Doru Davidovici — Intrarea actorilor

Doru Davidovici 


Intrarea Actorilor 


Versiune ebook: [2.0] 


PARTEA ÎNTÂI 


P. Lena am cunoscut-o în vara în care am dat 


examen la şcoala militară de aviaţie, de fapt după ce m- 
am întors acasă cu examenul luat, şi puştii din cartier m- 
au decretat idolul lor. A fost o vară grozav de fierbinte, 
chiar şi pentru Bucureşti, iar pentru mine, care abia 
aşteptam să îmbrac uniforma cu cuci de aur şi petliţe 
azurii, s-a transformat într-un coşmar vâscos şi 
incandescent, prelungit la nesfârşire. Nu ştiu precis cum 
am ajuns în strada Dr. Staicovici ; nu mai ştiu nici ce m-a 
îndemnat, poate umbra, s-o iau agale pe trotuarul vechi, 
cu dale strâmbate de rădăcinile castanilor groşi ; ţin 
minte însă cele două firme spălăcite, una invitându-mă 
să joc tenis pe „Progresul”, cealaltă — să fac o baie la 
„Bragadiru”. Am preferat baia, adică firma ştrandului, era 
o idee mai albastră decât cea a terenului de tenis, şi asta 
a fost hotărâtor. Am urcat scările de beton cu trepte 
late ; în dosul ghişeului de bilete se vedea un anunţ : 
„inchiriem cabine, umbrele şi saltele gonflabile”, iar sub 
anunţ dormita acru o fată bătrână cu ochelari. Aveam 
bani, ai mei au fost foarte darnici după ce i-am anunţat 
că în mod cert voi deveni pilot de vânătoare, mama 
plângea în dormitor seara, înainte de culcare, îl auzeam 
prin peretele subţire pe taică-meu încercând s-o 
liniştească, iar dimineaţa amândoi, voit nepăsători şi 
ferindu-se unul de celălalt, îmi ofereau — în treacăt şi 
absolut întâmplător — prinosul fără miros al dragostei lor 
părinteşti : „la, distrează-te...”. „Distrează-te cât mai ai 
timp”, tălmăceam în privirile lor îngrijorate. Băgăm 
bancnotele făcute ghem în buzunar şi ridicam din umeri : 
era atât de cald, încât n-aveam chef de nimic. Au fost 


4 


vremuri de aur pe care le-am regretat mai târziu, după 
ce s-au obişnuit cu ideea şi după ce au băgat de seamă 
că mă întorc acasă, în fiecare concediu, cel puţin la fel de 
întreg cum am plecat. Mă rog, în ziua aceea, dacă 
preferam tenisul, probabil nu s-ar fi întâmplat nimic şi 
toată povestea s-ar fi încheiat pe terasa stadionului, la 
un pahar de pepsi cu vreun partener ocazional, roşu şi 
asudat. Eu însă am intrat la ştrand, am închiriat o cabină, 
o umbrelă şi o saltea gonflabilă, m-am schimbat în 
cabină, am deschis umbrela pe pajiştea de lângă bazin, 
nu în partea aceea unde terenul urcă, ci jos, spre 
trambulina mare, şi m-am instalat la umbră pe salteaua 
de cauciuc roşu. Aveam impresia că plutesc la o palmă 
de suprafaţa pământului, asta până când salteaua a 
început să transpire sub mine, ar fi trebuit să merg să 
mă arunc în bazin sau să fac un duş, dar mi-era prea lene 
să mă mişc. Difuzorul hârâia finala concursului de muzică 
uşoară de la Dresda, întâi a cântat o rusoaică, pe 
nemţeşte, apoi un ceh, tot în germană, la urmă Dida 
Drăgan, de asemenea în limba ţării gazdă, mein Gott, era 
o plăcere să-i asculţi, locurile întâi, doi şi trei. 

M-am răsucit pe salteaua mea umezită, vroiam să 
dorm puţin, noaptea nu puteam închide ochii din pricina 
zădufului, cred că şi aţipisem, aşa că mi-a trebuit ceva 
vreme până să deschid un ochi, când m-am auzit strigat. 
Gigi, uite unde mă întâlnesc cu colegi de liceu după ce 
ne-am despărţit pe vecie acum vreo două luni, la 
banchetul de absolvire. Căţărat pe picioarele-i lungi, 
nesfârşit de lungi cum le vedeam eu de jos, rostogolindu- 
şi ochii rotunzi, mă împroşca cu gloanţe dintr-un Colt 
închipuit — „Puf, puf. Salut, bă, aviatorule !” 

Gigi intrase la regie de film şi arbora nişte chiloţi de 
baie lungi până la jumătatea coapsei, împodobiţi cu 
palmieri şi scene de groază din viaţa maimuţelor şi a 
vânătorilor de tigri, consumate în junglă. A întins mâna 
slabă pe încheietura căreia juca zornăind un lanţ gros, 


dar lanţul n-avea nici o legătură cu regia, făcea parte din 
Gigi, îl avea de mult şi pătimise destul din cauza lui de la 
toţi diriginţii care se perindaseră prin clasa noastră. 
Colegul meu n-a renunţat însă la lanţ, nici diriginţii la 
ameninţări, aveau ei ce aveau cu brăţara aia nenorocită 
— n-am reuşit să-i înţeleg, chestie de maturitate, maică- 
mea pretindea că... 

— Hai cu mine, a spus Gigi, sunt cu nişte amici. 

N-ar fi trebuit să mă duc. Mi-am adunat picioarele sub 
mine şi m-am răsucit pe o coastă: 

— Fete sunt ? 

Gigi a ridicat din umeri : „soră-mea”... Mi se mai 
oferea o şansă, dar nu m-am folosit de ea. Am sărit în 
picioare, „să mergem”. Mi-am lăţit pieptul, mi-am umflat 
umerii şi am pornit după Gigi, pe drum mi-am compus cu 
grijă expresia de „pilot nimerit la ştrand întâmplător, 
venind direct de la aerodrom”. 

Amicii jucau șeptic sub un tufiş, acolo unde pajiştea 
ştrandului se transformă în povârniş. Erau strânşi în jurul 
cărţilor de joc încă doi regizori noi-nouţi, un actor 
proaspăt de tot, şi din primul moment m-am simţit 
stingher în acel mediu artistic. Ne-am strâns mâinile, nu 
prea convinşi, oamenii de artă aveau palmele moi şi un 
aer suferind, creaţia doare, eu eram dedat unei 
profesiuni incerte pentru toată adunarea, dar în care 
— hotărât — fizicul joacă un rol important, aşa că nu ştiu 
ce fluid ostil circula pulsând între noi, voalând până şi 
lava incandescentă revărsată de sus peste umerii noştri 
prăjiţi. M-am aşezat pe iarbă, în afara cercului lor, 
începusem să regret umbrela, salteaua gonflabilă şi 
cabina închiriată pe toată ziua. Ce-ar fi dacă m-aş ridica, 
şi... ah, avioanele, ce ştiţi voi, prăpădiţilor. Am schiţat o 
mişcare, mi se mai oferea o posibilitate, ultima. 

— Unde-i puştoaica ? 

Puştoaica, sora lui Gigi. M-am uitat în direcţia 
aproximativ indicată de braţul aruncat neglijent peste 


6 


umăr şi am sărit în picioare. Mai bine aş fi rămas aşezat 
pe iarbă pentru că, oricum, în clipa următoare mi s-a 
părut că nu exist decât de la genunchi în sus, aşteptând 
să mă prăvălesc sau să mă afund în pământ. Se ridicase 
din spatele tufişului, puţin nedumerită, mutându-şi 
privirile de la mutra mea uluită la spinarea costelivă a 
fratelui ei... 

— Cunoaşteţi-vă, a mormăit Gigi, fără să se întoarcă. 

.„.Mult timp n-am putut să mă uit la Lena ; îmi simţea 
privirea, se răsucea întrebătoare şi ochii mei începeau să 
alerge în toate părţile — aşa că imaginea care mi-a 
rămas şi m-a însoţit multă vreme — Lena mea —e de 
fapt o reconstituire din goana acelor priviri furişate. 
Prima impresie a fost de ceva nespus de zvelt şi auriu, 
aşa, o lamă de lumină suplă vibrând reţinut, prăpăstiile 
întunecate ale ochilor cu sclipiri repezite de alamă 
fierbinte şi părul —tone de metal scump prăvălite 
sălbatic pe umeri şi pe spate ; cum nu se frângea gâtul 
lung sub coama aceea compactă ?! M-am cutremurat, nu 
se putea ca împletitura asta de bronz fragil, alamă topită 
şi aur vechi, adusă aici să nu sucească minţile lucide ale 
viitorilor elevi aviatori. Am închis ochii, am strâns 
pleoapele, mă ardeau roşu pleoapele strânse sub lumina 
soarelui copleşitor — şi sub cealaltă — bine, era deja 
prea târziu, i-am deschis iar, o vedeam tot acolo, în faţa 
mea, arcul buzelor destins într-un zâmbet nesigur, eram 
numai noi, zburaseră vâjâind avioanele, Gigi, artiştii, 
salteaua  gonflabilă şi ştrandul — rămăsese numai 
soarele peste noi doi, deschis arzător spre un început de 
lume — străfulgerarea bănuită a dinţilor albi, puternici, 
silabele rostogolite lin şi distinct, ca bile masive de fontă 
lustruită într-un jgheab de marmură rece : 

— l-lea-na. 

„„.Şi încă, ceva ascuns, la pândă, strâns ca un arc gata 
să plesnească şi tăinuit cu grijă. 


Şi-a scuturat coama, întinzându-mi mâna. Am apucat 
degetele subţiri, puternice, le-am simţit fremătând în 
palma asudată : 

— Doru. 

„numele meu de vițel docil, de copil cu strai de 
catifea ori de fotbalist divizionar. 

Doru, am repetat cu voce albă. Fără nici o glumă. ŞI, 
deodată, mi s-a făcut frică. Frică pentru şcoala mea de 
aviaţie care aştepta undeva, la umbra dealurilor şi la încă 
două ore bune de mers cu trenul de la Bucureşti ; frică 
pentru umbrela uitată dincolo de bazin, sub pasarela 
spânzurată de peretele clădirii prelungi, adăpostind 
cabinele şi vestiarul ; frică pentru fata de lângă mine 
nedumerită şi vag plictisită ; şi, mai cu seamă, frică de 
tipii ăia limfatici care-şi plesneau cărţile de joc în iarbă, la 
picioarele noastre. 

— Bine, am spus vioi, cât puteam eu de vioi şi 
nepăsător, să mergem să facem baie. Am pornit înainte 
fără să întorc capul, parcă alunecam pe o pernă de aer. 
Dumnezeule, idioţii ăia nu văzuseră ? Şi aşa, mergând 
degajat şi bălăngănindu-mi braţele pe lângă corp, s-a 
ridicat încă o spaimă în mine, o spaimă fără nume, de 
mult adormită, niciodată trăită, dar ştiută — rămăsese 
undeva aşteptând, zestre de animal hăituit, de oştean 
dormind cu sabia sub pernă — se ridicase contorsionată, 
bâjbâind şi strângându-mi coşul pieptului într-un nod şi 
nu m-am liniştit prea mult când i-am găsit numele 
prevestitor de noi nelinişti, bărbaţii din mine treziţi într-o 
clipă : spaima de a nu-mi şti femeia la adăpost. 

— Hai mai bine să mâncăm îngheţată. 

Ileana şi-a smuls braţul din degetele mele, când naiba 
o apucasem, şi-a smuls braţul din degetele mele, a privit 
urmele albe, ovale, lăsate în pielea bronzată, a ridicat 
ochii exasperată şi m-am rostogpolit scurt, fără să am nici 
măcar timp să strig, în apa aceea neagră, adâncă, 
fulgerată misterios de licăriri aurii : certitudine. 


8 


x 


— Cred că o să-ți spun Lena, am anuntat. Ileana e prea 
lung şi sună aşa... arhaic.Fata m-a privit de sub coama ei 
lungă, acum încâlcită : înota fără cască şi părul i se 
uscase în laţe care se încurcau între ele : 

— Chiar te-ai înscris la şcoala de aviaţie ? 

Dumnezeule, de când aşteptam întrebarea asta ! Am 
ridicat din umeri, nepăsător : da. Şi-a prins genunchii 
între braţe, şi-a culcat capul pe genunchi ; avea un bikini 
minuscul, desenat pe ea cu multă economie ; vedeam la 
fiecare mişcare fibre tari reliefându-se prelungi sub piele, 
ondulându-se, ca apoi să dispară, topite, în arama 
picioarelor zvelte şi puternice. 

— Ai zburat vreodată ? 

„„în fiecare noapte, uneori şi ziua în amiaza mare, de 
câte ori sunt lăsat în pace. Botezul aerului avea să mi-l 
facă peste nu mult timp un instructor de zbor cu mişcări 
încete şi umeri laţi, poreclit Fitil, dar ştiam dinainte cum 
o să fie, aşa că surpriza şi-a scăzut mult din efect. În 
zborul acela am descoperit însă avionul, aşa cum nu-l 
ştiam... 

— Bineînţeles, am spus. E nemaipomenit. Deasupra, 
numai cer... 

— „şi dedesubt numai pământ, a completat Lena, 
într-adevăr, nemaipomenit. 

Am privit-o descumpănit ; fata închisese ochii, ca 
pentru a-mi da răgaz s-o admir. Gleznele fine, gambele 
subţiri, coapsele, pântecul supt, linia castă a sânilor, greu 
de văzut printre braţele strânse ; gâtul plecat, părul 
acoperindu-i umerii şi tăind în două obrazul cu o linie 
precisă. Mi-am spus că e o minune nesperată fata asta 
ghemuită în soare alături de mine, şi din nou m-a 
fulgerat spaima aceea scurtă : idioţii, nu văzuseră ? 

— Tu ce faci ? 


A răspuns fără să ridice capul, şi glasul parcă i se 
desprindea dintre umerii aurii : 

— Şcoala de balet. 

„„Pas de deux, pas de trois, domnii schimbă cu 
domnişoarele, domnişoarele cu domnii. Stop, de la 
început. Pianul, vă rog. 

Şi clădirea aceea gotică, stingher castel printre blocuri 
în mijlocul Bucureştiului. Aveam un unchi care locuia 
chiar vizavi, la etajul patru al unei case masive, placată 
cu marmură neagră, şi pierdusem ceva timp pe terasa 
largă, minunându-mă de incredibila construcţie: turnuri, 
acoperiş cu creste dantelate, balcoane traforate migălos 
în piatră dură, firidele ferestrelor cu vitralii prinse în rame 
subţiri de plumb. Prin ferestrele acelea se zăreau în 
penumbra încăperilor, înalte şi reci ca un interior de 
ghețar, trupuri contorsionate, sărind sau întinzându-şi 
ligamentele la o bară de alamă prinsă de peretele 
oglindă. lată explicaţia picioarelor frumoase, dar cu câtă 
trudă ! 

— Şcoala aia de tortură. 

Fata a ridicat capul, surprinsă. 

— De unde ştii ? 

— Ştiu. 

Şi-a muşcat buza de jos cu dinţii mari, albi, era un gest 
al ei cu care m-am obişnuit mai târziu, apoi a pufnit 
uşor : 

— Ce ştii tu ce-i ăla dans... 

Evident, habar n-aveam. Am sărit în picioare şi am 
executat câteva figuri de balet clasic, ce-mi mai 
aminteam de la lecţiile luate cu uscăţiva domnişoară 
Sibil, pe vremea când părinţii mai interveneau hotărâtor 
în educaţia mea. 

— Uită-te la ăla. 

M-am întors, „ăla” era un tip urcat pe platforma 
trambulinei de zece metri, un fel de păpuşă neagră 


10 


decupată pe cer, ţopăind de pe un picior pe altul şi 
balansându-şi braţele. 

— Face încălzirea. 

— O să sfârâie în apă, dacă se mai încălzeşte mult. 

Lena a surâs şi m-am lăsat în iarbă, lângă ea. Am 
ridicat mâna să-i dau la o parte părul din ochi, ţinea 
capul răsucit nu-ştiu-cum ca să poată privi, n-am 
îndrăznit s-o ating. Pe platforma trambulinei păpuşa 
neagră se oprise din ţopăit şi încremenise cu braţele 
ridicate, ca un muţunache fixat în echilibru instabil chiar 
lângă muchia rotunjită de beton. Atunci am simţit 
degetele fetei apucând mâna mea, pe urmă atingerea 
părului încă umed ; nu, nu era aur topit. Se făcuse linişte 
când i-am mângâiat părul, o dată şi încă o dată, şi 
degetele mi se încurcau în şuviţele umede ; apoi 
muţunache de pe trambulină a început să se încline, la 
început puţin, zgâriind cerul încins cu vârful degetelor 
întinse, apoi din ce în ce mai mult, fără să accelereze 
mişcarea ; s-a desprins şi a zburat nesfârşit prin aer, 
parcă filmat cu încetinitorul. Pe măsură ce cădea, 
devenea mai mare şi s-a prăvălit în bazin ca un bloc 
inert, fără să schiţeze vreo mişcare, ridicând o coloană 
strălucitoare de apă. Am simţit în palmă zbaterea 
genelor ; coloana de apă s-a surpat cu zgomot, am 
mângâiat ochii închişi şi sprâncenele negre. Lena şi-a 
ferit faţa, deschizând ochii : „a sărit ?” 

Tipul se săltase peste marginea bazinului; s-a scuturat 
de apă, apoi a împietrit pe bordura albastră, cu ochii în 
soare. Era o statuie reuşită, avea trup frumos, de sportiv 
antrenat. 

— Lena, am spus. Lena, Lena. 

Fata a rânjit scurt : „mai poţi să spui o dată”. 

— Lena, am repetat. Nu fă pe nebuna. Soare. Apă. 
Avioane. Hai şi noi să înotăm. 

Călcând peste trupurile întinse pe iarbă, de noi se 
apropia Gigi, şi nu i-am înţeles faţa îngrijorată şi 


11 


strâmbătura fugară când ne-a văzut. Lena şi-a muşcat 
uşor buzele cu dinţii, s-a ridicat în picioare, s-a depărtat 
de mine. 

— Ce naiba faceţi aici ? 

Avea un aer de tanc pus pe distrugere. Am ridicat din 
umeri, simţeam că ceva e în neregulă, chestii de-ale lor, 
nu vroiam să mă amestec, dar Lena tăcea şi am răspuns: 

— Stăteam de vorbă. 

— Bine, a mormăit Gigi, să mergem. 

Să mergem, adică el şi cu soră-sa. 

— Salut! 

— Salut... 

Am ridicat din umeri şi am pornit spre umbrela şi 
salteaua mea de pânză cauciucată, roşie. Pe drum m-am 
întors şi am privit după ei : între şoldurile sărace şi cam 
joase ale viitorului regizor, doi vânători încolţiseră un pui 
de tigru şi, la fiecare pas, suliţele lor pe care le bănuiam 
bine ascuţite, intrau şi ieşeau din trupul bietului animal. 


x 


Nu ştiam precis unde locuieşte Gigi ; vedeam neclar 
imaginea mohorâtă a unui bloc cenușiu, silueta colegului 
meu dispărând în spatele unei uşi masive de metal; asta 
se întâmpla în jurul pieţii Rosetti, eram aproape vecini, 
dar nu-mi aminteam strada, numai revederea fugară a 
unui bloc cenuşiu cu uşă de metal. Am luat-o de-a lungul 
bulevardului, atunci fusese iarnă, sau toamnă târziu, am 
cotit pe o stradă laterală, n-am mers mult, treizeci- 
patruzeci de metri, nu asta era strada, amintirea începea 
să prindă contur, al treilea sau al patrulea bloc de la 
bulevard, m-am întors, altă stradă, desigur, un bloc puţin 
ciudat, clădit ca un amfiteatru abrupt, dominând cu 
masa lui cenuşie... Nici aici... In orice caz, până după- 


d N 


12 


amiază găsesc ce caut, strada — ştiam — era pe partea 
stângă a bulevardului, cum mergeam spre Foişorul de 
Foc, şi blocul pe partea dreaptă a străzii. N-a fost nevoie 
însă să caut prea mult, am zărit-o pe Lena vizavi, prin 
vitrina unei tutungerii, stătea întoarsă într-o parte, lateral 
faţă de tejghea, coroanele teilor jucau în ape pe sticla 
vitrinei şi n-am putut înţelege ce făcea acolo. Am 
traversat, m-am oprit în dreptul tutungeriei, fata vorbea 
cu cineva la telefon, sau încerca să vorbească dar nu 
obținea legătura, pentru că îşi lăsa nerăbdătoare 
greutatea trupului pe picioarele arămii, ciocănind cu 
degetul în cutia de metal argintiu a telefonului agăţat pe 
perete. 

Mi-am lipit nasul de vitrină, Lena nu m-a văzut, a 
ridicat mâna, a apăsat cu o mişcare repezită cârligul de 
care se agaţă receptorul, a pescuit moneda rostogolită 
din măruntaiele aparatului, a băgat-o din nou în fontă şi 
a format un număr. De unde stăteam îi vedeam spatele, 
gâtul, jumătate din obraz, umărul dezgolit de bluza fără 
mâneci, de fapt un maieu mai puţin decoltat, şi am putut 
observa uşor că fata forma numărul meu. M-am desprins 
de geam, am intrat în prăvălie, Lena nu s-a întors, îi 
vedeam pieziş profilul concentrat, fruntea încruntată, 
nasul încreţit, buzele strânse a nemulţumire şi am ridicat 
din umeri ; la mine acasă, la ora asta, n-avea cine să-i 
răspundă. Am ciocănit uşor o monedă de un leu în 
tejgheaua de marmură neagră, trezind din moţăiala 
tutungiul înalt, cărunt, cu fason de militar pensionat. 
Avea pe el un halat albastru, decolorat dar curat, 
încheiat sever cu un şir de nasturi deşi, negri, până sub 
bărbie ; mâneca dreaptă şi-o mişca nefiresc de ţeapăn, 
parcă oficia solemn cu braţul îmbrăcat într-o mănuşă 
neagră, lucioasă. 

— ...„Scânteia”, vă rog. 

O priveam pe Lena şi am văzut cum i-au tresărit 
umerii. A atârnat cu grijă receptorul în cârligul lui, parcă 


13 


era din sticlă subţire, a pescuit fisa, a băgat-o în 
buzunarul tighelit al fustei scurte, pe şolduri, a încheiat 
buzunarul şi numai după aceea s-a întors spre mine. S-a 
răsucit încet, i-a trebuit cam jumătate de ceas pentru 
treaba asta, şi în tot acest timp vertebrele îi scârţâăiau 
îngrozitor. 

— Bună, am salutat-o surprins, şi am adăugat ceva, 
cred că : „ce mică e lumea”. Telefonezi ? 

— Ţi-am telefonat ţie, a răspuns fata încet. 

Nu ştiu de ce m-a năpădit un val de căldură când am 
auzit asta. Am ieşit pe trotuar fără să-mi iau ziarul şi 
restul, Lena a deschis gura, voia să spună ceva, apoi a 
dat din mână a renunțare şi a pornit încet, de-a lungul 
zidului alb, prăfuit, împodobit cu flori de stuc. Am mers 
lingă ea, braţele ni se atingeau în mers, al meu fierbinte, 
temător, al ei rece şi ferm. Era foarte plăcut. 

— Te-am chemat ca să te rog să nu mă mai cauţi, a 
spus Lena fără să mă privească, şi parcă cineva a golit o 
frapieră plină cu apă murdară şi cu bucăţi de gheaţă 
cenuşie peste ziua aceea însorită. 

— De unde ştii că am vrut să te caut ? am întrebat, 
ridicând din umeri şi înfundându-mi adânc mâinile cu 
palmele întinse în buzunarele strâmte ale blugilor. Îmi 
venea să-mi dau pumni în gură, pumni grei, oare să-mi 
zdrobească buzele şi să zdrelească până la sânge 
degetele strânse. Lena a râs uşor, abia acum s-a întors 
spre mine : „hai, lasă”. A râs din nou, dar numai pentru 
ea, parcă s-ar fi aflat pe o insulă pustie amintindu-şi ceva 
tare amuzant : 

— Păcat că nu-ţi vezi mutra... ochii. Ţi se citeşte pe 
faţă ca într-o carte deschisă, înţelegi ? 

— Bine, am mormăit în semn de capitulare, au 
blondele o siguranţă peste care nu se poate trece, aşa, 
ceva flexibil care se îndoaie şi te loveşte drept în obraz 
când se îndreaptă la loc, bine, se citeşte. Dar de ce să nu 
te mai caut, pentru că şi ţie ţi se citeşte... 


14 


„„sclipirea fugară, aurie, a ceva ascuns în adâncul 
ochilor întunecaţi. Am tăcut, încercând să-mi imaginez 
cum s-ar comporta un aviator veritabil în situaţia mea. 
Dur şi bărbăteşte, şi... 

— Nu-i frumos să minţi, am spus, mi-era foarte greu să 
fiu dur şi bărbat. Umerii fetei s-au strâns uşor, purta un 
maieu ieftin şi literele roşii mocneau tăcute pe bumbacul 
întins între sânii frumoşi : „make Love, not war” ; când şi- 
a strâns umerii, colţurile inscripţiei s-au săltat în sus, 
rânjind răutăcioase : make Love... 

— Tata — a explicat Lena oprindu-se şi întorcând spre 
mine o privire nouă, grea, în care fulgerul auriu pulsa 
lent cu un fel de deznădejde, de fapt n-a rostit cuvântul 
întreg, l-a sacadat, despărţindu-l în silabe — „ta-ta”. Şi 
frate-meu, Gigi. 

— N-am înţeles : ce-i cu taică-tu ? 

— Tata nu mă lasă să am prieteni. Şi Gigi are grijă de 
asta. 

— De ce? 

— Fără „de ce”. 

„„„Am pornit din nou pe trotuarul încins de soare, pe 
lângă zidurile fierbinţi ale caselor. Braţele ni se lipeau o 
clipă, în mers, şi nu reuşeam deloc să-mi dau seama cam 
ce-ar face un pilot autentic în situaţia mea. 

— Tu vrei ? am întrebat încet, mi se pusese un nod în 
gât, am hârâit şi am repetat mai tare, privind ţintă 
asfaltul prăfuit: 

— Tu vrei ? 

— Ce să vreau ? a întrebat şi Lena, parcă nevenindu-i 
să creadă. Şi, din cum vorbea, înţelegeam că nici ea nu 
se uită la mine. 

— Şi ţie ţi se citeşte pe faţă, am spus. Dibuiam. Un 
singur cuvânt nelalocul lui ar fi stricat totul. Am trecut pe 
lângă o ţâşnitoare galbenă, era să mă împiedic de ea, 
am evitat-o în ultimul moment, am lovit în plin, cu palma 
făcută căuş, vâna de apă ţâşnind din muştiucul de 


d N 


15 


alamă. Şi, deodată, tot ce era forţat şi premeditat a 
dispărut, s-a dus, m-am simţit cu cincizeci de kilograme 
mai uşor, am înconjurat cu braţul stâng umerii fetei, 
oprind-o şi răsucind-o spre mine : 

— Ţi se citeşte pe faţă, am spus — mă ameţea corpul 
acela încordat lipit de mine, mă ameţea că nu simţeam 
nici o mişcare, nici un gând de îndepărtare — că vrei să 
fim împreună. Lena, Lena mea, n-are rost... tu ştii, nu-i 
aşa ? 


— Ei? 

— Nimic... 

— Chiar nimic ? 

— Dumnezeule, nimic în afară de tine. Totul în tine. 

— Iţi merge gura. Ai avut multe prietene ? 

— Am şi-acum. Nici nu visezi cu cine concurezi. 

— Nu mă interesează. 

— Aşa spui, dar ce-i în tine... 

— De unde ştii ce-i în mine ? 

— Ştiu... Ce, crezi că numai femeile... „citesc în tine ca 
într-o carte deschisă ?” Vax. 

— Nu crezi în intuiţia femeilor ? 

— Cred în intuiţia animalelor. Maică-mea avea o căţea, 
Pegy, o alsaciană. Fugea întotdeauna înainte de a muri 
careva de-ai casei, se întorcea abia după câteva zile, 
jigărită... 

— Fugea des ? 

— Era război. A mai trăit încă trei-patru ani după '45, 
mama spune că mă păzea în căruţ. E una din amintirile 
mele, cea mai veche, mai departe n-am reuşit s-ajung 
— un bot uriaş de câine, negru, umed, cu părul din jur 


16 


puţin încărunţit. Nici nu ştiu dacă e o amintire adevărată, 
sau mi-am inoculat-o... Inţelegi. 

— Inţeleg. Prima mea amintire e cu nişte pietre. Un 
pavaj umed de ploaie, pe care-l văd printre roţile unei 
trăsuri. Şi, parcă, picioare negre de cal alergând pe 
pietrele alea. 

— Tot animale, vezi ? 

— Plozilor le plac animalele. 

— Mie, şi acum. 

— Şi mie. 

— Binecuvântaţi animalele şi copiii. 

— Amin. 

— Câţi ani ai ? 

— Depinde. 

— În acte ? 

— Şaisprezece. Şaisprezece şi... 

— Dumnezeule, o minoră ! 

— Nu tipa, la fete nu e aşa. Nu mai sunt chiar minoră, 
de câteva luni. 

— Şi ce are taică-tu cu tine ? 

— Spune-mi, cu cine concurez ? 

— Cu nepoata ultimului rege din insula Jawa. 

— Oho ! 

— Nici un „oho !” Umblă întotdeauna cu doi gealaţi 
credincioşi după ea. 


— Şi? 

— Prea... prea mult temperament tropical. Palmierii, 
oceanul, elefanții — astea-s lucruri care-şi pun 
amprenta ! 

— Ar fi trebuit s-o dea... 

— Pe cine ? 


— Pe aia... cum o chema ? Pegy. Ar fi trebuit s-o dea 
cuiva. 

— Crezi că n-ar mai fi murit nimeni ? 

— Nu-i vorba de asta... dar, să ştii dinainte că pe front, 
la mama dracului... În cine ştie ce fund de tranșee... 


d N 


17 


— Eu cred că de fapt presimţea că ăla — mă rog 
— mortu' murise deja, nu că avea să moară. 

— Ce deştept eşti ! Şi, mai multă cuviinţă pentru cei 
din familia ta. 

— Vorbeşti serios ? 

— Foarte ! 

— Sunt oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, 
nici măcar din albume. Nu-mi plac albumele de familie. 

— Totuşi, ar fi trebuit s-o dea. 

— Nu ştii ce vorbeşti. Pegy, fiica bătrânului Fritz, care 
la rândul lui... Era a patra sau a cincea generaţie de câini 
în familia maică-mi. 

— Şi acum ? 

— Acum, dracu' ştie. Am o broască ţestoasă. af. Pegy 
n-a lăsat alţi urmaşi. Cum suporţi asta ? 

— Ce ? 

— Taică-tu. Gigi. 

— Mada. La revedere. 

— Dar mai avem... 

— S-ar putea să stea cineva în balcon. Siesta, ştii... 

— Când ne vedem ? 

— Uite, de asta mi-a fost mie frică. Îţi dau mâine un 
telefon. Salut 

— Salut 


x 


Telefonul n-a sunat vreo două zile. Mă instalasem într- 
un fotoliu lângă biroul lui taică-meu, luasem un teanc 
frumuşel de cărţi — aerodinamica, rezistenţa 
materialelor, zboruri celebre şi vieţi ale aviatorilor iluştri 
— pe care le răsfoiam fără să pot reţine mare lucru. 
Degeaba. Rarele apeluri erau mai ales pentru soră-mea, 
apoi prieteni de-ai familiei, care, înainte dea vorbi cu 


18 


părinţii, ţineau să-mi dea sfaturi preţioase. Incredibil câţi 
dintre ei zburaseră ca piloţi în război, sau practicaseră 
măcar  planorismul, şi ce fapte  nemaipomenite 
săvârşiseră ! Mă ridicam din fotoliu, umblam prin casă 
lăsând uşile deschise în urma mea, atent la zbârnâitul 
aparatului de pe biroul acoperit cu cristal gros ; până şi 
părinţii, destul de opaci la frământările mele, băgaseră 
de seamă că ceva nu e în ordine, astfel că în a treia zi şi- 
a făcut apariţia Dan. Dan, unchiul şi prietenul meu, 
purtând blugi şi ochelari cu şapte dioptrii, student la 
Electronică în anul trei, genul de rudă într-adevăr 
necesară şi utilă. A intrat, a spulberat cu o lovitură de 
picior vieţile aviatorilor iluştri şi s-a aşezat pe covor 
printre cărţile risipite, rezemat cu spatele de biroul 
furniruit cu nuc al tatii. 

— Ascult.Dan avea dreptul să se poarte aşa, dar 
înainte de a-i răspunde, m-am dus si am închis bine uşa. 

— Cât? 

— Cât ceri ? 

— Totul. 

Dan şi-a ridicat capul, şi lentilele ochelarilor i-au sclipit 
mirate. Era prima oară când îi ceream ca tot ce discutăm 
să rămână numai între noi ; de obicei, lăsam să transpire 
un 10—15% pentru satisfacerea curiozităţii legitime a 
mamii. 

— Atunci e grav ! 

— Nu încă, am spus. Dar ar putea deveni. Sigur 
devine. l-am povestit pe scurt, foarte pe scurt, despre 
Lena şi misteriosul ei tată, care n-o lăsa să-şi facă 
prieteni. 

— O fi adventist, a presupus Dan. 

Imposibil, aproape de fiecare dată când mergeam la 
poligon îl găseam pe Gigi acolo, cercetând satisfăcut 
ţintele ciuruite şi legănând încolo şi-ncoace în jurul 
degetului pistolul ţinut de garda trăgaciului ; de fapt, 
dacă-mi amintesc bine, intimii îi spuneau Willi. 


19 


— Un bătrân maniac principial... 

Asta semăna mai mult cu imaginea pe care mi-o 
făcusem şi eu, dar mi-era neclar cum a putut ieşi Lena 
cea aurie şi zveltă ca un vas arab, dintr-un bătrân 
maniac principial ; ăia au copii slabi şi palizi, cu feţe 
scofâlcite prematur, din care răsar ascuţite nasuri 
lăcrimoase, lucioase şi roşii la vârf. 

— Maică-sa ce zice ? 

Am ridicat din umeri, Lena nu suflase nici un cuvânt 
despre mămica ei; era, poate, persoana fără mare 
trecere în casă, şi nu ne putea fi de nici un folos. 

— Am s-o răpesc, am spus. Eu mă duc la şcoala de 
aviaţie, pe ea o angajez stewardesă la bordul unui avion 
care face curse internaţionale. E balerină, o să înveţe 
uşor să se mişte cu tava în mână, chiar şi într-un avion 
care zboară. 

— Aventuri în epoca de piatră, mi-a retezat-o Dan. 

O răpeşti, şi peste trei zile o aduce acasă cu miliția. 
Unde te trezeşti ? S-a uitat la ceas şi s-a ridicat de pe 
covor : „mă grăbesc, te las să te mai gândeşti”. Să mă 
gândesc, ce ? In drum spre uşă a dat cu piciorul într-o 
carte cu coperţi albastre, cartonate, cartea s-a răsucit, a 
descris un looping în aer şi a aterizat pe jos, chiar lângă 
picioarele mele. M-am aplecat, am ridicat-o, am şters-o 
cu grijă şi am pus-o pe birou ; era primul volum din 
„Teoria aeroelasticităţii”. 

Seara, la televizor a rulat un film cu cow-boy. Stăteam 
înfundat în fotoliu, pe ecran un trib de indieni dezlănţuiţi 
atacase un fort a cărui trupă tocmai plecase să 
îndeplinească o misiune foarte importantă, şi mâna de 
oameni rămaşi îndărătul îngrăditurii de pari se dădea de 
ceasul morţii încercând să stingă un început de incendiu 
provocat de indieni cu săgeți muiate în smoală aprinsă. 
Chiar când un tomahawk aruncat cu răutăcioasă precizie 
din goana calului tăiase funia fântânii, lăsându-i pe 
apărători într-o situaţie critică, în cameră a intrat mama. 


N a 


20 


A înaintat dibuind câţiva paşi prin semiîntuneric, s-a 
împiedicat de fotoliul meu, a şoptit ceva şi s-a aşezat pe 
braţul îmbrăcat în pluş gros al mobilei masive. Era un 
fotoliu greoi, distona cu restul mobilierului uşor şi simplu 
din casa noastră, dar avea ceva stabil şi precis, un fel de 
înţelepciune în scârţâitul arcurilor bătrâne, conferea o 
siguranţă ocrotitoare la adăpostul spetezei înalte şi a 
rezemătoarelor pentru braţe, groase şi rotunde. Maică- 
mea s-a aşezat pe braţul îmbrăcat în pluş gros, s-a foit 
puţin, apoi a început să mă mângâie pe cap, dumnezeule 
! şi, atent la eforturile disperate ale celor din fort pentru 
stingerea incendiului, mi-a trebuit ceva timp până să-mi 
dau seama că maică-mea plânge. Plângea încet, 
mângâindu-mi părul, o clipă am simţit şi eu un nod 
fierbinte răsucindu-mi-se în gâtlej. 

— Bine, am spus, ferindu-mi capul de sub degetele ei, 
pot să ştiu şi eu de ce ? Dece? 

M-am uitat în sus şi am văzut în lumina albastră, 
tremurătoare a ecranului, cum maică-mea îşi şterge 
lacrimile cu dosul palmei, smiorcăindu-se. 

— Nu trebuie, am continuat, luptându-mă cu nodul 
acela din gât. Nu mai am cinci ani, mamă. Nu mai sunt 
ăla de atunci — gata, s-a dus, s-a terminat, ăla a rămas 
undeva, în urmă, nu s-a transformat, a dispărut pur şi 
simplu. 

— Eşti foarte deştept, a făcut maică-mea un gest de 
lehamite cu mâna care abia mă mângâiase ; vocea îi era 
egală şi clară, parcă n-ar fi plâns niciodată. Atât de 
deştept, încât mă întreb dacă eşti într-adevăr băiatul 
meu. 

S-a lăsat să lunece de pe braţul fotoliului şi s-a dus în 
sufragerie. M-am răsucit, i-am văzut silueta fină 
decupată negru în dreptunghiul luminos al uşii, nimeni 
nu i-ar fi dat anii pe care îi avea. Pe urmă am privit iar 
ecranul televizorului devenit o învălmăşeală de flăcări, 
cai, indieni aţâţaţi şi soldaţi înnebuniţi. scurt, parcă 


21 


înăbuşit, şi am încremenit în fotoliu, încordat, gata să mă 
reped. A mai ţârâit o dată, la fel de slab, şi am ridicat 
receptorul tocmai la timp ca să aud, la celălalt capăt al 
firului, declicul sec al aparatului închis. Am rămas o clipă 
cu receptorul în mână, am suflat în el, apoi l-am pus la 
loc în furcă, cu grijă, parcă ar fi fost făcut din sticlă 
subţire. M-am ridicat, m-am întins până mi-am simţit 
spinarea trosnind şi am închis televizorul. Vroiam să mă 
scol devreme a doua zi, s-o pot ajuta pe mama să-şi facă 


piaţa. 


x 


Clădirea era imensă, aşa cum mi-o aminteam, un 
amfiteatru mohorât de beton dominând cu masa lui 
cenuşie casele din jur. Mi-am dat capul pe spate, departe 
de tot, sus, acoperişul se înfigea în cer cu două sulițe 
uriaşe, de care atârnau tot felul de antene. Am împins 
uşa masivă de metal care a lunecat uns, fără zgomot, şi 
m-am pomenit într-un hol neobişnuit de alb şi de luminos 
după atâta fumuriu posac. Pe perete, lângă uşa liftului, 
era agăţat tabelul cu locatari. Am apăsat pe butonul de 
fildeş gălbui şi am auzit cablurile foşnind în puţul 
ascensorului, am căutat din ochi numele cunoscut, ce 
surpriză, era afişată toată familia, şi astfel am văzut că 
prezumtiva mamă lipsea cu desăvârşire : erau trecuţi 
acolo numai Gigi, soră-sa şi încă un tip, desigur 
autoritarul tată. Liftul s-a oprit zângănind, era o rablă 
veche cu care aveam să fac cel puţin trei-patru zile până 
la etajul şase ; ţin minte şi acum marca, „STIGLER”, 
înscrisă cu litere de alamă nituite pe peretele cabinei. 
Literele luceau de-mi luau ochii în lumina becului chior 
din ascensor, probabil mecanicul blocului le lustruia în 
fiecare dimineaţă. Pe palierul etajului şase erau două uşi, 


E N 


22 


am sunat la cea din dreapta, scurt, am aşteptat puţin, 
am sunat din nou. Am auzit nişte paşi fermi apropiindu- 
se şi uşa s-a deschis larg ; în prag, privindu-mă calm, 
întrebător, un tip înalt, destul de tânăr încă, am 
recunoscut imediat faţa îngustă cu pomeţii ieşiţi a Lenei, 
şi picioarele nesfârşite ale lui Gigi. Tipul se uita la mine 
de sus în jos, şi, instinctiv, m-am înălţat pe vârfuri : 

— Bună ziua. 

— Bună ziua. 

Avea o voce plăcută, gravă, nimic din glasul uscat de 
scapete la care mă aşteptam, nimic din înfăţişarea de 
bătrân maniac cu nas lăcrimos, ba chiar blugii pe care-i 
arbora — „Wrangler”, am apreciat automat — îmi 
dădeau unele speranţe. 

— O caut pe Illeana, am răspuns privirii întrebătoare, şi 
blugii s-au dat la o parte, lăsându-mi drum liber. Am 
păşit înăuntru, am traversat o cameră spațioasă, 
aproape fără nici o mobilă în afara covorului imens, şi am 
bătut la uşa pe care tipul mi-o indicase cu un gest repezit 
: „aici”. „Intră”, a răspuns Lena, şi am intrat. 

Lipsa de mobilă era stilul casei ; camera părea 
suficient de mare şi de pustie ca să joci tenis în ea, şi se 
termina printr-un glasvand dând într-o terasă cam cât 
puntea unui portavion. Parchetul lucios era acoperit de o 
mochetă vişinie, de-a lungul peretelui din dreapta uşii se 
întindea o canapea îngustă, de piele. La capătul 
canapelei, cu spatele rezemat de o pernă sprijinită de 
perete, Lena citea nu ştiu ce carte. Purta un trening 
ciudat, de bumbac, mulat pe corp, mai târziu am aflat că 
astfel de  treninguri sunt, de fapt, costumele de 
antrenament ale balerinelor. A lăsat cartea jos, liniştită, 
parcă intram de trei ori pe zi la ea în cameră, şi mi-a 
surâs fermecător, cu toţi dinţii : „Hello !” 

— Bună, am spus nesigur, atunci am băgat de seamă 
că tatăl fetei intrase în urma mea şi-şi instalase blugii la 
celălalt capăt al canapelei. Am mai făcut doi paşi, 


23 


picioarele mi se înfundau în mocheta groasă, vedeam 
prin glasvandul deschis, dincolo de balustrada terasei 
semănând cu parapetul unui vapor, acoperişuri joase, 
pătate de rugină, şi o turlă ascuţită de biserică. Am 
încercat să-mi dau seama ce biserică ar putea fi, dar n- 
am reuşit. Mi-am trecut limba peste buzele uscate şi 
crăpate, am repetat : 

— Bună, Lena. 

— Pe fata mea o cheamă Ileana, au remarcat blugii de 
pe canapea. 

— Illeana, am spus. Am venit să-ţi fac o vizită. 

Îmi venea să mă tăvălesc pe mocheta aia, să ţopăi cu 
picioarele pe canapea, şi habar n-aveam ce să fac cu 
mâinile. M-am agăţat de privirea fetei, încercând să 
regăsesc sclipirea aceea aurie, dar sclipirea dispăruse şi 
mă sufoca întunericul opac izvorând din ochii Lenei. Am 
mai făcut câţiva paşi, am ajuns lângă peretele de sticlă, 
de afară venea aerul fierbinte al străzii şi puteam respira 
mai în voie. 

— Se vede frumos de aici, am spus răguşit, numai ca 
să nu las tăcerea să se închege. 

„„„acoperişurile ruginite şi biserica aceea cu turlă 
ascuţită, pe care nu o puteam identifica... 

M-am întors spre tatăl Lenei, atunci am văzut tabloul 
agăţat de perete : era un tablou mare, în ulei, şi în prima 
clipă, aşa cum bătea lumina în el, mi s-a părut că e 
portretul Lenei. Mi-am spus că peretele acela nu e locul 
ideal de care să agăţi o pictură în ulei şi mi-am înclinat 
capul, să pot privi mai bine. Era acolo o femeie tânără, 
un fel de lleana peste patru-cinci ani, în costum de 
balerină — tu-tu, pantofiori de satin, tricou, şi asta încă în 
mijlocul unei poieni dintr-o pădure deasă. Faţa 
dansatoarei avea o expresie patetică, şi am înţeles-o 
— nimeni n-ar fi putut face nici măcar un pas prin 
pădurea aceea sălbatică, aşa încălţat cu pantofiori de 
satin alb. Şi mai era undeva, în fundul ochilor pe care 


d N 


24 


abia îi ghiceam din cauza umbrei — acolo unde la Lena 
treceau fulgere aurii — mai era o teamă de animal 
hăituit. O teamă scurtă, amară, greu de bănuit sub bolta 
continuă de verdeață bogată. 

— Mama, a lămurit sec Lena. 

— Soţia a murit dând viaţă fiicei mele, a declarat 
bărbatul de pe canapea, a împins bărbia spre lleana, 
acuzator, şi umerii fetei au tremurat mărunt sub tricoul 
de bumbac. M-am rezemat de marginea glasvandului, 
încercând să-mi aduc aminte ce căutam acolo. Se lăsase 
o tăcere în care s-ar fi împotmolit şi un spărgător de 
gheaţă ; mi-am mutat greutatea corpului de pe un picior 
pe celălalt, parchetul mi-a ţipat sub tălpi. Pe urmă tatăl 
Lenei s-a sculat şi s-a apropiat de mine ; s-a uitat lung în 
ochii mei, avea o privire caldă, şi doar ceva, aşa, o lucire 
fugară, la pândă, arăta că ceva nu e în ordine. Nu ştiu cât 
am privit în pupilele acelea ; mi-a săltat bărbia cu mâna, 
obligându-mă să mă uit la el când am vrut să-mi întorc 
capul : „acum înţelegi, nu-i aşa? Ileana, Lena cum îi spui 
tu, trebuie să ajungă o mare balerină — trebuie să 
ajungă ce-ar fi ajuns mama ei. Am jurat asta la căpătâiul 
muribundei...” Chiar aşa a zis, „muribundei”, umerii 
Lenei au tresărit iar, o vedeam peste braţul întins care- 
mi ţinea bărbia ridicată. Incepuse să mă doară gâtul 
înţepenit, şi am spus „Bine, dar nu văd ce legătură are...” 
Lucirea aceea se amplificase, aprinsese pupilele 
dilatate : „arta mare e pură. Am jurat la căpătâiul”... Nu 
mai puteam auzi cu vântul acela, presimţeam lovitura, 
mă durea spatele încovoiat al Lenei : „Dar au trecut 
aproape 17 ani de atunci !” 

— Cu atât mai mult, au rostit blugii pe un ton rău- 
prevestitor, n-o să strici dumneata ce-am făcut eu timp 
de 17 ani. 

S-a întors spre lleana şi a rugat-o cu vocea lui 
obişnuită să aducă ceva de băut, coniac, ce găseşte în 
bufet Lena s-a dat jos de pe canapea şi a dispărut, parcă 


d N 


25 


luneca pe rotile. „Nu vreau să ne despărţim certaţi”, a 
explicat tipul, şi abia atunci mi-am dat seama că era 
nebun, dar nebun de legat. „Am o mare datorie faţă de 
defunctă” — s-a întors spre tablou, şi am înţeles spaima 
de animal hăituit din ochii portretului. Se făcuse deodată 
lumină, obsesia aceea cumplită, transmisă de la mamă la 
fiică, de tipul ăsta în blugi. Mi-a fost ruşine că şi eu 
purtam blue-jeans — e drept că ai mei erau „Lee” dar 
cum te mai poţi înşela ! Zi de zi, an de an, crescută sub 
ochii înspăimântați ai tabloului, dumnezeule, „arta mare 
e pură !” privirea opacă din ochii fetei, oare cât dracu 
reuşise să inoculeze în ea ? „Aveţi dreptate, am spus, e 
pe undeva o datorie de îndeplinit”. Trebuia s-o scot pe 
Lena de aici, dar cum ? Pas de deux, pas de trois, bara 
din alamă prinsă de peretele oglindă. „Aş vrea să vă pot 
ajuta într-un fel”, voiam să câştig timp, mi s-a părut că 
aud uşa de la intrare deschizându-se şi zgomotul 
ascensorului, atât mai lipsea, să apară Gigi. Pe urmă a 
intrat Lena cu o tavă pe care se balansau două păhărele. 
Am ciocnit, tatăl Ilenei şi-a îndreptat ochii cu religiozitate 
spre tablou şi a băut ; am băut şi eu, habar n-aveam ce, 
îmi fierbeau creierii, era o situaţie incredibilă, fără ieşire, 
şi singura rezolvare era s-o smulg de acolo pe Lena, mi 
se învârtea gândul ăsta prin cap, nu mai reuşeam să 
scap de el. 

„Rămânem prieteni ?”, „Bineînţeles”, am răspuns, „cei 
mai buni prieteni”. „Atunci, să nu te mai prind pe aici” ; 
— a strigat deodată tatăl fetei, şi faţa lui îngustă s-a 
congestionat. M-a apucat de braţ şi m-a târât de-a lungul 
camerei ; alunecam pe lângă canapeaua cea lungă, şi-mi 
spuneam că uite, acum o să mă trezesc din somn... Lena 
stătea ca o statuie, numai tricoul de bumbac i se agita 
furtunos pe piept şi buzele îi tremurau. M-am smucit, mă 
durea încheietura strânsă în degetele puternice, mi-am 
tras mâna şi am ieşit; am traversat camera aceea goală, 
urmat îndeaproape de amfitrionul meu, şi m-am oprit pe 


26 


palier. Voiam să cobor pe scări, se învârtea ceva în mine, 
rău, am apăsat butonul de la ascensor, cu ochii ţintă în 
ochii dilataţi ai noului meu prieten. Am aşteptat puţin, 
aşteptam degeaba, liftul era acolo, vedeam, prin geamul 
mat al uşii, sclipirea literelor de alamă. Aş fi vrut să spun 
ceva, mi-am amintit-o pe Lena, privirea ei fixă, am tăcut. 
Am intrat în ascensor, am trântit uşa după mine, am 
apăsat butonul de la parter şi m-am întors instinctiv cu 
spatele spre oglinda care ocupa jumătate din peretele 
din fund al cabinei. Cred că şi coborâsem vreo două 
etaje, când m-am plesnit cu palma peste frunte şi m-am 
răsucit încet, să nu spulber vraja : pe suprafaţa netedă a 
oglinzii, suprapunându-se privirii mele uluite, era scris cu 
săpun sau cu o bucată de ceară moale : „mâine la 
telefon”. Şi dedesubt, cu litere mari, repezite, puţin 
înclinate, ca şi cum Lena s-ar fi temut să nu fie 
surprinsă : „idem ora”. 


x 


— Nu e nebun, a spus Lena încet, privindu-mă 
vinovată. Atât doar, că a iubit-o foarte mult pe mama. Şi, 
e puțin prea convins de talentul meu. 

— Ţie îţi place asta ? am întrebat, şi am răspuns privirii 
mirate a fetei înălţându-mi mâinile şi rotindu-mă pe 
călcâie : dansul. 

— Imi place, dar nu aşa. 

— Atunci ? 

Lena a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. Şi-a scuturat coama, valurile de aur vechi i- 
au curs tăcute pe gât, pe umeri; şi-a aranjat părul cu o 
mişcare a mâinii făcând să apară linia aceea precisă, 
severă, care-i despărţea în două obrazul arămiu. Nu ştiu 
— încă. 


d N 


27 


Simţeam, prin vitrină, ochii iscoditori ai tutungiului cu 
mână ţeapănă, din piele neagră. 

— Să mergem. 

— Vreau să fac o baie, a spus Lena. A pornit înainte, 
de-a lungul zidului cu flori de stuc, şi i-am admirat 
picioarele. Am lăsat-o să se depărteze ; când a observat 
că nu vin după ea, s-a oprit şi a făcut nerăbdătoare un 
semn cu mâna, fără să se întoarcă. Am tropăit spre ea în 
maniera în care imitam, nu cu prea mulţi ani în urmă, caii 
cavaleriei lui Budionnâi la atacul Perekopului, şi în timp 
ce alergam aşa, sărind, mi-am spus că nici acum habar 
n-am dacă într-adevăr cavaleria gloriosului mareşal 
atacase Perekopul. M-am oprit în faţa Lenei, am schiţat o 
reverență şi i-am luat mâna într-a mea ; am ridicat-o, am 
răsucit-o şi am sărutat, uşor, podul palmei. Lena a surâs 
şi nu şi-a retras mâna. 

— Nu ştii, am întrebat, cavaleria roşie a lui Budionnâi a 
atacat Perekopul ? 

— Noi facem numai istoria artei, a răspuns Lena 
privindu-mă pieziş. 

— E o problemă care mă frământă de multă vreme, 
am lămurit-o. Am dezbătut-o de nenumărate ori la 
Căminul de Copii al Ministerului de Externe împreună cu 
prietenii mei Liviu, Dan şi Sveta, dar n-am reuşit să 
ajungem încă la vreun rezultat. 

— Ce căutai la căminul ăla ? 

Am ridicat din umeri : 

— De vreme ce babacii erau în exterior... 

— Unde ? s-a strâmbat Lena. 

— Reprezentau ţara în străinătate : tata era însărcinat 
cu afaceri, iar mama îl însoțea, împreună cu soră-mea. 

— Ai o soră ? 

— Una mică şi insignifiantă. Mi-am amintit pânda mea 
de două zile din biroul tatii, şi am adăugat : a descoperit 
de curând telefonul, a comunicat prietenilor «ei 


28 


descoperirea, şi de atunci, în casa noastră, nu se mai 
poate vorbi la telefon. 

— Ştiu, a făcut Lena. În seara aia am telefonat la voi 
de o mie de ori. 

Mergeam spre staţia troleibuzului ţinându-ne strâns de 
mână, şi Lena nu comenta faptul în nici un fel; poate nu 
băgase încă de seamă, dacă e posibil. 

— De ce ai închis ? am întrebat. 

— Habar n-aveam ce să-ţi spun. Şi, în general, tipul ăla 
cu halat albastru se uita la mine, aşa... ştii, nasturii ăia 
negri, mici şi rotunzi, unul sub altul, unul sub altul, ca 
nişte ochişori... înţelegi ? 

— Înţeleg, am spus, deşi nu pricepeam mare lucru. Şi 
am îngânat, ca să fiu mai convingător : ca nişte ochişori. 
Am mai făcut câţiva paşi şi ne-am oprit în staţia de lângă 
croitorie ; acum staţia aceea s-a desfiinţat, dar atunci 
troleibuzele opreau scârţâind din frâne chiar în dreptul 
vitrinei atelierului, şi de fiecare dată când uşile 
pneumatice se deschideau pocnind, una din croitorese 
ridica curioasă capul aplecat deasupra maşinii de cusut. 

— Nu la ştrand, m-a tras Lena de mână. Am pornit iar 
bălăcindu-ne picioarele prin asfaltul topit, spre Calea 
Moşilor. Priveam furişat fata de lângă mine, profilul fin, 
părul greu, gâtul lung, pieptul rotund, cast sub bluza 
aceea mai mult tigheluri şi epoleţi, şi-mi muşcam buzele, 
nedezmeticit de aşa noroc. Am trecut prin dreptul unei 
vitrine, mi-am îndreptat spatele înălţându-mi umerii ; 
gest necesar, pentru că fără tocuri la şlapii ei vietnamezi 
care foşneau uscat înfundându-se în trotuar, Lenei nu-i 
lipseau prea mulţi centimetri ca să mă ajungă. 

Fata a simţit mişcarea şi m-a gratificat cu un zâmbet, 
genul de atenţie acordat unui pechinez pe care-l ţii în 
lesă. 

— În regulă, am spus şi am rânjit. Cum se face că azi 
ai pornit singurică la plimbare, să te-agaţe orice haimana 
? 


E a 


29 


— Tata e la serviciu, iar Gigi a plecat la Budapesta pe 
zece zile, mi-a întors Lena rânjetul. Ştii, pentru că a 
reuşit la IATC... 

Aa, excursia la Budapesta, desigur, mult visata 
excursie la Budapesta, cadoul bătrânului pentru triumful 
fiului la facultate... Ai mei se mulţumiseră să declare că 
sunt mândri de mine. 

— Şi umbli aşa, de capul tău ? nu m-am lăsat. 

Lena a râs scurt : „credeai că mă ţine legată...” S-a 
oprit în mijlocul trotuarului, s-a întors toată spre mine 
smulgându-şi palma din palma mea şi ridicând-o cu un 
gest repezit ; o clipă am crezut că vrea să mă lovească, 
nu, şi-a agăţat un deget de nasturele care-mi ţinea 
închisă clapa buzunarului de la piept, apoi a scandat, 
trăgând în jos nasturele : „mi-a-dat-drumul-pe-cu-vânt- 
de-o-noa-re”. 

— Bună, am spus, privind-o neîncrezător. 

