Jason Dark — Spaima deasupra Londrei

VÎNĂTORUL DE FANTOME 


SPAIMĂ 


DEASUPRA 


LONDREI 


f Pidi Fn ALU SI 
srai K K 


Ca 

we 

W y 
x 


JASON DARK - MARI ROMANE DE GROAZĂ 


JASON DARK 


SPAIMĂ DEASUPRA 
LONDREI 


JASON DARK - MARI ROMANE DE 
GROAZĂ 


www.virtual-project.eu 


Traducere 
PETRE GHINEȚ 


llustraţia Copertei |: 
VICENTE BALLESTAR / Norma Agency, Barcelona 


JASON DARK 
„ANGST UBER LONDON” 
OBASTEL-VERLAG, GUSTAV H. LÜBBE GMBH AND CO, 
BERGISCH GLADBACH. BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND, 1981 


lb 


Editura BARICADA 


BUCUREȘTI, 1992 


Miriam di Carlo, cu aptitudinile ei deosebite, de mediu, a simţit 
că în această noapte de noiembrie ceva se schimbase. S-a trezit 
speriată din somn, s-a ridicat din pat şi a deschis larg ochii, 
privind în întuneric. Nimic... 

La ultimele etaje ale blocului în care locuia, împreună cu alte 
sute de oameni, era linişte. Aici nu ajungea nici măcar lumina 
reclamelor de noapte. Parcă era pe o insulă. 

— De ce m-am trezit? 

Şi-a trecut degetele prin părul castaniu - printre ele săreau 
scântei. Şi-a tras repede mâna înapoi: era electrizată, ca 
întotdeauna când urma să se întâmple ceva deosebit, când 
presimţea că în lume intervenea o forţă străină. 

Miriam nu făcuse niciodată caz de însuşirile ei, acest lucru îi 
repugna. Îşi păstra presimţirile şi visele pentru sine. Poate că nu 
era bine, dar nu dorea să fie târâtă în lumina reflectoarelor. Ura 
publicitatea. Voia să rămână necunoscută şi să-şi câştige pâinea 
în continuare, ca specialistă la o firmă de produse cosmetice. 

Niciodată însă nu mai simţise primejdia cu o asemenea 
acuitate ca acum, iar asta o înspăimânta. 

— Trebuie să fac ceva! 

A azvârlit cuvertura uşoară, şi-a trecut picioarele lungi peste 
marginea patului. Nu a aprins lumina. Desculţă, s-a dus la 
fereastră şi a dat puţin perdeaua la o parte. A privit afară. Cerul 
era întunecat. Nori uriaşi acopereau stelele. Nimic nu se 
schimbase totuşi. 

Miriam a răsuflat adânc. Şi-a rezemat palmele de pervazul rece 
al ferestrei. Suflarea ei a atins geamul. Părul lung i s-a revărsat 
pe frunte şi câteva şuviţe i-au acoperit faţa. 

La 30 de ani, Miriam putea fi considerată o femeie frumoasă. 
Avea o siluetă zveltă şi totodată avea formele pline, generoase, 
tocmai în locurile care atrag atenţia bărbaţilor. Era întotdeauna 
bine îmbrăcată şi ochii ei gri-albaştri radiau o căldură stranie. 
Avea succes la bărbaţi, însă era circumspectă: fusese căsătorită 
şi soţul o înşelase. O simţise. l-o spusese. Individul preferase să 
plece, decât să trăiască alături de o femeie căreia nu-i putea 
ascunde nimic. Asta se întâmplase cu cinci ani în urmă... 


Tocmai voia să se întoarcă şi să se vâre la loc în pat, când şi-a 
simţit capul prins ca într-o menghină. A gemut și, cu ochii măriţi 
de groază, a privit în jos, spre oraş. 

Imaginea se deformase subit, ca şi cum cineva ar fi greşit 
proporţiile într-un tablou. Zărea în imediata apropiere ceasul Big 
Ben, Turnul, Gara Victoria, clădirile înalte, oamenii... 

— Nu, nu se poate, nu poate fi adevărat! 

Ceea ce vedea acum Miriam di Carlo erau pieirea Londrei, 
Spaima, Haosul. 

Clădirile se dărâmau, Big Ben se prăbuşea, gara se transforma 
în ruine, podurile cădeau în Tamisa, masiva fortăreață a Turnului 
arăta ca după un bombardament masiv. lar oamenii... Urlând 
disperaţi, alergau în stradă, unde erau îngropaţi sub zidurile 
năruite ale caselor. Alţii voiau să fugă cu maşinile, dar 
semafoarele nu funcționau, străzile erau pline de dărâmături. 
Maşinile se ciocneau, luau foc; curând trâmbe de fum şi izbucniri 
de flăcări au început să se arate peste oraş. 

Londra  pierea! Miriam vedea totul cu o claritate 
înspăimântătoare şi ştia că este adevărat; niciodată simţurile ei 
nu o înşelaseră. 

— Dumnezeule! 

S-a dat, clătinându-se, câţiva paşi înapoi, simțind cum, îi ard 
obrajii. Deodată a prins să tremure violent, genunchii i s-au 
înmuiat, a căzut pe pătură şi a rămas nemişcată. Respira greu, 
transpiraţia îi acoperea fruntea cu pete cleioase. Bătăile inimii i 
se acceleraseră, sângele îi alerga mai repede prin vine, tâmplele 
îi bubuiau. Curând, foarte curând, o catastrofă urma să distrugă 
oraşul! 

Miriam di Carlo mai avusese numeroase viziuni dar niciodată 
atât de puternice şi, mai ales, atât de îngrozitoare. Stătea 
nemişcată pe pat şi privea la tavanul care abia se zărea în 
întuneric. A durat aproape o jumătate de oră până să se poată 
calma. Atunci a început să se întrebe ce era de făcut. 

Să meargă la poliţie? Nici vorbă, poliţiştii n-ar fi dat prea mare 
importanţă prezicerilor sale - risca să se facă de râs. 

Să părăsească oraşul? Să fugă, cât mai era timp? Oare nu avea 
datoria să întreprindă ceva? 

Miriam iubea Londra. Minunatul oraş de pe Tamisa, cu 
milioanele lui de oameni, nu putea fi sortit pieirii. Dar cum să 
împiedice acest lucru? 


— Simt că înnebunesc! 

S-a ridicat, s-a aplecat într-o parte, căutând cu mâna butonul 
veiozei, şi a aprins-o. Apoi a început să meargă în jurul patului ca 
o femeie îmbătrânită, gârbovită, copleşită de griji... 

Mica bucătărie se afla lângă dormitor. Îşi simţea gâtul uscat. A 
deschis uşa frigiderului şi a luat sticla cu apă minerală. N-a mai 
avut răbdare să toarne într-un pahar, ci a băut direct din sticlă. 
Apa rece i-a făcut bine. A răsuflat adânc, de câteva ori. Nu îi mai 
era sete, dar senzaţia surdă, apăsătoare din cap îi rămăsese. 
Frica nu se lăsa atât de uşor alungată. 

Miriam a părăsit bucătăria şi s-a întors în dormitor. Ceasul 
vechi din vestibul arăta ora două după miezul nopţii. Era 
convinsă că nu va mai putea dormi. Dorea numai să se aşeze în 
pat şi să se gândească. 

S-a mai uitat o dată pe fereastra dormitorului. Ochii i s-au 
dilatat; a început să tremure, fiindcă bolta se schimbase. Nu mai 
era atât de cenuşie ca înainte, ci avea o culoare roşiatică. lar 
această lumină iradia de la o figură impresionantă prin 
frumuseţea ei rece. Era o femeie, dar, într-un fel, i se potriveau 
cele două coarne de pe frunte. 

Miriam a avut senzaţia că ochii de jar, necruţători, o privesc 
numai pe ea, că gura se schimonosea într-un rânjet batjocoritor. 
N-o cunoştea pe această făptură, nu o văzuse niciodată, nu 
auzise de ea. Nu ştia că este vorba de Asmodina, fiica 
diavolului... 

x kx X 

Am dormit foarte prost. Pe la ora două m-am trezit pentru 
prima dată. Ştiţi, desigur, ce înseamnă asta. Deschizi brusc ochii 
şi eşti treaz. Stai în pat şi te tot gândeşti la ce ţi-a putut alunga 
somnul, dar nu ajungi la nicio concluzie. 

M-am sculat, mi-am scos limba în faţa oglinzii din vestibul şi 
am început să merg prin casă. Era linişte, nu se schimbase nimic. 
Pe masă se mai afla sticla goală de, bere, rămasă de aseară. Am 
dus-o în bucătărie, am pus-o în dulap, apoi am băut o înghiţitură 
de suc. Mi-am potolit setea, dar sentimentul de nelinişte ce mă 
stăpânea nu dispăruse. Plutea ceva în aer, o simţeam şi în ultimii 
ani învăţasem să iau în seamă asemenea semne. 

Pe obrazul drept mă sâcâia o uşoară usturătură: cicatricea pe 
care mi-o lăsase ca amintire doctorul Tod, unul din duşmanii mei 
de moarte. 


Aveam mulţi duşmani, nu numai pe Tod, cu liga lui ucigaşă. Îi 
vânam fără cruţare, căci nu în zadar eram numit „vânătorul de 
fantome”. Angajat la Scotland Yard, cu un permis special, care 
îmi deschidea toate uşile, avusesem numeroase succese, dar şi 
mari eşecuri. 

Nu reuşisem să o distrug pe Asmodina ori să nimicesc liga 
ucigaşă. În decursul timpului, demonii deveniseră mai puternici, 
metodele lor de luptă mai subtile; se adaptaseră adversarilor şi 
încercau prin toate tertipurile şi trucurile posibile să domine 
omenirea. Un solitar ca mine nu ar fi avut nicio şansă. Poate că 
aş fi renunţat, dacă n-aş fi avut atâţia prieteni care mă ajutau. 

De pildă, Bill Conolly, luptătorul din vechile războaie. Fost 
reporter, era căsătorit cu Sheila, moştenitoarea unui mare 
concern. Aveau un copil adorabil, pe nume Johnny. Eu eram naşul 
micuţului. Când Bill Conolly mirosea cea mai mică şansă de a fi 
implicat într-un caz, mă căuta fără ezitare, spre groaza Sheilei, 
pe care aventurile noastre o înnebuneau. 

Mai era apoi Suko, chinezul. El locuia cu prietena sa Shao, din 
Hong Kong, în apartamentul de lângă mine. Suko era 
colaboratorul meu permanent; îmi devenise un ajutor preţios şi 
un prieten adevărat. Deseori ne salvasem viaţa unul altuia. 
Fiecare putea avea, în celălalt o încredere oarbă. 

Printre prietenii cei mai apropiaţi se număra Jane Collins, o fată 
zveltă, iute ca o zvârlugă. Jane era detectiv şi avea talentul să se 
amestece în cazuri periculoase, riscându-şi de multe ori viaţa. 
Eram îndrăgostit de ea şi ea de mine; nimic nu ne-ar fi împiedicat 
să ne căsătorim, dacă nu ar fi fost acea independenţă la care 
amândoi ţineam atât de mult. Totuşi, Jane era geloasă pe Glenda 
Perkins, secretara mea de la Scotland Yard. Glenda era altfel 
decât Jane: înaltă, brunetă şi, mai ales, femeie (dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun). Şi ştia să facă cea mai bună cafea din lume. Să 
nu mă întrebaţi dacă iubita mea avea motive de gelozie - trebuie 
să mărturisim chiar totul în viaţă?! 

În cercul prietenilor mei îl socoteam şi pe Sir James Powell, 
şeful meu, un tip aproape întotdeauna morocănos, plângându-se 
mereu de stomac, dar un excelent organizator. Un om pe care te 
puteai baza. Apoi era comisarul Mallmann, care lucra la 
Bundeskriminalamt şi încerca să convingă oamenii de acolo că 
demonii există. Willy Mallmann primise o foarte grea lovitură de 
la soartă: Tod cel Negru o ucisese pe Karin, soţia lui, imediat 


după nuntă. O sfârtecase de vie, într-unul din sabaturile acelea 
oribile şi, de-atunci, Mallmann părea el însuşi un spectru, ţinut în 
viaţă doar de dorinţa răzbunării. 

Şi nu trebuia să-l uit pe Myxin, micul vrăjitor, care îndurase 
multe după ce îndrăznise să treacă de partea noastră şi să 
devină un renegat. Asmodina îl pedepsise cumplit, luându-i 
puterile! Pentru el, asta era mai rău decât moartea, căci 
odinioară fusese un demon puternic. Ni se alăturase din cauza 
duşmăniei dintre el şi Tod cel Negru; se urau încă din vremea 
vechii Atlantide. Myxin plătise scump trădarea şi acum încerca 
disperat să-şi recapete o parte din puteri, înainte ca ai lui să 
pună mâna pe el. 

Astfel arăta „echipa Sinclair”, dacă pot s-o numesc aşa. Fiecare 
se putea baza pe ceilalţi - asta îmi dădea tăria să continui lupta 
împotriva adversarului atât de puternic, de perfid... 

M-am întors în dormitor şi m-am aşezat pe marginea patului. 
Mă gândeam de multe ori la viitor, dar şi la trecut, mai ales în 
nopţile când nu puteam să dorm. Dar acum? Ce se întâmpla? 
Eram sănătos, nervii îmi erau întregi. Deci, trebuia să fie altceva. 
O ameninţare, un avertisment, ceva rău ce plutea în aer. 

02,24 a.m. Eram treaz de aproape o oră. M-am întins din nou, 
am închis ochii şi am încercat să adorm. N-a mers; neliniştea 
interioară era prea mare. Aveam senzaţia că sângele îmi curge 
mai repede prin vine. Tulburarea, nervozitatea se făceau simţite. 
Am deschis ochii şi am privit în tavan. Cineva, undeva, punea din 
nou ceva la cale! Dar cine? 

Întrebarea mă obseda. Mâine, poimâine voi pica într-o cursă - 
trebuia să fiu atent, să... Am căzut într-un somn agitat, plin de 
visuri ciudate. Mă vedeam în chip de păpuşă, în ghearele 
Asmodinei, care mă scutura încoace şi încolo, râzând cu poftă. 
După ce s-a săturat de mine, m-a aruncat într-un cuptor gigantic 
ce s-a deschis ca o gură şi m-a înghiţit pe loc. Cald. Fierbinte... 

M-am trezit. Ora 5 fix! Sau poate mai târziu? Am sărit din pat şi 
am privit pe fereastră. Afară era încă întuneric, nicio dâră de 
lumină nu se zărea la orizont. Ceasul meu se oprise, 
deşteptătorul de asemenea. Ciudat. Dacă s-ar fi oprit numai unul, 
a fi înţeles. Dar amândouă, deodată, era ceva neobişnuit. În acel 
moment însă nu am bănuit că mă aflam în faţa celui mai greu 
caz al vieţii mele. Am întors ceasurile. Mai întâi pe cel de mână, 
apoi deşteptătorul. Nu au pornit. 


De dormit, oricum, nu mai putea fi vorba. Am dezbrăcat 
pijamaua, am trecut gol-goluţ prin cameră, apoi m-am băgat sub 
duş. După ce m-am şters, m-am simţit ca şi cum aş fi dormit şase 
ore şi nu trei. În timp ce mă rădeam, m-am gândit din nou la cele 
două ceasuri. Trebuia să le iau cu mine la birou şi să trec mai 
târziu pe la un ceasornicar. Înainte de a mă îmbrăca, am pus 
cafeaua la fiert, pâinea în rotisor, apoi am scos din frigider 
marmeladă şi brânză. 

Am băut cafeaua. Nu era nici pe jumătate atât de bună ca a 
Glendei Perkins... Speram că astăzi va veni mai devreme, să nu 
fie nevoie să aştept prea mult. 

Am prelungit micul dejun şi pe la şase dimineaţa am coborât la 
subsol, unde se afla maşina mea. Un „Bentley”. Am cumpărat şi 
un ziar. Împreună cu mine ieşeau din garajul subteran prea puţini 
matinali. Şi totuşi, ce naiba mă determinase să mă scol cu 
noaptea în cap? 

Nu era o circulaţie intensă, astfel că drumul până la Scotland 
Yard a durat cu zece minute mai puţin ca altă dată. Ca de obicei, 
am folosit intrarea din spate. Portarul nu m-a văzut, stătea 
aplecat în cuşca lui şi căuta ceva într-un sertar. Un lift era liber şi 
am urcat cu el până la biroul meu. Totul era pustiu. 

Am aprins lumina, m-am aşezat la masă, ascultând zumzetul 
instalaţiei de încălzire. Am răsfoit ziarul, am citit câteva articole 
şi un comentariu despre noua strategie privind armele atomice. 
La asemenea relatări întotdeauna mă trece un fior. Ca şi cum n- 
ar fi destule necazuri pe lume, oamenii se mai şi înarmează. 

Privirea mi-a căzut pe dosarul cu acte. Se adunaseră câteva, 
mai lipsea un calcul al cheltuielilor. Am completat formularul şi l- 
am pus pe masa Glendei. Totul era O.K. 

Rapoartele privind întâmplările din timpul nopţii erau în mapă. 
Le-am parcurs fumând o ţigară. Nu erau multe şi, în orice caz, 
nimic care să mă fi putut interesa. Vremea din noiembrie îi 
incomoda pe hoţi şi, probabil, şi pe demoni. 

Pe coridor, uşile se trânteau. Veniseră primii funcţionari. 
Speram să fie şi Glenda printre ei, ca să-mi primesc, în fine, 
cafeaua. Dar frumoasa mea secretară se lăsa aşteptată. Timpul 
trecea mult prea încet. Mi-am scos ceasurile şi le-am pus pe 
birou, să nu le uit. 

Afară s-a făcut încet-încet lumină. Pe cer a apărut prima dâră 
cenuşie, care s-a întins tot mai mult şi a îndepărtat întunericul 


nopţii. 

Apoi a venit Glenda. Am auzit-o intrând. Îi cunoşteam mersul, 
paşii repezi, hotărâți. A deschis uşa biroului. Purta un trenci cu 
cordon în jurul taliei. S-a întors pe jumătate, iar eu m-am ridicat. 
M-a văzut şi pe faţa ei s-a aşternut o uimire adâncă. Am început 
să râd. 

— De ce te miri aşa? Draga mea, pur şi simplu, am venit mai 
devreme la birou. lar acum, fii atât de bună şi fă o cafea aşa cum 
numai tu ştii să faci. 

A clătinat din cap. Mă privea ciudat şi zâmbetul meu s-a stins. 

— S-a întâmplat ceva? Vezi ceva deosebit la mine? 

— Nu, domnule! 

Ciudat, mi-a spus „domnule”. 

— Atunci ce este? 

Glenda a înghiţit în sec. 

— Cine... cine sunteţi dumneavoastră, domnule? Şi ce căutaţi 
în acest birou? 

Asta era prea mult. Glenda nu mă mai recunoştea? Să rămân 
calm, mi-am spus. Am zâmbit iarăşi, fermecător. 

— Deci, cine sunt, nu-i aşa? 

— Da. 

— Sunt John Sinclair, inspectorul şef John Sinclair, angajat al 
Maiestăţii Sale Regale. Clar? 

— Dar dumneavoastră nu sunteţi John Sinclair! 

Răspunsul a fost atât de ferm, că mi-a îngheţat zâmbetul pe 
buze. 

— Poftim?! 

Mi-a repetat aceleaşi cuvinte. Nu mai înţelegeam nimic. Ori ea 
era nebună, ori eu. 

— O.K., nu sunt John Sinclair. Dacă eşti totuşi atât de amabilă 
să-mi faci o cafea... 

— Eu? Cafea? Unui străin?! 

Greu de înghiţit! M-am aşezat. Glenda s-a apropiat, rămânând 
în picioare în faţa biroului meu. Ochii ei negri străluceau. 

— Şi acum dispăreţi, domnule! Imediat! Nu vreau să vă mai 
văd aici. Plecaţi! Vă bateţi joc de mine? 

Faţa i se înroşise de enervare. Era chiar furioasă. Dar şi eu îmi 
ieşisem din fire. 

— La dracu'! Ce se întâmplă aici? Am nimerit într-o casă de 
nebuni? Mă numesc John Sinclair. Trebuie să-ţi arăt ţie, secretara 


mea, legitimaţia?! 

— Nu, nu este nevoie. 

— Mă rog. Atunci totul este în ordine. 

— Deci nu vreţi să părăsiţi biroul? 

— Nu. 

— Este ultimul dumneavoastră cuvânt? 

— Desigur. 

— Atunci-voi dispune să fiţi dat afară. 

Glenda s-a întors şi a plecat spre biroul ei. Câteva secunde am 
rămas pironit pe scaunul meu. Apoi am sărit în sus. Am avut 
nevoie de mai puţini paşi decât ea. Înainte de a fi luat receptorul, 
am ajuns-o şi am apucat-o de umăr. 

— Daţi-mi drumul! 

— Dar, Glenda... 

Pleosc! Mâna m-a lovit peste obrazul stâng, care s-a înroşit 
imediat şi a început să mă usture. Nu ştiam ce să mai cred. 
Glenda mă pălmuise. Asta n-o făcuse nici atunci, în parc, când... 
S-o fi luat oare razna? 

Inainte să mă dezmeticesc, Glenda a apucat din nou telefonul. 
Atunci s-a deschis uşa şi a apărut Sir James Powell. Glenda s-a 
repezit la el. Pe chipul ei, dar şi pe ai meu, apăruse uşurarea. 
Acum trebuia să se lămurească totul. Inainte ca eu să pot spune 
ceva, Glenda a reacţionat prompt: 

— Sir, această persoană susţine cu neruşinare că este John 
Sinclair. 

Sir James a clătinat din cap. Apoi s-a întors şi m-a privit. În 
spatele lentilelor groase, ochii îi scânteiau şi o presimţire sumbră 
a pus stăpânire pe mine. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

Nu! Asta era culmea! înnebuniseră oare cu toţii? 

— Sunt John Sinclair, inspector şef la Scotland Yard. lar 
dumneavoastră sunteţi Sir James Powell, superiorul meu şi aveţi 
gradul de comandor. M-am exprimat destul de clar? 

— Da. Dar dumneavoastră nu sunteţi John Sinclair. Cum aţi 
intrat aici? 

Am dat din mână a pagubă. Apoi am izbucnit în râs, pentru că 
situaţia era prea comică. Colegii de pe coridor probabil că mă 
auziseră, întrucât Sir Powell a intervenit: 

— Stăpâniţi-vă, domnule! 

Râsul mi s-a oprit în gât. Comandorul m-a fixat cu asprime. 


— Dacă nu plecaţi de bunăvoie, veţi fi dat afară. 

— Nici nu mă gândesc! 

Sir James Powell s-a întors pe călcâie şi s-a îndreptat spre uşă. 

— Un moment! Aveţi nevoie de dovezi că sunt John Sinclair? 

— Nu este cazul! 

— Dar am insigna, pistolul Beretta, legitimaţia. Vă pot... 

— Plecaţi! 

Sir Powell a deschis uşa. Câteva secunde am stat în cumpănă. 
Mă gândeam dacă era indicat să mă conformez. Ce le-aş mai fi 
dat o lecţie - majoritatea erau funcţionari şi nu oameni de 
teren... Apoi m-am hotărât totuşi să bat în retragere. Pe coridor 
m-am întâlnit cu câţiva colegi care m-au privit curioşi, ca pe un 
străin. 

Am coborât cu liftul. Portarul m-a oprit; văzuse că folosisem 
ieşirea din spate. 

— Unde mergeţi? 

— La locul de parcare, acolo îmi este maşina. 

— Bine. 

Omul s-a uitat după mine până când am deschis portiera. M- 
am urcat şi am trântit-o furios. M-am răsucit şi am mai privit o 
dată clădirea Scotland Yardului. Cu timpul, îmi devenise o a doua 
casă. lar acum fusesem dat afară ca un hoţ ordinar. Dar nu mă 
opriseră pentru cercetări. Ce se întâmpla oare? Doar în Scotland 
Yard nu intră şi iese oricine! 

x kx * 

Am oprit la un stop şi am privit pe geam. La stângă am văzut 
parcul St. James şi pomii văduviţi de frunze. O țesătură ciudată 
din crengi golaşe se înălța spre cerul plumburiu al acestei zile de 
noiembrie. Câteva ciori stăteau zgribulite pe ramuri. Păsările 
acelea negre, sinistre, se potriveau de minune cu vremea. 
Dumnezeule, uram toamna! 

În spatele meu, cineva a claxonat nerăbdător. Culoarea 
semaforului se schimbase; am accelerat, demarând încet. 

Aşa ceva nu mi se mai întâmplase. Mai bine aş fi intrat într-o 
cârciumă să beau zdravăn. Însă n-ar fi folosit la nimic să mă 
îmbăt. Preferam să-mi păstrez mintea limpede. Trebuia să mă 
sfătuiesc cu Suko, poate întrezărea el vreo soluţie. 

Am privit pe geam la traficul fluent, la oamenii de pe trotuare: 
aglomeraţie, agitația de dimineaţă. O zi ca oricare alta, umedă, 
fără ploaie sau zăpadă. Nu era prea frig, gerul din ultimele zile se 


muiase. Un soare timid răsărea prin norii învălmăşiţi, desenând 
forme luminoase pe acoperişurile caselor. Şi, cu toate acestea, 
ceva nu era în ordine... Nu eu reacţionasem anormal, ei ceilalţi. 

Am ajuns la blocul unde locuiam, am intrat în garajul subteran 
şi am parcat maşina la locul rezervat. Fără nicio grabă m-am 
îndreptat spre lift şi am urcat cu el cele câteva etaje. Pe coridor 
n-am întâlnit pe nimeni. 

O uşă, două, trei, patru... Aici locuiau Shao şi Suko. M-am oprit 
în faţa uşii. Să sun sau nu? Prostii! Şi cu toate acestea, am ezitat. 
In cele din urmă am îndrăznit, totuşi, butonul soneriei dispărând 
sub degetul meu arătător. Am auzit clopoţelul, apoi, paşi uşori 
apropiindu-se. Uşa s-a deschis. 

— Ce doriţi, domnule? 

— Dar, Shao, eu sunt... Cerule, nu mă mai recunoşti nici tu? 

— Nu, îmi pare rău. Cu ce vă pot fi de folos? 

Am auzit din casă vocea lui Suko. Apoi şi-a făcut şi el apariţia. 
Purta un pantalon din stofă gri şi o cămaşă largă. Shao s-a întors 
spre el. 

— E cineva care pretinde că-l cunosc. 

— Lasă-mă pe mine! 

Suko a dat-o la o parte. L-am întrebat: 

— Suko, mă recunoşti? 

— Nu! Ar trebui? 

— Sunt John Sinclair. 

Faţa lui Suko până atunci prietenoasă, şi-a schimbat dintr-o 
dată expresia, devenind distantă. 

— Dacă vreţi să vă bateţi joc, domnule, încercaţi în altă parte! 
Cunosc asemenea tertipuri. Nu ştiu cine sunteţi şi ce doriţi să 
insinuaţi. Nu încercaţi să mă duceţi de nas! Luaţi-o din loc! 

