Dean Koontz — [Odd Thomas] 02 Odd pe vecie

$ 


m + 
se 
Pa a 


T 


1 
va, 
j Vei, i 
| dy 
INY NA 
A3 ý 


-1 
wa 


DEAN R. KOONTZ 


Seria Odd Thomas 


Volumul 2 


ODD PE VECIE 


Original: Forever Odd (2005) 


Traducerea: 
LIVIU RADU 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2008 


VP - 


„Suferinţa nemeritată duce la 
mântuire”. 


Martin Luther King Jr. 
„Uitaţi-vă la aceste mâini! Oh, 
Doamne, aceste mâini au trudit din greu 


ca să mă crească”. 


Elvis Presley, la sicriul mamei sale 


VP -3 


UNU 


Când m-am trezit, am auzit vântul fierbinte care făcea să 
zăngăne plasa de la ferestrele deschise și mi-am spus că era 
Stormy!, dar nici vorbă de așa ceva. 

Aerul deșertului mirosea vag a trandafiri - încă neînfloriţi - și 
a praf - care în deșertul Mojave e în floare timp de 
douăsprezece luni pe an. 

In orașul Pico Mundo cad precipitații doar în perioada scurtei 
noastre ierni. Dar noaptea caldă de februarie nu fusese îndulcită 
de aroma ploii. 

Speram să aud bubuitul slab al tunetului. Dacă fusesem trezit 
de un zgomot, atunci acesta fusese al unui tunet din vis. 

Mi-am ţinut răsuflarea și am ascultat tăcerea. Am simţit că 
tăcerea mă asculta. 

Ceasul deșteptător vopsea numere lucitoare pe beznă - era 
ora două și patruzeci și unu de minute dimineaţa. 

Pentru o clipă, m-am gândit să rămân în pat. Dar în zilele 
astea nu mai dorm la fel de bine ca atunci când eram tânăr. Am 
douăzeci și unu de ani și sunt mult mai bătrân decât atunci când 
aveam de douăzeci de ani. 

Convins că am companie și așteptându-mă să găsesc doi Elvis 
care mă vegheau, unul cu un zâmbet încrezut și unul trist și 
îngrijorat, m-am ridicat și am aprins veioza. 

Intr-un colț se afla un singur Elvis: o siluetă de carton, de 
mărime naturală, care făcuse reclamă la Blue Hawaii în holul 
unui cinematograf. Îmbrăcat cu o cămașă hawaiiană și cu o 
ghirlandă de flori, Elvis părea sigur de sine și fericit. 

In 1961 avusese multe motive să fie fericit. Blue Hawaii 
fusese un film de succes, iar albumul ajunsese pe primul loc în 
clasament. Elvis primise șase discuri de aur în anul acela, 
printre care fusese și Cant Help Falling in Love? și se 
îndrăgostise de Priscilla Beaulieu. 


1 Stormy - Furtunoasa - este prietena lui Odd, care a fost ucisă la sfârșitul primului 
volum. (n.tr.). 


? Nu pot să nu mă îndrăgostesc. 
VP-4 


Din nefericire, la insistența managerului său, Tom Parker, 
renunțase la rolul principal din West Side Story în favoarea unui 
film mediocru precum Follow That Dream. Gladys Presley, 
mama sa iubita, era moartă de trei ani, iar el îi simţea încă 
foarte mult lipsa. Deși avea doar douăzeci și șase de ani, Elvis 
începuse să aibă probleme cu greutatea. 

Elvisul de carton zâmbește etern, veșnic tânăr, incapabil de 
greșeli sau de regrete, neatins de mâhnire, neștiind ce-i 
disperarea. 

ÎI invidiez. Nu exista o copie a mea din carton, așa cum am 
fost cândva și cum n-o să mai fiu niciodată. 

Veioza scoase la iveală o altă prezenţă, o persoană la fel de 
răbdătoare pe cât era de disperată. Era clar că-mi veghease 
somnul, așteptând să mă trezesc. 

— Bună, domnule doctor Jessup, am zis eu. 

Doctorul Wilbur Jessup nu putea să-mi răspundă. Chipul îi era 
răvășit de suferință. Ochii săi - niște lacuri ale dezolării; orice 
speranţă se cufundase în adâncurile acelea singuratice. 

— Regret să vă văd, i-am spus eu. 

Își strânse pumnii, fără intenţia de a lovi ceva, ci doar ca o 
exprimare a frustrării. Își apăsă pumnii pe piept. 

Doctorul Jessup nu mă mai vizitase niciodată în apartamentul 
meu; știam, în adâncul sufletului meu, că el nu mai era printre 
noi. Dar am sperat să mă înșel și l-am întrebat, de îndată ce m- 
am dat jos din pat: 

— Am lăsat ușa descuiată? 

Doctorul clătină din cap. Ochii i se umplură de lacrimi, dar nu 
se văicări, nici măcar nu gemu. 

Am luat o pereche de blugi din dulap, m-am vârât în ei și am 
zis: 

— Am fost cam uituc. 

Doctorul își desfăcu pumnii și își privi palmele. Mâinile îi 
tremurau. Își îngropă fata în palme. 

— Există multe pe care aș vrea să le uit, am continuat eu, în 
timp ce-mi încălțam șosetele și pantofii, dar din minte îmi dispar 
doar lucrurile lipsite de importanţă, cum ar fi unde am lăsat 
cheile, dacă am încuiat ușa, dacă am rămas fără lapte... 


3 Urmează-ţi visul. 
VP-5 


Doctorul Jessup, radiolog la spitalul general al districtului, era 
un om amabil și tăcut, cu toate că nu mai fusese niciodată atât 
de tăcut. 

Pentru că nu port tricou când dorm, am luat unul alb dintr-un 
sertar. 

Am câteva tricouri negre, dar majoritatea sunt albe. Pe lângă 
o grămadă de blugi albaștri, am și două perechi de pantaloni 
albi din doc. 

Apartamentul e înzestrat doar cu un dulap mic. E gol pe 
jumătate. Așa sunt și sertarele de jos ale dulapului. 

N-am niciun costum. Nici cravată. Nici pantofi ce trebuie 
lustruiţi. 

Pentru vreme răcoroasă am două pulovere cu guler pe gât. 

Odată am cumpărat o vestă tricotată. O nebunie de moment. 
Când mi-am dat seama că introduceam un nivel incredibil de 
complexitate în garderoba mea, am înapoiat vesta magazinului. 

Prietenul și mentorul meu de două sute de kilograme, P. 
Oswald Boone, mi-a atras atenţia că stilul meu vestimentar 
reprezintă o amenințare serioasă la adresa industriei 
confecţiilor. 

Am remarcat în mai multe ocazii că articolele din garderoba 
lui Ozzie sunt de dimensiuni atât de mari încât menţin în 
funcţiune fabricile de ţesături care ar putea să sufere din cauza 
mea. 

Doctorul Jessup era desculț și purta o pijama din bumbac. O 
pijama mototolită ca după un somn neliniștit. 

— Domnule, aș vrea să spuneţi ceva, i-am zis eu. Îmi doresc 
sincer să spuneţi ceva. 

În loc să-mi răspundă, radiologul îşi luă mâinile de pe faţă, se 
întoarse și ieși din dormitor. 

M-am uitat la zidul de lângă pat. Pe el se afla un cartonaș de 
la o mașină de ghicit viitorul, dintr-un bâlci, înrămat și acoperit 
cu un geam. Cartonașul promite: „SUNTEȚI SORTIŢI SA FIŢI 
VEȘNIC ÎMPREUNĂ”. 

În fiecare dimineaţă îmi încep ziua citind cele șase cuvinte. Le 
citesc din nou în fiecare seară, de obicei de mai multe ori, 
înainte să adorm, dacă reușesc să adorm. 

Mă ajută certitudinea că viaţa are un sens. Ca și moartea. 

Mi-am luat telefonul celular de pe noptieră. Primul număr din 
agendă este cel al biroului lui Wyatt Porter, șeful 


VP-6 


Departamentului de Poliţie din Pico Mundo. Al doilea e numărul 
său de acasă. Al treilea e numărul telefonului său celular. 

Existau șanse mari să-l sun pe șeful poliţiei - la unul dintre 
numere - înainte de zorii zilei. 

M-am dus în camera de zi, am aprins lumina și am descoperit 
că doctorul Jessup stătea în întuneric, printre comorile provenite 
din magazine de vechituri cu care e mobilat apartamentul. 

Când m-am dus la ușa din faţă și am deschis-o, doctorul nu 
m-a urmat. Deși îmi solicitase ajutorul, nu avea curaj să înfrunte 
ce-l aștepta. 

Decorul eclectic - fotolii stil Stickley, taburete victoriene, 
gravuri de Maxfield Parrish, vase din sticlă iridescentă, tot 
mobilierul fiind scăldat în lumina rubinie aruncată de o veioză 
veche din bronz, cu abajur din mărgele - îl atrăgea în mod 
evident. 

— Fără supărare, domnule, dar locul dumneavoastră nu-i aici, 
i-am spus eu. 

Doctorul Jessup se uită la mine în tăcere, cu o privire plină de 
rugaminți. 

— Acest spațiu e plin cu vârf de trecut. E loc aici pentru mine, 
pentru Elvis și pentru amintiri, dar nu-i loc pentru ceva nou. 

Am ieșit în holul comun și am închis ușa. 

Apartamentul meu e unul din cele două de la primul etaj al 
unei case victoriene modificate. Cândva fusese locuința 
spațioasă a unei singure familii, iar clădirea are încă un farmec 
anume. 

Am locuit ani de zile într-o cameră închiriată, deasupra unui 
garaj. Patul meu fusese la câţiva pași de frigider. Viaţa fusese 
mai simplă atunci, iar viitorul mai limpede. 

Am schimbat locuinţa aceea cu aceasta nu pentru că aș fi 
avut nevoie de mai mult spaţiu, ci pentru că inima mea este 
acum aici, și este aici pentru vecie. 

Ușa din faţă a casei are un oval din sticlă cu plumb. Noaptea 
din spatele acestuia părea turtită și organizată potrivit unui 
model pe care-l poate înțelege oricine. 

Când am pășit pe verandă, noaptea se dovedi a fi ca toate 
celelalte: profundă, misterioasă, plină de potenţial pentru haos. 

Cât am coborât treptele verandei și am mers pe aleea 
pietruită, până pe trotuarul de la stradă, m-am tot uitat în jur 
după doctorul Jessup, dar nu l-am zărit. 


VP - 7 


În deșertul înalt care se ridică la est de Pico Mundo, iarna 
poate fi răcoroasă, în timp ce nopţile din deșertul nostru de mică 
altitudine rămân blânde chiar și în februarie. Dafinii indieni de 
lângă trotuar oftară și șoptiră în bătaia vântului îmbălsămat, iar 
niște molii planară câtre lămpile stradale. 

Casele din jur erau tăcute, iar ferestrele erau întunecate. Nu 
lătra niciun câine. Nu se auzea nicio bufniţă. 

Nu se vedea niciun pieton, pe străzi nu era nici urmă de 
mașini. Orașul arata ca și cum ar fi avut loc înălțarea la Cer a 
tuturor oamenilor, și doar eu fusesem lăsat în urmă să îndur 
domnia iadului pe pământ. 

Când am ajuns la colţul străzii, doctorul Jessup mi se alătură. 
Pijamaua sa și ora târzie sugerau că venise în apartamentul 
meu din casa sa din Jacaranda Way, aflată la cinci cvartale spre 
nord de mine, într-un cartier mai bun. Acum mă conducea în 
direcţia aceea. 

Putea să zboare, dar mergea chinuit. Eu alergam înaintea lui. 

Deși mă temeam că o să găsesc exact ceea ce-i fusese lui 
teamă să-mi destăinuie, doream să ajung cât mai iute acolo. Din 
câte știam, se putea ca o viață să fie în pericol. 

La jumătatea drumului mi-am dat seama că aș fi putut să iau 
Chevroletul. De când am carnet, am șofat mai mult mașini 
împrumutate de la prieteni când avusesem nevoie, eu 
neposedând un automobil. Dar în toamna precedentă 
moștenisem un Chevrolet Camaro Berlinetta Coupe, model 
1980. 

Mă port deseori ca și cum n-aș avea mașină. Faptul că deţin 
câteva mii de kilograme de vehicul îmi împovărează cugetul 
când mă gândesc prea mult la acest lucru. Și, pentru că încerc 
să nu mă gândesc la asta, uit uneori că am o mașină. 

Faţa brazdată de cratere a lunii veghea, iar eu continuam să 
alerg. 

Locuinţa familiei Jessup de pe Jacaranda Way este o clădire 
georgiană din cărămizi albe, cu ornamente elegante. E flancată 
de o casă încântătoare, în stil victorian american, cu atât de 
multe cornișe decorative încât arată ca un tort de nuntă, și de o 
casă care e barocă în cel mai rău înţeles al cuvântului. 

Niciunul dintre aceste stiluri arhitectonice nu pare potrivit 
pentru deșert, clădirile fiind umbrite de palmieri și luminate de 
bougainvillea căţărătoare. Orașul nostru a fost întemeiat în 1900 


VP-s 


de oameni veniţi de pe Coasta de Est, care fugiseră de ierni 
aspre, dar care aduseseră cu ei arhitectura și mentalitatea dintr- 
un climat rece. 

Terri Stambaugh, prietena și patroana mea, proprietara 
localului Pico Mundo Grille, spune că această arhitectură 
deplasată e mai bună decât pogoanele înfiorătoare de stucatură 
și acoperișurile cu pietriș din multe orașe californiene din deșert. 

Presupun că are dreptate. Eu am trecut rareori granița 
orașului Pico Mundo și n-am ieșit niciodată dincolo de hotarele 
districtului Maravilla. 

Viaţa mea e prea plină ca să-mi permit să hoinăresc sau să 
călătoresc. Nici măcar nu mă uit pe Travel Channel. 

Bucuriile vieţii pot fi găsite oriunde. Locurile îndepărtate oferă 
doar căi exotice de suferinţă. 

Pe de altă parte, lumea de dincolo de Pico Mundo e bântuită 
de străini, iar mie mi-e destul de dificil să mă descurc și cu 
morţii care-mi erau cunoștințe atunci când trăiau. 

În locuinţa familiei Jessup luceau lumini la unele ferestre, și la 
parter, și la etaj. Dar majoritatea geamurilor erau întunecate. 

Când am ajuns la capătul scării de la veranda din faţa casei, 
doctorul Wilbur Jessup mă aștepta acolo. 

Vântul îi răvășea părul și-i flutura pijamaua, cu toate că nu 
știam cum de era posibil. Și lumina lunii îl găsea, și umbra. 

Radiologul mohorât avu nevoie de un moment de răgaz ca să- 
și adune puterea să mă conducă în casă, unde probabil că zăcea 
mort, poate împreună cu altă persoană. 

L-am îmbrățișat. Fiind doar spirit, era invizibil pentru oricine, 
cu excepţia mea, dar părea cald și solid. 

Poate că-i văd pe morți afectaţi de capriciile vremii din 
această lume, atinși de lumină și de umbră, poate că-i găsesc la 
fel de calzi ca și pe vii nu pentru că așa sunt, ci fiindcă că așa aș 
dori eu să fie. Poate că acesta e felul meu de a nega puterea 
morții. 

Darul meu supranatural se află nu în mintea mea, ci în 
sufletul meu. Sufletul e un artist care pictează peste ceea ce îl 
disturbă profund, lăsând pe pânză o versiune mai puţin 
întunecată, mai puţin stridentă a adevărului. 

Doctorul Jessup nu era material, dar se sprijini de mine, 
părând greu. Trupul îi fu scuturat de suspine pe care nu le putea 
rosti. 


VP-9 


Morții nu vorbesc. Poate că știu despre moarte lucruri pe care 
cei vii nu trebuie să le afle. 

În momentul acela, darul vorbirii nu-mi oferea niciun avantaj. 
Cuvintele nu-l puteau alina pe doctor. 

Nimic nu-i putea înlătura mâhnirea, cu excepţia dreptății. 
Poate nici măcar dreptatea. 

Când fusese în viață, mă cunoscuse drept Odd Thomas, un 
personaj local. Unii oameni mă consideră - în mod eronat - 
drept un erou, dar majoritatea cred că-s un excentric. 

Odd’ nu-i o poreclă, e numele meu adevărat. 

Presupun că povestea numelui meu e interesantă, dar v-am 
mai spus-o. Trebuie să rețineți doar că părinţii mei sunt normali. 
Nişte extravaganți. 

Cred că în timpul vieţii sale doctorul Jessup mă considerase 
un tip interesant, amuzant și cam aiurit. Presupun că mă 
plăcuse. 

Doar după ce a murit m-a cunoscut așa cum sunt: un tovarăș 
al morților care zăbovesc pe pământ. 

Îi văd și îmi doresc să nu-i văd. Preţuiesc prea mult viaţa ca 
să-i resping pe mori, pentru că aceștia au dreptul la 
compasiunea mea din cauza faptului că au suferit în această 
lume. 

Când doctorul Jessup se îndepărtă de mine, se schimbase. 
Rănile sale erau vizibile. 

Fusese lovit în faţă cu un obiect teșit, poate cu o bucată de 
țeavă sau cu un ciocan. De mai multe ori. Craniul îi era spart, 
trăsăturile îi fuseseră deformate. 

Mâinile sale sfâșiate, crăpate, tăiate sugerau că încercase cu 
disperare să se apere sau că venise în ajutorul cuiva. Singura 
persoană care locuia împreună cu el era fiul său, Danny. 

Compasiunea pe care o simţeam faţa de el fu iute depășită de 
o nevoie imperioasă de a face dreptate, care este o emoție 
periculoasă, pentru că-ţi întunecă judecata și te face să nu mai fi 
precaut. 

În această stare - pe care, de altfel, n-o doresc și care mă 
înspăimântă - nu mă pot abţine să nu fac ceea ce trebuie să fac. 
Pur și simplu mă arunc în acţiune, de parcă aș fi posedat. 


4 Odd înseamnă atât ciudat, cât și singur, lipsit de pereche. (n.tr.). 
VP - 10 


Prietenii mei, puţinii care îmi cunosc secretele, cred că 
această stare este de inspiraţie divină. Poate cât doar o nebunie 
temporară. 

In timp ce urcam scara treaptă cu treaptă și apoi în timp ce 
traversam veranda, m-am gândit săi telefonez lui Wyatt Porter, 
șeful poliției. M-am întrebat însă dacă Danny avea să piară în 
timp ce eu telefonam și așteptam autorităţile. 

Ușa din față era întredeschisă. 

Am privit în urmă și am descoperit că doctorul Jessup prefera 
să bântuie grădina, nu casa. Doctorul zăbovea prin iarbă. 

Rănile îi dispăruseră. Doctorul arăta așa cum arătase înainte 
să-l găsească Moartea - și părea speriat. 

Până să plece din lumea asta, chiar și morţii cunosc teama. Ai 
crede că n-au nimic de pierdut, dar uneori morții sunt copleșiți 
de temeri nu în legătură cu ceea ce se află Dincolo, ci în 
legătură cu ceea ce au lăsat în urmă. 

Am împins ușa. S-a deschis ușor, fără zgomot, ca mecanismul 
bine uns al unei capcane cu arc. 


VP - 11 


DOI 


Becuri brumate, în formă de flacără, în candelabre argintate, 
scoteau la iveală uși lambrisate în alb, toate închise, aflate de-a 
lungul unui hol, și trepte care urcau în întuneric. 

Podeaua de marmură a holului - rugoasă, nu șlefuită - era de- 
un alb de culoarea norilor, arătând moale ca aceștia. Covorul 
persan, de culoarea rubinului, a lișiţei și a safirului, părea că 
plutește ca un taxi magic care așteaptă un pasager cu gust 
pentru aventură. 

Am trecut de prag, iar podeaua de nori mă suporta. Covorul 
lenevea sub picioare. A 

Într-o asemenea situaţie, ușile închise mă atrag. În decursul 
anilor am îndurat un vis în care, în timpul unei căutări, deschid o 
ușă lambrisată în alb și sunt străpuns în gât de ceva ascuţit, 
rece și gros cât o bară dintr-un gard de fier. 

Întotdeauna mă trezesc înainte să mor, dar având impresia că 
sunt încă tras în ţeapă. De obicei, după aceea mă dau jos din 
pat, indiferent cât de devreme este. 

Visele mele nu-s chiar profetice. Bunăoară, n-am făcut 
niciodată sex cu Jennifer Aniston în timp ce călăream gol pușca 
pe spatele unui elefant. 

Au trecut șapte ani de când, ca băiat de paisprezece ani, am 
avut această memorabilă fantezie nocturnă. După atât timp, nu 
mai am nicio speranţă ca visul cu Aniston să se dovedească a fi 
unul profetic. 

Sunt convins că scenariul cu ușa lambrisată în alb se va 
îndeplini. Nu știu dacă voi fi doar rănit, voi deveni schilod pe 
viaţă sau voi fi ucis. 

Aţi putea crede că atunci când îmi apar în faţă uși albe, 
lambrisate ar trebui să le evit. Și așa aș face... dacă n-aș fi aflat 
că nu poţi să fugi de soartă sau s-o ocolești. Preţul pe care l-am 
plătit pentru lecţia aceasta mi-a transformat sufletul într-o 
pungă aproape goală, în care mai zăngăne două-trei monede, 
undeva, la fundul ei. 

Prefer să deschid brusc fiecare ușă și să înfrunt ceea ce mă 
așteaptă acolo decât să fug și apoi să fiu mereu cu ochii-n patru 


VP - 12 


la orice scârțâit de clanță apăsată sau la orice sunet ușor scos 
de balamale în urma mea. 

De data asta, ușile nu mă atraseră. intuiţia mă conduse pe 
scări și am urcat iute. 

Holul întunecos de la etajul al doilea era luminat doar de 
razele slabe care răzbăteau din cele două camere. 

Nu visasem nimic despre uși deschise. M-am dus fără să ezit 
la prima din cele două uși și am intrat într-un dormitor. 

Sângele scurs după un act de violenţă îi sperie chiar și pe cei 
cu experienţă în domeniu. Împroșcările, stropii, picăturile și 
petele formează un număr infinit de modele Rorschach, iar în 
fiecare dintre ele privitorul citește același înțeles: fragilitatea 
existenţei sale, confirmarea faptului că-i muritor. 

Urme de mâini stacojii, deznădăjduite, pe un perete spuneau 
mesajul nerostit al victimei: „Cruţă-mă, ajută-mă, amintește-ți 
de mine, răzbună-mă!” 

Pe podea, lângă pat, zăcea trupul doctorului Wilbur Jessup, 
bătut cu sălbăticie. 

Imaginea unui cadavru brutalizat îl deprimă și îl face să se 
simtă ofensat chiar și pe acela care știe că trupul nu-i decât un 
adăpost vremelnic și că esența o reprezintă sufletul. 

Lumea, care ar putea să fie un rai, este un iad înaintea 
iadului. Noi am transformat-o în așa ceva, cu aroganţa noastră. 

Ușa spre baia alăturată era pe jumătate deschisă. Am împins- 
o cu piciorul. 

Deși veioza din dormitor avea abajurul năclăit de sânge și 
răspândea o lumină slabă, totuși razele sale ajungeau în baie, 
dar nu dezvăluiră nicio surpriză. 

Conștient că mă aflam la locul unei crime, nu am atins nimic. 
Am mers cu grijă, din respect faţă de dovezi. 

Unii cred că la baza crimei stă lăcomia, dar rareori se 
întâmplă ca lăcomia să motiveze suficient un asasin. Majoritatea 
omuciderilor au aceeași cauză înfiorătoare: tânjesc după 
uciderea cu sânge rece a persoanei pe care o invidiază. 

Nu-i numai tragedia centrală a existenței umane, e și istoria 
politică a lumii. 

Bunul-simţ - nu o putere paranormală - îmi spuse că în acest 
caz ucigașul invidia căsătoria fericită de care se bucurase până 
de curând doctorul Jessup. Cu paisprezece ani în urmă, 


VP - 13 


radiologul se însurase cu Carol Makepeace. Avuseseră o căsnicie 
perfectă. 

Carol se căsătorise având un băiat de șapte ani, Danny. 
Doctorul Jessup îl adoptase. 

Danny mi-e prieten de când aveam amândoi șase ani și ne 
descoperiserăm o pasiune comună pentru cartonașele Monster 
Gum. li dădusem un miriapod marțian mâncător de creiere în 
schimbul unui limax venusian mâncător de metan, lucru care 
ne-a legat de la prima întâlnire și ne-a asigurat o afecţiune 
frăţească pentru toată viaţa. 

Deveniserăm apropiați și datorită faptului că eram diferiţi de 
ceilalți oameni, fiecare în felul lui. Eu văd morţii care zăbovesc 
în lume, iar Danny suferă de osteogenesis imperfecta, boală 
căreia i se spune și oase sfărâmicioase. 

Vieţile noastre sunt definite - și deformate - de afecțiunile 
noastre. Deformarea mea este în principal socială, a lui e mai 
mult fizică. 

Cu un an în urmă, Carol a murit de cancer. Acum a murit și 
doctorul Jessup, iar Danny a rămas singur. 

Am părăsit dormitorul principal și am mers în grabă și fără să 
fac zgomot de-a lungul coridorului, către partea din spate a 
casei. Am trecut pe lângă două camere închise și m-am 
îndreptat spre ușa deschisă, care reprezenta a doua sursă de 
lumină, îngrijorat de faptul că las în urma mea spaţii 
necercetate. 

Odată, după ce am făcut greșeala de a urmări știrile la 
televizor, o vreme am fost îngrijorat că un asteroid putea să 
lovească Pământul și să distrugă civilizația omenească. Crainica 
spusese că nu-i doar posibil, ci și probabil. lar la sfârșitul știrii 
zâmbise. 

Imi făcusem griji în legătură cu asteroidul până când mi-am 
dat seama că nu puteam să fac nimic ca să-l opresc. Nu-s 
Superman. Sunt un bucătar de minuturi care și-a abandonat 
grătarul și tigaia. 

Mult timp mi-am făcut griji în legătură cu doamna de la știri. 
Ce fel de persoană poate să dea asemenea vești îngrozitoare și 
apoi să zâmbească? 

Dacă o să deschid vreodată o ușă albă, lambrisată și o să fiu 
înjunghiat în gât, atunci lancea de fier - sau orice altceva - va fi 
probabil mânuită de crainica aceea. 


VP - 14 


Am ajuns la următoarea ușă deschisă, m-am oprit în lumină și 
am trecut pragul. Nicio victimă, niciun asasin. 

Lucrurile ce ne îngrijorează cel mai mult nu-s niciodată cele 
care ne mușcă. Dinţii cei mai ascuţiţi ne înhaţă întotdeauna 
când ne uităm în altă parte. 

Fără îndoială, aceea era camera lui Danny. Pe peretele din 
spatele patului în dezordine atârna un afiș al lui John Merrick, 
adevăratul Om-Elefant. 

Danny avea simțul umorului când venea vorba de 
diformităţile - majoritatea ale membrelor - pe care le avea din 
cauza bolii. Nu semăna deloc cu Merrick, dar Omul-Elefant era 
eroul său. 

„il expuneau ca pe o ciudăţenie, îmi explicase Danny odată. 
Femeile leșinau când îl vedeau, copiii plângeau, bărbaţi duri 
tresăreau. Era disprețuit și insultat. Dar după un secol s-a făcut 
un film despre viaţa lui, iar noi îi cunoaștem numele. Cine mai 
știe numele ticălosului care îi era proprietar și-l expunea la bâlci 
sau numele celor care leșinau, plângeau ori tresăreau? Ei toţi 
sunt praf și pulbere acum, iar el e nemuritor. În plus, când ieșea 
în lume, purta o pelerină mişto cu glugă”. 

Pe ceilalți pereţi erau patru afișe ale zeiței fără vârstă a 
sexului, Demi Moore, care acum este mai încântătoare decât a 
fost vreodată în reclamele pentru Versace. 

În vârsta de douăzeci și unu de ani, cu cinci centimetri sub un 
metru și jumătate - înălțimea pe care pretindea el că o are -, cu 
trupul deformat de creșterea anormală a oaselor din timpul 
vindecării frecventelor fracturi, deși scund, Danny avea vise 
măretțe. 

Nimeni nu m-a atacat când am pășit din nou în hol. Nu că m- 
aș fi așteptat să mă înjunghie cineva, dar în asemenea 
momente sunt cele mai mari șanse să se întâmple așa ceva. 

Dacă vântul din Mojave ar fi bătut în noaptea aceea, n-aș fi 
putut să-l aud în interiorul clădirii georgiene cu ziduri groase, 
cuprinse de o tăcere mormântală și de răcoarea aerului 
condiționat, în care se simţea un iz slab de sânge. 

N-am mai amânat să-l sun pe șeful poliţiei. În timp ce stăteam 
în holul de la etaj, am apăsat cifra 2 de pe tastatura telefonului 
meu celular și am sunat acasă la Wyatt Porter. 

Mi-a răspuns la al doilea țârâit și părea treaz. 


VP - 15 


Fiind atent să nu se apropie de mine vreo crainică nebună sau 
ceva mai rău de atât, am spus în șoaptă: 

— Domnule, îmi cer scuze dacă v-am trezit. 

— Nu dormeam. Stăteam cu Louis L'Amour”. 

— Scriitorul? Domnule, credeam că a murit. 

— E tot atât de mort cum e și Dickens. Fiule, spune-mi că ești 
singur și că n-ai dat iarăși de necazuri. 

— Domnule, eu nu caut necazurile. Ar fi bine să veniţi la 
locuinţa doctorului Jessup. 

— Sper că-i vorba de un simplu jaf. 

— Crimă, i-am răspuns eu. Wilbur Jessup zace pe podeaua 
dormitorului său. E ceva urât. 

— Unde-i Danny? 

— Cred că a fost răpit. 

— Simon, zise șeful poliţiei. 

Simon Makepeace - primul soţ al lui Carol, tatăl lui Danny - 
fusese eliberat din închisoare cu patru luni în urmă, după ce 
ispășise o pedeapsă de șaisprezece ani pentru omucidere. 

— Ar fi bine să aduceţi și câţiva polițiști, i-am zis eu. Și fără 
tam-tam. 

— Mai e cineva acolo? 

— Așa am impresia. 

— Odd, pleacă de acolo. 

— Știţi că nu pot. 

— Nu înţeleg ce te împiedică să faci asta. 

— Nici eu, domnule. 

Am apăsat pe butonul care încheia convorbirea și am vârât 
telefonul în buzunar. 


5 Autor celebru de romane western. (n.tr.). 
VP - 16 


TREI 


Am presupus că Danny e în apropiere, că are probleme și se 
afla, probabil, la parter. Ca urmare, m-am îndreptat către scara 
din faţă, dar, înainte să apuc să cobor, m-am răzgândit și am 
luat-o înapoi pe traseul pe care venisem. 

M-aș fi așteptat să mă întorc la cele două uși închise, din 
partea dreaptă a coridorului, ușile dintre dormitorul principal și 
camera lui Danny, ca să aflu ce se afla în spatele lor. Dar, ca 
mai înainte, n-am fost atras spre ele. 

În partea stângă erau alte trei uși închise. Dar nu m-am simţit 
atras nici de vreuna dintre acestea. 

Pe lângă posibilitatea de a vedea fantome, un dar pe care l-aș 
schimba bucuros cu talentul de a cânta la pian sau cu cel pentru 
aranjamente florale, am fost înzestrat cu ceea ce eu numesc 
magnetism psihic. 

Dacă o persoană nu e acolo unde mă aștept s-o găsesc, plec 
la plimbare pe jos, sau cu bicicleta, ori merg cu mașina, 
păstrându-mi în minte numele sau figura persoanei respective, 
colindând la întâmplare pe străzi, iar uneori, după câteva 
minute, alteori după o oră, îl întâlnesc pe cel pe care-l caut. E ca 
și cum ai pune pe o masă o pereche de magneti în formă de 
terrieri scoțieni și te-ai uita cum aluneca inexorabil unul către 
celălalt. 

Cuvântul-cheie din fraza anterioară este uneori. 

Uneori, magnetismul meu psihic funcţionează precum cel mai 
bun ceas Cartier. Alteori merge ca un ceas pentru fiert ouă, 
cumpărat la un magazin cu prețuri reduse, la o vânzare de 
lichidare de stocuri: îl potrivești să faci un ou moale și-ţi iese 
fiert tare. 

Nestatornicia acestui dar al meu nu-i o dovadă că Dumnezeu 
e crud sau indiferent, dar ar putea să fie una dintre multele 
dovezi că El are simţul umorului. 

Vina e numai a mea. Nu pot să mă relaxez suficient ca să-mi 
las darul să funcţioneze. Mă las distras de gânduri, de data asta 
de posibilitatea ca Simon Makepeace, dând dovadă de un 


6 împăciuitor. 
VP - 17 


dispreț total față de numele său, să deschidă o ușă, să sară în 
hol și să mă ciomăgească până o să mor. 

Am mers mai departe călăuzit de lumina veiozei din camera 
lui Danny, lumină care ajungea pe coridor. In camera sa, Demi 
Moore arăta tot strălucitoare, iar Omul-Elefant tot ca un 
pachiderm. M-am oprit în bezna de la intersecţia coridorului cu 
un alt hol, mai scurt. 

Casa era mare. Fusese construită în 1910 de un imigrant din 
Philadelphia, care făcuse avere fie cu cremă de brânză, fie cu 
gelinită. Nu-mi amintesc niciodată exact. 

Gelinita este un explozibil puternic, care constă dintr-o masă 
gelatinizată de nitroglicerină, la care s-a adăugat nitrat de 
celuloză. În primul deceniu al secolului trecut, așa-numita 
gelatină explozivă făcea furori în cercurile care manifestau un 
interes special pentru aruncarea în aer a lucrurilor. 

Crema de brânză e cremă de brânză. E delicioasă când o 
mănânci, dar rareori explodează. 

Mi-ar plăcea să cunosc mai serios istoria locală, dar n-am fost 
în stare să dedic prea mult timp studierii acesteia, așa cum aș fi 
vrut. Morţii continuă să-mi distragă atenţia. 

Am cotit la stânga în cel de-al doilea coridor, care era 
întunecos, dar nu complet în beznă. O lumină slabă dezvăluia 
ușa deschisă de la capătul scărilor din spatele casei. 

Lumina din casa scării nu era aprinsă. Lumina venea de 
undeva de jos. 

Am trecut pe lângă încăperile și dulapurile de pe ambele laturi 
ale coridorului, în care nu aveam niciun chef să scotocesc, și 
apoi pe lângă un lift. Ascensorul acela cu instalaţie hidraulică 
fusese instalat înainte de căsătoria lui Wilbur cu Carol, înainte ca 
Danny - pe atunci un copil de șapte ani - să se fi mutat în casă. 

Dacă ești bolnav de osteogenesis imperfecta, poţi să-ţi mai 
rupi din când în când un os fără să depui un efort prea mare. Pe 
când avea șase ani, Danny își fracturase încheietura mâinii 
drepte doar pentru ca trântise prea tare cărţile în timp ce juca 
popa-prostu'. 

Prin urmare, scările prezentau un mare risc. Dacă ar fi căzut 
pe scări când era copil, ar fi murit din cauza fracturilor craniene. 

Deși mie nu-mi era teamă că aș putea să cad, scara aceea mă 
îngrozea. Era în spirală și foarte strâmtă, nu puteai să vezi decât 
câteva trepte în fața ta. 


VP - 18 


Intuiția îmi spunea că acolo jos mă așteaptă cineva. 

Ca alternativă la scări, ascensorul făcea prea mult zgomot. 
Simon Makepeace l-ar fi auzit și m-ar fi așteptat la ieșirea din 
lift. 

Nu puteam să dau înapoi. Eram obligat să cobor - și încă iute 
- până în camerele din spate ale parterului. 

Înainte să-mi dau seama ce fac, am apăsat pe butonul de 
chemare a ascensorului. Mi-am tras repede degetul, de parcă aș 
fi apăsat pe un ac. 

Ușile nu se deschiseră imediat. Ascensorul era la etajul 
inferior. 

În timp ce motorul prindea viaţa cu un bâzâit, iar mecanismul 
hidraulic ofta și cabina se ridica pe funie cu un fâșâit slab, mi- 
am dat seama că aveam un plan. Foarte bine. 

De fapt, e prea mult spus că aveam un plan. Era mai degrabă 
un truc, o diversiune. 

Ascensorul sosi cu un clinc atât de zgomotos în casa tăcută 
încât am tresărit, deși mă așteptasem să aud sunetul acela. 
Când ușa s-a deschis, m-am încordat, dar nimeni nu s-a năpustit 
asupra mea. 

M-am întins în cabină și am apăsat pe butonul care trimitea 
liftul înapoi la parter. 

Înainte ca ușile să se închidă, m-am dus iute la scări și le-am 
coborât în grabă. Diversiunea putea să ţină doar până când 
cabina avea să ajungă jos, pentru că atunci Simon urma să 
descopere că nu eram în ea. 

Scările dădeau într-un hol de lângă bucătărie. Un astfel de hol 
cu podea de piatră, pentru haine și încălțăminte, era foarte util 
în Philadelphia, având în vedere ploile abundente de primăvară 
și iernile cu multă zăpadă, dar într-o locuinţă din deșertul 
Mojave cel pârjolit de soare nu era nevoie de așa ceva, așa cum 
nu era nevoie de un rastel pentru schiuri. 

Măcar nu era o magazie plină cu gelinită. 

Din holul acela, o ușă dădea în garaj, alta în curtea din spate. 
A treia ducea în bucătărie. 

Casa nu fusese proiectată iniţial să aibă lift. Antreprenorul 
care o refăcuse fusese obligat să plaseze ascensorul într-un colț 
al bucătăriei spaţioase. Nu era o soluție ideală. 


VP - 19 


De îndată ce am ajuns în hol, ametit după parcurgerea 
curbelor strânse ale scării în spirală, un clinc anunţă sosirea 
cabinei la parter. 

Am înhăţat o mătură, de parcă aș fi putut să mătur cu ea de 
pe faţa pământului un psihopat criminal. În cazul cel mai bun 
puteam să-l iau prin surprindere și să-i înfig ţepii măturii în față, 
rănindu-i ochii și făcându-l să-și piardă echilibrul. 

Mătura nu-mi oferea siguranța pe care mi-ar fi dat-o un 
aruncător de flăcări, dar era mai bună decât o cârpă de spălat 
pe jos și reprezenta o ameninţare mai mare decât un pămătuf 
pentru șters praful. 

M-am plasat lângă ușa bucătăriei și m-am pregătit să-l dobor 
pe Simon când acesta avea să năvălească în hol, căutându-mă. 
Simon nu năvăli acolo. 

După un timp care mi s-a părut suficient de lung ca să 
vopsesc zidurile cenușii într-o culoare mai veselă, dar care în 
realitate nu depășise cincisprezece secunde, m-am uitat la ușa 
dinspre garaj. Apoi la ușa dinspre curte. 

M-am întrebat dacă nu cumva Simon Makepeace îl scosese 
deja cu forța pe Danny din casă. Puteau să fie în garaj, Simon la 
volanul mașinii doctorului Jessup, iar Danny legat și neajutorat, 
pe bancheta din spate. 

Sau poate se duseseră în curte, îndreptându-se spre poartă. 
Simon putea să fi venit cu propriul vehicul, pe care-l lăsase pe 
aleea din spatele casei. 

Dar m-am simţit tentat să împing ușa batantă și să intru în 
bucătărie. 

Doar becurile de sub dulapurile suspendate erau aprinse, 
luminând tăbliile bancurilor de lucru. Suficient cât să-mi dau 
seama că eram singur. 

Cu toate acestea, simţeam o prezență. Cineva putea să stea 
ghemuit, ascunzându-se în cealaltă parte a mesei mari de lucru 
din centrul bucătăriei. 

Înarmat cu mătura pe care o ţineam ca pe un ciomag, am 
cercetat cu grijă încăperea. Pantofii mei cu talpă de cauciuc 
scârțâiau ușor pe podeaua de mahon lucitor. 

Când am ocolit trei sferturi din masă, am auzit ușa liftului 
deschizându-se în spatele meu. 

M-am întors și nu am dat cu ochii de Simon, ci de un străin. 
Acesta așteptase ascensorul și, când a văzut că nu eram în el, 


VP - 20 


după cum se așteptase, și-a dat seama că fusese păcălit. 
Reacţionase iute și se ascunsese în cabina liftului înainte ca eu 
să ajung în hol. 

Era sinuos, iar ochii săi verzi emanau o putere teribilă. Erau 
ochii cuiva care știe multe căi de ieșire din grădina raiului. 
Buzele sale solzoase formau curba minciunii perfecte: un 
zâmbet în care răutatea încerca să treacă drept intenţie 
prietenoasă, în care bonomia era, de fapt, venin curat. 

Inainte să găsesc o metaforă pentru a-i descrie nasul, șarpele 
cel ticălos acţionă. Apăsă pe trăgaciul armei cu electroșocuri, 
aruncând două săgeți care, târând după ele sârme, îmi găuriră 
tricoul și-mi transmiseră un șoc care mă scoase din circulaţie. 

M-am simţit ca o vrăjitoare care, în timp ce zboară la mare 
înălțime, își pierde brusc harul, altfel spus, greoi și cu o mătură 
nefolositoare. 


VP - 21 


PATRU 


Când încasezi vreo cincizeci de mii de volţi dintr-o armă cu 
electroșocuri, trebuie să treacă ceva timp până să te simţi de 
parcă ai dansa. 

Zăcând pe podea, ca și cum aș fi imitat un gândac strivit, și 
zbătându-mă violent și lipsit de funcţiile motorii de bază, am 
încercat să ţip, dar n-am reușit să scot decât un scâncet. 

O fulgerare de durere, apoi o pulsaţie fierbinte, persistentă se 
scurgeau de-a lungul fiecărui traseu nervos din trupul meu cu o 
asemenea intensitate încât le puteam vedea cu ochii minţii la fel 
de limpede ca o șosea pe o hartă rutieră. 

Mi-am înjurat agresorul, dar invectiva semăna mai mult a 
chiţăit. Păream un șoricel fricos. 

Individul se aplecă asupra mea și m-am așteptat să fiu 
cotonogit. Tipul era genul de om căruia îi face plăcere săi 
cotonogească pe ceilalţi. Dacă nu purta cizme cu ţinte era doar 
pentru că le dusese la cizmar ca să le monteze niște crampoane 
suplimentare. 

Brațele mele se mișcau ușor; mâinile îmi erau cuprinse de 
spasme. Nu-mi puteam acoperi fața. 

Individul vorbi, dar cuvintele sale nu însemnau nimic, sunau 
ca trosniturile și păârâiturile din niște sârme scurtcircuitate. 

Când tipul înhăţă mătura, mi-am dat seama după modul în 
care o ţinea că intenţiona să mă izbească în față cu mânerul 
teșit de metal al acesteia, până când Omul-Elefant ar fi părut un 
manechin din revistele de modă în comparaţie cu mine. 

Individul ridică arma vrăjitorească. Dar, înainte s-o trântească 
în figura mea, se întoarse brusc și privi către partea din faţă a 
casei. 

Apoi auzi ceva care-i schimba priorităţile, pentru că aruncă 
mătura. O tuli prin hol și, fără îndoială, părăsi casa prin ușa din 
spate. 

Un băzâit persistent din urechi mă împiedica să-mi dau seama 
ce auzise agresorul meu, dar am presupus că șeful poliţiei 
sosise împreună cu ajutoarele sale. Îi spusesem că doctorul 
Jessup zace mort în dormitorul principal de la etajul doi, dar 


VP - 22 


Wyatt Porter avea să ordone o cercetare ca la carte a întregii 
locuințe. 

Mi-era teamă să nu fiu găsit acolo. 

În Departamentul de Poliţie din Pico Mundo doar șeful știe de 
darul meu. Dacă aș fi mereu primul la locul unei crime, o 
grămadă de polițiști s-ar întreba, mai mult decât o fac de obicei, 
care e motivul. 

Posibilitatea ca vreunul dintre ei să ajungă la concluzia că 
uneori morții veneau la mine ca să li se facă dreptate era foarte 
redusă, chiar inexistentă. Cu toate acestea, nu voiam să risc 
nimic. 

Viaţa mea e deja muy ciudată și atât de complexă încât 
reușesc să-mi mențin un strop de sănătate mintală doar ducând 
un stil de viață minimalist. Nu călătoresc. Merg aproape 
întotdeauna pe jos. Nu mă duc la petreceri. Nu urmăresc știrile 
și nu dau doi bani pe modă. Nu mă interesează politica. Nu-mi 
fac planuri de viitor. De la șaisprezece ani, când am plecat de 
acasă, singura mea slujbă a fost cea de bucătar de minuturi. De 
curând am renunțat la această slujbă, pentru că până și efortul 
de a face clătite pufoase și sandviciuri cu bacon potrivit de 
crocante mi se pare prea obositor, având în vedere toate 
celelalte probleme ale mele. 

Dacă lumea ar ști ce sunt, ce pot să văd și să fac, mâine la 
ușa mea ar fi mii de oameni. Cei care jelesc. Cei cuprinși de 
remușcări. Cei bănuitori. Cei care speră. Cei care cred. Cei 
sceptici. 

Toţi ar vrea să intru în legătură cu morţii la care au ţinut, ar 
insista s-o fac pe detectivul în fiecare caz de crimă nerezolvat. 
Unii ar dori să mă venereze, alţii ar căuta să dovedească faptul 
că-s un escroc. 

Nu știu cum aș putea să-i refuz pe cei care au pierdut pe 
cineva, pe cei care speră. In eventualitatea că aș învăţa să fac 
asta, nu-s convins că mi-ar plăcea ce aș deveni. 

Dar, dacă n-aș putea să refuz pe nimeni, oamenii m-ar face 
bucăţi cu dragostea și cu ura lor. M-ar măcina la moara nevoilor 
lor până aș fi transformat în pulbere. 

Acum, temându-mă să nu fiu descoperit în casa doctorului 
Jessup, m-am ondulat, m-am răsucit și m-am târât pe podea. 


7 Muy - foarte, în spaniolă. (n.tr.). 
VP - 23 


Deși durerea mă mai lăsase, nu eram încă pe deplin stăpân pe 
trupul meu. 

Vedeam clanţa de la ușa cămării la vreo șapte metri deasupra 
mea, de parcă aș fi fost Jack în bucătăria uriașului. Nu știu cum 
am ajuns la ea cu picioarele ca de cauciuc și cu braţele cuprinse 
încă de spasme, dar am ajuns. 

Am o listă lungă de lucruri pe care nu știu cum le-am făcut, 
dar pe care le-am făcut. Până la urmă, e o chestie de 
perseverenţă. 

După ce am ajuns în cămară, am închis ușa în urma mea. 
Spaţiul acela închis, întunecat duhnea a tot felul de chimicale, 
cum nu mai mirosisem niciodată până atunci. 

Gustul de aluminiu jupuit îmi făcea greață. Nu gustasem 
niciodată aluminiu jupuit, deci nu știu cum am recunoscut 
gustul, dar eram convins că asta era. 

În interiorul craniului meu pârâia și pocnea un laborator al lui 
Frankenstein, plin de curenţi electrici ce scoteau scântei. 
Rezistenţele supraîncărcate bâzâiau. 

Probabil că simțul mirosului și cel al gustului nu-mi mai 
funcționau. Arma cu electroșocuri le dereglase temporar. 

Bărbia mi-era umedă și am presupus că-i sânge. După ce m- 
am gândit mai bine, mi-am dat seama că salivam. 

Cămara nu avea să fie ocolită dacă se făcea o percheziţie 
minuțioasă a casei. Voiam doar să câștig un minut, două în care 
să-l avertizez pe șeful poliţiei. 

Până atunci nu mi se întâmplase ca funcţionarea unui simplu 
buzunar de pantalon să mi se pară prea complicată ca s-o pot 
înţelege. Pui lucruri în buzunar, scoţi lucruri din buzunar. 

Dar acum, pentru o bună bucată de timp, n-am reușit să-mi 
vâr mâna în buzunarul de la blugi; părea că-l cususe cineva. 
După ce am reușit în cele din urmă, n-am mai putut s-o scot. 
Până la urmă am reușit să-mi extrag mâna din buzunarul care 
mă înhățase, dar am descoperit că nu reușisem să scot și 
telefonul celular odată cu ea. 

Abia când mirosurile bizare de chimicale începură să se 
transforme în mirosuri familiare de cartofi și de ceapa am reușit 
să reintru în posesia telefonului și să-l deschid. Salivând, dar de 
data asta de mândrie, am apăsat pe tasta trei, care forma 
numărul de mobil al șefului poliţiei. 


VP - 24 


Dacă acesta se ocupa personal de percheziţia casei, existau 
mari șanse să nu se oprească din treabă ca să răspundă la 
telefon. 

— Presupun că tu ești, zise Wyatt Porter. 

— Da, domnule, sunt chiar aici. 

— Ai o voce caraghioasă. 

— Eu nu mă simt caraghios. Mă simt ca după electroșocuri. 

— Ce-ai spus? 

— Electroșocuri. Individul cel rău m-a aranjat. 

— Unde ești? 

— Mă ascund în cămară. 

— Nu sună bine. 

— E mai bine decât să explic ce fac aici. 

Șeful poliţiei mă protejează. Are grijă, ca și mine, să evit 
chinul de a fi dat în vileag. 

— Aici e o scenă teribilă, zise el. 

— Da, domnule. 

— Teribilă. Doctorul Jessup a fost un om bun. Așteaptă-mă 
acolo. 

— Domnule, poate că Simon îl scoate pe Danny din oraș chiar 
acum. 

— Am blocat ambele șosele. 

Erau doar două căi de ieșire din Pico Mundo - trei, dacă 
punem și moartea la socoteală. 

— Domnule, și dacă deschide cineva ușa de la cămară? 

— Încearcă să te deghizezi în conservă. 

Apoi întrerupse legătura, iar eu mi-am închis telefonul celular. 

Am rămas un timp în întuneric, încercând să nu gândesc, 
numai că treaba asta nu funcţionează niciodată. Mi-am amintit 
de Danny. Putea să nu fi murit încă, dar, indiferent unde era, nu- 
i era bine. 

La fel ca mama lui, Danny avea o afecţiune care-i punea viaţa 
în pericol. Danny avea oase sfărâmicioase, mama sa fusese 
frumoasă. 

Simon Makepeace n-ar fi fost obsedat de Carol dacă aceasta 
ar fi fost o femeie urâtă sau comună. Și, în mod cert, n-ar fi 
omorât un om pentru ea. Doi oameni, dacă-l socotim și pe 
doctorul Jessup. 

Până în momentul acela fusesem singur în cămară. M-am 
trezit brusc în compania cuiva, deși ușa nu se deschisese. 


VP - 25 


O mână m-a bătut pe umăr, dar nu asta m-a făcut să tresar. 
Știam că vizitatorul meu trebuia să fie doctorul Jessup, mortul 
care nu-și găsea odihna. 


VP - 26 


CINCI 


Doctorul Jessup nu reprezentase pentru mine un pericol când 
fusese viu. Nu era o amenințare nici acum. 

Uneori, un poltergeist - adică o fantomă care poate să-și 
manifesta furia sub formă de energie - e în stare să facă 
pagube, dar de obicei e doar frustrat, nu rău cu adevărat. Un 
poltergeist are sentimentul că are treburi neterminate în lumea 
asta și face parte dintre cei cărora moartea nu le-a știrbit nimic 
din încăpățânarea care-i caracterizase în timpul vieţii. 

Spiritele oamenilor cu adevărat răi nu rămân aici o perioadă 
mare de timp, făcând prăpăd și omorându-i pe cei vii. Astea-s 
povești inventate de Hollywood. 

Spiritele oamenilor rai pleacă de obicei iute de aici, ca și cum 
după moarte ar avea o întâlnire cu cineva pe care nu îndrăznesc 
să-l lase să aștepte. 

Probabil ca doctorul Jessup trecuse prin ușa cămării la fel de 
ușor ca ploaia prin ceaţă. Nici măcar zidurile nu mai reprezentau 
o barieră pentru el. 

Când își luă mâna de pe umărul meu, am presupus că o să se 
așeze turcește pe podea, la fel ca mine. Așa și făcu. Se așeză în 
faţa mea în beznă, lucru de care mi-am dat seama când se 
întinse și-mi prinse mâinile. 

Dacă nu putea să-și recapete viața înapoi, voia măcar să fie 
consolat. Nu trebuia să vorbească pentru ca eu să știu de ce 
avea nevoie. 

— O să fac tot ce pot pentru Danny, i-am spus eu, destul de 
încet ca să nu fiu auzit de afară. 

Nu intenționam să ofer o garanţie prin vorbele mele. N-are 
nimeni chiar atât de multă încredere în mine. 

— Adevărul este că tot ce pot eu să fac s-ar putea să nu fie de 
ajuns. Nici altă dată n-a fost întotdeauna de ajuns. 

Strânsoarea de pe mâna mea deveni mai puternică. 

Ceea ce voiam eu de fapt era să-l încurajez să părăsească 
această lume și să accepte îndurarea pe care i-o oferea 
moartea. 


VP - 27 


— Domnule, toată lumea știe că ați fost un soț bun pentru 
Carol. S-ar putea însă ca oamenii să nu-și dea seama ce tată 
bun ați fost pentru Danny. 

Cu cât un spirit eliberat zăbovește mai mult timp pe pământ, 
cu atât există șanse mai mari să rămână înțepenit aici. 

— A fost foarte frumos din partea dumneavoastră să aveţi 
grijă de un copil de șapte ani cu probleme de sănătate. Și l-ați 
făcut întotdeauna să simtă că eraţi mândru de el, că erațţi 
mândru de felul în care suferea fără să se plângă, mândru de 
curajul cu care îndura boala. 

Datorită modului în care trăise, doctorul Jessup nu avea niciun 
motiv să se teamă să treacă în cealaltă lume. Dacă rămânea aici 
- un privitor mut, incapabil să influențeze evenimentele - avea 
să se chinuiască. 

— Danny vă iubește, domnule doctor. Vă consideră tatăl lui, 
singurul lui tată. 

Eram recunoscător pentru că era beznă absolută și pentru că 
doctorul tăcea. Deși amărăciunea și regretul celor morți înainte 
de vreme fără să-și fi luat rămas-bun ar fi trebuit să mă lase 
rece, devin din ce în ce mai vulnerabil la asemenea lucruri. 

— Știţi cum e Danny, am continuat eu. Un puști dur și 
rezistent. Gata oricând să glumească. Dar eu știu ce simte el cu 
adevărat. Și, bineînţeles, știți ce aţi însemnat pentru Carol. 
Dragostea pe care i-o purtaţi o făcea să strălucească de fericire. 

Pentru un timp, am tăcut și eu. Dacă insiști prea mult, îi faci 
să se retragă, chiar să fie cuprinși de panică. 

Într-o asemenea stare, morţii nu mai pot să vadă drumul de 
ici dincolo, podul, ușa sau ce-o fi. 

L-am lăsat să accepte ce-i spusesem, apoi am zis: 

— Aţi făcut ceea ce trebuia să faceţi aici și aţi făcut-o bine, ați 
făcut-o cum se cuvine. Asta-i tot ce putem spera cu toţii - să 
avem norocul să ne facem datoria cum se cuvine. 

După un alt moment de tăcere, doctorul îmi dădu drumul la 
mâini. 

Exact când am pierdut legătura cu doctorul Jessup, ușa 
cămării se deschise. Lumina din bucătărie dizolvă bezna, iar 
Wyatt Porter, șeful poliţiei, se aplecă spre mine. 

Șeful poliţiei e solid, cu umerii gârboviţi, cu faţă prelungă. 
Oamenii care nu pot să-i citească în ochi firea cea adevărată 
cred că e un bărbat trist. 


VP - 28 


În timp ce mă ridicam în picioare, mi-am dat seama că 
efectele șocului electric nu dispăruseră complet. Sunete 
electrice fantomatice îmi zbârnâiră din nou prin cap. 

Doctorul Jessup dispăruse. Poate plecase în lumea de dincolo. 
Poate se întorsese să bântuie curtea din fața casei. 

— Cum te simţi? mă întrebă șeful poliţiei, ieșind din cămară. 

— Copt. 

— Armele cu electroșocuri nu fac rău cu adevărat. 

— Nu simţiţi miros de păr ars? 

— Nu. A fost Makepeace? 

— N-a fost el, am răspuns eu, intrând în bucătărie. Un tip care 
semăna cu un șarpe. L-aţi găsit pe Danny? 

— Nu-i aici. 

— Nici nu credeam că ar putea fi. 

— Drumul e liber. la-o pe alee. 

— O s-o iau pe alee, am zis eu. 

— Așteaptă-mă la arborele morții. 

— O să aștept la arborele morții. 

— Fiule, te simţi bine? 

— Mă mănâncă limba. 

— Scarpin-o cât timp o să mă aștepți. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Odd... 

— Domnule? 

— Pleacă! 


VP - 29 


ȘASE 


Arborele morţii se afla peste drum de casa familiei Jessup, 
puţin mai la vale, în curtea din spate a locuinței familiei Ying. 

Vara și toamna, brugmansia înaltă de zece metri e împodobită 
cu ghirlande din flori galbene, care seamănă cu niște trompete. 
Uneori, de crengile copacului sunt agățate mai mult de o sută 
de flori - poate chiar două sute -, fiecare dintre ele lungă de 
douăzeci, douăzeci și cinci de centimetri. 

Domnului Ying îi place să vorbească despre natura ucigătoare 
a frumoasei brugmansia. Fiecare parte a copacului - rădăcinile, 
lemnul, scoarța, frunzele, caliciul, florile - e toxică. 

O fărâmă din frunzișul ei provoacă sângerare din nas, 
sângerare din urechi, sângerare din ochi și diaree severă, care 
te dă gata. După un minut îţi vor cădea dinţii, limba ţi se va face 
neagră, iar creierul va începe să ţi se lichefieze. 

Poate că e o exagerare. Aveam opt ani când domnul Ying mi-a 
povestit prima oară despre copac și aceasta a fost impresia cu 
care am rămas în urma dizertaţiei sale despre otrăvirea cu 
brugmansia. 

Nu pricep de ce domnul Ying - ca și soţia sa - e atât de 
mândru că a plantat și a crescut arborele morții. 

Ernie și Pooka Ying sunt americani de origine asiatică, dar n- 
au niciun strop de Fu Manchu în ei. Sunt prea cumsecade ca să- 
și dedice timpul unor experienţe științifice diabolice, în 
laboratoare secrete, imense, săpate adânc în stânca de sub 
casa lor. 

Chiar dacă ar fi inventat un aparat în stare să distrugă lumea, 
nu-mi pot imagina pe cineva care se numește Pooka apăsând pe 
butonul de pornire a unei mașinării ce-ar dezlănţui Judecata de 
Apoi. 

Familia Ying se duce la slujba de la biserica St. Bartholomew. 
Domnul Ying face parte din Societatea Cavalerilor lui Columb. 
Doamna Ying dedică zece ore pe săptămână activităţilor din 
magazinul pentru săraci al bisericii. 

Familia Ying se duce deseori la cinema și toată lumea știe că 
Ernie este un sentimental și că plânge la scenele în care moare 


VP - 30 


cineva, la cele de dragoste sau patriotice. A lăcrimat chiar și 
atunci când Bruce Willis a fost împușcat pe neașteptate în braț. 

Dar an după an, în timpul a trei decenii de căsnicie, în care au 
adoptat și crescut doi orfani, au fertilizat cu grijă arborele morții, 
l-au udat, l-au curăţat de crengi uscate, l-au stropit ca să-l 
ferească de căpușa păianjenului și de musca albă. Și-au făcut o 
verandă mai mare din lemn de sequoia, pe care au amenajat-o 
astfel încât să ofere numeroase locuri de privit, unde stăteau 
împreună în timpul micului dejun sau în serile calde din deșert, 
admirând minunata operă letală a naturii. 

Ca să evit să fiu văzut de autorităţile care aveau să se perinde 
pe la casa familiei Jessup în noaptea aceea, am intrat pe poarta 
de lemn din spate a proprietăţii familiei Ying. Pentru că mi s-a 
părut că n-aș fi dat dovadă de educaţie dacă m-aș fi așezat pe 
un scaun de pe verandă fără să fi fost invitat, m-am așezat în 
curte, sub brugmansia. 

Copilul de opt ani din mine se întrebă dacă iarba absorbise 
otravă din copac. Dacă otrava era suficient de puternică pentru 
a trece prin turul blugilor. 

Îmi sună telefonul. 

— Alo? 

— Salut, spuse o voce de femeie. 

— Cine-i acolo? 

— Eu. 

— Cred că aţi greșit numărul. 

— Așa crezi? 

— Da. 

— Sunt dezamăgită, spuse ea. 

— Se mai întâmplă și asta. 

— Știi care-i prima regulă? 

— Am spus că... 

— Vii singur, mă întrerupse ea. 

— ... Aţi greșit numărul. 

— M-ai dezamăgit tare mult. 

— Eu? 

— Foarte mult. 

— Pentru că aţi greșit numărul? 

— Asta-i o tâmpenie, zise ea și încheie convorbirea. 

Nu cunoșteam identitatea femeii care sunase. Pe ecranul 
telefonului meu nu apăruse niciun număr. 


VP - 31 


Revoluţia  telecomunicaţiilor nu facilitează întotdeauna 
comunicarea. 

M-am uitat la telefon, așteptând ca femeia să greșească din 
nou numărul, dar nu mai sună. L-am închis. 

Deșertul părea să fi absorbit orice boare de vânt. 

Dincolo de crengile nemișcate ale brugmansiei - care erau 
pline de frunze, dar nu aveau să aibă flori până la sfârșitul 
primăverii - pe bolta înaltă a nopţii, stelele străluceau cu putere, 
iar luna semăna cu un bănuţ vechi de argint. 

Când m-am uitat la ceasul de la mână, am fost surprins să 
văd că arăta ora trei și șaptesprezece minute. Trecuseră doar 
treizeci și șase de minute de când mă trezisem și-l găsisem pe 
doctorul Jessup în dormitorul meu. 

Pierdusem noţiunea timpului și presupusesem că în curând 
aveau să se ivească zorile. Cei cincizeci de mii de volţi putuseră 
să-mi strice ceasul, dar nu și modul în care apreciam eu 
scurgerea timpului. 

Dacă ramurile copacului n-ar fi acoperit atât de mult din cer, 
aș fi încercat să găsesc Casiopeea, o constelație care are o 
semnificaţie aparte pentru mine. În mitologia clasică, aceasta 
este mama Andromedei. 

Cealaltă Casiopeea, nu cea mitologică, a fost mama unei fete 
pe nume Bronwen. lar Bronwen a fost cea mai grozavă persoană 
pe care am cunoscut-o și n-o să mai cunosc una ca ea. 

Când constelația Casiopeea se află în această emisferă, iar eu 
pot s-o identific, mă simt mai puţin singur. 

Nu e o reacţie raţională faţă de o configuraţie a stelelor, dar 
sufletul nu se supune normelor logicii. lraţionalul este un 
medicament esenţial, cât timp nu abuzezi de el. 

O mașină a poliţiei se opri pe alee, lângă poartă. Avea farurile 
stinse. 

M-am ridicat de sub copacul din curte și, în cazul în care 
bucile mele fuseseră otrăvite, nu-mi căzuseră încă. 

Când m-am așezat pe scaunul din dreapta faţă și am închis 
portiera, șeful poliției mă întrebă: 

— Cum e cu limba ta? 

— Poftim? 

— Te mai mănâncă? 

— Oh, nu! A încetat. Nici n-am băgat de seamă... 

— Ti-ar fi mai ușor dacă ai șofa tu, nu-i așa? 


VP - 32 


— Da. Dar mi-ar fi greu să explic ce caut la volanul unei 
mașini de poliţie, eu fiind doar un bucătar de minuturi. 

În timp ce mergeam de-a lungul aleii, șeful poliţiei aprinse 
farurile și zise: 

— Atunci eu o să conduc, iar tu o să-mi spui dacă trebuie să 
cotesc la stânga sau la dreapta. 

— Să încercăm, am zis eu, apoi am întrebat, văzând că 
închisese stația radio: nu vor dori să ia legătura cu 
dumneavoastră? 

— Cei din locuința familiei Jessup? Acolo e treabă de 
specialitate. Băieţii de la laborator se pricep la asta mai bine 
decât mine. Povestește-mi despre individul cu arma cu 
electroșocuri. 

— Un tip cu ochii verzi. Zvelt și iute. Ca un șarpe. 

— Acum te concentrezi asupra lui? 

— Nu. L-am zărit doar o clipă, înainte să mă curenteze. Pentru 
treaba asta am nevoie să știu cum arată sau cum îl cheamă. 

— Simon? 

— Nu știm cu certitudine dacă Simon e implicat în povestea 
asta. 

— Pun pariu pe ochiul meu, contra unui dolar, că-i implicat, 
zise Wyatt Porter. Ucigașul a continuat să-l lovească pe Wilbur 
Jessup mult timp după ce acesta murise. A fost o crimă 
pasională. E posibil ca Simon să nu fi venit singur. Poate avea un 
complice, probabil pe cineva pe care l-a cunoscut în pușcărie. 

— E același lucru. Eu încerc să-l găsesc pe Danny. 

Am mers în tăcere, preț de câteva cvartale. 

Geamurile mașinii erau coborâte. Aerul părea limpede, dar 
purta mirosul de silică al pustiului Mojave, care înconjoară orașul 
nostru. Grămăjoare de frunze uscate, căzute din dafinii indieni, 
trosneau sub anvelope. 

Pico Mondo părea un oraș părăsit. 

Șeful poliţiei mă privi de vreo două ori, apoi mă întrebă: 

— O să te reîntorci să lucrezi la Grille? 

— Da, domnule. Mai devreme sau mai târziu. 

— Mai devreme ar fi mai bine. Oamenii duc dorul cartofilor tăi 
țărănești. 

— Și ai lui Poke sunt buni, i-am replicat eu, referindu-mă la 
Poke Barnett, celălalt bucătar de minuturi de la Pico Mundo 
Grille. 


VP - 33 


— Nu-s atât de răi ca să-ţi stea în gât, recunoscu el, dar Poke 
nu se poate compara cu tine. Nici clătitele lui. 

— Nimeni nu poate să prepare clătite la fel de pufoase ca ale 
mele, am admis eu. 

— E un secret culinar? 

— Nu, domnule. E un instinct înnăscut. 

— Ai un dar al clătitelor? 

— Da, domnule, așa se pare. 

— Simţi că-ţi funcţionează magnetismul? 

— Nu, încă nu. Și ar fi mai bine să nu discutăm despre el, ci 
să-l lăsăm să-și facă treaba. 

Wyatt Porter oftă. 

— Nu știu dacă o să mă obișnuiesc vreodată cu chestiile astea 
paranormale. 

— Eu nu m-am obișnuit niciodată, i-am mărturisit. Și nu mă 
aștept să mă obișnuiesc vreodată. 

Pe o pancartă mare, legată între două trunchiuri de palmieri 
din faţa liceului din Pico Mundo, scria: „HAI, MONȘTRILOR!” 

Când eram eu licean, echipele sportive se numeau 
„Războinicii”. Fiecare majoretă purta o bentiţă pe cap, cu o 
pană. Ca urmare, chestia asta a fost considerată o insultă la 
adresa triburilor locale de indieni, deși nu se plânsese niciun 
indian. 

Direcţiunea liceului s-a gândit să înlocuiască denumirea de 
„Războinici” cu „Monștrii Gila”8. S-a zis că fusese alegerea 
ideală, pentru că reptila respectivă simboliza ecologia afectată 
din deșertul Mojave. 

Monștrii nu egalaseră recordurile de victorii ale Războinicilor 
la fotbal, baschet, baseball și înot. Majoritatea oamenilor dădeau 
vina pe antrenori. 

Eu cred că toţi oamenii culți știu că s-ar putea ca într-o zi un 
asteroid să lovească pământul și să distrugă civilizația umană. 
Poate că mulţi dintre ei n-au auzit încă de asta. 

Ca și cum mi-ar fi citit gândurile, șeful poliţiei îmi zise: 

— Nu se putea face o alegere mai proastă. Gândacul împuţit 
cu dungi galbene din Mojave este o specie pe cale de dispariţie. 
Ar fi trebuit să numească echipa „Gândacii împuţiţi”. 

— La stânga, i-am sugerat eu, iar Porter coti la prima 
intersecție. 


3 Monstru Gila - o șopârlă din deserturile Americii de Nord. (n.tr.). 
VP - 34 


— Mi-am închipuit că, dacă Simon avea de gând să se 
întoarcă aici, atunci ar fi făcut asta acum patru luni, când a fost 
eliberat de la Folsom, zise Wyatt Porter. Am avut patrule 
speciale care au supravegheat în octombrie și noiembrie 
cartierul familiei Jessup. 

— Danny spunea că-și luaseră și acasă măsuri de prevedere. 
Puseseră încuietori mai bune la uși. Și un sistem de securitate 
modernizat. 

— Deci Simon a fost destul de deștept ca să aștepte. Treptat, 
toată lumea a lăsat garda jos. Adevărul este că, după ce Carol a 
murit de cancer, nu m-am mai așteptat ca Simon să revină în 
Pico Mundo. 

Cu șaptesprezece ani în urmă, Simon Makepeace, care era 
gelos până la obsesie, ajunsese să creadă că tânăra lui soție 
avea un amant. Dar nu era așa. 

Convins că îl înșela chiar în propria casă, în timp ce el era la 
lucru, Simon încercase să afle numele oricărui vizitator masculin 
de la fiul său de patru ani. Pentru că nu existase niciun vizitator, 
Danny nu avusese cum săi răspundă. Așa că Simon îl apucase 
pe băiat de umăr și încercase să smulgă numele de la copil. 

Oasele sfărâmicioase ale lui Danny se rupseseră. Băiatul se 
alesese cu fracturi: două coaste, clavicula stângă, humerusul 
drept, humerusul stâng, radiusul drept, cubitusul drept și trei 
metacarpiene de la mâna dreaptă. 

Nereușind să smulgă numele de la fiul său, Simon îl aruncase 
pe băiat pe jos, scârbit, rupându-i femurul drept, tibia dreaptă și 
toate tarsienele de la piciorul drept. 

In acest timp, Carol fusese după cumpărături, la băcănie. 
Când se întorsese acasă, îl găsise pe Danny singur, inconștient, 
sângerând, cu un humerus rupt ieșind prin carnea brațului 
drept. 

Simon fugise, conștient că va fi acuzat de abuz asupra 
copilului. Işi dădea seama că libertatea sa se măsura în ore. 

Având puţine de pierdut, se decisese să se răzbune pe 
bărbatul pe care-l bănuia cel mai mult că era amantul soţiei 
sale. Pentru că nu exista niciun amant, făptuise un al doilea gest 
de violenţă nejustificată. 

Lewis Hallman, cu care Carol se întâlnise de câteva ori înainte 
să se căsătorească, era primul suspect al lui Simon. Așa că îl 
urmărise cu Fordul Explorer pe Hallman până când îl surprinsese 


VP - 35 


pe acesta mergând pe jos. Dăduse cu mașina peste el și-l 
omorâse. 

In timpul procesului a susţinut că intenţionase să-l sperie pe 
Lewis, nu să-l ucidă. Afirmația a fost contrazisă de faptul că, 
după ce-și călcase victima, Simon întorsese mașina și o mai 
călcase o dată. 

Declarase că se căiește. Cât era silă de el însuși. Plânsese. Nu 
se apărase în niciun fel, cu excepţia faptului că pretinsese că 
era imatur din punct de vedere emoţional. De câteva ori, în timp 
ce stătea la masa avocatului său, se rugase. 

Procuratura nu reușise să-l condamne pentru crimă fără 
premeditare. Simon fusese condamnat pentru omor prin 
imprudenţă. 

Dacă juriul acela ar putea fi adunat din nou și pus să decidă, 
nu mă îndoiesc că ar fi susținut în unanimitate schimbarea 
numelui echipelor de sport din „Războinicii” în „Monștrii Gila”. 

— Cotiţi la dreapta, la următorul colţ, l-am sfătuit eu pe șeful 
poliţiei. 

Ca urmare a unei condamnări pentru atac deosebit de grav, 
infracţiune pe care o săvârșise în închisoare, Simon Makepeace 
își  ispășise întreaga pedeapsă pentru omucidere prin 
imprudenţă și o pedeapsă mai scurtă pentru cea de-a doua 
condamnare. Nu fusese eliberat condiţionat. Dar, când i se 
dăduse drumul, nu i se puseseră restricţii și fusese liber să se 
asocieze cu cine dorea și să se ducă unde voia. 

Dacă se întorsese în Pico Mundo, acum își ținea fiul captiv. 