— Nu crezi în cuvântul de onoare ? a întrebat Lena 
trăgând în continuare nasturele acela nenorocit. Nu 
glumesc, m-a avertizat şi într-adevăr, nu glumea. li 
luceau ochii întunecaţi străbătuţi de fulgere aurii, 
mânioase ; simţeam că asta era, într-adevăr, o întrebare. 

— Uite, am început eu, nasturele s-a rupt cu un 
zgomot sec şi a căzut rostogolindu-se pe asfalt, îl 
vedeam lucind stins în soare, rotocol de sidef stingher pe 
trotuar, dar nu m-am dus să îl ridic — uite, îmi ceri un 
răspuns dificil, pentru că tu ţi-ai dat cuvântul faţă de 
taică-tu, dar eşti aici. 

Lena şi-a coborât mâna care-mi rupsese nasturele 
privind-o îndelung, nu ştiu ce vedea acolo ; pe urmă şi-a 
muşcat buzele, apoi a ridicat amândouă mâinile 
adunându-le la ceafă şi apăsând şuvoiul acela de metal 
greu cu degetele mâinilor unite. A stat ceva timp aşa, cu 
fruntea plecată, îi simţeam mirosul de aur încins al 
părului, încremeniserăm în mijlocul trotuarului, oameni 
toropiţi ne ocoleau fără să ne vadă. Când şi-a ridicat faţa 


e a ț 


30 


zâmbea, era un zâmbet bun, puţin maliţios, şi buzele 
pline, uşor cojite din pricina soarelui, s-au desfăcut 
lăsându-mă să văd sclipirea dinţilor regulaţi : 

— Da, a spus Lena zâmbind mereu, te pomeneşti că-ţi 
pare rău. 


x 


Nu călcasem în viaţa mea pe unde m-a dus Lena şi, în 
general, nu ştiam că la marginea Bucureştiului pot fi 
locuri atât de plăcute, nu plăcute pur şi simplu, le 
simţeam ciudate, şi mai era ceva — parcă debarcam pe 
o insulă spre care plutisem o groază de vreme fără să 
ştiu. Era acolo un lac mic, de fapt un golf care comunica 
cu lacul adevărat printr-o strâmtoare gâtuită ; mai era un 
baraj prin care apa curgea formând o cascadă netedă, ca 
de sticlă, şi numai clocotul spumei de la picioarele ei, 
acolo unde se prăvălea zgomotos în lac, te făcea să-ţi dai 
seama că e apă, apă adevărată. In jurul golfuleţului 
unduiau coline acoperite cu iarbă măruntă, iar între 
coline se formaseră nişte adâncituri cam cât un castron 
de supă, cu pante rotunjite, într-un astfel de castron m-a 
dus Lena ; s-a oprit, a făcut un gest larg, invitându-mă să 
iau în stăpânire colinele şi golful, apoi m-a rugat să mă 
întorc cu spatele. Ne-am dezbrăcat aşa, cu spatele unul 
la celălalt, nu m-am putut stăpâni să nu privesc peste 
umăr ; oricât m-aş fi obişnuit deja cu Lena, m-a cuprins 
un fel de ameţeală şi m-am aşezat pe iarbă, cu faţa spre 
lac. Parcă ieşea dintr-o teacă din piele de lup un pumnal 
caucazian cizelat în oţel auriu — un pumnal viu, fierbinte, 
fremătând — parcă lumina în jur sclipirea arămie a 
soarelui izbit şi reflectat în lama suplă. Îmi simţeam gâtul 
uscat, voiam să cobor la lac în patru labe şi să mă adăp, 
vedeam apa verde, limpede, o bănuiam rece în gura 


d N 


31 


scorojită. Am simţit mâna Lenei pe umăr şi am ridicat 
faţa : îşi aplecase capul între mine şi soare, razele filtrate 
de părul ei erau calde şi mângâiau ; nu-i puteam deosebi 
trăsăturile, ochii, numai sclipirea dinţilor, n-am putut să- 
mi dau seama dacă zâmbeşte sau îşi muşcă buzele cu 
gestul ei obişnuit. Atunci am vrut s-o sărut, trebuia 
numai să ridic braţul, să-i cuprind gâtul şi s-o trag spre 
mine, era ceva care-mi spunea că nu s-ar fi împotrivit, 
lacul, colinele din jur, cerul rezemat de coline 
revărsându-se incandescent în gâtlejul meu uscat şi în 
apa lacului, care singură continua să rămână rece şi 
netulburată. Dar nu-i vedeam ochii, şi mi-am reţinut 
mâna pornită deja în sus, şi când m-am ridicat i-am văzut 
buzele muşcate adânc, cu pielita uscată zgâriată la 
margini de caninii ascuţiţi. M-am smucit, am strigat ceva, 
vroiam să urlu ca un indian, dar strigătul de luptă s-a 
poticnit în cerul gurii, sec, şi a ieşit o bolboroseală 
penibilă ; am alergat spre marginea apei, acolo unde 
pământul nisipos forma un fel de ridicătură, am bătut 
chiar pe muchia malului şi am sărit în apă. M-am dus la 
fund, ca un obuz, apa era mai rece decât aş fi crezut, 
alge cafenii se unduiau pe nisipul galben ; când am scos 
capul afară, Lena înota lângă mine. Am luat-o de mână, 
înotam aşa, amândoi, era incomod să mă menţin la 
suprafaţă cu o singură mână, simţeam lacul intrându-mi 
în urechi. Am bătut apa cu picioarele, înălţându-mă, am 
tras aer în piept, i-am dat drumul Lenei şi m-am lăsat la 
fund, cu ochii deschişi. Vedeam trupul fetei deasupra, 
spărgând oglinda argintie a apei ; pe urmă s-a întâmplat 
ceva, silueta prelungă s-a ghemuit, a coborât brusc, faţa 
Lenei mărindu-se, venind spre mine cu ochii larg 
deschişi, pielea arămie era albă de tot în apa aceea 
verde şi limpede ; părul flutura incredibil, ca într-un vânt 
lent şi greu, şi unduia, parcă mai lung decât îl ştiam 
deasupra. M-am răsucit cu tot corpul în sus, aproape 
culcat pe nisipul algelor moi şi subţiri, Lena a venit, şi-a 


32 


frecat trupul de al meu, parcă mi-au arat pe piept două 
brazde de foc şi gheaţă sânii ei încordaţi. Apoi s-a ridicat 
iar, bătând apa cu picioarele. Am înotat după ea spre 
suprafaţă, a trecut în jos pe lângă mine, fără să mă 
atingă, era rândul ei să se culce pe patul de alge. Aerul 
mi-a năvălit cu zgomot în plămânii încinşi, m-am răsucit, 
am lovit apa cu picioarele, am plonjat cu mâinile întinse 
pe lângă corp ; Lena era la fund şi trupurile noastre 
arcuite s-au mângâiat unul pe celălalt, o dată, încă o 
dată, şi toată lumea aceea străvezie şi unduitoare se 
legăna în ritmul atingerilor noastre. Pe urmă nu mai ştiu 
precis ce a fost, silueta Lenei spărgând într-un nor de 
băşicuţe strălucitoare suprafaţa , argintie a apei ; cerul 
albastru, rotit o clipă deasupra mea, când am ieşit să iau 
aer ; din nou, umerii, sânii, picioarele fetei atingându-mă 
în treacăt, şi mişcarea mea zvâcnită, ca s-o ajung. Ne 
roteam, căutându-ne, până simţeam pieptul plesnindu- 
ne, şi inima bătea nebuneşte, în cercuri roşii ; atunci 
ieşeam la suprafaţă trăgând aer cu respiraţii scurte, 
avide, şi ne cufundam iar. Descriam curbe lente, cu 
intersecţii savante, în care apa fierbea scurt la atingerea 
trupurilor noastre ; ne apropiam, înlănţuiţi, de fundul 
lacului, mângâiaţi şi mângâind covorul elastic de iarbă 
cafenie ; şi din nou sus, spre aer, şi din nou jos, 
regăsindu-ne... Am ieşit pe mal într-un târziu, clătinându- 
mă, am întins mâna ca s-o scot pe Lena din lac ; gâfâiam 
cu ochii scoşi din orbite, roşii de atâta stat în apă, cu 
pielea învineţită şi asprită de răceala lacului. Nu ştiu cât 
am stat aşa ; soarele ne pătrundea încet, încălzindu-ne şi 
ţintuindu-ne de pământ cu razele lui. M-am rostogolit 
spre Lena, am întins mâna şi i-am mângâiat părul ud ; i- 
am urmărit cu degetul conturul nasului, nările 
fremătânde, desenul buzelor arcuite, şi... atât. Nu aveam 
curajul să o sărut. Am oftat şi mi-am lăsat capul pe iarbă, 
lipit de umărul ei. Pe urmă am simţit o umbră rece pe 
piept, ca şi cum ceva s-ar fi interpus între mine şi soare. 


33 


Am întredeschis pleoapele, filtrând lumina puternică ; era 
un tip, se oprise pe marginea adânciturii în care stăteam 
culcaţi, privindu-ne de sus în jos. Nu puteam deosebi 
mare lucru din el, aşa cum îl vedeam proiectat pe cerul 
albicios, dar am observat clar că era deşirat şi chel, şi 
purta un şort larg ; am schiţat un gest să mă ridic, şi tipul 
s-a retras —a dispărut întâi şortul, apoi trunchiul 
costeliv, şi în cele din urmă tigva prelungă. Aşa am aflat 
că purta ochelari, pentru că s-a răsucit întorcându-se cu 
spatele, şi sticla lentilelor a lucit brutal în lumină. M-am 
ridicat, întâi în genunchi, sprijinindu-mă în mâini, apoi în 
picioare. Lena se făcuse covrig, cu capul culcat pe braţul 
îndoit şi cu coama răsfirată acoperindu-i faţa. Am urcat, 
clătinându-mă încă, panta ; după ce am trecut de creasta 
colinei, l-am văzut pe tipul acela înalt, se îndrepta spre o 
maşină station, era unul dintre tipii cu maşină, făcând 
semne cu braţele descărnate prin aer. M-am luat după el, 
poate pentru că avea ceva care semăna cu o puşcă în 
spate, când m-am apropiat am văzut că nu era puşcă, ci 
un dispozitiv cu plasă şi mâner lung de tot, pentru prins 
fluturi. Mânerul acela se zărea peste umărul lui şi-l 
luasem drept ţeava de armă. Chelul s-a oprit lângă 
automobil, era un model mare, alb, am văzut pe portiera 
din spate stanţat cu litere de un roşu-aprins 
— „CHEVROLET” — s-a oprit lângă maşină, m-am oprit şi 
eu la patruzeci-cincizeci de metri în spatele lui, şi-a dat 
jos plasa aceea din spate rezemând-o de capotă, şi a 
strigat : „Elvira, Elvira”. „Ce s-a întâmplat ?” am auzit 
prin geamul lăsat al portierei laterale, erau surzi de-a 
binelea dacă ţipau aşa încât îi puteam auzi de la distanţa 
aceea. „Vino — a spus şortul surescitat, agitându-se şi 
frământându-se pe picioarele păroase şi subţiri — vino 
să-ţi arăt două splendide exemplare ale rasei umane”. 
Mă miram că nu se frâng picioarele alea ca nişte grisine, 
mi se părea că n-am auzit bine, am mai făcut câţiva paşi, 
la timp ca să-l aud repetând, de data asta mai încet: 


d N 


34 


„.„.exemplare splendide”. N-am mai aşteptat să apară 
Elvira, m-am întors şi am plecat ţopăind spre movilita 
dincolo de care dormita al doilea splendid exemplar al 
rasei umane, râdeam sărind peste pietre, am pus 
rămăşag cu mine că Elvira e ceva alb şi nespus de gras şi 
revărsat. 


x 


Lena a fost ciudat de liniştită tot drumul până la 
tramvai. Şi pe urmă, în tramvai, a continuat să tacă. Se 
lipise cu fruntea de geam, geamul din spate al ultimului 
vagon, şi-a tras degetele de sub palma mea, alunecându- 
le de-a lungul barei, când i-am acoperit mâna: 

— Fată dragă — am spus şi am râs iar gândindu-mă la 
tipul deşirat, vagonul se legăna şi m-am prins repede de 
bară, pumnul meu lângă pumnul strâns al Lenei — fată 
dragă, un splendid exemplar al rasei umane nu se poartă 
aşa ca tine. Lena n-a răspuns, nici nu m-a privit, şi un 
papiţoi care se tot foia pe platforma din spate, 
măsurând-o cu ochi neruşinaţi, a râs scurt. 

— Dumnezeule, am spus ridicând vocea, primul 
scandal în public ! Dacă crezi că o să te rog să fii 
rezonabilă, te înşeli. Uite, ai şi un voluntar gata să-ţi ia 
apărarea. 

Fata a ridicat din umerii cu epoleţi ai bluzei, iar 
voluntarul s-a grăbit să străbată, clătinându-se în ritmul 
mânerelor prinse de tavan, intervalul dintre scaune ; 
aveam probabil un aer feroce, pentru că nu s-a oprit 
decât lângă uşa din faţă şi a coborât la prima staţie. 

— Nu te întreb ce-i cu tine, mi-am apropiat gura de 
tâmpla fetei şi am vorbit încet, firele blonde îmi gâdilau 
buzele — pentru că ăsta e exact genul de întrebare pe 


d N 


35 


care nu-l pot înghiţi, dar spune-mi, dacă e ceva de făcut, 
cam ce pot face ca să nu mai fii aşa... sobră ? ! 

Tramvaiul se zguduia între pereţii caselor de pe strada 
îngustă, ne arunca unul spre celălalt, lipindu-ne umerii şi 
braţele, dar era ceva forţat în atingerea asta şi m-am 
depărtat. Lena a catadicsit în sfârşit să mă privească, n-o 
să uit multă vreme privirea aceea : citeam acolo mirare, 
dezamăgire, şi încă ceva, şi abia mai târziu mi-am dat 
seama că licărul ăla stins, care-i rotunjea ochii alungiţi 
aducându-i lacrimi în colţul pleoapelor, era umilinţă. 

— De ce, a făcut Lena culcându-şi obrazul pe bara 
geamului, vorbea încet de tot, a trebuit să-mi apropii 
capul de gura ei ca s-o pot auzi, îmi lipisem fruntea de 
sticla vibrând şi-i vedeam buzele mişcându-se, şi 
respiraţia scurtă umezind metalul slinos, cu dâre negre 
— de ce —a închis ochii apăsându-şi obrazul de bara 
jegoasă de credeam că o frânge, mi-am strecurat palma 
între gura ei şi metal, ca să nu mai atingă cu buzele 
uscate mizeria aia şi Lena nu a retras capul şi cuvintele 
ei mi-au umezit degetele — de ce nu m-ai sărutat ? 


x 


A doua zi m-am dus la Lena fără să mă anunţ, genul 
de vizită care îmi repugnă, pentru că nimic nu e mai 
antipatic decât un musafir nepoftit, dar fata nu avea 
telefon şi bănuiam că am devenit destul de apropiaţi ca 
să-mi pot permite o vizită fără protocol. Am urcat cu liftul 
„STIGLER”, literele de alamă luceau la fel de orbitor ca 
prima dată şi nu ştiam dacă trebuie să consider asta un 
semn bun sau un semn rău. N-a trebuit să aştept mult în 
faţa uşii, s-au auzit paşi uşori pe cimentul din antreu şi 
Lena a deschis ; m-a privit atentă, cântărindu-mă, se 
gândea dacă face să-mi dea sau nu drumul înăuntru. Am 


36 


stat aşa, uitându-ne unul la celălalt, se săpase între 
sprâncenele negre o cută adâncă care dădea un aer grav 
feţei prelungi, şi am întins mâna spre uşa de la lift. 

— Bine, am spus răsucind mânerul rece de ebonită 
neagră, şi broasca a clănţănit sec, cum vrei. 

— Saluut — a făcut Lena tărăgănat, abia atunci s-a dat 
la o parte, invitându-mă să intru. Am închis încet liftul şi 
m-am strecurat pe lângă ea, în casă. Lena a trântit uşa 
apartamentului şi a venit după mine. Am traversat 
camera aceea fără nici o mobilă şi am intrat în odaia 
fetei, la fel de goală ; numai canapeaua îngustă, de-a 
lungul peretelui, pe care acum se găsea un cearceaf 
răvăşit şi o cuvertură uşoară, spunea că aici trăieşte şi 
— eventual — doarme cineva. 

— Am venit să te sărut, am anunţat instalându-mă pe 
canapea. Simţeam nevoia unui sprijin ferm şi mi-am 
înfundat mâinile în buzunare, întinzând picioarele. Lena 
era desculţă, avea pe ea numai un şort roşu şi tricoul cu 
„make love...” Mi-am spus că nici nu se putea costum 
mai potrivit pentru ceea ce — speram eu —avea să 
urmeze. 

— Poate vrei să mănânci ceva înainte, a sugerat fata şi 
nu cred că am făcut mutra cea mai inteligentă când am 
icnit scurt şi am întrebat : „poftim ?” 

— Aşa, s-a sumeţit Lena rămânând în picioare în faţa 
mea. Peste tot scrie că întâi şi întâi ei se plimbă în decor 
romantic, apoi iau masa, şi numai după masă se 
întâmplă — civilizat — ceea ce trebuia să se întâmple. 
leri m-ai plimbat, azi îţi servesc un dejun apetisant, pe 
urmă stăm puţin şi ne gândim dacă într-adevăr merită 
să... 

M-am ridicat şi m-am apropiat de ea, gesturile mele 
erau sigure, dar trebuia să le înţelegi ca urmarea unei 
nopţi întregi de aspră conversaţie cu mine însumi. Lena 
nu s-a dat la o parte, m-am lipit de corpul ei, aşa cu 
mâinile în buzunare, şi am sărutat-o scurt pe gură. Abia 


37 


apoi mi-am scos mâinile din buzunarele blugilor, i-am 
cuprins umerii şi am strâns-o lângă mine ; am sărutat-o 
din nou, buzele mele apăsate peste buzele ei strânse şi 
parcă unduiau încet zidurile în jurul nostru, la fel ca apa 
verde a lacului. Pe urmă Lena a oftat înăbuşit, s-a 
desprins din îmbrăţişare, m-a împins uşor cu mâinile în 
piept şi a spus arătând cu capul spre tabloul uriaş care 
atârna pe peretele din spatele ei : 

— Nu aici. 

N-am înţeles imediat : 

— De ce nu aici ? 

Lena a ridicat mâna, arătând cu degetul mare peste 
umăr : 

— Tu te-ai săruta de faţă cu mama ta ? 

A oftat iar, a lăsat capul în jos, era atâta mirare şi 
parcă un fel de resemnare în glasul ei, încât am vrut sa 
întreb, dar m-am stăpânit la timp, era una dintre 
situaţiile alea fără de răspuns, numai că mă durea silueta 
brusc gheboşată, cu umerii căzuţi, ca după o lovitură 
dureroasă 

— De ce —a întrebat fata înfiorându-se, îşi prinsese 
umerii cu mâinile şi vorbea cu capul aplecat, prins între 
braţele încrucişate — de ce tu ? Aşa repede, şi cu atâta 
certitudine — de ce tocmai tu ? 

Nu ştiam ce să răspund, nicăieri nu scrie cum trebuie 
să se comporte un pilot adevărat într-o atare împrejurare 
şi atunci am lăsat spaima adâncă, care mocnea în mine 
de când o cunoscusem, să iasă la suprafaţă : 

— Nu vrei... adică nu vrei ca eu... şi numai la urmă 
cuvintele au prins o formă precisă şi au izbucnit, temă- 
toare : 

— Lena, nu mă vrei ? 

— Ba da ; fata a ridicat capul spre mine şi a trebuit să- 
mi plec privirea, nu rezistam la lumina aceea izvorâtă din 
ochii care fulgerau molcom şi bun, nu eram pregătit 
pentru ceva atât de total, izbucnit aşa de neaşteptat şi 


d N 


38 


— fără reţinere — pentru totdeauna, ba da, asta-i partea 
proastă, că te vreau. 

Nu cunoşteam încă subtilele meandre ale minţii de 
femeie ; pentru mine totul era clar, mi se părea 
nemaipomenit de simplu şi frumos : 

— Atunci ? 

— Nu ştiu... şi-a muşcat Lena buzele. Ca atunci când 
aştepţi un an de zile să vină Moş Crăciun, şi vezi ieşind 
de sub halatul roşu pantofii tatii. 

Mă bucurasem de o educaţie strict ateistă în familie şi 
povestea cu Moş Crăciun nu-mi spunea mare lucru. 
Aveam să înţeleg mai târziu, mult mai târziu, peste ani, 
când, după ultimul zbor pe supersonic pentru 
îndeplinirea baremului de clasificare, m-am pomenit 
îmbrăţişând fuzelajul gros şi rotund, fremătând încă 
reţinut şi fierbinte de flacăra dusă în el, şi întrebând 
aiurea : „acum încotro, bătrâne ?” Obţinusem titlul de 
pilot clasa l, mult visatul titlu de pilot clasa l, stăteam 
lipit de avion, puţin trist, puţin nedumerit de această 
tristeţe, întrebând MIG-ul cu caldă şi copleşitoare 
dezamăgire : „acum, încotro ?” Mi-a răspuns cu băzâitul 
molcom al agregatelor, cu ţâşnirea semeaţă a derivei în 
cerul întunecat, jos şi mohorât, cu bordurile ascuţite de 
atac, cu întreaga lui înţeleaptă alcătuire, în care se legau 
desăvârşit tăişuri de rotunjimi dulci, în bruşte retezaturi 
de acolade savant arcuite. Atunci am văzut-o iar pe 
Lena, i-am văzut ochii în care zvâcnea chinuit o bandă de 
metal auriu, buzele cojite tremurând uşor, toată fiinţa ei 
răsucită de întrebarea căreia nu-i putea şi nimeni nu i-ar 
fi putut găsi răspuns. Atât doar, că face parte din noi... 

„„dar asta a fost foarte târziu, betonul aerodromului 
devenise © prezenţă obişnuită pentru mine 
— permanenţă. Atunci, în ziua aceea, am ridicat din 
umeri şi Lena a scâncit uşor, parcă aşteptase într-adevăr 
un răspuns de la mine: 

— Bine, hai să-ţi dau ceva de mâncare. 


39 


x 


— Ascultă, am întrebat după ce Lena mă hrănise şi ne 
săturasem de atâta sărutat — ascultă, de ce ai ținut cu 
tot dinadinsul să mă îndopi ? 

Stăteam întinşi pe covorul pluşat, cu faţa spre 
glasvandul deschis, capul Lenei se odihnea pe pieptul 
meu. Încercasem întâi canapeaua, dar era imposibil de 
stat pe ea, prea îngustă şi supărător de tare ; atunci ne- 
am întins pe covor, având grijă să nu privim tabloul, şi 
am început să ne sărutăm. 

— Vroiam să mă obişnuiesc cu tine, a răspuns Lena şi 
a râs leneş. Aveai ceva liniştitor, aşa cum mestecai. 

Pe urmă s-a răsucit şi i-am văzut ochii oprindu-se într- 
un punct, situat în spate şi deasupra capului meu. S-a 
ridicat aşezându-se în genunchi, lângă mine : „nu pot. 
Cum dau cu ochii de... de tabloul ăsta, nu mai pot”. 

M-am ridicat şi eu, în picioare ; am luat cearşaful botit 
de pe canapea, l-am făcut sul, netezindu-l cu grijă ; m- 
am apropiat de tablou şi am aruncat cearşaful, cum 
văzusem că-şi aruncă gauchos bolas-urile, atârnându-le 
de gâtul struţilor sprinteni. Pânza subţire s-a prins de 
rama de sus a tabloului şi s-a desfăşurat, acoperind 
balerina de ulei. Lena a dus mâna la gură îngrozită de 
aşa impietate, dar începuse să mă apese şi pe mine 
mama asta atât de nefericit plecată dintre noi, şi 
urmărindu-şi fiica cu o prezenţă mai mult decât 
insistentă. M-am dus lângă Lena, am îngenuncheat în 
faţa ei, şi i-am îmbrăţişat umerii. 

— Nu trebuie, am spus, gata, nu mai e. Lena, Lena. 
Ne-am întins pe covor aşa îmbrăţişaţi, era lipită de mine 
de la buze până la tălpile goale, mă cufundam în 
atingerea ei fierbinte ca într-o apă vie şi-i simţeam 
braţele fine, puternice, strângându-mă după umeri. Ne- 
am sărutat mult, nu ştiu cât, săruturi care parcă durau 


e a 


40 


ani de zile, o sorbeam şi mă sorbea prin buzele unite, nu 
mai puteam respira, ne strângeam unul în altul, ne 
înăbuşeam mormăind ameţiţi, ne despărţeam o clipă 
trăgând lacomi aer în piept, apoi ne lipeam din nou, 
gâfâind. Am fost mai aproape de sufocare decât cu o zi 
înainte, când ne jucaserăm de-a focile : ni se părea o 
pierdere fără acoperire, fiecare clipă în care gurile 
noastre nu stăteau lipite. Lena, ne rostogoleam înlănţuiţi 
pe covorul ăla imens, nu ne-am dezmeticit decât când 
am ajuns la margine, în uşa terasei ; capul fetei, cu ochii 
închişi, atârna peste pragul înălţat părul greu se 
răspândise în valuri pe pardoseala de ciment. Mă frigea 
corpul tare, arcuit sub mine ; i-am mângâiat umerii, 
gâtul, şi mâna mi-a alunecat singură spre sânii care 
zvâcneau sub maieul subţire. 

— Nuuu.Lena a deschis ochii, greu, parcă se 
desprindea dintr-un vis incert; a înălţat mâinile şi mi-a 
cuprins gâtul, şi degetele mele s-au strâns singure în 
jurul sânilor. 

— Nu. 

Mi-am retras mâna, mi-am strecurat palma pe sub 
ceafa fetei simțind atingerea prăfuită a cimentului, i-am 
săltat capul. Am sărutat-o scurt pe buze şi Lena a clipit 
prelung, în semn de deplină înţelegere. M-am ridicat în 
picioare şi i-am întins mâna, ajutând-o să se ridice. Am 
rămas aşa, ţinându-ne de mâini, Lena mă privea puţin 
vinovată pe sub genele plecate, semăna leit cu una din 
puştoaicele alea parşiv-inocente, pictate în albastru pe 
cutiile olandeze de tablă galbenă în care maică-mea 
ţinea zahărul şi biscuiţii. 

— Dacă am ajuns până aici — a spus Lena privindu-mă 
în continuare pe sub gene, şi glasul îi tremura uşor 
— dacă am ajuns până aici, o să te rog să mă laşi pe 
mine să aleg momentul. Şi, în nici un caz, nu va fi înainte 
de a împlini 18 ani. Era aşa încrezătoare privirea ei, 
pieptul i se liniştise sub inscripţia roşie : „make Love, not 


E a 


41 


war”, şi când am tras-o la piept s-a lipit aşa deplin, o 
simţeam ca făcând într-adevăr parte din mine — încât mi 
se părea un fleac să aştept până când Lena va împlini 18 
ani. 


x 


Au urmat câteva zile liniştite, netede, aşa, ca o gheaţă 
de patinoar pe care te duci alunecând, până dai cu nasul 
în mantinelă. Plecam dimineaţa la lac sau rămâneam 
acasă, ameţindu-ne în sărutări. La prânz mâncam 
împreună, Lenei îi plăcea să-şi ia în serios rolul de 
gospodină, trebăluia prin bucătăria mare, vernil, până şi 
lumina filtrată de perdelele geamurilor era tot verzuie, 
parcă eram pe fundul oceanului şi mă miram de fiecare 
dată cum arde aragazul sub apă. Apoi, pe neaşteptate, 
Lena şi-a smuls şorţul, a închis butelia şi a declarat că n- 
are de gând să gătească toată viaţa. Am râs şi am poftit- 
o la restaurant. Am încercat întâi la „Pescăruş”, era 
închis, se deschidea abia după ora două ; am traversat 
lacul într-o şalupă cu motor, şi am aflat că „Mioriţa” 
beneficiază de acelaşi program. „Bine, dar mie mi-e 
foame”, a scâncit Lena, o înţelegeam, mi-era şi mie, 
stăteam stingheri în mijlocul pasajului subteran de la 
Piaţa Scânteii, pe urmă mi-am adus aminte de un local 
mic şi cochet, plasat strategic pe o străduţă liniştită... Am 
luat-o de mână şi am fugit împreună spre ieşirea 
pasajului ; am tropăit în goană pe scări, fugea bine Lena, 
îmi întindeam picioarele cât puteam, dar fata se ţinea 
după mine, fără să rămână în urmă nici un pas. Am sărit 
pe scara autobuzului în clipa în care, scoțând un nor gros 
şi puturos de motorină arsă, maşina pornea legănându- 
se din staţie. lnăuntru nu era aproape nimeni, mă 


E a 


42 


agăţasem cu amândouă mâinile de bara de sub tavan, 
Lena mă îmbrăţişa strâns, la toate curbele şi depăşirile 
ne balansam râzând ; taxatoarea ne privea plictisită, 
numai şoferul, tânăr, a scos capul din cabina lui de sticlă 
şi mi-a făcut cu ochiul când am coborât. Am fugit pe 
strada acea dreaptă, liniştită, am dat buzna zgomotoşi în 
restaurantul mic şi îngrijit, cu lambriuri de nuc veritabil 
până la jumătatea pereţilor. Câteva mese erau ocupate, 
mi-am spus că aici vom putea mânca, plutea ceva bizar 
în aer — clinchetul sec al tacâmurilor, tipii de la mese 
înfulecând, cu ochii în farfurie, tăcuţi, fără să acorde 
atenţie vecinilor, toţi aveau un aer comun, complicitate 
de oameni întorşi tocmai dintr-o treabă grea şi 
primejdioasă. 

— Cu ce vă pot servi ? 

Ospătarul gras, cu faţa rotundă, lucioasă, şi mustăţi de 
morsă. 

— Cu mâncare, am spus, şi mustăţile de morsă s-au 
mişcat ca să răspundă, dar nu le-am lăsat, am adăugat 
cât mai convingător cu putinţă : „ştiţi, Lena şi cu mine 
murim de foame”. 

— După două, a spus morsa. Şi-a ridicat pulpana 
vestonului alb de pânză cu înotătoarea grasă, a scos din 
buzunarul pantalonilor negri cu vipuşcă de satin lucios un 
ceas de argint, a deschis pocnind capacele şi mi-a băgat 
sub ochi cadranul acela cam cât o plută de salvare 
folosită de piloţii care zboară deasupra Oceanului 
îngheţat de Nord. Mai aveam o oră bună până „după 
două” ; m-am aplecat spre ceafa groasă, acoperită cu 
tepi cărunţi, nu m-a mirat aroma vagă de alge şi peşte 
care se simţea prin gulerul vestonului, şi am întrebat 
arătând din ochi mesele ocupate : „dânşii ?” 

— Numai pentru donatori, a lămurit morsa. Dânşii sunt 
donatori onorifici, şi au dreptul la o masă. 

— Dacă sunt onorifici — a observat Lena — n-ar trebui 
să... 


d N 


43 


— Unde se donează ? m-am interesat. Dau oricât. 
Lena, tu aşează-te şi aşteaptă-mă. M-am întors spre 
morsa care se chinuia cu vârâtul ceasului înapoi, în 
buzunarul pantalonilor cu vipuşcă : serios, unde-i 
centrul ? 

— Dar sunteţi flămânzi de-a binelea, a apreciat morsa, 
şi abia acum în ochii negri, rotunzi şi înfundaţi sub 
pleoapele grase, de mamifer marin, a lucit o scânteie de 
interes. Am tras un scaun şi m-am aşezat în faţa Lenei la 
masa scundă, sub care abia îmi încăpeau genunchii : 

— În regulă. Ce ne recomandati pentru astăzi ? 

„„La plecare am fost conduşi până la uşă, ni s-au făcut 
semne cu un şervet alb în timp ce ne depărtam de-a 
lungul străzii, şi nu puteam pricepe cum ţinea şervetul 
ăla cu înotătoarea scurtă şi groasă. 

— Drăguţ moş — a spus fata, după ce am dat colţul. 
Am ridicat din umeri, cu toate insistenţele mele discrete, 
morsa nu primise nimic în afara sumei înscrise pe bon. 

— Şi-o fi adus aminte de tinereţe, am mormăit, şi am 
văzut în faţa ochilor un sloi de gheaţă alb-strălucitor, 
plutind pe un ocean verde ; pe sloi, sub razele soarelui 
polar, se zbenguiau greoaie două morse, din care una 
purta pantaloni negri cu vipuşcă de satin. 

Ne-am oprit în parc, şi abia după ce ne-am sărutat 
puţin pe o bancă, Lena mi-a spus cu cel mai senin aer din 
lume : 

— Ştii, printre tipii ăia... donatori, era şi un văr de-al lui 
taică-meu.Sloiul din Oceanul îngheţat a venit vâjâind, şi 
mi s-a aşezat pe ceafă: 

— Naiba te-a pus să ai donatori onorifici în familie ! 

— Poate nu-i spune tatii, a ridicat Lena din umeri. Nici 
măcar nu sunt sigură că m-a observat. A tăcut lăsând 
capul pe spate, ne-am sărutat din nou, doar când ne-am 
ridicat să plecăm Lena s-a întors spre mine, privindu-mă 
gravă : „de fapt, n-are cine ştie ce importanţă ; peste 
două zile se întoarce Gigi”. 


44 


— Spune-mi ceva. 

— Ce naiba să-ţi spun ? 

— Şoapte aprinse, cuvinte de dragoste... chestii de- 
astea. 

— Să mă gândesc puţin... Nu, nu cred că mă pricep. 

— Păcat. 

— De ce, păcat ? Tu ai nevoie de cuvinte ? 

— Astăzi, da. 

— Lena, ce-ai păţit ? 

— Să nu râzi de mine... 

— Cum să râd ? 

— Cu râsul tău sarcastic : ha-ha. 

— Du-te şi fă un duş. 

— Dumnezeule, toţi mă trimiteţi să fac duş, parcă v-aţi 
fi înţeles. Vă place să simţiţi sub tălpi o pardoseală tare 
de ciment. 

— Care „toţi” ? 

— Tu, taică-meu, Gigi, colegele şi prietenele mele. Mai 
ales tu. 

— Ce-i cu pardoseala aia tare de ciment ? 

— Nu-ţi arde niciodată pământul sub tălpi ? Nu te simţi 
niciodată prea mic sau prea mare ? Eşti întotdeauna aşa 
sigur de tine şi de cei din jur, egal, liniştit ? 

— Lena, eu... 

— Tu, asta e. Tipul căruia encefalograma i-a confirmat 
echilibrul sufletesc, genul de om potrivit să i se pună în 
mână manşa unui avion de luptă. De luptă, înţelegi ? cu 
bombe şi rachete sub aripi. 

— Lena, n-ai dreptate. 

— Ba am ! Dau drumul la T.V. şi văd oraşe distruse şi 
oameni ucişi. Nicaragua, Soweto, Liban — asta numai 
aşa, în ultima vreme. Pe urmă vii tu, şi ne sărutăm. E 
înălţător. 


d N 


45 


— Ascultă... 

— Nu mai vreau să ascult. Mi-ajunge radioul : între 
două melodii legănate, crainicul anunţă calm că un oraş 
a fost distrus de cutremur. Sau de taifun. Îşi drege vocea 
si pomeneşte, în treacăt, câteva zeci de mii de morţi. Şi 
seara, înainte de culcare, te linişteşte cu patru sute 
cincizeci de milioane de subnutriţi. Asta ca să dormi bine, 
ştiindu-ţi frigiderul plin. lar dimineaţa aştept să plece 
taică-meu, şi o luăm de la capăt cu pupatul. 

— Fată, tu n-ai nici o vină... 

— Dă-mi voie să mă simt vinovată ! Pentru că stau, 
fără să fac nimic. Pentru că nu-mi dau seama clar ce 
înseamnă un oraş distrus şi câteva zeci de mii de morţi 
pe străzi şi printre dărâmături. Ţi-e milă de căţeii călcaţi 
de camioane? 

— Da... 

— Trebuia să-mi închipui : Pegy, fiica bătrânului Fritz. 
Imaginează-ţi că măcar unul dintre morţii ăştia ţi-e 


prieten, rudă — că eşti tu ! — înmulțește totul cu zece 
mii, şi o să simţi. 
— Ce să simt ? 


— lartă-mă, tu eşti un tip echilibrat şi ţi se va da un 
avion în curând. lar eu, care sunt nebună şi nu voi primi 
nici măcar o bicicletă, eu mă simt răspunzătoare. La 
scară planetară, dacă vrei să înţelegi. 

— Nu eşti nebună. 

— Mersi frumos. Mă înnebuneşte neputinţa. 

— Dar ce poţi face ? 

— Dansul. 

— Ce ? 

— Dansul... nu crezi ? 

— Nu ştiu... după ce o să te văd dansând, atunci o să 
ştiu. De fapt, eu nu înţeleg mare lucru din balet, dar dacă 
o să mă ajuţi... 

— Ce spectacole de balet ai văzut tu ? 


46 


— Asta... Copelia... şi Lacul lebedelor. M-a dus maică- 
mea, să-mi inoculeze frumosul. 

— Nu ţi-a trecut prin cap că, într-un fel, sunt depăşite ? 

— Lena, a fost de mult, eram kinder pe atunci ; dacă 
aş fi ştiut, dacă aş fi bănuit vreodată... 

— Bine, nu te mai consuma, mi-a trecut. Şi, iartă-mă. 
Mâine seară vine Gigi, cu nu ştiu ce expres internaţional. 

— Te duci la gară ? 

— Bineînţeles. 

— Cu taică-tu ? 

— Lui taică-meu nu-i plac gările. Şi, în curând, va face 
alergie la aeroporturi. 

— Atunci, vin eu cu tine. 

— Sper că până mâine te răzgândeşti. 


x 


Dimineața am mers cu Lena la liceul ei de coregrafie, 
să se înscrie în următorul an şcolar. N-am vrut să intru, 
mă apăsa palatul roşu cu acoperişuri ascuţite, acoperite 
cu ţigle cenuşii de ardezie, dar fata insista şi am pătruns 
zgribulindu-mă sub ogiva masivă ; aici, până şi vara era 
rece. Am trecut printr-un hol imens, luminat slab de 
vitraliile de sub tavan, şi bolțile întunecate au bubuit de 
sunetul paşilor noştri pe pardoseala de piatră ; am urcat 
o scară de stejar lustruit, care scârţâia înfiorător, şi mă 
aşteptam în orice clipă ca dintr-o firidă să apară un tip în 
zale,  oprindu-mă cu vârful  halebardei îndreptat 
ameninţător spre piept. 

— Aşteaptă-mă aici. 

Lena şi-a tras mâna din mâna mea şi a dispărut după o 
uşă. Cred că tăblia masivă era acționată de vreun sistem 
electrohidraulic pus în mişcare de clanţă, pentru că o 
poartă de cetate ar fi fost mică pe lângă uşa aceea, iar 


47 


Lena a deschis-o fără nici un efort. M-am rezemat de 
perete, încercând să descifrez desenul vitraliului de 
vizavi şi, stând aşa, cu palmele lipite de zid, mi-am dat 
seama că nu am sub mână răceala aspră a tencuielii, ci 
un val neted şi lunecos, ca de mătase. M-am răsucit cu 
spatele la vitraliu, doar atunci am descoperit că pereţii 
erau tapetaţi cu un tapet vechi, de mătase autentică. Am 
făcut câţiva paşi alunecându-mi degetele pe tapetul 
decolorat, de undeva se auzeau stins acordurile unui 
pian. Am luat-o de-a lungul coridorului, de fapt o galerie 
suspendată deasupra imensei săli de la intrare, mărginită 
de o balustradă sculptată în stejar masiv ; de vitraliul la 
care mă uitasem mă despărţea un hău întunecat. Am 
mers în direcţia pianului, sunetele deveneau mai 
distincte cu fiecare pas. Am trecut pe sub o arcadă, am 
dat la o parte o perdea de catifea grea, totul era solid 
aici, catifeaua parcă era ţesută cu parâme de corabie, 
toată masivitatea aceea contravenea net ideii mele 
despre noţiunea de balet — şi am ajuns într-o sală al 
cărei tavan se pierdea în înălţimi nebănuite, iar peretele 
opus se întrevedea vag, ca o insulă prin pâclă deasă. Pe 
parchetul lustruit, în sunetul unui pian, nevăzut, dansau 
câţiva prichindei, şi dintr-odată mi s-a părut că pricep 
rostul clădirii masive şi întunecate — contrastul — pentru 
că prichindeii, cu zbenguiala lor, anulau contraforturile, 
lambriurile groase de nuc, tapiţeriile grele, încărcate — şi 
încă ceva, hardughia aia avea un ritm al ei, 
armonizându-se cu mişcările încă nedesăvârşite ale 
viitoarelor speranţe. M-am rezemat cu spatele de un 
lambriu sculptat, uitându-mă la junii dansatori, din nou 
mi-am amintit de madame Sibyl, de pianul ei hodorogit şi 
de vocea croncănitoare, scandând la nesfârşit : un-deux, 
trois-quatre, un-deux-trois-quatre... 

— „sigură că eşti aici. În glasul Lenei vibra o notă de 
triumf reţinut; s-a sprijinit de mine, era cam spontană în 


48 


moravuri şcoala asta de balet, explicând : „cei mici se 
pregătesc pentru serbare”... 

— Ce serbare, acum ? Mi se părea o crimă să adune 
copiii în vacanţă şi să-i pună să danseze. Serbarea de 
început de an, m-a lămurit Lena, a adăugat că plozii nu 
se simt frustraţi deloc, chiar le face plăcere să-şi 
petreacă timpul aici. M-am minunat interior de puştii 
dedaţi artei atât de timpuriu, am vrut să-i comunic fetei 
părerea mea, dar mi-am amintit la vreme că majoritatea 
geniilor o porniseră cătinel pe drumul consacrării când 
de-abia se puteau ţine pe picioruşele lor strâmbe. Lena 
m-a tras de mână, m-am dezlipit de lambriul meu şi, 
când am ieşit în galeria suspendată, am întrebat : 

— Deci, tu te simţi într-un fel pedepsită că nu vei 
dansa la serbare ? 

-- Cine ţi-a spus că n-o să dansez ? s-a mirat Lena şi 
mi-a explicat din nou, pe un ton blând şi răbdător, că la 
cunoştinţele ei — chiar aşa a spus, „cunoştinţele”, am 
ridicat din umeri, eu gândeam cu alte cuvinte — îi ajung 
două săptămâni de pregătire pentru o prezenţă onorabilă 
pe scenă. Am coborât sărind treptele scârţâitoare de 
stejar, am traversat aproape în fugă holul de la intrare, şi 
am ieşit. Ne-am oprit o clipă pe trotuar, loviți în faţă de 
lumina soarelui ; ne-am uitat unul la altul, mijindu-ne 
ochii, ne dureau pupilele de lumina, am izbucnit de râs. 

— Dumnezeule, a făcut Lena, nu ştiu de ce, daram un 
chef nebun să te sărut. 

— Sărută-mă, am spus, sfidând firma şcolii. Am 
traversat alergând strada spre staţia de troleibuz, atunci 
am auzit o voce de fată : „Ileana, Ileana”. Lena s-a întors. 
„Silvia”. M-am întors şi eu spre fata înaltă, mai înaltă 
decât mine, subţire, gravă, cu o expresie absentă 
întipărită pe faţa uscăţivă. Lena m-a recomandat : „el e 
Doru”. Plutea ceva festiv în glasul ei, ca o corabie 
arborând marele poavaz la întoarcerea în port, şi am 
înţeles că îi vorbise Silviei de mine. 


49 


— Silvia, prietena mea. Ne-am strâns mâinile, 
cunoşteam de undeva aerul acela pierdut, ochii duşi, 
trăsăturile feţei tinzând parcă spre ceva depărtat, foarte 
depărtat, şi mă căzneam să-mi aduc aminte de unde. 
Prietena Lenei vorbea încet, ca în transă, când un 
troleibuz s-a urnit zgomotos de lângă noi, pleoapele 
străvezii s-au zbătut nerăbdătoare, grăbite să alunge 
scrâşnetul de fier vechi. Atunci mi-am amintit, traversam 
strada, profilul Ilenei Iliescu decupându-se net în 
penumbra din maşină, aceeaşi zbatere grăbită a 
pleoapelor, aceeaşi privire fixă, îndepărtată, aceiaşi ochi 
privind spre ceva numai de ei văzut. Eram tentat să-mi 
bag mâna prin geamul lăsat al portierei şi să-i flutur 
palma în dreptul nasului ; am traversat strada şi m-am 
întors când am ajuns pe trotuar, curios să văd cum se va 
descurca când lumina semaforului va trece pe verde 
— părea atât de transportată în lumea aceea a ei, încât 
eram convins că n-ar fi ajuns toate claxoanele maşinilor 
oprite la stop ca s-o trezească din vrajă. S-a descurcat 
onorabil, Mercedesul a pornit lin, dispărând printre 
maşini şi autobuze, iar eu am ridicat din umeri si mi-am 
văzut de drum. Regăseam acum aceeaşi expresie în ochii 
Silviei, şi mi-am spus că trebuie să fie vreun privilegiu al 
castei, visatul ăsta în plină stradă. Pe urmă am sărit într- 
un troleibuz şi prietena Lenei s-a îndreptat spre castelul 
de cărămidă roşie, plutind pe picioarele-i lungi, cu 
mâinile întinse înainte şi cu capul lăsat mult pe spate. 

Seara ne-am dus să-l luăm pe Gigi de la gară, adică 
Lena să-l întâmpine când va cobori din tren, iar eu să fac 
ce voi crede de cuviinţă, după cum se va desfăşura 
revederea. Am intrat pe peron, speram ca trenul să aibă 
întârziere, a venit la ora, minutul şi secunda prevăzute în 
orar. Lena m-a privit în ochi, mi-a strâns braţul deasupra 
cotului şi s-a amestecat în mulţimea care dădea năvală, 
parcă se întorcea de la Polul Nord expresul ăla nenorocit, 
nu dintr-o ţară civilizată. M-am agăţat de unul din stâlpii 


50 


zdraveni, nituiţi, să nu ma ia pe sus valul de trupuri 
transpirate şi feţe înfierbântate. Mă înălţasem pe vârfuri 
dar nu vedeam nimic, Lena se pierduse în înghesuială, 
am traversat şinele, chiar în dreptul inscripţiei care înşira 
tot felul de pedepse pentru acest delict, şi m-am instalat 
comod pe peronul vecin, pustiu ; de aici vedeam bine şi 
m-am ferit după un chioşc cu răcoritoare, ca să nu fiu 
observat. Expresul intra în gară maiestuos ; în timp ce 
oprea m-am întrebat de ce se amendează trecerea peste 
linii cu sume variind între 50 şi 250 de lei. Aveam două 
puncte nelămurite, dacă amenda merge din cincizeci în 
cincizeci de lei, sau există şi valori intermediare — 75, 
125 de lei, şi eram curios să mai ştiu, după ce criterii se 
stabileşte suma de plată. Pe urmă am văzut-o pe Lena 
făcând semn cu braţul ridicat şi, nu ştiu de ce, mi s-a 
strâns inima : era atât de frumoasă şi de liniştitoare chiar 
în valul ăla de oameni agitaţi, se înălţase pe vârfuri, fusta 
i se ridicase sus de tot dezgolindu-i picioarele lungi, părul 
îi cădea greu pe spate, ca turnat în alamă masivă, şi 
deodată m-a năpădit ceva fierbinte, îmi venea să 
traversez înapoi, din două sărituri, şinele... Atunci l-am 
văzut pe Gigi croindu-şi drum spre soră-sa, purta nişte 
blugi nemaipomeniţi, care îi înălţau şi-i întăreau şoldurile 
lăsate, nu bănuiam că ungurii sunt în stare să facă blugi 
aşa grozavi, şi un tricou alb, simplu, contrastând cu faţa 
şi braţele aproape negre. Unde naiba se bronzase în 
halul ăsta, Budapesta e la fel de aproape de tropice ca 
Bucureştiul, n-are rost să mergi să te prăjeşti la soare pe 
insula Margareta, când poţi face treaba asta la fel de 
bine şi la Floreasca. Fraţii nu s-au sărutat, dar era în 
gesturile lor ceva care m-a făcut să oftez. Au pornit 
înlănţuiţi, duşi de puhoi, vorbeau repede, privindu-se şi 
râzând tot timpul, le sclipeau dinţii pe feţele bronzate. M- 
am luat după ei, i-am ajuns din urmă cam în dreptul 
tonetei cu ziare, Gigi povestea nu ştiu ce gesticulând cu 
mâna liberă şi se vedea clar, chiar şi prin înghesuiala aia, 


51 


că se înţelege de minune cu Lena. Purta o geantă de 
voiaj agăţată de umăr, o geantă de voiaj albastră cu 
curea albă, plină de cadouri ungureşti şi închisă cu un 
fermoar lat şi strălucitor ; era o geantă grozavă şi pe 
flancul ei se putea citi, încadrată într-un cerc tot alb, 
următoarea inscripţie misterioasă : „FLY BY MALEV”. 


x 


Cu venirea lui Gigi, frumoasele zile de la Aranjuez au 
luat sfârşit ; m-am instalat iar lângă telefon, cu un 
morman de cărți în brațe. Vedeam printre rânduri lacul, 
silueta Lenei unduind prin apa verde, îi simţeam buzele 
cojite deschizându-se uşor sub buzele mele şi şuviţe 
lungi, grele, de păr auriu alunecau de-a lungul paginilor 
cu formule, încurcându-mi-se în jurul degetelor. Cel mai 
mult a profitat de noua situație soră-mea, care cu 
telefoanele ei putea transforma orice tip normal într-o 
bestie. În ziua în care am hotărât s-o sugrum când o mai 
prind vorbind la telefon, i-am propus să-şi aleagă unul 
din obiectele mele prețioase cu condiția ca pragul 
biroului să constituie pentru ea un hotar de netrecut. 

— Pot să-mi aleg orice ? s-a interesat Liliana, boţindu- 
şi sceptică fețişoara brunetă. 

— Evident, am spus şi în clipa aceea am ştiut asupra 
cărui obiect va cădea alegerea ei. 

— Chiar şi din lucrurile pe care le ţii încuiate în dulap ? 
a precizat juna pe un ton inocent, apropiindu-se de 
fotoliul meu de suferinţă şi aşezându-se pe marginea lui. 

— Da, am răspuns cu inima strânsă. Şi, în general, mi- 
e... Telefonul a sunat şi mâinile noastre s-au întâlnit pe 
ebonita receptorului. 


52 


— Ascultă, am şuierat, palma mea apăsa palma mică 
şi fierbinte, împiedicând-o să ridice receptorul, dacă e 
vreuna din mâţele tale... 

— Două minute —a făcut soră-mea, ridicând două 
degete subţiri în aer. După aia închid şi mergem să-mi 
dai şapca Bob-O-Link. 

Telefonul suna sub mâinile noastre ; am luat mâna de 
pe receptor şi m-am lăsat pe spate, în fotoliul adânc... 

— Cu tine vrea, a anunţat Liliana. A făcut un lucru pe 
care nu l-am înţeles imediat, a schiţat gestul punerii 
receptorului înapoi în furcă, întinzând cealaltă mână spre 
mine : 

— Cheia de la dulap. 

— Fată dragă, am încercat să explic, şapca Bob-O-Link 
e unica... m-am încordat în fotoliu, gata de salt, dar 
Liliana s-a ferit ca o fiară mică şi agilă, arătând din ochi 
receptorul aproape aşezat în furcă, gata să întrerupă 
contactul : 

— Cheia. 

— Liliana, orice... 

— Inchid, a spus soră-mea, şi poate ar fi închis dacă n- 
aş fi ridicat mâinile, în semn de capitulare. 

— Bine, am adoptat tonul blajin folosit de fraţii mai 
mari în asemenea împrejurări, ai şapca. Dă telefonul 
încoace. 

— O voce blondă, a rânjit Liliana întinzându-mi 
receptorul. 

Era Lena. 

— Cam greu te mişti, a început fata, părea foarte bine 
dispusă, ca şi cum la celălalt capăt al firului ar fi fost cel 
puţin ziua ei. Soră-ta mi-a răspuns ? 

— Da. 

— Drăguţă fată. 

— Dumnezeule, s-o vezi în carne şi oase ! 

— Poţi veni la tutungerie în cinci minute ? M-am uitat 
la ceas, era aproape şapte seara. 


53 


— Pot. 

— Numai să nu vii în şort, a continuat Lena veselindu- 
se din cale-afară, şi o clipă mi-am închipuit că tutungiul o 
gâdilă sub bărbie cu mânuşa lui de piele neagră. Mergem 
la un ceai. 

Mi se părea că n-am auzit bine : ce ceai ? 

— La Silvia, a explicat Lena. Dă un ceai, de bucurie că 
s-a întors Gigi. 

Era să scap receptorul. 

— Ce are Silvia cu Gigi ? 

— Vai, a exclamat Lena, cred că eşti singurul om din 
Bucureşti care nu ştie. Silvia e prietena lui ! 

A spus „prietena” pe tonul acela special, care te duce 
cu gândul departe. 

— Lena dragă, tu eşti sigură că am loc la ceaiul ăla al 
vostru ? 

— Doar nu crezi că mergem împreună — simţeam că 
Lena, în tutungerie, ridică din umeri —ne întâlnim 
întâmplător acolo ! Am aranjat cu Silvia, tu vei fi un bun 
prieten al fratelui ei... 

Alt frate, dar Gigi era departe de a fi prost. 

— Fată, tu-l crezi pe frate-tu aşa mare dobitoc ? 

— N-o cunoşti pe Silvia, a râs Lena în receptor, de data 
asta mai potolit, şi mi-am amintit silueta înaltă, dreaptă, 
depărtându-se în transă pe vârful picioarelor nesfârşite. 

Am spus „bună seara” şi am închis telefonul. 

— Şapca, mi-a amintit Liliana, implacabilă. Se aşezase 
cu fundul pe birou, îşi bălăbănea gambele zgăriate, am 
apreciat automat că soră-mea va avea picioare lungi şi 
frumoase. 

— Situaţia s-a schimbat şi poziţia a fost abandonată 
— am făcut un gest spre cărţile care zăceau pe covor. Nu 
boci, învaţă să pierzi o bătălie, am adăugat, închizând 
uşa. Mi-am pus blugii şi am alergat la tutungerie. În dosul 
vitrinei Lena răsfoia o revistă, sub privirea fixă a 
nasturilor de pe halatul spălăcit al vânzătorului din 


54 


spatele tejghelei. M-a văzut prin geamul imens, a închis 
revista, a pus-o la loc într-unui din rafturile agăţate de 
perete, a spus ceva tutungiului şi omul a dat din cap 
riscând o urmă de zâmbet, apoi a ieşit. S-a înălţat pe 
vârfuri, mai mult de formă, ajungea până la mine oricum 
aşa cum stătea pe pragul de ciment, şi m-a sărutat. 

— În regulă, a spus, şi ochii îi luceau, dansa în ei un fel 
de şiretenie voalată. Credeam că mor. Uite ce mi-a adus 
Gigi, de la Budapesta. 