Asta era prea de tot! 

— Ei, drăcie! Sunt într-adevăr John Sinclair. 

— Plecaţi! 

— Nu! 

Intenţionat am făcut un pas înainte, căci voiam să mă 
lămuresc definitiv... N-am văzut lovitura, dar i-am simţit efectul, 
Ceva mi-a explodat în piept, am zburat înapoi, apoi m-am izbit de 
peretele opus al coridorului. Pe moment, am rămas fără aer. 
Suko avea forţă, iar lovitura fusese de maestru. Chinezul 
rămăsese în pragul uşii, cu picioarele depărtate. 

— A fost clar? 


— Da, cred că da... 

Suko a clătinat din cap şi apoi a închis uşa în urma sa. Eu am 
rămas pe coridor, ca un câine plouat. Pur şi simplu, nu mai 
pricepeam nimic. 

Apartamentul meu era alături. Am descuiat uşa şi am trântit-o 
furios după mine. Fără a dezbrăca pardesiul, am intrat în living şi 
am căzut într-un fotoliu. Aveam nevoie de linişte, pentru a-mi 
putea limpezi gândurile şi a rememora totul de la început. 

Mi-am amintit din nou ceea ce mi se întâmplase, fiecare 
detaliu, fiecare reacţie, dar nu am ajuns la nicio concluzie. Se 
petrecea ceva straniu, nelalocul lui: nimeni nu mă recunoştea, ba 
chiar, la auzul numelui meu, toţi deveneau iritaţi. Mi-am masat 
uşor pieptul. lritaţi era puţin spus... 

Telefonul era în imediata apropiere, trebuia doar să întind 
mâna. Numărul lui Bill îl cunoşteam pe de rost. A răspuns chiar 
el. 

— Conolly! 

— Eu sunt. 

Bill m-a recunoscut după voce. 

— Salut, John! Cărui fapt datorez onoarea de a te auzi! Şi asta 
încă de dimineaţă... Se întâmplă iarăşi ceva? 

Mi-a căzut o piatră de pe inimă. Bill mă recunoscuse. Prin 
urmare, însemna că vocea îmi rămăsese aceeaşi. 

— Pot să vin până la tine? 

— Bineînţeles. Când? 

— Imediat. 

— All right, dă-i bice, bătrâne! Între timp, eu prepar un punch 
clasa întâi, marca Conolly. 

— În regulă! 

Am zâmbit uşurat şi am închis telefonul. În acea clipă m-am 
bucurat de-a binelea. Reveneam la viaţă: Bill nu mă renega. Era 
tot vechiul meu prieten, cel cu care trecusem prin multe 
încercări. Poate, că împreună dădeam, de firele blestematei 
ăsteia de încurcături. 

Când m-am urcat în maşină, am aprins a doua ţigară. De 
această dată trebuia să traversez Londra. În drum, am făcut 
plinul de benzină - o necesitate costisitoare. Să-i ia dracu' de 
arabi - chiar trebuiau să scumpească într-atât petrolul?! 

După ce am trecut de păienjenişul de străzi din centru, am 
avansat mai repede. Familia Conolly locuia într-un cartier de vile, 


unde mai existau încă oaze de linişte, cu copaci bătrâni. Aici 
aerul mai era respirabil. 

Am intrat pe strada lor. Casa lui Bill se afla pe o colină 
artificială. De la poartă, un drum larg ducea spre bungalow. Bill 
m-a zărit; copacii desfrunziţi nu barau vederea spre şosea. Poarta 
s-a dat automat la o parte. Am rulat spre parcare, am făcut o 
curbă şi am oprit automobilul cu faţa în direcţia de mers. 

Am coborât. Bill Conolly stătea în faţa uşii. Mi-a zâmbit. Dar 
când m-am apropiat, surâsul i-a îngheţat pe buze. Am observat şi 
nu m-am putut împiedica să nu tresar. Nu, asta nu se poate! am 
strigat în sinea mea. lar Bill Conolly m-a întrebat: 

— Cine sunteţi dumneavoastră, domnule? 

La dracu'! De câţi ani ne cunoşteam? De la războaiele din Asia. 
Luptasem împreună, fuseserăm nedespărţiţi, iar acum... Bill nu 
mă recunoştea, pentru el devenisem un străin. 

— V-am întrebat ceva. 

M-am oprit între maşină şi uşa de la intrare. Vântul se juca prin 
haina mea. Am privit fix în pământ şi am ridicat încurcat din 
umeri. Am spus încet: 

— Vă rog să mă iertaţi, este o greşeală! 

— Aşa cred şi eu. 

Apoi a apărut Sheila, soţia lui Bill, cu micul Johnny în braţe. Un 
licăr de speranţă mi s-a aprins în suflet: poate Sheila mă va 
recunoaşte. Dar ea a întrebat mirată: 

— Avem oaspeţi, Bill? 

— Nu, dragă, domnul a greşit adresa. 

Sheila a zâmbit indiferentă şi Bill mi-a spus, cu o politeţe rece: 

— Bună ziua, domnule. 

Am deschis portiera maşinii şi m-am aşezat la volan. M-am 
uitat prin parbriz la cei doi - figurile lor erau inexpresive. Era clar, 
nu mai făceam parte din lumea lor, aşa cum pentru toţi ceilalţi nu 
eram decât un străin. 

Brusc, tot ce odinioară îmi era atât de familiar se dovedea a fi 
ostil; ce naiba însemna asta? M-am îndreptat spre poartă, dar nu 
am văzut-o. Priveam fix înainte, ca halucinat, rupt total de restul 
lucrurilor ce mă înconjurau. În eul meu ceva se frânsese, în 
propriul meu oraş devenisem un individ exilat. Şi nici măcar nu 
ştiam de ce. 

Am ajuns din nou în centrul Londrei. Tinta mea nu era sediul 
Scotland Yardului, căci acolo nu mai aveam ce căuta. Voiam să 


merg acasă, să mă închid în cameră şi să zac acolo, fără să mă 
gândesc la nimic. 

M-am oprit într-o cafenea mică din Soho. Era aidoma unui 
bistrou franțuzesc. Oamenii stăteau pe scaune împletite, beau, 
mâncau, discutau. 

Am comandat o cafea mare, pe care am amestecat-o cu lapte. 
Deoarece prinsesem o măsuţă la fereastră, am putut să privesc 
afară şi să-i observ pe cei care se perindau prin faţa ochilor mei. 
Gesturile şi comportamentul lor nu trădau în niciun fel angoasa 
ori spaima. Tinerele fete erau cochete ca de obicei, nonşalante, 
debordând de veselie. Flecăreau cu prietenii lor, fără a le păsa de 
nimic. Totul părea normal. 

Mi-am băut cafeaua şi am plătit. M-am întors în locul de 
parcare, cu pardesiul desfăcut şi mâinile adânc înfipte în 
buzunare. In mod clar, eram unul dintre puţinii care aveau timp 
berechet la dispoziţie. Ceilalţi treceau grăbiţi pe lângă mine. 

Am pornit maşina, îndreptându-mă încet spre casă. Nu mă 
aştepta nimeni acolo. Nici măcar Suko sau Jane. M-am înfiorat: 
oare şi Jane...? 

Locuiesc pe o stradă destul de circulată. Blocul este puţin 
retras, având o parcelă de gazon în faţă. Parcursesem drumul 
ăsta de sute de ori, aşa încât nu aveam niciun motiv să fac un 
gest de-a dreptul ciudat: am plecat uşor capul şi am privit prin 
parbriz clădirea înaltă. 

Şi atunci am văzut! 

Partea de sus a blocului se clătina ca şi cum ar fi fost de 
cauciuc. A alunecat întâi spre dreapta, apoi spre stânga. 
Instinctiv am virat, am frânat, dar am lăsat motorul să meargă. 

Ceilalţi oameni încă nu observaseră nimic. Am crezut că este o 
halucinație până când o treime din partea de sus a clădirii a 
început să se încline încet în faţă, iar tonele de beton, sticlă şi 
fiare s-au prelins spre pământ. 

x kx * 

„„„Primele ţipete. Am accelerat. 

Maşina a făcut un salt, sărind ca un animal de pradă ce şi-a 
adulmecat victima. Am plecat în trombă, în timp ce în urma mea 
se dezlănţuia iadul. 

În faţa mea derapa un camion. Am tras volanul într-o parte, am 
trecut razant pe lângă un taxi şi în momentul următor tonele de 
piatră s-au prăbuşit cu un zgomot infernal. Totul a dispărut într- 


un nor de praf. Maşinile au fost pur şi simplu terciuite. 

Oamenii ţipau de groază. Mulţi încercaseră să fugă, dar 
fuseseră prinşi sub dărâmături. Nici maşina mea nu a fost 
cruţată. Ceva a trosnit pe capotă, iar într-o parte s-a auzit o 
lovitură puternică, Câteva secunde mai târziu, un nor de praf m-a 
învăluit. 

Am virat scurt la stânga, intrând într-un gang, şi am oprit. Mi- 
am desfăcut centura de siguranţă, am deschis portiera şi am 
luat-o la fugă înapoi. 

Câţiva paşi, apoi am încremenit, holbându-mă la imaginile de 
coşmar. Am strâns pumnii şi o senzaţie de greață mi s-a urcat din 
stomac în gât. 

Pe stradă se ridica un munte de moloz, înalt de mai multe 
etaje, care se întinsese cuprinzând şi casele de vizavi. O vilă de 
alături era complet distrusă, alteia îi lipseau geamurile, un 
acoperiş era smuls. 

Apoi mi-am îndreptat privirea spre stânga, acolo unde se afla 
blocul prăbuşit. Din ei mai rămăsese doar un fragment. Etajele 
superioare dispăruseră. Apartamentul meu nu mai exista, nici cel 
al lui Suko. Câţiva drugi contorsionaţi se mai înălţau a disperare 
spre cerul cenuşiu de noiembrie. Un nor de pulbere se risipea 
încet. 

Eu nu păţisem nimic. Dar ceilalţi? 

Am auzit ţipetele. Am privit în jur, blestemându-mi neputinţa 
de a-i ajuta pe semenii mei aflaţi la ananghie. Cuprinşi de panică, 
oamenii fugeau care încotro. Toţi credeau că fusese cutremur, 
dar numai eu ştiam că nu ăsta era adevărul. Nu m-aş fi mirat 
dacă aş fi văzut-o pe Asmodina rânjind pe grămada de moloz şi 
gustându-şi triumful. 

Dărâmăturile îngropaseră totul: copaci, maşini, oameni. Era 
coşmarul cel mai cumplit pe care-l trăisem vreodată. 

Apoi au început să urle primele sirene. Ale poliţiei, ale 
pompierilor, ale maşinilor de salvare. S-a auzit o voce la megafon 
îndemnând curioşii să elibereze strada ca să poată trece echipele 
de intervenţie. M-am retras într-un gang. 

Primele echipe de Salvare s-au căţărat pe muntele de moloz. 
Pompierii, cu lopeţi şi târnăcoape, s-au apucat de lucru. N-am 
mai rezistat să rămân deoparte. M-am dus la comandantul 
pompierilor şi l-am rugat să-mi permită să dau o mână de ajutor. 
A fost de acord. 


Am primit o lopată chiar în momentul în care erau scoşi primii 
morţi. M-am alăturat unei echipe de trei pompieri, care s-au urcat 
pe grămada de moloz şi au început să-şi croiască drum spre 
adâncul ruinelor. 

Am început să sap lângă un tânăr căruia îi curgeau lacrimile pe 
faţa palidă. Acesta şi-a îndreptat privirea spre mine. 

— Aţi văzut, domnule? 

— Am văzut. 

Am dat la o parte un pietroi mare. 

Am lucrat mai departe, dând peste o femeie rănită. O 
cunoşteam din vedere. M-a privit, dar nu m-a recunoscut. Ochii ei 
aveau o căutătură rătăcită. l-am spus pompierului: 

— Haideţi să o scoatem! 

M-a ajutat, Am tras-o afară, apoi alţii au luat-o în primire. Noi 
am continuat. 

Dar curând nu am reuşit să mai înaintăm numai cu lopeţi şi 
târnăcoape. Erau necesare utilaje de degajare pentru a îndepărta 
molozul. Primele sosiseră deja. Am fost chemaţi înapoi. Între 
timp, se organizase un baraj, pe care nimeni nu avea voie să-l 
depăşească. In spatele cordonului se adunaseră mulţi gură- 
cască. Poliţia întâmpina greutăţi cu mulţimea, pentru că vestea 
catastrofei se  răspândise cu iuţeala fulgerului. Lumea se 
îmbulzea spre locul sinistrului, să afle câte ceva, să vadă. Dar ei 
nu aveau prieteni acolo, dedesubt. 

Buldozere, excavatoare, macarale. Cupe mari dând molozul la 
o parte, echipele viermuind peste tot să caute răniții. Ore sau, 
poate, minute. Răniţi, morţi, uneori doar rămăşiţe hidoase... 

Foarte aproape de mine, doi bărbaţi încercau să tragă de sub 
moloz o femeie moartă. Era prinsă sub o grindă, care a trebuit să 
fie ridicată de un excavator cu gheară. Unul din cei doi a strigat: 

— Hai, acum! ` 

Au scos femeia afară. Întâi am văzut părul lung şi negru, plin 
de sânge, apoi pantalonii, pe care i-am recunoscut. li purta azi- 
dimineață Shao... 

Dumnezeule! Abia acum am devenit conştient de toată 
grozăvia acestei descoperiri. Am sărit spre cei doi bărbaţi, care o 
întinseseră deja pe chinezoaică pe o targă. Am îngenuncheat 
lângă ea. Nu încăpea nicio îndoială, în fața mea se afla Shao, 
moartă... 

Moartă! Ceva mi-a explodat în creier, năucindu-mă. Am văzut 


groaza din ochii ei, pe care apoi i-am închis încet. O senzaţie de 
sufocare îmi paraliza gâtul. l-am mângâiat obrajii într-un ultim 
bun rămas... Lângă mine am auzit o voce: 

— Trebuie să părăsiţi locul, domnule! 

M-am ridicat, făcând câţiva paşi într-o parte. Nu am putut să 
mă uit cum o duc pe Shao. Acolo unde fusese ea, oamenii lucrau 
mai departe. Scoseseră din moloz alţi morţi şi răniţi. 

Alţii? Doamne, dar mai era şi Suko. Dacă Shao era moartă, 
atunci... 

Deodată am avut sentimentul că îmi stă inima în loc. Oamenii 
tocmai trăseseră de sub ruine un bărbat cu trăsături de asiatic, 
un om pe care îl cunoşteam bine: Suko. Din nou nu m-am putut 
opri. Am alergat într-acolo, am văzut sângele, membrele răsucite 
şi am înţeles. Şi Suko era mort... 

In câteva minute pierdusem doi prieteni. N-am mai ştiut ce să 
fac. Aş fi vrut să mă ascund undeva. Capul îmi vâjâia. M-a apucat 
ameţeala şi am observat că cineva mă sprijină. Am auzit o 
întrebare: 

— Vă este rău? 

— Mulţumesc, e ceva trecător... 

Mi-am revenit, am strâns din dinţi, dar ochii mi s-au umezit. Ei 
muriseră împreună, zdrobiţi sub zidurile casei în care trăiseră. 
Am văzut cum l-au luat pe Suko. l-am aruncat o ultimă privire de 
rămas bun. Simţeam că în sufletul meu ceva se rupsese definitiv. 

Am avut deodată senzaţia că fusesem părăsit de toţi, că 
rămăsesem singur pe lume. Până acum soarta îmi zâmbise, dar 
iată că roata norocului se oprise pe neaşteptate. 

Dar să fi fost oare numai jocul destinului? Nu cumva 
acţionaseră aici forţe ce depăşeau înţelegerea omenească? Mai 
mult ca sigur, asta trebuie să fi fost explicaţia. 

Cu mâini tremurânde am scos o ţigară din pachet, am aprins-o 
şi am privit mai departe acţiunea de salvare. Locatarii care nu 
păţiseră nimic se adunaseră în stradă. Unii dintre ei apucaseră 
să-şi ia strictul necesar, iar acum se uitau cu ochii în lacrimi la 
ruinele fostei lor locuinţe. 

Stăteam şi fumam. Eram încă incapabil să-mi formez o viziune 
de ansamblu. Era clar că se vor lua măsuri de ajutorare, dar nu 
ştiam care vor fi efectele ulterioare ale celor petrecute. În afară 
de aceasta, doream să mă ţin deoparte şi să-mi urmez propriul 
drum. Trebuia să rezolv acest caz de unul singur. Am aruncat 


ţigara şi m-am întors, vrând să mă îndrept spre maşină. Atunci 
am recunoscut o femeie cu părul lung şi blond, care traversa 
strada. 

Jane Collins. 

Ea a ajuns la baraj, a vorbit cu poliţiştii şi a vrut să treacă. 
Desigur, auzise la radio ce se întâmplase. Am fugit spre Jane, 
strigându-i numele. S-a întors, m-a privit şi şi-a încreţit fruntea. 
Atunci am ştiut că nu mă recunoscuse! 

M-am oprit şi am plecat capul. Jane Collins s-a îndreptat către 
mine. 

— Mă cunoaşteţi? 

— Scuzaţi-mă, domnişoară, a fost o confuzie... 

— Totuşi, m-aţi strigat! 

— Vă repet, a fost o confuzie. 

A trebuit să facem loc câtorva oameni din echipa de salvare 
care voiau să treacă. 

— Aţi văzut cum s-a dărâmat blocul? 

— Da. 

— Am prieteni care locuiau acolo. Un bărbat pe nume John 
Sinclair şi o pereche de chinezi. Ştiţi cumva dacă cei trei mai 
trăiesc? 

M-am uitat la Jane. Chipul ei trăda îngrijorarea. Când mi-a rostit 
numele, m-a trecut un fior. Am minţit cu bună ştiinţă: 

— Îmi pare rău, domnişoară, dar aceste nume nu îmi spun 
nimic! 

— Mulţumesc, atât am vrut să ştiu. 

Am fost pe punctul de a o cuprinde în braţe şi de a-i striga 
adevărul în faţă. Dar nu am îndrăznit s-o ating. Deşi sufletul meu 
tânjea după ea, am lăsat-o să plece. Când am ajuns la maşină, 
am privit încă o dată înapoi. Jane fusese condusă de un om în 
uniformă până la locul unde erau depuşi morții. 

M-am aşezat la volan şi m-am uitat la telefon. Mi-a venit ideea 
să telefonez la Scotland Yard. Totuşi, era cazul ca toate acestea 
să fie lămurite. Am ridicat hotărât receptorul, formând numărul 
direct al comandorului James Powell. 

N-a răspuns nimeni. Nici la Glenda Perkins nu am avut mai 
mult noroc. Clar, catastrofa îi pusese pe drumuri şi pe cei de la 
Scotland Yard. Era inutil să mai încerc ceva în această direcţie. 
Trebuia să mă împac cu situaţia dată, oricât de greu îmi venea. 

Incotro s-o apuc? Stăteam în maşină şi încercam cu disperare 


să găsesc o soluţie pentru a ieşi din acest impas. Nu aveam pe 
nimeni pe care să mă pot bizui. 

Am deschis aparatul de radio. Nu transmitea muzică, ci numai 
anunţuri. Reporterii relatau despre prăbuşirea clădirii. Fusese 
informat şi primarul, care se afla în drum spre locul nenorocirii. O 
grupă de soldaţi participa la lucrările de salvare. Apoi crainicul a 
făcut un alt anunţ îngrijorător: 

„Tocmai am aflat că toate semafoarele din Londra au încetat 
brusc să mai funcţioneze. Ne putem deci aştepta la probleme în 
circulaţie, de o amploare greu de estimat. Rugăm toţi 
participanţii la traficul rutier să se comporte prudent. Vă 
mulţumim pentru atenţie. Vom reveni în scurt timp cu alte 
amănunte.” 

Asta mai lipsea: căderea semafoarelor! Eram sigur că mă voi 
împotmoli în circulaţia din Londra. Am cuplat pe staţia de emisie 
a poliţiei. Şi acolo domnea panica. Apăruseră deja primele 
incidente. Maşinile salvării nu putuseră trece, principalele artere 
erau blocate. Pe nesimţite, în Londra se instala haosul. 

Următoarea catastrofă nu s-a lăsat mult aşteptată. Din motive 
inexplicabile, Podul Turnului se prăbuşise în Tamisa, două 
vapoare dispărând sub dărâmături. Acum îmi era foarte clar că 
toate aceste evenimente nu constituiau o pură întâmplare, ci 
fuseseră provocate de forţe diabolice. Duşmanii din cealaltă lume 
voiau să distrugă  înfloritoarea Londră. Din păcate, nu 
întrezăream nicio posibilitate de a-i împiedica. 

XXX 

Avionul Jumbo Jet venea de la New York. Era plin cu turişti care 
petrecuseră câteva zile plăcute în Statele Unite. Turnul de control 
nu acordase permisiunea de aterizare, din cauza tulburărilor 
atmosferice. Avionul începuse să se rotească deasupra Londrei, 
iar pilotul, care tocmai primise ordinul să mai facă un tur în 
spaţiul de aşteptare, i-a spus copilotului: 

— Aş vrea să ştiu ce se întâmplă acolo jos. 

— Să sperăm că nu este vorba de o grevă. 

— Nu, am fi fost anunţaţi. 

Dedesubt, oraşul era învăluit într-o ceaţă cenuşie. Dar piloţii 
erau obişnuiţi şi cu o vreme mai proastă la Londra, iar condiţiile 
atmosferice li se păreau acceptabile. Din turn s-a transmis: 

— Aveţi permisiunea de aterizare. 

Radiotelegrafistul de la sol a comunicat încă o dată datele 


exacte despre vizibilitate şi viteza vântului. Pilotul a ascultat cu 
atenţie, în timp ce computerul de la bord înregistra informaţiile. 
Încet, avionul a plutit spre marea de case în mijlocul căreia, pe 
vreme ceţoasă, abia se distinge panglica şerpuitoare a Tamisei. 
Niciunul dintre oamenii din carlingă nu şi-ar fi închipuit că e 
posibil un deznodământ neaşteptat. 

Totul a început când copilotul a descoperit celălalt avion, un 
aparat de vânătoare al Forţelor Aeriene Regale. 

— Ce naiba face Starfighter-ul ăla? 

Căpitanul a privit într-acolo şi a început să înjure: 

— Fir-ar al dracului! Tâmpitul ăsta se îndreaptă direct spre noi. 

Micul avion cenuşiu era foarte rapid şi maniabil. În comparaţie 
cu el, jumbo-jet-ul părea un imens buştean imobil. Distanţa 
dintre ele se micşora cu repeziciune. Nimeni din echipaj nu a mai 
putut reacţiona. Căpitanul a încercat să coboare, dar catastrofa 
nu a mai putut fi evitată. Cu viteză supersonică, Starfighter-ul a 
intrat în Jumbo, despicându-l în două. Oamenii n-au mai avut 
timp să ţipe. O minge uriaşă de foc a luminat cerul plumburiu. 

O clipă mai târziu, peste oraş, au început să cadă 
sfărâmăturile... 

x kx * 

Mi-a fost imposibil să ajung până la Podul Turnului De fapt, nici 
nu aveam în mod special această dorință. Ştiam că, oricum, 
nimic nu mai putea fi salvat... E 

Am reuşit, totuşi, să pătrund până în Soho. Inaintam foarte 
încet. La intersecţie, haosul era cumplit. Nu te mai puteai mişca 
nici înainte, nici înapoi. Am vrut să urc pe Cross Road spre 
Leicester Square şi m-am întrebat dacă nu ar fi fost mai bine să 
încerc pe jos. 

Am coborât geamul de la portieră. Cei mai mulţi automobilişti 
se comportau raţional, oprind motoarele maşinilor. Am ascultat 
câteva clipe postul de radio al poliţiei. Ştirile erau contradictorii. 
Senzaţia pregnantă era că te afli într-un ospiciu, din care nu mai 
există nicio şansă de scăpare. 

Nu am vrut să mai rămân în automobil, aşa că am coborât, ca 
mulţi alţii. Undeva, în faţa mea, am auzit şuieratul strident al 
unui fluier. Poliţiştii încercau cu disperare să-şi croiască drum, 
ceea ce era un lucru aproape imposibil, fiindcă străzile erau şi 
rămâneau blocate. 

M-am uitat peste şirul de maşini, care se întindea până în 


Leicester Square. Planul meu iniţial fusese cu siguranţă greşit: ar 
fi trebuit să ocolesc toată zona blocată. În stânga am văzut 
Galeria Naţională. Din clădirea dreptunghiulară se profila pe cer 
cupola mare, strălucitoare, ce acoperea curtea interioară. 

Mai încolo, o femeie făcuse o criză de isterie. Sărise din 
maşină, ridicase braţele şi începuse să tipe: 

— Este sfârşitul lumii! Dumnezeu ne pedepseşte pe noi, 
păcătoşii! judecata de apoi se apropie! Rugaţi-vă, oameni buni, 
rugaţi-vă cât mai este timp, căci următoarea pedeapsă va veni! 

Din aceeaşi maşină a coborât un bărbat, s-a îndreptat spre 
soţia sau prietena lui şi a apucat-o de umeri. 

— Lasă-mă! Lasă-mă în pace! Nici tu nu poţi face nimic! Ţi-ai 
bătut întotdeauna joc de mine, de toate! Acum îţi primeşti 
răsplata!, a continuat să urle femeia. 

— Urcă în maşină! 

— Nu! 

Când bărbatul a lovit-o, ea a râs numai şi a arătat spre cer. A 
strigat din nou: 

— De acolo va veni pedeapsa! 

Toţi cei care coborâseră din maşini i-au urmărit gestul cu 
privirile. Nu se vedea decât un cer mohorât, iar deasupra norilor 
un avion Jumbo care se rotea, aşteptând permisiunea de 
aterizare. 

Târâş-grăpiş, circulaţia s-a reluat. Am urcat în maşină şi am 
pornit. După câţiva zeci de metri, parcurşi cu viteză redusă, a 
trebuit să opresc din nou la următorul ambuteiaj. 

Aveam timp să reflectez. Până acum nu putusem întreprinde 
nimic. Pe moment, eram blocat între celelalte maşini, ca toţi 
londonezii, de altfel. In plus, mă aflam într-o situaţie specială, 
câtă vreme continuam să rămân un străin pentru prieteni. 
Aceasta îmi dovedea că forţele întunericului plănuiseră totul cu 
exactitate. Se crease un cerc al răului, în centrul căruia mă 
găseam eu însumi. Londra şi eu. 

Cine se ascundea în spatele acestor lucruri? Îmi pusesem 
această întrebare de mai multe ori. Şi aveam deja răspunsul: ori 
Asmodina, ori dr. Tod. Asta însă trebuia s-o dovedesc. 