Din scrisorile pe care le trimisese din închisoare reieșea că 
Simon considerase o dovadă de trădare și infidelitate faptul că 
soţia sa divorțase și se recăsătorise. Bărbaţii cu profilul său 
psihologic ajung deseori la concluzia că, dacă ei nu pot avea 
femeia pe care o doresc, atunci nu trebuie s-o aibă nimeni. 

Cancerul i-o luase pe Carol lui Wilbur Jessup, i-o luase și lui 
Simon; dar Simon trebuie să fi simţit nevoia de a-l pedepsi pe 
bărbatul care-i luase rolul și îi devenise acesteia soț. 

Indiferent unde se afla Danny, era într-o situaţie disperată. 

Deși nu mai era la fel de vulnerabil psihic sau fizic cum fusese 
cu șaptesprezece ani în urmă, Danny nu putea să-i facă faţă lui 
Simon Makepeace. Nu putea să se apere singur. 

— Să mergem prin Camp's End, am sugerat eu. 


VP - 36 


Camp's End este un cartier dărăpănat, aproape părăsit, unde 
visele luminoase sunt pe moarte, iar cele întunecate tind de 
prea multe ori să le ia locul. Ajunsesem și altă dată pe străzile 
acestea, mânat de alte necazuri. 

In timp ce șeful poliţiei accelera și mergea cu viteză mai 
mare, i-am spus: 

— Dacă e Simon, nu cred că o să-l ţină prea mult pe Danny. 
Mă surprinde faptul că nu l-a ucis în casă, atunci când l-a omorât 
pe doctorul Jessup. 

— De ce crezi asta? 

— Simon n-a crezut niciodată că poate să aibă un fiu care 
suferă de o boală genetică. Osteogenesis imperfecta îi confirmă 
că a fost înșelat de Carol. 

— Deci de fiecare dată când se uită la Danny... 

Șeful poliţiei nu avu nevoie să-și termine gândul. 

— Băiatul o face pe deșteptul, dar mi-a fost întotdeauna 
simpatic. 

Pe măsură ce cobora spre apus, luna se îngălbenea. Curând 
avea să devină portocalie, ca un felinar făcut dintr-un bostan, cu 
toate că nu era sezonul lor. 


VP - 37 


ȘAPTE 


Lămpile stradale cu sticla obscurizată de vreme și lumina lunii 
nu reușeau să arunce un aer romantic peste stucatura 
fărâmicioasă, peste șindrila paradită și peste vopseaua jupuită a 
caselor din Camp's End. Acoperișul unei verande atârna. Un 
zigzag de bandă adezivă bandaja o rană din geamul unei 
ferestre. 

În timp ce așteptam să-mi vină inspiraţia, șeful poliţiei 
parcurgea străzile ca și cum ar fi fost într-o misiune obișnuită de 
patrulare. 

— Din moment ce nu mai lucrezi la Grille, cum îţi petreci 
timpul? 

— Citesc un pic. 

— Cărţile sunt o adevărată binecuvântare. 

— Și gândesc mai mult decât obișnuiam s-o fac. 

— Nu ţi-aș recomanda să gândești prea mult. 

— Nu-mi pasă, atât timp cât nu-s mâhnit. 

— Chiar și meditaţia poate să însemne uneori prea mult. 

Lângă o peluză neplivită se întindea o peluză moartă, care se 
afla, la rândul ei, lângă o peluză pe care iarba fusese înlocuită 
de multă vreme cu pietriș. 

Cei care se ocupau de spaţiile verzi se atinseseră rareori de 
copacii din cartierul acela. Ceea ce nu fusese tuns cu 
nepricepere căpătase dreptul să crească în voie. 

— Imi doresc să nu cred în reîncarnare, am zis eu. 

— Și eu. Ca test, ajunge să parcurgi drumul o dată. Reușești 
sau dai greș. Doamne, nu mă face să trec din nou prin liceu! 

— Dacă există ceva ce ne-am dorit foarte mult în viață, dar n- 
am avut, am putea să obţinem când o să trecem din nou pe aici. 

— Sau, poate, dacă n-am avut, ar trebui să acceptăm acest 
lucru fără amărăciune și să fim recunoscători gândindu-ne că tot 
ce am primit e o parte din ceea cea trebuit să învăţăm aici. 

— Mi-aţi spus cândva că suntem aici ca să mâncăm pe 
săturate mâncăruri mexicane bune, i-am reamintit eu. Și, când 
ne facem plinul, e timpul să trecem în cealaltă lume. 


VP - 38 


— Nu-mi amintesc să mi se fi spus asta la școala de duminică, 
zise Wyatt Porter. Așa că-i posibil să fi consumat două-trei sticle 
de Negra Modelo înainte să am această revelație teologică. 

— E greu să accepţi viaţa aici, în Camp's End, fără oarecare 
amărăciune, am zis eu. 

Pico Mundo e un oraș prosper. Dar, oricât de prosper ar fi, nu 
e suficient pentru a elimina toate nenorocirile, iar lenevia nu-ți 
permite să profiţi de oportunităţi. 

Când un proprietar arăta că se mândrește cu casa sa, 
vopseaua proaspătă, gardul reparat, tufișurile bine tunse nu 
făceau altceva decât să atragă atenţia asupra distrugerii, ruinei 
și stricăciunilor care caracterizau proprietăţile din jur. Fiecare 
insulă de ordine nu oferea vreo speranţă de transformare a 
comunităţii, ci părea a fi un zăgaz ce nu putea să reziste mult 
timp împotriva valului inevitabil al haosului. 

Străzile acelea prăpădite mă făceau să nu mă simt în largul 
meu, dar, după ce am mers un timp pe ele, nu mi s-a părut că 
eram mai aproape de Danny sau de Simon. 

La sugestia mea, ne-am îndreptat spre un cartier mai 
primitor, iar șeful poliţiei zise: 

— Se poate trăi mai rău decât în Camp's End. Unii sunt 
mulțumiți aici. Probabil că unii dintre locuitorii cartierului ar 
putea să ne învețe câte ceva despre fericire. 

— Eu sunt fericit, l-am asigurat. 

Șeful poliţiei nu spuse nimic, cale de-un cvartal, două. Apoi 
zise: 

— Fiule, tu ești împăcat. E o mare diferenţă între a fi împăcat 
cu sine și a fi fericit. 

— De exemplu? 

— Dacă ești liniștit și nu speri prea multe, te cuprinde pacea. 
E o binecuvântare. Dar trebuie să alegi fericirea. 

— E atât de ușor? Trebuie doar să alegi? 

— Să iei decizia de a alege nu-i întotdeauna ușor. 

— Se pare că gândiţi prea mult, i-am spus eu. 

— Uneori ne complăcem în suferință; e mai comod așa. 

Porter făcu o pauză, dar eu n-am spus nimic. 

— Nu contează ce se întâmplă în viaţă, fericirea e aici, ne 
așteaptă, continuă șeful poliţiei. 

— Domnule, ideile astea v-au venit după trei sticle de Negra 
Modelo sau după patru? 


VP - 39 


— Trebuie să fi fost doar trei, nu beau niciodată patru. 

Când am ajuns în centrul orașului, mi-am dat seama că, 
indiferent de motiv, magnetismul psihic nu funcţiona. Poate că 
ar fi trebuit să șofez eu. Poate șocul armei electrice îmi 
întrerupsese temporar circuitele psihice. 

Sau poate că Danny era deja mort, iar eu, fără să vreau, 
refuzam să mă las atras spre el, ca să nu-l găsesc brutalizat. 

La cererea mea, la ora patru și patru minute dimineaţa - 
conform ceasului de la Bank of America - Wyatt Porter opri 
mașina și mă lăsă să cobor în partea de nord a Memorial Park, 
lângă una dintre piaţetele orașului. 

— Se pare că în cazul ăsta n-o să fiu de folos, am zis eu. 

Mai demult bănuisem că, atunci când într-un caz erau 
implicate persoane care-mi erau deosebit de apropiate și faţă de 
care aveam sentimente personale intense, darul meu nu-mi 
folosea la fel de bine ca atunci când exista un nivel minim de 
detașare emoţională. Poate că sentimentele interferează cu 
funcţiile paranormale, așa cum pot să facă o durere de cap șio 
mahmureală. 

Danny Jessp îmi era apropiat. Țineam la el ca la un frate. 

Presupunând că talentele mele paranormale au o origine mai 
înaltă decât mutaţia genetică, atunci și explicaţia pentru care nu 
funcționează întotdeauna este mai profundă. Motivul ar putea fi 
să mă împiedice să-mi exploatez aceste talente în scopuri 
egoiste; dar, la fel de bine, și ca să nu uit să fiu smerit. 

Dacă lecţia este smerenia, atunci am învăţat-o bine. Cu ceva 
vreme în urmă, începusem să devin conștient de limitele harului 
meu și asta mă umpluse de o resemnare blândă, care mă 
țintuise în pat, la amiază, ca și pe înserat, de parcă aș fi fost 
legat de el cu lanțuri și cu greutăţi de zeci de kilograme. 

Când am deschis portiera, șeful poliţiei zise: 

— Chiar nu vrei să te duc până acasă? 

— Nu, domnule, mulţumesc. Sunt treaz, deplin conștient și 
flămând. O să fiu primul client care intră la Grille să ia micul 
dejun. 

— Nu deschid decât la ora șase. 

Am ieșit din mașină, m-am aplecat și m-am uitat la el. 

— O să stau un timp în parc și o să dau de mâncare la 
porumbei. 

— Noi nu avem porumbei. 


VP - 40 


— Atunci o să dau de mâncare la pterodactili. 

— O să stai în parc și o să te gândești. 

— Nu, domnule, promit că n-o să fac asta. 

Am închis ușa. Mașina de poliție plecă de lângă trotuar. 

După ce automobilul condus de șeful poliţiei nu s-a mai văzut, 
am intrat în parc, m-am așezat pe o bancă și mi-am încălcat 
făgăduiala. 


VP - 41 


OPT 


Felinarele din fier forjat din jurul piaţetei erau vopsite în 
negru, fiecare fiind încununat cu câte trei globuri. 

In centrul Memorial Park se afla o frumoasă statuie de bronz, 
reprezentând trei soldaţi. Statuia data din al Doilea Război 
Mondial și de obicei era luminată, dar nu și în momentul acela. 
Probabil că reflectorul fusese vandalizat. 

Recent, un grup mic, dar hotărât, de cetățeni ceruse ca 
statuia să fie înlăturată, pe motiv că era militaristă. Ar fi vrut ca 
Memorial Park să amintească de un om al păcii. 

Sugestiile cu privire la persoana căreia urma să-i fie dedicat 
noul monument începeau cu Gandhi și sfârșeau cu Woodrow 
Wilson și Yaser Arafat. 

Cineva propuse ca statuia lui Gandhi să fie făcută avându-l ca 
model pe Ben Kingsley, cel care interpretase în film rolul marelui 
om. In acest caz, exista posibilitatea ca actorul să fie convins să 
vină la dezvelirea statuii. 

Toate astea au făcut-o pe Terri Stambaugh, prietena mea și 
proprietara localului Grille, să sugereze ca statuia lui Gandhi să-l 
aibă ca model pe Brad Pitt, în speranţa că acesta va participa la 
ceremonie, ceea ce ar fi fost grozav, după standardele din Pico 
Mundo. 

La aceeași întrunire municipală, Ozzie Boone se oferise să fie 
el însuși obiectul monumentului. 

„Oamenii cu gabaritul meu nu-s niciodată trimiși la război, 
spusese el. lar dacă ar fi toţi la fel de grași ca mine, n-ar mai 
exista armate”. 

Cineva îi luase vorbele drept o glumă, dar alţii găsiseră că 
ideea avea meritele ei. 

Poate că într-o zi statuia actuală va fi înlocuită cu una a unui 
Gandhi foarte gras, avându-l ca model pe Johnny Depp, dar 
pentru moment soldaţii rămăseseră pe loc. În întuneric. 

Copaci jacaranda bătrâni, acoperiţi cu flori purpurii când vine 
primăvara, sunt înșiraţi pe străzile principale din centru, dar în 
Memorial Park nu sunt decât palmieri phoenix magnifici. M-am 
așezat pe o bancă sub coroana unuia dintre ei, cu fața spre 


VP - 42 


stradă. Felinarele erau la distanţă, iar arborii mă apărau de 
lumina roșiatică și din ce în ce mai puternică a lunii. 

Deși era beznă, Elvis mă găsi. Se materializă brusc lângă 
mine. 

Era îmbrăcat în uniforma militară de la sfârșitul anilor 1950. 
Nu aveam de unde să știu dacă era uniforma pe care o purtase 
în timpul serviciului militar sau era un costum din G./. B/ues, film 
turnat, montat și distribuit pe piață la cinci luni după ce părăsise 
armata, în 1960. 

Toţi ceilalți morţi pe care-i știu și care zăbovesc pe pământ 
apar în hainele în care au murit. Doar Elvis se manifestă 
îmbrăcat cum are el chef. 

Poate că era felul lui de a-și exprima solidaritatea cu cei care 
voiau să păstreze statuia soldaților. Sau credea că arată mişto în 
kakiul militar, și chiar arăta mișto. 

Puţini oameni au o viaţă atât de cunoscută încât să se știe ce 
a făcut în fiecare zi. Elvis e unul dintre aceștia. 

Pentru că și activităţile lui au fost studiate cu grijă, putem 
afirma cu siguranţă că n-a vizitat niciodată Pico Mundo cât timp 
a trăit. N-a trecut niciodată pe aici cu trenul, nu s-a întâlnit cu 
vreo fată de aici, n-a avut niciun fel de legătură cu orașul 
nostru. 

Nu știu de ce a ales acest colţ încins al deșertului Mojave în 
loc să bântuie Graceland, locul în care a murit. L-am întrebat, 
dar n-a vrut să încalce regula tăcerii morților. 

Uneori, de obicei seara, când stăm în camera mea de zi și 
ascultăm melodiile lui cele mai bune - lucru pe care l-am făcut 
deseori în ultimul timp -, încerc să-l angajez într-o conversaţie. l- 
am sugerat să folosească un fel de limbaj al semnelor ca să-mi 
răspundă: degetul mare în sus pentru „da”, degetul mare în jos 
pentru „nu”... 

S-a mulțumit să se uite la mine cu ochii lui bulbucațţi, cu 
pleoape grele, mai albaștri decât par în filme, și și-a păstrat 
secretele pentru sine. Deseori zâmbește și-mi face cu ochiul. 
Sau îmi dă un pumn în braţ, în joacă. Ori mă bate pe genunchi. 

E o apariţie amabilă. 

Acum, stând pe banca din parc, ridică din sprânceană și 
clătină din cap ca și cum ar fi spus că talentul meu de a intra în 
încurcături nu înceta niciodată să-l uimească. 


VP - 43 


Uneori mă gândesc că se încăpăţânează să nu părăsească 
lumea asta pentru că oamenii au fost buni cu el și l-au iubit. 
Chiar dacă își irosise cariera de interpret și devenise dependent 
de numeroase medicamente când a murit, la doar patruzeci și 
doi de ani, era în culmea gloriei. 

Dar mai am o teorie. Când o să am curaj, o să i-o prezint și lui. 

Dacă am dreptate, cred că o să plângă când o s-o audă. 
Pentru că, ţin să vă spun, uneori Elvis plânge. 

Acum, Regele rock'n'rollului se aplecă, privind spre vest, și-și 
lăsă capul într-o parte, ca și cum ar fi ascultat ceva. 

N-am auzit nimic, doar fâlfâitul ușor al aripilor liliecilor care 
prindeau molii prin aer. 

În timp ce se uita de-a lungul străzii goale, Elvis își ridică 
ambele mâini cu palmele în sus și făcu un gest, ca și cum ar fi 
invitat pe cineva să ni se alăture. 

Am auzit la distanţă un motor, un vehicul mai mare decât un 
autoturism, care se apropia. 

Elvis îmi făcu cu ochiul, ca și cum mi-ar fi spus că 
magnetismul psihic funcţiona, chiar dacă nu-mi dădeam seama. 
Probabil că, în loc să umblu pe străzi, mă așezasem într-un loc 
știind cumva că acela pe care-l urmăream va veni la mine. 

La distanţă de două cvartale, un camion Ford prăfuit, vopsit în 
alb, coti la colț. Venea către noi încet, de parcă șoferul s-ar fi 
uitat după cineva. 

Elvis își puse mâna pe braţul meu, avertizându-mă să rămân 
în umbra protectoare a palmierului phoenix. 

Lumina unui felinar stradal se scurse pe parbriz și se prelinse 
în interiorul camionului în timp ce acesta trecu pe lângă noi. La 
volan era individul acela ca un șarpe, care mă curentase. 

Fără să-mi dau seama că mă pusesem în mișcare, am sărit 
surprins în picioare. 

Mișcarea mea nu atrase atenţia șoferului. Mașina trecu pe 
lângă noi și coti, luând-o la stânga. 

Am alergat în stradă, lăsându-l pe sergentul Presley pe bancă 
și pe lilieci să-și continue festinul aerian. 


VP - 44 


NOUĂ 


Camioneta dispăru după colț, iar eu am alergat în urma sa, nu 
pentru că aș fi curajos -fiindcă nu sunt -, nici pentru că aș fi 
dependent de pericol - deoarece nici asta nu sunt, ci pentru că 
inactivitatea nu-i mama mântuirii. 

Când am ajuns la intersecţie, am văzut Fordul dispărând pe o 
alee, la o jumătate de cvartal de mine. Pierdeam teren. Am 
sprintat. 

Când am ajuns la capătul aleii, drumul din faţa mea era 
întunecos, prin urmare în lumina pe care o lăsam în spate 
silueta mi se contura ca o ţintă pentru tirul cu pistolul, dar nu 
am picat într-o capcană. Nu a tras nimeni în mine. 

Înainte de sosirea mea, camioneta cotise la stânga și 
dispăruse într-un pasaj care intersecta aleea. Știam pe unde o 
luase doar pentru că zidul clădirii din colţ fusese luminat de 
becurile de semnalizare din spatele vehiculului. 

În timp ce fugeam după urma aceea roşie ce dispărea, 
convins că o să ajung camioneta când avea să încetinească 
pentru a coti în spaţiul acela îngust, mi-am căutat telefonul 
celular în buzunar. 

Când am ajuns în locul unde aleea întâlnea o altă alee, 
camioneta dispăruse. Surprins, m-am uitat în sus, de parcă m-aș 
fi așteptat să-l vând levitând pe cerul deșertului. 

Am format numărul de mobil al lui Wyatt Porter, șeful poliţiei, 
și am descoperit ca bateria telefonului meu se descărcase. Nu o 
pusesem la încărcat peste noapte. 

Lăzi mari de gunoi, urât mirositoare, încadrau sub lumina 
stelelor intrările din spate ale restaurantelor și magazinelor. 
Majoritatea becurilor de veghe, închise în cutii de sârmă și 
dirijate de dispozitive cu ceas, se stinseseră în această ultima 
oră de dinaintea zorilor. 

Unele dintre clădirile cu două sau trei etaje aveau uși tip 
rulou, în spatele cărora se găseau birouri mici de recepţie sau 
hale pentru livrări de mărfuri ori provizii; doar câteva dintre ele 
erau garaje, dar eu nu aveam cum să-mi dau seama care 
anume erau acestea. 


VP - 45 


Am pus în buzunar telefonul inutil și am făcut câţiva pași. Apoi 
m-am oprit, nehotărât, nesigur. 

Mi-am ţinut răsuflarea și am ascultat. Mi-am auzit doar inima, 
ce bătea nebunește, bubuitul pulsului, n-am auzit niciun motor 
de mașina, nicio ușă care se deschidea sau se închidea, nicio 
voce. 

Alergasem. Abia mai puteam respira. Ecoul gâfâitului meu se 
răspândea de-a lungul aleii înguste. 

Când am ajuns la cea mai apropiată ușă, mi-am lipit urechea 
dreaptă de oţelul ruginit. Încăperea din spatele ei părea să fie 
lipsită de sunete, ca vidul cosmic. 

M-am plimbat dintr-o parte în alta, de la o ușă la alta, fără să 
aud nimic, fără să văd ceva, simțind cum speranţa îmi dispare 
încetul cu încetul. 

M-am gândit la individul acela ca un șarpe, care șofa. Probabil 
că Danny era în spate, împreună cu Simon. 

Am început din nou să alerg. Am ieșit din alee, am ajuns în 
strada cea mai apropiată, la intersecție am luat-o la dreapta, 
apoi la stânga pe Palomino Avenue, înainte să realizez pe deplin 
că mă lăsasem în voia magnetismului psihic sau mai degrabă 
acesta pusese iarăși stăpânire pe mine. 

Mă duceam drept la ţintă, așa cum un porumbel călător se 
întoarce în porumbar, un cal de tracţiune la grajd, o albină la 
stup, numai că eu nu căutam casa și căminul, ci necazurile. Am 
ieșit de pe Palomino Avenue și am luat-o pe o alee unde am 
surprins trei pisici încăierându-se. 

Bubuitul unei arme mă surprinse mai mult decât le speriasem 
eu pe pisici. Era cât pe ce să mă arunc pe burtă și să mă 
rostogolesc. N-am făcut asta, ci m-am ghemuit între două lăzi 
de gunoi, cu spatele lipit de un zid de cărămidă. 

Ecourile îmi înșelau auzul, ascunzând sursa zgomotului. 
Bubuitura fusese puternică, precum un foc de pușcă. Dar nu-mi 
puteam da seama din ce loc pornise. 

Nu aveam nicio armă la îndemână. Un telefon celular 
descărcat nu-i un instrument prea grozav ca să lovești pe cineva 
cu el. 

În decursul vieţii mele ciudate și periculoase, am recurs doar 
o dată la pistol. Am împușcat un om cu el. Individul omora 
oameni cu arma sa. 


VP - 46 


Faptul că-l împușcasem salvase vieți omenești. Nu am 
argumente morale sau de altă natură în privinţa folosirii armelor 
de foc mai convingătoare decât cele privind folosirea lingurilor 
sau a cheilor tubulare. 

Problema mea legată de pistoale este una emoţională. Mama 
e fascinată de ele. Când eram copil, mă speria cu pistolul, după 
cum v-am povestit într-un manuscris anterior. 

Nu pot să separ cu ușurință folosirea corectă a unei arme de 
scopul nebunesc în care o folosea ea. În mâna mea, o armă de 
foc pare a avea o viaţă a sa, o viaţă mizerabilă, dar și o intenţie 
haină, greu de înfrânat. 

Într-o zi, aversiunea faţă de armele de foc s-ar putea să mă 
coste. Dar nu-mi fac iluzii că o să trăiesc veșnic. Dacă n-o să mă 
omoare un pistol, o să-mi vină de hac un microb, o otravă sau 
un târnăcop. 

După ce am stat ghemuit între lăzile de gunoi cam un minut, 
poate două, am ajuns la concluzia că focul de pușcă nu fusese 
tras asupra mea. Dacă aș fi fost zărit și sortit morții, ţintașul s-ar 
fi apropiat numaidecât, încărcând alt cartuș și apoi trăgându-l în 
mine. 

În câteva dintre apartamentele care se aflau la etajele 
clădirilor din jur se aprinseseră luminile, pușca făcând inutile 
ceasurile deșteptătoare ce urmau să sune ceva mai târziu. 

M-am pus din nou în mișcare și m-am pomenit la altă 
intersecție. Am luat-o la stânga fără să ezit. La mai puţin de-o 
jumătate de cvartal, chiar în dreptul intrării în bucătăria 
cafenelei Blue Moon se afla camioneta albă. 

Lângă Blue Moon era o parcare ce ajunge până-n strada 
principală. Camioneta părea să fi fost abandonată la capătul din 
spate al parcării, cu faţa către alee. 

Ambele uși din faţă erau deschise, dar nu se vedea nimeni la 
volan. In timp ce mă apropiam cu grijă, am auzit motorul 
mergând la ralanti. 

Asta sugera că indivizii plecaseră în grabă. Sau că intenționau 
să se întoarcă și să o șteargă cât mai repede de acolo. 

La Blue Moon nu se servește micul dejun, numai prânzul sau 
cina. Angajaţii nu încep să sosească decât la vreo două ore după 
ivirea zorilor. Cafeneaua era, probabil, închisă. Mă îndoiam că 
Simon își croise drum cu ajutorul împușcăturilor în interiorul 
restaurantului, ca să-i jefuiască frigiderele. 


VP - 47 


Există modalităţi mai ușoare de a face rost de un copan rece 
de pui, deși niciuna la fel de rapidă. 

Nu-mi imaginam unde se duseseră indivizii sau de ce 
abandonaseră camioneta, în cazul în care nu aveau de gând să 
se întoarcă. 

O femeie în vârstă, în halat albastru, se uita în jos de la 
fereastra unui apartament de la etajul al doilea, la care se 
aprinseseră luminile. Femeia părea mai mult curioasă decât 
alarmată. 

M-am dus în partea dreaptă a vehiculului, ocolindu-l încet 
către spate. 

Ușile din spatele mașinii erau și ele deschise. Lumina din 
interior îmi permise să vând că nu era nimeni înăuntru. 

În noapte se auziră sirene care se apropiau. 

M-am întrebat cine trăsese focul de armă, în cine și de ce. 

Danny, bolnav și vulnerabil, n-ar fi putut să smulgă arma de la 
cei care-l răpiseră. lar dacă ar fi încercat să folosească pușca, 
reculul i-ar fi rupt umărul, poate chiar și un braț. 

Învârtindu-mă dezorientat, mă întrebam ce se întâmplase cu 
prietenul meu cu oase fărâmicioase. 


VP - 48 


ZECE 


P. Oswald Boone, adică aproape două sute de kilograme în 
pijama albă de mătase, pe care tocmai îl trezisem, se mișca 
având graţia și iuţeala unui maestru dojo, pregătind micul dejun 
în bucătăria casei sale în stil Craftsman. 

Uneori, greutatea lui mă sperie și-mi fac griji în legătură cu 
inima sa suferindă. Dar când gătește pare lipsit de greutate, 
pare că plutește, ca războinicii care sfidează gravitația din 
Crouching Tiger, Hidden Dragon”, deşi nu sărea peste masa din 
mijlocul bucătăriei. 

Privindu-l în dimineaţa aceea de februarie, m-am gândit că își 
petrecuse viaţa sinucigându-se cu mâncare, dar la fel de 
adevărat era și faptul că ar fi murit cu mult timp în urmă dacă 
nu și-ar fi găsit refugiu și consolare în mâncare. Fiecare viaţă e 
complicată, fiecare minte e un regat de mistere netrecute pe 
vreo hartă, iar a lui Ozzie mai mult decât în cazul majorităţii 
oamenilor. 

Deși nu spune niciodată cum, de ce sau pentru ce, eu știu că 
Ozzie a avut o copilărie dificilă, că părinţii săi i-au frânt inima. 
Cărţile și supraalimentaţia reprezintă modul în care face el față 
durerii. 

Ozzie e scriitor, are două serii de romane polițiste de succes și 
a scris numeroase cărţi de nonficţiune. E atât de fecund ca 
scriitor încât o să vină și ziua când, dacă vom pune într-un 
platan al balanței câte un exemplar din fiecare carte a sa, 
greutatea cărţilor o va depăși pe cea a trupului său. 

Deoarece m-a asigurat că scrisul este o chimioterapie 
eficientă împotriva tumorilor psihologice, am pus pe hârtie 
povestea pierderii pe care am suferit-o, apoi am pus-o într-un 
sertar, dacă nu mai fericit, măcar mai liniștit. Spre dezamăgirea 
lui, i-am spus că am terminat-o cu scrisul. 

Și chiar credeam asta. Dar iată că acum înșir din nou cuvinte 
pe hârtie, jucând rolul de oncolog. 

Poate că, în timp, o să urmez exemplul lui Ozzie în toate și o 
să cântăresc și eu două sute de kilograme. N-o să mai fiu în 


9 Film din anul 2000, în regia lui Ang Lee. (n.tr.). 
VP - 49 


stare să alerg cu fantomele și să mă strecor iute pe alei 
întunecoase, așa cum fac acum, dar probabil că puștimea va 
găsi amuzanta graţia de hipopotam cu care îmi duc la 
îndeplinire actele de eroism. Toată lumea va fi de acord că e un 
lucru admirabil săi faci să râdă pe copii în lumea asta 
întunecată. 

În timp ce Ozzie gătea, eu i-am povestit despre doctorul 
Jessup și despre tot ce se întâmplase după ce radiologul mort 
venise la mine acasă, în mijlocul nopţii. Pe măsură ce vorbeam, 
eram tot mai îngrijorat în privinţa lui Danny, dar eram îngrijorat 
și în privinţa lui Chester cel Teribil. 

Chester cel Teribil, motanul care provoacă oricărui câine 
coşmaruri, îi permite lui Ozzie să locuiască împreună cu el. Ozzie 
ține la felina asta la fel de mult ca la mâncare și la cărți. 

Deși Chester cel Teribil nu m-a zgâriat niciodată cu ferocitatea 
de care îl cred în stare, a urinat de mai multe ori în pantofii mei. 
Ozzie spune că asta e expresia afecțiunii pe care mi-o poartă. 
Ideea ar fi că pisica m-a marcat cu mirosul său ca să mă 
identifice drept un membru acceptat al familiei sale. 

Am remarcat însă că, atunci când Chester cel Teribil vrea să- 
și manifeste afecțiunea față de Ozzie, o face ghemuindu-se 
lângă el și torcând. 

De când Ozzie îmi deschisese ușa din faţă și străbătuserăm 
împreună casa, cât și în timpul în care stătusem în bucătărie, 
nu-l văzusem pe Chester. Chestia asta mă făcea să fiu nervos. 
Aveam pantofi noi. 

Chester e o pisică mare și atât de curajoasă și de sigură de 
sine încât detestă să se furișeze. Nu se strecoară într-o cameră, 
ci intră ţanţoș. Deși se așteaptă să fie în centrul atenţiei, își ia 
un aer indiferent - chiar dispreţuitor -, care arată limpede că ar 
dori să fie adorat de la distanţă. 

Deși nu se furișează, poate să apară pe neașteptate lângă 
pantofii tăi. Primul semn că ai necazuri poate fi o umezeală 
caldă, înșelătoare, de scurtă durată, la degetele de la picioare. 

Până când m-am mutat împreună cu Ozzie pe veranda din 
spate, să luăm micul dejun în aer liber, mi-am ţinut picioarele 
departe de podea, pe stinghia scaunului. 

Din verandă se văd pajiștea și o jumătate de pogon de 
dumbravă de dafini, conifere și piperi graţioși de California. In 


VP - 50 


razele aurii ale soarelui, păsările ciripeau, iar moartea părea un 
mit. 

Dacă masa n-ar fi fost un model solid din lemn roșu de 
sequoia, s-ar fi rupt sub greutatea farfuriilor cu omletă de 
homar, a castroanelor cu cartofi gratinaţi, a mormanelor de 
pâine prăjită, covrigi, patiserii daneze, rulouri cu scorțișoară, a 
carafelor cu suc de portocale și cu lapte, a cănilor cu cafea și cu 
cacao... 

— „Ce-i hrană pentru unul e pentru alţii otravă amară”, cită 
fericit Ozzie, servindu-mi o furculiță plină de omletă. 

— Shakespeare? am întrebat eu. 

— Lucretius, care a scris asta înainte de nașterea lui lisus. 
Puștiule, ţi-am promis că n-o să fiu niciodată unul dintre 
obsedaţii ăia ai sănătăţii care se uită la o cană cu smântână 
groasă cu aceeași groază pe care oamenii mai întregi la minte o 
rezervă armelor atomice. 

— Domnule, aceia dintre noi cărora le pasă de 
dumneavoastră ar sugera că laptele de soia vanilat nu-i 
grozăvia care spuneți dumneavoastră că este. 

— Nu permit la masa mea blasfemii, cuvinte cu „f 
obscenităţi precum laptele de soia. Consideră-te pedepsit. 

— leri am trecut pe la Gelato Italiano. Acum au și sortimente 
de îngheţată făcută din lapte degresat. 

— Caii de curse produc zilnic tone de bălegar și, cu toate 
astea, eu nu-mi umplu frigiderul cu așa ceva. Unde crede Wyatt 
Porter că ar putea să fie Danny? 

— Probabil că Simon a lăsat o a doua mașină în parcarea de 
lângă Blue Moon, pentru cazul în care lucrurile ar fi mers rău în 
locuinţa doctorului Jessup și cineva l-ar fi văzut plecând cu 
camioneta. 

— Dar nimeni n-a văzut camioneta la locuinţa familiei Jessup, 
deci nu era un vehicul urmărit de poliţie. 

— Nu l-a văzut nimeni. 

— Cu toate astea, a schimbat mașinile la Blue Moon. 

— Da. 

— Chestia asta ţi se pare logică? 

— Mai mult decât altele. 

— Simon a fost obsedat de Carol timp de șaisprezece ani, atât 
de obsedat încât i-a dorit moartea doctorului Jessup pentru că s- 
a însurat cu ea. 


LL 


sau 


VP - 51 


— Așa se pare. 

— Ce intenţii are cu Danny? 

— Nu știu. 

— Simon nu pare să fie genul de om care să tânjească după o 
relație tată-fiu satisfăcătoare din punct de vedere emoţional. 

— Un asemenea profil psihologic nu i se potrivește, am 
recunoscut eu. 

— Cum e omleta? 

— Fantastică, domnule. 

— Am pus în ea smântână și unt. 

— Da, domnule. 

— Și pătrunjel. Nu mă opun folosirii din când în când a 
legumelor verzi. Blocarea șoselelor n-ar avea niciun efect dacă 
al doilea vehicul al lui Simon e unul cu tracţiune integrală și 
individul o s-o ia peste câmp. 

— Departamentul șerifului e ajutat de patrule aeriene. 

— Simţi cumva că Danny e încă în Pico Mundo? 

— Am un simțământ ciudat. 

— Cât de ciudat? 

— O nedreptate. 

— O nedreptate? 

— Da. 

— Aha, acum totul e limpede precum cristalul. 

— Scuze. Nu știu. Nu pot să fiu mai explicit. 

— Danny nu-i... mort? 

Am clătinat din cap. 

— Nu cred că lucrurile sunt atât de simple. 

— Mai vrei suc de portocale? E proaspăt. 

În timp ce Ozzie îmi turna, am zis: 

— Domnule, mă întreb unde-i Chester cel Teribil... 

— Te pândește, îmi răspunse Ozzie și-mi arătă cotoiul. 

Când m-am întors, am văzut pisica la trei metri în spatele 
meu, sus, căţărată pe o grindă din tavan care sprijinea 
acoperișul verandei. 

Chester e de-un portocaliu-roșcat, cu dungi negre. Are ochi 
verzi ca smaraldele ce strălucesc în lumina soarelui. 

De obicei, Chester cel Teribil îmi aruncă - mie sau oricui 
altcuiva - o privire întâmplătoare, ca și cum oamenii l-ar plictisi 
mai mult decât poate suporta. Cu ochii și cu atitudinea sa, poate 
exprima o opinie disprețuitoare despre omenire, un dispreţ 


VP - 52 


pentru care până și un scriitor minimalist precum Cormac 
McCarthy ar avea nevoie de douăzeci de pagini. 

Până atunci nu fusesem niciodată obiectul unui interes atât 
de deosebit din partea lui Chester. Acum mă privea în ochi, nu 
se uita în altă parte, nu clipea și părea să mă găsească la fel de 
fascinant ca pe un extraterestru cu trei capete. 

Deși nu părea gata să se repeadă la mine, nu m-am simţit în 
largul meu stând întors cu spatele la pisica aceea formidabilă. 
Dar mă simţeam și mai puţin în largul meu angajându-mă într-o 
înfruntare a privirilor cu el. Cotoiul nu avea să-și mute privirea în 
altă parte. 

Când m-am uitat din nou la masă, Ozzie tocmai își permisese 
să îmi mai pună o porție de cartofi în farfurie. 

— Nu s-a mai uitat niciodată așa la mine, am zis eu. 

— S-a uitat la tine exact la fel tot timpul cât am fost în 
bucătărie. 

— Nu l-am văzut în bucătărie. 

— Când n-ai fost atent, s-a furișat în încăpere, a deschis cu 
laba ușa unui dulap și s-a ascuns sub chiuvetă. 

— Probabil ca a acţionat foarte iute. 

— Oh, Odd, e un prinţ al pisicilor, iute ca fulgerul și tăcut. Am 
fost mândru de el. După ce a intrat în dulap, a ţinut ușa 
întredeschisă cu trupul și te-a privit din ascunzătoare. 

— De ce nu mi-aţi spus nimic? 

— Pentru ca voiam să vând ce-o să facă în continuare. 

— Probabil că asta implică pantofi și urină. 

— Nu cred, zise Ozzie. E ceva nou. 

— E tot pe grindă? 

— Da. 

— Și se uită în continuare la mine? 

— Foarte atent. Vrei patiserie daneză? 

— Mi-am cam pierdut pofta de mâncare. 

— Puștiule, nu fii caraghios! Ţi-ai pierdut pofta de mâncare 
din cauza lui Chester? 

— Cotoiul are oarecare legătură cu asta. Mi-am amintit că a 
mai fost o dată la fel de atent. 

— Împrospătează-mi memoria. 

N-am putut să-mi împiedic tremurul vocii. 

— În august... cu tot ce-a fost atunci. 

Ozzie spintecă aerul cu furculita. 


VP - 53 


— Oh! Te referi la fantomă. 

În luna august care trecuse descoperisem că pisica aceea, 
Chester cel Teribil, putea să vadă, ca și mine, sufletele tulburate 
care zăbovesc pe pământ după moarte. Privise fantoma aceea 
cu aceeași atenţie cu care mă privea acum pe mine. 

— Tu nu ești mort, mă asigură Ozzie. Eşti solid ca masa asta 
din lemn de sequoia, chiar dacă nu ești la fel de solid ca mine. 

— Poate Chester știe ceva ce eu nu știu. 

— Dragă Odd, în unele privinţe ești atât de naiv! Sigur că știe 
o grămadă de lucruri pe care tu nu le știi. La ce te gândești? 

— Că o să-mi sune curând ceasul. 

— Eu sunt convins că-i vorba de ceva mai puţin apocaliptic. 

— De exemplu? 

— Ai vreun șoarece mort în buzunar? 

— N-am decât un telefon mort. 

Ozzie mă privi solemn. Era sincer îngrijorat. În același timp, 
îmi e un prieten prea bun ca să nu mă cocoloșească. 

— Păi, dacă o să-ţi sune ceasul curând, asta înseamnă un 
motiv în plus să mănânci o prăjitură daneză. Una cu ananas și 
cu brânză ar fi perfectă ca să închei ultima ta masă. 


VP - 54 


UNSPREZECE 


Când i-am sugerat să-l ajut să strângă masa și să spele 
farfuriile, înainte să plec, Micul Ozzie - care acum e mai greu cu 
douăzeci și cinci de kilograme decât tatăl său, Marele Ozzie - 
respinse propunerea gesticulând energic cu o felie de pâine 
prăjită unsă cu unt. 

— Suntem aici doar de patruzeci de minute. Nu stau niciodată 
la masa de dimineaţă mai puţin de o oră și jumătate. Am 
conceput unele dintre cele mai bune intrigi ale romanelor mele 
în timp ce-mi savuram cafeaua de la micul dejun și brioșa cu 
stafide. 

— Ar trebui să scrieţi o serie de cărți cu acţiunea în lumea 
culinară. 

— Rafturile librăriilor gem deja de romane polițiste despre 
bucătari care sunt detectivi, despre critici culinari care sunt 
detectivi... 

Una dintre seriile de romane ale lui Ozzie prezintă un detectiv 
obez cu o nevastă zveltă și sexy, care-l adoră. Ozzie n-a fost 
niciodată însurat. 

Cealaltă serie de romane este despre o femeie-detectiv 
drăguță, cu o grămadă de nevroze și cu bulimie. Ozzie e în stare 
să se pricopsească el însuși cu bulimie în aceeași măsură în care 
ar fi în stare să-și schimbe toată garderoba cu haine din plastic 
elastic. 

— M-am gândit să încep o serie despre un detectiv care poate 
să comunice cu animalele. 

— Despre unul dintre oamenii aceia care pretind că-s în stare 
să discute cu animalele? 

— Da, dar de data asta ar fi adevărat. 

— Și animalele l-ar ajuta să rezolve crimele? am întrebat eu. 

— Da, l-ar ajuta, dar în același timp i-ar complica anchetele. 
Câinii i-ar spune întotdeauna adevărul, dar păsările l-ar minţi 
deseori, iar porcușorii de Guineea ar fi sinceri, dar dispuși să 
exagereze. 

— MI-l imaginez deja pe individ. 


VP - 55 


În tăcere, Ozzie întinse dulceaţă de lămâie pe o brioșă, în timp 
ce eu am luato prăjitură daneză cu furculița. 

Trebuia să plec. Trebuia să fac ceva. Ideea de a mai rămâne 
acolo încă un moment mi se părea de nesuportat. 

Am mâncat un pic de prăjitură. 

Noi doi stăm deseori fără să vorbim. Ozzie nu e niciodată în 
criză de cuvinte. De obicei și eu le găsesc ușor. 

După un minut, două, mi-am dat seama că Ozzie se uita la 
mine la fel de atent ca și Chester cel Teribil. 

Am pus întreruperea pe seama conversaţiei faptului că Ozzie 
voia să mestece. Acum îmi dădusem seama că nu era cazul. 

Brioșa era făcută cu ouă, drojdie și unt. Se topea în gură și 
trebuia să mesteci foarte puţin. 

Ozzie devenise tăcut pentru că se gândea. Și se gândea la 
mine. 

— Ce-i? l-am întrebat eu. 

— Nu ai venit aici pentru micul dejun, zise el. 

— În mod sigur n-am venit ca să mănânc atât de mult. 

— Și nici n-ai venit aici ca să-mi povestești despre Wilbur 
Jessup sau despre Danny. 

— Ba da, de aceea am venit, domnule. 

— Păi mi-ai spus ce-ai avut de spus, este evident că nu ai chef 
de prăjitura aia, prin urmare, presupun că o să pleci. 

— Da, domnule, am zis eu. Trebuie să plec. 

Dar nu m-am ridicat de pe scaun. 

Ozzie își turnă o cafea columbiană aromată dintr-un termos 
care avea formă de cafetieră, fără să-și ia privirea de la mine. 

— Odd, nu te-am considerat niciodată în stare să tragi pe 
cineva pe sfoară. 

— Vă asigur că pot și încă foarte bine, domnule. 

— Nu, nu poți. Eşti un exemplu de sinceritate. Ai viclenia unui 
miel. 

M-am uitat în altă parte și am descoperit că Chester cel Teribil 
coborâse de pe grinda acoperișului. Pisica stătea pe treapta de 
sus a verandei și se uita cu atenţie la mine. 

— Mai uimitor e faptul că reușești deseori să te autoamăgești, 
continuă Ozzie. 

— Și când o să fiu sanctificat, domnule? 

— Obrăznicia faţă de cei mai în vârstă te va ţine veșnic 
departe de tovărâșia sfinţilor. 


VP - 56 


— Păcat. Mi-am dorit întotdeauna un nimb. Ar fi fost o lampă 
de carte foarte utilă. 

— Cât despre autoamăgire, mulţi oameni o consideră 
esenţială pentru supravieţuire, o consideră necesară ca aerul. 
Tot mai susţii că ai venit aici ca să-mi povestești despre Wilbur 
și despre Danny? 

— Am susținut eu așa ceva? 

— Fără prea multă convingere. 

— Dar dumneavoastră de ce credeţi că am venit aici? am 
întrebat eu. 

— Ai confundat întotdeauna încrederea mea în mine cu o 
gândire profundă, zise el fără să ezite. Așa că, atunci când 
căutai o înţelegere profundă, găseai doar un om care te asculta. 

— Adică toate părerile profunde pe care mi le-aţi oferit în 
decursul anilor erau doar vorbe goale? 

— Bineînţeles, dragă Odd! Ca și tine, sunt doar un om, chiar 
dacă am unsprezece degete. 

Are unsprezece degete, șase fiind la mâna stângă. Susţine că 
un copil din nouăzeci de mii se naște astfel. De obicei, chirurgii 
amputează degetul inutil. 

Dintr-un motiv pe care Ozzie nu mi l-a împărtășit niciodată, 
părinţii săi au refuzat să-l opereze. Ceilalţi copii erau fascinaţi de 
el: băiatul cu unsprezece degete; mai târziu, băiatul gras cu 
unsprezece degete; apoi băiatul gras cu unsprezece degete și 
cu inteligenţă ucigătoare. 

— Chiar dacă gândurile mele sunt fără conţinut, zise el, au 
fost oferite cu sinceritate. 

— Presupun că asta ar trebui să mă consoleze. 

— Oricum, ai venit astăzi aici cu o întrebare filosofică 
arzătoare care te tulbura, dar care te tulbura atât de mult încât 
până la urmă n-ai mai vrut să pui întrebarea. 

— Nu, nu-i așa, am zis eu. 

M-am uitat la resturile coagulate ale omletei mele cu homar. 
La Chester cel Teribil. La peluză. La păduricea atât de verde în 
soarele dimineții. 

Figura rotundă ca o lună a lui Ozzie putea să fie ursuză și 
iubitoare în același timp. Ochii săi sclipeau, sperând că are 
dreptate. 

Până la urmă, am zis: 

— Îi cunoașteţi pe Ernie și pe Pooka Ying. 


VP - 57 


— Drăguţi oameni. 

— Copacul din curtea lor din spate... 

— Brugmansia. Un specimen splendid. 

— Totul la el e ucigător, fiecare rădăcină, fiecare frunză. 

Ozzie zâmbi așa cum ar fi zâmbit Buddha, dacă Buddha ar fi 
scris romane polițiste și s-ar fi bucurat să inventeze metode 
exotice de a ucide. Dădu aprobator din cap. 

— Da, extrem de otrăvitor. 

— De ce au vrut niște oameni drăguţi, precum Ernie și Pooka, 
să crească un copac atât de ucigător? 

— Dintr-un singur motiv: pentru că-i minunat, mai ales când 
înflorește. 

— Și florile sunt otrăvitoare. 

După ce-și aruncă în gură o ultimă bucată de brioșă unsă cu 
marmeladă și o savură, Ozzie își linse buzele și zise: 

— Una dintre florile acelea imense conţine suficientă otravă - 
dacă e extrasă cum se cuvine - ca să omoare cam o treime din 
oamenii din Pico Mundo. 

— Mi se pare un lucru nechibzuit, ba chiar pervers să consumi 
atât de mult timp și efort ca să îngrijești un lucru atât de 
ucigător. 

— Ți se pare că Ernie e un om nechibzuit și pervers? 

— Dimpotrivă. 

— Aha, atunci Pooka trebuie să fie monstrul! Comportamentul 
ei lipsit de egoism trebuie să ascundă un suflet plin de cele mai 
rele intenții. 

— Uneori consider că un prieten adevărat nu s-ar bucura atât 
de mult să-și bată joc de mine cum faceţi dumneavoastră, i-am 
spus eu. 

— Dragă Odd, dacă prietenii cuiva nu râd în mod deschis de 
el, atunci nu-i sunt prieteni. Cum altfel ar învăța cineva să nu 
spună lucruri care ar provoca râsul străinilor? Ironia prietenilor 
este plină de afecţiune și te vaccinează împotriva prostiei. 

— Asta pare o cugetare profundă, am zis eu. 

— De profunzime medie, mă asigură el. Pot să te învăţ ceva, 
băiete? 

— Puteţi încerca. 

— Nu-i nimic nesocotit în creșterea brugmansiei. Plante la fel 
de otrăvitoare se găsesc pretutindeni în Pico Mundo. 

— Pretutindeni? am întrebat eu, îndoindu-mă. 


VP - 58 


— Ești atât de ocupat cu lumea supranaturală, că știi prea 
puţine despre lucrurile din natură. 

— Nu pierd mult timp nici la popice. 

— Ce zici de tufișurile de leandri înfloriţi, aflaţi peste tot prin 
oraș? Leandru înseamnă în sanscrită „ucigaș de cai”. Fiecare 
parte a plantei este ucigătoare. 

— Îmi place varietatea cu flori roșii. 

— Dacă o arzi, fumul e otrăvitor, zise Ozzie. Dacă albinele 
petrec prea mult timp prin leanari, mierea lor te va ucide. 
Azaleele sunt la fel de fatale. 

— Toată lumea plantează azalee. 

— Leandrul te ucide repede. Azaleea, înghițită, are nevoie de 
câteva ore. Vomă, paralizie, atacuri, comă, moarte. Și mai sunt 
sabina, măselarița, degetarița, ciumăfaia... toate se găsesc aici, 
în Pico Mundo. 

— Și noi îi spunem Mama Natură... 

— Nici timpul nu are nimic părintesc, mai ales prin ceea ce ne 
face, spuse Ozzie. 

— Dar, domnule, Ernie și Pooka Ying știau că brugmansia e 
letală. De fapt, au plantat-o și au îngrijit-o tocmai din cauză că e 
ucigătoare. 

— Consideră asta ca un lucru zen. 

— Așa aș face dacă aș ști ce înseamnă. 

— Pooka și Ernie caută să înțeleagă moartea și să-și 
stăpânească teama de aceasta domesticind-o sub formă de 
brugmansia. 

— Asta pare de-o profunzime medie. 

— Nu, e ceva foarte profund. 

Deși nu aveam chef de prăjitură daneză, am luat-o și am 
mușcat zdravăn din ea. Și mi-am turnat cafea în cană, ca să am 
ce să ţin în mână. 

Nu mai puteam să stau fără să fac nimic. Simțeam că o să 
încep să rup lucruri dacă nu aveam mâinile ocupate. 

— De ce tolerează oamenii crima? m-am întrebat eu. 

— Din câte știu eu, chestia asta e ilegală. 

— Simon Makepeace a omorât o dată. Și i-au dat drumul din 
închisoare. 

— Legea nu-i perfectă. 

— Ar fi trebuit să vedeţi cadavrul doctorului Jessup. 

— Nu-i nevoie. Am imaginaţie de romancier. 


VP - 59 


În timp ce aveam mâinile ocupate cu prăjitura de care n- 
aveam poftă și cu cafeaua pe care n-o beam, mâinile lui Ozzie 
stăteau liniștite. Erau încrucișate pe masă, în fața sa. 

— Domnule, mă gândesc deseori la toţi oamenii aceia 
împușcați... 

Nu mă întrebă la ce mă refeream. Ştia că vorbeam despre cei 
patruzeci și unu de oameni împușcați la mall în luna august a 
anului trecut, dintre care nouăsprezece muriseră. 

— Nu m-am uitat la știri mult timp, nici n-am citit ziarele. Dar 
oamenii vorbesc despre ce se întâmplă în lume, așa că am auzit 
tot felul de lucruri. 

— Ține minte, știrile nu-s viața adevărată. Reporterii au o 
zicală: „Dacă e cu sânge, e în frunte”. Violenţa se vinde, deci se 
fac reportaje despre violență. 

— Dar de ce știrile rele se vând mult mai bine decât cele 
bune? 

Ozzie oftă și se lăsă pe speteaza scaunului, care trosni. 

— Ne apropiem. 

— De ce ne apropiem? 

— De întrebarea care te-a adus aici. 

— Chestia filosofică arzătoare? Nu, domnule, nu-i nicio 
întrebare. Pur și simplu... divagam. 

— Atunci divaghează pentru mine. 

— Ce nu-i în regulă la oameni? 

— La care oameni? 

— Adică la omenire. Ce nu-i în regulă cu omenirea? 

— Asta a fost o divagaţie foarte scurtă. 

— Domnule? A 

— Buzele tale ar trebui să se simtă jupuite. Intrebarea 
arzătoare tocmai s-a desprins de pe ele. E una foarte dificilă 
pentru un alt muritor. 

— Da, domnule. Dar m-aș mulţumi chiar și cu un răspuns de 
profunzime conform standardului dumneavoastră. 

— Întrebarea corectă are trei părți egale. Ce nu-i în regulă cu 
omenirea? Apoi... ce nu-i în regulă cu natura, cu plantele ei 
otrăvitoare, cu animalele ei de pradă, cu inundațiile și 
cutremurele ei? Și ultima... ce nu-i în regulă cu timpul cosmic, 
așa cum îl cunoaștem noi, și care ne fură totul? 

Ozzie poate să susţină cât vrea că greșesc, confundând 
siguranţa sa de sine cu profunzimea. Nu mă înșel. E cu adevărat 


VP - 60 


înțelept. Evident, viaţa îl învățase că înțeleptul se alege pe el 
însuși ca ţintă. 

O minte mai puţin luminată ar fi încercat să-și ascundă 
strălucirea în spatele unei măști de stupiditate. In loc de asta, el 
a ales să-și ascundă adevărata înţelepciune sub pretenții 
exagerate de erudiție - îi place să-i facă pe oameni să creadă că 
asta-i partea lui cea mai bună. 

— Cele trei întrebări, spuse el, au același răspuns. 

— Ascult. 

— Nu folosește la nimic să ţi-l dau pur și simplu. O să i te opui 
și o să-ţi irosești ani din viață căutând un răspuns care să-ţi 
placă mai mult. Dar, dacă vei ajunge la răspuns de unul singur, 
atunci vei fi convins de adevărul lui. 

— Asta-i tot ce aveţi de spus? 

Ozzie zâmbi și ridică din umeri. 

— Am venit aici cu o întrebare filosofică arzătoare și m-am 
ales doar cu un mic dejun? 

— Te-ai ales cu un mic dejun copios, zise el. O să-ţi mai spun 
ceva: știi deja răspunsul și l-ai știut întotdeauna. Nu trebuie să-l 
descoperi, cât să-l recunoști. 

Am clătinat din cap. 

— Uneori mă faceţi să mă simt foarte frustrat! 

— Da, dar mai sunt și foarte gras și foarte amuzant. 

— Puteţi fi și mistic precum... 

Chester cel Teribil stătea încă pe treapta de sus a verandei, 
cu ochii aţintiţi asupra mea. 

— ... mistic precum pisica asta afurisită. 

— Consider că ăsta a fost un compliment. 

— Nu asta am intenţionat. Ar fi mai bine să plec, am zis eu, 
trăgându-mi scaunul de lângă masă. 

De obicei, când plec, Ozzie insistă să se ridice în picioare. 
Întotdeauna sunt îngrijorat de faptul că efortul de a se ridica îi 
va mări tensiunea arterială atât de mult încât va face un atac de 
cord și va pica lat. 

Ozzie m-a îmbrățișat, l-am îmbrățișat și eu, așa cum facem 
întotdeauna la despărțire, de parcă ne-am aștepta să nu ne mai 
revedem. 

Mă întreb dacă distribuirea de suflete nu s-a defectat uneori, 
iar în copii au ajuns spirite nepotrivite. Presupun că asta eo 


VP - 61 


blasfemie. Dar cu gura mea mare, mi-am spulberat demult orice 
șansă de sanctificare. 

Cu inima lui plină de bunătate, Ozzie ar fi trebuit să fie zvelt, 
sănătos și cu zece degete. lar viaţa mea ar fi avut mai mult sens 
dacă aș fi fost fiul lui, nu odrasla părinţilor deranjaţi psihic care 
mă produseseră cu defect. 

După ce ne-am îmbrățișat, Ozzie mă întrebă: 

— Și acum? 

— Nu știu. Nu știu niciodată. Pur și simplu se întâmplă. 

Chester nu făcu pipi pe pantofii mei. 

Am mers până la capătul curții întinse, prin pădurice, și am 
ieșit prin poarta din gardul din spate. 


VP - 62 


DOISPREZECE 


Fără să fiu prea surprins, am ajuns din nou la Blue Moon Cafe. 

Mantia nopţii învăluise aleea într-o aura întrucâtva romantică, 
dar lumina zilei o despuiase de orice pretenție de frumusețe. Nu 
era un tărâm al gunoiului și paraziţilor; era doar cenușiu, 
sinistru, posomorât și neprimitor. 

În general, arhitectura acordă mai multă importanţă fațadei 
decât intrărilor din spate, indiferent dacă sunt clădiri publice sau 
private. În cea mai mare parte, asta e o consecinţă a unui buget 
limitat. 

Danny Jessup zice că acest aspect al arhitecturii este și o 
oglindire a firii umane, că majoritatea oamenilor se sinchisesc 
mai mult de felul în care arată decât de frumusețea sufletului 
lor. 

Deși nu-s la fel de cinic ca Danny și nu cred că analogia dintre 
ușile din spate și suflete e potrivită, recunosc că există ceva 
adevăr în spusele sale. 

Nu vedeam însă, în lumina gălbuie a dimineții, niciun indiciu 
care ar fi putut să mă apropie măcar cu un pas de el sau de 
psihopatul de taică-său. 

Poliţia își făcuse treaba și plecase. Camioneta Ford fusese 
luată de acolo. 

Nu venisem acolo cu speranța că aveam să găsesc vreun 
indiciu ignorat de autorităţi și că, transformându-mă în Sherlock, 
aveam să dau de urma băieţilor răi, după o serie de 
raționamente deductive. 

Mă întorsesem pentru că acolo dăduse greș cel de-al șaselea 
simţ al meu. Speram să-l redescopăr, ca și cum ar fi fost un 
mosor pe care-l scăpasem pe jos și care se rostogolise, ieșind 
din raza mea vizuală. Dacă puteam să dau de capătul firului, 
puteam să mă ţin după el până la mosor. 

În fața intrării în bucătăria cafenelei se afla fereastra de la 
etajul doi de la care o femeie în vârstă, în rochie albastră, 
privise cum mă apropiasem de camionetă, cu doar câteva ore în 
urmă. Perdelele erau trase. 


VP - 63 


M-am gândit o clipă să schimb o vorbă cu ea. Fusese însă 
interogată de poliţie, iar polițiștii sunt mult mai pricepuţi decât 
mine să scoată informații preţioase de la martori. 

Am mers încet spre nord, către capătul cvartalului. Apoi m-am 
întors și am luat-o spre sud, trecând de Blue Moon. 

Printre lăzile de gunoi parcaseră camioane; livrările de 
dimineaţă erau recepționate, verificate, inventariate. Proprietarii 
de magazine, care-și începeau treaba cam cu o oră înaintea 
angajaţilor, erau ocupați la intrările din spate ale prăvăliilor. 

Moartea vine, moartea pleacă, dar comerțul își vede de 
treabă. 

Puţini oameni mă băgară în seamă. Nu-l cunoșteam bine pe 
niciunul dintre ei, iar pe unii nu-i cunoșteam deloc. 

Modul în care mă priveau îmi era familiar și neplăcut. Mă știau 
drept un erou, drept tipul care-l oprise pe ţicnitul care 
împușcase o mulțime de oameni în luna august a anului trecut. 

Patruzeci și unu de oameni fuseseră împușcați. Unii 
rămăseseră infirmi pe viață sau desfiguraţi. Nouăsprezece 
muriseră. 

Aș fi putut să împiedic toate astea. Atunci aș fi fost un erou. 

Wyatt Porter, șeful poliţiei, spune că ar fi pierit sute de 
oameni dacă n-aș fi intervenit când am făcut-o și cum am făcut- 
o. Dar victimele potenţiale care au fost salvate nu mi se par 
ceva real. 

Doar morţii par reali. 

Niciunul dintre ei nu zăbovise pe lumea asta. Toţi trecuseră în 
cealaltă. 

Dar prea multe nopţi îi văzusem în visele mele. Apar așa cum 
fuseseră în timpul vieţii și așa ar fi fost dacă ar fi supraviețuit. 

În nopţile acelea, mă trezesc cu un simţământ de pierdere 
atât de înfiorător încât prefer să nu mă mai trezesc. Dar mă 
trezesc și merg mai departe, pentru că asta ar fi vrut fata 
Cassiopeei să fac - una dintre cei nouăsprezece -, asta s-ar fi 
așteptat să fac. 

Am un destin pe care trebuie să-l împlinesc. Trăiesc ca să-l 
împlinesc, apoi să mor. 

Singurul folos al faptului că ești considerat erou este că 
majoritatea oamenilor te privesc cu venerație și, bizuindu-te pe 
această venerație, luând o expresie sumbră și evitând să te uiţi 


VP - 64 


în ochii celorlalţi, poţi să fii aproape sigur că intimitatea îţi va fi 
respectată. 

Mergând pe alee, privit uneori, dar nederanjat de nimeni, am 
ajuns lângă un teren îngust, neîngrijit. Un gard din plasă de 
sârmă împiedica accesul. 

Am încercat poarta. Era încuiată. 

Pe un panou scria „PROIECTUL PENTRU CONTROLUL 
INUNDAȚIILOR AL DISTRICTULUI MARAVILLA”, iar cu litere roșii 
era un avertisment: „ACCESUL PERMIS DOAR PERSOANELOR 
AUTORIZATE”. 

Acolo am descoperit capătul deșirat al celui de-al șaselea simţ 
al meu. Când am atins poarta din plasă de sârmă, am fost sigur 
că Danny trecuse pe acolo. 

Un lacăt nu reprezenta un impediment pentru un evadat 
hotărât, precum Simon Makepeace, ale cărui talente de 
delincvent fuseseră desăvârșite în anii petrecuţi în pușcărie. 

Dincolo de gard, în centrul terenului, se afla o clădire scundă 
din piatră, de câţiva metri pătraţi, cu acoperiș din olane de 
ciment. Cele două uși din scândură, din faţa clădirii, erau mai 
mult ca sigur încuiate, dar feroneria părea foarte veche. 

Dacă Danny fusese obligat să intre pe poarta aceea și să 
treacă de ușile acelea, așa cum simţeam eu că se întâmplase, 
atunci Simon nu-și alesese drumul la întâmplare. Ci în urma unui 
plan. 

Sau poate intenţionase să se retragă aici doar dacă lucrurile 
mergeau rău în locuința doctorului Jessup. Din cauza sosirii mele 
timpurii la casa radiologului a deciziei lui Wyatt Porter de a 
bloca ambele șosele, veniseră aici. 

După ce lăsase mașina în parcarea de la Blue Moon, Simon 
nu-l urcase pe Danny în alt vehicul. Trecuseră prin această 
poarta, pe ușile acestea și coborâseră în lumea subterană de 
sub Pico Mundo, o lume despre care știam că există, dar pe care 
n-o vizitasem niciodată. 

Primul impuls a fost să-l caut pe șeful poliţiei și să-i 
împărtășesc bănuielile mele. 

Când m-am îndepărtat de gard, m-a reţinut un alt gând: 
Danny era într-o situaţie atât de vulnerabilă încât o poteră 
tradiţională, care i-ar fi urmărit pe fugari în adâncuri, ar fi dus la 
moartea lui. 


VP - 65 


Mai mult, am simţit că, deși situaţia era gravă, Danny nu era 
în pericol iminent. În situaţia de faţă, nu era nevoie de o reacţie 
imediată, ci mai degrabă ca răpitorii să nu-și dea seama că li s-a 
dat de urmă. Așadar, trebuia să rămân doar un observator atent 
al fiecărui amănunt pe care mi-l ofereau indiciile. 

Nu aveam de unde să știu dacă așa stăteau lucrurile. 
Simțeam totuși că era ceva mai mult decât intuiţie, dar asta nu 
însemna că nu mă puteam înșela. 

Nu știu de ce pot să văd morți, dar nu pot să-i aud, de ce pot 
să caut cu magnetismul psihic și uneori să găsesc - dar numai 
uneori -, de ce simt o amenințare vagă, nu și ceea ce o 
provoacă. Poate că nimic din lumea asta imperfectă nu poate fi 
pur sau dintr-o bucată, nefracturat. Sau poate n-am învăţat eu 
să mă folosesc de toată puterea de care dispun. 

Unul dintre regretele mele pline de amărăciune legate de luna 
august a anului trecut este că în vâltoarea evenimentelor m-am 
bazat uneori pe rațiune, când instinctele m-ar fi servit mai bine. 

Parcă aș merge pe o sârmă aflată la mare înălțime și aș fi 
mereu în pericol să-mi pierd echilibrul. Esenţa vieţii mele este 
supranaturalul, pe care îl respect folosindu-mi cât mai bine 
darul. Dar trăiesc într-o lume raţională și sunt supus legilor 
acesteia. Sunt tentat să mă las în întregime ghidat de impulsuri 
care-și au originea în cealaltă lume, dar în lumea asta o cădere 
lungă se termină întotdeauna cu un impact puternic. 

Supravieţuiesc încercând să descopăr linia aceea de 
demarcaţie dintre raţional și irațional. În trecut, aveam tendința 
să înclin spre partea logicii, în detrimentul credinței - credința în 
mine și în Izvorul darului meu. 

Dacă o să dau greș în privința lui Danny, așa cum cred că am 
dat greș anul trecut, în august, o să ajung să mă dispreţuiesc. 
Un eșec ar însemna să nu mă ridic la înălțimea darului care mă 
definește. Dacă destinul meu poate fi împlinit doar folosindu-mi 
cel de-al șaselea simţ, atunci o pierdere prea mare a respectului 
și a încrederii de sine m-ar duce spre o altă soartă, diferită de 
cea pe care o doresc, transformând în minciună cartonașul 
mașinii de ghicit viitorul care atârnă înrămat deasupra patului 
meu. 

De data asta o să aleg iraţionalul. O să mă încred orbește în 
intuiție și o sa mă las purtat de ea cum n-am mai făcut-o 
niciodată până acum. 


VP - 66 


N-o să-l sun pe șeful poliţiei. Dacă sufletul îmi spune că 
trebuie să mă duc singur după Danny, o să mă supun sufletului 
meu. 


VP - 67 


TREISPREZECE 


Întors în apartamentul meu, am îndesat într-un rucsac mic 
lucrurile de care aș fi putut să am nevoie, printre care două 
lanterne și un set de baterii de rezervă. 

M-am dus în dormitor, m-am așezat la căpătâiul patului și am 
citit în gând cartonul înrămat de pe perete: SUNTEȚI DESTINATI 
SĂ FIŢI ÎMPREUNĂ VEȘNIC. 

Voiam să mă aplec peste marginea patului și să scot cartonul 
din ramă, să-l iau cu mine. Mă simţeam mai în siguranță cu el, 
mă simţeam protejat. 

Există o mulţime de gânduri iraționale care nu-mi vor folosi 
niciodată. Un cartonaș livrat de o mașinărie de la bâlci nu-i 
echivalentul unei bucăţi din Sfânta Cruce. 

Alte și alte gânduri mai puţin raţionale mă frământau. Puteam 
muri urmărindu-i pe Danny și pe tatăl său, iar după ce aș fi 
traversat marea morții și aș fi ajuns pe ţărmul celeilalte lumi, aș 
fi vrut să am cartonașul, ca să-l arăt Prezenţei pe care aș fi 
întâlnit-o acolo. 

Și aș fi spus: „Mi s-a promis acest lucru. Ea a venit aici 
înaintea mea, iar acum trebuie să mă duci la ea”. 

Adevărul este că, deși circumstanţele în care primiserăm 
această previziune de la mașinărie păruseră extraordinare și 
pline de înţelesuri, nu avusese loc niciun miracol. Promisiunea 
nu fusese de origine divină; era cea pe care eu și ea ne-o 
făcuserăm unul altuia, încrezători că Dumnezeu se va îndura de 
noi și ne va oferi favoarea de a ne petrece împreună eternitatea. 

Dacă o Prezenţă mă va întâmpina pe țărmul de dincolo, n-aş 
putea să demonstrez că am avut un contact cu divinitatea doar 
arătând un cartonaș de la o mașină de ghicit viitorul. Dacă viaţa 
de dincolo pe care mi-o imaginez e diferită de cea pe care a 
plănuit-o Cerul pentru mine, n-o să pot să ameninţ cu un proces 
și să cer numele unui avocat bun. 

Dar, dacă favoarea ne va fi acordată și promisiunea 
cartonașului va fi îndeplinită, atunci Prezenţa care mă va 
întâmpina pe tărâmul acela îndepărtat va fi Bronwen Llewellyn 
însăși, va fi Stormy a mea. 


VP - 68 


Locul cartonașului era în ramă. Acolo va fi în siguranţă și va 
continua să mă inspire, dacă mă voi întoarce viu din expediţie. 

Când m-am dus în bucătărie s-o sun pe Terri Stambaugh la 
Pico Mundo Grille, l-am găsit acolo pe Elvis, care stătea la masă 
și plângea. 

Nu-mi place să-l văd așa. Regele rock'n'rollului n-ar trebui să 
plângă niciodată. 

Nici n-ar trebui să se scobească în nas, dar face asta uneori. 
Sunt convins că-i vorba de o glumă. O fantomă nu are de ce să 
se scobească în nas. Uneori se preface că a găsit o pepită și că 
vrea să mi-o arate, apoi rânjește ca un puștan. 

În ultimul timp fusese vesel. Însă suferă schimbări subite de 
dispoziţie. 

Era mort de mai bine de douăzeci și șapte de ani, cu niciun țel 
în lumea asta, dar incapabil să plece din ea, singuratic cum doar 
morții care zăbovesc pe aici pot fi, deci avea toate motivele să 
fie melancolic. Dar acum cauza suferinţei sale părea să i-o 
provoace serviciul de sare și piper de pe masă. 

Terri, cea mai devotată admiratoare și cea mai mare 
autoritate în privinţa lui Elvis dintre cei în viață, îmi dăduse doi 
Elviși din ceramică, fiecare înalt de zece centimetri, care datau 
din 1962. Cel îmbrăcat în alb presăra sare din chitara sa, cel 
îmbrăcat în negru împrăștia piper din frizura pompadour. 

Elvis se uită la mine, arătă spre solniţă, spre recipientul cu 
piper, apoi spre sine. 

— Ce nu-i în regulă? l-am întrebat eu, deși știam că n-o să-mi 
răspundă. 

El își întoarse ochii spre tavan, ca și cum s-ar fi uitat spre 
ceruri, cu o expresie chinuită, plângând în tăcere. 

Serviciul de sare și piper stătea pe masă din a doua zi de 
Crăciun. Înainte îl amuzase. 

Mă îndoiam că fusese cuprins de disperare pentru că-și 
dăduse seama cu atât de mare întârziere ca imaginea sa fusese 
exploatată ca să se vândă mărfuri ieftine și prostești. Dintre 
sutele - dacă nu miile - de produse Elvis care fuseseră scoase 
pe piaţă în decursul anilor, o mulţime erau mai jalnice decât 
aceste obiecte de ceramică, iar el nu se opusese comercializării 
lor. 

Lacrimile i se scurgeau pe obraji, se prelingeau de-a lungul 
maxilarului spre bărbie, dar dispăreau înainte să pice pe masă. 


VP - 69 


Incapabil să-l liniștesc pe Elvis, să-l înţeleg măcar, dornic să 
mă întorc pe aleea de la Blue Moon, am folosit telefonul din 
bucătărie ca să sun la Grille, unde era înghesuiala din timpul 
micului dejun. 

Mi-am cerut scuze pentru că deranjam într-un moment 
nepotrivit, iar Terri mă întrebă imediat: 

— Ai aflat de familia Jessup? 

— Am fost acolo, i-am spus eu. 

— Atunci, ești vârât în treaba asta? 

— Până-n gât. Trebuie să te văd. 

— Vino acum. 

— Nu la Grille. Gașca veche o să vrea să stăm la taclale. Aș 
vrea să-i vând, dar mă grăbesc. 

— Atunci sus, zise ea. 

— Am și pornit la drum. 

Când am pus receptorul în furcă, Elvis făcu un gest să-mi 
atragă atenţia. Arătă spre solniţă, apoi spre piperniţă, făcu un V 
din arătătorul și degetul mijlociu de la mâna dreaptă, apoi clipi 
către mine cu ochii plini de lacrimi, așteptând. 

Toată chestia asta părea să fie o tentativă de comunicare, 
care nu avea niciun precedent. 

— Victorie? am întrebat eu, descifrând înțelesul obișnuit al 
semnului. 

El clătină din cap și-și împinse V-ul spre mine, ca și cum m-ar 
fi rugat să-mi reconsider traducerea. 

— Doi? am zis eu. 

El dădu imediat din cap. Arătă apoi spre solniţă, după aceea 
spre recipientul cu piper. 

— Doi Elvis, am spus eu. 

Această afirmaţie îl făcu să se cutremure de emoție. Se 
ghemui, cu capul plecat, cu fața în mâini, tremurând. 

Mi-am pus mâna dreaptă pe umărul său. Mi se păru solid, așa 
cum mi se pare orice spirit. 

— Îmi pare rău, domnule. Nu știu ce vă mâhnește, nici ce ar 
trebui să fac. 

Elvis nu mai avea nimic să-mi transmită, nici prin expresie, 
nici prin gest. Se retrăsese în mâhnirea sa și, pentru moment, |- 
am pierdut și eu, la fel ca restul lumii celor vii. 

Regretam să-l părăsesc în starea aceea, dar obligaţiile mele 
față de cei vii sunt mai mari decât față de morți. 


