Stephen King — Duma Key

STEPHEN KING 


DUMA KEY 


„Aero... este un Zion Cu CIFCUIt închis." 
(George santayana 


„ Viata e rai rnult decăt iubire şi plăcere, 
AF VErIt GIC SĂ. SO Up aere. 
DAcră-Fi Joc Ure Scă te prinzi 

Tre! să pliteşth din greu 

zii cdi aşa a fost mereu, 

Cu tota ar verut sti. Sper după avere. 
Shark Puppy 


Cum se face un desen [I| 


jicepeţi cu o suprafată albă. Nu e oblgatonu să fie de hârhe sau 
pânză, însă cred cu tărie că trebuie să fie albă. & spunem albă deoarece 
Geri nevoie de un cuvânt dar adevăratul rue este „riurric”. Negrul 
reprezintă absenta juriu, însă albul este abseriii, PHemoneI, Culoarea 
Îi „Nur aduc arunie” 

Cur ne arruriărn să ne aducerii arunteP Asta e o întrebare pe care Fri- 
GT. pus-o deseon după cele întâmplate pe Dura Key, cel rai des la, orele 
ru ale diminetii, cârd stătea Cu Chu purOrut în. ÎPS ILAPaFUL, 
amină ura de pneteriu absent. neon, la acele ore ra, mă găâridesc 


inert ea AEP one PE ur seg Coen, i e engl are mimi ei lea le SE PE e aceea IE ea eo e ai i Sei 


STEPHEN KING 


DUMA KEY 


„Memoria... este un zvon cu circuit închis.“ 
George Santayana 


„Viața e mai mult decăt iubire şi plăcere, 
Am venit aici să sap după avere. 

Dacă-n joc vrei să te prinzi 

Tre' să plăteşti din greu 

Ştii că aşa a fost mereu, 

Cu toții am venit să săpăm după avere. “ 
Shark Puppy 


Cum se face un desen (1) 


Începeţi cu o suprafață albă. Nu e obligatoriu să fie de hârtie 
sau pânză, însă cred cu tărie că trebuie să fie albă. Îi spunem 
albă deoarece avem nevoie de un cuvânt, dar adevăratul nume 
este „nimic“. Negrul reprezintă absența luminii, însă albul este 
absența memoriei, culoarea lui „nu-mi aduc aminte“. 

Cum ne amintim să ne aducem aminte? Asta e o întrebare 
pe care mi-am pus-o deseori după cele întâmplate pe Duma 
Key, cel mai des la orele mici ale dimineții, când stăteam cu 
ochii pironiţi în lipsa luminii, amintindu-mi de prietenii absenți. 
Uneori, la acele ore mici, mă gândesc la orizont. E obligatoriu 
să defineşti orizontul. Trebuie să laşi o urmă pe întinderea 
albului. Un lucru cât se poate de simplu, ați putea spune, însă 


un lucru care recreează lumea este un act de eroism. Sau aşa 
am ajuns să cred. 

Imaginaţi-vă o fetiţă, o simplă copilă. A căzut dintr-o trăsură 
acum aproape nouăzeci de ani, s-a lovit cu capul de o piatră şi 
a uitat totul. Nu doar cum o cheamă, ci totul! Apoi, într-o bună 
zi, îşi aminteşte destul cât să ia un creion în mână şi să facă 
acel prim semn ezitant pe suprafața albă. O linie a orizontului, 
desigur. Dar şi o fisură prin care să răzbată întunericul. 

Totuşi, imaginați-vă mânuța aceea ridicând creionul... 
ezitând... şi apoi lăsând o urmă pe suprafața albă. Imaginați- 
vă curajul de care e nevoie pentru a face acea primă încercare 
de restabilire a lumii vizualizând-o. O voi iubi mereu pe fetița 
aceea, oricât de multe am avut de pătimit din pricina ei. Sunt 
obligat s-o iubesc. Nu am încotro. 

Imaginile sunt încărcate de magie, după cum ştiţi. 


1. Cealaltă viaţă a mea 


I 


Numele meu este Edgar Freemantle. Eram o persoană 
foarte importantă în industria imobiliară. Asta se întâmpla în 
Minnesota, în cealaltă viață a mea. Am învățat chestia asta cu 
„cealaltă viață a mea“ de la Wireman. Vreau să vă povestesc 
despre Wireman, dar mai întâi să isprăvim partea cu 
Minnesota. 

Tre' s-o spun: acolo am fost un veritabil caz de succes. Am 
urcat scara ierarhică în compania în care mi-am început 
activitatea, iar când n-am mai avut unde urca, mi-am dat 
demisia şi am pus bazele propriei mele companii. Şeful firmei 
din care am plecat mi-a râs în nas, mi-a spus că voi da 
faliment într-un an. Cred că asta spun majoritatea şefilor 
când un tânăr de perspectivă porneşte pe cont propriu. 

În cazul meu, totul a mers strună. Când zona 
metropolitană Minneapolis-St Paul a prosperat, Compania 


Freemantle a prosperat şi ea. Când lucrurile au mers mai 
prost, n-am încercat să fac pe breazul. Dar mi-am urmat 
instinctul şi, de cele mai multe ori, rezultatele au fost bune. Pe 
când împlineam cincizeci de ani, eu şi Pam aveam o avere de 
patruzeci de milioane de dolari. Şi eram încă uniți. Aveam 
două fete şi, spre sfârşitul vârstei noastre de aur, Ilse era la 
Universitatea Brown şi Melinda preda în Franța, implicată 
într-un program de schimb de experiență. La vremea la care 
lucrurile au luat-o razna, eu şi soția mea ne făceam planuri 
să mergem în vizită la ea. 

Am suferit un accident pe unul dintre şantiere. A fost destul 
de simplu; când o camionetă, chiar şi un Dodge Ram echipat 
cu toate brizbizurile, se ia la trântă cu o macara înaltă de 
douăsprezece etaje, camioneta cade răpusă de fiecare dată. 
Partea dreaptă a craniului meu doar s-a crăpat. Partea stângă 
s-a lovit atât de tare de stâlpul portierei Ram-ului, încât s-a 
fracturat în trei locuri. Sau poate în cinci. Memoria îmi 
funcționează mai bine ca înainte, dar încă mai are mult de 
recuperat pentru a fi ce a fost odinioară. 

Doctorii au spus că ceea ce am păţit eu la cap se cheamă 
leziune de contralovitura şi că genul ăsta de lucru produce de 
regulă mai multe stricăciuni decât o lovitură directă. Mi-au 
fost rupte coastele. Şoldul drept mi-a fost spulberat. Şi, deşi 
mi-am păstrat vederea în proporție de şaptezeci la sută la 
ochiul drept (mai mult, într-o zi bună), am rămas fără braţul 
drept. 

Era cât pe ce să-mi pierd viața, dar nu s-a întâmplat. Era 
cât pe ce să rămân într-o doagă graţie chestiei cu 
contralovitura, şi la început am rămas, dar mi-a trecut. 
Oarecum. Când mi-a trecut, soția plecase, şi nu „oarecum“. 
Eram căsătoriți de douăzeci şi cinci de ani, dar ştiţi cum se 
spune: se întâmplă şi la case mai mari. Presupun că nu are 
importanţă; ce-a fost a fost. Şi ce s-a dus e bun dus. Uneori e 
mai bine aşa. 

Când spun că am rămas într-o doagă, mă refer la faptul că 
la început n-am putut recunoaşte oamenii - nici pe soția mea - 


şi nici ce s-a întâmplat n-am ştiut. Nu reuşeam să înțeleg de 
ce am dureri atât de mari. Acum, după patru ani, nu-mi mai 
pot aminti felul acela de durere. Ştiu că am suferit şi că a fost 
o suferință sfâşietoare, însă totul e cam abstract. La vremea 
aceea nu era câtuşi de puţin abstract. La vremea aceea aveam 
impresia că sunt în iad şi habar nu aveam ce caut acolo. 

La început te-ai temut că o să mori, apoi te-ai temut că n-o să 
mori. Asta spune Wireman, iar el ştie ce vorbeşte; a petrecut şi 
el o perioadă în iad. 

Totul mă durea neîncetat. Sufeream constant de migrene 
necruțătoare; înăuntrul craniului meu era mereu ca la miezul 
nopții în cea mai mare ceasornicărie din lume. Din cauză că 
ochiul drept era făcut terci, vedeam lumea printr-o peliculă de 
sânge şi nu pricepeam aproape nimic din ea. Nimic nu avea 
nume. Mi-amintesc de o zi când Pam era în cameră cu mine - 
încă eram internat în spital - şi stătea în picioare lângă patul 
meu. Eram extrem de nervos că stătea în picioare deşi, la 
câţiva paşi, în colț, avea pe ce să şadă. 

— Adu prietenul, am spus. Şezi pe prieten. 

— Cum adică, Edgar? a întrebat ea. 

— Prietenul, amicul! am ţipat. Futu-i, adu-l aici pe amic, 
târfă proastă ce eşti! 

Mă durea capul de credeam că mor, iar ea se punea pe 
plâns. O uram pentru asta. N-avea de ce să plângă, pentru că 
nu ea era în cuşcă, nu ea se uita la lume printr-o pâclă 
roşiatică. Nu ea era maimuța din cuşcă. Şi atunci mi s-a 
deschis mintea. 

— Adu-l pe colega aici şi stai jos! 

Mai bine de atât creierul meu zdruncinat nu reuşea să 
exprime ideea de scaun. 

Eram furios tot timpul. Aveam două infirmiere bătrâne, pe 
care le numeam Frigida Unu şi Frigida Doi, de parcă ar fi fost 
personaje într-o bandă desenată cu Dr. Seuss. Mai era o 
voluntară pe care o strigam Pilch Lozenge - habar nu am de 
ce, însă porecla asta avea şi un soi de conotaţie sexuală. 
Pentru mine, cel puțin. Când m-am înzdrăvenit, am încercat 


să dau în oameni. De două ori am încercat s-o înjunghii pe 
Pam şi o dată am reuşit, deşi doar cu un cuțit de plastic. Tot a 
avut nevoie de câteva copci la antebraţ. Au fost momente când 
a trebuit să fiu legat. 

lată ce-mi amintesc cel mai bine din cealaltă viață a mea: o 
după-amiază toridă la sfârşitul şederii mele de o lună într-un 
costisitor azil de recuperare, costisitorul aparat de aer 
condiționat stricat, eu legat în pat, o telenovelă la televizor, o 
mie de clopoței răsunându-mi în cap, durerea arzându-mi şi 
crispându-mi partea dreaptă a corpului ca un vătrai înroşit, 
brațul drept lipsă furnicându-mă, degetele lipsă de la mâna 
dreaptă lipsă zvâcnind, perspectiva unei perioade bune (nu 
ştiu cât de lungi, pentru că estimarea timpului mă depăşeşte) 
până la următoarea doză de Oxycontin, o infirmieră ieşind din 
negura roşie, o creatură care vine să se holbeze la maimuța 
din cuşcă şi spune: „Eşti pregătit să primeşti vizita soției tale?“ 
lar eu răspund: „Numai dacă a adus cu ea un pistol cu care 
să mă împuşte.“ 

N-ai crede că genul acela de durere va trece, dar trece. Apoi 
eşti expediat acasă şi durerea e înlocuită de agonia 
fizioterapiei. Roşul a început să-mi dispară din fața ochilor. Un 
psiholog specializat în hipnoterapie mi-a arătat câteva trucuri 
tari pentru a face față durerilor şi furnicăturilor-fantomă din 
brațul amputat. Pe psiholog îl chema Kamen. Kamen a fost cel 
care mi-a adus-o pe Reba: unul dintre puţinele lucruri pe care 
le-am luat cu mine când am ieşit şchiopătând din cealaltă 
viață şi am intrat în cea pe care am trăit-o în Duma Key. 

— Asta nu-i o terapie psihologică omologată pentru 
controlarea stărilor de furie, a zis doctorul Kamen, deşi 
presupun că e posibil să fi minţit în privinţa asta, pentru a o 
face pe Reba mai atractivă. Mi-a spus că trebuie să-i dau un 
nume cu rezonanţă negativă, aşa că, deşi semăna mai mult cu 
Lucy Ricardo, am numit-o după o mătuşă care obişnuia să 
mă ciupească de degete când eram mic, dacă nu mâncam toți 
morcovii. Apoi, la mai puţin de două zile după ce am primit-o, 
i-am uitat numele. Nu-mi veneau în minte decât nume de 


băieţi, fiecare în parte stârnindu-mi stări tot mai intense de 
furie: Randall, Russell, Rudolph, fututul de River Phoenix. 

Atunci eram deja acasă. Pam a venit să-mi aducă mâncarea 
de dimineaţă şi trebuie să fi văzut expresia mea, căci am 
observat că-şi adună forțele pentru a face față unui acces de 
furie. Dar chiar dacă uitasem numele pufoasei păpuşi roşii pe 
care mi-o dăduse psihologul, mai țineam minte în ce fel 
trebuia s-o folosesc în acea situație. 

— Pam, am spus, am nevoie de cinci minute ca să-mi 
recapăt stăpânirea. O să reuşesc. 

— Eşti sigur...? 

— Da. Acum, ia borâtura aia din ochii mei şi vâră-ţi-o în 
pudra de față. O să reuşesc. 

Nu ştiam dacă eram într-adevăr în stare s-o fac, dar asta 
trebuia să spun. Nu-mi aduceam aminte numele păpuşii 
ăleia, dar îmi aduceam aminte „O să reuşesc“. Asta mi-e clar 
de la sfârşitul celeilalte vieți, cum spuneam întruna „O să 
reuşesc“ chiar şi atunci când ştiam că nu e aşa, chiar şi 
atunci când ştiam că am belit cariciul, că l-am belit în stil 
mare, că l-am belit de să-mi sară ochii din cap. 

— O să reuşesc, am spus, şi Dumnezeu ştie cum arătam, 
pentru că ea a ieşit cu spatele fără un cuvânt, cu tava încă pe 
palme şi cu ceaşca lovindu-se cristalin de farfurie. 

După ce a plecat, am ridicat păpuşa în fața ochilor, 
uitându-mă fix în ochii ei albaştri şi tâmpi şi înfigându-mi 
degetele mari în corpul ei moale. 

— Cum te cheamă, târfă hâdă ce eşti? i-am strigat în față. 

Nu mi-a trecut nici-o clipă prin gând că Pam ar putea 
asculta la interfonul din bucătărie, ea şi infirmiera angajată 
deopotrivă. Sincer să fiu, m-ar fi putut auzi prin uşă şi dacă 
interfonul era stricat. Aveam vlagă în ziua aceea, nu glumă. 

Am început să scutur păpuşa în toate părțile. Capul i se 
bălăngănea şi părul sintetic îi zbura anapoda. Ochii albaştri, 
mari ca de caricatură, păreau să spună „Ooo, om rău ce eşti!“, 
ca Betty Boop într-unul dintre desenele alea animate vechi, pe 


care încă le mai poţi vedea uneori la posturile de televiziune 
prin cablu. 

— Cum te cheamă, târfă? Cum te cheamă, pizdă? Cum te 
cheamă, curvă ieftină plină de zdrențe? Spune-mi cum te 
cheamă! Spune-mi cum te cheamă! 

Spune-mi cum te cheamă, că dacă nu, îți smulg ochii şi-ţi tai 
nasul şi-ţi rup... 

Mental, am făcut atunci o legătură - un lucru care încă mi 
se întâmplă şi acum, patru ani mai târziu, în orăşelul 
Tamazunchale, statul San Luis Potosi, Mexic, scena celei de-a 
treia vieţi a lui Edgar Freemantle. Pentru un moment, m-am 
aflat în camioneta mea, mapa se lovea de vechiul meu sufertaş 
de oțel în spaţiul pentru picioare al pasagerului (mă îndoiesc 
că eram singurul milionar american activ care-şi ia sufertaşul 
cu el la muncă, dar probabil că nu eram mai mult de câteva 
zeci toţi), iar laptopul stătea alături, pe scaun. Din difuzoarele 
radioului o voce de femeie a strigat Era ROŞU! cu o fervoare 
evanghelică. Doar două cuvinte, dar de mai multe nici nu era 
nevoie. Era cântecul despre femeia aceea sărmană care-şi 
transformă frumoasa fiică în prostituată. Se numea „Fancy“ şi 
era cântat de Reba McEntire. 

— Reba, am şoptit şi am strâns păpuşa la piept. Tu eşti 
Reba. Reba-Reba-Reba. 

N-o să mai uit niciodată. 

Am uitat, totuşi - săptămâna următoare - dar atunci nu m- 
am înfuriat. Nu. Am ţinut-o la piept ca pe-o amantă mică, am 
închis ochii şi am vizualizat camioneta distrusă în accident. 
Am vizualizat sufertaşul de oţel lovindu-se de clema de oţel a 
mapei şi vocea femeii s-a auzit din nou din difuzoare, jubilând 
cu aceeaşi fervoare evanghelică: Era ROŞU! 

Doctorul Kamen a spus că acesta este un moment de 
cotitură. Era emoționat. Soția mea a părut mult mai puţin 
emoționată, iar sărutul pe care mi l-a dat pe obraz era din 
categoria celor neutre. De atunci cred că au mai trecut două 
luni până să-mi spună că vrea să divorțăm. 


II 


Pe atunci fie durerea scăzuse, fie mintea mea se adaptase în 
aşa fel încât să-i facă față. Încă mai aveam migrene, dar mai 
rar şi nu întotdeauna aveau aceeaşi forță; între pereţii 
cranieni nu mai era mereu ca la miezul nopţii în cea mai mare 
ceasornicărie din lume. Primeam întotdeauna cu brațele 
deschise Vicodinul la ora cinci şi Oxycontinul la opt - până să 
înghit pastilele alea magice, abia şontâcăiam în cârja mea 
canadiană de un roşu aprins - dar şoldul reconstruit începea 
să mi se vindece. 

Kathy Green, Regina  Fizioterapiei, venea la Casa 
Freemantle din Mendota Heights lunea, miercurea şi vinerea. 
Aveam voie să iau un Vicodin în plus înainte de şedinţele 
noastre, însă strigătele mele tot umpleau casa până când 
puneam punct. Încăperea de la subsol fusese transformată în 
sală de terapie, cu tot cu cadă de baie pentru persoane cu 
handicap. După două luni de tortură, reuşeam serile să cobor 
acolo singur ca să-mi exersez piciorul şi să încep să-mi lucrez 
cât de cât abdomenul. Kathi spunea că, dacă fac treaba asta 
câteva ore înainte de culcare, corpul meu elimină endorfine şi 
asta mă face să dorm mai bine. 

În timpul unuia dintre aceste exerciţii fizice de seara - 
Edgar în căutarea endorfinelor misterioase - s-a întâmplat ca 
Pam, persoana cu care eram căsătorit de un sfert de secol, să 
coboare scările şi să-mi spună că vrea să divorțeze. 

M-am oprit din ce făceam - abdomene - şi m-am uitat la ea. 
Şedeam pe un covoraş de exerciții. Ea stătea la baza scărilor, 
la o distanță prudentă, în cealaltă parte a încăperii. Aş fi 
putut s-o întreb dacă vorbeşte serios, dar lumina era foarte 
bună unde stătea ea - aveam tuburi cu neon - şi n-a fost 
nevoie. Oricum, nu cred că este genul de glumă pe care s-o 
facă femeile la şase luni după ce soțul lor aproape că şi-a 
pierdut viața într-un accident. Aş fi putut s-o întreb de ce, dar 
ştiam. Vedeam bine cicatricea albă de pe brațul ei, acolo unde 


o înjunghiasem cu cuțitul de plastic de pe tava cu mâncare de 
la spital, iar ăsta nu era decât cel mai neînsemnat dintre 
motive. Mi-am amintit că i-am spus, nu cu foarte mult timp în 
urmă, să ia borâtura aia din ochii mei şi să şi-o vâre în pudra 
de față. M-am gândit să-i cer măcar să se mai gândească la 
asta, dar furia m-a umplut din nou. În zilele acelea, furia 
nefondată, cum o numea doctorul Kamen, era prietenul meu 
cel rău. lar ceea ce simțeam atunci nu mi se părea a fi câtuşi 
de puțin nefondat. 

Eram la bustul gol. Braţul drept mi se sfârşea la nouă 
centimetri de umăr. Am smucit ciotul spre ea - numai atât 
eram în stare să fac cu muşchiul care-mi rămăsese. 

— Uite aici, am spus, îți arăt degetul mijlociu. Dispari din 
ochii mei, dacă asta simţi. Dispari, cuvă laşă ce eşti! 

Primele lacrimi începuseră să i se rostogolească pe față, însă 
tot încerca să zâmbească. Era o strădanie cam palidă. 

— Curvă, Edgar, zise ea. Cuvântul e curvă. 

— Cuvântul e ăla care spun eu că este, am zis şi mi-am 
reluat exercițiile pentru abdomen. E greu ca naiba să faci asta 
când îţi lipseşte un braţ; corpul are tendința să se răsucească 
pe partea ciungită. Eu nu te-aş fi părăsit, asta-i ideea. Eu nu 
te-aş fi părăsit. Aş fi trecut peste toate greutățile. 

— E diferit, spuse ea. Nu se sinchisi să se şteargă pe față. E 
diferit şi tu ştii asta. Eu, dacă aş avea un acces de furie, nu te- 
aş putea frânge în două. 

— Mi-ar fi al naibii de greu să te frâng în două cu un singur 
braț, am spus, făcând abdomene mai repede. 

— M-ai înjunghiat cu un cuţit. 

De parcă despre asta era vorba. Nu era, şi amândoi o ştiam. 

— Era un simplu cuţit de plastic, eu eram cu minţile pe 
jumătate duse şi tu vrei ca astea să fie ultimele tale cuvinte pe 
catul de moarte: „Eddie m-a junghiat cu un muţit de plastic. 
Adio, lume crudă.“ 

— M-ai strâns de gât, spuse ea pe o voce pe care abia am 
auzit-o. 


M-am oprit din făcut abdomene şi m-am uitat năuc la ea. 
Ceasornicăria şi-a reintrat în drepturi în mintea mea; bing- 
bang, să-i dăm bice. 

— Cum adică, te-am strâns de gât? Nu te-am strâns 
niciodată de gât! 

— Ştiu că nu-ţi aduci aminte, dar aşa e. Nu mai eşti acelaşi 
om. 

— O, termină! Păstrează porcăriile astea New Age pentru... 
pentru tipu... pentru... 

Ştiam cuvântul şi vedeam omul pe care îl descria, dar nu 
voia să-mi vină în minte. 

— Pentru muistul ăla chel cu care te vezi în biroul lui. 

— Terapeutul meu, spuse ea, şi sigur că asta m-a înfuriat şi 
mai tare: rostise ea cuvântul în locul meu. Pentru că mintea ei 
nu fusese zdruncinată ca o piftie. 

— Dacă divorţ vrei, divorţ vei avea. Aruncă totul pe gârlă, de 
ce nu? Numai du-te şi dă apă la peşti altundeva. Dispari de 
aici! 

A urcat scările şi a închis uşa fără să se uite îndărăt. Doar 
după ce a plecat mi-am dat seama că voisem să spun „la 
şoareci“. Du-te şi dă apă la şoareci altundeva. 

Ei bine, asta e. Se putea şi mai rău. Aşa spune Wireman. 

Şi eu am fost cel care a plecat de acasă. 


III 


Cu excepţia lui Pam, n-am avut altă parteneră în cealaltă 
viață a mea. Cele Patru Reguli ale Succesului lui Edgar 
Freemantle (puteți să luaţi notițe) erau: nu împrumuta 
niciodată mai mult decât valoarea coeficientului tău de 
inteligență înmulțită cu o sută, nu împrumuta niciodată de la 
un om care-ţi spune pe numele mic de la prima întâlnire, nu 
bea niciodată tărie cât soarele este încă sus pe cer şi niciodată 
nu accepta o parteneră pe care n-ai vrea s-o îmbrăţțişezi goală 
pe un pat de apă. 


Am avut totuşi un contabil în care mă încredeam, Tom 
Riley, şi el m-a ajutat să-mi mut cele câteva lucruri de care 
aveam nevoie din Mendota Heights la căsuţa noastră de la 
lacul Phalen. Tom, un jalnic dublu perdant la jocul căsniciei, 
m-a cicălit întruna. 

— Nu renunțţi la casă într-o situație ca asta, spuse el. 
Numai dacă un judecător te dă afară. E ca şi cum ai renunța 
la avantajul terenului propriu într-un meci de finală. 

Nu-mi păsa mie de avantaj; mă interesa doar să aibă grijă 
cum conduce. Mă crispam de fiecare dată când o maşină 
venind din contrasens părea puţin prea aproape de linia 
mediană. Uneori mă încordam şi apăsam pedala invizibilă de 
frână din partea pasagerului. Cât despre a mă urca eu însumi 
din nou la volan, „niciodată“ mi se părea răspunsul corect. 
Sigur, Dumnezeu adoră surprizele. Asta spune Wireman. 

Kathy Green, Regina Fizioterapiei, divorțase o singură dată, 
însă ea şi Tom erau pe aceeaşi lungime de undă. Mi-o 
amintesc şezând turceşte în salopeta ei mulată, ţinându-mă 
de picioare şi uitându-se la mine cu o incredulitate sumbră. 

— Tu abia ai ieşit din Motelul Morţii fără un braț şi ea vrea 
să arunce prosopul. Pentru că ai înjunghiat-o cu un cuțit de 
plastic când abia îți aminteai cum te cheamă? Să-mi trag una! 
Nu înțelege că temperamentul fluctuant şi amneziile pe 
termen scurt sunt normale în urma traumei suferite după un 
accident? 

— Înţelege că e speriată de mine, am spus. 

— Mda? Ei bine, ascultă ce-ţi spune mămicuţa ta, Sunny 
Jim: dacă-ți găseşti un avocat bun, o poţi face să plătească 
pentru nerozia asta. 

Câteva fire de păr îi scăpaseră din coada bine strânsă şi ea 
le suflă de pe frunte. 

— Trebuie să plătească pentru asta. Fii atent ce-ţi spun: Ce 
s-a întâmplat nu e din vina ta. 

— Spune că am încercat să o strâng de gât. 

— Şi dacă ar fi aşa, probabil că a fi strânsă de gât de un 
ciung e o experiență traumatizantă, ce să zic! Haide, Eddie, fă- 


o să plătească. Sunt sigură că nu-i treaba mea, dar nu-mi 
pasă. Nu are voie să facă ceea ce face. 

— Cred că problema nu e doar faptul că am strâns-o de gât 
şi că am înjunghiat-o cu un cuţit de plastic. 

— Dar care e? 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Ea ce spune? 

— Ea nu spune nimic. 

Dar eu şi Pam eram împreună de mult timp, şi chiar dacă 
dragostea dintre noi se transformase într-o atitudine de 
toleranță pasivă, credeam că încă o cunosc destul de bine ca 
să ştiu că da - mai era ceva, încă mai era ceva, şi că de asta 
voia ea să scape. 


IV 


Nu la mult timp după ce m-am mutat în căsuţa de la lacul 
Phalen, fetele au venit în vizită la mine - tinerele femei. Au 
adus un coşuleţ de picnic. Am stat pe veranda dinspre lac, 
care mirosea a pin, am privit întinderea de apă şi am morfolit 
sendvişuri. Era după Ziua Muncii şi toate vaporaşele cu 
telecomandă fuseseră puse la păstrare pentru la anul. În 
coşuleț era şi o sticlă de vin, dar eu am băut puţin. Adăugat 
medicamentaţiei analgezice, alcoolul avea efecte puternice; o 
singură bere făcea din mine un beţiv îngălat. Fetele - tinerele 
femei - au împărțit restul între ele, lucru care le-a destins. 
Melinda, întoarsă din Franța pentru a doua oară de la 
confruntarea mea cu macaraua (şi deloc bucuroasă de asta), 
m-a întrebat dacă toți adulţii la cincizeci de ani suferă genul 
ăsta de neplăcute interludii regresive, dacă trebuie şi ea să se 
aştepte la aşa ceva. Ilse, mezina, a început să plângă, 
sprijinindu-se de mine, şi a întrebat de ce nu mai poate fi ca 
înainte, de ce nu putem noi - referindu-se la mama ei şi la 
mine - să fim aşa cum am fost înainte. Lin i-a spus că acum 
nu e momentul ca lIlly să facă pe copilul, aşa cum face ea 


mereu, iar Illy i-a arătat degetul mijlociu. Eu am râs. Nu m- 
am putut abţine. Apoi am râs cu toții. 

Îndârjirea lui Lin şi lacrimile lui Ilse nu erau plăcute, însă 
erau sincere şi-mi erau la fel de familiare precum alunița de pe 
bărbia lui Ilse sau vaga linie verticală, care cu timpul avea să 
se adâncească, dintre ochii lui Lin. 

Linnie voia să ştie ce am de gând să fac şi i-am spuscă nu 
ştiu. Mult nu mai aveam până să iau hotărârea de a-mi pune 
capăt zilelor, dar ştiam că dacă o voi face, trebuie neapărat să 
pară un accident. Nu aveam de gând să le las pe cele două 
femei tinere, care tocmai îşi clădeau temelia vieții, să poarte în 
cârcă vinovăția sinuciderii tatălui lor. La fel, nu voiam să las 
după mine povara vinovăţiei asupra femeii cu care împărțisem 
odinioară un milkshake în pat, amândoi goi-puşcă, râzând şi 
ascultând Plastic Ono Band la casetofon. 

După ce au reuşit să se calmeze - după un complet şi total 
schimb de sentimente, cum ar spune doctorul Kamen - țin 
minte că am avut o după-amiază plăcută. Ne-am uitat la 
albume cu fotografii vechi şi ne-am amintit de trecut. Mi se 
pare chiar că am mai râs puţin, însă nu pot avea încredere în 
toate amintirile din cealaltă viață a mea. Wireman spune că 
atunci când e vorba de trecut, cu toţii îndopăm gâscă. 

Ilse a vrut să ieşim toți la cină, dar Lin trebuia să se vadă 
cu cineva la Biblioteca Publică înainte ca aceasta să se 
închidă, iar eu am spus că oricum nu prea am chef de 
plimbare; mă gândeam să citesc câteva capitole din cel mai 
recent roman al lui John Sandford şi apoi să mă culc. M-au 
sărutat - eram din nou prieteni - şi au plecat. 

Două minute mai târziu, Ilse s-a întors. 

— l-am spus lui Linnie că mi-am uitat cheile, zise ea. 

— Înţeleg că nu e aşa, am răspuns. 

— Nu. Tati, i-ai face vreodată rău lui mami? Acum, adică? 
Intenţionat? Am clătinat din cap, dar asta n-a convins-o. Mi- 
am dat seama după cum stătea acolo şi mă privea drept în 
ochi. 

— Nu, am spus. Niciodată. Mai degrabă... 


— Mai degrabă ce, tati? 

— Voiam să spun că mai degrabă mi-aş tăia un braț, dar 
imediat nu mi s-a mai părut o idee prea bună. Zic doar: n-aş 
face-o niciodată, Illy. 

— Atunci, de ce încă îi-e frică de tine? 

— Cred că... pentru că sunt mutilat. 

Mi s-a aruncat în braţe atât de tare, că aproape am căzut 
amândoi pe sofa. 

— O, tati, îmi pare atât de rău! Povestea asta-i nasoală rău! 
Am mângâiat-o uşor pe păr. 

— Ştiu, dar ţine minte asta - mai rău de atât nu poate fi. 

Nu era adevărat, dar dacă aveam grijă, llse nu urma 
niciodată să ştie că i-am spus o minciună sfruntată. 

Un claxon s-a auzit de pe alee. 

— Du-te, am spus şi i-am sărutat obrazul umed. Sora ta nu 
mai are răbdare. A strâmbat din nas. 

— Halal noutate! Sper că nu faci exces de analgezice, nu? 

— Nu. 

— Să mă suni dacă ai nevoie de mine, tati. lau primul 
avion. 

Aşa ar fi făcut. Motiv pentru care nu aveam s-o sun. 

— Sigur. 

Am sărutat-o şi pe celălalt obraz. 

— Ăsta e pentru sora ta. 

A încuviințat şi a ieşit din casă. Eu m-am aşezat pe canapea 
şi am închis ochii. În spatele lor, ornicele băteau şi iar băteau. 


V 


Următorul meu musafir a fost doctorul Kamen, psihologul 
care mi-a dat-o pe Reba. Nu l-am invitat eu. Pentru vizita lui 
trebuia să-i mulțumesc lui Kathi, apriga mea fizioterapeută. 

Deşi nu putea să aibă mai mult de patruzeci de ani, Kamen 
umbla ca un om mult mai în vârstă şi respirația îi şuiera de 
fiecare dată când se aşeza. Se uita printre gene printr-o 


pereche de ochelari cu rame enorme de baga şi peste un enorm 
burdihan în formă de pară. Era un bărbat foarte înalt şi foarte 
tuciuriu, cu trăsături atât de adânc săpate, că păreau ireale. 
Uriaşii lui globi oculari, nasul cât prora unei nave şi buzele 
totemice inspirau respect nemărginit. Xander Kamen arăta ca 
un zeu minor într-un costum de la Men's Warehouse. Mai 
arăta şi ca un candidat cu şanse mari la un infarct sau o 
comoțţie cerebrală fatală înainte să împlinească cincizeci de 
ani. 

Când i-am oferit ceva rece, m-a refuzat, spunând că nu 
poate sta, apoi şi-a pus servieta pe canapea, ca pentru a-şi 
contrazice spusele. S-a afundat ca un submarin lângă brațul 
canapelei (şi continua să se afunde - mă temeam pentru 
arcurile sofalei), uitându-se la mine şi şuierând vesel. 

— Ce vânt te aduce prin părţile astea? l-am întrebat. 

— O, Kathi mi-a spus că ai de gând să-ţi faci felul, zise el pe 
tonul pe care l-ar fi folosit pentru a spune: Kathi mi-a zis că 
dai o petrecere pe peluză şi că serveşti cremeş crocant şi 
proaspăt. E adevărat sau nu zvonul ăsta? 

Am deschis gura, apoi am închis-o la loc. Odată, când 
aveam zece ani şi copilăream în Eau Claire, am luat o carte cu 
benzi desenate de pe stativul rotativ dintr-o drogherie, am 
vârât-o la betelia pantalonilor şi mi-am coborât tricoul peste 
ea. Când ieşeam nepăsător pe uşă, crezându-mă cel mai 
şmecher om din lume, un funcţionar m-a apucat de braţ. Cu 
mâna liberă mi-a ridicat tricoul şi a scos la iveală comoara 
ilicit dobândită. “Asta cum a ajuns acolo?“ m-a întrebat. În cei 
patruzeci de ani scurşi de atunci nu mi-a venit niciodată atât 
de greu să răspund la o întrebare atât de simplă. 

În cele din urmă - cu mult după ce un asemenea răspuns ar 
putea avea cât de cât greutate - am spus: 

— Asta-i ridicol. Habar nu am de unde i-a putut veni ideea 
asta. 

— Nu? 

— Nu. Eşti sigur că nu vrei o cola? 


— Mulţumesc, dar nu. M-am ridicat şi am luat o cola din 
frigiderul din bucătărie. Am strâns bine sticla între ciotul 
brațului lipsă şi piept - se poate face, dar e dureros; nu ştiu ce 
ați văzut în filme, dar când îți rupi coastele te doare mult timp 
după aceea - şi am rotit capacul cu mâna stângă. Sunt 
stângaci. Cu asta ai avut noroc, muchacho, cum spune 
Wireman. 

— Oricum, mă surprinde că ai luat-o în serios, am spus, 
revenind în cameră. 

Kathi e un fizioterapeut extraordinar, dar nu-i psihiatru. 

Înainte să mă aşez, am pregetat o clipă. 

— La drept vorbind, nici tu nu eşti. Teoretic vorbind. 

Kamen duse o mână enormă căuş la urechea ce părea să 
aibă cam dimensiunea unui sertar de masă. 

— Aud cumva... un zăngănit? Mi se pare că da! 

— Despre ce vorbeşti? 

— E fermecătorul sunet medieval pe care-l scot dispozitivele 
de apărare când se ridică. 

Încercă să-mi facă ironic cu ochiul, dar datorită dimensiunii 
feței lui, ironia era imposibilă; nu putea să exprime decât 
satiră. Totuşi, am înţeles unde bătea. 

— Cât despre Kathi Green, ai dreptate, ce ştie ea? Ea nu 
lucrează decât cu paraplegicii, cvadriplegicii, ciungii cum eşti 
tu, şi cu oamenii care-şi revin de pe urma unor traume 
cerebrale - din nou, cazul tău. De cincisprezece ani, de când 
face asta, a avut ocazia să vadă o mie de pacienți gândindu-se 
că nici măcar o singură secundă din timpul trecut nu mai 
poate fi recâştigată, aşa că n-are cum să recunoască semnele 
unei depresii presuicidale. Zic bine? 

Şedeam în fotoliul gâlmos din fața canapelei şi mă uitam 
posac la el. lată cum apar problemele. lar Kathi Green nu 
făcea decât să le amplifice. Kamen se înclină în față... deşi dată 
fiind circumferința pântecelui său, nu reuşi să se aplece decât 
câţiva centimetri. 

— Trebuie să aştepţi, spuse el. 

M-am uitat năuc la el. EI a încuviinţat din cap. 


— Eşti surprins. Da. Eu nu-s creştin, darămite catolic, şi 
am vederi largi în privința sinuciderii. Totuşi, cred în 
responsabilități şi ştiu că şi tu crezi. Îţi spun doar atât: dacă 
te sinucizi acum... sau chiar peste şase luni... soția şi fiicele 
tale vor şti. Oricât de ingenios o vei face, ele vor şti. 

— Dar nu... 

EI ridică mâna. 

— lar cei de la compania la care ai asigurare de viață - pe o 
sumă foarte mare, sunt sigur - vor şti şi ei. Poate că nu vor 
reuşi s-o dovedească... dar vor încerca din răsputeri s-o facă. 
Zvonurile care se vor isca le vor afecta pe fetele tale, oricât de 
tari crezi că sunt ele când vine vorba de asemenea lucruri. 

Melinda era tare. Cu llse, însă, era o altă poveste. Când 
Melinda era nervoasă, spunea că Illy suferă de „dezvoltare 
întreruptă“, însă eu nu credeam că este aşa. Eu credeam că 
Illy este pur şi simplu sensibilă. 

— lar până la urmă s-ar putea s-o dovedească. 

Kamen ridică din umerii lui enormi. 

— Cât de mult va afecta asta despăgubirea în caz de moarte 
nu-mi dau seama, dar sunt sigur că va şterge o bună parte 
din comoara vieţii tale. 

Eu nu mă gândeam la bani. Eu mă gândeam la o echipă de 
anchetatori trimişi de compania de asigurări să-mi demonteze 
matrapazlâcurile. Şi imediat am pufnit în râs. 

Kamen şedea cu uriaşele lui mâini tuciurii pe genunchii cât 
nişte opritoare de uşă şi se uita la mine cu surâsul lui mic, 
care spunea „Eu le-am văzut pe toate.“ Numai că pe faţa lui 
nimic nu era mic. Aşteptă să mi se stingă râsul, apoi mă 
întrebă ce e aşa de comic. 

— Îmi spui că sunt prea bogat ca să mă sinucid, am zis. 

— Îţi spun să n-o faci acum, Edgar, nimic altceva. Îţi voi 
mai sugera ceva care contravine unei bune părți din 
experiența pe care am acumulat-o. Dar în cazul tău am o 
intuiție foarte puternică - acelaşi fel de intuiție care m-a făcut 
să-ți dau păpuşa. Îţi propun să încerci o abordare geografică. 

— Pardon? 


— E o formă de reabilitare la care apelează deseori alcoolicii 
aflați în ultima fază. Ei speră ca o schimbare de regiune le va 
oferi şansa unui nou început. Va face să le surâdă norocul. 

Am simţit un zvâcnet indefinit. N-aş putea spune că era de 
speranţă, însă era ceva aproape de asta. 

— Rareori dă roade, spuse Kamen. Veteranilor de la 
Alcoolicii Anonimi, care au câte un răspuns la orice problemă 
- acesta e blestemul şi binecuvântarea lor, deşi foarte puţini îşi 
dau vreodată seama de asta - le place să spună: „Dacă urci un 
nemernic într-un avion la Boston, acelaşi nemernic coboară la 
Seattle.“ 

— Şi atunci, cu ce mă ajută pe mine asta? am întrebat. 

— Te ajută. Ce-ţi sugerez este să alegi un loc departe de 
aici, suburbiile St Paul, şi acolo să te duci. Te afli într-o 
situație privilegiată pentru a face asta, dată fiind starea ta 
financiară şi conjugală. 

— Pentru cât timp? 

— Măcar un an. 

Se uită la mine enigmatic. Faţa lui mare era croită special 
pentru o asemenea expresie; gravată pe mormântul lui 
Tutankhamon, cred că l-ar fi pus pe gânduri şi pe Howard 
Carter. 

— lar dac-o să faci ceva la capătul acelui an, Edgar, pentru 
numele lui Dumnezeu - nu, pentru binele fiicelor tale - fă aşa 
încât să pară credibil. 

Dispăruse aproape complet în vechea sofa; acum începu 
lupta ca să se ridice. Am păşit să-l ajut şi el mi-a făcut semn 
cu mâna că se descurcă. Reuşi într-un final să se ridice în 
picioare, şuierând mai puternic ca oricând, şi îşi luă servieta. 
Privi în jos la mine de la înălțimea sa de un metru nouăzeci şi 
cinci, cu globii aceia oculari holbaţi, cu cornea gălbuie, părând 
şi mai mari din cauza ochelarilor cu lentile foarte groase. 

— Edgar, există ceva care să te facă fericit? 

Am cugetat în treacăt la întrebarea aceasta (singurul mod 
care părea sigur) şi am spus: 

— Obişnuiam să desenez. 


De fapt, făceam mai mult decât nişte simple desene, dar 
asta se întâmpla cu mult timp în urmă. De atunci 
interveniseră alte lucruri. Căsnicia, cariera. Care acum se 
duseseră amândouă pe copcă. 

— Când? 

— În copilărie. 

M-am gândit să-i spun că odinioară visam să merg la 
facultatea de artă - îmi cumpăram chiar câte un album cu 
reproduceri când îmi permiteam - dar nu i-am spus. În ultimii 
treizeci de ani, contribuţia pe care am adus-o lumii artistice 
consta în mâzgăleli făcute în timp ce vorbeam la telefon, şi 
probabil că trecuseră zece ani de când cumpărasem ultimul 
album de artă, genul acela pe care îl pui pe măsuța pentru 
cafea ca să-ți impresionezi prietenii. 

— De atunci? 

M-am gândit să mint - nu voiam să par un tip extrem de 
anost - dar am optat pentru adevăr. Oamenilor cu un singur 
braţ le e recomandat să spună adevărul de câte ori e posibil. 
Nu Wireman zice asta, ci eu. 

— Nu. 

— Reapucă-te, mă sfătui Kamen. Ai nevoie de bariere. 

— Bariere, am spus, uimit. 

— Da, Edgar. 

Părea surprins şi puţin dezamăgit, de parcă n-aş fi priceput 
un concept extrem de simplu. 

— Bariere în calea nopții. 


VI 


Cam după o săptămână, Tom Riley a revenit în vizită. Pe 
atunci frunzele începuseră să se îngălbenească şi îmi amintesc 
că funcționarii puneau afişe de Haloween în magazinul Wal- 
Mart din care mi-am cumpărat maculatoare de desen pentru 
prima dată din colegiu încoace... la naiba, poate chiar din 
liceu. 


Ce-mi amintesc cel mai clar despre vizita aceea este cât de 
stânjenit şi nelalocul lui părea Tom. 

I-am oferit o bere şi a acceptat-o. Când m-am întors din 
bucătărie, el se uita la un desen pe care îl făcusem în creion şi 
cerneală - trei palmieri profilați pe o întindere de apă, o 
bucăţică dintr-o verandă închisă ițindu-se la stânga, în prim- 
plan. 

— E bunicel, spuse el. Tu l-ai făcut? 

— Nu, spiriduşii. Vin la ceas de noapte. Îmi cârpesc 
încălțările şi mai fac câte un desen. 

EI râse prea tare şi puse desenul înapoi pe masă. 

— Nu prea seamănă cu Minnesota, scumpule, zise el, 
imitând accentul suedez. 

— L-am copiat dintr-un album, am spus. 

Folosisem de fapt o fotografie dintr-o broşură Realtor. 
Fusese făcută în aşa-numita „cameră Florida“ din Salmon 
Point, locuința pe care tocmai o închiriasem pe un an. Nu 
fusesem niciodată în Florida, nici măcar în vacanţă, dar 
imaginea aceea făcuse apel la ceva adânc înrădăcinat în mine 
şi, pentru prima dată de la accident încoace, mă simțeam de-a 
dreptul nerăbdător. Era ceva vag, însă era ceva. 

— Cu ce te pot ajuta, Tom? Dacă e vorba de firmă... 

— De fapt, Pam m-a rugat să vin la tine. Plecă fruntea în 
pământ. 

— Nu prea voiam să vin, dar nu m-am simțit în stare s-o 
refuz. De dragul vremurilor de demult, ştii. 

— Sigur. 

Tom îmi fusese alături încă din zilele când Compania 
Freemantle nu însemna decât trei camionete, un Caterpillar 
D9 şi o sumedenie de visuri măreţe. 

— Atunci, spune-mi ce-i. N-am să te muşc. 

— Şi-a luat un avocat. Merge mai departe cu divorțul ăsta. 

— N-am crezut nici-o clipă că nu o va face. 

Era adevărat. Încă nu-mi aminteam s-o fi strâns de gât, dar 
îmi aminteam privirea pe care o avea când mi-a spus că am 


făcut-o. Şi mai era un lucru: când Pam îşi punea ceva în cap, 
rareori se răzgândea. 

— Vrea să ştie dacă vrei să apelezi la Bozie. 

A trebuit să zâmbesc la asta. William Bozeman al III-lea era 
un conțopist de şaizeci şi şase de ani, spilcuit, manichiurat, 
purtător de papion, de la firma de avocatură din Minneapolis, 
de serviciile căreia se folosea compania mea, iar dacă ar fi aflat 
că eu şi Tom îi spunem Bozie de cel puţin douăzeci de ani, 
probabil că ar fi făcut o embolie. 

— Nu m-am gândit la asta. Care-i treaba, Tom? Ce vrea, 
mai exact? 

Îşi bău jumătate din bere, apoi puse paharul pe un raft de 
bibliotecă, lângă desenul meu ageamiu. Se rumenise în obraji. 

— Speră că nu va ieşi urât. A spus: „Nu vreau să fiu bogată 
şi nu vreau să mă cert. Vreau doar să fie corect cu mine şi cu 
fetele, aşa cum a fost întotdeauna. Îi transmiţi tu asta?“ Aşa 
că-ți transmit. 

Înălță din umeri. M-am ridicat în picioare, m-am dus la 
geamul mare dintre living şi verandă şi m-am uitat la lac. În 
scurt timp aveam să pot ieşi în propria mea „cameră Florida“, 
orice ar fi fost asta, şi să mă uit în largul golfului Mexic. M-am 
întrebat dacă va fi mai bine, mai altfel, decât să te uiţi în 
largul lacului Phalen. M-am gândit că mă voi mulțumi cu 
„altfel“, cel puţin pentru început. „Altfel“ avea să fie începutul. 
Când m-am întors cu fața, Tom Riley nu părea deloc în apele 
sale. La început am crezut că-i e rău de la stomac, după care 
mi-am dat seama că se străduieşte să nu plângă. 

— Care e problema, Tom? am întrebat. 

El încercă să vorbească şi scoase doar un croncănit lichid. 
Îşi drese glasul şi încercă din nou. 

— Şefule, nu mă pot obişnui să te văd în felul ăsta, cu un 
singur braţ. Îmi pare foarte rău. 

Era o tiradă naturală, neprefăcută şi prietenoasă: mi-a 
mers drept la inimă. Cred că la un moment dat am fost 
amândoi cât pe ce să ne punem pe bocit, ca doi Tipi Sensibili la 


Oprah Winfrey Show. Ideea m-a ajutat să-mi recapăt 
controlul. 

— Şi mie îmi pare rău, am spus, dar încep să mă 
obişnuiesc. Sincer. Acum, bea-ţi berea aia afurisită înainte să 
se răsufle. 

E] râse şi îşi turnă restul de Grain Belt în pahar. 

— Am să-ţi dau o ofertă pe care să i-o comunici ei, am spus. 
Dacă-i convine, ne putem înţelege asupra detaliilor. O învoială 
între patru ochi. Fără avocați. 

— Vorbeşti serios, Eddie? 

— Da. Fă tu o socoteală generală, ca să ştim pe ce ne 
bazăm. Împărţim mălaiul în patru. Ei îi revin trei părţi - 
şaptezeci şi cinci la sută - pentru ea şi fete. Eu iau restul. 
Divorțul în sine... hei, Minnesota e un stat înțelegător, după 
masa de prânz mergem la Borders şi cumpărăm Divorțul 
pentru tonți. 

Părea năucit. 

— Există o asemenea carte? 

— Nu m-am interesat, dar nu se pute să nu existe. 

— Cred că vrei să spui „nu se poate“. 

— Nu asta am spus? 

— Nu contează. Eddie, genul ăsta de învoială o să-ţi facă 
praf averea. 

— Crezi că-mi pasă? Mă doare în cot. Încă îmi pasă de 
companie, iar compania e bine mersi, intactă şi condusă de 
oameni care ştiu ce fac. Cât despre avere, nu propun decât să 
ne dispensăm de egoul care le permite de obicei avocaţilor să ia 
caimacul. Sunt destui bani pentru toţi, dacă suntem 
rezonabili, îşi termină berea, fără a-şi dezlipi ochii de pe mine. 

— Uneori mă întreb dacă eşti acelaşi om pentru care 
lucram, spuse el. 

— Omul acela a murit în camioneta lui, am spus. 


VII 


Pam a acceptat învoiala şi cred că, în locul învoielii, m-ar fi 
primit înapoi dacă m-aş fi oferit - când am luat prânzul ca să 
discutăm amănuntele, pe chip îi apărea şi dispărea o expresie 
aparte, ca soarele printre nori - dar nu m-am oferit. Mie îmi 
stătea mintea la Florida, acel refugiu al proaspeţilor însurăţei 
şi al celor aflați în pragul morţii. Şi cred că în adâncul 
sufletului ei, chiar şi Pam ştia că e mai bine aşa - ştia că omul 
care fusese scos din epava Dodge Ram-ului cu casca de 
protecție mulată peste urechi ca o conservă strivită nu era 
acelaşi individ care urcase în maşină. Viaţa alături de Pam, de 
fete şi de compania de construcții se sfârşise; nu mai erau 
camere în ea pe care să le explorez. Erau, pe de altă parte, uşi. 
Cea pe care scria SINUCIDERE reprezenta în acel moment o 
alegere proastă, după cum arătase doctorul Kamen. Mai 
rămânea deci aceea pe care scria DUMA KEY. 

S-a mai întâmplat însă un lucru în cealaltă viață a mea 
înainte să mă strecor pe acea uşă. E vorba de ceea cea pățit 
Gandalf, terierul Jack Russell al Monicăi Goldstein. 


VIII 


Dacă v-aţi imaginat refugiul meu de convalescenţă ca pe o 
căscioară de pe malul lacului aflată într-o splendidă izolare la 
capătul unui solitar drum de pământ din pădurile nordului, 
ați face bine să vă mai gândiţi - aici e vorba despre o zonă tipic 
suburbană. Locuinţa noastră de lângă lac se afla la capătul 
lui Aster Lane, o stradă pavată care începe de la East Hoyt 
Avenue şi duce la apă. Cei mai apropiaţi vecini sunt soții 
Goldstein. 

În toiul lunii octombrie, am urmat în sfârşit sfatul lui Kathi 
Green şi am început să fac plimbări. Nu erau Marile Plimbări 
de pe Plajă pe care le-am făcut mai târziu, şi mă întorceam şi 
după aceste scurte ieşiri cu dureri crâncene la şoldul rănit (şi 
nu doar o dată cu lacrimi în ochi), însă erau paşi în direcția 


bună. Mă întorceam dintr-una dintre aceste plimbări, când 
doamna Fevereau a lovit cățelul Monicăi. 

Mai aveam un sfert din drumul spre casă când doamna 
Fevereau a trecut pe lângă mine în ridicolul ei Hummer 
muştariu. Ca întotdeauna, avea telefonul celular într-o mână 
şi o ţigară în cealaltă; ca întotdeauna, conducea prea repede. 
Abia am observat, şi în mod sigur nu l-am văzut pe Gandalf, 
atent doar la Monica, ieşind fuga în stradă înaintea mea. 
Fetița venea pe cealaltă parte a străzii în echipament complet 
de cercetaşă. Eu eram atent la şoldul meu reconstruit. Ca 
întotdeauna spre sfârşitul scurtelor mele plimbări, această 
aşa-numită minunăţție medicală părea înțesată cu zece mii de 
cioburi de sticlă. 

Apoi pneurile au urlat şi lor li s-a alăturat ţipătul unei 
fetițe: 

— GANDALF, NU! 

Pentru un moment, am avut o viziune clară şi 
nepământeană a macaralei care aproape că mă ucisese, 
lumea în care trăisem dintotdeauna fiind pe dată înghițită de 
un galben mult mai puternic decât Hummer-ul doamnei 
Fevereau, şi litere negre plutind în el, umflându-se, devenind 
mai mari: LINK-BELT. 

Apoi Gandalf a început şi el să ţipe şi flash-back-ul - ceea ce 
doctorul Kamen ar fi numit amintire recuperată, presupun - a 
dispărut. Până în acea după-amiază de octombrie din urmă 
cu patru ani nu ştiam că şi căţeii pot să ţipe. 

Am rupt-o într-o fugă inegală, izbind trotuarul cu cârja 
mea roşie. Sunt sigur că ar fi părut comic unui străin, dar 
nimeni nu-mi dădea mie atenție. Monica Goldstein stătea 
îngenuncheată în mijlocul străzii, lângă căţel. Gandalf zăcea 
în fața grilajului înalt şi pătrăţos al Hummer-ului. Faţa fetei 
era albă deasupra uniformei verde ca de pădurar, pe care 
atârna o eşarfă cu insigne şi medalii. Capătul eşarfei se 
îmbiba într-o baltă tot mai mare de sânge scurs din căţel. 

Doamna Fevereau pe jumătate sări şi pe jumătate căzu din 
ridicol de înaltul scaun al şoferului. Ava Goldstein veni în fugă 


de la uşa din față a casei sale, strigându-şi fiica pe nume. 
Bluza îi era pe jumătate descheiată. Ea era desculță. 

— Nu te atinge de el, draga mea, nu te atinge de el, spuse 
doamna Fevereau. 

Încă ţinea ţigara în mână şi pufăia nervos din ea. 

Monica nu-i dădu atenţie. Îl mângâie pe Gandalf pe spate. 
Câinele ţipă din nou la aceasta - a fost un țipăt - şi Monica îşi 
acoperi ochii cu podul palmelor, începu să scuture din cap. N- 
o învinovăţeam. 

Doamna Fevereau întinse mâna spre fată, dar se răzgândi. 
Făcu doi paşi în spate, se sprijini de marginea Hummer-ului şi 
ridică ochii spre cer. 

Doamna Goldstein îngenunche lângă fiica sa. 

— Draga mea, o, draga mea, te rog să nu faci aşa! 

Gandalf zăcea în stradă, într-o baltă formată din propriul 
sânge, şi urla. lar atunci aproape că mi-am amintit sunetul pe 
care-l făcuse macaraua. Nu bip-bip-bip-ul pe care trebuia să-l 
facă (avertizarea de mers în marşarier i se stricase), ci 
huruitul cutremurător al motorului său diesel şi sunetul 
şenilelor răscolind pământul. 

— Du-o înăuntru, Ava, am spus. Du-o în casă. 

Doamna Goldstein îşi petrecu braţul pe după umerii fiicei 
sale şi o ajută să se ridice în picioare. 

— Haide, iubita mea. Hai înăuntru. 

— Nu vin fără Gandalf! 

Monica avea unsprezece ani şi era matură pentru vârsta ei, 
dar în acele momente redevenise un copil de trei ani. 

— Nu vin fără cățeluşul meu! 

Eşarfa ei, cu ultimii şapte centimetri din lungime îmbibați 
cu sânge, plescăi lovindu-i-se de fustă şi o împroşcă pe gleznă 
în jos, lăsându-i o dâră lungă de sânge. 

— Monica, du-te în casă şi cheamă veterinarul, i-am spus. 
Spune-i că Gandalf a fost lovit de o maşină. Spune-i că trebuie 
să vină numaidecât. Rămân eu cu cățelul cât eşti plecată. 

Monica mă privi cu ochi în care se citea mai mult decât 
durere, mai mult decât şoc. Se citea nebunie. Cunoşteam bine 


acea privire. O văzusem deseori în propria-mi oglindă. 

— Promiţi? Juri pe roşu? Pe numele mamei tale? 

— Jur pe roşu, jur pe numele mamei mele. Du-te. 

Se duse cu mama ei, aruncând o ultimă privire înapoi peste 
umăr şi scoțând un ultim vaier înainte să urce scările casei 
sale. Eu am îngenuncheat lângă Gandalf, ţinându-mă de bara 
de protecție a Hummer-ului şi lăsându-mă jos aşa cum 
făceam mereu, cu durere şi înclinându-mă tare pe stânga, 
încercând să-mi împiedic genunchiul drept să se îndoaie mai 
mult decât era absolut necesar. Totuşi, am dat glas şi eu unui 
scâncet de durere şi m-am întrebat dacă voi reuşi să mă ridic 
fără ajutor. Nu puteam să mă bazez pe doamna Fevereau; ea 
merse spre partea stângă a străzii, pe picioare rigide şi 
puternic depărtate, apoi se îndoi de mijloc ca într-o reverență, 
după care vomită în rigolă. În tot acest timp, ţinu departe de 
corp mâna în care avea ţigara. 

Mi-am întors atenţia spre Gandalf. Fusese lovit peste labele 
din spate. Avea coloana vertebrală zdrobită. Sânge şi fecale 
ieşeau încet dintre picioarele rupte. Întoarse ochii în sus spre 
mine şi în ei am văzut o oribilă expresie de speranță. Scoase 
uşor limba şi mă linse pe interiorul încheieturii mâinii stângi. 
Avea limba uscată ca iasca şi rece. Gandalf urma să moară, 
dar poate nu destul de repede. Monica avea să iasă din casă şi 
nu voiam ca atunci cățelul să fie în viață şi să-i poată linge şi 
ei încheietura mâinii. 

Ştiam ce trebuie să fac. Nu era nimeni în preajmă care să 
mă vadă făcând-o. Monica şi mama ei erau în casă. Doamna 
Fevereau stătea cu spatele la mine. Dacă ieşise altcineva la 
geam (sau pe peluză) pe străduța aceea, Hummer-ul bloca 
vederea şi nu puteam fi văzut şezând lângă căţel cu piciorul 
beteag întins ciudat într-o parte. Aveam la dispoziție câteva 
momente, numai câteva, şi dacă mă opream să mă gândesc la 
ce făceam, ratam şansa. 

Aşa că am luat partea superioară a corpului lui Gandalf în 
braţe şi, fără preget, m-am văzut din nou pe şantierul de pe 
Sutton Avenue, unde Compania Freemantle se pregăteşte să 


construiască o clădire bancară înaltă de patruzeci de etaje. Mă 
aflu în furgoneta mea. Reba McEntire e la radio şi cântă 
„Fancy“. Îmi dau brusc seama că sunetele scoase de macara 
sunt prea puternice, chiar dacă n-am auzit semnalul de 
avertizare pentru mersul în marşarier, iar când mă uit în 
dreapta, partea de lume care ar trebui să apară în cadrul 
geamului a dispărut. Lumea din acea parte a fost înlocuită de 
galben. Litere negre plutesc acolo: LINK-BELT. Se umflă. 
Răsucesc volanul maşinii spre stânga, la maximum, ştiind că 
e prea târziu. Ţipătul de metal îndoit începe, acoperind radioul 
şi micşorând habitaclul cabinei de la dreapta la stânga, 
pentru că macaraua îmi invadează spațiul, îmi fură spaţiul, 
iar camioneta se înclină pe o parte. Încerc să deschid portiera 
şoferului, dar n-am nici-o şansă. Asta trebuia să fac prima 
dată. Acum însă s-a făcut prea târziu, mult prea repede. 
Lumea din fața mea dispare când parbrizul se transformă în 
lapte înghețat brăzdat de un milion de crăpături. Apoi 
şantierul revine şi se răsuceşte pe un ax invizibil, în timp ce 
parbrizul explodează. Explodează? Îşi ia zborul îndoit la mijloc 
ca o carte de joc, iar eu stau aplecat pe claxon cu ambele 
coate, brațul meu drept executând ultima sa activitate. Abia 
dacă aud claxonul peste sunetul motorului macaralei. LINK- 
BELT continuă să se apropie, împingând portiera pasagerului, 
închizând spaţiul pentru picioare, rupând bordul în bucăţi 
tectonice de plastic. Nimicurile din torpedou se împrăştie care- 
ncotro, radioul amuţeşte, sufertaşul meu se loveşte de mapă şi 
scoate sunete cristaline, şi uite că vine LINK-BELT. LINK-BELT 
este direct deasupra mea, aş putea scoate limba şi să ling 
cratima aia futută. Încep să strig, pentru că atunci începe să 
se simtă presiunea. Presiunea înseamnă brațul meu drept 
împingându-se mai întâi în coaste, apoi lăţțindu-se, apoi 
despicându-se. Sângele mi se revarsă în poală ca o găleată de 
apă caldă şi aud ceva rupându-se. Probabil coastele mele. 
Sună ca nişte oscioare de pui strivite sub călcâiul unui 
bocanc. 


L-am ţinut pe Gandalf la piept şi mi-am spus: Adu 
prietenul, şezi pe prieten, şezi în AMICUL acela futut, târfă 
proastă ce eşti! 

lar acum şed pe colega, şed pe amicul ăla futut, sunt acasă, 
dar acasă nu pare a fi acasă, cu toate ceasurile din Europa 
sunând în interiorul capului meu crăpat şi nu reuşesc să-mi 
aduc aminte numele păpuşii pe care mi-a dat-o Kamen, tot ce- 
mi amintesc sunt nume de băieți: Randall, Russell, Rudolph, 
fututul de River Phoenix. Îi spun să mă lase în pace când intră 
cu fructe şi cu brânză de doi bani, îi spun că-mi trebuie cinci 
minute. O să reuşesc, spun, pentru că asta e expresia pe care 
mi-a dat-o Kamen, asta este ieşirea, ăsta este bip-bip-bip-ul 
care spune „Păzea, Pammy, Edgar dă în marşarier.“ Dar în loc 
să plece, ea ia şervetul de pe tavă ca să-mi şteargă sudoarea 
de pe frunte şi, în timp ce face asta, eu o apuc de gât, pentru 
că în acel moment mi se pare că e vina ei că nu-mi amintesc 
numele păpuşii, totul este vina ei, inclusiv LINK-BELT. O apuc 
cu mâna stângă, cea teafără. Preţ de câteva secunde, vreau s- 
o ucid, şi cine ştie, poate că şi încerc asta. Ceea ce ştiu sigur 
este că prefer să-mi amintesc toate accidentele petrecute pe 
lumea asta dominată de drumuri decât privirea din ochii ei în 
vreme ce se zbate să scape de mâna mea. Apoi îmi spun: Era 
ROŞU! şi-i dau drumul. 

L-am ţinut pe Gandalf la piept aşa cum, odinioară, mi-am 
ținut fiicele sugare şi mi-am spus: O să reuşesc. O să reuşesc. 
O să reuşesc. Am simțit sângele lui Gandalf îmbibându-mi 
pantalonii ca apa caldă şi mi-am spus: Hai, labă tristă, ieşi 
din Dodge. 

L-am ţinut pe Gandalf şi m-am gândit la cum a fost să fiu 
strivit de viu în timp ce cabina camionetei îmi răpea aerul şi 
mi se tăia răsuflarea şi sângele îmi țâşnea pe nas şi auzeam 
pocnituri ca de surcele rupte în timp ce mă lăsa cunoştinţa, 
acelea sunt oasele care ţi se rup în corp: coastele, brațul, 
şoldul, piciorul, pometele, futu-i, craniul. 

Am ţinut câinele Monicăi şi mi-am spus, cu un soi de 
euforie jalnică: Era ROŞU! 


Preţ de o clipă, m-am aflat într-un întuneric brăzdat de acel 
roşu; apoi am deschis ochii. Îl strângeam pe Gandalf la piept 
cu brațul stâng şi ochii lui se holbau în sus la fața mea... 

Nu, dincolo de ea. Şi dincolo de cer. 

— Domnule Freemantle? 

Era John Hastings, bătrânul care trăia mai sus cu două 
case de familia Goldstein. Cu basca de tweed englezesc şi 
sveter fără mâneci, părea pregătit de o excursie prin mlaştinile 
Scoției. Numai de n-ar fi fost expresia îngrozită de pe fața lui. 

— Edgar? Acum îi poţi da drumul. Câinele e mort. 

— Da, am spus, slăbind strânsoarea asupra lui Gandalf. Nu 
mă ajutaţi să mă ridic? 

— Nu ştiu dacă pot, zise John. Cred am cădea amândoi la 
pământ. 

— Atunci, duceţi-vă în casă şi vedeți dacă doamna 
Goldstein şi fiica ei sunt bine. 

— E câinele ei, spuse el. Speram să... Clătină din cap. 

— Este al ei, am confirmat. Şi nu vreau să vină afară şi să-l 
vadă în halul ăsta. 

— Sigur, dar... 

— Îl ajut eu, zise doamna Fevereau. Părea puţin întremată 
şi aruncase ţigara. Întinse mâna spre subsuoara mea dreaptă, 
apoi ezită. N-o să vă doară? 

Ba avea să mă doară, însă mult mai puţin decât dacă 
rămâneam unde eram, aşa că i-am spus „Nu“. Când John 
înainta pe aleea familiei Goldstein, cu m-am sprijinit de bara 
de protecție a Hummer-ului. Cu ajutorul ei, am reuşit să mă 
opintesc în picioare. 

— Presupun că nu aveţi ceva cu care să acoperim cățelul. 

— Ba da, am o bucată de cârpă în portbagaj. 

— Bun. Minunat. 

Ea dădu să ocolească maşina - avea mult de mers, dată 
fiind dimensiunea Hummer-ului - apoi se întoarse. 

— Slavă Cerului că a murit înainte să se întoarcă fetița. 

— Da, am spus. Slavă Cerului. 


LX 


Drumul de întoarcere la căscioara mea de la capătul aleii 
nu era lung, însă tot mi-a luat mult să-l parcurg. Când am 
ajuns, simțeam în mână genul de durere pe care o numisem 
Amorțeală de Cârjă, iar sângele lui Gandalf mi se întărea pe 
cămaşă. Între uşa cu plasă şi canatul uşii din faţă era îndesat 
un cartonaş. L-am scos. Sub imaginea unei fete zâmbitoare 
care saluta cum salută cercetaşele era scris următorul mesaj: 


O PRIETENĂ DIN CARTIER A TRECUT SĂ-ȚI ADUCĂ DELICIOŞI BISCUIŢI 
CERCETAŞI! DEŞI NU TE-A GASIT ACASA ASTAZI, Monica. MAI TREC PE LA 
TINE! NE VEDEM CURAND! 


Monica se iscălise punând punctul deasupra literei i sub 
forma unei fețe zâmbitoare. Şontâcăind spre duş, am mototolit 
cartonaşul şi l-am aruncat în coşul de gunoi. Cămaşa, jeanşii 
şi lenjeria intimă, toate pătate de sânge, le-am aruncat la 
tomberon. Nu voiam să le mai văd vreodată. 


X 


Lexus-ul meu vechi de doi ani era pe aleea din fața casei, 
dar nu mă mai urcasem la volan din ziua accidentului. Un 
puşti din vecini făcea comisioane pentru mine trei zile pe 
săptămână. Kathi Green era şi ea de acord să treacă pe la cel 
mai apropiat supermarket dacă o rugam, sau să mă ducă la 
Blockbuster înaintea uneia dintre scurtele noastre şedinţe 
chinuitoare (după ele eram întotdeauna prea stors de puteri). 
Dacă mi-ațţi fi spus că voi conduce din nou în toamna aceea, 
aş fi izbucnit în râs. Problema nu era piciorul meu beteag; 
simpla idee de a conduce îmi dădea transpirațţii reci. 

Dar nu la mult timp după ce am făcut duş, exact asta 
făceam: mă urcam la volan, vâram cheia în contact şi mă 
uitam peste umărul drept în timp ce ieşeam cu spatele pe alee. 
Luasem patru pilule mici şi roz de Oxycontin în loc de două, 


cât era doza normală, şi mă bazam pe faptul că mă vor ajuta 
să parcurg dus-întors drumul până la magazinul Stop & Shop 
de lângă intersecția East Hoyt cu Eastshore Drive fără să mă 
pierd cu firea sau să ucid pe careva. 

N-am zăbovit la supermarket. Nu am făcut cumpărături în 
sensul normal al cuvântului, ci am dat doar o raită rapidă - o 
oprire la sectorul cu carne urmată de o plimbare împleticită 
prin sectorul cu reduceri, n-am avut cupoane de rambursat, 
n-am avut nimic de declarat. Totuşi, când m-am întors pe 
Aster Lane eram ameţit de-a binelea. Dacă m-ar fi oprit un 
polițist şi m-ar fi pus să umblu pe linie dreaptă, n-aş fi trecut 
testul. 

Nu m-a oprit nimeni. Am trecut pe lângă casa familiei 
Goldstein, în fața căreia erau oprite patru maşini, iar lângă 
trotuar erau parcate cel puţin alte şase. Lumina se revărsa de 
la toate geamurile. Mama Monicăi chemase întăriri pe linia 
fierbinte a familiei şi, după toate aparențele, multe rude 
răspunseseră apelului. Bravo lor! Cu atât mai bine pentru 
Monica. 

Peste mai puţin de un minut, intram pe aleea din fața casei 
mele. În pofida medicamentelor luate, piciorul drept îmi pulsa 
de la apăsarea succesivă a pedalei de acceleraţie şi a frânei, şi 
aveam o migrenă - o simplă durere de cap provocată de 
tensiune. Principala mea problemă, însă, era foamea. Asta mă 
scosese de la început din casă. Numai că „foame“ e un cuvânt 
prea blând pentru ce simțeam. Eram lihnit, iar lasagna 
rămasă în frigider nu-mi era de ajuns. Conţinea carne, dar nu 
într-o cantitate suficient de mare. 

Am intrat în casă sprijinindu-mă în cârjă, amețit de la 
Oxycontin, am luat o tigaie din sertarul de sub aragaz şi am 
trântit-o peste un arzător. Am rotit butonul la maximum, abia 
auzind vup-ul gazului aprinzându-se automat. Eram prea 
ocupat cu ruperea ambalajului de plastic al unui pachet de 
muşchi de vită tocat. Am aruncat carnea în tigaie şi am teşit-o 
cu palma înainte să scot o spatulă din sertarul de lângă 
aragaz. 


Intrând în casă, despuindu-mă de haine şi vârându-mă sub 
duş, reuşisem să confund senzaţia din stomac cu greața - 
părea o explicaţie rațională. Pe când mă clăteam de săpun 
însă, acea senzație se transformase într-un murmur surd, ca 
un motor puternic mergând la ralanti. Medicamentele îmi 
amorțiseră puţin foamea, care acum revenise mai în forță ca 
oricând. Dacă-mi mai fusese atât de foame vreodată, nu-mi 
aduceam aminte când se întâmplase asta. 

Am întors pe cealaltă parte turta de carne grotesc de mare 
şi am încercat să număr până la treizeci. Îmi făceam socoteala 
că treizeci de secunde sunt suficiente pentru a obține ceea ce 
oamenii numesc „carne gătită“. Dacă m-aş fi gândit să pornesc 
ventilatorul şi să împiedic aroma să-mi ajungă la nas, poate 
că mi-ar fi reuşit. Aşa însă, n-am ajuns nici măcar la 
douăzeci. La şaptesprezece am luat o farfurie de carton, am 
răsturnat hamburgerul în ea şi l-am înfulecat aşa, pe 
jumătate crud, sprijinindu-mă de dulap. Când mai aveam vreo 
jumătate, am văzut sucul roşu scurgându-se din carnea roşie 
şi am zărit pentru un moment imaginea foarte vie a lui 
Gandalf uitându-se în sus la mine în vreme ce sângele şi 
fecalele i se scurgeau din rămăşiţele terciuite ale picioarelor 
din spate, mătuindu-i blana. N-am simțit nici cel mai mic 
zvâcnet de scârbă. Dimpotrivă, stomacul îmi cerea avid mai 
multă hrană. Îmi era foame. 

Foame. 


XI 


În noaptea aceea am visat că mă aflu în dormitorul pe care- 
l împărțisem atât de mulți ani cu Pam. Ea dormea alături de 
mine şi nu putea auzi vocea spartă care venea de undeva de la 
parterul casei întunecate: Proaspăt căsătoriți, proaspăt morți, 
proaspăt căsătoriți, proaspăt morți. Suna ca un dispozitiv 
mecanic îndesat într-un ungher dosnic. Am scuturat-o pe 
soția mea, însă ea doar s-a întors pe cealaltă parte. S-a întors 


cu spatele la mine. Cel mai des, visele grăiesc adevărul, nu-i 
aşa”? 

M-am ridicat şi am coborât scările, ţinându-mă de 
balustradă ca să-mi ajut piciorul beteag. Şi era ceva ciudat în 
felul în care mă ţineam de bucata aceea de lemn şlefuit. 
Apropiindu-mă de baza scărilor, mi-am dat seama despre ce 
era vorba. Nu ştiu dacă e corect sau nu, dar lumea asta eo 
lume a dreptacilor - chitarele sunt făcute pentru dreptaci, la 
fel şi pupitrele de la şcoală, şi panourile de bord ale maşinilor 
americane. Balustrada din casa în care trăisem alături de 
familia mea nu făcea excepție; era situată pe dreapta pentru 
că, deşi compania mea construise casa după planurile mele, 
soția şi ambele mele fiice erau dreptace, iar majoritatea decide. 

Cu toate acestea, mâna mea atingea balustrada. 

Sigur că da, mi-am spus. Pentru că este un vis. Exact ca-n 
după-amiaza asta. Ştii? 

Accidentul lui Gandalf n-a fost un vis, am ripostat în gând, 
iar vocea străinului din casa mea - mai aproape ca oricând - a 
repetat Proaspăt căsătoriți, proaspăt morţi, iar şi iar. Oricine 
ar fi fost, persoana se afla în livingul meu. Nu voiam să intru 
acolo. 

Nu, accidentul lui Gandalf n-a fost un vis, mi-am spus. Poate 
că aceste gânduri aparțineau mâinii mele drepte lipsă. Vis a 
fost faptul că l-am omorât. 

Murise, deci, de la sine? Asta încerca să-mi spună vocea? 
Pentru că eu nu credeam că Gandalf murise de la sine. 
Credeam că avusese nevoie de ajutor. 

Am intrat în vechiul meu living. Eram conştient că-mi mişc 
picioarele; înaintam aşa cum te mişti în vise, ca şi când de fapt 
lumea s-ar mişca în jurul tău, ducându-se în urmă ca un 
bizar joc de proiecție. Şi acolo, în vechiul balansoar Boston al 
lui Pam, şedea Reba, Păpuşa Terapeutică, crescută acum la 
dimensiunea unui copil în carne şi oase. Oribilele ei picioare 
roz, fără oase, încălțate în pantofi Mary Jane negri, se legănau 
la mică distanță de podea. Ochii ei goi se holbau la mine. 
Buclele ei roşietice lipsite de viață se mişcau înainte şi-napoi. 


Avea gura mânjită de sânge, iar în vis ştiam că nu era sânge 
de om ori sânge de căţel, ci chestia care se scursese din 
hamburgerul meu aproape crud - chestia pe care o linsesem 
de pe farfuria de carton după ce terminasem de mâncat 
carnea. 

Broscoiul cel rău ne-a urmărit! strigă Reba. Ale DIIINŢ! 


XII 


Cuvântul acela - DIIINŢ! - încă îmi răsuna în minte când m- 
am ridicat în capul oaselor. În poală, luna de octombrie îmi 
revărsa o baltă de lumină rece. Încercam să strig şi scoteam 
doar serii de icnete mute. Inima îmi bubuia în piept. Am întins 
mâna spre veioză şi am evitat la milimetru s-o dobor la podea, 
deşi odată aprinsă am văzut că i-am împins piciorul pe 
jumătate peste marginea noptierei. Ceasul cu radio spunea că 
este 3:19 dimineața. 

Am coborât picioarele din pat şi am dus mâna spre telefon. 
Dacă vei avea cu adevărat nevoie de mine, sună-mă, spusese 
Kamen. Oricând, zi sau noapte. lar dacă numărul lui s-ar fi 
aflat în memoria telefonului din dormitor, probabil că aş fi 
făcut-o. Dar, după ce realitatea şi-a reintrat în drepturi - 
căsuţa de lângă lacul Phalen, nu casa din Mendota Heights, 
nici-o voce dogită la parter - dorința mi-a trecut. 

Reba, Păpuşa Terapeutică, în balansoarul Boston, ajunsă 
de mărimea unui copil în carne şi oase. Ei, bine, de ce nu? 
Fusesem furios, chiar dacă pe doamna Fevereau şi nu pe 
sărmanul Gandalf, şi nici să mă pici cu ceară nu ştiam ce 
legătură aveau broscoii dințoşi cu prefectura. Adevărata 
chestiune, mi se părea, era legată de cățelul Monicăi. Oare îl 
ucisesem eu pe Gandalf sau se stinsese de la sine? 

Sau poate întrebarea era de ce-mi fusese atât de foame 
după aceea. Poate că asta era întrebarea. 

O poftă atât de mare de carne. 

— L-am luat în brațe, am şoptit. 


În braț, vrei să spui, pentru că acum nu mai ai decât unul 
singur. Brațul tău stâng teafăr. 

Îmi aminteam însă că-l luasem în brațe, la plural. Îmi 
îndreptam furia 

(era ROŞU) 

în altă parte de la femeia aia idioată cu ţigara ei şi cu 
telefonul celular şi o răsfrângeam cumva înapoi în mine, într- 
un soi aiuritor de buclă închisă... l-am luat în brațe... în mod 
sigur era o halucinație, dar da, aşa îmi aminteam. 

L-am luat în brațe. 

Îi ţineam gâtul la scobitura cotului stâng, ca să-l pot 
strangula cu mâna dreaptă. 

Să-l strangulez şi să-i curm chinurile. 

Dormeam fără cămaşă, aşa că era uşor să mă uit la ciotul 
mâinii. Nu trebuia decât să întorc capul. Puteam să-l mişc 
puţin, însă doar atât. L-am mişcat de câteva ori, apoi am 
ridicat ochii spre tavan. Bătăile inimii se calmau puţin câte 
puţin. 

— Căţelul a murit din cauza rănilor, am spus. Şi a şocului. 
O autopsie ar confirma asta. 

Numai că nimeni nu face autopsii câinilor care mor după ce 
au fost făcuți terci de un Hummer condus de o femeie aiurită. 

M-am uitat la tavan şi mi-am dorit s-o sfârşesc cu viața 
asta. Cu viaţa asta nefericită care începuse atât de promiţător. 
Credeam că nu voi mai dormi în noaptea aceea, dar până la 
urmă am adormit. În cele din urmă, întotdeauna ne depăşim 
grijile. 

Aşa spune Wireman. 


Cum se face un desen (II) 


Tineţi minte că adevărul stă în detalii. Indiferent cum vedeți 
lumea sau ce stil impune ea muncii voastre de artist, adevărul 
stă în detalii. Desigur, acolo stă şi diavolul - toată lumea spune 
asta - dar poate că adevărul şi diavolul sunt cuvinte care 
desemnează acelaşi lucru. S-ar putea, cine ştie? 


Imaginaţi-vă din nou fetița aceea care a căzut din trăsură. S- 
a lovit la tâmpla dreapta, însă partea stângă a creierului este 
cea care a avut de suferit cel mai tare - contralovitură, v- 
amintiți? În partea stângă e situată aria lui Broca - nu că ar fi 
ştiut cineva asta în anii 1920. Aria lui Broca este responsabilă 
cu limbajul. Dacă te loveşti destul de tare acolo, îţi pierzi 
limbajul, uneori pentru foarte puţin timp, alteori pentru 
totdeauna. Dar - deşi sunt strâns înrudite - vorbirea nu e 
acelaşi lucru cu vederea. 

Fetiţa încă vede. 

Îşi vede cele cinci surori. Rochiile lor. Felul în care vântul le 
răvăşeşte părul atunci când ele vin de afară. Vede mustața 
tatălui ei, acum grizonantă. O vede pe Nan Melda - nu doar 
menajera, ci persoana cea mai apropiată de o mamă pe care 
fetița aceasta o cunoaşte. Vede năframa pe care dădaca şi-o 
înfăşoară în jurul capului atunci când face curățenie; vede 
nodul din faţă, chiar în creştetul frunții înalte şi cafenii a lui 
Nan Melda,; vede brățările de argint ale lui Nan Melda, şi felul 
în care acestea scânteiază în bătaia luminii ce cade prin 
ferestre. 

Detalii, detalii, adevărul stă în detalii. 

Şi vederea cheamă cu disperare vorbirea, chiar şi într-o 
minte deranjată? Un creier rănit? O, cu siguranță, cu siguranță. 

Ea îşi spune: Mă doare capul. 

Ea îşi spune: S-a întâmplat ceva rău, şi nu ştiu cine sunt. 
Sau unde mă aflu. Sau ce sunt toate aceste lumini puternice 
împrejur. 

Ea îşi spune: Libbit? Să fie Libbit numele meu? Înainte, 
ştiam asta. Înainte, puteam să vorbesc, dar acum vorbele mele 
sunt ca peştii în apă. Îl vreau pe bărbatul cu păr deasupra 
buzei de sus. 

Ea îşi spune: Acela e tati meu, dar când încerc să-i rostesc 
numele, îi spun doar „Asăre! Asăre!“, pentru că una zboară pe 
lângă geamul meu. Văd fiecare pană. Îi văd ochii ca de sticlă. 
Îi văd piciorul, felul în care se îndoaie ca şi când ar fi rupt, iar 
cuvântul este stlâmb. Mă doare capul. 


Vin fete. Maria şi Hannah vin. Ei nu-i place de ele aşa cum îi 
place de gemene. Gemenele sunt mici, ca ea. 

Ea îşi spune: Înainte, Măriei şi lui Hannah le spuneam 
Marile Răutăcioase, şi-şi dă seama că ştie din nou. E încă un 
lucru care s-a întors. Numele unui alt detaliu. Va uita din nou, 
dar data viitoare când îşi va aminti, îşi va aminti mai mult. E 
aproape sigură de asta. 

Ea îşi spune: Când încerc să zic Hannah, zic „Asăre! Asăre 
Când încerc să spun Maria, spun „ii! Îi!“ Iar ele râd, 
răutăcioasele alea. Plâng. Îl vreau pe tati şi nu-mi amintesc 
cum să-l strig; cuvântul acela s-a dus din nou. Cuvintele-s ca 
păsările, zboară şi zboară şi zboară departe. Surorile mele 
vorbesc. Vorbesc, vorbesc, vorbesc. Mi-e uscat gâtul. Încerc să 
spun sete. Spun „Ete! Ete!“ Dar ele râd şi atât, răutăcioasele 
alea. Sunt sub bandaj, miros iodul, puturoasa de mine, 
ascultându-le pe ele cum râd. Strig la ele, strig tare, şi ele fug. 
Nan Melda vine, are capul tot roşu pentru că părul îi e 
înfăşurat în năframă. Rotundurile ei scapără scapără scapără 
în bătaia soarelui şi acelor rotunduri le spune brățări. Spun 
„Ete! Ete!“ şi Nan Melda nu ştie. Aşa că atunci spun „Işş! Işş!“ 
şi Nan mă pune pe oliță chiar dacă eu nu vreau să stau pe 
oliță. Sunt pe oliță şi văd şi arăt. „Işş! Işş!* Vine tati. „Ce-i cu 
gălăgia asta?“ plin de bule albe pe față, mai puţin pe un loc 
neted. Acolo a dat cu chestia aia care face părul să dispară. 
Vede că arăt cu degetul. Înţelege. „Ei, păi îi e sete.“ Umple 
paharul. Camera e plină de soare. Praful pluteşte în soare şi 
mâna lui trece prin soare cu paharul şi asta se cheamă că-i 
frumos. Beau până la ultima picătură. Mai strig după aceea, 
dar e mai bine. El mă sărută mă sărută mă sărută, mă 
îmbrățişează mă îmbrăţişează mă îmbrățişează, şi eu încerc 
să-i spun - „lati!“ - şi tot nu pot. Apoi încerc să mă gândesc 
prin derivație la numele lui, şi John e acolo, aşa că mă 
gândesc asta şi cât gândesc John scot „Tati!“ pe gură şi el mă 
îmbrățişează mă îmbrățişează mă îmbrăţişează din nou. 

Ea îşi spune: Tati este primul meu cuvânt de partea asta a 
lucrului rău. 


« 


Adevărul stă în detalii. 


2. Marele Roz 


I 


Abordarea geografică a lui Kamen a dat roade, dar când a 
venit vorba să îndrepte ceea ce nu era în ordine cu capul meu, 
cred că partea cu Florida a fost întâmplătoare. E adevărat că 
trăiam acolo, însă niciodată n-am trăit cu adevărat acolo. Nu, 
abordarea geografică a lui Kamen a dat roade datorită lui 
Duma Key şi a Marelui Roz. Pentru mine, aceste locuri au 
ajuns să constituie o lume aparte. 

Am plecat din St Paul pe 10 noiembrie cu speranţă în suflet, 
dar fără vreo aşteptare anume. Kathi Green, Regina 
Fizioterapiei, a venit să-şi ia rămas-bun de la mine. M-a 
sărutat pe gură, m-a îmbrățişat tare şi mi-a şoptit: 

— Fie ca toate visele tale să se împlinească, Eddie. 

— Mersi, Kathi, am spus. 

Eram mişcat, chiar dacă visul care mă obseda era cel cu 
Reba, Păpuşa Terapeutică, ajunsă la dimensiunea unui copil 
în carne şi oase, şezând în livingul luminat de lună al casei pe 
care o împărțisem cu Pam. De faptul ca visul asta să se 
împlinească mă puteam lipsi. 

— Şi trimite-mi o poză de la Disney World. Abia aştept să te 
văd cu urechi de şoarece. 

— O să-ți trimit, am promis, dar n-am ajuns la Disney 
World. Nici la Sea World, Busch Gardens ori la pista de curse 
Daytona. 

Când am plecat din St Paul, zburând în Lear 55 
(pensionarea dintr-o poziţie privilegiată are avantajele ei), erau 
minus cinci grade şi cădeau primii fulgi ai unei alte lungi ierni 
nordice. Când am aterizat în Sarasota erau treizeci de grade şi 
însorit. Traversând asfaltul către terminalul aeronavelor 


private, încă şontâcăind pe vrednica mea cârjă roşie, am avut 
impresia că-mi aud şoldul spunând „mulțumesc“. 

Când privesc în urmă la momentele acelea, o fac cu un 
ciudat amestec de sentimente: afecțiune, dor, teroare, groază, 
regret şi cu profunda tandrețe pe care numai cei care au 
trecut pe lângă moarte o pot cunoaşte. Cred că asta au simțit 
şi Adam şi Eva. Cu siguranţă au privit în urmă la Eden, nu 
credeți, când porneau desculți pe poteca pe care ne aflăm noi 
acum, în sumbra noastră lume politică plină de gloanţe şi 
bombe şi televiziune prin satelit. Au privit pe lângă îngerul 
care păzea poarta închisă cu sabia lui de foc? Sigur. Cred că 
şi-au dorit să vadă încă o dată lumea verde pe care o 
pierduseră, cu apa ei dulce şi animale blânde. Şi cu şarpele ei, 
desigur. 


II 


Există o întreagă corolă de ostroave de-a lungul coastei 
vestice a Floridei. Dacă ai fi încălțat cum se cuvine, ai putea 
merge pe jos de pe Longboat pe Lido, de la Lido pe Siesta, de pe 
Siesta pe Casei. Următorul pas te duce pe Duma Key, lung de 
paisprezece kilometri şi lat de unu, acolo unde de o parte se 
află Casey Key şi de cealaltă insula Don Pedro. În cea mai 
mare parte e nelocuit, un amestec de ficuşi bengalezi, palmieri 
şi pini australieni, cu plaje neregulate, presărate cu dune, de- 
a lungul marginii golfului. Plaja e străjuită de un şir de iarbă 
de pampas înaltă până la brâu. „larba de pampas îşi are locul 
aici“, mi-a spus Wireman odată, „dar celelalte prostii n-au 
cum să crească fără irigare.“ În mare parte din timpul pe care 
l-am petrecut pe Duma Key, n-a locuit nimeni acolo cu 
excepția mea, a lui Wireman şi a Miresei Naşului. 

Sandy Smith era agentul meu imobiliar în St Paul. Îi 
cerusem să-mi găsească un loc liniştit - nu-s sigur că am 
folosit cuvântul izolat, dar s-ar putea să-l fi folosit - însă 
aproape de utilități. Păstrând în gând sfatul lui Kamen, i-am 


spus lui Sandy că vreau să închiriez pe o perioadă de un an şi 
că prețul nu mă interesează, atât timp cât nu mă jecmăneşte 
prea rău. Chiar şi deprimat şi suferind mai mult sau mai 
puțin tot timpul, nu-mi convenea să se profite de mine. Sandy 
a introdus cerințele mele în computer şi rezultatul a fost Big 
Pink. Aşa a dictat norocul. 

Numai că eu nu prea cred asta. Pentru că până şi picturile 
mele timpurii par să aibă, ştiu şi eu, ceva. 

Ceva. 


III 


În ziua în care am ajuns în maşina mea închiriată (condusă 
de Jack Cantori, tânărul pe care Sandy Smith îl angajase 
printr-o firmă din Sarasota), nu ştiam nimic despre istoria lui 
Duma Key. Ştiam doar că ajungi acolo traversând un pod 
mobil din era WPA'Y, dinspre Casey Key. Odată trecut acest 
pod, am observat că extremitatea nordică a insulei nu 
prezenta vegetaţia care năpădea restul ei. În schimb, se vedea 
un peisaj veritabil (în Florida, asta înseamnă palmieri şi iarbă 
ce necesită irigare permanentă). Am observat vreo şase case 
înşirate de-a lungul drumului îngust şi peticit ce ducea spre 
sud, ultima fiind o hacienda uriaşă şi incontestabil elegantă. 

Şi mai aproape, la mai puţin de lungimea unui teren de 
fotbal în capătul dinspre Duma Key al podului, am văzut o 
casă roz povârnită peste golf. 

— Aia e? am întrebat, spunându-mi în sinea mea: Te rog, fă 
să fie aia. Pe aia o vreau. Aia €, aşa-i? 

— Nu ştiu, domnule Freemantle, spuse Jack. Cunosc 
Sarasota, dar acum e prima oară când vin pe Duma. N-am 
avut niciodată vreun motiv să vin aici. 

Opri lângă cutia poştală, pe care era un 13 mare şi roşu. 
Aruncă o privire la dosarul dintre scaunele noastre. 

— Aşa-i, asta e. Salmon Point, numărul 13. Sper că nu 
sunteți superstițios. 


Am clătinat din cap, fără a-mi dezlipi ochii de ea. Nu mă 
îngrijorau oglinzile sparte sau pisicile negre care-mi tăiau 
calea, însă cred cu tărie în... ei, bine, poate nu în dragoste la 
prima vedere, asta aduce puţin cam mult cu Pe aripile 
vântului pentru gustul meu, dar în atracţie spontană? Sigur. 
Asta am simțit față de Pam prima dată când am văzut-o, cu 
ocazia unei duble întâlniri (ea era cu celălalt tip). Şi asta am 
simțit față de Marele Roz de prima dată. 

Stătea pe piloane cu bărbia proeminentă peste apa în flux. 
Lângă drumul de acces era un anunț cu TRECEREA 
INTERZISĂ agăţat strâmb pe un băț vechi şi cenuşiu, însă am 
bănuit că nu era valabil şi pentru mine. 

— Odată ce semnaţi contractul de închiriere, e a 
dumneavoastră pentru un an, îmi spusese Sandy. Chiar dacă 
se vinde, proprietarul nu vă poate da afară până la expirarea 
termenului. 

Jack conduse încet până la uşa din spate... numai că, dat 
fiind că fațada atârna peste golful Mexic, aceea era şi singura 
uşă. 

— Mă surprinde că au primit aprobare s-o construiască aşa 
aplecată peste apă, spuse el. Presupun că altfel se proceda în 
trecut. 

Pentru el, „în trecut“ probabil că însemna anii 1980. 

— Aceea e maşina dumneavoastră. Sper că e bine. 

Maşina trasă pe scuarul de pavaj crăpat din dreapta casei 
era genul de autovehicul american anonim, de mărime medie, 
în care sunt specializate firmele de închirieri auto. Nu mai 
condusesem din ziua în care doamna Fevereau l-a lovit pe 
Gandalf, şi abia am învrednicit-o cu o privire. Eram mai 
interesat de elefantul dodoloț şi roz pe care îl închiriasem. 

— Nu există restricții cu privire la ridicarea unei construcții 
prea aproape de golful Mexic? 

— Acum, sigur că da, dar nu şi când a fost construită casa 
asta. Practic vorbind, eroziunea plajei e de vină. Mă îndoiesc că 
atârna aşa când a fost construită. 


Avea fără îndoială dreptate. Mi se părea că văd cel puţin un 
metru optzeci din pilonii care susțineau veranda închisă - aşa- 
numita cameră Florida. Dacă acei piloni nu erau afundați 
optsprezece metri în stratul de rocă de dedesubt, casa urma să 
se prăvălească în golful Mexic. Era doar o chestiune de timp. 

Tocmai când mă gândeam la asta, Jack Cantori o spunea 
cu voce tare. Apoi rânji. 

— Dar nu vă faceți probleme; sunt sigur c-o să prindeţi de 
veste din timp. O s-o auziți gemând. 

— Precum Casa Usher, am spus. 

Rânjetul lui se lărgi. 

— Dar probabil că mai e bună încă vreo cinci ani. Altfel ar fi 
trecută pe lista clădirilor periculoase. 

— Nu fii atât de sigur, am spus. 

Jack dăduse cu spatele la uşa dinspre alee, aşa încât 
portbagajul să fie uşor de golit. Nu erau multe în el; trei valize, 
o geantă pentru haine, o valijoară de oţel cu laptopul meu şi 
un rucsac ce conținea primitivele mele obiecte de desen - în 
general caietele şi creioane colorate. Am luat puţine lucruri cu 
mine când mi-am părăsit cealaltă viață. M-am gândit că tot 
ce-mi va trebui mai mult în cea nouă era carnetul de cecuri şi 
cardul American Express. 

— Ce vreţi să spuneți? întrebă el. 

— Cine îşi permite să construiască aici probabil că e capabil 
să ungă roţile la ISC. 

— ISC? Ce-i asta? 

Pentru o clipă, n-am ştiut să-i spun. Vedeam ce voiam să 
spun: oameni în cămăşi albe şi cravată, purtând pe cap căşti 
de protecţie galbene şi ținând în mână mape cu clemă. 
Vedeam până şi pixurile din buzunarul de la cămaşă, şi 
suportul de plastic pentru protejarea buzunarului de care 
erau prinse. Diavolul stă în detalii, corect? Dar nu puteam 
spune ce prescurtează ISC, deşi o ştiam la fel de bine ca pe 
propriul meu nume. Şi, cât ai clipi, m-am înfuriat. Pe dată, mi 
s-a părut că încleştarea pumnului de la mâna stângă şi 
avântarea lui din lateral în mărul lui Adam neprotejat al 


tânărului ce şedea lângă mine reprezentau cel mai logic lucru 
din lume. Aproape imperativ. Pentru că întrebarea lui mă 
făcuse să mă blochez. 

— Domnule Freemantle? 

— O secundă, am spus, şi am gândit: O să reuşesc. 

M-am gândit la Don Field, tipul care inspectase cel puţin 
jumătate dintre construcțiile mele în anii 1990 (sau aşa mi se 
părea), şi mintea mea făcu şmecheria aia a ei cu asocierea 
încrucişată. Mi-am dat seama că şedeam drept de spate, cu 
mâinile încleştate în poală. Înţelegeam de ce puştiul păruse 
atât de îngrijorat. Arătam ca un om care suferă un atac 
gastric. Sau un atac de cord. 

— Scuze, am spus. Am suferit un accident. M-am lovit la 
cap. Uneori, mintea mi se bâlbâie. 

— Nu vă faceți griji, zise Jack. Nu-i mare scofală. 

— ISC este Inspectoratul de Stat în Construcţii. În 
principiu, ei sunt indivizii care decid dacă clădirea ta o să se 
prăbuşească sau nu. 

— Vorbiţi de mită? 

Noul meu tânăr angajat părea mâhnit. 

— Păi, sunt sigur că se întâmplă, mai ales aici. Banii 
vorbesc. 

— Nu fii aşa de cinic. Uneori e doar o chestiune de prietenii. 
Constructorii, antreprenorii, inspectorii în construcții, până şi 
tipii de la Protecția Muncii... toți beau de obicei în aceleaşi 
baruri, şi toţi au urmat aceleaşi şcoli. 

Am râs. 

— Şcoli de corecție, în unele cazuri. 

Jack spuse: 

— Au trecut pe lista neagră vreo două case de vacanţă din 
partea nordică a Casey Key, când eroziunea s-a accelerat 
acolo. Una dintre ele chiar a căzut în apă. 

— Păi, cum spui tu, probabil c-o s-o aud gemând, dar 
pentru moment pare destul de sigură. Hai să ducem înăuntru 
boarfele mele. 


Am deschis portiera, am coborât, apoi m-am poticnit când 
şoldul schilodit mi s-a blocat. Dacă n-aş fi înfipt cârja la timp 
în pământ, l-aş fi salutat pe Marele Roz lăţindu-mă pe pragul 
lui de piatră. 

— Duc eu lucrurile înăuntru, sări Jack. Dumneavoastră 
mai bine intrați şi vă aşezaţi undeva, domnule Freemantle. Nu 
v-ar strica nici ceva de băut. 

Păreţi tare obosit. 


IV 


Drumul îşi pusese amprenta asupra mea, şi eram mai mult 
decât obosit. Când m-am prăvălit în fotoliul din living 
(lăsându-mă ca de obicei pe stânga şi încercând să ţin piciorul 
drept cât mai întins posibil), eram dispus să recunosc că sunt 
istovit. 

Totuşi, încă nu-mi era dor de casă, cel puţin nu încă. În 
vreme ce Jack se mişca de colo-colo, stivuindu-mi bagajele în 
cel mai mare dintre cele două dormitoare şi punând laptopul 
pe masa de lucru din cel mic, privirea îmi era continuu atrasă 
de peretele vestic al livingului, care era în întregime din sticlă, 
şi de camera Florida de dincolo de el, şi de golful Mexic de mai 
departe. Era o întindere nemărginită de albastru, plată ca o 
câmpie într-o după-amiază călduroasă de noiembrie, şi chiar 
şi cu peretele din glasvand închis, auzeam suspinul ei calm şi 
egal. Mi-am spus: Nu are memorie. Era un gând straniu şi 
ciudat de optimist. Când venea vorba de memorie - şi de furie - 
încă mai aveam unele probleme nerezolvate. 

Jack se întoarse din camera pentru oaspeţi şi se aşeză pe 
brațul canapelei - poziția, mi-am spus, unui tânăr care vrea s- 
o ia din loc. 

— Aveţi toate lucrurile de bază, spuse el, plus salată 
congelată, hamburgeri şi un pui din acela prăjit şi ambalat în 
vid; acasă, noi le spunem Pui Astronauţi. Sper că e bine aşa. 

— E bine. 


— Lapte cu doi la sută grăsime... 

— La fel de bine. 

— „şi Half-n-Half2. Data viitoare vă pot lua frişca 
adevărată, dacă vreți. 

— Vrei să-mi înfunzi singura arteră care mi-a rămas? 

El râse. 

— E o cămăruţă cu tot soiul de raha... chestii la conservă. 
Aveţi televiziune prin cablu, computerul e legat la internet - v- 
am luat Wi-Fi, costă puţin mai mult, dar e mişto - şi pot cere 
să se instaleze o antenă parabolică, dacă doriți. 

Am clătinat din cap. Era un puşti de treabă, însă eu voiam 
să ascult golful cum îmi spune vorbe dulci pe care nu şi le va 
aminti un minut mai târziu. Şi voiam să ascult casa, să văd 
dacă are ceva de spus. Nutream bănuiala că s-ar putea să 
aibă. 

— Cheile sunt în plicul de pe masa din bucătărie - acolo-s şi 
cheile de la maşină - şi o listă a numerelor de care s-ar putea 
să aveţi nevoie este pe frigider. Am cursuri la FSU în Sarasota 
zilnic, mai puţin lunea, dar o să ţin mobilul la mine şi o să vin 
marțea şi miercurea la cinci, asta în caz că nu facem alt 
program. E bine aşa? 

— Da. 

Am dus mâna în buzunar şi am scos bancnotele prinse cu 
agrafă. 

— Vreau să-ţi dau ceva în plus. Ai fost nemaipomenit. 

EI flutură din mână, negând. 

— Naa. Serviciul ăsta-i minunat, domnule Freemantle. Bine 
plătit şi rezonabil ca ore de muncă. M-aş simți ca un nesătul 
dacă aş luat ceva în plus. 

Asta mă făcu să râd, şi am pus gologanii înapoi în buzunar. 

— Bine. 

— Poate v-ar prinde bine un pui de somn, sugeră el, 
ridicându-se în picioare. 

— Poate că asta o să şi fac. 

Era ciudat să fiu tratat ca un bunicuţ, dar bănuiam că era 
mai bine să mă obişnuiesc cu situația. 


— Ce s-a întâmplat cu cealaltă casă din nordul Casey Key? 

— Hi? 

— Ai spus că una a ajuns în apă. Ce s-a întâmplat cu 
cealaltă? 

— Din câte ştiu, tot acolo e. Deşi dacă o furtună mare ca 
Charley ar lovi frontal partea asta de coastă, o să fie ca lao 
lichidare de stoc: nimic nu rămâne în urmă. 

Veni spre mine şi întinse mâna. 

— În orice caz, domnule Freemantle, bun venit în Florida. 
Sper c-o să vă trateze cât se poate de bine. 

I-am strâns mâna. 

— Mulţumesc... 

Am pregetat, probabil nu destul de mult cât să observe el, şi 
nu m-am înfuriat. Nu pe el, oricum. 

— Mersi pentru tot. 

— Sigur. 

leşind, mi-a adresat o privire în care se citea o doză infimă 
de nedumerire, aşa încât poate că observase. Poate că totuşi 
observase. Nu-mi păsa. Eram în sfârşit singur. Am ascultat 
pocnetul scoicilor şi al pietrişului sub roți, când maşina lui s-a 
pus în mişcare. Am ascultat zgomotul motorului cum se 
stinge. Slab, slab, tăcere. Acum nu mai era decât suspinul 
moale şi egal al golfului. Şi bătaia inimii mele - slabă şi joasă. 
Niciun ceas. Niciun târâit, niciun dangăt, nici măcar ticăit. 
Am inspirat adânc şi am simţit mirosul stătut, izul uşor umed 
al unui loc ce a stat închis o perioadă destul de lungă, cu 
excepția săptămânalei (sau bisăptămânalei) aerisiri ritualice. 
Mi se părea că simt şi miros de sare şi de ierburi subtropicale 
pentru care încă nu aveam un nume. 

Cel mai mult, am ascultat suspinul valurilor, atât de 
asemănător cu respirația unei uriaşe creaturi adormite, şi am 
privit prin peretele de sticlă care dădea spre apă. Datorită 
poziției elevate a Marelui Roz, de unde şedeam, destul de 
departe în living, nu puteam să văd deloc plaja; din fotoliu, 
puteam foarte bine să mă aflu pe unul dintre acele masive 
tancuri petroliere care înaintează greoi pe ruta petrolului, 


dinspre Venezuela spre Galveston. O pâclă înaltă se furişase 
peste cupola cerului, stingând aproape complet scăpărările de 
lumină de pe apă. La stânga se vedeau trei palmieri profilați 
pe cer, cu frunzele mişcate de brizele uşoare: obiectul primei 
mele tentative de desen post-accident. Nu prea seamănă cu 
Minnesota, scumpule, spusese Tom Riley. 

Privindu-i, am simţit din nou dorința de a desena - era ca o 
foame seacă, localizată însă nu în stomac; a făcut să mă 
furnice mintea. Şi, ciudat, a făcut să mă furnice şi ciotul 
brațului amputat. 

— Nu acum, am spus. Mai târziu. Sunt rupt. 

M-am ridicat din fotoliu la a doua încercare, bucuros că 
puştiul nu mai era acolo să vadă prima încercare eşuată şi să- 
mi audă strigătul copilăresc de exasperare („pizda mă-sii”). 
Odată în picioare, am stat locului legănându-mă în cârjă un 
moment, minunându-mă de cât de obosit eram. De obicei, 
„rupt“ e doar un fel de-a spune, dar în clipa aceea exact aşa 
mă simţeam. 

Mişcându-mă încet - nu aveam deloc intenția să cad din 
prima zi - mi-am croit drum în dormitorul principal. Patul era 
matrimonial, şi nu-mi doream altceva decât să mă duc la el, 
să mă aşez, să arunc cu cârja la podea caraghioasele pernițe 
decorative (pe una era imprimat un desen cu doi cockeri 
țopăitori şi cu destul de surprinzătoarea idee că POATE 
CĂȚEII SUNT DOAR NIŞTE OAMENI CARE DAU CE AU MAI 
BUN ÎN EI), să mă întind şi să dorm două ore. Poate trei. Dar 
mai întâi m-am dus la băncuţa de la picioarele patului - 
mişcându-mă tot cu băgare de seamă, ştiind ce uşor ar fi să 
mă împiedic în propriile-mi picioare şi să cad la gradul acela 
de extenuare - pe care puştiul pusese una peste alta două din 
cele trei valize ale mele. Cea de care aveam nevoie era jos, 
desigur. Am aruncat-o la podea pe cea de deasupra fără 
ezitare şi am tras fermoarul din față al celeilalte. 

Sticloşii ochi albaştri priviră de acolo cu expresia lor de 
eternă surprindere dezaprobatoare: Ooo, om rău ce eşti! Stau 
aici de o veşnicie! O scamă de păr roşu-portocaliu lipsit de 


viață fu eliberată. Reba, Păpuşa Terapeutică, în rochița ei 
albastră de gală şi pantofiori Mary Jane negri. 

M-am întins pe pat cu ea strânsă strâmb între ciotul 
brațului şi coaste. După ce mi-am făcut destul loc printre 
pernițele ornamentale (doar pe cockerii jucăuşi îmi dorisem 
să-i văd pe jos), am aşezat-o lângă mine. 

— Am uitat cum îl cheamă, am spus. L-am ţinut minte tot 
drumul până aici, apoi l-am uitat. 

Reba privea în tavan, unde elicele ventilatorului erau perfect 
nemişcate. Uitasem să-l pornesc. Rebei nu-i păsa dacă pe noul 
meu angajat cu jumătate de normă îl chema lIke, Mike sau 
Andy Can Slyke. Pentru ea era totuna, ea nu era decât un boţ 
de cârpe îndesat într-un corp roz, probabil de vreun oropsit 
copil muncitor din Cambodgia sau, futu-i, Uruguay. 

— Ce-i? am întrebat-o. Obosit cum eram, simțeam vechea 
panică deprimantă cum îşi face culcuş în mine. Vechea furie 
deprimantă. Teama că va continua aşa tot restul vieții mele. 
Sau mai rău! Da, era posibil! Mă vor duce înapoi la azilul de 
recuperare, care nu era de fapt decât iadul spoit proaspăt pe 
dinafară. 

Reba nu răspunse, târfă nevertebrată ce era. 

— O să reuşesc, am spus, deşi nu credeam asta. Şi am 
gândit: Jerry. Nu. 

Jeff. Apoi Te gândeşti la Jerry Jeff Walker, cretinule. 
Johnson? Gerald? Marele Iosafat cel Săltăreț? 

Începeam să-mi pierd coerenţa gândurilor. Începeam să 
alunec spre somn, în pofida furiei şi a panicii. Îmi acordam 
auzul la calma respiraţie a golfului. 

O să reuşesc, mi-am spus. Asociere încrucişată. Ca atunci 
când îți aminteşti ce prescurtează literele ISC. 

M-am gândit la cum spusese puştiul Au trecut pe lista 
neagră vreo două case de vacanță din partea nordică a Casey 
Key şi era ceva în cuvintele astea. Ciotul mă furnica 
insuportabil. Dar să mă prefac că e ciotul altcuiva, dintr-un 
alt univers, şi-ntre timp alungă chestia aia, cârpa aia, ciontul 
ăla, conexiunea aia... 


„„.„alunec spre somn... 

Deşi dacă o furtună mare ca Charley ar lovi frontal partea 
asta de coastă... 

Şi bingo! 

Charley era un uragan, iar când loveau uraganele, trăgeam 
şi eu cu ochiul la Weather Channel, ca tot restul Americii, iar 
expertul lor în uragane era... 

Am ridicat-o pe Reba. Părea să cântărească pe puţin zece 
kilograme în starea molatică, semiadormită, în care mă aflam. 

— Pe tipul cu uraganele îl cheamă Jim Cantore, am spus. 
Pe aghiotantul meu îl cheamă Jack Cantori. Caz închis, futu-i. 

Am trântit-o la loc şi am închis ochii. Poate am mai auzit 
suspinul acela slab dinspre golf preț de alte zece sau 
cincisprezece secunde. Apoi am adormit. 

Am dormit până la apus. A fost cel mai profund, cel mai 
odihnitor somn pe care-l avusesem de opt luni încoace. 


V 


În avion doar ciugulisem şi, în consecință, m-am trezit 
lihnit de foame. Am făcut o duzină de fandări în loc de 
douăzeci şi cinci, cum fac de obicei, pentru a-mi detensiona 
şoldul, am stat puţin la baie, apoi m-am avântat şchiopătând 
spre bucătărie. Mă sprijineam în cârjă, dar nu atât de tare cât 
m-aş fi aşteptat, deoarece dormisem mult. Aveam de gând să- 
mi pregătesc un sendviş, poate două. Speram să fie salam 
feliat, dar îmi făceam socoteala că orice carne conservată din 
frigider era bună. După ce mâncam, voiam s-o sun pe Ilse şi 
să-i spun că am sosit cu bine. Pe llse mă puteam baza să 
trimită e-mailuri tuturor celor interesaţi de starea de bine a 
lui Edgar Freemantle. Apoi îmi puteam lua doza de calmante 
de seară şi să explorez restul noului meu areal. Mă aştepta tot 
etajul casei. 

Ceea ce nu luasem în considerare era felul în care 
priveliştea dinspre vest se schimbase. 


Soarele dispăruse, însă tot mai persista o strălucire 
portocalie deasupra liniei plate a golfului. Era întreruptă într- 
un singur loc de silueta unui vapor mare. Conturul lui era la 
fel de simplu ca desenul unui elev de clasa întâi. Un cablu se 
întindea de la proră spre ceea ce bănuiam că este turnul radio, 
creând un triunghi de lumină. Pe măsură ce lumina aceea 
urca spre cer, portocaliul se stingea într-un verde-albăstrui â 
la Maxfield Parrish, pe care nu-l mai văzusem niciodată cu 
ochii mei... şi totuşi am avut o senzație de deja vu, ca şi când 
poate că totuşi o văzusem - în vise. Poate că toți vedem astfel 
de ceruri în vise, iar mintea noastră, trează fiind, nu le poate 
traduce în culori cu nume precise. 

Deasupra, în negrul din ce în ce mai adânc, primele stele. 

Nu-mi mai era foame şi nu-mi mai doream s-o sun pe Ilse. 
Tot ce voiam era să desenez ceea ce vedeam. Ştiam că n-aş 
putea să redau totul întocmai, însă nu-mi păsa - asta era 
partea frumoasă. Nu-mi păsa nici cât o ceapă degerată. 

Noul meu angajat (pentru o clipă numele lui îmi scăpă din 
nou, apoi am gândit Weather Channel, după care am gândit 
Jack: caz închis, futu-i) îmi pusese rucsacul cu obiecte de 
desen în al doilea dormitor. Am ieşit cu paşi inegali în camera 
Florida cu el, ducându-l stângaci şi încercând să ţin în acelaşi 
timp şi de cârjă. O briză curios de blândă îmi flutură părul. 
Ideea că o asemenea briză şi zăpada din St Paul pot exista în 
acelaşi timp, în aceeaşi lume, mi se părea absurdă - science 
fiction. 

Am pus rucsacul pe masa lungă de lemn negeluit, m-am 
gândit să aprind un bec şi am decis mai bine să nu. Aveam să 
desenez până când nu mai vedeam de întuneric, şi apoi urma 
să pun punct zilei. M-am aşezat în maniera mea caraghioasă, 
am tras fermoarul rucsacului, am scos maculatorul. 
ARTISAN, scria pe copertă. Dat fiind gradul experienței mele 
de acum, asta era o glumă. Am scotocit mai adânc şi am scos 
cutia cu creioane colorate. 

Am desenat şi am colorat cu rapiditate, abia aruncând ochii 
la ce făceam. Am schimbat tonul pornind în sus de lao 


arbitrară linie a orizontului, mişcând creionul galben Venus 
dintr-o parte în cealaltă cu un abandon descătuşat, uneori 
trecând peste vapor (avea să fie primul petrolier din lume care 
să facă gălbinare, socoteam) şi nepăsându-mi. După ce am dat 
strălucirii apusului ceea ce părea a fi profunzimea potrivită - 
se stingea repede acum - am luat portocaliul şi am mai dat 
nuanță, şi mai apăsat. Apoi m-am întors la vapor, fără să mă 
gândesc, doar schițând pe hârtie o serie de linii drepte, negre. 
Asta vedeam. 

Când am terminat, era aproape complet întuneric. 

La stânga, cei trei palmieri foşneau. 

Mai jos şi dincolo de ei - dar nu atât de departe acum, că 
fluxul se întorcea - golful Mexic suspina, de parcă ar fi avut o 
zi lungă şi încă nu terminase ce avea de făcut. 

Deasupra, acum erau mii de stele, şi altele apăreau chiar 
sub ochii mei. 

Asta a fost aici tot timpul, m-am gândit, şi mi-am adus 
aminte ceva ce Melinda obişnuia să spună când auzea la radio 
un cântec care-i plăcea mult: M-a prins din prima. Sub 
petrolierul meu rudimentar, am mâzgălit cuvântul PRIMA cu 
litere mici. Din câte îmi amintesc (iar acum mă descurc mai 
bine la asta), a fost prima dată în viață când am dat nume 
unui desen. lar ca nume este unul bun, nu-i aşa? În ciuda 
întregului dezastru care a urmat, încă mai cred că acela e 
numele perfect pentru un desen făcut de un om care se 
străduia din răsputeri să nu mai fie trist - care încerca să-şi 
aducă aminte cum este să fii fericit. 

Era gata. Am pus creionul jos, şi-n clipa aceea Marele Roz 
mi-a vorbit pentru prima dată. Vocea lui era mai blândă decât 
respirația golfului, însă tot am auzit-o destul de bine. 

Pe tine te aşteptam, a spus. 


VI 


Acela a fost anul în care am dialogat cu mine, şi-n care îmi 
răspundeam. Uneori îmi răspundeau şi alte voci, dar în 
noaptea aceea n-am fost decât eu, persoana mea şi cu mine. 

— Houston, aici Freemantle, mă recepționezi, Houston? 

Vârându-mi capul în frigider. Spunându-mi: Cristoase, 
dacă astea-s lucruri de bază, mă îngrozeşte gândul de a vedea 
cum ar arăta dacă puştiul s-ar hotări să mă aprovizioneze cum 
scrie la carte - aş putea rezista de la începutul până la sfârşitul 
celui de-al Treilea Război Mondial. 

— A, recepţie, Freemantle, te recepționăm. 

— A, avem salam, Houston, avem undă verde la salam, mă 
recepționezi? 

— Recepție, Freemantle, te auzim perfect. Care e situația cu 
maioneza? Aveam undă verde şi la maioneză. Am pregătit 
două sendvişuri din pâine albă cu salam - acolo unde am 
crescut eu, copiii sunt învățați să creadă că maioneza, 
salamul şi pâinea albă reprezintă hrana zeilor - şi le-am 
mâncat la masa din bucătărie. În cămară am găsit o rezervă 
de plăcinte Table Talk, de mere şi afine deopotrivă. A început 
să mă bată gândul să-mi schimb testamentul în favoarea lui 
Jack Cantori. 

Aproape dând pe dinafară de mâncare, m-am întors în 
living, am aprins toate becurile şi m-am uitat la Prima. Nu era 
foarte bun. Dar era interesant. Amurgul mâzgălit avea un ton 
apăsător, ca de furnal, care te descumpănea. Vasul nu era cel 
pe care-l văzusem, însă al meu era interesant într-un fel 
înfiorător. Era mai mult un vas-sperietoare, iar mâzgălelile în 
galben şi portocaliu care i se suprapuneau îl transformaseră 
într-un vas-fantomă, pe deasupra, ca şi când acel apus 
straniu ar fi radiat drept prin el. 

L-am proptit pe televizor, de anunţul care spunea 
PROPRIETARUL CERE CA DUMNEAVOASTRĂ ŞI MUSAFIRII 
DUMNEAVOASTRĂ SA NU FUMAŢI IN CASA. L-am mai privit 
un moment, gândindu-mă că-i trebuie ceva în prim-plan - un 
vas mai mic, poate, doar ca acela mare de la orizont să capete 
o anume perspectivă - dar nu mai simțeam dorința de a 


desena. Pe deasupra, adăugând ceva puteam strica puţinul 
farmec pe care-l avea lucrarea. Am încercat în schimb 
telefonul, spunându-mi că dacă nu funcționează, o pot totuşi 
suna pe Ilse de la mobilul meu, însă Jack se ocupase şi de 
asta. 

M-am gândit că probabil îmi va răspunde robotul ei 
telefonic - fetele de colegiu sunt fete ocupate - însă ea îmi 
răspunse de la primul târâit. 

— Tati? 

Asta m-a speriat la început atât de tare, că n-am putut 
vorbi şi ea întrebă din nou. 

— Tată? 

— Da, am zis. De unde ştiai? 

— Numărul de la care suni are prefix 941. Acolo-i Duma 
aia. Am verificat. 

— Tehnica modernă. Nu reuşesc să ţin pasul. Cum eşti, 
puştoaico? 

— Bine. Întrebarea e cum eşti tu? 

— Eu sunt numai bine. Mai bine decât doar bine, de fapt. 

— Tipul pe care l-ai angajat...? 

— Are clasă. Patul e făcut şi frigiderul e plin. Am ajuns aici 
şi am tras un pui de somn de cinci ore. 

Urmă o pauză, iar când ea vorbi din nou, păru mai 
îngrijorată ca oricând. 

— Nu abuzezi de analgezicele alea, aşa-i? Pentru că 
Oxycontin se zice că-i un fel de cal troian. Nu că ţi-aş spune 
ceva ce nu ştii deja. 

— Nu. Respect doza prescrisă. De fapt... M-am oprit. 

— Ce e, tati? Ce? 

Acum părea aproape pregătită să cheme un taxi şi să ia 
avionul. 

— Tocmai mi-am dat seama că am sărit peste Vicodinul de 
la ora cinci... M-am uitat la ceasul de la încheietura mâinii. 

— Şi şi Oxycontinul de la opt. Fir-aş să fiu! 

— Cât de rea e durerea? 


— Nu atât de rea cât două Tylenol să nu-i facă față. Cel 
puțin până la miezul nopții. 

— Probabil că schimbarea de climă îşi spune cuvântul, zise 
ea. Şi puiul de somn. 

Nu mă îndoiam că acestea erau parte a răspunsului, însă 
nu credeam că asta e tot. Poate era aiurea, însă credeam că 
faptul că desenasem jucase un rol anume. De fapt, era ceva ce 
ştiam aproape sigur. 

Am discutat o vreme şi, puţin câte puţin, am auzit cum îi 
dispare îngrijorarea din glas. Nefericirea îi luă locul. Înţelegea, 
presupun, că toată tărăşenia asta chiar se întâmpla, că mama 
şi tatăl ei nu se vor trezi pur şi simplu într-o dimineaţă şi-şi 
vor retrage cuvintele spuse. Dar promise s-o sune pe Pam şi 
să-i trimită un e-mail Melindei, să le dea de ştire că mă aflu 
încă pe tărâmul celor vii. 

— Nu ai e-mail acolo, tată? 

— Am, dar în seara asta tu eşti e-mailul meu, prăjiturică. 

Ea râse, îşi trase nasul, râse din nou. M-am gândit s-o 
întreb dacă plânge, apoi m-am răzgândit. Mai bine să n-o fac, 
poate. 

— Ilse? Ar trebui să închid acum, dulceaţă. Vreau să fac un 
duş şi să trag obloanele. 

— Bine, dar... 

O pauză. Apoi răbufni: 

— Urăsc să mă gândesc că eşti singur acolo, în Florida! 
Poate cazi în fund la duş! Nu-i corect! 

— Prăjiturică mea, e-n ordine. Sincer. Puştiul... îl cheamă... 
Uragane, mi-am spus. Weather Channel. 

— Îl cheamă Jim Cantori. 

Însă asta fusese la nimereală, dar nu tocmai. 

— Jack, vreau să zic. 

— Nu-i acelaşi lucru, şi ştii asta. Vrei să vin la tine? 

— Numai dacă vrei ca mama ta să ne scalpeze pe amândoi, 
am spus. Vreau ca tu să rămâi acolo unde eşti şi ai grijă de 
tine, scumpa mea. Te mai sun eu. 

— Bine. Dar ai şi tu grijă de tine. Fără prostii. 


— Fără prostii. Recepţionat, Houston. 

— Hă? 

— Nu contează. 

— Tot vreau să aud că-mi promiți, tată. 

Preţ de un teribil şi surprinzător de straniu moment am 
văzut-o pe Ilse la unsprezece ani, Ilse îmbrăcată în uniformă 
de cercetaşă şi uitându-se la mine cu ochii şocaţi ai Monicăi 
Goldstein. Înainte să pot opri cuvintele, m-am auzit spunând: 

— Promit. Promit solemn. Pe numele mamei mele. Ea 
chicoti. 

— Pe asta n-am mai auzit-o până acum. 

— Sunt multe despre mine pe care nu le ştii. Sunt un tip 
profund. 

— Dacă spui tu! O pauză. Apoi: 

— Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc. 

Am pus uşor receptorul înapoi în furcă şi m-am uitat fix la 
el mult timp. 


VII 


În loc să fac duş, m-am plimbat pe plajă până la apă. Am 
descoperit în scurt timp că pe nisip cârja nu-mi e de niciun 
ajutor - că e, de fapt, o piedică - dar odată ce am dat colţul 
casei, marginea apei se afla la mai puţin de doisprezece paşi 
distanță. Dacă mergeam încet, avea să fie uşor. Fluxul era 
blând, vălurelele - înalte de numai câțiva centimetri. Era greu 
să-ți imaginezi apa aceea răscolită într-o devastatoare furie 
uraganică. Imposibil, la drept vorbind. Mai târziu, Wireman 
avea să-mi spună că Dumnezeu ne pedepseşte întotdeauna 
pentru ceea ce nu ne putem imagina. 

Asta era una dintre vorbele lui de duh triste. 

M-am întors pentru a mă înapoia spre casă, apoi m-am 
oprit. Lumina era suficientă ca să văd un covor adânc de scoici 
- o dună de scoici - sub camera Florida suspendată. Când 


fluxul era mare, mi-am dat seama, partea din față a noii mele 
case era aidoma punţii de la prova unei nave. Mi-am amintit 
că Jack spusese că voi prinde de veste din timp dacă golful 
Mexic se hotărăşte să înghită locuinţa, că o voi auzi gemând. 
Probabil că avea dreptate... dar apoi, era de presupus că aş fi 
prins de veste din timp şi pe un şantier, când un utilaj greu 
dădea cu spatele. 

Am şchiopătat înapoi spre locul unde cârja mea stătea 
sprijinită de peretele casei şi am mers pe trotuarul scurt de 
scânduri, pe după colț, către uşă. M-am gândit la duş, dar, în 
schimb, am făcut baie în cadă, intrând şi ieşind din apă în 
felul acela grijuliu, cum stau femeile în şa, pe care Kathy 
Green mi-l arătase în cealaltă viață a mea, amândoi îmbrăcați 
în costume de baie, eu cu piciorul drept semănând cu o 
bucată de carne crunt măcelărită. Acum măcelul rămăsese în 
trecut; corpul meu îşi înfăptuia miracolul. Cicatricele aveau 
să-mi rămână pe viață, însă chiar şi ele se vedeau tot mai 
slab. Deja se vedeau mai slab. 

Uscat şi spălat pe dinţi, am intrat cu cârja în dormitorul 
principal şi am scrutat patul matrimonial, acum golit de 
pernițele decorative. 

— Houston, am spus, avem un pat. 

— Recepție, Freemantle, am răspuns. Eşti gata de pat. 

Sigur, de ce nu? N-aş fi putut să adorm, nu după puiul 
acela de somn, dar puteam sta întins o vreme. Piciorul încă nu 
făcea scandal, chiar şi după expediția până la apă, dar 
simțeam un nod la şale şi încă unul la baza gâtului. M-am 
întins. Nu, somnul ieşea din discuție, dar tot am stins veioza. 
Doar ca să-mi odihnesc ochii. Aveam să zac acolo până ce 
spatele şi gâtul îşi reveneau, apoi voiam să scot o carte din 
valiză şi să citesc. 

Doar să zac acolo o vreme, asta era... 

Până aici am ajuns, după care m-a furat din nou somnul. 
N-am avut niciun vis. 


VIII 


În toiul nopţii am revenit la un soi de stare conştientă şi 
brațul drept mă furnica, iar mâna dreaptă îmi era amorțită, şi 
nu aveam idee unde mă aflu, doar că de sub mine ceva mare 
scrâşnea şi scrâşnea şi scrâşnea. La început am crezut că e 
vorba de o maşinărie, însă era un zgomot prea inegal pentru o 
maşinărie. Şi cumva prea organic. Apoi m-am gândit la dinți, 
dar nimic nu are dinți atât de mari. Nimic din lumea 
cunoscută, cel puţin. 

Respirație, mi-am spus, şi mi se părea corect, dar ce fel de 
animal scoate un scrâşnet atât de puternic când trage aer în 
piept? Şi, Dumnezeule, furnicăturile alea mă scoteau din 
minți, pe tot antebraţul în sus, până la îndoitura cotului. Am 
dat să mă scarpin, întinzând mâna stângă peste piept, şi sigur 
că nu exista cotul, nici antebraţul, şi am scărpinat doar 
cearşaful. 

Asta m-a făcut să mă trezesc complet şi m-am ridicat în 
capul oaselor. Deşi era încă întuneric în cameră, pe geamul 
dinspre vest intra suficientă lumină de la stele pentru ca să 
văd picioarele patului, unde una dintre valizele mele stătea pe 
o băncuţă. Asta mi-a dat poziția exactă. Eram pe Duma Key, 
puţin în largul coastei vestice a Floridei - căminul celor 
proaspăt căsătoriți şi al celor aflați în pragul morţii. Eram în 
casa pe care o numeam deja în gând Marele Roz, iar 
scrâşnetul acela... 

— Sunt scoicile, am murmurat, lăsându-mă înapoi pe 
spate. Scoicile de sub casă. A venit fluxul. 

Am adorat din prima sunetul acela, când m-am trezit şi l- 
am auzit în întunericul nopții, când nu ştiam unde mă aflu, 
cine sunt sau ce părți din mine încă-mi mai aparțin. Era al 
meu. 

M-a prins din prima. 


3. Avantajul noilor resurse 


I 


Ce a urmat a fost o perioadă de recuperare şi tranziție de la 
cealaltă viață a mea la cea pe care o trăiam pe Duma Key. 
Doctorul Kamen probabil ştia că în astfel de clipe, majoritatea 
schimbărilor mari se petrec pe dinăuntru: tulburări civile, 
revolte, revoluții şi, în cele din urmă, execuţii în masă, când 
capetele vechiului regim se rostogolesc în coşul de la picioarele 
ghilotinei. Sunt sigur că uriaşul de el văzuse astfel de revoluții 
izbândind şi văzuse altele eşuând. Pentru că nu toată lumea 
supravieţuieşte pentru viața următoare, să ştiţi. lar cei care 
supraviețuiesc nu descoperă întotdeauna malul aurit al 
raiului. 

Noul meu hobby m-a ajutat să fac tranziţia, la fel ca Ilse. 
Voi fi pururi recunoscător pentru asta. Dar mi-e ruşine că i- 
am scotocit în poşetă cât timp ea dormea. Tot ce pot să spun 
este că la momentul acela mi se părea că nu am de ales. 


II 


În dimineaţa de după sosire, m-am trezit simțindu-mă mai 
bine ca niciodată de când suferisem accidentul - dar nu atât 
de bine încât să sar peste cocteilul analgezic de dimineaţă. Am 
luat pilulele cu suc de portocale, apoi am ieşit. Era ora şapte. 
În St Paul aerul ar fi fost destul de rece ca să mă muşte de 
vârful nasului, însă pe Duma era ca o sărutare. 

Am sprijinit cârja acolo unde o sprijinisem cu o seară în 
urmă şi am mers din nou la valurile acelea blânde. La 
dreapta, priveliştea spre podul mobil şi Casey Key, dincolo de 
el, era blocată de casa mea. La stânga, însă... 

În direcţia aceea, plaja părea să continue la nesfârşit, o 
orbitoare întindere albă între albastrul cenuşiu al golfului şi 
iarba de pampas. Mai departe vedeam o pată, sau poate două. 
În rest, acel mal fabulos, ca de ilustrată, era complet pustiu. 


Niciuna dintre celelalte case nu era aproape de plajă, iar când 
stăteam cu fața spre sud, nu vedeam decât un singur 
acoperiş: un hectar, parcă, de şindrilă portocalie, ascuns 
aproape în totalitate de palmieri. Era hacienda pe care o 
observasem cu o zi în urmă. O puteam acoperi cu palma şi 
asta mă făcea să mă simt ca Robinson Crusoe. 

Am mers într-acolo, parţial pentru că, stângaci fiind, toată 
viaţa mi se păruse ceva natural s-o iau la stânga. În cea mai 
mare parte însă, pentru că aceea era direcția în care puteam 
să văd ceva. Şi nu m-am dus departe, n-am făcut atunci o 
Mare Plimbare pe Plajă, căci voiam să mă asigur că mă pot 
întoarce la cârjă, însă aceea a fost prima plimbare. Mi- 
amintesc că m-am întors şi m-am minunat de propriile-mi 
urme de paşi în nisip. În lumina dimineţii, fiecare urmă a 
piciorului stâng era la fel de sigură şi de îndrăzneață ca aceea 
produsă de o presă de ştanțare. Majoritatea celor lăsate de 
piciorul drept erau şterse, căci aveam tendința să-mi trag 
piciorul acela, dar la început până şi acestea erau clare. Am 
numărat câți paşi aveam de făcut la întoarcere. Totalul era de 
treizeci şi opt. Deja şoldul îmi pulsa. Eram mai mult decât 
pregătit să intru în casă, să-mi torn o cană de iaurt rece şi să 
văd dacă, aşa cum susținea Jack Cantori, funcționa şi 
televiziunea prin cablu. 

S-a dovedit că funcționa. 


III 


Şi aceasta a devenit rutina mea matinală: suc de portocale, 
plimbare, iaurt, ştiri de ultimă oră. Am ajuns prieten aproape 
la cataramă cu Robin Meade, tânăra care prezenta Ştirile Orei 
de la şase la zece dimineaţa. O rutină plictisitoare, aşa-i? Dar 
plictisitoare pot părea şi evenimentele vizibile ale unei ţări 
aflate sub dictatură - dictatorilor le place plictisul, dictatorii 
adoră plictisul - chiar şi atunci când mari schimbări se 
prefigurează dincolo de suprafața lucrurilor. 


Un corp şi o minte rănite nu seamănă cu o dictatură; ele 
sunt o dictatură. Nu există tiranie mai nemiloasă decât 
durerea, niciun despot mai crud decât confuzia. Că mintea 
mea fusese rănită la fel de tare precum corpul era un lucru pe 
care l-am descoperit doar atunci când am rămas singur şi 
toate celelalte voci s-au stins. Faptul că încercasem s-o 
strangulez pe cea care-mi era soaţă de douăzeci şi cinci de ani 
doar pentru că încerca să mă şteargă pe frunte de sudoare 
după ce i-am spus să plece din cameră nu era nici pe departe 
problema principală. Faptul că nu făcuserăm dragoste nici 
măcar o dată în lunile scurse între accident şi despărțire, că 
nici măcar n-am încercat, nu era nici el miezul problemei, deşi 
credeam că evoca adevărata problemă. Nici chiar neaşteptatele 
şi tulburătoarele accese de furie nu reprezentau esența 
chestiunii. 

Acea esenţă era un soi de smulgere. Nu ştiu cum altfel s-o 
descriu. Soția mea ajunsese să mi se pară ca fiind... altcineva. 
Majoritatea oamenilor din viața mea... şi ei păreau altcineva, 
iar îngrozitor era că mie nu prea îmi păsa. La început 
încercasem să-mi spun că înstrăinarea pe care o simțeam 
când mă gândeam la soția şi la viața mea era probabil 
naturală la un om care uneori nu-şi poate aminti nici măcar 
numele chestiei ăleia pe care o tragi în sus ca să-ți închizi 
pantalonii - firmarul, folnarul, fier-bla-blarul. Mi-am spus c-o 
să treacă, iar când n-a trecut şi Pam mi-a zis că vrea să 
divorțeze, ce a urmat furiei a fost o stare de uşurare. Pentru că 
acum era în regulă să nutresc sentimentul de altcineva, cel 
puţin față de ea. Acum ea cu adevărat era altcineva, îşi 
dăduse jos uniforma de Freemantle şi părăsise echipa. 

În primele mele săptămâni pe Duma, senzaţia aceea de 
înstrăinare mi-a permis să ocolesc adevărul cu uşurinţă şi 
naturalețe. Răspundeam la scrisori şi e-mailuri venite de la 
oameni precum Tom Riley, Kathi Green şi William Bozeman al 
III-lea - nemuritorul Bozie - cu chestii eliptice (Sunt bine, 
vremea e bună, oasele se lipesc), care aduceau foarte puţin cu 


viața mea adevărată. lar când comunicarea din partea lor la 
început s-a rărit şi apoi s-a oprit, nu mi-a părut rău. 

Numai Ilse părea să mai joace încă în echipa mea. Numai 
llse refuza să-şi predea uniforma. N-am avut niciodată 
senzația aia de altcineva față de ea. Ilse era încă în partea mea 
a geamului de sticlă, întinzându-mi neîncetat mâna. Dacă nu- 
i trimiteam zilnic câte un e-mail, mă suna. Dacă nu-i 
telefonam o dată la trei zile, mă suna ea. lar pe ea n-o 
mințeam cu privire la planurile pe care mi le făceam, să 
pescuiesc în golf sau să explorez zona Everglades. Lui Ilse îi 
spuneam adevărul, sau atât de mult din el cât puteam s-o fac 
fără a trece drept nebun. 

I-am spus, de pildă, de plimbările mele matinale pe plajă, şi 
că zilnic merg puţin mai departe, dar nu i-am spus de Jocul 
Numerelor, pentru că suna prea aiurea... sau poate că 
obsesiv-compulsiv este, de fapt, termenul pe care-l caut. 

Doar treizeci şi opt de paşi de la Marele Roz în acea primă 
dimineaţă. În a doua am băut un pahar mare de suc de 
portocale şi apoi m-am plimbat iar pe plajă, spre sud. De data 
asta am făcut patruzeci şi cinci de paşi, adică o distanţă lungă 
pentru mine, care şontâcăiam fără cârjă, în zilele acelea. Am 
izbutit spunându-mi că nu sunt de fapt decât nouă. Tehnica 
aceasta a trişării minţii constituie baza Jocului Numerelor. 
Faci un pas, apoi doi paşi, apoi trei, apoi patru, dându-ţi de 
fiecare dată odometrul mintal înapoi spre zero, până când 
ajungi la nouă. lar când aduni cifrele de la unu la nouă, 
rezultatul este patruzeci şi cinci. Dacă asta vi se pare o 
nebunie, nu vă contrazic. 

În a treia dimineață m-am convins să fac cei zece paşi de la 
Marele Roz fără cârjă, distanță care însumează la drept 
vorbind cincizeci şi cinci, sau în jur de nouăzeci de metri, dus- 
întors. După o săptămână eram capabil de şaptesprezece... iar 
când aduni toate cifrele astea, rezultatul e o sută cincizeci şi 
trei. Ajungeam la capătul acestei distanțe, întorceam privirea 
spre casă şi mă minunam de cât de departe părea. Mă şi 
pleoşteam puţin la gândul că va trebui să ajung şi înapoi. 


O poți face, îmi spuneam. E uşor. Doar şaptesprezece paşi, 
atâta tot. 

Asta îmi spuneam mie, însă nu-i spuneam şi lui Ilse. 

Câte puţin mai departe în fiecare zi, lăsând urme de paşi. 
Până când Moş Crăciun şi-a făcut apariția la Beneva Road 
Mall, unde Jack Cantori mă ducea uneori la cumpărături, mi- 
am dat seama de un lucru uimitor: toți paşii mei care duceau 
spre sud erau clari. Amprenta tenisului drept nu începea să se 
târâie şi să se şteargă decât după ce porneam pe drumul de 
întors. 

Repetiția dă dependenţă, iar zilele ploioase nu m-au ţinut în 
loc. Etajul Marelui Roz era o singură cameră mare. Pe jos era 
un covor rozaliu de trafic intens şi în peretele dinspre golful 
Mexic se deschidea un geam uriaş. Altceva nu era. Jack mi-a 
sugerat să întocmesc o listă cu mobilierul pe care îl vreau 
acolo şi a spus că-l va lua cu chirie de la magazinul de la care 
luase lucrurile de la parter... presupunând că lucrurile de la 
parter sunt în regulă. L-am asigurat că e bine aşa, dar am 
spus că nu-mi trebuie cine ştie ce la etaj. Îmi plăcea goliciunea 
acelei camere. Făcea apel la imaginaţia mea. Ce-mi doream, 
am spus, erau trei lucruri: un scaun simplu, cu spetează 
dreaptă, un şevalet şi o bandă de alergare Cybex. Îmi poate 
face rost Jack de lucrurile acestea? Putea şi mi-a şi făcut rost 
de ele. În trei zile. De atunci până la sfârşit, etajul casei a fost 
locul în care mă retrăgeam când voiam să desenez sau să 
pictez, şi tot la etaj mergeam ca să exersez în zilele în care 
vremea era urâtă. Scaunul cu spetează dreaptă era singura 
piesă adevărată de mobilier care şi-a găsit locul acolo pe 
timpul şederii mele în Marele Roz. 

În orice caz, zilele ploioase nu erau atât de multe - nu 
degeaba Florida e numită Statul Soarelui. Pe măsură ce 
plimbările mele sudice creşteau în distanță, pata sau petele pe 
care le văzusem în acea primă dimineaţă se transformară 
până la urmă în doi oameni - adică, cel mai adesea erau doi 
oameni. Unul, o femeie, era în scaun cu rotile şi purta ceva ce 
mi se părea a fi o pălărie de pai. Celălalt o împingea, apoi se 


aşeza lângă ea. Apăreau pe plajă în jurul orei şapte. Uneori, 
cel care putea să umble îl lăsa pe cel în scaun cu rotile pentru 
puțin timp, doar pentru a se întoarce cu ceva ce scânteia în 
soarele de dimineaţă. Bănuiam că e vorba de o cană de cafea, 
o tavă cu micul dejun, sau amândouă. Mai bănuiam şi că ei 
veneau din uriaşa hacienda cu acoperişul mare cât un hectar 
de şindrilă portocalie. Aceea era ultima casă vizibilă pe Duma 
Key, înainte ca drumul să pătrundă în buruienişul luxuriant 
ce acoperea cea mai mare parte a insulei. 


IV 


Nu mă puteam obişnui prea bine cu goliciunea locului. „Se 
zice că-i foarte liniştit“, îmi spusese Sandy Smith, însă eu tot 
îmi imaginasem plaja umplându-se spre mijlocul zilei: cupluri 
bronzându-se pe pături şi ungându-se reciproc cu loțiune 
bronzantă, puşti de colegiu jucând volei cu iPod-urile legate de 
bicepşi, copilaşi în costume de baie lălâi bălăcindu-se la 
marginea apei în vreme ce jet-schiuri zumzăie încoace şi-ncolo 
la doisprezece metri în larg. 

Jack îmi aduse aminte că nu e decât decembrie. 

— Când vine vorba de turism în Florida, spuse el, luna 
dintre Ziua Recunoştinţei şi Crăciun e ca-n Oraşul Morgă. Nu- 
i la fel de rău ca în august, însă lucrurile sunt cam moarte. De 
asemenea... 

Făcu un gest cu braţul. Stăteam lângă cutia poştală pe care 
scria „13* cu roşu, eu sprijinit în cârjă, Jack cu o alură 
sportivă, într-o pereche de jeanşi scurți şi un tricou modern, 
franjurat, imprimat cu sigla echipei de baseball Tampa Devil 
Rays. 

— Aici nu-i tocmai țara turismului. Vedeţi vreun delfin 
dresat? Nu sunt decât şapte case, punând-o la socoteală şi pe 
aia mare de colo... şi jungla. Unde mai există o casă, căzută în 
paragină, dacă veni vorba. Asta potrivit unora dintre poveştile 
pe care le-am auzit pe Casey Key. 


— Care-i treaba cu Duma, Jack? Cincisprezece kilometri de 
teren imobiliar de primă calitate în Florida, o plajă superbă şi 
n-a fost niciodată exploatată? Ce zici de asta? 

EI ridică din umeri. 

— Ştiu doar că există de mult o dispută judecătorească. 
Vreți să văd dacă pot afla ceva? 

M-am gândit la asta, apoi am clătinat din cap. 

— Vă deranjează? Jack părea sincer curios. Toată liniştea 
asta? Pentru că pe mine m-ar călca pe nervi, să vă spun 
sincer. 

— Nu, am răspuns. Absolut deloc. 

Şi ăsta era adevărul. Vindecarea e un soi de revoltă şi, după 
cum cred că am spus, toate revoltele izbânditoare pornesc în 
secret. 

— Ce faceți? Dacă nu vă deranjează întrebarea. 

— Dimineața fac exerciții. Citesc. După-amiaza dorm. Şi 
desenez. În cele din urmă s-ar putea să-mi încerc mâna chiar 
şi la pictură, dar încă nu sunt pregătit pentru asta. 

— Unele dintre lucrările dumneavoastră arată foarte bine 
pentru un amator. 

— Mulţumesc, Jack, drăguţ din partea ta să spui asta. 

Nu ştiam dacă era doar drăguţ sau dacă-mi spunea 
versiunea lui a adevărului. Poate nu avea importanţă. Când 
vine vorba de lucruri precum picturile, doar părerea fiecărui 
individ în parte contează, nu-i aşa? Eu ştiam doar că ceva se 
întâmpla cu mine. Înăuntrul meu. Uneori mă speria puţin. De 
cele mai multe ori îmi dădea o senzaţie al naibii de minunată. 

Desenam aproape exclusiv la etaj, în camera pe care 
ajunsesem s-o numesc Micul Roz. Singura privelişte de acolo 
era a golfului şi a acelei plate linii a orizontului, însă aveam 
un aparat foto digital şi uneori făceam poze altor lucruri, le 
imprimam, le prindeam pe şevalet (pe care eu şi Jack l-am 
întors astfel încât lumina puternică a după-amiezii să cadă 
peste hârtie) şi le desenam. Nu exista vreo rațiune anume în 
acele instantanee, deşi când i-am spus lui Kamen asta într-un 


e-mail, mi-a răspuns că inconştientul scrie poezii, dacă e lăsat 
de capul lui. 

Poate si, poate no. 

Am desenat cutia mea poştală. Am desenat chestiile care 
creşteau în jurul Marelui Roz, apoi l-am pus pe Jack să-mi 
cumpere o carte - Plante specifice coastei Floridei - ca să pot 
da nume desenelor mele. Asta a părut să ajute - să dea putere, 
cumva. Pe atunci eram la a doua cutie de creioane colorate... 
şi o a treia mă aştepta în culise. Erau plante de aloe vera; 
lavanda mării, cu explozia ei de flori galbene mititele (fiecare 
cu un miez de un violet extrem de intens), cârmâz, cu frunzele 
lui lungi şi sub formă de spadă; şi preferata mea, sofora, pe 
care Plante specifice coastei Floridei o numea şi arbustul- 
şirag, datorită minusculelor şiraguri ca nişte săculeţi, care 
cresc pe ramurile ei. 

Am desenat şi scoici. Sigur că da. Erau scoici pretutindeni, 
o infinitate de scoici chiar în limita distanței pe care o băteam 
cu piciorul. Duma Key era făcută din scoici, şi-n scurt timp 
am adus acasă cu zecile. 

Şi aproape în fiecare seară, când soarele apunea, desenam 
apusul. Ştiam că apusurile sunt un loc comun, şi tocmai de 
asta le desenam. Mi se părea că, dacă reuşesc să străpung 
zidul acela al „am bătut deja cărarea asta“ măcar o dată, s-ar 
putea să ajung undeva. Aşa că executam teancuri de desene, 
şi niciunul nu era mai de Doamne ajută. Am încercat să 
suprapun galbenul Venus cu portocaliul Venus din nou, însă 
nu mi-a ieşit ca prima dată. Apăsătoarea strălucire de furnal 
lipsea mereu. Fiecare apus era doar un rahat creionat în care 
culorile spuneau încerc să-ți comunic că orizontul e-n flăcări. 
Puteai fără-ndoială să cumperi patruzeci de desene mai bune 
la orice expoziție stradală, într-o duminică în Sarasota sau 
Venice Beach. Am păstrat unele dintre aceste desene, însă 
eram atât de dezgustat de majoritatea, încât le-am aruncat la 
gunoi. 

Într-o seară, după o altă serie de eşecuri, privind încă o dată 
discul soarelui dispărând, lăsând în urmă văpaia aia de 


culoare halloweenică, mi-am spus: Vaporul a pus punctul pe i. 
Acela a dat primei mele încercări o mică tentă de magie. Modul 
în care apusul părea să răzbată prin el. Poate, dar acum nu 
mai era niciun vapor care să întrerupă linia orizontului; era o 
linie dreaptă cu un albastru-închis dedesubt şi un galben- 
portocaliu strălucitor deasupra, estompându-se într-o nuanţă 
verzuie delicată, pe care o vedeam cu ochii, dar n-o puteam 
reproduce, neavând la dispoziție decât acea cutie limitată de 
creioane colorate. 

Pe tăblia de jos a şevaletului meu erau împrăştiate douăzeci 
sau treizeci de fotografii scoase la imprimantă. Ochiul mi-a 
căzut pe un prim-plan al unei ghirlande de soforă. Privindu-l, 
brațul meu drept fantomă a început să mă furnice. Am strâns 
creionul galben între dinți, m-am aplecat în față, am luat 
fotografia cu sofora şi am studiat-o. Lumina se împuţțina 
acum, dar treptat - în camera de sus, pe care o numeam Micul 
Roz, lumina persista mult timp - şi era suficientă pentru a 
putea studia detaliile; aparatul meu foto digital lua prim- 
planuri splendide. 

Fără să mă gândesc ce fac, am prins poza cu o clemă pe 
marginea şevaletului şi am adăugat ghirlanda de soforă în 
acea reproducere a apusului. Am lucrat repede, mai întâi 
schițând - doar o serie de arcuri, cam asta e sofora - şi apoi 
colorând: maro peste negru, apoi o tuşă luminoasă de galben, 
rămăşiţele unei flori. Mi-amintesc că eram extrem de 
concentrat, aşa cum se întâmpla uneori în zilele de început ale 
afacerii mele, când fiecare clădire (fiecare licitaţie, la drept 
vorbind) era o chestiune de maximă importanţă. Mi-amintesc 
că, la un moment dat, am strâns iar un creion între dinți, ca 
să mă pot scărpina la brațul inexistent; uitam întruna că 
partea aceea lipseşte din mine. Când eram distras şi țineam 
ceva în mâna stângă, uneori o întindeam pe cea dreaptă 
pentru a deschide o uşă. Ciungii uită, asta e tot. Minţile lor 
uită şi, până să se vindece, trupurile le dau voie s-o facă. 

Ce-mi amintesc cel mai bine din seara aceea este minunata, 
extazianta senzaţie că, preț de trei sau patru minute, am 


prins într-o sticlă un adevărat fulger. Pe atunci, în încăpere 
începuse să domnească semiintunericul, umbrele părând să 
înoate pe covorul rozaliu către dreptunghiul aproape negru al 
ferestrei panoramice. N-am putut arunca o privire atentă la 
ceea ce făcusem, nici chiar când ultima revărsare de lumină a 
mângâiat şevaletul. M-am ridicat în picioare, am ocolit 
şchiopătând banda de alergare spre comutatorul de lângă uşă 
şi am aprins becul din tavan. Apoi m-am întors, am rotit 
şevaletul şi mi-am tras sufletul. 

