s- 
o găsesc. 

— Am crescut în Los Angeles, spuse ea. După nouăsprezece 
ani în L.A. nu eram complet ţicnită, așa că mi-am dat seama că 
nu prea mai puteam să întârzii acolo. 

— Îţi place aici, în Snow Village? întrebă individul. 

— Până acum da, e drăguţ aici. 

Încă zâmbind, având încă ochii sclipitori, plin de șarm și fără 
urmă de ţicneală în glas, tipul zise: 

— Snow Village e un loc rău. 


VP -66 


— Sigur, spuse Lorrie, e rău, dar unele părți ale sale sunt 
drăgute. 

— Precum restaurantul Morelli, am zis eu. 

— Au niște pui fabuloși la Alba. lar Bijou e un loc teribil. 

Incântat că aveam aceleași localuri favorite, am intervenit: 

— Imaginează-ţi un cinematograf care-i numit Bijou! 

— Toate amănuntele acelea minunate Art Deco, zise ea. lar 
indivizii de acolo folosesc unt adevărat la floricelele de porumb! 

— Imi place Center Square Park, am spus eu. 

Nebunul mă contrazise: 

— Nu, e un loc rău. Am stat acolo mai devreme, privind 
păsările care se găinăţau pe statuia lui Cornelius Randolph 
Snow. 

— Și ce-i rău în asta? se minună Lorrie. Dacă era îngâmfat 
doar pe jumătate din cât se vede din statuie, atunci păsările 
aveau dreptate să facă asta. 

— Nu voiam să spun că păsările sunt rele, ne explică nebunul 
cu un umor plin de veselie. Deși ar putea să fie. Voiam să spun 
că parcul este rău, solul, tot solul pe care e clădit acest oraș. 

Voiam să discut cu Lorrie despre alte lucruri care ne plăceau, 
despre ceea ce puteam să avem în comun, și eram sigur că și 
ea voia să aibă o asemenea conversație, dar simţeam că trebuia 
să-l ascultăm pe individul zâmbăreţ pentru că avea un pistol. 

— Deci... oamenii au construit orașul pe terenul în care 
indienii își înmormântau morții, sau ceva de genul ăsta? întrebă 
Lorrie. 

Individul clătină din cap. 

— Nu, nu. Pământul în sine a fost bun cu mult timp în urmă, 
dar a fost viciat de lucrurile rele pe care le-au făcut aici oameni 
răi. 

— Din fericire, zise Lorrie, nu deţin nicio proprietate. Sunt 
chiriașă. 

— Eu locuiesc cu părinţii mei, i-am explicat eu, sperând că 
acest lucru mă va scuti de complicitatea cu pământul cel rău. 

— A venit timpul pentru revanșă, spuse individul. 

Ca și cum ar fi vrut să sublinieze ameninţarea sa, apăru un 
păianjen care cobori încet pe un fir de mătase din umbra unei 
lămpi de deasupra noastră. Proiectată de conul de lumină, 
umbra cu opt picioare de pe podeaua dintre noi și nebun avea 
dimensiunea unei farfurii, deformată, și care se agita. 


VP -67 


— Dacă răspunzi la rău cu rău, atunci toată lumea pierde, 
spuse Lorrie. 

— Nu răspund la rău cu rău, îi replică individul fără să se 
înfurie, dar exasperat. Răspund la rău cu dreptate. 

— Asta-i altceva, spuse Lorrie. 

— În locul tău m-aș întreba cum aș face să fiu sigur că ceea 
ce fac e dreptate și nu doar un rău în plus, i-am zis eu 
nebunului. Adică treaba cu răul e că acesta e subtil. Mămica 
mea spunea că diavolul știe cum să ne înșele făcându-ne să 
credem că facem ceva bun, când, în realitate, facem treaba 
diavolului. 

— Mama ta pare o persoană grijulie, zise individul. 

Simţind că stabilisem o legătură cu el, am continuat: 

— Este. Pe când creșteam, îmi călca până și șosetele. 

Această revelaţie o făcu pe Lorrie să-mi arunce o privire plină 
de speculații tulburi. 

M-am grăbit să adaug, îngrijorat că tânăra putea să creadă 
că-s un excentric sau, mai rău, băiatul mămicii: 

— Îmi calc singur lucrurile de când am șaptesprezece ani. Și 
nu mi-am călcat niciodată șosetele. 

Expresia lui Lorrie nu se schimbă. 

— Asta nu înseamnă că mi le calcă mama mea, m-am grăbit 
eu s-o asigur. Nu-mi calcă nimeni șosetele. Doar un idiot calcă 
șosetele. 

Lorrie se încrunta. 

— Asta nu înseamnă că mama mea e idioată, am lămurit-o 
eu. E o femeie minunată. Nu-i idioată, e doar grijulie. Voiam să 
spun că alţi oameni care-și calcă șosetele sunt idioţi. 

Și am văzut de îndată că vorbind ca un individ stângaci și 
greoi, mă prinsesem singur în capcană. 

— lar dacă vreunul din voi își calcă șosetele, asta nu 
înseamnă că sunteţi idioţi. Sunt sigur că sunteţi doar oameni 
grijulii, ca și mama mea, am încheiat eu. 

Lorrie și nebunul se uitară la mine cu expresii tulburător de 
similare, de parcă tocmai aș fi coborât de pe rampa unei farfurii 
zburătoare. 

Mi-am spus că faptul că era înlănţuită de mine o făcuse brusc 
pe Lorrie să se sature de mine și mi-am închipuit că nebunul 
avea să decidă că un singur ostatic reprezenta o asigurare 
suficientă. 


VP -68 


Păianjenul care cobora atârna încă deasupra capetelor 
noastre, dar umbra sa de pe podea era mai mică, avea acum 
mărimea unei farfurioare pentru salată și era neclară. 

Spre uimirea mea, ochii ucigașului se umeziră. 

— Chestia cu șosetele e foarte emoţionantă. Foarte frumoasă. 

Povestea mea despre șosete nu părea să fi atins o coardă 
sentimentală din Lorrie. Aceasta se uita la mine cu coada 
ochiului. 

— Eşti un om foarte norocos, Jimmy, spuse nebunul. 

— Sunt, l-am aprobat eu, deși singurul meu noroc - fusesem 
încătușat de Lorrie Lynn Hicks și nu de un beţiv bolnav - părea 
să se dizolve. 

— Ai avut o marnă grijulie, mormăi nebunul. Cum e asta? 

— Bine, am zis eu, bine, dar n-am îndrăznit să spun mai mult. 

Păianjenul, torcând funigei din măruntaiele sale, desfășură un 
cordon ombilical mai lung și atârnă, în cele din urmă, în fața 
figurilor noastre. 

Ucigaşul zise, cu o elocvenţă visătoare: 

— Să ai o mamă iubitoare care-ţi face cacao fierbinte în 
fiecare seară, te suie în pat în fiecare noapte, te sărută pe 
obraz, îţi citește ca să adormi... 

Înainte să pot să citesc singur, mi se citea ca să adorm, 
pentru că suntem o familie care iubește cărțile. Dar, de cele mai 
multe ori, cea care îmi citea era bunica mea Rowena. 

Uneori povestea era despre Albă-ca-Zăpada, iar cei șapte 
pitici, prieteni ai ei, sufereau accidente fatale sau se 
îmbolnăveau de boli mortale, până când Albă-ca-Zăpada 
rămânea să lupte singură împotriva Reginei celei Rele. Dacă mă 
gândesc bine, un seif de două tone căzuse pe piticul Happy. 
Fusese o treabă foarte curată, în comparaţie cu ce păţise 
sărmanul Hapciu. Sau Weena îmi citea o poveste despre 
Cenușăreasa - condurii periculoși de sticlă se spărgea dureros în 
jurul picioarelor fetei, iar caleașca făcută dintr-un dovleac se 
rostogolea de pe drum într-o prăpastie. 

Eram om în toată firea când am descoperit că în cărţile lui 
Arnold Lobel cu încântătoarele Broască și Râioasă nu exista 
nicio scenă în care unul din personajele titulare să nu se aleagă 
cu un picior smuls de o altă făptură din mlaștină. 


VP -69 


— Eu n-am avut o mamă grijulie, zise nebunul, cu o notă 
tulburătoare de suferinţă în glas. Copilăria mea a fost dură, rece 
și lipsită de dragoste. 

Evenimentele luară atunci o turnură neașteptată: teama mea 
de a fi împușcat mortal trecu pe locul al doilea în comparaţie cu 
groaza că individul avea să ne chinuie cu relatarea victimizării 
sale. Bătut cu cuiere de haine din sârmă. Obligat să poarte 
haine de fată până la șase ani. Trimis la culcare fără să 
mănânce grișul cu lapte. 

Nu aveam nevoie să fiu răpit, încătușat și ameninţat cu 
pistolul ca să am parte de o expunere menită să-mi trezească 
mila. Puteam la fel de bine să fi rămas acasă și să urmăresc 
emisiunile de la televizor. 

Din fericire, individul își mușcă buzele, își îndreptă spinarea și 
spuse: 

— E pierdere de timp să rămâi în trecut. Ce-a fost a fost. 

Din nefericire, sclipirea de milă de sine din ochii săi înlăcrimaţi 
nu a fost înlocuită de lucirea aceea încântătoare, ci de o 
scânteiere fanatică. 

Păianjenul nu-și continuase coborârea. Atârna înaintea feţelor 
noastre, poate speriat de vederea noastră și înlemnit de groază. 

Nebunul prinse păianjenul cel gras între degetul mare și 
arătătorul mâinii stângi - ca un cultivator care apucă un 
ciorchine de struguri de pe o viță - îl strivi și duse resturile 
storcite la nas, ca să le savureze mirosul. 

Speram că n-o să mi le ofere și mie să le miros. Am un simţ al 
mirosului foarte rafinat, iar acesta este un motiv pentru care 
sunt un brutar înnăscut. 

Din fericire, individul nu avea intenţia să împartă cu alții 
mireasma îmbătătoare. 

Din nefericire, duse bucata la gură și linse cu delicateţe pasta 
de arahnidă. Savură fructul acela straniu, decise că nu era 
suficient de copt și-și șterse degetele de mâneca jachetei. 

Aveam de-a face cu un absolvent al Universităţii Hannibal 
Lecter, gata pentru o carieră în servicii hoteliere ca nou 
manager al Motelului Bates”. Gustatul păianjenului nu fusese un 
spectacol dat în cinstea noastră. Intregul fapt se derulase cu 


2 Referiri la personaje din romane - și filme - de groază, 
respectiv Tăcerea mieilor și Psycho (n.tr.). 
VP -70 


nonșalanţa izgonirii unei muște - numai că fusese un gest 
invers, nu de izgonire, ci de prindere. 

Individul zise, fără să-și dea seama de efectul ciuaţeniei sale 
culinare: 

— Oricum, clipa vorbelor a trecut de mult. Acum e timpul 
pentru acţiune, pentru dreptate. 

— Și cum se va face dreptate? întrebă Lorrie. 

Oricum, pentru moment nu mai era în stare să aibă un ton 
vesel, obraznic, chiar nepăsător. 

În ciuda faptul ca vocea nebunului era de bariton adult, părea 
a fi cea a unui băiețel furios. 

— O să arunc în aer o grămadă de lucruri și o să ucid o 
mulţime de oameni. O să fac orașul ăsta să regrete. 

— Mi se pare o treabă cam ambițioasă, spuse Lorrie. 

— Am plănuit-o toată viața mea. 

M-am răzgândit și am spus: 

— Ştii, chiar aș vrea să aflu cum e cu umerașele de haine. 

— Ce umerașe de haine? întrebă nebunul. 

Înainte să apuc să spun ceva care să mă facă să mă aleg cu 
un glonţ între ochi, Lorrie zise: 

— Crezi că aș putea să-mi iau poșeta? 

Individul se încruntă: 

— De ce? 

— E o urgenţă feminină. 

Nu-mi venea să cred că avea de gând să facă asta. Știam că 
n-o convinsesem, dar presupusesem cât provocasem suficient 
de multă îndoială încât să se gândească mai bine la ce 
intenţiona să facă. 

— Urgenţă feminină? întrebă nebunul. Ce înseamnă asta? 

— Ştii tu, zise ea, rușinoasă. 

Pentru un tip care arăta ca un magnet de gagici, capabil să 
atragă femei leșinate pe o rază de două sute de kilometri, ca pe 
niște pilitură de fier, individul se dovedi surprinzător de obtuz în 
problema respectivă. 

— Ce să știu? 

— E momentul acela din lună, îi explică ea. 

Individul întrebă, nedumerit: 

— Mijlocul? 

De parcă nedumerirea sa ar fi fost molipsitoare, Lorrie întrebă 
și ea: 


VP -71 


— Mijlocul? 

— E mijlocul lunii, îi reaminti el. Cincisprezece septembrie. Și 
ce dacă? 

— E vorba de momentul meu din lună, îl lămuri ea. 

Individul se uită la ea, complet dezorientat. 

— Mi-a venit menstruatia! declară ea, enervată. 

Ridurile de pe fruntea lui fură netezite de înțelegere. 

— Aha! O urgenţă feminină. 

— Da. Exact. Aleluia. Acum pot să-mi iau poșeta? 

— De ce? 

Dacă Lorrie avea să pună vreodată mâna pe pila aia de 
unghii, avea să o înfigă în el cu entuziasm. 

— Am nevoie de un tampon, spuse ea. 

— Zici că ai un tampon în poșetă? 

— Da. 

— Și ai nevoie de el acum, nu poți să mai aștepți? 

— Nu, chiar nu pot să mai aștept, îi confirmă ea. 

Apoi Lorrie apelă la latura lui miloasă, latură pe care n-o 
arătase faţă de bibliotecarul împușcat în cap, latură pe care 
Lorrie părea s-o considere ca existând, având în vedere că 
individul nu fusese grosolan. 

— Îmi pare rău, e o situaţie atât de jenantă... 

Individul părea a fi nepriceput în problemele femeiești, dar în 
privinţa planurilor machiavelice se prindea imediat: 

— Ce-ai de fapt în poșetă? Un pistol? 

Lorrie ridică din umeri, recunoscând că fusese prinsă cu mâţa 
în sac. 

— N-am niciun pistol. Doar o pilă de unghii din metal, 
ascuţită. 

— Și ce voiai să faci cu ea? Să mi-o înfigi în artera carotidă? 

— Numai în cazul în care nu puteam să ţi-o înfig într-un ochi. 

Individul ridică pistolul și, în timp ce îl îndrepta spre Lorrie, mi- 
am imaginat că de îndată ce-o să înceapă să tragă, o să mă 
lichideze și pe mine. Văzusem ce făcuse ziarului. 

— Ar trebui să te omor chiar acum, zise el, dar fără dușmănie 
în glas. 

— Ar trebui, îl aprobă ea. Eu aș face-o, dacă aș fi în locul tău. 

Individul rânji și clătină din cap. 

— Ce figură ești! 

— Chiar așa, îi răspunse ea și-i rânji în același fel. 


VP -72 


Zâmbetul meu se întindea de la o ureche la cealaltă, dar 
rânjetul acela atât de crispat din cauza fricii, că mă durea fața. 

— În toţi anii ăștia, în care am făcut planuri pentru ziua asta, 
m-am așteptat să fiu răsplătit într-un mod sălbatic, zise nebunul, 
un mod care să mă înfioare, dar nu mi-am închipuit vreodată că 
va fi atât de amuzant. 

— O petrecere nu poate fi mai plăcută decât oaspeţii pe care-i 
inviţi, spuse Lorrie. 

Ucigașul lunatic se gândi la cele auzite de parcă Lorrie citase 
una dintre cele mai complexe propoziţii filosofice ale lui 
Schopenhauer. Dădu din cap solemn, își plimbă limba peste 
dinţi, mai întâi peste cei de sus, apoi peste cei de jos, ca și cum 
ar fi vrut să guste strălucirea acelor cuvinte, iar în cele din urmă 
zise: 

— Ce adevărat! Foarte adevărat! 

Mi-am dat seama că nu intervenisem deloc în discuţie. Nu 
voiam ca individului să-i vina ideea că o petrecere cu două 
persoane putea fi mai amuzantă decât una cu trei. 

Când am deschis gura - fără îndoială ca să spun ceva și mai 
nepotrivit decât fraza stupidă despre umerașele de haine, ceva 
care să mă aducă mai aproape de momentul în care aveam să 
încasez un glonț în pântece - în subsol răsună un bubuit 
puternic. King Kong bătu cu pumnii săi puternici o dată, de două 
ori, de trei ori în ușa gigantică din zidul masiv ce despărţea 
jumătatea sa de insulă de jumătatea în care locuiau băștinașii 
cei nervoși. 

Nebunul se lumină la faţă auzind sunetul. 

— Ăștia sunt Honker și Crinkles. O să-i plăceţi. Au venit cu 
explozibilul. 


11. 


După cum se dovedi, Cornelius Randolph Snow aprecia sincer 
nu numai frumoasa arhitectură victoriana, ci și secretomania 
victoriană de soiul celei care apărea în melodramele din 
perioada aceea și pe care Sir Arthur Conan Doyle o folosise cu 
un efect deosebit în poveștile cu nemuritorul Sherlock Holmes: 


VP -73 


uși tainice, încăperi ascunse, case de scară false, coridoare 
secrete. 

Ținându-ne de mână - dar numai din cauza cătușelor din oţel 
- mergând iute - dar numai din cauza pistolului care ne 
împingea în spate -, eu și Lorrie ne-am dus către capătul 
încăperii în care nebunul împușcase cu brutalitate ziarul cel 
vechi. 

Pe toată lățimea peretelui se întindeau rafturi, se ridicau de la 
podea până-n tavan. Pe ele erau depozitate periodice, în cutii 
etichetate. 

Nebunul privi atent mai multe rafturi, de sus până jos, din 
dreapta la stânga, căutând probabil ediţiile din 1952 ale revistei 
Life sau sperând să descopere un păianjen mai zemos. 

Nu, niciuna, nici alta. Căuta un comutator ascuns. Il găsi, iar o 
parte din rafturi pivotară, scoțând la iveală un alcov din spatele 
lor. 

În fundul alcovului, un zid de piatră înconjura o ușă din lemn 
de stejar întărită cu benzi de oțel. Probabil că într-o epocă care 
impunea pedepse mai aspre pentru cei care nu aduceau la 
termen cărțile împrumutate, bibliotecarii ţineau aici cititorii care 
nu înapoiaseră volumele lui Jane Austin, până când detenţia 
solitară și raţia redusă de terci de ovăz îl aduceau pe păcătos la 
remușcare și pocăință. 

Nebunul izbi de trei ori cu pumnul în ușă - era evident că 
bubuiturile reprezentau un semnal de răspuns. 

Din cealaltă parte se auziră două ciocănituri, grave și 
puternice. 

După ce nebunul răspunse cu două ciocănituri, de dincolo de 
ușă se auzi o singură ciocănitură. Nebunul răspunse cu o 
izbitură. 

Toată chestia mi se păru un schimb de parole complicate în 
mod inutil, dar nebunul părea încântat de ritual. Se uită fericit la 
noi. 

Zâmbetul său larg nu mai era atrăgător, cum fusese mai 
înainte. Tipul era un tânăr adorabil și ţi-ai fi dorit să fii vrăjit de 
el - în ciuda a ceea ce-ţi spunea logica - dar nu te puteai 
împiedica să nu te uiţi după bucăţi negre și păroase de păianjen 
pe buzele și pe limba sa. 


VP -74 


La scurt timp după ultimul ciocănit, de dincolo de ușă se auzi 
băzâitul unui motor mic de mare viteză. Apoi zgomot de metal 
care mușca din metal. 

Un burghiu cu vârf de diamant pătrunse prin gaura cheii. 
Unealta care se rotea mesteca mecanismul încuietorii și scuipa 
fâșii de metal pe podea. 

Gazda noastră ridică vocea și ne informă cu un entuziasm 
copilăresc: 

— Am torturat un membru al Societăţii de Conservare a 
Monumentelor Istorice din Snow Village, dar n-am putut să 
obținem de la el cheia. Sunt convins că ne-ar fi dat-o, dacă ar fi 
știut unde e păstrată, dar am avut ghinion - și el - că am ales o 
persoană nepotrivită pentru a o tortura. Așa că am fost obligaţi 
să recurgem la asta. 

Mâna încătușată a lui Lorrie apucă mâna mea încătușată și o 
strânse cu putere. 

Îmi doream să ne fi întâlnit în alte împrejurări. Cum ar fi fost 
un picnic orășenesc sau chiar un ceai dansant. 

Burghiul se retrase din placa încuietorii și rămase tăcut. 
Mecanismul încuietorii sparte zăngăni, clincăi, zbârnâi și cedă, 
iar ușa se deschise în alcov. 

Am aruncat o privire în ceea ce părea a fi un tunel luminat 
bizar, aflat dincolo de ușă. 

Un individ aspru veni în subsolul bibliotecii, ieșind din alcov și 
pătrunzând prin secţiunea pivotată a rafturilor. Un specimen 
similar îl urmă, împingând o roabă. 

Primul venit arăta de vreo cincizeci de ani, era complet chel și 
avea sprâncene negre și atât de dese, că ai fi putut să 
împletești din ele un pulover pentru un copil. Purta pantaloni de 
doc, o cămașă verde marca Ban Lon și un toc de armă la umăr, 
cu un pistol în el. 

— Excelent, excelent. Honker?5, ai venit exact la timp. 

Nu aveam de unde să știu dacă numele nou-venitului era, să 
zicem, Bob Honker, sau dacă era vorba de o poreclă inspirată de 
dimensiunile nasului său. Individul avea un nas enorm. Cândva 
trebuie să fi fost drept și mândru, dar timpul îl transformase într- 
o masă buretoasă, roșcată din cauza unei reţele fine de vase 
capilare sparte - nasul unui bețiv serios. 


23 Honker - claxon, nas mare (nitr.). 
VP -75 


În momentul acela Honker părea treaz, dar morocănos și 
bănuitor. 

Se zgâi la mine, la Lorrie și zise îmbufnat: 

— Cine-s târfa și Bigfoot'? 

— Ostatici, îi explică nebunul. 

— La ce naiba ne trebuie ostatici? 

— Pentru cazul în care ceva nu merge bine. 

— Crezi că o să fie ceva care n-o să meargă bine? 

— Nu, îi răspunse nebunul, dar tipii mă distrează. 

Al doilea sosit se îndepărtă de roabă ca să se alăture discuţiei. 
Semăna cu Art Garfunkel, cântăreţul: o figură de băiat de cor de 
biserică decadent, cu parul zburlit ca în urma unui șoc electric. 

Purta o scurtă de nailon cu fermoar, peste un tricou, dar am 
putut să văd umflătură făcută de tocul de armă și de pistolul din 
acesta. 

— Indiferent dacă lucrurile merg bine sau nu, zise el, va trebui 
să-i curățăm. 

— Bineînţeles, spuse nebunul. 

— Ar fi păcat să omorâm curva fără să ne folosim de ea, 
spuse băiatul de cor. 

Faptul că s-a referit la Lorrie ca la un obiect m-a îngrozit mai 
mult decât palavrageala lor calmă despre uciderea noastră. 

Mâna lui Lorrie o strânse atât de puternic pe a mea încât mă 
durură încheieturile degetelor. 

— Crinkles'>, scoate-ți asta din minte. 

Indiferent dacă era vorba de numele sau de porecla 
individului, te-ai fi așteptat ca o persoană numită Crinkles să 
aibă o faţă foarte ridată sau să fie teribil de amuzant. Figura 
tipului era netedă ca un ou bine fiert, iar individul era la fel de 
amuzant ca o infecţie streptococică rezistentă la antibiotice. 

Crinkles îi zise nebunului: _ 

— De ce nu putem să ne atingem de tipă? ţi aparţine ţie? 

— Nu aparţine nimănui, răspunse un pic enervat gazda 
noastră. N-am bătut atâta drum ca să i-o tragem unei boarfe. 
Dacă n-o să ne concentrăm asupra obiectivului principal, 
întreaga operaţiune o să dea greș. 


“+ Bigfoot - făptură legendară americană, un soi de om al 
pădurilor, mai mare decât un om obișnuit și cu tălpi enorme 
(n.tr.). 
15 Crinkle - încreţitură (n.tr.). 

VP -76 


Simţeam că ar fi trebuit să spun ceva de genul că dacă voiau 
să-i facă ceva lui Lorrie trebuiau să treacă de mine. Adevărul era 
că, înarmaţi și nebuni cum erau, indivizii ar fi trecut prin mine la 
fel de ușor ca lamele unui mixer de bucătărie care mesteca 
aluatul pentru prăjituri. 

Perspectiva morții nu mă tulbura atât de mult ca înţelegerea 
faptului că nu eram în stare s-o apăr pe Lorrie. 

Nu ajunsesem încă patiser, dar în mintea mea fusesem 
întotdeauna un erou - sau aș fi putut să fiu, în situaţie de criză. 
Pe când fusesem copil visasem deseori să fac un soufflé au 
chocolat demn de-un rege, în timp ce luptam cu adepţii cei răi ai 
lui Darth Vader. 

Dar acum era ceva adevărat. Țicniţii ăștia violenţi l-ar fi 
mâncat pe Darth Vader cu pâine și s-ar fi scobit în dinţi cu sabia 
lui cu laser. 

— Indiferent dacă lucrurile merg bine sau nu, va trebui să-i 
lichidam, repetă Crinkles. 

— Am discutat deja despre asta, spuse nebunul, nerăbdător. 

— Trebuie să-i căsăpim pe amândoi, insistă Crinkles, pentru 
că ne-au văzut feţele. 

— Am înțeles, îl asigură nebunul. 

Crinkles avea ochii de culoarea coniacului. Culoarea acestora 
deveni mai deschisă atunci când spuse: 

— Când o să vină timpul, vreau să fiu cel care o va trimite pe 
lumea cealaltă pe curvă. 

Lichidat, curățat, omorât, căsăpit, trimis pe lumea cealaltă. 
Individul era un dicționar ambulant când era vorba de sinonime 
pentru a ucide. 

Poate că asta însemna că omorâse atât de mulți oameni încât 
găsea plictisitoare discuţiile despre asasinate și avea nevoie de 
un limbaj mai bogat pentru a-și păstra interesul. Sau, 
dimpotrivă, era un tip care voia să pară ucigaș plătit, ca 
fanfaronadă și jargon, dar fără pic de curaj când era vorba să 
treacă la fapte murdare. 

Având în vedere că Crinkles umbla cu un ţicnit care 
împușcase un bibliotecar fără niciun motiv și care nu vedea 
nicio deosebire între păianjeni și bomboane, am decis că era 
mai bine să nu mă îndoiesc de sinceritatea sa. 

— Poţi să o lichidezi când n-o să mai avem nevoie de ostatici, 
îi promise nebunul lui Crinkles. Nu văd de ce m-aș împotrivi. 


VP -77 


— Poţi să-i lichidezi pe amândoi, spuse Honker. Pe mine nu 
mă interesează. 

— Mulţumesc, zise Crinkles. Apreciez gestul tău. 

— De naada'$, spuse Honker. 

Nebunul ne conduse la altă pereche de scaune din lemn. Deși 
avea acum ajutoare, ne prinse cătușele de una dintre speteze, 
așa cum făcuse și mai înainte. 

Cei doi nou-veniţi începură să descarce ceea ce căraseră cu 
roaba. In aceasta se aflau cel puţin o sută de cărămizi de un 
kilogram dintr-o substanţă cenușie înfășurată în ceea ce părea a 
fi hârtie transparentă, unsuroasă. 

Nu sunt expert în demolări, nici măcar un amator în acest 
domeniu, dar mi-am imaginat că erau explozibilii de care 
pomenise nebunul. 

Honker și Crinkles erau, din punct de vedere fizic, de același 
tip: mătăhăloși, cu gâturile groase, dar cu picioare iuți. Imi 
aminteau de Beagle Boys”. 

In cărţile de benzi desenate cu Scrooge McDuck, care îmi 
plăceau pe când eram copil, un grup de delincvenţi, fraţi cu toţii, 
plănuiau tot timpul să atace enormul depozit cu bani al 
unchiului Scrooge - în care acesta înota în banii săi de parcă ar 
fi fost un ocean și, din când în când, refăcea conturul 
pogoanelor acoperite cu monede de aur cu un buldozer. Ticăloșii 
aceia erau niște făpturi ca niște câini cu figuri din topor, umeri 
laţi, piepturi ca niște butoaie, care stăteau în două picioare ca 
oamenii, aveau mâini în loc de labe și dețineau o garderobă 
întreagă de cămăși produse de case de modă, cămăși cu dungi 
ca la costumele pușcăriașilor. 

Deși Honker și Crinkles preferaseră să nu-și manifeste 
ticăloșia prin veșmintele pe care le purtau, erau copii identice 
ale ticăloșilor din acele cărţi de benzi desenate. Insă Beagle 
Boys erau mai arătoși decât Honker și arătau mult mai puţin 
înspăimântători decât Crinkles. 

Cei doi munceau iute, neobosiţi. Se vedea că erau fericiţi să 
muncească pentru o activitate criminală folositoare. 

În timp ce asociaţii să-i distribuiau cărămizi de explozibil 
plastic prin toate locurile din subsol, în încăperea aceea și în 


' Pentru nimic, în spaniolă, în original (n.tr.). 
Beagle Boys - personaje de benzi desenate și desene animate, 
gangsteri violenţi (n.tr.). 

VP -78 


altele, nebunul stătea la masă de lectură. Sincroniza cu grijă 
ceasurile pentru mai mult de o duzină de detonatoare. 

Stătea aplecat asupra muncii sale, foarte concentrat. Își 
strângea ușor limba între dinţi. Părul negru îi cădea pe frunte, 
iar el și-l dădea pe spate, să nu-i acopere ochii. 

Dacă l-aţi fi privit cu ochii mijiţi, înceţoșând scena doar un pic, 
aţi fi crezut că individul arată ca un puști de doisprezece ani, 
pasionat de aeromodele, care asambla un model din plastic al 
unui avion cu reacţie al marinei. 

Eu și Lorrie eram suficient de departe de el ca să putem 
discuta în particular, dacă vorbeam în șoaptă. 

Aplecându-se spre mine, Lorrie îmi șușoti: 

— Dacă o să rămânem singuri în încăpere cu Crinkles, o să-i 
spun că am o urgenţă feminină. 

Faptul că eram în mâinile a trei psihopati - nu numai ale unuia 
- că Lorrie auzise discutându-se despre ea ca despre un obiect, 
cât auzise vorbind despre execuţia noastră fără să manifeste 
mai multă emoție decât dacă ar fi decis care dintre ei trebuie să 
ducă gunoiul, ar fi trebuit s-o facă să se gândească serios la 
acele acţiuni imprudente, bazate pe un optimism exuberant. Dar 
pentru Lorrie Lynn, trei psihopaţi însemnau două oportunităţi în 
plus pentru a fraieri pe cineva cu povestea cu urgenţa feminină, 
ca să pună mâna pe pila de unghii și să-și câștige cu ajutorul ei 
calea către libertate. 

— O să faci astfel încât o să fim uciși, am avertizat-o eu din 
nou. 

— Vorbești prostii. O să ne omoare oricum. N-ai auzit? 

— lar tu o să faci să fim uciși mai curând, am zis eu, reușind 
să scot o șoaptă surprinzător de stridentă; mi-am dat seama 
atunci că vorbeam de parcă aș fi avut o licenţă în ratare. 

Ce se întâmplase cu puștiul care se pregătea pentru războaie 
intergalactice? Mai exista undeva, în interiorul meu? 

Lorrie nu putea să-și scoată mâna din cătușe, dar putea să-și 
ia mâna din mâna mea. Arata ca și cum ar fi vrut să-și spele 
mâna aia. Cu acid fenic. 

In ceea ce privește poveștile de amor, am avut ceva succese, 
dar nu-s reîncarnarea lui Rudolph Valentino. De fapt, n-am 
nevoie de un carnet ca să-mi notez numerele de telefon ale 
tuturor cuceririlor mele. N-am nevoie nici măcar de o pagina din 
carnet. Un post-it ar fi fost suficient. Unul din acela mic, pe care- 


VP -79 


| lipești de frigider ca să-ţi aduci aminte de ceva și pe care e 
spaţiu cât să scrii DE CUMPARAT MORCOVI PENTRU CINA. 

Avusesem parte de cea mai directă săgeată trasă de Cupidon 
în mine - fusesem înlănțuit de cea mai frumoasă femeie pe care 
o întâlnisem vreodată, iar eu nu putusem să profit de moment, 
nu putusem s-o curtez și s-o cuceresc pentru motivul prostesc 
că dorisem să trăiesc. 

— O să avem o ocazie favorabilă, i-am spus eu lui Lorrie, iar 
atunci când o să apară, o să profităm de ea. Dar trebuie să fie 
ceva mult mai bun decât șmecheria cu urgenţa feminină. 

— De exemplu? 

— Ceva care să ne dea o șansă. 

— Cum ar fi? 

— Ceva. Nu știu. Ceva. 

— Nu putem să așteptăm pur și simplu, zise Lorrie. 

— Ba da, putem. 

— Asta înseamnă să așteptăm să murim. 

— Nu-i așa, am replicat eu, prefăcându-mă ca analizam 
situaţia, căutam o soluţie și nu speram într-un miracol. Aștept 
ocazia favorabilă. 

— O să faci să fim uciși, prezise ea. 

l-am aruncat o privire dispreţuitoare: 

— Ce s-a întâmplat cu optimista neobosită? 

— Ai potolit-o tu. 

Imi aruncase disprețul înapoi atât de iute, încât mi se înroșise 
obrazul înainte să-mi dau seama pe deplin ce mă lovise. 


12. 


În timp ce stăteam la două nivele sub străzile cele rele și 
eram înconjurați de solul cel râu din Snow Village, priveam cum 
Honker, Crinkles și nebunul fără nume plasau explozibili în 
punctele cheie ale clădirii și înfigeau dispozitive de detonare cu 
ceas în încărcături. 

Aţi putea crede ca groaza noastră creștea odată cu trecerea 
timpului. Vă spun, în baza marii mele experienţe, că nu-i posibil 
să suporţi groaza la nivelul maxim pentru o perioadă 
îndelungata de timp. 


VP -80 


Dacă o nenorocire monstruoasă poate fi considerată o boală, 
atunci groaza este un simptom al ei. Ca orice simptom, nu se 
manifestă continuu la același nivel, ci crește și descrește. Când 
ești bolnav de gripă, nu vomiţi în fiecare minut din zi și nu ești 
pradă diareii din zori până la asfinţit. 

Poate că analogia e dezgustătoare, dar e corectă și sugestivă. 
Sunt bucuros că nu m-am gândit la ea pe când eram încătușat 
de scaune împreună cu Lorrie, pentru că în graba mea de a 
drege lucrurile în legătură cu ea și de a întrerupe tăcerea 
glacială dintre noi, probabil că aș fi expus-o, doar ca să spun 
ceva. 

Am descoperit curând că Lorrie nu era o persoană 
ranchiunoasă sau care să-și menţină supărarea. După vreo două 
minute, întrerupse tăcerea și redeveni din nou tovarășa mea de 
flecărit și de conspirat. 

— Crinkles e veriga slabă, spuse ea încet. 

Îmi plăcea vocea ei gravă, dar mi-aş fi dorit s-o fi folosit ca să 
spună ceva mai cu subințeles. 

În momentul acela, Crinkles aranja exploziv plastic în jurul 
bazei coloanei care susţinea tavanul. Mânuia lutul bubuitor fără 
nicio grija, că un copil care se joacă liniștit cu plastilină. 

— Nu arată ca o verigă slabă, dar s-ar putea să ai dreptate, 
am spus eu, împăciuitor. 

— Crede-mă, este veriga slabă. 

În clipa aceea, Crinkles, cu ambele mâini ocupate să 
modeleze explozibilul, ţinea un detonator în dinţi. 

— Ştii de ce e veriga slabă? întreba Lorrie. 

— Abia aștept să aud. 

— Mă place. 

Am numărat până la cinci înainte să-i răspund, ca să fiu sigur 
că vocea mea n-o să mai aibă un ton certăreţ. 

— Vrea să te ucidă. 

— Înainte de asta. 

— Înainte de ce? 

— Înainte să-l întrebe pe idiotul ăla zâmbăreţ dacă poate să 
mă omoare, manifestase foarte clar un interes romantic fața de 
mine. 

De data asta am numărat până la șapte. 


VP -81 


— Din câte îmi amintesc eu, individul voia să te violeze, am 
spus eu cu un ton care speram să fie luat drept cel al amintirii 
unui lucru plăcut. 

— Nu violezi pe cineva pe care nu-l găsești atrăgător. 

— Ba da. Se întâmplă mereu. 

— Poate tu ai face asta, nu și majoritatea bărbaţilor, zise ea. 

— Violul nu-i legat de sex, i-am explicat eu. E legat de putere. 

Lorrie se încruntă la mine. 

— De ce ţi se pare greu de crezut că acest Crinkles mă 
găsește frumoasă? 

Abia după ce am ajuns la zece am spus: 

— Eşti frumoasă. Eşti mai mult decât frumoasă. Eşti 
minunată. Dar Crinkles nu-i tipul de om care se îndrăgostește. 

— Crezi? 

— Din tot sufletul. Crinkles e tipul de om care urăște. 

— Nu, mă refeream la cealaltă parte. 

— Care parte? 

— Partea cu frumoasă-mai-mult-decât-frumoasă-minunată. 

— Ești cea mai uluitoare persoană pe care am văzut-o 
vreodată. Dar ai să... 

— Ce frumos! exclamă ea. Deși nu mă sinchisesc de 
înfățișarea mea și cu toate că îmi plac complimentele ca oricărei 
fete, prefer totuși sinceritatea. De exemplu, sunt conștientă de 
nasul meu. 

Honker veni din camera alăturată, ghemuit peste roaba 
încărcată cu explozibil, semănând cu un trol morocănos din 
cauză că nu pusese suficient unt și salvie peste copilul care se 
cocea în cuptorul său. 

Crinkles - care ţinea încă detonatorul în dinţi - își suflă nasul 
în palmă și-și șterse mâna de mâneca jachetei. 

Nebunul pregăti ultimul detonator. Când observă că mă uitam 
la el, îmi făcu semn cu mâna. 

— Nasul meu e îngust, zise Lorrie. 

— Nu-i îngust, am asigurat-o eu, pentru că adevărul era că 
nasul ei nu părea mai îngust decât nasul unei zeițe. 

— E îngust, insistă ea. 

— Bine, poate e îngust, am acceptat eu, ca să evit o ceartă. 
Dar e îngust într-un mod perfect. 

— Și mai e problema cu dinţii mei... 


VP -82 


Mă tenta s-o apuc de buzele ei pline, minunate, să le despart, 
să-i inspectez dinţii așa cum face un veterinar cu un cal de 
curse, apoi să-i declar în regulă, folosind termeni lipsiţi de orice 
dubiu. 

În loc să fac asta, am zâmbit și mi-am păstrat vocea calmă: 

— Nu-i nimic rău la dinţii tăi. Sunt albi și egali, fără pată, ca 
niște perle. 

— Exact, spuse ea. Nu arată reali. Oamenii pot să creadă că 
am dinţi falși. 

— Nimeni nu va crede că o femeie atât de tânără ca tine are 
dinţi falși. 

— Există Chilson Strawberry. 

Indiferent de câte ori am trecut-o prin roţile de moară ale 
minţii mele, propoziția rămase fără înţeles. 

— Ce-i aia Chilson Strawberry? 

— E o prietenă a mea, exact de vârsta mea, face tururi de 
corzi elastice. 

— Tururi de corzi elastice? 

— Organizează excursii, conduce grupuri de oameni prin toată 
lumea ca să sară de pe poduri cu corzi elastice, chestii din 
astea. 

— Nu mi-aş fi închipuit că poţi să-ţi câştigi existența 
organizând tururi de corzi elastice... 

— Se descurcă foarte bine, mă asigură Lorrie. Deși nu-mi 
place să mă gândesc la ce-o să le facă în zece ani sânilor ei 
disprețul manifestat față de gravitație... 

N-am știut ce să răspund la asta. Mă mândream cumva ca 
găsisem ceva de zis în conversaţia de până atunci, cu toate 
meandrele ei zăpăcitoare. Am considerat că meritam o pauză. 

După ce se opri cât să apuce să respire, Lorrie zise: 

— Chilson și-a pierdut toți dinţii. 

În ciuda voinţei mele, m-am pomenit întrebând: 

— Cum de-a păţit așa ceva? S-a rupt coarda elastică? 

— Nu, n-a avut legătură cu munca ei. S-a rănit cu motocicleta, 
a alunecat, s-a rostogoli și și-a zdrobit faţa de culeea unui pod. 

Dinţii mi se încleștară de o durere prin simpatie atât de 
puternică, încât pentru un timp n-am putut să vorbesc. 

— Când i-au refăcut falca, i-au extras dinţii care nu se 
rupseseră în accident, îmi explică Lorrie. Ulterior i-au implantat 
unii artificiali. Poate să spargă nuci cu ei. 


VP -83 


— Având în vedere că-i vorba de o prietenă de-a ta, mă întreb 
ce s-a întâmplat cu culeea podului, am spus eu, cu o sinceritate 
deplină. 

— Nu atât de multe pe cât ai crede. Au trebuit să șteargă 
sângele de pe ea. Au fost și câteva ciobituri, o crăpătură mică... 

Figura ei era nevinovată. Ochii ei limpezi nu ascundeau nimic. 
Dacă-și bătea joc de mine, nu arăta asta prin nimic. 

— Ar trebui să-mi întâlnești familia, i-am spus eu. 

— Oho-ho, spuse ea. Se întâmplă ceva. 

Am clipit, zăpăcit, și m-am uitat în jur, ca și cum aș fi ieșit 
dintr-o transă. Uitasem complet de Honker, Crinkles și de ţicnitul 
zâmbăreț. 

Cam jumătate din cărămizile de explozibil plastic rămăseseră 
în roaba pe care Honker o împinse în afara camerei, ieșind pe 
ușa alcovului și ducându-se în tunelul prin care venise. 

După ce sincronizase și ultimul detonator, nebunul fără nume 
i-l întinse lui Crinkles, împreună cu cheia de la cătușe, și-i dădu 
următoarele instrucţiuni: 

— După ce o să termini aici, ia-i pe gagică și pe bou cu tine. 

Bou. Țicnitul era de înălțimea mea și sunt convins că nu se 
gândea că arată ca un bou. 

Individul îl urmă pe Honker în tunel. 

Am rămas singuri cu Crinkles, adică era ca și cum am fi rămas 
singuri cu Satana în aripa sado-masochistă a iadului. 

Lorrie așteptă un minut, ca să fie sigură că tipii din tunel 
ajunseseră prea departe ca s-o audă, apoi zise: 

— Oh, domnule Crinkles! 

— Nu face asta, am rugat-o eu. 

Crinkles se dusese în celălalt capăt al încăperii, ca să înfigă 
ultimul detonator în încărcătură pe care o așezase în jurul altei 
coloane. Părea că n-o auzise pe Lorrie. 

— Chiar dacă individul crede că ești frumoasă, e tipul de om 
care va fi la fel de încântat să te violeze după ce te-a omorât ca 
și cum ar fi fost dacă ar fi făcut asta înainte să te omoare. Și la 
ce ne-ar folosi asta? 

— Necrofilie? E groaznic să spui așa ceva despre un om. 

— Ăsta nu-i om. E un morlock. 

Lorrie se lumină la fața. 

— H.G. Wells. Mașina timpului. Eşti cu adevarat un om citit! 
Bineînţeles, se poate să fi văzut filmul. 


VP -84 


— Crinkles nu-i un om. E Grendel. 
— Boewulf, zise ea, numind opera în care se ascundea 
monstrul Grendel. 


— E Tom Ripley. 
— Asta-i un psihopat din niște cărţi scrise de Patricia 
Highsmith. 


— Din cinci cărţi, am spus eu. Tom Ripley e esenta lui 
Hannibal Lecter cu treizeci de ani înainte să fi auzit cineva de 
Hannibal. 

Crinkles, care-și terminase treaba în celălalt capăt al încăperii 
lungi, se întoarse spre noi. 

Mă așteptam, în timp ce Grendelul nostru se apropia, ca 
Lorrie să-i spună că avea o urgenţă feminină. Lorrie îi zâmbi și 
bătu din gene, dar ezită să vorbească. 

Gura lui Crinkles era strânsă într-un mod ciudat. Părea că 
învârtea ceva cu limba în timp ce descuia al doilea set de cătușe 
care prindea cătușele noastre de scaun. 

Când ne-am ridicat în picioare, înlănţuiţi în continuare unul de 
celălalt, Lorrie își scutură capul, ca să-și zburlească părul. Işi 
descheie cu mâna liberă un nasture din partea superioară a 
bluzei, ca să scoată mai bine la iveală gâtul ei minunat. 

Necazuri. 

Lorrie se aranja să arate mai seducătoare înainte să anunţe 
că avea o urgenţă feminină. 

Încercarea de a-l seduce pe Crinkles nu avea mai multă logică 
decât încercarea de a descolăci un șarpe cu clopoței, sărutându- 
|. Individul avea să o citească mai iute decât o făcuse nebunul 
fără nume și avea să se enerveze atât de tare din cauza 
încercării ei de a-l manipula, încât avea să-i înfigă el ei pila de 
unghii în ochi. 

Se părea că prestigiul meu de om citit și analogiile pe care le 
găsisem între Crinkles și diferite personaje monstruoase fictive o 
făcuseră să se oprească. Lorrie se uită la mine și ezită. 

Înainte ca tânăra să apuce să spună ceva, Crinkles își scuipă 
în mână obiectul pe care îl învârtise cu limba în gură. Era 
rotund, de marimea unei bile de gumă de mestecat, cenușiu și 
ud de salivă. 

Globul rău prevestitor putea să nu fie un ghemotoc de 
explozibil plastic, dar asta părea să fie. 


VP -85 


Poate că tipului îi plăcea să-l treacă fiorii ţinând în gură câteva 
zeci de grame de moarte concentrată, moarte atât de puternică, 
încât dacă ar fi fost detonată i-ar fi transformat capul într-o 
împroșcare de terci. 

Sau poate chestia asta era un ritual menit să aducă noroc, 
echivalentul sărutatului zarurilor înainte de a le arunca pe masa 
de joc. 

Sau poate că individului îi plăcea - pur și simplu - gustul 
explozibilului. La urma urmei, unora le place carnea tocată din 
conserve, cu smântână. Poate că individul s-ar fi bucurat de un 
festival al aromelor dacă ar fi rostogolit mai înainte bucata cea 
rotundă prin păianjeni zdrobiţi. 

Fără să facă niciun comentariu, individul puse bucata cenușie 
pe scaunul pe care stătusem și zise: 

— Hai să plecăm de aici. Mișcaţi-vă. 

În drum spre alcovul care aștepta în spatele ușii secrete din 
raftul cu cărţi, am trecut pe lângă masa pe care se afla poșeta 
lui Lorrie. 

Tânăra o înhăţă, curajoasă, în timp ce mergea. 

Crinkles, aflat în urma noastră, nu obiectă. 


13. 


Tunelul îmbrăcat în marmură, lat de vreo trei metri, avea 
tavanul scund, boltit, și pereţii drepţi. Sub picioare, pietrele 
dreptunghiulare de pavaj fuseseră așezate în formă de spic. 

Lumina aruncată de lumânări groase, galbene, din sfeșnice de 
bronz, era agitată de curent și strălucea pâlpâitor de-a lungul 
pereţilor, ţesând cu umbre o tapiserie mereu schimbătoare pe 
curba tavanului. 

Coridorul secret părea să fie lung, micșorându-se într-o 
confuzie de umbre și silfi sinuoși de lumină înainte să i se poată 
zări capătul. 

N-aș fi fost surprins să-l întâlnesc pe Edgar Allan Poe, dar n- 
am văzut nici urmă de el, nici de Honker sau de nebunul fără 
nume. 

Deși aerul rece - dar nu umed - mirosea surprinzător de 
curat, fără duhoare de mucegai, aromat doar de marmură și 


VP -86 


ceară fierbinte de lumânări, mă aşteptam să dăm de lilieci, 
șobolani, gândaci, mistere gonind. Dar, pentru moment, aveam 
parte doar de Crinkles. 

Merseserăm ezitând vreo patru, cinci metri, când Crinkles ne 
zise: 

— Opriţi-vă aici un minut. 

In timp ce așteptam, individul închise ușa secretă din raftul cu 
cărți, manevrând-o din partea în care se afla, apoi închise ușa 
de stejar cu benzi de oţel a alcovului. Poate că intenţia sa era să 
minimizeze efectul exploziei în tunel, dacă explozia din 
bibliotecă ar fi avut loc prematur, înainte să ajungem într-un loc 
complet sigur. 

In timp ce Crinkles închidea ușile în urma noastră, Lorrie trase 
fermoarul poșetei și scotoci prin ea. Găsi pila de oţel pentru 
unghii. 

Spre uluirea ei, i-am smuls-o cu mâna mea liberă. 

Se aștepta s-o arunc. Văzând că nu fac așa ceva, Îmi zise: 

— Dă-mi-o. 

— Am scos această spadă Excalibur din piatră și numai eu am 
puterea s-o folosesc, am șoptit eu, făcând pe literatul în 
speranţa că acest lucru avea s-o vrăjească și avea să accepte 
fapta mea. 

Lorrie păru că vrea să-mi dea un pumn. Bănuiam că pumnul ei 
avea să fie al naibii de puternic. 

Crinkles ne ajunse din urmă, trecu pe lângă noi și fu atât de 
arogant și de sigur de timiditatea noastră, încât ne intoarse 
spatele. 

— Hai, veniţi, și să nu vă închipuiţi că n-am ochi la ceafă. 

Probabil că avea. Pe planeta sa natală toți aveau ochi la 
ceafă. 

— Unde suntem? l-am întrebat eu, în timp ce-l urmam. 

In el zăcea atâta furie psihopată, încât făcu un răspuns simplu 
și direct să sune încărcat de mânie: 

— Acum mergem sub Center Square Park. 

— Mă refeream la tunel. Ce este? 

— Ce naiba înţelegi prin ce este? E un tunel, idiotule cu căcat 
în loc de creier! 

Nu m-am simţit jignit și am întrebat: 

— Când a fost construit și de cine? 


VP -87 


— Demult, prin 1800, înainte de orice altceva. Cornelius Snow 
l-a construit - ticălosul lacom și hrăpăreţ. 

— De ce? 

— Ca să poată să meargă prin oraș în secret. 

— Ce era individul, un Batman din epoca victoriană? 

— Tunelele leagă patru dintre clădirile importante din jurul 
pieţei - porcul capitalist care se târa pe burtă. 

În timpul conversaţiei, Lorrie îmi arunca priviri pline de 
înţeles, dorind să-l atac de îndată pe Crinkles cu Excalibur. 

Ca spadă fermecată, pila de unghii lăsa mult de dorit. Bucata 
plată de oţel, aproape ascunsă în mâna mea, părea țeapănă, 
dar nu era la fel de subţire ca un cuţit. Vârful ei nu era suficient 
de ascuţit ca să-mi înţepe degetul gros. 

Dacă Lorrie ar fi purtat pantofi cu toc ascuțit, în loc de teniși 
albi, aș fi preferat să-l atac pe Crinkles cu unul din ei. 

Am răspuns privirilor ei din ce în ce mai exasperate cu 
expresia îngăduitoare a unui mim nepriceput, spunându-i să nu 
fie nerăbdătoare, să nu se grăbească, să-mi ofere suficient timp 
ca să găsesc ocazia potrivită pentru măcelul cu pila de unghii. 

— Deci... patru clădiri importante sunt legate prin tunele? l- 
am întrebat eu pe Crinkles în timp ce înaintam printre lumini 
pâlpâitoare de lumânări și umbre agăţătoare. 

Individul îmi înșiră casele, cu un ton din ce în ce mai veninos: 

— Conacul său, grămada aia de excese stridente. Biblioteca 
sa, care-i doar un templu al pretinsei literaturi occidentale, o 
literatură decadentă. Tribunalul său, cuibul ăla de judecători 
veninoși care oprimau masele pentru el. Și banca, unde fura de 
la săraci și jefuia văduvele. 

— Individul avea propria sa bancă? am întrebat eu. Ce mișto! 

— Deţinea multe lucruri de același fel și câte ceva din orice - 
câinele negru la suflet care sugea sângele oamenilor. Dacă o 
sută de oameni și-ar fi împărţit averea sa, fiecare dintre ei ar fi 
fost prea bogat ca să i se permită să trăiască. Îmi doresc să fi 
trăit atunci. l-aș fi tăiat capul porcului imperialist și aș fi jucat 
fotbal cu el. 

Puteam să văd, chiar și la lumina schimbătoare a lumânărilor, 
că faţa lui Lorrie era roșie și încordată din cauza frustrării abia 
stăpânite - puteai spune chiar că era aproape isterică. Nu 
trebuia să fii un specialist în limbajul feţei ca să-i interpretezi 


VP -88 


expresia: hai, Jimmy, hai, Jimmy, hai, hai, hai! Înjunghie-l pe 
ticălos, înjunghie-l pe ticălos! 

Am preferat să aștept momentul potrivit. 

Probabil că Lorrie își dorea să fi purtat pantofi cu toc ascuţit, 
ca să fi putut să și-i scoată și să-mi facă un tatuaj pe cap. 

La scurt timp după aceea am ajuns la o intersecţie cu un alt 
tunel. Prin acesta trecea un curent încă slab, dar mai puternic 
decât cel din tunelul în care fuseserăm. In stânga și în dreapta, 
alte sfeșnice, cu alte lumânări groase, galbene, aruncau perdele 
de lumină ce se ondulau în bezna târâtoare. 

Ar fi trebuit să-mi dau seama că sub piaţa orașului se 
intersectau tunele, pentru că cele patru clădiri pe care Crinkles 
le enumerase cu amărăciune se aflau în cvartale diferite, în 
nordul, sudul, estul și vestul parcului. 

Nu mă puteam împiedica să nu fiu impresionat de 
complexitatea acestei construcţii subterane, de care aflasem 
atât de subit. În timp ce mă uitam la stânga, la dreapta, în spate 
și înainte, mă gândeam la coridoarele de piatră și la încăperile 
luminate de torţe din filmele vechi despre mormântul unei 
mumii și, în ciuda circumstanțelor pline de pericol, am simţit 
fiorul aventurii. 

— În partea asta, spuse Crinkles și coti la stânga. 

Înainte să-l urmăm, Lorrie își lasă poșeta pe podea. O împinse 
în umbră, aproape de perete, în coridorul prin care veniserăm 
de la bibliotecă. 

Dacă ţicnitul zâmbăreţ și fără nume ar fi văzut-o cu poșeta, 
dansul ar fi încetat - dacă sunteţi de acord că planul nostru 
patetic cu pila de unghii poate fi comparat cu ceva atât de 
măreț ca un dans. 

Lorrie părea că nu are niciun chef să renunțe la poșetă. 
Probabil că o considera un arsenal de arme improvizate. Am fi 
putut să-l sufocăm pe Crinkles cu un pămătuf pentru pudră. lar 
dacă Lorrie avea o perie pentru păr, am fi putut să-l batem 
zdravăn cu ea. 

În timp ce mergeam din nou după ghidul nostru, am întrebat: 

— De ce toate lumânările astea? 

Crinkles își pierdea tot mai mult răbdarea, în ceea ce mă 
privea: 

— Ca să putem să vedem în întuneric, tâmpitule! 

— Dar nu-i foarte eficient. 


VP -89 


— Asta-i tot ce aveau prin 1870, lumânări și lămpi cu gaz, 
imbecilule! 

Lorrie începu din nou să-mi facă semne, prin strâmbături 
fantastice ale feţei și dându-și ochii peste cap ca un cal nărăvaș, 
explicându-mi că venise timpul să-l înjunghii pe individ. 

Crinkles pierduse atât de rapid din afecțiunea mea încât, 
împotriva a ceea ce-mi spunea raţiunea, eram aproape gata să-i 
fac niște încrustaţii, de parcă ar fi fost o bucată de fildeș. 

— Da, am zis eu, dar noi nu suntem în anii 1870. Aţi fi putut 
folosi lanterne, din alea cu baterii, lumina produsă de niște 
tuburi cu chimicale. 

— Cretinule, crezi că nu știm asta? Dar atunci ambianța n-ar fi 
fost autentică. 

Am mers câţiva pași în tăcere înainte să nu mă pot împiedica 
să întreb: 

— De ce trebuie ca ambianța să fie autentică? 

— Așa vrea șeful. 

Am presupus că șeful era nebunul fără nume, dacă nu cumva 
exista un barosan pe care nu-l întâlniserăm până atunci. 

La un moment dat - mult după data construcţiei - ultimii trei 
metri ai coridorului fuseseră blocaţi. Fuseseră folosite două șiruri 
de blocuri de beton, în care fuseseră încorporate bare de oţel. 

Recent, jumătate dintre blocuri fuseseră sparte. Barele 
fuseseră tăiate cu o lampă cu acetilenă. Într-o parte a 
coridorului se afla o grămadă de moloz. 

L-am urmat pe Crinkles prin gaura făcută în baricada aceea și 
am pătruns în ultima parte a coridorului. La capătul tunelului se 
afla, deschisă, o altă ușă de stejar cu benzi de oțel. 

Dincolo de ea, lumina electrică din multe plafoniere, adăugate 
construcţiei originale după multe decenii, scotea la iveală o 
încăpere mare cu pereţi de piatră, cu coloane masive și cu 
podea cu model în spic. Două scări de piatră cu balustrade 
evident ornamentale din fier urcau pe zidurile din faţă, către uși 
din oțel inoxidabil șlefuit. Dacă ignoram oţelul inoxidabil, locul 
acela lăsa impresia unui templu ocult. 

Jumătate din spaţiu era gol. Cealaltă jumătate conţinea șiruri 
de dulapuri verzi, cu coridoare între ele. 

Honker și ucigașul bibliotecarului stăteau lângă roaba cu 
încărcătura ei mai redusă de explozibil și discutau în șoaptă. 


VP -90 


M-am grăbit să strecor pila de unghii în buzunarul 
pantalonului, temându-mă că lumina puternică putea să scoată 
la iveală prea multe. 

Gazda noastră zâmbitoare veni către noi, încântat să ne vadă, 
de parcă am fi fost niște prieteni vechi care veniseră la o 
petrecere, și ne arătă arhitectura înconjurătoare cu o mișcare a 
braţului: 

— E ceva, nu? Dosarele mai vechi ale instituţiei sunt 
depozitate la acest nivel. 

— Ce instituție? am întrebat eu. 

— Suntem sub bancă. 

— Sa mă ia naiba! exclamă Lorrie. Vreţi să jefuiţi banca, nu-i 
așa? 

Individul ridică din umeri și zise: 

— Nu pentru asta au fost făcute băncile? 

Cei doi Beagle Boys așezau deja încărcături cu explozibil 
lângă două coloane. 


14. 


Încântat de sine, nebunul arătă spre o mașinărie masivă 
aflată într-un colț al încăperii: 

— Știţi ce-i asta? 

— O mașină a timpului? își dădu cu părerea Lorrie. 

Provenind dintr-o familie în care trecerea de la o idee la alta 
era un lucru la fel de comun în conversaţie precum adverbele, 
mă adaptasem cu ușurință la stilul tinerei domnișoare Lorrie 
Hicks. 

Deși nebunul fusese intrigat de ea, nu era întotdeauna în 
stare - metaforic vorbind - să danseze cu ea așa cum puteam 
eu. Ochii săi verzi sclipiră, iar zâmbetul său îi arăta 
dezorientarea. 

— Cum să fie o mașină a timpului? întreba el. 

— Având în vedere ritmul fantastic în care progresează 
știința, navetele cosmice, tomografia, transplanturile de cord și 
prăjitoarele de pâine computerizate, telefoanele celulare pe 
care poţi să le duci oriunde, rujul de buze care nu miroase... 
Adică, în ritmul ăsta, mai devreme sau mai târziu o să avem și 


VP -91 


mașina timpului, deci dacă tot o să existe una, de ce nu aici și 
acum? 

Individul se uită la Lorrie pentru o clipă, după care se uită la 
echipamentul din colț, ca și cum s-ar fi întrebat dacă nu fusese 
înșelat și, de fapt, era o mașină a timpului. 

Dacă i-aș fi ţinut același discurs, tipul ar fi decis că sunt un 
idiot sau un șmecher care face mişto de el. Și m-ar fi împușcat, 
fie din plictiseală, fie pentru că s-ar fi considerat jignit. 

Dar o femeie frumoasă poate să spună orice tâmpenie, iar 
bărbaţii se vor gândi cu seriozitate la spusele ei. 

Figura ei inocentă, ochii ei limpezi și zâmbetul ei sincer mă 
împiedicau să-mi dau seama dacă povestea cu mașina timpului 
- sau oricare altă afirmaţie în legătură cu orice, afirmaţie care 
fusese făcută de ea - fusese spusă cu deplină sinceritate sau 
doar ca să se amuze. 

Majoritatea oamenilor nu se amuză când sunt luaţi ostatici și 
sunt ameninţaţi cu moartea de tipi precum Crinkles. Bănuiesc 
însă că Lorrie Lynn Hicks era în stare de așa ceva. 

Abia așteptam s-o prezint familiei mele. 

O grămadă de oameni nu se distrează nici atunci când sunt la 
o petrecere unde toată lumea se distrează. Asta se întâmplă 
pentru că nu au simțul umorului. Toţi pretind că au simţul 
umorului, dar unii dintre ei mint, iar un număr semnificativ se 
autoînșală. 

Asta explică succesul majorităţii serialelor de televiziune și al 
comediilor cinematografice. Spectacolele respective pot fi lipsite 
complet de umor, dar o grămadă de oameni vor râde în hohote 
urmărindu-le pentru că sunt livrate împreună cu o etichetă pe 
care scrie AMUZANT. Auditoriul lipsit din naștere de umor știe că 
poate să râdă liniștit, mai mult, că se așteaptă din partea lui să 
râdă. 

Această parte a industriei distracţiilor servește comunitatea 
celor lipsiți de umor cam în modul în care un producător de 
proteze îi servește pe nefericiţii care și-au pierdut braţele sau 
picioarele. Munca lor ar putea să fie mai importantă decât 
hrănirea celor săraci. 

Familia mea ins/stase întotdeauna să se amuze nu numai în 
momentele însorite ale vieţii, ci și în vremuri vrăjmașe, chiar și 
când trebuia să înfrunte pierderi și tragedii (deși în momentul 
ăsta trebuie să fie cu toţii groaznic de îngrijoraţi în legătură cu 


VP -92 


soarta mea). Poate că am moștenit o genă a recunoașterii 
deosebit de ușoare a lucrurilor amuzante. Sau poate avem o 
glicemie foarte ridicată, din cauza tuturor produselor de 
patiserie pe care le mâncam. 

— Nu, spuse nebunul fără nume, nu-i o mașină a timpului. E 
generatorul pentru situaţii de urgenţă al băncii. 

— Pacat, se lamentă Lorrie. Aș fi preferat să fie o mașină a 
timpului. 

Nebunul oftă, uitându-se gânditor la generator. 

— Da. Știu ce vrei să spui. 

— Deci ai stricat generatorul de urgenţă al băncii, am zis eu. 

Afirmația mea îl scoase din fantezia despre călătoria în timp. 

— De unde știi? 

— Părţile împrăștiate pe podea sunt un indiciu, i-am explicat 
eu. 

— Îți merge mintea iute, spuse el, admirativ. 

— In meseria mea, trebuie să gândim iute. 

Individul nu mă întrebă ce meserie aveam. După cum am 
aflat în ultimii zece ani, psihopaţii sunt, de obicei, preocupaţi 
doar de sine. 

— Banca s-a închis acum o oră, spuse el, mândru de planul 
său bine gândit și încântat că are cui să-l împărtășească. 
Sertarele casierilor au fost închise, iar casierii au plecat acasă. 
Accesul la seif a fost închis acum zece minute. Conform 
obiceiului, directorul și cei doi paznici sunt ultimii care pleacă. 

— Ai făcut astfel ca undeva, un transformator al companiei de 
electricitate să fie aruncat în aer, întrerupând curentul electric în 
piaţa orașului, ghici Lorrie. 

— lar când se va întrerupe curentul, generatorul nu va intra în 
funcţiune, iar seiful băncii va fi vulnerabil, am zis eu. 

— Sunteţi amândoi foarte iuți la minte, spuse individul, 
aprobator. Ce-i cu voi? Aţi plănuit și voi o spargere? 

— Nu în reîncarnarea asta, îi replica Lorrie. Dar asta-i altă 
poveste. 

Tipul ne arătă scara mai îndepărtată: 

— Asta duce către jumătatea superioară a subsolului băncii, în 
care sunt făcute fișicuri cu monede, bancnotele sunt legate în 
pachete, sunt verificate transporturile de bani care sosesc în 
bancă și sunt pregătite transferurile către exterior. Ușa din faţă 
către seif se află tot în zona aceea. 


VP -93 


— Seiful are și o ușă din dos? am întrebat eu cu o neîncredere 
care l-a amuzat pe individ. 

Tipul rânji, dădu din cap și arătă către scara mai apropiată. 

— Ușa de la capătul ei dă direct în seif. 

Acest amănunt părea să se potrivească în totalitate imaginii 
deformate a realităţii pe care o vedea nebunul, imagine care nu 
avea nicio legătură cu lumea adevărată în care locuiam eu. 

Individul adăugă, încântat de uluirea mea: 

— Cornelius Snow era singurul acţionar al băncii, atunci când 
a construit-o. A aranjat lucrurile după cum îi convenea lui. 

— Discutăm despre înșelătorii? întrebă Lorrie, care părea 
încântată de faptul că ar putea fi vorba de așa ceva. 

— Nici vorbă, am asigurat-o eu. Din tot ce știm, Cornelius 
Snow a fost un om cinstit, cu conștiință cetățenească. 

— A fost un porc lacom și nesătul, mă contrazise furios 
Crinkles, în timp ce punea o altă încărcătură explozibilă. 

— Nu avea nevoie să jefuiască fondurile depuse, pentru că 
optzeci la sută dintre acestea fuseseră de la început ale sale. 

Crinkles nu era interesat de contabilitate, ci numai de emoții: 

— L-aș fi fript într-o ţepușă și aș fi hrănit câinii cu el! 

— În anii 1870 nu exista nimic care să semene, măcar vag, cu 
sistemul complex de reguli și de verificare conform căruia 
funcţionează băncile astăzi, ne explică nebunul. 

— Câinii ar fi avut suficient bun-simţ ca să nu-l mănânce pe 
ticălosul ăla veninos, adaugă Crinkles cu un glas suficient de 
acid ca să acrească laptele. 

— La scurt timp după trecerea în alt veac, lumea aceea mai 
simpla a început să dispară. 

— Nici șoarecii morţi de foame nu ar fi mâncat jigodia aia 
zgârcită dacă n-ar fi fost muiată în untură, continuă Crinkles. 

— După ce Cornelius a murit și grămada proprietăţilor sale a 
fost lăsată unui fond de caritate, partea de tunel care ducea 
către intrarea în subsolul băncii a fost zidită. 

Mi-am amintit de spărtura din zid prin care trecuserăm în 
drumul nostru. Beagle Boys avuseseră de lucru. 

— Ușa de oțel de la capătul acestei scări către seif nu-i 
funcţională, continuă nebunul fără nume. Ușa cea veche de 
stejar a fost înlocuită cu una de oţel în anii 1930, care apoi a 
fost sudată. lar în cealaltă parte se află un zid din blocuri de 


VP -94 


beton armat. Dar putem să trecem de toate astea în vreo două 
ore, după ce vom scăpa de alarmă. 

— Sunt surprinsă că încăperea asta n-are un sistem de 
alarmă, zise Lorrie. Presupun că ar fi avut, dacă ar fi existat o 
mașină a timpului. 

— Nimeni n-a considerat că-i nevoie de așa ceva. După toate 
aparențele, nu-i o bancă importantă, nu merită s-o jefuiești. Mai 
mult, după 1902, când a fost astupată intrarea subterană, n-a 
mai existat nicio intrare prin spate. Și, ca să se asigure 
securitatea băncii, fondul de caritate care deține conacul Snow a 
fost de acord să nu dezvăluie existenţa tunelelor lui Cornelius. 
Puţini istorici le-au văzut, dar numai după ce au semnat un 
angajament de confidenţialitate foarte strict. 

Ceva mai devreme pomenise faptul că torturase un membru 
al societăţii de istorie. Nu mă îndoiesc că acesta era acum mort, 
ca și bibliotecarul. Nu contează cât de bine alcătuiește un 
avocat un angajament de confidenţialitate, există întotdeauna 
căi să-l ocolești. 

N-o să spun că fusesem șocat de aceste dezvăluiri, dar 
fusesem uluit pe cât era posibil. Fiind născut și crescut în Snow 
Village, iubindu-mi orașul natal pitoresc, îi cercetasem istoria, 
dar nu auzisem nici măcar zvonuri despre niște tunele secrete 
sub piața orașului. 

Când mi-am exprimat uimirea față de nebun, scânteierea 
caldă din ochii săi se cristaliză într-o sclipire mai rece, pe care o 
recunoscusem în ochii lui Killer, șopârla veninoasă, și ai lui Earl, 
șarpele de casă. 

— Nu poţi să cunoști un oraș complet, în profunzime, dacă îl 
iubești, zise el. Dacă îl iubești, ești vrăjit de lucrurile superficiale. 
Ca să cunoști complet și în profunzime un oraș trebuie să-l 
urăști, sã-/ detesti, să-l detești cu o patimă de nepotolit. Trebuie 
să fii cuprins de nevoia de a-i afla toate secretele scârboase și 
rușinoase, ca să le folosești împotriva lui, să-i găsești cancerul 
ascuns și să-l hrănești până la metastază, până ajunge la o 
tumoare apocaliptică. Trebuie să trăiești cu gândul la ziua când 
fiecare piatră și fiecare ramură a sa vor fi șterse pentru 
totdeauna de pe fața pământului. 

Am presupus că i se întâmplase cândva ceva rău în mica 
noastră Mecca a turismului. Ceva mai traumatizant decât faptul 
că i se dăduse o cameră de calitate inferioară, deși rezervase un 


VP -95 


apartament, sau că nu reușise să cumpere un bilet la telescaun, 
într-un weekend aglomerat. 

— Dar când ajungi la așa ceva, spuse Lorrie (riscând cam 
mult, după părerea mea) atunci întreaga escapadă nu-i legată 
de ură sau dreptate, cum ai spus ceva mai devreme. E legată de 
jefuirea băncii. E doar o chestiune de bani. 

Figura nebunului deveni atât de palidă, încât arăta, de la păr 
până la bărbie și de la o ureche la alta, ca o imensă vânătaie. 
Zâmbetul lui deveni o linie dreaptă. 

— Nu-mi pasă de bani, zise el printre dinţi, încât cuvintele 
păreau că ies din el fără să atingă buzele bine strânse. 

— N-ai spart târgul orașului, ca să furi o grămadă de morcovi 
și de mazăre, spuse Lorrie. Jefuiești o bancă. 

— Distrug banca pentru a distruge orașul. 

— Bani, bani, bani, insistă ea. 

— E vorba de răzbunare. O răzbunare meritată și îndelung 
amânată. lar asta mi se pare a fi suficient de aproape de 
dreptate. 

— Pentru mine nu-i, interveni Crinkles, părăsindu-și munca cu 
explozibilii ca să participe mai prompt la conversație. E vorba de 
bani, pentru că averea nu-i doar avere, ci și rădăcinile, trunchiul 
și florile puterii, iar puterea îi eliberează pe cei puternici în timp 
ce-i oprimă pe cei lipsiţi de putere, așa că aceia care sunt 
oprimaţi trebuie să-i oprime pe oprimanţi, ca să zdrobească ei 
ceea ce îi zdrobește. 

N-am încercat să păstrez această frază în seiful memoriei 
mele. Mi-era teamă că mi-ar fi plesnit creierul, de-aș fi încercat 
s-o descâlcesc. Aveam de-a face cu Karl Marx filtrat prin lentilele 
lui Abbott și Costello. 

Dându-și seama după expresiile noastre că nu pricepuserăm 
nimic, Crinkles își expuse filosofia într-un mod mai succint: 

— Unii dintre banii acestui porc împuţit îmi aparţin mie și 
multor oameni pe care i-a exploatat ca să-i obţină. 

— Ştii ceva, lasă-mă în pace cu prostiile astea, îi zise Lorrie lui 
Crinkles. Cornelius Snow nu te-a exploatat niciodată. A murit cu 
mult înainte să te naști. 

Lorrie exagera, insulta pe oricine avea puterea și motivul de a 
ne ucide. 


VP -96 


Mi-am scuturat mâna încătușată, zgâlțâind-o și pe a ei, ca să-i 
amintesc că rafala de gloanțe pe care o solicita avea să mă 
omoare și pe mine. 

Masa de păr sârmos a lui Crinkles păru să se turtească, încât 
individul semăna mai puţin cu Art Garfunkel și aducea mai mult 
cu mireasa lui Frankenstein. 

— Noi facem aici o declaraţie politică, insistă el. 

Deși era mult mai flegmatic decât tovarășii săi, Honker li se 
alătură, fiind atât de întărâtat de toate discuţiile acelea despre 
răzbunare și politică, încât sprâncenele lui ca niște omizi se 
zbăteau de parcă ar fi fost însufleţite de șocuri de curent 
electric. 

— Bani gheaţă, zise el. Asta-i tot ce contează pentru mine. 
Bani gheaţă. Sunt aici ca să iau banii și să fug. Dacă n-ar fi fost 
aici nicio bancă, nu m-aș fi angajat la așa ceva, restul nu 
contează pentru mine, iar dacă voi nu tăceţi și nu vă faceti 
treaba, atunci plec și n-aveţi decât să vă descurcaţi singuri. 

Honker trebuie să fi deținut cunoștințe esenţiale pentru 
spargere, pentru că ameninţarea sa îi potoli pe partenerii săi. 

Dar furia lor nu se potoli. Arătau ca niște câini împiedicaţi să 
atace, ţinuţi locului de zgărzi, cu fețele întunecate de furie 
neexprimată, cu ochii lucind de patimi violente, care nu aveau 
să se liniștească până nu avea să li se permită să muște. 

Aș fi vrut să am niște prăjituri ca să le dau, niște /ebkuchen 
nemțești sau niște prăjituri scoțiene crocante. Sau tarte cu 
ciocolată și pecan. Poetul William Congreve a scris: „Muzica are 
darul de a potoli fiarele sălbatice”, dar bănuiesc că brioșele 
gustoase sunt mai eficiente. 

Honker - probabil conștient că supunerea asociaţilor săi la 
amenințare nu făcea din ei o echipă - aruncă un os nebuniei 
fiecăruia din ei, începând cu Crinkles: 

— Ceasul merge și avem multe de făcut. Asta am vrut să 
spun. Și dacă ne facem treaba, declaraţia politică va fi auzită, 
pur și simplu tare și limpede. 

Crinkles își mușcă buza inferioară, într-un fel ce amintea de 
tânărul nostru președinte. Dădu din cap, fără niciun chef, 
exprimându-și acordul. 

Apoi Honker îi spuse nebunului cu ochii verzi: 


VP -97 


— Ai plănuit trăsnaia asta pentru că voiai dreptate pentru 
moartea mamei tale. Așa că hai să ne facem treaba și să facem 
dreptate. 

Ochii ucigașului bibliotecarului se umeziră, așa cum se 
întâmplase atunci când corzile sufletului său fuseseră atinse de 
dezvăluirea mea că mama obișnuia să-mi calce șosetele. 

— Am găsit ediţia ziarului care conţinea articolul, îi spuse el 
lui Honker. 

— Trebuie să-ți fi fost greu să-l citeşti, își exprimă 
compasiunea Honker. 

— Am simţit cum mi se rupea sufletul. Abia am reușit... să mă 
silesc să-l citesc, zise el, cu glas răgușit din cauza emoției. Dar 
după aceea am fost foarte furios. 

— E de înțeles, își exprimă compătimirea Honker. Fiecare 
dintre noi are o mamă. 

— Nu-i vorba doar de faptul că a fost ucisă. Honker, e vorba 
de minciună. Aproape tot ce scria în ziar era minciună. 

Honker ridică din umeri și se uită la ceas. 

— Ce te așteptai de la ziare? 

— Sunt toate căţei de salon ai capitalismului, concluzionă 
Crinkles. 

— Articolul spunea că mama mea a murit în timpul nașterii și 
că tata l-a împușcat pe doctor, într-o criză de furie, dacă asta 
are vreo logică... 