VP - 70 


PAISPREZECE 


Tem Stambaugh lucrase la Pico Mundo Grille împreună cu 
soțul ei, Kelsey, până când acesta murise de cancer. Acum 
conduce ea însăși localul. De aproape zece ani, locuiește 
singură deasupra restaurantului, într-un apartament în care se 
ajunge pe o scară, din alee. 

De la vârsta de treizeci și doi de ani, câţi avea când îl 
pierduse pe Kelsey, singurul bărbat din viaţa ei fusese Elvis. Nu 
fantoma, ci istoria și mitul lui Elvis. 

Avea toate cântecele înregistrate vreodată de Rege și 
acumulase cunoștințe enciclopedice despre viaţa acestuia. 
Interesul lui Terri pentru tot ce ţinea de Presley preceda 
dezvăluirea pe care i-o făcusem eu, că spiritul lui Elvis bântuie 
într-un mod inexplicabil orașul nostru obscur. 

Poate că dragostea lui Terri pentru Elvis o împiedica să se 
dăruiască altui bărbat în viața după Kelsey, pentru că în sufletul 
ei îi rămăsese fidelă acestuia chiar și după ce perioada de doliu 
trecuse demult. lubea la Elvis nu numai muzica și celebritatea, 
nu numai ideea de Elvis, îl iubea pe Elvis bărbatul. 

Cu toate că Elvis avusese multe calităţi, acestea fuseseră 
depășite de greșelile, slăbiciunile și defectele sale. Terri știa că 
Elvis fusese egocentric, mai ales după moartea timpurie a 
scumpei sale mame, că-i era greu să aibă încredere în cineva, 
că în unele privinţe rămăsese un adolescent toată viața. Mai știa 
că în ultimii săi ani devenise dependent de droguri, care 
treziseră în el o josnicie și o paranoia ce erau împotriva firii sale. 

Ea era conștientă de toate aceasta și nu-l iubea mai puţin. Il 
iubea pentru felul în care luptase ca să ajungă la succes, pentru 
patima pe care o pusese în muzica sa, pentru devotamentul faţă 
de mama lui. 

ÎI iubea pentru generozitatea sa neobișnuită, chiar dacă 
existau momente când o folosea ca pe o momeală sau o mânuia 
ca pe un ciomag. Ea îl iubea pentru credinţa lui, cu toate că uita 
deseori să urmeze învățămintele acesteia. 

Îl iubea pentru că în ultimii săi ani rămăsese suficient de 
modest ca să recunoască faptul că împlinise puţin din ceea ce 


VP - 71 


promisese, pentru că știuse ce sunt regretul și remușcarea. Elvis 
nu găsise niciodată curajul de a se pocăi cu adevărat, deși își 
dorise să facă asta, pentru că asta ar fi însemnat să înceapă o 
viaţă nouă. 

Dragostea este vitală pentru Terri Stambaugh, așa cum înotul 
este vital pentru un rechin. Asta e o analogie nefericită, dar una 
potrivită. Dacă rechinul se oprește din mișcare, se îneacă; ca să 
supraviețuiască trebuie să fie în continuă mișcare. Terri trebuie 
să iubească sau să moară. 

Prietenii știu că s-ar sacrifica pentru ei, atât de profund se 
implică. Terri iubește nu doar o amintire înfrumuseţată a soțului 
ei, ci îl iubește pe cel care a fost cu adevărat, cu laturile lui bune 
sau mai puţin bune. La fel, Terri iubește potenţialitatea, dar și 
ceea ce este în realitate fiecare prieten. 

Am urcat pe scări, am apăsat pe sonerie, iar Terri mi-a 
deschis ușa, spunându-mi imediat, în timp ce mă trăgea 
înăuntru: 

— Oddie, ce pot să fac, de ce ai nevoie, în ce te-ai vârât de 
data asta? 

Pe când aveam șaisprezece ani și doream cu disperare să 
evadez din azilul de nebuni care era locuința mamei mele, Terri 
îmi dăduse o slujbă, o șansă, o viaţă. Și continuă să dăruiască. E 
șefa mea, prietena mea, sora pe care n-am avut-o niciodată. 

După ce ne-am îmbrățișat, ne-am așezat la un colț al mesei 
din bucătărie, cu mâinile pe mușamaua cu carouri albe și roșii. 
Mâinile ei sunt puternice, bătătorite de muncă și frumoase. 

Sistemul ei audio difuza melodia lui Elvis „Good Luck 
Charm”. Boxele ei nu sunt niciodată maculate de cântecele 
altor interpreți. 

Când i-am spus că bănuiam că Danny fusese răpit și că 
intuiţia insista să mă duc singur după el, mâna ei a strâns-o pea 
mea. 

— De ce l-ar fi dus Simon acolo jos? 

— Poate a văzut barajele rutiere și s-a întors. Poate a avut un 
radio care prindea frecvenţa poliţiei și a aflat astfel. Tunelurile 
pentru inundaţii sunt o altă rută de ieșire din oraș, pe sub 
barajele rutiere. 

— Dar mergând pe jos. 


10 „Talisman aducător de noroc”. 
VP - 72 


— Când o să iasă la suprafață împreună cu Danny, poate să 
fure o mașină. 

— A mai făcut asta, nu-i așa? Dacă a coborât acolo cu Danny, 
cu ore în urmă - sunt cel puţin patru ore -, atunci a plecat de 
mult. 

— Poate. Dar eu nu cred asta. 

Terri se încruntă. 

— Dacă se mai află încă în tunelurile pentru inundaţii, atunci l- 
a dus pe Danny acolo din alt motiv, nu ca să-l scoată din oraș. 

Instinctul ei nu are o latură vecină cu supranaturalul, ca al 
meu, dar e destul de ascuţit ca s-o slujească bine. 

— l-am spus și lui Ozzie. Ceva nu-i în regulă. 

— Ce nu-i în regulă? 

— Tot ce se întâmplă. Asasinarea doctorului Jessup și toate 
celelalte. O nedreptate. O simt, dar nu pot s-o definesc. 

Terri e unul dintre puţinii oameni care știu de darul meu. 
înţelege că sunt obligat să-l folosesc; nu ar încerca să mă 
convingă să nu acţionez. Dar ar dori ca jugul acela să-mi fie luat. 

Și eu doresc asta. 

După ce „Good Luck Charm” făcu loc melodiei „Puppet on a 
String”!! mi-am pus telefonul celular pe masă, i-am spus că 
uitasem să-l încarc și i-am cerut să mi-l împrumute pe al ei cât 
timp se încarcă al meu. 

Terri deschise poșeta și-și scoase telefonul. 

— Nu-i celular, e prin satelit. O să funcționeze acolo jos, sub 
pământ? 

— Nu știu. Poate că nu. Dar probabil că o să funcţioneze când 
o să ies din nou la suprafața. Mulţumesc, Terri. 

Am testat volumul soneriei și l-am redus un pic. 

— După ce se încarcă telefonul meu... dacă o să primești pe 
el vreun apel ciudat... dă-le numărul tău, ca să mă poată 
contacta. 

— Cum adică ciudat? 

Nu aveam vreme să inventez ceva despre apelul primit în 
timp ce stăteam sub brugmansia otrăvitoare. Poate cel care 
sunase formase un număr greșit. Dar poate nu. 

— Dacă-i o femeie cu voce răgușită, enigmatică și care nu 
vrea să-și spună numele, doresc să discut cu ea. 

Terri ridică din sprânceană. 


11 „Marioneta”. 
VP - 73 


— Despre ce-i vorba? 

— Nu știu, i-am mărturisit eu, sincer. Poate că nu-i nimic. 

În timp ce vâram telefonul în buzunarul cu fermoar al 
rucsacului, Terri zise: 

— O să te întorci curând la muncă, Ozzie? 

— Destul de curând. Nu săptămâna asta. 

— Ți-am luat o spatulă nouă. Cu lamă lată, cu marginea din 
față ușor teșită. Numele tău e gravat pe mâner. 

— Grozav! 

— Chiar e. Mânerul e roșu. Numele tău e scris cu alb, cu 
același tip de litere ca al mărcii Coca-Cola. 

— Imi lipsește prăjitul, am zis eu. Mi-e dor de grătar. 

Echipa din sala restaurantului fusese familia mea timp de 
peste patru ani. Mă simțeam apropiat de oamenii aceia. 

Când i-am întâlnit zilele astea, două lucruri au umbrit 
camaraderia simplă de care ne bucuraserăm în trecut: mâhnirea 
mea reală și insistența lor de a mă considera un erou. 

— Trebuie să plec, am spus, ridicându-mă în picioare și 
punându-mi încă o dată rucsacul în spinare. 

Probabil ca să mă destindă, Terri întrebă: 

— Da... L-ai mai văzut pe Elvis pe aici în ultimul timp? 

— Tocmai l-am lăsat plângând în bucătăria mea. 

— lar plângea? De ce? 

l-am povestit episodul cu serviciul de sare și piper. 

— A încercat să mă ajute să înțeleg, ceea ce e un lucru nou, 
dar n-am reușit să pricep nimic. 

— Poate am înţeles eu, spuse ea, în timp ce-mi deschidea 
ușa. Ştii că a avut un frate geamăn. 

— Ştiam, da, dar am uitat. 

— Jesse Garon Presley s-a născut la ora patru dimineaţa, iar 
Elvis Aaron Presley a venit pe lume treizeci și cinci de minute 
mai târziu. 

— Parcă îmi amintesc că mi-ai spus că Jesse a fost 
înmormântat într-o cutie de carton. 

— Atât și-a putut permite familia. Se odihnește în cimitirul 
Priceville, la nord-est de Tupelo. 

— Ce soartă! Gemeni identici - urmau să arate exact la fel, să 
aibă voci asemănătoare, să aibă același talent. Dar unul devine 
cea mai mare vedetă din istoria muzicii, iar celălalt e 
înmormântat de prunc, într-o cutie de carton. 


VP - 74 


— Chestia asta l-a bântuit toată viaţa, zise Terri. Oamenii 
spun că vorbea deseori cu Jesse noaptea târziu. Se simțea ca și 
cum ar fi lipsit jumătate din el. 

— Și a trăit astfel toată viaţa - ca și cum ar fi lipsit jumătate 
din el. 

— Așa e, mă aprobă ea. 

Pentru că știam cum e să te simţi așa, am zis: 

— Am, deodată, mai multă simpatie pentru individ. 

Ne-am îmbrățișat, iar ea mi-a zis: 

— Avem nevoie de tine aici, Oddie. 

— Și eu am nevoie de mine aici, am aprobat-o eu. Terri, ești 
exact cum trebuie să fie un prieten și nu ai nimic din ce n-ar 
trebui să fie. 

— Când ar fi cazul să mă îngrijorez? 

— judecând după figura ta, ești deja îngrijorată, am zis eu. 

— Nu-mi place că te duci acolo jos, în tuneluri. E ca și cum te- 
ai înmormânta de viu. 

— Nu sufăr de claustrofobie, am asigurat-o eu și am ieșit din 
bucătărie pe terasa exterioară. _ 

— Nu asta am vrut să spun. ți dau șase ore, apoi îl sun pe 
Wyatt Porter. 

— Aș prefera să nu faci asta, Terri. Sunt mai sigur ca niciodată 
că pot să fac singur treaba asta. 

— Eşti sigur? Sau e... altceva? 

— Ce altceva ar putea fi? 

Era evident că avea o temere anume, dar pe care nu voia s-o 
exprime în cuvinte. În loc să-mi răspundă sau măcar să mă 
privească în ochi, căutând un răspuns, privi cerul. 

Nori murdari se strângeau dinspre nord-nord-est. Arătau ca 
niște cârpe cu care fusese ștearsă o podea jegoasă. 

— În toată povestea asta e vorba de ceva mai mult decât 
gelozia și obsesiile lui Simon. E ceva ciudat la mijloc, nu știu ce 
exact, dar sunt convins că o echipă SWAT n-o să-l scoată viu pe 
Danny de acolo. Eu reprezint cea mai bună șansă a lui datorită 
darului meu. 

Am sărutat-o pe frunte, m-am întors și am început să cobor 
treptele către alee. 

— Danny e deja mort? întrebă ea. 

— Nu. După cum am spus, sunt atras către el. 

— Adevărat? 


VP - 75 


Surprins, m-am oprit și m-am întors. 

— E viu, Terri. 

— Dacă eu și Kelsey am fi fost binecuvântați cu un copil, ar fi 
avut vârsta ta. 

— Eşti o dulce, am zis eu, zâmbind. 

Terri oftă. 

— Bine. Opt ore. Niciun minut în plus. Poţi să fii un 
clarvăzător, un medium sau ce-oi fi tu, dar eu am intuiţie 
feminină, iar asta contează și ea. 

Nu era nevoie de niciun al șaselea simţ ca să pricep că nu 
avea niciun rost să încerc să negociez cu ea pentru zece ore în 
loc de opt. 

— Opt ore, am acceptat eu. O să te sun înainte să treacă opt 
ore. 

După ce am început să cobor din nou scara, Terri spuse: 

— Oddie, principalul motiv pentru care ai venit aici a fost ca 
să împrumuţi telefonul meu, nu-i așa? 

Când m-am oprit și am privit din nou în sus, am văzut că 
părăsise terasa și se afla pe prima treaptă a scării. 

— Pentru liniștea mea sufletească, aș prefera să lămurim 
lucrurile... Nu cumva ai venit să-ţi iei rămas-bun? 

— Nu. 

— Adevărat? 

— Adevărat. 

— Juri? 

Am ridicat mâna dreaptă, ca și cum aș fi fost un cercetaș care 
depune un jurământ solemn. 

Încă îndoindu-se, Terri spuse: 

— Ar fi urât din partea ta să ieși din viața mea cu o minciună. 

— Nu ţi-aș face asta. Pe de altă parte, n-aş putea ajunge unde 
vreau să ajung prin sinucidere conștientă sau inconștientă. 
Trebuie să-mi duc viaţa mea măruntă și stranie. Asta-i cel mai 
bun lucru pe care pot să-l fac - și așa îmi cumpăr bilet pentru 
locul unde vreau să fiu. Știi ce vreau să spun. 

— Da, spuse Terri și se așeză pe prima treaptă. O să stau aici 
și o să te privesc plecând. Am senzaţia că ar aduce ghinion dacă 
ți-aș întoarce spatele chiar acum. 

— Te simţi bine? 

— Du-te. Dacă-i viu, du-te la el. 


VP - 76 


Am ajuns la capătul scării și am străbătut aleea care ducea la 
stradă. Nu m-am uitat înapoi, dar am auzit-o plângând încetișor. 


VP - 77 


CINCISPREZECE 


N-am verificat dacă mă urmărește cineva, n-am zăbovit în 
speranţa că o să apară o ocazie ideală, ci am mers direct la 
gardul de plasă de sârmă, înalt de trei metri, și m-am căţărat pe 
el. Am aterizat pe proprietatea Proiectului pentru Controlul 
Inundaţiilor al districtului Maravilla la mai puţin de zece secunde 
după ce ajunsesem pe aleea de lângă gard. 

Puţini oameni se așteaptă la încălcări de proprietate făţișe în 
timpul zilei. Dacă m-a văzut cineva sărind gardul, probabil că 
acesta a presupus că eram una dintre persoanele autorizate la 
care făcea referire panoul de pe poartă și că-mi pierdusem 
cheia. 

Tinerii bine tunși, proaspăt rași și fără barbă nu-s bănuiţi de 
activități mârșave. Nu numai că-s ras și fără barbă, dar n-am 
tatuaje, nici cercei în urechi, în sprâncene, în nas, în buză și nu 
mi-am supus limba nici unei perforări. 

Ca urmare, tot ce se poate bănui despre mine e că aș fi un 
călător în timp venit dintr-un viitor îndepărtat în care normele 
culturale opresive ale anilor 1950 au fost impuse încă o dată 
populaţiei de către un guvern totalitar. 

Clădirea dărăpănată din piatră avea sub streșini orificii de 
ventilare cu grilaj. Nu erau suficient de largi ca să intre pe acolo 
nici măcar un tânăr zvelt, tuns scurt. 

Mai devreme, în timpul dimineţii, când mă uitasem prin gardul 
de sârmă, remarcasem că feroneria ușilor din scânduri părea 
foarte veche. Arăta ca pe vremea când guvernatorul Californiei 
credea în puterea vindecătoare a cristalelor, prezicea în mod 
confidential căderea în desuetudine a automobilelor pe la 1990 
și se întâlnea cu o vedetă rock pe nume Linda Ronstadt. ”? 

Uitându-mă mai atent, am văzut că butucul broaștei nu era 
numai vechi, ci și ieftin. Șaiba nu avea un inel de siguranță. 
Broasca aia oferea un nivel de siguranță un pic mai ridicat decât 
al unui zăvor. 


12 Guvernatorul respectiv este Jerry Brown, guvernator al Californiei între 1975 și 
1983. (n.tr.). 


VP - 78 


Când venisem aici de la Grille, mă oprisem în Memorial Park 
ca să scot din rucsac un cleşte solid. Acum l-am desprins de la 
cingătoare și l-am folosit ca să scot butucul de la ușă. 

Era o treabă zgomotoasă, dar n-a durat mai mult de o 
jumătate de minut. Apoi am intrat cu tupeu, ca și cum aș fi fost 
de-al casei, am găsit comutatorul, am aprins lumina și am închis 
ușa în urma mea. 

Magazia, unde se afla și un raft cu scule, servea în primul 
rând ca vestibul din care se ajungea la rețeaua de canale de 
scurgere de sub Pico Mundo. O scară lată, în spirală, ducea în 
jos. 

In timp ce coboram pe scara în spirală, luminând cu lanterna 
treptele din metal perforat, mi-am amintit de scara din casa 
familiei Jessup. Pentru o clipă, am avut impresia că eram prins 
într-un joc macabru, în care făcusem deja o dată ocolul tablei de 
joc, iar aruncătura de zar mă adusese la o altă coborâre 
periculoasă. 

N-am aprins lumina de pe scară pentru că nu știam dacă nu 
cumva același comutator acţiona și lămpile de serviciu din 
canalele de scurgere, ceea ce ar fi anunţat prezenţa mea mai 
devreme decât era necesar. 

Am numărat pașii, socotind câte douăzeci de centimetri 
pentru fiecare treaptă. Am coborât peste cincisprezece metri, 
mai mult decât mă așteptam. 

La capătul scării, o ușă. Zăvorul cu diametrul de un 
centimetru putea fi tras din cealaltă parte. 

Am stins lanterna. 

Deși mă așteptam ca zăvorul să scrâșnească și balamalele să 
scârțâie, ușa se deschise fără zgomot. Era foarte grea, dar ușor 
de acţionat. 

Ținându-mi respiraţia și fără să văd nimic, am ascultat dacă 
nu există vreo prezenţă ostilă. N-am auzit nimic. După un timp, 
m-am simţit îndeajuns de în siguranţă ca să folosesc din nou 
lanterna. 

Dincolo de prag se afla un coridor care ducea în dreapta: lung 
de patru metri, lat de un metru și jumătate, cu tavanul jos. L-am 
urmat și am descoperit că avea forma unui L, cu un braţ scurt 
de aproape trei metri. La capătul lui se găsea o altă ușă grea cu 
Zăvor, ce se putea manevra din ambele părți. 


VP - 79 


Accesul la rețeaua de canalizare era mai complicat decât îmi 
imaginasem și decât aș fi crezut că era necesar. 

Am stins lanterna. Ușa se deschise și de această dată fără să 
scoată niciun sunet. 

În bezna absolută, am ascultat și am auzit un sunet slab, 
mătasos. Imaginaţia mea invocă un șarpe imens ce se strecura 
prin întuneric. 

Apoi am recunoscut șoapta apei ce curge încet, ce alunecă 
fără turbulenţe de-a lungul pereţilor netezi ai conductei. 

Am aprins lanterna și am pășit peste prag. Imediat după 
acesta se afla o pasarelă de ciment, lată de vreo șaizeci de 
centimetri, care părea să se întindă spre infinit, atât în dreapta 
mea, cât și în stânga. 

Cam la o jumătate de metru sub pasarelă, o apă cenușie - 
poate din cauza pereţilor de ciment ai canalului de drenaj care 
se reflectau în ea - se scurgea nu într-o goană spumegânadă, ci 
într-un curent maiestuos. Raza lanternei produse filigrane 
argintii pe suprafaţa ce se ondula ușor. 

Privind cu atenţie, am estimat că apa din centrul canalului 
măsura, în locul cel mai adânc, cam cincizeci de centimetri. 
Lângă pasarelă avea mai puţin de treizeci de centimetri. 

Canalul de drenaj părea să aibă diametrul de aproximativ 
patru metri, o arteră zdravănă în trupul deșertului. Se întindea 
înainte, spre o inimă întunecată, aflată la mare distanţă. 

Mă gândisem că, dacă aș aprinde luminile de serviciu din 
labirintul acela subteran, Simon ar prinde de veste că mă 
apropiam. Dar și lanterna atrăgea atenţia oricui s-ar fi aflat în 
întunericul ce se întindea în faţa mea. 

Am urmat singura alternativă logică pentru a-mi croi drum 
prin beznă și m-am întors către ușa de la scară. Am găsit două 
comutatoare. Cel mai apropiat lumina canalul de drenaj. 

M-am îndreptat din nou spre pasarelă și am văzut că becurile 
fixate în tavanul tunelului, la distanţă de zece metri, erau 
protejate de globuri din sticlă și sârmă. Nu răspândeau în acest 
tărâm din adâncuri echivalentul luminii zilei. Umbre ca niște 
aripi de liliac dantelau pereții, dar vizibilitatea se dovedi a fi 
destul de bună. 

Deși aveam de-a face cu un canal de drenaj, nu cu o 
canalizare, mă așteptasem la un miros neplăcut, dacă nu lao 
putoare groaznică. Aerul rece avea iz de igrasie, dar nu de 


VP - 80 


nerespirat, ci mai degrabă aducea cu mirosul aproape atrăgător 
de var din clădirile făcute din ciment. 

În cea mai mare parte a anului, în tunelurile acestea nu 
curgea apă. Se uscau și de aceea nu exista deloc mucegai. 

M-am uitat un timp la apa care mergea. Nu plouase de cinci 
zile. Nu putea fi vorba de ultimii torenţi de pe înălțimile din 
partea de est a ținutului. Deșertul nu se drenează chiar atât de 
încet. 

Norii care se strânseseră pe cer, spre nord-est, când 
părăsisem locuinţa lui Terri, puteau să fie avangarda unei 
hoarde năvălitoare aflate încă la distanţă de câteva ore. 

Poate vă întrebaţi de ce un ţinut din inima deșertului are 
nevoie de tuneluri pentru controlul inundaţiilor, tuneluri 
complicate ca acestea. Există două răspunsuri, unul care ţine de 
teren și de climat, iar celălalt de geopolitică. 

Deși plouă puţin în ţinutul Maravilla, când vin furtunile 
acestea sunt, frecvent, potopuri aprige. Suprafeţe mari din 
deșert sunt formate mai mult din șist argilos decât din nisip, mai 
mult din piatră decât din șist argilos, au puţin sol sau vegetaţie 
care să absoarbă ploaia torențială sau să încetinească torenţii 
de pe terenurile mai înalte. 

Potopurile fulgerătoare pot transforma deșerturile joase în 
lacuri întinse. Fără devierea agresivă produsă de torenţi, o parte 
semnificativă din Pico Mundo ar fi în pericol. 

Putem să avem un an fără o furtună monstruoasă care să ne 
facă să ne gândim nervoși la Noe, iar în anul următor să avem 
cinci furtuni. 

Controlul inundaţiilor în orașele din deșert constă, de obicei, 
dintr-o reţea de șanțuri de drenaj din ciment, în formă de V, de 
arroyo-uri!” săpate de vreme și de galerii de desecare, care se 
scurg fie într-o albie naturală secată de râu, fie în una construită 
ca să ducă apa departe de locuințe. Dacă n-ar fi fost Fort 
Kraken, o bază aeriană importantă, care sprijinise Pico Mundo, 
am fi avut un sistem la fel de imperfect și de inferior din punct 
de vedere tehnic. 

Timp de șase decenii, Fort Kraken a fost una dintre bazele 
militare vitale ale naţiunii. Sistemul de control al inundaţiilor de 
care beneficiază Pico Mundo a fost construit în mare parte ca 


13 Arroyo - „râu, pârâu”, în limba spaniolă (n.tr.). 
VP - 81 


pistele și instalaţiile imense ale bazei să fie protejate de 
capriciile Mamei Natură, când aceasta era în dispoziţie proastă. 

Unii cred că sub Kraken se află un complex strategic subteran 
proiectat în scopul de a contracara eventualele atacuri nucleare 
din partea fostei Uniuni Sovietice și de a servi drept 
comandament guvernamental pentru reconstrucția părții de 
sud-vest a Statelor Unite, în urma unui război atomic. 

Ca urmare a sfârșitului Războiului Rece, Fort Kraken fusese 
redus ca dimensiuni, dar nu fusese închis, ca multe alte baze 
militare. Unii spun că această instalaţie secretă fusese 
menţinută funcţională, pentru că există posibilitatea ca într-o zi 
să avem de înfruntat o Chină agresivă, înarmată cu mii de 
rachete nucleare. 

Zvonurile spun că aceste tuneluri servesc și altor scopuri, pe 
lângă controlul inundaţiilor. Poate că maschează aerisirea acelui 
complex subteran. Poate unele dintre ele au și rol de intrări 
secrete. 

Toate astea pot fi adevărate sau pot fi echivalentul legendelor 
urbane care susţin că puii de aligator cumpăraţi ca animale de 
casă și aruncaţi din greșeală la toaletă au crescut și trăiesc în 
sistemul de canalizare din New York, hrănindu-se cu șobolani 
sau cu lucrătorii neatenţi de la salubritate. 

Unul dintre oamenii care cred toate sau măcar o parte din 
poveștile legate de Kraken este Horton Barks, proprietarul 
ziarului Maravilla County Times. Domnul Barks pretinde că în 
urmă cu douăzeci de ani, pe când călătorea prin pădurile din 
Oregon, luase prânzul cu Big Foot și mâncaseră cârnaţi, alune și 
nuci. 

Date fiind experienţele pe care le-am avut, înclin să-l cred în 
privinţa lui Sasquatch'?. 

Acum, căutându-l pe Danny Jessup și bizuindu-mă pe intuiţia 
mea unică, am cotit-o la dreapta și am urmat pasarelele de 
serviciu în sens contrar curentului, prin modelele ordonate de 
umbră și lumină, îndreptându-mă spre cine știe ce soi de 
furtună. 


14 Big Foot sau Sasquatch - om sălbatic, mult mai mare decât omul obișnuit, care ar 
trăi prin pădurile din SUA. (n.tr.). 
VP - 82 


ȘAISPREZECE 


O minge de tenis care ţopăia, o pungă de plastic care pulsa ca 
și cum ar fi fost o meduză, o carte de joc - un zece de caro -, o 
mănușă de grădinărit, un mănunchi de petale roșii care puteau 
să fie de ciclamen: toate obiectele de pe valul cenușiu erau 
luminoase, cu înțelesuri misterioase. Sau așa mi se păreau mie, 
pentru că eram într-o dispoziție în care căutam înţelesuri. 

Din cauză că apa care curgea prin sistemul de control al 
inundaţiilor nu provenea din Pico Mundo, ci dintr-o furtună ce 
avusese loc undeva departe, în est, acum purta cu ea mai 
puţine resturi plutitoare decât o va face mai târziu, dacă 
volumul ei va crește, iar aversa va ajunge să spele străzile 
orașului. 

Tunelul prin care mergeam era alimentat de altele, 
secundare. Unele dintre acestea erau uscate, altele contribuiau 
la curent. Multe dintre ele aveau diametrul în jur de șaizeci de 
centimetri, dar altele păreau la fel de late ca și acela prin care 
venisem. 

La fiecare intersecţie, pasarela se termina, dar continua în 
partea mai îndepărtată. La prima răscruce, mă gândisem să-mi 
scot pantofii și să-mi suflec blugii. Dar descult aș fi putut să calc 
pe ceva ascuţit din apă și din acest motiv am hotărât să rămân 
încălțat. 

Încălţările mele noi și albe s-au murdărit imediat. Nu mai 
conta dacă Chester cel Teribil ar fi făcut pipi pe ele. 

În timp ce înaintam spre est, kilometru după kilometru, abia 
dându-mi seama de înclinația din ce în ce mai mare, găseam tot 
mai impresionantă construcția subterană. Curiozitatea plină de 
încântare ce se ivise din cauza explorării se transformase 
treptat în admiraţie pentru arhitecţii, inginerii și furnizorii care 
concepuseră și executaseră acest proiect. 

Admiraţia începu să se transforme în uimire. 

Complexul de tuneluri se dovedi a fi imens. Dintre cele 
suficient de mari ca să permită trecerea oamenilor, unele erau 
luminate, altele erau întunecate. Cele care erau luminate se 


VP - 83 


întindeau parcă spre infinit sau se curbau blând, dispărând din 
raza mea vizuală. 

Nu zăream niciun capăt, doar deschiderea unor ramuri noi. 

Am avut fantastica percepţie că mă aventurez într-o zonă 
care se afla între lumi - sau le lega -, ca și cum nenumărate 
cochilii de nautilus se intersectau în miriade de dimensiuni, 
geometria fluidă a tunelurilor spiralate oferind căi spre noi 
realități. 

Se presupune că sub orașul New York se află șapte niveluri de 
suprastructură. Unele sunt strâmte și greu de întreținut, alte 
sunt la scară mare. 

Dar aici era Pico Mundo, locașul monștrilor Gila. Cel mai mare 
eveniment cultural al nostru este festivalul anual al cactusului. 

În punctele-cheie de tensiune, arcade și contraforturi ofereau 
sprijin suplimentar, iar în unele locuri pereţii curbați erau 
consolidați cu grinzi. Aceste elemente fuseseră executate cu 
muchii rotunjite, ca să nu afecteze calitatea întregului. 

Volumul imens al acestor tuneluri părea exagerat pentru 
scopul lor declarat. Mi se părea greu de crezut că, având atât de 
multe rute de urmat, torenţii unei furtuni de o sută de ani ar 
putea să ajungă măcar la jumătatea uneia dintre arterele mai 
largi. 

Dar nu mi-a fost greu să cred că tunelurile acelea erau doar 
canale secundare și că fuseseră iniţial o șosea cu o singură 
pistă. Prin ele putea să treacă un camion, chiar unul cu 
optsprezece roţi, iar traversarea dintr-un tunel în altul se putea 
face printr-o întoarcere în doi timpi. Camioane obișnuite sau 
lansatoare mobile de rachete. 

Bănuiam că labirintul acela se întindea nu numai sub Fort 
Kraken și Pico Mundo. Se întindea kilometri întregi la nord și la 
sud, prin Maravilla Valley. 

Dacă trebuia să te miști în primele ore ale războiului final în 
jurul unor dispozitive nucleare, ce reprezentau ţinte principale, 
ca să le scoţi din zona devastatoare a loviturilor iniţiale și să le 
duci în locuri în care puteau fi scoase la suprafaţă și lansate, 
atunci șoselele acelea subterane puteau fi de folos. Fuseseră 
construite la o adâncime suficient de mare ca să reziste la 
distrugeri. 


VP - 84 


După ce se strânseseră atât de departe de suprafaţă, torenții 
furtunilor puteau fi vărsaţi ulterior nu într-un rezervor, ci într-un 
lac subteran sau altă formaţiune geologică. 

Ce ciudată mi se părea acum viața mea, în zilele de dinainte 
de a o pierde pe iubita mea, la grătarul din Pico Mundo Grille, 
frigând cheeseburgeri, bătând ouă, întorcând baconul, visând la 
însurătoare, fără să fiu conștient că sub mine șoselele 
Armagedonului stăteau într-o anticipare tăcută a convoaielor 
subite ale morții. 

Deși văd morții, pe care ceilalţi nu-i pot vedea, lumea poartă 
multe voaluri și e alcătuită din secrete ce nu pot fi percepute 
doar cu un al șaselea simț. 

Inaintam kilometru după kilometru, nu așa repede cum aș fi 
dorit. Magnetismul psihic îmi folosea mai puţin decât de obicei, 
făcându-mă deseori să ezit când trebuia să optez pentru o altă 
conductă. 

Dar am mers cu încăpățânare spre est, cu speranţa că, într- 
adevăr, într-acolo mă îndreptam. Nu-i ușor să mergi sub pământ 
repede și să te și orientezi. 

Pentru prima oară am întâlnit un stâlp de măsurare a 
adâncimii - alb cu cifre negre, la distanțe de treizeci de 
centimetri - situat în centrul cursului de apă. Stâlpul cu latura de 
cincisprezece centimetri se ridica vreo patru metri, ajungând 
aproape de partea superioară a tavanului curbat. 

Apa cenușie ajungea cu vreo zece centimetri sub linia de 
șaizeci de centimetri, aproape de estimarea pe care o făcusem 
mai devreme, dar de interes mai mare era cadavrul. Se agăţase 
de stâlp. 

Cadavrul plutea cu faţa în jos în curent. Apa mocirloasă, 
pantalonii și cămașa care-i fluturau pe el mă împiedicau să-mi 
dau seama din locul unde mă aflam dacă decedatul era bărbat 
sau femeie. 

Inima îmi bătea tare, iar sunetul ei răsuna prin mine, ca și 
cum eram o casă goală. 

Dacă era Danny, se terminase. Se terminase nu numai 
misiunea de căutare a lui, ci eram și eu terminat. 

O jumătate de metru de apă iute curgătoare poate răsturna 
într-o clipă de pe picioare un om adult. Dar conducta aceea era 
puţin înclinată, iar adâncimea constantă a curentului, la care se 


VP - 85 


adăuga viteza mica, era - și va continua să fie pentru un timp - 
nepericuloasă. 

După ce mi-am lăsat rucsacul pe pasarelă, am coborât în 
canal și m-am dus către stâlpul de marcaj. Cu toate că apa 
părea lină, curentul era puternic. 

În loc să pierd vremea în mijlocul curentului și să-i ispitesc pe 
zeii canalului, n-am încercat imediat să răsucesc cadavrul și să 
mă uit la fața lui, ci l-am prins de haine și l-am tras către 
pasarelă. 

Deși mă simt bine împreună cu spiritele morţilor, cadavrele 
mă sperie. Par niște vase goale în care poate să-și găsească 
locuinţă o entitate nouă și răuvoitoare. 

Nu știu să se fi întâmplat vreodată asta, dar exista un 
funcționar la numărul 7 de pe Eleven Street din Pico Mundo în 
legătură cu care am îndoielile mele. 

Când am urcat pe pasarelă, am întors cadavrul pe spate și l- 
am recunoscut pe individul acela care semăna cu un șarpe, tipul 
care mă electrocutase. 

Nu era Danny. Am scos o șoaptă subţire de ușurare. 

În același timp, nervii mi se încordară și m-am cutremurat. 
Chipul mortului nu semăna cu chipurile altor cadavre pe care le 
văzusem. 

Ochii i se dăduseră atât de mult peste cap încât nu mai 
vedeam nici cea mai subţire semilună de culoare verde. Deși nu 
putea să fie mort decât de vreo două ore, ochii îi erau atât de 
bulbucaţi de parcă o presiune puternică aplicată pe craniu îi 
silise să iasă din orbite. 

N-aș fi fost surprins dacă faţa i-ar fi fost albă, fără sânge. 
Dacă pielea i-ar fi fost verzuie, așa cum devine întotdeauna 
după o zi de la moarte, m-aș fi întrebat ce grăbise procesul 
descompunerii, dar n-aș fi fost mirat. 

Dar pielea nu îi era nici lipsită de sânge, nici verzuie, nici 
măcar palidă, ci avea diferite nuanţe de cenușiu, de la albeața 
scrumului la culoarea cărbunelui de lemn. Și părea stors, de 
parcă viaţa ar fi fost un suc care fusese supt din el. 

Gura îi era deschisă. Limba îi dispăruse. Nu cred că i-o tăiase 
cineva. Părea că și-o înghiţise singur. Cu agresivitate. 

Pe cap nu avea răni evidente. Deși eram curios să știu care 
fusese cauza morții, nu aveam intenţia să-l dezbrac ca să caut 
răni. 

VP - 86 


L-am rostogolit cu fața în jos, ca să-i caut portofelul. Nu avea. 

Dacă omul acela nu murise întâmplător, dacă fusese omorât, 
atunci cu siguranţă că nu-l omorâse Danny Jessup. Ceea ce 
părea că lasă doar posibilitatea să fi fost lichidat de unul dintre 
complicii săi. 

După ce mi-am luat rucsacul și mi l-am pus în spate, am 
continuat să merg în direcţia în care mă îndreptam până atunci. 
De mai multe ori am privit înapoi, așteptându-mă oarecum să 
descopăr că mortul se ridicase, dar n-a fost așa. 


VP - 87 


ȘAPTESPREZECE 


Ceva mai târziu, am cotit spre est-sud-est, în alt tunel. Acesta 
era cufundat în întuneric. 

Prin intersecție pătrundea suficientă lumină ca să se vadă 
comutatorul de pe peretele noului tunel. Placa de oțel inoxidabil 
fusese fixată la doi metri, sugerând că proiectanţii sistemului de 
control al inundaţiilor nu se așteptau ca apa să ajungă vreodată 
măcar la o jumătate de metru de locul acela, confirmând că 
volumul conductelor de drenaj era mult mai mare decât ar fi fost 
necesar în cazul celei mai devastatoare furtuni. 

Am apăsat pe comutator. Tunelul se lumină, probabil și 
celelalte ramuri legate de el. 

Dat fiind că mergeam spre est-sud-est, iar furtuna venea 
evident din nord, prin acest nou tunel nu curgea apă. 

Cimentul aproape că se uscase de când fusese udat ultima 
oară. Pe podea se afla o pojghiţță de sediment alb amestecat cu 
tot felul de obiecte care rămăseseră de la ultima revărsare 
bruscă a torenţilor precedentei furtuni. 

M-am uitat în aluviuni, după urme, dar n-am văzut niciuna. 
Dacă Danny și răpitorii săi veniseră pe acest drum, atunci 
rămăseseră pe pasarela ridicată pe care o foloseam eu. 

Cel de-al șaselea simţ mă îndemna să merg înainte. În timp ce 
grăbeam pasul, mă întrebam... 

Pe străzile din Pico Mundo sunt capace de canalizare. 
Discurile acelea grele de fontă pot fi desprinse din niște fante de 
prindere și ridicate cu o sculă specială. 

Mi se părea logic ca tunelurile care aparţin Departamentului 
de Electricitate și Apă și cele aflate sub autoritatea 
Departamentului canalizării să alcătuiască sisteme separate - și 
mult mai modeste - de tunelurile pentru controlul inundaţiilor. 
Altfel, aș fi întâlnit până acum numeroase echipe de întreţinere 
cu scări mobile. 

Deși mersesem kilometri în șir prin primul tunel, nu văzusem 
o singură intrare de întreţinere, în afară de cea prin care 
sosisem eu. După ce am mers mai puţin de două sute de metri 


VP - 88 


în noul tunel, am ajuns la o ușă de oțel din perete. Pe ea nu 
scria nimic. 

Magnetismul psihic care mă conducea către Danny Jessup nu 
mă împinse către ieșirea aceea. Am fost motivat doar de 
curiozitate. 

Dincolo de ușă - grea și masivă, așa cum fuseseră și cele 
două prin care intrasem - am localizat un comutator pentru 
lumină și un coridor în formă de T. Alte uși se aflau la capetele 
brațelor mai scurte ale T-ului. 

Una dintre acestea dezvălui un vestibul din care o spirală 
deschisă de trepte de metal duceau în sus, către ceea ce era, 
evident, o altă magazie dărăpănată de piatră, precum cea pe 
care o spărsesem eu, proprietate a Proiectului pentru Controlul 
Inundaţiilor al districtului Maravilla. 

La celălalt capăt al T-ului, o ușă dădea într-un spaţiu de 
trecere înalt, unde se afla o scară obișnuită, care urca vreo 
șapte metri, până la o ușă pe care scria DEAPM. 

Am interpretat că era prescurtarea de la Departamentul de 
Electricitate și Apă din Pico Mundo. Pe oţel mai era scris 16S- 
SW-V2453, care nu însemna nimic pentru mine. 

N-am explorat mai departe. Descoperisem că sistemul 
subteran al Departamentului de Electricitate și Apă era legat cu 
tunelurile Proiectului pentru controlul inundaţiilor cel puţin în 
câteva puncte. 

Nu știam de ce putea asta să fie o informație folositoare 
ulterior, dar simţeam că va fi. 

După ce m-am întors la canalul de drenaj și am descoperit că 
individul care semăna cu un șarpe, cu ochii albi, nu mă aștepta, 
am plecat spre est-sud-est. 

Când un alt tunel se întâlni cu cel în care eram eu, pasarela 
ridicată deasupra apei se sfârși. In sedimentele prăfoase de 
dedesubt se vedeau urme de pași care traversau intersecţia 
către locul unde se termina pasarela. 

Am sărit jumătatea de metru până la podeaua canalului și am 
privit atent urmele din mâl. 

Urmele lui Danny erau deosebite de celelalte. Numeroasele 
sale fracturi din decursul anilor - și nefericitele deformări ale 
oaselor, care apar deseori la persoanele bolnave de 
osteogenesis imperfecta - făcuseră ca piciorul său drept să fie 
cu vreo trei centimetri mai scurt decât stângul și răsucit. Danny 


VP - 89 


șchiopăta cu o răsucire din coapse și tindea să-și târască piciorul 
drept. 

„Dacă aș fi fost și cocoșat - spusese el o dată -, atunci aș fi 
avut o slujbă pe viaţă la Notre Dame, cu un câștig frumos, dar, 
ca de obicei, Mama Natură n-a fost corectă cu mine”. 

In concordanţă cu statura sa mărunţică, picioarele sale nu 
erau mai mari decât cele ale unui copil de doisprezece ani. În 
plus, dreptul era cu un număr mai mare decât stângul. 

Nimeni altul nu putea lăsa urmele acelea. 

Când mi-am dat seama că-l făcuseră să meargă până acolo 
pe jos, m-am înfuriat și mi-a fost teamă pentru el. 

Danny putea să facă plimbări scurte - câteva cvartale, un tur 
prin complexul comercial - fără să aibă dureri, uneori chiar fără 
nicio neplăcere. Dar o călătorie atât de lungă precum aceasta ar 
fi însemnat un chin pentru el. 

Crezusem că Danny fusese luat de doi bărbaţi - tatăl său 
biologic, Simon Makepeace, și șarpele acela de om fără nume, 
acum decedat. Dar în mâlul prăfos se vedeau încă tre; urme 
diferite de pași. 

Două erau de adulţi, unul având picioarele mai mari decât ale 
celuilalt. A treia părea a fi lăsată de un băiat sau de o femeie. 

Le-am urmărit prin intersecţia tunelurilor până la următoarea 
porțiune de pasarelă. Apoi n-am mai avut ce să urmăresc, doar 
propria intuiţie. 

Secţiunea uscată a labirintului era lipsită până și de șoapta 
mătăsoasă a apei puţin adânci care curgea lin. Era ceva mai 
profund decât o tăcere, era /iniște. 

Am un mers ușor și, pentru că înaintasem cu pas măsurat, nu 
gâfâiam. In timp ce mergeam, puteam asculta ce se auzea în 
tunel fără să fac vreun zgomot pe care să-l audă cei pe care-i 
urmăream. Dar n-au ajuns la mine nici tropăit de picioare, nici 
voci. 

De două ori m-am oprit și am închis ochii ca să mă 
concentrez. Am auzit doar un potențial profund, surd pentru 
sunet și nicio pulsaţie sau bolborosire care să nu fie din 
interiorul meu. 

Dovada unei tăceri atât de adânci sugera că toți cei patru 
părăsiseră tunelurile pentru inundaţii undeva, în fața mea. 

De ce-și răpise Simon fiul pe care, de fapt, nu-l dorea, 
refuzând să accepte că-l zămislise? 


VP - 90 


Răspuns: dacă Simon credea că Danny era odrasla bărbatului 
cu care-l înșelase Carol, atunci ar fi găsit satisfacţie în uciderea 
lui. Simon era un sociopat. Nici logica, nici emoţiile obișnuite nu 
serveau ca bază pentru acțiunile sale. Puterea - și plăcerea 
provocată de exercitarea acesteia - împreună cu supraviețuirea 
erau singurele sale motivații. 

Răspunsul mă satisfăcuse - nu și de acum înainte. 

Simon ar fi putut să-l omoare pe Danny în dormitorul lui. Sau, 
dacă sosirea mea în locuinţa familiei Jessup îl întrerupsese, ar fi 
putut să-și termine treaba în camion, în timp ce individul ca un 
șarpe conducea mașina. Ar fi avut timp și pentru tortură, dacă 
asta era ceea ce dorea. 

să-l aducă pe Danny în labirint și să-l oblige să meargă pe jos 
kilometri în șir prin tunel putea fi un soi de tortură, dar nu era 
ceva nici suficient de dramatic, nici copleșitor fizic ca să-i dea 
satisfacţie unui sociopat ucigaș însetat de sânge. 

Simon și cei doi tovarăși care îi rămăseseră îi pregătiseră 
sărmanului Danny ceva ce mie îmi scăpa. 

Nici nu veniseră pe drumul acesta ca să ocolească barajele 
rutiere sau patrulele aeriene ale departamentului șerifului. Ar fi 
putut să găsească locuri mai bune în care să stea până când ar 
fi fost ridicate barajele. 

Plin de așteptări macabre, am început să grăbesc pasul, nu 
din cauză că magnetismul psihic mă zorea - nu era cazul -, ci 
pentru că la fiecare intersecţie aveam confirmarea urmelor lor 
de pași, în mâl. 

Pereții cenușii nesfârșiţi, monotonia modelelor de umbră și 
lumina provocate de lămpile de deasupra capului, tăcerea, toate 
astea ar fi fost un iad pentru un păcătos lipsit de speranţa ale 
cărui spaime ar fi fost singurătatea și plictiseala. 

Ca urmare a descoperirii primelor amprente de pași, după 
vreo treizeci de minute de mers rapid am ajuns în locul pe unde 
ieșiseră din labirint. 


VP - 91 


OPTSPREZECE 


Când am atins ușa de serviciu din oţel inoxidabil din peretele 
tunelului, m-am simţit ca străpuns de un cârlig psihic și tras 
înainte, de parcă cei pe care-i urmăream ar fi fost pescarii, iar 
eu peștele. 

Dincolo de ușă se afla un hol în formă de L. La capătul L-ului 
era altă ușă. Am împins-o, am ajuns într-un vestibul, am văzut o 
scară în spirală și deasupra altă magazie din piatră cu un raft 
pentru scule. 

Deși ziua de februarie era plăcut de caldă, nu toridă, aerul de 
acolo era înăbușitor. Mirosul de putregai uscat pornea de la 
grinzile de sub acoperișul de metal copt de soare. 

Se părea că Simon descuiase broasca, așa cum făcuse la 
prima magazie, de pe aleea de lângă cafeneaua Blue Moon. 
Când plecaseră, indivizii închiseseră ușa și o încuiaseră în urma 
lor. 

Cu permisul meu laminat de șofer pot să deschid o 
încuietoare simplă, dar, deși ieftin și șubred, modelul acela se 
dovedi insensibil la tentativa de a fi deschis cu o bucată de 
plastic. Am scos cleștele din rucsac. 

Nu mă sinchiseam că zgomotul i-ar fi putut alarma pe Simon 
și pe acoliţii lui. Aceștia trecuseră pe aici cu ore în urmă și 
aveam toate motivele să cred că mergeau în continuare. 

Tocmai când să apuc butucul broaștei cu cleștele, telefonul 
prin satelit al lui Terri sună, făcându-mă să tresar. 

Am căutat în buzunar și am răspuns la al treilea țârâit. 

— Alo? 

— Salut. 

După acest singur cuvânt am recunoscut-o pe femeia cu voce 
răgușită care mă sunase când stăteam sub ramurile 
brugmansiei otrăvitoare din spatele locuinţei familiei Ying, în 
noaptea trecută. 

— larăși tu. 

— Da, eu. 

Femeia putuse să obţină numărul doar sunând la telefonul 
meu celular și discutând cu Terri. 


VP - 92 


— Cine ești? am întrebat eu. 

— Tot mai crezi că am greșit numărul? 

— Nu. Cine ești? 

— Trebuie să întrebi? zise ea. 

— Tocmai am făcut asta. 

— Nu trebuie să întrebi. 

— Nu-ţi recunosc vocea. 

— Mulţi bărbaţi o cunosc foarte bine. 

Dacă nu vorbea în cimilituri, atunci era enigmatică sau 
zeflemitoare. 

— Te-am întâlnit vreodată? am întrebat eu. 

— Nu. Dar nu m-ai visat? 

— Să te visez? 

— Mă dezamăgești. 

— larăși? 

— Da. 

M-am gândit la urmele de pași din mâl. O pereche aparținea 
unui băiat sau unei femei. 

Nefiind sigur că pricepusem care era jocul, am așteptat. 

Și ea aștepta. 

Păianjenii ţesuseră pânze în majoritatea îmbinărilor de grinzi. 
Arhitecţii ăia atârnau, negri și lucioși, printre cadavrele albe ale 
muștelor și moliilor cu care se ospătaseră, în cele din urmă, am 
întrebat: 

— Ce vrei? 

— Minuni. 

— Ce înţelegi prin asta? 

— Lucruri imposibile, incredibile. 

— De ce m-ai sunat pe mine? 

— Pe cine altul să sun? 

— Sunt doar un bucătar de minuturi. 

— Uimește-mă! 

— Fac tocături. 

— Degete îngheţate, zise ea. 

— Poftim? 

— Asta vreau. 

— Vrei degete îngheţate? 

— În sus și în jos, de-a lungul șirei spinării. 

— la-ţi o maseuză eschimosă. 

— Maseuză? 


VP - 93 


— Are degete înghețate. 

Cei lipsiți de umor simt întotdeauna nevoia să întrebe; așa 
făcu și ea. 

— E o glumă? 

— Nu una prea grozavă, am recunoscut eu. 

— Crezi că totul e amuzant? Așa gândești tu? 

— Nu-i totul amuzant. 

— Tâmpitule, nu-i nimic amuzant. Acum râzi? 

— Nu, acum nu râd. 

— Ştii ce cred eu că ar fi amuzant? 

Nu i-am replicat. 

— Cred că ar fi amuzant să dau cu ciocanul în braţul unui mic 
schilod. 

Deasupra mea, un harpist cu opt picioare se mișcă, și arpegii 
tăcute vibrară prin corzile întinse ale mătăsii păianjenului. 

— Oasele lui o să se spargă precum sticla? întrebă ea. 

N-am răspuns imediat. M-am gândit înainte să vorbesc, apoi 
am zis: 

— Imi cer scuze. 

— Pentru ce? 

— Pentru că te-am jignit cu gluma despre maseuza 
eschimosă. 

— Copile, nu m-ai jignit. 

— Mă bucur să aud asta. 

— Doar m-ai enervat. 

— lmi cer scuze. Sincer. 

— Nu mă plictisi, zise ea. 

— Te rog, nu-i face rău, am spus eu. 

— De ce nu i-aș face? 

— De ce i-ai face? 

— Ca să obţin ceea ce vreau, spuse ea. 

— Și ce vrei? 

— Minuni. 

— Poate-i vina mea, sunt convins că-i vina mea, dar nu pricep 
ce vrei să spui. 

— Minuni, repetă ea. 

— Spune-mi ce trebuie să fac. 

— Lucruri uluitoare. 

— Ce trebuie să fac ca să mi-l dai nevătămat? 

— Mă dezamăgești. 


VP - 94 


— Încerc să înţeleg. 

— E mândru de faţa lui, nu-i așa? mă întreba ea. 

— Mândru? Nu știu. 

— E singura lui parte care nu-i distrusă. 

Mi se uscă gura, nu din cauză că șopronul era încins și plin de 
praf. 

— Are o faţă drăguță, zise ea. Până în prezent. 

Apoi întrerupse convorbirea. 

M-am gândit o clipă să apăs tastele *69, ca să încerc s-o sun, 
chiar dacă își blocase identificatorul de apel. N-am făcut asta, 
pentru că bănuiam că ar fi fost o greșeală. 

Deși afirmaţiile ei criptice nu aruncau nici pic de lumină 
asupra planurilor ei enigmatice, un lucru părea clar. Era 
obișnuită să comande și la cea mai mică împotrivire răspundea 
cu ostilitate. 

După ce-și atribuise rolul agresiv în toată povestea asta, se 
aștepta ca eu să fiu pasiv. Dacă aș fi încercat s-o sun, sunt 
convins că s-ar fi enervat. 

Era în stare de cruzime. Furia pe care i-aș fi provocat-o și-ar fi 
revărsat-o asupra lui Danny. 

Miros de putregai uscat. De praf. De ceva mort și deshidratat 
într-un colț întunecos. 

Am pus telefonul în buzunar. 

Pe un fir de mătase, un păianjen cobori din pânza sa, 
răsucindu-se leneș prin aerul liniștit, cu picioarele tremurând. 


VP - 95 


NOUĂSPREZECE 


Am smuls butucul broaștei, am deschis ușa și am lăsat 
păianjenii să-și prindă prada. 

Atât de straniu și de impresionant fusese sistemul de control 
al inundaţiilor, atât de bizară fusese convorbirea telefonică pe 
care o purtasem încât n-aș fi fost deloc uimit dacă atunci când 
am trecut pragul aș fi nimerit în Narnia. 

De fapt, m-am pomenit dincolo de marginea orașului Pico 
Mundo, dar nu într-o ţară condusă de magie. In toate părţile se 
întindea deșertul, un peisaj stâncos și nemilos. 

Magazia se afla pe o placă de beton, de două ori cât ea. Un 
gard din plasă de sârmă înconjura clădirea. 

Am mers până la îngrăditură, privind atent peisajul 
accidentat, căutând vreun semn că m-ar urmări cineva. Terenul 
din jur nu oferea nicio ascunzătoare bună. 

După ce m-am convins că nu aveam nevoie de adăpostul 
magaziei, ca să mă feresc de focuri de armă, m-am căţărat pe 
gardul din plasă de sârmă. 

Pe terenul pietros aflat imediat în faţa mea nu rămâneau 
niciun fel de urme. M-am îndreptat spre sud, bazându-mă pe 
intuiție. 

Soarele ajunsese la zenit. Probabil ca mai rămăseseră cinci 
ore de lumină înainte de înserarea timpurie din lunile de iarnă. 

Spre sud și spre vest, culoarea cerului părea a fi mult mai 
deschisă decât albastrul ideal, ca și cum ar fi fost decolorat de 
milenii de raze de soare reflectate în el din deșertul Mojave. 

În schimb, în spatele meu, treimea dinspre nord a cerului 
fusese acoperită de o masă neagră de nori ameninţători. Arătau 
mohorâţi, cum fuseseră și mai înainte, și vineţii. 

După o sută de metri, m-am căţărat pe o colină joasă și am 
coborât într-un șes mlăștinos, unde pământul moale păstra 
urmele. Am văzut iarăși înaintea mea urmele fugarilor și ale 
prizonierului lor. 

Danny își târa piciorul drept mai rău decât în tunelurile pentru 
inundaţii. Semnele lăsate de mersul sau sugerau o durere acută 
și disperare. 


VP - 96 


Multe victime ale bolii osteogenesis imperfecta - sau Ol - au 
parte de o reducere semnificativă a fracturilor după pubertate. 
Danny fusese unul dintre aceștia. 

După ce ajung la maturitate, cei mai norocoși descoperă că 
sunt predispuși să-și rupă oasele doar cu puţin - sau chiar deloc 
- mai mult decât oamenii fără afecțiunea lor. Rămân cu 
sechelele trupurilor distorsionate de vindecări deformatoare și 
de creșterea anormală a oaselor, iar unii dintre ei ajung ulterior 
surzi din cauza otosclerozei!”, dar altfel au depășit cele mai rele 
ravagii ale dereglării genetice. 

Deși era fragil doar într-o proporţie de zece la sută fața de 
cum fusese în copilărie, Danny făcea parte din minoritatea 
nefericită a bolnavilor de OI adulţi care trebuiau să rămână 
atenți. Nu-și mai rupsese de mult un os din senin, așa cum se 
întâmplase la vârsta de șase ani, când își fracturase încheietura 
mâinii aruncând cărţile la popa prostu’. Dar cu un an în urmă 
căzuse și-și rupsese radiusul drept. 

Un timp am privit urmele de pași ale femeii, întrebându-mă 
cine era, ce era, de ce făcea ceea ce făcea. 

Am parcurs vreo două sute de metri înainte ca urmele să 
dispară. Se pierdeau pe o pantă pietroasă. 

Tocmai când mă pregăteam să urc dealul, telefonul sună. 

— Odd Thomas? zise ea. 

— Cine altul? 

— Ti-am văzut poza, spuse ea. 

— În poză urechile mele par mai mari decât sunt în realitate. 

— Ai înfățișarea, spuse femeia. 

— Ce înfățișare? 

— Mundunugu. 

— Ăsta-i un cuvânt? 

— Ştii ce înseamnă. 

— Îmi pare rău, dar nu știu. 

— Mincinosule, îmi zise ea, dar fără să se înfurie. 

Asta era echivalentul conversaţiei de la ceaiul oferit de 
Pălărierul cel Nebun!$. 

— ÎI vrei pe schilodul cel mic? mă întrebă ea. 

— Îl vreau pe Danny. Viu. 

— Crezi că poţi să-l găsești? 


15 Scleroză a timpanului. (n.tr.). 
16 Personaj din A/ice in Tara Minunilor. (n.tr.). 
VP - 97 


— Mă străduiesc. 

— Ai fost foarte iute, acum ești teribil de lent. 

— Ce știi despre mine? 

— Ce-i de știut, copile? spuse femeia, cu glas batjocoritor. 

— Nu prea mult. 

— Sper, pentru binele lui Danny, să nu fie adevărat. 

Am început să am senzaţia neplăcută și inexplicabilă că 
doctorul Jessup fusese ucis... din cauza mea. 

— Nu vrei chiar atât de mult să ai necazuri, am zis eu. 

— Nimeni nu-mi poate face rău, afirmă ea. 

— Adevărat? 

— Sunt invincibilă. 

— Bravo ţie! 

— Ştii de ce? 

— De ce? 

— Am treizeci într-un talisman. 

— Treizeci de ce? 

— Ti bon ange. 

Nu mai auzisem niciodată termenul. 

— Ce înseamnă? 

— Ştii tu ce. 

— Nu știu. 

— Mincinosule. 

Pentru că femeia nici nu închise, dar nici nu spuse nimic 
imediat, m-am așezat pe jos, cu faţa spre vest. 

Cu excepţia unui desiș de mesquite și a unor mănunchiuri de 
iarbă, terenul era cenușiu precum scrumul și de-un galben 
agresiv. 

— Mai ești acolo? întrebă ea. 

— Unde să mă duc? 

— Unde ești? 

Am schimbat vorba. 

— Pot să vorbesc cu Simon? 

— Care Simon? 

— Simon Makepeace, i-am răspuns eu, răbdător. 

— Crezi că e aici? 

— Da. 

— Ai pierdut. 

— L-a omorât pe Wilbur Jessup. 

— În privința asta, greșești, spuse ea. 


VP - 98 


— În ce privinţă? 

— Nu mă dezamăgi. 

— Am impresia că ai spus că te-am dezamăgit. 

— Nu mă mai dezamăgi. 

— Sau? am întrebat eu și imediat mi-am dorit să n-o fi făcut. 

— Ce zici de asta... 

Am așteptat. 

În cele din urmă femeia spuse: 

— Ce zici de asta: sau ne găsești până la apusul soarelui, sau 
îi rupem amândouă picioarele. 

— Dacă vrei să vă găsesc, spune-mi unde sunteți. 

— Și la ce-ar folosi asta? Dacă nu ne găsești până la ora nouă, 
o să-i rupem și amândouă braţele. 

— Nu. El nu v-a făcut niciun rău. N-a făcut niciodată rău cuiva. 

— Care-i prima regulă? întrebă ea. 

Mi-am amintit conversaţia noastră mai scurtă și mai criptică 
din noaptea trecută și am zis: 

— Trebuie să vin singur. 

— Dacă aduci polițiști sau pe altcineva, îi zdrobim moaca 
frumușică, apoi tot restul vieţii va fi urât din cap până-n 
picioare. 

Când femeia închise telefonul, am închis și eu. 

Indiferent cine era, individa era ţicnită. Bine, am mai avut de- 
a face cu ticniți și înainte. 

Tipa era ţicnită și rea. Nici asta nu era ceva nou. 


VP - 99 


DOUĂZECI 


Mi-am dat rucsacul jos și am căutat în el o sticlă de Evian. Apa 
nu era rece, dar avea un gust delicios. 

Sticla de plastic nu conţinea apă Evian. O umplusem la 
robinetul din bucătărie. Dacă plătești un preț piperat pentru apă 
îmbuteliată, de ce n-ai plăti și mai mult pentru o pungă de aer 
proaspăt din Munţii Stâncoși dacă o să găsești într-o zi așa ceva 
în magazin? 

Deși nu-s zgârcit, am mâncat frugal ani de zile. Ca bucătar de 
minuturi cu gânduri de însurătoare, plătit cu un salariu corect, 
dar nu generos, trebuia să fac economii pentru viitorul nostru. 

Acum ea a dispărut, eu sunt singur, iar ultimul lucru pentru 
care aș avea nevoie de bani e un tort de nuntă. Dar, din 
obișnuinţă, când e vorba să cheltuiesc pentru mine, mă 
zgârcesc la fiecare bănuț. 

Având în vedere viața mea ciudată și aventuroasă, nu mă 
aștept să trăiesc suficient de mult ca să mă aleg cu o prostată 
mărită, dar, dacă, printr-o minune, aș ajunge la nouăzeci de ani 
înainte să dau ortul popii, probabil că aș fi unul dintre excentricii 
care, deși se presupune că-s săraci, lasă un milion de dolari bani 
gheaţă, înghesuiți în cutii vechi de cafea, cu instrucţiuni să fie 
cheltuiţi pentru îngrijirea pudelilor vagabonzi. 

După ce am terminat așa-zisa apă Evian, am pus sticla goală 
în rucsac, apoi am udat un petic de deșert cu cea mai bună 
producţie Odd. 

Bănuiam că ajunsesem aproape de obiectivul meu și aveam 
un termen final. Apusul soarelui. 

Dar, înainte de a parcurge ultima etapă a călătoriei, trebuia să 
aflu câteva lucruri care se întâmplaseră în lumea reală. 

Niciunul dintre numerele lui Wyatt Porter, șeful poliţiei, nu era 
programat în telefonul lui Terri pentru apel rapid, dar le 
învăţasem pe dinafară cu multă vreme în urmă. 

Șeful poliţiei îmi răspunse la al doilea ţârăit. 

— Aici Porter. 

— Domnule, îmi cer scuze că vă întrerup. 


VP - 100 


— Să mă întrerupi de la ce? Crezi că-s ocupat până peste cap 
cu munca de poliţie? 

— Și nu-i așa? 

— Fiule, în momentul ăsta mă simt ca o vacă. 

— Vacă, domnule? 

— O vacă din aceea care rumegă pe un câmp. 

— Nu păreți relaxat ca o vacă, am zis eu. 

— Nu mă simt relaxat ca o vacă, ci prost ca o vacă. 

— Nicio urmă de Simon? 

— Oh, am dat de Simon. E închis în Santa Barbara. 

— O treabă rezolvată foarte repede. 

— Mai repede decât crezi. Simon a fost arestat acum două zile 
pentru o încăierare dintr-un bar. L-a lovit pe polițistul care l-a 
arestat. L-au acuzat de atac cu violenţă. 

— Acum două zile. Deci cazul... 

— Cazul, spuse el, nu-i ceea ce am crezut că este. Simon nu l- 
a ucis pe doctorul Jessup. Deși spune că-i încântat că l-a omorât 
cineva. 

— A fost o crimă la comandă? 

Wyatt Porter râse trist. 

— Cu cazierul pe care-l are, Simon n-a găsit altă slujbă decât 
să golească fose septice. Locuiește într-o cameră închiriată. 

— Unii oameni ar omori pe cineva pentru o mie de dolari, am 
zis eu. 

— Bineînţeles, dar se pare că tot ce se poate obține de la 
Simon e o golire gratuită a fosei septice. 

Deșertul mort făcu pe Lazăr, respiră și păru gata să se ridice. 
larba țepoasă tresări. Ciumăfaia șopti scurt, apoi rămase tăcută 
când aerul se potoli. 

M-am uitat spre nord, către norii cumulus îndepărtați, și am 
spus: 

— Ce-i cu camioneta albă? 

— A fost furată. N-am găsit nicio amprentă care să merite 
osteneala. 

— Niciun alt indiciu? 

— Nimic, până când echipa de criminaliști de la locul crimei 
nu va găsi în locuinţa familiei Jessup un ADN ciudat sau vreo altă 
dovadă care să ne pună pe urma făptașului. La tine care-i 
situaţia, fiule? 

M-am uitat la pustietatea din jur. 


VP - 101 


— Sunt undeva pe aproape. 

— Simţi vreun pic de magnetism? 

Îmi era mai greu să-l mint pe el decât să mă mint pe mine. 

— Am fost atras, domnule. 

— Unde? 

— Nu știu încă. Sunt încă în mișcare. 

— Acum unde te afli? 

— Prefer să nu vă spun, domnule. 

— Să nu te apuci să faci pe Călărețul Singuratic, se îngrijoră 
el. 

— Dacă asta mi se pare că ar fi mai bine... 

— N-ar fi un lucru înțelept, fără Tonto și fără Silver”. 
Folosește-ţi mintea, fiule. 

— Uneori trebuie să ai încredere în inima ta. 

— N-are rost să mă cert cu tine, nu-i așa? 

— Nu, domnule. Dar puteți să faceţi ceva: să percheziţionaţi 
camera lui Danny, căutând vreo dovadă că în ultimul timp în 
viaţa lui a pătruns o femeie. 

— Odd, știi că nu-s crud, dar în calitate de poliţist trebuie să 
rămân realist. Dacă sărmanul puști s-ar fi dus la o întâlnire, a 
doua zi de dimineaţă ar fi știut tot Pico Mundo. 

— Domnule, ar fi putut fi o relaţie discretă. Și nu spun că 
Danny a obţinut ceva din ceea ce a sperat. De fapt, s-a ales cu 
multă suferinţă. 

După o tăcere, șeful poliţiei zise: 

— Vrei să spui că era vulnerabil. În faţa unui animal de pradă. 

— Singurătatea te face să lași garda jos. 

— Dar indivizii n-au furat nimic. N-au răscolit casa. Nici măcar 
nu s-au ostenit să ia banii din portofelul doctorului Jessup. 

— Deci voiau altceva de la Danny, nu bani. 

— Ce anume? 

— Asta mi-e încă un lucru necunoscut, domnule. Simt ceva, 
dar nu văd ce anume. 

Departe, în nord, ploaia părea o perdea pâlpâitoare de fum 
între cerul de cărbune și pământul de cenușă. 

— Trebuie să plec, am spus eu. 

— Dacă o să aflu ceva despre vreo femeie, o să te sun. 


17 Tonto e prietenul indian al Călăreţului Singuratic, personaj de benzi desenate și 
filme; Silver e calul eroului. (n.tr.). 


VP - 102 


— Nu, domnule, mai bine nu. Trebuie să ţin linia deschisă și 
să fac economie la baterie. Am sunat doar pentru că voiam să 
știți că în povestea asta e implicată o femeie și, dacă o să mi se 
întâmple ceva, să aveţi un punct de pornire. O femeie și trei 
bărbați. 

— Trei? Cel care te-a curentat... și cine alţii? 

— Am crezut că unul era Simon, dar acum m-am lămurit că nu 
poate fi el. Tot ce știu despre ceilalţi e că unul dintre ei are 
picioare mari. 

— Picioare mari? 

— Rugaţi-vă pentru mine, domnule. 

— Fac asta în fiecare seară. 

Am încheiat apelul. 

După ce mi-am pus rucsacul în spinare, am continuat să urc 
din locul în care fusesem întrerupt de apelul femeii. Panta se 
întindea pe o distanţă mare, dar avea o înclinaţie blândă. Șist 
argilos fărâmicios scrâșnea și aluneca de sub picioarele mele, 
punându-mi la încercare în mod repetat agilitatea și echilibrul. 

Câteva șopârle mici fugiră iute din drumul meu. Am fost atent 
să nu dau peste șerpi-cu-clopoței. 

Ghetele de munte din piele groasă ar fi fost mai potrivite 
decât pantofii ușori pe care-i purtam. Dar probabil că mai târziu 
voi fi nevoit să mă furișez, iar pantofii aceștia, cândva albi, 
aveau să fie ideali pentru asta. 

Poate că nu trebuia să-mi fac griji în legătură cu 
încălțămintea, șerpii și echilibrul dacă mi-era sortit să fiu ucis de 
cineva care aștepta în spatele unei uși albe lambrisate. Pe de 
altă parte, nu voiam să mă bizui pe teoria că un vis repetitiv era 
cu adevărat prevestitor, pentru că putea să fie doar urmarea 
unei cine copioase cu prea mult sos. 

Îndepărtată și cerească, o ușă glisantă mare se deschise 
rostogolindu-se pe caneluri, iar briza agită din nou pacea zilei. 
Când tunetul din depărtare slăbi în intensitate, aerul nu deveni 
liniștit, cum fusese înainte, ci continuă să alerge prin vegetaţia 
săracă, ca o haită fantomatică de coioțţi. 

Când am ajuns în vârful dealului, am știut că destinaţia mea 
se afla în faţă. Danny Jessup putea fi găsit acolo, captiv. 

În depărtare se afla autostrada interstatală. Un drum cu patru 
benzi ducea din șosea către câmpia de dedesubt. La capătul 


VP - 103 


drumului se aflau cazinoul ruinat și turnul înnegrit, unde 
Moartea se dusese să joace și, ca întotdeauna, câștigase. 


VP - 104 


DOUĂZECI ȘI UNU 


Aici trăise tribul de indieni panamint, din familia shoshoni- 
comanche. În zilele noastre, ni se spune că în decursul istoriei 
lor fuseseră - ca toţi băștinașii acestui pământ dinainte de 
Columb și de impunerea bucătăriei italiene pe continent - 
pașnici, profund spirituali, altruiști și cu un mare respect faţă de 
natură. 

Industria jocurilor de noroc - ce se hrănea din slăbiciune și 
pierdere și era indiferentă la suferință, materialistă, de-o 
lăcomie insaţiabilă și contribuia la distrugerea naturii cu cea mai 
urâtă și mai ţipătoare arhitectură din istoria construcţiilor 
omenești - fusese privită de conducătorii indienilor ca perfect 
potrivită pentru ei. Statul California fusese de acord, oferindu-le 
băștinașilor americani monopolul jocurilor de cazinou de la 
graniţele sale. 

Ingrijorate că Marele Spirit nu le va oferi singur suficientă 
îndrumare ca să stoarcă fiecare strop posibil de venit din noile 
lor întreprinderi, multe triburi au încheiat înțelegeri cu companii 
cu experienţă în domeniul jocurilor de noroc, ca să le 
administreze cazinourile. S-au pregătit casierii, s-au organizat 
jocurile și s-au angajat crupieri, ușile au fost deschise, iar sub 
ochii atenţi ai bandiţilor de rând, râul de bani a început să curgă. 

Vârsta de aur a bunăstării indienilor se întrezărea, iar fiecare 
băștinaș american avea să fie bogat în curând. Dar potopul de 
bani n-a ajuns la populaţia indiană nici atât de îmbelșugat, nici 
atât de iute pe cât așteptase aceasta. 

Din motive amuzante. 

Pe lângă jocuri, în comunitate au apărut sărăcia și crima 
organizată. 

Asta n-a mai fost amuzant. 

La vreo doi kilometri în faţa mea, pe câmpia de sub colina pe 
care stăteam, pe terenul tribului, se afla Panamint Resort and 
Spa. Cândva fusese la fel de strălucitoare, de plină de neoane, 
de atrăgătoare ca orice instituţie de același fel, dar zilele ei de 
glorie apuseseră demult. 


VP - 105 


Hotelul cu șaisprezece etaje avea farmecul unei închisori de 
lux. Cu cinci ani în urmă, rezistase unui cutremur, producându- 
se doar pagube minore, dar nu rezistase incendiului care 
urmase. Majoritatea ferestrelor fuseseră sparte de cutremur sau 
explodaseră din cauza căldurii, atunci când camerele se 
încinseseră. Limbi lungi de fum trasaseră modele negre de-a 
lungul pereţilor. 