„bluza uşoară, strânsă pe corp, rotunjindu-i ameţitor 
pieptul. l-am mângâiat umerii şi mi-am retras palmele 
frecându-le de blugi, mă frigeau umerii fetei sub pânza 
subţire. Lena m-a tras de mână, stăteam chiar în uşa 
prăvăliei, un tip care vroia să intre se oprise uitându-se la 
noi ; am făcut câţiva paşi, asfaltul era cald, zidul emana 
şi el căldură, era un amurg prelung şi calm care se 
insinua încet în mine, umplându-mă de o linişte 
portocalie, uşor prăfuită. Lena mi-a dat adresa, una 
dintre străzile plecând din bulevardul Ana lpătescu, m-a 
rugat să-mi fac apariţia în jurul orei opt, apoi a plecat să-l 
ia pe Gigi de acasă. Am întors capul după ea, mersul 
rotund, mişcarea zvâcnită a capului uitându-se după 
maşini când a traversat bulevardul, privirea aruncată 
peste umăr înainte de a dispare după colţ, şi deodată mi- 
am dat seama că-mi întipărisem toate gesturile astea cu 
dureroasă precizie, şi liniştea amurgului a explodat 
tăcută şi fierbinte în mine, risipindu-se în cele patru 
vânturi. 


x 


Ceaiul acela a fost departe de cel mai reuşit party la 
care m-am dus vreodată. In afară de mine cu Lena şi de 
Gigi cu Silvia, îşi mai dădeau concursul fratele Silviei cu 


55 


prietena lui, şi o clipă mi-a părut rău că prietena fratelui 
Silviei nu e sora mea, ca totul să se petreacă în familie. 
Gigi şi-a dat seama din prima clipă că prezenţa mea 
acolo e mai puţin nevinovată decât pare, şi toată seara 
m-a urmărit cu ochii lui rotunzi, mocnind nelămurit a 
ceva care-mi ridica părul de pe ceafă în smocuri aspre. 
Camera era slab luminată de trei, patru aplice chioare, 
aveau un magnetofon care cânta în surdină, pe masa 
trasă într-un colţ instalaseră câteva platouri şi farfurii cu 
gustări, la propunerea Silviei am băut pentru reuşita în 
viaţă şi artă a viitorului regizor. Cam multe onoruri 
pentru o nenorocită de reuşită la IATC, dar n-am spus 
nimic, am dat paharul pe gât, arzându-mi gura cu coniac 
şi dorind din toată inima ca numele lui Gigi să apară 
înscris cu litere în relief pe afişe anunțând 
nemaipomenite puneri în scenă. Pe urmă sa dansat, 
adică au dansat perechile mai mult sau mai puţin 
oficializate, eu mi-am tras scaunul lângă bufetul rece, iar 
Lena s-a aşezat pe un divan în partea opusă a camerei, îi 
vedeam genunchii sclipind stins în penumbră, ca două 
lămpi rotunde de voltaj mic. Am început să mestec 
privind perechile îmbrăţişate, se dansa frumos, sandvişul 
cu friptură de porc era gustos, şi mi-am propus să nu mă 
ridic de lângă bufet decât în caz de forţă majoră : nu 
excelasem niciodată ca dansator. Fratele Silviei avea 
cinci metri înălţime şi doi lăţime, în dreptul umerilor ; se 
mişca surprinzător de uşor, purtându-şi partenera mai 
mult în braţe, m-am mirat când am aflat că e student la 
Conservator, urmând clasa de fagot. Gigi nu făcea multe 
parale, îl încurcau picioarele lungi înfăşurate în blugii 
ungureşti, dar Silvia se mişca dumnezeieşte, intervenind 
la timp şi suplinind lipsa de abilitate a strălucitului 
regizor. Când mi se părea că ochii lui Gigi nu mă 
urmăresc, mă uitam la Lena ; se rezemase cu ceafa de 
perete, prinzându-şi genunchii între mâinile înlănţuite. 
Nu-i puteam vedea ochii, dar simţeam că priveşte aiurea, 


d N 


56 


prin mine. Am mai închinat o dată pentru reuşita în viaţă 
a tinerelor talente, talente reale, născute, cum a ţinut să 
sublinieze viitorul fagotist, şi m-am felicitat în gând că nu 
mă leagă nimic de el — era cel mai zdravăn student 
conservatorist văzut vreodată. lar faptul că stăpânea cu 
virtuozitate fagotul, instrument absolut necunoscut mie, 
îi conferea o misterioasă aură romantică. Pe urmă Lena 
s-a ridicat în picioare şi a ieşit; am mestecat repede 
restul de sandviş şi, profitând de faptul că Gigi era întors 
cu spatele, m-am strecurat după ea. Am închis uşa 
salonului de dans şi m-am pomenit într-un coridor 
întunecos ; am făcut la noroc doi-trei paşi spre dreapta, 
bâjbâind cu mâinile întinse, apoi am simţit un trup 
fierbinte lipindu-se strâns de mine, braţele subţiri, 
puternice, m-au cuprins tare de tot. Buzele Lenei îmi 
căutau gura, m-au sărutat întâi pe ureche, apoi pe obraz, 
şi, în sfârşit, s-au lipit de buzele mele. Cred că am stat 
vreo sută de ani înlănţuiţi în coridorul acela întunecos ; 
nu puteam face nici o mişcare, simţeam că mă sufoc în 
sărutul nesfârşit, îmi jucau cercuri roşii în faţa ochilor şi 
era nespus de bine aşa. Lena. M-am smucit dându-mi 
capul pe spate, am respirat adânc în întuneric, muzica se 
strecura şovăielnică pe sub uşa marcată de un chenar 
mai mult închipuit, alcătuit din linii palide de lumină 
ştearsă. 

— lartă-mă că te-am adus aici, a şoptit Lena 
strângându-se mai mult în mine, turbam dacă trecea 
încă o zi fără să te văd. l-am mângâiat coama deasă şi 
încâlcită, întunericul a sclipit scurt de lumini albastre, 
parcă aş fi atins blana unui animal sălbatic. 

— Mâine mergem la baraj, dacă vrei — buzele fetei se 
mişcau atingându-mi urechea şi gâdilându-mă. Am vorbit 
cu Silvia să-l reţină într-un fel pe Gigi, şi... 

— Pare foarte îndrăgostită de el, am întrerupt-o. 
Dansează aşa strânşi, parcă ar fi viţelul cu două capete şi 
patru picioare. 


57 


Lena s-a depărtat puţin de mine şi am simţit-o 
privindu-mă lung în întuneric : 

— Mada... Silvia, n-o cunoşti. Asta nu iubeşte pe nimeni 
în afară de maestrul de dans. Ar fi în stare să se ducă şi 
la toaletă în pas de deux, dacă înţelegi. 

Mi-am amintit privirea fixă, de somnambulă, şi mersul 
acela ca în transă. 

— Cred că înţeleg, am spus. Asta e ceea ce se cheamă 
dăruire. 

Îmi ţineam mâinile pe umerii fetei, şi i-am simţit 
înălțându-se sub bluza subţire. 

— la-o cum vrei, dar numai aşa, de dragul dansului... 
Noroc că Silvia nu e omul cu care să te cerţi. 

„„chipul prelung, de ascetă, capul dat mult pe spate, 
ţinut aşa de părul negru strâns într-un coc sever ; într- 
adevăr, nu aveai cu cine să te cerţi. Nu-l invidiam deloc 
pe Gigi, dar mi-am spus că-şi poate găsi uşor altă fată, 
cu blugii lui ungureşti şi cu firma de regizor. Pe urmă m- 
am gândit la Liliana, la genunchii ei zgâriaţi, la picioarele 
care vor deveni lungi şi elegante ; era rândul meu să 
ridic din umeri : 

— Oricum, e fratele tău. 

Lena s-a smucit violent de lângă mine şi am auzit o 
izbitură înfundată când a dat cu umărul în perete, 
lovindu-mi în treacăt mâna de zidul coridorului. 

— Poate vrei să-l şi plâng. 

Simţeam că pătrund în teren necunoscut, gara, braţul 
lui Gigi înlănţuind mijlocul fetei, nu pricepeam mare lucru 
şi am preferat să mă retrag prudent. 

— Tu eşti mai în măsură să apreciezi. Am întins din 
nou mâna bâjbâind după ea ; i-am cuprins umerii şi am 
încercat s-o trag spre mine. Lena s-a împotrivit, şi am 
şoptit : 

— Dă-l dracului pe Gigi. Acuşi începe şcoala şi o să-ţi 
fie mai uşor să ieşi din casă. 


58 


Am îmbrăţişat-o, Lena nu s-a opus, dar o simţeam 
rigidă şi deodată m-a fulgerat ceva rece, care mi-a lăsat 
pe frunte o sudoare lipicioasă ca o transpiraţie de 
broască, dacă broaştele transpiră şcolile începeau peste 
vreo cinci-şase zile, şi la o zi după începerea cursurilor, 
trebuia să mă prezint şi eu la unitate. 


x 


Ziua următoare a fost joasă şi mohorâtă şi cenușie, 
una dintre zilele în care-ţi pare rău că te-ai născut. Ploua 
mărunt, prevestitor a toamnă, cerul atârna deasupra 
acoperişurilor ca o paraşută udă şi fleşcăită. Lena mă 
aştepta la colţ, înfăşurată într-o haină portocalie cu glugă 
şi guler lat, una din hainele acelea ceruite, folosite de 
pescari pe mare în timpul marilor furtuni. 

— Ahoi, am făcut, Lena şi-a fluturat mâna în semn de 
salut, mâneca scorţoasă a alunecat în jos, dezgolind 
pielea bronzată. Am cuprins cu braţul umerii portocalii şi 
am pornit spre tramvai, ocolind băltoacele. 

— Cam devreme, a spus Lena. Vorbea încet, cuvintele 
răsunau stins, ca într-o peşteră, sub gluga enormă. 

— Cam devreme, ce ? 

— Astaa... a arătat cu degetul o băltoacă lăţită pe 
trotuar, din care un fir de apă se scurgea în rigolă peste 
bordura lăsată şi plesnită în acel loc. Asfaltul făcuse o 
adâncitură în care se strânsese un lac mititel, iar pe lac 
plutea o barcă de hârtie, cu catarg şi steguleţ. Ocolim 
băltoacele. 

Am ridicat din umeri : şi ? 

— Nu era normal să trecem prin ele ? 

— Fata mea, am spus, asta-i în actul întâi, iar actul 
întâi se petrece în perioada ploilor calde de vară. Acum 


59 


apa e rece, ploaie adevărată, de toamnă, nu te aşteaptă 
nimeni cu schimburi uscate în vreo rulotă, după colţ. 

Ne-am oprit lângă lacul cel mititel, uitându-ne după 
barca de hârtie : se clătina şi înainta stârnind chiar valuri 
Mici, ca un crucişător văzut din avion. Am privit 
picioarele fetei încălţate în nişte cizmulite nostime de 
cauciuc, scurte, largi, tot portocalii, şi i-am propus : ia 
încearcă mata marea cu degetul ! 

Lena s-a uitat la mine cu ochi rotunzi, ba chiar a dat 
marginea glugii la o parte, ca să mă poată vedea mai 
bine ; apoi s-a aplecat, a scos una din cizmuliţe 
sprijinindu-se cu cealaltă mână de braţul meu, şi a întins 
piciorul  desculţ peste bordură, băgându-şi vârful 
degetelor în apă. O maşină care trecea pe stradă a frânat 
înainte de băltoacă şi a mers încet, cu grijă, să nu ne 
stropească, lăsând în urmă valuri adevărate de apă 
galbenă şi înspumată. Figura şoferului, atât cât am putut 
deosebi în dosul geamurilor ude, era gravă, pătrunsă de 
înţelegere, şi roţile groase au trecut, fâşâind, la câţiva 
centimetri de degetele fetei. Lena şi-a retras piciorul 
înainte ca valurile cu creastă de spumă murdară s-o ude 
până mai sus de gleznă ; s-a scuturat zvârlind doi-trei 
stropi şi s-a încălţat la loc : „brr, e rece”. M-am uitat la ea 
cu admiraţie. 

„În tramvai era parcă mai frig şi mai umed decât 
afară. M-am atârnat de o bară, Lena m-a îmbrăţişat după 
obiceiul ei, strângându-se şi lipind de mine pânza cerată 
pe care alunecau stropi rotunzi de apă. Mă ţineam cu o 
singură mână, cu cealaltă i-am tras gluga pe spate şi i- 
am cuprins umerii, stăteam aşa, cu nasul vârât în părul 
blond care mirosea a vară şi a mare din cauza hainei 
pescăreşti, nu-mi doream decât ca drumul legănat al 
tramvaiului să ţină încă o săptămână de acum înainte. Pe 
urmă Lena a spus ceva, n-am auzit ce, şi atunci fata a 
repetat mai tare : 

— Parcă am fi în submarin. 


N a N 


60 


„geamurile ude şi aburite ale vagonului, dincolo de 
care alunecau umbre vagi, masive, închise la culoare; 
mirosul de ulei şi de metal ud, huruitul roţilor amintind 
zgomotul motoarelor Diesel. 

— Galoş vechi, , am mormăit cu gura în părul fetei. 
Galoş vechi, eşuat pe o stâncă semeaţă în mijlocul 
oceanului furios. Dormi, draga mea. 

„Draga mea” mi-a scăpat aşa, fără să vreau, şi Lena a 
tresărit din tot corpul. Am simţit-o întâi strângându-se 
puţin, apoi înălțându-se, şi începutul de rotire al umerilor 
sub braţul meu îndoit... 

— Tinere... 

Dumnezeule, de ce tocmai acum ? Mi s-a strâns pielea 
pe spate şi pe braţe ; de unde naiba cunoşteam vocea 
asta jilavă dar fermă, neapărat fermă, fără nici o urmă de 
şovăială în ea ? 

— Tinere, aş vrea să-ţi pun o întrebare. 

Ce frumos, parcă eram la concursul cu întrebări şi 
premii. M-am întors pe jumătate, continuând să 
îmbrăţişez cu mâna dreaptă haina portocalie a Lenei. Am 
văzut un deget lung, ca o ţeavă de revolver, îngălbenit, 
deget de turnător, ţintind cu unghia ovală, îngrijită, spre 
jaca mea scurtă încheiată pe talie, cu epoleţi şi cu 
buzunare mari pe piept. În continuarea degetului urma 
un pumn strâns, încheietura ieşind din manşeta puţin 
roasă a cămăşii albe, cămaşa ieşind din mâneca 
costumului şi costumul înfăşurat în manşonul mânecii de 
pardesiu. Era una din mâinile alea telescopice folosite la 
manipularea substanţelor radioactive din spatele unui 
perete protector de sticlă, o clipă am fost tentat să-l 
întreb pe tip dacă lucrează la IFA, dar mi-am dat seama 
la timp că cei de la IFA nu acostează oamenii prin 
tramvaie, spunându-le pe un ton ferm : „tinere”. Mai 
degrabă funcţionar pe nu-ştiu-unde şi încă nu unul dintre 
cei sus-puşi, o spunea asta şi pardesiul curat dar lucios la 
coate şi la revere, haina — cât se vedea de sub pardesiu 


61 


— cu cheutorile nasturilor tocate, şi gulerul cămâăşii ros 
ca şi manşetele. Era exact genul de individ care se ia de 
oameni prin tramvaie şi le trânteşte geamul ghişeului de 
la birou în nas, când îi vede cu blugi. Era unul din ăia, 
pentru care pantalonii înseamnă totul. Mai întâlnisem tipi 
ca el, nu mulţi, doi-trei, şi bănuiam ce avea să urmeze. 

— Croitorul dumitale n-a avut aţă albastră — ţeava de 
revolver s-a plimbat de-a lungul tighelelor albe de pe 
jaca şi pantalonii mei — de ţi-a cusut hainele în felul 
acesta ? 

— Domnul se simte ofensat de blugii mei, am lămurit-o 
pe Lena. 

— Te rog să răspunzi, m-a somat tipul, şi ochii îi 
sclipeau triumfători pe faţa palidă. Mi-am închipuit soţia 
cicălitoare, plozii pisălogi, vreo mamă sau soacră 
matusalemică ocupându-i o cameră din apartamentul şi 
aşa înghesuit, zău dacă nu mi s-a făcut milă de el. 

_ — Lena, am spus, domnul vrea adresa croitorului meu. 
Imi pare rău, domnule, sunt haine luate de-a gata. 

— Obraznic, a decretat tipul, satisfăcut. A repetat, 
luând martor întregul submarin, şi mi-am spus oftând că 
echipajul se răzvrăteşte : „tinere, eşti obraznic”. 

Am strâns-o mai tare pe Lena lângă mine, apoi am 
privit de-a lungul vagonului oamenii aşezaţi pe scaunele 
de lemn sau legănându-se agăţaţi de bare, ca mine. 

— Aşa-i tineretul de azi — a făcut acru o femeie înaltă 
şi uscată din faţa noastră, chiar persoana de la care 
aşteptam aceste cuvinte, şi le-a spus exact în momentul 
în care — aş fi pus pariu cu oricine — ştiam că o să le 
spună. Nu m-am putut stăpâni să nu rânjesc, deşi 
bănuiam la ce mă expun. 

— Neruşinatul râde, a exclamat o grăsană cu fâş şi cu 
spirit de observaţie. 

Era evident, n-am îndrăznit să neg. 

— Ce-ar spune mama dumitale dacă te-ar vedea aşa, 
domnişoară ? s-a interesat tipa acră şi înaltă. 


d N 


62 


— N-are mamă, am spus şi am strâns umărul Lenei în 
palmă, simţind-o că vrea să răspundă. N-are nici tată, e 
orfană de-a binelea, şi, dacă vreţi să ştiţi, am înfiat-o de 
la leagăn. Şi cu asta vă rog să reveniţi la tighelurile mele 
albe. Am privit la tipul cu mână telescopică, care 
începuse tot circul, ca la un aliat — dar tipul privea în 
extaz spre cucoana înaltă, rotindu-şi entuziasmat gâtul în 
gulerul ros al cămăşii. Erau răi, s-ar fi năpustit asupra 
noastră cu cea mai mare plăcere. 

— Să coborâm, am zis, tramvaiul frâna, am făcut un 
pas spre uşă, Lena şi-a scuturat mâna mea de pe umăr şi 
s-a apucat de speteaza scaunului înşurubat în podeaua 
vagonului : „Nu !” 

Am întors capul peste umăr : „fată, ăştia ne mănâncă 
de vii”.Tramvaiul se oprise în staţie, taxatoarea uitase să 
deschidă uşile, absorbită de neaşteptatul spectacol, cei 
de pe trotuar băteau cu palma în geamurile ude : „uşa, 
uşa !” Taxatoarea a tresărit, a mişcat repezită o manetă 
micuță şi uşile s-au deschis, fâşâind. 

— Lena, am spus cu glas scăzut, tramvaiul s-a clătinat, 
a pornit, vedeam prin uşa deschisă casele joase şi rigola 
peste pietrele căreia sălta un şuvoi de apă murdară, uite 
cu cine te cerţi ! Am întors capul, căutându-i privirea : 
ştii, n-are nici o importanţă ! 

— Ba pentru mine are ! 

In vagon era linişte, cei urcați la ultima staţie simțeau 
că se întâmplă ceva şi aşteptau în tăcere îngrămădiţi pe 
platforma din spate, aşa că răspunsul Lenei, sec, a fost 
auzit de toată lumea. Fata mă privea în ochi, se zbătea în 
apa neagră o fiară galbenă, şi dintr-o dată m-am simţit 
mic şi idiot. Cucoana cea acră, care tocmai deschisese 
gura pentru un nou bombardament, a rămas o clipă cu a 
aşa căscată, apoi şi-a apropiat fălcile încet, parcă filmat c 
cu  încetinitorul, a şters geamul aburit cu mâna 
înmănuşată şi s-a apucat să privească afară; tipul cu 
pardesiu lustruit a alunecat pe lângă noi spre uşa din 


d N 


63 


faţă, pregătindu-se să coboare; oamenii de pe platforma 
din spate au început să vorbească zgomotos, şi 
taxatoarea le dădea bilete, ţăcănind din cleştele nichelat. 
Mă uitam ţintă la un afiş descriind avantajele metodei 
Buckhardt de stenografie rapidă, vârfurile urechilor îmi 
ardeau şi nu îndrăzneam să fac nici o mişcare; mă 
chinuiam îngrozitor încercând să-mi dau seama cam ce 
ar face în locul meu un pilot de vânătoare, dar nu 
reuşeam să găsesc nimic. 

— Acum —m-a apucat Lena de braţ, după ce 
tramvaiul îşi mai plesnise de vreo două ori uşile în staţii 
— putem să coborâm. 


x 


Serbarea de la liceul de coregrafie a avut loc într-o 
miercuri după-amiază ; nu mi-au plăcut niciodată 
serbările de miercuri după-amiază, dar trebuia să mă duc 
dacă vroiam s-o văd pe Lena dansând. În aceeaşi noapte 
urma să merg la gară şi să mă urc în tren, ca să pot 
striga „prezent !” joi dimineaţa, la apelul de pe vastul 
platou al şcolii militare de aviaţie. 

Fiesta s-a ţinut în sala cea mare de la parter; 
aduseseră scaune, reflectoare, aranjaseră scaunele de-a 
lungul pereţilor, lăsând numai un coridor strimt în dreptul 
uşi şi un pătrat mare la mijloc, pardosit cu lespezi de 
piatra cenuşie. Pereţii tapetaţi cu mătase luceau stins în 
lumina proiectoarelor, când am intrat în sală, în centrul 
pătratului de piatră un moşneguţ cumsecade, cu 
burticică şi chelie, vorbea despre nobila menire a artei. 
M-am strecurat printre ultimul rând de scaune şi zidul de 
mătase, trecând în revistă şirurile de cefe şi coafuri ; pe 
Gigi l-am găsit uşor, chica lui depăşea cu cel puţin un 
metru nivelul mediu al căpăţânilor din sală, în dreapta lui 


64 


am văzut ceafa sobră a respectabilului tată, despărțită 
de părul uşor înspicat prin linia severă a unei frizuri 
impecabile. Am manevrat astfel încât să rămân în afara 
razei lor vizuale, în „emisfera din spate”, cum aveam să 
spun mai târziu, după ce îmi voi fi însuşit primele noţiuni 
de trageri aeriene. Am urcat scara de stejar ducând la 
galeria care atârna ca o cornişă în bezna de deasupra 
parterului luminat. Cu ocazia evenimentului acoperiseră 
treptele lustruite cu o mochetă de pluş roşu, şi am reuşit 
să urc fără zgomot. Am mers de-a lungul galeriei, până în 
locul de unde puteam urmări nestingherit tatăl, fiul, şi 
scena improvizată pe care urma să se producă fiica ; 
coridorul suspendat era pustiu, exceptând încă două-trei 
suflete rătăcitoare, ţinându-se cu grijă în umbră. M-am 
sprijinit cu coatele de balustrada lată din stejar masiv, 
burticică terminase de predicat şi se îndrepta spre 
scaunul lui, într-un ropot de aplauze. S-a auzit un pian şi 
pe lespezile de piatră au apărut câţiva copii ; i-am 
recunoscut imediat, adică am recunoscut melodia, am 
zâmbit, erau plozii pe care îi văzusem la prima mea vizită 
: se mişcau uşor, parcă în joacă şi chiar se jucau, sărind 
şi învârtindu-se cu mânuţele deasupra capului, în ritmul 
muzicii. Aveau o graţie stângace dar onestă, spontană, 
nimic căutat, nimic premeditat, graţia puilor de urs, şi aş 
fi fost în stare să mă uit oricât la ei. Mamele dădeau ochii 
peste cap, scoteau mici scâncete entuziasmate, se săltau 
în scaune să privească mai bine, balerinaşii îşi vedeau cu 
gravitate de joaca lor ritmată ; era foarte plăcut. A urmat 
o escadrilă de fecioare în rochii lungi de bal, „Valurile 
Dunării”, fără „Valurile Dunării” serbarea ar fi fost de 
neconceput; se legănau cu gesturi de lotcă pescărească, 
drămuindu-şi grijulii mişcările, poziţia genunchilor, a 
coatelor, şi — atenţie la poante ! cheri, prin asta se 
deosebeşte balerinul de elefant : calcă numai pe vârfuri. 
Mă  bântuia fantoma  domnişoarei Sibyl, arhaica 
profesoară de dans, şi-mi spuneam că fusese formată la 


N a 


65 


aceeaşi şcoală cu fetele de jos. Pe urmă s-a făcut linişte, 
publicul a încetat să-şi mai întindă gâturile şi să 
foşnească programele scrise la maşină pe hârtie groasă, 
lucioasă ; când pe lespezile cenușii a apărut Silvia, mi-am 
ţinut respiraţia, să nu fac zgomot. Era într-un tricou de 
balerină care-i sublinia trupul subţire, înalt, şi avea pe 
umeri o pelerină străvezie, prelungită printr-un fel de 
aripi prinse de încheieturi. Nu auzisem niciodată muzica 
pe care a dansat Silvia ; în orice caz, melodia aceea m-a 
scos urgent din mine, mototolindu-mă şi aruncându-mă 
undeva, într-un colţ ; priveam cu ochi goi zborul 
incredibil al fetei, fluturarea aripilor acelea, numai când 
în raza proiectoarelor au lucit ochii reci, lucizi, sub 
fruntea descoperită de casca părului negru, prins la 
spate într-un coc matematic — numai atunci m-am 
scuturat şi m-am trezit, ca dintr-o vrajă rea. Ochii aceia 
pierduţi, voalaţi, opaci, incerţi, luceau acum aruncând 
raze tăioase, ca două fascicule laser; citeam în ei, cu o 
precizie care mă înspăimânta, viitoarele mişcări, înainte 
ca braţele sau picioarele lungi ale Silviei să schiţeze 
vreun gest. Era atât de perfect ce se petrecea pe scena 
aceea înconjurată de şiruri de scaune, parcă un sculptor 
de geniu ar fi însufleţit, vânzându-şi sufletul, cea mai 
desăvârşită statuie, era atât de calculat ce se întâmpla 
acolo, încordarea fiecărei fibre, durata fiecărei sărituri, 
viteza unghiulară a fiecărei piruete, înlănţuirea precisă a 
mişcărilor — încât mi-am spus, cutremurat, că mişcările 
fetei aveau într-adevăr strălucirea inaccesibilă oamenilor 
de rând. După ce a terminat, au aplaudat-o îndelung, 
Dumnezeule, băteau din palme gata să-şi smulgă braţele 
din umeri, cum naiba puteau aplauda aşa ceva, era ca şi 
cum ar fi aclamat un computer. Mă gândeam că Lenei o 
să-i vină foarte greu să facă vreo impresie după 
demonstraţia aceea, aş fi preferat să-şi culeagă înainte 
recolta ei de aplauze, şi tot gândindu-mă aşa, nici n-am 
băgat de seamă când a apărut Lena pe pătratul de 


66 


piatră. Era îmbrăcată cu haine obişnuite de stradă, fusta 
ei portocalie cu bretele, bluza de bumbac cu „make 
Love...”, publicul mai aplauda încă dansul Silviei, şi aşa 
cum stătea stingheră într-un colţ al scenei, am fost 
tentat să cred că renunţase. Stătea dreaptă, îşi 
încrucişase braţele pe piept aşteptând să se facă linişte, 
am văzut clar cum şi-a muşcat buzele, dinţii albi au lucit 
scurt în raza unui reflector. În mijlocul chenarului de 
capete împrejmuind spaţiul liber, ceafa argintie, tunsă 
sever, a tresărit, apoi s-a aplecat învinsă, şi mâna lui Gigi 
s-a ridicat făcând un semn de încurajare spre scenă. 
Puteam pune pariu că regizorul arbora blugii ăia mortali, 
mă miram numai că nu şi-i înfăşurase în jurul capului, ca 
să se vadă chiar şi când şedea... Pe urmă a început să 
cânte pianul, nu vedeam pianistul din cauza capacului 
negru ridicat, melodia îmi era cunoscută, o ascultasem la 
radio, am auzit-o şi mai târziu... 

„„.mirosind a benzină arsă şi ulei încins. Pianul masiv, 
cu coadă, făcea notă distonantă cu siluetele avioanelor 
ghemuite în umbra hangarului, şi hangarul era plin de 
lume ; se urcaseră pe aparate, aşezându-se de-a lungul 
aripilor, pe fuselaje, ori călare pe capota motorului ; 
fericiţii care veniseră din timp, prinseseră loc în cabine, 
cupolele de plexiglas alunecau înapoi în glisierele lor, 
lovindu-i pe cei căţăraţi în spate. Mă aşezasem pe o 
roată, sub aripă, rezemat cu spatele de jamba nichelată; 
vedeam pianul printre picioarele băieţilor instalaţi pe 
aripă şi pe sub burta avionului din faţă. Aceeaşi melodie, 
Pisi s-a răsucit pe cala lui: „ştii ce e asta ? e...” L-am 
întrerupt cu un gest repezit, nu ştiam şi nici n-aveam de 
gând să încadrez într-un opus precis ce trăisem ascuns în 
galeria suspendată a liceului de coregrafie din castelul 
gotic. 

„„notele cădeau pe pietrele cenuşii, roase, săreau, se 
loveau de zidurile îmbrăcate în mătase veche şi se 
pulverizau mărunt, umplând aerul de o ceaţă sclipitoare. 


d N 


67 


Lena a făcut un gest repezit, cred că era prima oară în 
istoria şcolii de balet când un asemenea gest se făcea pe 
scenă, la serbarea de deschidere a noului an, un gest 
aspru, poruncitor, care a rupt vraja dansului Silviei, apoi 
a păşit spre mijlocul pardosit cu lespezi al scenei... Atunci 
am văzut că purta pantofi de dans, conduri legaţi cu şiret 
de mătase, sau de satin, petrecut în jurul gleznei. Pe 
urmă... 

Dansul Lenei a fost tot ce vrei, în afară de dans. 
Gesturile scurte, frânte chinuit, mişcările sacadate, 
uneori în ritm, alteori în contratimp, rupând brutal 
mişcarea încastrată în muzică ca într-un chihlimbar 
auriu. Părul greu răvăşindu-se, măturând podeaua de 
piatră sau adunându-se ca o coadă de cometă în urma 
trupului arcuit într-un salt înalt ; ghemuirea plină de 
umilinţă pe pardoseala de gresie, frământarea căutării, 
întrebările chinuitoare, ţâşnirea zveltă spre un răspuns 
bănuit, frângerea bruscă a zborului, căderea. Mişcările 
erau împietrite de o spaimă oarbă, străveche, libere, iuți, 
line, agile, din nou îngreunate, înaripate de un impuls 
trecător, zbaterea degetelor încercând să apuce un 
reazem iluzoriu, sprijinul ferm al trupului regăsit în el 
însuşi, şi din nou goana aceea de spaimă, trupul 
contorsionat, roata aurie a părului împrăştiat pe piatra 
goală, mohorâtă, unduirea umerilor şi a şoldurilor 
strâmte trimiţându-mă urgent în apa verde a lacului, cu 
corpul arcuit al fetei spărgând suprafaţa argintie într-un 
nor irizat de băşicuţe strălucitoare. Mă culcasem cu 
pieptul pe balustrada de stejar, apăsam în neştire, mă 
regăseam în zbaterea neputincioasă, în zborul înalt, în 
frământările aride, în ţâşnirile triumfale, eram eu 
— acolo, jos, simţeam răceala strânsă de veacuri a 
lespezilor sub talpa iluzorie a condurilor de satin, cine 
sunt, oameni, de ce, de ce, mâinile, unghiile se înfigeau 
aiurea în lemnul tare, degetele Lenei frângând aer şi 
aerul trosnea sec, despicat de saltul înainte ; spaima 


N a 


68 


năucă îmi curgea, grea, cascada de metal topit a părului 
pe umeri, mişcările repezite ale gâtului mlădios, de 
acolo, din bezna aceea, urmau să apară, nu, de dincolo, 
prieteni, duşmani, armă sau floare, make Love, de ce? 
De ce ? Se învălmăşea totul într-un vârtej de feţe şi de 
mâini, eram zdrobit în picioare, mă adunam gemând sub 
coama de păr auriu ca sub un zid de casă prăbuşită, 
Lena, dragostea mea, ce se întâmplă, de unde atâta 
durere, mândrie, triumf înspăimântat, sete de 
certitudine, paşi frânţi în gol, hei, oameni buni ! noi... Mă 
sugruma un nod fierbinte în gât, mă strângea pieptul, 
erau prea mici, prea strâmte coordonatele mele pentru 
izbucnirea de viaţă care îşi dădea duhul pe pietrele 
aspre, în mijlocul careului de scaune încremenite...Lena a 
ţâşnit într-un arc întins, ultimul, şi când a atins 
pardoseala, cineva de jos a oftat adânc. Fata a întors 
capul după oftatul acela, apoi a pornit pe intervalul 
dintre scaune şi a ieşit. S-a foit cineva, am auzit zgomot 
de scaune trase pe piatră, tatăl Lenei şi Gigi s-au 
strecurat grăbiţi, frecându-se de genunchi şi de speteze, 
după fata ; câştigam pariul, Gigi purta blugii lui 
ungureşti. Pe urmă s-a făcut linişte, toţi tăceau, — s-a 
auzit clar cum ultimul acord al pianului s-a spart de bolta 
înaltă, pierdută în beznă, risipindu-se apoi într-o ploaie 
fină şi rară deasupra sălii. Aveam în gură acelaşi gust ca 
atunci, în tramvai, mă simţeam iarăşi grozav de mic şi de 
idiot. M-am lăsat să alunec de pe balustrada lustruită şi 
m-am ghemuit pe jos, privind sala de sub mine printre 
stâlpii de stejar strunjit. Era linişte, în aerul încremenit 
pluteau încă urmele papucilor de dans ai Lenei. Nu ştiu 
cât am tăcut toţi, primul s-a ridicat moşneagul care 
vorbise la început, s-a înclinat solemn spre uşa pe unde 
ieşise fata, a oftat şi atunci am recunoscut oftatul, 
acelaşi de mai înainte, parcă ar fi ieşit la lumină de sub 
un munte negru —a mormăit : „asta-i”, dar era atât de 
linişte încât s-a auzit clar până la mine — şi a traversat 


d N 


69 


scena spre ieşire, săltându-şi caraghios umerii. Abia 
atunci a început foiala, dar tot în tăcere, adică se auzea 
numai scrâşnetul scaunelor frecându-se pe podeaua de 
piatră, nimeni nu scotea o vorbă, unele femei plângeau, 
nu se putea altfel, dar nu se ruşinau de lacrimile şi de 
nasurile lor înroşite, plângeau cu faţa ridicată, fără să-şi 
ascundă sau să-şi şteargă obrajii pe care rimelul lăsa 
dâre lungi, negre. Am aşteptat aşa, ghemuit cu genunchii 
la gură, până ce sala s-a golit şi reflectoarele au început 
să se stingă ; atunci am coborât scara sărind câte două 
treptele acoperite cu mocheta roşie, am ieşit afară şi am 
urcat în primul troleibuz care mă putea duce la singura 
mea rudă utilă, Dan. 


x 


N-am reuşit niciodată să realizez faptul că mama lui 
Dan e bunica mea ; bănuiesc că e cea mai tânără bunică 
din lume, mai tânără chiar decât fetita aceea din Peru 
care a născut la 9 ani, admițând că progenitura ei a 
supraviețuit şi a avut urmaşi. În orice caz, mai tânără 
decât maică-mea ; bunica n-a avut pretenția să-mi 
transmită adevăruri radicale, imuabilităţi, şi nu se sfieşte 
să împrumute bani de la mine, când am. Aşa şi acum : 
ieşise în pragul casei bătrâneşti, becul de deasupra 
intrării îi lumina trupul drept, genunchii dezgoliţi de fusta 
scurtă din şal scoţian, şi a mârâit printre dinţi când m-a 
văzut: 

— Dan nu-i acasă. 

— Nu-i nimic, am spus, am de luat nişte cărţi de la el. 
Mama-mare s-a uitat bănuitoare la mine, nu reuşisem să 
am glasul nevinovat pe care mi-l doream. 

— Cărţi de aventuri, să-mi ţină de urât în zilele 
mohorâte de cazarmă, am adăugat pe un ton — speram 


70 


— convingător. Bunică-mea s-a dezlipit de tocul uşii cu o 
mişcare bruscă dar mlădioasă, poftindu-mă în casă : 

— O.K., du-te şi ia toată biblioteca dacă ai chef. 

Chef aveam, dar nu de bibliotecă. Am intrat în camera 
lui Dan, lăsând uşa întredeschisă după mine ; am tropăit 
spre raftul imens, care ocupa un perete întreg, apoi m- 
am întors pe vârfuri la uşă şi am privit, întinzând gâtul, 
prin crăpătura rămasă. Bunica dispărea tocmai spre 
bucătărie, unduindu-şi şoldurile sub carourile fustei ; 
atunci m-am lăsat în patru labe, am bâjbâit cu mâna 
întinsă în întunericul de sub patul jos, şi am scos un colac 
de funie. Nu frânghie ordinară, era o veritabilă coardă de 
alpinist şi am strâmbat din nas văzând firele de nailon 
din care era împletită. Ştiam de la Dan că termenul de 
garanţie e de patru ani pentru o coardă din nailon şi şase 
ani pentru una din cânepă, şi mai ştiam că de vreo cinci 
ani, adică de când se fondase clubul de alpinism al Şcolii 
Sportive numărul 3, unchiul meu nu mai cumpărase 
coardă nouă. Am ridicat din umeri şi m-am săltat în 
picioare, scuturându-mi genunchii. Am stins lumina în 
cameră ca să nu fiu văzut de afară, am deschis fereastra 
interioară. de la geamurile duble, am răsucit cremona 
ferestrei exterioare şi am aşezat colacul de frânghie între 
geamuri. Am închis apoi fereastra dinspre cameră, şi am 
tras la loc perdeaua. 

Din perete Dan mă privea nedumerit, agăţat de pilonul 
înfipt zdravăn în povârnişul prăvălit al unei stânci 
abrupte ; îl ştiam atât de miop, încât îi era imposibil să-şi 
dea seama ce fac. l-am dat cu tifla, am scos trei-patru 
cărţi polițiste din raft şi am fluierat-o pe bunică-mea : 

— Pa, mutzi. Urează-mi armată plăcută şi zboruri 
frumoase în amurg. 

— Să nu-ți rupi gâtul, m-a privit chiorâş bunica, era 
într-o dispoziţie mizerabilă, şi n-am insistat cu ceremonia 
de rămas-bun. Am ieşit trântind uşa, am înconjurat casa, 
m-am oprit în dreptul ferestrei de la camera lui Dan ; am 


71 


apucat rama cu degetele, mi-am înfipt unghiile în 
vopseaua uscată, scorojită, şi am tras ; geamul s-a 
deschis, coarda de nailon mi-a căzut în braţe. Am pus 
cărţile în locul ei, am închis geamul cum am putut şi am 
ieşit în stradă. Aveam încă de aşteptat, vara oamenii se 
culcă târziu, ce vară, era toamnă deja, m-am uitat la 
limbile fosforescente ale ceasului „Citizen”, cel puţin 
două ore de hoinăreală, am mers aşa, cu frânghia pe 
umăr, încercând să-mi amintesc sumarele lecţii de 
coborâre pe coardă primite de la Dan. Unchiul meu era 
alpinist de clasă, nu unul din ăia care colindă cu limba 
scoasă crestele şi al căror unic criteriu e numărul de 
kilometri parcurşi într-o zi ; făcea parte din aleşii care-şi 
instalează tabăra dimineaţa, la picioarele unui traseu de 
gradul 6A sau 6B, îşi petrec ziua urcând cu răbdare de 
furnică cincizeci-şaizeci de metri pe peretele surplombat 
în cel mai fantastic mod posibil, înnoptează suspendaţi 
deasupra hăului înfăşuraţi în mătasea unui hamac tip 
„special Hymalaian” pentru a cărui procurare au cheltuit 
echivalentul a două autoturisme cu motoare de 8 cilindri 
în V, şi coboară ziua următoare cu aceeaşi răbdare, 
trăgându-şi coarda centimetru cu centimetru prin 
carabiniere şi zângănind cu scăriţa de aluminiu peste 
asperităţile stâncii. De fapt Dan, cu miopia lui, nici nu 
putea face altceva şi de fiecare dată când îl vedeam 
bătând pitoanele în stâncă, cu sticlele ochelarilor lipite 
de peretele vertical, mi se părea că pioletul nu va izbi 
metalul, ci îi va turti nasul. 

M-am uitat din nou la ceas, trecuse de zece, m-am 
ridicat de pe banca pe care nici nu ştiam când mă 
aşezasem şi am pornit spre blocul Lenei. 


72 


x 


Cunoşteam, în mare, planul clădirii ; am trecut de uşa 
grea din metal, am mers şapte-opt metri agăţându-mi 
coarda în zgrunţurii de calcio-vecchio, şi am intrat în 
gangul care ducea spre curtea interioară. Era întuneric 
beznă în puţul acela de beton, şi am întins mâinile în 
faţă, să nu mă lovesc de fierăraia ascensorului pentru 
cărbuni ; în bloc se făcuse instalaţie de gaz metan, dar 
vechiul lift nu fusese încă scos, îl vedeam vag deasupra 
capului, spânzurând între şinele de metal, prin dreptul 
etajului doi sau trei. Am deschis uşa scării de serviciu, 
am traversat pe vârfuri un coridor slab luminat, am 
început să urc scara îngustă şi tristă, spiralată strâns, cu 
balustradă sudată grosolan. Am făcut cu ochiul, 
complice, uşii care dădea pe palierul minuscul de la 
etajul şase, şi am urcat mai departe. Blocul avea o 
mansardă, m-am strecurat de-a lungul uşilor de după 
care ieşea în valuri miros de mâncare gătită la lampa cu 
gaz, până sub trapa podului. Era acolo o ferestruică 
mică, de aerisire, la aproape doi metri înălţime ; am sărit 
felin, m-am înălţat în braţe şi m-am chircit pe pervazul 
îngust; în stânga, dincolo de geamul prăfuit, un morman 
de roţi dinţate, pârghii, capătul rupt şi răsfirat al unui 
cablu metalic. Mai jos se bănuia vidul cu miros de fier 
ruginit, şi am ghicit hăul întunecat al curţii interioare 
deschizându-se sub mecanismul ascensorului. M-am 
ridicat şi am împins, ridicând. trapa de la pod ; capacul 
de lemn s-a săltat fără să scârţâie. Am aruncat pe 
podeaua de scândură mirosind încins coarda care-mi 
stătuse agăţată de umăr, şi m-am strecurat prin 
deschizătura întunecată, oftând uşurat : până acum, 
fusese uşor. Am mers prin întunericul din pod, ferindu- 
mă de bârnele care susțineau acoperişul, până am ghicit 
deasupra mea, prin sticla groasă, reflexele liliachii ale 


d N 


73 


cerului. Am deschis luminatorul, rama de metal se 
înţepenise în încuietoarea ei, dar sticla s-a ridicat uşor şi 
bucăţi de chit uscat au foşnit stins pe jos ; am lăsat 
geamul pe tabla acoperişului, caldă încă, şi mi-am scos 
umerii şi capul afară. Parcă eram în port, era plin de 
antene şi balustrade în jur, catarge şi coşuri de vapoare 
misterioase, ghiceam împletitura străzilor după fâşiile de 
lumină jucând deasupra acoperişurilor. Am ieşit, tabla 
mi-a pocnit slab sub tălpi, am regretat că nu mi-am luat 
bascheţii. Eram în dreptul uneia din suliţele acelea 
monstruoase care se vedeau de jos, m-am dus lângă ea 
şi m-am aplecat ţinându-mă strâns de un inel de 
ancorare. Sub mine prăvălişul tăcut al unei scări uriaşe, 
amfiteatru de balcoane şi etaje întunecate. Am numărat 
patru asemenea trepte uriaşe, pe care aveam să le cobor 
: aproximativ 15—16 metri, ţinând cont şi de înclinarea 
frânghiei. Coarda mea avea patruzeci de metri, dacă o 
puneam în două petrecând-o chiar prin inelul de care mă 
tineam, ajungea. Atunci am înjurat urât, uitasem coarda 
în pod, lângă trapă. Am coborât prin luminator, am 
pierdut vreun sfert de oră pipăind cu piciorul praful de pe 
podea, m-am întors cu coarda pe acoperiş. Am petrecut 
capătul prin inel, am făcut un laţ şi am smucit brutal, 
încercând dacă inelul rezistă. Rezista, şi am oftat 
gândindu-mă la termenul de garanţie al corzilor din 
nailon. Mi-am înnodat şarpele alb în jurul mijlocului, şi 
am trecut, cu spatele înainte, peste marginea 
acoperişului. Am atârnat aşa, filând coarda centimetru cu 
centimetru, până am simţit cu vârfurile sandalelor 
suprafaţa zgrunţuroasă a peretelui, şi din nou am înjurat, 
gândindu-mă la bascheţii care zăceau în noptieră. M-am 
sprijinit cu tălpile de zid, m-am lăsat pe spate, aşa 
frânghia nu mă strângea prea tare ; am trecut cu capul 
de streaşină, mă mirau ornamentele de fier forjat care 
ţineau jgheabul lipit de marginea acoperişului — nimeni 
nu le putea vedea de jos. Am mai coborât doi metri şi m- 


74 


am trezit pe platforma îngustă a primei terase, cea de la 
etajul zece. Am traversat-o cu paşi moi, m-am săltat 
peste balustradă, am coborât iar trăgând coarda după 
mine. Terasele se lăţeau pe măsură ce coboram, m-am 
oprit la etajul opt să mă odihnesc. Stăteam rezemat cu 
coatele de balustradă, eram în întuneric, fire subţiri de 
lumină treceau prin oblonul uşii care dădea spre balcon, 
dar eram sigur că n-o să iasă nimeni ; m-am uitat în sus, 
întorcându-mă şi dând capul pe spate, coarda de nailon 
albea ca un cordon ombilical imens între mine şi 
acoperiş. În stradă ardeau banane de neon, dar 
abajururile de metal reflectau lumina în asfalt, aşa că nu 
puteam fi văzut de jos. Am încălecat balustrada etajului 
opt, fluierând primele măsuri din „Marşul aviatorilor”, 
alea cu „noi suntem îndrăzneţi, îndrăzneţi...”, dar 
fluieratul mi-a murit pe buze când am văzut uşa dând 
spre terasa apartamentului de la etajul şapte. 
Nenorociţii, dormeau cu uşa balconului larg deschisă şi 
cu oblonul ridicat, să le intre în casă aerul tare şi 
înmiresmat al nopţii. Am traversat terasa în patru labe, 
scrâşnind din dinţi, aproape m-am prăvălit, trăgând de 
coardă şi oprind prăbuşirea în ultimul moment, pe terasa 
largă cât puntea unui portavion, a etajului şase. 


x 


Am oftat şi mi-am desfăcut frânghia din jurul mijlocului 
; nodul alunecase, lanţul se strânsese împiedicându-mă 
să respir. Am tras, şi coarda s-a adunat colac la picioare, 
zbătându-se, fâşiind şerpeşte prin aer şi plesnind sec 
balustradele de metal ale teraselor. Uşa de la camera 
Lenei era întredeschisă ; am traversat pista de portavion, 
era parcă mai îngustă decât ziua, şi am împins, uşor. Uşa 
s-a deschis scârţâind, m-am strecurat în odaie. 


75 


Lena stătea întinsă pe canapeaua ei ; jos, lângă 
canapea, ardea o lampă cu picior, din cele folosite de 
arhitecţi în birourile de proiectare ; numai că asta era 
slabă, avea probabil un bec mult peste voltajul necesar. 
A întors capul spre mine şi a şoptit, fără să zâmbească. 

— Cam târziu. Automat, m-am uitat la ceas ; cadranul 
fosforescent lucea slab în penumbra camerei, acele 
arătau încă două ore până la plecarea trenului. Ai mei 
înnebuniseră probabil de-a binelea, şi am rânjit 
gândindu-mă că vor telefona la miliţie. Am făcut câţiva 
paşi mărunți, până când genunchii s-au oprit în marginea 
canapelei înguste. Priveam de sus în jos fata culcată pe 
spate, părul greu îi curgea în valuri potolite de-o parte şi 
de alta a feţei, pomeţii obrajilor se topiseră în 
semiântuneric, colţurile gurii atârnau în două adâncituri 
negre, şi în ochii întunecaţi nu puteau distinge nici o 
sclipire aurie. 

— Lena, am spus în şoaptă, eu... 

Fata a mişcat buzele încet, parcă înghițind alene un 
gând vechi, îndelung rumegat, şi a întrebat : 

— Cum ţi-a plăcut ? 

Simţeam că nu ar fi trebuit să întrebe asta. A închis 
ochii şi când i-a deschis iar, m-am cutremurat : aveau 
privirea opacă, de somnambulă, a ochilor Silviei. Am 
îngenuncheat pe covor, lângă canapea, am cuprins 
umerii fetei, abia atunci am observat că doarme fără 
pernă : 

— Lena, trezeşte-te. Cred... 

— Nu-i nimic de crezut, a şuierat Lena. Voiai să mă 
vezi dansând, spuneai că numai aşa... M-ai văzut, 
vorbeşte ! 

Îi simţeam răsuflarea, la câţiva centimetri de ochii mei 
o fiară galbenă se agita ghemuindu-se primejdios în 
apele negre din ochii fetei. M-am tras înapoi, pâlpâia în 
capul meu, ca un semnal de avertizare, privirea aceea 
opacă, de-o clipă. Am tras aer în piept şi am şoptit 


76 


neaşteptat de curgător, parcă mai rostisem cuvintele 
astea de o sută de ori: 
— Lena, eu venisem să-ţi spun că te iubesc. 


x 


— Dragostea mea, dragostea mea, totdeauna... 

— Totdeauna, ce ? 

— ...Cu duşurile tale reci. Nu ştiu ce, dar aşa te simt : 
totdeauna. 

— Cuvinte. 

— Cuvinte bune, lasă-mă să ţi le spun. Cuvinte calde 
— altfel nu putem, încă. Tu eşti mereu ca scoasa de la 
frigider, şi vei aprecia lucid momentul în care... 

— Nu înainte de a împlini 18 ani, ia mâna. 

— lartă-mă. 

— Nu face nimic. 

— Tu... şi tu... Ştii, ce ţi-am spus mai înainte... Şi tu 
mă... Dumnezeule, nu-mi vine cuvântul, ştii, nu-mi vine 
să-l mai spun o dată. 


— Daca ŞI eu ?... 

— lhî. 

— Ai... ai venit prea brusc, înţelegi ? 
— Nu. 


— Tu nu înţelegi niciodată nimic. 

— Acum, nu. Mai am o oră şi douăzeci de minute până 
îmi pleacă trenul. 

— Mada... nu poţi gândi. 

— Fata mea, e atât de sfântă şi definitivă prostia în... 
dragoste, încât n-aş face altceva decât s-o egalez, 
introducând raționamente lucide. 

— Atunci, să nu-ți explic ? 

— Explicația, ştiu. De obicei pe peron, dar nu te lasă 
tăticu să ieşi din casă, aşa că accept. 


77 


— Tu ai vrut... N-am nimic pentru tine, dar mă 
regăsesc — nu ştiu dacă eşti în stare... 

— Spune. 

— Uneori merg, aşa, pe un câmp întins, care sunt eu, 
merg amestecată printre alte sute de mii, care sunt eu, 
merg plecând de la mine, îndreptându-mă spre mine, şi 
crucea din spate sunt tot eu. Şi nu mă ştiu decât când 
suntem împreună, şi te rog să nu râzi, e foarte important 
pentru mine să nu râzi... 

— Lena, asta înseamnă că... nu, de aşa ceva nu se 
râde, şi aproape ţi-aş spune un cuvânt chinuit şi 
demodat, dacă n-ar fi ceasul ăsta... 

— Ce cuvânt ? 

— Te-ai întors la cuvinte. 

— Mă rog... Ce cuvânt ? 

— Fericire. 

— Şi eu simt aşa, şi mi-e frică. 

— De ce? 

— Prea brusc. Si ar mai fi ceva, care... 

— Care ce ? 

— Lasă... Ce spuneai ? 

— Abia începe... 

— Asta-i, că abia începe. 

— Lena, tu mereu eşti lucidă ? Înfiorător de lucidă ? Nu 
te-a lăsat niciodată raţiunea, ştii, întunericul fierbinte de 
sub pleoape, şi cerul prăvălit, şi apa aceea verde, mă 
ardea trupul tău, şi toate... toate rahaturile care ne 
umplu viaţa, Lena, niciodată ? Să laşi baltă ce ştii de la 
tăticu, să simţi cum te umpli de toate şi cum toate se 
umplu de tine, şi să nu mai ai nici o graniţă, înţelegi ? 

— Când... întrebi aşa... nu mai ştiu. 

— Eu ştiu. Certitudine. 

— Care ? 

— Prima. Te iubesc. Cea mai importantă. 

— Nu mă cunoşti. 


78 


— De unde naiba reflexul ăsta veşnic de apărare ? Sau 
asta o fi ceea ce în literatură se defineşte prin „eternul 
feminin”... 

— N-am încă o certitudine, ca tine. 

— Ai una, beton. Dar ţi-e frică de ea. 

— De ce? 

— Aşa eşti tu. Aşa suntem. Face parte din noi. 

— Sărută-mă. 

— încep să te conving ? 

— M-ai convins, de la început, dar... asta... 

— Lena, nu plânge. Lena, acum nu se plânge. Lena, 
asta e singura noapte din viaţă în care nu se plânge. 

— „tu nu înţelegi... 

— Nici nu vreau să înţeleg — n-am nevoie să înţeleg. 
Dragoste, dragostea mea. Lena. lubirea mea. Părul tău, 
ochii tăi, cuvinte tocite, nu mi-e frică de ele, uite, părul 
tău, ochii tăi, buzele tale, iubire, dragostea mea, Lena, 
aşa fierbinte, tu, sunt atât de mărunt pentru tine, aş vrea 
să fii eu, ca să simţi ce simt, atât de deplin, atât de 
nesperat... 

— Mai spune... 

— Dragoste, dragostea mea. 


79 


PARTEA A DOUA 


An întins mâna spre contactul mare, negru şi am 


decuplat  magnetourile. Motorul s-a poticnit brusc, 
pistoanele alunecau şovăielnic în cilindri, elicea a mai 
făcut câteva rotații smucite şi a înţepenit oblic, urmând 
axa aia din ikebana care leagă cerul de pământ. M-am 
întins în scaun, mi-am proptit picioarele în paloniere şi m- 
am înălţat, aşa legat în chingi cum eram, îndreptându-mi 
genunchii. Apoi m-am lăsat iar în scaun, am început să- 
mi desfac chingile, nu mă grăbeam şi Pisi, care mai avea 
de zburat pe ziua de azi, bombarda plexiglasul cabinei cu 
bulgări de zăpadă prăfuită. Am tăiat toate contactele, am 
deschis cupola, m-am apucat de marginea cabinei, m-am 
ridicat cu picioarele în scaun ; simţeam un fel de regret, 
ca de fiecare dată când coboram din avion, şi am 
zăbovit, aşezându-mă pe şina de glisare a cupolei. 

— Mişcă-te, a strigat Pisi. S-a apropiat legănându-se ca 
o rață din cauza paraşutei care-i atârna sub fund, nu se 
vedea mare lucru din el aşa încătărămat şi închingat cum 
era, îi ghiceam numai ochii lucind nerăbdători sub 
ochelarii bombaţi. Cisterna se oprise lângă avion, iar unul 
dintre mecanici desfăcea buşonul rezervorului din plan ; 
Pisi a făcut un pas mare, trecând peste furtunul gros. 

— Amigo, am spus, a fost un zbor... _ 

— Ţi-am văzut aterizarea, a mârâit Pisi. Incă două ca 
asta, şi dăm avionul la fiare vechi. 


80 


Am alunecat de-a lungul bordului lucios, până am 
simţit sub talpa cizmei îmblănite fâşia de tablă zimţată 
mărunt, pe care literele roşii : „aici se calcă” abia se mai 
cunoşteau. Am sărit jos, greoi, mânerul cuţitului de 
vânătoare vârât în carâmbul cizmei m-a zgâriat dureros 
sub genunchi. Catarama paraşutei se blocase şi a trebuit 
să-mi scot mănuşile ca să o pot desface ; mi-am mişcat 
umerii, paraşuta a bufnit greoaie pe pământul îngheţat, 
acoperit cu insulițe uscate de iarbă galbenă. Pisi se 
instalase deja în cabină şi tehnicul îl lega în scaun ; mi- 
am tras mănuşile la loc, peste degetele înroşite. Am 
înălţat braţul cu pumnul strâns, din care ieşea numai 
degetul mare întins şi arcuit spre ampenajul albastru 
împodobit cu steaua tricoloră. Ştiam că Pisi nu mă poate 
vedea, dar asta n-avea nici o importanţă ; am apucat 
paraşuta de chingi şi am pornit spre hangar mai mult 
târând-o peste zăpada săracă, spulberată de vânt. Mă 
rodea pe undeva aterizarea, ultima, fusese departe de 
ceea ce se cheamă o aterizare reuşită, IAK-ul ţopăise pe 
jambele groase, marginea aerodromului se legăna 
îngrijorător de o parte şi de alta a botului rotund şi 
masiv. M-am strâmbat, transpirasem în cabină, acum 
sudoarea îngheţa sub combinezonul de zbor ; am întins 
pasul şi mi-am dus paraşuta până la sala plierilor, lipită 
de peretele hangarului. M-am oprit apoi rezemat de 
portiera îngheţată, Pisi tocmai decolase, am urmărit 
avionul luând înălţime ; îl vedeam greu, vopseaua de un 
albastru-palid se confunda cu cerul spălăcit, cu norii 
subţiri, cenuşii, cu lumina incertă a amiezii de noiembrie. 
Alt aparat rula la start spulberând zăpada, rula repede, 
mai repede decât era permis, aripile boante, subţiate 
spre capete, se clătinau când roţile săltau peste 
movilitele ascunse sub smocurile de iarbă galbenă. Mi- 
am îngustat ochii ca să-i pot citi numărul, 806, sigur, 
avionul şefului, o clipă mi-am închipuit profilul dur şi 
avântat al Piratului sub casca de zbor. Labele îmi 


81 


îngheţaseră în cizme, mi-am mişcat degetele, parcă se 
jilăvise şi se răcise de un abur umed blana care-mi 
strângea picioarele. Nu m-am mişcat de lângă portieră 
până când avionul Piratului nu s-a topit în cerul împâclit ; 
abia atunci m-am răsucit şi am intrat, târşâindu-mi 
cizmele pe pardoseala sonoră, sub bolta arcuită de 
beton. Ar fi trebuit să merg să mă schimb, nu aveam nici 
un chef, preferam combinezonul de pilot, cizmele de 
zbor, aşa umede şi îngheţate cum erau şi casca 
îmblănită, le preferam uniformei groase şi uscate care 
mă aştepta în vestiarul încălzit. M-am îndreptat spre 
peretele din fund, 723 era tras într-un colţ, arăta jalnic 
fără capotă şi cu motorul dat jos, totuşi era avion, avion 
adevărat şi, când m-am căţărat pe aripă, l-am simţit 
frământându-se mulţumit pe jambele lui groase şi 
nichelate. Am dat la o parte husa, am deschis cabina ; 
cupola de plexiglas a lunecat tăcută pe şinele unse, golul 
cabinei era cald şi primitor, ca o aşteptare de demult. M- 
am instalat înăuntru, tehnicii lăsaseră în scaun o trusă de 
scule, simţeam ghearele dure ale diverselor chei 
împungându-mă, dar încă nu mă deranja ; am tras 
cupola la loc şi am rămas aşa, cu capul dat pe spate, 
privind acoperişul de beton prin plexicul pe care degete 
neşterse lăsaseră urme sleite de vaselină îngheţată. Am 
atins manşa cu vârful mănuşilor, manşa grea, cu mânerul 
arcuit încărcat de butoane, şi am simţit comenzile 
avionului înfiorându-se de atingerea scurtă, ca nişte 
strune. De unde ? m-am foit pe trusa de scule, aşezându- 
mă mai bine —de unde chemarea asta încă 
nedezmeticită, trepidajul mărunt al tablei pe fuselaj, 
şocul scurt al comenzilor smucite în curentul de aer al 
elicei, torsul puternic şi reţinut al motorului, clipirea 
misterioasă a becurilor, agitația aferată a acelor albe pe 
cadranele negre ? Pe urmă maneta în plin, urletul 
dezlănţuit în steaua cilindrilor, înfiorarea caldă a 
metalului acela mort topit din piatră seacă, „pas mic, 


d N 


82 


decolarea”, ţiuitul strident al palelor de metal despicând 
în felii subţiri aerul, învârtejindu-l şi biciuind cu turbioane 
spiralate fuzelajul compact. „Permit decolarea” pista 
legănându-se de o parte şi de alta a botului, cercul 
fumuriu al elicei, coborârea orizontului până sub pragul 
parbrizului, destinderea amortizoarelor sub greutatea tot 
mai iluzorie a avionului — şi desprinderea. Scurt 
— plutind deodată, totuna, osmoză cu văzduhul, lăsând 
jos şi în urmă lestul de pământ şi prejudecăţi, de cuvinte 
şi închipuiri, planetă rotindu-se bezmetică în jurul unui ax 
înclinat nu ştiu de ce cu 17°. Asta-i, mă cuprindea şi 
cuprindeam dintr-o dată în mine tot mormanul de metal 
arcuit în forme savante după ecuaţii complicate, rod 
complet al unor minţi omeneşti de care mă simţeam 
mândru şi umilit în acelaşi timp. De unde amestecul de 
spaimă şi triumf, cerința aspră de a mă supune celuilalt 
eu în fiece moment, de a-mi supune simţurile şi 
gândurile şi firescul meu de om născut cu picioarele pe o 
scoarță masivă şi groasă — certitudine — chemării 
aceleia neliniştite de a despica cu aripile scurte şi solide 
un spaţiu pentru care nu fusesem făcut ? Pisi nu-mi 
răspundea, îşi flutura mâna în jurul tâmplei şi scântei de 
veselie nebună jucau în apele ochilor albaştri; Pisi nu-şi 
punea întrebări, se urca în avion şi zbura de parcă ar fi 
fost clocit din ouă de pasăre, dar nu de orice zburătoare, 
ci din soiul acelora cu aripile cele mai lungi. M-am mişcat 
pe trusa de chei, răceala metalului ajungea la mine prin 
salopetă şi prin tricoul gros, aveam impresia că o să mă 
sparg în bucăţi, devenisem casant în gerul acela 
nemişcat, mă întrebam cum o să ies din cabină. Pe urmă 
mi-am adus iar aminte, începuse să vibreze în jurul 
avionului cu motorul dat jos aerul despicat de tăişul 
elicei, picajul prelung, peretele cenuşiu al muntelui 
crescând în parbriz, vedeam cu ochii scoşi din orbite pata 
aceea de zăpadă prinzând contururi ferme, marginile 
prinse în piatră de crusta străvezie de gheaţă subţire, 


d N 


83 


şi... Am tras de manşă, IAK-ul a tremurat smulgându-se 
greu de pe traiectoria aceea nebună, aveam impresia că 
o să dau cu burta de vârfurile brazilor, pădurea îşi înălța 
avidă trunchiurile, nu, acum nu, am rânijit, botul gros se 
înfigea în cer, motorul urla, se zbăteau în cilindri şerpii de 
foc ai exploziilor, neputincioşi... 