Ghirlanda de soforă părea să înfăşoare linia orizontului ca 
tentaculul unei creaturi marine destul de mari încât să 
înghită un superpetrolier. Singura floare galbenă ar fi putut fi 
un ochi de extraterestru. Mai important pentru mine, 
reimprumutase cine ştie cum apusului adevărul frumuseții 
sale primordiale, cea care părea să spună: „Fac asta seară de 
seară.“ 

Desenul acesta l-am pus deoparte. Apoi m-am dus la parter 
şi am încălzit la microunde un pui rotisat Hungry Man, pe 
care l-am mâncat până la ultima îmbucătură. 


V 


În seara următoare am încununat apusul cu mănunchiuri 
de merişor, iar portocaliul strălucitor care răzbătea prin 
verdele lor a transformat orizontul într-un foc de pădure. În 
seara de după am încercat cu palmieri, dar n-a mers, a ieşit 
un nou loc comun, aproape că şi vedeam fete hula-hula şi 
auzeam zdrăngănit de ukulele. Apoi am introdus o cochilie 
veche la orizont, apusul scânteind în jurul ei precum o aură, 
şi rezultatul a fost - pentru mine, cel puţin - aproape 
insuportabil de înfiorător. Acest desen l-am întors cu fața la 
perete, spunându-mi că a doua zi, când aveam să-l privesc, îşi 
va fi pierdut magia, dar nu şi-o pierduse. Nu pentru mine, în 
orice caz. 


I-am făcut o poză cu aparatul digital şi am ataşat-o unui e- 
mail. Asta a iscat următorul schimb de mesaje, pe care le-am 
imprimat şi le-am depus într-un dosar: 


EFree19 către KamenDoc 

10:14 AM 

9 decembrie 

Kamen, ţi-am spus că desenez din nou. 

E vina ta, aşa că poți cel puţin să te uiţi la ce-ţi ataşez şi să-mi spui ce crezi. 
Aşa se vede de la casa mea de aici. Nu-mi menaja sentimentele. 

Edgar 


KamenDoc către EFree19 

12:09 PM 

9 decembrie 

Edgar, cred că progresezi. MULT. 

Kamen 

P.S. Desenul e cu adevărat uimitor. Ca un Dali nedescoperit. E clar că ai dat 
peste ceva. Cât de mare este? 


EFree19 către KamenDoc 
1:13 PM 

9 decembrie 

Nu ştiu. Mare, poate. 

EF 


KamenDoc către EFree19 

1:22 PM 

9 decembrie 

Atunci, EXPLOATEAZĂ RESURSELE! 
Kamen 


Două zile mai târziu, când Jack a venit să mă întrebe dacă 
nu-mi trebuie ceva din oraş, i-am spus că vreau să merg la o 
librărie şi să cumpăr un album cu picturi de Salman Dali. 

Jack râse. 

— Cred că vă referiți la Salvador Dali, zise el. Doar dacă nu 
vă gândiţi la tipul care a scris cartea aia care i-a pricinuit 
atâtea necazuri. Nu-mi amintesc numele ei. 

— Versetele satanice, am spus pe dată. 

Mintea-i o maimuţă nostimă, nu-i aşa? 

Când m-am întors cu albumul de reproduceri - a costat 
uluitoarea sumă de o sută nouăsprezece dolari, chiar şi 


făcând uz de cardul meu de reduceri Barnes & Noble; norocul 
meu că după divorț păstrasem câteva milioane pentru mine - 
beculețul cu MESAJ IN AŞTEPTARE al robotului telefonic 
pâlpâia. Era llse, iar mesajul era criptic doar la prima 
ascultare. 

„O să te sune mama“, spunea. „Am făcut tot ce am putut, 
tată - am apelat la toate favorurile pe care mi le datorează, am 
adăugat cele mai frumoase rugăminți de care sunt capabilă şi 
mai că n-am implorat-o pe Lin, aşa că spune da, bine? Spune 
da. Pentru mine.“ 

M-am aşezat, am mâncat o plăcintă Table Talk pe care abia 
aşteptasem s-o înfulec, dar de care nu mai aveam chef, şi am 
frunzărit costisitorul meu album de artă, spunându-mi în 
gând - şi-s sigur că replica asta nu era originală - Ei, salutare, 
Dali! N-am fost impresionat de la un capăt la altul. În multe 
cazuri, am avut impresia că mă uit la lucrările unui 
înfumurat talentat, care nu prea face altceva decât să-şi 
omoare timpul. Totuşi, unele dintre tablouri m-au emoţionat 
şi câteva m-au speriat aşa cum mă speriase cochilia aceea 
crepusculară. Tigri în salt deasupra unei femei nude, întinse 
pe spate. Un trandafir în suspensie. Şi un tablou, Lebede 
reflectându-se ca elefanţi, atât de ciudat, că abia mi-am putut 
ține ochii la el... şi totuşi, m-am tot întors să-i mai arunc o 
privire. 

Însă ceea ce făceam cu adevărat era să aştept ca persoana 
care-n puţin timp avea să fie fosta mea soție să sune şi să mă 
invite la St Paul, pentru a petrece Crăciunul cu fetele. Într-un 
târziu, telefonul sună, iar când ea spuse Fac invitația asta 
împotriva conştiinţei mele, m-am opus pornirii de a-i da peste 
nas replicând: Şi eu o accept împotriva conştiinţei mele. Ce am 
spus de fapt a fost: Te înțeleg. Ce am spus a fost: Ce zici dacă 
ajung de Ajun? lar când ea răspunse: E bine aşa, o doză din 
tonul bătăios îi pierise din glas. Cearta care ar fi putut înăbuşi 
din faşă un Crăciun în familie fusese evitată. Lucru care 
oricum nu făcea din drumul ăsta de întoarcere acasă o idee 
bună. 


EXPLOATEAZĂ RESURSELE, spusese Kamen, şi chiar cu 
majuscule. Mă temeam că plecând acum, le-aş înăbuşi, în 
schimb. Mă puteam întoarce pe Duma Key... dar asta nu 
însemna neapărat că-mi voi reintra în stare. Plimbările, 
desenele. Depindeau una de cealaltă. Nu ştiam exact cum, şi 
nici nu simțeam nevoia să ştiu. 

Dar Illy: Spune da. Pentru mine. Ştia c-o voi face, nu pentru 
că ea era preferata mea (Lin era cea care ştia asta, cred), ci 
pentru că se mulțumise întotdeauna cu atât de puţin şi atât 
de rar ceruse ceva de la mine. Şi pentru că, atunci când i-am 
ascultat mesajul, mi-am adus aminte cum a început să 
plângă în ziua în care ea şi Melinda au venit la lacul Phalen, 
strângându-mă în braţe şi întrebându-mă de ce nu poate fi ca 
înainte. Pentru că niciodată lucrurile nu revin la ce au fost, cred 
că i-am răspuns, dar poate că pentru câteva zile puteau reveni 
la normal... sau la o copie rezonabilă a normalului. Ilse avea 
nouăsprezece ani, probabil era prea matură pentru un ultim 
Crăciun de copilărie, însă în mod sigur nu prea matură 
pentru a merita încă unul alături de familia în sânul căreia 
crescuse. Şi asta era valabil şi pentru Lin. Instinctul ei de 
supraviețuire era mai bine dezvoltat, dar lua încă o dată 
avionul din Franța spre casă, iar asta îmi spunea ceva. 

Prea bine, atunci. Aveam să merg, aveam să mă comport 
frumos şi să mă asigur c-o iau pe Reba cu mine, în cazcă mă 
cuprindea unul dintre accesele mele de furie. Scădeau în 
frecvenţă, dar sigur că pe Duma Key nu aveam de ce să fiu 
furios, decât poate pe episoadele mele periodice de amnezie 
punctuală şi pe şchiopătatul ăsta enervant. Am sunat la 
serviciul charter pe care-l folosisem în ultimii cincisprezece ani 
şi am rezervat un Learjet, de la Sarasota la MSP International, 
cu plecare la ora nouă dimineața pe data de 24 decembrie. 

L-am sunat pe Jack, care a spus că va fi bucuros să mă 
ducă la Dolphin Aviation şi să mă aştepte acolo la întoarcere, 
pe 28 ale lunii. Şi atunci, tocmai când îmi aranjasem toate 
ploile, Pam a sunat pentru a-mi spune că a căzut tot 
aranjamentul. 


VI 


Tatăl lui Pam se pensionase din Marina Militară. EI şi soția 
lui se mutaseră în Palm Desert, California, în ultimul an al 
secolului XX, aşezându-se într-una dintre comunităţile acelea 
închise în care toți au un dinte împotriva cuplurilor de afro- 
americani şi patru împotriva celor de evrei. Copiii şi 
vegetarienii nu au ce căuta acolo. Rezidenţii e musai să voteze 
cu republicanii şi să dețină câini de talie mică cu zgardă cu 
strasuri, ochi tâmpi şi nume care se termină în îi. Taffi e un 
nume bun, Cassi e şi mai bun, iar ceva precum Rififi este cel 
mai cel. Tatăl lui Pam fusese diagnosticat cu cancer rectal. Pe 
mine nu m-a surprins. Adună laolaltă o grămadă de cretini 
albi şi o să descoperi că boala asta face ravagii. 

Nu i-am spus asta soției mele, care la început a fost tare pe 
poziție, pentru ca apoi să izbucnească în lacrimi. 

— A început chimioterapia, dar mama spune că s-ar putea 
să fi intrat deja în mitastază... mesastază... o, cuvântul ăla 
nenorocit, vorbesc ca tine! 

Şi apoi, încă trăgându-şi nasul, dar părând şocată şi 
umilită: 

— Îmi pare rău, Eddie, a fost o remarcă îngrozitoare. 

— Ba nu, n-a fost, am spus. N-a fost deloc îngrozitoare. lar 
cuvântul e „metastază“. 

— Da. Mulţumesc. În orice caz, azi îi fac operaţia de 
înlăturare a tumorii principale. 

Reîncepea să plângă. 

— Nu-mi vine să cred că asta i se întâmplă tatei. 

— Nu te impacienta, am spus. În zilele astea, sunt în stare 
de miracole. Eu sunt Proba A. 

Fie nu mă considera un miracol, fie nu voia să audă de 
asta. 

— Oricum, Crăciunul s-a anulat aici. 

— Desigur. 


Vreți să ştiţi adevărul? Eram bucuros. Peste poate de 
bucuros. 

— Iau avionul spre Palm mâine. Ilse vine vineri, Melinda pe 
20. Presupun... având în vedere că tu şi tata n-aţi fost 
niciodată pe aceeaşi lungime de undă... 

Având în vedere că într-un rând aproape am ajuns să ne 
dăm pumni după ce socrul meu i-a numit pe democrați 
„comunistcraţi“, mi se părea că ea se exprimase cu largheţe. 
Am zis: 

— Dacă crezi că nu vreau să vin cu tine şi cu fetele de 
Crăciun în Palm Desert, ai dreptate. Tu o să-i ajuţi cu banii, şi 
sper că ai tăi or să înțeleagă că am şi eu ceva de-a face în 
treaba asta... 

— Nu cred că acum e momentul să aduci în discuţie 
afurisitul ăla de carnet de cecuri al tău! 

Şi furia s-a întors, aşa, cât ai pocni din degete. Împieliţatul, 
aproape ițindu-şi coarnele din văgăuna lui împuţită. Voiam să 
spun: Ce-ar fi să te duci în mă-ta, curvă cu gura mare ce eşti. 
Dar n-am spus-o. Măcar pentru că aş fi spus cuvă cu gala 
mare sau poate culă cu gara mare. Habar n-am cum, dar 
ştiam asta. 

Totuşi, a fost cât pe ce. 

— Eddie? 

Părea agresivă, mai mult decât pregătită să pună paie pe 
foc, dacă asta doream. 

— Nu aduc carnetul meu de cecuri în nimic, am spus, 
plecând atent urechea la fiecare cuvânt. leşiseră în bună 
regulă. Asta a fost o uşurare. Spun doar că moaca mea la 
căpătâiul tatălui tău în mod sigur nu i-ar grăbi însănătoşirea. 

Pentru o clipă, mânia - furia - aproape mă făcu să adaug că 
nici eu nu i-am văzut moaca la căpătâiul patului meu. Încă o 
dată am izbutit să opresc cuvintele, dar deja transpiram. 

— Bine. Am înţeles ideea. Ce o să faci, totuşi, de Crăciun, 
Eddie? 

O să pictez apusul, mi-am spus. Poate-mi iese ca lumea. 


— Cred că dacă-s băiat cuminte, voi fi invitat la cină alături 
de Jack Cantori şi familia lui, am zis, fără a crede măcar o 
clipă aşa ceva. Jack e tânărul care lucrează pentru mine. 

— După voce, pari mai întremat. Mai în forţă. Încă mai ai 
clipe de amnezie? 

— Nu ştiu, nu-mi aduc aminte, am spus. 

— Foarte nostim. 

— Râsul e cel mai bun medicament. Am citit-o în Reader's 
Digest. 

— Dar cu braţul cum e? Mai ai senzațţii-fantomă? 

— Nu, am minţit, au încetat cu totul. 

— Bun. Minunat. Urmă o pauză. Apoi: Eddie? 

— Aicea-s, am zis. 

Aveam semiluni de un roşu întunecat în palme, de la 
pumnii încleştați. 

Urmă o pauză lungă. Liniile telefonice nu mai fâşâie şi nici 
nu mai păcănesc aşa cum făceau când eram copil, însă 
auzeam toți kilometrii care ne despărțeau cum suspină blând. 
Suna ca golful la reflux. Apoi, ea spuse: 

— Regret că s-a ajuns în situația asta. 

— Şi eu, am răspuns, iar după ce ea închise, am luat una 
dintre scoicile cele mari şi puţin a lipsit s-o azvârl în ecranul 
televizorului. 

În schimb, am străbătut camera şchiopătând, am deschis 
uşa şi am dat cu ea peste drumul pustiu. N-o uram pe Pam - 
nu într-adevăr - însă după toate aparențele, încă uram ceva. 
Poate cealaltă viață a mea. 

Poate doar pe mine însumi. 


VII 


ifsogirl88 către EFree19 

9:05 AM 

23 decembrie 

Dragă tati, Doctorii nu spun multe, dar n-am un sentiment prea bun față de 
operația lui bunicu'. Sigur, s-ar putea ca de vină pentru asta să fie doar mami, 


se duce zilnic în vizită la el, o ia pe buna şi încearcă să-şi păstreze „veselia“, dar 
ştii cum e ea, nu-i făcută din oțel. Vreau să vin la tine în vizită. 

Am verificat zborurile şi pot lua unul spre Sarasota pe 26. 

Aterizează la 6:15 PM, după ora de acolo. Aş putea rămâne 2 sau 3 zile. Te 
rog, spune da! Pe deasupra, aş putea aduce cadourile cu mine, în loc să le trimit 
prin poştă. Cu dragoste... 

Ilse 

P.S. Am o veste specială. 


Am stat oare pe gânduri, sau am urmat doar impulsul 
instinctului? Nu-mi aduc aminte. Poate nici una, nici alta. 
Poate că singurul lucru care a contat era că voiam s-o văd. În 
orice caz, am răspuns aproape instantaneu. 


EFree19 către ifsogirl88 

9:17 AM 

23 decembrie 

Ilse, vino! Termină ce ai de făcut şi o să te aştept cu Jack Cantori, care se- 
ntâmplă să fie spiriduşul meu personal de Crăciun. Sper că o să-ţi fie pe plac 
casa mea, pe care am numit-o Marele Roz. Un singur lucru: nu face asta fără 
ştirea şi aprobarea mamei tale. Am trecut prin câteva momente grele, cum ştii 
bine. Sper că acele momente grele au rămas în urmă. Cred că înţelegi. 

Tata 


Şi răspunsul ei a fost la fel de prompt. Probabil că-mi 
aşteptase mesajul. 


ifsogirl88 către EFree19 

9:23 AM 

23 decembrie 

Am vorbit deja cu mama, e de acord. Am încercat s-o agăț şi pe Lin, dar ea 
preferă să stea aici până când va avea avion înapoi spre Franța. Nu-i purta pică. 

Ilse 

PS: Iupiii! Abia aştept!! 2 


Nu-i purta pică. Parcă If-So-Girl a mea ar fi spus asta despre 
sora ei mai mare încă de când a învățat să vorbească. Lin nu 
vrea să vină la picnic pentru că nu-i place să mănânce 
hotdog... dar nu-i purta pică. Lin nu poate să poarte genul ăla 
de tenişi pentru că nimeni din clasa ei nu mai poartă încălțări 
cu carâmb... aşa că nu-i purta pică. Lin vrea ca tatăl lui Ryan 
să-i ducă la balul de absolvire... dar nu-i purta pică. Şi ştiţi 


partea rea? Nu i-am purtat niciodată. I-aş fi putut spune lui 
Linnie că a o prefera pe Ilse e ca faptul că sunt stângaci - un 
lucru asupra căruia nu am avut niciun control - iar asta doar 
ar fi înrăutățit lucrurile, chiar dacă acesta era adevărul. Poate 
tocmai pentru că acesta era adevărul. 


VIII 


Ilse venea pe Duma Key, la Marele Roz. Ilupiii, abia aştepta, 
şi iupiii, abia aşteptam şi eu. Jack îmi găsise o doamnă 
robustă pe nume Juanita pentru curăţenie de două ori pe 
săptămână, şi i-am cerut să pregătească dormitorul de 
oaspeți. l-am mai cerut şi să aducă nişte flori proaspete a 
doua zi de Crăciun. Zâmbind, ea a propus ceva ce suna a 
„cacus călun“. Creierul meu, deja bine rodat în arta fină a 
asocierii încrucişate, s-a blocat nu mai mult de cinci secunde; 
i-am spuse Juanitei că-s sigur că lui Ilse i-ar plăcea mult un 
cactus de Crăciun. 

În Ajun, m-am trezit că recitesc primul e-mail de la Ilse. 
Soarele cobora spre apus, lăsând peste apă o dâră lungă şi 
sclipitoare, însă mai erau cel puţin două ore până să apună 
complet, iar eu şedeam în camera Florida. Fluxul era mare. 
Sub mine, valurile adânci de scoici se mişcau şi scrâşneau, 
scoțând sunetul acela atât de asemănător cu o respiraţie sau 
cu o conversaţie confidențială purtată pe tonuri aspre. Am 
plimbat degetul mare peste post-scriptum - Am o veste 
specială - şi braţul drept, cel care nu mai exista, a început să 
mă furnice. Localizarea acelei furnicături era clară, aproape 
perfect definită, începea la îndoitura cotului şi continua în 
spirală până pe partea exterioară a încheieturii. Se transforma 
într-o mâncărime insistentă, pe care tânjeam să întind mâna 
Şi s-o scarpin. 

Am închis ochii şi am pocnit din degetul mare şi cel mijlociu 
de la mâna dreaptă. Nu s-a auzit nimic, însă am simțit 
pocnetul. Mi-am frecat brațul pe lângă corp şi am simțit 


frecuşul. Am coborât mâna dreaptă, arsă de mult în 
incineratorul de la spitalul St Paul, pe mânerul scaunului şi 
am bătut darabana cu degetele. Niciun sunet, dar senzația 
persista: piele atingând răchită. Aş fi jurat pe Dumnezeu c-o 
simt. 

Dintr-odată, mi-am dorit să desenez. 

M-am gândit la camera cea mare de la etaj, dar Micul Roz 
părea a se afla prea departe. M-am dus în living şi am luat un 
maculator Artisan dintr-un teanc de pe măsuţa pentru cafea. 
Majoritatea obiectelor mele de desen se aflau la etaj, însă 
câteva cutii cu creioane colorate erau în unul dintre sertarele 
pupitrului din living, şi am luat una dintre ele. 

Întors în camera Florida (la care eu mă voi gândi 
întotdeauna ca la o verandă), m-am aşezat şi am închis ochii. 
Am ascultat mişcarea valurilor sub mine, cum ridicau scoicile 
şi le dispuneau în noi forme, fiecare diferită de cea anterioară. 
Cu ochii închişi, scrâşnetul acela semăna mai mult ca oricând 
a vorbire: apa dând pentru scurt timp viu grai marginii aceleia 
de pământ, pământ care el însuşi, dacă priveai Duma din 
perspectivă geologică, doar scurt timp avea să trăiască. La fel 
ca toate celelalte Key-uri; în cele din urmă, golful le va 
revendica pe toate şi altele noi se vor înălța în locuri noi. 
Probabil că acelaşi lucru era valabil pentru întreaga Floridă. 
Terenul era jos, şi luat cu împrumut. 

A, dar sunetul acela era odihnitor. Hipnotic. 

Fără să deschid ochii, am dibuit după e-mailul de la Ilse şi 
mi-am plimbat din nou buricele degetelor peste el. Am făcut-o 
cu mâna dreaptă. Apoi am deschis ochii, am împins deoparte 
foaia pe care era imprimat e-mailul, am împins-o cu mâna 
existentă, şi am tras maculatorul Artisan în poală. Am deschis 
coperta, am scuturat pe masă, înaintea mea, toate cele 
douăsprezece creioane colorate Venus, gata ascuțite, şi am 
început să desenez. Bănuiam că vreau s-o desenez pe Ilse - la 
cine-mi stătuse gândul, în definitiv? - şi credeam că-mi va ieşi 
o treabă spectaculos de proastă, deoarece de când 
reîncepusem să desenez nu încercasem încă să schițez o figură 


umană. Însă n-a fost Ilse, şi n-a ieşit rău. Nici minunat, poate, 
nici vorbă de Rembrandt (nici chiar Norman Rockwell), dar n-a 
ieşit rău. 

Era un tânăr în jeanşi şi tricou cu Minnesota Twins. 
Numărul de pe tricou era 48, ceea ce nu-mi spunea nimic; în 
vechea mea viață mergeam la cât de multe meciuri ale T- 
Wolves puteam, însă n-am fost niciodată fan al baseballului. 
Tipul avea păr blond, lucru care ştiam că nu-i tocmai nimerit; 
nu aveam culorile necesare să obțin nuanţa exactă de blond- 
închis-spre-castaniu. Într-o mână ţinea o carte. Surâdea. 
Ştiam cine este. Era vestea specială a lui Ilse. Asta spuneau 
scoicile pe când mareea le ridica şi le răscolea şi le aşternea 
înapoi. Logodită, logodită. Avea un inel, unul cu diamant, el îl 
cumpărase de la... 

Nuanțam jeanşii tipului cu albastru Venus. Apoi, dintr- 
odată, l-am lăsat din mână, am luat creionul negru şi am 
scris cuvântul 


ZALES 


în partea de jos a foii de hârtie. Era o informaţie; era de 
asemenea numele desenului. Numele dă putere. 

Apoi, fără a mă opri, am lăsat din mână creionul negru, l- 
am luat pe cel portocaliu şi l-am încălțat cu bocanci. 
Portocaliul era prea puternic, făcea bocancii să pară noi când, 
de fapt, nu erau, însă ideea era corectă. 

M-am scărpinat la braţul drept, m-am scărpinat prin braţul 
drept, şi am nimerit în schimb coastele. Am bolborosit „Futu-i“ 
în barbă. Sub mine, scoicile păreau să scrâşnească un nume. 
Să fi fost Connor? Nu. Şi ceva nu era bine aici. Nu ştiam de 
unde venea senzația aceasta, dar pe dată furnicătura-fantomă 
de la braţul drept deveni o durere rece. 

Am dat peste cap prima foaie a maculatorului şi am 
desenat din nou, de data aceasta folosind doar creionul roşu. 
Roşu, roşu, era ROŞU! Creionul aluneca repede, revărsând pe 
foaie o siluetă umană ca sângele dintr-o tăietură. Era cu 


spatele, îmbrăcat într-o mantie roşie, cu un soi de guler 
arcuit. Am colorat şi părul în roşu, pentru că semăna cu 
sângele, iar persoana aceasta dădea impresia de sânge. De 
pericol. Nu pentru mine, ci... 

— Pentru lIlse, am murmurat. Pericol pentru Ilse. Tipul ăla 
să fie? Tipul „veste-specială“? 

Ceva nu era în regulă cu tipul „veste-specială“, însă nu cred 
că asta-mi dădea fiori. Unu la mână, silueta în mantie roşie 
nu părea a fi bărbat. Era greu să fii absolut sigur, dar da... mi 
se părea... femeie. Deci poate nu era vorba de o mantie. Poate o 
rochie? O rochie lungă şi roşie? 

Am dat înapoi la prima siluetă şi m-am uitat la cartea pe 
care tipul „veste-specială“ o ţinea în mână. Am aruncat 
creionul roşu şi am colorat cartea în negru. Apoi l-am privit 
din nou pe tip, şi am scris pe negândite 


HUMMINGBIRDS 


cu litere cursive deasupra lui. Apoi am aruncat creionul 
negru. Am ridicat mâinile tremurânde şi mi-am acoperit fața 
cu ele. Am strigat numele fiicei mele, aşa cum strigi când vezi 
pe cineva prea aproape de o prăpastie sau de o stradă 
aglomerată. 

Poate că eram doar dus cu pluta. Probabil că eram dus cu 
pluta. 

În cele din urmă, mi-am dat seama că ochii îmi erau 
acoperiți - desigur - doar de o singură mână. Durerea şi 
furnicătura-fantomă plecaseră. Ideea că aş putea să-mi pierd 
minţile - la naiba, că mi le pierdusem deja - rămânea. Un 
lucru era dincolo de orice îndoială: îmi era foame. Eram 
hămesit. 


LX 


Avionul lui Ilse sosi cu zece minute înainte de ora stabilită. 
Fata mea era de o frumuseţe divină, în jeanşi spălăciți şi 


tricou cu Brown University, şi nu reuşesc să înțeleg cum de 
Jack s-a putut abține să nu se îndrăgostească de ea chiar 
acolo, în Terminalul B. Mi s-a aruncat în braţe, mi-a acoperit 
fața cu sărutări, apoi a râs şi m-a susținut când am început 
să mă înclin pe cârjă. l-am prezentat-o lui Jack şi m-am 
prefăcut că nu văd micul diamant (cumpărat de la Zales, nu 
aveam nici-o îndoială) scăpărând pe inelarul de la mâna ei 
stângă atunci când ei şi-au strâns mâinile. 

— Arăţi nemaipomenit, tati, zise ea când păşeam afară în 
seara înmiresmată de decembrie. Te-ai bronzat. Pentru prima 
dată de când ai construit centrul ăla de recreere în Lilydale 
Park. Şi te-ai îngrăşat. Cu cel puțin cinci kilograme. Nu ţi se 
pare, Jack? 

— Tu ştii mai bine ca mine, zise el, zâmbind. Mă duc să 
aduc maşina. Puteţi sta în picioare, şefu? S-ar putea să 
dureze puțin. 

— Mă descurc. 

Am aşteptat pe trotuar, cu cele două valijoare ale ei şi 
geanta de laptop. Îmi surâdea în față. 

— L-ai văzut, aşa-i? întrebă ea. Nu te preface că nu. 

— Dacă te referi la inel, l-am văzut. Doar dacă nu l-ai 
câştigat la unul dintre jocurile alea mecanice cu premii, aş 
zice că se cuvin felicitări. Lin ştie? 

— Da. 

— Mama ta? 

— Tu ce crezi, tati? Ghici. 

— Dacă e să ghicesc, aş spune că... nu. Pentru că ea e foarte 
preocupată de bunicu' acum. 

— Bunicu' nu e singurul motiv pentru care am ţinut inelul 
în poşetă tot timpul cât am fost în California - mai puţin când 
i l-am arătat lui Lin, desigur. Cel mai important e că pur şi 
simplu am vrut să-ți spun mai întâi ție. E chiar atât de urât 
din partea mea? 

— Nu, scumpa mea. Sunt măgulit. 

Şi chiar eram. Însă, pe lângă asta, îmi era şi teamă pentru 
ea, şi nu doar pentru că nu avea să împlinească douăzeci de 


ani decât peste alte trei luni. 

— Îl cheamă Carson Jones şi e student la teologie, taman la 
teologie - iți vine să crezi? Îl iubesc, tati, îl iubesc pur şi simplu 
tare mult. 

— E minunat, scumpa mea, am spus, dar simțeam că mi se 
moaie picioarele. Numai să nu-l iubeşti prea mult, gândeam. Nu 
prea mult. Pentru că... 

Mă privea cu atenție, zâmbetul i se stingea. 

— Ce-i? Care-i problema? 

Uitasem ce perspicace este şi ce bine ştie să mă citească. 
Iubirea are propriile ei puteri metafizice, nu-i aşa? 

— Nimic, scumpo. Doar... mă doare puţin şoldul. 

— Ţi-ai luat analgezicele? 

— De fapt... o las puțin mai moale cu ele. Am de gând să 
renunţ complet în ianuarie. Asta e promisiunea mea de Anul 
Nou. 

— Tati, e minunat! 

— Deşi promisiunile de Anul Nou sunt făcute pentru a fi 
încălcate. 

— Nu şi în cazul tău. Tu faci ceea ce spui c-o să faci. 

Ilse se încruntă. 

— Ăsta e unul dintre lucrurile care lui mami nu i-au plăcut 
niciodată la tine. Cred că o face invidioasă. 

— Scumpa mea, divorțul e doar un lucru care s-a 
întâmplat. Nu lua partea niciunuia dintre noi, bine? 

— Păi, îți mai spun eu ceva ce s-a întâmplat, zise Ilse. 
Buzele i se subțiaseră. De când e în Palm Desert, se vede foarte 
des cu un tip din vecini. Zice că stau doar la cafea şi la discuții 
- pentru că Max şi-a pierdut şi el tatăl anul trecut, iar lui Max 
îi place mult de bunicu', şi bla-bla-bla - dar am văzut cum se 
uită ea la el şi nu-mi... place... deloc! 

Acum, buzele ei dispăruseră aproape complet, şi mi se 
părea că seamănă straniu de mult cu mama ei. Gândul care 
însoți această observație fu ciudat de liniştitor: Cred c-o să-i 
fie bine. Cred că dacă sfântul Jones ăsta îi va da papucii, ei tot 
o să-i fie bine. 


Îmi vedeam maşina închiriată, însă lui Jack tot avea să-i 
mai ia o vreme. Traficul din zona aeroportului era aglomerat. 
Mi-am rezemat cârja de mijloc şi mi-am îmbrăţişat fata, care 
venise taman din California pentru a mă vedea. 

— Fii blândă cu mama ta, bine? 

— Nu-ţi pasă niciodată că... 

— Ce-mi pasă cel mai mult în zilele astea e ca tu şi Melinda 
să fiți fericite. 

Avea cearcăne la ochi şi se vedea clar că, tânără au ba, 
atâta drum o storsese de forțe. Dacă presentimentul meu cu 
privire la iubitul ei era corect - speram să nu fie, dar credeam 
că este - în anul care urma o aşteptau destule nopți 
nedormite. 

Jack izbutise să ajungă până la terminalul Air Florida, ceea 
ce ne mai lăsa puţin timp. 

— Ai o poză cu tipul tău? Taţii Iscoditori vor să ştie. Ilse se 
lumină. 

— Ba bine că nu. 

Poza pe care o scoase din portmoneul ei de piele roşie era 
vârâtă într-un pliculeţ de plastic transparent. O flutură în aer 
şi mi-o întinse. Presupun că de data aceasta reacția mea n-a 
fost evidentă, căci surâsul ei afectuos (şi cam tâmp, sincer să 
fiu) nu s-a stins. lar eu? Eu mă simțeam ca şi când aş fi 
înghițit ceva ce nu are ce căuta în gâtul unui om. O bucată de 
plumb, poate. 

Nu se punea problema ca omul pe care-l desenasem în ajun 
şi Carson Jones să semene. Pentru asta eram pregătit, 
fusesem încă de când văzusem ineluşul scăpărând mândru pe 
degetul lui Ilse. Ce m-a şocat a fost faptul că fotografia era 
aproape aceeaşi cu desenul. Era ca şi când, în loc să prind de 
marginea şevaletului fotografia unei sofore, a unei garofițe-de- 
mare sau a unui cârmâz, aş fi prins tocmai fotografia aceasta. 
Purta jeanşii şi bocancii galbeni scâlciați pe care nu reuşisem 
să-i redau perfect; părul lui blond-închis i se revărsase peste 
urechi şi frunte; ţinea într-o mână o cartea despre care ştiam 


că este Biblia. Cel mai grăitor lucru era tricoul Minnesota 
Twins, cu numărul 48 în partea stângă a pieptului. 

— Cine e numărul 48 şi cum s-a întâmplat să întâlneşti un 
fan al Twins la Brown? Credeam că acolo e ţara Red Sox. 

— Numărul 48 e Torii Hunter, spuse ea, uitându-se la mine 
de parcă aş fi fost cel mai mare tâmpit din lume. Au un 
televizor uriaş in sala mare de recreere pentru studenți şi m- 
am dus acolo într-o zi, în iulie trecut, când jucau Sox cu 
Twins. Nu aveai unde să arunci un ac, deşi era în timpul 
sesiunii de vară, însă eu şi Carson eram singurii care purtam 
emblemele Twins - el tricoul cu numărul lui Torii, eu o şapcă. 
Aşa că-i logic că ne-am aşezat unul lângă celălalt şi... Ridică 
din umeri, pentru a arăta că restul a venit de la sine. 

— De ce credinţă e, religios vorbind? 

— Baptistă. 

Mă privi puţin sfidător, de parcă ar fi spus canibal. Însă în 
calitatea mea de membru respectat al Primei Bisericii a Nimic- 
Deosebitului, nu aveam niciun dinte împotriva baptiştilor. 
Singurele religii care nu-mi plac sunt cele care insistă că 
Dumnezeul lor este mai mare decât Dumnezeul tău. 

— În ultimele patru luni ne-am dus împreună la slujbe de 
câte trei ori pe săptămână. 

Jack trase maşina lângă noi şi ea se aplecă să apuce 
mânerele numeroaselor sale genţi. 

— O să-şi îngheţe semestrul de primăvară ca să poată 
călători cu un grup de gospel de-a dreptul minunat. E de fapt 
un turneu, cu agent şi tot tacâmul. Grupul se numeşte The 
Hummingbirds. Ar trebui să-l auzi... cântă ca un înger. 

— Pun pariu, am spus. 

M-a sărutat din nou, moale, pe obraz. 

— Mă bucur că am venit, tati. Tu te bucuri? 

— Mai mult decât ai putea şti vreodată, am spus şi m-am 
trezit că-mi doresc să se fi îndrăgostit nebuneşte de Jack. Asta 
ar fi rezolvat totul... sau aşa mi s-a părut mie atunci. 


X 


N-am avut nimic măreț cum ar fi cina de Crăciun, dar am 
avut unul dintre Puii Astronauţi ai lui Jack, plus sos de afine, 
salată decongelată şi budincă de orez. Ilse a mâncat câte două 
porții din toate. După ce am făcut schimb de cadouri şi ne-am 
minunat de ele - totul era exact ce ne doream! - am dus-o pe 
llse la etaj, în Marele Roz, şi i-am arătat majoritatea 
producţiilor mele artistice. Desenul pe care-l făcusem cu 
iubitul ei şi imaginea cu femeia (dacă era femeie) în roşu erau 
puse la loc sigur, pe un raft de sus al dulapului din dormitorul 
meu, şi acolo aveau să rămână până la plecarea fiicei mele. 

Prinsesem cam o duzină din celelalte - majoritatea apusuri 
de soare - pe pătrare de carton şi le sprijinisem de pereţii 
camerei. Le inspecta pe toate pe rând, o singură dată. Se opri, 
apoi le mai inspecta o dată. Se făcuse deja seară, iar geamul 
mare de la etaj se întunecase. Mareea era în scădere; nu erai 
conştient de prezența golfului decât după dulcele lui suspin 
continuu, când valurile urcau pe nisip şi se ştergeau. 

— Chiar tu ai făcut astea? întrebă ea într-un sfârşit. 

Se întoarse şi mă privi într-un fel care mă făcu să mă simt 
incomodat. E felul în care o persoană se uită la alta când are 
loc o serioasă reevaluare. 

— Chiar eu le-am făcut, am spus. Tu ce crezi? 

— Sunt bune. Poate mai mult decât atât. Ăsta... 

Se aplecă şi ridică foarte atentă desenul în care apărea 
cochilia la linia orizontului, înconjurată de haloul galben- 
portocaliu al luminii de apus. 

— Ăsta e, fu... Scuze, e atât de-al naibii de înfiorător! 

— Aşa cred şi eu, am spus. Însă chiar nu e nimic nou. Nu 
face decât să adauge apusului o tuşă slabă de suprarealism. 

Apoi, prostesc, am exclamat: 

— Salutare, Dali! 

Puse la loc Apus cu cochilie şi luă Apus cu soforă. 

— Cine le-a văzut până acum? 


— Doar tu şi Jack. O, şi Juanita. Ea spune că-s asustador. 
Ceva de felul ăsta. Jack zice că asta înseamnă înfricoşătoare. 

— Chiar sunt puţin înfricoşătoare, recunoscu ea. Dar tati... 
creionul pe care-l foloseşti o să se întindă. Şi cred c-o să se 
şteargă, dacă nu faci ceva cu hârtia. 

— Ce să fac? 

— Nu ştiu. Dar cred că ar trebui să le arăţi cuiva care chiar 
ştie. Cineva care să-ți poată spune de fapt cât sunt de bune. 

Mă simţeam flatat, dar şi incomodat. Consternat, aproape. 

— N-aş şti la cine sau unde să... 

— Întreabă-l pe Jack. Poate ştie el o galerie de artă care le- 
ar putea evalua. 

— Sigur, să intru şchiopătând din stradă şi să spun: 
„Locuiesc pe Duma Key şi am nişte desene în creion - 
majoritatea cu apusuri, un motiv foarte neobişnuit pe coasta 
Floridei - despre care menajera mea zice că-s muy asustador. “ 

Ea îşi înfipse mâinile în şolduri şi lăsă capul pe o parte. Aşa 
se uita Pam când nu avea deloc intenţia să renunțe la un 
subiect. Când, dimpotrivă, intenţiona să cupleze pe tracțiune 
patru ori patru. 

— Tată... 

— Măiculiță, acu-i acu'! 

Nici nu mă luă în seamă. 

— Al riscat două camionete, un buldozer uzat din Războiul 
din Coreea şi un împrumut de douăzeci de mii de dolari şi le-ai 
transformat într-o afacere de milioane de dolari. Vrei să spui 
că n-ai putea convinge câțiva proprietari de galerii de artă să 
se uite la desenele tale, dacă ţi-ai pune într-adevăr în cap 
asta? 

Se domoli. 

— Vreau să zic că-s bune, tati. Bune. N-am pregătire în 
domeniu, decât un curs de artă ca vai de el, în liceu, dar îmi 
dau seama că-s bune. 

Am spus ceva, dar nu sunt sigur ce. Mă gândeam la 
crochiul grăbit cu Carson Jones, alias Colibriul Baptisti*. 
Dacă l-ar vedea, ar crede că şi acela e bun? 


Dar nu avea să-l vadă. Nu pe acela, şi nici pe cel cu 
persoana în pelerină roşie. Nimeni nu avea să le vadă. Asta 
credeam atunci. 

— Tată, dacă ai avut talentul ăsta în tine până acum, unde 
s-a ascuns? 

— Nu ştiu, am spus. lar măsura acestui talent este o 
chestiune încă de discutat. 

— Atunci caută pe cineva care să-l evalueze, bine? Cineva 
priceput. Ridică desenul cu cutia poştală. 

— Până şi ăsta... nu-i ceva special, numai că este. 
Datorită... Atinse hârtia. 

— Datorită căluțului de lemn. De ce ai pus un căluț de 
lemn în desen, tată? 

— Nu ştiu, am recunoscut. Pur şi simplu cerea să fie acolo. 

— L-ai desenat din memorie? 

— Nu. Se pare că nu pot face asta. Fie din cauza 
accidentului, fie pentru că n-am avut niciodată abilitatea 
asta. 

Cu unele excepţii, când o aveam. Când venea vorba de tineri 
în tricouri Twins, de pildă. 

— Am găsit unul pe internet, apoi l-am scos la 
imprimantă... 

— O, rahat, l-am mânjit! strigă ea. O, rahat! 

— Ilse, nu-i bai. Nu contează. 

— Ba-i bai şi contează! Îţi trebuie nişte vopsele ca lumea, 
futu-i! 

Îşi dădu seama de ce spusese şi îşi acoperi gura cu palma. 

— Probabil n-o să-ți vină să crezi, dar am auzit cuvântul 
ăsta o dată sau de două ori la viața mea. Deşi bănuiala îmi 
spune că iubitul tău... s-ar putea să nu-l fi auzit... 

— Poţi fi sigur, zise ea puţin tristă. Apoi zâmbi. Dar ştie să 
scoată câte un „afurisenie“ cum scrie la carte când cineva îi 
taie fața în trafic. Tată, cu privire la desenele tale... 

— Eu mă bucur doar că-ţi plac. 

— E mai mult decât atât. Sunt uimită. (Căscă.) Sunt, pe 
deasupra, şi frântă de oboseală. 


— Cred că ţi-ar prinde bine o cană de cacao caldă şi apoi 
somn. 

— Sună minunat. 

— Care dintre ele? Ea râse. Era o minune s-o auzi râzând. 
Umplea locul. 

— Amândouă. 


XI 


În dimineaţa următoare, am stat pe bancă amândoi, cu 
căni de cafea în mână şi cu gleznele în apă. Soarele tocmai se 
săltase deasupra geografiei joase a Key-ului din spatele nostru 
şi umbrele noastre păreau să se întindă kilometri întregi peste 
apele liniştite. 

Ilse mă privea solemn. 

— Nu-i aşa că ăsta e cel mai frumos loc din lume, tată? 

— Nu, dar eşti tânără şi nu te pot învinui că asta crezi. 
Ocupă de fapt poziția a patra pe lista Celor Mai Frumoase, 
însă cele de pe primele trei poziții sunt locuri cu nume pe care 
nimeni nu ştie să le scrie cum trebuie. 

Ea surâse peste buza cănii. 

— Te rog, spune-mi. 

— Dacă insişti. Numărul unu, Machu Picchu. Numărul noi, 
Marrakesh. Numărul trei, Petroglyph National Monument. 
Apoi, pe locul patru, Duma Key, puţin în largul coastei vestice 
a Floridei. 

Surâsul ei se lărgi o secundă sau două. Apoi se stinse şi-mi 
aruncă din nou privirea aceea solemnă. Mi-am amintit-o 
privindu-mă în acelaşi fel când avea patru ani şi mă întrebase 
dacă există magie ca în basme. Îi spusesem că există, sigur că 
există, ştiind că e o minciună. Acum nu mai eram la fel de 
sigur. Însă aerul era cald, picioarele mele goale stăteau în golf 
şi chiar nu voiam ca llse să sufere. Credeam că asta o 
aşteaptă. Însă toată lumea îşi ia porţia de suferință, nu-i aşa? 
Sigur. Bum, drept în nas. Bum, drept în ochi. Bum, sub 


centură, la podea cu tine, iar arbitrul tocmai a plecat să-şi ia 
un hotdog. Numai că cei pe care îi iubeşti multiplică de fapt 
suferința aceea şi o dau în jur. Durerea este cea mai mare 
putere a iubirii. Aşa spune Wireman. 

— Am ceva la gură, dulceaţă? am întrebat. 

— Nu, mă gândeam doar cât de bucuroasă sunt că am 
venit. Mi te imaginam rătăcind între un azil de babalâci şi cine 
ştie ce tiki-bar oribil la care joia se țin concursuri de tricouri 
ude. Presupun că am citit prea multe cărți de Carl Hiaasen. 

— Sunt o grămadă de locuri ca astea pe aici, am spus. 

— Şi mai sunt alte locuri ca Duma? 

— Nu ştiu. Poate câteva. 

Dar, ţinând cont de ce-mi spusese Jack, bănuiam că nu mai 
sunt. 

— Ei, bine, tu-l meriți pe acesta, zise ea. E timpul să te 
odihneşti şi să te vindeci. lar dacă toate astea - întinse mâna 
spre golf - nu te vindecă, nu ştiu ce-o să te mai vindece. 
Singurul lucru... 

— Daaa..., am făcut şi am ciupit aerul cu două degete. 

Toate familiile au un limbaj interior propriu, iar asta 
înseamnă şi un limbaj al semnelor. Gestul meu n-ar fi spus 
nimic unui străin, însă Ilse îl ştia şi râse. 

— Bine, deşteptăciune. Singurul neajuns e sunetul pe care-l 
face fluxul când vine. M-am trezit în toiul nopţii şi aproape am 
strigat de spaimă până să-mi dau seama că auzeam de fapt 
scoicile mişcându-se în apă. Adică, asta era, nu? 

Te rog, spune-mi că da. 

— Asta era. Ce-ai crezut că este? 

Chiar o trecu un fior. 

— Prima dată mi-a zburat gândul... nu râde... la schelete în 
paradă. Sute, mărşăluind în jurul casei. 

Nu mă gândisem niciodată la asta, dar ştiam la ce se referă. 

— Mie mi se pare oarecum liniştitor. 

Ridică scurt şi neîncrezătoare din umeri. 


— Păi... bine, atunci. Fiecare după gust. Eşti gata să ne 
ducem înapoi? Aş putea face o omletă. Aş putea să adaug în 
ea nişte ardei şi ciuperci. 

— S-a făcut. 

— Nu te-am mai văzut mergând niciodată de la accident 
încoace atât de mult fără cârjă. 

— Până la mijlocul lui ianuarie mă aştept să pot face pe jos 
jumătate de kilometru de plajă. 

Ea fluieră. 

— O jumătate de kilometru dus şi întors? 

Am clătinat din cap. 

— Nu, nu. Doar o jumătate de kilometru. Înapoi am de 
gând să zbor. 

Am întins braţele pentru a-i demonstra. 

Ea râse pe nas, porni înapoi spre casă, apoi se opri când o 
scăpărare de lumină ajunse la noi dinspre sud. O dată, apoi de 
două ori. Cele două pete erau acolo. 

— Oameni, spuse Ilse, ducând mâna streaşină la ochi. 

— Vecinii mei. Singurii mei vecini, pentru moment. Cel 
puţin, aşa cred. 

— Ai făcut cunoştinţă cu ei? 

— Nu. Tot ce ştiu este că sunt un bărbat şi o femeie în 
scaun cu rotile. Cred că ea îşi ia micul dejun lângă apă 
aproape zilnic. Cred că scăpărarea e de la tavă. 

— Ar trebui să-ți cumperi o maşinuţă de golf. Aşa ai putea 
trage o fugă până acolo ca să-i saluți. 

— Până la urmă, o să merg pe jos până acolo ca să-i salut, 
am spus. Fără maşinuţe de golf pentru copil. Doctorul Kamen 
a spus să-mi stabilesc țeluri, şi asta fac. 

— Nu trebuia să-ți spună ţie un psihiatru să-ţi stabileşti 
țeluri, tati, zise ea, continuând să se uite spre sud. În ce casă 
stau ei? Aia mare care seamănă cu un ranch dintr-un film 
western? 

— Da, sunt aproape sigur. 

— Şi nu mai locuieşte nimeni aici? 


— Nu acum. Jack spune că, în ianuarie şi februarie, mai 
sunt oameni care închiriază celelalte case, dar pentru moment 
cred că-s doar eu şi ei. Restul insulei este doar o pornografie 
botanică. Plante în dezmăț total. 

— Dumnezeule, de ce? 

— N-am nici cea mai palidă idee. Am de gând să aflu - să 
încerc, măcar - dar acum încă mă străduiesc să-mi ţin 
picioarele sub mine. Şi zic asta la propriu. 

Ne îndreptam înapoi spre casă. Ilse spuse: 

— O insulă aproape pustie sub soare - trebuie să existe o 
poveste. E aproape obligatoriu să existe o poveste, nu crezi? 

— Cred. Jack Cantori s-a oferit să scormonească, dar i-am 
spus să nu se deranjeze - mă gândeam c-o voi face eu însumi. 

Am apucat cârja, mi-am vârât mâinile în cele două mâneci 
de oțel ale ei - întotdeauna binevenite după o perioadă 
petrecută pe plajă fără sprijinul lor - şi am început să țopăi pe 
trotuar în sus. Dar Ilse nu era lângă mine. M-am întors şi m- 
am uitat după ea. Stătea cu fața spre sud, cu mâna din nou 
streaşină la ochi. 

— Vii, scumpa mea? 

— Da. 

Se mai văzu o scăpărare din josul plajei - tava de mic dejun. 
Sau un ibric de cafea. 

— Poate ştiu ei povestea, zise Ilse, prinzându-mă din urmă. 

— Poate o ştiu. 

Arătă cu degetul spre drum. 

— Dar ăla? Cât de departe merge? 

— Nu ştiu, am recunoscut. 

— Vrei să luăm maşina după-amiază şi să vedem? 

— Eşti dispusă să conduci un Chevy Malibu închiriat de la 
Hertz? 

— Sigur, zise ea. 

Înfipse mâinile în şoldurile zvelte, scuipă teatral şi adoptă 
un accent sudist. 

— O să conduc pân' ce drumu' cela se gata. 


XII 


Dar n-am ajuns nici măcar aproape de capătul lui Duma 
Road. Nu în ziua aceea. Explorarea tărâmului dinspre sud a 
început bine, dar s-a terminat rău. 

Ne simțeam amândoi perfect când am pornit la drum. Eu 
îmi odihnisem o oră picioarele, plus că luasem Oxycontinul la 
prânz. Fiica mea se schimbase în pantaloni scurți şi top, şi a 
râs când am insistat să se ungă pe nas cu oxid de zinc. 
„Clovnul Bobo“, a spus ea, privindu-se în oglindă. Era bine 
dispusă, iar eu eram mai fericit decât oricând de la accident 
încoace, aşa încât ceea ce ni s-a întâmplat în după-amiaza 
aceea ne-a luat cu totul prin surprindere, Ilse a dat vina pe 
masa de prânz - poate că maioneza din salata de ton fusese 
stricată - iar eu n-am contrazis-o, însă nu cred câtuşi de puţin 
că maioneza stricată a fost de vină. De vină, mai degrabă, a 
fost piaza rea. 

Drumul era îngust, accidentat şi puternic peticit. Până să 
ajungem la locul în care intra între ierburile ce acopereau cea 
mai mare parte a insulei, era plin de dune de nisip albicioase 
ca oasele uscate, nisip suflat de vânt dinspre plajă. Chevy-ul 
închiriat sări vesel peste majoritatea, însă când drumul coti 
puţin mai aproape de apă - asta chiar înainte să ajungem la 
hacienda pe care Wireman o numea Palacio de Asesinos - 
dunele crescură şi maşina derapa în loc să sară peste ele. Ilse, 
care învățase să conducă în țara zăpezilor, se descurcă fără a 
se plânge sau a face comentarii. 

Casele dintre Marele Roz şi El Palacio erau toate construite 
în stilul pe care ajunsesem să-l numesc Florida Pastel Urât. 
Majoritatea aveau obloane la geamuri şi aleile de acces, cu 
excepția uneia, erau închise cu poartă. Aleea care făcea 
excepție fusese barată cu două capre de tăiat lemne, pe care se 
citea următorul avertisment şters de vreme: CÂINI RAI CÂINI 
RAI. Dincolo de casa Câini Răi începea domeniul haciendei. 
Era îngrădit cu un zid solid de imitație de stuc înalt cam de 


trei metri şi acoperit cu olane portocalii. Alte olane portocalii - 
acoperişul conacului dinăuntru - se înălțau în pante şi ape pe 
fundalul imaculatului cer albastru. 

— Mamă Soare, făcu llse - expresia asta probabil c-o 
preluase de la iubitul ei baptist. Locul domeniului ăstuia e-n 
Beverly Hills. 

Zidul se întindea pe partea stângă a drumului îngust, 
desfundat, cale de cel puţin optzeci de metri. Nu se vedea 
niciun anunț cu TRECEREA INTERZISĂ; datorită zidului, 
poziția proprietarului în relație cu vânzătorii ambulanți şi 
mormonii căutători de prozeliți părea perfect clară. În mijloc 
era o poartă dublă de fier, întredeschisă. Iar în deschizătura 
dintre cele două aripi ale ei stătea... 

— Uite-o, am murmurat. Doamna de pe plajă. Bătu-m-ar 
să mă bată, e Mireasa Naşului. 

— Tati! făcu Ilse, râzând şocată. 

Femeia era de-a dreptul bătrână, avea cel puţin optzeci şi 
cinci de ani. Era în scaunul ei cu rotile. Pe rezemătoarele 
cromate pentru picioare se odihnea o pereche de enormă de 
tenişi cu carâmb înalt. Deşi temperatura se apropia de 
douăzeci şi cinci de grade, femeia purta un trening cenuşiu 
din două piese. Într-o mână scofâlcită îi fumega o ţigară. Pe 
cap avea îndesată pălăria de pai pe care o văzusem în 
plimbările mele, însă în plimbările mele nu băgasem de seamă 
cât era de mare - nu o simplă pălărie, ci un sombrero ros. 
Asemănarea ei cu Marlon Brando la sfârşitul Naşului - când 
acesta se joacă cu nepoţii în grădină - era inconfundabilă. În 
poală avea ceva ce nu aducea tocmai a pistol. 

Amândoi, eu şi Ilse, am făcut cu mâna. Pentru un moment, 
ea n-a schițat nici-o mişcare. Apoi a ridicat o mână cu palma 
spre noi, într-un gest de salut indian, şi a declanşat un rânjet 
însorit şi aproape complet ştirb. Pe față îi apărură parcă o mie 
de riduri, transformând-o într-o vrăjitoare bună. Nici măcar n- 
am zărit casa din spatele ei; încă încercam să asimilez 
neaşteptata ei apariție, modernii tenişi albaştri, dantelăria 
ridurilor şi... 


— Tati, ăla era pistol? Ilse se uita, cu ochi mari, în 
retrovizor. Bătrâna aia are un pistol? 

Maşina derapa, iar eu am întrevăzut posibilitatea de a lovi 
colțul haciendei. Am atins volanul şi am corectat direcția. 

— Aşa cred. Un fel de pistol. Ai grijă cum conduci, scumpa 
mea. N-a rămas mare lucru din drumul ăsta. 

Ilse se întoarse cu fața înainte. Condusese în bătaia soarelui 
puternic, dar asta se schimbase când ajunsesem la zidul 
haciendei. 

— Cum adică, un fel de? 

— Semăna cu un... nu ştiu, un pistol-arbaletă. Sau aşa 
ceva. Poate trage în şerpi cu el. 

— Mulţumesc Cerului că a zâmbit, spuse ea. Şi a fost un 
zâmbet mare, aşa-i? Am încuviințat din cap. 

— A fost. 

Hacienda era ultima casă din capătul nordic, deschis, al 
Duma Key. Dincolo de ea, drumul cotea spre interiorul insulei 
şi frunzişul se îndesea deasupra noastră într-un mod care la 
început mi s-a părut interesant, apoi misterios, şi în cele din 
urmă claustrofobic. Masele de verdeață se ridicau la o înălțime 
de cel puțin patru metri, cu frunze rotunde vârstate de un 
cinabru-închis, care semăna cu sângele uscat. 

— Ce-i chestia asta, tati? 

— Struguri tropicali. Chestia verde cu flori galbene se 
numeşte margaretă de Singapore. Creşte pretutindeni. Mai 
sunt şi rododendroni. Copacii sunt în cea mai mare parte pini 
tropicali, cred, deşi... 

Încetini mult maşina şi arătă cu degetul la stânga, lungind 
gâtul pentru a vedea pe la colțul de sus al parbrizului. 

— Ăia-s un fel de palmieri. Şi uite... chiar acolo sus... 

Drumul vira şi mai mult în interiorul insulei, iar aici 
trunchiurile care ne flancau semănau cu nişte mase 
noduroase de frânghie cenuşie. Rădăcinile lor ridicaseră 
asfaltul. Noi puteam trece acum, îmi făceam socoteala, însă 
alte maşini, peste câțiva ani?... Nici poveste. 

— Ficus strangulator, am spus. 


— Frumos nume, foarte â la Alfred Hitchcock. Şi creşte aşa, 
sălbatic? 

— Nu ştiu, am spus. 

Săltă Chevy-ul peste rădăcinile ridicate şi merse mai 
departe. Viteza era redusă la nu mai mult de opt kilometri la 
oră. Ficuşi strangulatori creşteau şi din masele de struguri 
tropicali şi rododendroni. Plantele şi arborii înalți învăluiau 
drumul în umbre adânci. Era imposibil să vezi la cea mai mică 
distanță în ambele părți. Cu excepţia ocazionalei felii de 
albastru sau a unei raze rătăcitoare de soare, până şi cerul 
dispăruse. Şi atunci am început să vedem fire răzlețe de 
ceapraz şi lăuruscă cerată, dură, crescând direct prin 
crăpăturile din asfalt. 

Braţul începu să mă furnice. Cel care nu exista. Am dat să-l 
scarpin fără să mă gândesc şi mi-am scărpinat doar coastele 
încă dureroase, cum făceam întotdeauna. În acelaşi timp, 
tâmpla stângă începu să mă furnice şi ea. Pe aceasta o 
puteam scărpina, şi chiar am scărpinat-o. 

— Tati? 

— Sunt bine. De ce opreşti? 

— Pentru că... nici eu nu mă simt prea bine. 

Şi nici nu arăta prea bine, am băgat de seamă. Se albise la 
față aproape la fel de tare ca dunga de oxid de zinc de pe nas. 

— Ilse? Ce este? 

— Stomacul. Încep să am îndoieli serioase cu privire la 
salata de ton pe care am preparat-o la prânz. 

Îmi adresă un surâs bolnăvicios, de om care simte că-l paşte 
o gripă. 

— Mă întreb şi cum o să ieşim de aici. 

Nu era o întrebare nefondată. Dintr-odată, vița-de-vie 
tropicală părea să coboare spre noi şi palmierii împletiți cu ea 
păreau mai deşi deasupra noastră. Mi-am dat seama că simt 
mirosul vegetației care ne înconjura, o aromă vânoasă ce 
părea să prindă viață la jumătatea gâtlejului meu. Şi de ce 
nu? Provenea de la lucruri vii, în definitiv; se aglomerau de 
ambele părți ale noastre. Şi deasupra. 


— Tată? 

Furnicătura era mai puternică. Era roşie furnicătura aia, 
roşie aşa cum miasma din nările şi gâtul meu era verde. 
Furnicătura aia pe care o simţi când eşti prins în tăciun, prins 
în scrum. 

— Tati, îmi pare rău, dar cred c-o să vomit. 

Nu tăciun, nu scrum, ci în maşină; ea deschise portiera şi se 
aplecă afară, ţinându-se de volan cu o mână, după care am 
auzit-o dând la boboci. 

Vederea la ochiul drept mi s-a înroşit şi mi-am spus: O să 
reuşesc. Trebuie doar să mă adun, fir-ar să fie! 

Am deschis şi eu portiera, întinzând mâna peste piept, şi 
am coborât. Am săltat afară, ţinându-mă de partea de sus a 
portierei ca să nu cad cu capul înainte în zidul de struguri 
tropicali şi în ramurile împletite ale unui ficus bengalez pe 
jumătate îngropat. Mă furnica tot corpul. Tufişurile şi 
ramurile erau atât de aproape de maşină, că m-au zgâriat 
când mi-am croit drum spre capotă. Jumătate din vederea 
mea 

(ROȘU) 

părea să sângereze stacojiu, am simţit vârful unei crengi de 
pin zgâriindu-mi încheietura - aş fi putut jura - braţului 
drept, şi am gândit O să reuşesc, TREBUIE să reuşesc, chiar în 
timp ce am auzit-o pe Ilse vomitând din nou. Eram conştient 
că pe aleea aceea îngustă era mult mai cald decât ar fi trebuit 
să fie, chiar şi cu bolta de verdeață de deasupra. Îmi rămăsese 
minte destulă cât să mă întreb la ce ne-o fi stat capul când am 
pornit pe drumul ăsta. Dar, desigur, nu ni se păruse a fi decât 
o simplă excursie. 

Illse stătea aplecată afară, agățată de volan cu mâna 
dreaptă. Transpiraţia îi ieşise pe frunte în broboane mari. 
Ridică ochii spre mine. 

— O, mamă... 

— Dă-te mai încolo, Ilse. 

— Tati, ce vrei să faci? 


De parcă n-ar fi văzut. Şi dintr-odată, cuvintele conduc şi 
înapoi îmi erau ambele indisponibile. Tot ce aş fi putut 
articula în momentul acela era noi, cel mai nefolositor cuvânt 
din lume atunci când e folosit singur. Simţeam că-mi urcă 
furia în gât ca un jet de apă caldă. Sau de sânge. Da, mai 
degrabă sânge. Pentru că furia este, în cele din urmă, roşie. 

— Să ne scot de aici. Dă-te mai încolo. 

Spunându-mi: Nu te înfuria pe ea. Nu te apuca să strigi, 
orice ar fi. O, pentru numele lui Cristos, te rog să n-o faci. 

— Tati, nu, poţi... 

— Ba da. O să reuşesc. Dă-te mai încolo. 

Obişnuinţa de a asculta moare greu - mai ales, poate, între 
tati şi fiice. Şi pe deasupra, îi era rău. S-a dat mai încolo şi eu 
am urcat la volan, aşezându-mă în felul acela prostesc al meu, 
cu spatele înainte, şi folosindu-mi mâna pentru a-mi ridica 
piciorul drept beteag. Toată partea dreaptă a corpului îmi 
zumzăia, de parcă ar fi fost străbătut de un şoc electric de 
intensitate scăzută. 

Am închis ochii şi mi-am spus: Am SA reuşesc, blestemăție, 
Şi nici n-am nevoie de o târfă plină de cârpe pentru a mă 
îndruma. 

Când am redeschis ochii spre lume, o parte din roşeața 
aceea - şi o parte din furie, slavă Cerului - pălise. Am băgat în 
marşarier şi am pus încet maşina în mişcare. Nu mă puteam 
întoarce cum făcuse Ilse, pentru că nu aveam mâna dreaptă 
cu care să ţin volanul. Am folosit în schimb retrovizorul. În 
gând, fantomatic, am auzit: Bip-bip-bip. 

— Te rog să nu ne scoţi de pe drum, spuse Ilse. Nu putem 
merge pe jos. Mă simt prea rău, iar tu eşti prea ologit. 

— N-o să ne scot, Monica, am spus, dar chiar în clipa aceea 
ea s-a aplecat pe geam ca să vomite din nou şi nu cred că m-a 
auzit. 


XIII 


Încet, foarte încet, am ieşit cu spatele din locul în care se 
oprise Ilse, spunându-mi Uşurel-uşurel! şi Graba strică treaba. 
Şoldul meu a cârtit când am sărit înapoi peste rădăcinile 
ficusului strangulator de sub drum. În câteva rânduri, am 
auzit ramurile viței-de-vie tropicale scrâşnind de-a lungul 
maşinii. Cei de la compania Hertz nu aveau să fie bucuroşi, 
însă la ei mă gândeam cel mai puţin în după-amiaza aceea. 

Puțin câte puţin, pe măsură ce frunzişul de deasupra s-a 
rărit, lumina a crescut în intensitate. Asta era bine. Şi vederea 
mea se limpezea, furnicătura aia înnebunitoare se stingea. 
Lucrurile astea erau şi mai bune. 

— Văd căsoiul ăla împrejmuit de zid, zise Ilse, uitându-se 
peste umăr. 

— Te simţi mai bine? 

— Puțin, dar încă am contracții la stomac. Tuşi convulsiv. 

— O, Doamne, nu trebuia să spun asta. 

Se aplecă afară, vomită din nou, apoi se prăbuşi în scaun, 
râzând şi icnind. Bretonul i se lipise de frunte în şuvițe. 

— Tocmai ţi-am vomat pe portieră. Spune-mi, te rog, că ai 
un furtun. 

— Nu-ţi face griji pentru asta. Stai nemişcată şi respiră 
lung şi adânc. Salută fără vlagă şi închise ochii. 

Bătrâna cu pălărie de pai nu se vedea nicăieri, dar cele 
două părți ale porţii de fier stăteau larg deschise, de parcă 
femeia ar fi aşteptat musafiri. Sau ar fi ştiut că ne trebuia un 
loc de întors. 

N-am pierdut timpul gândindu-mă la asta, am intrat cu 
spatele Chevy-ului sub arcada porții. Pentru un moment, am 
văzut o curte pavată cu lespezi albastru-pal, un teren de tenis 
şi un set enorm de uşi duble cu inele de fier prinse în ele. Apoi 
am virat spre casă. Cinci minute mai târziu, ajungeam acolo. 
Vederea îmi era la fel de clară cum fusese dimineaţă, când mă 
trezisem, dacă nu şi mai clară. Cu excepţia furnicăturii surde 
de pe partea dreaptă a corpului, mă simțeam bine. 

Simțeam de asemenea o dorință puternică de a desena. Nu 
ştiam ce, dar aveam să ştiu când urma să şed în Micul Roz cu 


un caiet proptit pe şevalet. Eram sigur de asta. 

— Stai să curăț portiera maşinii, spuse Ilse. 

— Tu o să te duci să te întinzi. Eşti pe jumătate distrusă, 
îmi oferi un surâs şters. 

— Aia nu-i decât jumătatea mai bună. Ți-aminteşti cum 
obişnuia mama să spună aşa? 

Am încuviinţat. 

— Du-te, acum. Clătesc eu maşina. 

Am arătat spre locul unde furtunul era făcut colac, în 
partea de nord a Marelui Roz. 

— E legat deja la robinet şi gata de folosit. 

— Eşti sigur că tu te simţi bine? 

— Sunt gata de orice. Cred că tu ai mâncat mai multă 
salată de ton decât mine. 

Reuşi să mai zâmbească o dată. 

— Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru mâncarea 
gătită de mine. Ai fost nemaipomenit cum ne-ai adus înapoi, 
tati. Te-aş săruta, dar respirația mea... 

Am sărutat-o eu. Pe frunte. Avea pielea rece şi umedă. 

— Du-te şi întinde-te, domnişoară Pişcoţel - ordin de la 
comandament. 

S-a dus. Eu am dat drumul la robinet şi am spălat cu 
furtunul portiera maşinii, insistând mai mult decât era nevoie, 
dar dorind să fiu sigur că Ilse nu mă privea. Şi n-o făcea. Când 
am tras cu ochiul prin uşa întredeschisă a celui de-al doilea 
dormitor, am văzut-o lungită pe o parte, dormind exact cum 
dormea când era mică: cu o mână sub obraz şi cu un 
genunchi ridicat aproape până la piept. Credem că ne 
schimbăm, dar nu e chiar aşa - asta spune Wireman. Poate si, 
poate no - asta spune Freemantle. 


XIV 


Mă împingea ceva de la spate - poate ceva ce aveam în mine 
încă de la accident, dar în mod categoric ceva ce se întorsese 


de pe Duma Key Road odată cu mine. M-am lăsat împins. 
Oricum, nu sunt sigur dacă mă puteam opune, însă nici n-am 
încercat; eram curios. 

Poşeta fiicei mele era pe măsuța pentru cafea din living. Am 
deschis-o, am scos portmoneul ei şi am frunzărit pozele 
dinăuntru. Făcând asta, m-am simțit puțin ca un nemernic, 
dar numai puţin. Doar nu furi nimic, mi-am spus, însă desigur 
există multe moduri de a fura, aşa-i? 

Am dat peste fotografia cu Carson Jones pe care mi-o 
arătase la aeroport, dar nu asta căutam. Nu voiam să-l văd 
singur. Voiam să-l văd cu ea. Voiam o poză de cuplu cu ei. Şi 
am găsit una. Arăta ca şi când ar fi fost făcută la o dugheană 
de pe marginea drumului; în spatele lor se vedeau coşuri cu 
castraveți şi porumb. Erau zâmbitori şi tineri şi frumoşi. Se 
țineau cu brațele pe după mijloc, şi o palmă a lui Carson 
părea să stea pe fundul tras în jeanşi al fiicei mele. O, creştin 
nebun ce eşti! Brațul drept încă mă furnica, o mâncărime 
surdă, neîntreruptă, ca o senzație înțepătoare de căldură. M- 
am scărpinat la el, m-am scărpinat prin el, şi am ajuns la 
coaste pentru a mia oară. Şi poza aceasta era într-un pliculeţ 
de protecție transparent. Am scos-o, am aruncat o ocheadă 
peste umăr - emoționat ca un spărgător la prima sa lovitură - 
la uşa parțial deschisă a încăperii în care dormea Ilse, apoi am 
întors poza cu dosul în sus. 


Te iubesc, doflecel! 
„Zâmbăreţul“ 


Puteam să am încredere într-un peţitor care-i spunea 
Doflecel fiicei mele şi care se semna Zâmbăreţțul? Nu prea. 
Poate nu era corect, dar nu - nu puteam avea încredere. Cu 
toate acestea, găsisem ceea ce căutam. Nu singur, ci amândoi. 
Am întors poza cu fața, am închis ochii şi m-am prefăcut că 
ating imaginile lor în Kodachrome cu mâna dreaptă. Deşi nu 
mi s-a părut deloc că mă prefac; presupun că nu mai e nevoie 
să vă spun asta deja. 


După ce s-a scurs un timp - nu ştiu exact cât de lung - am 
pus poza înapoi în pliculețul ei de plastic şi am ascuns 
portmoneul sub batistuţe de hârtie şi cosmetice cam la aceeaşi 
adâncime la care îl găsisem. Apoi am pus poşeta înapoi pe 
măsuța pentru cafea şi m-am dus la baie după Reba, Păpuşa 
Terapeutică. Am şontâcăit la etaj spre Micul Roz cu ea strânsă 
între ciotul mâinii şi coaste. Cred că-mi amintesc că am spus 
„O să te transform în Monica Seles“ când am aşezat-o pe Reba 
în fața geamului, dar la fel de bine putea să fi fost Monica 
Goldstein; când e vorba de memorie, cu toții măsluim cărțile. 
Evanghelia după Wireman. 

Îmi aduc aminte mai limpede decât aş vrea majoritatea 
celor întâmplate pe Duma, însă acea după-amiază anume mi 
se pare foarte încețoşată. Ştiu că am alunecat într-o frenetică 
activitate de desenare şi că înnebunitoarea furnicătură din 
inexistentul meu braţ drept a dispărut complet cât timp am 
lucrat; ce nu ştiu, dar sunt aproape sigur, e că pâcla roşie 
care-mi împiedica mereu vederea în zilele acelea, devenind mai 
densă când eram obosit, a dispărut şi ea pentru o vreme. 

Nu ştiu cât timp am fost în starea aceea. Cred că destul de 
mult. Atât de mult, încât, când am pus punct, eram 
deopotrivă istovit şi mort de foame. 

Am coborât înapoi la parter şi am înfulecat carne la 
conservă la lumina înghețată a becului din frigider. Nu voiam 
să-mi fac un sendviş cum scrie la carte, pentru că nu voiam ca 
Ilse să ştie că m-am simţit destul de bine încât să mănânc. Nu 
avea decât să creadă că problemele noastre fuseseră cauzate 
de maioneza stricată. În felul acesta nu trebuia să ne pierdem 
timpul căutând cu disperare alte explicații. 

Niciuna dintre explicaţiile la care mă puteam gândi nu era 
rațională. 

După ce am mâncat jumătate de pachet de salam feliat şi 
după ce am dat pe gât cam o jumătate de litru de ceai 
îndulcit, m-am dus în dormitor, m-am întins pe pat şi am 
căzut într-un somn greu. 


XV 


Apusuri. 

Uneori mi se pare că cele mai clare amintiri pe care le 
păstrez de pe Duma Key sunt ale cerurilor portocalii de seară, 
care sângerează în partea de jos şi se estompează în cea de 
sus, verde către negru. Când m-am trezit în seara aceea, o 
nouă zi se stingea în splendoare. Am intrat în încăperea 
principală bocănind pe cârjă, înțepenit şi crispându-mă de 
durere (primele zece minute erau întotdeauna cele mai rele). 
Uşa de la camera lui Ilse stătea deschisă şi patul ei era gol. 

— Ilse? am întrebat. 

Pentru un moment, n-am primit niciun răspuns. Apoi, ea a 
strigat de la etaj. 

— Tati? Maică Precistă, tu ai făcut asta? Când ai făcut 
asta? 

Orice urmă de durere m-a părăsit. Am urcat până în Micul 
Roz cât de repede am putut, încercând să-mi amintesc ce 
desenasem. Orice ar fi fost, nu făcusem nici cea mai mică 
încercare de a ascunde produsul final. Dacă era ceva cu 
adevărat îngrozitor? Dacă-mi venise strălucita idee de a face o 
caricatură a crucificării, cu Colibriul Gospel călare pe cruce? 

Ilse stătea în fața şevaletului meu şi nu puteam să văd ce se 
află pe el. Silueta ei îmi bloca vederea. Chiar şi dacă ar fi stat 
într-o parte, singura lumină din cameră venea de la apusul 
acela sângeriu; maculatorul n-ar fi fost decât un dreptunghi 
negru pe fundalul luminii spectrale. 

Am aprins becurile, rugându-mă să nu fi făcut un lucru 
care s-o tulbure pe fiica mea, ce bătuse atâta drum ca să se 
asigure că sunt bine, sănătos. După vocea ei, nu reuşisem să- 
mi dau seama. 

— Ilse? 

Ea se întoarse spre mine, pe chip citindu-i-se mai mult 
uimire decât furie. 

— Când ai făcut asta? 


— Păi..., am bâiguit. Dă-te puţin deoparte, te rog. 

— Iar îţi joacă memoria feste? Îţi joacă, aşa-i? 

— Nu, am spus. Păi, mda. 

Era plaja de dincolo de geam, de atâta îmi dădeam seama, 
dar de nimic altceva. 

— Imediat ce-o să-l văd, sunt sigur că o să... Dă-te lao 
parte, scumpa mea, că nu eşti din sticlă. 

— Şi tocmai de aia nu mă sparg, aşa-i? 

Râse. Rareori un râset m-a uşurat mai tare. Orice ar fi găsit 
pe şevalet, lucrul acela n-o înfuriase, iar mie mi-a coborât 
inima din gât. Dacă ea nu era furioasă, riscul ca eu să mă 
înfurii şi să stric ceea ce într-o bună măsură fusese o vizită 
foarte plăcută a scăzut. 

Ea păşi la stânga şi eu am văzut ce desenasem în starea 
aceea de amorțeală dinaintea somnului. Teoretic, probabil că 
era cea mai bună lucrare a mea, după prima încercare de 
peniță-şi-cerneală de la lacul Phalen, însă nu mi se părea de 
mirare că Ilse era perplexă. Şi eu eram perplex. 

Era porţiunea de plajă pe care o vedeam de la geamul lung 
aproape cât tot peretele din Micul Roz. Reflexia întâmplătoare 
a luminii pe apă, dobândită cu o tuşă de ceea ce Venus 
Company numise Crom, anunța că instantaneul era luat 
dimineața devreme. O fetiță în rochiță de tenis stătea în 
mijlocul imaginii. Stătea întoarsă cu spatele, însă părul ei 
roşu o trăda din prima: era Reba, micuța mea iubire, iubita 
din cealaltă viață a mea. Figura era abia schițată, dar ştiai 
cumva că asta era şi intenţia, că nu era câtuşi de puţin o 
fetiță în carne şi oase, ci doar o siluetă de vis într-un peisaj de 
Vis. 

De jur împrejurul picioarelor ei, în nisip, erau mingi de tenis 
de un verde intens. Altele pluteau spre mal pe valurile blânde. 

— Când l-ai făcut? Ilse continua să zâmbească - aproape 
râdea. Şi ce naiba înseamnă? 

— Îţi place? am întrebat. 

Pentru că mie nu-mi plăcea. Mingile de tenis aveau culoarea 
greşită, deoarece nu avusesem nuanța potrivită de verde, însă 


nu acesta era motivul; îl uram pentru că inspira o impresie 
complet greşită. Inspira chin lăuntric. 

— Îl ador! zise ea, apoi chiar râse. Haide, când l-ai făcut? 
Spune. 

— În timp ce tu dormeai. M-am dus să mă întind, dar mi s- 
a făcut iar greață, aşa că mi-am spus că ar fi mai bine să stau 
la verticală o vreme. M-am hotărât să desenez puţin, să văd 
dacă se aşază lucrurile. Nu mi-am dat seama că am chestia 
aia în mână până ce am ajuns aici, sus. 

Am arătat spre Reba, care şedea proptită de geam cu 
picioarele ei de păpuşă crăcănate. 

— Aia-i păpuşa la care trebuie să țipi când uiţi ceva, aşa-i? 

— Cam aşa ceva. În orice caz, am făcut desenul. Mi-a luat 
poate o oră. Când am terminat, mă simțeam mai bine. 

Deşi îmi aminteam foarte puţine de când desenasem, îmi 
aminteam destul cât să ştiu că mințeam spunând acestea. 

— Apoi m-am întins şi am tras un pui de somn. Punct. 

— MI-l dai mie? 

Am simţit un fior de panică, dar nu ştiam cum s-o refuz 
fără să-i rănesc sentimentele sau fără să par nebun. 

— Dacă îl vrei cu adevărat. Dar nu-i cine ştie ce de capul 
lui. N-ai vrea mai degrabă unul dintre Faimoasele Apusuri 
marca Freemantle? Sau poate cutia poştală cu căluţ de lemn! 
Aş putea... 

— Eu pe ăsta îl vreau, spuse ea. E nostim şi plăcut şi chiar 
puțin... nu ştiu... amenințător. Te uiţi la ea într-un fel şi-ţi 
spui: „O păpuşă.“ Dacă te uiţi în alt fel, îți spui: „Nu, o fetiță - 
în definitiv, nu stă în picioare?“ E uimitor ce multe ai învățat 
să faci cu creioanele colorate. Încuviinţă hotărât din cap şi 
adăugă: Pe ăsta îl vreau. Numai că trebuie să-i dai un nume. 
Artiştii trebuie să dea nume lucrărilor. 

— De acord, dar n-am idee... 

— Haide, haide, nu te codi. Primul lucru care-ţi vine în 
gând. Am spus: 

— Prea bine - Sfârşitul jocului. 

Ea bătu din palme. 


— Perfect. Perfect! Şi trebuie să-l semnezi. Nu-i aşa că ştiu 
să dau comenzi? 

— Întotdeauna ai ştiut, am spus. Ai ştiut prea bine. 
Probabil că te simți mai bine. 

— Chiar aşa. Tu? 

— Şi eu, am spus, dar nu era adevărat. 

Dintr-odată, mă simțeam puternic afectat de roşul-cel-rău. 
Venus nu produce culoarea aceasta, însă pe portativul 
şevaletului era un Venus Negru nou, frumos ascuţit. L-am 
luat şi mi-am scris numele lângă unul dintre picioruşele roz 
ale păpugşii întoarse cu spatele. Dincolo de ea, o duzină de 
mingi de tenis de un verde nepotrivit pluteau pe un val blând. 
Nu ştiam ce însemnătate aveau mingile acelea poznaşe, dar 
nu-mi plăceau. Nu-mi plăcea nici să mă semnez pe desenul 
acela, dar după ce am făcut-o, am mâzgălit Sfârşitul jocului în 
sus, pe o parte. lar ce am simţit a fost ceea ce Pam le învățase 
pe fete să spună când erau mici şi duceau la bun sfârşit o 
sarcină neplăcută. 

Gata-asta-basta-stop. 


XVI 


A mai rămas două zile, şi au fost zile bune. Când eu şi Jack 
am dus-o înapoi la aeroport, se bronzase puţin pe față şi braţe 
şi părea să radieze de tinereţe, sănătate, stare de bine. 

Jack găsise un ambalaj special sub formă de tub pentru 
noul ei desen. 

— Tati, promite că o să ai grijă de tine şi că o să mă suni 
dacă ai nevoie de mine, spuse ea. 

— Recepţionat, am zis, zâmbind. 

— Şi promite-mi c-o să cauţi pe cineva să evalueze desenele. 
Cineva care se pricepe la asta. 

— Păi... 

Lăsă bărbia jos şi se încruntă la mine. Când făcu asta, 
parcă aş fi văzut-o din nou pe Pam când ne-am întâlnit întâia 


oară. 

— Ai face bine să promiţi, că dacă nu... 

Şi pentru că vorbea serios - linia verticală dintre 
sprâncenele ei aşa spunea - am promis. 

Linia s-a retras. 

— Bun, asta-i aranjată. Meriţi să-ţi revii, să ştii. Uneori mă 
întreb dacă tu chiar crezi în asta. 

— Sigur că cred, am spus. 

Ilse continuă de parcă nu m-ar fi auzit. 

— Pentru că tot ce s-a întâmplat n-a fost din vina ta. 

La asta, am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi. 
Presupun că ştiam cu adevărat asta, însă era plăcut să o aud 
de la altcineva. Altcineva în afară de Kamen, vreau să spun, a 
cărui datorie de serviciu era să răzuiască mizeria întărită pe 
toate nesuferitele alea de oale nespălate din chiuvetele 
subconştientului. 

Ea încuviință din cap spre mine. 

— O să-ți revii. Aşa spun eu, iar eu ştiu prea bine să dau 
comenzi. 

Difuzorul cârâi: Zborul Delta 559, pe direcția Cincinnati şi 
Cleveland. 

Prima escală a drumului spre casă al lui Ilse. 

— Du-te, scumpa mea, să scapi de verificarea de rutină. 

— Mai am un lucru de spus. 

Am ridicat exasperat în aer singura mană pe care o mai 
aveam. 

— Acum ce mai €, scumpițel? 

Zâmbi la replica mea: aşa le spuneam ambelor fete ale mele 
când ajungeam la limita răbdării. 

— Mulţumesc că nu mi-ai spus că eu şi Carson suntem 
prea tineri pentru a ne logodi. 

— Ar fi ajutat la ceva? 

— Nu. 

— Nu. Pe deasupra, mama ta cred c-o să recupereze în 
direcția asta, pentru amândoi. 

Ilse îşi rotunji buzele ca pentru a face „au!“, apoi râse. 


— La fel şi Linnie... dar numai fiindcă de data asta i-am 
luat-o înainte. 

Mă mai îmbrăţişa o dată puternic. Am inspirat adânc 
mirosul părului ei - mirosul acela bun şi dulce, de şampon şi 
de femeie tânără, sănătoasă. Se trase în spate şi se uită la 
factotumul meu, care stătea într-o parte, la o distanță 
cuviincioasă. 

— Poartă-i bine de grijă, Jack. E un tip de milioane. 

Nu se îndrăgostiseră - slab noroc în asta, muchacho - însă el 
îi adresă un zâmbet călduros. 

— O să fac tot ce-mi stă în puteri. 

— Şi mi-a promis că va consulta pe cineva în privința 
desenelor. Îmi eşti martor. 

Jack zâmbi şi încuviință. 

— Bun. 

Mă mai sărută o dată, acum pe vârful nasului. 

— Să fii cuminte, tată. Să te însănătoşeşti. 

Apoi trecu prin uşi, încărcată de genţi şi totuşi păşind ager. 
Se uită înapoi chiar înainte ca uşile să se închidă. 

— Şi ia-ţi nişte vopsele! 

— O să-mi iau! am strigat, dar nu ştiu dacă m-a auzit; în 
Florida, uşile se-nchid mai repede pentru a nu lăsa să scape 
aerul condiționat. Pentru un moment sau două toată lumea 
înconjurătoare s-a încețoşat şi s-a luminat intens; simțeam 
un bubuit în tâmple şi o furnicătură umedă în nas. Am lăsat 
capul în pământ şi m-am frecat tare la ochi cu degetul mare şi 
cel mijlociu, timp în care Jack se prefăcu din nou că vede ceva 
interesant pe cer. Era un cuvânt şi nu voia să-mi vină. Mi-am 
spus putere, apoi cădere. 

Lasă-i timp, nu te enerva, spune-ţți că reuşeşti tu, şi 
cuvintele de obicei vin. Uneori nu le doreşti, dar ele vin oricum. 
Cel de acum era durere. Jack spuse: 

— Vreţi să aşteptaţi până ce aduc eu maşina sau... 

— Nu, pot să merg pe jos. 

Am strâns degetele pe mânerul cârjei. 


— Fii doar atent la trafic. Nu vreau să mă calce vreo maşină 
în timp ce traversez drumul. Am trecut deja prin asta. 


XVII 


Pe drumul de întoarcere ne-am oprit la Art & Artifacts of 
Sarasota şi, când eram acolo, l-am întrebat pe Jack dacă are 
cât de cât habar de galeriile de artă din Sarasota. 

— V-am luat-o cu mult înainte, şefu'. Mama a lucrat într- 
una numită Scoto. E pe Palm Avenue. 

— Asta ar trebui să-mi spună ceva? 

— E cea mai a naibii galerie din partea artistică a oraşului, 
spuse el, apoi îşi reconsideră vorbele. Zic asta într-un sens 
bun. lar cei care o conduc sunt de treabă... Cel puţin, aşa au 
fost întotdeauna cu mama, dar... ştiţi... 

— Este o galerie a naibii. 

— Mda. 

— Înseamnă că are prețuri mari? 

— Acolo se întâlneşte elita. 

Vorbi cu solemnitate, dar când am izbucnit în râs, la fel a 
făcut şi el. Aceea a fost ziua, cred, în care Jack Cantori, pe 
lângă angajat al meu cu jumătate de normă, mi-a devenit şi 
prieten. 

— Atunci e clar, am spus, pentru că eu fac parte în mod 
categoric din elită. Salută, fiule. 

Am ridicat palma şi Jack a lovit-o zdravăn cu palma sa. 


XVIII 


Întorşi la Marele Roz, m-a ajutat să intru în casă cu prada 
mea - cinci pungi, două cutii şi un teanc de nouă pânze 
întinse. Lucruri în valoare de aproape o mie de dolari. l-am 
spus că ne vom ocupa să le ducem la etaj mâine. În seara 
aceea numai de gâfâit nu aveam chef. 


Am şontâcăit prin living spre bucătărie, intenționând să 
încropesc un sendviş, când am văzut ledul de mesaj clipind pe 
robotul telefonic. M-am gândit că llse trebuie să fie, cu 
anunțul că zborul ei fusese anulat din cauza condițiilor meteo 
nefavorabile sau a unor probleme tehnice. 

Nu era ea. Vocea era plăcută, dar tremura de bătrânețe, şi 
am ştiut pe dată cine este. Aproape că vedeam acei uriaşi 
tenişi albaştri proptiţi pe rezemătoarele sclipitoare ale 
scaunului ei cu rotile. 

„Bună, domnule Freemantle, bun venit pe Duma Key. Mi-a 
făcut mare plăcere să vă văd deunăzi, fie şi doar în treacăt. E 
de presupus că tânăra domnişoară care vă însoțea era fiica 
dumneavoastră, judecând după asemănare. 

Aţi dus-o înapoi la aeroport? Sper din inimă că da.“ 

Urmă o pauză. li auzeam respirația - răsuflarea 
zgomotoasă, aproape emfizemică, a unei persoane care şi-a 
petrecut probabil mare parte din viaţă cu ţigara în mână. Apoi 
ea reluă. 

„Una peste alta, Duma Key n-a fost niciodată un loc prielnic 
pentru fiice.“ M-am trezit că mă gândesc la Reba într-o rochiță 
de tenis extrem de ireală, înconjurată de mingiuţe pufoase al 
căror număr creştea cu fiecare val. 

„Sper din suflet să ne întâlnim, cu timpul. Rămas-bun, 
domnule Freemantle.“ Se auzi un clic. Apoi am rămas doar eu 
şi neabătutul scrâşnet al scoicilor de sub casă. 

Mareea era în creştere. 


Cum se face un desen (III) 


Rămâneți flămânzi. Asta a dat roade pentru Michelangelo, a 
dat roade pentru Picasso şi dă roade pentru o sută de mii de 
artişti care o fac nu de amorul artei (deşi şi asta s-ar putea să 
joace un rol), ci pentru a pune o pâine pe masă. Dacă vreți să 
redați lumea, e nevoie să vă folosiți apetiturile. Vă surprinde 
asta? N-ar trebui. Nu e nimic mai omenesc ca foamea. Nu 
există creație fără talent, recunosc asta, însă talentul e ieftin. 


Talentul iese la cerşit. Foamea este pistonul artei. Fetița aceea 
despre care vă vorbeam? Ea l-a găsit pe al ei şi l-a folosit. 

Ea îşi spune: Gata cu patul toată ziua acum. Mă duc 
camera lui tati, biroul lui tati. Uneori spun birou, alteori spun 
binou. Are un geam mare, frumos. Mă pun să şed pe scum. Pot 
să văd cu susu-n jos. Păsări şi frumos. Prea frumos pentru 
mine, aşa că mă face tisă. Unii nori au aripi. Alţii au ochi 
albaştri. La fiecare apus strig de tisă. Doare la ochi. Doare 
susu-n jos din mine. N-aş putea spune niciodată ce văd şi asta 
mă face tisă. 

Ea îşi spune: TRISTĂ, cuvântul e TRISTĂ. Tisa e un copac 
din care se fac scune scumpe. 

Ea îşi spune: Dacă aş putea opri durerea aia. Dacă aş putea 
s-o scot afară ca pe îi-îii. Plâng şi rog rog rog să spun ce 
gândesc. Nan nu poate auta. Când spun „culoare!“ ea atinge 
pe față şi zâmbeşte şi spune „Mereu a fost, mereu va fi.“ Nici 
fetele mari nu ajută. Sunt aşa furioasă pe ele, de ce nu 
ascultați, RĂUTĂCIOASE MARI! Apoi într-o zi gemenele vin, 
Tessie şi Lo-Lo. Ele vorbesc special între ele, ascultă special pe 
mine. Nu înțeleg pe mine la început, dar apoi. Tessie aduce 
mie hârtie. Lo-Lo aduce mie creion şi eu „Cle-ion!“ pe gură şi 
asta le face să ladă şi să lată din palme. 

Ea îşi spune: APROAPE CĂ POT SPUNE NUMELE DE 
CREION! 

Ea îşi spune: Pot face lumea pe hârtie. Pot desena ce 
înseamnă cuvintele. Văd copac, fac copac. Văd pasăre, fac 
pasăre. E bine, ca apa din pahar. 

E vorba de o fetiță cu capul bandajat, îmbrăcată într-o 
rochiță de casă roz şi şezând lângă geamul din biroul tatălui ei. 
Păpuşa ei, Noveen, e pe podea lângă ea. Are o tablă şi pe tablă 
este o foaie de hârtie. Tocmai a reuşit să deseneze o gheață 
care chiar se aseamănă cu pinul de Alaska de dincolo de 
geam. 

Ea îşi spune: Mai vreau hârtie, te rog. 

Ea îşi spune: Eu sunt ELIZABETH. 


Trebuie să fi fost ca şi când îți recapeți limba după ce ai 
crezut că ţi-a amuţit pe veci. Şi mai bine. Cel mai bine. Era un 
dar al său propriu, al lui ELIZABETH. Chiar din acele incredibil 
de curajoase prime desene trebuie să fi înțeles ce se întâmpla. 
Și voia mai mult. 

Darului ei îi era foame. Celor mai bune daruri - şi celor mai 
rele - le este mereu foame. 


4. Prieteni cu folos 


I 


În după-amiaza de Anul Nou, m-am trezit dintr-un scurt, 
dar înviorător somn, gândindu-mă la un anumit tip de cochilie 
- de felul acela portocaliu cu pete albe. Nu ştiu dacă am visat- 
o sau nu, dar voiam una. Eram pregătit să încep să 
experimentez cu vopsele şi mă gândeam că una dintre 
cochiliile acelea portocalii ar fi numai bună de aruncat în 
mijlocul unui apus în golful Mexic. 

Am început căutările pe plajă luând-o spre sud, însoţit doar 
de umbra mea şi de două sau trei duzini de păsărele - Ilse le 
numise ciripele - din acelea care scormonesc la nesfârşit după 
hrană la marginea apei. În depărtare, pelicanii planau, apoi îşi 
strângeau aripile şi cădeau ca nişte bolovani. Nu mă gândeam 
la exerciții în după-amiaza aceea, nu-mi monitorizam durerea 
de la şold şi nu-mi număram paşii. Nu mă gândeam la nimic, 
de fapt; mintea mea plana asemenea pelicanilor înainte să-şi 
zărească cina în caldo largo, sub ei. Prin urmare, când am 
văzut în sfârşit genul de cochilie pe care-l doream şi m-am 
uitat îndărăt, am fost năucit de cât de mic devenise Marele 
Roz. 

Am stat săltând cochilia portocalie în mână, simțind pe 
dată pulsaţia ca de cioburi în şold. Începea acolo şi pulsa în 
jos, pe tot piciorul. Totuşi, urmele pe care le vedeam 
întinzându-se înapoi către casă aproape că nu erau târşâite. 


Mi-a trecut prin minte că până atunci mă menajasem - poate 
puţin, poate destul de mult. Eu şi prostescul meu de Joc al 
Numerelor. Astăzi uitasem să-mi fac temător un minicontrol 
medical la fiecare cinci minute sau pe acolo. Pur şi simplu... 
plecasem la o plimbare. Ca orice om normal. 

Aşa că aveam de ales. Mă puteam menaja pe drumul de 
întoarcere, oprindu-mă din când în când pentru a executa o 
întindere laterală recomandată de Kathi Green, ceea ce durea 
ca naiba şi nu părea să aibă niciun efect, sau puteam pur şi 
simplă să mă plimb. Ca orice om normal, sănătos. 

Am hotărât în favoarea celei din urmă. Dar înainte să 
pornesc, am aruncat o privire peste umăr şi am văzut un 
scaun de plajă dungat ceva mai încolo, spre sud. Lângă el era 
o masă cu o umbrelă dungată precum scaunul, deasupra ei. 
Un bărbat şedea în scaun. Ceea ce era doar o pată privind de 
la Marele Roz devenise acum un individ înalt, îndesat, 
îmbrăcat în jeanşi şi o cămaşă albă cu mânecile sumese până 
la coate. Părul lui era lung şi suflat de briză. Nu-i puteam 
desluşi trăsăturile; eram încă prea departe pentru asta. Mă 
văzu că mă uit şi făcu din mână. l-am răspuns la salut, apoi 
m-am întors şi am pornit cu paşi apăsaţi spre casă, călcând 
pe propriile-mi urme. Aceea a fost prima mea întâlnire cu 
Wireman. 


II 


Ultimul meu gând înainte să mă fure somnul în noaptea 
aceea a fost că probabil a doua zi a anului nou voi avea dureri 
prea mari ca să mai pot face doi paşi. Am fost încântat să 
descopăr că nu este aşa; o baie caldă a înlăturat imediat 
rigiditatea reziduală. 

Aşa că sigur că am luat-o la picior din nou a doua zi după- 
amiază. Niciun ţel precis; nici-o promisiune de Anul Nou; 
niciun Joc al Numerelor. Doar un ins plimbându-se pe plajă, 
uneori apropiindu-se suficient de tare de rostogolirea uşoară a 


valurilor încât să împrăştie ciripelele într-un nor pestriț. Luam 
câte o cochilie şi o băgăm în buzunar (peste o săptămână 
aveam să port la mine o pungă de plastic în care să-mi 
depozitez comorile). Când m-am apropiat destul ca să-l văd pe 
tipul îndesat cât de cât în detaliu - astăzi purta o cămaşă 
albastră şi pantaloni kaki, şi aproape sigur era desculț - m-am 
întors din nou şi am luat-o înapoi spre Marele Roz. Dar nu 
înainte să-l salut cu o fluturare de mână, la care el mi-a 
răspuns la fel. 

Acela a fost adevăratul început al Marilor mele Plimbări pe 
Plajă. În fiecare după-amiază erau tot mai lungi, şi-l vedeam 
puţin mai clar pe bărbatul îndesat, în scaunul de plajă 
dungat. Îmi era limpede că avea şi el rutina lui; dimineaţa 
ieşea cu bătrâna doamnă, împingând-o de-a lungul unei 
platforme de lemn pe care n-o putusem vedea de la Marele 
Roz. După-amiaza ieşea singur. Nu-şi dădea niciodată jos 
cămaşa, însă fața şi braţele lui erau negre ca mobila veche 
într-o casă sobră. Lângă el, pe masă, erau un pahar înalt şi o 
carafă în care se putea afla apă cu gheaţă, limonada sau gin 
tonic. Îmi făcea mereu cu mâna; îi răspundeam mereu în 
acelaşi fel. 

Într-o zi de la sfârşitul lui ianuarie, când redusesem 
distanța dintre noi la nu mai mult de o zecime dintr-un 
kilometru, un al doilea scaun dungat apăru pe nisip. Un al 
doilea pahar, gol (dar înalt şi teribil de ademenitor), şedea pe 
masă. Când am fluturat din mână, el a fluturat mai întâi ca 
răspuns şi apoi mi-a arătat scaunul liber. 

— Mulţumesc, dar încă nu! am strigat. 

— Ei drăcie, vino aici! a strigat el la rândul lui. Te duc eu 
înapoi cu maşinuţța de golf! 

Am surâs. Ilse pledase intens cazul maşinuţei de golf, ca să 
pot goni de-a lungul şi de-a latul plajei, speriind ciripelele. 

— Nu e momentul încă, am spus, dar ajung eu şi la asta! 
Orice-ar fi în carafa aia - ţine-o la gheață pentru mine! 

— Tu ştii mai bine, muchacho! Schiţă un salut scurt. 

— Până una-alta, croieşte-ți ziua şi lasă-te croit de ea! 


Mi-amintesc tot soiul de lucruri spuse de Wireman, dar cred 
că vorba aceasta e cea pe care o asociez cel mai puternic cu el, 
poate pentru că l-am auzit spunând-o înainte să-i ştiu numele 
sau să-i strâng măcar mâna: Croieşte-ți ziua şi lasă-te croit de 
ea. 


III 


În iarna aceea, Freemantle nu s-a limitat la plimbări; 
Freemantle a început şi să trăiască din nou. lar asta îmi 
dădea o senzaţie al naibii de plăcută. Am ajuns la o concluzie 
într-o noapte vântoasă, când valurile bubuiau şi scoicile se 
ciorovăiau în loc să discute doar, cum făceau de obicei: Când 
aveam să ştiu că acest nou mod de a simți este aievea, urma 
s-o duc pe Reba, Păpuşa Terapeutică, pe plajă, s-o îmbib cu 
lichid pentru aprinderea grătarului şi să-i dau foc. O 
adevărată înmormântare vikingă pentru cealaltă viață a mea. 
De ce naiba nu? 

Între timp, m-am delectat cu pictura. Şi am abordat-o aşa 
cum ciripelele şi pelicanii se avântă în apă. După o 
săptămână, am regretat că mi-am pierdut aşa de mult timp 
tăind frunză la câini cu creioanele colorate. I-am trimis lui Ilse 
un e-mail prin care îi mulțumeam că m-a înghiontit de la 
spate, iar ea mi-a trimis unul prin care îmi spunea că-n 
privința asta nu prea are nevoie de încurajări. Mi-a mai spus 
şi că The Hummingbirds cântaseră la o biserică mare din 
Pawtucket, Rhode Island - un soi de încălzire pentru turneu - 
şi că toată congregația o luase razna, bătând din palme şi 
strigând „aleluia“. „Pe interval s-au legănat mulți“, mi-a scris. 
„Ăsta e substitutul baptist pentru dans.“ 

În iarna acea mi-am făcut de asemenea foarte buni prieteni 
din internet, în general, şi din Google, în particular, clăpăcind 
tastatura cu o singură mână. În privința lui Duma Key, n-am 
găsit decât o hartă mică. Aş fi putut săpa mai adânc şi mai 
îndârjit, dar ceva îmi spunea să las asta în pace pentru 


moment. Ce mă interesa pe mine în mod deosebit erau 
întâmplările stranii petrecute în urma pierderii unor membre, 
şi din acestea am găsit cu toptanul. 

Ar trebui să vă spun că, deşi luam cu un dram de îndoială 
toate poveştile la care mă conducea Google, nu le respingeam 
complet nici pe cele mai gogonate, căci nu mă îndoisem 
niciodată că propriile-mi experiențe stranii aveau legătură cu 
rănile pe care le suferisem - lovitura la aria lui Broca, braţul 
amputat, sau amândouă. Mă puteam uita oricând pofteam la 
schița pe care o făcusem cu Carson Jones în tricou cu Torri 
Hunter, şi eram sigur că domnul Jones cumpărase inelul de 
logodnă pentru Ilse de la Zales. Mai puţin concrete, însă la fel 
de convingătoare pentru mine, erau tot mai irealele mele 
desene. Mâzgălelile de pe carnețelele de notat mesaje telefonice 
din fosta mea viață nu trădau în niciun fel apusurile 
obsedante pe care le desenam acum. 

Nu eram prima persoană care pierdea o parte a corpului 
doar pentru a câştiga altceva. În Fredonia, New York, un 
tăietor de lemne îşi retezase brațul în pădure şi apoi îşi salvase 
viața cauterizând ciotul de la încheietură. Mâna o dusese 
acasă, o pusese într-un borcan cu alcool, pe care îl depozitase 
în pivniță. Trei ani mai târziu, mâna care nu se mai afla în 
continuarea încheieturii începuse totuşi să-i dea o senzaţie 
cumplită de frig. Bărbatul se dusese în pivniță şi descoperise 
că un geam fusese spart şi că vântul iernatic sufla peste 
borcanul în care plutea mâna sa conservată. După ce fostul 
tăietor de lemne a mutat borcanul aproape de cazan, senzaţia 
de frig cumplit a dispărut. 

Un țăran rus din Tura, în adâncul Siberiei, îşi pierduse 
brațul stâng de la cot într-un utilaj agricol şi-şi petrecuse tot 
restul vieții ca descoperitor mistic de apă. Când stătea 
deasupra unui loc unde exista o sursă de apă, mâna şi braţul 
lui stâng, deşi acum inexistente, se răceau şi, în acelaşi timp, 
bărbatul încerca o senzaţie de umezeală. Potrivit articolelor pe 
care le-am citit (au fost trei la număr), nu dădea niciodată 


greş. 


Mai erau: în Nebraska un tip care putea să prezică 
tornadele după bătăturile de la piciorul său lipsă; un marinar 
olog din Anglia, pe care tovarăşii lui îl foloseau ca pe un soi de 
detector uman de peşti; un japonez cu dublă amputaţie, care 
devenise poet respectat - un truc deloc rău pentru un tip care 
fusese analfabet la momentul accidentului de tren în care îşi 
pierduse brațele. 

Dintre toate poveştile, poate cea mai ciudată era aceea a lui 
Kearney Jaffords din New Jersey, un copil născut fără braţe. 
La scurt timp după cea de-a treisprezecea aniversare a sa, 
acest până atunci bine-adaptat copil handicapat a devenit 
isteric, insistând față de părinţii săi că brațele „il dor şi că 
sunt îngropate la o fermă“. Spunea că le poate arăta el unde. 
Au condus vreme de două zile, sfârşind pe un drum de pământ 
din lowa, undeva între Nicăieri şi Nicăieri Anume. Copilul i-a 
dus la un lan de porumb, a măsurat din priviri un hambar din 
apropiere, pe acoperişul căruia se citea o reclamă la tabac 
MAIL POUCH, şi a insistat să sape acolo. Părinţii asta făcură, 
nu pentru că se aşteptau să descopere ceva, ci pentru că 
sperau să redea liniştea minţii şi corpului copilului lor. La o 
adâncime de un metru au găsit două schelete. Unul aparținea 
unei fetițe intre doisprezece şi cincisprezece ani. Celălalt era al 
unui bărbat, de o vârstă nedeterminată. Medicul legist al 
ținutului Adair a estimat că osemintele se aflau în pământ de 
aproximativ doisprezece ani... dar sigur că era posibil să fie şi 
treisprezece, adică exact vârsta pe care o avea Kearney 
Jaffords. Niciunul dintre schelete n-a fost identificat vreodată. 
Braţele scheletului de fată fuseseră îndepărtate. Oasele acelea 
erau amestecate printre oasele bărbatului neidentificat. 

Oricât de fascinantă ar fi fost povestea aceasta, mai erau 
două care mi-au stârnit şi mai mult interesul, mai cu seamă 
când mă gândeam la felul în care scotocisem prin poşeta fiicei 
mele. 

Le-am găsit într-un articol intitulat „Ei văd cu ce le 
lipseşte“, din The North American Journal of Parapsychology. 
Articolul prezenta povestea a două mediumuri, o femeie din 


Phoenix şi un bărbat din Rio Gallegos, Argentina. Femeii îi 
lipsea mâna dreaptă; bărbatului îi lipsea tot braţul drept. 
Amândoi înregistraseră mai multe reuşite ajutându-i pe 
poliţişti să găsească persoane dispărute (probabil că avuseseră 
şi eşecuri, însă acestea nu erau amintite în articol). 

Potrivit celor scrise în revistă, ambele mediumuri ciunge 
făceau apel la aceeaşi tehnică. Li se punea la dispoziție o 
bucată din hainele persoanei dispărute sau o mostră din 
scrisul de mână al acesteia. Ei închideau ochii şi se vizualizau 
atingând obiectul cu mâna lipsă (aici apărea o ambiguă notă 
de subsol despre ceva numit Mâna Gloriei, alias Mâna Mojo). 
Apoi, femeia din Phoenix „primea o imagine“, pe care le-o 
descria interlocutorilor săi. Argentinianul însă îşi urma 
viziunea cu scurte, dar furioase accese de dicteu automat 
executat cu mâna rămasă, proces pe care-l vedeam similar cu 
accesele mele de desen. 

Şi, cum spun, poate că mă îndoiam de câteva dintre cele 
mai gogonate poveşti peste care am dat în timpul explorărilor 
mele internautice, însă nu mă îndoiam nici-o clipă că se 
întâmpla ceva cu mine. Chiar şi fără desenul lui Carson 
Jones, tot aş fi crezut asta. Din pricina tăcerii, în mare parte. 
Cu excepţia zilelor când venea Jack, sau când Wireman - tot 
mai aproape - flutura din mână şi striga Buenos dias, 
muchacho, nu mă vedeam cu nimeni şi nu vorbeam cu nimeni, 
decât cu mine însumi. Lucrurile neesenţțiale dispăreau 
aproape complet, iar când se întâmplă asta, începi să te auzi 
cu claritate. lar o clară comunicare între euri - eul de 
suprafață şi eul de profunzime, la asta mă refer - este 
duşmanul îndoielii de sine. Asta risipeşte confuzia. 

Dar pentru a fi sigur, am hotărât să purced la ceea ce-mi 
spuneam că este un experiment. 


IV 


EFree19 către Pamorama667 


9:15 AM 

24 ianuarie 

Dragă Pam: Am o părere neobişnuită la tine. Pictez de o vreme şi subiectele 
sunt stranii, dar şi destul de hazlii (cel puţin aşa mi se pare mie). E mai uşor să- 
ți arăt ce zic decât să descriu, aşa că ataşez câteva jpeg-uri la acest e-mail. Mă 
gândeam la mănuşile alea de grădinărit pe care le aveai tu, alea pe care scria 
JOS pe una şi MÂINILE pe cealaltă. Tare aş dori să le introduc într-un apus. NU 
mă întreba de ce, ideile astea îmi vin din senin. Le mai ai? Şi dacă da, vrei să mi 
le trimiți? Ţi le voi trimite bucuros înapoi, dacă vrei. 

Ţi-aş fi tare recunoscător dacă n-ai arăta pozele nimănui din „vechea gaşcă“. 
Bozie în special s-ar prăvălie de râs dacă ar vedea chestiile ASTEA. 

Eddie 


P.S.: Dacă simţi că nu poți să-mi trimiți mănuşile, e perfect OK. E doar o 
tonă. 
E. 


Răspunsul veni în aceeaşi seară, din partea unei Pam care 
deja ajunsese înapoi acasă în St Paul: 


Pamorama667 către EFree 

19 5:00 PM 

24 ianuarie 

Salut, Edgar: llse mi-a povestit despre pozele tale, desigur. Sunt în mod 
categoric ceva diferit. Sper că hobby-ul ăsta va ţine mai mult decât chestia aia 
cu restaurarea maşinii. Dacă n-ar fi existat eBay, Mustang-ul ăla vechi cred că 
tot în spatele casei ar fi. Ai dreptate că-i o cerere ciudată, dar după ce m-am 
uitat la pozele tale, îmi cam dau seama ce urmăreşti (pui lucruri disparate 
laolaltă, ca oamenii să le privească într-un fel nou, corect?) şi oricum mă 
gândesc să-mi iau o pereche nouă, aşa că „fă-ți de cap“. O să ţi le trimit prin 
UPS, îţi cer doar să-mi trimiți un jpg cu „Produsul finit“ (9), de o exista vreodată 
unul. 

Ilse zice că s-a simţit de minune. Sper că ţi-a trimis o ilustrată de mulțumire 
şi nu doar un e-mail, dar ştiu eu cum e ea. 

Mai am un lucru să-ţi spun, Eddie, deşi nu ştiu cât de mult o să-ţi placă. Am 
trimis o copie a e-mailului tău, împreună cu pozele în jpg, lui Zander Kamen, ţi- 
aminteşti de el, sunt sigură. M-am gândit că i-ar face plăcere să le vadă, dar mai 
mult voiam să citească e-mailul şi să vadă dacă există motiv de îngrijorare, 
pentru că faci în scris ceea ce făceai în vorbire: „părere“ în loc de „cerere“, „s-ar 
prăvălie de râs“ în loc de „s-ar prăvăli de râs“. În final ai scris „E doar o tonă“, şi 
nu ştiu ce înseamnă asta, dar doctorul Kamen zice că poate „toană“. 

Mă gândesc la tine. 

Pam 


PS: Tata se simte puţin mai bine, operația a reuşit (doctorii spun că e posibil 
să „o fi scos toată“, dar pun pariu că mereu spun asta). Pare să reacționeze bine 
la chimioterapie şi e acasă. Deja merge pe picioarele lui. 

Mersi că te-ai interesat de soarta lui. 


PS-ul ei era un exemplu perfect al părții neplăcute a fostei 
mele soții: las-o moale... las-o moale... las-o moale... apoi 
muşcă şi „fă-te nevăzut“. Avea dreptate, însă. Trebuia să-i 
spun să transmită cele mai bune urări din partea 
Comunistcratului cu proxima ocazie când vorbea la telefon cu 
babacul ei. Cancerul ăla la fund e o pacoste. 

Întregul e-mail era o simfonie a iritării, de la menţionarea 
Mustang-ului pe care nu avusesem niciodată timp să-l termin 
de restaurat şi până la grijile pentru alegerea mea greşită a 
cuvintelor. Griji venite din partea unei femei care credea că 
Xander se scrie cu Z. 

Şi odată ce am scos fierea pe gură (vorbind în casa goală, pe 
tonuri ridicate, dacă e musai să ştiţi), chiar am recitit e-mailul 
pe care i-l trimisesem, şi da, m-am îngrijorat. Puțin, în orice 
caz. 

Pe de altă parte, poate că era într-adevăr doar o tonă. 


V 


Cel de-al doilea scaun de plajă dungat devenise un element 
nelipsit la masa tipului îndesat, şi pe măsură ce mă apropiam 
tot mai mult de el, purtam uneori câte o scurtă discuție pe 
voci ridicate. Era un mod ciudat de a lega o cunoştinţă, însă 
plăcut. A doua zi după e-mailul lui Pam, cu îngrijorările ei de 
suprafață şi subtextul îngropat (Ai putea fi la fel de bolnav ca 
tata, Eddie, poate chiar mai bolnav), tipul de pe plajă strigă: 

— Cât crezi că-ți mai ia să ajungi până aici? 

— Patru zile! am ţipat îndărăt. Poate trei! 

— Ai pus la socoteală şi drumul de întoarcere? 

— Da! am răspuns. Cum te cheamă? 

Chipul lui puternic bronzat, deşi cam puhav, era încă 
arătos. Acum scăpărară pe el dinţi albi, iar începutul de guşă 
dispăru când omul rânji. 

— Îţi spun când ajungi aici! Pe tine? 


— Scrie pe cutia poştală! am strigat. 

— Ziua în care o să mă aplec să citesc cutii poştale o să fie 
ziua în care o să aflu ştirile de la talk-show-urile radiofonice! 

Am fluturat din mână în direcţia lui, el a fluturat în direcția 
mea, a strigat Hasta mariana! şi s-a întors să se uite la apă şi 
la păsările care planau din nou deasupra ei. 

Când am ajuns înapoi la Marele Roz, stegulețul căsuței 
mele de mesaje electronice era ridicat şi am găsit asta: 


KamenDoc către EFree19 

2:49 PM 

25 ianuarie 

Edgar: Pam mi-a trimis copii ale ultimului tău e-mail şi ale desenelor tale. 
Dă-mi voie să spun, întâi şi-ntâi, că sunt ULUIT de rapiditatea creşterii tale ca 
artist. Parcă te văd înfruntând cuvântul ăsta cu o încruntare din aceea piezişă 
caracteristică ţie, dar alt cuvânt nu există. NU TREBUIE SĂ TE OPREŞTI. În 
privința îngrijorărilor ei: probabil că nu au niciun temei. Totuşi, o rezonanță 
magnetică ar fi o idee bună. Ai vreun doctor pe acolo? E timpul să faci un control 
medical - din cap până-n picioare, prietene. 

Kamen 


EFree19 către KamenDoc 

3:58 PM 

25 ianuarie 

Kamen: Mă bucur să primesc veşti de la tine. Dacă vrei să mă numeşti artist 
(ori chiar „artistuţ“), cine sunt eu să mă opun? În momentul de față n-am niciun 
felcer în Florida. Îmi poţi recomanda unul, sau să mă adresez lui Todd Jamieson, 
doctorul care mi-a umblat cel mai recent cu degetele prin creier? 

Edgar 


Credeam că-mi va da o recomandare, şi poate chiar aveam 
să-mi ţin programarea, dar, la urma urmei, câteva cuvinte 
scăpate şi ciudăţenii lingvistice nu reprezentau o prioritate. 
Plimbările erau o prioritate şi tot un fel de prioritate era să 
ajung la scaunul de plajă dungat care-mi fusese pregătit, însă 
cele din capul listei, când ianuarie se apropia de sfârşit, erau 
căutările pe internet şi pictatul. Cu doar o seară în urmă 
ajunsesem la Apus cu scoică nr. 16. 

Pe 27 ianuarie, după ce mă întorsesem de la doar 
aproximativ două sute de metri de scaunul de plajă care mă 
aştepta, am ajuns la Marele Roz şi am descoperit că UPS îmi 


lăsase un pachet. În el erau două mănuşi de grădinărit, una 
pe dosul căreia scria JOS cu roşu spălăcit şi cealaltă 
imprimată în acelaşi fel cu MÂINILE. Erau roase după multe 
anotimpuri de muncă în grădină, însă curate - le spălase ea, 
cum mă aşteptasem. Aşa cum, de fapt, sperasem. Nu Pam cea 
care le purtase în anii căsniciei noastre mă interesa pe mine, 
nici Pam cea care poate că le purtase în grădina din Mendota 
Heights toamna trecută, cât timp eu eram la lacul Phalen. 
Acea Pam era o cantitate cunoscută. Însă... Îţi mai spun eu 
ceva ce s-a întâmplat, zisese If-So-Girl a mea, neştiind ce 
stranie era asemănarea dintre ea şi mama ei spunând-o. Se 
vede tare des cu un tip din vecini. 

Asta era Pam care mă interesa pe mine - cea care se văzuse 
tare des cu tipul din vecini. Tipul pe nume Max. Mâinile acelei 
Pam spălaseră mănuşile, apoi le luaseră şi le vârâseră în cutia 
albă din pachetul UPS. 

Acea Pam reprezenta experimentul... sau aşa-mi spuneam 
eu, însă ne păcălim singuri atât de des, că ne-am putea 
câştiga pâinea din asta. Aşa spune Wireman, iar el are deseori 
dreptate. Probabil prea des. Chiar şi acum. 


VI 


N-am aşteptat apusul, pentru că cel puţin nu mă păcăleam 
că mă interesează să pictez un tablou; mă interesa să pictez 
informații. Am luat mănugşile de grădinărit nenatural de 
curate ale soției mele (probabil că nu făcuse deloc rabat la 
înălbitor cu ele) şi m-am dus cu ele sus în Micul Roz, după 
care m-am aşezat în fața şevaletului. Aveam o pânză nouă pe 
el, mă aştepta. La stânga erau două mese. Una era pentru 
fotografiile făcute cu aparatul meu digital şi pentru diferite 
obiecte găsite. Cealaltă stătea pe o bucată mică de prelată 
verde. Pe ea se aflau cam două duzini de recipiente cu vopsele, 
mai multe borcane parţial umplute cu terebentină şi mai 


multe sticle cu apă Zephyr Hills, pe care o foloseam la clătit. 
Era un spaţiu de lucru destul de dezordonat şi aglomerat. 

Am ţinut mănuşile în poală, am închis ochii şi m-am 
prefăcut că le ating cu mâna dreaptă. Nu s-a întâmplat nimic. 
Nici-o durere, nici-o furnicătură, nici-o senzaţie de degete- 
fantomă mângâind materialul ros. Am stat acolo voind ca 
sentimentul să vină - oricare ar fi fost sentimentul cu pricina - 
dar nimic. La fel de bine îmi puteam comanda corpul să se 
excreteze când nu simțea nevoia. După cinci minute lungi, am 
redeschis ochii şi m-am uitat în jos, la mănuşile din poală: 
JOS... MÂINILE. 

Lucruri nefolositoare. Futu-le de lucruri nefolositoare. 

Nu te enerva, calmează-te, mi-am spus. După care am 
adăugat: Prea târziu. Sunt nervos. Pe măânuşile astea şi pe 
femeia care le-a purtat. Cât despre a fi chit? 

— Prea târziu şi pentru asta, am spus şi m-am uitat la 
ciotul brațului. 

N-o să fim chin niciodată. 

Cuvântul greşit. Mereu cuvântul greşit, şi aşa avea să 
continue, futu-i, la nesfârşit. Îmi venea să arunc la podea totul 
de pe stupidele mele măsuţe de joacă. 

— Chit, am spus, intenționat pe un ton jos şi intenţionat 
răspicat. N-o să fim chit niciodată. Am rămas fără braţul 
drept. 

Asta nu era foarte comic (sau măcar inteligent), însă furia 
începu să se stingă. A ajutat să mă aud spunând cuvântul 
corect. Aşa se întâmpla de obicei. 

Mi-am întors gândurile de la ciotul brațului la mănuşile 
soţiei. JOS MÂINILE, chiar aşa. 

Cu un suspin - poate că era un dram de uşurare în el, nu- 
mi amintesc bine, dar e posibil - le-am aşezat pe masa pe care 
puneam obiectele de model, am luat o pensulă dintr-un 
borcan de terebentină, am curăţat-o cu o cârpă, am clătit-o şi 
m-am uitat la pânza albă. Chiar voiam să pictez mănuşile? De 
ce, în aia a mă-sii? De ce? 


Pe dată, ideea că până atunci pictasem păru de-a dreptul 
ridicolă. Ideea că nu aveam habar cum părea, la naiba, mult 
mai plauzibilă. Dacă înmuiam pensula în negru şi apoi 
atingeam cu ea amenințătorul spaţiu alb, cu siguranţă n-aş fi 
fost capabil să fac decât o serie de omuleți schematici 
mărşăluind: 


Zece indieni mici s-au dus să culeagă rouă, 

Unul şi-a înecat eul-copil, 

Apoi au mai rămas doar nouă. 

Nouă indieni mici au stat treji până foarte târziu... 


Asta era înfricoşător. M-am ridicat din scaun, şi încă 
repede. Cât ai clipi, nu-mi mai doream să mă aflu acolo, nu în 
Micul Roz, nici în Marele Roz, nici chiar pe Duma Key, nici în 
stupid şi inutila mea viață de olog retardat. Câte minciuni 
spuneam? Că sunt artist? Ridicol. Kamen putea striga ULUIT 
şi NU TREBUIE SĂ TE OPREŞTI cu majusculele lui patentate 
pentru e-mail, însă el era specializat în arta păcălirii 
victimelor unor accidente teribile să creadă că palida imitație 
de viață pe care o trăiesc este la fel de bună ca originalul. 
Când venea vorba de îndemnuri pozitive, Kamen şi Kathi 
Green, Regina Fizioterapiei, formau o echipă imbatabilă. Erau 
AL DRACULUI DE SCLIPITORI şi majoritatea recunoscătorilor 
lor pacienţi strigau NU TREBUIE SA TE OPREŞTI. Îmi 
spuneam oare că sunt un medium? Că am în dotare un braţ- 
fantomă capabil să vadă necunoscutul? Asta nu era ridicol, 
era de-a dreptul jalnic şi nebunesc. 

În Nokomis era un magazin 7-Eleven. Am luat decizia să-mi 
încerc priceperile de şofer, să cumpăr vreo două baxuri de bere 
şi să mă îmbăt. Poate că mâine lucrurile aveau să arate mai 
bine, văzute prin pâcla mahmurelii. Mult mai rău nu credeam 
că au cum să arate. Am întins mâna după cârjă şi piciorul - 
cel stâng, cel sănătos, pentru Dumnezeu - s-a prins sub 


scaun. M-am împiedicat. Piciorul drept nu era destul de 
înzdrăvenit ca să mă ţină şi am picat cât sunt de lung, 
întinzând mâna dreaptă în față pentru a amortiza căderea. 

Doar un instinct, desigur... doar că chiar mi-a amortizat 
căderea. Sincer vă spun. N-am văzut-o cu ochii mei - îi țineam 
strâns închişi, aşa cum îi strângi când ştii c-o să încasezi una 
cum scrie la carte - dar dacă nu-mi amortizam căderea, 
aproape sigur mă răneam semnificativ, cu sau fără covor sub 
mine. Puteam să-mi luxez gâtul, ori chiar să-l rup. 

Am zăcut acolo un moment, confirmându-mi că sunt încă 
în viață, apoi m-am ridicat în genunchi, şoldul durându-mă 
crâncen, ţinând în fața ochilor braţul drept care pulsa. Nu 
aveam niciun braţ acolo. Am pus scaunul înapoi pe picioare, 
m-am sprijinit de el cu antebraţul stâng... apoi am aruncat 
capul înainte şi m-am muşcat de braţul drept. 

Am simţit semilunile dinților mei afundându-se chiar sub 
cot. Ce durere! 

Am mai simţit ceva. Am simțit carnea antebraţului pe buze. 
Apoi m-am tras înapoi, gâfâind. 

— Isuse! Isuse! Ce s-a întâmplat? Ce-i asta? 

Aproape că mă aşteptam să văd braţul făcându-se văzut. 
Nu s-a făcut, însă era acolo, asta-i clar. M-am întins peste 
şezutul scaunului după o pensulă. Am simţit degetele cum o 
apucă, însă pensula nu s-a mişcat. Mi-am spus: Deci aşa este 
să fii fantomă. 

M-am săltat împleticit pe scaun. Şoldul îmi mârâia, însă 
durerea aceea părea localizată cu mult în aval. Cu mâna 
stângă am înşfăcat pensula pe care o curățasem şi am aşezat- 
o după urechea dreaptă. Am curățat alta şi am aşezat-o pe 
portativul şevaletului. Am curățat o a treia şi am pus-o şi pe 
ea pe portativ. M-am gândit să curăț o a patra şi am 
concluzionat că nu mai vreau să pierd timpul. Febra aceea mă 
cuprinsese din nou, foamea aceea. Era la fel de neaşteptată şi 
de violentă ca accesele de furie. Dacă detectoarele de fum s-ar 
fi declanşat la parter, dând de veste că luase foc casa, nu le-aş 
fi dat niciun pic de atenţie. Am rupt celofanul de pe o pensulă 


nou-nouţă, am înmuiat-o în vopsea neagră şi am început să 
pictez. 

Ca în cazul desenului pe care-l numisem Sfârşitul jocului, 
nu-mi amintesc mare lucru despre actul în sine al pictării 
Prietenilor cu folos. Tot ce ştiu este că a avut loc într-o explozie 
violentă şi că apusurile nu aveau nici-o legătură cu el. Era 
compus în mare parte din negru şi albastru, culoarea 
vânătăilor, iar când a fost gata, brațul stâng mă durea de 
efort. Mâna-mi era stropită de vopsea până la încheietură. 

Pânza finită îmi amintea de copertele romanelor acelea noir 
pe care le vedeam în copilărie, cele pe care apărea mereu câte o 
damă durdulie pe drumul către iad. Numai că pe acele 
coperte, dama era de obicei blondă şi în vârstă de douăzeci şi 
ceva de ani. În tabloul meu, ea avea păr negru şi arăta trecută 
bine de patruzeci. Dama aceasta era fosta mea soție. 

Şedea pe un pat şifonat, îmbrăcată doar într-o pereche de 
chiloței albaştri. Breteaua unui sutien asortat îi brăzda un 
picior. Tinea capul puţin înclinat, însă nu puteam să-i 
confund trăsăturile; o surprinsesem SCLIPITOR din numai 
câteva tuşe groase de negru ce aproape că se asemănau cu 
idiogramele chinezeşti. Pe panta unui sân se vedea singurul 
punct de lumină din tablou: un trandafir tatuat. M-am 
întrebat când şi-l făcuse şi de ce. Pam având un tatuaj mi 
părea la fel de ireal ca Pam pilotând o motocicletă de curse la 
Mission Hill, însă nu aveam absolut nici-o îndoială că este 
adevărat; era doar un fapt, asemenea tricoului cu Torii Hunter 
al lui Carson Jones. 

În tablou mai apăreau doi bărbaţi, amândoi goi. Unul stătea 
în geam, pe jumătate întors. Avea un corp tipic pentru un 
bărbat alb din clasa de mijloc, în vârstă cam de cincizeci de 
ani, unul pe care-mi imaginam că-l poţi vedea în orice vestiar 
al Gold's Gym: stomac flasc, fund mic şi plat, fără fese, sâni 
masculini de o mărime medie. Chipul lui era inteligent şi 
politicos. Pe acel chip se citea acum o melancolică expresie 
care spunea „aproape că am pierdut-o“. O expresie care 
spunea „nimic nu va schimba asta“. Acesta era Max din Palm 


Desert. La fel de bine putea să poarte o pancartă agăţată la 
gât. 

Max care-şi pierduse şi el tatăl anul trecut, Max care 
începuse oferindu-i lui Pam cafea şi sfârşise oferindu-i mai 
mult. Ea acceptase oferta lui de cafea şi mai mult-ul, însă nu 
tot mai mult-ul pe care ar fi vrut el să-l dea. Asta i se citea pe 
față. Nu puteai citi chiar totul, însă ceea ce puteai era mult 
mai la vedere decât bucile lui. 

Celălalt bărbat stătea sprijinit în cadrul uşii cu gleznele 
încrucişate, o poziţie care-i făcea coapsele să se apese şi să-i 
scoată în evidență dotările masculine. Era mai în vârstă cu 
poate zece ani decât bărbatul de la geam, însă era într-o 
condiție fizică mai bună. Nu avea burtică. Nu avea colăcei la 
şolduri. Coapsele aveau muşchi lungi. Brațele îi erau împletite 
sub piept şi se uita la Pam cu un surâs mic pe buze. 
Cunoşteam  surâsul acela bine, căci Tom Riley fusese 
contabilul meu - şi prietenul meu - vreme de treizeci şi cinci de 
ani. Dacă obiceiul în familia noastră n-ar fi fost să-i ceri 
tatălui să-ţi fie cavaler de onoare, i-aş fi cerut-o lui Tom. 

L-am privit cum stă gol acolo, în pragul uşii, uitându-se la 
soția mea de pe pat, şi mi-am amintit cum mă ajutase să-mi 
mut boarfele din casa de la lacul Phalen. Mi l-am amintit cum 
spusese: Nu renunţi la casă într-o situaţie de asta, e ca şi cum 
ai renunța la avantajul terenului propriu într-un meci de finală. 

Apoi cum l-am surprins cu lacrimi în ochi. Şefule, nu mă 
pot obişnui să te văd în felul ăsta. 

Oare se dădea cu ea în bărci atunci? Nu credeam. Dar... 

Am să-ți dau o ofertă pe care să i-o comunici ei, spusesem. 
Şi el i-o comunicase. Numai că poate făcuse mai mult decât 
atât. 

Am şontâcăit până la geamul cel mare, fără cârjă. Apusul 
mai avea câteva ore de aşteptat, însă lumina se stingea cu 
rapiditate, lăsându-şi urma pe apă. M-am convins să mă uit 
direct în dâra aceea scânteietoare, ştergându-mă la ochi în 
repetate rânduri. 


Am încercat să-mi spun că tabloul s-ar putea să nu fie 
altceva decât produsul unei minţi care încă se străduia să se 
vindece. N-a ținut. Toate vocile mele vorbeau clar şi coerent 
între ele, şi ştiam ce ştiam. Pam se futuse cu Max în Palm 
Desert, iar când acesta sugerase o legătură mai de durată, 
mai profundă, ea refuzase. Pam se futuse şi cu cel mai vechi 
prieten şi asociat al meu, şi poate că încă o mai făcea. Singura 
întrebare fără răspuns era care dintre aceşti doi tipi o 
convinsese să-şi tatueze trandafirul de pe țâţă. 

— Trebuie să renunţ la gândul ăsta, am spus şi mi-am 
sprijinit de sticlă fruntea care-mi bubuia. Dincolo de mine, 
soarele ardea în golful Mexic. Trebuie neapărat să renunţ la 
gândul ăsta. 

Atunci pocneşte din degete, mi-am spus. 

Am pocnit din degetele de la mâna dreaptă şi am auzit 
sunetul - un clic scurt, precis. 

— Prea bine, gata-asta-basta-stop! am spus vesel. 

Dar atunci am închis ochii şi am văzut-o pe Pam şezând pe 
pat - un pat oarecare - în chiloței, cu breteaua sutienului 
întinsă peste picior, ca un şarpe mort. 

Prieteni cu folos. 

Futu-i de prieteni, futu-l de folos. 


VII 


În seara aceea n-am urmărit apusul din Micul Roz. Am 
lăsat cârja sprijinită de colțul casei, am şontâcăit pe plajă în 
jos şi am intrat în apă până la genunchi. Era rece, aşa cum e 
apa mării cam la două luni după ce sezonul uraganelor s-a 
dus, însă aproape că n-am băgat de seamă. Acum, dâra care 
străbătea apa era de un portocaliu aprins, iar eu la asta mă 
uitam. 

— Experiment, pe mama mă-sii, am spus, iar apa s-a 
înălțat în jurul meu. 


M-am clătinat nesigur pe picioare, ţinând brațul întins în 
față pentru a-mi menţine echilibrul. Pe mama mă-sii. 

Deasupra, un bâtlan plutea peste un cer tot mai întunecat, 
un proiectil tăcut cu gâtul lung. 

— Mi-am vârât nasul, doar asta am făcut, mi-am vârât 
nasul, asta-i tot ce am făcut, şi am plătit prețul. 

Adevărat. Dacă-mi venea din nou s-o strâng de gât, nu era 
vina nimănui, decât a mea. Nu trage cu ochiul prin gaura cheii 
dacă nu vrei să te simți ofensat, scumpa mea mamă obişnuia 
să spună. Eu trăsesem cu ochiul, eram ofensat, sfârşitul 
poveştii. Era viața ei acum, şi ceea ce făcea cu ea o privea. Ce 
mă privea pe mine era să renunţ la gând. Întrebarea mea era 
însă dacă voi putea sau nu. Era mai greu decât să pocneşti 
din degete; chiar dacă pocneai din degetele de la o mână 
inexistentă. 

Un val se umflă, unul suficient de mare să mă doboare din 
picioare. Pentru un moment am fost sub apă, respirând apă. 
Am ieşit la suprafață gâlgâind. Refluxul încercă să mă tragă în 
larg odată cu nisipul şi scoicile. M-am împins spre mal în 
piciorul bun, lovind firav cu cel beteag, şi am izbutit să câştig 
puţin teren. Poate că eram confuz în privința unor lucruri, 
însă nu voiam să mă înec în golful Mexic. În privinţa asta nu 
eram confuz. M-am târât afară din apă cu părul atârnându- 
mi pe ochi, scuipând şi tuşind, trăgându-mi piciorul drept 
după mine ca pe o geantă mustind de apă. 

Când am ajuns în sfârşit la porţiunea cu nisip uscat, m-am 
rostogolit pe spate şi m-am uitat ţintă la cer. O semilună 
grasă naviga pe catifeaua  negricioasă de deasupra 
acoperişului Marelui Roz. Părea foarte senină acolo sus. Aici 
jos era un om care se simțea opusul lui senin: înfiorat şi trist 
şi furios. Am întors capul pentru a mă uita la ciotul braţului, 
apoi am ridicat iar ochii către lună. 

— Gata cu trasul cu ochiul, am spus. Din seara asta începe 
o nouă poveste. Gata cu trasul cu ochiul şi gata cu 
experimentele. 


Şi chiar vorbeam serios. Dar cum am spus deja (iar 
Wireman a spus-o înaintea mea), ne păcălim singuri atât de 
des, că ne-am putea câştiga pâinea din asta. 


5. Wireman 


I 


Prima dată când eu şi Wireman ne-am întâlnit în 
adevăratul sens al cuvântului, el a râs atât de tare, că a rupt 
scaunul în care şedea, iar eu am râs atât de tare, că aproape 
am leşinat - am intrat de fapt în starea aceea de ameţțeală care 
se numeşte „semileşin“. Acela era ultimul lucru la care m-aş fi 
aşteptat la o zi după ce am aflat că Tom Riley are o aventură 
cu fosta mea soție (nu că dovezile mele ar fi fost luate în seamă 
în vreo sală de judecată), însă era o prevestire a lucrurilor ce 
aveau să vină. N-a fost singura dată când am râs împreună. 
Wireman a fost multe lucruri pentru mine - nu în ultimul 
rând, soarta mea - însă mai presus de orice mi-a fost prieten. 


II 


— Deci, spuse el când în sfârşit am ajuns la masa lui cu 
umbrelă dungată şi scaun liber față în față cu al lui. lată că 
soseşte şchiopătând străinul, aducând cu el o desagă plină cu 
scoici. la loc, străin care şchiopătează. Udă-ţi gâtlejul. Paharul 
cela te aşteaptă deja de zile bune. 

Am pus punga de plastic - era într-adevăr ca o desagă - pe 
masă şi m-am întins spre el. 

— Edgar Freemantle. 

Mâna lui era scurtă, degetele boante, strânsoarea 
puternică. 

— Jerome Wireman. Mi se spune Wireman, cel mai adesea. 
M-am uitat la scaunul de plajă destinat mie. Era de genul 


celor cu spetează înaltă şi şezut lăsat, ca scaunul dintr-un 
Porsche. 

— E ceva-n neregulă cu asta, muchacho? m-a întrebat 
Wireman, ridicând o sprânceană. Şi avea ce să ridice: 
sprâncene stufoase şi pe jumătate cărunte. 

— Numai dacă nu râzi când va trebui să mă ridic de pe el, 
am spus. 

El a zâmbit. 

— Scumpule, trăieşte cum ai de trăit. Chuck Berry, o mie 
nouă sute şaizeci şi nouă. 

M-am poziționat lângă scaunul liber, am spus o rugăciune 
scurtă şi m-am aruncat. M-am lăsat pe stânga, cum fac 
mereu, ca să-mi cruț şoldul beteag. N-am aterizat tocmai 
drept, însă am apucat brațele de lemn, m-am împins cu 
piciorul vânjos şi scaunul doar s-a legănat. Cu o lună în urmă 
m-aş fi prăvălit la pământ, dar acum eram mai zdravăn. Mi-o 
şi imaginam pe Kathy Green aplaudând. 

— Bravo, Edgar, zise el. Sau ţi se spune Eddie? 

— Spune-mi cum doreşti, răspund la amândouă. Ce ai în 
carafa aceea? 

— Ceai verde cu gheaţă, spuse el. Foarte răcoritor. Vrei să 
încerci? 

— Mi-ar face mare plăcere. 

Mi-am turnat un pahar, apoi l-am umplut pe al lui şi l-am 
ridicat. Ceaiul era doar vag verde. Ochii lui, prizonieri într-o 
rețea fină de riduri, erau mai verzi. Părul îi era negru, albit 
puţin la tâmple şi destul de lung. Când îl ridica vântul, 
vedeam o cicatrice în partea de sus a liniei părului, pe dreapta, 
în forma unei monede, dar mai mică. Purta costum de baie 
astăzi, şi picioarele-i erau la fel de maronii ca braţele. Părea 
voinic, însă mi se părea că arată obosit. 

— Să bem în sănătatea ta, muchacho. Ai izbândit. 

— Prea bine, am spus. În sănătatea mea. 

Am ciocnit paharele şi am băut. Băusem ceai verde până 
atunci şi mi se păruse bunicel, însă acesta era divin - ca şi 
când ai bea mătase rece, cu o aromă de dulceaţă. 


— Simţi gustul mierii? întrebă el, şi zâmbi când am 
încuviințat din cap. Nu toți îl simt. Pun doar o lingură la 
carafă. Eliberează dulceața naturală a ceaiului. Am învățat 
asta gătind pe un cargobot în marea Chinei. 

Ridică paharul său şi se uită cu ochi mijiţi prin el. 

— Am ţinut piept multor pirați şi ne-am împerecheat cu 
străine şi oacheşe femei sub cerurile Tropicului. 

— Asta-mi miroase o țâră a balivernă, domnule Wireman. 

El râse. 

— Am citit de fapt despre chestia cu mierea într-o carte de 
bucate a domnişoarei Eastlake. 

— Ea e doamna cu care ieşi pe plajă dimineața? Cea în 
scaun cu rotile? 

— Întocmai, ea este. 

Şi fără să mă gândesc mult la ce zic - la enormii ei tenişi 
albaştri proptiți pe rezemătorul cromat de picioare al 
scaunului cu rotile mă gândeam - am spus: 

— Mireasa Naşului. 

Wireman rămase cu gura căscată, cu ochii aceia verzi ai lui 
atât de mari, că fu cât pe ce să-mi cer iertare pentru fauxpas- 
ul meu. Apoi chiar se puse pe râs. Era genul de hohot 
descătuşat pe care-l scoţi în acele rare ocazii când ceva se 
strecoară pe după toate sistemele tale de apărare şi ajunge la 
dulcele loc al lingurelei. Vreau să zic că omul se tăvălea pe jos 
de râs, iar când văzu că eu nu aveam nici cea mai vagă idee ce 
l-a apucat, râse şi mai tare, cu pântecele lui deloc de trecut cu 
vederea tresăltând. Încercă să pună paharul înapoi pe măsuţă 
şi rată. Paharul pică direct în nisip şi se înfipse acolo, perfect 
drept, ca un chiştoc de ţigară într-o urnă din aceea cu nisip pe 
care le întâlneai odinioară lângă lifturi în holul hotelurilor. 
Asta i se păru şi mai comic, şi arătă cu degetul într-acolo. 

— Nu-mi reuşea nici dacă încercam! izbuti să spună, după 
care o luă de la capăt, hohot după hohot, cutremurându-se în 
scaun, cu o mână strângându-şi stomacul, cu cealaltă lipită 
de piept. 


O frântură de poezie citită în liceu, cu peste treizeci de ani 
în urmă, îmi reveni pe neaşteptate în gând cu o claritate 
descumpănitoare: Oamenii râsul nu-l mimează, nici convulsii 
nu simulează.'*! 

Surâdeam şi eu, surâdeam şi chicoteam, pentru că soiul 
acela de ilaritate maximă e molipsitor, chiar şi atunci când nu 
ştii care este gluma. lar faptul că paharul căzuse în felul 
acela, cu ceaiul lui Wireman rămânând în el până la ultima 
picătură... era comic. Ca un gag într-un desen cu Road 
Runner. Însă nu plonjonul paharului fusese sursa bunei 
dispoziţii a lui Wireman. 

— Nu pricep. Adică, îmi pare rău dacă am... 

— Cam asta este femeia! strigă Wireman, hohotind atât de 
tare, că era aproape incoerent. Cam asta şi este, asta-i 
chestia! Numai că e fiica, desigur, ea e Fiica Naş... 

Însă în timp ce tresaltă, se şi legăna dintr-o parte în alta - 
nici vorbă de mimat, convulsii veritabile - şi-n clipa aceea 
scaunul lui de plajă cedă în sfârşit cu un pârrr puternic, mai 
întâi smucindu-l în față cu o extrem de comică expresie de 
surpriză pe faţă şi apoi aruncându-l în nisip. Cu o mână ce 
flutura inutil, agăță stativul umbrelei şi răsturnă masa. O 
pală de vânt prinse umbrela, o umflă ca pe o velă şi începu să 
tragă masa pe plajă. Ce m-a făcut pe mine să râd n-a fost 
expresia de amuzament, cu ochii larg căscațţi, de pe faţa lui 
Wireman când scaunul său de plajă dezintegrat încercă să-l 
înghită ca o pereche de fălci descărnate, nici neaşteptata lui 
rostogolire de butoi pe nisip. N-a fost nici imaginea acelei mese 
încercând să evadeze, tractată de propria-i umbrelă. A fost 
paharul lui Wireman, stând în continuare placid şi drept între 
coastele şi braţul stâng al bărbatului lăbărțat pe jos. 

Acme lced Tea Comapany, mi-am spus, blocat încă la 
desenele alea vechi cu Road Runner. Bip-bip! Şi asta, desigur, 
mă duse cu gândul la macaraua care adusese dezastrul, cea 
cu biperul stricat care nu bipăise, şi cât ai clipi m-am văzut în 
postura lui Wile E. Coyote în cabina camionetei mele pe cale 
de dezintegrare, cu ochii căscați de uimire, cu urechile 


pleoştite îndreptate în direcții opuse şi poate fumegând puțin 
la vârfuri. 

Asta m-a pornit. Am râs până ce şi eu m-am rostogolit din 
scaun şi am căzut în nisip alături de Wireman... evitând şi eu 
paharul, care rămase în continuare perfect drept, ca un 
chiştoc de ţigară într-o urnă cu nisip. Îmi era imposibil să râd 
mai tare, dar am râs. Lacrimile îmi şiroiau pe obraji şi lumea 
începuse să se întunece în timp ce creierul meu intra în faza 
privării de oxigen. 

Wireman, încă hohotind, se duse târâş după masa lui 
fugară, înaintând pe genunchi şi coate. Dădu s-o prindă de 
bază şi aceasta o zbughi din loc de parcă i-ar fi simţit 
apropierea. Wireman plonja cu fața înainte în nisip şi ridică 
fruntea râzând şi strănutând. Eu m-am rostogolit pe spate şi 
am icnit după aer, în pragul leşinului, dar neoprindu-mă din 
râs. 

Aşa l-am cunoscut pe Wireman. 


III 


Zece minute mai târziu, masa era aşezată cu aproximaţie în 
poziția originală. Asta era foarte bine, însă niciunul dintre noi 
nu se putea uita la umbrelă fără să fie copleşit de accese de 
chicote. Una dintre bucăţile ei de pânză fusese ruptă, iar 
acum se înălța strâmb de la masă, dându-i aspectul unui 
bețiv care încearcă să se prefacă treaz. Wireman mutase 
scaunul rămas la capătul pasarelei de lemn şi-l ocupase la 
insistențele mele. Eu şedeam chiar pe pasarela care, deşi nu 
avea spetează, avea să-mi facă mai uşoară (şi mai demnă, se 
înțelege de la sine) ridicarea. Wireman se oferise să aducă o 
nouă carafă cu ceai cu gheață. Eu am refuzat, dar am 
acceptat să împărțim paharul din care ca prin minune nu se 
vărsase nimic. 

— Acum suntem frați de apă, zise el după ce se goli 
paharul. 


— Asta e vreun ritual indian? 

— Nu, e din Străin în țară străină, de Robert Heinlein. 
Binecuvântată fie-i amintirea. 

Îmi trecu prin gând că nu-l văzusem niciodată citind o carte 
când şedea în scaunul său dungat, însă n-am menţionat asta. 
Mulţi oameni nu citesc pe plajă; lumina puternică le dă dureri 
de cap. Îi înţeleg bine pe oamenii care au dureri de cap. 

Reîncepu să râdă. Îşi acoperi gura cu ambele mâini - ca un 
copil - dar râsul răzbătu. 

— Gata. Isuse, ajunge! Am impresia că mi-am întins toţi 
muşchii stomacului. 

— ŞI eu, am spus. 

Pentru un moment, am tăcut. Briza dinspre golf era 
răcoroasă şi proaspătă în ziua aceea, cu o pronunțată aromă 
salină. Ruptura din umbrelă fâlfâia. Locul negru de pe nisip 
unde carafa cu ceai se vărsase era deja aproape uscat. 

E] chicoti. 

— Ai văzut cum încerca masa să evadeze? Masa, futu-i? 

Am chicotit şi eu. Mă dureau şoldul şi muşchii stomacului, 
dar mă simțeam destul de bine pentru un om care râsese 
până aproape la leşin. 

— “Alabama Getaway“, am spus. 

EI încuviință, ştergându-şi mai departe nisipul de pe față. 

— Greatful Dead. O mie nouă sute şaptezeci şi nouă. Sau 
pe acolo. 

Chicoti, chicotul crescu într-un râs înfundat, iar acesta 
deveni o altă serie de hohote descătuşate. Se ținu de pântece şi 
gemu. 

— Nu pot, trebuie să mă opresc, dar... Mireasa Naşului! 
Isuse! 

Şi-l apucă din nou râsul. 

— Să nu-i spui niciodată că am zis asta, l-am avertizat. 

Se opri din râs, nu însă şi din zâmbit. 

— Nu-s eu atât de indiscret, muchacho. Dar... a fost din 
cauza pălăriei, aşa-i? 


Pălăria aia mare de pai pe care o poartă. Ca Marlon Brando 
în grădină, jucându-se cu copilaşii. 

La fel de mult fusese din cauza tenişilor, însă am 
încuviințat şi am mai servit o porţie de râs. 

— Dacă ne pufneşte râsul când te prezint, zise el (pufnindu- 
l iar râsul, probabil la ideea de a-l pufni râsul; aşa se întâmplă 
când eşti într-o stare hazlie), o să spunem că-i din cauză să 
am rupt scaunul, bine? 

— Bine, am replicat. Ce-ai vrut să spui cu „cam asta şi 
este“? 

— Chiar nu ştii? 

— N-am nici-o idee. 

Arătă cu degetul spre Marele Roz, care părea foarte mic de 
la distanţă. 

Distanţa până acolo părea foarte lungă de parcurs pe jos. 

— Cine crezi că e proprietarul casei tale, amigo? Adică, sunt 
sigur că achiți chiria unui agent imobiliar, sau la Vacation 
Homes Be Us, dar unde crezi că ajung de fapt banii? 

— Presupun că-n contul bancar al domnişoarei Eastlake. 

— Corect. Domnişoara Elizabeth Eastlake. Dată fiind vârsta 
doamnei - optzeci şi cinci de ani - presupun că i-ai putea 
spune Domnişoara Tomnatică. 

Reîncepu să râdă, clătină din cap şi spuse: 

— E musai să mă opresc. Dar sincer să fiu, a trecut mult 
timp de când n-am mai avut de ce să râd cu gura până la 
urechi. 

— Acelaşi lucru e valabil şi pentru mine. 

Mă privi - ciung, chilug pe o parte - şi încuviință. Apoi, 
pentru scurt timp, ne uitarăm doar în lung peste golf. 

— Ştiu că oamenii vin în Florida când sunt bătrâni şi 
bolnavi pentru că e cald cam tot anul, însă cred că golful 
Mexic mai are un merit. Doar privind calmul acela otova, 
blând, îmbăiat de soare, simţi că te vindeci. E un cuvânt mare, 
nu-i aşa? Golf, vreau să zic. Destul de mare să arunci în el o 
grămadă de lucruri şi să le priveşti cum dispar. 

După un timp, Wireman spuse: 


— Şi cine crezi că deține casele dintre a ta şi aceasta? 

Smuci degetul mare peste umăr, către pereții albi şi şindrila 
portocalie. 

— Care, dacă tot veni vorba, apare pe planul de detaliu al 
ținutului sub numele de Heron's Roost, însă eu îi spun El 
Palacio de Asesinos. 

— Tot de domnişoara Eastlake e vorba? 

— Doi zero la tine, spuse el. 

— De ce i-ai dat numele de Palatul Asasinilor? 

— Păi, pe limba noastră eu îi spun „Vizuina Bandiţilor“, zise 
Wireman cu un zâmbet de scuze. Pentru că seamănă cu 
clădirea în care căpetenia răufăcătorilor dintr-un western de 
Sam Peckinpah şi-ar agăța pălăria-n cui. În orice caz, sunt 
şase case frumugşele între Heron's Roost şi Salmon Point... 

— La care eu îi spun Marele Roz, am intervenit. Pe limba 
noastră. El încuviință. 

— El Rosado Grande. Bun nume. Îmi place. O să stai 
acolo... cât de mult? 

— Am închiriat casa pentru un an, dar sincer nu ştiu. Nu 
mă tem de temperaturi ridicate - mi se pare că i se spune 
anotimpul capricios - dar trebuie avute în vedere şi uraganele. 

— Mda, pe aici toți avem în vedere sezonul uraganelor, mai 
cu seamă de când cu Charley şi Katrina. Însă casele dintre 
Salmon Point şi Heron's Roost vor fi goale cu mult înainte de 
sezonul uraganelor. Precum tot restul lui Duma Key. Care, 
apropo, putea la fel de bine să se cheme insula Eastlake. 

— Adică tot ce-i aici este al ei? 

— Asta-i complicat şi pentru un tip ca mine, care era avocat 
în cealaltă viață, zise Wireman. Odată ca niciodată, tatăl ei era 
proprietar peste toate, împreună cu o felie serioasă din Florida 
continentală, la est de aici. A vândut totul în anii treizeci, mai 
puţin Duma. Domnişoara Eastlake deține porțiunea nordică, 
în privința asta nu încape îndoială. 