Cazinoul cu două etaje, care înconjura trei laturi ale turnului, 
se prăbușise într-un colţ. O fațadă cu simboluri mistice indiene, 
turnată din ciment colorat - multe dintre ele nu erau de fapt 
simboluri indiene, ci interpretări new age ale spiritualismului 
indian, așa cum fusese conceput anterior de decoratorii de filme 
de la Hollywood - se desprinsese în mare parte de pe clădire și 
se prăbușise în parcarea adiacentă. Acolo rămăseseră puţine 
vehicule, zdrobite și corodate sub dărâmături. 

Îngrijorat de faptul că s-ar putea ca împrejurimile să fie 
supravegheate de o santinelă cu binoclu, m-am retras de pe 
vârful dealului, sperând că nu fusesem descoperit. 

La câteva zile după dezastrul acela, mulţi preziseseră că 
localul va fi reconstruit într-un an, având în vedere că erau în joc 
o grămadă de bani. După patru ani, nu începuse încă demolarea 
clădirii incendiate. 

Constructorii fuseseră acuzaţi că făcuseră economii care 
șubreziseră clădirea. Inspectorii pentru construcţii ai districtului 
fuseseră acuzaţi că se lăsaseră mituiţi; aceștia răspunseseră 
acuzând de corupţie consiliul de administraţie. 

La fel de mult rău făcuseră și nenumăratele procese, atât 
justificate, cât și nejustificate, precum și firmele de relaţii 
publice bătăioase, toate acestea având ca rezultat mai multe 
falimente, două sinucideri, nenumărate divorțuri și o operaţie de 
schimbare a sexului. 

Majoritatea indienilor panamint care făcuseră avere fuseseră 
lipsiţi de aceasta prin hotărâri judecătorești sau erau încă storși 
de avocaţi. Cei care nu ajunseseră niciodată bogaţi, dar care 
deveniseră jucători împătimiţi erau nemulţumiţi că trebuiau să 
călătorească mai departe ca să piardă puţinul pe care-l aveau. 

În acest moment, jumătate din litigii așteaptă hotărârea finală 
și nimeni nu știe dacă instituţia va răsări din nou, ca pasărea 
phoenix. Chiar și dreptul - unii spun că-i de fapt o obligaţie - de 
a dărâma ruinele cu buldozerul fusese suspendat de un 


VP - 106 


judecător, până la aflarea verdictului unui apel făcut la o curte 
superioară. 

Am mers pe sub creastă spre sud, până când panta stâncoasă 
s-a transformat într-un povârniș lin. 

Numeroasele coline alcătuiesc o împrejmuire în formă de 
semilună, în pârţile de vest, sud și est ale câmpiei pe care se 
află clădirea distrusă, iar în nord se găsește un teren neted și 
autostrada interstatală. Am traversat printre coline o serie de 
văi înguste, care ulterior se lărgeau într-o mlaștină uscată, 
înaintând spre est pe o rută șerpuitoare ce-mi fusese impusă de 
topografia locului. 

Dacă răpitorii lui Danny făcuseră tabăra într-unul dintre 
etajele superioare ale hotelului, ca să vadă mai bine în jur, 
atunci trebuia să mă apropii de ei dintr-o direcţie neașteptată. 
Voiam să ajung cât mai aproape de construcţie înainte să ies în 
spaţiul deschis. 

Nu-mi puteam explica foarte clar cum de știa femeia fără 
nume că voi fi în stare să-i urmăresc, cum de știa că îi voi 
urmări, nici de ce dorea ea să-i urmăresc. Logica mă conducea 
totuși la bănuiala că Danny îi destăinuise secretul darului meu. 

Conversaţia ei criptică prin telefon, insistența ei păruseră 
menite să mă silească să recunosc. Căuta confirmarea faptelor 
pe care le cunoștea deja. 

Danny își pierduse mama bolnavă de cancer cu un an în 
urmă. Ca prieten apropiat, îi fusesem alături. Dar asta până la 
pierderea pe care o suferisem eu însumi, în august. 

Danny nu avea mulţi prieteni. Limitele sale fizice, aspectul 
său și judecata lui severă îi reduceau posibilităţile de a-și face 
relații. 

Când mă închisesem în mine, lăsându-mă cuprins de jale, apoi 
dedicându-mă consemnării în scris a evenimentelor din august, 
nu-l mai sprijinisem, nu cu aceeași generozitate cu care ar fi 
trebuit s-o fac. 

Pentru susținere îl avea pe tatăl său adoptiv. Dar doctorul 
Jessup jelea și el și, fiind un om cu ambiţii, probabil că-și căutase 
consolarea în muncă. 

Singurătatea are două variante de bază. Când rezultă din 
dorinţa de solitudine, singurătatea e o ușă pe care o închidem 
lumii. Dar când lumea ne respinge, singurătatea e o ușă 
deschisă, dar nefolosită. 


VP - 107 


Cineva venise prin ușa aceea când Danny era foarte 
vulnerabil. Persoana aceea era o femeie cu voce răgușită, 
mătăsoasă. 


VP - 108 


DOUĂZECI ȘI DOI 


M-am târât pe burtă din mlaștina secată până am ajuns pe 
terenul neted, lăsând în urmă colinele. Am mers iute prin desișul 
de salvie înalt de un metru, care mă ascundea. Obiectivul meu 
era un perete care  despărțea deşertul de terenul 
stabilimentului. 

lepuri și o mulţime de rozătoare se ascundeau de soare și 
ciuguleau frunze. Dar acolo unde sunt iepuri și șoareci vin și 
șerpi, ca să se hrănească. 

Din fericire, șerpii sunt timizi; nu la fel de timizi ca șoarecii de 
biserică, dar destul de timizi. Ca să-i avertizez, am făcut mult 
zgomot, prin urmare, pe măsură ce înaintam prin tufele de 
salvie mormăiam, mârâiam, înjuram, strănutam și, în general, 
făceam suficientă gălăgie ca să deranjez sălbăticiunile și să le 
fac să-și caute alt loc de odihnă. 

Presupunând că adversarii mei își făcuseră tabără sus, în 
hotel, și ținând seama că eram la câteva sute de metri de 
clădire, zgomotul pe care-l produceam nu avea cum să-i 
alarmeze. 

Dacă ar fi privit în direcţia aceea, ar fi zărit ceva mișcându-se. 
Dar asta nu le-ar fi atras atenţia în mod special pentru că briza 
dinspre nord se înteţise și clătina toţi pomișorii și toate bălăriile. 
Buruienile se legănau; ici-colo, câte un nor de praf se ridica 
învârtit de vânt. 

Evitând mușcătura șerpilor, înţepătura scorpionilor și a 
păianjenilor, am ajuns la marginea terenului stabilimentului. M- 
am ridicat în picioare și m-am rezemat cu spatele de zid. 

Eram plin de praf albicios și de o substanţă albă, prăfoasă, 
care mi se luase pe haine de pe frunzele de salvie. 

O consecinţă nefericită a magnetismului psihic e că mă 
târăște deseori în împrejurări periculoase, chiar și în locuri 
murdare. Rămân întotdeauna în urmă cu spălatul rufelor. 

După ce m-am scuturat, am mers de-a lungul zidului, care se 
curba treptat spre nord-est. Pe latura aceea, blocurile de ciment 
fuseseră vopsite în alb; pe cealaltă latură, pe care clienţii nu 


VP - 109 


puteau s-o vadă, bariera înaltă de vreo trei metri fusese 
acoperită cu ghips și vopsită în roz. 

Ca urmare a cutremurului și a incendiului, funcţionarii tribului 
plasaseră panouri metalice la o distanţă de treizeci de metri, 
avertizându-i pe eventualii intruși de pericolele potenţiale care-i 
pândeau în clădirea afectată de dincolo de zid și de reziduurile 
toxice ce ar putea fi conţinute de aceasta. Soarele din deșertul 
Mojave decolorase panourile, dar rămăseseră lizibile. 

De-a lungul zidului, pe terenul stabilimentului fuseseră 
plantate la întâmplare pâlcuri de palmieri. Din cauză că nu erau 
de felul lor din Mojave și pentru că nu fuseseră udaţți după ce 
cutremurul distrusese sistemul de irigații al grădinii, palmierii 
muriseră. 

O parte din frunze căzuseră, altele atârnau fără vlagă, iar 
restul stăteau ţepoase, zburlite și cafenii. Cu toate acestea, am 
găsit un pâlc care ascundea o parte din zid vederii dinspre hotel. 

Am sărit, m-am prins, m-am căţărat și am aterizat dincolo de 
zid pe frunzele uscate ale palmierilor, nu atât de ușor cum ați 
putea crede, ci murdărindu-mă și lovindu-mă suficient în coate 
ca să dovedesc fără nicio urmă de îndoială că nu descindeam 
din maimuțe. M-am ghemuit în spatele tulpinilor groase de 
palmier. 

Dincolo de copacii uscați se afla un bazin de înot imens, 
construit în așa fel încât să imite o formaţiune naturală de 
stânci. Cascadele artificiale aveau și rolul de tobogane cu apă. 

Nu mai curgea nimic din cascade. Bazinul secat era plin pe 
jumătate cu resturi purtate de vânt. 

Dacă răpitorii lui Danny stăteau de pază, probabil că atenţia 
lor ar fi fost îndreptată spre vest, direcția din care veniseră și ei. 
Puteau să supravegheze și drumul care lega stabilimentul cu 
autostrada statală, în nord. 

Ei trei nu puteau păzi patru laturi ale hotelului. Mai mult, mă 
îndoiam că s-ar fi dus fiecare la un post diferit. Vigilenţa lor s-ar 
fi manifestat, cel mult, în privinţa a două căi de acces. 

Aveam mari șanse să ajung la clădire fără să fiu zărit. 

Probabil că aveau mai multe arme, nu doar o pușcă, dar nu 
mă îngrijora pericolul de a mă alege cu un glonţ. Dacă ar fi vrut 
să mă ucidă, nu m-ar fi electrocutat în locuinţa familiei Jessup, ci 
aș fi fost împușcat în cap. 


VP - 110 


Poate că mai târziu o să le vină cheful să mă omoare. Acum 
voiau altceva. Minuni. Lucruri care să-i uluiască. Să le dea fiori. 
Lucruri imposibile, incredibile. 

Deci... să intru, să cercetez terenul, să descopăr unde îl 
țineau pe Danny. După ce aveam să mă lămuresc care era 
situaţia, dacă nu puteam să-l salvez fără ajutor, aveam să-l sun 
pe Wyatt Porter, asumându-mi riscul de a provoca moartea 
cuiva prin implicarea poliţiei. 

Am ţâșnit de la adăpostul copacilor și am gonit către 
platforma de piatră, unde cu câţiva ani în urmă turiștii obișnuiau 
să facă plajă, întinși pe șezlonguri, pregătindu-se pentru 
melanom. 

Un bar în aer liber de lângă bazin, în stil polinezian, oferea în 
loc de băuturi tropicale cu rom mormane formidabile de găâinaţ. 
Acestea fuseseră produse de niște prezenţe înaripate pe care nu 
le vedeam, dar aveam să le aud. Stolul stătea pe grinzile de 
imitație de bambus care sprijinea acoperișul dens din frunze de 
palmier din plastic și, când am trecut iute pe acolo, păsările au 
început să dea din aripi și să scoată ţipete stridente, ca să mă 
facă să plec. 

Cât am ocolit bazinul și am ajuns la intrarea din spate a 
hotelului, păsările acelea nevăzute m-au făcut să-mi dau seama 
că, deși Panamint Resort and Spa era distrusă, arsă, părăsită, 
bătută de vânt, plină de nisip și nu mai merita nici măcar o stea 
în ghidul Michelin, ar fi putut să fie acum locuinţa a tot felul de 
jivine din deșert, care găsiseră locul acela mai ospitalier decât 
găurile lor obișnuite în pământ. 

Pe lângă amenințarea femeii misterioase și a celor doi 
prieteni asasini ai ei, trebuia să mai fiu atent și la prădători care 
nu aveau telefon mobil. 

Ușile glisante din sticlă din spatele hotelului, sparte la 
cutremur, fuseseră înlocuite cu foi de placaj, ca să împiedice 
accesul facil al celor înzestrați cu o curiozitate morbidă. Pe 
panourile acestea erau lipite folii de plastic care notificau 
acțiunile judecătorești severe ce aveau să fie intentate 
împotriva celor prinși că încălcaseră avertismentul. 

Șuruburile care fixau una dintre foile de placaj fuseseră 
scoase, iar panoul tras deoparte. judecând după nisipul și după 
resturile de bălării ce se strânseseră pe panou, acesta nu fusese 


VP - 111 


dat jos în ultimele douăzeci și patru de ore, ci cu săptămâni sau 
luni în urmă. 

Timp de vreo doi ani după distrugerea stabilimentului, tribul 
plătise patrule de pază care să supravegheze locul 24 de ore, 
șapte zile pe săptămână. Ca urmare a proceselor și recursurilor 
ce avuseseră loc și pe măsură ce se răspândea ideea că se 
putea ca proprietatea să fie cedată creditorilor - spre groaza 
acestora -, patrulele deveniseră o cheltuială ce nu mai merita 
făcută. 

Cu toate că hotelul era deschis în faţa mea, că briza se 
transforma în vânt, că avea să înceapă furtuna și Danny era în 
pericol, am ezitat să trec pragul. Nu-s la fel de fragil ca Danny 
Jessup, nici fizic, nici emoţional, dar fiecare își are punctul lui 
slab. 

Am ezitat să intru nu din cauza amenințării reprezentate de 
oameni sau de alte fiinţe vii care se cuibăriseră în stabilimentul 
în ruine. Zăboveam la gândul morților care puteau să bântuie 
spaţiile acelea murdare de funingine. 


VP - 112 


DOUĂZECI ȘI TREI 


Dincolo de ușa din spate a hotelului se întindea ceea ce putea 
fi un hol secundar, pătruns doar de lumina ștearsă care se 
strecura prin crăpăturile din bariera de placaj. 

Umbra mea, o fantomă cenușie, era vizibilă de la picioare la 
gât. Capul ei devenise una cu bezna, de parcă umbra aceea ar fi 
fost a unui om decapitat. 

Am aprins lanterna și am maturat zidurile cu raza ei. Focul nu 
făcuse prăpăd aici, în schimb fumul murdărise totul. 

La început, prezenţa mobilierului - canapele, fotolii - m-a 
surprins, pentru că păreau că ar fi meritat luate de acolo. Apoi 
mi-am dat seama că starea lor jalnică nu se datora doar fumului 
și celor cinci ani de părăsire, ci și faptului că fuseseră stropite 
până la saturație cu furtunurile de incendiu, ceea ce le îmbibase 
cu apă tapiseria și le afectase grav ramele. 

Chiar dacă trecuseră cinci ani de la tragedie, aerul mirosea a 
cărbune, a metal pârlit, a plastic topit, a izolator ars. Această 
miasmă era accentuată de alte mirosuri, mai puţin astringente, 
dar la fel de neplăcute. Am decis că era mai bine să le las 
neanalizate. 

Se vedeau urme de pași pe covorul acoperit cu funingine, 
cenușă, praf și nisip. Urma unică a lui Danny nu se număra 
printre ele. 

Privind mai atent, am văzut că niciuna dintre urmele de 
pantofi nu părea clară. Fuseseră netezite de curenţi de aer, 
estompate de adăugări ulterioare de cenușă și praf. 

Aceste urme fuseseră lăsate cu săptămâni, poate luni în 
urmă. Cei pe care-i urmăream nu intraseră pe aici. 

Una sau poate două urme păreau proaspete. Poate că în urmă 
cu o sută de ani indienii panamint - mai apropiaţi de natură și 
nefamiliarizaţi cu roata de ruletă - ar fi putut să citească dintr-o 
privire urmele acelea. 

Neavând niciun strămoș cititor de urme, iar pregătirea mea 
de bucătar de minuturi neoferindu-mi nimic util în situaţia de 
faţă, trebuia să mă bizui nu pe cunoștințe, ci pe imaginaţie ca 
să-mi dau seama ce făptură putuse să lase acele urme. Mi-a 


VP - 113 


venit în minte imaginea unui tigru cu dinţi ca sabia, deși specia 
aceasta dispăruse de mai bine de zece mii de ani. 

În cazul puţin probabil că un singur tigru cu colţi în formă de 
sabie, unul nemuritor, ar fi supravieţuit timp de milenii după 
extincţia confraţilor săi, presupun că aș fi putut să scap teafăr 
dintr-o confruntare. La urma urmei, supravieţuisem până atunci 
întâlnirilor cu Chester cel Teribil. 

În stânga holului fusese o cafenea cu vedere către bazinul 
hotelului. O prăbușire parţială a tavanului, chiar dincolo de 
intrarea în restaurant, dezvăluia geometriile complicate ale 
ansamblului din rigips și scânduri. 

În dreapta se afla un coridor larg, cufundat într-o beznă pe 
care o lanternă nu putea s-o înlăture în totalitate și în tăcere. 
Litere de bronz fixate pe perete deasupra intrării în coridor 
anunțau: „CAMERE DE ODIHNĂ, SĂLI DE CONFERINŢE, SALA DE 
BAL A DOAMNELOR NOROCOASE”. 

Oameni fără noroc muriseră în salon. Un candelabru masiv, 
suspendat nu de o grindă de oţel, cum cerea proiectul clădirii, ci 
de una din lemn, căzuse peste mulțime, strivind și înfigându-se 
în cei de sub el, atunci când șocul iniţial al cutremurului rupsese 
niște grinzi de lemn de parcă ar fi fost surcele. 

Am traversat holul înţesat, strecurându-mă printre canapele 
dărăpănate și fotolii răsturnate, și am luat-o pe o a treia cale, un 
alt hol larg ce ducea către partea din faţă a hotelului. Urmele 
tigrului cu colţi în formă de sabie duceau tot în aceeași direcţie. 

Mi-am adus aminte cu întârziere de telefonul prin satelit. L-am 
scos din buzunar și am oprit soneria, dar punându-l să vibreze. 
Nu voiam ca telefonul să-mi trădeze prezenţa în cazul în care 
femeia dornică să vadă minuni m-ar fi sunat din nou, iar eu aș fi 
fost prea aproape de locul unde se afla ea. 

Nu vizitasem niciodată localul acela în anii în care fusese o 
întreprindere înfloritoare. Când e în puterea mea să aleg, când 
morţii nu-mi cer nimic, caut liniște, nu emoţii. Întoarcerea 
cărţilor și aruncatul zarurilor nu-mi pot oferi șansa de a-mi 
câștiga libertatea sau de a scăpa de destinul pe care mi l-a 
impus darul meu. 

Faptul că nu cunoșteam clădirea, la care se adăugau 
pagubele produse de cutremur și de incendiu, mă punea în 
mare dificultate: holuri și încăperi care nu mai erau bine 
definite, din cauza prăbușirii zidurilor despărţitoare, un labirint 


VP - 114 


de coridoare și de spaţii, când goale și banale, când haotice și 
amenințătoare, de-abia întrezărite cu ajutorul lanternei. 

Am ajuns, pe un traseu pe care nu l-aș fi putut reconstitui, în 
cazinoul distrus de incendiu. 

Cazinourile nu au ferestre, nici ceasuri. Stăpânii jocurilor 
doresc ca în localul lor clienţii să uite de trecerea timpului, să 
mai parieze doar o dată, apoi încă o dată... Incăperea ca o 
peșteră, mai mare decât un teren de fotbal, era prea lungă 
pentru ca lumina lanternei mele să ajungă până la capătul 
celălalt. 

Un colț al cazinoului se prăbușise parțial. Altfel, camera aceea 
imensă rămăsese intactă din punctul de vedere al construcţiei. 

Sute de automate pentru jocuri, stricate, erau prăbușite pe 
podea. Altele stăteau în șiruri lungi, așa cum fuseseră înainte de 
cutremur, pe jumătate topite, dar în poziţia iniţială, ca niște 
coloane de mașini de război, de roboți-soldaţi opriţi în timpul 
marșului de o explozie de radiaţii care le prăjise circuitele. 

Majoritatea meselor de joc și a locurilor pentru crupieri 
fuseseră reduse la resturi carbonizate. Rămăseseră doar două 
mese pentru zaruri, pârlite și ele de foc, pline cu bucăţi înnegrite 
de ornamente de ipsos, care căzuseră din tavan. 

Printre rămășițele acelea carbonizate și sfârtecate, două 
mese pentru blackjack distruse rămăseseră în picioare. O 
pereche de scaune se afla lângă una dintre mese, de parcă 
diavolul și prietena sa jucaseră cărți în momentul în care 
izbucnise incendiul și, nedorind să fie distrași de la jocul lor, 
impuseseră respect flăcărilor. 

In loc de diavol, pe un scaun ședea un bărbat cu aspect 
plăcut, cu părul rar. Stătuse în beznă până îl găsise raza 
lanternei. Brațele sale se sprijineau de marginea tapisată a 
mesei în formă de semilună, ca și cum ar fi așteptat o carte de 
la crupier. 

Nu părea genul de om care să fie complice la o crimă și să 
ajute la o răpire. Avea în jur de cincizeci de ani, era palid, cu 
buze pline și cu bărbie cu gropiţă, și ar fi putut să fie bibliotecar 
sau farmacist într-un oraș mic. 

Când m-am apropiat și și-a ridicat privirea, n-am știut ce să 
cred despre el. Mi-am dat seama că era un spirit doar când s-a 
arătat surprins că puteam să-l zăresc. 


VP - 115 


Probabil că în ziua dezastrului se alesese cu capul spart. Sau 
arsese de viu. 

Nu-mi arătă adevărata stare a trupului său în momentul 
morții, o amabilitate pentru care i-am fost recunoscător. 

O mișcare pe care am prins-o cu coada ochiului îmi atrase 
atenţia. Din întuneric ieșiră morţii care zăboveau în lumea 
aceasta. 


VP - 116 


DOUĂZECI ȘI PATRU 


În lumina din faţa mea păși o blondă tânără, frumușică, într-o 
rochie de seară albastră cu galben, cu un decolteu lipsit de 
pudoare. Zâmbea, dar zâmbetul îi dispăru imediat. 

Din dreapta mea veni o femeie în vârstă, cu faţa lungă, cu 
ochii lipsiţi de speranţă. Întinse mâna spre mine, apoi se 
încruntă, o retrase și-și plecă fruntea, ca și cum ar fi crezut, din 
cine știe ce motiv, că o s-o consider respingătoare. 

Din stânga se apropie un bărbat scund, cu păr roșu, cu aspect 
vesel, ai cărui ochi plini de suferință contrastau cu zâmbetul 
amuzat. 

M-am întors și în lumina lanternei apărură și alţii. O chelneriţă 
în uniforma ei de prinţesă indiană. Un paznic al cazinoului cu 
pistolul la șold. 

Un tânăr negru îmbrăcat elegant își pipăia fără încetare 
cămașa de mătase, jacheta, pandantivul de jad care-i atârna de 
gât, de parcă s-ar fi jenat după moarte că se supusese atât de 
mult modei în timpul vieții. 

Dacă-l socotim și pe jucătorul de la masa de blackjack, erau 
prezenți șapte morți. Nu știam dacă pieriseră cu toţii în cazinou 
sau dacă unii dintre ei muriseră undeva în hotel. Poate că erau 
singurele fantome care bântuiau complexul Panamint, poate nu 
erau singurele. 

Aici muriseră o sută optzeci și doi de oameni. Majoritatea 
trebuie să se fi dus în lumea cealaltă de îndată ce decedaseră. 
Cel puţin așa speram, pentru binele meu. 

De obicei, spiritele care rămân aici, într-un purgatoriu 
autoimpus, sunt într-o dispoziţie plină de melancolie sau de 
teamă. Aceste șapte spirite confirmau regula. 

Dorul le adusese la mine. Nu-s întotdeauna sigur după ce 
tânjesc, dar cred că majoritatea își doresc să aibă curajul de a 
pleca din această lume și de a descoperi ce se va întâmpla 
dincolo. 

Frica le împiedică să facă ceea ce trebuie. Frica și regretul, 
precum și dragostea pentru cei pe care îi lasă în urma lor. 


VP - 117 


Din cauză că pot să văd morți, eu reprezint o punte între viaţă 
și moarte, iar morţii speră că pot să deschid în locul lor ușa pe 
care le e frică s-o deschidă singuri. Din cauză că sunt ceea ce 
sunt - un băiat din California care arată la fel ca surfiștii din 
Beach Blanket Bingo!*, cu o jumătate de veac în urmă, mai puţin 
în ce privește frizura, și mai puțin ameninţător chiar decât 
Frankie Avalon - le inspir încredere. 

Mi-e teamă că pot să le ofer mai puţin decât cred ei. Sfaturile 
pe care li le dau eu sunt superficiale, cum pretinde Ozzie că ar fi 
înțelepciunea sa. 

Faptul că-i ating, cât îmbrăţișez pare întotdeauna să-i ajute, 
iar ei îmi sunt recunoscători pentru asta. La rândul lor, mă 
îmbrățișează. Şi-mi pipăie fața. Şi-mi sărută mâinile. 

Melancolia lor mă secătuiește. Nevoile lor mă obosesc. Sunt 
torturat de milă. Uneori se pare că, pentru a ieși din această 
lume, morţii trebuie să treacă prin sufletul meu, lăsându-l 
speriat și îndurerat. 

Trecând de la unul la altul, îi spuneam fiecăruia ceea ce 
intuiam că are nevoie să audă. 

— Lumea asta e pierdută pentru totdeauna, am spus eu. 
Pentru tine, aici e doar dorinţă, frustrare, tristețe. 

Apoi: știi acum că această parte a ta e nemuritoare și că viața 
ta a avut un înţeles. Ca să descoperi acest înțeles, acceptă ceea 
ce urmează, l-am consolat pe altul. 

Altuia i-am spus: 

— Crezi că nu meriţi milă, dar vei avea parte de milă dacă îţi 
lași teama deoparte. 

În timp ce îi vorbeam fiecăruia dintre cei șapte, apăru un al 
optulea spirit. Un bărbat solid, înalt, cu ochii înfundaţi în orbite, 
cu trăsături grosolane și păr tuns scurt. Se uită la mine peste 
capetele celorlalţi, având ochii de culoarea fierii și o privire la fel 
de amară. 

l-am spus tânărului negru care-și pipăia fără încetare și cu 
aparentă jenă hainele frumoase: 

— Oamenii cu adevărat răi nu capătă dreptul de a zăbovi în 
lumea asta. Faptul că ai rămas aici atât de mult timp după 


18 Beach Blanket Bingo - film din 1965, rolul principal fiind interpretat de Frankie 
Avalon, cântăreţ și actor născut în 1939, care s-a bucurat de mare succes în anii 
1950-1960. (n.tr.). 


VP - 118 


moarte înseamnă că nu ai niciun motiv să te temi de ce va 
urma. 

În timp ce treceam de la unul din morții care mă înconjurau la 
altul, nou-venitul dădea târcoale grupului, privindu-mi faţa. 
Dispoziţia sa părea să se întunece pe măsură ce mă asculta. 

— Credeţi că vă spun prostii. Poate că așa e. N-am fost 
dincolo. Cum pot să știu ce ne așteaptă în cealaltă parte? 

Ochii lor erau ca niște bazine lucitoare pline de dor. Speram 
să recunoască în spusele mele simpatie, nu milă. 

— Farmecul și frumuseţea acestei lumi m-au încântat. Dar e 
distrusă complet. Vreau să vând versiunea lumii pe care n-o s-o 
distrugem. Voi nu vreți? 

În cele din urmă, le-am zis: 

— Fata pe care o iubesc... crede că s-ar putea să avem trei 
vieţi, nu două. Ea numește prima viața „tabăra militară”. 

M-am oprit. Nu aveam de ales. Pentru o clipă, am avut 
impresia că aparţineam mai mult de purgatoriul lor decât de 
lumea aceasta, în sensul că nu-mi găseam cuvintele. 

În cele din urmă am continuat: 

— Ea spune că suntem în tabăra militară ca să învăţăm, să 
eșuăm sau să reușim după liberul nostru arbitru. Apoi trecem în 
a doua viață, pe care ea o numește „serviciu”. 

Bărbatul cu păr roșu, al cărui zâmbet vesel era contrazis de 
ochii plini de durere, veni la mine și-mi puse mâna pe umăr. 

— Numele ei este Bronwen, dar prefera să i se spună Stormy. 
Stormy spune că în serviciu vom avea aventuri fantastice, într-o 
campanie cosmică, în acțiuni fenomenale. Răsplata noastră va 
veni în a treia viaţă, iar aceasta va dura veșnic. 

Redus din nou la tăcere, nu puteam să îi privesc în ochi cu 
încrederea pe care le-o datoram, așa că am închis ochii și în 
amintire am văzut-o pe Stormy, care mi-a dat tărie, așa cum 
făcea întotdeauna. 

Am spus, cu ochii închiși: 

— E tipul de fată dură, care nu numai că știe ce vrea, dar și ce 
trebuie să vrea, iar în asta constă diferenţa. Dacă o veţi întâlni 
în serviciu, sunt convins că o s-o recunoaște-ţi. O s-o 
recunoaște-ţi și o să vă placă. 

După altă tăcere, când am deschis ochii și m-am rotit în cerc, 
luminând cu lanterna, patru din cei șapte de la început 


VP - 119 


dispăruseră: tânărul negru, chelnerița, blonda frumușică și 
bărbatul cu păr roșu. 

Nu eram sigur dacă trecuseră Dincolo sau doar se duseseră în 
altă parte. 

Bărbatul solid cu părul tuns scurt părea mai furios ca 
niciodată. Avea umerii lăsaţi, ca și cum l-ar fi apăsat povara 
furiei, și-și strânsese mâinile în pumni. 

Plecă prin camera incendiată și, cu toate că nu avea 
substanţă fizică pentru a putea afecta această lume, scrumul 
cenușiu se ridica în forme pâlpâitoare în jurul lui, și se așeza din 
nou pe podea în urma sa. Resturi ușoare - cărţi de joc pârlite de 
foc, așchii de lemn - tremurau la trecerea sa. O fisă de cinci 
dolari se așeză pe muchie, se roti, se bălăbăni, căzu din nou, iar 
un zar îngălbenit de căldură se rostogoli pe podea. 

Individul avea potenţial de poltergeist, iar eu am fost încântat 
să-l văd plecând. 


VP - 120 


DOUĂZECI ȘI CINCI 


O ușă de la o ieșire de incendiu atârna într-o parte, de două 
dintre cele trei balamale. Pragul din oţel inoxidabil reflecta 
lumina lanternei în cele câteva locuri în care nu fusese acoperit 
de o materie întunecată. 

Dacă memoria nu mă înșela, oamenii se călcaseră în picioare 
în ușa asta până muriseră, atunci când mulțimea de jucători se 
îngrămădise la ieșiri. Amintindu-mi acest lucru nu mă cuprinse 
oroarea, ci doar o tristețe și mai apăsătoare. 

Dincolo de ușă, treizeci de segmente de scări de urgenţă late, 
din ciment, acoperite de patina produsă de fum și apă și crăpate 
de efectul varului eflorescent, arătau ca și cum ar fi fost 
transportate dintr-un templu străvechi al unei credințe demult 
uitate și duceau către capătul de nord al etajului șaisprezece. 
Poate că alte două segmente suplimentare urcau până pe 
acoperișul hotelului. 

Am urcat doar jumătate din treptele care duceau la primul 
palier, m-am oprit, mi-am lăsat capul într-o parte și am ascultat. 
Nu credeam că mă alarmase un sunet. Niciun ticăit, niciun 
clipocit, nicio șoaptă nu cobora către mine de la etajele de mai 
sus. A 

Poate mă alarmase un miros. In comparaţie cu alte spaţii din 
clădirea devastată, scările miroseau mai puţin a chimicale și 
aproape deloc a carbonizat. Aerul mai rece, cu miros de var, era 
suficient de curat ca să permită recunoașterea unui miros la fel 
de exotic - dar diferit - ca și cele ale urmărilor incendiului. 

Izul slab pe care nu-l puteam identifica avea ceva de mosc, de 
ciupercă. Dar și ceva de carne crudă proaspătă, însă nu de 
sânge, și aducea mai degrabă cu mirosul subtil din galantarul 
măcelarului. 

Dintr-un motiv inexplicabil, mi-a venit în minte chipul omului 
mort pe care-l pescuisem din canalul de drenaj. Piele cenușie, 
pătată. Ochi daţi peste cap, lipsiţi de culoare. 

Mi se zburlise părul de pe ceafă, ca și cum aerul ar fi fost pus 
în mișcare de furtuna care se apropia. 


VP - 121 


Am stins lanterna și am rămas în bezna absolută, cea în care 
te puteau înhăţa monștrii. 

Din cauză că scările erau înconjurate de pereţi de beton, locul 
unde coteau brusc, la fiecare palier, se dovedi a fi un ecran 
eficient pentru lumină. O santinelă aflată cu un etaj - cel mult 
două - mai sus ar fi remarcat raza lucitoare de dedesubt, dar 
nicio lumină nu putea fi transferată, colț după colț, la un etaj 
superior. 

După un minut, timp în care n-am auzit fâșâitul hainelor sau 
hârșâitul pantofilor pe ciment și nicio limbă solzoasă nu-mi linse 
fața, m-am tras înapoi cu grijă de pe scară, către prag. M-am 
retras în cazinou înainte să aprind lanterna. 

După câteva minute, am localizat scara din partea de sud. 
Aici ușa atârna încă în toate balamalele, dar era deschisă, ca și 
prima. 

Am acoperit lentilele lanternei cu mâna, ca săi reduc 
luminozitatea, și m-am aventurat dincolo de prag. 

Tăcerea, ca și pe scara din nord, avea ceva îngrijorător, ca și 
cum n-aș fi fost singurul care asculta. Și aici am detectat, după 
un moment, mirosul subtil și deranjant care mă descurajase să 
urc prin celălalt capăt al clădirii. 

Ca și rândul trecut, în minte mi-a venit chipul omului mort 
care mă electrocutase: ochi bulbucaţi și albi, gura larg deschisă 
și limba înghițită. 

Pe baza acestui presentiment neplăcut și a mirosului - real 
sau imaginat -, am decis că scările de urgență erau 
supravegheate. Nu puteam să le folosesc. 

Dar al șaselea simţ îmi spunea că Danny zăcea prizonier 
undeva, mult deasupra. El (magnetul) aștepta, iar eu (cel 
magnetizat), aflat în slujba unei puteri stranii, eram tras în sus 
cu o insistenţă pe care n-o puteam ignora. 


VP - 122 


DOUĂZECI ȘI ȘASE 


Lângă holul principal am descoperit o nișă cu zece 
ascensoare, câte cinci în fiecare parte. Opt seturi de uși erau 
închise, dar eram convins că aș fi reușit să le deschid. 

Ultimele două din dreapta erau deschise complet. In prima 
deschizătură aștepta o cabină goală, cu podeaua la treizeci de 
centimetri sub pardoseala nișei. A doua oferea doar un spațiu 
gol. 

În dreapta, pe perete se afla o scară de serviciu. Ducea către 
ultimul etaj al clădirii. 

După ce am scotocit în rucsac după o curelușă de speolog 
pentru lanternă, am potrivit mânerul lanternei în brăţara 
strâmtă și m-am strâns încheietoarea cu arici peste antebraţul 
drept. Lanterna - ca o lunetă pe ţeava unei puști - stătea 
deasupra braţului meu, raza împrăștiindu-se în bezna peste 
dosul palmei și peste vârfurile degetelor. 

Având ambele mâini libere, puteam să mă prind de trepte și 
să sar peste pragul nișei. Am urcat pe scară. 

După ce m-am cățărat câteva trepte, m-am oprit să adulmec 
mirosul din putul liftului. N-am detectat aroma care mă 
avertizase atât pe scara dinspre nord, cât și pe cea din sud. 

Dar puţul era rezonant, amplifica fiecare sunet. Dacă erau 
deschise unele uși și, dacă se afla cineva lângă nișă, atunci 
acesta m-ar fi auzit venind. 

Trebuia să mă caţăr făcând cât mai puţin zgomot, ceea ce 
însemna nu prea repede, ca să nu încep să gâfâi din cauza 
oboselii. 

Lanterna părea să-mi creeze probleme. M-am ţinut de scară 
cu mâna dreaptă și am folosit-o pe stânga ca să sting lumina. . 

Era foarte neliniștitor să te caţări printr-o beznă perfectă. In 
cel mai atavic cotlon al minții, la nivelul amintirilor rasei sau 
chiar mai adânc de atât, se află convingerea că orice urcuș se 
face către lumină. lar să urci tot mai sus și mai sus într-un 
întuneric ce nu se risipește poate să te dezorienteze. 


VP - 123 


Am estimat că primul etaj avea o înălțime de șase metri, apoi 
urmau câte patru metri pentru fiecare etaj. Mi-am dat seama că 
pentru patru metri erau douăzeci și patru de trepte. 

După calculele mele, urcasem două etaje când am auzit un 
zgomot prelungit. Mi-am zis: „Cutremur” și am înlemnit pe 
scară, ţinându-mă bine, așteptându-mă să cadă zidăria și să se 
producă și alte distrugeri. 

Cum puțul nu s-a zguduit, iar cablurile n-au șuierat din cauza 
vibraţiilor, mi-am dat seama că zgomotul acela era un bubuit 
lung de tunet. Deși încă îndepărtat, sunase foarte aproape. 

Mână după mână, picior după picior, urcam din nou, 
întrebându-mă cum să-l cobor pe Danny din închisoarea sa de 
sus, presupunând că o să fiu în stare să-l eliberez. Dacă pe scări 
fuseseră plasate santinele înarmate, nu puteam fugi din hotel 
decât pe aici. Ținând seama de diformităţile sale și de 
nesiguranța sa fizică, era clar că nu putea să coboare pe scara 
asta. 

Fiecare lucru la rândul lui. Mai întâi să-l găsesc pe Danny. 
Apoi să-l eliberez. 

Dacă făceam prea multe planuri, puteam să-mi zădărnicesc 
orice acţiune, mai ales dacă orice strategie pe care o luam în 
considerare ar fi dus, inevitabil, la necesitatea de a-l ucide pe 
unul dintre adversarii noștri sau pe toți. Nu mi-e ușor să iau 
hotărârea de a ucide, nici chiar atunci când de asta depinde 
supraviețuirea mea, nici când ţinta era răutatea întruchipată. 

N-am deloc stofă de James Bond. Sunt mai puţin însetat de 
sânge decât domnișoara Moneypenny”. 

In dreptul locului unde se afla, probabil, etajul cinci, am 
întâlnit ușile ascensorului deschise, primele de când intrasem în 
puţul liftului la nivelul holului. Deschizătura se dovedi a fi un 
dreptunghi de un negru cenușiu, în peisajul altfel complet negru. 

Nișa de dincolo de ușile retrase ducea, probabil, în holul de la 
etajul cinci. De-a lungul coridorului, ușile unor camere pentru 
oaspeți aveau să fie deschise; altele fuseseră sparte de 
pompieri sau arseseră. Ferestrele din aceste încăperi, care nu 
fuseseră acoperite cu scânduri ca să împiedice intrușii, ca la 
parter, permiteau luminii să pătrundă în holul comun, iar de 
acolo, raze mai slabe se filtrau până în nișă. 


Aa Domnișoara Moneypenny este secretara șefului lui James Bond. (n.tr.). 
VP - 124 


Intuiția îmi spuse că nu urcasem suficient de sus. Vocea gravă 
a tunetului îndepărtat glăsui din nou, pe când mă aflam între al 
șaptelea și al optulea etaj. Când am trecut de etajul nouă, m-am 
întrebat cât de mulţi bodachi roiseră prin hotel înainte de 
catastrofă. 

Un bodach este un animal mitic din Insulele Britanice, o 
făptură vicleană, care coboară prin cămin în timpul nopţii, ca să 
ia copiii obraznici. 

Pe lângă morţii care zăbovesc în această lume, văd uneori 
spirite amenințătoare, cărora eu le spun bodachi. Nu asta sunt, 
dar trebuia să le spun într-un fel, iar numele li se potrivește. 

Un băiat englez, singura persoană dintre cele pe care le-am 
cunoscut care îmi împărtășea darul, le-a spus bodachi în 
prezența mea. La câteva minute după ce a folosit cuvântul, a 
fost strivit și ucis de un camion care o luase razna. 

N-am vorbit niciodată despre bodachi când aceștia se aflau în 
apropiere. Mă prefac că nu-i văd, nu reacţionez prin curiozitate 
sau teamă. Bănuiesc că, dacă ar ști că-i văd, atunci s-ar găsi și 
pentru mine un camion care s-o ia razna. 

Făpturile acelea sunt complet negre, fără trăsături și sunt atât 
de subţiri încât se pot strecura printr-o crăpătură din ușă sau 
pot intra prin gaura cheii. Nu au mai multă substanţă decât 
umbrele. 

Nu scot niciun sunet când sunt în mișcare, se furișează 
deseori ca pisicile - niște pisici mari cât oamenii. Uneori aleargă 
pe jumătate ridicaţi și arată jumătate a om, jumătate a câine. 

Am mai scris despre ei, în primul meu manuscris. N-o să 
irosesc multe vorbe despre ei aici. 

Nu-s spirite omenești, nici nu aparțin acestei lumi. Bănuiesc 
că patria lor e un loc al beznei eterne și plin de urlete. 

Prezenţa lor mă avertizează că va avea loc un eveniment în 
care vor muri mulţi oameni - cum au fost împușcăturile din 
centrul comercial din luna august. O singură crimă, precum 
uciderea doctorului Jessup, nu-i scoate din locașul lor. Doar 
dezastrele naturale și violenţa la scară mare îi atrag. 

Sunt sigur că în orele de dinaintea cutremurului și a 
incendiului mișunau prin cazinou cu sutele, într-o anticipare 
frenetică a chinului, durerii și morţii ce aveau să urmeze și care 
reprezintă cele trei feluri favorite ale prânzului lor. 


VP - 125 


Cele două morţi din cazul de faţă - a doctorului Jessup și a 
individului care semăna cu un șarpe - nu trezesc interesul 
bodachilor. Absența lor continuă sugerează că, indiferent de 
necazurile care mă așteaptă, acestea nu se vor sfârși într-o baie 
de sânge. 

Cu toate acestea, în timp ce urcam, imaginaţia mea bogată 
popula putul neluminat cu bodachi care se cățărau pe pereţi, iuți 
și scârboși ca niște gândaci de bucătărie. 


VP - 126 


DOUĂZECI ȘI ȘAPTE 


La următoarele uși ale liftului deschise, la etajul doisprezece, 
am fost absolut sigur că urcasem mai sus de locul unde se aflau 
paznicii. De fapt, am simţit că ajunsesem la etajul în care 
răpitorii îl ţineau pe Danny. 

Mușchii braţelor și ai picioarelor mă ardeau nu din cauza 
cățăratului, care fusese solicitant din punct de vedere fizic, ci 
pentru că urcasem într-o stare de încordare continuă. Chiar și 
fălcile mă dureau, pentru că strânsesem din dinţi. 

Am preferat să nu trec din puţul ascensorului în nișă pe 
întuneric. Dar am îndrăznit să folosesc lumina doar pentru scurt 
timp, ca să localizez primul suport pentru mâini și picioare care 
permitea trecerea de pe scara de serviciu către ușă. 

Am aprins lanterna, am examinat repede locul, apoi am stins- 
O. 

Deși îmi ștersesem mâinile deseori de blugi, acestea erau 
alunecoase din cauza transpiraţiei. 

Cu toate că-s gata să mă atâtor lui Stormy în serviciu, nu am 
nervi de oţel. Dacă aș fi purtat ghete în loc de pantofi de sport, 
aș fi tremurat în ele. 

M-am întins pe întuneric și am localizat primul mâner, care 
era ca un suport pentru o rolă de hârtie igienică, vârât în perete, 
dar de trei ori mai mare. L-am prins cu mâna dreaptă, am ezitat, 
cuprins de nostalgie după grătar, fripteuză și tigaie, apoi l-am 
apucat și cu mâna stângă, după care am sărit de pe scară. 

Pentru o clipă, am rămas atârnat de mâini, de mâinile mele 
transpirate, pipăind zidul cu vârful picioarelor, în căutarea 
suporturilor pentru picioare. Le-am găsit tocmai când credeam 
că n-o să le găsesc niciodată. 

După ce am părăsit scara, gestul mi se păru unul nebunesc. 

Partea de sus a cabinei liftului se afla la subsol, cu 
treisprezece etaje mai jos. Treisprezece etaje înseamnă o 
cădere lungă, chiar și pe lumină, dar perspectiva de a mă 
prăbuși atât de departe în bezna ca de tuș mi se păru mai mult 
decât îngrozitoare. 


VP - 127 


Nu aveam o funie de siguranţă, nicio frânghie solidă să mă leg 
de mâner. Sau o parașută. Mă condamnasem la o cădere în stil 
complet liber. 

Printre lucrurile din rucsacul meu se aflau batiste de hârtie, 
două batoane cu proteine de nucă de cocos și stafide, câteva 
pachete cu șervețele umede cu miros de lămâie. Priorităţile de 
care ţinusem seama când făcusem bagajul mi se paraseră 
atunci foarte înțelepte. 

Dacă m-aș fi prăbușit treisprezece etaje pe acoperișul cabinei 
liftului, aș fi putut măcar să-mi suflu nasul, să iau o ultimă 
gustare și să-mi șterg mâinile, evitând rușinea de a muri cu 
narile înfundate și cu degetele lipicioase. 

Cât am orbecăit în lateral de la scară până la ușa deschisă și 
am sărit dincolo de prag în nișa ascensorului, natura de nebiruit 
a magnetismului psihic, insistența irezistibilă a acestuia mă 
dominau puternic, chiar dacă nu pentru prima oară. 

M-am rezemat de perete, ușurat că nu mai am în spate un gol 
căscat, și am așteptat ca palmele umede să nu-mi mai 
transpire, iar inima să înceteze să bubuie. Mi-am îndoit și mi-am 
întins de câteva ori braţul stâng, ca să scap de crampa 
puternică din bicepși. 

Dincolo de nișa învăluită în umbră păreau să existe izvoare de 
lumină apoasă, cenușie, atât în nord, cât și în sud, de-a lungul 
coridorului. 

Nicio voce. Dacă aș fi judecat-o după prestaţia de la telefon, 
femeia misterioasă era gureșă. li plăcea să se audă vorbind. 

Când m-am furișat la capătul deschis al nișei și am privit cu 
grijă după colț, am văzut un hol lung, pustiu. Ici-colo, uși 
deschise din ambele părți permiteau pătrunderea luminii zilei 
prin camerele pentru oaspeţi, așa cum mă aşteptam. 

Hotelul în formă de | mai avea un hol mai scurt, cu alte 
încăperi, la fiecare capăt al coridorului principal. Scările păzite 
pe care preferasem să le evit se aflau în aceste aripi secundare. 

Un alt urmăritor s-ar fi gândit dacă s-o ia la stânga sau la 
dreapta. Nu și eu. Al șaselea simţ al meu, mai lipsit de echivoc 
decât în canalele pentru inundaţii, mă conduse către dreapta, 
spre sud. 

Podelele hotelului, de la temelie până la cel mai înalt etaj, 
erau din beton armat cu otel. Focul nu fusese suficient de 


VP - 128 


puternic ca să le îndoaie, cu atât mai puţin să le facă să se 
prăbușească. 

Ca urmare, flăcările urcaseră prin spaţiile în care se aflau 
ţevile de canalizare și firele electrice. Doar vreo șaizeci la sută 
dintre căile acelea interne fuseseră complet ignifugate și 
prevăzute cu instalații de stingere, așa cum se specificase în 
documentele de construcţie. 

Asta avusese ca efect un model de șotron al distrugerii. Unele 
etaje erau complet distruse, altele arătau mult mai bine. 

Etajul doisprezece suferise din cauza fumului excesiv și a 
pagubelor făcute de apă, dar nu am întâlnit nimic ars de flăcări. 
Covoarele erau înțesate de funingine și murdărie. Tapetul 
atârna, pătat. Câteva abajururi fuseseră desprinse din corpurile 
de luminat din tavan; trebuia să fii atent din cauza cioburilor 
ascuţite. 

Un vultur de Mojave, care pătrunsese prin una dintre 
ferestrele sparte și nu mai reușise să găsească o cale de ieșire, 
își rupsese o aripă lovindu-se de un perete sau de o ramă de ușă 
în timpul încercării frenetice de a găsi ieșirea. Cadavrul său 
macabru, pe jumătate putrezit înainte de a fi deshidratat de 
căldura uscată, zăcea cu aripile întinse în mijlocul coridorului. 

Deși etajul doisprezece părea în stare bună în comparaţie cu 
celelalte, n-ar fi vrut nimeni să-l închirieze pentru perioada 
vacanței. 

Am mers cu grijă de la o cameră deschisă la alta, cercetând-o 
pe fiecare din prag. Niciuna nu era ocupată. 

Mobila violent redistribuită de cutremur, răsturnată într-o 
parte, fusese aruncată în același capăt al încăperilor, acolo unde 
o împinsese forța zguduiturii. Totul era murdar de funingine, 
stricat și nu merita efortul de a fi salvat. 

Dincolo de ferestrele care se spărseseră sau care nu erau 
mânjite de funingine, cerul arăta ca o metastază de nori de 
furtună, albastrul sănătos existând doar în sud, fiind și acolo pe 
cale să sucombe. 

Ușile închise nu mă îngrijorau. Aș fi fost avertizat de scârțâind 
broaștei ruginite sau de scrâșnetul balamalelor corodate dacă 
una dintre ele ar fi început să se deschidă. Fără să mai pomenim 
că nu erau nici albe, nici lambrisate, așa cum era ușa ucigătoare 
din visul meu. 


VP - 129 


La jumătatea drumului dintre nișa liftului și intersecția cu 
următorul coridor am ajuns la o ușă închisă de care n-am putut 
să trec. Cifre de metal care-și pierduse lustrul o identificau drept 
camera 1242. Mâna mea dreaptă se întinse spre clanță, ca și 
cum ar fi fost condusă de un maestru păpușar cu sfori invizibile. 

M-am stăpânit suficient ca să-mi lipesc capul de ramă și să 
ascult. Nimic. 

Ascultatul la ușă e întotdeauna o pierdere de vreme. Asculţi și 
tot asculți, iar când ai încredere că drumul din faţă e liber, 
deschizi ușa și un individ care are tatuat pe frunte NASCUT CA 
SA MOARA îţi bagă în faţă un revolver monstruos. Asta-i aproape 
la fel de valabil ca și cele trei legi ale termodinamicii. 

Când am deschis ușa, n-am întâlnit niciun bandit tatuat, ceea 
ce înseamnă că în curând gravitația nu va mai funcţiona, iar 
urșii vor părăsi pădurile ca să-și facă nevoile în toaletele publice. 

Aici, ca și în celelalte încăperi, cutremurul de acum cinci ani 
rearanjase mobila, aruncând totul într-un capăt al camerei, 
îngrămădind patul peste scaune și peste un șifonier. Ar fi fost 
nevoie de câini dresați ca să se stabilească faptul că nicio 
victimă, vie sau moartă, nu rămăsese sub mormanele de lemn. 

In cazul acesta, un singur scaun fusese recuperat și așezat în 
mijlocul încăperii curățate de cutremur. Pe scaunul acela, legat 
de el cu bandă adezivă, ședea Danny Jessup. 


VP - 130 


DOUĂZECI ȘI OPT 


Cu ochii închiși, palid, nemișcat, Danny părea mort. Doar 
zvâcnetul pulsului la tâmplă și încordarea mușchilor fălcii arătau 
că era în viaţă și cât se poate de îngrozit. 

Semăna cu actorul Robert Downey Jr., dar fără stropul acela 
de farmec al dependentului de heroină care i-ar consolida 
statutul de vedetă adevărată în Hollywoodul contemporan. 

În afară de faţă, asemănarea cu oricare actor se reducea la 
zero. Danny are o minte mult mai ageră decât toate vedetele de 
film din ultimele decenii. 

Umărul său stâng e oarecum deplasat de creșterea în exces a 
osului în timpul vindecării unei fracturi. Brațul acela se 
răsucește într-un mod nenatural din umăr către încheietură, cu 
consecința că nu atârnă pe lângă trup, iar mâna se îndepărtează 
de corp. 

Șoldul său stâng e deformat. Piciorul drept e mai scurt decât 
celălalt. Tibia dreaptă s-a îngroșat și s-a îndoit când s-a vindecat 
în urma unei rupturi. Glezna dreaptă, din cauza depunerilor de 
calciu, s-a deformat în asemenea măsură încât articulaţia 
respectivă funcţionează doar patruzeci la sută. 

Legat de scaunul din camera de hotel, îmbrăcat în blugi și cu 
un tricou negru cu un fulger galben pe piept, arata ca un 
personaj dintr-un basm. Prinţul cel frumos care suferea din 
cauza blestemului unei vrăjitoare. Copilul născut din dragostea 
interzisă dintre o prinţesă și un trol drăgălaș. 

Am închis ușa în urma mea înainte să spun încet: 

— Vrei să plecăm de aici? 

Ochii lui albaștri se făcură mari de mirare. Teama lăsă loc de 
recunoștință, dar nu păru deloc ușurat. 

— Odd, șopti el, nu trebuia să vii. 

Am lăsat rucsacul jos, apoi i-am tras fermoarul și am spus: 

— Ce să fac? Nu era nimic interesant la televizor. 

— Ştiam că o să vii, dar nu trebuia, nu-i nicio speranţă. 

Am scos din rucsac un briceag și i-am scos lama. 

— Optimist, ca de obicei. 


VP - 131 


— Pleacă de aici cât mai poţi. Femeia asta e mai ţicnită decât 
un terorist sinucigaș sifilitic, care suferă de boala vacii nebune. 

— Nu cunosc pe altcineva care să spună asemenea chestii. Nu 
pot să te las aici, din moment ce vorbești atât de bine. 

Incheieturile îi erau legate de picioarele scaunului prin 
numeroase răsuciri ale benzii adezive. Banda era înfășurată și în 
jurul pieptului, fixându-l de speteaza scaunului. În plus, braţele îi 
erau lipite de scaun la încheieturi și la coate. 

Am început să retez iute buclele de bandă care-i legau 
încheietura stângă. 

— Odd, oprește-te, ascultă, chiar dacă ai avea timp să mă 
dezlegi, nu pot să mă ridic... 

— Dacă ai piciorul rupt sau ai păţit ceva, l-am întrerupt eu, 
pot să te car până la o ascunzătoare. 

— Nu-i nimic rupt, spuse el în grabă, dar, dacă mă ridic, se 
detonează. 

După ce i-am eliberat încheietura stângă, am zis: 

— Detonează. Asta-i un cuvânt care-mi place și mai puţin 
decât decapitează. 

— Verifică în spatele scaunului. 

M-am dus în spatele lui, să arunc o privire. Fiind un tip carea 
văzut câteva filme, precum și niște scene de acţiune în viața 
reală, am recunoscut de îndată kilogramul de explozibil plastic 
fixat pe speteaza scaunului cu aceeași bandă adezivă cu care 
fusese legat Danny. 

O baterie, o grămadă de fire colorate, un instrument care 
semăna cu o versiune redusă a unei nivele de tâmplar (cu bula 
de aer ce indica un plan perfect orizontal) și alte accesorii 
secrete sugerau că acela care asamblase bomba avea înclinaţie 
pentru o asemenea activitate. 

— In momentul în care îmi ridic fundul de pe scaun, bum! zise 
Danny. Dacă încerc să merg cu scaunul, iar nivela cu bula de 
aer nu mai este la orizontală, bum! 

— Avem o problemă, am recunoscut eu. 


VP - 132 


DOUĂZECI ȘI NOUĂ 


Am continuat conversaţia în șoaptă, murmurând, cu glas 
scăzut, sotto voce, cu voce velata, încet, nu numai pentru că ne 
puteau auzi femeia teroristă-sifilitică-sinucigașă-suferind-de- 
boala-vacii-nebune și amicii ei, ci și - cred eu - pentru că 
simţeam, într-un fel superstiţios, că un cuvânt nepotrivit, spus 
prea tare, putea declanșa bomba. 

Mi-am desfăcut cureaua de speolog de pe braţ și am pus-o 
deoparte, împreună cu lanterna, apoi am zis: 

— Unde sunt indivizii? 

— Nu știu. Odd, trebuie să pleci de aici. 

— Te lasă singur perioade mari de timp? 

— Mă controlează cam o dată pe oră. Femeia a fost aici acum 
cincisprezece minute. Sună-l pe Wyatt Porter. 

— Locul ăsta nu-i în jurisdicţia lui. 

— Atunci sună-l pe șeriful Amory. 

— Dacă intervine poliţia, o să mori. 

— Atunci pe cine vrei să chemi? Salubritatea publică? 

— Știu doar că o să mori. Așa cum știu eu anumite lucruri. 
Chestia asta poate fi detonată oricând vor ei? 

— Înî. Tipa mi-a arătat o telecomandă. A zis că poate să 
detoneze bomba la fel de ușor cum ar schimba un canal la 
televizor. 

— Cine-i individa? 

— Se numește Datura. Cu ea sunt doi indivizi. Nu știu cum îi 
cheamă. A mai fost și un al treilea ticălos. 

— l-am găsit cadavrul. Ce s-a întâmplat cu el? 

— N-am văzut. Tipul era... ciudat. Așa-s și ceilalţi doi. 

În timp ce îi tăiam banda de pe antebraţul stâng, am întrebat: 

— Care-i prenumele individei? 

— Datura. Nu-i știu numele de familie. Odd, ce faci? Nu pot să 
mă ridic de pe scaun. 

— Trebuie să fii gata să te ridici, în caz că se schimbă situaţia. 
Cine-i tipa? 


20 Ciumăfaie sau laur sălbatic, o plantă otrăvitoare; unele plante din acest gen se 
numesc, generic, brugmansia - plantă despre care autorul a povestit anterior. (n.tr.). 


VP - 133 


— Odd, individa o să te omoare. O să te omoare. Trebuie să 
pleci de aici. 

— Nu fără tine, am zis eu, retezând banda care-i lega 
încheietura dreaptă de scaun. 

Danny clătină din cap și spuse: 

— Nu vreau să mori pentru mine. 

— Atunci pentru cine să mor? Pentru cineva care mi-e 
complet străin? Ce sens ar avea? Cine-i tipa? 

Danny scoase un geamăt de suferinţă. 

— O să crezi că-s un ratat... 

— Nu ești un ratat. Ești o monstruozitate, și eu sunt o 
monstruozitate, dar noi nu suntem niște rataţi. 

— Nu ești o monstruozitate, spuse el. 

l-am tăiat și ultimele legături de la brațul drept și am zis: 

— Sunt bucătar de minuturi când muncesc, iar adăugarea 
unei veste de lână la garderoba mea e o schimbare mai mare 
decât îmi pot permite. Văd oameni morți și vorbesc cu Elvis, așa 
că nu-mi spune mie că nu-s o monstruozitate. Cine-i tipa? 

— Promite-mi că n-o să-i spui lui tata. 

Nu se referea la Simon Makepeace, tatăl lui biologic. Se 
referea la tatăl lui vitreg. Danny nu știa că doctorul Jessup 
murise. 

Nu era momentul potrivit să-i spun. Știrea l-ar fi distrus. 
Aveam nevoie să fie concentrat și preocupat. 

Danny văzu ceva în ochii mei, în expresia mea care-l făcu să 
se încrunte și să mă întrebe: 

— Ce zici? 

— N-o să-i spun, am promis eu și mi-am îndreptat atenţia 
către legăturile ce-i fixau glezna dreapta de piciorul scaunului. 

— Juri? 

— Dacă o să-i spun vreodată, o să-ți dau înapoi cartonul cu 
fiara-venusiană-limax-din-metan. 

— O mai ai? 

— Ți-am spus că-s o monstruozitate. Cine-i Datura? 

Danny trase adânc aer în piept, îl ţinu de parcă ar fi vrut să 
obțină un record mondial demn de a fi menționat în Cartea 
Recordurilor, apoi îl expiră odată cu trei cuvinte: 

— Sex prin telefon. 

Am clipit, nedumerit pentru o clipă. 

— Sex prin telefon? 


VP - 134 


Danny, roșu la față și jenat, zise: 

— Sunt convins că asta-i o surpriză colosală pentru tine, dar 
eu n-am făcut niciodată treaba adevărată, cu o fată. 

— Nici măcar cu Demi Moore? 

— Ticălosule, șuieră el. 

— Ai sărit peste așa ceva? 

— Nu, recunoscu el. Dar faptul că eram virgin la douăzeci și 
unu de ani mă făcea să mă simt regele rataţilor. 

— Să nu-ţi închipui că o să încep să-ţi spun Maiestatea 
Voastră. Oricum, acum o sută de ani, tipi ca tine și ca mine ar fi 
fost considerați gentlemani. E amuzant cât de mult se schimbă 
lucrurile într-o sută de ani... 

— Tu? Nu încerca să-mi spui că tu ești un membru al clubului. 
N-am experienţă, dar nu-s naiv. 

— N-ai decât să crezi ce vrei, i-am zis eu, tăindu-i legăturile 
de la glezna stângă, dar sunt un membru cu drepturi depline. 

Danny știa că eu și Stormy fuseserăm o singură fiinţă de pe 
când aveam amândoi șaisprezece ani și eram în liceu. Nu știa că 
nu făcuserăm niciodată dragoste. 

În copilărie, Stormy fusese molestată de tatăl ei adoptiv. Se 
simţise murdară mult timp. 

Voia să ne căsătorim înainte s-o facem, pentru că simţea că 
întârziind răsplata noastră vom purifica trecutul ei. Era decisă să 
nu se lase bântuită în patul nostru de aceste amintiri urâte ale 
abuzului. 

Stormy credea că sexul între noi trebuia să fie curat, corect și 
minunat. Voia ca acesta să fie sfinţit; și ar fi fost. 

Apoi ea a murit și n-am trăit niciodată acea beatitudine 
împreună, ceea ce n-a însemnat nimic, pentru că avuseserăm 
parte de multe altele. Noi concentraserăm o viață întreagă în 
patru ani. 

Danny Jessup nu trebuia să afle amănunte. Acestea erau 
amintirile mele cele mai intime și-mi sunt scumpe. 

Fără să-mi ridic privirea de pe glezna sa stângă, am întrebat: 

— Sex prin telefon? 

După o ezitare, Danny zise: 

— Voiam să știu cum e să vorbești despre asta cu o fată. O 
fată care nu știe cum arăt. 

Am tăiat banda în mai mult timp decât era nevoie, ţinând 
capul în jos, dându-i timp să vorbească. 


VP - 135 


— Am niște bani ai mei, îmi explică el... Danny proiectează 
pagini web. Plătesc factura telefonului meu. Tata n-a văzut nota 
pentru numărul cu 900. 

După ce i-am eliberat glezna, mi-am făcut de lucru curățându- 
mi blugii cu lama cuţitului, murdară de lipiciul de pe banda 
adezivă. Nu puteam să-i tai legăturile din jurul pieptului pentru 
că acestea fixau și nivela bombei și o țineau locului. 

— Pentru două minute a fost ațâţător, continuă el. Dar curând 
mi s-a părut ceva grosolan. Urât. Probabil crezi că-s un pervers, 
zise el, cu glas tremurător. 

— Cred că ești uman. Îmi place asta la un prieten. 

Danny trase aer în piept și povesti mai departe: 

— Părea grosolan... și prostesc. Așa că am întrebat-o pe fată 
dacă putem discuta pur și simplu, nu despre sex, ci despre alte 
lucruri, despre orice. Ea a răspuns că bineînţeles, era totul în 
regulă. 

Serviciile de sex prin telefon se taxează la minut. Danny ar fi 
putut să vorbească ore în șir despre calităţile diferitelor săpunuri 
de rufe, iar ea s-ar fi prefăcut fascinată. 

— Am pălăvrăgit o jumătate de oră, doar despre lucrurile care 
ne plac și care nu ne plac - știi, cărți, filme, mâncare. A fost 
minunat. Odd, nu pot să-ți explic cât de minunat a fost, ce 
căldură am simţit. Era... a fost atât de drăguță. 

Nu crezusem că vorba „drăguţă” putea să-mi rupă sufletul, 
dar a fost cât pe ce. 

— Acel serviciu telefonic îţi permitea să stabilești o întâlnire 
cu fata care-ţi plăcea. Adică pentru o altă conversaţie. 

— Și fata era Datura. 

— Da. A doua oară când am vorbit cu ea, am descoperit că 
era întrutotul fascinată de supranatural, de fantome și de alte 
chestii de soiul ăsta. 

Am închis cuțitul și l-am pus în rucsac. 

— Datura citise o mie de cărţi despre acest subiect, vizitase o 
mulțime de case bântuite. O interesau toate felurile de 
fenomene paranormale. 

M-am dus în spatele scaunului și am îngenuncheat pe podea. 

— Ce faci? mă întrebă el, nervos. 

— Nimic. Relaxează-te. Doar studiam situația. Povestește-mi 
despre Datura. 

— Odd, asta-i partea cea mai grea. 


VP - 136 


— Știu. Nu-i nimic. 

Vocea lui deveni și mai slabă. 

— Ei bine... când am sunat-o a treia oară, aproape singurul 
lucru despre care am vorbit au fost chestiile supranaturale - de 
la Triunghiul Bermudelor la combustia umană spontană și la 
fantomele despre care se zice că bântuie Casa Albă. Nu știu... 
nu știu de ce am dorit atât de mult s-o impresionez. 

Nu sunt expert în fabricarea bombelor. In viaţa mea 
întâlnisem un singur expert de acest gen - anul trecut în august, 
în cursul aceluiași incident care implicase și împușcăturile din 
centrul comercial. 

— Voiam să spun, continuă Danny, că era doar o fată care 
vorbea murdar cu bărbaţii, pentru bani. Dar pentru mine era 
important că mă plăcea, ba se putea chiar să mă creadă puţin 
deosebit. Așa că i-am spus că am un prieten care vede fantome. 

Am închis ochii. 

— La început nu ţi-am folosit numele, iar ea nu m-a crezut. 
Dar poveștile pe care i le-am spus despre tine au fost atât de 
amănunțite și de neobișnuite încât a început să creadă că-s 
adevărate. 

Bomba de la centrul comercial fusese un camion înţesat cu 
sute de kilograme de explozibil. Detonatorul ei fusese un 
dispozitiv primitiv. 

— Discuţiile noastre au ajuns să fie foarte amuzante. Apoi 
foarte plăcute. Păreau atât de plăcute! Ea a început să mă sune 
în timpul liber. Discuţiile cu ea nu mă mai costau nimic. 

Am deschis ochii și m-am uitat la pachetul din spatele 
scaunului lui Danny. Dispozitivul era mult mai complicat decât 
cel amplasat în camionul din centrul comercial. 

— Nu ajungeam întotdeauna să vorbim despre tine, zise 
Danny. Îmi dau seama acum că Datura a fost deșteaptă. N-a 
vrut să bată la ochi. 

Având grijă să nu mișc nivela cu bulă de aer, am urmărit cu 
degetul un fir roșu încolăcit, apoi unul galben, mai drept. Apoi 
unul verde. 

— După un timp n-am mai avut ce să-i spun despre tine, 
continuă Danny. Cu excepţia lucrurilor de la complexul 
comercial, de anul trecut. Asta fusese o poveste cunoscută de 
toată națiunea, apăruse în toate ziarele și la televizor, deci 
Datura îţi știa numele. 


VP - 137 


Fir negru, fir albastru, fir alb, iar unul roșu... Nici faptul că le- 
am urmărit cu privirea, că le-am pipăit cu vârful degetului nu îmi 
puse în funcţiune al șaselea simţ. 

— Imi pare rău, Odd. Al naibii de rău. Te-am vândut. 

— Nu pentru bani, am zis eu. Pentru dragoste. E altceva. 


— N-o iubesc. 
— Foarte bine. Nu pentru dragoste. Pentru speranta 
dragostei. 


Frustrat de sârmăraia indescifrabilă a bombei, am ocolit 
scaunul și m-am dus în faţa lui. 

Danny își freca încheietura dreaptă; banda fusese atât de 
strânsă în jurul ei încât îi lăsase urme roșii, adânci în piele. 

— Pentru speranța dragostei, am repetat eu. Ce prieten n-ar 
da dovadă de înţelegere într-un asemenea caz? 

Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Ascultă, am spus eu, noi doi n-am fost făcuți să ne 
încheiem socotelile într-un cazinou împuţit. Dacă soarta vrea să 
crăpăm într-un hotel, atunci să închiriem un apartament într-un 
hotel de cinci stele. Ești bine? 

Danny dădu din cap. 

Mi-am ascuns rucsacul printre mobilele răsturnate de 
cutremur, unde erau puţine șanse să fie găsit de cineva, și am 
zis: 

— Știu de ce, dintre toate locurile posibile, te-au adus tocmai 
aici. Dacă femeia aia crede că pot să conjur cumva spiritele, 
atunci își închipuie că prin locul ăsta bântuie o grămadă de 
fantome. Dar de ce te-a adus prin tunelurile pentru controlul 
inundaţiilor? 

— Odd, e mai mult decât ţicnită. La telefon nu părea sau 
poate n-am vrut să-mi dau seama când... îi făceam curte. La 
naiba! Sunt jalnic. Oricum, e o nebună ciudată, care se 
amăgește, dar care nu-i proastă, o căţea afurisită și sonată. A 
vrut să mă aducă la Panamint pe o cale neobișnuită, una care să 
reprezinte un test serios pentru magnetismul tău psihic, ca să-i 
dovedești astfel că-i adevărat. Și mai e ceva... 

Ezitarea lui îmi spuse că acel ceva nu va fi o revelaţie 
înveselitoare, ceva de genul că Datura voia să-mi cânte un 
colind sau că-mi făcuse prăjitura mea favorită. 

— Vrea să-i arăţi fantome. Ea crede că le poţi chema, că le 
poţi face să vorbească. Nu i-am spus niciodată așa ceva, dar se 


VP - 138 


încăpăţânează să creadă că e posibil. Și mai vrea ceva. Nu știu 
de ce... Danny se gândi un pic, clătină din cap, apoi continuă: 
Am impresia că vrea să te omoare. 

— Se pare că fac o grămadă de oameni s-o apuce pe căi 
greșite. Danny, noaptea trecută cineva o tras cu pușca pe aleea 
de lângă cafeneaua Blue Moon. 

— A fost unul dintre tipii ei. Cel pe care l-ai găsit mort. 

— În cine a tras? 

— În mine. Tipii au fost neatenţi o clipă, când am coborât din 
camion. Am încercat să fug pe stradă. Împușcătura a fost un 
avertisment, ca să mă opresc. 

Danny își șterse ochii cu mâna. Trei dintre degete, care 
fuseseră rupte cândva, erau mai groase decât ar fi trebuit și 
deformate. 

— N-ar fi trebuit să mă opresc, zise el. Trebuia să continui să 
fug. Tot ce puteau să-mi facă era să mă împuște în spate. Atunci 
noi doi n-am fi fost acum aici. 

M-am dus la el și l-am apucat de fulgerul galben de pe tricoul 
lui negru. 

— Gata cu asta. Dacă o să continui tot așa, să-ţi plângi de 
milă, n-o să ajungi nicăieri. Asta nu ești tu, Danny. 

— Ce aiureală! exclamă el, clătinând din cap. 

— Nu-ţi stă în fire să-ţi plângi de milă. Noi suntem doi monștri 
mici și virgini, să nu uiţi asta. 

Nu-și putu stăpâni un zâmbet, cam strâmb, ce-i drept, și 
însoțit de lacrimi proaspete. 

— Mai am încă și acum cartonul meu cu miriapodul-marţian- 
mâncător-de-creiere. 

— Suntem niște proști sentimentali, nu-i așa? 

— Chestia aia despre Demi Moore a fost amuzantă, zise el. 

— Știu. Ascultă, trebuie să ies să arunc o privire prin jur. După 
ce-o să plec, poţi să te gândești că stai pur și simplu pe scaun și 
să uiţi de bombă. 

Faptul că evită să mă privească dovedi că îi trecuse prin 
minte să se sacrifice. 

— S-ar putea să crezi că dacă o să sari în aer și o să te 
transformi în pateu o să mă elibereze, că o să pot să-l chem în 
ajutor pe Wyatt Porter, dar să știi că greșești, l-am asigurat eu. 
Mă simt mai obligat ca oricând să-i prind singur pe toţi trei. N-o 
să plec de aici până n-o s-o fac. Ai înțeles, Danny? 


VP - 139 


— Ce aiureală! 

— Fără să mai pomenim că trebuie să trăieşti pentru tatăl tău. 
Nu crezi? 

Danny oftă și dădu din cap. 

— Mda... 

— Trebuie să trăieşti pentru tatăl tău. Asta-i treaba ta acum. 

— E un om bun, spuse Danny. 

Am luat lanterna și am zis: 

— Dacă Datura vine pe aici înainte să mă întorc, o să vadă că 
ai mâinile și picioarele libere. Nu-i nimic. Spune-i că sunt aici. 