Disecam în gând fiecare moment, îmi retrăiam 
zborurile o dată, şi încă o dată, şi aproape nu mă 
gândeam la Lena, doar noaptea, ştii, nopţile fierbinţi de 
vise din dormitorul şcolii militare de aviaţie... 

„„„Pisi, gemând şi frământându-se în somn, făcea 
pătura ghem cu picioarele şi pe urmă se strângea colac 
zgribulindu-se în somn. Il acopeream, faţa boţită se 
destindea într-un zâmbet mirific, „iubi, pisicuţa mea”, 
vezi să nu, rânjeam întinzându-mă la loc, şi era rândul 
meu să zâmbesc iluminat fetei blonde care plutea printre 
paturile etajate, apropiindu-se... 

O mai văzusem o singură dată, într-o permisie scurtă 
şi grăbită, corespondam scriindu-i pe adresa Silviei, 
răspunsurile ei vădind o nervozitate rău ascunsă mă 
impresionau mai puţin decât aş fi crezut. Lena, am 
fluierat a pagubă, şi m-am dus la vestiar să mă schimb. 
M-am băgat sub duş, şuvoaie de apă fierbinte îmi 
înroşeau pielea amorţită, mi-am spus că aş fi putut lăsa 
încă două secunde avionul pe traiectorie, înainte de a 
redresa. 


— Ce-i cu fata ? 

— Lena, am zis. O cheamă Ileana, dar eu îi spun Lena. 

— Ce-i cu Lena ? 

— E dansatoare. Flamenco, balet clasic şi dansuri 
moderne, îţi scrânteşti picioarele când dansezi cu ea. 


84 


PO 


— Înseamnă că n-ai treabă... 

— Cu ce să n-am treabă ? 

Pisi m-a privit visător : „are un trup”... 

Am ridicat din umeri, Pisi cânta la chitară, asta îl 
scutea de multe. 

— Nu-i vorba de trup, am încercat să explic. 

Am închis ochii, am văzut în dosul pleoapelor strânse 
gâtul încordat al Lenei, umerii, sânii rotunjind inscripţia 
„make Love”... picioarele lungi, puternice, şi am repetat: 

— Nu-i vorba de asta, deşi... 

Am tăiat aerul îngheţat cu mâna înmănuşată, am lovit 
cu muchea palmei în perna umflată, strânsă într-o reţea 
de sandouri elastice, a paraşutei pe care şedea Pisi : Au 
englezii o vorbă, „last but not the last”. 

— O iubeşti, a spus prietenul meu. De asta gemi toată 
noaptea, ca un taur înainte de coridă. 

— Dumnezeule, am făcut, şi eu gem ? 

— Dar cine mai geme ? 

Nu ştiam dacă trebuie să râd sau să plâng. 

— Toţi, am spus. Toţi gem noaptea, în frunte cu tine. 

Pisi a zâmbit visător ; dinspre radiofar un avion venea 
la aterizare şi m-am ridicat în picioare pe prelata 
aşternută deasupra pământului îngheţat, să văd mai 
bine. Coborâse cam mult, părea că e gata-gata să agaţe 
cu roţile antenele goniometrului. Mi-l închipuiam pe Pirat 
spumegând în zebră cu microfonul la gură, şi n-aş fi vrut 
să fiu acum în cabina avionului. YAK-ul a redresat şi s-a 
aşezat puţin placat; a bontisat mărunt şi greoi de două- 
trei ori, apoi s-a potolit. Îl vedeam cum frânează 
poticnindu-se, a degajat la capătul pistei stârnind un nor 
de zăpadă şi acum rula drept spre noi, parcă ar fi vrut să 
ne toace cu elicea care se întrevedea ca un disc argintiu. 

— Deci, Werther, a reluat Pisi. 

— Nu Werther, am spus. Nu Werther, şi nici Romeo. ŞI 
nici tipul ăla din Love Story. Eu. Dar nu mai ştiu, şi nu-ți 
spun, pentru că vreau să scap de tine, ci pentru că, într- 


85 


adevăr, nu mai ştiu. A fost ceva, foarte mult, dar a venit 
chestia asta, şi acum nu mai ştiu. 

— Ce chestie ? 

Am arătat cu un gest scurt IAK-ul care trăsese la linie ; 
motorul i se oprea tocmai atunci, scoțând un nor de fum 
alb, ca un suspin. 

— Zborul. 

Pisi a făcut o grimasă, reveneam la discuţia noastră 
din totdeauna, el nimerise la aviaţie numai fiindcă nu 
reuşise la facultate, apoi mai era şi chitara... Pentru el 
era simplu, zborul e o felie, iar Lena e altă felie de viaţă. 
Pe mine feliile astea de viaţă mă întristau, fără să-mi dau 
seama de ce. 

— Nu-i aşa simplu... 

— De ce ? a vrut Pisi să ştie. 

— Eu n-am fost picat de Otto Sacter la examen... 

M-am ridicat, am întors paraşuta pe care stătusem cu 
hamurile în sus, am început să-i potrivesc chingile. Mi-am 
scos mănuşile, chingile se întăriseră scorţoase din cauza 
frigului, degetele mi se lipeau de cataramele late şi 
nichelate. Pisi fusese trântit la admitere de cunoscutul 
matematician şi nu se sfia să fie mândru de asta ; n-ar fi 
fost cazul s-o amintesc, dar nu aveam alt argument. M- 
am întors cu spatele, cu mâinile întinse lateral şi în jos, 
depărtate de corp, Pisi a venit ţinând paraşuta de ham, şi 
mi-a aşezat chingile pe umăr. Am închis catarama, 
zăvorul a pocnit sec când paftaua roşie de metal s-a 
siguranţat. 

— Mulţumesc. Pisi mi-a petrecut chingile printre 
picioare şi n-a întrebat decât când a tras de mânerele 
laterale, verificând ajustarea paraşutei pe corp : 

— Ce are Sacter cu zborul ? 

Mi-am făcut de lucru cu mânerul cuţitului de 
vânătoare, care ieşea din cizma dreaptă ; am prins pe 
picior, deasupra genunchiului, tăbliţa de metal cu coperţi 
străvezii de plastic, celuloidul transparent pleznise din 


86 


cauza gerului şi abia mai puteam citi cifrele notate pe 
hârtia galbenă de dedesubt. 

— Pe mine zborul mă umple pe undeva, pe aici — am 
arătat cu degetul mare spre piept, unde dintre chingile 
crucişe ieşea fermoarul lat al salopetei — fără 
compromisuri 

— Atunci dansatoarea de flamenco zboară afară, în 
calitatea ei de compromis. 

— Asta-i, că nu zboară. Am pornit legănându-mă spre 
avionul care aştepta la linie ; elicea ronrăia domol la 
ralanti, aerul tremura străveziu deasupra capotei încinse, 
din cabină se vedea capul tehnicului care încălzea 
motorul. Pisi tropăia lângă mine, cu casca îmblănită în 
mână, urechile clăpăuge se înroşiseră de frig dar aşa era 
el, nu-şi punea casca decât când urca în avion, ca să-şi 
menajeze părul. Avea un păr negru, lăţos, în smocuri, ca 
de câine, şi îl înţelegeam cu un fel de regret când îi 
vedeam fruntea înaltă, prea înaltă — boltindu-se 
deasupra ochilor albaştri. Am întors capul şi am spus, 
peste umăr : „se agaţă undeva şi rămâne”. 

— Flotant, a comentat Pisi. Fă-o să înţeleagă asta... 

Am făcut semn tehnicului să nu oprească motorul şi m- 
am căţărat pe aripă ; am păşit, alunecând, de-a lungul 
bordului, tehnicul a ieşit din cabină pe cealaltă aripă, 
apoi, când m-am instalat înăuntru, s-a aplecat să-mi lege 
chingile. Am cuplat radioul, oxigenul, am pus contactele, 
am cerut permisiunea de rulaj. Piratul a mormăit ceva la 
radio, în căşti era un bâzâit continuu, nu se înţelegea 
bine, am cuplat atenuatorul de zgomot. 

— ...mămica, a încheiat Piratul. 221, rulează. 

Speram că povestea cu „mămica” nu e pentru mine; 
am făcut semn cu mâna, şi calele au zburat în lături. Am 
împins maneta de gaze înainte, am presat până la fund 
palonierul spre dreapta, am frânat, avionul a făcut o 
piruetă, îndreptându-şi botul spre capătul pistei ; bechia 
a derapat puţin pe zăpadă, şi coada s-a rotit mai repede 


87 


decât aş fi vrut. L-am văzut în treacăt pe Pisi, stătea cu 
picioarele uşor depărtate şi ţinea degetul mare de la 
mâna dreaptă ridicat. Am rulat în zig-zag, capota 
motorului în stea acoperea tot orizontul; am trecut prin 
spatele zebrei şi am intrat pe culoarul mărginit de balize 
roşii-negre. Am pus elicea pe pas mic, am trecut în 
revistă bordul, contactele, manetele — totul în regulă 
— am tras şi am zăvorât cupola, apoi am apăsat butonul 
de emisie : 

— Tren, voleţi, flaps, aer, frână, selector, pompă de 
mână — pas mic, permiteţi decolarea. 

Formula era luată din poveştile cu piloţi de război care 
zburaseră IAR-ul 80, n-avea nimic cu avionul meu, 
încălcam într-un fel disciplina radio folosind-o, dar Piratul 
avea nostalgiile lui, şi mai era fotografia aerodromului de 
campanie lipită pe dinăuntrul uşii fişetului din sala de 
echipare... 

— Permit, a cârâit radioul şi nu puteam distinge nici o 
inflexiune în vocea uscată, parcă ar fi vorbit singur 
microfonul de ebonită. Am pus motorul în plin, am dat 
drumul la frână ; IAK-ul a zvâcnit înainte, presându-mă în 
scaun. A ţopăit cu roţile peste câmp, prindeam viteză, 
manşa începuse să devină grea, am împins-o uşor, 
orizontul s-a căţărat pe marginea botului gros, avionul 
parcă se scutura, simţeam cablurile comenzilor 
întinzându-se  nerăbdătoare, brusc trezite la viaţă, 
vârtejul elicei sugea avionul în goana celor 1000 de cai 
putere dezlănţuiţi, boost-ul oscila uşor în jurul presiunii 
maxime, am apucat clapeta, am ridicat-o şi am trecut 
maneta de gaze dincolo de pragul forţajului. Credeam că 
o să-mi sară motorul de pe batiu, IAK-ul a făcut un salt 
înainte, am presat palonierul în stânga, intram în balize, 
a fulgerat sub mine drumul din capul aerodromului şi 
perdeaua de salcâmi... Rămăsesem agăţat în aer, am 
băgat trenul, am făcut un palier lung, să prind viteză, şi 
am cabrat brusc. Motorul urla, aripile scurte trepidau 


88 


nerăbdătoare, am înfipt nasul bont în norii grei şi am 
urcat după giroorizont, într-un unghi accentuat, până 
când pâcla tulbure din jurul cabinei a început să se 
lumineze. Am ţâşnit din nori într-o şandelă abruptă, 
elicea toca acum în albastru senin, am întors aparatul pe 
spate şi am tras de manşă până când l-am adus cu botul 
pe linia orizontului. Abia atunci am redus motorul, am 
făcut un semitonou, am pus avionul la orizontala si am 
virat, până am avut la busola capul-compas citit sub 
celuloidul pleznit al tăbliţei prinse de picior. Am dat 
drumul la cronometru, zburam deasupra unei câmpii 
fantastice, aisberguri si castele, si parca cine ştie ce 
mare  nepământeana se retrăsese brusc, lăsând 
descoperit fundul de coral alb. Deasupra mea era 
albastru, oxigenul şuiera uşor în masca, în cabina era 
cald, mă înconjura familiar metalul vibrând reţinut, 
motorul îşi torcea mersul de drum bun, becurile clipeau 
liniştitor, și atunci de unde gustul asta sălciu de 
neîmplinire, care se revărsa în mine cuprinzându-mă ca o 
apa rea?! 


x 


„Ascultă tu — cel care te topeşti la vederea unui avion 
de vânătoare cu motorul de şapte cilindri în stea — n-am 
urlat, am făcut ceva mult mai rău, mult mai caraghios 
— am plâns. Asta, pentru că am trecut deja de unica 
noapte din viaţă în care nu se plânge. In orice caz, mă 
abţin de la comentarii asupra gestului. Nu ştiu cum 
priveşti tu (deşi bănuiesc, pentru că mi-ai scris totuşi 
— dar şi asta poate fi un fals, o ipocrizie) — dar de fapt 
nici nu mă interesează, şi nici n-are rost să-ţi spun ce 
cred. De schimbat, n-o să te schimb (cum o poate face 


e N 


89 


E DE PE E 


avionul tău). Îţi doresc să vă cunoaşteţi cât mai bine, şi 
restul e treaba ta. Eu nu mă amestec. 

N-am nimic nou sau interesant să-ţi scriu despre mine. 
Văd cum mă anchilozez spiritual, mă fixez, dacă vrei să 
înţelegi (sforile nu mă mai rod, aproape m-am obişnuit cu 
ideea). Am, rar, scăpări de orgoliu — din ce în ce mai rar. 
Vine iarna, soarele nu mai străluceşte să-mi încălzească 
oasele. Viaţa se duce. Eu îmbătrânesc, începând de la 17 
ani. Taică-meu vrea să-mi cumpere un pian mare, cu 
coadă, şi să angajeze o pianistă între două vârste. Nu 
ştiu dacă e frumos, nu ştiu dacă e urât, nu mă 
interesează ! O să dansez cum îmi cântă el, deşi cred că 
n-are dreptate zac într-o baltă puturoasă, din care nu 
vreau să ies — ce am de văzut afară ? 

In jur lumea se agită, îşi spun toţi păsurile cu voce 
tare, se strigă, ce voioşi sunt ! Gigi şi-a făcut o haină de 
catifea reiată, cu revere late şi cu buzunare mari ; merge 
la spectacole pe gratis, şi în pauze bea bere în cabină cu 
artiştii. Se pare că a aflat ceva de la Silvia, dar puţin îmi 
pasă. Mă îngrozesc când văd ce soi de oameni suntem. 
Ce pleiadă de balerine nenorocite o să fim, noi astea, 
clasa a XI-a B balet. Ce porcărie. Închid ochii să nu văd 
că sunt la fel ca ele, că doar „vreau” să ies în relief 
printr-o purtare specială, dar sunt mai de plâns, pentru 
că-mi dau seama că sunt la fel ca ele, şi nu fac nimic să 
mă schimb. 

Nimic nu-mi aduce satisfacţii. Exersez până cad jos, 
am slăbit, toate fustele alunecă de pe mine. Am vrut s-o 
întrec pe Silvia la balet clasic şi era să-mi rup picioarele, 
încearcă s-o cucereşti, s-ar potrivi mai bine la motoarele 
tale, simt. Nu mai am chef de nimic, îmi vine să-ţi 
telegrafiez asta în fiecare dimineaţă, şi tu să lipeşti 
telegramele pe botul avionului atât de iubit, şi cred că o 
să caut pe cineva căruia să-i comunic chestia asta şi în 
fiecare seară. 

Azi e marţi. 


90 


E ora 11. 

Să ştii că nu mai caut pe nimeni — nu mai vreau să 
ştiu de nimeni. Nici de tine. A venit taică-meu şi mi-a 
spus că Gigi i-a povestit, şi că-mi va căuta el un băiat, 
om de artă ca şi mine... Mi-e greață, de el, de tine, de 
mine. Tu nu vezi în faţă decât avioane. Şi ceilalţi... 
fiecare, avioanele lui. 

Bărbaţii preferă acţiunea. Treaba lor. 

Diseară mă duc la operă, pe abonament. „Spărgătorul 
de nuci”. Cunosc pe de rost partitura şi figurile, dar mă 
„cizelez”. Parcă intru într-o maşină a timpului pierdut, 
când pătrund în foaier. Să nu-mi mai scrii, deocamdată. 
Nu simt nevoia să discut cu nimeni şi nu vreau să te am 
pe conştiinţă. Nu ştiu ce am. Vă urăsc pe toţi — voi ăştia, 
care nu puteţi trăi fără zbor. Vă urez să vă frângeţi gâtul, 
cât mai urgent. Şi n-o să merg la Băneasa, să încerc un 
zbor de agrement cu 30 de lei biletul — nu vreau să mă 
mobilez şi cu avioane. Imi ajunge un pian cu coadă. Nu 
vreau să mă fac hangar. 

Să nu te mai văd, şi să nu mai aud de tine. Acasă stau 
cât mai puţin. Dimineaţa la şcoală, după-amiază la 
studio, pentru repetiţii. Tata mă mângâie pe cap, „fetiţa 
mea”, şi-mi prevede un viitor strălucit. lar eu ştiu că, 
uneori, stă şi plânge în faţa tabloului din camera mea. 

Urăsc totul. 

Mâhnită n-am loc să fiu. 

Şi pe mine mă urăsc. 

Sărută-ţi avioanele pe bot. O să-ţi ajungă”. 


x 


De Anul nou nu m-am dus acasă ; am preferat să-mi 
petrec revelionul într-o atmosferă austeră, printre colegii 
mei, viitori piloți de vânătoare. Am transformat sala de 


91 


aerodinamică de la subsol în bar de escadrilă, adică am 
aranjat-o cam cum ne-am închipuit noi că arătau barurile 
de escadrilă în timpul războiului, şi am înfipt ramuri de 
brad cu globuri atârnate de ele în ţevile tunurilor de sub 
burta MIG-ului care trona în mijlocul încăperii vaste. 
Televizorul a fost exclus în unanimitate, cu greu a fost 
acceptat magnetofonul lui Chioru, şi asta numai după ce 
Pisi a făcut o severă selecţionare a benzilor. Elevii din 
anii mai mari îşi băgau nasul pe uşă, prezicându-ne că 
şeful şcolii va închide urgent „barul” nostru şi că ne va 
trimite la culcare. Asta în cel mai bun caz. Nu ne-a trimis 
la culcare, a sugerat numai că am fi putut băga şi un 
avion clasic în sală — pentru atmosferă, apoi a ieşit, se 
cunoştea că abia îşi stăpâneşte râsul, şi Piratul, care îl 
însoțea, avea scântei de veselie nebună în ochi, stârnite 
din jarul nostalgic al aducerilor-aminte. Erau amândoi în 
uniforme albastre de gală, stiletele cu teci aurite se 
legănau lovindu-i uşor peste picior, pe pieptul Piratului se 
ciocneau, clincănind argintiu şi făcând ape cu mătasea 
baretelor, de trei ori mai multe decoraţii decât pe pieptul 
şefului. Grasu' a închis uşa ceremonios, s-a înclinat în 
faţa uşii închise, apoi a sărit în sus, răsucindu-se şi 
întorcând faţa lată spre noi : „verde”. Pisi s-a băgat în 
ajutajul MIG-ului din mijlocul sălii, îi ieşeau afară numai 
pantofii lustruiţi, a strigat : „trageţi” ; când l-au scos, târa 
după el o navetă cu sticle de bere, şi colţurile lăzii 
zgâriau strident tabla tubului de foc. „O.K.”, am înşirat 
sticlele în baterie pe aripa avionului, Grasu' s-a încins 
peste uniformă cu o faţă de masă albă, şi-a pus în cap un 
coif de hârtie, chiar semăna a chelner cu faţa lui mare şi 
roşie. „Garcon”, au început să-l strige din toate părţile, 
grăsanul s-a căţărat la cabina MIG-ului, a deschis cupola 
grea, îi alunecau picioarele pe fuzelajul lăcuit, s-a apucat 
să ne bombardeze cu tot felul de cârnaţi, conserve, sticle 
şi păsări fripte băgate în pungi de plastic. Drept masă 
foloseam suflanta lungă a tunelului aerodinamic unul din 


92 


puţinele tuneluri aerodinamice supersonice, care, când 
funcţiona, lăsa fără curent jumătate din oraş. Ne 
simţeam foarte aviatori, cântam cu gura plină „noi 
suntem îndrăzneţi şi-n escadrilă vei găsi numai aşa 
băieţi”, şi Grasu' nu mai prididea cu căratul bunătăţilor 
din cabina avionului. Pe urmă Pisi l-a rugat pe Chioru să 
închidă magnetofonul, a luat chitara care până atunci 
stătuse agăţată decorativ de tubul Pilot, şi a început să 
cânte. S-a făcut linişte, Pisi cânta rostogolindu-şi ochii 
albaştri pe obrazul smead, cânta o melodie din aia aspră 
şi pătrunzătoare şi nostalgică, melodie de preerie, cu 
galop de cai noaptea, cu lucire unsuroasă de Colturi, cu 
tropot înăbuşit de copite pe pământul îngheţat, sala de 
aerodinamică cu avionul din mijloc se depărtase câteva 
mii bune de mile, nu ştiu cine, cred că Petre, a oftat lung 
când Pisi a trecut ultima dată degetele peste corzi, şi 
basul ultimei strune a rămas spânzurat deasupra 
capetelor noastre, ca o boltă de aducere-aminte. Apoi 
am luat-o de la capăt dar nu mai era aceeaşi însufleţire 
de la început, se formaseră bisericuțe cu trei, patru inşi, 
fiecare încerca să-i convingă pe ceilalți de 
nemaipomenitele isprăvi petrecute la bordul IAK-ului. 
Ascultam cu atenţie, era un prilej nesperat de a afla 
lucruri de obicei trecute sub tăcere, mă simţeam grozav 
în mijlocul colegilor mei, tunelul aerodinamic, MIG-ul 
aşezat pe jambele groase, era exact ceea ce visasem 
atâta vreme, atunci de unde gustul acela sălciu de 
neîmplinire strecurat nu-ştiu-cum în sala cu pereţii 
acoperiţi de scheme şi diagrame ale coeficienţilor de 
portantă şi de rezistenţă la înaintare ? M-am tras mai la o 
parte, m-am aşezat pe parchet, cu spatele rezemat de 
dulapul cu machete, aveam în faţa ochilor, pe peretele 
opus, planşa cu polara avionului, cred că toată viaţa n-o 
să uit curba roşie, încovoiată, şi cifrele mici, negre, 
înscrise pe abscisă şi pe ordonată... Pe mine revelionul 
ăsta, deşi nimic nu amintea, mă trimitea urgent cu ani în 


d N 


93 


urmă, la sărbătorile de acasă, cu brad împodobit şi cu 
tata tronând grav şi sever în capul mesei de sărbătoare. 
Am ridicat din umeri, nu era asta, şi machetele din dulap 
s-au clătinat pe suporturile lor. Pe urmă a venit ora 
douăsprezece, am ciocnit toţi, Pisi scosese şampanie din 
trapa foto a avionului, „şampanie Zarea obţinută prin 
metoda Champagne”, a ţinut să precizeze, în timp ce 
lichidul spumos fierbea şi se revărsa într-un abur uşor 
peste marginea verzuie a paharului simplu, de sticlă 
groasă. 

Mi-am reamintit camera luxoasă, cu mobilă masivă, 
aceleaşi înţepături discrete pe limbă şi în cerul gurii, 
băutura aurie în cupe de cristal străveziu, bradul 
somptuos, parcă sculptat în malachit cu podoabe cu tot, 
ochii miraţi ai fetei de lângă mine mulată în rochie de 
gală, umerii mei strânşi în menghinea costumului cel mai 
bun, ce tortură, mi-am privit umerii prezenţi, cu epoleţi 
împodobiţi de păsări măiestre din metal stanţat şi mi-am 
spus că revelionul ăsta din sala de aerodinamică e, într- 
un fel, o revanşă. Atunci, de unde cocleala asta ?.... 

Pe urmă Costică s-a pilit, s-a urcat în cabina avionului 
şi a vrut să pornească motorul; mare lucru nu s-ar li 
întâmplat, în rezervoare nu mai exista de mult nici o 
picătură de gaz, dar zgomotul turbinei antrenată de 
demaror ar fi sculat tribunele în picioare. Costică cuplase 
contactele şi apucase să apese butonul de pornire, când 
Opriţescu l-a observat şi s-a aruncat asupra firului care 
cupla MIG-ul la reţea, scoţându-l din priză ; turbina a 
fâşâit câteva ture şi Costică s-a ridicat în scaun strigând 
că îi tăiem aripile. „Lăsaţi-l”, a suspinat Grasu'. | se 
sucise coiful pe cap şi faţa îi era mai roşie ca o baliză din 
cele care marchează capul pistei, „lăsaţi-l să zboare !” 
Chioru a mârâit : „s-au îmbătat ca porcii”, şi o echipă de 
voluntari i-a coborât în dormitor pe cei doi. Acolo, Grasu' 
a dorit cu tot dinadinsul să doarmă cu Costică în pat, 
vroia să ne împiedice să-i tăiem aripile în somn. N-am 


94 


mai stat să văd dacă vor încăpea în acelaşi pat, deşi 
eram curios; am ieşit afară numai în cămaşă, să respir 
puţin aer curat şi cum stăteam aşa, privind printre 
siluetele negre, gheboşate, ale hangarelor balizajul 
pistei, deodată mi s-a părut... 

Nu ştiu cât era alcool în mine şi cât a fost restul, 
aducere aminte, gheara grea şi fierbinte râcâind pieptul 
şi strângându-mi gâtlejul, împiedicându-mă să respir ; nu 
ştiu dacă chiar am strigat şi am căzut în mormanul de 
zăpadă din stânga intrării ; ştiu numai că m-am pomenit 
alergând bezmetic pe alee, spre hangare, eram tot plin 
de zăpadă ; pe faţă, în ochi, în păr, o simţeam 
prelingându-mi-se pe ceafă într-o şuviţă subţire şi 
îngheţată, în nas, pătrunsese sub cămaşă, pantalonii 
aveau şi ei o scoarță de zăpadă îngheţată. Alergam în 
neştire prin ninsoare, nici nu se putea altfel, noapte de 
An nou fără o ninsoare domoală, bogată, fulgi deşi şi 
mari rotindu-se lin în lumina proiectoarelor luminând 
portierele imense ale hangarelor ; am alergat aşa uitând 
de  santinele, de pantofii în care picioarele îmi 
îngheţaseră deja, şuviţe de păr blond, greu şi fierbinte ca 
metalul topit, îmi mângâiau obrajii şi gura plină de 
zăpadă. Am ajuns la hangarul escadrilei, gâfâiam, mă 
ustura în fundul gâtului, şi nu ştiam dacă e aerul rece 
sau, dimpotrivă... M-am strecurat printre glisiera ultimei 
portiere şi peretele hangarului, simţeam în nări mirosul 
de metal îngheţat de ulei sleit, mi-am zdrelit pieptul şi 
spatele în spaţiul îngust; când m-am trezit înăuntru, în 
vastitatea întunecoasă de sub bolta de beton, am 
respirat uşurat... Avioanele aşteptau ridicând 
întrebătoare boturile, îşi înălţau oblic elicele, ca să-mi 
facă loc să trec, se frământau pe jambele solide 
încuviinţându-mă cu fluturări mute de comenzi. M-am 
strecurat printre aripile boante, printre fuzelajele masive, 
până la avionul meu ; acolo m-am lipit cu tot corpul de 
fuselaj, şi metalul îngheţat m-a mângâiat moale sub 


95 


palme şi sub pieptul zdrelit, „Dumnezeule”, am spus, 
cred că am rostit cuvintele cu glas tare, „cum am putut fi 
atât de idiot ?” Idiot era puţin spus, am întrezărit ochii 
Lenei, întunecaţi, cu lumina aceea galbenă mereu la 
pândă, ochi dragi, obosiţi de atâta pândă, obrazul îngust, 
şuviţa de păr blond suptă în colţul gurii, tricoul subţire de 
bumbac şi picioarele bronzate vârâte în cizmele 
portocalii de cauciuc. Cum naiba am crezut că avionul, 
fier mort, avionul singur... IAK-ul clipea ciclopic din 
cabina bombată, mă învăluia înţelept cu aripile lui 
retezate, freamătul metalului plămădit în avion, al 
metalului care înceta să mai fie fier mort... 

Nu ştiu cât am rămas aşa în hangarul îngheţat, numai 
în cămaşă, tremurând din tot trupul, lipit de avion. Se 
apropiase parcă şi se lipise de mine, presându-mă de 
avion, Lena, cu haina ei pescărească din pânză cerată ; 
nu ne vorbeam, nu aveam nevoie de cuvinte, ajungea 
numai că o ştiam lângă mine, era aşa bine, parcă 
începuse să se încălzească tabla rece, şi mă cuprindea 
căldura aceea de miez de zi văratecă... Am văzut ca prin 
vis cercul unei lanterne jucând pe pardoseala de ciment, 
căutând printre avioane, apropiindu-se, am auzit 
zgomotul paşilor şi glasul lui Chioru când lumina 
lanternei îmi proiectă umbra capului pe fuselaj, în dreptul 
numărului : 

— Uite-l, ce-ţi spuneam ?! 

Era împreună cu Opriţescu, amândoi în scurte 
îmblănite, îmi aduseseră şi mie una, dar eram atât de 
înţepenit, încât au trebuit să mă scoată afară târându- 
mă, cu mâinile petrecute după umerii lor şi cu vârfurile 
pantofilor zgrepţănând cimentul pătat de ulei. Nu mai ţin 
minte cum am ajuns la dormitor, cum m-am dezbrăcat şi 
m-am culcat; îmi amintesc doar mutra lui Pisi legănându- 
se neagră şi îndurerată deasupra mea, apoi am plonjat în 
lac, silueta Lenei se legăna la suprafaţa apei înconjurată 


96 


de un nor de băşicuţe irizate, apa lacului era fierbinte şi 
mă învăluia bună din toate părţile. 


x 


— Scoală, m-a zgâlţâit Pisi, te caută cineva. 

L-am înjurat, m-am întors cu spatele la el şi mi-am tras 
pătura peste cap. 

— Te caută cineva la poartă, m-a lămurit Pisi; atunci 
am dat pătura la o parte şi m-am aşezat cu fundul pe 
pernă, strângându-mi genunchii la piept. În dormitor era 
frig, capul îmi vâjâia învârtindu-se imens şi multicolor ca 
roata de la Luna Park, simţeam limba umflată şi amară 
zgâriind cerul gurii, sleit. Am aşezat cu grijă roata de la 
Luna Park pe genunchii apropiaţi, şi am început să trec în 
revistă posibilii vizitatori; mi-am înăbuşit de la bun 
început tresărirea dureroasă, „Lena”, fata, la ora asta, 
dacă nu dormea în pătuţul îngust de fecioară, ostenită 
după o noapte întreagă în care dansase în maniera ei 
impecabilă, ameţindu-i pe toţi cu picioarele lungi şi 
puternice, atunci desigur că se mai unduiau încă într-un 
tangou legănat, blând şi fierbinte, în braţele cine ştie 
cărui... Am scrâşnit din dinţii moi, care mi se clătinau în 
alveole, şi am socotit mai departe : ai mei... comozi, prea 
comozi ca să... soră-mea, puştoaica, nu era capabilă de 
atâta devotament, şi apoi era încă prea mică ; bunică- 
mea, sau Dan — dar Dan — ştiam precis, la ora asta 
bătea pitoane cu nasul vârât în stânca îngheţată, pe cine 
ştie ce traseu imposibil, după ce întâmpinase Anul Nou 
atârnat în hamacul lui Special Hymalaian, scuturat de 
vânt deasupra unei prăpăstii adânci, în fundul căreia 
urlau lupii. Mi-am lăsat picioarele să atârne din pat şi m- 
am înfiorat când degetele au atins parchetul rece ; cine 


97 


dracu venea la ora asta, să mă scoată din pat şi din 
vise ? 

— Fă un duş, m-a sfătuit Pisi, simţeam în vocea lui 
moale şi lipicioasă de atâta lichior, asta-i plăcea lui, 
lichiorul de nuci verzi, simţeam o compătimire cu miros 
amărui, de livadă bătrână cu pomi groşi. Am dat din 
mână a lehamite : duşurile erau atât de departe ! 
Pantofii zăceau la picioarele patului, uzi şi plini de ulei, 
parcă traversasem înot Marea Nordului cea bogată în 
petrol încălţat cu ei; am văzut mai încolo, lângă calorifer, 
o pereche de cizme de zbor, m-am dus clătinându-mă pe 
genunchii slăbiţi şi le-am luat. Habar n-aveam ale cui 
erau, m-am îmbrăcat, trebuia să-mi trag peste carâmbii 
groşi pantalonii uzi şi şifonaţi, mergea greu, stofa umedă 
se lipea, am smucit furios, ceva a pâărâit şi cracul 
pantalonului s-a descusut. 

— Bravo, a comentat Pisi de sub pătură, parcă avea 
perna umplută cu frunză de nuc, aşa mirosea. L-am 
înjurat, am scos din dulap o salopetă îmblănită şi am 
intrat în ea. Mergeam spre poartă pe aleea lată, curățată 
de zăpadă, când naiba avuseseră timp s-o curețe, şi-mi 
spuneam că, oricum, musafirul nepoftit n-o să aibă parte 
de o primire grozav de fierbinte din partea mea. Pe urmă 
m-am oprit o clipă, mi-am amintit iar bradul din malahit 
verde, balonaşe minuscule dezlipindu-se de pe fundul şi 
de pe pereţii de cristal fin, urcând şi spărgându-se la 
suprafaţa lichidului auriu turnat în cupe scumpe ; ochii 
fetei de lângă mine, umezi, supuşi, şi mi-am spus că cine 
ştie, mai sunt minuni pe lume. Am grăbit pasul, citisem 
prea multe romane de amor unde totul se termina cu 
bine, racheta explodează în mii de ţăndări, batiscaful e 
strivit de cine ştie ce monstru pe fundul oceanului, dar ei 
scapă nevătămaţi, singurii din echipaj, şi se regăsesc pe 
un atol din mijlocul oceanului sau pe vreun asteroid 
vagabondând prin cosmos. Happy-end. În jurul postului 
de control de la poartă se învârteau tot felul de rubedenii 


98 


ale elevilor piloţi, bătătorind zăpada, găseai acolo orice, 
începând cu haine de piele „Alain Delon” şi terminând cu 
cojoace din Ţara de Sus, dar nu cunoşteam pe nimeni. 
Am trecut îndreptându-mi spatele şi înălţându-mi capul 
greu, printre priviri uluite de apariţia salopetei mele 
îmblănite. M-am gândit că poate făcuse careva un banc 
tâmpit, şi acum în dormitor se ţin cu toţi cu mâinile de 
burtă închipuindu-şi mutra mea ; mi-am muşcat buzele, 
am intrat în camera cenuşie, rece şi neprietenoasă, 
rezervată vizitatorilor. Am văzut o bătrână dormind pe 
banca lustruită cu picioarele ridicate pe capacul unui 
cufăr mititel de lemn, câţiva puşti şi-au ridicat plini de 
venerație nasurile smârcâite, şi nici nu ştiu când s-a 
apropiat Lena de mine. Avea un palton lung de piele 
întoarsă, cu guler miţos din blană albă, bogată, şi de sub 
palton îi ieşea, mototolit şi stropit de zăpadă murdară, 
atingând aproape scândurile petrolate de pe jos, tivul 
unei rochii de seară. 


x 


Bănuiesc că nici unul dintre puştii prezenţi atunci în 
camera de oaspeţi a postului de control n-o să se facă 
aviator; pentru că, dacă în prima clipă i-am vrăjit cu 
salopeta şi cizmele mele de zbor, felul în care am 
reacţionat când am văzut-o pe Lena şi ce a urmat apoi, i- 
a dezgustat pentru tot restul vieţii. Intâi, am făcut o 
mutră cretină, dar cretină, înţelegi, priveam bleg, 
incapabil să scot un cuvânt, numai după câţiva ani lungi 
mi-am dat seama că ţin gura căscată şi am închis-o 
rapid, izbindu-mi dureros dinţii. Pe urmă am întins 
mâinile spre fată, le-am lăsat să cadă ţepene pe lângă 
corp, să penduleze de câteva ori, inerte, şi iar le-am 
întins, abia îndrăznind să ating gulerul acela de blană 


99 


albă. Am simţit pe degete respiraţia Lenei, aburul se 
condensa în sfere minuscule de apă şi mi-am apropiat 
palmele, mângâindu-i uşor obrajii : „Lena... nu... Lena”. 
Lena privea undeva, peste capul meu, îi luceau în ochi 
flăcări galbene, potolite, buzele îi tremurau mărunt şi 
repezit, ca de frig. Atât doar, că în paltonul ăla era 
imposibil să-i fie cuiva frig. Mi-am trecut vârfurile 
degetelor peste pomeţii ieşiţi în afară, peste arcul 
sprâncenelor, i-am desenat conturul buzelor cojite, şi 
acum uscate şi cojite, şi tremurul acela s-a amplificat; îmi 
mişcam cu teamă degetele, alunecându-le cât puteam 
de uşor peste faţa fetei, mi-era frică să nu se spulbere şi 
să rămân aşa, singur în mijlocul încăperii, cu mâinile 
întinse înainte, pipăind în gol şi încercând zadarnic să 
reţină... Mi-am descleştat cu un efort buzele şi am 
întrebat, stupid: 

— Cum ai venit ? 

— Cu trenul, a şoptit Lena, desluşeam în glasul ei un 
fel de obidă şi o îndârjire ciudată şi încă ceva, o ostilitate 
grea, pentru care mi-a trebuit ceva timp ca s-o pot 
înţelege. 

— Da, am spus, nu ştiam ce să fac cu mâinile, 
frământam umerii de piele ai paltonului, şuviţe de păr 
umed mi se încurcau şi se lipeau de degete. 

— Lena, eu... uite, încercam să-mi iau un glas 
nepăsător şi voios, dar se dusese nu-ştiu-unde glasul 
voios, nu reuşeam să vorbesc decât în şoaptă, răguşit şi 
penibil, mi-era teamă de ce aş fi spus mai departe, şi am 
tăcut. 

— Tu, ce...Mi-am luat, în sfârşit,mâinile de pe umerii 
fetei şi mi-am prins faţa în palme, apăsând tare de tot. 
Am vorbit aşa. printre palmele strânse: 

— M-aş duce să mă schimb, să mergem în oraş, dar 
mi-e frică că n-o să te mai găsesc. Am clătinat din cap, 
totul în mine mă împingea spre fata din faţa mea, 


100 


mutrele năuce ale plozilor, somnul liniştit al băbuţei, cum 
naiba nu sărea în aer camera jegoasă şi rece ? ! 

— Ce să facem în oraş, cuvintele Lenei veneau de 
departe şi am zâmbit schimonosit, lăsând mâinile jos şi 
numărând pe degete : 

— Să-ţi arăt gara... monumentul din centru, închinat 
memoriei ţăranilor de la 1907... clădirile noi, Crângul... 

— Eşti sigur că vrei să-mi arăţi toate minunile astea ? 

Era ceva în tonul fetei care m-a făcut să ridic capul şi 
s-o privesc în ochi, flutura acolo o flacără galbenă care 
aproape mă orbea cu strălucirea ei, Lena, Lena mea, cea 
fost, dar nu mai are importanţă, eşti aici, formulele astea 
stupide ca într-o melodie de muzică uşoară, o fi şi muzica 
uşoară bună la ceva, Lena, cuvinte, mă zbăteam în mine, 
nu îndrăzneam să fac nenorocitul ăla de pas, Lena nu 
vedea plozii, nasurile smârcâite, era cu spatele la ei şi 
era toată numai aşteptare, exploda tăcută flacăra aceea 
galbenă, copleşindu-mă şi arzându-mă când am simţit 
gura fetei căutându-mi buzele, apoi toate s-au învăluit 
într-un întuneric galben, filtrat prin desişul părului 
prăvălit greu, şi cum naiba mai puteam auzi nasurile alea 
mititele respirând gâfâit, într-o agitaţie plină de interes ?! 


x 


— Nu mi-ai spus că urbea asta amărâtă are un hotel 
drăguţ... 

— Habar n-aveam. Lena, dacă ai şti ce frică îmi era că 
pleci... uite, şi acum... 

— Nu plec. 

— Nici nu te las. Dumnezeule, ce idiot am fost! 

— Lasă asta. Ce-ţi mai fac avioanele ? 

— Sunt mai sănătoase ca oricând, şi dacă ninge încă o 
zi-două, va trebui să le punem schiuri. 


E 


101 


E PE 


— N-am mai auzit de avioane cu schiuri. 

— De multe n-ai auzit tu. Lena, cum ţi-a venit ideea ? 

— Mai simplu decât crezi : i-am felicitat pe ceilalţi, am 
spus „la mulţi ani” şi am plecat. 

— Şi tăticu ? Ţi-a dat voie ? 

— Nu tăticu, Lucian. Admira un album cu impresionişti. 
Ştii, şcoala franceză. 

— Cine-i Lucian ? 

— Prietenul meu oficial, vârât pe gât de tata. 

— Artist ca şi tine ? 

— Pictor. Adică, student la „Grigorescu”. 

— Şi? 

— Un tip drăguţ şi deştept — atât. 

— Numai atât ? 

— Domnul e gelos ?! Cam târziu... 

— Lena, nu râde. Sunt gelos pe paltonul tău, pe 
cizmele tale, pe patul ăsta de hotel simpatic. Sunt gelos 
ca un tigru, grrr ! 

— Mai departe. 

— Cuvinte, vorbe. Ţie nu-ţi plac cuvintele, şi altfel... 

— Spune... _ 

— Lena, iubita mea. Dragostea mea. lţi iubesc părul 
greu, aur topit, aur vechi, încins, mirosind a soare. ţi 
iubesc ochii, obrajii tăi ciudaţi de tătăroaică, îţi iubesc 
gura cu buze veşnic cojite. iți iubesc mersul, îţi iubesc 
şoapta, tăcerile tale văzute şi nevăzute, şi e ceva în mine 
care se sfărâmă şi se face la loc de mii de ori pe secundă 
când îţi spun toate astea. Îţi iubesc rânjetul discret cu 
care asculţi, şi moliciunea de mâţă toropită, şi te declar 
cea mai mare dansatoare în viaţă... 

— Chiar şi sunt. 

— Chiar si eşti, evident. Şi mai vreau să-ţi spun ceva. 

— Ce ? 

— Aş vrea să fii o clipă eu, ca să simţi ce simt. 

— Ai mai spus o dată asta. 


102 


— O să ţi-o mai spun, de o mie de ori, de multe mii de 
ori, până când, într-adevăr, o să simţi. 

— lubitul meu. 

— Nu aşa. Asta se spune îmbrăţişându-mă, cu buzele 
aproape lipite de urechea mea, sau de buzele mele, şi, 
Lena, închide ochii, mi-e ruşine de strălucirea lor, nu 
merit — încă, şi mai ţii minte cuvântul ăla vechi şi 
demodat, care pe mine mă linişteşte teribil? 

— Fericire ? 

— Pentru tine. Cu mine, cu Lucian sau cu cine o fi. 

— Să nu mai vorbeşti aşa. E foarte important pentru 
mine să nu mai vorbeşti aşa. 

— Aşa gândesc. 

— Să nu mai gândeşti. Sau, să gândeşti altfel. 

— Cum? 

— Pentru mine, cuvântul ăla vechi şi demodat e 
sinonim cu tine. 

— Aşa puţin ? 

— E foarte mult. 

— Lena, există lucruri care nu se spun. Lucruri pe care 
n-ar trebui să mi le spui nici mie. 

— De ce? 

— Nuuu ştiu... face parte din joc. 

— Eu nu mă joc. 

— Lena, iartă-mă, habar n-ai ce minunată eşti, şi-mi 
pare bine de chestia asta, pentru că altfel n-ai mai 
rămâne o clipă în acest hotel drăguţ. 

— Eşti cam ermetic azi. 

— Credeam că te pierd. Credeam că te-am pierdut 
deja. 

— Venea sfârşitul lumii din cauza asta ? 

— Mai rău! 

— E-n regulă. E foarte în regulă că venea sfârşitul lumii 
din cauza asta. 

— Ştii ceva ? Ceva teribil de simplu, numai că mie mi-a 
trebuit o noapte întreagă ca să-mi dau seama de asta. 


103 


— O noapte fermecată ? 

— O noapte în hangar. Lena, te-am avut tot timpul în 
mine. În zbor şi jos, pe pământ. Şi avioanele zburau, spre 
nord, sau spre sud, sau spre est, zburau spre tine. 

— Am ştiut. 

— Cum ? 

— Habar n-am, dar am ştiut. Altfel nu veneam. 

— Ai zburat vreodată ? 

— Am... acum vreo trei săptămâni. M-am dus la 
Băneasa si am dat 30 de lei, pentru o cursă de agrement. 

— Şi? 

— Frumos... străzile, Piaţa Palatului, blocurile... până 
să mă dezmeticesc, eram aterizaţi. Şi norii, erau nişte 
nori albi, strălucitori... 

— N-ai înţeles mare lucru. Uite, să-ţi explic eu: întâi 
desprinderea, goana nebună a pământului sub aripă şi 
împlântarea în înalt — spre tine. Pe urmă cerul albastru, 
dar un albastru adânc, îngheţat, şi tu eşti lângă mine în 
cabină, mă ameţeşte părul tău fluturat în curentul de 
aer, te simt în mine, şi aşa, împreună... Lena, iubita mea, 
spun prostii. Lena, dacă ai şti cum se înalţă botul ăla 
gros, puternic, cum toacă elicea aerul, cum bat 
pistoanele sub capotă, greu, o mie de cai putere, cum 
ară o brazdă neagră în albastrul ăla neîntinat, şi tu lângă 
mine, mereu în stânga mea... Cum ne prăvălim spre 
pământ, cum se leagănă şi se bat în cap munţii în colţul 
parbrizului, ştii, munţii cei mai neclintiţi, şi cum tot 
pământul ăsta, cât o fi el de mare şi de rotund, devine un 
simplu sistem de referinţă... pentru că lumea, viaţa, totul 
— acolo, înghesuit în metrul ăla cub căptuşit cu tehnică 
şi geniu, şi tu în stânga, mereu în stânga mea... 

— lubitul meu. 

— Mai spune o dată. 

— lubitul meu. 


104 


— Mai... Lena, să spui asta până începi să crezi, adică 
până începi tu să crezi, dar ştii cum, să vezi, să simţi, să 
judeci numai prin asta. 

-- Nu mai am nevoie. 

— De ce? 

— Face parte din mine... demult. 

— Lena, ce simt eu acum... să fie dragoste ? 

— Cum simţi tu dragostea... deocamdată ? 

— Lena, nu râde. Simt cum picioarele mele strâmbe s- 
au îndreptat, puternice şi zvelte, şi-mi curge pe umeri o 
coamă grea de aur vechi... 

— Asta-s eu, minus unele amănunte. Dar am nevoie de 
tine aşa cum eşti... cum erai azi-dimineaţă, buimac în 
salopetă şi cu cizmele alea din blană de urs. 

— De ren... 

— Dragul meu. Nu ştiu să-ţi spun altceva, iubitul meu. 
Aş vrea să-ţi dansez, dar nu în camera asta de hotel. Nu 
ştiu... undeva pe o insulă, sau pe o plajă pustie, să nu 
ating nimic făcut de altă mână decât de ata. să nu mă 
atingă altă privire decât privirea ta. Sunt melodramatică, 
dar uite, aşa simt eu acum. Şi-mi place grozav mirosul 
ăla de benzină pe care-l avea salopeta ta nu tocmai 
curată, aşa-mi placi, puţin obosit şi încruntat de zborurile 
tale, şi dacă s-ar putea să mă ai în stânga, mereu în 
stânga ta ! 


x 


Nu mi-au plăcut niciodată gările, peroanele murdare, 
mirosul acru de sudoare şi aşteptare, nerăbdarea 
mocnind prin ungherele sălilor ne aerisite, cozile cu iz de 
ceartă din faţa caselor de bilete. O țineam strâns pe 
Lena, lipind-o cu spatele paltonului îmblănit de pieptul 
împodobit cu două şiruri de nasturi lucioşi al mantalei 


105 


mele ; îmi trecusem mâinile peste umerii ei şi strângeam 
tare, îngropându-mi obrazul în coama deasă, revărsată, 
miţele lungi de blană ale gulerului se amestecau cu părul 
fetei, îmi intrau în nas şi mă făceau să strănut. Am 
cumpărat un bilet pentru Bucureşti, şi casierul a rânjit 
răutăcios : unul singur ? Dacă aş fi avut un pistol i-aş fi 
expediat un glonte drept în fundul gurii roşii, cu buze 
umede, libidinoase, şi, în general, dacă pe aproape ar fi 
existat o ladă cu trotil, aruncam scurt gara în aer, fără 
nici o remuşcare. Am tras fata după mine, am ieşit din 
înghesuiala groasă ca dintr-o mlaştină umedă şi călduţă ; 
afară, pe peron, aerul rece punea un zid între noi şi 
ceilalţi. Ne-am dus la margine de tot, m-am rezemat de 
unul dintre picioarele de păianjen ale pasarelei 
suspendate deasupra şinelor — fier cornier, acru şi 
murdar — şi am luat-o pe Lena în braţe. Se ghemuise la 
pieptul meu, nu mai rămăsese nimic din siguranţa pe 
care o afişa de obicei, se strânsese toată în mine cu faţa 
vârâtă în manta, încremenise aşa, scâncea numai ca un 
căţeluş, era atât de tristă şi întunecată gara aia 
nenorocită, păienjenişul de linii lucind umed printre 
grămezi de zgură neagră, pasarela mohorâtă atârnând 
deasupra noastră, încât îmi venea să înalţ capul şi să urlu 
ca un lup jigărit cu piciorul prins în capcană. Mângâiam în 
lire părul blond care se jilăvise, îşi pierduse luciul de 
coamă sălbatică în amurgul ăsta scurt şi friguros, şi mă 
întrebam cum naiba o să pot — dar chiar o să pot ? — să- 
mi duc mai departe viaţa de aviator, cu care începusem 
mă obişnuiesc. Pentru că pământul — ferm, stabil 
— pământul pe care ne naştem, călcăm, de pe care ne 
desprindem în zborurile noastre şi pe care aterizăm, 
pământul ăsta-beton-certitudine, se dovedea dintr-odată 
nespus de fragil, ameninţa să se risipească vâjâind în 
spaţiu la cea mai mică atingere şi să mă lase atârnat în 
aer — stingher. O locomotivă care manevra a trecut pe 
lângă noi, mecanicul a dat drumul la abur, l-am văzut 


106 


rânjind la fereastra lui, ce naiba aveau ăştia azi de 
râdeau cu toţii, fericiţi, de cum ne vedeau ? Aburul ne-a 
învăluit protector, dar nici măcar aburul nu mai era cald, 
se transformase într-un fel de ceaţă lipicioasă, cu scame 
de funingine, care se lipea de haine, de mâinile mele, de 
părul Lenei — de tot. 

— Haidem. 

Ne-am dus dincolo de grămezile de zgură, era acolo o 
platformă de beton, nu-mi dădeam seama la ce servea, 
n-avea nici o importanţă, m-am rezemat de colţul unei 
gherete igrasioase, Lena ridicase faţa spre mine, şi ochii 
îi luceau uscati, ca de febră. Pulsa în ei, potolit şi ferm, o 
lumină ca o bandă galbenă ; greu am putut suporta 
privirea aceea fără să-mi plec capul. 

— Cât mai e? 

Mi-am ridicat mâneca mantalei şi m-am uitat la ceas: 

— Aproape un sfert de oră. 

— Când ne mai vedem ? 

Asta era o întrebare ; noi, în anul întâi, obţineam foarte 
greu permisii. 

— N-ai mai putea... 

Lena a râs scurt, şi mi-a părut rău că am întrebat. 

— Habar n-ai ce mă aşteaptă acasă. Cred că taică-meu 
o să angajeze acum doi gardieni solizi, cu tunici roşii şi 
cu halebarde. 

Şi-a ridicat cu un gest cochet poala mantoului, mi-a 
arătat rochia : materialul scump se pătase, era plin de 
dâre negre, unsuroase şi de pete galbene, urâte : „rochia 
mea de revelion. Dumnezeule, ce scandal o să iasă !” 

— Trei luni, am spus. Noi avem concediul mic la 
începutul lui aprilie. 

— Serios ? Lena m-a luat de gât şi m-a sărutat, îşi 
desfăcuse buzele apăsându-le pe gura mea, parcă 
înflorise o floare de lavă fierbinte acolo, pe gura mea. M- 
am clătinat ameţit, nu credeam că trei luni de despărţire 
o pot face atât de fericită : 


107 


— Ce te bucuri ? 

— Atunci avem şi noi vacanţă : mergem în excursie, la 
munte. Ştii să schiezi ? 

Ştiam, mă învățase Dan, dar parcă avea vreo 
importan-ţă ? Aş fi înotat oricât, în zăpada până la gât, 
numai să fim împreună. 

— Există un Dumnezeu. 

— Pe dracu, existăm noi doi. 

— O vacanţă întreagă pe munte ! Nu pot să cred ! Pe 
urmă şi-a trecut mâna peste faţă, ochii îi luceau, se 
îmbujorase, râdea, s-a agăţat iar de mine : 

— Atât doar, că o să fiu înconjurată de colege, vor fi şi 
ceva profesori... 

— Lena, am atâta cap să fraieresc câteva duzini de 
balerine. Mă simţeam în stare să bat întregul corp de 
balet al Operei Române cu o singură mână, cu stânga, 
până şi gara se făcuse mai acceptabilă, cum de nu 
observasem minunea de foişor cu ceas, cu acoperiş 
țuguiat de tablă, şi cu cocoş giruetă pe vârful 
acoperişului ? 

— Atât doar, că trei luni... E tare mult trei luni, nu-i 
aşa? 

Am ridicat din umeri, sub manta: 

— Fată, o să obţin o permisie. Piratul o să înţeleagă, a 
luptat pe front, are o grămadă mare de decoraţii, şi, în 
general, e un tip pe care te poţi bizui. 

— Care Pirat ? 

— Comandantul meu de escadrilă. 

— Să vii, a spus Lena. S-a lipit de mine, o simţeam 
cum freamătă, prin veston, prin manta şi prin paltonul ei 
gros, îi simţeam pieptul, picioarele, mâinile strângând 
umerii mei cu epoleţi, şi apa neagră, puţin voalată acum, 
a ochilor ţintindu-mă gravi, severi, ca o sentinţă 
definitivă. 