Dar cum? Atât timp cât nu mă aflam faţă în faţă cu unul din ei, 
nu era nimic de făcut. Trebuia să alerg încoace şi încolo, sperând 
într-o întâmplare fericită. Dar în viaţa mea întâmplările fericite 
erau mai mult decât rare... 


Din nou o senzaţie de fierbinţeală mi s-a ridicat din stomac. 
Stând înţepenit în ambuteiaj, îmi veniseră gânduri negre. Am 
prins volanul cu atâta putere că mi s-au albit încheieturile, apoi 
m-am aplecat în faţă. 

Un zgomot m-a făcut să tresar. Era un şuierat surd şi în acelaşi 
timp un bubuit dezlănţuit. Un avion militar, probabil. L-am căutat 
cu privirea, dar în pâcla aceea deasă nu se zărea nimic. Am văzut 
în schimb fulgerul puternic care a despicat ceața şi, în clipa 
următoare, deasupra Londrei s-a declanşat infernul. 

Mai întâi a fost impactul, apoi a urmat explozia, brutală, 
distrugătoare. Sfărâmături uriaşe s-au învălmăşit prin aer şi au 
căzut pe pământ, exact pe casele din cartierul Soho. Am văzut 
urcând spre cer coloane de foc şi fum. Clădirile s-au năruit ca şi 
cum ar fi fost de carton. 

lar în mijlocul acestor imagini de coşmar izbucniseră strigătele. 
Ţipete ascuţite, zguduitoare, înfricoşătoare. Sfârşitul lumii părea 
aproape. Şi, ca şi când n-ar fi fost de ajuns, la scurt timp, s-au 
auzit alte fi alte explozii, în faţa mea au început să cadă din cer 
bucăţi de tablă. 

Deodată mi s-a făcut frică. Una din roţile uriaşe s-a rotit prin 
aer şi am văzut cu groaza că va cădea la pământ nu departe de 
mine. Apoi a venit trosnitura... 

Într-o clipă, câteva maşini nu mai existau. Le distrusese, în 
cădere, roata enormă. Dar asta nu a fost totul. Roata a fost din 
nou catapultată în sus, am văzut o parte din sistemul ei de 
pârghii îndreptându-se spre mine şi m-am ghemuit între scaun şi 
pedale. 

Ceva a lovit capota şi a străpuns-o. Am simţit miros de cauciuc 
ars, o explozie puternică a ridicat maşina în aer şi a răsturnat-o. 

Geamurile s-au spart. Instinctiv, am ridicat braţele, pentru a-mi 
feri capul, şi am fost scuturat din nou. Parcă o mână nevăzută 
apucase maşina şi o aruncase în sus. Pocnitura aproape m-a 
asurzit. Tabla s-a rupt în două, am simţit scârţâitul strident şi am 
văzut deodată lângă mine reflexele flăcărilor... Numai să nu-mi 
pierd cunoştinţa! Nu, pentru numele lui Dumnezeu! 

Dorinţa nu mi-a fost îndeplinită. 

Automobilul „Bentley” a trebuit să mai suporte o lovitură. El a 
rezistat, eu nu. Ceva m-a pocnit în cap,. Am văzut stele verzi şi 
apoi în jurul meu s-a făcut întuneric... 

Când mi-am revenit, am observat din nou reflexele focului, am 


auzit alte explozii. 

Partea dreaptă a capului mă durea tare. Am ridicat mâna şi mi- 
am pipăit creştetul. În vârfurile degetelor am simţit ceva lipicios: 
sânge. Probabil că mă lovise ceva dur, dar altceva nu păţisem. 
Din fericire, apucasem să mă ghemuiesc. Scaunul şoferului 
fusese rupt de o bucată de tablă care distrusese spătarul. Dacă 
m-ar fi lovit, acum m-aş fi aflat probabil în ceruri. 

Maşina era culcată pe o parte. Trebuia să ies afară, şi încă 
repede. Focul nu mă avertiza degeaba. Dacă se extindea şi îmi 
cuprindea maşina, ea ar fi sărit în aer, pentru că rezervorul era 
aproape plin. 

M-am ridicat gâfâind în genunchi, am ieşit de sub volan, am 
întins braţul şi am ajuns la portieră. Era înţepenită. M-am forţat 
de două ori s-o deschid, dar nu am reuşit. Totuşi, înainte de a mă 
strecura prin fereastră, am vrut să mai fac o încercare. M-am 
căţărat peste spătarul scaunului şi am căzut pe canapeaua 
zdrenţuită din spate. M-am întors, am atins portiera şi am apăsat. 
Mi s-a luat o piatră de pe inimă: se deschidea. 

Am căzut pe caldarâm şi câteva clipe am rămas între 
„Bentley”-ul meu şi un „Mercedes” distrus. Apoi m-am ridicat. 

Am simţit cum mă cuprinde spaima, Existau momente când 
haosul trezea în mine o teamă animalică. Deşi mă aşteptam la 
orice, am avut un şoc când am privit peste maşinile în cea mai 
mare parte distruse. 

Spectacolul era groaznic! 

Avionul prăbuşit lăsase în urma sa un câmp de ruine ce se 
întindea, dezolant, pe o suprafaţă de câteva sute de metri. 
Casele se năruiseră, maşinile fuseseră zdrobite. In centrul 
cartierului Soho şi mai departe, spre nord, totul arăta ca după un 
cutremur. 

Pretutindeni în jurul meu izbucniseră incendii. Am văzut maşini 
în flăcări, în vreme ce altele săreau în aer. Exploziile puternice 
zguduiau văzduhul. Imaginile care mi se înfăţişau înaintea ochilor 
le mai văzusem doar în filme despre cataclisme. Nu m-aş fi 
aşteptat vreodată ca ele să poată deveni realitate. 

Nu ştiam ce să fac. Eram complet neputincios. Supraviețuitorii 
alergau disperaţi printre maşinile distruse, strigând numele celor 
pieriţi în catastrofă. Cu ce i-aş mai fi putut ajuta? 

Un coşmar se transformase în realitate. Peste Londra, spaima 
se întindea ca un spectru. 


În depărtare am auzit sirenele maşinilor de poliţie şi de 
pompieri, care însă nu s-au apropiat, neizbutind să străpungă 
acest cordon al groazei. 

Fumul mi-a venit în faţă, tăindu-mi răsuflarea. Vântul mâna 
prin aer zdrenţe arzânde. Am privit din nou drept înainte, la 
grămezile uriaşe de ruine. Nu, aici nu mai era nimic de salvat. Cel 
puţin jumătate din Soho era distrus. 

Londra trăgea să moară. 

Partea adversă izbândise... 

Am păşit mai departe, prin mijlocul acestui coşmar, simţindu- 
mă la fel de singur, de neajutorat ca şi mai înainte. Şi atunci, 
ceva m-a şocat. 

Răniţii nu ţipau. Zăceau, muţi şi apatici, pe pământ sau în 
maşinile lor. Nu am putut să-mi dau seama câţi dintre ei 
muriseră deja, totul era atât de ciudat. Citisem în romanele de 
science-fiction, despre pieirea oraşelor, dar aici o trăiam, aievea. 

În faţa mea se afla un mic „Renault”, pe care vântul îl suflase 
într-o parte, ca pe o bucată de hârtie. O femeie şi un bărbat s-au 
târât afară din maşină. Am vrut să-i ajut, dar am observat că nu 
era nevoie, se descurcau şi singuri. Faţa bărbatului era roşie de 
sânge, dar rana nu era mortală. Însă, atunci, femeia a făcut ceva 
ciudat... A băgat brusc mâna în poşetă şi a scos un pieptene cu 
coadă, înainte ca bărbatul ei şi eu să putem reacţiona, a ridicat 
mâna dreaptă şi a împuns. Şi a lovit precis. Bărbatul a ridicat 
braţele, s-a prins de gât şi s-a prăbuşit. Femeia s-a întors. 

M-a văzut. Ochii îi erau injectaţi, Avea vreo 40 de ani. Buzele i 
s-au strâmbat într-un rânjet, mâna îi tremura. A spus gâfâind: 

— Acum tu eşti la rând! 

Am rămas nemişcat, cu braţele căzute de-a lungul trupului. Am 
întrebat-o: 

— Ce-aveţi cu mine? 

— Eşti vinovat! Toţi sunteţi vinovaţi! Cu moartea, numai cu 
moartea se plăteşte! 

S-a repezit la mine. Ţinea pumnul ridicat, ţintindu-mi faţa cu 
pieptenele acela blestemat. M-am eschivat, i-am prins 
încheietura mâinii şi am trântit-o la pământ. Apoi am lovit cu 
muchia palmei, am nimerit locul potrivit şi femeia şi-a pierdut 
cunoştinţa. 

În clipa următoare au răsunat împuşcături. Am auzit şuieratul 
gloanţelor, atât de aproape trecuseră pe lângă capul meu. M-am 


aplecat rapid şi m-am ascuns după o maşină, în timp ce al treilea 
glonte a perforat capota, motorului. Apoi împuşcăturile au 
amuţit. Am auzit în schimb zgomot de paşi. Trăgătorul 
necunoscut alerga probabil pe capotele maşinilor. Mi-am scos şi 
eu pistolul Beretta, pe care îl purtam la mine, m-am ghemuit şi 
am aşteptat. 

O pală de vânt a împrăştiat vălul de fum şi atunci l-am văzut 
pe cel care trăsese. A sărit de pe o maşină, aterizând chiar lângă 
mine. Inainte ca individul să se întoarcă şi să ţintească l-am 
plesnit cu muchia palmei peste încheietură. Arma i-a scăpat pe 
pământ. 

Mâna mea dreaptă a pornit ca o torpilă, lovindu-l în plin. A dat 
ochii peste cap şi a căzut. A rămas nemişcat. 

La naiba! Ce era asta? Cum era posibil? Se trăsese în mine, 
altcineva mă atacase cu un pieptene cu coadă... Erau oameni 
normali, care nu făcuseră rău în viaţa lor, dar care acum se 
comportau aiurea. Strania influenţă malefică părea să se fi 
amplificat. 

Trebuia să acţionez neîntârziat. Dar unde se ascundea 
adevăratul duşman? 

M-am întors spre Galeria Naţională. Ea se află vizavi de 
Trafalgar Square şi este înconjurată de patru străzi. Şi această 
clădire avusese de suferit. Un fragment de avion răsese 
literalmente cupola, iar resturile ei erau împrăştiate peste tot 
prin zonă. 

Am păşit peste bucăţi contorsionate de tablă şi grămezi de 
moloz. Pretutindeni ardeau încă focuri. Incendiile aveau să fie 
stinse cu greu, căci deocamdată nu exista posibilitatea unei 
intervenţii. Pompierii nu se zăreau nicăieri, iar maşinile salvării 
nu puteau trece. Mai întâi trebuiau îndepărtate automobilele care 
blocau drumurile. 

Atunci am auzit zgomot de motor. Mi-am ridicat privirea spre 
cer şi am văzut elicopterul. Era vopsit în roşu aprins şi plutea 
peste oraş ca o libelulă uriaşă. Dintr-o dată, aparatul a pierdut 
din viteză şi înălţime. Pilotul căuta un loc de aterizare. 

Dar nu a mai ajuns s-o facă... 

Într-o clipă, forţa invizibilă a lovit din nou. Elicopterul s-a rupt 
în bucăţi. Un jet de flăcări, o detunătură, apoi nimic... M-am 
aruncat la pământ şi m-am târât sub un automobil, pentru a mă 
feri de resturile căzute din cer. Nu doream ca o pală a rotorului 


să mă decapiteze, cum era să mi se întâmple odată la New York, 
pe acoperişul unui zgârie-nori... În faţa mea se auzeau trosnituri 
şi cădeau ţăndări. Apoi s-a aşternut liniştea. 

Am îndrăznit să ies din ascunzătoare, ferindu-mă de stropii de 
benzină aprinsă care săreau în toate părţile ca o ploaie de foc. 
Nu doream să asist la alte incendii. Trebuia să plec de acolo cât 
mai curând. 

Prăbuşirea, elicopterului mi-a dovedit că peste Soho plana o 
aură magică. lar cel care pătrundea în această zonă nefastă n- 
avea prea multe şanse de supravieţuire. 

Mi-am îndreptat paşii în direcţia Picadilly Circus, considerat 
placa turnantă a oraşului. Din acest loc turiştii care veneau la 
Londra se aruncau în vâltoarea marilor distracţii. 

Mi-a luat o jumătate de oră pentru a parcurge această 
distanţă. Am fost nevoit din nou să mă caţăr peste ruine, am 
văzut oameni lungiţi la pământ, morţi sau răniţi. Existau şi câţiva 
care păreau nevătămaţi. Şi niciunul din cei mai uşor răniţi nu se 
mişca. Era ca şi cum ar fi dormit cu toţii. Am mers mai departe 
prin acest peisaj de coşmar, oprindu-mă doar când am ajuns în 
Picadilly. 

De groază, am simţit că mi se taie răsuflarea. Aici, un fragment 
al avionului Jumbo pulverizase pur şi simplu trei autobuze. Clădiri 
pe jumătate sau complet distruse, maşini calcinate mi s-au 
înfăţişat privirii. Nimic nu mai avea viaţă... 

Totuşi, nu eram singur. Dintr-o bancă s-au strecurat doi tipi, 
încărcaţi cu saci şi deosebit de bine dispuşi. Le-am ieşit înainte. 
Ei s-au oprit, brusc. 

Nu arătau jerpeliţi; îmi aminteau mai degrabă de nişte 
proxeneţi. Unul avea o cicatrice roşie pe frunte. In faţa mea se 
aflau doi hoţi. 

Niciodată n-am putut să sufăr oamenii care profită de 
suferinţele altora. Câteva secunde am fost cuprins de furie, dar 
nu folosea la nimic dacă mă enervam. Trebuia să-mi păstrez 
mintea limpede. Am spus pe un ton rece: 

— Duceţi banii înapoi! 

Tipii au rânjit. Cel cu cicatricea m-a întrebat batjocoritor: 

— Cine crezi că eşti, să ne dai nouă ordine? 

— Am spus să-i duceţi înapoi! 

Cei doi au lăsat, cu mişcări încete, sacii plini de pe umeri. 

Am bănuit ce urmează şi am reacţionat ca atare. De îndată ce 


sacii au atins pământul, m-am şi năpustit asupra hoţilor ca o 
furtună. 

Pumnii mi-au zburat prin aer. Mai întâi l-am luat în primire pe 
cel cu cicatricea. O lovitură năpraznică l-a proiectat, prin uşa de 
sticlă, înapoi în bancă. Pe al doilea l-am secerat cu muchia 
palmei. 

Omul cu cicatrice şi-a revenit şi s-a ridicat. 

M-am năpustit înainte, izbind în uşă. Ea a zburat spre interior, 
trântindu-l pe individ la pământ. Acesta s-a rostogolit mai 
departe pe pardoseala holului, cu nasul însângerat. Nu l-am lăsat 
să se scoale; l-am lovit până ce am obosit. Apoi am ieşit afară şi 
am luat sacii, pentru a-i duce înapoi. R 

Intrarea în clădirea băncii rămăsese, ca prin minune, intactă. În 
schimb, înăuntru totul era distrus. Un obiect greu lovise clădirea 
dintr-o parte. Zidăria fusese împinsă în sala ghişeelor, iar bucăţi 
mari de piatră zăceau la pământ ca nişte monumente, îngropând 
sub ele scaune, birouri. Nu am văzut oameni. Probabil că şi ei se 
aflau sub dărâmături. 

Am părăsit banca intrând din nou în peisajul dezolant din Soho. 
Mai lipseau doar vulturii rotindu-se deasupra ruinelor. 

În spate, spre Trafalgar Square, a explodat ceva. Coloana de 
fum se înălța ameninţător. Am intrat pe o stradă lăturalnică. Din 
nou aceeaşi imagine apocaliptică: clădiri dărâmate, maşini 
ciocnite una de alta. Dintr-o casă ţâşnea apă. Probabil că era 
spartă o ţeavă. M-am căţărat pe un slâlp rupt şi de acolo am 
văzut barurile şi tripourile distruse. 

Cea mai rea însă era liniştea, O linişte nefirească, care îţi călca 
pur şi simplu pe nervi. Şi această profundă tăcere de mormânt 
era întreruptă numai atunci când vântul împrăştia bucăţile de 
carton şi hârtiile. Am privit spre Teatrul Apollo - numai ruine. 
Puțin mai încolo era Teatrul Queens Globe. Doar câteva 
fragmente mai rămăseseră din el. 

Ce mai era întreg? 

Peste drum am observat o clădire mohorâtă, din care lipsea 
numai acoperişul. Dar eu o cunoşteam bine, pentru că adeseori 
făcusem vizite aici. Era morga din Soho. Aici erau depuse 
victimele care piereau de moarte violentă. Şi din acestea erau 
destul de multe în cartier. O scară largă ducea la uşa ce atârna 
strâmb în balamale, iar ferestrele erau distruse. O mulţime de 
cioburi erau împrăştiate pe stradă. 


M-am oprit pe loc, cuprins de o presimţire neagră. 

M-am uitat pe trepte în sus şi am văzut că uşa se mişcă. Dar 
nu vântul era cauza, căci apăsarea părea a veni dinăuntrul. Apoi 
uşa s-a deschis cu o smucitură şi în cadrul ei a apărut o arătare 
stranie. 

Un mort viu! 

XXX 

Miriam di Carlo zâmbea. 

Stătea la fereastra ei şi privea Soho. Văzuse cum căzuse 
avionul şi dăduse aprobator din cap. Da, totul decurgea în 
conformitate cu planul iniţial. Ea prevăzuse asta. 

S-a uitat din nou la cer, căutând imaginea ce-o tulburase. Dar 
cerul rămânea pustiu. 

A răsuflat adânc. S-a dus în baie şi a început să se machieze: 
puţin ruj pe buze, puţin fard pe pleoape... Şi-a privit chipul 
mulţumită, trecându-şi degetele prin părul bogat şi răsucindu-se 
în joacă într-o parte şi într-alta în faţa oglinzii. li plăcea de ea 
însăşi, aşa cum îi plăcea lumea care o înconjura. Dintr-o dată, 
soarta intervenise, schimbându-i sensul vieţii. 

Şi-a netezit cu grijă pulovărul de caşmir, care avea un decolteu 
adânc. Culoarea verde îi stătea bine. Fusta era scurtă, mulată, 
punându-i în evidenţă şoldurile, coapsele. A luat mantoul din 
cuier, aruncându-l neglijent pe umeri, şi a părăsit locuinţa. Pe hol 
era o linişte mormântală. În mod normal, locatarii ar fi trebuit să 
se arate speriaţi, dar oamenii se dovedeau reţinuţi, ca şi cum ar 
fi ştiut despre ce era vorba. _ 

Lângă casa liftului, o femeie zăcea ghemuită la pământ. Işi 
ţinea încă strâns în braţe sacoşa de cumpărături. 

Liftul funcţiona. Miriam l-a chemat, a aşteptat până ce s-au 
deschis uşile şi a intrat în el. A apăsat pe buton şi a coborât. A 
traversat agale holul blocului. Singurele zgomote erau făcute de 
paşii ei. Portarul se afla în cuşca lui, dar nu s-a mişcat. Miriam di 
Carlo a părăsit clădirea. 

A strâmbat din nas enervată când vântul i-a suflat în faţă 
mirosul de ars. Şi-a băgat amândouă mâinile în buzunarele 
mantoului şi a pornit prin oraşul cuprins de încremenire. Pentru 
că locuia la periferia cartierului Soho, n-a avut mult de mers până 
la locul unde se găseau primele case şi maşini distruse. 

Haosul nu o speria, dimpotrivă, o încânta. Şi-a continuat 
drumul. Vântul se juca cu părul ei, răvăşindu-l. O femeie 


frumoasă într-un peisaj încremenit în moarte. Niciun pictor din 
lume nu ar fi putut surprinde scena mai bine decât realitatea 
însăşi. 

A trebuit să facă multe ocoluri, pentru că drumul era mereu 
blocat de dărâmături. Dar Miriam nu s-a dat bătută. Işi propusese 
un ţel şi voia să-l atingă. De câteva ori a văzut oameni, care însă 
nu au observat-o. 

A traversat o stradă îngustă, a trecut peste un morman de 
ruine şi a zărit o firmă de tablă care se legăna în vânt. 

ATOMIC BAR. _ 

Aceasta era ţinta sa. Intuise exact că aici o vor duce paşii. In 
faţa barului s-a oprit. Geamurile erau sparte, iar fotografiile cu 
dansatoarele de striptease fuseseră smulse de vânt. Deasupra 
intrării se afla o femeie goală, făcută din tuburi fluorescente. 
Picioarele de sticlă erau sparte. Uşa nu mai exista. 

Miriam di Carlo a intrat în bar. Priveliştea ce-a întâmpinat-o nu 
era prea îmbietoare: semiîntuneric, mese şi scaune răsturnate. 
Rafturile păreau lovite de un ciclon. Nicio sticlă nu rămăsese 
întreagă. Mirosea a whisky, brandy şi alte băuturi vărsate. 

Miriam a strâmbat din nas. A luat-o spre dreapta, unde, lângă 
automatul de ţigări, mai era şi cel de muzică. Amândouă 
aparatele funcționau. Din primul şi-a luat un pachet de ţigări, în 
celălalt a introdus o monedă şi a apăsat pe două butoane. 

A tras un scaun, în timp ce braţul din aparat a ridicat automat 
un disc şi l-a pus pe suport. Discul a început să se învârtă. Miriam 
s-a aşezat alături, privind prin cutia de sticlă. Acul de safir s-a 
lăsat pe disc. În încăpere s-a auzit o melodie. 

Song of Death - cântecul despre moarte... 

XXX 

Nu am intrat în panici, nu am luat-o la fugă, nu am făcut nimic 
necugetat. Am rămas țintuit locului. 

Nu era prima dată când eram confruntat cu cadavre vii. 
Luptasem deseori împotriva lor sau împotriva morţilor pe care 
vrăjitoriile îi scoteau din mormintele adânci. 

Cel de aici nu părea a fi mort de mult, deşi arăta respingător. 
Era acoperit numai cu o pânză gălbuie, care îi atârna pe trup şi 
avea în mijloc o pată roşie, în locul unde sângele ţâşnise din 
rană. Faţa îi era scofâlcită, iar părul brun-roşiatic îi atârna pe 
frunte. 

S-a holbat la mine. Ochii îi erau ca nişte bile de sticlă, parcă 


daţi peste cap. Gura era pe jumătate deschisă, îi lipseau dinţii din 
faţă. S-a uitat fix la mine, dar am rezistat privirii. 

_ Apoi am făcut câţiva paşi înainte, scoţându-mi pistolul Beretta. 
In timp ce strigoiul cobora scările împleticindu-se, am ochit cu 
atenţie. Aceşti zombi erau ai dracului de periculoşi. Trebuia să-i 
nimiceşti de îndată ce îi vedeai. Existenţa celui din faţa mea îmi 
dovedea că în cazul acesta era vorba de magie neagră. Soho era 
praf şi cenuşă, morţii se ridicau din nou şi apocalipsul devenea 
realitate. 

L-am lăsat să se apropie. Când ne-au despărţit doar trei trepte, 
am apăsat pe trăgaci. Am tras o dată şi glontele l-a nimerit între 
ochi. 

Zombi-ul s-a oprit, s-a clătinat, apoi şi-a întins braţele în lături, 
ca şi cum ar fi vrut să mă îmbrăţişeze. S-a prăbuşit spre mine, eu 
m-am eschivat, iar el a căzut la pământ. A rămas acolo, cu 
braţele şi picioarele desfăcute. 

Am respirat adânc. Lichidasem un strigoi, dar nimeni nu-mi 
putea garanta că era singurul. Morga era mare şi probabil că 
aveam să mai întâlnesc şi alte asemenea specimene. 

Cu această certitudine, am urcat scările. M-am oprit lângă uşa 
deschisă şi am privit înăuntru. De câte ori fusesem aici? Primul 
meu drum era întotdeauna în camera frigorifică de la subsol. 
După intrare, în dreapta, o scară de piatră ducea într-acolo. In 
faţă se găseau birourile, unde se  rezolvau treburile 
administrative. Nu m-am îndreptat spre scară. Întrucât strigoiul 
se afla la intrare, probabil că el urcase din camera frigorifică şi, 
deci, mă aşteptam ca şi alţii să se afle prin apropiere. 

Am auzit zgomote de paşi în dreapta mea, în spatele unei uşi 
pe care scria „medic şef”. Am lovit-o puternic. S-a izbit de perete, 
a dat să se închidă, dar am oprit-o cu piciorul. 

Prin ferestre pătrundea suficientă lumină. Un zombi stătea 
ghemuit la pământ. O arătare muschiuloasă, lată în umeri, care 
se căznea să se scoale în picioare. Nu mă văzuse încă, întrucât 
privea fix în podea. L-am ţintit în cap înainte de a se dezmetici. 
Strigoiul s-a prăbuşit fără a mai apuca să se ridice de tot. Am tras 
adânc aer în piept. Mai lichidasem un adversar... 

Acum mă preocupa subsolul, aşa că m-am îndreptat spre scara 
de piatră. M-am uitat după colţ şi am văzut al treilea cadavru viu. 
Era cu cinci trepte în faţa mea, avea braţele desfăcute şi se 
rezemase de perete. Era o femeie, pe jumătate goală. 


Am înghiţit cu greutate, căci arăta groaznic. Ucigaşul ei fusese 
probabil un sadic: îi tăiase sânii cu cuțitul, îi spintecase 
pântecele... Dar acum femeia trăia din nou. Şi mă voia pe mine. 

l-am mers în întâmpinare şi ea a întins amândouă mâinile 
vrând să mă apuce. l-am dat brusc un brânci de s-a rostogolit pe 
scări. S-a răsturnat de câteva ori până jos, însă până să se poată 
ridica, am ajuns lângă ea. Am scos din nou pistolul... 

Femeia a murit pentru totdeauna. 

Am privit la dreapta. În această zonă, coridorul era placat cu 
faianţă. Urmându-l, ajungeam direct în marea sală de autopsii. 
Tremuram, căci aici jos era frig. Îmi auzeam ecoul paşilor. M-am 
uitat împrejur, dar nu mă urmărea nimeni. 

Apoi am împins uşa cea mare. Nu era încuiată. La dreapta se 
afla laboratorul. La stânga, o altă uşă dădea în camera frigorifică. 
Ziua pătrundea prin luminatoarele situate pe peretele opus. Între 
laborator şi camera frigorifică erau dispuse mesele pe care erau 
disecate cadavrele. 

Camera era goală. Nu am văzut pe nimeni din personal. Asta 
m-a liniştit: am fost sigur că strigoii nu descoperiseră alte 
victime. M-am îndreptat spre camera frigorifică. Aici se găseau 
tărgile care erau scoase din sertarele mari. 