Wireman făcu un gest amplu cu braţul pentru a cuprinde 
vârful nordic al insulei, parte pe care apoi avea s-o 
caracterizeze ca fiind cheală ca păsărică unei stripteuze. 


— Terenul şi casele de pe el, de la Heron's Roost - cea mai 
luxoasă - până la Marele Roz al tău, cea mai extravagantă. 
Acestea îi aduc un venit de care nu prea are nevoie, căci tatăl 
ei le-a lăsat copiilor şi mucho dinero. 

— Câţi fraţi şi surori mai are în viaţă... 

— Niciunul, răspunse Wireman. Fiica Naşului este cea din 
urmă. 

Pufni pe nas şi clătină din cap. 

— Tre' să încetez a-i mai spune aşa, zise el, mai mult pentru 
sine decât adresându-mi-se mie. 

— Dacă aşa spui tu. Ce mă nedumereşte cu adevărat este 
de ce restul insulei nu e exploatat. Având în vedere nesfârşita 
explozie imobiliară din Florida, asta mi s-a părut o nerozie 
încă din ziua când am traversat prima dată podul. 

— Vorbeşti ca un om cu cunoştinţe de specialitate. Ce eşti 
tu în cealaltă viață, Edgar? 

— Proprietarul unei firme de construcții. 

— Iar zilele acelea au apus acum pentru tine? 

Mă puteam eschiva - nu ştiam cât din mine să dau în vileag 
- dar n-am făcut-o. Sunt sigur că mutuala noastră criză de 
râs a cântărit ceva în luarea acestei decizii. 

— Da, am recunoscut. 

— Şi-n viaţa asta ce eşti? 

Am suspinat şi mi-am mutat privirea de la el. Spre golf, 
unde-ți puteai scufunda toate vechile mizerii şi să le priveşti 
cum dispar fără urmă. 

— Încă nu-mi dau bine seama. Am pictat un pic. 

Şi am aşteptat ca el să râdă. N-a făcut-o. 

— N-ai fi primul pictor care stă la Salm... Marele Roz. Casa 
aia are un trecut artistic demn de invidiat. 

— Glumeşti. 

Nu exista nimic în casă care să sugereze o atare ipoteză. 

— O, da, făcu el. Alexander Calder a stat acolo. Keith 
Haring. Marcel Duchamp. Asta înainte ca eroziunea plajei să 
pună casa în pericol de a cădea în apă. Făcu o pauză şi 
adăugă: Salvador Dali. 


— Fugi d-aci! am strigat, apoi am roşit când el a înclinat 
din cap. Pentru un moment, am simțit cum mă năpădeşte 
toată acea veche furie indusă de frustrare, şi mi s-a părut că- 
mi îmbâcseşte capul şi gâtul. O să reuşesc, mi-am spus. 
Scuze, am suferit un accident cu ceva timp în urmă şi... 

Apoi m-am oprit. 

— Nu-i greu să-ţi dai seama de asta, zise Wireman. În caz 
că n-ai observat, îți cam lipseşte o brâncă pe partea dreaptă, 
muchacho. 

— Da. Şi uneori devin... nu ştiu... afazic, presupun. 

— Îhî. În orice caz, nu te mint cu Dali. A stat în casa ta 
vreme de trei săptămâni, în optzeci şi unu. Apoi, aproape fără 
pauză: Ştiu prin ce treci. 

— Am serioase îndoieli în privința asta. 

Nu intenționam să par dur, dar aşa am părut. De fapt, aşa 
m-am simțit. 

Wireman nu spuse nimic o vreme. Umbrela ruptă fâlfâia. 
Am avut timp să-mi zic: Ei, bine, asta a fost o prietenie 
potențial interesantă care nu va evolua, dar când vorbi el, 
vocea îi era calmă şi plăcută. Parcă micul nostru frecuş nici 
nu s-ar fi întâmplat. 

— O parte a problemei imobiliare pe Duma o reprezintă pur 
şi simplu vegetaţia sălbatică. larba de pampas îşi are locul 
aici, dar celelalte prostii n-au cum să crească fără irigare. 
Cineva ar fi cel mai bine să investigheze, asta cred eu. 

— Eu şi fiica mea am mers în explorare într-o zi. La sud de- 
aici părea să crească o veritabilă junglă. 

Wireman arătă alarmat. 

— Duma Key Road nu-i pentru un tip în starea ta. E-ntr-o 
condiţie de tot rahatul. 

— Mie-mi spui! Ce vreau să ştiu e cum se face că n-are 
patru benzi şi piste pentru biciclişti pe ambele laturi şi clădiri 
de închiriat la fiecare opt sute de metri. 

— Pentru că nimeni nu ştie cine este proprietarul terenului. 
Ce zici de asta, pentru început? 

— Vorbeşti serios? 


— Mda. Domnişoara Eastlake l-a avut în proprietate din 
capătul insulei până la sud de Heron's Roost din 1950, cu 
transparenţă totală. În privinţa asta e totul clar. Era scris în 
testamente. 

— Testamente? La plural? 

— Trei la număr. Toate olografe, toate autentificate prin 
semnătura unor martori, niciunul acelaşi când vine vorba de 
Duma Key. Toate testamentele spun însă că latura nordică a 
lui Duma îi aparţine de fapt şi de drept lui Elizabeth Eastlake, 
moştenire de la tatăl ei, John. Restul e subiect de judecată 
încă de atunci. Şaizeci de ani de sfadă care fac Casa umbrelor 
să semene cu Dick şi Jane. 

— Parcă spuneai că toți frații şi surorile domnişoarei 
Eastlake sunt decedați. 

— Aşa e, însă ea are nepoate şi nepoți şi strănepoate şi 
strănepoți. Ca vopseaua Sherwin-Williams, aceştia acoperă 
pământul. Ei sunt cei care se sfădesc, însă se sfădesc între ei, 
nu cu ea. Singura ei menționare în multiplele testamente ale 
bătrânului era în legătură cu bucata asta de Duma Key, care 
a fost atent cartografiată de două companii diferite, una chiar 
înainte de al Doilea Război Mondial şi una chiar după. Toate 
astea sunt de domeniu public. Şi ştii ce, amigo? 

Am clătinat din cap. 

— Domnişoara Eastlake crede că exact asta voia bătrânul ei 
să se întâmple. 

Şi, după ce mi-am aruncat ochiul avocăţesc peste copiile 
testamentelor, asta cred şi eu. 

— Cine plăteşte impozitele? 

Păru surprins, apoi râse. 

— Îmi place din ce în ce mai mult, vato. 

— Cealaltă viață a mea, i-am readus aminte. Începea deja 
să-mi placă cum sună chestia cu cealaltă viață. 

— Aşa-i. Atunci o să te prinzi de asta. E o mişcare 
deşteaptă. Toate cele trei testamente ale lui John Eastlake 
conțineau clauze identice pentru înființarea unui fond fiduciar 
având ca scop achitarea impozitelor. Prima companie de 


investiții care a administrat fondul a fost absorbită între timp 
- de fapt, compania care a absorbit-o a fost la rândul ei 
absorbită... 

— Aşa se fac afacerile în America, am spus. 

— Întocmai. În orice caz, fondul n-a fost niciodată în pericol 
de insolvabilitate şi impozitele sunt achitate fără excepţie an 
de an. 

— Banii fac legea. 

— Ăsta-i adevărul. 

Se ridică în picioare, duse mâinile la şale şi se răsuci. 

— Nu vrei să vii să faci cunoştinţă cu şefa? Cam acum se 
trezeşte din somn. 

Are problemele ei, dar şi la optzeci şi cinci de ani e o tipă 
trăsnet. 

Acum nu era momentul să-i spun că făcusem deja 
cunoştinţă de ea - pe scurt - graţie robotului meu telefonic. 

— Altă dată. Când ne va fi părăsit starea asta comică. El 
încuviință. 

— Vino pe aici mâine după-amiază, dacă vrei. 

— Poate o să vin. Mi-a făcut plăcere. 

Am întins iar mâna. El mi-a strâns-o, uitându-se în acelaşi 
timp la ciotul brațului meu drept. 

— Nu porți proteză? Sau o scoţi atunci când descinzi între 
plebei? 

Aveam o poveste pe care o spuneam oamenilor despre asta - 
durerea nervului din ciot - însă era o minciună şi nu voiam 
să-l mint pe Wireman. În parte pentru că el avea nasul fin 
acordat la delicatul miros al balivernelor, dar cel mai mult 
pentru că pur şi simplu nu voiam să-l mint. 

— Mi s-a luat măsură pentru una când eram în spital, 
desigur, şi aproape toţi s-au bulucit să-mi laude avantajele ei 
- mai ales fizioterapeuta mea şi un psiholog, prieten al meu. 
Cu cât mai repede mă obişnuiesc cu ea, au spus, cu atât mai 
repede îmi pot vedea mai departe de viaţă... 

— Ţi-a intrat pe o ureche şi ţi-a ieşit pe cealaltă... 

— Da. 


— Numai că uneori asta nu e aşa de uşor de făcut. 

— Nu. 

— Uneori nu e nici corect, spuse Wireman. 

— Nu despre asta e vorba, nu tocmai, dar îmi... 

Am lăsat ideea neterminată şi am făcut un gest de abandon 
cu mâna. 

— Îţi ajunge pentru a te simţi bine? 

— Da, am spus. Mersi pentru ceai. 

— Mai treci pe aici şi o să mai primeşti. Mă bronzez doar 
între două şi trei - o oră pe zi mi-este de ajuns - dar 
domnişoara Eastlake fie doarme, fie şi rearanjează figurinele 
de porțelan aproape toată după-amiaza, şi sigur că nu ratează 
nici-o ediție din Oprah, aşa că am timp. Atâta, că nici nu ştiu 
ce să fac cu el, de fapt. Cine ştie? S-ar putea să găsim multe 
subiecte de discuţie. 

— Bine, am spus. Sună bine. 

Wireman rânji. Asta-l făcu să arate bine. Îmi oferi mâna şi 
eu i-am strâns-o din nou. 

— Ştii ce cred eu? Prieteniile fondate pe râs sunt 
întotdeauna de bun augur. 

— Poate că următoarea ta meserie va fi să scrii răvaşe 
pentru fursecuri chinezeşti, am spus. 

— Există meserii şi mai urâte, muchacho. Mult mai urâte. 


IV 


Pe drumul spre casă, gândurile mi s-au întors la 
domnişoara Eastlake, o doamnă bătrână cu tenişi albaştri 
mari şi pălărie de pai cu boruri largi, care întâmplarea făcea 
să dețină (într-un fel) propria ei insulă în Florida. Nu era 
Mireasa Naşului, până la urmă, ci Fiica Latifundiarului şi, 
aparent, Mecena. Mintea mea făcuse încă una dintre acele 
alunecări de gândire şi nu reuşeam să-mi amintesc numele 
tatălui ei (ceva simplu, doar dintr-o silabă), dar îmi aminteam 
schema situaţiei, aşa cum o descrisese Wireman. Nu auzisem 


niciodată de ceva asemănător, iar când îţi câştigi pâinea din 
construcții, întâlneşti tot soiul de aranjamente imobiliare 
ciudate. Mi se părea, la drept vorbind, destul de ingenios... 
dacă, desigur, voiai să-ți menţii mare parte din micuțul tău 
regat într-o stare de graţie necivilizatoare. Întrebarea era: de 
ce? 

Parcursesem bună parte din drumul de întoarcere la Marele 
Roz, când mi-am dat seama că piciorul mă doare înfiorător de 
tare. Am şchiopătat înăuntru, am sorbit apă direct de la 
robinetul din bucătărie, apoi mi-am croit drum prin living spre 
dormitorul principal. Am văzut că ledul robotului telefonic 
pâlpâia, însă nu aveam chef în clipa aceea de mesaje din 
cealaltă parte a lumii. Nu voiam decât să mă întind în pat. 

M-am întins şi m-am uitat la lamele ventilatorului din 
tavan cum se rotesc încet. Nu mă descurcasem bine cu 
explicația lipsei unei proteze la braț. Mă întrebam dacă 
Wireman ar fi avut mai mult noroc cu Ce caută un avocat ca 
îngrijitor al unei fete bătrâne? Ce fel de nouă viață e asta? 

Gândindu-mă încă la asta, am alunecat într-un somn 
scurt, fără vise şi foarte odihnitor. 


V 


Când m-am trezit, am făcut un duş fierbinte, apoi m-am 
dus în living să-mi verific robotul telefonic. Nu eram atât de 
rigid pe cât mă aşteptam, având în vedere plimbarea de trei 
kilometri pe care o făcusem. Poate că mâine aveam să 
şontâcăi, dar în seara aceasta credeam că-mi va fi bine. 

Mesajul era de la Jack. Spunea că mama lui îi făcuse 
legătura cu cineva pe nume Dario Nannuzzi, iar Nannuzzi ar 
fi fericit să arunce o privire la picturile mele între orele patru şi 
cinci, vineri după-amiaza - aş putea să aduc nu mai mult de 
zece dintre cele pe care le consider cele mai bune la Galeria 
Scoto? Nu schițe; Nannuzzi voia să vadă doar produse finite. 

Am simţit o furnicătură de nelinişte... 


Nu, asta nu-i nici pe aproape de ce am simţit. 

Stomacul mi se strânsese şi aş fi putut jura că viscerele mi- 
au căzut cu opt centimetri. Şi asta nu era cel mai rău. Acea 
jumătate-furnicătură, jumătate-durere îmi năvăli în sus pe 
partea dreaptă a corpului şi-mi cobori pe brațul care nu mai 
exista. Mi-am spus că astfel de senzaţii - care echivalau cu 
transpirațţiile reci pe care le ai cu trei zile înaintea unei apariții 
în public - sunt prosteşti. Făcusem odată un proiect de zece 
milioane de dolari împreună cu Consiliul Orăşenesc din St 
Paul, din care la vremea aceea făcea parte un om care devenise 
apoi guvernator de Minnesota. Fusesem alături de două fete la 
primele probe de dans, concursuri pentru majorete, cursuri de 
şoferie şi tot iadul adolescenţei. Ce era, în comparaţie cu asta, 
să arăt câteva dintre tablourile mele unui tip de la o galerie de 
artă? 

Cu toate acestea, am urcat scările spre Micul Roz cu 
călcâiele ca de plumb. 

Soarele cobora, inundând micuța încăpere cu o splendidă şi 
improbabil lumină portocaliu-roşiatică, însă n-am simţit deloc 
imboldul de a încerca s-o surprind pe pânză - nu în seara 
asta. Lumina mă atrăgea, totuşi. Aşa cum te-ar atrage 
fotografia unei iubiri demult apuse, peste care dai din 
întâmplare când scotoceşti printr-o veche cutie cu suvenire. 
lar mareea era în creştere. Până şi la etaj auzeam vocea 
scrâşnită a scoicilor. M-am aşezat şi am început să caut prin 
amalgamul de pe masa mea cu de toate - o pană, o piatră 
netezită de apă, o brichetă de unică folosință spălată până la 
un cenuşiu anonim. Acum nu la Emily Dickinson mă 
gândeam, ci la un vechi cântec folk: W-arată bine soarele, 
mamă, cum străluceşte printre pomi. Nu erau pomi acolo 
afară, desigur, dar puteam pune unul la orizont dacă voiam. 
Puteam pune unul prin care să strălucească apusul roşu. 
Salutare, Dali. 

Nu mă temeam că mi se va spune că nuam talent. Mă 
temeam că signor Nannuzzi îmi va spunea că am puțân talent. 
Că-l voi vedea cum ţine degetul mare şi arătătorul la distanță 


de cam un centimetru unu față de celălalt şi că mă sfătuieşte 
să-mi rezerv un loc la Festivalul de Artă Stradală din Veneţia, 
că acolo în mod sigur îmi voi găsi succesul, mulți turişti vor fi 
în mod categoric surprinşi de fermecătoarele mele imitații ale 
lui Dali. 

lar dacă asta făcea, dacă ţinea degetul mare şi arătătorul la 
distanță de un centimetru unul față de celălalt şi dacă spunea 
puțăân, atunci eu ce făceam? Putea verdictul unui străin să-mi 
răpească nou-dobândita încredere de mine, să-mi fure această 
nouă şi stranie bucurie? 

— Poate, am spus. 

Da. Pentru că pictatul de tablouri nu se asemăna cu 
înălțatul de centre comerciale. 

Cel mai uşor ar fi fost să anulez pur şi simplu 
programarea... numai că-i promisesem într-un fel lui Ilse, iar 
mie nu-mi stătea în fire să încalc promisiunile pe care le 
făceam copiilor mei. 

Braţul drept încă mă furnica, mă furnica aproape destul de 
tare ca să mă doară, însă abia îi acordam atenţie. Aveam opt 
sau nouă pânze aliniate pe peretele din stânga mea. M-am 
întors spre ele, spunându-mi că voi încerca să decid care sunt 
cele mai bune, dar nici nu le-am privit. 

Tom Riley stătea în capul scărilor. Era gol, cu excepţia unei 
perechi de pantaloni de pijama albastru-deschis, mai închişi la 
culoare între picioare şi în jos pe interiorul unui crac, unde se 
udase. Ochiul drept îi dispăruse. În locul lui se afla un găvan 
strepezit plin de cheaguri roşii şi negre. Sânge uscat şiroia 
spre spate pe la tâmpla dreaptă, ca un machiaj de război, 
dispărând în părul cărunt de deasupra urechii. Celălalt ochi al 
său se uita pierdut peste golful Mexic. Un apus carnavalesc îi 
plutea pe chipul îngust, palid. 

Am ţipat surprins şi îngrozit, m-am dat în spate şi am căzut 
în scaun. Am aterizat pe şoldul beteag şi am ţipat din nou, de 
data aceasta de durere. Am sărit în sus şi piciorul meu a lovit 
scaunul pe care şezusem, răsturnându-l. Când m-am uitat 
iarăşi spre scări, Tom dispăruse. 


VI 


Zece minute mai târziu eram la parter, formând numărul 
lui de telefon. Coborâsem scările din Micul Roz în poziţie 
şezând, lovindu-mă cu fundul de fiecare treaptă. Nu pentru 
că-mi rănisem şoldul căzând de pe scaun, ci pentru că 
picioarele îmi tremurau aşa de tare, că n-aveam curaj să stau 
pe ele. Mă temeam c-o să mă dau de-a rostogolul, chiar şi 
coborând cu spatele pentru a mă putea ţine de balustradă cu 
mâna stângă. La naiba, mă temeam c-o să leşin. 

Îmi tot aminteam ziua aceea de la lacul Phalen, când mă 
întorsesem şi-l văzusem pe Tom cu sclipirea aceea nenaturală 
în ochi, Tom încercând să nu mă îmbrăţțişeze, dar 
smiorcăindu-se de-a dreptul. Şefule, nu mă pot obişnui să te 
văd în felul ăsta... Îmi pare foarte rău. 

În frumoasa casă a lui Tom din Apple Valley, telefonul 
începu să sune. Tom, care fusese căsătorit şi divorțase de două 
ori, Tom, care mă sfătuise să nu mă mut din casa din 
Mendota Heights - E ca şi cum ai renunța la avantajul terenului 
propriu într-un meci de finală, spusese. Tom, care se bucurase 
şi el puţin de terenul meu propriu, dacă Prieteni cu folos era 
de crezut... iar eu credeam în el. 

Credeam şi ceea ce văzusem la etaj. 

Un târâit... două... trei. 

— Haide, am murmurat. Ridică mama dracului odată! 

Nu ştiam ce voi spune dacă ridica, şi nu-mi păsa. Tot ce 
voiam în clipa aceea era să-i aud vocea. 

I-am auzit-o, dar într-o înregistrare. 

— Sal', aţi sunat la Tom Riley. Eu şi fratele meu George am 
plecat cu mama în croaziera noastră anuală - anul ăsta 
suntem la Nassau. Ce spui, mamă? 

— Că sunt o Mamas Bahamas! zise o voce tabagică, dar 
inconfundabil veselă. 


— Aşa e, este, reluă Tom. Ne întoarcem pe 8 februarie. Între 
timp, puteți lăsa un mesaj... Când, George? 

— Când auziţi zunetul de zip! strigă o voce masculină. 

— Corect! se arătă Tom de acord. Zunetul de zip. Sau puteţi 
suna la biroul meu. 

Dădu numărul, după care toţi trei spuseră: 

— BON VOYAGE! 

Am închis fără a spune ceva. Nu sunase ca mesajul de adio 
al unui om care se gândeşte la sinucidere, dar sigur că se 
aflase alături de cei dragi (cei care, mai apoi, erau cei mai 
îndreptățiți să spună „Părea în toane bune“) şi... 

— Cine spune că va fi o sinucidere? am întrebat încăperea 
goală... şi apoi m-am uitat în jur temător, pentru a mă 
asigura că este goală. Cine spune că s-ar putea să nu fie un 
accident? Sau chiar crimă? Presupunând că n-a avut loc deja? 

Dar dacă se întâmplase deja, cineva probabil că m-ar fi 
sunat. Poate Bozie, dar cel mai probabil Pam. De asemenea... 

— E sinucidere, am spus de data aceasta ritos încăperii. E 
sinucidere şi nu s-a petrecut încă. Aceea a fost o avertizare. 

M-am ridicat şi m-am dus pe cârjă în dormitor. Foloseam 
cârja mai puţin în ultimul timp, dar în seara asta o voiam, 
chiar o voiam. 

Fata mea cea bună era proptită în şezut de pernele din 
partea de pat ce ar fi aparținut unei femei în carne şi oase, 
dacă încă aş mai fi avut una. M-am aşezat, am ridicat-o şi am 
privit-o în ochii aceia mari şi albaştri, plini de o surprindere 
caricaturală: Ooo, om rău ce eşti! Reba a mea, care semăna cu 
Lucy Ricardo. 

— A fost ca Scrooge primind vizita Fantomei Crăciunului 
Ce-Va-Să-Vie, i-am spus. „Astea sunt lucruri ce pot să fie.“ 

Reba nu oferi nici-o opinie pe marginea acestei idei. 

— Dar ce să fac? N-a fost ca în tablouri. N-a fost deloc ca în 
tablouri! 

Dar aşa fusese, iar cu ştiam asta. Atât picturile, cât şi 
viziunile îşi aveau originea în creierul uman, iar ceva în 
creierul meu se schimbase. Mă gândeam că schimbarea 


survenise ca rezultat al combinației potrivite de răni. Sau al 
uneia greşite. Contralovitură. Aria lui Broca. Şi Duma Key. 
Insula era... ce? 

— Insula o amplifică, i-am spus Rebei. Nu-i aşa? Ea nu 
înainta nici-o opinie. 

— E ceva aici şi acționează asupra mea. E posibil chiar să 
mă fi chemat? Această noțiune îmi făcu pielea de găină. Sub 
mine, scoicile scrâşneau una pe alta când valurile le ridicau şi 
apoi le lăsau la loc. Era mult prea uşor să-mi imaginez cranii 
în loc de scoici, cu miile la număr, toate scrâşnind din dinți 
deodată când veneau valurile. 

Oare Jack spusese că mai era o casă acolo undeva, în 
sălbăticie, lăsată în paragină? Aşa credeam. Când eu şi Ilse 
încercaserăm să mergem într-acolo, drumul se stricase repede. 
La fel şi stomacul lui Ilse. Mie-mi fusese bine la măruntaie, 
dar putoarea florei dimprejur fusese insuportabilă şi 
furnicătura de la brațul meu lipsă fusese şi mai şi. Wireman 
păruse alarmat când i-am spus despre explorarea noastră 
eşuată. Duma Key Road nu-i pentru un tip în starea ta, 
spusese. Mai exact, care era starea mea? 

Reba continua să nu-şi dea cu părerea. 

— Nu vreau să se întâmple asta, am spus moale. 

Reba se uită în sus la mine. Eram un om rău, asta era 
părerea ei. 

— La ce eşti bună? am întrebat şi am aruncat-o în lături. 
Ateriza cu fața în jos pe pernă, cu fundul în sus şi cu 
picioruțele de bumbac roz crăcănate, arătând exact ca o târfă 
mică. Ooo, om rău ce eşti, într-adevăr. 

Am lăsat fruntea în jos, m-am uitat la covorul dintre 
genunchii mei şi m-am frecat la ceafă. Muşchii de acolo erau 
încordați. Păreau făcuți din fier. Nu mai avusesem o migrenă 
deja de o vreme, dar dacă muşchii aceia nu se destindeau 
repede, la noapte urma să am una cât toate zilele. Simţțeam 
nevoia să mănânc ceva, acesta era un început. Ceva liniştitor. 
Una dintre cinele alea înghețate, doldora de calorii, suna 
numai bine - de genul celor la care le tai celofanul ce acoperă 


carnea înghețată şi sosul, le bagi pentru şapte minute la 
microunde, apoi le înfuleci ca un sălbatic. 

Dar am mai stat locului un timp. Aveam multe întrebări şi 
majoritatea probabil îmi depăşeau puterea de a răspunde. 
Recunoşteam asta şi o acceptam, învățasem să accept multe 
lucruri din ziua în care îmi măsurasem puterile cu macaraua. 
Dar mă gândeam că trebuie să încerc măcar un singur 
răspuns înainte să mă pot convinge să mănânc, oricât de 
înfometat aş fi fost. Telefonul de pe noptieră era al casei. Era 
fermecător de demodat, modelul Princess cu disc rotativ. 
Stătea pe un index telefonic alcătuit în mare parte din Pagini 
Aurii. Am dat la secțiunea subțire cu pagini albe, spunându- 
mi că n-o voi găsi pe Elizabeth Eastlake, dar am găsit-o. Am 
format numărul. A sunat de două ori, apoi a răspuns 
Wireman. 

— Alo, aici reşedinţa Eastlake. 

Vocea aceea perfect modulată aproape că nu-l trăda deloc 
pe omul care râsese suficient de tare încât să-şi rupă scaunul, 
şi dintr-odată asta mi s-a părut cea mai proastă idee din 
lume, însă altă variantă nu vedeam. 

— Wireman? Aici Edgar Freemantle. Am nevoie de ajutor. 


6. Stăpâna casei 


I 


După-amiaza următoare mă găsi încă o dată aşezat la 
măsuța din capul pasarelei de la El Palacio de Asesinos. 
Umbrela dungată, deşi ruptă, îşi făcea încă datoria. O briză 
destul de răcoroasă pentru a justifica purtarea sveterelor sufla 
dinspre apă. Dâre mici de lumină dansau pe tăblia mesei în 
vreme ce eu vorbeam. Şi am vorbit, nu m-am încurcat - vreme 
de aproape o oră, udându-mi gâtlejul cu sorbituri de ceai 
verde dintr-un pahar pe care Wireman îl umplea mereu. În 


cele din urmă, m-am oprit şi, pentru scurt timp, nu s-a auzit 
nimic, în afara şoaptei blânde a valurilor ce se spărgeau şi 
alergau pe nisip în sus. 

Wireman trebuie să fi auzit destule lucruri apăsătoare în 
vocea mea cu o seară în urmă încât să se îngrijoreze, căci se 
oferise să vină imediat cu maşinuţa de golf de la Palacio. 
Spusese că poate ţine legătura cu domnişoara Eastlake prin 
intermediul aparatului de emisie-recepţie. l-am spus că 
lucrurile pot aştepta puţin. Era important, am precizat, dar 
nu urgent. Nu în sensul de 112, cel puţin. Şi era adevărat. 
Dacă Tom urma să se sinucidă în croazieră, nu puteam face 
cine ştie ce ca să-l împiedic. Însă nu credeam că o va face atât 
timp cât mama şi fratele lui erau lângă el. 

Nu aveam intenția să-i spun lui Wireman că scotocisem pe 
furiş în poşeta fiicei mele; acesta era un lucru de care 
începusem mai mult sau mai puţin să mă ruşinez. Dar odată 
pornit, începând cu LINK-BELT, nu m-am mai putut opri. I- 
am spus aproape totul, încheind cu Tom Riley stând în capul 
scărilor ce duc la Micul Roz, palid şi mort şi lipsindu-i un ochi. 
Cred că în parte ceea ce m-a îndemnat să continui a fost 
simpla realizare a faptului că Wireman nu mă poate trimite la 
cel mai apropiat azil de nebuni - nu avea nici-o autoritate 
legală. Pe de altă parte, oricât mă atrăgeau bunătatea şi buna 
lui dispoziție cinică, el era totuşi un străin. Uneori - deseori, 
cred - să spui poveşti care sunt stânjenitoare sau chiar de-a 
dreptul nebuneşti îți vine mai uşor atunci când le spui unui 
străin. Cel mai mult, însă, am continuat dintr-o pură dorință 
de eliberare: mă simțeam ca un om care stoarce venin de şarpe 
dintr-o rană. 

Wireman îşi turnă un nou pahar de ceai cu o mână pe care 
nu era tocmai sigur. Am găsit asta interesant şi alarmant. 
Apoi aruncă o privire la ceasul de la încheietură, pe care îl 
purta în stilul infirmierelor, cu cadranul pe interiorul 
braţului. 

— Într-o jumătate de oră sau pe acolo trebuie neapărat să 
mă duc să văd ce face, spuse. Sunt sigur că e bine, dar... 


— Şi dacă nu e? am întrebat. Dacă a căzut, sau ceva? 

Scoase un aparat de emisie-recepţie din buzunarul 
pantalonilor de bumbac. Era subţire ca un telefon mobil. 

— Mă asigur că-l are şi ea tot timpul alături. Mai sunt şi 
butoane de Reacţie Rapidă în toată casa, dar... 

Se bătu cu degetul mare în piept. 

— Eu sunt adevăratul sistem de alarmă, bine? Singurul în 
care am încredere. 

Se uită în depărtare peste apă şi suspină. 

— Suferă de Alzheimer. Nu-i încă într-o stare avansată, dar 
doctorul Hadlock spune că probabil o să degenereze rapid 
acum, că s-a instalat. Peste câţiva ani... 

Ridică aproape posac din umeri, apoi se lumină la față. 

— Luăm ceaiul în fiecare zi la patru. Ceai şi Oprah. Ce-ar fi 
să vii s-o întâlneşti pe stăpâna casei? Îţi ofer pe lângă şi o felie 
de plăcintă cu lămâie verde. 

— Bine, am spus. S-a făcut. Crezi că ea mi-a lăsat mesajul 
ăla pe robotul telefonic despre Duma Key, cum că nu-i un loc 
cu noroc pentru fiice? 

— Sigur. Deşi dacă te aştepţi la o explicaţie - dacă te aştepţi 
ca ea să-şi amintească măcar - îți urez succes. Dar cred că te 
pot ajuta eu. Ai spus ceva despre frați şi surori ieri, şi n-am 
avut ocazia să te corectez. Ideea e că Elizabeth n-a avut decât 
surori. Au fost numai fete la părinți. Cea mai în vârstă s-a 
născut în 1908 sau pe acolo. Elizabeth a apărut pe scenă în 
1923. Doamna Eastlake a murit cam la două luni după cea 
adus-o pe lume. Ceva infecţie. Sau poate a suferit o embolie... 
cine să ştie după atâta vreme? Asta s-a petrecut aici, pe Duma 
Key. 

— Tatăl nu s-a recăsătorit? 

Tot nu-mi aminteam numele lui. Wireman îmi veni în 
ajutor. 

— John? Nu. 

— Doar nu vrei să-mi spui că a crescut şase fete în locul 
ăsta. E pur şi simplu prea gotic. 


— A încercat, cu ajutorul unei bone. Dar fata cea mare a 
fugit cu un băiat. Domnişoara Eastlake a suferit un accident 
care aproape i-a curmat viața. lar gemenele... Clătină din cap. 
Erau cu doi ani mai mari decât Elizabeth. În 1927, au 
dispărut. Se presupune că au încercat să meargă la înot, au 
fost trase de un curent de adâncime şi s-au înecat acolo, în 
caldo grande. 

Ne-am uitat la apă pentru scurt timp - amăgitoarele valuri 
blânde alergând pe plajă în sus ca nişte cățeluşi - şi n-am 
spus nimic. Apoi am întrebat dacă Elizabeth îi povestise toate 
acestea. 

— Pe unele dintre ele. Nu pe toate. Iar lucrurile pe care şi le 
aminteşte se bat cap în cap. Am descoperit pe un site dedicat 
trecutului acestei coaste a golfului o menţiune pasageră 
despre un incident care numai acesta putea fi. Am purtat o 
scurtă corespondenţă prin e-mail cu un tip care e bibliotecar 
în Tampa. 

Wireman ridică mâinile şi flutură din degete ca şi când ar fi 
bătut la maşină. 

— Tessie şi Laura Eastlake. Bibliotecarul mi-a trimis copii 
ale ziarului din Tampa din 19 aprilie 1927. Titlul de pe prima 
pagină este foarte tăios, foarte sumbru, înfiorător. Două 
cuvinte. AU DISPĂRUT. 

— Isuse, am spus. 

— Şase ani aveau. Elizabeth trebuie să fi avut patru, destul 
de mare să înțeleagă ce s-a întâmplat. Poate destul de mare să 
citească un titlu de ziar simplu ca AU DISPĂRUT. Cu 
gemenele înecate şi Adriana, fiica cea mare, fugită în Atlanta 
cu unul dintre directorii lui de fabrică... nu-i de mirare că 
John s-a săturat de Duma pentru o vreme. El şi cei trei 
rămaşi s-au mutat în Miami. După mulţi ani, a revenit aici ca 
să moară, iar domnişoara Eastlake l-a îngrijit. (Wireman 
ridică din umeri.) Cam aşa cum o îngrijesc eu pe ea. 

Deci... vezi acum de ce o doamnă în vârstă cu început de 
Alzheimer consideră că Duma este un loc nefast pentru fiice? 


— Cred că da, dar cum face o doamnă în vârstă cu început 
de Alzheimer să găsească numărul de telefon al noului ei 
chiriaş? 

Wireman îmi aruncă o privire vulpească. 

— Chiriaş nou, număr vechi, funcție de formare automată 
pe toate telefoanele de acolo. (Arătă cu degetul mare peste 
umăr.) Alte întrebări? 

Am rămas gură-cască. 

— Mă are pe formare automată? 

— Nu da vina pe mine; eu am apărut târziu în filmul ăsta. 
Bănuiala mea e că agenția imobiliară care se ocupă de treburi 
în locul ei i-a programat pe telefoane numerele de la toate 
proprietăţile. Sau poate managerul domnişoarei Eastlake a 
făcut-o. Omul vine din St Petersburg cam o dată la şase 
săptămâni ca să se asigure că ea nu a murit şi că eu nu fur 
porțelanurile Spode. O să-l întreb când vine data viitoare. 

— Ca să poată suna la orice casă din nordul Key doar 
apăsând un buton. 

— Păi... mda. Adică, toate sunt ale ei. Mă mângâie pe mână. 
Dar ştii ce, muchacho? Cred că butonul tău o să aibă o uşoară 
cădere nervoasă în seara asta. 

— Nu, am spus fără a mă gândi măcar. Nu face asta. 

— A, exclamă Wireman, exact ca şi când ar fi înțeles. Şi cine 
ştie, poate că înţelesese. În orice caz, asta e explicaţia 
apelantului tău misterios - deşi trebuie să-ți spun că 
explicaţiile au un mod de a se şubrezi pe Duma Key. După 
cum demonstrează şi povestea ta. 

— Cum adică? Ai avut şi tu... experienţe? 

Mă privi drept, fața lui lată, bronzată, fiind de nepătruns. 
Răcorosul vânt de sfârşit de ianuarie suflă, răscolind nisipul în 
jurul gleznelor noastre. Îi ridică şi lui părul, expunând din nou 
cicatricea în formă de monedă de deasupra tâmplei drepte. M- 
am întrebat dacă nu-l lovise cineva cu gâtul unei sticle, poate 
într-o încăierare într-un bar, şi am încercat să-mi imaginez pe 
cineva enervându-se pe omul acesta. Era greu de imaginat. 


— Da, am avut... experiențe, recunoscu el şi făcu cu 
degetele în aer semnul ghilimelelor. Asta-i transformă pe copii 
în... adulți. Asta le dă şi profesorilor de engleză motiv să bată 
câmpii în primul an al... cursurilor de literatură. 

De fiecare dată cu ghilimele schematice. 

Bun, nu voia să vorbească despre asta, cel puţin nu atunci. 
Aşa că l-am întrebat cât crede din povestea mea. Îşi dădu ochii 
peste cap şi se lăsă pe spate în scaun. 

— Nu-mi pune răbdarea la încercare, vato. Poate te înşeli în 
privința câtorva lucruri, dar nebun nu eşti. Am o doamnă 
colo-şa... cea mai dulcică doamnă din lume şi o iubesc, dar 
uneori crede că eu sunt tati al ei şi că suntem în Miami, în 
circa o mie nouă sute treizeci şi patru. Uneori îşi vâră câte o 
figurină de porțelan într-o cutie de biscuiţi Sweet Owen şi o 
azvârle în iazul cu crapi japonezi din spatele terenului de 
tenis. Eu trebuie să o scot când o fură somnul, altfel o apucă 
pandaliile. N-am idee de ce. Cred că până-n vară o să poarte 
non-stop scutec pentru adulți. 

— Care-i ideea? 

— Ideea e că ştiu ce înseamnă loco, cunosc Duma şi încep 
să te cunosc şi pe tine. Sunt întru totul dispus să cred că ai 
avut o viziune cu prietenul tău mort. 

— Nu zău! 

— Nu zău. Verdad. Întrebarea e ce-o să faci în privința asta, 
presupunând că nu eşti dornic să-l vezi în pământ pentru că - 
pot să fiu vulgar? - a uns cu unt ceea ce-nainte era felia ta de 
pâine. 

— Nu sunt. Am avut într-adevăr un impuls de moment... 
nu ştiu cum să-l descriu... 

— A fost un impuls de moment când ai simțit că-ţi vine să-i 
tai mădularul, apoi să-i scoţi ochii cu o furculiță de grătar 
încinsă? De impulsul ăsta de moment vorbeşti, muchacho? 

Wireman făcu un pistol din degetul mare şi arătătorul de la 
o mână şi-l îndreptă spre mine. 

— Am fost căsătorit cu o puicuţță mexicană şi ştiu ce-i aia 
gelozie. E normal. Ca un reflex necondiționat. 


— Vreodată, soţia ta te-a... 

M-am oprit, brusc conştient din nou că îl cunoscusem pe 
omul acesta cu doar o zi în urmă. Era uşor să uiţi asta. 
Wireman era dus cu pluta. 

— Nu, amigo, din câte ştiu eu. N-a făcut decât să mă 
părăsească prin moarte. Chipul lui era de o inexpresivitate 
absolută. 

— Să nu intrăm în subiectul ăsta, bine? 

— Bine. 

— Ce trebuie să ţii minte despre gelozie e că vine şi se duce. 
Ca ploile trecătoare de după-amiază aici, în anotimpul 
capricios. Ai depăşit faza, spui. 

Aşa şi trebuie, pentru că nu mai eşti capesino-ul ei. 
Întrebarea e ce-o să faci în privinţa celuilalt lucru. Cum îl 
împiedici pe tipul ăsta să se sinucidă? Pentru că ştii ce se 
întâmplă după ce fericita croazieră în familie se încheie, 
corect? 

Pentru un moment, n-am spus nimic. Traduceam acea 
ultimă bucăţică de spaniolă, sau asta încercam să fac. Nu mai 
eşti țăranul ei, asta să fie? Dacă da, suna trist a adevăr. 

— Muchacho? Următoarea ta mişcare? 

— Nu ştiu, am spus. Are e-mail, dar ce să-i scriu? „Dragă 
Tom, nu mă lasă nicicum ideea că te gândeşti la sinucidere, te 
rog să-mi răspunzi cât de repede“? Pun pariu că oricum nu-şi 
verifică e-mailul cât e-n vacanţă. Are două foste soții şi uneia 
încă-i plăteşte pensie alimentară, dar nu e apropiat de 
niciuna. A avut un copil, care a murit însă în primele luni de 
viață - spina bifida, cred - şi... ce? Ce? 

Wireman se întorsese cu spatele şi şedea tolănit în scaun, 
uitându-se peste apă, unde pelicanii făceau plonjoane pentru 
a-şi sorbi şi ei ceaiul de la ora cinci. Limbajul său corporal 
sugera dezgust. 

Se întoarse înapoi cu fața. 

— Nu te mai fâstâci. Ştii prea bine cine îl cunoaşte. Sau 
crezi că ştii. 

— Pam? Te referi la Pam? Se uită doar la mine. 


— Ai de gând să vorbeşti, Wireman, sau doar să şezi acolo? 

— Trebuie să văd ce-mi face stăpâna. S-o fi trezit deja şi o 
să vrea gustările de la ora patru. 

— Pam ar zice că-s nebun! La naiba, ea încă mai crede că-s 
nebun. 

— Convinge-o. 

Apoi se înmuie puțin. 

— Uite, Edgar. Dacă ea a fost atât de aproape de el cât crezi 
tu, trebuie să fi văzut semnele prevestitoare. lar tu nu poți 
decât să încerci. Entiendes? 

— Nu înțeleg ce înseamnă asta. 

— Înseamnă s-o suni pe nevastă-ta. 

— E fosta mea nevastă. 

— Nu. Până când nu ţi-o ştergi din cap, divorțul e doar o 
ficțiune juridică. De aia te doare în cot ce crede ea despre 
starea sănătăţii tale mentale. Dar dacă ţii şi la tipul ăsta, o vei 
suna şi-i vei spune că ai motive să crezi că omul plănuieşte să- 
şi facă de petrecanie. 

Se opinti din scaun, apoi întinse mâna. 

— Gata cu palavrele. Haide s-o cunoşti pe şefă. N-o să-ţi 
pară rău. Între şefe, ea-i una destul de simpatică. 

Am acceptat mâna lui şi l-am lăsat să mă tragă din ceea ce 
presupuneam că este un scaun de plajă de rezervă. Avea priză 
puternică. Ăsta e un alt lucru pe care nu-l voi uita niciodată 
despre Jerome Wireman; omul avea priză puternică. Pasarela 
ce ducea spre poarta din zidul din spate era lată doar pentru o 
persoană, aşa că am mers pe urmele lui, înaintând sprințar- 
şontâcăit. Când ajunse la poartă - care era o versiune mai 
mică a celei din față şi arăta la fel de spaniolă ca graiul 
nonşalant al lui Wireman - se întoarse spre mine, surâzând 
puţin. 

— Josie vine să deretice marțea şi joia, şi e dispusă să 
ciulească urechea la domnişoara Eastlake cât timp doarme 
după-amiază - ceea ce înseamnă că aş putea veni să arunc o 
privire la tablourile tale mâine pe la două, dacă eşti de acord. 


— De unde ştiai că vreau asta? Încă-mi adunam tupeul să 
te întreb. 

EI ridică din umeri. 

— E cam limpede că vrei să le vadă cineva înainte să le arăţi 
tipului de la galeria aia. În afară de fiica ta şi de puştiul care-ţi 
face comisioane, adică. 

— Programarea e pentru vineri. Mă înspăimântă. 

Wireman flutură mâna în aer şi zâmbi. 

— Nu te îngrijora, zise. Făcu o pauză. Dac-o să cred că 
lucrările tale-s de rahat, asta o să-ţi şi spun. 

— E bine aşa. 

El aprobă din cap. 

— Voiam doar să fim lămuriți. 

Apoi deschise poarta şi mă conduse în curtea de la Heron's 
Roost, cunoscut şi ca Palacio de Asesinos. 


II 


Văzusem deja curtea în ziua când folosisem intrarea pentru 
a întoarce maşina, dar atunci nu aruncasem decât o privire. 
Eram concentrat mai mult pe cum să ajungem, eu şi fiica mea 
cenuşie la față şi toată numai ape, înapoi la Marele Roz. 
Observasem terenul de tenis şi dalele de un albastru-rece, însă 
îmi scăpase complet iazul cu crapi japonezi. Terenul de tenis 
era măturat şi pregătit de acţiune, suprafaţa lui fiind cu două 
nuanțe mai închisă la culoare decât dalele din curte. O 
răsucire a manetei de crom întindea fileul, gata de joc. Un coş 
plin de mingi stătea pe picioare de sârmă şi mă duse cu 
gândul pentru scurt timp la schița pe care Ilse o luase cu ea în 
Providence: Sfârşitul jocului. 

— Într-una dintre zilele astea, muchacho, zise Wireman, 
indicând terenul pe lângă care treceam. Încetinise pasul, ca 
să-l pot prinde din urmă. Tu şi eu. O să te iau uşor - doar 
voleuri şi serve - dar tânjesc să lovesc cu racheta. 


— Voleuri şi serve ceri în schimbul evaluării câtorva 
tablouri? 

El zâmbi. 

— Am eu preţul meu, dar nu ăsta e. Îţi spun mai târziu. 
Vino înăuntru. 


III 


Wireman mă conduse pe uşa din spate, printr-o bucătărie 
slab luminată cu insule mari şi albe pentru gătit şi un enorm 
aragaz Westinghouse, apoi în interiorul şoptitor al casei, care 
strălucea de lemn întunecat - stejar, nuc, tec, sequoia, 
chiparos. Era un Palacio, la propriu, în stil Florida vechi. Am 
trecut printr-o cameră ticsită de cărți, cu o armură completă 
aşezată într-un colț. Din bibliotecă se intra într-un birou pe 
pereţii căruia erau agățate tablouri - nu apăsătoare portrete 
în ulei, ci luminoase chestii abstracte, chiar şi vreo două piese 
de op-art care-ţi furau ochii. 

Lumina se revărsa peste noi ca o ploaie albă pe când 
străbăteam la pas holul principal (Wireman mergea la pas; eu 
şontâcăiam) şi mi-am dat seama că, în pofida grandorii 
conacului, partea aceasta nu era decât un pasaj din acela care 
desparte secțiuni în locuinţele mai bătrâne şi mult mai umile 
din Florida. Stilul acela, aproape întotdeauna bazat pe lemn 
(uneori lemn refolosit) mai degrabă decât pe piatră, are chiar 
şi un nume: Florida Cracker. 

Pasajul, plin de lumină grație tavanului său lung de sticlă, 
era mărginit de ghivece. În capătul lui, Wireman coti la 
dreapta. L-am urmat într-un enorm salon răcoros. Un şir de 
geamuri dădeau spre o curte laterală plină de flori - fiicele 
mele le-ar fi ştiut pe majoritatea pe nume, Pam le-ar fi ştiut pe 
toate, însă cu nu  recunoşteam decât ochiul-boului, 
păianjenul-albastru, socul canadian şi degetarița. O, şi 
rododendronul. Mai erau multe altele. Dincolo de ele, pe un 
trotuar din dale albastre care probabil făcea legătura cu 


curtea principală, ţopăia un bâtlan cu ochi ageri. Părea 
deopotrivă gânditor şi posomorât, însă n-am văzut niciodată 
vreunul pe sol care să nu semene cu un puritan bătrân care 
se gândeşte la următoarea vrăjitoare pe care s-o ardă pe rug. 

În mijlocul camerei se afla femeia pe care eu şi lIlse o 
văzuserăm în ziua în care încercam să explorăm Duma Key 
Road. Atunci era în scaun cu rotile, încălțată în tenişi albaştri. 
Astăzi stătea în picioare cu mâinile înfipte pe un cadru 
metalic, iar picioarele - mari şi foarte albicioase - erau goale. 
Era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni largi cu talie înaltă, 
bej, şi o bluză de mătase de un maroniu-închis, cu umeri 
amuzant de largi şi mâneci lungi. Era o vestimentaţie care mă 
duse cu gândul la Katherine Hepburn în filmele alea vechi pe 
care le difuzează uneori Turner Classic Movies: Coasta lui 
Adam sau Femeia anului. Doar că nu-mi aduceam aminte ca 
Hepburn să arate atât de bătrână, chiar şi atunci când era 
bătrână. 

Încăperea era dominată de o masă lungă şi joasă de genul 
celor pe care tatăl meu le avea în pivniţă pentru trenulețele lui 
electrice, numai că tăblia acesteia era dintr-un soi de lemn 
uşor - semăna cu bambusul - şi nu cu iarbă sintetică. Era 
ticsită de căsuțe în miniatură şi figurine de porțelan: bărbați, 
femei, copii, animale domestice, animale sălbatice, creaturi de 
extracție mitologică. Că veni vorba de creaturi mitologice, am 
văzut un cuplu de indivizi spoiți pe față să pară negri, care n- 
ar fi fost niciodată pe placul celor de la NAACP*. 

Elizabeth Eastlake îl privi pe Wireman cu o expresie de 
dulce încântare pe care mie mi-ar fi făcut mare plăcere s-o 
desenez... deşi nu sunt sigur dacă cineva ar fi luat-o în serios. 
Nu sunt sigur dacă dăm vreodată crezare celor mai simple 
emoții din arta noastră, cu toată că le vedem în jurul nostru zi 
de zi. 

— Wireman! spuse ea. M-am trezit devreme şi m-am simțit 
atât de bine în compania porțelanurilor mele! 

Avea un pronunțat accent de sudistă, care făcea ca 
porțelanuri să sune ca poHhRţelanuhHRi. 


— Uite, familia-i acasă! 

La un capăt al mesei era macheta unui conac. De soiul 
celor cu stâlpi de susținere. Gândiţi-vă la Tara din Pe aripile 
vântului şi n-o să greşiți. Sau ghreşiţi, dacă vorbiți ca 
Elizabeth. În jurul lui erau dispuse aproape o duzină de 
figurine, în cerc. Poziţia era ciudat de ceremonială. 

— Într-adevăr este, aprobă Wireman. 

— Şi clădirea şcolii! Vezi cum am pus copiii în fața şcolii? 
Hai să vezi! 

— O să vin, dar ştii că nu-mi place să te ridici din pat în 
lipsa mea, zise el. 

— Nu aveam chef să te chem prin aparatul ăla vechi de 
recepție-emisie. Mă simt cu adevărat foarte bine. Hai să vezi. 
Să vină şi noul tău prieten. O, ştiu cine eşti. 

Surâse şi îmi făcu semn din deget să vin mai aproape. 

— Wireman mi-a spus totul despre tine. Eşti noul chiriaş de 
la Salmon Point. 

— EI îi zice Marele Roz, interveni Wireman. 

Femeia râse. Era genul de râs tabagic care se transformă în 
tuse. Wireman trebui să se grăbească şi s-o țină ca să nu 
cadă. Pe domnişoara Eastlake nu păru s-o deranjeze nici 
tuşea, nici faptul că Wireman o ţinuse. 

— Îmi place asta! zise când putu să vorbească. O, mamă, 
ce-mi place asta! Hai să vezi cum am aranjat copiii în fața 
şcolii, domnule...? Sunt sigur că mi s-a spus numele dumitale, 
dar îmi scapă, atâtea îmi scapă acum, eşti domnul...? 

— Freemantle, am zis. Edgar Freemantle. 

M-am dus alături de ei la masa de joacă; ea îmi oferi mâna. 
Nu era musculoasă, dar era, ca şi picioarele, destul de mare. 
Nu uitase delicata artă a salutului şi strânse cât de tare putu. 
De asemenea, în acelaşi timp mă privi cu un interes vesel. Îmi 
plăcea de ea, de faptul că recunoscuse că are probleme cu 
memoria. Şi, Alzheimer au ba, mental sau verbal mă bâlbâiam 
mult mai mult decât o văzusem bâlbâindu-se pe ea până 
acum. 


— Încântată de cunoştinţă, Edgar. Te-am mai văzut o dată, 
dar nu-mi amintesc când. O să-mi aduc eu aminte. Marele 
Roz! Sună bine! 

— Îmi place casa, doamnă. 

— Bun. Mă bucur dacă te mulţumeşte. E o casă de artişti, 
să ştii. Eşti şi tu artist, Edgar? 

Mă privea cu ochii ei albaştri fără de prihană. 

— Da, am spus. 

Era mai uşor aşa, mai rapid şi poate că era chiar adevărat. 

— Presupun că sunt. 

— Sigur că eşti, dragă, am ştiut din prima. O să-mi 
trebuiască un tablou al tău. Wireman o să stabilească un preț 
cu tine. E şi avocat, pe lângă că e un bucătar excelent, ţi-a 
spus asta? 

— Da... nu... adică... 

Eram pierdut. Discursul ei părea să fi mers pe prea multe 
piste, şi pe toate deodată. Wireman, pehlivanul, arăta de parcă 
s-ar fi muncit să nu râdă. Lucru care şi mie mi-a dat impulsul 
de a râde, desigur. 

— Încerc să obţin tablouri de la toţi artiştii care au stat în 
Marele tău Roz. Am un Haring care a fost pictat aici. Dar şi o 
schiță de Dali. 

Asta mi-a reprimat impulsul de a râde. 

— Serios? 

— Da! Ţi-l arăt imediat, n-ai cum să nu-l vezi, e-n camera 
cu televizorul şi noi urmărim fără excepție Oprah. Nu-i aşa, 
Wireman? 

— Da, confirmă el şi aruncă o privire la cadranul ceasului 
de pe interiorul încheieturii. 

— Dar nu e musai să o urmărim la oră fixă, pentru că avem 
o maşinărie minunată numită... 

Se opri şi duse un deget la gropița dintr-o parte a bărbiei 
sale durdulii. 

— Vito? Vito este, Wireman? El zâmbi. 

— TiVo, domnişoară Eastlake. Ea râse. 


— TiVo, nu-i aşa că e un cuvânt nostim? Şi nu ţi se pare 
nostim ce formali suntem? El e Wireman pentru mine. Eu 
sunt domnişoara Eastlake pentru el - doar dacă nu sunt 
supărată, cum sunt uneori când îmi scapă unele lucruri din 
minte. 

Suntem ca personajele dintr-o piesă de teatru! Una fericită, 
în care ştii că-n scurt timp orchestra o să cânte şi toți din 
distribuție or s-o acompanieze cu vocile! 

Râse pentru a arăta ce idee fermecătoare era asta, însă era 
ceva puțin smintit în râsul ei. Pentru prima dată, accentul ei 
mă duse cu gândul la Tennessee Williams în loc de Margaret 
Mitchell. 

Cu blândeţe - cu mare blândeţe - Wireman spuse: 

— Poate ar trebui să mergem în cealaltă cameră pentru 
Oprah. Cred c-ar trebui să staţi jos. Puteţi fuma o ţigară cât 
urmăriți Oprah şi ştiţi că asta vă place. 

— Într-un minut, Wireman. Fix într-un minut. Avem aşa de 
puţină companie aici. Şi înapoi spre mine: Ce fel de artist eşti, 
Edgar? Crezi în artă de amorul artei? 

— Categoric artă de amorul artei, doamnă. 

— Mă bucur. Pe cei ca dumneata îi place cel mai mult 
Salmon Point. Cum îi spui? 

— Artei mele? 

— Nu, dragă... lui Salmon Point. 

— Marele Roz, doamnă. 

— Marele Roz să fie, atunci. lar eu voi fi Elizabeth pentru 
tine. 

Am zâmbit. N-am avut încotro, căci ea era serioasă mai 
mult decât curtenitoare. 

— Elizabeth să fie. 

— Minunat. Într-un moment sau două vom merge în 
camera cu televizorul, dar mai întâi... Îşi întoarse atenţia 
înapoi la masa de joacă. Ei, Wireman”? Ei, Edgar? Vedeţi cum 
i-am aranjat pe copii? 

Erau în jur de doisprezece, toți cu fața spre latura stângă a 
şcolii. O clasă cu număr redus de elevi. 


— Ce vă spune asta? întrebă ea. Wireman? Edward? 
Oricare? 

Era o scăpare minoră, dar sigur că eu eram atent la 
scăpări. lar de data aceea propriul meu nume fusese subiectul 
scăpării. 

— Recreaţie? întrebă Wireman şi ridică din umeri. 

— Sigur că nu, zise ea. Dacă erau în recreație, s-ar fi jucat, 
n-ar fi stat toți gură-cască laolaltă. 

— E fie un incendiu, fie o pregătire antiincendiu, am spus. 

Femeia se aplecă peste cadru (Wireman, vigilent, o apucă de 
umăr ca să nu-şi piardă echilibrul) şi-mi aplică un sărut pe 
obraz. Asta m-a surprins la culme, dar nu într-un fel negativ. 

— Foarte bine, Edward! strigă ea. Acum, care din cele două 
variante crezi că este? 

M-am gândit bine. Era uşor dacă luam întrebarea în serios: 

— O pregătire. 

— Da! Ochii ei albaştri scăpărau de încântare. Spune-i lui 
Wiring de ce. 

— Dacă ar fi fost un incendiu, copiii ar fi împrăştiaţi în 
toate direcţiile. În schimb, ei... 

— Aşteaptă să intre înapoi în şcoală, da. 

Dar când se întoarse spre Wireman, am văzut o cu totul 
altă femeie, una speriată. 

— lar ţi-am spus pe alt nume. 

— Nu face nimic, domnişoară Eastlake, zise el şi o sărută în 
scobitura tâmplei cu o tandreţe care mă făcu să-l plac foarte 
mult. 

Ea îmi zâmbi. A fost ca imaginea soarelui ieşind de după un 
nor. 

— Atât timp cât încă mi se adresează cu numele de familie, 
ştiu că... Dar acum părea pierdută, şi zâmbetul începu să i se 
şteargă. 

— Ştiu că... 

— Că e timpul să urmărim Oprah, interveni Wireman şi o 
luă de braț. 


Împreună întoarseră cadrul metalic de la masa de joacă şi 
ea începu să înainteze cu o viteză surprinzătoare, spre uşa din 
celălalt capăt al încăperii. El o însoțea cu ochii în patru. 

„Camera cu televizorul“, cum îi spusese ea, era dominată de 
un Samsung mare cu ecran plat. În fundul încăperii era o 
stivă de costisitoare aparate de sonorizare. Nu le-am acordat 
atenție. Mă uitam la schița înrămată agățată pe perete 
deasupra rafturilor cu CD-uri şi preţ de câteva secunde am 
uitat să respir. 

Schița era în creion, completată cu două fuioare purpurii, 
probabil adăugate cu un simplu pix roşu - de felul celor pe 
care le folosesc profesorii la notarea  extemporalelor. 
Mâzgăliturile acelea nu-tocmai-întâmplătoare fuseseră făcuse 
la linia orizontului dinspre golf pentru a indica apusul. Erau 
perfecte. Erau geniale. Era orizontul meu, cel pe care îl vedeam 
de la Micul Roz. Am ştiut asta aşa cum am ştiut că artistul 
asculta scâşnetul constant al scoicilor de sub el în timp ce 
transforma hârtia albă, goală, în ceea ce vedea ochiul său şi 
mintea sa traducea. La orizont era o navă, probabil un 
petrolier. Putea să fie chiar cel pe care îl desenasem eu în 
prima seară petrecută pe Duma Key Road la numărul 13. 
Stilul nu aducea deloc cu al meu, însă alegerea subiectului 
era identică. 

În partea de jos, mâzgălit aproape neglijent: Salv Dali. 


IV 


Domnişoara Eastlake - Elizabeth - îşi fuma ţigara în timp ce 
Oprah o chestiona pe Kirstie Alley pe mereu fascinantul 
subiect al scăderii în greutate. Wireman pregăti sendvişuri cu 
omletă, care au fost delicioase. Ochii mi se tot duceau la 
schița de Dali înrămată şi-mi tot spuneam - desigur - 
Salutare, Dali. Când doctorul Phil intră în platou şi începu să 
dojenească un cuplu de doamne obeze din public, care aparent 


se oferiseră voluntar să fie dojenite, le-am spus lui Wireman şi 
Elizabeth că ar fi cazul să mă întorc acasă. 

Elizabeth apăsă un buton pe telecomandă şi-l reduse la 
tăcere pe doctorul Phil, apoi întinse cartea pe care se aflase 
telecomanda. Ochii ei păreau deopotrivă umili şi plini de 
speranţă. 

— Wireman zice c-o să vii uneori să-mi citeşti după-amiaza, 
Edmund, e adevărat? 

Suntem forțați să luăm unele decizii într-o fracțiune de 
secundă, iar eu am luat una atunci. Am hotărât să nu mă uit 
la Wireman, care şedea la stânga lui Elizabeth. Acuitatea de 
care dăduse dovadă la masa ei de joacă se risipea, până şi eu 
vedeam asta, însă credeam că mai are încă destulă la 
dispoziție. O privire în direcţia lui Wireman ar fi fost de ajuns 
pentru a-i da de veste că asta era o noutate pentru mine, şi s- 
ar fi simțit stingherită. Nu voiam să se simtă stingherită, în 
parte pentru că-mi plăcea de ea şi-n parte pentru că bănuiam 
că viața-i va da multe prilejuri de stinghereală în următorii 
ani. În scurt timp i se va întâmpla mai mult decât doar să uite 
nume. 

— Am discutat subiectul, am spus. 

— Poate că-n după-masa asta-mi poţi citi o poezie, zise ea. 
Alegi tu. Mi-e aşa de dor de ele. M-aş putea lipsi de Oprah, dar 
o viață fără cărți e o viață searbădă, iar una fără poezie este... 

Râse. Era un sunet tulburător, care-mi răni inima. 

— E ca o viaţă fără tablouri, nu crezi? Sau crezi? 

Era o tăcere deplină în cameră. Altundeva un ceas ticăia, 
dar asta era tot. M-am gândit că Wireman va spune ceva, dar 
nu spuse; femeia îl lăsase pentru scurt timp fără grai, un truc 
deloc complicat atunci când venea vorba de acel hijo de madre. 

— Poţi alege tu, repetă ea. Sau dacă ai stat prea mult, 
Edward... 

— Nu, am spus. Nu, nu face nimic, e bine. 

Cartea purta titlul simplu: Poezii bune. Editorul era 
Garrison Keillor, un om care putea probabil să candideze 
pentru funcția de guvernator şi să fie ales în partea de lume 


din care veneam eu. Am deschis la întâmplare şi am găsit o 
poezie scrisă de cineva pe nume Frank O'Hara. Era scurtă. 
Asta însemna pentru mine poezie bună, şi am atacat-o. 


Ai uitat cum eram atunci 
când eram încă a-ntâia 
şi ziua venea grasă cu mărul în gură 


n-are rost să-ți faci griji de Timp 
dar am avut câteva trucuri în mânecă 
şi am luat nişte colțuri ascuţite 


toată păşunea părea masa noastră 
n-aveam nevoie de vitezometre 
puteam face cocteiluri din gheață şi apă... 


Ceva se întâmplă cu mine aici. Vocea îmi tremură şi 
cuvintele se dublară, ca şi când cuvântul „apă“ ieşindu-mi pe 
gură făcuse apa să-mi izvorască în ochi. Am ridicat privirea şi 
am spus: „Scuzaţi-mă“. Aveam vocea răguşită. Wireman părea 
îngrijorat, însă Elizabeth Eastlake îmi zâmbea cu o expresie de 
perfectă înțelegere. 

— E-n regulă, Edgar, zise. Poezia are uneori şi asupra mea 
efectul ăsta. De sentimentele sincere nu ai de ce te ruşina. 
Oamenii râsul nu-l mimează. 

— Nici convulsii nu simulează, am completat. Vocea mea 
părea să vină de la altă persoană. 

Ea zâmbi solar. 

— Omul ştie Dickinson, Wireman! 

— Aşa se pare, aprobă Wireman. Mă privea îndeaproape. 

— Vrei să închei, Edward? 

— Da, doamnă. 


N-aş vrea să fiu mai iute 
sau mai verde ca acum 
dacă ai fi cu mine 


O tu ai fost cea mai bună 
dintre toate zilele mele. 


Am închis cartea. 

— Aşa se termină. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Care au fost cele mai bune dintre zilele tale, Edgar? 

— Poate că astea, am spus. Sper că e aşa. Ea aprobă. 

— Atunci am să sper şi eu că e aşa. Ai oricând dreptul să 
speri. Şi, Edgar? 

— Da, doamnă? 

— Spune-mi Elizabeth. Nu suport să fiu o doamnă la 
capătul ăsta de viață. Ne-am înţeles? 

Am încuviinţat. 

— Cred că da, Elizabeth. 

Ea zâmbi şi lacrimile pe care le avusese în ochi căzură. 
Obrajii pe care aterizară erau bătrâni şi distruşi de riduri, 
însă ochii erau tineri. Tineri. 


V 


Zece minute mai târziu, eu şi Wireman stăteam din nou la 
capătul pasarelei de la Palacio. O lăsase pe stăpâna casei în 
tovărăşia unei felii de plăcintă de lămâi verzi, a unui pahar cu 
ceai şi a telecomenzii. Într-o pungă, eu aveam două sendvişuri 
cu omletă. Spusese că se vor strica dacă nu le duc acasă, şi n- 
a trebuit să insiste prea mult. l-am cerut şi vreo două 
aspirine. 

— Uite, spuse el, îmi pare rău de asta. Aveam de gând să te 
întreb întâi, crede-mă. 

— Uşurel, Wireman. 

El încuviință, dar nu se uită direct la mine. Se uita peste 
golf. 

— Vreau doar să ştii că nu i-am promis nimic. Dar e... ca 
un copil acum. Aşa că face presupuneri ca şi copiii, bazându- 


se mai mult pe ce vrea decât pe fapte. 

— lar ce vrea e să i se citească. 

— Da. 

— Poeziile pe bandă sau compact-disc n-o satisfac? 

— Nu. Zice că diferenţa dintre o înregistrare şi viul grai este 
ca deosebirea dintre ciupercile la conservă şi cele proaspete. 

Zâmbi, dar tot nu voia să se uite la mine. 

— De ce nu-i citeşti, Wireman? Continuând să se uite peste 
valuri, rosti: 

— Pentru că nu mai pot. 

— Nu mai poţi... De ce? 

Se gândi la asta, apoi clătină din cap. 

— Nu astăzi. Wireman e obosit, muchacho, şi ea o să stea 
trează la noapte. Trează şi pusă pe discuţii, plină de regret şi 
confuzie, crezând probabil că se află la Londra sau St Tropez. 
Am văzut semnele. 

— O să-mi spui altă dată? 

— Da. Suspină pe nas. Dacă tu o poţi arăta pe a ta, 
presupun c-o pot arăta şi eu pe a mea, deşi nu-i pe gustul 
meu. Eşti sigur că te descurci la întoarcere? 

— Absolut, am spus, deşi şoldul îmi bubuia ca un motor 
mare. 

— Te-aş duce cu maşinuţa de golf, sincer te-aş duce, dar 
când e în starea asta - terminologia clinică folosită de doctorul 
Wireman în cazul de față este Sclipitoare Mergând spre 
Prostire - se întâmplă să-şi pună în cap să spele geamurile... 
dau să şteargă rafturile de praf... sau să plece la plimbare fără 
cadru. 

La acest gând, se cutremură. Gestul fu din categoria celor 
care la început sunt burleşti şi până la urmă ajung să fie 
sincere. 

— Toţi încearcă să mă urce într-o maşinuţa de golf, am 
spus. 

— O s-o suni pe soția ta? 

— Nu văd altă variantă, am zis. 

EI încuviinţă. 


— Bravo, băiete! Poţi să-mi relatezi totul când o să vin să-ţi 
văd tablourile. Oricând e bine. Pot s-o sun pe o infirmieră - 
Annmarie Whistler - dacă-ți convine mai mult dimineața. 

— Bine. Mersi. Şi mersi că m-ai ascultat, Wireman. 

— Mersi că i-ai citit şefei. Buena suerte, amigo. 

Am pornit pe plajă în jos şi parcursesem cam cincizeci de 
metri, când mi-a trecut ceva prin gând. M-am întors, crezând 
că Wireman va fi plecat, dar încă stătea acolo cu mâinile în 
buzunare şi cu vântul dinspre golf - tot mai răcoros - 
fluturându-i pe spate părul cărunt. 

— Wireman! 

— Ce-i? 

— A fost şi Elizabeth artistă? 

Nu-mi răspunse mult timp. Se auzi doar sunetul valurilor, 
mai puternic în seara aceasta, când le împingea vântul. Apoi 
spuse: 

— Interesantă întrebare, Edgar. Dacă ai întreba-o pe ea - şi 
te-aş sfătui să n-o faci - ar spune nu. Dar nu cred că ăsta este 
adevărul. 

— De ce nu? 

Însă el spuse doar: 

— Ai face bine s-o iei la picior, muchacho. Înainte să ţi se 
înțepenească şoldul ăla. 

Făcu o fluturare rapidă din mână, se întoarse şi plecă pe 
pasarelă în sus, urmându-şi umbra tot mai lungă, aproape 
înainte să-mi dau seama că pleca. 

Am rămas locului încă un moment sau două, apoi m-am 
întors spre nord, mi-am fixat vizual ținta asupra Marelui Roz 
şi am pornit spre casă. A fost un drum lung şi, înainte să 
ajung, propria-mi umbră absurd alungită se pierdu între 
ierburile de pampas, dar până la urmă am ajuns. Valurile 
continuau să crească şi sub casă murmurul scoicilor devenise 
din nou o ceartă în toată regula. 


Cum se face un desen (IV) 


Începeţi cu ceea ce ştiţi, apoi reinventaţi totul. Arta e magie, 
nu încape îndoială, însă toate manifestările artistice, oricât ar 
fi ele de ciudate, îşi au originea în umila viață de zi cu zi. 
Numai să nu fiți surprinşi când flori bizare încolţesc într-un sol 
de rând. Elizabeth ştia asta. Nu-i spusese nimeni; o învățase 
pe pielea ei. 

Cu cât desena mai mult, cu atât vedea mai mult. Cu cât 
vedea mai mult, cu atât îşi dorea mai mult să deseneze. Aşa 
merg lucrurile. Şi cu cât vedea mai mult, cu atât îi revenea mai 
mult limbajul: mai întâi cele patru sau cinci sute de cuvinte pe 
care le ştia în ziua în care căzuse din trăsură şi se lovise la 
cap, apoi mult, mult mai multe. 

Tati era uluit de rapiditatea cu care se dezvoltau în 
rafinament desenele ei. La fel şi surorile ei - deopotrivă Marile 
Răutăţi şi gemenele (Nu Adie; Adie era în Europa cu trei 
prieteni şi două supraveghetoare de nădejde - Emery Paulson, 
tânărul cu care avea să se căsătorească, nu intrase încă în 
scenă). Bona/menajera se minuna de ea, îi spunea la petite 
obeah fille. 

Doctorul care o îngrijea avertiză că fetița trebuie să aibă 
mare grijă la efort şi la emoţii puternice, dacă nu vrea să facă 
febră, dar în ianuarie 1926 alerga de colo-colo în partea de sud 
a insulei, ducând cu ea maculatorul, încotoşmănată în „jacheta 
mea pffoasă şi ciuculei“, desenând totul. 

Aceea a fost iarna în care-şi văzu familia plictisindu-se de 
ocupația ei - Marile Răutăți Maria şi Hannah întâi, apoi Tessie 
şi Lo-Lo, apoi Tati, apoi chiar şi Nan Melda. Înțelegea ea oare 
că până şi geniul îşi pierde farmecul, când e luat în doze mari? 
Poate că, într-un fel instinctual de copil, înțelegea. 

Ce a urmat, culmea plictiselii lor, a fost hotărârea ei de a-i 
face să vadă minunea a ceea ce ea vedea reinventând lumea. 

Începu faza ei suprarealistă; mai întâi păsările zburând cu 
susul în jos, apoi animale umblând pe apă, apoi Caii Zâmbitori 
care-i aduseră într-o mică măsură renume. Și atunci s-a 
schimbat ceva. Atunci s-a strecurat înăuntru ceva întunecat, 
folosind-o pe micuța Libbit drept unealtă. 


Începu să-şi deseneze păpuşa, iar când făcu asta, păpuşa 
începu să vorbească. 

Noveen. 

Pe atunci Adriana se întorsese de la Gay Paree, şi oricum 
Noveen vorbea cel mai adesea pe vocea ascuțită şi veselă a lui 
Adie, întrebând-o pe Elizabeth dacă nu poate să ala-bala-parle- 
Vu şi spunându-i să-mi ferme la buş. Uneori Noveen îi cânta 
până când adormea în timp ce desenele cu faţa păpuşii - mare 
şi rotundă şi toata maronie, mai puțin buzele, care erau roşii - 
stăteau împrăştiate peste plapuma lui Elizabeth. 

Noveen cântă Frere Jacques, frere Jacques, dormi cumva? 
Dormi cumva? Dorme-vu, dorme-vu? 

Uneori, Noveen îi spunea poveşti - amestecate, dar minunate 
- în care Cenuşăreasa purta pantofiorii roşii primiţi de la Oz şi 
Gemenii Bobbsey se pierdeau în Pădurea Fermecată şi găseau 
o casă din turtă dulce cu acoperiş făcut din bomboane de 
mentă. 

Dar atunci vocea lui Noveen se schimbă. Încetă să mai fie 
vocea lui Adie. Încetă să mai fie vocea cuiva cunoscut de 
Elizabeth, şi continua să vorbească până şi atunci când 
Elizabeth îi spunea să-şi ferme la buş. La început, poate că 
vocea aceea a fost plăcută. Poate că a fost hazlie. Ciudată, dar 
hazlie. 

Apoi lucrurile s-au schimbat, aşa-i? Pentru că arta este 
magie, şi nu toată magia este albă. 

Nici chiar pentru fetele mici. 


7. Artă de amorul artei 


I 


În dulăpiorul de băuturi din living era o sticlă de whisky 
simplu rafinat. Voiam o duşcă şi n-am luat-o. Voiam să 
aştept, poate să mănânc unul dintre sendvişurile cu omletă şi 
să pun la cale ce să-i spun, dar nici asta n-am făcut. Uneori, 


singura cale de a o face este să o faci. Am luat telefonul fără fir 
cu mine în camera Florida. Era răcoare chiar şi cu glasvandul 
închis, dar într-un mod plăcut. M-am gândit că aerul rece îmi 
va ascuți puţin simțurile. Şi poate că imaginea soarelui 
coborând după linia orizontului şi întinzându-şi auriul peste 
apă mă va calma. Pentru că nu eram calm. Inima îmi bubuia 
prea tare, îmi simțeam obrajii încinşi, şoldul mă durea ca 
naiba şi mi-am dat brusc seama, cu o reală groază, că îmi 
scăpase din gând numele soției mele. De fiecare dată când 
încercam să-l aflu, nu găseam decât peligro, cuvântul spaniol 
pentru pericol. 

Am hotărât că am totuşi nevoie de un lucru înainte să sun 
în Minnesota. 

Am lăsat telefonul pe canapeaua plină de te miri ce, am 
şchiopătat până în dormitor (mergând acum pe cârjă; eu şi 
cârja aveam să fim inseparabili până la ora de culcare) şi am 
luat-o pe Reba. O singură privire în ochii ei albaştri a fost de 
ajuns ca să-mi amintesc numele lui Pam, şi bătăile inimii mi- 
au încetinit. Cu fetişcana mea între coaste şi ciotul brațului, 
cu picioarele ei roz fără oase bălăbănindu-se, mi-am croit 
drum înapoi în camera Florida şi m-am aşezat. Reba îmi căzu 
în poală şi am dat-o deoparte cu un ghiont, aşa încât rămase 
cu fața la soarele în asfințit. 

— Dacă te uiţi prea mult la el, o să orbeşti, am spus. 
Desigur, asta e toată distracţia. Bruce Springsteen, 1973 sau 
pe acolo, muchacho. 

Reba nu răspunse. 

— Ar trebui să fiu la etaj, pictând asta, i-am spus. Să fac, 
futu-i, artă de amorul, futu-i, artei. 

Niciun răspuns. Ochii mari ai Rebei nu sugerau nimănui în 
special că era prizonieră alături de cel mai rău om din 
America. Am luat telefonul fără fir şi l-am scuturat în fața ei. 

— Reugşesc eu, am spus. 

Nimic din partea Rebei, însă mi se părea că arată 
îndoielnică. Sub noi, scoicile îşi continuau cearta pornită de 
vânt: Ba da, ba nu, o, ba da. 


Îmi doream să discut mai departe problema cu Păpuşa 
Terapeutică. În schimb, am format numărul de la ceea ce 
înainte fusese casa mea. Pe acesta n-am avut nici-o problemă 
să mi-l amintesc. Spera să-mi răspundă robotul. În schimb, 
mi-a răspuns Pam însăşi, părând fără suflu. 

— Hei, Joanie, slavă Cerului că suni din nou. Sunt în 
întârziere şi speram ca programarea noastră de la trei şi un 
sfert ar putea fi... 

— Nu e Joanie, am zis. Am dus mâna după Reba şi am 
tras-o înapoi în poală fără să mă gândesc la asta. Sunt Edgar. 
Şi s-ar putea să fii nevoită să anulezi programarea de la trei şi 
un sfert. Avem ceva de discutat şi e important. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cu mine? Nimic. Sunt bine. 

— Edgar, putem vorbi mai târziu? Trebuie să-mi coafez 
părul şi sunt în întârziere. Mă întorc la şase. 

— E vorba de Tom Riley. 

Tăcerea din partea de lume a lui Pam se întinse preț de zece 
secunde. În acest timp, dâra aurie de pe apă se întunecă 
puţin. Elizabeth Eastlake ştia versuri de Emily Dickinson; m- 
am întrebat dacă ştia şi Vachel Lindsay. 

— Ce-i cu Tom? întrebă Pam într-un târziu. Era precauţie 
în vocea ei, profundă precauţie. Eu eram aproape sigur că 
programarea la coafor îi ieşise din gând. 

— Am motive să cred că se gândeşte la sinucidere. Am 
strâns telefonul între ureche şi umăr şi am început s-o mângâi 
pe Reba pe păr. Ştii ceva despre asta? 

— Ce să... euce să... 

Vorbea ca şi când ar fi primit un pumn în stomac, 
rămânând fără suflu. 

— De ce Dumnezeu să ştiu eu... 

Începu să îşi adune puţină putere, ţintind spre indignare. 
Prinde bine în asemenea situaţii, presupun. 

— Suni din senin şi te aştepţi să-ți vorbesc despre starea 
sănătății mintale a lui Tom Riley? Credeam că te 
însănătoşeşti, dar se pare că mă mințeam sing... 


— Ar trebui să ştii ceva, dacă tot te-ai futut cu el. 

Degetele mi se înfipseră în părul portocaliu sintetic al Rebei 
şi am strâns-o de el, dorind parcă să-l smulg din rădăcini. 

— Sau mă înşel? 

— Asta-i o nebunie! aproape că ţipă ea. Ai nevoie de ajutor, 
Edgar! Fie îl suni pe doctorul Kamen, fie cauţi ajutor acolo, şi 
asta repede! 

Furia - şi certitudinea care o însoțea, că voi începe să pierd 
cuvinte - dispăru pe dată. Mi-am relaxat mâna din părul 
Rebei. 

— Calmează-te, Pam. Nu-i vorba de tine aici. Sau de mine. 
E vorba de Tom. Ai văzut semne de depresie? Trebuie să fi 
văzut. 

Niciun răspuns. Dar nici vreun clic care să mă anunţe că a 
închis. Şi îi auzeam respiraţia. În cele din urmă, spuse: 

— Bine. Bine, corect. Ştiu de unde ţi-a venit ideea asta. 
Micuța Miss Regină a Dramei, corect? Presupun că Ilse ţi-a 
mai spus şi de Max Stanton, în Palm Desert. O, Edgar, ştii 
cum e ea! 

La aceasta, furia ameninţă să se întoarcă. Am întins mâna 
şi am apucat-o pe Reba de mijlocul ei moale. Reuşesc eu, am 
gândit. Şi nu-i vorba de lIlse. Şi Pam? Pam e doar speriată, 
pentru că n-a prevăzut mişcarea asta. E speriată şi furioasă, 
dar o să reuşesc. Trebuie să reuşesc. 

Nu conta faptul că pentru câteva momente mi-a venit s-o 
ucid. Sau că, dacă ar fi fost acolo, în camera Florida, cu mine, 
poate că aş fi încercat s-o ucid. 

— Nu Ilse mi-a spus. 

— Gata cu nebuniile, acuma închid... 

— Singurul lucru pe care nu-l ştiu e care dintre ei te-a 
convins să te tatuezi pe sân. Trandafiraşul ăla. 

TȚipă. Doar un țipăt moale, dar a fost de-ajuns. Urmă un alt 
moment de tăcere. Pulsa ca postavul negru. Apoi ea izbucni: 

— Târfa aia! L-a văzut şi ţi-a spus! Numai aşa poți şti! Ei, 
bine, nu înseamnă nimic! Nu dovedeşte nimic! 

— Nu suntem la tribunal, Pam, i-am zis. 


Ea nu-mi răspunse, dar îi auzeam respirația. 

— Ilse a bănuit într-adevăr ceva în privinţa lui Max ăsta, 
însă de Tom n-are habar. Dacă-i spui, o să-i frângi inima. lar 
asta o să-mi frângă mie inima. 

Plângea. 

— Fac ceva pe inima ta. Şi pe tine. Mi-aş dori să fii mort, ştii 
asta? Nemernic mincinos, indiscret, mi-aş dori să fii mort. 

Cel puţin eu nu mai simțeam asta față de ea. Slavă 
Domnului! Dâra de pe apă se întunecase la o nuanţă de cupru 
şlefuit. Acum urma să se strecoare portocaliul. 

— Ce ştii despre dispoziția psihică a lui Tom? 

— Nimic. Şi dacă vrei să ştii, n-am nici-o aventură cu el. 
Dacă totuşi am avut una, a durat trei săptămâni mari şi late. 
S-a terminat. l-am spus asta clar când m-am întors din Palm 
Desert. Motive sunt destule, dar în principal el e prea... Brusc, 
făcu un salt înapoi. Ea trebuie să-ți fi spus. Melinda n-ar fi 
spus, chiar dacă ştia. Ea ştie prin ce am trecut cu tine. 

Era surprinzător, sincer, ce puţin mă interesa s-o iau pe 
pista asta cu ea. Pe mine mă interesa altceva. 

— E prea ce? 

— Cine e prea ce? strigă ea. Isuse, urăsc asta! Interogatoriul 
ăsta! De parcă mie-mi plăcea! 

— Tom. Ai spus „în principal el e prea“, apoi te-ai oprit. 

— Prea cu toane. E instabil emoţional. Într-o zi e vesel, în 
cealaltă e trist, într-alta e amândouă, mai ales dacă nu-şi ia... 

Se opri brusc. 

— Dacă nu-şi ia pastilele, am încheiat în locul ei. 

— Mda, ei, nu-s eu psihiatrul lui, zise ea, iar iritarea care i 
se auzea în voce nu suna dogit ca o tinichea; eram aproape 
convins că suna ca dangătul de oţel albastru. Isuse! Femeia 
cu care mă căsătorisem putea fi dură atunci când o cerea 
situația, însă credeam că acel neiertător oțel albastru era ceva 
nou: partea ei din accidentul meu. Îl consideram şchiopătatul 
ei. 

— M-am săturat de rahaturi de astea când eram cu tine, 
Edgar. Mi-ar plăcea să întâlnesc măcar o dată un bărbat care 


să fie bărbat, şi nu un oracol care se îndoapă cu pastile. 

Îşi trase nasul în urechea mea, şi am aşteptat sunetul de 
trompetă care urma. Veni. Plângea la fel ca întotdeauna; unele 
lucruri se pare că nu se schimbă. 

— Du-te dracului, Edgar, pentru că mi-ai distrus ceea ce 
chiar era o zi bunicică. 

— Nu-mi pasă cu cine te culci, am spus. Suntem divorțați. 
Vreau doar să salvez viaţa lui Tom Riley. 

De data aceasta ea strigă atât de tare, că trebui să ţin 
receptorul departe de ureche. 

— Nu sunt eu RĂSPUNZĂTOARE pentru viața lui! AM 
ÎNCHEIAT-O! 

Ti-a scăpat asta? Apoi, pe un ton puţin mai scăzut (dar nu 
cu mult): Nici măcar nu-i în St Paul. E într-o croazieră cu 
mama şi fătălăul de frate-său. 

Brusc, am înţeles, sau am crezut că înțeleg. Era ca şi când 
aş fi zburat pe deasupra chestiunii, având asupra ei o imagine 
de ansamblu. Poate pentru că şi eu mă gândisem la 
sinucidere, punându-mi în vedere tot timpul că e absolut 
obligatoriu să semene cu un accident. Nu pentru ca banii de 
asigurare să fie plătiți, ci pentru ca fiicele mele să nu fie 
nevoite să trăiască toată viața, în văzul lumii, cu stigmatul 
că... 

Şi acela era răspunsul, nu-i aşa? 

— Spune-i că ştii. Când se întoarce, spune-i că ştii că 
plănuieşte să-şi ia viața. 

— De ce m-ar crede? 

— Pentru că plănuieşte s-o facă. Pentru că tu îl cunoşti. 
Pentru că e bolnav la cap şi probabil crede că se fâțâie în lume 
cu un afiş lipit pe spate pe care scrie PLĂNUIESC SĂ MA 
SINUCID. Spune-i că ştii că a renunţat la antidepresive. Doar 
ştii asta, nu-i aşa? Sută la sută. 

— Da. Dar n-a ajutat niciodată să-i spun să le ia. 

— I-ai spus vreodată c-o să-ţi dai drumul la gură despre el 
dacă nu începe să-şi ia medicamentele? C-o să-ți dai drumul 
la gură în fața tuturor? 


— Nu, şi n-am de gând s-o fac acum! Părea îngrozită. Crezi 
că vreau ca toată lumea din St Paul să ştie că m-am culcat cu 
Tom Riley? Că am avut o chestie cu el? 

— Dar ca toată lumea din St Paul să ştie că-ți pasă ce se 
întâmplă cu el? Şi asta ar fi la fel de-al naibii de îngrozitor? 

Ea tăcea. 

— Nu vreau decât să-l pui la colț când se întoarce... 

— Numai asta vrei! Corect! Toată viaţa ta s-a redus la ce 
vrei tu! Să-ţi spun ceva, Eddie, dacă asta-i aşa o treabă 
importantă pentru tine, ce-ar fi să-l pui tu la colț? 

Vocea-i era din nou strident-dură, însă de data aceasta 
dincolo de ea se simțea şi teamă. Am spus: 

— Dacă l-ai aborda tu, probabil că încă mai ai putere 
asupra lui. Inclusiv - poate - puterea de a-l face să-şi salveze 
viața. Ştiu că e de speriat, dar aşa este şi n-ai ce face. 

— Ba nu-i aşa. Acuma închid. 

— Dacă se sinucide, mă îndoiesc c-o să-ți petreci restul 
vieții cu conştiinţa încărcată... dar cred că vei avea un an 
mizerabil. Sau doi. 

— Ba nu. O să dorm ca un nou-născut. 

— Scuze, Panda, nu te cred. 

Era un străvechi nume de alint, unul pe care nu-l folosisem 
de ani întregi, şi nu ştiu de unde a venit, dar a frânt-o. 
Reîncepu să plângă. De data aceasta nu era pic de furie în 
glasul ei. 

— De ce trebuie să fii aşa un nemernic? De ce nu mă laşi în 
pace? 

Nu mai voiam să am de-a face cu asta. Ce voiam erau două 
antinevralgice. Şi poate să mă întind pe pat şi să plâng şi eu 
bine de tot, nu eram sigur. 

— Spune-i că ştii. Spune-i să se vadă cu psihiatrul lui şi să 
reînceapă să-şi ia antidepresivele. Şi iată cel mai important 
lucru - spune-i că dacă se sinucide, o să le zici tuturor, 
începând cu mama şi fratele lui. Că oricât de bine aranjează 
totul, toată lumea va şti că a fost de fapt o sinucidere. 

— Nu pot face asta! Nu pot! 


Părea deznădăjduită. 

M-am gândit la asta şi am hotărât să las viaţa lui Tom Riley 
complet în mâinile ei - să i-o pasez pur şi simplu pe firul 
telefonic. Genul acesta de abandon nu se aflase în repertoriul 
vechiului Edgar Freemantle, dar sigur că Edgar Freemantle 
nu s-ar fi gândit niciodată să-şi petreacă timpul pictând 
apusuri. Sau jucându-se cu păpuşile. 

— Tu decizi, Panda. S-ar putea să fie oricum inutil dacă nu 
mai ţine la tine, dar... 

— O, dar ţine. 

Părea mai deznădăjduită decât oricând. 

— Atunci spune-i că trebuie să reînceapă să-şi trăiască 
viața, fie că-i place, fie că nu. 

— Bunul de Edgar, încă pune ordine în lucruri, zise ea 
şters. Chiar şi din regatul lui insular. Bunul de Edgar. Edgar 
monstrul. 

— Asta doare, am spus. 

— Splendid, zise ea şi închise. 

Am mai rămas o vreme pe canapea, urmărind cum apusul 
se luminează şi aerul din camera Florida se răceşte. Oamenii 
care cred că nu există iarnă în Florida se înşală amarnic. Doi 
centimetri şi jumătate de zăpadă au căzut în Sarasota în 
1977. Presupun că de răcit se răceşte peste tot. Pun pariu că 
ninge chiar şi-n iad, deşi mă îndoiesc că se depune. 


II 


Wireman sună a doua zi imediat după prânz şi întrebă dacă 
mai e invitat să-mi vadă tablourile. Am simțit o urmă de 
îndoială, amintindu-mi promisiunea lui (sau ameninţarea) de 
a-şi spune fără ocolişuri opinia, dar i-am spus să vină 
numaidecât. 

Le-am înşiruit la vedere pe cele care mi se păreau a fi cele 
mai bune şaisprezece... deşi în lumina clară şi rece a acelei 
după-amiezi de ianuarie toate mi se păreau cam aiurea. 


Schița pe care i-o făcusem lui Carson Jones era încă pe raftul 
dulapului din dormitor. Am luat-o de acolo, am prins-o pe o 
bucată de plastic şi am proptit-o la capătul şirului. Culorile în 
creion păreau neglijente şi simple în comparație cu cele în ulei, 
şi sigur că schița era mai mică decât restul tablourilor, însă 
eram de părere că avea ceva ce le lipsea celorlalte. 

M-am gândit să scot desenul pelerinei roşii, apoi am 
renunțat. Nu ştiu de ce. Poate doar pentru că îmi dădea fiori. 
Am scos în schimb Prima - schița în creion a petrolierului. 


Wireman veni într-o maşinuţă de golf albastru aprins cu 
dungi galben-sport. Nu trebui să sune la clopoțel. Eram la uşă 
să-l întâmpin. 

— Eşti cam tras la față, muchacho, zise el, intrând. 
Relaxează-te. Nu-s doctor şi ăsta nu-i cabinet medical. 

— Nu mă pot abţine. Dacă asta ar fi o clădire şi tu ai fi 
inspectorul în construcții, nu m-aş simţi aşa, dar... 

— Dar aia era cealaltă viaţă a ta, spuse Wireman. Asta-i cea 
nouă, în care n-ai apucat încă să-ţi rozi papucii. 

— Cam asta era ideea. 

— Ba bine că nu. Că tot veni vorba de existența ta 
anterioară, ţi-ai sunat soția în legătură cu trebuşoara aia pe 
care ai discutat-o cu mine? 

— Am sunat-o. Vrei povestea foc-cu-foc? 

— Nu. Vreau să ştiu doar dacă te mulţumeşte felul în care a 
decurs discuția. 

— N-am mai purtat o discuţie aşezată cu Pam de când m- 
am trezit în spital. Dar sunt aproape sigur c-o să vorbească cu 
Tom. 

— Atunci presupun că asta ajunge, porcuşor. Babe, 1995. 

Intrase acum şi se uita curios în jur. 

— Îmi place cum ai aranjat aici. 

Am izbucnit în râs. Nici măcar nu dădusem jos anunțul cu 
„fumatul interzis“ de pe televizor. 

— I-am cerut lui Jack să pună o bandă de alergare la etaj, 
aia e nouă. Ai mai fost pe aici, să înțeleg? 

Îmi oferi un surâs enigmatic. 

— Cu toții am mai fost pe aici, amigo - locul ăsta stârneşte 
pasiuni mai mari ca fotbalul profesionist. Peter Straub, circa 
1985. 

— Nu înţeleg. 

— Lucrez pentru domnişoara Eastlake deja cam de 
şaisprezece luni, cu o scurtă şi incomodă abatere la St Pete 
când insulele au fost evacuate din calea uraganului Frank. În 
orice caz, ultimii oameni care au închiriat Salmon Point - 
scuză-mă, Marele Roz - au stat doar două săptămâni din cele 


opt, cât era perioada de închiriere, după care s-au dus în plata 
Domnului. Fie nu le-a plăcut casa, fie casa nu i-a plăcut pe ei. 

Wireman ridică mâini de fantomă deasupra capului şi făcu 
paşi mari, tărăgănați, de fantomă, pe covorul albastru-pal din 
living. Efectul fu în mare parte stricat de cămaşa sa, care era 
imprimată cu păsări şi flori tropicale. 

— După aceea, orice s-ar fi plimbat prin Marele Roz... s-a 
plimbat în singurătate! 

— Shirley Jackson, am spus. Circa nu ştiu cât. 

— Mda. Oricum, Wireman sublinia o idee, sau încerca asta. 
Marele Roz ATUNCI! 

Făcu un gest amplu cu brațele, de cuprindere a întregului 
spaţiu. 

— Mobilat în acel popular stil Florida cunoscut drept 
Închiriază-mă de Secol Douăzeci şi Unu! Marele Roz ACUM! 
Mobilat în stilul Închiriază-mă de Secol Douăzeci şi Unu, plus 
o bandă de alergare Cybex la etaj şi... Miji ochii. Ce zăresc 
şezând pe canapea în camera Florida e o păpuşă Luciile Ball 
cumva? 

— Aia e Reba, Regina Terapiei Antifurie. Mi-a fost dăruită de 
prietenul meu, Kramer, psiholog. 

Dar nu era corect. Braţțul lipsă începu să mă furnice 
nebuneşte. Pentru a zece mia oară am încercat să mă scarpin 
la el şi m-am scărpinat în schimb la coastele încă în 
convalescenţă. 

— Stai aşa, am spus şi m-am uitat la Reba, care se uita 
spre golf. Reuşesc eu cu asta, mi-am zis. E ca locul în care pui 
banii când vrei să-i ascunzi de Fisc. 

Wireman aştepta răbdător. 

Braţul mă furnica mai departe. Cel absent. Cel care uneori 
voia să deseneze. Voia să deseneze atunci. Credeam că vrea 
să-l deseneze pe Wireman. Pe Wireman şi fructiera. Pe 
Wireman şi pistolul. 

Termină cu aiurelile astea, mi-am spus. O să reuşesc, mi- 
am spus. 


Ascunzi banii de Fisc în bănci offshore, mi-am spus. 
Nassau. Bahamas. Grand Cayman. Şi, bingo, mi-a venit. 

— Kamen, am spus. Aşa-l cheamă. Kamen mi-a dat-o pe 
Reba. Xander Kamen. 

— Păi, dacă ne-am lămurit, hai să ne uităm la nişte obiecte 
de artă. 

— Dacă asta or fi, am zis şi l-am condus la etaj, 
şchiopătând în cârjă. La jumătatea scărilor, ceva m-a izbit şi 
m-am oprit. Wireman, l-am întrebat fără să mă uit înapoi, de 
unde ştiai că banda mea de alergat e Cybex? 

Pentru un moment, el nu spuse nimic. Apoi: 

— E singura marcă de care ştiu. Acum, poţi continua să 
urci singur sau ai nevoie de un şut în fund ca s-o iei din loc? 

Tonul e bun, dar sună fals, am gândit, reîncepând să urc. 
Cred că minți, şi ştii ce? Cred că ştii şi tu că eu ştiu. 


III 


Lucrările mele stăteau sprijinite de peretele dinspre nord al 
Micului Roz, unde soarele de după-amiază arunca peste ele 
destulă lumină naturală. Privindu-le din spatele lui Wireman 
în timp ce el se plimba încet pe lângă ele, uneori oprindu-se şi 
o dată chiar făcând un pas înapoi pentru a studia din nou 
două pânze, mi se părea că e mult mai multă lumină decât 
merită ele. Ilse şi Jack le lăudaseră, însă lIlse era fiica mea, iar 
Jack era angajatul meu. 

Când ajunse la desenul petrolierului, chiar la capătul 
şirului, Wireman se lăsă pe vine şi îl scrută preț de poate 
treizeci de secunde, cu antebraţele proptite pe coapse şi cu 
mâinile atârnându-i moi între picioare. 

— Ce...2 am început. 

— Şşş, făcu el, iar eu am mai îndurat treizeci de secunde de 
tăcere. 

În cele din urmă, se ridică în picioare. Îi pocniră genunchii. 
Când se întoarse cu fața la mină, ochii lui păreau foarte mari, 


iar cel stâng era inflamat. Apă - nu o lacrimă - i se scurgea de 
la colțul interior. Scoase o batistă din buzunarul de la spate al 
jeanşilor şi o şterse, gestul automat al unui om care face asta 
de zeci de ori pe zi. 

— Dumnezeule mare, zise el şi se duse la geam, îndesând 
batista înapoi în buzunar. 

— Dumnezeule mare, ce? am întrebat. Dumnezeule mare, 
ce? Se opri cu privirea aţintită afară. 

— N-ai habar cât de bune sunt, aşa-i? Adică, chiar nu ştii. 

— Sunt bune? am întrebat. Nu mă simţisem niciodată atât 
de nesigur pe mine. Vorbeşti serios? 

— Le-ai aşezat în ordine cronologică? întrebă el, uitându-se 
în continuare spre golf. Wireman cel glumeț, poznaş, mucalit, 
plecase la plimbare. Bănuiam că cel pe care-l ascultam acum 
avea mult mai multe în comun cu cel pe care-l ascultau 
odinioară jurațţii... presupunând, desigur, că genul acela de 
avocat fusese. Le-ai aşezat, aşa-i? În afară de ultimele două, 
vreau să zic. Alea-s evident mult mai vechi. 

Nu înțelegeam cum orice lucrare de-a mea se putea califica 
la categoria „mult mai veche“, când nu desenam decât de vreo 
două luni, dar când mi-am aruncat ochii peste ele, am văzut 
că avea dreptate. Nu intenționasem să le dispun în ordine 
cronologică - nu conştient - însă tocmai asta făcusem. 

— Da, am spus. De la cea mai veche la cea mai recentă. 

Arătă cu degetul spre ultimele patru lucrări - cele pe care 
ajunsesem să le consider drept compoziţii pe tema apusului. 
Într-una adăugasem o cochilie de nautilus, în alta un 
compact-disc pe care scria Memorex (şi soarele strălucea 
roşiatic prin gaura din mijloc), în a treia un pescăruş mort pe 
care-l găsisem pe plajă, numai că mărit la dimensiunea unui 
pterodactil. Ultima era aşternutul de scoici de sub Marele Roz, 
executată după o fotografie digitală. În aceasta simţisem cine 
ştie de ce impulsul de a adăuga trandafiri. Creşteau acum în 
jurul Marelui Roz, însă noul meu amic, Google, îmi pusese la 
dispoziție o sumedenie de astfel de poze. 


— Grupul ăsta din urmă de tablouri, zise el. Le-a văzut 
cineva? Fiica ta? 

— Nu. Astea patru au fost făcute după plecarea ei. 

— Tipul care lucrează pentru tine? 

— Nu. 

— Şi sigur nu i-ai arătat fiicei tale schița pe care ai făcut-o 
cu iubi... 

— Doamne, nu! Glumeşti? 

— Nu, sigur că nu i-ai arătat-o. Aia are puterea ei, aşa 
grăbită cum evident este. Cât despre celelalte... Râse. Mi-am 
dat brusc seama că era surescitat, şi-n clipa aceea am început 
şi eu să mă simt surescitat. Dar şi precaut. Tine minte că a 
fost avocat, mi-am spus. Nu-i critic de artă. 

Celelalte năzdrăvănii... 

Scoase din nou râsul acela pițigăiat. Se plimbă în cerc în 
jurul camerei, păşind pe banda de alergare şi coborând de pe 
ea cu o uşurinţă inconştientă, pe care o invidiam din tot 
sufletul. Îşi puse mâinile în părul cărunt şi-l trase în sus, ca 
pentru a-şi întinde creierii. 

În cele din urmă, veni înapoi. Se opri în fața mea. Aproape 
că-mi ţinu piept. 

— Uite. Lumea te-a zdruncinat mult în ultimul an sau pe 
acolo, şi ştiu că asta scoate mult aer din bătrânul airbag al 
imaginii de sine. Dar nu-mi spune că nu simți măcar cât sunt 
de bune lucrările astea. 

Mi-am amintit cum ne-am revenit pe urma accesului de râs 
dezlănțuit în timp ce soarele strălucea prin umbrela ruptă, 
aruncând mici cicatrice de lumină pe masă. Wireman spusese: 
Ştiu prin ce treci, iar eu replicasem: Am serioase îndoieli în 
privința asta. Acum nu mă mai îndoiam. Ştia. Această 
amintire a zilei de ieri fu urmată de o dorință seacă - nu o 
foame, ci o mâncărime - de a-i face portretul lui Wireman. O 
combinație de portret şi natură moartă, Avocat cu fructe şi 
pistol. 

Mă mângâie pe obraz cu o mână cu degete boante. 

— Pământul către Edgar. Răspunde, Edgar. 


— A, recepționat, Houston, m-am auzit spunând. Aici 
Edgar. 

— Deci ce spui, muchacho? Minciună zic sau mort sunt pe 
dric? Ai simţit sau nu că sunt bune în timp ce le făceai? 

— Mda, am recunoscut. Aveam senzația că mut munții din 
loc. 

EI încuviință din cap. 

— Aceasta-i cea mai simplă manifestare a artei - arta de 
calitate îi dă întotdeauna un sentiment bun artistului. Şi 
privitorului, privitorului dedicat, cel care priveşte cu 
adevărat... 

— Presupun că ăsta ai fi tu, am zis. Le-ai privit destul de 
mult. 

El nu zâmbi. 

— Când arta e de calitate şi persoana care priveşte îşi 
deschide sufletul către ea, are loc o explozie emoțională. Eu 
am simțit explozia, Edgar. 

— De calitate. 

— Ba bine că nu. Iar când tipul de la Scoto le va vedea, cred 
că o va simți şi el. De fapt, aş pune pariu pe asta. 

— Sincer, nu-i chiar mare lucru de capul lor. Dali reîncălzit, 
dacă le priveşti cu mare atenţie. 

Îşi petrecu braţul pe după umerii mei şi mă conduse spre 
scări. 

— N-am să te iau în serios cu asta. Şi nici n-o să discutăm 
faptul că, aparent, l-ai pictat pe iubitul fiicei tale prin 
intermediul unei stranii telepatii pe bază de braț-fantomă. Mi- 
aş dori, totuşi, să pot vedea lucrarea aia cu mingea de tenis, 
dar ce s-a dus e bun dus. 

— Atâta pagubă să fie, am spus. 

— Dar trebuie să ai mare grijă, Edgar. Duma Key e un loc 
puternic pentru... un anumit fel de oameni. Sporeşte anumite 
tipuri de oameni. Oameni ca tine. 

— Şi tu? am întrebat. Nu răspunse imediat, aşa că am 
arătat cu degetul spre fața lui. lar îți lăcrimează ochiul. 

Scoase batista şi se şterse. 


— Vrei să-mi spui ce ţi s-a întâmplat? am întrebat. De ce 
nu poţi să citeşti? 

De ce reacționezi aşa când te uiţi prea mult la tablouri? 

Un timp lung, nu spuse nimic. Scoicile de sub Marele Roz 
aveau în schimb multe de spus. Cu un val spuseră fructul. Cu 
următorul spuseră pistolul. Înainte şi-napoi, tot aşa. Fructul, 
pistolul, pistolul, fructul. 

— Nu, zise el. Nu acum. Şi dacă vrei să mă pictezi, sigur. N- 
ai decât. 

— Cât de bine îmi poţi citi gândurile, Wireman? 

— Nu foarte bine. Asta ţi-a scăpat printre degete, muchacho. 

— Le-ai mai putea citi dacă n-am fi pe Duma Key? Dacă am 
fi într-o cafenea din Tampa, de pildă? 

— O, s-ar putea să întrezăresc ceva. Zâmbi. Mai ales după 
ce am petrecut peste un an aici, îmbibându-mă de... ştii tu, de 
raze. 

— Vii la galerie cu mine? La Scoto? 

— Amigo, n-aş rata şansa asta nici pentru tot ceaiul din 
China. 


IV 


În noaptea aceea o vijelie suflă dinspre apă şi plouă greu 
vreme de două ore. Fulgerele scăpărară şi valurile izbiră pilonii 
de sub casă. Marele Roz gemu, dar se ţinu tare pe poziție. Am 
descoperit un lucru interesant: când golful se agita puţin şi 
valurile veneau furioase, scoicile tăceau. Valurile le ridicau 
prea mult ca să mai poată sporovăi. 

M-am dus la etaj în momentul culminant al festivităților şi - 
simțindu-mă puţin ca doctorul Frankenstein insuflând viață 
monstrului său în turnul castelului - l-am desenat pe 
Wireman, folosind un creion Venus negru vechi. 

Până aproape de sfârşit, vreau să spun. Atunci am folosit 
roşu şi portocaliu pentru fructul din fructieră. În fundal am 
schițat o uşă, iar în pragul ei am pus-o pe Reba, stând acolo şi 


uitându-se. Kamen ar fi spus, presupun, că Reba este 
reprezentanta mea în lumea din desen. Poate si, poate no. 
Ultimul lucru pe care l-am făcut a fost să iau albastrul Venus 
pentru a-i colora ochii tâmpi. Atunci desenul a fost gata. O 
nouă capodoperă Freemantle s-a născut. 

Am şezut privind-o în timp ce tunetul se îndepărta şi 
fulgerul mai scapără puţin de adio deasupra golfului. Acolo 
era Wireman, şezând la o masă. Şezând, nu aveam nici-o 
îndoială, la capătul celeilalte vieți ale sale. Pe masă erau o 
fructieră şi pistolul pe care-l păstra fie pentru antrenament la 
țintă (pe atunci ochii lui nu aveau nimic), fie pentru a-şi apăra 
casa, fie pentru amândouă. Schițasem pistolul şi apoi îl 
haşurasem, dându-i un aspect sinistru. Acea cealaltă casă era 
goală. Undeva în cealaltă casă ticăia un ceas. Undeva în 
cealaltă casă un frigider se tânguia. Aerul era greu de 
mireasma florilor. Mireasma era teribilă. Sunetele erau 
insuportabile. Marşul ceasului. Tânguitul neostoit al 
frigiderului pe când continua să facă gheaţă într-o lume fără 
soţie, fără copil. În scurt timp, bărbatul de la masă va închide 
ochii, va întinde mâna şi va lua un fruct din bol. Dacă era o 
portocală, se va duce la culcare. Dacă era un măr, va lipi gura 
pistolului de tâmpla dreaptă, va apăsa trăgaciul şi-şi va aerisi 
creierii îndurerați. 

Fusese un măr. 


V 


Jack îşi făcu apariția a doua zi, cu o furgonetă închiriată şi 
o mulțime de stofe moi în care să înfăşurăm pânzele. l-am 
spus că m-am împrietenit cu cineva de la casa cea mare de pe 
plajă şi că acesta va veni cu noi. 

— Nici-o problemă, spuse Jack vesel, urcând scările spre 
Micul Roz şi trăgând după el un cărucior de mână. E loc 
destul în... Hei! 

Se oprise în capul scărilor. 


— Ce-i? am întrebat. 

— Astea sunt noi? Trebuie să fie. 

— Mda. 

Nannuzzi de la Scoto ceruse să vadă cam şase tablouri, nu 
mai mult de zece, aşa că eu alesesem jumătatea şi pregătisem 
opt. Patru erau cele care-l impresionaseră pe Wireman cu o 
seară în urmă. 

— Ce părere ai? 

— Bătrâne, astea-s marfă! 

Era greu să-i pun sinceritatea la îndoială; nu-mi mai 
spusese „bătrâne“ până atunci. Am mai urcat câteva trepte şi 
apoi l-am înghiontit în turul pantalonilor cu vârful cârjei. 

— Fă-mi loc. 

Se dădu în lături, trăgând căruciorul după el, ca să pot 
urca până în Micul Roz. Încă se holba la tablouri. 

— Jack, tipul ăsta de la Scoto e chiar de treabă? Ai idee? 

— Mama zice că este, iar mie-mi ajunge asta. 

Vrând să sugereze, cred, că ar trebui să-mi ajungă şi mie. 
Presupun că aşa trebuia să fie. 

— Nu mi-a spus nimic despre ceilalți parteneri - cred că mai 
sunt doi - dar zice că domnul Nannuzzi e de treabă. 

Jack ceruse o favoare pentru mine. Eram mişcat. 

— lar dacă nu-i plac astea, încheie el, e dus cu pluta. 

— Aşa zici tu, eh? 

Aprobă din cap. 

De la parter, Wireman strigă vesel: 

— Cioc-cioc! Am venit pentru excursie. Mai mergem? La 
cine e ecusonul meu? Trebuia să-mi iau de mâncare? 


VI 


Îmi imaginasem un bărbat chel, costeliv, cu aer profesional 
şi ochi cafenii arzători - un Ben Kingsley italian - însă Dario 
Nannuzzi se dovedi a fi în vârstă de aproximativ patruzeci de 


ani, durduliu, manierat şi deţinătorul unei podoabe capilare 
complete. În privinţa ochilor nu greşisem cu mult. 

Erau atenți la tot ce mişcă. l-am văzut mărindu-se pe dată 
- încet, dar perceptibil - când Wireman despacheta cu grijă 
ultimul tablou pe care-l adusesem, Trandafirii cresc din scoici. 
Tablourile erau aliniate pe peretele din spate al galeriei, 
dedicat în acel moment unor fotografii de Stephanie Shachat şi 
unor picturi în ulei de William Berra. Lucrări mai bune, 
credeam, decât aş fi putut produce eu într-un secol. 

Cu toate că omul reacționase mărind uşor ochii. 

Nannuzzi se plimbă de la primul până la ultimul tablou, 
apoi parcurse din nou traseul. Habar nu aveam dacă ăsta era 
un semn bun sau unul rău. Ruşinosul adevăr era că până în 
ziua aceea nu intrasem niciodată într-o galerie de artă. M-am 
întors să-l întreb pe Wireman ce crede, dar Wireman se trăsese 
în spate şi discuta încet cu Jack, urmărindu-l amândoi pe 
Nannuzzi cum îmi priveşte tablourile. 

Şi ei nu erau singurii, am observat. Sfârşitul lunii ianuarie 
este o perioadă aglomerată pentru magazinaşele cu ştaif de pe 
coasta de vest a Floridei. În măricica Galerie Scoto erau cam o 
duzină de gură-casă (Nannuzzi avea să folosească ulterior 
termenul mai respectabil de „potenţiali clienţi“), ochind daliile 
lui Shachat, splendidele, dar neîndrăzneţele uleiuri cu Europa 
ale lui William Berry şi câteva sculpturi vesel-înfiorătoare şi 
surprinzătoare pe care le ratasem, luat de emoția 
despachetării propriilor mele producții; acestea din urmă 
aparțineau unui tip pe nume David Gerstein. 

La început am crezut că sculpturile - muzicieni de jazz, 
înotători zurlii, fremătătoare scene urbane - îi atrăgeau pe 
nepăsătorii clienți de după-amiază. Unii le aruncau într- 
adevăr o privire, două, dar majoritatea nici asta nu făceau. Ei 
se uitau de fapt la tablourile mele. 

Un bărbat cu ceea ce locuitorii Floridei numesc ten de 
Michigan - asta poate însemna piele care e fie de un alb 
cadaveric, fie de un roşu de homar pârlit - mă bătu pe umăr 
cu mâna liberă. Cealaltă era împletită cu degetele soției sale. 


— Nu ştiţi cine e artistul? mă întrebă el. 

— Eu, am bolborosit şi am simţit că îmi ia foc fața. Mă 
simțeam ca şi când aş fi mărturisit că în ultima săptămână n- 
am făcut decât să descarc de pe internet poze cu Lindsay 
Lohan. 

— Bravo! spuse cu căldură soția lui. O să aveţi expoziţie? 

Acum se uitau toți la mine. Cam aşa cum te-ai uita la o 
nouă specie de peşte toxic, care ar putea sau nu să fie sushi 
du pur. Asta simţeam, în orice caz. 

— Nu ştiu dacă o să exhum. Expun. 

Simţeam că mi se urcă din nou sângele în obraji. Sânge-de- 
ruşine, ceea ce era rău. Sânge-de-furie, ceea ce era şi mai rău. 
Dacă îmi dădeam drumul, era furie pe mine însumi, dar 
oamenii aceia nu aveau de unde să ştie asta. 

Am deschis gura să dau drumul la cuvinte, şi am închis-o 
la loc. la-o încet, mi-am spus, şi mi-am dorit s-o am pe Reba. 
Oamenii aceia probabil că ar fi considerat ca un lucru normal 
un artist cu păpuşa după el. Doar trăiseră experienţa lui Andy 
Warhol. 

Ia-o încet. O să reuşesc. 

— Ce vreau să spun e că nu lucrez de mult şi nu ştiu cum 
se procedează. 

Nu te mai păcăli, Edgar. Ştii ce-i interesează pe ei. Nu 
tablourile tale, ci mâneca ta goală. Eşti Artie Artistul Ciung. Ce- 
ar fi să termini cu prostiile şi să le zici să se ducă unde şi-a 
înțărcat dracu! copiii? 

Asta era ridicol, desigur, dar... 

Dar acum blestemat să fiu dacă în jurul meu nu stătea 
acum toată lumea din galerie. Cei care se aflaseră în față, 
uitându-se la florile doamnei Shachat, fuseseră atraşi pur şi 
simplu de curiozitate. Era o adunare cordială; văzusem 
pâlcuri asemănătoare stând în jurul găurilor din gardurile de 
lemn ale şantierelor. 

— Vă spun eu cum se procedează, grăi alt individ cu ten de 
Michigan. 


Era pântecos, pe nas afişa o mică grădină de flori-de-gin şi 
purta o cămaşă tropicală care-i ajungea aproape până la 
genunchi. Încălțările lui albe se asortau cu părul alb, 
impecabil pieptănat. 

— E simplu. Doar doi paşi. Pasul unu este să-mi spuneţi 
cât cereţi pe tabloul acela. Arătă spre Apus cu pescăruş. Pasul 
doi este să vă scriu un cec. 

Restrânsul grup râse. Dario Nannuzzi tăcu. În schimb, îmi 
făcu semn să vin. 

— lertaţi-mă, i-am zis bărbatului cu păr alb. 

— Potul tocmai a urcat, prietene, îi spuse cineva Florii-de- 
gin, şi se auziră râsete. 

Flori-de-gin râse şi el, dar nu părea foarte amuzat. Am 
observat toate acestea ca într-un vis. Nannuzzi îmi surâse, 
apoi se întoarse spre clienţii care încă-mi priveau tablourile. 

— Doamnelor şi domnilor, domnul Freemantle n-a venit 
astăzi ca să vândă, ci doar pentru a afla o părere despre 
lucrările sale. Vă rog să respectaţi intimitatea sa şi situația 
mea profesională. 

Orice ar mai fi şi asta, mi-am spus amuzat. 

— V-aş putea cere să inspectaţi operele expuse cât timp noi 
ne retragem în spate? Doamna Aucoin, domnul Brooks şi 
domnul Castellano vor fi bucuroşi să vă răspundă la toate 
întrebările. 

— Părerea mea e că ar trebui să faceţi contract cu omul 
acesta, zise o femeie cu privire aspră şi cu părul cărunt strâns 
la spate în coc, pe al cărei chip încă se mai întrezăreau urmele 
frumuseţii. 

La aceasta, se auziră ici-colo aplauze. Sentimentul că sunt 
într-un vis se aprofunda. 

Un tânăr delicat pluti spre noi venind din spate. Nannuzzi 
probabil că-l chemase, însă blestemat să fiu dacă ştiam cum. 
Discutară grăbit, după care tânărul scoase o rolă mare de 
abțibilduri. Erau ovaluri cu literele NDV stanțate în argint. 
Nannuzzi luă unul, se aplecă spre primul tablou, apoi ezită şi- 
mi aruncă o privire de reproş. 


— Astea n-au fost sigilate în niciun fel. 

— Ăă... presupun că nu, am zis. Mă îmbujoram din nou. Eu 
nu... ştiu exact ce înseamnă asta. 

— Dario, ai de-a face aici cu un veritabil primitiv american, 
zise femeia cu aspect sever. Dacă pictează de mai mult de trei 
ani, îţi fac cinste cu cina la Zoria's, dar şi cu o sticlă de vin. Îşi 
întoarse chipul ridat, dar încă superb, spre mine. 

— Când şi dacă va fi ceva despre care să scrii, Mary, zise 
Nannuzzi, o să te chem eu însumi. 

— Ai face bine. Şi nici n-o să întreb cum îl cheamă - vezi ce 
fată cuminte sunt? 

Flutură din degete spre mine şi se furişă prin grupul 
restrâns de oameni. 

— Nici nu prea e nevoie să întrebi, spuse Jack şi sigur că 
avea dreptate. 

Semnasem toate tablourile în ulei în colțul din stânga jos, le 
semnasem la fel de îngrijit cum făcusem cu toate facturile, 
ordinele de muncă şi contractele în cealaltă viaţă a mea: Edgar 
Freemantle. 


VII 


Nannuzzi se mulțumi să lipească abţibildurile cu NDV în 
colțul din dreapta sus al tablourilor, unde acestea stăteau 
drepte, aidoma marcajelor într-un biblioraft. Apoi ne conduse 
pe mine şi pe Wireman în biroul său. Jack fu invitat şi el, dar 
alese să rămână cu tablourile. 

În birou, Nannuzzi ne oferi cafea, pe care am refuzat-o, şi 
apă, pe care am acceptat-o. Eu am mai acceptat şi două 
capsule de Tylenol. 

— Cine era femeia aceea? întrebă Wireman. 

— Mary lre, răspunse Nannuzzi. E un reper pe scena 
artistică a Coastei însorite. Publică un ziar cu ştiri culturale 
cu distribuire gratuită, intitulat Boulevard. Apare o dată pe 
lună aproape tot anul, o dată la două săptămâni în sezonul 


turistic. Locuieşte în Tampa - într-un coşciug, potrivit unor 
guri-rele din branşă. Noii artişti locali sunt specialitatea ei. 

— Părea extrem de tăioasă, observă Wireman. 

Nannuzzi ridică din umeri. 

— Mary e de treabă. A ajutat mulţi artişti şi e printre noi de 
când lumea. Asta îi dă importanţă într-un oraş în care trăim - 
în bună măsură - din comerț de tranzit. 

— Înţeleg, spuse Wireman. Eram bucuros că cineva 
înțelegea. E o îndrumătoare. 

— Mai mult, spuse Nannuzzi. E un soi de diriguitoare. Ne 
place s-o ţinem fericită. Dacă reuşim, desigur. 

Wireman încuviință din cap. 

— Există o frumugşică simbioză artist-galerie aici, pe coasta 
de vest a Floridei. Mary lre o înțelege şi o cultivă. Aşa încât 
dacă cei de la Galeria Happy Art din josul străzii ar descoperi 
că pot vinde tablouri cu Elvis făcute din macaroane pe catifea, 
cu zece mii de dolari bucata, Mary i-ar... 

— l-ar scoate în afara terenului, zise Nannuzzi. Contrar 
credinței snobilor pasionaţi de artă - îi recunoşti de obicei 
după veşmintele negre şi mobilele mititele - noi nu coborâm 
ştacheta. 

— Ţi-ai luat piatra de pe inimă? întrebă Wireman, fără a 
zâmbi. 

— Aproape, răspunse el. Tot ce spun e că Mary ne înţelege 
situația. Noi vindem lucruri de calitate, cei mai mulți dintre 
Noi, şi uneori vindem lucruri de calitate superioară. Facem tot 
posibilul să descoperim şi să stimulăm dezvoltarea noilor 
artişti, dar unii dintre clienții noştri sunt prea bogaţi ca să 
facă asta bine. Mă gândesc la indivizi precum domnul 
Costenza de afară, care flutura carnetul de cecuri în aer, şi la 
doamnele care vin însoțite de cățeluşi vopsiți în culori asortate 
cu cele mai recente haine achiziționate. 

Nannuzzi îşi arătă dinții într-un zâmbet pe care eram 
dispus să pariez că nu mulți dintre clienţii lui înstăriți îl 
văzuseră vreodată. Eram fascinat. Asta era o cu totul altă 
lume. 


— Mary face cronica fiecărei noi expoziţii la care reuşeşte să 
ajungă, adică aproape toate, şi credeți-mă, nu toate cronicile 
ei sunt la superlativ. 

— Dar majoritatea sunt? întrebă Wireman. 

— Sigur, pentru că majoritatea expozițiilor sunt bune. Ţi-ar 
spune că foarte puţine dintre lucrurile pe care le vede sunt 
nemaipomenite, pentru că nu asta produc din principiu zonele 
cu vad turistic, dar bune? Da. Lucruri pe care oricine le poate 
agăța pe perete, pentru ca apoi să le arate şi să spună „Am 
cumpărat asta“ fără niciun fior de stânjeneală. 

Mi se părea că Nannuzzi tocmai oferise definiția perfectă a 
mediocrității - văzusem acest principiu în operă în sute de 
schițe arhitecturale - dar am păstrat şi acum tăcerea. 

— Mary ne împărtăşeşte interesul pentru noii artişti. S-ar 
putea să vină un timp când ar fi în interesul dumneavoastră 
să staţi de vorbă cu ea, domnule Freemantle. Înaintea unei 
expoziții personale, să spunem. 

— Te-ar interesa să ai o asemenea expoziție aici, la Scoto? 
mă întrebă Wireman. 

Aveam buzele uscate. Am încercat să le umezesc cu limba, 
dar şi ea era uscată. Aşa că am sorbit o gură de apă şi apoi 
am spus: 

— Asta ar însemna să punem hanul în fața malului. 

M-am oprit. Mi-am acordat timp de gândire. Am mai sorbit 
o dată din apă. 

— Scuze. Carul în fața calului. Am venit să aflu ce părere 
aveți dumneavoastră,  signor Nannuzzi. Dumneavoastră 
sunteți expertul. 

Îşi despleti degetele de pe pieptul vestei şi se aplecă în față. 
Scârțâitul scos de scaunul său în acea încăpere mică mi se 
păru puternic. Dar el zâmbea şi zâmbetul lui era călduros. [i 
lumina ochii, îi făcea irezistibili. Înţelegeam acum de ce avea 
succes când venea vorba să vândă tablouri, însă atunci nu 
cred că vindea ceva. Se întinse peste birou şi mă luă de mână - 
cea cu care pictam, singura care-mi rămăsese. 


— Domnul Freemantle, îmi faceţi o onoare, dar tatăl meu, 
Augustino, este un signor în familia noastră. Eu sunt bucuros 
să fiu un domn. Cât despre tablourile dumneavoastră, da, 
sunt bune. Ţinând cont de vechimea pe care o aveţi în pictură, 
sunt într-adevăr foarte bune. Poate mai mult de atât. 

— Ce le face să fie bune? am întrebat. Dacă sunt bune, ce le 
face bune? 

— Adevărul, zise el. Răzbate prin fiecare tuşă de penel. 

— Dar majoritatea sunt doar apusuri! Lucrurile pe care le- 
am adăugat... 

Am ridicat mâna, apoi am lăsat-o jos. 

— Nu sunt decât artificii. Nannuzzi râse. 

— Ce cuvinte rele aţi învăţat! Unde? Citind paginile de artă 
din New York Times? Ascultându-l pe Bill O'Reilly? 
Amândouă? Arătă cu degetul spre tavan. Bec? Artificiu! Arătă 
spre pieptul său. Stimulator cardiac? Artificiu! Aruncă mâinile 
în aer. Norocosul de el avea două de aruncat. Descotorosiţi-vă 
de cuvintele rele, domnule Freemantle. Arta trebuie să fie un 
loc al speranţei, nu al îndoielii. lar îndoielile dumneavoastră 
izvorăsc din lipsa de experiență, ceea ce nu-i un lucru 
dezonorant. Ascultaţi-mă. Vreţi să mă ascultați? 

— Sigur, am spus. De aceea am venit. 

— Când spun adevăr, mă refer la frumusețe. 

— John Keats, zise Wireman. Odă pentru o urnă grecească. 
Tot ce ştim, tot ce ne trebuie să ştim. O poezie veche, dar încă 
valabilă. 

Nannuzzi nu-i acordă atenţie. Stătea aplecat peste masă şi 
se uita la mine. 

— Pentru mine, domnule Freemantle... 

— Edgar. 

— Pentru mine, Edgar, asta rezumă toate scopurile artei, şi 
singurul mod prin care poate fi ea judecată. 

Surâse - puţin defensiv, mi se păru. 

— Nu vreau să mă gândesc prea mult la artă, înţelegi? Nu 
vreau s-o critic. Nu vreau să particip la simpozioane, să ascult 
disertaţii sau să discut despre ea la cocteiluri - deşi uneori în 


branşa mea sunt nevoit să fac toate acestea. Ce vreau să fac e 
să mă prind de inimă şi să cad la pământ când o văd. 

Wireman izbucni în râs şi ridică ambele mâini în aer. 

— Da, Doamne-Dumnezeule! scanda el. Nu ştiu dacă 
individul ăla de afară se prindea de inimă şi cădea la pământ, 
dar sunt absolut sigur că era gata să se prindă de carnetul de 
cecuri. 

Nannuzzi spuse: 

— Înăuntrul său, cred că într-adevăr a căzut. Cred că toți 
au căzut. 

— Că tot veni vorba, şi eu am păţit-o, zise Wireman. Nu mai 
zâmbea. 

Nannuzzi rămase atent la mine. 

— Gata cu vorbele despre artificii. Ce urmăreşti în 
majoritatea acestor tablouri este absolut clar şi direct: cauţi o 
cale de a reinventa cel mai popular şi mai uzat dintre 
subiectele ce ţin de Florida, apusul tropical. Ai încercat să 
găseşti o cale de a evita clişeul. 

— Da, cam asta e. Aşa că l-am copiat pe Dali... 

Nannuzzi flutură din mână. 

— Tablourile alea nu seamănă nici de departe cu Dali. Şi nu 
vreau să discut despre şcolile artistice cu tine, Edgar, sau să 
mă cobor la a folosi cuvinte care se sfârşesc în ism. Tu nu 
aparții niciunei şcoli artistice, pentru că tu nu ai cunoştinţă de 
niciuna. 

— Am cunoştinţă de clădiri, am spus. 

— Atunci de ce nu pictezi clădiri? 

Am ridicat din umeri. l-aş fi putut spune că asta nici nu-mi 
trecuse prin cap, dar ar fi fost mai aproape de adevăr să spun 
că nu-mi trecuse prin brațul lipsă. 

— Mary avea dreptate. Eşti un pictor primitiv american. Nu- 
i nimic rău în asta. Bunicuța Moses a fost o primitivă 
americană. Jackson Pollock, la fel. 

Ideea, Edgar, e că tu eşti talentat. 

Am deschis gura. Am închis-o. Pur şi simplu nu ştiam ce să 
spun. Wireman mi-a venit în ajutor. 


— Mulţumegşte-i omului, Edgar, zise el. 

— Mulţumesc, am spus. 

— Cu mare plăcere. lar dacă te hotărăşti să expui, Edgar, te 
rog să vii la Scoto întâi. O să-ţi fac cea mai bună ofertă dintre 
toate galeriile de pe Palm Avenue. Promit. 

— Glumeşti? Sigur c-o să vin aici întâi. 

— Şi sigur că eu o să verific contractul, zise Wireman cu un 
zâmbet fin. 

Nannuzzi zâmbi la rândul lui. 

— Aşa şi trebuie, şi încurajez asta. Nu că vei avea multe de 
verificat; contractul standard pentru artistul debutant are o 
pagină şi jumătate la Scoto. 

— Domnule Nannuzzi, am spus, sincer nu ştiu cum să vă 
mulțumesc. 

— Deja ai făcut-o. M-am prins de inimă - ce a mai rămas 
din ea - şi am căzut la pământ. Înainte să pleci, maie o 
chestiune. 

Găsi un carnețel pe masă, scrise pe el, apoi rupse foaia şi 
mi-o înmâna cum înmânează un doctor o rețetă. Cuvântul 
scris pe ea cu majuscule înclinate chiar semăna cu un cuvânt 
de pe o rețetă medicală: LIQUIN. 

— Ce e Liquin? am întrebat. 

— Un stabilizator. Îţi sugerez să începi să-l aplici pe 
lucrările finite, cu un prosop de hârtie. Doar un strat subțire. 
Lasă-l să se usuce douăzeci şi patru de ore, apoi mai aplică un 
strat. În felul ăsta, apusurile tale vor rămâne luminoase şi 
proaspete secole la rând. 

Mă privi cu atâta solemnitate, că am simţit că mi se ridică 
puţin stomacul. 

— Nu ştiu dacă sunt îndeajuns de bune încât să merite o 
viață atât de lungă, dar poate că sunt. Cine ştie? Poate că 
sunt. 


VIII 


Am luat cina la Zoria's, restaurantul de care pomenise Mary 
lre, şi l-am lăsat pe Wireman să-mi cumpere un bourbon 
înainte să vină mâncarea. Era prima băutură cu adevărat 
alcoolică pe care o beam de la accident încoace, şi m-a atins 
într-un fel comic. Totul păru să devină precis până când 
lumea fu îmbibată în lumină şi culoare. Unghiurile lucrurilor 
- uşile, geamurile, chiar şi coatele îndoite ale chelnerilor în 
mişcare - păreau destul de precise încât să despice aerul şi să 
lase o atmosferă mai întunecată, mai groasă, să se reverse 
dindărătul lor ca un sirop. Peştele-spadă pe care îl 
comandasem era delicios, fasolea verde îmi pocnea între 
măsele, iar creme brulee-ul a fost aproape prea bogat pentru a- 
| putea termina (dar şi prea bogat pentru a-l lăsa neterminat). 
Discuţia a fost veselă; s-a râs mult. Totuşi, voiam să se 
termine odată cina aceea. Încă mă durea capul, deşi pulsaţia 
alunecase spre spatele craniului (ca o greutate într-un joc din 
acela de popice din baruri), iar traficul bară-la-bară pe care-l 
vedeam pe Main Street era tulburător. Fiecare claxon părea 
țâfnos şi ameninţător. Voiam pe Duma. Voiam întunecimea 
golfului şi conversaţia molcomă a scoicilor de sub mine în timp 
ce zăceam în pat cu Reba pe cealaltă pernă. 

lar când veni chelnerul să ne întrebe dacă mai vrem cafea, 
Jack conducea conversaţia aproape de unul singur. În starea 
mea de hiperatenţție vedeam că nu eram singurul care avea 
nevoie de o schimbare de decor. Date fiind lumina scăzută din 
restaurant şi tenul de mahon al lui Wireman, era greu de spus 
cât de mult pălise, însă mie mi se părea că destul de mult. De 
asemenea, ochiul stâng îi lăcrima din nou. 

— Adu-ne nota de plată, zise Wireman, apoi izbuti să 
zâmbească. Scuze că scurtez petrecerea, dar vreau să mă 
întorc la doamna mea. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, băieți. 

— Eu sunt de acord, spuse Jack. O masă gratis şi acasă la 
timp să văd Sports Center? Bună afacere. 

Eu şi Wireman am aşteptat în fața garajului cât timp Jack 
s-a dus după furgoneta închiriată. Acolo, lumina era mai 
puternică, însă ceea ce scotea la iveală nu mă făcea să mă 


simt mai bine în privinţa noului meu prieten; în lumina care 
se revărsa din garaj, tenul lui părea aproape galben. L-am 
întrebat dacă se simte bine. 

— Wireman se simte de zile mari, spuse el. Domnişoara 
Eastlake, pe de altă parte, a avut câteva nopţi nasoale, de 
nesomn. Şi-a strigat surorile, l-a strigat pe Pa, a strigat după 
orice, mai puţin după pipa şi bolul ei, şi după ei trei lăutari. E 
ceva adevăr în balivernele alea despre luna plină. N-are nici-o 
logică, dar uite efectul. Diana comunică pe o lungime de undă 
la care doar o minte instabilă e acordată. Acum, că e în 
ultimul pătrar, o să reînceapă să doarmă. 

Ceea ce înseamnă că o să reîncep şi eu să dorm. Sper. 

— Bun. 

— Dacă aş fi în locul tău, Edgar, m-aş gândi la chestia asta 
cu galeria, şi m-aş gândi serios. De asemenea, continuă să 
pictezi. N-ai stat locului o clipă, dar mă-ndoiesc că ai destule 
tablouri acum pentru o... 

În spatele lui era un stâlp îmbrăcat în faianță. Se împletici 
îndărăt şi se sprijini de el. De n-ar fi fost acolo, sunt aproape 
sigur că ar fi căzut la pământ. Efectele bourbonului începeau 
să dispară, dar rămânea destul din hiperrealitatea aia ca să 
văd ce se întâmplă cu ochii lui când îşi pierdu echilibrul. Cel 
drept privi în jos, ca pentru a-şi verifica pantofii, în timp ce 
ochiul stâng, injectat şi înlăcrimat, se dădu peste cap până 
când irisul nu se mai văzu decât sub forma unui arc. Am avut 
timp să-mi spun că ceea ce vedeam era în mod sigur imposibil, 
că ochii n-o pot lua în două direcţii diferite în felul acela. Şi 
asta probabil era adevărat despre oamenii sănătoşi. Apoi 
Wireman începu să alunece. L-am apucat. 

— Wireman? Wireman? 

Scutură o dată din cap, apoi se uită la mine. Cu ochii în 
faţă şi la vedere. Cel stâng era lucios şi injectat, atâta tot. Îşi 
scoase batista şi se şterse pe obraz. Râse. 

— Am auzit eu să adoarmă unii din cauza unei pălăvrăgeli 
plictisitoare, dar să te adormi singur în felul ăsta? E ridicol. 


— Dar pe tine nu te-a furat somnul. Ai... Nici nu ştiu ceai 
făcut. 

— Nu vorbi prostii, scumpule, făcu Wireman. 

— Nu, ochii ţi s-au făcut într-un fel bizar. 

— Aşa se întâmplă când adormi, muchacho. 

Îmi aruncă o privire din aceea specifică lui: capul înclinat, 
sprâncenele ridicate, colțurile buzelor trase într-un început de 
zâmbet. Dar credeam că ştie prea bine despre ce vorbesc. 

— Trebuie să merg la un doctor, să fac un control, am spus. 
Chestia aia cu rezonanță magnetică. l-am promis prietenului 
meu, Kamen. Ce zici dacă-i fac şi ție programare? 

Wireman stătea încă sprijinit de stâlp. Acum se îndreptă de 
spate. 

— Hei, uite că vine Jack cu furgonul. Ce rapid a fost. 
Grăbeşte pasul, Edgar - ultima cursă spre Duma Key, cu 
plecare acum. 


LX 


S-a întâmplat din nou, pe drumul de întoarcere, deşi Jack 
n-a văzut - el era ocupat să conducă maşina pe Casey Key 
Road - şi sunt aproape sigur că nici Wireman nu şi-a dat 
seama. Îl întrebasem pe Jack dacă-l deranjează să evite 
Tamiami Trail, extrem de aglomerata stradă principală a 
Floridei pe coasta de vest, şi să urmeze celălalt traseu, mai 
îngust, mai sinuos. Voiam să urmăresc luna pe apă, am spus. 

— Începi să ai mici excentricități d-alea de artist, muchacho, 
spuse Wireman de pe bancheta din spate, unde era întins cu 
picioarele sus. Nu-i plăceau centurile de siguranță, se pare. 
Nu peste mult timp o să te vedem purtând beretă. 

Accentua cuvântul pe prima silabă. 

— Du-te-n mă-ta, Wireman, am spus. 

— M-am dus către est şi m-am dus către vest, recită el pe 
un ton melancolic, dar pentru mă-ta m-aş urca şi pe Everest. 

Spunând acestea, se cufundă în tăcere. 


Am urmărit luna cum înota în apa neagră din dreapta mea. 
Era hipnotic. M-am întrebat dacă ar fi posibil s-o pictez aşa 
cum arăta din maşină: o lună în mişcare, un glonț de argint 
doar puţin sub apă. 

Aveam aceste gânduri (şi poate începeam să simt ceva 
somnolență) când am devenit conştient de mişcări fantomatice 
deasupra lunii din apă. Era reflexia lui Wireman. Pentru un 
moment, am avut nebuneasca idee că se masturbează pe 
bancheta din spate, deoarece coapsele lui păreau să se 
deschidă şi să se închidă, iar şoldurile păreau să i se mişte 
sus-jos. Am aruncat o ocheadă spre Jack, dar Casey Key Road 
e o simfonie de curbe şi Jack era concentrat la condus. Pe 
deasupra, Wireman era aşezat aproape complet în spatele 
scaunului său şi nu l-ar fi putut vedea nici măcar în 
retrovizor. 

M-am uitat peste umărul stâng. Wireman nu se masturba. 
Wireman nu dormea şi nu avea un vis aievea. Wireman avea o 
criză. Era tăcut, probabil petit mal, însă era o criză în toată 
regula; angajasem un proiectant epileptic în primii zece ani de 
existență ai Companiei Freemantle şi ştiam să recunosc o 
criză atunci când o vedeam. Torsul lui se ridica şi cobora zece 
sau doisprezece centimetri când fesele i se încleştau şi relaxau. 
Mâinile îi tremurau pe stomac. Buzele îi plescăiau de parcă ar 
fi gustat ceva deosebit de bun. lar ochii săi arătau aşa cum 
arătaseră în fața parcării acoperite. La lumina stelelor, acea 
expresie cu un ochi în sus şi unu-n jos era bizară, depăşind 
puterea mea de a o descrie. De la colțul stâng al gurii curgea 
salivă; lacrima de la umedul său ochi stâng şiroia în 
perciunele zburlit. 

A durat preţ de poate douăzeci de secunde, apoi a încetat. 
EI a clipit şi ochii i-au revenit la loc. A păstrat o linişte totală 
un minut. Poate două. M-a văzut că-l privesc şi a spus: 

— Aş ucide pentru încă o băutură sau o cupă cu unt de 
arahide, şi presupun că băutura iese din discuţie, eh? 

— Presupun că da, dacă vrei să fii sigur c-o vei auzi când te 
cheamă la noapte, am spus, sperând că am vorbit pe un ton 


normal. 

— Podul spre Duma Key drept în față, anunță Jack. 
Suntem aproape acasă, băieți. 

Wireman se ridică în şezut şi se întinse. 

— A fost o zi dată naibii, dar n-o să-mi pară rău să-mi văd 
patul în seara asta, băieți. Cred că încep să îmbătrânesc, eh? 


X 


Deşi piciorul îmi era înțepenit, am coborât din furgonetă şi 
am stat în picioare lângă el cât timp deschise uşa cutiuței de 
fier de lângă poartă pentru a scoate la iveală o cartelă de 
siguranţă de ultimă generaţie. 

— Mersi că ai venit cu mine, Wireman. 

— Sigur, zise el. Dar dacă-mi mai mulțumeşti o dată, 
muchacho, o să-ţi trag un pumn. Scuze, dar exact aşa o să se 
întâmple. 

— E bine de ştiut, am spus. Mersi că mi-ai spus. 

Râse şi mă bătu cu palma pe umăr. 

— Îmi place de tine, Edgar. Ai stil, ai clasă, ai buze numa' 
bune să-mi dai în dos o pupătură băloasă. 

— Frumos. Îmi vine să plâng. Ascultă, Wireman... 

Aş fi putut să-i spun ce tocmai se întâmplase cu el. A fost 
cât pe ce s-o fac. În cele din urmă, am hotărât să tac. Nu 
ştiam dacă este sau nu decizia corectă, dar ştiam că-l aştepta 
o noapte lungă alături de Elizabeth Eastlake. Pe deasupra, 
migrena aceea încă îmi persista în spatele craniului. M-am 
limitat să-l întreb din nou dacă nu-mi dă voie să-i fac şi lui o 
programare la doctorul la care urma să merg eu. 

— O să mă gândesc la asta, spuse. Şi o să te anunţ. 

— Păi, să nu aştepţi prea mult, pentru că... 

Ridică o mână, oprindu-mă, şi de data aceasta chipul lui 
era nezâmbitor. 

— Ajunge, Edgar. Ajunge pentru o singură seară, bine? 


— Bine, am acceptat. L-am privit cum intră, apoi m-am 
înapoiat la maşină. Jack ridicase volumul la casetofon. Cânta 
Renegade. Întinse mâna să-l dea mai încet şi am spus: 

— Nu, e-n ordine. Dă-i putere. 

— Serios? Întoarse şi porni înapoi pe drum. Minunată 
formație. Ai auzit de ei? 

— Jack, am spus, ăştia-s Styx. Dennis DeYoung? Tommy 
Shaw? Unde ai trăit pană acum? Într-o peşteră? 

Jack surâse vinovat. 

— Îmi plac muzica country şi mai mult standardele vechi, 
spuse el. Sincer să fiu, sunt un tip cam demodat. 

Gândul că Jack Cantori petrecea timpul cu Dino şi Frank 
m-a făcut să mă întreb - şi nu pentru prima oară în ziua 
aceea - dacă era real ceva din tot ce se întâmpla. M-am mai 
întrebat şi cum reuşeam să țin minte că Dennis DeYoung şi 
Tommy Shaw au făcut parte din Styx - că Shaw scrisese de 
fapt cântecele care bubuiau acum în difuzoarele maşinii - şi 
uneori să nu-mi pot aminti numele propriei mele foste soții. 


XI 


Amândouă ledurile robotului telefonic pâlpâiau: cel care 
anunța că am mesaje şi cel care preciza că banda de 
înregistrare a mesajelor este plină. Dar numărul din fereastra 
de MESAJE IN AŞTEPTARE era doar 1. Am cumpănit la asta 
cu un sentiment de rău augur, în timp ce greutatea în care se 
afla migrena alunecă puţin mai aproape de partea din față a 
craniului meu. Singurele persoane la care mă puteam gândi 
că m-ar suna şi ar lăsa un mesaj atât de lung încât să umple 
toată caseta erau Pam şi Ilse, şi în niciunul dintre cazuri 
apăsarea butonului de ASCULTARE MESAJE nu avea şanse 
să-mi aducă veşti bune. N-ar fi luat nici cinci minute să spui 
Totul e bine, sună-mă când ai ocazia. 

Las-o pe mâine, mi-am spus şi o voce laşă care nici măcar 
nu ştiam că se află în repertoriul meu mintal (poate era nouă) 


era dispusă să meargă mai departe de atât. Îmi sugera să 
şterg pur şi simplu mesajul fără să-l ascult. 

— Aşa-i, sigur, am spus cu voce tare. lar când oricine ar fi 
fost va suna din nou, îi pot spune simplu că mi-a mâncat 
cățelul robotul telefonic. 

Am apăsat ASCULTA. Şi cum atât de des se întâmplă când 
ştim sigur la ce să ne aşteptăm, am avut o surpriză. Nu era 
Pam şi nu era llse. Vocea şuierată, uşor emfizemică, îi 
aparținea lui Elizabeth Eastlake. 

„Bună, Edgar“, spunea. „E de sperat că ai avut o după- 
amiază productivă şi că te bucuri de această seară în 
compania lui Wireman la fel de tare cât mă bucur eu în 
compania domnişoarei... ei, bine, i-am uitat numele, dar e 
foarte agreabilă. Şi sper să observi că mi-am amintit numele 
tău. Am parte de o perioadă de claritate. Le ador şi le 
preţuiesc, dar mă şi întristează. E ca şi când ai fi într-un 
planor şi te-ai ridica pe o pală de vânt deasupra unei pâcle 
joase. Pentru scurt timp, poţi vedea totul atât de clar... şi în 
acelaşi timp ştii că vântul o să stea şi că planorul se va 
cufunda înapoi în ceață. Înţelegi?“ 

Înţelegeam, sigur că da. Lucrurile îmi mergeau mai bine 
acum, dar asta era lumea în care mă trezisem, una în care 
cuvintele zăngăneau fără sens şi amintirile erau risipite ca 
mobilierul de peluză după o vijelie. Era o lume în care 
încercasem să comunic lovind oamenii şi singurele emoţii de 
care păream într-adevăr capabil erau furia şi frica. E de 
aşteptat să depăşeşti starea aceasta (cum ar spune Elizabeth), 
dar după aceea nu mai pierzi niciodată convingerea că 
realitatea este fragilă. Dincolo de păienjenişul ei? Haos. 
Nebunie. Adevărul gol-goluț, poate, iar adevărul gol-goluț este 
roşu. 

„Dar ajunge despre mine, Edgar. Am sunat să pun o 
întrebare. Eşti unul care creează artă pentru bani sau crezi în 
artă de amorul artei? Sunt sigură că te-am întrebat când ne- 
am întâlnit - sunt aproape convinsă de asta - dar nu-mi 


amintesc răspunsul tău. Eu cred că e artă de amorul artei, 
altfel Duma nu te-ar fi chemat. Dar dacă rămâi aici mult...“ 

O nelinişte clară i se strecură în voce. 

„Edgar, sunt sigură că o să fii un vecin foarte simpatic, nu 
mă îndoiesc de asta, dar trebuie să-ţi iei măsuri de siguranţă. 
Cred că ai o fiică şi cred că a fost în vizită la tine. Am dreptate? 
Parcă-mi amintesc că mi-a făcut cu mâna. O blondă 
frumuşică? Poate o confund cu sora mea, Hannah - sunt 
înclinată să fac asta, ştiu că e aşa - dar în cazul de față cred 
că nu greşesc. Dacă ai de gând să rămâi, Edgar, nu trebuie s-o 
mai inviţi pe fiica ta. În nici-o împrejurare. Duma Key nu-i un 
loc sigur pentru fiice.“ 

Am rămas prostrat, cu privirea la robotul telefonic. Nu-i un 
loc sigur, înainte spusese că nu este un loc prielnic, sau cel 
puțin aşa îmi aminteam eu. Termenii ăştia doi însemnau 
acelaşi lucru sau nu? 

„Şi arta ta. Mai e chestiunea artei tale.“ Părea că se scuză şi 
parcă avea răsuflarea puţin tăiată. „Nu e plăcut să-i spui unui 
artist ce să facă; de fapt, nimeni nu poate să-i spună unui 
artist ce să facă, şi totuşi... O, Doamne...“ Izbucni în tuşea 
descătuşată şi spartă a fumătorului de o viață. „Nu e plăcut 
să vorbeşti despre lucrurile astea direct... sau să ştii măcar 
cum să vorbeşti despre ele direct... dar pot să-ți dau un sfat, 
Edgar? De la cineva care doar apreciază către cineva care 
creează? Mi s-ar permite asta?“ 

Am aşteptat. Aparatul tăcea. M-am gândit că poate banda 
se terminase. Sub picioarele mele, scoicile murmurau încet, 
parcă împărtăşindu-şi secrete. Pistolul, fructul. Fructul, 
pistolul. Apoi ea reluă. 

„Dacă oamenii care conduc Scoto sau Avenida îţi oferă 
şansa să-ți expui lucrările, te-aş sfătui cu tărie să accepți. Ca 
şi alții să se bucure de ele, desigur, dar în principal ca să scoţi 
cât mai multe dintre ele de pe Duma.“ Inspiră adânc, audibil, 
ca o femeie ce se pregăteşte să pună capăt unei sarcini 
anevoioase. Părea complet şi absolut sănătoasă la cap, 
prezentă şi conştientă de moment. „Nu le lăsa să se strângă. 


Ăsta e sfatul meu pentru tine, bine intenționat şi fără niciun... 
niciun... interes personal? Da, asta vreau să spun. Să laşi 
opere artistice să se strângă aici este ca şi când ai lăsa prea 
multă electricitate să se acumuleze într-o baterie. Dacă faci 
asta, bateria poate exploda.“ 

Nu ştiam dacă asta este adevărat sau fals, dar am prins 
ideea. 

„Nu-ţi pot spune de ce stau lucrurile aşa, dar aşa stau“, 
continuă ea... şi am avut o bruscă intuiție că mințea în 
privința asta. „Şi cu siguranță, dacă crezi în artă de amorul 
artei, pictura e partea importantă, nu-i aşa?“ Vocea ei era 
aproape linguşitoare acum. „Chiar dacă nu e nevoie să-ţi vinzi 
tablourile ca să-ți cumperi pâinea cea de toate zilele, să-ți 
împărți opera cu alţii... s-o dăruieşti lumii... în mod sigur 
artiştii țin la astfel de lucruri, nu? Să dăruiască.“ 

De unde să ştiu eu ce era important pentru artişti? Doar în 
ziua aceea aflasem ce soi de stabilizator să aplic pe tablouri ca 
să le protejez după ce terminam cu ele. Eram un... cum mă 
numiseră Nannuzzi şi Mary Ire? Un primitiv american. 

O nouă pauză. Apoi: „Cred că acum am să închei. Mi-am 
spus păsul Gândeşte-te doar, te rog, la ce am spus, dacă ai de 
gând să rămâi, Edward. Şi abia aştept să-mi citeşti. Multe 
poezii, sper. O să fie un regal. Rămas-bun pentru moment. 
Mulţumesc că ai ascultat o femeie bătrână.“ O pauză. Apoi 
adăugă: „Masa se scurge. Trebuie să fie aşa. Îmi pare tare 
rău.“ 

Am aşteptat douăzeci de secunde, apoi treizeci. Ajunsesem 
la concluzia că uitase să închidă şi întindeam mâna să apăs 
butonul STOP al robotului telefonic, când femeia vorbi din 
nou. Doar patru cuvinte, şi nu aveau mai multă logică decât 
chestia cu masa care se scurge, însă tot îmi făcură pielea de 
găină pe braţe şi-mi ridicară măciucă părul de pe ceafă. 