Nebunul fără nume putea să fie de vârsta mea. Să se fi născut 
în aceeași zi? În aceeași oră? Aproape în același minut? Dacă 
moștenise înfățișarea frumoasă și ochii verzi de la mama lui... 

Uluit, fără să mă gândesc, am zis: 

— Punchinello? 

Când Honker se încruntă, sprâncenele sale ca niște perii 
aruncară umbre de suspiciune peste ochii săi. 

Crinkles își strecură mâna dreaptă în haină, atingând patul 
pistolului aflat în toc. 

Individul care împușcase ziarul făcu un pas înapoi, uimit că-i 
știam numele. 

— Punchinello Beezo? am întrebat eu. 


VP -98 


15. 


Cei trei clovni plasară ultimii explozibili și  montară 
detonatoare sincronizate. 

Erau clovni, deși nu purtau costume de clovni. Honker, 
Crinkles, nume de scenă care ar fi fost foarte potrivite când 
țopăiau cu pantofi mărimea 58, cu pantaloni largi cu picăţele și 
cu peruci de-un portocaliu aprins. Poate Punchinello își folosea 
numele real ca pseudonim artistic, sau poate în arena circului 
era cunoscut drept Squiggles sau Slappylt. 

Și în arena centrală, și aici, în lumea ţărănoilor, numele 
Nutsy!” i s-ar fi potrivit de minune. 

Eu și cu Lorrie stăteam pe podeaua de piatră, sprijiniți cu 
spatele de un șir de dulapuri verzi pline cu dosare vechi, din 
prima sută de ani ai băncii. judecând după pregătirile din jurul 
nostru, clădirea va suferi o implozie cu șaptezeci și opt de ani 
înainte de a împlini al doilea său secol. 

Eram prost dispus. 

Deși nu fusesem încă năpădit de teroare, care copleșește 
voinţa și te paralizează, starea mea era departe de o simplă 
neliniște. 

Aveam simțământul - combinat cu anxietatea mea - că soarta 
nu fusese corectă cu mine. Nicio familie de brutari buni și 
cumsecade n-ar fi trebuit să fie năpăstuită cu două generaţii de 
Beezo. Era ca și cum la o săptămână după ce Churchill câștigase 
al Doilea Război Mondial, în casa alăturată s-ar fi mutat o femeie 
cu douăzeci și șase de pisici, care era sora cea ţicnită a lui 
Hitler. 

Bine, nu-i o analogie prea grozavă, poate nici măcar nu-i una 
logică, dar exprimă cum mă simţeam. Întors pe dos. Victimizat 
groaznic. Băiatul nevinovat pedepsit pentru vina unui univers 
care o luase razna. 

Pe lângă anxietate și un simțământ acut de nedreptate, eram 
chinuit și de o hotărâre neclară. Neclară pentru că hotărârea 
impune stabilirea de limite în interiorul cărora trebuie să 
acţionezi, dar eu nu știam care ar putea fi limitele, nu știam ce 
să fac, când să fac sau cum. 


18 Squiggles - cârlionţ; slappy - cel care ia palme. 
19 Țicnitul. 
VP -99 


Îmi venea să-mi las capul pe spate și să urlu de frustrare. 
Singurul lucru care mă împiedica să fac asta era gândul 
enervant că atunci când aș urla, Honker, Crinkles și Punchinello 
ar urla nebunește împreună cu mine, ar claxona, ar fluiera și ar 
apăsa pe vezici de cauciuc care ar scoate zgomot de pârţăituri. 

Până în momentul acela nu suferisem niciodată de 
arlechinofobie, adică de teama de clovni. Auzisem de 
nenumărate ori povestea nopţii în care mă născusem, istoria 
criminalului care fuma ţigară după ţigară și care fugise dintr-un 
circ, dar niciodată gestul ucigaș al lui Konrad Beezo nu-mi 
provocase o repulsie față de toți clovnii. 

In mai puţin de două ore, fiul ţicnit al lui Beezo făptuise ceea 
ce tatăl său nu reușise. li priveam - pe el și pe cei doi măscărici 
subordonați lui - lucrând cu explozibilii și mi se păreau inumani 
în cel mai tulburător sens - precum oamenii-cocon din /nvazia 
hotilor de trupuri - care treceau drept oameni, dar cu un plan 
final atât de întunecat și de straniu, încât era dincolo de 
înţelegerea omenească. 

După cum am spus, eram prost dispus. 

Gena extrem de sensibilă a familiei Tock privind 
recunoașterea lucrurilor amuzante mai funcţiona încă. 
Rămâneam conștient de natura trăsnită a situaţiei, dar nu mă 
simţeam deloc amuzat. 

Nebunia nu-i răutate, dar tot răul e nebunesc. Răul în sine nu-i 
niciodată amuzant, însă nebunia poate fi, uneori. Simţim nevoia 
să râdem de iraţionalitatea răului, pentru că făcând asta negăm 
puterea răului asupra noastră, îi diminuam influența în lume și 
reducem atracţia pe care o are asupra unor anumiţi oameni. 

Aici, în subsolul băncii, am dat greș în privința datoriei mele 
de a nega, diminua și reduce. Eram jignit de soartă, speriat, 
furios și nici măcar Lorrie Lynn Hicks în toată splendoarea ei nu 
putea să-mi ridice moralul. 

După cum vă puteţi imagina, Lorrie avusese o grămadă de 
întrebări. De obicei îmi face plăcere să istorisesc povestea nopţii 
nașterii mele, dar nu-mi facea plăcere și de data asta. Cu toate 
acestea, Lorrie reuși să afle de la mine chestia despre Konrad 
Beezo. Ea e neobosită. 

N-am menţionat prezicerile bunicului meu. Dacă aduceam 
vorba despre acest subiect, ar fi fost inevitabil săi povestesc că 
în morga ziarelor din bibliotecă simţisem eu însumi un moment 


VP -100 


de semi-previziune - mai pătrunzător ca un junghi, dar neclar în 
privinţa amănuntelor - premoniţia că ea va fi împuşcată. 

Nu vedeam ce aș fi câștigat alarmând-o, mai ales că 
manifestarea subită a celui de-al șaselea simţ al meu putea fi o 
aiureală, doar rodul unei imaginații suprasolicitate. 

După ce terminară de aranjat explozibilii, saltimbancii fără 
uniformă aprinseră și plasară o serie de felinare, ca să lumineze 
încăperea atunci când se va întrerupe curentul. Nu aveau 
suficiente ca să facă lumină în toată camera aceea mare, ci doar 
în capătul în care aveau să lucreze la seif. 

Eu și Lorrie fuseserăm lăsaţi la distanţă. Când lumina electrică 
urma să se stingă, aveam să fim în întuneric. 

După ce ascultase povestea mea, Lorrie rămase gânditoare 
un timp, apoi întrebă: 

— Toţi clovnii sunt atât de furioși? 

— Nu cunosc prea mulți clovni. 

— Îi cunoști pe ăștia trei. Și pe Konrad Beezo. 

— Nu l-am întâlnit niciodată pe Konrad Beezo. Eram în vârstă 
de cinci minute, atunci când drumurile noastre s-au încrucișat. 

— O socotesc ca o întâlnire. Deci în ceea ce privește clovnii și 
furia, avem patru cazuri din patru. Sunt uluită. E ca și cum te-ai 
întâlni cu adevăratul Moș Crăciun și s-ar dovedi că-i alcoolic. Mai 
ai șuriul? 

— Ce să am? am întrebat eu. 

— Șuriul. 

— Adică pila de unghii? 

— Dacă vrei să-i spui așa... 

— Păi asta e. 

— Cum zici tu. Când ai de gând să acţionezi? 

— Când o să fie momentul potrivit, i-am răspuns eu răbdător. 

— Să sperăm că asta se va întâmpla înainte de a fi aruncaţi în 
aer și nu după. 

Indivizii terminaseră de aranjat cele cinci felinare cu gaz. Unul 
se afla la capatul scării, unul la mijlocul șirului lung de trepte și 
al treilea pe palierul lat de la capătul de sus, lângă ușa din spate 
a seifului. 

Punchinello scoase din două valize mari scule neambalate, 
măști de sudor și alte obiecte pe care nu le puteam identifica de 
la distanță. 


VP -101 


Honker și Crinkles târâră un rezervor pe rotile cu acetilenă în 
susul scărilor, până pe palier. 

— Ce fel de nume e Punchinello? întrebă Lorrie. 

— Tatăl lui l-a numit astfel după un clovn celebru. Știi, precum 
Punch și Judy. 

— Punch și Judy sunt păpuși. 

— Da, dar Punch este și un clovn. 

— Nu mi-am dat seama. 

— Poartă un soi de bonetă de bufon. 

— Credeam că Punch e un vânzător de mașini. 

— De unde ţi-a venit o asemenea idee? 

— Asta a fost impresia pe care am avut-o dintotdeauna. 

— Spectacolele cu Punch și Judy au existat încă din secolul al 
nouăsprezecelea, poate din al optsprezecelea, i-am spus eu. Pe 
vremea aceea nu existau automobile. 

— Și cine ar vrea să aibă aceeași slujbă timp de două secole? 
Pe vremuri, înainte de automobile, era probabil lumânărar sau 
potcovar. 

Lorrie e o vrăjitoare. Te vrăjește și te pomenești că privești 
lumea din perspectiva ei. 

De aceea m-am trezit replicându-i că Punch era la fel de real 
ca ea sau ca mine. 

— Nu-i un tip care face lumânări sau care potcovește cai. Așa 
ceva nu poate fi. Nu se poate implica în asemenea meserii. În 
plus, poartă o bonetă de bufon. 

— Boneta nu dovedește nimic. Individul ar putea să fie un fel 
de potcovar îmbrăcat mai aparte, zise ea, apoi se încruntă. Și 
întotdeauna devine furios și o bate pe Judy, nu-i așa? Deci avem 
cinci. 

— Cinci? 

— Cinci clovni furioși și nefericiţi. 

— Ca să fim corecti, Judy îi mănâncă și ea sufletul, am spus 
eu. 

— E și ea clovn? 

— Nu știu. S-ar putea. 

— Oricum, Punch e soțul ei, deci e clovn măcar prin căsătorie. 
Înseamnă că avem șase, toţi furioși. Asta chiar e o revelaţie! 

Undeva, în oraș, transformatorul exploda. Trebuie să fi fost 
plasat într-o încăpere subterană, pentru că zgomotul exploziei 


VP -102 


amortizate păru să se transmită lateral, prin pereţii subsolului 
băncii. 

Imediat, lumina electrică se stinse. Celălalt capăt al încăperii 
lucea în lumina felinarelor, în timp ce eu și Lorrie stăteam în 
beznă. 


16. 


Honker și Crinkles stăteau pe palierul spaţios din căpătui 
scării, cu măști de sudor, șorțuri ignifuge ce le acopereau tot 
trupul și mănuși din azbest. Honker tăie cu lampa cu acetilenă 
perimetrul izolat al ușii de oţel. 

Punchinello, zâmbind și clătinând din cap, se lăsă într-un 
genunchi în fața lui Lorrie și a mea. 

— Eşti cu adevărat Jimmy Tock? 

— James, i-am răspuns eu. 

— Fiul lui Rudy Tock. 

— Exact. 

— Tatăl meu spunea că Rudy Tock i-a salvat viața. 

— Tata ar fi surprins să audă asta, i-am replicat eu. 

— Ei bine, Rudy Tock e un om modest, și un om curajos, 
declară Punchinello. Dar când sora medicală cea falsă, cu un 
pumnal otrăvit în mână, se furișa în spatele marelui Konrad 
Beezo, tatăl meu, acesta ar fi fost un om mort dacă tatăl tău n- 
ar fi împușcat-o pe individă. 

În timp ce eu rămăsesem stupefiat, Lorrie zise: 

— Partea asta n-o știam. 

— Nu i-ai povestit? mă întrebă Punchinello. 

— E la fel de modest ca și tatăl lui, îi spuse Lorrie lui 
Punchinello. 

În timp ce mirosul de oțel fierbinte și de aliaj de sudură topit 
se împrăștia prin încăpere, Lorrie întrebă: 

— Ce era cu sora cea falsă? 

Punchinello, care stătea pe podea, în faţa noastră, cu 
picioarele încrucișate, îi răspunse: 

— Fusese trimisă la spital să-i asasineze pe marele Konrad 
Beezo, pe mama mea și pe mine. 

— Cine a trimis-o? se interesă Lorrie. 


VP -103 


Deși eram în întuneric, am putut vedea agitația unei flăcări de 
ură în ochii săi remarcabili, când Punchinello răspunse printre 
dinţii încleștați: 

— Virgilio Vivacemente. 

In circumstanțele apăsătoare, i-am auzit răspunsul - pe care l- 
a dat în mai multe silabe decât conţineau cuvintele - doar ca pe 
o serie de silabe fără înţeles, dar plăcute urechii. 

Se părea că Lorrie nu înţelesese mai mult decât mine, pentru 
că zise: 

— Gesundheit”. 

— Trapezistul plin de ură, zise acum Punchinello. Zburătorii 
Vivacemente, celebri în toată lumea. Artişti la trapez, mergeau 
pe sârmă la mare înălțime... primadone plătite prea mult. Cel 
mai arogant, mai îngâmfat, mai înfumurat și mai supraapreciat 
dintre toţi era Virgilio, conducătorul familiei, tatăl mamei mele. 
Virgilio Vivacemente, porcul porcilor. 

— Nu-i frumos să vorbești așa despre bunicul tău, zise Lorrie. 

Această admonestare declanșă un șir de refuzuri ale lui 
Punchinello: 

— Neg dreptul lui de a fi bunicul meu, i-l refuz, renunţ la el, îl 
repudiez pe grămada asta scârboasă de rahat! 

— Mi se pare teribil de definitivă o asemenea declarație, 
spuse Lorrie. Personal, i-aș acorda unui bunic încă o șansă. 

Punchinello se aplecă spre ea, dornic să-i explice: 

— Când mama mea s-a măritat cu tatăl meu, familia ei a fost 
șocată, a fost furioasă. O Vivacemente Zburătoare să se mărite 
cu un clovn! Pentru ei, trapeziștii erau nu numai nobilimea 
circului, ci niște semizei, în timp ce clovnii erau forma cea mai 
inferioară de viaţă, pleava arenei. 

— Poate că dacă clovnii ar fi mai puţin furioși, ceilalţi circari i- 
ar plăcea mai mult. 

Individul păru să n-o audă, fiind foarte decis să-și susţină 
pledoaria împotriva familiei mamei sale. 

— Când mama s-a măritat cu marele Konrad Beezo, trapeziștii 
au început prin a o evita, apoi au dispreţuit-o, după aceea au 
dezmoștenit-o și au renegat-o. Din cauză că se căsătorise din 
dragoste și se măritase cu un bărbat pe care ei îl considerau 


2 Gesundheit - sănătate, în Ib. germana, se urează cuiva când 
strănută (n.tr.). 
VP -104 


inferior clasei din care făcea ea parte, n-au mai considerat-o 
fiica lor, pentru ei era un gunoi. 

— Stai să lămurim lucrurile, zise Lorrie. Lucrau în același circ, 
mămica ta locuind în zona clovnilor din tabără, împreună cu 
tatăl tău, iar familia Vivacemente locuia în cartierul clasei 
superioare, mergeau pe drum împreună, dar separați. 
Tensiunea trebuie să fi fost neplăcută. 

— N-ai de unde să știi! La fiecare spectacol, cei din familia 
Vivacemente se rugau la lisus ca marele Beezo să-și rupă șira 
spinării și să rămână paralizat pe viaţă atunci când era tras cu 
tunul, și la fiecare spectacol tatăl meu se ruga la lisus ca 
întreaga familie să cadă, toți ca unul, de pe trapezele lor de la 
mare înălțime și să moară în urma impactului cu arena centrală. 

Lorrie se uită la mine și mă întrebă: 

— Nu ţi-ar fi plăcut să vezi figura lui lisus când își citea e- 
mailurile? 

Gâfâind din cauza ritmului poveștii sale, Punchinello spuse: 

— În noaptea în care m-am născut aici, în Snow Village, 
Virgilio angajase un asasin care a venit la spital deghizat în 
asistentă medicală. 

— Virgilio știa unde să găsească imediat un asasin plătit? 
întrebă Lorrie. 

Vocea lui Punchinello oscila între ură cea mai caustică și 
teama cea mai abjectă: 

— Virgilio Vivacemente, canalul ăla animat care își zice om... 
avea conexiuni, se afla în centrul unei reţele a răului. Ciupea o 
coardă și criminali aflaţi în cealaltă parte a lumii simțeau 
vibrația și-i răspundeau de îndată. E un şarlatan îngâmfat și un 
prost... dar e și un miriapod veninos, iute și rău, teribil de 
periculos. Aranjase astfel încât să fim uciși în timp ce el și 
familia lui vicleană dădeau spectacol - un alibi vizibil, în plin aer. 

Aceasta era povestea nopţii în care mă născusem, 
reimaginată de un ţicnit beţiv. 

Punchinello fusese hrănit cu ea, în loc de lapte și de dragoste 
de mamă. Credea această istorie absurdă pentru că ascultase 
povestea de o mie de ori și fusese crescut într-o atmosferă de 
ură și de fantezie paranoică, credea în ea așa cum credeau 
odinioară adoratori de idoli în capacitatea vițelului de aur solid și 
a lespezilor de piatră de a avea conștiință și în natura lor divină. 


VP -105 


— lar când ucigașul plătit se furișa către tatăl meu, voind să-l 
atace pe la spate în sala în care așteptau viitorii taţi, Rudy Tock, 
care intrase chiar în acel moment, o văzu pe ticăloasă, scoase 
pistolul și o împușcă înainte ca ea să apuce să ducă la 
îndeplinire ordinul lui Virgilio. 

Sărmana Lois Hanson, tânără și delicată, ucisă de un clovn 
psihopat, fusese transformată de același clovn din asistentă 
medicală într-o combinaţie de asasin ninja și agent asasin de 
copii al regelui Irod. 

Lorrie mă bătu pe genunchi ca să mă scoată din transa 
provocată de uluire și mă întrebă: 

— Tăticul tău umbla cu pistol? Credeam că era un simplu 
patiser. 

— Pe atunci era doar brutar, i-am răspuns eu. 

— Oho! Și cu ce umblă acum, când a devenit patiser? Cu un 
pistol-mitralieră? 

Dornic să ne spună povestea sa dureroasă, Punchinello 
continuă, nerăbdător: 

— Salvat de Rudy Tock, tatăl meu își dădu seama că eu și 
mama eram în mare pericol. Se năpusti în maternitate, localiză 
camera de naștere și sosi tocmai când doctorul mă sufoca - pe 
mine, un nou-născut nevinovat! 

— Și doctorul era un impostor? 

— Nu. MacDonald era un doctor adevărat, dar fusese corupt 
de Virgilio Vivacemente, viermele ăla din pântecul unei 
nevăstulici sifilitice! 

— Nevăstuicile se pot îmbolnăvi de sifilis? se miră Lorrie. 

Individul preferă să considere că fusese o întrebare retorică și 
continuă: 

— Doctorul MacDonald fusese plătit cu o sumă enormă, cu o 
avere, ca să facă să pară că mama mea murise în timpul 
nașterii și că eu mă născusem mort. Virgilio - să-l ia dracul în 
noaptea asta! - crede că sângele atât de preţios al familiei 
Vivacemente fusese poluat de marele Konrad Beezo și că eu și 
mama, fiind mânijiţi, trebuia să fim eliminaţi. 

— Ce om ticălos! exclamă Lorrie, ca și cum ar fi crezut 
povestea aceea. 

— Ti-am spus eu! strigă Punchinello. E mai abject decât un 
furuncul purulent de pe curul lui Satana. 

— Asta-i ceva abject, îl aprobă Lorrie. 


VP -106 


— Konrad Beezo l-a împușcat pe doctorul MacDonald în timp 
ce încerca să mă sufoce. Mama mea, minunata mea mamă era 
deja moartă. 

— Ce tragedie! am zis eu, pentru că eram îngrijorat să nu fiu 
considerat ca un complice al lui Virgilio, dacă aș fi atras atenţia 
asupra vreuneia dintre numeroasele absurdități din versiunea sa 
pentru Teatrul Țicniţilor în legătură cu acele evenimente 
petrecute cu mult timp în urmă. 

— Dar Virgilio Vivacemente, această odraslă a closetului 
vrăjitoarelor... 

— Oh, asta îmi place, îl întrerupse Lorrie. 

— ... această vomă de câine animată știa cât de corupt e 
acest oraș, cât de ușor poate să ascundă adevărul. A mituit 
poliţia și ziariștii locali. Povestea oficială a fost colecţia aia 
jignitoare de minciuni care au alcătuit reportajul din Gazette. 

Am reușit să par convins de versiunea sa: 

— Se pare că-i o născocire transparentă pentru cine cunoaște 
adevărul... 

Punchinello dădu viguros din cap. 

— Rudy Tock trebuie să se fi simţit frustrat pentru că i s-a 
impus tăcerea timp de atâţia ani. 

— Tata n-a luat niciun ban de la Virgilio, m-am grăbit eu să-l 
asigur pe Punchinello, temându-mă că ar fi putut să dea ulterior 
o raită prin oraș ca să-i împuște pe tata, mama și pe Weena. Nici 
măcar un bănut. 

— Nu, sigur că n-a luat, zise Punchinello și se scuză plin de 
efuziune că trăsesem o asemenea concluzie. Konrad Beezo, 
tatăl meu, mi-a explicat ce om curajos și integru este Rudy 
Tock. Știu că indivizii l-au făcut să tacă în vreun mod brutal. 

Întelegeam psihologia lui Punchinello suficient de bine ca să 
bănuiesc că numai exagerările fără măsură și minciunile 
sfruntate purtau, pentru el, simbolul adevărului. 

— Ani de zile, tata a fost bătut o dată pe săptămână, am zis 
eu. 

— Orașul ăsta e rău. 

— Dar numai asta nu l-ar fi făcut să tacă, am adăugat eu. L-au 
amenințat că o vor omori pe bunica mea Rowena, dacă 
vorbește. 

— Au bătut-o și pe ea, zise Lome. 


VP -107 


Nu mi-am dat seama dacă voia să mă ajute sau dacă era 
ironică. 

— Dar au bătut-o numai o dată, am spus eu. 

Lorrie dezvălui, adăugând o notă credibilă de oroare: 

— l-au rupt dinții. 

— Numai doi, m-am grăbit eu s-o corectez, îngrijorat să nu 
exagerăm cu minciunile. 

— l-au rupt urechea. 

— Nu urechea, am intervenit eu, iute. Pălăria. 

— Am crezut că a fost urechea, zise Lorrie. 

— A fost pălăria ei, am insistat eu, cu un ton care spunea 
destul. l-au rupt pălăria și au călcat-o în picioare. 

Punchinello Beezo își îngropă faţa în mâini, mormăind: 

— Au rupt pălăria unei bătrâne. Pălăria unei bătrâne. Am 
suferit cu toţii de pe urma acestor monștri. 

Am spus, înainte ca Lorrie să apuce să afirme că oamenii lui 
Virgilio îi tăiaseră bunicii Rowena degetele mari de la mâini: 

— Unde a fost tatăl tău toţi acești douăzeci de ani? 

Punchinello spuse, înlăturându-și masca alcătuită din degete: 

— A fost fugar, tot timpul în mișcare, cu doi pași înaintea 
oamenilor legii, dar numai cu un pas înaintea detectivilor 
particulari ai familiei Vivacemente. M-a crescut în vreo zece 
locuri diferite. A fost obligat să renunţe la cariera sa importantă. 
Marele Konrad Beezo... redus la situația de clovn în spectacole 
mici sau silit să accepte slujbe înjositoare, precum clovn la 
petreceri pentru copii și la spălătorii de mașini, scufundă-clovnul 
într-un bâlci. A trăit sub nume false - Cheeso, Giggles, Clappo, 
Saucy”. 

— Saucy? întrebă Lorrie. 

Punchinello roși și zise: 

— Pentru un timp, a fost clovn maestru de ceremonii într-un 
club de striptease. Se simțea atât de umilit... Bărbații care se 
duceau într-un asemenea loc nu-i apreciau geniul. Le păsa doar 
de țâte și buci. 

— Nişte filistini, mi-am exprimat eu compătimirea. 

— Îndurerat, disperat, stăpânindu-și fără încetare furia, 
îngrozit ca un agent al familiei Vivacemente putea să-l 
descopere în orice clipă, a fost un tată atât de bun pe cât putea 


= Obraznicul. 
VP -108 


în circumstanţele acelea, deși Konrad Beezo își pierduse orice 
capacitate de a iubi când o pierduse pe mama mea. 

— Hollywoodul ar putea să facă o melodramă de succes din 
povestea asta, zise Lorrie. 

Punchinello o aprobă: 

— Tatăl meu crede ca rolul lui ar trebui interpretat de Charles 
Bronson. 

— Regele absolut al melodramelor, spuse Lorrie. 

— Copilăria mea a fost rece, fără dragoste, dar au existat 
compensaţii. De exemplu, pe când aveam zece ani, m-am 
pregătit pentru ziua în care aveam să-l urmăresc și să-l distrug 
pe Virgilio Vivacemente, am învăţat o grămadă de lucruri despre 
pistoale, cuțite și otrăvuri. 

— Alţi băieţi de zece ani n-au nimic folositor în cap, zise 
Lorrie. Doar baseball, jocuri video și colecţionează cartele 
Pokemon. 

— N-am avut parte de dragoste, dar tatăl meu m-a ferit de 
ticălosul Virgilio... și a făcut tot ce-a putut ca să mă înveţe 
măiestria și tehnicile care l-au făcut o legendă în profesia sa. 

Un zăngănit puternic, ca bubuitul unui clopot nearmonios, 
străbătu încăperea. 

Honker și Crinkles, aflaţi în capul scării, tăiaseră cu lampa de 
sudură ușa de oțel, apoi o scoseseră din rama ei și o aruncaseră 
pe palier. 

— Acum trebuie să-mi fac partea mea, zise Punchinello, iar 
furia și ura sa se reduseră, ca și cum ar fi fost controlate printr- 
un reostat, iar căldura și ceea ce ar fi putut să fie considerată 
drept afecțiune îi luminară faţa. Nu fi îngrijorat. Jimmy, când 
totul se va termina, o să te protejez. Știu că pot să am încredere 
în tine, că nu ne vei trăda. Nu i se va întâmpla nimic fiului lui 
Rudy Tock. 

— Și cu mine ce se va întâmpla? întrebă Lorrie. 

— Vei fi ucisă, îi răspunse el fără ezitare, iar zâmbetul i se 
transformă într-o expresie afabilă de robot, iar ochii îi deveniră 
brusc lipsiți de compasiune. 

Cu toate că tot ce-i rău e nebunesc și unele forme de nebunie 
pot fi amuzante de la o distanţă confortabilă, puţini nebuni au 
simțul umorului. Dacă Punchinello avea așa ceva, atunci acesta 
nu era suficient de deformat ca să producă o asemenea 


VP -109 


propoziție. Am știut imediat că vorbea serios. Intenţiona să-mi 
dea drumul, dar s-o ucidă pe Lorrie. 

În timp ce individul se ridica în picioare și se pregătea să 
plece, șocul mă reduse la tăcere pentru scurt timp. Apoi am 
strigat: 

— Punch, așteaptă. Am să-ţi spun un secret! 

Individul se întoarse către mine. Emoţiile sale întunecate 
deveniră iute luminoase, așa cum un stol de păsări își modifică 
direcția de zbor ca să prindă o schimbare subită a vântului. 
Robotul dispăruse, ca și privirea rece. Acum era doar bunăvoință 
și prietenie: arăta bine, avea un păr minunat, ochii îi sclipeau 
amical. 

— Lorrie e logodnica mea, i-am zis eu. 

Punchinello îmi aruncă unul dintre zâmbetele lui de un milion 
de dolari. 

— Fantastic! Alcătuiţi o pereche perfectă. 

Nu eram sigur că a priceput ce voiam să-i spun, așa că am 
insistat: 

— Urma să ne căsătorim în noiembrie. Ne-ar face plăcere să 
vii la nuntă, dacă e posibil. Dar n-o să fie nicio nuntă, dacă o 
omori. 

Individul se gândi la spusele mele, în timp ce zâmbea și 
dădea din cap. Mi-am ţinut răsuflarea. Punchinello se gândi. 
Apoi, în cele din urmă, spuse: 

— Îi doresc numai fericire fiului lui Rudy Tock, cel care l-a 
salvat pe tatăl meu și pe mine. O să fie greu cu Honker și 
Crinkles, dar o să reușesc să-i conving. 

— Mulţumesc! 

Cuvântul ieși din mine ca o răsuflare explozivă. 

Punchinello ne părăsi și se duse către scări. 

Lorrie - deși nu avea niciun chef să dea vreo dovadă de 
slăbiciune - nu-și putu stăpâni un fior de ușurare, care o făcu să 
clănțăne din dinţi. 

Când Punchinello ajunse prea departe ca s-o mai audă, Lorrie 
zise: 

— Băiatule brutar, hai să lămurim un lucru de la bun început. 
N-o să-mi numesc primul copil nici Konrad, nici Beezo! 


VP -110 


17. 


Punchinello izbea cu barosul și spărgea blocurile de beton. 
Honker tăia barele, de îndată ce acestea erau scoase la iveală. 
Crinkles muta resturile la capătul de jos al scării, dându-le din 
drum. Erau teribil de eficienţi și cooperau foarte bine pentru un 
trio de clovni. 

De fiecare dată când Punchinello se oprea să se odihnească 
și-i permitea lui Honker să folosească lampa cu acetilenă, se 
îndepărta cât mai mult posibil de tovarășul său, ca să evite 
scânteile ce săreau din bară. Și de fiecare dată se uita la ceasul 
său de la mână. 

Era evident că cei trei calculaseră timpul de care avea nevoie 
compania de electricitate ca să repare transformatorul și aveau 
încredere în concluziile lor. Nu păreau nervoși. Da, erau nebuni, 
dar nu se temeau niciun pic. 

Ceasul meu se afla pe mâna stângă, deci am putut să mă uit 
la el fără s-o deranjez pe Lorrie, care era înlănţuită de brațul 
meu drept. 

Ea nu adormise deloc în timp ce stăteam rezemaţi de 
dulapurile comode de metal. Era complet trează și vorbea - sunt 
convins că asta nu reprezintă o surpriză pentru voi. 

— Îmi doresc ca tatăl meu să fi fost un clovn, spuse ea, 
gânditoare. 

— De ce ai vrea să suporţi zilnic o asemenea furie? 

— Tatăl meu n-ar fi fost un clovn furios. E un om blând, doar 
că-i iresponsabil. 

— N-a prea stat pe acasă, nu-i așa? 

— Întotdeauna era plecat, să urmărească tornade. 

M-am decis s-o întreb: 

— De ce? 

— E vânător de furtuni. Așa își câștigă existenţa, călătorind 
prin vestul mijlociu într-o camionetă Chevrolet Suburban 
modificată. 

Toate astea se întâmplau în 1994. Filmul Twister avea să fie 
difuzat abia în 1996. Nu-mi imaginasem niciodată că urmărirea 
tornadelor putea fi o meserie. 

Am presupus că-și bătea joc de mine și m-am prins în joc: 

— A prins vreodată una? 


VP -111 


— Oh, duzini întregi. 

— Și ce face cu ele? 

— Le vinde, bineînțeles. 

— Deci dacă a prins o tornadă e a lui? Și are dreptul s-o 
vândă? 

— Bineînţeles. A căpătat dreptul de autor. 

— Deci vede o tornadă, o urmărește și când ajunge suficient 
de aproape... 

— Indivizii nu știu ce-i teama, spuse Lorrie, intră drept în ea. 

— Deci intră drept în ea și apoi... ce fac? Nu poţi să împuști o 
tornadă de parcă ar fi un leu pe câmpiile africane. 

— Sigur că poţi, zise ea. E cam același lucru. 

Chestia asta începuse să semene mai puţin a bășcălie și 
părea mai degrabă genul de nebunie care i-ar fi plăcut lui 
Punchinello. 

— Tatăl tău mi-ar vinde o tornadă? 

— Dacă ai banii necesari. 

— Nu cred că-mi pot permite o tornadă întreagă. Trebuie să 
fie scumpă. 

— Depinde la ce vrei s-o folosești. 

— Mă gândeam că aș putea să ameninţ Chicago cu ea și să 
cer zece milioane, poate douăsprezece... 

Lorrie mă privi cu o nerăbdare evidentă și cu ceva ce semăna 
a milă. 

— Am auzit gluma asta jalnică de un milion de ori. 

Am început să bănuiesc că nu pricepusem ceva. 

— Îmi cer scuze. Vreau să știu. Chiar vreau să știu. 

— Păi... parţial, stabilește preţul după cât de multă banda 
filmată vrei să cumperi - un minut, două minute, zece. 

Video. Film. Bineînţeles. Nu prindea tornadele cu lațul. Mă 
obișnuisem atât de mult cu conversaţia ei aiuristică, încât atunci 
când spusese că tatăl ei vânează tornade, nu fusesem în stare 
să pricep că voise să spună exact ce spusese. 

— Dacă ești cercetător, continuă ea, îţi stabilește un preț mai 
mic decât cel pentru o rețea de televiziune sau pentru un studio 
cinematografic. 

— Doamne, dar asta e o muncă periculoasă... 

— Da, dar acum am impresia că și în cazul în care ar fi fost 
clovn, tot n-ar fi fost o distracţie, oftă ea. Îmi doresc doar să fi 
fost mai mult prin preajma mea când eram copil. 


VP -112 


— Sezonul tornadelor nu durează tot anul. 

— Nu, nu durează. Dar tatăl meu vâna și uragane. 

— Presupun că își închipuia că trebuie să fie pregătit tot 
timpul. 

— Exact asta își închipuia. Când se termina un sezon, începea 
celălalt, așa că urmarea buletinele meteo de-a lungul Coastei 
Golfului și de pe litoralul Atlanticului. 

Cei trei măscărici tâlhari aflaţi în capătul superior al scării 
făcuseră o gaură suficient de mare ca să le permită să intre în 
seif. 

Punchinello și Crinkles, cu lanterne în mâini, dispărură prin 
zidul spart. Honker rămase în urmă, supraveghindu-ne de pe 
palier. 

— Poate că în cazul în care generatorul nu pornește după 
întreruperea curentului se declanșează o alarmă automată prin 
linia telefonică, zise Lorrie, iar poliția e deja în bancă. 

Cu toate că speram ca optimismul ei de nezdruncinat să se 
dovedească justificat, i-am spus: 

— Indivizii ăștia trebuie să se fi pregătit și pentru cazul ăsta. 
Se pare că s-au gândit la orice. 

Lorrie tăcu. Am tăcut și eu. 

Bănuiam că amândoi eram preocupați de aceeași grijă: își va 
ține Punchinello promisiunea pe care ne-o făcuse? 

Armata sa avea să se împotrivească. Niciunul din cei doi nu 
era demn de legat, însă tipii nu erau nebuni în felul în care era 
fiul marelui Konrad Beezo. Erau mai conectaţi la realitate decât 
acesta. Honker era motivat de lăcomie, Crinkles de lacomie și 
invidie. Nu aveau să fie niciun pic sentimentali cu fiul lui Rudy 
Tock. 

Tăcerea te absoarbe. Grija prosperă de pe urma ei. 

Mă simţeam mai bine auzind-o pe Lorrie vorbind, așa că am 
încercat s-o fac din nou să spună ceva. 

— Sunt surprins ca tu și mama ta n-aţi călătorit împreună cu 
tatăl tău. Dacă eu aș fi fost căsătorit cu un vânător de furtuni 
care era departe de casă tot timpul, aș fi vrut să fiu cu el. Maa, 
cu ea. p 

— Mămica avea propria-i afacere, una de succes. li plăcea, și 
dacă ar fi părăsit L.A.-ul, ar fi trebuit să renunțe la ea. 

— Ce afacere avea? am întrebat eu. 

— E dresor de șerpi. 


VP -113 


Părea ceva promiţător. 

— O mamă care-i dresor de șerpi nu-i ceva atât de distractiv 
pe cât crezi, zise Lorrie. 

— Serios? Cred că-i ceva încântător. 

— Uneori, da. Dar nu lucra acasă. Șerpii nu-s la fel de ușor de 
dresat precum căţeii. 

— Poţi să dresezi un șarpe ca să fie animal de casă? 

— Nu vorbesc de dresura ușoară. Mă refer la trucuri. Câinilor 
le place să înveţe tot felul de chestii, dar șerpii se plictisesc iute. 
Când sunt plictisiţi, încearcă să fugă, iar uneori sunt în stare să 
se miște foarte iute. 

Punchinello și Crinkles ieșiră din seif și se opriră pe palierul 
unde-i aștepta Honker. Cărau cutii pe care le puseră jos și 
cărora le ridicară capacele. 

Honker scoase un chiot când văzu conţinutul lor. Cei trei 
bărbaţi râseră și-și loviră palmele între ei. 

Mi-am imaginat că în cutiile acelea se găsea ceva mai 
interesant decât șerpii sau produsele de patiserie. 


18. 


Indivizii scoaseră șaisprezece cutii din seif, le cărară în josul 
scărilor și le încărcară în roaba în care se aflaseră explozibilii. 
Erau cutii din carton cu capace mobile, asemănătoare celor în 
care sunt împachetate cărți, de către firmele care mută obiecte. 

— Peste trei milioane bani gheaţă, spuse Punchinello când ne 
puse pe mine și pe Lorrie să ne ridicăm în picioare și ne conduse 
către pradă. 

Mi-am amintit ceva ce spusese mai devreme: „După toate 
aparențele, nu-i o bancă importantă, nu merită s-o spargi”. 

— Nu există atât de mulţi bani gheaţă în majoritatea băncilor 
din marile orașe, spune Punchinello. Acesta este un centru de 
colectare al Departamentului Trezoreriei pentru ceea ce se 
numește „bancnote obosite”. Toate băncile retrag din circulaţie 
bancnotele uzate. Cele dintr-o zonă de douăsprezece districte le 
trimit aici săptămânal, pentru a fi scoase din circulaţie, și 
primesc în schimb bancnote proaspăt tipărite. 


VP -114 


— Două treimi din ele sunt bancnote uzate, spuse Honker, iar 
celălalt milion e alcătuit din hârtii noi și foșnitoare. Nu contează. 
O să fie cheltuite la fel. 

— Am stors ceva sânge din lipitoarea capitalistă, spuse 
Crinkles, dar această metaforă jalnică reflecta starea sa de 
epuizare fizică. 

Explozia sa de păr sârmos se blegise din cauza transpiraţiei. 

Punchinello își consultă ceasul și spuse: 

— Trebuie să ne punem fundurile în mișcare ca să aprindem 
focurile de artificii. 

Crinkles și Honker ieșiră primii din subsolul băncii, unul 
împingând și celălalt trăgând roaba. Eu și Lorrie i-am urmat, cu 
Punchinello mergând aproape, după noi. In coridorul subteran 
secret al lui Cornelius Snow, jumătate dintre lumânările groase, 
galbene, se topiseră în sfeșnice. Flăcările tremurătoare luminau 
tunelul mai slab decât o făcuseră mai înainte. Siluete sinuoase 
de lumină și umbre lacome se înfruntau în tăcere pe un câmp de 
bătălie de pereți și tavan de gresie, ca niște spirite aflate într-un 
război între bine și rău. 

Era un loc în care n-ai fi fost surprins dacă de după un colţ ar 
fi apărut Leatherface, personajul din The Texas Chainsaw 
Massacre”? și și-ar fi pornit arma care dăduse numele filmului. Și 
ar fi întâlnit în clovnii ucigași pe cineva asemenea lui. 

— În noaptea asta îl voi face pe tatăl meu să fie mândru de 
mine, după ce i-am fost inferior în oricare altă privinţă, spuse 
Punchinello în timp ce ne apropiam de intersecţia din care 
tunelul care o lua la dreapta ne-ar fi dus la bibliotecă. 

— Oh, dragule, îi spuse Lorrie, nu fi atât de dur cu tine însuţi. 
Pari să fii un adevărat vrăjitor în toate chestiile cu pistol-cuţit- 
otravă. 

— Nu asta conta pentru el. Voia să fiu un clovn, cel mai mare 
clovn din toate timpurile, o vedetă, dar n-am talent pentru așa 
ceva. 

— Ești încă tânăr, îl asigură Lorrie. Mai ai o grămadă de timp 
ca să înveţi. 

— Nu, are dreptate, spuse Honker cu o aparentă sinceritate. 
Băiatul nu are talent pentru asta. E o adevărată tragedie. Tatăl 
lui e celebrul Konrad Beezo, deci a învăţat de la cel mai mare 


22 Măcelul cu drujba din Texas, film horror din 1974 (n.tr.). 
VP -115 


specialist, iar el nu-i în stare nici măcar să cadă în fund așa cum 
trebuie. Te iubesc, Punch, dar ăsta-i adevărul. 

— Nu m-am supărat, Honker. Am acceptat adevărul ăsta cu 
mult timp în urmă. 

La intersecție n-am cotit nici la stânga, nici la dreapta. Mă 
lămurisem în ce direcţie ne deplasam. Drept în faţa noastră 
trebuia să se afle conacul Snow, în fața căruia îmi parcasem 
mașina Shelby Z, în cealaltă parte a pieţei orașului faţă de 
bancă. 

— Am fost în arenă cu Punch, zise Crinkles, am făcut cu el 
treaba cu mașina clovnului care explodează, aiureala cu piciorul 
în găleată, sceneta cu ploaia de sub umbrelă, până și numărul 
cu șoarecele în pantaloni, pe care nimeni nu poate să-l rateze... 

— Dar eu am dat greș în toate, zise Punchinello, morocănos. 

— Spectatorii au râs de el, ne dezvălui Honker. 

— Şi n-ar fi trebuit să râdă de un clovn? întrebă Lorrie. 

— Ala nu-i un râs bun, spuse Punchinello. 

— Domnișoară, râdeau de el, nu râdeau împreună cu el, îi 
explică Honker lui Lorrie. 

— Și cum v-aţi dat seama de diferenţă? se minună Lorrie. 

— Oh, doamnă, dacă ești clovn, știi care-i diferenţa, zise 
Crinkles. 

In timp ce mergeam pe sub Center Square Park, am fost uimit 
de schimbarea atitudinii celor doi indivizi. Păreau mai puţin ostili 
faţă de noi, mai vorbăreţi. Lorrie era „domnișoară” și „doamnă”, 
nu „chestia aia”. 

Poate cele trei milioane de dolari le provocaseră o dispoziţie 
mai bună. Poate Punchinello discutase cu ei și le explicase cine 
eram, iar ei nu ne mai considerau ostatici, ci clovni onorifici. 

Sau poate intenționau să ne lichideze în următoarele minute 
și preferau să împuște oameni cu care stabiliseră legături. Am 
încercat să gândesc ca un psihopat și m-am întrebat „Ce 
distracție poate să fie dacă împuști un străin?” 

Punchinello, care părea dispus să se autoflageleze, ne 
mărturisi: 

— O dată, în loc să-mi vâr piciorul în găleată, am reușit să-mi 
vâr capul în chestia aia blestemată. 

— Mie mi se pare ceva foarte amuzant, zise Lorrie. 

— N-a fost nimic amuzant în modul în care a făcut-o, o asigură 
Honker. 


VP -116 


— M-au huiduit, continuă Punchinello. M-au huiduit în seara 
aceea până am ieșit din arenă. 

Crinkles, care era în fața roabei și trăgea în timp ce Honker 
împingea, gâfâi și spuse: 

— Ești un băiat bun, Punch. Asta contează. Aș fi mândru de 
tine, dacă ai fi fiul meu. 

— Drăguţ din partea ta, Crinkles. Foarte drăguţ. 

— La urma urmei, ce mare brânză e să fii clovn? interveni 
Honker. Chiar și atunci când ţărănoii râd împreună cu tine, râd și 
de tine, așa că treaba e nasoală. 

La capătul tunelului am descoperit o altă ușă formidabilă din 
stejar întărită cu benzi de oțel. Dincolo de aceasta se întindea 
pivnita conacului Snow. 

Cei trei scoaseră la iveală lanterne puternice cu care luminară 
încăperea. Cele mai remarcabile detalii erau reprezentate de 
încărcăturile explozive plasate strategic prin camera enormă, la 
baza coloanelor de sprijin, cu detonatoarele deja înfipte în ele. 

Am presupus că al patrulea punct-cheie din piaţa orașului - 
tribunalul districtual - era pregătit în același mod pentru 
explozie. Micul și liniștitul Snow Village avea să ajungă la 
emisiunile importante de știri. 

Brutarii sunt o categorie de indivizi curioși, mai ales când li se 
pare că în rețetă e ceva în neregulă, așa că l-am întrebat pe 
Punchinello: 

— De ce folosiţi aici lanterne și în tunele aţi folosit lumânări? 

— Lumânările erau autentice acolo, îmi explică el. Apreciez 
tot ce-i autentic, oriunde poate fi găsit, lucru din ce în ce mai rar 
cu fiecare zi în lumea asta de poliester, care-i din ce în ce mai 
mult din plastic. 

— Nu înțeleg. 

Mă privi cu un soi de milă și-mi spuse: 

— Nu înţelegi pentru că nu ești un artist. 

Asta nu mă lămurise, dar înaintam deja către un lift spaţios 
din secolul al nouăsprezecelea, cu o ușă pliantă de bronz, în 
locul unei uși obișnuite. Acţionat de scripeţi și contragreutăţi, 
liftul avea dimensiunile și puterea de a ridica roaba cu toate 
cutiile cu bancnote. 

Am urcat patru șiruri de scări până la bucătăria din spatele 
casei, de la parter. Razele lanternei scoaseră la iveală mese 


VP -117 


acoperite cu ceramică albă, vase de aramă lustruite și sticla din 
ușile dulapurilor. 

Am descoperit o placă de granit șlefuit ce alcătuia tăblia unei 
mese, suprafaţa perfectă ca să frămânţi aluat pentru plăcinte și 
tarte. Chiar dacă Snow fusese câinele lacom, exploatator, ce 
sugea sânge și cu inimă neagră, porcul pisălog și mâncător de 
copii, după cum îl descrisese Crinkles, nu putuse să fie complet 
rău din moment ce-i plăcuseră în mod deosebit produsele de 
patiserie. 

— Uitaţi-vă la soba asta mare și veche de fier, zise Honker. 

— Hrana care iese din puicuţa asta trebuie să aibă gust 
adevărat, spuse Crinkles. 

— Pentru că e autentică, zise Punchinello. 

Honker puse lanterna pe o masă și acţionă levierul care 
punea în funcţiune mecanismul de rulare al cablului liftului, 
aducând produsele jafului băncii în bucătărie. 

Crinkles puse și el lanterna de-o parte, deschise ușa de bronz 
și trase roaba în bucătărie. 

Punchinello îl împușcă pe Honker în piept, pe Crinkles în 
spate, apoi mai trase câte două gloanţe în fiecare, în timp ce ei 
se zbăteau, ţipând, pe podea. 


19. 


Caracterul neașteptat și feroce al acestor asasinate îi impuse 
o tăcere şocată lui Lorrie, dar cred că eu am ţipat. Nu sunt sigur, 
pentru că ţipetele victimelor, deși de scurtă durată, fură 
groaznice și mai puternice decât geamătul pe jumătate înăbușit 
pe care se poate să-l fi scos. 

Știu că am fost gata să vomit. Mă cuprinsese greaţa și un 
potop subit de salivă amară îmi apărase gura de navala acidă 
venită din stomac. 

Strângând din dinţi, respirând iute și profund, am înghiţit din 
greu și am înăbușit greața îndeosebi deschizând robinetul furiei. 

Acele ucideri mă scârbiseră, mă speriaseră și mă înfuriaseră 
mai mult decât o făcuse uciderea lui Lionel Davis, bibliotecarul 
nostru. Nu pot să spun cu certitudine care era cauza. 


VP -118 


Eram - fizic - mai aproape de aceste victime decât fusesem 
de Lionel, care se prăbușise, dispărând din vedere, în spatele 
biroului sau după ce fusese împușcat. Poate ca asta era: 
apropierea care mă obliga să simt mirosul morţii, nu numai 
aroma subtilă a sângelui, ci și duhoarea măruntaielor uneia 
dintre victime, care se goliseră în spasmele chinurilor finale. 

Sau, poate, fusesem afectat atât de puternic din cauză că 
ucigașul și cei doi complici ai săi conversaseră cu o evidentă 
afecţiune mutuală cu puţin timp înainte ca Punchinello să-i 
lichideze. 

Victimele erau oameni cu caracter josnic, nu exista urmă de 
îndoială în privinţa asta, dar și Punchinello era la fel. Nu 
contează că ai un suflet damnat și mizer, meriți măcar să fii în 
siguranţă printre cei de felul tău. 

Lupii nu omoară lupi. Viperele nu atacă viperele. 

Doar în diferite comunităţi omenești fratele trebuie să se 
păzească de frate. 

Lecţia fusese ţinută atât de iute, prin intermediul a șase 
gloanțe, încât m-am simţit zdrobit de cruntul adevăr. In timp ce 
șocul îmi blocase aerul în plămâni, o altă expiraţie fu scoasă de 
spiritul meu, lăsându-mă fără răsuflare în două feluri. 

În timp ce scotea încărcătorul care conţinea acum doar patru 
gloanţe, Punchinello ne interpretă greșit reacţia. Rânji, încântat 
de sine, presupunând că și noi eram încântați de ceea ce 
făcuse. 

— V-am făcut o surpriză, nu-i așa? Pun pariu că aţi crezut că o 
să-i lichidez doar după ce aveam să fim urcați în camionetă și 
aveam să ieşim din oraș cu banii. Credeţi-mă, acesta era cel mai 
bun moment. 

Poate că și în cazul în care eu și Lorrie n-am fi nimerit în 
povestea aceea, Punchinello și-ar fi omorât tovarășii în același 
loc. Trei milioane de dolari sunt un motiv foarte puternic. 

Dacă putuse să-i execute atât de calm pe oamenii aceia care 
se comportaseră ca și cum i-ar fi fost unchi, ar fi putut să-și 
încalce promisiunea pe care ne-o făcuse, fără să se sinchisească 
mai mult decât se sinchisea când traversa strada. 

— Cadoul meu de nuntă pentru voi, spuse el, ca și cum ne-ar 
fi dăruit un prăjitor de pâine sau un serviciu de ceai și ar fi 
așteptat, în schimb, un bilet cu mulțumiri. 


VP -119 


Dacă i-am fi spus cât nebun sau rău, dacă am fi manifestat 
repulsie sau furie față de cruzimea sa, s-ar fi putut să provocăm 
execuţia noastră imediată. Când ţii o sticlă cu nitroglicerină în 
echilibru pe vârful unei săbii, nu trebuie să-ţi complici sarcina 
încercând să dansezi step. 

Deși îmi dădusem seama că era posibil să descifreze 
adevăratele noastre simţăminte în tăcerea noastră, nu-mi 
găseam vocea, și nu găseam nimic de spus. 

Lorrie ne salvă pielea - nu era pentru prima oară și, cu 
siguranţă, nu avea să fie nici ultima oară: 

— Ar fi o expresie potrivită a recunoștinţei noastre dacă o să-l 
numim pe primul nostru fiu Konrad? 

Am crezut că propunerea avea să i se pară o lingușeală făţișă 
și că se va simţi jignit de tentativa evidentă de a-l manipula. 
Greșisem. Lorrie spusese exact ce trebuia. 

Se vedea, în lumina razei lanternei, că ochii lui Punchinello se 
umeziseră de emoție. Individul își mușcă buza inferioară. 

— Ce frumos, zise el. Ce drăguţ! Nu cred că tatălui meu, 
marele Konrad Beezo, i-ar fi plăcut ceva mai mult decât să știe 
că nepotul lui Rudy Tock a fost botezat cu numele său. 

Lorrie salută acest răspuns cu un zâmbet radios - Leonardo 
da Vinci și-ar fi dat piciorul stâng ca să-l poată picta. 

— Atunci, tot ce rămâne pentru ca eu și Jimmy să fim fericiţi 
este să fii de acord să fii nașul copilului nostru. 

Când te afli în prezența unui prinț al nebuniei, siguranța 
constă - dacă poate exista siguranță - să te prezinţi drept un 
membru al aceleiași familii regale. 

Încă o mușcătură de buză preceda replica sa plină de emoție: 

— Înţeleg ce obligaţii îmi revin. Voi fi protectorul micului 
Konrad. Oricine greșește faţă de el va răspunde în faţa mea. 

— Nici nu știi câtă liniște oferă o asemenea făgăduială unei 
mame, îi spuse Lome. 

Apoi Punchinello ne ceru să ducem roaba prin conacul vechi 
către ușa din față - nu fusese un ordin, ci rugămintea unui 
prieten care are nevoie de ajutor. Eu împingeam roaba, iar 
Lorrie lumina drumul cu lanterna. 

Punchinello ne urma, ţinând într-o mână o lanternă, iar în 
cealaltă pistolul. 


VP -120 


Nu voiam să stea în spatele meu. Nu aveam de ales. Dacă aș 
fi ezitat, ar fi putut să aibă subit una dintre cumplitele lui 
schimbări ale stării sale de spirit. 

— Ştii care-i ironia sorții? mă întrebă el. 

— Da - că îmi făceam griji în legătură cu ce mi s-ar fi putut 
întâmpla la spă/ătorie. 

Pe Punchinello nu-l interesa ironia sorții mele. 

— Ironia sorții constă în faptul că, pe cât de nepriceput sunt în 
calitate de clovn, pe atât de bun sunt la mersul pe sârmă și mă 
simt în largul meu la trapez. 

— Ai moștenit talentul mamei tale, zise Lorrie. 

— Și m-am pregătit în secret, recunoscu el în timp ce treceam 
din bucătărie - printr-un vestibul al majordomului - într-o 
sufragerie mare. Dacă aș fi putut să dispun de jumătate din 
timpul pe care l-am folosit ca să fac pe clovnul pentru a mă 
instrui ca zburător la trapez, aș fi fost o vedetă. 

— Ești încă tânăr, zise Lorrie. Nu-i prea târziu. 

— Nu. Chiar dacă mi-aș vinde sufletul pentru o asemenea 
șansă, n-aș putea deveni unul dintre ei, n-aș deveni niciodată un 
trapezist. Virgilio Vivacemente e zeul în viață al zburătorilor la 
trapez și-i cunoaște pe toți. Dacă aș da spectacole, ar auzi de 
mine. Ar veni să mă vadă. Ar recunoaște la mine faţa mamei 
mele și m-ar ucide. 

— Poate te va îmbrăţișa, sugeră Lorrie. 

— Niciodată. Din punctul lui de vedere, sângele meu e 
spurcat. Mă va ucide, mă va tăia în bucăţi, îmi va marina 
rămășițele în benzină, le va arde, va urina pe cenușă, va pune 
cenușa udă într-o găleată și o va duce la o fermă și o va 
amesteca în mocirla din colțul cocinii porcilor. 

— Poate că exagerezi în privinţa ticăloșiei sale, am sugerat 
eu, în timp ce mergeam pe un coridor îngust, îndreptându-ne 
către unul mai mare. 

— A mai făcut asta, mă asigură Punchinello. E o fiară 
arogantă. Pretinde că descinde din Caligula, împăratul nebun al 
Romei Antice. 

După ce-l văzusem pe Punchinello în acţiune, nu puteam să 
contrazic afirmaţia că avea și el același strămoș. 

Punchinello oftă. 

— De aceea am decis să-mi risc viaţa ca să mă răzbun. Mai 
bine mor, dacă nu pot să zbor. 


VP -121 


Din foaierul bogat împodobit se ridica o scară, ce ducea în 
beznă. Podeaua din placi de granit negru și teracota reprezenta 
personaje îmbrăcate în togi și făpturi mitologice ce aminteau de 
imaginile de pe urnele din Grecia Antică. 

Razele lanternelor noastre care maturau podeaua produceau 
o impresie de mișcare a scenelor și a procesiunilor de sub 
picioarele noastre, de parcă oamenii aceia trăiau într-o lume 
bidimensională la fel de reală ca și tărâmul nostru 
tridimensional. 

O ușoară ameţeală mă cuprinse, provocată mai puţin de 
podeaua cu modele, ci mai degrabă - bănuiam eu - de o reacție 
întârziată față de uciderea celor doi oameni în bucătărie. In plus, 
nu mă simţeam în largul meu pentru că-mi aminteam 
premoniţia că Lorrie va fi împuşcată și mă întrebam dacă acesta 
va fi locul în care se va apăsa pe trăgaci. 

Aveam gura uscată. Mâinile îmi erau umede. Aveam poftă de 
un ecler bun. 

Lorrie îmi prinse mâna dreaptă și o strânse bine. Degetele ei 
elegante erau reci ca gheaţa. 

Când ajunse lângă una dintre ferestrele care flancau perechea 
de uși înalte de la intrare, Punchinello își stinse lanterna, trase la 
o parte draperia de brocart și privi în noapte. 

— Nu se vede nicio lumină în jurul pieţei. 

Detonatoarele din subsolul conacului se apropiau de zero. M- 
am întrebat cât va mai dura până când tot ce era sub noi va 
erupe într-un val de foc. 

Punchinello se întoarse de la fereastră și zise, ca și cum mi-ar 
fi citit gândurile: 

— Dispunem de ceva mai mult de șapte minute, dar numai de 
atât. 

Aprinse lanterna, o puse pe podea, scoase o cheie de cătușe 
din buzunarul hainei și se apropie de mine. 

— Aș vrea să împingi roaba pe scara din faţă, să traversezi 
trotuarul și s-o lași în spatele camionetei galbene, parcata lângă 
trotuar. 

— Sigur, nicio problemă, i-am răspuns eu, cu o notă de 
supunere în glas. 

Doar nu aveam să-i spun „N-ai decât s-o împingi singur, 
băieţelule clovn!” 


VP -122 


Când Punchinello îmi descuie cătușele, m-am gândit să încerc 
să-i smulg pistolul din mână. Dar ceva din limbajul trupului său 
îmi spuse că se aștepta la un asemenea gest și că ar fi replicat 
cu brutalitate și eficienţă. 

Dacă Lorrie urma să fie împușcată, o acţiune prost gândită a 
mea ar fi putut să fie lucrul care i-ar fi grăbit moartea. Mi s-a 
părut mai înțelept să fiu prudent, așa că n-am încercat să smulg 
pistolul. 

Mă așteptam ca Punchinello s-o elibereze și pe Lorrie, dar cu 
o mișcare iute, de prestidigitator, individul o încătușă de el și-și 
mută pistolul din mâna dreaptă în cea stângă. Tinea arma cu o 
asemenea siguranţă, încât lăsa impresia că-i ambidextru. 


20. 


Se încătușase de Lorrie. 

Am văzut că așa se întâmplase, dar am avut nevoie de un 
timp ca să accept realitatea. Nu voiam să cred că speranţele 
noastre de supravieţuire fuseseră reduse atât de brusc și de 
drastic. 

Dacă am fi fost prinși împreună în cătușe, eu și Lorrie am fi 
încercat să fugim de îndată ce am fi fost în afară. Dar acum ea 
era ostatica lui Punchinello nu numai pentru a ţine poliţia la 
distanţă, dacă aceasta ar fi dat din întâmplare peste noi, ci și 
pentru a mă menține docil. 

lar în ceea ce mă privea... Punchinello decisese că putea să 
se lipsească de mine, dacă situaţia se nasolea în vreun fel. 

A te întreba de ce se prinsese cu cătușele de Lorrie însemna a 
te îndoi de sinceritatea promisiunii de a ne lăsa în viaţă. 
Lucrurile puteau s-o ia razna oricând, cu mari șanse ca acest 
lucru să se întâmple cât mai curând. 

Ca urmare, nici eu, nici Lorrie n-am arătat că modul în care se 
comportase ni se păruse ciudat. Asta impunea să părem naivi ca 
niște nou-născuţi. 

Rânjeam de parcă ne distram de minune. 

Zâmbetul ei era ţeapăn, ca zâmbetul participantelor la 
concursul pentru Miss America în timpul competiţiei privind 
personalitatea, atunci când moderatorul pune o întrebare 


VP -123 


deosebit de dificilă: „Miss Ohio, dacă vezi un căţel și un pisoi 
jucându-se pe șinele unei căi ferate și vine un tren, și ai timp să 
salvezi doar un singur animal, pe care din cei doi l-ai lăsa să 
îndure o moarte groaznică - pe căţel sau pe pisoi?” 

Figura mea părea scrobită, îmi simţeam buzele de parcă ar fi 
fost întinse pe funia de rufe și prinse la ambele capete: alt 
zâmbet de Miss Ohio. 

Am deschis una din cele două uși din faţă și am împins roaba 
pe verandă. 

Aerul rece, cu miros de conifere, îmi îngheţă transpiraţia de 
pe ceafă. 

Luna nu răsărise încă. O spumă de nori lăsa să se vadă prin 
ea doar clipiri de stele. 

În parc nu era nicio lumină, felinarele erau stinse. Clădirile din 
jurul pieţei stăteau întunecate și tăcute. 

Zadele enorme dintre trotuar și borduri ascundeau vederii o 
mare parte din oraș. Cu toate acestea, printre ramurile lor am 
putut să văd pâlpâind lumini galbene și camioane de reparaţii 
ale companiei de electricitate pe Alpine Avenue, la o jumătate 
de cvartal de piaţă, spre nord. 

În momentul acela pe stradă nu era nici urmă de trafic. Nu 
vedeam niciun pieton pe trotuar - atât de departe cât îmi 
permiteau copacii stufoși să văd. 

Punchinello și Lorrie mă urmară pe verandă. 

Individul își lăsase lanterna înăuntru. În semiîntunericul acela, 
nu-i puteam vedea limpede faţa. 

Și probabil ca ăsta era un lucru bun. Dacă aș fi putut să-l văd 
mai bine, aș fi citit vreo intenţie nebunească pe figura sa - și n- 
aș fi știut ce să fac. 

Îmi doream să fi putut s-o văd mai bine pe Lorrie. Știam că-i 
dispăruse zâmbetul. Dispăruse și zâmbetul meu. 

Cele zece trepte care duceau, printre balustradele de 
marmură, către trotuarul orășenesc, păreau abrupte. 

— Trebuie să car cutiile una câte una - sau câte două - până 
la camionetă, am zis eu. Fundul roabei o să se agaţe de treptele 
astea. 

— Nu, n-o să se agate, m-a asigurat Punchinello. De aceea am 
cumpărat o roabă cu roţi mari. O să coboare bine și ușor. 

— Dar... 


VP -124 


— Avem mai puţin de șase minute, mă avertiză el. Nu lăsa 
roaba să-ţi scape și să împrăștii banii. Asta ar fi... o prostie. 

Admonestarea sa era o ironie la adresa omului greoi care 
eram, garantând practic că o să cad pe spate pe trotuar cu trei 
milioane de dolari grămadă peste mine. 

M-am dus în fața roabei și am împins-o pe trepte, lăsând 
gravitația s-o dirijeze, folosindu-mi trupul ca s-o împiedic să 
capete inerție. În mod miraculos, am ajuns pe trotuar fără să 
provoc vreo catastrofă. 

Punchinello și Lorrie coborâră după mine. 

Nu știam dacă să mă rog să apară niște pietoni sau să 
rămânem singuri. Punchinello era într-un echilibru atât de 
delicat, încât până și o întâlnire nevinovată putea să-l conducă 
la alte crime. 

Unde e starea de siguranţă atunci când ai nevoie de ea cu 
adevărat? 

Am împins roaba spre spatele camionetei. 

La numai trei metri de mine se afla mașina mea Dodge 
Daytona Shelby Z. O mașină simpatică - și vulnerabilă. 

— Ușile  camionetei sunt  descuiate, zise  Punchinello, 
urmându-mă și oprindu-se în apropiere de bordură. Încarcă 
toate cutiile în spate. Grăbește-te. 

Deși înțeleg totul în privinţa efectelor drojdiei și despre 
procesele chimice prin care oul face să se umfle un sufleu, 
neglijasem să studiez explozibilii puternici. Nu știam cu 
exactitate ce se va întâmpla când plasticul va bubui. 

Am deschis ușile din spatele camionetei și mi-am imaginat 
partea din faţă a conacului Snow prăbușindu-se peste noi, 
îngropându-ne sub tone de cărămizi și marmură. 

În timp ce mutam cutiile din roabă în partea pentru 
încărcătură a camionetei, mi-am imaginat cum forța exploziei ne 
rupea membrele, într-o clipită... 

Șase cutii, opt cutii, zece cutii... 

În minte, mă vedeam zdrobit, sfâșiat și incendiat de o furtună 
de resturi proiectate de explozie, orbit și scăldat în sânge, 
alergând pe stradă cu părul în flăcări. 

Mulţumesc, bunică Rowena. 

În timp ce încărcam ultima cutie în camionetă, Punchinello 
spuse: 


VP -125 


— Lasă ușile deschise. Noi o să călătorim în spate, împreună 
cu banii. Tu vei șofa. 

Când vom ajunge acolo unde ne vom duce și voi parca 
mașina, Punchinello va fi în spatele meu, într-o poziţie perfectă 
ca să mă împuște în ceafă. Știam că asta avea să facă. 

După cum se comporta individul ăsta, era clar că trebuia să 
găsim pe altcineva să fie nașul micului Konrad. 

— Prinde, îmi zise el. 

Când mi-am dat seama că voia să-mi arunce cheile mașinii, 
am strigat: 

— Nu! Așteaptă. Dacă nu le prind, s-ar putea să cadă în 
canalul de scurgere și am încurcat-o. 

Între noi se afla un grilaj de oţel, de un metru și douăzeci pe 
un metru, cu spații de vreo doi centimetri între bare. Când am 
trecut pe lângă el am simţit mirosul slab de apă sălcie care 
venea de jos. 

Punchinello păstră cheile și, cu toate că nu ţinea pistolul 
ațintit spre mine când m-am apropiat, am avut impresia că avea 
să mă împuște când aveam să întind mâna după ele. 

Probabil că înţelegerea apăruse din ambiguitatea grețoasă 
legată de ceea ce intenţionam să fac. Când am luat cheile cu 
mâna stângă, am rotit pumnul drept într-un arc de cerc pornit 
de jos și i-am înfipt pila de unghii adânc, ţintuindu-i organul 
masculin într-un aranjament nemaivăzut. 

În întuneric, n-am văzut cum pălește la faţă, dar aproape că 
am auzit sângele scurgându-i-se de pe chip. 

Surprins de cruzimea de care nu dădusem niciodată dovadă - 
și de care nu avusesem nevoie vreodată - în bucătăria unei 
brutării, am răsucit pila de unghii. 

Mi-am amintit vag că Jack făcuse ceva asemănător gigantului, 
la poalele vrejului de fasole, numai că el folosise o furcă. 

Am dat drumul pilei și am înhăţat de îndată pistolul. 

Când  înfipsesem pila, Punchinello expirase cu un sunet 
pițigăiat, pe jumătate vaiet, pe jumătate chelălăit. Pila rămase 
în el, aerul rămase afară, iar individul scotea sunete seci de 
strangulare, încercând să inspire. 

Mă aşteptam să scape pistolul sau să-și slăbească 
strânsoarea din cauza șocului, dar Punchinello strânse arma cu 
o hotărâre aprigă. 


VP -126 


Lorrie își răsuci trupul și-și târșâi picioarele într-un dans lipsit 
de graţie, încercând să rămână în afara bătăii gloanţelor, apoi îl 
lovi pe Punchinello în față cu mâna liberă, îl lovi din nou, iar și 
iar, gâfâind la fiecare izbitură, dând dovadă de hotărârea 
mecanică a unui personaj dintr-un ceas animat elveţian, care 
lovea cu ciocanul într-un clopot. 

Ne-am luptat pentru pistol, cele două mâini ale mele forțând 
ca o pârghie mâna sa. Gura ţevii se lumină, bubuitura pocni, un 
glonţ ricoșă pe trotuar, aruncând așchii de ciment care mi-au 
tatuat fața, zăngănind în metal - poate nimerise camioneta, 
poate pe draga mea Shelby Z. 

Aproape că-i luasem arma, dar individul reuși să apese din 
nou pe trăgaci și, în ciuda a tot ce făcuse tatăl meu pentru tatăl 
lui, nerecunoscătorul mă împușcă. De două ori. 


21. 


Dacă mi-ar fi fost înfipt un topor în picior, durerea n-ar fi fost 
mai mare. 

În filme, eroul încasează un glonţ și continuă să meargă, 
pentru Dumnezeu, pentru dragostea de ţară, de dragul femeii 
sale. Un glonţ poate să-l facă să se crispeze, dar de cele mai 
multe ori îl enervează și-l face să săvârșească fapte eroice și 
mai mari. 

După cum am spus anterior, considerasem încă din copilărie 
că am posibilitatea să fiu un erou, dacă aș fi pus la încercare. 
Acum mi-am dat seama că îmi lipsea cel puţin un lucru esenţial 
necesar acestui destin: rezistența la dureri cu adevărat 
puternice. 

Am ţipat și m-am prăvălit pe pavaj, între camioneta și Shelby 
Z. Capul meu făcu să zăngăne grilajul canalului de scurgere - 
sau poate grilajul îmi făcu țeasta să răsune. 

Am fost îngrozit că Punchinello avea să mă împuște în faţă - 
până în clipa în care mi-am dat seama că eram în posesia 
pistolului. 

Punchinello întinse mâna între picioare și încercă să scoată 
pila de unghii din perineu, dar simplul fapt ca o atinse îl făcu să 
guițe mai jalnic decât un porc care vede cuțitul măcelarului. 


VP -127 


Durerea îl făcu să se prăbușească în genunchi. Apoi se prăvăli 
complet, într-o parte, trăgând-o pe Lorrie după el. 

Zăceam pe jos, ţipând, Punchinello și cu mine, ca două 
puștoaice care tocmai au găsit un cap retezat într-un film vechi 
cu Jamie Lee Curtis. 

Am auzit-o pe Lorrie strigându-mi numele și pomenind ceva 
despre timp. 

Incapabil să mă concentrez din cauza durerii și - mai mult ca 
sigur - delirând un pic - mi-am imaginat că Lorrie spusese: 

„Timpul nu așteaptă pe nimeni. Timpul și râul curg iute. 
Timpul poartă mai departe toate lucrurile”. 

Chiar și în starea în care eram, mi-am dat seama iute că 
Lorrie nu se apucase să filosofeze în asemenea momente. Când 
am recunoscut nota de alarmă din glasul ei, am înţeles și 
esenţialul a ceea ce voia să-mi spună: Timpul trece. Bombele! 

Durerea din piciorul stâng mă ardea de zor și eram surprins 
că flăcările nu străbăteau prin carne. Simţeam ceva care se 
mișca în carne, probabil oase sfărâmate. Și nu puteam să-mi 
mișc piciorul. 

Ce ciudat e să fii îngrozit și, în același timp, obosit, să-ţi vină 
să adormi. Înnebunit de durere, dar în stare să tragi un pui de 
somn. Pavajul era ca o pernă. Să dormi într-o aromă slabă de 
asfalt... 

Moţăiala care mă atrăgea era, bineînțeles, somnul morţii, pe 
care l-am recunoscut și căruia m-am opus. 

N-am făcut nicio încercare să mă ridic, am tras piciorul 
nefolositor după mine, de parcă eu aș fi fost Sisif, iar el piatra 
mea, m-am căţțărat pe bordura înaltă, m-am târât către Lorrie. 

Punchinello zăcea într-o parte, cu un braţ sub el, dar 
rămăsese încătușat de Lorrie. Apucă pila de unghii cu mâna 
liberă și și-o smulse din perineu - și vomită imediat pe el. 

Am fost încântat de această dovadă că se simţea mai rău 
decât mine. 

In timpul ultimelor ore ajunsesem să cred, pentru prima oară 
în cei douăzeci de ani ai mei, în realitatea Răului. Credeam subit 
nu numai în rău ca un antagonist necesar în filme și cărți - tipi 
răi și bau-bau-uri - nu numai în rău ca o consecință a respingerii 
părintești, a îngăduinţei părintești sau a nedreptăţii sociale, ci în 
Rău ca prezenţă vie în lume. 


VP -128 


E o prezenţă care măgulește și amăgește fără oboseală, dar 
care nu poate consuma o relaţie decât dacă e invitat să facă 
asta. Punchinello fusese crescut de un om rău, fusese instruit în 
limbajul răului, dar alegerea finală a modului în care urma să 
trăiască fusese numai a lui. 

Încântarea mea la vederea suferinţei lui Punchinello fusese 
poate nesănătoasă, corupătoare, dar nu cred că fusese în sine 
un rău mic. În momentul acela părea a fi - și pare și acum - 
satisfacția dreaptă provocată de dovada că răul are un preţ pe 
care îl primește de la cei care-l îmbrățișează ca și de la cei care i 
se opun, ce plătesc un preț mare, dar mai mic decât cei ce i se 
supun. 

Amuzant cât de multă filosofie aiurea poate fi inspirată de un 
pic de vomă. 

Borâtura unui om poate să trezească în acesta o oarecare 
remușcare, dar nu poate opri ticăitul unui singur detonator. Mai 
aveam poate un minut sau două până când operele lui Cornelius 
Rutherford Snow aveau să se prăbușească în ruine aproape la 
fel de complet ca și imperiul lui Ozymandias”. 

— Dă-mi-l, zise Lorrie. 

— Ce să-ţi dau? 

— Pistolul. 

Nu-mi dădusem seama că ţineam încă pistolul în mână. 

— De ce? 

— Nu știu în ce buzunar a pus cheia. 

Nu aveam timp să scotocim prin buzunarele pantalonilor, 
hainei și cămășii. Ținând seama și de vomă, nici nu aveam chef 
să scotocim. 

Nu înţelesesem ce legătură avea pistolul cu cheia cătușelor. 
Mi-a fost teamă că Lorrie o să se rănească și am decis să nu-i 
dau pistolul. 

Apoi mi-am dat seama că mi-l luase deja din mână. 

— L-ai luat deja, am spus eu, cu glas bâiguit. 

— Mai bine întoarce-ţi fața, mă sfătui ea, s-ar putea să sară 
schije. 


3 Ozymandias, poem de Shelley, care pornește de la inscripţia 
de pe o statuie a lui Ramses cel Mare - faraon cunoscut de greci 
sub numele de Ozymandias, care-și închipuia că realizările sale 
vor fi veșnice, dar din ele n-a mai rămas mai nimic (n.tr.). 

VP -129 


— Cred că îmi plac schijele, am replicat eu, incapabil să-mi 
amintesc ce însemna cuvântul acela. 

Lorrie făcea ceva cu pistolul, zgâindu-se la el prin întuneric. 

— Cred că nu mă mai doare la fel de mult ca înainte, i-am 
spus eu. Acum mi-e frig. 

— Asta-i rău, zise ea, îngrijorată. 

— Mi-a mai fost frig și altă dată, am asigurat-o eu. 

Punchinello gemu, se cutremură și începu din nou să vomite 
pe el însuși. 

— Am chefuit oare? am întrebat eu. 

— Întoarce-ţi faţa, repetă Lorrie, de data asta pe un ton tăios. 

— Nu vorbi așa cu mine. Te iubesc. 

— Mda, întotdeauna facem rău celui pe care îl iubim, zise ea, 
apoi mă apuca de pâr și-mi îndepărtă faţa de cătușe. 

— Ce trist, am spus eu, referindu-mă la faptul că facem 
întotdeauna rău celui pe care îl iubim, apoi am descoperit că 
zăceam pe trotuar, deci trebuie să fi căzut. Om greoi. 

Un pistol bubui și nu mi-am dat seama decât mai târziu că 
Lorrie pusese ţeava pistolului lângă zalele lanţului care lega o 
cătușă de alta, iar cu împușcătura aceea se eliberase de 
Punchinello. 

— Ridică-te în picioare, mă grăbi ea. Hai, hai! 

— O să zac aici până o să mă trezesc din beţie. 

— O să zaci până o să mori. 

— Nu, ar dura prea mult. 

Lorrie mă linguși, mă înjură, îmi comandă, mă împinse, mă 
smuci, mă trase, și-mi amintesc doar că eram în picioare, 
rezemându-mă de ea, mergând între camionetă și Shelby Z a 
mea, apoi pe stradă, îndepărtându-ne de conac. 

— Te doare piciorul? 

— Ce picior? 

— Cum e cu durerea? 

— Cred că am lăsat-o acolo, pe trotuar. 

— Doamne, ce matahală ești! 

— Sunt un pic corpolent, asta-i tot. 

— Bine, e în regulă. Reazemă-te de mine. Hai. 