Când am vrut să deschid uşa, un zombi a venit pur şi simplu 
peste mine. M-am speriat atât de tare încât nu am mai putut sări 
înapoi. Braţele strigoiului mi-au atins hainele, apucându-mă de 
un umăr. M-am clătinat ca ameţit. Era cât pe ce să-mi pierd 
cumpătul când mi-am dat seama că încă mai strângeam pistolul 
în mâna. Nu aveam timp de pierdut, aşa că m-am retras câţiva 
paşi şi am ţintit. Încă un adversar mai puţin. 

Acum drumul spre camera frigorifică era liber. Din păcate, 
lumina nu mai funcţiona. Ochii mi s-au obişnuit însă cu 
semiîntunericul, astfel încât am reuşit să desluşesc şirul lung de 
sertare mari. Câteva din ele erau trase. Le-am numărat, erau 
cinci. Lichidasem patru zombi, mai lipsea unul. 

Deodată pielea de pe spinare mi s-a făcut ca de găină: în 
spatele meu auzisem un zgomot. M-am întors. Încă din răsucire 
am văzut arătarea. Era numai la un pas înapoia mea şi ţinea un 
cuţit mare în mâna dreaptă. Dracu' ştie unde îl găsise... 

Din fericire, mişcările îi erau încete. Când cuțitul a coborât, m- 
am aruncat într-o parte, scăpând de împunsătură şi l-am trântit 
la pământ pe strigoi. Fără să mai stau pe gânduri, i-am ochit 


fruntea. Un horcăit, apoi totul s-a sfârşit: zombi-ul era izbăvit 
definitiv. 

Abia acum am simţit efectul ultimelor ore. Trecusem prin prea 
multe încercări şi, cum e normal, am şi eu limitele mele. 
Genunchii îmi tremurau, inima îmi bătea mai tare. M-am rezemat 
de perete, trăgându-mi sufletul. Era absolut necesar să-mi 
recapăt puterea de luptă. 

In camera frigorifică nu se mişca nimic. Niciun cadavru nu mai 
ieşea din lăzile mari. Pentru mai multă siguranţă, am verificat 
încă o dată, trăgându-le pe fiecare în parte. Toate erau goale. 
Asta m-a liniştit. Misiunea mea aici se încheiase. 

Deodată, deasupra mea am auzit zgomote, râsete, o voce 
răguşită ţipând ceva de neînțeles. Mai existau oare oameni în 
acest haos? 

M-am strecurat prevăzător pe scară, mergând lipit de perete, 
pentru a nu putea fi descoperit prea repede. Nu vedeam nimic, 
auzeam numai vocile. Cineva a strigat: 

— Ce să facem cu cadavrele? Noi avem nevoie de bani. Bani, 
biştari, parale, gologani... 

Cel ce vorbea a râs. Imediat după asta s-a lovit de ceva, căci s- 
a auzit un sunet înfundat. 

Tâlhari! Din nou, în preajma mea se aflau tâlhari... Am scrâşnit 
din dinţi. Din câteva sărituri am urcat restul de trepte şi am ajuns 
pe coridor. 

In aceeaşi clipă, ei au ieşit dintr-unul, din birouri. Trei oameni 
de nimic, trei indivizi sălbatici, capabili de orice. 

Şi de crime... 


„Cântecul despre. Moarte”. 

Miriam di Carlo îl ascultase de trei ori, fiind convinsă că se 
potrivea acelor clipe, acelui oraş. Şi ea era sortită morții; 
fuseseră făcute toate pregătirile în acest sens. Mai trebuia 
rezolvat doar un singur lucru, dar asta nu mai constituia o 
problemă. Deocamdată nu era locul şi nici momentul. 

Miriam şi-a luat un scaun şi s-a aşezat astfel încât să poată ţine 
uşa sub observaţie. Voia să vadă ce se întâmplă pe stradă. Lângă 
scaun se afla una din măsuţele rotunde de la bar. Pe ea pusese 
un pahar şi o sticlă intactă de vermut, descoperită întâmplător. A 
început să bea câte o înghiţitură şi să fumeze. 

Nu de timp ducea lipsă. Ce însemna, de fapt, timpul? Era o 


noţiune relativă, puteai să-l foloseşti cum vrei. Nu, nu avea de 
gând să facă nimic cu timpul, deşi el juca un rol important în 
calculele sale. Însă asta era deja de domeniul trecutului... 

A privit împrejur. Decoraţiunile interioare ale barului erau 
aproape distruse. De tavan fuseseră atârnate câteva modele de 
atomi, acum căzute la pământ. Discul se terminase din nou, dar 
Miriam nu a mai avut chef să-l pună încă o dată. A rămas pe 
scaun. 

Din depărtare mai răzbăteau până aici ecourile surde ale 
exploziilor. Focurile se întindeau. Era inevitabil ca „ei” să atace 
din când în când câte o cisternă plină cu benzină şi s-o 
incendieze. Pe ea, toate astea n-o mai impresionau. Soarta 
rânduise lucrurile astfel. A aruncat ţigara jos. Chiştocul s-a stins 
într-o baltă de sifon. 

După un timp, s-a ridicat. S-a dus spre locul unde era instalat 
aparatul de proiecţie. Căzuse de pe piedestal şi zăcea la pământ. 
Alături se aflau rolele filmului pornografic. Plină de dispreţ, le-a 
călcat în picioare. 

S-a întors apoi la locul ei şi s-a aşezat din nou. A mai scos din 
pachet o ţigaretă de foi şi a dus-o la buze. Prin spaţiul de la 
intrare a pătruns vântul de toamnă, împrăştiindu-i fumul din jurul 
gurii. Conserve goale se rostogoleau pe stradă, bucăţi de hârtie 
zburau prin aer. Din când în când se auzeau împuşcături. 

Miriam a zâmbit. Aceştia, erau supraviețuitorii care se luptau 
între ei. Numai cei mai buni, cei mai duri aveau să depăşească 
toate încercările, ajungând în final să lupte pentru cealaltă cauză. 
Londra fusese doar începutul - apocalipsul urma să se întindă 
peste întreaga lume. 

Deodată a perceput un zgomot de paşi: nu se auzeau de afară, 
ci de sub bar, acolo unde scara ducea în pivniţa în care erau 
depozitate băuturile. „Ei” veneau. 

Miriam di Carlo s-a ridicat. Automat, a aruncat ţigara lângă 
celelalte chiştoace şi şi-a netezit fusta. A făcut câţiva paşi 
înainte, astfel încât să poată observa şi intrarea. Atunci a apărut 
primul. 

Era un bărbat. Mergea puţin aplecat; avea părul cărunt, 
atârnând neglijent peste faţă, Purta un costum închis şi o privea 
pe tânăra femeie cu ochi necruţători. Sub braţ ţinea o carte, pe 
care o strângea ca pe un lucru extrem de preţios. Faţa îi era 
scofâlcită şi ridată. Printre riduri se vedeau fire ţepoase de păr. 


Gura îi era întredeschisă, iar ochii în permanentă mişcare, ca să 
nu-i scape nimic. 

Acest bărbat nu era un om, ci un demon important în ierarhia 
din adâncuri. El urmărea ca eşecurile suferite de unii demoni să 
fie pedepsite cu asprime şi îi făcea de fiecare dată plăcere să 
prezideze o judecată, pentru a-i încredința apoi pe cei 
condamnaţi stafiilor, stăpânii din lumea umbrelor. 

Nu venise singur. Îl adusese cu el pe confidentul sau - 
împreună formau un cuplu inseparabil. Acesta a apărut şi el din 
adâncul scării. Chipul nu i se distingea deoarece era acoperit de 
o glugă roşie, Partea de sus a corpului, dezgolită, era numai 
muşchi. În mâna dreaptă, demonul ţinea o sabie. A privit femeia 
prin tăieturile glugii şi s-a oprit la doi paşi de ea, aşteptând. 

Şi această arătare era bine cunoscută în lumea întunericului. 
Era vorba de însuşi Destero, călăul demonilor. El şi Maddox îi 
erau credincioşi Asmodinei şi, prin acţiunile lor, se străduiau să-i 
consolideze puterea. Miriam di Carlo s-a aşezat din nou. 

Şi, imediat, cu ea s-a petrecut o schimbare. Faţa i s-a lungit, s- 
a făcut mai lată şi, simultan, ochii i-au căpătat o strălucire crudă. 
Pe fruntea devenită mai mare îi crescuseră două coarne întoarse, 
care-i dădeau un aer straniu, nepământesc. Pe scaun nu mai 
stătea Miriam di Carlo, ci Asmodina, fiica diavolului... 

x kx * 

Râzând, cel din mijloc m-a privit fix, ca şi cum ar fi vrut să mă 
înghită. 

— la te uită pe cine am găsit? Ai scăpat şi tu, cu tot rahatul 
ăsta? 

— Da. 

— Vorbăreţ, nevoie-mare, nu-i aşa? 

Nu mă simţeam în apele mele, pentru că aceşti indivizi puşi pe 
jaf erau foarte periculoşi. In plus, se părea că prădaseră un 
magazin cu arme, pentru că niciodată în viaţa mea nu mai 
văzusem oameni atât de bine înarmaţi, excluzându-i bineînţeles 
pe soldaţi. 

Fiecare din ei purta revolvere şi pistoale de diverse calibre, un 
„Walther” ori un „Colt Ruger”, dar şi un „Smith and Wesson” 38, 
Pe umeri le atârnau pistoale automate, iar pe corp centuri de 
cartuşe. Scurtele lor de piele erau ornate cu insigne lucitoare. Am 
avut deseori de-a face cu rockeri, dar aceştia trei cred că erau 
dintre cei mai răi. Printre ei existau, desigur, şi băieţi de treabă. 


Observasem asta când îl vânasem pe Fenris, lupul demonilor. 
Aceştia de aici însă erau nărăviţi în rele. Singura lege de care 
ascultau era violenţa. 

Încă mai ţineam în mână pistolul „Beretta”, dar unul din ei a 
îndreptat asupra mea automatul, cu degetul pe trăgaci. Nu se 
întrevedea nicio şansă pentru mine. 

— Lasă arma jos! 

Ordinul a venit din partea celui din mijloc, care părea să fie 
liderul acestui trio. Părul îl avea aranjat în manieră punk. La 
stânga şi dreapta capului era tuns, numai sus îi rămăsese un soi 
de creastă stufoasă şi roşiatică. Ceilalţi doi aveau aproape 
aceeaşi pieptănătură. Oricum, craniile lor nu erau chiar atât de 
netede, le crescuseră deja primii ţepi. 

Întrucât nu m-am executat destul de repede, tipul cu 
automatul a tras. Rafala a şuierat la stânga mea şi a intrat în 
perete, chiar lângă uşă. 

Pistolul mi-a alunecat involuntar din mână. Şeful rockerilor a 
râs. 

— Aşa e bine, aşa te vrem, maestre! Şi acum, fă încet câţiva 
paşi înainte! 

M-am îndreptat spre el. Ceilalţi doi s-au dat la o parte, formând 
un cerc al cărui centru eram. Câteva secunde nu au spus nimic, 
măsurându-mă doar cu cea mai mare atenţie. Apoi, unul din ei a 
rânjit: 

— De ce nu îl lichidăm? Nu crezi c-ar fi de datoria noastră, 
Punky? 

Punky era, de fapt, şeful. M-a privit, a dat din cap şi a ridicat 
pistolul automat, zicând: 

— Aşa-i, de ce să nu te împuşc? 

— Pentru că nu ai niciun motiv. 

— Un motiv se găseşte întotdeauna. De exemplu, nu-mi place 
mutra ta. 

Da, într-un fel avea dreptate. Sentimente asemănătoare 
nutream şi eu. Aştia nu mai erau oameni, erau nişte specimene 
fără scrupule, care s-ar fi omorât între ei dacă din asta le ieşea 
vreun câştig. În orice caz, ei nu erau afectaţi de aceste 
evenimente înspăimântătoare, pentru că viaţa lor se derula într-o 
lume de dezordine şi groază. lar paraziţii, hoţii, ucigaşii nu-şi fac 
probleme de conştiinţă. 

Nu am vrut să rup firul discuţiei; poate că la un moment dat 


aveau să devină neatenţi. Am întrebat: 

— De ce nu vi s-a întâmplat nimic? 

— Pentru că suntem altfel. 

— Cum, altfel? 

— Noi ne impunem. 

— În faţa cui? 

— Uită-te la tine, împuţitule! În faţa unuia ca tine ne impunem. 
Pricepi acum? 

— E clar. Numai că eu nu v-am făcut nimic. 

— Ba da. Doar şi faptul că nu eşti de-al nostru e un motiv 
suficient ca să te ciuruim. A trebuit să ne luptăm ca să ajungem 
aici. Alţii au încercat să fie mai tari decât noi. Mai sunt destui tipi 
în acţiune, poţi să mă crezi. Dar numai cei destul de puternici vor 
găsi drumul spre „ea”. 

Am devenit atent, 

— Cine este „ea”? 

Este o femeie care stăpâneşte în acest haos. Ea are nevoie de 
adepţi şi îi va avea. 

O femeie! Nu putea fi vorba decât de una singură: Asmodina. 
Am întrebat de numele ei. 

— Nu ştiu dacă aşa o cheamă. Se poate. 

— Nu cumva are două coarne pe frunte? 

Cei trei au izbucnit în râs. Punky a cloncănit: 

— Nu numai pe frunte, ci şi pe nas! 

Se credeau spirituali. Răspunsul însă mi-a dovedit că nu o 
văzuseră niciodată pe Asmodina, sau pe acea femeie. lar dacă o 
văzuseră, atunci probabil fusese sub altă înfăţişare. 

Indivizii începuseră să devină neliniştiţi. Unul din cei doi îşi 
pierdu răbdarea: 

— Omoară-l odată! 

Cuvintele îi erau adresate lui Punky. Acesta a înclinat din cap. 

— Da, e mai bine dacă moare! Trebuie să avem drumul liber... 

Acum se cam îngroşa gluma. Tipii erau suficient de îndobitociţi 
pentru a-şi transpune intenţiile în faptă. Nu prea ştiam cum 
aveam să ies din această încurcătură. 

— Asta a omorât câţiva pe aici. Afară, în faţa scării, era lungit 
unul, o figură ciudată... Nu numai că arata ca un cadavru, dar 
chiar era. 

Într-un fel, acest paradox corespundea adevărului, Punky a 
remarcat: 


— Suntem doar la morgă. 

— Exact, şefule! Ştiu precis că aici au fost depuşi doi: Kid şi 
Rocky. Au fost lichidaţi de copoi. 

— Îmi amintesc de treaba asta. Kid a fost prietenul meu. M-am 
supărat rău că l-au omorât. Mi-am jurat atunci să dobor orice 
sticlete care îmi pică în mână. Şi tu arăţi ca un sticlete. Sau mă 
înşel? 

Punky m-a privit cu atenţie. Nu avea sens să mint. Dacă m-ar fi 
percheziţionat, ar fi găsit oricum legitimaţia, aşa că am 
recunoscut că sunt poliţist. 

— Mi-am închipuit. Dar nu eşti un copoi de rând. 

— Scotland Yard. 

— Oho! 

— Şefule, atunci poate muri pentru prietenii noştri... 

Punky a aprobat din cap. În ochii lui, două bile reci de oţel, am 
citit o hotărâre de neclintit. A ridicat uşor pistolul automat. Gura i 
s-a strâmbat într-un rânjet. 

Rafala nu m-ar fi ocolit, eram prea aproape de el. Şi un copil 
m-ar fi putut împuşca. Totuşi, mi s-a acordat încă o ultimă 
amânare. Unul din cei doi punkişti a chicotit: 

— Ştiu ceva mai bun. 

— Ce anume? 

Am răsuflat puţin. O mică amânare, desigur, nu-mi strica. 
Totuşi, neliniştea nu m-a părăsit. Ce mă mai aştepta oare? 

— Noi i-am văzut atunci aici pe Kid şi pe Rocky, îţi aminteşti, 
Punky? 

— Sigur, zi mai departe! 

— Ai răbdare! Ţin minte şi acum rânjetul strâmb al acelui 
copoi, când ne-a dus la subsol şi a tras din perete lăzile 
frigorifice... 

— Vrei ca pe sticletele ăsta să-l băgăm într-o ladă din alea? 

— Păi sigur! Aşa, cel puţin, se menţine şi el mai mult... 

— Ideea e bună, chiar excepţională. Îl băgăm pe sticlete în 
ladă, unde o să îngheţe încet-încet. 

Punky a început să râdă. Eu nu prea aveam de ce mă amuza. 
Ăştia trei îmi pregăteau o moarte groaznică. Un glonte ar fi fost 
mai onorabil. 

— Ei, copoiule, cum îţi place? 

Am tăcut. Cel din stângă mea a croncănit: 

— Asta a făcut deja pe el. 


— Stânga-mprejur! 

Ordinul a venit scurt. M-am întors. Apoi, vocea lai Punky: 

— Ştii drumul! Drept înainte şi apoi în jos pe scări. 

Am păşit înapoi spre capul scării. M-am oprit în faţa primei 
trepte şi am privit în jos. Mi se părea că am înaintea mea intrarea 
în infern. De fugă sau rezistenţă, nici vorbă! Deşi îmi trecuse prin 
cap s-o iau la goană, până la urmă gândul m-a îngrozit. Nu voiam 
să mor: poate că, totuşi, se ivea vreo posibilitate de a scăpa! 

Am simţit în spate ţeava automatului. 

— Dă-i drumul mai departe! 

Am păşit pe prima treaptă, pe a doua. Cei trei erau în urma 
mea.  Auzeam  clinchetul  insignelor lor, paşii apăsați, 
ameninţători. Din când în când, cineva mă împungea din spate 
cu pistolul. Jos erau încă întinşi zombii lichidaţi de mine. Punky a 
spus: 

— Da’ ştiu că ăsta a făcut curăţenie pe aici! 

Am intrat în camera de autopsii, apoi în cea în care se aflau şi 
sertarele frigorifice. A trebuit să mă opresc. 

— Ce ladă alegem? 

— Aş propune numărul treisprezece, şefule! 

— Da, e bine. 

Am auzit paşi îndepărtându-se. Unul dintre ei a trecut pe lângă 
mine, îndreptându-se spre uriaşele sertare frigorifice din perete. 
Deoarece era cam întuneric, a fost silit să se apropie de ele 
pentru a recunoaşte numărul. A păşit spre dreapta şi a exclamat: 

— Treisprezece! Aici! 

— la-o înainte! 

M-am pus în mişcare. Cel din faţă a tras lada afară, aproape 
fără zgomot. Pe spinare, pielea mi s-a făcut ca de găină. Am 
făcut câţiva paşi în câteva secunde. Apoi m-am oprit în dreptul 
lăzii. Am simţit în spate ţeava pistolului. 

— Urcă, copoiule! 

Cunoşteam aceste coşciuge mobile. Puteau suporta destulă 
greutate. Mi-am rezemat mâinile pe margine şi m-am săltat în 
sus. Indivizii au înconjurat lada. Punky stătea la capăt, ceilalţi doi 
pe flancuri. 

M-am întins pe spate. Cei trei au coborât armele. Am privit 
gurile ţevilor şi feţele lor rânjite. Punky a spus râzând: 

— Gata, copoiule! Aici o să crăpi, ca un mizerabil! 

Apoi a împins sertarul! 


x k x 


S-a făcut deodată întuneric. În spatele capului meu, lada 
frigorifică se închisese cu zgomot. Nu mai aveam posibilitatea de 
a mă elibera cu propriile mele puteri. Se părea că de data asta 
nu mai aveam scăpare. Nu mai exista nimeni care să mă ajute. 

Linişte şi beznă adâncă. Totodată, aveam mai puţin oxigen 
decât într-un coşciug. Mai stătusem cândva într-o asemenea 
cutie mortuară şi fusese cât pe-aci să dau ortul popii. Treptat- 
treptat, spaima punea stăpânire pe mine. 

Mi-am auzit mai întâi bătăile inimii. Le-am simţit în coaste, într- 
un ritm puternic, care îmi rezona în ţeastă. Deşi era frig, 
sudoarea mi se scurgea pe frunte, mi se lipea de trup şi de haine. 
E greu să te obişnuieşti cu gândul morţii. lar acum, după Shao şi 
Suko, venise rândul meu... 

Mi s-a făcut şi mai frică. Deşi aş fi vrut să ţip, m-am stăpânit, 
astfel că respiram cu grijă, numai pe nas. Voiam să-mi amân cât 
mai mult moartea, deşi nu avea sens. Ea venea oricum. 

Stupiditatea soartei! Nu Asmodina sau dr. Tod mă băgaseră în 
această închisoare, ci alţii, criminali obişnuiţi. Poate că fusese 
greşeala mea. Mă concentrasem ca întotdeauna asupra forţelor 
întunericului şi-i uitasem pe ceilalţi, deşi demonii îşi recrutau 
slugile tocmai din rândul celor mai nemernici indivizi. 

Dar, de fapt, de ce îmi mai băteam capul? Oricum, în curând 
nu avea să mă mai doară nimic. Nu era nevoie să-mi fac gânduri 
în legătură cu alţii, trebuia să-mi concentrez mai bine atenţia 
asupra propriei mele persoane. Dar mai era oare ceva de gândit? 

Oxigenul se împuţina rapid. In vreme ce respiram, m-a apucat 
o uşoară ameţeală. Tâmplele îmi zvâcneau dureros, iar creierul 
părea a-mi da în clocot. 

Fără îndoială, se apropia sfârşitul. M-am întrebat câtă vreme 
mai puteam rezista. Zece minute, cinci sau numai trei? Cel mult 
cinci, apoi totul avea să se termine. 

De cinci ori câte şaizeci de secunde până la moarte. Un timp 
cumplit de scurt, dar şi destul de lung, dacă trebuia să te chinui 
ca mine. Aerul abia mai era respirabil. Inima îmi bătea 
nebuneşte, sângele pierdea oxigenul, se îngroşa. În curând 
aveam să-mi pierd cunoştinţa. Cu atât mai bine, scăpăm de 
suferinţă! 

Deja de acum nu mai era complet întuneric în temniţa mea. În 
faţa ochilor zăream cercuri roşii ce se învolburau în jurul meu. 


Ţeasta părea că vrea să-mi explodeze, în racla strâmtă mă 
zbăteam ca peştele pe uscat. Am început să gem. Intuiam că 
figura mea nu mai era decât o caricatură. Am deschis larg gura, 
picioarele îmi zvâcneau. Duceam o luptă disperată împotriva 
morţii care mă încolţise fără milă. 

Rareori în aventurile mele mă mai întâlnisem cu o situaţie atât 
de păcătoasă. Nu mai ştiam ce să fac, nu mai aveam nici 
gânduri, nici sentimente, eram condus numai de instinct. Viaţa 
mea se apropia, secundă cu secundă, de momentul opririi finale. 

Horcăiam, saliva îmi curgea pe buze, vedeam lumini orbitoare 
care se reverberau în faţa ochilor mei şi mă copleşeau. Spaima 
devenise insuportabilă. 

Am zărit deodată imagini colorate, dar n-am putut să recunosc 
ce reprezentau, pentru că se întrepătrundeau, devenind un 
talmeş-balmeş de culori. Aşa arăta sfârşitul? Mai mult ca sigur; 
altă explicaţie nu exista. 

Când îmi încheiasem socotelile cu viaţa, s-a întâmplat 
minunea: brusc, lada s-a deschis! 

La început, nu mi-am dat seama. Am simţit numai că primesc 
din nou aer, pe care însă plămânii mei nu îl puteau suporta, 
pentru că trebuiau mai întâi să se obişnuiască cu asta. Oxigenul 
îmi înţepa pieptul, provocându-mi dureri. Frica era încă 
atotputernică. Treptat însă, am început să mă liniştesc. 

Imaginile colorate dispăruseră. Încet-încet, am început să văd 
mai clar, chiar dacă, parcă, numai ca printr-un văl. Fiind întins, 
am observat deasupra mea tavanul luminat, i-am distins 
crăpăturile, am mai zărit lampa, în patru colţuri, stinsă. 

Am respirat adânc. În plămâni mi-a intrat aerul proaspăt. Apoi 
am început să tremur din tot corpul: abia acum simţeam frigul ce 
mă învăluia. 

Totuşi, cine mă salvase? 

În acea clipă putea să fie chiar dr. Tod, şi tot nu mi-ar fi păsat. 
Principalul era că aveam aer. 

— Ţi-e mai bine? 

Am auzit întrebarea, dar nu l-am văzut pe cel care o pusese. 
Vocea îmi era însă foarte cunoscută. Am vrut să spun da, însă din 
gât nu mi-a ieşit niciun sunet. M-am încordat şi am întors capul 
într-o, parte. 

Salvatorul meu stătea alături. Era un prieten, nimeni altul 
decât Myxin, vrăjitorul! 


Zâmbea. Şi am văzut pe chipul lui cât era de bucuros, 
banditul! Purta aceeaşi haină lungă şi avea aceeaşi piele verzuie. 
Şi-a trecut mâna prin păr şi a spus: 

— Se pare că am ajuns la timp. 

Am zâmbit strâmb. L-am întrebat: 

— Cum ai reuşit să dai de mine? 

Glasul meu a sunat dogit, dar Myxin m-a înţeles. 

— Am să-ţi povestesc mai târziu. 

Epuizat, am încuviinţat din cap. Principalul lucru era că mă 
găsise. Când eram închis, nu mai crezusem că există încă fiinţe 
care să se gândească la mine. 

— Poţi să te mişti? 

— Să încerc. 

Myxin m-a ajutat să mă ridic. Când m-am întors pe o parte, m- 
a cuprins ameţeala. Totuşi, am sărit la pământ. Am aterizat bine, 
dar pereţii, pardoseala, întreaga cameră au început să danseze 
în faţa ochilor mei. Abia acum se făceau simţite efectele lipsei de 
aer. Parcă eram beat, şi încă pe un vânt de gradul şapte. Dacă nu 
m-ar fi sprijinit Myxin, aş fi căzut cât eram de lung. 

— Ai trecut printr-o încercare grea. 

— Grea, într-adevăr! 

M-am întors şi m-am proptit cu amândouă mâinile de marginea 
lăzii. Aproape toate celelalte sertare frigorifice erau trase, Myxin 
mi-a dat explicaţia: 

— A trebuit să te caut... 

— Dacă ar mai fi durat câteva secunde, aş fi fost terminat. 

Micul magician a băgat mâna în buzunarul paltonului şi a scos 
pistolul Beretta. 

— L-am găsit sus. 

l-am zâmbit recunoscător, apoi, înfrigurat, mi-am recuperat 
arma. Cei trei o abandonaseră, nu avuseseră nevoie de ea pentru 
că erau, oricum, înarmaţi până în dinţi. M-am uitat dacă cartuşele 
mele speciale mai erau în încărcător. Erau... Am băgat liniştit 
pistolul în buzunar. 

Am făcut câţiva paşi şi m-am rezemat de perete. Nu eram 
complet restabilit, urmările primejdiei de moarte prin care 
trecusem se mai făceau încă resimţite. 