— Și ce-o să faci acum? 

Am ridicat din umeri. 

— Mă știi. Văzând și făcând. 


VP - 140 


TREIZECI 


Când am ieșit din camera 1242 și am închis ușa în urma mea, 
m-am uitat pe coridor în dreapta și-n stânga. Era încă pustiu. Și 
tăcut. 

„Datura”. 

Nu suna ca un nume de botez, ci ca un pseudonim. Pe 
individă o chema Mary sau Heather - sau ceva de genul acesta - 
și-și luase pseudonimul Datura mai târziu. Era un cuvânt exotic, 
cu un înțeles pe care și l-a atribuit cu plăcere. 

Mi-am vizualizat mintea ca un bazin cu apă neagră în lumina 
lunii, iar numele ei ca o frunză. Mi-am imaginat frunza pe apă, 
plutind un moment. Umezită, frunza se scufundă. Curenţii o 
mișcară în jurul bazinului, adânc, tot mai adânc. 

Datura. 

Peste câteva secunde, m-am simţit atras spre nord, către 
partea de dincolo de nișa ascensorului prin care venisem mai 
devreme, pe scara din puț. Dacă femeia aștepta la etajul acela, 
se afla destul de departe de camera cu numărul 1242. 

Poate că nu stătea împreună cu Danny pentru că și ea simţise 
la el un potenţial de autodistrugere, lucru care o făcuse să se 
gândească mai bine după ce-l legase de o bombă pe care Danny 
ar fi putut s-o detoneze. 

Deși îmi permisesem să mă las atras către Datura chiar în 
clipa aceea, nu mă grăbeam s-o localizez. Femeia aceea era 
Meduza, cu o voce - în loc de ochi - care putea transforma 
bărbaţii în piatră, iar pentru moment eram mulţumit să rămân 
un om din carne, obosit, îndurerat și supus greșelilor. 

Ideal ar fi fost să găsesc o cale să-i scot din circulaţie pe 
Datura și pe cei doi bărbaţi care erau cu ea, să pun mâna pe 
telecomanda ce putea declanșa explozia. După ce bomba n-ar 
mai fi reprezentat o ameninţare, aș fi putut să-l sun pe Wyatt 
Porter, șeful poliţiei. 

Șansele mele de a învinge trei oameni periculoși, mai ales 
dacă toţi aveau arme, nu erau mai mari decât cele ca jucătorii 
morţi din cazinoul incendiat să-și recâștige vieţile cu o 
aruncătură de zar îngălbenit de foc. 


VP - 141 


Chiar dacă aș fi ignorat premoniţia că, dacă aș fi chemat 
poliţia, asta ar fi însemnat moarte sigură pentru Danny, singura 
alternativă de a-i scoate din luptă pe răpitori era să dezamorsez 
bomba. Aveam chef să mă joc cu detonatorul acela complicat 
mai puţin decât aș fi avut să sărut franţuzește un șarpe-cu- 
clopoței. 

Cu toate acestea, trebuia să mă pregătesc și pentru 
eventualitatea ca evenimentele să mă conducă, inevitabil, 
tocmai la detonator. lar dacă îl eliberam pe Danny, mai trebuia 
să și reușim să ieșim din Panamint. 

Danny, de felul lui nu prea agil, și obosit după călătoria din 
Pico Mundo, n-ar fi fost în stare să se miște iute. Nici într-o zi 
bună, în formă fiind, prietenul meu cu oase sfărâmicioase nu era 
suficient de sigur pe picioare ca să îndrăznească să coboare 
scările în grabă. 

lar ca să ajungă la parterul hotelului ar fi trebuit să coboare 
douăzeci și două de șiruri de trepte. Apoi ar fi trebuit să meargă 
prin zonele acoperite cu pietriș înșelător - și asta în timp ce ne 
urmăreau trei psihopați ucigași. 

Adunați câteva femei tâmpite, care se lasă manipulate, 
îmbrăcate sărăcăcios, adăugaţi câţiva indivizi și mai tâmpiţi, și 
mitocani pe deasupra, includeți obligaţia de a mânca un castron 
cu viermi vii, și o să avem toate premisele pentru un nou reality- 
show. 

Am cercetat iute câteva camere aflate de-a lungul capătului 
dinspre sud, căutând un loc unde să se poată ascunde Danny în 
cazul puţin probabil în care aș reuși să-l scap de explozibili. 

Dacă n-ar fi trebuit să-l ajut să meargă în timp ce ne hăituiau 
niște indivizi înarmaţi cu puști și dacă n-ar fi fost prea ușor 
descoperit, atunci aș fi putut să fac faţă mai bine dușmanilor 
noștri. Dacă aș fi gasit pentru Danny o ascunzătoare bună, 
atunci aș fi considerat că situaţia se schimbase suficient ca să 
mi se pară oportun să-l chem pe Wyatt Porter. 

Din nefericire, o cameră de hotel nu-i creează niciun fel de 
probleme unui căutător hotărât. Datura și bandiții ei ar fi trecut 
prin ele la fel de iute cum trecusem eu și și-ar fi dat seama că 
locurile posibile pentru o ascunzătoare erau cele care îmi 
atrăseseră și mie atenţia. 

M-am gândit pentru o clipă să rearanjez artistic o movilă de 
mobilă și obiecte decorative răsturnate unele peste altele de 


VP - 142 


cutremur, ca să încropesc un adăpost în care Danny să se 
ghemuiască și să fie ascuns vederii. Un morman instabil de 
scaune, paturi și noptiere fu gata să se prăvălească zgomotos 
când am încercat să-i modific configuraţia, atrăgând o atenţie 
nedorită înainte să pot termina treaba. 

Când am ajuns în a patra cameră, m-am uitat pe fereastră și 
am văzut că terenul devenise mai întunecat, umbrit de flota de 
război a norilor de oțel care-și întinseseră dominaţia asupra a 
trei sferturi din cer. Peisajul pâlpâia ca și cum ar fi fost plin de 
vâlvătăi de la gura puștilor, iar o canonadă - încă îndepărtată, 
dar mai aproape decât înainte - zgudui ziua. 

Amintindu-mi de caracteristicile bizare ale tunetului care 
răsunase ceva mai devreme în puţul liftului, m-am îndepărtat de 
fereastră. 

Coridorul era încă pustiu. Am plecat grăbit spre nord, am 
trecut pe lângă camera 1242 și m-am întors în nișa 
ascensorului. 

Nouă dintre cele zece uși din oţel inoxidabil ale lifturilor erau 
închise. Din motive de siguranță, ca să ușureze salvarea 
oamenilor, fuseseră probabil proiectate astfel încât să poată fi 
deschise manual, în eventualitatea în care s-ar fi oprit curentul, 
atât de la compania de electricitate, cât și de la generatoarele 
de rezervă în caz de avarie. 

Ușile rămăseseră închise timp de cinci ani. Probabil că fumul 
le corodase și le încleiase mecanismele. 

Am început din partea dreaptă. Ușile primului lift erau 
întredeschise. Mi-am vârât degetele în deschizătura de doi 
centimetri și am încercat să le îndepărtez. Cea din dreapta se 
mișcă un pic la început, cealaltă opuse rezistență, apoi alunecă, 
scoțând un hârșâit ce nu s-ar fi auzit de departe. 

Chiar și în lumina aceea slabă a fost suficient să îndepărtez 
ușile doar vreo zece centimetri ca să zăresc că dincolo de ele nu 
se afla nicio cabină. Aceasta era la alt etaj. 

Șaisprezece etaje, zece ascensoare. Din punct de vedere 
matematic, niciunul dintre ele nu trebuia să se fi oprit la etajul 
doisprezece. Toate cele nouă seturi de uși puteau să ascundă 
puțuri goale. 

Poate că, atunci când se oprise curentul, lifturile fuseseră 
programate să coboare până în hol, cu ajutorul unor baterii de 
rezervă. Dacă așa stăteau lucrurile, singura mea speranţa era ca 


VP - 143 


mecanismul de siguranţă să fi dat greș, așa cum dăduseră greș 
și altele din hotel. 

Când am dat drumul ușilor, acestea reveniră în poziţia în care 
le găsisem. 

Al doilea set era închis mai strâns decât primul. Dar marginile 
erau răsfrânte, ca să ușureze forțarea în caz de urgenţă. Ușile s- 
au zguduit pe caneluri, apoi s-au deschis cu un scârţâit care m-a 
făcut să fiu nervos. 

Nici urmă de cabină. 

Acestea au rămas deschise când le-am dat drumul. Le-am 
împins să se închidă din nou, pentru a nu trezi bănuieli. Am 
provocat alte zguduituri, alt scârțâit. 

Mâinile mele lăsaseră urme pe murdăria care acoperea oţelul 
inoxidabil. Am scos din buzunar o batistă de hârtie și am frecat 
ușor, ca să ascund amprentele, să le șterg fără să las o urmă 
prea curată care ar fi putut să trezească suspiciuni. 

A treia pereche de uși n-a vrut să se clintească. 

In spatele celui de-al patrulea set - care s-a deschis ușor - am 
descoperit o cabină în așteptare. Am deschis ușile complet, am 
ezitat, apoi am pășit în lift. 

Cabina nu s-a prăvălit în abis, așa cum mă aşteptam, într-un 
fel, să facă. Mi-a suportat greutatea cu un protest slab și nu se 
mișcă din pragul nișei. 

Deși ușile alunecară singure înapoi o parte din drum, a fost 
nevoie să le împing ca să le completez închiderea. Alte 
amprente, alt șerveţel. 

Mi-am șters mâinile murdare de funingine pe blugi. Alte haine 
de dus la spălătorie. 

Deși crezusem că știam ce urma să fac, chestia cu cabina de 
lift fusese o mișcare atât de deșteaptă că am rămas în nișa 
liftului un minut, două, analizând ce alte opţiuni aveam. Nu 
existau altele. 

Era unul dintre momentele acelea în care doream să mă fi 
străduit mai mult ca să-mi înving aversiunea profundă faţă de 
arme. 

Pe de altă parte, când tragi în oameni care au la rândul lor 
arme, aceștia au tendinţa să riposteze. În mod invariabil, chestia 
asta complică lucrurile. 

Dacă nu tragi primul și nu ţintești bine, e indicat să n-ai deloc 
arme de foc. Intr-o situaţie nasoală ca asta, oamenii care dispun 


VP - 144 


de armament mai greu înclină să se simtă superiori celor care n- 
au așa ceva; sunt infatuaţi, iar dacă-s plini de sine, îi 
subestimează pe inamici. Un om neînarmat va gândi mai iute - 
din necesitate -, va fi mai atent, mai agresiv, mai feroce decât 
un pușcaș care se bizuie pe faptul că arma sa va gândi în locul 
lui. Prin urmare, să fii neînarmat poate fi un avantaj. 

Privind retrospectiv, un asemenea raţionament este evident 
absurd. Chiar și atunci știam că-i prostesc, dar l-am continuat 
pentru că simțeam nevoia să mă conving singur că trebuie să 
ies din nișă și să acţionez. 

Datura. 

Frunza de pe apa luminată de lună, ce-și împărtășea esenţa 
cu bazinul, se cufunda adânc și era dusă de un curent lent care 
o purta, o purta, o purta... 

Am ieșit din nișă și am intrat în coridor. Am cotit la stânga și 
am mers spre nord. 

O gagica dură, violentă, de la o linie erotică, ţicnită ca o vacă 
nebună, avusese ideea să-l răpească pe Danny ca să-l 
folosească pentru a mă obliga să-i dezvălui secretele mele cel 
mai bine păzite. Dar de ce a trebuit să moară doctorul Jessup 
într-un mod atât de brutal? Doar pentru că fusese acolo? 

Gagica de la linia erotică, ţicnita aia, avea trei complici - 
acum numai doi - care păreau dornici să comită orice crimă ar fi 
fost necesară ca s-o ajute să obţină ceea ce voia. Nu trebuia 
jefuită vreo bancă, nici interceptată o mașină blindată, nici 
vândut vreun medicament ilegal. Tipa nu umbla după bani, ci 
după povești adevărate cu fantome, după fiori reci pe șira 
spinării, așadar nu exista nicio pradă de împărțit între ceilalți 
membri ai bandei. Motivul pentru care aceștia își puneau vieţile 
și libertatea în joc părea demn de uimire, chiar misterios. 

Sigur, chiar și indivizii fără tendinţe ucigașe gândesc deseori 
cu capul cel mic, în loc să-l folosească pe cel mare, care are 
creier în el. lar analele delincvenţei sunt pline cu cazuri în care 
bărbaţi cu mintea înceţoșată, înrobiţi de femei diabolice, au 
săvârșit cele mai ticăloase și mai prostești lucruri doar pentru 
sex. 

Dacă Datura avea o înfățișare la fel de captivantă ca și 
sunetul vocii ei la telefon, atunci îi era ușor să manipuleze un 
anumit gen de bărbaţi care au avut mai mult testosteron decât 
globule albe: sunt lipsiţi de simţul binelui și al răului, sunt atrași 


VP - 145 


de chestii ațâțătoare, le face plăcere să săvârșească fapte pline 
de cruzime și nu au capacitatea de a se gândi la ziua de mâine. 

Dacă-și studiase anturajul, descoperise că nu ducea lipsă de 
candidaţi. După cum se vede și la știrile de la televizor, pare să 
fie plin de genul ăsta de bărbaţi cu sânge rece. 

Doctorul Wilbur Jessup nu murise doar pentru că le apăruse în 
cale, ci și pentru că uciderea lui îi amuzase pe indivizi, îi 
distrase, îi relaxase. O răzvrătire în forma ei cea mai pură. 

Stând în nișa liftului, mi-era greu să cred că tipa strânsese o 
asemenea echipă. Trebuia să parcurg doar câteva zeci de metri 
de-a lungul coridorului din hotel și urma să-i găsesc. 

Când aveam de-a face cu astfel de oameni trebuia să folosesc 
orice avantaj pe care mi-l putea oferi darul meu. 

Nu mă atrăgea nicio ușă, fie ea închisă sau deschisă, până 
când, în cele din urmă, m-am oprit în fața celei cu numărul 
1203, care era întredeschisă. 


VP - 146 


TREIZECI ȘI UNU 


Cea mai mare parte a mobilierului fusese înlăturată din 
camera 1203. Rămăseseră doar două noptiere, o masă rotundă 
și patru fotolii joase, din lemn. 

Se făcuse și un pic de curăţenie. Deși încăperea nu era prea 
curată, arăta mai primitoare decât orice loc pe care-l văzusem 
până atunci în hotelul în ruine. 

Furtuna în așteptare întunecase ziua, dar lumânările groase în 
pahare de sticlă roșii și chihlimbarii asigurau lumina necesară. 
Câte șase fuseseră aranjate pe podea, în fiecare colț al încăperii. 
Alte șase erau pe masă. 

În alte circumstanţe lumina pâlpâitoare a lumânărilor ar fi 
putut fi considerată plăcută. Acum părea neprietenoasă. 
Ameninţătoare. Ocultă. 

Lumânările parfumate scoteau un miros care acoperea 
duhoarea de fum stătut. Era un parfum plăcut, floral. Nu mai 
respirasem niciodată așa ceva. 

Pe tapiseria fotoliilor fuseseră întinse cearșafuri albe, prinse 
cu piuneze, ca să se asigure locuri curate de șezut. 

Noptierele flancau fereastra cea mare. Pe fiecare dintre ele se 
afla câte un vas mare, negru, în care erau două sau trei duzini 
de trandafiri roșii ce nu aveau miros, sau mirosul lor nu putea 
să-l întreacă pe cel al lumânărilor. 

Femeii îi plăceau fastul și strălucirea, își asigura confortul 
personal chiar și în sălbăticie. Ca o prinţesă europeană care 
vizita Africa în perioada colonialismului și organiza un picnic pe 
un covor persan întins pe câmp. 

Când am intrat în cameră, am văzut o femeie care se uita pe 
fereastră, cu spatele la mine. Era îmbrăcată în pantaloni strâmți, 
negri, de toreador și o bluză neagră. Un metru șaizeci. Păr 
blond, des, lucios, atât de deschis încât părea aproape alb, tuns 
scurt, dar nu băiețește. 

— Am venit cu aproape trei ore înainte de apus, am zis eu. 

Femeia nu tresari, nici nu se întoarse spre mine. Spuse, 
continuând să privească furtuna care se pregătea: 

— Deci, la urma urmei, nu reprezinţi o dezamăgire completă. 


VP - 147 


Vocea ei, auzită de aproape, nu era mai puţin fermecătoare, 
mai puţin erotică decât fusese la telefon. 

— Odd Thomas, știi cine a fost cel mai mare vrăjitor din 
istorie, care invoca spiritele și le folosea mai bine decât oricine 
altcineva? 

Mi-am dat cu părerea: 

— Tu? 

— Moise, zise ea. Știa numele secrete ale lui Dumnezeu, cu 
ajutorul cărora l-a învins pe faraon și a despărțit apele mării. 

— Moise vrăjitorul. Se pare că ai fost la o școală de duminică 
tare ciudată. 

— Lumânări roșii în pahare roșii, zise ea. 

— Ţi-ai organizat tabăra cu eleganţă, am recunoscut eu. 

— Ce aduc lumânările roșii în pahare roșii? 

— Lumină? am întrebat eu. 

— Victorie, mă corectă ea. Ce aduc lumânările galbene în 
pahare galbene? 

— De data asta sper să dau un răspuns corect. Lumină? 

— Bani. 

Stând cu spatele la mine, voia sa mă atragă spre fereastră 
prin puterea voinţei și a misterului ei. 

Hotărât să nu-i fac jocul, am zis: 

— Victorie și bani. Asta-i problema mea. Eu ard întotdeauna 
lumânări albe. 

— Lumânări albe în pahare transparente aduc pace, spuse ea. 
Nu le folosesc niciodată. 

Deși nu intenţionam să mă supun voinţei ei și să mă duc 
lângă fereastră, m-am îndreptat către masă, care se afla între 
noi. Pe lângă lumânări, pe aceasta se aflau mai multe obiecte, 
unul pârând să fie o telecomandă. 

— Îmi pun întotdeauna sare între saltea și cearșaf când dorm, 
spuse ea, iar deasupra patului meu atârnă o legătură de iarbă 
cu cinci degete. 

— Eu nu prea dorm, am zis eu, dar am auzit că asta-i valabil 
pentru toţi când îmbătrânesc. 

În cele din urmă, femeia se întoarse ca să se uite la mine. 

Uimitor. În mituri, Succubus este un demon de gen feminin, 
minunat, care face sex cu bărbaţii ca să le fure sufletul. Datura 
avea chipul și trupul ideale pentru un asemenea scop demonic. 


VP - 148 


Se purta de parcă ar fi fost convinsă că n-aveai cum să nu fii 
frapat de înfățișarea ei. 

O puteam admira așa cum pot să admir o statuie de bronz cu 
proporții perfecte, indiferent ce reprezenta - o femeie, un lup, 
un cal care necheza -, însă bronzul acela nu avea calitatea 
inefabilă ce aprinde patimi în suflet. În sculptură, aceasta 
calitate constituie diferenţa dintre meserie și artă. La o femeie 
reprezintă diferența dintre simpla putere erotică și frumusețea 
care vrăjește bărbatul, care-l subjugă. 

Frumuseţea ce fură sufletul este deseori imperfectă, 
sugerează graţie și drăgălășenie, inspiră tandreţțe mai mult 
decât incită pofta. 

Ochii ei albaștri, direcţi și scrutători promiteau extaz și 
satisfacţie deplină, dar privirea îi era prea tăioasă ca să aţâțe, 
semăna mai puţin cu o săgeată metaforică ce-ţi străpungea 
inima și mai mult cu un cuţit de cioplit, care încerca tăria 
materialului ce urmează să fie sculptat. 

— Lumânările astea miros plăcut, am zis eu, ca să dovedesc 
că n-am rămas fără glas. 

— Sunt Cleo-May. 

— Cine-i tipa? 

— Odd Thomas, chiar ignori aceste lucruri sau ești mult mai 
simplu decât pari? 

— Sunt ignorant, am asigurat-o eu. Nu numai în ceea ce 
privește iarba cu cinci degete sau Cleo-May. Ignor o grămadă de 
lucruri, zone întregi, largi ale cunoașterii omenești. Nu-s mândru 
de asta, dar acesta-i adevărul. 

Femeia ţinea în mâna un pahar cu vin roșu. În timp ce-l ridică 
la buzele-i pline și sorbi încet din el, savurând gustul și înghițind, 
se uita la mine peste masă. 

— Lumânările sunt parfumate cu Cleo-May, spuse ea. Aroma 
de Cleo-May îi face pe bărbaţi să iubească și să se supună 
femeii care aprinde lumânările. Vrei să bem împreună? spuse 
ea, arătând o sticlă de vin și alt pahar de pe masă. 

— Dai dovadă de ospitalitate. Dar prefer să-mi păstrez mintea 
limpede. 

Dacă zâmbetul Mona Lisei ar fi fost cel al Daturei, n-ar fi auzit 
nimeni de pictura aceea. 

— Da, cred că-i mai bine așa. 

— Cu telecomanda asta se poate detona explozibilul? 


VP - 149 


Doar zâmbetul ei îngheţat îi arătă surpriza. 

— Ai avut o întâlnire plăcută cu Danny? 

— Are două butoane. Telecomanda. 

— Cel negru detonează, cel alb face bomba inofensivă. 

Dispozitivul era mai aproape de ea decât de mine. Dacă m-aș 
fi repezit la masă, ea ar fi ajuns prima la telecomandă. 

Nu-s genul de tip care lovește femeile. Aș fi putut să fac o 
excepție în cazul ei. 

M-a reţinut bănuiala că individa mi-ar fi înfipt un cuţit în 
măruntaie chiar în clipa în care aș fi strâns pumnul ca s-o 
lovesc. 

Și mă mai temeam că, într-o izbucnire de perversitate, ar fi 
apăsat pe butonul cel negru. 

— Danny ţi-a spus multe despre mine? întrebă ea. 

M-am decis să mizez pe vanitatea ei și am zis: 

— Cum poate o femeie cu atât de multe calităţi să se ocupe 
de sex prin telefon? 

— Am făcut niște filme porno, zise ea. Am scos bani frumoși. 
Dar în meseria asta femeile se trec repede. Așa că am întâlnit 
un tip care avea un magazin porno prin internet și o afacere cu 
telefoane erotice, care-s ca un robinet pe care-l deschizi și banii 
încep să curgă. M-am căsătorit cu el. El a murit. Acum eu dețin 
firma. 

— Te-ai căsătorit cu el, el a murit, ești bogată. 

— Sorţii au fost de partea mea. Intotdeauna a fost așa. 

— Deţii firma, dar răspunzi încă la telefon? 

De data asta, zâmbetul ei păru mai sincer. 

— Sunt niște băieţași atât de jalnici! E amuzant să-i joci pe 
degete cu niște cuvinte. Nu-și dau seama că-s umiliţi pe deplin - 
și mai și plătesc ca să-ți baţi joc de ei. 

În spatele ei, fără încă să-și fi arătat colții, furtuna flutura 
voaluri de lumină pe cerul strălucitor. Dar tunetul ce urmă bubui 
zgomotos și răsună nu ca vocea unui înger, ci ca a unei fiare. 

— Cineva trebuie să fi ucis un șarpe negru, zise ea, și l-a 
atârnat într-un copac. 

Având în vedere frecventele ei afirmaţii de nepătruns, am 
considerat ca până atunci făcusem faţă destul de bine 
conversaţiei, dar de data asta fusesem înfrânt. 

— Șarpe negru? Copac? 

Ea arătă spre cerul care se întuneca. 


VP - 150 


— Atârnarea unui șarpe negru nu aduce în mod cert ploaia? 

— Probabil ca da. Nu știu. E ceva nou pentru mine. 

— Mincinosule! spuse ea, apoi sorbi din vin. Oricum, am bani 
pentru câţiva ani. Asta îmi oferă libertatea de a mă ocupa de 
problemele spirituale. 

— Fără supărare, dar mi-e greu să mi te imaginez într-un 
locaș de rugăciuni. 

— Magnetismul psihic e ceva nou pentru mine. 

— E doar termenul pe care-l folosesc în joacă pentru a defini 
intuiţia, am răspuns eu, ridicând din umeri. 

— E mai mult decât atât. Danny mi-a povestit. lar tu mi-ai 
făcut o demonstraţie convingătoare. Poţi să invoci spiritele. 

— Nu. Nu eu. Ai nevoie de Moise pentru asta. 

— Vezi spirite. 

Am decis că dacă făceam pe prostul nu obțineam nimic, cu 
excepția faptului că o înfuriam. 

— Nu le chem. Ele vin la mine. Aș prefera să n-o facă. 

— Locul ăsta trebuie să aibă fantomele lui. 

— Are, am recunoscut eu. 

— Vreau să le văd. 

— Nu poţi. 

— Atunci o să-l omor pe Danny. 

— Jur că nu pot să le invoc. 

— Vreau să le văd, repetă ea, cu glas mai rece. 

— Nu-s un medium. 

— Mincinosule! 

— Nu se înveșmântează în ectoplasmă, ca să le poată vedea 
alți oameni... Doar eu pot să le văd. 

— Eşti un tip special, nu? 

— Din nefericire, da. 

— Vreau să vorbesc cu ele. 

— Morţii nu vorbesc. 

Femeia înhăță telecomanda. 

— O să-l dau gata pe rahatul ăla mic. Chiar o să-l dau gata! 

Asumându-mi un risc calculat, am zis: 

— Sigur că o să-l dai gata. Indiferent dacă o să fac sau nu 
ceea ce vrei tu. N-o să riști să ajungi la închisoare pentru 
asasinarea doctorului Jessup. 

Datura puse telecomanda pe masă. Se rezemă de tocul 
ferestrei, cu un șold ridicat, cu sânii împinși înainte, pozând. 


VP - 151 


— Crezi că intenţionez să te omor și pe tine? 

— Bineînţeles. 

— Atunci de ce ești aici? 

— Să câștig ceva timp. 

— Te-am avertizat să vii singur. 

— Nu-i nicio poteră pe drum, am asigurat-o eu. 

— Atunci pentru ce să câștigi timp? 

— Pentru ca soarta să facă o cotitură neașteptată. Ca să se 
ivească un avantaj de care să pot profita. 

Tipa avea simţul umorului cât avea și o stâncă, dar spusele 
mele o amuzară. 

— Crezi că voi fi neatentă? 

— Uciderea doctorului Jessup n-a fost un lucru înțelept. 

— Nu fi tâmpit! Băieţii aveau nevoie de distracţie, zise ea, ca 
și cum uciderea radiologului ar fi fost o necesitate logică, și ar fi 
trebuit să-mi fie clară. Asta făcuse parte din înţelegere. 

Ca și cum ar fi urmat replica lor, „băieţii” sosiră. l-am auzit și 
m-am întors. 

Primul arăta ca un hibrid fabricat într-un laborator, jumătate 
om și jumătate mașină, având undeva, printre strămoși, o 
locomotivă. Mare, solid, tipul de specimen care pare musculos și 
lent, dar care, probabil, poate să te fugărească mai iute decât 
un tren scăpat de sub control. 

Avea trăsături grosolane, de brută. O privire la fel de directă 
ca și a Daturei, dar nu la fel de descifrabilă ca a ei. 

Nu erau doar ochi plini de precauţie, ci și profund enigmatici, 
cum nu mai văzusem vreodată. Aveam impresia ciudată că 
dincolo de ochii aceia se întindea o minte cu un peisaj atât de 
deosebit de cel al unei minţi omenești obișnuite încât ar fi putut 
să aparţină unei entităţi născute în altă lume. 

Având în vedere puterea sa fizică, pușca părea superfluă. 
Individul o duse către fereastră și o ţinu cu ambele mâini, în 
timp ce privea după-amiaza deșertului. 

Al doilea bărbat era solid, dar nu la fel de umflat ca primul. 
Deși tânăr, avea o înfățișare de libertin, cearcăne sub ochi și 
obrajii rumeni ai unui scandalagiu din baruri, care era mulțumit 
să-și petreacă viaţa bând și bătându-se, lucruri pe care le făcea 
bine, fără nici urmă de îndoială. 

Mă privi în ochi, dar nu cu îndrăzneală, cum făcuse locomotiva 
umană. Privirea sa alunecă într-o parte, de parcă l-aș fi făcut să 


VP - 152 


se simtă stânjenit, lucru care mi se păru puţin probabil. Un taur 
care ar fi năvălit peste el nu l-ar fi făcut să se simtă stânjenit. 

Deși individul nu purta nicio armă la vedere, ar fi putut să 
aibă un pistol într-un toc sub haina sa sport de vară, din 
bumbac. 

Trase un scaun de lângă masă, se așeză și-și turnă din vinul 
pe care îl refuzasem. 

Ca și femeia, cei doi bărbaţi erau îmbrăcaţi în negru. Bănuiam 
că nu întâmplător veșmintele lor arătau la fel, că Daturei îi 
plăcea negrul și că ei se îmbrăcaseră așa conform instrucţiunilor 
sale. 

Probabil că indivizii păziseră scările. Femeia nu-i chemase prin 
telefon, nici nu le trimisese un mesaj, dar ei aflaseră cumva că 
trecusem de ei și că eram cu Datura. 

— Acesta, spuse Datura, arătând bruta de la fereastră, este 
Cheval Andre. 

Individul nu se uită spre mine. Nu zise „încântat să te 
cunosc”. 

In timp ce caftangiul bău o treime din paharul de vin dintr-o 
sorbitură, Datura spuse: 

— Acesta este Cheval Robert. 

Robert se zgâia la lumânările de pe masă. 

— Andre și Robert Cheval, am zis eu. Sunt frați? 

— După cum bine știi, Cheval nu-i numele lor de familie, 
spuse femeia. Cheval înseamnă „cal”. După cum bine știi. 

— Cal Andre și Cal Robert. Doamnă, trebuie să-ți spun că, în 
ciuda vieţii stranii pe care o duc, toată povestea asta e prea 
bizară pentru mine. 

— Dacă-mi arăţi spiritele și tot ce vreau să văd, s-ar putea să 
nu te omor până la urmă. Nu ţi-ar plăcea să fii Cheval Odd al 
meu? 

— Presupun că-i o ofertă pe care bărbaţi mai tineri ar 
considera-o demnă de invidiat, dar eu nu știu care ar fi sarcinile 
mele în calitate de cal, care-i plata, dacă există asigurare de 
sănătate... 

— Sarcinile lui Andre și Robert sunt să facă tot ce le spun eu, 
orice le spun eu, după cum prea bine știi. În compensație, le dau 
tot ce au nevoie, oricând au nevoie. Și, uneori, ca în cazul 
doctorului Jessup, le dau ceea ce doresc. 


VP - 153 


Cei doi bărbaţi se uitau la ea cu o foame ce părea a avea doar 
în parte legătură cu libidoul. Simţeam la ei o altă nevoie care nu 
avea nimic de-a face cu sexul, o nevoie pe care doar ea o putea 
satisface, o nevoie atât de grotescă încât speram să nu-i aflu 
niciodată natura. 

— Sunt niște băieţi atât de lipsiţi de mijloace, spuse ea, 
zâmbind. 

Un fulger cu dinţi de dragon străluci peste norii negri, tăios și 
luminos, apoi străluci din nou. Tunetul bubui. Cerul se zbătu și 
scutură din el un milion de solzi argintii de ploaie, apoi alte 
milioane. 


VP - 154 


TREIZECI ȘI DOI 


Aversa grea părea să spele din aer o parte din lumina ce 
reușise să străbată norii de furtună, iar după-amiaza deveni nu 
numai mohorâtă, ci și posomorâtă, de parcă ploaia ar fi fost nu 
doar un fenomen meteorologic, ci și judecata morală a 
pământului. 

Venind mai puţină lumină prin fereastră, strălucirea 
lumânărilor crescu cu intensitate. Himere roșii și portocalii se 
plimbau pe pereţi și-și scuturau coamele pe tavan. _ 

Cheval Andre puse pușca pe podea și înfruntă furtuna. Işi lipi 
ambele mâini enorme pe geamul ferestrei, ca și cum ar fi tras 
putere din furtună. 

Cheval Robert rămase la masă, uitându-se la lumânări. Un 
tatuaj mereu schimbător despre victorie și bani se întindea pe 
faţa lui lată. 

Când Datura trase un alt scaun de lângă masă și-mi spuse să 
mă așez, n-am vazut niciun motiv s-o refuz. Cum am mai spus, 
intenţia mea era să câștig timp și să aștept ca soarta să se 
schimbe în favoarea mea. M-am așezat fără nicio obiecţie, ca și 
cum aș fi fost deja un cal bun. 

Datura străbătu camera, bău vin, se opri iar și iar să miroasă 
trandafirii, se întinse ca o pisică, desăvârșită, zveltă și foarte 
conștientă de felul în care arăta. 

Fie că mergea sau stătea locului, cu capul dat pe spate și 
privind nimburile lumânărilor pulsând pe tavan, individa vorbea 
și zeflemisea. 

— Există o femeie în San Francisco care levitează când cântă. 
Doar cei aleși sunt invitaţi s-o vadă de solstiţii sau în ajunul Zilei 
Tuturor Sfinţilor. Dar sunt sigură că ai fost acolo și-i cunoști 
numele. 

— Nu ne-am întâlnit niciodată, am asigurat-o eu. 

— Există o casă frumoasă în Savannah, moștenită de o tânără 
deosebită - i-a fost lăsată prin testament de un unchi, care i-a 
mai lăsat și un jurnal unde descrie uciderea o nouăsprezece 
copii și faptul că i-a îngropat în pivniţă. El știa că ea va înțelege 


VP - 155 


și nu va dezvălui crimele sale autorităţilor, chiar dacă el murise. 
Fără îndoială că ai vizitat-o. Și nu numai o dată. 

— Nu călătoresc, i-am spus eu. 

— Eu am fost invitată de mai multe ori. Dacă planetele sunt 
aliniate cum se cuvine și oaspeţii sunt de calibrul potrivit, poţi să 
auzi vocile morților vorbind din mormintele lor din podea și din 
pereţi. Copii rătăciţi rugându-se pentru vieţile lor, ca și cum n-ar 
fi știut că-s morți, plângând să fie eliberaţi. Este o experiență 
răscolitoare, după cum știi prea bine. 

Andre stătea în picioare, iar Robert așezat. Primul cu ochii 
ațintiţi asupra furtunii iar cel de-al doilea, asupra lumânărilor, 
poate hipnotizaţi de vocea deosebită a Daturei. Niciunul din ei 
nu scosese încă o vorbă. Erau niște oameni neobișnuit de tăcuți 
și sinistru de potoliţi. 

Femeia veni lângă scaunul meu, se aplecă spre mine și 
scoase un pandantiv din decolteul ei amplu: o piatră în formă de 
lacrimă, roșie, poate un rubin, mare cât sâmburele unei piersici. 

— Am capturat treizeci în asta, zise ea. 

— Mi-ai spus la telefon. Treizeci... treizeci de ceva într-o 
amuletă. 

— Ştii ce ţi-am spus. Treizeci ti bon ange. 

— Imi imaginez că a durat ceva să strângi treizeci. 

— Poţi să-i vezi în asta, zise ea, ţinând piatra aproape de ochii 
mei. Ceilalţi nu pot, dar sunt sigură că tu poți. 

— Sunt niște mititei foarte frumoși, am zis eu. 

— l-ai putea convinge pe mulţi că ești de fapt un ignorant, dar 
pe mine nu mă înșeli. Cu treizeci, sunt invincibilă. 

— Ai mai spus asta. Sunt convins că te simţi bine știind că ești 
invincibilă. 

— Mai am nevoie de încă un ti bon ange, iar acesta trebuie să 
fie deosebit. Trebuie să fie al tău. 

— Mă simt flatat. 

— După cum știi, sunt două căi prin care pot să-i strâng, 
spuse ea, vârându-și piatra la loc între sâni, după care își mai 
turnă vin. Pot să ţi-l iau printr-un ritual al apei. Aceasta este 
metoda nedureroasă de extragere. 

— Mă bucur să aud. 

— Or Andre și Robert te pot obliga să înghiţi piatra. Apoi o să 
te despic ca pe un pește ca s-o iau din stomacul tău aburind, în 
timp ce mori. 


VP - 156 


Dacă cei doi cai ai ei auziseră ce propunea, nu părură 
surprinși. Rămaseră liniștiți, ca doi șerpi încolăciţi. 

Datura își luă paharul cu vin și se duse spre trandafiri. 

— Dacă îmi arăţi fantome, spuse ea, o să-ţi iau tí bon ange pe 
calea nedureroasă. Dacă insiști s-o faci pe ignorantul, vei avea o 
zi foarte rea. O să cunoști suferinţa la un nivel pe care puţini 
oameni l-au atins. 


VP - 157 


TREIZECI ȘI TREI 


Lumea înnebunise. Ai fi putut să contrazici această afirmaţie 
cu douăzeci de ani în urmă, dar, dacă o contrazici în vremurile 
noastre, dovedești doar că și tu trăiești în amăgire. 

Intr-o lume de azil, cei precum Datura ajung sus, crema 
cremei nebuniei. Ei se înalţă nu prin merit, ci prin forța voinţei 
lor. 

Când forţe sociale forțează respingerea Adevărului vechi de 
milenii, cei care îl resping caută înțeles în propriul adevăr. 
Aceste adevăruri vor fi rareori Adevărul, vor fi doar colecţii de 
preferinţe și prejudecăţi personale. 

Cu cât un sistem de credinţe are profunzime mai redusă, cu 
atât e mai mare fervoarea cu care adepţii îl îmbrățișează. Cei 
mai scandalagii, cei mai fanatici sunt cei a căror credință 
cârpăcită se bazează pe temelii mai instabile. 

Aș sugera cu umilinţă că adunarea de tí bon ange - indiferent 
ce-o fi asta - de la cineva obligându-l să înghită o piatră, apoi 
despicându-l și extrăgând piatra din stomacul lui e o dovadă că 
ești fanatic, instabil mintal și nefuncţionând conform filosofiei 
clasice occidentale și nepotrivit să participi la concursul pentru 
Miss America. 

Sigur, din cauza că stomacul meu era cel amenințat de 
evisceratoarea sexy, s-ar putea să consideraţi că sunt 
tendențios în această analiză. E întotdeauna ușor să-l acuzi de 
prejudecăţi pe altul, când cel care va fi spintecat va fi cel 
acuzat. 

Datura își găsise adevărul ei într-un melanj de ocultisme. 
Frumuseţea ei, dorința aprigă de putere și lipsa de milă îi 
atrăgeau spre ea pe alţii, precum Andre și Robert, al căror 
adevăr secundar era sistemul ei bizar de gândire magică și al 
căror adevăr principal era însăși Datura. 

In timp ce o priveam pe femeia care se plimba fără încetare 
prin încăpere, m-am întrebat câţi dintre angajaţii din firmele ei - 
magazinul porno pe internet, firma de telefoane erotice - 
fuseseră înlocuiți treptat cu adevăraţi credincioși. Alţi angajaţi, 
cu sufletele goale, fuseseră, probabil, convertiți. 


VP - 158 


M-am întrebat câţi bărbaţi precum cei doi putea să pună să 
ucidă în numele ei. Bănuiam că, deși indivizii erau stranii, nu 
erau și unici. 

Cum trebuiau să fie femeile care reprezentau echivalentul 
genului lor pentru Andre și Robert? Nu v-aţi fi lăsat copiii pe 
mâna lor dacă ar fi condus o grădiniţă. 

Dacă ar fi apărut o oportunitate să fug, să scot din funcţiune 
pachetul cu explozibili, să-l scot pe Danny de acolo și s-o denunţ 
pe Datura poliţiei, aș fi fost urât de fanaticii devotați ei. Dacă 
cercul acela se dovedea redus, s-ar fi sfărâmat iute. Indivizii ar fi 
găsit un alt sistem de credinţe sau s-ar fi întors la nihilismul lor 
natural, iar în scurt timp eu n-aș mai fi reprezentat nimic pentru 
ei. 

Dar, dacă întreprinderile ei aducătoare de bani serveau ca 
izvor al cultului, ar fi fost nevoie să iau mai multe precauţii 
decât să mă mut într-un apartament nou și să-mi schimb 
numele în Odd Smith. 

De parcă ar fi căpătat energie de la săbiile fulgerelor ce 
sfâșiau cerul, Datura trase o mână de trandafiri roșii cu tijă 
lungă dintr-unul din vase și gesticulă cu florile, biciuind aerul, în 
timp ce ne împărtășea experienţele ei supranaturale. 

— In Paris, în subsolul unei clădiri pe care ocupanţii germani o 
foloseau drept cartier general al poliţiei după căderea Franţei, 
un ofițer al Gestapo-ului pe nume Gessel a violat mai multe 
femei tinere în timpul interogatoriilor, le-a biciuit și le-a ucis pe 
unele, din plăcere. 

Petale stacojii zburau din trandafiri, în timp ce Datura sublinia 
brutalitatea lui Gessel. 

— Una dintre cele mai disperate victime a ripostat - l-a 
mușcat de gât, i-a sfâșiat artera carotidă. Gessel a murit în 
propriul abator, pe care-l bântuie și în ziua de azi. 

O floare jumulită se desprinse din tijă și ateriză în poala mea. 
Am tresărit și am aruncat-o pe podea, de parcă ar fi fost o 
tarantulă. 

— La invitaţia proprietarului actual al clădirii, am vizitat 
subsolul, care se află de fapt la două niveluri sub stradă. Dacă o 
femeie se dezbrăcă acolo și se oferă... Am simţit mâinile lui 
Gessel pe mine - dornice, îndrăznețe, insistente. A intrat în 
mine. Dar nu l-am văzut. Mi se promisese că o să-l văd, că va fi 
o apariţie impresionantă. 


VP - 159 


Cuprinsă subit de furie, aruncă trandafirii pe jos și strivi una 
dintre flori sub călcâi. 

— Voiam să-l văd pe Gessel. Puteam să-l simt, Era puternic. 
Imperativ. Îi simţeam furia veșnică. Dar nu puteam să-/ văd. 
Aceasta ultimă dovadă, vederea, îmi scăpa. 

Respira iute și se înroșise la faţă, nu din cauză că gesturile 
violente o oboseau, ci pentru că furia o aţâţa. Se apropie de 
Robert, care stătea la masa în fața mea, și-și întinse mâna 
dreapta spre el. 

Robert îi duse palma la gură. Pentru o clipă am crezut că-i 
săruta mâna, un moment de-o blândețe bizară pentru o pereche 
de sălbătici ca ei. 

Faptul că i-o supse anulă tandreţea gestului. 

Andre, de la fereastră, renunţa la furtuna care-l captivase 
până atunci. Flăcările lumânărilor îi luminau faţa, dar nu-i 
îmblânzeau trăsăturile dure. 

Veni la masă, ca un munte ce se pusese în mișcare. Rămase 
lângă scaunul lui Robert. 

Când Datura înhățase cei trei trandafiri cu tijă lungă și-i 
strânsese în pumn, spinii îi înţepaseră palma. Nu arătase că 
simţise vreo durere când biciuise aerul cu florile, dar mâna îi 
sângera. 

Robert se îndestulă din rănile ei până nu mai rămase nimic. 
Scoase un murmur de satisfacţie profundă. 

Cu toate că treaba asta era tulburătoare, mă îndoiam că era 
„Nevoia” despre care vorbise Datura. Probabil că era ceva mai 
rău de atât. 

Cu o expresie de „noblesse oblige” perversă, viitoarea zeiţă îi 
refuză lui Robert alte favoruri și-i oferi împărtășania lui Andre. 

Am încercat să mă concentrez asupra ferestrei și asupra 
spectacolului furtunii, dar nu-mi puteam lua privirea de la 
tabloul înfiorător de dincolo de masă. 

Gigantul își cobori gura în cupa mâinilor ei. Lingea ca un pisoi, 
căutând nu hrana, ci ceva mai mult decât sânge, ceva 
necunoscut și nelegiuit. 

În timp ce Cheval Andre accepta mila stăpânei sale, Cheval 
Robert privea atent. Dorinţa arzătoare îi chinuia fața. 

De când intrasem în camera 1203, mirosul de Cleo-May se 
înteţise atât de mult încât devenise respingător și începuse să- 
mi fie greață. 


VP - 160 


În timp ce luptam să-mi stăpânesc greața, am avut o impresie 
pe care nu trebuia s-o accept literalmente, ci metaforic, fără a fi 
mai puţin tulburătoare. 

În timpul ritualului de împărţire a sângelui, Datura nu mai 
părea să fie femeie, nu mai era o făptură distinctă sexual, ci 
membru al unei specii monoclinale, care găzduia ambele sexe în 
același individ, care avea ceva de insectă. Mă așteptam ca, 
atunci când va fi luminată din spate de un fulger, să-i văd trupul 
ca o parodie de siluetă omenească ce găzduia o entitate cu 
multe picioare. 

Datura își trase mâna de la Andre, care-i dădu drumul fără 
chef. Dar când femeia îi întoarse spatele, el reveni supus la 
fereastră, își puse din nou palmele pe geam și privi furtuna. 

Atenţia lui Robert se concentră din nou asupra lumânărilor de 
pe masă. Figura lui deveni placidă, dar ochii îi erau vii din cauza 
reflectării flăcărilor. 

Datura își redirecționă atenţia către mine. Pentru o clipă, păru 
că nu-și amintea cine eram. Apoi zâmbi. 

Își luă paharul cu vin și veni spre mine. 

Dacă mi-aș fi dat seama că intenţiona să se așeze în poala 
mea, aș fi sărit în picioare în timp ce femeia ocolea masa. Dar 
când intenţia ei devenise limpede, Datura aproape că se 
așezase. 

Respirația ei caldă îmi mângâia faţa. Mirosea a vin. 

— Ai văzut vreun avantaj de care poţi să profiţi? 

— Încă nu. 

— Vreau să bei cu mine, zise ea, ridicând paharul cu vin la 
buzele mele. 


VP - 161 


TREIZECI ȘI PATRU 


Ținea vinul în mâna care fusese înțepată de spini, mâna din 
care supseseră cei doi bărbați. 

Mă copleși un nou val de greață și mi-am tras capul, 
îndepărtându-l de răceala marginii paharului lipit de buzele 
mele. 

— Bea cu mine, repetă ea, glasul ei răgușit fiind ademenitor 
chiar și în împrejurările acelea. 

— Nu vreau vin, i-am zis eu. 

— Vrei, copile. Doar că nu ştii că vrei. Încă nu te înţelegi pe 
tine însuţi. 

Apăsă paharul din nou pe buzele mele, iar eu mi-am întors 
capul, ferindu-mă de el. 

— Sărmanul Odd Thomas, îi e atât de teamă de desfrâu! Crezi 
că-s ceva murdar? 

Dacă aș fi jignit-o în mod fățiș, aș fi putut să-i fac rău lui 
Danny. Acum, când mă atrăsese aici, nu prea mai avea nevoie 
de el. Putea să mă pedepsească pentru orice insultă apăsând pe 
butonul cel negru al telecomenzii. M-am scuzat jalnic: 

— Răcesc foarte ușor, asta-i tot. 

— Dar eu nu-s răcită. 

— Nu se știe niciodată. S-ar putea să fii, dar simptomele să nu 
fi apărut încă. 

— lau echinaceea?!. Ar trebui să iei și tu. N-ai mai răci 
niciodată. 

— Nu-s amator de ierburi de leac, i-am spus eu. 

Datura își strecură braţul stâng după gâtul meu. 

— Copile, marile companii de medicamente ţi-au spălat 
creierul. 

— Ai dreptate. Probabil mi l-au spălat. 

— Firmele mari de medicamente, petrol, tutun, presă au 
pătruns în mintea tuturor. Ne otrăvesc. N-ai nevoie de chimicale 
făcute de om. Natura are remedii pentru orice. 


21 Plantă nord-americană, folosită de indieni ca medicament, considerată 


antibacteriană și că întărește sistemul imunitar. (n.tr.). 
VP - 162 


— Brugmansia e cu adevărat eficientă, am spus eu. Aș putea 
să folosesc chiar acum o frunză de brugmansia. Sau o floare. 
Sau o rădăcină. 

— Nu-s familiarizată cu ea. 

Sub buchetul Cabernet Sauvignon-ului, respiraţia ei avea o 
altă aromă, un miros astringent, aproape amar, pe care nu-l 
puteam identifica. 

Mi-am amintit că citisem că transpiraţia și respiraţia 
psihopaţilor au un miros chimic subtil, dar distinct, din cauza 
anumitor stări fiziologice care însoțesc dereglarea mintală. 
Poate că răsuflarea ei mirosea a nebunie. 

— O linguriţă de seminţe de muștar alb apără de orice rău, 
zise ea. 

— Îmi doresc să am o linguriţă de astfel seminţe. 

— Dacă mănânci rădăcină de minunea-lumii devii bogat. 

— Pare mai plăcut decât să trudești din greu. 

Datura apasă din nou paharul pe buzele mele, iar când am 
încercat să-mi trag capul înapoi, mă împiedică cu braţul pe care- 
| strecurase după gâtul meu. 

Când am răsucit capul într-o parte, Datura luă paharul și mă 
uimi, chicotind. 

— Știu că ești un mundunugu, dar te pricepi foarte bine să te 
prefaci că ești un șoarece de biserică. 

O rafală subită de vânt aruncă stropi de ploaie în fereastră. 

Datura își mișcă fundul în poala mea, zâmbi și mă sărută pe 
frunte. 

— Odd Thomas, e o prostie să nu folosești ierburi de leac. Nu 
mănânci carne? 

— Sunt bucătar de minutuuri. 

— Știu că gătești carne, dar te rog să-mi spui că nu mănânci 
așa ceva. 

— Doar cheeseburgeri cu bacon. 

— Asta-i ceva atât de autodistrugător... 

— Și cartofi prăjiţi, am adăugat eu. 

— Asta-i sinucidere curată! 

Datura sorbi o gură de vin din pahar și mi-o scuipă în faţă. 

— Copile, la ce ţi-a folosit să reziști? Datura găsește 
întotdeauna o cale. Pot să te înfrâng. 

„Nici mama mea n-a putut”, mi-am spus eu în timp ce-mi 
ștergeam faţa cu mâna stângă. 


VP - 163 


— Andre și Robert pot să te ţină, zise ea, iar eu o să te apuc 
de nas. Când o să deschizi gura ca să respiri, o să-ţi torn niște 
vin pe gât. Apoi o să-ţi sparg paharul în dinţi, ca să mesteci 
cioburile. Preferi așa? 

Înainte să-mi apese din nou paharul de buze, am întrebat-o: 

— Vrei să vezi morți? 

Fără îndoială că unii bărbaţi vedeau un foc albastru ațâțător 
în ochii ei, dar confundau pofta cu patima. Privirea ei era cea a 
unui crocodil rece și nesăţios. 

Privindu-mă în ochi, Datura zise: 

— Mi-ai spus că nimeni în afară de tine nu poate să-i vadă. 

— Îmi păstrez secretele. 

— Deci poţi să-i invoci? 

— Da, am minţit eu. 

— Ştiam că poți. Ştiam! 

— Morții sunt aici, exact cum ai crezut. 

Datura se uită în jur. Flăcările pâlpâitoare ale lumânărilor 
făceau umbrele să tremure. 

— Nu-s în camera asta, am zis eu. 

— Atunci unde sunt? 

— Jos. Am văzut câţiva mai devreme, în cazinou. 

Datura se ridica din poala mea. 

— Invocă-i aici. 

— Ei aleg unde să bântuie. 

— Ai puterea să-i chemi. 

— Lucrurile nu merg chiar așa. Există excepţii, dar în 
majoritatea cazurilor morţii rămân în locul în care au murit... sau 
unde au fost foarte fericiți în timpul vieţii. 

Femeia puse paharul cu vin pe masă și spuse: 

— Ce truc ascunzi în mânecă? 

— Port un tricou. 

— Ce vrei să spui? întrebă ea, mijindu-și ochii. 

M-am ridicat de pe scaun și i-am zis: 

— Gessel, agentul Gestapo-ului apare în altă parte în afară de 
subsolul clădirii din Paris? În alt loc în afară de cel în care a 
murit? 

Datura se gândi la spusele mele. 

— Bine. O să mergem în cazinou. 


VP - 164 


TREIZECI ȘI CINCI 


Ca să ușureze explorarea hotelului părăsit, indivizii aduseseră 
cu ei felinare Coleman, care funcționau cu combustibil 
îmbuteliat. Aceste lămpi împrăștiau întunericul mult mai eficient 
decât lanternele cu baterii electrice. 

Andre lăsase pușca pe podea, lângă fereastra camerei 1203, 
ceea ce mă convinse că atât el, cât și Robert aveau pistoale sub 
jachetele lor negre. 

Telecomanda rămase pe masă. Dacă invocarea pe care urma 
s-o fac în cazinou avea să-i displacă Daturei, individa nu va fi în 
stare să-l ucidă imediat pe Danny. Trebuia să se întoarcă în 
cameră ca să găsească dispozitivul ce declanșa explozia. 

Pe când ne pregăteam să părăsim încăperea, Datura își dădu 
seama că nu mâncase o banană din ziua precedentă. Această 
scăpare o îngrijora. 

In baia alăturată se aflau răcitoare de picnic pline cu mâncare 
și băutură. Datura se întoarse de acolo cu o banană Chiquita 
dintre cele mai bune. 

In timp ce jupuia fructul, ne spuse că bananierul - „după cum 
bine știi, Odd Thomas” - era copacul fructului interzis din 
Grădina Edenului. 

— Credeam că a fost un măr. 

— N-ai decât să faci pe prostul dacă vrei, zise ea. 

Deși era convinsă că știu, Datura îmi mai povesti că Șarpele 
(cu $ mare) trăiește veșnic pentru că mănâncă de două ori pe zi 
din fructul bananierului. Și oricare șarpe (cu ș mic) poate trăi o 
mie de ani urmând această simplă recomandare cu privire la 
dietă. 

— Dar tu nu ești șarpe, am zis eu. 

— Când aveam nouăsprezece ani, am făcut o wanga, ca să 
vrăjesc sufletul unui șarpe și să treacă din trupul lui în trupul 
meu, îmi destăinui ea. Sunt convinsă că vezi că-i înfășurat 
printre coastele mele, unde va trăi veșnic. 

— Adică pentru o mie de ani. 

Teologia ei cârpăcită - o parte era luată, evident, din voodoo, 
dar numai Dumnezeu știa de pe unde strânsese restul - făcea 


VP - 165 


ca delirul lui Jim Jones în Guyana, al lui David Koresh în Waco și 
al conducătorului cultului cometei ai cărui membri s-au sinucis 
în masă lângă San Diego să pară niște credincioși raţionali. 

Deși mă așteptam ca Datura să facă din mâncatul bananei un 
spectacol erotic, femeia mâncă fructul cu un soi de hotărâre 
încăpăţânată. Mesteca fără plăcere vizibilă și de câteva ori se 
strâmbă în timp ce înghiţea. 

Am presupus că avea douăzeci și cinci sau douăzeci și șase 
de ani. Era deci la regimul de două banane pe zi de vreo șapte 
ani. 

Mâncase până acum vreo cinci mii de banane, deci 
înțelegeam că-i dispăruse orice poftă pentru ele - mai ales dacă 
făcuse socoteala câte mai trebuia să mănânce ca să-și 
îndeplinească obligaţia. Mai avea 974 de ani de trăit ca șarpe 
(cu ș mic), deci o așteptau în viitor încă 710 000 de banane. 

Cred că-i mult mai ușor să fii catolic. Mai ales dacă nu te duci 
la biserică în fiecare săptămână. 

Deci multe dintre credinţele Daturei erau prostești, chiar 
demne de milă, dar stupiditatea și ignoranţța ei n-o făceau mai 
puțin periculoasă. În decursul istoriei, nebunii și cei care-i 
urmau, ignoranţi și îndrăgostiți de ei înșiși și de putere, 
uciseseră milioane de oameni. 

După ce mâncă banana și calmă spiritul șarpelui înfășurat 
printre coastele ei, am fost gata să vizităm cazinoul. 

Un ghiont în vintre mă făcu să tresar și am vârât mâna în 
buzunar înainte să-mi dau seama că era doar telefonul prin 
satelit al lui Terri Stambaugh. 

— Ce-ai acolo? întrebă Datura, care mă văzuse. 

N-am avut de ales și l-am scos la iveală. 

— Doar un telefon. L-am pus să vibreze, în loc să sune. M-a 
luat prin surprindere. 

— E încă pus să vibreze? 

— Da. 

Țineam telefonul în palmă și ne-am uitat la el până când cel 
care apelase închise aparatul. 

— S-a oprit. 

— Am uitat de telefonul tău, zise ea. Nu cred că trebuie să ţi-l 
lăsam. 

N-am avut de ales și i l-am dat. 


VP - 166 


Datura se duse cu el în baie și-l izbi puternic de o grindă. 
După care îl mai izbi o dată. 

Când se întoarse, zâmbea. Îmi spuse: 

— Am fost la cinematograf o dată și un tâmpit a primit două 
telefoane în timpul filmului. După aceea l-am urmărit, iar Andre 
i-a rupt amândouă picioarele cu o bâtă de baseball. 

Asta dovedea că până și oamenii cei mai răi puteau să aibă, 
uneori, un impuls de responsabilitate socială. 

— Să mergem, zise ea. 

Intrasem în camera 1203 cu o lanternă. Am plecat cu ea - am 
stins-o, am prins-o la centură - și nimeni n-a obiectat. 

Robert ne conduse către cea mai apropiată scară, luminând 
drumul cu un felinar Coleman, și cobori primul. Andre venea la 
urmă, cu al doilea felinar. 

Datura și cu mine coboram pe scările late între acești doi 
bărbaţi solizi și sumbri. Nu mergeam unul în spatele altuia, în șir 
indian, ci unul lângă altul, la insistența ei. 

În timp ce coboram pe prima scară, către palierul de la etajul 
unsprezece, am auzit un sâsâit puternic, ameninţător. Eram pe 
jumătate convins că era vocea spiritului șarpelui pe care Datura 
pretindea că-l poartă cu ea. Apoi mi-am dat seama că era 
sunetul gazului ce ardea în fitilul în formă de sac al felinarului. 

La a doua scară, Datura mă luă de mână. M-aș fi eliberat din 
strânsoarea ei, cuprins de scârbă, dacă n-aș fi crezut-o capabilă 
să-i ordone lui Andre să-mi taie mâna de la încheietură, ca 
pedeapsă pentru insultă. 

Dar nu numai teama mă încurajă să-i accept atingerea. Nu-mi 
luase mâna plină de curaj, ci ezitând, aproape cu timiditate, 
apoi o ţinu bine, ca un copil care anticipează o aventură ce avea 
să-l sperie. 

N-aș fi pariat că femeia aceea nebună și perversă mai găzduia 
în ea vreo urmă din copilul nevinovat care fusese cândva. Dar 
încrederea cu care își vârâse mâna în mâna mea și fiorul ce o 
străbătuse la gândul a ceea ce o așteaptă sugera o 
vulnerabilitate copilărească. 

În lumina aceea sepulcrală, care arunca asupra ei o aură 
aproape supranaturală, Datura se uită la mine, cu ochi uimiţi. 
Nu era privirea obișnuită, de Meduza; lipseau foamea și calculul 
rece, caracteristice. 


VP - 167 


La fel, rânjetul ei nu era batjocoritor sau ameninţător, ci 
exprima o încântare naturală, deplină, la gândul faptei eroice la 
care avea să fie martoră. 

Am reflectat asupra pericolului compasiunii în acest caz. Era 
ușor să-mi imaginez traumele din copilărie care o deformaseră, 
transformând-o în monstrul lipsit de moralitate care era acum, și 
apoi să mă conving singur că aceste traume puteau fi 
compensate - iar efectul lor inversat - prin suficiente gesturi de 
bunătate. 

Se putea ca nu traumele să-i fi influenţat firea. Se putea să se 
fi născut astfel, fără gena empatiei și alte lucruri esenţiale. In 
acest caz, ea ar fi interpretat bunătatea mea drept slăbiciune. 
Printre fiarele de pradă, orice manifestare de slăbiciune e o 
invitaţie la atac. 

Pe de altă parte, chiar dacă traumele o făcuseră să fie așa, 
asta nu scuza ceea ce i se întâmplase doctorului Jessup. 

Mi-am amintit de un naturalist care, ajungând să 
disprețuiască omenirea și să fie cuprins de disperare din cauza 
ei, făcuse un documentar despre superioritatea morală a 
animalelor, îndeosebi a urșilor. Nu numai că aceștia aveau o 
relaţie armonioasă cu natura, relaţie pe care omenirea nu poate 
s-o aibă, ci și o voioșie ce depășea capacitatea umană, o 
demnitate, o compasiune pentru celelalte animale, chiar și o 
înclinaţie mistică pe care el o găsea mișcătoare și umilă. L-a 
mâncat un urs. 

Cu mult înainte de a mă lăsa învăluit de o dezamăgire egală 
cu cea a naturalistului devorat, de fapt cam după ce 
coborâserăm doar trei rânduri de scări, Datura însăși mă aduse 
brutal cu picioarele pe pământ împărtășindu-mi încă una dintre 
anecdotele ei încântătoare. li plăcea sunetul vocii sale atât de 
mult încât nu putea permite ca impresia bună, produsă de 
zâmbetul și de tăcerea ei, să dureze prea mult. 

— In Port-au-Prince, dacă ești invitat sub protecţia unui adept 
juju respectat, e posibil să participi la o ceremonie a uneia dintre 
societățile secrete interzise, evitate de majoritatea voodoo- 
iștilor. In cazul meu, a fost vorba de Couchon Gris, „Porcii 
Cenușii”. Toţi locuitorii insulei trăiesc cu groaza lor, iar în zonele 
rurale ei conduc în timpul nopţii. 

Bănuiam ca Porcii Cenușii aveau prea puţin în comun cu 
Armata Salvării. 


VP - 168 


— Din timp în timp, Couchon Gris efectuează un sacrificiu 
omenesc și degustă carnea. Vizitatorii pot doar să privească. 
Sacrificiul e făcut pe o piatră neagră masivă, ce atârnă de două 
lanțuri groase, prinse de o bară mare de fier fixată în pereţi, 
lângă tavan. 

Mâna ei se strânse în mâna mea, în timp ce-și amintea 
grozăvenia. 

— Persoana care e sacrificată e ucisă cu un cuţit înfipt în 
inimă, iar în clipa aceea lanţurile încep să cânte. Gros bon ange 
zboară de îndată din lumea asta, dar ti bon ange, reţinut de 
ceremonie, poate călători doar de-a lungul lanțurilor. 

Mâna mea deveni umedă și rece. 

Știam că-și dăduse seama de schimbare. 

Mirosul slab, tulburător, pe care-l percepusem mai devreme, 
când mă gândisem să urc pe scări, se simţi din nou. Un miros de 
mosc, de ciupercă și care îmi sugera în mod bizar carne crudă. 

Ca și mai înainte, mi-a venit în minte chipul omului mort pe 
care îl scosesem din apă în canalele de drenaj. 

— Dacă asculţi atent lanţurile cântătoare, continuă Datura, îţi 
dai seama că nu-i doar sunetul legăturilor ce se răsucesc și se 
freacă unele de altele. Există o voce care se exprimă prin 
lanţuri, un vaiet de teamă și disperare, o implorare fără cuvinte, 
insistentă. 

O imploram, fără cuvinte și insistent, să tacă. 

— Vocea chinuită continuă cât timp Couchon Gris gustă 
carnea la altar, de obicei o jumătate de oră. După ce termină, 
lanţurile încetează imediat să cânte, pentru că ti bon ange se 
împrăștie, ca să fie absorbit în egală măsura de toţi cei care au 
gustat din sacrificiu. 

Mai aveam trei rânduri de scări până la parter și doream să 
nu mai aud nimic despre povestea aceea. Mi se părea însă că, 
dacă întâmplarea era adevărată - și credeam că este -, atunci 
victima merita demnitatea unei identități și că nu trebuia să se 
vorbească despre ea ca și cum ar fi fost o vită îngrășată. 

— Cine? am întrebat eu, cu glas subțire. 

— Poftim? 

— Sacrificatul. Cine a fost sacrificat în noaptea aceea? 

— O fată haitiană. De vreo optsprezece ani. Nu era deloc 
frumoasă. O fiinţă casnică. Cineva zicea că fusese croitoreasă. 


VP - 169 


Mâna mea dreaptă deveni prea lipsită de vlagă ca să menţină 
strânsoarea și, ușurat, i-am dat drumul Daturei. 

Ea îmi zâmbi, amuzată, o femeie care din punct de vedere 
fizic era perfectă după orice standard, a cărei frumusețe - rece 
sau nu - ar fi făcut să se întoarcă după ea capetele oriunde s-ar 
fi dus. 

M-am gândit la un vers din Shakespeare: „Oh, ce poate să 
ascundă omul în el, chiar dacă pare înger pe dinafară!” 

Micul Ozzie, mentorul meu literar, care-i disperat că nu mai 
citez din clasici, ar fi fost mândru să audă de la mine un vers din 
bardul nemuritor, un citat corect și potrivit momentului. 

Mi-ar fi atras atenţia și asupra prostiei aversiunii mele 
continue faţă de armele de foc, în lumina faptului că alesesem 
să mă aflu în compania unor indivizi a căror idee de distracţie de 
vacanţă era să cumpere bilete nu ca să vadă o piesă de pe 
Broadway, ci un sacrificiu omenesc. 

În timp ce coboram ultimul șir de scări, Datura spuse: 

— Experienţa a fost fascinantă. Vocea din lanţurile acelea 
avea tonalitatea identică vocii micuţei croitorese, din momentul 
în care zăcuse - înainte de moarte - pe piatra cea neagră. 

— Avea nume? 

— Cine? 

— Croitoreasa. 

— De ce? 

— Avea nume? am repetat eu. 

— Sunt sigură că avea. Unul dintre numele alea haitiene 
amuzante. Nu l-am auzit niciodată. Chestia e că tí bon ange al ei 
nu s-a materializat în niciun fel. Voiam să văd. Dar n-a fost nimic 
de văzut. Partea asta m-a dezamăgit. Voiam să văd. 

De fiecare dată când spunea: „Voiam să văd” părea un copil 
bosumflat. 

— Odd Thomas, n-o să mă dezamăgești, nu-i așa? 

— Nu. 

Am ajuns la parter, iar Robert continuă să meargă în frunte, 
ținând lanterna mai sus decât o ţinuse pe scări. 

În drum spre cazinou, am rămas alert în ceea ce privea 
topografia molozului și a distrugerilor produse de incendiu, 
reținând totul, cât de bine puteam. 


VP - 170 


TREIZECI ȘI ȘASE 


În cazinoul fără ferestre, bărbatul cu aspect plăcut și cu părul 
rar stătea la una dintre cele două mese de blackjack rămase, 
acolo unde îl văzusem prima oară și unde aștepta de șase ani să 
i se servească alte cărți. 

Zâmbi și dădu din cap spre mine, dar se încruntă când se uită 
la Datura și la băieţii ei. 

La cererea mea, Andre și Robert puseră felinarele Coleman pe 
podea, la vreo șapte metri unul de celălalt. Am cerut câteva 
ajustări - să-l ducă pe unul în direcţia aceea vreo treizeci de 
centimetri, să-l mute pe celălalt zece centimetri la stânga -, ca 
și cum așezarea precisă a felinarelor ar fi fost esenţială pentru 
ritualul pe care intenţionam să-l execut. Totul era un spectacol 
pentru Datura, ca s-o fac să creadă că era vorba de o metodă și 
că trebuia să aibă răbdare. 

Partea îndepărtată a încăperii imense rămase cufundată în 
întuneric, dar în mijlocul ei era destulă lumină pentru a-mi putea 
face treaba. 

— Șaizeci și patru de persoane au murit în cazinou, îmi spuse 
Datura. Căldura era atât de intensă în unele zone încât au ars 
până și oasele. 

Jucătorul răbdător de blackjack rămăsese singurul spirit 
vizibil. Ceilalţi aveau să apară mai târziu, toţi cei care zăboveau 
de partea asta a morții. 

— Copile, uită-te la automatele astea topite! Cazinourile au 
susținut întotdeauna că au fise fierbinţi, dar de data asta nu 
mâncau rahat! 

Dintre cele opt spirite care fuseseră aici rândul trecut, numai 
unul putea să servească scopului meu. 

— Au găsit rămășițele unei bătrâne. Cutremurul a răsturnat 
un șir de automate de jocuri și a prins-o sub ele. 

Nu voiam să aud amănuntele macabre ale Daturei. Dar 
aflasem deja că nu puteam în niciun fel s-o conving să nu mile 
ofere, și încă plină de vioiciune. 

— Rămășițele ei erau atât de amestecate cu metal și plastic 
topit încât medicul legist n-a putut s-o extragă complet. 


VP - 171 


Sub putoarea înmuiată de timp de cărbune, sulf și mii de 
reziduuri toxice, am detectat mirosul acela pe jumătate de 
ciupercă, pe jumătate de carne pe care-l simţisem pe scară. 
Insesizabil, dar nu imaginat, creștea și scădea cu fiecare 
respirație. 

— Medicul legist și-a zis că scroafa bătrână trebuia incinerată, 
din moment ce treaba fusese făcută deja pe jumătate și din 
moment ce era singura cale de a o separa de aparatul topit. 

Din umbră ieși doamna în vârstă, cu chipul lung și ochii 
inexpresivi. Poate că ea fusese cea prinsă sub șirul de bandiți cu 
un singur brat. 

— Dar familia ei nu voia s-o incinereze, voia o înmormântare 
tradiţională. 

Am detectat cu coada ochiului o mișcare, m-am întors și am 
descoperit-o pe chelnerița în uniformă de prinţesă indiană. M- 
am întristat văzând-o. Crezusem - și sperasem - că în cele din 
urmă se mutase dincolo. 

— Așa că sicriul conţinea o parte din automatul de jocuri care 
se topise împreună cu cotoroanţa și formaseră un aliaj. Nu-i 
haios? 

Apăru și paznicul în uniformă, pășind cam ca John Wayne, cu 
o mână pe pistolul de la șold. 

— E vreunul dintre ei aici? întreba Datura. 

— Da. Patru. 

— Nu văd nimic. 

— Deocamdată doar eu îi văd. 

— Arată-mi. 

— Trebuie să mai fie unul. O să aștept până o să se strângă 
toţi. 

— De ce? 

— Fiindcă așa trebuie. 

— Nu-ţi bate joc de mine, mă avertiză ea. 

— O să primești ceea ce vrei, am asigurat-o eu. 

Deși stăpânirea de sine obișnuită a Daturei lăsase loc unei 
ațâţări evidente, unei așteptări nervoase, Andre și Robert 
dădeau dovadă de entuziasmul unei perechi de bolovani. 
Fiecare stătea lângă felinarul său, așteptând. 

Andre se uita în bezna de dincolo de lumina felinarului. Nu 
părea să se uite la ceva din acest univers. Trăsăturile îi erau 
destinse. Clipea des. Singura emoție pe care o exprimase până 


VP - 172 


atunci fusese atunci când supsese sângele de pe mâna înțepată 
de spin a Daturei, dar nu dăduse dovadă de o capacitate 
emotivă mai mare decât cea a unui buștean de stejar de 
mărime medie. 

In timp ce Andre părea veșnic ancorat în ape calme, Robert 
demonstra uneori, printr-o expresie fugară sau printr-o privire 
pe furiș, că se plimbă pe o mare interioară ușor mai tulbure. 
Acum întreaga atenţie îi era îndreptată asupra mâinilor sale, în 
timp ce folosea unghiile de la mâna stângă ca să curețe sub 
unghiile mâinii drepte încet, meticulos, de parcă ar fi fost 
multumit să petreacă ore în șir cu această treabă. 

La început considerasem că amândoi făceau parte din 
categoria tâmpiţilor taciturni, apoi am început să-mi reconsider 
punctul de vedere. Nu puteam să cred că vieţile lor interioare 
erau bogate în aspirații intelectuale și contemplare filosofică, 
dar bănuiam că erau mai formidabili din punct de vedere mintal 
decât păreau să fie. 

Poate că fuseseră cu Datura de destui ani și trecuseră prin 
suficiente vânători de fantome ca săi mai atragă perspectiva 
experienţelor supranaturale. Chiar și cele mai exotice excursii 
devin plictisitoare din cauza repetiţiei. 

Și după ani de ascultat pălăvrăgeala ei constantă, li se putea 
găsi o scuză că-și căutau refugiu în tăcere, că-și clădeau redute 
de liniște interioară în care să se poată retrage, lăsând vorbăria 
ei nebunească să se scurgă pe lângă ei. 

— Bine, aștepți un al cincilea spirit, zise ea, apucându-mă de 
tricou. Povestește-mi despre cei care sunt deja aici. Unde sunt? 
Cine sunt? 