Am zis, cu o voce cleioasă precum crema de ouă englezească: 

— Mergem în parc? 

— Exact. 

— La picnic? 


VP -130 


— Exact. Am întârziat, hai să ne grăbim. 

Am privit dincolo de Lorrie, către sunetul unui motor care se 
apropia. Lumina farurilor ne acoperi. Un șir de lumini rotitoare 
albastre și galbene de pe acoperișul automobilului indica faptul 
că-i o mașină a poliţiei sau un vehicul extraterestru. 

Mașina se opri, ușile se deschiseră și doi bărbaţi ieșiră afară, 
la vreo cinci metri de noi. Unul din ei întrebă: 

— Ce se întâmplă? 

— Omul ăsta e împușcat, le spuse Lorrie, iar eu m-am întrebat 
despre cine vorbea; înainte să apuc s-o întreb, Lorrie continuă: 
Avem nevoie de o ambulanţă. 

Poliţiștii se apropiară prevăzători: 

— Unde-i cel care a tras? 

— Acolo, pe trotuar. E rănit și nu mai are nicio armă. 

Când polițiștii se îndreptară spre Punchinello, Lorrie le strigă: 

— Nu! Veniţi înapoi! Clădirea va exploda! 

In starea în care eram, avertismentul ei mă zăpăci. Nici 
polițiștilor nu li se păru mai logic. Fugiră spre Punchinello, care 
zăcea, luminat pe jumătate de farurile mașinii de poliţie. 

Lorrie continua să mă târască spre parc, cu o hotărâre 
încăpăţțânată. 

— E prea frig pentru un picnic, i-am spus eu. E frig. 

— O să facem un foc de tabără. Dar mergi mai departe. 

Dinţii îmi clănţăneau și am spus, cu glas tremurat: 

— O să avem s-s-salată de c-c-c-cartofi? 

— Da. O grămadă de salată de cartofi. 

— D-aia cu m-m-murături? 

— Da, exact, dar continuă să mergi. 

— Nu-mi place s-s-salata cu m-m-murături. 

— Avem de ambele feluri. 

O bordură fu cât pe aici să mă dea gata. Trotuarul părea 
moale și atrăgător... 

— E prea f-f-frig pentru un picnic, am zis eu. Și e prea î- 
întuneric. 

După o clipă, a fost și prea zgomotos. 


VP -131 


22. 


Cele patru explozii - practic simultane - din conac, bancă, 
tribunal și bibliotecă eliminară zăpăceala din mintea mea. 
Pentru o clipă am putut să gândesc limpede. 

In timp ce solul se zguduia, iar coniferele din parc se zgâlțâiau 
și pierdeau toate acele moarte, în timp ce exploziile iniţiale fură 
înlocuite de zăngănitul ca-de-zei-nebuni-jucând-popice provocat 
de prăbușirea clădirilor din piatră, mi-am amintit că fusesem 
împușcat de două ori și că nu-mi plăcuse niciun pic. 

Durerea nu reveni odată cu amintirea, dar acum aveam 
mintea suficient de limpede ca să înțeleg că faptul că nu-mi 
simţeam piciorul era un lucru mult mai rău decât durerea aprigă 
pe care o îndurasem la început. Lipsa totală de simţire sugera 
că piciorul era deja extrem de vătămat, că era deja mort, bun să 
fie amputat, dispărut. 

Epuizat, m-am împleticit când solul se zgudui. Lorrie mă ajută 
să mă așez pe iarbă, iar eu m-am rezemat de trunchiul unui 
sicomor chiar atunci când explozia finală răsună în piaţa 
orașului. 

Odată cu amintirea faptului că fusesem împușcat veni un 
montaj de coșmar al celor trei asasinate făptuite de Punchinello 
în faţa mea. Aceste imagini sângeroase erau mai vii în amintire 
decât fuseseră în momentul săvârșirii lor, poate pentru că atunci 
fusesem atât de preocupat de supraviețuirea mea și a lui Lorrie 
încât nu îndrăznisem să mă gândesc în mod conștient la 
amănuntele hidoase, de teamă să nu fiu paralizat de groază. 

Scârbit, am încercat să înăbuș acele amintiri, dar ele mă 
chinuiau. Toată viața mă simţisem bine în mintea mea, dar 
acum peisajul meu interior era pătat cu sânge și întunecat de o 
eclipsă macabră. 

Când mi-am dorit întoarcerea liniștitoare a negurii în care 
fusesem cufundat ceva mai devreme, aceasta veni imediat, într- 
un val mare, cenușiu - acoperind luminile mașinii de poliţie din 
stradă, apoi pătrunzând printre copaci ca o ceaţă deasă mânată 
de vânt, lucru ciudat într-o noapte fără vânt. 

Praf. 

Masa furtunoasă se dovedi a nu fi nici ceață, nici negura 
mintală, ci nori deși de praf fin produși de conacul lui Cornelius 


VP -132 


Snow, atunci când acesta se transformă dintr-un edificiu 
impunător într-o ruină făcută zob. Marmură pulverizată, cărămizi 
făcute praf, ipsos zdrobit - praful năvălea peste noi, cu o mie de 
arome și mirosuri. 

Norul, alb în timp ce se apropia, provocă întuneric când căzu 
peste noi, o beznă mai întunecată decât însăși noaptea fără 
lumină. M-am îndepărtat de sicomor și m-am rostogolit pe 
partea dreaptă, închizând ochii și trăgându-mi cămașa ca o 
mască, pentru ca să-mi apăr nasul și gura de praful sufocant. 

Am întins o mână ca să-mi ating piciorul amorţit, ca să mă 
asigur că era încă acolo. Mâna îmi deveni umedă din cauza 
sângelui cald. 

În ceea ce păru o clipă, praful uscă sângele și formă o 
tencuială macabră în jurul mâinii mele. 

La început am crezul că Lorrie se ghemuise pe iarbă, lângă 
mine, acoperindu-și fața ca să se ferească de lințoliul care 
sufoca. Apoi i-am auzit glasul deasupra mea și mi-am dat seama 
că rămăsese în picioare. Striga după ambulanță, tușind, 
horcăind, strigând fără încetare după ajutor, ajutor, un om a fost 
împușcat. 

Voiam să mă întind spre ea, s-o trag jos, dar nu aveam putere 
să-mi ridic brațul. Mă copleșise o slăbiciune înfiorătoare. 

Negura mintală liniștitoare pe care mi-o dorisem se 
reîntorsese. Fiind îngrijorat în privinţa lui Lorrie, nu mai doream 
o asemenea evadare, dar mi-era imposibil să-i rezist. 

Gândurile mele ţeseau o poveste incoerentă cu uși secrete, 
tunele luminate de lumânări, figuri de morţi, împușcături, 
dresori de șerpi, tornade, clovni... Probabil că eram inconștient 
și visam, pentru că devenisem zburător la trapez, mergeam pe 
sârmă, folosind o prăjină lungă ca să-mi ţin echilibrul, și 
înaintam încet și greu către o platformă pe care aștepta Lorrie. 

Când am privit în urmă, ca să văd ce distanţă parcursesem, l- 
am descoperit pe Punchinello Beezo care mă urmărea. Avea și 
el o prăjină lungă, dar fiecare capăt al acesteia se termina cu o 
lamă bine ascuţită. Individul zâmbea, încrezător, și mergea mai 
repede decât mine. Zise: „Jimmy Tock, aș fi putut fi o vedetă. Aș 
fi putut fi o vedetă”. 

La un moment dat, m-am trezit din visul cu circul și am ieșit 
din tunelele secrete ale sufletului meu. Mi-am dat seama că mă 


VP -133 


mișcam. Că eram cărat cu o targă. Apoi am fost legat de o targă 
pe rotile dintr-o ambulanţă zburdalnică. 

Când am încercat să-mi deschid ochii și n-am reușit, mi-am 
spus că erau doar lipiţi de praf și de lacrimi. Ştiam că-i o 
minciună, dar m-a liniștit. 

Mai târziu, cineva a spus: 

— Piciorul nu poate fi salvat. 

Nu știu dacă era o persoană din vis sau un doctor adevărat, 
dar am răspuns cu un glas care suna ca al meu, dacă eu aș fi 
fost prinţul broscoi: 

— Am nevoie de două picioare. Sunt vânător de furtuni. 

După aceea m-am cufundat kilometri nenumărați într-un abis 
în care visele erau prea reale ca să fie vise, în care monștri 
misterioși mă păzeau, dar întotdeauna vizibili doar cu coada 
ochiului, și unde aerul mirosea a tartă cu cireșe flambată. 


23. 


La șase săptămâni după aceea, Lorrie Lynn Hicks veni la cină. 
Arăta mai frumoasă decât pommes à la S&villane””. 

Lumânări în sfeșnice de cristal rubiniu aruncau forme 
geometrice moi, tremurătoare, pe pereţii acoperiţi de mătase și 
cercuri pâlpâitoare, chihlimbarii, pe tavanul în chesoane de 
mahon. 

Ea strălucea mai mult decât lumina lumânărilor. 

În timpul antreurilor - crab gătit în susan - tatăl meu spuse: 

— N-am mai cunoscut niciodată pe cineva a cărui mamă să fie 
dresor de șerpi. 

— O grămadă de femei fac asta pentru că li se pare amuzant, 
zise Lorrie, dar e mult mai dificil decât credeau ele. Până la 
urmă renunţă. 

— Dar sunt convinsă că-i amuzant, spuse mama mea. 

— Oh, da! Șerpii sunt grozavi. Nu latră, nu rod mobila și nu ai 
niciodată probleme cu șoarecii. 

— Și nu trebuie să-i plimbi, adaugă mama. 

— Poţi s-o faci, dacă vrei, dar îi sperie pe vecini. Maddy, 
crabul ăsta e grozav. 


24 Mere prăjite în unt, cu suc de portocale (n.tr.). 
VP -134 


— Cum câștigă bani un dresor de șerpi? se întrebă tata. 

— Mămica a găsit trei surse primare de venituri. Oferă o 
varietate de șerpi producătorilor de filme și de televiziune. 
Pentru moment, se pare ca fiecare videoclip muzical folosește 
șerpi. 

Mama mea era încântată . 

— Deci închiriază șerpi! 

— Pentru o oră, o zi sau o săptămână? se interesă tata. 

— De obicei pentru o zi. Chiar și un film în care apar foarte 
mulți șerpi e nevoie de ei doar timp de vreo patru, cinci zile. 

— Nu exista niciun film în ziua de azi care n-ar putea fi 
îmbunătăţit cu un grup de șerpi vii, declară bunica Rowena. Mai 
ales ultima chestie cu Dustin Hoffman. 

— Oamenii care închiriază șerpi cu ora nu-s prea onorabili, 
zise sec Lorrie. 

Chestia asta m-a intrigat. 

— N-am auzit niciodată de o companie neonorabilă de 
închiriat șerpi. 

— Oh, există, se strâmbă Lorrie. Sunt firme dubioase. 
Închiriază șerpi unor persoane individuale, cu ora, fără să pună 
niciun fel de întrebări. 

Tata, mama și cu mine ne-am privit nedumeriţi, dar Weena 
știa despre ce-i vorba: 

— În scopuri erotice. 

Tata făcu „Oho!”, mama spuse „Scârbos”, iar eu am zis: 

— Bunico, uneori mă sperii. 

Lorrie voia să lămurească lucrurile: 

— Mama mea n-a închiriat niciodată șerpi unor persoane 
individuale. 

— Pe când eram copil, Little Ned Yarnel, băiatul din vecini, a 
fost mușcat de un șarpe cu clopoței, zise Weena. 

— Un șarpe aflat în libertate sau unul închiriat? întrebă tata. 

— Unul aflat în libertate. Little Ned n-a murit, dar a făcut 
cangrenă. Medicii au fost siliți să-i amputeze mai întâi degetul 
mare și încă un deget, apoi totul până la încheietură. 

— Jimmy, dragule, sunt atât de bucuroasă că n-a fost nevoie 
să-ţi tăiem piciorul, spuse mama. 

— Și eu sunt bucuros. 

Tata ridică paharul cu vin. 


VP -135 


— Să bem în cinstea lui Jimmy al nostru care n-a fost 
amputat. 

După toast, Weena povesti: 

— Little Ned a ajuns să fie singurul campion cu o mână care a 
participat vreodată la Jocurile Olimpice, la proba de tir cu arcul. 

Uluită, Lorrie exclamă: 

— Așa ceva nu-i posibil! 

— Dragă, zise Weena, dacă îţi închipui că există o grămadă de 
campioni olimpici cu o singură mână, atunci înseamnă că nu știi 
prea multe despre sport. 

— Bineînţeles, n-a câștigat medalia de aur, lămuri lucrurile 
tata. 

— O medalie de argint, recunoscu bunica. Dar ar fi câștigat 
aurul, dacă ar fi avut doi ochi. 

Lorrie își puse jos furculita, ca să sublinieze uluirea sa, și 
întrebă: 

— Era ciclop? 

— Nu, îi răspunse mama, avea doi ochi, dar putea să vadă 
doar cu unul. 

— Dar nu ai nevoie de o vedere perfectă ca să fii bun la ceva 
de felul tirului cu arcul? întrebă Lorrie. 

Weena, mândră de prietenul ei din copilărie, îi explică: 

— Little Ned avea ceva mai folositor decât o vedere bună. 
Avea ardoare. Nimic nu-l putea dobori. 

Lorrie își luă din nou furculita în mână și duse la gura ultima 
bucată de crab pe care o avea în farfurie, apoi spuse: 

— Sunt nerăbdătoare să aflu dacă Little Ned era pitic. 

— Ce idee ciudată, dar cumva fermecătoare, exclamă mama. 

— După opinia mea, e doar ciudată, o contrazise bunica. Little 
Ned era înalt de un metru și optzeci de centimetri la a 
unsprezecea sa zi de naștere, și a ajuns la un metru și nouăzeci 
- un tip mare, ca Jimmy al nostru. 

Indiferent ce crede bunica, sunt cu vreo câţiva centimetri mai 
scund decât Little Ned. Probabil cântăresc mult mai puţin decât 
el - cu excepţia cazului în care comparaţia e limitată doar la 
greutatea mâinii, în care caz aș avea un avantaj considerabil 
faţă de el. 

Dacă îmi compar cele două picioare ale mele, stângul 
cântărește mai mult decât dreptul, din cauza celor două plăci de 
oțel și a numeroaselor șuruburi care îmi ţin femurul la un loc, 


VP -136 


plus placa de oțel din tibie. Piciorul a necesitat numeroase 
operaţii chirurgicale vasculare, dar asta n-a adăugat niciun 
gram. 

La cina aceea de la începutul lunii noiembrie 1994, drenurile 
rănilor fuseseră scoase, ceea ce primenise felul în care 
miroseam, dar purtam încă un mulaj din fibră de sticlă. Stăteam 
în capul mesei, cu piciorul ţeapăn întins într-o parte, de parcă aș 
fi sperat să-i pun piedică bunicii. 

Weena își termină crabul, plescăi din buze în modul zgomotos 
pe care îl considera un drept al tuturor celor de vârsta ei, apoi 
zise: 

— Ai spus că mama ta obținea bani în trei feluri. 

Lorrie își șterse buzele ei pline, minunate, cu șervetul. 

— Se mai ocupă și cu mulsul șerpilor cu clopoței. 

Tata exclamă, îngrozit: 

— Ce magazin din iad ar vinde o asemenea chestie? 

— Am avut un șerpișor frumos de casă, care a locuit un timp 
cu noi, îi povesti mama lui Lorrie. Se numea Earl, dar am fost de 
părere ca Bernard ar fi fost un nume care i s-ar fi potrivit mai 
bine. 

— După mine, arăta ca un Ralph, o contrazise bunica Rowena. 

— Earl era mascul, zise mama, sau cel puţin așa am presupus 
noi. Dacă ar fi fost femelă, ar fi trebuit să o mulgem? La urma 
urmei, dacă nu mulgi o vacă, poţi să-i provoci o suferință 
teribilă. 

Seara începuse minunat. Abia reușeam să spun și eu ceva. 

M-am uitat la tata. Acesta îmi zâmbi. Îmi dădeam seama că se 
distra de minune. 

— Un șarpe de casă nu are lapte, zise Lorrie. Niciun șarpe cu 
clopoței. Mama mea mulge de la șerpi venin. Apucă șarpele de 
ceafă și-i masează glandele cu otravă. Veninul se scurge din 
colți, care sunt la șerpii cu clopoței ca acele de seringă, iar de 
aici picură într-un vas de colectare. 

Din cauză că tata considera sufrageria un templu, rareori își 
punea cotul pe masă. De data asta și-l puse și-și rezemă bărbia 
în palmă, ca și cum s-ar fi pregătit de o îndelungată ascultare. 

— Deci mama ta are o moșie cu șerpi cu clopoței. 

— Rudy, moșie e un cuvânt prea... mare, fermă e în aceeași 
situaţie. E mai degrabă o grădină cu o singură cultură. 

Bunica scoase un râgâit plin de satisfacţie și zise: 


VP -137 


— Și cui vinde veninul? Asasinilor sau pigmeilor care suflă 
săgeți printr-o țeavă? 

— Companiile producătoare de medicamente au nevoie de el 
ca să facă antidot pentru venin. Și mai există încă vreo câteva 
utilizări medicale. 

— Ai menţionat o a treia sursă de venituri, îi reaminti tata. 

— Mama e un adevărat cabotin, spuse cu afecțiune Lorrie. 
Așa că e angajată la petreceri. Are un număr fantastic cu șerpi. 

— Cine ar vrea un asemenea spectacol? se minună tata. 

— Cine n-ar vrea? întrebă mama, gândindu-se probabil în 
avans la petrecerea aniversării lor și la ziua de naștere a 
Weenei. 

— Exact, zise Lorrie. Tot felul de petreceri ale firmelor, 
precum cele de pensionare, petreceri de Crăciun. Bar Mitzvah, 
Asociaţia Bibliotecilor din America, orice fel de petreceri. 

Mama și tata luară farfuriile pentru antreuri. Serviră castroane 
cu supă de pui și porumb, cu sărăţele cu brânză alături. 

— Îmi place porumbul, zise bunica, dar îmi produce flatulenţă. 
Pe vremuri îmi păsa de asta, dar acum nu mai am nicio 
obligație. Au venit anii de aur. 

Tata ținu un toast nu cu vin, ci cu prima lingură de supă: 

— Să sperăm că jigodia n-o să scape de proces. Să sperăm că 
o să-l prăjească. ă 

Bineînţeles, jigodia era Punchinello Beezo. În dimineaţa 
următoare avea să fie supus unei audieri preliminare, pentru a 
se decide dacă era apt pentru proces, din punct de vedere 
mintal. 

Îi împușcase pe Lionel Davis, pe Honker, pe Crinkles și pe 
Byron Metcalf, conducător de mult timp al societăţii de 
conservare a monumentelor istorice ale orașului, pe care îl 
torturase ca să obţină informaţii despre accesul la tunelele de 
sub piața orașului. 

În plus, explozia ucisese doi membri ai echipei ce făcea 
curățenie în tribunal și un vagabond care căuta comori într-o 
ladă de gunoi din spatele bibliotecii. Pierise și Martha Faye 
Jeeter, o văduvă în vârstă care locuia într-un apartament din 
clădirea de lângă tribunal. 

Socotit în vieţi omenești, opt e un număr mare, dar ţinând 
seama de întinderea distrugerilor, ne-am fi putut aștepta la o 
mulțime de victime. Fuseseră salvate vieţi pentru că exploziile 


VP -138 


avuseseră loc la două nivele sub pământ și pentru că o parte din 
puterea acestora se împrăștiase în tunelele subterane. 
Biblioteca, banca și conacul implodaseră, prăbușindu-se în 
pivnițele lor, transformate în ruine prin calculele precise ale unui 
expert în demolări. 

Tribunalul implodase și el în mare parte, dar clopotniţa se 
prăbușise peste clădirea învecinată, aducând o gălăgie subită în 
viaţa liniștită a văduvei Jeeter. 

Cele două pisici ale sale fuseseră zdrobite și ele. Unii cetăţeni 
din Snow Village păreau să fie mai înfuriaţi de această porcărie 
decât de pierderile omenești sau arhitecturale. 

Punchinello își exprimase regretul ca nu muriseră sute de 
oameni. Spusese poliţiei că, de-ar fi putut să ia treaba de la 
început, ar fi adăugat niște pachete de napalm, ca să producă 
un incendiu care ar fi distrus mai multe cvartale. 

Porțiuni din stradă și din parc se prăbușiseră în tunelele 
secrete ale lui Cornelius Snow. Frumoasa mea mașina sport, 
neagră cu dungi galbene, fusese înghițită de una dintre acele 
găuri. 

Va amintiţi că am spus ca nu întâlnisem o tânără pe care s-o 
iubesc atât de mult cât iubeam mașina Dodge Daytona Shelby Z 
veche de șapte ani? Ciudat, dar n-am jelit pierderea mașinii 
nicio clipă. 

Deși Lorrie ar fi arătat minunat în Shelby Z, ar fi arătat și mai 
bine într-un Pontiac Trans Am model 1986, unul care nu era 
negru, ci poate roșu sau argintiu, o culoare care se potrivea cu 
spiritul ei exuberant. Sau într-un Chevy Camaro IROC-Z model 
1988, decapotabil. 

Problema mea era una pe care ar fi luat-o în considerare orice 
brutar tânăr, plătit după numărul de pâini și de prăjituri. În 
lumea asta existau bărbaţi care, după ce ar fi privit-o, i-ar fi 
cumpărat lui Lorrie câte un Rolls-Royce pentru fiecare zi a 
săptămânii. Și niciunul dintre ei n-ar fi arătat ca un trol. 

— Nu crezi că o să trimită jigodia într-un ospiciu și astfel o să 
scape de spânzurătoare? întrebă tata. 

— El nu vrea așa ceva, i-am răspuns eu. Spune că știa foarte 
bine ce făcea și că a fost vorba de răzbunare. 

— Individul e ţicnit, în felul lui, spuse Lorrie, dar poate deosebi 
binele de rău la fel de ușor ca și mine. Maddy, Rudy, supa asta e 
fantastică, în ciuda faptului că produce flatulenţă. 


VP -139 


Bunica Rowena avea o poveste pertinentă. 

— Hector Sanchez, care locuia lângă Bright Falls, s-a omorât 
cu un pârțâit. 

Spiritul raţional al tatălui meu fu trezit de afirmaţia bunicii. 

— Weena, așa ceva nu-i posibil. 

— Hector lucra în industria uleiului de păr, își amintea bunica. 
Individul avea un păr minunat, dar nu prea mult bun-simţ. Asta 
s-a întâmplat cu cincizeci și șase de ani în urmă, în '38, înainte 
de război. 

— Nici pe vremea aceea nu era posibil, declară tata. 

— Tu nu te născuseși pe vremea aceea, nici Maddy, deci să 
nu-mi spui mie că nu era posibil. Am văzut cu ochii mei. 

— N-ai mai menţionat asta până acum, spuse tata, care o 
bănuia că născocise povestea, dar nu era pregătit s-o acuze. 
Jimmy, a mai pomenit chestia asta? 

— Nu, am confirmat eu. Îmi amintesc că bunica ne-a povestit 
de un Harry Ramirez care s-a fiert singur până a murit, dar n-a 
spus nimic despre acest Hector Sanchez. 

— Maddy, tu îţi amintești să mai fi auzit povestea asta? 

— Nu, dragule, recunoscu mama, dar ce dovedește asta? Sunt 
convinsă că mama nu și-a amintit-o până acum. 

— Când vezi un om care se pârțâie până moare nu poți uita, 
zise tata, apoi i se adresă lui Lorrie. Scuză-mă, dragă. Discuţiile 
noastre din timpul mesei nu sunt de obicei de un asemenea 
nivel. 

— Nu știi ce înseamnă un anumit nivel până nu mănânci 
ravioli din conservă în timp ce asculţi povești despre ulcerele 
șerpilor și despre mirosul unei tornade care a absorbit conţinutul 
unei uzine de prelucrare a apei de canalizare. 

Nerăbdătoare, bunica zise: 

— N-am uitat niciodată de Hector Sanchez. E doar prima dată 
când aveam o conversaţie în care se potrivea acest subiect. 

— Ce slujbă avea Hector în industria uleiului de păr? întrebă 
mama. 

— Dacă individul s-a aruncat în aer cu o bășină acum cincizeci 
și șase de ani, zise tata, cui îi pasă ce făcea el în domeniul 
uleiului de păr? 

— Sunt sigură că familiei lui îi pasă, replică Weena. Le aducea 
mâncare pe masă. Oricum, nu s-a aruncat singur în aer. Așa 
ceva nu-i posibil. 


VP -140 


— Caz închis, spuse tata, triumfător. 

— Împlinisem douăzeci și unu de ani și soţul meu, Sam, m-a 
dus pentru prima oară într-o cârciumă. Eram într-un separeu. 
Hector stătea pe un scaun, la bar. Am comandat o Veveriţă 
Roz?. Lorrie, îţi plac Veverițele Roz? 

Lorrie spuse da, iar tata zise: 

— M-ai înnebunit cu povestea asta, am ajuns să văd veverițe 
roz care se caţără în clipa asta pe tavan. 

— Hector bea bere cu felii de lămâie și stătea la un scaun 
distanţă de un culturist. Individul avea bicepși de mărimea unor 
șunci, iar pe braţ avea cel mai frumos tatuaj cu un buldog care 
mârâia. 

— Cine? Hector sau culturistul? întrebă mama mea. 

— Hector nu avea niciun tatuaj, cel puţin nu în locuri vizibile. 
Dar avea o maimuţă numită Pancho. 

— Pancho bea și el bere? întrebă mama. 

— Maimutţa nu era acolo. 

— Unde era? 

— Acasă, cu familia. Nu era o maimuţă căreia îi plăcea să 
colinde prin cârciumi. Lui Pancho îi plăcea în sânul familiei. 

Mama îl bătu pe tata pe umăr și zise: 

— Așa e și maimuța mea. 

— Hector, stând pe scaunul barului, a tras o bășină 
zdravănă... 

— În sfârșit! exclamă tata. 

— ... iar culturistul s-a simţi jignit din cauza mirosului. Hector 
i-a zis să-și ţină fleanca, numai că n-a folosit expresia asta. 

— Cât de solid era Hector? întrebă Lorrie. 

— Aș zice că avea înălțimea de un metru și șaizeci și cinci și 
greutatea de șaizeci și cinci de kilograme. 

— Cred că folosea maimuța ca lest, să nu-l ia vântul, zise 
Lorrie. 

— lar culturistul l-a pocnit de două ori, l-a apucat de păr și i-a 
izbit fața de bar de trei ori. Hector a căzut de pe scaun, mort, iar 
culturistul a comandat încă un pahar cu bere și whisky, cu două 
ouă proaspete amestecate în el, pentru proteine. 

Mama mea radia de încântare: 


3 Pink Squirrel - cocteil făcut din lichior roz de sâmburi de caisă, 
lichior de cacao și îngheţată de vanilie (n.tr.). 
VP -141 


— Am avut dreptate. Faptul că și-a slobozit gazele nu l-a 
omorât. L-a omorât cu/turistul beat. 

— Dacă nu s-ar fi pârțăit, n-ar fi fost ucis, insistă bunica. 

Lorrie își termină supa și întrebă: 

— Și cum s-a fiert Harry Ramirez până când a murit? 

Sosi felul principal - pui fript umplut cu castane și cârnaţi, 
mămăligă și mazăre verde - urmat de salata de ţelină. 

lar când, după miezul nopţii, tata împinse din bucătărie în 
sufragerie căruciorul cu deserturi, Lorrie nu putu să se decidă 
între o tartă cu cremă de mandarine și o felie de prăjitură 
genoveză, așa că le luă pe amândouă. Gusta coeur à la creme, 
budino di ricotta? și Mont Blanc aux marrons”, apoi alese patru 
bucăţi din tava cu prăjituri aranjate pe trei rânduri. 

Mâncă o prăjitură springerle?* concentrându-se zdravăn, până 
își dădu seama că toţi cei de la masă tăcuseră. Când își ridică 
privirea, văzu că noi îi zâmbeam. 

— Sunt delicioase, zise ea. 

Noi zâmbeam. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Lorrie. 

— Nimic, dragă, răspunse mama. Doar că ne simţim de parcă 
ai fost întotdeauna aici. 

Lorrie plecă la unu dimineaţa, o oră care era devreme pentru 
familia Tock, dar târzie pentru ea. La nouă dimineaţa trebuia să 
înveţe doi unguri furioși să danseze. 

Ungurii furioși sunt ei înșiși o poveste, o s-o păstrez pentru 
altă carte, dacă o să trăiesc s-o scriu. 

În timp ce stăteam la ușa din faţă, sprijinindu-mă de un cadru, 
Lorrie mă sărută. Acesta ar fi fost sfârșitul perfect al serii... dacă 
nu m-ar fi sărutat pe obraz și dacă întreaga familie n-ar fi fost la 
o jumătate de metru de noi, privind și zâmbind și - într-un 
singur caz - plescăind prea mult din buze. 

Apoi o sărută pe bunica, pe mama și pe tata, ceea ce a făcut 
să nu mă mai simt ca fiind deosebit. 

Lorrie reveni la mine și mă sărută din nou pe obraz, iar asta 
m-a făcut să mă simt mai bine. 


2 Prăjitură în formă de inimă, făcută din cremă de brânză, 
vanilie și căpşuni (n.tr.). 
27 Budincă din urdă (n.tr.). 
: Prăjitură cu cremă de castane (n.tr.). 
2 Un soi de biscuiţi cu anason (n.tr.). 
VP -142 


Când ieși din casă și dispăru în noapte, păru că ia cu ea cea 
mai mare parte a oxigenului. În absenţa ei, respiratul era ceva 
dureros. A 

Tata întârziase la serviciu, la staţiunea balneară. Işi decalase 
programul ca să aștepte până pleacă Lorrie. 

Înainte să plece, îmi spuse: 

— Fiule, niciun brutar care se respectă n-ar lăsa să-i scape 
așa ceva. 

În timp ce mama și bunica strângeau masa și încurcau cele 
două mașini de spălat vase, eu m-am instalat în fotoliul din 
camera de zi și mi-am rezemat capul pe șerveţelul cu model cu 
păianjeni. Având stomacul plin într-un mod plăcut și piciorul în 
ghips ridicat pe un scăunel, mă simţeam ca stând pe plajă. 

Am încercat să citesc un roman poliţist, unul dintr-o serie cu 
un detectiv particular cu neurofibromatoză, boală făcută celebră 
de Omul Elefant. Individul călătorea dintr-un capăt în celălalt al 
San Francisco-ului în anchetele sale, purtând întotdeauna o 
mantie cu glugă ca să-și ascundă trăsăturile deformate. 
Povestea nu mă atrăgea. 

După ce termină strânsul mesei, bunica se întoarse la 
canapeaua și la brodatul ei. începuse o pernă cu miriapode. 

Mama stătea la șevaletul din alcovul ei și lucra la portretul 
unui câine collie, al cărui proprietar voia să fie pictat având la 
gât o eșarfă în carouri și pe cap o pălărie de cowboy. 

Dacă ţinem seama de viața mea și de cina de care mă 
bucurasem, era normal să analizez un pic noţiunea de 
excentricitate. Când scriu despre clanul Tock, membrii acestuia 
par ciudați și aparte. Și așa sunt. Acesta e unul dintre motivele 
pentru care îi iubesc. 

Fiecare familie e excentrică, în felul său, după cum este și 
fiecare om. Fiecare își are ticurile sale, ca și cei din familia Tock. 

Excentric înseamnă în afară sau aparte de ce-i obișnuit, de 
ceea ce e considerat normal. Noi, care alcătuim o civilizaţie, 
stabilim prin consens ceea ce e normal, dar acest consens e lat 
ca un râu, nu îngust ca sârma pe care merg acrobaţii la circ. 

Chiar și așa, unii dintre noi trăiesc o viață perfect normală, 
obișnuită în toate privinţele. La urma urmei, suntem oameni, 
fiecare dintre noi fiind unic în măsura în care niciun membru al 
unei specii nu-i deosebit de alții de felul său. 


VP -143 


Avem instincte, dar nu suntem conduși de ele. Simţim atracţia 
turmei fără minte, ademenirea haitei, dar ne opunem efectelor 
extreme ale acestor influențe - iar când n-o facem, ne târâm 
societatea într-o distrugere sângeroasă sau într-o utopie eșuată, 
conduși de Hitler, Lenin sau Mao Zedong. lar distrugerea ne 
reamintește că Dumnezeu ne-a dat individualitate și că 
renunțarea la aceasta înseamnă să urmezi o cale întunecată. 

Dacă nu reuşim să vedem excentricităţile din noi și să fim 
amuzaţi de ele, devenim monștrii egoismului. Fiecare familie, în 
felul său, este la fel de excentrică precum a mea. Vă garantez 
asta. Dacă vă deschideţi ochii pentru acest adevăr, va 
deschideţi sufletul către umanitate. 

Citiţi-l pe Dickens; el știe. 

Cei din familia mea nu doresc să fie altceva decât ceea ce 
sunt. Nu se vor schimba ca să-i impresioneze pe alţii. 

Ei găsesc un înţeles în credinţa lor calmă, unul în ceilalţi, în 
micile miracole ale vieţii lor cotidiene. Nu au nevoie de ideologii 
sau de filosofii ca să se definească. Sunt definiţi de viață, cu 
toate simţurile angajate, cu speranţă, fiind gata oricând să râdă. 

Știusem, aproape din momentul în care o întâlnisem în 
bibliotecă, că Lorrie Lynn Hicks știe tot ce știa Dickens, 
indiferent dacă l-a citit sau nu. Frumusețea ei consta mai puţin 
în aspectul ei fizic și mai mult în faptul că nu era un automat 
freudian, că nu-și va permite niciodată să fie definită în acei 
termeni. Nu era victima nimănui, nu era prostul nimănui. Era 
motivată nu de ceea ce îi dăduseră alţii, nu de invidie, nu de 
convingerea unei superiorității morale, ci de posibilitătile vieții. 

Am pus deoparte romanul cu detectivul gen Omul Elefant și 
m-am ridicat de pe fotoliu, sprijinindu-mă de cadru. Roţile 
scârțâiră ușor. 

Când am ajuns în bucătărie, am închis ușa în urma mea și m- 
am dus la telefonul de pe perete. 

Am stat acolo un timp, ștergându-mi palmele umede de 
cămașă. Mâinile îmi tremurau. Această nervozitate era mai puţin 
acută, dar mai profundă decât orice simţisem când fusesem 
ameninţat de Punchinello cu pistolul. 

Era tremuratul unui alpinist care vrea să cucerească muntele 
cel mai înalt din lume într-un timp record, care știe că pentru o 
anumită perioadă din viaţa sa va avea îndemânarea și resursele 
fizice ca să-și îndeplinească visul, dar care se teme ca birocrația, 


VP -144 


furtuna sau soarta îl vor întârzia până când se termina perioada 
aceea de timp. Și atunci, cine va fi, ce va deveni? 

În timpul celor șase săptămâni ce trecuseră de la noaptea 
clovnilor, am vorbit de multe ori la telefon. Îi învăţasem numărul 
pe dinafară. 

Am format trei cifre, apoi am pus receptorul în furcă. 

Mi se uscase gura. Am scârţâit din cadru până la un dulap, am 
luat un pahar, am scârțâit până la chiuvetă. Am turnat apă rece 
și filtrată din robinetul special. 

Mai greu cu un sfert de kilogram, dar cu gura tot uscată, m- 
am întors la telefon. 

Am format cinci cifre, am pus receptorul în furcă. 

Nu aveam încredere în glasul meu. Am exersat: 

— Bună, aici Jimmy. 

Renunţasem să-mi mai spun James. Când îţi dai seama că 
lupţi cu o lege fundamentală a universului, e mai bine să cedezi 
în faţa naturii. 

— Bună, aici Jimmy. Îmi cer scuze dacă te-am trezit. 

Vocea mea devenise tremurătoare și urcase cu două octave. 
Nu mai sunase astfel de când aveam treisprezece ani. 

Mi-am dres glasul, am încercat din nou, aș fi putut fi luat 
drept un băiat de cincisprezece ani. 

După ce am format șase cifre, m-am pregătit să pun 
receptorul în furcă. Apoi, cu o renunțare indiferentă, am format 
a șaptea cifră. 

Lorrie răspunse după primul ţărâit, ca și cum ar fi stat lângă 
telefon. 

— Bună, sunt Jimmy, îmi cer scuze dacă te-am trezit, am spus 
eu. 

— Am ajuns acasă abia acum cincisprezece minute. Nu m-am 
băgat încă în pat. 

— M-am distrat în seara asta. 

— Și eu, zise ea. Îmi place familia ta. 

— Ascultă, nu-i ceva ce se face prin telefon, dar, dacă n-o fac, 
n-o să pot să adorm. O să zac treaz întrebându-mă dacă 
perioada mea de timp favorabil a trecut și dacă mi-am pierdut 
ultima șansă să urc pe munte. 

— Bine, zise ea, dar dacă o să fii atât de enigmatic, va trebui 
să iau notițe, ca să am șansa să descifrez ulterior ce naiba o să 
spui. Gata, am luat hârtie și stilou. 


VP -145 


— În primul rând, nu-s prea arătos. 

— Cine spune asta? 

— Oglinda, oglinjoara de pe perete. Și sunt un tip greoi și 
neîndemânatic. 

— Așa zici tu, dar eu nu prea am văzut dovezi în privinţa asta 
- cu excepţia unor momente ca acesta. 

— Nu puteam să dansez inainte să am plăcile astea de oţel 
care-mi ţin piciorul la un loc. Acum o să fiu la fel de grațios ca 
prima creatură a doctorului Frankenstein. 

— Îţi trebuie doar un profesor priceput. Am învăţat odată o 
pereche de orbi să danseze. 

— Oricum, sunt brutar, poate într-o zi o să fiu patiser, iar asta 
înseamnă că n-o să fiu niciodată milionar. 

— Vrei să fii milionar? mă întrebă ea. 

— Nu în mod deosebit. Aș fi preocupat tot timpul cum să fac 
să nu pierd banii. Presupun că artrebui să vreau să fiu milionar. 
Unii oameni spun că n-am suficientă ambiţie. 

— Cine? 

— Poftim? 

— Cine spune că n-ai suficientă ambiţie? 

— Probabil că toți. Altceva. Nu prea călătoresc. Mulţi oameni 
vor să vadă lumea, dar eu sunt legat de casă. Cred că poţi să 
vezi întreaga lume într-un kilometru pătrat, dacă știi cum să te 
uiţi. N-o să am niciodată parte de aventuri mărețe în China sau 
în Republica Tonga. 

— Unde-i Republica Tonga? 

— Habar n-am. N-am văzut niciodată Tonga. Probabil că n-o 
să văd niciodată Parisul, nici Londra. Unii oameni ar spune că-i 
un lucru tragic. 

— Cine? 

Am spus, cuprins de spirit autocritic: 

— Și sunt complet lipsit de subtilitate. 

— Nu chiar complet. 

— Unii oameni cred că-i așa. 

— lar ei, zise Lorrie. 

— Cine? 

— „Unii oameni”. 

— Locuim în una dintre cele mai celebre staţiuni de schi din 
lume, am continuat eu, iar eu nu schiez. Nu m-am ostenit 
niciodată să învăţ. 


VP -146 


— Și asta e o crimă? 

— Dovedește lipsă de spirit de aventură. 

— Unii oameni trebuie neapărat să aibă aventuri, spuse ea. 

— Nu și eu. Și toată lumea face drumeții, aleargă la maraton, 
ridică greutăţi. N-o să fac niciodată așa ceva. Mie îmi plac 
cărţile, cinele lungi cu discuţii la fel de lungi, plimbările 
îndelungate, pline de discuţii. Nu poţi să discuţi când cobori cu 
șaptezeci și cinci de kilometri pe oră pe o pârtie de schi. Nu poţi 
să discuţi când alergi la maraton. Unii oameni spun că vorbesc 
prea mult. 

— Au opinii foarte precise, nu-i așa? 

— Cine? 

— „Unii oameni”. Îţi pasă ce crede cineva despre tine, în afară 
de cei din familia ta? 

— Nu chiar. Și asta-i bizar, nu crezi? Adică doar nebunii 
sociopaţi nu se sinchisesc de ce cred oamenii despre ei. 

— Crezi că ești un nebun sociopat? 

— S-ar putea să fiu. 

— Nu cred că ai putea fi, mă contrazise ea. 

— Probabil că ai dreptate. Trebuie să fii aventuros ca să fii un 
nebun sociopat bun. Trebuie să-ţi placă pericolul și schimbarea, 
să riști - iar mie nu-mi plac chestiile astea. Sunt banal. Sunt 
plictisitor. 

— Și de aia m-ai sunat, ca să-mi spui că ești banal, plictisitor, 
vorbăreţ, neaventuros și un sociopat ratat? 

— Da, dar toate astea reprezintă un preambul. 

— La ce? 

— La ceva ce n-ar trebui să-ţi cer prin telefon, ceva ce ar 
trebui să-ţi cer personal, ceva ce-ţi cer probabil prea devreme, 
dar mi-a intrat în cap ideea că dacă n-o să-ţi cer în noaptea 
asta, atunci o să fiu întârziat de soartă sau de furtuni, iar 
perioada mea de timp oportună se va termina, așa că întrebarea 
este... Lorrie Lynn Hicks, vrei să te căsătorești cu mine? 

Am crezut că tăcerea ei însemna că nu-și mai găsea cuvintele 
din cauza surprizei, apoi am crezut că vrea să mă tachineze, 
apoi am crezut că s-ar putea să însemne ceva neplăcut, și apoi 
ea îmi spuse: 

— lubesc pe altcineva. 


VP -147 


PARTEA A TREIA 


BINE Al VENIT PE LUME, ANNIE TOCK 


24. 


Evenimentele din 15 septembrie 1994 - când o parte 
semnificativă a pieţei orașului fusese aruncată în aer - mă 
încurajaseră să iau în serios restul prezicerilor bunicului Josef. 

Supravieţuisem primei dintre cele „cinci zile teribile”. Dar 
plătisem un preţ pentru supravieţuire. 

Dacă ai puţin peste douăzeci de ani și piciorul plin de metal și 
șchiopătezi ocazional, lucrul acesta ar putea fi romantic dacă te 
plimbi având în tine șrapnele căpătate în timp ce făceai parte 
din infanteria marină. Nu-i nimic glorios să fii împușcat în timp 
ce te lupţi cu un clovn pentru posesia unui pistol. 

Chiar dacă era vorba despre un clovn ratat și un jefuitor de 
bancă, individul era suficient de clovn ca să te jefuiască de o 
poveste eroică. Și s-o facă absurdă. 

Oamenii spun lucruri de genul „Deci i-ai luat pistolul, iar el a 
reușit să păstreze sticla cu apa gazoasă?” 

In timpul celor opt, nouă luni care au precedat evenimentul, 
am discutat și am făcut planuri pentru cea de-a doua zi din lista 
celor cinci, care urma după mai bine de trei ani de la prima: luni, 
19 ianuarie 1998. 

Ca parte a pregătirilor mele, am cumpărat un pistol de 9 mm. 
Nu-mi plac pistoalele, dar îmi place și mai puţin să fiu lipsit de 
apărare. 

Am încercat să-i descurajez pe membrii familiei mele, care 
doreau să-și pună viețile în joc, legându-și sorțile de soarta mea. 
Dar mama, tata și bunica insistară să fie cu mine toate cele 
douăzeci și patru de ore ale zilei fatidice. 

Argumentul lor principal părea a fi cel că Punchinello Beezo 
nu m-ar fi luat ostatic în bibliotecă dacă ar fi trebuit să-i ia 
ostatici și pe ei trei. Numărul mare oferea siguranţă. 


VP -148 


Răspunsul meu a fost că Punchinello i-ar fi omorât pe ei trei și 
m-ar fi luat pe mine ostatic. 

N-au fost în stare să găsească vreun argument cu care să mă 
contrazică și și-au închipuit că puteau câștiga dezbaterea prin 
interjecţii exprimate cu vigoare: „Prostii!” „Nu-mi pasă de așa 
ceva!” „Aiurea!” „Ha! Ha! Tâmpenii!” „Ptiu!” „Baliverne! Nu fi 
prost!” „Aiurea!” „Vax! Ce idioţenie!” 

Nu poţi să te cerți cu membrii familiei mele. Sunt ca 
puternicul fluviu Mississippi: continuă să-și vadă de treabă și te 
trezești în deltă, plutind, ameţit de razele soarelui și de 
mișcarea leneșă a apei. 

Am dezbătut, în timpul multor cine și a nenumărate căni de 
cafea, dacă ar fi înțelept să ne ascundem între patru pereți, să 
încuiem ușile și ferestrele și să ne apărăm locuinţa împotriva 
tuturor clovnilor și a oricăror alţi agenţi ai haosului care ar fi 
năvălit peste noi. 

Mama credea că ar trebui să petrecem ziua într-un loc public 
plin cu oameni. Din moment ce în Snow Village nu există niciun 
loc în care mulţimea să se îngrămădească toată ziua, a propus 
să zburăm la Las Vegas și să ne facem tabăra într-un cazinou 
pentru douăzeci și patru de ore. 

Tata prefera să fie în mijlocul unui câmp enorm, cu 
posibilitatea de a vedea în orice direcţie pe o distanţă de câţiva 
kilometri. 

Bunica ne avertiză că un meteorit care ar fi căzut din cer ar fi 
fost la fel de periculos și dacă am fi fost într-un câmp deschis, și 
dacă am fi fost în casă cu ușile încuiate, și dacă am fi fost în Las 
Vegas. 

— Așa ceva n-o să se întâmple în Las Vegas, insistă mama, 
extrăgându-și convingerea dintr-o cană de cafea cam cât 
jumătate din capul ei. Țineţi minte, mafia stăpânește încă 
localurile. Ține situaţia sub control. 

— Mafia! exclamă exasperat tatăl meu. Maddy, mafia nu 
poate controla meteoriţii! 

— Sunt convinsă că poate, replică mama mea. Mafioţii sunt 
hotărâți, nemiloși și deştepţi. 

— De acord, o aprobă bunica. Am citit într-o revistă că o navă 
cosmică a aterizat acum două mii de ani în Sicilia. Extratereștrii 
s-au amestecat cu sicilienii - de aceea sunt sicilienii atât de duri. 


VP -149 


— Ce revistă tâmpită ar publica o asemenea aiureală? întrebă 
tata. 

— Newsweek, îi replică bunica. 

— Nici într-un milion de ani n-ar publica Newsweek o 
asemenea prostie. 

— Dar a publicat, îl asigură bunica. 

— Ai citit povestea asta într-unul dintre tabloidele tale aiurite. 

— Am citit-o în Newsweek. 

Am zâmbit și m-am lăsat să plutesc până în deltă, ascultând. 

Trecură zile, săptămâni, luni, și rămânea clar, așa cum fusese 
întotdeauna, că nu poţi să faci niciun plan ca să învingi destinul. 

Situaţia era complicată de faptul ca noi eram gravizi. 

Da, sunt conștient ca unii vor considera o aroganță ca un 
bărbat să spună „noi” având în vedere că el împărtășește 
plăcerea conceperii și încântarea de a fi părinte, nu și durerea 
dintre aceste două lucruri. În primăvara care trecuse, soţia mea 
- care este elementul principal al vieţii mele - îmi anunţase 
familia, fericită: „Noi suntem gravizi”. Și pentru că îmi dăduse 
dreptul să folosesc pronumele la plural, l-am folosit. 

Din cauză că am putut să deducem data conceperii, doctorul 
nostru de familie ne-a spus că perioada cea mai probabilă de 
patruzeci și opt de ore în care va avea loc nașterea va fi în 
ianuarie, pe 18 sau pe 19. 

Am fost convinși imediat că primul nostru copil va pătrunde în 
lume în ziua în legătură cu care bunicul Josef îl avertizase pe 
tatăl meu, cu multă vreme în urmă: luni, 19 ianuarie. 

Miza devenise subit atât de mare, încât am vrut să ne 
retragem din joc. Însă atunci când joci pocher cu diavolul, 
nimeni nu părăsește masa de joc înaintea lui. 

Deși ne străduiam să nu arătăm, eram cu toţii atât de speriaţi, 
că nu mai aveam nevoie de laxative. Pe măsură ce timpul ne 
purta către întâlnirea cu necunoscutul, speranţa și puterea pe 
care eu și Lorrie le primeam din partea familiei contau mai mult 
ca niciodată. 


VP -150 


25. 


Soția mea iubită este în stare să-mi smucească lanţul - 
„lubesc pe altcineva” - ca urmare îl smucesc și eu pe al vostru. 

Amintiţi-vă: am învăţat structura unei povești de la o familie 
care se răsfaţă cu naraţiuni și înțelege în esenţa sa realismul 
magic al vieţii. Cunosc rutina și trucurile; sunt, poate, 
neîndemânatic în alte privințe, dar, scriindu-mi viaţa, mă voi 
strădui să nu-mi vâr capul în găleată, iar dacă voi interpreta 
numărul cu șoarecele în pantaloni, sunt convins că n-o să fiu 
huiduit de spectatorii circului. 

Cu alte cuvinte, aveţi răbdare. Ceea ce pare tragic s-ar putea 
să fie comic, dacă vă gândiţi mai bine, iar ceea ce e comic s-ar 
putea să vă facă să plângeţi, după un timp. Ca și viaţa. 

Deci, să ne întoarcem la momentul în care stăteam în 
bucătăria părinţilor mei, în noaptea aceea de noiembrie din anul 
1994, rezemat de masă ca să evit să-mi las greutatea pe 
piciorul în ghips, explicându-i lui Lorrie că deși nu eram arătos, 
deși eram banal, plictisitor, vorbăreț și fără spirit aventurier, 
speram să fie încântată să se mărite cu mine. lar ea spusese: 

— lubesc pe altcineva. 

Aș fi putut să-i urez noroc. Aș fi putut să plec scârțâind cu 
cadrul meu din bucătărie, să mă împleticesc urcând scările, să 
mă refugiez în dormitorul meu și să mă sufoc cu o pernă până 
aveam să mor. 

Asta ar fi însemnat să n-o mai văd în această viaţă sau în 
cealaltă. Variantă care mi s-a părut insuportabilă. 

In plus, nu mâncasem suficiente produse de patiserie ca să 
vreau să schimb această lume cu una în care teologii nu 
garantează existenţa zahărului. 

Mi-am controlat glasul, decis să par un individ care pierduse, 
dar era stoic, și care nu intenţiona să se sufoce, și am întrebat: 

— Pe altcineva? 

— E brutar, îmi spuse ea. Care sunt șansele... ei? 

Snow Village e mult mai mic decât New York. Dacă Lorrie 
iubea un alt brutar, eram convins că-l cunoșteam pe individ. 

— Probabil că-l cunosc, am zis eu. 

— Îl cunoști. E foarte talentat. Creează bucăţi de rai în 
bucătăria sa. E cel mai bun. 


VP -151 


Nu puteam tolera să-mi pierd iubirea vieţii și locul care mi se 
cuvenea în ierarhia brutarilor din districtul Snow. 

— Sunt convins că-i un tip drăguţ, știi, dar adevărul e că în 
părţile astea numai tatăl meu e un brutar mai bun decât mine, 
iar eu îl ajung rapid. 

— Acum e aici, spuse ea. 

— Cine? 

— Cel pe care îl iubesc. 

— E acolo? Dă-mi-l la telefon. 

— De ce? 

— Vreau să aflu dacă știe să facă un pâte sablee* decent. 

— Ce-i asta? 

— Dacă e atât de grozav, știe ce este. Ascultă, Lorrie, lumea e 
plină de indivizi care pretind că pot fi brutarul regelui, dar asta-i 
numai vorbărie. O să-l învăţ eu minte. Dă-mi-l pe individ la 
telefon. 

— E deja la telefon, spuse ea. Sper că acel Jimmy ciudat - cel 
care se considera jalnic, care-mi spunea cât de banal, de simplu 
și de nemerituos este - a dispărut pentru totdeauna. 

Oh! 

— Jimmy al meu, continuă ea, nu-i un lăudăros, dar își 
cunoaște valoarea. lar Jimmy a/ meu nu se oprește până când 
nu obţine ceea ce vrea. 

— Vrei să te măriţi cu Jimmy al tău? am întrebat eu, incapabil 
să-mi mai stăpânesc tremurul glasului. 

— Mi-ai salvat viaţa, nu-i așa? 

— Dar și tu ai salvat-o pe a mea. 

— De ce ne-am mai ostenit atât, dacă nu ne căsătorim? 
întrebă ea. 

Cu două duminici înainte de Crăciun eram căsătoriți. 

Tatăl meu mi-a fost cavaler de onoare. 

Chilson Strawberry a renunţat la un turneu de sărituri în Noua 
Zeelandă și a venit cu avionul, ca să fie domnișoară de onoare. 
Dacă te uitai la ea, nu ţi-ai fi dat seama că-și zdrobise cândva 
faţa de culeea unui pod. 

Tatăl lui Lorrie, Bailey, făcu o pauză în vânarea furtunilor ca 
să conducă mireasa la altar. Venise părând mânat de vânt, 
arătase bătut de vânt în fracul său închiriat și plecase arătând 
mânat de vânt, îndemnat fiind de profesia sa. 


Aluat franțuzesc (n.tr.). 
VP -152 


Alysa Hicks, mama lui Lorrie, se dovedi a fi frumoasă și 
încântătoare. Ne dezamăgi, venind fără niciun șarpe. 

In cei trei ani care au urmat căsătoriei noastre am devenit 
patiser. Lorrie își schimbase meseria de profesor de dans cu cea 
de proiectant de pagini de web, ca să poată lucra conform 
orarului unui brutar. 

Am cumpărat o casă. Nimic neobișnuit. Două etaje, două 
dormitoare, două bai. Un loc în care să începem o viaţă 
împreună. 

Am răcit. Ne-am vindecat. Am făcut planuri. Am făcut 
dragoste. Am avut necazuri cu niște ratoni. Am jucat mult 
pinacle cu mama și cu tata. 

Și am rămas gravizi. 

Luni, 12 ianuarie, la amiază, după trei ore de somn, Lorrie se 
trezi cu dureri în partea de jos a abdomenului și în vintre. Zăcu 
în pat un timp, cronometrând contractiile. Erau neregulate și 
separate prin intervale mari de timp. 

Din cauză că era exact o săptămână până la data cea mai 
probabilă a nașterii, presupuse că erau dureri false, fără 
dilatarea colului uterin. 

Avusese o experienţă similară cu trei zile în urmă. Ne 
duseserăm la spital - și ne întorseserăm acasă cu copilul tot în 
pântec. 

Spasmele erau suficient de dureroase ca s-o împiedice să 
adoarmă la loc. Având grijă să nu mă trezească, se strecură din 
pat, făcu baie, se îmbrăcă și se duse în bucătărie. 

li era foame, în ciuda durerilor abdominale periodice. Se 
așeză la masa din bucătărie și, în timp ce citea un roman poliţist 
pe care i-l recomandasem, mâncă o felie de prăjitură cu 
ciocolată și cireşe, apoi două felii de kugelhopf* cu chimen. 

Timp de câteva ore, contracţiile nu deveniră nici mai 
dureroase, nici mai regulate. 

Dincolo de ferestre, aripile albe ale cerului se topeau. Zăpada 
cădea în tăcere și împodobea cu pene copacii și curtea. 

Lorrie nu acordă la început prea multă atenţie zăpezii. Într-un 
ianuarie obișnuit ninge destul de des. 


= Prăjitură din Alsacia, cu stafide muiate în lichior de cireșe, 
migdale și, eventual, fructe zaharisite (n.tr.). 
VP -153 


M-am trezit la puţin timp după ora patru, am făcut duș, m-am 
ras și m-am dus în bucătărie în timp ce ziua se transforma încet 
într-un crepuscul timpuriu de iarnă. 

Lorrie, care stătea încă la masă, cufundată în ultimul capitol al 
romanului poliţist, îmi răspunse la sărut când m-am aplecat spre 
ea, și-și ridică privirea de pe pagină doar o clipă. Apoi îmi zise: 

— Hei, zeu al patiseriei, nu-mi dai o felie de streusef?? 

În timpul sarcinii, Lorrie avusese numeroase pofte, dar în 
capul listei se aflau prăjiturile streuse/ și diferite feluri de 
kugelhopf. 

— Copilul ăsta o să se nască vorbind nemțește, am prezis eu. 

Inainte să aduc prăjitura, am privit pe fereastra ușii din spate 
și am văzut că treptele verandei erau acoperite cu vreo 
cincisprezece centimetri de pulbere proaspătă. 

— Se pare ca meteorologul a greșit din nou, am zis eu. E mai 
mult decât o lapoviţă. 

Captivată de carte, Lorrie nu remarcase că ninsoarea leneșă 
se transformase într-o furtună puternică, lipsită însă de vânt. 

— Minunat, spuse ea, văzând peisajul ca blana de hermină, 
apoi adăugă, după o jumătate de minut. Uh-oh! 

Incepusem să tai streuselul și am crezut că exclamaţia ei 
fusese provocată de desfășurarea evenimentelor din cartea pe 
care o citea. 

Lorrie scoase un șuierat, aspiră printre dinţi, gemu și lăsă să-i 
cadă cartea din mână pe masă. 

M-am întors și am abandonat prăjitura văzând-o la fel de 
palidă ca universul înveșmântat în zăpada de dincolo de 
fereastră. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cred că am din nou dureri false. 

M-am întors la masă. 

— Când au început? 

— Pe la amiază. 

— Acum cinci ore! Și nu m-ai trezit! 

— Durerea era în partea de jos a abdomenului și în vintre, ca 
mai înainte, spuse Lorrie. Dar acum... 

— Sunt pe întreg abdomenul? 

— Mda. 


32 Prăjitură acoperită cu firimituri dintr-un aluat făcut din unt, 
faină și zahăr (n.tr.). 
VP -154 


— Până la spate? 

— Oh, da. 

Topografia aceasta specifică semnifica dureri adevărate ale 
nașterii. 

Am îngheţat de spaimă, dar numai pentru o clipă. Teama lăsă 
loc încântării, când m-am gândit că voi deveni tată. 

Aș fi rămas înspăimântat dacă aș fi știut că locuinţa noastră 
fusese supravegheată și că un dispozitiv de supraveghere foarte 
sensibil, plantat în bucătăria noastră, tocmai transmisese 
conversaţia noastră unui ascultător aflat doar la două sute de 
metri de noi. 


26. 


La o femeie însărcinată cu primul copil, faza iniţială a nașterii 
durează în medie cam douăsprezece ore. Aveam timp suficient. 
Spitalul se afla la numai zece kilometri de noi. 

— Pregătesc mașina de teren, am zis eu. Tu termină-ţi 
romanul. 

— Dă-mi streuselr-ul. 

— Ai voie să mănânci în prima fază a nașterii? 

— Despre ce vorbeşti? Sunt flămândă. Intenţionez să mănânc 
tot timpul până la naștere. 

După ce i-am dat felia de streuse/ pe care tocmai o tăiasem, 
am urcat la etaj să iau geanta pe care o pregătiserăm. Am urcat 
pe scări cu grijă și am coborât cuprins de-un soi de paranoia. 
Dacă ar fi existat un moment mai puţin potrivit să cad și să-mi 
rup piciorul, acela ar fi fost. 

In timpul celor trei ani de căsătorie, devenisem mult mai puțin 
neîndemânatic decât fusesem înainte să ne depunem 
jurămintele. Se părea că absorbisem o parte din graţia lui Lorrie, 
printr-un soi de osmoză. 

Cu toate acestea, n-am riscat nimic în timp ce căram valiza în 
garaj și o încărcam iute în spatele Fordului Explorer. 

Mai aveam și un Pontiac Trans Am Candy din 1986, roșu ca 
mărul și cu interior negru. Lorrie arăta nemaipomenit în el. 

După ce am ridicat ușa automată a garajului câţiva centimetri 
ca să asigur ventilarea, am pornit Explorerul și am lăsat motorul 


VP -155 


mergând. Voiam ca atunci când Lorrie avea să urce, interiorul 
mașinii să fie cald. 

În urma unei furtuni mai puţin puternice, care avusese loc cu 
patru zile în urmă, pusesem lanţuri de zăpadă pe anvelope. 
Decisesem să le las. 

Acum mă simţeam atotștiutor, competent și responsabil. Mi- 
am închipuit că, datorită prevederii mele, treaba o să fie o 
nimica toată. 

Devenisem - din cauza influenței îmblânzitoare a lui Lorrie - 
un optimist neobosit. Înainte ca noaptea să se sfârșească, 
aveam să plătesc pentru optimismul meu. 

În încăperea dintre garaj și bucătărie, folosită pentru 
schimbarea încălțămintei, mi-am scos pantofii și m-am grăbit 
să-mi pun bocancii de schi. Am înhăţat un hanorac termoizolant 
dintr-un cuier și m-am înfofolit în el. 

Am luat un hanorac similar și m-am dus în bucătărie după 
Lorrie și am găsit-o stând lângă frigider și gemând. 

— Durerea e mai puternică atunci când mă mișc decât atunci 
când stau locului sau sunt așezată, îmi zise ea. 

— Păi toată mișcarea pe care trebuie s-o faci e să mergi până 
la Explorer. La spital o să stai într-un scaun cu rotile. 

După ce am ajutat-o să se instaleze pe scaunul din dreapta 
șoferului și i-am pus centura de siguranţă, m-am întors în 
cameră pentru schimbarea încălțămintei. Am stins lumina din 
casă. Am închis ușa, am încuiat-o. 

Nu uitasem de pistolul de 9 mm. Numai că nu credeam că o 
să am nevoie de el. 

A doua dintre cele cinci zile teribile avea să fie peste o 
săptămână, aparţinea încă viitorului. Având în vedere ce știam 
despre bunicul Josef, nu mi-a trecut prin minte că ar fi putut să 
greșească a doua dată - sau că ar fi prezis doar cinci din cele 
șase zile teribile. 

Când m-am așezat la volanul Explorerului, Lorrie mi-a spus: 

— Te iubesc mai mult decât toate streuserurile și kugelhopf- 
urile din lume. 

l-am replicat imediat: 

— lar eu te iubesc mai mult decât creme brûlée” și decât 
tarte aux limettes**. 


3 Cremă de zahăr ars (n.tr.). 
34 Tarte cu chitre (n.tr.). 
VP -156 


— Mă iubeşti mai mult decât crema de ouă cu mungo™? mă 
întrebă ea. 

— De două ori mai mult. 

— Sunt o femeie norocoasă, zise ea. 

Ușa garajului se ridică în sus, iar Lorrie se crispă, din cauza 
unei contracții, și spuse: 

— Cred că-i băiat. 

Efectuase un control cu ultrasunete, ca să fie sigură că 
pruncul era sănătos, dar nu dorise să afle sexul. Sunt un adept 
al tehnologiei moderne, nu și în cazul în care aceasta îţi suprimă 
una dintre cele mai plăcute surprize ale vieţii. 

Am ieșit pe alee și am descoperit că furtuna de zăpadă prinse 
ajutoare din partea vântului. Deși era doar o briză, mâna zăpada 
densă prin lumina farurilor, ascunzând noaptea cu voaluri ce se 
agitau. 

Casa noastră se afla pe Hawksbill Road?®, două fâșii de asfalt 
care leagă localitatea Snow Village de stațiunea balneară cu 
același nume. Stațiunea unde lucram eu și tatăl meu e la doi 
kilometri spre nord, iar periferia orașului se întinde la vreo șapte 
kilometri spre sud. 

În momentul acela, șoseaua era pustie în ambele direcţii. 
Doar echipele de drumari, nebunii fără astâmpăr și femeile 
gravide ar fi ieșit din casă pe o vreme atât de rea. 

Pe Hawksbill nu fuseseră construite multe case. Pe cea mai 
mare parte a șoselei, terenul stâncos și colțuros care o 
mărginește nu-i potrivit pentru construcţii. 

În zona cu teren mai ospitalier în care locuim noi se află cinci 
case, pe proprietăţi întinse: trei în partea noastră a șoselei, două 
în partea de est a drumului asfaltat. 

Ne cunoaștem vecinii și suntem prieteni cu vecinii din patru 
dintre aceste case. În a cincea, aflată vizavi de noi, locuiește 
Nedra Lamm, care e un personaj local de câteva decenii. 

Pe peluza din fața casei Nedrei se află vreo șase totemuri 
înalte de doi metri, pe care ea însăși le-a sculptat în lemn și le-a 
împodobit cu coarne de căprioară. Aceste figuri grotești stau cu 
faţa spre șosea, amenințând cu o ploaie de violenţe pline de 
ghinion orice vizitator nepoftit. 


3 Mungo este o plantă din India, cu boabe verzi, o legumă care 
se folosește atât pentru mâncăruri, cât și pentru desert (n.tr.). 
3 Drumul ciocului de șoim (n.tr.). 

VP -157 


Nedra Lamm era o sihastră cu simţul umorului. Preșul din fața 
ușii ei nu te salută spunând BINE Al VENIT, ci-ţi ordonă PLEACA 
DE AICI. 

Abia puteam să-i văd casa prin zăpada care cădea, o siluetă 
albă într-un peisaj și mai alb. 

In timp ce mergeam pe aleea noastră, către drumul 
districtual, îmi atrase atenţia o mișcare în locuinţa lui Lamm. Din 
gaura neagră a garajului ei deschis ţâșni o siluetă care păru, de 
la distanţă, o camionetă mare cu farurile stinse. 

Nedra condusese, mai mult de treizeci și opt de ani, un 
Plymouth Valiant model 1960, despre care se spunea că-i 
mașina cea mai urâtă produsă în Detroit, mașină pe care Nedra 
o menținea în condiții de expoziție, de parcă ar fi fost un clasic 
al automobilelor. 

Când vehiculul ce se apropia ajunse la capătul aleii și goni pe 
Hawksbill Road, împrăștiind valurile de zăpadă, l-am identificat 
ca fiind un Hummer negru, versiunea civilă a Humvee-ului 
militar. Mare, iute, cu tracţiune pe patru roţi, acoperit de zăpadă 
și gheață, Hummer-ul nu coti nici la stânga, nici la dreapta, ci 
traversă șoseaua îndreptându-se spre noi. 

— Ce face? se miră Lorrie. 

Temându-mă de o ciocnire, am frânat și am oprit. 

Hummer-ul se opri de-a curmezișul aleii, blocându-ne ieșirea. 

Ușa șoferului se deschise. Din mașină ieși un barat. Avea o 
pușcă în mână. 


27. 


Bărbatul înalt, cu umeri laţi, parând și mai mătăhălos din 
cauza unei haine de piele căptușită cu lână de oaie, purta o 
căciulă împletită din lână, trasă peste urechi și pe frunte. 

N-am remarcat alte trăsături pentru că mă uitam la pușcă, 
care semăna mai puţin a armă de vânătoare și mai mult a 
chestie militară, cu încărcător mărit. Individul păși în faţa 
Hummer-ului, aflat la doar cinci metri de Explorer, și ridică 
arma, ca să ne intimideze sau să ne omoare. 

Un brutar obișnuit ar fi fost zăpăcit și înlemnit de această 
desfășurare a evenimentelor, dar eu eram pregătit să acţionez. 


VP -158 


În timp ce ridica pușca, am apăsat piciorul drept pe 
acceleraţie. El începuse, nu eu, deci n-am avut nicio reţinere să 
răspund la forță cu o forţă și mai mare. Intenţionam să-l strivesc 
între vehicule. 

Dându-și seama imediat că putea să-mi tragă un glonţ între 
ochi, dar că astfel nu oprea Explorerul, individul aruncă pușca și 
se căţără pe capota Hummerului cu o îndemânare ce sugera o 
cantitate importantă de sânge de maimuţă în arborele sau 
genealogic. 

În timp ce individul se întindea către șirul de faruri, pe 
deasupra parbrizului, poate intenţionând să se cațăre pe 
acoperiș, eu am cotit brusc la dreapta, ca să evit o ciocnire ce 
devenise inutilă. Bara de direcție a Explorerului sărută brutal 
Hummerul, metalul jignit ţipă, scântei ce dansau căpătară viaţă 
pentru scurt timp în zăpada ce cădea, iar noi am plecat de 
acolo. 

Am cotit prin curtea din față, mulțumit că pământul de sub 
zăpadă îngheţase cu săptămâni în urmă, era tare ca pavajul și 
nu avea să se transforme într-un noroi lipicios. 

— Ce-a fost asta? întrebă Lorrie. 

— Naiba știe. 

— ÎI cunoști pe individ? 

— Nu cred. Dar nu m-am uitat prea bine la faţa lui. 

— Eu n-am niciun chef să mă uit bine la fața lui. 

Crengile lăsate în jos ale unui cedru imens erau încărcate cu 
zăpadă, transformând copacul într-o siluetă nedeslușită, albă, 
pe un fond alb. Cascada de zăpadă ce cădea ascundeau și mai 
mult arborele. Nu aveam nicio secundă de pierdut, am rotit 
volanul puternic la stânga și am reușit să evit să mă lovesc de 
trunchiul cedrului. 

Pentru o clipă, am crezut că Explorerul se va răsuci, dar nu s- 
a răsucit. Am trecut pe lângă marginea cedrului. Ramurile 
zgâriară acoperișul și latura din dreapta a mașinii, iar cascade 
de zăpadă căzură de pe crengi pe parbriz, orbindu-mă. 

Exista posibilitatea ca atunci când trecuserăm în viteză pe 
lângă el, pistolarul să fi coborât de pe Hummer și să-și fi 
recuperat pușca. N-aș fi auzit dacă glonţul cu mare viteză ar fi 
făcut ţăndări luneta, ar fi trecut prin tetieră și mi-ar fi crăpăt 
țeasta. Sau ar fi crăpăt capul lui Lorrie. 


VP -159 


Aveam impresia că inima îmi fusese prinsă într-un pumn și 
îndesată pe gât, și bătea acolo cu o asemenea forţă încât îmi 
era greu să înghit. 

Am pornit ștergătoarele de parbriz, pe cele din faţă și pe cele 
din spate, iar lamele îndepărtară zăpada, readucând liniștea 
noastră în momentul în care am ajuns pe autostradă. Am 
traversat șanțul de scurgere cu o zdruncinătură și am sărit drept 
pe banda care ducea spre sud. 

— Eşti bine? am întrebat eu. 

— Fii atent la drum. Sunt bine. 

— Copilul? 

— E enervat - cineva încearcă să-i împuște mama. 

Lorrie se întoarse în scaun, atât cât îi permitea centura de 
siguranţă și starea ei, și privi înapoi, spre casă. 

Nu vedeam nimic în oglinzile retrovizoare, doar șoseaua goală 
din spatele nostru și tumultul zăpezii biciuită în spirale 
orizontale de vântul care se pornise, care reflecta luminile 
noastre de poziție. 

— Vezi ceva? am întrebat eu. 

— Individul vine. 

— O să scăpăm de el. 

— Putem? 

Hummerul are un motor mai puternic decât Explorerul. Și 
pentru că nu avea la bord o femeie gravida, individul avea să 
riște mai mult, forțându-și vehiculul până la limită. 

— Sună la 911, am spus eu. 

Telefonul celular era conectat la bricheta electrică și așezat 
într-un suport pentru pahare. 

Lorrie îl luă, îl porni și scoase un sunet de nerăbdare în timp 
ce aștepta să dispară emblema companiei de telefoane și datele 
preliminare. 

În oglinda mea retrovizoare apărură faruri. Erau mai sus decât 
luminile unei mașini de teren obișnuite. Era Hummerul. 

Lorrie formă 911. Așteptă, ascultă, apăsă butonul de oprire a 
conversației și formă din nou cele trei cifre. 

Hummerul se apropiase de noi: era la vreo douăzeci de metri 
în urma noastră, un vehicul cu personalitate, negru ca un 
gândac și războinic. 


VP -160 


Trebuia să cântăresc ce risc era mai mare pentru mamă și 
pentru copil: să măresc viteza Explorerului pe vremea aceea 
teribilă sau să aştept să văd dacă Hummerul putea să ne prindă. 

Goneam deja cu șaizeci de kilometri la oră, prea repede 
pentru vremea aceea. Zăpada căzută ascundea marcajul dintre 
benzi. Nu era ușor să-mi dau seama unde se termina pavajul și 
unde începea partea de lângă drum. 

Călătorisem deseori pe șoseaua aceea și știam că în unele 
locuri spaţiul de lângă șosea era lat în partea dinspre vest, iar în 
alte părți îngust. Pantele cele mai abrupte erau mărginite de 
parapet, dar unele povârnișuri neprotejate de dincolo de 
marginea șoselei erau suficient de abrupte ca să te răstorni 
dacă te îndepărtai mai mult de-o jumătate de metru de pavaj. 

Am accelerat până la șaptezeci și cinci de kilometri pe oră și, 
ca o navă fantomă care dispărea în ceața blestemata, 
Hummerul dispăru în zăpada ce devenea tot mai deasă. 

— Al naibii telefon, zise Lorrie. 

— Mai încearcă. 

Noaptea deveni brusc zgomotoasă. Spre est se întindea un 
teren mâlos, situat mai sus de nivelul șoselei. În timpul unor 
furtuni, vântul coboară de pe asemenea pante și capătă viteză 
în drumul către terenurile mai joase, biciuind șoseaua. 

Vehicule cu profil mai înalt - camioane mari sau rulote - erau 
aruncate uneori de pe drum dacă șoferii lor ignorau 
avertismentele  patrulelor de circulaţie. Lovituri aprige ne 
izbeau, stânjenindu-mi eforturile de a menţine Explorerul pe 
ceea ce consideram a fi banda dinspre sud. 

Mă chinuiam de zor să găsesc o strategie mai bună decât 
goana aceea drept înainte. Nu-mi venea nimic în minte. 

Lorrie gemu mai puternic ca înainte și respira greu printre 
dinţii încleștați. 

— Oh, copile, îi spuse ea pruncului născut, te rog să ai 
răbdare. Nu te grăbi, copile, nu te grăbi. 

Hummerul reapăru din bezna albă sclipitoare în spatele 
nostru: negru, strălucind ca un vehicul posedat de demoni într- 
un film horror prost. 

Nu parcursesem decât un kilometru. Periferia localităţii Snow 
Village se afla la vreo șase kilometri de noi. 

Lanţurile de pe anvelope scoteau un sunet ca de clopot pe 
asfaltul dezgolit, scuturate din cauza presiunii prea mari și 


VP -161 


scârţâind pe gheaţă. În ciuda lanţului și a tracţiunii pe patru roti, 
viteza de peste șaptezeci și cinci de kilometri pe oră însemna să 
inviţi o catastrofă. 

În oglinda retrovizoare apărură lumini de faruri. 

Lorrie nu avea succes cu telefonul. Făcu niște sugestii 
grosolane la adresa firmei ce ne oferea servicii telefonice, iar eu 
i-am împărtășit sentimentele. 

Pentru prima oară în urmărirea aceea am detectat urletul 
motorului Hummerului separat de mugetul Explorerului. Era 
doar o mașină, care nu putea avea intenții, nu era rea în sine, și 
cu toate acestea sunetul părea sinistru. 

Indiferent de riscul implicat de viteză, nu-l puteam lăsa pe 
pistolar să ne ciocnească din spate. Pe pavajul acoperit cu 
zăpadă, ne-am fi răsucit pierzând controlul mașinii, ne-am fi 
răsturnat și ne-am fi rostogolit de-a lungul drumului sau de pe 
el. 

Am forţat Fordul până la optzeci de kilometri pe oră. 
Nouăzeci. Când aveam să ajung la următoarea porţiune de 
șosea care cobora, aveam să mă simt ca pe o pistă de bob. 

Hummerul se micșoră în oglindă, în timp ce acceleram, apoi 
începu aproape imediat să se apropie din nou de noi. 

Pe viscole intimidante ca acesta, ajutorii de șerif patrulează 
uneori pe Hawksbill Road cu Suburbanuri echipate cu pluguri și 
macarale, având cu ei o grămadă de termosuri cu cafea 
fierbinte, căutând șoferii care ar putea avea probleme. Cu un pic 
de noroc, n-ar fi fost nevoie să parcurgem tot drumul până în 
oraș ca să primim ajutor. Mă rugam să dăm de o astfel de 
patrulă de furtună a poliţiei. 

În spatele nostru, farurile de pe acoperișul Hummerului luciră 
brusc, umplând Explorerul, luminându-ne la fel de puternic ca și 
cum am fi dat un spectacol pe o scenă. 

Nu era posibil ca individul să șofeze și să tragă în noi, în 
același timp. Cu toate acestea, am simţit o mâncărime în ceafă. 