„Tata era înotător subacvatic“, spuse Elizabeth Eastlake. 
Fiecare cuvânt era pronunțat răspicat. Apoi se auzi clicul clar 
al receptorului pus în furcă. 


„Niciun alt mesaj“, rosti robotul telefonic. „Banda de mesaje 
este plină.“ 

Am rămas uitându-mă fix la aparat, m-am gândit să şterg 
caseta, apoi m-am hotărât s-o păstrez şi să-i spun lui 
Wireman s-o asculte. M-am dezbrăcat, m-am spălat pe dinți şi 
m-am dus la culcare. Am zăcut în întuneric, simțind pulsaţia 
blândă din cap, în timp ce sub mine scoicile şopteau iar şi iar 
ultimul lucru spus de ea: Tata era înotător subacvatic. 


8. Portret de familie 


I 


Lucrurile s-au potolit o vreme. Uneori aşa se întâmplă. Oala 
fierbe, apoi, înainte să dea în foc, o mână - Dumnezeu, soarta, 
poate doar întâmplarea - micşorează flacăra sub ea. l-am spus 
asta odată lui Wireman şi el a replicat că viața e ca vinerea 
într-o telenovelă. Îţi dă iluzia că totul o să se lege, apoi aceleaşi 
rahaturi o iau de la capăt lunea. 

Credeam c-o să vină cu mine la doctor şi c-o să aflăm ce 
probleme are. Credeam c-o să-mi spună de ce se împuşcase în 
cap şi cum poţi supraviețui unui astfel de lucru. Răspunsul 
părea să fie: „Cu crize şi mari probleme să citeşti scrisul mic.“ 
Poate că-mi va spune şi motivul pentru care patroana lui e 
aşa de chitită să nu vină Ilse pe insulă. Şi cireaşă de pe tort: 
voi hotări ce urmează în viața lui Edgar Freemantle, Marele 
Primitiv American. 

Niciunul dintre lucrurile acestea nu s-a întâmplat cu 
adevărat, cel puţin o vreme. Viața aduce într-adevăr schimbări 
şi rezultatele finale sunt uneori explozive, dar în telenovele şi 
în viața reală, marile deflagraţii deseori au fitil lung. 

Wireman a fost într-adevăr de acord să vină la doctor cu 
mine şi „să i se examineze capul“, dar numai în martie. 
Februarie era prea plin, spuse. 


Rezidenţii de iarnă - ceea ce Wireman numea „mensualii“, 
de parcă ar fi fost perioade menstruale, nu chiriaşi - începeau 
să se mute în proprietățile Eastlake din primul weekend. 
Primele păsări migratoare care soseau erau cei pe care 
Wireman îi plăcea cel mai puţin. Aceştia erau familia Godfrey 
din Rhode Island, cunoscuţi lui Wireman (şi de aici mie) drept 
Joe şi Rita Câine Rău. Veneau pentru zece săptămâni în 
fiecare iarnă şi rămâneau în casa cea mai apropiată de 
domeniul Eastlake. Indicatoarele care te puneau în gardă cu 
privire la rottweilerii şi pitbullul lor erau afară; eu şi Ilse le 
văzuserăm. Wireman spunea că Joe Câine Rău este fost 
membru al Beretelor Verzi şi o spunea pe un ton ce părea să 
indice că asta explică totul. 

— Domnul Dirisko nu vrea nici să coboare din maşină când 
are un colet pentru ei, spuse Wireman. 

Se referea la reprezentantul gras şi jovial al Poştei SUA din 
partea de sud a Casey şi a întregii Duma Key. Şedeam pe 
caprele de tăiat lemne din fața casei Câine Rău cu o zi sau 
două înaintea programatei sosiri a familiei Godfrey. Aleea din 
scoici zdrobite scânteia într-un roz umed. Wireman pornise 
irigatoarele. 

— Lasă ceea ce are la piciorul cutiei poştale, continuă el, 
claxonează şi o tuleşte spre El Palacio. Şi crezi că-l 
învinovăţesc? Non, non, Nannette. 

— Wireman, despre doctor... 

— Martie, muchacho, şi înainte de Ide. Promit. 

— Nu faci decât să amâni momentul. 

— Ba nu. Am un singur sezon aglomerat, şi acesta e acum. 
Am fost luat puţin prin surprindere anul trecut, dar de data 
asta n-o să se mai întâmple. Nu poate să se întâmple şi acum, 
pentru că anul acesta domnişoara Eastlake va fi mult mai 
puţin capabilă să-şi vâre nasul. Cel puţin Câinii Răi sunt 
clienți obişnuiţi, cantități cunoscute, şi la fel sunt 
Baumgartenii. Îmi place de Baumgarteni. Doi copii. 

— Fete cumva? am întrebat, gândindu-mă la prejudecățile 
lui Elizabeth în privința fiicelor la Duma. 


— Nu, amândoi sunt soiul acela de băieți care ar trebui să 
aibă FĂCUT LA COMANDĂ, DAR NU NE BLAMAŢI PENTRU 
ASTA stanţat pe frunte. Cei care vin să ocupe celelalte patru 
case sunt toți noi. Pot doar să sper că nici-unul nu va fi genul 
petrecăreților de zi şi noapte, dar care sunt şansele? 

— Nu prea bune, dar poţi să speri că-şi vor lăsa CD-urile cu 
Slipknot acasă. 

— Cine-i Slipknot? Ce-i Slipknot? 

— Wireman, n-ai vrea să ştii. Mai ales atunci când eşti 
ocupat de să-ţi sară ochii din cap. 

— Nu-i aşa. Wireman îți explică doar cum e luna februarie 
pe Duma Key, muchacho. O să mă ocup de toate lucrurile, de 
la a răspunde la întrebări de urgenţă de genul ce e de făcut 
dacă unul dintre băieții Baumgarten e înțepat de o meduză, 
sau de unde poate Rita Câine Rău să cumpere un ventilator 
pentru bunica ei, pe care probabil c-o vor dosi iar în 
dormitorul din spate pentru o săptămână sau două. Crezi că 
domnişoara Eastlake e bătrână? Am văzut mumii mexicane 
târâte pe străzile din Guadalajara de Ziua Morților, care arată 
mai bine decât Bunicuța Câine Rău. Are două direcții 
principale de discuție. Prima e direcţia interogativă - „Mi-ai 
adus o prăjiturică?“ - şi a doua cea declarativă -“Adu-mi un 
prosop, Rita, cred că ultima băşină a avut un boţ în ea.“ 

Am izbucnit în râs. 

Wireman râcâi cu tenisul în scoici, desenând un zâmbet cu 
piciorul. În spatele nostru, umbrele se întindeau pe Duma Key 
Road, pavat şi neted şi neîntrerupt. Aici, cel puţin. Mai spre 
sud era altă poveste. 

— Răspunsul la problema cu ventilatorul, în caz că te 
interesează, este Dan'ss Fan City. Nu-i aşa că-i un nume 
teribil?  Şi-ţi mai spun ceva: chiar îmi place să rezolv 
problemele astea. Să dezamorsez mici crize. Dau oamenilor 
mult mai multă fericire aici, pe Duma Key, decât am făcut-o 
vreodată în sala de judecată. 

Dar nu ţi-ai pierdut flerul în a îndepărta oamenii de lucrurile 
despre care nu vrei să discuţi, mi-am spus. 


— Wireman, n-ar dura decât jumătate de oră ca un doctor 
să ţi se uite în ochi şi să-ți ciocănească ţeasta... 

— Greşeşti, muchacho, zise el răbdător. La momentul ăsta 
al anului e nevoie de minimum două ore ca un doctoraş de 
duzină să te consulte pentru o amărâtă de durere de gât. 
Dacă mai pui la socoteală şi mai bine de o oră cât durează 
drumul - mai mult acum, pentru că e Sezonul Păsărilor 
Călătoare şi niciuna dintre ele nu ştie încotro se îndreaptă - 
ajungi la trei ore preţioase, la care eu nu pot renunţa. Nu 
când am programări să mă întâlnesc cu cel cu aerul 
condiționat la 17... cu cititorul de contoare la 27... cu tipul de 
la cablu chiar aici, dacă binevoieşte să vină. 

Arătă spre casa următoare, care se întâmpla să fie cea cu 
numărul 39. 

— Nişte tineri din Toledo or s-o ocupe până pe 15 martie, şi 
plătesc şapte sute de dolari în plus pentru ceva numit Wi-Fi, 
ce n-am habar ce-o fi. 

— Valul viitorului, asta este. Am şi eu. Jack s-a ocupat de 
asta. Valul viitorului tatălui violator, mamei spintecătoare. 

— Bună asta. Ario Guthrie, 1967. 

— Filmul a fost în 1967, cred, am spus. 

— Oricând ar fi fost, viva valul viitorului mamei violatoare, 
franțuzului spintecător. Nu schimbă faptul că-s mai ocupat 
decât un olog într-un concurs de tras şuturi în fund... Plus, să 
fim serioşi, Edgar. Tu ştii că ar fi vorba de mai mult decât un 
rapid control sumar la doctorul-lanternă. Ăsta e doar 
începutul. 

— Dar dacă ai nevoie de el... 

— Pentru moment, mă aflu în bune condițiuni. 

— Sigur. De aia-i citesc eu poezii în fiecare după-masă. 

— Puţină cultură literară nu-ţi face rău, canibal nenorocit 
ce eşti. 

— Ştiu că-i aşa, iar tu ştii că nu despre asta vorbesc. 

Eram de părere - şi nu pentru prima dată - că Wireman se 
număra printre foarte puținii oameni pe care-i întâlnisem în 
viața mea de adult care mă puteau refuza cu argumente 


solide fără ca eu să mă înfurii. Era un geniu al refuzului. 
Uneori credeam că asta e o putere a lui; alteori credeam că 
accidentul schimbase ceva în mine; alteori credeam că sunt 
valabile amândouă deodată. 

— Pot să citesc, să ştii, spuse Wireman. În episoade scurte. 
Destul cât să-mi ajungă. Etichete de pe flacoane cu 
medicamente, numere de telefon, genul ăsta de lucruri. Şi o să 
mă duc la o consultaţie, aşa că las-o mai moale cu 
compulsiunea asta a ta de gradul unu, de a face ordine în 
toată lumea. Cristoase, probabil că-i scoteai peri albi soției 
tale. 

Mă privi chiorâş şi continuă: 

— Hopa! Tocmai a călcat cumva Wireman pe o bătătură? 

— Nu eşti pregătit încă să vorbeşti despre cicatricea aia 
mică şi rotundă de la tâmplă, muckacho? 

EI rânji. 

— Touche, touche. Toate scuzele. 

— Kurt Cobain, am spus. 1993. Sau pe acolo. El clipi. 

— Adevărat? Aş fi spus '95, dar muzica rock m-a cam lăsat 
în urmă. Wireman a îmbătrânit, trist, dar adevărat. Cât 
despre chestia cu criza... scuze, Edgar, pur şi simplu nu cred. 

Credea, însă. Îi puteam citi asta în ochi. Dar înainte să mai 
spun ceva, sări de pe capra de tăiat lemne şi arătă spre nord. 

— Uite! Furgonetă albă! Cred că Armata Televiziunii prin 
Cablu a sosit! 


II 


L-am crezut pe Wireman când a spus că n-are idee ce 
vorbeşte Elizabeth Eastlake pe caseta înregistrată de robotul 
meu telefonic când i-am pus-o s-o asculte. Continua să creadă 
că grija ei pentru fiica mea are legătură cu propriile ei surori 
de mult decedate. Se declară absolut nedumerit de motivul 
pentru care ea nu voia să-mi ţin tablourile pe insulă. În 
privința asta, nu avea nici-o bănuială. 


Joe şi Rita Câine Rău se mutară în casă; neostoitul lătrat al 
menajeriei lor începu. Baumgartenii se mutară şi ei, iar eu am 
început deseori să trec pe lângă băieţii lor, care jucau frisbee 
pe plajă. Erau exact cum îi descrisese Wireman: robuşti, 
chipeşi şi politicoşi, unul poate de unsprezece şi celălalt poate 
de treisprezece ani, cu constituții corporale care în scurt timp 
aveau să-i facă subiect de chicoteli în rândul corpului de 
majorete al gimnaziului, dacă asta nu se întâmpla deja. Erau 
mereu dispuşi să-mi paseze discul pentru o aruncare sau 
două pe când şontâcăiam pe acolo, iar băiatul cel mare - Jeff - 
striga de obicei ceva încurajator de genul: „Hei, domnu' Free- 
mantle, faină azvârlire!“ 

Un cuplu cu maşină sport se mută în casa de la sud de 
Marele Roz, şi tulburătoarele acorduri de chitară ale lui Toby 
Keith începură să plutească spre mine în jurul orei de cocteil. 
Una peste alta, poate că aş fi preferat Slipknot. Cvartetul de 
tineri din Toledo avea o maşinuţă de golf cu care gonea de-a 
lungul şi de-a latul plajei atunci când nu jucau volei sau nu 
pleca în expediții de pescuit. 

Wireman era mai mult decât ocupat; era un derviş. Din 
fericire, avea sprijin. Într-o zi, Jack i-a dat o mână de ajutor să 
desfunde irigatoarele de peluză de la Câine Rău. O zi sau două 
mai târziu, l-am ajutat eu să împingă maşinuța de golf a 
vizitatorilor din Toledo, dintr-o dună în care se înțepenise - cei 
răspunzători de pocinog plecaseră după un bax de bere, şi 
fluxul amenința s-o ia. Şoldul şi piciorul meu încă erau 
convalescente, însă brațul rămas nu avea niciun bai. 

Şold şi picior betege sau nu, făceam Mari Plimbări pe Plajă. 
În unele zile - mai ales când ceața apărea după-amiaza târziu, 
mai întâi ascunzând vederii golful într-o amnezie rece şi apoi 
înghițind şi casele - luam analgezice din rezerva mea tot mai 
redusă. În cele mai multe zile, nu luam. Wireman a lâncezit 
rareori în scaunul lui de plajă bând ceai verde în acel 
februarie, dar Elizabeth Eastlake era mereu în salon, aproape 
întotdeauna ştia cine sunt şi de obicei avea un volum de poezie 
la îndemână. Nu erau mereu Poeziile bune selectate de Keillor, 


dar acelea îi plăceau cel mai mult. Şi mie îmi plăceau. Merwin 
şi Sexton şi Frost, mamă-mamă. 

Am citit mult pentru mine în februarie şi martie. Am citit 
mai mult decât în mulți ani laolaltă - nuvele, povestiri, trei 
cărți lungi de nonficțiune, despre cum ne-am vârât coada în 
dezastrul din Irak (răspunsul scurt părea să aibă W ca inițială 
mijlocie şi un sculament'*: în chip de vicepreşedinte). Dar în 
mare parte doar am pictat. În fiecare după-amiază şi seară 
pictam până când abia-mi mai puteam ridica brațul. Peisaje 
de plajă, peisaje marine, natură moartă şi apusuri, apusuri, 
apusuri. 

Însă fitilul acela a continuat să mocnească. Flacăra fusese 
micşorată, dar nu stinsă. Chestia cu Candy Brown n-a fost 
pasul următor, ci pasul evident următor. lar asta nu s-a 
întâmplat decât de Ziua Sfântului Valentin. O ironie oribilă, 
dacă te gândeşti bine. 

Oribilă. 


III 


ifsogir 188 către EFree19 

10:19 AM 

3 februarie 

Dragă tati, mi-a făcut mare plăcere să aflu că ai fost lăudat pentru tablourile 
tale! Ura! O Iar dacă îţi vor face o expoziţie, iau primul avion şi acolo voi fi în 
„rochița mea neagră“ (am una, fie că-ți vine să crezi sau nu). Tre' să stau 
cuminte pentru moment şi să învăţ pe rupte pentru că - uite un secret - sper să-i 
fac o surpriză lui Carson la venirea vacanței de primăvară, în aprilie. 
Hummingbirds vor fi în Tennessee şi Arkansas atunci (el zice că turneu' are un 
început de minune). Mă gândesc că, dacă mă descurc bine la examenele de la 
mijlocul semestrului, aş putea prinde turneul fie în Memphis, fie în Little Rock. 
Tu ce crezi? 

Ilse 


Presimţirile mele rele cu privire la Colibriul Baptist nu se 
stinseseră şi credeam că Ilse caută probleme cu lumânarea. 
Dar dacă făcea o greşeală în privința lui, poate că era mai bine 
să afle mai devreme decât mai târziu. Aşa că - sperând din 


suflet că eu nu făceam o greşeală - i-am răspuns prin e-mail 
că pare o idee interesantă, presupunând că n-o afectează la 
învăţătură. (Nu mă puteam convinge să-i spun verde-n față 
scumpei mele fiice că a petrece o săptămână în compania 
iubitului ei, chiar şi presupunând că zisul iubit este 
supravegheat de baptişti sadea, este o idee bună) l-am sugerat 
şi că ar fi o mişcare greşită să-şi împărtăşească planul cu 
mama ei. Asta stârni un răspuns prompt. 


ifsogir 188 către EFree19 

12:02 PM 

3 februarie 

Scumpul meu tătic: Crezi că mi-am pierdut complet MINŢILE??? 
Illy 


Nu, nu credeam asta... dar dacă-şi prindea tenorul 
executând o mişcare de be-bop la orizontală cu una dintre 
soprane, atunci când avea să ajungă la Little Rock, avea să fie 
o If-So-Girl foarte nefericită. Nu mă îndoiam deloc că în cazul 
acesta totul va ajunge la urechile mamei ei, logodna şi toate 
cele, şi că Pam va găsi multe de spus pe subiectul sănătății 
mele mentale. Îmi pusesem deja câteva întrebări pe tema asta 
şi-n linii mari hotărâsem să-mi acord credit. Când vine vorba 
de copiii tăi, te trezeşti din când în când că iei nişte decizii cam 
ciudate, sperând doar să iasă ceva bun într-un sfârşit - din 
decizii şi din copii. Rolul de părinte este cea mai mare dintre 
abilitățile omeneşti de disimulare. 

Apoi a fost rândul lui Sandy Smith, agenta imobiliară. Pe 
robotul meu telefonic, Elizabeth spusese că probabil sunt unul 
dintre cei care cred în artă de amorul artei, altfel Duma Key 
nu m-ar fi chemat. Ce voiam de la Sandy era confirmare 
faptului că singurul lucru care mă chemase fusese o broşură 
lucioasă, una care probabil fusese arătată potențialilor 
chiriaşi cu buzunare adânci de pe tot cuprinsul Statelor Unite. 
Poate din toată lumea. 

Răspunsul pe care l-am primit nu era cel sperat, dar aş 
minți dacă aş spune că am fost întru totul surprins. În 


definitiv, acela a fost anul memoriei mele defectuoase. Şi mai e 
şi dorința de a crede că lucrurile s-au petrecut într-un fel 
anume; când e vorba de trecut, cu toţii îndopăm gâscă. 


SmithRealty9505 către EFree19 

2:17 PM 

8 februarie 

Dragă Edgar: Mă bucur tare mult că-ți place acolo. Ca răspuns la întrebarea 
ta, proprietatea Salmon Point n-a fost singura broşură pe care ţi-am trimis-o, ci 
una dintre cele nouă conţinând detalii despre oportunități de închiriere în 
Florida şi Jamaica. Din câte îmi aduc aminte, Salmon Point a fost singura 
pentru care ai manifestat interes. De fapt, mi-amintesc că ai spus: „Nu te tocmi 
la preț, ia-o fără discuţii.“ Sper ca asta să te ajute. 

Sandy 


Am citit mesajul acela de două ori, apoi am murmurat: 

— Fă doar afacerea şi lasă afacerea să te facă pe tine, 
muchacha. 

Nici acum nu-mi puteam aminti celelalte broşuri, dar îmi 
aminteam de cea pentru Salmon Point. Dosarul în care venise 
fusese de un roz puternic. Un roz mare, aţi putea spune, iar 
cuvintele care mi-au atras atenția nu fuseseră Salmon Point, 
ci acelea de sub ele, aurii: 


REFUGIUL DUMNEAVOASTRĂ SECRET DE PE MALUL GOLFULUL 


Aşa că poate mă chemase. 
Poate că o făcuse, până la urmă. 


IV 


KamenDoc către EFree1l9 

1:46 PM 

10 februarie 

Edgar: Mult timp nu auzit la tine, cum i-a spus indianul surd fiului său 
risipitor (te rog să mă ierți; glumele proaste sunt singurele pe care le ştiu). Nu 
merge cu arta? În privinţa rezonanței magnetice, îți sugerez să suni la Centrul de 
Studii Neurologice de la Sarasota Memorial Hospital. Numărul este 941-555- 
5554. 

Kamen 


EFree19 către KamenDoc 

2:19 PM 

10 februarie 

Kamen: Mersi pentru trimitere. Centrul de Studii Neurologice sună al naibii 
de serios! Dar o să-mi fac programare cât de curând. 

Edgar 


KamenDoc către EFree19 

4:55 PM 

10 februarie 

Curând ar trebui să fie destul de curând. Atât timp cât nu ai crize. 
Kamen 


Accentuase „atât timp cât nu ai crize“ cu unul dintre 
comodele alea emoticoane, o față rotundă, râzătoare, cu gura 
plină de dinți. După ce-l văzusem pe Wireman luat de bâțâială 
în umbra banchetei din spate a furgonetei închiriate, cu ochii 
îndreptațţi în direcții diferite, mie unul nu-mi venea să râd. Dar 
ştiam că, fără lanţuri şi hăţuri, nu-l voi putea duce pe 
Wireman la control înainte de 15 martie, doar dacă nu-l apuca 
un acces de grand mal. Şi desigur, Wireman nu era problema 
lui Xander Kamen. Nici eu nu eram, strict vorbind, şi mă 
mişca faptul că încă se mai sinchisea de mine. Din impuls, am 
apăsat butonul de RĂSPUNS şi am scris: 


EFree19 către KamenDoc 

5:05 PM 

10 februarie 

Kamen: Fără crize. Sunt bine. Pictez de-mi sar fulgii. Am dus câteva lucrări la 
o galerie din Sarasota şi unul dintre proprietari a aruncat o privire peste ele. 
Cred c-o să-mi ofere şansa unei expoziţii. În cazul ăsta, şi dacă o să fiu de acord, 
vrei să vii? Mi-ar face plăcere să văd un chip cunoscut, din țara gheții şi a 
zăpezii. 

Edgar 


Voiam să închid computerul după asta şi să-mi pregătesc 
un sendviş, dar semnalul acustic de mesaj primit s-a auzit 
înainte s-o pot face. 


KamenDoc către EFree19 
5:09 PM 
10 februarie 


Zi-mi ziua şi voi fi acolo. 


Când am închis computerul, zâmbeam. Şi mi se umeziseră 
puțin ochii. 


V 


Peste o zi, m-am dus la Nokomis cu Wireman pentru a lua 
un sifon nou de chiuvetă pentru tipii de la 17 (maşină sport; 
muzică country de duzină) şi nişte gard de plastic pentru 
Câinii Răi. Wireman nu avea nevoie de ajutorul meu şi-n mod 
categoric nu avea nevoie să-i şontâcăiesc pe urme în Nokomis 
TruValue, dar era o zi nesuferit de ploioasă şi voiam să scap de 
pe insulă. Am luat prânzul la Ophelia's şi am discutat în 
contradictoriu despre rock-and-roll, lucru care a făcut plăcută 
escapada noastră. Când m-am întors, ledul de mesaje al 
robotului telefonic pâlpâia. Era Pam. „Sună-mă“, spusese şi 
închisese. 

Am sunat-o, dar mai întâi - asta-mi pare o confesiune, şi 
încă una laşă, pe deasupra - am intrat online, am navigat 
până la ediția curentă a Star Tribune din Minneapolis şi am 
dat clic pe DECESE. Am scanat numele la repezeală şi m-am 
asigurat că Thomas Riley nu se număra printre ele, ştiind că 
asta nu dovedea nimic; poate că-şi făcuse felul prea târziu 
pentru a prinde închiderea ediţiei. 

Uneori, ea dădea telefonul pe silențios şi moţăia după- 
amiaza, caz în care mi-ar fi răspuns robotul telefonic şi aş mai 
fi putut trage puţin de timp. Nu însă şi-n după-amiaza 
aceasta. Îmi răspunse Pam în persoană, cu glas moale, dar nu 
şi cald: 

— Alo. 

— Sunt eu, Pam. Te sun, aşa cum m-ai rugat. 

— Presupun că erai afară să te bronzezi, spuse ea. Aici 
ninge. Ninge şi e un frig de ţi se fac sloi vorbele-n gură. 

M-am relaxat puţin. Tom nu murise. Dacă Tom ar fi murit, 
Pam n-ar fi avut chef de comparații năstruşnice. 


— De fapt, e frig şi plouă şi aici, am spus. 

— Bun. Sper să faci bronşită. Tom Riley a ieşit valvârtej de 
aici în dimineața asta, făcându-mă cățea băgăcioasă şi 
aruncând o vază pe jos. Presupun c-ar trebui să fiu bucuroasă 
că n-a aruncat-o în mine. 

Începu să plângă. Îşi suflă nasul, apoi mă surprinse cu un 
râset. Era amarnic, dar şi surprinzător de vesel. 

— Când crezi c-o să ia sfârşit ciudata ta putere de a mă face 
să plâng? 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, Panda. 

— Şi gata cu asta. Dacă-mi mai spui aşa o dată, închid. 
Atunci poţi să-l suni pe Tom şi să-l întrebi pe el ce s-a 
întâmplat. Oricum, probabil că asta ar trebui să te pun să 
faci. Ca să te înveţi minte. 

Am dus mâna la cap şi am început să mă masez la tâmple: 
degetul mare la scobitura din partea stângă, arătătorul şi cel 
mijlociu la scobitura din dreapta. E uimitor că o singură 
mână poate cuprinde atâtea vise şi atâta durere. Fără a mai 
pomeni de capacitatea de a da naştere atâtor nerozii, banale şi 
sofisticate deopotrivă. 

— Spune-mi, Pam. Te rog. Te ascult fără să mă-nfurii. 

— Începe să-ţi treacă, aşa-i? Lasă-mă o secundă. 

Se auzi un pocnet când receptorul fu pus jos, probabil pe 
tejgheaua din bucătărie. Pentru un moment, am auzit 
zgomotul îndepărtat al televizorului, după care a încetat. 
Când reveni la aparat, spuse: 

— Aşa, acum îmi aud gândurile. 

Îşi mai trase o dată vârtos nasul. Când reîncepu să 
vorbească, era stăpână pe sine şi nu se simțea nici urmă de 
lacrimi în vocea ei. 

— Am rugat-o pe Myra să mă sune când se întorc acasă - 
Myra Devorkian, care locuieşte peste drum de ei. I-am spus că 
mă îngrijorează sănătatea lui mentală. Nu aveam motiv să fac 
un secret din asta, aşa-i? 

— Nu. 


— Şi, bum! Myra a spus că şi pe ea o îngrijorează asta - pe 
ea şi pe Ben. A spus că Tom bea prea mult, pentru început, şi 
că uneori se duce la birou nebărbierit. Deşi zicea că arăta 
destul de spilcuit când a plecat în excursie. Uimitor câte văd 
vecinii, chiar şi atunci când nu sunt prieteni apropiaţi. Ben şi 
Myra nu ştiu despre... noi, desigur, dar ştiu foarte bine că Tom 
a fost deprimat. Asta crezi tu, că nu ştiu, n-am spus. 

— În orice caz, scurtând povestea, l-am invitat la mine. 
Avea o privire când a intrat... privirea aia... de parcă se gândea 
că am poate de gând să... ştii tu... 

— Iei lucrurile de unde le-ai lăsat, am spus. 

— Povestesc eu sau tu? 

— Scuze. 

— Ei, ai dreptate. Sigur că ai dreptate. Am vrut să-l chem în 
bucătărie la cafea, dar mai departe de hol n-am ajuns. Voia să 
mă sărute. O spuse cu un soi de mândrie sfidătoare. L-am 
lăsat s-o facă... o dată... dar când a fost evident că voia mai 
mult, l-am împins în spate şi am spus că am ceva să-i zic. Ela 
replicat că ştie că e de rău după felul în care arătam, dar că 
nimic nu-l poate răni mai tare ca atunci când i-am spus că nu 
ne mai putem vedea. Aşa-s bărbaţii - şi se zice că noi suntem 
cele care ştim să aruncăm vina în spinarea altora. Am spus că 
doar pentru că nu ne mai putem întâlni ca un cuplu nu 
înseamnă că nu mai ţin la el. Apoi am spus că mai mulți 
oameni mi-au zis că se comportă ciudat - că nu e în apele lui - 
şi că am pus asta lângă faptul că nu-şi mai ia antidepresivele 
şi am început să mă îngrijorez. Am adăugat că cred că 
plănuieşte să se sinucidă. 

Se opri pentru un moment, apoi continuă. 

— Înainte să vină, n-am avut de gând s-o spun aşa, direct. 
Dar e ciudat - din minutul în care a călcat pragul, am fost 
aproape convinsă, iar când m-a sărutat am ştiut-o fără umbră 
de îndoială. Avea buzele reci. Şi uscate. Parcă aş fi sărutat un 
cadavru. 

— Cred şi eu, am spus şi am încercat să mă scarpin la 
braţul drept. 


— Faţa i s-a întins, şi spun asta la propriu. Toate liniile s- 
au netezit şi gura aproape i-a dispărut. M-a întrebat cine mi-a 
băgat ideea asta în cap. Şi apoi, înainte să apuc să-i răspund, 
a spus că-i o porcărie. Ăsta-i cuvântul lui, şi nu-i deloc un 
cuvânt specific lui Tom Riley. 

Avea dreptate în privința asta. Tom pe care-l ştiam din zilele 
de demult n-ar fi spus „porcărie“ nici picat cu ceară. 

— N-am vrut să-i dau nume - în mod sigur nu al tău, 
pentru că m-ar fi crezut nebună, şi nici al lui Illy, pentru că 
nu ştiam ce i-ar putea spune Tom dacă... 

— Ți-am zis, Illy n-a avut nici-o legătură cu... 

— Taci. Aproape am terminat. Am spus doar că oamenii 
ăştia care vorbeau despre cât de ciudat se comportă el nici nu 
ştiau de pastilele pe care le ia de la al doilea divorț încoace, şi 
că a renunțat să le ia în mai anul trecut. EI le zice pastile-de- 
prostie. Am spus că dacă crede că poate ascunde că nu-i e 
bine, se înşală. Apoi am adăugat că dacă-şi face ceva, o să le 
spun mamei şi fratelui lui că a fost sinucidere, şi asta le va 
rupe inima. Asta a fost ideea ta, Edgar, şi a funcționat. Sper 
că eşti mândru. În clipa aceea mi-a spart vaza şi m-a făcut 
cățea băgăcioasă, înţelegi? Era alb ca varul. Pun pariu... 
Înghiți. Am auzit pocnetul lichid din gâtul ei, în pofida 
distanței dintre noi. Pun pariu că avea plănuit totul, în 
detaliu, cum să se sinucidă. 

— Nu mă-ndoiesc de asta. Ce crezi c-o să facă acum? 

— Nu ştiu. Chiar nu ştiu. 

— Poate că ar trebui să-l sun. 

— Poate că ar trebui să nu. Poate că aflarea faptului că am 
discutat îi va da brânciul final. Fără nici-o urmă de răutate 
adăugă: Atunci tu o să-ncepi să nu mai ai somn. 

Era o posibilitate la care nu mă gândisem, dar atinsese o 
coardă sensibilă. Tom şi Wireman se asemănau într-o privinţă: 
amândoi aveau nevoie de ajutor şi eu nu-i puteam forța să-l 
primească. Un vechi bon mot îmi veni în gând, poate legat de 
situația actuală, poate nu: poţi îndrepta paşii unei curve spre 


cultură, dar n-o poţi face să gândească. Poate că Wireman mă 
va lămuri cine o spusese. Şi când. 

— Deci, de unde ştiai că vrea să se sinucidă? întrebă ea. 
Vreau să ştiu şi, Dumnezeu mi-e martor, o să-mi spui înainte 
să închid. Mi-am jucat rolul, iar acum tu o să-mi spui. 

Iat-o pe tapet, întrebarea pe care n-o pusese înainte; fusese 
prea concentrată pe modul în care aflasem de ea şi Tom. Ei, 
bine, Wireman nu era singurul pasionat de zicători; şi tata 
ştiuse câteva. Una era: Când o minciună nu e de-ajuns, 
adevărul va trebui să-i ia locul. 

— De când cu accidentul, am început să pictez, am spus. 
Ştii asta. 

— Şi? 

I-am spus de schița pe care o făcusem şi în care apăreau ea, 
Max din Palm Desert şi Tom Riley. De unele căutări 
internautice pe care le  întreprinsesem în lumea 
fenomenologică a membrelor-fantomă. Şi că-l văzusem pe Tom 
Riley stând în capul scărilor ce urcau spre ceea ce 
presupuneam că acum este studioul meu, gol-puşcă, fără un 
ochi şi cu găvanul plin de sânge închegat. 

Când am încheiat, a urmat o tăcere lungă. N-am întrerupt- 
o. Într-un târziu, ea spuse pe o nouă şi precaută voce: 

— Chiar crezi asta, Edgar - orice din asta? 

— Wireman, tipul de mai jos de pe plajă... M-am oprit, 
înfuriat împotriva voinței mele. Şi nu pentru că-mi lipseau 
cuvintele. Sau nu tocmai. Chiar aveam de gând să-i spun că 
tipul de mai jos de pe plajă era, uneori, telepat, aşa că elmă 
credea? 

— Ce-i cu tipul de mai jos de pe plajă, Edgar? 

Vocea ei era calmă şi blândă. Am recunoscut-o din prima 
lună, sau cam aşa, de după accidentul meu. Era vocea ei de 
„Edgar o ia pe arătură“. 

— Nimic, am spus. Nu are importanţă. 

— Trebuie să-l suni pe doctorul Kamen şi să-i vorbeşti de 
ideea asta nouă a ta, spuse ea. Ideea asta, cum că eşti 
medium. Nu-i scrie un e-mail, ci sună-l. Te rog! 


— Bine, Pam. 

Mă simțeam foarte obosit. Ca să nu mai spun frustrat şi 
scos din pepeni. 

— Bine ce? 

— Bine, te aud. Te recepționez clar. Înţeleg perfect ce spui. 
Nici să nu te gândeşti la asta. N-am vrut decât să salvez viața 
lui Tom Riley. 

La asta, ea nu avu niciun răspuns. Şi nici-o explicaţie 
rațională la ceea ce ştiusem despre Tom. Prin urmare, aşa am 
lăsat-o. Închizând telefonul, gândul pe care l-am avut a fost: 
Nici-o faptă bună nu rămâne nepedepsită. 

Poate că acesta a fost şi gândul ei. 


VI 


Mă simțeam furios şi pierdut. Vremea umedă şi posomorâtă 
nu era de ajutor. Am încercat să pictez şi n-am putut. Am 
coborât la parter, am luat un maculator şi m-am trezit că fac 
doar mâzgăleli din acelea de care făceam în cealaltă viață în 
timp ce vorbeam la telefon: muțunachi cu urechi lungi. 
Tocmai voiam să arunc maculatorul în lături, când sună 
telefonul. Era Wireman. 

— Vii după-masa asta? întrebă el. 

— Sigur, am răspuns. 

— Mă gândeam că poate, cu ploaia asta... 

— Am de gând să vin cu maşina. Aici oricum frec menta. 

— Bun. Numai să nu te aştepţi la Ora de Poezie. Stăpâna e- 
n ceaţă. 

— Rău? 

— La fel de rău ca oricând. Deconectată. În derivă. Confuză. 

Inspiră adânc, după care expiră. Parcă aş fi ascultat o pală 
de vânt suflând prin telefon. 

— Ascultă, Edgar, nu-mi place că-ţi cer asta, dar aş putea 
s-o las în grija ta o vreme? Patruzeci şi cinci de minute, cel 
mult. Baumgartenii au avut probleme cu sauna - încălzitorul 


ăla afurisit e de vină - şi tipu' care vine s-o repare trebuie să- 
mi arate un comutator sau ceva. Şi să-i semnez fişa de lucru, 
desigur. 

— Nici-o problemă. 

— Eşti un prinț. Te-aş săruta, de n-ai avea buzele alea 
râioase. 

— Îţi mulțumesc din adâncul fundului meu, Wireman. 

— Mda, toată lumea mă iubeşte, ăsta-i blestemul meu. 

— M-a sunat Pam. A vorbit cu prietenul meu, Tom Riley. 

Ținând cont de ce făcuseră ei doi împreună, mi se părea 
ciudat să-i spun lui Tom prieten, dar ce naiba! 

— Cred că i-a dezumflat planul de sinucidere. 

— Asta-i bine. Şi atunci ce-i cu apăsarea asta din vocea ta? 

— A vrut să afle de unde am ştiut. 

— Nu de unde ai ştiut că se dă-n bărci cu tipu' ăsta, ci... 

— Cum i-am diagnosticat depresia sinucigaşă de la două 
mii cinci sute de kilometri. 

— A! Şi tu ce ai spus? 

— Nebeneficiind de prezența unui avocat bun, am spus 
adevărul. 

— Şi ea te-a crezut un poco loco. 

— Nu, Wireman, m-a crezut muy loco. 

— Are vreo importanţă? 

— Nu. Dar o să-i stea gândul la asta - crede-mă când spun 
că Pam e demnă de echipa olimpică de clocit-gânduri a SUA - 
şi mă tem că fapta mea bună ar putea exploda în fața fiicei 
mele. 

— Presupunând că soția ta caută pe cineva pe care să dea 
vina. 

— E o presupunere îndreptăţită. O cunosc. 

— Asta ar fi rău. 

— Ar zdruncina lumea lui Ilse mai mult decât merită ea. 
Tom a fost ca un unchi pentru ea şi Melinda de când se ştiu 
ele. 

— Atunci, trebuie să-ți convingi soția că într-adevăr ai 
văzut ce ai văzut şi că fiica ta n-a avut nici-o legătură. 


— Şi cum să fac asta? 

— Ce-ar fi să-i spui ceva despre ea, ce ar fi imposibil să ştii? 

— Wireman, eşti nebun! Nu pot pur şi simplu să fac aşa 
ceva să se întâmple! 

— De unde ştii? Trebuie să închid, amigo - după cum se 
aude, prânzul domnişoarei Eastlake tocmai a ajuns pe jos. Ne 
vedem mai târziu? 

— Mda, am spus. Tocmai voiam să adaug „rămas-bun“, dar 
el închisese deja. Am închis şi eu, întrebându-mă unde 
pusesem mănuşile de grădinărit ale lui Pam, cele pe care scria 
JOS MÂINILE. Poate că dacă le aveam, ideea lui Wireman s-ar 
dovedi totuşi a nu fi atât de nebunească. 

Le-am căutat în toată casa şi n-am găsit nimic. Poate că le 
aruncasem după ce făcusem tabloul Prieteni cu folos, dar nu- 
mi aminteam s-o fi făcut. Nici acum nu-mi amintesc. Ştiu 
doar că nu le-am mai văzut niciodată. 


VII 


În acea după-amiază, camera pe care Wireman şi Elizabeth 
o numeau Salonul Porțelanurilor era plină de o lumină de 
iarnă tristă şi subtropicală, ploaia era mai grea acum, 
ropotind în pereţi şi geamuri în valuri, şi un vânt se iscase, 
şuierând printre palmierii din jurul El Palacio şi aruncând 
umbre zburătoare peste ziduri. Pentru întâia oară de când 
veneam acolo, nu vedeam nici-o logică în aranjamentul 
figurinelor de porțelan de pe masa cea lungă; nu exista niciun 
tableaux, ci doar un amestec indigest de oameni, animale şi 
clădiri. Un unicorn şi unul dintre tipii căniți pe față zăceau 
unul lângă celălalt lângă şcoala răsturnată. Dacă tabloul de 
azi avea o poveste, aceasta era povestea unui film catastrofic. 
Alături de conacul în stil Tara stătea o cutie de biscuiţi Sweet 
Owen. Wireman îmi explicase paşii pe care-i aveam de urmat 
dacă Elizabeth striga. 


Doamna era în scaunul ei cu rotile, lăsată puţin pe o parte, 
uitându-se în gol la dezordinea de pe masa de joacă, de obicei 
foarte atent îngrijită. Purta o rochie albastră ce se asorta cu 
enormii tenişi albaştri Chuck Taylor din picioare. Poziţia sa 
tolănită transformase gulerul cu tăietură largă al rochiei într- 
o căscătură strâmbă, ce scotea la iveală o bretea albicioasă de 
sutien. M-am trezit întrebându-mă cine o îmbrăcase în 
dimineaţa aceea, ea sau Wireman. 

Vorbi raţional la început, spunându-mi pe nume corect şi 
întrebându-mă de sănătate. li spuse „rămas-bun“ lui 
Wireman când plecă spre Baumgarteni şi-i ceru respectuos să 
ia cu el o pălărie şi umbrela. Toate astea erau de bine. Dar 
când i-am adus gustarea din bucătărie cincisprezece minute 
mai târziu, avusese loc o schimbare. Se uita în colț şi o 
auzeam cum murmură: 

— Du-te înapoi, du-te înapoi, Tessie, locul tău nu-i aici. Şi 
fă-l pe băiatul ăla mare să plece. 

Tessie. Ştiam numele ăsta. Am folosit tehnica mea de 
gândire prin derivație, căutând asocieri, şi am găsit una: un 
titlu de ziar care spunea AU DISPĂRUT. Tessie fusese una 
dintre surorile gemene ale lui Elizabeth. Wireman îmi spusese 
asta. L-am auzit: Se presupune că s-au înecat, şi un fior ca un 
cuțit mi se insinua între coaste. 

— Adu-mi aia, spuse ea, arătând spre cutia de biscuiţi, şi i- 
am adus-o. Din buzunar scoase o figurină înfăşurată într-o 
batistă. Îndepărtă capacul de pe cutie, îmi aruncă o privire în 
care se amestecau viclenia şi confuzia într-un fel greu de 
suportat, apoi aruncă figurina înăuntru. Scoase un boc! 
moale, cavernos. Dibui să aşeze capacul la loc, împingându-mi 
mâna în lături când am încercat s-o ajut. Apoi mi-o dădu. 

— Ştii ce să faci cu asta? întrebă. Ţi-a spus... ţi-a spus... 

Vedeam clar că se străduieşte. Cuvântul era acolo, dar nu 
se lăsa atins. Îşi râdea de ea. I-l puteam oferi eu, dar îmi 
aminteam ce tare mă enerva pe mine când oamenii făceau 
asta, şi am aşteptat. 

— Ţi-a spus lui ce să faci cu ea? 


— Da. 

— Atunci, ce mai aştepţi? Du-o pe târfă. 

Am dus cutia pe o parte a terenului de tenis, către micul 
iaz. Peştii săreau la suprafață, mult mai fericiți de ploaie decât 
mine. Lângă bancă era un morman mic de pietre, exact cum 
spusese Wireman. Am aruncat una în apă („Ai putea crede că 
nu aude asta, dar are urechi foarte bune“, îmi spusese 
Wireman), având grijă să nu plesnesc vreun crap. Apoi am dus 
cutia, cu figurina încă înăuntru, înapoi în casă. Dar nu în 
Salonul Porţelanurilor. M-am dus în bucătărie, am luat 
capacul şi am scos figurina împachetată. Asta nu făcea parte 
din setul de instrucţiuni în caz de urgenţă al lui Wireman, 
însă eram curios. 

Era o femeie de porțelan, dar faţa îi fusese ciobită. În locul ei 
nu mai era decât un gol zimţat. 

— Cine-i acolo? urlă Elizabeth, făcându-mă să tresar. 
Aproape c-am scăpat chestia aia mică şi înfricoşătoare pe jos, 
unde-n mod sigur s-ar fi făcut țăndări pe gresie. 

— Doar eu, Elizabeth, am strigat înapoi, aşezând figurina 
pe tejghea. 

— Edmund? Sau Edgar, sau cum te-o fi chemând? 

— Aşa-l. 

M-am înapoiat în salon. 

— Ai rezolvat trebuşoara aia pentru mine? 

— Da, doamnă, fără-ndoială că da. 

— Mi-am luat deja gustărica? 

— Da. 

— Bine, atunci. Suspină. 

— Mai vrei ceva? Sunt sigur că aş putea... 

— Nu, mersi, dragă. Sunt sigură că trenul o să ajungă-n 
curând, şi ştii că nu-mi place să călătoresc cu stomacul plin. 
Nimeresc întotdeauna pe o banchetă din aia cu spatele la 
direcția de mers şi, cu mâncarea în stomac, o să mi se facă în 
mod sigur rău. Mi-ai văzut cumva cutia, cutia mea Sweet 
Owen? 

— Mi se pare că era în bucătărie. S-o aduc? 


— Nu într-o zi aşa de ploioasă, spuse ea. Mă gândeam să te 
rog s-o arunci în iaz, iazul ar ajunge, dar m-am răzgândit. Mi 
se pare nenecesar într-o zi atât de umedă. Caracteristica 
milosteniei nu e încordarea, să ştii. Cade asemenea blândei 
ploi. 

— Din ceruri, am spus. 

— Mda, mda. 

Fâlfâi din mână ca şi când asta n-ar avea nici-o importanţă. 

— De ce nu-ți aranjezi porțelanurile, Elizabeth? Sunt toate 
alandala astăzi. 

Aruncă o privire la masă, apoi se uită la geam când o 
excepțional de puternică pală de vând azvârli ploaia în el. 

— Futu-i, spuse ea. Sunt atât de confuză, futu-i. Şi apoi, cu 
un dispreț pe care n-aş fi bănuit că-l are în ea: Toţi au murit şi 
m-au abandonat aici. 

Eram ultima persoană care să simtă repulsie față de 
căderea ei în vulgaritate; o înțelegeam mult prea bine. 
Caracteristica milosteniei poate că nu e încordarea, există 
milioane de oameni care trăiesc şi mor după ideea asta, dar... 
astfel de lucruri ne aşteaptă. Da. 

Spusse: 

— Nu trebuia să-şi ia lucrul ăla, dar el nu ştia. 

— Ce lucru? 

— Ce lucru, fu ea de acord şi încuviință din cap. Vreau 
trenul. Vreau să ies de aici înainte să vină băiatul cel mare. 

După asta, ne-am cufundat amândoi în tăcere. Elizabeth 
închise ochii şi păru să moțăie în scaunul cu rotile. 

Căutând ceva de făcut, m-am ridicat din scaun - care şi-ar 
fi găsit locul într-un club de gentlemeni - şi m-am apropiat de 
masă. Am ridicat o fată şi un băiat de porțelan, i-am studiat, 
apoi i-am pus deoparte. M-am scărpinat absent la braţul 
inexistent, scrutând amalgamul fără sens. Pe bucata aceea de 
stejar lustruit probabil că se aflau cel puţin o sută de figurine. 
Poate două sute. Printre ele era o femeie de porțelan îmbrăcată 
cu o pelerină de modă veche - pelerină de lăptăreasă, mi-am 
spus - dar nici pe ea n-o voiam. Nu era pelerina potrivită şi, pe 


deasupra, femeia era prea tânără. Am găsit alta, cu păr lung 
vopsit, şi era mai bună. Părul acela era puţin prea lung şi 
puţin prea închis la culoare, dar... 

Ba nu era, căci Pam fusese la salonul de frumusețe, 
cunoscut uneori sub numele de Fântâna Tinereţii pentru 
Criza de la Mijlocul Vieţii. 

Am ţinut în mână figurina de porțelan, dorindu-mi să am o 
casă în care s-o pun şi o carte pe care să i-o dau s-o citească. 

Am încercat s-o trec în mâna dreaptă - lucru absolut 
normal, căci brațul meu drept era acolo, îl simțeam - şi 
figurina căzu pe masă cu un zgomot cristalin. Nu s-a spart, 
dar Elizabeth a deschis ochii. 

— Dick! Ăsta a fost trenul? A şuierat? A strigat? 

— Nu încă, am spus. De ce nu tragi un pui de somn? 

— O, o s-o găseşti pe palierul de la primul etaj, zise ea de 
parcă aş fi întrebat-o altceva, şi închise ochii la loc. Cheamă- 
mă când vine trenul. M-am săturat până peste cap de gara 
asta. Şi fii atent la băiatul cel mare, limbi-în-pizdă ăla ar 
putea fi oriunde. 

— O să fiu, am spus. 

Braţul drept mă furnica oribil de tare. Am dus mâna în 
buzunarul de la spate, sperând că am maculatorul acolo. Nu-l 
aveam. Îl lăsasem pe tejgheaua din bucătăria Marelui Roz. 
Dar asta mă duse cu gândul la bucătăria Palacio-ului. Pe 
tejghea, acolo unde lăsasem cutia, era un carnețel pentru 
notat mesaje. Am mers grăbit înapoi, l-am înşfăcat, l-am prins 
între dinţi, apoi aproape că am fugit în Salonul Porţelanurilor, 
scoțând deja pixul Uniball din buzunarul de la piept. M-am 
aşezat în scaunul meu cu spetează lată şi am început să 
schițez cu rapiditate păpuşa de porțelan, în vreme ce ploaia 
biciuia geamurile şi Elizabeth stătea tolănită în scaunul ei cu 
rotile, de cealaltă parte a mesei față de mine, moţăind cu gura 
întredeschisă. Umbrele suflate de vânt ale palmierilor zburau 
peste pereţi ca nişte lilieci. 

N-a durat mult, şi mi-am dat seama de ceva în timp ce 
lucram: făceam furnicătura să se scurgă prin vârful pixului, o 


filtram pe pagină. Femeia din desenul meu era figurina de 
porțelan, dar era şi Pam. Femeia era Pam, dar era şi figurina 
de porțelan. Părul ei era mai lung decât când o văzusem 
ultima dată, şi revărsat pe umeri. Şedea într-un 

(într-un TĂCIUN, într-un SCUM) 

scaun. Ce scaun? Un balansoar. Când plecasem din casa 
noastră, nu exista o asemenea piesă de mobilier, însă acum 
exista. Ceva era pe masă lângă ea. N-am ştiut ce este la 
început, însă ieşi de sub vârful pixului şi deveni o cutie pe 
capacul căreia scria ceva. Sweet Owen? Scria oare Sweet 
Owen? Nu, scria GRANDMA'S. Pixul meu aşeză ceva pe masă, 
lângă cutie. O prăjitură de ovăz. Preferata lui Pam. Uitându- 
mă la ea, pixul desenă cartea din mâna ei. Nu-i puteam citi 
titlul, deoarece nu-mi permitea unghiul. Deja, pixul meu 
adăuga linii între geam şi picioarele ei. Spusese că ninge, dar 
acum ninsoarea trecuse. Liniile se voiau a fi raze de soare. 

Am crezut că desenul este gata, dar, aparent, mai erau 
două lucruri. Pixul meu se mută pe partea stângă a hârtiei şi 
adăugă televizorul, iute cât ai clipi din ochi. Un televizor nou, 
cu ecran plat, ca al lui Elizabeth. Şi sub el... 

Pixul îşi termină treaba şi căzu din mână. Furnicătura 
trecuse. Degetele mele erau înțepenite. De cealaltă parte a 
mesei lungi, moțăiala lui Elizabeth se aprofundase, devenind 
un somn în bună regulă. Odinioară probabil că fusese tânără 
şi frumoasă. Odinioară probabil că fusese fata din visul cine 
ştie cărui flăcău. Acum sforăia cu gura aproape ştirbă 
îndreptată spre tavan. Dacă există un Dumnezeu, cred că El 
ar trebui să se străduiască puțin mai mult. 


VIII 


Văzusem câte un telefon în bibliotecă şi în bucătărie, dar 
biblioteca era mai aproape de Salonul Porţelanurilor. M-am 
gândit că nici Wireman, nici Elizabeth nu se vor supăra 
pentru un telefon la lungă distanţă în Minnesota. Am ridicat 


receptorul, apoi m-am oprit cu el strâns la piept. Pe un perete, 
alături de armura aceea luminată de o sumedenie de spoturi 
din tavan, se afla o vitrină cu arme antice: o flintă cu ţeava 
lungă ce părea să-şi aibă originile în preajma Revoluţiei 
Americane, un pistol cu fitil, un pistolet care şi-ar fi găsit locul 
în bocancul unui cartofor de pe un vas de croazieră, o 
carabină Winchester. Deasupra carabinei se afla năzdrăvănia 
pe care Elizabeth o ținea în poală în ziua în care eu şi ]lse o 
văzuserăm. De o parte şi de cealaltă, formând un V întors, 
erau patru tije. Nu le puteai spune săgeți; erau prea scurte. 
Harponişoare părea a fi termenul potrivit. Vârfurile lor erau 
strălucitoare şi păreau foarte ascuţite. 

Mi-am spus: Cu o chestie din asta ai putea face mari 
stricăciuni. Apoi: Tata era înotător subacvatic. 

Mi-am scos vorbele astea din minte şi am sunat în locul 
care obişnuise să-mi fie casă. 


LX 


— Bună, Pam, eu sunt. 

— Nu mai vreau să vorbesc cu tine, Edgar. Am terminat ce 
am avut de spus. 

— Nu chiar. Dar n-o să te rețin mult. Trebuie să îngrijesc o 
doamnă bătrână. Acum doarme, dar nu-mi place s-o las mult. 

Pam, curioasă fără voia sa: 

— Ce doamnă bătrână? 

— O cheamă Elizabeth Eastlake. Are în jur de optzeci şi 
cinci de ani şi un început bun de Alzheimer. Îngrijitorul ei de 
drept se îngrijeşte acum de o problemă electrică la sauna 
cuiva, iar eu îl ajut ținându-i locul. 

— Şi voiai o steluță de aur pe care s-o lipeşti pe pagina 
Ajută-i pe Alţii a caietului tău de lucru? 

— Nu, am sunat ca să te conving că nu-s nebun. 

Adusesem desenul cu mine. Acum am strâns receptorul 
între umăr şi ureche, ca să-l pot ridica. 


— De ce-ţi pasă? 

— Pentru că tu eşti convinsă că toată tărăşenia asta a 
pornit de la Ilse, şi nu e aşa. 

— Dumnezeule, eşti incredibil! Dacă ar suna din Santa Fe şi 
ar spune că şi-a rupt un şiret, ai lua avionul într-acolo ca să-i 
cumperi unul nou! 

— Nu-mi place nici că te gândeşti că eu sunt aici şi-mi pierd 
mințile, când nu e aşa. Prin urmare... mă asculți? 

Doar tăcere la celălalt capăt al firului, dar tăcerea era un 
semn destul de bun. Mă asculta. 

— Ai ieşit de sub duş de zece sau poate cincisprezece 
minute. Spun asta pentru că părul îți cade pe spatele rochiei 
de casă. Presupun că nici acum nu-ți place uscătorul electric. 

— Cum... 

— Nu ştiu cum. Şedeai într-un şezlong când am sunat. 
Probabil că l-ai cumpărat după divorț. Citeai o carte şi mâncai 
o prăjitură. O prăjitură cu ovăz Grandma's. A ieşit soarele 
acum şi intră pe geam. Ai un televizor nou, din acela cu ecran 
plat. 

Am făcut pauză. 

— Şi o pisică. Ai o pisică. Doarme sub televizor. 

O tăcere mormântală din partea ei. De partea mea, vântul 
sufla şi ploaia lovea geamurile. Eram pe cale s-o întreb dacă 
mai e acolo, când vorbi din nou, cu o voce fadă, care nu i se 
potrivea deloc. Crezusem că terminase să mă înțepe în inimă, 
dar greşisem. 

— Nu mă mai spiona. Dacă m-ai iubit vreodată... nu mă 
mai spiona. 

— Atunci, nu mai da vina pe mine, am spus pe o voce aspră 
şi suficient de sigură. Brusc, mi-am amintit-o pe lIlse 
pregătindu-se să se întoarcă la Brown, Ilse stând în puternicul 
soare tropical în fața terminalului Delta, uitându-se în sus la 
mine şi spunând: Meriţi să-ți revii. Uneori mă întreb dacă tu 
chiar crezi în asta. Ceea ce mi s-a întâmplat nu e vina mea. 
Accidentul n-a fost din vina mea şi nici asta nu este. N-am 
cerut-o eu. 


Ea strigă: 

— Și crezi că am cerut-o eu? 

Am închis ochii, rugându-mă din răsputeri să mă oprească 
ceva, orice, să răspund furiei cu furie. 

— Nu, sigur că nu. 

— Atunci, lasă-mă în pace! Nu mă mai suna! Nu mă mai 
SPERIA! 

Închise. Am rămas cu receptorul la ureche. A fost tăcere, 
apoi un clic puternic. A urmat distinctivul murmur modulat 
al Duma Key-ului. Astăzi suna cam subacvatic. Poate din 
cauza ploii. Am pus receptorul în furcă şi am rămas cu ochii 
îndreptaţi spre armură. 

— Cred că discuţia a decurs foarte bine, sir Lancelot. 

Niciun răspuns, şi exact asta meritam. 


X 


Am traversat holul principal, cel mărginit de plante, către 
intrarea în Salonul Porțelanurilor, uitându-mă înăuntru la 
Elizabeth, şi am văzut că dormea în aceeaşi poziție, cu capul 
pe o parte. Sforăiturile ei, care înainte mi se păruseră jalnice 
în bătrânicioşenia lor goală, erau acum liniştitoare; altfel, ar fi 
fost prea uşor să mi-o imaginez şezând acolo moartă, cu gâtul 
rupt. M-am întrebat dacă n-ar trebui s-o trezesc şi am hotărât 
s-o las să doarmă. Apoi m-am uitat la dreapta, către scările 
late, şi m-am gândit la ce spusese ea: O, o s-o găseşti pe 
palierul de la primul etaj. 

Ce să găsesc? 

Probabil că nu fusese decât o vorbă-n vânt, însă nu aveam 
nimic mai bun de făcut, aşa că m-am dus de-a lungul holului 
ce ar fi fost un pasaj într-o casă umilă - ploaia lovea în 
tavanul de sticlă - şi apoi am urcat scările late. M-am oprit la 
cinci trepte de palier, uitându-mă atent, apoi le-am urcat şi pe 
acestea. Era ceva, totuşi: o uriaşă fotografie alb-negru într-o 
ramă subțire, aurită. L-am întrebat pe Wireman mai târziu 


cum putuse o poză alb-negru din anii douăzeci să fie mărită 
atât de mult - trebuia să aibă cel puţin un metru jumătate pe 
unu douăzeci - fără a-şi pierde din claritate. Spuse că probabil 
fusese făcută cu un Hasselblad, cel mai bun aparat foto non- 
digital fabricat vreodată. 

În fotografie apăreau opt oameni stând pe nisipul alb, cu 
Golful Mexic în spate. Bărbatul era înalt şi chipeş şi părea să 
aibă în jur de patruzeci şi cinci de ani. Purta un costum de 
baie negru, ce consta dintr-o cămaşă cu cleme şi pantaloni 
scurți care semănau cu chiloţii aceia strâmți pe care-i poartă 
astăzi jucătorii de baschet. Aliniate de o parte şi de cealaltă a 
lui, stăteau cinci fete, cea mai mare o adolescentă coaptă, cele 
mai tinere, două blonduţe identice care mă duseră cu gândul 
la Gemenii Bobbsey din primele mele încercări de lectură. 
Gemenele purtau costume de baie la fel, cu fustițe plisate, şi 
se ţineau de mână. În mâinile libere strângeau păpuşi 
Raggedy Ann cu picioruşe flasce, încinse cu şorțuleţe care îmi 
amintiră de Reba... iar părul câlțos şi întunecat la culoare de 
deasupra fețelor cu zâmbete goale ale păpuşilor gemene era în 
mod sigur ROŞU. În scobitura unui braț, bărbatul - John 
Eastlake, nu aveam nici-o îndoială - o ţinea pe a şasea fetiță, 
bebeluşul care avea să devină cu timpul hoaşca sforăitoare de 
la parterul acestei case. În spatele lor stătea o negresă tânără, 
cam de douăzeci şi doi de ani, cu părul prins într-o năframă. 
ŢȚinea un coşuleț de picnic şi, judecând după cât de încordaţi 
erau muşchii firavi ai braţelor ei, acesta era greu. La un 
antebraţ îi atârnau trei brățări argintii. 

Elizabeth surâdea şi întindea mânuțele durdulii spre cel 
care făcea acest portret de familie. Nimeni altcineva nu mai 
surâdea, deşi poate că se vedea fantoma unui surâs la 
colțurile gurii bărbatului; avea mustață şi de asta era greu să- 
ți dai seama. Bona tânără şi neagră era categoric încruntată. 

În mâna cu care nu ţinea bebeluşul, John Eastlake avea 
două lucruri. Unul era o mască de înotător subacvatic. 
Celălalt era pistolul cu harpon pe care îl văzusem pe peretele 
din bibliotecă alături de celelalte arme. Întrebarea, mi se 


părea, era dacă o Elizabeth rațională ieşise sau nu din acea 
pâclă mentală pentru suficient timp ca să mă trimită aici sus. 
Înainte să pot cugeta la asta, la parter se deschise uşa 
principală. 
— M-am întors! strigă Wireman. Misiune îndeplinită! Acum, 
cine vrea ceva de băut? 


Cum se face un desen (V) 


Nu te teme să experimentezi; află-ți muza şi lasă-te condus 
de ea. Pe măsură ce talentul ei deveni mai puternic, muza lui 
Elizabeth deveni Noveen, minunata păpuşă vorbitoare. Sau aşa 
credea ea. lar când îşi descoperi greşeala - când vocea lui 
Noveen se schimbă - era prea târziu. Dar la început trebuie să 
fi fost minunat. Aşa e întotdeauna când îți găseşti muza. 

Tortul, de pildă. 

Fă-l să ajungă pe podea, spuse Noveen. Fă-l să ajungă pe 
podea, Libbit! 

Şi pentru că ea poate, o face. Desenează tortul lui Nan Melda 
pe podea. Împrăştiat pe podea! Ha! Şi pe Nan Melda stând 
deasupra lui, cu mâinile în şolduri, dezgustată. 

Şi a fost Elizabeth ruşinată când s-a întâmplat de- 
adevăratelea? Ruşinată şi puţin speriată? Cred că da. 

Ştiu că a fost. Pentru copii, răutățile sunt de obicei hazlii 
doar atunci când sunt imaginare. 

Totuşi, erau şi alte jocuri. Alte experimente. Până când, în 
cele din urmă, în '27... 

În Florida, toate uraganele din afara sezonului se numesc 
Alice. E un soi de glumă. Însă cel care a venit în trombă 
dinspre golf în luna martie a acelui an ar fi trebui să se cheme 
Uraganul Elizabeth. 

Păpuşa îi şoptea cu o voce care trebuie să fi sunat ca vântul 
printre palmieri noaptea. Sau ca valul în reflux răscolind 
scoicile de sub Marele Roz. Şoptea în timp ce micuța Libbit 
întârzia pe veranda somnului. Îi spunea ce distractiv ar fi să 
deseneze o mare furtună. Şi mai mult. 


Noveen spune: Există lucruri secrete. Comori îngropate pe 
care o mare furtună le va scoate la lumină. Lucruri pe care lui 
tati i-ar plăcea să le găsească şi să le privească. 

Şi asta a pus punctul pe i. Lui Elizabeth îi surâdea doar 
puțin ideea de a desena o furtună, dar să-i facă lui tati pe 
plac? Ideea asta era irezistibilă. 

Pentru că tati era mânios anul acela. Furios pe Adie, care nu 
voia să se întoarcă la şcoală nici după turneul ei european. Pe 
Adie n-o interesa să întâlnească oameni potriviți sau să 
participe la potrivite baluri ale bobocilor. Ea era nebună după 
Emery al ei... care nu era deloc Genul Potrivit, după cum vedea 
tati lucrurile. 

Tati spune: Nu-i de-al nostru, e un fățarnic purtător de 
guler de celuloid, şi Adie spune: E de-al meu, indiferent ce fel 
de guler poartă, şi tati e furios. 

Au fost certuri grele. Tati furios pe Adie şi viceversa. Hannah 
şi Maria furioase pe Adie pentru că are un iubit frumos care era 
deopotrivă Mai Mare şi Sub Nivelul Ei. Gemenele speriate de 
toată furia asta. Libbit speriată şi ea. Nan Melda declara iar şi 
iar că dacă n-ar fi fost Tessie şi Lo-Lo, s-ar fi întors de mult la 
oamenii ei din Jacksonville. 

Elizabeth desenă lucrurile astea, aşa că le-am văzut. 

Oala a dat până la urmă în foc. Adie şi Nepotrivitul ei Tânăr 
au fugit în Atlanta, unde lui Emery i se promisese o slujbă la 
biroul unui rival. Tati era în culmea furiei. Marile Răutăţi, 
întoarse acasă de la Şcoala Braden pentru week-end, îl auziră 
la telefon în biroul lui, spunând cuiva că-l va aduce pe Emery 
Paulson înapoi şi că-l va biciui până ce nu va mai rămâne în el 
decât un strop de viață. Că-i va biciui pe amândoi! 

Apoi spune: Nu, pentru Dumnezeu. Lasă să fie aşa cum 
este. Singură şi-a aşternut patul; las-o să doarmă în el. 

După asta a venit furtuna. Furtuna Alice. 

Libbit a simţit-o apropiindu-se. A simţit vântul începând să 
se întețească şi să sujle din tuşe simple de cărbune negru ca 
moartea. Dimensiunea furtunii reale, atunci când veni - ploaia 
năprasnică, urletul ca de tren mărfar al vyeliei -, o sperie 
teribil, de parcă ar fi fluierat după un câine şi ar fi venit un lup. 


Dar atunci vântul se opri şi soarele ieşi şi toți fură bine. Mai 
mult decât bine, pentru că în urma lui Alice, Adie şi Nepotrivitul 
ei Tânăr au fost dați uitării pentru o vreme. Elizabeth îl auzi pe 
tati chiar fredonând în timp ce el şi domnul Shannington 
strângeau mizeriile din curtea din față, tati la volanul 
tractoraşului roşu şi domnul Shannington aruncând rămurele şi 
crengi de palmier în remorca mică pe care tractorul o trăgea 
după el. 

Păpuşa şoptea, muza îşi spunea povestea. 

Elizabeth ascultă şi desenă locul din larg de Hag's Rock 
chiar în ziua aceea, locul unde Noveen şoptea că acea comoară 
îngropată stătea acum la lumina zilei. 

Libbit îl roagă pe tati să se ducă să vadă, îl roagă îl roagă îl 
roagă. Tati spune NU, tati spune că e prea obosit, prea 
înțepenit după cât a lucrat în curte. 

Nan Melda spune: O baie în mare ar putea să vă destindă, 
domnule Eastlake. 

Nan Melda spune: Aduc eu ceva de mâncare pentru prânz şi 
pe fetițe. 

Şi atunci Nan Melda spune: Ştiţi cum e ea acum. Dacă zice 
că-i ceva acolo, atunci poate... 

Aşa că s-au dus în josul plajei la Hags Rock - tati în 
costumul de baie care nu i se mai potrivea, şi Elizabeth, şi 
gemenele, şi Nan Melda. Hannah şi Maria erau înapoi la 
şcoală, iar Adie... dar mai bine să nu vorbim de ea. Adie-i IN 
OLANDA. Nan Melda ducea coşulețul roşu de picnic. În el erau 
prânzul, pălării de soare pentru fete, obiectele de desen ale lui 
Elizabeth, pistolul cu săgeată al lui tati şi câteva harpoane 
pentru el. 

Tati îşi pune înotătoarele şi intră în caldo până la genunchi 
şi spune: E rece! Sper din suflet să nu dureze mult, Libbit. 
Spune-mi unde-i comoara asta fabuloasă. 

Libbit spune: Îţi spun, dar promiţi că-mi dai mie păpuşica 
de porțelan? 

Tati spune: Orice păpuşă ar fi, a ta este - dreptul celui ce 
găseşte. 

Muza o văzuse şi fetița o desenase. Aşa s-a scris viitorul lor. 


9. Candy Brown 


I 


Două seri mai târziu am pictat corabia pentru prima dată. 

I-am spus Fata şi corabia la început, apoi Fata şi corabia nr. 
1, deşi niciunul nu era adevăratul lui nume; adevăratul lui 
nume era Ilse şi corabia nr. 1. Seria Corăbiei, chiar mai mult 
decât ceea ce i s-a întâmplat lui Candy Brown, m-a făcut să 
mă hotărăsc dacă să deschid sau nu o expoziție cu lucrările 
mele. Dacă Nannuzzi voia s-o organizeze, eu eram de acord. 
Nu pentru că aş fi căutat ceea ce Shakespeare numea 
„băşicuța de săpun a gloriei“ (îi rămân dator lui Wireman 
pentru citatul ăsta), ci pentru că am ajuns să înțeleg că 
Elizabeth avea dreptate: era mai bine să nu laşi lucrările să se 
strângă grămadă pe Duma Key. 

Tablourile Corâbiei erau bune. Poate excelente. Această 
senzație am avut-o, fără doar şi poate, când am încheiat seria. 
Erau de asemenea un medicament rău, puternic. Cred că am 
ştiut asta de la întâiul tablou, executat la primele ore ale zilei 
de Sfântul Valentin. În cursul ultimei nopţi din viaţa Tinei 
Garibaldi. 


II 


Visul n-a fost tocmai un coşmar, însă a fost viu dincolo de 
puterea mea de a-l descrie în cuvinte, cu toate că am surprins 
pe pânză o parte din sentimentul pe care mi l-a lăsat. Nu tot, 
ci doar o parte. Suficient, poate. Era la apus. În visul acela şi 
în toate care au urmat era întotdeauna la apus. O necuprinsă 
lumină roşie umplea vestul, înălțându-se până sus la ceruri, 
unde se stingea mai întâi în portocaliu, apoi într-un verde 
straniu. Golful era de un calm aproape muribund, străbătut 


doar de câteva vălurele sticloase, ca o respiraţie. În lumina 
reflectată a apusului, semăna cu o orbită uriaşă mustind de 
sânge. 

Pe fundalul acelei văpăi se reliefa o epavă cu trei catarge. 
Velele putrede ale corăbiei atârnau moarte, şi prin găurile şi 
rupturile lor se întrevedea foc roşu. Nu era nimeni în viață la 
bord. Se vedea asta cu ochiul liber. Plutea un sentiment de 
primejdie stearpă în jurul epavei, de parcă ar fi adăpostit cine 
ştie ce molimă ce decimase echipajul, lăsând în urmă doar 
cadavrul acela putred alcătuit din lemn, câlți şi pânză de în. 
Mi-amintesc că am avut impresia că, dacă un pescăruş sau 
pelican ar zbura pe deasupra corăbiei, ar cădea mort pe 
punte, cu penele fumegând. 

La distanță de patruzeci de metri plutea o mică barcă cu 
vâsle. În ea şedea o fată, cu spatele la mine. Avea părul roşcat, 
însă era păr fals - nici-o fată în carne şi oase nu avea păr 
câlțos şi încâlcit ca acela. Ceea ce-i trăda identitatea era 
rochia pe care o purta. Era imprimată cu carouri de X-şi-O şi 
cu cuvintele CÂŞTIG EU, CÂŞTIGI ŞI TU, iar şi iar. Ilse avea 
rochița aceea la vârsta de patru sau cinci ani... aproximativ 
vârsta gemenelor din portretul de familie pe care îl văzusem la 
palierul primului etaj de la El Palacio de Asesinos. 

Am încercat să strig, s-o avertizez să nu se apropie de 
epavă. N-am putut. Eram neputincios. În orice caz, nu părea 
să aibă importanță. Ea nu făcea decât să şadă acolo, în 
bărcuţța ei cu vâsle, pe valurile blânde şi roşii, privind şi 
purtând rochiţa cu X-şi-O a lui Illy. 

Am căzut din pat, şi am căzut pe partea accidentată. Am 
strigat de durere şi m-am rostogolit pe spate, ascultând 
valurile de afară şi scâşnetul moale al scoicilor de sub casă. 
Acestea îmi spuneau unde mă aflu, dar nu mă linişteau. 
Câştig eu, spuneau. Câştig eu, câştigi şi tu. Câştigi tu, câştig şi 
eu. Pistolul, câştig eu. Fructul, câştigi tu. Câştig eu, câştigi şi 
tu. 

Mi se părea că brațul lipsă mă arde. Trebuia să-i pun capăt, 
altfel o luam razna, şi nu exista decât o modalitate de a face 


asta. M-am dus la etaj şi am pictat ca nebunul următoarele 
trei ore. Nu aveam niciun model pe masă, nici un obiect care 
să se vadă pe geam. Şi nici nu-mi trebuia vreunul. Aveam 
totul în cap. Şi-n timp ce am lucrat, mi-am dat seama că la 
asta se străduiseră să ajungă toate tablourile şi desenele. Nu 
neapărat la fetița din barcă; ea era probabil doar o atracție 
suplimentară, o fărâmă de realitate. Corabia, pe ea căutasem 
încă de la început s-o surprind. Corabia şi apusul. Gândindu- 
mă, am înțeles ironia situației: Prima, schița în creion pe care 
o făcusem în ziua sosirii mele, se apropiase cel mai tare. 


III 


M-am prăvălit în pat cam pe la trei jumate şi am dormit 
până la nouă. M-am trezit cu forțe proaspete, simţindu-mă 
curat şi înnoit. Vremea era plăcută: mai senină şi mai călduță 
decât fusese de o săptămână. Baumegartenii se pregăteau să se 
întoarcă în nord, însă înainte să plece, am jucat un energic joc 
de frisbee cu băieții lor pe plajă. Apetitul îmi era ridicat, 
nivelul durerii - scăzut. Era plăcut să mă simt din nou parte 
din echipă, fie şi numai pentru o oră. 

Şi pentru Elizabeth se înseninase vremea. I-am citit o serie 
de poezii cât timp ea şi-a aranjat porțelanurile. Wireman era 
de față, implicat de data asta şi bine dispus. Plana o senzaţie 
de bine în ziua aceea. Doar mai târziu îmi trecu prin gând că 
George „Candy“ Brown ar fi putut foarte bine s-o răpească pe 
Tina Garibaldi de doisprezece ani chiar în timp ce eu îi citeam 
lui Elizabeth poezia lui Richard Wilbur despre rufe, Love Calls 
Us to the Things of the World. Am ales-o pentru că se 
întâmplase să văd în ziarul de dimineaţă un articol în care se 
spunea că poezia aceasta devenise un fel de laitmotiv al zilei de 
Sfântul Valentin. Răpirea fetiţei Garibaldi se întâmplă să fie 
surprinsă pe bandă video. Avu loc exact la 3.16 după-amiază, 
potrivit cronometrului de pe casetă, iar asta trebuie să fi fost 
cam pe când eu făceam o pauză pentru a sorbi din paharul cu 


ceaiul verde al lui Wireman şi pentru a despături poezia lui 
Wilbur, pe care o imprimasem după ce o descărcasem de pe 
internet. 

În spatele Crossroads Mall erau instalate camere video cu 
circuit închis pentru supravegherea zonelor de primire marfă. 
Împotriva furtişagurilor, presupun. Ceea ce au surprins în 
cazul de față a fost furtişagul vieţii unei copile. Fetița intră în 
câmpul vizual, traversându-l de la dreapta la stânga, o 
puştoaică deşirată îmbrăcată în jeanşi, cu ghiozdanul în 
spate. Probabil că voia să facă o plimbare prin mall înainte să 
meargă mai departe spre casă. Pe casetă - pe care posturile TV 
au rulat-o obsesiv - îl vezi pe bărbat ieşind de pe o ramă şi 
luând-o de încheietura mâinii. Ea ridică ochii spre el şi pare 
să-i pună o întrebare. Brown aprobă din cap şi o duce de 
acolo. La început, ea nu se opune, dar apoi - cu puţin înainte 
să dispară în spatele unui tomberon - încearcă să se elibereze. 
Când dispar însă amândoi de sub privirea camerei video, el o 
ține mai departe ferm de încheietură. A ucis-o cu mai puţin de 
şase ore mai târziu, potrivit medicului legist districtual, însă 
judecând după teribilele urme de pe cadavru, acele ore trebuie 
să i se fi părut foarte lungi acelei fetițe care niciodată nu 
făcuse rău cuiva. Trebuie să i se fi părut nesfârşite. 

Dincolo de geamul deschis, Pe aerul dimineții plutesc îngeri, 
scrie Richard Wilbur în Love Calls Us to the Things of the 
World. Dar nu, Richard. Nu. 

Acelea nu erau decât cearşafuri. 


IV 


Baumegartenii plecară. Câinii Godfreylor îi lătrară, urându- 
le rămas-bun. O echipă de la Merry Maids intră în casa în care 
stătuseră Baumegartenii şi o făcură lună şi bec. Câinii 
Godfreylor îi lătrară de bun venit (și de rămas-bun). Cadavrul 
Tinei Garibaldi fu găsit într-un şanţ din spatele terenului Ligii 
de Juniori din Wilk Park, gol de la brâu în jos şi aruncat ca un 


sac de gunoi. Mama ei fu arătată la Canalul 6 strigând şi 
zgâriindu-şi obrajii. Kintnerii veniră în locul Baumegartenilor. 
Cei din Toledo eliberată numărul 39 şi trei amabile doamne 
bătrâne din Michigan se mutară în locul lor. Bătrânele râdeau 
mult şi chiar făceau lu-hu! când ne vedeau, pe mine sau pe 
Wireman, venind. N-am idee dacă s-au folosit sau nu de nou- 
instalatul Wi-Fi de la numărul 39, dar prima dată când am 
jucat scrabble cu ele, m-au bătut de să-mi zboare fulgii. Câinii 
Godfreylor lătrau fără odihnă când bătrânele doamne plecau 
să-şi facă plimbarea de după-masă. Un bărbat care lucra la 
spălătoria E-Z JetWash din Sarasota sună la poliție şi spuse 
că tipul de pe caseta cu Tina Garibaldi semăna foarte tare cu 
unul dintre colegii lui, unul pe nume George Brown, pe care 
toată lumea îl striga Candy. Candy Brown plecase de la 
serviciu în jur de 2.30 în după-amiaza de Sfântul Valentin, 
spuse bărbatul, şi nu se întorsese decât a doua zi dimineaţă. 
Spusese că nu s-a simțit bine. E-Z JetWash nu era decât la un 
cvartal de Crossroads Mall. Două zile după Sfântul Valentin, 
am intrat în bucătăria de la Palacio şi l-am găsit pe Wireman 
şezând la masă cu capul dat pe spate, tremurând din tot 
corpul. Când îl lăsară frigurile, îmi spuse că se simte bine. 
Când i-am zis că nu arată bine, mi-a recomandat să-mi ţin 
opiniile pentru mine, vorbind pe un ton repezit ce nu-i stătea 
în fire. Am ridicat trei degete şi l-am întrebat câte vede. A spus 
trei. Am ridicat două şi el a spus două. Am hotărât - nu fără 
îndoieli - s-o las baltă. Din nou. Nu eram, în definitiv, 
îngrijitorul lui Wireman. Am pictat Fată şi corabie nr. 2 şi 3. În 
Nr. 2, copila din barcă purta rochița albastră cu picățele a 
Rebei, însă eram în continuare convins că tot Ilse era. lar în 
Nr. 3 nu încăpea îndoială. Părul ei redevenise mătăsos aşa 
cum mi-l aminteam din zilele acelea, şi purta o bluză de 
marinar cu înflorituri albastre brodate pe guler, bluză pe care 
aveam motiv să mi-o amintesc foarte bine: o purtase într-o 
duminică, ziua în care căzuse din măr în curtea noastră din 
spate şi-şi rupsese braţul. În Nr. 3 corabia se întorsese puţin şi 
puteam citi primele litere ale numelui ei la proră, în vopseaua 


scorojită: PER. Habar nu aveam care ar putea fi celelalte litere. 
Acela era, de asemenea, primul tablou în care adăugasem 
pistolul cu harpon al lui John Eastlake. Stătea încărcat pe 
unul dintre locurile din barcă. Pe 18 februarie, un prieten al 
lui Jack veni să ajute la repararea câtorva dintre proprietăţile 
de închiriat. Câinii Godfreylor îl lătrară în cor, invitându-l să 
vină oricând simţea nevoia să-i muşte cineva o halcă din 
fundul ăla tras în jeanşi. Poliția o chestiona pe soţia lui Candy 
Brown (şi ea îi spunea Candy, toată lumea îi spunea Candy, 
probabil c-o poftise şi pe Tina Garibaldi să-i spună Candy 
înainte s-o tortureze şi s-o ucidă) despre ce făcuse el în după- 
amiaza de Sf. Valentin. Ea spuse că bărbatul era bolnav, dar 
nu bolise acasă. Nu se întorsese decât pe la opt în seara aceea. 
Spuse că-i adusese o cutie de ciocolatele. Spuse că era un 
dulce bătrân, cum făcea el gesturi din astea. Pe 21 februarie, 
iubitorii de muzică country îşi luară maşina sport şi se 
întoarseră în trombă în zona nordică din care veniseră. Nimeni 
nu se mută în locul lor. Wireman spuse că ăsta era semnul 
apropierii de final a sezonului păsărilor migratoare. Adăugă că 
sezonul întotdeauna se apropia de final devreme pe Duma Key, 
pe care nu exista niciun restaurant şi nici-o atracţie turistică 
(nici măcar o jalnică crescătorie de aligatori!). Câinii 
Godfreylor lătrau fără astâmpăr, ca pentru a susține că 
sezonul vilegiaturiştilor de iarnă se apropia de final, dar că 
mai avea mult până să se închidă. În aceeaşi zi în care chefliii 
country părăsiră Duma, poliţiştii apărură la uşa casei lui 
Candy Brown din Sarasota cu un mandat de percheziție. 
Potrivit Canalului 6, luară cu ei mai multe obiecte. O zi mai 
târziu, cele trei doamne de la 39 mă bătură din nou la 
scrabble; n-am reuşit să formez nici măcar trei cuvinte, dar 
am învăţat că giviut?: este un cuvânt. 

Când am ajuns acasă şi am deschis televizorul, Canalul 6 - 
care acoperă toată Coasta însorită - afişa logo-ul ŞTIRI LA 
CALD. Candy Brown fusese arestat. Potrivit „surselor 
apropiate anchetei“, două dintre obiectele confiscate în urma 
percheziției erau piese de lenjerie intimă, dintre care una 


pătată de sânge. Teste ADN aveau să urmeze aşa cum ziua 
urmează nopții. Candy Brown n-a aşteptat. Ziarul din ziua 
următoare l-a citat spunând poliției: „M-am drogat şi am făcut 
un lucru teribil.“ Asta am citit în vreme ce-mi beam sucul de 
dimineață. Deasupra articolului era Fotografia, deja familiară 
pentru mine ca fotografia lui Kennedy împuşcat în Dallas. 
Fotografia îl înfățişa pe Candy strângând-o de încheietura 
mâinii pe Tina Garibaldi, care stătea cu ochii ridicați 
întrebători spre el. Telefonul sună. Am ridicat fără să mă uit la 
el şi am spus alo. Eram preocupat de Tina Garibaldi. Era 
Wireman. Întreba dacă nu pot veni la el pentru puţin timp. 
Am spus sigur, cum să nu, am dat să-mi iau rămas-bun, apoi 
mi-am dat seama că aud ceva - nu în vocea lui, ci dincolo de 
ea - ceva ce numai normal nu era. L-am întrebat care e 
problema. 

— Am impresia că am orbit la ochiul stâng, muchacho. 

Râse puţin. Era un sunet ciudat, pierdut. 

— Ştiam că va urma asta, dar tot e puţin şocant. Cred că 
aşa ne simțim cu toţii când ne trezim m-m... 

Inspiră sacadat. 

— Poţi să vii? Am încercat s-o aduc pe Annmarie de la Bay 
Area Private Nursing, dar e plecată pe teren şi... poţi să vii, 
Edgar? Te rog! 

— Ajung imediat. Rezistă, Wireman. Rămâi unde eşti şi 
rezistă. 


V 


Eu, unul, nu avusesem probleme cu vederea de săptămâni 
bune. Accidentul cauzase o anumită pierdere a vederii 
periferice şi aveam înclinația să mă-ntorc la dreapta ca să văd 
lucrurile pe care înainte le desluşeam cu uşurinţă când 
priveam înainte, dar altfel stăteam bine la departamentul 
vedere. leşind la anonimul meu Chevy de închiriat, m-am 
întrebat cum m-aş simți dacă roşeața aceea sângerie ar 


reîncepe să se scurgă peste lucruri... sau dacă mă trezeam 
într-o dimineaţă cu o văgăună neagră într-o parte a lumii 
mele. Asta m-a făcut să mă întreb cum reuşise Wireman să 
râdă. Fie şi numai puțin. 

Aveam mâna pe mânerul portierei când mi-am amintit că 
spusese că Annmarie Whistler, pe care se baza să stea cu 
Elizabeth când el trebuia să plece pentru un timp oarecare, 
era pe teren. M-am grăbit înapoi în casă şi l-am sunat pe Jack 
pe mobil, rugându-mă să răspundă şi să poată veni. De 
răspuns, răspunse şi de venit, veni. Punct înscris pe tabela 
echipei gazdă. 


VI 


În dimineața aceea am ieşit de pe insulă pentru prima dată 
la volanul maşinii şi mi-am dat în petic de zile mari, intrând în 
traficul bară-la-bară care mergea spre nord pe Tamiami Trail. 
Ne îndreptam spre Sarasota Memorial Hospital. Asta, la 
recomandarea doctorul lui Elizabeth, pe care-l sunasem în 
pofida slabelor proteste ale lui Wireman. lar acum Wireman 
mă tot întreba dacă eu sunt bine, dacă sunt sigur că mă 
descurc, dacă n-ar fi fost mai bine să-l las pe Jack să-l ducă, 
pentru ca eu să rămân cu Elizabeth. 

— Sunt bine, am spus. 

— Păi, pari speriat de moarte. Atâta lucru văd şi eu. Ochiul 
lui drept se mutase pe direcția mea. Stângul încerca să-l 
urmeze, dar fără mare succes. Era injectat, puţin întors în sus 
şi vărsa lacrimi nepăsătoare. 

— O să-ţi iei câmpii, muchacho? 

— Nu. Pe deasupra, ai auzit ce a spus Elizabeth. Dacă nu te 
duceai singur, lua ea mătura şi te scotea în bătaie pe uşă. 

Nu avusese de gând ca „domnişoara Eastlake“ să ştie că e 
ceva în neregulă cu el, dar femeia venise în bucătărie cu 
cadrul şi auzise ceva din conversaţia noastră. Şi pe deasupra, 


suferea şi ea puțin de ceea ce suferea Wireman. Lucrul ăsta 
era trecut sub tăcere între noi, dar exista. 

— Dacă vor să te interneze..., am început. 

— O, or să vrea, e un reflex al lor, futu-i, dar asta n-o să se 
întâmple. Dacă m-ar putea vindeca, ar fi altă poveste. Mă duc 
doar pentru că Hadlock ar putea să-mi spună că nu-i o 
defecțiune permanentă, ci doar o pată temporară pe radar. 

Surâse fără vlagă. 

— Wireman, ce naiba-i cu tine? 

— Toate la timpul lor, muchacho. Ce pictezi în zilele astea? 

— Nu contează acum. 

— O, mamă, făcu Wireman. Se pare că nu doar eu sunt 
sătul de întrebări. Ştiai că-n lunile de iarnă, unu din patruzeci 
de utilizatori ai Tamiami Trail are o defecțiune la maşină? E 
adevărat. Şi după ceva ce am auzit la ştiri alaltăieri, şansele 
ca un asteroid de mărimea stadionului din Houston să 
lovească Pământul sunt la drept vorbind mai mari decât 
şansele ca un... 

Am întins mâna spre radio şi am spus: 

— Ce-ar fi să ascultăm nişte muzică? 

— Bună idee, admise el. Dar nu country, futu-i! 

Pentru o secundă n-am înţeles, după care mi-am amintit de 
recent plecaţii cowboy. Am găsit cel mai zgomotos şi mai 
tâmpit post de radio din zonă, care-şi spune The Bone. Acolo, 
Nazareth urla din toţi rărunchii piesa „Hair of the Dog“. 

— A, rock-and-roll destrăbălat, zise Wireman. Acu' mai vii 
de-acasă, mi hijo. 


VII 


Aceea a fost o zi lungă. Oricând îţi arunci corpul pe banda 
rulantă a medicinii moderne - mai ales aşa cum e ea 
practicată într-un oraş doldora de turişti sezonieri vârstnici şi 
deseori betegi - te paşte o zi lungă. Am stat acolo până la şase. 
Au vrut într-adevăr să-l interneze pe Wireman. El e refuzat. 


Eu mi-am petrecut bună parte a timpului într-o sală de 
aşteptare din aceea purgatorială, unde revistele sunt vechi, 
pernele de pe scaune sunt subțiri şi televizorul e mereu 
cocoțat sus într-un colț. Am şezut, am ascultat discuții 
îngrijorate suprapuse pe flecărelile de la televizor şi, din când 
în când, m-am dus într-o zonă din aceea în care se pot folosi 
telefoanele mobile şi l-am folosit pe al lui Wireman pentru a-l 
suna pe Jack. Se simțea bine doamna? Se simțea de minune. 
Jucau Parcheesi. Apoi rearanjau Oraşul de Porţelan. A treia 
oară mâncau sendvişuri şi urmăreau Oprah. A patra oară ea 
dormea. 

— Spune-i că s-a dus de câte ori trebuia la toaletă, zise 
Jack. Până acum. 

l-am spus. Wireman a fost bucuros să afle. Şi banda 
rulantă rulă încet mai departe. 

Trei săli de aşteptare, una în fața uşii de la Internări 
Generale, unde Wireman refuză chiar şi să ia mapa cu clemă 
pe care era un formular - probabil pentru că nu-l putea citi 
(am completat eu informaţiile necesare), una în fața uşii de la 
Neurologie, unde m-am întâlnit atât cu Gene Hadlock, 
doctorul lui Elizabeth, cât şi cu un individ palid cu bărbuţă pe 
nume Herbert Principe. Doctorul Hadlock susținea că Principe 
este cel mai bun neurolog din Sarasota. Principe nu negă 
lucrul acesta şi nici nu se arătă măgulit. Ultima sală de 
aşteptare era situată la primul etaj, locul Marilor Aparate de 
Soi. Acolo Wireman fu dus nu la rezonanţă magnetică, lucru 
cu care eram familiarizat, ci la radiografie, în celălalt capăt al 
holului, o încăpere despre care-mi imaginam că este prăfuită 
şi neglijată în această epocă modernă. Wireman îmi dădu să-i 
țin medalionul cu Fecioara Maria şi am rămas singur să mă 
întreb de ce cel mai bun neurolog din Sarasota ar apela la o 
tehnologie atât de învechită. Nimeni nu s-a sinchisit să mă 
lumineze. 

Televizoarele din toate cele trei săli de aşteptare erau date 
pe Canalul 6, unde iar şi iar am văzut Fotografia: Candy 
Brown cu mâna pe încheietura Tinei Garibaldi, fata cu ochii 


ridicați spre ai bărbatului, încremenită într-o expresie teribilă 
deoarece orice om crescut într-o casă cât de cât normală ştia, 
în adâncul sufletului, exact ce însemna. Le spui copiilor tăi să 
fie atenţi,foarte atenţi, că un străin le-ar putea vrea răul, iar ei 
poate că te cred, însă copiii din casele bune cred şi că 
siguranța este dreptul lor consfințit prin naştere. Aşa că ochii 
spuneau: Sigur, domnule, spuneţi-mi ce trebuie să fac. Ochii 
spuneau: Dumneavoastră sunteţi adultul, eu sunt copilul, aşa 
că spuneţi-mi ce doriți. Ochii spuneau: Am fost învățată să-i 
respect pe cei mai mari ca mine. Şi mai mult ca orice, ceea ce 
te dădea peste cap, erau ochii care spuneau: Nimeni nu mi-a 
făcut niciodată ceva rău. 

Nu cred că nesfârşita şi neobosita prezentare a cazului şi 
aproape neîncetata reafişare a Fotografiei sunt de vină pentru 
tot ce a urmat, dar dacă cred că au avut un rol de jucat? Da. 

Sigur că au avut. 


VIII 


Se întunecase deja când în sfârşit am ieşit din parcarea 
acoperită şi am virat la sud pe Trail, îndreptându-mă înapoi 
spre Duma. La început, abia dacă m-am gândit la Wireman; 
eram întru totul absorbit de condus, convins cumva că de 
data asta norocul mă va părăsi şi că vom avea un accident. 
Odată trecuţi de ieşirile spre Siesta Key, traficul s-a rărit şi am 
început să mă relaxez. Când am ajuns la Crossroads Mall, 
Wireman spuse: 

— Intră aici. 

— Îţi trebuie ceva de la The Gap? Nişte boxeri? Un set de 
tricouri cu buzunare? 

— Nu face pe deşteptul şi intră-n parcare. Opreşte sub un 
bec. 

Am parcat sub un bec şi am oprit motorul. Mi se părea un 
loc suportabil de înfricoşător, deşi parcarea era peste jumătate 


plină şi ştiam că numitul Candy Brown o răpise pe Tina 
Garibaldi pe cealaltă parte, unde se primea marfa. 

— Cred că pot spune asta o dată, vorbi Wireman. Şi meriţi 
să auzi. Pentru că ai fost bun cu mine. Şi ai fost bun pentru 
mine. 

— Valabilă şi viceversa, Wireman. 

Mâinile i se odihneau pe un dosar cenuşiu subțire, pe care-l 
adusese de la spital. Pe el era trecut numele lui. Ridică un 
deget ca să mă facă să tac fără să se uite la mine - se uita 
drept în față, la Bealls Department Store, care ocupa capătul 
acela de mall. 

— Vreau s-o spun de la un capăt la celălalt fără oprire. Ai 
ceva împotrivă? 

— Nimic. 

— Povestea mea seamănă cu... 

Se întoarse spre mine, brusc înviorat. Ochiul lui stâng era 
de un roşu aprins şi lăcrima neîncetat, dar cel puţin acum era 
îndreptat spre mine împreună cu celălalt. 

— Muchacho, ai văzut vreodată o emisiune din aia la care 
un tip câştigă două sau trei sute de milioane de dolari la 
Powerball? 

— Toată lumea a văzut. 

— Îl urcă pe scenă, îi dau un cec mare de carton şi el 
aproape întotdeauna spune ceva nearticulat, dar asta e bine, 
într-o atare situație nearticulat trebuie să vorbească, pentru 
că e de-a dreptul scandalos să nimereşti toate numerele alea. 
Absurd. Într-o atare situaţie nu eşti în stare de mai mult 
decât „Mă duc la Disney World, futu-i.“* Mă urmăreşti până 
aici? 

— Până aici, mda. 

Wireman reîncepu să studieze oamenii care intrau şi ieşeau 
din Bealls, în spatele căruia Tina Garibaldi, spre suferința şi 
durerea ei, îl întâlnise pe Candy Brown. 

— Şi eu am câştigat la loteria. Numai că nu într-un fel bun. 
De fapt, aş spune că a fost cel mai rău fel posibil. Activitatea 
mea de avocat din cealaltă viață se desfăşura în Omaha. 


Lucram pentru o firmă intitulată Fineham, Dooling şi Allen. 
Spiritualii - între care consider că mă număr - îi spuneau 
uneori Aflum, 

Futum şi Uitucum. Era de fapt o firmă minunată, curată ca 
lumina zilei. 

Câştigam bine şi eram într-o poziție bună acolo. Eram 
burlac şi la vremea aceea - aveam treizeci şi şapte de ani - 
credeam că probabil ăsta era rostul meu în viață. Apoi a venit 
circul în oraş, Edgar. Mă refer la un circ adevărat, unul cu 
feline mari şi acrobați. Majoritatea actorilor erau de alte 
naționalități, cum se întâmplă deseori. Trupa de acrobațţi şi 
familiile lor erau din Mexic. Una dintre contabilele circului, 
Julia Taveres, era şi ea din Mexic. Pe lângă funcţia asta, mai 
îndeplinea şi rolul de translator pentru acrobați. 

Îi pronunţase numele cum se pronunță în spaniolă - Hulia, 

— Eu nu m-am dus la circ. Wireman merge uneori la 
concerte rock; nu se duce la circ. Dar acum reintră loteria în 
joc. O dată la câteva zile, cei din conducerea circului 
extrăgeau bilețele dintr-o pălărie, pentru a vedea cine să se 
ducă să cumpere mâncare pentru birou - chipsuri, cornulețe, 
cafea, apă minerală. Într-o zi în Omaha, Julia a tras bileţelul 
norocos. Pe când traversa parcarea supermarketului către 
dubită, o camionetă de aprovizionare care a intrat în parcare 
cu viteză mare a lovit un şir de cărucioare - ştii cum le îmbină 
ei unul în altul? 

— Da. 

— Bine. Bum! Cărucioarele s-au mişcat zece metri, au lovit- 
o pe Julia, i-au rupt piciorul. Ea stătea cu spatele, nu le-a 
văzut, n-a avut când să se ferească din calea lor. Întâmplarea 
a făcut ca un polițist să se afle într-o maşină parcată în 
apropiere şi să-i audă strigătele. A chemat o ambulanţă. I-a 
făcut de asemenea un etilotest şoferului camionetei. Avea zero 
virgulă şapte la sută. 

— Asta-i rău? 

— Da, mucbacho. În Nebraska, zero virgulă şapte la sută 
înseamnă că nu încasezi două sute de dolari şi mergi direct la 


căsuţa marcată „beat“. Julia, sfătuită de doctorul care a 
îngrijit-o la Urgenţe, a venit la noi. Erau treizeci şi cinci de 
avocaţi la Aflum, Futum şi Uitucum pe atunci şi cazul de 
accidentare a Juliei putea să ajungă la oricare dintre cei 
cincisprezece specializați în asta. L-am primit eu. Vezi cum 
încep numerele să-şi afle locul? 

— Da. 

— Nu m-am limitat doar s-o reprezint în instanță; am şi 
luat-o în căsătorie. A câştigat procesul şi o sumă mare de 
bani. Circul a plecat din oraş, aşa cum au obiceiul circurile să 
facă, însă cu o contabilă în minus. Mai trebuie să-ţi spun că 
eram nebuni unul după celălalt? 

— Nu, am răspuns. Aud asta de fiecare dată când îi rosteşti 
numele. 

— Mersi, Edgar. Mersi. 

Şezu acolo cu fruntea în jos şi cu mâinile pe mapă. Apoi 
extrase un portofel ros şi umflat din buzunarul de la şold. 
Habar nu aveam cum suporta să şadă pe un aşa bolovan. 
Frunzări clapele pentru fotografii şi documente importante, 
apoi se opri şi scoase o poză înfățişând o femeie cu păr şi ochi 
negri, într-o bluză albă fără mâneci. Părea să aibă în jur de 
treizeci de ani. Era de o frumuseţe răpitoare. 

— Mi Julia, zise el. 

Am dat să-i înapoiez poza şi el a clătinat din cap. Alegea 
altă poză. Mă temeam s-o văd. Am luat-o însă, când mi-a 
întins-o. Era Julia Wireman în miniatură. Acelaşi păr negru 
încadrând o față palidă, perfectă. Aceiaşi ochi negri, solemni. 

— Esmeralda, zise Wireman. Cealaltă jumătate a sufletului 
meu. 

— Esmeralda, am repetat. 

Aveam impresia că ochii care se uită la minte din poză şi 
ochii care se uitau în sus la Candy Brown din Fotografie erau 
aproape aceiaşi. Dar poate că toţi ochii de copii se aseamănă. 
Braţul începu să mă furnice. Cel care fusese incinerat într-un 
crematoriu de spital. L-am scărpinat şi am dat de coaste. 
Nimic nou în asta. 


Wireman luă pozele înapoi, le sărută pe fiecare cu o scurtă, 
seacă ardoare care-ţi dădea fiori, şi le puse înapoi în 
compartimentele lor transparente. Îi luă ceva timp, căci 
mâinile începuseră să-i tremure. Şi, presupun, avea probleme 
să vadă. 

— De fapt, nici nu trebuie să vezi numerele alea, amigo. 
Dacă închizi ochii, le auzi cum se opresc în loc: clic şi clic şi 
clic. Peste unii oameni dă norocul pur şi simplu. Bingo! 

Plescăi cu limba în cerul gurii. Sunetul fu şocant de 
puternic în acea maşină mică. 

— Când Ez avea trei ani, Julia s-a angajat cu jumătate de 
normă la o firmă numită Work Fair, situată în centrul 
Omaha, care se ocupa cu rezolvarea problemelor cu care se 
confruntă imigranții. Îi ajuta pe vorbitorii de spaniolă cu sau 
fără carte verde să obțină slujbe, şi-i îndruma pe calea dreaptă 
pe clandestinii care voiau cetățenie. Doar o firmă mică, 
discretă, dar făceau mai mult bine decât toate marşurile şi 
fluturările de pancarte. După umila părere a lui Wireman. 

Îşi apăsă ochii cu mâinile şi inspiră adânc, sacadat. Apoi îşi 
lăsă palmele să cadă cu zgomot pe mapă. 

— Când s-a întâmplat, eu eram în Kansas City în interes de 
serviciu. Julia îşi petrecea dimineţile de luni până joi la Work 
Fair. Ez mergea la creşă. Una bună. Puteam să-i dau în 
judecată şi să-i ard de să nu se vadă - să le aduc la sapă de 
lemn pe femeile care conduceau creşa - dar n-am făcut-o. 
Pentru că şi-n suferința mea ştiam că ceea ce i s-a întâmplat 
Esmeraldei i se putea întâmpla oricărui alt copil. Totu-i doar o 
loteria, entiendes? O dată, firma noastră a dat în judecată o 
companie producătoare de storuri - cu n-am fost personal 
implicat - când un copilaş aflat în pătuț a apucat sfoara de 
ridicare-coborâre, a înghiţit-o şi a murit sufocat. Părinţii au 
câştigat procesul şi au fost despăgubiţi, însă copilaşul lor tot 
mort a rămas, iar dacă n-ar fi fost sfoara aia, poate că era 
altceva. O maşinuţă. Medalionul de la zgarda căţelului. O 
biluță. Wireman ridică din umeri. 

— La Ez a fost o biluță. A înghițit-o şi a murit sufocată. 


— Wireman, Isuse! Îmi pare foarte rău! 

— Era încă vie când au ajuns cu ea la spital. Femeia de la 
creşă a sunat şi la Julia la birou, şi la mine. Vorbea 
nearticulat, ca o nebună. Julia a ieşit în trombă din „Work 
Fair, a urcat în maşină, a condus ca apucata. La trei străzi de 
spital a avut o coliziune frontală cu o camionetă de la Lucrări 
Publice Omaha. A fost ucisă pe loc. Pe atunci, fiica noastră 
probabil că era moartă deja de douăzeci de minute. 
Medalionul ăla cu Fecioara Maria de care ai avut tu grijă... a 
fost al Juliei. 

Se cufundă în tăcere, şi tăcerea se prelungi. N-am spart-o 
eu; n-ai ce spune la o asemenea poveste. În cele din urmă, 
reluă. 

— Doar o altă versiune de Powerball. Cinci numere, plus 
acel extra-important Număr Bonus. Clic, clic, clic, clic, clic. Şi 
apoi clac, ca să-i pună capac. Dacă credeam că e posibil să mi 
se întâmple mie aşa ceva? Nu, muchacho, nici în cele mai 
sumbre momente, iar Dumnezeu ne pedepseşte pentru ceea ce 
nu ne putem imagina. Tata şi mama s-au rugat de mine să 
merg la psihiatru şi pentru puţin timp - opt luni după 
înmormântări - chiar am mers. Eram sătul să plutesc prin 
lume ca un balon legat la un metru deasupra capului meu. 

— Cunosc sentimentul, am spus. 

— Ştiu că-l cunoşti. Noi doi, tu şi cu mine, ne-am cazat în 
iad la schimburi diferite. Şi am şi ieşit, presupun, deşi mie 
încă-mi mai fumegă călcâiele. Dar ţie? 

— Mda. 

— Psihiatrul... un om de treabă, dar nu puteam să vorbesc 
cu el. În prezenţa lui nu eram coerent. În prezenţa lui mă 
trezeam că rânjesc mult. Mă tot aşteptam ca o tipă mişto în 
costum de baie să apară cu cecul meu mare de carton. 

Publicul avea să-l vadă şi să aplaude. Şi în cele din urmă, 
un cec chiar a venit. Când ne-am căsătorit, am făcut o dublă 
poliţă de asigurare de viață. Când a venit Ez, i-am mărit 
valoarea. Aşa că într-adevăr am câştigat la loteria. Mai ales 
când pui peste asta despăgubirea primită de Julia după 


accidentul din parcarea supermarketului. Aşa ajungem la 
asta. Ridică mapa cenugşie subțire. 

— Gândul la sinucidere a existat, îmi dădea târcoale din ce 
în ce mai aproape. 

Atracția principală era ideea că Julia şi Esmeralda ar putea 
încă să fie acolo, aşteptându-mă să le prind din urmă... dar 
poate că nu m-ar fi aşteptat la nesfârşit. În termeni 
convenționali, nu sunt un om credincios, dar cred că există 
măcar o şansă să existe viață după moarte, şi că supraviețuim 
ca... ştii tu, ca noi înşine. Dar sigur că... 

Un surâs rece îi atinse colțurile buzelor. 

— În cea mai mare parte, eram pur şi simplu deprimat. 
Aveam un pistol în seif. Unul de calibru 22. Îl cumpărasem 
pentru a-mi proteja căminul după ce s-a născut Esmeralda. 
Într-o seară, m-am aşezat cu el în mână la masa din 
sufragerie şi... cred că ştii deja partea asta de poveste, 
muchacho. 

Am ridicat o mână şi am fluturat-o într-un gest de poate si, 
poate no. 

— M-am aşezat la masa din sufragerie din casa mea goală. 
Era o fructieră acolo, care se datora băiatului pe care-l 
angajasem să-mi facă cumpărăturile. Am pus pistolul pe 
masă şi am închis ochii. Am rotit fructiera de două sau trei 
ori. Mi-am spus că dacă iau un măr din ea, pun pistolul la 
tâmplă şi-mi curm zilele. Dacă era o portocală, însă... atunci 
aveam să-mi iau câştigurile de loterie şi să plec la Disney 
World. 

— Auzeai frigiderul, am spus. 

— Aşa e, recunoscu el cu surprindere. Auzeam frigiderul - şi 
murmurul motorului, şi clinchetul aparatului de făcut 
gheață. Am întins mâna şi am luat un măr. 

— Ai trişat? 

Wireman zâmbi. 

— O întrebare pertinentă. Dacă întrebi dacă am tras cu 
ochiul, răspunsul e nu. Dacă întrebi dacă am memorat 
aşezarea fructelor în bol... Înălță din umeri. Quien sabe? În 


orice caz, am luat un măr: la păcatul originar, am pus toţi o 
piatră de hotar. N-a fost nevoie să muşc din el sau să-l miros; 
îmi dădeam seama ce este după coajă. Aşa că, fără să deschid 
ochii - sau să-mi acord ocazia de a gândi - am luat pistolul şi 
mi l-am pus la tâmplă. 

Mimă gestul cu mâna pe care eu n-o mai aveam, îndoind 
degetul mare şi lipind arătătorul de cicatricea mică şi rotundă 
pe care părul lui lung şi cărunt de obicei o ascundea. 

— Ultimul meu gând a fost: „Măcar n-o să mai fiu nevoit să 
ascult frigiderul ăla, şi nici să mai mănânc vreo plăcintă cu 
carne scoasă din el. Nu-mi amintesc nici-o bubuitură. Chiar şi 
aşa, toată lumea s-a făcut albă, şi acela a fost sfârşitul 
celeilalte vieți a lui Wireman. Acum... vrei să auzi porcăriile 
halucinogene? 

— Da, te rog. 

— Vrei să vezi dacă se potrivesc cu alte tale, aşa-i? 

— Da. 

Şi-mi veni în minte o întrebare. Una de o anume 
importanţă, poate. 

— Wireman, ai avut vreun acces din ăsta telepatic... recepții 
stranii... oricum vrei să le numeşti... înainte să vii pe Duma 
Key? 

Mă gândeam la Gandalf, cățelul Monicăi Goldstein, şi la 
cum mi se păruse că l-am strâns de gât cu braţul pe care nu-l 
mai aveam. 

— Da, de două sau de trei ori, spuse el. Poate-ţi povestesc 
despre ele cu timpul, Edgar, dar nu vreau să-l țin pe Jack cu 
domnişoara Eastlake prea mult timp. Lăsând deoparte toate 
neajunsurile, probabil că îşi face griji pentru mine. E o 
persoană tare scumpă. 

Aş fi putut spune că şi Jack - şi el o persoană scumpă într- 
un fel - probabil că-şi face griji; în schimb i-am spus să 
continue. 

— Deseori, te învăluie ceva roşu, muchacho, zise Wireman. 
Nu cred că-i tocmai o aură şi nu-i tocmai un gând... mai puţin 
atunci când chiar asta este. De trei sau patru ori am 


perceput-o din partea ta sub forma unui cuvânt, dar şi a unei 
culori. Şi da, o dată când nu eram pe Duma Key. Când eram 
la Scoto. 

— Când nu-mi venea un cuvânt. 

— Aşa să fie? Nu-mi amintesc. 

— Nici eu, dar sunt sigur că atunci a fost. Roşu e un cuvânt 
mnemonic pentru mine. Un declanşator. Dintr-un cântec al 
Rebei McEntyre, ca să vezi. L-am descoperit aproape 
întâmplător. Şi mai e ceva, cred. Când uit câte ceva, am 
tendința să... ştii tu... 

— Să te simți puţin călcat pe bătături? 

M-am gândit la cum am luat-o pe Pam de gât. La cum am 
încercat s-o strangulez. 

— Mda, am aprobat. Se poate spune şi aşa. 

— A! 

— În orice caz, cred că roşul ăla trebuie să fi ieşit din mine 
şi să-mi fi mânjit... costumul de haine mental? Aşa arată? 

— Pe aproape. Şi de fiecare dată când simt asta în jurul tău, 
în tine, mă gândesc la cum m-am trezit după ce mi-am tras 
un glonț în tâmplă şi am văzut că toată lumea era de un roşu- 
închis. Am crezut că sunt în iad, că aşa va fi iadul, o eternitate 
în cel mai adânc stacojiu. Apoi mi-am dat seama că nu e decât 
mărul. Stătea drept în fața mea, poate la doi centimetri de 
ochii mei. Era pe podea şi pe podea eram şi eu. 

— Fir-aş să fiu, am făcut. 

— Da, asta mi-am spus şi eu, însă nu era damnarea eternă, 
ci doar un măr. „La păcatul originar, am pus toţi o piatră de 
hotar.“ Am spus asta cu voce tare. Apoi am adăugat: 
„Fructieră.“ Mi-amintesc tot ce s-a întâmplat şi tot ce s-a spus 
în următoarele nouăzeci şi şase de ore cu o precizie perfectă. 
Fiecare detaliu. Râse şi continuă: Sigur că ştiu că unele dintre 
lucrurile pe care mi le amintesc nu sunt adevărate, dar tot mi 
le amintesc cu o precizie deosebită. Niciun interogatoriu 
încrucişat nu m-ar putea face nici în ziua de azi să am vreo 
îndoială, nici măcar în privința gândacilor plini de puroi pe 
care i-am văzut târându-se afară din ochii, gura şi nările 


bătrânului Jack Fineham. Mă durea capul de nu mai ştiam de 
mine, dar odată ce am depăşit şocul prim-planului cu măr, m- 
am simţit destul de bine în rest. Era patru dimineaţa. 
Trecuseră şase ore. Zăceam într-o baltă de sânge închegat. Îmi 
era lipit de obrazul drept ca jeleul. Mi-amintesc că m-am 
ridicat în şezut şi am spus: „Sunt un dandy în aspic“ şi că am 
încercat să-mi amintesc dacă aspicul e un fel de jeleu. Am 
spus: „Pic de jeleu în fructieră.“ Şi mi se părea atât de logic să 
spun asta, încât parcă aş fi trecut un test psihologic. Am 
început să mă îndoiesc că m-aş fi împuşcat. Părea mai 
probabil că am adormit la masa din sufragerie doar gândindu- 
mă să mă împugşc, că am căzut de pe scaun şi m-am lovit la 
cap. De acolo provenea sângele. De fapt, părea aproape sigur, 
dat fiind faptul că mă mişcăm şi vorbeam. M-am îndemnat să 
spun altceva. Să rostesc numele mamei mele. În schimb, am 
spus: „Recolta-i în pămân, ştăpânu o să vină-n curân.“ 

Am aprobat din cap, emoționat. Avusesem experienţe 
asemănătoare, nu o dată, ci de nenumărate ori, după ce 
ieşisem din comă. Şezi în amicu, şezi în colega. 

— Erai furios? 

— Nu, senin! Uşurat! Mă puteam obişnui cu gândul că sunt 
dezorientat de la o lovitură la cap. Doar atunci am văzut 
pistolul pe podea. L-am luat şi i-am mirosit capătul ţevii. N-ai 
cum să nu recunoşti mirosul unei arme cu care s-a tras 
recent. E acru, un miros cu gheare. Totuşi, m-am agăţat de 
ideea cu adormit-şi-lovit-la-cap până când am ajuns în baie şi 
am văzut gaura din tâmplă. O găurică rotundă cu marginile 
arse. 

Râse din nou, aşa cum fac oamenii când îşi amintesc o 
poznă de pomină pe care au făcut-o cândva - când au uitat să 
deschidă uşa de la garaj, de pildă, şi apoi au intrat în 
marşarier în ea. 

— Atunci am auzit cum s-a oprit în loc ultimul număr, 
Edgar - Numărul Powerball! Şi am ştiut că până la urmă o să 
merg la Disney World. 

— Sau la o copie apropiată, am spus. Cristoase, Wireman! 


— Am încercat să spăl cordita arsă cu un prosop de față, 
dar m-a durut prea tare. Parcă aş fi atins un dinte inflamat. 

Pe dată, am înţeles de ce-i făcuseră radiografie în loc să-l 
vâre în aparatul de rezonanță magnetică. Glonţul era încă în 


capul său. 
— Wireman, te pot întreba ceva? 
— Sigur. 
— Nervii optici sunt cumva... ştiu şi eu... de-a-ndoaselea? 
— Întocmai. 


— Deci din cauza asta ţi-e afectat ochiul stâng. E ca o... 

Pentru un moment, cuvântul nu vru să-mi vină şi am 
încleştat pumnii. Apoi mi-a venit. 

— E ca o contralovitură. 

— Aşa cred, da. M-am împuşcat în partea dreaptă a 
capului, dar afectat mi-a fost ochiul stâng. Am pus un 
plasture peste gaură. Şi am luat câteva aspirine. 

Am râs. Nu m-am putut abține. Wireman zâmbi şi aprobă 
din cap. 

— Apoi m-am dus în pat şi am încercat să dorm. La fel de 
bine aş fi încercat să dorm în mijlocul unei orchestre de 
alămuri. N-am dormit vreme de patru zile. Simţțeam că n-o să 
mai dorm niciodată. Mintea îmi gonea cu şase mii de kilometri 
la oră. Asta făcea cocaina să semene cu Xanaxul. N-am putut 
nici să stau locului. Am reuşit timp de douăzeci de minute, 
apoi am sărit în sus şi am pus un disc cu mariachi. Era cinci 
şi jumătate dimineaţa. Am făcut treizeci de minute exerciții pe 
bicicleta eliptică - pentru prima dată de când muriseră Julia şi 
Ez - am făcut duş şi am plecat la serviciu. 

În următoarele trei zile am fost o pasăre, am fost un avion, 
am fost Super Avocatul. Colegii mei au fost pe rând îngrijorați 
pentru mine, s-au temut pentru mine, apoi s-au temut pentru 
ei - episoadele de non sequitur se înrăutățeau, la fel şi tendința 
mea de a apela deopotrivă la spaniola de baltă şi la franceza 
lui Pepe Le Pew - dar nu se poate pune la îndoială că am 
rezolvat un munte de hârtii în acele zile, şi că foarte puţine s- 
au întors împotriva firmei. M-am întrecut pe mine. Partenerii 


din birourile de pe colț şi avocaţii din tranşee erau uniți în 
credința că am o cădere nervoasă, şi într-un fel aveau 
dreptate. Era o cădere nervoasă organica. Mai mulți au 
încercat să mă trimită acasă, fără sorți de izbândă. Dion 
Knightly, unul dintre bunii mei prieteni de acolo, aproape că 
m-a implorat să-l las să mă ducă la un doctor. Ştii ce i-am 
spus? 

Am clătinat din cap. 

— “Pământu-i pe ogor, batem palma uşor.“ Mi-o amintesc 
perfect! Apoi am făcut paşi. Numai că aproape țopăiam. Să 
meargă la pas era prea lent pentru Wireman. Am lucrat două 
nopți la rând. În a treia, paznicul m-a escortat, protestând, 
afară din clădire. L-am informat că un penis rigid are un 
milion de capilare, dar nici măcar un singur scrupul. l-am mai 
spus şi că este un dandy în aspic şi că tatăl lui îl urăşte. 

Wireman cobori scurt ochii la mapă. 

— Cred că l-a atins chestia despre taică-său. De fapt, ştiu 
că l-a atins, îşi lovi cu degetul tâmpla cu cicatrice. 

— Straniu radio, amigo. Straniu radio. 

A doua zi am fost chemat la o întrevedere cu Jack Fineham, 
marele rajah al împărăției noastre. Mi-a ordonat să-mi iau 
concediu de odihnă. Nu m-a rugat, mi-a ordonat. Jack a 
opinat că m-am întors prea repede după „nefericitul mea 
eveniment în familie“. I-am spus că asta-i o prostie, că n-am 
avut niciun eveniment în familie. „Aş zice numa' că soția şi 
copila mea au mâncat un măr putrezit“, i-am spus. „Ast-aş 
zice, jurisconsult cu păr nins ce eşti, căci fost-a-ntr-adevăr 
teribil plin de goange.“ În clipa aceea au început gândacii să-i 
iasă din ochi şi din nas. Şi vreo doi de sub limbă, vărsându-i 
spumă albă pe bărbie când i s-au târât peste buza de jos. 

Am început să strig. Şi m-am avântat spre el. De n-ar fi fost 
butonul de alarmă de pe masa lui - nici nu ştiam că 
pezevenghiul ăla bătrân şi paranoic are aşa ceva - poate că-l 
omoram. Pe deasupra, putea să fugă surprinzător de repede. 
Vreau să zic că gonea prin biroul ăla, Edgar. Probabil că-l 
ajutau atâția ani de tenis şi golf. - Se gândi la asta un 


moment. - Totuşi, aveam de partea mea şi nebunia, şi 
tinerețea. Pusesem deja mâinile pe el pe când a dat potera 
buzna înăuntru. A fost nevoie de şase avocaţi ca să mă tragă 
de pe el, şi i-am rupt lui Paul Stuart sacoul în două. Drept pe 
mijlocul spatelui. - Clătină încet din cap, stânga-dreapta. - 
Dacă l-ai fi auzit pe hyo de pută ăla ţipând! Şi dacă m-ai fi 
auzit pe mine. Cele mai aiuritoare lucruri la care te poţi gândi, 
inclusiv acuzaţii - strigate din toţi rărunchii - la adresa 
pasiunii lui pentru chiloţii de damă. Şi ca-n cazul tatălui 
paznicului, cred că şi asta s-ar putea să fi fost adevărat. 
Comic, nu? Şi, nebunesc sau nu, geniu în drept sau nu, acela 
a fost sfârşitul carierei mele la Aflum, Futum şi Uitucum. 

— Îmi pare rău, am spus. 

— De nada, tot răul spre bine, zise el pe un ton oficial. Pe 
când avocaţii mă scoteau cu forța din biroul lui - care era 
devastat - am făcut o criză. Cea mai cea dintre grand mals. 
Dacă n-ar fi fost pe aproape un conţopist cu o oarecare 
pregătire medicală, aş fi putut să mor chiar acolo. Aşa însă, 
am zăcut în inconştiență trei zile. Dar, hei, mi-a prins bine 
somnul. Aşa că acum... 

Deschise mapa şi-mi dădu trei radiografii. Nu erau la fel de 
bune ca secțiunile corticale produse de un RMN, dar 
înțelegeam din experiența personală ceea ce vedeam. 

— lată-l, Edgar, un lucru care mulți susțin că nu există: 
creierul unui avocat. 

Ai şi tu poze asemănătoare? 

— Să spunem în felul următor: dacă aş vrea să umplu un 
clasor... El rânji. 

— Dar cine şi-ar dori un clasor cu poze din astea? Vezi 
glonțul? 

— Da. Probabil că ţineai pistolul... 

Am ridicat mâna, înclinând arătătorul într-un unghi 
descendent destul de pronunțat. 

— Cam aşa. Şi tre să fi fost un rateu parțial. Forța de 
propulsie a ajuns cât să-mi înfigă glonţul în cutia craniană şi 
să-l devieze în jos într-un unghi şi mai pronunțat. Mi-a forat 


în creier şi s-a oprit. Dar înainte de asta, a creat un soi de... 
nu ştiu... 

— Val-provă? 

Ochii i s-au luminat. 

— Exact! Numai că textura materiei cenuşii seamănă mai 
mult cu ficatul de vițel decât cu apa. 

— Iuuuu! Frumos. 

— Ştiu. Wireman ştie să fie elocvent, el recunoaşte asta. 
Glonţul a creat un val-provă descendent, care a provocat edem 
şi presiune asupra chiasmei optice. Asta e punctul de 
ramificare a nervilor optici din creier. Pricepi complexitatea 
chestiunii? M-am împuşcat în tâmplă şi nu doar că am 
supraviețuit, dar m-am ales şi cu un glonț care-mi face 
probleme la echipamentul localizat aici. - Lovi cu degetul osul 
de deasupra urechii drepte. - Şi problemele se înrăutățesc 
pentru că glonțul se mişcă. E cu cel puţin jumătate de 
centimetru mai adânc decât era acum doi ani. Probabil mai 
mult. Nu aveam nevoie să-mi dea Hadlock sau Principe 
informația asta; o văd cu ochii mei în pozele astea. 

— Atunci, lasă-i să te opereze, Wireman, şi să-l scoată. Eu 
şi Jack o să avem grijă de Elizabeth până când te întorci în... 

EI clătină din cap. 

— Nu? De ce nu? 

— E prea adânc ca să fie operat, amigo. De aia nu i-am 
lăsat să mă interneze. Credeai c-o fac pentru că sufăr de 
complexul Bărbatului Marlboro? Nici pomeneală. Zilele în care 
sa aştept să fiu mort s-au încheiat. Încă mi-e dor de soţia şi de 
fiica mea, dar acum trebuie să am grijă de domnişoara 
Eastlake, şi am ajuns să ador Duma Key. Şi mai eşti tu, 
Edgar. Vreau să aflu cum evoluează povestea ta. Dacă regret 
ce am făcut? Uneori si, alteori no. Când e si, îmi reamintesc că 
atunci n-am fost acelaşi om care sunt acum, şi că trebuie să 
nu-l mai învinovățesc pe Wireman cel de odinioară. Omul 
acela era atât de rătăcit şi de rănit, încât de fapt nu el a fost 
de vină. Asta e cealaltă viață a mea şi încerc să privesc 


problemele mele din ea ca pe... ei, bine... ca pe nişte defecte din 
naştere. 

— Wireman, asta-i bizar. 

— Este? Gândeşte-te la situaţia ta. M-am gândit la situaţia 
mea. Eram un om care-şi strânsese de gât propria soţie şi apoi 
uitase asta. Un om care dormea acum cu o păpuşă pe cealaltă 
jumătate de pat. Am decis să-mi țin părerile pentru mine. 

— Doctorul Principe vrea să mă interneze doar pentru că 
reprezint un caz interesant. 

— N-ai de unde să ştii. 

— Dar ştiu! vorbi Wireman cu o pasiune surprinzătoare. Am 
întâlnit cel puţin patru Principi de când mi-am făcut singur 
asta. Sunt înfiorător de asemănători: sclipitori, dar duplicitari, 
incapabili de empatie, doar un pas sau doi îi despart de 
sociopaţii despre care obişnuia să scrie John D. MacDonald. 
Principe nu mă poate opera mai mult decât ar putea opera un 
pacient care prezintă o tumoare malignă situată exact în 
acelaşi loc. În cazul unei tumori ar putea măcar să încerce cu 
radiații. Un glonț de plumb nu răspunde la asta. Principe o 
ştie, dar e fascinat. Şi nu vede niciun rău în a-mi da speranţe 
false, dacă aşa mă va vedea într-un pat de spital unde să mă 
poată întreba dacă mă doare când face... asta. lar mai târziu, 
după ce voi muri, poate că se va alege cu o lucrare ştiinţifică 
din toată tărăşenia. Se va putea duce la Cancun să bea 
şprițuri reci pe plajă. 

— Eşti dur. 

— Nu-s la fel de dur ca ochii lui Principe ăsta - aceia sunt 
duri. Le-am aruncat o singură privire şi mi-a venit să fug în 
cealaltă direcție cât încă mai pot. Şi cam asta am şi făcut. 

Am clătinat din cap şi am abandonat subiectul. 

— Deci care-i perspectiva de viitor? 

— Ce-ar fi să te pui în mişcare? Locul ăsta începe să-mi dea 
fiori. Tocmai mi-am dat seama că aici a răpit-o pe fetiță 
descreieratul ăla. 

— Puteam să-ți spun asta când am oprit. 


— Poate că-i mai bine că ai păstrat secretul. Căscă şi 
adăugă: Doamne, ce obosit sunt! 

— E din cauza stresului. 

M-am uitat în ambele direcţii, apoi m-am întors pe Tamiami 
Trail. Încă nu-mi venea să cred că sunt la volan, dar începea 
să-mi placă. 

— Perspectiva nu e tocmai roză. lau destul Doxepin şi 
Zonegran acum cât să omori un cal - astea-s antispastice şi 
şi-au făcut datoria destul de bine, dar ştiam c-o să am 
probleme în seara când am cinat la Zoria's. Am încercat s-o 
neg, dar ştii ce se spune: negarea l-a înecat pe faraon şi Moise 
i-a eliberat pe Copiii lui Israel. 

— Ăă... cred că l-a înecat marea Roşie. Mai sunt alte 
medicamente pe care să le poţi lua? Mai puternice? 

— Principe n-a ratat şansa să-mi fluture pe sub nas 
carnețelul cu reţete, însă voia să-mi ofere Neurontin, iar eu 
nici nu vreau să mă gândesc la asta. 

— Din cauza slujbei tale. 

— Corect. 

— Wireman, n-o să-i fii de niciun ajutor lui Elizabeth dacă 
orbeşti ca liliacul. 

Nu răspunse un minut sau două. Drumul, acum aproape 
pustiu, se derula în fața farurilor. Apoi el spuse: 

— Orbirea va fi în scurt timp cea mai neimportantă dintre 
problemele mele. Am riscat o privire piezişă spre el. 

— Adică ai putea muri din asta? 

— Da. 

Vorbi cu o lipsă de dramatism care era foarte convingătoare. 

— Şi, Edgar? 

— Da? 

— Înainte să se întâmple, şi cât încă mai am un ochi cu 
care văd bine, mi-ar face plăcere să-mi mai arăţi nişte lucrări 
de-ale tale. Şi domnişoara Eastlake vrea să vadă câteva. M-a 
rugat să te întreb. Poţi folosi maşina să le aduci la El Palacio - 
se pare că te descurci admirabil. 

Ieşirea spre Duma Key era în față. Am pornit semnalizarea. 


— Îţi spun ce cred uneori, zise el. Cred că norocul ăsta 
fabulos pe care l-am avut până acum trebuie să se întoarcă 
împotriva mea. Nu există absolut niciun motiv statistic să cred 
aşa ceva, dar e bine să nu pierzi ideea asta din vedere. Ştii? 

— Da, am spus. Şi, Wireman? 

— Aicea-s, muchacho. 

— Adori Duma Key, dar crezi şi că e ceva în neregulă cu 
insula. Ce e cu locul ăsta? 

— Nu ştiu ce este, dar are ceva. Tu nu crezi? 

— Sigur că da. Ştiu că e aşa. În ziua în care eu şi Ilse am 
încercat să mergem până la capătul drumului, ni s-a făcut 
amândurora rău. Ei mai tare decât mie. 

— Şi ea nu e singura, potrivit poveştilor pe care le-am auzit. 

— Există poveşti? 

— O, da. Plaja e în regulă, dar interiorul insulei... Clătină 
din cap: Cred că s-ar putea datora unui fel de poluare a pânzei 
freatice. Acelaşi ceva care face flora să crească într-o veselie 
într-un climat în care ai nevoie de irigare doar ca să nu ţi se 
usuce o afurisită de peluză. Nu ştiu. Dar e mai bine să nu te 
apropii. Cred că asta este în mod deosebit valabil pentru 
tinerele doamne care-şi doresc să aibă copii într-o bună zi. Din 
aceia fără defecte din naştere. 

Ei, asta era o idee neplăcută, care nu-mi trecuse prin cap. 
N-am mai spus nimic tot restul drumului de întoarcere. 


LX 


Asta ţine de memorie, şi puţine dintre amintirile mele din 
acea iarnă sunt la fel de clare precum cea legată de 
întoarcerea la El Palacio în seara aceea de februarie. 
Jumătăţile porţii de fier erau date în lături. Între ele şedea 
Elizabeth Eastlake în scaunul ei cu rotile, exact ca în ziua în 
care eu şi llse porniserăm în explorarea noastră ratată a 
sudului insulei. Nu avea pistolul cu harpon, dar era din nou 
în treningul din două piese (de data aceasta cu ceva ce aducea 


a veche jachetă de licean aruncată peste umeri), iar tenişii 
mari - părând negri în loc de albaştri în lumina farurilor - 
erau proptiți pe rezemătoarele cromate pentru picioare. 
Alături de ea era cadrul metalic, iar lângă cadru stătea Jack 
Cantori cu o lanternă în mână. 

Când văzu maşina, dădu să se ridice. Jack se grăbi s-o 
rețină. Apoi, când văzu că femeia era hotărâtă, puse lanterna 
pe dalele de jos şi o ajută. Când am parcat lângă intrare, 
Wireman deschidea portiera. Farurile maşinii îi iluminau ca 
pe doi actori pe scenă. 

— Nu, domnişoară Eastlake! strigă Wireman. Nu, nu 
încercați să vă ridicați! 

Vă împing eu înăuntru! 

Femeia nu-i dădu atenție. Jack o ajută să ajungă la cadru - 
sau ea îl conduse într-acolo - şi apucă de mânerele lui. Apoi 
începu să bocănească cu el spre maşină. Eu mă străduiam să 
cobor de la volan, luptându-mă cu şoldul drept beteag ca să 
ies de acolo, aşa cum făceam mereu. Stăteam lângă capotă, 
când ea puse cadrul deoparte şi întinse braţele spre el. Carnea 
de deasupra coatelor ei atârna moale şi moartă, palidă ca 
aluatul de pâine în bătaia farurilor, însă picioarele îi erau 
înfipte la mare depărtare unul de celălalt, într-o postură 
sigură de sine. O briză plină de parfumurile nopții îi suflă 
părul pe spate şi n-am fost deloc surprins să văd o cicatrice - 
una foarte veche - pe partea dreaptă a capului ei. Aproape că 
putea fi geamăna cicatricei mele. 

Wireman veni în față dinspre portiera deschisă a 
pasagerului şi rămase locului o secundă sau două. Cred că 
decidea dacă, pe lângă a da alinare, mai poate să şi primească. 
Apoi se duse la ea cu un soi de mers legănat, de urs, cu capul 
plecat, cu părul lung ascunzându-i urechile şi mângâindu-i 
obrajii. Ea îl cuprinse cu braţele şi-i trase capul pe pieptul său 
amplu. Un moment, femeia se clătină pe picioare şi eu m-am 
speriat, postură sigură ori ba, dar apoi îşi recapătă echilibrul 
şi am văzut mâinile acelea noduroase şi chircite de artrită 
cum încep să-l mângâie pe spatele ce începuse să tresalte. 


M-am dus spre ei puţin nesigur şi ea întoarse ochii spre 
mine. Erau de o limpezime perfectă. Aceasta nu era femeia 
care întrebase când vine trenul, cea care spusese că este al 
naibii de confuză. Toate comutatoarele ei erau din nou pe 
poziția „deschis“. Măcar pentru o vreme. 

— O să ne fie bine, spuse ea. Te poţi duce acasă, Edgar. 

— Dar... 

— O să ne fie bine, zise în timp ce-l mângâia pe spate cu 
degetele ei noduroase, îl mângâia cu o tandrețe infinită. 
Wireman o să mă împingă înăuntru. Peste o clipă. Aşau-i, 
Wireman? 

La sânul ei, el încuviinţă din cap fără să ridice ochii sau să 
scoată vreun sunet. Am cugetat la asta şi am hotărât să fac 
ce-mi cerea. 

— Bine, atunci. Noapte bună, Elizabeth. Noapte bună, 
Wireman. Haide, Jack. 

Cadrul era din cele dotate cu raft. Jack puse lanterna pe el, 
aruncă o ocheadă la Wireman - încă stătea cu fața îngropată 
la pieptul femeii - şi apoi se duse la portiera deschisă a 
pasagerului. 

— Noapte bună, doamnă. 

— Noapte bună, tinere. Eşti un jucător de Parcheesi plin de 
nerăbdare, dar promiţi. Şi, Edgar? Întoarse ochii calmi spre 
mine, peste capul aplecat al lui Wireman, peste spatele lui 
scuturat de suspine. Apa curge mai repede acum. Imediat 
ajunge la praguri. Simţi asta? 

— Da, am spus. 

Nu ştiam despre ce vorbeşte. Ştiam despre ce vorbeşte. 

— Rămâi. Te rog să rămâi pe Duma, orice s-ar întâmpla. 
Avem nevoie de tine. Eu am nevoie de tine, dar şi Duma Key 
are nevoie de tine. Ţine minte că am spus asta, când îmi pierd 
iar coerenţa. 

— O să ţin minte. 

— Caută coşulețul de picnic al lui Nan Melda. E în pod, 
sunt aproape sigură. E roşu. O să-l găseşti. Toate sunt în el. 


— Şi ce ar fi aceste toate, Elizabeth? Ea a încuviințat din 
cap. 

— Da. Noapte bună, Edward. 

Şi aşa, simplu, am ştiut că reîncepea să-şi piardă coerenţa. 
Dar Wireman avea s-o ducă înăuntru. Wireman avea să-i 
poarte de grijă. Însă până să o poată el face, avea ea să-i 
poarte de grijă, avea să poarte grija lui şi a ei înseşi deopotrivă. 
I-am lăsat în picioare pe dalele de sub bolta porţii, între cadrul 
metalic şi scaunul cu rotile, ea strângându-l în brațe, el cu 
fruntea la pieptul ei. Amintirea asta e clară. 

Clară. 


X 


Eram epuizat de stresul şofatului - poate şi pentru că 
petrecusem ziua între atâția oameni după ce fusesem singur 
aşa de mult timp - dar gândul de-a mă întinde, darămite de a 
dormi, ieşea din discuție. Mi-am verificat e-mailul şi am găsit 
mesaje din partea ambelor fiice ale mele. Melinda făcuse 
faringită în Paris şi o lua aşa cum lua întotdeauna bolile - în 
nume personal. Ilse îmi trimisese un link spre Citizen-Times 
din Asheville, Carolina de Nord. Am dat clic pe el şi am găsit o 
recenzie extrem de favorabilă la The Hummingbirds, care 
apăruseră la Prima Biserică Baptistă şi fuseseră întâmpinați 
cu strigăte fervente de aleluia. Mai figura şi o poză cu Carson 
Jones şi o blondă foarte frumoasă stând în fața grupului, cu 
gurile deschise în cântare, cu privirile împletite. Carson Jones 
şi Bridget Andreisson, duet din „How Great Thou Art“, spunea 
legenda fotografiei. Hmm! If-So-Girl a mea scrisese: „Nu-s 
câtuşi de puţin geloasă.“ De două ori hmm. 

Mi-am făcut un sendviş cu şuncă de Bologna şi brânză 
(după trei luni pe Duma Key încă mă topeam după şunca de 
Bologna), apoi m-am dus la etaj. M-am uitat la tablourile din 
seria Fata şi corabia care erau de fapt Ilse şi corabia. M-am 
gândit la Wireman întrebându-mă ce mai pictez în ultima 
vreme. M-am gândit la lungul mesaj pe care Elizabeth mi-l 
lăsase pe robotul telefonic. La neliniştea din vocea ei. Spusese 
că trebuie să-mi iau măsuri de precauţie. 

Am luat o decizie de moment şi am coborât înapoi la parter, 
mergând cât de repede puteam fără a cădea. 


XI 


Spre deosebire de Wireman, nu port mereu la mine bătrânul 
şi umflatul portmoneu Lord Buxton; de obicei, îmi pun o carte 
de credit, permisul de conducere şi câteva bancnote în 
buzunarul din faţă şi-s gata de ieşit. Portmoneul era încuiat 
într-un sertar din living. L-am scos de acolo, am frunzărit 
cărțile de vizită şi am găsit-o pe cea pe care scria GALERIA 


SCOTO cu litere aurii în relief. Mi-a răspuns robotul telefonic, 
lucru la care mă aşteptam. După ce Dario Nannuzzi îşi 
termină de spus litania şi după ce bipul făcu bip, am început: 

— Bună, domnule Nannuzzi, aici Edgar Freemantle de pe 
Duma Key. Sunt... 

Am făcut o scurtă pauză, vrând să spun tipul şi ştiind că nu 
asta sunt pentru el. 

— Sunt artistul cu tablourile alea cu apusuri împodobite cu 
scoici mari şi plante şi cu tot soiul de alte lucruri. Aţi spus că 
ar fi posibil să-mi expuneţi lucrările. Dacă încă vă mai 
interesează, îmi daţi un telefon”? 

Am recitat numărul meu de telefon şi am închis, simțindu- 
mă puţin mai bine. Simţindu-mă de parcă aş fi făcut ceva, 
măcar. 

Mi-am luat o bere din frigider şi am deschis televizorul, 
gândindu-mă că poate găsesc un film demn de a fi văzut la 
HBO înainte să trag obloanele. Scoicile de sub casă adoptaseră 
un sunet plăcut, molcom, conversaţia lor din seara aceasta 
fiind civilizată şi reținută. 

Fură acoperite de vocea unui om care stătea în mijlocul 
unui desiş de microfoane. Era Canalul 6 şi vedeta de pe ecran 
era avocatul din oficiu al lui Candy Brown. Probabil că 
susținuse conferința de presă cam în acelaşi timp când lui 
Wireman i se făceau radiografii craniene. Avocatul părea să 
aibă în jur de cincizeci de ani şi avea părul îndesat sub o 
perucă de avocat, însă nu era nimic rutinier în 
comportamentul său. Arăta şi vorbea implicat. Le spunea 
reporterilor că clientul său pleda nevinovat pe motiv de 
alienare mentală. 

Spunea că domnul Brown este dependent de droguri, de 
materiale pornografice şi de sex, şi că este schizofrenic. Nimic 
despre slăbiciunea lui irezistibilă pentru înghețată şi 
compilații Asta-i muzică adevărată, dar sigur că juriul nu 
fusese încă ales. Pe lângă microfonul de la Canalul 6, mai 
vedeam logou-rile NBC, CBS, ABC, Fox şi CNN. Tina Garibaldi 
nu s-ar fi ales cu o atenție mediatică atât de amplă dacă ar fi 


câştigat un concurs de silabisire sau unul de fizică aplicată, 
nici chiar dacă ar fi salvat câinele familiei dintr-un râu 
înspumat, dar lasă-te violată şi ucisă şi ajungi garantat în 
casele întregii naţiuni, dulceaţă. Toată lumea va şti că 
ucigaşul tău îşi ținea chiloţii în sertarul de la birou. 

„N-a ajuns la toate aceste dependențe din vina sa“, spunea 
avocatul. „Mama şi amândoi taţii lui vitregi au fost dependenți 
de droguri. Copilăria a fost o oroare pentru el; a fost sistematic 
bătut şi abuzat sexual. A fost închis în instituții de boli 
mentale. Soţia lui e o femeie bună la suflet, însă şi ea suferă 
de boli mentale. N-ar fi trebuit să fie lăsat de capul lui pe 
străzi.“ Se întoarse cu fața la camerele de luat vederi. „Asta e o 
crimă al cărei autor este Sarasota, nu George Brown. Sufletul 
îmi plânge pentru familia Garibaldi“ - ridică ochii fără pic de 
lacrimă spre camere, ca pentru a dovedi într-un fel asta - „dar 
pedeapsa capitală pentru George Brown n-o va aduce pe Tina 
Garibaldi înapoi şi nu va îndrepta sistemul defect care a pus 
în libertate, nesupravegheată, această ființă umană defectă. 
Aceasta este declaraţia mea, mulțumesc că m-aţi ascultat, iar 
acum, dacă mă scuzați...“ 

Se întoarse şi plecă, ignorând întrebările rostite pe voci 
ridicate, şi lucrurile tot ar fi fost în regulă - diferite, cel puţin - 
dacă închideam televizorul sau dacă schimbam canalul în 
clipa aceea. Dar n-am făcut nici una, nici alta. L-am urmărit 
pe prezentatorul de la Canalul 6, în studio, cum spunea: 
„Royal Bonnier, un cruciat al sălilor de judecată, care a 
câştigat şase cazuri pro bono presupus de necâştigat, a 
declarat că va depune toate eforturile pentru a exclude 
următoarea înregistrare video, surprinsă de o cameră de 
supraveghere în spatele Bealls Department Store, dintre 
dovezile de la proces.“ 

Şi blestemăţia aia a început din nou. Copila traversează de 
la dreapta la stânga cu ghiozdanul în spate. Brown iese 
dinspre rampă şi o apucă de încheietura mâinii. Ea ridică 
ochii spre el şi pare să-i pună o întrebare. Şi acela a fost 


momentul în care furnicătura îmi cobori pe braţul lipsă ca un 
roi de albine. 

Am strigat - de surprindere ca şi de agonie - şi am căzut la 
podea, răsturnând pe covor şi telecomanda, şi farfuria cu 
sendvişul meu, scărpinându-mă la ceea ce nu era acolo. Sau 
la care nu reuşeam eu să ajung. M-am auzit țipând să 
înceteze, te rog din suflet, încetează. Dar sigur că nu exista 
decât un mod de a o face să înceteze. M-am ridicat în genunchi 
şi m-am târât spre scări, auzind scrâşnetul când am călcat cu 
un genunchi pe telecomandă şi am spart-o, dar schimbând 
mai întâi canalul. Pe CMT: Country Music Television. Alan 
Jackson cânta despre crimă pe Music Row. De două ori pe 
când urcam scările am dat să mă apuc de balustradă, atât de 
prezentă era pentru mine mâna dreaptă. Simțeam de-a 
dreptul palma transpirată scârțâind pe lemn înainte să treacă 
prin el ca un fuior de fum. 

Cumva, am ajuns pe palier şi m-am ridicat împleticit în 
picioare. Am aprins toate becurile apăsând comutatoarele cu 
antebraţul şi am şontâcăit până la şevalet într-o alergare 
opintită. Pe el era un Fata şi corabia parţial terminat. L-am 
dat deoparte fără a-i arunca o privire şi am trântit o pânză 
goală în locul lui. Respiram sacadat, cu gemete scurte şi 
înflăcărate. Sudoarea îmi şiroia din păr. Am luat o cârpă de 
şters peneluri şi mi-am aruncat-o peste umăr aşa cum 
aruncam baveţțici când fetele erau mici. Am prins o pensulă 
între dinți, alta am aninat-o după ureche, am dat să iau oa 
treia, dar am luat în schimb un creion. Din clipa în care am 
început să schițez, hidoasa furnicătură de la braţ început să 
scadă. Până la miezul nopţii, tabloul era gata şi furnicătura 
trecuse. Numai că nu era un simplu tablou, nu acesta; acesta 
era Tabloul, şi era bun, dacă mi-e permis s-o spun. Şi mi-e 
permis. Eram într-adevăr un nemernic extrem de talentat. Îl 
înfățişa pe Candy Brown cu mâna pe încheietura Tinei 
Garibaldi. O înfățişa pe Tina uitându-se în sus cu ochii aceia 
negri, teribili în inocenţa lor. Îi surprinsesem privirea atât de 
bine, încât dacă părinții ei ar fi zărit doar pentru o clipă 


produsul final, le-ar fi venit să se sinucidă. Însă părinţii ei nu 
aveau să vadă asta vreodată. 

Nu, nu tabloul acesta. 

Tabloul era o copie aproape exactă a fotografiei care 
apăruse în toate ziarele din Florida măcar o dată din 15 
februarie încoace, şi probabil în majoritatea publicaţiilor de pe 
tot cuprinsul Statelor Unite. Exista o singură mare deosebire. 
Sunt sigur că Dario Nannuzzi ar fi văzut-o ca pe o tuşă 
personală - Edgar Freemantle, Primitivul American, evitând cu 
lejeritate căderea în clişeu, străduindu-se să-i reinventeze pe 
Candy şi Tina, această pereche nefastă - însă nici Nannuzzi 
nu avea să vadă acest tablou vreodată. 

Am aruncat pensulele înapoi în borcanele lor de maioneză. 
Eram plin de vopsea până la cot (şi pe toată partea stângă a 
feței), dar numai la a mă curăța nu-mi stătea mintea. 

Mi-era foame mult prea tare. 

Aveam hamburgeri, dar nu erau dezgheţațţi. La fel şi cotletul 
de porc pe care Jack îl luase de la Morton's săptămâna 
trecută. lar ceea ce-mi mai rămăsese din rezerva de salam de 
Bologna mâncasem la cină. Aveam însă o cutie nedesfăcută de 
cereale Special K cu Fructe & laurt. Am început să torn într- 
un bol, dar la cât eram de înfometat, bolul aducea la 
dimensiune cam cu un degetar. L-am dat deoparte atât de 
tare, că a ricoşat în cutia pentru pâine, am luat un castron 
din dulapul de deasupra aragazului şi am vărsat în el toată 
cutia de cereale. Am turnat peste un sfert de litru de lapte, am 
adăugat şapte sau opt linguri cu vârf de zahăr, apoi m-am 
apucat de înfulecat, oprindu-mă doar o dată pentru a mai 
turna nişte lapte. Am mâncat tot, apoi am pornit moleşit spre 
pat, oprindu-mă la televizor pentru a-l reduce la tăcere pe 
cowboy-ul de la oraş ce cânta în clipa aceea. M-am prăbuşit 
de-a curmezişul pe cuvertură şi m-am trezit ochi în ochi cu 
Reba, în timp ce scoicile de sub Marele Roz murmurau. 

Ce ai făcut? întrebă Reba. Ce ai mai făcut de data asta, om 
rău ce eşti? 


Am încercat să spun Nimic, dar am adormit înainte să-mi 
iasă cuvântul pe gură. Şi pe deasupra, ştiam că n-are niciun 
rost. 


XII 


M-a trezit telefonul. Am izbutit la a doua încercare să apăs 
butonul din dreapta şi am spus ceva ce semăna vag cu „alo“. 

— Muchacho, trezeşte-te şi vino la micul dejun! strigă 
Wireman. Friptură şi ouă! E o sărbătoare! Cel puţin, eu 
sărbătoresc. Domnişoara Eastlake e iar în ceaţă. 

— Ce sărbă... 

Atunci mă izbi singurul lucru care putea fi, şi am sărit ca 
ars, răsturnând-o pe Reba la podea. 

— Ţi-a revenit vederea? 

— Nu-i atât de bună vestea, mă tem, dar e bună. E un 
lucru pe care toată Sarasota îl poate sărbători. Candy Brown, 
amigo. Paznicii care fac numărătoarea de dimineaţă l-au găsit 
mort în celulă. 

Pentru un moment, furnicătura aceea mă fulgeră pe braţ în 
Jos, şi era roşie. 

— Ce se spune? m-am auzit că întreb. Sinucidere? 

— Nu ştiu, dar orice ar fi - sinucidere sau cauze naturale - 
a economisit o droaie de bani pentru statul Florida şi i-a scutit 
pe părinți de chinul procesului. Vii să dansăm împreună 
dansul bucuriei, ce zici? 

— Lasă-mă doar să mă îmbrac, am rostit. Şi să mă spăl. M- 
am uitat la braţul meu stâng. Era stropit multicolor. 

— Am stat treaz până târziu. 

— Ai pictat? 

— Nu, i-am tras-o Pamelei Anderson. 

— Viaţa ta imaginară e de o sărăcie tristă, Edgar. Eu i-am 
tras-o lui Venus din Milo noaptea trecută, şi fata avea brațe. 
Să nu întârzii mult. Cum îţi plac huevo-urile? 

— O, omletă. Vin într-o jumate de oră. 


— E bine aşa. Tre să recunosc că nu pari foarte 
entuziasmat de vestea pe care ţi-am dat-o. 

— Încă mă străduiesc să mă trezesc. Una peste alta, trebuie 
să spun că sunt foarte bucuros că e mort. 

— la-ţi un număr de ordine şi treci la coadă, zise el şi 
închise. 


XIII 


Deoarece telecomanda era spartă, a trebuit să comut 
posturile manual, o îndemânare străveche, dar pe care am 
descoperit că încă o stăpânesc. Pe 6, „Tina non-stop“ fusese 
înlocuită de o nouă emisiune: „Candy non-stop“. Am ridicat 
volumul la un nivel aproape insuportabil şi am ascultat în 
timp ce mi-am frecat vopseaua de pe piele. 