Ca s-o împac și ca să nu-mi fac de pe acum griji că mortul de 
care aveam nevoie nu va apărea, i l-am descris pe jucătorul de 
la masa de blackjack - chipul lui blând, gura plină și bărbia cu 
gropiţă. 

— Deci se manifestă așa cum a fost înainte de incendiu? 
întreba ea. 

— Da. 

— Când o să-l invoci pentru mine, vreau să-l văd în ambele 
feluri - cum a fost în viaţă și ce i-a făcut focul. 

— Bine, am fost eu de acord, pentru că n-ar fi putut fi 
niciodată convinsă că nu aveam puterea de a săvârși asemenea 
fapte. 


VP - 173 


— Înainte de orice vreau să văd ce le-a făcut incendiul. Rănile, 
suferința lor. 

— Bine. 

— Cine mai e? întrebă ea. 

l-am arătat, unul câte unul, unde stăteau: femeia în vârstă, 
paznicul, chelnerița. 

Datura găsi interesantă doar chelneriţa. 

— Spui că-i brunetă. Așa e sau are doar părul negru? 

M-am uitat mai atent la apariţie, care veni către mine, ca 
răspuns la interesul meu. 

— Are păr negru, ca pana corbului, am spus eu. 

— Ochi cenușii? 

— Da. 

— Am auzit de ea. Există o poveste despre ea, spuse Datura, 
cu o aviditate care m-a făcut să mă simt stânjenit. 

Acum, concentrându-se asupra Daturei, tânăra chelneriţă veni 
aproape, la un metru de noi. 

Mijindu-și ochii și încercând să vadă spiritul, dar privind în altă 
parte, Datura întrebă: 

— De ce zăbovește în lumea asta? 

— Nu știu. Morţii nu vorbesc cu mine. Poate că o să reușești 
să-i faci să vorbească, după ce o să le comand să fie vizibili 
pentru tine. 

Am cercetat umbrele din cazinou, căutând silueta ascunsă a 
bărbatului înalt, solid, cu tunsoare foarte scurtă. Nici urmă de el, 
iar el era singura mea speranţă. 

Datura zise, referindu-se la chelneriţă: 

— Întreab-o dacă se numește... Maryann Morris. 

Surprinsă, chelneriţă veni și mai aproape și puse o mână pe 
brațul Daturei, un contact ce rămase neobservat, pentru că doar 
eu pot simţi atingerea morților. 

— Trebuie să fie Maryann, am zis eu, pentru că a reacţionat 
auzind numele. 

— Unde e? 

— Chiar în fața ta, la o întindere de braț. 

Nările delicate ale Daturei se dilatară, așa cum face un animal 
domestic care revine la o stare de sălbăticie, ochii îi străluciră 
din cauza unei aţâţări feroce, buzele se traseră, dezvelindu-i 
dinții albi, albi, ca și cum ar fi anticipat o distracţie sângeroasă. 


VP - 174 


— Știu de ce Maryann nu poate să plece din lumea asta, zise 
Datura. Am citit un articol despre ea în rubrica de știri. Maryann 
avea două surori. Amândouă lucrau aici. 

— Dă din cap, i-am spus Daturei, și mi-am dorit de îndată să 
nu fi facilitat întâlnirea aceea. 

— Pun pariu că Maryann nu știe ce s-a întâmplat cu surorile 
ei, nu știe dacă trăiesc sau dacă au murit. Nu vrea să plece de 
aici până când n-o să afle ce s-a întâmplat cu ele. 

Expresia de teamă de pe faţa spiritului - care conţinea totuși 
și o speranţă fragilă - demonstra ca Datura intuise motivul lui 
Maryann. Nedorind s-o încurajez, nu i-am confirmat acuratețea 
perspicacităţii ei. 

Datura nu avea nevoie de încurajare din partea mea. 

— Una dintre surori era chelneriţă și lucra în noaptea aceea în 
sala de bal. 

Sala Doamnei  Norocoase. Tavanul prăbușit. Greutatea 
candelabrului masiv, care strivise și trăsese în ţeapă. 

— Cealaltă soră lucra în restaurantul principal, ca animatoare, 
spuse Datura. Maryann își folosise relaţiile ca să le găsească 
slujbe. 

Dacă era adevărat, atunci chelnerița putea să se considere 
responsabilă pentru faptul că surorile ei se aflaseră în Panamint 
când avusese loc cutremurul. Dacă ar fi aflat că supraviețuiseră, 
s-ar fi simţit liberă să se scuture de lanțurile care o legau de 
această lume, de aceste ruine. 

Chiar și dacă surorile ei muriseră, tristul adevăr ar fi putut s-o 
elibereze din acest purgatoriu autoimpus. Deși sentimentul de 
vinovăţie i s-ar fi accentuat, ar fi fost totuși înlăturat de speranța 
că putea fi împreună cu persoanele iubite în lumea următoare. 

Nevăzând nici calculul rece obișnuit din ochii Daturei, nici 
uimirea  copilărească ce-i luminase privirea, în timp ce 
coborâserăm scara de la etajul doisprezece și văzând în schimb 
o amărăciune și o josnicie care scoteau în evidenţă trăsăturile 
noi, feroce de pe chipul ei, m-am simţit la fel de îngreţoșat ca 
atunci când îmi apăsase paharul de vin pe buze, cu mâna 
mânjită de sânge. 

— Morţii care zăbovesc în lumea asta sunt vulnerabili, am 
avertizat-o eu. Le datorăm adevărul, numai adevărul, dar 
trebuie să fim atenţi să-i întărim și să-i încurajăm către lumea 
cealaltă prin ceea ce spunem și prin modul în care spunem. 


VP - 175 


Auzindu-mă, mi-am dat seama de inutilitatea de a o sfătui pe 
Datura să acţioneze cu compasiune. 

Adresându-se direct spiritului pe care nu putea să-l vadă, 
Datura zise: 

— Sora ta Bonnie e în viaţă. 

Speranţa lumină figura răposatei Maryann Morris și am văzut 
că se pregătea să se bucure. 

Datura continuă: 

— Coloana ei vertebrală a fost frântă atunci când candelabrul 
de o tonă și jumătate a căzut peste ea. A fost strivită complet. 
Ochii i-au fost străpunși, distruși... 

— Ce faci? Nu face asta! am implorat-o eu. 

— Acum Bonnie e paralizată de la gât în jos și e oarbă. 
Trăiește dintr-o alocaţie guvernamentală într-un azil ieftin, unde 
o să moară probabil din cauza escarelor netratate apărute în 
urma statului îndelungat în pat. 

Voiam s-o fac să tacă, chiar dacă ar fi fost nevoie s-o lovesc. 
Probabil că jumătate din motivul pentru care voiam s-o fac să 
tacă era că mi-ar fi dat o scuză ca s-o lovesc. 

Ca și cum mi-ar fi simţit dorinţa, Andre și Robert se uitară la 
mine, încordați și abia așteptând să acţioneze. 

Cu toate că șansa de a o lăsa lată merita bătaia pe care mi-ar 
fi administrat-o bandiții ei, mi-am reamintit că venisem aici 
pentru Danny. Chelneriţa era moartă, dar prietenul meu cu oase 
sfărâmicioase avea o șansă să trăiască. Trebuia să mă 
concentrez în direcţia aceasta. 

Adresându-se spiritului pe care nu-l putea vedea, Datura zise: 

— Cealaltă soră a ta, Nora, s-a ales cu arsuri pe optzeci la 
sută din trup, dar a supravieţuit. Trei degete de la mâna stângă 
i-au ars complet. Așa s-a întâmplat și cu părul ei și cu o bună 
parte din faţă, Maryann. O ureche. Buzele. Nasul. Au fost arse, 
au dispărut. 

Eram atât de mâhnit din cauza felului în care o tortura pe 
chelneriță încât nu puteam să mă uit la ea, pentru că nu puteam 
să fac nimic ca s-o sprijin în faţa atacului aceluia plin de răutate. 

Respirând iute, superficial, Datura îi permisese lupului din 
oasele ei să ajungă în inima sa. Cuvintele erau colții, iar 
cruzimea, ghearele. 


VP - 176 


— Nora a suferit treizeci și șase de operaţii și mai are de 
îndurat și altele - grefe de piele, reconstrucţie facială, operaţii 
dureroase și neplăcute. E încă hidoasă. 

— Ai inventat astea, am întrerupt-o eu. 

— Pe naiba! E hidoasă. lese rareori din casă și când o face 
poartă o pălărie și-și leagă o eșarfă peste faţă care produce 
scârbă, ca să nu sperie copiii. 

Plăcerea ei agresivă de a produce durere emoţională, 
amărăciunea aceea inexplicabilă demonstra că figura perfectă a 
Daturei nu era numai în contrast cu adevărata ei natură, că era, 
de fapt, o mască. Cu cât o agresa mai mult pe chelneriță, cu 
atât masca devenea mai puţin opacă și se putea întrezări o 
asemenea răutate și urâțenie încât, dacă masca ar fi fost scoasă 
brusc, chipul care ar fi ieșit la iveală ar fi făcut ca Fantoma de la 
Operă a lui Lon Chaney să pară blândă și drăgălașă ca un miel. 

— Tu, Maryann, tu ai scăpat ușor în comparaţie cu ele. 
Durerea ta s-a sfârșit. Poţi să pleci de aici oricând vrei. Dar, din 
cauză că surorile tale au fost unde au fost, atunci când au fost, 
suferința lor va continua ani și ani, pentru tot restul vieților lor 
mizerabile. 

Intensitatea vinovăţiei nemeritate pe care Datura se străduia 
s-o încurajeze avea să ţină spiritul acela chinuit înlănţuit de 
ruinele distruse de foc, de peticul sterp de pământ timp de un 
deceniu sau un veac. Și asta doar cu scopul de a face sufletul 
acela sărman să se manifeste într-o formă vizibilă. 

— Te-ai supărat, Maryann? Mă urăşti pentru că ţi-am dezvăluit 
ce făpturi neajutorate, distruse au devenit surorile tale? 

l-am spus Daturei: 

— E dezgustător, abject și n-o să meargă. Tot ce faci e inutil. 

— Copile, știu ce fac. Întotdeauna știu exact ce fac. 

— Ea nu-i ca tine, am insistat eu. Ea nu urăște, deci nu poţi s- 
o înfurii. 

— Toată lumea urăște, zise ea, avertizându-mă cu o privire 
care-mi scăzu temperatura sângelui. Ura face lumea să meargă. 
Mai ales în cazul fetelor ca Maryann. Ele sunt cele mai capabile 
să urască. 

— Ce știi tu despre fetele ca ea? am întrebat eu, dispreţuitor 
și furios, apoi mi-am răspuns singur: Nimic. Nu știi nimic despre 
femeile ca ea. 


VP - 177 


Andre se îndepărtă cu un pas de felinar, iar Robert se zgâi la 
mine. 

Datura zise, neînduplecată: 

— Ți-am văzut poza în ziare, Maryann. Oh, da, am făcut 
cercetări înainte să vin aici. Cunosc chipurile multora dintre cei 
care au murit în locul ăsta, pentru că, dacă o să-i întâlnesc - 
când o să-i întâlnesc prin intermediul noului meu prieten, 
micuțul meu ciudat -, vreau ca întâlnirea să fie memorabilă. 

Bărbatul solid, înalt, cu părul tuns foarte scurt și cu ochi- 
înfundaţi-în-orbite-verzi-ca-fierea apăruse, dar eu fusesem atât 
de preocupat de felul lipsit de scrupule în care Datura o chinuia 
pe chelneriță încât nu-mi dădusem seama de sosirea cu 
întârziere a spiritului. L-am văzut doar când s-a apropiat brusc 
de noi. 

— Ti-am văzut poza, Maryann, repetă Datura. Erai o fată 
drăguță, dar nu o frumusețe. Suficient de frumușică pentru ca 
bărbaţii să te folosească, dar nu suficient de frumoasă ca să fii 
în stare să-i folosești tu pe ei ca să obţii ce doreai. 

Aflat doar la trei metri de noi, cel de-al optulea spirit din 
cazinou părea furios, așa cum fusese când îl văzusem mai 
devreme. Cu fălcile încleștate. Cu pumnii strânși. 

— Dar frumusețea nu-i îndeajuns, continuă Datura. 
Frumusețea dispare repede. Dacă ai fi trăit, viața ta n-ar fi fost 
decât muncă de chelneriță și dezamăgire. 

Individul tuns scurt se apropie mai mult, era la un metru în 
spatele spiritului zdrobit al lui Maryann Morris. 

— Ai avut mari speranțe când ai venit să muncești aici, zise 
Datura, dar locul ăsta a însemnat o fundătură, ţi-ai dat seama 
curând că venirea ta aici a fost un eșec. Femei ca tine își 
îndreaptă atenţia spre surorile lor, spre prietenii lor și-și fac 
astfel o viață proprie. Dar tu... tu ai dat greș în privinţa surorilor 
tale, nu-i așa? 

Unul dintre felinarele Coleman se lumină puternic, apoi 
lumina lui scăzu, după care deveni iarăși mai puternică, făcând 
ca umbrele să se îndepărteze, să vină mai aproape, să se 
îndepărteze din nou. 

Andre și Robert priviră posomorâți spre felinar, se uitară unul 
la altul, apoi scrutară încăperea, fără să-și creadă ochilor. 


VP - 178 


TREIZECI ȘI ȘAPTE 


— Ai dat greș în privinţa surorilor tale, repetă Datura. În 
privinţa surorilor tale paralizate, oarbe, desfigurate. lar dacă nu-i 
adevărat, dacă spun prostii, atunci lasă-mă să te văd, Maryann. 
Arată-te, înfruntă-mă, lasă-mă să văd felul în care te-a distrus 
focul. Arată-mi și sperie-mă! 

Deși n-aș fi fost niciodată în stare să invoc spiritele într-o 
stare suficient de materială ca să le poată vedea Datura, 
sperasem că individul tuns scurt, cu potenţialul său înalt de 
poltergeist, va oferi un spectacol care nu numai că-i va amuza 
pe cei care mă capturaseră, dar îi va și distrage atât de mult 
încât să pot fugi. 

Problema mea fusese cum să-i alimentez mânia aproape 
clocotitoare încât să se transforme în furia cumplită necesară 
producerii fenomenului poltergeist. Se părea însă că Datura 
avea să-mi rezolve problema. 

— N-ai fost aici pentru surorile tale, o batjocori ea. Nici înainte 
de cutremur, nici în timpul acestuia, nici după aceea, niciodată. 

Cu toate că tânăra chelneriță se mulţumi să-și îngroape fața 
în mâini și să îndure acuzaţiile pline de venin, individul tuns 
scurt se uită la Datura, iar expresia sa trecu de la o furie încinsă 
la una clocotitoare. 

El și Maryann Morris erau legaţi printr-o moarte timpurie și 
prin incapacitatea de a trece în lumea următoare. Nu aveam 
cum să-mi dau seama dacă dispoziţia lui devenise mai 
întunecată pentru că se simţise jignit din cauza a ceea ce 
pătimea chelneriță. Nu cred că spiritele împotmolite aici au 
vreun simțământ al comunităţii. Se văd unul pe celălalt, dar 
fiecare este, în esenţă, singur. 

Se pare că, mai degrabă, răutatea Daturei rezona cu omul 
acela, îl ațâţa și-i amplifica furia. 

— A sosit al cincilea spirit, i-am spus eu. Acum condiţiile sunt 
perfecte. 

— Atunci fã-o, zise ea tăios. Invocă-i chiar aici, chiar acum. Fã- 
mă să văd. 


VP - 179 


Să mă ierte Dumnezeu, dar ca să mă salvez pe mine și să-l 
salvez de Danny am zis: 

— Ceea ce faci e folositor. Îi... nu știu... Îi emoţionează sau le 
face ceva de genul ăsta. 

— Ți-am spus că știu întotdeauna ce fac. Copile, nu te mai 
îndoi vreodată de mine. 

— Continuă s-o lovești și, cu ajutorul meu, în câteva minute o 
s-o vezi nu numai pe Maryann, ci și pe toți ceilalţi. 

Datura o insultă în continuare pe chelneriţă, folosind un limbaj 
mult mai murdar decât până atunci, iar ambele felinare 
Coleman pulsau, pulsau, ca și cum ar fi fost la unison cu 
fulgerele care, probabil, sfâșiau în acel moment cerul. 

Individul tuns foarte scurt mergea, se întorcea, mergea, se 
învârtea în cerc, de parcă ar fi fost într-o cușcă, de parcă ar fi 
fost frustrat de întemnițarea sa mai mult decât putea îndura. 
Individul tuns scurt își izbea pumnii suficient de tare ca să-și 
fractureze încheieturile dacă ar fi fost o prezenţă materială, dar 
în forma sa de spirit nu scotea niciun sunet. 

Ar fi putut să dea cu pumnii aceia în mine, dar n-ar fi avut 
niciun efect. Niciun spirit nu poate face rău unei persoane în 
viaţă prin atingere directă. Această lume ne aparţine doar nouă, 
nu Și lor. 

Dacă un suflet legat de pământ este înjosit suficient, dacă 
furia, invidia, ura şi împotrivirea  încăpățânată care-l 
caracterizaseră în viață se maturizează în cea mai întunecată 
răutate spirituală în timpul zilelor în care rătăcește între lumi, 
atunci el va fi în stare să reverse puterea furiei sale demonice 
asupra unor obiecte neînsufleţite. 

Cu o insistență nemiloasă, Datura îi spuse chelneriței pe care 
nu putea s-o vadă și pe care nu avea s-o vadă niciodată: 

— Maryann, știi ce cred eu și aș fi în stare să pariez că-i așa? 
Noaptea, în azilul ăla amărât, un individ nemernic se furișează în 
camera surorii tale, în camera lui Bonnie, și o violează. 

Individul tuns scurt trecuse de mânie și se apropia de o furie 
nestăvilită. Își dădu capul pe spate și răcni, dar sunetul fu prins 
împreună cu el în tărâmul dintre Aici și Dincolo. 

— Ea e neajutorată, zise Datura, cu vocea veninoasă precum 
conţinutul sacilor cu otravă a unui șarpe-cu-clopoţei. Lui Bonnie 
îi e frică să spună cuiva, pentru că violatorul nu vorbește 


VP - 180 


niciodată și ea nu-i cunoaște numele, ea nu poate să-l vadă, așa 
că-i e teamă că n-o s-o creadă nimeni. 

Individul tuns scurt spinteca aerul cu mâinile, ca și cum ar fi 
încercat să-și facă loc cu ghearele prin voalul care îl separa de 
lumea celor vii. 

— Aşa că Bonnie trebuie să îndure tot ce-i face, dar când 
îndură chestiile alea ea se gândește la tine, se gândește că din 
cauza ta a fost acolo unde a fost când cutremurul i-a distrus 
viața și se gândește că tu, sora ei, nu ești acolo s-o ajuţi și n-ai 
ajutat-o niciodată. 

Datura înflorea în răutatea ei, auzindu-se cum vorbea, fiind ea 
însăși auditoriul care o aprecia cel mai mult. După fiecare tiradă 
plină de ură, Datura părea că se înfioară descoperind în ea o 
josnicie și mai mare. 

Substanța răutăcioasă de sub masca de frumuseţe apărea 
acum din plin la vedere. Trăsăturile ei înroșite și schimonosite 
nu mai reprezentau materia pentru visele băieţilor adolescenţi, 
ci ale ospiciilor și ale închisorilor pentru nebunii periculoși. 

M-am  încordat, simțind că era pe cale să aibă loc o 
demonstrație a furiei spiritului. 

Individul tuns foarte scurt, provocat de Datura și încărcat cu 
energie, se zbătea spasmodic, ca și cum ar fi fost biciuit de o 
sută de cravașe sau ar fi fost chinuit de zguduituri electrice 
succesive. Își întinse bratele cu palmele deschise, ca un 
predicator extaziat al unei secte ce-și îndemna enoriașii să se 
pocăiască. 

Din mâinile lui mari pulsau cercuri concentrice de energie. 
Acestea erau vizibile pentru mine, dar pentru gazda mea și 
pentru oamenii ei aveau să fie vizibile doar efectele lor. 

Zgomote, pocnete, trosnete și bâzâituri se ridicară din 
mormanele de automate de jocuri stricate, iar cele două mese 
de blackjack începură să danseze pe loc. Ici-colo, pe deasupra 
podelei cazinoului se ridicară pâlnii mici de cenușă învărtejită. 

— Ce se întâmplă? întrebă Datura. 

— Sunt pe cale să apară, i-am spus eu, deși dispăruseră toate 
spiritele, în afară de individul tuns foarte scurt. O să apară toți. 
În cele din urmă o să vezi. 

Poltergeist-urile sunt impersonale ca și uraganele. Nu pot să 
țintească ceva sau să producă un efect precis. Sunt forţe oarbe 
care izbesc și le pot face rău oamenilor numai indirect. Dacă 


VP - 181 


resturile aruncate cu furie vă sparg capul, efectul nu-i mai puţin 
catastrofal decât al unei lovituri bine ţintite cu ciomagul. 

Bucăţi desprinse din ornamente de ghips ale tavanului se 
ridicară de pe masa pentru zaruri pe care căzuseră în timpul 
cutremurului și explodară către noi. 

M-am ferit, Datura s-a aplecat, iar proiectilul a trecut pe lângă 
noi, peste noi și s-a zdrobit de coloanele și pereţii din spatele 
nostru. 

Individul tuns scurt aruncă săgeți de energie din mâini, iar 
când scoase un alt strigat tăcut, din gura sa se scurseră cercuri 
concentrice de energie. 

Pâlnii mai multe, mai mari, alcătuite din scrum cenușiu, 
funingine și fărâme de lemn carbonizat se răsuciră, ridicându-se 
de pe podea, iar bucăţi și bulgări de ipsos căzură din tavan, 
izbind de sus în jos ca și bucăţile de fire și de ţevi izolatoare 
pentru circuitele electrice desprinse, în vreme ce o masă 
rablagită de blackjack se rostogoli de-a lungul încăperii ca și 
cum ar fi fost împinsă de un vânt pe care noi nu-l simțeam. O 
roată a norocului scorojită de foc se rotea într-un vârtej de 
numere necâștigătoare, în timp ce o pereche de cârje metalice 
țopăiră pe lângă noi, ca și cum ar fi căutat un jucător mort care 
avusese cândva nevoie de ele, și un scrâșnet macabru se auzi în 
beznă, crescând cu repeziciune atât ca volum, cât și ca 
stridenţă. 

In haosul acela ce creștea cu furie, o bucată de ipsos 
cântărind vreo șapte kilograme îl izbi de Robert în piept, 
aruncându-l înapoi și doborându-l la pământ. 

După ce criminalul se prăbuși, făptura misterioasă ce răcnea 
apăru din zona întunecată a cazinoului, dovedindu-se a fi o 
statuie de bronz în mărime naturală - pe jumătate topită - a 
unui șef indian călare pe un cal, statuie ce se rotea cu o viteză 
alarmantă, baza sa frecându-se de podeaua de ciment - de pe 
care arsese aproape toată mocheta -, aruncând resturile din 
cale și scoțând jeturi de scântei albe și portocalii. 

Robert fiind prăbușit, iar Datura și Andre înlemniţi din cauza 
bronzului ce se apropia rotindu-se și scrâșnind, am profitat de 
moment, m-am dus la cel mai apropiat felinar Coleman, l-am 
înhăţat și l-am aruncat în al doilea felinar. 

În ciuda lipsei mele de antrenament la popice, am nimerit 
perfect. Felinarul lovi celălalt felinar cu un zăngănit și cu o 


VP - 182 


izbucnire scurtă de lumină, apoi am rămas cu toţii în întunericul 
luminat doar de scânteile ce țâșneau din calul cu călăreț ce se 
rotea. 


VP - 183 


TREIZECI ȘI OPT 


Când un poltergeist atât de puternic precum individul tuns 
foarte scurt se pornește să-și elibereze în mod violent furia 
reținută până atunci, își va descărca mânia - cu rare excepţii - 
fără nicio stăpânire până va obosi, cam ca o vedetă-rap- 
incoerentă-care-o-ia-razna la Premiul anual al Zvonurilor. În 
acest caz, spiritul furtunos putea să-mi dea un minut de avans, 
poate chiar două sau trei. 

M-am ghemuit în beznă, în zângănit-bubuit-zdrăngănit-ţipăt, 
zbughind-o, temându-mă să nu fiu lovit și lăsat inconștient sau 
chiar decapitat de rămășițele zburătoare. Şi-mi mijisem ochii, 
pentru că ţândările și așchiile care se răsuceau prin aer mă 
făceau să-mi doresc să fi adus cu mine un oftalmolog. 

M-am străduit - atât cât se putea în întunericul acela total - 
să merg în linie dreaptă. Scopul meu era să ajung la un magazin 
demolat de lângă cazinou, prin care trecuserăm la venire, de pe 
scara din partea de nord a hotelului. 

Am întâlnit în cale movile de moloz, le-am ocolit pe unele, am 
trecut peste altele, continuând să merg. Îmi pipăiam drumul cu 
ambele mâini, dar urcam cu grijă peste resturile pline de cuie și 
de margini metalice tăioase. 

Scuipam cenușă, scuipam bucăţi neidentificate de moloz, 
îndepărtam vârtejuri de particule de chestii scămoșate care-mi 
astupau urechile. Strănutam fără să fiu îngrijorat că puteam fi 
detectat după zgomot, pentru că acesta era acoperit de 
hărmălaia produsă de poltergeist. 

Curând am început să fiu îngrijorat că mă îndepărtasem de 
drumul meu, pentru că nu se putea să-ţi păstrezi simţul 
orientării în bezna aceea deplină. Am început să cred că o să mă 
izbesc de o siluetă voluptuoasă din întuneric, iar aceasta o să 
zică: „Ce surpriză, e noul meu prieten, micul meu ciudat!” 

Asta m-a făcut să mă opresc. 

Am scos lanterna de la centură. Am ezitat s-o folosesc, chiar 
și numai ca să luminez spaţiul înconjurător și să mă orientez. 

Probabil că Datura și oamenii ei nu se bizuiau numai pe 
felinarele Coleman. Sigur aveau și o lanternă - poate chiar trei 


VP - 184 


lanterne. Dacă nu aveau, atunci Andre avea să-și lase stăpâna 
să-i dea foc la păr și să-l folosească drept torță umblătoare. 

Când individul tuns foarte scurt o să-și termine aburii, când 
gaşca veselă a celor trei n-o să mai stea ghemuită pe podea și o 
să îndrăznească să ridice capul, o să se aștepte să mă găsească 
în apropiere. Indivizii vor avea nevoie de un minut, două - poate 
ceva mai mult - de căutare cu lanternele prin beznă ca să-și dea 
seama că nu eram nici mort, nici viu în grămada de gunoaie 
aruncate de poltergeist. 

Dacă îmi foloseam lanterna, indivizii aveau să-i vadă raza și 
aveau să știe că fugisem. Nu voiam să le atrag atenţia mai 
devreme decât era necesar. Aveam nevoie de fiecare minut 
prețios de avans pe care puteam să-l obțin. 

O mână îmi atinse faţa. 

Am tipat ca o fetiță, dar n-am putut scoate un sunet, iar asta 
m-a ferit să mă fac de râs. 

Niște degete se apăsară ușor pe buzele mele, ca și cum m-ar 
fi avertizat să nu eliberez strigătul pe care încercasem și nu 
reușisem să-l scot. O mână delicată, de femeie. 

De data asta, în cazinou fuseseră doar trei femei. Două dintre 
ele erau moarte de cinci ani. 

Așa-zisa zeiță nu putea să vadă prin întuneric, chiar dacă era 
invincibilă pentru că avea treizeci de nu știu ce într-o amuletă, 
deși era menită să trăiască o mie de ani pentru că devenise 
gazda unui șarpe căruia îi plăceau bananele. Nu avea un al 
șaselea simţ. Nu putea să mă găsească fără o lanternă. 

Mâna alunecă de pe buzele mele spre bărbia mea, spre 
obrazul meu. Apoi îmi atinse umărul stâng, urmări linia braţului 
și mă prinse de mână. 

Poate pentru că vreau ca morţii să se simtă calzi, ei sunt 
astfel pentru mine, iar mâna ce mă ţinea mi se părea infinit mai 
curată decât fusese mâna bine îngrijită a moștenitoarei afacerii 
cu telefoanele erotice. Era curată și cinstită, puternică, dar 
blândă. Voiam să cred că era Maryann Morris, chelnerița. 

l-am acordat încrederea mea după ce-am zăbovit doar zece 
secunde în întunericul copleșitor și i-am permis să fie peștele 
meu pilot. 

În timp ce individul tuns foarte scurt își manifesta frustrarea 
în bezna din urma noastră, noi am mers mult mai iute decât aș 
fi reușit de unul singur, ocolind obstacolele în loc să mă caţăr 


VP - 185 


peste ele și fără să ezit de frică să nu cad. Fantoma vedea la fel 
de bine și cu lumină, și fără. 

In mai puţin de un minut, făcând câteva ocoluri ce păreau 
corecte, fantoma mă opri. Imi dădu drumul mâinii stângi și-mi 
atinse dreapta, în care ţineam lanterna. 

Am aprins-o și am văzut că mersesem prin coridorul cu 
magazine și eram la capătul holului, la ușa din partea de nord. 
Ghidul meu era într-adevăr Maryann, îmbrăcată în mod potrivit 
în prinţesă indiană. 

Secundele erau importante, dar nu puteam s-o părăsesc fără 
să încerc să îndrept răul făcut de Datura. 

— Întunericul eliberat în lumea aceasta le-a făcut rău surorilor 
tale. Nu-i vina ta. Nu crezi că ar trebui să fii dincolo, în cealaltă 
parte, să le întâmpini mai târziu, după ce vor pleca de aici? 

Fantoma mă privi în ochi. Ochii ei cenușii erau minunați. 

— Du-te acasă, Maryann Morris. Acolo te așteaptă dragostea, 
trebuie doar să te duci la ea. 

Maryann privi înapoi, către locul de unde venise, apoi se uită 
îngrijorată la mine. 

— Când o să ajungi acolo, întreabă de Stormy a mea. N-o să-ți 
pară rău. Dacă Stormy are dreptate și viaţa următoare este 
pentru a sluji, atunci nu-i nimeni mai potrivit pentru a trăi alături 
de ea aventuri măreţe. 

Maryann se dădu înapoi de lângă mine. 

— Du-te acasă, i-am șoptit eu. 

Ea se întoarse și plecă. 

— Hai, du-te acasă! Părăsește viața și trăiește. 

In timp ce se îndepărta, Maryann privi peste umăr și zâmbi, 
apoi dispăru din hol. 

Cred că de data asta trecuse prin voal. 

Am deschis ușa de la casa scărilor, am intrat și am început să 
urc ca un nebun. 


VP - 186 


TREIZECI ȘI NOUĂ 


Lumânările Cleo-May, menite să mă silească să iubesc și să 
mă supun tinerei femei încântătoare care se însoţise cu 
fantomele Gestapo-ului, pătau pereţii cu roșu, îi pătau cu 
galben. 

Cu toate acestea, în ziua scăldată de furtună, în camera 1203 
roiau întunericul și lumina, în egala măsură. Un curent de aer cu 
dispoziţia unui căţel nervos apăruse de undeva și-și legăna 
coada dintr-o parte în alta, încât fiecare undă de lumină arunca 
o umbră ondulatorie; un talaz întunecat urmarea fiecare val 
luminos, tremurător. 

Pușca zăcea pe podea lângă fereastră, acolo unde o lăsase 
Andre. Arma era mai grea decât mă așteptasem. După ce am 
ridicat-o, am fost gata s-o las jos. 

Nu era o pușcă lungă, folosită la vânătoarea de curcani sau de 
animale sălbatice - sau ce s-o fi vânând cu pușca. Era un model 
cu ţeavă scurtă și mâner de pistol, pentru apărarea casei sau 
pentru jefuirea unui magazin de băuturi. 

Și poliţia folosește asemenea arme. Cu doi ani în urmă, eu și 
Wyatt Porter ne-am confruntat cu o situaţie-limită care 
implicase trei lucrători într-un laborator ilegal de droguri și 
crocodilul lor de casă, în timpul căreia aș fi putut să fiu rănit și 
să rămân fără un picior - eventual și fără testicule - dacă șeful 
poliției n-ar fi folosit o armă cu mâner de pistol, calibrul 12, 
asemănătoare celei de acum. 

Deși nu trăsesem niciodată cu o asemenea armă - de fapt 
folosisem în viaţa mea doar o singură dată o armă de foc -, îl 
văzusem pe șeful poliției utilizând una. Sigur, asta-i ca și cum ai 
spune că, dacă ai văzut filmele lui Clint Eastwood cu Dirty Harry, 
ai devenit un ţintaș de frunte și un expert în procedurile etice 
ale poliţiei. 

Dacă lăsam pușca acolo, slujitorii Daturei ar fi folosit-o 
împotriva mea. Dacă uriașii ăia mă înghesuiau într-un colț și nu 
încercam să folosesc pușca împotriva lor, însemna că mă 
sinucideam, având în vedere că indivizii mâncau la micul dejun 
mai mult decât cântăream eu. 


VP - 187 


Așa că am năvălit în încăpere, am fugit la armă, am înhăţat-o 
de pe podea, m-am strâmbat simţind-o ucigătoare, mi-am atras 
singur atenţia că eram prea tânăr pentru scutece de adult și am 
rămas lângă fereastră, examinând iute arma în lumina orbitoare 
a unei serii de fulgere. Acţionată prin pompare. Încărcător cu 
trei cartușe, încă unul pe ţeavă. Da, avea și trăgaci. 

Mă simţeam în stare s-o folosesc în situaţie de criză, deși 
recunosc că o mare parte din încrederea mea se datora faptului 
că-mi plătisem rata de la asigurarea de sănătate. 

Am cercetat podeaua, masa, pervazul ferestrei, dar n-am 
găsit altă muniţie. 

Am înhăţat de pe masă telecomanda, având grijă să nu apăs 
pe butonul cel negru. 

Mi-am închipuit că tărăboiul făcut de individul tuns foarte 
scurt începuse deja să se potolească, deci dispuneam doar de 
câteva minute până când Datura și băieţii ei aveau să-și revină 
după zăpăceala provocată de poltergeist și veneau să-și 
continue jocul. 

Am pierdut secunde preţioase ducându-mă în baie să văd ce 
se întâmplase cu telefonul prin satelit al lui Torri. L-am găsit 
zgâriat, dar nu făcut bucăţi, așa că l-am vârât în buzunar. 

Lângă chiuvetă era o cutie cu muniţie pentru pușcă. Am 
strecurat patru cartușe în buzunare. 

Am ieșit din încăpere și, când am ajuns pe hol, m-am uitat în 
direcția scării dinspre nord, apoi am fugit în cealaltă parte, către 
camera 1242. 

Probabil pentru că Datura nu dorise ca Danny să aibă vreo 
victorie sau bani, nu-i lăsase nicio lumânare în suport de sticlă 
roșie sau galbenă. Acum armatele de nori negri cotropiseră tot 
cerul, iar încăperea devenise o gaură ce puţea a funingine, 
luminată intermitent de lumina războiului naturii, plină de un 
răpăit care-mi aduse în minte imaginea unei hoarde de șobolani 
ce alergau. 

— Odd, șopti el când am pătruns pe ușă, slava Domnului! 
Eram convins că ai murit. 

Am aprins lanterna, i-am dat-o s-o ţină și i-am spus tot în 
șoaptă: 

— De ce nu mi-ai spus cât e de ţicnită? 

— Tu mă asculţi vreodată? i-am zis că-i mai nebună decât un 
terorist sinucigaș sifilitic care suferă de boala vacii nebune. 


VP - 188 


— Mda. Asta a fost o afirmaţie la fel de completă ca aceea că 
Hitler a fost un zugrav care s-a apucat de politică. 

Ropotul de șobolani care alergau se dovedi a fi produs de 
ploaia ce pătrundea în încăpere prin unul dintre cele trei 
geamuri sparte și care răpăia pe un morman de mobilă. 

Am rezemat pușca de perete și i-am arătat telecomanda, pe 
care Danny o recunoscu. 

— Datura e moartă? întreba el. 

— Nu m-aș baza pe asta. _ 

— Ce-i cu Posomorâtul și Intunecatul? 

N-a fost nevoie să întreb la cine se referea. 

— Unul din ei a încasat o lovitură, dar nu cred că a suferit 
stricăciuni importante. 

— Deci o să vină? 

— Așa cum vin impozitele. 

— Trebuie să ne despărțim. 

— Ne despărțim, l-am asigurat eu și aproape că am apăsat pe 
butonul cel alb al telecomenzii. 

În penultimul moment, cu degetul pe buton, m-am întrebat 
cine îmi spusese că butonul cel negru avea să detoneze 
explozibilul, iar cel alb îl va scoate din funcţiune. 

Datura. 


VP - 189 


PATRUZECI 


Datura, care avusese de-a face cu Porcii Cenușii din Haiti și 
privise cum croitoreasa fusese sacrificată și canibalizată, îmi 
spusese că butonul cel negru detona bomba, iar cel alb o scotea 
din funcţiune. 

După experienţa cu ea, Datura nu se dovedise a fi o sursă 
demnă de încredere, de fapte pe care se putea conta și de 
sinceritate. 

Mai mult, această femeie nebună și întotdeauna binevoitoare 
oferise de bunăvoie această informaţie atunci când o 
întrebasem dacă telecomanda de pe masă era cea care acţiona 
bomba. Nu găseam niciun motiv pentru care să facă asta. 

Așteaptă. Corecţie. La urma urmei, exista un motiv, unul 
machiavelic și plin de cruzime. 

Datura dorise ca, în cazul în care, printr-o baftă 
nemaipomenită, aș fi pus mâna pe telecomandă, să-l arunc pe 
Danny în aer în loc să-l salvez. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Danny. 

— Dă-mi lanterna. 

Am ocolit scaunul, m-am ghemuit și am examinat bomba. În 
timpul care trecuse de când văzusem prima oară dispozitivul, 
subconștientul meu fusese în stare să cugete la mâna de fire 
colorate, iar rezultatul fusese zero. 

Asta nu înseamnă că trebuie să avem o părere proastă despre 
subconștientul meu. Mai avusese de rezolvat și alte sarcini 
importante - cum ar fi să mediteze la bolile de care aș fi putut 
să mă molipsesc când Datura îmi scuipase vinul în faţă. 

Ca și mai înainte, am încercat să-mi declanșez al șaselea simţ 
urmărind firele cu vârful degetului. După 3,75 secunde am 
recunoscut că asta reprezenta o tactică disperată, singura 
speranţă fiind să reușesc să fiu omorât. 

— Odd... 

— Sunt încă aici. Danny, hai să jucăm un joc de asocieri de 
cuvinte. 

— Acum? 


VP - 190 


— Mai târziu s-ar putea să fim morţi, deci când să mai jucăm? 
Fă-mi pe plac! O să mă ajute să găsesc o soluţie. Eu o să spun 
ceva și tu o să zici primul lucru care-ţi trece prin minte. 

— Chestia asta e o aiureală. 

— Gata: negru și alb. 

— Claviatură de pian. 

— Încearcă din nou. Negru și alb. 

— Zi și noapte. 

— Negru și alb. 

— Sare și piper. 

— Negru și alb. 

— Bine și rău. 

— Bine, am spus eu. 

— Mulţumesc. 

— Nu, acesta era următorul cuvânt la care să găsești o 
asociere: bine. 

— Mâhnire. 

— Bine, am repetat eu. 

— Somn. 

— Bine. 

— Dumnezeu. 

— Rău, am zis eu. 

— Datura, răspunse el imediat. 

— Adevăr. 

— Bine. 

Am spus din nou: 

— Datura. 

— Minciună, a spus el, de îndată. 

— Intuiţiile noastre ne duc la aceeași concluzie, i-am spus eu. 

— Ce concluzie? 

— Albul detonează bomba, am zis, punând degetul ușor pe 
butonul cel negru. 

Sunt multe situaţii când e interesant să fii Odd Thomas, dar 
nici pe aproape la fel de amuzant cum ar fi fost să fiu Harry 
Potter. Dacă aș fi fost Harry, aș fi făcut vraja nu-mi-exploda-în- 
faţă, folosind un pic de aia și un strop de aialaltă, iar totul ar fi 
fost bine. 

În loc să fac vreo vrajă, am apăsat pe butonul negru și totul 
păru să fie bine. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Danny. 


VP - 191 


— N-ai auzit bubuitura? Ascultă atent, s-ar putea s-o mai auzi. 

Mi-am vârât degetele prin fire, am strâns pumnul și am smuls 
smocul acela colorat din dispozitiv. 

Versiunea redusă a nivelei cu bulă de aer se lăsă într-o parte, 
iar bula alunecă în zona de explozie. 

— N-am murit, spuse Danny. 

— Nici eu. 

M-am dus la mobila care fusese îngrămădită la întâmplare de 
cutremur și mi-am regăsit rucsacul în locul unde îl vârâsem cu 
mai puţin de o oră în urmă. 

Am scos briceagul din rucsac și am tăiat ultimele bucăţi de 
bandă adezivă care-l legau pe Danny de scaun. 

Kilogramul de explozibil căzu pe podea cu un bubuit la fel de 
puternic ca acela pe care l-ar fi scos o cărămidă de lut. 
Explozibilul plastic poate fi detonat doar de o descărcare 
electrică. 

Când Danny se ridică de pe scaun, am aruncat cuțitul în 
rucsac. Am stins lanterna și am prins-o iarăși la brâu. 

Eliberat de obligaţia de a rezolva înțelesul firelor bombei, 
subconștientul meu număra secundele trecute de când fugisem 
din cazinou și mă sâcâia în legătură cu situaţia: „Grăbește-te, 
grăbește-te, grăbește-te!” 


VP - 192 


PATRUZECI ȘI UNU 


Un alt foc de baraj de fulgere lumină deșertul, de parcă ar fi 
izbucnit războiul între cer și pământ, făcând undeva, în nisip, 
bălți de sticlă. Tunetele bubuiau atât de puternic încât îmi vibrau 
dinţii de parcă ar fi fost corzi absorbante ale difuzoarelor masive 
ale unui concert death-metal, iar batalioanele de șobolani zoriţi 
ai ploii pătrunseră prin geamurile sparte. 

Danny exclamă, uitându-se la furtună: 

— Dumnezeule! 

— Un ticălos iresponsabil a omorât un șarpe negru și l-a 
atârnat într-un copac, i-am explicat eu. 

— Un șarpe negru? 

După ce i-am dat rucsacul și am înhăţat pușca, am pășit peste 
pragul ușii deschise și am examinat coridorul. Furiile nu sosiseră 
încă. 

Danny, aflat imediat în urma mea, zise: 

— Picioarele mă ard după atâta mers din Pico Mundo până 
aici, iar șoldul meu e plin de cuțite înfipte în el. Nu știu cât o să 
rezist. 

— N-o să mergem departe. După ce-o să trecem de podul de 
frânghie și de camera celor o mie de lănci, va fi floare la ureche. 
Mergi cât de iute poți. 

Nu putea merge repede. Șchiopată mai tare decât de obicei, 
aproape că nu-și putea folosi piciorul drept și, în ciuda faptului 
că nu se plângea niciodată, gemea de durere aproape la fiecare 
pas. 

Dacă aș fi plănuit să-l scot direct din hotel, n-am fi ajuns prea 
departe înainte să ne prindă harpia și căpcăunii ei și să ne 
doboare. 

L-am condus spre nord, pe coridor, către nișa liftului și am 
oftat ușurat când ne-am ghemuit în ea, fără să mai fim la 
vedere. 

Deși nu-mi plăcea să las pușca jos, deși îmi doream să fi avut 
timp s-o leg de brațul meu drept și s-o conectez direct la 
sistemul nervos central, am rezemat-o de perete. 


VP - 193 


Când am început să trag de ușile liftului pe care-l cercetasem 
mai devreme, Danny șopti: 

— Vrei să mă arunci în puț încât să pară un accident și 
cartonul meu cu miriapodul marţian-mâncător-de-creieri să fie 
doar al tău? 

Ușa se deschise. Am riscat să luminez iute cu lanterna, ca să-i 
arăt cabina goală. 

— Fără lumină, căldură sau apă curentă, dar și fără Datura. 

— O să ne ascundem aici? 

— Tu o să te ascunzi aici, i-am zis eu. Eu o să-i distrag și o să-i 
induc în eroare. 

— O să mă găsească în treizeci de secunde. 

— Nu, nu se vor opri să se gândească dacă ușile pot fi forțate. 
Și nu se așteaptă să încercăm să ne ascundem atât de aproape 
de locul în care te-au ţinut închis. 

— Pentru că-i o prostie. 

— Exact. 

— lar ei nu se așteaptă să fim proști. 

— Bingo. 

— Atunci de ce nu ne ascundem amândoi aici? 

— Pentru că atunci ar fi o prostie. 

— Amândouă ouăle în același coș. 

— Ai început să-ţi dai seama, fârtate! 

In rucsac mai aveam trei sticle de o jumătate de litru cu apă. 
Am păstrat una și i le-am dat lui pe celelalte. 

Mijindu-și ochii în lumina slabă, Danny zise: 

— Evian. 

— Dacă-ți place să crezi că-i așa. 

l-am dat și ambele batoane cu praf de nucă de cocos și 
stafide. 

— Poţi să reziști trei-patru zile, dacă va fi nevoie. 

— O să te întorci până atunci. 

— Dacă pot să-i evit câteva ore, o să creadă că încerc să 
câștig timp ca să ne îndepărtăm în ritmul tău. O să înceapă să 
se teamă că o să aduc poliţia și o s-o șteargă din locul ăsta. 

Danny acceptă mai multe pachete învelite în staniol. 

— Ce-s astea? 

— Șervetțele umede. Dacă nu mă întorc, înseamnă că-s mort. 
Așteaptă două zile ca să fii sigur. Apoi forțează ușile și du-te la 
șoseaua interstatală. 


VP - 194 


Danny intră în ascensor și-i încercă cu grijă stabilitatea. 

— Cum o să mă piş? 

— În sticlele goale de apă. 

— Te gândești la tot. 

— Mda, dar n-o să pot să le mai folosesc după aceea. Danny, 
să stai liniștit, să faci pe mortul. Pentru că, dacă n-o să faci pe 
mortul, o să fii mort. 

— Odd, mi-ai salvat viaţa. 

— Încă nu. 

l-am dat una din cele două lanterne și l-am sfătuit să n-o 
folosească în lift. Lumina putea să răzbată în afară. Trebuia să 
păstreze lanterna pentru scări, în cazul în care va trebui să le 
coboare singur. 

În timp ce trăgeam de uși, închizându-l înăuntru, Danny zise: 

— Am decis că, la urma urmei, n-aș vrea să fiu în locul tău. 

— Nu știam că ţi-a trecut vreodată prin minte să fii hoţ de 
identitate. 

— Îmi pare rău, șopti el prin deschizătura care se tot îngusta. 
Îmi pare al naibii de rău. 

— Veșnic prieteni, i-am amintit eu, un lucru pe care l-am spus 
pentru prima dată când aveam zece sau unsprezece ani. Veșnic 
prieteni. 


VP - 195 


PATRUZECI ȘI DOI 


În timp ce treceam pe lângă camera 1242 cu bomba ei 
neexplodată, intrând din coridorul principal în cel secundar, 
purtând rucsacul și ținând pușca în braţe, făceam planuri cum 
să supraviețuiesc. Dorinţa de a mă asigura că Datura va putrezi 
în pușcărie îmi dăduse o iubire de viață mai mare decât 
avusesem în ultimele șase luni. 

Mă așteptam ca indivizii să se despartă și să se întoarcă la 
etajul doisprezece pe scările din nord și din sud, ca să-mi taie 
retragerea înainte să pot să-l conduc pe Danny afară. Dacă 
puteam să cobor doar două-trei niveluri, până la etajul nouă sau 
zece, și să-i las să treacă pe lângă mine, aș fi putut să mă 
strecor până la scări înaintea lor și să gonesc până jos, să ies și 
să plec - ca să mă întorc într-o oră, două cu poliţia. 

Când intrasem prima oară în camera 1203 și discutasem cu 
Datura în timp ce aceasta stătea la fereastră, ea știuse fără să 
întrebe că ocolisem scările folosind puţul ascensorului. Nicio altă 
rută n-ar fi putut să mă aducă la etajul doisprezece. 

Ca urmare, știind că nu puteam să-l duc pe Danny pe același 
traseu, probabil că acum ascultau lângă puțuri ca să vadă dacă 
se aude vreun zgomot de mișcare. Nu puteam să folosesc din 
nou același truc. 

Când am ajuns la intrarea în casa scărilor din sud am găsit 
ușa deschisă pe jumătate. Am trecut prin deschizătură și am 
ajuns pe palier. 

Nu se auzea niciun sunet. Am coborât treaptă cu treaptă - 
patru, cinci -, apoi m-am oprit și am ascultat. Tăcerea continua. 

Mirosul străin, mosc-carne-ciupercă, nu era mai puternic aici 
decât fusese mai devreme, poate era chiar ceva mai slab, dar 
nu mai puţin supărător. 

Mi se făcu pielea de găină. Unii oameni spun că e un 
avertisment din partea lui Dumnezeu că diavolul se află în 
apropiere, dar observasem că același lucru mi se întâmplă și 
când mă servește cineva cu varză de Bruxelles. 

Indiferent care era sursa exactă a duhorii, aceasta provenea - 
probabil - de la resturile toxice rămase după stingerea 


VP - 196 


incendiului, ceea ce explica de ce nu o mai simţisem înainte să 
vin în cazinoul Panamint. Era rezultatul unui eveniment unic, dar 
nu era ceva supranatural. Orice savant putea s-o analizeze, săi 
descopere originea și să-mi ofere o reţetă moleculară. 

Nu întâlnisem niciodată o entitate supranaturală care să-și 
semnaleze prezența prin miros. Oamenii miros, nu fantomele. 
Dar continuam să am pielea de găină și în absența verzei de 
Bruxelles. 

M-am încurajat spunându-mi că nu se ascunde nimic 
ameninţător pe scara aceea. Am făcut iute încă un pas prin 
întuneric, apoi altul. Nu aveam niciun chef să aprind lanterna și 
să-mi dezvălui prezenţa în cazul în care Datura sau unul din 
amicii ei se afla undeva dedesubt. 

Am ajuns la palierul dintre etaje, am mai coborât încă două 
trepte și am văzut o lumină slabă înflorind pe peretele de la 
etajul doisprezece. 

Cineva urca. Putea să fie doar la un etaj sau două sub mine, 
din cauză că lumina nu se propagă bine dacă trebuie să facă un 
ocol de 180 de grade. 

M-am gândit să alerg în jos, în speranţa că o să ajung la etajul 
unsprezece și o să țâșnesc iute ca un iepure de pe scară, înainte 
ca persoana care urca să cotească și să mă vadă. Dar era posibil 
ca ușa să fie închisă din cauza coroziunii și să nu poată fi 
deschisă. Sau ar fi scârțâit în balamalele-i ruginite, scoțând un 
țipăt ca de banshee”. 

Pata de lumină de pe zid deveni mai puternică, mai mare. 
Individul urca iute. Am auzit zgomot de pași. 

Aveam pușca. Într-un spaţiu închis precum casa scării, nici 
măcar eu nu puteam rata o ţintă clară. 

Nevoia mă făcuse să iau arma, dar nu eram pregătit s-o 
folosesc. Pușca avea să fie ultimul mijloc, nu prima opţiune. 

Pe de altă parte, din momentul în care aș fi apăsat pe trăgaci, 
indivizii aveau să știe că nu părăsisem hotelul. Atunci 
vânătoarea s-ar fi desfășurat cu o intensitate sporită. 

Am dat înapoi, fără să fac zgomot. După ce am ajuns la 
palierul de la etajul doisprezece, am continuat să urc prin 
întuneric, intenţionând să ajung la următorul etaj, dar după 
câţiva pași am descoperit că scara era înţesată de moloz. 


22 Banshee - un soi de zână din mitologia irlandeză, care vestește moartea oamenilor 
prin ţipete tânguitoare. (n.tr.). 


VP - 197 


Nu știam sigur ce se afla deasupra, mi-era teamă să nu mă 
împiedic și să fac prea mult zgomot dacă aș fi călcat pe un 
morman înșelător de gunoaie. Îngrijorat că drumul putea fi 
blocat, am renunţat. 

Lumina de pe peretele palierului de jos era puternică, raza 
fiind îndreptată în sus. Individul era doar la un palier și jumătate 
sub mine și m-ar fi văzut când ar fi cotit. 

M-am strecurat prin ușa întredeschisă, întorcându-mă la etajul 
doisprezece. 

În lumina cenușie am văzut că ușile primelor două camere, 
cea din dreapta și din stânga mea, erau închise. N-am pierdut 
vremea încercând dacă erau încuiate. 

A doua ușă din dreapta mea era deschisă. M-am strecurat din 
hol înăuntru și m-am refugiat în spatele ușii. 

Părea un apartament. Pe ambele laturi ale încăperii, lumina 
înăbușită a zilei se scurgea prin ușile de legătură deschise. 

Direct în fața intrării pe care o folosisem, două uși glisante din 
sticlă permiteau accesul la un balcon. Jurubiţe argintii de ploaie 
se destrămau trecând prin faţa clădirii înalte, iar vântul zguduia 
încet ușile în caneluri. 

Pe hol, individul care urca - Andre sau Robert - deschise larg 
ușa de la casa scării, ca să intre. Ușa bubui lovindu-se de 
opritor. 

Stând cu spatele lipit de zid, ţinându-mi răsuflarea, l-am auzit 
trecând pe lângă camera mea. 

Individul se îndreptă către coridorul principal, spre camera 
1242, sperând să mă prindă acolo înainte să apăs butonul alb ca 
să-l eliberez pe Danny și să sărim amândoi în aer. 

Intenţionam să aştept zece secunde, cincisprezece, cât să fiu 
sigur că tipul părăsise coridorul secundar. Apoi aș fi tulit-o către 
scară. 

Acum, după ce trecuse de mine, nu mai aveam de ce să mă 
tem că mai venea cineva pe scări. Puteam să folosesc lanterna, 
să cobor câte două trepte o dată, să ajung la parter înainte ca 
individul să se întoarcă și să mă audă. 

După două secunde, am auzit-o pe Datura răcnind un blestem 
care ar fi făcut-o să roșească pe curva din Babilon. 

Probabil că venise pe scara din nord, cu celălalt băiat bun. 
Ajunseseră la camera 1242 și descoperiseră că Danny Jessup nu 
era nici legat de bombă, nici împrăștiat pe pereţi. 


VP - 198 


PATRUZECI ȘI TREI 


În cazinou, în timp ce-o insultase pe Maryann Morris, Datura 
dovedise că vocea ei mătăsoasă poate fi transformată într-o 
garotă la fel de ucigătoare ca orice frânghie folosită de un 
strangulator. 

Acum, stând ascuns în spatele ușii, chiar la intrarea în 
apartamentul cu trei camere, o auzeam blestemându-mă cu un 
volum alarmant, folosind uneori cuvinte despre care nu-mi 
dădusem niciodată seama că puteau fi folosite în legătură cu un 
bărbat, și cu fiecare secundă ce trecea eram tot mai puţin 
încrezător în șansele mele de a scăpa. 

Din cât îmi dădeam eu seama, putea să se fi molipsit de boala 
vacii nebune, putea să fie sifilitică, dar Datura era mai mult 
decât o ţicnită cu aspect frumos, era mai mult și mai rea decât o 
negustoreasă ucigașă de pornografie, al cărei narcisism îl 
depășea chiar și pe cel al lui Narcis. Părea să fie o forță a naturii, 
cu putere comparabilă cu a pământului, apei, vântului și focului. 

In minte mi-a venit numele Kali, cel al zeiței hinduse a morții, 
partea întunecată a zeiței-mamă, singura dintre numeroșii zei 
indieni care a învins timpul. Kali cea cu patru brațe, violentă, 
nesătulă devorează toate fiinţele și, în templele în care este 
venerată, idolii obișnuiți o prezintă purtând un colier din cranii 
de om, dansând pe un cadavru. 

Această imagine metaforică, silueta groaznică, macabră a 
sălbaticei Kali întrupată în Datura cea blondă și plină de viață se 
potrivi de îndată atât de bine, păru atât de adevărată încât 
simţurile începură să mi se ascută. Fiecare amănunt din camera 
de hotel întunecoasă, al prăpădului din jurul meu, al furtunii 
nimicitoare de dincolo de ușile balconului căpătă contururi mai 
clare, iar eu am simţit că aș putea să văd pentru moment mai în 
profunzimea lucrurilor, chiar dincolo de structura lor moleculară. 

Dar, în același timp cu această nouă clarviziune, am detectat 
un mister transcendental pe care nu-l mai percepusem 
niciodată, o revelaţie care aștepta să fie acceptată. Am simţit 
fiorul unei personalităţi greu de suportat, o venerație care 


VP - 199 


semăna mai mult a adorare plină de pioșenie decât a groază, 
deși groaza făcea parte din ea. 

S-ar putea să credeţi că mă străduiesc să vă descriu percepţia 
exagerată care însoțește deseori un pericol de moarte. Mă 
aflasem de multe ori în pericol de moarte ca să știu cum te simţi 
în acel moment, dar acest incident metafizic nu era identic. 

Presupun că, la fel ca orice experienţă mistică, în care 
inefabilul pare gata să devină inteligibil, acest moment trece, la 
fel de efemer ca un vis. Dar, după ce a trecut, m-a lăsat 
electrizat, de parcă aș fi fost lovit cu un baston cu șocuri 
electrice proiectat să dea energie și forță minţii ca să înfrunte 
un adevăr dificil. 

Adevărul era că Datura, cu toată ţicneala ei, cu ignoranţa și 
cu excentricităţile ei ridicole, era un adversar mult mai 
formidabil decât  presupusesem eu. Când ajungea să 
săvârșească o violență extremă, avea tot atâtea mâini 
nesăţioase ca și Kali, câtă vreme cele două mâini ale mele 
șovăiau. 

Planul meu fusese să fug iute din hotel și să obţin ajutor sau, 
dacă nu reușeam, să-i evit pe femeie și pe cei doi gealaţi ai ei 
suficient de mult timp ca să-i fac să creadă că fugisem și că 
trebuia s-o tulească și ei înainte să trimit acolo autorităţile. Nu 
era un plan de acţiune, ci unul de evitare. 

Ascultând recitalul Daturei - care avea loc, după toate 
aparențele, undeva lângă intersecția coridoarelor, mult prea 
aproape pentru liniștea mea -, mi-am dat seama că în timp ce 
multor oameni furia le întuneca judecata, ei îi ascuțea 
inteligenţa și simţurile. Și ura. 

Talentul ei de a face rău sau cum se spunea cândva, dea 
păcătui era atât de mare încât Datura părea să posede daruri 
stranii, ce puteau rivaliza cu ale mele. Mai că-mi venea să cred 
că Datura putea să miroasă sângele dușmanilor ei cât timp 
acesta era încă în venele lor și-i urmărea mirosul ca să-l verse. 

După sosirea ei, am renunţat la planul de a fugi către scara 
din nord. O mișcare făcută cât timp individa zăbovea în preajmă 
însemna sinucidere curată. 

Se părea că nu era posibil nici s-o evit. Dar nu mă grăbeam s- 
o înfrunt. 


VP - 200 


Cu o nouă și îngrozitoare percepţie asupra acestei femei 
țăcănite, am început să mă gândesc la ce aveam de făcut ca să 
supraviețuiesc. 

Mi-am amintit un alt lucru macabru despre zeița hindusă cu 
patru braţe care îmi sugera să n-o subestimez pe Datura. Kali 
manifesta o sete pentru oroare atât de greu de potolit, încât 
odată s-a decapitat singură, ca să poată să-și bea propriul sânge 
care-i ţâșnea din gât. 

Fiind zeiță doar în mintea ei, Datura n-ar fi supravieţuit 
decapitării. Dar când mi-am amintit poveștile odioase despre 
strigătele copiilor asasinați într-o pivniţă din Savannah și despre 
sacrificarea croitoresei din Port-au-Prince păruse să-i facă mare 
plăcere să le spună -, n-am mai putut să susţin că era mai puţin 
însetată de sânge decât Kali. 

Așa că am rămas în spatele ușii, în umbra risipită deseori de 
lumina furtunii, ascultându-i blestemul, apoi discursul. Curând, 
vocea i se îmblânzi într-o asemenea măsură încât n-am mai 
distins niciun cuvânt, dar nu aveam cum să mă înșel în privinţa 
perseverenţei ei, în cadenţa de-o insistenţă frenetică, plină de 
furie, ură și dorinţe macabre. 

Dacă Andre și Robert au spus ceva - sau au îndrăznit să 
deschidă gura -, eu nu le-am auzit vocile. Am auzit-o doar pe a 
ei. După cât de supuși și de devotați îi erau, mi-am zis că 
indivizii aveau suflete de credincioși adevăraţi, gata să bea licori 
otrăvite ca orice membri ai unui cult. 

Când Datura tăcu, ar fi trebuit să mă simt ușurat, dar în loc de 
asta am simţit fiorii produși de varza de Bruxelles. Cu 
intensitate. 

Mă sprijinisem ușor de zid. M-am îndreptat. 

Pușca, pe care o ţineam cu ambele mâini și care păruse a fi 
doar o unealtă, acum parcă era brusc vie, adormită, dar vie și 
conștientă, așa cum mi se păruseră și altădată armele. Ca și în 
trecut, m-am temut că n-o să pot să stăpânesc arma atunci 
când va începe situația de criză. 

Mulţumesc, mămico! 

Când Datura încetă să vorbească, m-am așteptat să aud 
mișcare, poate uși deschizându-se și închizându-se, indicaţii că 
indivizii începuseră căutarea. Urmă doar tăcere. 

Ropotul molcom al ploii ce se scurgea pe balcon și bubuitul 
întâmplător al tunetului fuseseră doar un zgomot de fond. Dar, 


VP - 201 


în timp ce ascultam atent, încercând să aud sunetele vreunei 
mișcări pe coridor, am fost supărat pe furtună, de parcă ar fi 
fost complice de bunăvoie al Daturei. 

Am încercat să-mi imaginez ce aș fi făcut în locul ei, dar 
singurul răspuns raţional mi s-a părut a fi: „Pleacă”. Danny fiind 
liber și noi doi dispăruţi, Datura ar fi trebuit să-și golească 
conturile din bănci și s-o tulească în mare viteză spre graniţă. 

Un psihopat obișnuit se descotorosește de toate atunci când 
lucrurile o iau razna - nu și Kali, devoratoarea de morți. 

Probabil că indivizii parcaseră un vehicul, două lângă hotel. 
După ce-l răpiseră pe Danny se întorseseră la hotel pe o cale 
ocolitoare, ca să-mi testeze magnetismul psihic, dar nu aveau 
niciun motiv să plece pe jos, nu cu mașina, după ce distracţia s- 
ar fi sfârșit. 

Poate că Datura era îngrijorată de posibilitatea ca, în cazul în 
care eu și Danny ajungeam la parter și ieșeam din Panamint, să 
găsim mașina, s-o pornim legându-i firele din bord și să-i lăsăm 
blocaţi acolo. Dacă așa stăteau lucrurile, Andre sau Robert - sau 
chiar Datura însăși - ar fi trebuit să coboare ca să scoată 
vehiculul din funcţiune ori să-l păzească. 

Ploaia. Susurul neîncetat al ploii. 

Un mieunat slab al vântului, ce se ruga la ușile balconului. 

Nu mă alertă niciun sunet. Dar pericolul era anunţat de 
mirosul acela de mosc, ciupercă și carne rece. 


VP - 202 


PATRUZECI ȘI PATRU 


M-am strâmbat simțind mirosul acela subtil, aparte, care-ţi 
tăia pofta de mâncare. Apoi individul făcu un pas sau își mută 
greutatea de pe un picior pe altul, pentru că am auzit scrâșnetul 
slab, dar clar al unui obiect mic zdrobit sub talpă. 

Ușa, deschisă două treimi, îmi oferea un spaţiu triunghiular în 
care să stau între ea și perete. Dacă urmăritorul meu ar fi 
împins-o, ușa s-ar fi lovit de mine și mi-ar fi trădat prezența. 

Construcţia multor clădiri permitea ca spaţiul dintre marginea 
dinspre balamale a ușii deschise și ramă să ofere posibilitatea 
vederii prin crăpătura aceea îngustă a celui care stătea în prag. 
Rama aceasta era mai adâncă decât cerea codul standard, iar 
cornișa opritorului era atât de groasă încât astupa deschizătură. 

Incercând să văd partea plină a paharului, după cum aveam 
neapărată nevoie în momentul acela, concluzia era: dacă eu nu 
pot să-l vad, nici el nu poate să mă vadă. 

Întrucât întâlnisem mirosul acela neplăcut doar în diferite 
momente pe scări și în timpul celei de-a doua vizite în cazinou, 
nu-l asociasem cu Andre sau cu Robert. Acum mi-am dat seama 
că nu-l putusem detecta între pereții luminaţi de lumânări ai 
camerei 1203, unde mă bucurasem de compania lor, din cauză 
că mireasma săţioasă a Cleo-May îl acoperise pur și simplu. 

Inrămat de ușile mari, glisante, în nord, un copac răsturnat 
alcătuit din fulgere luă foc, cu trunchiul în cer și cu ramurile 
zguduindu-se spre pământ. Un al doilea arbore se suprapuse 
peste primul, iar al treilea se suprapuse peste al doilea: o 
pădure luminoasă, cu viață scurtă, care arse chiar în timp ce 
creștea. 

Individul rămase în prag atât de mult timp încât am început 
să bănuiesc că știa nu numai că sunt acolo, dar și poziţia mea 
exactă, și că se juca un pic cu mine. 

Clipă după clipă, nervii mi se încordară mai tare decât banda 
de cauciuc ce învârte elicea avionului din lemn de balsa al unui 
copil. M-am decis să fiu atent să nu fac vreo mișcare pripită. 

La urma urmei, era posibil ca individul să plece pur și simplu. 
Soarta nu-i întotdeauna vitregă. Uneori, un uragan urlă 


VP - 203 


deasupra unui țărm vulnerabil, alteori se îndepărtează de 
maluri. 

Abia apucasem să mă îmbărbătez cu acest gând plin de 
speranţă, că individul părăsi pragul și se aventură în încăpere, 
mișcare pe care mai degrabă am simţit-o decât am auzit-o. 

O pușcă având mâner de pistol nu e, prin definiţie, una cu 
care tragi ținând patul rezemat de umăr. O ţii în față, nu într-o 
parte. 

La început, nu l-am văzut de ușă. Când merse mai departe, aș 
fi avut nevoie de pelerina care te face invizibil, obiect pe care 
nu-l posed pentru că, din nefericire, nu sunt Harry Potter. 

Când Wyatt Porter, șeful poliţiei, folosise o armă cu mâner de 
pistol ca să mă salveze de pierderea unui picior și de 
emascularea de către un crocodil, arma păruse să aibă un recul 
mediu. Șeful poliţiei stătuse cu picioarele îndepărtate, stângul 
un pic în faţa dreptului, cu genunchii ușor îndoiţi, ca să 
neutralizeze șocul, și fusese zdruncinat vizibil. 

Robert pătrunsese în încăpere suficient de mult ca să-l văd. 
Nu-și dăduse seama de prezența mea. Când păși în câmpul meu 
vizual, el nu mă putea vedea. 

Dacă ar fi întors capul ca să se uite într-o parte, nu m-ar fi 
zărit nici măcar cu coada ochiului. Dar, dacă l-ar fi avertizat 
instinctul și s-ar fi răsucit complet, atunci umbra în care stăteam 
nu era destul de profundă ca să nu mă vadă. 

Întunericul nu-i dezvăluia trăsăturile suficient ca să-l identific 
după aspect. Era mai degrabă solid decât masiv, ceea ce ÎI 
scotea din discuţie pe Andre. 

In grădina cuprinsă de furtună, alte fulgere prinseră rădăcini, 
iar bubuitul strident al tunetului fu echivalentul doborârii unei 
întregi păduri. 

Individul continuă să străbată încăperea, fără să se uite nici în 
stânga, nici în dreapta. Am început să cred că intrase aici nu ca 
să mă caute, ci din alt motiv. 

Având în vedere faptul că semăna mai mult decât de obicei 
cu un somnambul, fusese atras de chemarea furtunii. Tipul se 
opri în faţa ușilor balconului. 

Am îndrăznit să cred că, dacă escaladarea curentă a 
pirotehniei furtunii continuă în același ritm încă un minut, 
distrăgându-i atenţia lui Robert și acoperind orice sunet pe care 
l-aș fi scos, aș fi putut să ies din ascunzătoare, să mă strecor 


VP - 204 


iute pe hol, să evit confruntarea și, în cele din urmă, să fug spre 
scări. 

Când m-am aplecat în față, intenţionând să privesc după ușa 
de la intrare, ca să mă asigur că Datura și Andre căutau în altă 
parte și că holul nu era periculos, efectul următorului foc de 
baraj al fulgerelor mă zgudui și mă opri. Fiecare flacără ricoșa 
din Robert și-i oglindea imaginea fantomatică în geamul ușilor 
de la balcon. Figura lui lucea albă ca o mască Kabuki, dar ochii 
săi erau și mai albi, de-un alb strălucitor din cauza fulgerelor 
reflectate. 

M-am gândit imediat la individul ca un șarpe, pescuit din 
canal, cu ochii daţi peste cap. 

Alte trei fulgerări i se reflectară în ochi, iar eu am simţit că-mi 
îngheață măduva în oase când Robert se întoarse către mine. 


VP - 205 


PATRUZECI ȘI CINCI 


Robert se întoarse către mine fără grabă, fără reflexele iuți 
ale unei intenţii violente. 

Lumina de nepătruns al furtunii nu-i mai lumina faţa, ci îi 
scotea în evidenţă silueta. Cerul, un galion mare cu o mie de 
pânze negre, semnala, semnala, ca și cum ar fi încercat să-i 
recâștige atenţia, iar tunetul bubui. 

Fără să mai aibă legătură cu fulgerele, ochii săi nu mai luceau 
într-un alb selenar. Cu toate acestea... deși trăsăturile sale erau 
în umbra deplină, ochii îi păreau vag fosforescenţi, lăptoși că ai 
unui om orbit de cataractă. 

Deși nu-l vedeam suficient de bine ca să fiu sigur, am avut 
impresia că avea ochii daţi peste cap, fără culoare. Asta putea fi 
rodul imaginaţiei mele, produs de frigul care mă cuprinsese. 

Luând poziţia pe care, după cum îmi aminteam, o luase șeful 
poliției, am îndreptat pușca spre el, ochind ceva mai jos, pentru 
că reculul putea să împingă ţeava în sus. 

Indiferent de starea ochilor lui Robert, fie ei albi ca niște ouă 
răsfierte sau de albastrul mohorât al berilului și injectați, cum 
fuseseră mai devreme, eram convins nu numai că era conștient 
de prezenţa mea, dar și că mă vedea. 

Dar felul cum se purta și ţinuta cu umerii lăsaţi sugerau că 
simplul fapt că mă văzuse nu-i trezise dorinţa de asasin 
psihopat. Chiar dacă nu părea surprins, arata cel puţin distras și 
fără vlagă. 

Am început să cred că nu venise să mă caute, ci hoinărise cu 
alt scop sau fără niciun scop. Găsindu-mă din întâmplare, 
rămăsese ca și cum ar fi fost indignat de ideea că trebuie să se 
decidă să mă înfrunte. 

Se purta din ce în ce mai ciudat. Scoase un oftat lung de 
oboseală, dând de înţeles că se simţea hărțuit. 

Din câte îmi aminteam eu, erau primele sunete pe care le 
auzisem ieșind de pe buzele lui: un oftat, o plângere. 

Indispoziţia sa inexplicabilă și reticența mea de a utiliza pușca 
în lipsa unei ameninţări clare la adresa vieţii mele ne aduseseră 


VP - 206 


într-un impas bizar pe care nu mi-l imaginasem cu două minute 
înainte. 

Brusc, fruntea mi se îmbrobonă de sudoare. Situaţia nu era de 
durată. Trebuia făcut ceva. 

Brațele îi atârnau pe lângă corp. Lumina pâlpâitoare a furtunii 
contură forma unui pistol sau a unui revolver pe care-l ţinea în 
mâna dreaptă. 

Atunci când se întorsese iniţial de la fereastră, Robert ar fi 
putut să se rotească iute către mine, trăgând de zor, aruncându- 
se pe jos și rostogolindu-se în timp ce trăgea, ca să evite 
încărcătură de calibrul 12. Nu mă îndoiam că era un ucigaș cu 
experienţă, care știa mișcările corecte. Șansele sale de a mă 
ucide erau mult mai mari decât șansele mele de a-l răni. 