Formaţiile de stânci netezite de vreme de-a lungul părţii de 
vest a șoselei formau o baricadă eficientă împotriva vântului ce 
urla jalnic dinspre est. Zăpada se strânsese pe bariera aceea, 
formând o movilă care scădea de la vest la est, dar rămânea 
compactă pe toată lăţimea șoselei. 

Furtuna înșela ochiul, înșela cu orice mijloc de care dispunea. 
Zăpada deasă care cădea te orbea pe jumătate, dar mai făcea 


VP -162 


ceva: lăsa impresia falsă a unei pânze aruncate peste peisaj. Alb 
pe alb, în alb, troianul părea că fusese sculptat de un maestru în 
camuflaj, încât părea cât o ridicătură măruntă pe pavaj. 

Un zid moale, înalt de un metru, ne ieși în cale înainte să pot 
să frânez, iar noi ne-am înfipt în el, pierzând imediat o treime 
din viteza noastră. 

Lorrie ţipă când am fost aruncaţi înainte în centurile de 
siguranţă, iar eu am sperat că preluase cea mai mare parte a 
șocului în cureaua de pe umăr, nu în cea prinsă pe pântec. 

După ce pătrunseră în troian, roţile din față mușcară din el, 
încercară să se caţere peste el. Zăpada compactă zgâria scutul 
de dedesubtul mașinii. Cu toate că pierdeam viteza rapid, ne 
străduiam să înaintăm, cu o anvelopă rotindu-se în gol, trei 
având aderenţă - am sperat că o să reuşim, dar motorul se cală. 


28. 


Motorul nu se calează niciodată când faci o plimbare de 
plăcere la ţară și ai timp din belșug să analizezi problema și s-o 
rezolvi. Nu, motorul se calează atunci când te grăbești să-ţi duci 
nevasta gravidă la spital, prin viscol, în timp ce un pistolar te 
hăituiește cu o mașină de teren de mărimea unei nave de 
război. 

Asta dovedește ceva. Poate viaţa are un tipar - unul greu de 
înțeles. Poate există soartă. Poate că atunci când nevasta îţi e 
pe cale să nască, ar trebui să locuiești în apropierea spitalului. 

Uneori, în timp ce scriu despre viaţa mea, am sentimentul 
bizar că altcineva îmi scrie viaţa așa cum eu scriu despre ea. 

Dacă Dumnezeu este un scriitor, iar universul este cel mai 
mare roman scris vreodată, atunci ar trebui să simt că sunt 
personajul principal al poveștii. Dar, ca orice bărbat sau femeie 
de pe Pământ, nu-s decât un personaj secundar în una dintre 
cele un miliard de intrigi secundare. Știţi ce se întâmplă cu 
personajele secundare. Deseori, acestea sunt ucise în capitolul 
trei sau în capitolul zece - sau în capitolul treizeci și cinci. Un 
personaj secundar trebuie să privească tot timpul peste umăr. 


VP -163 


Când am privit peste umăr acolo, pe Hawksbill Road, am 
văzut că Hummerul se oprise la numai cinci metri în urma 
noastră. Șoferul nu ieși imediat din mașină. 

— Dacă părăsim Explorerul, ne împușcă, zise Lorrie. 

— Probabil. 

Am răsucit cheia de contact și am apăsat pe acceleraţie. 
Mârâitul demarorului și văicăritul motorului nu-mi produseră 
nicio speranţă. 

— Dacă rămânem aici, o să ne împuște, spuse Lorrie. 

— Probabil. 

— Suntem în rahat. 

— Până la gât, am aprobat-o eu. 

Hummerul veni mai aproape. Șirul de lumini de pe acoperișul 
lui bătea acum deasupra Explorerului, luminând și, simultan, 
întunecând șoseaua din faţa noastră. 

Mi-era teamă că o să înec motorul, așa că l-am lăsat să se 
odihnească. 

— Mi-am uitat poșeta, zise Lorrie. 

— N-o să ne întoarcem după ea. 

— Voiam să spun că de data asta nu am nicio pilă de unghii. 

În timp ce Hummerul înainta, începu să ne ocolească, 
ducându-se spre banda de circulaţie dinspre nord. 

Fiind atent la mâna în care ţineam cheia și încercând din nou 
să pornesc motorul, nu îndrăzneam să ridic privirea, nu pentru 
că mă temeam de Hummer, ci pentru că vederea fulgilor de 
zăpadă ce cădeau cu milioanele, fără încetare, rezona în mine 
într-un fel tulburător. Mă simţeam născut din vânt, ca și ei, 
purtat de orice curent schimbător de aer, incapabil să-mi aleg 
propria cale. 

— Ce face individul? întrebă Lorrie. 

Nu știam ce face, așa că am rămas concentrat asupra cheii, 
iar motorul începu să tușească. 

— Jimmy, scoate-ne de aici, mă rugă Lorrie. 

Nu-l îneca, m-am avertizat singur. Nu-l forța. Lasă-l să scoată 
o scânteie. 

— Jimmy! 

Motorul tuși, răcni. 

Hummerul se trăsese în spatele nostru, dar nu paralel cu noi, 
ci formând un unghi de patruzeci și cinci de grade. Bara sa din 


VP -164 


față lucea la câţiva centimetri de portiera mea, la înălţimea 
părţii de jos a ferestrei, nepermițându-mi să ies. 

Fiind aproape de noi, părea imens, poate și pentru că avea 
anvelope uriașe, care-i adăugau vreo treizeci de centimetri în 
înălțime, de parcă șoferul ar fi intenţionat să participe la un raliu 
de camioane monstruoase. 

Explorerul se târî înainte - nu iute, ci cu încăpățânare - 
mușcând din troian, căţărându-se pe el, dar Hummerul tinu 
pasul și intră în noi. Zgomotul metalic al impactului fu urmat de 
scâșnetul foii de metal torturată. 

Având avantajul mărimii și al puterii, Hummerul începu să 
împingă sistematic Explorerul către formaţia de stânci de pe 
marginea de vest a șoselei, cu toate că ambele vehicule 
continuau să se târască înainte. 

Am privit prin fereastra laterală, către Hummer, încercând să 
zăresc figura ticălosului nebun de dincolo de parbriz, de parcă 
ceva din expresia sa ar fi putut să-mi explice de ce făcea ceea 
ce făcea. Dar, din cauza lucirii farurilor și a luminilor de pe 
acoperiș, n-am putut să-l văd pe individ. 

Unul dintre lanţurile noastre de zăpadă se rupse, dar continuă 
să rămână atârnat de anvelopa ce se rotea, izbind zalele ce 
atârnau de butucul roții și de partea de dedesubt a caroseriei, 
scoțând o serie de bubuituri puternice care aminteau de focuri 
de armă. 

Nu puteam să trec peste zidul de zăpadă ce se opunea 
înaintării mele și, în același timp, să încerc să accelerez și să 
ocolesc Hummerul. 

În timp ce mă cuprinsese disperarea, fiind convins că nu pot 
să scap de individ, o reducere subită a rezistenței îmi arătă că 
trecuserăm prin troian și am început din nou să sper. 

Agresorul nostru, care se afla mai sus decât mine, văzuse 
probabil ceea ce urma să se petreacă și apăsase pe acceleraţie 
în penultima clipă. Ca urmare, în timp ce am ţâșnit înainte, 
același lucru îl făcu și Hummerul, izbindu-se și mai puternic de 
noi. 

Spre vest, formaţia anormală de stânci dispăruse, iar terenul 
cobora spre o pădure. 

Lorrie avea vești proaste pentru mine: 

— Nu există parapet! 


VP -165 


Explorerul alunecase suficient de mult într-o parte ca să fi 
ieșit de pe carosabil și să fi ajuns pe marginea șoselei. In timp 
ce încercam să trec pe lângă Hummer și să ajung din nou pe 
șosea, am fost împinși în sens contrar acelor de ceasornic. Dacă 
ajungeam să ne răsucim suficient de mult, riscam să ne 
rostogolim pe panta din spatele nostru - o perspectivă 
îngrozitoare. 

Lorrie scoase un sunet pe jumătate gâfâit, pe jumătate 
geamăt, fie din cauza că avusese o contracție, fie pentru că 
gândul la un plonjon într-un teritoriu necunoscut nu i se părea la 
fel de atrăgător ca o cursă cu mașinuţe de bâlci. 

Am lăsat acceleraţia în pace. Asta a schimbat ecuaţia fizică, 
Explorerul se mișcă în sensul acelor ceasornicului, se îndreptă. 

Prea târziu. Partea din dreapta, din față, se lăsă puternic în 
jos. Am înţeles că fuseserăm împinși dincolo de marginea 
șoselei. Având în vedere ca Hummerul ne împingea fără 
încetare, Explorerul avea să se răstoarne și să se rostogolească 
într-o parte, în hău. 

Contrar a ceea ce-mi spunea instinctul, am îndreptat volanul 
către râpă - Lorrie trebuie să fi crezut că-i un gest sinucigaș -, 
dar speram să ne folosim de Hummer, în loc să continuăm să ne 
împotrivim. Ne-am răsucit nouăzeci de grade în timp ce atârnam 
pe marginea prăpastiei, îndepărtându-ne de cel care ne ataca, 
până când am stat cu faţa spre o pantă lungă, înzăpezită - care 
nu era nici blândă, dar nici teribil de abruptă - presărată cu pini, 
panta ce se întindea într-o beznă iernatică pe care lumina 
farurilor n-o putea risipi. 

Am privit în jos și am apăsat imediat pe frână, menţinând 
mașina pe culmea pantei. Puteam vedea încotro ne îndreptam, 
dar nu aveam niciun chef să merg acolo. 

Hummerul băgă în marșarier, se îndepărtă de noi, fără 
îndoială cu intenţia de a ne izbi în spate. Dacă ne-ar fi împins 
puternic înainte, din locul în care ne aflam, ar fi putut să ne 
împingă de-a rostogolul spre pădurea de jos. 

Nu aveam de ales. Am ridicat piciorul de pe frână, înainte să 
apuce să ne izbească. 

— Ține-te bine, i-am spus eu lui Lorrie. 

Motorul în ralanti și gravitația ne împinseră de pe culme în 
jos. 


VP -166 


29. 


Ca să ne îndepărtăm de individul cu pușca nu puteam să ne 
ducem decât în jos. Am apăsat cu atenţie pe frâne, încercând să 
țin coborârea noastră sub control. 

Lanţul rupt se desprinse de anvelopă. În afară de zgomotul 
motorului și de clincănitul slab al celorlalte lanţuri, singurul 
sunet ce se auzea era doar fâșâitul zăpezii pe care o 
îndepărtam. 

In faţa noastră se întindea o porţiune de pădure bătrână, cu 
copaci atât de imenși, cu ramurile de sus atât de întrețesute 
într-un acoperiș ocrotitor, încât zăpada care se strânsese era 
adâncă doar de vreo cincisprezece centimetri, chiar mai puţin în 
unele locuri. De asemenea, atât de rar ajungeau razele de soare 
la solul acelei păduri, încât tufărișurile nu reprezentau un 
obstacol, iar crăcile cele mai de jos se aflau mult deasupra 
noastră. 

Copacii de aici erau mai puţin numeroși decât într-o pădure 
de conifere mai tânără. Arborii bătrâni, enormi și întinși, lacomi 
de lumina soarelui, împiedicaseră creșterea unor vlăstare noi, 
care se veștejiseră pe când erau încă puieti. 

Ca urmare, pinii și șiruri intercalate de brazi se aflau la 
distanțe mai mari unul de celălalt decât ar fi fost în alte părți. 
Trunchiurile lor impresionante - drepte, cu coajă crăpată - îmi 
aminteau de coloanele crenelate ce sprijineau tavanul cu multe 
arcade al unei catedrale, numai că această catedrală nu oferea 
căldură trupului sau spiritului și se lăsase într-o parte ca o 
corabie scufundată. 

Puteam să mă strecor printre copaci, cât timp puteam să-mi 
controlez viteza. Până la urmă aveam să găsesc un platou jos, o 
vale sau doar un defileu îngust. Acolo aș fi putut să cotesc spre 
nord sau spre sud, sperând să găsesc un drum forestier care să 
ne ofere o cale de a ieși din sălbăticie. 

Nu puteam să urcăm înapoi pe panta pe care coboram. Un 
vehicul cu tracţiune pe patru roți face față zapezii și dificultăţilor 
terenului, dar unghiul prea mare al pantei l-ar fi învins mai 
devreme sau mai târziu, în parte și pentru că altitudinea ridicată 
duce rapid la epuizarea unui motor care trage din greu. 


VP -167 


Speranţa noastră de scăpare și de supravieţuire depindea în 
întregime de șansa de a ajunge întregi în partea de jos a pantei. 
Aveam o șansă atâta timp cât Explorerul încă mai funcţiona. 

Deși nu învățasem niciodată să schiez, trebuia să gândesc ca 
un schior într-o probă de slalom în timp ce pilotam Explorerul 
într-o cursă în serpentină, strecurându-mă prin labirintul de 
copaci. Nu îndrăzneam să virez scurt, ca un schior care cotește 
aproape de fanioanele ce delimitează pista, pentru că aș fi dat 
mașina peste cap. Totul era să faci curbe largi, lente, dar 
acestea necesitau decizii rapide la fiecare configuraţie nouă de 
obstacole, și mai implicau înţelegerea pădurii din faţa mea ca 
suprafață, ca întreg și ca interdependenţă a părților, ca să pot 
concepe următoarea manevră în timp ce o executam pe cea 
curentă. 

Acest lucru se dovedi a fi mult mai dificil decât gătitul unei 
creme de ouă care să aibă exact consistenţa necesară. 

— Jimmy, stânci. 

— Le văd. 

— Copaci doborâți! 

— O iau la stânga. 

— Copaci! 

— Mda. 

— Deschizătura e prea îngustă! 

— O să trecem. 

Am trecut. 

— Frumoasă mișcare, zise Lorrie. 

— Numai că mi-am udat pantalonii. 

— Unde ai învăţat să șofezi? 

— Am văzut filme vechi cu Steve McQueen. 

Nu puteam să evit alunecarea controlată cotind pur și simplu 
de-a curmezișul pantei, pentru că povârnișul părea prea abrupt 
ca să permită Explorerului să rămână pe roţi dacă ar fi mers în 
lateral. Așa că mă consolam cu ce-mi oferea cuvântul 
„controlată”. 

Dacă mașina s-ar fi defectat și am fi fost siliți să o 
abandonăm, situaţia noastră ar fi devenit aproape imposibilă. 

Lorrie n-ar fi fost în stare să meargă kilometri în șir, în starea 
ei, nici dacă terenul ar fi fost drept. Nici măcar nu avea bocanci, 
doar niște pantofi de sport. 


VP -168 


Hanoracele noastre ne ofereau o protecţie considerabilă, dar 
niciunul din noi nu avea veșminte impermeabile. Eu aveam în 
buzunarul hainei o pereche de mănuși de piele fără căptușeală, 
iar Lorrie nu avea mănuși deloc. 

Temperatura era de vreo minus douăsprezece grade. Când 
aveam să fim găsiţi de echipa de salvare - dacă asta avea să se 
întâmple înainte de sosirea primăverii - aveam să fim îngheţaţi 
la fel de zdravăn ca mastodonţii din gheața polară. 

— Jimmy, stânci! 

— Poţi să pui pariu că trec. 

— O vale! mă avertiză ea. 

Lorrie nu obișnuia să-mi dea indicaţii la șofat. Poate că nevoia 
de a mă sfătui venea din experienţa ei de profesor de dans, 
când explica elevilor ei pașii de foxtrot. 

Adâncitura - valea - era lată de vreo șapte metri și adâncă de 
un metru și jumătate. Am traversat-o, aruncând sol răzuit de pe 
fundul ei, și am fost atât de aproape să ne ciocnim frontal cu 
trunchiul unui brad, încât oglinda din dreapta se rupse. 

În timp ce Explorerul ţopăia pe terenul neregulat, umbre 
rotitoare se agitau din razele farurilor zguduite. Mi s-a părut 
periculos de ușor să confund unele dintre fantomele acelea cu 
siluete adevărate, iar atenţia să-mi fie distrasă de mișcarea 
aceea. 

— Căprioare! exclamă Lorrie. 

Șapte căprioare cu coada albă se aflau chiar în mijlocul 
drumului nostru, toate adulte, fără pui în momentul acela al 
anului. Conducătorul turmei, un cerb impunător cu coarne 
magnifice, înlemnise la apropierea noastră, cu capul ridicat, cu 
ochii de-un galben strălucitor ca plasticul reflectorizant de pe 
separatoarele de benzi de pe autostrăzi. 

M-am gândit să cotesc la stânga, să le ocolesc, și am 
descoperit un spaţiu între copacii din spatele turmei. 

Dar când am îndreptat mașina în direcţia aceea, cerbul cel 
bătrân tresări. Scoase două șiruri de respiraţie transformată în 
aburi și ţâșni înainte, urmat de îndată de restul turmei. 

Nu puteam să cotesc spre dreapta suficient de iute ca să evit 
căprioarele. Când am apăsat pe frâna - poate prea puternic - 
Explorerul se propti, găsind o oarecare rezistență în acele 
moarte și conurile căzute aflate sub zăpada căzută în strat 


VP -169 


subțire. Am încetinit un moment, apoi am dat de gheaţă. Roţile 
se blocară și patinară, în timp ce alunecam către turmă. 

Incercam cu disperare să le evit, nu numai pentru că gândul 
de a le ucide îmi repugna, ci și pentru că animalele cântăreau 
sute de kilograme. Dacă loveam una, Explorerul ar fi fost distrus 
ca și când s-ar fi lovit de un perete. 

Intâlnirea se desfășura ca și cum căprioarele se mișcau într- 
un univers diferit de al nostru, de parcă ne-am fi văzut unii pe 
ceilalţi printr-un soi de fereastră dintre realităţile noastre. 
Deoarece niciunul dintre noi nu avea materialitate în tărâmul 
celorlalţi, mașina de teren alunecă prin turma, iar turma 
speriată sări dincolo de mașină și noi n-am ciocnit niciun animal, 
deși probabil pe lângă câteva am trecut la doar câţiva milimetri. 

Deși căprioarele dispăruseră, roţile rămăseseră blocate. Nu 
puteam nici să virez, nici să frânez. 

Coborârea continuă necontrolată, o alunecare pe zăpadă care 
se întărise ca o crustă sfărâmicioasa peste gheaţa murdară. 
Mantia aceea de zăpadă trosnea și pocnea sub noi, iar viteza 
noastră creștea. 

Am văzut alte uscături în drumul nostru. Un copac căzut. Se 
prăbușise de atât de mult timp, încât tot frunzișul și majoritatea 
crengilor mai mici se topiseră, lăsând un buștean cu diametrul 
de peste un metru, care avea să fie împestrițat cu licheni și 
cârpit cu ciuperci în timpul lunilor mai calde, dar care acum nu 
era împodobit, era doar un buștean cuibărit în pământul pădurii. 

Lorrie îl văzuse și ea, dar nu strigă, doar se prinse bine. 

Am izbit bușteanul. Impactul nu-i făcu bine Explorerului, dar 
nici nu-l paradi pe cât mă așteptam. Am fost aruncaţi din scaun 
și ţinuţi de centurile de siguranţă, dar cu mai puţină violenţă 
decât atunci când aram prin troianul de pe șosea. 

Trunchiul prăbușit fusese ros de viermi, de gângănii și de 
descompunere. Era în mare parte doar o carcasă, iar lemnul 
care rămăsese sub scoarță era putred. 

Ciocnirea nu transformă Explorerul într-o rablă, ci doar îl 
încetini. Bucăţi de scoarță și de cambiu? se înfășurară pe osia 
din faţă, se vârâră în partea de sub capotă, provocând frecare, 
încetinindu-ne și mai mult. 


3 Cambiul este țesutul ce transportă elemente nutritive prin 
tulpină (n.tr.). 
VP -170 


În timp ce coboram, am început să ne răsucim. Volanul se 
învârtea, nefolositor, în mâinile mele. Apoi am coborât cu 
spatele, cu lumina farurilor înspre susul pantei, alunecam 
orbește în râpă, având parte de soarta care mă îngrozise atunci 
când Hummerul ne împingea în prăpastie. 


30. 


Din fericire, n-am alunecat suficient de mult ca să prindem 
viteză. Amortizorul din stânga spate se agăţă de un copac. Am 
ricoșat într-o parte într-un copac, apoi spatele Explorerului se 
înțepeni între alți doi. Ne-am oprit complet. 

— Bravo, spuse sec Lorrie. 

— Ești bine? 

— Sunt gravidă. 

— Contracţii? 

— Tolerabile. 

— Tot la intervale neregulate? 

Lorrie dădu din cap și zise: 

— Slavă Domnului. 

Am stins farurile. Dâra pe care o lăsaserăm era ușor de 
urmat, dar nu vedeam de ce l-aș fi ajutat pe agresorul nostru 
necunoscut să ne găsească mai curând. 

Aici, sub acoperișul coniferelor, bezna era mai adâncă. Deși 
coborâserăm vreo patru sute de metri, părea că suntem la mii 
de kilometri de șosea, că nu mai aveam nicio speranță să 
ajungem sus și să vedem cerul din nou. 

Deși nu simţeam miros de benzină și puteam să deduc că nici 
rezervorul, nici alimentarea cu combustibil nu suferiseră 
stricăciuni, și cu toate că trebuia să menţin cât mai multă 
căldură în interiorul mașinii, am oprit motorul. Fără lumina 
farurilor care să-l ghideze, pistolarul ar fi putut să încerce să ne 
descopere după zgomotul motorului. 

Voiam ca individul să fie obligat să folosească o lumină a sa, 
fiind astfel forțat să-și dezvăluie poziția în timp ce cobora. 

Putea să vină pe jos. Dacă ar fi coborât cu mașina, nici măcar 
Hummerul n-ar fi putut să urce o asemenea pantă în aerul 


VP -171 


rarefiat de la această altitudine. Individul nu putea să riște așa 
ceva. 

— Închide ușile în urma mea, am spus eu. 

— Unde te duci? 

— Să-l iau pe tip prin surprindere. 

— Nu. Hai să fugim. 

— Tu nu poţi să faci asta. 

Lorrie păru jignită. 

— Spui prostii. 

Zâmbetul meu liniștitor trebuie să fi fost groaznic. 

— Trebuie să plec. 

— Te iubesc. 

— Mai mult decât crema de ouă cu boabe de mungo, i-am zis 
eu. 

În timp ce ieșeam din mașină, lumina plafonierei ne trădă un 
pic, dar se stinse iute când am închis ușa șoferului cât mai puţin 
zgomotos cu putinţă. 

Lorrie se întinse către bord și apăsă butonul care încuia toate 
ușile. 

Doar de o clipă am avut nevoie pentru a mă convinge că 
arborii împiedicau Explorerul să mai coboare la vale. Nici ușa din 
spate nu putea fi deschisă. Mașina nu avea să alunece și nici să 
se răstoarne. 

Întunericul părea a fi mai mult decât absenţa luminii, părea să 
aibă textură, ca și cum din copaci se scuturau miliarde de spori 
de culoarea funinginii. Umiditatea, frigul și - mai mult decât 
orice - teama mea conspirau să acorde acelui întuneric 
particular o substanţă specială. 

Mi-am ţinut răsuflarea și am ascultat, dar n-am auzit decât 
clincăiturile și trosniturile Explorerului ce se răcea în aerul 
amarnic și vântul solemn care se lamenta prin crengile de sus 
ale arborilor. Nimic nu sugera un inamic care se apropia. 

Poate că pistolarul stătea departe, deasupra noastră, pe 
marginea Hawksbill Road, pregătindu-și următoarea mutare. 
Bănuiam însă că era un tip care acţiona iute și nu pierdea mult 
timp meditând la opţiunile pe care le avea. 

N-am irosit timpul întrebându-mă cine era individul și 
chinuindu-mi mintea să găsesc explicaţii. Dacă tipul mă ucidea, 
nu aveam să aflu niciodată. Dacă aveam să-i vin de hac, aveam 
să găsesc și răspunsurile. În orice caz, speculaţiile erau inutile. 


VP -172 


Faptul că o lăsasem pe Lorrie singură în mașina încuiată 
părea un fel de abandonare, dar fără să o părăsesc nu aveam 
nicio speranţă să-i salvez pe ea și pe copil. 

Treptat, ochii mi se adaptară la întuneric, dar nu puteam să 
aștept până aveam să văd perfect. 

Am ocolit trunchiul unuia dintre copacii între care ne 
înțepeniserăm și m-am dus în spatele Explorerului. 

Solul pădurii întindea capcane inteligente. Crusta de zăpadă 
întărită îmi dădu mai puţină bătaie de cap decât resturile 
răspândite peste aceasta: grămezi alunecoase de ace uscate de 
brad și conuri care patinau periculos sub picior. 

Din punctul de vedere al pușcașului aflat în capătul de sus al 
povârnișului, peisajul de aici nu avea nimic distinct, pădurea 
dinamică era congelată într-o beznă întunecată. Știam că nu 
putea să mă vadă în timp ce mergeam spre sud, de-a 
curmezișul pantei, dar îmi imaginam crucea din luneta unui 
țintaș acoperindu-mi fața, în timp ce individul pregătea o 
împușcătură în cap. 

Stratul de zăpadă nu era uniform în acele adâncuri 
adăpostite, era de cinci, șase centimetri în unele locuri, de 
treizeci de centimetri în altele, cu numeroase petice de sol gol. 
Pe măsură ce vederea mea pe timpul nopţii se îmbunătățea, 
vedeam terenul ce suia ca fiind o plapumă nebunească alcătuită 
din fâșii albe, vag luminoase, întrețesute la întâmplare cu bucăți 
de țesătură întunecată. 

Am învăţat iute cum să merg mai sigur, dar natura terenului 
făcea imposibilă înaintarea în tăcere. 

După ce făceam câţiva pași, mă opream și ascultam, ca să 
depistez vreun indiciu dacă agresorul nostru cobora. N-am auzit 
decât oftatul vântului în crengile cele mai înalte pline cu ace și 
un zumzăit slab, ameninţător - aproape subliminal - care părea 
să se ridice chiar din pământ, dar care trebuia să fi fost un ecou 
al vântului. 

După ce am mers vreo cincisprezece metri, am cotit spre est 
și am început să mă cațăr paralel cu urma care rămăsese în 
urma coborârii noastre. Stăteam ghemuit, furișându-mă după 
stânci, rădăcini ieșite la suprafaţă și alte ascunzători la 
îndemână, urcând ca o maimuţă, dar nu cu agilitatea unei 
maimuțe. 


VP -173 


Speram să parcurg jumătate sau două treimi din pantă înainte 
să-l descopăr pe pușcaș în timp ce cobora. Atunci urma să mă 
întind pe jos, să-l aștept să treacă, să mă duc spre nord și să 
încerc să mă furișez în urma sa. 

Planul ăla era nebunie curată. Nu eram James Bond. Nici 
măcar Maxwell Smart”. Ca om de acţiune, preferam să frământ 
aluatul în loc să dau în cap cuiva, preferam mixerele pistoalelor- 
mitralieră. 

Am continuat să urc și să mă simt tot mai maimuţă pe măsură 
ce urcam, fiind incapabil să concep un plan alternativ care să fie 
mai puţin nebunesc. 

Mâinile îmi  îngheţaseră. Mănușile necăptușite dintr-un 
buzunar al hanoracului mi-ar fi asigurat un pic de căldură, dar 
mi-ar fi redus capacitatea de a pipăi și flexibilitatea strânsorii. 
Preferam să-mi duc mâinile la gură și să le încălzesc cu 
respiraţia mea. 

Apăru ceva mai rău decât mâinile îngheţate: piciorul stâng 
începu să mă doară, ca rădăcina unui dinte cu abces. In 
anotimpurile mai calde nu eram conștient că oasele piciorului 
aveau accesorii chirurgicale de oţel, dar uneori, în timpul iernii, 
sunt în stare să deosebesc locul și dimensiunile precise ale 
fiecărei plăci și al fiecărui șurub. 

M-am oprit când am crezut că urcasem două treimi din pantă 
- timp în care nu văzusem lumina vreunei lanterne sau altceva 
care să-mi indice că un om cobora povârnișul. Convins că mă 
tineam bine pe picioare, m-am îndreptat ca să văd mai bine 
culmea pantei, care se afla la vreo sută de metri deasupra mea. 

Nu mă așteptam ca din unghiul acela să pot vedea mașina, 
chiar dacă Hummerul ar fi fost parcat de-a lungul marginii 
șoselei. M-am gândit că aș fi putut să descopăr aureola farurilor 
sau a luminilor sale de poziţie, dar culmea era delimitată doar 
de lucirea ambientală slabă, cenușie, a cerului plin de zăpada de 
sus, de deasupra șoselei. 

Nu credeam că agresorul părăsise scena. Fusese atât de 
hotărât să ne oprească, încât n-ar fi plecat pur și simplu. lar 
dacă avusese intenţia să ne ucidă, atunci n-ar fi crezut că râpa 
aceea abruptă, dar totuși lesne de străbătut, i-ar fi făcut treaba. 


33 Maxwell Smart - eroul unui serial comic de televiziune, care îi 
satirizează pe agenţii secreţi (n.tr.). 
VP -174 


Un bun patiser are nevoie de răbdare, dar, uneori, nu prea am 
răbdare nici măcar în bucătărie. În timp ce stăteam acolo și 
așteptam ca agresorul nostru să iasă la iveală, mă enervasem la 
fel de mult ca atunci când făceam creme anglaise din gălbenuș 
de ou, zahăr și lapte, ceea ce implica să freci cu telul la căldură 
redusă, să nu se facă gălbenușul jumări. 

Gălbenușul meu începuse să se facă jumări, ca să zicem așa, 
când de deasupra mea se auzi un zgomot nou. Nu era doaro 
rafală de vânt, ci ceva formidabil care plutea din acoperișul înalt 
de ramuri. 

Având în vedere că atunci când fusesem elev nu mă atrăsese 
istoria, nici cea antică, nici de alt fel, mi s-a părut bizar că în 
clipa aceea am putut să mă gândesc la sabia ascuţită ca briciul 
ce fusese atârnată deasupra capului lui Damocles. 

Am privit în sus. 


31. 


Am văzut ceva alb, care spinteca aerul cu un vâjâit, cu multe 
tăișuri încovoiate, dar mai moi decât oţelul, cu pene care 
alcătuiau aripi ce măsurau doi metri de la un capăt la celălalt. 
Am văzut ochi rotunzi, lucitori și ascuţimea ciocului, am auzit o 
întrebare familiară - Cine?% - și am știut că-i o bufniţă. Cu toate 
acestea, am ţipat surprins când a zburat pe deasupra mea. 

Pasărea cea mare, care căuta rozătoare ale pădurii, pluti 
către nord-nord-vest, coborând odată cu panta, alunecând fără 
zgomot. Traversă urma lăsată de Explorer în drumul său în jos și 
pluti peste un bărbat a cărui prezenţă n-o observasem până 
atunci. 

Chiar cu vederea adaptată la întuneric, vizibilitatea era 
redusă în pădurea aceea. Peticele de pământ gol și zăpada ce 
lumina slab semănau cu un peisaj nepământean dintr-un vis, 
păreau că se modifică, de parcă ar fi fost un mozaic în alb și 
negru din fundul unui caleidoscop ce se învârtea încet, încet... 

Individul stătea la vreo zece metri spre nord de mine - poate 
la șapte metri în josul pantei - fiind vizibil între copaci. 


3 Strigătul bufniței - hu - seamănă cu who (n.tr.). 
VP -175 


Trecuserăm unul pe lângă celălalt pe furiș, fără să ne dăm 
seama de prezenţa celuilalt. 

Deși strigătul meu fusese scurt și nu prea puternic, îmi 
dezvăluise poziția, așa cum bufnița îmi atrăsese privirea spre 
silueta lui. Nu puteam să văd detalii, nu vedeam nici măcar 
gulerul de blană de oaie al hainei sale de piele, vedeam doar o 
siluetă inconfundabil omenească. 

Mă așteptasem ca individul să-și trădeze poziţia cu o lanternă. 
Nu era posibil să fi mers pe urmele Explorerului o asemenea 
distanţă prin bezna aceea profundă și înșelătoare fără ajutorul 
unei lanterne. 

M-am întrebat dacă mă vedea și el la fel de bine cum îl 
vedeam eu. N-am îndrăznit să mă mișc, sperând că individul nu 
identificase sursa strigătului care-l alarmase. 

Individul deschise focul. 

Atunci, lângă casa noastră, când tipul coborâse prima oară 
din Hummer, arma păruse a fi una militară. Acum răpăitul 
distinct al unei puști de asalt îmi confirmă impresia inițială. 

Gloanţele de mare calibru biciuiră copacii din stânga și din 
dreapta mea, scoțând bubuituri mai puternice decât pocnetele 
de bici. 

Uimit că șuvoiul de gloanţe din cele două rafale mă ratase, n- 
am găsit nimic liniștitor în faptul că nu ne aflam în una dintre 
cele cinci zile teribile de pe lista bunicului Josef. 

Rămăsesem locului de parcă prinsesem rădăcini, precum 
coniferele din jur. Pentru o clipă, se părea că Jimmy Tock, om de 
acțiune, nu avea să facă nimic, cu excepţia faptului că și-ar fi 
umplut pantalonii din belșug cu produse de excreție. 

Apoi am alergat. 

Am gonit orbește spre sud, de-a curmezișul pantei, către locul 
în care copacii maiestuoși creșteau apropiaţi unul de celălalt. M- 
am furișat printre trunchiurile uriașe, căutând adăpostul pe care 
mi-l puteau oferi, izgonit de o altă rafală de focuri de armă, un 
cântec la tobă ucigător, în care fiecare lovitură cu băţul de tobă 
putea să însemne un glonţ în spatele meu. 

Auzeam un toc când era lovit un copac, un zing când glonţul 
ricoșa dintr-o stâncă. Ceva zumzăi pe deasupra capului meu și 
am ştiut că nu era o albină. 


VP -176 


Risipa de muniţie putea fi o greșeală. Chiar și un mega- 
încărcător avea să se golească iute în ritmul în care trăgea 
individul ăla. 

Dacă își golea încărcătorul fără să mă doboare, trebuia să se 
oprească pentru a-și încărca pușca. Când s-ar fi oprit, eu m-aș fi 
pus în mișcare și mi-ar fi putut pierde urma. 

Dacă mi-ar fi pierdut urma, s-ar fi dus direct la Explorer și ar fi 
omorât-o pe Lorrie. 

Gândul ăsta mă făcu să mă împiedic. Am căzut și m-am 
prăbușit pe un umăr, cu fața în realitatea rece a zăpezii 
presărate cu ace de conifere. 

M-am rostogolit, nu pentru că așa am vrut, ci împins de inerția 
căderii. Alunecând pe vale, m-am lovit cu genunchii și cu 
coatele de pietre, de rădăcini ieșite la suprafaţă și pământ 
înghețat. 

Deși descoperisem tactica aceea cazând, mi s-a părut un 
lucru deștept să rămân pe jos și să continui să mă mișc. Dar 
după câteva rostogoliri mi-am dat seama că dacă mă izbeam de 
un copac într-un unghi nepotrivit, mi-aș fi rupt gâtul. 

Pâlcurile de tufișuri erau rare și cu distanţe mari între ele, dar 
dacă nimeream într-unul, o bucată de lemn uscat putea să-mi 
scoată un ochi. După aceea, aș fi fost capabil doar pe jumătate 
să văd pericolul înainte să mă lovească. 

Am încetat să mă rostogolesc, m-am prins de smocurile de 
iarbă uscată, de un mănunchi de iederă veștejită, de pietre, de 
orice putea să-mi încetinească alunecarea. M-am târât în patru 
labe. M-am ridicat în picioare. Am gonit ghemuit un timp, până 
m-am întrebat dacă mai e nevoie să alerg și m-am oprit. 

Dezorientat, am cercetat pădurea, am găsit peisajul lipsit de 
culoare la fel de înșelător ca mai înainte și am încercat să-mi 
trag răsuflarea. Nu știam cât de departe ajunsesem. Probabil 
suficient de departe ca să fi scăpat de individ pentru moment. 

Nu-l vedeam și mi-am închipuit că asta înseamnă că nici el nu 
poate să mă vadă. 

Greșeam. L-am auzit fugind către mine. 

Am gonit din nou către sud, fără să privesc în urmă, goneam 
de-a curmezișul pantei, urmând un traseu șerpuit printre copaci, 
împiedicându-mă deseori, alunecând, regăsindu-mi echilibrul, 
bălăngănindu-mă, aruncându-mă înainte. 


VP -177 


Întrucât individul nu deschisese focul imediat, am presupus că 
rămăsese fără muniţie sau se oprise să-și încarce arma. Dacă nu 
mai avea avantajul armei, ar fi fost bine să mă întorc și să-l 
atac. Nu s-ar fi așteptat la o asemenea îndrăzneală din partea 
mea. 

O zonă de teren ivită pe neașteptate, acoperită cu pietre pe 
care alunecai lesne, se dovedi nepotrivită pentru mers, dar îmi 
dădu o idee. Dacă aveam să ajungem la o luptă cu mâinile 
goale, individul putea să aibă un cuţit sau să fie bine antrenat 
pentru așa ceva. Aveam nevoie de ceva care să facă șansele 
egale. Printre pietrele de sub picioarele mele se aflau și unele 
mai mari. 

M-am oprit, m-am aplecat și am luat de îndată în mână o 
piatră de mărimea unui grepfrut mic. Dar când m-am aplecat, o 
altă rafală îmi spulberă planul fragil. 

In timp ce șoaptele șuierătoare ale morţii se auzeau la câţiva 
centimetri deasupra mea, am lăsat piatra acolo unde o găsisem, 
m-am târât ghemuit peste pietrele alunecoase, m-am strecurat 
printre doi copaci, am cotit la stânga, am îndrăznit să mă ridic în 
picioare ca să fug mai iute și am alergat către marginea unei 
râpe. 


32. 


Râpă e o exagerare, dar asta am simţit când piciorul meu 
călcă brusc în aer, apoi și stângul. În timp ce cădeam, am tipat 
din cauza șocului și m-am prăbușit vreo cinci metri într-o movilă 
țtepoasă, dar moale. In timpul impactului, am recunoscut sunetul 
apei curgătoare, am văzut tălăzuind torente brodate cu spumă 
fosforescentă și mi-am dat seama unde eram. Și am știut ce 
trebuie să fac. 

Focurile puștii de asalt spintecaseră noaptea atunci când 
pășisem de pe marginea râpei și dacă pușcașul îmi auzise 
țipatul, crezuse, probabil, că mă nimerise. Ca să-l încurajez în 
această greșeală, am gemut cât mai oribil am putut, apoi încă o 
dată, mai slab și sperând că par cuprins de chinuri. 

Apoi m-am ridicat de îndată și m-am grăbit să urc vreo trei 
metri spre deal, rămânând lângă mal. 


VP -178 


Goldmine Run“, care-i mai mare decât un izvor și mai mic 
decât un râu, izvorăște dintr-o fântână arteziană fierbinte care 
formează un lac vulcanic aburind în munţii dinspre est. 
Hawksbill Road trece peste el. Panta aceasta dinspre vest ÎI 
primește. 

Albia e îngustă, lată de doar șapte metri, iar prin ea trece un 
curs de apă adânc, lat de patru, cinci metri. Când ajunge aici, 
apa nu mai e fierbinte, dar din cauză că albia prin care curge e 
atât de abruptă, cursul iute de apă rezistă înghețului chiar și în 
iernile neobișnuit de reci. Un soi ciudat de frescă de gheaţă, 
formată de stropi, apare doar de-a lungul marginilor cursului de 
apă. 

Un om împușcat care ar fi căzut în apă ar fi fost purtat iute în 
valea din aval, fiind rostogolit și lovit puternic în drum. 

Malurile nu coboară către Goldmine Run, ci sunt concave, ca o 
pereche de paranteze închise. O reţea de rădăcini de copaci 
întrețesute împiedică partea care atârnă deasupra apei să se 
prăbușească. 

M-am ascuns sub acoperișul acela de pământ, la vreo trei 
metri de locul în care căzusem, în amonte, cufundat până la 
genunchi într-o grămadă de frunze putrede și ace de conifere, 
strânse de vânt, asemănătoare movilei pe care căzusem. M-am 
apăsat cu spatele de mal, cu picioarele îngropate în frunzele 
putrede, fiind convins că nu puteam fi văzut de sus. 

Chiar și în noaptea aceea friguroasă, aerul avea un miros slab 
de vegetaţie putredă, o urmă slabă a duhorii care avea să fie 
mult mai pătrunzătoare în timpul primăverii și la începutul verii. 

Mi-era dor de bucătăria în care munceam, de aroma crustei 
plăcintelor ce se coceau, de plăcerea produse de meringi“!. 

Nu am încercat să respir mai încet. Plescăitul și clipocitul apei 
curgătoare avea să ascundă sunetul. 

Abia mă ascunsesem și imediat, la o jumătate de metru de 
fața mea, în dreapta, căzură grămezi de pământ, pietricele și 
frunze uscate. Probabil că pușcașul le dislocase în timp ce 
pășise pe marginea râpei de deasupra mea. 

Speram că avea să vadă forţa cu care curgea apa și că urma 
să presupună că mă prăbușisem, rănit grav, în Goldmine Run și 


4 Goldmine Run - râul minei de aur (n.tr.). 
“ Prăjitură fină, făcută din albuș de ou bătut cu zahăr și umplută 
cu cremă (n.tr.). 

VP -179 


fusesem purtat la vale, fie ca să sângerez de moarte, fie să mă 
înec, fie să mor de frig. 

Dacă individul ar fi coborât în albia săpată de apă ca să 
scotocească pe malul îngust, aș fi fost vizibil ca o cireașă 
decorativă cocoţată în vârful unui tort de ciocolată. 

Altă alunecare de pământ cu pietricele sugeră că tipul își 
mutase greutatea de pe un picior pe celălalt sau că mergea. 

De fapt, mă îndoiam că individul avea să coboare pe mal ca 
să cerceteze îndeaproape albia râului. Aflat sus, probabil că nu- 
și dădea seama că sub picioarele sale se află o adâncitură 
concavă, suficient de mare ca să adăpostească un om, și-și 
închipuia că poate să vadă suficient de bine din poziţia sa. 

În momentul acela mă așteptam să scoată o lanternă și să 
mature cu raza ei albia, dar secundele treceau fără ca 
întunericul să fie deranjat în vreun fel. 

Chestia asta mi s-a părut ciudată. De acolo, de jos, puteam 
vedea, în timp ce priveam torenţii ce se scurgeau, grupuri de 
stânci albe de-a lungul țărmului și altele în mijlocul curentului, 
care puteau reprezenta silueta prăbușită a unui om rănit sau a 
unui cadavru. Ai fi crezut că un pistolar atât de hotărât ar vrea 
să știe cu certitudine dacă ţinta sa fusese eliminată sau doar 
rânită. 

Probabil că simţul timpului îmi fusese deformat. Teroarea se 
joacă întotdeauna cu ceasul tău interior. Nu numărasem 
secundele, dar aveam impresia că stăteam ascuns de un minut, 
poate ceva mai mult. 

Am devenit iute nerăbdător. Poate nu eram un adevărat om 
de acţiune, dar nu eram niciun om inert. 

Dacă ieșeam prea curând din ascunzătoare și descopeream 
că individul se holba în jos la mine, aș fi fost împușcat în față. 
Deși am moștenit o oarecare încăpățânare, nu-s la fel de tenace 
precum bunica Rowena. În cazul meu, nu exista nicio șansă ca 
un glonț care s-ar fi ciocnit cu mare viteză de craniul meu să se 
simtă mai rău decât ţeasta mea. 

Pe de altă parte, dacă aș fi așteptat prea mult, pistolarul 
putea să parcurgă o distanţă prea mare înapoi Explorer. Lorrie 
nu fusese cu mine, iar dacă individul știa că-i gravidă, atunci se 
aștepta s-o găsească în mașină. 

Puteţi să credeți că-i o premoniţie sau doar o bănuială, dar 
aveam impresia că eu reprezentam un element de interes 


VP -180 


secundar, o muscă enervantă ce trebuia strivită, iar obiectul 
principal al interesului său era reprezentat de Lorrie. Nu știam 
de ce. Pur și simplu știam. 

Când m-am îndepărtat de mal, ieșind din compostul înalt până 
la genunchi și din adâncitură, mă așteptam cumva la o lumină 
aprinsă brusc, la un râs plin de cruzime, la o împușcătură. 

Clipocit de apă, fâșâit de vânt, linţoliu de beznă, pădurea 
deasă ce aștepta... 

Nicio siluetă întunecată nu stătea pe marginea râpei de 
deasupra. 

Atent, pentru că mă temeam să nu mă împiedic și să nu cad 
în curentul violent ce era atât de aproape, am mers la vale de-a 
lungul malului, căutând cu îngrijorare o cale de a urca, de 
preferat o potecă. 

Piciorul meu stâng fusese pedepsit zdravăn. Oţelul implantat 
părea că pulsează. Șchiopătam. 

Bucăţi de stâncă ieșeau în afară dintr-o porțiune a malului, ca 
niște oase cenușii, fiind înlănţuite de rădăcinile ieșite la 
suprafaţă ale unui copac. Niște funii și o scară nu mi-ar fi fost 
mai folositoare, chiar dacă ţineam seama de piciorul care mă 
durea. 

Când am ajuns sus m-am ghemuit și am cercetat pădurea 
întunecată. Nu se vedeau nici căprioare, nici bufniţe, nici 
pistolari sociopațţi. 

instinctul îmi spuse că eram singur. Instinctul mă slujește bine 
când creez rețete noi, ca urmare am decis să am încredere în el 
și în aceste circumstanțe. 

Deși șchiopătam, trebuia să merg repede. M-am îndreptat 
spre copaci. 

Parcursesem o oarece distanţă când am început să nu fiu 
sigur că mergeam în direcţia bună. Contururile dealurilor păreau 
să se fi modificat între timp. 

Sigur, șoseaua se afla în susul dealului, spre est. Ca urmare, 
vestul se afla în josul pantei. Goldmine Run se afla la sud, în 
urma mea. Explorerul aștepta la vest de Hawksbill Road, la nord 
de poziţia în care mă aflam. 

Totul era clar. 

Și cu toate acestea, când am ocolit alt copac și m-am 
strecurat printre alţi doi, m-am pomenit înapoi lângă pârâu și 
am fost gata să cad din nou pe malul acestuia. Cu toate că 


VP -181 


știam unde erau cele patru puncte cardinale, mersesem în cerc 
- Și foarte iute. 

Trăisem în munţi toată viaţa, într-un oraș împânzit de păduri, 
deci auzisem povești despre excursioniști cu experienţă care se 
rătăciseră în timpul zilei și pe vreme bună. Echipe de salvare îi 
căutaseră și-i aduseseră pe plimbăreţii aceia speriaţi și 
stânjeniți. 

Unii nu fuseseră nici speriaţi, nici stânjeniţi. Erau morţi. Morți 
de deshidratare, de foame, mușcaţi de urși, sfâșiaţi de pume, 
striviţi într-o prăpastie... În colecţia îngrozitoare a Mamei Natură 
există nenumărate instrumente ale morții. 

Trei hectare de sălbăticie pot fi un labirint zăpăcitor. La un an 
sau doi, Snow County Gazette publică un reportaj pe prima 
pagină despre un drumeț rătăcit fără speranţă timp de mai 
multe zile, deși fusese tot timpul la un kilometru de autostradă. 

Nu fusesem niciodată un pasionat om al pădurii. lubesc 
civilizația, căldura căminului, confortul bucătăriei. 

Am întors spatele sporovăielii fără cuvinte a apei curgătoare 
și m-am străduit din greu să înţeleg modelul primar al pădurii 
sălbatice. M-am aventurat mai departe ezitând, apoi cu grabă 
din ce în ce mai mare, mai mult din îngrijorare decât 
convingere. 

Singură, în pericol, Lorrie avea nevoie de Davy Crockett“?. În 
locul acestuia mă avea pe mine - o Julia Child“ cu păr pe piept. 


33. 


Următoarele lucruri nu le-am văzut, ci mi-au fost povestite. 

Incuiată singură în Explorer, Lorrie se răsuci în scaun cum 
putu și mă urmări pătrunzând în pădure. Având în vedere 
întunericul, asta dură cincisprezece secunde, după care fu liberă 
să se gândească la nemurirea sufletului. 


2 Davy Crockett - erou popular american, politician și soldat, 
supranumit Regele frontierei sălbatice, mort în timpul bătăliei de 
la El Alamo (n.tr.). 
“ Julia Child - celebră autoare de cărţi de bucate și 
prezentatoare de programe culinare la televiziunea americană 
(n.tr.). 

VP -182 


Deschise telefonul celular și forma din nou 911. Ca și mai 
înainte, nu primi răspuns. 

Ceasul de la mâna ei arăta că trecuse doar o jumătate de 
minut când Lorrie își consumase toate opţiunile de a-și pierde 
timpul. Nu ajuta la nimic să cânte Novăzeci și nouă de elefanți 
se legănau pe o pânză de păianjen. 

Deși eu îi salvasem viața (și ea pe a mea) în noaptea zile în 
care ne întâlniserăm, Lorrie nu avea încredere deplină în 
abilitatea mea de a mă apropia pe furiș de individul cu pușcă și 
de a-l da gata cu mâinile goale. 

Lorrie îmi spuse, ulterior: „Făcătorule de brioșe, nu vreau să 
te jignesc, dar mi-am închipuit că te-ai dus ca să fii ucis, iar eu 
aveam să ajung mireasa lui Big Foot sau chiar mai rău de atât”. 

ingrijorarea îi sfâșie nervii - nu atât grija pentru ea însăși, 
zicea ea, cât pentru mine, iar eu o cred, pentru că-i ceva 
definitoriu pentru Lorrie. Rareori se preocupă de ea însăși. 

Copilul nostru născut era pe același loc cu mine în gândurile 
ei. Incapacitatea ei de a-și proteja copilul într-un mod eficient îi 
provoca valuri alternative de furie și îngrijorare. 

Copleșită de emoții puternice, Lorrie simţea că dacă stă acolo 
și așteaptă, fără să facă nimic, atunci frustrarea și teama aveau 
să-i roadă cusăturile minţii, lărgindu-le un pic. 

li veni o idee. Dacă terenul de sub Explorer îi permitea și dacă 
pântecul ei umflat nu o împiedica, ar trebui să iasă din mașină, 
să se vâre sub ea și să aștepte acolo, unde nu putea fi văzută. 

Dacă eu mă întorceam triumfător, putea să mă strige din 
ascunzătoarea ei. Dacă apărea pușcașul, acesta ar fi putut să 
creadă că Lorrie plecase odată cu mine sau mai târziu, singură. 

Lorrie descuie și deschise ușa. Simţi aerul rece sugându-i 
imediat culoarea de pe faţă. 

Noaptea de iarnă era un vampir, cu aripile de beznă și cu 
colții de ger. 

Dacă se vâra sub Explorer, ar fi stat întinsă pe pământul 
înghețat. Ar fi existat o căldură bine-venită de la motorul ce se 
răcea, dar nu prea multă și nu pentru mult timp. 

O contracție tăioasă o făcu să geamă. Lorrie închise ușa și o 
încuie din nou. 

Nu se simţise niciodată atât de neajutorată. Neajutorarea îi 
mări frustrarea, teama și furia. 

După un timp i se păru ca aude împușcături. 


VP -183 


Răsuci cheia în contact, nu suficient ca să pornească motorul, 
ci doar cât să poată cobori fereastra câţiva centimetri. 

O altă rafală îi confirmă că auzise răpăitul unei arme 
automate. Măruntaiele i se crispară, de data asta nu din cauza 
unei contracţii, ci de groază, pentru că se gândi că era posibil să 
fi rămas văduvă. 

Ciudat, dar a treia serie de focuri de armă îi aminti că era o 
optimistă neobosită. Dacă adversarul nostru nu reușise să mă 
ucidă trăgând două rafale, poate că nu era un ţintaș prea grozav 
sau poate că eu nu eram ușor de ucis. 

Când deschisese ușa, lăsase să iasă multă căldură. Acum, 
frigul nopţii se strecura prin deschizătura din fereastră, iar Lorrie 
tremura. 

După ce ridică din nou fereastra, porni motorul și căută o 
armă, mai întâi în bord, apoi în ușa de lângă ea. O pungă ușoară 
din vinilin negru, plină pe jumătate cu șervetțele folosite. O sticlă 
de plastic cu loţiune pentru mâini. 

Nu avu mai mult noroc nici când caută în cutia pentru mănuși. 
Un pachet cu gumă de mestecat, bomboane marca Life Savers. 
Un tub cu balsam pentru buze. O pungă cu mărunţiș plină cu 
monede de-un sfert de dolar pentru parcări și pentru 
automatele cu ziare. 

„Dacă o să-mi lași viața mie și copilului meu, o să-ţi dau doi 
dolari și șaptezeci și cinci de cenți”. 

Compartimentul din bordul mașinii conţinea un pachet de 
șerveţele. Două pachete cu șerveţele umede, învelite în staniol. 

Deși nu-i era ușor, având în vedere starea sa, Lorrie reuși să 
se aplece în fața și să caute sub scaunul său, sperând să 
găsească ceva, orice, o șurubelniţă. Și dacă găsea o șurubelniţă, 
de ce n-ar fi găsit și un revolver? Dacă ar fi găsit un revolver, de 
ce n-ar găsi o baghetă magică, iar cu ajutorul acesteia să-l 
transforme pe pușcaș într-o broască râioasă... 

Nu găsi nici baghetă, nici revolver, nici şurubelniţă, nimic. 
Nimic, nimic. 

Un bărbat apăru în fața Explorerului, ieșind din întuneric. 
Respirația sa îi ieșea din gura deschisă, transformându-se în 
aburi. Individul avea o pușcă de asalt. Nu eram eu. 

Inima ei se umflă dureros și în ochi i se iviră lacrimi fierbinţi, 
pentru că sosirea pușcașului părea să spună că eu eram mort 
sau măcar grav rănit. 


VP -184 


Se lăsă cuprinsă de superstiții și își spuse că dacă refuză să 
jelească, atunci eu nu-s mort. Doar când avea să accepte că mă 
pierduse, atunci pierderea avea să devină adevărată, reală. Să 
numim chestia asta Strategia de reînviere Tinkerbell“. 

Își stăpâni lacrimile. Vederea i se limpezi. 

Când individul se apropie, Lorrie văzu că purta o pereche de 
ochelari ciudați. Presupuse - și se dovedi că presupusese corect 
- că erau ochelari pentru vedere în timpul nopţii. 

Individul și-i scoase și-i vâri în buzunarul hainei, în timp ce se 
apropia de portiera din dreapta față. ` 

Când încercă să deschidă ușa, descoperi că-i încuiată. li zâmbi 
lui Lorrie prin fereastră, îi făcu un semn cu mâna și bătu cu 
încheietura degetului în geam. 

Avea o față lată, obraznică, precum un model din lut pentru o 
nouă păpușă Muppet. Lorrie nu credea că-l mai văzuse 
vreodată, dar ceva din înfățișarea lui i se păru familiar. 

Individul se aplecă și spuse fredonând prietenește, cu vocea 
amortizată de geam, dar ușor de înţeles: 

— Bună ziua. 

Pe când era o fetiță care căuta ordinea într-o lume a șerpilor 
și tornadelor, Lorrie citise celebra carte a lui Emiliy Post despre 
bunele maniere, dar nimic din volumul acela gros n-o pregătise 
pentru această întâlnire bizară. 

Individul ciocăni din nou în geam: 

— Domnița? 

intuiţia îi spuse lui Lorrie că nu trebuie să discute cu el. 
Individul trebuia tratat așa cum erau învăţaţi copiii să procedeze 
cu bărbaţii străini care le oferă bomboane: nu vorbi, întoarce-te 
și fugi. Ea nu putea să fugă, dar putea să refuze să discute. 

— Domniţă, te rog să deschizi ușa. 

Lorrie se întoarse, privi în altă parte, rămase tăcută. 

— Micuţă doamnă, am făcut drum lung ca să te văd. 

Lorrie strângea pumnii atât de puternic, încât unghiile i se 
înfipseseră în palme. 

— Copilul e pe drum? întrebă individul. 

Când fu menţionat copilul, inima lui Lorrie trecu de la pas la 
galop. 


“ Tinkerbell - zână din cartea pentru copii Peter Pan de J.M. 
Barrie. Zânele nu mor dacă în existenţa lor cred suficient de 
mulţi copii (n.tr.). 

VP -185 


— Nu vreau să-ți fac rău, o asigură individul. 

Lorrie se uita la bezna din fața Explorerului, sperând că o să 
apar, dar eu n-am apărut. 

— Nu vreau nimic de la tine, cu excepţia copilului, zise 
individul. Vreau copilul. 


34. 


Pungă de gunoi, loţiune de mâini, gumă de mestecat, 
bomboane Life Savers, balsam de buze, pungă cu mărunțţiș, 
pachete cu șervețele umede... 

Chiar dacă fusese cuprinsă de dorinţa pătimașă de a deveni o 
mașină de ucis, Lorrie nu vedea nicio capacitate ucigătoare a 
obiectelor pe care le cercetase anterior. O bucată de sfoară 
putea fi transformată în instrument de sugrumat. O furculiţă 
putea fi folosită ca unealtă pentru mâncat sau ca armă. Dar ea 
nu avea nici sfoară, nici furculiţă și nu putea să ungă cu balsam 
de buze pe cineva până când acesta murea. 

Vocea pușcașului nu sunase - auzită prin fereastră - nici 
acuzatoare, nici plină de ură, nici măcar ostilă în vreun fel. 
Individul îi făcu cu semn ochiul și-i zâmbi, apoi zise, tachinând-o, 
cu un ton care parcă-i spunea ești-rea-și-știi-asta: 

— Îmi ești datoare un copil vioi, un copilaş mititel și frumos. 

Individul nu era pitic, dar avea mintea și spiritul deformate, 
ceea ce o făcu pe Lorrie să se gândească la Rumpelstiltskin%. 
Venise să ia ceea ce i se datora în urma unui târg monstruos. 

Întrucât Lorrie nu-i răspunse, individul se duse către partea 
din față a Explorerului, iar Lorrie știu că intenţiona să ocolească 
mașina, ca să ajungă la portiera din partea șoferului. 

Acest Rumpelstiltskin n-o învățase niciodată cum să toarcă 
lâna de aur, deci nu exista niciun motiv pentru ca ticălosul să-i 
ia fiul. 

Lorrie se aplecă peste consola dintre scaune și aprinse 
farurile. 


4 Rumpelstiltskin - pitic dintr-un basm al fraţilor Grimm, care a 
ajutat o prinţesă, urmând ca aceasta să-i dea primul ei născut 
(n.tr.). 


VP -186 


Pădurea ce se întindea pe panta abruptă - acum luminată -, 
trunchiurile complet negre și frunzișurile doar conturate păreau 
artificiale și stilizate ca un decor de teatru. 

Luminat de raze, Rumpelstiltskin se opri în fața Explorerului și 
se uită la ea prin parbriz. Individul zâmbi, îi făcu semn cu mâna. 

Fulgi de zăpadă își găsiseră drum prin acoperișul des de 
ramuri împletite. Se roteau ca niște confetti într-o zi de 
sărbătoare în jurul bărbatului care rânjea și făcea semn cu 
mâna. 

Niciodată moartea nu arătase atât de festivă. 

Lorrie nu știa dacă lumina farurilor putea fi văzută până sus, 
pe Hawksbill Road. Probabil că nu pe timp de furtună, poate că 
nici măcar într-o noapte senină. 

Stând încă aplecată peste volan, Lorrie claxonă. Un sunet 
lung. Apoi altul. 

Rumpelstiltskin clătină trist din cap, de parcă ar fi fost 
dezamăgit de gestul ei. Oftă un nor lung de aburi și-și continuă 
drumul în jurul Explorerului, către portiera din stânga. 

Lorrie claxonă iar și iar. 

Când Lorrie văzu că individul ridică pușca de asalt, lăsă 
claxonul, se întoarse și-și acoperi faţa. 

Individul sparse fereastra din stânga cu patul armei. 
Ghemotoace de sticlă și bucăţi de rășinoase ţepoase fură 
împrăștiate peste Lorrie. 

Individul descuie portiera și se așeză la volan, lăsând ușa 
deschisă. 

— Nimic n-a mers așa cum am plănuit, zise el. E una dintre 
zilele alea blestemate care te face să crezi în descântece și în 
deochi. 

Apoi stinse farurile. 

Când individul puse jos pușca de asalt, întinzând-o peste 
consolă până în poala lui Lorrie, aceasta tresări de teamă și 
încercă să se ferească de armă. 

— Relaxează-te, micuță doamnă. Nu ţi-am spus că n-o să-ți 
fac niciun rău? 

În ciuda faptului că petrecuse ceva timp în bătaia vântului și a 
frigului pătrunzător, tipul puţea a o grămadă de lucruri: whiskey, 
fum de ţigară, praf de pușcă și gingivită. 

Bărbatul aprinse plafoniera și zise: 


VP -187 


— Pentru prima oară după mult timp, am speranţa în suflet. E 
ceva grozav! 

Lorrie se uită la el, fără niciun chef. 

Tipul avea o expresie blândă și fericită, dar care nu avea nicio 
legătură cu furtuna din ochii săi, nici cu zâmbetul bine desenat 
pe figura sa. Chinul ieșea din el prin fiecare por și teama cronică 
era mirosul care-l caracteriza. Ochii lui erau ca cei ai unui 
animal prins în cursă, plini de-o teamă înăbușitoare și de-o 
dorinţă arzătoare, pe care se străduia să le ascundă. 

Simţind că Lorrie văzuse suferința din sufletul lui, bărbatul 
lăsă expresia să dispară, apoi și-o pictă din nou pe figură, de 
două ori mai groasă. Zâmbetul lui larg deveni imposibil de larg. 

Lui Lorrie i-ar fi fost milă de el, dacă nu i-ar fi fost groază de 
el. 

— Nu încerca să-mi iei pușca doar pentru că-i în poala ta, o 
avertiză individul. Nu știi s-o foloseşti. O să te rănești singură. 
lar eu nu vreau să-ți dau un pumn în faţă - având în vedere că 
ești mama băiatului meu. 

Alarma maternă a lui Lorrie fusese pornită din momentul în 
care individul vorbise pentru prima oară de copil, prin fereastra 
închisă. Acum, mintea ei era plină de nenumărate clopote care 
băteau de zor. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă ea, dezamăgită de faptul că 
auzise un tremurat în glasul ei. 

Când în joc era doar viața ei, putea să menţină o poză de 
persoană netemătoare. Dar acum avea în pântec un ostatic și 
nu putea să-și ascundă teama pentru soarta făpturii aceleia 
nevinovate. 

Individul scoase din buzunarul hainei o cutiuţă de piele 
neagră și trase fermoarul de pe trei laturi ale ei. 

— Tu mi-ai luat fiul, singurul meu copil, zise el. Sunt sigur că 
dacă te-ai uita în sufletul tău, ai fi prima care ai recunoaște că- 
mi ești datoare cu fiul tău. 

— Fiul tău? Nu-l cunosc pe fiul tău. 

Individul îi răspunse, cu un glas plin de bun-simţ și de bună- 
voinţă: 

— L-ai trimis la închisoare pe viaţă. lar soţul tău, progenitura 
nerecunoscătoare a lui Rudy Tock, l-a făcut... incapabil să 
procreeze. 

Uluită, Lorrie exclamă: 


VP -188 


— Ești... Konrad Beezo? 

— Singurul și unicul, fugar de mulţi ani și căruia i s-a refuzat 
deseori lumina rampei ca să-și arate talentul, dar încă clovn în 
suflet și unul plin de strălucire. 

Beezo deschise cutia cea neagră. Conţinea două seringi și o 
fiolă cu un lichid chihlimbariu. 

Deși individul i se părea familiar lui Lorrie, nu semăna totuși 
cu fotografiile din ziarele pe care le păstrase Rudy din august 
1974. 

— Nu semeni cu tine, spuse Lorrie. 

Beezo zâmbi, dădu din cap și spuse, cu glasul piţigăiat de-o 
bonomie inexplicabilă: 

— Ah, douăzeci și patru de ani impun oricărui om plata unui 
preț. Ca fugar cu oarecare notorietate, am petrecut o vacanță 
îndelungată în America de Sud împreună cu micul meu 
Punchinello, unde am putut să recurg la chirurgia plastică 
suficient de mult ca să-mi câștig anonimatul. 

Beezo despachetă una din seringi. Vârful acului lucea 
enervant de puternic în lumina aceea slabă. 

Cu toate că Lorrie știa că încercarea de a-l lămuri pe omul 
acela nu avea mai multe șanse decât cea de a discuta despre 
muzica lui Mozart cu un cal surd, spuse totuși: 

— Nu poţi să ne învinovățești pe noi pentru ceea ce i s-a 
întâmplat lui Punchinello. 

— Vinovăţie e un cuvânt prea aspru, spuse el, foarte sincer. 
Nu trebuie să vorbim de culpă și vinovăţie. Viaţa e prea scurtă 
pentru asta. A fost facut un lucru, indiferent de motiv, și ar fi 
corect să se plătească pentru asta. 

— Indiferent de motiv? 

Beezo zâmbi, dădu din cap și spuse, exagerat de cordial: 

— Da, da, toți avem motivele noastre, așa cum și tu le ai pe 
ale tale. Și cine sunt eu să spun că greșești? Nu-i nevoie de 
judecată, nu se câștigă nimic prin acuzaţii urâte. Întotdeauna 
există două tabere, uneori chiar zece. A fost făcut un lucru, fiul 
meu mi-a fost luat și incapacitat sa-mi facă nepoți, moștenitori 
ai talentului Beezo, deci ar fi corect să primesc o compensație. 

— Punchinello al tău a ucis o grămadă de oameni și ne-ar fi 
omorât și pe mine și pe Jimmy, zise Lorrie, accentuând fiecare 
cuvânt, incapabilă să dea dovadă de o veselie de nezdruncinat, 
ca Beezo. 


VP -189 


— Așa spun articolele, îi replică Beezo și-i făcu iar cu ochiul. 
Domniţă, da-mi voie să te asigur că nu poţi avea încredere în 
ceea ce citești în ziare. Adevărul nu-i tipărit niciodată. 

— Eu n-am citit despre lucrurile astea, le-am trăit, zise Lorrie. 

Beezo zâmbi și dădu din cap, făcu cu ochiul, zâmbi și dădu din 
cap, râse un pic, dădu din cap și-și îndreptă din nou atenţia 
asupra seringii. 

Lorrie își dădu seama că stăpânirea de sine a individului - 
destul de fragilă - depindea de menţinerea unui aer de 
amabilitate veselă, indiferent de faptul că era evident nesinceră. 
Dacă masca aceea aluneca, individul s-ar fi prăbușit în 
totalitate; autocompătimirea și furia pe care le reprimase aveau 
să explodeze. Incapabil să se mai stăpânească, Beezo ar fi ucis- 
o împreună cu copilul pe care îl dorea atât de mult. 

Sub zâmbete și chicoteli nu se ascundea o paiaţă tânjind după 
dragoste, ci un clovn asasin. 

Lorrie se uită la conţinutul fiolei și întrebă: 

— Ce-i asta? 

— Doar un sedativ slab, un suc pentru vise. 

Mâinile bărbatului erau mari, aspre, dar îndemânatice. Beezo 
rupse capătul fiolei și umplu seringa, cu eficiența unui medic cu 
experienţă. 

— Nu pot să fac injecţia asta, protestă Lorrie. Sunt pe cale să 
nasc. 

— Dragă, nu trebuie să fii îngrijorată, e foarte slab. Nu va 
întârzia nașterea copilului prea mult. 

— Nu. Nu, nu. 

— Fetiţă dragă, suntem doar în prima fază a nașterii și mai ai 
de așteptat ore întregi. 

— De unde știi? 

Beezo chicoti cu răutate, făcu cu ochiul și strâmbă din nas, 
apoi zise: 

— Dragă, trebuie să-ţi mărturisesc că sunt cam răutăcios. Cu 
o săptămână în urmă am instalat un dispozitiv de ascultare în 
bucătăria voastră și un altul în camera voastră de zi, și v-am 
supravegheat de atunci din casa Nedrei Lamm, aflată dincolo de 
șosea. 

Pe Lorrie o cuprinse ameţeala: 

— O cunoști pe Nedra? 


VP -190 


— Am cunoscut-o timp de câteva minute, sărmana, îi 
destăinui Beezo. Apropo, ce sunt totemurile alea cu coarne? 

Lorrie puse o mână pe pușca de asalt, întrebându-se dacă 
Nedra zăcea printre stivele de pin uscat din magazia ei cu lemne 
sau în frigiderul din pivniţă. 

— Ăsta nu-i un gest prietenesc, domniţă. 

Lorrie lua mâna de pe armă. 

Beezo așeză cutia deschisă cu seringi pe bordul mașinii și 
puse seringa pregătită peste ea. 

— Fii ca un mielușel și scoate-ți hanoracul, suflecă-ți mâneca 
și lasă-mă să găsesc o venă. 

În loc să se supună, Lorrie întrebă: 

— Ce-o să-mi faci? 

Beezo o surprinse ciupind-o cu afecţiune de obraz, de parcă el 
ar fi fost o mătușă, fată bătrână, iar ea, nepoată favorită. 

— Te frămânţi prea mult, domniţă. Prea multă îngrijorare nu 
face decât ca lucrurile de care te temi să devină adevărate. Te 
voi seda un pic ca să devii cooperantă și supusă. 

— Și după aceea? 

— O să tai centurile de siguranţă a vehiculului, voi face din ele 
un leagăn și o să te trag pe pantă până pe Hawksbill Road. 

— Sunt însărcinată. 

— Și un orb ar vedea asta, replică Beezo și-i făcu cu ochiul. lar 
începi să-ţi faci griji. Nu voi strânge centura ca să-ţi facă rău ţie 
sau copilului. Nu pot să te car pe povârniș. E prea greu. Și prea 
periculos. 

— Și după ce o să ajungem sus? 

— O să te urc în Hummer și o să te duc într-un loc izolat, 
plăcut și comod. Când va veni timpul, o să-ţi moșesc copilul 
adorabil. 

— Nu ești doctor, zise înspăimântată Lorrie. 

— Nu fi preocupată de asta. Știu ce trebuie să fac. 

— De unde știi? 

— Am citit o carte întreagă despre asta, îi răspunse Beezo 
vesel. Mi-am procurat toate instrumentele și materialele 
necesare. 

— Oh, Doamne! 

— lar te frămânţi, spuse Beezo. Dragă, îţi trebuie o atitudine 
mai bună. Atitudinea e secretul unei vieţi fericite. Îți pot 
recomanda niște cărţi excelente în legătură cu subiectul ăsta, 


VP -191 


adăugă el și o bătu pe umăr. O să fac totul cum trebuie și după 
aceea o să te las într-un loc în care o să fii în siguranţă până 
când o să fii găsită. În momentul acela, eu și băiatul o să fim 
departe, în drum către marea noastră aventură. 

Lorrie se uită la el, incapabilă să vorbească din cauza ororii. 

— O să-l învăţ tot ce știu și, cu toate că nu are în vene sânge 
de Beezo, va deveni cel mai aclamat clovn al veacului său, 
spuse Beezo, iar un râs ironic gâlgâi din el ca un gaz ce iese 
dintr-o mlaștină. Am învăţat cu Punchinello al meu că talentul 
nu trece întotdeauna de la o generaţie la alta. Dar am multe de 
împărtășit și am o asemenea patimă de a instrui, încât nu mă 
îndoiesc că-l voi face o vedetă. 

— Va fi fată, zise Lorrie. 

Zâmbind, zâmbind mereu, Beezo îi făcu semn cu degetul, într- 
o admonestare blândă: 

— Amintește-ţi, am ascultat timp de o săptămână. N-aţi vrut 
ca doctorul se va spună sexul copilului. 

— Și dacă va fi o fată? 

— Va fi băiat, insistă Beezo, făcând cu ochiul, făcând iar cu 
ochiul, până când își dădu seama că gestul era pe cale să 
devină un tic necontrolabil. Va fi băiat pentru că am nevoie de 
un băiat. 

Lorrie se temu să privească în altă parte, dar nu mai putea 
îndura să vadă chinul și furia din ochii lui. 

— De ce? Oh! Pentru că nicio fată n-a ajuns un clovn celebru. 

— Există și femei clovn, recunoscu el, dar niciuna de mare 
renume. Regatul vesel al circului e condus de bărbaţi. 

Dacă pruncul ei va fi fetiţă, individul avea să le omoare pe 
amândouă. 

— E frig aici, zise Beezo, și s-a făcut foarte târziu. Fii cuminte 
și scoate-ți hanoracul, apoi suflecă-ți mâneca. 

— Nu. 

Zâmbetul lui deveni fix, apoi se pleoști. Beezo sili rânjetul 
curbat să revină pe buzele sale. 

— M-ar mâhni să te lovesc cu pumnul o dată sau de două ori, 
până rămâi inconștientă. Dar o s-o fac, dacă nu-mi dai de ales. A 
fost făcut un lucru, indiferent de motiv, și știi în sufletul tău că e 
corect să primesc o compensație. Poţi oricând să ai alt copil. 


VP -192 


35. 


Portiera era deschisă. Aveam în mâna dreaptă o piatră de 
mărimea unui grepfrut mic. M-am aplecat în Explorer și când 
pușcașul își dădu seama de prezenţa mea și întoarse capul, l-am 
izbit cu piatra în tâmpla stângă, tare, dar nu atât de tare pe cât 
aș fi vrut. 

Individul mă privi cu surpriza pe care ar fi manifestat-o oricine 
când ar fi văzut un patiser împușcat și înecat, care revenise la 
viață în mod miraculos. 

O clipă am crezut că va trebui să-l izbesc din nou cu piatra. 
Apoi individul se prăbuși peste volan, apăsând cu fața pe 
butonul claxonului. 

L-am împins înapoi pe tetieră, făcând claxonul să tacă, și m- 
am uitat peste el la Lorrie. M-am simţit incredibil de ușurat 
văzând că părea nevătămată. 

— Nu vreau să mai aud vreodată cântecul Send in the 
Clowns“5, îmi zise Lorrie. 

N-a fost prima oară când m-am holbat la ea fără să pricep 
nimic. 

Lorrie arătă spre bărbatul prăbușit pe scaunul de lângă ea și- 
mi spuse: 

— E tăticul lui Punchinello. 

Uluit, m-am aplecat în automobil și i-am scos individului 
căciula tricotată, ca să-l pot vedea. 

— Cred că seamănă un pic cu Konrad Beezo... 

— Efectul trecerii a douăzeci și patru de ani și al chirurgiei 
plastice, îmi explică ea. 

l-am pus individului degetul îngheţat pe gât, căutându-i 
pulsul. Bătăile inimii sale erau lente și continui. 

— Ce făcea aici? am întrebat eu. 

— Solicita donaţii pentru UNICEF. În plus, voia copilul nostru. 

Inima mi se opri, stomacul mi se întoarse pe dos, ceva îmi 
răsucea vezica urinară: sufeream o rearanjare importantă a 
organelor interne. 

— Copilul? 


s% Send in the Clowns - trimiteţi clovnii - melodie din 1973, 
interpretată, printre alţii, de Frank Sinatra, Kenny Rogers și 
Barbra Streisand (n.tr.). 

VP -193 


— O să-ţi povestesc mai târziu, Jimmy, contracţiile nu sunt 
mai frecvente, dar sunt mai dureroase și mi-e foarte frig. 

Cuvintele ei mă speriară mai mult decât focurile de armă. 
Beezo fusese învins, dar eram departe de camera de nașteri a 
spitalului. 

— O să-l leg cu cablul de remorcare și o să-l pun pe bancheta 
din spate, i-am spus eu lui Lorrie. 

— Putem să plecăm cu mașina de aici? 

— Nu cred. 

— Nici eu. Dar putem să încercăm, nu-i așa? 

— Mada... 

Probabil că Lorrie nu putea să meargă pe jos până pe culmea 
dealului. Era prea departe și panta prea abruptă. În starea ei, 
dacă aluneca și cădea rău, putea să aibă o hemoragie. 

— Dacă o să plecăm cu mașina, spuse Lorrie, nu vreau să fie 
în vehicul, cu noi. 

— O să fie legat. 

— Celebrele ultimele cuvinte! Individul ăsta nu-i un nebun 
oarecare. Dacă ar fi fost un nebun obișnuit, l-aș fi ţinut în poală 
și l-aș fi îndopat cu bomboane Life Savers. Dar el e marele 
Beezo. Nu vreau să fie cu noi în mașină. 