După toate aparențele, George „Candy“ Brown murise în 
somn. Un paznic căruia i se luase interviu spunea: „lipu 
sforăia mai tare ca toţi deţinuţii pe care i-am avut vreodată 
aici - glumeam că deţinuţii l-ar fi ucis numai pentru asta, 
dacă ar fi fost în secţia condamnaților de drept comun.“ Un 
doctor spuse că părea să fi suferit o apnee în somn şi opina că 
Brown ar fi putut muri dintr-o complicaţie a acesteia. Spuse 
că asemenea decese în rândul adulților sunt neobişnuite, dar 
nici pe departe inexistente. 

Apneea mi se părea o variantă valabilă, însă eram de părere 
că acea complicaţie fusesem eu. După ce mi-am spălat mare 
parte din vopsea, am urcat scările spre Micul Roz ca să arunc 
o privire la versiunea mea a Fotografiei la lumina prelungă a 
dimineții. Nu credeam că va fi la fel de bună cum mi se păruse 
când mă împleticisem la parter ca să mănânc o cutie întreagă 
de cereale - nu putea să fie, ținând cont de rapiditatea cu care 
lucrasem. 

Numai că era. Se vedea Tina, îmbrăcată în jeanşi şi un 
tricou roz curat, cu ghiozdanul în spate. Se vedea Candy 
Brown, îmbrăcat şi el în jeanşi, cu mâna pe încheietura ei. 


Ochii ei erau întorşi în sus spre ai lui şi gura ei era 
întredeschisă, ca pentru a pune o întrebare - Ce doriți, 
domnule? fiind cea mai plauzibilă. Ochii lui se uitau în jos la 
ea şi erau plini de o concentrare sumbră, însă restul feței nu 
exprima absolut nimic, deoarece restul feței nu exista. Nu-i 
pictasem gura şi nasul. 

Sub ochi, versiunea mea de Candy Brown era un gol 
absolut. 


10. Băşicuţa de săpun a gloriei 


I 


Urcasem în avionul care m-a adus în Florida îmbrăcat cu o 
haină grea de sibir, şi pe aceasta o purtam în dimineaţa aceea, 
când am străbătut şchiopătând porțiunea de plajă care 
despărțea Marele Roz de El Palacio de Asesinos. Era frig şi un 
vând năprasnic sufla dinspre golf, unde apa semăna cu fonta 
spartă sub cerul senin. Dacă aş fi ştiut că aceea va fi ultima zi 
friguroasă pe care o voi trăi pe Duma Key, poate că m-aş fi 
bucurat de ea... dar probabil că nu. Îmi pierdusem bucuros 
obişnuința de a îndura frigul. 

În orice caz, abia dacă ştiam unde mă aflu. Aveam traista 
de pânză agățată de umăr, pentru că a o lua cu mine când 
mergeam pe plajă era acum a doua mea natură, însă n-am 
pus în ea nici măcar o scoică ori alt obiect adus de ape. Am 
înaintat anevoios, trăgând după mine piciorul beteag fără să-l 
simt cu adevărat, ascultând vântul cum îmi şuieră pe lângă 
urechi fără să-l aud cu adevărat şi urmărind ciripelele cum 
intră şi ies din apă fără să le văd cu adevărat. 

Mi-am spus: L-am ucis, fără doar şi poate, aşa cum am ucis 
cățelul Monicăi Goldstein. Ştiu că asta sună aiurea, dar... 

Numai că nu suna aiurea. Nu era aiurea. 

Eu îi oprisem respirația. 


II 


Pe partea de sud a El Palacio era o verandă închisă cu 
sticlă. Dădea spre un amalgam de tufişuri tropicale într-o 
direcție, şi în cealaltă spre albastrul metalic al golfului. 
Elizabeth şedea acolo în scaunul cu rotile de braţele căruia era 
prinsă o tavă cu micul dejun. Pentru prima dată de când o 
cunoşteam, era legată. Tava, plină cu bucăţi de omletă şi 
crutoane, arăta ca după ce ar fi mâncat un bebeluş de pe ea. 
Wireman îi dăduse chiar şi suc dintr-o cană cu suzetă. 
Televizorul de masă din colț era comutat pe Canalul 6. Era tot 
„Candy non-stop“. Era mort şi Canalul 6 îi îmbălsăma 
cadavrul. O merita fără-ndoială, însă tot revoltător rămânea. 

— Cred că a terminat, spuse Wireman, dar poate stai tu cu 
ea cât îți fac vreo două ouă omletă şi prăjesc pâine. 

— Bucuros, dar nu trebuie să te oboseşti pentru mine. Am 
lucrat până târziu şi am îmbucat ceva după. 

Am îmbucat. Sigur. Când ieşisem din casă, zărisem 
castronul gol în chiuveta din bucătărie. 

— Nu mă obosesc deloc. Cum ţi-e piciorul în dimineața 
asta? 

— Deloc rău. Era adevărat. Et tu, Brute? 

— Eu sunt bine, mersi. 

Dar părea obosit; ochiul stâng era încă roşu şi lăcrima. 

— Mă întorc în nici cinci minute. 

Elizabeth era dusă cu totul. Când i-am oferit cana cu 
suzetă, a sorbit puţin, după care a întors capul în cealaltă 
parte. Chipul ei părea străvechi şi năuc în lumina neiertătoare 
de iarnă. M-am gândit că alcătuim un trio fantastic: femeia 
senilă, fostul avocat cu un glonţ în creier şi fostul constructor 
ciung. Toţi cu cicatrice de război pe partea dreaptă a capului. 
La televizor, avocatul lui Candy Brown - acum fostul lui 
avocat, presupun - cerea imperios o anchetă completă. 
Elizabeth vorbi poate în numele întregului ținut Sarasota pe 


acest subiect când închise ochii, se lăsă moale în chingile care 
o strângeau. făcând să i se umfle pieptul planturos, şi adormi. 

Wireman se întoarse cu destule ouă cât să ne ajungă 
amândurora şi am mâncat cu o poftă surprinzătoare. 
Elizabeth începu să sforăie. Un lucru era sigur; dacă ea 
suferea o apnee în somn, nu murea de tânără. 

— "Ţi-a scăpat un loc pe ureche, muchacho, zise Wireman şi 
se lovi pe lobul urechii sale cu furculița. 

— Hă? 

— Vopsea. Pe clăpău. 

— Mda, am făcut. O să mânțesc cu ea peste tot în 
următoarele zile. M-am stropit bine de tot. 

— Ce pictai în toiul nopţii? 

— Nu vreau să vorbesc acum despre asta. El înălță din 
umeri şi aprobă. 

— Începe să te prindă alura de artist. Obiceiurile alea 
ciudate. 

— Nu te lua de mine. 

— Lucrurile vor fi ajuns rău de tot când o să ofer respect şi 
tu o să auzi sarcasm. 

— Scuze. 

Flutură din mână a nepăsare. 

— Mănâncă-ţi huevo-urile. Să creşti mare şi tare ca 
Wireman. 

Mi-am mâncat huevo-urile. Elizabeth sforăi. Televizorul 
trăncăni. Acum era mătuşa Tinei Garibaldi în ringul central 
electronic, o fată nu cu mult mai în vârstă decât fiica mea, 
Melinda. Spunea că Dumnezeu hotărâse că statul Florida se 
mişca prea lent şi că îl pedepsise El însuşi pe „monstrul ăla“. 
Eu mi-am spus: Eşti pe aproape, muchacha, numai că n-a fost 
mâna lui Dumnezeu. 

— Fă să tacă prostiile alea de carnaval, am spus. 

Închise televizorul, apoi se întoarse atent spre mine. 

— Poate ai dreptate cu alura de artist. Am hotărât să-mi 
expun lucrările la Scoto, dacă Nannuzzi mai vrea asta. 


Wireman zâmbi şi bătu uşor din palme, ca să n-o trezească 
pe Elizabeth. 

— Excelent! Edgar caută băşicuţa de săpun a gloriei! Şi de 
ce nu? De ce naiba nu? 

— Eu nu caut nici-o băşicuţă de săpun, am zis, întrebându- 
mă dacă într-adevăr aşa este. Dar dacă-mi oferă un contract, 
vrei să faci o pauză de pensie cât să-i arunci o privire? 

Zâmbetul lui se şterse. 

— Sigur, dacă o să mai fiu pe aici, dar nu ştiu cât timpo să 
mai dureze asta. 

Văzu expresia de pe chipul meu şi ridică mâna. 

— Nu-s gata încă să dau ortul popii, dar întreabă-te asta, 
mi amigo: mai sunt eu persoana potrivită să aibă grijă de 
domnişoara Eastlake? Dată fiind actuala stare a sănătății 
mele? 

Şi pentru că asta era o problemă neplăcută de care nu 
voiam să mă agăț - nu în dimineaţa aceea - am întrebat: 

— Totuşi, cum te-ai ales cu slujba asta? 

— Are importanță? 

— S-ar putea, am rostit. 

Mă gândeam la cum începusem sejurul pe Duma Key 
presupunând un lucru - că eu alesesem locul - şi cum 
ajunsesem apoi să cred că este posibil ca el să mă fi ales pe 
mine. Mă întrebam, pe deasupra, de obicei când stăteam 
întins în pat şi ascultam şoapta scoicilor, dacă accidentul meu 
a fost într-adevăr un accident. Sigur că a fost, trebuie să fi 
fost, însă tot era mai uşor să văd asemănări între al meu şi al 
Juliei Wireman. Pe mine m-a lovit macaraua; pe ea camionul 
de Lucrări Publice. Dar sigur că există şi oameni - ființe 
umane funcționale în majoritatea privințelor - care vă vor 
spune că au văzut chipul lui Cristos într-un taco. 

— Ei, bine, spuse el, dacă te aştepţi la o altă poveste lungă, 
las-o baltă. Nu-i uşor mă storci de toate poveştile, dar pentru 
moment, fântâna e aproape secată. Se uită la Elizabeth cu 
iritare. Şi poate cu o umbră de invidie. 

— N-am dormit prea bine azi-noapte. 


— Versiunea prescurtată, atunci. 

EI ridică din umeri. Precara lui bună dispoziție dispăruse ca 
spuma dintr-un pahar de bere. Umerii lui mari erau aduşi în 
față, dând pieptului un aspect scobit. 

— După ce Jack Fineham m-a „pus pe liber“, am hotărât că 
Tampa se află la o apropiere rezonabilă de Disney World. Doar 
că, ajungând acolo, m-am plictisit de moarte. 

— Sigur că te-ai plictisit, am rostit. 

— Simţeam şi că puţină ispăşire ar prinde bine. Nu voiam 
să merg la Darfur sau la New Orleans şi să prestez nişte 
muncă pro bono, deşi mi-a trecut asta prin gând. Simțeam că 
e posibil ca mingiuţele alea cu cifre de loterie pe ele încă să 
țopăie undeva şi că una mai aştepta extragerea. Ultima cifră. 

— Mda, am zis. Un deget rece mă atinse la baza gâtului. 
Foarte uşor. Încă o cifră. Cunosc sentimentul. 

— Si, senor, ştiu că-l cunoşti. Aşteptam să fac un bine, 
sperând să echilibrez din nou lucrurile. Pentru că simțeam că 
trebuie echilibrate. Şi într-o zi am văzut un anunţ în Tampa 
Tribune. „Se caută însoțitor pentru doamnă vârstnică şi 
îngrijitor pentru mai multe proprietăţi de închiriat pe o insulă 
cu circuit turistic. Doritorii trebuie să înainteze un CV şi 
recomandări. Salariu şi avantaje deosebite. O slujbă deosebită 
pe care persoana potrivită o va găsi lucrativă. Se cere 
seriozitate.“ Ei, bine, eu eram serios şi-mi plăcea cum sună. 
Am avut o întrevedere cu avocatul domnişoarei Eastlake. Mi-a 
spus că familia care ocupase înainte această poziție fusese 
chemată înapoi în New England când părintele unuia dintre 
soți suferise un accident grav. 

— Şi ai primit postul. Dar cum...? 

Am arătat în direcția tâmplei sale. 

— Nu i-am spus nimic. Era şi aşa destul de neîncrezător - 
se întreba, cred, de ce şi-ar dori un avocat cu stare din Omaha 
să petreacă un an îngrijind o bătrână şi nişte case goale în cea 
mai mare parte a timpului - dar domnişoara Eastlake... 

Se întinse şi mângâie mâna ei noduroasă. 

— Noi ne-am înțeles din prima, nu-i aşa, draga mea? 


Ea sforăi doar, dar am văzut expresia de pe chipul lui 
Wireman şi am simţit degetul acela rece atingându-mă din 
nou pe ceafă, puțin mai ferm de data aceasta. L-am simțit şi 
am ştiut: noi trei ne aflam aici pentru că ceva ne dorea aici. 
Ştiinţa acestui lucru nu se baza pe genul de logică cu care 
crescusem şi pe care îmi clădisem afacerea, dar asta era în 
regulă. Aici, pe Duma, eram o altă persoană, şi singura logică 
de care aveam nevoie era situată în terminațiile mele nervoase. 

— Tin la ea ca la ochii din cap, să ştii, zise Wireman. Îşi luă 
batista cu un suspin, de parcă ar fi fost ceva greu, şi se şterse 
la ochi. Când am ajuns aici, toate porcăriile alea aiuristice, 
febrile, despre care ţi-am povestit au dispărut. Eram pustiu pe 
dinăuntru, un om cenuşiu într-o climă albastră şi însorită, 
care nu putea citi ziarul decât în reprize scurte, ca să nu-l 
apuce o durere de cap crâncenă. M-am agăţat de o singură 
idee de bază: aveam o datorie de plătit. Aveam muncă de 
făcut. Voiam să aflu care este şi s-o fac. După aceea, nu-mi 
mai păsa. Domnişoara Eastlake nu m-a angajat, nu la 
propriu; m-a adăpostit. Când am venit aici, ea nu era aşa, 
Edgar. Era isteață, era nostimă, era semeaţă, curtenitoare, 
capricioasă, solicitantă - mă putea scoate dintr-o dispoziție 
proastă dojenindu-mă sau făcându-mi pe plac, dacă asta 
alegea să facă, şi deseori alegea. 

— Pare că a fost o femeie straşnică. 

— Chiar a fost straşnică. O altă femeie s-ar fi abandonat 
deja scaunului cu rotile. Nu şi ea. Ea îşi ţine cele optzeci şi 
două de kilograme pe cadrul ăla şi şontâcăie prin muzeul ăsta 
cu aer condiționat, prin curtea de afară... obişnuia chiar să 
tragă la ţintă, uneori cu una dintre vechile arme uşoare ale 
tatălui ei, dar cel mai des cu pistolul ăla cu harpon, pentru că 
are recul mai slab. Şi pentru că spune că-i place sunetul. S-o 
vezi numai cu năzbâtia aia şi chiar c-o să zici că seamănă cu 
Mireasa Naşului. 

— Aşa am văzut-o prima dată, am mărturisit. 

— Mi-a mers la inimă imediat şi am ajuns s-o iubesc. Julia 
obişnuia să-mi spună mi companero. Mă gândesc deseori la 


asta când sunt cu domnişoara Eastlake. Ea e pentru mine mi 
companero, mi amiga. M-a ajutat să-mi găsesc sufletul când 
credeam că nu mai am suflet. 

— Aş spune că a dat norocul peste tine. 

— Poate si, poate no. Îţi spun numai atât: o să-mi fie greu s- 
o părăsesc. Ce-o să se facă ea când o să vină altcineva? O 
persoană care nu ştie că-i place să-şi bea cafeaua de 
dimineață la capătul pasarelei... sau să te prefaci că arunci 
cutia aia blestemată de prăjituri în iazul cu peşti... şi ea n-o 
să-i poată explica, pentru că acum a intrat în ceață fără a mai 
putea ieşi. 

Se întoarse spre mine. Arăta tras la față şi nu doar puţin 
agitat. 

— O să trec totul pe hârtie, asta o să fac - toată rutina 
noastră. De dimineața până seara. Şi tu o să ai grijă ca noul 
îngrijitor s-o respecte. Nu-i aşa, Edgar? Adică, şi tu o placi, 
nu? N-ai vrea s-o vezi că suferă. Şi Jack! Poate se implică şi el 
puţin. Ştiu că nu e bine să cer, dar... 

Îl lovi un gând nou. Se ridică în picioare şi porni spre apă. 
Pierduse în greutate. Pielea îi era atât de întinsă pe pomeţi, că 
strălucea. Părul îi atârna peste urechi în şuvițe care nu mai 
fuseseră de mult spălate. 

— Dacă mor - şi aş putea, aş putea să mă sting într-o 
clipită ca Senor Brown - va trebui să preiei tu conducerea aici 
până când avocatul ei va găsi un nou angajat permanent. N-o 
să ai multe bătăi de cap, poți picta aici. Lumina e minunată, 
aşa-i? Lumina e grozavă! 

Începea să mă bage în sperieţi. 

— Wireman... 

Se roti pe călcâie şi acum ochii lui scăpărau, cel stâng parcă 
printr-o rețea de sânge. 

— Promite, Edgar! Ne trebuie un plan! Dacă nu avem unul, 
or s-o ducă de aici şi or s-o arunce într-un azil şi-ntr-o lună o 
să moară! Într-o săptămână! 

Ştii asta! Aşa că promite! 


Era posibil să aibă dreptate. Şi credeam că dacă nu reuşesc 
să-l calmez acum, urma să facă o criză în fața mea. Aşa că am 
promis. Apoi am spus: 

— E posibil să trăieşti mai mult decât crezi, Wireman. 

— Sigur. Dar eu oricum o să pun totul pe hârtie. Pentru 
orice eventualitate. 


III 


Îmi oferi din nou maşinuța de golf pentru drumul de 
întoarcere la Marele Roz. l-am spus că-mi va prinde bine 
mersul pe jos, dar că nu m-ar deranja un pahar de suc înainte 
să plec. 

Acum îmi place la fel de mult ca tuturor oranjada din 
portocale de Florida proaspăt stoarse, dar mărturisesc că în 
dimineața aceea am avut un motiv ascuns pentru asta. M-a 
lăsat singur în micuța cameră de primire din capătul dinspre 
plajă al holului central, cu tavan de sticlă. EI folosea încăperea 
aceea drept birou, deşi nu puteam înţelege cum se descurca la 
corespondență un om care nu reuşea să citească mai mult de 
cinci minute legate. Bănuiam - şi asta mă emoţiona - că 
Elizabeth îl ajuta, şi încă mult, înainte să i se agraveze boala. 

Intrând la micul dejun, aruncasem o privire în camera 
aceasta şi zărisem un plic cenuşiu pe clapeta închisă a unui 
laptop de care Wireman probabil că se folosea foarte puţin în 
ultimul timp. L-am deschis şi am scos una dintre cele trei 
radiografii. 

— Pahar mare sau mic? strigă Wireman din bucătărie, 
făcându-mă să tresar atât de tare, că aproape am scăpat 
hârtia din mână. 

— Unul mijlociu e bine! am răspuns. 

Am pus radiografia în traistă şi am închis plicul la loc. Cinci 
minute mai târziu, înaintam anevoie în susul plajei. 


IV 


Nu-mi plăcea ideea de a fura de la un prieten - nici măcar o 
radiografie. Nu-mi plăcea nici să păstrez tăcerea cu privire la 
ceea ce eram convins că-i făcusem lui Candy Brown. Puteam 
să-i fi spus; după treaba cu Tom Riley, m-ar fi crezut. Şi fără 
scânteierea aceea de percepţie extrasenzorială, m-ar fi crezut. 
Şi asta era problema, la drept vorbind. Dacă-l puteam trimite 
pe Candy Brown la Morga Ținutului Sarasota cu penelul, 
poate reuşeam să fac pentru un fost avocat cu o afecțiune 
cerebrală ceea ce doctorii nu puteau face. Dar dacă nu 
reuşeam? Mai bine să nu trezesc false speranțe... cel puţin în 
afara propriului meu suflet, unde speranțele erau scandalos 
de mari. 

Când am ajuns la Marele Roz, şoldul meu urla. Mi-am 
azvârlit haina de sibir în dulap, am luat două pastile de 
Oxycontin şi am văzut că ledul de mesaj al robotului telefonic 
pâlpâia. 

Era Nannuzzi. Se arăta încântat să primească veşti de la 
mine. Da, într-adevăr, spunea, dacă restul lucrărilor mele se 
compară cu ceea ce văzuse, va fi o bucurie şi o mândrie ca 
Scoto să organizeze o expoziție cu operele mele, şi asta înainte 
de Paşti, înainte ca vilegiaturiştii să plece la casele lor. Ar fi 
oare posibil ca el şi unul sau mai mulți parteneri ai săi să-mi 
facă o vizită la studio şi să mai vadă alte lucrări terminate? Ar 
aduce bucuroşi un model de contract pentru a mi-l arăta. 

Erau veşti bune - veşti emoționante - dar într-un fel mi se 
părea că totul se petrece pe o altă planetă, unui alt Edgar 
Freemantle. Am salvat mesajul, am dat să merg la etaj cu 
radiografia şterpelită, apoi m-am oprit. Micul Roz nu era 
alegerea potrivită, pentru că şevaletul nu era alegerea 
potrivită. Nici pânza şi vopselele în ulei nu erau alegerea 
potrivită. Nu pentru asta. 

Am şontâcăit înapoi la livingul meu cel mare. Pe măsuța 
pentru cafea erau un teanc de carnețele Artisan şi mai multe 
cutii cu creioane colorate, dar nici acestea nu erau potrivite. 
Simţeam o furnicătură ştearsă, vagă, în brațul drept lipsă, şi 
pentru prima dată am crezut că pot într-adevăr să fac asta... 


dacă reuşeam să găsesc mediumul potrivit pentru mesaj, 
desigur. 

Mi-a trecut prin gând că medium poate fi şi persoana care 
scrie după dictarea cuiva din Lumea de Apoi, şi asta m-a făcut 
să râd. Puțin crispat, recunosc. 

M-am dus în dormitor, la început nesigur ce caut. Apoi m- 
am uitat la dulap şi am ştiu. Cu o săptămână în urmă îi 
cerusem lui Jack să mă ducă la cumpărături - nu la 
Crossroads Mall, ci la unul dintre magazinele pentru bărbați 
din St Armand's Circle - şi cumpărasem şase cămăşi din 
acelea cu nasturi în față. Când era mică, Ilse obişnuia să le 
spună Cămăşi de Oameni mari. Erau încă în pungile lor de 
celofan. Am rupt pungile, am scos acele şi am aruncat 
cămăşile înapoi în dulap, unde aterizară claie peste grămadă. 
Nu de cămăşi aveam nevoie. Ce-mi trebuia mie erau 
întăriturile de carton. 

Dreptunghiurile acelea de carton alb-intens. 

Am găsit un marker Sharpie într-un buzunar al valizei 
PowerBook-ului meu. În vechea mea viață uram Sharpie-urile 
atât din cauza mirosului de cerneală, cât şi a tendinței lor de a 
lăsa pete. În viața aceasta ajunsesem să iubesc îndrăzneala 
dodoloaţă a liniilor pe care le trasau, linii ce păreau să insiste 
asupra propriei lor realităţi absolute. Am luat întăriturile de 
carton, markerul şi radiografia creierului lui Wireman şi m- 
am dus cu ele în camera Florida, unde lumina era puternică şi 
impunătoare. 

Furnicăturile de la braţul drept se intensificară. De acum 
aproape că mi se păreau un prieten. 

Nu aveam genul de cutii luminoase pe care doctorii aplică 
radiografiile şi fişele de rezonanță magnetică atunci când vor 
să le studieze, dar peretele de sticlă al camerei Florida era un 
substitut foarte bun. Nu-mi trebuia nici bandă scotch. Am 
reuşit să agăț radiografia în crăpătura dintre sticlă şi rama 
cromată. Şi iată-l acolo, un lucru despre care mulți susțineau 
că nu există: creierul unui avocat. Plutea pe fundalul golfului. 
M-am uitat atent la el un timp, nu ştiu cât de lung - două 


minute? patru? - fascinat de felul în care arăta apa albastră 
văzută prin circumvoluțiunile cenuşii, felul în care cutele 
acelea transformau apa în ceaţă. 

Glonţțul era o aşchie neagră, uşor fragmentată. Semăna 
puţin cu o ambarcaţiune mică. Ca o barcă plutind pe caldo. 

Am început să desenez. Avusesem de gând doar să-i desenez 
creierul intact - fără glonț - dar a sfârşit fiind mai mult decât 
atât. Nu m-am oprit şi am adăugat apa, înţelegeţi, pentru că 
desenul părea să ceară asta. Sau brațul meu lipsă. Sau poate 
că erau unul şi acelaşi lucru. Era doar o impresie a golfului, 
însă era acolo, şi era suficient pentru a fi un succes, deoarece 
eram într-adevăr un nemernic extrem de talentat. Nu-mi luă 
decât douăzeci de minute, iar când am terminat, desenasem 
un creier omenesc plutind pe golful Mexic. Era, într-un fel, 
foarte mişto. 

Era de asemenea înfiorător. Acesta nu era un cuvânt pe 
care-mi doream să-l folosesc în relație cu propria-mi lucrare, 
însă era inevitabil. Când am luat radiografia de pe geam şi am 
comparat-o cu desenul - glonț în imaginea ştiinţifică, niciun 
glonț în imaginea artistică - mi-am dat seama de ceva ce 
probabil ar fi trebuit să văd mult mai devreme. Cu siguranţă, 
după ce începusem seria Fata şi corabia. Ceea ce făceam avea 
sens nu doar pentru că apela la terminaţiile nervoase; avea 
sens pentru că oamenii ştiau - la un anumit nivel pe care nu-l 
cunoşteau cu adevărat - că ceea ce au în fața ochilor provine 
dintr-un loc ce depăşeşte simplul talent. Sentimentul pe care-l 
transmiteau tablourile cu Duma era cel de groază, groază 
abia ținută în frâu. Groază ce aşteaptă să se dezlănțuie. 
Venind spre mal, împinsă de vele putrede. 


V 


Îmi era iarăşi foame. Mi-am făcut un sendviş şi l-am 
mâncat în fața computerului. Citeam despre ultimele isprăvi 


ale The Hummingbirds - deveniseră un soi de mică obsesie 
pentru mine - când sună telefonul. Era Wireman. 

— Mi-a trecut durerea de cap, spuse el. 

— Aşa saluți întotdeauna? am întrebat. Să mă aştept ca 
data viitoare când suni să începi cu „mi-am golit intestinele“? 

— Nu te lega de asta. Mă doare capul încă de când m-am 
trezit pe podeaua din sufragerie după ce m-am împuşcat. 
Uneori nu-i decât un zgomot de fundal şi alteori face o larmă 
ca-n seara de Ajun în iad, dar întotdeauna mă doare. 

Şi ca prin minune, acum o jumătate de oră, durerea pur şi 
simplu s-a oprit. Îmi făceam o cană de cafea şi s-a oprit. Nu-mi 
venea să cred. La început am crezut că sunt mort. De atunci 
mă mişc cu grijă, aşteptând să se întoarcă şi să-mi tragă una 
pe cinste cu Ciocanul de Argint al lui Maxwell, dar nu s-a 
întors. 

— Lennon-McCartney, am spus. 1968. Şi nu-mi spune că 
greşesc. 

Nu-mi spuse nimic. Tăcu mult timp. Dar îi auzeam 
respirația. Apoi, în sfârşit, spuse: 

— Ai făcut tu ceva, Edgar? Spune-i lui Wireman. Spune-i 
tăticuțului tău. 

M-am gândit să-i spun că n-am făcut absolut nimic. Apoi 
m-am gândit că poate se va uita în dosarul său cu radiografii 
şi va vedea că-i lipseşte una. M-am gândit şi la sendvişul din 
care muşcasem de câteva ori, dar din care încă mai 
rămăseseră destule mugşcături. 

— Dar vederea? E vreo schimbare în privința ei? 

— Nu, becul stâng e tot stins. Şi după spusele lui Principe, 
n-o să se mai aprindă. Cel puţin nu-n viaţa asta. 

La naiba. Dar nu ştiuse oare o parte din mine că treaba nu 
era încheiată? Jocul meu din dimineața aceasta cu markerul 
şi bucata de carton nici nu se putea compara cu orgasmul de 
noaptea trecută. Eram obosit. Nu mai voiam să fac nimic 
altceva astăzi, decât să şed şi să casc ochii la golf. Să 
urmăresc cum apune soarele în caldo largo fără să pictez 
scena. Numai că acesta era Wireman. Wireman, blestemăţie. 


— Mai eşti acolo, muchacho? 

— Da, am spus. O poţi chema pe Annmarie Whistler pentru 
câteva ore, mai târziu? 

— De ce? Pentru ce? 

— Ca tu să-mi poţi poza pentru portret, am spus. Dacă încă 
nu vezi cu ochiul ăla, presupun că am nevoie de Wireman în 
carne şi oase. 

— Deci ai făcut ceva. Vocea lui era joasă. M-ai pictat deja? 
Din memorie? 

— Verifică-ţi mapa cu radiografii, am spus. Te aştept pe la 
patru. Vreau să trag un pui de somn mai întâi. Şi adu ceva de 
mâncare. Mi se face foame când pictez. 

M-am gândit să completez cu un anumit tip de tablouri, dar 
n-am făcut-o. Consideram că spusesem destul. 


VI 


Nu eram sigur dacă o să reuşesc să adorm, dar am reuşit. 
Alarma m-a trezit la ora trei. Am urcat în Micul Roz şi mi-am 
analizat rezerva de pânze albe. Cea mai mare era înaltă de un 
metru şi jumătate şi lată de nouăzeci de centimetri, şi pe 
aceasta am ales-o. Am lărgit la maximum baza de susținere a 
şevaletului şi am aşezat pânza albă de-a lungul. Forma aceea 
albă, asemănătoare cu un coşciug pe o rână, îmi trezi un mic 
fâlfâit de emoție în stomac şi pe brațul drept în jos. Am îndoit 
degetele acelea. Nu le puteam vedea, dar le simțeam cum se 
deschid şi se închid. Simţeam unghiile cum mi se înfig în 
palmă. Erau lungi unghiile alea. Crescuseră de la accident 
încoace şi nu aveam cum să le tai. 


VII 


Îmi curățăm pensulele când Wireman apăru pe plajă, 
înaintând cu paşi târşâiţi, ca de urs, ciripelele luându-şi 


zborul din fața lui. Purta jeanşi şi un sveter, fără haină pe 
deasupra. Temperatura începuse să crească. 

Urlă o vorbă de salut de la uşa din faţă şi eu i-am strigat să 
urce la etaj. Ajunse aproape până sus şi văzu pânza cea mare 
de pe şevalet. 

— Măiculiță, amigo, când ai spus portret credeam că 
discutăm despre un prim-plan al capului. 

— Cam asta şi o să pictez, am zis, dar mă tem că n-o să fie 
foarte realist. Am început deja să-l realizez. Aruncă o privire. 

Radiografia şterpelită şi schița făcută în marker se aflau pe 
raftul de jos al mesei de lucru. 1 le-am dat lui Wireman, apoi 
m-am aşezat înapoi în fața şevaletului. Pânza care aştepta 
acolo nu mai era complet goală şi albă. Trei sferturi de jos în 
sus erau ocupate de un dreptunghi desenat vag. Îl făcusem 
ținând lipit de pânză întăritorul de carton de la cămaşă şi 
plimbând cu creion nr. 2 pe lângă marginile lui. 

Wireman nu spuse nimic aproape două minute. Se tot uita 
de la radiografie la desenul pe care-l făcusem după ea, şi 
invers. Apoi, pe o voce aproape prea joasă pentru a fi auzită: 

— Despre ce discutăm aici, muchacho? Ce vrem să spunem? 

— Nimic, am zis. Nu încă. Dă-mi cartonul de cămaşă. 

— Asta-i aici? 

— Da, şi ai grijă. Îmi trebuie. Ne trebuie. Acum, radiografia 
nu mai are relevanţă. 

Îmi dădu desenul făcut pe cartonul de cămaşă cu o mână 
nu tocmai sigură. 

— Acum, du-te la peretele unde sunt tablourile terminate. 
Uită-te la cel din stânga, în capăt. În colț. 

Se duse acolo, se uită şi se dădu înapoi. 

— Maică, Doamne! Când ai făcut asta? 

— Azi-noapte. 

Îl luă şi-l întoarse spre lumina ce pătrundea prin geamul cel 
mare. O privi pe Tina, care se uita în sus la Candy Brown cel 
fără gură şi nas. 

— Fără gură, fără nas, Brown moare, caz închis, zise 
Wireman. Vocea lui nu era mai mult de o şoaptă. Isuse 


Cristoase, nu mi-ar plăcea să fiu maricon deplaya care să-ți 
dea cu nisip în față. 

Puse tabloul la locul lui şi se îndepărtă de el... cu băgare de 
seamă, de parcă ar fi putut să explodeze la cea mai mică 
trepidaţie. 

— Ce te-a apucat? Ce te-a posedat? 

— A naibii de bună întrebarea, am spus. Era cât pe ce să 
nu-ți arăt. Dar... având în vedere cu ce ne confruntăm aici... 

— Cu ce ne confruntăm aici? 

— Wireman, ştii bine. 

Se clătină puţin, de parcă el ar fi fost cel cu un picior 
beteag. Şi-i dăduse transpiraţia. Îi strălucea fața de la ea. 
Ochiul stâng era încă roşu, dar poate nu la fel de roşu. Sigur, 
asta se putea datora doar Departamentului Dorinţa 
Arzătoare. 

— O poţi face? 

— Pot să încerc, am spus. Dacă vrei asta. El aprobă din cap, 
apoi îşi dădu jos sveterul. 

— Dă-i bătaie. 

— Vreau să stai lângă fereastră, astfel încât lumina să-ţi 
cadă peste față în timp ce soarele începe să apună. E un 
taburet în bucătărie pe care poți să şezi. Pentru cât timp ai 
chemat-o pe Annmarie? 

— Spunea că poate rămâne până la opt şi c-o să-i dea ea 
domnişoarei Eastlake de mâncare la cină. Am adus lasagna. O 
pun la cuptor la cinci treizeci. 

— Bine. 

Până când era gata lasagna, lumina oricum se va fi dus. 
Puteam face nişte poze digitale cu Wireman, să le agăț pe 
şevalet şi să lucrez după ele. De regulă lucram cu viteză, însă 
ştiam deja că acesta va fi un proces mai lung - avea să dureze 
câteva zile, cel puţin. 

Când Wireman se întoarse la etaj cu taburetul, se opri 
încremenit locului. 

— Ce faci? 

— Ţie ce ţi se pare că fac? 


— Decupezi o gaură într-o pânză perfect bună. 

— Du-te în fața clasei. 

Am pus deoparte dreptunghiul decupat, apoi am luat 
întăritura de carton pe care era desenat creierul. M-am dus în 
spatele şevaletului. 

— Ajută-mă să lipesc asta la locul ei. 

— Când ţi-a venit ideea asta, vato? 

— Nu mi-a venit, am răspuns. 

— Nu ţi-a venit? 

Se uita la mine prin pânză, ca atâţia curioşi pe care-i 
văzusem în cealaltă viață a mea trăgând cu ochiul prin găurile 
din gardul de împrejmuire a şantierelor. 

— Nu. Ceva îmi spune, cumva, lucrurile astea pe măsură ce 
le fac. Vino de partea asta. 

Cu ajutorul lui Wireman, restul preparativelor nu mai 
luară decât câteva minute. El astupă dreptunghiul cu 
cartonul de cămaşă. Eu am luat un tubuleț de lipici Elmer din 
buzunarul de la piept şi am început să-l lipesc acolo. Când am 
venit înapoi în față, era perfect. Sau aşa mi se părea mie, în 
orice caz. 

Am indicat spre fruntea lui Wireman. 

— Ăsta e creierul tău, am spus. Apoi am indicat şevaletul. 
Ăsta e creierul tău pe pânză. 

Păru nedumerit. 

— E o glumă, Wireman. 

— N-o pricep, mărturisi el. 


VIII 


Am mâncat ca jucătorii de fotbal în noaptea aceea. L-am 
întrebat pe Wireman dacă vede cât de cât mai bine şi el clătină 
din cap cu regret. 

— Lucrurile-s încă tuciurii de-a binelea pe partea stângă a 
lumii mele, Edgar. 

Mi-ar plăcea să-ţi spun că nu-i aşa, dar nu pot s-o fac. 


I-am pus să asculte mesajul lui Nannuzzi. Wireman râse şi 
strânse pumnul. Era greu să nu te simţi emoționat de bucuria 
sa, care friza încântarea. 

— Eşti pe calea cea bună, muchacho - asta-i cu siguranță 
cealaltă viață a ta. 

Abia aştept să te văd pe coperta revistei Time. 

Ridică mâinile în aer, ca pentru a forma cadrul unei 
coperte. 

— Doar un lucru mă îngrijorează la treaba asta, am spus... 
şi apoi a trebuit să râd. De fapt, multe lucruri mă îngrijorau la 
treaba asta, inclusiv faptul că nu aveam nici cea mai vagă idee 
ce mă aştepta. Fiica mea s-ar putea să vrea să vină. Cea care 
a fost deja în vizită la mine. 

— Şi ce-i rău în asta? Majoritatea bărbaților ar fi încântați 
să-şi aibă alături fiicele atunci când îşi arată măsura 
profesionalismului. Mănânci sau nu ultima bucată de 
lasagna? 

Am făcut-o jumi-juma. Având un temperament de artist, eu 
am luat jumătatea mai mare. 

— Mi-ar face mare plăcere să vină. Dar stăpâna ta spune că 
Duma Key nu-i un loc prielnic pentru fiice, iar eu o cam cred. 

— Şefa mea suferă de Alzheimer, şi boala începe într-adevăr 
să-şi arate colții. Partea proastă în toată treaba asta e că 
femeia nu mai ştie să facă diferența dintre fundul şi cotul ei. 
Partea bună este că face zilnic cunoştinţă cu oameni noi. 
Inclusiv cu mine. 

— A spus treaba asta despre fiice de două ori şi niciodată 
nu aiura. 

— Şi poate are dreptate. Sau poate că domnişoarei Eastlake 
îi lipseşte pur şi simplu o doagă, având în vedere că două 
dintre surorile ei au murit aici la vârsta de patru ani. 

— Ilse a vomitat pe portiera maşinii mele. Când ne-am 
întors aici, îi era încă destul de rău cât să nu poată umbla 
bine. 

— Probabil că doar a mâncat ce nu trebuia, pe lângă că a 
lovit-o prea tare soarele. Uite, nu vrei să-ţi asumi riscul şi eu 


respect asta. Aşa că uite ce e: o să le pui pe ambele fiice într- 
un hotel bun, unde au room-service non-stop şi portarul e 
lingăul numărul unu de pe planetă. Sugerez Ritz-Carlton. 

— Pe ambele? Melinda n-o să poată să... 

Luă o ultimă muşcătură de lasagna şi o puse deoparte. 

— Tu nu priveşti lucrurile drept, muchacho, dar Wireman, 
nemernic recunoscător ce este... 

— Încă n-ai niciun motiv să fii recunoscător... 

— „va îndrepta totul pentru tine. Pentru că nu suport să 
văd cum un pumn de griji inutile îți fură fericirea. Şi Isuse 
Crustoase, tu trebuie să fii fericit. Ştii câte persoane există pe 
coasta de vest a Floridei care ar face moarte de om pentru o 
expoziție pe Palm Avenue? 

— Wireman, ai spus cumva Isuse-Crustoase? 

— Nu schimba subiectul. 

— Încă nu mi-au oferit o expoziţie. 

— Or să-ți ofere. Nu aduc un model de contract aici, în 
pustietate, doar ca să se-ndoaie de râs. Aşa că ascultă la mine 
acum. Asculți? 

— Sigur. 

— Odată programată expoziţia - şi va fi programată - tu o 
să faci orice e de aşteptat din partea unui artist debutant: 
publicitate. Interviuri, începând cu Mary lre şi trecând mai 
departe la ziare şi Canalul 6. Dacă vor să bată monedă pe 
brațul tău lipsă, cu atât mai bine. Făcu din nou chestia cu 
braţele care încadrează capul. Edgar Freemantle Răsare pe 
Scena Artistică a Coastei însorite ca o Pasăre Phoenix din 
Cenuşa Mocnind a Tragediei! 

— Mocneşte de aci, amigo, am spus şi m-am apucat de 
vintre. Dar nu m-am putut abține să nu zâmbesc. 

Wireman nu băgă de seamă gestul meu vulgar. Era în 
focuri. 

— Brazo ăla lipsă al tău o să fie de aur. 

— Wireman, eşti un maidanez cinic dat naibii. 

Luă asta ca pe un compliment, ceea ce în parte şi era. 
Aprobă din cap şi flutură cu mărinimie din mână. 


— Îţi voi sluji de avocat. Tu o să alegi tablourile; îl vei 
consulta pe Nannuzzi. El face pregătirile de expoziție; te va 
consulta. Ţi se pare bine? 

— Aşa cred, da. Dacă aşa se procedează. 

— Aşa se procedează în cazul de față. Şi Edgar - ultimul, 
dar nici pe departe cel mai puţin important lucru - o să-i suni 
pe toţi cei la care ţii şi o să-i inviţi la expoziția ta. 

— Dar... 

— Da, făcu el, încuviinţțând din cap. Pe toţi. Psihologul tău, 
fosta ta soție, ambele tale fiice, pe Tom Riley ăla, femeia care 
te-a repus pe picioare... 

— Kathi Green, am spus, amuzat. Wireman, Tom n-o să 
vină. Nici în ruptul capului. La fel, nici Pam. lar Lin e în 
Franța. Cu laringită, pentru numele lui Dumnezeu. 

Wireman nu-mi dădu atenţie. 

— Ai pomenit de un avocat... 

— William Bozeman al III-lea. Bozie. 

— Invită-l. O, pe mama şi tatăl tău, desigur. Pe surorile şi 
frații tăi. 

— Părinţii mei sunt morți şi doar pe mine m-au avut. 
Bozie... Am aprobat din cap. Bozie ar veni. Dar să nu-i spui 
aşa, Wireman. Nu în fața lui. 

— Să-i spun unui alt avocat Bozie? Crezi că-s picat în cap? 
Căzu pe gânduri. M-am împuşcat singur în cap şi n-am reuşit 
să mă sinucid, aşa că-i mai bine să nu răspunzi la ultima 
întrebare. 

Nu-i acordam cine ştie câtă atenţie, pentru că mă gândeam. 
Pentru prima dată înțelegeam că puteam da o petrecere de 
adio pentru cealaltă viață a mea... şi că oamenii s-ar putea să 
vină. Ideea era deopotrivă emoţionantă şi descurajantă. 

— S-ar putea să vină toţi, să ştii, spuse el. Fosta ta, fiica ta 
globe-trotter şi contabilul tău sinucigaş. Gândeşte-te la asta: o 
adunătură de michiganezi. 

— Minnesotani. 

Ridică din umeri şi făcu din mâini un gest menit să arate că 
era totuna pentru el. O dovadă cam mare de îngâmfare pentru 


un tip din Nebraska. 

— Aş putea închiria un avion, am spus. Un Gulfstream. Să 
iau un etaj întreg la Ritz-Carlton. Să sparg o sumă frumuşică. 
De ce naiba nu? 

— Aşa-i, zise el şi chicoti. Joacă puţin rolul artistului 
înfometat. 

— Mda, am spus. Să pun în geam un anunț. LUCREZ 
PENTRU TRUFE. 

Atunci am râs amândoi. 


LX 


Când farfuriile şi paharele noastre se aflau în maşina de 
spălat vase, l-am condus înapoi la etaj, dar numai cât să-i fac 
o jumătate de duzină de fotografii digitale - prim-planuri mari, 
lipsite de farmec. Am făcut câteva poze de calitate la viața 
mea, dar întotdeauna din întâmplare. Urăsc aparatele foto, iar 
acestea par s-o ştie. Când am terminat, i-am spus că se poate 
duce acasă ca s-o elibereze pe Annmarie. Era întuneric afară 
şi i-am oferit Malibu-ul meu. 

— Tre' să merg pe jos. Aerul o să-mi facă bine. Apoi arătă cu 
degetul spre pânză. Pot să arunc o privire? 

— Sincer să fiu, aş prefera să nu. 

M-am gândit că va protesta, dar aprobă şi cobori scările, 
aproape tropăind. Paşii lui aveau o forță nouă - asta în mod 
categoric nu se datora imaginaţiei mele. La uşă, spuse: 

— Sună-l pe Nannuzzi dimineață. Nu mai trage mâţa de 
coadă. 

— Bine. Sună-mă şi tu dacă se schimbă ceva cu... 

Am gesticulat spre fața lui cu mâna stropită de vopsea. EI 
Tânji. 

— Tu o să afli primul. Pentru moment, mă bucur că nu mai 
am dureri de cap. Rânjetul se stinse. Eşti sigur că n-or să 
reapară? 

— Nu-s sigur de nimic. 


— Mda. Da, asta-i firea umană, aşa-i? Dar îți mulțumesc de 
încercare. 

Şi înainte să-mi dau seama ce face, îmi luă mâna şi mi-o 
sărută pe dosul palmei. Un sărut tandru în pofida ţepilor de 
deasupra buzei superioare. Apoi îmi spuse odios şi dispăru în 
întuneric şi singurele sunete audibile erau suspinul golfului şi 
conversaţia şoptită a scoicilor de sub casă. Apoi s-a mai auzit 
un sunet. Telefonul. 


X 


Era Ilse, avea chef de vorbă. Da, cursurile mergeau bine, da, 
se simțea bine - minunat, de fapt - da, o suna pe mama o dată 
pe săptămână şi păstra legătura cu Lin prin e-mail. După 
părerea ei, laringita lui Lin era doar în  închipuirea ei 
ipohondră. l-am spus că mă uimeşte puterea ei de empatie şi 
ea râse. l-am mai spus că există posibilitatea să-mi expun 
lucrările la o galerie din Sarasota, şi ea ţipă atât de tare, că a 
trebuit să îndepărtez receptorul de ureche. 

— Tati, asta-i minunat! Când? Pot să vin? 

— Sigur, dacă vrei. O să invit pe toată lumea. 

Asta era o decizie pe care n-o luasem sută la sută până 
când nu mă auzisem spunându-i ei. 

— Ne gândim la jumătatea lui aprilie. 

— La naiba! Atunci aveam de gând să mă alătur turneului 
The Hummingbirds. Făcu o pauză. Se gândea. Apoi: Dar mă 
pot descurca cu amândouă. Un mic turneu personal. 

— Crezi că se poate? 

— Da, sigur. Spune-mi doar data şi acolo sunt. 

Lacrimile îmi înțepară pleoapele. Nu ştiu cum e să ai fii, dar 
sunt sigur că nu poate fi la fel de satisfăcător - la fel de 
frumos, de-a dreptul - ca atunci când ai fiice. 

— Apreciez asta, dulceaţă. Crezi că... ar fi posibil să vină şi 
sora ta? 


— Ştii ce, cred că o să vină, zise Ilse. O să-şi dorească tare 
mult să vadă ce pictezi de i-ai pus pe jar pe cunoscători. O să 
se scrie despre expoziție? 

— Prietenul meu Wireman aşa crede. Artistul ciung şi toate 
alea. 

— Dar eşti pur şi simplu bun, tati! 

I-am mulțumit, apoi am trecut la Carson Jones. Am 
întrebat ce veşti are de la el. 

— E bine, zise ea. 

— Serios? 

— Sigur, de ce? 

— Nu ştiu. Mi s-a părut doar că am auzit puțină îndoială în 
vocea ta. 

Râse cu mâhnire. 

— Mă cunoşti prea bine. Chestia e că au sala plină oriunde 
se duc acum - începe să umble vorba. Turneul trebuia să se 
termine pe 15 mai, pentru că patru dintre cântăreţi au alte 
obligaţii, dar agentul lor a găsit alți trei. lar Bridget 
Andreisson, care începe să devină o adevărată vedetă, i-a 
convins că decaleze începutul perioadei ei de suplinitoare de 
pastor în Arizona. 

Ceea ce a fost un mare noroc. 

Vocea i se aplatiza când rosti acestea din urmă şi deveni 
vocea unei femei adulte de care nu aveam ştiinţă. 

— Aşa că, în loc să se termine la mijlocul lui mai, turneul a 
fost prelungit până la sfârşitul lui iunie, cu concerte în 
Midwest şi o reprezentație finală la 

Cow Palace în San Francisco. Asta da lovitură, hă? 

Aceasta era expresia mea, folosită când Illy şi Lin erau mici 
şi susțineau ceea ce ele numeau „super-spectacole de balet“ în 
garaj, dar nu-mi aminteam s-o fi folosit vreodată pe tonul 
acela trist, nu-tocmai-sarcastic. 

— Te îngrijorează relația dintre băiatul tău şi această 
Bridget? 

— Nu! zise ea pripit şi râse. El spune că are o voce 
minunată şi că e norocos să cânte cu ea - acum au două 


cântece - dar că e superficială şi înțepată. Pe deasupra, i-ar 
plăcea dacă fata ar mânca nişte mentosane înainte ca el să 
trebuiască, ştii tu, să bea împreună cu ea un pahar de lapte. 

Am aşteptat. 

— Bine, făcu Ilse într-un târziu. 

— Bine, ce? 

— Bine, mă îngrijorează. O pauză. Puțin, pentru că e cu ea 
în autocar zi de zi şi pe scenă seară de sară, iar eu sunt aici. O 
altă pauză lungă. Apoi: Şi nu e acelaşi când vorbesc cu el la 
telefon. Aproape... dar nu acelaşi. 

— S-ar putea să-ţi joace feste imaginația. 

— Da. S-ar putea. Şi în orice caz, dacă se petrece ceva - nu 
se petrece nimic, sunt sigură de asta - dar dacă se petrece, 
mai bine să fie acum decât după... ştii tu, decât după ce ne... 

— Da, am spus, gândindu-mă că asta era o dovadă atât de 
pregnantă de maturitate, că durea. Mi-am amintit când 
găsisem poza lor la acea dugheană de pe marginea drumului, 
ținându-se în brațe, şi la cum o atinsesem cu brațul drept 
lipsă. Cum apoi am dat fuga în Micul Roz cu Reba strânsă 
între ciotul braţului şi coastele din partea dreaptă. Trecuse 
mult timp de atunci, aşa mi se părea. Te iubesc, doflecel! 
„Zâmbăreţul“ scrisesem, dar desenul pe care îl făcusem în ziua 
aceea cu creioanele mele colorate Venus (şi ele mi se păreau de 
domeniul trecutului îndepărtat) lua cumva în râs ideea unei 
durabile iubiri: fetița în rochiță de tenis, uitându-se peste 
golful necuprins. Mingi de tenis de jur împrejurul picioarelor 
ei. Alte mingi plutind pe valurile fluxului. 

Fata aceea fusese Reba, dar fusese şi Ilse, şi... cine ştie? 
Elizabeth Eastlake? 

Ideea veni din senin, dar mi se părea plauzibilă. 

Apa curge mai repede acum, spusese Elizabeth. Imediat 
ajunge la praguri. Simţi asta? 

O simțeam. 

— Tati, eşti acolo? 

— Da, am spus din nou. Scumpa mea, ai grijă de tine, bine? 
Şi încearcă să nu te laşi prea tare purtată de val. Prietenul 


meu de aici spune că până la urmă ne depăşim îngrijorările. 
Am cam început să cred în asta. 

— Tu întotdeauna mă faci să mă simt mai bine, spuse ea. 
De aia te-am sunat. Te iubesc, tati. 

— ŞI eu te iubesc. 

— Cât de tare? 

Câţi ani trecuseră de când nu mă mai întrebase asta? 
Doisprezece? Paisprezece? Nu conta, îmi aminteam răspunsul. 

— Tare ca fierul şi iute ca oţelul, am spus. 

Apoi mi-am luat rămas-bun şi am închis şi mi-am spus că 
dacă scumpul de Carson Jones îmi rănea fiica, îi voi lua viața. 
Gândul acesta m-a făcut să zâmbesc puţin, întrebându-mă 
câți taţi au avut acelaşi gând şi au făcut aceeaşi promisiune. 
Dar dintre toți taţii, eu eram singurul care putea ucide un 
pretendent zăbăuc la mâna fiicei sale din câteva tuşe de penel. 


XI 


Dario Nannuzzi şi unul dintre partenerii săi, Jimmy 
Yoshida, au venit chiar a doua zi. Yoshida era un Dorian Gray 
japonezo-american. Coborând din Jaguar-ul lui Nannuzzi în 
parcarea mea, îmbrăcat în jeanşi spălăciți strânşi pe picior şi 
într-un tricou Rihanna Pon De Replay chiar mai spălăcit, cu 
părul lung şi negru suflat de briza dinspre golf, părea să aibă 
optsprezece ani. Când ajunse la capătul aleii, arăta de 
douăzeci şi opt. Când îmi strânse mâna, aproape şi intim, i- 
am văzut ridurile în jurul ochilor şi gurii şi i-am estimat 
vârsta undeva aproape de cincizeci de ani. 

— Încântat de cunoştinţă, spuse el. Galeria încă freamătă 
după vizita dumneavoastră. Mary Ilre a trecut deja de trei ori 
ca să întrebe când vă vom lua sub contract. 

— Haideţi înăuntru, am zis. Prietenul nostru din vecini - 
Wireman - m-a sunat deja de două ori ca să fie sigur că nu 
semnez nimic în absența lui. 

Nannuzzi zâmbi. 


— Nu ne ocupăm cu înşelarea artiştilor, domnule 
Freemantle. 

— Edgar, ţi-aminteşti? Nu vreţi nişte cafea? 

— Mai întâi ne uităm, spuse Jimmy Yoshida. Cafeaua poate 
să aştepte. 

Am inspirat adânc. 

— Bine. Veniţi la etaj. 


XII 


Acoperisem portretul lui Wireman (care era încă doar un 
contur vag cu un creier schițat în partea de sus), iar tabloul 
cu Tina Garibaldi şi Candy Brown sfârşise în dulapul de la 
parter (alături de Prieteni cu folos şi silueta în mantie roşie), 
însă lăsasem la vedere toate celelalte lucrări. Erau acum 
destule cât să ocupe doi pereţi şi o parte din al treilea; 
patruzeci şi una de pânze, inclusiv cinci versiuni ale Fetei şi 
corabia. 

Când nu le-am mai putut îndura tăcerea, am intervenit. 

— Mulţumesc pentru pontul cu Liquin-ul ăla. E 
nemaipomenit. Ceea ce fiicele mele ar numi „bestial“. 

Nannuzzi părea să nu fi auzit. El mergea într-o direcţie, 
Yoshida în cealaltă. Niciunul nu întrebă de pânza mare 
acoperită cu cearşaf de pe şevalet; presupun că a face asta era 
considerat a fi o lipsă de maniere în lumea lor. Sub noi, 
scoicile murmurau. Undeva în depărtare, un jet-schi 
bolborosea. 

Braţul drept mă furnica, dar slab şi foarte adânc, 
spunându-mi că vrea să picteze, dar că poate aştepta - ştia că 
va veni timpul şi pentru asta. Înainte şi apună soarele. Aveam 
să pictez şi la început aveam să consult fotografiile prinse de 
marginile şevaletului şi atunci altceva va prelua controlul şi 
scoicile vor scrâşni mai tare şi reflexia de crom a golfului îşi va 
schimba culoarea, mai întâi în roz-deschis, apoi în roz aprins, 


după care în portocaliu şi în sfârşit în ROŞU, şi atunci va fi 
bine, va fi bine, toate lucrurile de pe lume vor fi bine. 

Nannuzzi şi Yoshida se reîntâlniră lângă scările care 
coborau din Micul Roz. Se sfătuiră o clipă, apoi veniră spre 
mine. Din buzunarul de la şold al jeanşilor, Yoshida scoase un 
plic oficial pe care cuvintele MODEL DE CONTRACT/GALERIA 
SCOTO erau imprimante îngrijit. 

— Poftim, spuse el. Spune-i domnului Wireman că vom face 
orice modificare rezonabilă pentru a te reprezenta. 

— Chiar aşa? am întrebat. Sunteţi siguri? Yoshida nu 
zâmbi. 

— Da, Edgar. Suntem siguri. 

— Mulţumesc, am zis. Vă mulțumesc amândurora. M-am 
uitat pe lângă Yoshida la Nannuzzi, care zâmbea. Dario, 
apreciez sincer asta. 

Dario se uită în jur la tablouri, râzând puţin reținut, apoi 
ridică mâinile şi le lăsă să cadă. 

— Cred că noi ar trebui să ne exprimăm aprecierea, Edgar. 

— Sunt impresionat de claritatea lor, zise Yoshida. Şi de... 
nu ştiu, dar... cred... luciditatea lor. Imaginile acestea îl poartă 
pe privitor într-o călătorie fără a-l îneca. Alt lucru care mă 
uimeşte este rapiditatea cu care ai lucrat. Eşti în plin proces 
de efuzionare. 

— Nu cunosc termenul ăsta. 

— Despre artiştii care se manifestă târziu se spune uneori 
că efuzionează, zise Nannuzzi. E ca şi când ar încerca să 
recupereze timpul pierdut. Totuşi... patruzeci de tablouri în 
câteva luni... sau săptămâni, de fapt... 

Şi nici nu l-ați văzut pe cel care i-a făcut de petrecanie 
ucigaşului de copii, mi-am spus. 

Dario râse fără prea mult umor. 

— Ai grijă să nu aibă loc un incendiu aici, bine? 

— Da - asta ar fi rău. Presupunând că batem palma, n-aş 
putea ţine unele lucrări la galeria voastră? 

— Ba sigur că da, spuse Nannuzzi. 

— Minunat. 


Mă gândeam că mi-aş dori să semnez cât mai repede 
posibil, orice părere ar fi avut Wireman despre contract, doar 
ca să scot tablourile de pe insulă... şi nu pentru incendiu îmi 
făceam eu probleme. Poate că efuzionarea era ceva normal în 
rândul artiştilor care se manifestă târziu, însă patruzeci şi 
unu de tablouri pe Duma Key erau cu cel puţin trei duzini 
prea multe. Le simțeam prezența vie în camera aceea, ca 
electricitatea într-un clopot de sticlă. 

Sigur, Dario şi Jimmy o simțeau şi ei. Asta făcea ca 
tablourile alea afurisite să fie atât de izbitoare. Erau 
molipsitoare. 


XIII 


A doua zi, m-am alăturat lui Wireman şi lui Elizabeth la 
capătul pasarelei de la El Palacio pentru cafeaua de 
dimineață. Nu mai luam decât aspirină pentru durere şi 
Marile mele Plimbări pe Plajă erau acum, în loc de o provocare, 
o plăcere. Mai ales de când se încălzise vremea. 

Elizabeth era în scaunul ei cu rotile, cu rămăşiţele 
pateurilor de la micul dejun împrăştiate pe tavă. Mi se părea 
că Wireman reuşise s-o convingă să bea nişte suc şi o 
jumătate de cană de cafea. Bătrâna doamnă se uita peste golf 
cu o expresie de dezaprobare severă, semănând în dimineața 
aceasta mai mult cu căpitanul Bligh de pe HMS Bounty decât 
cu fiica unui don mafiot. 

— Buenos dias, mi amigo, mă întâmpină Wireman. Şi spre 
Elizabeth: E Edgar, domnişoară Eastlake. A venit la cafea. 
Vreţi să-l salutaţi? 

— Pişu' caca cap guzgan, zise ea. 

Cred. În orice caz, o spuse către golf, care era încă de un 
albastru-închis şi somnolent. 

— Încă nu-i prea bine, să-nţeleg. 

— Nu. l-au mai rătăcit minţile până acum şi şi-a revenit, 
dar niciodată nu i-au rătăcit atât de departe. 


— Tot nu i-am adus nişte tablouri să le vadă. 

— N-are niciun sens acum. 

Îmi dădu o ceaşcă de cafea neagră. 

— Poftim. Împrospătează-te cu asta. 

I-am dat plicul în care se găsea modelul de contract. În timp 
ce Wireman îl scotea, m-am întors spre Elizabeth. 

— Vrei să-ți citesc nişte poezii mai târziu, astăzi? am 
întrebat-o. 

Nimic. Se uita doar la golf cu încruntarea aceea de piatră: 
căpitanul Bligh pe cale să ordone să fie legat cineva de trinchet 
şi să fie flagelat până la carne. Fără absolut niciun motiv, am 
întrebat: 

— Tatăl tău a fost înotător subacvatic, Elizabeth? 

Ea întoarse puţin capul şi aținti în direcția mea ochii 
bătrâni. Buza de sus i se ridică într-un rânjet canin. A urmat 
un moment - a fost scurt, dar a părut lung - când am simțit 
că mă priveşte o altă persoană. Sau nicidecum o persoană. O 
entitate care purta trupul bătrân şi flasc al lui Elizabeth 
Eastlake ca pe un ciorap. Mâna dreaptă mi s-a încleştat scurt 
şi, încă o dată, am simţit unghii inexistente, mult prea lungi, 
înfigându-se într-o palmă inexistentă. Apoi ea întoarse ochii 
înapoi spre golf, bâjbâind în acelaşi timp pe tavă până când 
degetele-i întâlniră o bucată de pateu, iar eu mi-am spus că 
sunt un idiot care trebuie să-nceteze să-şi lase nervii să-l 
conducă. Acționau fără îndoială forțe ciudate aici, dar nu orice 
umbră era o fantomă. 

— A fost, spuse Wireman absent, despăturind contractul. 
John Eastlake era un adevărat Ricou Browning - ştii, tipu' 
care a jucat rolul creaturii din Laguna Neagră în anii cincizeci. 

— Wireman, eşti o fântână arteziană de informaţii inutile. 

— Mda, nu-i aşa că-i mişto? Babacul ei n-a cumpărat 
pistolul ăla cu harpon dintr-un magazin, să ştii, domnişoara 
Eastlake spune că l-a făcut la comandă. Probabil c-ar trebui 
să stea într-un muzeu. 

Dar mie nu-mi păsa de pistolul cu harpon al lui John 
Eastlake, nu în clipa aceea. 


— Citeşti sau nu contractul ăla? 

Îl aruncă pe tavă şi se uită năuc la mine. 

— Asta încercam să fac. 

— Şi ochiul tău stâng? 

— Nimic. Dar, hei, n-am de ce să fiu dezamăgit. Doctorul a 
spus... 

— Fă-mi un hatâr. Acoperă-ţi vizorul stâng. Şi-l acoperi. 

— Ce vezi? 

— Pe tine, Edgar. Un hombre muy feo. 

— Mda, mda. Acoperă-l pe cel drept. Şi-l acoperi. 

— Acuma văd doar negru. Doar că... Făcu o pauză. Poate 
nu atât de negru. 

Lăsă mâna să-i cadă. Nu-s sigur. În zilele astea nu pot 
separa adevărul de dorinţele deşarte. 

Clătină din cap destul de tare ca să-şi facă părul să zboare, 
apoi se lovi peste frunte cu podul palmei. 

— la-o uşurel. 

— Uşor pentru tine s-o spui. 

Rămase tăcut câteva momente, apoi luă bucata de pateu 
din mâna lui Elizabeth şi i-o dădu s-o mănânce. Când aceasta 
se afla la loc sigur în gura ei, Wireman se întoarse spre mine. 

— Stai tu cu ochii pe ea cât timp mă duc să aduc ceva? 

— Bucuros. 

Plecă în pas alergător pe pasarelă în sus şi eu am rămas cu 
Elizabeth. Am încercat să-i mai dau să mănânce bucăţile de 
pateu rămase şi ea mi le culese din palmă, aducându-mi 
aminte în treacăt de un iepure pe care îl avusesem la şapte 
sau opt ani. Domnul Hitchens îl chema, deşi nu mai ştiam de 
ce - memoria e un lucru ciudat, nu-i aşa? Buzele ei erau 
ştirbe şi moi, dar nu neplăcute. Am mângâiat-o pe tâmplă, 
acolo unde părul ei alb - sârmos, destul de aspru - era tras 
spre spate, în coc. Îmi trecu prin gând că Wireman trebuia să 
pieptene părul acela în fiecare dimineaţă şi să facă acel coc. Că 
Wireman trebuie s-o fi îmbrăcat în dimineaţa aceasta, să-i fi 
pus inclusiv scutecul, căci în mod evident femeia nu avea 
controlul sfincterelor când era în starea de acum. Mă întrebam 


dacă Wireman se gândea la Esmeralda când închidea acele de 
siguranță sau când lega şnururile. Mă întrebam dacă se 
gândea la Julia când strângea cocul. 

Am mai luat o bucată de pateu. Ea deschise ascultătoare 
gura... dar eu am ezitat. 

— Ce-i în coşulețul roşu de picnic, Elizabeth? Cel din pod? 

Ea păru să cadă pe gânduri. Şi încă greu. Apoi: 

— Orice tub-de-respirat vechi. 

Ezită. Ridică din umeri. 

— Orice tub-de-respirat vechi 'ticu vrea. Trage! 

Şi chicoti. Era un sunet înfiorător, ca de vrăjitoare. Bucată 
cu bucată, i-am dat să mănânce restul pateului şi nu i-am 
mai pus alte întrebări. 


XIV 


La întoarcere, Wireman avea cu el un reportofon cu 
microcasetă. Mi-l dădu mie. 

— Nu-mi place să-ți cer să înregistrezi pe bandă conţinutul 
contractului, dar n-am încotro. Bine că afurisenia aia n-are 
decât două pagini. Dacă e posibil, l-aş vrea înapoi în după- 
masa asta. 

— Este. lar dacă unele dintre tablourile mele chiar se vor 
vinde, ai partea ta de câştig, prietene. Cincisprezece la sută. 
Asta ar trebui să acopere asistența juridică, dar şi 
impresariatul. 

Se lăsă pe spate în scaun, râzând şi gemând în acelaşi timp. 

— Por Dios! Tocmai când credeam că mai jos de atât nu pot 
ajunge în viață, devin impresar artistic, futu-i! Scuzaţi-mi 
limbajul, domnişoară Eastlake. 

Ea nu băgă de seamă, ci se uită doar sever la golf, unde - pe 
cea mai îndepărtată şi albastră linie a orizontului - un 
petrolier plutea pe aripi de vis la nord, către Tampa. Mă 
fascină pe dată. Ambarcaţiunile din golf aveau influența asta 
asupra mea. 


Apoi m-am forțat să-mi întorc atenţia la Wireman. 

— Tu eşti răspunzător pentru toate asta, aşa că... 

— Vorbeşti prostii! 

— „aşa că trebuie să fii pregătit să-ți accepţi felia ca un 
bărbat. 

— lau zece la sută, şi probabil că şi atât e prea mult. 
Accepţi, muchacho, altfel începem să discutăm despre opt la 
sută. 

— Bine. Zece să fie. 

Am întins mâna şi ne-am strâns palmele peste tava plină de 
firimituri a lui Elizabeth. Am pus micul reportofon în 
buzunar. 

— Şi mă anunțţi dacă se simte vreo schimbare la... 

Am indicat spre ochiul său roşu. Care de fapt nu mai era 
atât de roşu cum fusese. 

— Desigur. 

Luă contractul. Erau firimituri pe el, de la pateurile lui 
Elizabeth. Le înlătură cu mâna şi mi-l întinse, apoi se aplecă 
în față, cu mâinile înfipte în genunchi, scrutându-mă peste 
pragul impunător al pieptului lui Elizabeth. 

— Dacă mi-aş mai face o radiografie, ce ar arăta? Că 
glonțul e mai mic? Că a dispărut? 

— Nu ştiu. 

— Încă lucrezi la portretul meu. 

— Da. 

— Nu te opri, muchacho. Te rog, nu te opri. 

— N-am de gând. Dar nu-ţi face prea multe speranțe, bine? 

— Nu-mi fac. 

Atunci îi veni o altă idee, una straniu de asemănătoare cu 
îngrijorarea enunțată de Dario. 

— Ce crezi că s-ar întâmpla dacă fulgerul ar lovi Marele Roz 
şi ar arde din temelii cu tot cu tabloul ăla? Ce crezi că s-ar 
întâmpla cu mine? 

Am clătinat din cap. Nu voiam să mă gândesc la asta. M-am 
gândit însă să-l întreb dacă nu pot urca în podul El Palacio- 
ului ca să caut un anumit coşuleț de picnic (era ROŞU), dar 


apoi m-am hotărât să n-o fac. Eram convins că acolo se găsea, 
dar nu la fel de convins că voiam să ştiu ce se află în el. Pe 
Duma Key erau multe lucruri stranii şi aveam motive să cred 
că nu erau toate plăcute, şi-n privința lor nu voiam să fac 
absolut nimic. Dacă le lăsam în pace, poate mă lăsau şi ele pe 
mine. Urma să trimit aproape toate tablourile mele de pe 
insulă, aşa încât totul să rămână frumos şi liniştit; urma să le 
şi vând, dacă oamenii voiau să le cumpere. Le puteam privi 
cum pleacă fără urmă de regret. Ţineam cu pasiune la ele cât 
timp le pictam, dar când erau gata, nu însemnau pentru mine 
mai mult decât însemnaseră bătăturile dure, sub formă de 
semicerc, pe care le înlăturam uneori cu piatra ponce de pe 
lateralul degetelor mari de la picioare, aşa încât bocancii de 
lucru să nu mă strângă la capătul unei zile toride de august 
petrecute pe mai ştiu eu ce şantier. 

Aveam de gând să păstrez seria Fata şi corabia, nu dintr-o 
afecțiune deosebită, ci pentru că nu era încheiată; tablourile 
acelea erau încă pline de viață. Poate că aveam să le expun şi 
să le vând mai târziu, dar pentru moment intenționam să le 
păstrez exact acolo unde se găseau, în Micul Roz. 


XV 


Pe când am ajuns înapoi acasă, la orizont nu se mai vedea 
nici-o ambarcaţiune şi imboldul de a picta trecuse pentru 
moment. Am folosit în schimb reportofonul lui Wireman şi am 
înregistrat pe bandă conţinutul modelului de contract. Nu 
eram eu avocat, dar văzusem şi semnasem destule acte în 
cealaltă viață a mea, iar acesta mi se părea unul destul de 
simplu. 

În seara aceea am dus şi contractul şi reportofonul înapoi la 
El Palacio. Wireman pregătea cina. Elizabeth şedea în Salonul 
Porțelanurilor. Bâtlanul cu ochi sfredelitori - care era un soi 
de animal de casă neoficial - era pe trotuar, afară, şi se uita 
înăuntru cu o dezaprobare sumbră. Soarele de sfârşit de zi 


umplea încăperea cu lumină. Totuşi, nu era lumină. Oraşul de 
Porțelan era în devălmăşie, oameni şi animalele răsturnate ici- 
colo, clădiri împrăştiate în cele patru zări ale mesei de 
bambus. Casa de plantație cu pilaştri era de-a dreptul cu 
acoperişul în jos. În scaunul ei de alături, cu expresia de 
căpitan Bligh pe chip, Elizabeth părea să mă provoace să pun 
ordine în lucruri. 

Wireman vorbi din spatele meu, făcându-mă să tresar. 

— Dacă încerc să aranjez cumva figurinele, oricum, le 
mătură pe toate cu mâna. A dat câteva pe jos şi le-a spart. 

— Sunt de valoare? 

— Unele, dar nu asta-i ideea, de fapt. Când e în apele ei, le 
cunoaşte pe toate, până la ultima. Le cunoaşte şi le iubeşte. 
Dacă-şi revine şi mă întreabă unde este Bo Peep... sau 
Cărbunarul... şi eu trebuie să-i spun că i-a spart, o să fie 
tristă toată ziua. 

— Dacă-şi revine. 

— Da. Păi... 

— Cred c-o iau înapoi spre casă, Wireman. 

— Vrei să pictezi? 

— Aşa plănuiesc. M-am întors spre dezordinea de pe masă. 
Wireman? 

— Aicea-s, vato. 

— De ce face prăpăd printre ele când e în starea asta? 

— Cred că... pentru că nu suportă să se uite la ceea ce ea 
nu este. Am dat să mă întorc. El îmi puse o mână pe umăr. 

— Aş prefera să nu te uiţi la mine acum, zise el. Vocea lui 
era abia controlată. 

Nu sunt eu însumi acum. leşi pe uşa din față şi apoi 
întoarce-te prin curte, dacă vrei să mergi pe plajă. Te superi 
dacă faci asta? 

Asta am făcut. lar când am ajuns înapoi, am lucrat la 
portretul lui. Era în regulă. Prin asta presupun că vreau să 
spun că era bine. Îi vedeam fața acolo, aşteptând să iasă la 
suprafaţă. Începând să se ridice. Nu era nimic special, dar 
asta era bine. Întotdeauna era mai bine când nu era nimic 


special. Eram fericit, mi-amintesc asta. Eram liniştit. Scoicile 
murmurau. Brațul drept mă furnica, dar foarte jos şi adânc. 
Fereastra care dădea spre golf era un dreptunghi de întuneric. 
O dată m-am dus la parter şi am mâncat un sendviş. Am 
deschis radioul şi am găsit The Bone: Geils cântând „Hold 
YourlLovin“. Geils nu era nimic special, ci doar minunat - un 
dar de la zeii rock-and-roll-ului. Am pictat şi fața lui Wireman 
a ieşit puțin mai mult la suprafaţă. Era o fantomă acum. Era 
o fantomă care bântuia pânza. Însă era o fantomă inofensivă. 
Dacă mă întorceam, Wireman nu s-ar fi aflat în capul scărilor 
acolo unde stătuse Tom Riley, iar la El Palacio de Asesinos 
partea stângă a lumii lui Wireman era tot întunecată; acesta 
era doar un lucru pe care îl ştiam. Pictam. Radioul cânta. 
Dincolo de muzică, scoicile şopteau. 

La un moment dat, am pus punct, am făcut duş şi m-am 
dus la culcare. N-am avut niciun vis. 

Când mă gândesc la perioada petrecută pe Duma Key, zilele 
acelea din februarie şi martie, când lucram la portretul lui 
Wireman, mi se par cele mai bune. 


XVI 


Wireman sună a doua zi la zece. Eu eram deja la şevalet. 

— Te întrerup cumva? 

— Nu face nimic, am zis. Îmi prinde bine o pauză. Era o 
minciună. 

— Ne-ai lipsit în dimineaţa asta. O pauză. Ei, bine, ştii tu. 
Mi-ai lipsit mie. Ea... 

— Mda, am făcut. 

— Contractul e extrem de favorabil. Am puţine să-i 
reproşez. Spune că tu şi galeria împărțiți prada pe din două, 
dar mă ocup eu de asta. Jumi-juma n-o să rămână aşa după 
ce vânzările o să atingă un sfert de milion. Odată trecut 
punctul ăsta, prada se-mparte şaizeci la patruzeci, în favoarea 
ta. 


— Wireman, n-o să vând niciodată tablouri în valoare de un 
sfert de milion de dolari! 

— Sper că asta vor crede şi ei, mucbacho, motiv pentru care 
o să propun şi ca proporţia venitului să fie de şaptezeci la 
treizeci atunci când se atinge o jumătate de milion. 

— Plus o labă din partea lui Miss Florida, am zis fără vlagă. 
Trece şi asta acolo. 

— S-a notat. O altă chestie e clauza asta de expirare de o 
sută optzeci de zile. Ar trebui să fie nouăzeci. Nu prevăd vreo 
problemă în chestiunea asta, dar mi se pare interesant. Se tem 
că cine ştie ce mare galerie newyorkeză o să descindă şi o să te 
ducă de aici. 

— Mai trebuie să ştiu ceva despre contract? 

— Nu, şi am impresia că vrei să te întorci la lucru. lau eu 
legătura cu domnul Yoshida în privința modificărilor ăstora. 

— Vreo schimbare în privința vederii tale? 

— Nu, amigo. Mi-aş dori să răspund afirmativ. Dar tu 
continuă să pictezi, îndepărtam receptorul de ureche, când el 
spuse: 

— N-ai văzut din întâmplare ştirile de dimineață? 

— Nu, nici n-am deschis televizorul. De ce? 

— Medicul legist spune că Brown a murit de insuficiență 
cardiacă. Mă gândeam doar că ai vrea să ştii. 


XVII 


Am pictat. A fost lent, dar nici pe departe nemulțumitor. 
Wireman prindea formă în jurul ferestrei unde creierul lui 
plutea pe apele golfului. Era un Wireman mai tânăr decât cel 
din fotografiile prinse de marginile şevaletului, dar asta nu era 
o problemă; le consultam din ce în ce mai rar, iar în a treia zi 
le-am şi dat jos. Nu mai aveam nevoie de ele. Totuşi, am pictat 
aşa cum bănuiam că pictează majoritatea artiştilor: ca şi când 
ar fi fost o meserie şi nu cine ştie ce nebunie galopantă care 


venea şi pleca în reprize. Am pictat cu radioul deschis, dar nu 
întotdeauna acordat pe The Bone. 

În a patra zi, Wireman îmi aduse un contract revizuit şi-mi 
spuse să-l semnez. Zicea că Nannuzzi vrea să-mi fotografieze 
tablourile şi să facă diapozitive pentru o prelegere la Biblioteca 
Selby din Sarasota, planificată pentru mijlocul lui martie, cu o 
lună înaintea  vernisajului meu. La prelegere, spunea 
Wireman, vor participa şaizeci sau şaptezeci de colecționari 
din zona Tampa-Sarasota. l-am spus „bine“ şi am semnat 
contractul. 

Dario veni şi el în după-amiaza aceea. Abia aşteptam să-şi 
facă pozele şi să plece, ca să mă pot întoarce la muncă. Mai 
mult ca să fac conversație, l-am întrebat cine va ţine 
prelegerea de la Biblioteca Selby. 

Dario mă privi cu o sprânceană ridicată, de parcă aş fi făcut 
o glumă. 

— Singura persoană din lume care acum e familiarizată cu 
opera ta, spuse el. Tu. 

Am rămas gură-cască. 

— Nu pot să ţin o prelegere! Nu ştiu nimic despre artă! 

Făcu un gest amplu spre tablouri - tablouri pe care Jack şi 
alți doi angajaţi cu jumătate de normă de la Scoto aveau să le 
împacheteze şi să le transporte la Sarasota săptămâna 
viitoare. Aveau să rămână împachetate, presupuneam, în 
depozitul din spatele galeriei, până la vernisaj. 

— Acestea te contrazic, prietene. 

— Dario, oamenii ăia sunt cunoscători! Au urmat cursuri! 
Pun pariu că mulți dintre ei au absolvit artele plastice, pentru 
numele lui Cristos! Ce vrei să fac, să stau acolo în fața lor şi să 
fac o figură de prost?“ 

— Cam asta făcea şi Jackson Pollock când vorbea despre 
opera lui. Deseori, beat fiind. Şi asta l-a îmbogăţit. 

Dario veni la mine şi mă luă de ciotul braţului. Asta m-a 
impresionat. Foarte puţini oameni ar atinge ciotul unui 
membru; e ca şi când ar crede, adânc în sinea lor, că 
amputarea poate fi contagioasă. 


— Ascultă, prietene, ăştia-s oameni importanţi. Nu doar 
pentru că au bani, ci pentru că îi interesează artiştii debutanţi 
şi fiecare dintre ei cunoaşte alți trei cu interese comune. După 
prelegere - prelegerea ta - vor începe discuţiile. 

Genul de discuţii care aproape întotdeauna se transformă 
în chestia aceea magică numită „rumoare“. 

Făcu o pauză, jucându-se cu breteaua aparatului foto şi 
surâzând timid. 

— Nu trebuie decât să vorbeşti despre cum ai început şi 
despre cum ai crescut... 

— Dario, dar eu nu ştiu cum am crescut! 

— Atunci, spune asta. Spune orice! Doar eşti artist, 
Dumnezeule mare! 

Am lăsat-o aşa. Ameninţătoarea prelegere mi se părea încă 
îndepărtată, şi voiam ca Dario să mă lase singur. Voiam să 
deschid radioul, să iau cearşaful de peste tabloul de pe şevalet 
şi să mă întorc la Wireman priveşte spre vest. Vreţi să aflați 
adevărul gol-goluț? Tabloul nu mai ţinea de cine ştie ce 
ipotetic truc magic. Acum era el însuşi trucul magic. 
Devenisem foarte egoist în privința lui, şi orice ar fi putut 
urma - un interviu promis cu Mary Ire, prelegerea, expoziţia în 
sine - părea să fie nu înaintea mea, ci cumva mult deasupra 
mea. Aşa cum trebuie să li se pară peştilor ploaia care cade pe 
luciul golfului. 

În cursul acelei prime săptămâni din martie, totul s-a 
rezumat la lumina zilei. Nu la lumina apusului, ci a zilei. La 
cum umplea Micul Roz şi părea să-l ridice. Săptămâna aceea 
s-a rezumat la muzica de la radio, la orice cântat de Allman 
Brothers, Molly Hatchet, Foghat. S-a rezumat la.. Cale 
începând „Call Me the Breeze“, spunând „lată o altă piesă 
rock-and-roll veche, dar nemuritoare; târşâiți-vă paşii până pe 
Broadway“, şi la cum, atunci când închideam radioul şi-mi 
curățăm pensulele, auzeam scoicile sub casă. S-a rezumat la 
fața fantomatică pe care am văzut-o, cea aparținând unui 
tânăr care încă nu văzuse priveliştea de pe Duma Key. Era un 
cântec - cred că de Paul Simon - care conținea versul: De n-aş 


fi iubit nicicând, nicicând n-aş fi plâns. Asta era faţa lui. Nu 
era o față reală, nu întru totul reală, însă eu o făceam să fie 
reală. Prindea contur în jurul creierului care plutea pe apa 
golfului. Nu-mi mai trebuiau fotografii, deoarece era o față 
cunoscută mie. Asta era o amintire. 


XVIII 


Ziua de 4 martie a fost o zi toridă de dimineaţă până seară, 
însă nu m-am sinchisit să pornesc aerul condiționat. Am 
pictat doar într-o pereche de pantaloni scurți, cu sudoarea 
şiroindu-mi pe față şi pe coaste. Telefonul sună de două ori. 
Prima dată a fost Wireman. 

— Nu te-am mai văzut prin părțile astea în ultima vreme, 
Edgar. Vii la cină? 

— Cred că o să refuz, Wireman. Mersi. 

— Pictezi sau te-ai săturat de tovărăşia noastră aici, la El 
Palacio? Sau amândouă? 

— E valabilă doar partea cu pictura. Aproape am terminat. 
S-a schimbat ceva la departamentul vizual? 

— Becul stâng e tot ars, dar am cumpărat un petic pentru 
el şi când îl port, pot citi cu ochiul drept până şi cincisprezece 
minute o dată. E un mare pas înainte, şi cred că-ţi sunt dator 
pentru asta. 

— Nu ştiu dacă e aşa, am spus. Nu e la fel ca în cazul 
tabloului cu Candy Brown şi Tina Garibaldi pe care l-am 
făcut. Sau cu soția mea şi cu... prietenii ei, la o adică. De data 
asta nu e niciun bum. Ştii la ce mă refer când spun bum? 

— Da, muchacho. 

— Dar dacă o să se întâmple ceva, cred că o să se întâmple 
curând. Dacă nu, vei avea cel puţin un portret aşa cum arătai 
- poate aşa cum arătai - la douăzeci şi cinci de ani. 

— Glumeşti, amigo? 

— Nu. 


— Cred că nici eu nu-mi amintesc cum arătam la douăzeci 
şi cinci de ani. 

— Cum e Elizabeth? Vreo schimbare? El suspină. 

— A părut puţin mai bine ieri-dimineaţă, aşa că am 
instalat-o în salonul din spate - e o mescioară acolo, ceea ce eu 
numesc Suburbia Porțelanurilor - şi a aruncat cu un set de 
balerine Wallendorf pe podea. Le-a spart pe toate opt. De 
neînlocuit, desigur. 

— Îmi pare rău. 

— Toamna trecută n-aş fi spus nici în ruptul capului că 
poate ajunge atât de rău, iar Dumnezeu ne pedepseşte pentru 
ceea ce nu ne putem imagina. 

Al doilea telefon l-am primit cincisprezece minute mai târziu 
şi, de exasperare, am aruncat pensula pe masa de lucru. Era 
Jimmy Yoshida. Mi-a fost greu să-mi menţin exasperarea 
după ce i-am observat surescitarea, care friza exuberanța. 
Văzuse diapozitivele şi susținea că-i „va face pe toţi să pice-n 
fund“. 

— Minunat, am spus. La prelegere am de gând să le spun: 
„Ridicaţi-vă de pe funduri“... şi apoi să plec fără alte cuvinte. 

El râse de parcă ăsta ar fi fost cel mai comic lucru pe care-l 
auzise în viața lui, apoi spuse: 

— Am sunat în principal ca să te întreb dacă vrei să 
marchezi vreun tablou cu NDV - nu e de vânzare. 

Afară se auzea o larmă ca de camion încărcat cu vârf care 
traversează un pod de scânduri. M-am uitat spre golf - unde 
nu era niciun pod de scânduri - şi. mi-am dat seama că 
auzisem huruitul tunetului departe spre vest. 

— Edgar? Mai eşti acolo? 

— Aicea-s, am răspuns. Presupunând c-o să vrea cineva să 
le cumpere, le poţi vinde pe toate mai puţin pe cele din seria 
Fata şi corabia. 

— A! 

— Asta a sunat a dezamăgire. 

— Speram să cumpăr unul dintre acelea pentru galerie. 
Pusesem ochiul pe Numărul 2. 


Şi respectând termenii contractuali, l-ar fi putut cumpăra 
cu o reducere de cincizeci la sută. Nu-i rău, vlăjgane, ar fi spus 
tatăl meu. 

— Seria aia nu-i încheiată încă. Poate după ce-o să le pictez 
şi pe celelalte. 

— Câte vor mai fi? 

O să tot pictez la ele până când o să pot citi numele corabiei- 
fantomă pe etambou. 

Poate că aş fi rostit acestea cu voce tare dacă n-ar mai fi 
huruit un tunet la vest. 

— Presupun c-o să ştiu la momentul potrivit. Acum, dacă 
mă ierți... 

— Lucrezi. Scuze. Te las să se întorci la muncă. 

Când am închis, m-am gândit dacă voiam sau nu să mă 
întorc la muncă. Dar... eram aproape. Dacă mă străduiam, 
poate reuşeam să termin spre seară. Şi-mi surâdea destul de 
mult ideea de a picta în timp ce o furtună cu tunete se apropia 
dinspre golf. 

Dumnezeule, ideea mi se părea chiar romantică. 

Aşa că am ridicat volumul la radio, pe care-l redusesem ca 
să vorbesc la telefon, şi l-am auzit pe Axl Rose, cântând 
„Welcome to the Jungle“. Am luat o pensulă şi am pus-o după 
ureche. Apoi am mai luat una şi m-am apucat de pictat. 


XIX 


Norii de furtună se îngrămădeau pe cer, şlepuri uriaşe, 
negre pe burtă şi vineţii spre mijloc. Din când în când, 
înăuntrul lor se declanşa câte un fulger, şi atunci semănau cu 
nişte creiere pline de gânduri negre. Golful îşi pierdu culoarea 
şi rămase nemişcat. Apusul era o bandă galbenă care pâlpâia 
într-un portocaliu pal şi se stingea. Micul Roz se umplu de 
întunecime. Radioul începu să pârâie la fiecare descărcare 
electrică. M-am oprit din lucru atât cât să-l închid, dar n-am 
aprins becurile. 


Nu-mi amintesc precis când am încetat să fiu eu cel care 
picta... şi nici în ziua de azi nu sunt sigur dacă am încetat 
măcar să fiu eu; poate si, poate no. Ştiu doar că la un moment 
dat m-am uitat în jos şi mi-am văzut brațul drept în ultimele 
irizații ale soarelui şi-n scăpărările ocazionale ale fulgerului. 
Ciotul era tuciuriu, restul - alb ca varul. Muşchii atârnau moi 
şi inerți. Nu se vedea nici-o cicatrice, nici-o sutură în afara 
liniei care despărțea bronzul pielii de alb, dar mai jos de ea 
senzaţia de furnicătură era ca un foc mocnit. Apoi fulgerul 
scapără din nou şi braţul dispăru, nu existase nici-o clipă - nu 
pe Duma Key, cel puţin - însă furnicătura tot se simțea, se 
simțea atât de tare, că-ţi venea să muşti din ceva cu dinții. 

M-am întors la pânză şi chiar în clipa aceea furnicătura se 
revărsă într-acolo ca apa vărsată dintr-o ploscă, şi mă 
cuprinse frenezia. Furtuna se avântă asupra insulei odată cu 
lăsatul întunericului, iar eu m-am gândit la unele 
reprezentații de circ în care un tip legat la ochi aruncă 
pumnale spre o fetişcană frumuşică legată cu picioarele 
depărtate pe o platformă de lemn care se învârte, şi cred că am 
râs, pentru că eu pictam legat la ochi, sau pe aproape. Din 
când în când, fulgerul scapără şi Wireman apărea din 
întuneric, Wireman la douăzeci şi cinci de ani, Wireman 
înainte de Julia, înainte de Esmeralda, înainte de la loteria. 

Câştig eu, câştigi şi tu. 

Un fulger puternic îmi lumină fereastra într-un alb- 
purpuriu şi o pală zdravănă de vânt aduse acea descărcare 
electrică dinspre golf, aruncând ploaia în geam atât de tare, că 
am crezut (în partea de minte capabilă încă de gânduri 
coerente) că sticla se va sparge cu siguranţă. Un întreg depozit 
de muniție explodă direct deasupra mea. lar sub mine 
murmurul scoicilor devenise cleveteala lucrurilor moarte 
spunându-şi secrete pe voci de oase. Cum de nu auzisem până 
atunci asta? Lucruri moarte, da! O corabie venise aici, o 
corabie a morţilor cu vele putrede, şi descărcase cadavre vii. 
Acestea se aflau sub casa mea, iar furtuna le adusese la viață. 
Le puteam vedea croindu-şi îndârjite drum prin osuarul 


scoicilor, arătări palid-amorfe cu păr verde şi ochi de pescăruş, 
târându-se una peste cealaltă în întuneric şi vorbind, vorbind, 
vorbind. Da! Pentru că aveau multe să-şi spună, şi cine ştie 
când avea să vină următoarea furtună ca să le aducă din nou 
la viață? 

Totuşi, eu pictam neabătut. O făceam cu groază şi pe 
întuneric, mâna mea mişcându-se sus şi jos, aşa încât, pentru 
o vreme, mi s-a părut că dirijez de-a dreptul furtuna. Nu m-aş 
fi putut opri. Şi la un moment dat, Wireman priveşte spre vest 
a fost gata. Aşa-mi spunea brațul drept. Mi-am iscălit 
inițialele - EF - în colțul din stânga jos, după care am rupt 
pensula în două, folosind pentru asta ambele mâini. Bucățţile 
le-am aruncat pe jos. M-am îndepărtat împleticit de şevalet, 
strigând înlăuntrul meu puterii care mă stăpânea să înceteze. 
Şi avea s-o facă; fără doar şi poate, avea s-o facă; tabloul era 
terminat şi, fără doar şi poate, acum avea să înceteze. 

M-am dus în capul scărilor şi m-am uitat în jos, iar acolo, la 
baza lor, erau două siluete mici de pe care se scurgea apa. Mi- 
am spus: Măr, portocal. Mi-am spus: Câştig eu, câştigi şi tu. 
Apoi fulgerul scapără şi am văzut două fetițe cam de şase ani, 
fără-ndoială gemene şi fără-ndoială surorile înecate ale lui 
Elizabeth Eastlake. Purtau rochițe lipite de corpuri. Părul le 
era lipit şi el de obraji. Chipurile lor erau două orori palide. 

Ştiam de unde veniseră. Se târâseră afară de sub scoici. 

Porniră pe scări în sus către mine, mână-n mână. Tunetul 
explodă la un kilometru deasupra mea. Am încercat să strig. 
N-am reuşit. Mi-am spus: Nu vâd asta. Mi-am spus: Ba o văd. 

— O să reuşesc, zise una dintre fetițe. Vorbi pe vocea 
scoicilor. 

— Era roşu, spuse cealaltă. Vorbi pe vocea scoicilor. 

Erau la jumătatea scărilor acum. Căpşoarele lor nu erau 
mai mult de două tigve cu păr ud scurs pe umeri. 

— Şezi în scum, ziseră la unison, ca două fetițe care recită 
un cântecel pentru sărit coarda... Însă vorbiră pe vocea 
scoicilor. Şezi în tăciun. 


Întinseră spre mine degete teribile, ca burta unui peşte. Am 
leşinat în capul scărilor. 


XX 


Telefonul suna. Pentru mine, aceea a fost larna 
Telefoanelor. 

Am deschis ochii şi am dibuit după veioza de lângă pat, 
dorindu-mi numaidecât lumină, pentru că tocmai avusesem 
cel mai urât coşmar din viața mea. În loc să dea peste veioză, 
degetele mele dădură de un perete. În clipa aceea, am fost 
conştient că-mi țţineam capul într-un unghi ciudat, dureros, 
chiar lângă acel perete. Tunetul hurui - dar îndepărtat şi 
îmbufnat; tunetul era acum pe ducă - şi asta îmi ajunse 
pentru a-mi aduce totul în minte cu o claritate dureroasă, 
înspăimântătoare. Nu mă aflam în pat. Mă aflam în Micul Roz. 
Leşinasem pentru că... 

Pe dată, am deschis larg ochii. Stăteam cu fundul pe palier 
şi cu picioarele pe scări în jos. M-am gândit la cele două fetițe 
înecate - nu, a fost mai mult, a fost o clipă de totală şi 
strălucitoare aducere aminte - şi am sărit în picioare fără să- 
mi simt câtuşi de puţin şoldul rănit. Eram concentrat complet 
asupra celor trei comutatoare din capul scărilor, dar chiar în 
timp ce degetele mele le găsiră, mi-am spus: N-o să 
funcționeze, furtuna va fi provocat o pană de curent. 

Dar funcționară, izgonind întunericul din studio şi din casa 
scărilor. Am trăit un moment neplăcut când am văzut nisip şi 
apă la baza scărilor, însă lumina ajungea destul de departe 
încât să-mi permită să văd că uşa din faţă fusese deschisă de 
vânt. 

Cu siguranţă vântul o deschisese. 

În living, telefonul tăcu şi robotul se cuplă. Vocea mea 
înregistrată îl invită pe apelant să lase un mesaj după 
semnalul sonor. Apelantul era Wireman. 


„Edgar, unde eşti?“ Eram prea dezorientat ca să-mi dau 
seama dacă aud surescitare, exasperare sau teroare în vocea 
lui. „Sună-mă, trebuie să mă suni imediat!“ Şi apoi un clic. 

Am coborât la parter încet, câte o treaptă o dată, ca un 
octogenar, şi întâi de toate am aprins becurile: în living, în 
bucătărie, în ambele dormitoare, în camera Florida. Am aprins 
becurile şi în baie, întinzând mâna în întuneric pentru asta, 
adunându-mi puterile în caz că ceva rece şi umed şi înfăşurat 
în alge m-ar fi agăţat. Nu s-a întâmplat. Cu toate becurile 
aprinse, m-am relaxat destul cât să-mi dau seama că-mi este 
foame din nou. Foame de lup. Era pentru prima dată când 
simțeam asta de când lucrasem la portretul lui Wireman... 
dar, desigur, acea ultimă şedinţă fusese deosebită. 

M-am aplecat ca să examinez mizeriile suflate înăuntru 
prin uşa deschisă. Doar nisip şi apă, apa adunându-se deja în 
mărgeluțe deasupra cerii pe care menajera mea o folosise 
pentru a da luciu chiparosului. Mai era o urmă de umezeală 
pe primele trepte, acoperite cu covor, însă doar umezeală era, 
nimic altceva. 

Nu voiam să recunosc în sinea mea că mă uitam după 
urme de paşi. 

M-am dus în bucătărie, mi-am făcut un sendviş cu pui şi l- 
am înfulecat stând în picioare la tejghea. Am luat o bere din 
frigider şi am dat-o pe gât. După ce am terminat sendvişul, am 
mâncat resturile salatei din ziua precedentă, plutind mai mult 
sau mai puţin în sosul Newman's Own French. Apoi m-am 
dus în living cu gândul de a suna la El Palacio. Wireman 
răspunse de la primul târâit. Eram pregătit să-i spun că am 
fost afară, căutând să văd dacă furtuna nu produsese pagube 
casei, însă numai asta nu-l interesa pe el. Wireman plângea şi 
râdea. 

— Văd! La fel de bine ca oricând! Ochiul stâng vede clar ca 
lumina zilei. 

Nu-mi vine să cred, dar... 

— la-o mai încet, Wireman, abia înțeleg ce spui. 

N-o luă mai încet. Poate că nu-i stătea în putere. 


— Când era furtuna mai năprasnică, prin ochiul beteag m- 
a fulgerat o durere... o durere cum n-ai crede niciodată... ca 
un fir încins... am crezut că ne-a lovit fulgerul, Doamne, 
păzeşte... mi-am luat peticul de la ochi... şi am văzut! Înţelegi 
ce-ţi spun? Văd! 

— Da, l-am liniştit. Înţeleg. E minunat. 

— Tu ai fost? Tu ai fost, aşa-i? 

Am spus: 

— Poate. Probabil. Am un tablou pentru tine. Ți-l aduc 
mâine. Am ezitat. 

Eu aş avea mare grijă de el, amigo. Nu cred că are 
importanţă ce se întâmplă cu ele odată terminate, însă tot eu 
am crezut că Kerry o să-l înfrângă pe Bush. 

El râse dezlănțuit. 

— O, verdad, am înţeles ideea. A fost greu? M-a lovit un 
gând înainte să apuc să răspund. 

— A afectat-o tare furtuna pe Elizabeth? 

— O, mamă, îngrozitor. Întotdeauna o sperie, dar aceasta... 
a fost îngrozită. Striga ceva despre surorile ei. Tessie şi Lo-Lo, 
cele care s-au înecat în anii douăzeci. M-a băgat până şi pe 
mine în sperieți pentru o clipă... dar acum s-a terminat. Tu 
eşti bine? A fost greu? 

M-am uitat la nisipul împrăştiat pe podea între uşa din față 
şi scări. Nu erau urme de paşi acolo, clar. Dacă mi se părea că 
văd altceva în afară de nisip, de vină era afurisita mea 
imaginație artistică. 

— Puțin. Dar acum s-a terminat. 

Speram ca asta să fie adevărat. 


XXI 


Am mai vorbit cinci minute... sau mai degrabă, Wireman a 
vorbit. S-a bâlbâit, mai bine spus. Ultimul lucru pe care-l 
spuse a fost că i-e frică să se culce. Se temea că la trezire va 
descoperi că este din nou orb la ochiul stâng. l-am spus că nu 


cred că trebuie să-şi facă griji pentru asta, i-am urat noapte 
bună şi am închis. Ce mă îngrijorare mine era că mă voi trezi 
în toiul nopții şi le voi descoperi pe Tessie şi Laura - Lo-Lo, 
pentru Elizabeth - şezând de o parte şi de cealaltă a patului 
meu. 

Una dintre ele ținând-o poate pe Reba în poala ei jilavă. 

Am mai luat o bere şi m-am dus la etaj. M-am apropiat de 
şevalet cu fruntea plecată, uitându-mă ţintă la picioare, apoi 
am ridicat brusc ochii, sperând parcă să iau portretul prin 
surprindere. O parte din mine - o parte rațională - se aştepta 
să-l vadă desfigurat de vopseaua împroşcată alandala, un 
Wireman parțial acoperit de mâzgălelile şi petele pe care le 
făcusem în timpul furtunii, când propria-mi lumină reală 
fulgera. Restul din mine ştia că nu poate fi aşa. Restul din 
mine ştia că am pictat la o altă lumină (exact cum aruncătorii 
de cuțite legaţi la ochi îşi folosesc un alt simț pentru a-şi 
coordona mâinile). Partea aceea ştia că Wireman priveşte spre 
vest ieşise perfect, şi partea aceea avea dreptate. 

În anumite privințe, era cea mai bună lucrare pe care o 
făcusem pe Duma Key, deoarece era cea mai rațională lucrare 
- până aproape de sfârşit, ţineţi minte, Wireman priveşte spre 
vest fusese pictat la lumina zilei. Şi de către un om în 
deplinătatea facultăţilor sale mentale. Fantoma care-mi 
bântuia pânza devenise o scumpete de față, tânără şi calmă şi 
vulnerabilă. Părul era de un negru mătăsos, curat. Un surâs 
mic pândea la colțurile buzelor; la fel şi în ochii verzi. 
Sprâncenele erau groase şi frumoase. Fruntea de deasupra lor 
era lată, o fereastră deschisă prin care omul acesta îşi apleca 
gândurile către golful Mexic. Nu era nici urmă de glonț în 
creierul acela vizibil. Aş fi putut la fel de uşor să fac să dispară 
un anevrism sau o tumoare malignă. Preţul terminării 
tabloului fusese ridicat, însă factura fusese achitată. 

Furtuna se transformase în câteva huruituri slabe undeva 
deasupra pintenului Floridei. Mă gândeam că aş putea să 
dorm, şi o puteam face cu veioza aprinsă, dacă voiam; Reba 
nu avea să mă pârască. Puteam chiar să dorm cu ea cuibărită 


între ciotul brațului şi coaste. Mai făcusem asta. lar Wireman 
putea să vadă din nou. Deşi chiar şi asta părea irelevant în 
momentul de față. Relevant părea să fie că în sfârşit pictasem 
ceva minunat. 

Şi era al meu. 

Mă gândeam că voi putea adormi cu gândul ăsta. 


Cum se face un desen (VI) 


Menţineţi-vă concentrarea. Asta e diferența dintre un desen 
bun şi doar o imagine care să aglomereze o lume şi aşa 
înțesată de ele. 

Elizabeth Eastlake era neîntrecută când venea vorba să se 
concentreze; ţineţi minte că literalmente îşi desenase 
întoarcerea pe lume. Iar când vocea care vorbea prin Noveen îi 
spuse de comoară, ea se concentra asupra ei şi făcu desene cu 
ea împrăştiata pe fundul nisipos al golfului. Odată descoperite 
de furtună, acele fermecătoare lucruri se aflau destul de 
aproape de suprafață, încât soarele să se reflecte în ele la 
miezul zilei - scânteieri ce trebuie că-şi croiau drum până la 
suprafață. 

Ea voia să-i facă pe plac lui tati. Nu-i trebuia pentru ea decât 
păpuşa de porțelan. 

Tati spune: Orice păpuşă ar fi, a ta este - dreptul celui ce 
găseşte, şi Domnul să-l aibă în pază pentru asta. 

Ea intră în apă alături de el, până la genunchii ei grăsulii, 
arătând cu degetul, spunând: E chiar acolo. Înotată şi dă din 
pişoare pân' ce zic io stop. 

EL intră mai mult în apă, iar ea rămase locului, şi când el se 
aruncă înainte, oferindu-şi trupul apei, înotătoarele lui i se 
părură fetiţei mari cât nişte bărcuțe cu vâsle. Mai târziu, avea 
să le deseneze exact aşa. El scuipă în mască, o clăti şi şi-o 
puse pe față. Băgă muştiucul tubului de respirat în spatele 
buzelor. Plecă lovind din picioare în albastrul însorit cu fața 
sub apă, corpul contopindu-i-se cu licăririle mişcătoare ale 
soarelui pe apă care transformau vălurelele sticloase în aur. 


Ştiu toate acestea. Elizabeth a făcut câteva desene şi am 
făcut şi eu câteva. 

Câştig eu, câştigi şi tu. 

Ea rămase în apă până la genunchi cu Noveen cuibărită la 
subsuoară, privind, până când Nan Melda, îngrijorată de 
învolburarea apei, îi strigă să se întoarcă pe ceea ce ei numeau 
Shade Beach. Apoi statură toți laolaltă. Elizabeth strigându-i 
lui John să se oprească. Îi văzură înotătoarele ridicându-se în 
aer când bărbatul se scufundă pentru prima dată. Stătu sub 
apă poate patruzeci de secunde, apoi ieşi la suprafață într-o 
ploaie de stropi, scuipând muştiucul tubului de respirat. 

El spune: Afurisit să fiu dacă nu este ceva acolo jos! 

lar când se întoarse la micuța Libbit, el îmbrățişat pe ea 
îmbrățişat pe ea îmbrățişat pe ea. 

A ştiut-o. A desenat-o. Cu coşulețul de picnic roşu pe o 
pătură în apropiere şi cu pistolul cu săgeți aşezat deasupra 
coşului. 

Se duse iar în larg şi când se întoarse avea brațele pline de 
obiecte vechi pe care le ținea incomod la piept. Mai târziu avea 
să se folosească de coşul de cumpărături al lui Nan Melda, 
punând în el o greutate de plumb ca să-l poată trage mai uşor 
la fund. Și mai târziu avea să apară o fotografie de ziar 
înfățişând mare parte din brizbizurile recuperate - „comoara“ - 
întinse înaintea unui John Eastlake zâmbitor şi a talentatei, 
extrem de concentratei sale fiice. Dar nu se vedea nici-o 
păpuşă de porțelan în poza aceea. 

Deoarece păpuşa de porțelan era special. Îi aparținea lui 
Libbit. Era dreptul ei de salvatoare. 

Oare arătarea aia, păpuşa, să le fi împins pe Tessie şi Lo-Lo 
la moarte? Ea să-l fi creat pe băiatul cel mare? Ce legătură mai 
avea Elizabeth cu asta pe atunci? Cine era artistul, cine - 
suprafața goală? 

La unele întrebări n-am aflat un răspuns mulțumitor, dar am 
făcut şi eu desene la viața mea, tablouri, şi ştiu că atunci când 
vine vorba de artă, e absolut normal să-l parafrazezi pe 
Nietzsche:  dacă-ți  menţii concentrarea, până la urma 
concentrarea te va menţine pe tine. Uneori fără drept de apel. 


11. Priveliştea de pe Duma 


I 


În dimineaţa următoare, devreme, eu şi Wireman stăteam 
în golf - apa era suficient de rece să-ți scoată ochii din cap - 
până la glezne. El intrase şi eu îl urmasem fără întrebări. Fără 
un singur cuvânt. Ne ţineam amândoi în mână cana de cafea. 
El purta pantaloni scurți; eu mă oprisem doar cât să-mi ridic 
pantalonii până la genunchi. În spatele nostru, la capătul 
pasarelei, Elizabeth stătea prăbuşită în scaunul ei, uitându-se 
cu o privire sumbră spre orizont şi bolborosind în bărbie. O 
bună parte din micul dejun era încă înaintea ei. Mâncase ceva, 
împrăştiase restul. Avea părul desfăcut, îl sufla o briză caldă 
dinspre sud. 

Apa fremăta în jurul nostru. Odată ce m-am obişnuit, mi-a 
plăcut mult senzația mătăsoasă a acelui freamăt: mai întâi 
fluxul care-mi dădea senzația că am slăbit ca prin farmec cinci 
kilograme, sau pe acolo, apoi refluxul care trăgea nisipul 
dinspre degetele mele de la picioare în vârtejuri mici, 
gâdilătoare. La şaptezeci sau optzeci de metri înaintea 
noastră, doi pelicani graşi trasară o linie pe văzduhul 
dimineții. Apoi îşi strânseră aripile şi căzură ca bolovanii. 
Unul ieşi la suprafață cu pliscul gol, dar celălalt îşi prinsese 
micul dejun. Peştişorul dispăru pe gâtlej în jos chiar în timp ce 
pelicanul se ridică în aer. Era un balet străvechi şi tocmai de 
aceea cu atât mai plăcut. Pe insulă, spre sud, unde se înălța 
desişul verde, o altă pasăre striga „O-o! O-o!“ iar şi iar. 

Wireman se întoarse spre mine. Nu arăta de douăzeci şi 
cinci de ani, dar arăta mai tânăr decât în tot timpul de când îl 
cunoşteam. Nu era nici urmă de roşeaţă în ochiul său stâng, 
care pierduse aspectul acela delabrat, de „privesc unde am eu 


chef“. Nu mă îndoiam câtuşi de puţin că mă vedea cu el; că 
mă vedea foarte bine. 

— Îţi rămân dator vândut, zise el. Oricând. Toată viaţa. 
Sună-mă şi-o să vin. Cere-mi şi o să fac. E un cec în alb. Ai 
înțeles bine asta? 

— Da, am spus. 

Mai înțelegeam bine şi un alt lucru: când cineva îţi oferă un 
cec în alb, nu trebuie niciodată, dar absolut niciodată, să-l 
încasezi. Lucrul ăsta nu mi l-a dictat mintea. Uneori, 
înţelegerea ocoleşte creierul şi izvorăşte direct din suflet. 

— Bine, atunci, zise el. Mai mult n-o să spun. 

Am auzit sforăieli. Am întors capul şi am văzut că Elizabeth 
lăsase bărbia în piept. Strângea într-un pumn o bucată de 
pâine prăjită. Părul îi zburătăcea în jurul capului. 

— Pare mai slabă, am spus. 

— A pierdut zece kilograme de la Anul Nou încoace. Îi dau o 
dată pe zi maxi-shake-uri din alea - Ensure, li se spune - dar 
nu vrea întotdeauna să le ia. Dar tu? Doar munca prea multă 
te-a făcut să arăţi aşa? 

— Cum arăt? 

— De parcă Ogarul din Baskerville ţi-ar fi mâncat de puţin 
timp buca dreaptă. Dacă e din cauza muncii, poate n-ar fi rău 
să mai iei câte o pauză. Ridică din umeri. „Asta-i părerea 
noastră, o aşteptăm cu drag pe a dumneavoastră“, cum spun 
cei de la Canal 6. 

Am rămas pe loc, simțind mişcarea valurilor şi gândindu- 
mă la ce i-aş putea spune lui Wireman. La cât de mult i-aş 
putea spune lui Wireman. Răspunsul părea de la sine înțeles: 
totul sau nimic. 

— Cred că ar fi mai bine să te informez cu privire la ce s-a 
întâmplat noaptea trecută. Trebuie doar să promiți că n-o să 
suni după oamenii în halate albe. 

— Bine. 

l-am povestit cum îi terminasem portretul aproape pe 
întuneric. l-am povestit că mi-am văzut brațul şi mâna 
dreaptă. Apoi că am văzut cele două fetițe moarte la baza 


scărilor şi că am leşinat. Când am terminat, ieşiserăm din apă 
şi ne apropiaserăm de locul unde Elizabeth sforăia. Wireman 
începu să-i curețe tava, răsturnând resturile în punga pe care 
o scosese din traista agățată pe un braţ al scaunului ei. 

— Nimic altceva? întrebă el. 

— Nu ajunge atât? 

— Întreb doar. 

— Nimic altceva. Am dormit ca un prunc până la şase. Apoi 
te-am pus pe tine - tabloul cu tine - pe bancheta din spate a 
maşinii şi am venit încoace. Când eşti pregătit să-l vezi, 
apropo... 

— "Toate la vremea lor. Gândeşte-te la o cifră între unu şi 
zece. 

— Poftim? 

— Fă-mi pe plac, muchacho. M-am gândit la o cifră. 

— Bine. 

Rămase tăcut un moment, uitându-se către golf. Apoi 
spuse: 

— Nouă? 

— Nu. Şapte. 

El aprobă din cap. 

— Şapte. 

Se lovi cu degetele în piept câteva momente, apoi le lăsă să 
cadă în poală. 

— Ieri ţi-aş fi putut spune. Astăzi, nu pot. Telepatia mea - 
tresărirea aia mică - a dispărut. E un troc mai mult decât 
onest. Wireman e aşa cum Wireman era, şi Wireman spune 
muchas gracias. 

— Care-i ideea? Sau ai vreo idee? 

— Am avut. Ideea e că tu nu-ţi pierzi mințile, dacă de asta 
te temi. Pe Duma Key, oamenii frânți par să fie oameni 
speciali. Când nu mai sunt frânţi, nu mai sunt speciali. Eu, 
unul, m-am lecuit. Tu încă eşti frânt, aşa că eşti încă special. 

— Nu-s sigur unde vrei să ajungi. 

— Pentru că vrei să fac un lucru simplu să fie dificil. Uită-te 
înaintea ta, muchacho, şi spune-mi ce vezi. 


— Golful. Ceea ce tu numeşti caldo largo. 

— Şi ce pictezi aproape tot timpul? 

— Golful. Apusuri pe golf. 

— Şi ce înseamnă să pictezi? 

— Să pictezi înseamnă să vezi, presupun. 

— Nu-i nimic de presupus la asta. Şi ce înseamnă să vezi pe 
Duma Key? Simţindu-mă ca un copil care recită o lecţie de 
care nu e foarte sigur, am spus: 

— Să vezi special? 

— Da. Deci ce crezi tu, Edgar? Azi-noapte, erau sau nu 
acolo fetele acelea moarte? 

Am simţit un fior pe spinare. 

— Probabil că erau. 

— Aşa cred şi eu. Cred că ai văzut fantomele surorilor ei. 

— Sunt speriat de ele. 

Am spus asta pe o voce joasă. 

— Edgar..., nu cred că fantomele îi pot răni pe oameni. 

— Poate nu pe oamenii comuni în locuri comune, am spus. 
EI a încuviințat din cap, cam fără tragere de inimă. 

— Bine. Deci ce vrei să faci? 

— Ce nu vreau să fac e să plec. N-am terminat aici încă. 

Nu mă gândeam doar la expoziţie - la băşicuţa de săpun a 
gloriei. Mai erau şi altele. Doar că nu ştiam care erau aceste 
altele. Nu încă. Dacă aş fi încercat să le transpun în cuvinte, 
ar fi sunat aiurea, ca o chestie scrisă pe un răvaş. Ceva care 
conține cuvântul soartă. 

— Vrei să vii aici, la Palacio? Să te muţi cu noi? 

— Nu. 

Credeam că asta ar înrăutăţi lucrurile, cine ştie cum. Şi, pe 
deasupra, Marele Roz era casa mea. Mă îndrăgostisem de ea. 

— Dar Wireman, vrei să vezi ce poți afla despre familia 
Eastlake în general şi despre fetele alea două în particular? 
Dacă poţi citi din nou, poate apuci să faci săpături pe 
internet... 

El mă prinse de braț. 


— O să fac săpături ca un apucat. Poate că reuşeşti şi tu 
ceva în direcția asta. Te duci la un interviu cu Mary lre, aşa-i? 

— Da. L-au programat pentru săptămâna de după aşa- 
numita mea prelegere. 

— Întreab-o de familia Eastlake. Poate nimereşti potul 
norocos. Domnişoara Eastlake era o mare susținătoare a 
artelor la vremea ei. 

— Bine. 

Apucă mânerele scaunului cu rotile, în care bătrâna 
dormea, şi-l întoarse cu fața spre acoperişurile portocalii ale 
impunătoarei case. 

— Acum, hai să ne uităm la portret. Vreau să văd cum 
arătam când încă mai credeam că Jerry Garcia poate salva 
lumea. 


II 


Îmi parcasem maşina în curtea interioară, lângă Mercedes- 
Benz-ul argintiu, din epoca Războiului din Vietnam, al lui 
Elizabeth Eastlake. Am scos portretul din mult-umilul meu 
Chevrolet, l-am aşezat în picioare şi l-am ţinut înaintea lui 
Wireman, ca să-l poată vedea. Stând acolo şi privindu-l în 
tăcere, mă fulgeră un gând straniu: eram ca un croitor care 
stă lângă o oglindă într-un magazin de îmbrăcăminte 
masculină. În câteva momente, clientul meu fie îmi va spune 
că-i place costumul pe care i-l făcusem, fie va cătina din cap 
cu regret şi va spune că nu e bine. 

Departe înspre sud, în ceea ce începeam să numesc în gând 
Jungla Duma, pasărea reîncepu să-şi cânte trilul de rău- 
augur: „O-o!“ 

În cele din urmă, n-am mai putut îndura. 

— Spune ceva, Wireman. Spune ceva. 

— Nu pot. Sunt fără cuvinte. 

— Tu? Imposibil. 


Dar când îşi dezlipi ochii de la portret, am înţeles că era 
adevărat. Arăta de parcă l-ar fi pocnit cineva în cap cu un 
ciocan. Ştiam deja că lucrările mele îi afectează pe oameni, 
însă niciuna dintre acele reacții nu se asemăna cu reacția lui 
Wireman din acea dimineaţă de martie. 

Ce-l trezi într-un târziu din visare fu un ciocănit precis. Era 
Elizabeth. Se trezise şi bătea cu degetul în tavă. 

— Țigară! strigă ea. Ţigară! Tigara! 

Unele lucruri supraviețuiseră şi prin ceața provocată de 
Alzheimer, se părea. Partea din creierul ei care tânjea după 
nicotină nu se deteriorase deloc. Voia să fumeze până-n 
ultima clipă. 

Wireman scoase un pachet de American Spirits din 
buzunarul pantalonilor săi scurți, scutură o ţigară, şi-o vâri 
în gură şi o aprinse. Apoi i-o întinse ei. 

— Dacă te las să te descurci singură cu asta, o să-ți dai foc, 
domnişoară Eastlake? 

— Tigară 

— Asta nu-i foarte încurajator, dragă. 

Dar i-o dădu şi, cu sau fără Alzheimer, ea se descurcă de 
minune, trăgând un fum prelung şi dându-l afară pe nări. 
Apoi se lăsă pe spate în scaun, semănând pentru un moment 
nu cu căpitanul Bligh pe punte, ci cu Franklin Delano 
Roosevelt în loja oficială. Nu-i mai trebuia decât un portțigaret 
pe care să-l strângă între dinți. Şi, desigur, câțiva dinţi. 

Wireman îşi întoarse privirea la portret. 

— Doar nu intenționezi serios să-l scoţi la vânzare, aşa-i? 
Nu poţi. E o lucrare nemaipomenită. 

— E altău, am spus. Fără discuție. 

— Trebuie să-l incluzi în expoziție. 

— Nu ştiu dacă-i o idee prea bună... 

— Tu însuți ai spus că odată ce-s terminate, orice efect 
asupra modelului probabil că ia sfârşit... 

— Da, probabil. 

— “Probabil“ ajunge pentru mine, iar Scoto e un loc mai 
sigur decât casa asta. Edgar, portretul ăsta merită să fie 


văzut. La naiba, are nevoie să fie văzut. 

— Tu eşti, Wireman? Eram sincer curios. 

— Da. Nu. 

Rămase cu ochii la el încă un moment. Apoi se întoarse spre 
mine. 

— Aşa voiam să fiu. Poate că aşa eram, în cele câteva zile 
bune din cel mai bun an al meu. Adăugă, aproape fără voie: În 
cel mai idealist an al meu. 

Pentru un timp, n-am spus niciunul nimic, ci ne-am uitat 
doar la portret în timp ce Elizabeth pufăia ca o locomotivă cu 
abur. O veche locomotivă cu abur. Apoi Wireman spuse: 

— Multe lucruri mă pun pe gânduri, Edgar. De când am 
venit pe Duma Key, am mai multe întrebări decât un copil de 
patru ani când vine vremea de culcare. Dar un lucru care nu 
mă nedumereşte este că vrei să rămâi aici. Dacă aş putea face 
ceva asemănător cu asta, şi eu aş vrea să rămân aici pe veci. 

— Anul trecut pe vremea asta, mâzgăleam pe carneţele de 
telefon în timp ce eram pus să aştept pe fir, am rostit. 

— Mi-ai povestit asta deja. Dar mai spune-mi ceva, 
muchacho. Uită-te la asta... şi gândindu-te la toate celelalte 
tablouri pe care le-ai făcut de când ai început... ai face ceva ca 
să nu se fi întâmplat accidentul care te-a lăsat fără un braț? 
Ai face asta, dacă ai putea? 

M-am gândit la cum pictam în Micul Roz în timp ce The 
Bone pompa rock-and-roll hardcore în reprize zgomotoase. M- 
am gândit la Marile Plimbări pe Plajă. M-am gândit chiar şi la 
băiatul cel mare al Baumgartenilor strigând Hei, domnu' 
Freemantle, faină azvăârlire! când i-am aruncat discul înapoi. 
Apoi m-am gândit la cum mă trezisem în patul acela de spital, 
la cât de îngrozitor de cald îmi fusese, la cât de dezordonate 
îmi fuseseră gândurile, la cum uneori nu-mi aminteam nici 
măcar numele meu. La furie. La apăsătoarea descoperire (a 
avut loc în timpul emisiunii lui Jerry Springer) că o parte din 
corpul meu era dusă pe vecie. Începusem să plâng şi nu mă 
mai putusem opri. 

— Aş face să nu se fi întâmplat, am spus, cât ai zice peşte. 


— A, făcu el. Eram doar curios. 

Şi se întoarse pentru a-i lua lui Elizabeth ţigara. Ea întinse 
imediat mâinile ca un copil rămas fără o jucărie. 

— Ţigară! Țigară! ŢIGARĂ! 

Wireman stinse ţigara pe călcâiul sandalei sale şi după un 
moment ea tăcu, uitând de ţigară acum, că-şi satisfăcuse 
pofta de nicotină. 

— Stai cu ea până când pun tabloul în holul din față, vrei? 
întrebă Wireman. 

— Sigur, am răspuns. Wireman, voiam doar să zic... 

— Ştiu. Brațul. Durerea. Soţia. A fost o întrebare 
prostească. Evident. 

Aşteaptă doar să pun tabloul într-un loc sigur, bine? Apoi, 
data viitoare când vine Jack, trimite-l aici. O să-l împachetăm 
frumos şi-l poate duce la Scoto. 

Dar o să scriu NDV peste tot pe hârtia de împachetat 
înainte să plece spre Sarasota. Dacă mi-l faci cadou, al meu e 
scumpul ăsta. Am zis! 

În jungla dinspre sud, pasărea îşi reluă trilul de îngrijorare: 
„O-o! O-o! O-o!“ 

Voiam să-i mai spun ceva, să-i explic, dar se grăbea să 
plece. Pe deasupra, fusese întrebarea lui. Întrebarea lui 
prostească. 


III 


A doua zi, Jack Cantori duse Wireman priveşte spre vest la 
Scoto, iar Dario mă sună îndată ce îl scoase din ambalaj. 
Spunea că n-a mai văzut niciodată ceva asemănător şi că vrea 
ca acesta şi tablourile din seria Fata şi corabia să fie piesele de 
rezistență ale expoziției. El şi Jimmy credeau că operele acelea 
vor stârni interesul tocmai pentru că nu sunt de vânzare. l-am 
spus „bine“. El m-a întrebat dacă mă pregătesc pentru 
prelegere, iar eu i-am zis că mă gândesc la asta. El mi-a 
replicat că asta e bine, deoarece evenimentul deja stârneşte un 


„nemaiîntâlnit interes“, şi încă nici nu fuseseră distribuite 
invitaţiile. 

— Pe deasupra, sigur că vom trimite imagini JPEG tuturor 
membrilor de pe e-lista noastră, spuse el. 

— Asta-i minunat, am zis, dar nu mi se părea minunat. 

În acele prime zece zile din martie, o curioasă moleşeală mă 
cuprinsese. Nu se extinsese şi asupra muncii; pictasem un alt 
apus şi o altă Fata şi corabia. Dimineaţă de dimineață, mă 
plimbam pe plajă cu traista peste umăr, căutând scoici şi 
orice lucru interesant adus de ape. Am găsit o mulțime de 
cutii de bere şi suc (cele mai multe netezite şi albite la fel ca 
amnezia), câteva prezervative, un pistol de jucărie şi un chilot 
bikini. Nici-o minge de tenis. Am băut ceai verde cu Wireman 
sub umbrela dungată. Am convins-o pe Elizabeth să mănânce 
salată de ton şi salată de macaroane, bogate amândouă în 
maioneză; am păcălit-o să bea „milkshake-urile“ Ensure cu 
paiul. Într-o zi, am şezut pe pasarelă alături de scaunul ei cu 
rotile şi i-am frecat cu piatra ponce bătăturile galbene de la 
picioarele ei bătrâne şi mari. 

Ceea ce n-am făcut a fost să-mi iau notițe pentru 
presupusa mea „prelegere despre artă“, iar când Dario sună ca 
mă anunțe că fusese mutată în spațiul pentru lectură de la 
Biblioteca Publică, unde încăpeau două sute de spectatori, m- 
am felicitat că răspunsul meu imediat n-a lăsat nici-o clipă să 
se simtă cât de mult mi se răcise sângele în vene. 

Două sute de oameni însemnau patru sute de ochi, toţi 
îndreptaţi asupra mea. 

De asemenea, ceea ce n-am făcut a fost să scriu vreo 
invitație, să fac vreo mişcare în sensul rezervării de camere 
pentru nopţile de 15 şi ş16 aprilie la Ritz-Carlton în Sarasota, 
sau să rezerv un Gulfstream care să aducă un cârd de prieteni 
şi rude din Minnesota. 

Ideea că vreunul dintre ei şi-ar dori să-mi vadă 
mâzgăliturile începea să pară o nerozie. 

Ideea că Edgar Freemantle, care cu un an în urmă se lupta 
cu Comitetul de Planificare din St Paul pentru testele de forare 


la mare adâncime, ar putea susține o prelegere despre artă în 
fața unei adunări alcătuite din veritabili cunoscători ai artei 
părea absolut nebunească. 

Tablourile însă păreau destul de reale, iar munca era... 
Doamne, munca era minunată. Când stăteam în fața 
şevaletului, în Micul Roz, la apus, îmbrăcat doar în pantaloni 
scurți şi ascultând The Bone, urmărind Fata şi corabia nr. 7 
apărând pe albul pânzei cu o rapiditate năucitoare (ca un 
lucru ieşind dintr-o masă de ceață deasă), mă simțeam cu 
totul treaz şi viu, un om aflat exact în locul potrivit la 
momentul potrivit, o rotiță care se îmbină perfect cu 
angrenajul. Corabia-fantomă se mai întorsese puţin; numele 
ei părea să fie Perse. Dintr-un capriciu, am căutat cuvântul 
acesta pe Google şi l-am găsit doar o dată menţionat - probabil 
un record mondial. Perse era o şcoală particulară din Anglia ai 
cărei absolvenţi erau numiți Vechi Persani. Nu se amintea 
nimic despre o corabie-şcoală, cu sau fără trei catarge. 

În această recentă versiune, fetița din barcă purta o rochiță 
verde cu bretele încrucişate pe spatele gol şi, de jur împrejurul 
ei, plutind pe apa întunecată, se vedeau trandafiri. Era o 
imagine neliniştitoare. 

Când mă plimbam pe plajă, mâncând de prânz şi bând bere, 
alături de Wireman sau de unul singur, eram fericit. Când 
pictam tablourile eram fericit. Mai mult decât fericit. Când 
pictam mă simțeam împlinit într-un fel primar pe care nu-l 
înțelesesem niciodată înainte să vin pe Duma Key. Dar când 
mă gândeam la expoziția de la Scoto şi la toate lucrurile care 
făceau ca expoziția unor lucrări noi să fie o reuşită, mintea mi 
se bloca. Era mai mult decât un simplu trac; mi se părea că 
este de-a dreptul panică. 

Uitam diverse lucruri - cum ar fi să deschid e-mailurile de 
la Dario, Jimmy sau Alice Aucoin de la Scoto. Când Jack mă 
întreba dacă sunt emoţionat că trebuie „să arăt ce pot“ în 
Aula Geldbart de la Biblioteca Selby, îi spuneam „O, da“, apoi 
îi ceream să facă plinul la maşină în Osprey şi uitam ce mă 
întrebase. Când Wireman mă întreba dacă am discutat deja 


cu Alice Aucoin despre cum să fie agățate tablourile, în ce 
grupuri, eu propuneam să aruncăm nişte mingi de tenis, 
pentru că lui Elizabeth părea că-i place să vadă asta. 

Apoi, cam cu o săptămână înaintea prelegerii, Wireman 
spuse că vrea să-mi arate ceva ce a făcut el. Un mic lucru 
manual. 

— Poate îți dai tu cu părerea, ca artist, zise el. 

Pe masă, la umbra umbrelei sfâşiate Oack lipise ruptura cu 
o fâşie de bandă izolatoare) era un dosar negru. L-am deschis 
şi am scos ceva ce semăna cu un pliant lucios. Pe copertă 
figura una dintre primele mele încercări, Apus cu soforă, şi m- 
a surprins cât de profesionist arăta. Sub reproducere scria 
aşa: 


Dragă Linnie: Asta am făcut în Florida şi, chiar dacă ştiu că 
eşti îngrozitor de ocupată... 


Sub îngrozitor de ocupată era o săgeată. Am ridicat privirea 
spre Wireman, care mă urmărea inexpresiv. În spatele său, 
Elizabeth se holba la golf. Nu ştiam dacă această cutezanţță a 
lui mă enerva sau mă făcea să mă simt uşurat. De fapt, mă 
simțeam şi enervat, şi uşurat. Şi nu-mi aduceam aminte să-i 
fi spus vreodată că o alint uneori pe fiica mea cea mare cu 
apelativul Linnie. 

— Poţi folosi orice corp de literă doreşti, spuse el. Ăsta e 
puțin cam prea de fetițe pentru gustul meu, dar 
colaboratoarei mele îi place. lar numele din fraza de salut 
poate fi schimbat, desigur. Poţi face modificări. Asta e 
frumusețea operării unor asemenea lucruri pe computer. 

N-am răspuns, am dat doar pagina. Acolo era Apus cu 
merişor pe o parte şi Fata şi corabia nr. 1 pe cealaltă. Sub 
imagini erau următoarele: 


„„„sper că-mi vei fi alături la o expoziție de lucrări personale 
în seara de 15 aprilie, la Galeria Scoto, în Sarasota, Florida, 7- 
10 P.M. O rezervare la clasa întâi a fost făcută pe numele tău la 


Zborul 22 al Air France, cu plecare din Paris pe data de 15 Ia 
ora 8:25 dimineața şi cu sosire la New York la ora 10:15 seara: 
mai ai rezervare la Zborul 496 al Delta, cu plecare de la 
aeroportul JFK din New York pe data de 15 a lunii, la ora 1:20 
după-amiaza, şi cu sosire în Sarasota la 4:30 după-amiaza. O 
limuzină te va aştepta la aeroport şi te va duce la Ritz-Carlton, 
unde ţi-am rezervat o cameră, cu complimentele mele, pentru 
nopțile de 15,16 şi 17 aprilie. 


Sub aceasta era tot o săgeată. Am ridicat ochii spre 
Wireman, năucit. El arbora aceeaşi expresie imobilă, însă 
vedeam o pulsaţție la tâmpla sa dreaptă. Mai târziu, mi-a 
mărturisit: „Ştiu că riscam prietenia cu tine, dar cineva 
trebuia să facă ceva, şi deja îmi devenise clar că acea persoană 
nu vei fi tu.“ 

Am dat la pagina următoare a pliantului. Alte două 
reproduceri din acelea uimitoare: Apus cu scoică pe stânga şi o 
schiță fără nume pe cutia mea poştală pe dreapta. Era o 
schiță foarte veche, executată cu creioane colorate Venus, însă 
aidoma florii care creştea lângă stâlpul de lemn - era o 
margaretă de un muştariu strălucitor - şi chiar şi schița arăta 
bine în reproducere, de parcă cel care ar fi făcut-o ştia bine ce 
face. Sau începea să ştie. 

Textul de aici era scurt. 


Dacă nu poți să vii, voi înțelege foarte bine - Parisul nu-i la o 
aruncătură de băț: - dar trag nădejde că vei veni. 


Eram furios, însă nu eram prost. Cineva trebuia să ia 
hățurile. Din câte se pare, Wireman hotărâse că treaba asta îi 
revenea lui. Ilse, mi-am spus. Probabil că Ilse e cea care l-a 
ajutat cu asta. Mă aşteptam să găsesc un alt tablou deasupra 
textului de pe ultima pagină, dar n-am găsit. Ce am văzut 
acolo mi-a lovit sufletul cu surprindere şi iubire. Melinda a 
fost mereu fata mea cea dificilă, proiectul meu, însă n-o 
iubisem niciodată mai puţin pentru asta, iar ceea ce simțeam 


se vedea limpede în fotografia aceea alb-negru, care părea 
îndoită pe la mijloc şi cu două colțuri făcute „urechi de 
măgar“. Avea şi de ce să arate aşa, deoarece Melinda care 
stătea lângă mine nu putea să aibă mai mult de patru ani. 
Prin urmare, instantaneul acela era vechi de cel puţin 
optsprezece ani. Ea purta jeanşi, cizme de cowboy, o cămaşă 
în stil western şi o pălărie de pai. Oare tocmai ne întorseserăm 
de la Pleasant Hills Farms, unde ea călărea uneori un ponei 
Shetland pe nume Sugar? Aşa mi se părea. În orice caz, 
stăteam pe trotuar în fața primei noastre căsuțe, din Brooklyn 
Park, eu în jeanşi spălăciţți şi tricou alb cu mânecile scurte 
rulate în sus o dată şi cu părul pieptănat pe spate, ca un 
mexican. Aveam o cutie de bere Grain Belt într-o mână şi 
zâmbetul pe buze. Linnie se ţinea agățată cu o mână de 
buzunarul jeanşilor mei şi pe fața întoarsa în sus se citea o 
expresie de iubire - o iubire atât de mare - care îmi puse un 
nod în gât. Am zâmbit aşa cum zâmbeşti când eşti în prag de 
a izbucni în lacrimi. Sub poză scria: 


Dacă vrei să afli cine mai vine, poți să mă suni pe mine la 
941-555-6166 sau pe Jerome Wireman la 941-555-8191, sau pe 
mama ta. O să oină şi ea, apropo, cu tot contingentul 
Minnesota, şi o să vă întâlniți la hotel. Sper să poți veni - te 
iubesc oricum, mica mea călăreață de ponei... 

Tata 


Am închis scrisoarea care era şi pliant, şi invitaţie, şi am 
rămas cu privirea aţțintită la ea câteva momente. Nu mă 
simțeam întru totul în stare să vorbesc. 

— Nu e decât o ciornă, desigur. 

Wireman era precaut. Cu alte cuvinte, necaracteristic lui. 

— Dacă nu-ţi place nicicum, o arunc la coş şi o iau de la 
capăt. Fără supăr fără regrete. 

— Poza aia n-o ai de la Ilse, am spus. 

— Nu, muchacho. Pam a găsit-o într-un vechi album foto. 
Dintr-odată, totul deveni logic. 


— De câte ori ai discutat cu ea, Jerome? EI se crispa. 

— Asta doare, dar poate că ai dreptate. Probabil că de vreo 
şase ori. Am început prin a-i spune că faci vâlvă pe aici şi că 
implici în asta o mulțime de oameni. 

— Ce dracu! am strigat, iritat. 

— Oameni care au investit multă speranţă şi încredere în 
tine, fără a mai pomeni de bani... 

— Sunt absolut capabil să returnez toți banii pe care cei de 
la Scoto poate că i-au pus la bătaie... 

— Taci din gură, zise el şi niciodată nu auzisem o asemenea 
răceală în vocea lui. Şi nici în ochi nu i-o văzusem. Tu nu eşti 
O jigodie, muchacho, aşa că nu te mai comporta ca şi când ai fi 
una. Poţi să le returnezi încrederea? Poţi să le returnezi 
obrazul, dacă marele artist debutant pe care l-au promis 
clienților nu-şi face apariţia nici la prelegere, nici la expoziție? 

— Wireman, la expoziție pot să merg, doar că afurisita aia 
de prelegere... 

— Ei nu ştiu asta! strigă el. Avea o voce al naibii de 
puternică, şi scoase un adevărat urlet. Elizabeth nu-l băgă în 
seamă, însă ciripelele se ridicară în zbor de la marginea apei 
într-o cortină cafenie. Şi-au format curioasa idee că poate pe 
15 aprilie tu n-o să vii la expoziţie sau că o să-ți strângi 
catrafusele şi ei or să rămână cu o serie de camere goale în 
timpul perioadei de vârf a sezonului turistic, atunci când de 
obicei acumulează o treime din venitul lor anual. 

— Nu au de ce să creadă asta, am spus, dar fața îmi 
zvâcnea ca un muşchi încordat. 

— Nu? Tu ce credeai despre genul ăsta de comportament în 
cealaltă viață a ta, amigo? Ce concluzii trăgeai despre un 
agent de aprovizionare care trebuia să livreze ciment şi apoi îţi 
trăgea clapa? Sau despre o echipă de instalatori aleşi să facă 
instalaţia la o bancă nouă şi care nu veneau în prima zi de 
lucru? Aveai, nu ştiu, mare încredere în astfel de tipi? Le 
credeai scuzele? 

N-am spus nimic. 


— Când Dario îţi trimite e-mailuri în care îți cere ultima 
părere, nu primeşte niciun răspuns. El şi ceilalți te sună la 
telefon şi primesc răspunsuri vagi, cum ar fi „O să mă gândesc 
la asta“. Situaţia i-ar pune pe jar dacă tu ai fi Jamie Wyeth 
sau Dale Chihuly, dar nu eşti. La drept vorbind, tu eşti doar 
un tip cules de pe stradă. Aşa că ei mă sună pe mine, iar eu 
fac tot ce-mi stă în putere - în definitiv, sunt agentul tău, 
futu-i - dar eu nu-s artist, şi nici ei nu sunt, la propriu. 
Suntem ca o ceată de taximetrişti care încearcă să moşească 
un copil. 

— Am priceput ideea, am zis. 

— Mira-m-aş. 

Suspină. Un suspin adânc. 

— Spui că ai doar trac din cauza prelegerii şi că de expoziție 
o să te ţii. 

Sunt sigur că o parte din tine crede asta, dar, amigo, tre' să 
spun că am impresia că o altă parte din tine nu are nici-o 
intenție să vină la Galeria Scoto pe 15 aprilie. 

— Wireman, asta-i pur şi simplu... 

— O aiureală? Aşa să fie? Am sunat la Ritz-Carlton şi am 
întrebat dacă domnul Freemantle a rezervat vreo cameră 
pentru mijlocul lui aprilie şi mi s-a răspuns cu un „nu“ mare 
şi rotund. Aşa că am inspirat adânc şi am luat legătura cu 
fosta ta soție. Nu mai figurează în cartea de telefon, dar 
agentul tău imobiliar mi-a dat numărul când i-am spus că-i o 
urgenţă, într-un fel. Şi cât aş zice peşte, aflu că Pam încă ţine 
la tine. Că vrea chiar să te sune şi să-ți spună asta, dar că se 
teme c-o să-i faci vânt. 

Am căscat gura la el. 

— Primul lucru pe care l-am stabilit odată trecuți de 
introducere este că Pam Freemantle habar nu are de vreo 
mare expoziţie de artă, de acum în cinci săptămâni, a fostului 
ei soț. Al doilea lucru - a dat un telefon cât timp Wireman 
aştepta pe fir şi rezolva un rebus, beneficiind de curând 
recăpătata sa vedere - este că fostul ei soț nici n-a mişcat 
degetul să închirieze un avion, cel puţin nu de la compania de 


care ştie ea. Ceea ce ne aduce la discuţia de acum, dacă adânc 
în sinea sa, Edgar Freemantle n-a hotărât cumva că atunci 
când va veni momentul o să-şi zică „dă-o-n mă-sa de treabă“ 
şi o să se facă una cu pământul - ca să folosesc o expresie din 
tinerețea mea irosită. 

— Nu, ai înțeles pe dos, am spus, dar cuvintele acestea 
ieşiră într-un fel monoton ce nu suna deloc convingător. Doar 
că toate pregătirile astea mă scot din minți şi... ştii, tot amân 
momentul. 

Wireman era de neînduplecat. Dacă m-aş fi aflat în boxa 
martorilor, cred că deja m-aş fi transformat într-o baltă mică 
de grăsime şi lacrimi; judecătorul ar fi cerut pauză pentru a-i 
permite aprodului fie să mă şteargă cu mopul, fie să mă frece 
până ce dădeam lustru podelei. 

— Pam zice că dacă ai elimina din St Paul clădirile ridicate 
de Compania Freemantle, oraşul ar arăta ca Des Moines în 
1972. 

— Pam exagerează. 

El nu luă remarca în seamă. 

— Ar trebui cumva să cred că un tip care a coordonat o 
asemenea lucrare nu se poate ocupa de nişte bilete de avion şi 
vreo şase camere de hotel? Mai ales când s-ar putea adresa 
unui personal de birou care ar fi categoric bucuros să 
primească vorbă de la el? 

— Ei nu... eu nu... ei pur şi simplu nu pot... 

— Începi să te enervezi? 

— Nu. 

Dar aşa era. Vechea furie se întorsese, aşteptând să ridice 
glasul până ce ar fi strigat la fel de tare ca Axl Rose la The 
Bone. Am dus degetele la un punct deasupra ochiului drept, 
unde începea să se formeze o migrenă. Astăzi puteam să mă 
ling pe bot de pictat, şi asta era vina lui Wireman. Wireman 
era vinovat. Pentru un moment, mi-am dorit să orbească. Nu 
doar la un ochi, ci la amândoi, şi mi-am dat seama că l-aş 
putea picta în felul ăsta. Atunci, furia se dezumflă. 


Wireman îmi văzu mâna ducându-se la cap şi se detensionă 
puţin. 

— Uite ce-i, majoritatea oamenilor pe care ea i-a contactat 
neoficial au confirmat deja, desigur, le-ar face mare plăcere. 
Vechiul tău maistru-şef Angel Slobotnik i-a spus lui Pam că-ţi 
va aduce un borcan cu murături. Pam zicea că omul părea 
foarte încântat. 

— Nu murături, ci ouă murate, am spus, şi chipul lat, plat 
şi zâmbăreț al lui Ainge Barosanu' mi-a fost pentru un 
moment atât de aproape, că mai că l-aş fi putut atinge. Angel, 
care-mi fusese alături vreme de douăzeci de ani, până când un 
infarct serios l-a scos pe tuşă. Angel, care răspundea la orice 
întrebare, oricât de scandaloasă ar fi fost, cu: Se face, şefu.. 

— Eu şi Pam am făcut aranjamentele de zbor, zise 
Wireman. Nu doar pentru cei din Minneapolis-St Paul, ci şi 
pentru cei din alte locuri. Lovi cu degetul pliantul. Zborurile 
Air France şi Delta trecute aici sunt reale, iar fiica ta Melinda 
chiar are rezervare la bilet. Ştie cum stau lucrurile. La fel şi 
Ilse. Aşteaptă doar să fie invitate în mod oficial. Ilse a vrut să 
te sune şi Pam i-a spus să aştepte. Ea zice că tu trebuie să 
apeşi butonul de pornire şi, chiar dacă a greşit ea în unele 
privinţe cât aţi fost căsătoriți, muchacho, acum are dreptate. 

— Bine, am cedat. Te ascult. 

— Bun. Acum, vreau să discut cu tine despre prelegere. Am 
mormăit. 

— Dacă te fofilezi de la prelegere, o să-ţi fie de două ori mai 
greu să te duci la petrecerea din seara vernisajului... 

M-am uitat la el incredul. 

— Ce? întrebă el. Nu eşti de acord? 

— Să mă fofilez? am întrebat. Să mă fofilez? Ce mama 
dracului e asta? 

— Să-ţi iei picioarele la spinare şi s-o ştergi, zise el, sunând 
puţin defensiv. Argou britanic. Vezi, de pildă, Evelyn Waugh, 
Officers and Gentleman, 1952. 

— Vezi-mi fundu' şi fața ta, am spus. Edgar Freemantle, în 
prezent, îmi arătă degetul mijlociu şi, uite aşa, ne-am revenit 


aproape complet la normal. 

— I-ai trimis lui Pam pozele, aşa-i? I-ai trimis documentul 
JPEG. 

— Da. 

— Cum a reacționat? 

— A căzut pe spate, muchacho. 

Am rămas tăcut, încercând să mi-o imaginez pe Pam căzută 
pe spate. O puteam face, dar fața pe care o vedeam 
luminându-se de surprindere şi mirare era o față mai tânără. 
Trecuseră câţiva ani buni de când nu mai reuşisem să trezesc 
o asemenea reacție. 

Elizabeth moţăia, dar părul îi era suflat peste obraji şi ea 
lovea cu degetele în ei ca o femeie deranjată de insecte. M-am 
ridicat în picioare, am luat un elastic din traista de pe braţul 
scaunului cu rotile - erau întotdeauna destule acolo, în multe 
culori aprinse - şi i-am strâns părul în coadă. Amintirea 
momentelor când făceam asta cu Melinda şi Ilse era dulce şi 
teribilă. 

— Mulţumesc, Edgar. Mulţumesc, mi amigo. 

— Deci, cum procedez? am întrebat. 

Ţineam palma pe obrazul lui Elizabeth, simțind netezimea 
părului ei aşa cum deseori simțisem netezimea părului fiicelor 
mele după ce-l spălam cu şampon; când memoria preia 
controlul cu o mână de fier, trupurile devin năluci care ne 
bântuie cu gesturile eurilor noastre din trecut. 

— Cum să vorbesc despre un proces care este fie şi numai 
parțial supranatural? Poftim. O spusesem. Esența problemei. 
Totuşi, Wireman părea calm. 

— Edgar! exclamă el. 

— Edgar, ce? Pezevenghiul chiar râdea. 

— Dacă le spui asta... ei or să te creadă. 

Am deschis gura să-l contrazic. M-am gândit la operele lui 
Dali. M-am gândit la minunatul tablou al lui Van Gogh, 
Noapte înstelată. M-am gândit la unele tablouri de Andrew 
Wyeth - nu la Lumea Cristinei, ci la interioarele lui: camere 
nelocuite în care lumina e benignă şi, totodată stranie, de 


parcă ar veni din nouă direcții simultan. Am închis gura la 
loc. 

— Nu-ţi pot spune ce să zici, zise Wireman, dar îți pot da 
aşa ceva. Îmi întinse pliantul-invitaţie. 

— Îţi pot da un şablon. 

— Asta mi-ar fi de ajutor. 

— Mda? Atunci, ascultă. Am ascultat. 


IV 


— Alo? 

Şedeam pe canapea în camera Florida. Inima îmi bătea 
puternic. Acesta era unul dintre acele apeluri telefonice - toți 
au dat câteva la viaţa lor - când speri să ţi se răspundă din 
prima, ca să te speli odată pe mâini de treaba asta şi, în 
acelaşi timp, speri să nu ţi se răspundă, aşa încât să mai poți 
amâna o vreme o discuţie anevoioasă şi probabil dureroasă. 

Eu m-am ales cu varianta unu; Pam răspunse de la primul 
sunet al clopoţțelului. Mai puteam spera doar ca discuția 
aceasta să decurgă mai bine decât precedenta. Mai bine decât 
precedentele, de fapt. 

— Pam, sunt Edgar. 

— Bună, Edgar, zise ea cu precauţie. Cum eşti? 

— Sunt... bine. Bine. Am discutat cu prietenul meu, 
Wireman. Mi-a arătat invitaţia pe care ați ticluit-o împreună. 

Pe care ați ticluit-o împreună. Asta suna neprietenos. 
Conspiraţionist, chiar. Dar cum altfel puteam descrie 
lucrurile? 

— Da? 

Glasul ei era imposibil de interpretat. Am tras aer în piept şi 
mi-am făcut vânt. Dumnezeu urăşte laşii, zisese Wireman. 
Printre alte lucruri. 

— Am sunat ca să-ți mulțumesc. Am fost un cretin de nota 
zece. Intervenţia ta de data trecută a fost exact ceea ce-mi 
trebuia. 


Tăcerea se prelungi destul cât să mă întreb dacă nu cumva 
închisese fără să aud eu la un moment anume. Apoi, ea spuse: 

— Aici sunt, Eddie - mă culeg doar de pe jos. Nu-mi 
amintesc când ţi-ai cerut ultima dată scuze de la mine. 

Oare îmi cerusem scuze? Păi... nu contează. Poate că aşa 
sunase. 

— Atunci, îmi pare rău şi pentru asta, am spus. 

— Şi eu îți datorez scuze, zise ea, deci cred că acum suntem 
chit. 

— Tu? Pentru ce trebuie să-ți ceri tu scuze? 

— M-a sunat Tom Riley. Acum două zile. Şi-a reluat 
tratamentul. Urmează, şi citez: „să ceară iar ajutorul cuiva“ - 
prin asta presupun că se referă la un psihiatru - şi m-a sunat 
să-mi mulțumească pentru că i-am salvat viața. Te-a sunat 
vreodată cineva ca să-ți mulțumească pentru asta? 

— Nu. 

Deşi mă sunase cineva de curând ca să-mi mulțumească 
pentru că i-am salvat vederea, deci cam ştiam despre ce 
vorbeşte ea. 

— E o experiență unică. „De n-ai fi fost tu, acum eram 
mort.“ Asta sunt exact cuvintele lui. Şi nu i-am putut spune 
că ţie trebuie să-ți mulțumească, pentru că ar fi sunat a 
nebunie. 

Am simțit ca şi când o curea care mă tot strângea de mijloc 
ar fi fost pe loc tăiată. Uneori, lucrurile se rezolvă în cea mai 
bună direcţie. Uneori chiar se întâmplă. 

— Asta-i bine, Pam. 

— Am discutat cu Ilse despre expoziţia ta. 

— Da, eu... 

— Ei, bine, cu Illy şi cu Lin, cu amândouă, dar când am 
vorbit cu Ilse, am întors discuţia spre Tom şi mi-am dat seama 
imediat că ea nu ştie nimic despre ce s-a întâmplat între noi 
doi. M-am înşelat şi în privința asta. Şi am scos la iveală o 
latură foarte neplăcută în tot acel timp. 

Mi-am dat seama, cu groază, că plângea. 

— Pam, ascultă. 


— Mi-am arătat mai multe laturi neatrăgătoare multor 
oameni de când m-ai părăsit. 

Nu eu te-am părăsit! aproape că am strigat. Şi a fost cât pe 
ce s-o fac. Am fost atât de aproape, că mi-au ieşit broboane de 
sudoare pe frunte. Nu eu te-am părăsit, ci tu ai cerut divorțul, 
laşă ce eşti! 

Am spus însă: 

— Pam, ajunge cu asta. 

— Dar a fost atât de greu de crezut, chiar şi după ceai 
sunat şi mi-ai spus celelalte lucruri. Ştii, despre noul meu 
televizor. Şi despre Puffball. 