— E foarte important pentru mine să vii. Pe 12 
februarie. 


N a 


108 


A spus asta încet şi răspicat, parcă despica cuvintele în 
litere şi-mi arăta fiecare literă, ca să pot pricepe mai 
bine, şi simţeam, într-adevăr, că e foarte important 
pentru amândoi ca eu să fiu cu Lena pe 12 februarie. 
Fata s-a desprins încet de mine, mâinile i-au zăbovit o 
clipă pe reverele mantăii de postav gros, au alunecat, şi 
degetele lungi, fără  mănuşi, s-au frământat 
neputincioase în alunecarea asta, ca şi cum ar fi vrut să 
apuce şi să agate iarăşi, dar nu mai îndrăzneau. 

In jurul nostru începuseră să se adune siluete incerte, 
împovărate de bagaje diforme, şi mi-am ridicat iar 
mâneca mantalei, uitându-mă la ceas: 

— încă trei minute. Drum bun. Lena. 

— Nu încă, drum bun. Trei minute e foarte mult. 

A spus asta pe acelaşi ton cu care întrebase mai 
înainte dacă trei luni înseamnă mult, şi era atâta ascunsă 
neputinţă în întrebarea ei, zăceau atâtea fără să fie 
spuse, lucruri grele care se întâmplau oricum, nu ţineau 
seama de noi, dar aşa, adunate în trei luni nesfârşite, şi 
mi-am spus că, la nevoie, o să mă fac treaptă la scara pe 
care urca Piratul în avion, numai să obţin nenorocita aia 
de permisie. 12 februarie... M-am răsucit spre fată : 

— Lena, de ce tocmai 12 februarie ? 

Locomotiva intra bubuind sub acoperişul de fier ; a fost 
obişnuitul scrâşnet de oţel frânat pe oţel, obişnuita 
îmbulzeală şi  înghesuială, obişnuitele strigăte şi 
înjurături. A urmat scurtul armistițiu al celor de pe peron, 
care le-au îngăduit celor din tren să coboare; şi pe urmă 
încleştarea de pe scară şi goana bezmetică după un loc, 
prin vagoanele lungi şi afumate. 

— Pe geam. 

Era la mijlocul vagonului un geam deschis, prin care 
ieşea un nor gros de abur — garanţie a căldurii uscate 
dinăuntru. Am alergat până sub geam, atunci am văzut 
epoleţii galbeni cu vipuşcă albastră ai celui dinăuntru, 
epoleţi de locotenent major, şi pasărea măiastră de 


109 


deasupra stelelor era aidoma cu cea care îmi împodobea 
mie epoleţii. Trenul pleca din clipă în clipă şi nu mai 
aveam timp pentru onoruri : 

— Ajutaţi-mă ! 

Mâinile întinse peste geamul coborât la jumătate, 
picioarele Lenei  defilându-mi prin faţă,  sclipirea 
fulgerătoare a genunchilor arămii sub valul de stofă şi 
blană. Am împins talpa cizmei din piele fină, şi faţa 
amuzată a fetei a apărut la geam, alături de mutra 
lătăreaţă, imperturbabilă, a ofițerului. 

— Vă rog să aveţi grijă de soţia mea, am spus, o 
gheară caldă mi-a râcâit prin gâtlej, şi am repetat răguşit 

„soţia mea”. Lena nu părea foarte impresionată de 
noua titulatură, dar i-am văzut degetele strângând 
marginea geamului, încleştând rama de nichel scorojit şi 
albindu-se de atâta strânsoare. Trenul începuse deja să 
se mişte, totul zăngănea şi uruia în jur, un zid metalic 
imens, verde murdar, cu cifre şi litere galbene se plimba 
încet sub ochii mei pe care se pusese un fel de ceaţă; 
am privit pata albă, chipul Lenei, şi am strigat, încercând 
să acopăr tot zgomotul acela : 

— De ce 12 februarie ? 

Nu puteam auzi mare lucru, dar vedeam buzele fetei 
mişcându-se, le vedeam clar, ca printr-un tunel de 
luciditate în ceața aceea plutindă, şi le simţeam parcă 
vibrând într-o sărutare de lavă, lavă fierbinte pe buzele 
mele : 

— E ziua mea. 

Pata albă se depărta într-un zăngănit insuportabil ; am 
alergat de-a lungul zidului mişcător si am zbierat : 

— Cât ? 

Am simţit vibrația buzelor fierbinţi, 17 ani, m-am lovit 
dureros de greutatea neagră şi unsuroasă a unui macaz, 
am rămas aşa, gâfâind, cu ochii ţintă la felinarul roşu 
care se făcea din ce în ce mai mic. 


110 


x 


Motorul uruia uniform; am privit tabloul de bord, 
normal, era senin deasupra norilor, un senin nesperat 
după apăsarea cenușie a zilei mohorâte de dedesubt. Mi- 
am coborât ochelarii fumurii, vedeam avionul lui Pisi prin 
cercul sur, străveziu, al elicei — în faţă şi puţin în stânga. 
Am răsucit reostatul colimatorului. Am pus motor, 
rămăsesem în urmă, când cercul luminos a început să-mi 
danseze pe sticla argintată a aparatului de ochire, am 
apăsat emisia : 

— Dă-i drumul. Avionul din faţă s-a răsucit scurt, 
răsturnându-se, şi aripa boantă a lucit în soare; nu mă 
aşteptam ca Pisi să înceapă manevra atât de hotărât, am 
împins manşa brusc, să nu-l scap din ochi, am rămas 
atârnat în chingi, becul roşu de suprasarcină a început să 
clipească, alarmat. Am răsucit şi eu avionul într-o 
răsturnare prelungă, încercând să aduc în colimator IAK- 
ul din faţă. Abia se mai vedea pe fondul norilor orbitor de 
albi, o cruciuliţă gonind nebună printre crestele de abur, 
şi m-am felicitat că îmi pusesem ochelarii de soare. Am 
împins maneta de gaze în plin, ieşisem de sub verticală, 
simţeam manşa grea în mână din cauza vitezei, 700 de 
km pe oră, aerul vâjâia despicat de botul puternic şi 
elicea urla în draci, pe pas mic. Pisi nu juca fair, se 
ascundea după nori, creste, şi movile, şi palate 
fantastice, o clipă l-am pierdut, apoi l-am văzut iar, 
trecea pe sub o arcadă arcuită incredibil între doi pereţi 
de stâncă părelnică, acum era mai aproape, l-am prins în 
colimator ; în momentul în care am strâns romburile, a 
făcut un viraj strâns, dispărând după o coloană ciclopică 
sprijinind bolta de un albastru îngheţat de deasupra. 
Asculta de sfaturile Piratului, sfaturi de război, nu zbura 
mai mult de 10 secunde fără să manevreze într-o parte 
sau alta... Am tras deasupra, zburam într-un fel de 


111 


defileu de lumină, zidurile abrupte, masivitate de vis, s- 
au desfăcut sub mine când am ţâşnit dintre nori. A sclipit 
în stânga, albastru, am văzut clar soarele alergând pe 
cupola bombată de plexi, şi a dispărut iar în valuri 
maiestuoase, învolburate lent şi solemn, mare de abur 
pietrificat. M-am năpustit după el, deşi în nori n-aveam 
nici o şansă, apoi am tras iar aparatul deasupra, am 
făcut un viraj strâns, la cuţit, simţeam avionul 
tremurând, manşa vibra şi se smucea să-mi scape din 
mână, mâinile deveniseră grele ca plumbul, picioarele 
îndoiau palonierul sub greutatea copleşitoare, capul mi 
se lipise de blindajul scaunului şi priveam holbat, cu ochii 
goliţi de sânge, în dreapta, unde ştiam că o să apară... 
Redresarea a fost ca o lovitură de măciucă, parcă m-a 
proiectat afară din cabină în albastrul orbitor, îngheţat; 
apăruse, mare, îi vedeam clar steaua tricoloră de pe 
ampenaj, el nu avea cum să mă vadă, m-am agăţat de 
coada lui, ieşisem la un racurs favorabil, şi am tras o 
rafală lungă. Cârâitul fotomitralierei, asta-i. Am redus 
viteza şi am mai tras o rafală, aşa, ca să fie. 

— Te-am dat jos, amigo. 

— M-ai, pe naiba. Treci în faţă. 

Am rânjit; lui Pisi nu-i convenea, şi nimănui nu-i 
convine să se vadă pe clişeul fotomitralierei ; într-o 
situaţie reală, rafala de gloanţe mergea drept în centrul 
imaginii de pe rafala de film... Am trecut pe lângă Pisi 
dansând din aripi, şi prietenul meu m-a ameninţat din 
cabină, cu pumnul strâns. Mi-am desprins masca de 
oxigen şi i-am arătat toţi dinţii prin cupola de plexiglas, 
să-i fac o bucurie. Apoi am împins avionul într-un picaj 
prelung, peste câteva clipe Pisi avea să pornească la 
atac, bănuiam că aşteaptă să fac aceeaşi manevră cu 
care mă surprinsese... M-am uitat la vitezometru, 650 de 
kilometri pe oră, 700, 750 ; în faţă era un nor mic, 
suspendat deasupra grosului plafonului, am trecut pe 
sub el, o clipă cabina s-a cufundat în penumbră, grila 


112 


luminoasă a colimatorului a lucit violent; încă cincizeci de 
kilometri pe oră şi... Acul alb al vitezometrului se târa 
greu pe cadranul negru, asta-i, avion cu fofează, la 
reacţie de mult... 

— Acum, Lena ! 

Am împins maneta dincolo de pragul roşu de forţaj, şi 
acul boost-ului a sărit şi s-a oprit, vibrând reţinut, în 
dreptul piedicii de la marginea scalei. IAK-ul a ţâşnit 
înainte, împins de o mie de draci, şi am tras de manşă 
tare, cât am putut de tare; mă presa în scaun o mână 
nevăzută, îmi alungea, hidos, trăsăturile feţei sub mască. 
Gâfâiam, mă ustura cerul gurii, uscat, şi mă striveau pe 
piept chingile paraşutei. Apoi n-am mai văzut nimic, vălul 
negru, şi doar un rest de luciditate chicotea în mine 
ghicind deruta din cabina avionului rămas în urmă. IAK-ul 
se înălța ca o săgeată, la 90 de grade, elicea agăţată în 
cer trăgând după ea o tonă de metal vibrând, motorul 
urla zvâcnind, gata să sară de pe batiu. Urcam cu câteva 
zeci bune de metri pe secundă, am ţinut avionul aşa 
până când comenzile au devenit moi şi l-am simţit 
lăsându-se grele şi ostenite de urcuşul abrupt. Atunci am 
împins  palonierul până în fund, l-am lăsat să se 
prăvălească pe o aripă, în rotirea aia de o clipă am văzut 
aparatul lui Pisi repezindu-se spre mine într-un unghi de 
atac imposibil, nu înţelegeam ce manevră făcuse ca să 
ajungă în poziţia aceea, dar nu exista manevră capabilă 
să-l aducă într-o asemenea poziţie şi am împins din nou 
palonierul, până am simţit metalul intrându-mi în carne, 
ca să glisez avionul în partea opusă. Îl simţeam pe Pisi în 
spate, şi-mi trăsesem capul între umeri, mă adăpostisem 
tot după blindaj, film, gloanţe, se amestecau în creierii 
mei tescuiţi, viteza, nu mai aveam timp să ajung până la 
nori să mă ascund sub carapacea lor, marmură de abur 
ocrotitoare, aşteptam să văd trasoarele, dâra roşie de 
moarte curgându-mi pe lângă aripi, Lena, nu, Lena, lasă- 
mă, n-am timp de tine, viteza — acum. Fulgerat, parcă 


113 


mă  rupeam în bucăţi, numai chingile scaunului 
împiedicau bucăţile să se risipească şi să se izbească 
bezmetice de pereţii cabinei, manşa trasă în burtă, mă 
dureau palmele, prin mănuşile groase, de mânerul 
zimţat, palonierul stâng presat până în fund, îmi tremura 
piciorul întins din genunchi, parcă izbeau surd greutăţi 
masive de plumb în ampenajul retezat şi în fuselajul 
gros, urcam abrupt, în smucituri brutale, după o 
traiectorie aiurea, vedeam aripile vibrând şi spiralând 
aerul cu dâre mici, albe, în urcarea aceea semănând cu o 
prăbuşire în cer. M-am regăsit agăţat în limită de viteză 
sus, pe creasta unui zid imens de aer îngheţat, şi zidul s- 
a surpat şi IAK-ul a căzut ca o piatră colţuroasă, 
învârtindu-se haotic în jurul aripei drepte : vrie. Am adus 
comenzile la mijloc şi am aşteptat până ce aerul a 
început iar să şuiere în jurul fuselajului. Atunci am scos 
din vrie şi am întrebat, nici nu redresasem din picaj, 
vocea îmi suna chinuită în căşti, dar îmi venea să mor de 
râs : 

— Unde eşti, biboi ? 

— Deasupra. 

„rotit în cercuri ample, inele de uliu nemâncat şi 
ostenit de atâta zbor. Am urcat lângă el şi aşa, aripă 
lângă aripă, am luat cap-compas spre aerodrom. 

— Dacă ţi-a plăcut. 

— Îhî... 

Am rânjit iar sub mască, mă dureau colţurile buzelor, 
se frecaseră de căptuşeala roasă a măştii şi mă usturau. 

— Rămâi în urmă. După două minute zburam iar în 
linie şi acum aveam amândoi ţinta pe film ; nu era o 
favoare, nu-mi făceam iluzii, a doua zi putea fi rândul 
meu să greşesc. 

— Ascultă, a spus Pisi, şi vocea lui nu mai suna 
lehămesită în căşti, să încercăm mitralierele. 

Asta era o treabă care trebuia, oricum, făcută; am 
lărgit formaţia, zburam în linie la 200—250 de metri unul 


114 


de celălalt, şi am apăsat butonul de armare. Am simţit 
socul înfundat al închizătorului, şi becul roşu s-a aprins. 

— Armat. 

— Şi eu, armat : Foc ! 

Am desiguranțat clapeta trăgaciului, am apăsat-o 
— vibrația scurtă, cunoscută, dunga roşie a trasoarelor 
lăsând o urmă scurtă pe norii albi. Am plecat botul, să 
retez un vârf de piatră orbitoare... 

„„.„atunci a izbit, sec, a fost o lovitură rea, aparatele s- 
au strâns într-un ghem care a explodat într-o furtună de 
păr blond şi mi s-a năzărit un chip de fată, apoi a început 
prăbuşirea. Vedeam înainte un lanţ de creste sfâşiind 
vălul ceţos de sub mine într-o nefirească linişte 
încremenită, de lume nepământeană; şi din tot 
vălmăşagul de fire smulse şi cadrane cu ace îndoite, 
numai becurile de avertizare ardeau cu văpaia lor 
sângerie. Bâjbâiam cu mâna după manşă, am prins-o, 
am redresat avionul, şi numai atunci am auzit glasul lui 
Pisi grăbindu-se şi împroşcând cuvintele ca niciodată : 

— 221, ce-i cu tine ? 221... 

— OK, am spus, şiroiam de sudoare sub cască, mi se 
năclăise masca, mustea oxigenul pe care-l trăgeam în 
mine de transpiraţie, dar puteam stăpâni avionul şi asta 
era esenţialul, nu-i nimic. Redu viteza şi treci în faţă. 


x 


La aerodrom m-a adus Pisi, aveam tabloul de bord 
făcut ţăndări, de sub el atârnau câteva conducte rupte 
care-mi sfâşiau salopeta şi-mi zgâriau genunchii, în 
cabină se strânsese o băltoacă lunecoasă de lichid 
hidraulic, am ţinut formaţie strânsă, mai ales până am 
spart plafonul şi m-am trezit în lumina mohorâtă a zilei 
de iarnă. Am trecut împreună la verticală, a trebuit să 


115 


scot trenul cu avarie, flapsul n-a ieşit deloc, bine că 
radio-ul îmi funcţiona, şi numai pe panta de aterizare, jos 
de tot, aproape de pământ, Pisi a pus motorul în plin şi a 
ratat, lăsându-mă să aterizez primul. IAK-ul a luat 
contact cu pământul lin, pe o roată, a bontisat mărunt pe 
cealaltă, s-a aşternut greu, rulând pe zăpada bătătorită. 
Am degajat şi am tras la linie, opream motorul când 
avionul lui Pisi ateriza, mă aştepta un grup măricel de 
curioşi în salopete de zbor şi cizme îmblănite ; nici nu s-a 
oprit bine elicea când Piratul a sărit pe aripă, agăţându- 
se cu mâna înmănuşată de marginea cabinei. 

— Eşti întreg ? 

Am deschis cupola, nu pricepeam încă ce se putuse 
întâmpla şi am întrebat : 

— Ce-i cu avionul ? 

Am sărit de pe aripă, eu întâi, apoi Piratul, sprijinindu- 
se de mâna mea întinsă şi oftând; am ocolit avionul, 
vedeam atârnând sub el tot felul de cabluri şi conducte 
smulse, ulei, lichid hidraulic picurând roşietic şi topind 
zăpada, tabla sfâşiată. Unul dintre mecanici s-a răsucit 
spre noi, a arătat cu degetul, şi printre cilindrii motorului 
vedeam culata mitralierei, umflată parcă şi strâmbată 
ciudat : 

— A explodat un proiectil, chiar în faţa închizătorului. 

Asta era, şi n-am înţeles decât mai târziu ce-a spus 
Piratul, pe un ton profetic : 

— Noroc că ai avut motor răcit cu aer, puştiule. 

Nu arăta grozav de mirat, şi mi se părea firesc : era un 
tip care trecuse prin multe. 

— Bine că a scăpat pilotul, Pisi mă bătea pe umăr, nu- 
şi scosese încă paraşuta, abia atunci am băgat de seamă 
că nici eu nu-mi desfăcusem chingile, şi umerii 
începuseră să mă doară. Am dat la o parte siguranţa 
cataramei, am apăsat... În clipa următoare l-am văzut pe 
Faps cu aparatul de fotografiat la ochi, instinctiv am luat 
o poză eroică ; piciorul mi-a alunecat însă pe zăpada 


116 


bătătorită,... Am şi acum fotografia : în primul plan eu, 
zburând prin aer, paraşuta desfăcută pe jumătate mă 
trage jos, şi în momentul următor chiar am căzut, dar 
asta nu se vede în fotografie. Lângă mine Pisi, întinzând 
mâna să mă ajute, dar cu faţa întoarsă spre aparat. Apoi 
Piratul, puţin astupat de saltul meu, mutra lui Mihai, 
rânjetul lui Chioru sub marginea dreaptă a căştii de zbor. 
Pe ceilalţi nu-i pot recunoaşte, stăteau cu spatele la noi 
admirând avionul, salopete de piloţi şi şube de 
tehnicieni, iar în fund de tot, văzându-se prin nu ştiu ce 
minune după grămada aceea de oameni, IAK-ul. Se 
observă că-i ceva în neregulă, capota motorului 
desfăcută în partea de jos, puţin deformată, şi din ţevile 
rupte care atârnă picură încet lichid hidraulic cu miros 
înţepător, topind roşietic zăpada murdară. 


x 


Piratul m-a propus pentru citare pe ordin de zi, dar eu 
am preferat o permisie de 3 zile. Până la urmă m-am ales 
şi cu citarea şi cu promisiunea fermă că voi pleca, măcar 
pentru două zile, dar puțin înainte de data fatală 
comandantul escadrilei s-a îmbolnăvit şi prima măsură 
luată de înlocuitorul său a fost sistarea oricărei permisii. 
Cică trebuie să ne vedem de zbor. Am ridicat din umeri şi 
m-am hotărât să plec, oricum. În după-amiaza zilei de 11 
februarie, era într-o miercuri, am aplicat cele mai subtile 
procedee tactice pentru înşelarea santinelei şi, cu 
mantaua făcută colac în bandulieră, am trecut prin 
gardul de sârmă ghimpată ; am traversat în fugă, 
aplecându-mă, calea ferată, abia de cealaltă parte a 
terasamentului înalt m-am oprit o clipă, să mă şterg de 
sudoare. Era o zi rece, cu ceaţă din aceea seacă şi 
îngheţată, care taie mai rău ca o rafală de viscol ; am 


117 


dezlegat sfoara cu ajutorul căreia legasem mantaua şi m- 
am îmbrăcat. M-am uitat la ceas, mai era un sfert de oră 
până să sosească trenul, am pornit spre gară. Trebuia să 
fiu atent, cu trenul ăsta plecau şi instructorii de zbor care 
locuiau în oraş, când am ajuns la semafor am părăsit 
poteca, înfundându-mă în păduricea din spatele gării. La 
adăpostul ceţii m-aş fi strecurat uşor în ultimul vagon, şi 
Lena... Am tras iar mâneca mantalei, sticla ceasului se 
aburise, doar greu am putut citi ora : încă zece minute. 
Fusese mai uşor decât crezusem, m-am rezemat de un 
trunchi firav, zăpada umedă mi-a căzut pe căciulă şi pe 
epoleţi, bufnind înfundat. Am râs, şi m-am apucat să 
scutur pomii aceia subţiri; nu-mi păsa că o să arăt ca Moş 
Gerilă când voi urca în tren, apucasem cu amândouă 
mâinile tulpina neagră, mirosind nedesluşit a primăvară 
depărtată, şi atunci mi-am auzit parcă numele, 
străbătând prin ceața groasă. Am zâmbit, cine naiba mă 
ştia aici, în pădure, dar zâmbetul mi-a îngheţat pe buze : 
erau mai multe voci care mă strigau, parcă desluşeam şi 
nişte cuvinte... 

M-am scuturat de zăpadă, m-am uitat în jur; dincolo de 
marginea pădurii câmpul alb-cenuşiu, nesfârşit, mare cu 
valuri de zăpadă. Ceaţa m-ar fi ascuns după cincizeci de 
metri; am făcut câteva salturi lungi, ca de iepure încolţit, 
şi m-am oprit : nu avea nici un rost. Acum auzeam clar 
strigătele, înaintau ca un tăvălug dinspre gară, veneau în 
linie, zbierând, mai trebuiau doar să izbească cu bețe în 
copaci ca să te crezi la vânătoare de vulpi. Mai erau cinci 
minute până la tren, am ieşit în întâmpinarea şirului de 
oameni care mergeau prin pădure strigându-mă ; am 
ridicat mâinile şi am mers aşa, aşteptam să aud pocnetul 
armelor de vânătoare şi să simt alicele înfigându-mi-se în 
piept. 

— Dorule, ieşi ! 

— Hei, elev ! Elev! 

— Ştim că eşti acolo ! 


E a 


118 


Am apărut cu mâinile ridicate şi strigătele s-au curmat, 
parcă ridicase cineva braţul unui picup de pe placă ; doar 
undeva, în celălalt capăt al pădurii, s-a mai auzit o 
chemare stinsă. Pe urmă a şuierat trenul, şi toată lumea 
a fugit spre peron; rămăsese numai înlocuitorul Piratului, 
care mă privea crunt. 

— Să mergem, elev, şi cuvântul m-a izbit sec. Am ieşit 
pe peron, am aşteptat să plece trenul, priveam cu 
nostalgie chipurile de dincolo de geamuri, erau oameni 
dintr-o altă lume... Am traversat şinele, ne-am urcat într- 
unui din autobuzele care aduceau instructorii la gară ; 
maşina se hurduca pe drumul îngheţat, m-am uitat 
înapoi, se mai vedea fumul locomotivei, negru peste 
marea aceea albă... 

— De unde aţi ştiut, am întrebat, nu mă ferisem de 
nimeni, aproape toţi colegii mă văzuseră plecând, şi 
eram curios să ştiu cine-i caiafa. 

— Noroc că mai există oameni conştienţi, a spus 
locţiitorul Piratului. 

„„„desigur, oameni conştienţi care văd, aud, tac, apoi 
se duc şi vorbesc. Era atâta siguranţă de sine pe faţa 
ofițerului de lângă mine, şi nu m-am putut stăpâni să nu 
întreb : 

— Unde mă duceti ? 

— La muzeu... 

Nu la muzeu, mai rău — în biroul şefului şcolii. Nu mai 
intrasem niciodată în încăperea spațioasă, ticsită cu 
machete, planşe, scheme de luptă aeriană şi fotografii de 
avioane. Mai era pe peretele din fund, întins sub o placă 
de sticlă, un tricolor vechi de mătase grea, cu ciucuri 
masivi de aur. Mătasea şi aurul îşi pierduseră luciul de 
atâta vreme şi de fum de praf de puşcă, singurul cuvânt 
desluşit pe drapel era : „FLOTILA”..., scris într-un arc de 
cerc întrerupt, mai departe nu se putea citi, bătea lumina 
nu-ştiu-cum pe geamul care-l acoperea, sclipea şi mă 
orbea. Şeful nu era singur în birou, nimerisem în plină 


119 


şedinţă, când am închis uşa după mine s-a lăsat o linişte 
densă, din care puteam tăia felii de curiozitate şi 
aşteptare. 

— Colegul dumitale, Voinea, a raportat ofițerului de 
serviciu că vrei să fugi la Bucureşti, a recitat sacadat 
colonelul, se uita ţintă la mine pe sub sprâncenele 
groase, şi nu pot spune că mă simţeam teribil de bine 
sub privirea lui. Am telefonat la gară, şi văd că te-au 
găsit. De ce ai plecat fără să ceri voie ? 

Priveam în ochii căprui, aspri, stăteam neclintit pe 
parchetul lucios, cu mâinile lipite de vipuşcă, nu-mi 
venea să cred lumina voioasă şi neastâmpărată 
fulgerând când şi când în dosul căutăturii severe. Merita 
să risc. 

— Raportez, am o prietenă, mâine e ziua ei de naştere, 
voiam să fim împreună. Am tăcut o clipă, câteva 
rânjete „apăruseră în jurul mesei lungi; am adăugat, 
rostind apăsat cuvintele : 

— Era foarte important pentru mine să fim împreună 
de ziua ei, tovarăşe colonel. 

— De ce n-ai cerut voie ? 

L-am simţit pe locţiitorul Piratului frământându-se în 
stânga mea ; cei de la masă mă priveau, parcă aş fi fost 
un foetus în spirt. Am explicat: 

— Pir... asta, comandantul escadrilei îmi aprobase 
permisia, dar tovarăşul maior... _ 

— Eu nu l-am lăsat, a spus maiorul. Întâi zborul, şi pe 
urmă... 

— M-am lămurit. Colonelul l-a măsurat cu privirea de 
jos în sus, şi n-aş fi vrut pentru nimic în lume, atunci, să 
fiu în locul maiorului. Poţi pleca, elev ; te duci şi-ţi iei 
ordin de serviciu şi foi de drum până vineri dimineaţa. 

Din după-amiaza aceea de iarnă am început să cred în 
minuni. Mi-am muşcat buza de jos, mi-am întins degetele 
de-a lungul vipuştii de la pantalon, şi am spus, zelos : 

— Am înţeles, tovarăşe colonel. 


120 


Cred că mă clătinam puţin; ofiţerii de la masă se 
holbau unii la alţii şi toţi la mine, nu mai văzusem de 
mult aşa colecţie de ochi rotunzi, era o plăcere să-i 
priveşti. Am încercat să execut un stânga împrejur 
ireproşabil, m-am împiedicat, mi-a trebuit ceva timp să 
redresez şi eram cu mâna pe clanţă când am auzit iar 
glasul colonelului : 

— Ţi-a fost frică, elev ? 

Am întors capul, era ceva special în tonul cu care 
fusese pusă întrebarea, am închis ochii strângând 
pleoapele, ca şi cum aş fi încercat să-mi amintesc : 

— Când, frică ? 

— Atunci, cu avionul. Am ridicat din umeri şi am 
răspuns, deschizând uşa : 

— Atunci, nu. 


x 


În compartiment era o fată, singură, se rezemase cu 
spatele de perete şi-şi întinsese picioarele lungi pe 
banchetă ; a zâmbit când am intrat. Am aruncat, în 
treacăt 

— Bună... 

Mi-am scos mantaua şi m-am aşezat pe canapeaua 
liberă ; am privit-o lung pe fată, cred că am şi fluierat, nu 
tare, numai aşa, un şuierat din vârful buzelor, îmi cerceta 
uniforma şi cucul de pe piept, am oftat. Era una dintre 
fetele alea care trezesc dorul de hoinăreală mocnind 
înăbuşit în fiecare — hoinăreală alături de ea, ştii, în şa, 
copitele cailor împroşcând nisipul şi goana fără început şi 
fără sfârşit, când boturile cailor se ating în galop, iar 
genunchii îndoiţi şi scările se lovesc când şi când, pentru 
o frântură de secundă. Avea faţa puţin trasă, îmi puteam 
închipui orice, începând cu o planetă străină şi terminând 


121 


cu o mină veche de aur, despre obrajii uşor scobiţi şi 
umbrele slabe, abia conturate sub ochii imenşi Purta un 
pulover de lână groasă, cenuşie, blugi din foaie de cort; 
manşetele roase erau pătate de noroi, dar cizmele solide 
care ieşeau de sub pantalon erau curate, ca şi cum fata 
le-ar fi şters, meticuloasă, înainte de a urca în tren. În 
plasă, deasupra ei, zăcea aruncată o haină din acelea din 
care poartă ceferiştii — faţă de postav cazon, căptuşeală 
de blană aspră — o haină onestă, care văzuse multe la 
viaţa ei şi nu se plângea deloc. M-am uitat iar la fată, 
părul des şi lucios îi tresălta pe umăr când roţile pocneau 
sărind peste încheieturile şinelor —ca o țesătură 
scumpă. Mi-a zâmbit din nou, şi mi-am şters ochii, 
apăsându-mi pleoapele cu mâna. Avea gura mare şi o 
claviatură de dinţi perfecţi, placă continuă de fildeş cu 
linii subţiri, verticale, migălite fin la intervale egale. 
Zâmbea ostenit, puţin sfios şi puţin trist, era un zâmbet 
ciudat, ca al oamenilor care au muncit îndelung la o 
treabă grea numai de ei cunoscută. 

— Mă plictiseam, a spus fata, nimeni n-a intrat în 
compartimentul ăsta, vocea ei era puţin răguşită şi dacă 
n-ar fi fost dinţii aceia de reclamă, aş fi putut crede că 
fumează. 

— Merg la Bucureşti, am explicat sec, n-am ştiut 
niciodată să agăţ fete în tren, nici nu voiam să învăţ, însă 
fata asta nu era genul de pipiţă care se lasă agăţată prin 
trenuri. 

— Te duci la prietena ta, a continuat fata ca o discuţie 
de mult începută, nu mai zâmbea, acum era serioasă şi 
gravă, de parcă i-aş fi povestit că merg la 
înmormântarea Lenei, dar era ceva care mă făcea să am 
încredere în felul ei ciudat de a fi. 

— Dumnezeule, am oftat, ce roman. Noi da, papa nu, 
are şi un frăţior, tot nu, două voturi pentru, două contra. 
Papa găseşte un june pe placul lui, studinte, obţine astfel 
majoritatea, iar eu mă duc acum să văd ce-i de făcut. 


d N 


122 


— De ce s-a băgat papa între voi ? 

— O poveste întreagă, am spus. Ceva cu jurăminte şi 
cu promisiuni ţinute timp de 17 ani. În fond, din punctul 
lui de vedere, are dreptate. 

— Crezi ? Ochii fetei au lucit scurt : să nu te laşi. 
Pentru că într-un fel, tipul ăla e un outlaw. 

— Un ce? 

— În afara legii. Un proscris. 

Mă mira îndârjirea bruscă şi limpede din ochii fetei, o 
clipă am văzut-o săltând lângă mine în şaua înaltă, 
munţii din marginea pustiului erau albaştri şi depărtaţi, 
ne pregăteam de popas şi tocmai mă întrebam dacă 
merită să fie dormită o noapte ca aceea. 

— Care lege ? Nici o lege nu opreşte părintele... Fata 
m-a privit lung, o spaimă plină de nedumerire : 

— Legea firească... a fiecăruia dintre noi. Nu cumva îi 
ţii partea lui papa ? 

S-a oprit o clipă şi a continuat greu, parcă ducea cine 
ştie ce povară în spate, scuipa cuvintele ca şi cum n-ar fi 
vrut să-şi murdărească gura cu ele : „Tipii ăştia, care văd 
fericirea copiilor prin fericirea lor, puah !” 

Mi-era ruşine, şi am lovit cu muchea palmei în vinilinul 
canapelei : _ 

— Nu ştiu cum... m-am pomenit dincolo. Incerc să-l 
înţeleg. 

— Aşa n-o dobândeşti niciodată, a spus fata încet, ca 
pentru ea. Trebuie — dacă trebuie, şi eşti convins — să 
lupţi. Aviatorule... Şi-a trecut palma peste frunte, 
prelung, ca şi cum discuţia ar fi obosit-o. 

— Astaaa... căuta cuvântul, a pocnit din degete — cum 
se spune la voi în aviaţie, atacul ăla primejdios, din care 
nu scapă decât unul... 

Eram curios să ştiu ce urmează : 

— Atac frontal. 

— Aşa, a zâmbit din nou fata, s-a clătinat pe 
canapeaua ei când vagonul s-a zguduit din încheieturi 


123 


trecând peste macazuri, atac frontal. Să ataci frontal. 
Sau nu te simţi destul de... Trenul se oprise, habar n- 
aveam ce gară era, chiar în dreptul ferestrei noastre 
lumina un felinar cu neon, fata îşi dăduse jos picioarele 
de pe banchetă, se aplecase spre mine, ţinea genunchii 
depărtaţi băieţeşte, a repetat : „să ataci cinstit”. Lumina 
puternică a neonului intra brutal în compartiment şi abia 
atunci am văzut ridurile fine din colţul gurii şi creţurile 
mărunte pe care le făceau pleoapele, clipind. Fata asta 
ciudată putea avea orice vârstă, între 18 şi 30 de ani. S-a 
ridicat în picioare, s-a apropiat de geam, îşi lipise fruntea 
de sticla rece, trupul subţire, puţin uscat —cât să 
amintească soarele şi gerul pustiului. Nu se cunoştea 
mare lucru sub puloverul ăla lăbărţat, gros, doar gâtul 
ieşindu-i puternic şi mlădios din gulerul rulat, prea larg, şi 
mâinile, dar erau mâini agile, fine, de fată. Am mai 
pălăvrăgit, nimic despre ea, am coborât amândoi în Gara 
de Nord, nu avea nici un bagaj, mergea cu mâinile 
înfundate până la coate în buzunarele şubei îmblănite; la 
ieşirea din gară, sub coloanele acelea rotunde, uriaşe, a 
scos brusc mâna dreaptă din buzunar întinzând-o cu 
palma în sus, când am strâns-o, am simţit pielea uscată 
şi caldă: 

— Numai bine. 

A dispărut printre maşini şi autobuze, traversând piaţa 
gării spre Calea Griviței, şi am rămas cu ochii după ea, 
până ce troleibuzul a oprit în staţie. Am urcat, mi-am lipit 
nasul de geamul din spate, stema de pe căciulă zgăria 
sticla, mă simţeam ca şi cum aş fi pierdut, brusc, ceva 
drag, şi fierbinte, şi foarte apropiat. 


124 


x 


Am atacat frontal : m-am dus acasă la Lena. Am rânjit 
când am împins cu spatele strâns în manta uşa masivă 
de la intrare ; pentru mine blocul ăsta nu mai avea 
secrete, îl cunoşteam ca pe buzunarul meu, de sus în jos 
şi de jos în sus, aş fi pătruns în el chiar dacă l-ar fi 
înconjurat cu un zid înalt de aramă. Liftul STIGLER, 
tenacitatea omului care freca, zi de zi, inscripţia din 
metal galben. La etajul şase am ieşit din lift şi am sunat. 
Mi-a deschis Gigi, repede, ca şi cum ar fi aşteptat în 
spatele uşii, nu părea prea surprins văzându-mă. Purta 
haina de catifea cu revere late, era într-adevăr o haină 
de atmosferă, părea proaspăt coborât de pe scenă, cu 
reverele late şi pulpanele lungi, neobişnuit de lungi şi m- 
a ajutat să-mi scot mantaua, agăţând-o apoi în cuier. În 
camera aceea mare pe care o ştiam pustie l-am văzut pe 
tatăl Lenei, aduseseră mobilă, citea cufundat într-un 
fotoliu, şi picioarele strânse în pantaloni înguşti de stofă 
groasă, cenuşie, se odihneau pe tăblia lustruită a unei 
măsuţe scunde. N-a scos pistolul să mă împuşte, mi-a 
întins mâna, am strâns-o, şi m-a poftit amabil: 

— la loc. 

„„fotoliul celălalt, pe care era un vraf măricel de ziare 
şi reviste. 

— Mă scuzaţi, am spus, nu am timp. 

Credeam că o să sară la mine, dar s-a mulţumit să 
ridice din umeri şi s-o cheme pe lleana. A apărut din 
odaia ei, prin uşa rămasă deschisă vedeam coada unui 
pian mătăhălos, negru. 

— Salut, am făcut pe un ton neutru, şi Lena a fluturat 
mâna, muşcându-şi buzele : 

— Hello. Gigi trecuse lângă fotoliul lui taică-său, 
păreau foarte fericiţi aşa cum stăteau unul lângă altul, 
poză de familie, de parcă mâine era ziua lor, nu a fetei; 


d N 


125 


simţeam clar un val de ostilitate rece plutind dinspre 
fotoliul ăla nenorocit. 

— Vino, m-a chemat Lena ; am intrat la ea. În timp ce 
închideam uşa, simţeam patru găuri adânci şi fierbinţi în 
spate, ochii tatălui şi fratelui, parcă mirosea uşor a stofă 
arsă ? M-am rezemat cu spatele de uşa închisă, oftând 
uşurat, atunci am văzut tipul subţirel, mai înalt ca mine, 
palid, cu părul lung, negru. Era un tip drăguţ, ochii îi 
ardeau într-o flacără calmă pe faţa prelungă, fruntea 
înaltă şi mâinile, mâinile mari, cu degete lungi, fine, 
ieşind din mâneca hainei ca mâinile unui adolescent. Nu 
era nici o pată de vopsea pe pielea smeadă sau pe 
unghiile îngrijite, totuşi erau, incontestabil, mâini de 
pictor. 

— Dânsa e profesoara de pian între două vârste, am 
arătat cu capul spre mâinile de pictor. lar eu sunt 
acordorul. Mi-am băgat mâna până la cot sub capacul 
deschis al pianului şi am trecut degetele peste coardele 
întinse : do-mi-sol-do. Bună seara, doamnă. 

— Termină, a mârâit Lena, şi mi-a plăcut glasul 
nerăbdător, uşor enervat, mârâise pe tonul cu care-ţi 
permiţi să te adresezi doar unui om foarte apropiat. 
Lucian, el e Doru. 

— Ba nu, am insistat. Sunt Anaximandru din Efes şi să 
mă ia dracu dacă ştiu ce caut aici. 

— Să nu pleci! 

Lena, i se deschiseseră mari ochii, rotunzi, colţurile 
buzelor se albiseră pe faţa arămie, cum reuşea să 
rămână bronzată în plină iarnă ? M-am aşezat pe 
canapeaua îngustă de piele, se năruise totul în mine, nu 
mai simţeam decât o oboseală rea, cu gust de metal 
coclit. 

— Nu plec, am spus. Numai că e neplăcut să vin la 
tine, şi să-l găsesc pe Lucian. M-am răsucit spre pictor, 
iartă-mă, dacă ne întâlneam în altă parte, puteam deveni 
prieteni pe viaţă... 


126 


Pictorul se rezemase de pian, îşi încrucişase braţele pe 
piept, încheieturile mari îi atârnau stinghere din mânecile 
hainei. O clipă mi-a părut rău că venisem : marginea 
orizontului legănându-se pe botul rotund, ronrăitul 
liniştitor al motorului, roţile groase lăsând o urmă fermă 
în zăpada spulberată de elice. Mă gândeam că, aşa cum 
stă rezemat de pian, dacă s-ar lăsa puţin pe spate şi 
capacul acela căscat ca o gură de rechin s-ar închide 
peste el, n-ar mai rămâne afară decât pantofii cu vârf 
retezat. 

— Îţi place Ileana ? a întrebat Lucian, şi el ataca 
frontal, am ridicat din umeri, am răspuns folosind un 
cuvânt pe care nu-mi plăcea să-l rostesc în casa aia, dar 
era singurul cuvânt valabil, mă simţeam atât de 
nenorocit încât eram dispus să mă las înghiţit de pianul 
rechin împreună cu Lucian : 

— O iubesc. 

Atunci am auzit pocnind capacul pianului, nu cel mare, 
capacul mic, de la claviatură, şi clapele izbite cu furie, şi 
notele izbucnind aiurea, umplând camera, ricoşând de 
pereţi şi asurzindu-ne ; uşa s-a dat de perete şi în 
încăpere au năvălit Gigi şi tatăl fetei ; credeam că o să- 
mi plesnească timpanele în torentul dureros de sunete, şi 
glasul Lenei înălțându-se mânios peste tot vacarmul 
acela, şi mâinile izbind claviatura cu pumnii încleştaţi : 

— Nu vă permit să mă negociaţi, masculilor ! Nu vă 
permit ! 


x 


— Nu ştiu dacă am făcut bine lăsând-o cu taică-său, 
am spus, şi Lucian a râs scurt: 

— In orice caz, mai bine decât dacă am fi rămas şi noi 
acolo. 


127 


Mergeam unul lângă altul atingându-ne umerii în mers, 
făceam un contrast caraghios, Lucian cu paltonul lui de 
boem şi cu fularul fluturând, eu cu mantaua mea strânsă 
pe talie, încheiată regulamentar la toţi nasturii. 

— N-am bănuit că e un aranjament, a reluat pictorul, 
m-am dus într-o seară la mătuşă-mea... 

— Aşa încep chestiile astea, l-am întrerupt, cu vizite 
întâmplătoare, seara, pe la mătuşi bătrâne. Numai că 
întâmplările sunt amănunţit aranjate dinainte... 

M-am oprit, simţeam că Lucian nu ascultă ; îşi întindea 
gâtul spre o reclamă luminoasă, ca hipnotizat : 

— Uite... 

Era o reclamă obişnuită, ţipătoare, tuburi roşii 
împletind tuburi verzi şi alcătuind împreună o inscripţie 
idioată. 

— Nu asta. Lucian se frământa pe picioare şi auzeam 
scârţâitul tălpilor îngheţate pe asfalt. Ceaţa. 

„„„se ridicau de-a lungul tuburilor de sticlă lungi fâşii de 
abur străveziu în care culoarea se filtra, rămânând numai 
ceva abia bănuit, sus, în bezna cenuşie de sub 
acoperişuri. 

— In regulă, am spus, să mergem. 

Am intrat la Tic-Tac ; era aproape ora închiderii, 
piccolo se uita ciudat la uniforma mea, n-ar fi trebuit să 
intru acolo îmbrăcat aşa, ne-a servit cu două Dubonet-uri 
rubinii. 

— Imi pare rău de Illeana. De ce-i spui Lena ? 

Mi-am plimbat prin gură lichidul dulce, cu aromă vagă 
de migdale : fără „de ce”. Pictorul se rezemase cu 
coatele de masă, îşi sprijinise bărbia în pumni, privea 
prin mine, gânditor. 

— Cam ce-ar fi de făcut ? 

Lăsase paharul chiar lângă marginea mesei şi mi-am 
spus că la primul gest neatent zboară jos ; nu s-ar fi 
spart, podeaua barului era acoperită cu o mochetă 


128 


cenuşie ; dar, oricum, un pahar răsturnat într-un local, şi 
băutura vâscoasă infiltrându-se în materialul gros... 

— Tu — am întins mâna şi am tras paharul cu picior 
spre mijlocul măsuţei scunde — tu, mă rog... ai ceva 
pentru... adică, vreau să spun... 

— Nu, a zâmbit Lucian, zâmbea cu adevărat, simţeam 
că mă pot încrede în zâmbetul ăla şi, fără să vreau, nu 
ştiu cum, mi s-a năzărit lumina chioară din 
compartiment, şi am văzut-o pe fata din tren. Nu. O 
prietenă sensibilă, şi atât. Dumnezeule, Lena, o prietenă 
sensibilă ! Îmi venea să urlu aşezat pe taburetul 
caraghios, de bar. 

— Retrage-te, am spus cu voce gâtuită, şi pictorul a 
încuviinţat din cap : 

— M-am retras deja. 

— Nu încă, m-am repezit, şi am explicat : vreau să te 
rog ceva. S-o scoţi mâine pe Lena din casă — ştii, îi spui 
lui taică-su că ai luat bilete la film, sau cam aşa ceva. 

— Omul are încredere în mine, a mormăit Lucian. 

Era, într-adevăr un lucru peste care se trece greu : mi- 
am amintit din nou fata-femeie din tren, zâmbetul ei 
sfios şi trist. Am încercat să-l conving : 

— E un om în afara legii. 

— Ce lege ? a vrut Lucian să ştie, şi l-am lămurit: cea 
mai elementară. Cea care dă dreptul fiecăruia să fie el 
însuşi. Pictorul s-a foit încurcat pe scăunelul lui, „să 
vezi”, atunci am întins mâna peste masă răsturnând 
paharul şi mi-am înfipt degetele în braţul lui, prin stofa 
groasă a paltonului : 

— Ascultă, scuteşte-mă de predici cavalereşti. Tipul n- 
are nici un drept, înţelegi... creştea în mine o furie rea, 
greu reţinută, adunam atâtea lucruri care mi se puseseră 
de-a curmezişul, se urca de undeva, habar n-am de 
unde, un venin verde şi dens ca o mlaştină de pădure, 
vedeam ochii pictorului, scormonindu-mă, ca printr-o 


129 


negură vânătă. Te porţi ca un om — onoare şi restul 
— cu oamenii. 

Dâra de Dubonnet ajunsese la marginea mesei, 
boabele de lichid vâscos se rostogoleau şi picurau cu 
zgomot înfundat, pătând mocheta cenuşie întinsă pe jos. 


x 


Dimineața m-a trezit soră-mea ; mi se urcase cu 
genunchii pe burtă şi se sălta, chiuind ca indienii. Am 
măturat-o jos, Liliana a făcut o tumbă şi s-a băgat lângă 
mine, sub pătură ; am deschis ochii, afară era încă 
întuneric. 

— Dumnezeule, am spus; eşti nebună de legat. Nu 
puteai să mă laşi să dorm ? 

— Îmi dai şapca Bob-O-Link ? a întrebat Liliana, cu 
nasul în pernă ; îi tresăltau de râs umerii ascuţiţi sub 
pijama, o pijama nostimă, un fel de trening gros şi pufos. 

— Ascultă, ce-ai tu cu şapca aia ? 

— Mă face nevăzută. Liliana s-a răsucit şi mi-a clipit 
şmechereşte din ochi. Nici una dintre colegele mele n-are 
aşa ceva, şi dacă apar cu ea la şcoală... Iti dai seama ? 

M-am uitat la mutrişoara smeadă, înfundată în pernă, 
la părul lung, negru, care nu mai era păr de copil; îmi 
dădeam seama, şi încă foarte bine. 

— Ce nevoie ai să te faci nevăzută ? 

— Vai, s-a mirat Liliana de neştiinţa mea, îţi foloseşte 
la o mie de lucruri. De pildă, poţi asculta discuţiile 
telefonice ale părinţilor... şi încă multe altele. 

Am devenit dintr-o dată atent. 

— Copil pervers. Ce discuţii telefonice ? 

În casa noastră erau două telefoane, unul în dormitorul 
părinţilor şi celălalt în biroul tatii; dacă manevrai cu 


E a 


130 


atenţie, ca să nu simtă cei care conversau, puteai asculta 
de la receptorul unuia ce se vorbea la al doilea. 

— Aseară, târziu. A telefonat un nene furios, eu am 
răspuns din birou şi tata a vorbit cu el din dormitor. 
Spunea că face scandal... 

— Tata ? 

— Nu, individul ăla. Spunea că ai sucit capul fiică-si, că 
n-o laşi să trăiască, iar ea trebuie să se dedice artei, şi te 
ţii de coada ei, şi că te dă în judecată dacă nu-i laşi fata 
în pace. 

Şi-a dat părul la o parte din ochi cu un gest pe care nu- 
| cunoşteam, şi m-a cutremurat gestul acela nou, rotunjit. 

— Tu chiar cunoşti o balerină ? 

— Mai bine n-aş cunoaşte-o. Taică-tu ce-a spus ? 

Liliana s-a strâmbat : 

— Că va discuta cu tine. Ştii... În sfârşit, ca între 
bărbaţi. 

Nu prea discutasem cu tata ca între bărbaţi, era mai 
mult plecat iar, la întoarcere îmi aducea tot felul de 
lucruri interesante din călătoriile lui. Eram nerăbdător să 
stăm de vorbă ca între bărbaţi. N-am aşteptat mult, după 
dejun am rămas singuri în toată casa şi m-a chemat în 
biroul lui; m-a poftit în fotoliu, nu-mi plăcea şi mă 
nedumerea tonul rece, superior. 

— Mi-a telefonat aseară tatăl... prietenei tale. Mi-a 
spus că te-ai dus la ei, că ai făcut scandal, şi că a fost 
nevoit să te dea afară din casă. 

— Nu-i adev... 

— Mi-a mai spus — s-a încruntat tata, ridicând vocea 
— că ai purtat un fel de corespondenţă cu fata lui, dar în 
mod ruşinos, folosind intermediari... 

— Dacă i-aş fi scris acasă, n-ar fi primit... 

— Nu mă întrerupe. M-a avertizat foarte serios că e 
dispus să te dea în judecată ; fata e încă minoră. 

— La fete nu e aşa... 


131 


— Ţi-am spus să nu mă întrerupi ! Pe fruntea tatii 
începuse să pulseze o vână, şi-mi aminteam bine ce 
înseamnă asta. Fata trebuie să-şi vadă de treaba ei, şi tu 
deata! 

Acopeream cu pantoful desenele covorului, pe rând, 
încercând să obţin un model nou; în birou se făcuse 
linişte, o linişte din aia cu nori joşi, arămii, îngrămădiţi la 
orizont, cu bolta neagră a cerului arcuită duşmănos 
deasupra, şi cu oceanul fremătând de toate furtunile 
lumii dedesubt. 

— AŞ vrea să ştiu părerea ta. M-am lăsat pe spate, 
cufundându-mă în braţele fotoliului ca într-un colac de 
salvare. 

— Tată, tu ce i-ai spus individului ? L-ai lăsat să 
vorbească, să înşire totul, fără să-i spui nimic ? 

— Ce mai era de spus ? Pentru mine totul e clar! 

— Şi NU MI-AI LUAT APĂRAREA ? NICI UN PIC ? 

Taică-meu mă privea, încercând să înţeleagă ; s-a 
întins peste tăblia nenorocitului ăluia de birou lustruit, a 
pus mâna pe mâna mea, şi zău dacă nu mă liniştea 
atingerea degetelor sale uscate. 

— Tu eşti băiatul meu ; dar trebuie să fim atenţi şi n- 
avem nevoie de scandal. Am o poziţie care obligă. Pe 
lângă asta, tu te-ai depărtat de noi, şi fata aceea... 

Chestia asta, cu poziţia care obligă, m-a dat gata: 

— Fata aceea ar putea deveni într-o zi soţia fiului tău. 
Şi povestea cu depărtatul, eu aş spune-o aşa : voi n-aţi 
ştiut să vă apropiaţi de mine. Ştii, asta e mai mult treaba 
părinţilor. 

Tata se uita la mine, de parcă mă vedea pentru prima 
oară şi cred chiar că, într-un fel... 

— Mama şi tu, nu v-aţi dat încă seama... 

Juca din nou pe fruntea tatii, primejdios, vâna aceea: 

— Deci, după tine, ar fi trebuit să-l reped pe omul 
acela, şi să încuviinţez destrăbălarea... 

Mă săltasem pe jumătate din fotoliul adânc: 


132 


— Ascultă, sunt fiul tău ; am crescut cum m-ai educat, 
mai mult sau mai puţin sub ochii tăi ; şi acum, primul 
venit e capabil să răstoarne strălucita impresie... Sau n-ai 
încredere în roadele propriei tale educaţii ? 

N-ar fi trebuit să spun asta, simţeam. 

— Destul ! Tata a bătut cu palma în birou, şi lemnul 
lustruit a plesnit sec, ca împuşcătura unei arme cu 
amortizor de zgomot. Când pleci ? 

— Mâine dimineaţă trebuie să fiu la unitate. 

— Până mâine stai în casă. Nu te mai vezi cu fata 
aceea. 

Du-te la tine! 

M-am dus în camera mea şi m-am aşezat pe divanul 
scund. Camera mea de care eram atât de mândru, plină 
cu tot felul de ciudăţenii, aduse de tata... Am privit în jur, 
arcul cu săgeți otrăvite, lănciile africane, scutul pictat, 
pătura Navajo care-mi acoperea divanul, machetele de 
avioane, farfuriile de Horezu de pe raftul din lemn negru 
şi dens de abanos. M-am întins pe pătura Navajo, am 
rămas aşa, cu ochii în tavan, eram incapabil să înţeleg şi 
refuzam să trag vreo concluzie. 


x 


Am împins uşa cu arc, clopoţelul a sunat şi am intrat în 
tutungerie ; tutungiul cu mănuşă neagră de piele stătea 
în dosul tejghelei, flancat de pachetele mari cu tutun, 
purta acelaşi halat cu o mulţime de nasturi-ochi, şi, în 
general, arăta atât de sine-însuşi, încât o clipă mi-a fost 
milă. 

In raftul de lângă telefonul agăţat pe perete erau 
câteva reviste noi, am luat una, am răsfoit-o, nimic 
interesant, şi am pus-o la locul ei. 


d N 


133 


— Domnu' aviator doreşte ceva ? Nu, nu dorea nimic. 
Era prima oară când mi se spunea „domnu' aviator”, şi 
încă într-un fel absolut deosebit, aşa că am ciulit 
urechile. 

— Ştiţi, a reluat invalidul, ochii i se agăţaseră de 
păsările mele măiestre de pe epoleţi, şi în fiecare dintre 
pupilele lui vagi plutea o pereche de aripi de alamă larg 
desfăcute, ştiţi, aş vrea să vă... 

Atunci am văzut-o pe Lena intrând, şi l-am lăsat în 
plata domnului ; m-am îndreptat spre fată cu mâinile 
întinse, i-am cuprins umerii, zburaseră urgent în lături 
pereţii cu rafturi ticsite de reviste şi pachete cu tutun. 

— La mulţi ani, Lena. 

Am scos din buzunar o cutiuţă de pluş roşu, din cele în 
care se ţin bijuteriile, şi am deschis-o. Înăuntru, un fel de 
piatră neagră plată şi şlefuită, prinsă într-o montură 
subţire de aur. In partea de sus, rama de aur avea un 
inel prin care trecea un lănţug, tot de aur, şi negrul 
pietrei aceleia ciudate făcea un contrast plăcut şi cald cu 
metalul scump. Lena a privit doar în treacăt bijuteria şi 
m-a tras de mână afară din tutungerie. 

— Ai văzut ce ochi avea ? 

Nu înţelegeam : cine ? 

— Tutungiul. 

Am râs. 

— Lena, nu te văd decât pe tine. 

Lena a zâmbit scurt şi m-a sărutat pe buze. Purta 
cizme cu toc înalt, nu trebuia decât să-şi lungească puţin 
gâtul ca să ajungă la gura mea. avea un fel de a săruta, 
parcă erupea brusc acolo, între buzele mele, un vulcan 
dintre cei mari şi fierbinţi. 

— Ce-ai în cutie? 

Sub un felinar i-am înmânat solemn cutiuţa roşie ; 
Lena a cercetat atentă piatra neagră, ca o picătură 
aplatizate, lumina viorie a neonului juca scânteind în 


134 


cristalele minuscule, şi când pleoapele fetei s-au ridicat 
întrebătoare, am spus : 

— Oțel. Oțel de mitralieră. 

„„.mitralieră de aviație. Numai eu ştiam cât mă 
milogisem de  armurieri să obţin o bucăţică din 
închizătorul spart al mitralierei de pe avion, şi cât mă 
chinuisem cu polizorul şi cu şmirghelul să aduc oţelul dur 
la forma aceea caldă pe care montura de aur o apropia 
de desăvârşire, dar lucrurile astea nu se spun. Am 
desfăcut încuietoarea lănţişorului de aur, am cuprins 
gâtul fetei şi am încheiat lanţul la loc acolo, în bezna 
dintre gâtul fierbinte şi părul greu, mirosind — şi acum 
— a vară încinsă. M-am clătinat pe picioare, ameţit, m- 
am lipit de fată : 

— Lena, Lena mea... 

Am făcut un gest cu mâna, şi m-am desprins ; mă 
acrea ideea de a sărbători cei 17 ani ai... ai iubitei mele, 
în cine ştie ce restaurant afurisit de cea mai înaltă 
categorie ; dar Lena era aşa de fermă, şi fierbinte, şi 
zâmbea puţin nedumerită, bijuteria neagră din oţel de 
mitralieră îi lucea stins peste palton, încât deodată toate 
mi s-au părut limpezi, şi uşoare, şi nespus de curate. 
Parcă pluteam în ceața trandafirie până la genunchi. Am 
cuprins umerii Lenei : 

— Ştii ceva ? Haidem la mine ! 