Myxin a observat asta şi m-a lăsat în pace. După câteva 
minute, mi-am revenit. Mă chinuia doar o sete cumplită. Micul 
vrăjitor m-a întrebat: 


— Ai lichidat câţiva zombi, nu-i aşa? 

— Da, au apărut brusc în calea mea. Probabil că fuseseră 
depuşi aici jos. 

— lar înaintea catastrofei erau deja morţi... 

— Întocmai. Şi atunci, ce concluzie putem trage? 

— Că toate se datoresc Magiei Negre. 

— lar în spatele ei se ascunde cumva Asmodina? 

Myxin a dat din cap afirmativ. 

— Ştii asta precis? 

— Sigur. Am intuit catastrofa, dar nu am putut face nimic, nici 
măcar să te avertizez. Totul a decurs prea repede, pe 
neaşteptate... 

Am spus cu voce stinsă: 

— Suko şi Shao sunt morţi. 

— Ştiu. 

— Şi totuşi... 

— Asta-i situaţia! 

— Dar au fost şi prietenii tăi! 

— Trebuie neapărat să comentezi moartea fiecărui prieten? 

Nu l-am înţeles. Totul era prea ciudat. Myxin vorbea ca un 
străin, cel puţin din punctul meu de vedere. De aceea nu am mai 
insistat, ci am vrut să ştiu cum ajunsese aici. 

— După cum ştii, tot mai încerc să-mi recapăt forţele. Este 
foarte greu, poate chiar imposibil. O parte din ele le-am 
recuperat, totuşi. Numai că Asmodina nu trebuie să observe 
nimic, altfel m-ar nimici fără milă. Din fericire, în ultima vreme a 
fost ocupată. A pregătit minuţios această lovitură şi nu a mai 
avut timp de altceva. Am reuşit să-mi întind antenele şi să intru 
în legătură cu un demon care-i cunoştea intenţiile. Acest demon 
nu şi-a dat seama că a vorbit cu mine, întrucât l-am contactat 
printr-un mediu. Astfel am aflat ce plănuia Asmodina. Am venit 
imediat la Londra, vrând să încerc, pe cât posibil, să împiedic 
dezastrul. Dar am ajuns prea târziu. Oraşul se afla deja sub 
influenţa ei. Asmodina a creat o zonă magică în centrul oraşului, 
transformând Soho într-un haos. Câteva clădiri mai sunt încă în 
picioare, dar, aşa cum bănuiesc, ea va face totul una cu 
pământul. Şi, în plus, caută colaboratori, nemernici care să lupte 
de partea ei. În acest infern pe care îl vezi mai trăiesc şi indivizi 
care nu se dau în lături să-i ucidă pe alţii, dacă văd în asta un 
avantaj. De asemenea specimene are nevoie Asmodina - 


marionete în mâinile ei. Îi poate dirija, îi poate conduce. Ea 
jonglează cu spaima, atingându-şi unul din primele scopuri. 
Printre ruinele acestui oraş operează deja mai multe bande şi 
numai cei puternici supraviețuiesc. Ceilalţi sunt nimiciţi. lar cei 
mai ticăloşi dintre ticăloşi vor avea plăcerea să intre în slujba 
Asmodinei. Înţelegi acum, John Sinclair? 

Dacă înţelegeam? Acum vedeam atacul celor trei tâlhari într-o 
cu totul altă lumină. Cu cât lăsau în urmă, în drumul lor de 
coşmar, mai mulţi morţi, cu atât prestigiul lor în faţa fiicei 
diavolului era mai mare. Ar fi trebuit să intuiesc asta din discuţia 
avută cu Punky. Asmodina voise haosul şi-l obținuse. Ea ieşise 
învingătoare în acest joc. 

Am văzut privirea lui Myxin. Vrăjitorul nu mai zâmbea. Fruntea 
îi era încreţită. A murmurat: 

— Pot să-mi imaginez ce gândeşti. 

— Nu sunt deloc gânduri optimiste. Asmodina a reuşit. 

— Poate că nu pe deplin. 

— Ce vrei să spui? 

— Dedu singur, John! Eu nu te pot ajuta. Zona de acţiune a 
Asmodinei este prea aproape de mine. 

Myxin vorbea din nou în parabole. Nu pricepeam mare lucru 
din ceea ce spunea. Aveam impresia că era mult mai bine 
informat decât dorea să mărturisească şi i-am spus-o. 

— Nu, John, nu ştiu prea multe. În orice caz, cunosc puţine 
lucruri cu exactitate. Odinioară am fost puternic, dar acum nu 
mai sunt. Asmodina nu te-a învins numai pe tine, ci şi pe mine. 

— Totuşi, ai îndrăznit să vii la Londra. 

— Bineînţeles, deşi... 

Am aşteptat o explicaţie, dar nu am primit-o. Myxin era mai 
enigmatic decât de obicei. De unde trebuia să-mi încep 
deducţiile, pentru a afla adevărul? Am mai făcut o încercare să-l 
câştig: 

— Pornim împreună împotriva Asmodinei? 

A ridicat amândouă mâinile şi a clătinat cu putere din cap. 

— Nu! Niciodată! Nu am nicio şansă. 

Nu eram întru totul convins. După părerea mea, el îşi 
subestima intenţionat puterile, şi se părea că asta îi făcea chiar 
plăcere. N-am mai insistat pe această temă, schimbând 
subiectul. 

— De fapt, cum m-ai găsit? 


A ridicat din umeri şi a spus zâmbind: 

— Întâmplare, noroc, intuiţie... Poţi să-ţi alegi una din ele. 

M-am arătat sceptic. 

— Nu cred c-a fost vorba de niciuna. Ai ştiut precis unde eram 
ţinut prizonier. 

— Nu, asta nu! Dar ştiam că te afli undeva, prin apropiere. 

— Totuşi, Soho e mare. 

— Am căutat peste tot. După un timp, i-am văzut pe cei trei 
rockeri. Discutau cu voce tare, lăudându-se cu ceea ce făcuseră. 
Unul vorbea de un copoi care crăpa la morgă. Aşa te-am găsit. 

— Grozav, într-adevăr! Şi acum, ce ai de gând să faci? 

Myxin a arătat spre scară. 

— Dispar, pentru că nu mai e nevoie de mine. 

— Te eschivezi? 

— Nu. 

— Am presupus, totuşi, că nu mă vei părăsi la ananghie... 

— Mi-e frică de Asmodina! 

Răspunsul a venit prompt. Nu prea aveam ce obiecta. 

— Atunci, crezi că se află pe undeva prin preajmă? 

— Şi asta este posibil. 

M-am înnegurat din nou. Myxin, Asmodina, ruinele, moartea 
prietenilor mei - toate piese ale unui uriaş joc cu frânturi de 
imagini. Trebuia numai să le pun în ordine. Dar nu era chiar atât 
de simplu să dai de capătul unui fir într-o asemenea încâlceală. 
Prea multe lucruri erau neclare. Myxin vorbise în parabole, asta 
nu-mi plăcea. Am încercat să-l iscodesc în continuare: 

— Rămâi prin apropiere? 

— Da, dacă pot. 

l-am replicat sarcastic: 

— Răspunsul ăsta puteam să mi-l dau şi singur! 

Myxin s-a întors şi a plecat. Ajuns în capătul scării, a mai făcut 
un semn cu mâna, apoi l-a înghiţit întunericul. 

Am rămas singur. Am găsit în buzunar pachetul de ţigări şi am 
aprins una. Am fumat alene. M-am gândit cum să procedez în 
continuare. Concret vorbind, nu puteam aborda sistematic acest 
caz, deoarece nu cunoşteam suficiente detalii. Trebuia, ca şi 
până acum, să umblu prin oraşul distrus şi să las rezolvarea 
situaţiei pe seama întâmplării. 

Asta nu îmi convenea deloc. Instinctiv, mi-am aruncat privirea 
spre ceas, dar mi-am amintit că îl uitasem la Scotland Yard. Nu 


puteam măsura timpul. Oricum, însă, ceasul se oprise la ora 
cinci... Avea acest fapt vreo legătură cu evenimentele petrecute? 
Intrasem oare într-un tunel al timpului? Erau întrebări care mă 
preocupau, dar la care nu aveam deocamdată vreun răspuns. 

Trebuia să plec. Am stins chiştocul cu pantoful şi am urcat 
nestingherit pe scară. Nici sus nu m-a oprit nimeni. Strigoii nu se 
mai mişcau. Am coborât treptele de la intrare şi am păşit în 
stradă. Priveliştea de sfârşit de lume m-a lovit din nou în plin. 

Ruine, cenuşă, prăpăd. Tabloul pieirii dramatice civilizaţiei se 
întindea de jur-împrejur. Mirosul de ars plutea în continuare în 
aer. Departe, spre nord, am văzut dansul flăcărilor. Acolo clădirile 
incendiate mai ardeau încă şi nu era nimeni să stingă focul întețit 
de vântul de noiembrie. Nu am mai văzut sau auzit pe nimeni. Nu 
mai răsunau Împuşcături. Liniştea de dinaintea furtunii... 

După câteva minute, am ajuns într-o intersecţie. Am luat-o la 
dreapta, pe o stradă îngustă. Partea stângă era în ruine, dar 
partea dreaptă rămăsese întreagă. 

Magazine, saloane de masaj, shopuri porno, cinematografe, 
restaurante. Peste tot domnea o tăcere adâncă. Am aruncat o 
privire într-un bar, apoi în altul. Atunci am văzut oamenii... 

Stăteau nemişcaţi, culcaţi sau pe scaune, parcă loviți de 
trăznet. Într-un local de striptease, dansatoarea era căzută pe 
scenă. M-am oprit. Deşi Myxin făcuse numai afirmaţii vagi, am 
început să înţeleg. Comparaţia cu trăsnetul nu era chiar atât de 
hazardată. Era oare posibil ca Asmodina să fi omorât oamenii cu 
un fulger nevăzut? În mod sigur, peste Soho se formase o uriaşă 
cupolă magică, a cărei influenţă se exercita asupra tuturor. Cei 
vii piereau, cei morţi reveneau la viaţă. 

În acel moment am zărit cadavrul. L-am recunoscut: era 
bărbatul care fusese ucis cu un pieptene de către nevastă-sa. 
Strigoiul a ieşit clătinându-se dintr-un gang şi s-a oprit când m-a 
văzut. A întins braţele; avea probleme cu echilibrul. S-a îndreptat 
către mine, bâţâindu-se ca o marionetă. L-am lăsat să se apropie. 
Eram pregătit de atac. Dar nu a fost nevoie să-mi folosesc arma. 
Alţii mi-au luat-o înainte. Cunoscuţi de-ai mei, nu tocmai 
binevoitori... 

Dinspre poarta de unde ieşise strigoiul am perceput un sunet 
puternic, care îmi era familiar, un sunet ce se aude atunci când 
cineva ambalează un motor. 

Atunci au apărut, ţâşnind pe poartă, doi indivizi de care nu 


apucasem să mi se facă dor: camarazii lui Punky. Erau cu o 
motocicletă Honda masivă. Cel din spate îşi agita pistolul 
automat, ţipând şi acoperind zgomotul motorului. Am sărit înapoi 
şi m-am ascuns într-un gang. Nu voiam ca tipii să mă descopere 
prea repede... Cel care conducea a împins motocicleta mai 
înainte şi a virat atât de brusc, că Honda era aproape să se 
răstoarne. A reuşit s-o redreseze în ultima clipă. 

Zombi-ul s-a întors. Mă uitase pe mine; acum avea un alt 
adversar. Cei doi rockeri au rămas în mijlocul străzii. Cel din 
spate a urlat: 

— Fii atent! 

A ridicat pistolul automat şi a tras. Strigoiul se îndrepta spre ei 
când gloanţele l-au nimerit în plin. Rafala l-a aruncat înapoi şi l-a 
doborât. Indivizii au început să râdă. Sigur de reuşită, cel ce 
trăsese a coborât arma. Dar deodată a făcut ochii mari. 

Cadavrul s-a ridicat. S-a îndoit din spate, s-a sprijinit şi a ajuns 
din nou în picioare. Trupul lui arăta îngrozitor. De spaimă, cel din 
faţă a blocat motorul. Se părea că era prima lor întâlnire cu un 
zombi... Cel cu automatul a urlat: 

— Nu mai pot! Nu poate fi adevărat! Nuuuu...! 

A sărit de pe Honda şi a fugit într-o parte, în timp ce celălalt 
rămăsese  pironit locului. Apoi arătarea s-a apropiat. Cu 
amândouă mâinile l-a apucat pe punkist de reverele hainei şi l-a 
trântit la pământ. Motocicleta s-a răsturnat şi l-a prins pe 
nefericit sub ea. Acesta a început să tipe ca din gură de şarpe, 
conştient că nu mai avea scăpare. Complicele lui nu s-a sinchisit. 
A rămas nemişcat, câţiva paşi mai încolo, şi a privit cum strigoiul 
se apleacă încet, sigur de victima sa. 

Eu aş fi putut interveni în clipa aceea, dar nu am făcut-o. 
Individul voise să mă ucidă cu sânge rece, iar acum trebuia să-şi 
primească măcar o parte din pedeapsă. Celălalt m-a văzut când 
mi-am părăsit ascunzătoarea, dar privirea îi era atât de năucită 
că abia m-a băgat în seamă. 

Strigoiul a atins cu mâinile corpul celui căzut. Mâini reci, mâini 
de mort... 

Rockerul a început să urle şi mai tare, făcând spume la gură. 
Atunci am intervenit. L-am prins pe zombi de umăr şi l-am tras 
înapoi. A căzut la pământ. Între timp am scos pistolul. L-a văzut 
şi a dat să-şi apere, capul cu braţele. Am fost însă mai rapid 
decât el şi i-am trimis un glonte chiar între ochi, Cu un ultim 


horcăit, strigoiul s-a contorsionat, după care a rămas nemişcat. 

M-am întors repede, căci celălalt rocker se afla în spatele meu. 
Şi el era un duşman. Dar individul era prea speriat ca să se 
gândească să mă atace. Totuşi, n-am vrut să mai risc, aşa că i- 
am expediat o lovitură puternică. S-a clătinat ameţit, apoi s-a 
prăbuşit pe caldarâm, fără cunoştinţă. 

Venise vremea să mă ocup de primul individ. Nu putea ieşi de 
sub motocicletă şi mă privea cu un aer de implorare. Dar am 
văzut şi frică în ochii lui. 

Mi-a trebuit un timp până să salt motocicleta. l-am lăsat 
suportul în jos şi am fixat-o. Apoi l-am întrebat pe rocker: 

— Ai ceva rupt? 


— Nu ştiu... 

M-am aplecat şi i-am pipăit picioarele. A gemut, dar l-am 
liniştit: 

— Probabil sunt numai contuzii. Ridică-te! 

— Nu pot. 


L-am privit dispreţuitor. Aşa erau toţi cei de felul lui: puternici 
în haită, slabi şi neajutoraţi când rămâneau singuri. Nu suportau 
durerile, dar le puteau provoca altora. l-am dat mâna. 

— Scoală-te! 

S-a ridicat, opintit, în picioare. M-am uitat la el lung, până ce şi- 
a plecat capul. L-am prins de guler şi i-am spus: 

— Şi acum, ascultă-mă bine, băiete! De data aceasta pe tine şi 
pe complicele tău vă las să plecaţi. Dar să n-o luaţi drept un 
permis de liberă trecere. Cel mai bun lucru pe care-l puteţi face 
este să vă ascundeţi. Daţi-vă la fund, până trece totul. Dacă mai 
pun o dată mâna pe voi, nu mai scăpaţi aşa uşor! Câţi ani ai? 

— Nouăsprezece! 

— Şi la nouăsprezece ani eşti deja criminal! 

— Nu! N-am nicio crimă pe conştiinţă. Eu... 

M-am uitat mustrător la el şi a tăcut, plecându-și din nou capul. 

— Unde este şeful tău? 

— Habar n-am! Ne-am despărţit, nu a mai vrut să participe la 
tot bâlciul ăsta. 

— A spus unde vrea să se ducă? 

— Nu. 

— Sigur? 

Tânărul mi-a suportat privirea. Mi-am dat seama că nu minte. 
l-am spus: 


— Okay, poţi să dispari! Şi ia-l şi pe celălalt cu tine. 

A înghiţit în sec, încuviinţând din cap. A înaintat câţiva paşi, 
oprindu-se lângă tovarăşul lui, l-a ridicat ca pe un balot şi l-a 
aruncat pe umărul stâng. Apoi s-a îndepărtat ca un câine bătut, 
abandonând motocicleta. 

Dar pe mine tocmai ea mă interesa. Nu consideram că ar fi un 
furt dacă o împrumutam. Mă aflam doar într-o situaţie 
excepţională. Cei doi rockeri dispăruseră. Un munte de moloz îi 
ascunsese privirilor mele. 

Am îndepărtat suportul şi am pornit motorul. Torsul lui era o 
adevărată muzică pentru urechile mele. Mulţumit, m-am urcat pe 
şa. Acum mă simţeam mai bine. Am oprit lângă pistolul automat. 
De ce să nu-l fi luat? Era, oricum, la îndemână, iar dacă trebuia 
să mă apăr, puteam economisi gloanţele de argint. În fond, ar fi 
fost deosebit de util împotriva unor adversari normali. Am pus 
arma în poziţia „foc cu foc”, apoi am demarat. 

Am trecut încet prin cartierul de distracţii din Soho. Arăta 
deprimant, mai rău chiar decât îmi închipuisem. Câteodată, 
printre porţile sfărâmate, vedeam în curţile interioare mişcări 
grăbite, auzeam Împuşcături sau ţipete. 

Am ajuns apoi într-un mic scuar unde creşteau nişte ulmi înalţi. 
Se mai aflau şi acum acolo, dar erau îngropaţi sub ruinele unei 
case care se prăbuşise peste ei. Câteva crengi ieşeau ca nişte 
braţe dintre dărâmături. 

Am dat să ocolesc acel loc, am parcurs câţiva metri, apoi 
înaintarea a devenit imposibilă. Puteam doar s-o iau la dreapta, 
unde era o stradă liberă. În faţă, pe stânga, se înălța o grămadă 
enormă de moloz. Am mai aruncat o privire în urmă. Şi atunci l- 
am văzut... 

Stătea pe un munte de dărâmături. Îşi alesese, într-adevăr, 
locul cel mai înalt, dominând împrejurimile ca un monument. Dar 
nu era niciun monument. 

Cel care trona acolo sus era Destero, călăul demonilor... 

x kx * 

Am întors şi am frânat. Motocicleta s-a oprit. Am pus picioarele 
pe pământ, ca să pot avea echilibrul necesar. 

Destero arăta ca un mare învingător. Îşi ţinea mâinile pe 
mânerul sabiei, iar vârful lamei se sprijinea de o piatră. Ca de 
obicei, purta numai glugă şi pantaloni lungi, strâmţi. Cizmele abia 
i se zăreau. Aş fi dat mult să văd cum arăta la faţă, dar ştiam că 


ăsta o să rămână secretul lui. Ne-am privit ţintă. 

M-a cuprins furia. Mi-am amintit de momentele din trecut când 
era cât pe ce să-l prind. M-am gândit şi la aventura din lumea 
morţilor, când ucisese în faţa ochilor mei o fată, fără să-l pot 
împiedica. 

De atunci îl urâsem şi mai mult. Şi el ştia asta. lar acum stătea 
triumfător pe mormanul de moloz şi se bucura că mă poate sfida. 

Apoi i-am auzit vocea tunătoare năvălind spre mine: 

— John Sinclair! Ştiu că dorinţa ta cea mare este să mă 
distrugi. Dar nu vei reuşi, te asigur! A venit timpul nostru! 
Asmodina a făcut să triumfe, în sfârşit, haosul şi groaza. Londra 
se sufocă în acest apocalips. Frica le taie tuturor răsuflarea. Cât 
despre tine, ultimele speranţe ţi se vor spulbera curând! Noi am 
câştigat! 

Avea dreptate, cu siguranţă. Dar nu aveam chef să mă angajez 
într-o dispută. Am pornit motorul şi am plecat. 

Râsul lui m-a ajuns din urmă. Provocându-mi aproape o durere 
fizică. Când am aruncat o privire peste umăr. Destero dispăruse. 

Am devenit şi mai prudent când am intrat pe următoarea 
străduţă. Şi atunci am auzit muzica... La asta nu m-aş fi aşteptat 
niciodată. Într-un oraş mort, peste care domnea spaima, să 
răsune muzică... Am oprit şi am rezemat Honda de un zid 
prăbuşit. După ce zgomotul motorului a amuţit, am putut să 
percep mai bine melodia. Probabil răzbătea dintr-unul dintre 
baruri; oricum, se potrivea cu întreaga situaţie. 

Song of Death - cântecul despre moarte! 

Acompaniament pentru diavol! M-au trecut fiori când am 
traversat strada şi mi-am îndreptat paşii spre barul care se 
numea ATOMIC. Uşa fusese spulberată. Sunetele veneau din 
partea dreaptă. 

Era necesar să arunc o privire prin preajmă. Bine-înţeles, mă 
aşteptam la o cursă, dar eram pregătit în consecinţă. Odată şi 
odată tot trebuia să aibă loc înfruntarea. 

M-am oprit la un pas în faţa intrării. Am văzut vitrinele sparte şi 
fotografiile provocatoare de pe jos. Apoi mi-am luat inima în dinţi 
şi am pătruns în bar. 

În aceeaşi clipă, muzica a amuţit. Discul se terminase. 

Pe moment, liniştea m-a enervat. Am rămas în prag și am 
simţit pe umărul drept apăsarea pistolului automat. M-am 
întrebat dacă nu era ridicol să car arma cu mine aici. 


Dar ce mai era normal în această situaţie blestemată şi ce 
putea fi considerat anormal? Nu ştiam. Deodată s-a auzit o voce 
de femeie, care mi-a întrerupt gândurile. 

— Veniţi mai aproape, nu-i niciun pericol! 

Să îi fost oare Asmodina? Stătea în acest bar şi mă aştepta? 
Puțin probabil, nu era genul ei. Fiica diavolului avea întotdeauna 
nevoie de o ambianţă specifică. 

M-a întâmpinat un fum dens de ţigară. Am văzut chiar în faţa 
mea punctul de jar. Femeia fuma aşezata pe un scaun, picior 
peste picior. Probabil voia să facă o impresie puţin vulgară, dar 
nu reuşea. Asta trebuie să fie o calitate înnăscută. Or, femeia din 
faţa mea nu era deloc vulgară. 

Era o doamnă. Una adevărată, nu din cele cu meserie pe 
orizontală. Mi-a trezit curiozitatea. Într-un oraş al ruinelor şi al 
groazei părea o plantă delicată a speranţei. Mi-a zâmbit când mi 
s-a adresat: 

— Salut, colega! 

— Cum aţi spus? 

— Nu suntem colegi? N-am rămas singuri, părăsiţi în acest 
haos? 

— Poate... 

Plimbându-mi privirea, am văzut toată harababura, ce domnea 
în bar. Am simţit o nevoie imperioasă să beau ceva. Am întrebat: 

— Există ceva de băut? 

— Vă pot servi un vermut. Nu ştiu dacă au mai rămas şi alte 
sticle întregi. 

— Nu asta vreau. Mi-e sete şi aş dori ceva fără alcool. 

— În această privinţă nu vă pot ajuta. 

M-am dus în spatele tejghelei. Am călcat în whisky şi lichior. 
Mirosul era greţos. În mod normal, sub tejghea trebuiau să se 
afle casetele frigorifice. Aşa era şi aici. Am deschis una din ele şi 
am găsit sticle mici cu sifon. 

Am luat două, am deschis capacul uneia şi am golit-o dintr-o 
răsuflare. Am deschis-o şi pe a doua şi, cu ea în mână, am ieşit 
de la bar şi m-am oprit lângă frumoasa necunoscută. M-a privit, 
în ciuda luminii slabe, am văzut că avea ochi gri-albaştri, O 
combinaţie de culori într-adevăr aparte. Pulovărul ei verde avea 
un decolteu adânc, iar când femeia s-a aplecat i-am putut zări 
sânii. 

Mi s-a uscat gura. Această femeie avea asupra mea o 


puternică influenţă erotică. Pur şi simplu, mă dăduse gata, cum 
se spune astăzi. Părul castaniu i se revărsa în valuri pe umeri. În 
spatele ei, pe spătarul scaunului, se afla un mantou. 

Mi-am coborât privirea. Necunoscuta a zâmbit şi m-a întrebat; 

— La ce vă gândiţi? 

— La dumneavoastră. 

— Mulţumesc pentru compliment! Întotdeauna o femeie 
ascultă aşa ceva cu plăcere. 

Am clătinat din cap. Întreaga scenă era aiurea, de neînchipuit. 
Stăteam aici, în mijlocul unei Londre distruse, şi flirtam cu o 
necunoscută, iar jur-împrejurul nostru domnea Haosul... Dar, în 
această zi, toate legile păreau abolite. Cât de repede ne 
obişnuim noi, oamenii, cu astfel de lucruri! Am mai luat o 
înghiţitură de sifon. 

— Nu vreţi să staţi jos? 

— Dacă se poate... 

A râs. Şi asta mi-a plăcut. 

— Sper să mai găsesc vreun scaun întreg. 

În spatele barului, erau mai multe culcate la pământ. Am luat 
unul şi l-am pus în picioare, apoi m-am aşezat. Femeia a cerut o 
ţigară, pachetul ei fiind gol. Am servit-o şi mi-am aprins şi eu 
una. M-a privit peste flacăra brichetei şi a tras fumul adânc în 
piept. 

— La ce vă gândiţi? 

Am ridicat din umeri. 

— Mă întreb cine sunteţi. 

— Mă numesc Miriam di Carlo. 

— John Sinclair. 

Când i-am răspuns, am examinat-o cu atenţie. Nu a arătat prin 
nicio reacţie că ar mai fi auzit de numele ăsta. Părea necunoscut 
pentru ea. 

— Şi cum aţi ajuns aici? 

— Am avut noroc. 

— Nu e vorba de altceva? 

— Nu, numai de noroc. Mă aflam într-un subsol când s-a 
întâmplat nenorocirea. Am rămas acolo până când am fost 
sigură, că totul a trecut. Atunci am îndrăznit să ies afară şi am 
găsit acest bar. Am rămas aici. 

Spusese povestea convingător. Dacă era adevărată, atunci 
totul era în regulă. Dacă nu, atunci era o mincinoasă perfectă. A 


mai adăugat: 

— Trebuie să ne obişnuim cu gândul că suntem singuri aici. 

— Asta nu este adevărat. 

S-a uitat la mine. Nările îi tremurau, buzele îi erau uşor 
întredeschise. Această femei părea să fie extrem de încordată. 

— Cum adică? 

— Am mai văzut oameni. Dar erau tâlhari, vagabonzi, 
criminali... 

— Cum de au supravieţuit numai aceştia? 

— Habar nu am! 

M-a privit iar. Era clar că nu mă crezuse. 

— Mă minţiţi! 

— De unde ştiţi? 

— O simt. 