Am dat să întreb cine este Puffball, apoi mi-am amintit de 
pisică. 

— Dar mi-e mai bine acum. Am reînceput să merg la 
biserică. Îţi vine să crezi? Şi la terapeut. Am cu ea o şedinţă pe 
săptămână. Făcu o pauză, apoi se precipită: E bună. Zice că 
nu poți închide uşa trecutului, poți doar să îndrepţi greşelile şi 
să mergi mai departe. Am înțeles asta, dar nu ştiu cum să- 
ncep să îndrept greşelile față de tine, Eddie. 

— Pam, nu-mi datorezi ni... 

— Terapeuta mea spune că important e nu ce crezi tu, ci 
ceea ce cred eu. 

— Înţeleg. 

Vorbea ca vechea Pam, aşa că poate găsise terapeuta 
potrivită. 

— Apoi m-a sunat prietenul tău Wireman şi mi-a spus că ai 
nevoie de ajutor... şi mi-a trimis pozele alea. Abia aştept să văd 
tablourile pe viu. Adică, ştiam că ai un dram de talent, pentru 
că ai desenat cărticelele alea pentru Lin când era tare bolnavă, 
în anul ăla... 

— Am făcut eu asta? 

Mi-aminteam anul în care Melinda fusese bolnavă; suferise 
o infecție după alta, culminând cu o repriză zdravănă de 
diaree, declanşată probabil de prea multe antibiotice, care o 
trimisese la spital pentru o săptămână. Pierduse cinci 
kilograme în primăvara aceea. De n-ar fi fost vacanța de vară - 


şi inteligența ei de nota zece - ar fi trebuit să repete clasa a 
doua. Dar nu-mi aminteam să fi desenat vreo cărticică. 

— Peştele Freddy? Crabul Caria? Donald, Cerbişorul Timid? 

Donald, Cerbişorul Timid îmi suna oarecum cunoscut, 
adânc în sinea mea, dar... 

— Nu, am spus. 

— Angel era de părere că ar trebui să încerci să le publici, 
nu-ți aduci aminte? Dar astea... Dumnezeule! Ştiai că eşti în 
stare să pictezi? 

— Nu. Am început să cred că ar putea ieşi ceva pe când 
eram la casa de la lacul Phalen, dar a mers mai departe decât 
credeam. 

M-am gândit la Wireman priveşte spre vest şi la Candy 
Brown cel fără gură şi nas şi mi-am spus că tocmai rostisem 
litota secolului. 

— Eddie, vrei să-mi dai voie să fac celelalte invitaţii aşa cum 
am făcut-o pe cea de model? Le pot modifica după caz, le pot 
face frumoase. 

— Pa... 

Era cât pe ce să-i spun Panda din nou. 

— Pam, nu-ţi pot cere asta. 

— Dar vreau eu. 

— Mda? Atunci, bine. 

— O să le scriu şi o să i le trimit prin e-mail domnului 
Wireman. Le poţi arunca o privire înainte să le tipărească. E 
un om neprețuit, domnul Wireman al tău. 

— Da, am aprobat. Este. V-aţi ales pe sprânceană, voi doi. 

— Aşa-i? Părea încântată. Avea nevoie. Numai că trebuie să 
faci ceva pentru mine. 

— Trebuie să le suni pe fete, pentru că îşi ies din minți, mai 
ales Ilse. Bine? 

— Bine. Şi, Pam? 

— Ce-i, scumpule? 

Sunt sigur că o spusese fără să gândească, fără să ştie cât 
de tare durea. Ei, asta e - probabil că asta a simțit şi ea când 
m-a auzit rostindu-i numele de alint taman din Florida, un 


nume de alint cu sonorități tot mai reci cu fiecare kilometru pe 
care-l făcea pe firul telefonic către nord. 

— Mulţumesc, am spus. 

— Cu cea mai mare plăcere. 

Nu era decât unsprezece fără un sfert când ne-am luat 
rămas-bun şi am închis. Timpul nu s-a scurs niciodată mai 
repede în iarna aceea ca în serile pe care le petreceam în Micul 
Roz - stând la şevalet, mă minunam cum puteau culorile 
dinspre vest să se estompeze atât de repede - şi niciodată nu s- 
a scurs mai încet ca în dimineața aceea, când am dat 
telefoanele pe care le tot amânasem. Le-am înghițit unul după 
celălalt, ca pe nişte medicamente. 

M-am uitat la telefonul fără fir din poala mea. 

— Du-te-n mă-ta, telefon, am spus şi am început să formez 
din nou. 


V 


— Galeria Scoto, aici Alice. 

O voce veselă pe care ajunsesem s-o cunosc bine în ultimele 
zece zile. 

— Bună, Alice, aici Edgar Freemantle. 

— Da, Edgar? 

Veselia se transformă în precauţie. Oare să fi fost acolo şi 
înainte nota aceea? Oare doar o ignorasem cu? Am spus: 

— Dacă ai câteva minute la dispoziție, mă întrebam dacă n- 
am putea discuta despre ordinea diapozitivelor la prelegere. 

— Da, Edgar, sigur că putem. 

Uşurarea era palpabilă. Mă făcea să mă simt ca un erou. 
Sigur, mă făcea să mă simt şi ca un neghiob. 

— Ai vreun carneţel la-ndemână? 

— Pe toate penele din lume, sigur că da. 

— Bine. În linii mari, o să le aranjăm în ordine cronologică... 

— Dar eu nu cunosc cronologia lor, încercam să-ţi spun... 


— O cunosc eu şi o să ţi-o spun imediat, dar ascultă, Alice: 
primul diapozitiv, cronologic, nu va fi şi primul. Primul aş vrea 
să fie Trandafirii cresc din scoici. Ai notat? 

— Trandafirii cresc din scoici. Am notat. 

Pentru a doua oară de când mă cunoştea, Alice părea sincer 
fericită că discutăm. 

— Acum, schițele în creion, am spus. 

Am mai discutat vreme de încă o jumătate de oră. 


VI 


— Oui, allo? 

Un moment, n-am spus nimic. Răspunsul în franceză mă 
descumpăni puţin. Faptul că era vocea unui tânăr bărbat mă 
descumpăni şi mai mult. 

— Allo, allo? Cu nerăbdare acum. Qui est d lappareil? 

— Mmm, probabil c-am format numărul greşit, am spus, 
simțindu-mă nu doar ca un cretin, ci ca un cretin american de 
viță nobilă. Încercam să dau de Melinda Freemantle. 

— D'accord, aţi format numărul corect. Apoi, puţin mai 
departe de receptor: Melinda! Cest ton papa, je crois, cherie. 

Receptorul fu pus jos cu un zgomot. Am văzut pentru un 
moment imaginea - foarte clară, foarte corectă politic şi foarte 
probabil trezită de cărticelele de care Pam spusese că le-am 
desenat cândva pentru o fetiță bolnavă - imaginea unui uriaş 
sconcs vorbitor, purtător de beretă, Monsieur Pepe Le Pew, 
păşind ţanțoş prin pension-ul (dacă acesta era termenul care 
defineşte un apartament cu o singură cameră în Paris) fiicei 
mele, cu linii unduitoare de miros ridicându-se de pe spinarea 
lui alb-dungată. 

Apoi Melinda ridică receptorul, părând necaracteristic de 
tulburată. 

— Tată? Tati? E totul în regulă? 

— Totul e în regulă, am confirmat. Cel dinainte era colegul 
tău de camera? 


Asta era o glumă, dar mi-am dat seama după 
necaracteristica ei tăcere că pusesem punctul pe i. 

— Nu-i mare scofală, Linnie. Nu făceam decât... 

— „să mă iei peste picior, da. 

Era imposibil să-ți dai seama dacă era amuzată sau 
exasperată. Legătura telefonică era bună, dar nu atât de 
bună. 

— Dacă tot ai adus vorba, chiar asta e. 

Mesajul din subtextul acestei replici se auzi tare şi clar: Vrei 
să ajungi undeva cu asta? 

Nici în ruptul capului nu-mi trecea să ajung undeva cu 
asta. 

— Ei, bine, mă bucur că ţi-ai făcut un prieten. Poartă 
cumva beretă? 

Spre imensa mea uşurare, ea râse. Cu Lin, era imposibil să 
ştii cum va lua o glumă, deoarece la ea simțul umorului era 
instabil ca o după-amiază de aprilie. Strigă: 

— Ric! Mon papa... Ceva ce n-am înțeles, apoi:...si tu portes 
un beret! 

Se auzi un râs îndepărtat de bărbat. A, Edgar, mi-am spus. 
Până şi peste ocean îi faci să pice jos de râs, pere fou ce eşti. 

— Tati, chiar te simţi bine? 

— Perfect. Cum stai cu laringita? 

— M-am însănătoşit, mersi. 

— Tocmai am terminat de vorbit la telefon cu mama ta. O 
să primeşti o invitaţie oficială la o expoziție pe care o ţin, dar 
ea spune că o să vii şi sunt extrem de încântat. 

— Tu eşti încântat? Mama mi-a trimis câteva poze şi abia 
aştept. Când ai învăţat să. faci aşa ceva? 

Asta părea să fie întrebarea orei. 

— Aici am învățat. 

— Sunt uimitoare. Şi celelalte sunt la fel de bune? 

— O să trebuiască să vii şi să vezi cu ochii tăi. 

— Poate să vină şi Ric? 

— Are paşaport? 

— Da... 


— Promite ză niu rhâdă de babacul tău? 

— E foarte respectuos cu cei mai în vârstă. 

— Atunci, în cazul în care mai sunt locuri în avion şi nu te 
deranjează dacă dormiți doi într-o cameră - presupun că asta 
nu reprezintă o problemă - sigur că poate să vină. 

Ea strigă de fericire atât de tare, că-mi răni urechile, dar n- 
am îndepărtat receptorul. Trecuse mult timp de când nu mai 
spusesem sau făcusem ceva care să smulgă de la Linnie 
Freemantle un asemenea strigăt. 

— Mulţumesc, tati... e minunat! 

— O să-mi facă plăcere să-l cunosc pe Ric. Poate c-o să-i fur 
bereta. În definitiv, acum sunt artist. 

— O să-i spun că ai zis asta. Vocea i se schimbă: Ai discutat 
cu Ilse? 

— Nu, de ce? 

— Când o să discuţi, nu-i spune că vine Ric, bine? Lasă-mă 
pe mine să-i spun. 

— Nu aveam de gând s-o fac. 

— Pentru că ea şi Carson... mi-a spus că ţi-a povestit despre 
el... 

— Mi-a povestit. 

— Păi, sunt aproape sigură că e o problemă cu ei. Illy zise 
că „stă pe gânduri“. Ăsta e un citat exact. Ric nu e surprins. 
Spune că nu trebuie niciodată să ai încredere într-o persoană 
care se roagă în public. Eu tot ce ştiu e că Ilse pare mult mai 
matură decât părea înainte sora mea cea mică. 

Acelaşi lucru e valabil şi pentru tine, Lin, mi-am spus. Am 
văzut-o pentru o clipă cum arăta la şapte ani, când fusese 
atât de bolnavă, că eu şi Pam credeam că o să ne moară în 
braţe, deşi n-o spusesem niciodată cu voce tare. Pe atunci, 
Melinda era doar doi ochi mari şi negri, obraji palizi şi păr 
neted. Odată mi-amintesc că i-am spus Schelet ambulant şi că 
m-am urât pentru gândul acesta. Şi că m-am urât pentru că 
ştiam, adânc în străfundul sufletului meu, că dacă una dintre 
ele trebuia să se îmbolnăvească atât de tare, eram bucuros că 
ea fusese aceea. Am încercat întotdeauna să cred că îmi iubesc 


ambele fiice cu aceeaşi greutate şi intensitate, dar nu era 
adevărat. Poate fi adevărat pentru unii părinți - cred că era 
pentru Pam - dar n-a fost niciodată pentru mine. Şi oare 
Melinda ştia asta? 

Sigur că ştia. 

— Ai grijă de tine? am întrebat-o. 

— Da, tati. Aproape c-o vedeam cum dă ochii peste cap. 

— Ţine-o tot aşa. Şi să ajungi aici cu bine. 

— Tati? - O pauză. - Te iubesc. Am zâmbit. 

— Cât de tare? 

— Tare ca fierul şi iute ca oţelul, spuse ea, parcă făcându-i 
pe plac unui copil. Era bine aşa. Am rămas locului puţin timp, 
uitându-mă spre apă, frecându-mă absent la ochi, apoi am 
dat ceea ce speram să fie ultimul telefon pe ziua aceea. 


VII 


Era la prânz şi nu mă aşteptam să o găsesc; mă gândeam 
că va fi plecată în oraş, să ia masa cu prietenii. Numai că, 
asemenea lui Pam, răspunse de la primul sunet al 
clopoțelului. Salutul ei fu ciudat de precaut şi am avut pe 
dată o intuiție clară: credea că sunt Carson Jones, care suna 
fie să mai implore o şansă, fie să se explice. Să se explice încă o 
dată. Asta era o bănuială pe care n-am verificat-o, dar apoi, 
nici n-a fost nevoie de asta. Unele lucruri pur şi simplu ştii că 
sunt adevărate. 

— Hei, If-So-Girl, ce mai faci? Vocea îi se însenină imediat. 

— Tati! 

— Cum eşti, scumpete? 

— Sunt bine, tati, dar nu la fel de bine ca tine - ţi-am spus 
că picturile sunt bune? Adică, ţi-am spus eu, nu? 

— Mi-ai spus tu, am răspuns, rânjind fără să vreau. Poate 
că lui Lin i se păruse mai matură, dar după acel prim salut 
reținut, mie mi s-a părut aceeaşi Illy dintotdeauna, 
exuberantă şi agitată ca o coca-cola. 


— Mama zicea că te codeşti, dar că va face echipă cu 
prietenul tău de acolo şi c-o să te aducă ea la linia de plutire. 
Mi-a plăcut asta! Mi-a sunat exact ca-n zilele de demult! Făcu 
o pauză ca să inspire, iar când vorbi din nou, nu mai părea la 
fel de zurlie. Ei, bine... nu chiar, dar e bine şi aşa. 

— Ştiu ce vrei să spui, bombonică. 

— Tati, eşti de-a dreptul uimitor. Asta e o revenire şi 
jumătate. 

— Cât o să mă coste toate linguşelile astea? 

— Milioane, zise ea şi râse. 

— Încă mai vrei să te alături turneului The Hummingbirds? 

Am încercat să par doar interesat. Nu în mod special 
îngrijorat de viața amoroasă a fiicei mele de aproape douăzeci 
de ani. 

— Nu, rosti ea, cred ca s-a zis cu asta. 

Doar şapte cuvinte, şi încă unele scurte, dar în acele şapte 
cuvinte am auzit-o pe Illy cea diferită, mai matură, cea care în 
viitorul nu foarte îndepărtat putea fi acasă în costum de 
afaceri, pantaloni strâmți şi pantofi de lac cu tocuri practice, 
trei sferturi, care poate că-şi va purta părul strâns la baza 
gâtului în timpul zilei şi care, în loc să-şi ducă rucsacul în 
spinare, va căra o servietă prin aglomerările din aeroport. 
Gata cu If-So-Girl; în viziunea aceasta nu avea ce căuta nota 
de îndoială. Fata însă era bine mersi. 

— Toată povestea sau... 

— Asta rămâne de văzut. 

— Nu vreau să fiu indiscret, scumpa mea. Doar că taţii 
CUrioşI... 

— „vor să ştie, sigur că vor, dar nu te pot ajuta de data 
asta. Nu ştiu acum decât că încă-l mai iubesc - sau, cel puţin, 
aşa cred - şi că mi-e dor de el, dar el va trebui să facă o 
alegere. 

În acest punct, Pam ar fi întrebat Între tine şi fata cu care 
cântă? În schimb, eu am întrebat: 

— Mănânci cum trebuie? 

Ea izbucni în ropote de râset vesel. 


— Răspunde-mi la întrebare, Illy. 

— Ca un porc afurisit! 

— Atunci, de ce nu eşti acum în oraş ca să iei masa? 

— Eu şi câţiva prieteni avem de gând să ținem un picnic în 
parc, uite de ce. Cu tot cu notițe la studii antropologice şi 
frisbee. Eu duc brânza şi pâinea franțuzească. Şi am întârziat. 

— Bine. Atât timp cât mănânci şi nu stai închisă în casă. 

— Mănânc bine, stau închisă atât cât trebuie. 

Vocea i se schimbă din nou, deveni cea de adult. Aceste 
bruşte modificări erau deconcertante. 

— Uneori stau întinsă în pat fără să adorm şi atunci mă 
gândesc la tine acolo. Tu stai în pat fără să dormi? 

— Uneori. Nu la fel de mult acum. 

— Tati, faptul că te-ai căsătorit cu mama a fost o greşeală 
din partea ta? Din partea ei? Sau a fost doar un accident? 

— N-a fost un accident şi nici greşeală n-a fost. Douăzeci şi 
patru de ani frumoşi, două fiice splendide şi încă ţinem 
legătura. N-a fost o greşeală, Illy. 

— N-ai schimba lucrurile? Oamenii mă tot întrebau asta. 

— Nu. 

— Dacă te-ai putea duce înapoi... n-ai schimba? 

Am făcut o pauză, dar nu lungă. Uneori nu ai timp să 
hotărăşti care e cel mai bun răspuns. Uneori nu poţi da decât 
răspunsul adevărat. 

— Nu, scumpa mea. 

— Bine. Dar mi-e dor de tine, tată. 

— Şi mie mi-e dor de tine. 

— Uneori mi-e dor şi de vremurile vechi. Când lucrurile nu 
erau atât de complicate. 

Se opri. Aş fi putut spune eu ceva - voiam s-o fac - dar am 
păstrat tăcerea. Uneori, tăcerea e mai bună. 

— Tată, oamenii merită vreodată o a doua şansă? 

M-am gândit la propria mea a doua şansă. La cum 
supraviețuisem unui accident care ar fi trebuit să mă ucidă. 
Şi, din câte se pare, nu mă limitam doar la a rezista pe lume. 
Am simţit un imbold de recunoştinţă. 


— Tot timpul. 

— Mersi, tati. Abia aştept să te văd. 

— La fel. O să primeşti în curând o invitație oficială. 

— Bine. Chiar trebuie să plec. Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc. 

După ce ea închise, am rămas un moment cu receptorul la 
ureche, ascultând în gol. 

— Croieşte-ţi ziua şi lasă-te croit de ea, am spus. 

Apoi s-a auzit tonul de conexiune liberă şi am hotărât că, 
totuşi, mai am de dat un telefon. 


VIII 


Când Alice Aucoin veni de data asta la telefon, vocea ei era 
mult mai plină de viaţă şi mai puţin precaută. Mi-am spus că 
asta e o schimbare plăcută. 

— Alice, n-am discutat până acum despre un titlu al 
expoziției, am spus. 

— Am presupus că vrei să-i spunem „Trandafirii cresc din 
scoici“, avansa ea. Asta sună bine. Foarte evocator. 

— Aşa e, am spus, uitându-mă la camera Florida şi mai 
departe, la golf. Apa era o întindere de un albastru-alburiu 
scânteietor; trebuia să mijesc ochii la tot acel luciu. Dar nu-i 
tocmai potrivit. 

— Ai un titlu care-ţi place mai mult, să-nţeleg? 

— Da, aşa cred. Vreau să-i spun „Priveliştea de pe Duma“. 
Ce părere ai? Răspunse fără preget. 

— Mi se pare fantastic. Aşa mi se părea şi mie. 


LX 


Transpirasem prin tricoul meu cu PIERDE-ȚI-O ÎN 
INSULELE VIRGINE în pofida eficientei instalaţii cu aer 
condiționat din Marele Roz şi eram mai epuizat decât după o 
plimbare până la El Palacio dus-întors. Îmi simţeam urechea 


încinsă şi-mi pulsa de la receptor. Eram neliniştit pentru Ilse - 
aşa cum pe părinţi îi neliniştesc mereu problemele copiilor lor, 
presupun, odată ce aceştia sunt prea mari ca să mai sune 
acasă atunci când se întunecă şi se dă ora stingerii - dar mă 
simțeam şi mulțumit de munca depusă, aşa cum obişnuiam 
să mă simt după o zi grea pe un şantier dificil. 

Nu-mi era foarte foame, dar m-am convins să întind câteva 
linguri de salată de ton pe o frunză de lăptucă, pe care am 
mâncat-o urmată de un pahar cu lapte. Lapte integral - 
dăunător pentru inimă, benefic pentru oase. Presupun că 
astea se anulează reciproc, ar fi spus Pam. Am deschis 
televizorul din bucătărie şi am aflat că soţia lui Candy Brown 
dădea în judecată municipalitatea din Sarasota pentru 
moartea soțului său, pe motiv de neglijență. Mult noroc cu 
asta, dulceaţă, mi-am spus. Meteorologul de serviciu spuse că 
sezonul uraganelor ar putea începe mai repede ca oricând. Iar 
echipa Devil Ray primise bătaie la fundul gol din partea celor 
de la Red Sox într-un meci amical - bun venit în adevărata 
lume a baseballului, băieţi. 

M-am gândit la desert (aveam budincă Jell-O, ceva 
cunoscut sub numele de Ultima Speranţă a Burlacului), apoi 
am pus doar farfuria în chiuvetă şi am şontâcăit spre dormitor 
pentru un pui de somn. M-am gândit să programez alarma, 
dar nu m-am mai obosit cu asta; probabil că aveam doar să 
moţăi. Şi chiar dacă aş fi dormit de-a binelea, lumina m-ar fi 
trezit cam peste o oră, când ocolea latura vestică a casei şi 
lovea direct în fereastra dormitorului. 

Gândind astfel, m-am întins şi am dormit până în seara 
aceea la şase. 


X 


Nici nu se punea problema de cină; nici nu m-am gândit la 
asta. Sub mine, scoicile şopteau pictează, pictează. 


Am urcat în Micul Roz ca un om într-un vis, îmbrăcat doar 
în boxeri. Am deschis The Bone, am aşezat Fata şi corabia nr. 
7 lângă perete şi am pus pe şevalet o pânză nouă - nu la fel de 
mare precum cea pe care o folosisem pentru Wireman priveşte 
spre vest, dar mare. Brațul drept mă furnica, dar asta nu mă 
mai stânjenea ca la început; adevărul era că aproape 
ajunsesem s-o aştept. 

Shark Puppy cântau la radio: „Dig.“ Excelent cântec. 
Excelente versuri. Viaţa e mai mult decât iubire şi plăcere. 

Mi-amintesc limpede cum lumea întreagă părea să aştepte 
să încep - atâta putere simțeam că mă străbate în timp ce 
chitarele strigau şi scoicile murmurau. 

Am venit aici să sap după avere. 

Avere, da. Pradă. 

Am pictat până ce soarele dispăru de pe cer şi luna îşi 
azvârli coaja amară de lumină albă peste apă, după care 
dispăru şi ea. 

Şi-n noaptea următoare. 

ŞI cea următoare. 

ŞI cea următoare. 

Fata şi corabia nr. 8. 

Dacă-n joc vrei să te prinzi, tre'să plăteşti din greu. 

Am efuzionat. 


XI 


Imaginea lui Dario în costum cu cravată, cu părul său 
luxuriant domesticit şi pieptănat pe spate, mă sperie chiar 
mai tare decât publicul forfotitor ce umplea Aula Geldbart, 
unde intensitatea luminii tocmai fusese redusă la jumătate... 
mai puţin a reflectorului care bătea asupra pupitrului din 
mijlocul scenei, desigur. Faptul că Dario însuşi era agitat - 
apropiindu-se de podium aproape că-şi scăpase pe jos 
cartonaşele cu notițe - mă sperie şi mai tare. 


— Bună seara, numele meu este Dario Nannuzzi, spuse el. 
Sunt co-custode şi achiziționer-şef la Galeria Scoto de pe Palm 
Avenue. Mai important, mă număr de treizeci de ani printre 
membrii comunității artistice din Sarasota şi sper că-mi veți 
ierta scurta coborâre în ceea ce unii ar numi bobbittrie când 
spun că o mai de seamă comunitate artistică nu există în 
America. 

Asta stârni aplauze entuziaste din partea publicului, 
alcătuit din oameni care - cum spuse Wireman mai târziu - 
poate că ştiau diferenţa dintre Monet şi Manet, dar aparent nu 
aveau nici cea mai vagă idee că există o diferenţă între George 
Babbitt şi John Bobbitti*. Stând în culise, îndurând 
purgatoriul pe care doar vorbitorii înfricoşați îl trăiesc în timp 
ce persoana care îi prezintă declamă încet şi peristaltic, eu nici 
n-am băgat de seamă. 

Dario mută cartonaşul de deasupra la fundul teancului, 
aproape scăpă din nou tot teancul, reuşi să n-o facă şi se uită 
iarăşi spre public. 

— Nici nu ştiu de unde să încep, dar, spre uşurarea mea, 
nu e nevoie să spun multe, căci adevăratul talent pare să 
izvorască din neant şi se recomandă de la sine. 

Acestea fiind zise, mă prezentă în următoarele zece minute, 
timp în care eu am stat în culise cu singura mea jalnică 
pagină cu notițe în mâna rămasă. O înşiruire de nume defila 
ca nişte care votive la o paradă. Câteva, precum Edward 
Hopper şi Salvador Dali, îmi erau cunoscute. Altele, precum 
Yves Tanguy şi Kay Seige, nu-mi erau. Fiecare nume 
necunoscut mă făcea să mă simt şi mai mult ca un impostor. 
Teama pe care o încercam nu mai era de sorginte cerebrală; 
mă strângea vârtos şi veninos de viscere. Simțeam că trebuie 
să trag vânturi, dar mă temeam că, în loc de asta, voi face pe 
mine. Şi asta nu era cel mai rău. Toate cuvintele pe care mi le 
pregătisem îmi zburaseră din minte, cu excepţia doar a primei 
fraze, care era oribil de potrivită situației: Numele meu este 
Edgar Freemantle şi n-am nici cea mai vagă idee cum am ajuns 


aici. Era menită să stârnească râsete reținute. Nu avea s-o 
facă, acum ştiam asta, dar cel puţin grăia adevărul. 

În timp ce Dario turuia mai departe - Joan Miro încoace, 
Manifestul Suprarealist al lui Breton încolo - un fost 
constructor îngrozit stătea cu jalnica sa pagină de notițe 
strânsă în pumnul rece. Limba mea era un melc mort care 
poate că avea să clămpănească, însă n-avea să rostească 
niciun cuvânt inteligibil, nu în fața a două sute de experți într- 
ale artei, dintre care mulți cu studii înalte, câțiva chiar 
profesionişti, în mama naibii. Mai rău ca orice era creierul 
meu. Era un receptacul gol care aştepta să se umple cu o 
inutilă, zbuciumată furie: cuvintele poate că nu aveau să iasă, 
însă furia-mi era întotdeauna la discreţie. 

— Ajunge! strigă Dario vesel, vârându-mi o porție nouă de 
teroare în inima agitată şi făcând să mă cuprindă crampele în 
neliniştitele mele regiuni inferioare - teroare sus, rahat abia 
ținut în frâu jos - suavă combinaţie. Au trecut cincisprezece 
ani de când Galeria Scoto n-a mai avut un debutant în 
aglomeratul ei calendar de primăvară, şi niciodată n-am 
prezentat unul față de care să se manifeste mare interes. Cred 
că diapozitivele pe care le veţi vedea şi discursul pe care îl veți 
auzi ne vor explica interesul şi emoția. 

Făcu o pauză teatrală. Am simţit o rouă otrăvitoare de 
sudoare apărându-mi pe frunte şi am şters-o. Brațul pe care l- 
am ridicat păru să cântărească douăzeci şi cinci de kilograme. 

— Doamnelor şi domnilor, domnul Edgar Freemantle, în 
trecut din Minneapolis-St Paul, acum din Duma Key. 

Publicul aplaudă. Sună ca un baraj de artilerie care primise 
comanda „foc“. Mi-am ordonat s-o iau la sănătoasa. Mi-am 
ordonat să leşin. N-am făcut nici una, nici alta. Ca un om 
într-un vis - dar nu unul plăcut - am urcat pe scenă. Totul 
părea să se întâmple cu încetinitorul. Am observat că toate 
locurile erau ocupate, dar că niciun scaun nu era ocupat, 
pentru că oamenii erau în picioare, mă întâmpinau cu 
reverență. Mult deasupra mea, pe tavanul boltit, îngeri zburau 
cu o grațioasă nepăsare față de lucrurile pământeşti de jos, şi 


ce tare-mi doream să fiu unul dintre ei. Dario stătea lângă 
pupitru cu mâna întinsă. Nu era cea potrivită; emoționat cum 
era şi el, o întinsese pe cea dreaptă, aşa că strângerea noastră 
de mână fu stângace şi de-a-ndoaselea. Notiţele mele se 
mototoliră între palmele noastre, apoi se rupseră. Uite ce ai 
făcut, jigodie, mi-am spus - şi pentru o clipă înfiorătoare, m- 
am temut că o spusesem cu voce tare şi că microfonul o 
amplificase, transmițând-o în toată aula. Când Dario mă lăsă 
singur pe podium, am băgat de seamă ce puternică era 
lumina reflectorului. Am observat microfonul la capătul tijei 
sale cromate flexibile şi mi-am spus că seamănă cu o cobră ce 
se ridică din coşul unui îmblânzitor de şerpi. Am băgat de 
seamă scânteierile de lumină de pe acel crom şi de pe buza 
paharului cu apă, şi de pe gâtul sticlei de Evian de lângă 
paharul cu apă. Am băgat de seamă că aplauzele încep să 
scadă; unii dintre membrii publicului îşi reocupau locurile. În 
scurt timp, o tăcere apăsătoare avea să înlocuiască aplauzele. 
Aveau să aştepte ca eu să încep. Numai că eu nu aveam nimic 
de spus. Până şi fraza de deschidere îmi zburase din minte. Ei 
aveau să aştepte şi tăcerea avea să se prelungească. Aveau să 
se audă accese de tuse nerăbdătoare, iar apoi avea să înceapă 
murmurul. Pentru că ei erau nesimţiți. Doar o adunătură de 
nesimțiți curioşi, traşi la patru ace. lar dacă reuşeam să spun 
ceva, avea să fie un torent mânios de cuvinte ce ar fi sunat ca 
o răbufnire a unui om care suferă de sindromul Tourette. 


Aveam doar să cer primul diapozitiv. Poate că atâta puteam 
face şi imaginile aveau să-mi dea un imbold. Trebuia să sper 
că aşa va fi. Numai că, uitându-mă la pagina cu notițe, am 
văzut că nu doar era ruptă pe mijloc, dar şi că transpiraţia 
mea întinsese scrisul atât de tare că nu-l mai puteam descifra. 
Fie asta, fie stresul provocase un scurtcircuit între ochii şi 
creierul meu. Şi care era primul diapozitiv, totuşi? Un tablou 
cu o cutie poştală? Apus cu soforă? Eram convins că niciunul 
dintre astea două. 

Acum toată lumea şedea. Aplauzele se încheiaseră. Era 
timpul ca Primitivul American să deschidă gura şi să grăiască. 
Pe rândul al treilea, şezând la interval, era cutra aceea 
băgăcioasă de Mary lre, cu ceva ce aducea a scrumbie 
eviscerată deschisă în poală. M-am uitat după Wireman. El 
mă vârâse în asta, dar nu-i purtam ranchiună. Voiam doar 
să-mi cer scuze din priviri pentru ceea ce va urma. 

O să fiu în primul rând, spusese. Chiar în mijloc. 

Şi acolo era. Jack, menajera mea Juanita, Jimmy Yoshida 
şi Alice Aucoin şedeau în stânga lui Wireman. lar la dreapta, 
la interval... 

Bărbatul de la interval trebuia să fie o halucinație. Am 
clipit, dar el tot acolo rămase. O față lată, tuciurie şi calmă. O 
figură înghesuită atât de tare în scaunul de pluş, că te făcea 
să crezi că va fi nevoie să-l scoţi de acolo cu ranga: Xander 
Kamen, uitându-se în sus la mine prin enormii lui ochelari cu 
rame de corn şi semănând mai mult ca oricând cu un zeu 
minor. Obezitatea îi făcuse poala să dispară, dar pe umflătura 
pântecelui său se afla o cutie de cadou lungă cam de un 
metru şi legată cu panglică. Îmi văzu surprinderea - şocul - şi 
făcu un gest: nu o fluturare din mână, ci un straniu salut 
papal, ducând mai întâi buricele degetelor la fruntea sa 
masivă, apoi la buze, apoi întinzând mâna spre mine cu 
degetele depărtate. Am văzut paloarea palmei sale. Îmi zâmbi, 
de parcă prezenţa lui acolo, în primul rând al Aulei Geldbart, 
alături de prietenul meu Wireman, ar fi fost cel mai normal 


lucru din lume. Buzele lui mari formară două cuvinte, unul 
după celălalt: Reuşeşti tu. 

Şi poate că aşa era. Dacă-mi luam gândul de la momentul 
acesta. Dacă gândeam prin derivație. M-am gândit la Wireman 
- Wireman privind spre vest, mai exact - şi atunci mi-am 
amintit fraza de deschidere. 

Am înclinat din cap spre Kamen. Kamen înclină şi el. M-am 
uitat la public şi am văzut că nu erau decât oameni ca oricare 
alți oameni. Toţi îngerii se aflau deasupra capetelor noastre, 
iar ei zburau acum în întuneric. Cât despre demoni, cei mai 
mulți se aflau probabil în mintea mea. 

— Bună ziua... am început, apoi m-am crispat din cauza 
felului în care vocea mea bubui în microfon. 

Publicul râse, dar sunetul nu mă înfurie, aşa cum ar fi 
făcut cu un minut înainte. Nu erau decât râsete, şi încă 
amabile. O să reuşesc. 

— Bună ziua, am repetat. Numele meu este Edgar 
Freemantle şi probabil că n-o să mă descurc prea bine la asta. 
În cealaltă viață a mea am lucrat în industria construcțiilor. 
La aia ştiam că mă pricep, pentru că mi se dădea de lucru. În 
viața de acum pictez tablouri. Dar nimeni n-a spus vreodată 
că va trebui să vorbesc în public. 

De data aceasta, râsetele fură puţin mai libere şi aproape 
generale. 

— Aveam de gând să încep spunând că n-am nici cea mai 
vagă idee acum am ajuns aici, dar nu e aşa. Şi asta e bine, 
pentru că altceva n-am ce să vă spun. Vedeţi dumneavoastră, 
eu nu ştiu nimic despre istoria artei, teoria artei şi nici măcar 
noțiuni elementare de reprezentare plastică nu dețin. Unii 
dintre dumneavoastră probabil o cunoaşteţi pe Mary Ire. 

Asta stârni un chicot general, de parcă aş fi spus Unii dintre 
dumneavoastră poate ați auzit de Andy Warhol. Doamna în 
cauză se uită în jur, mijind puţin ochii, cu spinarea perfect 
dreaptă. 

— Când am dus prima dată câteva tablouri personale la 
Galeria Scoto, doamna Ire le-a văzut şi a spus că sunt un 


primitiv american. Nu mi-a plăcut exprimarea, deoarece îmi 
schimb chiloţii în fiecare dimineață şi mă spăl pe dinți în 
fiecare seară înainte să merg la culcare... 

Un nou acces de râsete. Picioarele îmi erau din nou picioare, 
şi nu ciment, iar acum, că mă simțeam în stare s-o iau la 
sănătoasa, nu mai voiam şi nici nu mai simțeam nevoia s-o 
fac. Era posibil să nu le placă deloc tablourile mele, dar asta 
nu conta, pentru că mie îmi plăceau. Lasă-i să râdă cât 
poftesc, să hohotească, să icnească de silă (sau să caşte), dacă 
asta vor să facă; după ce totul avea să se termine, cu mă 
puteam duce acasă să mai pictez câteva tablouri. 

Şi dacă le plăceau? Aceeaşi poveste. 

— Dar dacă voia să spună că sunt o persoană care face ceva 
ce nu înțelege, ceva ce nu poate exprima în cuvinte pentru că 
nimeni nu l-a învățat vreodată termenii corecți, atunci are 
dreptate. 

Kamen aproba din cap şi părea mulțumit. Şi la fel, 
Dumnezeule, era şi Mary Ire. 

— Aşa că nu-mi mai rămâne decât să povestesc cum am 
ajuns aici - podul pe care l-am traversat din cealaltă viață a 
mea spre cea pe care o trăiesc în zilele astea. 

Kamen îşi frământa în tăcere mâinile cărnoase. Asta mă 
făcu să mă simt bine. Faptul că era de față mă făcea să mă 
simt bine. Nu ştiu exact ce s-ar fi întâmplat în caz contrar, dar 
cred că ar fi fost ceea ce Wireman numeşte muchofeo - foarte 
urât. 

— Dar trebuie să nu complic lucrurile, pentru că prietenul 
meu Wireman spune că atunci când e vorba de trecut, cu toții 
îndopăm gâscă, iar eu cred că asta e adevărat. Dacă vorbeşti 
prea mult, te trezeşti... mmm... nu ştiu... vorbind despre 
trecutul pe care ţi l-ai dorit? 

Am coborât privirea şi l-am văzut pe Wireman încuviințând 
din cap. 

— Mda, aşa cred, cel pe care ţi l-ai dorit. Aşa că, 
simplificând, iată ce s-a întâmplat: am suferit un accident pe 
un şantier. Un accident grav. Era o macara, vedeţi 


dumneavoastră, care a zdrobit camioneta în care mă aflam eu, 
şi m-a zdrobit şi pe mine. Mi-am pierdut braţul drept şi era cât 
pe ce să-mi pierd şi viața. Eram căsătorit, dar căsnicia mea s- 
a destrămat. Eram la capătul puterilor. Ăsta e un lucru pe 
care-l văd mai clar acum; atunci ştiam doar că mă simt foarte, 
foarte rău. Un alt prieten, un om pe nume Xander Kamen, m-a 
întrebat într-o zi dacă mă face fericit ceva. Asta a fost ceva... 

M-am oprit. Kamen se uita interesat din primul rând, 
ținând cutia lungă de cadou în echilibru în poala sa 
inexistentă. Mi l-am amintit în ziua aceea la lacul Phalen - 
servieta scâlciată, lumina rece de toamnă intrând şi căzând pe 
podeaua din living în dungi diagonale. Mi-am amintit că mă 
gândeam la sinucidere şi la sumedenia de drumuri care 
duceau în întuneric: autostrăzi şi şosele secundare şi mici alei 
uitate, buruienoase. 

Tăcerea se prelungea, dar eu nu mă mai temeam de ea. lar 
pe spectatorii mei părea să nu-i deranjeze. Era un lucru 
normal să-mi rătăcească mintea. Eram artist. 

— Ideea de fericire - cel puţin, aşa cum mi se aplica mie - 
era ceva la care nu mă gândisem de mult timp, am spus. Mă 
gândisem să-mi întrețin familia şi, după ce am înființat 
propria mea companie, mă gândisem să nu-i dezamăgesc pe 
oamenii care lucrau pentru mine. Mă gândisem să am succes, 
şi trudeam pentru asta, în mare parte pentru că atâția 
oameni se aşteptau să dau greş. Apoi a avut loc accidentul. 
Totul s-a schimbat. Am descoperit că n-am nici-o... 

Am dibuit după cuvântul dorit, am dibuit cu ambele mâini, 
deşi ei nu vedeau decât una. Şi, poate, o zvâcnire a ciotului 
din mâneca prinsă sus cu ac de siguranţă. 

— N-am nici-o variantă de rezervă. Cât despre fericire... am 
ridicat din umeri. l-am spus prietenului meu Kamen că 
obişnuiam să desenez, dar că n-o mai făcusem de foarte mult 
timp. El mi-a sugerat să mă reapuc, iar când l-am întrebat de 
ce, a spus că am nevoie de bariere în calea nopții. Atunci n-am 
înțeles ce voia să spună, pentru că eram pierdut şi confuz şi 
sufeream. Acum înțeleg mai bine. Oamenii spun că noaptea 


cade, dar aici ea se ridică. Se ridică din golf, se ridică după 
apus. M-a uimit să văd asta întâmplându-se. 

Eram de asemenea uimit de propria-mi neaşteptată 
elocvență. Brațul drept era perfect tăcut. Brațul meu drept nu 
era decât un ciot într-o mânecă prinsă sus cu ac de siguranţă. 

— Putem stinge toate luminile? Inclusiv a mea, vă rog? 

Alice se ocupa chiar ea de panoul de comandă, şi nu pregetă 
nici-o clipă. Reflectorul în lumina căruia stătusem se stinse 
încet. Aula fu înghițită de întuneric. 

Am spus: 

— Ceea ce am descoperit, traversând podul dintre cele două 
vieți ale mele, este că uneori frumusețea creşte în pofida 
tuturor aşteptărilor. Dar asta nu-i o idee originală, aşa-i? E, 
de fapt, doar o platitudine... aşa, cam ca un apus de soare în 
Florida. Cu toate acestea, întâmplarea face să fie adevărul 
adevărat, iar adevărul merită a fi rostit... dacă îl poţi spune 
într-un fel nou. Eu am încercat să-l transpun într-o imagine. 
Alice, putem vedea primul diapozitiv, te rog? 

Acesta apăru pe ecranul mare din dreapta mea, lat de trei 
metri şi înalt de doi: un trio de uriaşi trandafiri luxurianți, 
crescând dintr-un strat de scoici roz-inchis. Nuanţța lor era 
închisă pentru că scoicile se aflau sub casă, în umbra casei. 
Publicul îşi trase răsuflarea, un sunet ca o scurtă, dar 
zgomotoasă pală de vânt. Am auzit asta şi am ştiut că nu 
doar Wireman şi oamenii de la Scoto înțelegeau. Nu doar ei 
vedeau. Publicul icni aşa cum fac oamenii atunci când 
întâlnesc ceva complet neaşteptat. 

Apoi începură să aplaude. Aplauzele continuară vreme de 
aproape un minut. Eu am stat acolo ținându-mă de partea 
stângă a pupitrului, ascultând, năucit. 

Restul prezentării dură aproximativ douăzeci şi cinci de 
minute, dar mi-amintesc foarte puţin din ea. Eram ca un om 
ce prezintă o serie de diapozitive într-un vis. Mă tot aşteptam 
să mă trezesc în patul meu de spital, arzând şi stăpânit de 
durere, zbierând după morfină. 


XII 


Acea senzaţie de vis persistă şi-n timpul recepţiei de după 
prelegere, ţinută la Scoto. Nici n-am terminat bine primul 
pahar de şampanie (mai mare decât un degetar, dar nu cu 
mult), că al doilea îmi şi fu pus în mână. Am toastat cu 
oameni necunoscuți. S-au auzit strigăte de „Bravo, bravo!“ şi 
unul de „Maestro!“ M-am uitat în jur după noii mei prieteni şi 
nu i-am văzut nicăieri. 

Nu că aş fi avut mult timp să mă uit. Felicitările păreau 
nesfârşite, atât la adresa discursului meu, cât şi a 
diapozitivelor. Măcar nu trebuia să fac față vreunei critici 
amănunțite a tehnicii mele, deoarece tablourile (plus câteva 
schițe în creioane colorate, colac peste pupăză) erau dosite în 
două încăperi mari din spate, la loc sigur, sub zăvor. Iar 
secretul evitării de a te face pulbere la propria-ți recepţie, în 
cazul în care n-ai decât un singur braț, era să ţii tot timpul o 
crevetă în şuncă în mâna care ţi-a rămas. 

Mary lre veni la mine şi mă întrebă dacă mai e valabil 
interviul nostru. 

— Sigur, am confirmat. Deşi nu ştiu ce altceva v-aş mai 
putea spune. Cred că am spus tot ce era de spus în seara asta. 

— O, găsim noi câteva lucruri, zise ea şi afurisit să fiu dacă 
nu-mi trase cu ochiul din spatele ochelarilor ochi-de-pisică, în 
stilul anilor cincizeci, în timp ce dădea paharul de şampanie 
înapoi unuia dintre chelnerii care-şi făceau rondul prin 
mulțime. Poimâine. A bientot, monsieur. 

— Absolut, am zis, reținându-mă de la a-i spune că dacă 
vrea să vorbească în franceză, trebuie să aştepte până ce-mi 
voi pune pe cap bereta de Manet. Se îndepărtă ca o boare, 
sărutându-l pe Dario pe un obraz înainte să iasă în 
înmiresmata noapte de martie. 

Jack veni la mine, înşfăcând două pahare de şampanie pe 
drum. Juanita, menajera mea, arătând îngrijită şi şic într-un 
mic taior roz, era cu el. Ea luă crevetă pe frigăruie, dar refuză 


şampania. El îmi întinse mie paharul, aşteptând până ce am 
înghițit şi ultima bucată de hors d'oeuvre şi până ce l-am luat. 
Apoi ciocni paharul său de al meu. 

— Felicitări, şefu', i-ai făcut praf. 

— Mersi, Jack. Un critic pe care chiar îl înțeleg. 

Am înghițit şampania (o înghițitură încăpea în paharele 
acelea) şi m-am întors spre Juanita. 

— Arăţi extraordinar. 

— Gracias, domnule Edgar, zise ea şi se uită în jur. 
Tablourile astea sunt frumuşele, dar ale dumneavoastră sunt 
mult mai bune. 

— Mulţumesc. 

Jack îi dădu Juanitei altă crevetă. 

— Ne scuzi câteva secunde? 

— Desigur. 

Jack mă trase lângă o senzațională sculptură Gerstein. 

— Domnul Kamen l-a întrebat pe Wireman dacă nu pot 
rămâne în urmă puţin după ce se duc toți. 

— Chiar aşa? Am simţit un fior de îngrijorare. De ce? 

— Păi, i-a luat aproape toată ziua să ajungă aici şi a zis că 
el şi budele din avion nu se înțeleg prea bine. Jack rânji. l-a 
spus lui Wireman c-a ţinut ceva în el toată ziulica şi c-ar cam 
vrea să scape de povară în linişte şi pace. 

Am izbucnit în râs. Dar eram şi mişcat. Nu putea fi uşor 
pentru un om de dimensiunea lui Kamen să călătorească în 
comun... iar acum, că mă gândeam cu adevărat la această 
chestiune, mi se părea de-a dreptul imposibil pentru el să 
folosească o toaletă din aceea strâmtă din avion. Să stea în 
picioare şi să facă treaba mică”? Poate. Dar nu şi să stea jos. 
Pur şi simplu n-ar fi încăput. 

— În orice caz, Wireman a fost de părere că domnul Kamen 
merită un moment de respiro. A spus că veţi înțelege. 

— Da, înțeleg, am replicat şi i-am făcut semn Juanitei să se 
apropie. Arăta prea stingheră stând acolo singură în, probabil, 
cele mai bune haine ale ei, în timp ce vulturii culturali 
forfoteau în jurul său. Am strâns-o în braţe şi ea mi-a zâmbit 


în sus. Şi tocmai când în sfârşit am reuşit s-o conving să ia un 
pahar de şampanie (felul în care am folosit cuvântul pegueno 
pentru „mic“ o făcu să chicotească, drept pentru care am 
presupus că nu e chiar cel mai potrivit), Wireman şi Kamen - 
cel din urmă ţinând în continuare cutia de cadou în mână - 
intrară. Kamen se lumină la față văzându-mă, iar asta mă 
bucură mai mult decât o serie de aplauze susținute, fie chiar 
şi cu publicul stând în picioare. 

Am luat un pahar de şampanie de pe o tavă, am străbătut 
mulțimea şi i l-am înmânat. Apoi mi-am strecurat brațul cât 
mai mult pe după mijlocul său şi l-am îmbrățişat. El m-a 
strâns la rândul lui în braţe suficient de tare cât să-mi pună 
pe jar coastele încă fragile. 

— Edgar, arăţi splendid. Mă bucur atât de tare! Dumnezeu 
e bun, prietene. Dumnezeu e bun. 

— La fel şi tu, am rostit. Cum de ai venit în Sarasota? 
Wireman te-a chemat? M-am întors spre al meu compadre, cel 
cu umbrela dungată. Tu ai fost, aşa-i? Ai sunat şi l-ai întrebat 
pe Kamen dacă nu vrea să fie Oaspetele Misterios la prelegerea 
mea. 

Wireman clătină din cap. 

— Eu am sunat-o pe Pam. Eram cuprins de panică, 
muchacho, pentru că vedeam limpede că evenimentul ăsta te 
bagă în sperieți. Ea a spus că, după accident, ai plecat 
urechea la doctorul Kamen atunci când nu mai plecai urechea 
la nimeni. Aşa că l-am sunat. N-am crezut nici-o clipă că va 
veni, anunțat fiind atât de târziu, dar... iată-l aici. 

— Nu doar că sunt aici, dar ţi-am adus un cadou de la 
fiicele tale, zise el şi-mi dădu cutia. Deşi va trebui să te 
mulțumeşti cu ce aveam pe acasă, pentru că n-am avut timp 
de cumpărături. Mă tem că vei fi dezamăgit. 

Am ştiut imediat care era cadoul, şi mi s-a uscat gura. Cu 
toate acestea, am strâns cutia sub ciotul brațului, am tras de 
panglică şi am rupt hârtia. Nici n-am observat când Juanita a 
luat-o de la mine. Înăuntru se afla o cutie de carton îngustă 
care mi se părea că arată ca un sicriu de copil. Desigur. Cum 


altfel să arate? Pe capac erau imprimate cuvintele FABRICAT 
ÎN REPUBLICA DOMINICANĂ. 

— Grozav, doctore, zise Wireman. 

— N-am avut timp de ceva mai frumos, mă tem, se scuză 
Kamen. 

Vocile lor păreau să vină de la mare depărtare. Juanita luă 
capacul de pe cutie. Şi atunci Reba se uită în sus la mine, de 
data aceasta în rochiță roşie şi nu albastră, însă bulinele erau 
neschimbate; la fel şi pantofiorii Mary Jane lucioşi şi negri, 
artificialul păr roşcat şi ochii albaştri care spuneau Ooo, om 
rău ce eşti! Stau aici înăuntru de o groază de timp! Tot de la 
mare depărtare, Kamen spunea: 

— Cea care m-a sunat şi mi-a vândut pontul cu păpuşa a 
fost Ilse. Asta după ce ea şi sora ei au vorbit la telefon. 

Sigur că a fost Ilse, mi-am spus. Eram conştient de 
murmurul neîntrerupt al discuțiilor în galerie, ca sunetul 
scoicilor sub Marele Roz. Zâmbetul meu care spunea O, 
Doamne, ce frumos îmi era încă lipit pe buze, dar dacă cineva 
m-ar fi înghiontit în spate, aş fi strigat. Ilse e cea care a fost pe 
Duma key. Cea care a străbătut drumul care trece pe lângă El 
Palacio. 

Oricât de perspicace ar fi fost, nu cred că doctorul bănuia că 
ar fi fost vreo problemă la mijloc - dar, sigur, el călătorise 
toată ziua şi nu era în cea mai bună formă. Wireman, pe de 
altă parte, se uita la mine cu capul înclinat pe o parte şi 
încruntat. Cred că Wireman mă cunoştea mai bine decât mă 
cunoscuse vreodată doctorul Kamen. 

— Ştia că ai deja una, zise Kamen. Era de părere că dacă vei 
avea două, îți vei aminti de ambele tale fiice, iar Melinda a fost 
de acord. Dar, desigur, eu n-am decât Lucy din astea. 

— Lucy? întrebă Wireman, luând păpuşa. 

Picioruşele ei rozalii, pline de cârpe, se bălăngăniră. Ochii ei 
goi se holbau. 

— Seamănă cu Luciile Ball, nu crezi? Le dăruiesc unora 
dintre pacienţii mei, care, sigur că da, le botează cum poftesc. 
Tu cum ai botezat-o pea ta, Edgar? 


Pentru un moment, vechea pâclă îmi cobori peste creier şi 
mi-am spus Rhonda Robin Rachel, şezi în amic, şezi în pretin, 
şezi în SCUMU' acela futut. Apoi mi-am spus: Era ROŞU. 

— Reba, am zis. Exact ca pe cântăreața de country. 

— Şi o mai ai? întrebă Kamen. Ilse a spus că o mai ai. 

— O, da, am aprobat, şi mi-am amintit de Wireman vorbind 
despre Powerball, cum poți închide ochii şi să auzi cifrele 
găsindu-şi locul: Clic şi clic şi clic. Mi se părea că le aud acum. 
În noaptea în care terminasem Wireman priveşte spre vest, 
primisem musafiri la Marele Roz, mici refugiate căutând 
adăpost din calea furtunii. Surorile înecate ale lui Elizabeth, 
Tessie şi Laura Eastlake. Acum urma să am iarăşi gemene la 
Marele Roz, şi de ce? 

Pentru că ceva îşi întinsese tentaculele, uite de ce. Ceva îşi 
întinsese tentaculele şi vârâse ideea în capul fiicei mele. Asta 
era următorul clic al roții, următoarea minge de ping-pong 
care sărea din coş. 

— Edgar? întrebă Wireman. Te simţi bine, muchacho? 

— Da, am spus şi am zâmbit. 

Lumea îşi revenea încet la normal, cu toată lumina şi 
culorile ei. M-am convins să iau păpuşa de la Juanita, care se 
uita nedumerită la ea. Nu mi-a fost uşor s-o fac, dar am 
izbutit. 

— Mulţumesc, doctore Kamen. Xander. El ridică din umeri 
şi depărta mâinile. 

— Mulţumegşte-le fetelor tale, lui Ilse în special. 

— Aşa o să fac. Cine mai vrea un pahar de şampanie? Toţi 
mai voiau. Am pus noua mea păpuşă înapoi în cutia ei, 
promițându-mi două lucruri. Unul era că niciuna dintre fiicele 
mele nu va şti vreodată ce tare mă speriase să văd afurisenia 
aia. Cealaltă promisiunea era că ştiam două surori - două 
surori în viață - care nu aveau niciodată, în ruptul capului, să 
pună piciorul pe Duma Key amândouă deodată. Sau separat, 
dacă-mi stătea în puteri. 

Promisiunea asta chiar mi-am respectat-o. 


12. O altă Florida 


I 


— Prea bine, Edgar, cred că suntem aproape gata. 

Poate că văzu ceva pe chipul meu, pentru că Mary râse. 

— A fost chiar aşa de neplăcut? 

— Nu, am răspuns, şi chiar nu fusese, deşi întrebările pe 
care mi le pusese despre tehnica mea de lucru mă 
incomodaseră. Lucrurile erau simple: mă uitam la ceva, apoi 
aruncam cu vopsea pe pânză. Asta era tehnica mea de lucru. 
Şi influenţele? Ce puteam spune? Lumina. Întotdeauna mă 
interesa lumina, atât în tablourile la care mă uitam, cât şi în 
cele pe care îmi plăcea să le pictez. Felul în care aceasta 
influența suprafața lucrurilor şi ceea ce părea să sugereze 
despre ce se afla înlăuntrul lor, căutând să iasă la iveală. Dar 
asta nu suna savant; în urechile mele suna a amatorism cras. 

— Bine, spuse ea, ultimul subiect: câte tablouri mai există? 

Ne aflam în apartamentul de la mansardă al lui Mary Ire de 
pe insulele Davis, o enclavă elegantă a oraşului Tampa care 
mie mi se părea că este capitala art deco a lumii. Livingul era 
un spaţiu vast, aproape complet gol, cu o canapea într-un 
capăt şi două scaune cu spetează batantă în celălalt. Nu era 
nici-o carte şi nici televizor nu era. Pe peretele dinspre est, 
acolo unde cădea lumina de dimineaţă, se vedea un David 
Hockney mare. Eu şi Mary şedeam pe un capăt şi pe celălalt al 
canapelei. Ea ţinea în poală un carneţel în care îşi stenografia 
notițele. Lângă ea, pe brațul sofalei, stătea în echilibru o 
scrumieră. Între noi era un reportofon Wollensak mare, 
argintiu. Probabil că era vechi de cincizeci de ani, dar caseta se 
derula fără zgomot. Tehnică germană, ce mai. 

Mary nu era machiată, dar buzele îi erau date cu un lichid 
transparent care le făcea să lucească. Părul îi era răsucit la 
spate într-un fel neglijent care-i dădea un aspect deopotrivă 


elegant şi şleampăt. Fuma ţigări English Oval şi sorbea ceva ce 
părea whisky sec dintr-un pahar Waterford (îmi oferise şi mie 
de băut şi păruse dezamăgită când optasem pentru apă plată). 
Purta pantaloni de bumbac largi, făcuţi pe comandă. Chipul ei 
părea bătrân, uzat şi sexy. Zilele lui de glorie trebuie să fi fost 
în perioada când Bonnie şi Clyde rula la cinematografe, însă 
ochii ei erau încă răpitori, chiar şi cu riduri la colțuri, pliuri pe 
pleoape şi fără urmă de machiaj care să-i pună în valoare. 
Erau ochi de Sophia Loren. 

— Ai arătat douăzeci şi două de diapozitive la Selby. Nouă 
erau ale unor schițe în creion. Foarte interesante, dar mici. Şi 
unsprezece tablouri, deoarece au fost de fapt trei diapozitive 
cu Wireman priveşte spre vest, două prim-planuri şi un plan 
de ansamblu. Deci, câte tablouri mai există? Câte vei expune 
la Scoto luna viitoare? 

— Păi, am bâjbâit, nu pot spune cu certitudine, pentru că 
pictez fără încetare, dar cred că acum mai sunt în jur de... 
douăzeci. 

— Douăzeci, zise ea, moale şi inexpresiv. Încă douăzeci. 

Ceva în felul în care mă privea mă incomoda, aşa că m-am 
foit pe canapea, care scrâşni. 

— Cred că numărul exact ar fi douăzeci şi unu. 

Sigur, câteva tablouri nu le puneam la socoteală. Prieteni cu 
folos, de pildă. 

Cel pe care îl numeam uneori Candy Brown îşi pierde 
răsuflarea. Şi schița pelerinei roşii. 

— Deci... Peste treizeci în total. Am făcut calculul în gând şi 
m-am mai foit puţin. 

— Aşa cred. 

— Şi n-ai deloc idee că asta e de-a dreptul incredibil. Îmi 
dau seama după chipul tău că n-ai. 

Se ridică în picioare, răsturnă scrumiera într-un coş de 
gunoi din spatele canapelei, apoi rămase cu ochii la Hockeny 
cu mâinile în buzunarele pantalonilor ei costisitori. Tabloul 
înfățişa o casă cubică şi o piscină albastră. Lângă piscină 
stătea o adolescentă împlinită la trup şi îmbrăcată într-un 


costum de baie negru dintr-o singură piesă. Era numai sâni şi 
picioare lungi bronzate şi păr negru. Purta ochelari fumurii şi 
în ambele lentile scânteia câte un soare minuscul. 

— E un original? am întrebat. 

— Chiar aşa, zise ea, fără să se întoarcă. Şi fata în costum 
de baie e un original. Mary Ire, circa 1962. Gidget în Tampa. 
Se întoarse spre mine cu o privire aprigă. Închide reportofonul 
ăla. Interviul a luat sfârşit. 

L-am închis. 

— Vreau să mă asculți. Tu vrei? 

— Sigur. 

— Există artişti care trudesc luni la rând la un singur 
tablou de o calitate cât jumătate din calitatea lucrărilor tale. 
Sigur, mulți îşi petrec diminețile revenindu-şi de pe urma 
exceselor din noaptea precedentă. Dar tu... tu produci lucrurile 
astea ca un om care munceşte pe o linie de asamblare. Ca un 
ilustrator de revistă sau un... ştiu şi eu... un realizator de 
benzi desenate! 

— Am crescut cu credința că oamenii trebuie să muncească 
susținut - cred că asta-i toată povestea. Când aveam 
compania mea, lucram mult mai multe ore, pentru că cel mai 
sever şef pe care-l poţi avea eşti tu însuți. 

Ea încuviinţă. 

— Nu-i valabil pentru toată lumea, dar atunci când e 
valabil, e de-a dreptul valabil. Ştiu bine asta. 

— Am păstrat doar... ştii, etica asta... la ceea ce fac acum. 
Şi e numai bine. La naiba, e mai mult decât bine. Deschid 
radioul... parcă intru într-o transă... şi pictez... Mă 
îmbujoram. Nu încerc să depăşesc recordul mondial la viteză 
sau mai ştiu eu ce... 

— Ştiu asta, zise ea. Spune-mi, ai blocaje? 

— Blocaje? Ştiam ce înseamnă cuvântul în context 
fotbalistic; în rest, eram în ceață. Ce-i asta? 

— Nu contează. La Wireman priveşte spre vest - care este 
cutremurător, apropo, creierul ăla - cum ai stabilit 
trăsăturile? 


— Am făcut câteva poze, am zis. 

— Sunt sigură de asta, scumpule, dar când ai fost gata să 
pictezi portretul, cum ai stabilit trăsăturile? 

— Păi, eu... 

— Ai folosit regula celui de-al treilea ochi? 

— Regula celui de-al treilea ochi? N-am auzit niciodată de o 
astfel de regula? 

Ea îmi zâmbi cu blândeţe. 

— Pentru a obține distanța optimă între ochii subiectului, 
pictorii îşi imaginează deseori sau chiar schițează un al treilea 
ochi între cei doi existenți. Dar gura? Ai centrat-o luându-te 
după urechi? 

— Nu... adică, nu ştiam că aşa se procedează. 

Acum aveam impresia că mă îmbujorez pe tot corpul. 

— Stai liniştit, spuse ea. Nu sugerez că ar trebui să începi 
să urmezi o grămadă de reguli aiuristice după ce le-ai încălcat 
atât de spectaculos. Doar că... Clătină din cap. Treizeci de 
tablouri din noiembrie trecut? Nu, perioada e şi mai scurtă, 
pentru că nu te-ai apucat să pictezi din prima clipă. 

— Sigur că nu, a trebuit mai întâi să mă aprovizionez cu 
cele necesare picturii, am spus şi Mary râse până ce o 
cuprinse un acces de tuse, pe care îl potoli cu o duşcă de 
whisky. 

— Dacă treizeci de tablouri în trei luni sunt urmarea unui 
accident cvasi-mortal, zise ea când putu vorbi din nou, poate 
ar fi cazul să caut o macara. 

— Nu ţi-ai dori asta, am spus. Crede-mă. 

M-am ridicat în picioare, m-am dus la geam şi m-am uitat 
în jos, la Adalia Street. 

— E foarte frumos locul ăsta. 

Veni lângă mine şi ne-am uitat împreună pe geam. 
Cafeneaua de pe cealaltă parte a străzii şi mai multe 
magazine parcă ar fi fost transportate pe calea aerului din 
New Orleans. Sau Paris. O femeie se plimba pe trotuar 
mâncând ceva ce aducea a croasant, cu tivul fustei roşii 


mişcat de vânt. Undeva, cineva cânta un blues la chitară 
dublă, fiecare notă răsunând clar. 

— Spune-mi ceva, Edgar - când te uiţi aşa pe geam, ceea ce 
vezi te interesează ca artist sau ca specialist în construcții? 

— Amândouă. 

Ea râse. 

— De acord. Insulele Davis sunt întru totul artificiale - 
rodul imaginaţiei unui om pe nume David Davis. Era un Jay 
Gatsby în stil Florida. Ai auzit de el? 

Am clătinat din cap. 

— Asta dovedeşte doar că gloria e un lucru efemer. În 
zbuciumaţii ani douăzeci, Davis era un zeu aici, pe Coasta 
însorită. 

Flutură mâna spre încâlceala de străzi de jos; brățările de la 
încheietura ei osoasă zăngăniră; undeva nu foarte departe, un 
clopot sună de ora două. 

— A ridicat totul din mlaştina de la gura de vărsare a râului 
Hillsborough. I-a convins pe edilii oraşului Tampa să mute 
atât spitalul, cât şi postul de radio aici, atunci când radioul 
era mult mai important decât îngrijirea sănătății. A construit 
stranii şi frumoase clădiri de apartamente într-un timp când 
conceptul de bloc de apartamente era necunoscut. A înălțat 
hoteluri şi cluburi de noapte cu fiţe. Şi-a făcut de cap, s-a 
însurat cu o câştigătoare a unui concurs de frumusețe, a 
divorțat de ea, a luat-o iar în căsătorie. Valora milioane atunci 
când un milion de dolari valora ceea ce valorează astăzi 
douăsprezece milioane. Şi unul dintre cei mai buni prieteni ai 
săi locuia în josul coastei, pe Duma Key. John Eastlake. Ţi-e 
cunoscut numele? 

— Sigur că da. Am făcut cunoştinţă cu fiica lui. Prietenul 
meu, Wireman, o îngrijeşte. 

Mary îşi aprinse o altă ţigară. 

— Ei, bine, Dave şi John erau amândoi putred de bogaţi - 
Dave cu terenurile şi speculaţiile lui imobiliare, John cu 
fabricile - dar Davis era un păun şi Eastlake era mai mult o 


găină de rând. Mai bine pentru el, fiindcă ştii ce se întâmplă 
cu păunii, nu? 

— Li se taie penele din coadă? 

Ea trase din ţigară, apoi arătă spre mine cu degetele între 
care o ţinea în timp ce scotea fum pe nas. 

— Răspuns corect, domnule. În 1925, criza imobiliară a 
lovit Florida cum ar lovi o cărămidă o bulă de săpun. Dave 
Davis investise cam tot ce avea în ceea ce vezi acolo afară. 

Flutură mâna spre labirintul de străzi şi clădiri roz. 

— În 1926, Davis trebuia să recupereze patru milioane de 
dolari din diverse afaceri de succes şi s-a ales cam cu treizeci 
de mii. 

Trecuse o vreme de când nu mai călărisem pe gâtul tigrului 
- aşa spunea tata când te întinzi mai mult decât te ţine 
plapuma, până într-acolo încât să-ncepi să jonglezi cu 
creditorii şi să dai dovadă de creativitate în acte - şi niciodată 
nu călărisem foarte mult, nici chiar în disperatele zile de 
început ale Companiei Freemantle. Îl compătimeam pe Dave 
Davis, cu toate că era mort de mult. 

— Cât din propriile sale datorii a reuşit să acopere? A reuşit 
ceva? 

— A reuşit la început. Aceia erau ani de avânt economic în 
alte părți ale țării. 

— Ştii multe despre asta. 

— Arta de pe Coasta însorită e pasiunea mea, Edgar. Istoria 
Coastei însorite e hobby-ul meu. 

— Înţeleg. Deci, Davis a supraviețuit crizei imobiliare. 

— Pentru puţin timp. Îmi imaginez că şi-a vândut acţiunile 
pe piața neagră ca să-şi acopere prima rundă de pierderi. Şi l- 
au ajutat prietenii. 

— Eastlake? 

— John Eastlake era un înger important, şi asta pe lângă 
băutura de contrabandă pe care se presupune că o dosea pe 
Key din când în când. 

— A făcut el aşa ceva? am întrebat. 


— Se presupune, am spus. Acelea erau alte vremuri şi o altă 
Florida. Dacă locuieşti aici o vreme, auzi tot soiul de poveşti 
colorate despre comerțul cu alcool în perioada Prohibiţiei. Cu 
sau fără alcool, Davis ar fi fost falit cu acte în regulă de Pastele 
din '26 dacă nu era John Eastlake. John nu era un playboy, 
nu frecventa cluburile de noapte şi bordelurile cum făceau 
Davis şi câțiva dintre ceilalți prieteni ai lui Davis, însă era 
văduv din 1923, şi bănuiala mea e că bătrânul Dave i-a mai 
făcut lipeala cu câte o puicuţă din când în când, atunci când 
amicul lui se simțea singur. Dar în vara lui '26, datoriile lui 
Dave erau pur şi simplu prea mari. Nici chiar vechii lui amici 
nu-l puteau salva. 

— Drept pentru care a dispărut într-o noapte întunecată. 

— A dispărut, dar nu la adăpostul lunii. Nu ăsta era stilul 
lui Davis. În octombrie 1926, la mai puţin de o lună după ce 
uraganul Esther i-a făcut praf şi pulbere munca de o viață, a 
luat vaporul spre Europa cu o gardă de corp şi noua lui 
puicuță, care se întâmpla să fie o frumuseţe din filmele lui 
Mack Sennetti1%. Puicuţa şi garda de corp au ajuns la Gay 
Paree, însă nu şi Dave Davis. El a dispărut pe mare, a 
dispărut fără urmă. 

— Povestea asta e adevărată? 

Ea ridică mâna dreaptă într-un salut de cercetaş - imaginea 
era puţin ştirbită de ţigara ce-i fumega între degete. 

— Mai adevărată nu se poate. În noiembrie '26, s-a ţinut o 
slujbă comemorativă chiar acolo. Arătă spre locul unde golful 
scânteia între două clădiri roz, lucioase, în stil art deco. Au 
participat cel puţin patru sute de oameni, dintre care, am 
înțeles, majoritatea erau femei cu o slăbiciune pentru penele 
de struț. Unul dintre vorbitori a fost John Eastlake. A aruncat 
o ghirlandă de flori tropicale în apă. 

Ea suspină, şi eu i-am simţit adierea respirației. Nu mă 
îndoiam că femeia era rezistentă la băutură; la fel, nu mă 
îndoiam nici că o aştepta o după-amiază de amețeli bahice, 
dacă nu chiar de beție. 


— Eastlake a fost fără-ndoială întristat de moartea 
prietenului său, spuse ea, dar pun pariu că se felicita că i-a 
supraviețuit lui Esther. Pun pariu că toţi o făceau. Habar nu 
avea că, peste nici şase luni, va arunca alte ghirlande în apă. 

Nu doar o singură fiică dispărută, ci două. Trei, cred, dacă o 
pui la socoteală pe cea mare. Care a fugit în Atlanta. Cu un 
maistru de la una dintre fabricile lui tati, dacă mă ajută 
memoria. Deşi asta nu se compară nici de departe cu 
pierderea gemenelor în apele golfului. Doamne, aia trebuie să 
fi fost greu de îndurat. 

— AU DISPĂRUT, am spus, amintindu-mi titlul pe care îl 
citase Wireman. Ea îmi aruncă o privire tăioasă. 

— Deci te-ai documentat şi singur. 

— Nu eu, ci Wireman. Era curios cu privire la femeia pentru 
care lucra. 

Nu cred că ştie de legătura cu Dave Davis acesta. 

Ea căzu pe gânduri. 

— Mă întreb cât şi aminteşte Elizabeth. 

— În zilele astea nu-şi mai aminteşte nici numele ei, am zis. 

Mary îmi mai adresă o privire, apoi se întoarse de la geam, 
luă scrumiera şi stinse ţigara. 

— Alzheimer? Am auzit zvonuri. 

— Da. 

— Îmi pare tare rău să aud asta. De la ea am aflat detaliile 
mai picante ale poveştii lui Dave Davis, să ştii. În zilele mai 
bune. Ne întâlneam des. Şi le-am luat interviu aproape 
tuturor artiştilor care au stat la Salmon Point. Doar că tu îi 
spui altfel, aşa-i? 

— Marele Roz. Ea surâse. 

— Ştiam că e un nume simpatic. 

— Câţi artişti au stat acolo? 

— Mulţi. Veneau să ţină prelegeri în Sarasota sau Venice, şi 
poate să picteze un timp - deşi cei care au stat la Salmon Point 
nu prea produceau mare lucru. Pentru majoritatea oaspeților 
lui Elizabeth, perioada petrecută pe Duma Key reprezenta 
puțin mai mult decât o vacanţă gratuită. 


— Dădea casa fără bani? 

— O, da, zise ea, zâmbind cam ironic. Consiliul Artistic 
Sarasota plătea onorariile pentru prelegeri şi Elizabeth oferea 
de obicei cazarea - Marele Roz, nee Salmon Point. Dar tu n-ai 
beneficiat de oferta asta, aşa-i? Poate data viitoare. Mai ales că 
tu chiar lucrezi acolo. Îţi pot înşira o jumătate de duzină de 
artişti care au stat în casa ta şi nici n-au umezit vreodată o 
pensulă. 

Se duse cu paşi mari la sofa, ridică paharul şi sorbi din el. 
Nu, luă o duşcă. 

— Elizabeth are o schiță de Dali care a fost executată la 
Marele Roz, am spus. Am văzut-o cu ochii mei. 

Ochii lui Mary scăpărară. 

— O, da, aşa-i. Dali. Lui Dali i-a plăcut la nebunie acolo, 
dar nici el nu a stat mult... deşi, înainte de a pleca, 
pezevenghiul m-a ciupit de fund. Ştii ce mi-a spus Elizabeth 
după plecarea lui? 

Am clătinat din cap. Sigur că nu ştiam, dar voiam să aud. 

— Că a zis că atmosfera e „prea încărcată“. Îţi sună 
cunoscut, Edgar? 

Am zâmbit. 

— De ce crezi că Elizabeth a transformat Marele Roz într-un 
refugiu al artiştilor? A fost întotdeauna o ocrotitoare a artelor? 

Ea păru surprinsă. 

— Prietenul tău nu ţi-a spus? Poate că nu ştie. Potrivit 
legendei locului, 

Elizabeth a fost ea însăşi o artistă de o oarecare valoare. 

— Cum adică, potrivit legendei locului? 

— Circulă o poveste - din câte ştiu eu, e un mit şi nimic 
altceva - cum că ar fi fost un copil-geniu. Că desena 
excepțional încă din fragedă pruncie, şi că apoi s-a oprit brusc. 

— Ai întrebat-o vreodată? 

— Sigur, prostuţule. Cu asta mă ocup. 

Se clătina puţin pe picioare acum, cu ochii de Sophia Loren 
vizibil injectați. 

— ŞI ce a spus? 


— Că povestea nu are fundament. A zis: „Cei care pot fac. 
Iar cei care nu pot îi susțin pe cei care pot. Ca noi, Mary.“ 

— Îmi sună bine, am zis. 

— Da, şi mie mi-a sunat bine, replică Mary, sorbind încă o 
dată din paharul Waterford. Singura problemă era că n-o 
credeam. 

— De ce? 

— Nu ştiu, pur şi simplu n-o credeam. Aveam o veche 
prietenă pe nume Aggie Winterborn, care obişnuia să semneze 
rubrica de sfaturi pentru cei trădați în dragoste în Tampa 
Tribune, şi s-a întâmplat să-i spun o dată povestea asta. 
Lucrurile se petreceau cam pe când Dali făcea onoare Coastei 
Însorite cu prezenţa sa, poate în 1980. Eram într-un bar, 
undeva - în zilele acelea, eram întotdeauna într-un bar, 
undeva - şi discuţia se întorsese la modul în care se clădesc 
legendele. Am amintit, ca exemplu, povestea conform căreia se 
spune că Elizabeth ar fi fost un Rembrandt copil, şi Aggie - 
plecată de mult dintre noi, Dumnezeu s-o odihnească - a spus 
că nu crede că asta e o legendă, crede că e adevăr, sau o 
versiune a lui. A spus că a văzut un articol de ziar despre 
asta. 

— Ai verificat vreodată? am întrebat. 

— Sigur. Nu scriu tot ce ştiu - îmi făcu cu ochiul - dar îmi 
place să ştiu totul. 

— Ce ai aflat? 

— Nimic. Nici în Tribune, nici în ziarele din Sarasota sau 
Venice. Deci poate că era doar o poveste. La naiba, poate că şi 
toate chestiile alea despre cum tatăl ei dosea whisky pentru 
Dave Davis pe Duma Key erau tot poveşti. Dar... mi-aş fi pus 
banii la bătaie pentru memoria lui Aggie Winterborn. Şi 
Elizabeth a avut o expresie ciudată pe chip când am întrebat-o 
de asta. 

— Ce fel de expresie? 

— O expresie de „n-o să-ți spun ție“. Dar astea s-au 
petrecut acum mult timp, a curs mult whisky pe sub pod de 


atunci, iar acum n-o mai poți întreba, aşa-i? Nu, dacă-i într-o 
stare atât de proastă cum spui tu. 

— Nu, dar poate îşi va reveni. Wireman spune că s-a mai 
întâmplat asta. 

— Să sperăm, zise Mary. Femeia e o raritate, să ştii. Florida 
e doldora de oameni bătrâni - doar nu i se spune degeaba 
Anticamera lui Dumnezeu - dar foarte puţini dintre ei au 
crescut aici. Coasta însorită pe care şi-o aminteşte Elizabeth - 
şi-o amintea - este într-adevăr o altă Florida. Nu nemărginirea 
forfotitoare de acum, cu stadioane cu cupole şi autostrăzi care 
duc pretutindeni, şi nici cea în care am crescut eu. A meaa 
fost Florida lui John D. MacDonald, pe când locuitorii din 
Sarasota încă îşi cunoşteau vecinii şi Tamiami Trail era un 
reper. Pe atunci, oamenii încă se întorceau acasă de la biserică 
şi găseau aligatori în piscină şi lincşi scormonind în gunoi. 

Mary era de fapt foarte beată, mi-am dat seama... dar asta 
nu făcea să fie neinteresantă. 

— Florida în care Elizabeth şi surorile ei au crescut a fost 
ceva care a existat după ce au plecat indienii, dar înainte ca 
bătrânul domn Faţă-Palidă să-şi conşo... consolideze pe deplin 
stăpânirea. Micuța ta insulă ţi s-ar fi părut foarte diferită. Am 
văzut-o în poze. Era plină de palmieri acoperiți de ferigi 
strangulatoare şi arbori de fistic sălbatic şi pini tropicali; era 
plină de goruni tropicali şi manglieri în puţinele locuri cu 
teren umed. Erau fasole Cherokee şi cârmâz la nivelul solului, 
dar nici urmă de jungla aia care creşte acum acolo. Plajele 
sunt singurele rămase neschimbate, şi iarba de pampas, 
desigur... ca tivul unei rochițe. Podul mobil era acolo la 
capătul nordic, însă nu exista decât o singură casă. 

— Ce a provocat apariţia vegetației ăsteia? am întrebat. Ai 
idee? Adică, trei sferturi din insulă e îngropată sub ea. 

Poate că nu m-a auzit. 

— Doar o singură casă, repetă ea. Stând acolo sus, pe 
ridicătura aceea mică de teren către capătul sudic, şi 
semănând cu ceva ce ai putea vedea în Turneul Caselor 
Elegante din Charleston sau Mobile. Pilaştri şi alee din piatră 


sfărâmată. Spre vest - o privelişte minunată asupra golfului; 
spre est - o privelişte minunată asupra coastei Floridei. Nu că 
ai fi avut mare lucru de văzut; doar Venice. Satul Venice. Un 
să'uc somnolent. 

Auzi cum rostise cuvântul şi se reculese. 

— lartă-mă, Edgar. Nu fac asta zilnic. Sincer, ar trebui să 
iei... tulburarea mea... ca pe un compliment. 

— Asta şi fac. 

— Acum douăzeci de ani aş fi încercat să te trag în pat în 
loc de a mă îmbăta ca o proastă. Poate chiar acum zece. Aşa 
stând lucrurile, pot doar să sper că nu te-am speriat definitiv. 

— N-ai un aşa noroc. 

Ea râse, un hohot deopotrivă sterp şi voios. 

— Atunci, sper să revii curând. Ştiu să pregătesc nişte bame 
roşii date naibii... 

Mă cuprinse cu brațul şi mă conduse către uşă. Trupul ei 
era subțire şi încins şi tare ca piatra sub haine. Pasul ei era 
doar puţin nesigur. 

— Acum cred că e timpul ca tu să pleci, iar eu să-mi fac 
siesta de după-amiază. 

Regret să spun că-i simt nevoia. 

Am păşit în hol, apoi m-am întors. 

— Mary, ai auzit-o vreodată pe Elizabeth vorbind despre 
moartea surorilor ei gemene? Ea trebuie să fi avut patru sau 
cinci ani. Suficient de mare ca să-şi amintească un lucru atât 
de traumatizant. 

— Niciodată, spuse Mary. Nici măcar o dată. 


II 


În faţa uşilor care se deschideau în hol erau aliniate cam o 
duzină de scaune, într-o subțire, dar confortabilă dungă de 
umbră, la două şi un sfert după-amiază. Şase bătrâni şedeau 
acolo, urmărind traficul de pe Adalia Street. Acolo era şi Jack, 
dar el nu urmărea traficul şi nici nu admira doamnele care se 


plimbau pe stradă. Stătea sprijinit de stucatura roz a clădirii 
şi citea Ştiinţa mortuară pentru tonți. Îşi însemnă locul în carte 
şi se ridică în picioare îndată ce mă văzu. 

— Minunată alegere pentru statul ăsta, am observat, 
înclinând din cap spre cartea pe a cărei copertă se vedea un 
tont cu ochi căscați, emblema seriei. 

— Trebuie să-mi aleg o carieră cândva, zise el, iar după cum 
te mişti în ultima vreme, nu cred că slujba asta o să mai 
dureze mult. 

— Nu mă grăbi, l-am avertizat, pipăind în buzunar ca să 
mă asigur că am sticluța cu aspirină. O aveam. 

— La drept vorbind, zise Jack, exact asta am să fac. 

— Trebuie să ajungi undeva? am întrebat, şontâcăind pe 
trotuarul de ciment alături de el în bătaia soarelui. Căldura 
era zăpuşitoare. Există primăvară pe costa de vest a Floridei, 
dar nu stă decât pentru o ceaşcă de cafea înainte să pornească 
spre nord, unde are mai mult de lucru. 

— Nu, dar tu ai o întâlnire la ora patru cu doctorul Hadlock 
în Sarasota. Cred că reuşim să ajungem la fix, dacă traficul e 
bun cu noi. 

L-am oprit, punându-i mâna pe umăr. 

— Doctorul lui Elizabeth? Despre ce vorbeşti? 

— Pentru o consultație. Circulă vorba în sat că ai amânat 
momentul, şefu'. 

— Wireman a făcut asta, am murmurat şi mi-am trecut 
mâna prin păr. Wireman, duşmanul doctorilor. N-o să i-o iert 
niciodată. Îmi eşti martor, Jack, niciodată n-o să-i... 

— Nu, m-a avertizat c-o să spui asta, rosti Jack. Mă trase 
pentru a mă pune iar în mişcare. Haide, haide, n-o să evităm 
ora de vârf dacă nu plimbăm imediat ursul. 

— Cine? Dacă nu Wireman a făcut programarea, atunci 
cine? 

— Celălalt prieten al tău. Tipu' mare şi negru. Mamă, ce-mi 
place de el, e absolut bengos. 

Ajunseserăm la Malibu şi Jack deschise portiera 
pasagerului pentru mine, dar un moment am rămas pur şi 


simplu locului privindu-l ca trăsnit. 

— Kamen? 

— Da. El şi doctorul Hadlock au discutat la recepţia de 
după prelegere, şi doctorul Kamen a amintit întâmplător că 
este îngrijorat că încă nu ţi-ai făcut controlul pe care ai 
promis că-l faci. Doctorul Hadlock s-a oferit să ţi-l facă el. 

— S-a oferit, am repetat. 

Jack aprobă din cap, zâmbind în lumina puternică a 
soarelui de Florida. Imposibil de tânăr, cu un exemplar 
galben-canar al Ştiinţei mortuare pentru tonți la subsuoară. 

— Hadlock i-a spus doctorului Kamen că nu pot permite să 
se întâmple ceva unui atât de important talent nou-descoperit. 
Şi, ţin să adaug, sunt de acord cu el. 

— Mersi puţin de tot, Jack. El râse. 

— Eşti de pomină, Edgar. 

— Pot presupune că sunt şi eu bengos? 

— Mda, eşti un bengos la puterea a zecea. Urcă, şi hai să 
traversăm podul cât încă mai putem. 

Din întâmplare, am ajuns la biroul de pe Beneva Road al 
doctorului Hadlock exact la ţanc. Teorema Sălii de Aşteptare a 
lui Freemantle afirmă că trebuie să adaugi treizeci de minute 
la timpul rezervat pentru o programare ca să ajungi la 
momentul potrivit, dar în cazul de față am fost plăcut 
surprins. Recepţionera îmi strigă numele doar la şi zece şi mă 
introduse într-o veselă sală de consultaţii, unde un afiş din 
stânga mea înfățişa o inimă înecată în grăsime şi altul din 
dreapta arăta un plămân carbonizat, parcă. Tabelul pentru 
control oftalmologie din față a fost o uşurare, chiar dacă 
dincolo de al şaselea rând nu mai desluşeam nimic. 

Veni o asistentă, îmi vâri un termometru sub limbă, îmi luă 
pulsul, îmi înfăşură pe braț o manşetă de măsurare a 
tensiunii arteriale, o umflă şi studie valorile. Când am 
întrebat-o cum stau la capitolul ăsta, ea zâmbi oficial şi 
spuse: 

— Ai trecut testul. 


Apoi îmi luă sânge. După aceea m-am retras la toaletă cu 
un păhărel de plastic, trimițându-i lui Kamen gânduri negre 
în timp ce-mi desfăceam fermoarul. Un om cu un singur braț 
poate da o probă de urină, dar riscul de accidente este mult 
sporit. 

Când m-am întors în sala de consultaţii, asistenta plecase. 
Lăsase un dosar cu numele meu pe el. Lângă dosar era un pix 
roşu. Prin ciotul mâinii îmi trecu un junghi. Fără să mă 
gândesc ce fac, am luat pixul şi l-am vârât în buzunarul 
pantalonilor. În buzunarul cămăşii aveam un Bic albastru. L- 
am scos şi l-am pus acolo unde fusese pixul roşu. 

Şi ce-o să spui când se întoarse asistenta? m-am întrebat. 
Că Zâna Pixurilor a venit şi a hotărât să facă un schimb? 

Înainte să apuc să răspund la întrebare - sau să mă 
gândesc de ce furasem pixul roşu - Gene Hadlock intră şi-mi 
întinse mâna. Mâna sa stângă... care, în cazul meu, era mâna 
cuvenită. Am descoperit că-mi place mai mult de el fără să-l 
aibă pe Principe alături, neurologul cu bărbuţă. Avea în jur de 
şaizeci de ani, era puţin durduliu, cu o mustață albă din 
acelea „periuță“ şi o atitudine profesională plăcută. Mă puse 
să mă dezbrac la chiloţi şi-mi examina destul de mult piciorul 
drept şi coastele. Mă înghionti în mai multe locuri, 
interesându-se cât de mare e durerea pe care o simt. Mă 
întrebă ce analgezice iau şi păru surprins când i-am spus că- 
mi ajunge aspirina. 

— O să-ți examinez ciotul, zise el. Eşti de acord? 

— Da. Numai să nu fii dur. 

— O să fac tot ce pot. 

Am stat cu mâna stângă pe coapsa stângă goală, uitându- 
mă la tabelul oftalmologie în timp ce el mă prinse de umăr cu 
o mână şi cu cealaltă, făcută căuş, mă apucă de ciot. Al 
şaptelea rând pe tabel părea a fi AGODSED. Un zeu a zis ce? 
m-am întrebat.i11: 

De undeva, de foarte departe, am simţit o vagă apăsare. 

— Doare? 

— Nu. 


— Bine. Nu, nu te uita în jos, continuă să te uiţi înainte. 
Îmi simți mâna? 

— Înî. Vag. Presiune. Dar niciun junghi. De ce să simt asta? 
Braţul inexistent dorise pixul şi pixul era acum în buzunar, 
aşa că brațul adormise la loc. 

— Dar acum, Edgar”? Pot să-ţi spun Edgar? 

— Poţi să-mi spui oricum. La fel. Presiune. Vag. 

— Acum te poți uita. M-am uitat. O mână a lui era încă pe 
umărul meu, dar pe cealaltă o ţinea pe lângă corp. Nici măcar 
aproape de ciotul meu. 

— Hopa! 

— Nici pe departe, senzațiile-fantomă resimţite la nivelul 
unui membru amputat sunt normale. Mă surprinde doar 
rapiditatea vindecării. Şi lipsa durerii. 

Am strâns destul de tare. Ăsta e semn bun. 

Apucă iar ciotul în căuşul palmei şi împinse în sus. 

— Te doare dacă fac aşa? 

Mă durea - un junghi surd, jos, vag încins. 

— Puțin, am spus. 

— Dacă nu te-ar durea, mi-aş face griji. Îmi dădu drumul. 
Uită-te iarăşi la tabelul acela, bine? 

Am făcut cum mi-a cerut şi am concluzionat că acel 
esențial al şaptelea rând era AGOCSEO. Ceea ce era mult mai 
logic pentru că nu avea nici-o logică. 

— Cu câte degete te ating, Edgar? 

— Nu ştiu. 

Nici nu mi se părea că mă atinge. 

— Acum? 

— Nu ştiu. 

— Şi acum. 

— Trei. 

Mă atingea aproape de claviculă. Şi am avut o idee - 
nebunească, dar foarte pregnantă - că i-aş fi putut simți 
degetele oriunde pe ciot dacă m-aş fi aflat într-o transă din 
aceea creativă. De fapt, i-aş fi putut simți degetele în aerul de 
sub ciot. Şi cred că şi el m-ar fi putut simți pe mine... lucru 


care fără-ndoială l-ar fi făcut pe bunul doctor să iasă valvârtej, 
strigând, din încăpere. 

Îşi continuă analiza - mai întâi la picior, apoi la cap. Îmi 
ascultă bătăile inimii, mi se uită în ochi şi mai făcu o droaie de 
alte chestii  doctoriceşti. Când epuiza majoritatea 
posibilităților, îmi spuse să mă îmbrac şi să ne întâlnim la 
capătul holului. 

Acolo se dovedi că exista un birouaş plăcut aglomerat. 
Hadlock şedea în spatele mesei de lucru, aplecat pe spate în 
scaun. Pe un perete erau fotografii. Unele, am presupus, erau 
cu familia doctorului, dar mai erau şi instantanee cu el dând 
mâna cu George Bush întâiul şi cu Maury Povich 
(intelectualiceşte egali, după mine) şi unul cu el alături de o 
uimitor de viguroasă şi de frumoasă Elizabeth Eastlake. 
Ţineau în mână rachete de tenis, şi am recunoscut terenul 
imediat. Era cel de la EI Palacio. 

— Îmi imaginez că vrei să te întorci pe Duma şi să-i dai 
şoldului ăluia o scurtă pauză, nu? întrebă Hadlock. Probabil 
că te doare la momentul ăsta din zi şi pun pariu că face ca 
toate cele trei vrăjitoare din Macbeth când vremea e umedă. 
Dacă vrei o rețetă pentru Percocet sau Vicodin... 

— Nu, mi-e bine cu aspirina, am spus. 

Muncisem din greu să scap de medicamentele puternice şi 
nu aveam de gând să mă reapuc acum de ele, oricât de mare 
ar fi fost durerea. 

— Recuperarea ta e remarcabilă, opina Hadlock. Nu cred că 
e nevoie să-ți spun eu ce mare noroc ai că nu ai rămas într-un 
scaun cu rotile pentru tot restul vieții, cel mai probabil 
manevrându-l suflând într-un pai. 

— Sunt norocos că sunt în viață, am spus. Să presupun că 
n-ai găsit nimic defect? 

— Exceptând analiza de urină şi sânge, care nu e gata încă, 
aş spune că eşti într-o formă bună. Aş cere bucuros radiografii 
ale leziunilor la coaste şi la cap, dacă ai manifesta simptome 
îngrijorătoare, dar... 

— Nu manifest. 


Manifestasem simptome, şi acestea mă îngrijoraseră, dar nu 
credeam că radiografiile ar putea depista cauza. Sau cauzele. 
EI încuviință din cap. 

— Motivul pentru care ţi-am examinat ciotul cu atâta 
atenție este că nu porți proteză. Mă gândeam că vei avea o 
sensibilitate sporită. Sau semne ale unei infecții. Dar totul 
pare în bună regulă. 

— Presupun că pur şi simplu nu sunt pregătit. 

— Asta nu e o problemă. Nici pe departe. Având în vedere 
munca pe care o depui, aş spune că aici se aplică zicala „Nu te 
lega la cap dacă nu te doare.“ Tablourile tale... remarcabile. 
Abia aştept să le văd expuse la Scoto. O aduc şi pe soția mea. 
E foarte emoţționată. 

— Minunat, am spus. Mulţumesc. 

Asta suna plat, cel puţin pentru urechile mele, dar încă nu 
aflasem cum să răspund la asemenea complimente. 

— Faptul că ai ajuns chiriaş plătitor la Salmon Point e trist 
şi ironic, zise Hadlock. Ani în şir - poate ştii asta - Elizabeth a 
ținut casa aceea ca pe un refugiu al artiştilor. Apoi s-a 
îmbolnăvit şi a dat să fie listată ca oricare altă proprietate de 
închiriat, deşi a insistat ca oricine ar fi cel care o va lua să 
aibă obligaţia de a o închiria pe o perioadă de trei luni sau mai 
mult de atât. Nu voia ca mai ştiu eu ce turişti de primăvară 
să-şi facă de cap acolo. Nu în locul unde Salvador Dali şi 
James Bama şi-au odihnit odinioară ilustrele capete. 

— Nu pot spune că o învinuiesc. E un loc special. 

— Da, dar puţini dintre faimoşii artişti care au stat acolo au 
făcut ceva special. Apoi al doilea chiriaş „de rând“ care vine - 
un constructor din Minneapolis în convalescență după un 
accident... ei, bine. Elizabeth trebuie că este foarte satisfăcută. 

— În lumea constructorilor, noi spunem în cazuri de felul 
ăsta că te întreci cu lauda, domnule Hadlock. 

— Gene, se recomandă el. lar participanţii la prelegerea ta 
n-au gândit asta. Ai fost extraordinar. Îmi doresc doar ca şi 
Elizabeth să fi fost de față. Ce s-ar mai fi umflat în pene. 

— Poate c-o să ajungă la vernisaj. 


Foarte încet, Gene Hadlock clătină din cap. 

— Mă îndoiesc de asta. S-a luptat cu Alzheimer-ul cu toată 
ființa ei, dar vine un timp când boala pur şi simplu învinge. 
Nu pentru că pacientul ar fi slab, ci pentru că este o afecțiune 
serioasă, ca scleroza multiplă. Sau cancerul. Odată ce 
simptomele încep să se manifeste, de obicei ca pierdere a 
memoriei pe termen scurt, ceasul începe numărătoarea 
inversă. Cred că lui Elizabeth îi va suna în curând ceasul, şi- 
mi pare foarte rău. Mie mi-e clar şi cred că le-a fost clar 
tuturor celor de la prelegerea ta că tam-tamul ăsta te 
stinghereşte... 

— Asta e puţin spus. 

— .„..dar dacă ea ar fi fost acolo, s-ar fi bucurat ea în locul 
tău. O ştiu aproape de o viață şi-ţi pot spune că ar fi 
supervizat totul, inclusiv expunerea tuturor tablourilor în 
galerie. 

— Mi-ar fi plăcut să o cunosc atunci, am mărturisit. 

— Era deosebită. Când avea patruzeci şi cinci de ani, iar eu 
douăzeci, am câştigat turneul de tenis la dublu la The Colony 
pe Longboat Key. Eu mă întorsesem acasă de la colegiu pe 
timpul vacanței inter-semestriale. Încă mai am cupa. Îmi 
imaginez că şi ea o mai are pe a ei, undeva. 

Asta mă duse cu gândul la ceva - O să-l găseşti, sunt sigură 
- dar înainte să pot da de urma amintirii, îmi trecu altceva 
prin gând. Ceva de dată mult mai recentă. 

— Doctore Hadlock... Gene... Elizabeth a pictat vreodată? 
Sau a desenat? 

— Elizabeth? Niciodată. Şi zâmbi. 

— Eşti sigur de asta. 

— Ba bine că nu. Am întrebat-o o dată, şi-mi amintesc 
momentul foarte bine. A fost atunci când Norman Rockwell 
venise în oraş să ţină o prelegere. 

Şi n-a stat în casa ta; a stat la Ritz. Norman Rockwell, cu 
pipă şi tot tacâmul! 

Gene Hadlock clătină din cap, zâmbind mai larg acum. 


— Dumnezeule mare, ce controversă a mai fost şi aia, ce 
vâlvă când Consiliul Artistic a anunțat că vine domnul 
Saturday Evening Post. A fost ideea lui Elizabeth şi i-a plăcut 
agitația pe care a stârnit-o, spunea că ar fi putut umple 
stadionul Ben Hill Griffin... Văzu nedumerirea din ochii mei. 
Universitatea din Florida. „Mlaştina din care doar Aligatorii ies 
cu viață“? 

— Dacă vorbeşti despre fotbal, interesul meu începe cu 
Vikings şi se sfârşeşte cu Packers. 

— Ideea e că am întrebat-o de abilităţile ei artistice în 
timpul tărăboiului cu Rockwell - şi omul chiar a vândut toate 
biletele; şi nu s-a ţinut la Geldbart, ci la City Center. Elizabeth 
a râs şi a spus că-i vine greu să deseneze chiar şi omuleţi din 
linii. La drept vorbind, ea a folosit o metaforă sportivă, motiv 
pentru care probabil că am şi amintit de Aligatori. A spus că 
este ca unul dintre absolvenții ăia bogaţi de colegiu, numai că 
pe ea o interesează arta în loc de fotbal. A spus: „Dacă nu poți 
fi atlet, scumpule, fii un susținător al atletismului. lar dacă 
nu poţi fi artist, dă-le de mâncare, ai grijă de ei şi asigură-te 
că au unde să se adăpostească de ploaie.“ Dar să aibă ea 
însăşi talent artistic? Absolut deloc. 

M-am gândit să-i spun de Aggie Winterborn, prietena lui 
Mary lre. Apoi am atins pixul roşu din buzunar şi am hotărât 
să n-o fac. Am hotărât că ceea ce vreau să fac este să mă 
întorc pe Duma Key şi să pictez. Fata şi corabia nr. 8 era cea 
mai ambițioasă pânză din serie, dar şi cea mai mare şi mai 
complexă, şi era aproape gata. 

M-am ridicat şi i-am întins mâna. 

— Mulţumesc pentru tot. 

— Pentru puţin. lar dacă te răzgândeşti şi vrei ceva mai 
puternic împotriva durerii... 


IV 


Podul mobil care făcea legătura cu Key era ridicat pentru a 
permite jucăriei unui bogătaş să străbată agale trecătoarea 
către golf. Jack şedea la volanul maşinii, admirând fata în 
bikini verzi care se bronza pe puntea din față. La radio era The 
Bone. O reclamă la o reprezentanță de motociclete se sfârşi 
(The Bone difuza multe reclame la magazine de motociclete şi 
diferite servicii ipotecare) şi The Who începu să cânte „Magic 
Bus“. Ciotul începu să mă mănânce, apoi să mă furnice. lar 
furnicătura aceea se împrăştie încet în jos, somnolentă, dar 
profundă. Foarte profundă. Am ridicat volumul puţin, apoi am 
dus mâna în buzunar şi am scos pixul furat. Nu era albastru; 
nu era negru; era roşu. L-am admirat un moment în bătaia 
soarelui târziu. Apoi am deschis torpedoul şi am scotocit prin 
el. 

— Pot să te ajut, şefu'? 

— Nu. N-o slăbi din ochi pe dulceața aia. Reuşesc eu. 

Am scos un cupon de reducere pentru un burger Checkers 
NASCAR - Tre' să mănânci!, proclama acesta. L-am întors pe 
verso. Acolo, hârtia era albă. Am desenat repede şi fără să 
gândesc. Am terminat înainte să se sfârşească melodia. Sub 
micuța mea imagine am scris cinci litere. Desenul era 
asemănător cu mâzgălelile pe care le făceam în cealaltă viață 
a mea în timp ce pălăvrăgeam (de obicei cu un tolomac) la 
telefon. Literele formau cuvântul PERSE, numele corăbiei mele 
misterioase. Numai că nu credeam că aşa se pronunța. Aş fi 
putut să adaug un accent deasupra lui E, dar asta l-ar fi 
transformat în ceva care se pronunţa Persai, şi nu mi se părea 
că aşa era bine. 

— Ce-i aia? întrebă Jack, uitându-se într-o parte, apoi îşi 
răspunse singur: Un coşuleț roşu de picnic. Frumos. Dar ce-i o 
Purse? 

— Se pronunţă persie. 

— Te cred pe cuvânt. 

Bariera din partea noastră a podului mobil se ridică şi Jack 
conduse maşina pe Duma Key. 


M-am uitat la coşuleţul roşu de picnic pe care îl desenasem 
- doar că bănuiam că unul de genul acesta, cu pereţi de 
răchită, se numea coşniță - şi m-am întrebat de ce mi se părea 
atât de familiar. Apoi mi-am dat seama că nu era întru totul 
aşa. Familiare îmi erau cuvintele. Caută coşulețul de picnic al 
lui Nan Nu-ştiu-cum, spusese Elizabeth în seara în care l-am 
adus pe Wireman de la Sarasota Memorial. Ultima seară în 
care o văzusem compos mentis, îmi dădeam seama acum. E în 
pod. E roşu. Şi: O să-l găseşti, sunt sigură. Şi: Toate sunt în el. 
Numai că atunci când o întrebasem despre ce vorbeşte, nu-mi 
putuse spune. Alunecase în inconştiență. E în pod. E roşu. 

— Sigur că este, am spus. Totul este aşa. 

— Ce, Edgar? 

— Nimic, am rostit, uitându-mă la pixul furat. Gândeam 
doar cu voce tare. 


V 


Fata şi corabia nr. 8 - ultimul tablou din serie, eram 
aproape sigur - de fapt era terminat, dar am rămas apreciativ 
cu privirea la el în ultima lumină a zilei, fără cămaşă pe mine 
şi cu The Bone cântând zgomotos „Copperhead Road“. 
Lucrasem la el mai mult decât la celelalte - ajunsesem să 
înţeleg că, în multe feluri, le însuma cumva pe celelalte - şi era 
neliniştitor. Din cauza aceasta îl acopeream cu o bucată de 
pânză la capătul fiecărei şedinţe. Acum, privindu-l cu ceea ce 
speram că este un ochi străin, mi-am dat seama că 
„neliniştitor“ probabil că nu e cuvântul potrivit; lucrarea aia 
era al naibii de înfiorătoare. Privind-o parcă aş fi privit o minte 
care gândeşte prin derivație. 

Şi poate că niciodată nu avea să fie complet terminat. În 
mod sigur mai era încă loc pentru un coşuleț roşu de picnic. Îl 
puteam agăța pe bompresul lui Perse. La naiba, de ce nu? 
Blestemăţia aia era şi aşa ticsită de figuri şi detalii, 
întotdeauna mai este loc pentru încă un amănunt. 


Tocmai întindeam spre el o pensulă plină de ceea ce ar fi 
putut fi sânge, când sună telefonul. Am fost cât pe ce să-l las 
să sune - cu siguranţă aş fi făcut asta, dacă m-aş fi aflat într- 
o transă creativă - dar nu l-am lăsat. Coşuleţul de picnic 
trebuia să fie doar un punct de grație, şi deja adăugasem 
altele. Am pus pensula înapoi şi am ridicat receptorul. Era 
Wireman şi părea surescitat. 

— A avut o perioadă de luciditate la sfârşitul după-amiezii 
ăsteia, Edgar! Poate că nu înseamnă nimic - încerc să nu mă 
las purtat de speranțe - dar am mai văzut aşa ceva. Mai întâi 
un interval de luciditate, apoi altul, apoi altul, apoi încep să se 
unească şi ea îşi revine în simțiri, cel puţin o vreme. 

— Ştie cine este? Unde se află? 

— Acum nu, dar o jumătate de oră sau pe acolo, începând 
cam de pe la cinci treizeci, ştia toate astea şi ştia şi cine sunt 
eu. Ascută aici, muchacho - şi-a aprins singură ţigara, fir-ar 
să fie! 

— O să am grijă să-i comunic asta chirurgului-şef, am 
spus, dar eram căzut pe gânduri. Cinci treizeci. Cam pe când 
eu şi Jack aşteptam să coboare podul mobil. Cam pe când 
simțisem imboldul de a desena. 

— A mai vrut ceva în afară de ţigară? 

— A cerut de mâncare. Dar înainte de asta, a cerut să 
meargă la Satul de Porţelan. Îşi voia porţelanurile, Edgar! Ştii 
cât a trecut de când n-a mai vrut asta? 

Chiar ştiam. Şi-mi făcea plăcere să-l aud surescitat datorită 
ei. 

— A început însă să i se tulbure mintea când am ajuns cu 
ea acolo. S-a uitat în jur şi m-a întrebat unde este Percy. A 
spus că-l vrea pe Percy, că Percy trebuie să intre în cutia de 
biscuiţi. 

M-am uitat la tabloul meu. La corabia mea. Acum era a 
mea, sigur că da. Perse al meu. Mi-am lins buzele, care mi se 
părură pe dată uscate ca iasca. Aşa cum mi se păruseră 
întotdeauna după ce m-am trezit de pe urma accidentului. 
Când, uneori, nu-mi puteam aduce aminte cine sunt. Ştiţi ce-i 


straniu? Să-ţi aminteşti de când ai uitat. E ca şi când te-ai 
uita într-un culoar al oglinzilor. 

— Care dintre figurine e Percy? 

— Al naibii să fiu dacă ştiu. Când vrea să arunc cutia de 
biscuiţi în iazul cu peştişori aurii, insistă mereu să pună o 
fetiță de porțelan înăuntru. De obicei, ciobăniță cu fața 
ciobită. 

— A mai spus ceva? 

— A vrut de mâncare, ţi-am zis. Supă de roşii. Şi piersici. 
Deja nu se mai uita la porțelanuri, şi începea să-şi piardă iar 
concentrarea. 

Oare îşi pierdea concentrarea pentru că Percy nu era acolo? 
Sau Perse? Poate... dar dacă avusese vreodată o corabie de 
porțelan, eu n-o văzusem. Mi-am spus - nu pentru prima dată 
- că Perse e un cuvânt ciudat. Nu puteai avea încredere în el. 
Se schimba întruna. 

Wireman spuse: 

— La un moment dat, mi-a zis că masa se scurge. 

— Şi aşa era? 

Urmă o scurtă pauză. Apoi el spuse, nu foarte vesel: 

— Te amuzi acum pe socoteala lui Wireman, mi amigo? 

— Nu, sunt curios. Ce a spus? Exact. 

— Doar asta. „Masa se scurge.“ Dar porțelanurile sunt pe o 
masă-masă, cum ştii bine, nu pe o masă-de-apă. 

— Calmează-te. Nu-ţi pierde gândurile bune. 

— Încerc să n-o fac, dar trebuie să spun că pari puţin dus 
cu pluta, Edster. 

— Nu-mi spune Edster, sună ca un Ford de colecţie. l-ai 
adus supă şi ea era... cum? Din nou cu mințile aiurea? 

— Cam aşa, da. Spărsese de podea două figurine de 
porțelan - un cal şi o călăreaţă de rodeo. 

Suspină. 

— A spus cumva „se scurge“ înainte sau după ce i-ai adus 
mâncare? 

— După, înainte, ce importanţă are? 

— Nu ştiu, am zis. Cum a fost? 


— Înainte. Cred. Da, înainte. După aceea îşi cam pierduse 
tot interesul, inclusiv pentru azvârlirea cutiei de biscuiţi Sweet 
Owen în iaz pentru a inşpea mia oară. Am adus supa în bolul 
ei preferat, dar l-a împins deoparte atât de tare că şi-a vărsat 
ceva din ea pe braț. Nici n-a părut că simte. Edgar, de ce pui 
întrebările astea? Ce ştii? 

Se plimba fără astâmpăr cu telefonul mobil la ureche. Îl 
vedeam făcând asta. 

— Nimic. Bâjbâi în întuneric, pentru numele lui Cristos. 

— Mda? Cu care braț bâjbâi? 

Asta m-a blocat o clipă, dar ajunseserăm prea departe şi ne 
împărtăşiserăm prea multe ca să ne mințim acum, chiar dacă 
adevărul era o nerozie. 

— Cu cel drept. 

— Bine, zise el. Bine, Edgar. Mi-aş dori să ştiu ce se 
întâmplă, atâta tot. Pentru că ceva se întâmplă. 

— Poate că se întâmplă ceva. Cum se simte acum? 

— Doarme. lar eu te ţin la poveşti. Lucrai. 

— Nu, am spus şi am aruncat pensula din mână. Cred că 
ăsta e gata, şi cred că şi eu am terminat pentru o vreme. De 
acuma până la expoziție doar o să mă plimb şi o să adun 
scoici. 

— Nobile aspirații, dar nu cred că eşti în stare. Nu un 
dependent de muncă aşa, ca tine. 

— Cred că te înşeli. 

— Bine, mă înşel. N-ar fi prima dată. Vii în vizită la noi 
mâine? Vreau să văd dacă îşi recapătă iar luciditatea. 

— Sigur că da. Şi poate jucăm puţin tenis. 

— Îmi convine. 

— Wireman, mai e un lucru. Elizabeth a pictat vreodată? 

El râse. 

— Cine ştie? Am întrebat-o o dată şi a spus că nici siluetele 
din linii nu-i ies bine. A spus că interesul ei față de artă nu se 
deosebeşte prea tare de interesul absolvenţilor bogaţi față de 
fotbal şi baschet. Glumea despre asta, spunea... 

— Dacă nu poți fi atlet, fii un susținător al atletismului. 


— Exact. De unde ştii? 

— E o vorbă veche, am spus. Ne vedem mâine. 

Am închis şi am rămas locului, urmărind cum lunga 
lumină a serii dă naştere deasupra golfului unui apus pe care 
nu simțeam nici-o pornire să-l pictez. Erau aceleaşi cuvinte pe 
care ea i le spusese lui Gene Hadlock. Şi nu mă îndoiam că, 
dacă aveam să-i întreb şi pe alţii, aş fi auzit aceeaşi anecdotă o 
dată sau de două ori sau de o duzină de ori: A spus nici 
siluetele din linii nu-mi ies bine, a spus dacă nu poţi fi atlet, fii 
un susținător al atletismului. Şi de ce? Pentru că o femeie 
sinceră stâlceşte uneori adevărul, dar o mincinoasă bună nu 
schimbă niciodată povestea. 

Nu-l întrebasem despre coşulețul roşu de picnic, dar mi-am 
spus că e bine aşa; dacă acesta se afla în podul Palacio-ului, 
tot acolo avea să fie şi a doua zi, şi ziua de după aceea. Mi-am 
spus că este timp. Desigur, asta ne spunem mereu, nu-i aşa? 
Nu ne putem imagina timpul epuizându-se, iar Dumnezeu ne 
pedepseşte pentru ceea ce nu ne putem imagina. 

M-am uitat la Fata şi corabia nr. 8 cu ceva aproape de 
dezgust şi am aruncat husa peste el. N-am adăugat niciodată 
coşnița roşie la bompres; n-am mai pus niciodată pensula pe 
tabloul acela - ultimul descendent nebun al primei mele schițe 
executate în Marele Roz, cea pe care o numisem Prima. Nr. 8 
poate că era cea mai bună lucrare a mea, dar într-un fel 
ciudat, aproape am uitat de ea. Asta până la expoziţie, 
desigur. După aceea mi-a fost imposibil să uit de ea. 


VI 


Coşuleţul de picnic. 

Afurisitul ăla de coşuleţ roşu de picnic plin cu desenele lui. 

Cât mă bântuie asta. 

Chiar şi acum, după patru ani, mă trezesc că joc jocul „şi 
dacă“, întrebându-mă câte s-ar fi schimbat dacă aş fi lăsat 


totul deoparte şi m-aş fi dus în căutarea lui. A fost găsit - de 
Jack Cantori - dar deja era prea târziu. 

Şi poate - nu pot fi sigur - n-ar fi schimbat nimic, pentru că 
o forță anume acționa atât asupra insulei Duma Key, cât şi 
înăuntrul lui Edgar Freemantle. Pot spune că forța aceea m-a 
adus acolo? Nu. Pot spune că n-a făcut-o? Nu, nu pot spune 
nici asta. Dar când martie a făcut loc lui aprilie, începuse să 
capete putere şi-şi întindea tot mai insidios tentaculele. 

Coşuleţul ăla. 

Afurisitul ăla de coşuleț de picnic al lui Elizabeth. 

Era roşu. 


VII 


Speranţa lui Wireman că Elizabeth îşi revenea începea să 
pară nejustificată. Rămase un corp bolborositor în scaunul ei 
cu rotile, foindu-se din când în când atât cât să strige după o 
țigară cu vocea spartă a unui papagal bătrân. El o angaja pe 
Annmarie Whistler de la Bay Area Private Nursing să vină şi 
să-l ajute patru zile pe săptămână. Ajutorul suplimentar 
poate că-l scutea pe Wireman de anumite munci, însă nu-l 
liniştea prea tare; era cu moartea în suflet. 

Dar ăsta era un lucru pe care l-am zărit doar cu colțul 
ochiului pe când aprilie îşi intra în drepturi, însorit şi 
canicular. Deoarece, că tot veni vorba de însorit... aşa eram şi 
eu. 

Odată publicat interviul lui Mary lre, am devenit o 
celebritate locală. De ce nu? Să fii artist era bine, mai ales în 
zona Sarasota. Să fii Artistul Care Construise Bănci şi Apoi a 
întors Spatele lui Mamona era şi mai bine. Să fii Artistul 
Ciung de un Talent Scânteietor era culmea culmilor. Dario şi 
Jimmy programară un număr de interviuri, inclusiv unul 
pentru Canalul 6. Am ieşit din studioul lor din Sarasota cu o 
durere de cap crâncenă şi cu un abțibild pe care scria CANAL 
6 - VREMEA BUNĂ ŢINE CU COASTA ÎNSORITĂ, şi pe care l- 


am lipit pe una dintre caprele de tăiat lemne ale CÂINILOR 
RAI. Nu mă întrebaţi de ce. 

Am preluat de asemenea partea care ţinea de Florida a 
aranjamentelor de călătorie şi ospitalitate. Wireman era prea 
ocupat să încerce s-o facă pe Elizabeth să ingereze şi altceva în 
afară de fum de țigară. M-am trezit că mă consult cu Pam o 
dată la două sau trei zile cu privire la lista invitaţilor din 
Minnesota şi la aranjamentele de călătorie din celelalte părți 
ale țării. Ilse sună de două ori. Mi se părea că se străduieşte să 
pară veselă, dar poate mă înşelam. Încercările mele de a afla 
cum stă cu viața amoroasă au fost cu blândețe, dar şi cu 
fermitate zădărnicite. Melinda sună - să întrebe ce mărime am 
la pălării, ca să vezi. Când am întrebat de ce, n-a vrut să-mi 
spună. Cincisprezece minute după ce a închis, am înţeles: ea 
şi ami-ul ei franțuz chiar îmi cumpărau o afurisită de beretă. 
Am izbucnit în râs. 

Un reporter al AP din Tampa îşi făcu apariţia în Sarasota - 
voia să vină pe Duma, dar mie nu-mi surâdea ideea ca un 
reporter să mi se plimbe cu bocancii prin Marele Roz, să 
asculte ceea ce acum ajunsesem să consider că sunt scoicile 
mele. În schimb, îmi luă interviu la Scoto, în vreme ce un 
fotograf făcea poze cu trei tablouri atent selectate: Trandafirii 
cresc din scoici, Apus cu soforă şi Duma Road. Eu aveam un 
tricou Casey Key Fish House, şi o fotografie cu mine - şapcă de 
baseball purtată de-a-ndoaselea şi o mânecă scurtă goală, cu 
excepția unui ciot întrezărit - circulă la nivel naţional. După 
aceea, telefonul meu începu să sune întruna. Angel Slobotnik 
telefona şi vorbi vreme de douăzeci de minute. La un anumit 
moment, spuse că a ştiut el întotdeauna că am asta în mine. 
„Ce?“, am întrebat. Răspunsul lui a fost „Rahat, şefu,, şi am 
râs ca doi maniaci. Kathi Green sună; auzisem totul despre 
noul ei iubit (nu atât de bun) şi noul ei program de 
autoajutorare (minunat). l-am spus cum Kamen a venit la 
prelegere şi mi-a salvat fundul. Spre sfârşitul acelei discuții 
telefonice, ea plângea şi spunea că n-a avut niciodată un 
pacient atât de dârz, atât de surprinzător. Apoi adăugă că, 


atunci când ne vom întâlni, o să-mi ceară să fac cincizeci de 
genuflexiuni. Asta-mi aduse aminte de vechea Kathi. Pentru a 
pune capac, Todd Jamieson, doctorul care probabil că mă 
scutise de un deceniu sau două de stare vegetativă, îmi trimise 
o sticlă de şampanie şi un bileţel care spunea: Abia aştept să-ți 
văd lucrările. Dacă Wireman ar fi pus pariu cu mine că mă voi 
plictisi şi voi lua din nou pensula în mână până la expoziţie, ar 
fi pierdut. Când nu mă pregăteam pentru marele meu 
moment, mă plimbam, citeam sau dormeam. l-am comunicat 
aceasta într-una dintre rarele după-amiezi când eram 
împreună la capătul pasarelei de la El Palacio, bând ceai verde 
sub umbrela dungată. Asta se întâmpla la mai puţin de o 
săptămână înainte de expoziţie. 

— Mă bucur, spuse el simplu. Aveai nevoie de odihnă. 

— Dar tu, Wireman? Cum te descurci? 

— Nu extraordinar, dar voi supraviețui - Gloria Gaynor, 
1978. Tristeţea e de vină, în principal. Suspină. O s-o pierd. M- 
am păcălit că poate îşi va reveni, dar... O s-o pierd. Nu-i aşa 
cum a fost cu Julia şi Esmeralda, slavă Domnului, dar tot mă 
apasă pe inimă. 

— Îmi pare rău. 

Am pus mâna peste a lui. 

— Îmi pare rău pentru ea şi pentru tine. 

— Mersi. Se uită spre valuri. Uneori îmi spun că nici n-o să 
moară. 

— Nu? 

— Nu. Cred că Morsa şi Dulgherul vor veni după ea, în 
schimb. Că o vor duce de aici aşa cum au făcut cu Stridiile 
alea credule. C-o vor conduce de-a lungul plajei. Ţi-aminteşti 
ce spune Morsa? 

Am clătinat din cap. 

— “E ruşine pur şi simplu să ne batem joc în aşa hal, Şi 
acuma zici - bal să fie, dacă-i bal!“12: Se şterse cu brațul la 
față. Uită-te la mine, muchacho, plâng exact ca Morsa. Ce 
prost sunt! 

— Ba nu, am spus. 


— Urăsc să dau piept cu ideea că de data asta s-a pierdut 
pentru totdeauna, că cea mai bună parte din ea a plecat de-a 
lungul plajei cu Morsa şi Dulgherul şi că n-a mai rămas decât 
o bucată bătrână şi grasă de seu care încă n-a uitat cum să 
respire. 

N-am spus nimic. El se şterse din nou la ochi cu antebraţul 
şi trase prelung şi lichid aer în piept. Apoi rosti: 

— M-am interesat de povestea lui John Eastlake, cum s-au 
înecat fiicele lui şi ce s-a întâmplat după aceea - ți-aduci 
aminte că m-ai rugat să mă interesez? 

Mi-aminteam, dar aveam impresia că trecuse mult timp de 
atunci, şi mi se părea un lucru neimportant. Ce cred acum 
este că ceva voia să mi se pară în felul acesta. 

— Am navigat pe internet şi am aflat multe din ziarele 
locale şi din două memorii disponibile pentru a fi descărcate. 
Una dintre ele - nu te iau peste picior, muchacho - se 
intitulează Călătorii cu vaporul şi ceară de albine, O copilărie 
în Nokomis, de Stephanie Weider Gravel-Miller. 

— Sună a plăcută incursiune pe aleea amintirilor. 

— Asta şi este. Autoarea vorbeşte despre „negrii veseli, care 
culegeau portocale şi cântau simple imnuri de laudă cu vocile 
lor suave“. 

— Presupun că asta era înainte de Jay-Z. 

— Absolut. Mai mult decât atât, am discutat cu Chris 
Shannington, de pe Casey Key - aproape sigur l-ai văzut. Un 
moşneag pitoresc care umblă peste tot cu un baston noduros 
din lemn de măceş, înalt aproape cât el, şi cu o pălărie de pai 
mare pe cap. Tatăl lui, Ellis Shannington, a fost grădinarul lui 
John Eastlake. Potrivit spuselor lui Chris, Ellis a fost cel care 
le-a dus pe Maria şi Hannah, cele două surori mai mari ale lui 
Elizabeth, înapoi la şcoala Braden după vreo zece zile de la 
înec. A spus: „Feţişoarele ăle iereau cu sufletu' rupt după ăle 
MICI.“ 

Wireman imită accentul sudist al bătrânului într-un fel 
straniu, care mă duse din nou cu gândul la Morsă şi Dulgher, 
plimbându-se pe plajă cu micuțţele Stridii. Singura parte din 


poem pe care mi-o aminteam cu claritate era când Dulgherul 
le spune Stridiilor că au avut o călătorie de vis, însă ele sigur 
că nu puteau răspunde, căci au fost mâncate - până la 
ultima. 

— Vrei să auzi ce am aflat sau nu? întrebă Wireman. 

— Ai timp să-mi spui acum? 

— Sigur. Annmarie e în serviciu până la unsprezece, deşi, 
pentru eficiență, cel mai adesea împărțim serviciul. Ce-ar fi să 
discutăm în casă? Am un dosar. 

Nu-i mare lucru în el, dar e cel puţin o poză care merită a fi 
văzută. Chris Shannington o avea într-o cutie cu lucrurile 
tatălui său. Am mers cu el la Biblioteca Publică de pe Casey 
Key şi am copiat-o. E o poză cu Heron's Roost. 

— Cum era pe atunci, vrei să spui? 

Porniserăm înapoi pe pasarelă, dar Wireman se opri. 

— Nu, amigo, ai înțeles greşit. Eu vorbesc despre Heron's 
Roost cel original. El Palacio este al doilea Roost, construit la 
aproape douăzeci şi cinci de ani după ce fetiţele s-au înecat. Pe 
atunci, cele zece sau douăsprezece milioane ale lui John 
Eastlake se multiplicaseră într-o sută cincizeci de milioane, 
sau cam aşa ceva. „Războiul e o afacere profitabilă, investeşte- 
| pe fiul tău.“ 

— Mişcare de protest împotriva Războiului din Vietnam, 
1969, am spus. Lozincă deseori văzută alături de „Femeia are 
nevoie de bărbat aşa cum peştele are nevoie de bicicletă.“ 

— Bravo, amigo, zise Wireman. Flutură mâna spre vegetația 
abundentă care începea puţin mai la sus de locul unde ne 
aflam noi. Primul Heron's Roost a fost acolo, la vremea la care 
lumea era tânără şi fetişcanele ziceau poop-oopie-doop. 

M-am gândit la Mary Ire, nu doar ameţită sau pilită, ci de-a 
dreptul beată, spunând: Doar o singura casă, stând acolo sus 
şi semănând cu ceva ce ai putea vedea în Turneul Caselor 
Elegante din Charleston sau Mobile. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? am întrebat. 

— Din câte ştiu, nimic în afară de scurgerea timpului şi 
degradarea, zise el. Când John Eastlake a renunțat la 


recuperarea corpurilor gemenelor sale, a renunțat şi la Duma 
Key. Şi-a pus pe liber majoritatea angajaţilor, şi-a strâns 
boarfele, şi-a luat cele trei fiice care-i mai rămăseseră, s-a 
urcat în Rolls-Royce - chiar avea unul - şi a plecat. Un roman 
pe care F. Scott Fitzgerald nu l-a scris niciodată, asta a spus 
Chris Shannington. Mi-a zis că Eastlake nu şi-a găsit 
niciodată liniştea sufletească până când Elizabeth nu l-a adus 
înapoi aici. 

— Crezi că ăsta-i un lucru pe care Shannington îl ştie cu 
adevărat sau doar o poveste pe care s-a obişnuit să se audă 
spunând-o? 

— Quien sabe? întrebă Wireman. Se opri din nou şi flutură 
din mână spre capătul sudic al Duma Key. Pe atunci, zona aia 
nu se afla sub stăpânirea vegetației. Puteai vedea casa de pe 
continent şi viceversa. Şi din câte am cunoştinţă, amigo, casa 
tot acolo este. Ce a mai rămas din ea. Stă şi putrezeşte. 

Ajunse la uşa bucătăriei şi se uită la mine, fără a zâmbi. 

— Aia ar fi ceva demn de pictat, nu crezi? O corabie- 
fantomă naufragiată pe uscat. 

— Poate, am spus. Poate că ar fi. 


VIII 


Mă conduse în biblioteca în colțul căreia se găsea armura şi 
pe peretele căreia erau expuse arme de muzeu. Acolo, pe masa 
de lângă telefon, era un dosar purtând titlul 


JOHN EASTLAKE /HERON'S ROOST |. 


Îl deschise şi scoase o fotografie înfățişând o casă de o 
incontestabilă asemănare cu aceasta în care ne aflam - 
asemănare, să spunem, dintre doi verişori primari. Totuşi, se 
vedea o diferență fundamentală, iar asemănările - aceeaşi 
amprentă la sol, mi se părea, şi acelaşi acoperiş din şindrilă 
spaniolă portocaliu aprins - nu făceau decât să o evidențţieze. 


Palacio-ul de acum se ascundea de lume în spatele unui zid 
înalt întrerupt doar de o poartă - nu exista nici măcar o 
intrare de serviciu. Avea o frumoasă curte interioară pe care 
puţini oameni în afară de Wireman, Annmarie, fata care 
curăța piscina şi grădinarul care venea de două ori pe 
săptămână o puteau vedea; era ca trupul unei femei frumoase 
ascuns de o vestimentație amorfă. 

Primul Heron's Roost era foarte diferit. Asemenea conacului 
lui Elizabeth din Oraşul de Porţelan, avea o jumătate de 
duzină de pilaştri şi o verandă largă, primitoare. Un drum de 
acces lat urca îndrăzneţ către el, despărțind în două ceea ce 
păreau a fi doi acri de peluză. Nu era un drum de pietriş însă, 
aşa cum îmi spusese Mary Ire, ci de scoici rozalii sfărâmate. 
Casa aceasta era o invitație pentru toată lumea. Succesorul ei 
- El Palacio - spunea lumii să stea naibii unde i-e locul. Ilse 
văzuse asta pe dată, şi o văzusem şi eu, dar în ziua aceea ne 
uitasem dinspre drum. De atunci, perspectiva mea se 
schimbase, şi pe drept cuvânt: Mă obişnuisem să o văd dinspre 
plajă. Să mă apropii de ea din partea sa nefortificată. 

Primul Heron's Roost fusese de asemenea mai înalt, două 
etaje în față şi trei în spate, aşa încât - dacă într-adevăr era 
situat pe o ridicătură de teren, cum spusese Mary - oamenii de 
la ultimul etaj ar fi avut o năucitoare privelişte de trei sute 
şaizeci de grade a golfului, a continentului, a Casey Key şi a 
insulei Don Pedro. Deloc rău. Dar peluza părea ciudat de 
sălbatică - neîntreținută - şi erau goluri în şirul de palmieri 
ornamentali ce dansau ca nişte fete hula de o parte şi de 
cealaltă a casei. M-am uitat mai atent şi am văzut că unele 
dintre ferestrele de sus fuseseră bătute în scânduri. Linia 
acoperişului avea şi ea un aspect ciudat de dezechilibrat. Îmi 
luă o secundă ca să-mi dau seama de ce. În capătul dinspre 
est era un coş de fum. În capătul dinspre vest ar mai fi trebuit 
să fie unul, dar lipsea. 

— Poza asta a fost făcută după plecarea lor? am întrebat. 

EI clătină din cap. 


— După spusele lui Shannington, a fost făcută în martie 
1927, înainte să se înece fetiţele, când toată lumea era încă 
bine-mersi. Fericită. Ceea ce vezi tu nu-s semne de ruină, ci 
pagube produse de furtună. Din cauza unei Alice. 

— Care ce este? 

— Sezonul uraganelor începe oficial pe 15 iunie prin părțile 
astea şi durează aproximativ cinci luni. Furtunile din afara 
sezonului, cele însoțite de ploi torențiale şi vijelii puternice... în 
ceea ce-i priveşte pe bătrânii locului, toate se numesc Alice. Ca 
în cazul uraganului Alice. E un soi de glumă. 

— Asta acum ai scornit-o. 

— Nu. Esther - ăla mare din '26 - a ocolit Duma complet, 
dar Alice din martie '27 a lovit insula aproape frontal. Apoi a 
suflat spre ea şi a inundat regiunea Glades. A provocat 
pagubele pe care le vezi în poza asta - nu multe, dacă stai să 
te gândeşti; a răsturnat câțiva palmieri, a spart nişte sticlă, a 
răscolit peluza. Dar într-un alt fel, efectele lui încă se mai 
simt. Pentru că pare un lucru aproape sigur că Alice a dus la 
înecarea lui Tessie şi Laura, iar aia a dus la tot restul. Inclusiv 
la faptul că tu şi cum mine stăm aici, acum. 

— Explică-mi. 

— Ţi-aminteşti asta? 

Scoase din dosar altă poză, pe care mi-o aminteam foarte 
bine. Cea mare se afla pe palierul primului etaj al casei 
scărilor. Aceasta era o copie mai mică, mai clară. Era familia 
Eastlake, cu John Eastlake purtând un costum de baie negru 
dintr-o piesă şi semănând cu un actor de mâna a doua de la 
Hollywood, specializat în filme cu detectivi şi epopei de junglă. 
O ţinea pe Elizabeth în braţe. O mână sprijinea în căuşul ei 
fundulețul durduliu al fetiţei. Cealaltă ţinea pistolul acela cu 
harpon, şi o mască de scafandru cu tot cu tub de respirat. 

— Luându-mă doar după Elizabeth, aş spune că poza a fost 
făcută în jurul anului 1925, zise Wireman. Ea pare să aibă doi 
ani, mergând spre trei. Şi Adriana - lovi cu degetul pe fiica cea 
mare - pare să aibă şaptesprezece, mergând spre treizeci şi 
patru, nu crezi? 


Într-adevăr. Şaptesprezece ani şi împlinită la corp, chiar şi 
în costumul acela de baie care acoperea aproape totul. 

— Are deja expresia aia ursuză, bosumflată, care spune 
„vreau să fiu altundeva“, zise Wireman. Mă întreb cât de 
surprins a fost tatăl ei când fata a şters-o de acasă cu unul 
dintre oamenii lui de încredere de la fabrică. Şi mă întreb 
dacă, în adâncul sufletului, nu s-a bucurat că a plecat. 
Adoptă accentul tărăgănat al lui Chris Shannington: O fugit 
la Atlanta c-un băiat cu cravată şi cozoroc. Apoi renunţă la 
accent. Presupun că subiectul unor fetițe moarte, fie ele şi 
dispărute cu optzeci de ani în urmă, era încă unul sensibil 
pentru el. Ea şi noul ei bărbăţel s-au întors, dar atunci 
căutarea cadavrelor era în toi. 

Am lovit cu degetul în bona de culoare, cu mină sumbră. 

— Ea cine era? 

— Melda sau Tilda sau poate, Doamne, ajută-ne, chiar 
Jecuba, după cum spune Chris Shannington. Tatăl lui ştia, 
dar Chris nu-şi mai aduce aminte. 

— Frumoase brățări. 

EI le aruncă o privire fără mare interes. 

— Dacă spui tu. 

— Poate că John Eastlake se culca cu ea, am spus. Poate că 
brățările erau un mic cadou. 

— Quien sabe? Un văduv bogat, o femeie tânără - povestea 
nu e nouă. 

Am lovit cu degetul în coşulețul de picnic pe care tânăra 
femeie de culoare îl ţinea cu ambele mâini, cu braţele îndoite 
de parcă ar fi fost greu. Mai greu decât dacă ar fi conţinut 
doar câteva sendvişuri, te făcea să crezi..., dar poate că era un 
pui întreg în el. Şi poate şi câteva sticle de bere pentru 
stăpânu' - o mică recompensă pentru după ce-şi va fi terminat 
scufundările pe ziua aceea. 

— Ce culoare ai spune că are coşnița aia? Maro-închis? Sau 
să fie roşie? Wireman îmi aruncă o privire ciudată. 

— E o fotografie alb-negru, mi-e greu să-mi dau seama. 

— Spune-mi cum a dus furtuna la moartea fetițelor. 


Deschise iar dosarul şi-mi înmâna un articol vechi de ziar, 
însoțit de o fotografie. 

— Acesta e din Venice Gondolier, 28 martie 1927. Am găsit 
informația mai întâi pe net. Jack Cantori a sunat la ziar, a 
convins pe cineva să facă o copie şi să-mi trimită un fax. Jack 
e nemaipomenit, apropo. 

— Nu te contrazic, am spus. Am studiat fotografia. Cine-s 
fetele? Nu, nu-mi spune. Cea din stânga e Maria. Hannah e în 
dreapta. 

— Zece cu plus. Hannah e cea cu sâni. Avea paisprezece ani 
in 27; 

Am studiat faxul în tăcere câteva momente. Un e-mail ar fi 
fost mai bun. 

Faxul era străbătut de sâcâitoare linii verticale negre, care 
încețoşau o parte din text, însă titlul era suficient de clar: 

FURTUNA DESCOPERĂ 
COMOARA PENTRU SCUFUNDĂTOR AMATOR. 

Şi poza era suficient de clară. Linia părului lui Eastlake se 
îndepărtase puţin. Ca pentru a compensa, mustața lui 
îngustă de dirijor îl făcea să semene mai tare cu o morsă. Şi 
chiar dacă purta şi acum acelaşi costum de baie negru dintr-o 
bucată, acesta era supus unei mari forțe de întindere... şi era 
chiar rupt sub un braţ, mi se părea, deşi rezoluția pozei nu 
era destul de bună pentru a fi sigur. Din câte se părea, tata 
Eastlake băgase puţin la ghiozdan între 1925 şi 1927 - 
actorului de mâna a doua i-ar fi fost greu să găsească roluri 
dacă nu începea să sară peste deserturi şi dacă nu mergea 
mai des la sala de sport. Fetele care îl flancau nu erau la fel de 
ochioase şi de sexy ca sora lor mai mare - te uitai la Adriana şi 
gândul te ducea la încinse după-amiezi într-o şură de fân, te 
uitai la acestea două şi te întrebai dacă-şi făceau temele 
pentru acasă - dar erau frumuşele într-un fel incomplet, iar 
surescitarea lor răzbătea din poză. Sigur că da. Pentru că 
înaintea lor, pe nisip, era întinsă comoara. 

— Nu reuşesc să desluşesc totul şi afurisita aia de legendă e 
neclară, m-am plâns. 


— E o lupă în birou, dar lasă-mă să te scutesc de un efort 
suplimentar. 

Wireman luă un pix şi arătă cu vârful lui. 

— Aceea e o sticlă de medicamente, iar acela e un plumb de 
flintă - sau aşa susține Eastlake în articol. Maria ţine mâna pe 
ceva ce pare a fi o cizmă... sau rămăşiţele unei cizme. Alături 
de aceasta... 

— O pereche de ochelari, am spus. Şi... un lănţişor? 

— În articol se spune că-i o brățară. Nu ştiu. Nu pot spune 
sigur decât că este un soi de buclă metalică plină de mizerii. 
Însă fata cea mare categoric ţine în mână un cercel. 

Am scanat din priviri articolul. Pe lângă lucrurile aflate la 
vedere, Eastlake găsise diferite tacâmuri... patru cupe despre 
care el susținea că sunt „în stil italienesc“... un trepied... o 
cutie cu angrenaje (orice ar fi însemnat asta)... şi nenumărate 
cuie. Mai găsise şi jumătate dintr-un om de porțelan, dar care 
nu era descris în niciun fel, cel puţin din câte vedeam eu. 
Articolul spunea că Eastlake făcea de cincisprezece ani 
scufundări pe recifele erodate de la vest de Duma Key, uneori 
pentru a pescui, deseori doar pentru a se relaxa. Spunea că 
de-a lungul timpului găsise tot soiul de resturi, dar niciodată 
ceva semnificativ. Şi că Alice (aşa îi spunea el) generase nişte 
valuri deosebit de mari şi că probabil acestea trebuie să fi 
mişcat nisipul din recif suficient cât să scoată la iveală ceea ce 
el numea „locul de descărcare“. 

— Nu-i zice epavă, am zis. 

— Nu asta a fost, interveni Wireman. Nu s-a găsit nici-o 
ambarcaţiune. Nici el şi nici ceilalți oameni care l-au ajutat în 
încercarea de recuperare a corpurilor micuţelor sale n-au găsit 
vreo ambarcaţiune. Doar reziduuri. Ar fi găsit epava dacă ar fi 
fost o epavă de găsit; apa în capătul sud-vestic al Duma Key 
nu e mai adâncă de şaisprezece metri până la ceea cea mai 
rămas din reciful Kitt, iar acum e destul de limpede. Pe atunci 
era de un turcoaz sticlos. 

— Vreo teorie despre cum a ajuns acolo? 


— Sigur. Cea mai bună e că o ambarcaţiune aflată în 
pragul scufundării a reuşit să ajungă la țărm împinsă de vânt 
cu o sută, două sute, trei sute de ani în urmă, împrăştiind pe 
drum tot soiul de rahaturi. Sau poate că echipajul a aruncat 
lucruri peste bord pentru a rămâne pe linia de plutire. Au 
făcut reparații după ce s-a potolit furtuna şi şi-au văzut mai 
departe de drum. Asta ar explica de ce Eastlake a găsit obiecte 
de toate felurile, dar şi de ce niciunul nu avea o valoare 
deosebită. Dacă exista o comoară, aceasta trebuie să fi rămas 
pe corabie. 

— Iar reciful n-ar fi rupt carena unei corăbii suflate încoace 
de vânt în anii 1700? Sau 1600? 

Wireman ridică din umeri. 

— Chris Shannington spune că nimeni nu ştie cum trebuie 
să fi arătat geografia recifului Kitt nici acum o sută cincizeci 
de ani. 

M-am uitat la prada întinsă pe jos. La fetele mijlocii 
surâzătoare. La tăticul zâmbitor, care urma în scurt timp să 
fie nevoit să-şi cumpere un costum de baie nou. Şi am ajuns 
pe dată la concluzia că nu se culcase cu bona. Nu. Şi o 
amantă i-ar fi putut spune că nu se poate lăsa fotografiat 
pentru ziar în costumul ăla vechi. Ea ar fi găsit un motiv 
diplomatic, însă cel adevărat era chiar în fața mea, după 
atâția ani; îl vedeam chiar şi cu ochiul meu drept, care numai 
perfect nu vedea. Era prea gras. Numai el n-o vedea, şi nici 
fiicele lui n-o vedeau. Ochii celor dragi nu văd. 

Prea gras. Era ceva acolo, nu-i aşa? Un A care cerea ritos 
un B. 

— Mă surprinde şi numai faptul că a vorbit despre 
descoperirea sa, am spus. Dacă ai da peste genul ăsta de 
lucruri astăzi şi apoi te-ai lăuda cu ele la Canal 6, jumătate 
din Florida s-ar înființa în maşinuţe hazlii, vânând dubloni şi 
dolari spanioli cu detectoarele de metal. 

— A, dar asta era o altă Florida, spuse Wireman, şi mi-am 
amintit-o pe Mary Ire folosind aceeaşi expresie. John Eastlake 
era un om bogat, iar Duma Key era teritoriul lui particular. Pe 


deasupra, n-a fost niciun dublon, niciun dolar spaniol - ci 
doar resturi de o importanță modică scoase la lumină de o 
furtună dezlănțuită. Săptămâni la rând s-a dus acolo şi s-a 
scufundat în locul în care resturile alea erau împrăştiate pe 
fundul golfului - şi era aproape de țărm, după spusele lui 
Shannington; când mareea era în reflux, puteai merge până 
acolo pe picioare, fără să înoți. Şi sigur, el probabil că se uita 
mereu cu un ochi după lucruri de valoare. Era bogat, dar nu 
cred că asta-l imunizează pe un om față de „virusul comorii“. 

— Nu, am zis. Sunt sigur de asta. 

— Bona s-ar fi dus cu el în aceste expediții de căutare a 
comorii. La fel şi celelalte trei fete rămase acasă: gemenele şi 
Elizabeth. Maria şi Hannah se aflau înapoi la internatele lor 
din Bradenton, iar sora cea mare fugise în Atlanta. Eastlake şi 
micuțele lui probabil făceau picnicuri acolo. 

— Cât de des? 

Începeam să înţeleg încotro duceau toate astea. 

— Des. Poate în fiecare zi cât timp câmpul cu reziduuri a 
fost în floare. Au bătut o cărare de la casă până la ceea ce se 
chema Shade Beach. Era o distanță de aproximativ un 
kilometru. 

— O cărare pe care două fetițe aventuroase o puteau urma 
singure. 

— Şi pe care într-o zi au urmat-o. Spre mâhnirea tuturor. 

Strânse toate pozele înapoi în dosar. 

— E o poveste aici, muchacho, şi presupun că e puţin mai 
interesantă decât aceea a unei fetițe care înghite o biluță, dar 
tragedia e tragedie şi, privite în esenţa lor, toate tragediile sunt 
prosteşti. Dacă e după mine, prefer oricând Visul unei nopți de 
vară lui Hamlet. Orice prost cu mâini sigure şi plămâni 
funcționali poate construi o casă din cărți de joc pentru ca 
apoi s-o dărâme cu răsuflarea sa, însă e nevoie de un geniu 
pentru a-i face pe oameni să râdă. Căzu pe gânduri un 
moment. Ceea ce probabil că s-a întâmplat este că, într-o zi 
din aprilie 1927, când ar fi trebuit să doarmă după-amiază, 
Tessie şi Laura s-au hotărât să se ridice, să se furişeze pe 


cărare şi să plece în căutarea comorii la Shade Beach. Probabil 
că nu voiau să intre în apă decât până la genunchi, căci mai 
mult nu li se permitea - una dintre poveşti îl citează pe John 
Eastlake spunând asta, şi Adriana îl susținea. 

— Fiica lui căsătorită, care s-a întors acasă. 

— Aşa-i. Ea şi proaspătul ei soț s-au întors cu o zi sau două 
înaintea  sistării căutărilor. Asta conform spuselor lui 
Shannington. În orice caz, una dintre fetițe poate a văzut ceva 
scânteind puțin mai departe şi a început să se scufunde. 
Apoi... 

— Sora ei a încercat să o salveze. 

Da, vedeam scena. Numai că eu le vedeam pe Lin şi Ilse aşa 
cum fuseseră în copilărie. Nu gemene, dar vreme de trei sau 
patru ani de aur aproape inseparabile. 

Wireman aprobă din cap. 

— Apoi volbura le-a înghițit pe amândouă. Aşa trebuie să fi 
fost, amigo; din cauza asta corpurile n-au fost găsite. Le-au 
luat apele şi le-au dus spre caldo largo. 

Am deschis gura să-l întreb ce vrea să spună prin „volbură“, 
apoi mi-am amintit un tablou de Winslow Homer, romantic, 
dar de o putere incontestabilă: Curent de adânc. 

Interfonul de pe perete scoase un sunet ascuțit, speriindu- 
ne pe amândoi. Wireman lovi dosarul cu braţul întorcându-se, 
împrăştiind fotocopii şi faxuri peste tot. 

— Domnule Wireman! Era Annmarie Whistler. Domnule 
Wireman, sunteți acolo? 

— Aici sunt, spuse Wireman. 

— Domnule Wireman? Femeia părea agitată. Apoi, ca 
pentru sine: Isuse, unde sunteți? 

— Butonu' ăla afurisit, murmură el şi se duse la aparatul 
de pe perete, nu tocmai alergând. Apăsă butonul. Aici sunt. Ce 
s-a întâmplat? Care e problema? A căzut? 

— Nu! strigă Annmarie. E trează! Trează şi conştientă! 
Întreabă de dumneavoastră! Puteţi veni? 

— Vin imediat, zise el şi se întoarse spre mine, rânjind. Ai 
auzit, Edgar? Haide! Făcu o pauză. La ce te uiţi? 


— La astea, am spus şi am întins cele două poze cu 
Eastlake în costum de baie: cea în care era înconjurat de toate 
fiicele sale şi cea făcută doi ani mai târziu, în care era flancat 
doar de Maria şi Hannah. 

— Lasă-le acum, nu ai auzit ce-a spus femeia? Domnişoara 
Eastlake s-a întors! 

Se grăbi spre uşă. Eu am lăsat dosarul să cadă pe masa din 
bibliotecă şi l-am urmat. Făcusem legătura - dar numai 
pentru că petrecusem ultimele luni cultivând arta vederii. 
Cultivând-o cu sârg. 

— Wireman! am strigat. El străbătuse deja tot pasajul şi era 
la jumătatea scărilor. Eu şchiopătam cât puteam de repede şi 
el se tot îndepărta. Acum mă aşteptă, dar nu foarte răbdător. 
Cine i-a spus că terenul cu reziduuri se află acolo? 

— Lui Eastlake? Presupun că a dat peste el pe când îşi 
practica hobby-ul, adică scufundările. 

— Eu nu prea cred - nu mai intrase în costumul ăla de baie 
de mult timp. Poate că scufundările erau hobby-ul lui la 
începutul anilor douăzeci, dar cred că în jurul lui 1925 masa 
de la cină devenise distracţia lui principală. Deci, cine i-a 
spus? 

Annmarie ieşi pe o uşă aflată aproape în capătul holului. 
Avea pe buze un rânjet tâmp, incredibil, care o făcea să pară 
că are jumătate din cei patruzeci de ani ai ei. 

— Haideţi, spuse el. E o minunăţie. 

— Este... 

— Este, se auzi vocea spartă, dar inconfundabilă, a lui 
Elizabeth. Intră, Wireman, şi lasă-mă să-ţi văd faţa cât încă ţi- 
o recunosc. 


LX 


Eu am zăbovit în hol cu Annmarie, neştiind ce să fac, 
uitându-mă la decoraţiuni şi la marele şi vechiul Frederic 


Remington din celălalt capăt - indieni pe ponei. Apoi Wireman 
mă strigă. Vocea lui era grăbită şi înmuiată de lacrimi. 

În încăpere era semiîntuneric. Draperiile fuseseră trase. 
Aerul condiționat şoptea printr-o gură de aerisire undeva, 
deasupra noastră. Era o masă lângă patul ei şi pe ea era o 
veioză. Abajurul era din sticlă verde. Patul era din acela de 
spital, şi era ridicat astfel încât ea aproape că stătea în şezut. 
Veioza arunca asupra ei o lumină blândă, cum stătea aşa, cu 
părul desfăcut pe umerii unei cămăşi de noapte roz. Wireman 
şedea lângă ea, ținând-o de mâini. Deasupra patului se afla 
singurul tablou din încăpere, o reproducere bună după 
Unsprezece AM a lui Edward Hopper, un arhetip al 
singurătăţii aşteptând cu răbdare la geam o schimbare, orice 
schimbare. 

Undeva, un ceas ticăia. 

Ea se uită la mine şi zâmbi. Am văzut trei lucruri pe chipul 
ei. Mă izbiră unul după celălalt ca nişte pietre, fiecare mai 
grea decât precedenta. Primul era ce mult slăbise. Al doilea era 
că arăta îngrozitor de obosită. Al treilea era că nu mai avea 
mult de trăit. 

— Edward, spuse ea. 

— Nu... am început, dar când ea ridică o mână (carnea 
atârnându-i într-un săculeț alb ca varul deasupra cotului), 
am tăcut pe dată. Pentru că mai era un lucru de văzut, care 
mă izbi mai tare ca toate - nu o piatră, ci un bolovan. Mă 
priveam pe mine însumi. Asta văzuseră oamenii după 
accident, când eu încercam să-mi strâng laolaltă fărâmele 
răvăşite ale memoriei - toată comoara aceea care aducea a 
gunoi când era împrăştiată într-un chip atât de urât, atât de 
expus. M-am gândit la felul în care uitasem numele păpugşii 
mele, şi am ştiut ce urma. 

— Reuşesc eu, zise ea. 

— Ştiu că reuşeşti. 

— L-ai adus pe Wireman înapoi de la spital. 

— Da. 


— Mi-era teamă c-o să-l ţii tu. Şi că voi fi singură. N-am 
răspuns la asta. 

— Tu eşti Edmund? întrebă ea cu fereală. 

— Domnişoară Eastlake, nu vă istoviți, spuse Wireman cu 
blândețe. Asta e... 

— Taci, Wireman, am intervenit. Reuşeşte ea. 

— Tu pictezi, spuse femeia. 

— Da. 

— Ai pictat deja corabia? 

Un lucru curios se întâmplă cu stomacul meu. Nu mi se 
urcă în gât, ci mai degrabă păru să dispară şi să lase un gol 
între inimă şi restul viscerelor mele. Genunchii încercară să 
mă lase. Oţelul din şoldul meu se încinse. Ceafa îmi era rece. 
Şi un foc puternic, furnicător, îmi urcă pe brațul inexistent. 

— Da, am spus. lar şi iar şi iar. 

— Tu eşti Edgar, zise ea. 

— Da, Elizabeth. Sunt Edgar. Bravo, scumpa mea. 

Ea zâmbi. Bănuiam că nu-i mai spusese nimeni „scumpa 
mea“ de mult timp. 

— Mintea mea e ca o cârpă de bucătărie în care focul a 
făcut o gaură mare. Se întoarse spre Wireman. Muy divertido, 
si? 

— Aveţi nevoie de odihnă, spuse el. De fapt, aveţi nevoie să 
dormir como un tronco. 

Zâmbetul ei se stinse. 

— Ca un buştean. Da. Şi cred că, atunci când mă voi trezi, 
tot aici voi fi. 

Pentru puţin timp. 

Ea îi ridică mâinile şi le sărută. 

— Te iubesc, Wireman. 

— Şi eu vă iubesc, domnişoară Eastlake, spuse el. Bravo lui. 

— Edgar?... Edgar e numele? 

— Tu ce crezi, Elizabeth? 