— De ce ? a întrebat fata, zvâcnea ceva în glasul ei, se 
duseseră naibii toţi, taică-meu, taică-su, Gigi, într-un 
vârtej incert, avioanele mele dormitând sub huse de 
dermatină groasă. 

— Vreau să te sărut, am spus. Vreau să te simt 
frângându-te sub mine, vreau să-ţi văd părul răvăşit pe 
pernă, să-mi îngrop faţa în el şi să văd lumea doar prin 
filtrul lui auriu. Vreau să te strâng în braţe şi să stăm aşa, 
înlănţuiţi, pe o pătură indiană Navajo, care habar n-are 
ce cinste i se va face. Vreau să mă lipesc de tine, să te 
strâng tare-tare, să-ţi simt gura astupându-mi gura şi să 


d N 


135 


respirăm aceleaşi gânduri, şi, dacă se poate, să nu mai 
gândim deloc. Vreau să fiu una cu tine, să nu mai ştim 
clar care-s eu şi care eşti tu, şi când mişti să mi se pară 
că eu m-am mişcat, şi viceversa. De asta să vii la mine. 

M-a cutremurat flacăra galbenă izbucnită în ochii fetei: 
luminoasă, fierbinte, tandră, simţeam cum mă dizolv în 
privirea aceea care mă învăluia năucă, puţin voalată şi 
— încercam să sper —cu un licăr de fericire. Dar 
FERICIRE, cu picioarele literelor adânc împlântate în 
betonul cel mai dur. Şi se revărsa în mine ceva 
incandescent când Lena mi-a spus cu glas ciudat, 
tărăgănând puţin cuvintele, era un glas nou, înăbuşind 
sunetele, şi fiecare sunet înăbuşit era o chemare : 

— Să mergem. 


x 


Mi-a trebuit ceva timp să nimeresc broasca uşii ; cheia 
îmi tremura în mână, Lena se rezemase de mine cu un 
aer pierdut... Simţeam în corpul ei fierbinte şi moleşit 
aceeaşi vibraţie potolită, dar pornită din cele mai 
nebănuite adâncuri. Am deschis uşa, vedeam toate ca 
printr-o ceaţă care dădea un aer incert contururilor şi 
atenua zgomotele ; chipul maică-mi, puţin speriat, şi 
vocea Lenei, din piept, aşa cum nu i-o cunoşteam : 

— Bună seara, doamnă. 

Dumnezeule, câtă tărie ! Am intrat în camera mea, am 
închis uşa răsucind cheia, şi în clipa aceea un cuţit imens 
de ghilotină a căzut, tăind sec orice mă lega de cei de 
dincolo : chipuri, umbre, şoapte, prieteni, tâlhari, regi, 
avioane, palmieri şi câini lăţoşi. Am bâjbâit cu mâinile 
întinse, am simţit corpul fetei lipindu-se docil de al meu 
şi ne-am prăbuşit pe țesătura păturii Navajo. 

— Lena mea... 


136 


Simţeam ca printr-o beznă caldă buzele fetei 
căutându-mă, şi-mi blestemam degetele încurcate în 
fermoarul rochiei. Pe urmă s-au modelat sub palmele în 
care sângele pulsa nebuneşte umerii Lenei, gâtul, 
descopeream uluit o lume tainică şi incandescentă, şi nu 
mai era timp să mă întreb dacă am dreptul să pătrund în 
lumea aia ; mâinile mele rotunjeau sânii fetei sub 
materialul subţire, mă clătinam în neştire pe marginea 
unei  prăpăstii clocotinde. Am încercat să desfac 
medalionul, mi se părea nepotrivit oţelul acela negru, şi 
cuvintele Lenei au pătruns greu până la mine : 

— Nu... să nu-l scoţi... niciodată. ŞI... lasă-mă. 

Am mormăit ceva, înăbuşit, sau mi s-a părut mie că 
mormăi ; am simţit mâinile Lenei  apucându-mi 
încheieturile, şi vocea ei nu mai era atât de toropită. 

— Nu. Nu acum. 

M-am scuturat şi mi-am lăsat faţa pe pătura Navajo ; 
mâinile mele mângâiau mai departe gâtul fetei, dar 
altfel. 

— Bine. Mi-am frecat fruntea şi nasul de umărul ei 
dezgolit şi am repetat : „bine”. Se netezise clocotul 
fierbinte din mine, am simţit răsuflarea fetei pe faţă, i-am 
simţit buzele... Sărutul a ţinut un sfert de oră şi, după ce 
m-am dezmeticit, m-am răsucit cu faţa spre tavanul 
întunecat : 

— Vreau să-ţi spun nişte versuri... 

— Proaste. 

— Proaste, evident. Dar o să-ţi placă. 

— O să-mi placă. 

In cameră era atât de întuneric, încât pata aceea de pe 
tavan, cu contur de pinguin, nici nu se putea bănui. 


Ridicăm bărbia spre cer 


137 


Într-un gest încăpățânat şi 
stingher 

Ca noi înşine — singuri — noi 
în noi 

Nu-ncăpem într-o piele 
amândoi... 


— Nu-s aşa proaste. 

Simţeam zâmbetul mic din glasul fetei. „Nici 
adevărate”, am vrut să adaug. 

Atunci a bătut cineva în uşă, întâi încet, apoi tare, din 
ce în ce mai tare, şi am încremenit aşa, cu mâna pe 
pieptul Lenei, şi toată lava aceea din mine s-a scurs 
lăsându-mă gol şi vlăguit, simţeam cum îmi îngheaţă şi 
se strânge în pumn palma făcută căuş pe sânul fetei : 

— Deschide. Deschideţi, n-auziţi ? 

Se rotea Pământul cu mine, vijelios, prinzându-mă într- 
un vârtej de negură îngheţată şi rea : ăsta nu putea fi 
glasul tatălui meu. 

— Deschide imediat ! 

Am simţit-o pe Lena strângându-şi rochia la piept, şi 
am aprins veioza de lângă pat; faţa fetei era îngrozitor 
de albă, până şi perna părea mai închisă la culoare, 
numai ochii negri, sleiţi, puneau o pată pe chipul acela 
supt, chinuit de ceva mai presus decât înţelegerea mea 
de elev-aviator. 

— De ce, iubitul meu ? 

— Deschideţi ! 

Pumnii bubuiau în tăblia uşi, coji de ipsos cădeau pe 
parchet foşnind uscat; adică, îmi închipuiam eu că 
trebuie să foşnească, nu auzeam decât pumnii aceia 
izbind uşa : 

— Imediat să deschideţi ! 


138 


PE O 


— Îmbracă-te, Lena. 

Urca în mine o ură rece amestecată cu neputinţă, cu 
jale, îmi strângeam pumnii, convulsiv, îmi muşcam la 
sânge buzele încercând să mă stăpânesc, şi de unde 
naiba, amestecându-se, mila asta imensă pentru cel 
care-şi zdrobea pumnii în lemnul uşii şi răguşise deja de 
atâta urlet ?! Lena îşi punea paltonul, dinţii lăsaseră dâre 
roşii pe buzele golite de sânge, mâinile neputincioase 
tremurau încercând să lege cordonul. M-am ridicat, m- 
am dus şi am descuiat uşa ; am aşteptat o clipă, apoi am 
deschis-o larg. Tata, cu faţa vânătă de furie, 
descompusă, cu gura crispată, cu ochii ieşiţi din orbite, a 
rămas cu pumnii ridicaţi ; aproape aş fi vrut să cadă 
peste mine pumnii ăia, să mă stâlcească puţin tatăl meu, 
şi aşa, aşteptând lovitura, mi-am spus că cel mai 
important lucru acum este ca Liliana să nu fie acasă. 

— Afară ! 

Mi se părea mie, sau chiar şovăia ceva în vocea 
aceea ? Pumnii coborâţi au căzut pe lângă corp, fără să 
se desfacă; am întins mâna spre fata oprită în pragul 
camerei. 

— Să mergem, Lena. 

A trecut cu ochii în pământ pe lângă taică-meu, umerii 
căzuţi sub gulerul de blană bogată, de ce, iubitul meu, la 
mulţi ani, aş fi preferat să zac pe un catafalc, acoperit cu 
drapelul de luptă al unităţii, şi camarazi de-ai mei, cu 
arma la picior, să facă de gardă într-o tăcere pioasă. 

— Tu rămâi ! 

N-aş fi crezut că tata e atât de sprinten : din doi paşi 
mă ajunsese, şi mă apucase de braţ: nu pleci nicăieri ! 
Am văzut luciul opac al ochilor fetei, apoi părul lung 
fluturând la cotul scării : la mulţi ani, Lena ! Pe mine mă 
ţinea taică-meu, strâns, îi simţeam răsuflarea gâfâită şi 
mă împroşcau stropi mărunți de salivă : 

— N-ai să pleci cu târfa aia ! 


139 


Mi-am smucit mâneca, şi o bucată măricică de stofă 
cazonă a rămas între degetele bătrânului; am coborât 
scara în trombă, săream câte două etaje deodată, am 
ţâşnit în stradă aşa, cu vestonul rupt şi cu capul dezgolit. 
Vizavi de intrarea blocului nostru era un felinar vechi, 
unul dintre acelea cu gaz aerian, rămăsese înfipt în asfalt 
prin cine ştie ce minune mă amuza silueta ancestrală, 
înzorzonată cu tot felul de ghirlande. Acolo, lipită de 
felinar, parcă turnată în aceeaşi bucată de fontă, aştepta 
Lena. Am traversat, m-am apropiat de ea cu mişcări 
şovăielnice, nu ştiam ce să fac, era nespus de tristă fata 
blondă, lipită de felinarul acela stins. Am deschis gura să 
spun ceva, habar n-aveam ce, am simţit palma fetei 
acoperindu-mi buzele şi am sărutat, recunoscător, pielea 
rece şi subţire. Nu ştiu cât am rămas aşa, lângă stâlpul 
de fontă ; nu îndrăzneam să mă apropii mai mult de 
Lena, începuse să-mi fie frig. M-am gândit iar la IAK-ul 
meu botos şi albastru, şi am spus, încet: 

— Lena, poţi să aştepţi o clipă ? Până-mi iau mantaua 
şi căciula ? 

„.Şi cuțitul finlandez, atârnat deasupra patului, într-o 
teacă de piele groasă. Era cadoul lui Dan, şi am rânjit 
gândindu-mă la vărul meu miop. Mi-am luat mantaua, m- 
am întors din drum, am scotocit prin dulap şi am scos 
şapca Bob-O-Link. Am traversat cu paşi mari sufrageria, 
tata stătea prăbuşit într-un fotoliu, cu faţa prinsă în 
palme, am intrat în camera soră-mi. Nu era acasă, şi am 
oftat uşurat; am aruncat pe pernă, lângă urs, şapca 
albastră cu cozoroc lung şi cu emblema mare, brodată cu 
fir : „Bob-O-Link” — sub două bastoane de criket 
încrucişate ; puştoaica era deşteaptă, avea să priceapă 
uşor. Am traversat din nou sufrageria, bătrânul vroia 
parcă să-mi spună ceva, ridicase capul, dar nu-şi luase 
palmele de la ochi ; în antreu am scos din buzunar cheia 
şi am agăţat-o în cui, apoi am închis uşa după mine, 
încet, şi broasca yale a lunecat uns, ţăcănind din clicheţi. 


N a 


140 


x 


— De ce ? a întrebat Lena, şi era toată jalea 
pământului în întrebarea aia chinuită. Stăteam rezemaţi 
de parapetul lat al podului de peste Dâmboviţa, prin 
spatele nostru treceau tramvaie scârţâind pe şine, din 
apă se ridica greu o ceaţă gălbuie, felinarele de pe mal 
se vedeau ca nişte globuri fosforescente prin pâcla 
deasă. Era prima oară când Lena rupea tăcerea. Am 
ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. Cred că de frică. 

— De ce, frică ? 

Am rânjit : „Taică-meu are imaginaţie, cred că se 
vedea deja la tribunal cu fiu-su în boxă, pentru corupere 
de minore. Îţi închipui, fiul lui ! Şi toţi, dar absolut toţi 
prietenii şi cunoscuţi, telefonând şi interesându-se din 
sfert în sfert de ceas de mersul procesului. E o chestie în 
stare să-ţi ia minţile, nu-i aşa ?” 

Lena a ridicat din umeri şi gulerul de blană a fâlfâit 
stins, încercând să-şi agite şuviţele lungi, lipite de 
umezeală. 

— Nu făceam nimic rău. 

— Spuneam versuri. l-am acoperit mâna cu palma mea 
: „asta-i foarte grav.” 

— Nu întrebam de astă seară... a spus fata, ridicând 
ochii. Întrebam aşa, în general... pentru că toţi ne stau în 
drum... 

Era rândul meu să ridic din umeri : 

— Aşa o fi normal... ştii, toţi se împotrivesc, dar până 
la urmă ei doi... 

Am simţit-o pe Lena zgribulindu-se : 

— Nu cred că aşa e normal. A desenat ceva cu degetul 
în picăturile minuscule care abureau piatra parapetului : 
ar fi nedrept. 


141 


Era, într-adevăr, tare nedrept şi, brusc, mi se făcuse 
cumplit de frică, şi când am vorbit iar, greu, abia 
mişcându-mi buzele, am făcut-o pentru că nu mai 
suportam întrebarea alergând înnebunită prin mine : 

— Lena, noi... ? 

Era aşa calda şi încrezătoare mişcarea fetei 
sprijinindu-se de mine, mi s-a făcut ruşine, am încercat 
să zâmbesc când am răspuns amândoi, degetele noastre 
se căutau şi se încleştau acolo, pe piatra rece a cheiului : 

— Noi rămânem ! 

Am plecat unul lângă celălalt, mi-am petrecut braţul 
după mijlocul Lenei, şi cum mergeam de-a lungul râului 
slinos, prăpădit, mi-ar fi plăcut ca fata din tren să ne 
însoţească, îmbrăcată cu scurta ei onestă de postav CFR. 


x 


Abia coborâsem din avion şi mergeam spre vestiar să 
fac duş, când un soldat a venit în fugă şi mi-a spus că mă 
caută cineva la poartă. „Bine”, am spus, am grăbit pasul 
spre duş, pe urmă m-am oprit la jumătatea drumului 
gândindu-mă că Lenei, oricum, îi place să mă vadă în 
combinezonul de zbor. Am fugit spre poartă. Mai erau 
câteva zile până la vacanța de primăvară, „concediul 
mic”, îi spuneam noi, asta s-a întâmplat într-o sâmbătă, 
eram sigur că Lena venise să mă vadă şi să punem la 
punct amănuntele excursiei în munţi. M-am apropiat de 
postul de control, clădirea cenuşie părea pustie, zăpada 
se topea şi ici-colo începuseră să apară insulițe de iarbă 
crudă; dincolo de gard, o formaţie de tractoare pufăia 
trăgând nişte utilaje agricole, cu gheare şi colţi. Pe banca 
de lângă poartă se odihnea, întinzându-şi cu voluptate 
picioarele şi întorcând faţa spre soarele încă chior, 
unchiul meu Dan ; purta obişnuitul lui costum din foaie 


142 


de cort şi avea o sacoşă mare, umflată, în care ar fi 
încăput velatura completă a unei corăbii de linie cu cinci 
punți şi şase catarge. 

— Ahoi, am spus, şi Dan şi-a sclipit fericit sticlele 
bombate ale ochelarilor : 

— Ahoi ! 

M-am aşezat lângă el pe bancă, Dan îmi cerceta cu un 
aer de cunoscător costumul de zbor şi am aşteptat 
îngăduitor, întorcându-mă pe o parte şi pe cealaltă ca să 
nu las vreun buzunar sau vreun fermoar neexpuse 
ochelarilor lui, până m-a terminat de trecut în revistă, 
împreună cu toate accesoriile. 

— Pistol ai ? 

— Două, am spus plin de importanţă. Unul pentru 
rachete, şi celălalt... am făcut o pauză semnificativă. 

— Unde-s ? 

— La hangar. L-am privit, superior : ce, crezi că ne 
jucăm cu armamentul ? 

S-a aplecat şi mi-a tras din cizma îmblănită cuțitul de 
vânătoare ; i-a încercat tăişul cu degetul mare, l-a ţinut 
în palmă cântărindu-l, pe urmă l-a aruncat cu o mişcare 
bruscă, şi lama groasă a sclipit în soare şi s-a înfipt, 
vibrând reţinut, în scândura înnegrită a băncii. 

— Bun oţel.Am scos cuțitul din lemn şi l-am pus la loc 
în cizmă. Dan a oftat, apoi a arătat din ochi sacoşa cu 
velatură de corabie : 

— Unchiul Petre te roagă să vii acasă, dar dacă nu 
vrei, ţi-a trimis toată grămada asta de ţoale, să ai ce 
îmbrăca în vacanţă. 

Mi-am amintit de  scrisoarea-declaraţie trimisă 
părinţilor mei şi de invitaţia lui Mihai de a-mi petrece 
vacanţa la Galaţi, într-un loc care se numea misterios 
„Mazepa”. Unchiul Petre era taică-meu pentru Dan, dar 
eu n-aveam de gând să prind peşte la „Mazepa”, în timp 
ce Lena ar fi colindat munţii împreună cu colegele ei 
balerine. 


143 


— Cât ? am întrebat, şi Dan a ridicat din umeri : 

— După ultimele evenimente, 95, sau chiar sută la 
sută. 

— la zepelinul ăsta înapoi — am arătat cu bărbia, 
acuzator, spre sacoşa care părea teribil de grea, mă 
feream s-o încerc ca nu cumva să mă înduioşez, şi m-am 
făcut că nu observ strâmbătura acră a lui Dan — darnuo 
duci la ai mei. O bagi la tine în cameră, şi peste o 
săptămână apar şi eu. Să-i spui patroanei că i-am făcut 
rost de un cartuş de KENT. 

Patroana era bunică-mea, şi pentru un cartuş de KENT 
ar fi rezistat la orice tortură, fără să divulge nimic din 
planurile nepotului iubit. 

Am adăugat: 

— Dacă ai fi atât de drăguţ să-mi împrumuţi 
echipamentul tău de munte — bocanci, schiuri, o funie... 

— Coardă nu-ţi mai dau, a rânjit răutăcios Dan. S-a 
ridicat de pe bancă şi, deodată, toate lucrurile din jur au 
devenit cu câţiva centimetri mai scunde ; chiar cerul 
senin atârna mai aproape. 

— Ascultă, m-a somat Dan — sticlele ochelarilor 
reflectau insuliţele verzi de iarbă, bariera vărgată şi cerul 
albastru, îmi era imposibil să-i văd ochii şi asta mă 
deranja — ce-ai avut cu taică-tu ? 

— Cu unchiul Petre ? am zis. Un meci principial de 
catch, dar totul s-a consumat în familie, nu e cazul să te 
agiţi. 

— Dar fata... 

— O cheamă Lena, am spus. Încearcă să-i reţii numele 
şi să-l foloseşti. 

— Bine, Lena... 

Voiam să-i prind privirea, dar era imposibil să ghicesc 
vreo nuanţă sub lentilele alea de far. 

— Pentru mine, Lena face parte din familie. 

Dan a înghiţit în sec: 

— Atunci, e mai serios decât mi s-a părut. 


144 


— Asta mi-ar fi plăcut s-o aud din gura tatii, am mărâit. 
Dar unde am ajunge, dacă ni s-ar îndeplini toate 
dorinţele?... Mi-am muşcat buzele, chiar, unde am 
ajunge? Nu strică din când în când câte-un buştean de-a 
curmezişul pistei, să încercăm să-l dăm deoparte sau să 
sărim peste el, iar dacă nu reuşim... 

— S-ar putea să-l pun în faţa faptului împlinit, am 
gândit cu glas tare, şi deodată am simţit că mă fac roşu 
la faţă, şi tricoul de sub salopetă s-a lipit într-o clipă de 
mine, leoarcă de năduşeală ; până acum, soluţia asta îmi 
scăpase din vedere. 

— Cam devreme, a făcut Dan, sceptic. A dat din mână, 
era clar că nu-l convinsesem. M-am uitat la el de jos în 
sus, era ceva în glasul meu care l-a făcut să se aşeze şi 
să mă privească plin de interes. 

— Ascultă, purtător de cuvânt al familiei mele : spune 
grozavilor care te-au trimis aici, că pentru Lena sunt gata 
să fac orice ; dar înţelege bine, ORICE. Şi sunteţi mici şi 
meschini, si nu-i ajungeţi nici la degetul mic, şi aş da o 
duzină din voi, legaţi ca spicele, pentru un singur gest 
de-al ei. Sunteţi atât de închistaţi, încât nici nu încercaţi 
s-o cunoaşteţi, asta pentru că vă temeţi că v-ar face mai 
buni numai venind în mijlocul vostru ; vă e frică de orice 
schimbare, şi vă apăraţi cu autoritatea voastră de adulţi 
îmbâcsiţi. M-am oprit o clipă, subofiţerul de serviciu 
ieşise pe peronul de ciment şi ciulea urechile, încercând 
să priceapă. Am tras aer în piept şi am continuat pe un 
ton mai scăzut; scăpărau, aţâţaţi şi curioşi, ochelarii 
unchiului meu : Plângeţi la filme, întreab-o pe soră-ta 
câte batiste a stors după Love-Story, şi daţi cu satârul în 
viaţă. Boşorogi amărâţi, am spus, nu puteţi pricepe că nu 
mai sunt acelaşi ! Gata, s-a terminat, Doruleţ cu 
picioruşe groase şi cu poponeţ pe care-l ştergeaţi în 
adoraţie ; s-a terminat ! Stau pe picioarele mele, uite ! 
am izbit cu tălpile cizmelor de zbor în pământ şi stropi 
groşi de noroi au sărit în toate părţile. Nu puteţi pricepe 


N a N O 


145 


că am şi eu creierul meu, cu care judec — fără să mai am 
nevoie de sprijinul vostru, adică de ceea ce înţelegeţi voi 
că ar fi sprijin. Vă e greu, ştiu, dar asta este ; şi când o să 
am şi eu, la rându-mi, plozi, o să fac astfel încât să vină 
ei singuri să-mi ceară sprijin şi să-mi prezinte fetele lor, 
şi dacă n-o să reuşesc... m-am oprit. Chiar, dacă nu 
reuşeam ? Cu atât mai rău, am spus. Dacă n-o să 
reuşesc, va însemna că n-am ştiut să-mi cresc copiii şi să 
mi-i apropii. O chestie crudă, unchiule, o lecţie pe care n- 
ai cum s-o cercetezi şi s-o mai repeţi o dată, şi de aceea 
trebuie să fii foarte atent de la bun început. Câţi părinţi 
îşi iau în serios plozii, de la bun început ? adică să-i 
considere oameni, persoane, de-sine-stătătoare, dar 
pentru asta trebuie să te sfâşii puţin în bucăţi şi nu-i prea 
plăcut, şi nici prea comod. Babaci ignoranţi, am strigat, 
Dan se întorsese cu totul spre mine, îmi pusese o labă pe 
genunchi şi strângea, şi simţeam strânsoarea aia prin 
materialul gros al costumului de zbor, — babaci 
ignoranţi, câţi dintre voi sunteţi copleșiți de răspunderea 
pe care o datoraţi copiilor voştri ? Dar înţelegi, să fie în 
fiecare gest, în fiecare cuvânt, să fie etalonul purtării 
voastre de-o viaţă, şi numai aşa vă puteţi păstra copiii 
până la sfârşit. 

— Altfel ? a întrebat Dan, sec. 

— Altfel ? am lovit uşor, cu botul cizmei, sacoşa 
umflată. Altfel ajungi să le trimiţi haine prin intermediul 
rudelor, pentru că nu-i mai prinzi pe-acasă. Casa 
copilăriei, ştii, cu camera copiilor şi restul. 

Mi se părea că n-am fost destul de convingător, şi am 
continuat : tipul ăla, Alain Delon, nu-mi dădeam seama 
ce e în capul lui, uneori aveam impresia că e tâmpit, 
alteori că e geniu. E geniu, ascultă-mă pe mine, a spus 
într-un interviu că nimic nu-i mai frumos decât un tată 
tânăr, cu un fiu mare. Şi tu, cu o mamă-bunică, ştii asta 
mai bine decât mine. 


146 


Dan a oftat, şi-a luat mâna de pe genunchiul meu, 
părea dintr-odată ostenit : 

— Linişteşte-te... 

Am sărit în picioare şi mi-am apropiat faţa de a lui, 
mult, îi vedeam acum ochii, miraţi dureros sub sticlele 
ochelarilor, dar nu mai era loc de milă : 

— Asta-i, că n-am de gând să mă liniştesc... niciodată. 
Şi când o să mă liniştesc, totuşi, o să fiu bun de băgat în 
sicriu şi de dus la groapă. 


x 


Lena purta o strălucitoare salopetă de schi, una dintre 
salopetele alea matlasate fin în romburi mititele, cu 
multe fermoare late şi strălucitoare, şi am clătinat 
sceptic din cap când am observat benzile alb-roşii 
străbătând ca un fulger materialul albastru închis. 
Ţâşneau de sub părul fetei, mulându-se de-a lungul 
mânecilor şi terminându-se chiar deasupra fermoarelor 
care cuprindeau strâns încheietura. Mai văzusem 
echipamente din astea strălucitoare împrăştiindu-se 
penibil pe zăpada pârtiei, adunându-se cu greu, 
ridicându-se şovăielnic şi risipindu-se la loc de îndată ce 
vârful schiului luneca doi centimetri ; asta în ciuda 
bocancilor cu clape şi a schiurilor ultramoderne, din fibră 
de sticlă şi metal elastic. Am ridicat din umeri, parcă 
înadins Lena avea ghete americane înalte până aproape 
sub genunchi, din acelea turnate, lucioase şi împodobite 
cu inscripţii, o pereche de schiuri cum nu văzusem nici în 
filme, legături japoneze nichelate, tranzistorizate şi 
micrometrice, iar părul îi era strâns pe tâmple de 
elasticul lat, negru, străbătut şi el de o dungă roşie, al 
ochelarilor cu fantă. Am şuierat uşor printre dinţi şi m-am 
retras după colţul de piatră galbenă al chioşcului de 


147 


informaţii; elevele clasei a XI-a B făcuseră cerc strâns în 
jurul profesoarei, nu îndrăzneam să apar tocmai acum. 
Mi-am trecut în revistă rucsacul, schiurile rezemate de 
perete, cu bocancii prinşi în legături, aveam în picioare 
espadrile uşoare, simţeam răceala peronului prin tălpile 
subţiri de cauciuc. Am lungit iar gâtul spre grupul 
gălăgios de balerine, am surprins privirea Lenei şi am 
zâmbit liniştitor ; fata s-a strâmbat arătând din ochi 
profesoara, am simţit că-mi tremură genunchii şi sunt 
galben ca înaintea saltului cu paraşuta. Era o femeie 
între două vârste, rece şi inflexibilă ca o lamă de oţel 
dur, cu trup de adolescentă întârziată — cât se putea 
ghici sub pantalonii şi puloverul gros — şi avea o faţă 
aidoma celor de indieni bătrâni : îngustă, osoasă şi 
brăzdată din toate părţile de riduri mai mult sau mai 
puţin pronunţate, cutuliţă lângă cutuliţă, iar toate ridurile 
astea convergeau spre ochii cenuşii şi scormonitori. Nu- 
mi făceam deloc iluzii, dar era târziu ca să mai dau 
înapoi. Pe urmă am văzut un tip scund, mai mult umeri şi 
braţe, apropiindu-se de grup, şi balerinele s-au dat la o 
parte ; parcă mergea în mâini, ca maimuţele, îi 
dispăruseră picioarele scurte sub hanoracul negru, cu 
glugă şi buzunar pe piept, iar pe hanorac, lângă 
buzunarul imens, lucea stins şi albastru insigna de ghid 
BTT. Ghidul a întins o labă nemăsurat de lungă şi 
păroasă, se vedeau smocurile negre, învârtejite, chiar de 
la distanţa asta, a apucat mâna profesoarei şi s-a aplecat 
pentru a depune un sărut respectuos ; atunci am sărit de 
după colţul „Informaţiilor”, mi-am compus un aer 
important şi m-am oprit din doi paşi, cu schiuri şi rucsac, 
în mijlocul grupului. Am înregistrat câteva priviri mirate, 
ochii Lenei cumva veseli şi îngrijoraţi în acelaşi timp, mi- 
am lăsat schiurile jos, ghidul tocmai îşi dezdoia spinarea, 
adică îşi înălța capul, era atât de scund că nu se 
aplecase aproape de loc sărutând mâna profesoarei, şi 
m-a trecut un fior când i-am văzut buzele groase, roşii. 


d N 


148 


Am apucat, la rândul meu, mâna profesoarei, şi mi-am 
depus ofranda ferindu-mă să ating cu buzele cerculeţul 
întunecat şi lucind umed pe pielea care începea să fie 
pergamentoasă : 

— Sunt încântat, am spus grăbit şi neadresându-mă 
nimănui, dădusem capul pe spate şi priveam acoperişul 
de sticlă al gării, sunt încântat că voi colinda alături de 
dumneavoastră munţii noştri în veşmânt de iarnă. 
Balerinele chicoteau în spate, una a râs de-a binelea. M- 
am uitat în ochii ghidului, apoi am întors capul, prudent, 
spre profesoară : „pârtiile de schi sunt admirabile, m-am 
informat, vremea e minunată, vom petrece o vacanţă de 
neuitat. Imi pare bine că suntem împreună.” 

Toate astea le-am debitat încercând totuşi să mă uit în 
ochii profesoarei, profesoara dădea din cap, la sfârşit am 
întins mâna spre ghid, şi ghidul mi-a apucat palma cu 
laba lui păroasă, scuturând-o puternic. Am oftat stins, se 
părea că reuşisem. M-am aplecat să-mi iau rucsacul şi 
aşa, aplecat, am întors faţa spre Lena, privind-o de jos în 
sus ; îşi sugea liniştită o şuviţă de păr blond, în ochi îi 
jucau, nebune, scântei galbene, şi nu pricepeam nimic 
din jocul lor. Am văzut pe buzele cojite urma dinţilor 
strânşi. Mi-am luat rucsacul, schiurile, am pornit spre 
tren; mergeam chiar în spatele profesoarei, când o rafală 
de vânt rece măturând peronul a fluturat părul lung, care 
începuse să încărunţească, m-am cutremurat : avea un 
gât înalt, zvelt, alb, cu pielea fină bine întinsă, şi ceafa 
subţire şi scobită, de adolescent. 


x 


Am avut grijă să nu nimeresc cu ghidul în 
compartiment, şi după ce m-am dezbrăcat m-am aşezat 
lângă Lena, umflându-mi pieptul sub cămaşa groasă, 


149 


cadrilată, pe care era prinsă insigna albastră de ghid BTT 
; insigna lui Dan. Simţeam fata lipită de mine, ne legăna 
ameţitor mersul trenului în aceleaşi valuri, şi numai ochii 
cenuşii ai profesoarei aşezată în faţa noastră mă 
împiedicau s-o strâng în braţe. Am oftat adânc, schiurile 
erau aşezate pe jos şi-mi prinsesem glezna sub cantul 
tăios al unei perechi de „Attache” ; m-am aplecat să-mi 
eliberez piciorul, am simţit mâna Lenei lăsându-mi-se pe 
spate şi mângâindu-mă aşa, ca din întâmplare. Eram 
dispus să rămân aplecat până la Sinaia, dar fata şi-a 
lunecat palma molatic spre genunchi, apoi s-a aplecat 
lângă mine, părul blond mângâia curele, şi canturi, şi 
legături nichelate. Mi-a făcut cu ochiul, degetele noastre 
s-au atins şi s-au despărţit pe cerolitul tălpilor de schi. M- 
am îndreptat rezemându-mă cu spatele de canapea, 
stânci negre acoperite cu zăpadă zburau vijelios prin faţa 
geamului larg, îndreptându-se spre Bucureşti. Am văzut 
o gară mică, clădirea de piatră brună, am citit în goană 
literele albe pe firma albastră : „BREAZA”, m-am simţit 
dator să anunţ : „Am trecut prin Breaza !” Pe urmă ochii 
mi s-au agăţat iar de chipul acela cioplit în riduri mărunte 
de gresie aspră, gâtul alb şi neted pornind de sub bărbia 
uscată, cenuşie, şi pierzându-se ameţitor în răscroiala 
largă a unei cămăşi de cow-boy cu buzunare mari pe 
piept. Mi-a trecut prin minte titlul unei povestiri, „Capul 
profesorului Dowell”, dar pe gâtul lung şi zvelt nu se 
vedea urmă de tăietură sângerie, şi, în general, oricât ar 
fi de ciudat, pe măsură ce priveam mai mult, mi se părea 
tot mai la locul lui capul bătrân pe trupul tânăr şi subţire, 
cu picioare lungi. Am oftat, fiecare cu tainele lui, nu 
ştiam cât o să mai fiu luat drept ghid de către cei din 
grup, şi drept membru marcant al grupului de către ghid. 
Trebuia să manevrez mai abil ca un agent dublu. M-am 
ridicat, am făcut echilibristică pe schiurile de pe jos şi am 
ieşit pe coridor ; din uşă m-am întors şi am rugat-o pe 


150 


Lena, întinzând mâna spre puloverul agăţat în cuier, 
deasupra locului pe care stătusem : 

— Dacă sunteţi amabilă... 

Lena a luat puloverul şi a parcurs podeaua mişcătoare 
de schiuri, ţinându-se de mâna mea întinsă galant; mi- 
am tras tricoul gros peste cap şi abia apoi am închis uşa 
de la compartiment. Ne-am instalat la geam, coridorul 
era pustiu şi rece, am început să vorbesc gesticulând 
larg spre culmile acoperite.cu zăpadă : 

— Munţii Bucegi, în mijlocul cărora veţi petrece o 
neuitată vacanţă... 

— Sper că va fi neuitată, a strecurat Lena printre buze, 
şi banda galbenă care-i licărea uniform în ochii de 
culoare închisă a făcut un salt brusc, trasând o linie 
frântă în unghiuri ascuțite, ca o misterioasă 
encefalogramă. l-am acoperit mâna care se ţinea de bară 
cu mâna mea, stăteam cu umerii lipiţi, cei din 
compartiment nu puteau vedea că ne ţinem de mână. 
Priveam cu coada ochiului profilul fetei, trăsăturile mici 
dar precis conturate, fruntea acoperită cu valul de metal 
topit al părului, ochii îngustaţi, nasul drept, uşor întors la 
vârf, cu  nările  palpitând,  adulmecând parcă 
nemaipomenite întâmplări, gura cu buzele îndărătnic 
strânse — şi parcă se ascundea un zâmbet maliţios în 
cutele din colţul gurii ? — bărbia încăpăţânată, aruncată 
înainte, şi mă simţeam ca un vapor cu ancora solidă. Mi- 
am lipit fruntea de geam apăsând pe sticla rece şi udă, 
Dumnezeule, ce făcusem ca să merit fata de lângă 
mine ? 

— Cum se cheamă muntele ăla ? 

„Vârful alb, străpungând cerul albastru, dar nu era 
nici pe departe albastrul cerului văzut din avion ; mi-am 
muşcat buzele când am răspuns : 

— Lena. 

— Şi celălalt ? 

Am ridicat din umeri : 


151 


E DE PE 


— Lena. În general, toţi munţii ăştia se numesc Lena. 
Şi sunt acoperiţi cu păduri întinse, veşnic verzi, de arbori 
Lena, cu lemn auriu şi preţios. Pe urmă vom vizita 
cabanele Lena, vom consuma băuturi răcoritoare Lena, şi 
promit că ne vom simţi foarte Lena. 

Ochii fetei ardeau în flăcări galbene ; împinsese şi mai 
mult bărbia înainte, când a răspuns : 

— Cam monoton. Ca ghid, puteai aranja un program 
mai variat. 

— Ca ghid, am subliniat, şi nici nu bănuiam ce 
program variat ni se pregăteşte. Lena şi-a culcat capul 
pe braţul rezemat de bară, m-a privit lung de jos în sus, 
fără să răspundă. Işi desfăcuse fermoarul salopetei şi 
ieşise din materialul matlasat până la brâu, înnodându-şi 
mânecile în jurul mijlocului; dedesubt purta veşnicul ei 
tricou de bumbac, inscripţia „make Love, not war” se 
spălăcise de tot, iar în mijlocul cercului de un roşu şters, 
agăţat de lanţul subţire de aur, se legăna uşor 
medalionul negru primit de la mine. Cineva lăsase 
deschisă uşa vagonului, perdelele fluturau în curent, fata 
a ridicat braţul, dându-şi pe spate părul care se răvăşise, 
acoperindu-i faţa. A fost o mişcare repezită, fibre tari s- 
au conturat şi s-au întins sub pielea arămie a braţului 
subţire, şi cum stătea aşa, cu capul puţin răsucit, 
privindu-mă, îmi spuneam că, într-adevăr, nimic nu i s-ar 
potrivi ca bijuteria aceea plată legănându-se pe piept 
— oţel negru de mitralieră, în montura fină de aur. 


x 


Am ieşit din gară şi am escaladat scările înguste, 
lunecoase, care urcă spre oraş. In frunte mergea ghidul 
BTT, cu umerii încovoiaţi şi cu coatele mult îndoite, ca să 
nu-şi murdărească mănuşile de blană cu noroiul de pe 


152 


trepte ; apoi profesoara, cu o scurtă de fâş aruncată 
peste cămaşa de cow-boy, şi, după ea, grupul de 
balerine. Rămăsesem ultimul, vedeam în faţa mea numai 
şolduri înguste şi dosuri rotunde, mulate de pantaloni 
strâmţi. Nu era frig, mirosea potolit a zăpadă târzie, a 
primăvara ce avea să vină şi doar sus, pe creste, 
bănuiam o undă tăioasă de iarnă încă în putere. Lena 
urca undeva în mijlocul grupului, dar o simţeam în 
preajmă, aşa cum păşeam privind treptele acoperite cu 
gheaţa cenuşie, eram liniştit şi-mi era bine ştiind-o acolo, 
la câţiva metri. Am traversat şoseaua, parcul Cazinoului, 
când am ajuns pe platoul din faţa micului Cimitir al 
Eroilor am văzut că profesoara discuta agitată, 
gesticulând, cu ghidul BTT. Mă dureau umerii de muchile 
schiurilor. Mi-am făcut loc printre balerine, am surprins în 
treacăt privirea mirată a Lenei şi m-am apropiat de cei 
doi, deşi n-aveam nici un chef. Am lăsat schiurile jos şi 
m-am rezemat în ele, ascultând. Ghidul apela la 
instrucţiuni, „să vizităm oraşul”, stătea cu spatele 
sprijinit de parapet, chiar sub unul dintre tunurile acela 
vechi, avea o înfăţişare foarte bătăioasă. Atunci am oftat, 
mi-am strecurat mâna sub pulover, am desfăcut şi scos 
insigna de ghid BTT şi mi-am prins-o cu grijă deasupra, 
cât mai la vedere ; m-am lipit cu pieptul de schiuri, astfel 
ca profesoara să vadă plăcuţa de plastic şi metal, iar 
ghidul oficial, speram — nu. Am oftat din nou şi am 
ridicat mâna, ca la şcoală. 

— Haidem pe pârtie, am spus. Simţeam privirea 
profesoarei pe emailul insignei şi mi-am presat mai tare 
pieptul de schiuri : 

— Mai bine să mergem la Cotă... 

„„.Şi de acolo la Vârful cu Dor, apoi mai departe, pe 
platou, aventură. Până la urmă ne-am despărţit în două, 
adică ceea ce n-ar fi trebuit să facem, dar am făcut-o. 
Ghidul, aducând mai mult ca oricând cu Omul Zăpezilor, 
aşa înconjurat de balerine cum era, a pornit-o pe drumul 


153 


ales de el, iar eu cu profesoara şi cu cinci fete am rămas 
pe loc, sub protecţia tunurilor vechi, aşteptând 
autobuzul. Lena stătea la doi-trei paşi de mine, strângea 
curelele care ţineau schiurile lipite talpă-n talpă, părea 
complet absorbită de treaba asta. Am fluierat uşor când 
Yetti cu ceata lui de admiratoare au dispărut după colţul 
aleii. Lena a întors capul, i-am surprins privirea, râdea 
ceva în adâncul ochilor întunecaţi, scântei aurii 
fugărindu-se şi lovindu-se moale una de alta, şi încă, mi 
se părea, un tainic început de îngrijorare. Pe urmă a 
apărut, învăluit într-un nor de fum, autobuzul roşu şi 
galben care urca la Cota 1400, şi ne-am înghesuit 
înăuntru. Am stat lângă Lena tot drumul, maşina greoaie 
se căţăra pe serpentine derapând cu roţile groase 
înfăşurate în lanţuri, cred că am făcut o oră până sus, 
puţin, aş fi vrut ca drumul să mai dureze o sută de ani. 
Umărul meu era lipit de umărul matlasat al fetei, uneori 
o şuviţă umedă de păr îmi atingea obrazul, simţeam că 
mă înroşesc, nu ştiu ce slăbiciune fierbinte îmi trecea 
prin pumnii înmănuşaţi, încleştaţi de bara scaunelor din 
faţă. Autobuzul sforăia ca un urs de timpuriu trezit, în 
pădure crengi încărcate de zăpadă se loveau şi se 
scuturau pe geamurile maşinii, lăsând dâre pufoase 
peste dârele de gheaţă lipite pe sticla incasabilă 
— probabil, de dimineaţă, spălaseră caroseria afumată 
cu furtunul. Sus era mult soare, o groază de maşini 
umpleau parcajul, volantul schi-liftului se învârtea imens, 
lucindu-şi cablul de oţel răsucit în soarele puternic. Ne- 
am lăsat rucsacurile grămadă, şi ne-am pus schiurile. 
Două fete s-au dus la braseria hotelului şi s-au întors cu 
câteva sticle de Pepsi, am băut, nu era Pepsi, era 
altceva, semăna numai la culoare, am golit jumătate din 
sticlă şi m-am agăţat de mânerul teleschiului. Ştiam că 
Lena e în spate, am încercat să plec cât mai elegant, nu 
mai văzusem o pârtie de doi ani, m-am poticnit gata să 
cad. Cineva a râs, idiot, avea un râs ca un croncănit de 


d N 


154 


cioară rebegită, când schiurile au început în sfârşit să 
lunece uşor prin şanţurile scobite în zăpada îngheţată de 
sub stâlpi, mi-am îndreptat spatele, plin de demnitate. 
Am întors capul privind prudent peste umăr, Lena plutea 
pe tălpile ei japoneze, vârâtă până la genunchi în 
bocancii înalţi ; mi-a făcut un semn discret cu băţul 
nichelat. N-am aşteptat-o în capul pistei, am frecat 
tălpicile de cerolit pe zăpada bătătorită şi mi-am dat 
drumul la vale. Primii metri au fost greoi şi stângaci, mă 
lăsam prea mult pe spate, schiurile plecau de sub mine, 
căutam sprijin în bețe, alunecam de-a latul pe zăpada 
bătătorită şi îngheţată, gleznele nu mă ascultau, 
înţepenite. Dar asta a fost numai câţiva metri, două-trei 
cristiane chinuite, simţeam ochii Lenei în spate, îi 
simţeam râzând, am prins viteză, am înfipt vârful băţului 
într-un petec de gheaţă cenuşie, chiar lângă cant, am 
ocolit strâns petecul acela de gheaţă, lentilă imensă prin 
care vedeam iarba arămie, uscată, strivită, fărâmicioasă, 
dintr-odată m-am simţit grozav de sigur pe mine şi pe 
picioarele mele. 

Pârtia era aglomerată, şi trebuia să fiu atent ; coboram 
în cristiane strânse, ocolind pietrele apărute sub zăpadă 
şi costume multicolore de schi ; pe urmă am găsit un 
culoar liber, ochii Lenei înfipţi în spatele meu, nu m-am 
întors nici acum, am calculat rapid : acolo, şi dincolo — o 
întoarcere rapidă, mă duceam prea aproape de marginea 
râpei, cu puţin noroc puteam trece. Incepuse să-mi cânte 
aerul în urechi, altfel decât în avion, mă lăsam de pe un 
picior pe altul cu genunchii îndoiţi, accelerând, am 
depăşit fulgerător un tricou roşu şi încă unul, albastru, 
am înregistrat privirea mirată a tricoului albastru, am 
ridicat un evantai de zăpadă evitând în ultimul moment 
doi sportsmeni angajaţi într-o discuţie aprinsă, se apropia 
marginea râpei, am punctat în zăpadă, tare, mă durea 
braţul din umăr, am sărit răsucind cozile schiurilor şi am 
glisat lung, ridicând un nor de zăpadă spulberată. 


d N 


155 


Greutatea pe piciorul din vale, vedeam vârfurile brazilor 
de sub mine, simţeam aşchiile albe, mirosind a răşina 
crengilor frânte, înfigândumi-se în stomac ; am forţat din 
glezne, am auzit  canturile scrâşnind pe crusta 
îngheţată... 

„„izbitura scurtă sub genunchi, secerându-mă şi 
aruncându-mă pe o coastă. Când m-am oprit, vârfurile 
schiurilor atârnau în gol; apoi am văzut-o pe Lena 
aplecându-se deasupra mea, îşi ridicase ochelarii cu 
voleţi şi în ochii ei era multă spaimă şi încă ceva, 
agitându-se ca un fir de veselie nebună. Mi-a întins mâna 
înmănuşată, m-am răsucit cu latul schiurilor în josul 
pantei, m-am ridicat sprijinit de mâna ei. 

— Nu ştiu ce cretin mi-a pus piedică... 

— Eu, a spus Lena. Te duceai drept acolo — a descris 
cu băţul de aluminiu un arc de cerc peste brazii de sub 
noi. M-am uitat la ea, apoi în susul pantei, venise cel 
puţin cu 80 de km pe oră ca să mă ajungă. Şi să pună 
piedică, fără să-mi rupă picioarele, şi să oprească lângă 
mine. Şi să ocolească toate puloverele  răsărind 
neaşteptat drept în faţă. 

— Tu, am mormăit. Nu cred. 

Lena a făcut o întoarcere nemaipomenită pe vârful 
unuia din schiuri, cu celălalt ridicat mult în aer ; şi-a 
coborât ochelarii de pe frunte, apoi a pornit la vale, fără 
să se uite înapoi. Aluneca lent şi cumva solemn, cu 
picioarele lipite, aplecându-se numai din glezne, când 
ocolea vreun obstacol ; parcă auzeam scârţâitul ghetelor 
turnate, în aerul care începea să fie rece şi să miroasă a 
zăpadă proaspătă. Părul îi juca pe spate, dar nu răsfirat 
ci masiv, ca un caier de bronz greu pe umerii albaştrii. 
Nici vorbă de echipament strălucitor împrăştiat penibil pe 
zăpadă, de ridicări şovăielnice, de mâna mea întinsă 
protector. Am pornit după ea alunecând cu paşi mari, de 
vals. Am ajuns-o uşor, am întrecut-o, „pârtie, pârtie !”, se 
deschidea înainte o fâşie de zăpadă liberă, mă legănam 


156 


pe genunchii îndoiţi... Atunci m-a depăşit, a fost un vârtej 
de aer alb fluturându-şi părul blond şi lucindu-şi scurt 
fulgerele roşii ale salopetei. A încremenit o clipă 
răsucindu-se pe canturi, îi vedeam obrajii încinşi, îi 
vedeam pieptul ridicându-se şi coborând, o şuviţă de 
abur juca în dreptul buzelor cojite, aşa cum mă apropiam 
uluit de ea. Am oprit alături, penibil, se încrucişaseră 
schiurile mele lungi de slalom, fata nici măcar nu zâmbea 
sub ochelarii ăia nemaipomeniţi. A pornit iar şi am rămas 
uitându-mă lung după ea, nu numai eu, vedeam capete 
întorcându-se lent, ca filmate cu încetinitorul, unii se 
opriseră de-a binelea privind unduirile scurte, elegante, 
şerpuirea schiurilor prin zăpadă, aplecarea corpului, 
zvâcnitura unei cristiane grăbite. Lena schia ca o zeiţă, 
dacă zeițele şi-au pus vreodată schiuri japoneze în 
picioare, ţinându-şi drept capul, cu părul greu fluturând 
în curentul de aer, punctând parcă în treacăt zăpada 
îngheţată cu beţele neobişnuit de subţiri. N-am îndrăznit 
să pornesc după ea decât când s-a întors, făcând un 
semn nerăbdător : „hai, vino”. Am făcut câteva coborâri 
împreună, ţin minte că, stând la coadă la teleschi, Lena 
mi-a ciocănit insigna de pe pulover cu vârful îmbrăcat în 
piele al bastonului, spunând : „aşa ceva obligă”, banda 
aceea de metal scump se frângea în unghiuri misterioase 
în ochii ei, înconjurându-mi fruntea şi tâmplele cu un cerc 
galben şi fierbinte. 


x 


Pe urmă am făcut a doua prostie : am încercat şi am 
reuşit s-o conving pe profesoară să plecăm spre Vârful cu 
Dor. Drumul de vară era închis, telecabină nu exista 
atunci, am luat-o de-a dreptul pe coasta golaşă a 
muntelui, având nu departe, în dreapta, linia 


157 


telefericului. Soarele se acoperise cu un văl subţire de 
nori, treceau prin aer unde prelungi de frig uscat, şi mi- 
am bombat pieptul sub insigna lui Dan. Urcam în frunte, 
schiurile pe umăr, rucsacul în spate, mă dureau surd 
gleznele dezvăţate cu muntele, cu rigidele legături 
„TUREX-SUPER”, cu bocancii ţepeni. Tocmai mă 
gândeam să-mi pun la loc espadrilele uşoare, când Lena, 
care urca după mine, a strigat să mă opresc. Am lăsat 
schiurile jos şi m-am răsucit. Grupul nostru se 
împrăştiase pe o sută de metri de versant abrupt, piatră 
acoperită cu muşchi şi iarbă îngheţată ; urcam prea 
repede. Am lăsat-o pe Lena în frunte, avea bocancii grei, 
cu clape, prinşi de schiuri, i-am privit în treacăt picioarele 
încălţate în nişte ghetuţe grozave, cu talpa puternic 
zimţată ; mă mira această abundență de echipament, şi 
priceperea fetei în a-l folosi. Eu am rămas pe loc, 
profesoara şi fetele au trecut pe lângă mine, săreau 
peste pietre cu gesturi arcuite, parcă rămâneau 
suspendate în aer, apoi aterizau lin, mi-era clar că 
mişcările bine dozate sunt fireşti pentru dansatoare, dar 
ce vedeam eu aici, pe coasta golaşă a muntelui urcând 
spre Vârful cu Dor, era balet, balet adevărat. 

Apoi am pornit din nou, se făcuse frig de-a binelea 
chiar aşa, urcând, soarele dispăruse în câteva minute 
sub o perdea cenuşie ; am auzit-o pe Lena strigându-mi 
ceva, grupul nostru mergea acum compact, dar trebuia 
să strige pentru că începuse să bată vântul. Arăta ceva 
cu degetul dincolo de o spinare scundă de piatră, eu nu 
vedeam, eram mai jos, îmi închidea orizontul spinarea 
aceea de piatră, era ceva în glasul Lenei care m-a făcut 
să arunc sacul din spate şi schiurile, şi să fiu într-o clipă 
lângă ea. 

— Uite ! 

Mi-am întins gâtul, mă dureau umerii din cauza 
schiurilor, m-am uitat şi n-am văzut nimic. Adică Valea 
Prahovei, albă şi sură sub cerul acum jos şi mohorât, nu 


158 


mai era. Spre noi venea un zid opac, cenuşiu, străbătut 
de vârtejuri. Un zid masiv, puţin aplecat şi concav, ca o 
creastă de talaz privită de jos, chiar de la bază, atunci 
când călăreşti o scândură de surfing şi aştepţi ca valul să 
te arunce la rădăcina palmierilor crescuţi pe plaja cu 
nisip coraligen. Un zid imens, obtuz, multă gheaţă, multă 
furie, fire de blană de urs polar, înainta tăcut alunecând 
oblic pe coasta muntelui, şi în faţa lui însuşi muntele se 
dădea supus la o parte. Venea cu viteza unui tren 
accelerat, nu mai văzusem aşa ceva niciodată, dar ştiam 
de la Dan. Mai erau doar stâlpii portocalii de la linia 
telefericului, proiectaţi pe zidul acela mişcător, cablurile 
negre şi subţiri coborând până aproape de coasta 
muntelui şi urcând iar în apropierea scripeţilor fixaţi pe 
stâlpii cu traverse scurte, în cruce. În vale, cablurile se 
pierdeau într-o răbufnire de zăpadă răscolită ; sus, 
duceau spre o îngrămădire de stânci proiectate haotic pe 
norii joşi şi tulburi, şi ştiam că numai între stâncile alea 
ne puteam adăposti — dacă ne puteam adăposti undeva. 
M-am întors, am coborât de pe ridicătura de piatră, după 
şapte luni de şcoală militară ştiam cum procedează un 
aviator într-o asemenea împrejurare. 

Am privit sceptic în lungul ieşindului de piatră. Ne-ar fi 
adăpostit dacă ne aşezam cu spatele lipit de el, dar cât 
se poate sta cu spatele lipit de o creastă scundă, pe 
coasta golaşă a muntelui ? 

— Ce facem ? a întrebat Lena şi mi-am dat seama că 
ştia de viscol încă de când mă strigase. Stătea în faţa 
mea dreaptă, liniştită, numai degetele ţinând curelele 
rucsacului erau albe de strânsoare. Atunci mi-am spus, a 
nu ştiu câta oară, că am un noroc grozav ; mi-am scos 
mănuşa, mă usturau degetele de frigul aspru, am întins 
mâna şi am tras până sus fermoarul nichelat al salopetei 
matlasate ; 

— Sunteţi o, o mont... o montaniardă desăvârşită, 
domnişoară. Cine v-a înv... In clipa aceea am ghicit 


e a 


159 


răspunsul şi mi-a părut rău de întrebare, dar vorba 
pornită e ca săgeata scăpată din arc, vechi proverb 
chinez — nimic n-o mai poate întoarce, şi mai erau ochii 
scormonitori ai profesoarei şi feţele acelea de balerine 
privind încrezătoare şi liniştite, fără să aibă habar de ce 
avea să fie peste câteva minute. Aşa că am tras aer în 
piept şi am continuat: 

— Cine v-a învăţat muntele, domnişoară ? 

Lena nu s-a uitat la mine când a răspuns, se frângeau 
undeva, dureros, nişte amintiri : 

— Tatăl meu. 

— Bine. Trebuie să ajungem acolo — am spus. Am 
arătat spre stâncile de deasupra, abia se zăreau prin 
ninsoare, erau mai departe decât crezusem şi am repetat 
: trebuie. 

Lena şi-a muşcat buzele şi a încuviinţat, tăcută. 

— De ce ?... a început profesoara. 

— Viscol, am explicat. l-am privit schiurile, nişte 
„Zakopane” negre cu dungi roşii şi cu cerolitul tălpilor 
galben, mă dureau ochii de culorile vii, stridente în 
cenuşiul tulbure din jur. Două fete fără schiuri, astea ar fi 
coborât cu mine şi cu Lena, dar în vale fierbea şi 
spumega un cazan plin cu zăpadă clocotită. Am privit în 
ochii profesoarei, mari, dilataţi, negrul pupilelor acoperea 
retina cenuşie, şi am zâmbit cât de liniştitor am putut: 

— Am mai trecut prin asta... 

„„dar acasă, în fotoliu, cu o carte pe genunchi. M-am 
înălţat şi am privit iar spre stâlpii telefericului : se 
distingeau două-trei fantome portocalii, cu braţele 
patetic întinse în lături : 

— Eu merg primul. Nu pierdeţi din vedere pe cel din 
faţă. M-am uitat la Lena, nu ştiam să citesc flacăra 
mocnind potolită în ochii întunecaţi ; mă strângea pe 
dinăuntru, dureros, o gheară fierbinte şi lucidă 
răspundere. Dar nu cuvântul, ci aici, pe muntele pustiu, 
în viscolul care se apropia. Mă simţeam, eram 


160 


răspunzător faţă de insigna albastră de pe puloverul 
meu, faţă de Dan, faţă de restul până la trei miliarde 
jumătate — pentru cele cinci balerine, cu profesoara 
şase, şi o clipă am fost mulţumit că toată lumea e cu 
bocanci ; deveniseră, dintr-o dată, foarte importanţi 
bocancii ăştia. l-am spus Lenei să rămână în urmă, să nu 
se piardă cineva, şi abia apoi, punându-mi schiurile pe 
umăr, am întrebat : 

— Ce facem cu astea ? 

— Le luăm, a răspuns Lena. Cine ştie... 

Am făcut un pas, m-am oprit, simţea nevoia unor 
cuvinte solemne cabotinul din mine, prea nu-şi dădeau 
seama fetele alea de ce se întâmpla ; am întors capul şi 
am vorbit peste umăr: 

— Putem rămâne pe loc înghesuiți unul în altul, şi 
avem toate şansele să ne găsească aşa peste cinci zile, 
înghesuiți unul în altul. 