— Da, aveţi dreptate. Nu v-am spus adevărul. 

— Şi de ce nu? 

— Pentru că adevărul este extrem de greu de suportat, Miriam. 

A început să râdă atât de tare, că putea fi auzita şi de afară, 
din stradă. Apoi s-a oprit brusc. 

— Avem nevoie de adevăr. Dumnezeule, în ca hal am ajuns! 
Trăim într-un univers de coşmar, suntem supraviețuitorii unui 
dezastru cumplit, trebuie să ne apărăm împotriva unei lumi 
ostile, să luptăm pentru a rămâne în viaţă, iar dumneavoastră 
vorbiţi, de un adevăr greu de suportat... În această situaţie de 
excepţie se poate suporta oricare adevăr, John! Oricare! 

Avea dreptate. Mi-a cerut ferm: 

— Vreau o explicaţie! 

— Nu pot să v-o dau. Sunt doar simple presupuneri. 

— Se poate şi aşa! 

— Se pare că puteri de pe tărâmul celălalt, sau dintr-o lume 
paralelă, vor să instaureze haosul în universul nostru. Şi au 
reuşit. Soho, centrul Londrei, este un morman de ruine. Spaima 
este prezentă peste tot, nu mai putem s-o oprim... 

— Vorbiţi de demoni? Credeţi, de fapt, în ei? 

— Da. 

— Şi eu. 

Această afirmaţie m-a luat pe nepregătite. Nu o credeam pe 
Miriam di Carlo în stare de aşa ceva. 

— Cum asta? 

— Explicaţia este simplă. Posed însuşiri de mediu. 


A fost o replică ce m-a şocat. Din această cauză Miriam nu 
intrase în zona de influenţă a Răului? Putuse oare astfel să se 
opună atacului magic? 

Ardeam de nerăbdare să-i pun o sumedenie de întrebări. Dar a 
povestit singură mai departe: 

— Evenimentele care s-au petrecut n-au reprezentat un lucru 
nou pentru mine. Ştiam că se va întâmpla ceva. Am simţit, am 
văzut, am intuit. Şi atunci nu am mai fost surprinsă. Mai devreme 
v-am minţit. Nu m-am ascuns în subsol. Locuiesc la marginea 
cartierului Soho. Am privit întreaga catastrofă de la fereastră. 
Apoi mi-am părăsit apartamentul fără nicio dificultate şi am 
mers, printre ruine, ajungând în cele din urmă la barul acesta. Şi 
aici am aşteptat. 

— Pe cine? 

— Poate pe dumneavoastră... 

Am prins-o de mână. M-a lăsat s-o fac şi a înaintat mai mult 
spre mine, până ce feţele ni s-au atins. l-am văzut gura, ispită 
purpurie, şi am luat-o în braţe. Degetele mele i-au răvăşit părul, 
în timp ce-mi apropiam buzele de ale ei. 

A fost un sărut sălbatic, sărutul dintre doi exilați în această 
lume macabră, care încercau să se sprijine unul pe altul, să-şi 
dea reciproc putere pentru a supravieţui. Aici domneau alte legi, 
pe care nici Miriam, nici eu nu le făcusem. 

După un timp, ne-am dezmeticit. Miriam a zâmbit şi a spus: 

— Aşa trebuia să fie! 

Am aprobat din cap. În acelaşi timp, m-am gândit din nou la ce 
mi se întâmplase, la prietenii mei, care erau morţi. Am simţit cum 
mă împresoară mustrările de conştiinţă. Se părea că Miriam 
observase frământarea mea pentru că m-a prins de mână. Mi-a 
şoptit: 

— Nu trebuie să-ţi faci reproşuri! 

— Fireşte, n-ar avea niciun sens! Dar ar trebui să ne gândim la 
viitor. 

— La viitorul apropiat? 

— Bineînţeles. 

A părut uşor nedumerită. Ochii i s-au adumbrit o clipă, ca şi 
când o nelinişte surdă i-ar fi pus stăpânire pe cuget. Simţeam că 
ar fi vrut să-mi mai spună ceva, dar nu găsea suficientă tărie s-o 
facă. Apoi s-a scuturat ca de un vis urât şi s-a uitat din nou 
rugătoare la mine. 


— Mergem? 

— Unde? 

— Să plecăm de aici! 

Am fost de acord şi m-am ridicat. Privirea mi-a căzut pe 
automatul cu muzică. 

— De ce ai pus tocmai acest disc? 

— Pur şi simplu, pentru că se potrivea situaţiei. 

Nu se înşelase. Ce putea fi mai nimerit decât Song of Death - 
cântecul despre moarte? Căci moartea avusese o recoltă bogată. 
Totodată, mi-am reamintit de Destero. El încă mă pândea. Şi nu 
numai pe mine. Acum o aveam în grijă şi pe Miriam di Carlo. 
Trebuia să rămânem împreună, pentru a o putea ajuta. 

Miriam s-a ridicat la rândul ei. Şi-a luat mantoul, punându-şi-l 
pe umeri. Apoi mi-a întins mâna. 

— Vino, nu mai vreau să rămân nicio clipă aici! 

— Încotro? 

— Unde doreşti! Putem merge la mine. Casa mea mai este în 
picioare. Acolo putem uita de toate. 

Să uităm, bine zis! Dar voiam eu să uit? Nu, în mod sigur nu! 
Nu puteam admite aşa ceva! Nu trebuia să renunţ la luptă şi 
eram convins că puteam întreprinde ceva numai în acest teritoriu 
stăpânit de demoni. l-am spus asta şi femeii. M-a privit 
gânditoare. 

— Probabil că ai dreptate, John. Dar nu se ştie niciodată... 

Apoi am plecat. 

x x X 

Se făcuse frig. Vântul îmi sufla prin haine şi mă făcea să 
tremur. Şi ei îi era frig, în ciuda faptului că îşi îmbrăcase mantoul. 

l-am trecut un braţ peste umeri şi s-a lipit strâns de mine. Am 
mers aşa printre ruine aparent un cuplu, dar fiecare afundat în 
propria-i singurătate... 

Ne îndreptasem în altă direcţie. Miriam nu vrusese să meargă 
cu motocicleta, aşa că o abandonasem cu regret. În schimb, 
luasem cu mine pistolul automat. Ea nu obiectase. 

Eram cu ochii în toate părţile. Nu numai Destero mă pândea 
din umbră, dar şi Asmodina. Eram sigur că va lovi atunci când nu 
mă aşteptam. 

l-am povestit despre morţii vii. Miriam a ascultat fără să scoată 
un cuvânt. l-am explicat: 

— În orice moment putem fi atacați de zombi. 


— Înţeleg. 

Apoi, deodată, s-a oprit, şi-a încreţit fruntea şi m-a privit fix. 

— Dacă sub acest clopot magic făpturile se schimbă, dacă 
cadavrele revin la viaţă, atunci nouă de ce nu ni s-a întâmplat 
nimic? 

— Cu mine, demonii au o socoteală de încheiat. Fiind 
duşmanul lor de moarte, mă bucur de privilegiul de a fi cruțat. 
Până la un anumit moment... 

— Dar eu? Eu de ce am fost cruţată? 

— Pentru că eşti un mediu. 

— Crezi sincer ceea ce spui? 

— Da, de ce întrebi? 

— Ei, pentru că nu mi s-a întâmplat nimic, puteai foarte bine 
presupune că sunt... 

— Da, aş fi putut, Miriam. Dar tu eşti o fiinţă omenească, ai 
purtări imprevizibile. Demonii sunt altfel, pe ei ştiu să-i recunosc 
sub orice înfăţişare s-ar ascunde. 

— John, eşti un om ciudat. În viaţa mea am cunoscut mulţi 
bărbaţi, dar niciunul ca tine. 

— Mă consider un om obişnuit. 

— Desigur, aşa este. Dar ştii perfect să te stăpâneşti. Chiar nu 
te încearcă deloc frica? Frica de ceea ce ne aşteaptă? 

— Ba da. Mi-e frică. 

— ŞI? 

— Niciun şi. Pur şi simplu, nu mă gândesc la asta. Acum o oră 
am tremurat pentru viaţa mea, când trei indivizi m-au închis într- 
o ladă frigorifică de la morgă, încă o dată, am reuşit să 
supraviețuiesc. 

— Poate că ai un înger păzitor de tip mai special. 

— Posibil. 

— Eşti polițist? 

— Din ce deduci asta? 

— O simt. 

Aceasta nu era o afirmație chiar atât de hazardată, dacă 
Miriam era un mediu bun. Ea era deosebită de ceilalţi oameni, 
asta mi-o dovedise. 

— Nu vrei să-mi vorbeşti despre munca ta, John? 

— Tot ce vezi aici face parte din munca mea. 

S-a cutremurat, apoi m-a luat de mână. 

— Hai să mergem! 


Am plecat mai departe. Oriunde îmi aruncam ochii, întâlneam 
o privelişte de coşmar. Edificii distruse, case dărâmate - moarte 
şi nimicire... Dintre ruine se ridica un fum gros, negru. 

Am mers în direcţia Soho Square, aflat cam în nord-estul 
cartierului, aproape de Bloomsbury, de care îl separă cunoscuta 
stradă Oxford. Doream să ştiu dacă după Soho restul oraşului era 
la fel. Când i-am comunicat lui Miriam intenţia mea, mi-a replicat: 

— Bineînţeles. Toată Londra este distrusă. 

— De unde ştii? am întrebat-o contrariat. 

— O simt. 

Am ridicat din umeri. 

— Nu mă crezi? 

— Ba-da, ba da. Numai că în primul moment a fost puţin cam 
ciudat să aud asta. 

— Uneori, în viaţă, nu toate se leagă... 

M-am uitat din nou împrejur, pândind eventualii urmăritori. Dar 
aceştia nu apăreau. Mi se părea că intenţionat suntem lăsaţi în 
pace. Pentru a fi loviți mai târziu, cu mai multă forţă. Miriam a 
întrebat deodată: 

— Oare şi animalele s-au schimbat? 

M-am oprit. 

— Cum de ţi-a venit o asemenea idee? 

— Noi ne-am schimbat. Adică noi nu. Dar ceilalţi oameni, da. 
Cu animalele ar fi trebuit să se petreacă acelaşi lucru. 

În principiu, avea dreptate. Numai că speram ca acest lucru să 
nu se fi întâmplat, căci nu aveam chef să mă lupt şi cu mutanti 
din lumea animalelor. Zombii îmi ajunseseră... 

Chiar lângă Soho Square se află un spital. L-am văzut de 
departe. Rămăsese numai jumătate din clădire. Miriam di Carlo 
mi-a arătat ruinele şi mi-a propus: 

— Nu vrei să aruncăm o privire? 

— Ce te-a apucat? 

— Mi-e foame. John! Acolo sigur găsim ceva de mâncare. 

— Din partea mea... _ 

Ne-am îndreptat spre noua noastră destinaţie. In faţa clădirii se 
aflau, mormane de moloz, ce îngropaseră sub ele mai multe 
maşini. A trebuit să trecem, peste dărâmături şi am văzut 
intrarea. Uşa de sticlă era făcută ţăndări. 

— Vino. 

Nu am vrut. Căci bănuiam că voi vedea multă suferinţă. ŞI 


probabil nelipsiţii zombi... 

— Ţi-e frică? 

— Nu, Miriam. 

Am făcut câţiva paşi şi m-am alăturat ei. În sala de aşteptare 
erau răspândite cioburile geamurilor mari. Când am păşit pe ele 
au trosnit. 

Apoi am văzut oamenii. Zăceau la pământ, palizi, nemişcaţi. 
Bărbaţi, femei şi copii. Vizitatori... Catastrofa îi ţintuise într-o 
amorţeală stranie. Am întors capul şi am întrebat-o pe Miriam: 

— Ştii să te descurci? 

— Da. Am fost internată o dată aici. Era un spital bun. 

— Acum nu mai este. 

În jurul nostru domnea liniştea. Nu o linişte normală, ci una 
apăsătoare, de coşmar. Se simțeau groaza, inexplicabilul care 
pândeau aici, aşteptându-mă parcă pe mine. Ajunsesem deja la 
ţintă? Întrebarea lui Miriam mi-a întrerupt gândurile: 

— Ce este cu tine, John? 

— Nimic deosebit. 

M-a privit sceptică şi a zâmbit. 

— Te rog, să mergem mai departe! 

La parter, totul era încă neatins. Pereţii şi tavanul aveau 
câteva crăpături, dar esenţialul era că nu căzuseră, După o uşă 
de sticlă, rămasă intactă, am ajuns într-un coridor, din care, după 
câţiva metri, urca o scară ducând la etajele superioare ale 
spitalului. Miriam mi-a spus: 

— Hai să căutăm bucătăria! 


— la-o înainte. 
— Ştii unde e? 
— Da. 


l-am arătat un panou negru, pe care, cu litere albe, - era 
înscris planul fiecărui etaj. Ne-am despărţit. Miriam di Carlo a 
luat-o drept înainte, în timp ce eu am urcat pe scară. _ 

Şi primul etaj era intact. Aici se găsea secţia pentru bărbaţi. In 
dreapta se afla sala de operaţii, cu uşa larg deschisă. Am putut 
să privesc înăuntru şi am văzut că era plină de instrumente şi 
aparate complicate. 

Dar ochiul meu, veşnic la pândă, a mai sesizat şi o mişcare 
grăbită. M-am încordat imediat. Şi atunci a apărut un zombi. Se 
afla după uşă. In unghiul mort. Am observat mai întâi un braţ gol, 
apoi s-a ivit omul întreg. Era deja învăluit într-un giulgiu ce îi 


ajungea până la glezne, iar părul negru îi atârna în şuviţe pe 
umeri. Nu s-a uitat împrejur, ci a traversat camera şi s-a izbit 
puternic de un perete. 

M-aş fi mirat ca într-un spital să nu găsesc niciun zombi. Într-o 
asemenea clinică mor în fiecare zi oameni, iar în condiţiile 
actuale locul devenea total nesigur. 

M-au trecut fiorii. La început, am vrut să-l omor, însă m-am 
gândit la Miriam. Nu, nu puteam pierde vremea. Nu voiam să o 
las singură, căci în spital mai mişunau, cu siguranţă, destule 
asemenea creaturi. 

M-am retras fără zgomot. Dacă Miriam găsise într-adevăr ceva 
de mâncare, era mai bine să părăsim spitalul cât mai degrabă. 

Am început să cobor în fugă scara. 

Şi am fost aşteptat. Pe ultima treaptă a apărut deodată Mysxin. 
Mi-a zâmbit şi a întrebat: 

— Mai trăieşti? 

— De ce aş fi murit? 

— Eşti în mare primejdie! 

— Da, ştiu. 

— Se pare că nu, pentru că altminteri nu ai fi atât de liniştit. 
Laţul din jurul gâtului tău se strânge. Asmodina acţionează. Şi nu 
este singură... 

— L-am văzut pe Destero. 

— Asta-i bine, dar l-a adus şi pe Maddox. l-am zărit pe 
amândoi. 

— Unde? 

leşiseră dintr-un bar distrus, plecând în această direcţie. 

In capul meu s-a produs deodată un „clic”. 

— Barul se numea, întâmplător, ATOMIC? 

— Da. 

— Doamne, atunci am avut noroc! Noi am stat un timp acolo. 

— Ce înseamnă „noi”? 

l-am povestit lui Myxin despre Miriam di Carlo. 

— Şi eşti sigur că nu este una de-a lor? 

Sută la sută. Am indiciile mele. 

— Atunci e bine... 

l-am pus micului magician mâna pe umăr. 

— Myxin, ce-mi ascunzi? Dă-i drumul! Tu cunoşti câte ceva, 
numai că nu vrei să-mi spui... 

— Nu, John, te înşeli! Dacă aş şti ce urmează şă se întâmple, 


nu m-aş frământa atât. 

L-am crezut. Myxin nu trişa. Fiind de partea mea, îşi asumase 
riscul de a fi ia rândul lui lichidat. 

— Okay, te înţeleg! Ce vrei să faci acum? 

— După cum ţi-am mai spus, laţul se strânge. Asmodina 
pregăteşte lovitura finală. Încerc s-o urmăresc, dar în aşa fel 
încât să nu-şi dea seama de prezenţa mea. 

Vocea lui Myxin devenise foarte gravă. A continuat: 

— Sper să reuşeşti să-i învingi pe nemernici. Acest coşmar nu 
mai poate dura. 

S-a întors şi a plecat. Ce vrusese să spună cu coşmarul şi cu 
faptul că nu mai putea dura? 

De sus am auzit un zgomot înfundat. Apoi ceva s-a spart. În 
mod sigur, un zombi răsturnase ceva. Asta mi-a reamintit de 
primejdia iminentă în care ne aflam, eu şi Miriam. Am plecat în 
căutarea femeii. După indicatoare, am dedus direcţia pe care 
trebuia să o urmez. 

Bucătăria sau cantina nu erau uşor de găsit. Am fost nevoit să 
merg pe mai multe coridoare, m-am rătăcit şi până la urmă am 
ajuns într-o anexă a spitalului, unde se aflau nu numai birourile 
administraţiei, ci şi bucătăria centrală. Ferestrele erau distruse, 
dar clădirea era încă în picioare. 

M-am oprit lângă o fereastră şi m-am uitat în curte. O seară 
exterioară se termina într-un talmeş-balmeş de moloz şi grinzi. 
Undeva era spartă o ţeavă: apa se adunase formând o baltă 
mare. 

Pe Miriam, tot n-o zărisem. M-am întors de la fereastră şi am 
deschis uşa dublă de vizavi. Aici era bucătăria centrală: faianţă 
pe pereţi, în faţa lor cazane mari, sobe. Într-unul din ziduri am 
observat o deschizătură, prin care, cu ajutorul unui mic lift, era 
trimisă mâncarea la etajele superioare. Am mai văzut numeroase 
cărucioare de servire, în neorânduială, ca şi cum ar fi fost 
împrăştiate de o mână uriaşă. 

Cât despre Miriam - nicio urmă. Mi-am scos pistolul automat 
de pe umăr, să-l am pregătit pentru orice eventualitate. 

Totul era foarte ciudat. Miriam nu apărea. Aşadar, nu venise în 
bucătărie? Mă trăsese oare pe sfoară? Puteam să admit teoretic 
aşa ceva, dar nu voiam s-o cred. In situaţii ca acestea, oricine era 
bucuros să nu rămână singur. Am strigat-o. N-am primit niciun 
răspuns. Pereţii mi-au întors doar ecoul vocii. Unde se ascundea? 


În stânga mea se afla o altă cameră; doream să arunc o privire 
acolo. Prevăzător, am deschis uşa cu ţeava automatului. Era o 
cămară de provizii. M-am uitat înăuntru şi am văzut-o pe Miriam. 
Era cu spatele la mine, fiind aplecată înainte. Nu am văzut ce 
făcea. Am vrut s-o chem, dar ceva m-a reţinut. 

În schimb, am auzit zgomot de mestecat. Întrucât în cameră 
nu mai era nimeni, acesta nu putea veni decât de la Miriam. 
Stătea lângă o masă lungă. În acelaşi timp, am, văzut deschisă 
uşa unui frigider. Acolo atârnau hălci de carne încă proaspete. O 
bănuială cumplită mi-a încolţit în minte. Ca şi cum, mi-ar fi intuit 
gândurile, Miriam s-a întors încet, privind în direcţia uşii, şi 
atunci, îngrozit, i-am văzut faţa. 

În jurul gurii era mânjită de sânge, iar între fălci îi atârnau încă 
resturile unor bucăţi de carne... 

Şi o sărutasem pe această femeie! A fost primul gând care mi- 
a trecut prin cap. Îmi blestemam rătăcirea de moment, dar nu 
mai puteam schimba nimic... 

Am strâns dureros din dinţi. Ceea ce văzusem era greu de 
înţeles şi de suportat. Miriam mânca precum un animal. Şi, în 
plus, carne crudă, sângerânadă... 

M-a cuprins o senzaţie de scârbă. Am închis pentru o clipă 
ochii. În ce complicaţie mă băgasem? Cine era femeia asta? Oare 
Myxin nu mă avertizase asupra pericolelor ce mă pândeau? Eu, 
însă, îi ignorasem sfaturile, comiţând tot soiul de imprudente. 

M-am gândit cu febrilitate cum să procedez. S-o iau la 
întrebări, ori să las lucrurile aşa cum erau? M-am hotărât să fac 
pe neştiutorul. Poate că era mai bine... 

l-am strigat din nou numele. Am ieşit din spatele uşii şi m-am 
prefăcut că abia intrasem în cameră. Am primit răspuns. Eram 
curios să văd ce se va întâmpla. M-am oprit lângă una dintre 
sobe. În prag a apărut Miriam, zâmbindu-mi cu nevinovăție. 

— Dragă John, nu am găsit nimic de mâncare. Carnea e crudă, 
iar mie îmi este atât de foame... 

S-a oprit brusc şi s-a uitat lung la mine. 

— S-a întâmplat ceva? 

— De ce? 

— Ai un aer atât de ciudat. 

— Nu, nu, totul este în ordine! 

Privirea mi s-a plimbat pe faţa ei. Nu avea nicio urmă de 
sânge. Arăta complet normală această Miriam di Carlo. Am 


întrebat-o: 

— Ai căutat dincolo? 

— Da. 

— Şi ce-ai găsit? 

— Nimic, o cameră frigorifică şi atâta tot. Este trist că într-un 
spital ca ăsta nu se găseşte nimic de mâncare... 

— Şi acum? 

Miriam s-a uitat la mine uşor nedumerită. 

— Nu rămânem aici? 

— Cum adică? 

— Aşa... Ne este indiferent unde ne aflăm., nu crezi? 

— Ba da. Dar în acest spital am văzut un zombi. Oricând ne 
putem aştepta să fim atacați. Inţelegi? 

— Desigur. Vei reuşi să-i anihilezi, mi-ai povestit doar... 

Intenţionat, am întrebat-o cu duritate: 

— Vrei să spui că trebuie să-i lichidez pe ăştia? 

— Exact. 

Nu ştiam ce să mai cred. Femeia aceasta juca teatru sau nu? 
Voia să mă încerce, să mă inducă în eroare, pentru ca apoi să mă 
atragă într-o cursă? Cu toate eforturile, nu puteam să-mi dau 
niciun răspuns. 

Când a văzut că ezit, mi-a propus: 

— Atunci, să mergem! Nu ne reţine nimic aici. 

Am părăsit marea bucătărie şi am ieşit pe coridor. În mintea 
mea, gândurile se învălmăşeau în continuare: mă înşelasem 
cumva? Nu, nu avusesem nicio halucinație - Miriam fusese într- 
adevăr acolo şi mâncase din carnea crudă. Parcă îi vedeam încă 
buzele pline de sânge. 

Era ea oare un zombi? 

Această idee m-a înspăimântat cumplit, astfel că m-am oprit 
fără să vreau. Miriam di Carlo a observat că ceva nu era în ordine 
şi m-a întrebat; 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Mă gândeam doar la noi doi. 

— Şi? Ai ajuns la vreo concluzie? 

— Nu. Dar totul este prea anormal. Pur şi simplu, nu mă pot 
împăca cu această situaţie. Ne învârtim într-un loc de coşmar şi 
aşteptăm să se întâmple ceva. 

— Trebuie neapărat să se întâmple ceva? 

— Fireşte! Aş dori, în sfârşit, să ajung la o rezolvare. 


Miriam a ridicat din umeri. Am lăsat în urma noastră acea 
parte a spitalului şi am ajuns în clădirea principală. Atunci am 
auzit împuşcături. 

Răsunau deasupra noastră, ecoul lor reverberând în casa 
scărilor. Am luat-o la goană pe trepte, după ce am strigat către 
Miriam: 

— Rămâi aici. 

S-a tras din nou. Judecind după sunet şi frecvenţa rapidă, era 
un pistol automat. lar printre împuşcături s-a auzit un țipăt 
disperat: 

— Câini blestemaţi! Crăpaţi odată! 

Vocea era stridentă, îngrozită. Totuşi am recunoscut-o. Era a 
lui Punky, şeful rockerilor. 

Puteam să-mi închipui ce se întâmplase. Mai mult ca sigur, 
întâlnise strigoi şi încerca din răsputeri să-şi apere pielea. 
Probabil se îngrozise văzând că arma lui nu era de niciun folos. 

Am trecut de primul etaj şi, sărind câte trei trepte deodată, am 
urcat în fugă şi am ajuns pe palier. 

La etajul doi m-am oprit. Prin ferestrele sparte sufla vântul. O 
cruce de lemn căzuse de pe perete şi zăcea la pământ. 

Privirea mi s-a îndreptat spre stânga. Acolo se deschidea un 
coridor lung, pe care erau înşirate saloanele. lar dintr-unul se 
trăgea. Am văzut o rafală pornind dintr-o cameră şi înfigându-se 
în peretele, opus. 

Deodată, Punky a început să ţipe ascuţit. Probabil că i se 
terminase muniţia. Era timpul să intervin. E drept că săream în 
ajutorul unui nelegiuit, dar, totuşi, individul era în primul rând 
om. lar eu nu voiam să-l las pe mâna cadavrelor vii. 

M-am oprit lângă uşa deschisă, m-am aplecat şi am privit în 
salon. După cum mă aşteptam, rockerul era prizonier. Mai precis, 
era țintuit la perete de un pat pe care îl ţineau doi zombi atât de 
puternici, că nefericitul nu putea face nimic. De fapt, nici nu mai 
încerca să schiţeze vreun gest. Chipul său devenise o mască vie 
a groazei. Muşchii obrajilor îi tremurau, iar braţele îi erau întinse 
a rugă. Pistolul automat zăcea într-un colţ. 

— Ajutor! La dracu, omule, ajută-mă! a horcăit văzându-mă. 

Am lăsat din mână pistolul automat. Şi aşa nu puteam face cu 
el mare lucru. Acum era mai important să acţionez eficace. M-am 
apropiat de cele două arătări. 

Unul dintre zombi s-a întors. L-am ochit în timp ce se mişca. 


Gloatele de argint s-a răsucit în aer şi în clipa următoare i s-a 
înfipt între ochi. 

Strigoiul a scos un țipăt, a căzut pe un pat şi a început să se 
zvârcolească sălbatic în chinurile morţii. L-am lăsat în plata 
Domnului şi m-am ocupat de al doilea zombi, care se retrăsese 
într-o parte şi mă privea fix, nehotărât încă dacă să se apere ori 
să atace. Mâna nu mi-a tremurat când am apăsat din nou pe 
trăgaci. Cadavrul viu a făcut un salt înapoi, apoi s-a prăbuşit. 

M-am întors spre Punky. Era ca o grămadă de zdrenţe. 
Plângea. De necrezut, tipul cel dur era cu nervii la pământ. Când 
chinuise şi maltratase semeni de-ai săi nu se sinchisise, dar 
acum duritatea lui nu mai exista! Din nou mi-era dat să văd cum 
un om, care nu are suficientă forţă interioară, nu poate face faţa 
unei primejdii: când trebuie să lupte de unul singur pentru viaţa 
lui, el capotează adesea. 