— Da, sigur că Edgar este. Urmează să ai o expoziție? Aşa 
au rămas lucrurile înaintea ultimei mele... Îşi cobori pleoapele, 
ca pentru a mima somnul. 


— Da, la Galeria Scoto. Chiar ai nevoie de odihnă. 

— Mai e mult până atunci? Până la expoziția ta? 

— Mai puţin de o săptămână. 

— Tablourile tale... tablourile cu corabia... sunt pe 
continent? La galerie? Eu şi Wireman am făcut un schimb de 
priviri. El înălță din umeri. 

— Da, am spus. 

— Bun. Zâmbi. Mă voi odihni, atunci. Toate celelalte pot să 
aştepte... până după ce-ţi vei fi ţinut expoziția. Momentul tău 
în bătaia soarelui. Le vinzi? 

Tablourile cu vaporul? 

Eu şi Wireman am mai schimbat o privire, şi mesajul din 
ochii lui era foarte clar: N-o necăji. 

— Sunt marcate NDV, Elizabeth. Asta înseamnă... 

— Ştiu ce înseamnă, Edgar, n-am căzut din portocal ieri. 

Înăuntrul buzunăraşelor lor adânci de riduri, prinşi pe o 
față care se stingea către moarte, ochii ei scăpărară. 

— Vinde-le. Oricât de multe ar fi, trebuie să le vinzi. Şi 
oricât de greu ţi-ar fi. 

Desparte-le, trimite-le în cele patru zări. Mă înţelegi? 

— Da. 

— O s-o faci? 

Nu ştiam dacă eram sau nu în stare, dar am recunoscut la 
ea semnele de agitație crescândă din propriu-mi trecut nu 
foarte îndepărtat. 

— Da. 

În acel moment, i-aş fi promis şi că voi sări pe lună în 
bocanci plumbuiţi, dacă asta i-ar fi adus liniştea sufletească. 

— Nici atunci s-ar putea să nu fie în siguranţă, şopti ea pe o 
voce aproape îngrozită. 

— Termină, acum, am spus şi am mângâiat-o pe mână. Nu 
te mai gândi la asta. 

— Bine. O să mai vorbim după expoziţia ta. Toţi trei. O să 
fiu mai în forță... cu mintea mai limpede... iar tu, Edgar, o să 
poți fi atent. Ai fiice? Parcă mi-amintesc că ai. 


— Da, şi vor sta pe continent cu mama lor. La Ritz. Asta s-a 
aranjat deja. 

Ea zâmbi, dar colțurile buzelor îi căzură aproape imediat. 
Parcă i s-ar fi topit gura. 

— Lasă-mă jos, Wireman. Am fost în mlaştină... patruzeci 
de zile şi patruzeci de nopţi... aşa mă simt... şi sunt obosită. 

EI o cobori şi Annmarie intră cu o tavă pe care era un pahar 
plin cu ceva indefinit. Nici gând ca Elizabeth să bea din el; ea 
trăsese deja pe dreapta. Deasupra capului ei, cea mai singură 
fată din lume şedea într-un scaun şi se uita la nesfârşit pe 
geam, cu fața ascunsă de faldurile părului, goală cu excepția 
unei perechi de pantofi. 


X 


Pe mine somnul mă vizită târziu în noaptea aceea. Era 
trecut de miezul nopții când în sfârşit am început să pierd 
contactul cu realitatea. Mareea se retrăsese şi conversaţia 
şoptită de sub casă încetase. Asta însă nu le făcu şi pe vocile 
şoptite din capul meu să tacă. 

O altă Florida, şopti Mary Ire. Aia era o altă Florida. 

Vinde-le. Oricât de multe ar fi, trebuie să le vinzi. Asta era 
Elizabeth, desigur. 

Elizabeth cea matură. Am auzit însă o altă versiune a ei şi, 
pentru că a trebuit să inventez vocea aceea, ce am auzit era 
vocea lui Ilse aşa cum fusese ea în copilărie. 

Este comoară, tati, spuse vocea aceasta. Poți ajunge la ea 
dacă-ți pui masca şi tubul de respirat. Îți pot arăta unde să 
cauţi. 

Am făcut un desen. 


XI 


M-am trezit odată cu zorii zilei. Am crezut că mă pot culca 
la loc, dar nu înainte să iau câteva pilule de Oxycontin pe care 


încă le aveam puse deoparte şi înainte să dau un telefon. Am 
luat pastila, apoi am format numărul de la Scoto şi mi-a 
răspuns robotul telefonic - doar peste patru ore avea să 
ajungă cineva la galerie. Cei din lumea artistică nu sunt 
oameni matinali. 

Am format 1l pentru extensia lui Dario Nannuzzi şi, după 
bip, am spus: 

— Dario, sunt Edgar. M-am răzgândit cu privire la seria 
Fata şi corabia. 

Vreau totuşi să le vând, bine? Singurul caveat este că 
trebuie să ajungă fiecare la alt cumpărător, dacă e posibil. 
Mersi. 

Am închis şi m-am dus înapoi în pat. Am zăcut acolo 
cincisprezece minute urmărind ventilatorul din tavan cum se 
roteşte leneş şi ascultând scoicile şoptind sub mine. Pastila îşi 
făcea efectul, însă eu eram perfect treaz. Şi ştiam de ce. 

Ştiam exact de ce. 

M-am ridicat din nou, am format „reapelare“, am ascultat 
mesajul preînregistrat, apoi am format iarăşi extensia lui 
Dario. Vocea lui mă invită să las un mesaj după semnalul 
sonor. 

— Mai puţin Nr. 8, am spus. Acela e încă NDV. 

Şi de ce era oare NDV? 

Nu pentru că era genial, deşi eu credeam că este. Nici chiar 
pentru că atunci când mă uitam la el mi se părea că-mi ascult 
cea mai întunecată parte a inimii cum îşi spune povestea. Era 
NDV pentru că simțeam că ceva mă lăsase să trăiesc doar 
pentru a-l picta, iar a-l vinde ar însemna să-mi neg propria 
viață şi toată durerea pe care o îndurasem pentru a o 
recăpăta. 

Mda, asta. 

— Acela e al meu, Dario, am spus. 

După care m-am întors în pat şi de data asta am adormit. 


Cum se face un desen (VII) 


Tineţi minte că sintagma „a vedea înseamnă a crede“ pune 
căruța înaintea calului. Arta este artefactul concret al credinței 
şi speranței, materializarea unei lumi care altfel n-ar fi mai 
mult decât un văl al conştiinţei inutile întins peste un abis al 
misterului. Şi pe deasupra-dacă nu credeți ceea ce vedeți, cine 
să creadă arta voastră? 

Problema după comoară a ținut numai şi numai de credință. 
Elizabeth era extraordinar de talentată, dar nu era decât un 
copil - iar la copii, credința e un dat natural. Face parte din 
dotarea standard. La fel, copiii, nici chiar cei talentați (mai ales 
cei talentați), nu se află în deplinătatea facultăților mentale. 
Rațiunea lor încă doarme, iar somnul rațiunii naşte monştri. 

Iată un tablou pe care nu l-am pictat niciodată. 

Gemeni identici în salopete identice, numai că una e roşie, 
cu un L în față, iar cealaltă e albastră, cu un T. Fetele se țin de 
mână în timp ce aleargă pe cărarea ce duce la Shade Beach. Îi 
spun aşa pentru că mare parte din zi se află la umbra lui Hag's 
Rock. Pe feţele lor palide şi rotunde se văd urme de lacrimi, 
dar în scurt timp acestea vor dispărea, pentru că deja ele sunt 
prea terorizate ca să plângă. 

Dacă credeţi asta, puteți vedea restul. 

Un corb uriaş zboară încet pe lângă ele, cu capul în jos, cu 
aripile larg deschise. Le vorbeşte pe vocea tăticului lor. 

Lo-Lo cade şi îşi taie genunchii pe scoici. Tessie o trage în 
picioare. Fetele fug. Nu de corbul vorbitor care zboară cu capul 
în jos se tem ele şi nici de felul în care cerul devine uneori din 
albastru roşu aprins şi apoi se întoarce la albastru, ci de 
arătarea din spatele lor. 

Uriaşul. 

Chiar şi cu colții aceia seamănă puțin cu una dintre 
broscuțele nostime pe care Libbit le desena, însă aceasta e 
mult mai mare, şi suficient de reală ca să arunce umbră pe 
pământ. Suficient de reală ca să pută şi să zguduie pământul 
cu fiecare săritură. Au fost speriate de tot soiul de lucruri de 
când tati a găsit comoara, şi Libbit spune că nu ies noaptea din 
camera lor şi că nici nu se uită pe geam, dar acum e ziuă, iar 


arătarea din spatele lor este prea reală pentru a nu crede în 
existenţa ei, şi câştigă teren. 

Data următoare Tessie e cea care cade şi Lo-Lo cea care o 
trage sus, aruncând o privire îngrozită în spate, la arătarea 
care le urmăreşte. E înconjurată de insecte dănțuitoare pe care 
uneori le culege din aer cu limba. Lo-Lo o vede pe Tessie într- 
unul dintre ochii ei bulbucaţi, tâmpi. Pe ea însăşi se vede în 
celălalt. 

Dau buzna pe plajă găâfâind şi cu răsuflarea tăiată şi acum 
nu mai au unde merge decât în apă. Însă poate că mai au, 
pentru că barca s-a întors din nou, cea pe care au văzut-o din 
ce în ce mai des în ultimele săptămâni. Libbit spune că barca 
nu este ceea ce pare, dar acum ea este un plutitor vis alb al 
siguranței, şi pe deasupra - nu au de ales. Uriaşul este aproape 
în urma lor. 

A ieşit din piscină tocmai când ele terminau jocul de-a Nunta 
din Rampopo a lui Adie, la casa pentru păpuşi de pe peluza 
laterală (astăzi, Lo-Lo a jucat rolul lui Adie). Uneori, Libbit 
poate face lucrurile alea oribile să dispară mâzgălind în 
carnețelul ei, dar acum Libbit doarme - a avut multe nopți 
agitate în ultima vreme. 

Uriaşul sare de pe cărare şi aterizează pe plajă, împrăştiind 
nisip în jurul său. Ochii lui bulbucaţi se holbează. Fragilul lui 
pântece alb, plin până la refuz de măruntaie zgomotoase, dă pe 
delături. Gâtul lui pulsează. 

Cele două fetițe, stând cu mâinile împletite şi cu picioarele 
în spuma agitată a. ceea ce tati numeşte „maree mică“, se uită 
una la cealaltă. Apoi se uită amândouă la corabie, legănându- 
se la ancoră cu velele strânse şi strălucind. Pare şi mai 
aproape, de parcă s-ar fi mişcat spre țărm ca să le salveze. 

Lo-Lo spune: N-avem încotro. 

Tessie spune: Dar nu ştiu să ÎNOT! 

Ştii să înoți câineşte! 

Uriaşul sare. Ele îi aud măruntaiele clefâind când 
aterizează. Sună ca un gunoi ud într-un butoi cu apă. Albastrul 
se stinge de pe cer şi apoi cerul sângerează roşu. După care, 
încet, se schimbă înapoi. Genul ăsta de zi a fost. Şi nu ştiau 


oare ele că genul ăsta de zi urma? N-o văzuseră în ochii hăituiți 
ai lui Libbit? Nan Melda ştie; până şi tati ştie, iar el nu e aici 
tot timpul. Astăzi, el e în Tampa, iar când ele se uită la oroarea 
verzui-albă care aproape că le-a prins din urmă, ştiu că Tampa 
ar putea la fel de bine să fie pe partea nevăzută a lunii. Sunt 
pe cont propriu. 

Tessie o prinde pe Lo-Lo de umăr cu degete reci. Dar 
volbura? 

Însă Lo-Lo clatină din cap. Volbura e bună! Volbura o să ne 
ducă la barcă! 

Nu mai e timp de gândire. Arătarea-broască se pregăteşte să 
sară din nou. lar ele înțeleg că, deşi nu poate fi real, cine ştie 
cum, este. Le poate ucide. Mai bine să rişti intrarea în apă. 
Aleargă, ținându-se mai departe de mână, şi se aruncă în 
caldo. Îşi ațintesc ochii spre ambarcaţiunea subţire şi albă care 
tresaltă ancorată la mică distanță. Cu siguranță vor fi luate la 
bord şi cineva va folosi radioul pentru a suna la Roost. „Am 
pescuit două sirene mici“, vor spune ei. „Ştiţi pe cineva care le 
vrea?“ 

Volbura le desparte mâinile. E nemiloasă, iar Lo-Lo e prima 
care se îneacă, pentru că ea se zbate mai tare. Tessie o aude 
strigând de două ori. Prima dată după ajutor. Apoi, dându-se 
bătută, numele surorii ei. 

Între timp, un capriciu al volburii o împinge pe Tessie drept 
spre corabie şi, în acelaşi timp, o ține la suprafață. Câteva 
momente magice e ca şi când ar fi pe o placă de surf şi firavele 
ei mişcări câineşti o fac să înainteze ca împinsă de un motor. 
Apoi, chiar înainte ca un curent mai rece să se ridice din 
adâncuri şi să i se înfăşoare în jurul gleznelor, vede corabia 
transformându-se într-o... 

Iată aici o imagine pe care chiar am pictat-o, şi nu o dată, ci 
iar şi iar şi iar: 

Albeața carenei nu dispare la propriu; este trasă în jos ca 
sângele scurgându-se din obrazul unui om îngrozit. Frânghiile 
se deşiră. Porțiunile lucioase îşi pierd luciul. Sticla din 
geamurile de la cabina dinspre pupa fac explozie. Un amalgam 
de te miri ce apare pe punte, rostogolindu-se de la prova spre 


pupa. Numai că a fost acolo de la început. Tessie doar nu l-a 
văzut. Acum vede. 

Acum crede. 

O creatură iese din puntea inferioară. Se târăşte spre 
balustradă, de unde se uită-n jos la fetiță. E o arătare 
gârbovită într-o pelerină roşie cu glugă. Păr ce ar putea să nici 
nu fie păr flutură jilav în jurul unei feţe scurse. Mâini galbene 
strâng lemnul aşchiat, putred. Apoi, una se ridică încet. 

Şi flutură spre fetița care în scurt timp va fi DISPĂRUTA. 

Spune: Vino la mine, copilă. 

Şi, înecându-se, Tessie Eastlake îşi spune: E o FEMEIE! 

Se scufundă. Şi oare simte mâini încă puţin călduțe, mâinile 
durduliei ei surori moarte, apucând-o de gambe şi trăgând-o în 
Jos? 

Da, sigur că da. Sigur că simte. 

A crede înseamnă şi a simţi. 

Orice artist vă poate spune asta. 


13. Expoziţia 


I 


Într-o bună zi, dacă veţi trăi mult şi dacă mecanismul 
vostru gânditor se va menține în stare de funcționare, vă veți 
aminti ultimul lucru bun care vi s-a întâmplat în viaţă. 
Vorbele astea nu-s pesimiste, ci doar logice. Sper că eu nu mi- 
am epuizat încă lucrurile bune din viață - n-ar mai avea sens 
să trăiesc, dacă aş crede asta - dar a trecut mult timp de când 
n-am mai avut parte de unul. Pe acela mi-l amintesc cu 
claritate. S-a întâmplat acum ceva mai mult de patru ani, în 
seara de 15 aprilie, la Galeria Scoto. Era între şapte patruzeci 
şi cinci şi opt, şi umbrele pe Palm Avenue începeau să capete 
primele nuanţe vagi de albastru. Ştiu timpul exact pentru că 
mă tot uitam la ceas. Scoto era deja înțesată de oameni - plină 
până la limita legală şi probabil dincolo de ea - dar familia 


mea nu sosise. Le văzusem pe Pam şi pe Illy mai devreme în 
ziua aceea, iar Wireman mă asigurase că zborul Melindei nu 
avea întârziere, dar până la acel moment al serii nu văzusem 
nici urmă de ei. Şi nici nu primisem vreun telefon. 

În alcovul din stânga mea, unde barul şi opt dintre 
tablourile Apus cu... atrăseseră o mulțime de oameni, un trio 
de la conservatorul de muzică local interpreta o versiune 
funerară a „My Funny Valetine“. Mary Ire (ţinând un pahar de 
şampanie în mână, dar până acum trează) dădea explicații 
despre artă unui grup restrâns de persoane atente. La stânga 
era o încăpere mai mare, cu un bufet suedez. Pe un perete 
erau Trandafirii cresc din scoici şi tabloul intitulat Văd luna; 
pe celălalt, trei imagini ale Duma Road. Zărisem câţiva oameni 
făcându-le acestora fotografii cu telefoanele mobile, deşi un 
anunț aşezat pe un trepied chiar la intrare anunța că 
fotografiatul este interzis. 

I-am menţionat aceasta lui Jimmy Yoshida în trecere şi el a 
încuviințat din cap, nepărând supărat ori măcar iritat, ci mai 
degrabă amuzat. 

— Sunt mulți oameni aici pe care fie nu-i asociez cu scena 
artistică, fie nici nu-i recunosc, spuse el. N-am văzut niciodată 
atât de mulţi vizitatori la un vernisaj. 

— Asta e de rău? 

— Doamne, nu! Dar după ani întregi în care ne-am zbătut 
să nu luăm apă la bord, îmi dă un sentiment ciudat să fim 
purtați de val în felul ăsta. 

Galeria centrală de la Scoto era încăpătoare, lucru bun în 
seara aceasta. În pofida mâncării, a băuturii şi a muzicii din 
încăperile mai mici, centrul părea să fie locul în care 
majoritatea vizitatorilor gravitau până la urmă. Seria Fata şi 
corabia fusese expusă acolo, agățată de fire aproape invizibile, 
chiar în mijlocul încăperii. Wireman priveşte spre vest era pe 
peretele din spate. Acela şi Fata şi corabia nr. 8 erau singurele 
tablouri din expoziție pe care lipisem abțibilduri cu NDV: 
Wireman pentru că era tabloul lui, Nr. 8 pentru că pur şi 
simplu nu-l puteam vinde. 


— Te ţinem treaz, şefu'? întrebă Angel Slobotnik din stânga 
mea, nepăsător ca oricând la cotul soţiei sale. 

— Nu, am răspuns. N-am fost niciodată în viață mai treaz, 
doar că... 

Un bărbat într-un costum ce trebuie să-l fi costat două mii 
de dolari întinse mâna. 

— Henry Vestick, domnule Freemantle, First Sarasota Bank 
and Trust. Conturi private. Lucrările acestea sunt de-a 
dreptul minunate. Sunt uluit. Sunt năucit. 

— Vă mulțumesc, am spus, gândindu-mă că lăsase 
deoparte NU TREBUIE SĂ TE OPREŞTI. Sunteţi foarte amabil. 

O carte de vizită apăru între degetele sale. Parcă aş fi privit 
un artist de stradă făcând un număr de magie. Asta ar fi şi 
fost, dacă artiştii de stradă ar fi purtat costume Armani. 

— Dacă vă pot ajuta cu ceva... am trecut numerele mele de 
telefon pe verso - cel de acasă, mobilul, cel de la birou. 

— Sunteţi foarte amabil, am repetat. Nu-mi venea în gând 
nimic altceva de spus şi, sincer să fiu, ce credea domnul 
Vestick că voi face? Că-l voi suna acasă pentru a-i mulțumi 
din nou? Că-i voi cere un împrumut şi-i voi oferi un tablou ca 
mică atenție? 

— O pot aduce pe soția mea mai târziu ca să vă cunoască? 
întrebă el şi eu am văzut ceva în ochii lui. Nu era exact 
expresia pe care o avusese Wireman atunci când îşi dăduse 
seama că eu îi făcusem de petrecanie lui Candy Brown, dar 
era pe aproape. De parcă Vestick s-ar fi temut puţin de mine. 

— Sigur că da, am acceptat şi el s-a îndepărtat alene. 

— Obişnuiai să construieşti filiale de bănci pentru tipi ca el 
şi apoi te căciuleai cu ei când nu voiau să-ți plătească 
diferența, zise Angel. Era într-un costum albastru de magazin 
şi părea pe punctul de a exploda din el în nouă direcții diferite, 
ca Incredibilul Hulk. Pe vremea aia, credea că nu eşti decât un 
zevzec care-ncearcă să-i strice ziua. Acum te priveşte de parcă 
ai putea scoate pe fund catarame de aur. 

— Angel, termină! strigă Helen Slobotnik, înghiontindu-l 
iarăşi cu cotul şi, în acelaşi timp, dând să-i ia paharul de 


şampanie. El îl ţinu senin departe de ea. 

— Spuneţi-i că ăsta e adevărul, şefu'! 

— Cred că aşa este, am recunoscut. 

Şi nu doar bancherul îmi arunca privirea aceea. Femeile... 
Dumnezeule! Când le întâlneam ochii, vedeam o moliciune, o 
reflecţie, ca şi când s-ar fi întrebat cum le-aş putea ţine doar 
cu un singur braţ. Asta probabil că era aiurea, dar... 

Am fost prins de la spate, aproape doborât din picioare. Mi 
s-ar fi răsturnat şi paharul cu şampanie, dar Angel îl apucă 
abil. M-am răsucit şi am văzut-o pe Kathi Green, care îmi 
zâmbea. Lăsase Gestapoul Fizioterapiei departe în urmă, cel 
puţin pentru seara aceasta; purta o fustă verde scurtă, 
licăritoare, care se mula pe fiecare centimetru bine întreținut 
al corpului ei, iar datorită tocurilor îmi ajungea aproape până 
la frunte. Alături de ea, dominând-o cu înălțimea lui, stătea 
Kamen. Ochii lui enormi înotau binevoitori în spatele 
ochelarilor cu rame de corn. 

— Isuse, Kathi! am strigat. Ce-ai fi făcut dacă m-ai fi 
doborât de pe picioare? 

— Te-aş fi pus să faci cincizeci de genuflexiuni, zise ea, 
zâmbind mai larg ca oricând. Avea ochii plini de lacrimi. Ţi-am 
zis doar la telefon. Uite ce bronzat eşti, chipeşule. Lacrimile i 
se revărsară şi mă luă în brațe. 

Am strâns-o şi eu, apoi am dat mâna cu Kamen. Palma lui 
o înghiți cu totul pe a mea. 

— Avionul ăla al tău e mijlocul perfect de călătorie pentru 
cei de mărimea mea, spuse el şi oamenii se întoarseră pe 
direcția lui. Avea o voce din aceea profundă, de James Earl 
Jones, care poate face reclamele alea din supermarket să 
semene cu Cartea lui Isaia. M-am simţit extraordinar, Edgar. 

— Nu-i de fapt al meu, dar îți mulțumesc, am spus. 
Vreunul dintre voi a... 

— Domnule Freemantle? 

Era o roşcată încântătoare ai cărei sâni abundent pistruiați 
erau în pericol de a se rostogoli din bustiera fragilei sale rochii 
roz. Avea ochi verzi, mari. Părea cam de vârsta fiicei mele, 


Melinda. Înainte să spun ceva, ea întinse mâna şi mă prinse 
tandru de degete. 

— Voiam doar să ating mâna care a pictat tablourile 
acestea, zise ea. Tablourile acestea minunate, senzaţionale. 
Doamne, sunteți uimitor. 

Îmi ridică mâna şi o sărută. Apoi şi-o lipi de un sân. 
Simțeam pietricica dură a sfârcului prin voalul subțire de 
sifon. După care, fata dispăru în mulțime. 

— Ți se întâmplă des asta? întrebă Kamen şi, în acelaşi 
timp, Kathi se auzi şi ea: 

— Deci cum te resimți după divorţ, Edgar? 

Se priviră reciproc un moment, apoi izbucniră în râs. 

Am înţeles de ce râdeau - „momentul Elvis“ al lui Edgar - 
dar mie mi se părea doar straniu. Încăperile de la Scoto 
începeau să semene puţin cu nişele dintr-o grotă submarină, 
şi mi-am dat seama că le puteam picta în felul ăsta: camere 
subacvatice cu tablouri pe pereți, tablouri pe care le admirau 
oameni-peşti educați, în vreme ce Trioul lui Neptun gâlgâia 
„Octopus's Garden-. 

Mult prea straniu. Îi voiam pe Wireman şi Jack - nici ei nu 
ajunseseră încă - dar şi mai mult îi voiam pe ai mei. Pe Illy 
mai tare dintre toţi. Dacă-i aveam alături, poate că totul urma 
să mi se pară din nou real. Am aruncat o privire către uşă. 

— Dacă te uiţi după Pam şi fete, mă aştept să vină imediat, 
spuse Kamen. 

Melinda a avut o problemă cu rochia şi s-a dus să se 
schimbe în ultimul minut. 

Melinda, mi-am spus. Sigur, era musai ca Melinda să... 

Şi în clipa aceea le-am văzut, strecurându-se prin mulțimea 
de curioşi într-ale artei, părând foarte nordice şi nelalocul lor 
printre toţi acei bronzați. Tom Riley şi William Bozeman al III- 
lea - nemuritorul Bozie - păşeau în urma lor în costume 
închise la culoare. Se opriră pentru a privi trei dintre primele 
mele schițe, pe care Dario le aşezate în apropierea uşii într-un 
triptic. Ilse fu cea care mă văzu prima. Strigă TATI! şi apoi 
brăzdă mulțimea ca un vas de atac, urmată îndeaproape de 


sora ei. Lin trăgea după ea un tânăr înalt. Pam făcu semn din 
mână şi porni şi ea spre mine. 

I-am lăsat pe Kamen, Kathi şi pe soţii Slobotnik - Angel 
încă-mi ținea paharul de şampanie. Cineva începu: „Scuzaţi- 
mă, domnule Freemantle, oare dacă v-aş putea întreba...“, dar 
nu i-am acordat atenţie. În momentul acela nu vedeam decât 
fața radioasă şi ochii veseli ai lui Ilse. 

Ne-am întâlnit în fața anunţului pe care scria GALERIA 
SCOTO PREZINTĂ „PRIVELIŞTEA DE PE DUMA“, TABLOURI 
ŞI SCHIŢE SEMNATE DE EDGAR FREEMANTLE. Eram 
conştient că ea purta o rochie albastru-diafan pe care n-o mai 
văzusem înainte şi că aşa, cu părul ridicat şi cu ceea ce părea 
a fi un gât de lebădă la vedere, arăta izbitor de adultă. Eram 
conştient de o imensă, aproape copleşitoare iubire pentru ea, 
şi de gratitudine că simţea şi ea acelaşi lucru pentru mine -i 
se citea în ochi. Apoi am cuprins-o în braţe. 

O clipă mai târziu, Melinda ajunse şi ea cu tânărul ei 
bărbat stându-i în spate (şi deasupra ei - era un elicopter de 
om). Nu aveam brațe pentru amândouă, dar ea avea unul 
pentru mine; mă cuprinse cu el şi mă sărută pe obraz. 

— Bonsoir, tată, felicitări! 

Apoi Pam s-a aflat în fața mea, femeia pe care o făcusem 
curvă laşă nu cu mult timp în urmă. Purta un costum cu 
pantaloni de un albastru-închis, o bluză de mătase albastru- 
deschis şi un şirag de perle. Cercei discreți. Discreţi, dar 
frumoşi pantofi cu toc jos. O costumaţie de Minnesota 
completă, dacă-mi fusese dat cândva să văd aşa ceva. Era 
evident speriată de moarte de toţi oamenii şi de mediul acela 
străin, însă avea pe buze un zâmbet plin de speranță. Pe Pam 
o definiseră multe lucruri în cursul căsniciei noastre, însă 
lipsa speranţei - niciodată. 

— Edgar? întrebă ea pe o voce firavă. Mai suntem prieteni? 

— Altfel nici nu mă gândesc, am spus. Am sărutat-o scurt, 
dar am strâns-o la piept cu toată conştiinciozitatea de care e 
în stare un om cu un singur braț. Ilse mă ţinea de o parte; 
Melinda de cealaltă, strângându-mă destul de tare cât să mă 


doară coastele, dar mie nu-mi păsa. Ca de la mare depărtare, 
am auzit în încăpere o erupție spontană de aplauze. 

— Arăţi bine, îmi şopti Pam la ureche. Nu, arăţi excelent. 
Nu-s sigură dacă te-aş fi recunoscut pe stradă. 

M-am dat în spate puţin, privind-o. 

— ŞI tu arăţi frumos. 

Ea râse, îmbujorându-se, o străină alături de care-mi 
petrecusem odinioară nopțile. 

— Machiajul ascunde o multitudine de păcate. 

— Tati, el este Ric Doussault, spuse Melinda. 

— Bonsoir şi felicitări, monsieur Freemantle, rosti Ric. Ținea 
în mână o cutie albă simplă. Acum, mi-o întinse. Din partea 
lui Linnie şi a mea. Un cădeau. Darul? 

Ştiam ce este un cădeau, desigur; adevărata revelaţie era 
exotica sonoritate pe care accentul lui o dăduse numelui de 
alint al fiicei mele. Mă făcu să înțeleg într-un fel categoric că 
ea-i aparținea acum mai mult lui decât mie. 

Mi se părea că majoritatea oamenilor din galerie se 
strânseseră în jur pentru a mă vedea cum îmi deschid cadoul. 
Tom Riley aproape că ajunse la umărul lui Pam. Bozie era 
lângă el. Chiar din spatele lui, Margaret Bozeman îmi trimise 
un sărut din podul palmei. Alături de ea era Todd Jamieson, 
doctorul care-mi salvase viața... două perechi de mătuşi şi 
unchi... Rudy Rudnick, fostul meu secretar... Kamen, desigur, 
el era imposibil de trecut cu vederea... şi Kathi de-a dreapta 
lui. Veniseră cu toții, mai puțin Wireman şi Jack, şi începeam 
să mă întreb dacă nu se întâmplase ceva care să-i rețină. Dar 
pentru moment, asta părea ceva secundar. M-am gândit la 
clipa în care m-am trezit în patul de spital, confuz şi separat 
de orice în afară de durerea neiertătoare, apoi m-am uitat în 
jur la toate acestea şi m-am întrebat cum era posibil ca 
lucrurile să se fi schimbat atât de dramatic. Toţi oamenii aceia 
se întorseseră în viața mea pentru o seară. Nu voiam să plâng, 
dar eram aproape convins că asta voi face; simțeam cum încep 
să mă dizolv ca un şerveţel într-o rupere de nori. 

— Deschide-l, tati! spuse Ilse. 


Simţeam mirosul parfumului ei, ceva dulce şi proaspăt. 

— Deschide-l! Deschide-l! 

Voci binevoitoare din cercul înghesuit de privitori. 

Am desfăcut cutia. Am scos hârtia velur albă şi am 
descoperit ceea ce mă aşteptam... deşi mă aşteptasem la ceva 
haios, iar asta nu era deloc de râs. Bereta pe care Melinda şi 
Ric mi-o cumpăraseră din Franța era din catifea grena şi 
moale la atingere. Nu fusese ieftină. 

— E prea frumoasă, am spus. 

— Nu, tati, zise Melinda. Nu-i destul de frumoasă. Sperăm 
doar să ţi se potrivească. 

Am scos-o din cutie şi am ridicat-o în aer. Publicul scoase 
un O! apreciativ. Melinda şi Rick se uitară fericiți unul la 
celălalt, iar Pam - care simțea că Lin, cine ştie de ce, nu-şi 
primea niciodată porția cuvenită de afecțiune sau aprobare 
din partea mea (şi probabil avea dreptate) - îmi adresă o 
privire categoric radiantă. Apoi mi-am pus bereta pe cap. Se 
potrivea la perfecție. Melinda întinse mâna, făcu o mică 
ajustare, se întoarse cu fața la publicul atent, îndreptă 
palmele deschise spre mine şi spuse: 

— Voici mon pere, ce magnifiqgue artiste! 

Oamenii izbucniră în aplauze şi strigăte de „Bravo!“ Ilse mă 
sărută. Plângea şi râdea. Mi-amintesc vulnerabilitatea albă a 
gâtului ei şi atingerea buzelor, chiar deasupra maxilarului 
meu. 

Eram atracția balului şi eram înconjurat de familie. Era 
lumină şi şampanie şi muzică. S-a întâmplat acum patru ani, 
în seara de 15 aprilie, între şapte patruzeci şi cinci şi opt, în 
timp ce umbrele de pe Palm Avenue tocmai începeau să capete 
primele nuanțe de albastru. Asta e o amintire pe care o 
păstrez. 


« 


II 


Am făcut turul galeriei cu ei, Tom şi Bozie şi restul şleahtei 
din Minnesota venind coadă după noi. Mulţi dintre cei prezenți 
poate că veneau pentru prima dată la o galerie de artă, însă 
erau destul de politicoşi ca să ne lase puţin spaţiu de respirat. 

Melinda se opri un minut întreg în fața Apusului cu şofară, 
apoi se întoarse spre mine, aproape acuzator. 

— Dacă ai fost dintotdeauna în stare de asta, tată, pentru 
Dumnezeu, de ce ţi-ai irosit treizeci de ani din viață ridicând 
clădiri? 

— Melinda Jean! zise Pam, dar părea absentă. Se uita spre 
centrul încăperii, unde tablourile din seria Fata şi corabia 
atârnau suspendate. 

— Păi, e adevărat, insistă Melinda. Nu-i aşa? 

— Scumpa mea, n-am ştiut. 

— Cum e posibil să ai ceva atât de însemnat în tine şi să nu 
ştii? mă chestiona ea. 

Nu aveam răspuns pentru asta, dar Alice Aucoin îmi sări în 
ajutor. 

— Edgar, Dario vrea să ştie dacă poţi merge în biroul lui 
Jimmy pentru câteva minute? Voi însoți cu bucurie familia ta 
în camera principală şi te poţi se întoarce pe urmă acolo. 

— Bine... ce vor de la mine? 

— Nu te îngrijora, zâmbesc toţi, spuse ea şi zâmbi ea însăşi. 

— Du-te, Edgar, mă îndemnă Pam. lar spre Alice: Sunt 
obişnuită să fie chemat în altă parte. Când eram căsătoriţi, 
ăsta era modul nostru de viață? 

— Tată, ce înseamnă cercul ăsta roşu de pe ramă? întrebă 
Ilse. 

— Că s-a vândut, draga mea, răspunse Alice. 

Înainte să plec, am zăbovit doar cât să mă uita la Apus cu 
şofară şi... sigur că da, era un cerculeț roşu pe colțul din 
dreapta sus al ramei. Ăsta era un lucru bun - era plăcut să 
ştii că mulțimea celor prezenţi era alcătuită nu doar din 
curioşi atraşi de noutatea unui pictor ciung - dar tot simțeam 
un junghi, şi m-am întrebat dacă era normal să-l simt. Nu 


aveam de unde să ştiu. Nu cunoşteam alți artişti pe care să-i 
întreb. 


III 


Dario şi Jimmy Yoshida erau în birou; la fel şi un om pe 
care nu-l văzusem niciodată. Dario mi-l prezentă drept Jacob 
Rosenblatt, contabilul care se îngrijea de registrele galeriei. 
Inima îmi stătu o clipă când ne-am strâns mâinile, răsucind-o 
pe a mea pentru asta, căci el mi-o oferise pe cea greşită, aşa 
cum fac atât de mulți. A, dar asta eo lume a dreptacilor. 

— Dario, avem cumva probleme? am întrebat. 

Dario aşeză o frapieră argintie pe masa lui Jimmy. În ea, 
înclinată pe un strat de gheață sfărâmată, era o sticlă de 
Perrier-Jouet. Şampania pe care o serveau în galerie era de 
calitate, dar nu de calitatea acesteia. Dopul fusese scos de 
scurt timp; din gura verde a sticlei încă ieşeau aburi diafani. 

— Asta ţi se pare că e o problemă? întrebă el. I-aş fi spus lui 
Alice să-i cheme înăuntru şi pe membrii familiei tale, dar 
biroul ăsta-i al naibii de mic. Doi oameni care ar trebui să fie 
aici, acum, sunt Wireman şi Jack Cantori. Unde naiba sunt 
ei? Credeam c-or să vină împreună. 

— Aşa credeam şi eu. Ai încercat acasă la Elizabeth 
Eastlake? La Heron's Roost? 

— Desigur, răspunse Dario. Nu mi-a răspuns decât robotul 
telefonic. 

— Nici măcar infirmiera lui Elizabeth? Annmarie? EI clătină 
din cap. 

— Doar robotul telefonic. 

Am început să am viziuni cu Sarasota Memorial. 

— Nu-mi place cum sună ce spui. 

— Poate că toți trei sunt pe drum încoace la momentul 
acesta, propuse Rosenblatt. 

— Mi se pare puţin probabil. Elizabeth e foarte plăpândă şi 
istovită de boală. Nici cadrul nu-l mai poate folosi. 


— Sunt sigur că situaţia se va rezolva de la sine, zise 
Jimmy. Între timp, ar trebui să închinăm un pahar. 

— Trebuie să închinăm un pahar, Edgar, sublinie Dario. 

— Mersi, băieți, sunteţi foarte amabili, şi m-aş bucura să 
beau un pahar cu voi, dar mă aşteaptă familia afară şi vreau 
să fiu alături de ei cât se uită la celelalte tablouri ale mele, 
dacă nu vă deranjează. 

Jimmy spuse: 

— E de înțeles, dar... 

Dario îl întrerupse, vorbind încet. 

— Edgar, expoziția e un succes de vânzare. M-am uitat la el. 

— Îmi cer iertare? 

— Nu credem că ai avut ocazia să te plimbi şi să vezi toate 
bulinele roşii, zise Jimmy. Zâmbea, rumen în obraji. Toate 
tablourile şi schițele care erau de vânzare au fost vândute. 

Jacob Rosenblatt, contabilul, rosti: 

— Treizeci de tablouri şi paisprezece schițe. E nemaiauzit. 

— Dar... îmi simţeam buzele amorţite. L-am privit pe Dario 
cum se întoarce şi de data aceasta ia o tavă cu pahare de pe 
raftul din spatele mesei sale de lucru. Aveau acelaşi imprimeu 
floral ca sticla de Perrier-Jouet. Dar prețul pe care l-ai pus pe 
Fata şi corabia nr. 7 a fost de patruzeci de mii de dolari! 

Din buzunarul sacoului său negru şi simplu, Rosenblatt 
extrase o fâşie de hârtie care trebuie să fi ieşit din maşina de 
calcul. 

— Tablourile au strâns suma de patru sute optzeci şi şapte 
de mii de dolari, iar schițele alte nouăsprezece. Totalul se 
ridică la puţin peste o jumătate de milion de dolari. E cea mai 
mare sumă pe care Scoto a încasat-o vreodată în timpul unei 
expoziții cu operele unui singur artist. O realizare uimitoare. 
Felicitări. 

— Toate? am întrebat pe o voce atât de firavă, că abia o 
auzeam şi eu. M-am uitat la Dario în timp ce el îmi punea un 
pahar de şampanie în mână. 

EI încuviință din cap. 


— Dacă ai fi hotărât să vinzi Fata şi corabia nr. 8, cred că 
numai tabloul acela ar fi adus o sută de mii de dolari. 

— De două ori pe atât, completă Jimmy. 

— În sănătatea lui Edgar Freemantle, la începutul 
strălucitei sale cariere! proclamă Rosenblatt şi ridică paharul. 
Am ridicat şi noi paharele şi am băut, neştiind că strălucita 
mea carieră ajunsese, din motive practice, la sfârşit. 

Am trăit un moment de glorie, muchacho. 


IV 


Pe când străbăteam mulțimea înapoi spre familia mea, 
zâmbind, şi schimbam amabilități cât de grăbit puteam, Tom 
Riley mă acostă. 

—  Şefu', astea-s incredibile, zise el, dar şi puţin 
înfricoşătoare. 

— Presupun că ăsta-i un compliment, am răspuns. 

Adevărul era că pe mine mă înfricoşa să vorbesc cu Tom, 
ştiind ce făcusem în privința lui. 

— E categoric un compliment, spuse el. Ascultă, văd că te 
întorci la familia ta, aşa că eu mă duc să dau o raită. 

Şi dădu să plece, dar eu l-am apucat de cot. 

— Stai cu mine, l-am rugat. Împreună putem scăpa de toți 
băgăcioşii. Singur s-ar putea să ajung doar pe la ora nouă la 
Pam şi la fetele mele. 

El râse. Bătrânul Tommy arăta bine. Pusese câteva 
kilograme pe el din ziua aceea la lacul Phalen, dar citisem că 
antidepresivele au uneori efectul acesta, mai ales la bărbați. 
La el, câteva kilograme în plus dădeau bine. Nu mai avea ochii 
aşa de înfundațţi în orbite. 

— Cum te mai simți, Tom? 

— Păi... sincer să fiu... deprimat. 

Ridică o mână în aer, ca pentru a înlătura vorbele de 
compătimire pe care nu le rostisem. 


— E o chestie de dezechilibru chimic şi-mi e al naibii de greu 
să mă obişnuiesc cu pastilele. Îţi încețoşează gândurile la 
început - aşa am păţit eu, în orice caz. Le-am abandonat o 
vreme, dar acum le iau iar şi viaţa arată mai bine. Ăsta e ori 
efectul endorfinelor false, ori al primăverii în Minnesota, 
teritoriul celor un miliard de lacuri. 

— Şi Compania Freemantle? 

— Bilanţul e pozitiv, dar nu e acelaşi lucru fără tine. Am 
venit aici gândindu-mă că te pot convinge să te întorci. Apoi 
am aruncat o privire la lucrările astea şi mi-am dat seama că 
zilele tale în industria construcţiilor probabil că au luat 
sfârşit. 

— Aşa cred, da. 

Gesticula spre pânzele din încăperea principală. 

— Ce sunt, de fapt? Serios vorbind. Pentru că - n-aş spune 
asta multor oameni - îmi amintesc de cum era viața în capul 
meu când nu-mi luam pastilele. 

— Sunt doar scene imaginare, am spus. Umbre. 

— Ştiu eu cum e cu umbrele, zise. Ai grijă doar să nu le 
iasă dinți. Pentru că se poate întâmpla. Apoi, când întinzi 
mâna după comutator ca să le faci să dispară, descoperi că s- 
a luat curentul. 

— Dar acum eşti mai bine. 

— Da, răspunse el. Pam are un mare merit în asta. Pot să-ți 
spun ceva despre ea ce probabil că ştii deja? 

— Sigur, am zis, sperând doar că nu-mi va împărtăşi faptul 
că uneori râdea din fundul gâtului când ajungea la orgasm. 

— Are o intuiție puternică, dar la capitolul delicateţe nu stă 
prea bine, zise Tom. E o combinaţie ciudată şi crudă. 

N-am spus nimic... dar nu neapărat pentru că credeam că 
greşeşte. 

— Mi-a ţinut un aprig discurs despre cum trebuie să am 
grijă de mine, nu cu mult timp în urmă, şi m-a făcut să-mi 
revin la realitate. 

— Mda? 


— Mda. Şi după cum arată, s-ar putea să te aştepte şi pe 
tine un discurs asemănător, Edgar. Cred că mă duc să-l 
găsesc pe amicul tău Kamen şi să schimb cu el o vorbă, două. 
Scuză-mă. 

Fetele şi Ric se uitau atenţi în sus la Wireman priveşte spre 
vest şi discutau cu însuflețire. Pam, însă, stătea la jumătatea 
şirului de tablouri Fata şi corabia, care atârnau ca nişte afişe 
de film, şi părea tulburată. Nu mânioasă, tocmai, ci doar 
tulburată. Confuză. Îmi făcu semn să mă apropii şi, odată 
ajuns acolo, nu stătu pe gânduri. 

— Fetiţa din tabloul ăsta e cumva Ilse? 

Arătă cu degetul spre Nr. 1. 

— La început am crezut că fetița aceasta cu păr roşcat este 
păpuşa pe care ţi-a dăruit-o doctorul Kamen după accident, 
dar Ilse avea o rochiță cu carouri de X-şi-O exact ca asta când 
era mică. l-am cumpărat-o de la Rompers. lar asta... Acum 
arăta spre Nr. 3. Jur că asta e rochița pe care a insistat să i-o 
cumpărăm când a intrat în clasa întâi - cea pe care o purta 
când şi-a rupt brațul, în seara aia după cursele de maşini de 
serie! 

Ei, misterul se rezolvase. Eu îmi aminteam că-şi rupsese 
brațul după ce veniserăm de la biserică, însă aceasta nu era 
decât o minoră greşeală tehnică a marelui dans al memoriei. 
Existau lucruri mai importante. Unul era că Pam se afla într-o 
poziție unică ce-i permitea să vadă dincolo de tot fumul şi 
toate oglinzile pe care criticii adorau să le numească artă - 
asta era valabil în cazul meu, cel puţin. În felul acesta, şi 
probabil în multe altele, ea rămânea în continuare soția mea. 
După toate aparențele, în cele din urmă numai timpul putea 
emite un act de divorț. lar acel act avea să fie parțial, în cel 
mai bun caz. 

Am întors-o către mine. Eram priviți de mulți oameni şi 
presupun că în ochii lor ceea ce făceam noi părea a fi o 
îmbrăţişare. Şi, într-un fel, asta a şi fost. Am privit-o scurt în 
ochii ei largi, uimiţi, după care i-am şoptit la ureche. 


— Da, fetița din barcă e Ilse. N-am avut intenţia să fie ea, şi 
asta pentru că nici-o clipă n-am avut vreo intenție anume. N- 
am ştiut nici că voi picta tablourile astea până când nu m-am 
apucat de ele. lar pentru că stă cu spatele, nimeni n-o să ştie 
vreodată că e ea, decât dacă le spui tu sau eu. Şi eu n-o să 
spun. Dar... M-am tras în spate. Ochii ei erau încă largi, 
buzele depărtate ca pentru a primi un sărut, Ilse ce a spus? 

— Un lucru extrem de ciudat. 

Mă apucă de mânecă şi mă trase la Nr. 7 şi Nr. 8. În ambele, 
Fetița Vâslaşă purta rochița verde cu bretele încrucişate pe 
spatele gol. 

— A spus că probabil i-ai citit gândurile, pentru că a 
comandat o rochie asemănătoare cu aia de la Newport News 
chiar în primăvara asta. 

Întoarse ochii la tablouri. Eu am păstrat tăcerea lângă ea şi 
am lăsat-o să privească. 

— Nu-mi plac astea, Edgar. Nu sunt aidoma celorlalte şi 
nu-mi plac. 

M-am gândit la Tim Riley spunând: Are o intuiție puternică, 
dar la capitolul delicateţe nu stă prea bine. 

Pam cobori vocea: 

— Nu ştii nimic despre Ilse ce n-ar trebui să ştii, aşa-i? Aşa 
cum ai ştiut despre... 

— Nu, am răspuns, dar seria Fata şi corabia mă tulbura 
acum mai mult ca oricând. În parte, asta se datora faptului că 
le vedeam pe toate atârnate în linie; ciudățenia lor însumată 
era ca un pumn. 

Vinde-le. Asta era opinia lui Elizabeth. Oricât de multe ar fi, 
trebuie să le vinzi. 

Şi înțelegeam de ce credea asta. Nu-mi plăcea să-mi văd 
fiica, nici măcar sub înfăţişarea copilei care fusese, atât de 
aproape de carena aceea putredă. Şi într-un fel eram surprins 
că perplexitatea şi dezgustul erau reacțiile lui Pam. Dar, 
desigur, tablourile nu apucaseră încă să-şi facă efectul asupra 
ei. 

Şi nu se mai aflau pe Duma Key. 


Tinerii veniră lângă noi, Ric şi Melinda cu brațele pe după 
mijloc. 

— Tati, eşti un geniu, zise Melinda. Asta crede şi Ric, nu-i 
aşa, Ric? 

— Chiar aşa, spuse el. Am venit cu gândul să fiu... politicos. 
În schimb, mă lupt cu cuvintele pentru a spune că sunt uluit. 

— Eşti foarte amabil, am spus. Merci. 

— Sunt tare mândră de tine, tati, zise Illy şi mă îmbrăţțişa. 

Pam îşi dădu ochii peste cap şi, în clipa aceea, i-aş fi putut 
trage cu bucurie o scatoalcă. În schimb, am cuprins-o pe Ilse 
cu brațul şi i-am sărutat creştetul capului. Când am făcut 
asta, vocea lui Mary Ire se ridică din partea din faţă a galeriei 
într-un strigăt tabagic plin de o uimire fără margini. 

— Libby Eastlake! Fir-ar să fie, nu-mi vine să-mi cred 
ochilor! 

Eu nu-mi credeam urechilor, dar când s-a iscat un ropot 
spontan de aplauze dinspre intrare, acolo unde adevărații 
pasionaţi de artă se strânseseră pentru a trăncăni şi a lua o 
gură de aer proaspăt, am înțeles de ce Jack şi Wireman 
întârziaseră. 


V 


— Ce-i? întrebă Pam. Ce-i? 

Pe când mă apropiam de uşă, o aveam pe ea într-o parte şi 
pe Illy în cealaltă; Linnie şi Ric ţopăiau în urma noastră. 
Aplauzele crescură în intensitate. Oamenii se întorceau spre 
intrare şi îşi lungeau gâturile ca să vadă. 

— Cine este, Edgar? 

— Cei mai buni prieteni ai mei de pe insulă. Apoi, către Ilse: 
Printre ei e şi doamna din josul drumului, ți-aminteşti de ea? 
S-a dovedit că este Fiica Naşului în loc de Mireasa lui. Numele 
ei e Elizabeth Eastlake şi e o dulcică. 

Ochii lui Ilse străluceau de emoție. 

— Bătrânica aia cu tenişi albaştri uriaşi! 


Oamenii prezenţi - dintre care mulți încă aplaudau - ne 
făcură loc să trecem şi eu i-am văzut pe toţi trei în zona 
recepției, unde fuseseră aşezate două mese cu câte un bol de 
punci pe fiecare. Ochii începură să mă înțepe şi un nod mi se 
puse în gât. Jack era îmbrăcat într-un costum gri-ardezie. Cu 
chica sa de surfer de obicei ridicată vâlvoi acum frumos 
pieptănată, semăna fie cu un director de sucursală la Bank of 
America, fie cu un elev de clasa a şaptea extraordinar de înalt, 
în Ziua Carierei. Wireman, împingând scaunul lui Elizabeth, 
purta jeanşi spălăciți, fără curea, şi o cămaşă de pânză albă 
cu guler rotund care-i scotea în evidență bronzul puternic al 
pielii. Avea părul pieptănat pe spate şi mi-am dat seama 
pentru prima dată că era chipeş în felul în care fusese 
Harrison Ford când se apropia de cincizeci de ani. 

Însă Elizabeth era cea care atrăgea atenţia, Elizabeth 
stârnea aplauzele, până şi din partea neofiților care habar nu 
aveau cine este. Purta un costum negru cu pantaloni din 
bumbac aspru, larg, dar elegant. Avea părul ridicat şi ţinut 
sus de o plasă cu ochiuri mici care scânteia ca diamantele în 
bătaia becurilor din galerie. La gât îi atârna un pandant de 
fildeş sculptat pe un lănțişor de aur, iar în picioare avea nu 
tenişii mari şi albaştri de Frankenstein, ci pantofi eleganți de 
un purpuriu-închis. Între degetul mijlociu şi inelarul 
noduroasei sale mâini stângi avea o ţigară neaprinsă într-un 
portțigaret poleit. 

Se uita în stânga şi-n dreapta, surâzând. Când Mary ajunse 
la scaun, Wireman îl opri locului destul cât femeia mai tânără 
să sărute obrazul lui Elizabeth şi să-i şoptească la ureche. 
Elizabeth ascultă, aprobă din cap, apoi îi şopti şi ea ceva. Mary 
râse descătuşat, apoi o mângâie pe Elizabeth pe braţ. 

Cineva trecu pe lângă mine. Era Jacob Rosenblatt, 
contabilul, cu ochii umezi şi cu nasul roşu. Dario şi Jimmy 
erau în spatele lui. Rosenblatt îngenunche lângă scaunul cu 
rotile, genunchii săi osoşi pocnind ca două pistoale de start, şi 
se smiorcăi: 


— Domnişoară Eastlake! O, domnişoară Eastlake, nu v-am 
mai văzut de atât timp, iar acum... o, ce surpriză minunată! 

— Şi tu, Jack, zise ea şi-i strânse capul chilug la piept. 
Semăna cu un ou foarte mare, cum stătea acolo. Chipeş ca 
Bogart! 

Mă văzu şi pe mine... şi-mi făcu şmecher cu ochiul. l-am 
răspuns la fel, dar nu mi-a fost uşor să-mi păstrez o expresie 
fericită pe față. Elizabeth arăta vlăguită, înfricoşător de 
obosită, în pofida zâmbetului pe care-l afişa. 

Am înălțat ochii spre ai lui Wireman şi el ridică aproape 
imperceptibil din umeri. Ea a insistat, spunea gestul lui. Mi- 
am mutat privirea la Jack şi am primit cam acelaşi răspuns. 

Rosenblatt, între timp, se scotocea prin buzunare. În cele 
din urmă, găsi o cutie de chibrituri atât de boțită că părea să 
fi intrat în Statele Unite fără paşaport, prin insula Ellis. O 
deschise şi scoase un bețişor. 

— Credeam că fumatul este interzis acum în toate clădirile 
publice, zise Elizabeth. 

Rosenblatt fierbea. Obrajii i se înroşiră. Aproape mă 
aşteptam să-i explodeze capul. Într-un târziu, exclamă: 

— Dă-le dracu! de reguli, domnişoară Eastlake! 

— BRA VISSIMO! strigă Mary, râzând şi ridicând mâinile 
spre tavan, şi la aceasta s-a mai auzit un rând de aplauze. 

Unul mai zgomotos răsună când Rosenblatt reuşi în sfârşit 
să aprindă chibritul străvechi şi i-l întinse lui Elizabeth, care 
îşi aşeză între buze portțigaretul. 

— Cine e de fapt, tati? întrebă Ilse încet. Pe lângă doamna 
bătrână care locuieşte mai jos pe alee, vreau să zic? 

I-am răspuns: 

— Din câte se spune, la un moment dat ea a fost scena 
artistică din Sarasota. 

— Nu înțeleg de ce asta-i dă dreptul să ne îmbâcsească 
plămânii cu fumul ei de ţigară, protestă Linnie. Linia verticală 
revenea între sprâncenele ei. 

Ric zâmbi. 

— O, cherie, asta după toate barurile în care am... 


— Aici nu suntem acolo, zise ea, linia verticală 
aprofundându-se, şi eu mi-am spus: Ric, oi fi tu franțuz, dar ai 
multe de învățat despre americanca asta de lângă tine. 

Alice Aucoin îi murmură ceva lui Dario şi, din buzunar, 
Dario scoase o cutie de Altoids. Răsturnă mentosanele în 
palmă şi-i dădu lui Alice cutia. Alice i-o întinse lui Elizabeth, 
care-i mulțumi şi îşi scutură ţigara în ea. 

Pam urmări scena fascinată, apoi se întoarse spre mine. 

— Ea ce părere are despre tablourile tale? 

— Nu ştiu, am spus. Nu le-a văzut. Elizabeth îmi făcea 
semn să mă apropii. 

— Vrei să mă prezinţi familiei tale, Edgar? 

Am prezentat-o, începând cu Pam şi sfârşind cu Ric. Jack şi 
Wireman dădură şi ei mâna cu Palm şi cu fetele. 

— După atâtea telefoane, mă bucur să ne cunoaştem în 
carne şi oase, i se adresă Wireman lui Pam. 

— E valabilă şi viceversa, zise ea, măsurându-l din priviri. 
Probabil îi plăcea ce vedea, pentru că zâmbi - şi era un zâmbet 
veritabil, din acela care-i luminează toată fața. Am izbândit, 
nu-i aşa? Nu ne-a uşurat lucrurile, dar am izbândit. 

— Arta nu e niciodată uşoară, tânără doamnă, spuse 
Elizabeth. 

Pam cobori ochii spre ea, continuând să zâmbească sincer - 
zâmbetul de care mă îndrăgostisem eu. 

— Ştiţi cât timp a trecut de când nu mi-a mai spus nimeni 
tânără doamnă? 

— Da, dar pentru mine arăţi foarte tânără şi frumoasă, 
spuse Elizabeth... 

Asta era oare femeia care cu doar o săptămână în urmă nu 
era decât un gogoloi bolborositor de brânză trântit în scaunul 
ei cu rotile? În seara asta mi se părea greu de crezut. Aşa 
obosită cum arăta, mi se părea imposibil de crezut. 

— Dar nu la fel de tânără şi de frumoasă ca fiicele tale, 
continuă ea. Fetelor, tatăl vostru este - în toate privinţele - un 
individ extrem de talentat. 


— Suntem foarte mândre de el, zise Melinda, răsucindu-şi 
colierul. Elizabeth îi zâmbi, apoi se întoarse spre mine. 

— Aş vrea să văd lucrările şi să judec singură. Îmi faci pe 
plac, Edgar? 

— Cu toată bucuria. 

Eram sincer, însă eram şi al naibii de agitat. O parte din 
mine se temea să primească opinia ei. Partea aceea credea că 
ea va clătina din cap şi-şi va livra verdictul cu francheţea la 
care-i dădea dreptul vârsta ei venerabilă: Facile... viu 
colorate... foarte energice, fără-ndoială... dar poate nu o mare 
reuşită. Până la urmă. 

Wireman dădu să apuce mânerele scaunului ei, dar ea 
clătină din cap. 

— Nu - lasă-l pe Edgar să mă împingă, Wireman. Lasă-l să- 
mi facă turul. 

Smulse ţigara pe jumătate fumată din portțigaret, degetele 
ei noduroase mişcându-se cu o dexteritate surprinzătoare, şi o 
stinse pe fundul cutiei de mentosane. 

— Iar tânăra domnişoară are dreptate - cred că ne-am 
săturat cu toţii de putoarea asta. 

Melinda avu eleganța de a se îmbujora. Elizabeth îi oferi 
cutia lui Rosenblatt, care o luă cu un zâmbet şi o aplecare din 
cap. De atunci mă tot întreb - ştiu că e morbid, dar da, mă 
întreb - dacă, ştiind că aceea avea să fie ultima ei țigară, ar fi 
fumat-o până la capăt. 


VI 


Chiar şi cei care n-o cunoşteau câtuşi de puțin pe fiica 
aflată încă în viață a lui John Eastlake înțelegeau că o 
Persoană însemnată venise printre ei, şi fluxul de oameni care 
se mişcase spre zona de recepție la strigătul exuberant al lui 
Mary lre îşi schimbă acum direcţia în vreme ce eu împingeam 
scaunul cu rotile în alcovul în care fuseseră agăţate 
majoritatea tablourilor Apus cu. Wireman şi Pam veneau la 


stânga mea; Ilse şi Jack erau la dreapta, Ilse direcționând din 
când în când scaunul cu rotile pe partea aceea. Melinda şi Ric 
erau în spatele nostru, iar Kamen, Rom Riley şi Bozie erau în 
spatele lor. În urma acestui trio venea, după aparenţe, toată 
lumea din galerie. 

Nu eram sigur dacă va fi loc suficient pentru a strecura 
scaunul printre barul încropit ad hoc şi perete, dar a fost la 
milimetru. Am început să-l împing în josul acelui culoar 
îngust, mulțumit că vom lăsa în sfârşit restul alaiului în 
urmă, când Elizabeth exclamă: 

— Stop! 

M-am oprit imediat. 

— Elizabeth, te simţi bine? 

— Doar un minut, dulceaţă... şşş. 

Am rămas acolo, uitându-ne la tablourile de pe perete. 
După puţin timp, ea scoase un suspin şi spuse: 

— Wireman, ai un Kleenex? 

El avea o batistuță, pe care o despături şi i-o dădu. 

— Vino aici, Edgar, zise ea. Vino unde te pot vedea. 

Am reuşit să ies printre scaunul cu rotile şi masa-bar, pe 
care barmanul o ţinu bine ca să nu se răstoarne. 

— Poţi să te laşi în genunchi, ca să fim față-n față? 

Puteam. Marile mele Plimbări pe Plajă începeau să aducă 
profit. Ea strângea portțigaretul - deopotrivă comic şi cumva 
magnific - într-o mână şi batistuță lui Wireman în cealaltă. 
Avea ochii umezi. 

— Mi-ai citit poezii pentru că Wireman n-o putea face. Îţi 
aduci aminte? 

— Da, doamnă. 

Sigur că-mi aminteam.  Fuseseră nişte  interludii 
emoționante. 

— Dacă ar fi să-ți spun „Vorbeşte, memorie“, tu te-ai gândi 
la omul - nu-mi amintesc numele lui - care a scris Lolita, aşa- 
19 

Habar nu aveam despre cine vorbea, dar am încuviințat din 
cap. 


— Dar există şi o poezie. Nu-mi aduc aminte cine a scris-o, 
dar începe aşa: 

„Vorbeşte, memorie, ca să nu uit gustul trandafirilor şi nici 
sunetul cenuşii suflate de vânt; Ca să mai pot simți o dată 
gustul cupei vezi a mării.“ Te mişcă? Da, văd că te mişcă. 

Mâna în care avea portțigaretul se deschise. Apoi se întinse 
şi-mi mângâie părul. Îmi trecu prin gând ideea (şi de atunci 
mi-a mai trecut de câteva ori) că toată strădania mea dea trăi 
şi de a-mi recăpăta ființa lăuntrică a fost răscumpărată de 
simpla atingere a mâinii acelei bătrâne. Netezimea roasă a 
palmei. Puterea îndoită a degetelor. 

— Arta înseamnă memorie, Edgar. Nu există mod mai 
simplu de a o spune. 

Cu cât e mai limpede memoria, cu atât e mai de calitate 
arta. Cu atât e mai pură. Tablourile astea... îmi frâng sufletul 
şi apoi îl reîntregesc. Cât de tare mă bucur să ştiu că au fost 
făcute la Salmon Point. Orice ar fi. 

Ridică mâna cu care mă mângâiase pe cap. - Spune-mi cum 
l-ai intitulat pe acela. - Apus cu soforă. - lar alea sunt... ce? 
Apus cu scoică, numerele 1 până la 4? Am zâmbit. - Păi, astea 
erau de fapt şaisprezece toate, începând cu schițele în creioane 
colorate. Unele dintre acestea sunt în față. Cele mai bune 
uleiuri pe pânză le-am ales pentru aici, în interior. Sunt ireale, 
ştiu, dar... - Nu sunt ireale, sunt clasice. Orice neghiob vede 
asta. Conţin toate elementele: pământ... aer... apă... foc. 

Am văzut buzele lui Wireman: N-o slei de puteri! 

— Ce-ar fi să ţi le prezint rapid şi pe celelalte, după care să- 
ți aduc ceva rece de băut? i-am propus şi acum Wireman 
încuviința şi-mi arăta semnul cu degetul mare şi arătătorul 
formând un cerc. E cald aici, chiar şi cu aerul condiționat în 
funcţiune. 

— Bine, acceptă ea. Sunt puţin obosită. Dar, Edgar? 

— Da? 

— Lasă tablourile cu corabia la urmă. După ele o să am 
nevoie de o băutură! Poate în birou. Doar una, dar ceva mai 
tare decât co'-cola. 


— S-a făcut, am zis şi mi-am croit drum în spatele 
scaunului ei. 

— Zece minute, îmi şopti Wireman la ureche. Nu mai mult. 
Vreau s-o duc de aici înainte să apară Gene Hadlock, dacă e 
posibil. Dacă o vede, o să-l apuce pandaliile. Şi ştii ce 
înseamnă asta. 

— Zece, am repetat şi am împins-o pe Elizabeth în camera 
cu bufetul suedez, ca să privească tablourile de acolo. 
Mulțimea continua să ne urmeze. Mary lre începuse să ia 
notițe. Ilse îşi strecură o mână în scobitura cotului meu şi-mi 
zâmbi. l-am zâmbit înapoi, dar aveam din nou senzația aceea 
că trăiesc un vis. Genul acela de vis care se poate preschimba 
în orice clipă într-un coşmar. 

Elizabeth exclamă la Văd luna şi la seria Duma Road, dar 
felul în care întinse mâinile spre Trandafirii cresc din scoici, ca 
pentru a-l îmbrăţțişa, îmi făcu pielea ca de găină. Cobori la loc 
braţele şi se uită peste umăr la mine. 

— Asta e chintesenţa, zise ea. Chintesenţa Dumei. Motivul 
pentru care cei care au trăit acolo o vreme nu mai pot pleca 
niciodată cu adevărat. Chiar dacă trupurile lor părăsesc locul, 
inimile lor rămân. 

Se uită iar la tablou şi aprobă din cap. 

— Trandafirii cresc din scoici. Corect aşa. 

— Mulţumesc, Elizabeth. 

— Nu, Edgar - eu îţi mulțumesc. 

Am aruncat o privire înapoi spre Wireman şi l-am văzut 
discutând cu celălalt avocat din cealaltă viață a mea. Păreau 
să se înțeleagă de minune. Speram doar ca Wireman să nu se 
scape şi să-i spună Bozie. După aceea m-am întors la 
Elizabeth. Ea se uita încă la Trandafirii cresc din scoici şi se 
ştergea la ochi. 

— Îmi place mult ăsta, zise ea, dar ar trebui să trecem la 
următoarele. 

După ce văzu celelalte tablouri şi schițe din camera cu 
bufetul suedez, spuse ca pentru sine: 


— Sigur că ştiam că va veni cineva. Dar n-aş fi ghicit 
niciodată că va fi cineva care să producă lucrări de o 
asemenea forță şi tandrețe. 

Jack mă lovi uşor pe umăr, apoi se aplecă pentru a-mi 
murmura la ureche. 

— Doctorul Hadlock a intrat în clădire. Wireman vrea să 
grăbeşti prezentarea, dacă poți. 

Galeria principală - acolo unde erau expuse tablourile Fata 
şi corabia - se afla în drum spre birou, şi Elizabeth putea pleca 
pe uşa de serviciu din spate după ce-şi va fi băut licoarea 
răcoritoare; la drept vorbind, pe acolo avea să fie şi mai 
convenabil pentru scaunul ei cu rotile. Hadlock o putea însoți, 
dacă dorea. Însă mă temeam s-o duc pe lângă seria Corabia, 
iar îngrijorarea mea nu se mai datora opiniei sale critice. 

— Haide, spuse ea şi lovi cu inelul ei cu ametist în braţul 
scaunului cu rotile. Hai să le vedem. Nu trage de timp. 

— Prea bine, am făcut, şi am pornit s-o împing spre galeria 
principală. 

— Te simți bine, Eddie? întrebă Pam pe o voce joasă. 

— Da, am spus. 

— Ba nu. Care e problema? 

Am clătinat doar din cap. Ne aflam acum în încăperea 
principală. Tablourile erau suspendate la o înălțime de 
aproximativ doi metri; încăperea era în rest deschisă. Pereţii, 
acoperiți cu o pânză aspră maronie care semăna cu pânza de 
sac, erau goi cu excepţia lui Wireman priveşte spre vest. Am 
împins scaunul lui Elizabeth încet înainte. Roţile nu făceau 
zgomot pe covorul albastru-pal. Murmurul mulțimii din 
spatele nostru fie încetase, fie urechile mele reuşiseră să-l 
elimine. Mi se părea că văd tablourile pentru întâia oară şi 
arătau straniu, ca nişte instantanee decupate dintr-o peliculă 
cinematografică. Fiecare imagine era puțin mai clară, puţin 
mai focalizată, dar mereu aceeaşi în esență, aceeaşi corabie pe 
care o zărisem prima oară într-un vis. Era întotdeauna la 
apus şi lumina care umplea cerul spre vest era mereu o 
titanică nicovală roşie care împrăştia sânge peste apă şi 


infecta cerul. Corabia era un cadavru cu trei catarge, ceva 
care venise adus de apă din leprozeria celor morți. Velele ei 
erau zdrențuite. Puntea ei era pustie. Era ceva oribil în fiecare 
linie unghiulară şi, deşi era imposibil să-ți dai bine seama de 
ce, te temeai pentru fetița singură în barcă, fetița care apărea 
la început într-o rochiță cu carouri de X-şi-O, fetița care 
plutea pe golful închis la culoare ca vinul. 

În prima versiune, unghiul în care era aşezată corabia 
morţii nu permitea deloc să-i vezi numele. În Fata şi corabia 
nr. 2, unghiul se deschisese, însă fetița (tot cu păr roşcat 
sintetic şi acum îmbrăcată în rochița cu buline roşii a Rebel) 
acoperea tot numele, mai puţin litera P. În Nr. 3, P devenise 
PER şi 

Reba devenise destul de perceptibil Ilse, chiar şi întoarsă cu 
spatele cum era. Pistolul cu harpon al lui John Eastlake se 
vedea în barcă. 

Dacă Elizabeth recunoştea scena, nu lăsa deloc să se vadă 
asta. Am împins-o încet de-a lungul şirului, şi corabia deveni 
tot mai mare şi mai aproape, catargele ei negre profilându-se 
ca nişte degete, velele ei atârnând ca nişte fâşii de carne 
moartă. Cerul înroşit scânteia prin găurile din pânze. Acum, 
numele de pe etambou era PERSE. Poate asta nu era tot - mai 
era loc pentru câteva litere - dar în cazul acesta, restul era 
ascuns de umbre. În Fata şi corabia nr. 6 (corabia dominând 
acum bărcuța cu vâsle), fetița purta ceva ce aducea a costum 
de baie albastru, dintr-o piesă, cu o dungă galbenă în jurul 
gâtului. Părul ei, în tabloul de față, avea o tentă portocalie; era 
singura Fată din Barcă de identitatea căreia nu eram sigur. 
Poate era Ilse, dat fiind că celelalte erau ea... dar nu eram 
întru totul convins. În tabloul de față, primele petale de 
trandafir începuseră să apară pe apă (plus o minge galben- 
verzuie de tenis pe care se puteau citi literele DUNL), şi stranii 
brizbizuri erau puse claie peste grămadă pe punte: o oglindă 
înaltă (care, reflectând apusul, părea plină de sânge), un căluţ 
de lemn pentru copii, un cufăr mic, un morman de pantofi. 
Aceleaşi obiecte apăreau şi în Nr. 7 şi Nr. 8, unde li se alăturau 


multe altele - o bicicletă pentru fetițe sprijinită de trinchet, o 
stivă de cauciucuri la pupa, o clepsidră mare la travers. Şi 
aceasta din urmă reflecta soarele şi părea plină de sânge în loc 
de nisip. În Fata şi corabia nr. 8 pluteau mai multe petale de 
trandafiri între bărcuţă şi Perse. Se vedeau şi mai multe mingi 
de tenis, cel puţin o jumătate de duzină. Şi o ghirlandă de flori 
veştejite era agățată la gâtul căluțului de lemn. Aproape că le 
simțeam mireasma în aerul nemişcat. 

— Dumnezeule mare, şopti Elizabeth. Ce puternică s-a 
făcut. 

Avusese culoare în obraji, dar acum dispăruse. Nu arăta în 
vârstă de optzeci şi cinci de ani; arăta de două sute. 

Cine? am încercat să întreb, dar n-a ieşit nimic. 

— Doamnă... domnişoară FEastlake... n-ar trebui să vă 
obosiţi, spuse Pam. Eu mi-am dres vocea. 

— Poţi să-i aduci un pahar de apă? 

— Aduc eu, tată, se oferi Illy. Elizabeth se uita fix la Fata şi 
corabia nr. 8. 

— Câte dintre... dintre suvenirele alea... recunoşti? întrebă 
ea. 

— Eu nu... imaginația mea... 

Am tăcut. Fetița din barcă din Nr. 8nu era un suvenir, dar 
era Ilse. Rochița verde, cu spatele gol şi bretele în cruce, 
păruse nelalocul ei de sexy pentru o fetiță, dar acum ştiam de 
ce: era o rochiță pe care lIlse o cumpărase recent dintr-un 
catalog de comenzi prin poştă, iar Ilse nu mai era o fetiță. În 
rest, mingile de tenis încă reprezentau un mister pentru mine, 
oglinda nu-mi spunea nimic, la fel şi stiva de cauciucuri. Şi nu 
eram sută la sută sigur că bicicleta sprijinită de trinchet îi 
aparținuse Tinei Garibaldi, dar mă temeam că aşa este... şi 
inima mea era, cine ştie cum, sigură de asta. 

Mâna lui Elizabeth, înfiorător de rece, mi se aşeză pe 
încheietură. 

— Pe rama tabloului ăstuia nu-i niciun glonț. 

— Nu ştiu la ce te... 

Strânsoarea ei deveni mai puternică. 


— Ba ştii. Ştii exact la ce mă refer. Expoziţia e un succes de 
vânzare, Edgar, crezi că-s oarbă? Au fost gloanţe pe toate 
tablourile pe care le-am văzut - inclusiv pe Nr. 6, cel cu sora 
mea Adie în barcă - dar nu şi pe ăsta! 

M-am uitat înapoi spre Nr. 6, unde Fetița în Barcă avea păr 
portocaliu. 

— Aceea e sora ta? 

Ea nu-mi acordă atenţie. Cred că nici nu m-a auzit. 
Întreaga ei atenţie era îndreptată spre Fata şi corabia nr. 8. 

— Ce gânduri ai? Să-l duci înapoi? Vrei să-l duci înapoi pe 
Duma? 

Vocea ei răsună în tăcerea din galerie. 

— Doamnă... domnişoară Eastlake... chiar n-ar trebui să vă 
agitaţi în felul acesta, zise Pam. 

Ochii lui Elizabeth scăpărară afundaţi în carnea lăsată a 
feței. Unghiile ei se înfipseră în carnea împuţinată a 
încheieturii mele. 

— Şi ce? Să-l pui alături de cel pe care l-ai început deja? 

— N-am început altul... 

Sau începusem? Memoria îmi juca iarăşi feste, aşa cum 
făcea deseori în momente de stres. Dacă mi-ar fi cerut cineva 
în clipa aceea să rostesc numele iubitului franțuz al fiicei mele 
celei mari, probabil că aş fi spus Rene. De la Rene Magritte. 
Visul se preschimbase, sigur că da; iată aici coşmarul, exact la 
țanc. 

— Cel în care barca este goală? 

Înainte să apuc să spun ceva, Gene Hadlock ieşi din 
mulțime urmat de Wireman, pe care-l urma llse, ținând un 
pahar de apă în mână. 

— Elizabeth, ar trebui să plecăm, zise doctorul. 

Se întinse spre brațul ei. Elizabeth îi înlătură mâna. 
Retrăgându-şi palma, lovi paharul pe care Ilse dădea să i-l 
întindă şi acesta zbură prin aer, lovind un perete gol şi 
făcându-se țăndări. Cineva strigă şi o femeie, incredibil, râse. 

— Vezi căluțul de lemn, Edgar? Întinse mâna. Tremura 
puternic. Unghiile ei fuseseră vopsite într-un roz-coral, 


probabil de către Annmarie. Acela era al surorilor mele, Tessie 
şi Laura. Îl iubeau tare mult. Trăgeau blestemăţia aia peste 
tot după ele. Era în fața lui Rampopo - casa de jucărie de pe 
peluza laterală - după ce s-au înecat ele. Tata n-a suportat să- 
l vadă în fața ochilor. 

A cerut să fie aruncat în apă la slujba de comemorare. 
Împreună cu ghirlanda, desigur. Cea din jurul gâtului 
căluțului. 

Tăcere, cu excepţia gâgâitului sfâşietor al respirației ei. 
Mary lre se uita cu ochi mari, nemailuând obsesiv notițe, cu 
carnețelul uitat într-o mână coborâtă pe lângă corp. Cealaltă 
mână şi-o dusese la gură. Apoi, Wireman indică o uşă 
mascată într-un mod inteligent tot cu pânză maronie de sac. 
Hadlock aprobă din cap. Şi, cât ai clipi, Jack se înființa acolo 
şi tot el prelua conducerea. 

— Vă scot într-o clipită, don'şoară Eastlake, zise el. Fără 
grijă. 


Apucă mânerele scaunului ei cu rotile. 

— Uită-te în urma corâbiei! strigă Elizabeth la mine în timp 
ce era scoasă din atenţia publicului pentru ultima dată. 
Pentru numele lui Cristos, nu vezi ce ai pictat? 

M-am uitat. La fel şi familia mea. 

— Nu e nimic acolo, zise Melinda, uitându-se neîncrezătoare 
spre uşa biroului, care tocmai se închidea după Jack şi 
Elizabeth. E scrântită la cap sau ce? 

Illy stătea pe vârfuri, lungindu-şi gâtul pentru a vedea mai 
bine. 

— Tati, spuse ea cu fereală. Alea sunt fețe? Feţe în apă? 

— Nu, am spus, surprins de siguranța propriei mele voci. 
Nu vezi decât ideea pe care ţi-a vârât-o ea în cap. Mă scuzați 
un minut? 

— Sigur, spuse Pam. 

— Te pot ajuta cu ceva, Edgar? întrebă Kamen pe vocea lui 
răsunătoare de bas. 

Am zâmbit şi m-a surprins şi naturalețea acestui gest. 
Şocul are ţelurile lui, se pare. 

— Mersi, dar nu. E cu ea doctorul ei. 

M-am grăbit spre uşa biroului, opunându-mă pornirii de 
mă uita înapoi. 

Melinda nu le văzuse, însă lIlse, da. Bănuiam că nu mulți 
oameni le vor vedea, nici chiar dacă le-ar fi fost arătate cu 
degetul... şi chiar atunci, majoritatea le-ar fi considerat fie o 
coincidenţă, fie un mic moft artistic. 

Feţele alea. 

Feţele alea de înecaţi strigând în urma corăbiei, în apusul 
din apă. 

Tessie şi Laura erau acolo, cel mai probabil, dar erau şi 
alții, chiar sub ele, unde roşul se transforma în verde şi verdele 
în negru. 

Una putea fi o fetiță cu păr morcoviu într-un costum de 
baie demodat, dintr-o singură piesă: Adriana, sora mai mare a 
lui Elizabeth. 


VII 


Wireman îi întindea să soarbă ceva ce aducea a Perrier în 
vreme ce Rosenblatt se dădea de ceasul morţii lângă ea, 
literalmente frângându-şi mâinile. Biroul părea înțesat de 
oameni. Era mai cald decât în galerie, şi se încălzea în 
continuare. 

— Vreau să ieşiţi toți! zise Hadlock. Toţi, mai puţin 
Wireman! Acum! 

Chiar acum! 

Elizabeth împinse paharul deoparte cu dosul mâinii. 

— Edgar, zise ea cu vocea răguşită. Edgar rămâne. 

— Nu, Edgar pleacă, insistă Hadlock. V-aţi agitat des... 

Mâna lui era în fața ei. Ea o prinse şi o strânse. Cu o 
oarecare forță, din câte se pare, pentru că ochii lui Hadlock se 
căscară. 

— Rămâne. 

Nu fu decât o şoaptă, însă una puternică. 

Oamenii începură să plece. L-am auzit pe Dario spunându- 
le celor strânşi în fața uşii că totul era în ordine, că 
domnişoara Eastlake se simțea puţin slăbită, dar că doctorul 
ei este alături şi că-şi revine. Jack tocmai ieşea pe uşă, când 
Elizabeth strigă: 

— Tinere! 

El se întoarse. 

— Nu uita, îi spuse ea. 

EI îi adresă un rânjet scurt şi o salută soldățeşte. 

— Nu, doamnă, n-o să uit. 

— Trebuia să am încredere în tine de la început, zise ea şi 
Jack ieşi pe uşă. Apoi, pe o voce mai joasă, de parcă ar fi lăsat- 
o forțele: E un băiat bun. 

— Cu ce să aveți încredere în el? o chestiona Wireman. 

— Să caute în pod după un coşuleţ de picnic, spuse ea. În 
tabloul de pe palier, Nan Melda îl ţine în mână. 

Se uită la mine cu ochi plini de reproş. 


— Îmi pare rău, am spus. Mi-amintesc că mi-ai spus să-l 
caut, dar pur şi simplu... m-am luat cu pictatul şi... 

— Nu te învinovățesc, zise ea. Ochii i se afundaseră tare în 
orbite. Trebuia să fi ştiut. E puterea ei. Aceeaşi putere care te- 
a atras aici de la început. Se uită spre Wireman. Şi pe tine, la 
fel. 

— Elizabeth, ajunge cu asta, zise Hadlock. Vreau să te duc 
la spital şi să facem câteva analize. Şi dacă tot vom fi acolo, 
să-ți administrez intravenos nişte fluide. Să te odihneşti 
puţin... 

— Nu mai durează mult şi o să mă odihnesc cât pentru o 
viață-ntreagă, îi spuse ea şi zâmbi. Zâmbetul expuse un şirag 
lung şi destul de revoltător de dinți. Ochii ei se întoarseră la 
mine. Trixie pixie nixie, făcu Elizabeth. Pentru ea, totul e un 
joc. Toată suferința noastră. Şi s-a trezit din nou. 

Mâna ei, foarte rece, mi se aşeză pe antebraţ. 

— Edgar, ea s-a trezit! 

— Cine? Elizabeth, cine? Perse? 

Se cutremură, lăsându-se pe spate în scaun. Parcă ar fi 
străbătut-o un curent electric. Mâna de pe antebraţul meu se 
strânse. Unghiile ei de coral îmi străpunseră pielea, lăsând un 
cvartet de semiluni roşii. Gura i se deschise, expunându-i 
dinţii de data aceasta într-un mârâit în loc de un zâmbet. 
Capul i se lăsă pe spate şi am auzit ceva pocnind acolo. 

— Apucă scaunul înainte să se răstoarne! răcni Wireman, 
dar eu n-aveam cum s-o fac - aveam doar un braț, iar 
Elizabeth mă strângea de el. Stătea agățată de el. 

Hadlock prinse unul dintre mânerele de împingere şi 
scaunul se prăvăli pe o rână în loc să se răstoarne pe spate. Se 
lovi de masa lui Jimmy Yoshida. Acum, Elizabeth se afla în 
plină criză, smucindu-se înainte şi-napoi în scaun ca o 
fantoşă. Agrafa cu voal i se desprinse din păr şi, scânteind, 
flutură în lumina tuburilor fluorescente din tavan. Picioarele i 
se zbătură şi un pantof de lac stacojiu zbură în aer. Îngerii vor 
să poarte pantofii mei roşii, mi-am spus şi, ca şi când replica 
aceasta l-ar fi invocat, sângele țâşni din nasul şi gura ei. 


— Tine-o! strigă Hadlock şi Wireman se aruncă peste brațele 
scaunului. Ea a făcut asta, mi-am spus cu răceală. Perse. 
Oricine ar fi ea. 

— O ţin eu! zise Wireman. Sună la Urgenţe, doctore, pentru 
Cristos! Hadlock se duse iute pe după masă, ridică receptorul, 
formă numărul, ascultă. 

— Futu-i! Nu se formează! 

I-am smuls receptorul din mână. 

— Probabil trebuie format 9 pentru exterior, am zis şi am 
apăsat tasta cu receptorul strâns între ureche şi umăr. lar 
când femeia cu voce calmă de la celălalt capăt al firului mă 
întrebă de ce natură este urgenţa mea, am putut să-i spun. 

Ce nu-mi aminteam era adresa. Nu-mi aminteam nici 
măcar numele galeriei. 

I-am dat telefonul lui Hadlock şi am venit la Wireman. 

— Isuse Cristoase, făcu el. Ştiam eu că nu trebuie s-o 
aducem, ştiam... dar a fost atât de-a naibii de insistentă. 

— Şi-a pierdut cunoştinţa? 

Am privit-o, prăbuşită în scaun. Avea ochii deschişi, dar se 
uitau în gol la un punct din colțul îndepărtat al camerei. 

— Elizabeth? 

N-am primit niciun răspuns. 

— A fost o comoţie cerebrală? întrebă Wireman. Nu ştiam că 
pot fi atât de violente. 

— Asta numai comoţie n-a fost. Ceva i-a închis gura. Du-te 
la spital cu ea... 

— Sigur că mă... 

— Şi dacă mai spune ceva, ascultă. Hadlock se întoarse. 

— O aşteaptă la spital. Vine o ambulanţă în cel mai scurt 
timp. Îl privi intens pe Wireman, apoi privirea lui se înmuie. 

— O, asta e, zise el. 

— O, asta e? întrebă Wireman. Ce însemnă asta, o, asta e? 

— Înseamnă că dacă ceva de genul ăsta urma să se 
întâmple, spuse Hadlock, unde crezi că ea ar fi vrut să se 
întâmple? Acasă, în pat, sau în una dintre galeriile în care şi-a 
petrecut atâtea zile şi nopți fericite? 


Wireman trase adânc şi tremurat aer în piept, îl scoase 
afară, aprobă din cap, apoi îngenunche lângă ea şi începu să-i 
netezească părul. Faţa lui Elizabeth avea pete roşii pe alocuri 
şi era umflată, de parcă ar fi suferit o puternică reacție 
alergică. 

Hadlock se aplecă şi-i înclină capul pe spate, încercând să-i 
uşureze respirația. Nu după mult timp am auzit vaierul tot 
mai sonor al ambulanţei. 


VIII 


Expoziția merse mai departe şi eu odată cu ea, în parte 
datorită efortului pe care îl făcuseră Dario, Jimmy şi Alice 
pentru a o organiza, dar cel mai mult pentru Elizabeth. Mă 
gândeam că asta şi-ar fi dorit ea. Momentul meu în bătaia 
soarelui, aşa-l numise ea. 

Nu m-am dus însă la cina specială de după. Mi-am cerut 
scuze, apoi le-am trimis pe Pam şi pe fete cu Kamen, Kathi şi 
alți câţiva din Minneapolis. Urmărindu-i cum pleacă, mi-am 
dat seama că nu stabilisem un mod de a ajunge la spital. În 
timp ce stăteam acolo în fața galeriei, întrebându-mă dacă 
Alice Aucoin plecase deja, un Mercedes vechi şi rablagit opri 
lângă mine şi geamul pasagerului cobori. 

— Urcă, zise Mary Ire. Dacă mergi la Sarasota Memorial, te 
duc eu. 

Văzu că ezit şi zâmbi strâmb. 

— Mary a băut foarte puţin în seara asta, te asigur, şi în 
orice caz, traficul din Sarasota devine din sufocant aproape 
mort după zece seara - bătrânii îşi iau doza de scotch şi 
Prozac şi se cuibăresc în fața televizorului ca să-l urmărească 
pe Bill O'Reilly. 

Am urcat. Uşa zornâi când se închise şi, preţ de un moment 
teribil, mi s-a părut c-o să-mi coboare fundul până ce o să 
ajung cu el direct pe Palm Avenue. În cele din urmă, mişcarea 
descendentă se opri. 


— Ascultă, Edgar, zise ea, apoi ezită. Îţi mai pot spune 
Edgar? 

— Sigur că da. 

— Splendid. Nu-mi mai aminteam foarte bine în ce termeni 
ne-am despărțit ultima dată. Uneori când beau prea mult... 

Ridică din umerii ei osoşi. 

— Suntem amici, am spus. 

— Bine. Cât despre Elizabeth... nu-i la fel de bine. Aşa-i? 

Am clătinat din cap, neavând încredere în mine să vorbesc. 
Străzile erau aproape pustii, cum îmi zisese ea. Trotuarele 
erau goale. 

— Ea şi Jack Rosenblatt au avut o scurtă relaţie. A fost 
destul de serios. 

— Ce s-a întâmplat? 

Mary săltă din umeri. 

— Nu-s sigură. Dacă m-ai forța să-mi dau cu presupusul, 
aş spune că, în cele din urmă, ea a descoperit că e prea 
obişnuită să fie propria sa metresă decât a altcuiva. În afară 
de o chestie cu răspundere limitată, vreau să spun. Dar Jack 
nu s-a lecuit niciodată de ea. 

Mi l-am amintit pe el spunând Dă-le dracu' de reguli, 
domnişoară Eastlake! şi m-am întrebat oare cum i se adresase 
în pat. În mod sigur nu „domnişoară Eastlake“. Era o 
meditaţie tristă şi inutilă. 

— Poate e mai bine aşa, spuse Mary. Se făcea de râs. Dacă 
ai fi cunoscut-o în momentul ei de glorie, Edgar, ai ştică nu e 
genul de femeie care să vrea să iasă din scenă în halul ăsta. 

— Mi-aş dori s-o fi cunoscut în momentul ei de glorie. 

— Te pot ajuta în vreun fel cu familia ta? 

— Nu, am spus. lau cina cu Dario şi Jimmy şi cu tot statul 
Minnesota. Voi merge şi eu mai târziu, dacă reuşesc - poate la 
desert - şi am rezervare la Ritz, unde stau şi ei, cu toţii. La o 
adică, o să-i văd dimineaţă. 

— Asta e drăguţ. Ei par drăguți. Şi înțelegători. 

Pam părea, la drept vorbind, mai înțelegătoare acum decât 
înainte de divorț. Sigur, acum eu eram aici şi pictam, nu 


acolo, acasă, ţipând la ea. Sau încercând s-o junghii cu un 
muţit de plastic. 

— O să-ţi laud la superlativ expoziția, Edgar. Mă îndoiesc că 
asta înseamnă mare lucru pentru tine-n seara asta, dar poate 
c-o să însemne mai târziu. Tablourile sunt de-a dreptul 
extraordinare. 

— Mulţumesc. 

Înaintea noastră, luminile spitalului pâlpâiau în întuneric. 
Chiar alături era o cofetărie Waffle House. Probabil că afacerea 
le înflorea cu ajutorul pacienților de la secția de cardiologie. 

— Îi transmiţi lui Libby toată dragostea mea, dacă e într-o 
stare care să-i permită să aprecieze astfel de lucruri? 

— Sigur. 

— Şi am ceva pentru tine. E în torpedou. Un plic mare. 
Aveam de gând să-l folosesc pentru a te momi la un al doilea 
interviu, dar ducă-se. 

Am întâmpinat nişte probleme cu torpedoul bătrânei mari, 
dar în cele din urmă uşița se deschise, căzând ca gura unui 
cadavru. Înăuntru nu era doar un plic mare - un geolog ar fi 
putut preleva mostre de ţesut datând şi din 1965 - însă plicul 
era în față, şi avea numele meu scris pe el. 

Pe când oprea în fața spitalului într-un loc marcat cu 
STAŢIONARE DE 5 MINUTE, Mary spuse: 

— Pregăteşte-te să fii uimit. Eu am fost. L-a găsit o veche 
prietenă de-a mea, redactor - e mai în vârstă decât Libby, dar 
încă ageră la minte. 

Am deschis clapele şi am scos două foi xerocopiate 
conținând un străvechi articol de ziar. 

— Acela, spuse Mary, e din Port Charlotte Weekly Echo. 
Iunie 1925. Trebuie că este articolul pe care l-a văzut prietena 
mea Aggie, iar motivul pentru care eu nu l-am găsit este acela 
că n-am căutat niciodată atât de departe înspre sud, până la 
Port Charlotte. De asemenea, Weekly Echo a renunţat la 
fantomă în 1931. 

Felinarul stradal sub care parcase nu era destul de puternic 
pentru scrisul acela mic, dar puteam să citesc titlul şi să văd 


fotografia. M-am uitat vreme îndelungată. 

— Îţi spune ceva, aşa-i? întrebă ea. 

— Da. Dar nu ştiu sigur ce. 

— Dacă o să afli, îmi spui şi mie? 

— Sigur, am acceptat. Poate chiar o să mă crezi. Dar 
Mary... asta e o poveste pe care n-o s-o public niciodată. Mersi 
de drum. Şi mersi că ai venit la expoziția mea. 

— Cu plăcere pentru amândouă. Ţine minte să-i transmiţi 
lui Libby toată dragostea mea. 

— O să-i transmit. 

Dar nu i-am mai transmis. O văzusem pe Elizabeth 
Eastlake pentru ultima oară. 


LX 


Infirmiera de serviciu la terapie intensivă îmi spuse că 
Elizabeth este în operație. Când am întrebat-o ce fel de 
operație, îmi spuse că nu e sigură. M-am uitat de jur 
împrejurul sălii de aşteptare. 

— Dacă-l căutaţi pe domnul Wireman, cred că s-a dus la 
cantină după cafea, îmi comunică infirmiera. E la etajul trei. 

— Mersi. 

Am dat să plec, după care m-am întors. 

— Doctorul Hadlock face parte din echipa de chirurgi care o 
operează? 

— Nu cred, zise ea, dar asistă. 

l-am mulțumit din nou şi m-am dus în căutarea lui 
Wireman. L-am găsit în colțul îndepărtat al cantinei, stând în 
fața unui pahar de hârtie cam de mărimea unui obuz de 
mortier din al Doilea Război Mondial. Cu excepţia câtorva 
infirmiere şi brancardieri şi a unui grup de familie cu feţe 
încordate dintr-un alt colț al încăperii, cantina era doar a 
noastră. Majoritatea scaunelor erau întoarse cu picioarele în 
sus pe mese şi o doamnă cu mină obosită în halat roşu dădea 
cu mopul pe jos. Un iPod îi atârna într-un etui între sâni. 


— Hila, mi vati, zise Wireman şi-mi adresă un surâs şters. 
Părul lui, perfect pieptănat pe spate când îşi făcuse intrarea 
cu Elizabeth şi Jack, îi căzuse peste urechi şi avea cearcăne 
sub ochi. De ce nu-ţi iei o cană de cafea? Are gust de rahat 
fabricat la scară industrială, dar îţi ţine totuşi ochii să nu se- 
nchidă. 

— Nu, mersi. Dă-mi doar să sorb o gură de la tine. 

Aveam trei aspirine în buzunarul de la pantaloni. Le-am 
scos şi le-am înghițit cu o parte din cafeaua lui Wireman. EI îşi 
zbârci nasul. 

— Alea-s pline de microbi. Scârbos. 

— Am un sistem imunitar puternic. Ea cum e? 

— Nu e bine. 

Mă privi cu un aer sumbru. 

— Şi-a revenit cât de cât în ambulanţă? A spus ceva? 

— A spus. 

— Ge? 

Din buzunarul cămăşii lui de în, Wireman extrase o 
invitație la expoziția mea, cu PRIVELIŞTEA DE PE DUMA scris 
pe o parte. Pe cealaltă mâzgălise el trei notițe. Cuvintele erau 
tremurate - de la mişcarea ambulanţei, bănuiam - dar tot le 
puteam citi: 

Masa se scurge. 

O să vrei să, dar sub nici-o formă să nu. 

Scufund-o înapoi în somn. 

Erau toate înfiorătoare, dar ultimul rând îmi trezi 
furnicături prin carnea braţelor. 

— Nimic altceva? am întrebat, dându-i invitaţia înapoi. 

— Mi-a spus numele de vreo două ori. M-a recunoscut. Şi l- 
a spus pe al tău, Edgar. 

— Aruncă o privire la asta, am zis şi am împins pe masă 
plicul cu clapetă. 

El mă întrebă de unde-l am şi i-am spus. El zise că totul 
pare puţin prea convenabil, iar eu am ridicat din umeri. Îmi 
aduceam aminte ceva ce-mi spusese Elizabeth - Apa curge mai 
repede acum. Imediat ajunge la praguri. Ei, bine, pragurile 


erau aici. Aveam un sentiment că acesta era doar începutul 
apei învolburate. 

Şoldul începea să nu mă mai deranjeze atât de tare, 
suspinele lui de seara târziu se transformaseră în simple 
smârcâieli. Potrivit înțelepciunii populare, câinele e cel mai 
bun prieten al omului, însă eu aş vota pentru aspirină. Mi-am 
tras scaunul pe după masă şi m-am aşezat lângă Wireman, de 
unde puteam citi titlul de ziar: O FETIȚĂ-MINUNE PE DUMA 
KEY? Dedesubt era o fotografie. În ea apărea un bărbat pe 
care-l cunoşteam bine, într-un costum de baie pe care-l 
cunoşteam bine: John Eastlake în încarnarea lui mai zveltă. 
Zâmbea şi ţinea în aer o fetiță zâmbitoare. Aceasta era 
Elizabeth, părând de aceeaşi vârstă ca în portretul de familie 
cu Tati şi Fetele Lui, numai că acum ea întindea spre obiectiv 
un desen, ținându-l cu ambele mâini, şi purtând un bandaj 
înfăşurat în jurul capului. Mai era o fată, mult mai mare, în 
fotografie - sora cea mare, Adriana, şi da, era posibil să fi avut 
păr morcoviu - dar la început, eu şi Wireman nu i-am acordat 
mare atenție. Nici ei şi nici lui John Eastlake. Şi nici chiar 
copilei cu capul bandajat. 

— Maică Precistă, făcu Wireman. 

În desen apărea un cal care se uita peste bârna unui gard. 
Calul afişa un zâmbet nepotrivit (şi necabalin). În fundal, cu 
spatele, era o fetiță cu o sumedenie de cârlionți aurii, 
întinzând spre calul zâmbăreț un morcov de dimensiunea unei 
puşti de vânătoare. De ambele părți, încadrând desenul 
aproape ca nişte cortine, se vedeau palmieri. Deasupra erau 
nori pufoşi, albi, şi un soare mare, care împrăştia raze fericite 
de lumină. 

Era un desen de copil, însă talentul cu care îl crease era 
evident. Calul avea o joie de vivre care făcea din zâmbet 
poanta unei glume bune. Puteai aduna o duzină de studenţi la 
arte plastice într-o încăpere, le puteai spune să deseneze un 
cal fericit şi eram gata să pun pariu că niciunuia dintre ei nu 
i-ar fi reuşit atât de bine. Nici chiar morcovul uriaş nu părea 


nelalocul lui, ci făcea parte din poantă, un intensificator, un 
steroid artistic. 

— Nu e o glumă, am murmurat, aplecându-mă mai 
aproape... numai că asta nu ajută la nimic. Accesul meu la 
desen era împiedicat de patru lucruri: mai întâi era fotografia, 
apoi reproducerea fotografiei în ziar, după care venea 
xerocopia reproducerii din ziar a fotografiei... şi mai era şi 
factorul timp la mijloc. Peste optzeci de ani, dacă nu greşeam 
calculele. 

— Ce nu-i o glumă? întrebă Wireman. 

— Felul în care e exagerată dimensiunea calului. Şi a 
morcovului. Până şi razele de soare. E strigătul de voioşie al 
unui copil, Wireman! 

— O păcăleală, asta e. Altceva nu se poate. Ea trebuie să fi 
avut doi ani! Un copil de doi ani nu ştie să deseneze nici 
oameni din bețe pe care să-i numească mami şi tati, nu crezi? 

— Ce i s-a întâmplat lui Candy Brown tot păcăleală a fost? 
Sau ce spui de glonțul pe care-l aveai în creier? Ala pe care 
acum nu-l mai ai? 

El păstră tăcerea. 

Am lovit cu degetul în FETIȚA-MINUNE. 

— Uite, au găsit până şi termenul potrivit. Nu crezi că dacă 
ar fi fost sărmană şi neagră, ar fi numit-o MONSTRULET 
NEGRU şi-ar fi trimis-o la circ, undeva? Eu aşa cred. 

— Dacă ar fi fost sărmană şi neagră, nici n-ar fi ajuns în 
ziar. Sau, mai bine, nici n-ar fi căzut din şaretă. 

— Asta s-a întâm... 

M-am oprit, cu privirea reținută din nou de fotografia aceea 
neclară. Acum mă uitam la sora mai mare. La Adriana. 

— Ce? întrebă Wireman şi, după ton, parcă ar fi spus Ce 
mai e acuma? 

— Costumul ei de baie. Ţi se pare cunoscut? 

— Nu văd mare lucru, doar partea de sus. Elizabeth 
acoperă restul cu desenul. 

— Dar partea pe care o vezi? Se uită vreme îndelungată. 

— Mi-aş dori să am o lupă. 


— Asta te-ar încurca. 

— Bine, muchacho, mi se pare vag cunoscut... dar poate că 
asta-i doar o impresie pe care mi-ai băgat-o tu în cap. 

— În toate tablourile Fata şi corabia, doar de o singură Fată 
din Barcă n-am fost niciodată sigur: cea din Nr. 6. Cea cu păr 
portocaliu, cea în costum de baie albastru dintr-o piesă, cu 
dungă galbenă în jurul gâtului. 

Am lovit cu degetul în imaginea neclară a Adrianei din 
fotografia pe care Mary Ire mi-o dăduse. 

— Asta e fata. Ăsta e costumul de baie. Sunt convins de 
asta. La fel era şi Elizabeth. 

— Şi ce vrei să spui? întrebă Wireman. 

Scruta imaginea, frecându-se în acelaşi timp la tâmple. L- 
am întrebat dacă-l deranjează ochii. 

— Nu. Doar că asta-i atât... atât de al naibii de... 

Ridică ochii spre mine, ochi larg căscaţi, continuând să-şi 
maseze tâmplele. 

— Fetița a căzut dintr-o şaretă afurisită şi s-a lovit cu capul 
de o stâncă, sau aşa spune aici. S-a trezit în cabinetul 
doctorului tocmai când se pregăteau s-o ducă la spitalul din 
St Peter. Au urmat crize. Spune: „Crizele continuă pentru 
fetița Elizabeth, deşi sunt moderate şi nu par să-i provoace 
dureri de durată.“ Şi a început să facă desene! 

Am spus: 

— Accidentul trebuie să fi avut loc imediat după ce a fost 
făcut marele portret de grup, pentru că arată exact la fel, iar 
copiii se schimbă repede la vârsta asta. 

Wireman nu păru să mă audă. 

— Suntem toţi în aceeaşi barcă, zise el. Am dat să-l întreb 
la ce se referă, apoi am înţeles că nu e nevoie. 

— Si, senor, am spus. 

— A căzut în cap. Eu m-am împuşcat în cap. Tu ai avut 
capul zdrobit de un excavator. 

— O macara. 

El flutură din mână, ca pentru a spune că n-are nici-o 
importanță. Apoi, cu aceeaşi mână, mă apucă de singura 


încheietură pe care o mai aveam. Degetele lui erau reci. 

— Am nişte întrebări, muchacho. Cum de ea s-a oprit din 
desenat? Şi cum de eu nici nu m-am apucat? 

— Nu ştiu sigur de ce s-a oprit. Poate că a uitat - a blocat 
talentul - sau poate că a mințit şi a negat intenționat. Cât 
despre tine, talentul tău e empatia. Şi pe Duma Key, empatia 
a evoluat în telepatie. 

— Asta-i o mare baza... 

Lăsă replica neîncheiată. 

Am aşteptat. 

— Ba nu, zise el. Ba nu. Nu e aşa. Dar e o nebunie 
absolută. Mai vrei să ştii ceva, amigo? 

— Sigur. 

Îndreptă degetul mare spre încordatul grup de familie din 
cealaltă parte a încăperii. Aceştia îşi reluaseră discuţia. Tata 
scutura acum din deget spre mamă. Sau poate spre soră. 

— Acum vreo două luni, ţi-aş fi putut spune ce au ei de 
împărțit. Acum, nu pot decât să-mi dau cu presupusul. 

— Şi probabil că ai nimeri-o în ambele cazuri, am zis. 
Oricum, ai schimba una cu cealaltă? Vederea în locul 
episoadelor de telepatie? 

— Doamne, nu! zise el, apoi se uită împrejur cu un zâmbet 
ironic, disperat, cu capul înclinat pe o parte. Nu-mi vine să 
cred că purtăm discuţia asta, să ştii. Mă tot gândesc că mă voi 
trezi şi voi fi chemat la ordine: „Prezintă arma, soldat 
Wireman.“ 

L-am privit în ochi. 

— Asta n-o să se întâmple. 


X 


După Weekly Echo, fetița Elizabeth (cum i se spune aproape 
în întregul articol) îşi începu încercările artistice chiar în 
prima zi a convalescenței la domiciliu. Evolua cu repeziciune, 
„dobândind îndemânare şi pricepere cu fiecare oră care trecea, 


i se părea tatălui ei uluit“. Începu cu creioane colorate („Îţi 
sună cunoscut?“ întrebă Wireman), după care trecu la o cutie 
de acuarele pe care John Eastlake cel năuc o aduse din 
Venice. 

În primele trei luni scurse de la accident, petrecute în bună 
parte la pat, făcuse literalmente sute de acuarele, executându- 
le într-un ritm pe care John Eastlake şi celelalte fete îl găseau 
puțin înspăimântător. (Dacă „Nan Melda“ avea şi ea o opinie, 
aceasta nu se regăsea în articol.) Eastlake încercă să o 
potolească - la îndemnul doctorului - dar asta se dovedi 
contraproductiv. Provocă agitaţie, accese de plâns, insomnie, 
crize de febră. Fetița Elizabeth spunea că, atunci când nu 
putea să deseneze sau să picteze, „o durea capul“. Tatăl ei 
susținea că, atunci când picta, „Mânca aidoma unuia dintre 
caii pe care îi plăcea să-i deseneze.“ Autorul articolului, un 
anume M. Rickert, părea să găsească asta adorabil. 
Amintindu-mi propriile episoade de voracitate, eu găseam asta 
mult prea familiar. 

Reciteam pentru a treia oară xerocopia aceea neclară, cu 
Wireman acolo unde s-ar fi aflat brațul meu drept, dacă aş 
mai fi avut un braț drept, când uşa se deschise şi intră Gene 
Hadlock. Încă purta cravata neagră şi cămaşa roz-aprins de la 
expoziție, deşi cravata fusese lărgită şi gulerul descheiat. Încă 
purta pantaloni verzi şi ghetre verzi peste pantofi. Ţinea 
fruntea în pământ. Când ridică ochii, am văzut o față lungă şi 
tristă ca a unui copoi bătrân. 

— Unsprezece şi nouăsprezece, zise el. N-a existat nici-o 
clipă vreo speranţă. 

Wireman îşi îngropa fața în palme. 


XI 


Am ajuns la Ritz la unu fără un sfert noaptea, şchiopătând 
de oboseală şi nedorindu-mi să fiu acolo. Îmi doream să fiu în 
dormitorul meu din Marele Roz. 


Voiam să stau întins în mijlocul patului meu, să împing pe 
podea păpuşa cea nouă şi ciudată, s-o împing odată cu 
pernuţele ornamentale, şi s-o strâng în braţe pe Reba. Voiam 
să stau întins acolo şi să mă uit la ventilatorul pornit. Mai 
mult ca orice, voiam să ascult conversaţia şoptită a scoicilor 
de sub casă, în timp ce mă fura somnul. 

În schimb, trebuia să mă mulțumesc cu lobby-ul ăla: prea 
împodobit, prea plin de oameni şi muzică (pian de cocteil chiar 
şi la ora aceea) şi, mai presus de toate, prea luminat. Totuşi, 
acolo era familia mea. Ratasem cina festivă. Nu voiam să ratez 
şi micul dejun festiv. 

I-am cerut recepţionerului cheia. Mi-o dădu împreună cu 
un teanc de mesaţe. Le-am deschis unul după celălalt. 
Majoritatea erau felicitări. Cel din partea lui Ilse era diferit. 
Am citit: Te simţi bine? Dacă nu te văd până la 8 dimineața, 
vin după tine. Consideră că te-am avertizat. 

La fundul teancului era unul din partea lui Pam. Mesajul în 
sine conținea doar patru cuvinte: Ştiu că a murit. Orice altceva 
ar mai fi fost de spus era exprimat de obiectul ataşat. Era 
cheia de la camera ei. 


XII 


Cinci minute mai târziu, stăteam în fața camerei 847 cu 
cheia în mână. O mişcăm spre yală, întindeam degetul spre 
clopoțel, apoi mă uitam înapoi spre lifturi. Probabil că am stat 
acolo cinci minute sau mai mult, prea epuizat ca să iau o 
hotărâre, şi aş fi stat şi mai mult dacă n-aş fi auzit uşile 
liftului deschizându-se, urmate de râsul unor oameni amețiți, 
bine-dispuşi. Mă temeam că va fi cineva cunoscut - Tom şi 
Bozie, sau marele Ainge şi soția lui. Poate chiar Lin şi Ric. 
Până la urmă, nu rezervasem tot palierul, dar în bună parte îl 
rezervasem. 

Am vârât cheia în broască. Era din acelea electronice pe 
care nici măcar nu trebuie să le roteşti. Se aprinse un led 


verde şi, în vreme ce râsul din josul holului se apropia, m-am 
strecurat înăuntru. 

Comandasem pentru ea un apartament, iar livingul era 
mare. Din câte se părea, avusese loc o petrecere înainte de 
expoziție, căci se vedeau două măsuțe de la room-service şi o 
mulțime de farfurii cu rămăşiţe de gustări pe ele. Am observat 
două - ba nu, trei frapiere cu şampanie. Două sticle stăteau 
cu fundul în sus, soldați căzuţi la datorie. A treia părea să mai 
fie încă în viață, chiar dacă pe ultima sută de metri. 

Asta mă duse din nou cu gândul la Elizabeth. Am văzut-o 
şezând lângă Oraşul ei de Porţelan, semănând cu Katherine 
Hepburn în Femeia anului spunând: Vezi cum am pus copiii în 
fața şcolii! Hai să vezi! 

Durerea este cea mai mare putere a dragostei. Aşa spune 
Wireman. 

Mi-am croit drum pe după scaunele în care cei apropiaţi şi 
dragi mie şezuseră, vorbiseră şi râseseră şi - eram sigur de 
asta - toastaseră în cinstea lucrării mele artistice şi a 
norocului meu. Am luat ultima sticlă de şampanie din balta în 
care zăcea, am ridicat-o spre fereastra panoramică prin care 
se vedea Sarasota Bay, şi am spus: 

— Pentru tine, Elizabeth. Hasta la vista, mi amada. 

— Ce înseamnă „amada“? 

M-am întors. Pam stătea în uşa dormitorului. Purta o 
cămaşă de noapte albastră de care nu-mi aminteam. Avea 
părul desfăcut. Nu-l mai avusese atât de lung de când Ilse era 
la gimnaziu. Îi ajungea până pe umeri. 

— Înseamnă „dragă“, am zis. Am învăţat de la Wireman. El 
a fost însurat cu o mexicancă. 

— Da? 

— A murit. Cine ţi-a spus de Elizabeth? 

— Tânărul care lucrează pentru tine. L-am rugat să mă 
sune dacă are veşti. Îmi pare foarte rău. 

Am zâmbit. Am încercat să pun sticla de şampanie înapoi şi 
n-am nimerit frapiera. La naiba, n-am nimerit nici masa. 
Sticla ateriza pe covor şi se rostogoli. Odată, Fiica Naşului 


fusese o copilă, întinzând desenul ei cu un cal zâmbitor spre 
aparatul fotografului, care probabil că era un tip plin de viață 
cu pălărie de pai şi mâneci aplicate. Apoi fusese o femeie 
bătrână în scaun cu rotile, din care viața se scurgea într-un 
acces de pandalie în vreme ce agrafa cu voal i se desprindea 
din păr şi zbura prin aer în lumina neoanelor din biroul unei 
galerii de artă. Şi între aceste două momente? Probabil că nu 
părea decât o înclinare din cap sau o fluturare din mână spre 
albastrul cerului senin. În cele din urmă, toţi ne facem ţăndări 
la podea. 

Pam întinse braţele. Prin fereastra panoramică strălucea o 
lună plină şi la lumina ei am văzut trandafirul tatuat pe 
umflătura sânului ei. Mai era ceva nou şi diferit... dar sânul 
era familiar. Îl cunoşteam bine. 

— Vino aici, zise ea. 

M-am dus. Am lovit una dintre măsuţele de la room-service 
cu şoldul beteag, am scos un icnet surd şi m-am împleticit 
ultimii doi paşi până în brațele ei, spunându-mi că asta era o 
reîntâlnire frumoasă, că amândoi vom ateriza pe covor, eu 
deasupra ei. Poate reuşeam chiar să-i rup vreo două coaste. 
Era în mod clar posibil; mă îngrăşasem zece kilograme de când 
venisem pe Duma Key. 

Dar ea era puternică. Uitasem asta. Îmi susținu greutatea, 
sprijinindu-se la început de canatul uşii de la dormitor, apoi 
îndreptându-se cu mine în braţe. Am cuprins-o şi eu cu brațul 
şi mi-am lipit obrazul de umărul ei, inspirându-i pur şi simplu 
aroma. 

Wireman! M-am trezit devreme şi m-am simţit atât de bine în 
compania porțelanurilor mele! 

— Haide, Eddie, eşti obosit. Vino în pat. 

Mă conduse în dormitor. Fereastra de acolo era mai mică, 
lumina lunii mai slabă, însă geamul era deschis şi auzeam 
suspinul constant al apei. 

— Eşti sigură... 

— sg. 


Sunt sigur că mi s-a spus numele dumitale, dar îmi scapă, 
atâtea îmi scapă acum. 

— N-am avut niciodată de gând să te fac să suferi. Îmi pare 
tare rău... Îmi puse două degete pe buze. 

— Nu-mi trebuie scuzele tale. 

Am stat umăr la umăr pe pat, în umbre. 

— Atunci, ce vrei? 

Îmi arătă cu un sărut. Respirația ei era caldă şi avea gust 
de şampanie. Pentru scurt timp, am uitat de Elizabeth şi de 
Wireman, de coşuleţe de picnic şi de Duma Key. Pentru scurt 
timp, am fost doar eu şi ea, ca în vremurile vechi. Vremurile 
când aveam două brațe. Pentru scurt timp după aceea am 
dormit - până la primul revărsat al zorilor. Pierderea memoriei 
nu este întotdeauna problema; uneori - poate chiar des - este 
soluția. 


Cum se face un desen (VIII) 


Fiţi curajoşi. Nu vă temeţi să desenaţi lucrurile secrete. 
Nimeni n-a spus că arta este întotdeauna un zefir; uneori este 
un uragan. Nici chiar atunci nu trebuie să ezitaţi sau să vă 
abateți de la drum. Pentru că dacă vă spuneți marea minciună 
a artei de proastă calitate - că voi sunteți la cârmă - veţi pierde 
şansa de a atinge adevărul. Adevărul nu este întotdeauna 
frumos. Uneori, adevărul este Uriaşul. 

Micuţele spun: E broscoiul lui Libbit. Un broscoi cu diiinț. 

Iar alteori este ceva şi mai rău. Ceva ca Charley în nădragii 
lui albastru-deschis. 

Sau EA. 

lată o poză cu micuța Libbit cu degetul la buze. Spune: Şşş. 
Spune: Dacă vorbeşti, ea o să te audă, aşa că şşş. Ea spune: 
Lucruri rele se pot întâmpla, iar păsările vorbitoare cu susu-n 
jos sunt doar primele şi cele mai neînsemnate, aşa că şşş. 
Dacă încerci să fugi, ceva îngrozitor ar putea ieşi dintre 
chiparoşi şi fisticul sălbatic şi să te prindă pe drum. Sunt 
lucruri şi mai rele în apă, jos la Shade Beach - mai rele decât 


uriaşul, mai rele decât Charley care se mişcă atât de repede. 
Ele sunt în apă şi aşteaptă să te înece. Şi nici măcar înecatul 
nu e sfârşitul, nu, nici măcar înecatul. Aşa că şşş. 

Dar pentru adevăratul artist, adevărul va insista. Libbit 
Eastlake îşi poate face gura să tacă, însă nu şi vopselele şi 
penelurile. 

Numai unei singure persoane îndrăzneşte ea să-i vorbească 
şi numai într-un singur loc o poate face - numai un singur loc la 
Heron 's Roost unde influenţa EI pare să slăbească. Îi cere lui 
Nan Melda să meargă acolo cu ea. Şi încearcă să explice cum 
s-a întâmplat asta, cum talentul a cerut ritos adevărul şi cum 
adevărul i-a scăpat printre degete. Încearcă să explice cum 
desenele au preluat controlul vieţii ei şi cum a ajuns ea să 
urască păpuşica de porțelan pe care tati a găsit-o odată cu 
restul comorii - micuța femeie de porțelan care a fost dreptul 
celui ce găseşte al lui Libbit. Încearcă să-şi explice cea mai 
adâncă teamă: dacă ei nu fac ceva, gemenele ar putea să nu 
fie singurele victime, ci doar primele. lar morţile s-ar putea să 
nu se sfârşească pe Duma Key. 

Îşi adună tot curajul (şi pentru un copil care abia a trecut de 
vârsta primei pruncii, ea trebuie să fi avut extrem de mult 
curaj) şi spune tot adevărul, nebunesc aşa cum este el. Mai 
întâi despre cum a făcut ea uraganul, dar că aceea n-a fost 
ideea ei - a fost ideea EI. 

Cred că Nan Melda o crede. Pentru că ea l-a văzut pe uriaş? 
Pentru că ea l-a văzut pe Charley? 

Cred că i-a văzut pe amândoi. 

Adevărul trebuie să iasă la iveală, acesta e fundamentul 
artei. Dar asta nu înseamnă că lumea trebuie să-l vadă. 

Nan Melda spune: Unde-i acu' noua ta păpuşă? Păpuşa de 
porțlan. 

Libbit spune: În cutia mea specială. Cutia în formă de 
inimă. 

Nan Melda zice: Şi cum o cheamă? 

Libbit spune: Numele ei e Perse. 

Nan Melda spune: Percy-i nume de băiat. 


Şi Libbit spune: N-am de ales. Numele ei e Perse. Ăsta e 
adevărul. Şi mai spune: Perse are o corabie. Arată frumos, dar 
nu-i frumoasă. E rea. Ce-o să ne facem, Nanny? 

Nan Melda se gândeşte la asta, cum stau ele acolo în 
singurul loc sigur. Şi eu cred că ea ştia ce trebuie făcut. N-o fi 
fost ea critic de artă - nu era Mary lre - dar cred că ştia. 
Curajul stă în acţiune, nu în expunere. Adevărul poate fi 
ascuns din nou, dacă e prea teribil pentru ochii lumii. Şi asta 
se întâmplă. Sunt sigur că se întâmplă tot timpul. 

Cred că orice artist cât de cât serios are un coşuleț roşu de 
picnic. 


14. COŞULEȚUL ROŞU 


I 


— Mă primiţi la piscina dumneavoastră, domnule? 

Era lIlse, în pantaloni scurți verzi şi bustieră asortată. Avea 
picioarele goale, era nefardată şi umflată de somn la față. Îşi 
strânsese părul în coadă de cal, aşa cum îl purta la 
unsprezece ani, şi, de n-ar fi avut sânii atât de împliniți, ar fi 
putut trece şi acum drept fetița aceea de unsprezece ani. 

— Oricând, am spus. 

Se aşeză lângă mine pe marginea piscinei. Ne aflam cam la 
jumătatea lungimii ei; fundul meu şedea pe 1,5,iaraleipe M. 

— Te-ai trezit devreme, am zis, dar asta nu mă surprindea. 
Illy fusese din-totdeauna fiica noastră cea fără odihnă. 

— Îmi făceam griji pentru tine. Mai ales când domnul 
Wireman l-a sunat pe Jack ca să-i transmită că doamna aceea 
bătrână şi simpatică a murit. Nouă Jack ne-a spus asta. 
Eram încă la cină. 

— Ştiu. 

— Îmi pare foarte rău. Puse mâna pe umărul meu. Şi încă 
în seara ta specială. 

Am cuprins-o cu braţul. 


— În orice caz, am dormit doar vreo două ore, după care m- 
am trezit, pentru că se făcuse lumină. lar când m-am uitat 
afară, pe cine văd eu lângă piscină dacă nu pe tatăl meu, 
singur cuc? 

— Nu mai puteam dormi. Sper doar să n-o fi trezit pe ma... 
M-am oprit, conştient de ochii mari, rotunzi, ai lui Ilse. 

— Nu intra la vreo idee, dulce domnişoară. A fost strict 
pentru alinare. Nu fusese doar pentru alinare, însă pentru ce 
anume fusese nu eram pregătit să-i explic fiicei mele. Sau mie 
însumi, la drept vorbind. 

Se posomori puţin, apoi se îndreptă de spate şi se uită la 
mine, cu capul înclinat, cu un zâmbet mijindu-i la colțurile 
buzelor. 

— Dacă speri la ceva, treaba ta, am zis. Dar te-aş sfătui să 
nu speri prea tare. O să ţin mereu la ea, dar uneori oamenii 
merg prea departe ca să se mai poată întoarce. Cred că... sunt 
destul de sigur că aşa e în cazul nostru. 

Ea se uită înapoi la apa nemişcată a piscinei, micul zâmbet 
de la colțurile buzelor ei ştergându-se. Uram să-l văd cum 
dispare, dar poate era mai bine aşa. 

— Bine, atunci. 

Asta-mi dădea ocazia să trec la alte subiecte. Nu voiam s-o 
fac, dar eram tatăl ei şi ea era, în multe feluri, un copil. Ceea 
ce însemna că, oricât de rău îmi părea pentru Elizabeth 
Eastlake în dimineața aceea sau cât de confuz eram față de 
situația în care mă aflam, tot aveam anumite îndatoriri de 
respectat. 

— Trebuie să te întreb ceva, Illy. 

— Bine, sigur. 

— Nu porți inelul pentru că nu vrei să-l vadă mama ta şi s- 
o apuce toți dracii... lucru pe care l-aş înțelege perfect... sau 
pentru că tu şi Carson...? 

— L-am trimis înapoi, zise ea pe o voce plată şi inexpresivă. 
Apoi chicoti şi mie mi se luă o piatră de pe suflet. Dar l-am 
trimis prin UPS şi l-am asigurat. 

— Deci... aţi pus punct? 


— Păi... niciodată să nu spui niciodată. Ţinea picioarele în 
apă şi le legăna încet înainte-înapoi. Carson nu vrea să punem 
punct, aşa spune. Nici eu nu-s sigură că vreau. Cel puţin, nu 
fără să văd cum decurg lucrurile față în față. Prin telefon sau 
e-mail nu se pot discuta chestiuni de felul ăsta. Plus că vreau 
să văd dacă mai există atracție între noi şi, dacă da, cât de 
mare e. Se uită într-o parte, puţin agitată. Asta nu te 
scârbeşte, nu? 

— Nu, draga mea. 

— Pot să te întreb şi eu ceva? 

— Da. 

— De câte ori i-ai mai dat o şansă lui mami? Am zâmbit. 

— De când suntem căsătoriți? Aş spune că în jur de două 
sute. 

— Şi ea de câte ori ţi-a dat ţie? 

— Tot cam de atâtea. 

— Vreodată, ai... Se opri. Nu te pot întreba asta. 

M-am uitat spre piscină, conştient de o roşeaţă foarte 
burgheză ce-mi înflorea pe obraji. 

— Dacă tot purtăm discuţia asta la şase dimineaţa şi nici 
măcar băiatul care curăță piscina n-a venit încă, şi dacă tot 
cred că ştiu care e problema ta cu Carson Jones, poți întreba. 
Răspunsul e nu. Nici măcar o dată. Dacă e să fiu sincer până 
la capăt, trebuie să spun că asta a fost mai mult un noroc 
decât devotament orb. Au fost momente când era cât pe ce s-o 
fac şi odată când probabil doar norocul sau soarta sau 
providența m-a oprit s-o fac. Nu cred că mariajul ar fi luat 
sfârşit dacă... accidentul s-ar fi petrecut, cred că există ofense 
mai rele pentru un partener, dar nu i se spune înşelare de 
pomană. 

O scăpare poate fi scuzată ca slăbiciune omenească. Două 
pot fi scuzate ca fragilitate omenească. După care... 

Am ridicat din umeri. 

— El spune că s-a întâmplat doar o dată. Vocea ei era doar 
o şoaptă. 


Picioarele i se cumințiseră, mişcându-se abia imperceptibil 
sub apă. A spus că ea a început să se dea la el. Şi-n cele din 
urmă... ştii tu. 

Sigur. Aşa se întâmpla totdeauna. În cărți şi în filme, 
oricum. Poate uneori şi în viața reală. Doar pentru că suna a 
minciună egoistă nu însemna că asta şi era. 

— Fata cu care cântă? Ilse încuviinţă din cap. 

— Bridget Andreisson. 

— Cea cu respiraţie puturoasă. Un zâmbet subţire. 

— Parcă mi-amintesc că mi-ai spus nu cu mult timp în 
urmă că el va trebui să facă o alegere. 

O tăcere lungă. Apoi: 

— E complicat. 

Aşa este întotdeauna. Întrebaţi orice beţiv dintr-un bar care 
a fost aruncat în stradă de soția lui. Am păstrat tăcerea. 

— l-a spus că nu vrea s-o mai vadă. Şi duetele s-au anulat. 
Ştiu asta sigur, pentru că am citit câteva dintre cele mai 
recente cronici pe internet. Se îmbujora puțin la aceasta, deşi 
eu n-o învinovățeam pentru că verificase. Şi eu aş fi verificat. 
Când domnul Fredericks - el e managerul de turneu - l-a 
amenințat că-l trimite acasă, Carson i-a spus c-o poate face 
dacă asta vrea, dar că el nu va mai cânta niciodată cu sfânta 
aia de târfă blondă. 

— Astea sunt exact cuvintele lui? 

Ea zâmbi radios. 

— El e baptist, tati, adaptez şi eu. În orice caz, Carson a 
rămas ferm pe poziție şi domnul Fredericks a cedat. Pentru 
mine, ăsta e un punct în favoarea lui. 

Da, am gândit, însă tot un înşelător care-şi spune 
Zâmbărețul rămâne. Am luat-o de mână. 

— Care e următoarea ta mişcare? 

Ea suspină. Coada de cal o făcea să pară de unsprezece ani; 
suspinul o făcu să pară de patruzeci. 

— Nu ştiu. Sunt în plop. 

— Atunci, lasă-mă să te ajut. Mă laşi? 

— Bine. 


— Pentru moment, nu-l aborda, am povăţuit-o şi am 
descoperit că-mi doream asta din tot sufletul. Dar mai era 
ceva. Când mă gândeam la tablourile Fata şi corabia - mai 
ales la fata din barcă - voiam să-i spun să nu intre în vorbă cu 
străinii, să-şi ţină uscătorul de păr departe de cada de baie şi 
să facă jogging doar pe stadionul colegiului. Niciodată în 
parcul Roger Williams la ceas de seară. 

Ea mă privea întrebătoare şi eu am reuşit să-mi reintru în 
mână. 

— Întoarce-te direct la şcoală... 

— Voiam să discut cu tine despre asta... 

Am aprobat, dar am strâns-o de braţ ca să-i arăt că încă n- 
am terminat. 

— Termină-ţi semestrul. Dă-ți examenele. Lasă-l pe Carson 
să-şi încheie turneul. Detaşează-te puţin, apoi întâlniţi-vă... 
Înţelegi ce-ţi spun? 

— Da... 

Înţelegea, dar nu părea convinsă. 

— Când vă veţi întâlni, întâlniți-vă pe teren neutru. Şi nu 
vreau să te stânjenesc, dar încă suntem doar noi doi, aşa că o 
voi spune. Patul nu înseamnă teren neutru. 

Ea cobori ochii spre picioarele ei din apă. Eu am întins 
mâna şi i-am întors fața spre a mea. 

— Când problemele nu sunt rezolvate, patul e un teren de 
luptă. Eu n-aş lua nici cina cu el fără să ştiu pe ce picior 
dansăm. Întâlniţi-vă... nu ştiu... în 

Boston. Staţi pe o bancă din parc şi lămuriţi-vă. 
Limpezeşte-ţi gândurile şi asigură-te că şi le-a limpezit şi el. 
Apoi luaţi cina. Mergeţi la un meci al Red Sox. 

Sau mergeţi în pat, dacă tu crezi că asta e mişcarea corectă. 
Doar fiindcă nu vreau să mă gândesc la viaţa ta sexuală nu 
înseamnă că aş fi de părere că n-ar trebui să ai aşa ceva. 

La aceasta, ea îmi uşura mult situaţia râzând. Auzind-o, 
un chelner care încă părea pe jumătate adormit veni să ne 
întrebe dacă vrem cafea. Am spus că vrem. Când se duse după 
ea, Ilse spuse: 


— Bine, tati. Am băgat la scăfârlie. Voiam să-ți spun că 
oricum mă duc înapoi în după-masa asta. Un examen 
preliminar la antropologie la sfârşitul săptămânii şi împreună 
cu câţiva colegi am alcătuit un mic grup de studiu. Ne-am 
intitulat Clubul Supraviețuitorilor. Mă privi cu interes. Ce 
spui de asta? Ştiu că te gândeai să stăm două zile, dar acum e 
chestia asta cu prietena ta... 

— Nu, draga mea, e bine. Am sărutat-o pe vârful nasului, 
spunându-mi că, dacă sunt aproape, ea nu va vedea cât de 
bucuros mă simt - bucuros că venise la expoziţie, bucuros că 
petrecuserăm câteva momente împreună astă-dimineaţă, 
bucuros mai presus de orice că se va afla la o mie cinci sute de 
kilometri nord de Duma Key pe când soarele avea să apună la 
capătul zilei. Asta presupunând că reuşea să-şi facă o 
rezervare la avion. Cât despre Carson? 

Ea rămase tăcută preț de un minut, poate, legănându-şi 
picioarele goale înainte şi înapoi în apă. Apoi se ridică şi mă 
luă de braț, ajutându-mă să mă ridic şi eu. 

— Cred că ai dreptate. O să-i spun că, dacă priveşte cu 
seriozitate relația noastră, va trebui pur şi simplu să aştepte 
până după 4 Iulie. 

Acum, că luase o decizie, ochii îi erau din nou luminoşi. 

— În felul ăsta voi avea timp până la sfârşitul semestrului şi 
încă o lună din vacanța de vară pe deasupra. lar el va avea 
timp până la ultimul spectacol de la Cow Palace, plus încă 
destul cât să-şi dea seama dacă a încheiat-o cu blondina, aşa 
cum zice acum. Îţi convine aşa, dragă tată? 

— Îmi convine de minune. 

— Uite că vine cafeaua, anunţă ea. Acum, întrebarea e cât 
mai avem de aşteptat până la micul dejun. 


II 


La micul dejun din ziua de după expoziție, Wireman nu era 
prezent, dar rezervase Bay Island Room de la opt până la zece. 


Eu am prezidat un grup de peste douăzeci de prieteni şi 
membri ai familiei, majoritatea din Minnesota. A fost unul 
dintre acele evenimente pe care oamenii şi le amintesc şi 
despre care vorbesc zeci de ani la rând, în parte pentru că au 
întâlnit atât de multe fețe cunoscute într-un decor exotic, în 
parte pentru că atmosfera emoţională a fost atât de degajată. 

Pe de o parte, exista o senzaţie extrem de palpabilă de „băiat 
de provincie care reuşeşte în viață“. O simţiseră la expoziție şi 
judecata lor se confirmă în ziarele de dimineaţă. Cronicile din 
Sarasota Herald Tribune şi Venice Gondolier erau minunate, 
dar scurte. Articolul lui Mary Ire din Tampa Trib, pe de altă 
parte, ocupa aproape o pagină întreagă şi era liric. Probabil că 
îl scrisese în mare parte dinainte. Îmi spunea „un mare nou 
talent american“. Mama mea - mereu puţin cam pesimistă - ar 
fi spus: Ia asta şi o monedă de 10 cenți şi te poți şterge liniştit 
la fund. Desigur, aşa spunea ea în urmă cu patruzeci de ani, 
când cu 10 cenți puteai cumpăra mai mult decât poţi azi. 

Elizabeth, desigur, reprezenta reversul medaliei. Decesul ei 
nu era anunțat, dar apăruse o casetă în partea de jos a paginii 
din Tampa pe care se afla cronica lui Mary: 


BINE-CUNOSCUTĂ MECENA SUFERĂ O COMOŢIE CEREBRALĂ LA 
EXPOZIȚIA LUI FREE-MANTLE. 


În articol, lung de doar două paragrafe, se spunea că 
Elizabeth Eastlake, veche figură proeminentă a scenei artistice 
din Sarasota şi rezidentă pe Duma Key, suferise aparent un 
atac cerebral la scurt timp după ce sosise la Galeria Scoto şi 
fusese dusă cu ambulanța la Sarasota Memorial Hospital. 
Nici-o veste referitoare la starea ei nu era disponibilă la 
închiderea ediției. 

Rudele mele din Minnesota ştiau că în seara triumfului meu 
o bună prietenă murise. Se auzeau bufnete de râs şi 
ocazionale tachinări, apoi privirile se întorceau spre mine 
pentru a vedea dacă nu mă deranjau. La nouă treizeci, omleta 
pe care o mâncasem parcă era plumb în stomacul meu şi 


începeam să simt primele semne ale unei migrene - prima de 
aproape o lună. 

M-am scuzat, spunând că trebuie să merg la etaj. Lăsasem 
o geantă mică în camera în care dormisem. Trusa de bărbierit 
conținea mai multe blistere de Zomig, un medicament 
împotriva migrenei. Nu avea să biruiască o durere de 
intensitate mare, dar de obicei dădea roade dacă luam o doză 
suficient de repede. Am înghiţit o pastilă cu cola din minibar, 
am dat să plec şi am văzut că ledul telefonului pâlpâia. 
Aproape l-am lăsat în pace, când mi-am dat seama că mesajul 
putea fi din partea lui Wireman. 

S-a dovedit că aveam şase mesaje. Primele patru erau de 
felicitare, care avură asupra migrenei mele efectul boabelor de 
grindină pe un acoperiş de tinichea. Pe când am ajuns la 
mesajul lui Jimmy - al lui era al patrulea - începusem să apăs 
butonul cu cifra 6 de pe tastatură, care mă ducea la 
următorul mesaj. Nu aveam chef să fiu mângâiat pe creştet. 

Al cincilea mesaj era într-adevăr de la Jerome Wireman. 
Părea obosit şi năuc. „Edgar, ştiu că ai alocat două zile pentru 
familie şi prieteni, şi nu-mi face deloc plăcere să-ți cer asta, 
dar ne putem vedea la tine acasă în după-masa asta? Trebuie 
să discutăm, şi e urgent. Jack a rămas peste noapte cu mine 
aici, la El Palacio - n-a vrut să fiu singur, ce băiat de treabă e 
el - şi ne-am trezit devreme şi am pornit în căutarea 
coşulețului ăluia roşu despre care tot vorbea ea, şi... l-am 
găsit. Mai bine mai târziu decât niciodată, corect? Ea voia să-l 
ai tu, aşa că Jack l-a dus la Marele Roz. Casa era descuiată, şi 
ascultă, Edgar... cineva a fost înăuntru.“ 

Tăcere pe firul telefonic, dar îl auzeam cum respiră. Apoi: 

„Jack e speriat de moarte, şi trebuie să te pregăteşti pentru 
un şoc, muchacho. Deşi s-ar putea să-ţi fi format deja o idee...“ 

S-a auzit un bip, după care al şaselea mesaj începu. Era tot 
Wireman, acum destul de enervat, lucru care-l făcea să aducă 
mai mult cu el însuşi. 

„Fut-o naiba de bandă scurtă pentru mesaje! 
Chinchepedorra! Ai! Edgzr, cu şi Jack mergem la Abbot- 


Weyler. Asta e€...* O scurtă pauză cât timp el se reculese, 
„„„„casa de pompe funebre pe care a ales-o ea. Mă întorc până 
la unu. Ar fi bine să ne aştepţi înainte să intri în casă. Nu e 
vraişte sau mai ştiu eu ce, dar vreau să fiu cu tine când te uiţi 
în coşulețul ăla şi când vezi ce a rămas în studioul tău de la 
etaj. Nu-mi place să fac pe misteriosul, dar Wireman nu lasă 
asta pe o bandă de mesaje pe care o poate asculta oricine. Şi 
mai e un lucru. A sunat unul dintre avocaţii ei. A lăsat un 
mesaj pe robotul telefonic - eu şi Jack eram încă în podul ăla 
de rahat. Zice că eu sunt singurul beneficiar al testamentului 
ei.“ O pauză. La loteria. O pauză. „imi rămâne totul.“ O pauză. 
„Futu-mă. “ 
Asta era tot. 


III 


Am format O pentru a vorbi cu operatoarea hotelului. După 
o scurtă aşteptare, ea îmi dădu numărul de la Pompe Funebre 
Abbot-Wexler. L-am format. Îmi răspunse un robot, oferindu- 
mi o gamă de-a dreptul incredibilă de servicii cu tentă 
mortuară („Pentru showroom-ul cu sicrie, apăsaţi 5%). Am 
aşteptat să se termine - în zilele noastre, oferta pentru o ființă 
omenească în carne şi oase vine întotdeauna ultima, ca 
premiu de consolare pentru nătărăii care nu se pot adapta la 
secolul XXI - şi, cât am aşteptat, m-am gândit la mesajul lui 
Wireman. Casa descuiată? Serios? Pe memoria mea post- 
accident nu te puteai baza, sigur, însă pe obişnuinţă, da. 
Marele Roz nu era al meu şi încă din prima copilărie fusesem 
învățat să am grijă mai ales de lucrurile celorlalți. Eram 
convins aproape sută la sută că încuiasem casa. Aşa că, dacă 
intrase cineva, de ce nu fusese forțată uşa? 

M-am gândit doar pentru un moment la două fetițe în 
rochițe ude - fetițe cu fețe descompuse care vorbeau pe vocea 
scrâşnită a scoicilor de sub casă - şi apoi am înlăturat 
imaginea cu un fior. Fuseseră doar o festă a imaginației, cu 


siguranţă, o viziune născocită de o minte supratensionată. Şi 
chiar dacă fuseseră ceva mai mult... fantomele nu trebuiau să 
descuie uşile, nu? Pur şi simplu treceau prin ele, sau se 
ridicau din pământ, prin scândurile duşumelei. 

„...O dacă aveţi nevoie de ajutor.“ 

Pentru Dumnezeu, aproape că ratasem momentul. Am 
format O şi, după câteva măsuri din ceva ce semăna vag cu 
„Abide with Me“, o voce liniştitoare, cu accent profesional, 
întrebă dacă mă poate ajuta. Mi-am reprimat o iraţională şi 
foarte puternică pornire de a spune: E vorba de brațul meu! N- 
a avut încă parte de o îngropăciune cum scrie la carte! şi să 
închid. În schimb, strângând receptorul între ureche şi umăr 
şi scărpinându-mă deasupra sprâncenei drepte, am întrebat 
dacă Jerome Wireman este acolo. 

— Pot întreba ce decedat reprezintă? 

O imagine de coşmar îmi apăru în fața ochilor: un tribunal 
tăcut al morţilor, şi Wireman spunând: Onorată instanţă, 
obiectez. 

— Elizabeth Eastlake, am spus. 

— A, desigur. Vocea se înmuie, deveni temporar umană. 
Dânsul şi tânărul său prieten au păşit afară - voiau să 
alcătuiască necrologul doamnei Eastlake, presupun. Cred că 
am un mesaj pentru dumneavoastră. Rămâneți puțin la 
aparat? 

Am rămas. „Abide with Me“ o luă de la capăt. Groparul 
Afabil reveni la aparat. 

— Domnul Wireman întreabă dacă vă puteţi întâlni cu 
dânsul şi cu... ăă... domnul Candoori, dacă e posibil, acasă la 
dumneavoastră pe Duma Key la ora două în această după- 
amiază. Spune: „Dacă ajungi primul, te rog să aştepţi afară.“ 
Aţi auzit? 

— Da. Nu ştiţi dacă se întoarce? 

— Nu, n-a spus. 

I-am mulțumit şi am închis. Dacă Wireman avea telefon 
mobil, eu nu-l văzusem niciodată cu el şi, oricum, nu aveam 
numărul lui, însă Jack avea mobil. Am scos numărul din 


portmoneu şi l-am format. Apelul fu deviat de la primul sunet 
de clopoțel spre mesageria vocală, lucru care îmi spunea fie că 
aparatul era închis, fie mort, şi asta fie pentru că Jack uitase 
să-l încarce, fie pentru că nu plătise factura. Orice variantă 
era posibilă. 

Jack e speriat de moarte, şi trebuie să te pregăteşti pentru 
un Şoc. 

Vreau să fiu cu tine când te uiţi în coşulețul ăla. 

Dar aveam deja o idee destul de clară despre ce se afla în 
coşuleț, şi mă îndoiam că Wireman însuşi fusese luat prin 
surprindere. 

Nu sută la sută. 


IV 


Mafia din Minnesota tăcea în jurul mesei lungi din Bay 
Island Room şi, chiar înainte ca Pam să se ridice în picioare, 
mi-am dat seama că nu se limitaseră să discute despre mine 
cât timp fusesem plecat. Ei ţinuseră o întrunire. 

— Noi ne ducem înapoi, anunţă Pam. Vreau să spun, cei 
mai mulți dintre noi ne ducem. Soții Slobotnik plănuiau o 
vizită la Disney World cu ocazia asta, soții Jamieson merg mai 
departe la Miami... 

— Iar noi mergem cu ei, tati, zise Melinda. Îl ţinea pe Ric de 
braț. Putem lua de acolo un avion înapoi spre Orly mai ieftin 
decât cel pe care l-ai rezervat tu. 

— Cred că ne putem permite costul, am spus, dar 
zâmbeam. Simțeam cel mai ciudat amestec de uşurare, 
dezamăgire şi teamă. În acelaşi timp, simțeam chingile care- 
mi cuprinseseră creierul cum se desfac şi încep să cadă. 
Migrena dispăruse ca prin minune. Poate datorită pastilei de 
Zomig, însă hapul ăla de obicei nu are efect atât de rapid, 
chiar şi luat împreună cu o băutură cofeinizată. 

— Ai primit veşti de la prietenul tău Wireman în dimineața 
asta? hurui Kamen. 


— Da, am recunoscut. Mi-a lăsat un mesaj pe robotul 
telefonic. 

— Şi cum se simte? 

Păi... Asta era o poveste lungă, nu? 

— Face faţă situaţiei, se ocupă de chestiile legate de 
înmormântare... şi Jack îl ajută... dar el e mişcat. 

— Du-te să-l ajuţi, mă îndemnă Tom Riley. Asta-i datoria ta 
pe ziua de azi. 

— Da, chiar aşa, adăugă Bozie. Şi tu suferi, Edgar. N-ai 
nevoie să faci pe gazda în clipa asta. 

— Am sunat la aeroport, spuse Pam, de parcă eu aş fi 
protestat - ceea ce nu făcusem. Gulfstream-ul stă pe poziţie. 
lar recepționerul ne ajută cu celelalte pregătiri de călătorie. 
Până atunci însă, mai aveam dimineața asta la dispoziție, 
întrebarea e ce să facem cu ea? 

Am ajuns să facem ceea ce plănuisem eu: am vizitat Muzeul 
de Artă John & Mable Ringling. Şi eu am purtat bereta. 


V 


La primele ore ale acelei după-amiezi, m-am trezit stând în 
zona pentru îmbarcări de la Dolphin Aviation, sărutându-mi 
prietenii şi rudele de rămas-bun, sau strângându-le mâinile, 
sau îmbrăţişându-i, sau toate trei. Melinda, Ric şi soții 
Jamieson plecaseră deja. 

Kathi Green, Regina Fizioterapiei, mă sărută cu obişnuita ei 
ferocitate. 

— Ai grijă de tine, Edgar, spuse ea. Ador tablourile tale, dar 
sunt mult mai mândră de felul în care umbli pe picioare. Ai 
făcut progrese uluitoare. Mi-ar plăcea să te prezint celei mai 
recente generații de plângăcioşi pe care o am. 

— Eşti dură, Kathi. 

— Nu atât de dură, zise ea, ştergându-se la ochi. Adevărul e 
că-s o bezea afurisită de om. 

Apoi Kamen se profila deasupra mea. 


— Dacă ai nevoie de ajutor, anunţță-mă degrabă. 

— Promit, am zis. Doar eşti KamenDoc-ul meu. 

Kamen surâse. Parcă mi-ar fi surâs Dumnezeu. 

— Cred că încă nu-s toate în regulă cu tine, Edgar. Pot doar 
să sper că va fi bine. Nimeni nu merită mai mult ca tine să 
aterizeze pe moale. 

L-am îmbrăţişat. O îmbrăţişare cu un singur braț, dar ela 
compensat cu asupra de măsură. 

Am mers spre avion alături de Pam. Cât timp ceilalți au 
urcat, noi am stat la baza scărilor de îmbarcare. Ea îmi ținea 
mâna în ambele ei palme şi se uita în sus la mine. 

— O să te sărut doar pe obraz, Edgar. Ne priveşte Illy şi nu 
vreau să-şi formeze o idee greşită. 

Mă sărută, apoi spuse: 

— Îmi fac griji pentru tine. Ai o albeaţă în jurul ochilor care 
nu-mi place. 

— Elizabeth... 

Ea scutură puţin din cap. 

— A fost acolo şi aseară, chiar înainte să vină ea la galerie. 
Chiar şi când erai în culmea bucuriei. O albeață. Nu ştiu cum 
s-o descriu mai bine de atât. 

Am mai văzut-o doar o singură dată, în 1992, când a existat 
o vreme posibilitatea să nu poți plăti ipoteca şi să dai faliment. 

Motoarele avionului se tânguiau şi o briză călduță îi sufla 
părul în față, întinzându-i buclele atent coafate în ceva mai 
tineresc şi mai natural. 

— Pot să te întreb ceva, Eddie? 

— Sigur că da. 

— Ai putea picta oriunde? Sau e musai să fii aici? 

— Oriunde, cred. Dar ar fi diferit în altă parte. 

Mă privea fix. Aproape implorator. 

— În tot cazul, o schimbare ar prinde bine. Trebuie să scapi 
de albeața aia. Nu vreau să-ţi zic să te întorci neapărat în 
Minnesota, ci doar să mergi... altundeva. O să te gândeşti la 
asta? 

— Da. 


Dar nu până nu vedeam ce se află în coşulețul roşu de 
picnic. Şi nu până nu făceam măcar un drum până la capătul 
sudic al insulei. Şi mă gândeam că pot face asta. Pentru că lui 
Ilse i se făcuse rău, nu mie. Eu nu avusesem decât un 
flashback din acela în tonuri de roşu al accidentului. Şi 
furnicătura aceea fantomă. 

— Să fii bine, Edgar. Nu ştiu precis în ce fel te-ai schimbat, 
dar a mai rămas încă destul din tine cel vechi ca să te pot iubi. 

Se ridică pe vârfuri în sandalele ei albe - cumpărate special 
pentru drumul acesta, nu mă îndoiam deloc - şi-mi mai aplică 
un sărut moale pe obrazul meu țepos. 

— Mulţumesc, am spus. Mulţumesc pentru noaptea 
trecută. 

— Nu e nevoie să-mi mulțumeşti, zise ea. A fost dulce. 

Mă strânse de mână. După care urcă scările şi plecă. 


VI 


larăşi în fața terminalului de plecări al Delta. De data 
aceasta fără Jack. 

— Doar noi doi, dulce domnişoară, am spus. Se pare că am 
tras obloanele. Atunci am văzut că plângea şi am cuprins-o cu 
braţul. 

— Tati, mi-aş dori să pot rămâne aici cu tine. 

— Du-te înapoi, scumpa mea. Învață pentru examen şi ia-l 
cu brio. Ne vedem curând. 

Ea se trase în spate. Mă privi încordată. 

— O să fii bine? 

— Da. Şi o să fii şi tu bine. 

— Da. Promit. 

Am îmbrățişat-o din nou. 

— Du-te. Cumpără-ţi reviste. Uită-te la CNN. Să ai un zbor 
plăcut. 

— Bine, tati. A fost nemaipomenit. 

— Tu eşti nemaipomenită. 


Îmi dădu un pupic serios pe gură - ca să-l compenseze pe 
cel pe care mama ei îl evitase, poate - şi intră pe uşile glisante. 
Se întoarse pe călcâie o dată şi-mi făcu din mână, pe atunci 
doar o siluetă feminină în spatele sticlei. Îmi doresc din toată 
ființa mea s-o fi văzut mai bine, pentru că atunci am văzut-o 
ultima dată. 


VII 


De la Muzeul de Artă Ringling lăsasem mesaje pentru 
Wireman - unul la casa de pompe funebre şi unul pe robotul 
telefonic de la El Palacio - spunând că mă voi întoarce in jur de 
ora trei si rugându-l sa ne întâlnim acolo. L-am mai rugat şi 
să-i spună lui Jack că, dacă are vârsta necesară să voteze şi 
să petreacă alături de fetele din asociaţia studențească FSU, 
are vârsta necesară şi să-şi vadă de afurisitul ăla de telefon 
mobil. 

Era de fapt aproape de trei treizeci când am ajuns înapoi pe 
insulă, dar atât maşina lui Jack, cât şi Benz-ul argintiu clasic 
al lui Elizabeth erau parcate pe scuarul crăpat din dreapta 
Marelui Roz, iar ei doi şedeau pe veranda din spate, bând ceai 
cu gheață. Jack încă era îmbrăcat în costumul lui cenuşiu, 
însă părul îi era din nou în devălmăşia obişnuită şi purta un 
tricou cu Devil Rays pe sub sacou. Wireman avea jeanşi negri 
şi o cămaşă albă, descheiată la guler; pe cap, dată pe spate, 
avea o şapcă cu Nebraska Cornhuskers. 

Am parcat, am coborât şi m-am întins, încercând să-mi pun 
în funcțiune şoldul beteag. Ei se ridicară în picioare şi veniră 
la mine, amândoi serioşi. 

— S-au dus toți, amigo? întrebă Wireman. 

— Toţi, mai puţin tuşa Jean şi unchiu' Ben, am spus. Ei 
sunt doi târâie-brâu cu vechime, hotărâți să stoarcă orice 
lucru bun până la ultima picătură. 

Jack zâmbi fără mult umor. 

— În fiecare familie sunt câţiva, zise el. 


— Cum eşti? l-am întrebat pe Wireman. 

— În privinţa lui Elizabeth sunt bine. Hadlock a spus că 
probabil e mai bine aşa, şi presupun că are dreptate. Cât 
despre faptul că mi-a lăsat o avere ce s-ar putea ridica la 
şaizeci de milioane de dolari în bani peşin, garanții şi 
proprietăţi... Clătină din cap. Asta-i altă poveste. Poate că într- 
o zi o să am luxul de a încerca să mă împac cu gândul, dar 
acum... 

— Acum avem altceva pe cap. 

— Si, senor. Şi e foarte bizar. 