Îi înţelegeam atitudinea. 

— Bine, o să-l leg de un copac. 

— Foarte bine. 

— De îndată ce o să ajungem la spital, o să anunţ poliţia, iar 
polițiștii pot să vină aici, după el. Dar e groaznic de frig și a 
suferit, probabil, o  contuzie, deci s-ar putea să nu 
supravieţuiască. 

Lorrie spuse, uitându-se la Beezo cel inconștient cu o 
ferocitate pe care speram să n-o manifeste niciodată faţă de 
mine: 

— Dragule, dacă aș avea un pistol cu cuie, l-aș crucifica de 
copac și n-aș spune nimănui. 

Asta-i o lecţie importantă pentru bandiții care speră să aibă o 
carieră îndelungată în încălcarea legii. Instinctul matern de 
apărare a odraslei e un lucru înspăimântător. Să nu ameninţaţi 
niciodată o femeie pe cale să nască că-i veţi fura copilul cel 
preţios și mai ales nu faceţi asta dacă femeia este fiica unei 
dresoare de șerpi. 


VP -194 


Am dus pușca de asalt în spatele Explorerului, am deschis ușa 
și am pus arma înăuntru. 

In cutia cu scule se afla cablul de remorcare, încolăcit. La 
fiecare capăt se afla un cârlig de prindere cu manșon de 
închidere. 

Din față, Lorrie strigă: 

— Jimmy! Se trezește! 

Când am ocolit mașina și m-am dus la portiera deschisă, l-am 
găsit pe Beezo gemând și clătinând din cap. 

Individul mormăi, plin de teamă: 

— Vivacemente. 

Ceva mai devreme, căutându-i pulsul, pusesem piatra pe 
scaun, lângă el. Am luat-o iute și l-am pocnit zdravăn în frunte. 

Mâna sa dreaptă căzu într-o parte și i se opri pe față, iar el 
mormăi: 

— Nevăstuică sifilitică, porc al porcilor... 

Prima lovitură pe care i-o administrasem fusese prea ușoară. 
L-am izbit mai tare cu piatra, iar el redeveni inconștient. 

Deoarece fusesem împins împotriva voinţei mele către 
violenţă de Punchinello, în urmă cu mai mult de patru ani, n-am 
fost surprins de cruzimea mea, dar am fost tulburat să descopăr 
că-mi făcuse plăcere. O satisfacţie fierbinte îmi încălzise fața 
mușcată de ger. Am fost tentat să-l mai pocnesc o dată, dar n- 
am făcut-o. 

Stăpânirea mea părea demnă de admirat și o consecință a 
tuturor valorilor în spiritul cărora fusesem crescut, dar o parte 
din mine credea - și mai crede și acum - că un răspuns reţinut 
la rău nu-i ceva moral. Răzbunarea și dreptatea sunt două fire 
gemene dintr-o sfoară groasă cât sârma pe care merg artiștii de 
circ, iar dacă nu-ţi poţi păstra echilibrul, atunci ești condamnat - 
și damnat - indiferent dacă o să cazi în stânga sau în dreapta 
sforii. 

L-am tras pe Konrad Beezo afară din Explorer și l-am târât 
lângă un pin potrivit. Individul avea o greutate greu de mânuit, 
dar lucrul acesta ar fi fost dificil dacă ar fi fost și treaz. 

După ce l-am rezemat de un pin, i-am descheiat haina, am 
strecurat cablul prin mâneca stângă, peste piept, apoi prin 
mâneca dreaptă. După care i-am încheiat haina până la gât. 

Apoi am tras capetele cablului - câte unul, pe rând - în 
cealaltă parte a arborelui și am agăţat capetele unul de celălalt. 


VP -195 


Am înșurubat manșetele metalice de închidere peste dispozitivul 
de prindere. 

Cablul era destul de strâns. Individul nu putea să-și tragă 
mâinile în față ca să încerce să-și sfâșie haina. Era ca și cum ar 
fi fost legat într-o cămașă de forță - și mi se părea un lucru 
potrivit pentru el. 

l-am verificat încă o dată pulsul, la gât. Artera pulsa puternic 
și continuu. 

De ceva timp, în familia noastră se folosea o zicală: „Singurul 
mod în care poți omori un clovn e să-l baţi cu un mim până 
moare”. 

M-am întors la Explorer, mi-am pus mănușile de piele, am 
maturat fragmentele de sticlă de pe scaunul șoferului, m-am 
așezat la volan și am închis portiera. 

Lorrie, ghemuită în scaunul din dreapta, își apăsa mâinile pe 
abdomenul umflat, când șuierând printre dinţii încleștaţi, când 
gemând. 

— E mai rău? am întrebat-o eu. 

— Îţi amintești scena din A/ien, când monstrul iese din piept, 
sfărâmându-l? 

Pe bordul mașinii zăcea o cutie micuță, din piele neagră, cu 
două seringi. 

— Voia să-mi facă o injecție, ca să fiu mai cooperantă și mai 
supusă, îmi destăinui Lorrie. 

Mă cuprinse furia, dar nu aveam nimic de câștigat dacă îi 
permiteam să se transforme într-un foc devastator. 

Am spus, în timp ce puneam seringa plină în nișa ei și 
trăgeam fermoarul trusei, punând-o deoparte, ca dovadă: 

— Fericire casnică prin intermediul chimiei moderne. De ce nu 
m-am gândit la așa ceva? Îmi doresc o soţie supusă. 

— Dacă ţi-ai fi dorit așa ceva, nu te-ai fi căsătorit cu mine. 

Am sărutat-o pe obraz. 

— Fii convinsă. 

— Am avut destule aventuri pentru o noapte. Du-mă la 
anestezist. 

Am ezitat să întorc cheia în contact. Mă întrebam dacă 
motorul avea să pornească, dacă cei doi copaci între care eram 
prinși aveau să ne dea drumul... 


VP -196 


— Beezo voia să facă un leagăn din centurile de siguranţă și 
să mă târască până pe șosea așa cum cară un vânător trupul 
unei căprioare. 

Îmi venea să ies din Explorer și să-l omor pe individ. Și m-am 
rugat să nu fim obligaţi să aplicăm planul lui. 


36. 


La a doua încercare, motorul porni și tuși. Am aprins farurile. 
Lorrie porni sistemul de încălzire, ca să compenseze aerul 
îngheţat ce pătrundea prin fereastra spartă. 

Spaţiul dintre brazii bătrâni care frânaseră mașina de teren 
fusese suficient de îngust ca să oprească alunecarea noastră 
înapoi; dar copacii nu ne ţineau într-o strânsoare suficient de 
puternică încât aceasta să reziste împingerii înainte a motorului. 

Am apăsat pe acceleraţie și motorul mâărâi. Anvelopele se 
învârtiră, ezitară, se învârtiră din nou. Explorerul trosni, 
protestând faţă de îmbrăţișarea puternică a arborilor. 

Silit să producă mai multă energie, motorul ţipă. Anvelopele 
chelălăiră, trosnetul deveni mai puternic, mărit de un zăngănit 
fantomatic a cărui sursă n-o puteam identifica. 

Explorerul începu să tremure ca un cal speriat ce avea un 
picior prins în crăpătura unei pietre. 

Se auzi un zăngănit metalic puternic. Nu mi-a plăcut sunetul 
acela. 

Când am ridicat piciorul de pe acceleraţie, Explorerul se dădu 
înapoi câţiva centimetri. Nu-mi dădusem seama că înaintasem 
atât în timp ce mașina de teren se străduia să se împingă 
înainte. 

Am început să apăs ritmic pe acceleraţie. Explorerul se mișca 
ușor înainte și înapoi, tocind scoarţa brazilor. 

Am întors volanul spre dreapta, dar n-a avut niciun efect. 
Când l-am rotit ușor spre stânga, am ţâșnit înainte vreo zece 
centimetri, înainte să fim ţinuţi din nou pe loc. 

Am dat din nou volanul la dreapta, am apăsat pe pedală. Un 
zăngănit puternic răsună în jurul nostru, de parcă am fi fost în 
interiorul unui clopot, apoi, subit, am fost liberi. 

— Sper că și copilul o să iasă la fel de ușor, zise Lorrie. 


VP -197 


— Aş vrea să știu imediat dacă se schimbă ceva. 

— Ce să se schimbe? 

— De exemplu, dacă ţi se rupe apa. 

— Oh, iubitule, dacă o să mi se rupă apa o să știi fără să-ţi 
spună cineva. O să fii cufundat până la glezne în apă. 

Nu credeam, din cauza altitudinii, că Explorerul putea să 
ajungă departe dacă atacam panta direct. Dar trebuia să încerc. 

Panta nu era atât de abruptă aici cum devenea mai sus și am 
ajuns mai departe decât mă așteptasem, abătându-ne de la o 
ascensiune în linie dreaptă doar ca să ocolim copacii și rarele 
grămezi de pietre. Parcurseserăm vreo sută de metri înainte ca 
drumul să devină mai abrupt și motorul să tușească, din lipsă de 
aer. 

Intenţionam ca din punctul acela să urmez o ascensiune în 
zigzag, care solicita mai puţin vehiculul. Dacă aș fi mers fie spre 
nord, fie spre sud, într-un unghi de nouăzeci de grade cu 
direcția pantei, aș fi făcut un gest sinucigaș. Drumul era prea 
abrupt, iar Explorerul s-ar fi răsturnat, mai devreme sau mai 
târziu. Dar mergând la stânga și la dreapta, după un unghi ales 
cu grijă, puteam să nu calez motorul și să nu ne răsturnam, 
continuându-ne drumul în sus ca și cum am fi urmat structura 
arhitecturală a unei scări. 

Această strategie necesită atenţie și o concentrare intensă. 
De fiecare dată când schimbam direcţia trebuia să calculez, 
instinctiv, unghiul de urcare care ne-ar fi permis să câștigam cât 
mai mult teren în timp ce ne cățăram riscând cât mai puţin. 

Terenul se dovedi a fi teribil de neregulat. Deseori, dacă 
înaintam doar un pic prea iute, Explorerul începea să patineze 
dintr-o parte în alta pe terenul ondulat, zgâlțâindu-ne zdravăn în 
scaune și deplasându-se în lateral din cauza inerției, lucru care 
ar fi putut să-l răstoarne pe un asemenea povârniș. Mi-am 
imaginat de mai multe ori că ne striveam în fundul râpei, 
ricoșând din copac în copac ca o bilă într-un joc mecanic. 

Uneori încetineam, ca să las vehiculul să se stabilizeze. Alteori 
îl opream complet, îngrozit de felul în care se zbătea volanul în 
mâna mea. Cât stăteam pe loc, priveam atent peisajul ostil scos 
la iveală de lumina farurilor și făceam mici ajustări rutei noastre. 

Când am trecut de jumătatea călătoriei noastre, am îndrăznit 
să cred că aveam să reușim. 


VP -198 


Și încrederea lui Lorrie trebuie să fi crescut, pentru că 
întrerupse tăcerea în care urcaserăm până atunci. 

— Dacă am fi murit în noaptea asta, aș fi regretat că nu ţi-am 
spus niciodată ceva. 

— Ce anume? Că sunt un zeu al iubirii? 

— Tipii care se cred zei ai iubirii sunt niște idioţi aroganți. Tu... 
tu ești un cățeluș drăguţ - dar n-aş fi regretat dacă aș fi murit 
fără să-ţi spun asta. 

— Și eu aș fi fost bine, dacă aș fi murit fără să aud așa ceva. 

— Ştii, zise Lorrie, părinţii, copii și dragostea alcătuiesc o 
combinaţie ciudată. Vreau să zic că părinţii pot să te iubească, 
tu poţi să știi că ei te iubesc, și tu poţi să îi iubești pe ei, și totuși 
să crești atât de singur încât să te simţi... gol pe dinăuntru. 

Nu mă așteptasem la o remarcă atât de serioasă. Ştiam că-i o 
revelație adevărată pentru că pricepeam care aveau să fie, 
inevitabil, următoarele ei cuvinte. 

— Dragostea nu-i suficientă, zise ea. Părinţii trebuie să știe 
cum să stabilească legătura cu tine și între ei. Trebuie să 
dorească să fie cu tine mai mult decât cu oricine altcineva. 
Trebuie să le placă să fie acasă mai mult decât în oricare altă 
parte a lumii și trebuie să fie interesaţi mai mult de tine decât 
de... 

— Șerpi și tornade, am sugerat eu. 

— Doamne, îi iubesc, Jimmy, sunt drăguți și au intenţii bune. 
Dar trăiesc mai mult în interiorul lor și-și ţin ușile închise. Poţi 
să-i vezi doar pe fereastră. 

Tremurul din glasul ei crescu în timp ce vorbea, iar când 
Lorrie se opri, am zis: 

— Ești o comoară, Lorrie Lynn. 

— Tu ai crescut având parte de tot ceea ce îmi doream cu 
disperare, de tot ce visam să am. Părinţii tăi trăiesc pentru tine 
și pentru toți ceilalţi, pentru familie. Asta face și Weena, în felul 
ei. E o încântare, Jimmy. Și-ţi sunt teribil de recunoscătoare 
pentru că m-aţi acceptat și pe mine. 

Sub duritatea ei demnă de admiraţie, sub armura frumuseții 
și deșteptăciunii sale, soția mea e un spirit blând și ar fi putut să 
fie o fată timidă dacă nu ar fi preferat să se transforme într-o 
supraviețuitoare - o supraviețuitoare cu stil. 


VP -199 


Sub faţada mea mai dură, sunt un tip mălăieţ. Foarte mălăieţ. 
Aș fi fost în stare să plâng văzând un animal ucis de o mașină pe 
șosea. 

Cuvintele ei mă făcură să nu mai fiu în stare să vorbesc. Dacă 
aș fi încercat să spun ceva, aș fi izbucnit în plâns. Insă nu-mi 
permiteam să am ochii împăienjeniţi în timp ce pilotam 
Explorerul către culme. 

Din fericire, Lorrie își schimbă șirul gândurilor și își continuă 
discursul cu o voce mai fermă: 

— Jimmy, nu știi ce bucurie va fi pentru mine să cresc copiii 
noștri în felul în care ai fost crescut tu, să le dăruiesc pe Maddy, 
pe Rudy și pe Weena, să-i aduc într-o familie atât de apropiată, 
încât să poată găsi în ea cel mai profund sens al vieţii. 

Eram doar la două, trei zigzaguri de culme. g 

— N-am discutat niciodată câți copii o să avem, zise Lorrie. In 
clipa asta mă gândesc că ar fi bine cinci. Tu ce zici, ești de acord 
cu cinci? 

Mi-am regăsit glasul: 

— Mă gândisem la trei, dar după micul tău discurs cred că ar 
fi mai bine douăzeci. 

— Să decidem câte cinci de fiecare dată. 

— De acord, am spus eu. Unul e aproape scos din cuptor, mai 
rămân patru de copt. 

— Două fete și trei băieți sau trei fete și doi băieți? întrebă ea. 

— Asta poate fi decis de noi? 

— Cred că putem să ne croim realitatea prin gândire pozitivă. 
Sunt convinsă că putem să producem prin gândire pozitivă orice 
combinație dorim, dar pentru un echilibru ideal ar trebui să 
avem două fete, doi băieți și un hermafrodit. 

— Asta ar însemna să echilibrăm prea mult. 

— Oh, Jimmy, niciun copil nu va fi mai iubit decât vor fi iubiţi 
copiii aceștia. 

— Însă nu vor fi răzgâiaţi, am zis eu. 

— Sigur că nu vor fi, mititeii! Străbunică Rowena le va citi 
basme. Asta o să-i menţină pe drumul cel drept. 

Lorrie vorbi și vorbi... și am văzut curând că mă condusese 
vorbind prin groaza și pericolele drumului către culme, către 
vârful pantei și către Hawksbill Road. 


VP -200 


37. 


Am ajuns pe Hawksbill Road la vreo șapte metri în fața 
Hummerului parcat. Am trecut peste un val de zăpadă proaspăt 
troienită și am trecut pe banda de sud, care fusese curățată 
până aproape de asfalt. 

Chiar la sud de noi, o echipă a departamentului rutier, cu 
două vehicule, croia prin furtună o trecătoare spre oraș. Un 
greder cu anvelope cu protuberanţe imense, înzestrat cu o lamă 
de excavator plasată în unghi, deschidea drumul, iar după el 
venea un camion care răspândea sare și cenușă în urma sa. 

M-am ţinut după camion, la o distanţă sănătoasă. O escortă 
de poliţie nu ne-ar fi condus până în oraș mai iute, pe o 
asemenea vreme. 

Cerul nopţii se ascundea după zăpada ce cădea, iar vântul se 
vedea doar prin linţoliul alb ce se înfășura singur în jurul său și 
se învârtejea, fâlfâia și se agita. 

Copilul - nevăzut încă, dar nu pentru mult timp - își manifestă 
nerăbdarea de a fi liber după nouă luni de stat în ascunzătoare. 
Contracţiile lui Lorrie deveniseră regulate. Le cronometrase cu 
ceasul de la mână, iar după gemetele și ţipetele ei, am aflat 
intervalele și mi-am dorit ca echipa de curățare a drumului să se 
miște mai iute. 

Oamenii care suferă își blestemă deseori durerea. Credem, 
din cine știe ce motiv, că un chin puternic poate fi rezolvat prin 
proferare de obscenităţi. Lorrie nu permise în noaptea aceea ca 
buzele ei să rostească asemenea cuvinte. 

Pot depune mărturie că în vremuri obișnuite, Lorrie e în stare 
să trateze o tăietură sau o contuzie cu un pansament verbal mai 
usturător decât tinctura de iod. Dar noaptea unei nașteri nu-i un 
moment obișnuit. 

Lorrie spunea că nu-și blestemă durerea pentru ca pruncul, la 
venirea sa pe lume, să nu creadă că nu-i dorit aici. 

Nu-mi trecuse prin minte că pruncul nostru putea să se nască 
pricepându-ne limba. Am acceptat grija lui Lorrie ca fiind 
legitimă - și am iubit-o pentru asta. 

Când gemetele, gâfâielile și strigatele nearticulate nu-i mai 
satisfăcură nevoie de a-și exprima zvârcolirea, Lorrie recurse - 


VP -201 


de dragul copilului - la cuvinte care descriau unele dintre 
bunătătțile și frumusețile lumii. 

— Căpșuni, floarea-soarelui, scoici, zise ea șuierând silabele 
cu o asemenea vehemenţă, încât cineva care nu vorbea engleza 
ar fi fost convins că dorea ciumă, molime și ardere în iad unui 
dușman pe care-l ura. 

Când am ajuns în oraș, apoi la spitalul districtului Snow, lui 
Lorrie nu i se rupsese încă apa, dar părea că-i iese din trup prin 
fiecare por. Chinurile nașterii scoteau râuri de sudoare din ea, 
de parcă ar fi spart lemne sau ar fi săpat șanțuri. Își deschise 
fermoarul hanoracului, apoi îl închise la loc. Era udă de 
transpirație. 

Am parcat lângă intrarea de urgență, am năvălit înăuntru și 
m-am întors după un minut cu un infirmier și cu un scaun cu 
rotile. 

Infirmierul, un tânăr pistruiat pe nume Cory, își închipui că 
Lorrie delira când aceasta, mutându-se din Explorer în scaunul 
cu rotile, mârâi într-o succesiune rapidă și cu o fervoare care-l 
îngrozi: 

— Geranium, Coca-Cola, pisoi, gâște sălbatice, prăjituri și 
torturi de Crăciun. 

l-am explicat lui Cory pe drum cum era primit copilul în lume, 
despre înlocuirea înjurăturilor cu cuvinte despre frumuseţe și 
bunătate, dar cred că am reușit doar să-l fac să-i fie teamă și de 
mine. 

Nu puteam s-o însoțesc pe Lorrie direct în Secţia de nașteri, 
printre altele și pentru că trebuia să prezint cardul de asigurări 
funcţionarei de la biroul de internări din fundul sălii de așteptare 
al Secţiei de urgenţă. Am sărutat-o, iar ea mi-a strâns mâna 
suficient de tare ca să-mi trosnească degetele și mi-a zis: 

— Poate că n-o să facem douăzeci de copii... 

O asistentă se alătură infirmierului și împinseră împreună 
căruciorul lui Lorrie către ascensor. 

In timp ce se îndepărtau, am auzit-o pe Lorrie spunând cu o 
intensitate deosebită: 

— Crêpes Suzette, clafouti, gâteau à l'orange, soufflé au 
chocolat”. 


+ Clătite, o prăjitură franțuzească din aluat cu fructe, prăjitură 
cu portocale, sufleu cu ciocolată (n.tr.). 
VP -202 


Am presupus că dacă pruncul nostru se va naște înțelegând 
engleza, ar putea să cunoască și franceza și am putea să-i 
anticipăm o carieră de patiser. 

În timp ce funcţionara de la internări făcea o copie după 
cardul meu de asigurări și se apucă să completeze un vraf de 
formulare de înregistrare, am folosit telefonul ei ca să-l sun pe 
Huey Foster. Acesta era prieten cu tatăl meu din copilărie, un 
brutar ratat care devenise poliţist. 

Tata primise de la Huey biletul de intrare gratuită la circ, pe 
spatele căruia scrisese cele cinci zile teribile din viaţa mea. Nu-i 
purta ranchiună lui Huey pentru asta. 

Foster lucra noaptea și l-am găsit la sediul poliţiei. Când i-am 
povestit despre Konrad Beezo, ucigaș fugar și care intenţiona să 
răpească un copil, dar care era acum legat de un copac la vreo 
trei, patru sute de metri în josul pantei, spre vest de locul în 
care era parcat Hummerul său, Huey îmi spuse: 

— E în jurisdicţia statului. O să-i sun pe cei de acolo imediat. 
O să mă duc cu ei. Vreau ca, după atâţia ani, să-i pun personal 
cătușele ticălosului ţicnit. 

După aceea mi-am sunat părinţii și le-am spus doar că eram 
la spital și că pe Lorrie o apucaseră durerile nașterii. 

— Pictam un porc vietnamez, zise mama, dar poate să mai 
aștepte. Sosim cât de iute se poate. 

— Nu-i necesar să vii pe o asemenea vreme. 

— Dragule, am fi venit chiar dacă ar fi plouat cu scorpioni și 
cu balegi de vacă - deși chestia asta nu ne-ar fi plăcut prea 
mult. O să dureze un pic, pentru că mai întâi trebuie s-o 
îmbrăcam pe Weena cu noul ei costum de vreme rea. Ştii ce 
chin înseamnă asta, dar o să ajungem acolo. 

Eram încă tânăr când funcţionara de la Internări termina de 
completat formularele pe care trebuia să le semnez. De la biroul 
ei m-am dus în Secția de nașteri. 

Sala de așteptare a maternității fusese refăcută după noaptea 
în care îi dădusem mamei mele atâta bătaie de cap ca să mă 
nască. Strălucirea culorilor vesele fusese înlocuită de un covor 
cenușiu, pereți de-un cenușiu-deschis și scaune cu imitație de 
piele neagră, de parcă directorii spitalului ajunseseră la 
concluzia că în următorii douăzeci și patru de ani o să dispară 
orice bucurie din faptul că devii părinte. 


VP -203 


Funcţionara de la internări sunase deja ca să îi avertizeze că 
eram pe drum. O asistentă mă conduse la baie, unde m-am 
spălat conform instrucţiunilor și m-am schimbat în uniforma 
verde a spitalului. Apoi am fost condus la soţia mea. 

Lui Lorrie nu i se rupsese încă apa, dar toate semnele indicau 
o naștere iminentă. Din această cauză - și din cauză că nicio 
altă femeie nu fusese atât de nechibzuită să se lase cuprinsă de 
durerile facerii pe viscol - fusese pregătită iute în camera ce-i 
fusese repartizată și dusă la Secţia de nașteri. 

Când am intrat, o asistenta cu părul de-un roșu violent îi lua 
tensiunea lui Lorrie, iar doctorul Mello Melodeon, medicul 
nostru, îi asculta inima cu stetoscopul. 

Mello e solid ca un fundaș de fotbal, simpatic ca proprietarul 
unei cârciumi al cărui farmec face ca scaunele de la bar să fie 
pline tot timpul, și un om adevărat. Judecând după numele lui 
grozav, după pielea de culoarea stafidelor, după comportarea 
relaxată și după vocea sa dulce ca mierea, ai fi crezut că fusese 
cândva un rastafarian din Jamaica, dar care renunțase la 
codiţele de păr și la reggae în favoarea unei cariere în medicină. 
De fapt, se născuse în Atlanta și provenea dintr-o familie de 
cântăreţi profesioniști de gospel. 

După ce termină cu stetoscopul, doctorul mă întrebă: 

— Jimmy, de ce atunci când Rachel face tartă cu ciocolată și 
mere după reţeta ta, tarta nu are gustul celei făcute de tine? 

Rachel e soţia sa. 

— De unde are rețeta? am întrebat eu. 

— Restaurantul ţi-o dă, dacă o ceri. Am mâncat la restaurant, 
acum o săptămână. 

— Trebuia să mă întrebe pe mine. E o rețetă a restaurantului, 
dar eu am modificat-o. În principal, modificarea constă într-o 
linguriţă suplimentară de vanilie și alta de nucșoară. 

— Înţeleg că ai pus nucșoară, dar și vanilie într-o tartă cu 
ciocolată? 

— Asta-i un secret, l-am asigurat eu. 

— lu-huu, sunt aici! îmi reaminti Lorrie. 

I-am luat mâna și i-am zis: 

— Văd că nu mai mârâi după crepes Suzette și după c/afouti. 

— Din cauza unui cuvânt și mai frumos, îmi replică ea. 
Anestezie. Nu-i un cuvânt frumos? 


VP -204 


— Stai să lămurim lucrurile - adaugi vanilie la umplutură? mă 
întrebă Mello. 

— Nu la umplutură, la aluat. 

— La aluat, repetă el, dând din cap cu înţelepciune. 

— Vrea cineva să-i proiectez o pagină de web? întrebă Lorrie. 
Asta fac. Proiectez pagini de web. Și fac copii. 

— Proiectarea paginilor de web e un lucru interesant, o 
asigură Mello Melodeon, dar nu-i la fel de interesant ca ceea ce 
face Jimmy. Nu poţi să mănânci o pagină de web. 

— Nu poţi să mănânci niciun copil, spuse Lorrie, dar aș 
prefera unul unei tarte cu mere și ciocolată. 

— Să văd dacă nu poți să le ai pe amândouă, zise Mello, dar 
nu simultan. 

Lorrie se strâmbă, apucă în mâini o bucată din cearșaful care 
fusese întins peste ea, și zise: 

— Am nevoie de mai multă anestezie. 

— În calitate de doctor al tău, eu o să hotărăsc dacă ai nevoie. 
Am folosit-o ca să reducem durerea, nu ca s-o eliminam în 
totalitate. 

— Știam eu că trebuia să avem un doctor adevărat, îmi spuse 
Lorrie. 

— Deci adaugi vanilia ingredientelor atunci când adaugi 
cacao? mă întreba Mello. 

— Nu. Ar fi prea devreme. O adaugi chiar înainte de 
gălbenușuri. 

— Înainte de gălbenușuri, repetă medicul, impresionat de 
această strategie culinară. 

Și conversaţia continuă tot așa până când lui Lorrie i se rupse 
apa. Din momentul acela, Lorrie fu în centrul atenţiei. 

Eu și Lorrie ne înțeleseserăm: fără camere video. Ea considera 
că filmarea evenimentului binecuvântat n-ar fi fost de bun gust. 
Eu credeam că ar fi depășit posibilităţile mele tehnice. 

Cu toate acestea, voiam să fiu prezent, ca să iau parte la 
miracol și să-i urez bun venit nou-născutului, dar și ca să-i 
dovedesc bunicii Rowena că n-o să leșin, n-o să cad cu fața în 
jos și n-o să-mi rup nasul, așa cum susţinea ea că o să păţesc. 

Curând după ce i se rupsese apa lui Lorrie, o asistentă cu 
pantofi care scârţâiau ca un cor de șoareci intră în cameră ca să 
anunțe că eram chemat de urgență la telefon. Căpitanul Huey 


VP -205 


Foster, de la Departamentul de Poliţie din Snow Village, voia 
neapărat să discute cu mine. 

— Mă întorc într-un minut, i-am spus eu lui Lorrie. Oprește 
totul. 

— Da, bine. 

Am răspuns la telefonul de la punctul de lucru al asistentelor. 

— Ce s-a întâmplat, Huey? 

— A dispărut. 

— Cine? 

— Cine crezi? Beezo. 

— Nu se poate să fi dispărut. N-ai găsit copacul care trebuia. 

— Scuză-mă, Jimmy, dar pun pariu pe buca mea stângă că nu 
există decât un arbore împodobit cu un cablu de remorcare și cu 
o haină sfâșiată, cu căptușeală de blană de oaie. 

Adunați de câte ori mi se oprise inima în piept în noaptea 
aceea și o să obţineţi un număr incredibil de mare. 

— Individul nu putea să-și folosească mâinile, am zis eu. Le 
avea prinse la spate. Il legasem strâns. Ce naiba a făcut? Și-a 
sfâșiat haina cu dinţii? 

— Se pare că da. 

Hummer-ul negru rămăsese parcat lângă Hawksbill Road, 
exact în locul în care spusesem eu că se afla. 

— Apropo, spuse Huey, am aflat că mașina fusese furată din 
Las Vegas, cu douăsprezece zile în urmă. 

O echipă a poliţiei coborâse în pădure, urmând dăra lăsată de 
Explorer. Când polițiștii descoperiseră că Beezo scăpase, se 
gândiseră să cheme o echipă cu câini de vânătoare, dar vremea 
nu era favorabilă acestei soluții. 

— N-o să poată ajunge departe pe frigul ăsta, fără haină, 
prezise Huey. După ce-o să se împrimăvăreze, o să-l găsim mort 
ca pe dinozauri. 

„_— Pe ăsta n-o să-l găsiţi așa, am zis eu cu glas tremurător. 
Asta... e altfel. E ca un clovn dintr-o cutie cu surprize, iese tot 
timpul afară. 

— Nu-i un individ supranatural. 

— N-aș fi sigur de asta, am replicat eu. 

Huey oftă. 

— Am ajuns și eu la aceeași concluzie, recunoscu el. Am 
chemat la serviciu patru oameni care aveau zi liberă. Vor sta în 
jurul spitalului, pentru orice eventualitate. 


VP -206 


— Cât va dura până vor ajunge aici? 

— Zece minute. Poate cincisprezece. Între timp, ar fi bine s-o 
păzești pe Lorrie. Nu cred că individul o să vină în noaptea asta, 
dar nu se știe niciodată. Lorrie a născut deja? 

— E pe cale să nască, chiar acum. Huey, ascultă-mă, tipul a 
stat în casa Nedrei Lamm, ca să ne supravegheze. 

— Nedra e ţicnită, dar n-ar fi permis așa ceva. 

— Nu cred că a avut de ales. Poate că locuinţa ei nu-i prea 
departe ca Beezo să se întoarcă acolo. Dacă individul crede că 
nu mai poate să folosească Hummerul, s-ar putea să vrea să ia 
mașina Nedrei... 

— Plymouthul Valiant vechi și hidos. 

— E în stare foarte bună, iar Nedra i-a pus lanţuri de zăpadă. 

— O să verificăm, îmi promise Huey. Acum ar fi mai bine să te 
întorci la fata ta cea deosebită și să nu lași să i se întâmple 
nimic până sosesc oamenii mei. 

Am pus receptorul în furcă. Aveam palmele umede de 
sudoare. Mi le-am șters de uniforma verde a spitalului. 

Beezo venea. Știam asta în străfundul sufletului meu. Se 
întorcea în maternitatea spitalului districtual Snow, după mai 
bine de douăzeci și patru de ani de la prima sa vizită. De data 
asta, copilul pe care îl voia era al nostru. 


38. 


Nu voiam ca Lorrie să afle de situaţia în care ne găseam. Era 
ocupată cu altceva și nu-i făcea niciun bine să afle că Beezo era 
liber. 

Dacă mă întorceam în sala de nașteri, Lorrie - indiferent cât 
de preocupată ar fi fost - ar fi înţeles imediat privirea mea. N-aș 
fi fost în stare s-o mint, chiar dacă ar fi fost pentru binele ei. Aș 
fi fost ca o felie de unt pe cuțitul ei fierbinte și m-ar fi întins pe 
pâine în șase secunde. 

În plus, doctorul Mello Melodeon ar fi avut și alte întrebări în 
legătură cu tarta mea cu mere și ciocolată, iar eu nu aveam 
timp de așa ceva. 

M-am dus iute în sala de așteptare a maternității, acolo unde, 
într-un decor diferit, fusese împușcat mortal doctorul Ferris 


VP -207 


MacDonald. Din încăperea asta năvălise Beezo în maternitate și 
o împușcase pe asistenta Hanson. 

Dacă e adevărat că asasinilor le place să se întoarcă la scena 
crimelor lor, atunci Beezo ar putea să meargă după copilul meu 
pe această rută. 

Ar putea. 

Nu voiam ca soarta soţiei mele și a copilului să depindă de un 
s-ar putea sau de un poate. 

Mi-am șters din nou mâinile de uniforma verde și am pășit pe 
coridorul principal care deservea etajul doi. 

Zona era neobișnuit de liniștită și de tăcută, chiar și pentru un 
spital, de parcă grămada de zăpadă ce se așternuse afară își 
exercita influența amortizoare prin pereţi. 

În partea dreaptă a coridorului se aflau patru uși care duceau 
în mod clar către diferite departamente ale maternității. Dincolo 
de uși se afla fereastra lungă care permitea să se vadă în Secţia 
de îngrijire a nou-născuţilor, în care pruncii erau cuibăriţi în 
leagăne. 

La capătul coridorului, un panou anunţa cu lumini roșii ce 
formau cuvântul IEȘIRE că acolo e ușa către scările pentru 
situaţii de urgență. 

Beezo ar fi putut să urce pe scări și să intre pe oricare ușă în 
maternitate. Nu l-aș fi văzut din salonul de așteptare, deci 
trebuia să stau de pază aici, pe coridor. 

Ding! Slab, dar ușor de identificat, clinchetul venea din nișa 
ascensorului care se găsea la mijlocul acelui coridor principal. 
Sosise cineva la etajul doi. 

Mi-am ţinut răsuflarea atât de mult, încât aș fi putut să-mi 
schimb meseria și să devin pescuitor de perle. 

Din lift ieși un doctor în halat alb, ducând în mână un 
blocnotes și pălăvrăgind cu o asistentă care era prea scundă și 
prea feminină ca să fie Konrad Beezo. Cei doi se îndreptară spre 
celălalt capăt al coridorului. 

Mi-am spus că ar trebui să mă duc la scările pentru situaţii de 
urgență și să ascult dacă se aud pașii cuiva care urcă, dar nu 
voiam să întorc spatele coridorului. 

Unde erau oamenii lui Huey Foster? Ar fi trebuit să ajungă 
până acum... 


VP -208 


M-am uitat la ceas și am descoperit că trecuseră doar două 
minute de când pusesem receptorul în furcă. Oamenii lui Huey 
abia se încălțau. 

Timpul nu trece la fel de iute când aștepți un asasin ca atunci 
când te distrezi în bucătărie. 

Spitalul avea un singur paznic, care stătea în holul de la 
parter. M-am gândit să-l chem sus, ca să mă ajute să 
supraveghez zona. 

Numele paznicului era Vernon Tibbit. Avea șaizeci și opt de 
ani, burtă și era miop, în schimb nu avea pistol. Slujba sa 
consta, în principal, în a indica direcţia vizitatorilor, în a ajuta 
pacienţii în scaune cu rotile, în a aduce cafea doamnei de la 
biroul de informații și în a-și lustrui insigna. 

Nu voiam ca Vernon să fie ucis și s-o lase pe doamna de la 
informaţii fără cineva care să-i furnizeze cafea. 

Dacă Konrad Beezo nu trecea cu un tanc prin pereţii 
spitalului, atunci aducea cu el cel puţin o altă armă formidabilă. 
Aveam impresia că individul nu putea să se ducă undeva fără să 
provoace balamuc. 

Eu nu aveam pistol. Nu aveam cuţit. Nu aveam ciomag. Nu 
aveam nici măcar un ghemotoc de hârtie. 

Când mi-am amintit de pușca de asalt pe care i-o luasem lui 
Beezo și care zăcea acum în partea din spate a Explorerului, m- 
am înfiorat. Individul schimbase încărcătorul în pădure și eram 
convins că nu golise al doilea încărcător. Am căzut pradă unui 
spasm de tâmpenie masculină și m-am văzut ca un Rambo - 
numai că un pic mai dolofan decât Sylvester Stallone. 

Apoi mi-am dat seama că nu puteam alerga prin spital 
trăgând de zor cu o pușcă de asalt. Nu făceam parte din 
personalul spitalului, iar orele de vizită se terminaseră. 

Mi-era teamă că o să fiu împușcat, eram îngrijorat de situaţia 
lui Lorrie care urma să nască, eram îngrijorat din cauza copilului 
născut încă, îmi făceam griji cu piciorul stâng care mă durea - 
pentru că fusese atât de chinuit - și care ar fi putut să mă lase 
baltă într-un moment crucial. Și eram preocupat de uniforma 
verde a spitalului. Nu mă simţeam în largul meu în ea. 

Nu m-am simţit mai bine nici după ce mi-am scos învelitoarele 
elastice din pânză care-mi acopereau pantofii. Mă simţeam ca și 
cum m-aș fi costumat pentru un bal mascat. 


VP -209 


Anul ăsta, Halloweenul venise mai devreme cu nouă luni. În 
orice clipă putea să apară un clovn nebun, fără costum, dar cu 
toate acestea înspăimântător. 

Ding! 

Mi-am înghiţit mărul lui Adam, care ţopăi prin stomacul meu. 

După clinchet, etajul al doilea părea mai aglomerat ca 
niciodată. Asta era liniștea de la amiază de pe o stradă prăfuită 
dintr-un mic oraș dintr-un film western, când toţi cetățenii s-au 
ascuns, iar pistolarii sunt pe cale să apară. 

În loc de pistolari, din lift ieșiră tata, mama și bunica Rowena. 

Am fost uimit ca ajunseseră aici atât de curând, cu o jumătate 
de oră mai devreme decât îi aşteptam. Prezenţa lor mă însufleţi 
şi-mi dădu curaj. 

În timp ce ei veneau către mine, făcându-mi semne, eu m-am 
dus către ei, dornic să-i îmbrățișez. 

Apoi mi-am dat seama că toţi cei pe care îi iubeam - mama, 
tata, bunica, Lorrie și copilul meu - erau strânși în același loc. 
Beezo putea să-i omoare pe toţi într-o petrecere sângeroasă. 


39. 


Când ieșea din casă pe vreme de iarnă, bunica purta un 
costum dintr-o bucată, pe care-l cosea din pânză vătuită. Nu 
suporta vremea friguroasă și credea că fusese hawaiană într-o 
viața anterioară. Uneori își imagina că purta coliere din scoici și 
fustă din iarbă, și că dansa la poalele unui vulcan. 

Ea și toţi ceilalți din satul ei fuseseră uciși într-o erupție 
vulcanică. Ai fi putut să crezi că asta i-ar fi provocat teamă de 
foc. Dar bunica bănuia ca într-o altă viaţă, mai recentă, fusese 
un eschimos care murise împreună cu câinii săi de sanie într-un 
viscol furios, prin care nu reușiseră să-și găsească drumul înapoi 
către iglu. 

Weena șontâcăia către mine, într-un costum de iarnă alb, 
umflat, cu o glugă asortată, strânsă sub bărbie de un fermoar, 
costum care îi lăsa vederii doar faţa. Venea cu brațele deschise, 
anticipând îmbrăţișarea. Nu mă puteam hotărî cu cine semăna 
mai mult: cu un copil de trei ani, încotoșmănat ca să se joace în 
zăpadă, sau cu omuleţul din reclama la anvelopele Michelin. 


VP -210 


Nici mama, nici tata nu aveau înclinaţie spre ţinute care să 
atragă privirile - sau, dacă aveau, nu și-o manifestaseră 
niciodată, pentru că știau că există momente în care bunica era 
decisă să fie în centrul atenţiei. 

Aveau o grămadă de întrebări. Din cauza îmbrăţișărilor și a 
emoţiilor legate de copil, am avut nevoie de un minut ca să le 
atrag atenţia și să-i fac să înțeleagă că Beezo se întorsese. 
Atunci se strânseră în jurul meu, cu hotărârea fermă a gărzii 
pretoriene, de parcă ar fi avut o experienţă vastă în doborârea 
viitorilor asasini. 

Asta mă sperie mai mult decât dacă ar fi tremurat de groază. 
M-am simţit foarte ușurat când, după câteva minute, sosi primul 
dintre polițiștii lui Huey Foster, un poliţist în uniformă și înarmat. 

Curând, un ajutor de șerif stătea de pază pe scara. Alţi doi 
păzeau coridorul prin care se ajungea la maternitate, iar al 
patrulea rămase în nișa liftului. 

Ultimul dintre polițiști aduse știrea ca Nedra Lamm fusese 
ucisă în casa ei. O examinare preliminară a cadavrului indica 
faptul că fusese strangulată. 

Când am ajuns cu rudele mele în sala de așteptare a 
maternității, o asistentă îmi spuse că Lorrie nu născuse încă și 
că Huey Foster dorea să discute la telefon cu mine. 

l-am lăsat pe mama, tata și bunica în grija ajutorilor de șerif și 
m-am dus la postul de lucru al asistentelor, ca și mai devreme. 

Huey era, de felul lui, un tip exuberant. Chiar și un poliţist 
dintr-un oraș mic vede mai multe lucruri îngrozitoare decât 
cetățeanul obișnuit. Consecințele unei ciocniri catastrofale de 
mașini l-au făcut să aibă de-a face cu decese însângerate. Dar 
Huey Foster nu  permisese niciodată muncii sale să-l 
desensibilizeze. 

Până acum. De data asta, Huey părea mohorât, furios și 
scârbit, în același timp. A trebuit să se oprească de mai multe 
ori și să se stăpânească, înainte să poată continua. 

Nedra Lamm fusese strangulată, așa cum mă anunţase 
polițistul Paolini, dar nimeni nu putuse afla în ce moment al 
chinului său fusese asasinată. 

Nedra, ciudată și mândră că se descurca singură, vâna cerbi 
și avea un frigider enorm plin cu carne de vânat. Konrad Beezo 
îngrămădise carnea de cerb pusă în pachete pe veranda din 
spatele casei și o vârâse pe Nedra în frigider. 


VP -211 


Înainte s-o bage în frigider, Beezo o dezbrăcase. Și-i vopsise 
tot trupul - pe faţă și pe spate, de la gât până la călcâie - în 
modelul în culori stridente, cu dungi și cu picățele, al costumului 
tradiţional de clovn. 

Nedra ar fi putut să rămână în viaţă, în ciuda acestui lucru. 

Îi vopsise fața cu ceea ce părea a fi machiaj de teatru, astfel 
încât să semene cu cea a unui clovn. Îi înnegrise trei dinţi și-i 
colorase limba în verde. 

Beezo găsise în dulapul din bucătărie un instrument pentru 
uns curcanul. Îi scosese para de cauciuc, o vopsise în roșu și o 
lipise pe nasul Nedrei. 

Machiajul nu fusese făcut în grabă. După cum se părea, Beezo 
petrecuse ore în șir, fiind foarte atent la fiecare amănunt. 

Poate ca Nedra fusese în viaţa în timpul acestor lucruri, dar cu 
siguranță era moartă în momentul în care Beezo îi cususe 
pleoapele cu un ac, ca să stea cu ochii închiși. Apoi pictase stele 
pe pleoape. 

În cele din urmă, Beezo alesese o pereche de coarne de cerb 
din colecţia din garajul Nedrei și i le legase de cap. Pentru ca să 
poată s-o vâre în frigider cu coarne cu tot, într-o poziţia care să 
permită ca faţa ei să fie întoarsă în sus, încât să-l salute pe cel 
care o va găsi, Beezo trebuise să-i rupă picioarele în mai multe 
locuri, sarcină pe care o îndeplinise cu ajutorul unui baros. 

— Jimmy, zise Huey Foster, îţi jur că individul n-a făcut asta 
pentru că i s-a părut amuzant. S-a gândit că cineva o să 
deschidă frigiderul și o să râdă, că noi toţi vom povesti ani de 
zile despre Nedra și machiajul ei de clovn, vom povesti despre 
cât de glumet era Beezo. 

În timp ce stăteam acolo, în postul de lucru al asistentelor, mi- 
a fost mai frig decât îmi fusese în pădure, în viscol. 

— Ei bine, ticălosul ăla nebun nu ne-a făcut pe niciunul dintre 
noi să râdă, spuse Huey. Nimeni n-a zâmbit. Un poliţist statal 
tânăr a fugit din casă și a vomitat în curtea din spate. 

— Huey, unde e Beezo? 

— Sper că a degerat de moarte în pădure. 

— Nu s-a întors acolo ca să ia Plymouthul Nedrei? 

— Mașina e în garaj. 

— Dacă Beezo a reușit să se întoarcă pe Hawksbill Road și a 
trecut cineva pe drum, probabil că l-a luat cu el. 

— Cine ar fi atât de prost încât să-l ia cu mașina? 


VP -212 


— Ce persoană decentă nu l-ar fi luat într-o noapte ca asta? 
Dacă ai vedea un om care nu-i îmbrăcat potrivit pentru o 
asemenea vreme, poate stând lângă Hummer, ai crede ca i s-a 
stricat mașina. Dacă nu-l iei, o să moară de frig. Nu-ţi spui: „Mai 
bine nu-l iau, seamănă cu un clovn ucigaș”. 

— Dacă l-a luat cineva, probabil că Beezo i-a luat mașina cu 
forța. 

— lar tipul care l-a luat din drum e în portbagaj, mort. 

— În orașul ăsta n-a existat timp de treizeci de ani nicio crimă 
pe care să n-o fi săvârșit canalia asta și fiul lui. 

— Ce-o să faci în continuare? 

— Poliţia statală se gândește să blocheze drumurile. Există 
doar cinci rute de ieșire din district, iar zăpada ne ajută deja. 

— Beezo n-o să plece în noaptea asta, am prezis eu. Nu și-a 
terminat treaba. 

— Sper să greșești. 

— Am în mine propriul ceas pentru cuptor, i-am zis eu. 

— Ce-ai în tine? 

— Când am ceva în cuptor, verific întotdeauna cu cinci 
secunde înainte să sune ceasul. Știu întotdeauna instinctiv când 
ceva s-a copt - și când nu s-a copt. Beezo n-a terminat. 

— Ai talentul ăsta de la tatăl tău. Ar fi putut să fie un poliţist 
la fel de bun pe cât de bun e ca brutar. Poate că și tu. Eu n-am 
avut de ales. 

— Huey, mi-e frică. 

— Mda. Și mie mi-e. 

În timp ce puneam receptorul în furcă, o asistentă veni și-mi 
spuse că Lorrie născuse. 

— N-au fost complicații, îmi zise ea. 

Asta da știre! 

In sala de nașteri, asistenta cu păr roșu curăța mica noastră 
minune într-un bazin dintr-un colț. 

Mello Melodeon aștepta ca Lorrie să elimine placenta, 
masându-i ușor abdomenul ca să controleze curgerea sângelui. 

Nu știu dacă mi-ar fi fost la fel de ușor să fiu poliţist, dar n-aș 
putea niciodată să fiu medic. Nu-s nici măcar un pacient bun. 

Singurul lucru care mă împiedica să leșin și să-mi rup nasul de 
podea era certitudinea că bunica Rowena avea să șontâcăie 
până acolo și avea să-mi facă o poză. Ar fi putut să aibă un 


VP -213 


aparat de fotografiat ascuns într-un buzunar al costumului ei de 
iarnă. 

Și ar fi folosit poza ca model pentru a tricota scena umilinței 
mele pe o pernă, căreia să-i rezerve locul de onoare pe 
canapeaua din camera de zi. 

Capul patului pentru nașteri fusese ridicat, astfel încât Lorrie 
era într-o poziţie pe jumătate șezând. Era transpirată, avea 
dureri, era epuizată - și radioasă. 

— Aici ești, zise ea. Credeam că te-ai dus să mănânci. 

Mi-am lins buzele și mi-am pipăit burta, apoi am zis: 

— Friptura New York, cartofi copţi, cremă de porumb, salată 
de ardei și o felie de prăjitură cu cremă de ciocolată. 

— Când faci prăjitură cu cremă de ciocolată, mă întrebă Mello 
Melodeon, folosești întotdeauna ca bază migdale, sau poţi să le 
înlocuiești cu alune de pădure? 

— Doamne, Dumnezeule, exclamă Lorrie, ce trebuie să facă o 
fată aici ca să fie vedetă? 

Chiar atunci, Lorrie elimină placentă. Partea asta finală are 
ceva spectaculos, dar nu-i ceva care să te facă vedetă. 

Stăteam în picioare lângă patul ei, clătinându-mă. l-am strâns 
mâna, iar Lorrie îmi spuse: 

— Poţi să te sprijini de mine, găliganule. 

— Mulţumesc, i-am răspuns eu cu sinceritate. 

Când asistenta cu păr roșu aduse copilul, acesta era spălat, 
roz și învelit într-un scutec alb, moale. 

Lorrie luă legătura prețioasă, în timp ce eu am rămas 
paralizat și fără darul vorbirii. Știusem, timp de nouă luni, către 
ce ne îndreptam, dar cu toate acestea mi se păruse imposibil. 

Aleseserăm numele Andy dacă era băiat și Anne, dacă era 
fată. 

Anne avea păr frumos, auriu. Și un nas perfect. Și ochii, și 
bărbia, și mânuţele, toate erau perfecte. 

M-am gândit la Nedra Lamm din frigider, la Punchinello în 
închisoare, la Konrad Beezo aflat undeva, în noaptea de iarnă, și 
m-am întrebat cum de am îndrăznit să aduc un copil vulnerabil 
într-o lume atât de întunecată ca a noastră, care devenea cu 
fiecare an mai întunecată. 

În zilele în care universul părea plin de cruzime sau cel puţin 
indiferent, tata avea o zicală pe care o folosea ca să se 


VP -214 


înveselească. O auzisem de o mie de ori: „Acolo unde există 
prăjituri, există și speranţă. Și există întotdeauna prăjituri”. 

În ciuda lui Konrad Beezo și a tuturor grijilor mele, ochii mi s- 
au umplut de lacrimi de bucurie și am zis: 

— Bine ai venit pe lume, Annie Tock! 


40. 


După cum vă amintiţi, Annie a venit printre noi în noaptea de 
luni, 12 ianuarie 1998, exact cu șapte zile înainte de a doua 
dintre cele cinci zile teribile prevăzute de bunicul Josef. 

Următoarea săptămână a fost săptămâna cea mai lungă din 
viaţa mea. Așteptam să pice celălalt pantof uriaș al clovnului. 

Furtuna trecu. Cerul deveni de-un albastru-deschis familiar 
celor care locuiesc la altitudine înaltă, de-o asemenea nuanţă 
limpede, metalică și tăioasă, încât simţi că de te-ai întinde spre 
ea, te-ai tăia la mână. 

Beezo fiind liber, iar ziua fatală așteptându-ne, casa noastră 
din Hawksbill Road părea periculos de izolată. Ne-am mutat în 
oraș, la părinţii mei. 

În mod normal, temerea noastră cea mai mare era ca Annie - 
cu care fuseserăm binecuvântaţi recent - să nu ne fie luată, într- 
un fel sau altul. 

Eram pregătiţi să murim, dar să nu lăsăm să se întâmple așa 
ceva. 

Din cauză că Huey Foster știa totul despre prezicerile 
bunicului meu și despre acurateţea lor neliniștitoare, poliţia din 
Snow Village a detașat un om care să păzească locuinţa 
părinţilor mei în tot cursul zilei, începând cu dimineaţa zilei de 
miercuri, când le-am adus acasă pe Lorrie și pe Annie. De fapt, 
am fost aduși acasă de o mașină a poliţiei. 

Fiecare poliţist venea pentru un schimb de opt ore. Patrula 
prin casă la fiecare oră, verifica încuietorile ușilor și ale 
ferestrelor, urmarea locuinţele vecinilor și strada. 

Tata se duse la serviciu, dar eu mi-am luat niște zile libere și 
am rămas acasă. Bineînţeles, când încordarea mă înnebunea, 
coceam ceva. 


VP -215 


Fiecare polițist își alegea masa din bucătărie ca post de 
veghe, iar joi toţi ajunseseră la concluzia că nu mâncaseră 
niciodată în viața atât de bine. 

În vremuri de pierderi și de tulburări de tot felul, vecinii își 
exprimă de obicei grija și solidaritatea aducând de mâncare. În 
cazul nostru, vecinii erau prea intimidaţi ca să ne ofere 
obișnuitele caserole și plăcinte făcute în casă. 

În loc de asta, ne aduseră DVD-uri. Nu știu dacă ajunseseră 
fiecare dintre ei la concluzia că în aceasta epocă impregnată cu 
mijloace de comunicare în masă DVD-urile reprezentau un 
înlocuitor acceptabil pentru darurile de consolare constând în 
mâncare, sau dacă ţinuseră o întrunire a comunităţii ca să 
găsească o rezolvare a problemei. Vineri, nevoile noastre de 
distracţii la domiciliu fuseseră acoperite pentru următorii doi ani. 

Bunica Rowena înhaţă toate filmele cu Schwarzenegger și le 
urmări la televizorul din dormitorul ei, cu ușa închisă. 

Am pus restul DVD-urilor într-o cutie dintr-un colț al camerei 
de zi și am uitat de ele mult timp. 

Mama termină de pictat porcul vietnamez și începu să lucreze 
la portretul copilului. Poate că se mulţumise prea mulţi ani să 
picteze animale, pentru că pe pânza ei cea nouă, fetița noastră 
cea dulce semăna bizar de mult cu un iepuraș. 

Annie nu ne ocupă timpul așa de mult pe cât mă așteptasem. 
Era un copil perfect. Nu plângea. Se agita rar. Dormea toată 
noaptea - noapte de brutar, de la nouă dimineaţa până la patru 
după-amiaza - mai bine decât oricare dintre noi. 

Mai că îmi doream să fie ţâfnoasă doar ca să mă împiedice să 
mă gândesc la Beezo cel fugar. 

Deși aveam un poliţist în casă la orice oră, eram bucuros că 
aveam un pistol al meu și că învățasem cum să-l folosesc. 

Am remarcat ca Lorrie ţinea întotdeauna un cuţit ascuţit la 
îndemână - și un măr pe care intenţiona să-l curețe și să-l 
mănânce  „imediat”. Duminică dimineaţa, mărul se cam 
veștejise, iar Lorrie îl înlocui cu o pară. 

De obicei, fructele se curăţă cu un cuţit special conceput 
pentru asta. Lorrie preferase însă unul „de măcelărie”. 

Tata, Dumnezeu să-l binecuvânteze, venise acasă cu două 
bâte de baseball. Nu erau din acelea din aluminiu, ci din lemn 
solid, marca Louisville Slugger. Nu fusese niciodată interesat de 
arme și nu avea timp să înveţe. li dădu una din bâte mamei. 


VP -216 


Nimeni nu-l întrebă de ce nu adusese una și pentru bunica. 
Fiecare dintre noi putea să-și imagineze, fără niciun efort, un 
film care să-i explice decizia. 

În cele din urmă, veni și ziua cea teribilă. 

Luni era ziua liberă a tatii și de duminică, de la miezul nopții, 
până în zorii zilei de 19 ianuarie, am stat îngrămădiţi toţi șase în 
sufragerie. Ne-am fortificat cu prăjituri, cu kuge/hopf, cu streusel 
și cu căni de cafea neagră. 

Am ţinut draperiile bine trase. Conversaţia a fost la fel de 
fluentă ca de obicei, dar vorbeam mai în șoaptă ca altă dată, iar 
din când în când tăceam cu toții, cu capul plecat într-o parte, 
ascultând zgomotele scoase de obiectele din casă și vântul 
șuierând prin streșini. 

Zorii veniră fără să aducă vreun clovn. 

Cerul îmbătrânise din nou, devenise cenușiu și bărbos. 

Paznicul nostru din poliţie fu înlocuit de cel din tura 
următoare. Polițistul care plecă luă cu el o pungă cu prăjituri; cel 
nou-venit aduse cu el o pungă goală. 

În timp ce restul lumii se ducea la lucru, veni vremea noastră 
de culcare. Doar bunica și copilul reușiră să doarmă. 

Dimineaţa zilei de luni sosi fără niciun incident. 

Veni amiaza, apoi după-amiaza. 

Paznicii se schimbară din nou, la ora patru, iar la mai puţin 
de-o oră după aceea peste noi cobori crepusculul timpuriu al 
iernii. 

Lipsa de evenimente din ziua aceea nu mă liniștea. 
Dimpotrivă. Când am ajuns în ultimele șase ore, fiecare nerv din 
trupul meu era mai încordat decât arcul unui ceas. 

În aceste condiţii, aș fi fost în stare să folosesc pistolul doar ca 
să mă împușc în picior. Alt moment din istoria familiei demn să 
fie reprezentat pe o pernă croșetată. 

Huey Foster sună la ora șapte ca să mă informeze că locuinţa 
noastră de pe Hawksbill Road era în flăcări. Pompierii 
raportaseră ca intensitatea focului indica un incendiu deliberat. 

Primul meu impuls a fost să fug la foc, să fiu acolo, să fac 
ceva. 

Polițistul Paolini - care era paznicul nostru în tura aceea - 
reuși să mă convingă că era posibil ca Beezo să fi provocat 
incendiul cu scopul de a mă scoate din casă. Am rămas 


VP -217 


împreună cu soția mea, cu fiica mea și cu familia mea cea bine 
înarmată. 

La ora opt am aflat că locuinţa noastră arsese complet, arsese 
atât de puternic încât din ea rămăseseră doar cărbuni. Era clar 
că interiorul fusese stropit din belșug cu benzină, înainte să fie 
aruncat acolo un chibrit aprins. 

Mobila nu putuse fi salvată. Nici ustensilele de bucătărie, nici 
hainele. Nici suvenirele. 

Ne-am întors la masa din sufragerie, de data asta ca să 
cinăm, fără a fi mai puţin îngrijoraţi, mai puţin alerţi. Când se 
făcu ora zece fără să se mai întâmple ceva, am început să ne 
întrebăm dacă nu cumva se petrecuse ceea ce fusese mai rău. 

Să-ţi pierzi casa și toate bunurile într-un incendiu nu-i un lucru 
bun, dar e mult mai bine decât să fii împușcat de două ori în 
picior și incomensurabil mai bine decât să-ţi fie răpită fetița 
minunată, de un nebun. 

Eram pregătiţi să încheiem un târg cu soarta: la casa și toate 
bunurile noastre, nu-ţi purtam ranchiună dacă o să știm că vom 
fi în siguranţă până la a treia zi teribilă a bunicului Josef - luni, 
23 decembrie 2002. Acest preț mi se părea mic pentru aproape 
patru ani de pace. 

La ora unsprezece, bănuiam toţi șase - chiar și polițistul 
Paolini, care verificase cu atenţie casa - că soarta ne acceptase 
oferta. Conversaţia noastră începu să fie colorată de o dispoziţie 
ceva mai sărbătorească. 

Huey sună ca să ne transmită știri ce păreau să anunţe 
încheierea întregii povești, dar asta nu ne făcu să ţinem toasturi 
cu șampanie. 

În timp ce pompierii curățau scena incendiului și-și strângeau 
furtunurile, unul dintre ei remarcă faptul că ușa de la cutia de 
scrisori de la stradă era deschisă. Găsi în cutie un borcan cu 
capac. În borcan era o foaie de hârtie împăturită. 

Hârtia conţinea un mesaj pentru noi, cu scrisul de mână citet 
pe care poliţia l-a identificat ulterior ca fiind aidoma celui al lui 
Konrad Beezo de pe formularul de internare pe care acesta Îl 
completase când își adusese soţia, Natalie, la spital, în noaptea 
nașterii mele. Era mai mult decât un mesaj, era o promisiune: 
DACĂ O SĂ Al VREODATĂ UN BĂIAT, O SĂ MĂ ÎNTORC DUPĂ EL. 


VP -218 


PARTEA A PATRA 


TOT CE MI-AM DORIT VREODATĂ A FOST NEMURIREA 


41. 


Nimeni n-ar trebui să-și clădească viaţa pe teamă. Ne-am 
născut pentru uimire, pentru bucurie, pentru speranță, pentru 
dragoste, ca să ne minunăm în fața misterului existenţei, ca să 
fim încântați de frumuseţea lumii, ca să căutăm adevărul și 
înţelesul, ca să căpătăm înţelepciune, iar prin modul în care ne 
purtăm cu ceilalţi să luminăm locul în care ne aflăm. 

Konrad Beezo făcuse lumea un loc mai întunecat doar prin 
simplul fapt că exista, nevăzut și pitit într-o ascunzătoare 
îndepărtată, dar noi trăiam în lumină, nu în întunericul său. 

Nimeni nu-ţi poate dărui fericirea. Fericirea e o alegere pe 
care putem s-o facem cu toţii. Întotdeauna există prăjituri. 

După distrugerea casei noastre în ianuarie 1998, Lorrie, Annie 
și cu mine ne-am mutat la părinţii mei pentru câteva săptămâni. 

Estimarea lui Huey Foster din noaptea incendiului - că nimic 
nu putuse fi salvat din casa noastră - se dovedise corectă în 
ceea ce privea mobila, obiectele electrocasnice, cărțile și 
hainele. 

Dar trei obiecte care erau categorisire drept suvenire fuseseră 
scoase din cenușă într-o stare acceptabilă. Un pandantiv cu 
camee, pe care i-l cumpărasem lui Lorrie. Un ornament de 
cristal pentru pomul de Crăciun, pe care Lorrie îl cumpărase într- 
un magazin de cadouri din orașul Carmel, din California, în 
timpul lunii noastre de miere. Și biletul de intrare gratuită la 
circ, pe spatele căruia tatăl meu scrisese cele cinci date. 

Fața biletului fusese murdărită de funingine și pătată de apă. 
Cuvintele VALABIL PENTRU DOUĂ PERSOANE și GRATUIT se 
vaporizaseră complet. Supravieţuiseră doar câteva fragmente 
din leii și elefanții minunat desenaţi, ca niște imagini 
fantomatice, strecuraţi printre arsurile bălţate, funingine 
impregnată și pete de apă. 

VP -219 


Ciudat, dar în partea de jos a biletului, cuvintele PREGĂTEȘTE- 
TE SĂ FII ÎNCÂNTAT erau aproape la fel de strălucitoare și de 
limpezi cum fuseseră întotdeauna. În acest context nou, 
cuvintele mi se părură oarecum de rău augur, cum nu fuseseră 
înainte, de parcă n-ar fi reprezentat o promisiune de încântare, 
ci o ameninţare subtilă. 

Mai ciudat, partea din spate a biletului părea neatinsă de 
căldură și de apă. Pe partea aceea, hârtia fusese doar 
îngălbenită ușor. Cele cinci date notate cu litere de tipar de tatăl 
meu erau ușor de citit. 

Cartonul mirosea a fum. N-aș putea să spun dacă mirosea și a 
pucioasă. 

La începutul lui martie am început să căutăm o locuinţă în 
oraș, de preferinţă în cartierul părinţilor mei. Pe la sfârșitul 
acelei luni, casa de lângă locuinţa părinţilor mei a fost scoasă la 
vânzare. 

Recunoaștem un semn al sorții când îl vedem. Am făcut o 
ofertă pe care vânzătorul nu putea să o refuze, iar pe 15 mai am 
încheiat actele. 

Dacă am fi fost bogaţi, am fi cumpărat un grup de case 
înconjurate de un zid, în care se intra printr-o singură poartă, 
păzită toată ziua. Dar o casă aflată chiar lângă locuința părinţilor 
mei era tot ce ne puteam permite ca să trăim ca familia 
Corleone. 

Viaţa noastră după sosirea lui Annie se desfășură cam ca 
înainte, cu excepţia atenţiei mai mari acordate pentru caca și 
pipi. Mă enervez în faţa nedreptăţii făcute de Comitetul pentru 
acordarea premiului Nobel, care a acordat premiul pentru pace 
unora precum Yaser Arafat, dar refuză an după an să onoreze 
persoana care a inventat pamperșii ce se prind cu arici. 

Annie n-a trebuit înțărcată. La cinci luni a refuzat ferm sânul 
oferit și a insistat să aibă parte de diversificare culinară. 

Fiind un copil deștept, a rostit primul cuvânt cu puţin înainte 
de Crăciunul acelui an. Dacă le crezi pe Lorrie și pe mama mea, 
treaba asta s-a întâmplat pe 22 decembrie, iar cuvântul a fost 
mama. Dacă îl crezi pe tata, s-a întâmplat pe douăzeci și unu 
decembrie, iar Annie a rostit două cuvinte, nu unul singur: 
chocolate zabaglione*ă. 


+ Desert făcut din gălbenuș de ou, zahăr și vin, bătute împreună 
până se fac ca un sos (nitr.). 
VP -220 


În ziua de Crăciun, fetiţa mea a spus tati. Nu-mi amintesc ce 
alte cadouri am primit în anul acela. 

Un timp, bunica a croșetat imagini cu iepuraşi, pisoi, căţei și 
alte făpturi care ar fi încântat un copil. Dar se plictisi curând și 
trecu la reptile. 

În ziua de douăzeci și unu martie 1999, când Annie avea 
paisprezece luni, am dus-o pe Lorrie la spital, pe vreme bună și 
fără niciun incident, iar ea a născut-o pe Lucy Jean. 

După ce placenta ieși la numai o clipă după ce Mello 
Melodeon tăiase și legase cordonul ombilical, medicul o 
complimentă pe Lorrie: 

— A fost mai ușor ca rândul trecut. Fără niciun efort, ca o iapă 
de prăsilă experimentată fătând un mânz. 

— Când o să tragi căruţa acasă, o să-ţi dau o traistă de ovăz, 
i-am făgăduit eu lui Lorrie. 

— Râzi cât mai poţi, îmi replică ea. Acum ești un bărbat singur 
într-o casă cu trei femei. Suntem suficiente ca să facem un 
sabat al vrăjitoarelor. 

— Nu mi-e frică. Ce ar mai putea să mi se întâmple? Sunt deja 
vrăjit. 

Poate Konrad Beezo avea mijloace ca să afle informaţii despre 
noi de la mare distanţă. Lucrurile păreau să fie așa, având în 
vedere vizita sa anterioară nașterii lui Annie. Probabil că de data 
asta preferase să nu riște să iasă la iveală decât după ce avea 
să știe sexul copilului. 

Deși îmi doream să am cândva un fiu, eram dispus să cresc 
încântat cinci fiice - sau zece - fără să regret, dacă astfel aveam 
să zadărnicesc setea de răzbunare a lui Beezo și aveam să-l ţin 
la distanţă. 

În cazul în care soarta avea să ne binecuvânteze cu o 
formaţie de fete, ar fi trebuit să iau în serios lecţiile de dans pe 
care mi le acorda periodic Lorrie. Având cinci fete de 
supravegheat și de măritat, aveam să ratez multe evenimente 
dacă nu știam să dansez foxtrot. 

Ca urmare, am învățat să ţopăi mult mai bine decât îmi 
imaginasem că pot, având în vedere că sunt mătăhălos pentru 
înălțimea mea și cam împiedicat. Legenda lui Fred Astaire nu-i 
în pericol să fie eclipsată, dar dacă îmi dai voie să te rotesc în 
ritm de Strauss sau de Benny Goodman, o să te fac să uiţi de 
Bruno, ursul dansator. 


VP -221 


În ziua de 14 iulie 2000, după ce-mi bătusem capul să învăţ 
să dansez, soarta îmi trase brusc covorul de sub picioare, 
îndeplinindu-mi dorinţa de a avea un fiu și provocându-l pe 
clovnul cel nebun să-și ţină promisiunea pe care o depusese în 
borcan. 

Proaspăt apărut pe lume, micul Andy nu răspunse palmei pe 
care i-o dăduse Mello Melodeon peste fund cu obișnuitul strigăt 
scos la naștere, plin de șoc și de dezamăgire. Scoase un răcnet 
strident ce exprima fără nicio îndoială jignire, urmat de scosul 
limbii printre buzele-i zmeurii. 

Am avut imediat o îngrijorare pe care nu m-am putut 
împiedica să nu i-o împărtășesc lui Mello: 

— Vai, o are așa de subţire! 

— Ce are subţire? 

— Puta. 

— Așa Îi spui tu? 

— De ce, la facultatea de medicină se folosește un cuvânt mai 
frumos? 

— Penisul lui e de mărime obișnuită, mă asigură Mello. E 
suficient de mare pentru ce-i trebuie în viitorul imediat. 

— Soțul meu cel idiot, îmi zise cu afecțiune Lorrie. Jimmy, 
dragule, singurul băiat care se va naște echipat așa cum te 
așteptai tu va avea și coarne, pentru că va fi Antihristul. 

— Sunt bucuros că nu-i Antihristul, am spus eu. Îmi imaginez 
cum ar mirosi rahatul din pamperșii lui. 

Chiar și în momentele de bucurie, Beezo era în mintea 
noastră. Nu fluieram într-un cimitir bântuit, râdeam în el. 


42. 


Deoarece devenise noul șef al poliţiei, Huey Foster le 
asigurase protecţie lui Lorrie și copilului Andy la spital. Paznicii - 
polițiști în afara orelor de program, care nu purtau uniforma - 
fuseseră instruiți să atragă cât mai puţin atenţia asupra lor. 

După o zi și jumătate, când mi-am luat acasă soția și nou- 
născutul, un alt poliţist ajunsese deja în locuinţă, așteptându-ne. 

Șeful poliţiei repartizase polițiștii în ture de câte douăsprezece 
ore. Veneau și plecau cât mai neobservaţi cu putință, prin 


VP -222 


garajul nostru, ascunși pe bancheta din spate a mașinii tatălui 
meu sau a mașinii mele. 

Huey acționase astfel nu numai din grija pentru noi, ci și 
pentru că spera să-l înhaţe pe Konrad Beezo. 

După o săptămână încordată, în care clovnul nu apăruse, 
Huey nu mai putu să justifice cheltuielile necesare asigurării 
protecţiei noastre. 

În plus, dacă oamenii lui care ajunseseră dependenţi de 
produse de patiserie ar mai fi luat mult în greutate, n-ar mai fi 
fost în stare să se încheie la pantaloni. 

Tata, mama și bunica se mutară cu noi, pentru restul acelei 
prime luni. Siguranţă asigurată de număr. 

Ne-am ajutat cu indivizi solizi, din afara orașului, membri ai 
Ghildei profesioniștilor în pâine și patiserie din Colorado. Indivizii 
aceștia câștigau și ei în greutate, dar fiind brutari experimentați 
și neavând metabolismul familiei noastre, erau suficient de 
deștepţi ca să poarte doar pantaloni cu betelie elastică. 

La sfârșitul lunii, oamenii Ghildei făcuseră tot ce putuseră. 
Colegii noștri cei amabili se întoarseră acasă. 

Tata și mama se întoarseră în casa lor, împreună cu Weena. 

Am început să credem că Beezo murise. Având în vedere furia 
sa continuă împotriva lumii, paranoia sa, aroganţa și înclinația 
spre omucideri, ar fi trebuit să facă astfel încât să fie ucis cu 
decenii în urmă. 

Dacă nu murise, poate locuia într-un ospiciu pentru nebuni. 
Poate își asumase atât de multe identități false, iar acum trăia 
un delir de personalități multiple, închipuindu-și că-i Clappy, 
Cheeso, Slappy, Burpo, Nutsy și Bongo, în același timp. 

Deși mă temeam că pacostea o să se abată asupra noastră de 
îndată ce vom fi convinși că Beezo dispăruse pentru totdeauna, 
nu puteam rămâne tot restul existenței noastre copleșiți de 
groază. Chiar și simpla prudenţă devine în timp o povară 
imposibil de purtat. 

Trebuia să ne continuăm viaţa. 

În ziua de 14 iulie 2001, când Andy își sărbătorea prima zi de 
naștere, am simţit că am trecut cu bine graniţa dintre lumea 
bântuită de Beezo și cea lipsită de el. 

Viaţa era bună și devenea și mai bună. Annie, care avea trei 
ani și jumătate, fusese învățată cu mult timp în urmă să-și facă 
nevoile la oliță. Lucy, care avea ceva mai mult de doi ani, 


VP -223 


tocmai trecuse de la oliță la un scăunel pus pe o toaletă normală 
și era entuziasmată de chestia asta. Andy cunoștea scopul unei 
olite, dar o refuza... până când a început să-și dea seama de 
mândria cu care Lucy se urca pe tronul ei cel adevărat. 

Annie și Lucy împărțeau o cameră aflată vizavi de camera 
noastră, pe același coridor. Lui Annie îi plăcea galbenul, lui Lucy 
rozul, așa că vopsiserăm jumătate de cameră într-un fel, iar 
cealaltă jumătate în celălalt fel, având la mijloc o linie 
despărțitoare. 

Annie, care era cam băieţoasă, numea cu dispreţ jumătatea 
de cameră a lui Lucy ca fiind „pentru fete”. Lucy, care nu 
stăpânea încă sarcasmul, considera jumătatea surorii sale ca 
fiind de „culoarea tâmpită a lămâii”. 

Ambele fete credeau că în dulapul lor trăiește un monstru. 

După Lucy, fiara aceea avea mult păr și dinţi mari. Fetiţa 
spunea că monstrul îi mânca pe copii și apoi îi vomita. Lui Lucy îi 
era frică să fie mâncată, dar se temea și mai mult să fie 
vomitată. 

Deși avea doar douăzeci și opt de luni, Lucy manifesta o 
preferinţă pentru curățenie și ordine pe care alţi copii nu numai 
că n-o manifestau, dar nici măcar n-o înțelegeau. Tot ce era în 
jumătatea sa de cameră avea un loc anume. Când îi făceam 
patul, Lucy venea după mine și netezea cutele cuverturii. 

Ne imaginam că Lucy avea să fie un matematician strălucit 
sau un arhitect celebru - sau subiectul interesului intens al 
psihologilor care studiau tulburările obsesiv-compulsive. 

Dacă Lucy acorda multă atenţie ordinii, Annie se desfăta în 
dezordine. Când făceam patul ei, venea după mine și-l 
mototolea, ca să fie mai primitor. 

După părerea lui Annie, monstrul din dulap avea solzi, o 
mulțime de dinţi mărunți, ochi roșii și gheare vopsite în albastru. 
Monstrul ei, ca și cel al lui Lucy, îi mânca pe copii - nu dintr-o 
înghiţitură, cum făcea cel care o îngrozea pe Lucy, ci încet, 
savurând fiecare înghiţitură. 

Le asiguraserăm pe fete că în dulap nu locuia niciun monstru, 
dar orice părinte știe că o asemenea afirmaţie nu este foarte 
eficientă. 

Lorrie concepuse un anunț pe calculatorul ei, îl imprimase cu 
roșu și negru și-l lipise pe partea interioară a ușii dulapului: 
MONȘTRI, FIŢI ATENŢI! NU AVEȚI VOIE ÎN ACEST DORMITOR! 


VP -224 


DACĂ PĂTRUNDEȚI ÎN ÎNCĂPERE PRINTR-O CRĂPĂTURĂ A 
PODELEI DULAPULUI, TREBUIE SĂ VĂ ÎNTOARCEȚI IMEDIAT PE 
ACELAȘI DRUM! NU PERMITEM ACCESUL UNORA CA VOI ÎN 
ACEASTĂ CASA! 

Anunţul le-a liniștit pe fete un timp. Dar teama iraţională este 
tipul cel mai greu de învins. 

Și nu numai la copii. Într-o lume în care state teroriste, 
conduse de nebuni, produc arme nucleare, o grămadă de 
oameni se tem mai degrabă de faptul că există prea multă 
grăsime în dieta lor și că în sucul lor de mere există pesticide, 
într-o proporţie de unu la zece milioane, decât se tem de bombe 
ascunse în valize. 

Ca să liniștim și mai mult fetele, îl așezaserăm pe Căpitanul 
Fluffy, un ursulet de pluș cu un chipiu milităresc, pe un scaun 
lângă ușa dulapului. Căpitanul stătea de santinelă și trebuia să 
le apere. 

— E doar un urs tâmpit, zise Annie. 

— Da, e tâmpit, o aprobă și Lucy. 

— Nu poate să-i sperie pe monștri, zise Annie. Monștrii o să-l 
mănânce. 