Am tras patul şi i-am spus:: 

— Vino încoace! 

Punky s-a aşezat pe marginea patului. Ochii îi ardeau. Arăta ca 
un om în pragul nebuniei. A şoptit: 

— Nu pricep! Pur şi simplu, nu pricep! 

— E firesc. Aici domnesc alte legi, pe care le-a făcut Asmodina. 
Şi ele te vor înfrânge. 

A încuviinţat din cap, fără a face comentarii. Acum, vrând- 
nevrând, trebuia să am grijă nu numai de Miriam, ci şi de 
individul ăsta. Nu puteam să-l iau ca ajutor, căci văzusem cum 
reacţionează în cazuri extreme. L-am întrebat: 

— Ai văzut şi alţi zombi? 

Nu m-a înţeles şi am repetat întrebarea. A ridicat din umeri. 
Deci era posibil să fi fost şi alţi strigoi prin spital. Mi-am amintit 
de cel pe care-l zărisem în sala de operaţii. El nu se afla printre 
morţii de aici. 

Nu-mi plăcea deloc să mai ştiu un zombi prin apropiere. 
Involuntar, Punky m-a ajutat să mă hotărăsc. M-a întrebat cu 
voce tremurată: 

— Plecăm? 

M-a privit cu ochi rugători. Avea altă expresie decât atunci 
când mă pusese, zâmbind cu răceală, în lada de la morgă. l-am 
replicat: 

— Tu rămâi aici. 

— De ce? 


— Pentru că, mai întâi, vreau să văd dacă mai există vreun 
zombi. 

— Şi... dacă vine încoace? 

— Ţipi. 

— Nu pot merge şi eu? 

Frica îl transformase într-o masă de gelatină. 

— Nu! 

Am rămas la hotărârea mea, căci nu aveam niciun chef să mă 
las incomodat în treaba pe care o aveam de făcut. Nimeni şi 
nimic nu trebuia să mă abată din cale. 

Părăsind camera, am privit în lungul coridorului. Era pustiu. 
Lămpile de neon erau sparte. Am luat-o spre dreapta, pe drumul 
pe care venisem, în intenţia de a cobori. 

Punky m-a ajuns din urmă. Nu îl răbdase inima să rămână în 
salon şi se luase după mine. l-am acceptat tovărăşia, în speranţa 
că, poate, astfel reuşea să-şi învingă teama. M-am oprit în capul 
scării, de unde puteam privi în adâncime. 

Pe balustrada de sub mine am văzut o mână palidă. Am 
recunoscut-o cu exactitate: era a unui zombi. Mâna s-a mişcat în 
sus, deci arătarea voia să urce. Am coborât în întâmpinarea ei. 

Ne-am întâlnit la jumătatea distanţei. Mi-am oprit paşii la trei 
trepte în faţa strigoiului. Se balansa uşor de pe un picior pe 
celălalt şi mă privea cu ochi dilataţi. În spatele meu, Punky a 
bombănit: 

— Omoară-l! La dracu’, fă-l pulbere! 

Şeful rockerilor îşi pierduse cumpătul. Pentru mine însă treaba 
asta devenise rutină. Am luat pistolul şi l-am ochit pe zombi 
drept în faţă. 

A ridicat braţele, s-a îndoit şi a căzut pe spate. Dându-se peste 
cap, s-a rostogolit pe trepte, s-a izbit de perete şi a rămas 
nemişcat. M-am întors şi i-am făcut semn lui Punky: 

— Hai, vino! 

Individul a trecut înfricoşat pe lângă zombi. Ca şi ceilalţi, 
acesta din urmă nu se prefăcuse în pulbere - nu era mort de prea 
multă vreme. Abia când cadavrele aveau o vechime mai mare se 
dezintegrau în contact cu gloanţele de argint. 

l-am spus din nou lui Punky: 

— Nu sunt singur, cu mine se mai află o tânără femeie. 

— Da, fireşte... 

L-am prins de guler şi l-am privit drept în ochi. 


— Vă ştiu eu bine pe voi, flăcăilor! Dacă îţi trec prin cap 
gânduri prosteşti şi îi cauţi pricină femeii, o să ai necazuri mari! 
Ai înţeles? 

— Am înţeles! 

— Okay, atunci totul e clar. 

Am ajuns din nou la parter. Prin uşa de la intrare şuiera vântul. 
M-am uitat spre cealaltă parte a străzii, unde se prăbuşise o 
fabrică. Ciudat, o parte a coşului rămăsese întreagă, ridicându-se 
din cenuşă şi dărâmături ca un dinte stricat al unui uriaş. 

Nici urmă de Miriam di Carlo. Oare se întorsese din nou în 
clădirea unde se aflau frigiderele? Ideea m-a înspăimântat şi a 
trebuit să mă forţez ca să nu o iau la sănătoasa. Punky m-a 
întrebat: 

— Unde este femeia? 

Între timp, rockerul îşi revenise. Privirea îi era încă tulbure, dar 
frica îi dispăruse. 

— Habar n-am. 

— Atunci să o căutăm. 

Asta era şi opinia mea. Oricum, nu doream să mă îndepărtez 
de el, câtă vreme nu eram sigur pe situaţie. Am strigat: 

— Miriam! 

Niciun răspuns. Dintr-o dată, am simţit în stomac un bolovan. 
Bănuiam că se întâmplă ceva. Dacă se adevereau presupunerile 
mele, intenţionăm să acţionez cu mai multă duritate. 

— Încotro? 

— La stânga. 

Am pornit-o spre clădirea anexă, pe care o cunoşteam. Am 
ajuns nevătămaţi. Voiam să mă uit nu numai în încăperea 
frigorifică, ci să cercetez şi camerele alăturate, pe care nu le 
văzusem la prima mea vizită. Pe culoar erau mai multe uşi, atât 
la dreapta, cât şi la stânga. Punky mi-a spus: 

— Eu caut în partea dreaptă. 

Am  încuviinţat, socotind că nu avea de întimpinat niciun 
pericol atâta timp cât se afla în preajma mea. Am deschis uşa 
cea mai apropiată. Nimic. Niciun zombi, nici Miriam di Carlo nu 
erau ascunşi în cameră. 

Punky nu a avut nici el succes. A ridicat din umeri. Încet-încet, 
pe mine punea stăpânire senzaţia că Miriam mă ducea de nas: îşi 
făcea jocul cu mine, mă adormea cu vorbe frumos ticluite, pentru 
ca mai târziu să poată lovi prin surprindere. 


A 


Următoarele uşi, lângă bucătăria propriu-zisă a spitalului. M- 
am despărţit din nou de Punky. Eu am intrat într-o cameră care 
servea drept debara. Acolo se găseau găleți băgate una în alta, 
cutii cu praf de săpun şi detergenţi, apoi mături şi numeroase 
perii de curăţat. Am privit şi după uşă, dar nimeni nu se afla în 
această încăpere. 

Şi atunci am auzit ţipătul. 

Era atât de puternic şi plin de groază, încât s-a încreţit pielea 
pe mine. Am rămas încremenit două secunde şi apoi m-am 
răsucit pe călcâie. Ţipătul se auzise de vizavi, exact clin camera 
unde dispăruse Punky. 

M-am gândit că întâlnise vreun zombi, şi am trântit cu putere 
uşa de perete. M-a întâmpinat însă o imagine groaznică. 

Punky zăcea la pământ. Cineva îl omorâse cu o secure! 

x kx * 

Cine era ucigaşul? Un zombi, sau... 

Am intrat în cameră. Nervii îmi erau încordaţi la maximum. 
Undeva, prin preajmă, pândea un asasin; nu putea să fi scăpat, 
altfel l-aş fi văzut. 

Atunci am sesizat o mişcare într-o parte, în spatele meu. M-am 
lăsat imediat pe vine şi m-am întors. Era Miriam di Carlo. Se 
ascunsese într-un colţ întunecos, ţinându-şi răsuflarea. Ca un 
fulger, a zbughit-o din încăpere, trântind uşa în urma ei. 

Am reacţionat prea târziu. Când am apucat clanţa şi am vrut 
să deschid, Miriam a învârtit de două ori cheia pe dinafară. Eram 
încuiat! 

Apoi i-am auzit râsul batjocoritor. Deci, totuşi, era adevărat. Ea 
mâncase carnea şi tot ea, în mod cert, îl omorâse pe Punky. 

Pe toţi dracii? Căzusem în cursă ca un idiot! Imi venea să mă 
dau cu capul de pereţi. Cum fusese posibil? Şi ea, ticăloasa... In 
fine, idiot-neidiot, acum era important să ies de aici şi să prind 
femeia. De pe coridor am auzit paşi care se îndepărtau în grabă. 
Miriam di Carlo îşi lua tălpăşiţa. 

Atenţia mea era însă concentrată asupra uşii. Dacă nu mergea 
altfel, trebuia s-o sparg sau să cobor pe fereastră, să înconjur 
clădirea şi să folosesc intrarea din faţă. N-am apucat să-mi iau 
avânt. Deodată, lângă mine am auzit un geamăt. 

Am înţeles imediat. Punky! Şi el se aflase sub influenţa cupolei 
magice şi devenise un strigoi. S-a sculat, fără ca măcar să-şi 
scoată securea din piept. Sângele îi curgea în continuare din 


rană. 

N-am mai putut suporta priveliştea, aşa că am decis să-i curm 
chinurile. Mai aveam gloanţe în pistolul Beretta. Am ţintit fără 
şovăire. Fostul rocker s-a clătinat, întinzându-şi mâinile către 
mine, apoi a căzut greoi la pământ şi a rămas nemişcat. 

Am închis pentru câteva clipe ochii. Această pauză mi-a făcut 
bine, după toate prin câte trecusem. Când mi-am amintit faptul 
că aş fi putut cerceta tocmai această cameră, m-a cuprins o stare 
de slăbiciune. În atari condiţii, eu aş fi avut acum securea în piept 
Şi, ca strigoi, aş fi... 

Nu, era o nebunie să continui cu asemenea gânduri! 

M-am hotărât să nu evadez pe uşă, întrucât mi s-a părut prea 
solidă. Preferam să folosesc fereastra, care era suficient de mare 
ca să mă pot strecura prin ea. Oricum, geamul lipsea. 

M-am sprijinit de pervaz. Pistolul automat mă incomoda puţin, 
dar nu l-am scos de pe umăr. Până jos, erau aproape doi metri. 
Am sărit fără să clipesc. Când am aterizat pe amândouă 
picioarele, s-a ridicat praful. Mă aflam în curtea din spate a 
spitalului. Pesemne că aici opreau maşinile ce aduceau proviziile, 
pentru că am mai descoperit resturile unei rampe de descărcare. 

Am fugit, cât de repede am putut, paralel cu clădirea, spre 
intrarea principală. Vântul mi-a răcorit faţa încinsă. Pe cerul 
cenuşiu, chiar sub nori, se roteau croncănind păsări negre. 

O grămadă de moloz mi-a barat calea. A trebuit să mă caţăr pe 
ea, am alunecat de două ori înapoi, mi-am murdărit hainele, dar 
până la urmă am reuşit să trec. Mi-am tras răsuflarea o clipă, am 
mai făcut doi paşi şi am putut vedea uşa făcută ţăndări. 

Am luat-o la fugă într-acolo. Ţineam pregătit în mână pistolul 
Beretta. Dacă apărea Miriam di Carlo, voiam să reacţionez 
prompt. Abia acum mi-am dat seama de ce femeia aceea 
afurisită dorise neapărat să vină în acest spital. Aici cunoştea 
toate cotloanele, aici ţinea în mână toate atuurile şi, mai mult ca 
sigur, în această clădire fusese organizată o capcană pentru 
mine. 

Am pătruns în holul mare cu precauţie. Cioburile de sticlă 
trosneau din când în când sub tălpile mele. Starea de buimăceală 
nu mi se risipise în întregime. Propriu-zis, încă nu ştiam de unde 
să-mi încep investigaţiile. Miriam era ascunsă pe aici, prin 
apropiere. Nu m-ar fi surprins să-şi fi procurat o altă armă. Mă 
aşteptam oricând la un atac perfid. 


A apărut de după un colţ de coridor. Deşi mă aşteptam la asta, 
m-am speriat, mâna cu pistolul a descris un arc de cerc şi am 
vrut să trag. 

— John! 

Mâna mi-a tremurat. Femeia s-a apropiat zâmbind de mine. 

— Ce este cu tine, John? 

Ei, drăcie! Am luat degetul de pe trăgaci şi am privit-o ţintă. Ea 
s-a arătat mirată: 

— Vrei să mă împuşti? 

Am coborât arma. 

— Nu, am fost doar puţin nervos. 

— Se poate întâmpla oricui... 

Miriam s-a oprit înaintea mea şi a vrut să-şi pună amândouă 
mâinile pe umerii mei. M-am eschivat. Atunci ea m-a întrebat 
nedumerită: 

— Ce ai? S-a întâmplat ceva? 

— Mai întrebi? 

— Da’ unde este individul pe care-l căutai? 

Asta era culmea neruşinării! La dracu', voia să mă ia din nou 
peste picior... l-am strigat în faţă: 

— Pe individ tu l-ai omorât cu o secure! A devenit zombi, m-a 
atacat, dar l-am izbăvit definitiv... 

Pe chip i s-a aşternut o expresie perfectă de uimire amestecată 
cu groază. Vedeam că dorea să-mi destăinuie ceva, dar nu 
reuşea să articuleze cuvintele. Tremura din tot corpul. Incet-încet 
a început să mă cuprindă îndoiala în privinţa celor gândite despre 
ea. Aici toate păreau anapoda. Nu mai exista nicio logică, nici un 
sens... 

In cele din urmă şi-a revenit. A răsuflat adânc de câteva ori, şi- 
a trecut mâna peste fruntea îmbrobonată de sudoare şi mi-a 
spus cu voce stinsă: 

— John, arăţi rău! 

Am încuviinţat. Nici nu era de mirare. Într-adevăr, mi se părea 
că sunt ca un om care se învârteşte în cerc şi se loveşte în 
permanenţă de el însuşi. 

— Ar trebui să te odihneşti, John! 

— Nu, la dracu'! Nu vreau să mă odihnesc, nu este nevoie! 
Vreau să ştiu doar ce se întâmplă. 

— Şi eu aş vrea. 

M-am uitat strâmb la ea şi am rânjit: 


— Ai vrea şi tu să ştii? Ei, drăcie, dar tu eşti cea care te afli în 
spatele acestei înscenări sinistre, tu eşti aceea care... 

— În spatele a ce mă aflu? 

— În primul rând, tu eşti autoarea ultimei crime. Tu l-ai omorât 
pe Punky! 

— Nu! 

— Şi, pesemne, nu tu ai mâncat carne crudă... Erai atât de 
înfometată că îţi şiroia sângele din gură. Sau mă înşel? 

— Nu îmi amintesc. 

— Eu, da! Pentru că te-am văzut. Erai în camera frigorifică şi 
rupeai bucăţi din carnea crudă, pe care le înghiţeai aproape pe 
nemestecate. Negi asta? 

— Bineînţeles! 

Am răsuflat adânc. Pronunţând acest cuvânt, ea m-a privit cu 
cel mai inocent aer din lume. Doamne, cum putea să se prefacă 
această femeie! 

— Atunci unde ai fost? 

— Poftim? 

— De când ne-am despărţit, unde ai fost? 

— Aici. 

— Şi ce-ai făcut aici? 

— M-am uitat primprejur. 

— Sigur? 

— Sigur, John! 

Desigur, ei nu i se întâmplase nimic, totul se desfăşurase 
normal, în cea mai perfectă ordine! Numai eu eram închipuitul, 
idiotul care trebuia să plătească toate oalele sparte. 

— Ar trebui să te linişteşti puţin. Te rog, John! 

— Nu e cazul. 

— Totuşi, vino! 

Mi-a întins mâna - era complet normală, nu rece ca mâinile de 
mort. În faţa mea stătea o femeie din carne şi sânge, nu un 
demon. 

Şi totuşi, văzusem... Ori eram pe punctul de a înnebuni? 

Deodată, mi-a venit în minte că ea era un mediu bun. Nu făcea 
parte din neamul demonilor, dar nici nu putea fi socotită un om 
normal. Ar îi avut oare posibilitatea să proiecteze imaginile 
înfricoşătoare, datorită unei excepţionale forţe de gândire? 

Asta era singura explicaţie ce stătea în picioare. Miriam di 
Carlo avea puterea de a aduce la lumina zilei din subconştient 


scene îngrozitoare. De ce, oare, nu-mi venise ideea asta mai de 
mult? 

— La ce te gândeşti, John? 

— La tine. 

Vocea îmi suna din nou împăciuitor. 

— Și? 

— Eşti un mediu, după câte mi-ai povestit, nu? 

— Aşa-i. 

— Okay, deci dacă eşti un mediu, atunci ar trebui să poţi intra 
în legătură cu cealaltă lume. Ar trebui să fii capabilă să o 
descoperi şi să o simţi. Am dreptate? 

— Nu ştiu... 

— Cum adică, nu? 

— Eu nu pot stăpâni acest lucru. Mi se întâmplă pe 
neaşteptate. Atunci văd ceva, iar în clipa următoare imaginea- 
dispare. 

— În asemenea împrejurări, eşti punctul central? 

— Uneori da. 

— Există şi scene insuportabile? 

— Da. 

— Ai omorât pe cineva? 

Şi-a plecat fruntea. Atunci am ştiut. Cu toate acestea, totul era 
ciudat şi de neînțeles, deoarece uciderea lui Punky era un fapt 
real, nu o închipuire. Tipul nu mai trăia. Eu îl eliberasem din 
existenţa lui de zombi. 

Ceva nu era în ordine. Miriam a ridicat capul, şoptind: 

— John, John... 

— Ce este? 

— Acolo... se întâmplă ceva, John! Văd. Sunt sigură, acolo se 
petrece ceva rău! 

— Unde? 

— În apropiere. Chiar lângă spital, cred... 

Miriam începuse deodată să vorbească sacadat. Eram ca 
electrizat. Oare acum urma să descopăr secretul personalităţii 
ei? Oare aveam să desluşesc finalul acestui caz de groază? 

— Mai departe, Miriam, continuă! 

Nu a mai spus nimic. Şi-a plecat ochii şi şi-a fixat vârfurile 
pantofilor. Am prins-o de bărbie şi am silit-o să mă privească. 

— Ce vezi? Ce auzi? 

Buzele i s-au mişcat. Erau palide, fugise tot sângele din ele. 


Faţa îi era albă. Femeia suferea cumplit. Apoi s-a întors, 
murmurând: 

— Acolo! Trebuie să mergem acolo! Repede, mă cheamă! 

— Cine te cheamă? 

Miriam di Carlo nu mi-a răspuns, ci a luat-o la fugă. Picioarele îi 
tropăiau pe dalele prăfuite, braţele i se legănau. Mişcările îi erau 
atât de precipitate încât cele două cusături din părţi ale 
mantoului i s-au rupt. Alerga în direcţia clădirii-anexă a spitalului. 

Voia din nou să mă atragă în cursă? 

Dar în faţa morgii a cotit brusc la stânga, dispărând într-un 
coridor neluminat. Urmărind-o, am văzut că acesta se sfârşea în 
faţa unei uşi înguste. 

Nu am reuşit s-o împiedic să deschidă uşa, să facă primul pas - 
Şi... 

În prag, m-am oprit. 

Ceea ce mi-a fost dat să văd depăşea cele mai cumplite 
coşmare. 

x kx * 

În spatele uşii nu m-a întâmpinat un peisaj de ruine, întrucât 
acesta mi-ar fi fost cât de cât familiar. Priveam într-o altă lume, 
total străină, înfiorătoare. 

O figură uriaşă de piatră, având o asemănare îndepărtată cu 
un chip omenesc, domina totul. Fără greutate, am recunoscut în 
ea o reprezentare a Asmodinei. Chiar în faţa statuii, pe pământ, 
se afla un scaun de piatră, încă neocupat. Miriam a fugit spre el 
şi s-a aşezat. 

Cu o pocnitură, uşa s-a închis în urma mea, astfel că 
retragerea îmi era blocată. 

Privirea mi-a alunecat mai departe şi am văzut mai mulţi 
strigoi, cel puţin 20 la număr, care stăteau în semicerc în jurul 
statuii. Şi fiecare în parte reprezenta pentru mine un adversar 
potenţial. Apoi am recunoscut alte două personaje de temut, în 
dreapta scaunului de piatră se postase Destero, în atitudinea sa 
caracteristică. Vârful sabiei sale atingea pământul, iar amândouă 
mâinile i se sprijineau pe mâner. 

De cealaltă parte se afla Maddox judecătorul. El ţinea în mâini 
Cartea Legilor Negre, cu care era guvernat imperiul demonilor. 
Maddox cunoştea fiecare paragraf. O pedeapsă era mai aspră 
decât alta. 

In spatele statuii domnea bezna profundă, lipsită de strălucirea 


stelelor. De acolo pândeau forţele întunericului, risipind în jur fiori 
de gheaţă, spaimă şi moarte. 

Cu toţii mă priveau în tăcere. Ochii din spatele glugii lui 
Destero scânteiau. Maddox rânjea strâmb, zombii rămâneau 
nemişcaţi. Intreaga suflare diavolească stătea la pândă, să vadă 
ce voi întreprinde. 

Am aşteptat, la rândul meu. 

In sinea mea, încercam un sentiment ciudat, un amestec de 
curiozitate şi frică. Curiozitate, pentru că doream în sfârşit să văd 
enigma  dezlegată.  Frică, deoarece adversarii erau în 
superioritate. 

Am privit în sus spre Miriam, care stătea pe scaunul de piatră, 
ca şi cum acolo i-ar fi fost locul. Ciudat, femeia se integrase total 
în procesul magic... 

In această lume domnea o linişte absolută. Nimic, nici măcar 
vântul nu venea să ne tulbure. Eram complet izolaţi. Şi eram 
sigur că foarte curând urma să descifrez misterul. 

Doar zombii au devenit dintr-o dată neliniştiţi. Unii din ei 
mişcau din picioare, alţii îşi căscau gurile, alţii îşi întindeau 
braţele, deschideau palmele şi le închideau iar, dându-mi fiori pe 
şira spinării. 

Ce avea să se întâmple în continuare? Nimeni nu scosese o 
vorbă. Toţi cei de aici, inclusiv eu, aşteptam evenimentul 
declanşator. Şi el a venit. 

A început cu Miriam di Carlo. Deodată, ea a tresărit, a alunecat 
mai în faţă pe tron şi a dat capul pe spate. Apoi a scos un geamăt 
vrednic de milă. Degetele i s-au crispat puternic pe marginile 
jilţului de piatră, până ce oasele i-au ieşit în afară. Femeia respira 
cu greutate. Eram gata să intervin. Dacă i se făcea mai rău, 
voiam să-i sar în ajutor. 

Nu a fost cazul. Miriam s-a relaxat din nou, dar cu faţa ei s-a 
petrecut o schimbare. Mi s-a părut că peste ea se suprapunea oa 
doua, care îi apăsa pielea ca o mască, pătrunzând-o. Un nou chip 
a luat naştere. Fascinat, dar şi dezgustat, am privit mai departe. 
Noua figură nu îmi era deloc necunoscută, dimpotrivă, o mai 
văzusem de multe ori. Ea aparţinea Asmodinei! 

Fiica diavolului o luase în stăpânire pe Miriam di Carlo. Ea era 
ca un dibbuk, acel spirit care se fixează într-un corp străin, îl 
preia şi îl transformă pe respectivul individ în cu totul altă 
persoană. Oricum, situaţia se prezenta şi mai rău, căci nu numai 


spiritul lui Miriam se schimbase, ci şi înfăţişarea ei: faţa îi 
devenise mai lată, iar părul, din castaniu, de un roşu aprins, aşa 
cum îi avea fiica diavolului. Şi gura se mărise, oasele obrajilor se 
ascuţiseră, doar semnul distinctiv îi lipsea. Deocamdată... 

Deodată pielea a plesnit pe frunte. Nu a ieşit nicio picătură de 
sânge, ci s-au ivit două umflături. Foarte repede, ele s-au mărit, 
au crescut în lungime şi s-au ascuţit la capăt. Miriam di Carlo 
devenise Asmodina! 

Am respirat adânc. Intuisem ceva asemănător în ultimele 
minute, dar acum aveam în faţă şi dovada. Pe undeva, trebuia să 
existe şi o explicaţie, cel puţin aşa speram. 

Asmodina, alias Miriam, a râs spre mine. Era un rânjet rău, 
batjocoritor, căci pe fiica diavolului nu o văzusem niciodată 
prietenoasă. Ei îi plăcea groaza, o încuraja, o provoca, nu 
degeaba era trimisa Haosului. Mi s-a adresat: 

— John Sinclair! A durat mult, dar până la urmă tot ai ajuns 
aici! A fost un drum plin de spaime, panică şi teroare, un drum 
aşa cum îl doresc eu. Te-ai aşteptat la aşa ceva? 

— Da. 

— Te cred pe cuvânt, căci ştiu că eşti greu de impresionat. 
Totuşi ai căzut în cursă. Îţi mai aminteşti de barul în care ai 
sărutat-o pe Miriam? în realitate, m-ai sărutat pe mine, Sinclair! 

Am clătinat din cap. 

— Nu mă poţi convinge, pentru că nu stă în firea ta să ai 
pasiuni pământeşti! 

Asmodina a făcut o grimasă. Nu suporta deloc când era 
contrazisă. 

— În orice caz, Miriam te-a atras în capcană. În asemenea 
cazuri nu este nevoie ca şoricelul să roadă aţa, ci e suficient să-l 
momeşti cu mirosuri ispititoare până când îşi vâră singur gâtul în 
laţ. 

— Trebuie să-ţi meargă tare prost dacă, pentru a mă prinde, 
te-ai ostenit să prefaci în ruină şi cenuşă un oraş întreg, să 
sacrifici nenumărați oameni... Pur şi simplu, eşti de plâns, 
Asmodina! Mai mult nu pot şi nu vreau să spun. Recurgi la 
mijloace care nu au nicio legătură cu succesul. Aş fi venit de 
bunăvoie, dacă aş fi ştiut calea către tine. Nu cu mult timp în 
urmă, am fost în lumea morţilor şi l-am întâlnit pe Destero, călăul 
tău. Atunci, din păcate, el mi-a scăpat... 

— lar acum nu îi vei scăpa tu lui! 


— Se poate. 

Ea şi-a ridicat braţul drept şi mi-a arătat pumnul. 

— Sinclair, vânător de fantome, numai din cauza ta am făcut 
toate astea! Am creat strigoii, am distrus un oraş, dar nimeni nu 
va şti nimic, pentru că am reuşit să opresc timpul! 

— Cum?! 