Pistolul atârna ca o ancoră la capătul braţului său, în timp ce 
individul făcu doi pași spre mine, nu într-o manieră 
amenințătoare, ci aproape ca și cum ar fi vrut să mă roage ceva. 
Erau pași grei, ca de cal de tracţiune, care se potriveau poreclei 
- Cheval - pe care i-o dăduse Datura. 

Eram îngrijorat să nu intre pe ușă Andre, cu puterea 
irezistibilă a unei locomotive, de care îmi amintise când îl 
văzusem. 

Robert putea să renunţe la starea asta care-l împiedica să 
treacă la acţiune. Cei doi ar fi putut să mă doboare într-un foc 
încrucișat. 

Dar nu eram în stare să împușc un om care până în clipa 
aceea nu păruse dispus să tragă în mine. 

Deși venise mai aproape, nu-i vedeam mai limpede chipul. 
Aveam încă impresia enervantă ca ochii lui erau niște geamuri 
înghețate. 

Individul scoase alt sunet, care mi-a părut la început o 
întrebare rostită în șoaptă. Dar, când îl repetă, mi-a părut că-i o 
tuse înăbușită. 

În cele din urmă, mâna cu pistolul se ridică de lângă șoldul 
său. 

Impresia mea era că ridicase arma nu cu intenţii letale, ci 
inconștient, ca și cum ar fi uitat că o are în mână. Având în 
vedere ceea ce știam despre el - devotamentul lui pentru 
Datura, gustul lui pentru sânge, participarea sa evidentă la 
uciderea brutală a doctorului Jessup -, n-am așteptat indicii mai 
clare în legătură cu intenţiile sale. 


VP - 207 


Reculul mă zgudui. Individul încasă încărcătura ca un camion 
- după cum și arăta - și nu scăpă pistolul, iar eu am introdus alt 
cartuș pe ţeavă și am tras din nou, făcând ţăndări ușile de sticlă 
din spatele lui - probabil că trăsesem prea sus sau într-o parte -, 
așa că am reîncărcat și am tras a treia oară, iar individul se 
împletici înapoi, prin spaţiul liber unde fuseseră ușile glisante. 

Deși nu scăpase arma, n-o folosise, iar eu mă îndoiam că era 
nevoie și de o a patra împușcătură. Cel puţin două din primele 
trei focuri îl loviseră în plin. 

Dar m-am repezit către el, dornic să termin cu treaba asta, de 
parcă pușca mă conducea și dorea să fie folosită din nou. A 
patra împușcătură îl aruncă pe balcon. 

Abia când am trecut prin ușa distrusă am văzut ceea ce ploaia 
și perspectiva îmi ascunseseră până atunci. Treimea exterioară 
a balconului se rupsese în timpul cutremurului, cu cinci ani în 
urmă, și luase cu ea balustrada. 

Dacă mai rămăsese în el ceva viață după ce fusese lovit de 
trei dintre cele patru împușcături, o cădere de la etajul 
doisprezece trebuie să-i fi venit de hac. 


VP - 208 


PATRUZECI ȘI ȘASE 


Uciderea lui Robert mă lăsă fără vlagă, în genunchi și ameţit, 
dar nu mă apucă greaţa, după cum mă așteptasem întrucâtva. 
La urma urmei, era vorba de Cheval Robert, nu de un soţ bun, 
de un tată iubitor sau de un stâlp al societăţii. 

Mai mult, aveam impresia că voia să-mi facă ceea ce Îi 
făcusem eu. Păruse că primise moartea ca și cum ar fi fost o 
milostenie. 

In timp ce mă retrăgeam de lângă ușile balconului și mă 
feream de rafala subită de ploaie ce pătrunse prin ele, am auzit- 
o pe Datura urlând de undeva de pe holul de la etajul 
doisprezece. Vocea ei creștea ca o sirenă, în timp ce se apropia 
în goană. 

Dacă o tuleam către scări, aș fi fost surprins în hol înainte să 
ajung la trepte. Ea și Andre erau înarmaţi și n-aveam niciun 
motiv să presupun că ar fi fost la fel de indeciși ca Robert. 

Am schimbat sufrageria apartamentului cu dormitorul din 
dreapta ușii de la intrare. Camera era mai întunecoasă decât 
încăperea precedentă din cauză că ferestrele erau mai mici și 
pentru că draperiile putrede nu căzuseră. 

Nu mă așteptam să găsesc o ascunzătoare. Aveam nevoie 
doar de ceva timp ca să reîncarc pușca. 

Gândindu-se la focurile de armă care le atrăseseră atenţia, cei 
doi aveau să intre cu precauţie în camera de zi. Probabil că 
înainte de asta o să tragă rafală ca să-și descarce nervii. 

Dar, când unul din ei avea să îndrăznească să exploreze 
camera aceea alăturată, eu aveam să fiu pregătit săi primesc. 
Atât cât puteam să fiu de pregătit. Aveam doar patru cartușe, 
nu un arsenal. 

Dacă norocul era de partea mea, indivizii nu știau în ce parte 
căutase Robert - dacă Robert căutase ceva. Nu puteau să 
descopere cu precizie doar după sunet locul din care se auziseră 
împușcăturile. 

Dacă decideau să scotocească prin toate încăperile aflate de- 
a lungul coridorului secundar, putea să apară o ocazie ca să 
părăsesc etajul doisprezece. 


VP - 209 


Datura îmi strigă numele. Era mult mai aproape, dar nu 
pătrunsese în apartament, probabil că era la intersecţia 
coridoarelor. Nu mă chema la un milkshake, la o cofetărie, dar 
părea mai mult ațâțată decât enervată. 

Ţeava puștii, culasa și magazia armei erau calde de la focurile 
trase recent. 

M-am rezemat de perete, m-am cutremurat aducându-mi 
aminte cum căzuse Robert pe spate în balcon și am scos primul 
cartuș de rezervă din buzunarul de la blugi. Am pipăit în umbră, 
stângaci din cauza sarcinii ce nu-mi era familiară, încercând să 
introduc cartușul în culasă. 

— Mă auzi, Odd Thomas? răcni Datura. Mă auzi, iubitule? 

Culasa continua să-mi opună rezistență, nu voia să accepte 
cartușul, iar mâinile începură să-mi tremure, făcându-mi sarcina 
și mai dificilă. 

— Ce naiba a fost chestia aia? ţipă ea. A fost un poltergeist, 
iubitule? 

Înfruntarea cu Robert îmi acoperise fața de sudoare. Sunetul 
vocii Daturei transformă transpiraţia în gheață. 

— A fost bestial, a fost extrem de mișto, declară ea, fiind încă 
undeva pe coridor. 

Am decis să încarc culasa la urmă și am încercat să introduc 
cartușul prin ceea ce credeam că-i fanta de încărcare a 
magaziei de trei cartușe. 

Degetele îmi erau transpirate și-mi tremurau. Cartușul îmi 
scăpă din strânsoare. L-am simţit sărind de pe pantoful meu 
drept. 

— M-ai fraierit, Odd Thomas? întrebă ea. M-ai făcut s-o strâng 
în menghină pe Maryann până a explodat? 

Deci Datura nu știa de existenţa individului tuns foarte scurt. 
Aș fi făcut oarecum dreptate lăsând-o să creadă că îi venise de 
hac spiritul unei  chelneriţe  frumușele-dar-nu-suficient-de- 
frumoase. 

Am căutat prin beznă, pipăind podeaua din jurul meu, 
temându-mă că nu mai puteam să găsesc cartușul, că acesta se 
rostogolise prea departe și că va trebui să folosesc lanterna ca 
să-l găsesc. Aveam nevoie de toate cele patru cartușe. Când |- 
am găsit, în câteva secunde, mai că am scos un oftat de 
ușurare. 

— Vreau repetarea reprezentaţiei! răcni Datura. 


VP - 210 


Am rămas ghemuit, cu pușca rezemată de șold și am încercat 
din nou să încarc magazia, răsucind mai întâi cartușul într-un 
fel, apoi invers, dar fanta de încărcare - dacă era fanta de 
încărcare - nu accepta cartușul. 

Treaba părea simplă, mult mai ușoară decât să întorci ouă 
ochiuri fără să spargi gălbenușul, dar se vedea că nu era chiar 
atât de simplă încât cineva care nu era familiarizat cu armele să 
poată încărca o pușcă în întuneric. Aveam nevoie de lumină. 

— Hai s-o storcim din nou pe cățeaua aia moartă! 

M-am dus la fereastră și am tras într-o parte perdeaua 
putredă. 

— Dar de data asta o să te ţin în lesă, iubitule! 

Din după-amiază mai rămăsese o oră, două de lumină, dar 
filtrul furtunii arunca un crepuscul fals peste deșertul ud leoarcă. 
Vedeam totuși destul de bine ca să examinez pușca. 

Am pescuit alt cartuș din alt buzunar. L-am încercat. Nu era 
bun. 

L-am pus pe fereastră, am încercat cu al treilea. Cuprins de-o 
încăpățânare absolută, l-am încercat și pe al patrulea. 

— Tu și schilodul de Danny n-o să ieșiţi de aici. M-ai auzit? Nu 
există cale de scăpare. 

Muniția pe care o găsisem pe dulapul din baie, lângă 
chiuvetă, fusese pentru alt tip de armă. 

Oricum aș fi întors lucrurile, chestia din mâna mea nu mai 
putea fi considerată pușcă. Devenise doar un ciomag caraghios. 

Eram pe râul din poveste nu numai fără vâsle, ci și fără barcă. 


VP - 211 


PATRUZECI ȘI ȘAPTE 


Credeam cândva că s-ar putea, într-o zi, să lucrez în domeniul 
vânzării cu amănuntul a anvelopelor. Am petrecut ceva timp 
colindând prin Fire World, magazin aflat lângă complexul 
comercial Green Moon, de pe Green Moon Road, iar toți cei de 
acolo păreau relaxaţi și fericiţi. 

În lumea anvelopelor, la sfârșitul unei zile de lucru, nu trebuie 
să te întrebi dacă ai făcut ceva important. Ai primit oameni cu 
cauciucuri proaste și i-ai trimis pe șosea cu roţi noi, bune. 

Americanii prosperă datorită mișcării și nu se simt în largul lor 
dacă aceasta le lipsește. Vânzarea de anvelope nu-i numai un 
comerț rentabil, ci și potolește sufletele tulburate. 

Deși vânzarea de anvelope nu implică negocieri aprige, ca în 
vânzările imobiliare sau de armament, eu sunt îngrijorat de 
faptul că aș putea descoperi că partea de vânzări a afacerii ar 
putea să mă secătuiască emoţional. Dacă aspectul supranatural 
al vieţii mele n-ar implica nimic mai stresant decât interacțiunea 
cotidiană cu Elvis, vânzările de anvelope ar avea logică, dar, 
după cum aţi văzut, fiul favorit al Memphis-ului nu reprezintă 
nici jumătate din el. 

Înainte să vin la Panamint, îmi închipuisem că mai târziu 
aveam să mă întorc să lucrez pentru Terri Stambaugh. Dacă 
tigaia s-ar fi dovedit prea obositoare pentru nervii mei, aș fi 
putut să cedez ispitei reprezentate de anvelope, dar nu pentru a 
le vinde, ci pentru a le monta. 

Însă ziua aceasta petrecută în deșert schimbase multe. Avem 
telurile noastre, visele noastre și luptăm pentru ele. Dar nu 
suntem zei, nu avem puterea să modelăm fiecare aspect al 
viitorului. lar drumul pe care ni-l croiește lumea e unul ce te 
învaţă ce-i umilinţa, dacă ești dornic să înveți. 

Da, m-am simţit umil, în timp ce stăteam într-o cameră 
mucegăită dintr-un hotel în ruine, uitându-mă la o pușcă 
nefolositoare și ascultând o nebună criminală care mă asigura 
că soarta mea va fi decisă de ea, după ce renunțasem la ambele 
batoane energizante cu nucă de cocos și stafide. Poate nu la fel 
de umil precum Wile E. Coyote când se trezește strivit sub 


VP - 212 


același pietroi cu care intenţiona să-l zdrobească pe Road 
Runner, dar destul de umil.% 

— Ştii de ce nu poţi să scapi, amice? răcni Datura. 

N-am întrebat, fiind convins că o să-mi spună ea. 

— Pentru că știu despre tine. Știu totul despre tine. Știu că 
asta acţionează în ambele sensuri. 

Această declaraţie nu mi s-a părut imediat logică, dar nu era 
mai mincinoasa decât alte o sută de lucruri pe care le spusese 
individa, așa că n-am depus un efort prea mare ca s-o traduc. 

Mă întrebam când o să înceteze să urle și o să vină să se uite. 
Poate că Andre se târa deja în apartament, căutând, iar 
răcnetele ei din coridor erau menite să mă înșele și să mă facă 
să cred că securea încă nu cobora. 

Ca și cum mi-ar fi citit gândurile, Datura zise: 

— Nu vin să te caut, Odd Thomas, nu-i așa? 

După ce am pus pușca pe podea, mi-am șters faţa cu mâinile 
și mi-am frecat mâinile de blugi. M-am simţit acoperit de-o 
murdărie de șase zile, fără nicio speranță să am parte de baia 
de duminică. g 

M-am aşteptat întotdeauna să mor curat. In visele mele, când 
deschid ușa albă cu lambriuri și mi se înfige o suliță în gât, port 
un tricou curat, blugi călcaţi și lenjerie nouă. 

— N-am de gând să risc să mă aleg cu o împușcătură în cap 
căutându-te, răcni ea. 

Având în vedere belelele în care intru, nu știu de ce m-am 
așteptat întotdeauna să mor curat. Acum, gândindu-mă la asta, 
mi se părea că-i vorba de autoamăgire. 

Freud s-ar fi distrat grozav analizându-mi complexul o-să-mor- 
curat. Dar în cazul ăsta Freud ar fi fost un măgar. 

— Magnetismul psihic! ţipă ea, atrăgându-mi atenţia mai mult 
decât o făcuse până atunci. Magnetismul psihic acţionează în 
ambele sensuri, iubitule! 

Nu fusesem prea optimist până atunci, dar după vorbele ei m- 
am mai pleoștit un pic. 

Când am în minte o ţintă clară, pot să merg la întâmplare, iar 
magnetismul psihic mă conduce deseori la aceasta, dar uneori, 
când mă mai gândesc la o persoană, fără s-o caut în mod activ, 
același mecanism intră în funcţiune și persoana este atrasă spre 
mine, fără să-și dea seama. 


23 Wile E. Coyote și Road Runner, personaje din desene animate. (n.tr.). 
VP - 213 


Când mecanismul psihic funcţionează invers, fără intenţie 
conștientă din partea mea, eu nu am niciun control asupra lui... 
și sunt vulnerabil la surprize neplăcute. Aceasta era cea mai 
periculoasă informaţie în mâinile Daturei, dintre toate lucrurile 
pe care putuse să i le spună Danny despre mine. 

In alte cazuri, când un tip rău se pomenea în preajma mea 
datorită acţiunii inverse a magnetismului psihic, era la fel de 
surprins ca și mine de această întâmplare. Ceea ce ne punea în 
aceeași situaţie. 

In loc să caute grăbită cameră cu cameră, etaj cu etaj, Datura 
intenţiona să rămână alertă, dar calmă și să fie receptivă la 
impulsul aurei mele - sau ce naiba exercita atracţia 
paranormală. Ea și Andre puteau păzi cele două scări, verificând 
periodic dacă în puţul ascensorului se auzea zgomot. Trebuia ca 
ea să aștepte până când avea să se trezească lângă mine - sau 
în spatele meu -, atrasă către mine de faptul că, precum în 
cântecul lui Willie Nelson?*, ea era mereu în mintea mea. 

Nu conta cât de mult m-aș fi chinuit să găsesc o cale de ieșire 
din hotel, existau șanse mari s-o întâlnesc înainte de a ajunge în 
libertate. Era ceva asemănător destinului. 

Dacă ai băut o bere în plus și ai chef să discuţi în 
contradictoriu, poţi să zici: „Odd, nu fi idiot! Tot ce trebuie să 
faci e să nu te mai gândești la ea”. 

Imaginaţi-vă că alergaţi desculț într-o zi de vară, fără nicio 
grijă, ca un copil, iar piciorul calcă pe o scândură veche și un cui 
lung de zece centimetri ţi se înfige în bolta metatarsiană, 
pătrunzându-ţi până în căpută. Nu-i nevoie să-ţi anulezi planurile 
și să cauţi un doctor. O să-ţi fie bine, dacă n-o să te gândești la 
cuiul ăla mare, ascuţit și ruginit, înfipt în piciorul tău. 

Joci golf pe un teren cu optsprezece găuri și mingea ţi se duce 
în pădure. In timp ce o cauţi, ești mușcat de mână de un şarpe- 
cu-clopoţei. Nu te obosi să formezi 911 la telefonul tău celular! 
Poţi să-ţi termini meciul cu aplomb, dacă te vei concentra 
asupra jocului și vei uita de șarpele ăla plictisitor. 

Sper că ai înţeles ce vreau să spun, indiferent câte beri ai 
băut. Datura era cuiul din piciorul meu, era șarpele cu colții 
înfipţi în mâna mea. A încerca să nu te gândești la femeia 
aceea, în circumstanţele acelea, era ca și cum ai fi într-o 


24 Willie Nelson, cântăreț de muzica country. (n.tr.). 
VP - 214 


încăpere cu un luptător de sumo furios și ai fi încercat să nu te 
gândești la el. 

Măcar își arătase intenţiile. Acum știam că ea aflase despre 
magnetismul psihic invers. Putea să nimerească peste mine 
când mă așteptam mai puţin, dar nu aveam să mai fiu surprins 
când urma să mă decapiteze și să-mi bea sângele. 

Datura încetase să tipe. 

Am așteptat încordat, enervat de tăcere. 

Ar fi fost mai ușor să nu mă gândesc la ea când răcnea decât 
când tăcea. 

O răpăială de ploaie pe fereastră. Un tunet. Un bocet al 
vântului. 

Lui Ozzie Boone, mentor și literat, i-ar fi plăcut cuvântul 
acesta. Bocet un cântec de jale, o lamentaţie, un cântec pentru 
morți. 

În timp ce eu mă jucam de-a v-aţi ascunselea cu o nebună 
printr-un hotel distrus de incendiu, Ozzie stătea probabil în 
biroul său elegant, sorbind cacao groasă, fierbinte, ronţăind 
prăjituri cu pecan”, scriind deja primul său roman din noua serie 
despre un detectiv care poate să comunice cu animalele. Poate 
că îl va intitula Bocet pentru un hârciog. 

Bocetul acesta era, bineînţeles, pentru Robert: plin de plumbi 
și zdrobit, aflat la douăsprezece etaje mai jos. 

După un timp, am verificat faţa luminoasă a ceasului de la 
mâna mea. L-am consultat la fiecare minut până când a trecut 
un sfert de oră. 

Nu mă încânta întoarcerea pe coridor. Pe de altă parte, nu mă 
entuziasma nici să rămân unde eram. 

Pe lângă șerveţelele de hârtie, o sticlă cu apă și alte câteva 
lucruri care nu aveau nicio valoare pentru un om în situația 
mea, rucsacul meu conţinea un briceag de pescuit. Lama cea 
mai ascuţită nu se compara cu o pușcă - presupunând că 
Datura avea una -, dar era mai bine decât s-o atac cu o batistă 
de hârtie. 

Nu-s în stare să spintec pe nimeni, nici măcar pe Datura. 
Folosirea unei arme de foc e intimidantă, dar îţi permite să 
omori de la distanţă. Orice pistol e mai puţin intim decât un 
cuţit. Ca s-o omor de aproape și cu implicare personală, sângele 
ei scurgându-se de-a lungul plăselelor cuțitului, ar fi fost nevoie 


25 Nuci americane. (n.tr.). 
VP - 215 


de un alt Odd Thomas, dintr-un univers paralel, un Odd mai hain 
decât mine și căruia să-i pese mai puțin de curăţenie. 

Inarmat doar cu mâinile goale și cu ţinuta mea, m-am întors 
în cele din urmă în camera de zi a apartamentului. 

Nici urmă de Datura. 

Coridorul - cel prin care trecuse de curând răcnind - era 
pustiu. 

Impușcătura armei o făcuse să vină în goană din capătul de 
nord al clădirii. Probabil că supraveghease scările de acolo, iar 
acum se întorsese la ele. 

Am privit către scara din sud, dar, dacă Andre aștepta 
undeva, atunci era la scările acelea. Oi fi avut eu ţinută, dar 
Andre avea gravitate. lar într-o confruntare cu pumnii m-ar fi 
lăsat lat. 

Când răcnea pe coridor, Datura nu știa unde eram, nu știa cu 
certitudine nici dacă o auzeam. Dar îmi spusese adevărul în 
privinţa planului ei: nu căuta, avea doar răbdare, bizuindu-se pe 
soartă. 


VP - 216 


PATRUZECI ȘI OPT 


Neputând folosi scările și nici puţul liftului, trebuia să mă 
descurc cu resursele oferite de etajul doisprezece. 

M-am gândit la un kilogram de gelinită, sau cum i s-o fi 
spunând, la o cantitate de explozibil care putea transforma o 
casă mare în bețe de chibrituri și care i-ar fi fost de folos unui 
tânăr disperat ca mine. 

Deși nu mă pricepeam deloc la explozibili, aveam avantajul 
înţelegerii paranormalului. Da, darul meu mă vârâse în rahatul 
ăsta, dar, dacă nu putea să mă vâre mai adânc, putea să mă 
scoată din el. 

Mai aveam și spiritul american pot-să-fac-asta, care nu 
trebuie subestimat niciodată. 

Conform istoriei pe care am învăţat-o din filme, Alexander 
Graham Bell inventase telefonul jucându-se cu niște cutii de 
conserve și niște fire, ajutat fiind de asistentul său, Watson, care 
fusese amic și cu Sherlock Holmes și obținuse mari succese 
după ce îndurase disprețul și refuzul unor oameni inferiori timp 
de nouăzeci de minute. 

Suportând disprețul și refuzul unui grup remarcabil de 
asemănător de oameni inferiori, Thomas Edison, alt mare 
american, inventase becul electric, fonograful, prima cameră de 
filmat cu sonor și bateria alcalină, printre multe alte lucruri, tot 
în nouăzeci de minute, și semăna cu Spencer Tracy. 

Când era de vârsta mea, Edison arăta ca Mickey Rooney, 
inventase un număr de dispozitive deștepte și manifestase deja 
încrederea de sine care-l ajuta să ignore negativismul celor din 
jur. Eu, Edison și Mickey Rooney eram toţi americani, deci 
existau motive să cred că studiind componentele bombei 
demontate aș fi putut să înjgheb o armă folositoare. 

Oricum, nu aveam altă perspectivă. 

După ce m-am furișat de-a lungul coridorului principal și m- 
am strecurat în camera 1242, unde fusese ţinut prizonier 
Danny, am aprins lanterna și am descoperit ca Datura luase 
pachetul cu explozibil. Poate nu dorise să cadă în mâna mea sau 


VP - 217 


avea la ce să-l folosească. Sau poate dorea să-l păstreze din 
motive sentimentale. 

Nu vedeam de ce mi-aș fi bătut capul întrebându-mă la ce-ar 
fi putut să folosească Datura o bombă, așa că am stins lanterna 
și m-am dus la fereastră. Am examinat telefonul lui Terri la 
felinarul palid al zilei pe cale să se termine, telefon pe care 
Datura îl izbise de polița din baie. 

Când l-am deschis, ecranul se lumină. Aș fi căpătat mai mult 
curaj dacă ar fi apărut pe el vreun simbol, o imagine 
recognoscibilă sau niște date oarecare. In loc de așa ceva, era 
doar o pată fără niciun înţeles, albastră cu galben. 

Am apăsat pe șapte cifre, corespunzătoare numărul lui de 
telefon mobil al lui Wyatt Porter, șeful poliţiei. Cifrele nu apărură 
pe ecran. Am apăsat pe butonul SEND și am așteptat. Nu s-a 
întâmplat nimic. 

Dacă aș fi trăit cu un secol mai devreme, aș fi meșterit 
folosind tot felul de rămășițe și, conform spiritului poţi-să-faci, 
aș fi improvizat un aparat elegant, dar lucrurile sunt mult mai 
complicate în zilele noastre. Nici măcar Edison n-ar fi putut să 
cârpăcească pe loc o placă nouă cu microcipuri. 

Dezamăgit de camera 1242, m-am întors pe coridor. Din 
încăperile cu ușile deschise pătrundea mult mai puţină lumină 
decât cu o jumătate de ora mai devreme. Holul avea să devină 
întunecos cu cel puţin o oră înainte de lăsarea întunericului. 

Deși eram obsedat de teama că o să mă observe cineva, deși 
vizibilitatea era atât de redusă încât puteam considera că mă 
apucase tremuratul degeaba, am evitat să folosesc lanterna pe 
coridor. Andre și Datura aveau arme, iar lumina m-ar fi 
transformat într-o ţintă ușoară. 

În interiorul camerelor pe care le exploram, după ce 
închideam ușa în urma mea, mă simţeam în siguranţă suficient 
de mult ca să recurg la lanternă. Cercetasem câteva dintre 
aceste spaţii mai devreme, când căutasem o ascunzătoare 
pentru Danny. Nu găsisem în încăperile acelea ce dorisem 
atunci și n-am găsit nici ce aveam nevoie acum. 

Undeva, în străfundul cel mai plăcut al inimii, unde 
sălășluiește chiar și în momentele cele mai întunecate credinţa 
în minuni, mă așteptam să mă împiedic de valiza unui client 
mort al hotelului, valiză în care să se afle un pistol încărcat. Deși 
pistolul ar fi fost acceptabil, aș fi preferat să descopăr un lift 


VP - 218 


pentru mărfuri separat de grupul ascensoarelor publice sau un 
ascensor pentru room-service, care să ducă la bucătăria de la 
parter. 

In cele din urmă, am găsit o debara a administraţiei, adâncă 
de vreo trei metri și lată de vreo cinci. Detergenţi, săpunuri 
pentru oaspeţi și becuri de rezervă umpleau rafturile. 
Aspiratoare, găleți și cârpe de șters pe jos erau răspândite pe 
podea. 

Sistemul de stingere a incendiilor, care dăduse greș 
pretutindeni, părea să fi funcţionat în exces aici sau poate se 
spărsese o țeavă de apă. O parte a tavanului se prăbușise și 
bucăţi de rigips - care, evident, fuseseră cândva îmbibate de 
apă - atârnau deasupra capului meu. 

Am inventariat iute lucrurile de pe rafturi. Înălbitor, amoniac 
și alte produse obișnuite pentru întreţinerea casei pot fi 
combinate astfel încât să obţii explozibili, anestezice, substanţe 
inflamabile, bombe fumigene și gaze toxice. Din nefericire, nu 
cunosc niciuna dintre formulele acelea. 

Având în vedere că dau deseori de necazuri și că nu-s prin 
firea mea o mașină ambulantă de provocat moartea, ar trebui 
să am mai multă grijă să mă instruiesc în artele distrugerii și 
asasinării. Internetul oferă o bogăţie de asemenea informaţii 
pentru autodidactul zelos. lar în zilele noastre, universităţi 
serioase oferă cursuri, dacă nu chiar o întreagă programă 
despre filosofia anarhiei și despre aplicaţiile sale practice. 

Când e vorba de acest fel de autoinstruire, recunosc că-s un 
chiulangiu. Mai degrabă îmi perfecţionez aluatul pentru clătite 
decât să mă silesc să memorez reţete pentru șaisprezece 
varietăţi de gaz paralizant. Mai repede citesc un roman de Ozzie 
Boone decât să pierd ore în șir exersând aruncarea pumnalului 
la ţintă și resuscitarea cardiopulmonară pe un manechin. N-am 
pretins niciodată că-s perfect. 

O trapă îmi atrase atenţia, o trapă aflată în acea porţiune a 
tavanului încăperii care nu se prăbușise în urma pagubelor 
făcute de apă. Când m-am prins de un mâner de funie care 
atârna, închizătoarea grea cu arc trosni, gemu, dar se deschise, 
iar din partea de sus a ușii se desfăcu o scară pliantă. 

Când am urcat, lanterna scoase la iveală un spaţiu prin care 
puteai să te tărăști, de un metru pe un metru și jumătate, ce se 
întindea între etajul doisprezece și treisprezece. In el se afla un 


VP - 219 


labirint de ţevi de cupru și de plastic, cabluri electrice, ţevi de 
canalizare, echipament de încălzire, ventilaţie și aer condiționat. 
Puteam să explorez acest spaţiu sau să cobor scara și să beau 
un cocteil de înălbitor cu amoniac. 
Din cauză că nu aveam o felie de lămâie proaspătă, am urcat 
în spaţiul acela, am tras scara după mine și am închis trapa în 
urma mea. 


VP - 220 


PATRUZECI ȘI NOUĂ 


Legenda spune că toţi elefanții africani se duc, atunci când își 
dau seama că-s pe moarte, în același cimitir, încă nedescoperit 
de oameni, aflat în adâncul junglei primordiale, unde zace un 
munte de oase și fildeș. 

Intre al doisprezecelea și al treisprezecelea etaj al hotelului 
Panamint am descoperit un cimitir echivalent celui al elefanților 
- cimitirul șobolanilor. N-am întâlnit niciun exemplar în viață, dar 
am găsit cel puţin o sută care părăsiseră lumea aceasta pentru 
brânza veșnică. 

Muriseră, în majoritatea cazurilor, în grupuri de trei-patru, 
deși am găsit și o grămadă de vreo douăzeci. Bănuiesc că se 
sufocaseră din cauza fumului care umpluse spaţiul acela în 
noaptea catastrofei. După cinci ani, din ei rămăseseră doar 
cranii, oase, câteva petice de blană și, întâmplător, o coadă 
fosilizată. 

Până la această descoperire, nu-mi imaginasem niciodată că 
aș fi putut găsi că există ceva melancolic în niște mormane de 
șobolani morţi. Sfârșitul brusc al vieților lor ocupate și grăbite, 
prăbușirea viselor ce le făceau să le tremure mustăţile după 
resturile rămase de la room-service, încetarea prematură a 
nopților fierbinţi de copulaţie frenetică reprezentau un subiect 
trist. Cimitirul șobolanilor, la fel ca și unul al elefanților, vorbea 
despre natura trecătoare a tuturor lucrurilor. 

Nu le-am plâns soarta. Nici măcar n-am simţit un nod în gât. 
Dar, deoarece fusesem toată viaţa un fan al domnului Mickey 
Mouse, e de înțeles că am fost afectat de apocalipsa 
șobolănească. 

Reziduurile fumului acoperiseră cu o pelicula majoritatea 
suprafețelor, dar am văzut puţine dovezi ale distrugerilor 
provocate direct de foc. Flăcările ţopăiseră de la un etaj la altul, 
călătorind prin canalele pentru instalaţii care fuseseră greșit 
construite, lăsând neatins spaţiul pentru târâre, așa cum 
lăsaseră în pace etajul doisprezece. 

Tărâmul acela dintre etaje, înalt de un metru și treizeci de 
centimetri, nu mă obliga să mă târăsc. Mergeam prin el 


VP - 221 


ghemuit, nefiind sigur la început ce-o să găsesc, apoi mi-am dat 
seama că existau canale verticale, ce lăsaseră focul să urce și 
care puteau să-mi permită să cobor. 

Cantitatea de echipament m-a uluit. Din cauză că termostatul 
din fiecare cameră de hotel poate fi reglat independent de 
celelalte, camerele sunt încălzite sau răcite de propria instalaţie 
de ventilare, aceasta fiind conectată la conducte deviate din 
sistemul de patru ţevi prin care circulă apă supraîncălzită sau 
suprarăcită în întreaga clădire. Aceste instalaţii, deservite de 
pompe, umidificatoare și bazine de refulare, creau un labirint 
geometric care-mi amintea de suprafaţa înţesată de mașini a 
uneia dintre navele cosmice imense din Star Wars, prin 
canioanele cărora se duc bătălii între nave de luptă. 

În loc de nave cosmice de luptă am văzut păianjeni și pânze 
întinse, complexe ca modelele în spirală ale galaxiilor, câte o 
cutie goală de răcoritoare lăsată în urma sa de vreun tehnician 
venit să repare ceva, ici-colo, câte un recipient gol de la un fast- 
food, lins și curățat cu multă vreme în urmă, alți șobolani, până 
când, în cele din urmă, am localizat un canal care putea să fie 
calea mea de ieșire din Panamint. 

Puţul pătrat cu latura de un metru și jumătate, căptușit cu 
plăci neinflamabile acoperite cu metal, se continua încă patru 
etaje în sus din locul în care eram. In jos se întindea o beznă pe 
care lanterna mea nu putea s-o străbată complet. 

Pentru mine, un asemenea șemineu spaţios ar fi putut 
reprezenta o autostradă verticală, comodă dacă n-ar fi fost toate 
ţevile și conductele ce erau înșirate pe trei pereți și jumătate. Pe 
zona rămasă liberă a peretelui era prinsă cu buloane o scară 
care oferea nu doar niște fuscei, ci și niște trepte late de vreo 
zece centimetri, pe care puteai să pui piciorul cu mai multă 
siguranţă. 

Canalul acela nu se afla în apropierea puţurilor pentru lifturi. 
Dacă Datura și Andre ascultau acolo, nu aveau cum să mă audă 
în timp ce-mi croiam drum prin acest canal vertical. 

Printre ţevile și conductele de pe ceilalţi trei pereţi se ițeau 
mânere suplimentare și inele de oţel de care se puteau lega 
funii de siguranţă. 

O funie de nailon, cu diametrul de un centimetru, de tipul 
celei folosite de alpiniști, fusese fixată de vârful clădirii și atârna 
liberă în centrul puţului. Noduri mari, la o distanţă de treizeci de 


VP - 222 


centimetri, îți permiteau să te prinzi cu mâinile de ele. Funia 
aceasta părea să fi fost plasată după incendiu, probabil de către 
echipele de salvare. 

Am dedus - poate incorect - că, dacă ai fi căzut, în ciuda 
treptelor generoase ale scării și ajutorului oferit de funiile aflate 
pretutindeni, frânghia aceea întinsă reprezenta un soi de 
balustradă de care te puteai agăța în timpul prăbușirii. 

Deși am mai puţine gene de maimuţă decât ar fi fost nevoie 
în condiţiile acelea ca să pot trece prin puţul pentru întreţinere, 
n-am văzut o altă alternativă decât să-l folosesc. Altfel, ar fi 
trebuit să aștept ca nava-mamă să mă teleporteze, iar cândva 
aș fi fost descoperit aici, numai oase și blugi, în cimitirul 
șobolanilor. 

Raza lanternei mele slăbise. Am înlocuit bateriile cu unele de 
rezervă din rucsac. 

Am folosit cureaua de speolog și mi-am fixat lanterna de 
antebraţul stâng. 

Am pus briceagul într-un buzunar. 

Am băut jumătate din sticla de apă pe care nu i-o lăsasem lui 
Danny și m-am întrebat ce făcea prietenul meu. Probabil că 
focul de pușcă îl speriase. Poate credea că am murit. 

Poate că murisem, iar eu nu știam încă. 

M-am întrebat dacă aveam nevoie să fac pipi. Nu aveam 
nevoie. N-am reușit să mai găsesc vreun motiv să mai zăbovesc 
și, abandonând rucsacul, am intrat în canalul vertical. 


VP - 223 


CINCIZECI 


Pe un canal prin cablu, care cred că se numește Prostii-Pe- 
Care  Nimeni-Altcineva-Nu-Le-ar-Da-La-Televizor, am văzut 
cândva un serial vechi despre niște aventurieri care coboară în 
centrul pământului și descoperă o civilizaţie subterană. 
Bineînţeles, aceasta este un imperiu al răului. 

Împăratul seamănă cu Ming Nemilosul din siropoasele 
festivaluri vechi Flash Gordon și intenţiona să declanșeze un 
război împotriva lumii de la suprafaţă și s-o cucerească de 
îndată ce avea să descopere adevărata rază a morţii. Sau când 
aveau să-i crească suficient de mari unghiile imense de la mâini, 
ca să fie pe măsura conducătorului întregii planete, oricare din 
aceste situaţii apărea prima. 

Lumea subterană e populată de bandiți și ticăloși obișnuiți, 
dar și de două-trei feluri de mutanţi, femei cu pălării înalte și, 
bineînţeles, dinozauri. Această capodoperă a cinematografiei 
fusese făcută cu decenii înainte de inventarea animației pe 
calculator, iar dinozaurii nu erau nici măcar modele din lut 
filmate poziţie cu poziţie, ci iguane. Bucăţi din cauciuc fuseseră 
lipite pe iguane, ca să le facă să pară mai îngrozitoare, să 
semene mai mult a dinozauri, dar ele arătau doar ca niște 
iguane stânjenite. 

În timp ce coboram în canalul vertical, făcând cu grijă fiecare 
pas, am derulat în minte intriga acelui serial vechi, încercând să 
mă concentrez asupra mustăţii absurde a împăratului sau 
asupra acelei rase aparte de mutanţi, care semănau ciudat de 
mult cu niște pitici înzestrați cu coifuri cu șerpi din cauciuc și cu 
pantaloni de piele, m-am silit să-mi amintesc părţi din replicile 
eroului, la fel de inteligent precum brânza de vaci, m-am gândit 
la iguanele acelea amuzante într-un mod rudimentar. 

Mintea mea continua să se desprindă de Datura, de cuiul 
acela înfipt în picior, de magnetismul psihic invers, de cât de 
înfiorător o să fie când individa o să mă despice ca să-și 
pescuiască amuleta din stomacul meu. Nu era ceva plăcut. 

Aerul din puţul de întreţinere nu mai duhnea așa tare a 
funingine și era mai puţin înţesat cu toxine decât în restul 


VP - 224 


hotelului. Rânced, igrasios, când sulfuros, când mucegăit, aerul 
căpăta substanţă în timp ce coboram în josul hotelului, până 
când păru suficient de dens ca să poată fi băut. 

Din timp în timp, în puț pătrundeau canale orizontale, iar în 
unele cazuri din acestea năvăliră curenţi de aer. Curenţii aceia 
reci miroseau altfel, dar nu mai plăcut decât aerul din put. 

De două ori mi-a venit să vomit. A trebuit să mă opresc ca să- 
mi reprim nevoia de a bori. 

Duhoarea, dimensiunile claustrofobice ale spaţiului acela, 
chimicalele detectabile și sporii de mucegai din aer contribuiau 
la starea de ameţeală care mă cuprinse după ce coborâsem 
doar patru etaje. 

Deși știam că imaginaţia mea o luase razna, m-am întrebat 
dacă două cadavre - omenești, nu de șobolani - puteau să zacă 
în fundul puţului fără să fi fost descoperite de echipele de 
salvare și de cercetare de după incendiu, odihnindu-se într-o 
mâzgă de materie descompusă. 

Cu cât coboram mai adânc, cu atât deveneam mai decis să nu 
îndrept lanterna în jos, de teama a ceea ce aveam să văd în 
fundul puţului: nu doar mortul prăvălit, ci o figură care rânjea 
stând deasupra lui. 

Reprezentările lui Kali o arată întotdeauna goală, nerușinată. 
Într-una din ele, numită jagrata, e foarte slabă și foarte înaltă. 
Din gura ei iese o limbă lungă. Are doi colţi. Radiază o 
frumusețe teribilă, pervers de atrăgătoare. 

La fiecare două etaje treceam prin alt spaţiu orizontal de 
întreţinere. La fiecare dintre aceste întreruperi aș fi putut să 
cobor de pe scară, dar de fiecare dată mă pomeneam agăţându- 
mă de frânghie, folosind nodurile ca puncte de prindere și sărind 
pe scară, când aceasta reapărea. 

Având în vedere starea de ameteală și greaţa incipientă, 
folosirea frânghiei mi se păru imprudentă. Dar am folosit-o. 

În reprezentările ei din temple, Kali ţine în mână un lat, în alta 
un baston cu un craniu la capăt. În a treia mână ţine o spadă, iar 
în a patra un cap retezat. 

Am avut impresia că am auzit mișcare sub mine. M-am oprit, 
dar apoi mi-am spus că zgomotul era doar ecoul respirației 
mele, și am continuat să cobor. 

Numere pictate pe perete identificau fiecare etaj când 
treceam în dreptul acestuia, chiar dacă la nivelul respectiv nu 


VP - 225 


exista nicio deschizătură prin care să se poată trece. Când am 
ajuns la etajul al doilea, piciorul meu drept se cufundă în ceva 
umed și rece. 

Când am îndrăznit să îndrept lumina în jos, am descoperit că 
fundul puțului era plin cu apă neagră, stătătoare și resturi. Nu 
puteam să merg mai departe pe ruta aceea. 

M-am căţărat până la spaţiul de întreţinere dintre etajul doi și 
trei și am ieșit din puțul vertical. 

Dacă pieriseră șobolani la nivelul acela, atunci aceștia nu 
muriseră sufocaţi, ci uciși de gurile flămânde ale focului, care nu 
scuipau nici măcar oasele carbonizate. Flăcările fuseseră atât de 
intense încât lăsaseră în urma lor o funingine de-un negru 
absolut, ce absorbea raza lanternei și nu reflecta nimic. 

Forme de metal răsucite, îndoite, topite, modificate, care 
fuseseră cândva echipament de încălzire și răcire, formau un 
peisaj tulburător cum n-ar fi apărut într-un coșmar provocat de o 
beţie cruntă sau de-o ghiftuire cu pizza. Funinginea care se 
lipise de orice - uneori o peliculă subţire, alteori într-un strat 
gros de trei centimetri - nu era ca un praf, nu era uscată, ci 
unsuroasă. 

Ocolitul și căţăratul peste aceste obstacole amorfe și 
alunecoase se dovediră un lucru înșelător. In unele locuri, 
podeaua se lăsase în jos, ca și cum s-ar fi îndoit, sugerând că la 
nivelul acela al incendiului căldura fusese atât de teribilă încât 
barele din interiorul betonului începuseră să se topească și 
fuseseră gata să cedeze. 

Aerul era mai groaznic decât în puț, mai acru, aproape 
rânced, dar părea mai rarefiat, ca și cum ar fi fost la mare 
altitudine. Textura ciudată a funinginii îmi dădu idei intolerabile 
despre originea acesteia și am încercat să mă gândesc la 
iguanazauri, dar am văzut-o în minte pe Datura cu un colier de 
cranii omenești. 

Mă târam în patru labe, alunecând pe burtă, strâns într-un 
sfincter de metal deformat de căldură într-un morman de resturi 
topite, mă târam și mă gândeam la Orfeu în infern. 

În mitologia greacă, Orfeu s-a dus în infern ca s-o caute pe 
Euridice, soţia sa, care ajunsese acolo după moarte. Orfeu l-a 
fermecat pe Hades și i s-a dat voie s-o scoată din tărâmul 
damnării. 


VP - 226 


Însă eu un puteam să fiu Orfeu, pentru că Stormy Llewellyn, 
Euridice a mea, nu se dusese în infern, ci într-un loc mult mai 
bun, pe care îl meritase pe deplin. Dar dacă acesta era infernul, 
iar eu venisem aici într-o misiune de salvare, atunci sufletul pe 
care mă străduiam să-l salvez era chiar al meu. 

Când am realizat că trapa dintre acest spațiu de întreţinere și 
etajul doi al hotelului era, probabil, astupată cu metal deformat 
și topit, aproape că am căzut într-o gaură din podea. Dincolo de 
gaură, lumina lanternei mele juca pe pereţii scheletici ai unei 
foste camere de depozitare. 

Trapa și scara dispăruseră, transformate în cenușă. Ușurat, 
am sărit în spaţiul de dedesubt, am aterizat în picioare, m-am 
împleticit, dar mi-am menţinut echilibrul. 

Am mers printre stâlpii deformaţi de oţel ai peretelui ce lipsea 
și am ajuns în coridorul principal. Fiind doar cu un etaj deasupra 
nivelului solului, aș fi putut să fug fără să recurg la scările 
păzite. 

Primul lucru scos la iveală de lanterna mea au fost urme care 
arătau ca acelea pe care le văzusem când intrasem prima dată 
în Panamint. Mă făcuseră să mă gândesc la tigrul cu colți în 
formă de sabie. 

Al doilea lucru scos la iveală au fost urme de picioare 
omenești, ce duceau până la Datura, aflată la câţiva pași și care 
își aprinse lanterna de îndată ce o atinse raza lanternei mele. 


VP - 227 


CINCIZECI ȘI UNU 


Ce cățea! Și folosesc cuvântul în toate înțelesurile sale. 

— Salut, iubitule, zise Datura. 

Pe lângă lanternă avea și un pistol. 

— Eram la capătul de jos al scării din nord, zise ea. Am băut 
niște vin și m-am relaxat, așteptând să simt puterea, știi, 
puterea ta care să mă tragă, așa cum mi-a spus Danny, 
schilodul, că o să se întâmple. _ 

— Nu spune nimic, am rugat-o eu. Impușcă-mă și gata. 

Ignorându-mi comentariul, Datura zise: 

— M-am plictisit. Eu mă plictisesc repede. Mai devreme am 
observat în cenușa de la capătul scării urmele alea de felină 
mare. Urmele sunt și pe scări. Deci am decis să le urmez. 

Focul arsese cu ferocitate în partea aceasta a hotelului. Mulţi 
pereți interiori se prăbușiseră, lăsând un spaţiu întins și 
întunecos, tavanul fiind sprijinit doar de coloane roșii de oţel, 
încorporate în beton. Peste ani, cenușa și praful se tot 
depuseseră, întinzând un covor bogat, neted, pe care se 
plimbase de colo-colo tigrul meu cu colți în formă de sabie. 

— Fiara a umblat peste tot, continuă ea. M-au interesat atât 
de mult felul în care s-a învârtit în cerc și modul cum meandrele 
ei au adus-o înapoi pe propriile urme încât am uitat complet de 
tine. Am uitat complet. Și exact atunci te-am auzit venind și am 
stins lanterna. Minunat, iubitule! Credeam că urmăresc felina, 
dar am fost atrasă către tine când mă așteptam mai puţin. Ești 
un gagiu ciudat, știi? 

— Știu, am recunoscut eu. 

— E o felină adevărată sau urmele au fost lăsate de o 
fantomă pe care ai invocat-o ca să mă conducă aici? 

— E o felină adevărată, am asigurat-o eu. 

Eram foarte obosit. Și murdar. Voiam să se termine odată 
povestea asta, să mă duc acasă și să fac baie. 

Ne despărţea o distanţă de aproximativ patru metri. Dacă ar fi 
fost mai mică, aș fi încercat să mă reped la ea, să mă 
ghemuiesc și să-i iau pistolul din mână. 


VP - 228 


Dacă aș fi reușit s-o fac să vorbească în continuare, poate că 
ar fi apărut o ocazie să schimbăm locurile. Din fericire, ca s-o fac 
să vorbească nu trebuia să fac un efort mai mare decât cel 
necesar ca să respir. 

— Știu un prinţ din Nigeria care pretindea că-i un /isangoma, 
zise Datura, și care spunea că se poate transforma în panteră 
după miezul nopţii. 

— De ce nu la ora zece? 

— Nu cred că putea cu adevărat. Cred că minţea, pentru că 
voia să mi-o tragă. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji de felul ăsta în legătură cu mine, i- 
am spus eu. 

— Trebuie să fie o felină-fantomă, un soi de eidolon?$. De ce 
ar colinda o felină adevărată prin văgăuna asta împuţită? 

— „Lângă culmea de vest a muntelui Kilimanjaro, la o 
altitudine de vreo șase mii de metri, se află cadavrul uscat, 
îngheţat al unui leopard”. 

— Muntele din Africa? 

— „Nimeni n-a explicat ce căuta leopardul la altitudinea 
aceea”, am citat eu. 

— Nu pricep, se încruntă ea. Ce-i cu misterul ăsta? E un 
leopard afurisit, poate să se ducă unde vrea. 

— E un citat din Zăpezi/e de pe Kilimanjaro. 

Datura gesticulă cu pistolul, exprimându-și nerăbdarea. l-am 
explicat: 

— E o povestire de Ernest Hemingway. 

— Tipul cu fabrica de mobilă? Ce legătură are Hemingway cu 
asta? 

Am ridicat din umeri și i-am zis: 

— Am un prieten care se înfioară de fiecare dată când fac o 
aluzie literară. El crede că aș putea să fiu scriitor. 

— Voi doi sunteţi homosexuali? întrebă ea. 

— Nu. El e imens de gras, eu am un dar supranatural, asta-i 
tot. 

— lubitule, uneori nu ești prea logic. L-ai omorât pe Robert? 

Cu excepţia celor două spade de lumină, care sclipeau una pe 
lângă cealaltă, al doilea etaj era cufundat într-o beznă 
monotonă. Cât fusesem în spaţiul orizontal de întreţinere și în 


26 Un concept grec, prin care se înţelege dublura astrală a unei ființe vii. (n.tr.). 
VP - 229 


puțul vertical, ziua de iarnă își pierduse și ultimul strop de 
lumină. 

Nu mă sinchiseam dacă mor, dar locul ăla ca o peșteră 
înnegrită de foc era unul prea urât pentru așa ceva. 

— L-ai omorât pe Robert? repetă ea. 

— A căzut de pe balcon. 

— Da, după ce l-ai împușcat, spuse ea, fără să pară afectată; 
de fapt, mă privea ca și cum ar fi fost o păienjeniţă văduvă 
neagră, care urma să decidă ce să facă acum cu masculul. Faci 
foarte bine pe neștiutorul, dar sunt convinsă că ești un 
mundungu. 

— Robert păţise ceva. 

— Nu știu despre ce-i vorba, spuse ea, încruntându-se. Băieţii 
care mă ajută nu rămân cu mine atât cât mi-ar plăcea mie. 

— Nu stau? 

— Cu excepţia lui Andre. E un adevărat taur. 

— Credeam că-i cal. Cheval Andre. 

— Un armăsar în toată puterea cuvântului, zise ea. Unde-i 
Danny schilodul? Îl vreau înapoi. E o maimuţică drăguță. 

— l-am tăiat gâtul și l-am aruncat într-un put. 

Afirmația mea o incită. Nările i se dilatară și i-am văzut pulsul 
zvâcnind pe gâtul ei subțire. 

— Dacă n-a murit din cauza căderii, a sângerat până a murit. 
Sau s-a înecat. Puţul are vreo zece metri de apă la fund. 

— De ce ai făcut asta? 

— M-a trădat. Ţi-a spus secretele mele. 

Datura își linse buzele, de parcă tocmai terminase de mâncat 
un desert gustos. 

— lubitule, ai tot atâtea straturi ca și o ceapă. 

Am decis să joc rolul noi-doi-suntem-de-același-soi-de-ce-nu- 
ne-unim-forțele, dar apăru altă oportunitate. 

— Prințul nigerian mânca rahat, spuse ea, dar aș crede că tu 
poţi să te transformi în panteră după miezul nopţii. 

— Nu-i vorba de o panteră, am zis eu. 

— Da? Atunci în ce te transformi? 

— Nici de un tigru cu colții în formă de sabie. 

— Devii un leopard, ca acela de pe Kilimanjaro? întrebă ea. 

— E vorba de un leu-de-munte”. 


27 Leul-de-munte, sau puma. (n.tr.). 
VP - 230 


Leul-de-munte californian, unul dintre animalele de pradă cele 
mai formidabile din lume, preferă să trăiască în munţii abrupți și 
în păduri, dar se adaptează bine la colinele blânde și la 
lăstărișurile joase. 

Leii-de-munte o duc bine în tufărișurile dese, aproape 
luxuriante de pe colinele și canioanele din jurul orașului Pico 
Mundo și se aventurează deseori în teritoriul învecinat, care 
poate fi catalogat drept deșert adevărat. Un puma mascul își 
revendică un teren de vânătoare cam de vreo două sute de 
kilometri pătraţi și îi place să hoinărească. 

În munţi se hrănește cu căprioare și mufloni. Într-un teritoriu 
sterp precum pustiul Mojave, vânează coioţi, vulpi, ratoni, iepuri 
și rozătoare și-i place varietatea. 

— Masculii acestei specii cântăresc în medie între șaptezeci și 
cinci și optzeci și cinci de kilograme, i-am spus eu. Preferă să 
vâneze la adăpostul nopții. 

Expresia de uimire copilărească - pe care o văzusem prima 
oară în timp ce ne îndreptam spre cazinou, împreună cu cei doi 
acoliţi ai ei, și care fusese singura ei expresie atrăgătoare și 
sinceră - îi apăru din nou pe chip. 

— O să-mi arăţi? 

— Chiar și în timpul zilei oamenii văd rar un leu-de-munte 
care colindă în loc să se odihnească, pentru că este foarte 
liniștit. Trece fără să fie remarcat. 

Ațâțată, de parcă ar fi participat la un sacrificiu ritual, Datura 
zise: 

— Urmele acelea de labe sunt a/e tale, nu-i așa? 

— Leii-de-munte sunt solitari și secretoși. 

— Solitar și secretos, dar mie o să-mi arăţi. 

Ceruse minuni, lucruri imposibile și fabuloase, fiori care să i se 
plimbe de-a lungul șirei spinării. Şi acum credea că, în cele din 
urmă, o să i le ofer. 

— N-ai invocat aceste urme ca să mă conduci aici. Te-a; 
transformat... și ai făcut tu însuţi urmele. 

Dacă mi-aș fi schimbat locul cu cel al Daturei, aș fi stat cu 
spatele spre leul-de-munte, fără să-mi dau seama că mă 
vânează. 

Oricât de rea e natura - cu plantele ei otrăvitoare, cu animale 
de pradă, cu cutremure și inundaţii -, uneori face ceea ce-i 
corect. 


VP - 231 


CINCIZECI ȘI DOI 


Laba imensă, cu gheare bine definite... Cobori atât de încet, 
se așeză atât de ușor încât covorul de cenușă, prăfos ca talcul, 
nu se ridică sub ea... 

O culoare minunată. Cafenie, ușor mai închisă în vârful cozii 
lungi. Și tot de-un cafeniu-închis pe dosul urechilor și în jurul 
nasului. 

Dacă locurile noastre ar fi fost inversate, Datura ar fi urmărit 
apropierea  leului-de-munte cu amuzament detașat, cu o 
încântare macabră provocată de neștiința mea. 

Deși încercam să rămân concentrat asupra femeii, atenţia 
mea continua să alunece către felină, iar eu nu eram amuzat, ci 
fascinat într-un mod macabru și copleșit de un simțământ de 
oroare din ce în ce mai mare. 

Ea putea să-mi ia viața sau să mi-o lase, iar singurul viitor pe 
care puteam să mă bazez avea durata de o fracțiune de 
secundă, adică timpul necesar glonţului să călătorească de la 
gura ţevii pistolului la mine. Dar, în același timp, viaţa ei era în 
mâinile mele și se părea că tăcerea mea în legătură cu leul care 
ataca nu putea fi justificată în totalitate de faptul că eram sub 
amenințarea armei Daturei. 

Dacă ne putem bizui pe tao cu care ne-am născut, știm 
întotdeauna care-i lucrul corect pe care trebuie să-l facem în 
fiecare situaţie, lucrul bun nu pentru contul nostru din bancă sau 
pentru noi înșine, ci pentru sufletul nostru. Suntem ispitiţi să ne 
îndepărtam de tao din cauza egoismului, emoţiilor josnice și 
patimii. 

Cred că pot să spun cu sinceritate că n-o uram pe Datura, 
deși aveam motive s-o urăsc, dar cu certitudine o detestam. O 
găseam respingătoare și pentru că ea simboliza ignoranţța și 
narcisismul agresiv care caracterizează vremurile noastre 
tulburi. 

Merita să fie arestată. După părerea mea, merita să fie 
executată. lar într-un caz deosebit, ca să mă salvez pe mine sau 
pe Danny, aveam dreptul - obligaţia chiar - de a o ucide. 


VP - 232 


Dar poate că nimeni nu merită o moarte atât de oribilă ca 
aceea de a fi sfârtecat sau mâncat de viu de o fiară sălbatică. 

Indiferent de circumstanțe, mi se pare nejustificat să permiti 
ca o asemenea soartă să devină inevitabilă atunci când victima 
potenţială, înarmată cu un pistol, ar putea să se salveze dacă ar 
fi avertizată. 

În fiecare zi ne croim drum printr-o pădure morală, de-a 
lungul unor cărări ce se tot ramifică. Deseori ne rătăcim. 

Când rețeaua de cărări din fața noastră e atât de zăpăcitoare 
încât nu putem să facem o alegere sau nu vrem s-o facem, 
putem spera doar că vom primi un semn care să ne îndrume. 
Dar bizuirea pe semne poate să ducă la fuga de toate obligaţiile 
morale, și asta va face să ai parte de o judecată îngrozitoare. 

Dacă leopardul de pe zăpezile muntelui Kilimanjaro, unde 
natura nu l-ar fi dus niciodată, e înţeles de oricine ca un semn, 
atunci apariţia la ţanc a unui leu-de-munte flămând în cazinoul 
unui hotel incendiat poate fi considerată la fel de ușor ca fiind 
ceva în genul unei voci sfinte dintr-un tufiș în flăcări. 

Lumea asta e misterioasă. Uneori percepem misterul și ne 
retragem în îndoială, în teamă. Alteori îl suportăm. 

Eu îl suport. 

Cu o clipă înainte de a descoperi că nu era invincibilă, în timp 
ce aștepta să mă transform din starea mea de om, Datura își 
dădu seama că mă captivase ceva din spatele ei. Se uită să 
vadă despre ce era vorba. 

Întorcându-se, provocă năpustirea, chemă colţul care mușcă, 
gheara care apucă. 

Datura ţipă, iar impactul feroce al leului îi aruncă pistolul din 
mână înainte să apuce să ţintească sau să apese pe trăgaci. 

În spiritul misterului care definea acel moment, pistolul 
parcurse un arc de cerc către mine, iar eu, întinzându-mă, l-am 
prins cu graţia mea obișnuită. 

Poate că Datura fusese deja sfâșiată mortal, fără să mai poată 
fi salvată, dar adevărul de netăgăduit este că ţineam în mână 
pistolul - echivalentul unei arme vorpal?! -, dar nu l-am ucis pe 
Jabberwock și nu pot să pretind că sunt un băiat radios. Cenușa 


28 Autorul face aluzie la poemul Jabberwocky, de Lewis Carroll, un poem absurd, cu 
multe cuvinte inventate; vorpal este un cuvânt care caracterizează în acest poem o 
sabie, iar sensul său poate fi considerat „ucigător”. (n.tr.). 


VP - 233 


sărea în jurul picioarelor mele în timp ce alergam către capătul 
din nord al clădirii, spre scări. 

Deși nu i-am văzut sângele ţâșnind, nici leul ospătându-se, n- 
am reușit să-mi şterg ţipătul ei din amintire. 

Poate că și croitoreasa, sub cuțitul Porcilor Cenușii, ţipase la 
fel, ca și copiii zidiţi de vii în pivnita din casa aceea din 
Savannah. 

Altă voce mugi - nu cea a leului - pe jumătate îndurerată, pe 
jumătate furioasă. 

Am privit înapoi și am zărit lanterna Daturei, aruncată de colo- 
colo de felina care-și zguduia prada. 

Din depărtare, din capătul de sud al clădirii, de dincolo de 
coloanele care marcaseră anticamera iadului, se apropie o altă 
lumină, care era în posesia siluetei imense, întunecate a lui 
Andre. 

Țipatele Daturei încetară. 

Lanterna lui Andre lumină peste ea și scoase la iveală leul 
picat la ţanc. Dacă individul avea un pistol, nu-l folosi. 

Ocolind cu grijă felina și prada acesteia, Andre continua să se 
apropie. Bănuiesc că n-avea să se oprească. Locomotivele care 
au luat-o razna au de partea lor gravitația. 

Lumina mea tremurătoare l-ar fi atras pe gigant mai mult 
decât ar fi putut s-o facă magnetismul psihic, dar, dacă aș fi 
stins lanterna, aș fi fost ca și orb. 

Deși individul era la oarecare distanţă și nu eram ţintașul cel 
mai bun dintre cei de vârsta mea, am tras un foc, apoi al doilea 
și al treilea. 

Individul avea armă. Îmi răspunse cu foc. 

Andre ţintea mai bine ca mine, așa cum ar fi făcut oricine. Un 
glonț ricoșă într-o coloană din stânga mea, altul îmi trecu pe 
deasupra capului, atât de aproape încât l-am auzit spintecând 
aerul, separat de bubuitura și de ecoul împușcăturii. 

Într-un schimb de focuri m-aș fi ales cu lumânarea aprinsă la 
cap, așa că am fugit, aplecat și alergând în zigzag. 

Ușa de la casa scărilor lipsea. Am sărit prin spaţiul gol, am 
gonit în jos. 

După ce am trecut de al doilea șir de trepte, mi-am dat seama 
că individul o să mă aștepte la ieșirea de la parter și că în 
coridoarele și încăperile acestea, care-i erau familiare, avea să 


VP - 234 


mă prindă, pentru că era puternic, iute, și nu era prost precum 
părea. 

Auzindu-l intrând în casa scărilor și dându-mi seama că 
străbătuse distanța dintre noi mai iute decât mă temusem că 
poate s-o facă, am deschis ușa de la parter, dar n-am intrat. Am 
îndreptat raza lanternei către scara următoare care ducea în jos, 
ca să fiu sigur că nu-i astupată, apoi am stins lanterna și am 
coborât în beznă. 

Ușa de la parter, care fusese deschisă cu o lovitură, se trânti 
și se închise cu o bubuitură. Când am ajuns la palierul inferior, 
ținând mâna pe balustradă ca să mă ghidez, am continuat să 
merg orbește printr-un teritoriu pe care nu-l cercetasem și l-am 
auzit pe Andre sărind din casa scării și intrând în încăperile de la 
parter. 

Am continuat să merg. Câștigasem ceva timp, dar individul nu 
avea să fie înșelat pentru multă vreme. 


VP - 235 


CINCIZECI ȘI TREI 


Când am ajuns la subsol, am riscat să aprind lanterna și am 
găsit alte scări, dar am ezitat să le urmez. Un nivel sub subsol 
mi se părea a fi o fundătură. 

M-am cutremurat amintindu-mi povestea Daturei despre 
spiritul călăului de la Gestapo care bântuia subsolul din Paris. l- 
am auzit vocea mătăsoasă: „Am simţit mâna lui Gessel 
pipăindu-mă peste tot - dornică, obraznică, insistentă. A pătruns 
în mine”. 

Când alesesem subsolul, mă așteptasem să găsesc o parcare 
sau o rampă de descărcare, unde se făceau livrările de mărfuri. 
În ambele cazuri ar fi existat o ieșire. 

Mă saturasem de Panamint. Preferam să-mi încerc norocul în 
aer liber, în furtună. 

Ambele laturi ale coridorului lung, cu pereţi din beton și cu 
podea din plăci de vinil, erau pline de uși. Nici focul, nici fumul 
nu se atinseseră de zona aceea. 

Din cauză că ușile nu erau nici albe, nici lambrisate, am 
verificat câteva camere în timp ce treceam pe lângă ele. 
Încăperile erau goale. Fie că fuseseră birouri sau magazii, 
fuseseră golite după dezastru, deoarece se vedea clar că 
lucrurile pe care le conţinuseră nu fuseseră afectate nici de foc, 
nici de apă. 

Mirosul acru de fum rămas după incendiu nu pătrunsese aici. 
Respirasem miasma aceea atât de multe ore încât aerul curat 
părea astringent în nările mele și aproape că îmi zgâria 
plămânii. 

O intersecție de coridoare îmi oferi trei variante. După cea 
mai scurtă ezitare posibilă, m-am grăbit spre dreapta, sperând 
că ușa de la capătul îndepărtat va da în garajul pe care nu-l 
găsisem până atunci. 

Chiar când am ajuns la capătul coridorului, l-am auzit pe 
Andre năvălind prin ușa de oţel a scărilor din nord, întorcându- 
se în primul hol. 

Am stins de îndată lanterna. Am deschis ușa din faţa mea, am 
pășit peste prag și m-am închis în spaţiul acela necunoscut. 


VP - 236 


Lumina lanternei scoase la iveală o scară de metal pentru 
întreținere, cu trepte cauciucate. Ducea doar în jos. 

Ușa nu avea încuietoare. 

Andre putea să cerceteze atent zona aceasta. Sau putea să 
fie condus de instinct în altă parte. 

Puteam să aștept să vând ce-o să facă, sperând să-l împușc 
înainte să mă împuște el, dacă se va grăbi să deschidă ușa. Sau 
să cobor treptele. 

Bucuros că prinsesem pistolul în aer, dar neîndrăznind să 
consider acest lucru drept un semn că destinul meu era să 
supraviețuiesc, m-am grăbit să cobor, lucru pe care încercasem 
să-l evit puţin mai devreme. 

Două paliere și trei scări abrupte mă conduseră într-un ocol 
de 360 de grade, până am ajuns la un vestibul și la o ușă solidă. 
Pe această barieră se aflau prinse mai multe avertismente. Pe 
cel mai vizibil scria, cu litere roșii, „ÎNALTĂ TENSIUNE”. O 
atenţionare severă restricționa accesul doar pentru personalul 
autorizat. 

Mi-am dat singur autorizaţie de intrare, am deschis ușa și am 
cercetat locul din prag, luminându-l cu lanterna. Opt scări de 
ciment duceau în jos cam un metru și jumătate, către o 
subterană electrică îngropată, o cazemată din beton cu pereţi 
groși, de aproximativ cinci metri pe șapte. 

Pe o platformă ridicată din centrul ei, ca o insulă, se afla un 
turn cu echipamente. Poate că unele dintre lucrurile acelea erau 
transformatoare, poate o mașină a timpului, din partea mea 
putea să fie orice. 

La capătul îndepărtat al încăperii era un tunel cu diametrul de 
un metru, la nivelul podelei, care ducea departe, în întuneric. 
Era clar că subterana aceea trebuia să fie o cazemată pentru 
eventualitatea în care echipamentul exploda, așa cum se mai 
întâmplă uneori. Dar în cazul unei defecţiuni a instalaţiei de apă 
sau al unei inundaţii subite, canalul putea să acumuleze un 
volum mare de apă. 

După ce evitasem s-o folosesc, am mers totuși pe scara 
principală din subsol, care deservea doar subterana centralei 
electrice. Nimerisem în fundătura de care mă temusem. 

Din momentul atacului leului îmi examinasem opțiunile în 
fiecare moment al fugii mele, calculând toate probabilitățile. În 


VP - 237 


panica mea nu ascultasem vocea slabă, calmă a celui de-al 
șaselea simţ al meu. 

Pentru mine nu-i nimic mai periculos decât să uit că sunt atât 
o fiinţă raţională, cât și una cu înzestrări supranaturale. Când 
funcţionez doar într-un singur fel, reneg jumătate din mine, 
jumătate din potenţialul meu. 

Într-o măsură mai mică decât pentru mine, lucrul acesta e 
valabil pentru oricine. 

Ajunsesem într-o fundătură. 

Cu toate acestea, m-am dus la ușa subteranei și am închis-o. 
Am căutat o încuietoare, îndoindu-mă că ar exista vreuna, iar 
îndoiala mi-a fost confirmată. 

Am coborât iute pe treptele de beton și am ocolit turnul cu 
echipamente. 

Am luminat cu lanterna și am văzut că tunelul cobora în pantă 
și se curba treptat spre stânga, ieșind din raza lui vizuală. Pereţii 
erau uscați și destul de curaţi. Nu voiam să las urme. 

Dacă Andre ar fi intrat în încăperea aceea, s-ar fi uitat cu 
siguranţă și în canal. Dar, dacă aș fi reușit să ies din raza lui 
vizuală, să ajung dincolo de curbă, poate n-ar căuta prea 
departe. Și-ar închipui că mă strecurasem prin spatele lui. 

Un diametru de un metru nu-mi permitea să merg aplecat. 
Trebuia să mă târăsc prin canalizare. 

Mi-am vârât pistolul Daturei la cingătoare, în spate, lângă șira 
spinării, și m-am pus în mișcare. 

Curba care putea să mă ascundă se afla la vreo șapte metri 
de intrare. Neavând nevoie de lanternă, am stins-o, am prins-o 
în cureaua mea de speolog și m-am târât în patru labe prin 
beznă. 

După o jumătate de minut, aproape de cotitura tunelului, m- 
am întins pe jos și m-am întors într-o parte. Am îndreptat raza 
lanternei către direcţia din care venisem și am examinat 
podeaua. 

Câteva pete de funingine pe ciment însemnaseră drumul 
meu, dar numai din urmele acelea n-ar fi putut nimeni să tragă 
concluzia că trecusem pe acolo. Urmele acelea puteau fi acolo 
de ani de zile. 

Din nou în întuneric, sprijinindu-mă în mâini și în genunchi, 
am reușit să parcurg curba largă. După ce am ieșit din raza 


VP - 238 


vizuală, am mers încă vreo patru-cinci metri înainte să mă 
opresc, ca să fiu sigur. 

M-am așezat turcește în tunel, cu spatele rezemat de curba 
acestuia, și am așteptat. 

După un minut, mi-am amintit de serialul acela vechi despre 
civilizația secretă din adâncul pământului. Poate că de-a lungul 
acestui drum se găsea un oraș subteran cu femei cu pălării 
înalte, cu un împărat rău și cu mutanţi. Grozav. Niciunul dintre 
aceștia nu puteau fi la fel de rău precum ceea ce lăsasem în 
urmă în Panamint. 

Deodată, târându-se printre amintirile mele despre film apăru 
Kali, care nu făcea parte din scenariul acela; Kali, cu buzele 
vopsite de sânge, cu limba scoasă. Nu ţinea laţul, bastonul cu 
un craniu în vârf, spada sau capul retezat. Mâinile ei erau goale, 
ca să mă apuce mai bine, să mă alinte, să mă tragă cu forța 
către ea, ca să mă sărute. 

Singur, fără să am măcar un foc de tabără sau niște bezele 
îmi spuneam mie însumi povești cu fantome.” Poate că 
presupunetți că viaţa m-a vaccinat împotriva spaimei provocate 
de poveștile cu fantome, dar greșiţi. 

Trăind zilnic cu dovada că viaţa de după moarte e adevărată, 
nu pot să mă refugiez în raționamente neserioase, nu pot să 
spun: „Nu există fantome”. Necunoscând natura deplină a ceea 
ce urmează după lumea aceasta, dar știind cu certitudine că 
există ceva, imaginaţia mea se rotește într-un vârtej mai 
întunecat decât cel pe care l-ar fi văzut vreunul dintre voi. 

Nu mă înțelegeți greșit. Sunt convins că aveţi o imaginaţie 
macabră, bizară, poate chiar complet bolnăvicioasă. Nu încerc 
să devalorizez demenţa imaginaţiei voastre, nici nu doresc să vă 
diminuez motivele de a vă mândri cu ea. 

În timp ce stăteam în tunel și mă speriam singur, am izgonit-o 
pe Kali nu numai din rolul pe care și-l atribuise în seria aceea de 
filme, ci și din mintea mea. M-am concentrat asupra iguanelor 
machiate astfel încât să treacă drept dinozauri și asupra piticilor 
în nădragi de piele - sau ce-or fi purtat ei. 

În câteva secunde, în locul lui Kali apăru în mintea mea 
Datura, sfâșiată de leul-de-munte, dar, în ciuda acestui lucru, 
senzuală. Se târa prin tunel către mine chiar în clipa aceea. 


29 Autorul face aluzie la taberele de vacanţă pentru cercetași. (n.tr.). 
VP - 239 


Bineînțeles, n-o auzeam respirând, pentru că morţii nu 
respiră. 

Voia să stea în poala mea, să-și fâțâie fundul și să-și împartă 
sângele cu mine. 

Morții nu vorbesc. Dar îmi era ușor să cred că Datura va fi 
singura excepție de la regulă. Nici măcar moartea nu putea să o 
facă să tacă pe zeiţa aceea guralivă. O să se caţăre pe mine, o 
să se așeze în poala mea, o să-și fâţâie fundul, o să-și apese 
mâna însângerată de buzele mele și o să spună: „Vrei să mă 
guști, iubitule?” 

Chiar și o singură imagine din filmul ăsta derulat în mintea 
mea m-a făcut să vreau să aprind lanterna. 

Dacă Andre intenţionase să verifice subterana electrică, ar fi 
făcut-o până acum. Plecase în altă parte. Stăpâna lui și Robert 
muriseră, așa că gigantul avea să părăsească locul ăsta, în 
mașina pe care o aduseseră aici. 

Peste câteva ore o să îndrăznesc să mă aventurez înapoi în 
hotel și de acolo aveam să mă îndrept spre șoseaua interstatală. 