Nu era discursul cel mai potrivit, recunosc. Am 
escaladat bariera scundă de piatră şi din clipa aceea m-a 
luat în primire vântul : îngheţat, uscat, netezindu-mi pe 
faţă trăsăturile ştiute şi adâncind altele noi. M-am 
aplecat, se strecurau, se încolăceau printre genunchii 
noştri, şuierând şi zvârcolindu-se, şerpi subţiri de zăpadă 
aspră, foşnitoare. Pe urmă am pătruns în zidul compact 
de aer alb şi brutal, frigea lemnul lăcuit al schiurilor lipite 
o clipă de obraz, nimerisem într-un cuptor încins, iar 
când am privit înapoi abia am reuşit să văd faţa roşie ca 
un felinar de tren a balerinei din spatele meu. Patru 
metri, cel mult, era vizibilitatea în vârtejul ăsta ; până la 
teleferic socotisem cam o sută de paşi, am ridicat 
fruntea, nu aveam voie să greşesc, mergeam cu gâtul 
dezgolit, îmi tăiau beregata întinsă zeci de brice ascuţite, 
în fiecare secundă ; ochii lăcrimau, îngheţase mâna 
făcând corp comun cu schiurile dintr-odată grele şi 
diforme, simţeam în ele propagându-se surd loviturile 
ritmice ale unui baston din fibră de sticlă, parcă bătea în 


E a 


161 


spate, liniştitor, o inimă imensă. La fiecare pas mă uitam 
întâi jos, să văd unde pun piciorul, curgea pe coasta 
povârnită o pânză rapidă de apă densă, cenuşie, sfâşiată 
de bolovani şi tufe scunde, arcuite în vânt; apoi priveam 
în sus, căutând, am mers mult aşa, se clătinau toţi anii 
mei în mersul acela greoi, şi am văzut cablurile negre 
atârnând prin viscol atunci când reuşisem să mă conving 
că trecusem de mult pe sub ele. Atârnau în gol 
suspendate de nimic, două cabluri negre apărând din 
nori, din vânt, din zăpadă spulberată, arcuindu-se în jos 
şi dispărând iar. Două burţi din fire împletite de oţel, 
grele, nici nu mişcau în văzduhul colcăitor, şi am pornit 
după ele mergând cu capul dat pe spate, alunecând, 
poticnindu-mă şi ridicându-mă la fiecare pas. Vântul mă 
lovea acum din dreapta, nu-mi dădeam seama dacă e 
mai bine aşa. M-am oprit, aşteptând, una, două... cinci 
mogâldeţe albe, cocoşate, cu schiurile ridicate oblic, 
asemenea unor antene bizare. Ultima era Lena, atârna 
într-un bloc greu, galben-auriu sub crusta de gheaţă, 
celebrul ei păr ; mi-am schimonosit faţa într-un rânjet 
voios mă ustura obrazul drept, am pornit iar. Cablul 
dispăruse, am făcut câţiva paşi, orbeşte, am distins prin 
peretele alb stâlpul portocaliu, ce idee vopseaua asta 
fistichie, se vedea ca un far cu halogeni prin ceaţă ; şi din 
nou, stâlp, paşi orbi, burta cablului, iar stâlp, până am 
ajuns la un zid vertical de piatră. Sârmele de oţel 
dispăreau deasupra într-o pantă abruptă, m-am gândit că 
ăsta e locul în care toţi călătorii cu telefericul spun „oh !” 
M-am oprit aşteptând balerinele, nu-mi simţeam partea 
dreaptă a feţei, urechile din porțelan fin, translucid, 
înfundate cu aisberguri masive ; umerii îmi amorţiseră, şi 
mi-a trebuit un efort serios ca să-mi pot scoate rucsacul. 
Stânca era alb-cenuşie în cenuşiul din jur, cu pete 
galbene de licheni uscați, cu fărâme de cernoziom negru 
în crăpăturile adânci şi cu capete verzi de iarbă răsărind 
imprudente din cernoziomul acela negru. Şi încă, 


162 


gămăliile minuscule de mică sclipind în piatra aspră, pe 
care nici vântul nu reuşea s-o netezească. 


x 


Ne-am căţărat pe stânci căutând un loc adăpostit; aşa 
am găsit ghereta aceea de beton, nu mai mare decât o 
cabină de toaletă, dar când am intrat mi s-a părut că am 
nimerit locul tainic în care e păstrată peste iarnă căldura 
verii. Uşa de scândură groasă, nedată la rindea, 
despărţea net două tărâmuri : al frigului, vântului, 
viscolului, de o pală caldă şi liniştită, în care m-am 
afundat ca într-o cadă pregătită cu grijă pentru cineva 
drag şi îndelung aşteptat. Erau acolo două bănci şi o 
masă, nefurniruite, neplacate, nelustruite, nu era deloc 
stil mobila aceea din scândură goală, ca şi uşa. In stânga 
se lăfăia o sobă, o sobă groasă, afumată, pântecoasă, 
regina sobelor de tuci, cu burlan de tablă ruginită şi cu o 
grămadă de lemne tăiate şi aşezate gospodăreşte de-a 
lungul peretelui. Şi deasupra, pe o policioară verde 
— singurul obiect vopsit din încăperea aceea vrăjită — un 
telefon. Un telefon mare, dreptunghiular, de campanie, 
una dintre fosilele alea cu manivelă şi pâlnie nichelată în 
loc de receptor, şi mai târziu, când Lena a presupus că 
venerabilul zăcea pe poliţa verde din ultimele zile ale 
primului război mondial, am fost de acord cu ea. Se 
dusese nichelul de pe  pâlniile răsucite, mânerul 
manivelei era plesnit, firul împletit avea o izolaţie 
nemaipomenită, de mătase prăfuită şi sfărâmicioasă. Dar 
asta a fost mai târziu, după ce ne-am instalat, am făcut 
focul şi am mâncat serios ; atunci, în prima clipă, mi-am 
plesnit cu putere obrajii amorţiţi, aşteptând ca toate 
minunile alea să dispară vâjâind, şi să mă trezesc iar în 
vifor. N-au dispărut, erau acolo, m-am apropiat 


163 


neîncrezător de sobă, i-am ars un şut, durerea surdă din 
vârful degetelor îngheţate m-a convins că am în faţă o 
sobă adevărată, perfectă, pe lângă care cel mai modern 
reactor nuclear era un vax cu V mare. 


x 


— Ai văzut grupul ăla de suedezi pe pârtie ? 

— Suedezi şi suedeze. Veniţi tocmai din ţara lor 
depărtată să facă parada modei la Cota 1400. l-am 
văzut. 

— Vorbeşte mai încet, că se trezeşte profa. 

— Să se trezească. Eu sunt ghidul vostru cel 
desăvârşit, de la care o adoratoare a muntelui ca tine n- 
are decât de învăţat. 

— Ţi-au plăcut suedezele ? 

— Cum schiau. Exact ca nişte suedeze. 

— Numai cum schiau ? 

— In rest nu aduceau deloc a suedeze : înalte, suple, 
cu plete blonde-pai fâlfâind pe umeri — căzând drept şi 
retezate într-un breton jos pe frunte. Erau câteva scunde, 
câteva grase, ba am văzut şi una brunetă. Numai vreo 
două erau suedeze din astea, convenţionale. Nici nu 
schiau ca suedezele, blondele alea supraturate. 

— Te-ai uitat atent la ele. 

— Foarte. Ca şi tine la suedezi. Ce marcă aveau 
bocancii vikingilor ? 

— Pionier. Cu faţa dublă, şi... 

— Ăştia-s ai mei. 

— Ăştia-i avea vikingul la care m-am uitat eu. Şi schia 
teribil de prost pentru un suedez născut cu schiurile în 
picioare. 

— Lena, lasă. Am o grămadă de lucruri să-ţi spun. 

— O grămadă mare ? 


164 


E E PE 


— Enormă. Şi mai trebuie să şi dormim în noaptea 
asta. 

— Vreau şi eu să-ţi spun ceva. La urmă. 

— Nu. Acum. 

— Ba la urmă. 

— Bine. Lena, să nu râzi : sunt mândru de tine. Aşa... 
simplu. Cum m-ai chemat să-mi arăţi viscolul. Cum 
mergeai prin zăpadă. Cum te-am lăsat la urmă. Cum îţi 
luceau ochii când am făcut focul şi cum stăteai lângă 
mine, şi-mi dădeai lemnele alea tăiate, şi Dumnezeule, 
ce era în ochii tăi ! Acum zâmbeşti, nu-i aşa ? 

— Da. De unde ştii ? 

— Ştiu. Din cum taci. Din cum respiri. Din cum te 
lipeşti de mine. Abia am aşteptat să adoarmă cvintetul. 

— Şi eu. Ce faci mai departe ? 

— Habar n-am. Nu pot merge pe soluţii dinainte 
stabilite. Nu ştiu ce idei cloceşte pitecantropul ăla de 
ghid. 

— Admiră peisajul. 

— Sugându-şi degetele lungi şi strâmbe. De la 
picioare. 

— Ce-ai cu el? 

— Nu l-ai văzut cum se uita la tine, în gară. Acum 
zâmbeşti iar. 

— Da. Ce mai vroiai să spui ? 

— ...nu merge. Nu aici. Suntem prea mulţi, înţelegi ? 

— Să ieşim. 

— Lena, eu... bine. Dar spune-mi şi tu, dacă poţi. 

— Pot. Ştiai că ultimul din şir... mă rog... că îi este cel 
mai greu ? 

— Ştiam. 

— Bine. Vezi cum te mişti, să nu scoli pe careva. 


165 


x 


Am închis teribil de grijuliu uşa din scânduri nedate la 
rindea şi am simţit mâinile matlasate ale Lenei căutându- 
mă şi înconjurându-mi gâtul. Romburile mititele foşneau 
aspru şi neplăcut pe obraji, în clipa următoare au lucit 
scurt în beznă, aproape de ochii mei, două benzi 
galbene, fosforescente, pulsând rapid în amplitudini 
bruşte, frângându-se, curgând lin şi unduios, ridicându-se 
iar într-un spasm şi căzând din nou line, neputincioase, şi 
tot muntele acela imens şi sumbru s-a răsucit domol în 
lumina difuză, liliachie, izvorâtă din cerul jos — şi s-a 
ridicat blând şi copleşitor, rezemându-mi-se de umeri. 
Buzele Lenei, uscate, umplându-mă de o fierbinţeală 
moleşitoare, bună, parcă-mi trăgeam puterile răcoroase 
din coasta muntelui aşa cum eram culcat pe zăpadă, 
părul blond, greu, filtra şi îndulcea lumina aceea liliachie, 
învăluitoare. Numai ochii larg deschişi erau negri, două 
fântâni de întuneric prin norii spălăciţi, în adâncul cărora 
se bănuiau stele. Am stat mult în zăpadă, sărutând-o, 
sărutându-mă, mă cuprindea încet, umedă şi îngheţată, 
răceala pietrei, Lena, Lena, fierbinte, fierbinte, se 
desfăceau undeva nişte legături ce păreau a fi veşnice, 
se legau altele noi, mâinile cu degete lungi şi puternice 
strângându-mi tâmplele, salopeta matlasată pe obrajii 
mei, mă zgâria dureros fermoarul lat, scobitura arcuită a 
gâtului, pulsul fetei sub buzele mele, bărbia netedă, 
buzele cojite, care mă făceau să uit, mă sorbeau tot, cu 
cască şi cu ghete de zbor, bâjbâiam ca un căţel nou- 
născut, Lena, dragostea mea, tu, cuvinte, muntele, şi 
valea, şi norii, femeia mea, nu, încă nu, dragostea mea. 
De ce nu eşti eu, ca să mă iubeşti aşa deplin, de ce nu 
sunt tu, ca să aflu precis ce e sub coama aspră şi umedă 
de atâta zăpadă, dar este, simţeam asta cu un rest de 
luciditate, era acolo ceva strâns, contorsionat dureros, 


d N 


166 


mereu la pândă... Am ridicat mâna, mă furnica amorţit 
gerul în vârful degetelor, am dat părul greu la o parte, 
vibrau stins nişte amintiri, cu sunet de bronz în ochi ; i- 
am netezit sprâncenele, i-am conturat cu degetul nasul 
drept, buzele, linia gâtului; m-am oprit la fermoarul 
salopetei, şi abia atunci mi-am dat seama că vântul 
scăzuse şi ninsoarea încetase. Ne-am ridicat, sub 
picioarele noastre vedeam hotelul de la Cotă, dedesubt 
Sinaia,  gămălii de neon marcau străzile, cubul 
fluorescent al Uzinei Mecanice, toate limpezi şi precis 
conturate în aerul acela încremenit. 

Spre sud, jocuri de lumină desenau, pe norii sfâşiindu- 
şi burta de creste, oraşe : Câmpina, Ploieştiul — o boltă 
de ceaţă alburie, şi mai departe, acolo unde cerul rece 
cobora pe pământ, abia zărindu-se, dunga argintie a unui 
oraş întins. Ne-am adăpostit după peretele gheretei de 
beton, era bine, vântul nu bătea deloc, am stat mult timp 
uitându-ne în jos, era aproape la fel ca din avion. Lena se 
lipise strâns de mine, o simţeam caldă şi vibrând 
înăbuşit, mai simplă şi mai apropiată decât atunci când 
ne sărutasem în zăpadă ; şi brusc mi-am amintit de tata, 
dar aşa cum îl văzusem ultima oară, congestionat, şi alb, 
şi vânăt de o furie rea şi neputincioasă. Şi mi s-a făcut 
din nou milă. Habar n-aveam de amorul lui cu maică- 
mea, dar dintr-o dată îmi dădeam seama că fusese ceva 
liniştit şi gândit, şi corect — una din chestiile alea atât de 
corecte, încât devin goale, albe, fade — ca un animal de 
peşteră... 

— La ce te gândeşti ? 

Am tresărit, nu mă gândeam la lucrul cel mai potrivit. 

— Aşaa... aiurea. Tu? 

— Şi mai aiurea. 

Era ceva amar în răspunsul Lenei ; mi-am băgat nasul 
în coama blondă, mirosind umed ca atunci, pe malul 
lacului, se făcuse cald, soarele ardea pe cer, mergeam 
desculţ prin iarbă după o siluetă deşirată şi anacronică, 


167 


vedeam clar literele stanţate roşu pe portiera din spate a 
stationului : „CHEVROLET”. Era foarte bine. 

— Ştii cum se întâmplă, a spus Lena pe un ton alb, 
lucruri aiurea, fără nici o legătură, cu toate că, pe 
undeva... undeva toate lucrurile se leagă, nebănuit, între 
ele. Foarte departe, în noi. Am fost cu... — vocea fetei s-a 
poticnit, stăteam cu nasul în părul ei jilav, dar o vedeam 
muşcându-şi buzele, şi dârele albe lăsate de dinţi se 
ştergeau pe pielita cojită — cu taică-meu, la Poiana 
Braşov, anul trecut, am stat la nişte cunoscuţi, chiar sub 
pârtia de slalom, mă rog, era vară, dar dacă săream 
gardul şi coboram puţin nimeream drept la teleschi. 
Reparau ceva la motor, treceam pe-acolo în fiecare zi, 
pentru că mâncam la restaurantul de la Sport şi ăsta era 
drumul cel mai scurt, altfel ocoleam trei sferturi din 
Poiană. Aveam o masă lângă uşile alea mari de sticlă 
care dau pe terasă, geamurile erau ridicate, parcă 
mâncam afară. Ne-a servit aproape mereu aceeaşi 
ospătăriţă, picoliţă, ce era — una tânără, ceva mai 
bătrână ca mine, 20—22 de ani, nu ştiu să apreciez 
vârsta femeilor — avea fason domestic, am întâlnit-o o 
dată prin Braşov, ne-am privit în ochi, papa a salutat-o, şi 
ea a întors capul în altă parte, să admire schelele din 
jurul Bisericii Negre. Era elegantă, lăsa mult în urmă 
blugii mei cu pantalonaşii ei plisaţi mărunt şi cu pantofii 
cumpăraţi de la turişti, avea o bluză care mi-ar plăcea 
grozav să fie a mea, asta-i, admira renovarea Bisericii 
Negre frământându-şi în mâini poşeta asortată cu 
pantofii, iar când tata a salutat-o din nou... Nici măcar nu 
se uita la noi, n-am înţeles chestia asta, dacă e ceva de 
înţeles, şi a doua zi ne-a servit iarăşi — foarte drăguță, 
amabila... 

Lena a tăcut, zgribulindu-se ; mă minunam de 
cuvântarea asta lungă şi am întrebat: 

— Acum înţelegi ? 


168 


— E jalnic, a spus Lena încet, abia am auzit-o, şi am 
simţit că ridica din umeri. Ce înţeleg eu e ceva jalnic, 
care ar apela la cuvinte mari, dar asta din punctul meu 
de vedere. Adică habar n-am ce era în capul ei — dacă 
era ceva. Avea părul blond, ca mine... 

Era rândul meu să ridic din umeri : ciudată iubita mea, 
cu amintirile ei neaşteptate şi aparent fără nici o 
legătură. 

— Poţi s-o uiţi ? Măcar zece minute ? 

— Una din uitările alea totale, de zece minute ? îi 
tresăreau umerii de râs, şi-a dat capul pe spate, brusc, 
sclipindu-şi dinţii în lumina viorie izvorâtă din nori. Pot. 
Cu o condiţie. 

M-am scuturat : 

— Spune ! 

— Să-mi povesteşti primul tău zbor singur. 


x 


Primul zbor în simplă e una dintre chestiile alea care 
nu se povestesc, adânc săpate, atât de adânc săpate, 
încât dacă le-aş scoate la iveală, m-aş simţi ca o lipitoare 
trasă prin ea însăşi pe un băț şi expusă cu viscerele la 
soare.M-am rezemat cu bărbia de genunchi, privind 
întunericul de dincolo de vârfurile bocancilor. 

— Dă-mi mâna. 

Am strâns tare palma îngustă şi puternică. Mi-am spus 
că a fost un sfârşit de noiembrie, blând, albastru, lumina 
se isca în valuri potolite, curgea învăluitoare şi se lovea 
moale de portierele hangarului. Săreau stropi aurii, nu 
sus, nu departe, cădeau pe traiectorii abia arcuite, unde 
atingeau betonul, se rotunjeau peste vii, tremurătoare, 
calde. Priveam avionul din faţa mea, gros, înfipt, botul 
rotund, nichelul jaluzelelor mă reflecta schimonosit, 


169 


nasul elicei se înfigea, siniliu, în cer. Am făcut un pas, am 
mai făcut unul, greutatea paraşutei mă trăgea de umeri, 
mă lovea surd sub genunchi, împiedicându-mă să 
păşesc. M-am agăţat cu degete de vată de marginea 
cabinei, tehnicul mi-a întins mâna, mirosea a ulei pielea 
bătrână, lucioasă, întinsă, cozorocul caschetei, înfundată 
peste urechi, era decolorat — maro — şi plesnit. Undeva, 
lângă hangar, era instructorul, mă copleşise cu sfaturi, 
am ridicat din umeri, nu voiam să mă gândesc la 
instructor, cât îi datorez şi aşa mai departe. Am pus 
genunchiul pe marginea cabinei, m-am săltat, picioarele 
în paloniere, m-am foit aşezând paraşuta în scaun. Se 
făcuse linişte sau mi se părea mie ? Am şters, cu degetul 
înmănuşat, un fir de praf de pe sticla rotundă a 
giroorizontului. 

— Am pus plăcuţe noi la frâne... 

„.dar bodogănit, pe un ton înfundat şi neprietenos. 
Sub cozorocul decolorat şi plesnit mă priveau, îngrijoraţi, 
neîncrezători, prinşi în plasa cutelor dese, ochi albaştri. 
Albaştri, nedecoloraţi de vârstă. Am cuplat acumulatorul, 
cabina s-a umplut de lumini verzi, roşii, galbene ; am 
întins mâna spre contactul radioului, era pus ; am apăsat 
emisia şi am cerut pornirea. 

— Porneşte ! 

A bocănit înfundat şi a fâsâit grav aerul comprimat în 
cilindri ; pe urmă a bubuit prima explozie, sec, avionul s- 
a cutremurat pe roţile groase, curgea pe eşapamentele 
negre un fum des, cu miros înţepător. 

— Acum! 

A tuşit, a fâlfâit elicea, pocnetele rare s-au îndesit în 
cilindri şi s-au liniştit topindu-se într-un ronrăit puternic, 
uniform, abia stăpânit în steaua de oţel. Acul 
termometrului de ulei a început să se târască, alb şi 
leneş, spre reperul roşu. Am ridicat mâna spre rampa de 
contacte şi le-am găsit aliniate, ţepene, gata cuplate 
printr-o vrajă a mâinilor cu miros de ulei. A uruit cupola 


170 


pe  şinele unse, au  clănţănit scurt  zăvoarele, 
siguranţându-se; am dat capul pe spate, privirea 
îngrijorată a tehnicului se străduia să pară zâmbet 
— cum dracu' nu se obişnuise încă ? — şi abia jos, mai 
târziu, mult mai târziu, era aproape seară, abia atunci 
mi-am spus că sunt lucruri cu care nu te obişnuieşti 
niciodată. IAK-ul a ieşit din linie, clătinându-se ca o rață 
pe jambele solide, rulam în zigzaguri strânse, movilite de 
iarbă uscată şi prăfuită săltau avionul, era vânt lateral, 
coada uşoară trăgea pe dreapta, abia stăpânită în 
curentul de aer al elicei. M-am aliniat greu între balizele 
vărgate alb-roşu, am dat drumul la frână. IAK-ul a alergat 
greoi intrând în viteză... A fost cea mai perfectă decolare 
din viaţa mea de aviator, ca şi aterizarea dealtfel, dar am 
aterizat abia după zece minute nesfârşite de zbor, primul 
tur de pistă în simplă comandă. Au mai fost decolări, 
pentru prima oară, cu tot felul de avioane, până la 
supersonic, dar niciodată n-am simţit desprinderea aşa 
— ca o rupere definitivă — niciodată n-am fost atât de 
puternic şi singur. Cumplit de singur. Aşa mi-a rămas mie 
primul zbor, puternic şi stingher, şi împlinit în 
singurătatea aceea. Legat de un metal vibrând reţinut, 
cu mâna-gheară încatifelată — abia atingând manşa, 
supraveghind dintotdeauna, cu ochi de stăpân, bordul şi 
clătinarea lentă a botului gros pe orizont, şi încă, toate 
firele acelea rupte, rămase într-o depărtare la care nu m- 
am întors niciodată. Era ca şi cum m-aş fi întâlnit pentru 
prima oară, şi mă măsurăm cu ochii neîncrezători ai 
tehnicului rămas jos să aştepte. Am băgat trenul, am 
înclinat manşa, avionul a virat docil, mai docil ca înainte. 
Cercul fumuriu al elicei toca dealurile galben-vineţii ; 
aerul era nespus de limpede, avea forma unei cupole, se 
destrăma în fâşii străvezii biciuind aripile scurte şi 
ampenajul. Dincolo de dealuri, ameninţători şi pătaţi cu 
zăpadă murdară, se ghiceau munţii. Am auzit vocea 
Piratului în căşti, eterul trosnea şi suspina, foşneau 


171 


cuvinte nespuse ; mi-am înghiţit nodul din gât şi am 
raportat, clar şi răspicat. Travers, am scos trenul, motor, 
virajul trei şi toată siguranţa aceea ţeapănă s-a năruit 
mută în mine, lăsându-mă asudat, spânzurând în chingi 
cu gura uscată şi cu inima în fundul gâtului — aterizarea. 
Dar asta a durat numai o clipă, adică exact ca să-mi dau. 
seama cât de gol e avionul — locul liber din spate, 
chingile inutile ciocnindu-şi cu un clinchet batjocoritor 
cataramele înnodate de speteaza metalică. Am vrut să 
spun ceva, am apăsat emisia, n-am spus nimic. Virajul 
patru, am scos flapsul, am redus motorul, avionul 
albastru îşi legăna aripile boante pe valurile de lumină 
moale, cădea înfundat, am înjurat, am pus motor, am 
simţit fuselajul bondoc încordându-se şi întinzându-se pe 
o traiectorie firească. Pământul se apropia cu poticneli 
scurte, orizontul se ridica în jur, am redresat, simţeam 
fire de iarbă săracă mângâind cauciucurile roase... 

M-am oprit acolo unde trebuia, adică am ocolit toată 
linia de avioane şi am tăiat magnetourile în spatele 
ultimului IAK, dincolo de fanionul roşu. M-am dezlegat şi 
am ieşit din cabină lăsând paraşuta în scaun, peste câmp 
alergau cinci-şase siluete gesticulând agitate, am privit 
superior vrăbiile care ţopăiau ciugulind seminţe uscate, 
erau seminţe lungi, alb-gălbui, aproape seci, de ovăz 
sălbatic. 


x 


Dimineaţa a nins iar, apoi s-a înseninat, dar asta ne-a 
spus-o cabanierul pentru că noi am dormit pe priciul lung 
până aproape de prânz, şi când am ieşit afară., 
clătinându-ne şi strângând ochii de atâta soare, pârtiile 
erau pline de lume, iar volanta teleschiului de sub 


172 


cabană se rotea, aruncând în capul pantei schiori cu 
benzi şi cerbi stilizaţi pe pieptul puloverelor groase. 

— Lotul, a arătat cabanierul cu mândrie. 

Cerbii aceia stilizaţi, era fatal, în fiecare iarnă, oriunde 
m-aş fi dus, întâlneam un lot antrenându-se exact când 
aveam chef să schiez, ocupând cele mai bune locuri la 
masă când mie îmi sticleau ochii de foame sau umplând 
până la refuz cabana când ajungeam acolo seara, după 
un marş de treizeci de kilometri cu schiurile în picioare. 
Am ridicat din umeri, am şters cu mâneca insigna de 
ghid BTT, am mişcat plăcuţa de plastic, trimițând o rază 
albastră de soare în ochii profei, apoi am intrat înapoi în 
cabană. Aveam în rucsac ceară de schi suedeză, roşie, 
verde, neagră, albastră ; dacă mă luam după indicaţiile 
termometrului agăţat de uşa cabanei şi după prospectul 
de pe capacul cutiei, schiurile mele trebuiau să fie unse 
cu ceară verde. Am scotocit prin raniţă, cutia cu ceară se 
pierduse printre şosete, cămăşi şi prosoape ; am 
răsturnat toate boarfele pe prici, şi abia atunci am văzut 
cartonul lucios, pe care un ins cu umeri laţi se străduia 
să treacă printr-o poartă de slalom, ridicând de sub 
schiuri un evantai de zăpadă încremenită. Am scos 
batonul de ceară verde, m-am apucat să lovesc mărunt, 
ritmând pe melodia „noi suntem în-drăz-neţi, în-drăz- 
neţi”, talpa lungă de plastic. In dormitor era cald, gazul 
metan fâsâind galben-albastru în sobă, aproape nu-mi 
venea să cred că... 

— Ce-i aia ? 

Lena, îmbujorată, cu clăparii grei desfăcuţi ; arăta cu 
degetul pătura flocoasă pe care împrăştiasem lucrurile 
din rucsac. A întins mâna spre un pachet învelit în hârtie 
cerată. Am desfăcut pachetul, erau acolo patru tuburi de 
carton, groase, cu mâner de metal. Mânerul avea un 
căpăcel care se deşuruba şi în scobitura mânerului lucea 
un inel nichelat. 


173 


SD PE 


— Rachete de semnalizare, am spus. În caz de pericol 
tragi de inel, pe cer apar trei steluțe roşii, şi atunci toată 
lumea vine într-un suflet să te salveze. Vrei să-ţi arăt ? 

Lena a zâmbit sticlindu-şi dinţii în flacăra gazului 
metan, mă credea pe cuvânt. 

— Mai bine hai afară să schiem. 

Am scos din hârtia cerată două rachete, i le-am întins : 

— la-le. Poate o să ai nevoie. 

— Mai degrabă tu, a răspuns Lena, era ceva special în 
glasul ei şi am ridicat capul, privind-o atent. 

— Ce s-a mai întâmplat ? 

Fata a înghesuit tuburile de carton într-unul din 
buzunarele rucsacului ei plin de fermoare late : 

— A vorbit profa cu Sinaia. Cu ghidul. Mâine vine restul 
grupului. 

Incepeam iar jocul de-a v-aţi ascunselea ; l-am văzut 
pe ghidul BTT măturând cu mănuşile îmblănite scările din 
faţa gării, şi am rânjit: 

— Să poftească. Cred că i s-a acrit de drumeţie. 

— Nu ştiu dacă o să mai fii aşa vesel mâine. Lena s-a 
aplecat să-şi încheie bocancii, clapele nichelate pocneau 
scurt şi sonor : Cât crezi că o să-l mai păcăleşti ? 

Fruntea joasă, ochii înguşti, capul montat de-a dreptul 
pe umerii laţi. Mă simţeam în stare să lupt cu tot BTT-ul. 

— Pe ăla ? Fata mea, o sută de ani, şi tot... 

— Cred că ştie, m-a întrerupt Lena. Şi i-a spus profei, şi 
profa l-a rugat să telefoneze la Bucureşti ca să se, 
convingă. 

Am mângâiat cu palma scândură lustruită a priciului : 

— De unde să ştie ? 

— Toate fetele ţi-au văzut asta — Lena a bătut cu 
unghia insigna de pe puloverul meu. Aşa că mâine... 

Am îngenuncheat pe podea, în faţa Lenei : ochii 
întunecaţi în care zvâcnea îngrijorată banda ştiută de 
metal auriu, părul greu, strâns la spate, pomeţii obrajilor 


174 


ieşiţi în afară, deja bronzaţi de soare sau de vântul aspru, 
buzele veşnic cojite tremurând uşor. 

— Lena, tu ştii ce mult e până mâine ? 

Nu era adevărat, mai aveam foarte puţin timp până 
mâine şi auzeam deja secundele foşnind, adunându-se şi 
înghesuindu-se să iasă prin uşa întredeschisă. 

„„„Am  schiat toată ziua, seara s-au jucat jocuri în 
cabană, balerinele se amestecaseră cu lotul sub ochii 
profei, urla un casetofon, niciodată n-am crezut că un 
aparat atât de mic poate urla atât de tare ; cineva 
tocmai intrase în sufragerie, i-am făcut Lenei un semn 
discret, „hai afară”, am pilotat spre ieşire, cerbii dansau 
cu balerinele, era foarte plăcut să-i vezi aşa, pierduţi. 

Am ocolit cabana, am coborât în goană, alunecând, 
căzând şi ridicându-mă iar, poteca bătătorită în zăpadă şi 
nu m-am oprit decât în dreptul gheretei şindriluite care 
adăpostea motorul teleschiului. Acolo, în întunericul 
mirosind slab a ulei şi metal, lipită de peretele îngheţat... 

Sărutul acela a fost de departe cel mai lung din istoria 
planetei, pentru că în timp ce buzele noastre se căutau, 
se găseau, fierbinţi, se pierdeau ostenite şi se regăseau 
iar, cel puţin cinci constelații au răsărit după umerii 
Lenei, întreaga boltă s-a rotit scârţâind şi s-a deplasat 
câteva zeci bune de grade mai spre vest, şi asta încă 
după ce am deschis ochii, la început mă dizolvasem într- 
o beznă moleşitoare, în care erau numai două braţe de 
fată cuprinzându-mă şi strângându-mă. Apoi ne-am 
rezemat amândoi cu spatele de perete, simţeam umărul 
Lenei prin puloverul gros, braţul matlasat al salopetei 
coborând alături de braţul meu, şi jos, făcut ghem în 
mănuşa de zbor, pumnul mic, îngheţat. 

Deasupra noastră s-a trântit uşa cabanei şi cineva a 
râs. Fata m-a apucat de cot şi m-a tras spre o 
îngrămădire neclară de pietre mari, ieşind din zăpadă la 
câţiva metri în stânga ; acolo stânca se plia într-un fald 
îngust, ca o cortină adăpostind o lume tainică ; vedeam 


d N 


175 


sclipirea ochilor întunecaţi voalaţi de o ceaţă aurie, 
tremurătoare, vedeam pieptul fetei ridicându-se şi 
coborând rapid, îi simţeam respiraţia scurtă şi freamătul 
degetelor prin mâneca  puloverului. M-am înecat, 
picioarele mi se făcuseră moi ca vata, am deschis gura 
să spun ceva, n-am reuşit să scot decât un hărâit penibil; 
am înghiţit un nod incandescent, vâscos, de fontă topită, 
şi cuvintele mi-au ieşit greu din gâtlej, înghesuindu-se şi 
lungindu-se. Nu puteam să tac: 

— Lena... tu... n-ai împlinit încă... optsprezece ani. 

— Gentleman idiot — a suspinat fata, dar pe un ton 
moleşit, neputincios şi fierbinte, şi am urmat-o. A găsit o 
adâncitură în care greu ar fi încăput, zdrelindu-şi furnirul 
lustruit şi frângându-şi coastele de stejar, un caiac din 
cele mai înguste ; acolo ne-am băgat, îmbrăţişaţi, era 
cald, întunericul mirosea a muşchi şi licheni uscați, părul 
Lenei îmi gâdila faţa. 


— Spune-mi ceva. 

— Ce ? 

— Cum vezi stânca asta. Cum mă simţi lângă tine. 
Dacă se schimbă ceva când afară plouă. 

— Lena, asta nu e grozav de... 

— Tocmai asta e grozav de... Ce se întâmplă în tine, 
acolo unde nu se intră cu bocancii de schi. 

— Există o anumită discreţie... 

— Pe dracu. Te temi. Şi faci pe grozavul. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Îți închipui tot felul de prostii, şi te temi. 
Credem despre alţii ce ne place nouă să credem, şi 
reacţionăm după cum bănuim noi că ar fi făcuţi, nu după 


E a 


176 


0 PE 


cum sunt ei de fapt. Asta doare şi îndepărtează. Şi se 
întâmplă ce n-ar trebui să se întâmple. 

— Ce ? 

— Neîncredere. Dar cu o mie de dedesubturi, şi la nivel 
de principiu. 

— Fată, eu am crezut întotdeauna în tine. De când te- 
am văzut ridicându-te în picioare din spatele tufişurilor. 

— Care tufişuri ? 

— De la Bragadiru... 

— Mada... Cum a fost ? 

— Bine. Pluteam în certitudine. Sus, jos, dreapta, 
stânga — certitudine. Era foarte plăcut să mă simt în 
atâta siguranţă. _ 

— Şi dacă eu n-aş fi... In sfârşit, dacă nu s-ar fi 
întâmplat ? Să fi avut pe cineva... 

— N-avea importanţă. lartă-mă, dar în clipa aia n-avea 
importanţă. Mă simţeam nespus de bine, şi atât. Abia 
după vreo cinci minute mi s-a făcut frică. Dar frică, 
înţelegi ? 

— Înţeleg. Şi mie mi-a fost frică. Tremur şi acum. 

— De ce? 

— De ce o să fie mâine. Ştii, vine ghidul... 

— Voi fi excomunicat cu gesturi solemne. Lena, îţi 
promit că am să fiu demn. 

— Ţi-e frig ? 

— Nu. Ştiai că, uneori, noaptea, stâncile sunt calde ? 

— Aflu acum. E bine ? 

— Ca marea. 

— Marea ? 

— Învăluitor, şi insinuant, şi complet. Mai ales complet. 

— Valuri ? 

— Talazuri.  Talazuri bune, moi, cu spumă albă 
deasupra. 

— Dumnezeule mare ! 

— Amin. Ce-ai păţit ? 


177 


SS PE 


__— Cât o să mai ţină asta ?... Senzaţia că suntem tot. 
Inceputul şi sfârşitul. 
— Suntem. Inceputul. ŞI... restul. 


— De unde ştii ? 
— Ştiu. Şi mai ştiu că, în general, noaptea asta e cea 
mai nemaipomenită noapte din ultimele decenii — la 


nivelul întregii noastre planete zbuciumate, înţelegi. 
Avioanele de luptă dormitează sub huse, şi balenele se 
leagănă pe valurile Oceanului Pacific. Aşa te simt eu 
lângă mine. 

— Nu schimbă lumea ce facem noi. 

— Lena, ascultă : lumea se schimbă exact cu ce facem 
noi. 

— Sigur ? 

— Sigur. Saltă-te puţin, am o piatră sub umăr. 

— Acum e bine ? 

— Bine. Vino la loc. 

— Îmi place. 

— Ce? 

— Puloverul ăsta al tău. E moale. Tu simţi tot ce spui ? 

— Nici măcar nu ţi-am spus tot ce simt. Ca şi cum aş 
privi în acelaşi timp cu două perechi de ochi, aş gândi cu 
două capete din care măcar unul e deştept, şi mâine voi 
ului toată pârtia cu stilul meu de a schia, apropiat de 
perfecţiune. 

— Asta e bine ? 

— Foarte bine. 

— Să vezi dublu ?! 

— Toată şmecheria e că priveşti mai adânc. Lena, nu 
mă gâdila ! 

— Bine. Spune ceva — pentru mine. 

— Uite. Aş vrea să schiez la fel de bine... 

— De perfect. 

— ...de perfect ca tine. Şi să doborâm amândoi, unul 
lângă altul, în cristiane şerpuite, tu în stânga, mereu în 
stânga mea, să-i lăsăm pe toţi la margine cu gura 


178 


căscată şi să coborâm aşa, în cristiane şerpuite, pe o 
pantă nesfârşită mărginită de brazi drepţi, să coborâm 
spre locul unde muntele se întâlneşte cu câmpia, şi 
câmpia cu marea, şi marea cu cerul, şi cerul se sprijină 
de munţi. 


x 


Dimineaţa era senină, mă usturau ochii de atâta 
lumină şi prin aer pluteau funigei argintii, închegaţi din 
albastrul sticlos ; departe, spre staţia telefericului, 
scaunele minuscule stăteau imobile, agăţate de un fir 
caraghios de subţire. Mă simţeam sigur de mine, ca o 
statuie turnată în bronz masiv. Am urcat cu teleschiul, 
am coborât, ceara verde făcea minuni sub tălpile mele. 
Pe urmă, la a treia sau la a patra urcare, în timp ce îmi 
aşteptam rândul, Lena m-a atins pe umăr cu bastonul de 
schi şi mi-a arătat ceva înapoi. M-am uitat, scaunele 
mititele se mişcau alunecând domol, şi un şirag de 
puncte negre se rostogolea prin zăpadă, spre cabana. 

M-am agăţat de mâner, schiurile fâşâiau în şanţurile 
înguste, bătătorite în zăpadă, şi-mi părea rău că 
teleschiul nu e din acelea cu două locuri ; aş fi urcat cu 
Lena, încă cinci-şase minute împreună, adică foarte mult, 
i-aş fi simţit umărul lângă umărul meu. 

„„Pe ghid l-am văzut de sus, din capul pantei ; se 
apropiase de profesoară, stăteau de vorbă, l-am 
recunoscut după labele lungi care lăsau dâre pe lângă 
schiuri. Nici n-avea nevoie de bețe. Am scos insigna de 
ghid BTT, am şters-o de mâneca puloverului, şi am 
băgat-o în buzunarul de la spate al pantalonilor. M-am 
uitat după Lena, stătea la câţiva metri în spate, am oftat, 
mi-am dat drumul la vale. Am coborât drept, fără nici un 
ocol, cred că prinsesem două sute de kilometri pe oră, 


179 


simţeam aerul dur, împănat cu aşchii ascuţite care-mi 
pişcau usturător mâinile, fruntea, ochii întredeschişi. 
Vedeam printr-o păclă tulbure de lacrimi un vârf de 
piatră ieşind din zăpadă, stâlpii galbeni pe care se târa 
cablul unsuros, silueta ghidului lângă a profesoarei, 
apropiindu-se din ce în ce. Am făcut o cristiană artistică 
şi am oprit lângă ei, împroşcându-i cu zăpada stârnită de 
canturile ascuţite. 

— Salut, am spus, am trecut băţul drept în mâna 
stânga şi am întins palma ghidului. 

— Te rog să pleci, a vorbit profesoara, dar cu vocea aia 
a ei, îngheţată. Nu vreau scandal. 

Ghidul a lăsat să-i atârne la loc, în zăpadă, mâna pe 
jumătate ridicată. 

— Mai cobor o dată — am făcut un gest cu beţele spre 
pârtie. O singură dată. 

— Pleci chiar acum, a rânjit ghidul. A întins spre mine o 
mână uriaşă, înmănuşată, şi mănuşa era plină de zăpadă 
: insigna mi-o dai mie. 

M-am felicitat pentru gândul cel bun. 

— Nu. 

— Bine, a rânjit din nou, şi semăna mai mult ca 
oricând cu o gorilă bine dispusă. Oricum, ţi-am luat 
numărul. 

Era o chestie la care nu mă gândisem, dar minţea : nu 
avusese când să ia numărul de pe tăbliţa de plastic. lar 
în privinţa fetelor şi a profei, eram liniştit : balerinele nu 
memorează cifre. 

— Cară-te ! a mârâit gorila, atunci am văzut că avea şi 
bețe de schi, nişte bețe scurte, nichelate, cu mânerele 
îmbrăcate în plastic roşu. Nu-mi plăcea tonul pe care 
vorbise ; mi-au fulgerat prin cap câteva procedee de 
atac, îndelung exersate pe salteaua din sala de sport, dar 
m-am potolit : nici eu nu voiam scandal. Am ridicat mâna 
stânga în sus, dezgolindu-mi încheietura : 


180 


SS E PE E 


— Încă trei minute. După ceas....Ceasul meu Citizen, 
masiv, din STAINLESS STEEL — 100%, cu cadran negru şi 
arătătoare de fosfor alb. M-am uitat cu coada ochiului, se 
formase un cerc întrebător de balerine tăcute în jurul 
nostru, nimeni nu le gonea de-acolo. Au fost cele mai 
chinuite trei minute din viaţa mea ; niciodată n-am 
crezut că timpul se poate lungi atâta, târându-se printr-o 
gaură îngustă. Imi priveam Citizen-ul, cristalul zgâriat, 
ecranele minuscule pe care — prin nu ştiu ce miracol de 
orlogerie — apăreau înscrise ziua, data, luna şi anul, 
ghidul şi profesoara stăteau lângă mine atenţi şi gravi, ca 
nişte idoli, şi încercam să mă conving că e absolut 
necesar să vopsesc portocaliu acul cronometrului. Pentru 
contrast. 

— Gata. 

Am ridicat din umeri, am înfipt beţele în zăpadă şi am 
urcat spre cabană, să-mi iau rucsacul. Abia când am 
coborât iar trecând pe lângă teleschi, am văzut-o pe 
Lena : stătea chiar sub volanta aceea uriaşă, cu mâinile 
în buzunare, cu beţele atârnând în curelele prinse de 
încheietură, şi se uita după mine. Am făcut un semn 
scurt, care ar fi putut însemna orice, şi mi-am continuat 
drumul. 

„„„Pe urmă am auzit în spate un trosnet uşor urmat de 
fâşâitul aerului despicat, o creangă ruptă de pe care 
zăpada cade, de unde crengi rupte pe coasta asta golaşă 
? Am oprit scurt, aproape frângându-mi gleznele din 
cauza zăpezii afinate : cunoşteam zgomotul, se 
amesteca cu vuietul motoarelor, cu comenzi urlate în 
microfoane, confirmări înăbuşite din difuzoarele staţiilor 
de radio, mirosul de pulbere arsă stăruind între pereţii de 
sticlă ai zebrei. Am dat capul pe spate şi am văzut sus de 
tot, agăţat de cerul albastru, un ghem de lumină aurie. S- 
a mai ridicat puţin, şovăielnic, s-a oprit, şi când a început 
să coboare s-au desfăcut din el trei steluțe roşii, 


181 


strălucitoare, care au dispărut după creasta pustie a 
muntelui înainte de a se stinge. 

M-am zbătut, încercând să-mi scot cât mai repede 
raniţa din spate. Mi se încurcau degetele în cataramele 
îngheţate, mi-am aruncat mănuşile în zăpadă, şnurul 
petrecut prin copci, căldura moale a hainelor făcute 
ghem, am scotocit prin hârtia cerată şi am scos o 
rachetă. Am deşurubat căpăcelul de metal, am ridicat 
tubul bont spre cer şi am tras inelul nichelat, dar asta cu 
mişcări automate, deja intrate în sânge, şi de aceea am 
căzut rostogolindu-mă în zăpadă când, în loc să se înalțe 
în albastru, racheta mi-a explodat în mână, împroşcându- 
mă cu bucățele de carton sfâşiat şi grăunţe arzânde de 
termit. 


x 


Mâna arsă m-a usturat cumplit în tren, se înroşise, se 
băşicase, şi bunică-mea a înţepat băşicile alea cu un ac 
trecut de trei ori prin flacără, lăsând să se scurgă un 
lichid limpede, unsuros, ca glicerina. Pe urmă m-a uns cu 
Jecolan şi m-a pansat; răbdam stoic toată doftoriceala, 
îmi spuneam că Lena o fi acum la Piatra Arsă cu colegele 
ei şi cu minunea aia de gorilă, care le serveşte drept 
ghid. Am încercat să-mi amintesc sufrageria stil de la 
Piatra, mobilă albă cu huse de creton înflorat, m-am 
strâmbat, bunică-mea exagera în zelul ei de infirmieră, 
am temperat-o cu un pachet de Kent cumpărat în grabă 
de la barul hotelului Cota 1400. 

Bunică-mea mă unsese cu Jecolan până aproape de 
cot, miroseam ca o hală de pescador, acolo unde din 
ficatul unor peşti misterioşi se extrage untura de peşte. 

M-am dus în camera lui Dan, am scos insigna de ghid 
din buzunar şi am pus-o la loc, în sertarul din stânga al 


182 


biroului vechi, cu placă de marmură neagră. Vacanţa 
mea se încheiase, nu chiar cum aş fi dorit, dar în aviaţie 
am învăţat că, oricum, nu poţi avea prea multe deodată. 
În privinţa Lenei eram liniştit : chiar dacă vreuna dintre 
colegele ei mirosise ceva, iar în chestiuni delicate e 
imposibil să te fereşti de fete între 16 şi 18 ani, bănuiam 
existenţa unui spirit de echipă, care ar fi închis şi cea mai 
flecară gură de balerină. 

Am dat un telefon acasă, mi-a răspuns mama, am 
închis, am telefonat din nou peste un sfert de oră şi am 
vorbit cu Liliana. Ne-am dat întâlnire în oraş, puştoaica 
mi-a cerut să vin în uniformă. 

— Le spun că merg la o colegă ? 

Nu-mi făceam iluzii că soră-mea ar fi limpede ca 
cristalul, dar era încă prea mică pentru lucruri care, 
oricum, avea să le facă mai târziu. Deşi eu preferam să 
n-aibă niciodată nevoie de ele. 

— Le spui că te întâlneşti cu mine. 

— Şi dacă n-or să mă lase să vin ? 

— Or să te lase. 

„„.dar n-au lăsat-o. Cred că mama n-a fost de acord, în 
ultimul moment ; am aşteptat mult în cofetăria micuță, 
am mâncat trei prăjituri, am băut trei sticle de Pepsi, fata 
grasă de la tejghea se uita lung la mine, la nasturii 
sclipitori ai uniformei, la cucii de pe epoleţi, îi lucea nasul 
în lumina de neon. Am stat aproape o oră, apoi m-am 
ridicat să plec, am făcut loc unui căpitan venit să 
mănânce savarine cu nevastă-sa, şi mi-a răspuns 
binevoitor când l-am salutat cu un ciocănit de călcâie 
care a dat-o gata pe grăsuna vânzătoare. 

A doua zi am plecat la şcoală, deşi mai aveam o 
săptămână de concediu. 


183 


x 


...-Erau dimineţi în care mă trezeam călcând cerul cu 
tălpile încă moi de căldura patului, frunzele prunilor de 
lângă platou erau ude, picături străvezii se rostogoleau, 
se amestecau cu sudoarea somnului, orizontul se legăna 
leneş pe marginea unor valuri de ceaţă străvezie, 
neprimejdioasă pentru ceea ce avea să urmeze. Umblam 
buimac, cu ochii căscaţi, ochi care nu vedeau, mă 
ciocneam de colegi, scăpăm pe jos peria de dinţi, 
săpunul, prosopul, odată mi-am pus salopeta lui Chioru, 
nu vedeam mânecile lungi astupându-mi degetele, nu 
simţeam sub tălpi pânza de doc târâtă pe ciment, Chioru 
înjura, cu milă, avea şi el dimineţile lui oarbe, toţi le 
aveam. O luam razna printre copaci, acolo unde se 
arcuiau negre spinările rotunde ale hangarelor, se 
strecurau poteci de nisip umed pe lângă contraforţii de 
beton mâncat de umezeală, totul lucea, totul era viu şi 
lăcuit, picături mici de apă tiveau cu o coroană pietre 
negre şi pietrele  luceau  roşu-oranj-gal-ben-verde- 
albastru-indigo-violet, când razele de soare treceau prin 
ceaţă şi cădeau pieziş atingând pânza de rouă subţire. 
Portierele hangarului glisau solemne şi tăcute, alunecau 
porţi masive ca într-un vis, undeva, sub arce de beton, 
scheuna timidă vreo rolă neunsă. Se întâmpla ceva sub 
salopeta de doc cu buzunare pe genunchi, minunea 
parbrizelor clipind de lumină, hangarele se deschideau 
spre răsărit, bineînţeles, nu se putea altfel, se 
deschideau spre răsărit porţile acelea imense, nituite, pe 
lângă grosimea lor de tablă obtuză avioanele erau zvelte 
şi fragile. Aerul din hangar era cald de căldura 
motoarelor încă nu de tot răcite, mirosea a ulei, a 
benzină, a cauciuc ţinut în întuneric. Nasurile rotunde 
adulmecau ziua, clipeau cu maliţioasă înţelepciune 
parbrizele, cabinele bombate, trecea printre palele 


184 


elicelor un fior scurt, prevestirea viforului de aer tocat, 
spiralat,  învărtejit, trimis înapoi sub aripi, sub 
ampenajele scurte şi elegant rotunjite. Atunci mă 
dezmeticeam, plimbându-mi degetele pe vreun bord de 
atac nituit în dural albastru, dar asta era ceva care se 
petrecea atât de scurt, numai între mine şi avion, era ca 
atunci când zburam, poate mai mult decât atunci când 
zburam, eram la fel. Eram, simplu, aceiaşi. Sus nu. Sus 
nu se întâmpla ca în filme, ca în cărţile trecute din mână 
în mână, soioase, cu marginile rotunjite, mâncate de 
degetele nerăbdătoare ale elevilor-piloţi. Sus, se alegea 
unul singur care hotăra. Erau şi momente de uitare, beţie 
scurtă, primejdioasă, alungată cu un cuvânt repezit 
printre buze sau cu o palmă plesnită cu sete peste cască 
— dar asta rar şi nu în zilele urmând acelor dimineţi 
buimace. Rânjeam în cabină cu gândul la tipii aceia din 
cărţi care simțeau aripile în prelungirea mâinilor, 
picioarele în prelungirea palonierelor, îmi apropiam 
palma înmănuşată de ochi, răşchiram degetele, pielea 
neagră, fină, se întindea trosnind în solzi minusculi de 
vopsea irizată. Se întâmplau o mulţime de lucruri pe care 
le-am înţeles abia mai târziu, lucrurile alea pe care, dacă 
nu le pricepi singur, înseamnă că nu merită să le înţelegi. 
Dar pentru asta trebuie să zbori puţin — 9-10-11-12 ani, 
întâi un avion bondoc şi albastru, apoi un MIG cu aripi în 
săgeată, pe urmă supersonicul cu planuri delta repezite 
înapoi — ca să poţi înţelege. Incet, venind de la zborul de 
noapte, cu luna legănându-mi umbra, aceeaşi lună care 
se strecura învăluitoare sus, în cabina cea roşie, 
încercând să înşele — atunci se insinuează tăcut sub 
Kkapronul costumului de  suprasarcină fiorul blând, 
aproape uitat, care ridică de nu ştiu unde un nod 
fierbinte în cerul gurii şi simt sub degete duralul albastru, 
rotunjit blând, al avioanelor obosite şi afumate din şcoala 
militară. Aşa înţeleg lucrurile de atunci, calde, puţin 
triste, puţin înceţoşate, lucruri esenţiale pe care nu 


185 


merită să le pricep dacă am nevoie de explicaţii, 
întâmplate în şcoala militară, altundeva nu se puteau 
întâmpla, şi însoţindu-mă tăcute, credincioase, puţin 
nedumerite de rarele răstimpuri când sunt scoase la 
iveală, lucrurile care mă alcătuiesc. Erau hotărâtoare 
dimineţile acelea  buimace, zburam  lăsându-mi 
instructorii cu gura căscată, şi încă nu mi se părea de 
ajuns. Aş fi vrut să fiu, pe rând şi deodată, fiecare din 
oamenii aceia care îşi arseseră măcar un minut din viaţă 
ţinând o manşă în mână şi legănându-şi botul avionului 
pe un orizont moale, rotunjit de ceţuri neprimejdioase. 


x 


Următorul eveniment a fost vizita tatii la şcoala 
militară de aviaţie. A venit într-o bună zi caldă, a parcat 
maşina lângă gardul de sârmă ghimpată, şi a telefonat 
de la poartă, cerând să fie primit în audiență la 
comandant. Pe mine m-a anunţat prin interfon Ştefan, 
care în ziua aceea era ajutorul ofițerului de serviciu : 

— Află că acum două minute taică-tu a intrat în biroul 
şefului. 

— Dumnezeule, care tată ? 

— Tatăl tău bun, bănuiesc. Dacă vrei, îţi citesc seria 
buletinului. 

Habar n-aveam ce serie are buletinul tatii. Am apăsat 
muşcându-mi buzele clapa interfonului din hangar, m-am 
dus spre vestiar ; mă gândeam că Marele Boss n-are 
prea multe impresii de schimbat cu bătrânul, şi n-o să 
întârzie să mă cheme pentru o discuţie destul de 
neplăcută. Dar m-am înşelat; singurul lucru care l-a spus 
colonelul după ce mă prezentasem în biroul lui cu 
machete de avioane a fost: 


186 


— Arată-i tatălui dumitale şcoala ; ceea ce ai dreptul 
să-i arăţi. 

Am ieşit, m-am oprit în uşă, am salutat, Raabe mi-a 
făcut cu ochiul, tata şi-a luat biletul de intrare de la 
ofiţerul de serviciu, am pornit amândoi pe aleea betonată 
care duce la pistă. Ştiam că pe bătrân nu-l interesează 
dormitorul cu paturi suprapuse, sala de mese sau tunelul 
aerodinamic ; l-am dus de-a dreptul la hangare. Pe 
acelaşi drum pe care alergasem beat, nu de alcool, în 
noaptea de Anul nou. Mergeam alături de tata, din când 
în când ridicam ochii şi-l priveam, costumul impecabil, 
croit în linii care aveau să facă vogă abia sezonul viitor, 
mersul elastic, capul ţinut drept, elegant; eu eram cel cu 
ochii în pământ. M-au salutat nişte soldaţi, am răspuns la 
salut, am mers mai departe cu ghetele mele, făcându-mă 
că nu observ zâmbetul mic... 

— Unde mă duci ? 

Mi-am amintit de cabina camionului hurducându-se pe 
drumul îngheţat : 

— La muzeu. Tată, ce-ai tu cu Le... cu prietena mea ? 

— Uite, a început bătrânul, şi eu am fost ca tine... 

...dar asta mai de mult, aspru, ca în fotografia aceea 
galbenă, grupul de tineri îndărijiţi lângă zidul lepros... 

— ...cu mama. lar tatăl ei o ţine din scurt, şi-l înţeleg. 
Ce-ai fi vrut să fac ? 

Asta era o întrebare. 

— Să mă ajuţi. 

— Ce spui ! a exclamat bătrânul. Nu pot să te las, cu 
atât mai mult cu cât... tu ştii ce răspundere are un 
părinte ? Evident, nu. Şi nu-i vorba numai de prietena ta ; 
încă nu ştii ce vrei. Eu, la vârsta ta... 

— Ştiu, am spus, cunosc din fotografie : adolescentul 
cu ochi neînduplecaţi. Ce s-a întâmplat cu ochii 
neînduplecaţi, şi, în general, ce se întâmplă cu ochii 
noştri când creştem ? Câţi oameni mari cu ochi 
neînduplecaţi ai văzut în ultima săptămână ? 


d N 


187 


Tata s-a gândit puţin, dar a făcut-o în felul lui, solemn, 
încreţind fruntea cea brăzdată de griji şi răspunderi : 

— Părerea mea este că... 

— Asta-i, că nu mă interesează părerea ta. Am strâns 
o experienţă, puţină şi jalnică, dar care-mi permite să nu 
mă intereseze părerea ta. 

— Aşa nu se poate discuta, şi-a desfăcut tata braţele, 
dar a spus-o pe un ton nou, în care se simţea o undă de 
interes ; unda aia de interes care, cu puţină grijă, creşte, 
se lăţeşte, ajunge treptat să ne cuprindă. Numai că mai 
erau nişte lucruri de lămurit cu tăticul meu. 

— ...nu se poate discuta. 

Eram de acord. 

— Mă mir — am răspuns — că nu-ţi recunoşti stilul. Ţii 
minte discuţiile noastre când aveam 15, 16, 17 ani ? 
începute cu argumente grave, raţionale, şi terminate cu 
„tata are întotdeauna dreptate”, nu pentru că ar fi avut, 
sau, mai bine, nu pentru că n-ar fi avut, dar pentru că nu 
mă lăsa şi pe mine să am dreptatea mea.? Asta se 
învaţă, pentru că, în afară de Marile Adevăruri Simple, 
gen „apa udă” şi „focul arde”, sunt altele, mai greu de 
extras, şi, aş îndrăzni să spun, există situaţii limită în 
care fiecare e cu adevărul său. Şi fiecare are, omeneşte, 
dreptate. Dar ce nu-ţi pot eu ierta, pentru că e chestie de 
iertat aici, este faptul că a trebuit să-mi dau singur 
seama de asta. Şi m-a costat foarte mult. 