— Da, se grăbea să intervină și Lucy. O să-l mănânce și o să-l 
vomite. 

— Dimpotrivă, le contrazise Lorrie. Căpitanul e foarte deștept 
și se trage dintr-un neam vechi de urși care au păzit fetiţe timp 
de secole. N-au pierdut niciodată vreun copil. 

— Niciunul? întrebă Annie, neîncrezătoare. 

— Niciunul, am asigurat-o eu. 

— Poate că au pierdut vreunul, dar mint, zise Annie. 

— Da, spuse Lucy. Mint. 

— Și se pare că acest căpitan Fluffy este mincinos? întrebă 
Lorrie. 

Annie privi atenta ursul, apoi zise: 

— Nu. Dar nici străbunica Weena nu pare, însă bunicul zice că 
ea n-a cunoscut niciun individ care s-a făcut bucăţi cu un pârț, 
așa cum zice ea. 

— Da, spuse Lucy, s-a făcut bucăţi trăgând un pârt. 

— Bunicul n-a spus niciodată că străbunică minte, am 
intervenit eu. Bunicul spune doar că străbunica exagerează 
uneori, un pic... 


VP -225 


— Căpitanul Fluffy nu pare mincinos și nu-i mincinos, zise 
Lorrie, așa că trebuie să-i cereţi scuze. 

Annie își mușcă buza inferioară o clipă. 

— Scuze, căpitane Fluffy. 

— Da, Fluffy, zise și Lucy. 

Pe lângă faptul că le lăsaserăm noaptea o lumină de veghe, le 
dăduserăm fiecăreia câte o lanternă mică. După cum știe toată 
lumea, o rază de lumină va vaporiza un monstru, indiferent 
dacă-i unul care vomită sau care ronţăie. 

Trecură douăsprezece luni, un alt an plăcut plin de amintiri 
luminoase, fără groază adevărată. 

Deși trei dintre cele cinci date de pe spatele biletului de circ 
erau în viitor, nu puteam să presupunem că toate încercările 
care mă așteptau aveau de-a face cu Konrad Beezo. Prudenţa 
impunea să fim mai atenți la amenințările ce puteau proveni din 
surse ce nu aveau nicio legătură cu clovnul sau cu fiul său aflat 
în închisoare. 

Trecuseră douăzeci și opt de ani de la noaptea nașterii mele. 
Dacă era încă în viață, Beezo trebuia să aibă vreo șaizeci de ani. 
O fi fost el nebun ca un șoarece de laborator ţicnit de atâta mers 
prin labirint, dar timpul trebuie să-și fi lăsat amprenta pe el, ca 
asupra oricui. Cu siguranţă că nu mai era la fel de pătimaș în 
ura sa, la fel de energic în furia sa. 

In timp ce vara anului 2002 trecea, simţeam că s-ar putea să 
nu mai avem de-a face cu Konrad Beezo. 

In septembrie, când Andy al nostru avea treizeci și șase de 
luni, avu și el un monstru din dulap al său. Monstrul său era un 
clovn care îi mânca pe copii. 

Teama noastră când am aflat acest lucru nu putea fi 
exagerată. Deși casa noastră nu e prea potrivită pentru 
completări ulterioare, am comandat instalarea unui sistem de 
alarmă, montat la toate ușile și ferestrele. 

Nu le  povestiserăm copiilor despre Konrad Beezo și 
Punchinello sau despre violența săvârșită de acești indivizi și 
despre amenințările pe care le făcuseră. Annie, Lucy și Andy 
erau prea mici ca să înțeleagă ceva din această poveste 
macabră, erau prea mici ca să-i poarte povara. Lucrul cel mai 
groaznic pe care-l puteau accepta la vârsta lor era un monstru - 
sau trei - din dulap. 


VP -226 


Ne-am gândit că s-ar putea să fi auzit ceva din povestea 
aceea de la un tovarăș de joacă. Era puţin probabil, pentru că 
puștii noștri nu se jucau cu alţi copii fără să fie supravegheați de 
noi. 

Nu consideraserăm niciodată că putem să ne permitem să 
presupunem ca Beezo era mort sau că putrezea într-o 
închisoare. Ca urmare, unul din noi rămânea întotdeauna cu 
copiii când aceștia se jucau, de multe ori era prezent unul sau 
ambii mei părinţi. Pândeam. Ascultam. Am fi auzit ceva. 

Poate Andy văzuse un clovn rău într-un film, la televizor, într- 
un desen animat. Deși supravegheam expunerea lor la 
distracţiile la pachet și încercam să-i apărăm de mijloacele de 
comunicare ce parcă se străduiau să-i corupă în sute de feluri 
diferite, nu puteam fi siguri, fără urmă de îndoială, că nu 
dăduserăm greș, iar micul și impresionabilul Andy văzuse un 
clovn rău cu o drujbă. 

Băiatul nu acorda o importanţă deosebită motivului fricii sale. 
Din punctul lui de vedere, situația era simplă: 

Exista un clovn. 

Clovnul era rău. 

Clovnul cel rău voia să-l mănânce. 

Clovnul cel rău se ascundea în dulap. 

Dacă adormea, clovnul cel rău avea să-l mănânce. 

— Nu-i simţiţi mirosul ne întreba Andy. 

Nu simţeam nimic. 

Am pus un afiș solemn în dulap, avertizându-l pe clovnul 
canibal. l-am oferit lui Andy un ursulet de pluș numit sergentul 
Snuggles, versiunea nouă a căpitanului Fluffy. Băiatul primi 
lanterna sa specială care vaporiza monștri, cu un comutator 
ușor de mânuit, pentru mânuţe mici și nesigure. 

In plus, am adăugat un sistemul de alarmă, am cumpărat 
spray-uri mici cu piper și le-am ascuns în casă, în locuri aflate 
suficient de sus ca să nu ajungă copiii la ele, am cumpărat patru 
arme cu electroșocuri și le-am repartizat în același fel. Am pus 
un al doilea zăvor la ușa din faţă, la cea din spate și la ușa 
dintre bucătărie și garaj. 

Din cauză că bunicul Josef nu menţionase în prezicerile sale 
ziua de 12 ianuarie 1998 - ziua în care Beezo încercase s-o 
răpească pe Lorrie, să ajute el însuși la nașterea primului nostru 
copil și să fugă cu acesta - și pomenise doar ziua de 19 ianuarie, 


VP -227 


cea în care casa noastră arsese, trebuia să presupunem că nu 
ne avertizase și în legătură cu alte zile rele, strâns asociate cu 
cea de-a treia dată de pe lista sa, zi care se apropia. Trebuia să 
ne lăsăm cuprinși de o stare de paranoia judicioasă cu cel puţin 
două săptămâni înainte de ziua cea nefastă. 

Ne  bucuraserăm de aproape patru ani de pace, de 
normalitate. Acum, când cea de-a treia zi se apropia - luni, 23 
decembrie 2002 - simțeam că peste noi se întinde o umbră 
lungă, o umbră din afara timpului, care își avea originea în ziua 
de 9 august 1974. 


43. 


Sunt nebun după Crăciun și un client apreciat al oricărui 
furnizor de podoabe și ghirlande de sezon. 

Pe acoperișul nostru se află, din ziua următoare Zilei 
Recunoștinței și până la începutul lui ianuarie, un Moș Crăciun în 
mărime naturală, puternic luminat, care stă cu sacul lui plin de 
cadouri lângă coșul casei și face semn cu mâna trecătorilor. 

Coșul casei, cornișele, ferestrele și stâlpii verandei casei 
noastre sunt conturate cu atât de multe șiruri de beculeţe 
multicolore, încât sunt convins că suntem văzuţi de astronauții 
de pe orbita din jurul Pământului. 

In curtea din faţă, într-o parte a aleii, se află o scenă 
complicată a nașterii Domnului, cu sfânta familie, magi, îngeri și 
cămile. Un bou, un măgar, două vaci. Un câine, cinci porumbei, 
nouă șoricei. 

In cealaltă parte a aleii stau elfi, reni, oameni de zăpadă, 
colindători. Toţi sunt mecanici, acționaţi de motoare, în mișcare, 
provocând o simfonie șoptită de ceasornicărie care ticăie și de 
transformatoare care zumzăie. 

Pe ușa din faţa a casei atârnă o cunună care ar putea să fie 
mai grea decât ușa în sine. Ramuri de conifere împletite cu 
crengi de stejar verde, decorate cu conuri de pin, nuci, clopoței 
de argint, mărgele aurii, bibelouri, verigi, paiete. 

In interiorul casei nu acceptăm, în aceste șase săptămâni, 
nicio suprafață neornamentată și niciun colț posomorât. De 


VP -228 


fiecare toc de ușă și de lustrele din tavan atârnau crengi de 
vâsc. 

Deși ajunul Ajunului Crăciunului - ziua de 23 decembrie - 
trebuia să fie în anul acela o zi a groazei, podoabele fuseseră 
despachetate, lustruite, atârnate, legate și puse în funcţiune. 

Viaţa e prea scurtă și Crăciunul vine doar o dată pe an. Nu 
aveam să permitem celor precum Konrad Beezo să ne strice 
sărbătoarea. 

În seara de 22 decembrie intenţionam să-i invităm la noi pe 
mama, tata și bunica, la cina de la ora nouă. Ei aveau să 
rămână peste noapte, ajutându-ne să stăm de veche după 
miezul nopţii, când ceasul avea să ne ducă în cea de-a treia zi 
de pe lista bunicului Josef. 

La ora șapte, masa era aranjată cu porțelanurile pentru 
Crăciun, pahare din cristal de culoarea smaraldului, argintărie 
strălucitoare și lumânări în sfeșnice de sticlă în formă de oameni 
de zăpadă dolofani. In centru se aflau poinsettia? minuscule, 
îndesate în buchete de crizanteme albe. 

La ora șapte și douăzeci de minute sună telefonul. Am 
răspuns din bucătărie, unde eram împreună cu Lorrie și 
pregăteam cina. 

— Jimmy, zise Huey Foster, am niște știri bune în legătură cu 
Konrad Beezo și cred că ai vrea să le auzi. 

— Ştii, i-am spus eu șefului poliţiei, nu prea se potrivește cu 
spiritul Crăciunului, dar sper că individul a murit. 

— Știrea nu-i chiar atât de bună, dar e aproape la fel de bună. 
Sunt în biroul meu cu un agent al FBl-ului, numit Porter Carson, 
din divizia lor din Denver. Vrea să discute cu tine și cu Lorrie cât 
mai curând posibil, iar eu știu că voi o să vreţi să auziţi ce vrea 
să vă spună. 

— Adu-l la noi chiar acum, i-am propus eu. 

— Nu pot să-l aduc, dar pot să-l trimit, zise Huey. În seara 
asta e petrecerea de Crăciun a poliţiei. Crema de ouă e fără 
alcool, dar în calitate de șef am dreptul să-i adaug niște tărie. Și 
după aceea o să împart primele de sfârșit de an. O să-i explic lui 
Porter pe unde s-o ia, dar n-are nevoie de explicaţii, dacă o să 
se ia după strălucirea podoabelor voastre de Crăciun. 

Când am pus receptorul în furcă, Lorrie se încruntă la mine: 

— Beezo? 


% Plantă decorativă (n.tr.). 
VP -229 


l-am povestit ce-mi spusese Huey. 

— Ar fi mai bine să îndepărtăm copii un pic, sugeră ea. N-am 
vrea să audă anumite lucruri... 

Cei trei elfi ai noștri erau în camera de zi, întinși pe podea cu 
cutii de creioane și cu un banner de Crăciun, lung de doi metri, 
pe care se afla un mesaj ornamentat extravagant - TE IUBIM, 
MOŞ CRACIUN - pe care Lorrie îl proiectase pe calculatorul său. 
Sarcina lor era să coloreze bannerul cu grijă și cu dragoste, 
astfel ca în Ajunul Crăciunului, moșul cel bun să fie mai dispus 
ca de obicei să le lase o grămadă de cadouri. 

Noi ne pricepem la găsirea de sarcini care să-i ţină ocupați pe 
omuleții cei hiperactivi. 

Annie avea aproape cinci ani de Crăciunul acela, Lucy avea 
patru ani fără trei luni, iar Andy doi ani și jumătate. Sunt mândru 
să spun că se jucau deseori într-o atmosferă de civilizaţie pe 
care un aparat de măsurat haosul ar fi desemnat-o de nivel 
patru, pe o scală până la zece. 

În seara aceea, copiii erau deosebit de cuminţi. Annie și Lucy 
se întreceau la colorat și se implicaseră zdravăn, cu limbile 
prinse între dinţi. Andy, care-și pierduse interesul pentru 
banner, își colora unghiile de la picioare. 

— Fetelor, hai să mutăm desenul în camera voastră, am zis 
eu, ajutându-le să strângă materialele. Trebuie să fac ordine în 
camera de zi. Bunicul, bunica și străbunica vor sosi aici în 
curând. De fapt, trebuie se vă schimbaţi hainele, să vă faceţi 
frumoși pentru ei. 

— Băieţii nu arată frumos, mă informa Annie. Băieţii sunt 
arătoși. 

— Eu arăt frumos, protestă Andy, întinzându-și un picior și 
arătându-și unghiile de culoarea curcubeului, ca să fie admirate. 

— Și tati arată frumos, zise Lucy. 

— Mulţumesc, Lucy Jean. Opiniile tale despre frumuseţe 
contează mult pentru mine, având în vedere ca într-o zi o să fii 
Miss Colorado. 

— Eu voi fi mai mult de atât, anunţă Annie, în timp ce ne 
ducem spre scări. Când voi crește, voi fi un artist în spus 
rahaturi. 

Copiii ăștia mă surprind. Mereu. 

Înlemnit de această proclamaţie, am exclamat: 

— Annie, unde ai auzit chestia asta? 


VP -230 


— leri, poștașul i-a spus străbunicii că e seducătoare, iar ea i- 
a zis „George, ești un adevărat artist în spus rahaturi”. El a râs, 
iar bunica l-a ciupit de obraz. 

Nu trebuie să le spui că un cuvânt e interzis. Dacă aș fi făcut 
greșeala asta, toţi trei ar fi zis „artist în spus rahaturi” la fiecare 
trei propoziţii care le-ar fi ieșit din gură, ceea ce ar fi făcut ca 
acest Crăciun să fie memorabil dintr-un motiv neplăcut. 

Am ignorat toată povestea, sperând că puștii vor uita de ea și 
i-am dus, cu creioane cu tot, în camera fetelor. 

Nu eram îngrijorat ca ei o să fie la etaj în timp ce eu și Lorrie 
aveam să fim la parter, pentru că locuinţa era încuiată și pentru 
că sistemul de alarmă fusese pornit în stare de supraveghere. 
Dacă se deschidea o ușă sau o fereastră, alarma nu avea să 
sune, dar o voce digitalizată de pe un cip al sistemului avea să 
anunţe în toată casa prin difuzoare locul exact al breșei. 

Am coborât din nou la parter, m-am dus în hol și am privit 
strada prin una din cele două ferestre înalte și înguste care 
încadrau ușa din faţă. 

Secţia de poliţie se află la mai puţin de zece minute de casa 
noastră. Intenţionam să deschid ușa înainte ca Porter Carson să 
sune și astfel să afle copiii că aveam un vizitator. 

După două minute, un Mercury Mountaineer trase lângă 
bordura de la capătul trotuarului din faţa casei noastre. 

Bărbatul care cobori din mașină purta un costum negru, 
cămașă albă, cravată neagră și un pardesiu descheiat. Era înalt 
și dichisit. Mergea știind unde se duce, plin de încredere în el. 

În timp ce individul urca treptele, lumina verandei dezvălui că 
era de vârstă mijlocie, era arătos și cu păr negru pieptănat pe 
spate. 

Când mă văzu la fereastră, ridică un deget, ca și cum ar fi 
vrut să spună „Așteaptă o secundă”, și scoase din pardesiu un 
portofel cu legitimatie. Îmi arată actele prin geam, astfel încât 
să le pot citi și să-i compar faţa cu fotografia, înainte să-i 
deschid ușa. 

Era limpede că Huey Foster îi povestise lui Carson că eram 
conștiincioși în privința siguranţei, iar dacă agentul cunoștea 
povestea lui Beezo, atunci înțelegea de ce paranoia era un lucru 
normal. 


VP -231 


44. 


Din cauza Hollywoodului, mă așteptam ca Porter Carson să 
stâlcească vorbele și să aibă detașarea calma a unui agent 
federal din filme. În loc de asta, individul avea o voce care te 
cucerea de îndată: prietenoasă și cu sunetele ascuţite ale 
cuvintelor îndulcite de un accent din Georgia. 

Când i-am deschis ușa, glasul digital al sistemului de alarmă 
anunţă: 

— Ușa din față deschisă. 

— Avem acasă același tip de alarmă, îmi spuse Carson, în 
timp ce îmi strângea mâna. Fiul meu, Jamie, are paisprezece ani 
și e un adevărat vrăjitor al calculatoarelor. Asta-i o combinaţie 
periculoasă. Nu se poate opri să nu învețe sistemul de 
supraveghere mai multe cuvinte. Brusc, alarma a început să 
spună: „Ușa din față e deschisă, păzește-ţi curul”. Ca urmare, 
Jamie a fost consemnat în casă pentru un timp. 

Am încuiat ușa în urma lui și i-am zis: 

— Noi avem trei copiii, cel mai mare are doar cinci ani. Vor fi 
adolescenţi în același timp. 

— Văleul! 

l-am atârnat pardesiul în dulapul din hol și i-am povestit: 

— Ne gândim să-i încuiem într-o cameră și să-i hrănim printr-o 
deschizătură tăiată în ușă până când o să împlinească douăzeci 
și unu de ani. 

Agentul trase aer în piept, savurându-l. 

— Casa asta miroase precum cel mai scump cartier din 
paradis. 

Ghirlande de cedru, bradul de Crăciun, aroma de la fursecurile 
cu unt de arahide făcute chiar în după-amiaza aceea, globuri din 
floricele de porumb, lumânări cu miros de vanilie și scorțișoară, 
cafea proaspătă, şuncă iartă în baie de cireşe, prăjituri cu 
ciocolată și marmeladă în al doilea cuptor... 

Porter Carson se uită la mulţimea de clopoței și de lumini, la 
colecția noastră completă de figurine de Moș Crăciun, apoi își 
lasă capul într-o parte ca să asculte Silver Bells cântat de Bing 
Crosby. 

— Voi sărbătoriţi Crăciunul cum nu mai face aproape nimeni. 


VP -232 


— Nu-i nimic rușinos în asta, i-am replicat eu. Hai în bucătărie. 
Soţia mea curăţă niște frumuseți din Idaho ca să facă niște 
cartofi gratinați. 

De fapt, Lorrie terminase și-și ștergea mâinile cu un prosop pe 
care erau reprezentate niște poinsettia, când i l-am prezentat pe 
Carson. 

Dacă în restul casei mirosea ca în paradis, bucătăria era un 
tărâm superior, era palatul aromat al divinității. 

Agentul FBI păru să fie cucerit de Lorrie - ca toţi bărbaţii - și o 
trată cu o curtoazie de sudist. Rămase în picioare cât timp Lorrie 
umplu trei cești cu cafea columbiană, apoi îi ţinu scaunul când 
se așeză. 

M-am simţit ca un om primitiv și mi-am reamintit că nu 
trebuie să sorb zgomotos din cafea. 

Carson se așeză pe scaunul său, la masă, și reveni la treburile 
sale: 

— Nu vreau să vă dau speranţe false. Doamne ferește să spun 
ceva care să vă facă să vă lăsaţi garda jos prea curând, dar cred 
că s-ar putea ca necazurile voastre cu Konrad Beezo să se fi 
terminat. 

— Nu-ţi face probleme, îi replică Lorrie, n-o să cred că-i mort 
decât dacă-i văd cadavrul vârât în crematoriu și cenușa ieșind 
afară. 

— Doamnă Tock, sunteţi exact așa cum îmi închipui că este o 
mamă grijulie, zise Carson, rânjind. 

Din câte știam eu, crimele comise de Beezo nu intraseră în 
jurisdicția federală. 

— De ce se ocupă FBl-ul de cazul lui? am întrebat eu. 

— Cafeaua dumneavoastră e grozavă, doamnă. Ce-aţi 
adăugat în ea? 

— Un pic de vanilie. 

— Perfect! Se pare că Beezo a copiat o pagină din cartea fiului 
său, a alcătuit o mică bandă și a început să jefuiască bănci la 
scurt timp după ce v-a incendiat casa. 

jefuirea băncilor e un delict federal. Ca și scoaterea etichetei 
de analiză a umplerii cu lână sau câlți a unei saltele înainte s-o 
vinzi. Ghiciţi ce delict atrage atenţia FBl-ului în acest caz. 

— Până acum n-a aruncat în aer vreo bancă, dar a împușcat 
paznici, casieri și pe oricine i-a stat în cale, ne spuse Carson. 


VP -233 


— Să nu-mi spuneţi că banda lui e alcătuită din clovni, zise 
Lorrie. 

— Nu, doamnă, nu este. Poate ca fiul lui a recrutat toți clovnii 
puși pe hoţii care există. Unul dintre membrii bandei sale a fost 
un tip numit Emory Omwall, care fusese închis la Leavenworth 
pentru jefuire de bănci. Ceilalţi doi erau niște circari necalificaţi. 

— Am mai auzit termenul, dar nu știu ce înseamnă, am zis eu. 

— Circarii necalificaţi sunt indivizi care ridică și strâng cortul 
circului, au grijă de echipamente, de generatoare, chestii de 
felul ăsta. 

— Câte bănci au jefuit? întrebă Lorrie. Se pricep la treaba 
asta? 

— Da, doamnă, se pricep. Au jefuit șapte bănci în 1998, patru 
în 1999. Apoi au dat lovitura, jefuind două mașini blindate, în 
august și septembrie 1999. 

— Și n-au mai făcut nimic în ultimii trei ani? 

— Chestia e că prada din cea de-a doua mașină blindată a 
fost atât de mare - șase milioane în bani gheaţă, două milioane 
în bonuri la purtător - încât Beezo a decis să se retragă, mai 
ales dacă el și Omwall i-ar fi ucis pe necalificaţi și nu mai era 
nevoie să împartă banii cu ei - ceea ce au și făcut. 

— Greu de imaginat indivizi care să-l cunoască pe Konrad 
Beezo și să stea cu spatele la el, am zis eu. 

— Poate că n-au stat cu spatele. Cei doi necalificaţi au fost 
împușcați în faţă din apropiere, cu gloanţe de calibru atât de 
mare, încât țestele lor au fost găurite ca niște dovleci de 
Halloween. 

Carson zâmbi, apoi își dădu seama că ceea ce era un fapt 
banal pentru un agent FBI putea să fie prea mult pentru noi. 

— Scuzaţi-mă, doamnă. 

— Deci l-aţi urmărit pe Beezo în tot acest timp? întrebă Lorrie. 

— L-am prins pe Omwall în martie 2000. Locuia în Miami sub 
numele John Dillinger. 

— Glumiţi? am întrebat eu. 

— Nu, domnule, răspunse Carson zâmbind, apoi clatină din 
cap. Omwall știe totul despre bănci și mașini blindate, dar nu-i 
întreg la minte. 

— Așa cred și eu. 

— Ne-a spus că treaba cu numele Dillinger era ca în 
povestirea „Scrisoarea ascunsă”, de Edgar Allan Poe, adică se 


VP -234 


ascunsese într-un loc vizibil. Cine s-ar fi așteptat ca un spărgător 
de bănci urmărit de poliţie să trăiască sub numele unui criminal 
celebru, mort? 

— Se vede că oamenii FBl-ului s-au așteptat. 

— Asta pentru că prima oară când l-am arestat pe Emory 
Omwall și l-am trimis la Leavenworth, individul se ascundea sub 
numele Jesse James. 

— De necrezut! am exclamat eu. 

— O mulţime de delincvenți sunt debili mintal, spuse Carson. 

— Mai doriţi cafea? întrebă Lorrie. 

— Nu, mulțumesc, doamnă. Văd că pregătiţi o cină grozavă, 
așa că vreau să nu vă mai încurc. 

— Sunteţi bine-venit la cina noastră. 

— Îmi pare rău, dar nu pot. Mulţumesc pentru amabilitate. 
Oricum... după cum spuneam, Omwall... știe totul despre bănci 
și mașini blindate, dar nu-i nici strateg, nici tactician. Beezo 
plănuia loviturile și se pricepea de minune. 

— Vorbiţi despre  Beezo al nostru? întrebă Lorrie, 
neîncrezătoare. 

— Doamnă, am văzut mulţi oameni deștepţi care au luat-o pe 
căi greșite, dar niciunul nu-l egala. Îl aamirăm pe Beezo. 

— E nebun, am spus eu, surprins de afirmaţia agentului. 

— Poate că da, poate ca nu, zise Carson, dar e un geniu când 
e vorba de dat lovituri cu câștig zdravăn. Se zice că era pe cale 
să ajungă cel mai mare clovn din zilele lui și sunt convins că și-a 
găsit un alt domeniu de activitate în care era la fel de talentat. 

— Din experienţa noastră, Beezo e doar emoții și furie, fără 
pic de rațiune. 

— Suntem siguri că geniul bandei nu era nici Omwall, nici 
necalificaţii, toţi aceștia fiind oameni de mâna a doua. Ar fi ratat 
majoritatea loviturilor dacă Beezo nu le-ar fi plănuit atât de bine 
și dacă nu i-ar fi obligat pe ceilalţi să-i respecte planurile. Un 
geniu adevărat. 

— A avut nevoie de un plan ca să instaleze dispozitive de 
ascultare în casa noastră și să ne supravegheze din locuinţa 
Nedrei Lamm, îmi reaminti Lorrie, după care se întoarse către 
Carson, ca să lămurească lucrurile. Acum unde e Beezo? 

— Omwall ne-a destăinuit că Beezo a plecat undeva, în 
America de Sud. Nu știa unde și e vorba de un continent mare. 


VP -235 


— Când eram în Explorer cu el, acolo, în pădure, mi-a povestit 
că se dusese în America de Sud în 1974, după ce-l ucisese pe 
doctorul McDonald, zise Lorrie. 

Carson dădu din cap. 

— Atunci a petrecut șase luni în Chile și doi ani și jumătate în 
Argentina. De data asta... am avut nevoie de ceva timp, dar 
până la urmă am dat de el în Brazilia. 

— L-aţi prins? 

— Nu, doamnă. Dar o să-l prindem. 

— Acum unde e? În Brazilia? 

— Nu, doamnă. A părăsit ţara pe data de întâi a acestei luni, 
cu treizeci și șase de ore înainte să-i descoperim ascunzătoarea, 
să-i aflam identitatea și adresa din Rio. 

Lorrie îmi aruncă o privire plină de înţeles. 

— Am fost gata să-l prindem acolo, continuă Carson. Dar 
individul a fugit în Venezuela, unde avem ceva probleme cu 
drepturile de extrădare. N-o să plece de acolo decât atunci când 
o să-l scoatem noi, cu cătușe la mâini sau într-un coșciug. 

Doar teama pentru propria-i familie putea să-i deformeze fața 
lui Lorrie astfel încât să-i diminueze frumuseţea. 

— Individul nu mai e în Venezuela, îi spuse ea lui Porter 
Carson. Mâine, la un moment dat... va fi aici. 


45. 


Prăjitură cu ciocolată și marmeladă, şuncă fiartă în sos de 
cireşe, cafea columbiană bine prăjită și mirosul ușor acru al 
groazei pătrunzătoare, care se mai manifesta și ca un gust slab 
metalic... 

Până în momentul acela nu-mi dădusem seama cât de tare 
sperasem că Beezo murise. 

Îmi spusesem că nu puteam să fiu convins ca scăpaserăm de 
el, că prudenta îmi cerea să presupun că rămăsese în viaţă. 

Dar inconștient îi înfipsesem un ţăruș în inimă. Îi îndesasem 
un căţel de usturoi în gură, îi pusesem un crucifix pe piept și-l 
îngropasem cu faţa în jos în cimitirul minţii mele. 

lar acum Beezo reînviase. 


VP -236 


— Cândva, mâine, prezise Lorrie, cel mai devreme mâine la 
miezul nopţii, individul va fi aici. 

Certitudinea ei calmă îl surprinse și-l lăsă perplex pe Porter 
Carson. 

— Nu, doamnă, nu există nicio șansă să se întâmple așa ceva. 

— Pun pariu pe viaţa mea, îi replică ea. De fapt, domnule 
Carson, asta o să și fac, indiferent dacă îmi place sau nu. 

Agentul se întoarse către mine. 

— Domnule Tock, am venit aici să vă întreb ceva, dar vă rog 
să mă credeţi că n-am venit să vă avertizez că Beezo e în fața 
casei dumneavoastră. Nu este. Vă asigur că așa stau lucrurile. 

Lorrie îmi transmise o întrebare doar cu privirea, o întrebare 
pe care am înțeles-o la fel de limpede ca și în cazul în care ar fi 
fost un text tipărit: „Să-i împărtășim povestea bunicului Josef și 
a celor cinci date?” 

Doar adulţii din familie și câţiva prieteni apropiaţi și de 
încredere știau de profeția legată de viaţa mea: cinci săbii ale lui 
Damocles atârnate de cinci fire de păr, două care mă rataseră, 
trei încă atârnate. 

Huey Foster știa totul, dar nu cred că îi spusese ceva lui 
Porter Carson. 

Dacă aș fi dezvăluit un asemenea lucru unui agent FBI cu 
nasul pe sus, acesta m-ar fi considerat imediat un nebun 
superstițios. Parcă îl auzeam: „Domnule Tock, credeţi că sunteţi 
blestemat? Credeţi în chestii precum vrăjitoarele și voodoo?” 

Bunicul Josef nu mă blestemase. Nu-mi dorise cele cinci zile 
teribile. Printr-un miracol, i se dăduse puterea ca în ultimele 
minute ale vieţii sale să mă avertizeze, să-mi dea o șansă - 
poate nu să mă salvez pe mine, ci pe cei pe care îi iubesc. 

Inevitabil, lui Carson i s-ar fi părut că-i vorba de un blestem. 
Chiar dacă aș fi reușit să-i depășesc scepticismul și să-l fac să 
înţeleagă diferenţa dintre un blestem și o prezicere, tot n-ar fi 
crezut în ghicirea viitorului mai mult decât credea în deochiul 
unui şaman. 

Ca om al legii responsabil, ar fi considerat de datoria sa să 
anunţe serviciul de protejare a copiilor că Annie, Lucy și Andy 
erau crescuţi de părinţi care credeau că-s vrăjiţi, care se 
simțeau persecutați de  sataniști şi  necromanţi, care 
împărtășeau această teamă odraslelor lor și, astfel, le terorizau. 


VP -237 


În decursul anilor, ziarele publicaseră numeroase povești 
despre false acuzaţii de abuzuri, care avuseseră ca rezultat 
pierderea custodiei și despărţirea familiilor timp de ani de zile, 
până când acuzatorul recunoștea că minţise sau se dovedea că 
era fără doar și poate de rea credinţă. Dar în momentul acela, 
niște vieţi fuseseră distruse și copiii traumatizaţi atât de mult, 
încât nu-și mai puteau reveni niciodată complet. 

Din cauză că nimeni nu voia să riște soarta copiilor, în 
asemenea cazuri autorităţile credeau mai degrabă minciunile 
evidente ale unor oameni care aveau de plătit niște polițe. Un 
agent cinstit al FBl-ului, care nu ne cunoștea și care nu avea 
niciun motiv să ne vrea răul ar fi fost ascultat cu respect și ar fi 
declanșat o intervenţie rapidă. 

N-am dorit să risc să atrag asupra capetelor noastre un roi 
băzâitor de birocraţi prost informaţi și plini de sine povestindu-i 
lui Porter Carson despre bunicul Josef, și am răspuns întrebării 
din ochii lui Lorrie printr-o clătinare de cap. 

Lorrie se întoarse din nou către Carson și-i zise: 

— Bine, ascultaţi-mă, nu pot să vă spun cum de știu, dar știu 
că ticălosul ăla ţicnit va veni aici cândva, între miezul nopții 
acestei zile și miezul nopţii al zilei următoare. Individul vrea... 

— Dar, doamnă, asta nu-i... 

— Eu vă spun, vă implor să mă ascultați. Individul îl vrea pe 
micul meu Andy și probabil că vrea să ne ucidă pe noi ceilalți. 
Dacă vreţi cu adevărat să-l prindeţi, atunci uitaţi de Venezuela, 
individul nu mai e în Venezuela, dacă o fi fost vreodată. Ajutati- 
ne să-i întindem o capcană aici, acum. 

Fervoarea de pe figura ei și inflexibilitatea din glasul ei îl 
făcură pe Carson să nu se simtă în largul lui. 

— Credeţi-mă, doamnă, vă asigur că Beezo nu-i în fața ușii 
dumneavoastră și nu va fi aici nici mâine. El... 

Lorrie, frustrată, cenușie la faţă de teamă, își împinse scaunul 
în spate, se ridică în picioare și-mi spuse, frângându-și mâinile: 

— Jimmy, pentru Dumnezeu, fă-l să creadă! Am impresia că 
Huey nu are destui oameni ca să ne apere de data asta. N-o să 
mai avem noroc, ca înainte. Avem nevoie de ajutor. 

Carson, ce părea tulburat și fiind prea domn ca să rămână 
așezat când o femeie se ridicase, se sculă în picioare, m-am 
ridicat și eu în timp ce el spunea: 


VP -238 


— Doamna Tock, permiteţi-mi să mă repet și să vă explic ce i- 
a spus Foster, șeful poliţiei, soțului dumneavoastră la telefon, cu 
puţin timp în urmă. 

Carson își drese glasul și continuă: 

— Jimmy, am primit niște știri bune despre Konrad Beezo și 
vreau să le auzi. 

Lucrul cel mai ciudat nu a fost că repetase exact ce spusese 
Huey la telefon, ci că glasul lui sunase exact ca acela al lui 
Huey, nu precum cel al lui Porter Carson. 

Nu, nu Huey îmi spusese cuvintele acelea la telefon. Nu 
vorbisem cu Huey ceva mai devreme, ci cu bărbatul acela. 

Agentul FBI îmi spuse apoi mie: 

— Răspunsul dumneavoastră a fost, după câte îmi amintesc... 

Urmă o scurtă pauză, după care agentul continuă: 

— Ştii, nu prea se potrivește cu spiritul Crăciunului, dar sper 
că individul a murit. 

Vocea sa era atât de similară vocii mele ca timbru și nuanţă, 
încât am simţit teama târându-se ca niște pești de sânge prin 
fiecare venă și arteră. 

Individul scoase de sub jacheta costumului un pistol cu 
amortizor. 


46. 


Porter Carson o asigurase pe Lorrie că nu venise s-o 
avertizeze că Beezo se afla în faţa ușii. Fusese sincer în două 
privinţe. În primul rând, nu avusese intenţia să o avertizeze, în 
al doilea rând, Beezo trecuse deja pragul și intrase în bucătăria 
ei. 

Tot așa, fusese sigur că Beezo nu avea să vină a doua zi - 
pentru că Beezo venise de azi. 

Konrad Beezo avea ochi căprui. Ochii lui Porter Carson erau 
albaștri. Lentile de contact colorate existau pe piață de câţiva 
ani. 

Beezo avea aproape șaizeci de ani. Carson arăta de patruzeci 
și cinci de ani. Vedeam acum similarități în alcătuirea trupului și 
în structura oaselor, dar altfel părea să fie vorba de doi oameni 
diferiți. 


VP -239 


Unii dintre cei mai buni chirurgi plastici din lume au birouri în 
Rio, ca să-i servească pe cei veniţi cu avionul cu reacție din 
toată lumea. Dacă ești bogat, dacă vrei să accepţi riscurile 
medicale ale unei remodelări totale, poți fi reproiectat, 
reîntinerit, refăcut complet. 

Dacă ești paranoic și obsedat de răzbunare, dacă ești convins 
că ai fost sortit unei măreţii pe care alţii conspiră să ţi-o refuze, 
poate că ai motive să înduri durerea și hazardurile multiplelor 
intervenţii chirurgicale. Nebunia nu-i întotdeauna exprimată prin 
acţiuni nechibzuite; unii paranoici ucigași au răbdarea de a 
petrece ani întregi plănuindu-și răzbunarea. 

În timp ce-l ascultam pe Beezo imitându-mă, mi-am amintit 
că-și bătuse joc de tata imitându-i vocea, în urmă cu peste 
douăzeci și opt de ani, în sala de așteptare a viitorilor taţi. 

Ca răspuns la uluirea tatălui meu, Beezo zisese: 

— Rudy Tock, ţi-am spus că-s talentat. În mai multe feluri 
decât îţi poţi imagina. 

Tatăl meu considerase aceste cuvinte doar o dovadă de 
aroganță din partea unui om orgolios și tulburat, plin de 
întuneric, căruia îi plăceau înfloriturile stilistice. 

Acum, după aproape trei decenii, mi-am dat seama că nu 
fusese nicio fudulie, ci un avertisment. Nu mă călca pe coadă. 

In timp ce stăteam toţi trei în jurul mesei din bucătărie, 
zâmbetul lui Beezo era plin de-o bucurie răutăcioasă. Ochii săi 
căprui, chiar ascunși de lentilele albastre, ardeau de-o exaltare 
răuvoitoare. 

Beezo spuse, cu glasul său, nu cu accentul moale, sudist, al 
lui Porter Carson, ci cu timbrul aspru al individului care ne 
hăituise cu Hummerul: 

— După cum v-am spus, am venit să vă cer ceva. Unde este 
compensarea mea? 

Privirea mea și a lui Lorrie se mută, pe un traseu scurt, 
vertical: de la figura sa deformată de ură spre țeava pistolului 
cu amortizor, apoi din nou către faţa sa. 

— Unde este quid pro quo-ul meu? întrebă Beezo. 

Ne-am prefăcut în mod jalnic că nu-i înțelegem întrebarea, 
încercând în mod patetic să câștigăm timp ca să gândim. Lorrie 
zise: 

— Ce quid pro quo? 


VP -240 


— Răsplata mea, compensarea mea, zise Beezo, nerăbdător, 
ceva în schimbul a altceva, Andy al vostru pentru Punchinello al 
meu. 

— Nu, replică Lorrie, nici furioasă, nici cu teamă aparentă, ci 
cu o hotărâre definitivă. 

— O să-l tratez bine, făgădui Beezo. Mai bine decât l-aţi tratat 
voi pe fiul meu. 

Furia și groaza cumplită mă amuţiseră, dar Lorrie zise din nou 
cu fermitate: 

— Nu. 

— Am fost jefuit de faima care mi se cuvenea. Tot ce mi-am 
dorit a fost nemurirea, dar acum sunt de acord s-o schimb cu o 
glorie de mâna a doua. Dacă îl voi învăţa pe băiat ceea ce știu, 
va fi cea mai mare vedetă de circ din epoca sa. 

— Băiatul nu are talent pentru asta, îl asigură Lorrie. Descinde 
din patiseri și vânători de furtuni. 

— Nu contează originea, o contrazise Beezo. Contează doar 
geniul meu. Printre talentele mele e și cel de a fi profesor. 

— Pleacă de aici. 

Vocea lui Lorrie, care ajunsese aproape o șoaptă, semăna cu 
o incantaţie, de parcă spera să arunce asupra lui Beezo o vrajă 
de însănătoșire mintală. 

— Fă-ţi un alt copil, unul care să fie al tău. 

Beezo insistă: 

— Chiar și un băiat cu talent minim pentru clovnerie poate fi 
modelat încât să acceadă la măreție, dacă eu îi voi fi ghid, 
profesor și guru. 

— Fă-ţi un copil, unul care să fie al tău, repetă Lorrie. Până și 
un ţicnit ca tine poate să găsească o femeie nebună care să-și 
desfacă picioarele. 

Glasul ei era plin de dispreţ, iar eu nu pricepeam cu ce scop îl 
înfuria pe individ. 

— Dacă dai destui bani, vreo târâtură drogată sau vreo curvă 
disperată o să-și înăbușe scârba și o să se împerecheze cu tine. 

Incredibil, dar disprețul ei, în loc să-l înfurie, îl zăpăcise în mod 
evident pe Beezo. Individul se înviorase de mai multe ori 
auzindu-i cuvintele și-și lingea buzele, nervos. 

— Dacă dai de-o cotoroanţă suficient de psihopată, continuă 
Lorrie, ai putea să fii tatăl unui alt viermișor ucigaș, la fel de 
nebun ca și primul tău născut. 


VP -241 


Poate pentru că nu avea curajul s-o mai privească pe Lorrie în 
ochi sau poate pentru că simţea în tăcerea mea furioasă o 
amenințare mai mare, Beezo își îndreptă atenţia către mine. 

Tremurând, pistolul din mâna sa dreaptă urmă mișcarea 
ochilor săi, iar ţeava armei îmi oferi gaura neagră a eternității. 

În clipa aceea, în care Konrad Beezo fu neatent, Lorrie vâri o 
mână în buzunarul șorțţului ei vesel de Crăciun, și extrase un 
spray minuscul cu piper. Dându-și seama de greșeală, Beezo se 
întoarse. 

Când individul se răsuci spre Lorrie, aceasta nimeri exact la 
țintă. Un jet de lichid de-un roșu ruginiu îi stropi faţa. 

Pe jumătate orb, Beezo trase un foc - se auzi un bufnet 
puternic, amortizat - ce făcu să explodeze un geam din ușa cu 
ferestre a dulapului și sparse farfuriile. 

Am apucat un scaun și l-am izbit cu el, în timp ce trăgea la 
întâmplare încă un foc de armă. Apuca să-l tragă și pe al treilea, 
în timp ce-l târam de ceafă prin bucătărie, așa cum un dresor de 
animale sălbatice încearcă să potolească un leu furios. 

A patra împușcătură găuri scaunul dintre noi. Așchii de pin și 
fâșii moi de căptușeală de spumă îmi atinseră faţa, dar glonțul 
nu mă nimeri. 

Când Beezo ajunse cu spatele în chiuveta din bucătărie, l-am 
lovit cu picioarele scaunului. 

Individul ţipă de durere și trase al cincilea foc, care făcu să 
crape podeaua din scânduri de stejar. 

Dacă e înghesuit într-un colț, șobolanul descoperă tigrul din 
el. Beezo îmi smulse scaunul și trase al șaselea foc, care făcu 
țăndări fereastra cuptorului. 

Beezo aruncă scaunul. Eu m-am ferit. 

Gâfâind și expirând zgomotos aburii spray-ului cu piper, cu 
ochii roșii ca sângele plini de lacrimi și agitând pistolul, Beezo se 
împletici prin bucătărie, fu gata să se ciocnească de frigider, 
apoi se strecură prin ușa batantă în sufragerie. 

Lorrie se cufundase într-o tăcere teribilă, într-o liniște deplină 
pe podeaua de stejar. Impușcată. Oh, Doamne, ce de sânge! 


VP -242 


47. 


Nu puteam s-o las acolo singură, dar nici nu puteam să stau 
lângă ea în timp ce Beezo umbla prin casă. 

Dilema fu rezolvată imediat de una dintre durele ecuaţii ale 
dragostei. O iubeam pe Lorrie mai mult decât iubeam viața. Dar 
noi doi ne iubeam copiii mai mult decât pe noi înșine, lucru pe 
care puteai să-l numești în limbaj matematic dragoste la pătrat. 
Dragoste plus dragoste la pătrat era egal cu o alegere 
inevitabilă. 

Îmbolnăvit de perspectiva unei pierderi imposibil de suportat, 
îngrozit de anticiparea unei alte pierderi de neîndurat, m-am dus 
după Beezo, disperat să-l opresc înainte să-i găsească pe copii. 

Individul nu putea pur și simplu să fugă și să se întoarcă în 
altă zi. Îi văzusem deja noul chip făcut în Brazilia. Nu avea să se 
mai bucure niciodată de avantajul surprizei. 

Eram în repriza finală. lar el voia să-și capete compensaţia, 
ceva în schimbul a ceva, pe Andy pentru Punchinello. Și avea să 
ucidă fetele, zicând că era o dobândă corectă pentru datorie. 

În timp ce năvăleam prin ușa batanta în sufragerie, Beezo se 
împleticea să iasă de acolo, atingând rama arcadei cu umărul. 

Din sufragerie, trase în mine. Deși vederea îi era încețoșată 
de piper, norocul și nu îndemânarea îi dirijă glonțul. 

Proiectilul îmi arse urechea. Deși fulgerătura de durere nu 
fusese în stare să mă imobilizeze, mă sperie și mă făcu să mă 
împiedic și să cad. 

M-am grăbit să mă ridic. 

Beezo dispăruse. 

L-am găsit în hol, cu pistolul în mâna dreaptă și ţinându-se cu 
mâna stângă de stâlpul balustradei, cățărându-se cu greu pe 
scări. Parcursese deja jumătate din primul șir de trepte. 

Probabil crezuse că fusesem împușcat în cap și scos din luptă 
- sau chiar ucis - pentru că nu se uita în urmă și nu părea să mă 
audă apropiindu-mă. 

Înainte să ajungă la primul palier, l-am prins din spate și l-am 
tras în jos. 

Teama pentru familia mea și groaza de o viaţă în care aș fi 
rămas singur mă făcuseră nu curajos, ci gata să risc, mă 
făcuseră nechibzuit. 


VP -243 


Am căzut pe balustradă. Lemnul se rupse. Beezo scapă 
pistolul și ne-am prăbușit împreună pe podeaua holului. 

L-am apucat astfel încât să-l sugrum, cu braţul drept peste 
gâtul lui, trăgând puternic de încheietura mâinii drepte cu cea 
stânga. Nu aveam nici cea mai mică mustrare, intenţionam să 
strâng până aveam să-i strivesc traheea și aș fi ascultat cu o 
plăcere sălbatică bocănitul călcâielor sale în podea, în spasmele 
morții. 

Înainte să apuc să-mi încordez braţul, Beezo își lăsase bărbia 
în jos, proptind-o în mâna mea, făcând să-mi fie imposibil să-i 
aplic strânsoarea ucigașă. 

Beezo își întinse mâinile în spatele capului, zgăriind cu ele, 
sperând să mă orbească. Mâinile acelea pline de cruzime care o 
strangulaseră pe Nedra Lamm. Mâinile acelea nemiloase care-i 
împușcaseră pe doctorul MacDonald și pe asistenta Hanson. 

Mă străduiam să-mi ţin fața departe de el. 

Individul îmi apucă urechea arsă de glonţ și o răsuci. 

Durerea fu atât de intensă, încât mi s-a tăiat respiraţia și 
eram cât pe ce să leșin. 

Când Beezo simţi că strânsoarea sugrumătoare slăbește 
pentru o clipă, apoi descoperi că avea degetele umede de 
sângele meu, își dădu seama că îmi găsise punctul slab. Se 
zbătu și se întinse într-o parte sau alta, încercând să-mi frângă 
strânsoarea, și, în același timp, încerca să mă apuce din nou de 
ureche. 

Mai devreme sau mai târziu avea s-o apuce din nou. 

De data aceea, durerea avea să declanșeze o trapă, o 
prăbușire în inconștientă, în vulnerabilitate, în moarte. 

Pistolul se afla la câţiva pași de mine, pe treapta cea mai de 
jos a scării. 

Simultan, am dat drumul strânsorii și l-am împins pe Beezo de 
lângă mine. 

O rostogolire mă duse la capul scării. Am înhăţat pistolul de 
pe treaptă, m-am întors și am tras. 

De la o distanţă atât de mică - pentru că Beezo se repezise 
deja la mine - glonţul îi sfâșie gâtul. Beezo se prăbuși ca faţa în 
jos, cu braţele în lături, dosul palmei drepte lovind spasmodic 
podeaua. 


VP -244 


Dacă socoteala mea era corectă, fuseseră trase opt gloante. 
Dacă arma avea un încărcător obișnuit, mai rămăseseră două 
cartușe. 

Înecându-se, împroșcând sânge și șuierând aer prin gâtul 
distrus, Konrad Beezo murea cu horcăituri și țâșnituri de sânge. 

Aș vrea să spun că mila mă împinse să-l mai împușc de două 
ori, dar mila nu avu nimic de-a face cu asta. 

Moartea îi luă viaţa și, ceva mai rău, îi luă sufletul. Mai că am 
simţit frigul răspândit de acest colector ce venise să ia ceea ce îi 
aparținea. 

Ochii lui Beezo - acum unul albastru și unul căprui - erau 
rotunzi ca ai unui pește, lucitori și fără simţire, dar plini cu 
misterele aflate la zece mii de leghe. 

Urechea mea dreaptă era o cupă plină până la margine cu 
sânge, dar am auzit-o pe Annie strigând, de pe coridorul de la 
etajul doi: 

— Tati? Mami? 

Am auzit-o și pe Lucy, l-am auzit și pe Andy. 

Copiii nu ajunseseră în capul scărilor, dar se apropiau. 

Dornic să-i scutesc de imaginea lui Beezo sfâșiat de glonţ și 
mort, am răcnit: 

— Duceţi-vă în camera voastră! Încuiați ușa! Aici jos e un 
monstru! 

Nu-i tachinaserăm niciodată în privinţa monștrilor. Trataserăm 
temerile lor cu solemnitate și cu respect. 

Ca urmare, m-au crezut pe cuvânt. Am auzit zgomot de 
picioare fugind, urmat de bubuitul ușii dormitorului fetelor, ușa 
trântită cu o asemenea forţă încât pereţii se zguduiră, geamurile 
vibrară și crenguţa de vâsc atârnată de lustra din hol tremură 
pe panglica ce-o ţinea agățată. 

— Lorrie, am șoptit eu, împins de teama că Moartea, care 
venise să-l ia pe Beezo, ar fi putut să zăbovească pentru a avea 
o recoltă mai bogată. 

Am alergat spre bucătărie. 


48. 


Dragostea poate orice, dar nu poate învia morții. 


VP -245 


Mintea e precum nisipurile mișcătoare, nu pierde nimic, nici 
măcar ce ai învăţat în școală fără niciun chef, un gând menit să 
fie uitat, totul răsare la suprafaţă - cu excepţia cazurilor în care 
avem nevoie - atunci când un spirit întunecat vrea să-și bată joc 
de noi arătându-ne inutilitatea a tot ce știm. 

În timp ce mă grăbeam spre bucătărie, versul acela - 
Dragostea poate orice, dar nu poate învia morții - îmi veni în 
minte din timpul lecţiilor de engleză, împreună cu numele 
autoarei, Emily Dickinson. Ea scrisese deseori versuri care să-i 
liniștească sufletul, dar cuvintele acelea îl torturau acum pe al 
meu. _ 

Ceea ce învăţăm nu-i același lucru cu ceea ce știm. În timp ce 
intram prin ușa batantă în bucătărie, știam că iubirea mea era 
atât de puternică, încât aș fi putut face ceea ce poeta nu putuse 
să facă. 

Dacă aveam s-o găsesc pe Lorrie moartă, aveam s-o reînviez 
printr-un act de voință, prin puterea nevoii de a fi întotdeauna 
cu ea, și, buze la buze, aveam să torn în ea propria viaţă, prin 
respiraţii blânde, resuscitante. 

Deși știam că această convingere că deţin puteri care să o 
învie era o prostie, o nebunie ca tot ce crezuse Beezo, o parte 
din mine rămânea convinsă, pentru că a crede că dragostea 
mea nu putea învia morţii însemna să mă prăbușesc în 
neajutorare, să devin un soi de mort viu. 

În bucătărie orice clipă conta și orice acţiune trebuia făcută 
nu numai iute, ci și în ordinea potrivită. Altfel, totul ar fi fost 
pierdut. 

În primul rând, am ocolit scaunul rupt și m-am dus la telefon, 
fără s-o examinez pe Lorrie. Receptorul îmi alunecă în palma 
umedă. Am format 911 și am așteptat două ţărăituri, fiecare cât 
o veșnicie. 

Când mi-a răspuns telefonista poliţiei, înainte de a treia 
țârâitură, am descoperit că era o femeie pe care o cunoșteam, 
Denise Deerborn. Ne întâlniserăm de două ori. Ne plăcuserăm 
suficient ca să nu mai irosim timpul unul celuilalt întâlnindu-ne 
și a treia oară. 

Am vorbit grăbit, cu glas răgușit și tremurător: 

— Denise, aici Jimmy Tock, soţia mea, Lorrie, a fost 
împușcată, e rănită rău, avem nevoie de o ambulanţă, te rog, 
avem nevoie acum, te rog! 


VP -246 


Eram conștient ca adresa noastră apăruse pe calculatorul din 
fața lui Denise din clipa în care se făcuse legătură telefonică, 
așa că n-am pierdut vremea, am dat drumul receptorului, 
lăsându-l să atârne de firul său și să se lovească de dulap. 

Am îngenunchiat lângă Lorrie, în sângele ei. O frumuseţe atât 
de perfectă și o asemenea paloare puteau fi văzute doar la 
sculpturi, la monumentele lucrate în marmură. 

Se părea că Lorrie fusese împușcată în abdomen. 

Avea ochii închiși. Nu se observa nicio mișcare sub pleoape. 

Am apăsat vârful degetelor pe gâtul ei, am tot pipăit, 
temându-mă de ce-i mai rău, apoi am găsit pulsul - rapid și slab, 
dar puls. 

Un suspin explodă din mine, apoi altul, până când mi-am dat 
seama că Lorrie putea să mă audă și să fie speriată de mâhnirea 
mea, chiar dacă părea inconștientă. M-am stăpânit și cu toate 
că pieptul meu se umflase din cauza suspinelor reprimate, am 
permis să iasă doar sunetul inegal al respirației mele panicate. 

Deși Lorrie părea inconștientă, respiraţia ei era iute, 
superficială. l-am atins fața, braţul. Pielea îi era rece și umedă. 

Şoc. 

Șocul meu era emoțional, al minții și sufletului, dar ea suferise 
un șoc psihologic datorat violenței traumei și pierderii de sânge. 
Dacă n-o uciseseră rănile, putea s-o ucidă șocul. 

Lorrie zăcea întinsă pe spate, o poziţie ideală pentru 
tratament. 

După ce am împăturit o cârpă de vase, am așezat-o sub capul 
lui Lorrie, pe post de pernă. Doar picioarele ei trebuiau ridicate. 

Am strâns cărți de bucătărie de pe rafturi, am făcut un teanc 
și i-am ridicat cu grijă picioarele vreo douăzeci și cinci de 
centimetri. 

Combinată cu presiunea sângelui scăzută, pierderea de 
căldură putea deveni ucigătoare în starea ei. Aveam nevoie de 
pături, dar n-am îndrăznit să plec de lângă ea suficient de mult 
timp ca să fug până sus și să mă întorc. 

Dacă avea să moară, nu voiam s-o las să moară singură. 

Spălătoria de alături slujea și ca antreu. Am înhăţat hainele de 
iarnă din cuier. 

După ce m-am întors în bucătărie, am învelit-o cu haine. Cu 
haina mea și cu a ei. Cu hainele lui Annie, Lucy și Andy. 


VP -247 


M-am întins lângă ea, fără să-mi pese de sânge, și mi-am lipit 
trupul de al ei, ca să-i ofer căldură. 

Când am auzit o sirena în depărtare, i-am pipăit gâtul lui 
Lorrie. Pulsul nu era mai puternic ca înainte, dar m-am asigurat 
că nu era mai slab - și știam că minţeam. 

Am vorbit în scoica delicată a urechii ei, sperând că îmi va 
auzi glasul, ca vorbele mele o vor ţine în lumea aceasta. l-am 
spus lucruri pe care nu mi le amintesc, asigurări și încurajări, 
dar curând totul s-a redus la două cuvinte, cel mai mare adevăr 
pe care-l cunoșteam, repetat cu intensitate și pasiune: 

— Te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc... 


48. 


Tatăl meu îi zori pe vecinii îngrijoraţi să se dea înapoi, să 
plece de pe treptele verandei, de pe alee, să se ducă pe peluză, 
printre personajele Crăciunului. 

Imediat după tata veniră doi infirmieri, care o scoaseră pe 
Lorrie din casă cu o targă cu rotile. Lorrie zăcea inconștientă sub 
o pătură de lână, în timp ce i se făcea o transfuzie de sânge. 

Eu mergeam alături de ea, ţinând în sus punga cu sânge. 
Infirmierii preferaseră ajutorul unui poliţist, dar eu nu aveam 
încredere decât în mine pentru această sarcină. 

Infirmierii au trebuit să ducă targa pe braţe, ca să coboare 
treptele. Roţile se așezară pe alee cu un zăngănit și scârțâiră în 
drum spre stradă. 

Mama mea era la etaj, în camera fetelor, cu toţi cei trei copii, 
liniștindu-i și asigurându-se că nu se uită pe fereastră. 

Vreo șase vehicule de poliție era înșirate pe stradă, cu 
motoarele pornite, cu razele girofarurilor colorând în roșu, 
albastru, roșu, albastru, copacii încărcaţi cu zăpadă și casele 
înconjurătoare. Ambulanţa aștepta lângă trotuar, în spatele 
mașinii Mercury Mountaineer cu care venise Konrad Beezo. 

Kevin Tolliver, infirmierul care urma s-o îngrijească pe Lorrie 
pe drumul către spital, luă punga cu sânge din mâna mea și 
urcă în spatele ambulanţei, în timp ce colegul său, Carlos Nunez, 
împingea targa în vehicul. 

Când am vrut să urc, Carlos mă opri: 


VP -248 


— Jimmy, nu avem loc. Kevin o să fie ocupat. Nu trebuie să-l 
încurci. 

— Dar trebuie să... 

— Știu, mă întrerupse Carlos. Dar când o să ajungem la spital, 
o s-o ducem pe Lorrie direct în sala de operaţii. Și n-o să poţi s-o 
urmezi acolo. 

M-am dat înapoi, fără niciun chef. 

În timp ce închidea ușile dintre ea și mine, în timp ce închidea 
ușile peste ceea ce putea fi ultima imagine pe care aveam s-o 
văd cu ea vie, infirmierul îmi spuse: 

— Jimmy, o să mergi cu mașina, cu tatăl tău. O să fii chiar în 
urma noastră. 

În timp ce Carlos fugi și urcă la volan, tata apăru lângă mine 
și mă conduse în stradă, pe trotuar. 

Am trecut pe lângă ieslea unde îngeri, magi și animale umile 
vegheau sfânta familie. 

Un beculeţ se arsese, lăsând unul dintre îngeri în întuneric, în 
tabloul acela luminat, silueta aceea întunecată cu aripile pe 
jumătate deschise părea că așteaptă, părea un semn de rău 
augur. 

Pe aleea casei părinţilor mei se afla Chevy Blazer-ul tatii, 
scoțând aburi din ţeava de eșapament. 

Bunica Rowena scosese mașina de teren din garaj și ne-o 
pregătise. Stătea acolo, îmbrăcată pentru cină, fără pardesiu. 

Deși avea optzeci și cinci de ani, era în stare să-ţi rupă 
coastele când te îmbrăţișa. 

Carlos porni sirena și îndepărtă ambulanţa de trotuar. Un 
poliţist îi făcu semn să treacă prin intersecția din apropiere. 

În timp ce sirena se îndepărta iute, bunica îmi vâri ceva în 
mâna dreapta, mă sărută și mă împinse în Blazer. 

Polițistul din intersecţie ne făcu semn să trecem și, în timp ce 
mergeam către spital, m-am uitat la mâna mea dreaptă, pe care 
o ţineam strânsă. Degetele erau mânjite de sângele meu și de 
sângele iubitei mele soții. 

Când am deschis mâna, am descoperit că bunica fusese 
pentru un timp la etaj, cu mama mea și cu copiii, și luase din 
cutia cu bijuterii a lui Lorrie pandantivul cu camee pe care i-l 
dăruisem eu la început. 

Pandantivul fusese unul dintre cele trei lucruri care 
supravieţuiseră incendiului ce ne distrusese prima casă. Un 


VP -249 


lucru atât de delicat ar fi putut să se piardă. Lanţul de aur și 
montura placată cu aur puteau să se topească. Cameea din 
steatit alb, în care fusese sculptat profilul unei femei, ar fi putut 
să se înnegrească, ar fi putut să plesnească. 

Dar singurul defect consta într-o ușoară decolorare a câtorva 
bucle ale femeii de steatit. Trăsăturile ei rămăseseră la fel de fin 
gravate cum fuseseră și mai înainte. 

Unele lucruri nu sunt chiar atât de fragile pe cât par. 

Mi-am strâns mâna murdară de sânge în jurul pandantivului, 
strângându-l atât de tare, încât atunci când am ajuns la spital, 
mâna mă durea de parcă în ea fusese înfipt un cui. 

Lorrie era deja în sala de operații. 

O asistentă insista să mă conducă la Secţia de urgenţă. 
Glonţul pe care-l trăsese Beezo în mine, în sufragerie, îmi 
rupsese cartilagiul urechii drepte. Asistenta îmi curăță urechea 
și îndepărtă sângele închegat din trompa lui Eustache. Am 
refuzat să suport orice depășea o anestezie locală, în timp ce un 
medic tânăr mă cusu cât de bine putu. 

Pentru restul vieţii, urechea aceea avea să-mi dea înfățișarea 
unui boxer cotonogit, care petrecuse prea mulţi ani în ring. 

Întrucât nu ni se permisese să stăm de veghe în holul de 
lângă sala de operaţii în care fusese dusă Lorrie, și pentru că 
Lorrie avea să fie transferată în Secţia de terapie intensivă de 
îndată ce chirurgul avea să-și termine treaba, eu și tata am 
așteptat în holul secţiei. 

Holul era lipsit de veselie. Asta se potrivea cu starea mea de 
spirit. Nu aveam niciun chef să fiu înconjurat de culori 
strălucitoare, de scaune moi și de artă revigorantă. 

Voiam să fac rău. 

Eram convins, într-un mod nebunesc, că dacă o să fiu copleșit 
de o amorteală a minţii, a sufletului sau a trupului, că dacă 
aveam să recunosc că eram obosit, în vreun fel sau într-o 
anumită măsură, atunci Lorrie avea să moară. Simţeam că 
numai prin puterea chinului meu jalnic puteam să atrag atenţia 
lui Dumnezeu, fiind astfel sigur că El avea să-mi audă ruga. 

Dar nu trebuia să plâng, pentru că plânsul însemna că 
recunoșteam că mă așteptam la tot ce putea fi mai rău. lar cu 
această recunoaștere o invitam pe Moarte să ia ceea ce își 
dorea să ia. 


VP -250 


Un anumit timp din noaptea aceea am avut mai multe reguli 
superstițioase decât indivizii obsesiv-compulsivi ale căror 
existențe cotidiene sunt guvernate de ritualuri domestice 
elaborate și de coduri de conduită concepute cu intenţia de a 
îndepărta în mod magic ghinionul. 

Pentru un timp, eu și tata am împărţit holul cu alte persoane 
preocupate. După aceea am rămas singuri. 

Lorrie fusese dusă în sală la ora opt și douăsprezece minute. 
La nouă și jumătate, doctorul Wayne Cornell, chirurgul care se 
ocupa de ea, trimise o asistentă să discute cu noi. 

Aceasta ne spuse, în primul rând, că doctorul Cornell - 
pregătit în chirurgie generală, cu o specializare în chirurgie 
gastrointestinală - era un medic excelent. Ne spuse că a lucra 
împreună cu el era „ceva măreț”. 

Nu aveam nevoie de reclamă. Mă convinsesem deja singur - 
ca să nu-mi pierd minţile - că doctorul Cornell era un geniu cu 
mâini sensibile ca ale unui mare pianist, un om inegalabil. 

După spusele asistentei, operaţia decursese bine, deși Lorrie 
rămăsese într-o situaţie critică. Dar avea să fie o noapte lungă. 
Doctorul Cornell aprecia că nu avea să termine decât undeva 
între miezul nopții și ora unu. 

Lorrie fusese lovită de două gloanţe, care o vătămaseră rău. 

În momentul acela nu voiam să aflu mai multe amănunte. Nu 
le puteam suporta. 

Asistenta plecă. 

Micul hol al Secţiei de terapie intensivă, în care eram doar eu 
și tata, părea mare cât un hangar. 

— O să fie bine, îmi spuse tata. O să fie ca nouă. 

Nu puteam să stau jos. Trebuia să mă mișc, să-mi consum 
energia nervoasă. 

Era ziua de duminică, 22 decembrie, care nu era una dintre 
cele cinci date de pe spatele biletului de circ. Abia la miezul 
nopţii avea să înceapă cea de-a treia zi din lista bunicului Josef. 

Ce putea să se întâmple după miezul nopţii încât să fie mai 
rău decât ceea ce se întâmplase în seara aceea? 

M-am prefăcut că nu știam răspunsul. Am înlăturat din mintea 
mea chiar și întrebarea aceea periculoasă. 

Mă ridicasem ca să mă plimb, dar m-am pomenit la una dintre 
cele două ferestre. Nu știu cât timp am stat acolo. 


VP -251 


Am încercat să mă concentrez asupra imaginii de dincolo de 
geam, dar nu părea să existe vreuna. Doar beznă. Un vid fără 
fund. 

Mă ţineam strâns de rama ferestrei. Mă cuprinsese ameţeala. 
Simţeam că aveam să mă prăbușesc prin fereastră, într-un 
vârtej întunecat. 

— Jimmy? zise tata, din spatele meu. 

N-am răspuns, iar el își puse mâna pe umărul meu. 

— Fiule, spuse el. 

M-am întors către el. Apoi am făcut ceea ce nu mai făcusem 
de când eram copil: am plâns în braţele tatălui meu. 


50. 


Mama sosi către miezul nopţii, cu o cratiţă mare cu prăjituri 
făcute în casă: fursecuri cu lămâie, brioșe, prăjitură scoțiană din 
aluat fraged și batoane chinezești cu susan. 

Weena venea imediat în urma ei, într-un costum de iarnă 
galben. Ducea două termosuri mari, cu cafeaua noastră favorită, 
c olumbiană. 

Spitalul oferea gustări și cafea, prin intermediul unor 
automate. Dar noi eram o familie care nici măcar în vremuri de 
criză nu mânca hrană cumpărată de la un automat. 

Annie, Lucy și Andy fuseseră mutaţi în casa părinţilor mei. 
Erau în grija și sub protecţia unui grup de vecini demni de 
încredere. 

Mama îmi adusese și haine de schimb. Pantofii, pantalonii și 
cămașa de pe mine erau pline de sânge uscat. 

— Dragule, spală-te în toaleta bărbaţilor de pe coridor, îmi 
spuse ea. O să te simţi mai bine. 

Mi se părea că dacă părăseam holul cât să mă spăl și să mă 
schimb însemna să-mi întrerup veghea, să o părăsesc pe Lorrie. 
Nu voiam să plec. 

Inainte să plece de acasă, mama găsise poza ei favorită cu 
Lorrie și o pusese într-o mică ramă. Acum stătea cu ea în poală, 
privind-o cu atenţie, de parcă ar fi fost un talisman care avea să 
asigure vindecarea completă a norei sale. 


VP -252 


Tatăl meu se așeză lângă mama, îi luă mâna și i-o strânse 
bine. Îi șopti ceva. Mama dădu din cap. Apoi mângâie fotografia 
cu un deget, ca și cum ar fi netezit părul lui Lorrie. 

Weena îmi luă cameea din mână, cu blândeţe, o ţinu între 
mâinile ei, încălzind-o între palme, și-mi șopti: 

— Du-te, Jimmy, fă-te frumos pentru Lorrie. 

Am decis că veghea nu va fi întreruptă - nu avea cum să fie 
întreruptă - din moment ce rămâneau de pază trei persoane. 

Când am ajuns la toaletă, am ezitat să-mi spăl mâinile, de 
teamă să nu dispară și Lorrie odată cu sângele ei. 

Nu ne temem atât de mult de propria moarte pe cât ne 
temem de moartea celor pe care îi iubim. Când suntem în piscul 
unei asemenea pierderi, ne ţicnim un pic, încercând s-o 
respingem. 

Când m-am întors în holul Secţiei de terapie intensivă, am 
băut toți patru cafea și am mâncat prăjituri atât de solemn, de 
parcă ne împărtășeam. 

La ora douăsprezece și treizeci de minute, asistenta de la 
chirurgie se întoarse ca să ne informeze ca doctorul Cornell va 
avea nevoie de mai mult timp decât plănuise iniţial. Se aștepta 
să discute cu noi pe la unu și treizeci de minute. 

Lorrie era în sala de operaţii de peste patru ore. 

Am simţit că prăjiturile și cafeaua mi se acresc în stomac. 

Purtând încă uniforma verde și boneta, chirurgul sosi însoţit 
de internul nostru, Mello Melodeon, la ora unu și treizeci și trei 
de minute. Doctorul Cornell avea vreo patruzeci de ani, arăta 
mai tânăr, dar avea un aer liniștitor de om cu experiență și 
autoritate. 

— Având în vedere cât de teribile erau rănile ei, zise doctorul 
Cornell, totul a mers după cum am sperat. 

Îi scosese splina distrusă, dar Lorrie putea să trăiască și fără 
ea. Un lucru mai grav: îi scosese și un rinichi rău vătămat; dar, 
cu voia lui Dumnezeu, Lorrie avea să poată să se bucure de 
viaţă cu rinichiul care îi rămăsese. 

Vătămarea venelor gastroepiploice și mezenterice necesitase 
o muncă reparatorie deosebit de atentă. Chirurgul recursese la 
grefe, folosind pentru asta bucăţi de venă luate din piciorul lui 
Lorrie. 


VP -253 


Intestinul subțire, găurit în două locuri, fusese reparat. O 
porțiune distrusă din colon, lungă de cinci centimetri, fusese 
extirpată. 

— Va fi în stare critică cel puţin în următoarele douăzeci și 
patru de ore, ne spuse Cornell. 

Din cauza vătămărilor intestinale, Lorrie risca să facă 
peritonită, caz în care trebuia operată din nou. Urma să i se dea 
anticoagulante, ca să se minimizeze riscul unor dilatări 
provocate de cheagurile formate în locurile în care pereţii 
venelor fuseseră cusuți. 

— Lorrie n-a scăpat încă de necazuri, n-a ieșit încă din 
pădurea în care s-a rătăcit, ne atrase el atenţia, dar am mult 
mai multă încredere acum decât în momentul în care am 
deschis-o. Bănuiesc că-i o luptătoare, nu-i așa? 

— E o dură, zise Mello Melodeon. 

— E mai dură decât mine, l-am completat eu. 

După ce au adus-o în Secţia de terapie intensivă și au 
instalat-o, mi s-a permis să intru cinci minute în rezerva ei. 

Lorrie era sedată. Chiar dacă trăsăturile i se relaxaseră în 
timpul somnului, am putut să văd cât de mult suferise. 

l-am atins mâna. Pielea îi era caldă - dar se putea să mi se 
pară, pentru că mâinile mele erau ca gheaţa. 

Figura ei era palidă, dar cu toate acestea radioasă, ca aceea a 
unui sfânt dintr-un secol în care majoritatea oamenilor credeau 
în sfinţi, iar artiștii mai mult decât oricine. 

Avea pusă o perfuzie, era conectată la un monitor pentru 
inimă și avea un tub de oxigen la nări. Îmi luam privirea de pe 
faţa ei doar ca să mă uit la zigzagurile continue de lumină pe 
care bătăile inimii sale le trasau pe ecran. 

Mama și bunica petrecură vreo două minute cu Lorrie, apoi se 
duseră acasă, să-i liniștească pe copii. 

l-am spus tatii să se ducă și el acasă, dar rămase cu mine. 

— În cratița asta mai sunt niște prăjituri care trebuie mâncate. 

Ar fi trebuit să fim la lucru, în orele acelea de dinaintea 
zorilor, dacă n-am fi fost la spital, așa că nu-mi era somn. 
Trăiam pentru scurtele vizite pe care mi le permitea personalul 
Secţiei de terapie intensivă. 

În zori, o asistenta veni în hol ca să-mi spună că Lorrie se 
trezise. Primul lucru pe care-l spusese fusese: „Unde-i Jimmy?” 


VP -254 


Când am văzut-o trează, aș fi izbucnit în lacrimi, dacă nu mi- 
aș fi dat seama că lacrimile aveau să-mi împăienjenească 
vederea. lar eu eram dornic s-o privesc. 

— Andy? întrebă ea. 

— E în siguranța. E bine. 

— Annie, Lucy? 

— Sunt și ele bine. Sunt în siguranţă. 

— Adevărat? 

— Foarte adevărat. 

— Beezo? 

— E mort. 

— Bine, zise ea și închise ochii. Bine. 

După un timp, Lorrie mă întrebă: 

— În ce zi suntem? 

Nu-mi venea să-i spun adevărul, dar până la urmă i l-am spus: 

— E 23 decembrie. 

— Ziua fatidică, spuse ea. 

— Se pare că bunicul a greșit cu câteva ore. Ar fi trebuit să ne 
avertizeze să ne ferim de ziua de douăzeci și doi decembrie. 

— Poate. 

— Ce-i mai rău a trecut. 

— Pentru mine, zise Lorrie. 

— Pentru noi toți. 

— Poate nu și pentru tine. 

— Eu sunt bine. 

— Jimmy, nu lăsa garda jos. 

— Nu-ţi face griji în privinţa mea. 

— Nu lăsa garda jos nicio secundă. 


51. 


Tatăl meu se duse acasă să aţipească vreo trei ore, promițând 
să se întoarcă aducând sandvișuri cu friptură de vită, salată de 
măsline și o prăjitură mare cu fistic și migdale. 

Mai târziu, în timpul dimineţii, când doctorul Cornell își făcea 
vizita, declară că era încântat de progresele făcute de Lorrie. 
Pădurea din care nu ieșise în timpul nopţii era încă în jurul ei, 
dar cu fiecare oră copacii se împuţinau. 


VP -255 


În holul Secţiei de terapie intensivă veneau și plecau oameni 
care își trăiau propriile tragedii. Noi doi rămăseserăm singuri 
când Cornell se așeză și-mi ceru și mie să iau loc. 

Am ştiut imediat că avea să-mi spună ceva ce putea să 
explice de ce bunicul identificase ziua de 23 decembrie ca o zi 
de care să-ţi fie groază. 

M-am gândit la intestinele găurite de gloanţe, la rinichii 
sfâșiați, la rupturile vaselor de sânge și m-am întrebat ce alte 
vătămări mai avuseseră loc. Brusc mi-a venit în minte șira 
spinării. 

— Oh, Doamne, nu! E paralizată de la mijloc în jos, nu-i așa? 

Uluit, doctorul Cornell îmi răspunse: 

— Slavă Domnului, nu e. Ți-aș fi spus în timpul nopţii dacă era 
ceva de genul ăsta. 

Nu mi-am permis să mă simt ușurat, pentru că era evident că 
medicul avea ceva să-mi spună și nu era o știre care să fie 
sărbătorită cu șampania cea mai fină. 

— Am înţeles că tu și Lorrie aveţi trei copii. 

— Da. Annie. Lucy. Andy. Trei. 

— Cel mai mare va împlini curând cinci ani? 

— Da. Annie. Băieţoiul nostru. 

— Trei copii sub cinci ani - sunt mulți. 

— Mai ales când nu vor să împartă un singur monstru din 
dulap. 

— Pentru Lorrie e familia ideală? mă întrebă doctorul. 

— Sunt copii foarte buni, i-am răspuns eu, dar nu sunt ideali. 

— Mă refeream ca număr. 

— Lorrie voia să aibă douăzeci, i-am spus eu. 

Cornell se uită la mine de parcă abia observase că în timpul 
nopții îmi mai crescuse un cap. 

— E un fel de glumă, i-am explicat eu. O să se oprească la 
cinci, poate la șase sau la șapte copii. Douăzeci era doar o 
exagerare prin care Lorrie exprima cât de importantă e familia 
pentru ea. 

— Jimmy, știi cât de norocoasă e Lorrie că trăiește? 

Am dat din cap. 

— Și mai știu că va fi fără puteri un timp, că va avea nevoie 
de o perioadă de recuperare, dar nu vă faceţi griji în privinţa 
copiilor. Părinţii mei și cu mine o să ne descurcăm. Nu vor fi o 
povară pentru Lorrie. 


VP -256 


— Nu asta e problema. Jimmy, chestia e... că Lorrie n-o să mai 
aibă copii. Dacă asta va însemna o lovitură pentru ea, nu vreau 
să afle nimic până când va fi din nou pe picioarele ei. 

Dacă puteam să-i am doar pe Lorrie, Annie, Lucy și Andy, i-aș 
fi multumit lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă și în fiecare seară 
pentru că-mi dăduse atât de mult. 

Dar nu știam cum o să primească Lorrie vestea. E o fiinţă 
practică, dar e și o visătoare, o realistă și o romantică în același 
timp. 