Când am atins cu degetul comutatorul lanternei, înainte să 
apăs pe el, lumina izbucni dincolo de curba prin care trecusem 
de curând și l-am auzit pe Andre la gura tunelului. 


VP - 240 


CINCIZECI ȘI PATRU 


Lucrul bun în ceea ce privește magnetismul psihic invers este 
că nu poate fi pierdut niciodată. Aruncaţi-mă în mijlocul junglei, 
fără hartă sau busolă, și o să-i atrag spre mine pe cei care mă 
caută. N-o să-mi vedeţi niciodată figura pe un ambalaj de lapte 
cu mesajul: „L-aţi zărit pe undeva pe băiatul acesta?” Dacă o să 
trăiesc suficient de mult ca să mă pricopsesc cu boala lui 
Alzheimer și o să plec din azil, în foarte scurt timp toate surorile 
și toţi pacienţii o să umble după mine ca să-mi ia urma. 

În timp ce priveam lumina din prima parte a tunelului și 
trecând de curbă, mi-am atras singur atenţia că îmi spuneam 
altă poveste cu fantome și mă speriam singur. Nu puteam să 
presupun că Andre simţea unde mă aflam. 

Dacă stăteam liniștit, individul avea să decidă că puteau să 
existe și alte locuri în care mă refugiasem și avea să plece să le 
caute. Nu intrase în tunel. Era un tip solid, ar fi făcut mult 
zgomot în tunelul acela îngust. 

Mă surprinse trăgând un foc de armă. 

În spaţiul acela închis, bubuitura păru suficient de puternică 
pentru a-mi face urechile să sângereze. Împușcătura - un bubuit 
zgomotos, dar care semăna și cu dăngănitul puternic al unui 
clopot imens - răsună cu o asemenea intensitate încât jur că am 
simţit vibrații produse prin simpatie care goneau prin canalele 
haversiene ale oaselor mele. Bubuitul și dăngănitul goniră unul 
după altul prin tunel, iar ecourile care urmară fură stridente, 
precum ţipătul terifiant al unei rachete care sosea. 

Zgomotul mă dezorientă într-atât încât așchiile mici de ciment 
care-mi presărară obrazul stâng și gâtul mă înșelară pentru un 
moment. Apoi am înţeles: glontul ricoșa. 

M-am rostogolit pe burtă, cu fața în jos, reducându-mi 
expunerea și m-am târât frenetic în străfundul tunelului, dând 
din picioare ca o șopârlă și împingându-mă înainte cu braţele, 
pentru că, dacă m-aș fi întors în patru labe, aș fi încasat cu 
siguranţă un glonţ în buci sau în ceafă. 

Puteam să trăiesc fără o bucă - stând într-o parte tot restul 
vieții, fără să mă sinchisesc cât de urât ar fi căzut blugii pe 


VP - 241 


mine, obișnuindu-mă cu porecla Jumătate-de-cur -, dar nu 
puteam să trăiesc cu creierul împrăștiat pe pereţi. Ozzie ar fi 
spus că oricum nu-mi foloseam bine creierul pe care-l aveam, 
iar în cel mai rău caz aș fi putut să mă descurc și fără el, dar n- 
aveam chef să încerc. 

Andre trase alt foc de pistol. 

Capul îmi răsuna de la prima împușcătură, așa că aceasta nu 
mi s-a părut la fel de tare, cu toate că urechile mă dureau de 
parcă sunetul la acest volum ar fi avut substanţă și, trecând prin 
ele, le deformase dimensiunile. 

In clipa necesară pentru ca bubuitul inițial al împușcăturii să 
fie urmat de ecoul ei strident, glonţul ricoșă pe lângă mine. 
Oricât de înspăimântător fu acest zgomot, îmi demonstra faptul 
că norocul nu mă părăsise. Dacă glonţul m-ar fi nimerit, șocul 
impactului m-ar fi asurzit. 

In timp ce mă târam ca o salamandră, îndepărtându-mă de 
lumină, știam că întunericul nu-mi oferea nicio protecție. Andre 
nu-și vedea ţinta și se bizuia pe noroc ca să mă rănească. În 
aceste circumstanţe, în care pereţii curbați din beton provocau 
mai multe ricoșări ale aceluiași glonţ, șansele sale de a mă 
nimeri erau mai bune decât cele pe care le-ar fi avut la oricare 
joc din cazinou. 

Individul trase al treilea foc. Dacă-mi fusese vreodată milă de 
el - și cred că-mi fusese un pic -, acum sentimentul dispăruse 
complet. 

Nu știam de câte ori poate să sară un glonţ dintr-un perete 
până când își pierdea puterea de a răni. Mersul ca o salamandră 
se dovedi a fi obositor și nu eram convins că o să reușesc să 
ajung la o distanţă sigură înainte să mi se schimbe norocul. 

Un curent de aer suflă spre mine din beznă, din partea 
stângă. M-am târât instinctiv către el. Alt canal de scurgere. 
Acesta, o ramificaţie a primului, tot cu diametrul de un metru, 
avea panta ușor ascendentă. 

A patra împușcătură șuieră prin tunelul din care plecasem. 
Fiind convins că nu mai pot fi lovit de gloanţele ricoșate, m-am 
răsucit în patru labe și m-am târât mai departe. 

Curând, unghiul pantei crescu, apoi se mări din nou, iar 
ascensiunea deveni din ce în ce mai grea. Am început să fiu 
îngrijorat că ritmul meu putea să se încetinească mult odată cu 
creșterea pantei, dar în cele din urmă m-am consolat cu gândul 


VP - 242 


că nu puteam înainta mai repede și mi-am impus să nu-mi forțez 
trupul până la epuizare. Nu mai aveam douăzeci de ani. 

Răsunară numeroase împușcături, dar nu le-am mai ţinut 
socoteala după ce bucile mele nu mai riscau nimic. După un 
timp, mi-am dat seama că individul încetase să tragă. 

La capătul pantei, tunelul prin care călătorisem se deschidea 
într-o încăpere de patru metri pătraţi, pe care am cercetat-o cu 
lanterna. Părea să fie un bazin de captare. 

Apa se scurgea în el prin trei ţevi mai mici, din partea de sus 
a încăperii. Orice lemn sau gunoi cărat de acești curenți s-ar fi 
dus la fundul bazinului, care ar fi fost curățat din când în când 
de echipele de întreţinere. 

Trei canale de scurgere, inclusiv cel prin care venisem eu, 
erau plasate la niveluri diferite în pereţi diferiţi, niciunul dintre 
ele situat în apropierea podelei, unde urmau să se acumuleze 
resturile cărate de apă. Apa curgea deja din bazinul de captare 
prin canalul cel mai jos. 

Având în vedere furtuna care bântuia afară, nivelul din 
bazinul de captare putea să urce inexorabil către locul în care 
mă aflam, ce era în mijlocul celor trei țevi de refulare. Trebuia 
să mă mut în canalul de ieșire cel mai înalt și să-mi continui 
călătoria pe acolo. 

Niște borduri care înconjurau încăperea îmi permiteau să 
rămân deasupra resturilor din bazinul de captare și să traversez 
încăperea până în celălalt capăt. Trebuia doar să nu mă grăbesc 
și să fiu atent. 

Tunelurile prin care călătorisem până atunci îmi provocaseră 
claustrofobie. Având în vedere că era un tip imens, Andre o să 
se le găsească de nesuportat. O să creadă că mă rănise sau mă 
ucisese un glonţ ricoșat. Nu avea să mă urmărească. 

M-am târât afară din canal, am intrat în bazinul de captare, 
m-am urcat pe o bordură. Când m-am uitat în jos, spre panta pe 
care abia o urcasem, am văzut o lumină în depărtare. Individul 
mârâia în timp ce se încăpăţâna să urce. 


VP - 243 


CINCIZECI ȘI CINCI 


Îmi plăcea ideea de a scoate pistolul Daturei de sub centură și 
să trag în Andre în timp ce acesta se târa prin tunel către mine. 
Să-i plătesc cu aceeași monedă. 

Ar fi fost mai bine dacă aș fi avut o pușcă sau un aruncător de 
flăcări, precum cel cu care Sigourney Weaver incendia 
gângăniile în filmul A/iens. Ar fi fost mișto și un cazan cu ulei 
clocotit, mai mare decât cel pe care Charles Laughton, în rolul 
cocoșatului, îl vărsase peste pleava pariziană de la înălţimea 
catedralei Notre Dame. 

Datura și acoliții ei mă făcuseră să fiu mai puţin dornic decât 
de obicei să întorc și celălalt obraz. Îmi coborâseră pragul furiei 
şi-mi măriseră toleranța la violenţă. 

Aveam o ilustrare perfectă a motivului pentru care trebuie să- 
ți alegi întotdeauna cu grijă oamenii cu care ai de-a face. 

Stând pe o bordură de cincisprezece centimetri, cu spatele 
spre bazinul întunecos, ţinându-mă cu o mână de buza tunelului, 
nu puteam să am chef de revanșă fără să-mi asum un risc prea 
mare. Dacă încercam să trag cu pistolul Daturei în Andre, reculul 
mi-ar fi dat peste cap echilibrul prețios și aș fi căzut pe spate în 
bazinul de captare. 

Nu știam cât de adânca putea să fie apa și, mai mult de atât, 
nu știam ce se ascunde sub suprafaţa ei. După felul în care 
norocul mă părăsise și mă găsise iarăși, dar mai mult mă 
părăsise, aș fi putut să cad peste o coadă ruptă de lopată, din 
lemn tare, cu capătul suficient de ascuţit ca să-i vină de hac lui 
Dracula, sau în colții ruginiţi ai unei furci, sau în doi stâlpi dintr- 
un gard de fier, cu vârfuri ca niște lănci, sau poate într-o colecţie 
de săbii japoneze de samurai. 

Andre, nevătămat de singura împușcătură trasă de mine, ar fi 
ajuns în capătul superior al tunelului și m-ar fi văzut tras în 
țeapă în bazinul de captare. Aș fi descoperit atunci că, deși 
părea o brută, avea un râs vesel. În timp ce aș fi murit, l-aș fi 
auzit pe Andre spunând primul său cuvânt, cu vocea Daturei: 
„Ratatule!” 


VP - 244 


Așa că am lăsat pistolul în centură, lângă șira spinării, și am 
mers pe bordură către partea îndepărtată a încăperii, unde 
canalul de scurgere plasat cel mai sus se afla la câţiva 
centimetri deasupra capului meu. Era cu un metru și douăzeci 
de centimetri mai sus decât cel din care tocmai ieșisem. 

Apa murdară care cădea în cascadă din ţevile de scurgere 
arunca stropi când întâlnea bazinul, împroșcându-mi blugii până 
la jumătatea coapsei. Oricum, nu puteam să fiu mai murdar sau 
să arăt mai jalnic. 

De îndată ce gândul acesta îmi trecu prin minte, am încercat 
să-l rulez invers, pentru că mi se părea cât o provocare aruncată 
universului. Nu mă îndoiam că peste zece minute voi fi uluitor 
de murdar și mult mai jalnic în comparaţie cu momentul acela. 

M-am întins în sus, m-am apucat cu ambele mâini de 
marginea tunelului cel nou, m-am prins cu picioarele de perete, 
mi-am încordat mușchii și am intrat în el. 

Fiind pitit în puţul cel nou, m-am gândit să aştept până când 
Andre o să apară la gura tunelului pe care îl părăsisem și să-l 
împușc din poziţia aceea avantajoasă. Pentru un tip care în 
aceeași zi, dar ceva mai devreme, nu avusese niciun chef să 
folosească arme de foc, manifestam un chef incredibil de a-mi 
umple inamicii cu plumb. 

Imediat am întrezărit punctul slab al planului meu. Andre 
avea pistol. Avea să fie atent când urma să părăsească tunelul 
inferior și, dacă aș trage în el, ar fi ripostat cu foc. 

Toate zidurile alea de beton, alte gloanțe ricoșate, alte 
zgomote să-ţi spargă urechile... 

Nu aveam suficientă muniţie ca să-l ţin locului până când apa 
avea să urce în tunelul lui și să-l oblige să se retragă. Cel mai 
bun lucru pe care puteam să-l fac era să merg mai departe. 

Tunelul în care urcasem era ultimul dintre cele trei canale de 
scurgere în care intra apa. În timpul unei furtuni obișnuite 
probabil că ar fi rămas uscat, dar nu și în timpul potopului de 
acum. Nivelul din bazinul de dedesubt creștea vizibil, minut cu 
minut. 

Din fericire, acest nou tunel avea un diametru mai mare decât 
cel precedent, era probabil de un metru și douăzeci de 
centimetri. Nu mai trebuia să mă târăsc. Puteam să merg 
aplecat, destul de repede. 


VP - 245 


Nu știam unde avea să mă ducă mersul acela, dar eram 
dornic de o schimbare de scenariu. 

Când m-am ridicat de pe podea și am luat poziţia aplecată, în 
galeria din spatele meu se auzi un ciripit ascuţit. Andre nu-mi 
lăsase impresia unui tip care să ciripească. Mi-am dat seama 
imediat care era sursa acelor strigăte: liliecii. 


VP - 246 


CINCIZECI ȘI ȘASE 


Grindina în deșert e o raritate, dar, uneori, o furtună din 
Mojave poate lovi cu gheață pământul. 

Dacă afară cădea grindină, atunci de îndată ce aveam să simt 
că pe faţă și pe gât îmi apăreau furuncule, aveam să fiu sigur că 
Dumnezeu se amuza punând din nou în scenă cele zece plăgi 
ale Egiptului, de data asta asediind persoana mea. 

Nu cred că liliecii erau una dintre plăgile biblice, deși ar fi 
putut să fie. Dacă-mi amintesc bine, broaștele, nu liliecii 
terorizaseră Egiptul. 

Un număr mare de broaște furioase nu-ţi face inima să bată la 
fel de iute ca o hoardă de rozătoare zburătoare furioase. Acest 
adevăr pune sub semnul întrebării talentul de dramaturg al 
divinității. 

Când broaștele au murit, au zămislit păduchi, care au fost a 
treia plagă. Asta a fost o chestie provocată de același Creator 
care colorase cerul în roșu sângeriu deasupra Sodomei și 
Gomorei, făcuse să plouă cu foc și cu pucioasă pe orașe, 
doborâse orice locuinţă în care oamenii încercaseră să se 
ascundă și sfărâmase orice clădire de parcă ar fi fost o coajă de 
ou. 

In timp ce ocolisem bazinul de captare, mergând pe bordură, 
și urcasem în tunelul aflat mai sus, nu îndreptasem lanterna 
direct deasupra capului meu. Era clar că o mulţime de 
somnoroși cu aripi din piele atârnaseră de tavan, visând liniștiți. 

Nu știu dacă făcusem ceva ca să-i deranjez. Noaptea se 
lăsase cu puţin timp în urmă. Poate că era momentul obișnuit 
când se trezeau, își întindeau aripile și zburau ca să se încurce 
în părul fetiţelor. 

iși declanșară toţi, ca unul, vocile stridente. În clipa aceea, 
deși abia mă ridicasem, m-am aruncat la loc pe burtă și mi-am 
pus mâinile deasupra capului. 

Liliecii plecară din peștera lor făcută de om prin canalul de 
scurgere cel mai de sus. Calea aceea nu se umplea niciodată 
complet cu apă și avea să le ofere întotdeauna o ieșire măcar 
parţial neastupată. 


VP - 247 


Dacă mi s-ar fi cerut să estimez dimensiunile comunității lor 
care trecuse pe deasupra mea, aș fi spus „mii”. La aceeași 
întrebare aș fi răspuns „sute”, după o oră. În realitate, liliecii 
erau mai puţin de-o sută, probabil doar vreo cincizeci-șaizeci. 

Foșnetul aripilor lor, reflectat de pereţii curbați de beton, suna 
precum celofanul mototolit, cam în felul în care reușesc 
specialiștii în efecte sonore din filme să imite un incendiu ce 
devorează totul. Liliecii nu provocară prea mult curent, poate 
doar un pic de vârtej, dar aduseră o miasmă de amoniac pe care 
o luară cu ei. 

Câţiva fâlfâiră pe lângă braţe, cu care îmi protejasem capul și 
faţa, și-mi atinseră dosul palmei ca niște pene, lucru care ar fi 
fost mai ușor de imaginat dacă ar fi fost doar niște păsări, iar 
asta îmi aduse în minte insecte care colcăiau - gândaci de 
bucătărie, miriapode, lăcuste -, așa că aveam parte de lilieci în 
realitate și de gândaci în imaginaţie. Lăcustele fuseseră cea de- 
a opta plagă a Egiptului. 

Turbare. 

Citisem undeva că un sfert din coloniile de lilieci sunt 
infectate cu acest virus și mă așteptam să fiu mușcat cu 
răutate, în mod repetat. Nu m-am ales nici măcar cu o singură 
pișcătură. 

Deși niciun liliac nu m-a mușcat, vreo doi s-au ușurat pe mine 
în trecere, de parcă mi-ar fi aruncat o insultă banală. Universul 
îmi auzise și-mi acceptase provocarea: acum eram mai murdar 
și mai jalnic decât fusesem cu zece minute mai devreme. 

M-am ridicat iarăși în picioare, cu capul aplecat și am 
continuat drumul prin tunelul care cobora, îndepărtându-mă de 
bazinul de captare. Undeva în faţă, nu prea departe, aveam să 
găsesc o trapă sau alt soi de ieșire din sistemul de scurgere. La 
vreo două sute de metri, cel mult trei sute, mi-am spus eu. 

Bineînţeles, între locul în care eram și ieșirea aceea se afla 
minotaurul. Minotaurul se hrănește cu carne omenească. 

— Da, am mormăit eu, dar numai cu carne de virgine. 

Apoi mi-am amintit că eram virgin. 

Lumina lanternei scoase la iveală o ramificaţie în Y a 
tunelului, chiar în fața mea. Ramura din stânga continua să 
coboare. Tunelul din dreapta îl alimenta pe cel pe care-l 
urmasem din bazinul de captare și, din cauza că se ridica, mi- 


VP - 248 


am imaginat că mă va conduce mai aproape de suprafaţă și de 
o ieșire. 

Făcusem doar douăzeci-treizeci de metri când am auzit liliecii 
revenind. Probabil că năvăliseră afară în noapte, descoperiseră 
că bântuia furtuna și zburaseră de îndată către raiul lor minunat, 
subpământean. 

Din cauză că mă îndoiam că aveam să scap nemușcat din a 
doua confruntare, am schimbat direcția cu o agilitate născută 
din panică și am fugit, cocoșat ca un trol. M-am întors în tunelul 
îndreptat în jos și am luat-o la dreapta, îndepărtându-mă de 
bazinul de captare și sperând că liliecii își aminteau adresa la 
care stăteau. 

Când fâlfâitul frenetic se înteți, apoi se potoli în urma mea, m- 
am oprit și, gâfâind, m-am rezemat de perete. 

Poate că Andre era pe bordură, trecând de la tunelul aflat cel 
mai jos la cel aflat cel mai sus, când se întorseseră liliecii. Poate 
că liliecii îl speriaseră și-l făcuseră să cadă în bazinul de captare, 
determinându-l să se înfigă în săbiile acelea de samurai. 

Această fantezie îmi aduse o scurtă bucurie în suflet, dar 
numai una scurtă, pentru că nu credeam că Andre avea să se 
sperie de lilieci. Sau de altceva. 

Se auzi un zgomot de rău augur, unul pe care nu-l mai 
auzisem până atunci, un huruit aspru, ca și cum o placă enormă 
de granit ar fi fost târâtă peste altă lespede. Zgomotul părea că 
vine de undeva dintre mine și bazinul de captare. 

De obicei, așa ceva însemna că se deschidea o ușă secretă 
dintr-un perete solid de piatră, permițându-i împăratului cel rău 
să-și facă o intrare măreață, îmbrăcat cu cizme până la 
genunchi și cu pelerină. 

Am ezitat și m-am întors către Y, plecându-mi capul într-o 
parte, apoi în cealaltă, încercând să descopăr sursa zgomotului. 

Huruitul deveni mai puternic. Acum îl percepeam mai puţin ca 
pe o piatră alunecând pe alta și mai mult ca o frecare între fier 
și stâncă. 

Când am pus mâna pe peretele tunelului, am simţit vibrații ce 
treceau prin ciment. 

Am respins ideea unui cutremur, pentru că acesta ar fi 
provocat zdruncinături și clătinături, nu acest sunet prelungit de 
frecare. 

Huruitul încetă. 


VP - 249 


Sub mâna mea, vibraţiile nu mai alergau prin ciment. 

Un sunet de iureș. Un curent subit - ca și cum ceva ar fi 
împins aerul din ramura ascendentă a tunelului - îmi agită părul. 

Undeva fusese deschisă supapa unui zăgaz. 

Aerul fusese împins de o năvală de apă. Un torent țâșni din 
ramura ascendentă a tunelului, mă dărâmă și mă purtă în jos, în 
măruntaiele întunecate ale sistemului de control al inundaţiilor. 


VP - 250 


CINCIZECI ȘI ȘAPTE 


Am fost împins în spirală de-a lungul tunelului ca un glonţ pe 
țeava unei puști, aruncat, răsucit, prăvălindu-mă, rostogolindu- 
mă. 

La început, lanterna prinsă de braţul meu stâng scoase la 
iveală valul cenușiu ondulator, lumină lent stropii și spuma 
murdară. Dar cureaua de speolog se rupse, se desprinse de pe 
brațul meu și luă lanterna cu ea. 

Aruncat ca un glonţ prin beznă, mi-am strâns mâinile lângă 
trup și am încercat să-mi ţin picioarele unul lângă celălalt. Dacă 
membrele mi-ar fi atârnat în lături, aveam mari șanse să-mi rup 
o încheietură sau un cot, izbindu-mă de zid. 

Am încercat să rămân culcat pe spate, cu faţa în sus, gonind 
la vale cu fatalismul unui participant la proba olimpică de bob 
care alunecă pe o pistă lungă, dar torentul mă răsuci de mai 
multe ori, cu insistență, împingându-mi faţa sub puhoi. M-am 
zbătut să respir, îndoindu-mi trupul ca să-i schimb orientarea și 
aspirând de zor când îmi scoteam capul deasupra șuvoiului. 

Am înghiţit apă, am ieșit la suprafaţă, am tușit și am inhalat 
cu disperare aerul umed. Având în vedere cât de neajutorat 
eram în îmbrăţișarea lui, torentul acela modest putea la fel de 
bine să fie Niagara care mă purta către cascadele ei ucigătoare. 

Nu știu cât de mult a durat tortura aceea acvatică, dar, fiind 
deja solicitat fizic înainte să încep călătoria aceea prin tunel, m- 
am simţit obosit. Foarte obosit. Membrele îmi deveniră grele, iar 
gâtul îmi înţepeni din cauza strădaniei continue de a-mi ţine 
capul deasupra apei. Mă durea spatele, aveam impresia că mi- 
am dislocat umărul stâng, iar fiecare efort de a respira îmi 
secătuia puterile, încât am fost periculos de aproape de 
epuizarea deplină. 

Lumină. 

Curentul năvalnic de apă mă scuipă afară din conducta de un 
metru și douăzeci de centimetri în unul dintre tunelurile imense 
pentru controlul inundaţiilor despre care presupusesem că ar 
putea să fie folosite în războiul final drept autostradă subterană 
pentru transportul rachetelor intercontinentale ce urmau să fie 


VP - 251 


scoase din Fort Kraken și duse în locuri îndepărtate din Maravilla 
Valley. 

M-am întrebat dacă tunelul rămăsese luminat chiar din 
momentul în care apăsasem pe comutator când coborâsem în 
putul pentru întreţinere de lângă cafeneaua Blue Moon. Aveam 
impresia că de atunci trecuseră săptămâni, nu ore. 

Aici viteza puhoiului nu mai era atât de periculoasă ca în 
canalul mai mic și cu o pantă mult mai mare. Puteam să calc 
apa mișcătoare și să stau deasupra ei în timp ce eram împins în 
mijlocul tunelului și purtat mai departe. 

Un mic experiment dovedi totuși că nu puteam să ies înotând 
din curentul iute. Nu puteam să ajung la pasarela pe care 
mersesem spre est, în urmărirea lui Danny și a răpitorilor săi. 

Apoi mi-am dat seama că pasarela dispăruse sub apă, când 
apele năvalnice se vărsaseră în acest adevărat Mississippi. Chiar 
dacă aș fi fost în stare, printr-un efort eroic și graţie unui 
miracol, să ajung la marginea tunelului, tot n-aș fi putut să ies 
din râu. 

Dacă, în cele din urmă, sistemul de control al inundaţiilor 
conducea precipitațiile furtunii într-un lac subteran întins, atunci 
aveam să fiu aruncat pe malurile acestuia. Aș fi fost un 
Robinson Crusoe fără soare și fără palmieri. 

Un asemenea lac s-ar putea să n-aibă ţărmuri. Ar putea să fie 
înconjurat de pereţi verticali de piatră atât de neteziţi de 
veșniciile de condens care se scurseseră de-a lungul lor, încât 
nu te puteai cățăra pe ei. 

lar dacă exista un țărm, acesta n-ar fi fost ospitalier. Fără 
nicio sursă de lumină, aș fi fost un orb într-un Hades sterp, un 
orb care ar fi scăpat de moartea prin înfometare doar dacă ar fi 
murit prăbușindu-se într-un abis și rupându-și gâtul în cădere. 

In momentul acela sumbru, am crezut că o să mor sub 
pământ. Și aș fi murit în mai puţin de-o oră. 

Călcatul apei și ţinutul capului deasupra acestui curent mai 
puţin turbulent reprezentau un test crunt al puterilor mele. Nu 
eram convins că o să rezist kilometrii care mai erau până la lac. 
Înecul m-ar fi scutit de moartea prin înfometare. 

Pe neașteptate, apăru o speranţă slabă, sub forma unui stâlp 
de marcaj situat în centrul cursului apei. Eram împins drept 
către parul alb, cu latura de cincisprezece centimetri, care se 
înălța până aproape de tavanul înalt de șapte metri. 


VP - 252 


Când am început să alunec pe lângă refugiul subţire, purtat 
de curent, am agăţat stâlpul cu un braţ. Și l-am înconjurat cu un 
picior. Dacă stăteam în partea din care venea curentul, cu 
stâlpul între picioare, curentul insistent din spatele meu m-am fi 
ajutat să rămân locului. 

În cursul aceleiași zile, ceva mai devreme, când trăsesem 
trupul individului ca un șarpe de lângă acest par - sau de lângă 
unul asemănător - către pasarelă, adâncimea puhoiului fusese 
în jur de șaizeci de centimetri. Acum se ridica mai sus de semnul 
de un metru și jumatate. 

Ancorat zdravăn, mi-am rezemat fruntea de par și mi-am tras 
rasuflarea. Mi-am ascultat inima și m-am minunat că mai eram 
în viaţă. 

După câteva minute, când am închis ochii, legănarea aceea 
lentă, ameţitoare, ce anunţa o viitoare sincopă în somn, m-a 
alarmat și am deschis imediat pleoapele. Dacă adormeam, aș fi 
dat drumul stâlpului și aș fi fost iarăși purtat la vale. 

Aveam să stau în punctul acela un timp. Pasarela de 
întreţinere fiind sub apă, nicio echipă de deservire n-o să se 
aventureze aici. Nimeni n-o să mă vadă atârnat de stâlp și n-o 
să mă salveze. 

Dacă mă ţineam bine, nivelul apei avea să scadă după 
trecerea furtunii. Mai târziu, pasarela de întreţinere o să reapară 
din apă. Curentul va deveni suficient de slab ca să trec prin el, 
așa cum fusese mai înainte. 

Trebuia să perseverez. 

Ca să-mi ţin mintea ocupată, am făcut un inventar al 
resturilor purtate de apă pe lângă mine. O frunză de palmier. O 
minge albastră de tenis. Un cauciuc de bicicletă. 

Pentru un timp, crezusem că aș fi fost fericit dacă aș fi lucrat 
la Fire World, dacă aș fi făcut parte din lumea anvelopelor, dacă 
aș fi muncit în mirosul plăcut de cauciuc. 

O pernă galbenă de şezlong. Capacul verde al unui răcitor de 
picnic. O bucată de scândură cu un cui ruginit care ieșea din ea. 
Un șarpe-cu-clopoței mort. 

Șarpele mort mă alarmă, pentru că ar fi existat posibilitatea 
ca în șuvoi să existe un șarpe viu. Totodată, dacă m-ar fi lovit în 
șira spinării o bucată de scândură, ca aceea pe care o văzusem, 
proiectată de curentul iute, ar fi putut să-mi provoace răni 
destul de grave. 


VP - 253 


Am început să privesc din când în când peste umăr, 
supraveghind resturile ce veneau spre mine. Poate că șarpele 
avusese rolul de a mă avertiza. Pentru că datorită lui l-am zărit 
pe Andre pe unde, înainte să ajungă lângă mine. 


VP - 254 


CINCIZECI ȘI OPT 


Răul nu moare niciodată. Doar se schimbă la faţă. 

Însă văzusem destul fața aceea, poate chiar prea mult, și 
când l-am zărit pe uriaș am crezut pentru o clipă - și am sperat 
din suflet - că mă urmărea doar un cadavru. 

Dar individul era în viaţă și mai în formă decât mine. Prea 
nerăbdător ca să aștepte să-l poarte curentul până la stâlpul de 
măsurare a adâncimii, dădea din mâini, plescăia în apă, decis să 
înoate spre mine. 

Nu aveam unde să mă duc, doar în sus. 

Mușchii mă dureau. Spatele mă ardea. Mâinile ude care 
țineau stâlpul păreau gata să mă lase. 

Din fericire, liniile care măsurau adâncimea nu erau doar 
însemnate cu vopsea neagră pe fondul alb, erau și încrustate în 
lemn. Aceste adâncituri îmi foloseau ca puncte de sprijin pentru 
mâini și picioare, erau mici, dar mai bune decât nimic. 

Am strâns stâlpul cu genunchii și m-am împins cu mușchii 
încordaţi, prinzându-mă cu mâinile deasupra. Am alunecat 
înapoi, mi-am înfipt degetele de la picioare în stâlp, l-am strâns 
cu genunchii, am încercat din nou, am urcat un centimetru, încă 
unul, încă doi, luptând cu disperare pentru fiecare centimetru. 

Când Andre se izbi de par, am simţit impactul și am privit în 
jos. Trăsăturile lui erau necioplite și grosolane ca un ciomag. 
Avea ochii ca niște arme tăioase, plini de furie ucigașă. 

Întinse o mână după mine. Avea braţe lungi. Degetele lui 
atinseră capătul pantofului meu drept. 

Mi-am tras piciorul în sus. De teamă să nu alunec în mâinile 
lui și măsurând înaintarea după ciopliturile numerotate, m-am 
târât puţin câte puţin până când am dat cu capul de tavan. 

Când am privit în jos, am văzut că, și dacă ţineam picioarele 
cât de sus se putea, încât să strâng parul puternic între coapse, 
tot aș fi fost doar cu douăzeci de centimetri deasupra locului la 
care ajungea Andre cu mâinile. 

Individul își vâra degetele grosolane în cioplituri cu oarecare 
dificultate. Se străduia să se ridice deasupra apei. 


VP - 255 


Capătul stâlpului pentru măsurarea adâncimii avea o rozetă, 
ca aceea care susţine balustrada la capătul unei scări. M-am 
prins cu mâna stângă de protuberanţa aceea și m-am ţinut de 
ea așa cum se ţinea sărmanul King Kong de catargul pentru 
ancorarea dirijabilelor din vârful Empire State Building. 

Analogia nu era valabilă, pentru că primata era sub mine, pe 
par. Poate că asta mă făcea să fiu Fay Wray. Maimuţa uriașă 
părea să manifeste o patimă nenaturală pentru mine. 

Picioarele îmi alunecară. Am simţit că Andre m-a înhăţat de 
pantof. Furios, i-am tras un șut în mână și mi-am ridicat iar 
picioarele în sus. 

Mi-am amintit de pistolul Daturei de la cingătoare, de lângă 
șira spinării. L-am căutat cu mâna dreapta. Îl pierdusem în apă. 

In timp ce scotoceam după pistol, bruta s-a ridicat pe stâlp și 
m-a prins de glezna stângă. 

Am dat cu picioarele și m-am zbătut, dar individul mă ţinea 
bine. Mai mult, a riscat, a dat drumul stâlpului și m-a apucat de 
gleznă cu ambele mâini. 

Greutatea sa mare m-a tras în jos cu atâta forță încât probabil 
că mi-a dislocat șoldul. Am auzit un răcnet de durere și de furie, 
apoi încă unul, dar nu mi-am dat seama decât a doua oară că 
țipătul era scos de mine. 

Rozeta din capătul stâlpului nu fusese sculptată în lemnul 
parului. Ornamentul fusese lipit acolo. 

Se desprinse în mâinile mele. 

Am căzut în apele torentului împreună cu Andre. 


VP - 256 


CINCIZECI ȘI NOUĂ 


Când am căzut, am scăpat din strânsoarea lui. 

Am atins apa cu suficientă forţă ca să mă cufund în ea, să mă 
duc la fund. Curentul puternic mă rostogoli, mă răsuci, iar eu am 
țâșnit la suprafaţă, tușind și scuipând. 

Cheval Andre, taurul, armăsarul, plutea chiar în fața mea, la 
cinci metri, uitându-se la mine. Luptând împotriva talazului 
violent, nu reușea să înoate către întâlnirea cu moartea pe care 
o dorea în mod evident. 

Furia sa dezlănțuită, ura copleșitoare, pofta de violenţă îl 
consumau într-o asemenea măsură încât s-ar fi epuizat prea 
mult ca să se răzbune și nu i-ar fi păsat dacă s-ar fi înecat și el 
după ce m-ar fi înecat pe mine. 

In afară de simpla atracţie fizică, nu consideram că Datura 
avea vreo calitate care să provoace supunerea completă a 
trupului, minţii și sufletului oricărui bărbat, cu atât mai puţin a 
unuia care părea să nu aibă nici cea mai mică înclinaţie spre 
sentimentalism. Oare bruta aceea iubea frumuseţea atât de 
mult încât ar fi fost în stare să moară pentru ea, chiar când 
această frumusețe era superficială și rea, chiar și când femeia 
fusese nebună, narcisistă și înșelătoare? 

Eram niște pioni în șuvoiul care ne răsucea, ne ridica, ne 
cobora, ne uda și ne purta cu o viteză de vreo cincizeci de 
kilometri pe oră, poate chiar mai repede. Uneori ne apropiam 
până la doi metri unul de celălalt. N-am fost niciodată mai 
departe de șapte metri de Andre. 

Am trecut de locul în care intrasem în tuneluri în ziua aceea, 
dar mai devreme, și am gonit mai departe. 

Am început să fiu îngrijorat că o să ieșim din porţiunea 
luminată a tunelului, că o să pătrundem în întuneric și m-am 
temut că o să plonjam orbește într-un lac subteran mai puţin 
decât mă temeam că aveam să-l pierd din vedere pe Andre. 
Dacă destinul meu era să mă înec, atunci să facă asta torentul. 
Nu voiam să mor de mâinile lui Andre. 


VP - 257 


În față, umplând circumferința tunelului mare, o pereche de 
porţi de oțel formau un cerc. Semănau cu un grilaj în care 
fuseseră prinse bare orizontale și verticale. 

Deschizăturile dintre membrele încrucișate ale grătarului erau 
de vreo zece centimetri. Poarta servea ca filtru final al resturilor 
purtate de inundație. 

Faptul că apa începuse să curgă mai repede sugera ca nu 
departe în faţă se aflau o cascadă și, fără îndoială, un lac. 
Dincolo de porţi, bezna impenetrabilă anunţa abisul. 

Râul îl duse mai întâi pe Andre la poartă, iar eu m-am izbit de 
grilaj după două secunde, la doi metri în dreapta lui. 

În urma impactului, Andre se prinse de grămada de gunoaie 
de la baza porţii și se trase deasupra acesteia. 

Ameţit, voiam doar să stau atârnat acolo, să mă odihnesc, dar 
pentru ca știam ca Andre o să vină după mine, m-am căţărat și 
eu pe gunoaie și m-am dus lângă poartă. Am atârnat amândoi 
de ea, nemișcaţi, o clipă, ca un păianjen și prada sa într-o 
pânză. 

Individul se târî ca un crab de-a lungul grilajului de oţel. Nu 
părea să gâfâie la fel de tare ca mine. 

Aș fi preferat să mă retrag, dar nu puteam să mă îndepărtez 
mai mult de un metru înainte să întâlnesc zidul. 

Ținând picioarele pe o bară orizontală și prinzându-mă de 
poartă cu o mână, mi-am scos briceagul din blugi. La a treia 
încercare, când individul ajunsese la o lungime de braţ de mine, 
am reușit să scot lama din mâner. 

Ora cumplită sosise, în cele din urmă. Sau el, sau eu. Care pe 
care. 

Fără să-i fie frică de cuţit, Andre se trase mai aproape și se 
întinse după mine. 

l-am spintecat mâna. 

În loc să ţipe sau să bată în retragere, individul apucă lama în 
pumnul care-i sângera. 

Mi-am tras cuțitul înapoi. 

Andre mă apucă de păr cu mâna rănită și încercă să mă 
doboare de pe poartă. 

Cu toate că treaba asta era murdară și de aproape, fără a mai 
pomeni că era groaznică, dar și necesară, i-am înfipt cuțitul în 
măruntaie și, fără să ezit, am tăiat în jos. 


VP - 258 


Individul îmi lăsă în pace smocul de păr și mă apucă de 
încheietura mâinii cu care ţineam cuțitul. Işi dădu drumul de pe 
poartă, căzu în puhoi și mă trase după el. 

Ne-am rostogolit prin gunoiul oprit de poartă și ne-am 
scufundat sub apă, am ieșit la suprafață, față în faţă, el ţinându- 
mă de o mână, luptându-ne pentru cuţit, lovindu-ne unul de 
altul, el izbindu-mă cu mâna liberă în umăr, în tâmplă, apoi 
trăgându-mă în jos după el. Ne-am scufundat, eram orb în apa 
mocirloasă, orb și mă sufocam, apoi am urcat și am ieșit încă o 
dată la aer, tușind, scuipând, cu vederea încețoșată. Cumva, 
Andre reuși să intre în posesia cuţitului. Am simţit vârful 
acestuia fierbinte, nu ascuţit, spintecându-mi pieptul în 
diagonală. 

Nu mai am nicio amintire de la această tăietură până la un 
scurt, dar neprețuit moment ulterior, când mi-am dat seama că 
zăceam pe mormanul de gunoaie de la baza porții, ţinându-mă 
de o bară orizontală cu ambele mâini, temându-mă că o să 
alunec în apă și că n-o să fiu în stare să-mi mai ţin capul la 
suprafață. 

Epuizat, stors de puteri, fără pic de energie, mi-am dat seama 
că-mi pierdusem cunoștința și că aveam să leșin din nou. Am 
reușit să mă trag mai aproape de poartă, să-mi agăţ braţele în 
jurul unor bare verticale, astfel încât, dacă mâinile se relaxau și 
scăpau barele, măcar coatele încolăcite să mă menţină 
deasupra puhoiului. 

Individul plutea în stânga mea, prins în gunoaie, cu fața în 
sus, mort. Ochii îi erau daţi peste cap, netezi și albi ca ouăle, 
albi și orbi ca oasele, orbi și groaznici ca natura în indiferența ei. 

Am leșinat. 


VP - 259 


ȘAIZECI 


Răpăitul ploii din timpul nopţii în ferestre... Din bucătărie vine 
aroma delicioasă a unei fripturi care se coace în cuptor... 

In camera de zi, Micul Ozzie umple fotoliul său uriaș. 

Lumina caldă a lămpilor Tiffany, nuanțele ca niște bijuterii ale 
covorului persan, tablourile și artefactele reflectă bunul său 
gust. 

Pe masa de lângă scaunul său se află o sticlă cu Cabernet fin, 
o farfurie cu brânzeturi și o cupă cu alune prăjite, care îi 
netezesc încet drumul spre autodistrugere. 

Eu stau pe canapea și-l privesc bucurându-se de carte înainte 
să spun: „Aţi citit deja cărţi de Saul Bellow, de Hemingway și de 
Joseph Conrad”. 

Ozzie nu permite să fie întrerupt în mijlocul unui paragraf. 

„Pun pariu că v-ar plăcea să scrieţi ceva mai ambițios decât 
povești despre un detectiv bulimic”. 

Ozzie oftează și gustă din brânză, cu ochii aţintiţi asupra 
paginii. 

„Sunteţi atât de talentat! Sunt sigur că puteţi să scrieţi orice 
vreţi. Mă întreb dacă aţi încercat vreodată”. 

Ozzie pune cartea deoparte și ia paharul cu vin. 

„Oh, văd cum e”, zic eu. 

Ozzie savurează vinul și, încă ţinând paharul în mână, se uită 
în gol. 

„Domnule, aș vrea să mă auziţi. Mi-aţi fost un prieten drag. 
Sunt bucuros că m-aţi facut să scriu povestea mea și a lui 
Stormy și ce i s-a întâmplat ei”. 

După altă înghiţitură de vin, Ozzie deschide cartea și se 
reîntoarce la citit. 

„AȘ fi înnebunit dacă nu m-ati fi făcut să scriu cartea asta. Și 
sunt convins că nu mi-aş fi găsit niciodată liniștea dacă n-aş fi 
scris-o”. 

Chester cel Teribil, maiestuos ca întotdeauna, vine din 
bucătărie și rămâne în picioare, uitându-se la mine. 


VP - 260 


„Dacă lucrurile ar fi mers bine, aș fi scris și despre păţania lui 
Danny și aţi fi avut un al doilea manuscris. V-ar fi plăcut mai 
puţin decât primul, dar tot v-ar fi plăcut”. 

Chester îmi dă atenţie, cum nu obișnuia să facă înainte, și se 
așază la picioarele mele. 

„Domnule, când o să vină se vă spună despre mine, vă rog să 
nu mâncaţi o halcă întreagă de șuncă într-o noapte, nici să nu 
prăjiţi o bucată mare de brânză”. 

Mă aplec să-l mângâi pe Chester cel Teribil și se pare că-i 
place atingerea mea. 

„Domnule, aţi putea să faceți ceva pentru mine. Aţi putea ca 
măcar o dată să scrieţi o poveste de felul celor care vă face 
mare plăcere să scrieți. Dacă faceţi asta pentru mine, înseamnă 
că v-am dat înapoi darul pe care mi l-aţi dat, iar asta o să mă 
facă fericit”. 

Mă ridic de pe canapea. 

„Domnule, sunteţi un grăsan scump, gras, înțelept, gras, 
generos, cu onoare, căruia îi pasă de alţii, minunat. Și n-o să vă 
consider niciodată altfel”. 

e 

Terri Stambaugh stă în apartamentul ei de deasupra 
restaurantului Pico Mundo Grille, bând cafea tare și răsfoind 
încet un album cu fotografii. 

Mă uit peste umărul ei și văd instantanee cu ea și Kelsey, 
soțul pe care l-a pierdut din cauza cancerului. 

La combina ei audio, Elvis cântă „| Forgot to Remember to 
Forget”??, 

Îmi pun mâinile pe umerii ei. Ea nu reacționează, bineînțeles. 

Mi-a dat foarte multe - m-a încurajat, la şaisprezece ani mi-a 
dat o slujbă, m-a ajutat să devin un bucătar de minuturi de 
prima mână, mi-a dat sfaturi - iar eu i-am dat în schimb 
prietenia mea, ceea ce nu pare a fi suficient. 

Îmi doresc să pot să-i vorbesc apelând la supranatural. Să fac 
să se rotească limbile ceasului cu poza lui Elvis de pe perete. Să 
fac vesela cu chipul lui Elvis să danseze pe masa din bucătărie. 

Mai târziu, când vor veni să-i spună, ea ar ști că am fost eu, 
prostindu-mă, luându-mi vesel rămas-bun de la ea. Atunci ar ști 
că totul e bine și, știind că totul e bine, îi va fi și ei bine. 


30 „Am uitat să-mi amintesc să uit”. (n.tr.). 
VP - 261 


Dar nu sunt suficient de furios ca să fiu un poltergeist. Nici 
măcar cât ar fi necesar ca să fac să apară faţa lui Elvis în 
condensul de pe fereastra bucătăriei ei. 

e 

Șeful poliției, Wyatt Porter, și soția sa, Karla, cinează în 
bucătăria lor. 

Karla e o mare bucătăreasă, iar el e un mare mâncăcios. El 
susține că asta face ca mariajul lor să dureze. 

Ea susține că mariajul lor durează pentru că-i e prea milă de 
el ca să ceară divorţul. 

In realitate, căsnicia lor durează datorită respectului pe care 
și-l poartă unul altuia, datorită faptului că amândoi au simţul 
umorului, datorită credinței că au fost uniţi de o forță mai mare 
decât ei și datorită unei iubiri statornice și curate. 

Imi place să cred că așa am fi fost eu și Stormy dacă ne-am fi 
căsătorit și am fi avut o căsnicie la fel de lungă precum a lor: o 
viaţă perfectă, în care o cină cu spaghete și salată în bucătărie 
într-o seară ploioasă, doar pentru ei doi, este mai multumitoare 
și mai îmbucurătoare pentru suflet decât o masă în cel mai bun 
restaurant din Paris. 

Stau la masă cu ei, neinvitat. Sunt jenat că trag cu urechea la 
conversaţia lor simplă, dar captivantă, dar acest lucru se va 
întâmpla doar de data asta. Nu voi zăbovi. Voi trece mai 
departe. 

După un timp, telefonul șefului sună. 

— Sper că-i Odd, spune el. 

Karla pune jos furculiţa, își șterge mâinile cu șervetul și zice: 

— Dacă lui Oddie i s-a întâmplat ceva rău, vin și eu. 

— Alo, zice șeful poliţiei. Bill Burton? 

Bill este proprietarul cafenelei Blue Moon. 

Șeful poliţiei se încruntă. 

— Da, Bill. Sigur. Odd Thomas? Ce-i cu el? 

Ca și cum ar fi avut o presimţire, Karla își trage scaunul de 
lângă masă și se ridică în picioare. 

— Venim imediat, spune Wyatt Porter. 

Mă ridic de la masă, ca și el, și spun: „Domnule, la urma 
urmei, morţii vorbesc. Dar cei vii nu-i ascultă”. 


VP - 262 


ȘAIZECI ȘI UNU 


Acesta e cel mai mare mister: cum am ajuns de la poarta în 
formă de grilaj din tunelul pentru inundații la ușa bucătăriei 
cafenelei Blue Moon, o călătorie despre care n-am nici cea mai 
vagă amintire. 

Cred că am murit. Vizitele pe care le-am făcut lui Ozzie, lui 
Terri și familiei Porter în bucătărie nu erau scornirile unui vis. 

Mai târziu, când le-am împărtășit povestea mea, descrierea a 
ceea ce făcea fiecare atunci când l-am vizitat corespundea 
perfect cu amintirile lor despre seara aceea. 

Bill Burton zice că am sosit la ușa din spate a restaurantului 
său, bătut zdravăn și murdar de noroi, și i-am cerut să-l sune pe 
șeful poliţiei. În momentul acela ploaia încetase, iar eu eram 
atât de murdar încât Burton a adus afară un scaun și a deschis o 
sticlă de bere, pentru că, în opinia lui, aveam nevoie de ea. 

Nu-mi amintesc partea asta. Primul lucru de care îmi aduc 
aminte e că stăteam pe scaunul acela și beam Heineken, în timp 
ce Bill îmi examina rana din piept. 

— E puţin adâncă, zise el. Ceva mai mult de-o zgârietură. 
Sângerarea s-a oprit. 

— Era pe moarte când m-a lovit, i-am explicat eu. Nu mai 
avea pic de forţă. 

Poate că așa era. Sau poate că era explicaţia pe care voiam s- 
o cred. 

Curând, pe alee apăru o mașină de patrulare a 
Departamentului de Poliţie din Pico Mundo, fără să aibă sirena și 
girofarurile pornite, care parcă în spatele cafenelei. 

Wyatt Porter și Karla ieșiră din mașină și veniră la mine. 

— Îmi pare rău că nu v-am lăsat să vă terminaţi spaghetele, 
le-am zis eu. 

Cei doi schimbară o privire mirată. 

— Oddie, zise Karla, ai urechea sfâșiată. Ce-i cu sângele ăsta 
pe tricoul tău? Wyatt, are nevoie de o ambulanţă! 

— Sunt bine, am asigurat-o eu. Am fost mort, dar cineva nu 
m-a vrut, așa că m-am întors. 

Wyatt îl întrebă pe Bill Burton: 


VP - 263 


— Câte beri a băut? 

— Asta-i prima, îi răspunse Bill. 

— Wyatt, Odd are nevoie de o ambulanță, decise Karla. 

— Eu n-am nevoie, i-am spus eu. Dar Danny e într-o stare 
proastă și avem nevoie de doi brancardieri care să-l care jos pe 
scările alea. 

În timp ce Karla aduse alt scaun din restaurant, îl așeză lângă 
mine și începu să se agite din cauza stării în care mă aflam, 
Wyatt folosi radioul în banda de emisie a poliţiei ca să cheme o 
ambulanţă. 

După ce se întoarse, i-am spus: 

— Domnule, știți ce nu-i în regulă cu omenirea? 

— O grămadă de lucruri, îmi răspunse el. 

— Cel mai mare dar care ne-a fost dat este liberul arbitru, iar 
noi îl folosim în mod greșit. 

— Nu te preocupa de asta acum, mă sfătui Karla. 

— Știţi ce nu-i în regulă cu natura, cu toate plantele ei 
otrăvitoare, cu animalele de pradă, cutremurele și inundaţiile? 
am întrebat-o eu. 

— Scumpule, te tulburi singur. 

— Când invidiem, când ucidem pentru ceea ce invidiem, 
atunci ne prăbușim. lar când ne prăbușim, atunci sfărâmăm și 
întreaga construcţie, natura. 

Manuel Núñez, un lucrător de la bucătărie, pe care Îl 
cunoșteam pentru că lucrase cu jumătate de normă la Grille, 
veni cu o bere proaspătă. 

— Nu cred că artrebui să i-o dai, zise Karla. 

Am luat berea și l-am întrebat: 

— Ce mai faci, Manuel? 

— Se pare ca mai bine decât tine. 

— Am fost mort un timp, asta-i tot. Manuel, știi ce nu-i în 
regulă cu timpul cosmic, așa cum îl știm noi, și care ne fură 
totul? 

— Nu-i „primăvara înainte, toamna înapoi”? întrebă Manuel, 
crezând că discutam despre sistemul trecerii la ora de vară. 

— Când cădem și ne facem praf, facem praf și natura, iar 
când facem praf natura, facem praf și timpul. 

— Asta-i din Star Trek? întrebă Manuel. 

— Probabil. Dar e adevărat. 

— Îmi place serialul ăsta. M-a ajutat să învăţ engleza. 


VP - 264 


— Vorbești foarte bine, i-am spus eu. 

— O perioadă am avut un accent aparte, pentru că am fost 
foarte captivat de personajul Scottys!, zise Manuel. 

— Cândva nu existau animale de pradă, nici pradă. Doar 
armonie. Nu existau cutremure, nici furtuni, totul era în 
echilibru. La început, timpul era tot deodată și veșnic - nu 
existau trecut, prezent și viitor, nu exista moarte. Noi am stricat 
toate astea. 

Wyatt Porter încercă să-mi ia sticla de Heineken. 

Am tinut-o bine. 

— Domnule, știți ce înrăutățește cel mai mult condiţia umană? 

— Taxele, zise Bill Burton. 

— Ceva mai rău decât atât, i-am spus eu. 

— Benzina costă prea mult și ratele ipotecare mici au 
dispărut, zise Manuel. 

— Cel mai nasol e... că noi am distrus această lume care ne-a 
fost dată în dar, iar dacă vrem ca lucrurile să meargă bine, 
trebuie să le reparăm singuri. Dar nu putem să le reparăm. 
Încercăm, dar nu putem. 

Am început să plâng. Lacrimile mă surprinseră. Credeam că 
terminasem pentru totdeauna cu lacrimile. 

Manuel îmi puse mâna pe umăr și spuse: 

— Odd, poate vom reuși să le reparăm. Știi? Poate vom reuși. 

Am clătinat din cap. 

— Nu. Suntem stricaţi. Un lucru stricat nu se repară singur. 

— Poate că se repară, zise Karla, punând mâna pe umărul 
meu. 

Am stat acolo, ca un robinet, numai muci și lacrimi. Stânjenit, 
dar nu îndeajuns ca să mă stăpânesc. 

— Fiule, nu-i numai treaba ta, zise Wyatt Porter. 

— Știu. 

— Deci lumea cea stricată nu stă numai pe umerii tăi. 

— Norocul lumii. 

Șeful poliţiei se ghemui lângă mine. 

— N-aș zice asta. În niciun caz n-aș spune asta. 

— Nici eu, îl aprobă Karla. 

— Sunt un dezastru, m-am scuzat eu. 

— Și eu, zise Karla. 

— Aș bea o bere, spuse Manuel. 


31 Personajul Montgomery Scott, zis Scotty, vorbește cu accent scoţian. (n.tr.). 
VP - 265 


— Suntem la muncă, îi reaminti Bill Burton, după care zise: 
Adu-mi și mie una. 

l-am spus șefului poliţiei: 

— Sunt doi morţi la Panamint și alți doi în tunelul pentru 
controlul inundaţiilor. 

— Spune-mi despre ce-i vorba și o să rezolvăm noi, zise el. 

— Ceea ce trebuie făcut... a fost rău. Foarte rău. Dar lucrul cel 
mai greu este... 

Karla îmi dădu un teanc de șervețele. 

— Care-i lucrul cel mai greu, fiule? mă întrebă șeful poliţiei. 

— Lucrul cel mai greu e că și eu am fost mort, dar cineva n-a 
vrut să fiu, așa că m-am întors. 

— Da. Ai mai spus asta. 

Mi se umflă pieptul. Mi se îngroșă gâtul. Abia puteam să 
respir. 

— Domnule, am fost atât de aproape de Stormy, atât de 
aproape de serviciu! 

Wyatt Porter îmi cuprinse faţa în mâini și mă sili să mă uit la 
el. 

— Nimic înainte să-i vină timpul, fiule! Totul la vremea sa, 
după cum a fost programat. 

— Presupun că așa e. 

— Ştii că-i adevărat. 

— A fost o zi foarte grea, domnule. A trebuit să fac... lucruri 
groaznice. Lucruri pe care nu le poate suporta nimeni. 

Karla șopti: 

— Oh, Doamne! Oddie, scumpule, nu gândi așa! Wyatt? zise 
ea, implorator, adresându-se soţului său. 

— Fiule, nu poţi repara un lucru stricat stricând altă parte din 
el. M-ai înţeles? 

Am dat din cap. Înţelesesem. Dar înţelegerea nu ajută 
întotdeauna. 

— Dacă renunţi, înseamnă că strici altă parte din tine. 

— Perseverenţă, am zis eu. 

— Exact. 

La capătul cvartalului, o ambulanţă coti în alee, cu girofarul 
de urgenţă aprins, dar fără să fi pornit sirena. 

— Cred că Danny are niște oase rupte, dar s-a străduit să nu 
aflu, i-am spus eu șefului poliţiei. 

— O să avem grijă. O să umblăm cu el de parcă ar fi de sticlă. 


VP - 266 


— Nu știe că tatăl lui a murit. 

— Bine. 

— Domnule, va fi greu. Să-i spună cineva. Foarte greu. 

— O să-i spun eu, fiule. Lasă-mi mie grija asta. 

— Nu, domnule. O să vă fiu recunoscător dacă o să fiţi 
împreună cu mine, dar trebuie să-i spun eu. O să creadă că-i 
vina lui. O să fie zdrobit. Are nevoie de sprijin, domnule. 

— Se poate bizui pe tine. 

— Sper, domnule. 

— Se poate sprijini zdravăn pe tine, fiule. La cine altul ar 
putea găsi un sprijin mai puternic? 

Și astfel ne-am dus la cazinoul Panamint, unde Moartea se 
dusese să joace și, ca de obicei, câștigase. 


VP - 267 


ȘAIZECI ȘI DOI 


M-am întors la Panamint cu patru mașini de poliţie, o 
ambulanță, o camionetă a morgii din ţinut, trei specialiști în 
examinarea locului crimei, doi brancardieri, șase polițiști, un șef 
al poliţiei și o Karla. 

Mă simţeam stors, dar nu gata să mă prăbușesc, cum mă 
simţisem mai înainte. Faptul că fusesem mort pentru un timp 
mă refăcuse. 

Când am deschis ușile liftului de la etajul doisprezece, Danny 
a fost încântat să ne vadă. Nu mâncase niciunul dintre 
batoanele cu praf de nucă de cocos și stafide și a insistat să mi 
le dea înapoi. 

Băuse apa pe care i-o lăsasem, dar nu din cauză că-i fusese 
sete. 

— După toate focurile alea de pușcă am avut nevoie de sticle 
ca să fac pipi în ele, zise el. 

Karla s-a dus cu Danny la spital, cu ambulanţa. Mai târziu a 
insistat să rămână cu mine, în locul soțului ei, în camera din 
spitalul general al districtului, când i-am spus lui Danny despre 
tatăl lui. Soţiile spartanilor sunt stâlpii secreţi ai universului. 

In imensitatea întunecată și plină de cenușă de la etajul doi 
am descoperit rămășițele Daturei. Leul-de-munte plecase. 

După cum m-am așteptat, spiritul ei rău nu zăbovise în lumea 
aceasta. Nu mai era stăpână pe voinţa ei, își pierduse libertatea 
în faţa unui încasator de taxe insistent. 

În camera de zi din apartamentul de la etajul doisprezece, 
stropi de sânge și cartușe goale dovedeau că-l rânisem pe 
Robert. Pe balcon zăcea un pantof pierdut, ce părea să-i fi sărit 
din picior atunci când se împleticise peste canelurile de metal 
ale ușilor glisante. 

Chiar sub balcon, în parcare, am descoperit pistolul lui și 
celălalt pantof, de parcă, nemaiavându-l pe primul, și-l scosese 
și pe al doilea ceva mai târziu, ca să poată merge cu pas egal. 

O cădere atât de lungă, încheiată pe o suprafaţă tare ar fi 
trebuit să-l lase într-un lac de sânge. Dar furtuna spălase 
pavajul. 


VP - 268 


Au căzut cu toţii de acord că Datura și Andre mutaseră 
cadavrul într-un loc uscat. 

Eu nu împărtășesc această opinie. Datura și Andre păziseră 
scările. N-ar fi avut nici timpul, nici dorinţa de a trata mortul cu 
demnitate. 

Am ridicat privirea de la pantof și am privit noaptea din 
deșertul Mojave de dincolo de terenul hotelului, întrebându-mă 
ce nevoie - sau speranţă - și ce putere îl siliseră să acţioneze. 

Poate că într-o zi un excursionist va găsi rămășițe mumificate, 
îmbrăcate în costum negru, dar fără pantofi, ghemuite în poziţie 
de fetus într-o vizuină din care fuseseră gonite vulpile pentru a i 
se oferi un refugiu unui om care voise să se odihnească în pace 
departe de chemarea zeiţei lui. 

Dispariţia lui Robert mă pregătise pentru eșecul autorităţilor 
de a găsi cadavrul lui Andre și pe cel al individului ca un șarpe. 

Porţile ca un grilaj din apropierea capătului sistemului de 
control al inundaţiilor fuseseră găsite deschise, îndoite și lăsate 
într-o parte. Dincolo de ele, o cascadă cădea într-o peșteră, 
prima din numeroasele care alcătuiau un arhipelag de mări 
subterane înconjurate de pământ, un tărâm neexplorat cum se 
cuvine și prea înșelător ca să justifice căutarea cadavrelor. 

Opinia generală era că apa, care avea o putere îngrozitoare și 
fusese împiedicată să se scurgă prin porţi de o masă de resturi 
purtate de valuri, încovoiase oţelul, îndoise balamalele uriașe și 
rupsese încuietoarea. 

Deși scenariul nu mă mulțumea, nu aveam niciun chef să fac 
o investigaţie independentă. 

Dar, pentru cultura mea generală - Ozzie Boone fiind 
întotdeauna încântat să vadă că mă ocup de așa ceva -, am 
căutat înțelesul unor cuvinte care până atunci îmi fuseseră 
necunoscute. 

Mundunugu apare în forme similare în diferite limbi din Africa 
de Est. Mundunugu înseamnă „vraci”. 

Adepții voodoo cred că spiritul omenesc are două 
componente. 

Prima este gros bon ange, „îngerul mare și bun”, forţa vitală 
pe care o au toate fiinţele, care le animă. Gros bon ange intră în 
corp la conceperea acestuia și se întoarce imediat la Dumnezeu 
- de unde a venit - după moartea trupului. 


VP - 269 


A doua este ti bon ange, „îngerul mic și bun”. Acesta este 
esenţa persoanei, portretul individului, suma alegerilor, a 
acțiunilor și a credințelor din viaţa sa. 

La moarte, pentru că uneori pribegește și întârzie în călătoria 
către locuinţa veșnică, ti bon ange este vulnerabil faţă de bokor, 
acesta fiind un preot voodoo care are de-a face mai degrabă cu 
magia neagră decât cu cea albă. Acesta poate să captureze ti 
bon ange, să-l vâre într-o sticlă și să-l folosească în multe 
scopuri. 

Se spune că un bokor priceput poate să fure ti bon ange chiar 
și de la o persoană în viață, cu ajutorul unor vrăji bine făcute. 

Furtul tí bon ange-ului unui alt bokor sau al unui mundunugu 
ar fi considerat o înfăptuire ieșită din comun, printre ţicnelile de 
felul respectiv. 

Cheval este un cuvânt franțuzesc și înseamnă „cal”. 

Pentru un voodoo-ist, un cheva/ este un cadavru, luat 
proaspăt de la morgă sau procurat prin alte mijloace, în care 
introduce un tí bon ange. 

Fostul cadavru, viu din nou, este animat de ti bon ange, care 
probabil că tânjește după rai - sau chiar după iad -, dar este sub 
controlul ferm al bokor-ului. 

Nu trag nicio concluzie din înțelesul acestor cuvinte exotice. 
Le definesc aici doar pentru cultura voastră. 

După cum am spus anterior, sunt un om raţional, dar am și 
percepții supranaturale. Merg în fiecare zi pe o sârmă aflată la 
înălțime mare. Supravieţuiesc găsind locul acela confortabil 
dintre rațiune și neraţiune, dintre raţional și irațional. 

Imbrăţișarea necugetată a iraţionalităţii înseamnă nebunie 
curată. Dar îmbrăţișarea raţionalităţii, negând existența oricărui 
mister al vieții și a înțelesului acestuia, reprezintă o formă de 
nebunie la fel de mare ca și devotamentul grabnic pentru 
neraţiune. 

Viaţa de bucătar de minuturi și cea de muncitor care 
montează anvelope mă atrag prin faptul că în ambele, în timpul 
unei zile de lucru, nu ai timp să fii preocupat de asemenea 
lucruri. 


VP - 270 


ȘAIZECI ȘI TREI 


Unchiul lui Stormy, Sean Llewellyn, este preot și parohul 
bisericii St. Bartholomew din Pico Mundo. 

După moartea mamei și a tatălui ei, pe când avea șapte ani și 
jumătate, Stormy fusese adoptată de un cuplu din Beverly Hills. 
Tatăl ei adoptiv o molestase. 

Singură, zăpăcită, rușinată, găsise până la urmă curajul să 
informeze un lucrător social. 

După aceea, preferând demnitatea victimizării, curajul 
disperării, locuise în orfelinatul St. Bartholomew până când 
absolvise liceul. 

Părintele Llewellyn e un om blând, cu înfățișare morocănoasă, 
ferm în convingerile sale. Arată ca Thomas Edison interpretat de 
Spencer Tracy, dar cu părul tuns foarte scurt. Fără gulerul său 
preoţesc ar putea fi confundat cu un militar de carieră. 

La două luni după evenimentele din Panamint, Wyatt Porter, 
șeful poliţiei, merse împreună cu mine să-l consultăm pe 
părintele Llewellyn. Ne-am întâlnit în camera de lucru a 
prezbiteriului St. Bartholomew. 

La spovedanie, care implică încredere în preot, i-am povestit 
despre darul meu. Șeful poliţiei confirmă faptul că rezolvase 
anumite cazuri de crimă cu ajutorul meu și confirmă că-s 
sănătos mintal și că spun adevărul. 

Prima mea întrebare adresată părintelui Llewellyn a fost dacă 
știa vreun ordin mânăstiresc care să-i ofere casă și masă unui 
tânăr care să lucreze din greu pentru asta, dar care nu crede că 
va dori vreodată să devină călugăr. 

— Vrei să fii un locuitor laic într-o comunitate religioasă, zise 
părintele Llewellyn, iar din felul în care rostise cuvintele am știut 
că era un lucru neobișnuit, dar nu nemaipomenit. 

— Da, domnule. Despre asta e vorba. 

Cu farmecul aspru al unui urs, al unui sergent îngrijorat din 
infanteria marină care sfătuiește un soldat tulburat, preotul 
spuse: 


VP - 271 


— Odd, ai primit niște lovituri urâte anul trecut. Pierderea ta... 
care-i și a mea... e un lucru extraordinar de greu de îndurat, 
pentru că ea a fost... un suflet atât de bun. 

— Da, domnule. A fost. Este. 

— Mâhnirea este o emoție sănătoasă și-i sănătos s-o 
acceptăm. Acceptând pierderea, ne lămurim valorile și înţelesul 
vieţii noastre. 

— Nu fug de mâhnire, domnule, l-am asigurat eu. 

— Nici nu te ferești de prea multă mâhnire? 

— Nu. 

— De asta sunt îngrijorat, îi spuse Wyatt Porter părintelui 
Llewellyn. Cu asta nu-s de acord. 

— Nu-i vorba de restul vieţii mele, am zis eu. Poate de un an, 
apoi vom mai vedea. Pentru un timp, am nevoie de lucruri mai 
simple. 

— Te-ai întors la restaurant? mă întrebă preotul. 

— Nu. Grille e un loc aglomerat, părinte, nici Fire World nu-i 
mai bun. Am nevoie de o slujbă ca să-mi ţină mintea ocupată, 
dar aș vrea să muncesc într-un loc mai... liniștit. 

— Chiar ca locuitor laic, care nu primește învăţătură, trebuie 
să fii în armonie cu viaţa spirituală a ordinului care te va accepta 
în rândurile lui. 

— O să fiu, domnule. O să fiu în armonie. 

— Ce fel de muncă te aștepți să faci? 

— Grădinărit. Vopsit. Mici reparaţii. Să frec podelele, să spăl 
geamurile, să fac curăţenie generală. Pot să le gătesc dacă vor. 

— Odd, de cât timp te gândești la asta? 

— De două luni. 

Părintele Llewellyn îl întrebă pe Wyatt Porter: 

— A discutat cu dumneata despre asta mai de mult? 

— Un pic, recunoscu șeful poliţiei. 

— Atunci nu-i o decizie pripită. 

Șeful poliţiei clătină din cap, apoi zise: 

— Odd nu-i un tip pripit. 

— Nu cred că fuge de mâhnirea sa, spuse părintele Llewellyn. 
Sau către ea. 

— Am nevoie să simplific lucrurile, am spus eu. Să le simplific 
și să găsesc liniște ca să gândesc. 

Părintele Llewellyn îi spuse șefului poliţiei: 


VP - 272 


— Ca prieten care îl cunoaște mai bine decât mine și ca om la 
care Odd a căutat întotdeauna un sfat, ai vreun motiv să crezi 
ca Odd n-ar trebui să încerce asta? 

Wyatt Porter tăcu un timp, apoi zise: 

— Nu știu ce-o să facem fără el. 

— Indiferent cât de mult vă ajută Odd, vor exista întotdeauna 
delicte. 

— Nu la asta mă refeream, spuse Wyatt Porter. Voiam să 
spun... doar că nu știu ce-o să ne facem fără tine, fiule. 

e 

De la moartea lui Stormy, locuiesc în apartamentul ei. 
Camerele acelea înseamnă pentru mine mai puțin decât 
mobilierul ei, micile accesorii decorative și obiectele personale. 
Nu vreau să mă descotorosesc de lucrurile ei. 

Am împachetat avutul lui Stormy, cu ajutorul lui Terri și al 
Karlei, iar Ozzie s-a oferit să păstreze totul într-o cameră goală 
din casa lui. 

În penultima noapte petrecută în apartament, am stat cu Elvis 
în lumina plăcută a unei veioze vechi, cu abajur din mărgele, 
ascultându-i muzica din primii ani ai carierei sale. 

Elvis a iubit-o pe mama lui mai mult decât orice a iubit în 
viață. In moarte, vrea mai mult decât orice s-o vadă. 

Cu luni înainte de a muri - puteţi citi acest lucru în multe 
biografii ale lui Elvis -, mama lui era îngrijorată că o să i se urce 
faima la cap, că o s-o ia razna. 

Ea a murit tânără, înainte ca el să atingă culmea succesului, 
după care el s-a schimbat. Deși ani de zile a fost copleșit de 
mâhnire, Elvis a uitat totuși sfatul mamei sale și an după an 
viaţa sa a luat-o tot razna, îndeplinind doar pe jumătate 
făgăduiala talentului său. 

La patruzeci de ani - așa spun biografiile sale -, Elvis era 
chinuit de credința că nu slujise cum se cuvenea amintirea 
mamei sale și că aceasta s-ar fi rușinat de faptul că folosea 
droguri și de faptul că era îngăduitor cu sine însuși. 

După moartea sa, la patruzeci și doi de ani, Elvis zăbovise în 
lumea aceasta pentru că se temea de singurul lucru pe care-l 
dorea cu disperare: s-o vadă pe Gladys Presley. Nu dragostea de 
care se bucurase pe lumea aceasta - și încă din plin - îl ţinea 
aici, așa cum crezusem eu cândva. El știe că mama sa îl iubește 
și că-l va îmbrăţișa fără un cuvânt de reproș, dar îl copleșește 


VP - 273 


rușinea că a devenit cea mai mare vedetă din lume, nu omul 
care sperase mama sa că va fi. 

In lumea care urmează, ea va fi încântată să-l primească, dar 
el se teme că nu-i demn de compania ei, pentru că e convins că 
ea se află în tovărășia sfinţilor. 

l-am expus această teorie în penultima mea noapte petrecută 
în apartamentul lui Stormy. 

Când am terminat, avea privirea împăienjenită de lacrimi. 
Rămase un timp cu ochii închiși. Când în cele din urmă se uită 
din nou la mine, se întinse și-mi luă una din mâini, ţinând-o cu 
ambele palme. 

Intr-adevăr, de aceea zăbovea aici. Analiza mea n-a fost însă 
suficientă ca să-l convingă că teama sa în ceea ce privește 
reîntâlnirea dintre mamă și fiu nu are rost. Uneori e de-o 
încăpățânare tipică rockerilor bătrâni. 

Decizia mea de a părăsi Pico Mundo - măcar pentru un timp - 
a dus la soluționarea altui mister legat de Elvis. El bântuie acest 
oraș nu pentru că acesta are vreun înțeles pentru el, ci pentru 
că aici mă aflu eu. Elvis crede că mai târziu voi fi puntea care 
să-l ducă acasă, la mama sa. 

Ca urmare, vrea să mă însoţească în următoarea fază a 
călătoriei mele. Mă îndoiesc că aș putea să-l împiedic și nu am 
niciun motiv să-l refuz. 

Mă amuză ideea ca Regele rock'n'rollului va bântui o 
mânăstire. Călugării s-ar putea să-i fie de folos, iar el îmi va fi 
mie de folos. 

Noaptea asta, în care scriu, va fi ultima în Pico Mundo. O voi 
petrece într-o reuniune cu prietenii. 

Imi va fi greu să părăsesc orașul acesta, în care am dormit 
fiecare noapte a vieţii mele. Îmi va fi dor de străzile lui, de 
sunetele și de aromele lui, îmi voi aminti întotdeauna de 
însușirile luminii și umbrei din deșert, care-i dau mister. 

; Îmi va fi mult mai greu să părăsesc tovărășia prietenilor mei. 
In viață nu-i am decât pe ei. Şi speranţă. 

Nu știu ce mă așteaptă în lumea asta. Dar știu că în cealaltă 
mă așteaptă Stormy, iar asta face lumea mai puţin întunecată 
decât ar fi altfel. 

In ciuda a orice, am ales viața. Și merg mai departe. 


VP - 274 


NOTA AUTORULUI 


Indienii Panamint, din familia shoshoni-comanche, nu au un 
cazinou în California. Dacă ar fi fost proprietarii cazinoului 
Panamint, localul nu ar fi cunoscut nicio catastrofă, iar eu n-aș fi 
avut despre ce să scriu. 


VP - 275 


virtual-project.eu 


VP - 276