A început să râdă cu poftă când mi-a văzut expresia 
contrariată. Eram perplex. Asmodina manevrase timpul, oprindu-l 
cu metode magice; asta însemna, deci, că activităţile normale 
erau încremenite. Londra era şi nu era distrusă. Iluzia nefastă se 
înstăpânise peste toate. Printr-un ciudat joc al sorții, eu puteam 
să lupt împotriva persoanelor care ajunseseră în alt timp. Dacă le 
omoram, piereau definitiv ca şi cum n-ar fi existat niciodată, dar 
ceilalţi, care erau îngropaţi sub dărâmături, în realitate trăiau. 
Erau morţi numai în perioada timpului magic. 

În atari condiţii, era posibil ca Suko şi Shao să mai fie în viaţă. 
Totodată, mi se clarifica şi un alt mister: prietenii mei nu mă 
recunoscuseră deoarece existenţa lor se derula, la acel moment, 
pe alte coordonate temporale. 

Mi-am amintit din nou de ceasurile mele. La dracu', ele se 
opriseră la ora cinci dimineaţa. Pesemne atunci luase naştere 
tunelul timpului. La acea oră lovise Asmodina. Intr-adevăr, 
evenimentele mi-ar fi părut greu de înţeles şi de crezut, dacă nu 
le-aş fi trăit eu însumi... 

Am răsuflat adânc. 

— Ştiu ce se petrece în capul tău, vânătorule de fantome! a 
rânjit fiica diavolului. Îmi închipui că eşti cam dezorientat, dar 
poţi fi sigur că te mai aşteaptă şi alte încercări. Te-am ademenit 
încoace şi mă voi bucura din plin de chinurile tale. Şi, fără 
îndoială, va fi un spectacol de toată frumuseţea. 

Judecătorul s-a aplecat spre Asmodina şi i-a şoptit ceva. Fiica 
diavolului a dat din cap. 

— Da, ai dreptate. Trebuie s-o fac! 

— Ce anume? am întrebat. 

— Voi readuce timpul pe făgaşul lui normal, dar nu pentru a-ţi 
face ţie pe plac, ci din alte motive. Altfel i-aş pune în pericol pe 
Tod şi liga sa neagră, iar asta nu vreau să se întâmple în niciun 
caz. Dar atunci tu vei fi deja mort, vânătorule de fantome! 

S-a răsucit puţin şi a făcut un semn către arătările care o 
înconjurau. Acestea s-au dat înapoi, lăsând liber un culoar. 


Asmodina a strigat râzând: 

— Ţi-am pregătit o surpriză deosebit de plăcută. Sunt aici doi 
oameni care înseamnă foarte mult pentru tine... Veniţi încoace! 

Din stânga culoarului s-au desprins doi zombi. La început, nu i- 
am putut recunoaşte, dar apoi am văzut că erau un bărbat şi o 
femeie. 

O femeie cu părul lung. O chinezoaică. Spre mine se îndrepta 
Shao, iar la un pas în urma ei venea Suko, prietenul, şi partenerul 
meu. 

Ceea ce am simţit în acel moment este greu de descris. Totul 
era atât de copleşitor, atât de straniu, încât genunchii mi s-au 
înmuiat, iar frica mi-a tăiat suflarea. Cele două fiinţe dragi inimii 
mele fuseseră preschimbate în strigoi! 

Asmodina oprise timpul, în Londra totul decurgea de fapt 
normal, iar dacă tunelul magic dispărea, nimeni nu îşi mai putea 
aminti de nimic. Sau, totuşi, mă înşelam? 

Ceea ce se întâmpla acum nu era real? Il eliminasem pe Punky, 
iar el nu avea să mai fie trezit la viaţă. La fel urma să se întâmple 
cu Suko şi Shao. Dacă Asmodina îi va aţâţa împotriva mea şi îşi 
vor asculta pornirea, nu-mi rămânea altceva de făcut decât să-i 
lichidez. Trebuia să-mi omor propriii prieteni! Era o idee care mă 
scotea din minţi. 

Bineînţeles, Asmodina se distra. Se bucura de oroarea pe care 
o simţeam. Ştia, totodată, că îi ghicisem planurile, totuşi a spus: 

— Da, John Sinclair! Situaţia devine critică pentru tine, 
prietene! Planul meu se apropie de sfârşit. lar tu vei juca rolul 
principal... 

— Ce ai de gând? 

Cunoşteam deja răspunsul, dar voiam să-l mai aud o dată de la 
ea. 

— Vei muri de mâna prietenilor tăi. Voi asista la confruntare, 
să văd cum te descurci. Dacă totuşi vei câştiga, va fi numai un 
succes de palmares, nu mai mult. Nu ai nicio şansă să scapi 
teafăr de aici. Suntem prea mulţi. Te vom nimici! Nu îmi mai poţi 
smulge victoria, vânător de fantome! 

Totul demonstra că avea dreptate. Da, Asmodina nu mai voia 
să-i scape ocazia. Era neînduplecată şi ţinea prea multe atuuri în 
mână. 

M-am uitat la Shao şi Suko. Amândoi se opriseră şi priveau la 
stăpâna lor. Fiica diavolului a bătut din palme. 


— Să înceapă lupta! Vreau să-l văd pe Sinclair mort la 
picioarele mele! 

Imediat, Destero s-a clintit din loc. Involuntar, m-am ferit, 
pentru că am crezut că voia să se îndrepte împotriva mea. Dar el 
a păşit către chinez şi, deosebit de ceremonios, i-a înmânat sabia 
sa de călău. Suko a luat-o. Ţinea arma în mâna dreaptă. S-a 
întors apoi încet, căutându-şi adversarul. 

M-a privit. Nu era nevoie să meargă mai departe. Mă găsise. A 
dat din cap şi s-a pus în mişcare... 

XXX 

În vremea aceasta, Myxin rămăsese în umbră. El ar fi putut 
deschide uşa şi intra în imperiul din spatele ei, dar astfel soarta 
lui ar fi fost pecetluită. 

Micul vrăjitor şi-a iscodit mintea, căutând o soluţie pentru a-şi 
salva prietenul şi curând a ajuns la o concluzie: trebuia să încerce 
să-l elibereze, prin concentrare maximă, deoarece capacităţile 
sale telepatice renăscuseră. Poate că astfel reuşea să-i anihileze 
pe agresori. 

Myxin s-a aşezat în faţa uşii, în poziţia de reculegere, şi-a 
coborât pleoapele şi s-a adâncit în sine însuşi, concentrându-se 
totodată în direcţia dorită. A observat cum lumea din jurul lui 
dispare. Toate gândurile i se risipiseră, influenţele străine 
dispăruseră. Pentru el conta numai un singur lucru: salvarea lui 
John Sinclair. 

Deodată, Myxin a avut senzaţia că se ridică de la pământ, că 
pluteşte şi alunecă într-un univers al frigului perpetuu, unde 
domneşte Haosul. lar punctul central al acestui univers era o 
femeie. 

Asmodina! 

Figura ei apărea perfect conturată din întunecimea groaznică a 
hăului. Zâmbetul crud îi flutura pe buze, ochii priveau reci şi 
necruţători, ca şi cum ar fi vrut să atragă la sine sufletele tuturor 
oamenilor. 

Myxin simţea răutatea care emana din aceşti ochi şi care 
ameninţa să-i copleşească spiritul. A încercat cu disperare să-i 
pună stavilă, dar strădaniile lui erau sortite eşecului. 

Micul vrăjitor a scos un geamăt, faţa schimonosindu-i-se într- 
un rictus oribil. S-a aplecat încet într-o parte şi, pe nepusă-masă, 
a căzut la pământ şi a rămas nemişcat. Era golit sufleteşte, 
lipsindu-i puterea de a continua. 


Avea nevoie de un răgaz. Încet-încet, imaginea a dispărut din 
faţa ochilor săi. Chipul cel uriaş s-a retras, gândurile străine s-au 
şters şi lumea înconjurătoare a reapărut treptat. 

Şi-a revenit cu greu. A văzut uşa, apoi şi-a amintit că era în 
spital. S-a ridicat şovăind în capul oaselor. Işi simţea creierul 
amuţit, ca şi cum nu ar mai fi existat. 

Micul vrăjitor îşi propusese un lucru prea mare. Prin încercarea 
sa disperată, el voise să o învingă pe Asmodina, să o distrugă 
spiritual, dar se suprasolicitase, şi prin asta pierduse. 

Dar, totodată, era conştient de faptul că şansele lui John 
Sinclair erau infime. Să scapi din acest infern era un lucru 
imposibil. În lumea ei, Asmodina era, practic, invincibilă. lar 
moartea lui Sinclair ar fi însemnat victoria definitivă a forţelor 
întunericului. 

Ce era de făcut? 

Myxin s-a pregătit pentru un nou avânt. Poate totuşi exista o 
cale de ieşire din impas. Trebuia să încerce să se apropie de 
Miriam. Ea nu era atât de puternică precum Asmodina. Spiritul îi 
fusese luat în stăpânire de fiica diavolului, dar desigur că o 
frântură din personalitatea ei supravieţuise. Şi această conştiinţă 
de sine voia el să o activeze. 

În acelaşi timp, trebuia să intre în legătură cu John Sinclair. 
Voia să-i transmită o informaţie mentală, astfel ca John să 
participe la lupta pe care o începea. O încercare periculoasă şi 
riscantă, dar era singura posibilitate de a o birui pe Asmodina. 

Myxin şi-a reluat poziţia de reculegere. S-a destins şi şi-a întins 
antenele spirituale spre persoanele care se aflau în spatele uşii... 

x x * 

Eram într-o dilemă groaznică. 

Desigur că nimeni nu mă împiedica să-mi folosesc pistolul 
Beretta, dar astfel mi-aş fi omorât prietenul. Poate mai aveam 
totuşi o şansă să-i salvez. 

Pe de altă parte, chinezul era obsedat de ideea de a mă ucide. 
Devenise o bestie setoasă de sânge, iar viaţa mea atârna acum 
de un fir de păr. 

Şi Suko s-a apropiat. Nu mai mergea atât de suplu ca înainte. 
Se părea că îi este greu să se ţină pe picioare şi avea mişcări 
legănate. Chipul său era complet desfigurat datorită ochilor daţi 
peste cap, gura îi era pe jumătate deschisă şi din ea i se scurgea 
salivă. 


În mâna dreaptă ţinea sabia. Era o armă primejdioasă, cu lama 
lungă şi lată, făurită în focul infernului. Victime fără număr îşi 
găsiseră sfârşitul sub tăişul necruţător. 

Toţi priveau în tăcere. Asmodina s-a mişcat pe tronul de piatră 
şi s-a aplecat puţin înainte. Ochii îi străluceau. Abia aştepta să 
mă vadă zăcând mort la picioarele ei. Destero fremăta de 
nerăbdare. Maddox îşi deschisese cartea şi citea din ea. Zombii 
aşteptau un ordin de la stăpâna lor. 

Chinezul mânuia sabia ca şi cum niciodată nu ar fi făcut 
altceva în viaţa lui. Mişcările, neîndemânatice la început, au 
devenit mai mlădioase. Ştia să-şi folosească bine braţele. 

Prima lovitură am evitat-o fără probleme. Fusese numai de 
hărţuială, de încercare, dar fusese dată cu forţă. Auzisem 
şuieratul lamei, când ea despicase aerul, şi acest sunet nu lăsa 
nicio îndoială că Suko era pregătit să mă omoare. 

Braţul. Său drept a coborât din nou cu o mişcare rapidă. Am 
alunecat înapoi, m-am aplecat într-o parte şi automatul mi-a 
căzut de pe umăr. L-am prins cu amândouă mâinile, 

Suko a lovit cu putere. Am ridicat braţele şi am auzit 
zăngănitul lamei pe automat. Au sărit scântei. A trebuit să-l ţin 
strâns, pentru că forţa izbiturii mi l-ar fi smuls din mâini. 
Involuntar, am făcut un pas înapoi şi am auzit ceata de zombi 
murmurând. 

Apoi, din întoarcere, Suko a lovit din nou. A fost o acţiune 
perfidă. M-am aplecat fulgerător, astfel că tăişul mi-a trecut pe 
deasupra capului. M-am ridicat, am făcut un salt şi am lovit la 
rândul meu. 

Ţeava armei l-a nimerit pe Suko la gât, dezechilibrându-l. 
Chinezul a căzut ca un bolovan. Mâna mea dreaptă a lăsat 
automatul şi a apucat pistolul Beretta. 

În clipa următoare m-am răzgândit, iar Asmodinei i s-a oprit 
râsul în gât. Nu, nu voiam să-i fac plăcerea de a--mi omori 
prietenul! 

Intre timp, el se întorsese pe o parte, ridicându-se. Am 
reacţionat imediat, pocnindu-l din nou. Mă durea faptul că îl 
lovesc, dar nu aveam de ales, căci Suko voia cu orice chip să-mi 
vină de hac. Mintea lui o luase razna, metamorfozându-l într-o 
maşină programată să ucidă. 

Suko s-a prăbuşit din nou. Am aruncat pistolul automat şi l-am 
atacat cu mâinile goale în intenţia de a-i smulge sabia. Insă 


pentru prima dată am încasat-o şi eu. Chinezul a făcut o rotaţie 
pe loc, şi-a forfecat picioarele şi m-a atins puternic în genunchi. 
M-am frânt în două. El a râs, s-a săltat de jos mai repede decât 
mă aşteptam şi a apucat arma. 

M-am aruncat într-o parte.. Lama a şuierat pe lângă mine şi s-a 
înfipt în pământ. Chinezul a ridicat-o din nou şi a revenit. 

Era deasupra mea. Braţele îi erau uşor date pe spate, degetele 
ţineau strâns mânerul sabiei... Pentru o fracțiune de secundă m-a 
cuprins o frică de moarte. 

Suko a ezitat o clipă. Şi nu am lăsat să-mi scape această 
minimă şansă. M-am rostogolit şi, cu un avânt neaşteptat, am 
reuşit să apuc pistolul automat. L-am înălţat cu iuţeală deasupra 
capului. 

Sabia a spintecat aerul şi a întâlnit scrâşnind ţeava armei. Mi- 
am aruncat picioarele înainte, vrând să-l nimeresc pe Suko, dar 
acesta a făcut o eschivă. 

Revenind în poziţie normală, m-am clătinat şi am tras adânc 
aer în piept. Drace, ultimul atac mă pusese la grea încercare. 
Putusem să-l parez la timp, dar mâinile îmi tremurau, genunchii 
mi se muiaseră. 

Respiram cu dificultate, în timp ce Suko devenea din ce în ce 
mai înverşunat. Automatul mi se părea al naibii de greu şi ispita 
de a termina totul cu un glonte din Beretta mă atrăgea tot mai 
mult. 

Chinezul ţinea acum sabia lui Destero cu amândouă mâinile; o 
mişca la stânga şi la dreapta, o ridica deasupra capului şi lovea. 
Loviturile veneau din amândouă părţile, rapide şi puternice, 
astfel că îmi era din ce în ce mai greu să le evit. Odată şi odată, 
trebuia să nimerească. Şi atunci... 

În timp ce mă eschivam, mă gândeam cu febrilitate. Şi, brusc, 
în mintea mea s-a ivit o idee disperată - ideea, de a juca totul pe 
o singură carte. Şi aceasta se numea Asmodina. 

Deşi Suko mă ataca, voiam să încerc s-o iau prin surprindere şi 
s-o fac inofensivă pe fiica diavolului. Dar pentru asta trebuia să 
ajung în apropierea ei. Mă găseam în acea clipă în dreapta 
jilţului. Strigoii se vedeau nevoiţi să lărgească cercul dacă nu 
voiau să fie nimeriţi, pentru că loviturile lui Suko treceau adesea 
foarte aproape da feţele lor puhave. 

Mi-am concentrat şi mai mult atenţia asupra adversarului meu. 
Suko mânuia sabia cu măiestrie, ea abătându-se asupra mea de 


sus în jos. 

M-am aruncat într-o parte, m-am lăsat la pământ, m-am dat 
peste cap şi am revenit în picioare, dar în aşa fel încât să fiu mai 
aproape de Asmodina. 

Chinezul a fost silit să se întoarcă. Înainte de a-şi încerca 
următoarea lovitură, am acţionat. Patru, cel mult cinci paşi mă 
mai despărţeau de scaunul de piatră pe care stătea fiica 
diavolului. Am parcurs distanţa iute ca gândul, dar n-am ajuns 
până la ţintă. Cineva a intervenit... 

Shao! 

Până atunci, stătuse în expectativă. Dar văzând că Suko nu 
reuşea să mă lichideze şi că eu voiam să mă apropii de stăpâna 
ei, sărise înainte, barându-mi calea. 

Am vrut s-o ocolesc, dar Shao nu s-a lăsat păcălită. Mi-a pus 
piedică, eu m-am poticnit şi am căzut la pământ lângă tronul de 
piatră. 

Asmodina, alias Miriam di Carlo, a râs. A ridicat un picior şi m-a 
lovit. Vârful pantofului m-a nimerit în şale. M-am strâmbat de 
durere şi m-am întors pe spate. Apoi ordinul a plesnit ca un bici: 

— Stai acolo! 

Am rămas nemişcat. Suko s-a apropiat ca un tăvălug. Trupul 
său îmi părea mai mare, mai puternic, ca al unui uriaş fioros. 

S-a oprit lângă mine. Mâna stângă mi s-a încleştat pe pistol, 
cea dreaptă pe piept. Cu ochii dilataţi l-am privit pe chinez în 
faţă. 

Suko a înălţat sabia! 

Cu coada ochiului am observat o mişcare. Doi zombi aduseseră 
o bancă de piatră şi o puseseră lângă tronul Asmodinei. Nu era 
greu de ghicit ce va urma. 

Destero s-a aplecat fulgerător, m-a luat pe sus şi, înainte de a 
putea face vreo mişcare, m-a trântit pe piatra de execuţie. Am 
aterizat pe piept şi durerea m-a săgetat până în umeri şi gât. 

Atunci am auzit porunca. Asmodina a strigat: 

— Călău, loveşte! Omoară-l pe vânătorul de fantome John 
Sinclair! 

Şi Suko a ridicat sabia, pentru a-i tăia capul celui mai bun 
prieten al său... 

x kx * 

Dar nu, nu puteam să mor aşa prosteşte! Trebuia cu orice chip 

să-mi joc ultima carte, iar pentru asta nu exista decât o unică 


soluţie: activarea la maximum a câmpului meu energetic. Era o 
armă cu două tăişuri, dar n-aveam încotro, clipele îmi erau 
numărate. Am invocat mantra supremă şi am plonjat în 
străfundurile sufletului meu. În spatele pleoapelor se învolburau 
valuri violacee, tăcute, amenințătoare, târându-mă cu ele în 
vâltoarea din adâncuri. Concentrarea devenea din ce în ce mai 
dureroasă. Totuşi, era necesar să merg şi mai departe, cu orice 
risc. 

Deodată am perceput un gând străin. Întâi timid, apoi din ce în 
ce mai puternic. Cu o tresărire de inimă, l-am recunoscut: era 
Myxin. Micul magician se străduia din răsputeri să-mi vină în 
ajutor. În alte condiţii, aş fi răsuflat uşurat. Oricum, sorții de 
izbândă creşteau considerabil. Dacă şi el îşi punea îm valoare 
energia latentă, atunci, prin cumulare, puteam realiza un scut 
protector împotriva forţelor distructive. Am făcut un ultim efort 
de concentrare. În creier mi s-a declanşat un fulger orbitor şi tot 
trupul mi s-a sfârtecat parcă de o explozie. Am simţit că mă 
prăvălesc şi că mă înalţ totodată. 

Apoi am auzit ţipetele. De ură, de teroare, de neputinţă... 

Am deschis ochii. Ceea ce am văzut m-a umplut de uimire: 
stăteam în picioare pe piatra de osândă, iar în jurul meu apăruse 
o aură strălucitoare. Zombii se retrăgeau înspăimântați. Treptat- 
treptat, lumina protectoare se extindea, cuprinzând acum şi 
sabia. Lama a început să se topească. Metalul negru curgea la 
pământ şi se răcea sfârâind. Dacă prietenul meu intra în raza de 
acţiune a aurei era definitiv pierdut. 

— Suko, aruncă sabia! am urlat. 

Chinezul m-a ascultat instinctiv. Arma i-a alunecat din mână, 
iar el a făcut un salt înapoi. 

Venise timpul să mă ocup de Asmodina. Ea se ridicase din jilţul 
de piatră şi se retrăsese câţiva paşi, cu chipul schimonosit de 
ură. Fără să mai stau pe gânduri, m-am aruncat asupra ei, cu 
intenţia de a o apuca de coarne: şocul energetic ar fi paralizat-o 
pentru o vreme. 

Dar fiica diavolului şi-a folosit magia. Braţul meu drept a 
înţepenit dintr-o dată în aer. Totodată, am recepționat şi mesajul 
lui Myxin: încă puţin, şi ajungea la limita puterilor sale. Trebuia să 
mă pregătesc pentru un ultim efort. Aura începea să-şi piardă din 
strălucire. 

Nici Asmodina însă nu mai era aceeaşi. Din cauză că se folosea 


de un trup străin? Sau energia degajată de mine îşi făcuse 
efectul? Oricum, forţa ei scăzuse considerabil. Totuşi, şi-a repezit 
mâinile spre gâtul meu, încercând să mă sugrume. 

Am vrut să o lovesc, dar pumnul meu a întâlnit parcă un zici. 
Apoi cineva m-a tras de umăr, m-a întors şi am fost împins cu 
putere. M-am rostogolit ca o pisică şi m-am pregătit să sar în 
picioare, când am auzit: 

— Ascultă, te-ai ţicnit? Ce-i cu tine? 

Am deschis ochii. În faţa mea stătea Suko, ţinând-o de umeri 
pe Shao. Şi amândoi erau complet normali. 

Nu-mi reveneam din uimire. Un vânt rece de toamnă îmi 
răscolea părul şi îmi usca sudoarea de pe faţă. Am oftat din greu. 
Suko mi-a întins mâna. 

— Ridică-te, John! 

l-am acceptat cu bucurie ajutorul. Am întrebat: 

— Unde suntem? 

Chinezul a ridicat din umeri. 

M-am întors să văd unde mă aflu. Era încă întuneric, dar 
primele stele începeau să pălească. In apropiere se auzeau 
zgomotele maşinilor. Cunoşteam această atmosferă specifică din 
preajma ivirii zorilor. L-am întrebat pe prietenul meu: 

— De fapt, cât este ceasul? 

— Cinci dimineaţa! 

Atunci mi-am reamintit totul. La ora asta, prin intervenţia 
Asmodinei, se formase tunelul timpului. Intrasem în viitoarea 
evenimentelor nefireşti, nimeni nu mă recunoscuse, trăisem 
pieirea Londrei, o întâlnisem pe Miriam di Carlo, fusesem atras 
într-o cursă şi condamnat la moarte. 

Suko urma să mă omoare. L-am privit lung, cu o oarecare 
compătimire. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu, ai vrut doar să-mi tai capul! i-am răspuns sarcastic. 

Chinezul a zâmbit. 

— Asta mi-o doresc mereu, ca să-ţi tacă odată gura, dar apoi 
îmi spun că şi creaturi ca tine au dreptul să trăiască! 

— Ai vrut într-adevăr să mă omori! 

Când Suko mi-a văzut expresia serioasă, şi-a dat seama că nu 
glumeam. 

— Ce s-a întâmplat în realitate, John? 

— Lasă-mă să-mi trag sufletul. Mergem în altă parte. Poate mai 


este vreun bar deschis... 

— Okay! O iei şi pe ea? 

— Pe cine? 

— Pe tânăra de colo. 

Lângă un pom, am zărit-o pe Miriam di Carlo, stingheră şi 
zgribulită. Cerule, o uitasem cu desăvârşire! Am fugit spre ea şi 
am luat-o de mână. 

— Haide! 

Miriam a dat numai din cap, apoi l-a lăsat pe umărul meu. În 
aparenţă, arăta normal. Dar nu puteam şti ce modificări urmau 
să survină în sufletul ei, după cele întâmplate. M-a întrebat încet: 

— Ştii unde suntem, John? 

— Nu. 

— În Soho. Lângă spitalul St. Michael. lar clădirea este 
neatinsă... 

x kx * 

Am găsit un bar deschis. Patronul era cam morocănos, dar ne- 
a pus două căni mari cu cafea pe măsuţa rotundă, după care și-a 
văzut de treburile lui. 

Am istorisit în linişte întreaga aventură. Suko şi Shao refuzau 
să creadă că deveniseră zombi, dar Miriam îmi era martoră. Pe 
chipurile lor citeam rând pe rând uimirea şi teroarea, 
nedumerirea şi scepticismul. Desigur, povestea noastră părea 
incredibilă. Între două înghiţituri de cafea, Suko m-a întrebat: 

— Atunci, casele în ruine, maşinile distruse... Ce s-a ales de 
ele? 

— Pentru ceilalţi oameni, dezastrul nici n-a avut loc. Clădirile 
sunt în picioare, maşina o voi găsi intactă, iar avionul va ateriza 
normal. Nimic nu s-a întâmplat în timpul real. 

— Şi totuşi, era cât pe ce să mori! 

— Fără doar şi poate! 

— De fapt, ce te-a salvat? 

— Nu i-aş dori nimănui să repete încercarea. Experienţa cu 
activarea câmpului energetic putea să-mi fie fatală. Spre norocul 
meu, Myxin se afla prin apropiere şi mi-a fost de mare ajutor. 
Unindu-ne energiile am reuşit s-o izgonim pe Asmodina, care 
pusese stăpânire pe Miriam... 

Am plătit şi am ieşit tuspatru. Afară, am avut surpriza să-l 
zăresc pe celălalt trotuar pe Myxin. Ne-a făcut semn cu mâna şi a 
dispărut. 


Londra se trezea. Acest oraş minunat de pe Tamisa se 
pregătea să păşească într-o nouă zi trepidantă. Nu existau ruine, 
nici groază, nici teamă. Visul cel rău se risipise definitiv. lar 
bucuria mea nu cunoştea margini. 

XXX 

O oră mai târziu, am ajuns la Scotland Yard. Portarul şi colegii 
mi-au adresat salutul obişnuit. In mod sigur însă s-au mirat 
oarecum de buna mea dispoziţie când i-am întrebat cum le mai 
merge. 

Ceasul meu era pe birou, în perfectă stare de funcţionare. Apoi 
am auzit paşi: venea Glenda Perkins. Am sărit în sus şi i-am ieşit 
în întâmpinare. A făcut ochii mari şi a zâmbit. 

— Ei, ei, ce s-a întâmplat, John? 

— Mă bucur că ai apărut! 

Apoi m-am aplecat şi i-am dat o sărutare. Glenda s-a clătinat şi 
a suflat din greu, uitându-se apoi speriată în jur. Nu, nimeni nu 
ne văzuse. A şoptit înroşindu-se: 

— Inspector şef John Sinclair, doriţi mereu să vă salutaţi astfel 
secretara? 

— Numai în anumite zile. 

— Şi care sunt acele zile? 

Asta, scumpa mea Glenda, urmează s-o stabilim cât de 
curând... 


SFÂRŞIT