— A trebuit să-i extirp unul din ovare și un tub fallopian. 
Celălalt ovar e nevătămat, dar trauma tubului asociat va avea 
ca rezultat inevitabil o cicatrice care va închide complet fanta. 

— Nu se va putea vindeca în timp? 

— Mă îndoiesc. Mai mult: Lorrie are acum doar un rinichi. Nu 
mai trebuie să rămână gravidă, cu niciun preţ. 

— O să-i spun. O să-mi dau seama când va fi momentul 
potrivit. 

— Jimmy, am făcut tot ce am putut. 

— Știu. Și vă sunt mai recunoscător decât aș putea să vă 
spun. O să primiţi produse de patiserie gratuite toată viaţa. 

După ce doctorul Cornell plecă, iar ziua se derulă mai 
departe, am continuat să-mi ţin garda sus, așteptând oroarea de 
nedescris pe care o prevăzuse bunicul meu, însă m-am întrebat 
dacă aceasta ar putea să fie sterilitatea lui Lorrie. Pentru mine, 
era un lucru trist, dar nimic mai mult; însă pentru ea putea fi o 
tragedie. 

După cum se dovedi, n-am înţeles pe deplin decât după 
câteva luni că ziua de 23 decembrie fusese pentru vieţile 
noastre ceva aproape la fel de groaznic ca și seara zilei de 22. 

Tata se întoarse, arătând odihnit, cu sandvișuri cu friptură de 
vită, cu salată de măsline și cu o întreagă prăjitură cu fistic și 
migdale. 

Ceva mai târziu, în timpul unei alte scurte vizite la Lorrie în 
Secţia de terapie intensivă, aceasta îmi spuse: 

— Punchinello e încă printre noi. 

— E într-o închisoare de maximă securitate. Nu trebuie să ne 
facem griji din cauza lui. 

— Mă îngrijorează aproape orice. 

Era obosită și închise ochii. 


VP -257 


Am stat lângă pat, uitându-mă la ea un timp, apoi am spus 
încet: 

— Îmi pare tare rău. 

Lorrie nu dormea, așa cum crezusem. Întrebă, fără să 
deschidă ochii: 

— Pentru ce îţi pare rău? 

— Pentru că te-am vârât în chestia asta. 

— Nu m-ai vârât în nimic. Mi-ai salvat viaţa. 

— Când te-ai măritat cu mine, blestemul meu a devenit și al 
tău. 

Lorrie deschise ochii și mă privi foarte intens. 

— Ascultă-mă, brioșarule. Nu există niciun blestem. Există 
doar viaţa. 

— Dar... 

— Nu ţi-am zis „ascultă-ma”? 

— Da, doamnă. 

— Nu există niciun blestem. E viaţa, așa cum e ea. lar în viața 
mea, tu ești cea mai mare binecuvântare la care aș fi putut 
spera. Ești răspunsul la toate rugile mele. 

In timpul vizitei următoare, când Lorrie dormea, i-am pus cu 
grijă pandantivul cu camee în jurul gâtului și i-am închis 
încuietoarea. 

Delicată, dar indestructibilă. O frumusețe rezistentă. Profilul 
dragostei care durează. 


52. 


Lorrie a ieșit din spital în ziua de 11 ianuarie 2003. Un timp a 
stat în casa părinţilor mei, care era alături de a noastră, pentru 
că acolo erau mai multe persoane care s-o ajute. 

Dormea pe un pat pliant în alcovul artistic al mamei, cel aflat 
lângă camera de zi, dormea sub privirea atentă a portretului 
neterminat al lui Lumpy Dumpy, broasca țestoasa a cuiva. 

Duminică, 26 ianuarie, am considerat cu toţii că Lorrie ţinuse 
regim suficient de mult timp și cu suficient succes ca să fie 
pregătită pentru o cină sărbătorească, în stilul familiei Tock. 

Niciodată masa noastră de Crăciun nu fusese atât de 
încărcată. Discutaserăm foarte serios dacă masa o să reziste 


VP -258 


sau o să se rupă sub greutatea atâtor bunătăţi. După calcule la 
care copiii contribuiseră cu matematica lor neînvățată la școală, 
dar plină de imaginaţie, am concluzionat că lipseau două 
franzele ca să se împlinească greutatea necesară declanșării 
prăbușirii. 

Ne-am strâns toți opt în jurul mesei pentru sărbătoarea 
amânată, copiii căţăraţi pe perne, adulții ridicaţi în slavi de vinul 
bun. 

Niciodată lumânările de Crăciun nu ne luminaseră feţele mai 
tare și mai călduros. Copiii radiau ca niște spirite bune, iar când 
m-am uitat în jur la mama, la tata, la bunica și la Lorrie, m-am 
simţit ca și cum aș fi fost în tovărășia îngerilor. 

Bunica Rowena spuse, în timpul supei: 

— Vinul mi-a amintit de vremurile când Sparky Anderson a 
destupat o sticlă de Merlot și a găsit în ea un deget retezat. 

Copiii chițăiră într-un glas, șocați și încântați. 

— Weena, o avertiză tata, asta nu-i o poveste potrivită la cină, 
mai ales la masa de Crăciun. 

— Dimpotrivă, zise bunica, e cea mai potrivită poveste de 
Crăciun pe care o știu. 

— Nu-i nimic legat de Crăciun în ea, exclamă tata, exasperat. 

Mama sări în apărarea bunicii: 

— Rudy, are dreptate. E o poveste de Crăciun. Există și un ren 
în ea. 

— Și un tip gras cu barbă albă, adaugă bunica. 

— Ştiţi, zise Lorrie, n-am reușit încă sa aud povestea despre 
cum s-a fiert Harry Ramirez singur până a murit. 

— Și aceea e o poveste de Crăciun, declară mama. 

Tata gemu. 

— Este, își exprimă acordul și bunica. Există și un pitic în ea. 

Tata rămase cu gura căscată. 

— Și ce legătură are un pitic cu Crăciunul? 

— N-ai auzit de elfi? îl întrebă bunica. 

— Elfii nu-s același lucru cu piticii. 

— Sunt, în cartea mea, zise bunica. 

— Și în a mea, spuse Lucy. 

— Piticii sunt oameni, insistă tata. Elfii sunt zâne. 

— Și zânele sunt oameni, îl contrazise bunica, chiar dacă 
preferă să se culce cu cei de felul lor. 

Mama își aminti ceva: 


VP -259 


— Pe pitic nu-l chema Chris Kringle? 

— Nu, dragă Maddy, o corectă bunica, se numea Chris Pringle, 
cu P. 

— Dragilor, chestia asta mi se pare foarte legată de Crăciun, 
spuse Lorrie. 

— Asta-i o aiureală, zise tata. 

Mama îl bătu pe umăr. 

— Dragule, nu mai fi atât de Scrooge! 

— Deci, începu bunica, Sparky Anderson a plătit optsprezece 
dolari pe sticla aceea de Merlot, ceea ce însemna pe vremea 
aceea mult mai mulţi bani decât înseamnă acum. 

— Totul s-a scumpit, spuse mama. 

— Mai ales dacă vrei ceva cu un deget retezat înăuntru, zise 
Lorrie. 

Următoarea zi groaznică era peste zece luni, ceea ce în 
noaptea respectivă - strălucind de beteală și mirosind a curcan 
fript - părea a fi peste o veșnicie. 


VP -260 


PARTEA A CINCEA 


V-ATI SPĂLAT PE MÂINI, CA PILAT DIN PONT 


53. 
Închisoarea federală Rocky Mountain - o închisoare de 
securitate maximă - se află la cincisprezece kilometri de 


Denver, în vârful unei coline străbătute de fâșii de copaci, vârf 
netezit ce alcătuiește un platou. Pantele mai înalte din spatele ei 
și cele mai joase sunt acoperite de păduri dese, dar solul 
închisorii este lipsit de vegetaţie și nu oferă niciun obstacol în 
calea reflectoarelor, nu oferă niciun adăpost evadaţilor care 
încearcă să scape de focurile de armă din turnurile de pază. 

Niciun deţinut n-a evadat vreodată din Rocky Mountain. Cele 
două căi de ieșire de acolo sunt eliberarea condiţionată sau 
moartea. 

Zidurile de piatră se ridică sus și sunt găurite doar de ferestre 
cu zăbrele, prea mici ca să se poată strecura prin ele un om. 
Acoperișul de ardezie, puternic înclinat, iese mult în afara 
pereţilor. 

Deasupra porții principale a parcării înconjurate de ziduri sunt 
săpate în piatră cuvintele ADEVAR «+ LEGE + DREPTATE « 
PEDEAPSA. După cum arată locul acela și având în vedere 
categoria de delincvenţi înrăiţi care sunt închiși acolo, cuvântul 
„reabilitare” nu a fost omis din greșeală. 

În ziua de miercuri, 26 noiembrie, a patra dintre cele cinci zile 
fatidice ale mele, cerul înnorat ce apăsa închisoarea părea la fel 
de sumbru ca și viitorul deținuților. Vântul îngheţat mușca până 
la os. 

Inainte să ni se permită accesul prin poarta către parcare, noi 
trei am fost obligaţi să coborâm din Explorer, în timp ce doi 
gardieni eficienţi cercetau vehiculul în interior și dedesubt, 
căutând obiecte interzise mai mari, precum valize cu bombe și 
lansatoare de rachete. 

— Sunt speriată, recunoscu Lorrie. 


VP -261 


— Nu trebuia să vii cu noi, i-am zis eu. 

— Ba da. Trebuia. Depind prea multe de asta. Trebuia să fiu 
aici. 

După ce ne-a fost aprobată intrarea, am parcat cât mai 
aproape de poarta pentru pietoni. Vântul amarnic transforma 
într-un chin chiar și cel mai scurt drum. 

Personalul închisorii beneficia de privilegiul unui garaj 
subteran încălzit. Parcarea de la suprafaţă era doar pentru 
vizitatori. 

În ajunul Zilei Recunoștinței te aștepți la un aflux considerabil 
de fiinţe dragi. Dar aici erau nouă locuri libere pentru fiecare 
mașină. 

Având în vedere că deținuții proveneau din toate statele din 
vest, era posibil ca distanţa să fi fost prea mare pentru ca rudele 
să-i viziteze în mod regulat. Sau poate familiilor nu le mai păsa 
de ei. 

Sigur, în unele cazuri indivizii își uciseseră familia și nu se mai 
puteau aștepta la reuniuni în zilele de sărbătoare. 

Nu reușeam, nici măcar în anotimpul acela sentimental, să 
simt vreo simpatie pentru oamenii singuratici din celulele acelea 
posomorâte, cu sufletul greu și cu ochi ce priveau tânjind 
păsările ce zburau pe cerul cenușiu prin faţa ferestrelor lor. N- 
am înțeles niciodată obiceiul ciudat al Hollywoodului de a 
prezenta în mod romantic deţinuţii și viața din închisoare. Mulţi 
dintre indivizii ăștia au televizoare, abonament la Hustler și 
acces le orice drog vor. 

După ce am intrat într-un hol îngust unde era recepţia, în care 
se aflau trei gardieni înarmaţi - unul cu o pușcă - ne-am 
legitimat, prezentând acte de identitate cu fotografii și am 
semnat în registru. Am trecut printr-un detector de metale și am 
fost supuși unei examinări cu raze X. Eram supravegheați de 
camere de luat vederi montate în tavan. 

Un câine ciobănesc german arătos, dresat să descopere 
droguri, stătea lângă stăpânul său, cu botul așezat pe o labă. 
Câinele ridică un pic capul, adulmecă în direcţia noastră, apoi 
căscă. 

Aspirinele și pastilele pentru stomac reprezentaseră pentru el 
o provocare prea mică pentru a-l face să sară în picioare, 


VP -262 


mârâind. M-am întrebat cum ar fi reacționat față de vizitatorii 
care aveau rețete legale pentru Prozac*. 

La capătul coridorului am fost examinați de la distanță de o 
altă cameră de luat vederi. Apoi un gardian din cealaltă parte 
deschise o altă ușă de oţel, ca să ne primească într-o încăpere 
izolată. 

Din cauză că vizita noastră fusese stabilită prin intermediul lui 
Huey Foster și având în vedere natura neobişnuita a scopului 
nostru, eram trataţi ca niște persoane foarte importante. Însuși 
directorul adjunct al închisorii, însoţit de un gardian înarmat, ne 
conduse din încăpere la un ascensor, urcă împreună cu noi două 
etaje, ne însoţi printr-o serie de coridoare și prin încă două porți 
care se deschiseră după ce-i identificară amprentele, în urma 
apăsării mâinii drepte pe un dispozitiv montat pe perete. 

La intrarea în sala de conferințe am fost invitaţi să ne 
scoatem pardesiele și să le atârnam într-un cuier de pe perete. 
Am citit o listă scurtă cu titlul REGULI DE CONDUITA, care era 
lipită lângă ușă. 

La început am intrat doar eu și Lorrie în sală, care era de vreo 
șapte metri pe cinci. Plăci cenușii de vinilin pe podea, pereţi 
cenușii, tavan scund, cu izolaţie acustică și panouri luminoase. 

Lumina slabă a cerului mohorât părea incapabilă să pătrundă 
prin ferestrele alcătuite de sticlă și sârmă. 

În centrul acelui spaţiu se găsea o masă de conferințe, lungă 
de aproape trei metri. In cealaltă parte se afla un singur scaun; 
în partea dinspre noi erau pregătite patru scaune. 

Pe scaunul cel singur stătea Punchinello Beezo, care nu știa 
încă faptul că deţinea puterea de a oferi familiei noastre 
eliberarea de tragedie sau de a ne condamna la o suferinţă 
aproape insuportabilă. 


54. 


În partea lui Punchinello erau două inele de oțel care fuseseră 
înfășurate cu bandă izolatoare, ca să nu zăngăne. Incheieturile 
mâinilor sale fuseseră încătușate de acele inele. Lungimea 
lanțurilor îi permitea să se ridice de pe scaun și să-și 


5 Pastile antidepresive (n.tr.). 
VP -263 


dezmorțească picioarele, dar nu-i lăsa suficientă libertate să se 
îndepărteze de masă sau să vină în cealaltă parte a ei. 
Picioarele mesei erau fixate în podea. 

Vizitatorii obișnuiți discutau cu deţinuţii printr-un grilaj dintr-o 
despărțitură de geam rezistent la gloanțe, în sala comună care 
permitea mai multe întâlniri simultane. Sala de conferințe în 
care ne aflam era folosită îndeosebi de avocaţii care doreau să 
discute în particular cu clienţii lor. 

Solicitaserăm o întâlnire particulară cu Punchinello nu pentru 
că am fi dorit să discutăm ceva confidenţial cu el, ci pentru că 
simțeam că într-o atmosferă mai intimă am fi avut o șansă mai 
bună să-l convingem să ne îndeplinească cererea pe care voiam 
să i-o facem. 

Cuvântul ambianţă e prea pretenţios ca să descrie atmosfera 
rigidă și distantă a sălii de conferinţe. Încăperea aceea nu părea 
un loc în care puteai să convingi un om cu inimă de piatră să 
facă un lucru bun. 

Gardianul care ne escortase rămăsese pe hol și închise ușa 
prin care intraserăm. 

Gardianul lui Punchinello ieși printr-o ușă ce făcea legătură cu 
altă încăpere. Rămase lângă fereastra acelei uși, unde nu putea 
să audă, dar putea să fie atent la ce se întâmpla. 

Am rămas singuri cu individul care ne-ar fi ucis cu nouă ani în 
urmă, dacă ar fi avut ocazia, și care fusese condamnat la 
închisoare pe viaţă și datorită mărturiilor noastre. 

Având în vedere că existau șanse mari să răspundă cu 
ostilitate la orice solicitare pe care i-am fi făcut-o, mi-aș fi dorit 
ca regulile închisorii să ne fi permis să-i aducem prăjituri. 

Nouă ani în spatele zăbrelelor păreau să nu fi lăsat nicio urmă 
pe Punchinello. Tunsoarea sa era mai puţin elegantă și mai puţin 
bine executată decât fusese atunci când aruncase în aer piața 
orașului, dar era la fel de arătos ca întotdeauna - arăta ca un 
puști. 

Zâmbetul lui de vedetă de cinema părea sincer. Ochii săi 
verzi, strălucitori, luceau plini de interes. 

În timp ce ne-am așezat la masa cea lată, vizavi de el, 
Punchinello își agită degetele mâinii drepte către noi, un gest pe 
care îl fac de obicei bunicile, însoţit de cuvântul „pa!” 

— Arăţi bine, i-am zis eu. 

— Mă simt bine, îmi replică el. 


VP -264 


— Greu de crezut că au trecut nouă ani. 

— Poate pentru tine. Mie îmi pare că au trecut o sută. 

Imi era greu să cred că nu ne păstrase ranchiună. La urma 
urmei, era un Beezo, macerat în supărare și înmuiat în 
resentimente. Cu toate acestea, n-am reușit să descopăr 
animozitate în glasul lui. 

Am zis, prostește: 

— Cred că dispui de mult timp aici... 

— ÎI folosesc bine. Am luat licenţa în drept - prin 
corespondenţă. Dar, fiind un delincvent, n-o să fiu primit 
niciodată în barou. 

— Licenţa în drept. Impresionant! 

— Am făcut apel pentru mine și pentru alţi deţinuţi. N-o să 
credeți cât de mulţi pușcăriași au fost condamnaţi fără vină. 

— Toţi? încercă să ghicească Lorrie. 

— Da, aproape toţi, răspunse el, fără pic de ironie. Uneori e 
greu să nu te cuprindă disperarea din cauza imensei nedreptăţi 
din această societate. 

— Există întotdeauna prăjituri, am spus eu și mi-am dat 
seama că Punchinello, necunoscând zicala favorită a tatălui 
meu, avea să creadă că o luasem razna. 

Dar acesta, luând comentariul meu bizar ca atare, zise: 

— Da, îmi plac prăjiturile, bineînţeles, dar aș prefera 
dreptatea. Pe lângă faptul că am obţinut licența în drept, am 
învăţat să vorbesc fluent germana, pentru că aceasta este limba 
dreptăţii. 

— De ce este germana limba dreptăţii? întrebă Lorrie. 

— Nu știu. Am auzit un actor spunând asta într-un film vechi 
despre al Doilea Război Mondial. Atunci mi s-a părut ceva logic. 

Apoi Punchinello spuse ceva ce părea a fi în germană, după 
care traduse în engleză: 

— Arăţi minunat în dimineaţa asta. 

— Întotdeauna ai fost un tip curtenitor, îi spuse Lorrie. 

EI îi rânji și-i făcu cu ochiul. 

— Am mai învăţat să vorbesc fluent norvegiana și suedeza. 

— N-am cunoscut niciodată pe cineva care a învăţat 
norvegiana și suedeza, spuse Lorrie. 

— M-am gândit că ar fi politicos să mă adresez juriului în 
propria sa limbă atunci când o să primesc premiul Nobel. 

Am întrebat, pentru că Punchinello mi se părea foarte sincer: 


VP -265 


— Premiul Nobel pentru ce categorie? 

— Nu m-am decis încă. Poate premiul pentru pace, poate cel 
pentru literatură. 

— Un om ambițios, zise Lorrie, pe un ton aprobator. 

— Lucrez la un roman. Jumătate dintre tipii de aici spun că 
lucrează la un roman, dar eu scriu cu adevărat. 

— Eu m-am gândit să scriu nonficţiune, o chestie biografică, i- 
am spus eu. 

— Sunt la capitolul treizeci și doi, zise Punchinello. 
Protagonistul meu tocmai a aflat cât de profund înrăiți sunt 
zburătorii la trapez. 

Apoi spuse ceva ce putea fi în norvegiană sau suedeză, după 
care ne traduse. 

— Umilinţa cu care accept acest premiu este egală cu 
înțelepciunea deciziei dumneavoastră de a mi-l acorda. 

— O să izbucnească în lacrimi, îi prezise Lorrie. 

Deși era un ţicnit și un criminal, am fost impresionat de 
aparentele sale realizări. 

— Ai luat licenţa în drept, ai învăţat germana, norvegiana și 
suedeza, scrii un roman... Eu aș fi avut nevoie de mult mai mult 
timp, nu doar de nouă ani, ca să fac toate astea... 

— Secretul e că sunt mult mai abil în folosirea timpului și în 
concentrarea energiei mele, pentru că nu mai sunt distras de 
testicule. 

Mă așteptasem să ajungem la asta, mai devreme sau mai 
târziu. 

— Îmi pare rău, dar nu mi-ai dat de ales. 

Punchinello dădu din mână, ca și cum pierderea pe care o 
suferise n-avea nicio importanţă. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji. Ce-a fost a fost. Eu nu trăiesc în 
trecut. Trăiesc pentru viitor. 

— Șchiopătez în zilele răcoroase, i-am zis eu. 

Punchinello mă ameninţă cu degetul. 

— Nu te văicări. Nici tu nu mi-ai dat de ales. 

— Presupun că-i adevărat. 

— Dacă începem să ne jucăm de-a reproșurile, atunci eu am 
atuurile, zise Punchinello. La urma urmei, l-ai ucis pe tatăl meu. 

— Nu-i numai atât, am spus eu. 

— Și nu ţi-ai botezat primul născut cu numele lui, așa cum ai 
făgăduit. Annie, Lucy, Andy, niciun Konrad. 


VP -266 


Am simţit un fior pe șira spinării în timp ce-l auzeam recitând 
numele copiilor noștri. 

— De unde le cunoști numele? 

— Au fost în ziare, anul trecut, după tot tărăboiul ăla. 

— Prin tărăboi înţelegi încercarea lui de a ne ucide și de a-l 
răpi pe Andy al nostru? întrebă Lorrie. 

Punchinello dădu din mâna, ca și cum ar fi vrut s-o liniștească 
pe Lorrie, și zise: 

— Relaxează-te. Între noi nu există o vendetă ca între familiile 
Hatfield și McCoy. Tatăl meu putea fi un om dificil. 

— Poate că „dificil” nu-i termenul potrivit, sugeră Lorrie. 

— Fato, ia-l ca atare. Cine l-a cunoscut mai bine ca mine? 
Poate vă amintiţi că acum nouă ani, când eram în subsolul 
băncii, când totul era amuzant și nu devenise încă urât, v-am 
spus că am avut o copilărie rece și lipsită de dragoste. 

— Ne-ai spus, am fost eu de acord cu el. Chiar așa ne-ai spus. 

— El a încercat să-mi fie un tată bun, dar nu-i stătea în fire, 
spuse Punchinello. Știţi că în toți anii ăștia în care am fost aici 
nu mi-a trimis o felicitare de Crăciun sau niște bani pentru 
bomboane? 

— Greu de îndurat așa ceva, am zis eu și am simţit un pic de 
simpatie pentru el. 

— Sunt convins că n-aţi venit aici ca să ne spunem unul altuia 
ce ticălos a fost Konrad. 

— De fapt..., am început eu. 

Punchinello ridică mâna, ca să mă oprească. 

— Înainte să-mi spui de ce sunteţi aici, hai să ne înţelegem în 
privinţa termenilor. 

— Care termeni? întrebă Lorrie. 

— Este evident că vreţi ceva important de la mine. Nu v-aţi 
ostenit să veniţi aici doar ca să vă cereţi scuze că m-aţi castrat, 
deși apreciez că aţi făcut asta. Dar dacă vreţi ceva de la mine, 
ar fi corect să primesc o compensație. 

— Poate că ar fi mai bine să auzi mai întâi ce vrem, i-am 
sugerat eu. 

— Nu, prefer să stabilim termenii de bază, spuse el. Apoi, 
dacă simt că m-am înșelat, putem să refacem înţelegerea. 

— Bine, zise Lorrie. 

— În primul rând, mi-ar plăcea să primesc o felicitare la 
aniversarea mea în fiecare zi de nouă august, și o felicitare de 


VP -267 


Crăciun în fiecare an. Majoritatea tipilor de aici primesc când și 
când câte o carte poștală, numai eu nu primesc niciodată. 

— Două felicitări, am fost eu de acord. 

— Și nu felicitări de mâna a doua sau din cele care ar trebui 
să fie amuzante, dar sunt doar penibile, explică el. Ceva de la 
Hallmark, care să exprime un sentiment drăguţ. 

— De la Hallmark, am acceptat eu. 

— Biblioteca de aici e slab înzestrată și putem primi cărți doar 
de la o editură sau de la o librărie, nu și de la persoane 
particulare, ne explică el. Mi-ar plăcea foarte mult să aranjaţi cu 
o librărie să-mi trimită fiecare nou roman de Constance 
Hammersmith, apărut în ediţie broșată. 

— Știu cărţile astea, am zis eu. Autoarea scrie despre un 
detectiv bolnav de neurofibromatoză. Acesta umblă prin San 
Francisco purtând o pelerină cu glugă. 

— Sunt niște cărți fabuloase, declară Punchinello și păru 
încântat să descopere ca împărtășeam entuziasmul său literar. 
Individul e ca Omul Elefant și nimeni nu l-a iubit vreodată, a fost 
ridiculizat întotdeauna, e un paria, așa că n-ar trebui să-i pese 
de nimeni, dar lui îi pasă. El ajută oamenii care au necazuri, îi 
ajută atunci când nimeni nu vrea să-i ajute. 

— Autoarea scrie două cărţi pe an, i-am spus eu. O să le 
primești de îndată ce apar în ediţie broșată. 

— Ultimul lucru e... mi se permite să am bani. Mi-ar plăcea să 
am ceva bani pentru bomboane, gumă de mestecat și, din când 
în când, sărățele de porumb cu brânză marca Cheez Doodles. 

În final, devenise un monstru patetic. 

— Banii vor fi o problemă, zise Lorrie. 

— Nu vreau mult. Ceva de genul cincizeci de dolari pe lună - 
sau patruzeci. Și nu pentru totdeauna, ci doar cât vi se pare 
corect. Viaţa aici fără bani e un infern. 

— Când o să-ţi explicăm de ce suntem aici, o să vezi de ce nu 
putem să-ţi dăm bani, i-am zis eu. Dar sunt sigur că putem 
aranja ca o a treia parte să-ţi ofere o alocaţie, dacă vom fi 
discreţi în privinţa asta. 

Punchinello se lumină la faţă. 

— Oho, asta ar fi minunat. Când citeşti Constance 
Hammersmith, trebuie să ronţăi batoane Hershey. 


VP -268 


Detectivul diform și cu pelerină din cărţile doamnei 
Hammersmith avea patima ciocolatei. Și era pasionat și de 
harpă. 

— Nu poți să primeşti o harpă, l-am avertizat eu pe 
Punchinello. 

— E în regulă. Oricum nu am talent muzical. Rămâne cum ne- 
am înţeles deja - iar asta ar însemna o lume diferită. Viaţa aici e 
atât de... limitată. Nu-i drept să fii silit să trăieşti cu atât de 
multe restricţii, cu atât de puţine plăceri. Aici mă tratează de 
parcă aș fi omorât o mie de oameni. 

— Ai rănit mulţi oameni, îi reaminti Lorrie. 

— Dar nu o mie. lar turnul tribunalului a căzut peste doamna 
aceea bătrână. Eu nu intenţionam s-o lichidez. O pedeapsă 
corectă trebuie să fie proporţională cu delictul. 

— Așa ar trebui, am spus eu. 

Punchinello se aplecă, zăngănind din lanțuri în timp ce-și 
încrucișa mâinile pe masă, pârând foarte interesat, și zise: 

— Mor de curiozitate. Ce v-a adus aici? 

— Sindactilia, i-am răspuns eu. 


55. 


Sindactilia. 

Punchinello se crispă auzind acest cuvânt, de parcă l-aș fi 
pălmuit. Paloarea datorată închisorii deveni și mai puternică, 
trecu de la lapte la cretă. 

— De unde știi de asta? întrebă el. 

— Te-ai născut cu cinci degete lipite la piciorul stâng, i-am zis 
eu. 

— Ticălosul de Konrad ţi-a spus, nu-i așa? 

— Nu, îi răspunse Lorrie. Am aflat de sindactilia ta abia cu o 
săptămână în urmă. 

— Ai avut trei degete lipite la mâna stângă, i-am spus eu. 

Punchinello ridică ambele mâini, cu degetele rășchirate. Erau 
mâini frumoase, cu formă elegantă, dar care tremurau violent. 

— Doar pielea era lipită, nu și oasele, zise Punchinello. Dar el 
mi-a spus că nu se putea face nimic, că trebuie să trăiesc așa. 


VP -269 


Ochii i se umplură de lacrimi, care i se scurseră pe obraji în 
tăcere. Punchinello își strânse palmele și-și cufundă faţa în ele. 

M-am uitat la Lorrie. Aceasta clatină din cap. 

L-am lăsat în pace. Avu nevoie de câteva minute ca să-și 
revină. 

Dincolo de fereastră, cerul se întunecase, ca și cum un regizor 
ceresc redusese ziua de la trei acte la doar două, eliminând 
după-amiaza și înnădind dimineaţa cu înserarea. 

Nu știusem la ce să mă aștept din partea lui Punchinello când 
aveam să-i facem acele dezvăluiri, dar printre reacţiile pe care 
le anticipasem nu făcea parte și suferinţa la care asistaserăm. 
Am fost șocat să-l văd într-o asemenea stare. 

Când putu să vorbească, Punchinello își ridică fața udă. 

— Marele Beezo... mi-a spus că modul în care mergeam, 
împiedicat de cele cinci degete lipite ale unui picior, îmi dădea 
un avantaj înnăscut fața de alţi clovni. Când interpretam un 
mers caraghios, acesta era autentic, spunea el. 

Gardianul de la fereastra de supraveghere privea, cu o 
expresie de curiozitate pe figură, fiind fără îndoială uluit 
văzându-l pe asasinul cel nemilos plângând. 

— Oamenii nu puteau să-mi vadă piciorul, vedeau doar modul 
caraghios în care mergeam. Dar puteau să-mi vadă mâna. Nu 
puteam s-o ţin tot timpul în buzunar. 

— Nu putea să fie urâtă, m-am trezit eu asigurându-l. Doar 
altfel... și a naibii de incomodă. 

— Oh, pentru mine era urâtă, zise Punchinello. O uram. Mama 
mea fusese perfectă. Marele Beezo mi-a arătat fotografii cu ea. 
Multe fotografii cu ea. Mama mea fusese perfectă... dar eu nu 
eram. 

M-am gândit la mama mea, Maddy. Deși plăcută, era departe 
de perfecțiunea fizică. Dar sufletul ei blând și generos fusese 
perfect, fusese mai preţios decât toată frumusețea 
Hollywoodului. 

— Din timp în timp, pe măsură ce creșteam, marele Beezo îmi 
fotografia piciorul și mâna care erau diforme. Le trimitea, fără 
adresa expeditorului, porcului porcilor, bătrânei nevăstuici 
sifilitice, Virgilio Vivacemente. 

— De ce? întrebă Lorrie. 

— Ca să-i arate lui Virgilio că fiica sa minunată și talentată nu 
născuse un zburător la trapez, că viitoarea generaţie de vedete 


VP -270 


de circ din dinastia Vivacemente va proveni din ceilalţi copii ai 
săi, mai puţin promiţători. Cum aș fi putut să merg pe sârmă cu 
piciorul meu? Cum aș fi putut să trec de pe un trapez pe altul, în 
aer, cu mâna mea? 

— Când te-ai operat? l-am întrebat eu. 

— Când aveam opt ani. Am fost doborât de o infecţie în gât. 
Marele Beezo a fost silit să mă ducă la o clinică. Un doctor de 
acolo a spus că osul nu era implicat și că în aceste condiţii, 
separarea degetelor lipite ar fi un lucru facil. După aceea am 
refuzat orice lecţie de clovnerie până nu aveam să fiu un om 
întreg. 

— Dar nu aveai talent de clovn. 

Punchinello dădu din cap. 

— După operaţie, m-am străduit din greu să-mi îndeplinesc 
partea ce-mi revenea în urma înțelegerii, dar eram un clovn 
slab. Din momentul în care degetele mele au fost separate, am 
știut. 

— Că erai un zburător înnăscut, zise Lorrie. 

— Da. Am luat câteva lecţii în secret. Era prea târziu. Trebuie 
să începi să exersezi de mic. În plus, în ochii acelui noroi 
vorbitor, Virgilio, eram pătat cu sânge de clovn. A tras toate 
sforile ca să mă împiedice să reușesc. 

— Așa că în cele din urmă ai decis să renunți la viața de 
dragul răzbunării, i-am spus eu, citând din ceea ce îmi spusese 
în noaptea din 1994 când îl întâlnisem. 

lar Punchinello repetă ceea ce ne spusese cu aproape un 
deceniu în urmă: 

— Dacă nu pot să zbor, mai bine mor. 

— Povestea nebunească pe care ţi-a spus-o Konrad despre 
noaptea nașterii tale, despre asistenta asasină și despre 
doctorul plătit de Virgilio ca s-o omoare pe mama ta a fosto 
minciună grotescă, i-am spus eu. 

Punchinello zâmbi printre lacrimi și clătină din cap: 

— Bănuiam că s-ar putea să fie așa. 

Această acceptare mă înfioră. 

— Bănuiai că s-ar putea să fie așa? Și cu toate astea te-ai 
întors în Snow Village ca să omori o grămadă de oameni și să 
arunci lucruri în aer? 

Punchinello ridică din umeri și-mi replică: 


VP -271 


— Trebuia să fac ceva. Ura era ceva de care să mă agăţ. Nu 
aveam nimic altceva. 

„Trebuia să fac ceva. E o noapte plicticoasă de vineri, hai să 
aruncăm în aer un oraș”. 

În loc să spun cu voce tare acest gând, am zis: 

— Pari să ai talent pentru limbi străine. Ai fi putut să devii un 
profesor, un traducător. 

— În viaţa mea n-am fost niciodată în stare să-i fiu pe plac 
marelui Beezo. Și nu exista nimeni altcineva care să vrea să-i fiu 
pe plac. Dacă aș fi devenit profesor, nu l-aș fi impresionat pe 
Beezo. Dar răzbunând într-un mod exagerat moartea mamei 
mele l-aș fi făcut să fie mândru de mine. Știu că tatăl meu m-ar 
fi iubit pentru asta, spuse el, cu un zâmbet aproape extaziat. 

— Adevărat? l-am întrebat eu cu un dispreţ pe care n-am 
putut să-l ascund complet. Și ce-a făcut? Nu ţi-a trimis niciodată 
o felicitare de Crăciun! 

Un cuţitaș făcut din tristețe îi reteză zâmbetul. 

— Ți-am spus că n-a fost niciodată un tată bun. Dar știu că m- 
a iubit pentru ceea ce am făcut. 

— Punch, sunt sigură că te-a iubit, spuse Lorrie. Cred că ai 
făcut ceea ce trebuia să faci. 

Cu aceste cuvinte, Lorrie îmi aminti că veniserăm aici ca să-l 
câștigăm de partea noastră, nu să-l îndepărtăm. 

Aprobarea ei - nesinceră pentru mine, dar sinceră pentru el - 
făcu să-i reapară zâmbetul ce-i dispăruse. 

— Dacă lucrurile n-ar fi mers rău în noaptea aceea din Snow 
Village, noi doi am fi putut să avem un viitor împreună, în loc să 
ai unul cu el. 

— Asta-i ceva la care merită să mă gândesc, replică Lorrie, cu 
un zâmbet ce se potrivea cu el lui. 

— Sindactilie, am spus eu din nou. 

Punchinello clipi, iar zâmbetul său neghiob se transformă în 
uluire. 

— Nu mi-ai spus de unde știi de asta. 

— Eu nu m-am născut cu probleme la mână, dar am avut trei 
degete de la piciorul drept lipite și două la cel stâng. 

Punchinello exclamă, mai degrabă îngrozit decât uimit: 

— Ce fel de spital blestemat a fost ăla? 

M-am minunat că putea să pară uneori atât de sănătos la 
minte, iar alteori complet nebun, că putea să fie atât de deștept 


VP -272 


încât să obţină o licenţă în drept și să înveţe limba germană, dar 
putea să spună ceva atât de prostesc precum vorbele pe care 
tocmai le spusese. 

— Ar fi trebuit să arunc și spitalul în aer. 

M-am consultat din priviri cu Lorrie. 

Ea trase aer în piept și dădu din cap. 

lar eu i-am spus lui Punchinello: 

— Am avut amândoi degete lipite pentru că suntem fraţi. 
Suntem gemeni. 

Punchinello îmi aruncă o privire plină de stupoare, apoi se uită 
la fel de uluit la Lorrie. După aceea rânji încet, diform, privindu- 
ne cu o suspiciune amuzată. 

— incearcă treaba asta cu un drogat care nu s-a privit 
niciodată în oglindă. 

— Nu arătăm la fel pentru că suntem gemeni fratemali, nu 
gemeni identici. 


56. 


Nu voiam să fiu geamănul său fratemal, nu numai pentru că 
asta mă făcea fratele unui nebun asasin, ci și pentru că nu 
voiam să pun poza lui Konrad Beezo în albumul familiei, cu 
eticheta TATA. Natalie Vivacemente Beezo o fi fost inimaginabil 
de frumoasă, perfecțiunea întruchipată, dar nici ea nu era bine- 
venită în arborele meu genealogic. 

Aveam un tată și o mamă: Rudy și Maddy Tock. Ei - și numai 
ei - mă crescuseră încât ajunsesem cel care eram, mi-au dat 
șansa de a deveni ceea ce fusesem menit să fiu. Fusesem 
destinat să fiu brutar, nu circar. Dacă sângele lor nu curgea în 
venele mele, dragostea lor continuă curgea, pentru că îmi 
făcuseră toată viața transfuzie cu ea. 

Alte posibilităţi - că Natalie ar fi putut să trăiască sau că dacă 
ar fi murit, aș fi putut fi crescut de Konrad - nu meritau luate în 
seamă. 

In plus, aceste alte vieţi posibile intrau în categoria nu-s-ar-fi- 
putut-întâmpla-niciodată. la gândiţi-vă. Bunicul Josef - care nu 
era bunicul meu adevărat - făcuse niște preziceri nu despre 
nepotul său adevărat, care se născuse mort în noaptea aceea, ci 


VP -273 


despre mine, pruncul despre care Rudy și Maddy crezuseră - 
greșit - că era al lor. De ce ar fi avut viziuni paranormale despre 
evenimente din viaţa unui „nepot” cu care nu era, de fapt, 
înrudit? 

Cred că o putere superioară, conștientă de acel subterfugiu al 
sorții ce era pe cale să se întâmple, l-a folosit pe bunicul meu nu 
numai - sau poate nu în primul rând - pentru a mă avertiza că 
mă așteaptă cinci zile teribile, ci și - lucru mult mai important - 
de a se asigura că Rudy va crede din tot sufletul că pruncul cu 
degetele lipite, care atunci când va crește nu va semăna niciun 
pic cu părinţii săi, era copilul pe care Maddy îl purtase în pântec 
timp de nouă luni. Bunicul Josef i-a spus lui Rudy că mă voi 
naște la ora zece și patruzeci și șase de minute seara, că voi 
avea o lungime de cincizeci și unu de centimetri, voi cântări 
patru kilograme și două sute optzeci de grame și voi avea 
degete lipite. In momentul în care îi fusesem înmânat, înfășurat 
într-o pătură a sălii de nașteri, tata mă cunoștea deja și mă 
acceptase ca fiul ce îndeplinea prezicerile făcute de tatăl /ui pe 
patul de moarte. 

Vreun înger păzitor nu voise să ajung într-un orfelinat sau să 
fiu adoptat de o altă familie. Voise să iau locul lui Jimmy Tock, 
care murise în drum spre aceasta lume. 

De ce? 

Poate Dumnezeu crezuse că lumii îi lipsea un patiser bun. 

Poate crezuse că Rudy și Maddy meritau un copil pe care să-l 
crească înconjurat de dragostea, bunătatea și altruismul de care 
dăduseră dovadă. 

Singurul răspuns corect și complet e ascuns în mistere atât de 
profunde încât n-o să le pătrund niciodată - dacă nu-mi vor fi 
revelate după propria moarte. 

Dar am spus ceva eronat. Jimmy Tock n-a murit în drum spre 
această lume, a pierit un prunc fără nume. Eu sunt singurul 
Jimmy Tock, singurul care trebuia să fie, fiul lui Rudy și Maddy, 
indiferent de pântecul din care am ieșit. Am fost destinat pentru 
produse de patiserie, pentru Lorrie Lynn Hicks și pentru Annie- 
Lucy-Andy, am fost destinat pentru lucruri pe care nu le cunosc 
încă, și în fiecare zi a vieţii mele împlinesc un plan pe care nu-l 
pot pricepe. 

Sunt foarte recunoscător. Și umil. lar uneori sunt speriat. 


VP -274 


În 1779, un poet numit William Cowper a scris: „Dumnezeu 
merge pe căi misterioase, ca să-și săvârșească minunile”. 

Așa e, Bill. 

Punchinello zise, din spatele zâmbetului său strâmb și a 
suspiciunii amuzate: 

— Povestește-mi despre asta. 

— Am adus pe cineva care poate fi mai convingător, spuse 
Lorrie. 

M-am dus la ușă, am deschis-o, m-am aplecat în coridor și i- 
am cerut lui Charlene Coleman, instrumentul pământesc al 
îngerului meu păzitor, să ni se alăture la masă. 


57. 


Charlene Coleman, asistenta medicală din Secţia de 
maternitate în noaptea în care m-am născut și care lucra încă la 
cincizeci și nouă de ani, nu-și pierduse încă pe deplin accentul ei 
de pe Mississippi după toţi anii petrecuţi în Colorado. Are acum 
o faţă la fel de blajină ca și atunci, și la fel de neagră. 

Câștigase ceva în greutate - lucru pe care ea îl atribuia anilor 
în care se îndopase cu produse de patiserie primite în dar de la 
tatăl meu. Dar, după cum obișnuiește ea să spună, dacă vrei să 
ajungi în cer, trebuie mai întâi să treci prin viaţă și ai nevoie de 
ceva umplutură ca să te ferească de loviturile puternice primite 
de-a lungul drumului. 

Puţine femei aveau mai multă prestanță decât Charlene. 
Aceasta este uimitor de competentă, fără să fie îngâmfată. E 
hotărâtă fără să fie despotică, are convingeri morale fără să 
emită sentinţe. Are o părere bună despre sine, dar nu-i plină de 
sine. 

Charlene se așeză la masă între mine și Lorrie, chiar în faţa lui 
Punchinello. 

Și-i spuse acestuia: 

— Erai un ghemotoc afurisit cu fața roșie și zbârcită, iar acum 
ai ajuns genul ăla de tip arătos care frânge inimile fără nicio 
osteneală. 

Spre surpriza mea, Punchinello roși, aducând ceva culoare în 
obrajii acoperiţi de paloarea închisorii. 


VP -275 


Păru încântat de compliment, dar zise: 

— Asta nu mi-a folosit la nimic. 

— Mielușelule, nu pune niciodată sub semnul întrebării darul 
pe care ţi l-a făcut Dumnezeu. Dacă nu facem nimic cu darurile 
noastre, e vina noastră, nu a Lui. Cred, adaugă ea după ce-l privi 
cu atenţie, că n-ai știut niciodată că arăţi bine. Nu crezi acest 
lucru nici acum. 

Punchinello se uită la mâna ce fusese cândva blestemată de 
sindactilie. Își rășchiră degetele, le mișcă separat unul de 
celălalt, ca și cum ar fi fost despărțite abia cu o zi în urmă, ca și 
cum abia învăţa cum să le folosească. 

— Și mama ta era frumoasă, spuse Charlene, și dulce ca un 
copil, dar fragilă. 

Punchinello își ridică privirea de la mână și reveni, din 
obișnuință, la fantezia nebunească pe care i-o inoculase tatăl 
său: 

— A fost ucisă de doctor pentru că... 

— Nici vorbă, îl întrerupse Charlene. Poţi să recunoști o 
nebunie când o auzi, ca și mine. Dacă vrei să crezi lucruri care 
nu-s adevărate, doar pentru că-i mai ușor decât să înfrunţi 
realitatea, atunci îţi vei transforma întreaga viață într-o 
minciună. Și unde ai să ajungi? 

— Aici, recunoscu el. 

— Când am spus că mama ta era fragilă, n-am spus asta doar 
pentru că a murit în timpul nașterii - lucru care s-a întâmplat, 
deși bunul doctor a încercat tot ce se putea ca s-o salveze. Și 
spiritul ei era fragil. Se pare că cineva i-l frânsese. Era o făptură 
mică și speriată, pe care o îngrozeau multe, nu numai nașterea. 
M-a prins de mână și n-a mai vrut să-mi dea drumul, cred că 
voia să-mi spună anumite lucruri, dar îi era teamă să se audă 
spunând cuvintele acelea. 

Am avut impresia ca dacă Punchinello n-ar fi fost legat de 
masă și dacă regulile de conduită afișate i-ar fi permis, ar fi 
întins mâna să se ţină de mâna lui Charlene, așa cum făcuse 
mama sa. Se uita la asistentă, transfigurat. Figura sa arăta ca 
un izvor de tristețe, cu speranţa înecată în ochii săi, iar la 
suprafaţă plutea un dor copilăresc. 

— Când mama ta a murit, a dat naștere la doi copii, continuă 
Charlene. Tu erai mai mic, Jimmy era mai solid. 


VP -276 


L-am privit atent pe Punchinello în timp ce se uita la Charlene 
și m-am gândit cât de diferită ar fi fost viaţa mea dacă asistenta 
l-ar fi luat pe el ca să-l salveze, în loc să mă ia pe mine. 

Posibilitatea ca vieţile noastre să fi fost schimbate între ele ar 
fi trebuit să mă facă să-l accept cu mai multă ușurință drept 
frate, dar nu-l puteam primi în sufletul meu. Punchinello 
rămânea un străin pentru mine. 

— Maddy Tock născuse și ea greu, îi spuse Charlene lui 
Punchinello. Dar ei i s-a întâmplat exact opusul a ceea ce i se 
întâmplase mamei tale. Maddy a trăit și copilul ei a murit. 
Contracţia ei finală fusese atât de dureroasă, încât a făcut-o să 
leșine și n-a știut că fiul ei se născuse mort. Am luat micul 
ghemotoc preţios și l-am pus într-un leagăn din creșă, ca să nu-i 
vadă trupul mititel când avea să se trezească... și să nu 
trebuiască să-l vadă dacă avea să decidă că nu vrea să-l vadă. 

Ciudat, dar când m-am gândit la pruncul mort la naștere, l-am 
jelit ca pe un frate pierdut, așa cum nu l-aș fi jelit niciodată pe 
Punchinello. 

— Apoi doctorul MacDonald s-a dus în sala de așteptare a 
viitorilor taţi ca să-l consoleze pe Konrad Beezo pentru pierderea 
soţiei și pe Rudy Tock pentru pierderea copilului, spuse Lorrie. 
Eram puţini în noaptea aceea, își reaminti Charlene. Bântuia un 
virus urât și oamenii zăceau bolnavi. Lois Hanson era singura 
asistentă pentru nașteri, în afară de mine. Când noi două l-am 
auzit pe Konrad Beezo ţipând la doctor, acuzându-l și spunându- 
i o grămadă de lucruri rușinoase, ne-am gândit la gemeni, dar 
din motive diferite. Lois își închipuia că vederea copiilor avea să- 
| calmeze pe Konrad, dar eu tocmai pusesem capăt căsătoriei cu 
un bărbat plin de cruzime și recunoscusem la Beezo aceeași 
violenţă, o furie care nu putea fi oprită prin blândețe, care putea 
să se termine doar printr-un acces de mânie. Lois te-a dus pe 
tine pe coridor, către sala de așteptare, și a fost împușcată 
mortal, iar eu am luat-o în direcţie opusă cu Jimmy și m-am 
ascuns. 

Eram îngrijorat că Punchinello avea să primească povestea lui 
Charlene cu scepticism sau s-o respingă în totalitate, în ciuda 
dezvăluirii că ne născuserăm amândoi cu sindactilie. Dar el 
părea nu numai că o credea, ci că era vrăjit de relatarea 
asistentei. 


VP -277 


Poate se amăgea cu o idee romantică - ideea că avea multe 
lucruri în comun cu personajul trădat din cartea lui Alexandre 
Dumas, Omul cu mască de fier - că era echivalentul unui țăran 
erou, în timp ce eu, geamănul său, ajunsesem pe tronul Franţei. 

— Când am descoperit că omul acela cumsecade, scumpul 
doctor MacDonald, fusese asasinat, ca și Lois Hanson, mi-am dat 
seama că eram singura ființă în viaţă care știa că pruncul lui 
Maddy se născuse mort și că Natalie Beezo dăduse naștere unor 
băieți gemeni. Dacă nu aveam să fac nimic, Maddy și Rudy 
aveau să aibă în centrul vieţii lor o tragedie, un lucru groaznic. 
lar copilul pe care-l salvasem avea să fie lăsat la mila statului, 
trimis într-un orfelinat sau o casă de îngrijire... sau revendicat 
de rude ale lui Konrad Beezo, la fel de ţicnite ca și el. Și oamenii 
din jurul lui aveau să-l arate cu degetul toată viața și aveau să 
spună „Asta-i fiul ucigașului”. Știam ce oameni buni și cinstiți 
erau Rudy și Maddy, știam câtă dragoste aveau să reverse 
asupra băiatului lor, așa că am făcut ceea ce am făcut, iar 
Domnul nostru lisus să mă ierte dacă crede că m-am jucat de-a 
Dumnezeu. 

După ce închisese ochii și absorbise povestirea asistentei în 
tăcere timp de vreo jumătate de minut, Punchinello își îndreptă 
atenţia spre mine: 

— Și ce s-a întâmplat cu tine cel adevărat? 

N-am înțeles de îndată ce voia să spună. Apoi mi-am dat 
seama că „tu cel adevărat” era copilul cel pierdut al mamei și al 
tatălui meu. 

— Charlene avea o poșetă imensă din pânză groasă, i-am 
spus eu. În noaptea aceea a înfășurat pruncul mort într-un 
scutec alb, l-a pus în geanta de pânză, l-a luat din spital și l-a 
dus la preotul ei. 

— Eu m-am născut și am fost crescută baptistă, îi spuse 
Charlene lui Punchinello, fac parte dintr-una dintre confesiunile 
cele mai vesele. Sunt una dintre fetele care se îmbrăcă mai 
frumos când se duc duminică la întrunire decât pentru o 
petrecere de sâmbătă seara, fac parte dintr-o familie căreia îi 
place să-l slăvească pe Domnul în cântece gospel. Dacă 
predicatorul meu mi-ar fi spus că am făcut un lucru rău, cred că 
mi-aș fi îndreptat fapta. Însă mila i-a înmuiat judecata, chiar 
dacă o fi avut vreo îndoială. Biserica noastră are propriul cimitir, 
așa că predicatorul și cu mine am găsit un colț frumos pentru 


VP -278 


pruncul lui Maddy. L-am înmormântat cu rugăciuni, doar noi doi, 
iar peste vreun an am cumpărat o mică piatră de mormânt. 
Uneori, mă duc acolo cu flori și-i povestesc ce viaţă admirabilă 
duce Jimmy în locul lui, cât de mândru ar fi de fratele minunat 
care-i devenise Jimmy. 

Fusesem la cimitir împreună cu mama și tata și văzusem 
piatra de mormânt, un dreptunghi de granit simplu, gros de 
cinci centimetri. Pe ea erau sculptate aceste cuvinte: AICI 
ODIHNEȘTE COPILUL PE CARE DUMNEZEU L-A IUBIT ATÂT DE 
MULT ÎNCÂT L-A LUAT LA EL ACASĂ DE ÎNDATĂ CE S-A NĂSCUT. 

Poate că-i vorba de liberul nostru arbitru prost folosit sau doar 
de o mândrie demnă de condamnat, dar ne trăim vieţile cu 
convingerea că ne aflăm în centrul unei drame. Sunt rare 
momentele care ne fac să ieșim din noi înșine, care ne despart 
de eul nostru și ne obligă să vedem imaginea de ansamblu, să 
recunoaștem că drama este, de fapt, o tapiserie și că fiecare 
dintre noi e doar un fir în țesătura cea plină de viaţă, un fir, dar 
fiecare fir este esenţial pentru integritatea pânzei. 

Când am stat în fața acelei pietre de mormânt, un asemenea 
moment m-a prins ca un val, m-a ridicat, m-a răsucit și m-a adus 
înapoi pe mal cu un respect mai mare pentru urzeala 
indescifrabilă a vieţii, cu o mai mare umilinţă în fața misterelor 
de nerezolvat. 


58. 


Frigul amarnic strânsese zăpada, transformând-o din fulgi în 
grăunţe care zăngăneau în ferestrele închisorii, de parcă 
fantomele victimelor deținuților bântuiau ziua și făceau zgomot 
ca să atragă atenţia asupra lor. 

După ce Charlene povestise tot ce avusese de povestit și se 
întorsese pe coridor, Punchinello se aplecă spre mine și mă 
întrebă, cu sinceritate: 

— Te întrebi uneori dacă ești real? 

Intrebarea mă făcu nervos, pentru că n-o înțelesesem, pentru 
că eram îngrijorat să nu devieze discuţia aiurea și să nu mai 
putem să-i spunem despre cererea care ne adusese acolo. 

— Ce vrei să spui? 


VP -279 


— Nu știi ce vreau să spun pentru că nu te-ai îndoit niciodată 
că ești real. Uneori, când mergeam pe stradă, părea că nu mă 
vede nimeni și eram convins că am devenit invizibil. Sau mă 
trezeam noaptea convins că nu există nimic dincolo de 
fereastră, nimic decât beznă, vid, iar mie îmi era teamă să trag 
draperia și să mă uit, mi-era teamă să văd un gol perfect, și că 
atunci când aveam să mă întorc de la fereastră, camera avea să 
dispară și ea, iar eu aveam să strig, dar nu aveam să scot niciun 
sunet, aveam să plutesc acolo fără simţul pipăitului, gustului 
sau mirosului, surd și orb, lumea fiind dispărută ca și cum n-ar fi 
fost, iar eu neavând un trup pe care să-l pot descoperi, nici bătăi 
de inimă pe care să le simt, dar incapabil să încetez să gândesc 
și să tot gândesc, să gândesc furios și frenetic la ceea ce n-am 
avut și ceea ce voiam, la ceea ce am și de care voiam să scap, 
la faptul că nu reprezint nimic pentru nimeni și nimeni nu 
reprezintă nimic pentru mine, la faptul că n-am fost niciodată 
real și cu toate acestea am toate amintirile acelea, toate 
amintirile insistente, demne de ură, care mă rod... 

Disperarea este renunţarea la speranță. Deznădejdea e 
disperarea plină de energie, în acţiune viguroasă, complet 
nechibzuită. Punchinello îmi spunea că tot ce învățase, de la 
folosirea armelor și explozivilor la limba germană, de la regulile 
juridice la gramatica norvegiană, fusese învăţat cu deznădejde, 
de parcă acumulând cunoștințe ar fi căpătat substanţă, 
realitate. Și cu toate acestea se trezea noaptea, convins că 
dincolo de ferestre se întinde un vid devorator. 

Deschisese o ușă prin care putea fi văzut, iar ceea ce vedeam 
în el era atât demn de milă, cât și înfiorător. 

Cuvintele sale îmi dezvăluiseră mai mult decât își dădea el 
seama. Îmi arătase că, după ce-și făcuse cea mai profundă 
analiză de sine de care era în stare, tot nu înțelesese cel mai 
important lucru în legătură cu el, că trăia încă o minciună. Mi se 
prezentase - și se prezentase și sieși - ca unul care se îndoia de 
propria-i realitate și de înțelesul existenţei sale. De fapt, se 
îndoia de existența lumii și credea doar despre sine că-i real. 

Acest lucru e numit solipsism”! și până și un patiser ca mine 
auzise de el: teoria că doar sinele poate fi dovedit că există, 


5 Solipsism - doctrina conform căreia singura realitate este doar 
conștiința individuală, lumea exterioară existând doar în această 
conștiință (n.tr.). 

VP -280 


preocuparea extremă și îngăduinţa pentru simţămintele şi 
dorinţele cuiva. Punchinello n-ar fi fost niciodată în stare să se 
vadă ca un fir dintr-o tapiserie. El era universul, iar noi, toți 
ceilalți, eram fanteziile sale, care puteam fi omorâţi după voia 
sa, fără consecinţe reale pentru noi sau pentru el. 

Acest mod de gândire nu începe ca o nebunie, deși se poate 
sfârși fără a mai fi deosebit de ţicneală. Acest mod de gândire 
începe ca o alegere - e predat ca o filosofie demnă de 
consideraţie în cele mai bune universităţi - ceea ce-l făcea pe 
Punchinello o figură mai formidabilă decât dacă ar fi fost un 
băiat sărman înnebunit de împrejurări. 

Mă îngrozea mai mult ca oricând. Veniserăm aici sperând - 
având nevoie - să ajungem la sufletul lui, dar nu puteam să-l 
convingem, după cum nici noi nu puteam fi convinși de 
murmurul unor fantome dintr-un vis să facem un sacrificiu. 

Aceasta era a patra dintre cele cinci zile teribile ale mele și 
știam acum de ce va fi cea mai rea dintre cele cinci. Punchinello 
avea să ne refuze, iar prin refuzul său aveam să fim condamnați 
să suferim o pierdere insuportabilă. 

— De ce aţi venit aici? întrebă el. 

Nu era prima oară când nu-mi găseam cuvintele. Lorrie știu 
ce trebuia spus. Recurse la minciuna fundamentală prin care 
Punchinello se convingea singur că era mai degrabă o victimă 
decât un monstru. 

— Am venit ca să-ţi spunem că ești real și că există o cale 
prin care să-ţi dovedești acest lucru odată pentru totdeauna. 

— Și care ar fi această cale? 

— Vrem să salvăm viaţa fiicei noastre. Eşti singurul care poți 
s-o faci, iar asta e cel mai real lucru din lume. 


59. 


Lorrie scoase din poșetă o fotografie a lui Annie și o împinse 
pe masă spre Punchinello. 

— E frumoasă, zise acesta, fără să atingă poza. 

— Va împlini șase ani în mai puţin de două luni, spuse Lorrie. 
Dacă o să trăiască până atunci. 

— Eu nu voi avea niciodată copii, ne reaminti Punchinello. 


VP -281 


N-am spus nimic. Mă scuzasem o dată pentru că-l castrasem, 
deși treaba pe care nu o dusesem până la capăt fusese 
terminată de un chirurg. 

— Annie are nefroblastomă, zise Lorrie. 

— Chestia asta sună ca numele unei formaţii grunge”?, replică 
Punchinello și zâmbi făcând această glumă nereușită. 

— E vorba de cancer al rinichilor, i-am explicat eu. Tumorile 
cresc foarte iute. Dacă nu le înlături de la început, se întind la 
plămâni, ficat și creier. 

— Slavă Domnului că a fost diagnosticată la timp, spuse 
Lorrie. Medicii i-au extras ambii rinichi și au continuat cu radiaţii 
și chimioterapie. Acum Annie a scăpat de cancer. 

— Foarte bine, zise Punchinello. Nimeni n-ar trebui să fie 
bolnav de cancer. 

— Dar au apărut alte complicații. 

— Chestia asta nu-i la fel de interesantă ca povestea cu 
schimbatul copiilor, spuse Punchinello. 

N-am îndrăznit să vorbesc. Simțeam că viaţa lui Annie a mea 
atârna de un fir, de un filament atât de subţire, încât puteam să- 
| tai cu o vorbă prea tăioasă. 

Lorrie continuă de parcă Punchinello n-ar fi zis nimic. 

— Fiind fără rinichi, trebuie să facă hemodializă, ședințe de 
câte patru ore, de trei ori pe săptămână. 

— Are șase ani, zise Punchinello, deci nu are slujbă sau altă 
treabă. Are o grămadă de timp liber. 

Nu-mi dădeam seama dacă era mitocan și nepăsător sau doar 
ne tachina răutăcios și se bucura făcând lucrul ăsta. 

— În centrul instalaţiei de dializă se află un container numit 
dializer, spuse Lorrie. 

— Individa aia, Charlene, poate să aibă necazuri cu legea din 
cauză că a făcut ceea ce a făcut? întrebă Punchinello. 

Eram decis să nu mă las enervat și am zis: 

— Doar dacă părinţii mei vor să o reclame. lar ei n-au să facă 
asta. 

Lorrie continuă să explice: 

— Dializerul conţine mii de fibre mărunte, prin care trece 
sângele. 


s Stil de muzică rock de la începutul anilor 1990, care a 
încorporat elemente de punk rock și heavy metal (n.tr.). 
VP -282 


— De obicei nu-mi plac negrii, ne informă Punchinello, dar 
tipa asta părea destul de drăguță. 

— Și mai există și o soluție, un fluid de curăţire, spuse Lorrie, 
care înlătură reziduurile și excesul de sare. 

— Insă individa e cât un butoi, zise Punchinello. Probabil că se 
îndoapă cu o cantitate imensă de hrană în fiecare zi, așa că te 
întrebi dacă nu cumva a mâncat copilul ăla, în loc să-l 
înmormânteze... 

Lorrie închise ochii. Trase aer adânc în piept. Apoi spuse: 

— Se întâmplă rar, dar uneori pacientul care face dializă este 
alergic la unul sau mai multe chimicale din soluţia de curăţire. 

— Nu am prejudecăţi împotriva negrilor. Trebuie să aibă 
drepturi egale și toate cele. Numai că nu-mi place felul în care 
nu-s albi. 

— Substanța de curăţire conţine un număr de chimicale. Doar 
o cantitate foarte redusă din aceste chimicale pătrunde în trup, 
odată cu sângele, o cantitate infinitezimală care e de obicei 
nevătămătoare. 

— Nu-mi place felul în care palmele lor sunt deschise la 
culoare și dosul palmei e negru, zise Punchinello. Și tălpile sunt 
deschise la culoare. E ca și cum ar fi niște persoane deghizate în 
negri, dar care n-au fost machiate prea bine. 

— Dacă doctorul prescrie dializa și aceasta nu funcționează 
așa cum trebuie sau dacă pacientul e sensibil, formula trebuie 
modificată, continuă să explice Lorrie. 

— Unul dintre lucrurile care îmi arată că lumea nu-i bună e 
faptul că în ea există negri, spuse Punchinello. Proiectul ei ar fi 
fost mai convingător dacă toţi am fi fost albi. 

Ajunsese mai aproape ca oricând - probabil fără să-și dea 
seama - de ideea că lumea era o scenă, o iluzie menită să-l 
înșele, iar el era singura piesă bine proiectată de pe acea scenă. 

Lorrie se uită la mine, cu fața calmă, dar cu ochii lucind din 
cauza frustrării. Am dat din cap, ca s-o încurajez. 

In momentul acela nu vedeam nicio șansă să-l convingem, dar 
dacă renunţam, Annie nu mai avea nicio speranţă. 

— Se întâmplă foarte rar ca un pacient care face dializă să fie 
atât de alergic la o cantitate extrem de mică de elemente 
chimice din substanță, încât formula modificată să nu aibă 
niciun efect. Reacţia alergică va deveni tot mai puternică, iar în 
cele din urmă pacientul riscă un șoc anafilactic. 


VP -283 


— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu-i dai unul 
din rinichii tăi? întrebă Punchinello. În cazul tău ar trebui să nu 
existe reacţie de respingere. 

— Pentru că, mulţumită tatălui tău, n-am decât un rinichi, îi 
reaminti Lorrie. 

— Atunci dă-i tu unul, îmi spuse Punchinello mie. 

— AȘ fi fost deja pe masa de operaţie, dacă aș fi putut, i-am 
explicat eu. Când mi-au testat compatibilitatea la transplant, au 
descoperit că am hemangiome la ambii rinichi. 

— Și tu o să mori? 

— Hemangiomele sunt tumori benigne. Poţi să trăieşti o viaţă 
întreagă cu ele, dar asta face să nu pot fi donator. 

Ultimul lucru pe care-l spusese bunicul Josef pe patul de 
moarte fusese „Rinichii! De ce trebuie rinichii să fie atât de 
importanţi? E absurd, totu-i absurd!” 

Tatăl meu crezuse că bunicul devenise în cele din urmă 
incoerent, că ultimele sale cuvinte erau lipsite de importanţă. 

Știm ce-ar fi zis despre chestia asta poetul William Cowper, 
dacă n-ar fi murit pe la 1800. 

Pe lângă cele spuse despre căile misterioase ale Domnului, 
bătrânul Bill a mai scris „În spatele providenţei încruntate, 
Dumnezeu își ascunde figura zâmbitoare”. 

Și eu am crezut același lucru. Dar au fost momente în care 
mărturisesc că m-am întrebat dacă zâmbetul Său nu-i la fel de 
strâmb ca unele dintre zâmbetele cu care ne miluise 
Punchinello. 

lar fratele meu ucigaș îmi sugeră: 

— Inscrie copilul pe o listă de transplanturi, cum face toată 
lumea. 

— Va trebui să așteptăm un an, poate mai mult, până vom 
găsi un donator potrivit, îi explică Lorrie. Lucy și Andy sunt prea 
mici ca să poată dona un rinichi. 

— Un an nu-i mult. Eu nu m-am operat de sindactilie decât 
atunci când am împlinit opt ani. Unde aţi fost atunci? 

— Nu m-ai ascultat, îi replică sec Lorrie. Annie trebuie ca în 
timpul acesta să facă dializă - și nu poate să facă. Ti-am explicat 
deja. 

— S-ar putea să nu fiu un donator potrivit. 

— Sunt aproape sigur că ești, l-am contrazis eu. 


VP -284 


— O să fiu iarăși cel care nimerește cu capul în găleată, 
prezise el. Așa s-a întâmplat întotdeauna. 

Am încercat să stabilesc o legătură emoţională între el și 
Annie și i-am zis: 

— Eşti unchiul ei. 

— Și tu ești fratele meu, îmi spuse el. Dar unde ai fost în cei 
nouă ani în care sistemul juridic m-a crucificat? Ţi-ai spălat 
mâinile, ca Pilat din Pont. 

Lipsa de logică a acuzaţiei și grandoarea iluzorie implicată de 
faptul că se compara cu lisus nu-mi permitea să-i răspund. 

— Alt lucru care nu-i în regulă cu negrii, zise Punchinello, e că 
sperma unui negru ar trebui să fie neagră, dacă sperma unui alb 
e albă. Dar e tot albă. Știu, pentru că am văzut suficiente filme 
porno. 

Există zile în care mi se pare că descrierea cea mai 
convingătoare din literatură a lumii în care trăim este cea a 
regatului fantasmagoric prin care o plimba Lewis Carroll pe 
Alice. 

Lorrie încercă să insiste: 

— Șocul anafilactic o va ucide pe Annie, mai devreme sau mai 
târziu. Nu putem să riscăm. Suntem la ananghie. Annie are 
doar... 

Vocea i se frânse. 

Am terminat propoziţia în locul ei: 

— Annie are doar vreo două zile de trăit. 

Formulând ideea în cuvinte, am simţit un laţ care-mi strângea 
inima și pentru moment n-am mai fost în stare să respir. 

— Așa că întotdeauna se ajunge la bunul Punchinello, spuse 
fratele meu. Cel mai mare clovn din istorie va fi Punchinello 
Beezo. Numai că nu sunt. Ba nu, cel mai mare zburător la trapez 
al acestor vremuri va fi Punchinello Beezo. Numai că nu mi s-a 
permis să fiu. Nimeni n-a răzbunat moartea mamei sale cum o 
va face Punchinello! Numai că n-am reușit să fug cu banii și m- 
am ales cu testiculele tăiate. Și acum - dintre toţi oamenii din 
lume doar Punchinello și numai Punchinello o poate salva pe 
mica Annie Tock - al cărui nume ar fi trebuit să fie, de fapt, 
Annie Beezo - doar Punchinello! Dar până la urmă fetiţa o să 
moară pentru că și asta e, ca și în celelalte cazuri, doar un 
aranjament pentru ca să mi se tragă preșul de sub picioare. 


VP -285 


Discursul său o distrusese pe Lorrie. Aceasta se ridică de pe 
scaun și se întoarse cu spatele la el, tremurând fără să se poată 
stăpâni. 

Tot ce am putut să-i spun lui Punchinello a fost: 

— Te rog! 

— Pleacă, îmi zise el. Du-te acasă. lar când mica târfă o să 
moară, îngroap-o în cimitirul baptist, lângă copilul fără nume, 
căruia i-ai furat viaţa. 


60. 


Când am ieșit din sala de conferinţe și am pășit pe coridor, 
Charlene Coleman își dădu seama de groaznicul adevăr din clipa 
în care ne văzu feţele. Își deschise brațele, iar Lorrie o îmbrăţișă 
și o strânse tare, plângând. 

Aș fi vrut să pot să dau timpul înapoi, amintindu-mi tot ce se 
întâmplase în ultima jumătate de oră, și să mă reîntorc la 
Punchinello cu o subtilitate mai mare. 

Ştiam că o altă discuţie cu el n-ar fi adus nimic în plus față de 
discuţia ce abia se terminase, după cum nici zece sau o sută de 
discuţii n-ar fi avut alt rezultat. Să vorbești cu el însemna să 
vorbești cu vântul, ar fi însemnat cuvinte irosite ca și cum i-ai 
comanda unui muson să se oprească. 

Știam că nu dădusem greș, că venirea noastră aici fusese 
lipsită de speranţă de la bun început. Cu toate acestea, simțeam 
ca eșuasem și mă cuprinsese o disperare atât de puternică, 
încât nu mă simţeam în stare să mă întorc în parcare. 

— Fotografia, își aminti brusc Lorrie. Ticălosul ăla afurisit a 
oprit fotografia lui Annie. 

Nu trebuia să-mi spună mai mult. Înţelegeam de ce pielea din 
jurul ochilor ei pălise, de ce gura i se strâmbase de repulsie. 

Nu puteam îndura gândul ca Punchinello ar fi fost singur în 
celula sa cu fotografia lui Annie a mea, sorbind-o din ochi și 
satisfăcându-și setea de cruzime cu gândul la moartea ei 
chinuitoare. 

Am năvălit în sala de conferinţe și l-am găsit pe Punchinello 
împreună cu gardianul, care se pregătea să-l dezlege de masă. 
M-am repezit la el și i-am zis: 


VP -286 


— Fotografia ne aparţine nouă. 

Punchinello ezită, mi-o întinse, dar nu-i dădu drumul când am 
vrut s-o iau. 

— Cum rămâne cu cărțile poștale? 

— Ce cărți poștale? 

— De ziua mea și de Crăciun. 

— Mada... 

— Hallmark adevărate. Așa ne-am înţeles. 

— N-am încheiat nicio înţelegere, fiu de târfă ce ești! 

Punchinello se înroși la față. 

— Să nu vorbești urât de mama mea. 

Era serios. Mai trecuserăm prin asta. 

Furia i se potoli, iar Punchinello spuse: 

— Am uitat... e și mama ta, nu-i așa? 

— Nu. Mama mea e acasă, în Snow Village, pictează o iguană. 

— Asta înseamnă că n-o să primesc nici bani de bomboane? 

— Nici pentru Cheez Doodles. 

Punchinello păru sincer surprins de atitudinea mea: 

— Cum rămâne cu romanele în ediție broșată, de Constance 
Hammersmith? 

— Dă-mi fotografia. 

Dădu drumul pozei și-i spuse gardianului: 

— Vă rog, mai avem nevoie de câteva minute de intimitate. 

Gardianul se uită la mine. 

— Domnule? 

Mi-a fost frică să vorbesc și m-am mulțumit să dau din cap. 

Gardianul plecă din încăpere și ne urmări din spatele 
ferestrei. 

— Ai adus o autorizaţie medicală, ca s-o semnez? întrebă 
Punchinello. 

Lorrie spuse, din pragul încăperii, de unde îmi ţinea deschisă 
ușa spre coridor: 

— Am trei exemplare în poșetă, redactate de un avocat 
priceput. 

— Intră și închide ușa, îi spuse Punchinello. 

Lorrie mi se alătură, pe latura sigură a mesei, deși sunt 
convins că bănuia - ca și mine - că individul își bătea joc de noi, 
fiind gata să-și schimbe din nou părerea. 

— Când o s-o facem? întrebă el. 


VP -287 


— Mâine-dimineaţă, i-am spus eu. Spitalul din Denver ne 
așteaptă. Trebuie doar să fie anunţaţi cu douăsprezece ore 
înainte. 

— Înțelegerea pe care am făcut-o... 

— E încă valabilă, dacă vrei, îl asigură Lorrie, scoțând 
formularele medicale și un stilou din poșetă. 

Punchinello oftă: 

— Iubesc romanele alea polițiste... 

— Și batoanele de ciocolată Hershey, i-am reamintit eu. 

— Dar când am negociat n-am știut că-i vorba de un rinichi - 
ceea ce mi se pare cam mult, având în vedere că mi-ai luat deja 
ambele testicule. 

Am așteptat. 

— Mai vreau ceva, zise el. 

Acum avea să ne dea o lovitură înfiorătoare și avea să râdă 
de chinul nostru... 

— Aceasta este o încăpere izolată, ne avertiză el. Nu există 
dispozitive de ascultare, pentru că aici se întâlnesc de obicei 
deținuții cu avocaţii lor. 

— Știm, îi răspunse Lorrie. 

— Și mă îndoiesc că dobitocul de la fereastră știe să citească 
pe buze. 

— Ce vrei? am întrebat eu, convins că-mi va cere un lucru pe 
care nu puteam să-l îndeplinesc. 

— Știu că nu ai încredere în mine, așa cum ar trebui să facă 
un frate, zise Punchinello. Deci nu mă aștept să faci asta înainte 
să-ți dau rinichiul. Dar după ce fiica ta îl va avea, îmi rămâi 
dator. 

— Dacă e ceva ce pot să fac... 

— Oh, sunt sigur că poţi, spuse el vesel. Dacă mă gândesc la 
ce ai făcut cu marele Beezo... 

Nu-mi dădeam seama ce voia, nu știam dacă discuţia avea să 
se încheie cu o glumă urâtă sau cu o propunere sinceră. 

— Vreau să-l ucizi pe buboiul de pe curul lui Satana, pe 
Virgilio Vivacemente. Vreau să-l faci să sufere și să știe că eu 
sunt cel care te-a trimis. Și, la sfârșit, vreau să fie mai mort 
decât a fost vreodată un mort. 

Nu era nicio glumă. Chiar voia asta. 

— Bine, i-am răspuns eu. 


VP -288 


61. 


Panourile albe, luminoase, din tavanul cenușiu, documentele 
albe de pe masa cenușie de oțel, zăpada zgrunţuroasă ce zbura 
albă în ziua cenușie, izbind ferestrele în timp ce stiloul scria 
semnătura cu un scârțâit slab al bilei pe hârtie... 

Gardianul lui Punchinello și cel care ne însoţise din camera de 
intrare au fost martori. Și-au trecut semnătura sub cea a fratelui 
meu. 

Lorrie îi lăsă un exemplar al documentului lui Punchinello și le 
vâri pe celelalte două în poșetă. Înțelegerea fusese încheiată, 
deși condiţiile sale nu fuseseră trecute pe hârtie. 

Nu ne-am strâns mâinile. Aș fi făcut-o, dacă Punchinello ar fi 
vrut asta, ar fi fost o mică neplăcere în schimbul vieţii lui Annie. 
Dar el nu păruse să considere că era nevoie de o strângere de 
mână. 

— Când toate astea vor fi făcute și Annie va fi bine, zise 
Punchinello, mi-ar plăcea s-o aduceți aici să mă vadă din când în 
când, măcar de Crăciun. 

— Nu, îi răspunse sec și fără ezitare Lorrie, deși eu i-aș fi spus 
lui Punchinello ceva ce își dorea să audă. 

— Sunt unchiul ei, zise Punchinello. Și cel care a salvat-o. 

— Nu vreau să te mint, îi replică Lorrie. Și nici Jimmy nu vrea. 
Nu vei fi niciodată nici măcar o părticică din viaţa ei. 

— O să fiu măcar o părticică, îi răspunse Punchinello, arătând 
- atât cât putea, din cauza lanțurilor - cu mâna în spate, ca să 
indice poziţia în care se afla rinichiul sau stâng. 

Lorrie îl privi în ochi. 

— Eşti o figură, îi zise el, rânjind. 

— Ca și tine, îi replică ea. 

L-am lăsat pe Punchinello acolo și i-am dat vestea că acesta 
se răzgândise lui Charlene Coleman, care rămăsese pe coridor. 

De la închisoare am plecat la Denver, unde Annie își făcuse 
analizele la spital, pentru orice eventualitate, și care stătea 
acum la hotelul Marriott. 