— Dumnezeule, a făcut tata, şi era chiar îngrijorare în 
tonul lui — poţi să-mi dai măcar un exemplu ? 

— Exemplu ! — am spus, am subliniat cuvântul în aer 
cu o linie groasă, roşie. Singura dată când mi-ai dat 
dreptate, acum vreo trei ani, era să mor de emoție. Când 
ai pus două kile de mere într-un lighean, ai turnat apă cu 
hipermanganat deasupra, merele pluteau şi tu tot 
turnai... Ţi-am spus că degeaba torni, merele vor pluti 
oricum, iar apa va curge pe jos, dar reacţia ta a fost 
absolut entuziastă : „Bravo, flăcăule, aşa-i, vezi ce bine e 


e a 


188 


când JUDECI ? Numai că eu nu judecasem deloc, era o 
evidenţă, altele erau lucrurile pe care le judecam şi în 
care n-aveam cuvânt. Pentru că, aprioric, „tata are 
întotdeauna dreptate”. 

— Te repeţi. 

— Nu mă repet, fierb. 

— Ei, a spus tata, dar pe un ton mai blând parcă, puţin 
mirat — deci, tot ce-am făcut noi... 

Era ceva ca o scuză târzie în glasul lui, şi n-am răspuns 
; am făcut câţiva paşi apăsați,  înfundându-mi 
neregulamentar mâinile în buzunare. Vedeam vânăt 
înaintea ochilor. 

Pe urmă mi-am revenit, treceam printre hangarele 2 şi 
3, în faţă, aliniate pe bretea, se vedeau IAK-urile 
escadrilei, nimeream bine, peste câteva minute se 
porneau motoarele. 

— O să vezi o minune. 

Când am ajuns lângă aripa primului avion, undeva, 
spre celălalt capăt al şirului, câteva motoare porniseră 
deja. Am mângâiat capătul aripii, lacul albastru sub 
degete, răceala metalului amorţit, tehnicul se foia în 
cabină, s-a uitat mirat la tata apoi la mine, am zâmbit 
liniştitor, s-a auzit un declic, aripa fremăta slab sub 
degetele mele, avionul a icnit, s-a clătinat pe jambe, se 
încovoiau undeva, răspunzând unor chemări abia auzite, 
nervurile, lisele, longeroanele prelungi, acoperite cu plăci 
de durai. Am auzit fâsâitul aerului comprimat în cilindri, 
elicea a fâlfâit stângace de câteva ori... Atunci a tunat, a 
fost un tunet plin şi adânc, de metal sănătos, un nor de 
fum negru a ţâşnit prin eşapamente străpuns de flăcări 
scurte, roşietice ; fuselajul IAK-ului a vibrat surd şi elicea 
a început să se rotească uniform, spulberând fumul 
negru, şi fire subţiri, albăstrii, s-au prelins prin ţevile de 
eşapament de sub burtă. Motorul ronrăia mersul lui de 
trezire, cu scurte poticneli punctate de flăcări violete, din 
ce în ce mai străvezii... Simţeam tot avionul trepidând 


189 


uşor sub palma mea, se transmitea vibrația metalului 
încălzindu-se în mine, mă cuprindea ca o apă bună, 
urcau de sub cămaşa mea cu epoleţi şi cu păsări de 
metal pe epoleţi încrâncenări neştiute, se întindeau braţe 
fierbinţi, încordate, îmi venea să lipesc obrazul de 
maşina asta albastră, şi deşteaptă, şi perfectă, care toca 
aerul balansându-şi mărunt comenzile, ca o prevestire. 
Se roteau elici spiralând lumina în felii subţiri, care 
înconjurau fuselajele şi se lipeau de aripi în raze lucioase, 
de argint azuriu. Am ridicat ochii, cred că se înghesuiau 
acolo, arzându-mi rădăcina nasului, lacrimi răvăşite de 
elev de şcoală militară... 

Tata mă privea astupându-şi urechile cu palmele, îi 
vedeam ochii întrebători, aştepta să-i arăt minunea, aşa 
am priceput că, simplu, tăticul meu nu putea înţelege. 
Aşa era el făcut. 

Am dat din mână a renunțare. Păcat. 

Şi atunci am văzut-o pe Lena, subţire, dreaptă, cu 
salopeta puţin desfăcută la gât, cât să se vadă gulerul 
rotund al tricoului de bumbac, i-am văzut buzele 
strângându-se încăpăţânate, ochii în care benzi de 
lumină galbenă mistuiau domol flăcările întunecate şi mi- 
am spus că merită să încerc. Există lucruri grele, care nu 
se iartă, totuşi omul ăsta cu urechi astupate, pierdut 
între avioane, era tatăl meu. 

— Lasă mâinile jos ! am ţipat, inutil, nu mă putea auzi 
în vuietul acela ; atunci i-am prins încheieturile şi am 
început să-i depărtez palmele de urechi. S-a opus o clipă, 
nu înţelegea, îi simţeam muşchii încordându-se sub 
mâneca hainei, mi-am amintit că taică-meu făcuse ceva 
sport în tinereţe, gimnastică sau înot. Pe urmă a lăsat 
palmele jos, se uita la încheieturile pe care degetele 
mele lăsaseră urme roşii şi albe, hei, erau o revoluţie 
urmele alea ! şi habar n-avea ce să facă. Cred că îl 
zăpăcea uruitul motoarelor. Era stingher lângă IAK-urile 
cu roţi groase şi jambe nichelate, îl ameţea curentul de 


190 


aer stârnit de elici; şi iar, a câta oară în ultima vreme, mi 
s-a făcut milă de tatăl meu cel puternic şi atât de slab. El 
nu trăise lucruri cărora nu li se poate pune punct, nici nu 
bănuia că există. 

l-am luat mâna, am pus palma cu degetele desfăcute 
pe tabla albastră a aripii, am apăsat-o de metalul acum 
cald şi viu. 

— Trepidează ! a strigat tata, i se mişcau caraghios 
buzele vibrând de forţa celor o mie de cai putere 
dezlănţuiţi în steaua cilindrilor, îi flutura elicea părul, 
gulerul cămăşii ieşit de sub reverele late, şi mi-am spus 
că, vezi, de aia merită să încerci. A stat aşa, cu mâna pe 
aripă, până motoarele s-au oprit, unul câte unul. l-am 
arătat avionul, îşi lărgise nodul cravatei, a sărit pe aripă, 
l-am urcat în cabină. li luceau ochii sau mi se părea mie 
că lucesc, se reflectau în pupilele umede parbrizul, 
marginea nituită a cabinei, tabloul de bord, toate ciudat 
distorsionate, ca în obiectivul mult bombat al unui 
ultramodern aparat de fotografiat ; nu m-aş fi mirat mult 
dacă primul drum după sosirea în Bucureşti ar fi fost la 
sediul Aeroclubului Central. Mă gândeam să-l rog pe Pirat 
să fac un zbor cu bătrânul, nu se putea, mă refuza, dar 
aşa, să ştiu că am dus lucrurile până la sfârşit. Ne-am 
dus spre zebră, dincolo, pe pista de beton, decolau 
primele MIG-uri, înaltă clasă, abia la anul aveam să zbor 
şi eu pe reacţie. Tata a răsucit capul, am auzit trosnetul 
uşor urmat de fâşâitul aerului despicat, şi aşa, în ochii 
lui, am văzut racheta spărgându-se într-o floare verde : 
începea zborul. 

— Ei, am întrebat, îmi bătea inima tare, aşteptam 
răspunsul, mă ameţeau muşchii încă elastici jucând sub 
haină în tecile lor de piele albă şi curată. 

— Frumos, a spus tata, şi impresionant. Unui avion 
puternic îi simţi puterea numai când îl vezi. Păcat însă că 
face atâta zgomot. 

„„„Avea dreptate. 


191 


x 


Lena mi-a scris în şase luni doar două scrisori, dar asta 
nu m-a îngrijorat prea mult; oricum, ea scria rar. A doua 
scrisoare Însă a fost ciudată, obosită, cumva 
contorsionată, confuză, ca şi cum ar fi smuls dureros 
unele cuvinte puse pe hârtie. 

„Fără titlu. 

Te-am aşteptat, dar nu ne vedem din cauza IAK-urilor 
tale cu motor de şapte sau opt cilindri în stea ; aş risca 
să vin până la tine, dar nu cred că merită. 

Am reuşit să mă conving că nu mai sunt singură. 

Adică fotografia aia a ta a umplut şi a golit camera. 

Am pus-o pe pian (locul clasic), şi taică-meu nici măcar 
nu mi-a spus s-o arunc. S-a mulţumit să zâmbească 
sarcastic şi a plecat fredonând o melodie. E plin de căi 
întortocheate, pe care numai el le cunoaşte. 

Nu mai pot să fac un pas singură ; sunt păzită ca 
Beguma, sau de el, sau de Gigi, sau de o mătuşă acră, 
special dezgropată din provincie şi adusă în Capitală. 
Tata a început să mă ia în vizite pe la prietenii lui care au 
băieţi. Se mănâncă sanvişuri cu şuncă sau cu ceafă 
afumată, se bea vişinată şi vin adus în mare taină cu 
maşina de la „am eu pe cineva la ţară, nu-ţi spun 
unde...” Pe urmă băiatul şi cu mine ne aşezăm la 
televizor, iar cei mari discută politică externă : ce s-ar fi 
întâmplat dacă lucrurile nu s-ar fi petrecut cum s-au 
petrecut. Foarte instructiv. Sărmanii. Băiatul încearcă să 
mă ia de mână, dar eu îl ciupesc. 

Acum, bomba : mătuşa cea acră ţine cu mine. Cu noi, 
dacă vrei. Îi place fotografia ta, o şterge de praf în 
fiecare zi. lar liberalismul ei merge până la a-mi duce 
scrisorile la cutie ; şi pe asta tot ea o s-o ducă, apoi o să 
mă scarpine în cap şi o să spună : „biata fetiţă orfană”. Şi 
mâine o să facă de caraulă la poarta şcolii. 


192 


Asta e şi bine, e şi rău. 

Bine, pentru că golanii nu mă mai acostează pe stradă, 
iar colegii care îmi făceau curte au renunţat, unul câte 
unul (mătuşă-mea e grozavă). 

Rău, pentru că toată povestea a început să mă 
obosească. 

Când nu e nici o mână prin preajmă, rămân pereţii 
— pentru cap. M-ai făcut să cred că sunt puternică, dar 
nu fac altceva decât să mă agăţ de tine. Ştii, atunci când 
toată puterea se duce dracului — şuierând — şi rămân 
singură, şi nedumerită, şi cumplit de dezbrăcată, pentru 
că sunt momente când rămân aşa, şi întind mâna să mă 
agăţ de mine, şi mâna trece prin mine ca printr-un stâlp 
de abur — stâlpul ăla de putere care ne alcătuieşte, şi de 
care simţim nevoia să ne agăţăm uneori. Atunci cobori tu 
de pe pian, cu ghetele tale de zbor şi cu salopeta aia nu 
prea curată, iar toate devin deodată neaşteptat de 
limpezi. Şi mă agăţ cu neruşinare. Atât doar, că NU MAI 
VREAU SA MA AGAŢ DE TINE. Nu trebuie. Vreau să fiu eu. 
Simplu, fără majuscule. Să mă cunosc, să ştiu cine sunt, 
ce pot ; după aceea, o să-mi permit luxul să mă împart 
cu tine. 

S-ar putea ca după terminarea şcolii să primesc o 
bursă la Paris, sunt în mare concurenţă cu Silvia, dar asta 
n-are nici o legătură cu ce ţi-am scris înainte. Oricum, 
într-un an, cât ar dura toată povestea, aş veni în ţară de 
şase ori — nici nu mi-ai simţi lipsa. Sunt curioasă dacă 
tata mi-ar da voie să plec fără nepreţuita mătuşă. 


Lena, 
cum îmi spui tu”. 


— Poţi să-i pui cruce, a declarat Pisi, după ce mi-a citit 
scrisoarea. Am ridicat din umeri, am băgat plicul în 
buzunarul salopetei şi am încercat să nu mă mai gândesc 
la fată. Uneori chiar reuşeam. Dar seara, când cădeam în 


193 


pat sfârşit de oboseală, îmi ardeau încheieturile şi-mi 
simţeam corpul de plumb, greu de atâta zbor, rămâneau 
apăsările difuze ale suprasarcinilor în muşchii tescuiţi, în 
tendoanele zbârnâind, în oasele comprimate, fărâmate şi 
întinse la loc — atunci îmi aminteam cabana. Zăpada 
scârţâia sub tălpi, bolta era generoasă, stelele înţepau 
ochii; mă ghemuiam cu Lena în crăpătura aceea în care 
greu ar fi încăput un caiac de concurs, şi rămâneam aşa, 
strânşi unul în celălalt, până adormeam. Somn agitat de 
elev-aviator, visam avionul agăţat de elice într-o şandelă 
oprindu-se drept în soare, acele albe săreau bezmetice 
pe cadranele negre şi părul lung, mirosind fierbinte a 
vară, se agăța de mânerul zimţat al manşei. Oftaturile 
mele se amestecau cu suspinele languroase ale 
celorlalţi, aerul dormitorului se  încingea până la 
incandescenţă, gata să explodeze, iar prin fluidul acela 
încins circulau cu viteză ameţitoare, lăsând lungi dâre 
roşii, poveşti pe lângă care „Love Story” devenea, 
simplu, un moft. Dimineaţa ne scula plantonul, 
întotdeauna prea devreme, „Deşteptarea !”, dar cu o 
bucurie răutăcioasă care mă făcea să-i descarc în piept 
toate gloanţele din butoiul Coltului greu strecurat sub 
pernă seara, la culcare. Terminam înviorarea încă 
nedezmeticiţi, ne trezeam de tot abia sub duş. Trăgeam 
salopetele pe corpurile ude şi plecam la hangar, 
zgribulindu-ne în aerul dimineţii. Împingeam avioanele 
afară, aliniindu-le pe marginea bretelei cu betonul ros de 
cauciucurile atâtor generaţii de avioane : IAR, SET, Fleet, 
Potez, PZL, Savoia, Messerschmitt, apoi iar IAR, IL, LA, 
IAK. Se porneau motoarele, vibra scurt aerul în trâmbe 
de fum negru-cenuşiu, şi îmi aminteam de tata. Pe urmă 
urcarea în cabină, paraşuta, chingile strânse, aşteptam 
racheta verde, rulajul spre start în zig-zag-uri derapate, 
decolarea. O dată am uitat să pun elicea pe „pas mic”, 
IAK-ul gonea cu coada ridicată spre marginea 
aerodromului, se clătina orizontul pe marginea botului 


194 


rotund, manşa, motorul urla în draci, avionul bontisa pe 
pământul uscat fără să se desprindă. În situaţia asta era 
periculos să forţez avionul, şiruri lungi de MIG-uri argintii 
îmi năvăleau în cabină, vedeam apropiindu-se biuta şi 
depozitul de combustibil, am ridicat clapeta forţajului şi 
am trecut maneta boost-ului dincolo de prag. A fost o 
manevră disperată, ultima : parcă m-a proiectat în cer o 
catapultă brutală, motorul trepida, mugind cu elicea în 
soare, gata să-şi smulgă cele opt buloane care-l fixau pe 
fuselaj ; am băgat trenul, abia atunci am observat 
maneta pasului, cu bilă albă în vârf, şi încă, în poziţie de 
croazieră. M-am înjurat scurt, uite-aşa se rup avioanele. 
Şi am mai avut un zbor din care rețin doar tremurul 
spasmodic al pământului în jurul cabinei, planeta noastră 
masivă şi rotundă sărind înnebunită dintr-un colţ în 
celălalt al parbrizului, IAK-ul se prăvălea tocind cu elicea 
piscuri negre de munte, simţeam comenzile întinzându- 
se la maximum, apoi lăsându-se moi şi fără putere în 
mâna mea, parcă se desfăceau, deodată, din toate 
punctele de sprijin tocite cu atâta sârg pentru examen... 

„„„Aterizam, uneori izbeam cu sete avionul albastru de 
pământ, atunci Piratul ne chema în zebra lui pe roţi şi ne 
făcea cuvenita morală, peste umărul lui vedeam MIG- 
urile rulând şi decolând, departe, tocmai la pista de 
beton. Reacţie, clasă înaltă, un fel de vis umbrit numai 
de gândul că nu vom putea zbura pe minunea aia de 
avion. Elevii din anii mari erau un fel de zei binevoitori, şi 
ne dădeam tăcuţi la o parte din faţa lor. Îmi băgasem 
odată capul în cabina unui MIG, plecasem ameţit de ce 
văzusem acolo. 

„„„Apoi spălam avioanele pe burtă, ieşea uleiul, ieşea 
vaselina neagră, grafitată, în lungi dâre lipicioase, din 
motoarele chinuite de elevii-aviatori. Frecam tabla întinşi 
pe spate, picături usturătoare de benzină intrau în ochi, 
dar asta face parte din meserie, frecam până rămânea 
vopseaua curată. Avioanele în hangar, husarea, somnul 


195 


scurt de după-amiază, cursul de trageri, roata 
acrobatică, lecţia de paraşutism, bufnetul saltelei sub 
corpurile elegant azvârlite peste umăr de un judoka cu 
centură neagră şi cu nu mai ştiu câţi „dani” agăţaţi de 
centura aceea neagră ; masa de seară, mai mult lăsată 
în farfurii, si aşternutul patului... Era un ritm fierbinte, 
căruia habar n-am cum am reuşit să-i fac faţă ; cei care 
nu ţineau pasul erau zburaţi, fără multe menajamente. 
Cu toate astea, într-o dimineaţă de duminică, după ce 
am recitit scrisoarea Lenei, am cerut o scurtă permisie şi 
am plecat la Bucureşti : epistola aceea era exact genul 
de scrisoare care-i face pe elevii şcolilor militare să uite 
de ei şi s-o ia razna. 

Am ajuns în oraş transpirat, lipicios ca o prăjitură 
uitată ia soare ; am scos-o pe Silvia de sub duş şi am 
trimis-o după Lena, în timp ce eu aşteptam într-un scuar 
prăfuit, sub zidurile Bisericii Armeneşti. Lena era la 
ştrand cu familia, troleibuzul ticsit, coadă la bilete, 
gâfâiam în bluza de uniformă lângă o salcie, Silvia se 
strecura ca o şopârlă aurie printre cearceafuri, sacoşe cu 
roşii şi bucureşteni care-şi luau baia săptămânală de 
soare. Au apărut într-un târziu, Lena părea plictisită şi 
străină, ricoşau cuvintele pe pielea ei bronzată, ca nişte 
mingi de cauciuc. Purta un deux-pieces alb, care-o 
segmenta ameţitor în trei sectoare precise, perfecte, 
întregindu-se şi adăugându-se într-un chip desăvârşit ; 
numai că minunea asta nu era Lena mea. Nu era fata cu 
care fusesem gata-gata să mă înec într-un lac de la 
marginea oraşului. Mă măsura tăcută, cu ochi pe care 
nu-i cunoşteam, sugându-şi o şuviţă de păr în colţul 
buzelor cojite. Şi buzele erau mai altfel — aspre. După 
vreo douăzeci de minute de uitat unul la altul, mi-a 
prezentat grațios dosul ei de dansatoare şi a dispărut, 
dreaptă şi tăcută, după un buchet de umbrele vărgate. 
Silvia a zâmbit, o amuzase teribil povestea asta, mi-a 


196 


spus „la revedere”, a plecat după Lena : îl bănuiam 
aproape pe Gigi. 

Am ridicat din umeri călcând prin nisipul fierbinte, pe 
mine mă aşteptau IAK-urile în penumbra răcoroasă a 
hangarului, boturile rotunde, plexiglasul cabinei, manşa 
grea, tabloul sclipitor de bord pe care ardeau cu luciri 
rubinii becurile de avertizare. 

La sfârşitul lui august am brevetat, am fost avansat 
elev-caporal, am defilat împreună cu ceilalţi colegi- 
caporali, apoi m-am repezit la gară. 

Bucureştiul m-a întâmpinat torid, ca un oraş de la 
ecuator, dar în concediul acela am umblat îmbrăcat 
numai cu uniforma mea de elev-caporal şi cu brevetul de 
pilot în buzunar. Aşa am sunat la uşa Lenei, am bătut, 
am sunat iar, cu riscul să mi se deschidă şi să am un 
meci cu părintele cel dur şi neînţelegător, sau cu 
viitoarea speranţă a artei cinematografice naţionale ; nu 
mi-a răspuns nimeni. Am coborât cu liftul STIGLER, 
literele de alamă erau lustruite cu patimă de maniac, mă 
privea din oglindă o faţă amărâtă, deloc potrivită cu 
şapca de aviator. Hoinăream aiurea pe străzi, Dan făcea 
ascensiuni în Himalaia, fără glumă, îl invitaseră nişte 
colegi nepalezi, şerpaşi ursuzi îi cărau echipamentul, 
„Petre, Otto şi cu Feri s-au găsit în pragul verii”... 
stăteam mai mult în biroul tatii, boţindu-mi pantalonii cu 
vipuşcă azurie. 

O dată n-am mai răbdat, rătăceam printr-un păienjeniş 
de străduţe, am văzut literele mari : INSTITUTUL DE 
TEATRU ŞI CINEMATOGRAFIE, am deschis o uşă, am urcat 
o scară, marmura pereţilor lucea stins, „ce doriţi” distona 
ţeasta cheală, ochii de şarpe sub pleoapele grele, cu 
tăcerea răcoroasă, întreruptă vag de zgomote înfundate 
şi replici pierdute până la şoaptă. Am mârâit numele lui 
Gigi, „pe acolo”, în fundul unui coridor scurt erau două 
uşi, una înaltă, galbenă, cu ochiuri asimetrice de geam, 


197 


cealaltă joasă, îngustă,  mohorâtă,  sclipindu-şi 
neprietenos tăbliţa de sticlă roşie : „Intrarea actorilor”. 

Zăboveam cu mâna pe clanţă, replicile se auzeau clar 
din spatele lemnului băiţuit : „O, Epaminonda, 
niciodată...”. Am simțit în spate răsuflarea grea, 
fierbinte, a paznicului chel : 

— Nu ! Acolo e scena ! 

Era ceva în glasul lui care m-a făcut să mă întorc ; îi 
ardeau ochii în penumbră, nu înţelegeam, mâna zbârcită 
tremura când mi-a dat jos mâna de pe clanţă: 

— Acolo e scena! 

M-am şters pe pantaloni de atingerea lui şi am 
deschis ţeapăn uşa cea galbenă ; câţiva juni cu cămăşi 
pastelate se învârteau în jurul unui aparat de proiecţie. 
Nu, Gigi nu era în institut. Nu era nici în Bucureşti, i se 
pierduse urma de tot, dar toate lămuririle astea mi-au 
fost date pe un ton superior şi ironic, am spus „pa”, şi m- 
am retras. 

Intr-o seară, după scurta plimbare solitară în care m- 
am chinuit să-mi amintesc, numărul Silviei, am intrat în 
tutungerie să-i telefonez. Vânzătorul mă privea cu ochi 
morţi, răceala lipicioasă a metalului verzui, fisa 
dispărând în orificiul nichelat, la celălalt capăt suna, 
suna, aşa cum sună telefoanele într-o casă pustie... 

— Alo ! 

— Cu Silvia, am spus. Vă rog frumos, vreau să vorbesc 
cu... Era plecată la Brăila. De ce Brăila, de ce nu Brăila ? 
Dar poate stimata doamnă, mama Silviei, ştie să-mi 
spună unde e Lena ? A râs gutural şi plăcut receptorul de 
ebonită, un râs sănătos, din adâncul pieptului : de unde 
să ştie ? Am închis, m-am rezemat de perete, mângâiam 
cu degetele coperta lucioasă a revistei atârnată într-un 
stativ de sârmă urmărind literele mari, albe, pe 
banderola roşie : U..N..L..U..N.. 

— Vreau să vă rog ceva... 


198 


Era în vocea aceea încordarea unui om care s-a 
hotărât, în sfârşit, să facă un lucru dorit de mult, înăbuşit 
cu grijă, ieşit din nou la suprafaţă, îndepărtat, ascuns, 
revenit iar şi iar. Mă priveau, neînduplecaţi, ochişorii 
negri de pe halatul tutungiului. S-a întins între noi o 
mână cu degete uscate, tremurătoare : 

— Pot să-mi pun o clipă cascheta dumneavoastră ? 

„„„cu panglica de muşama dinăuntru transpirată, pusă, 
automat pe tejghea. l-am privit faţa îngustă, părul incert 
lipit de craniul mic, pergamentos, uscat pe dinăuntru cu 
nisip fin de indienii din Matto-Grosso. Dumnezeule, 
cascheta mea eroică cu cuc de aur pe capul ăsta, dar era 
o formă de nebunie blândă, şi am spus : „da”. A apucat-o 
cu mâna teafără, a trecut dreapta înmănuşată peste 
cucul stanţat, uşor, ca o amintire, şi dacă privirea de 
aviator brevetat nu mă înşela, degetele strânse în piele 
neagră tremurau pe metalul auriu. Abia apoi şi-a pus-o, 
şapca mea se clătina şi oscila pe creştetul ţuguiat, ca 
roza vânturilor în acul unui compas de navă. 

— Vă mulţumesc mult. Aveţi câteva minute libere ? 

Aveam mai multe decât mi-ar fi trebuit. Atunci am fost 
poftit si trecut cu toată solemnitatea în dosul tejghelei, şi 
de acolo în spatele perdelei de stambă spălăcită care 
atârna pe o sârmă, între raft şi perete. Am dat cu 
genunchiul de un pat de fier, ca cele din dormitorul şcolii 
militare de aviaţie ; dacă întindeam o mână loveam 
peretele gol, dacă o ridicam pe cealaltă — atingeam 
dulapul de placaj galben şi umflat. Într-un loc foile 
placajului se dezlipiseră şi se văluriseră, ca tabla unui 
matusalemic Junkers-53. 

Am fost invitat să iau loc pe pat, s-a pus de cafea pe 
un primus scos de sub pat, mirosind cumplit a gaz, dar 
toate astea cu gesturi moi şi măsurate, parcă s-ar fi 
oficiat cine ştie ce slujbă păgână. Primusul fâsâia 
puternic, flăcări galbene jucau potolit după crăpăturile 
înguste. Mă stingherea privirea fixă a ochilor apoşi de 


199 


bătrân, privirea ageră a nenumăraţilor ochişori iscoditori 
— nasturii de pe halatul spălăcit, mâna înmănuşată şi 
ţeapănă lovindu-se înăbuşit când de pat, când de dulapul 
prăpădit, ca şi cum tutungiul nu s-ar fi obişnuit cu 
imobilitatea ei nici după ani mulţi... Eu aşa mi-l 
aminteam de când mă înălţăm pe vârfuri în faţa tejghelei 
ca să-i cumpăr tatii „Informaţia”, cu mâna aceea lipită 
stângaci de piept. În prăvălie intrase cineva, bătrânul s-a 
scuzat din ochi, a dispărut, nu muream de curiozitate să 
ştiu de ce mă chemase, calculam tocmai cât mai era 
până începea filmul de la TV, când a apărut iar şi a turnat 
cafeaua în ceşti. Dar ceşti fine din porțelan subţire, 
chinezesc, translucid, care distonau şi accentuau mizeria 
potolită din jur. S-a aşezat lângă mine pe marginea 
patului, în altă parte n-ar fi avut unde să se aşeze, a 
înălţat bărbia privindu-mă de sus în jos, a tras aer în 
piept, ca pregătindu-se pentru un logos nesfârşit şi 
înţelept. Un sfert de oră, mi-am spus, atât eram dispus 
să-l ascult, un sfert de oră ; apoi cinci minute până 
acasă, cinci minute dat drumul şi instalat în faţa 
televizorului, filmul. In seara aceea s-a dat „Cei şapte 
samurai”, cu Akiro Kurosawa, dar n-am mai văzut 
filmul... 

— Vă mulţumesc pentru caschetă, a oftat tutungiul şi a 
mângâiat  cozorocul de plastic al şepcii. Spunea 
„caschetă”, aşa cum spun numai militarii, dar eu mi-am 
dat seama de asta abia mai târziu. Atunci, mi-am 
stăpânit greu un gest de nerăbdare şi am sorbit cafea din 
ceşcuţa chinezească. Porţelanul fin se lipea, se modela 
pe buze. 

— V-am invitat ca să... 

Cafeaua tutungiului avea un evident gust de gaz. 
Bătrânul mă urmărea atent, m-am strâmbat, cred că asta 
a fost hotărâtor, a tăcut privindu-mă stăruitor, nu 
credeam că pot fi atât de stăruitori ochii aceia uscați ; s- 
a uitat lung, ca atunci când cântăreşti atent pe cineva şi 


d N 


200 


ai puse deoparte, de mult, toate greutăţile cu care poţi 
cântări pe cineva. | se luminase albastru retina spălăcită, 
mă apăsa privirea albastră între zidurile strimte, lângă 
dulapul ăla. Era prea albastră. 

— O să mă ierţi — trecuse la „tu”, dar tot în modul 
acela ceremonios, de ambasadă orientală, oare nu 
îngăduia nici o apropiere, începuse să mă furnice sub 
piele — mă ierţi, însă înainte de a continua, să-ţi arăt 
ceva. Poate n-o să mai crezi că sunt atât de scrântit, cât 
par. Şi o să ai puţină încredere în mine. 

A pus ceaşca de porțelan pe capacul primusului, s-a 
ridicat, îndreptându-se spre dulapul de placaj, l-am auzit 
mormăind, acompaniat de fâsâitul flăcării galbene 
„boşorog scrântit”, dar pe-un ton amuzat şi chicotind, ca 
şi cum ar fi pregătit o surpriză nemaipomenită. Nu m-aş 
fi mirat să apară cu un schelet în braţe. 

A deschis dulapul, uşa scârţâia strident, aşa cum 
prevăzusem, nici măcar n-am întins gâtul să văd ce se 
ascunde în rafturile întunecoase şi adânci ; când s-a 
întors, ţinea ceva cu mâna sănătoasă, o zdreanţă maro 
de piele scorţoasă. A venit lângă pat şi, cu mişcări 
măsurate, oficiind acelaşi ritual numai de el cunoscut, a 
întins pe pătura roasă şi lustruită, o haină. 

Camera din spatele rafturilor era luminată de clasicul 
bec slab, spânzurat de plafon cu un fir negru şi 
contorsionat, vrej de viţă sălbatică; crescută aiurea în 
mijlocul tavanului, dar am văzut clar şi nu mi-am putut 
stăpâni o exclamaţie uşoară, un fel de „ooh !” nătâng, iar 
bătrânul a oftat prelung, nu ştiu ce satisfacţie reţinută se 
împletea în aerul sărac, ieşit din străfundurile pieptului 
scobit. Pe patul de fier, sub lumina chioară, era întinsă o 
haină de piele, una dintre bluzele alea cu guler mare, cu 
buzunare mari pe piept, cu fermoare late şi cu epoleţi tot 
de piele pe care se înnegreau, roase şi veştejite, galoane 
de adjutant. Cunoşteam bine hainele astea de piele, din 
fotografii, din desene, parcă văzusem şi la Muzeul Militar 


201 


— asemenea scurte  purtaseră piloții români de 
vânătoare, cei care făcuseră războiul pe IAR-80. Am 
privit lung haina de piele scorţoasă ; când m-am uitat din 
nou la tutungiu am surprins sclipiri repezi, rafale de 
triumf în ochii noi, albaştri. Atunci am pus ceaşca mea 
alături de cealaltă, pe capacul primusului, brevetul de 
pilot mă ardea în buzunar şi m-am ridicat în picioare. 

Era una dintre hainele alea de piele lângă care nu 
puteam sta aşezat. 

— Flotila 3-a aviaţie vânătoare de front, a spus 
bătrânul pe un ton inflexibil, dar se înghesuiau o mie de 
oameni şi avioane şi un cer sângeros în spatele 
cuvintelor. S-a aplecat, a îndreptat mânecile ţepene ca 
nişte burlane, doar acum am văzut că mâneca dreaptă 
era ruptă de la cot în jos. Adică sfâşiată de-a binelea, ca 
şi cum o haită de câini bezmetici ar fi tras o noapte 
întreagă cu colții de ea. 

— O schijă de antiaeriană, a răspuns bătrânul privirii 
mele întrebătoare. Şi nici măcar una prea mare... 

„dar a spus asta ridicând tonul, cu năduf, i se 
schimonosea gura într-o strâmbătură de desgust, parcă 
abia coborâse de pe aripa IAR-ului. M-am uitat de la 
mâneca sfâşiată la mânuşa de piele neagră. 

— Să ştii că n-am sărit — s-a grăbit bătrânul să adauge 
şi era a doua oară când glasul lui spunea ceva peste 
cuvinte. L-am adus acasă, cu stânga. Asta a fost în 12 
aprilie, pe Zvolen. 

— Şi după aia? 

Umerii  halatului vechi s-au ridicat, ascuţiţi, nu 
interesează ce-a fost după aia. N-a mai fost nimic după 
aia. 

— Aţi făcut şi campania din Ungaria? 

A dat aferat din cap: 

— Tot ce se putea face. 

— Dumnezeule, m-am minunat. 


202 


Se zbătea în capul meu o întrebare, nu pentru prima 
oară, dar acum am întrebat, pentru că trebuia să întreb 
odată, n-aveam nici o dispoziţie pentru istorie în clipa 
aia, însă trebuia să înţeleg, era fundamental, ce se 
întâmplase sub căştile acestor oameni care purtau 
asemenea scurte de piele în cabina IAR-urilor de 
vânătoare. 

— Vreţi să-mi explicaţi cum a fost asta... 

Multă vreme n-o să uit privirea aceea, poate doar 
atunci când voi şti să discern şi să apreciez subtil o 
cafea, privirea fierbinte şi îngheţată în acelaşi timp: 

— Patria. 

„„„Pentru mine cuvântul pălise, îl foloseau prea mulţi şi 
de prea multe ori, puteam să-l aud fără să tresar, dar 
acum s-au dat zidurile strâmte la o parte, stăteam pe un 
câmp alb, rece, mirosind a fum sleit şi dintr-o dată am 
ştiut cum arată patria pentru bătrânul acela secătuit. Era 
un avion de vânătoare zvelt, cu bot rotund şi cu cabina 
blindată trasă mult înapoi, cu ţevile tunurilor ieşind 
brumate din aripile fine, savant arcuite şi stăteam într-o 
băltoacă de ulei ars, lăţită pe zăpada murdară, privindu-l 
în tăcere şi sugându-mi mâna plină de sânge. Era un 
avion afumat şi trist, adus la aterizare cu preţul mănuşii 
din piele neagră şi a tejghelei de tutungerie şi pe aripile 
ciuruite se rotunjeau, ca nişte sori concentrici, cocardele 
tricolore. 

„„.Nu ştiu cât am tăcut în doi, lângă patul pe care lucea 
mat scurta de piele şi zăcea aruncată cascheta mea cu 
cuc de aur. Bătrânul s-a aplecat, a împăturit haina, a 
dus-o la loc, în dulap şi când s-a întors avea ochii lui 
sleiţi, de toate zilele. Se răcise cafeaua în ceştile de 
porțelan chinezesc de pe capacul primusului stins, dar n- 
o să ştiu niciodată ce gust ar fi avut până la urmă 
cafeaua aceea. Tutungiul vorbea precipitat, grăbit să 
scape de mine, cred că-l înţelegeam — în măsura în care 
putea fi înţeles. 


203 


— Prietena dumitale, de care ai întrebat la telefon, a 
venit acum vreo două săptămâni şi a vorbit cu cineva, o 
colegă, am înţeles, căreia i-a dat o adresă. Nu ascult 
telefoanele altora, dar pe ea o cunoşteam, v-am văzut 
împreună, ştiam că sunteţi aviator şi — o să mă scuzaţi 
— am ascultat ce spunea şi am reţinut că pleacă la 
Cristenau. Asta-i pe lângă Braşov, eu am zburat — s-a 
poticnit, zborul lui vechi nu mai făcea parte din discuţia 
noastră — pe lângă Braşov. Prietena dumitale stătea cu 
spatele la mine şi, iertaţi-mă, am admirat-o, deşi se pare 
că eu nu-i inspir mare simpatie. 

Am mulţumit dând la o parte perdeaua de stambă, am 
trecut aplecat pe sub capacul tejghelei, am ieşit. M-am 
gândit să mă întorc şi să scot cucul de la şapcă, să-i 
desfac ghearele de metal care-l ţin înfipt în stofa cazonă, 
să-l scot şi să-l dau bătrânului, dar n-avea nici un rost. 
Cristenau, mergeam spre casă, un troleibuz a trecut 
zăngănindu-şi tablele şi scoțând scântei violete la 
capetele troleelor lungi, negre. Cristenau, asta vine pe 
lângă Braşov, pe unde zburase... In holul blocului am dat 
de un grup de vecini agitaţi, îşi întrerupseseră şedinţa de 
comitet şi porniseră, în frunte cu „tovarăşul de la 
Spaţiu”, să caute un copil abandonat care se tânguia 
înfiorător în bezna din curte. 

Unii spuneau că e un cor de motani, dar taică-meu 
pretindea sus şi tare, gesticulând patetic, că numai un 
copil mic, un bebeluş în scutece, părăsit în mod laş de 
părinţi iresponsabili, poate scoate asemenea sunete 
sfâşietoare. Au trecut pe lângă mine strivindu-mă de 
perete şi i-am lăsat să se ducă, vâjâind: eram convins, 
dar absolut convins, unul din puţinele adevăruri pentru 
care puteam pune mâna în foc, că o expediţie condusă 
de tata nu putea descoperi decât un motan jigărit, 
oţărându-se la luna chinuită, secţionată de antenele de 
pe acoperişuri. N-am luat liftul, am preferat să urc pe 
scări, mormăind cuvântul magic: Cristenau. 


d N 


204 


x 


Orăşelul era foarte mic şi foarte teuton, cu casele lui 
— fortărețe, înşirate în zid neîntrerupt de-a lungul 
şoselei. În mijloc avea un scuar, vizavi biserica, o librărie 
şi o cofetărie, iar pe zidul verde, îngroşat la bază, al 
cofetăriei, se lăfăia un afiş cu litere roşii vestind 
concertul având ca soliste pe Helga Salm şi Doina 
Limbăşanu. Mai erau un deal abrupt, spânzurat deasupra 
acoperişurilor de ţiglă întunecată şi o cetate veche dar 
încă întreagă, căţărată pe vârful dealului. 

După ce m-am plimbat o oră prin faţa porţilor înalte, 
întărite cu chingi nituite de fier negru şi după ce am mai 
stat o oră pe unica bancă din scuar, m-am lămurit că 
dacă voiam s-o găsesc pe Lena era de ajuns să fiu lângă 
cofetărie în momentul în care, pârâind şi scoțând fum 
albastru, un scuter-furgonetă cu cutie verde aducea 
trigoane abia scoase din cuptorul brutăriei. Şarja de 
trigoane se repeta cam din nouăzeci în nouăzeci de 
minute; m-am uitat la ceas, nu era nevoie, apăruse 
scuterul. Atunci m-am ridicat, am traversat piaţa din faţa 
bisericii, soarele culca umbra turnului ascuţit de-a 
curmezişul drumului meu, ca un avertisment. In faţa 
cofetăriei se strânsese lume, fetele erau blonde, dar nu 
bronzul greu al Lenei, ci un galben palid şi imaterial, ca 
soarele nordic prin ceaţă. Am urcat câteva trepte 
abrupte, cu muchia îmbrăcată în fier negru, am intrat în 
librărie, era un post de observaţie ideal. Sus, deasupra 
uşii, a sunat stins un clopoțel. Lena nici n-a ridicat capul, 
răsfoia o carte, mai mult am simţit-o decât am văzut-o şi 
abia apoi, după doi-trei paşi năuci pe scândurile date cu 
păcură, am reuşit să-mi amintesc cum mă cheamă şi ce 
caut aici. Când naiba intrase? Fata stătea dreaptă lângă 
raftul din fund, pe jumătate întoarsă spre mine, capul 
plecat, tricoul de bumbac, numai că nu era cel cu „Make 


205 


Love...”, tot alb, dar fără nici o inscripţie în cerc pe piept, 
fusta portocalie cu bretele şi între bretele, pe tricoul 
alb... Am strâns pleoapele apăsându-le cu palma, am 
deschis iar ochii, disculeţe strălucitoare dansau rotindu- 
se prin penumbra răcoroasă dintre rafturile cu cărţi. Pe 
tricoul Lenei se vedea o picătură alungită, neagră, plată, 
migălos şlefuită din oţel aspru de mitralieră. Pe urmă 
Lena a ridicat capul, nu m-a privit — am văzut-o doar 
muşcându-şi buzele, a închis cartea, a pus-o la loc în raft 
făcându-i loc printre alte cărţi, dar toate astea cu mişcări 
calme, precise, parcă filmate cu încetinitorul — abia apoi 
s-a apropiat de mine. Se zbătea înnebunit, se spărgea în 
zeci de scântei, se aduna din nou ceva, în fantastice zig- 
zag-uri agitate. 

— Asta-i pentru trigoane? Degetul meu întins arăta 
sacoşa din plastic agăţată de cotul arămiu, Dumnezeule 
mare, ce tâmpit eram ! Lena a şoptit „da”, nu i-am văzut 
mişcarea buzelor, vedeam numai bijuteria de oţel negru 
ridicându-se şi coborând agitată, împreună cu țesătura 
de bumbac alb. 

Am ieşit în stradă, defilau tăcute masive porţi de stejar 
cu broaşte uriaşe, trotuarul se legăna între şirurile de 
muşcate tivind bordura şi temeliile străvechi de piatră 
grosolan cioplită; în mers, braţul fetei atingea mâneca 
bluzei kaki de uniformă şi căutam să potrivesc pasul 
şovăielnic al pantofilor cazoni cu tropotul sandalelor albe. 

— N-ar fi trebuit să vii militar... 

— De ce? Ăstora le plac uniformele. 

— N-ar fi trebuit să vii deloc. 

Un animal hidos rânjea satisfăcut la capătul unui 
burlan prins de zid cu inele înflorate de metal; mi-am 
ferit picioarele de dinţii lui din fontă roasă. Lena mergea 
cu ochii în pământ, muşcându-şi îndărătnică buzele 
cojite. 

— E mai bine să nu ne mai vedem... o vreme. 

— De ce? 


E a 


206 


— Ţi-am scris. 
chestia cu salopeta şi cum cobor de pe pian cu 
ghetele mele de zbor ; numai că eu înţelegeam altfel ce 
scrisese ea acolo. Am încercat s-o apuc de mână: 

— Era foarte bine ce mi-ai scris. 

Nu ştiam săgețile galbene izbucnind din ochii fetei, 
coborându-mi îngheţate în capul pieptului, strângându-se 
într-un ghem dureros: 

— Ce e bine? Că mă agăţ de tine? 

— E firesc ca din când în când să ne agăţăm de cineva. 
E necesar. M-am oprit, răsucindu-mă spre ea ; Lena şi-a 
întors capul. 

— Bine, nu ne certăm. Ai venit să petreci o zi în 
mijlocul naturii. Cumpărăm trigoane şi mergem la 
plimbare. 

Am arătat cu degetul vârful dealului : 

— Cetatea. N-am văzut niciodată o cetate atât de 
întreagă. 

M-a luat de braţ, am reuşit chiar să zâmbesc, aşa a 
început jalnica noastră plimbare în mijlocul naturii. 

„„La cetate se ajungea cu un autobuz care urca 
gâfâind drumul abrupt, mi-am amintit de mastodontul 
galben-roşu, scoțând fum şi căţărându-se din greu pe 
drumul îngheţat spre Cotă. Dar de atunci trecuseră şapte 
luni, aproape opt, reuşisem să iau brevet de pilot pe 
clasice... Lena privea pe geam, cu siguranţa calmă a 
celui care a şi luat o hotărâre; n-a tresărit când i-am 
acoperit cu mâna degetele strânse în jurul barei de pe 
speteaza scaunului din faţă. Maşina a oprit, icnind, sub 
zidurile portocalii; de aproape se vedeau cărămizile 
plate, subţiri, amestecate cu bolovani cenuşii şi stânci 
roşcate de calcar. Cetatea avea aerul acela liniştit, 
încărcat de certitudine, al vechiturilor bine păstrate: 
îmbia la meditaţie. Ne-am aşezat pe un zid scund, nu-i 
găseam rostul, împărțea în două curtea interioară; 
subtilitate de constructor de fortărețe. Curtea avea o 


207 


cocoaşă în mijloc, vârful dealului şi jos, lângă intrarea de 
sub turnul principal, era o tonetă galben-albastră cu 
răcoritoare. Acolo se instalase o societate veselă, beau 
Pepsi, mâncau napolitane, ţipetele lor de fericire tulburau 
liniştea majestuoaselor ziduri. li auzeam ca de foarte 
departe. Se mulase pe mine o armură invizibilă de pâslă 
grea, vedeam, auzeam, mă mişcăm ca printr-un fluid 
confuz, nu acceptam ce se întâmpla, puneam între mine 
şi realitate umile bariere de amânare fierbinte, mă 
adunasem tot în ghemul dureros din piept şi ghemul se 
rostogolea rătăcind aiurea prin mine şi ocolind cu 
încăpățânare lama aceea precisă, tăioasă : NU. Pe 
pietroaiele astea se plimbaseră agale, ducând de braţ 
castelane înfăşurate în lungi voaluri aduse din Orient, 
domni în costume de zale, cu săbii grele atârnate de 
centurile din piele de bivol. Uite, poate chiar în locul 
asta... 

— Pot să te îmbrăţişez ? 

Se mişcau singure, străine, buzele de vată. 

— Nu ştiu. Nu cred că are rost. 

Stăteam pe lespedea încălzită de soarele ce începea 
să coboare şi mă uitam la genunchii fetei, ieşind de sub 
fusta portocalie. N-avea nici un rost. M-am tras lângă ea 
şi i-am cuprins umerii cu braţul. S-a lipit de mine cuo 
mişcare bruscă, parcă smulgându-se de undeva; a închis 
ochii, caldă, îi simţeam sânii strivindu-se de pânza aspră 
a bluzei mele, coama grea îmi mângâia obrajii, respiraţia 
scurtă îmi umezea scobitura umărului. 

— „cred că o să plâng puţin... 

Cădeam  rostogolindu-mă într-un întuneric moale, 
mirosind încins a vară târzie; plângea deja, lacrimile îmi 
lipeau călduţ cămaşa de umăr. 

— Lena, spune-mi totuşi: de ce ? 

— Are importanţă ? 

Nu ştiam precis dacă are importanţă. 

— Taică-tu ? 


208 


— E mai sigur pe el ca oricând... 

M-am rezemat de un crenel, cărămida veche se 
lustruise şi se înnegrise de coatele atâtor generaţii de 
arcaşi; priveam pajiştea de dincolo de zid, turnul, poarta 
şi-mi spărgeam capul încercând să înţeleg. Nu era nimic 
de înţeles. Una din chestiile alea fără „de ce”, chinuite, 
îndelung gândite şi — simţeam — grozav de necesare, 
pentru că altfel am trece în goană pe lângă ele, ferindu- 
ne ochii, cu gâtlejul îngheţat, mânaţi de frica fără nume 
născută în visele urâte. Atât doar, că acum nu eravis. 

— Eu ce o să fac? 

— Ce o să fac şi eu. 

Habar n-aveam ce-o să facă ea; începuse să devină 
„ea”. Nu mai plângea. S-a uitat la ceas, aşa cum te uiţi 
când vrei să pleci cât mai repede dintr-un loc. 

— Haidem, a spus Lena, greu, parcă tăia cuvintele 
sfâşietor, într-o stâncă vie. Se târau prin aerul cald 
blocuri mari de piatră neşlefuită, aspră, arzând îngrozitor 
gâtlejul şi buzele cojite; pluteau lent şi mă izbeau sec în 
piept, în stomac, peste faţă. 

A sărit în picioare şi-a şters obrajii cu dosul palmei, 
ţinea faţa ridicată, nu se ferea. S-a depărtat de-a lungul 
zidului spre poartă, se înnoda un fir dureros între noi, 
întinzându-se incandescent, încordându-se, încercând să 
reţină. M-am ridicat şi am fugit după ea; am ajuns-o chiar 
lângă toneta cu Pepsi. 

— Hai să bem... 

Era acolo o măsuţă albă, cu picioarele de sârmă 
groasă, contorsionată. Am pus două pahare înalte 
aburite de lichidul rece, cafeniu, pe tăblia măsuţei. 
Grupul cel vesel tăcuse, se uitau curioşi spre noi, faţa 
Lenei mânjită caraghios de lacrimile întinse... A întins 
mâna, degetele subţiri au apucat paharul, s-au încleştat 
albe pe sticla brună, au ridicat paharul la gură... Vedeam 
lichidul dispărând în gâlgâituri scurte, întrerupte, vedeam 
gâtul fetei mişcându-se, ochii strânşi, cu pleoapele 


209 


încreţite, puteai să crezi că-i ţine aşa să-i ferească de 
soarele ce-i bătea în faţă, era târziu, se termina ziua 
aceea — ultima; dar eu ştiam că Lena poate să ţină ochii 
deschişi în soare. Ochii ei ştiuţi, cu banda de metal 
galben şerpuind misterios... 

Şi dintr-o dată am simţit o spaimă scurtă, un gol imens 
în cap, în piept — se duseseră vâjâind turnurile înalte, 
zidurile crenelate, copacii piperniciţi crescuţi în lungul 
zidurilor, eram singur şi îngheţat ca. Atunci când simţi 
avionul fâlfâind în aer, stins, cu aripile brusc înmuiate, cu 
elicea fluturând ostenită în ultimele bătăi, cu comenzile 
întinse la refuz înainte de a ceda brutal sub prăbuşirea 
răsucită a pământului în jurul aripilor boante — vrie. Aş fi 
dat orice să mă trezesc mâine pe vremea asta, sau peste 
un an, dacă se poate, dar în anul acela să se întâmple tot 
felul de lucruri nemaipomenite, să trec pe reacţie, să 
catapultez, să salvez un MIG cuprins de flăcări sau să 
plec pe Lună. Am auzit motorul autobuzului gâfâind la 
urcuş, nu m-am întors, fixam cu încăpățânare o pată 
verde de licheni pe zid, semăna cu Africa, sau cu 
America de Sud, sau cu orice alt triunghi cu vârful în jos. 
Am ascultat paşii Lenei foşnind uşor pe pietriş, nu m-am 
întors nici. Atunci; alţi paşi, uşa maşinii trântindu-se, 
scrâşnetul schimbătorului de viteze — gata. Abia atunci 
m-am răsucit... 

Am văzut paharele înalte pe tăblia măsuţei cu picioare 
de fier chinuit, unul plin, încă aburit de lichidul cafeniu 
dinăuntru, celălalt gol, cu urme lipicioase pe fund. 
Stăteau unul lângă altul, înălțându-se ca două coloane 
nesfârşite — două dintre coloanele acelea pe care se 
sprijină cerul. 

Am sărit un parapet înalt, am coborât o scară de piatră 
şi am ieşit în trombă pe poarta cetăţii. 


210 


x 


De sus se putea ajunge în orăşel pe două drumuri: 
şoseaua cu macadam, descriind curbe generoase în 
coasta dealului, şi o potecă spiralată abrupt, strânsă ca 
un tirbuşon, care tăia exact pe la mijloc volutele şoselei. 
Eu am ales a treia cale, cea mai directă: tirbuşonul avea 
scări abrupte, mărginite de balustrade din ţeava, 
pierdeam prea mult timp cu treptele înalte, rotunjite de 
vreme. Coboram în salturi lungi, mi se rostogoleau 
bolovani mari sub picioare, ca nişte cranii de soldaţi, 
muşchiul verde îmi intra în pantofi amestecat cu pământ 
scormonit şi cu aşchii ascuţite de calcar, mă loveam de 
copaci, frânam agăţându-mă de crengi şi-mi dădeam din 
nou drumul la vale. Trăsesem cureluşa caschetei sub 
bărbie, să n-o pierd, dar şapca îmi alunecase pe spate, 
ţinându-mi ceafa ţeapănă. Alunecam stârnind mici 
avalanşe; nuiele elastice mă loveau peste ochi, peste 
mâini. Am văzut acoperişul alb al autobuzului plutind prin 
desişul verde jos, aproape de capătul buclelor largi. Mi- 
am acoperit faţa cu mâna şi m-am lăsat să cad, târând 
bucăţi de piatră, cioturi, jupuind în treacăt frunzele de pe 
crengile tufişurilor; lăsam brazde adânci în pământul 
subţire, dezgolind stânca crudă a dealului. Autobuzul 
scrâşnea din frâne la ultima curbă, am tăiat pieziş 
poteca-tirbuşon, ţeava verde a balustradei mi-a fulgerat 
prin faţa ochilor, foarte aproape, mai mult am simţit-o 
decât am văzut-o. Coboram ca la schi, cantând cu 
pantofii, lunecând iar, scormonind pământul negru, 
fărâmicios şi izbindu-mi gleznele de colții de calcar. Am 
căzut pe nişte trepte lungi, cenuşii, nimerisem într-o 
curte înaltă şi întunecoasă ca o fântână, cu pereţi umezi 
de granit lustruit; în pragul unei uşi deschise stătea o 
femeie blondă, uitându-se după mine cu palma la gură. 
M-am ridicat, deasupra se înălța, dominându-mă, o troiță 


211 


severă, din lemn plesnit de ani, pe coapsa Mântuitorului 
urca, lărgindu-se, o crăpătură care, sus, despărţea 
complet capul de trunchiul chinuit. Am traversat în fugă, 
şchiopătând, curtea aceea; paşii stârneau ecouri vaste şi 
cascheta, a cărei cureluşă se lărgise, se bălângănea pe 
spate, ca pălăriile din pai împletit pe care le purtasem la 
mare acum două milenii. 

Am trecut printr-un gang boltit, muced, pavat cu pietre 
de râu, pavajul se înclina de la margini spre centru şi prin 
canalul astfel format curgea lăptos un pârâiaş de apă 
murdară. Am ieşit aplecând capul şi ridicând picioarele 
peste pragul înalt al uşiţei tăiate în lemnul masiv al 
uriaşei porţi care închidea gangul; era aşa groasă şi 
amintea o uşă de vapor cu pragul acela înalt. 

După penumbra pădurii şi întunericul din gang, lumina 
uscată a străzii ma făcut să clipesc des; ieşisem chiar în 
piaţa bisericii şi am recunoscut în dreapta, după o casă 
maro, zidul verde şi gros, în pantă, al cofetăriei. 
Autobuzul tocmai oprea, mirosind a praf şi a benzină 
încinsă, în dreptul afişului cu Doina Limbăşanu şi Helga 
Salm. 

Am făcut două salturi lungi, m-am lovit de cineva, am 
împins cu umărul o spinare strânsă într-o vestă de 
catifea reiată şi m-am lipit, gâfâind, cu spatele de afiş; 
simţeam prin cămaşa udă literele roşii, ţipătoare, 
uscându-mi spinarea transpirată. Portiera autobuzului s-a 
deschis, era o uşă obişnuită, cu clanţă, nu una din acelea 
pliabile, automate, cu aer comprimat. A coborât o 
bătrână, desfăcându-şi anevoie picioarele vânoase şi 
îndoind mult genunchii ascuţiţi sub rochia largă, cafenie. 
Se înghesuiau umeri, feţe, mâini, Lena era mai în spate, 
cam în dreptul şoferului, îi vedeam mâna bronzată, 
umărul flanelei albe şi o bretea portocalie cu cataramă. 
Au mai coborât, întorcându-se pe scară şi vorbind tare, 
câţiva juni în blugi — grupul vesel de sub poarta cetăţii. 
Apoi am văzut-o pe Lena, întreagă: cădea o rază lată de 


212 


lumină, nu ştiu cum, soarele apunea după dealurile 
violete care în depărtare deveneau munţi, se căsca o 
trecere abruptă de cer purpuriu prin zidul acela negru, 
ferestruit, izbucnea dintre munţi o fâşie de lumină caldă- 
aurie căzând peste fată, înroşindu-i tricoul alb, 
decolorându-i fusta cu bretele şi poleindu-i braţele, 
picioarele... 

M-a văzut şi a dus mâna la gură, exact cu gestul făcut 
de femeia din curtea aceea înaltă, umedă; s-a oprit pe 
scara autobuzului, degetele subţiri strângeau cu putere 
bara de metal albicios, un om solid, cu înfăţişarea obtuză 
a celor plini de ei, s-a poticnit, lovindu-se de ea şi 
împingând-o. Fibrele tari au zvăcnit scurt sub pielea 
arămie, s-au încordat, s-au rotunjit, s-au destins iar... Era 
caraghios individul acela plin de el, poticnindu-se de o 
fată subţire. 

Lena se apropia încet, îmi ardeau spatele literele roşii 
ale afişului, mă usturau obrajii transpiraţi şi zgâriaţi, îi 
vedeam ochii întunecaţi, pulsa în ei, potolit, o lumină 
aurie şi încă ceva, care nu se gândeşte în cuvinte. 
Câteva capete curioase s-au întors, fata n-a văzut, în 
pupilele ei se oglindeau zidul verde, cascheta rotunjindu- 
mi caraghios umerii cu epoleţi pe afişul alb, faţa mea 
— eu eram ? —Nu-mi recunoşteam ochii, trăsăturile 
adâncite, gura, dar am ştiut că aflase ceva chipul acela 
nou în apele întunecate ale ochilor Lenei, pentru că 
zâmbeam. 


SFÂRŞIT 


213