Cerul întunecat scuipa zăpadă zgrunţuroasă, ca pe niște 
bucăţi de dinți sparți. 

În oraș, petice de gheaţă proaspătă pătau pavajul. Vântul 
flutura pulpanele hainelor pietonilor de pe trotuare. 


VP -289 


Charlene se întâlnise cu noi în dimineaţa acea, la hotel. Acum, 
după mulţumiri, binecuvântări și îmbrăţișări, plecase către Snow 
Village. 

Eram din nou în Explorerul nostru, doar noi doi, cu Lorrie la 
volan, în drum spre spital. 

— M-ai speriat teribil când i-ai spus că Annie nu va face 
niciodată parte din viaţa lui, am zis eu. 

— Ştia că n-o să permitem niciodată asta, îmi explică ea. 
Dacă am fi fost de acord, ar fi știut că minţim. Atunci ar fi fost 
sigur că minţi și în legătură cu uciderea lui Vivacemente. Dar 
acum crede că o s-o faci cu adevărat - pentru că, după cum a 
spus și el, uite ce i-ai făcut marelui Beezo. Dacă Punchinello 
crede că o s-o faci, o să-și respecte partea sa de înțelegere. 

Am rămas tăcuţi un kilometru, doi, apoi eu am spus: 

— Individul ăsta e nebun sau rău? 

— Nu mă interesează diferența dintre cele două situaţii. 
Oricum, avem o înţelegere cu el. 

— Dacă la început a fost nebun și a devenit rău, atunci există 
o explicaţie pentru ce-a făcut. Și poţi să ai oarecare simpatie 
faţă de el. 

— N-am niciun pic, îmi răspunse ea, pentru că era o leoaică și 
puiul ei era în pericol, așa că nu avea pic de înțelegere pentru 
animalul de pradă ce-i pândea copilul. 

— Dacă a fost la început rău și răutatea l-a făcut să fie nebun, 
atunci nu-i datorez nimic din ce ar trebui să datoreze un frate 
altui frate. 

— Te gândești la chestia asta de ceva timp... 

— Mada... 

— Fă o pauză. Uită. Tribunalul a dat deja o soluţie atunci când 
l-a considerat apt din punct de vedere mintal ca să fie judecat. 

Lorrie opri la semafor, care era roșu. 

Prin intersecție trecu un Cadillac negru, al unei firme de 
pompe funebre. Ferestrele erau vopsite în negru, ca să nu se 
vadă ce era înăuntru. Poate transporta o celebritate decedată. 

— N-am de gând să-l omor pe Vivacemente, am asigurat-o eu 
pe Lorrie. 

— Foarte bine. Dacă te decizi să devii ucigaș, nu te apuca să 
omori oameni la întâmplare. Discută cu mine. O să-ţi fac o listă. 

Lumina semaforului deveni verde. 


VP -290 


În timp ce treceam prin intersecţie, trei adolescenţi care 
râdeau în colțul străzii ne făcură semne obscene. Purtau mănuși 
negre, iar degetul mijlociu al acestora fusese tăiat, pentru a 
evidenția și mai mult insulta. Unul dintre ei aruncă un bulgare 
de zăpadă plin cu gheaţă, care trosni puternic în portiera mea. 

La un cvartal de spital, meditând la Punchinello și îngrijorat în 
ceea ce o privea pe Annie, am zis: 

— Individul a scăpat din închisoare. 

— Nu te mai gândi la asta. 

— E a patra dintre cele cinci zile teribile ale mele. 

— A fost deja destul de teribilă până acum. 

— Nu suficient de teribilă. Ce-i mai rău abia acum urmează. 
Așa va fi, dacă ţinem seama de ceea ce a fost în trecut. 

— Gândește-te la puterea gândirii negative, mă avertiză 
Lorrie. 

În ciuda lichidului de dezgheţare, începuse să se formeze 
gheață pe ștergătoarele de parbriz, iar lamele alunecau pe 
geam. 

Era ajunul Zilei Recunoștinței. Arăta de parcă am fi fost în 
mijlocul îngheţat al lui ianuarie. Și aveam impresia că suntem de 
Halloween. 


62. 


Căpitanul Fluffy, ursul paznic curajos care împiedica monștrii 
nopţii să iasă din dulap și să hăpăie copii, împărțea patul de 
spital cu Annie. Aceasta era cea mai dificilă sarcină din toată 
cariera lui. x 

Când am sosit, am găsit-o pe fiica noastră dormind. In zilele 
astea era tot timpul obosită și dormea mult. Prea mult. 

Deși Annie nu știa că mama ei fusese gata să moară cu 
unsprezece luni în urmă, cunoștea povestea pandantivului cu 
camee, că acesta supraviețuise focului distrugător, că mama ei 
îl purtase în Secţia de terapie intensivă. Il ceruse. Și acum îl 
purta ea. 

Mica și minunata mea Annie se transformase într-o făptură 
cenușie, cu piele lividă și păr sfărâmicios. Ochii îi erau 


VP -291 


înconjurați de machiajul morţii, buzele îi erau palide. Fetiţa arăta 
micuță, ca o pasăre, bătrână. 

Nici revistele, nici televizorul, nici peisajul ce se vedea pe 
fereastră nu mă interesau. Nu mă puteam împiedica să nu mă 
gândesc la fetița mea, s-o văd în minte așa cum fusese și așa 
cum putea să fie din nou. 

Îmi venea greu să nu o privesc sau să părăsesc încăperea, de 
teamă că atunci când aveam să mă întorc nu o să o mai am pe 
Annie a mea la care să mă uit, ci doar fotografiile ce o arătau 
așa cum fusese cândva. 

Spiritul ei nesupus, curajul cu care trecuse prin aceste luni 
epuizante de boală, durere și declin, fuseseră un exemplu 
pentru mine. Dar voiam mai mult decât un exemplu, o voiam pe 
ea - vindecată, sănătoasă, din nou plină de viaţă. Băieţoiul meu. 
Cea care voia să ajungă un artist în spus rahaturi. 

Părinţii mei nu mă învăţaseră să-i cer lui Dumnezeu 
binecuvântări sau foloase. Îndrumare, da. Puterea de a face 
ceea ce era drept, da. Nu numărul câștigător la loterie, nu 
dragoste, sănătate sau fericire. Rugăciunea nu-i o listă cu daruri, 
Dumnezeu nu-i Moș Crăciun. 

Credeam că ni se dă tot ce avem nevoie, fără să cerem nimic, 
așa cum mă învăţaseră ei. Trebuie să avem discernământul și 
înţelepciunea de a recunoaște puterile și instrumentele de care 
dispunem, și să găsim curajul de a face ceea ce trebuie făcut. 

Dar în situaţia aceasta se părea că făcuserăm tot ce putea să 
facă un om. Dacă soarta lui Annie ar fi fost acum în mâinile 
Domnului, aș fi acceptat lucrurile mai ușor. Dar soarta ei părea 
să fie în mâinile lui Punchinello Beezo, iar teama zbura prin 
stomacul meu - precum planarea a ceva înaripat se zbătea în 
oasele mele. 

Așa că mă rugam la Dumnezeu să-mi dea înapoi băieţoiul și-i 
ceream să aibă grijă ca Punchinello să facă ceea ce trebuia, 
chiar dacă făcea acest lucru dintr-un motiv rău, ca să cumpere 
uciderea lui Virgilio Vivacemente. 

Chiar și Dumnezeu are nevoie de un calculator defect ca să 
pună în funcțiune matematica unei asemenea moralităţi. 

În timp ce eu stăteam cu Annie, imobilizat de teamă, Lorrie 
era numai mișcare, dând telefoane, coordonând activităţile 
dintre spital și oficialitățile închisorii. 


VP -292 


Când Annie se trezi, am discutat despre multe lucruri, despre 
verze și regi, despre excursia de anul viitor la Disney World și 
despre cea din Hawaii, de peste doi ani, despre faptul că o să 
înveţe să schieze și să coacă pâine, dar în niciun caz despre ce 
se întâmpla în momentul acela, despre întunecatul „și dacă”... 

Fruntea ei frigea, iar degetele ei delicate erau reci. 
Încheieturile ei subţiri deveniseră atât de fragile, încât mi se 
părea că puteau să se rupă dacă își ridica mâna de pe cearșaf. 

Filosofii și teologii au dezbătut timp de secole existenţa și 
natura iadului, dar eu știam acolo, în spital, că iadul există și-i 
puteam descrie străzile. ladul e un copil pe care l-ai pierdut și 
teama că n-o să fiți niciodată împreună. 

Birocraţii din sistemul sanitar și cel al închisorii se dovediră 
extraordinar de eficienţi și de rapizi. Punchinello Beezo sosi în 
cursul după-amiezii cu o dubă a închisorii, cu cătușe la mâini și 
lanţuri la picioare, sub paza a doi gardieni înarmaţi. Eu nu l-am 
văzut, am auzit doar știrea. 

Au fost făcute teste. Medicii spuneau că-i compatibil. 

Transplantul urma să se facă a doua zi la șase dimineaţa. 

Miezul nopţii acelei zile teribile era încă departe. Punchinello 
putea să se răzgândească până atunci - sau să evadeze. 

La ora opt și jumătate, tata îmi telefonă din Snow Village, ca 
să îndeplinească prezicerea bunicului Josef într-un mod 
neașteptat. Weena se dusese să tragă un pui de somn înainte 
de cină și murise pașnic în timp ce dormea, la vârsta de optzeci 
și șase de ani. 

Lorrie mă trase fără voia mea pe coridor, ca să-mi 
împărtășească știrea fără să audă Annie. 

Am stat un timp pe un scaun dintr-o sală goală a spitalului, 
astfel încât Annie să nu-mi vadă lacrimile și să se teamă, 
simțind că-i ascundem ceva. 

Am Sunat-o pe mama de pe telefonul celular și am discutat un 
timp despre bunica Rowena. Bineînțeles că ești mâhnit când 
pierzi o mamă și o bunică, dar când viaţa acesteia a fost foarte 
lungă și fericită, iar când sfârșitul vine fără durere și fără teamă, 
ar fi aproape o blasfemie să jelești prea mult. 

— Ceea ce mă surprinde, spuse mama, este faptul că a murit 
chiar înainte de cină. Dacă ar fi știut ce urmează să se întâmple, 
nu s-ar fi culcat decât după ce am fi mâncat. 

Veni miezul nopții. Și dimineaţa Zilei Recunoștinței. 


VP -293 


Având în vedere că deteriorarea stării lui Annie ar fi putut s-o 
facă prea lipsită de vlagă pentru a fi operată peste încă o zi, 
procedura de transplant începu devreme, la ora șase. 

Punchinello nu refuză să-și facă datoria. 

L-am vizitat după câteva ore, în camera sa, unde era legat cu 
lanțuri de pat și păzit de un gardian. Gardianul ieși pe coridor ca 
să ne lase să discutăm între patru ochi. 

Deși știam prea bine natura acestui animal, vocea mea fu 
plină de recunoștință când i-am spus: 

— Mulţumesc. 

El își scoase la iveală zâmbetul de vedetă de cinema, îmi făcu 
cu ochiul și zise: 

— Frăţioare, nu-i nevoie de mulțumiri. Aştept felicitări de ziua 
mea, bomboane, romane polițiste... și un zburător la trapez cu 
inimă de șarpe torturat cu clești înroșiţi în foc și dezmembrat de 
viu. Dacă ţi se pare potrivit să rezolvi lucrurile în felul ăsta. 

— Da, mi se pare în regulă. 

— Nu vreau să-ţi limitez creativitatea, mă asigură el. 

— Nu-ţi face griji în privinţa mea. Contează doar ce vrei tu. 

— Poate ar trebui să-l ţintuiești de un perete înainte să-ţi 
începi cu adevărat treaba, îmi sugeră Punchinello. 

— Cuiele nu ţin, într-un perete de rigips. Poate ar trebui să 
cumpăr un dispozitiv magnetic de descoperire a bolţurilor de 
prindere a plăcilor de rigips. 

— Bună idee, zise Punchinello, dând din cap. Și înainte să 
începi să-i tai degetele, mâinile și alte chestii, taie-i nasul. E un 
ticălos încrezut, foarte mândru de nasul lui, așa mi-a spus 
marele Beezo. 

— Bine, dar dacă mai vrei ceva, ar trebui să-mi iau notițe. 

— Asta-i tot, oftă el. Mi-aș dori să fiu acolo, cu tine... 

— Ar fi fost minunat, am zis eu. 

Annie veni din sala de operaţii liniștită, ca un balon cu aer 
cald care plutea, plutea... 

Spre deosebire de donatorul său, rinichiul nu era nici nebun, 
nici rău și fu atât de compatibil pentru nepoata lui Punchinello, 
încât nu apăru nicio complicaţie serioasă postoperatorie. 

Annie trăia. Annie înflorea. 

Zilele acelea, fu încântătoare, fu strălucitoare, fu uluitoare, 
așa cum fusese întotdeauna înainte s-o macine cancerul. 


VP -294 


Doar una dintre cele cinci zile mai rămăsese - 16 aprilie 2005. 
Viaţa avea să mi se pară bizară după aceea, fără nicio dată 
înfiorătoare în calendar, cu viitorul lipsit de așteptări macabre. 
Cu condiţia să supraviețuiesc acelei zile. 


VP -295 


PARTEA A ȘASEA 


SUNT LUMINA LUNII PLIMBĂTOARE, 


MĂ IUBESC TOATE FEMEILE, 
MĂ INVIDIAZĂ TOȚI BĂRBAȚII. 


63. 


Între coptul prăjiturilor și lecţiile suplimentare pentru folosirea 
pistolului, între perfecţionarea reţetei prăjiturii de castane și 
ciocolata coaptă în vas de pământ și negocierea unui contract 
de asasinare cu donatorul nebun de rinichi, am scris 
precedentele șaizeci și două de capitole ale acestei cărţi în 
timpul anului care a precedat a cincea zi prezisă de bunicul 
Josef. 

Nu prea știu de ce m-am simţit obligat să scriu. 

După câte știu eu, pe lista din New York Times cu cele mai 
vândute cărţi n-a existat niciodată vreun volum cu memorii ale 
unui patiser. Se pare că cititorii contemporani doresc destăinuiri 
scandaloase ale celebrităților, broșuri politice propagatoare de 
ură, revelații despre diete care te învaţă să pierzi din greutate 
mâncând numai unt și cărţi de autoinstruire despre cum să 
ajungi putred de bogat adaptând codul samurailor în tranzacţiile 
comerciale. 

Nu mă împinsese orgoliul să scriu. Dacă printr-o minune 
cartea va avea succes, lumea va continua să creadă că-s 
mătăhălos pentru înălțimea mea, că-s greoi. Nu sunt un James și 
chiar dacă aș scrie o bibliotecă întreagă, tot n-o să fiu unul. M- 
am născut Jimmy și o să fiu un Jimmy și când o să mă așeze în 
mormânt. 

Am scris această carte și pentru a spune copiilor mei cum au 
ajuns aici, prin ce mări furtunoase și prin ce lagune periculoase 
au trecut. Vreau să știe ce înseamnă familia - și ce nu 
înseamnă. Vreau să știe cât de mult au fost iubiţi, în cazul în 


VP -296 


care n-o să trăiesc suficient de mult ca să le spun acest lucru de 
o sută de mii de ori fiecăruia. 

Am mai scris și pentru soţia mea, ca să mă asigur că va ști că 
fără ea aș fi murit chiar în prima dintre cele cinci zile. Fiecare 
dintre noi are destinul său, dar uneori două destine se 
îngemănează, devin atât de strâns împletite, încât dacă soarta 
retează unul din ele, le taie pe amândouă. 

Și am mai scris ca să-mi explic mie însumi ce-i viața. Misterul. 
Umorul, întunericul și lumina, acestea sunt urzeala și bătătura 
pânzei. Absurditatea. Teroarea. Speranţa. Bucuria, mâhnirea. 
Dumnezeu pe care nu-l vedem niciodată decât indirect. 

În privinţa asta am dat greş. Am mai puţin de patru luni până 
voi împlini treizeci și unu de ani, am îndurat multe, am înșirat 
toate cuvintele astea, dar nu pot să explic acum ce-i viața mai 
bine decât atunci când Charlene Coleman m-a scutit de soarta 
lui Punchinello. 

Nu pot să explic motivul vieții, modul în care se desfășoară. 
Nu pot s-o explic, dar cât de mult o iubesc! 

lar acum, după șaisprezece luni de pace și fericire, a venit 
dimineaţa celei de-a cincea zi, 16 aprilie. 

Ne pregătiserăm în toate felurile în care ne învățase 
experienţa că trebuie să ne pregătim, dar știam și că nu putem 
să ne pregătim cum se cuvine pentru orice. Modelul putea fi 
imaginat, dar nu prevăzut cu adevărat. 

Din cauză că trăiam după orarul brutarilor și nu voiam ca 
programul copiilor noștri să fie diferit, aceștia erau școliţi acasă. 
Își începeau învățatul la ora două dimineaţa și-l terminau la ora 
opt, după aceea luau micul dejun cu noi, se jucau la soare sau în 
zăpadă, apoi se duceau la culcare. 

Școala lor obișnuită era masa din sufragerie, cu vizite 
ocazionale la masa din bucătărie. Mama lor le era învățătoare și- 
i instruia bine. 

Annie își sărbătorise împlinirea a șapte ani în ianuarie, cu o 
prăjitură în formă de rinichi. Lucy avea să împlinească șase ani 
peste câteva luni, în timp ce Andy se îndrepta plin de încredere 
către cinci ani. Le plăcea să înveţe și erau niște elevi ai naibii, în 
sensul bun al cuvântului. 

Așa cum procedam în zilele mele speciale, am rămas acasă și 
nu m-am dus la muncă. Dacă aș fi crezut că e folositor să leg 
crocodili în jurul casei și să astup cu scânduri toate ferestrele, aș 


VP -297 


fi făcut-o. Dar m-am mulţumit să-i ajut pe copii la lecţii, apoi am 
pregătit micul dejun. 

Eram la masa din bucătărie, mâncând tarte cu căpșune, când 
se auzi soneria. 

Lucy se duse drept la telefon, puse mâna pe receptor și se 
pregăti să formeze 911. 

Annie luă cheile mașinii din cui, deschise ușa dintre bucătărie 
și spălătorie, apoi deschise ușa dintre spălătorie și garaj, 
pregătind drumul pentru evadarea cu mașina. 

Andy se repezi în baia de lângă bucătărie să facă pipi, ca să 
fie după aceea gata de fugă. 

După ce mă însoţi până la arcada dintre sufragerie și camera 
de zi, Lorrie mă sărută în grabă. 

Se auzi din nou soneria. 

— E mijlocul lunii, probabil că-i băiatul cu ziarele, am spus eu. 

— Ai dreptate. 

Purtam o haină sport arătoasă, în carouri - nu în cinstea 
acelei zile, ci ca să ascund tocul de armă de la umăr. Când am 
ajuns în hol, mi-am strecurat mâna sub haină. 

Puteam să văd vizitatorul de pe verandă, prin fereastra înaltă 
de lângă ușă. Vizitatorul îmi zâmbi și îmi arătă o cutie argintie 
legată cu o panglică roșie. 

Băiatul părea să aibă vreo zece ani, era arătos, avea păr 
negru ca pana corbului și ochi verzi. Pantalonii săi croiți strâmt 
erau dintr-un material de-un argintiu metalic, iar cămașa de 
mătase roșie avea nasturi ca niște monede de argint. Peste 
cămașă purta o jachetă sclipitoare, argintie, cu nasturi roșii cu 
argintiu, cu un model în formă de spirală. 

Arăta de parcă se pregătea să fie o întruchipare a lui Elvis. 

Dacă începuseră să vină băieţi de zece ani ca să mă omoare, 
atunci era cazul să mor și să termin toată povestea. Nu aveam 
de gând să împușc un băieţel, indiferent ce intenţii avea. 

Când am deschis ușa, băiatul mă întrebă: 

— Jimmy Tock? 

— Eu sunt. 

El îmi întinse cutia, zâmbind ca mascota unei orchestre ce 
mărșăluia în fruntea paradei din Ziua Fericirii, și-mi spuse. 

— Pentru tine! 

— N-o vreau. 

Zâmbetul lui se lăți și mai mult. 


VP -298 


— Dare pentru tine! 

— Nu, mulțumesc. 

Zâmbetul se micșoră. 

— E din partea mea pentru tine! 

— Nu-i din partea ta. Cine te-a trimis cu asta? 

Zâmbetul dispăru. 

— Domnule, pentru numele lui Dumnezeu, ia cutia asta 
afurisită! Dacă mă întorc la mașină cu ea, o să mă bată măr. 

Lângă trotuar se afla o limuzină argintie, un Mercedes cu 
dungi roșii și cu ferestre fumurii. 

— Cine? am întrebat eu. Cine o să te bată? 

În loc să pălească, pielea măslinie a băiatului căpătă o culoare 
cafeniu-cenușie. 

— A durat prea mult. O să vrea să știe despre ce am discutat. 
Nu trebuie să pălăvrăgesc cu tine. De ce îmi faci asta? De ce mă 
urăști? De ce ești atât de rău? 

Am acceptat cutia. 

De îndată, băiatul își recăpătă zâmbetul de mascotă de 
orchestră, mă salută și zise: 

— Pregătește-te să fii încântat! 

Nu era nevoie să mă gândesc unde mai auzisem fraza aceea. 

Băiatul se răsuci pe călcâie - se întoarse literalmente cu 180 
de grade, la fel de ușor ca o balama - și traversă veranda, 
ducându-se către trepte. 

Am remarcat faptul că purta pantofi ciudaţi, asemănători 
celor de balet, supli și cu tălpi moi. Pantofii erau roșii. 

Cobori treptele cu o graţie tulburătoare și păru că plutește - 
în loc să meargă - spre Mercedes. Urcă în spatele limuzinei și 
închise ușa. 

N-am zărit șoferul sau vreun alt pasager. 

Limuzina plecă, iar eu am dus în casă bomba înfășurată ca un 
cadou. 


64. 


Cutia stătea sclipind și intrigându-ne pe masa din bucătărie. 
Nu credeam că-i o bombă, dar Annie și Lucy erau convinse că 
nu putea fi altceva. 


VP -299 


Andy zise, cu dispreţ faţă de puterea de analiză a pericolului: 

— Nu-i o bombă. E capul retezat al cuiva, îndesat într-o cutie 
cu un indiciu în dinți. 

Nimeni nu putea să se îndoiască de faptul că era strănepotul 
Weenei - măcar prin temperament, dacă nu prin sânge. 

— Asta-i o prostie, zise Annie. Un indiciu pentru ce? 

— Pentru un mister. 

— Ce mister? 

— Misterul celui care a trimis capul, proasto. 

Annie oftă cu o exasperare teatrală și spuse: 

— Dacă individul care a trimis capul vrea să știm cine ni l-a 
trimis, n-ar fi fost mai simplu să-și scrie numele pe obiect? 

— Ce obiect? întrebă Andy. 

— Pe obiectul - indiferent ce-o fi - care-i între dinţii capului 
ăluia tâmpit, îl lămuri Annie. 

— Dacă-i un cap, o să vomit, declară solemn Lucy. 

— Nu-i niciun cap în cutie, iubito, îi făgădui Lorrie. Și nu-i nicio 
bombă. Bombele nu-s livrate în limuzine arătoase, argintii cu 
roșu. 

— Cine nu face asta? întrebă Andy. 

— Nimeni nu face asta. 

Lorrie luă o foarfecă dintr-un sertar și tăie panglica roșie. 

Privind cutia, mi-am imaginat că avea dimensiunile perfecte 
pentru a conţine un cap. Sau o minge de baschet. Dacă ar fi 
trebuit să pariez, mi-aş fi riscat toți banii că-i vorba de un cap. 

In timp ce mă pregăteam să ridic capacul cutiei, Annie și Lucy 
își duseră mâinile la urechi. Le îngrijora mai mult zgomotul 
exploziei decât schijele. 

Sub capac se afla un strat de foiţă albă, pentru împachetat 
cadouri. 

Andy, care se căţărase pe un scaun și îngenunchease acolo, 
ca să vadă mai bine, mă avertiză în timp ce apucam foița: 

— Acolo pot să fie șerpi... 

In loc de șerpi, în cutie erau teancuri de bancnote de douăzeci 
de dolari, legate în pachete. 

— Oho, suntem bogaţi! declară Annie. 

— Nu-s banii noștri, zise Lorrie. 

— Atunci ai cui sunt? întrebă Annie. 

— Nu știu, îi răspunse Lorrie, dar sunt convinsă că-s bani răi, 
și nu putem săi păstrăm. Simt mirosul răului din ei. 


VP -300 


Andy mirosi comoara și spuse: 

— Eu nu simt niciun miros. 

— lar eu simt doar mirosul fasolei pe care a mâncat-o Andy la 
cina de ieri, anunţă Annie. 

— Poate ar putea să fie banii mei, sugeră Lucy. 

— Nu atât timp cât sunt eu mama ta. 

Am scos împreună toţi banii din cutie și i-am grămădit pe 
masă, ca să-i mirosim mai bine. 

Erau douăzeci și cinci de pachete de bancnote de douăzeci de 
dolari. Fiecare pachet conținea o sută de bancnote. Cincizeci de 
mii de dolari. 

Cutia conţinea și un plic. Lorrie extrase din plic un carton alb. 
Pe una din feţele lui scria ceva. 

Citi ce scria pe carton și mormăi: 

— Hmmmm... 

Când îmi dădu cartonul, cei șase ochi ai copiilor o urmăriră cu 
vădit interes. 

Nu mai văzusem până atunci un scris de mână atât de 
meticulos ca acela. Literele erau aldine, elegante, desenate 
precis, ca și cum le-ar fi scris o mașină. 


Te rog să accepti asta ca o expresie a stimei mele și 
ca o dovadă a sincerității mele. Solicit onoarea unei 
întâlniri cordiale în seara aceasta, la ora șapte, la 
Halloway Farm. Locul precis îti va fi evident la sosire. 


Biletul era semnat V/vacemente. 

— Aceștia sunt bani răi, le-am spus copiilor. O să-i pun înapoi 
în cutie, apoi o să ne spălăm cu toţii mâinile cu mult săpun și cu 
apă atât de fierbinte, că o să ne usture un pic. 


65. 


Numele meu este Lorrie Tock. 

Nu sunt o zeiţă, cum afirma Jimmy. În primul rând, am nasul 
prea subţire. În al doilea rând, dinţii mei sunt atât de drepţi și de 
simetrici încât nu par adevărați. 


VP -301 


Nu contează cât de meticulos a fost chirurgul, dacă ai fost 
împușcată în pântece - da, când porţi bikini, toţi întorc capul, 
dar nu pentru același motiv ca în cazul lui Miss America. 

Jimmy credea că-s la fel de dură ca una dintre făpturile acelea 
cu acid în loc de sânge, din filmul A/ien. Asta-i o exagerare, deși 
ar fi totuși o greșeală gravă să mă calce cineva pe coadă. 

În noaptea în care m-am născut, nimeni n-a prezis nimic în 
legătură cu viitorul meu și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru 
asta. Tatăl meu vâna o tornadă în Kansas, iar mama decisese 
recent că șerpii reprezentau o companie mai plăcută decât el. 

A trebuit să preiau această poveste din motive care vor 
deveni evidente și pe care probabil că le-aţi dedus deja. Dacă- 
mi dați voie să vă ţin de mână - metaforic vorbind - vom trece 
împreună prin toate. 

Așadar... 

Spre seară, sub un cer aprig, am dus copiii în casa de alături, 
să stea cu părinţii lui Jimmy. Când am ajuns, Rudy și Maddy erau 
în camera de zi, exersând cu bâtele de baseball marca Louisville 
Sluggers, pe care le cumpăraseră în 1998. 

Imediat după noi au venit în vizită șase dintre vecinii cei mai 
de încredere, în mod vizibil pentru o partidă de cărți, deși toți 
aduseseră cu ei bâte de baseball. 

— O să jucăm un bridge agresiv, zise Maddy. 

Eu și Jimmy am îmbrățișat copiii, i-am sărutat de despărțire, i- 
am mai sărutat o dată, încercând să nu facem mare caz, ca să 
nu-i speriem. 

După ce ne-am întors acasă, ne-am îmbrăcat cum ni s-a părut 
potrivit pentru „o întâlnire cordială”. Ne pregătiserăm pentru 
cea de-a cincea zi dintre cele cinci, mărindu-ne garderoba. 
Aveam fiecare tocuri de umăr, pistoale și câte două spray-uri cu 
piper. 

Jimmy mă rugă să aștept împreună cu copiii în timp ce el avea 
să se ducă singur să-l întâlnească pe trapezist, dar i-am oferit un 
motiv convingător ca să-l însoțesc: 

— Îţi amintești ce s-a întâmplat cu testiculele lui Punchinello? 
Dacă încerci să mă împiedici să vin cu tine, o să descoperi că 
Punch a scăpat ușor. 

Am căzut de acord că ar fi fost o idee greșită să ne ducem la 
Huey Foster și să implicăm poliţia. 


VP -302 


În primul rând, Vivacemente nu făcuse nimic rău până atunci. 
Ne-ar fi fost greu să convingem un juriu că un cadou de cincizeci 
de mii de dolari constituia un gest ameninţător. 

În plus, ne îndoiam că Vivacemente - indiferent care i-ar fi 
fost intenţiile - ar fi spus ceva în faţa polițiștilor. Probabil că ar fi 
încercat ulterior să obţină ce voia, într-un mod mai discret. Chiar 
dacă fuseserăm alarmaţi de primul său gest, eram vulnerabili. 
Era mai bine ca totul să rămână între noi. 

Vremea era surprinzător de blândă pentru o seară de aprilie 
în zona muntoasă din Colorado. Asta nu vă spune prea mult, 
pentru că uneori în aprilie vremea e considerată blândă dacă nu 
dă îngheţul. Pentru Jimmy, faptele sunt ca niște ingrediente ale 
unei reţete, așa că ar fi căutat în Snow County Gazette ce 
temperatură fusese, înainte să scrie despre ea. Eu mă 
mulțumesc să presupun că fuseseră cam în jur de zece grade 
Celsius. 

Când am ajuns la Halloway Farm, am discutat între noi unde 
ne aștepta Vivacemente ca să ne întâlnească. Am decis că 
trebuia să fie vorba de cortul de circ uriaș, roșu cu alb. 

Circul se stabilise pe pajiștea aceea netedă și întinsă, de 
lângă șosea, în săptămâna din august 1974, când se născuse 
Jimmy. De atunci, circarii nu mai reveniseră, probabil pentru că- 
și închipuiau că vânzarea biletelor va fi împiedicată de faptul că 
unul dintre clovnii lor ucisese doi localnici iubiţi, în timpul 
precedentei lor vizite. 

Nici Jimmy, nici eu nu auziserăm nimic despre sosirea circului 
în oraș, în aprilie. Copiii nu auziseră nimic, eram sigură, altfel ar 
fi început cu „Ne cumperi bilete, ne cumperi?” 

lar Andy ar fi început să viseze iar clovnul din dulap. Probabil 
că și eu. 

Privind mai atent, ne-am dat seama că nu era prezent întregul 
circ. O operaţiune de o asemenea dimensiune implică o mulțime 
de camioane, rulote, generatoare mobile uriașe și alte vehicule. 
Pe aleea către clădirea îndepărtată a fermei Halloway erau doar 
patru camioane Peterbilt, un autobuz pentru persoane 
importante și limuzina în care venise băiatul costumat care 
livrase cei cincizeci de mii de verzișori. 

Pe laturile fiecărui camion argintiu imens erau scrise litere 
festive roșii, care anunțau VIVACEMENTE! Și cu litere mai mici, 
dar vizibile: CORT MARE! SPECTACOL MARE! DISTRACȚIE MARE! 


VP -303 


— Mare brânză, am zis eu. 
Jimmy se încruntă și mormăi: 
— Necazuri mari. 


66. 


Doar cortul imens ne aștepta pe mine și pe Jimmy. Nu existau 
corturi mai mici, pentru șirul obișnuit de atracţii mai mici, nici 
cuști cu animale, nici rulotele cu hotdog, înghețată sau floricele 
de porumb. 

Fiind singur, cortul cel mare făcea o impresie mai puternică 
decât dacă ar fi fost în centrul obișnuitului și aglomeratului bâlci 
medieval. A 

Patru stâlpi marcau linia de creastă a cortului. In vârful 
fiecăruia, luminat de reflectoare, flutura un steag roșu cu un 
cerc argintiu în centru. In fiecare cerc se afla un V roșu italic, 
urmat de un semn de exclamare. 

Şiruri de becuri festive de voltaj redus, înșirate la distanțe 
egale, se întindeau de la linia de creastă către laturile cortului, 
becuri roșii alternând cu becuri albe. Lumini albe sclipitoare 
înconjurau intrarea principală. 

Unul dintre cele patru camioane Peterbilt găzduia generatorul 
electric. Singurul sunet ce se auzea în noapte era gâfâitul ritmic 
al generatoarelor cu benzină. 

Deasupra luminilor ce clipeau în jurul intrării principale se afla 
un banner, care avertiza: PREGĂTEȘTE-TE SĂ FII ÎNCÂNTAT! 

Văzând acest avertisment, ne-am scos pistoalele, am verificat 
că încărcătoarele erau pline - deși le verificaserăm și înainte să 
plecăm de acasă - și le-am vârât și le-am scos din toc de câteva 
ori, ca să ne asigurăm că nimic nu ne va împiedica să le 
scoatem iute. 

Nimeni nu venise să ne salute atunci când am parcat și am 
ieșit din mașină. In ciuda cortului și a luminilor, pajiștea părea 
pustie. 

— Probabil că l-am judecat greșit pe Virgilio, spuse Jimmy. 

— Dacă Beezo a crezut că Virgilio e un monstru, probabil că 
un sfânt, am zis eu, fiind de acord cu el. Când s-a întâmplat s 
spună Konrad altceva decât aiureli? 


e 
ă 


VP -304 


— Exact, mă aprobă Jimmy. lar dacă Punch crede că-i un 
buboi pe curul lui Satana... 

— ... că-i porcul porcilor... 

— ... un gunoi animat... 

— ... un vierme din vintrele unei nevăstuici sifilitice... 

— ... progenitura toaletei unei vrăjitoare... 

— ... atunci probabil că e o dulceaţă, am concluzionat eu. 

— Mda. 

— Mda. 

— Gata? 

— Nu. 

— Hai să mergem. 

— Bine. 

Legaserăm bine cutia argintie. Jimmy o ţinea de o panglică 
roșie nouă. Am traversat împreună pajiștea, îndreptându-ne 
spre cort. Am pășit înăuntru. 

Sub cortul cel mare, iarba pajiștii fusese tunsă scurt, dar nu 
fusese împrăștiat rumeguș. 

Tribunele în care urma să stea publicul plătitor nu fuseseră 
asamblate. Asta însemna că spectacolul se ţinea doar pentru 
două persoane. 

La fiecare capăt al cortului fuseseră ridicate rame zdravene, 
care susțineau platformele și trapezele pentru acrobaţii aeriene. 
Scări de frânghie și funii permiteau accesul către înălțimi. 

Seturi de  reflectoare plasate la sol, îndreptate către 
tărâmurile de sus, scoteau la iveală zburători prin aer. Bărbaţii 
arătau ca niște supereroi fără capă, în costume lipite de corp, 
argintii și roșii. Femeile purtau costum dintr-o bucată, fără 
pantaloni, uniforme de gimnastică argintii și roșii, membrele lor 
goale fiind atrăgătoare. 

Atârnau de barele trapezelor ţinându-se cu mâinile sau cu 
genunchii. Se arcuiau, săltau, se răsuceau, zburau, se prindeau 
unul pe celălalt în aer. 

Nu cânta nicio orchestră de circ, muzica nu era necesară. 
Artiștii în sine erau muzică - o armonie elegantă, un ritm 
perfect, simfonic în complexitatea rutinei lor. 

Jimmy puse jos cutia cu bani. 

Am rămas câteva minute în transă, conștienți de greutatea 
hainelor noastre, cu pistoalele atârnând în tocuri, dar 
îndepărtând din minte orice gând legat de vreun pericol. 


VP -305 


Zburătorii încheiară cu o serie deosebit de uimitoare de 
schimburi în aer, în timpul cărora artiștii zburară din trapez în 
trapez cu o cadență uluitor de precisă, fiind în zbor câte trei 
deodată - erau doar două trapeze disponibile -, fiind posibilă 
oricând o ciocnire și o catastrofă. 

Unul dintre bărbaţi ţâșni în sus de pe bară, ieșind din 
grămada de păsări fără aripi, se răsuci în aer, se strânse într-o 
poziţie de salt și căzu în jos. În ultima clipă își întinse braţele ca 
niște aripi, ieși din poziţia aceea ghemuită și ateriza pe spate în 
plasa de siguranță. 

Fu aruncat mult în sus, fu aruncat din nou, se rostogoli la 
marginea plasei și sări pe sol, în vârful picioarelor, ca o vedetă 
de balet, cu braţele ridicate deasupra capului, de parcă abia 
făcuse o pirueta. 

Văzut de la zece metri, părea arătos, cu trăsături ferme, cu 
nas roman mândru. Pieptul său puternic, umerii laţi, șoldurile 
înguste și corpul zvelt făceau să fie un bărbat impunător, ca un 
leu. 

Deși părul lui era negru precum cărbunele și cu toate că 
bărbatul părea să nu aibă mai mult de patruzeci și cinci de ani, 
mi-am dat seama că trebuia să fie Virgilio Vivacemente, pentru 
că radia mândria unui rege, a unui stăpân, a unui șef de familie. 

In noaptea aceea de aprilie probabil avea vreo șaptezeci de 
ani sau chiar mai mult, pentru că în 1974 fusese deja patriarhul 
și vedeta strălucită a celebrei familii de circari, tatăl mai multor 
copii, inclusiv a unei fete de douăzeci de ani, Natalie. Nu numai 
că părea mult mai tânăr, dar tocmai dovedise că era 
extraordinar de atletic și de suplu. 

Viaţa de circ părea să fie pentru el o fântână a tinereţii. 

Unul câte unul, ceilalți artiști săriră din zborul la înălţime în 
plasă. Săltau, coborau pe sol și se aliniau într-o semilună în 
spatele lui Virgilio. 

Când ajunseră cu toţii pe pământ, își ridicară brațul drept 
deasupra capului. Apoi, coborând teatral braţul și îndreptându-l 
către mine și Jimmy, spuseră la unison: 

— Zburătorii Vivacemente zboară pentru tine! 

Eu și Jimmy am început să aplaudăm, dar ne-am stăpânit și 
am încetat și să rânjim ca niște copii. 

Membrii trupei erau bărbaţi și femei, toţi arătând bine, iar 
printre ei era o fată ce părea să aibă opt sau nouă ani și un băiat 


VP -306 


de vreo zece ani. leșiră din cort ţopăind ca niște gazele, 
zburdând ca și cum demonstraţia făcută deasupra arenei nu 
ceruse un efort serios, ca și cum ar fi fost doar o joacă. 

Prin ușa prin care ieșise grupul de artiști veni un bărbat înalt 
și musculos, cu un halat stacojiu pe braţ. Se duse la 
Vivacemente și-i ţinu veșmântul în timp ce vedeta își strecură 
braţele în mâneci. 

Cel care adusese halatul avea o figura brutală, plină de 
cicatrice. Ochii săi păreau, chiar și văzuţi de la distanţă, la fel de 
ameninţători că ai unei vipere. 

Deși individul plecă, lăsându-ne singuri cu șeful său, am fost 
bucuroasă că aveam pistoale. Îmi doream să fi adus și câini 
agresivi. 

Halatul greu, dar minunat drapat, era dintr-o stofă scumpă, 
poate cașmir, cu umeri vătuiţi și revere late. În el, zburătorul la 
trapez avea aerul unei vedete de film din anii 1930, când 
Hollywoodul avea încă farmec, nu ostentaţie. 

Vivacemente se apropie de noi zâmbind. Cu cât venea mai 
aproape, cu atât mai bine se vedea că luase măsuri să 
diminueze efectele timpului. Nuanţa negrului lucios a părului 
său era prea închisă ca să fie adevărată, provenea dintr-un 
flacon. Poate că-și menţinuse fizicul cu exerciţii viguroase și 
neîncetate - și cu steroizi în loc de prânz în fiecare zi -, dar 
vârsta fusese îndepărtată de pe faţa sa de un batalion de 
scalpele. 

Am văzut cu toţii femei nenorocite care începuseră să-și facă 
operaţii estetice prea devreme și care suferiseră intervenţiile 
chirurgicale aferente prea des, iar pe la șaizeci de ani - uneori și 
mai devreme - fețele lor erau întinse atât de tare încât păreau 
gata să plesnească. Frunţile lor împănate cu botox arătau ca 
făcute din plastic. Nu puteau să-și închidă ochii complet nici 
măcar ca să doarmă. Narile lor erau largi tot timpul, ca și cum ar 
fi simţit fără încetare un miros neplăcut în aer, iar buzele lor 
mărite erau țuguiate într-un zâmbet permanent bosumflat, care 
amintea, inevitabil, de Jack Nicholson interpretându-l pe Joker în 
filmul Batman. 

Cu toate că era bărbat, Virgilio Vivacemente arăta ca una 
dintre femeile acelea nefericite. 

Individul veni atât de aproape, încât eu și Jimmy am făcut 
involuntar un pas înapoi, lucru care-i provocă un zâmbet rapace 


VP -307 


gazdei noastre. Se părea că stilul lui de manipulare consta, 
parţial, în invadarea spațiului altora. 

Când vorbi, am descoperit că avea o voce de bariton, mai 
apropiată de bas decât de tenor. 

— Bineînţeles că știți cine sunt. 

— Avem o oarecare idee, zise Jimmy. 

Din cauză că băiatul de zece ani care livrase cutia cu bani 
fusese îngrozit că o să fie bătut de acest individ și din cauza 
implicaţiilor jignitoare ale banilor în sine, am refuzat să arătăm 
faţă de el o politeţe pe care n-o merita. Am ales să jucăm un joc 
numit „Cine-i câinele mai mare?” - iar noi puteam să lătrăm la 
fel de tare ca și el. 

— Lumea din orice colț al lumii știe cine sunt, rosti patriarhul. 

— În prima clipă am crezut că ești Benito Mussolini, am zis eu, 
dar apoi ne-am dat seama că el nu a fost niciodată zburător la 
trapez. 

— În plus, adăugă Jimmy, Mussolini a murit la sfârșitul celui 
de-al Doilea Război Mondial. 

— lar tu nu pari să fi murit de atât de multă vreme, am zis eu. 

Virgilio Vivacemente zâmbi și mai larg, iar zâmbetul său 
semăna mai mult a rană de cuţit decât a zâmbet. 

Deși fața sa întinsă ne împiedica să descifrăm înțelesul 
nuanţat al diferitelor sale zâmbete, am recunoscut privirea din 
ochii săi în timp ce ne asculta pe mine și pe Jimmy. Era un om 
care nu avea niciun pic de simţ al umorului. Zero. Nimic. Vid. 

Nu-și dădea seama că glumeam între noi și, pentru că nu ne 
descifra tonul și intenţia, nu-și dădea seama că-l insultam. Din 
punctul lui de vedere, vorbeam aiurea, iar el se întreba dacă nu 
eram retardaţi mintal. 

— Zburătorii Vivacemente au devenit cu mulți ani în urmă 
vedete renumite în întreaga lume, zise el, plin de sine. Astfel am 
fost în stare să cumpăr circul în care fusesem cândva doar un 
angajat. lar azi există trei circuri Vivacemente care dau tot 
timpul spectacole în orice loc semnificativ din lume! 

Jimmy întrebă, cu prefăcută suspiciune: 

— Circuri adevărate? Aveţi elefanţi? 

— Sigur că avem elefanţi, declară Vivacemente. 

— Unul? Doi? 

— Multi! 

— Aveţi lei? am întrebat eu. 


VP -308 


— O grămadă de lei. 

— Tigri? întrebă Jimmy. 

— Hoarde de tigri care-și arata colții! 

— Canguri? 

— Ce canguri? Niciun circ nu are canguri. 

— Niciun circ nu e circ fără canguri, insistă Jimmy. 

— Aiurea! Nu știi nimic despre circ! 

— Aveţi clovni? am întrebat eu. 

Figura lui Vivacemente înlemni complet. Când vorbi, glasul lui 
de bariton ieși dintre dinţii strânși ca fălcile unui spărgător de 
nuci: 

— Orice circ are clovni ca să atragă copilașii proști și slabi de 
minte. 

— Aha, zise Jimmy, deci nu aveţi la fel de mulţi clovni ca și 
alte circuri. 

— Avem toţi clovnii de care avem nevoie, chiar mai mult de 
atât. Suntem infestati de clovni. Dar nimeni nu vine în primul 
rând pentru clovni. 

— Eu și Lorrie am fost înnebuniţi după clovni, de când ne 
știm, zise Jimmy. 

— Sau clovnii au fost înnebuniţi după noi? i-am propus eu. 

— În toată chestia asta există nebunie, recunoscu Jimmy. 

Zburătorul la trapez ne întrerupse: 

— Marea noastră atracţie au fost întotdeauna nemuritorii 
Zburători Vivacemente, cea mai mare familie de circari din toată 
istoria. În toate cele trei circuri ale mele, fiecare membru al 
trupei de acrobaţi aerieni e un Vivacemente, înrudit prin sânge 
și talent, care-i face pe artiștii cu talent mai redus să plângă de 
gelozie. Eu sunt tatăl unora, tatăl spiritual al altora. 

Jimmy îmi spuse: 

— Te-ai fi așteptat ca un om care a realizat atât de mult să fie 
plin de mândrie, dar ai fi greșit. 

— E umil, l-am aprobat eu. Remarcabil de umil. 

— Umilinţa e pentru rataţi! tună Vivacemente. 

— Am mai auzit asta undeva, spuse Jimmy. 

— La Ghandi? i-am sugerat eu. 

— Cred că era lisus, zise Jimmy, clătinând din cap. 

Cu ochii lucind de convingerea că eram idioţi, Vivacemente 
spuse: 


VP -309 


— lar dintre toți Zburătorii Vivacemente, eu sunt supremul. La 
trapez, sunt poezia în mișcare. 

— Poezia în mișcare! exclamă Jimmy. O melodie a lui Johnny 
Tillotson, clasată în primele zece la începutul anilor 1960! Un 
ritm grozav, o melodie bună de dansat. 

Vivacemente îl ignoră și se laudă: 

— Când merg pe sârmă, sunt luna care merge, mă iubesc 
toate femeile, mă invidiază toţi bărbaţii. Trase aer în piept, 
umflându-și pieptul mare, apoi continuă: Și sunt suficient de 
bogat şi suficient de hotărât ca să obțin întotdeauna tot ce 
vreau. In acest caz, sunt sigur că ceea ce vreau eu vreţi și voi, 
pentru că vă va aduce bogăţie și onoruri pe care altfel nu le-aţi 
fi cunoscut. 

— Cincizeci de mii de dolari sunt o mulţime de bani, zise 
Jimmy, dar nu înseamnă bogăție. 

Vivacemente făcu cu ochiul, atât cât îi permitea pleoapa bine 
aranjată. 

— Cincizeci de mii de dolari sunt doar o arvună, o dovadă că 
sunt sincer. Am calculat că întreaga sumă e de trei sute 
douăzeci de mii de dolari. 

— Și ce te aștepți să primeşti în schimb? întrebă Jimmy. 

— Pe fiul tău, îi răspunse Vivacemente. 


67. 


Eu și Jimmy ar fi trebuit să părăsim cortul și să ne ducem 
acasă fără să-i mai spunem vreun cuvânt trapezistului nebun. 
Dar dacă am fi plecat n-am fi înțeles care era raţionamentul 
individului și nu am fi avut pace, întrebându-ne care ar fi putut fi 
următoarea lui mișcare. 

— Numele lui e Andy, spuse Vivacemente, de parcă ar fi fost 
nevoie să ne fie reamintit numele singurului nostru fiu. Dar, 
bineînţeles, îi voi inventa un nume mai bun, ceva clasic, mai 
puţin plebeian. Dacă vreau să-l transform pe băiat în cea mai 
mare vedetă a generaţiei sale, trebuie să încep să-l instruiesc 
înainte să împlinească cinci ani. 

Oricât de caraghioasă era toată chestia asta, devenise totuși 
prea înspăimântătoare pentru a-i mai ţine isonul. 


VP -310 


— Andy va fi întotdeauna numele său și n-are talent de 
trapezist. 

— Trebuie să aibă. Are sânge de Vivacemente. E nepotul 
Nataliei mele. 

— Dacă știi asta, atunci știi și faptul că e și nepotul lui Konrad 
Beezo, îi reaminti Jimmy. Sunt convins că vei fi primul să 
recunoști că are prea mult sânge de clovn în el ca să meargă pe 
sârmă. 

— Nu-i pătat, îmi replică patriarhul. L-am urmărit. Am studiat 
filme cu el. Are talent nativ. 

Filme cu el. 

Deși noaptea era blândă, inima îmi îngheţă. 

— Oamenii nu-și vând copiii, am spus eu. 

— Ba da, și-i vând, mă asigură Vivacemente. Eu însumi am 
cumpărat copiii unor Vivacemente, veri de-ai mei din Europa, 
legăturile de familie fiind suficient de puternice pentru a 
produce trapeziști buni. l-am cumpărat pe unii din leagăn, iar pe 
alţii la doi, trei ani, dar întotdeauna înainte de a împlini cinci ani. 

Jimmy arătă spre cutia de pe sol și spuse, cu o repulsie pe 
care gazda noastră n-o pricepu, așa cum nu pricepuse nici 
umorul nostru: 

— Ți-am adus banii înapoi. Și cu asta am încheiat. 

— Trei sute șaptezeci și cinci de mii, oferi Vivacemente. 

— Nu. 

— Patru sute de mii. 

— Nu. 

— Patru sute cincisprezece mii. 

— Încetează, îi ceru Jimmy. 

— Patru sute douăzeci și două de mii cinci sute, iar aceasta 
este oferta mea finală. Trebuie să am băiatul acesta deosebit. E 
ultima mea șansă - și cea mai bună - de a crea pe cineva ca 
mine. Sângele zburătorilor la trapez e concentrat în el așa cum 
n-a mai fost niciodată. 

În timp ce Vivacemente își încreţea și își întindea faţa, 
încercând să exprime emoţiile care-l frământau, mă așteptam 
ca să-i plesnească pielea și să i se jupoaie de pe oase. 

Individul își strânse mâinile, ca și cum s-ar fi rugat, și începu 
să-l implore pe Jimmy, în loc să-l silească: 

— Dacă aș fi știut în 1974 sau în orice alt moment al anilor 
imediat următori că Natalie dăduse naștere unor gemeni și că tu 


VP -311 


ai fost dat brutarului și soţiei acestuia - cuvântul brutar fusese 
rostit cu disprețul acid al unui snob cu sânge albastru - jur că aș 
fi venit după tine. Te-aș fi răscumpărat sau te-aș fi căpătat prin 
alte mijloace. Obţin întotdeauna ceea ce vreau. Dar am crezut 
că aveam un singur fiu și că ticălosul de Beezo a fugit cu el. 

Jimmy respinse cu răceală bizara ofertă de dragoste 
părintească: 

— Nu ești tatăl meu nici măcar în sensul în care te poți 
pretinde tatăl spiritual al tuturor celor care fac parte din trupa 
ta. Eu și Punchinello nu facem parte din trupa ta și nu suntem fiii 
tăi în niciun sens. Suntem, scriptic, nepoţii tăi - iar Dumnezeu să 
ne aibă în paza Sa. Dar eu nu accept nici măcar această 
înrudire. Îţi neg dreptul de a fi bunicul meu, te refuz, renunţ la 
tine, te repudiez. 

Mâinile care fuseseră strânse ca pentru a implora se 
despărţiră brusc. Se strânseră în pumni cu încheieturile 
degetelor albe. 

Deși Vivacemente nu avea simţul umorului, avea o capacitate 
deosebită de a uri, care-i transformau ochii în vârfuri de pumnal, 
și care se exprima într-un fel de neconfundat prin trăsăturile 
strâmbate ale figurii sale cioplite. 

Vocea bătrânului era ascuţită, iar cuvintele pline de venin: 

— Konrad Beezo n-a avut niciodată un copil cu vreo femeie cu 
care s-a culcat. Era o carcasă de om, era steril. 

Am tresărit și mi l-am amintit - sunt sigură că și Jimmy și l-a 
amintit - pe Konrad Beezo în bucătăria noastră, după ce 
renunţase la identitatea lui Porter Carson, chiar înainte să mă 
împuște. Îl voia pe Andy ca o plată pentru că-l trimiseserăm pe 
Punchinello la închisoare, drept „ceva în schimbul a ceva”. 
Beezo nu știa că Jimmy era geamănul lui Punchinello, nu-și 
dăduse seama că Andy putea fi descendentul său. Voia doar 
ceva quid pro quo, un lucru în schimbul altuia. Când l-am 
întrebat pe Konrad de ce nu se culcase cu vreo cotoroanţă 
disperată, care să-i facă un copil care să fie al lui, tresărise la 
auzul cuvintelor mele și nu mă privise în ochi. Acum știam de 
ce. 

Gunoiul veninos din faţa noastră, viermele umblător cu halat 
stacojiu, se îndreptă ţanţoș și zise, cu o mânie ţicnită: 

— Am vrut să concentrez genele de zburător la trapez cum nu 
mai fuseseră concentrate niciodată. lar visul meu a fost 


VP -312 


conceput în sens biblic. Dar ea m-a părăsit pentru Beezo și a 
refuzat ce era al meu. Natalie era fiica mea, iar eu sunt bunicul 
și tatăl tău. 

Oho! 

Sărmanul Jimmy, dragul de Jimmy, după ce se obișnuise cu 
descoperirea înfiorătoare că era fiul lui Konrad Beezo și fratele 
lui Punchinello, trebuia acum să accepte ideea și mai 
înfiorătoare că după ce că era fratele lui Punchinello, mai era și 
fiul și nepotul lui Vivacemente, era produsul unui incest. 

Dă-te la o parte, Johnny Tillotson! Succesele abia încep să 
vină, unul după altul! 


68. 


O mișcare la marginea cortului ne atrase atenţia. Bruta 
musculoasă cu ochi de cobră apăru în intrarea principală, venind 
de afară, și rămase acolo cu picioarele desfăcute, arătând ca și 
cum ar fi fost în stare să oprească un elefant care voia să fugă. 
Era înarmat cu o pușcă. 

Alt individ, care semăna cu primul - doar că avea pe faţă și pe 
gât cicatrice cheloide, de parcă ar fi fost asamblat de Victor 
Frankenstein - se ivi la intrarea artiștilor. Și el avea o pușcă. 

Alţi trei se strecurară pe sub pânza laterală a cortului, acolo 
unde atârna liberă între pari. Erau răspândiţi în jurul arenei, în 
spatele reflectoarelor de pe sol, stând în umbră, dar fiind vizibili. 
Bănuiam că și ei aveau arme, dar nu-i vedeam suficient de bine 
ca să fiu sigură. 

— Vedeţi dar că fiul tău Andy este nepotul fiicei mele Natalie, 
continuă Vivacemente. El este deci și nepotul, și strănepotul 
meu. Visul meu a fost întârziat cu o generaţie, dar acum se va 
îndeplini. Dacă nu mi-l vinzi pe micul Andy pentru patru sute 
douăzeci și două de mii cinci sute de dolari, vă voi ucide pe 
amândoi. li voi ucide și pe Rudy și pe Maddy și-i voi lua pe toti 
trei copiii tăi, fără să mă coste nimic. 

Era evident că Jimmy n-ar fi riscat să nu-l supravegheze pe 
Virgilio Vivacemente, după cum n-ar fi întors spatele unui șarpe 
cu clopoței încolăcit, dar cu toate acestea se uită la mine. 


VP -313 


În majoritatea timpului, puteam să-mi dau seama ce gândea 
Jimmy al meu. Terenul din craniul său minunat era curtea mea, 
mă simțeam acolo ca acasă. 

De data asta, ochii săi dragi nu mai erau ferestre ale 
gândurilor sale, așa cum fuseseră de obicei. Expresia sa 
rămăsese indescifrabilă, enigmatică. 

Un individ mai slab ar fi fost atât de afectat de acele 
dezvăluiri, încât ar fi rămas paralizat din cauza șocului, repulsiei 
și disperării. Jimmy putea fi șocat și revoltat, dar niciodată 
disperat. 

— Aiurează sau exagerează? 

— Exagerează, i-am răspuns eu. 

Simţind că se apropie momentul triumfului și având figura 
plină de îngâmfare, Vivacemente își vâri mâinile în buzunarele 
halatului stacojiu și începu să se legene înainte și înapoi pe 
încălţările lui roșii. 

— Vă înșelaţi dacă vă închipuiţi că nu pot să vă ucid și să scap 
nepedepsit. Când voi doi, Rudy și Maddy o să zăceţi morți la 
picioarele mele, vă voi dezmembra pe toţi patru, vă voi marina 
rămășițele în benzină, le voi arde, voi urina pe cenușa lor, voi 
pune cenușa udă într-o găleată, o voi duce într-o fermă drăguță 
pe care o deţin și voi amesteca toată cenușa în noroiul din colțul 
unei cocini de porci. Am mai făcut asta. Nu există răzbunare 
care să egaleze răzbunarea lui Virgilio Vivacemente. 

Jimmy spuse calm, cu privirea încă ațintită asupra mea: 

— Dacă dai de-o cotoroanţă suficient de psihopată, ai putea 
să fii tatăl unui alt viermișor ucigaș, la fel de nebun ca și primul 
tău născut. 

Vivacemente își înclină capul spre el: 

— Ce-ai spus? 

Am recunoscut imediat cuvintele lui Jimmy. Citase ceea ce-i 
spusesem lui Konrad Beezo în bucătăria noastră, în noaptea 
aceea din decembrie 2002, cu puţin înainte ca Beezo să mă 
împuște. 

Încercasem să-l zăpăcesc pe clovn prin atitudine și insulte și, 
într-o oarecare măsură, reușisem. Dăduse înapoi în fața asaltului 
meu verbal, nu se mai uitase la mine și-l privise pe Jimmy, 
dându-mi ocazia să scot spray-ul cu piper și să-l stropesc în faţă. 

Jimmy propunea o tactică similară cu Vivacemente. 

Văzuse că înţelesesem. 


VP -314 


Nebunul spuse, ameninţțându-ne și mai mult: 

— Când n-o să fiți decât cenușă udată de urină, într-o cocină 
de porci, o să îi duc pe cei trei copii ai voștri într-o casă pe care 
o am în Argentina. Acolo îl voi instrui pe Andy, poate și pe Lucy, 
ca să ajungă cei mai buni zburători la trapez din generaţia lor. 
Poate și pe Annie. Dacă e prea mare la cei șapte ani ai ei... 
atunci o să-i găsim o altă utilizare. Sau vă pierdeţi viețile și toti 
copiii, sau mi-l vindeţi pe Andy. Doar un clovn ar putea să nu 
facă alegerea corectă dintre aceste două opţiuni. 

— Sunt o grămadă de bani, îmi spuse Jimmy. Aproape o 
jumătate de milion, bani gheață, fără taxe... 

— Și o să le avem în continuare pe Annie și pe Lucy, i-am zis 
eu. 

— Putem oricând să avem un alt fiu, îmi propuse Jimmy. 

— Dacă o să avem alt copil, o să-l uităm imediat pe Andy. 

— O sâl uităm în trei luni, zise Jimmy. 

— Hai să zicem șase. 

— Suntem tineri. Chiar dacă o să avem nevoie de opt luni ca 
să-l uităm, tot o să avem o perioadă lungă de viaţă bună... 

Vivacemente zâmbea sau părea că zâmbește, dar numai 
chirurgul lui știa care-i adevărul. 

Incredibil, dar individul părea că înghite momeala. 
Credulitatea sa nu mă surprinse prea mult. La urma urmei, eu și 
Jimmy aveam o experiență enormă în a discuta cu nebunii pe 
limba lor. 

— Oho, asta îmi dă o idee și mai bună! îmi spuse Jimmy. 

Am făcut o mutră care exprima o curiozitate fără margini: 

— Despre ce-i vorba? 

Jimmy se întoarse din nou către Vivacemente și-l întrebă: 

— Ce-ar fi dacă ai cumpăra doi? 

— Doi ce? 

— Doi băieţi. Dacă am avea un alt băiat, ai putea să-l cumperi 
devreme, chiar din leagăn... 

— Jimmy, am zis eu. 

— Taci din gură, dragă, mă avertiză el. Nu te-ai priceput 
niciodată la afaceri. Lasă treaba asta în seama mea. 

Jimmy nu-mi spusese niciodată să tac din gură. Mi-am dat 
seama că voia să-mi spună că va încerca să distragă atenţia 
țintei noastre, pentru a-mi oferi ocazia de care aveam nevoie. 


VP -315 


— Sunt un adevărat taur în domeniul facerii copiilor, îi spuse 
Jimmy trapezistului nebun, iar micuța doamnă pe care o vedeţi îi 
toarnă pe bandă rulantă. Ar putea să ia și niște medicamente 
pentru fertilitate, iar atunci am putea să fabricăm copii în serie. 

Eu și Jimmy aveam să murim amândoi. Inţelegeam că suntem 
niște morţi care stăteau în picioare. Nu puteam să scăpăm, 
având în vedere cantitatea de arme din cort. Dar puteam să-l 
luăm pe Vivacemente cu noi, în moarte. lar când animalul ăla 
avea să zacă mort și ciuruit de gloanțe, copiii noștri aveau să fie 
în siguranță, cu Rudy și cu Maddy. 

În timp ce-și expunea propunerea cu entuziasm, Jimmy îi 
atrăgea atenţia bătrânului. Când momentul mi s-a părut ideal, 
mi-am scos pistolul. 

Nu cred că Vivacemente m-a văzut cu coada ochiului. Cred că 
a detectat un indiciu subtil la Jimmy, ca un adevărat campion de 
pocher. 

Deschise focul asupra lui Jimmy, fără să-și scoată mâinile din 
buzunarele halatului de cașmir, folosind o armă ascunsă în 
buzunarul drept. Trase două focuri în timp ce eu scoteam arma. 
Ambele gloanţe îl atinseră pe Jimmy în abdomen. Mai trase două 
focuri în timp ce îndreptam pistolul spre el. Aceste două gloanțe 
îl loviră pe Jimmy în piept. După bubuit, era vorba de cartușe de 
calibru mare. Primele două gloanţe îl împinseseră pe Jimmy 
înapoi, următoarele două îl doborâră la pământ. 

Vivacemente se întoarse către mine, intenţionând să tragă în 
direcția mea al cincilea glonț. Dar nu se mișcă suficient de iute. 
L-am împușcat în cap o dată, iar el se prăbuși. 

L-am mai împușcat de trei ori, răcnind ca o Walkirie, cuprinsă 
de o furie pe care doar cei sănătoși la minte o cunosc și pe care 
nebunii, în confuzia lor morală, n-o pot atinge niciodată. Am 
împușcat animalul acela care-și violase propria fiică, monstrul 
care cumpără copii, demonul care voia să mă transforme într-o 
văduvă. 

Am zărit, dincolo de vătămarea figurii sale, o expresie de 
surpriză. Individul nu se gândise că putea să moară. 

Ar fi trebuit să fac economie de muniţie, pentru că circarii cu 
înfățișare de bandiți veniră în goană spre mine. Nu puteam să-i 
lichidez pe toţi. De fapt, nu doream să-l împușc pe vreunul 
dintre ei, cât timp nu eram sigură că Vivacemente fusese 
doborât definitiv. 


VP -316 


Când m-am întors către primul dintre bărbaţii care se 
apropiau, acesta își aruncă pușca. Al doilea o aruncase deja. 

Ceilalţi trei ieșiră din umbră, veniră dincoace de reflectoare. 
Unul avea o secure și o lăsă să cadă. Altul avea un baros, pe 
care-l zvârli într-o parte. Dacă al treilea fusese înarmat, atunci 
își zvârlise arma înainte să pătrundă în cort. 

În timp ce gâfâiam, cuprinsă de uimire și uluire, de groază și 
oroare, i-am privit pe cei cinci bărbaţi musculoși strângându-se 
în jurul cadavrului lui Virgilio Vivacemente. L-au privit șocați, cu 
venerație... apoi, brusc, au izbucnit în râs. 

Dragul meu Jimmy, bărbatul meu scump, zăcea pe pământ, 
întins pe spate, tăcut, iar circarii râdeau și unul dintre ei își făcu 
mâinile pâlnie la gura și strigă ceva în jargonul circului, ceva 
fără înţeles pentru mine. 

În timp ce mă prăbușeam în genunchi lângă Jimmy al meu, 
trupa de trapeziști năvăli în circ, îmbrăcaţi încă în costumele lor, 
țipând strident ca niște păsări. 


69. 


Câteva zile, pieptul și stomacul mă durură atât de tare, încât 
mai că-mi venea să cred că cele patru gloanţe nu se turtiseră de 
vesta antiglont din kevlar, pe care o purtasem sub cămașă, ci- 
mi pătrunseseră în trup și mă vătămaseră groaznic. Vânătăile 
hidoase nu dispărură complet decât după câteva săptămâni. 

După cum v-a povestit Lorrie, după ce am lăsat copiii în casa 
părinţilor mei, ne îmbrăcaserăm cum ni se păruse mai potrivit 
pentru „întâlnirea cordială” cu un posibil ţicnit. Ne procuraserăm 
două veste cu un an înainte, prin intermediul lui Huey Foster. 

Bine, v-am cam fraierit, așa cum am făcut-o și în capitolul 
douăzeci și patru. Dar ce distracţie ar fi fost în cortul circului, 
dacă aţi fi fost absolut convinși că am supraviețuit? 

Vesta oprise toate cele patru gloanţe, dar impactul, chiar și 
răspândit pe suprafața vestei, îmi tăiase respiraţia și mă lăsase 
inconștient. Am avut parte de un vis scurt și plăcut despre o 
prăjitură cu brânză, amaretto și ciocolată. 


VP -317 


Când mi-am revenit în simţire, niște oameni râdeau tare. Alţii 
țipau - la început poate că din cauza șocului și a fricii, dar 
curând începură să facă asta de încântare. 

Adulții, adolescenţii și copiii veniră cu toţii lângă trupul lui 
Virgilio. Niciunul nu părea să fie furios din cauza morții sale sau 
scârbit de starea acestuia. 

Dimpotrivă, toţi priveau cadavrul cu neîncredere, care se 
transformă treptat în conștiința libertăţii lor. 

Vivacemente nu crezuse că putea să moară - și nici cei din 
trupa sa, care făceau tot ce le cerea când auzeau pocnetul 
biciului său. Sunt convins că prăbușirea Uniunii Sovietice nu-i 
surprinsese atât cât îi surprinsese prăbușirea lui. 

Trapeziștii se pomeniră, plini de încredere, că explodau de 
energie, de bucurie. Se urcară pe scările de frânghie și pe funii 
până în partea de sus a cortului, ducându-se la platformele și 
trapezele lor. 

In timp ce în depărtare se auzeau sirene, în timp ce Lorrie mă 
ajuta să mă ridic în picioare, trapeziștii zburau plini de exaltare, 
ca într-o rapsodie. 


70. 


Ceva mai devreme, într-un moment de agitaţie, am scris că 
răzbunarea și dreptatea sunt două fire gemene într-o sfoară 
subţire ca sârma pe care trebuie să meargă acrobaţii aerieni, iar 
dacă nu-ţi menţii echilibrul, atunci ești condamnat - și damnat - 
indiferent dacă o să cazi în dreapta sau în stânga sforii. Un 
răspuns moderat la rău nu-i moral, după cum nu este nici 
violenţa excesivă. 

Singura dilemă morală chinuitoare cu care se alesese Lorrie 
din cortul circului era dacă ar fi trebuit să-l împuște pe Virgilio 
Vivacemente ca să-l rănească și să-l scoată din circulaţie sau 
dacă faptul că-l făcuse bucăţi cu patru împușcături trase din 
apropiere și bine ţintite fusese justificat. 

Lorrie se chinuise cu treaba asta vreo douăzeci și patru de 
ore, dar, în timpul paradei deserturilor de la cina din casa 
părinţilor mei din seara zilei de duminică 17 aprilie, zi în care 
Vivacemente zăcea încă într-un sertar al morgii, ajunse la un 


VP -318 


catharsis“? satisfăcător. Lorrie decise că dacă l-ar fi împușcat pe 
ticălosul ăla nebun de cinci ori, adică de patru ori după ce 
murise deja, în loc de numai trei ori, atunci ar fi fost un răspuns 
exagerat și nejustificat. Deci, concluzionase ea fără urmă de 
îndoială - și nici eu nu mă îndoiam de asta - rămăsese în partea 
îngerilor. 

In orice dilemă morală, când te străduiești să analizezi 
motivele și acţiunile cuiva, poţi ajunge la o decizie mai rapidă și 
de obicei satisfăcătoare dacă vei consuma cantităţi abundente 
de zahăr. 

Cât despre mine, eu am ieșit din această experienţă fără nicio 
îndoială morală. Adevărul în legătură cu conceperea mea nu 
schimba ceea ce ajunsesem, cine eram. Am refuzat să mă 
preocup de chestia asta. 

Un lucru mult mai important: a cincea mea zi fatidică venise și 
trecuse. Supravieţuisem. Fiecare membru al familiei mele 
rămăsese în viaţă și era sănătos, cu excepţia bunicii Rowena, iar 
aceasta murise în somn. 

Suferiserăm mult în drum către acest port sigur, dar cine nu 
suferă în viață? După ce trece durerea, rămân prăjiturile. 

Companiile de asigurare își stabilesc politicile în baza mai 
multor factori, inclusiv tabele statistice. Au formule secrete cu 
care îţi prezic speranţa de viață, iar dacă n-ar avea, ar da 
faliment rapid. 

Eu nu definesc speranţa de viaţă în funcţie de lungimea vieţii, 
ci în funcţie de calitatea acesteia, în funcție de ceea ce speri de 
la ea și de modul în care e împlinită această speranţă. Am 
învăţat de la tatăl meu adevărat, Rudy, de la mama mea cea 
adevărată, Maddy, de la minunata mea soţie și de la iubiții mei 
copii următorul lucru: cu cât aștepți mai multe de la viață, cu 
atât mai mult îţi vor fi îndeplinite așteptările. Răzând, nu numai 
că foloseşti râsul, ci îți mărești provizia de râs. Cu cât iubești 
mai mult, cu atât vei fi iubit mai mult. Cu cât dăruiești mai mult, 
cu atât vei primi mai mult. 

Viaţa îmi dovedește acest adevăr în fiecare oră, în fiecare zi. 

lar viaţa continuă să-ţi ofere surprize. 

La paisprezece luni după incidentul din cortul circului, Lorrie a 
rămas însărcinată. | se spusese că nu va mai naște niciodată, iar 


5 Catharsis înseamnă, în psihanaliză, efectul terapeutic obținut 
prin manifestarea unei trăiri refulate (n.tr.). 
VP -319 


doctorii fuseseră atât de convinși de sterilitatea ei, încât nu ne- 
am mai luat nicio precauţie. 

Având în vedere rănile grave cărora le supravieţuise Lorrie și 
faptul că avea doar un rinichi, doctorul Mello Meledeon ne-a 
sfătuit să întrerupem sarcina. 

În timp ce stăteam în pat, în noaptea ce-a urmat aflării 
acestei știri, Lorrie îmi zise: 

— N-o să avem niciodată cinci copii. Patru e mai mult decât 
speram. Aceasta e ultima noastră șansa. Poate că-i riscant. 
Poate nu-i. 

— Nu vreau să te pierd, am șoptit eu, în întuneric. 

— Nu poţi să mă pierzi, îmi răspunse ea. O să te bântui în 
viața asta și o să-ţi trag niște șuturi pentru că ai întârziat, atunci 
când o să mi te alături în viaţa viitoare. 

După o perioadă de tăcere, am spus: 

— Sunt foarte îngrozit. 

— Am o întrebare. 

— Care? 

— Poţi să-mi spui când n-am avut curaj, de când am fost 
împreună și am știut că e pentru totdeauna, că fiecare dintre noi 
se poate baza pe celălalt? 

M-am gândit un timp, iar în cele din urmă am întrebat: 

— Când? 

— Niciodată. De ce să începem acum? 

După câteva luni, când sosi pe lume mica Rowena, aceasta 
ieși la fel de ușor ca o felie dintr-un prăjitor de pâine. Avea 
lungimea de patruzeci de centimetri. Cântarea exact patru 
kilograme. Nu avea sindactilie. 

În timp ce eram încă în sala de nașteri, iar Charlene Coleman 
(care era în prag de pensionare) îi înmâna pentru prima oară 
copilul înfășat lui Lorrie, o soră medicală tânăra și roșcată păși 
pe ușă și ceru să discute cu Mello. 

Acesta vorbi cu ea în coridor, timp de câteva minute, iar când 
se întoarse o aduse pe asistentă cu el. 

— Ea e Brittany Walters, ne-o prezentă el. Lucrează la Secţia 
de terapie intensivă și trebuie să vă spună ceva. 

După spusele lui Brittany Walters, o bătrână numita Edna 
Carter fusese internată cu patruzeci și opt de ore în urmă în 
Secţia de terapie intensivă, după un atac cerebral care o lăsase 
paralizată și incapabilă să vorbească. Brusc, în seara aceea, 


VP -320 


Edna se ridicase pe pat - după cum s-a văzut, acest lucru s-a 
întâmplat cu câteva minute înainte să nască Lorrie - fără a mai 
fi paralizată. Vorbise clar și foarte insistent. 

Când sora Walters ajunse la acest moment din istorisirea sa, 
n-am îndrăznit să mă uit la Lorrie. Nu știam ce aveam să văd în 
ochii ei, dar îmi era teamă că ea o să vadă groaza din ochii mei. 

— A insistat că în spital se va naște peste un minut o fetiță 
numită Rowena, continuă sora medicală. Această Rowena va 
avea o lungime de patruzeci de centimetri și va cântări exact 
patru kilograme. 

— Oh, Doamne! exclamă Charlene Coleman. 

Sora Walters scoase o bucată de hârtie. 

— Și Edna a insistat să notez aceste cinci zile. După ce am 
făcut asta, bătrâna a căzut înapoi pe pat și a murit. 

Am luat hârtia cu o mână care tremura. 

M-am uitat la Mello Melodeon, dar acesta nu părea îngrijorat, 
așa cum presupuneam că ar fi trebuit să arate un prieten într-un 
asemenea moment. 

Am privit fără niciun chef cele cinci date de pe hârtie și am 
murmurat, copleșit: 

— Cinci zile teribile! 

— Ce-ai spus? mă întrebă sora Walters. 

— Cinci zile teribile, am repetat eu, dar n-am avut tăria să-i 
explic ce înseamnă asta. 

— Edna Carter n-a spus așa ceva, mă contrazise ea. 

— Și ce-a spus? o zori Mello, dar mi-am dat seama că el știa 
deja răspunsul. 

Sora Walters zise, uimită de reacția noastră: 

— Bătrâna mi-a zis că acestea sunt cinci zile minunate, cinci 
zile deosebit de vesele dintr-o viaţă binecuvântată. Nu-i ciudat? 
Credeţi că înseamnă ceva? 

În cele din urmă, am privit-o pe Lorrie în ochi. 

— Crezi că înseamnă ceva? am întrebat-o eu. 

— Bănuiesc că da. 

Am Îîmpăturit hârtia, am vârât-o în buzunar și am oftat. 

— Partea asta a paradisului e bizară rău... 

— Dar plăcută. 

— E misterioasă. 

— Întotdeauna. 

— E dulce. 


VP -321 


— Oh, da, mă aprobă ea. E dulce. 

Am luat-o pe mica Rowena cu blândeţe și respect de la Lorrie. 
Era mititică, dar în spirit și potenţial nu era mai mică decât 
vreunul dintre noi. 

Am tinut-o astfel încât să stea cu spatele spre mine și m-am 
rotit, descriind un cerc complet. Chiar dacă privirea ei nu era 
încă limpede, poate că putea să vadă încăperea în care se 
născuse, poate că vedea oamenii care fuseseră prezenţi la 
intrarea ei în lume. Poate că se întreba cine sunt aceștia și ce o 
așteptă în afara acestei încăperi. 

În timp ce mă roteam cu ea, am spus: 

— Rowena, aceasta este lumea. Aceasta e viaţa ta. 
Pregătește-te să fii încântată. 


VP -322 


ta 
2 
N 
X 
N 


virtual-project.eu 


VP -323