— Cât i-ai povestit lui Jack? 

Wireman părea puţin incomodat. 

— Păi, să-ți spun ceva, amigo. Odată ce am început, mi-a 
fost al naibii de greu să mă mai opresc. 

— Mi-a spus totul, zise Jack. Sau aşa susține el. Inclusiv 
ceea ce crede el că ai făcut pentru a-i reda vederea, şi ceea ce 
crezi tu că i-ai făcut lui Candy Brown. Făcu o pauză. Şi de 
cele două fetițe pe care le-ai văzut. 

— Nu te deranjează treaba cu Candy Brown? am întrebat. 

— Dacă ar fi după mine, ţi-aş da o medalie. Iar locuitorii din 
Sarasota probabil că ţi-ar da propriul tău car alegoric la 
parada de Ziua Eroilor. Jack îşi îndesă mâinile în buzunare. 
Dar dacă mi-ai fi spus toamna trecută că asemenea treburi 
pot avea loc şi în afara unui film de M. Night Shyamalan, aş fi 
râs. 

— Dar săptămâna trecută? am întrebat. 

Jack se gândi. De cealaltă parte a Marelui Roz, valurile 
creşteau constant. Sub livingul şi dormitorul meu, scoicile 
aveau să vorbească. 

— Nu, zise el. Probabil că atunci n-aş fi râs. Am ştiut de la 
început că e ceva cu tine, Edgar. Ai ajuns aici şi... îşi împleti 
degetele de la o mână cu cele de la cealaltă. Şi mie mi se părea 
că aşa era. Aşa se întâmplase. Ca degetele de la două mâini 
împletindu-se. Şi faptul că eu nu aveam decât o singură mână 
nu contase nici-o clipă. 

Nu aici. 


— Ce vrei să spui, hermano? întrebă Wireman. 

Jack ridică din umeri. 

— Edgar şi Duma. Duma şi Edgar. Parcă s-ar fi aşteptat 
reciproc. Părea stânțenit, dar nu nesigur. Am îndreptat 
degetul mare spre casa mea. 

— Hai să intrăm. 

— Spune-i mai întâi cum ai găsit coşulețul, i se adresă 
Wireman lui Jack. Jack ridică din umeri. 

— N-a fost mare lucru; n-a luat nici douăzeci de minute. 
Stătea pe un birou vechi în fundul podului. Peste el cădea 
lumina care intra printr-o lucarnă. De parcă ar fi vrut să fie 
găsit. Aruncă o privire la Wireman, care încuviință din cap. 

În orice caz, l-am dus jos în bucătărie şi ne-am uitat 
înăuntru. Era greu ca naiba. 

Faptul că Jack aminti de greutatea coşulețului mă duse cu 
gândul la felul în care Melda, menajera, îl ţinea în portretul de 
familie: cu brațele împreunate. Din câte se pare, şi atunci 
fusese greu. 

— Wireman mi-a spus să aduc coşulețul aici şi să ţi-l las, 
dacă tot am cheie... numai că n-am avut nevoie de cheie. Casa 
era descuiată. 

— Uşa era chiar deschisă? 

— Nu. Mai întâi am răsucit cheia şi, de fapt, am încuiat-o la 
loc. Asta m-a surprins ca naiba. 

— Haide, zise Wireman, deschizând drumul. E momentul 
adevărului. 

Pe podeaua de la intrare erau împrăştiate o sumedenie de 
lucruri specifice coastei Floridei: nisip, scoici sfărâmate, câteva 
păstăi de soforă şi mai multe bucăţi de ceapraz uscat. Erau şi 
urme. Cele de tenişi îi aparțineau lui Jack. Însă celelalte îmi 
făcură pielea de găină. Desluşeam trei perechi, una mare şi 
două mici. Cele mici erau urme de copil. Toţi cei care călcaseră 
acolo aveau picioarele goale. 

— Vezi cum urcă scările, ştergându-se treptat? spuse Jack. 

— Da, am răspuns. Vocea îmi suna ştearsă şi îndepărtată 
în propriile urechi. 


— Am călcat pe lângă ele, pentru că nu voiam să le distrug, 
rosti Jack. Dacă aş fi ştiut ce mi-a spus Wireman cât te-am 
aşteptat, nici nu cred că m-aş fi dus la etaj. 

— Nu te învinovăţesc, am spus. 

— Dar nu era nimeni acolo, continuă Jack. Doar... păi, o să 
vezi. Şi uite. 

Mă conduse pe o parte a scărilor. A noua treaptă se afla la 
nivelul ochilor noştri şi, cum lumina cădea peste ea, am văzut 
foarte vag urmele de picioruşe goale îndreptându-se în sens 
invers. 

Jack spuse: 

— Asta mi se pare destul de clar. Copiii au urcat în studioul 
tău, apoi au coborât. Adultul a rămas lângă uşa din față, 
probabil de şase... deşi dacă asta se petrecea în toiul nopții, 
probabil că nu prea avea de ce să-şi facă griji. Ai pornit alarma 
antifurt? 

— Nu, am răspuns, fără a-i întâlni ochii. Nu-mi amintesc 
cifrele. Le am scrise pe o hârtie pe care o ţin în portmoneu, dar 
de fiecare dată când intram pe uşă aveam parte de o cursă 
contracronometru, eu împotriva piuitorului ăluia nenorocit de 
pe perete... 

— Nici-o problemă. Wireman mă prinse de umăr. Hoţii ăştia 
n-au luat nimic; dimpotrivă, au lăsat. 

— Doar nu credeai cu adevărat că surorile moarte ale 
domnişoarei Eastlake ţi-au făcut încă o vizită, nu? întrebă 
Jack. 

— La drept vorbind, am spus, cred că mi-au făcut. 

Mi-am zis că asta va suna aiurea în puterea unei după- 
amiezi de aprilie, când o tonă de lumină se revărsa din cer şi 
se reflecta în apa golfului, dar n-a sunat. 

— În Scooby Doo, s-ar dovedi că este vorba de bibliotecarul 
nebun, zise Jack. Ştii, cel care încearcă să te sperie ca să pleci 
de pe Key şi să păstreze toată comoara doar pentru el. 

— De-ar fi aşa, am spus. 

— Să presupunem că urmele alea au fost lăsate de Tessie şi 
Laura Eastlake, propuse Wireman. Cine le-a lăsat pe cele 


mari? 

Nu răspunse niciunul dintre noi. 

— Să mergem la etaj, am spus într-un târziu. Vreau să mă 
uit în coşuleț. 

Am urcat scările (evitând urmele - nu pentru a le păstra 
intacte, ci doar pentru că niciunul dintre noi nu voia să calce 
pe ele) spre Micul Roz. Coşuleţul de picnic, arătând exact ca 
acela pe care-l desenasem cu pixul roşu şterpelit din camera 
de consultaţie a lui Gene Hadlock, stătea pe covor, dar privirea 
mi se duse mai întâi la şevalet. 

— Îţi dai seama că am făcut iute cale-ntoarsă când am 
văzut aia, zise Jack. 

Îmi dădeam seama, însă eu nu simţeam deloc nevoia să fac 
cale-ntoarsă. 

Dimpotrivă. Am fost atras înainte ca un cui de un magnet. 
Pe şevalet fusese aşezată o pânză nouă şi apoi, cândva în 
crucea nopții - poate în timp ce Elizabeth îşi dădea duhul, 
poate în timp ce eu făceam sex cu Pam pentru ultima dată, 
poate când dormeam lângă ea - un deget se înmuiase în 
vopseaua mea. Al cui deget? Nu ştiu. Ce culoare? Asta era 
evident: roşie. Literele care se întindeau şi se scurgeau pe 
pânză erau roşii. Şi acuzatoare. Aproape că păreau să strige. 

Unde sora 
noastră 


VIII 


— Artă găsităi1*%, am spus pe o voce seacă, aspră, care abia 
mai semăna cu vocea mea. 

— Asta este? întrebă Wireman. 

— Sigur. Literele păreau să-mi tremure în fața ochilor. M- 
am şters la ochi. Artă graffiti. Le-ar plăcea mult celor de la 
Scoto. 

— Poate, da' asta-i înfiorătoare de-a dreptu, zise Jack. O 
urăsc. 


Şi eu o uram. Şi era studioul meu, fir-ar să fie, al meu. Eu 
închiriasem casa. Am înşfăcat pânza de pe şevalet, 
aşteptându-mă pentru o clipă să-mi ardă degetele. Nu mă 
arse. Era doar o pânză, în definitiv, una pe care eu însumi o 
întinsesem. Am sprijinit-o de perete, cu spatele. 

— E mai bine aşa? 

— Este, sincer să fiu, recunoscu Jack şi Wireman 
încuviință. Edgar... dacă fetiţele acelea au fost aici... pot 
fantomele să scrie pe pânze? 

— Dacă pot să mişte planşete de Ouija şi să scrie în gheața 
de pe geamuri, îmi imaginez că pot să scrie şi pe pânze, am 
răspuns. Apoi, cam fără tragere de inimă, am adăugat: Dar nu 
văd fantome care să-mi descuie uşa din față. Sau care să 
pună o pânză pe şevalet, la o adică. 

— Pânza nu era deja acolo? întrebă Wireman. 

— Sunt aproape sigur că nu. Cele albe sunt strânse toate în 
colț. 

— Cine e sora? vru să afle Jack. Cine e sora de care 
întreabă ele? 

— Trebuie să fie Elizabeth, am spus. Ea a fost singura soră 
rămasă. 

— Aiurea, făcu Wireman. Dacă Tessie şi Laura s-ar fi aflat 
de cealaltă parte a legendarei lumi a umbrelor, n-ar fi avut 
nici-o problemă s-o localizeze pe sora Elizabeth; a fost chiar 
aici pe Duma Key vreme de mai bine de cincizeci şi cinci de 
ani, iar Duma era singurul loc pe care ele l-au cunoscut 
vreodată. 

— Dar celelalte? am întrebat. 

— Maria şi Hannah au murit amândouă, spuse Wireman. 
Hannah în anii şaptezeci, în New York - Ossining, cred - şi 
Maria la începutul anilor optzeci, undeva în vest. Amândouă 
măritate, Maria de două ori. Ştiu asta de la Chris 
Shannington, nu de la domnişoara Eastlake. Ea vorbea uneori 
despre tatăl ei, dar aproape niciodată despre surorile ei. S-a 
izolat de restul familiei după ce ea şi John s-au întors pe 
Duma în 1951. 


Unde sora noastră? 

— Şi Adriana? Ce ştii despre ea? 

EI ridică din umeri. 

— Quien sobe? A înghițit-o istoria. Shannington crede că ea 
şi proaspătul ei soț probabil s-au întors în Atlanta după ce au 
încetat căutările după ăle mici; n-au fost prezenţi la slujba 
memorială. 

— Poate l-a învinuit pe tată de cele întâmplate, propuse 
Jack. Wireman aprobă din cap. 

— Sau poate pur şi simplu n-a mai suportat să rămână 
aici. 

Mi-am amintit expresia țâfnoasă, de „vreau să fiu 
altundeva“, a Adrianei din portretul de familie, şi mi-am spus 
că poate Wireman a nimerit-o. 

— În orice caz, continuă el, şi ea trebuie să fi murit. Dacă ar 
fi în viață, ar avea aproape o sută de ani. Slabe şanse să fie 
aşa. 

Unde sora noastră? 

Wireman mă prinse de braţ şi mă întoarse spre el. Era tras 
la față şi bătrân. 

—  Muchacho, dacă ceva supranatural a ucis-o pe 
domnişoara Eastlake ca să-i închidă gura, poate ar trebui să 
prindem pontul şi să plecăm de pe Duma Key. 

— Cred că e prea târziu pentru asta, am spus. 

— De ce? 

— Pentru că ea s-a trezit din nou. Aşa a spus Elizabeth 
înainte să moară. 

— Cine s-a trezit? 

— Perse, am răspuns. 

— Asta cine-i? 

— Nu ştiu, am spus. Dar cred că datoria noastră este s-o 
cufundăm înapoi în somn. 


LX 


Nou, coşulețul de picnic fusese stacojiu, şi îşi pierduse doar 
puţin din culoare în cursul îndelungatei sale vieți, poate 
pentru că o bună parte din ea şi-o petrecuse pus la păstrare în 
pod. Am început ridicându-l de o toartă. Blestemăţia aia era 
grea, sigur că da; în jur de zece kilograme, bănuiam. Răchita 
de pe fund, deşi împletită strâns, făcuse o mică burtă. L-am 
aşezat înapoi pe covor, am împins toartele de lemn pe o parte 
şi cealaltă şi am dat peste cap capacul cu balamale care 
scârțâiră puţin. 

Erau creioane colorate, majoritatea intens folosite şi acum 
doar nişte cioturi. Şi erau desene făcută de un copil-geniu cu 
mai bine de optzeci de ani în urmă. O fetiță care căzuse din 
şaretă la vârsta de doi ani şi se lovise la cap şi se trezise cu 
crize şi o abilitate magică de a desena. Ştiam asta chiar dacă 
desenul de pe prima pagină nu era nici pe departe un desen - 
nu cu adevărat, ci asta: 


<< Imagine pag 442 >> 
Am ridicat-o. Dedesubt era asta 
<< Imagine pag 442 >> 


După asta, desenele deveneau desene, demonstrând o 
tehnică şi un grad de complexitate care creşteau cu o 
rapiditate incredibilă. Asta doar dacă, vreau să spun, nu se 
întâmpla să fii un tip precum Edgar Freemantle, care nu 
făcuse decât mâzgălituri până când un accident de şantier îl 
lăsase fără un braţ, îi zdrobise craniul şi aproape că-i luase 
viața. 

Desenase câmpii. Palmieri. Plaja. O uriaşă față neagră, 
rotundă ca o minge de baschet, cu o gură roşie zâmbitoare - 
probabil Melda, menajera, deşi această Melda, văzută în prim- 
plan extrem, semăna cu un copil suferind de gigantism. Apoi 
alte animale - ratoni, o ţestoasă, o căprioară, un linx - erau de 
mărime normală, dar mergând pe golf sau plutind în aer. Am 


găsit un bâtlan, executat în cel mai mic detaliu, stând pe 
balustrada balconului casei în care crescuse ea. Imediat sub 
ea era o altă acuarelă cu aceeaşi pasăre, numai că de data 
aceasta plana cu capul în jos deasupra piscinei. Ochii 
sfredelitori care priveau din desen aveau aceeaşi nuanță ca 
piscina însăşi. Făcea ceea ce făceam şi eu, mi-am spus, şi 
pielea începu din nou să mă furnice. Încerca să reinventeze 
normalul, să-l facă nou transformându-l într-un vis. 

Oare cum ar fi reacționat Dario, Jimmy şi Alice dacă ar fi 
văzut desenele acelea? S-ar fi dat de ceasul morții, eram sigur. 

lată două fetițe - Tessie şi Laura, fără-ndoială - cu zâmbete 
largi, de bostan de Haloween, care le depăşeau intenționat 
marginile fețelor. 

lată un tătic mai mare decât casa lângă care stătea - 
probabil că acela era primul Heron's Roost - fumând o ţigară 
cât o rachetă. Un inel de fum încercuia luna de pe cer. 

lată două fetițe în salopete verde-închis pe un drum de 
pământ, cu manualele de şcoală aşezate în echilibru pe cap, 
aşa cum poartă fetele africane oalele de lut: Maria şi Hannah, 
nu încape îndoială. În spatele lor se întindea un şir de broaşte. 
Sfidând efectul de perspectivă, broaştele erau tot mai mari în 
loc de mai mici. 

Urma faza Cailor zâmbitori ai lui Elizabeth. Erau o duzină 
sau mai mult. Am frunzărit desenele, apoi m-am întors la 
unul anume şi l-au lovit cu degetul. 

— Ăsta e cel care a apărut în articolul de ziar. Wireman 
spuse: 

— Mergi puţin mai departe. Încă n-ai văzut nimic. 

Alți cai... alte portrete de familie, redate în creion sau 
cărbune sau în acuarele vesele, membrii familiei aproape 
întotdeauna ţinându-se de mână ca nişte decupaţe din 
hârtie... apoi o furtună, apa din piscină zbuciumată în valuri, 
crengile unui palmier transformate de vânt în fanioane 
franjurate. 

Erau peste o sută de desene. O fi fost ea doar un copil, însă 
era în plin proces de efuzionare. Încă două sau trei desene cu 


furtună... poate uraganul Alice care scosese la lumină 
comoara lui Eastlake, poate doar o mare furtună cu tunete, 
era imposibil să fii sigur... apoi golful... din nou golful, de data 
aceasta cu peşti zburători mari cât delfinii... Golful cu pelicani 
ce par să aibă curcubee în gură... Golful la apus... şi... 

M-am oprit, cu respiraţia captivă în gât. 

În comparaţie cu multe dintre cele pe care le văzusem, 
acesta era de o simplitate exemplară, doar silueta unei corăbii 
pe fundalul luminii la apus, surprins în momentul de cotitură 
dintre zi şi întuneric, însă tocmai această simplitate îi dădea 
putere. În mod sigur asta gândisem şi eu când desenasem 
acelaşi lucru în prima noapte la Marele Roz. lată acelaşi cablu 
bine întins între prora şi ceea ce la vremea lui Elizabeth s-ar fi 
numit turn Marconi, creând un sclipitor triunghi portocaliu. 
lată aceeaşi gradare ascendentă a luminii, portocaliu spre 
albastru. Era până şi aceeaşi suprapunere nu chiar 
întâmplătoare de culoare mâzgălită care făcea corabia - mai 
subțire decât fusese a mea - să semene cu o fantomă în 
depărtare, croindu-şi anevoie drum spre nord. 

— Şi eu am desenat asta, am spus fără suflu. 

— Ştiu, zise Wireman. Am văzut desenul. L-ai intitulat 
Prima. 

Am frunzărit mai departe, trecând cu rapiditate peste 
teancuri mari de acuarele şi desene în creioane colorate, ştiind 
ce voi găsi până la urmă. Şi da, aproape de fundul coşuleţului 
am dat peste primul desen cu Perse făcut de Elizabeth. Numai 
că ea o desenase nouă, o frumuseţe suplă cu trei catarge şi cu 
velele strânse, stând pe apele albastru-verzui ale golfului sub 
inconfundabilul soare â la Elizabeth Eastlake, care împrăştie 
lungi raze fericite de lumină. Era o minunată operă de artă, 
care mai că nu cerea o coloană sonoră în stil calipso. 

Dar spre deosebire de celelalte desene, părea fals. 

— Nu te opri aici, muchacho. 

Corabia... corabia... familia, patru dintre rudele ei, în orice 
caz, stând pe plajă cu mâinile împreunate ca la decupajele din 
hârtie şi cu zâmbetele alea mari marca Elizabeth... corabia... 


casa, cu ceea ce părea a fi o statuie ornamentală pe peluză, un 
negru cu capul în jos... corabia, rândunica aceea albă 
splendidă... John Eastlake... 

John Eastlake strigând... cu sângele curgându-i din nas şi 
dintr-un ochi... 

M-am uitat ţintă la desen, încremenit. Era o acuarelă 
făcută de un copil, însă făcută cu o pricepere diavolească. 
Înfăţişa un om ce părea înnebunit de teroare, durere sau 
amândouă. 

— Dumnezeule mare, am spus. 

— Încă unul, muchacho, zise Wireman. Mai este un desen. 

Am întors desenul cu omul strigător. Acuarelele vechi şi 
uscate scrâşniră ca nişte oase. Sub tatăl care striga era din 
nou corabia, numai că de data aceasta era de fapt corabia 
mea, Perse a mea. Elizabeth o pictase pe timp de noapte, şi nu 
cu pensula - încă mai desluşeam străvechile urme uscate ale 
degetelor ei de copil în vâltoarea de cenuşiu şi negru. De data 
aceasta părea că în sfârşit văzuse dincolo de masca lui Perse. 
Punţile erau făcute aşchii, velele atârnau şi erau pline de 
găuri. În jurul ei, albastre în lumina unei luni care nu zâmbea 
şi nici nu împrăştia raze de fericire, sute de braţe scheletice 
ieşeau din apă într-un salut lichid. Şi, stând pe puntea din 
față, era o arătare umflată, palidă, vag feminină, îmbrăcată în 
ceva putred ce putea să fi fost pelerină, linţoliu... sau mantie. 
Era mantia-roşie, mantia mea roşie, numai că văzută din faţă. 
În capul arătării se deschideau trei găvane goale, iar rânjetul 
ei depăşea marginile feței într-un amalgam nebunesc de buze 
şi dinți. Era mult mai oribilă decât cea din tablourile mele cu 
Fata şi corabia, pentru că mergea direct la subiect fără a face 
vreo pauză ca mintea să o prindă din urmă. Asta-i groaza 
supremă, mi-am spus. Asta-i tot ce te-ai temut vreodată că vei 
găsi aşteptându-te în întuneric. Vezi cum rânjetul arătării îi 
iese de pe față în bătaia lunii. Vezi cum înecaţii o salută. 

— Cristoase, am spus, uitându-mă la Wireman. Când crezi? 
După ce surorile €ei...? 


— Probabil. Ăsta trebuie să fi fost modul ei de a înfrunta 
situaţia, nu crezi? 

— Nu ştiu, am zis. O parte din mine încerca să se 
gândească la fetele mele şi altă parte încerca să n-o facă. Nu 
ştiu cum un copil - orice copil - poate produce aşa ceva. 

— Memoria colectivă, zise Wireman. Aşa ar numi-o 
jungienii. 

— Şi cum de am ajuns eu să pictez aceeaşi afurisită de 
corabie? Poate aceeaşi afurisită de creatură, numai că din 
spate? Au jungienii şi despre asta vreo teorie? 

— În desenul lui Elizabeth nu scrie Perse, arătă Jack. 

— Trebuie să fi avut patru ani, am spus. Mă îndoiesc că 
numele i-a spus cine ştie ce. M-am gândit la desenele ei mai 
vechi - cele în care corabia aceasta fusese o frumoasă 
minciună albă în care ea crezuse scurt timp. Mai ales odată ce 
a văzut ce este cu adevărat. 

— Vorbeşti de parcă ar fi reală, spuse Wireman. 

Gura îmi era foarte uscată. M-am dus la baie, am umplut 
un pahar cu apă şi l-am dat pe gât. 

— Nu ştiu ce să cred despre asta, am zis, dar am o regulă 
generală în viață, Wireman. Dacă o persoană vede un lucru, ar 
putea fi o halucinație. Dacă doi oameni îl văd, şansele de a fi 
ceva real cresc exponențial. Eu şi Elizabeth am văzut-o 
amândoi pe Perse. 

— În imaginaţia voastră, sublinie Wireman. Aţi văzut-o în 
imaginația voastră. 

Am arătat cu degetul spre fața lui şi am spus: 

— Ai văzut de ce e în stare imaginația mea. 

Nu răspunse, dar încuviinţă din cap. Era foarte palid. 

— Ai spus: „Odată ce a văzut ce este cu adevărat“, zise 
Jack. Dacă vasul din imagine este real, ce este, mai exact? 

— Cred că ştii, vorbi Wireman. Cred că ştim cu toţii; e greu 
ca naiba de trecut cu vederea. Doar că ne temem s-o spunem 
cu voce tare. Haide, Jack. Dumnezeu urăşte laşii. 

— Bine, e o corabie a morții, spuse Jack. Vocea lui era plată 
în studioul meu curat, bine luminat. Duse mâinile la cap şi-şi 


trecu încet degetele prin păr, zburlindu-l mai tare ca oricând. 
Dar vă spun ceva, băieți: dacă asta mă paşte la sfârşitul vieţii, 
îmi cam doresc să nici nu mă fi născut. 


X 


Am pus teancul gros de desene şi acuarele deoparte pe 
covor, fericit să le iau pe ultimele două din fața ochilor. Apoi 
m-am uitat la ce se aflase sub lucrările ei, făcând coşuleţul 
atât de greu. 

Era muniţie pentru pistolul cu harpon. Am scos de acolo 
una dintre săgețile acelea butucănoase. Era lungă cam de 
patruzeci de centimetri şi destul de grea. Tija era din oţel, nu 
aluminiu - nu ştiam sigur dacă aluminiul fusese folosit în anii 
douăzeci. În vârf avea trei lame şi, chiar dacă le lipsea luciul, 
păreau ascuţite. Am atins una cu buricul degetului şi o 
mărgeluță de sânge îmi apăru imediat pe piele. 

— Ar trebui să dezinfectezi rana, mă sfătui Jack. 

— Da, chiar aşa, am spus. Am rotit săgeata în soarele 
după-amiezii, trimițând reflexii dănțuitoare pe pereţi. Avea 
propria ei frumusețe urâtă, un paradox rezervat poate doar 
anumitor arme. 

— Asta n-ar ajunge prea departe sub apă, am spus. Nu la 
cât e de grea. 

— Ai fi surprins, zise Wireman. Pistolul declanşează un arc 
şi un cartuş cu C02. Are o putere bunicică. Iar în zilele de 
atunci ajungea să bată pe distanţă scurtă. Golful forfotea de 
peşti, chiar şi aproape de mal. Dacă Eastlake voia să împuşte 
ceva, o putea face de obicei de la unul sau doi metri. 

— Nu înțeleg vârfurile astea, am spus. 

Wireman recunoscu: 

— Nici eu. Elizabeth avea cel puţin o duzină de harpoane, 
inclusiv cele patru afişate pe peretele din bibliotecă, şi niciunul 
nu semăna cu astea. 


Jack se dusese în baie şi se întorsese cu o sticlă de apă 
oxigenată. Acum îmi luă harponul din mână şi-i examina 
vârful cu trei lame. 

— Ce-i ăsta? Argint? 

Wireman schiță un pistol din degetul mare şi arătătorul şi-l 
îndreptă spre el. 

— Nu te entuziasma prea tare, dar Wireman crede că ai 
nimerit-o la fix. 

— Şi nu pricepeți? întrebă Jack. 

Eu şi Wireman ne-am privit reciproc, apoi ne-am îndreptat 
atenția înapoi spre Jack. 

— Nu v-aţi uitat la filmele potrivite, zise el. Gloanţele de 
argint sunt folosite la uciderea vârcolacilor. Nu ştiu dacă 
argintul are sau nu efect şi asupra vampirilor, dar e clar că 
cineva credea că are. Sau că ar putea avea. 

— Dacă sugerezi că Tessie şi Laura Eastlake sunt vampiri, 
spuse Wireman, trebuie să li se fi făcut o sete teribilă din 1927 
şi până acum. 

Se uită la mine, aşteptând să-l susţin. 

— Cred că Jack e pe pista cea bună, am spus. Am luat 
sticla de apă oxigenată, am înmuiat în ea degetul la care mă 
tăiasem şi am scuturat sticla de câteva ori. 

— Aşa face un bărbat adevărat, spuse Jack, rânjind. 

— De ce, aveai de gând să bei din ea? am întrebat şi, după 
un moment de gândire, eu şi Jack am izbucnit în râs. 

— Hă? făcu Wireman. Nu pricep. 

— Nu contează, spuse Jack, rânjind mai departe. Apoi îşi 
recapătă seriozitatea. Dar nu există vampiri pe lumea asta, 
Edgar. Poate că există fantome, asta sunt dispus să admit - 
cred că aproape toată lumea crede că fantomele pot să existe - 
însă vampiri nu există. Se lumină când îi veni o idee. Pe 
deasupra, e nevoie de un vampir pentru a face un alt vampir. 
Gemenele Eastlake s-au înecat. 

Eu am luat din nou în mână harponul cel scurt şi l-am 
întors pe toate părțile, făcând ca lumina reflectată în vârful lui 
mătuit să se plimbe pe perete. 


— Totuşi, asta îți dă de gândit. 

— Adevărat, aprobă Jack. 

— La fel şi uşa pe care aţi găsit-o descuiată când aţi adus 
coşulețul de picnic, am spus. Urmele. Pânza luată din raft şi 
aşezată pe şevalet. 

— Vrei să spui că până la urmă aici a fost mâna 
bibliotecarului nebun, amigo? 

— Nu. Doar că... Vocea mi se frânse, se întrerupse. Trebuia 
să mai iau o gură de apă înainte să pot spune ce trebuia spus. 
Doar că poate că vampirii nu sunt singurii care se pot întoarce 
din morți. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă Jack. Despre zombie? M-am 
gândit la Perse cu velele ei putrede. 

— Hai să-i numim dezertori. 


XI 


— Eşti sigur că vrei să rămâi singur la noapte aici, Edgar? 
întrebă Wireman. Pentru că eu nu-s sigur că-i o idee prea 
bună. Mai ales în tovărăşia teancului ăluia de desene vechi. 
Suspină. Ai izbutit să-i insufli lui Wireman o stare de 
înfrigurare de primă clasă. 

Şedeam afară, în camera Florida, urmărind cum soarele îşi 
începe lunga şi lenta coborâre spre orizont. Adusesem brânză 
şi biscuiţi. 

— Nu-s sigur că lucrurile ar merge altfel, am spus. 
Consideră-mă un pistolar al lumii artistice. Eu pictez singur, 
partenere. 

Jack mă privi pe deasupra unui pahar plin de ceai cu 
gheaţă. 

— Ai de gând să pictezi? 

— Ei, bine... să desenez. Asta ştiu să fac cel mai bine. 

lar când m-am gândit la o anumită pereche de mănuşi de 
grădinărit — JOS imprimat pe dosul uneia, MÂINILE pe dosul 
celeilalte - mi-am spus că e suficient să desenez, mai ales dacă 


le făceam cu creioanele colorate ale micuței Elizabeth 
Eastlake. 

M-am întors spre Wireman. 

— Tu trebuie să fii la pompele funebre în seara asta, corect? 

Wireman aruncă o privire la ceas şi scoase un suspin. 

— Corect. De la şase la opt. Mâine sunt alte vizite în 
program de la prânz până la două. Rude de departe care vin 
să-şi arate colții la intrusul uzurpator. 

Acela sunt eu. Apoi actul final, poimâine. Slujba funerară la 
Unitarian Universalist Church din Osprey. Asta e la ora zece. 
Urmată de incinerarea corpului la Abbot-Wexler. Foc şi pară, 
dulce Elizabeth. 

Jack făcu o grimasă. 

— Ce scârbos. 

Wireman încuviință din cap. 

— Moartea e scârboasă, fiule. Ți-aminteşti ce cântam în 
copilărie? „Viermii se târăsc înăuntru, viermii se târăsc afară, 
iar puroiul curge ca spuma de bărbierit.“ 

— Frumos, am spus. 

— Mda, fu de acord Wireman. Îşi alese un alt biscuit, îl 
privi, apoi îl aruncă violent înapoi pe tavă. Biscuitul ricoşa şi 
căzu pe jos. Asta-i o nebunie. Toată tărăşenia. 

Jack culese biscuitul, păru să contemple ideea de a-l 
mânca, apoi îl puse deoparte. Poate se decisese că a mânca 
biscuiţi luaţi de pe podeaua unei camere Florida nu este un 
lucru demn de un bărbat adevărat. Poate că aşa era. Atât de 
multe nu sunt. 

I-am spus lui Wireman: 

— În seara asta, când te întorci de la pompele funebre, treci 
pe la mine, bine? 

— Da. 

— Dacă-ţi spun că sunt bine, să te duci liniştit acasă, aşa 
să faci. 

— Să nu te întrerup dacă te întreţii cu muza ta. Sau cu 
spiritele. 


Am aprobat, pentru că nu greşea foarte tare. După aceea 
m-am întors spre Jack. 

— lar tu stai la El Palacio cât timp Wireman e la pompele 
funebre, aşa-i? 

— Sigur, dacă aşa vreți voi, băieți. 

Părea puţin neliniştit de ideea asta, şi nu-l învinovățeam. 
Era o casă mare, Elizabeth locuise în ea mult timp şi acolo era 
cea mai proaspătă amintire a ei. Şi eu aş fi fost neliniştit, dacă 
n-aş fi fost sigur că spiritele rele de pe Duma Key se aflau în 
alt loc. 

— Dacă te sun, să vii degrabă. 

— Sigur. Sună-mă pe fixul de la Palacio sau pe mobilul 
meu. 

— Eşti sigur că-ţi funcționează mobilul? Tânărul păru 
puţin ruşinat. 

— Bateria era cam slabă, atâta tot. Dar am încărcat-o în 
maşină. Wireman spuse: 

— Mi-aş dori să înțeleg mai bine de ce simţi că trebuie să te 
implici mai departe în treaba asta, Edgar. 

— Pentru că încă nu s-a încheiat. Ani la rând aşa a fost. Ani 
la rând, Elizabeth a trăit aici în linişte şi pace, mai întâi cu 
tatăl ei şi apoi singură. A făcut acte de caritate, a avut 
prieteni, a jucat tenis, a jucat bridge - aşa mi-a spus Mary Ire 
- şi mai presus de orice, s-a implicat pe scena artistică a 
Coastei însorite. A dus viața liniştită şi plină de bucurii a unei 
vârstnice cu mulți bani şi puține alte vicii în afară de fumat. 
Apoi lucrurile au început să se schimbe. La loteria. Chiar tu ai 
spus-o, Wireman. 

— Chiar eşti convins că ceva a făcut ca toate acestea să se 
întâmple, spuse el. Nu cu neîncredere; cu consternare. 

— Asta crezi tu, am răspuns. 

— Uneori cred. Nu asta vreau să cred. Că există ceva 
tentacule atât de lungi... cu vedere atât de bună încât să te 
vadă pe tine... să mă vadă pe mine... Dumnezeu ştie pe cine 
sau ce altceva... 


— Nici mie nu-mi place, am spus, dar asta era departe de 
adevăr. Adevărul era că nu-mi plăcea situația nici cât negru 
sub unghie. Nu-mi place ideea că o entitate e posibil să-şi fi 
întins tentaculul şi s-o fi ucis pe Elizabeth - s-o fi speriat poate 
de moarte - doar ca să-i închidă gura. 

— Şi crezi că poţi afla din desenele alea ce se întâmplă. 

— Intru câtva, da. Cât de mult n-o să ştiu decât când o să 
încerc. 

— Şi după aia? 

— Depinde. Aproape sigur un drum în partea de sud a 
insulei. Acolo au rămas lucruri neîncheiate. 

Jack îşi puse jos paharul de ceai. 

— Ce lucruri neîncheiate? Am clătinat din cap. 

— Nu ştiu. Desenele ei mi-ar putea spune. 

— Numai să nu te laşi prins de val şi să descoperi că nu te 
mai poți întoarce la mal, spuse Wireman. Asta s-a întâmplat 
cu fetiţele alea două. 

— Ştiu, am spus. 

Jack arătă cu degetul spre mine. 

— Ai grijă de tine. Aşa face un bărbat adevărat. Am 
încuviințat din cap şi am arătat şi eu cu degetul spre el. 

— Un bărbat adevărat. 


15. Intrusul 


I 


Douăzeci de minute mai târziu şedeam în Micul Roz cu 
maculatorul în poală şi cu coşulețul roşu de picnic alături. 
Direct în față, umplând fereastra dinspre vest cu lumină, era 
golful. Mult sub mine era murmurul scoicilor. Pusesem 
şevaletul deoparte şi acoperisem masa de lucru pătată de 
vopsele cu o bucată de ştergar. Deasupra aşezasem rămăşiţele 
creioanelor ei colorate proaspăt ascuţite. Nu rămăsese mare 


lucru din creioanele acelea, care erau groase şi cumva antice, 
dar îmi făceam socoteala că aveau să-mi fie suficiente. Eram 
pregătit. 

— Ba pe dracu, am spus. Niciodată nu aveam să fiu 
pregătit pentru asta, şi o parte din mine spera că nu se va 
întâmpla nimic. Eu credeam însă contrariul. Credeam că din 
cauza aceasta Elizabeth voise să-i găsesc desenele. Dar cât din 
ceea ce se afla în coşulețul roşu chiar îşi amintise ea? 
Bănuiala mea era că uitase bună parte din ceea ce i se 
întâmplase când era doar o copilă chiar înainte ca Alzheimer- 
ul să complice lucrurile. Pentru că uitarea nu este 
întotdeauna involuntară. Uneori este intenționată. 

Cine ar vrea să-şi amintească ceva atât de îngrozitor, încât 
îl făcuse pe tatăl tău să strige până ce a sângerat? Mai bine să 
o termini definitiv cu desenatul. 

Să intri direct în sevraj. Mai bine să le spui oamenilor că nu 
eşti în stare să desenezi nici oameni din linii, că atunci când 
vine vorba de artă eşti ca absolvenţii bogaţi care susțin 
echipele sportive ale colegiului lor: dacă nu poți fi atlet, fii un 
susținător al atletismului. Mai bine să ţi-o scoţi complet din 
minte, iar la bătrâneţe senilitatea insidioasă va avea grijă de 
restul. 

O, o parte din acea veche abilitate ar putea încă rămâne - 
ca un ţesut cicatrizat pe duramater, urmarea unei vechi răni 
(provocate de căderea dintr-o şaretă, să spunem) - şi poate că 
va trebui să găseşti modalități de a o lăsa să se manifeste din 
când în când, s-o exprimi ca o acumulare de puroi a unei 
infecții care nu se va vindeca niciodată complet. Aşa că începi 
să te interesezi de arta altora. Devii, la drept vorbind, o 
patroană a artelor. Şi dacă asta tot nu e de ajuns? Păi, poate 
începi să colecționezi figurine şi clădiri de porțelan. Începi să-ți 
clădeşti un Oraş de Porţelan. Nimeni n-ar spune că crearea 
unui asemenea tableaux este artă, însă e în mod clar o 
ocupaţie creativă, şi acest regulat exercițiu de imaginaţie - 
aspectul lui vizual, în special - e suficient pentru a o face să 
înceteze. 


Pentru a face să înceteze ce? 

Furnicătura, desigur. 

Furnicătura aia blestemată. 

M-am scărpinat la braţul drept, am trecut cu mâna prin el 
şi pentru a zece mia oară mi-am atins coastele. Am dat pe 
spate coperta maculatorului la prima pagină. 

Începeţi cu o suprafață albă. 

Mă chema, aşa cum eram sigur că astfel de foi albe o 
chemaseră pe ea. 

Umple-mă. Pentru că albul este absența memoriei, culoarea 
lui „nu-mi aduc aminte“. Fă. Arată. Desenează. Și atunci, 
furnicătura o să dispară. Pentru o vreme, confuzia se va 
micşora. 

Te rog să rămâi pe Duma, spusese ea. Orice s-ar întâmpla. 
Avem nevoie de tine. 

Credeam că asta ar putea fi adevărat. 

Am desenat cu rapiditate. Doar câteva tuşe. Ceva ce putea fi 
o trăsură. Sau poate o şaretă - nemişcată şi aşteptând 
poneiul. 

— Au trăit aici destul de fericiți, m-am adresat studioului 
gol. Tată şi fiică. Apoi Elizabeth a căzut din şaretă şi a început 
să deseneze, neobişnuitul uragan a răscolit fundul golfului, 
fetiţele s-au înecat. Apoi au plecat toţi în Miami şi problemele 
încetează. lar când s-au întors după aproape douăzeci şi cinci 
de ani... 

Sub şaretă am scris BINE. Am făcut o pauză. Am adăugat 
DIN NOU. 

BINE DIN NOU. 

Bine, şoptiră scoicile sub mine. Bine din nou. 

Da, fuseseră bine, John şi Elizabeth fuseseră bine. Şi după 
moartea lui John, Elizabeth continuase să fie bine. Bine în 
compania expozițiilor ei de artă. Bine în compania 
porțelanurilor ei. Apoi, cine ştie de ce, lucrurile începuseră din 
nou să se schimbe. Nu ştiam dacă moartea soției şi a fiicei lui 
Wireman fuseseră o parte din acea schimbare, dar credeam că 
e posibil să fi fost. Cât despre sosirea lui şi a mea pe Duma 


Key, nu credeam că e vreo umbră de îndoială. Nu aveam 
niciun motiv rațional să cred asta, dar o credeam. 

Lucrurile pe Duma Key decurseseră normal... apoi ciudat... 
apoi, pentru o perioadă lungă, îşi reintraseră în normalitate. 
lar acum... 

Ea s-a trezit. 

Masa se scurge. 

Dacă voiam să ştiu ce se petrecea acum, trebuia să aflu ce 
se petrecuse atunci. Periculos ori nu, trebuia să aflu. 


II 


Am luat primul ei desen, care nu era câtuşi de puţin un 
desen, ci doar o linie nesigură trasată pe mijlocul hârtiei. Am 
luat-o în mâna stângă, am închis ochii şi m-am prefăcut că o 
ating cu cea dreaptă, aşa cum făcusem cu mănuşile de 
grădinărit JOS MÂINILE ale lui Pam. Am încercat să-mi văd 
degetele de la mâna dreaptă cum se plimbă peste acea linie 
ezitantă. Le-am văzut - oarecum - dar am simțit un soi de 
disperare. Aveam de gând să fac asta cu toate desenele ei? 
Probabil că erau douăsprezece duzini, iar asta era o estimare 
largă. De asemenea, nu mă simțeam tocmai copleşit de 
informaţii parapsihologice. 

Ia-o uşor. Roma n-a fost clădită într-o oră. 

Am hotărât că puţin Radio Free Bone nu-mi putea face rău, 
ba dimpotrivă, îmi va face bine. M-am ridicat, ţinând antica 
bucată de hârtie în mâna dreaptă şi, desigur, aceasta căzu ca 
o frunză la podea, pentru că mâna dreaptă nu exista. M-am 
aplecat s-o ridic, spunându-mi că greşisem proverbul, că 
proverbul era Roma n-a fost clădită într-o zi. 

Dar Melda zice olă. 

M-am oprit, ţinând foaia de hârtie în mâna stângă. Mâna pe 
care macaraua nu reuşise s-o atingă. Oare asta era o amintire 
adevărată, ceva ce să fi ieşit din desen, ori doar ceva născocit 
de mine? Doar mintea mea, încercând să-mi facă pe plac? 


— Nu e un desen, am spus, privind linia ezitantă. 

Nu, dar s-a vrut a fi un desen. 

M-am lăsat înapoi în scaun cu un zgomot puternic. N-a fost 
un act voluntar; s-a datorat mai mult genunchilor mei, care-şi 
pierdură puterea şi cedară. Am privit linia, apoi m-am uitat pe 
geam. De la golf la linie. De la linie la golf. 

Elizabeth încercase să deseneze orizontul. Fusese prima ei 
grijă. 

Da. 

Am luat maculatorul şi am ales unul dintre creioanele ei. 
Nu conta care anume, atât timp cât era al ei. În mâna mea 
părea prea mare, prea gros. Mai părea şi perfect la locul lui. 
Am început să desenez. 

Pe Duma Key, asta ştiam cel mai bine să fac. 


III 


Am desenat un copil şezând pe oliță. Avea capul bandajat. 
Avea un pahar într-o mână. Celălalt braţ era petrecut pe după 
gâtul tatălui. Bărbatul purta cămaşă de corp şi avea spumă 
de ras pe obraji. În fundal, doar o umbră, se vedea menajera. 
Nu apăreau brățări în desenul acesta, pentru că ea nu le 
purta mereu, însă năframa o avea înfăşurată pe cap, cu nodul 
în față. Nan Melda, persoana cea mai apropiată de o mamă pe 
care Libbit o cunoscuse vreodată. 

Libbit? 

Da, aşa-i spuneau ei. Aşa-şi spunea şi ea. Libbit, micuța 
Libbit. 

— Cea mai mică dintre toate, am murmurat şi am dat peste 
cap prima pagină a maculatorului. Creionul - prea scurt, prea 
gros, nefolosit de mai bine de trei sferturi de secol - era unealta 
perfectă, canalul de comunicare perfect. Începu iarăşi să se 
mişte. 

Am desenat-o pe fetiță într-o cameră. Cărţi apărură pe 
peretele din spatele ei, arătând că era vorba de un birou. 


Biroul lui tati. Bandajul înfăşură capul fetiţei. Ea era la o 
masă. Purta ceva ce părea a fi capot. Avea un 

(cle-ion) 

creion în mână. Unul dintre creioanele colorate? Probabil 
nu - nu atunci, nu încă - dar asta nu conta. Îşi găsise 
menirea, obiectivul, metier-ul ei. Şi ce foame simțea! O foame 
de lup! 

Ea îşi spune: Îmi mai trebuie hârtie, te rog. 

Ea îşi spune: Eu sunt ELIZABETH. 

— S-a desenat literalmente înapoi pe lume, am spus şi, din 
cap până-n picioare, m-am făcut piele de găină - căci nu 
făcusem şi eu acelaşi lucru? Nu făcusem exact acelaşi lucru 
aici, pe Duma Key? 

Aveam treabă. Mă gândeam că va fi o seară lungă şi 
epuizantă, însă ştiam că sunt pe punctul de a face mari 
descoperiri, iar ceea ce simțeam nu era spaimă - nu atunci - ci 
un soi de surescitare electrizantă. 

M-am aplecat şi am luat al treilea desen al lui Elizabeth. Al 
patrulea. Al cincilea. Al şaselea. Mişcându-mă din ce în ce mai 
repede. Uneori mă opream să desenez, dar în cea mai mare 
parte a timpului nu era nevoie de asta. Acum, desenele mi se 
formau în minte, şi motivul pentru care nu mai trebuia să le 
transpun pe hârtie mi se părea clar: Elizabeth făcuse deja asta 
cu mult timp în urmă, când îşi revenea de pe urma 
accidentului care aproape că-i luase viața. 

În zilele fericite, înainte ca Noveen să înceapă să vorbească. 


IV 


La un moment anume, în timpul interviului cu Mary Ire, ea 
spusese că, pentru mine, descoperirea faptului că, la vârsta de 
mijloc, pot picta cot la cot cu cei mai buni trebuie să fie ca şi 
când cineva mi-ar fi dat cheile de la o maşină puternică - un 
Roadrunner sau un GTO. Eu am spus da, aşa simțeam. La un 
alt moment spusese că trebuie să fie ca şi când cineva mi-ar fi 


dat cheile de la o casă complet mobilată. O vilă, de fapt. Eu am 
spus da, şi asta. Şi dacă ar fi continuat cu comparațţiile? Dacă 
ar fi spus că trebuie să fie ca şi când aş fi moştenit un milion 
de acțiuni Microsoft sau aş fi fost ales conducător pe viaţă al 
cine ştie cărui emirat cu rezerve infinite de petrol (şi pace) din 
Orientul Mijlociu? Aş fi spus da, sigur, absolut. Ca să-i fac pe 
plac. Pentru că întrebările acelea se refereau la ea. Am văzut 
privirea melancolică din ochii ei când le-a formulat. Erau ochii 
unei copile care ştie că visul ei de a deveni trapezistă 
profesionistă nu se va putea materializa niciodată şi că va 
rămâne mereu o spectatoare. Ea era critic, şi mulți critici care 
nu simt chemarea de a face lucrurile despre care scriu devin 
invidioşi şi răutăcioşi şi meschini în dezamăgirea lor. Mary nu 
era aşa. Mary era încă vrăjită de tot procesul creativ. Ea bea 
whisky dintr-un pahar de apă şi voia să ştie cum este când 
muza vine din neant şi te bate pe umăr, iar tu descoperi că, 
deşi te afli pe panta descendentă a celui de-al cincilea deceniu 
de viață, ai dobândit pe nepusă masă abilitatea de a zbura 
dincolo de lună. Aşa că, chiar dacă nu se asemăna cu 
condusul unei maşini rapide sau cu deținerea cheilor unei 
case complet mobilate, eu i-am spus că aşa este. Pentru că nu 
poţi spune cum este de fapt. Poţi doar să baţi apa-n piuă pe 
marginea subiectului până când toată lumea oboseşte şi se 
face ora de culcare. 

Dar Elizabeth ştiuse cum este. 

Se vedea în desenele ei, apoi în picturile ei. 

Era ca şi când, mut fiind, ţi s-ar dezlega limba. Şi mai mult 
de atât. Mai bine. Era ca şi când ţi-ar fi redată memoria, iar 
memoria, în definitiv, este totul la o persoană. Memoria 
înseamnă identitate. Ceea ce te defineşte. Chiar de la acea 
primă linie - acea incredibil de curajoasă primă linie menită să 
arate locul unde golful se întâlneşte cu cerul - ea înțelesese că 
vederea şi memoria sunt interşanjabile, şi îşi pusese în gând 
să se vindece singură. 

Perse nu era în cadru. Nu la început. 

Eram convins de asta. 


V 


În următoarele câteva ore, am intrat şi am ieşit continuu 
din lumea lui Libbit. Era un loc minunat şi, în acelaşi timp, 
înfricoşător. Uneori mâzgăleam cuvinte - Talentul este mereu 
înfometat, începeți cu ceea ce ştiţi - dar cel mai mult desenam. 
Adevăratul nostru limbaj de comunicare erau imaginile. 

Înţelegeam regresul rapid al familiei ei de la uimire la 
acceptare la plictiseală. Se întâmplase parțial deoarece fetița 
era atât de prolifică, poate mai mult deoarece era o parte din 
ei, ea era micuța lor Libbit, şi persistă mereu senzația aceea 
că nimic bun nu poate ieşi din Nazareth, nu-i aşa? Însă 
plictisul lor nu făcu decât să-i adâncească foamea. Începu să 
caute moduri noi de a-i ului, moduri noi de a vedea. 

Şi le găsise, Domnul s-o aibă în pază. 

Am desenat păsări zburând cu susul în jos şi animale 
călcând pe apa din piscină. 

Am desenat un cal cu un zâmbet atât de mare, că-i depăşea 
contururile feței. Eram încredințat că atunci fusese momentul 
în care Perse intrase în cadru. Numai că... 

— Numai că Libbit n-a ştiut că este Perse, am spus. Ea a 
crezut... 

Am frunzărit înapoi prin desenele ei, aproape până la 
început. Până la fața neagră şi rotundă cu gură zâmbitoare. 
La prima vedere crezusem că era portretul pe care Elizabeth i-l 
făcuse lui Nan Melda, dar ar fi trebuit să-mi dau seama că nu 
este aşa - era un chip de copil, nu de femeie. Un chip de 
păpuşă. Imediat, mâna mea scrise NOVEEN lângă ea apăsând 
atât de tare, că vechiul creion galben-canar al lui Elizabeth se 
rupse la ultima linie a celui de-al doilea N. L-am aruncat la 
podea şi am luat altul. 

Prin intermediul lui Noveen vorbise Perse la început, şi asta 
pentru a n-o speria pe micuța ei copilă-geniu. Ce putea fi mai 


puţin înfricoşător decât o păpuşică neagră care zâmbea şi 
purta o năframă roşie pe cap, exact ca scumpa de Nan Melda? 

Şi Elizabeth fusese oare şocată sau speriată când păpuşa 
începuse să vorbească? Nu cred. O fi fost ea extrem de 
talentată pe segmentul acela îngust, însă rămânea un copil de 
trei ani. 

Noveen îi spuse ce să deseneze şi Elizabeth... 

Am luat din nou maculatorul. Am desenat un tort pe podea. 
Împrăştiat pe podea. Micuța Libbit crezuse că poza aceea 
fusese ideea lui Noveen, însă a lui Perse fusese, punând la 
încercare puterea lui Elizabeth. Perse experimentând aşa cum 
experimentasem şi eu, încercând să afle cât de puternică este 
această nouă unealtă. 

Apoi venise Alice. 

Pentru că, îi şoptise păpuşa, exista o comoară şi furtuna o 
va scoate la iveală. 

Prin urmare, nu fusese deloc un Alice. Şi nu fusese o 
Elizabeth, pentru că ea nu era încă Elizabeth - nici pentru 
familia ei, nici pentru ea însăşi. Furtuna care s-a abătut în 
1927 fusese uraganul Libbit. 

Pentru că lui tati i-ar fi plăcut să găsească o comoară. Şi 
pentru că tati trebuia să-şi ia gândul de la... 

— Singură şi-a făcut patul, am spus pe o voce aspră ce nu 
suna ca a mea. Acum să doarmă în el. 

„„.„de la furia pe care i-o trezise Adie când fugise cu Emery, 
purtătorul ăla de guler de celuloid. 

Da. Aşa stăteau lucrurile în capătul sudic al insulei Duma, 
în 1927. 

L-am desenat pe John Eastlake - numai că pe fundalul 
cerului nu se vedeau decât înotătoarele lui şi vârful tubului de 
scufundare, şi o umbră sub apă. John Eastlake scufundându- 
se după comoară. 

Scufundându-se după noua păpuşă a fiicei sale mici, deşi 
probabil că nu credea asta. 

Lângă o înotătoare am scris DREPTUL CELUI CE GĂSEŞTE. 


Imaginile mi se conturau în minte din ce în ce mai clare, de 
parcă ar fi aşteptat toți aceşti ani să fie eliberate, şi m-am 
întrebat în treacăt dacă nu toate picturile (şi toate ustensilele 
folosite la crearea lor), de la acelea de pe pereţii peşterilor din 
Asia Centrală până la Mona Lisa, nu conţineau asemenea 
amintiri ascunse ale făuririi şi făuritorilor lor, codificate în 
tuşele lor ca ADN-ul. 

Înotată şi dă din pişoare pan' ce zic io stop 

Am adăugat-o pe Elizabeth în desenul Tăticului 
Scufundător, stând în apă până la genunchii ei grăsuți, cu 
Noveen strânsă la subsuoară. Libbit aproape că putea să fi 
fost fata-păpuşă din desenul pe care Ilse îl ceruse drept cadou 
- cel pe care îl intitulasem Sfârşitul jocului. 

Şi după ce a văzut toate lucrurile alea, el mă îmbrățişează 
mă îmbrăţişează mă îmbrățişează. 

Am schițat în grabă un desen mic cu John Eastlake făcând 
exact asta, cu masca de scafandru ridicată pe creştetul 
capului. Coşuleţțul de picnic era alături, pe o pătură, iar 
pistolul cu harpon stătea pe el. 

El mă îmbrăţişează mă îmbrățişează mă îmbrățişează. 

Deseneaz-o, şopti o voce. Desenează dreptul celui ce găseşte 
al lui Elizabeth. Deseneaz-o pe Perse. 

Dar nu voiam. Mă temeam de ce aş putea vedea. Şi de ce 
efect ar putea avea asupra mea. 

Dar tati? Dar John? Cât de multe ştiuse el? 

Am frunzărit desenele ei până la imaginea lui John Eastlake 
strigând, cu sânge curgându-i din nas şi dintr-un ochi. Ştiuse 
destule. Probabil prea târziu, dar ştiuse. 

Ce se întâmplase mai exact cu Tessie şi Lo-Lo? 

Şi cu Perse, ca s-o reducă la tăcere atâţia ani? 

Ce era ea, mai exact? Nu o păpuşă, măcar asta părea sigur. 

Aş fi putut continua - o imagine cu Tessie şi Lo-Lo alergând 
pe o cărare oarecare, mână în mână, îşi cerea deja dreptul de 
a fi desenată - dar începeam să ies din semitransă şi eram 
speriat de moarte. Pe deasupra, mi se părea că ştiu destul 
pentru a avea un punct de pornire; Wireman mă putea ajuta 


să desluşesc restul, eram aproape sigur de asta. Am închis 
maculatorul. Am pus jos creionul maro al fetiţei de mult 
dispărute - acum doar un chiştoc - şi mi-am dat seama că mi- 
e foame. Că sunt lihnit, de fapt. Dar genul ăsta de 
mahmureală nu-mi era necunoscut şi în frigider aveam 
mâncare din abundență. 


VI 


Am coborât încet scările, imaginile roindu-mi în minte - un 
bâtlan cu susul în jos şi cu ochi albaştri sfredelitori, copii 
zâmbitori, înotătoarele cât un vapor din picioarele lui tati - şi 
nu m-am sinchisit să aprind lumina în living. Nu era nevoie; 
în aprilie, puteam deja ajunge de la baza scărilor până în 
bucătărie şi-n întuneric ca-n nucă. Îmi însuşisem deja casa 
aceea solitară cu buza răsfrântă peste marginea apei şi, în 
ciuda tuturor lucrurilor, nu puteam concepe s-o părăsesc. În 
mijlocul încăperii m-am oprit, uitându-mă afară prin camera 
Florida la golf. 

Acolo, stând la ancoră la nu mai mult de cincizeci de metri 
de plajă, clară şi inconfundabilă în lumina unei luni în pătrar 
şi a unui milion de stele, era Perse. Velele ei fuseseră strânse, 
însă o puzderie de frânghii atârnau de catargele străvechi ca 
nişte pânze de păianjen. Linţoliule, mi-am spus. Alea-s linţoliile 
ei. Tresaltă pe ape ca jucăria putredă a unui copilaş mort de 
mult. Punţile erau pustii, din câte puteam să văd - nici urmă 
de oameni ori obiecte - dar cine ştie ce se putea afla în 
pântecele corăbiei? 

Eram în pragul leşinului. Chiar în clipa în care am 
conştientizat asta, am conştientizat şi motivul: încetasem să 
respir. Mi-am spus să trag aer în piept, dar preţ de o secundă 
teribilă, nu se întâmplă nimic. Pieptul îmi rămase la fel de plat 
ca o pagină într-o carte închisă. Când se bombă în sfârşit, am 
auzit un uruit. Eu eram, luptându-mă să rămân în viaţă într- 
o stare conştientă. Am scos afară aerul pe care tocmai îl 


inspirasem şi am inspirat din nou, de data aceasta nu atât de 
zgomotos. În semiîntuneric, fulgi negri îmi aglomerară câmpul 
vizual, apoi dispărură. M-am aşteptat ca şi corabia de afară să 
facă la fel - în mod sigur trebuia să fie o halucinație - dar 
rămase acolo, lungă de poate patruzeci de metri şi lată de 
douăzeci. Tresăltând pe valuri. Şi legănându-se uşor de pe o 
parte pe cealaltă. Bompresul mişcându-se ca un deget, părând 
să spună: Ooo, om rău ce eşti, ţi-a sunat cea... 

M-am plesnit peste față destul de tare cât să mi se 
umezească ochiul stâng şi corabia tot acolo era. Mi-am dat 
seama că dacă era acolo - cu adevărat acolo - atunci Jack o va 
putea vedea de pe pasarela de la El Palacio. Aveam un telefon 
în cealaltă parte a livingului, dar de unde mă aflam eu, cel din 
bucătărie era mai aproape. Şi avea avantajul de a sta chiar 
sub comutatoarele de curent. Voiam becuri aprinse, mai ales 
cele din bucătărie, neoanele acelea puternice. Am ieşit cu 
spatele din living, fără a-mi dezlipi ochii de la corabie, şi am 
apăsat toate cele trei comutatoare cu dosul mâinii. Neoanele 
se aprinseră şi, în lumina lor puternică şi precisă, am pierdut- 
o pe Perse din vedere - împreună cu tot ce se mai afla dincolo 
de camera Florida. Am întins mâna spre telefon, apoi m-am 
oprit. 

În bucătăria mea era un om. Stătea lângă frigider. Purta 
zdrenţe ude care odinioară puteau să fi fost jeanşi şi genul de 
tricou cu guler larg. Pe gât, pe obraji, pe frunte şi pe antebraţe 
creştea ceva ce păreau a fi muşchi. Partea dreaptă a craniului 
era zdrobită. Petale de os se ițeau prin desişul lins al părului 
lui negru. Un ochi - cel drept - lipsea. Rămăsese doar o orbită 
buretoasă. Celălalt era de un argintiu straniu, deconcertant, 
care nu avea nimic în comun cu omenescul. Avea picioarele 
goale, umflate, vineții şi descărnate la glezne până la os. 

Rânji la mine, buzele crăpându-i-se când se întinseră, 
expunând două şiruri de dinți galbeni înfipți în gingii negre, 
bătrâne. Ridică braţul drept şi eu am văzut ceea ce nu putea fi 
decât o altă relicvă a lui Perse. Era o pereche de cătuşe. Un 


inel vechi şi ruginit era strâns la încheietura arătării. Celălalt 
atârna deschis ca o gură căscată. 

Celălalt era pentru mine. 

Scoase un şuierat de tonalitate joasă, probabil tot ce puteau 
produce corzile lui vocale descompuse, şi porni spre mine în 
lumina puternică şi precisă a neoanelor. Lăsa urme de paşi pe 
podeaua de lemn. Arunca umbră. Am auzit un scârțâit slab şi 
am văzut că purta o curea de piele udă - putredă, dar pentru 
moment destul de rezistentă. 

Mă cuprinsese o paralizie stranie, blândă. Eram conştient, 
dar n-aş fi putut fugi chiar dacă înțelegeam ce însemna 
cătuşa aceea desfăcută şi ce era arătarea aceea: un marinar 
însărcinat cu înrolarea forțată. Avea să mă agate şi să mă 
ducă la bordul fregatei de acolo, sau goeletă, sau barchetină, 
sau ce mama naibii o fi fost. Aveam să devin parte din echipaj. 
Şi dacă la bordul lui Perse nu se aflau asistenţi-camerişti, 
credeam că se află cel puţin două asistente-cameriste, una pe 
nume Tessie şi una pe nume Lo-Lo. 

Trebuie să fugi. Măcar trage-i una cu telefonul, pentru 
Cristos! 

Dar nu puteam. Eram ca o pasăre hipnotizată de un şarpe. 
Am reuşit doar să fac un pas mic înapoi în living... apoi altul... 
apoi un al treilea. Acum eram din nou în umbră. Arătarea 
stătea în pragul bucătăriei cu lumina albă a neoanelor căzând 
pe fața udă şi putredă şi aruncându-i umbra peste covorul din 
living. Continua să rânjească. M-am gândit să închid ochii şi 
să-ncerc să-l alung prin forța dorinţei, dar asta nu avea să 
funcționeze; îi simțeam mirosul, ca un tomberon din spatele 
unui restaurant specializat în meniuri pe bază de peşte. Şi... 

— E timpul să mergem, Edgar. 

„„putea să vorbească, deci. Cuvintele erau îngălate, de 
inteligibile. 

Făcu un pas în living. Eu am mai făcut un pas mic înapoi, 
ştiind în adâncul sufletului că nu-mi va ajuta la nimic, că nu 
ajunge să păstrez distanţa în felul acela, că atunci când se va 
sătura de joacă va țâşni pur şi simplu înainte şi-mi va prinde 


cătuşa aceea de fier la încheietura mâinii şi mă va trage, 
urlând, jos spre apă, jos spre caldo largo, şi că ultimul sunet 
pe care-l voi auzi din lumea viilor va fi conversaţia scrâşnită a 
scoicilor de sub casă. Apoi apa avea să-mi umple urechile. 

Am mai făcut totuşi un pas în spate, nefiind nici măcar 
sigur dacă mă îndrept spre uşă, sperând doar, apoi altul... şi o 
mână îmi căzu pe umăr. 

Am urlat din toţi rărunchii. 


VII 


— Ce mama mă-sii e arătarea aia? îmi şopti Wireman în 
ureche. 

— Nu ştiu, am spus, şi suspinam. Suspinam de teamă. Ba 
ştiu. Ştiu. Uită-te la golf, Wireman. 

— Nu pot. Nu îndrăznesc să-mi iau ochii de la arătarea aia. 

Dar arătarea din cadrul uşii îl văzuse pe Wireman - 
Wireman care intrase pe uşa deschisă exact cum intrase şi ea, 
Wireman care sosise precum cavaleria într-un western cu 
John Wayne - şi se oprise la trei paşi în living, cu capul uşor 
aplecat, cu cătuşa legănându-se înainte şi înapoi la brațul ei 
întins. 

— Cristoase, făcu Wireman. Corabia aia! Aia din tablouri! 

— Du-te, zise arătarea. Nu avem treabă cu tine. Du-te, şi-ţi 
poţi păstra viața. 

— Minte, am spus. 

— Nu zău! făcu Wireman, apoi ridică vocea. Stătea chiar 
lângă mine şi aproape că-mi sparse timpanul. Pleacă! Încâlci o 
proprietate privată! 

Tânărul înecat nu răspunse, însă se dovedi la fel de rapid pe 
cât mă temusem. Într-o clipă stătea la trei paşi în living. În 
următoarea era direct în fața mea, iar eu am avut doar o vagă, 
fulgerătoare impresie a modului în care străbătuse acea 
distanță. Mirosul ei - putreziciune şi alge şi peşti morți 
lichefiindu-se în soare - înflori şi deveni insuportabil. I-am 


simțit mâinile glaciale cum îmi strâng încheietura şi am 
strigat de şoc şi groază. Motivul nu era răceala, ci moliciunea 
lor. Flascheţea lor. Ochiul argintiu se holba la mine, părând 
să-mi sfredelească creierul, şi preţ de un moment am simțit că 
mă umple un întuneric pur. Apoi cătuşa mi se închise la 
încheietură cu un clinchet sec, inexorabil. 

— Wireman! am strigat, dar Wireman dispăruse. Alerga de 
lângă mine, străbătea încăperea cât de repede putea. 

Eu şi înecatul eram legaţi unul de celălalt. Mă târi spre uşă. 


VIII 


Wireman se întoarse chiar înainte ca mortul să apuce să 
mă tragă dincolo de prag. Avea ceva în mână care semăna cu 
un pumnal bont. Un moment am crezut că trebuie să fie unul 
dintre harpoanele de argint, însă acesta nu era decât efectul 
dorinței ardente; harpoanele de argint erau la etaj, alături de 
coşulețul roşu de picnic. 

— Hei! zise el. Hei, tu! Da, cu tine vorbesc! Cojudo de puta 
madre! 

Arătarea întoarse capul la fel de repede ca un şarpe pe cale 
să atace. Wireman acționa aproape la fel de repede. Ținând 
obiectul bont cu ambele mâini, îl avântă spre fața arătării, 
lovind chiar deasupra orbitei drepte. Arătarea urlă, un sunet 
care-mi străpunse capul ca nişte cioburi de sticlă. L-am văzut 
pe Wireman cum se crispează şi se împleticeşte în spate; l-am 
văzut cum se luptă să nu scape arma şi totuşi scăpând-o pe 
podeaua plină de nisip de la intrare. Nu conta. Creatura ce 
păruse atât de solidă îşi pierdu substanţialitatea, cu haine cu 
tot. Am simţit cum cătuşa de la încheietura mâinii mele îşi 
pierde şi ea soliditatea. Am mai văzut-o un moment, după 
care rămase doar apă, apă curgându-mi pe tenişi şi pe covor. 
Rămase doar o pată mare de apă acolo unde, cu doar o clipă 
în urmă, se aflase marinarul demonic. 


Am simțit o substanță caldă, vâscoasă, pe față şi mi-am 
şters sângele de la nas şi de pe buza de sus. Wireman căzuse 
peste o rogojină. L-am ajutat să se ridice şi am văzut că şi el 
sângera pe nas. Un fir de sânge îi curgea şi pe gât, de la 
urechea stângă. Pulsa odată cu bătăile iuți ale inimii lui. 

— Cristoase, strigătul ăla, zise el. Îmi curg ochii şi urechile 
îmi ţiuie ca toți dracii. Mă auzi, Edgar? 

— Da, am spus. Te simţi bine? 

— În afară de faptul că tocmai am văzut un mort dispărând 
în fața ochilor mei, cred că da. Se aplecă, luă de jos cilindrul 
bont şi-l sărută. Mărit fie Domnul pentru lucrurile cu picățele, 
zise el, apoi râse sălbatic. Chiar şi atunci când nu au picăţele. 

Era un sfeşnic. Vârful, acolo unde se introducea lumânarea, 
părea întunecat, de parcă ar fi atins ceva foarte cald, nu ceva 
rece şi ud. 

— În toate casele domnişoarei Eastlake se găsesc sfeşnice, 
pentru că aici avem pene de curent tot timpul, explică el. La 
casa mare avem un generator, dar celelalte case nu au, nici 
asta. Dar spre deosebire de casele mai mici, asta are sfeşnice 
de la casa mare şi, întâmplarea întâmplărilor, acestea sunt de 
argint. 

— lar tu ţi-ai amintit asta, am spus. M-am minunat, de 
fapt. 

EI ridică din umeri, apoi se uită spre golf. M-am uitat şi eu. 
Nu era nimic acolo, în afară de lumina lunii şi a stelelor pe 
apă. Pentru moment, cel puțin. 

Wireman mă apucă de încheietura mâinii. Degetele lui mă 
atinseră acolo unde fusese cătuşa, şi mi-a tresărit inima. 

— Ce-i? am spus, neplăcându-mi noua expresie de teamă 
pe care i-o citeam pe chip. 

— Jack, zise el. Jack e singur la El Palacio. 

Am luat maşina lui Wireman. Pradă terorii, nu observasem 
farurile şi nici n-o auzisem oprindu-se lângă a mea. 


LX 


Jack era bine. Fuseseră câteva telefoane de la vechi prieteni 
ai lui Elizabeth, dar ultimul venise la nouă fără un sfert, cu o 
oră şi jumătate înainte să dăm noi buzna înăuntru, plini de 
sânge şi cu ochii ieşiţi din orbite, Wireman încă fluturând 
sfeşnicul în aer. La El Palacio nu fusese niciun intrus şi Jack 
nu văzuse corabia care stătuse o vreme ancorată în golf, în 
larg de Marele Roz. Jack mânca floricele de porumb şi 
urmărea o casetă video veche cu Beverly Hills Cop. 

Ne ascultă povestea cu o uimire crescândă, dar fără nici-o 
urmă de reală neîncredere; era vorba de un bărbat tânăr, 
trebuia să-mi reamintesc, care crescuse cu emisiuni precum 
Dosarele X şi Lost. Pe deasupra, povestea noastră se potrivea 
cu ceea ce-i spuseserăm mai devreme. Când am încheiat, el 
luă sfeşnicul de la Wireman şi-i examina vârful, care semăna 
cu filamentul dintr-un bec ars. 

— De ce n-a venit la mine? întrebă el. Eram singur şi 
complet nepregătit. 

— Nu vreau să-ți afectez mândria de sine, am spus, dar nu 
cred că eşti tocmai o prioritate pentru persoana sau lucrul 
care dirijează opereta asta. 

Jack se uita la urma roşie şi îngustă de la încheietura mea. 

— Edgar, acolo te-a... Am aprobat din cap. 

— Futu-i, făcu el pe o voce joasă. 

— Ai aflat ce se petrece aici? mă întrebă Wireman. Dacă ea 
a trimis arătarea aia după tine, probabil crede că ai aflat sau 
că eşti pe punctul de a afla. 

— Cred că nimeni n-o să afle vreodată toată povestea, am 
spus, dar ştiu cine era arătarea aia când era în viaţă. 

— Cine? Jack mă privea cu ochii larg căscați. Stăteam în 
bucătărie şi Jack încă ţinea sfeşnicul în mână. Acum îl puse 
deoparte pe tejghea. 

— Emery Paulson. Soțul Adrianei Eastlake. S-au întors 
amândoi din Atlanta ca să ajute la căutarea lui Tessie şi a 
Laurei, asta e adevărat, însă după aceea n-au mai plecat de pe 
Duma Key. A avut Perse grijă de asta. 


X 


Ne-am dus în salonul în care făcusem cunoştinţă cu 
Elizabeth Eastlake. Masa lungă şi joasă era tot acolo, dar 
acum era goală. Suprafața ei lustruită mă lovi ca o farsă 
perfectă a vieții. 

— Unde sunt? l-am întrebat pe Wireman. Unde sunt 
porțelanurile? Unde este Oraşul? 

— Am pus totul în cutii şi le-am dus în bucătăria de vară, 
răspunse el, arătând cu degetul spre un loc imprecis. Fără 
vreun motiv anume, doar că... doar că nu puteam... Muchacho, 
nu vrei nişte ceai verde? Sau o bere? 

Am cerut apă. Jack spuse că acceptă o bere, dacă nu aveam 
nimic împotrivă. Wireman plecă să aducă băuturile. Ajunse 
doar până în hol, apoi începu să plângă. Erau hohote ample, 
zgomotoase, de genul celor pe care nu le poţi reține oricât de 
tare ai încerca. 

Eu şi Jack ne-am privit reciproc, apoi am întors ochii în altă 
parte. N-am scos niciun cuvânt. 


XI 


Lipsi mai mult decât îţi ia în mod normal să aduci două 
cutii de bere şi un pahar cu apă, dar când se întoarse, îşi 
recăpătase stăpânirea de sine. 

— Scuze, spuse el. Nu mi se întâmplă des să pierd pe cineva 
iubit şi să pocnesc un vampir în față cu un sfeşnic, ambele în 
aceeaşi săptămână. De obicei, e ori una, ori alta. 

Ridică din umeri într-o încercare de a-şi arăta indiferența. 
Nu-i reuşi, dar nu puteam să nu-i apreciez încercarea. 

— Nu există vampiri, am spus. 

— Atunci ce sunt? întrebă el. Explică-te. 

— Îţi pot spune doar ceea ce mi-au spus desenele. Trebuie 
să ţii mine că, indiferent cât de talentată o fi fost ea, tot un 
copil era. Am ezitat, apoi am clătinat din cap. Nici măcar atât. 


Era de-a dreptul o copiliță. Perse era... Presupun că s-ar spune 
că Perse era spiritul ei călăuzitor. 

Wireman îşi desfăcu berea, sorbi din ea, apoi se lăsă în față. 

— Dar tu? Perse e şi spiritul tău călăuzitor? A amplificat şi 
ceea ce faci tu? 

— Sigur că da, am spus. Mi-a pus la încercare limitele 
capacității mele şi le-a extins - sunt sigur că despre asta a fost 
vorba în cazul lui Candy Brown. Şi-mi alege subiectele. Despre 
asta a fost vorba în tablourile Fata şi corabia. 

— Şi celelalte lucrări ale tale? întrebă Jack. 

— Sunt în mare parte ale mele, cred. Dar o parte... M-am 
oprit, luminat brusc de o idee teribilă. Am pus paharul 
deoparte şi aproape că l-am răsturnat. O, Cristoase! 

— Ce? întrebă Wireman. Pentru Dumnezeu, ce? 

— Trebuie să-ți aduci carnețelul roşu cu numere de telefon. 
Chiar acum. 

Se duse şi-l aduse, apoi îmi dădu telefonul fără fir. Am 
rămas o vreme cu el în poală, nesigur pe cine să sun mai întâi. 
Apoi am ştiut. Însă există o regulă a vieții moderne şi mai tare 
bătută în cuie decât aceea care spune că un polițist nu e 
niciodată prin preajmă atunci când ai nevoie de el: când ai 
mare nevoie de o ființă umană, întotdeauna îți răspunde 
robotul. 

Robotul mi-a răspuns şi mie acasă la Dario Nannuzzi, 
acasă la Jimmy Yoshida, acasă la Alice Aucoin. 

— Futu-i! am strigat, apăsând butonul de deconectare cu 
degetul mare atunci când vocea preînregistrată a lui Alice 
începu cu „îmi pare rău că nu sunt acasă să vă răspund, 
dar...“ 

— Probabil că încă sărbătoresc, spuse Wireman. Lasă să 
treacă ceva timp, amigo, şi totul se va linişti. 

— Dar nu am timp! am spus. Futu-i! Căcat! Futu-i 

El aşeză mâna pe mâna mea şi spuse pe un ton liniştitor. 

— Ce este, Edgar? Care e problema? 

— Tablourile sunt periculoase! Poate nu toate, dar unele cu 
siguranţă sunt! 


El se gândi, apoi aprobă din cap. 

— Bine. Să ne gândim la asta. Cele mai periculoase sunt, 
probabil, cele din seria Fata şi corabia, corect? 

— Da. Sunt sigur că aşa este. 

— Acestea sunt aproape sigur încă la galerie, aşteptând să 
fie înrămate şi expediate. 

Expediate. Dumnezeule mare, expediate. Chiar şi numai 
cuvântul era înfricoşător.i1* 

— Nu pot admite să se întâmple asta. 

— Muchacho, ce nu poţi admite e să te laşi abătut din drum. 

Nu înțelegea că asta nu însemna o abatere din drum. Când 
voia, Perse putea stârni vânturi puternice. 

Dar avea nevoie de ajutor. 

Am găsit numărul de la Scoto şi l-am format. Îmi făceam 
socoteala că există măcar o vagă posibilitatea să fie cineva 
acolo, chiar şi la unsprezece şi un sfert în seara de după 
marele eveniment. Dar regula bătută în cuie se confirmă, şi-mi 
răspunse robotul. Am aşteptat nerăbdător, apoi am format 9 
pentru a lăsa un mesaj general. 

— Ascultaţi, oameni buni, am spus, aici Edgar. Nu vreau să 
expediaţi niciun tablou sau desen până când nu vă spun cu, 
bine? Nici măcar unul singur. 

Țineţi-le la păstrare câteva zile. Apelaţi la orice scuză vă 
vine în minte, numai nu le expediați. Vă rog. E foarte 
important. 

Am întrerupt legătura şi m-am uitat la Wireman. 

— Crezi c-o vor face? 

— Ținând cont de valoarea ta de piață? Ba bine că nu. Şi 
tocmai te-ai scutit de o lungă şi complicată conversaţie. Acum, 
putem să ne întoarcem la... 

— Nu încă. 

Familia şi prietenii mei erau cei mai vulnerabili, iar faptul 
că plecase fiecare pe drumul lui nu mă liniştea câtuşi de 
puţin. Perse demonstrase deja că are tentacule lungi. lar eu 
începusem să-i pun bețe în roate. Mă gândeam că e furioasă 
pe mine, sau speriată de mine, sau amândouă. 


Primul meu impuls fu s-o sun pe Pam, dar apoi mi-am 
amintit ce spusese Wireman, că mă scutisem de o lungă şi 
complicată conversaţie. În loc de carnețelul lui Wireman, mi- 
am consultat propria memorie fragilă... şi măcar acum, sub 
presiune, funcționa. 

Dar o să-mi răspundă robotul lui, m-am gândit. Şi aşa se 
întâmplă, dar la început nu mi-am dat seama. 

„Bună, Edgar.“ Vocea lui Tom Riley, dar nu vocea lui Tom. 
Era golită de emoție. Din cauza medicamentelor pe care le ia, 
mi-am spus... deşi absența aceea nu se simţise la Scoto. 

— Tom, ascultă şi nu spune ni... 

Dar vocea continuă. Vocea aceea absentă. „Ea o să te ucidă, 
ştii? Pe tine şi pe toţi prietenii tăi. Aşa cum m-a ucis pe mine. 
Doar că eu sunt încă în viaţă.“ M-am clătinat pe picioare. 

— Edgar! zise Wireman tăios. Edgar, ce se întâmplă? 

— Taci, am spus. Vreau să aud. 

Mesajul părea să se fi încheiat, dar încă îi mai auzeam 
respirația. O respirație uşoară, superficială, răzbătând taman 
din Minnesota. Apoi el continuă. „E mai bine să fii mort“, 
spuse. „Acum, trebuie să mă duc şi s-o ucid pe Pam.“ 

— Tom! am strigat la robotul telefonic. Tom, trezeşte-te! 

„După ce o să fim morți, o să ne căsătorim. Va fi o nuntă la 
bordul navei. Aşa mi-a promis ea.“ 

— Tom! 

Wireman şi Jack se precipitară asupra mea, unul 
prinzându-mă de braţ, celălalt prinzându-mă de ciot. Nici n- 
am observat. După care: 

„Lăsaţi un mesaj după semnalul sonor.“ Se auzi un bip, 
apoi pe fir se lăsă tăcerea. N-am pus jos receptorul; l-am 
scăpat din mână. M-am întors spre Wireman. 

— Tim Riley o să-mi ucidă soția, am zis. După care am 
continuat, deşi cuvintele nu păreau ale mele: Poate că deja a 
ucis-o. 


XII 


Wireman nu-mi ceru explicaţii; îmi spuse doar s-o sun. Am 
dus receptorul înapoi la ureche, dar nu-mi aminteam 
numărul ei. Wireman mi-l citi, însă n-am reuşit să-l formez; 
pentru prima dată în multe săptămâni, partea afectată a 
vederii mele se înroşi cu totul. 

Îl formă Jack în locul meu. 

Am ascultat telefonul cum suna în Mendota Heights, 
aşteptând vocea voioasă şi impersonală a lui Pam de pe 
robotul telefonic - un mesaj spunând că este în Florida, dar că 
va răspunde la mesaje curând. Pam care nu mai era în 
Florida, dar care era posibil să zacă moartă pe podeaua din 
bucătărie, cu Tom Riley alături, la fel de mort. Viziunea era 
atât de clară, că puteam vedea sânge pe dulapuri şi pe cuțitul 
din mâna înțepenită a lui Tom. 

Un sunet de clopoțel... două... trei... următorul avea să 
declanşeze robotul... 

— Alo? 

Era Pam. Părea cu răsuflarea tăiată. 

— Pam! am strigat. lIsuse Cristoase, chiar tu eşti? 
Răspunde-mi! 

— Edgar? Cine ţi-a spus? 

Părea absolut zăpăcită. Şi tot cu răsuflarea tăiată. Sau 
poate nu. Vocea aceea îmi era cunoscută: uşor înfundată, aşa 
cum vorbea când era răcită, sau când... 

— Pam, plângi cumva? După care, cu întârziere: Ce să-mi 
spună? 

— De Tom Riley, zise ea. Credeam că la telefon va fi fratele 
lui. Sau - te rog, Doamne, nu! - mama lui. 

— Ce-i cu Tom? 

— Nu avea nimic la drumul de întoarcere, zise ea, râdea şi 
se fălea cu noul lui desen, a jucat cărți în partea din spate a 
avionului cu Kamen şi alți câțiva. 

Acum chiar începu să plângă, suspine mari ca de 
electricitate statică, printre care îi răzbăteau cuvintele. Era un 
sunet neplăcut, însă era totodată frumos. Pentru că era un 
semn de viaţă. 


— Nu avea nimic, reluă ea. Şi apoi, astă-seară, s-a sinucis. 
În ziare probabil că se va spune că a fost un accident, dar a 
fost o sinucidere. Aşa zice Bozie. 

Bozie are un prieten polițist care l-a sunat şi i-a spus, după 
care m-a sunat pe mine. Tom a intrat cu maşina într-un zid 
de protecţie cu o sută zece kilometri la oră sau şi mai mult. N- 
au fost urme de frânare. S-a întâmplat pe Route 23, ceea ce 
înseamnă că probabil se îndrepta încoace. 

Am înțeles totul, şi încă fără ajutorul unui braț-fantomă. 
Perse voia ceva, deoarece era furioasă pe mine. Furioasă? 
Furibundă. Numai că Tom avusese un moment de luciditate - 
un moment de curaj - şi făcuse un rapid ocol într-un perete de 
ciment. 

Wireman făcea gesturi agitate de „Ce se întâmplă?“ în fața 
mea. M-am întors cu spatele la el. 

— Panda, el ţi-a salvat viața. 

— Poftim? 

— Ştiu ce ştiu, am spus. Desenul cu care se fălea în avion... 
era unul al meu, aşa-i? 

— Da... era atât de mândru... Edgar, ce vrei să... 

— Avea un nume? Avea desenul un nume? Ştii cumva? 

— Era intitulat Prima. El tot spunea: „Nu prea seamănă cu 
Minnesota“... ştii, cu accentul ăla de Michigan pe care-l scotea 
de la naftalină din când în când... O pauză, iar eu n-am 
intervenit pentru că încercam să gândesc. Apoi: E ceva ce ştii 
în modul ăla special al tău, nu? 

Prima, îmi spuneam. Da, desigur. Primul desen pe care îl 
făcusem în Marele Roz fusese de asemenea unul dintre cele 
puternice. Şi Tom îl cumpărase. Afurisitul de Prima. 

Wireman îmi luă receptorul, cu calm, dar şi cu fermitate. 

— Pam? Sunt Wireman. E Tom Riley...? Ascultă, apoi 
încuviință din cap, iar când vorbi din nou, vocea lui era foarte 
calmă, foarte liniştitoare. Era o voce pe care-l auzisem 
folosind-o cu Elizabeth. Bine... da... da, Edgar e bine, şi eu 
sunt bine, toţi de aici suntem bine. Îmi pare rău pentru 
domnul Riley, desigur. Numai că trebuie să faci ceva pentru 


N0i, şi e de o maximă importanţă. O să te pun pe difuzor. 
Apăsă un buton pe care eu nici nu-l observasem până atunci. 
Mai eşti la aparat? 

— Da... 

Vocea ei era slabă, dar clară. Şi începea să-şi recapete 
controlul. 

— Câţi din familia şi dintre prietenii lui Edgar au cumpărat 
tablouri? Ea căzu pe gânduri. 

— Nimeni din familie nu a cumpărat tablouri, de asta sunt 
sigură. Eu am scos un suspin de uşurare. 

— Cred că sperau într-un fel... sau poate că „se aşteptau“ e 
cuvântul potrivit... ca în timp... cu ocazia zilei de naştere sau 
poate de Crăciun... 

— Înţeleg. Deci nu au cumpărat nimic. 

— N-am spus asta. Prietenul Melindei a cumpărat un 
desen. Despre ce-i vorba? Care e problema cu tablourile? 

Ric. Îmi tresări inima. 

— Pam, aici Edgar. Melinda şi Ric au luat desenul cu ei? 

— Cu atâtea avioane, inclusiv traversarea oceanului spre 
Europa? El a cerut să fie înrămat şi să-i fie expediat. Nu cred 
că ea ştie. Era cu flori desenate în creioane colorate. 

— Deci acela se află încă la Scoto. 

— Da. 

— Şi eşti sigură că nimeni altcineva din familie n-a 
cumpărat tablouri. 

Îi luă poate zece secunde să se gândească. A fost o agonie. 
În cele din urmă, spuse: 

— Nu. Sunt sigură. Ar fi bine să fii, Panda, mi-am spus. 
Dar Angel şi Helen Slobotnik au cumpărat unul. Cutie poştală 
cu flori, cred că era intitulat. 

Ştiam la care se referă. Se intitula de fapt Cutie poştală cu 
margarete. Şi credeam că acela era inofensiv, credeam că acela 
probabil îmi aparţinea sută la sută, dar... 

— Nu l-au luat cu ei, aşa-i? 

— Nu, pentru că voiau să meargă la Orlando mai întâi, să 
ia avionul spre casă de acolo. Şi ei au cerut să fie înrămat şi să 


le fie expediat. Gata cu întrebările acum, doar răspunsuri. O 
simțeam întinerită - ca Pam pe care o luasem în căsătorie, cea 
care-mi ţinea contabilitatea în zilele dinainte de Tom. 
Chirurgul tău - nu-mi amintesc cum îl cheamă... 

— Todd Jamieson. Am spus-o automat. Dacă m-aş fi oprit 
să gândesc, n-aş fi putut da răspunsul. 

— Da, el. Şi el a cumpărat un tablou şi a aranjat să-i fie 
trimis. Voia unul dintre cele înfricoşătoare cu Fata şi corabia, 
dar erau deja rezervate. S-a mulțumit cu o cochilie plutind pe 
apă. 

Ceea ce putea însemna probleme. Toate cele fantastice 
însemnau probleme. 

— Bozie a cumpărat două desene, iar Kamen unul. Kathi 
Green a vrut şi ea unul, dar a spus că nu şi-l permite. O 
pauză. Soţul ei mi s-a părut cam nătărău. 

l-aş fi dat eu unul, dacă mi-ar fi cerut, m-am gândit. 
Wireman interveni din nou: 

— Ascultă-mă acum, Pam. E nevoie de tine. 

— Bine. Vocea încă puţin înfundată, dar în bună parte 
clară. În bună parte prezentă. 

— Trebuie să-i suni pe Bozeman şi Kamen. Sună-i 
numaidecât. 

— Bine. 

— Spune-le să ardă desenele. O scurtă pauză, apoi: 

— Să ardă desenele, bine, am înţeles. 

— Imediat ce terminăm discuţia asta, am completat eu. 
Puțin iritată: 

— Am zis că am înţeles, Eddie. 

— Spune-le că o să le dau înapoi de două ori suma plătită 
pe ele, sau că o să le dau alte desene, oricare vor ei, dar că alea 
pe care le au nu sunt sigure. Nu sunt sigure. Ai înţeles asta? 

— Da, îi sun imediat. Şi în sfârşit puse o întrebare. 
Întrebarea crucială. Eddie, desenul acela l-a ucis pe Tom? 

— Da. Vreau să mă suni din nou ca să confirmi. 

I-am dat numărul de telefon. Părea că plângea iar, dar tot îl 
repetă la perfecție. 


— Pam, mulțumesc, spuse Wireman. 

— Mda, adăugă Jack. Mulțam, doamnă Freemantle. M-am 
aşteptat să întrebe cui se adresează, dar n-o făcu. 

— Edgar, promiţi că fetele nu vor păți nimic? 

— Dacă n-au luat niciun tablou cu ele, vor fi bine. 

— Da, zise ea. Tablourile tale blestemate. Te sunt eu înapoi. 
Şi închise fără niciun salut. 

— Mai bine? întrebă Wireman după ce am pus receptorul în 
furcă. 

— Nu ştiu, am spus. Dumnezeu mi-e martor cât de tare-mi 
doresc să fie. 

Mi-am apăsat cu podul palmei mai întâi ochiul stâng, apoi 
pe cel drept. Dar nu simt că ar fi mai bine. Nu simt că am 
îndreptat lucrurile. 


XIII 


Am păstrat tăcerea un minut. Apoi Wireman întrebă: 

— Faptul că Elizabeth a căzut din şareta aia a fost într- 
adevăr un accident? 

Tu ce spui? 

Am încercat să-mi limpezesc gândurile. Şi lucrul ăsta era 
important. 

— După mine, a fost un accident. Când s-a trezit, a suferit 
de amnezie, afazie şi Dumnezeu ştie ce altceva ca urmare e 
unor leziuni cerebrale imposibil de diagnosticat în 1925. 
Pictatul a fost mai mult decât o terapie pentru ea; a fost un 
geniu veritabil, şi ea însăşi a fost prima ei mare operă de artă. 
Menajera -Nan Melda - a fost şi ea uimită. A apărut articolul 
acela în ziar şi presupun că toți cei care l-au citit la micul 
dejun au fost uimiți... dar ştii cum sunt oamenii... 

— Ce-i uimeşte la micul dejun uită până la prânz, zise 
Wireman. 

— Isuse, făcu Jack, dacă la bătrâneţe o să fiu şi eu la fel de 
cinic ca voi doi, cred c-o să pun armele jos mai devreme. 


— Isuse-Crustoase pentru tine, fiule, zise Wireman şi chiar 
râse. Fu un sunet năucitor, însă râset fu. Şi asta era bine. 

— Interesul tuturor începuse să se stingă, am spus. Şi asta 
probabil că era valabil şi pentru Elizabeth. Vreau să spun: 
cine se plictiseşte mai repede decât un copil de trei ani? 

— Numai cățeluşii şi papagalii, spuse Wireman. 

— Un acces de creativitate la trei ani, zise Jack, nevenindu-i 
să creadă. Nebunie curată. 

— Aşa că a început să... să... 

M-am oprit, incapabil pentru un moment să continui. 

— Edgar? întrebă Wireman încet. Te simţi bine? 

Nu mă simțeam, dar nu aveam încotro. Dacă nu mă 
simțeam bine, Tom avea să fie doar începutul. 

— Doar că părea în formă la galerie. Părea să se simtă bine, 
ştii? De parcă şi-ar fi revenit complet. Dacă nu şi-ar fi vârât ea 
coada... 

— Ştiu, zise Wireman. Bea nişte apă, muchacho. 

Am băut nişte apă şi m-am forțat să revin la chestiunea de 
pe tapet. 

— A început să experimenteze. A trecut de la creioane la 
desenul cu degetele, apoi la acuarele într-un interval - cred - 
de câteva săptămâni. Plus, unele dintre desenele din coşulețul 
de picnic au fost făcute cu stiloul, şi sunt mai mult decât sigur 
că unele au fost făcute cu vopsele de perete, lucru pe care am 
avut de gând să-l încerc şi eu. Dau un efect special când se 
usucă... 

— Lasă asta pentru cursul de tehnică artistică, muchacho, 
îmi închise gura Wireman. 

— Da. Da. Am mai băut nişte apă. Mă întorceam încet pe 
drumul cel bun. A început să experimenteze şi alte forme de 
exprimare artistică, dacă aşa se spune. Şi cred că aşa se 
spune. Cretă pe cărămidă. Desene în nisip pe plajă. Într-o zi a 
pictat fața lui Tessie cu înghețată topită pe tejgheaua din 
bucătărie. 

Jack stătea aplecat în față, cu mâinile strânse între 
coapsele sale musculoase, încruntat. 


— Edgar... nu inventezi asta pe moment? Ai văzut totul? 

— Într-un fel. Uneori chiar am văzut. Alteori a fost mai mult 
ca... o undă care a ieşit din desenele ei, şi din faptul că am 
folosit creioanele ei. 

— Dar tu ştii că e adevărat. 

— Ştiu. 

— Nu-i păsa dacă desenele rezistă peste timp sau nu? 
întrebă Wireman. 

— Nu. Conta mai mult să le facă. A experimentat tehnici 
noi, după care a început să experimenteze cu realitatea. Să o 
modifice. Şi atunci a auzit-o Perse, cred, când a început să 
manipuleze realitatea. A auzit-o şi s-a trezit. S-a trezit şi a 
început s-o cheme. 

— Perse a fost printre celelalte nimicuri pe care le-a găsit 
Eastlake, nu? întrebă Wireman. 

— Elizabeth a crezut că este o păpuşă. Cea mai frumoasă 
păpuşă din lume. Dar nu se puteau întâlni până ce ea nu era 
destul de puternică. 

— Despre care ea vorbeşti? întrebă Jack. Despre Perse sau 
despre fetiță? 

— Probabil despre amândouă. Elizabeth era doar o copilă. 
lar Perse... Perse dormise foarte mult timp. Dormise sub nisip, 
la cinci stânjeni dedesubt. 

— Foarte poetic, zise Jack, dar nu înțeleg prea bine despre 
ce vorbeşti. 

— Nici eu, am recunoscut. Pentru că pe ea nu o văd. Dacă 
Elizabeth a făcut desene cu Perse, le-a distrus. Mi se pare 
sugestiv că, la bătrânețe, s-a apucat să colecționeze figurine 
de porțelan, dar poate că asta-i doar o coincidență. Ceea ce 
ştiu este că Perse a stabilit o linie de comunicare cu copila, 
mai întâi prin intermediul desenelor ei, apoi prin intermediul 
lui Noveen, cea care până în clipa aceea fusese păpuşa ei 
preferată. Şi Perse a instituit un soi de... ei, bine, program de 
exerciții. Nu ştiu cum altfel să-l numesc. A convins-o pe 
Elizabeth să deseneze lucruri care aveau să se petreacă în 
lumea reală. 


— Asta înseamnă că acelaşi lucru l-a făcut şi cu tine, spuse 
Jack. Candy Brown. 

— Şi ochiul meu, zise Wireman. Să nu uităm ochiul meu 
vindecat. 

— Mi-ar plăcea să cred că asta mi s-a datorat mie, am zis... 
dar aşa să fi fost? Au fost însă şi alte lucruri. Lucruri 
mărunte, în mare parte... folosind tablourile mele ca un glob 
de cristal... 

M-am întrerupt. Nu prea simțeam dorința de a continua pe 
direcția aceea, pentru că drumul acela ducea înapoi la Tom. 
Tom despre care crezusem că-şi revenise. 

— Spune-ne ce ai mai aflat din desenele ei, mă îndemnă 
Wireman. 

— Bine. Să începem cu uraganul acela din afara sezonului. 
Elizabeth a fost cea care l-a chemat, probabil cu ajutor din 
partea lui Perse. 

— Tu-ţi baţi joc de mine? zise Jack. 

— Perse i-a spus lui Elizabeth unde se află resturile epavei 
şi Elizabeth i-a spus tatălui ei. Printre celelalte lucruri era o... 
să spunem că era o figurină de porțelan, înaltă poate de 
treizeci de centimetri, întruchipând o femeie frumoasă. Da, 
vedeam asta bine. Nu detaliile, dar figurina, da. Şi perlele 
goale, fără pupile, care erau ochii ei. Acela a fost premiul lui 
Elizabeth, dreptul celui ce găseşte, şi odată scoasă din apă, s-a 
apucat într-adevăr de treabă. Jack vorbi foarte încet. 

— Care să fi fost originea unui atare lucru, Edgar? 

Pe buze îmi veniră nişte cuvinte ieşite cine ştie de unde, dar 
în mod sigur neaparținându-mi mie: Erau zei bătrâni în zilele 
acelea; regi şi regine erau. Nu le-am rostit. Nu voiam să le 
aud, nici chiar în camera aceea bine luminată, aşa că am 
clătinat doar din cap. 

— Nu ştiu. Şi nu ştiu ce drapel arbora corabia aceea când a 
fost împinsă încoace, spărgându-şi carena în vârful recifului 
Kitt şi pierzându-şi o parte din încărcătură. Nu ştiu nimic 
absolut sigur... dar cred că Perse are o corabie numai a ei şi, 


odată eliberată de sub apă şi alipită definitiv de mintea de 
copil a lui Elizabeth Eastlake, a putut s-o cheme. 

— O navă a morților, spuse Wireman. Trăsăturile fricii şi 
mirării îi făceau fața să pară copilărească. Afară, un vânt 
scutură frunzişul des din curte; rododendronii înclinară din 
capete şi am auzit toţi trei sunetul egal şi somnoros al 
valurilor lovind ţărmul. Adorasem sunetul acela din clipa în 
care pusesem piciorul pe Duma Key şi încă îl adoram, dar 
acum mă şi înspăimânta. O navă numită... cum? Persefona? 

— Dacă preferi, am spus. Mi-a trecut şi mie prin gând că 
Perse este modul în care Elizabeth încerca să pronunţe numele 
acesta. Nu are importanţă; nu vorbim acum despre mitologia 
greacă. Vorbim despre ceva mult mai vechi şi mai monstruos. 
Dar şi mai înfometat. Lucrul acesta da, îl are în comun cu 
vampirii. Doar că-i e foame de suflete, nu de sânge. Cel puţin 
aşa cred eu. Elizabeth a avut noua ei „păpuşă“ nu mai mult 
de o lună, şi Dumnezeu ştie cum era viaţa la primul Heron's 
Roost la vremea aceea, dar nu putea să fie plăcută. 

— Atunci a cerut Eastlake să fie făcute harpoanele de 
argint? întrebă Wireman. 

— Nu-ţi pot spune. Sunt multe lucrurile pe care nu le ştiu, 
pentru că ceea ce ştiu vine de la Elizabeth, iar ea nu era decât 
o copiliță. Nu am niciun indiciu despre ce s-a întâmplat în 
cealaltă viață a ei, pentru că pe atunci renunțase la desen. lar 
dacă îşi amintea vremea când desena... 

— Se străduia cu toată ființa să uite, încheie Jack. 

Wireman părea posomorât. 

— Spre sfârşit, aproape că reuşise să dea totul uitării. Am 
spus: 

— V-amintiți desenele în care toată lumea pare să poartă 
rânjetele alea mari, tâmpe, de drogaţi? Acolo Elizabeth încerca 
să recreeze lumea pe care şi-o amintea. Lumea dinainte de 
Perse. O lume fericită. În zilele dinainte ca surorile ei gemene 
să se înece era o fetiță speriată, dar nu avea curaj să spună 
nimic, pentru că era convinsă că toate lucrurile rele care se 
întâmplau erau din vina ei. 


— Ce lucruri? 

Întrebarea o pusese Jack. 

— Nu ştiu precis, dar este un desen în care apare o statuetă 
de grădină, un negru cu capul în jos, şi cred că asta vorbeşte 
despre restul. Cred că pentru Elizabeth, în zilele acelea, totul 
părea să stea cu capul în jos. Statueta aceea spunea mai mult 
decât atât - eram aproape convins de asta - dar nu ştiam ce 
anume, iar acesta probabil că oricum nu era momentul să 
încerc să aflu ce. Cred că în zilele dinainte şi imediat după ce 
Tessie şi Laura s-au înecat, familia a fost de-a dreptul 
prizonieră la Heron's Roost. 

— Şi doar Elizabeth ştia de ce? întrebă Wireman. 

— Nu ştiu. Am ridicat din umeri. Poate că şi Nan Melda ştia 
ceva. Probabil că ştia ceva. 

— Cine a fost în casă în perioada scursă între găsirea 
comorii şi moartea gemenelor? întrebă Jack. 

M-am gândit la asta. 

— Presupun că Maria şi Hannah au venit acasă de la şcoală 
pentru o săptămână sau două, iar Eastlake e posibil să fi fost 
plecat cu afaceri o parte din lunile martie şi aprilie. Cei care 
au fost sigur acolo în tot acel timp erau Elizabeth, Tessie, 
Laura şi Nan Melda. Şi Elizabeth a încercat să-şi facă noua 
„prietenă“ să dispară desenând asta. Mi-am lins buzele. Erau 
foarte uscate. A făcut-o cu creioanele ei colorate, cele din 
coşuleț. Asta se întâmpla înainte ca Tessie şi Laura să se 
înece. Poate cu o seară înainte. Pentru că înecul lor a fost o 
pedeapsă, nu? Aşa cum şi faptul că Tom urma s-o ucidă pe 
Pam ar fi fost pedeapsa mea, pentru că mi-am vârât nasul 
unde nu-mi fierbea oala. E clar asta, nu? 

— Cristoase, atotputernice, şopti Jack. Wireman era foarte 
palid. 

— Până atunci, nu cred că Elizabeth a înțeles. M-am gândit 
la asta, apoi am ridicat din umeri. La naiba, nu-mi amintesc 
cât de multe înțelegeam eu la patru ani. Dar până atunci 
probabil că cel mai rău lucru care i se întâmplase în viață - în 
afară de faptul că a căzut din şaretă, şi pun pariu că pe acesta 


nici nu şi-l amintea - a fost să fie bătută la fund de tăticu' sau 
să fie plesnită peste mână pentru că a încercat să ia una 
dintre tartele cu gem ale lui Nan Melda înainte ca acestea să 
se răcească. Ce ştia ea despre natura răului? Ştia doar că 
Perse este rea, că Perse este o păpuşă rea şi nu una bună, că- 
şi pierduse controlul şi că-şi pierdea controlul întruna, că 
trebuie trimisă de acolo. Aşa că Libbit şi-a luat creioanele şi 
nişte foi de hârtie şi şi-a spus: „O să reuşesc. Dacă nu mă 
grăbesc şi dau tot ce pot, o să reuşesc.“ M-am oprit şi mi-am 
trecut mâna peste ochi. Cred că aşa a fost, dar vă rog să nu 
luați ad litteram tot ce vă spun. Poate că amestec lucrurile cu 
ce-mi amintesc din proprie experiență. Poate că mintea îmi 
joacă din nou feste. Feste din alea prosteşti şi nesărate. 

— Nu te ambala, muchacho, zise Wireman. la-o încet. A 
încercat s-o facă pe Perse să dispară desenând. Cum se poate 
face asta? 

— Desenezi şi apoi ştergi. 

— Şi Perse n-a lăsat-o? 

— Perse n-a ştiut, sunt aproape sigur de asta. Pentru că 
Elizabeth se putea ascunde atunci când voia. Dacă mă întrebi 
cum, nu-ți pot spune. Dacă mă întrebi dacă asta a fost ideea 
ei - o soluție la care a ajuns singură la vârsta de patru ani... 

— E destul de plauzibil, zise Wireman. Într-un fel, e o idee 
copilărească. 

— Nu înţeleg cum de s-a putut ascunde de Perse, spuse 
Jack. Adică... 

O copiliță? 

— Nici eu nu ştiu, am admis. 

— În orice caz, n-a funcționat, zise Wireman. 

— Nu. N-a funcționat. Cred că a făcut desenul şi sunt sigur 
că l-a făcut în creion, şi cred că după ce l-a terminat, l-a şters 
complet. Probabil că asta ar fi ucis o ființă umană, aşa cum eu 
l-am ucis pe Candy Brown, dar Perse nu era o ființă 
omenească. A reuşit doar s-o înfurie şi s-a răzbunat pe 
Elizabeth luând gemenele, pe care ea le idolatriza. Tessie şi 
Laura nu s-au dus pe potecă spre Shade Beach ca să caute 


alte comori. Au fost împinse într-acolo. Au ajuns în apă şi 
pierdute au fost. 

— Doar că nu pe veci, spuse Wireman şi ştiam că se 
gândeşte la anumite urme de picioare mici. Ca să nu mai 
pomenesc de arătarea care fusese în bucătăria mea. 

— Nu, am aprobat. Nu pe veci. 

Vântul suflă din nou, de data aceasta destul de tare încât 
să facă ceva să se lovească puternic de latura dinspre golf a 
casei. Am tresărit tustrei. 

— Cum a pus stăpânire pe Emery Paulson ăsta? întrebă 
Jack. 

— Nu ştiu, am răspuns. 

— Şi Adriana, spuse Wireman. Perse a prins-o şi pe ea? 

— Nu ştiu, am zis. Poate. Cu reticență, am adăugat: 
Probabil. 

— Noi n-am văzut-o pe Adriana, spuse Wireman. Asta e 
sigur. 

— Nu încă, am răspuns. 

— Dar fetiţele s-au înecat, interveni Jack. De parcă ar fi 
vrut să clarifice lucrurile. Perse, arătarea asta, le-a ademenit 
în apă. Sau aşa ceva. 

— Da, am spus. Sau aşa ceva. 

— Dar apoi s-a organizat o misiune de căutare. Cu 
participarea unor străini. 

— A fost musai, Jack, zise Wireman. Oamenii ştiau că fetele 
au dispărut. Shannington, înainte de alții. 

— Ştiu asta, spuse Jack. Asta încerc să spun. Deci, 
Elizabeth şi tatăl ei şi menajera au tăcut mâlc? 

— Ce alternativă aveau? am întrebat. Ţi-l imaginezi pe John 
Eastlake spunând în fața a patruzeci sau cincizeci de 
voluntari: „Bau-baul mi-a luat fiicele, căutaţi bau-baul“? E 
posibil ca el să nici nu fi ştiut. Deşi trebuie să fi aflat la un 
moment dat. 

Mă gândeam la desenul cu el strigând. Strigând şi 
sângerând. 


— Sunt de acord că nu aveau de ales, zise Wireman. Eu 
vreau să ştiu ce s-a întâmplat după ce s-au încheiat căutările. 
Înainte să moară, domnişoara Eastlake a spus ceva cum că 
trebuie s-o cufundăm înapoi în somn. Se referea la Perse? Şi 
dacă da, cum funcționează aşa ceva? 

Am clătinat din cap. 

— N-am habar. 

— De ce n-ai habar? 

— Pentru că restul răspunsurilor se află în partea dinspre 
sud a insulei, am spus. La ceea ce a mai rămas din originalul 
Heron's Roost. Şi cred că tot acolo se află şi Perse. 

— Prea bine, atunci, făcu Wireman. Asta înseamnă că dacă 
nu vrem să părăsim Duma în cea mai mare grabă, trebuie să 
mergem acolo. 

— Dacă ne gândim la ce s-a întâmplat cu Tom, nici nu 
avem de ales, am spus. Am vândut multe tablouri şi băieţii de 
la Scoto n-or să le ţină la păstrare la infinit. 

— Răscumpără-le, făcu Jack şi ridică din umeri. 

Nu că eu, unul, nu m-aş fi gândit deja la varianta asta. 
Wireman clătină din cap. 

— Mulţi cumpărători nu vor vrea să le vândă, nici chiar la 
preț dublu. Şi o poveste ca asta nu i-ar convinge de contrariu. 

La aceasta, nimeni nu spuse nimic. 

— Dar ea nu-i la fel de puternică pe timp de zi, am spus. 
Propun ora nouă. 

— Mie îmi convine, spuse Jack şi se ridică. Vin aici la fără 
un sfert. Pentru moment, o să trec podul şi o să mă întorc în 
Sarasota. 

Podul. Asta îmi sădi în minte o idee. 

— Eşti bine-venit să rămâi aici, spuse Wireman. 

— După discuţia asta? întrebă Jack, ridicând sprâncenele. 
Cu tot respectul cuvenit, bătrâne, nici nu mă gândesc. Da 
mâine o să fiu prezent. 

— Pantaloni lungi şi bocanci înalți, spuse Wireman. O să fie 
o junglă acolo, şi ar putea fi şerpi. Se scarpină la obraz. Se 
pare că o să pierd priveghiul de mâine de la Abbot-Wexler. 


Rudele domnişoarei Eastlake vor trebui să-şi arate colții unele 
la celelalte. Ce păcat... hei, Jack! 

Jack pornise către uşă. Acum se întoarse. 

— Sper că n-ai din întâmplare vreo capodoperă de-a lui 
Edgar, nu? 

— Mmm... păi... 

— Varsă sacul. Spovedania face bine la suflet, companero. 

— O schiță, recunoscu Jack. 

Îşi mută greutatea de pe un picior pe celălalt şi mi se păru 
că roşeşte. 

— Creion şi cerneală. Pe versoul unui plic. Un palmier. L- 
am... ăă... l-am pescuit din coşul de gunoi într-o zi. Scuze, 
Edgar. Mea culpa. 

— Nu-i bai, dar arde-l, am spus. Poate o să am ocazia să-ţi 
dau altul când se va fi terminat povestea asta. 

Dacă se va termina vreodată, am continuat în gând, dar n- 
am spus cu voce tare. Jack aprobă din cap. 

— Bine. Vrei să te duc cu maşina la Marele Roz? 

— Rămân aici cu Wireman, am zis, dar vreau să mă întorc 
mai întâi la Marele Roz. 

— Nu-mi spune, sări Jack. Ca să-ţi iei pijamalele şi periuța 
de dinți. 

— Nu, i-am tăiat elanul. Coşuleţul de picnic şi harpoanele 
alea de ar... 

Telefonul sună şi atunci ne-am privit unul pe altul. Cred că 
am ştiut instantaneu că urmau veşti proaste; am simţit un 
gol în stomac. Telefonul sună din nou. M-am uitat la 
Wireman, dar el mă privea inexpresiv. Ştia şi el. Am ridicat 
receptorul. 

— Eu sunt, zise Pam, cu voce grea. Ţine-te bine, Edgar. 

Când cineva spune asta, întotdeauna încerci să-ţi legi un 
soi de centură de siguranță mentală. Dar rareori funcționează. 
Majoritatea oamenilor nu sunt dotați cu aşa ceva. 

— Te ascult. 

— L-am prins pe Bozie acasă şi i-am spus ce mi-ai zis. A 
început să pună întrebări, lucru deloc surprinzător, dar i-am 


spus că mă grăbesc şi că oricum nu am niciun răspuns, aşa 
că - scurtând vorba - a fost de acord să facă ce ai cerut. „De 
dragul vremurilor vechi“, a spus. 

Golul acela din stomac se agrava. 

— După aia am încercat la Ilse. Nu eram sigură dacă o voi 
găsi, dar tocmai sosise. Părea obosită, dar a ajuns acasă 
teafără şi nevătămată. Mâine o să vorbesc cu Linnie, când... 

— Pam... 

— Ajung şi la asta. După Illy, l-am sunat pe Kamen. Cineva 
a răspuns la al doilea târâit şi eu mi-am început litania. 
Credeam că vorbesc cu el. Făcu o pauză. Fra fratele lui. A 
spus că, întorcându-se de la aeroport, Kamen s-a oprit la 
Starbucks pentru un cafe-latte. A suferit un atac de cord în 
timp ce aştepta la rând. A fost dus cu salvarea la spital, dar 
asta n-a fost decât o formalitate. Fratele lui spune că a murit 
pe loc. M-a întrebat de ce sun şi eu i-am spus că acum nu mai 
are importanță. Am făcut bine? 

— Da. 

Nu credeam că desenul lui Kamen va avea vreun efect 
asupra fratelui lui sau asupra oricui altcuiva; eram de părere 
că-şi îndeplinise misiunea. 

— Mulţumesc. 

— Dacă te consolează cu ceva, e posibil să fi fost o 
coincidență - era un tip al naibii de simpatic, dar era şi 
supraponderal. Oricine îl vedea observa asta. 

— S-ar putea să ai dreptate. Deşi ştiam că nu are. Vorbim 
mai încolo. 

— Bine. Ezită. Ai grijă de tine, Eddie. 

— Şi tu. Încuie uşile la noapte şi activează alarma. 

— Întotdeauna fac asta. 

Am întrerupt legătura. În cealaltă parte a casei, valurile se 
certau cu noaptea. Brațul drept mă furnica. Mi-am spus: 
Dacă te-aş putea atinge, cred că te-aş tăia din nou. Parţial ca 
să pun capăt necazurilor pe care le ştii face, dar în principal ca 
să te reduc la tăcere o dată pentru totdeauna. 


Dar sigur că problema nu era brațul meu lipsă ori mâna 
care existase la capătul lui; problema era arătarea în pelerină 
roşie, care mă folosea ca pe o tablă Ouija blestemată. 

— Ce-i? întrebă Wireman. Nu ne ţine în suspans, muchacho, 
ce-i? 

— Kamen, am spus. Atac de cord. Mort. 

M-am gândit la toate tablourile depozitate la Scoto, tablouri 
deja vândute. Aveau să fie în siguranţă pentru scurt timp cât 
se aflau acolo, dar în cele din urmă banii fac legea. lar asta nu 
era nici măcar o vorbă din popor, ci pur şi simplu afurisita de 
lege americană nescrisă. 

— Haide, Edgar, zise Jack. Te duc la tine acasă, apoi te 
readuc aici. 


XIV 


N-o să spun că incursiunea noastră în Micul Roz a fost 
tocmai liniştită (aveam sfeşnicul la mine şi l-am ţinut la 
îndemână tot timpul cât am stat acolo), însă a fost lipsită de 
evenimente neplăcute. Singurele spirite din casă erau vocile 
agitate ale scoicilor. Am pus desenele înapoi în coşulețul roşu 
de picnic. Jack l-a apucat de toarte şi l-a dus la parter. Eu i- 
am acoperit spatele şi am încuiat uşa Marelui Roz în urma 
noastră. Deşi habar nu aveam la cât mai putea folosi asta. 

Pe drum înapoi spre El Palacio îmi veni o idee... sau îmi 
reveni. Lăsasem acasă aparatul digital Nikon şi nu voiam să 
mă întorc după el, dar... 

— Jack, ai cumva un aparat Polaroid? 

— Sigur, zise el. E un One-Shot. Cel pe care tata îl numeşte 
„vechi, dar folositor“. De ce? 

— Când o să te întorci mâine, vreau să te opreşti puţin pe 
partea dinspre Casey Key a podului mobil. Fă câteva poze cu 
păsările şi bărcile, bine? 

— Bine... 


— Şi mai fă vreo două şi cu podul mobil, mai ales cu 
mecanismul de ridicare. 

— De ce? La ce-ţi trebuie? 

— Vreau să desenez podul fără mecanismul ăla, am spus. 
Şi o să-l desenez când o să aud sirena care anunţă că podul e 
ridicat pentru a lăsa o barcă să treacă. Nu cred că motorul şi 
pistoanele hidraulice vor dispărea cu adevărat, dar cu puţin 
noroc îl pot da peste cap destul cât să nu intre nimeni pe 
Duma. Cel puţin cu maşina. 

— Vorbeşti serios? Chiar crezi că poţi sabota podul? 

— Având în vedere frecvența cu care se defectează singur, n- 
ar trebui să fie foarte greu. 

M-am uitat din nou la apa întunecată şi m-am gândit la 
Tom Riley, care ar fi trebuit să fie vindecat. Care fusese 
vindecat, blestemăţie. 

— Mi-aş dori doar să-mi pot desena o noapte de somn 
adânc. 


Cum se face un desen (1X) 


Căutaţi imaginea dinlăuntrul imaginii. Nu e întotdeauna uşor 
de văzut, dar e întotdeauna acolo. Şi dacă vă scapă, vă poate 
scăpa lumea întreagă. Ştiu asta mai bine decăt oricine, pentru 
că atunci când m-am uitat la imaginea cu Carson Jones şi fiica 
mea - cu Zâmbăreţul şi Doflecelul lui - am avut impresia că ştiu 
ce caut şi mi-a scăpat adevărul. Pentru că el nu-mi inspira 
încredere? Da, dar asta-i aproape comic. Adevărul era că nu 
mi-ar fi inspirat încredere niciun bărbat care ar fi, cutezat s-o 
pretindă pe scumpa mea, pe preferata mea, pe Ilse a mea. 

Înainte să găsesc o imagine cu ei împreună, am găsit una cu 
el singur, dar mi-am spus că nu asta mă interesează, că asta 
nu-mi ajută la nimic, că dacă vreau să aflu ce intenții are cu 
fiica mea trebuie să-i ating cu mâna mea magică în chip de 
cuplu. 

Vedeți voi, făceam deja presupuneri. Din cele greşite. 


Dacă aş fi atins-o pe prima, dacă aş fi fost cu adevărat atent 
la aceea - Carson Jones îmbrăcat în tricoul cu Twins, Carson 
singur - lucrurile ar fi putut evolua altfel. Aş fi putut simți 
inocenţa lui funciară. Aproape sigur aş fi simțit-o. Dar am 
ignorat poza aceea. Şi nu m-am întrebat nici-o clipă de ce, dacă 
el reprezenta un pericol pentru ea, o desenasem apoi pe ea 
singură, uitându-se la toate mingile alea de tenis plutitoare. 

Pentru că fetița aceea în rochiță de tenis era ea, fără- 
ndoială. Aproape toate fetele pe care le-am desenat şi pictat în 
timpul şederii mele pe Duma Key erau ea, până şi cele care 
luau înfăţişarea Rebei sau a lui Libbit sau - într-un singur caz - 
a Adrianei. 

Exista doar o singură excepție: femeia cu pelerină roşie. 

Ea. 

Când am atins fotografia cu Ilse şi iubitul ei am simțit 
prezența morţii - n-am recunoscut-o în sinea mea la vremea 
aceea, dar acesta era adevărul. Brațul meu lipsă simţise 
prezența morții, o moarte iminentă ca ploaia în nori. 

Am făcut presupunerea că Jones voia să-i facă rău fiicei 
mele şi ăsta era motivul pentru care voiam ca ea să nu-l mai 
frecventeze. Însă el n-a fost nici-o secundă problema. Perse 
voia ca eu să mă opresc - era, cred, disperată să mă facă să 
mă opresc odată ce am găsit vechile desene ale lui Libbit - dar 
Carson Jones n-a fost nici-o secundă arma lui Perse. Până şi 
sărmanul de Tom Riley n-a fost decât o soluţie provizorie, un 
substitut. 

Imaginea era acolo, însă eu am făcut presupunerea greşită şi 
adevărul mi-a scăpat: moartea pe care o simțeam nu venea din 
partea lui. Moartea plana deasupra ei. 

Şi o parte din mine trebuie să fi ştiut că mi-a scăpat asta. 

Dacă nu era aşa, de ce aş mai fi desenat mingile alea de 
tenis blestemate? 


16. Sfârşitul jocului 


I 


Wireman îmi oferi o pastilă de Lunesta ca să mă ajute să 
dorm. Oferta m-a tentat, dar am refuzat-o. Am luat însă un 
harpon de argint, şi Wireman a făcut la fel. Cu pântecele lui 
păros atârnând uşor peste boxerii albaştri şi cu acea armă 
specială a lui John Eastlake în mâna dreaptă, semăna cu o 
amuzantă reprezentare hiperrealistă a lui Cupidon. Vântul se 
întețise şi mai tare; vuia pe lângă pereţii casei şi şuiera pe la 
colțuri. 

— Să ţii uşile de la dormitor deschise, bine? întrebă el. 

— Bine. 

— Şi dacă se întâmplă ceva la noapte, strigă cât te ţin 
plămânii. 

— Recepţionat, Houston. La fel să faci şi tu. 

— Crezi că Jack o să fie în siguranţă, Edgar? 

— Dacă arde desenul, n-o să pățească nimic. 

— Tu te împaci cu ceea ce au păţit prietenii tăi? 

Kamen, care mă învățase să gândesc prin derivație. Tom, 
care-mi spusese să nu renunţ la avantajul terenului propriu. 
Oare mă împăcăm cu ceea ce păţiseră prietenii mei? 

Păi, da şi nu. Mă simțeam trist şi năuc, dar aş minți dacă 
aş spune că nu simțeam şi o josnică şi insidioasă uşurare; 
oamenii sunt, în unele feluri, nişte netrebnici de toată groaza. 
Pentru că Tom şi Kamen, deşi îmi erau apropiaţi, nu intrau în 
cercul mirabil al celor care contau cu adevărat pentru mine. 
Pe acei oameni Perse nu reuşise să-i atingă. Şi dacă ne 
mişcăm repede, Kamen şi Tom aveau să fie singurele victime 
colaterale. 

— Muchacho? 

— Mda, am zis, având impresia că sunt strigat de la mare 
depărtare. Mda, sunt bine. Cheamă-mă dacă ai nevoie de 
mine, Wireman, şi nu sta pe gânduri. Nu mă aştept să dorm 
prea mult. 


II 


Am stat întins în pat, uitându-mă la tavan, cu harponul de 
argint pe noptieră. Am ascultat vuietul egal al vântului şi 
freamătul egal al valurilor. Mi-amintesc că am gândit: O să fie 
o noapte lungă. După care m-a furat somnul. 

Am visat ceva cu surorile micuţei Libbit. Nu cu Marile 
Răutăcioase; cu gemenele. 

Gemenele alergau. 

Uriaşul le urmărea. 

Avea DIIINŢ. 

M-am trezit aproape complet pe podea, mai puţin un picior - 
stângul - care era încă în pat şi complet amorţit. Afară, vântul 
şi valurile continuau să vuiască. Înăuntru, inima îmi bubuia 
aproape la fel de tare ca valurile care se spărgeau pe plajă. 
Încă o mai vedeam pe Tessie scufundându-se - înecându-se în 
vreme ce mâinile acelea moi şi implacabile o strângeau de 
glezne. Era o imagine perfect clară, un tablou diavolesc în 
mintea mea. 

Însă nu visul cu fetiţele care fug de arătarea-broscoi îmi 
făcea inima să galopeze, şi nu el era de vină pentru faptul că 
mă trezisem pe podea cu un gust de cupru în gură şi cu toți 
nervii parcă în flăcări. Era mai degrabă felul în care te trezeşti 
dintr-un vis urât dându-ţi seama că ai uitat ceva important: 
să închizi aragazul, de pildă, şi acum casa e plină de miros de 
gaz. 


Mi-am tras piciorul din pat şi l-am lovit de podea într-o 
explozie de mii de ace. L-am masat, cu o grimasă. La început, 
parcă aş fi masat o bucată de lemn, dar apoi amorțeala începu 
să se stingă. Senzaţia că uitasem ceva vital, în schimb, nu. 

Dar ce? Speram că expediția noastră în capătul sudic al 
insulei va pune capăt întregii acestei tărăşenii urâte, 
purulente. Cel mai mare obstacol, în definitiv, era credința 
însăşi, şi atât timp cât a doua zi nu dădeam înapoi, în soarele 
puternic de Florida, puteam spune că pe acesta l-am depăşit. 
Era posibil să vedem păsări cu susul în jos sau un broscoi 
gigantic, monstruos, ca acela din visul meu, încercând să ne 
blocheze calea, dar aveam o bănuială că acestea, în esenţă, nu 
sunt decât nişte vedenii - excelente când venea vorba de fetițe 
de şase ani, dar nu foarte eficiente când era vorba de oameni 
în toată firea, mai ales înarmaţi cu harpoane cu vârf de argint. 

Şi, desigur, urma să am la mine maculatorul şi creioanele. 

Credeam că Perse se teme acum de mine şi de nou- 
descoperitul meu talent. Singur, încă incomplet vindecat de pe 
urma experienței vecine cu moartea pe care o trăisem (încă 
simțind impulsuri suicidale, de fapt), poate că fusesem un bun 
câştigat în loc de o problemă. Pentru că în ciuda vorbelor sale 
mari, acel Edgar Freemantle nu avusese de fapt o altă viață; 
acel Edgar nu făcuse decât să schimbe fundalul existenței lui 
de invalid din pini în palmieri. Dar odată înconjurat din nou 
de prieteni... odată ce conştientizasem lumea din jurul meu şi 
întinsesem mâna s-o ating... 

Atunci devenisem periculos. Nu ştiu exact ce punea ea la 
cale - pe lângă dorinţa de a-şi recâştiga locul în lume, desigur 
- dar trebuie să fi crezut că, atunci când venea vorba de a face 
rele, potenţialul oferit de un talentat artist ciung este uriaş. Aş 
fi putut umple lumea de tablouri înveninate, pentru 
Dumnezeu! Dar acum mă răsucisem în mâna ei, exact cum 
făcuse Libbit. Acum eram ceva ce trebuie mai întâi oprit, apoi 
eliminat. 

— E puţin cam târziu pentru asta, nemernico, am şoptit. 

Şi atunci de ce simţeam în continuare miros de gaz? 


Tablourile - în special cele mai periculoase, seria Fata şi 
corabia - se aflau încuiate la loc sigur, şi nu pe insule, exact 
cum dorise Elizabeth. După spusele lui Pam, nimeni din cercul 
nostru de membri ai familiei şi prieteni nu luase desene, cu 
excepția lui Bozie, Tom şi Xander Kamen. Pentru Tom şi 
Kamen era prea târziu, şi ce n-aş fi dat să schimb lucrurile, 
dar Bozie promisese să-l ardă pe al său, aşa că problema asta 
era rezolvată. Până şi Jack era asigurat, pentru că-şi 
recunoscuse furtişagul. Fusese însă o mişcare inteligentă din 
partea lui Wireman să-l întrebe. Eram doar surprins că nu 
întrebase dacă nu cumva îi dădusem lui Jack vreo lucrare eu 
însu... 

Respirația mi se transformă în cioburi de sticlă în gât. Acum 
ştiam ce uitasem. Acum, în fanta aceea adâncă a nopții când 
vântul vuia afară. Fusesem atât de absorbit de expoziția aia 
afurisită, încât nici nu mă gândisem la cel căruia îi mai 
dăruisem o lucrare înainte de expoziție. 

Mi-l dai mie? 

Memoria mea, încă destul de nărăvaşă, mă surprindea 
uneori cu răbufniri de o claritate demnă de peliculele 
Tehnicolor. Îmi oferi una chiar acum. Am văzut-o pe Ilse stând 
desculță în Micul Roz, îmbrăcată în pantaloni scurți şi 
bustieră. Stătea lângă şevaletul meu. Trebuise să-i cer să se 
dea la o parte, ca să văd desenul care o fascina atât de tare. 
Desenul pe care nici nu-mi aminteam să-l fi desenat. 

Mi-l dai mie? 

Când s-a tras într-o parte, am văzut o fetiță într-o rochiță 
de tenis. Era întoarsă cu spatele, însă ea era punctul focal al 
desenului. După părul roşcovan ai fi spus că e vorba de Reba, 
mica mea dragoste, iubita aceea din cealaltă viață. Însă era în 
acelaşi timp şi Ilse - Ilse din Bărcuţă - şi Adriana, sora mai 
mare a lui Elizabeth, căci aceea era rochița de tenis a lui Adie, 
cea cu volănaşe albastre. (Nu aveam de unde şti asta, dar 
ştiam; era o informaţie pe care o primisem inconştient din 
desenele lui Elizabeth - desene făcute pe când lumea încă o 
striga Libbit.) 


Mi-l dai mie? Pe ăsta îl vreau. 

Sau cel pe care altcineva voia să-l dorească ea. 

Am încercat la Ilse, spusese Pam. Nu eram sigură dacă o voi 
găsi, dar tocmai sosise. 

De jur împrejurul picioruşelor fetei-păpuşă erau mingi de 
tenis. Alte mingi pluteau lângă mal pe valurile mici. 

Părea obosită, dar a ajuns acasă teafără şi nevătămată. 

Aşa să fie? Chiar aşa? Îi dăruisem desenul ăla blestemat. 
Era Prăjiturică mea şi nu-i puteam refuza nimic. Îi dădusem 
chiar şi un nume la cererea ei, pentru că ea spunea că artiştii 
trebuie să dea nume lucrărilor lor. Sfârşitul jocului, îi 
spusesem, iar acum asta îmi răsuna în cap grav ca un clopot. 


IV 


În dormitorul pentru oaspeţi nu era telefon, aşa că m-am 
furişat pe hol strângând în mână harponul de argint. În pofida 
nevoii stringente de a vorbi cu llse cât mai repede posibil, mi- 
am răpit un moment ca să arunc o privire prin uşa deschisă 
de la celălalt capăt al holului. Wireman stătea întins pe spate 
ca o balenă eşuată pe plajă, sforăind liniştit. Şi al avea 
aproape harponul de argint, lângă un pahar cu apă. 

Am trecut pe lângă portretul de familie, am coborât scările 
şi am intrat în bucătărie. Acolo, vâjâitul vântului şi vuietul 
valurilor erau mai puternice decât oricând. Am ridicat 
receptorul şi... n-am auzit nimic. 

Sigur că da. Credeai că Perse o să uite de telefoane? 

Apoi am privit spre receptor şi am văzut butoane pentru 
două extensii. În bucătărie, cel puţin, doar ridicarea 
receptorului nu ajungea. Am rostit o rugăciune scurtă în 
barbă, am apăsat butonul pe care scria EXTENSIA 1 şi am 
fost recompensat cu tonul de linie liberă. Am dus degetul mare 
la buton, apoi mi-am dat seama că nu-mi amintesc numărul 
lui lIlse. Carneţelul meu cu adrese era la Marele Roz şi 
numărul ei îmi ieşise complet din minte. 


V 


Telefonul începu să scoată un ţiuit ca de sirenă. Era slab - 
pusesem receptorul pe tejghea - dar părea puternic în 
bucătăria întunecată, şi mă duse cu gândul la lucruri rele. 
Maşini de poliție îndreptându-se spre scena unor acte de 
violență. Ambulanţe gonind spre locul unor accidente. 

Am apăsat butonul de închidere, apoi mi-am sprijinit capul 
de uşa răcoroasă, din oţel laminat, a marelui frigider de la El 
Palacio. În faţa mea era un magnet pe care scria SE POARTĂ 
DIN NOU GRĂSIMEA. Corect, şi se poartă din nou moartea. 
Lângă magnet erau un suport magnetic pentru carnețel şi un 
ciot de creion legat cu o aţă. 

Am apăsat din nou butonul pentru EXTENSIA 1 şi am 
format 411. Vocea înregistrată îmi ură bun venit la serviciul 
abonaților Verizon şi mă întrebă oraşul şi statul. Am spus 
„Providence, Rhode Island“, rostind cuvintele pe un ton teatral. 
Până aici totul bine, dar robotul se împiedică la Ilse oricât de 
răspicat aş fi pronunțat numele. Îmi făcu legătura cu un 
operator adevărat, care verifică şi-mi spuse ceea ce bănuiam 
deja: numărul lui Ilse nu era public. l-am spus operatorului 
că o sun pe fiica mea şi că am ceva important să-i spun. 
Operatorul zise că pot vorbi cu un administrator, care 
probabil va fi de acord să dea un telefon din partea mea, dar 
nu înainte de opt dimineaţa. M-am uitat la ceasul cuptorului 
cu microunde. Era 2.04. 

Am pus receptorul în furcă şi am închis ochii. Îl puteam 
trezi pe Wireman, să văd dacă n-o are pe Ilse în carnețelul lui 
roşu cu adrese, însă simțeam cumva că asta va lua prea mult 
timp. 

— O să reuşesc, am spus, dar fără mari speranţe. 

Sigur că o să reuşeşti, spuse Kamen. Cât cântăreşti? 

În livre, cântăream o sută şaptezeci şi patru, cu puţin peste 
cele o sută cincizeci care erau media kilogramelor mele de 


adult. Am văzut cifrele în minte: 175150. Cifrele erau roşii. 
Apoi cinci dintre ele s-au făcut verzi, una după cealaltă. Fără 
să deschid ochii, am luat ciotul de creion şi le-am notat pe 
carnețel: 40175. 

Și care e numărul tău de asigurare socială? mai întrebă 
Kamen. 

Acesta apăru în întuneric, cifre de un roşu puternic. Patru 
dintre ele se făcură verzi şi le-am adăugat la cele pe care le 
notasem deja. Când am deschis ochii, am văzut că scrisesem 
401759082 într-un fel lăbărţat, înclinat în jos. 

Ăsta era, îl recunoşteam, însă tot îmi lipsea o cifră. 

Nu contează, îmi spuse Kamen în gând. Telefoanele cu taste 
sunt un dar uimitor pentru cei cu probleme de memorie. Dacă-ţi 
limpezeşti mintea şi formezi ceea ce ai deja, o să nimereşti 
ultima cifră fără nici-o problemă. E memorie neuromusculară. 

Sperând să aibă dreptate, am deschis iarăşi EXTENSIA 1 şi 
am format prefixul de Rhode Island, după care 759-082. 
Degetul nu-mi ezită nici-o clipă. Formă ultima cifră şi, undeva 
în Providence, un telefon începu să sune. 


VI 


— Aa-lo?... Cine... e? 

Un moment am fost sigur că greşisem numărul. Vocea era 
de femeie, dar părea mai bătrână decât a fiicei mele. Mult mai 
bătrână. Şi ameţită. Dar m-am opus primului impuls de a 
spune „Am greşit numărul“ şi să închid. Părea obosită, 
spusese Pam, dar dacă la telefon era Ilse, părea mai mult 
decât obosită; părea aproape sleită de puteri. 

— Ilse? 

Niciun răspuns mult timp. Am început să cred că 
necunoscuta fără corp din Providence închisese. Mi-am dat 
seama că transpir, şi încă destul de abundent să-mi simt 
propriul miros, ca o maimuţă pe o cracă de copac. Apoi acelaşi 
scurt refren: 


— Aa-lo? Cine... e? 

— Ilse! 

Nimic. Simţeam că se pregăteşte să închidă. Afară, vântul 
vâjâia şi valurile bubuiau. 

— Prăjiturică! am strigat. Prăjiturică, să nu-ndrăzneşti să 
închizi telefonul! Asta avu efect. 

— Tat... 1? 

Era o lume întreagă de mirare în cuvântul acesta frânt. 

— Da, scumpo... tati. 

— Dacă eşti într-adevăr tati... O pauză lungă. O vedeam în 
bucătăria ei, desculță (cum fusese în ziua aceea în Micul Roz, 
uitându-se la desenul cu păpuşa şi mingile de tenis 
plutitoare), cu capul plecat, cu părul atârnându-i în jurul 
feței. Absentă, poate aproape în pragul nebuniei. Şi pentru 
prima dată am început nu doar să mă tem de Perse, ci şi s-o 
urăsc. 

— Ilse... Prăjiturică... Vreau să mă asculți... 

— Spune care e numele meu de internet. În vocea ei se 
simțea acum un soi de viclenie şocată. Dacă eşti într-adevăr 
tati, spune care e numele meu de internet. 

Şi dacă nu aveam să-i spun, mi-am dat seama, urma să 
închidă. Pentru că ceva ajunsese la ea. Ceva începuse s-o 
manipuleze, să-ți ţeasă în jurul ei pânza de păianjen. Doar că 
nu era un lucru. Era o ea. 

Numele de internet al lui Illy. Un moment, n-am reuşit să 
mi-l amintesc. O poți face, zise Kamen, dar Kamen era mort. 

— Nu eşti... tăticu' meu, zise fata absentă de la celălalt 
capăt al firului şi fu din nou pe punctul de a închide. 

Gândeşte prin derivare, mă sfătui Kamen cu calm. Chiar şi 
atunci, mi-am spus, fără să ştiu de ce-mi spuneam asta. Chiar 
şi atunci, chiar şi mai târziu, chiar şi acum, chiar şi aşa...'15: 

— Nu eşti tăticu' meu, eşti ea, spuse Ilse. Vocea aceea 
amețţită şi tărăgănată, atât de necaracteristică ei. Tăticu' meu 
e mort. Am văzut asta într-un vis. La re... 

— If sol am strigat, nepăsându-mi dacă-l trezesc sau nu pe 
Wireman. Negândindu-mă măcar la Wireman. Tu eşti If-So- 


Girl! 

O pauză lungă la celălalt capăt al firului. Apoi: 

— Şi restul? 

A urmat un alt moment de gol absolut, apoi mi-am spus: 
Alicia Keyes cântă la pian... claviatură... câte clape... 

— Optzeci şi opt, am spus. Tu eşti If-So-Gir188. 

Urmă o pauză lungă, lungă. Păru o veşnicie. Apoi ea începu 
să plângă. 

— Tati, ea a spus că eşti mort. Ăsta e singurul lucru pe care 
l-am crezut. Nu doar pentru că l-am visat, ci pentru că a 
sunat mami şi a spus că Tom a murit. Am visat că eşti trist şi 
că ai intrat în golf. Am visat că te-a prins curentul submarin 
şi că te-ai înecat. 

— Nu m-am înecat, Ilse. Sunt bine, îţi jur. 

Povestea curse sincopat, întreruptă de lacrimi şi digresiuni. 
Îmi era clar că, auzindu-mi vocea, Ilse se liniştise, dar nu se 
lecuise. Era în derivă, straniu dezancorată în curgerea 
timpului; se referea la expoziția de la Scoto de parcă ar fi avut 
loc cu cel puţin o săptămână în urmă, şi se întrerupse o dată 
ca să-mi spună că un prieten al ei a fost arestat pentru 
„cruponare“. Asta o făcu să râdă dezlănțuit, de parcă ar fi fost 
beată sau drogată. Când am întrebat-o ce înseamnă 
cruponare, mi-a spus că nu are importanță. A spus că e 
posibil să fi visat şi asta. Acum părea din nou lucidă. Lucidă... 
dar nu în regulă. A spus că ea este o voce în capul ei, dar că se 
aude şi din gurile de scurgere şi din vasul de toaletă. 

Wireman veni la un punct anume al discuţiei noastre, 
aprinse neoanele din bucătărie şi se aşeză la masă cu 
harponul în fața lui. Nu spuse nimic, ci ascultă doar ce 
vorbeam eu. 

Ilse spuse că începuse să se simtă ciudat - mai precis, 
„apucată de tremurici“ - din prima clipă când pusese piciorul 
în apartament. La început a fost doar o senzație de ameţeală, 
dar în scurt timp a simțit şi greață - aşa cum simţise în ziua 
în care încercaserăm să parcurgem spre sud singurul drum de 
pe Duma Key. S-a agravat tot mai mult. O femeie i-a vorbit din 


chiuvetă, i-a spus că tatăl ei e mort. Ilse spuse că după aia s-a 
dus să facă o plimbare ca să-şi limpezească mintea, dar că a 
hotărât să se întoarcă imediat. 

— Poate că din cauza poveştilor ălora de Lovecraft pe care 
le-am citit pentru examenul la literatură americană, spuse ea. 
Mă tot gândeam că mă urmăreşte cineva. Femeia aia. 

Înapoi în apartament, începuse să gătească nişte terci de 
ovăz, spunându-şi c-o va drege puţin la stomac, dar numai 
vederea lui când începuse să se îngroaşe o îngrețoşase - de 
fiecare dată când amesteca în el i se părea că vede ceva acolo. 
Cranii. Feţe de copiii care strigă. Apoi chipul unei femei. 
Femeia avea prea mulți ochi, spuse Ilse. Femeia din terciul de 
ovăz spunea că tatăl ei e mort şi că mama ei nu ştie încă, dar 
că atunci când va şti, va da o petrecere. 

— Aşa că m-am dus să fac nani, spuse ea, regresând 
inconştient la o exprimare infantilă, şi atunci am visat că 
femeia are dreptate şi că tu eşti mort, tati. 

M-am gândit s-o întreb când sunase mama ei, dar mă 
îndoiam că-şi va aminti, şi oricum nu avea importanţă. Dar, 
pentru Dumnezeu, nu simţise Pam nimic nelalocul lui în afară 
de oboseală, mai ales după ce purtasem acea discuţie la 
telefon cu ea? Era oare surdă? În mod sigur nu eram singurul 
care să poată auzi confuzia asta în vocea lui Ilse, sfârşeala 
asta. Dar poate că nu era atât de afectată când o sunase Pam. 
Perse era puternică, dar asta nu însemna că nu are nevoie de 
timp pentru a-şi pune opera în practică. Mai ales la distanţă. 

— Ilse, mai ai desenul pe care ţi l-am dat? Cel cu fetița şi cu 
mingile de tenis? Sfârşitul jocului, l-am intitulat. 

— Ăsta-i alt lucru comic, zise ea. Simţeam că încearcă să fie 
coerentă, aşa cum un bețiv tras pe dreapta de un polițist 
încearcă să pară treaz. Voiam să-l dau la înrămat, dar n-am 
apucat s-o fac, aşa că l-am prins pe peretele camerei mari cu 
piuneze. Ştii, combinaţia de living şi bucătărie. Acolo te-am 
servit cu ceai. 

— Da. 

Nu fusesem niciodată în apartamentul ei din Providence. 


— Unde să-l pot... să-l pot privi... da' cân' m-am întols... 
nnn... 

— Te ia cu somn? Nu adormi, Prăjiturică! 

— Nu adorm... 

Dar vocea i se stingea. 

— Ilse! Trezeşte-te! Trezeşte-te, futu-i mama ei! 

— Tati! 

Avea o voce şocată. Dar din nou perfect trează. 

— Ce s-a întâmplat cu desenul? Ce era diferit la el când te- 
ai întors? 

— Era în dolmitor. Crecă l-am mutat cu mâna mea -e 
prins tot cu piunezele alea roşii - da' nu-mi amintesc s-o fi 
făcut. Crecă-l voiam mai aproape de mine. Nu-i aşa că-i 
COMIC? 

Nu, nu mi se părea comic. 

— N-aş mai vrea să trăiesc dacă ai muri, tati, zise ea. Aş 
vrea să mor şi eu. 

Moartă ca o... ca o... moartă ca o biluţă! 

Şi râse. Eu m-am gândit la fiica lui Wireman şi n-am râs. 

— Ascultă-mă cu mare atenţie, Ilse. E important să faci ce 
îți spun. Faci asta? 

— Da, tati. Doar să nu ia mult timp. Sunt... Sunetul unui 
căscat....obosită. Poate că o să reuşesc să dorm acum, când 
ştiu că eşti bine. 

Da, va reuşi să doarmă. Chiar sub Sfârşitul jocului prins în 
piunezele acelea roşii. Şi se va trezi spunându-şi că vis a fost 
discuţia asta şi că realitate era sinuciderea tatălui ei pe Duma 
Key. 

Perse făcuse asta. Hârca aia. Târfa aia. 

Din senin, furia se întorsese. De parcă n-ar fi lipsit 
niciodată. Dar n-o puteam lăsa să-mi dea peste cap gândurile; 
n-o puteam lăsa nici să mi se citească în voce, altfel Ilse ar fi 
putut credea că era îndreptată spre ea. Am strâns receptorul 
între ureche şi umăr. Apoi am întins mâna şi am apucat gâtul 
subțire de crom al robinetului. Am strâns pumnul în jurul lui. 


— N-o să ia mult timp, scumpo. Dar trebuie s-o faci. După 
aia te poţi duce la culcare. 

Wireman stătea perfect nemişcat la masă, privindu-mă. 
Afară, valurile bubuiau. 

— Ce fel de maşină de gătit ai, Prăjiturică? 

— Cu gaz. Un aragaz. 

Râse din nou. 

— Bun. Ia desenul şi aruncă-l în cuptor. Apoi închide uşa şi 
aprinde focul. Dă-l la maximum. Arde-l. 

— Nu, tati! Intru totul trează din nou, la fel de şocată ca 
atunci când spusesem futu-i, dacă nu şi mai şocată. Ador 
desenul ăla! 

— Ştiu, scumpa mea, dar desenul e cel care te face să te 
simţi aşa. 

Am dat să mai spun ceva, dar m-am oprit. Dacă desenul era 
de vină - şi era, sigur că era - atunci nu era nevoie să bat 
monedă pe asta. Ştia şi ea la fel de bine ca mine. În loc să 
vorbesc, am smucit robinetul înainte şi înapoi, dorindu-mi tot 
sufletul ca în locul lui să fie gâtul hârcii ăleia. 

— Tati! Chiar crezi că... 

— Nu cred, ştiu sigur. Ia desenul, Ilse. Rămân la telefon. Ia-l 
şi aruncă-l în cuptor şi arde.-l. Fă-o chiar acum. 

— Eu... bine. Stai aşa. 

Se auzi un pocnet când receptorul fu pus jos. Wireman 
spuse: 

— O face? 

Înainte să pot răspunde, s-a auzit un trosnet. A fost urmat 
de un jet de apă rece care mă udă până la cot. M-am uitat la 
robinetul din mâna mea, apoi la locul de unde acesta se 
rupsese. L-am aruncat în chiuvetă. Din jumătatea rămasă 
țâşnea apă. 

— Cred că da, am spus. Îmi pare rău. 

— De nada. Se lăsă în genunchi, deschise dulapul de sub 
chiuvetă, duse mâna pe lângă coşul de gunoi şi rezerva de saci 
menajeri. Roti ceva şi jetul care țâşnea din robinetul rupt 


începu să scadă. Nu-ţi cunoşti limitele puterii, muchacho. Sau 
poate le cunoşti. 

— Îmi pare rău, am repetat. Dar nu-mi părea. Palma îmi 
sângera de la o tăietură superficială, dar mă simțeam mai 
bine. Mai eliberat. Îmi trecu prin gând că într-un timp 
imemorial, robinetul acela ar fi putut fi gâtul soției mele. Nu-i 
de mirare că divorțase de mine. 

Am şezut în bucătărie şi am aşteptat. Secundarul ceasului 
de deasupra aragazului parcurse încet tot cadranul, apoi o 
luă de la capăt. Apa care ieşea din robinetul rupt se 
transformase într-un pârâiaş anemic. Apoi, foarte încet, am 
auzit-o pe Ilse strigând: 

— M-am întors... îl am... eu... 

Apoi strigă. Nu-mi dădeam seama dacă e un strigăt de 
surpriză, durere sau amândouă laolaltă. 

— Ilse! am urlat. Ilse! 

Wireman se ridică iute în picioare, lovindu-se cu şoldul de 
marginea chiuvetei. Ridică palmele desfăcute spre mine. Eu 
am clătinat din cap - Nu ştiu. Acum simțeam cum îmi curge 
transpiraţia pe obraji, deşi nu era foarte cald în bucătărie. 

Mă întrebam ce să fac mai departe - pe cine să sun - când 
Ilse reveni la aparat. Părea epuizată. Părea de asemenea ea 
însăşi. În sfârşit, ea însăşi. 

— Dumnezeule mare şi mic, zise ea. 

— Ce s-a întâmplat? Trebui să mă înfrânez ca să nu strig. 
Illy, ce s-a întâmplat? 

— Gata cu el. A luat foc şi a ars. M-am uitat pe gemuleț. S- 
a făcut scrum. Trebuie să-mi pun un plasture pe dosul 
palmei, tati. Ai avut dreptate. Era ceva foarte, foarte aiurea cu 
el. Râse nesigură. Blestemăţia naibii n-a vrut să intre în 
cuptor. L-am împăturit şi... Din nou râsul acela nesigur. Aş 
spune că-i o tăietură de hârtie, dar nu arată ca o tăietură de 
hârtie şi nici nu-mi dă senzaţia asta. Îmi dă senzaţia unei 
muşcături. Cred că m-a muşcat. 


VIII 


Important pentru mine era că ea e bine. Important pentru 
ea era că eu sunt bine. Eram amândoi bine. Sau aşa credea 
nechibzuitul artist. I-am spus c-o voi suna mâine. 

— Illy? Încă un lucru. 

— Da, tată. 

Părea perfect trează şi din nou stăpână pe sine. 

— Du-te la aragaz. Ai bec în cuptor? 

— Da. 

— Aprinde-l. Spune-mi ce vezi. 

— Trebuie să aştepţi, atunci; telefonul fără fir e în dormitor. 
Urmă o altă pauză, mai scurtă. Apoi reveni la aparat şi spuse: 

— Scrum. 

— Bun, am zis. 

— Tati, dar celelalte lucrări ale tale? Şi alea sunt ca desenul 
ăsta? 

— Mă ocup eu de ele, scumpa mea. E o poveste pentru altă 
azi. 

— Bine. Mulţumesc, tati. Rămâi eroul meu. Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc. 

Atunci am vorbit ultima dată, şi niciunul dintre noi nu ştia 
asta. Nu ştim niciodată, aşa-i? Măcar am încheiat 
împărtăşindu-ne iubirea. Îmi rămâne asta. Nu-i mare lucru, 
dar e ceva. Alţii n-au nici atât. Îmi spun asta în lungile nopți 
când nu-mi vine somnul. 

Alții n-au nici atât. 


LX 


M-am trântit pe scaun în fața lui Wireman şi mi-am proptit 
capul în mână. 

— Transpir ca un porc. 

— Poate că la asta te-a ajutat şi faptul că ai rupt robinetul 
domnişoarei Eastlake. 


— Îmi pare r... 

— Dacă o mai spui o dată te plesnesc, zise el. Te-ai 
descurcat bine. Nu li se întâmplă tuturor să salveze viața 
propriei lor fiice. Crede-mă când îți spun că te invidiez. Vrei o 
bere? 

— Aş vomita-o pe masă. Ai lapte? Se uită în frigider. 

— N-am lapte, dar stăm bine la capitolul Half-n-Half. 

— Dă-mi un pic. 

— Ai nişte gusturi de toată groaza, Edgar. 

Dar îmi dădu puţin Half-n-Half într-un pahar de suc. După 
ce am dat-o pe gât în jos, ne-am dus amândoi la etaj, 
mişcându-ne încet, strângând în mâini săgețile noastre scurte 
cu vârf de argint, aidoma unor războinici primitivi trecuţi de 
prima tinerețe. 

Eu m-am dus în dormitorul de oaspeți, m-am întins în pat 
şi am îndreptat din nou privirea spre tavan. Mă durea mâna, 
dar nu era nimic grav. Ea se tăiase la a ei, eu la a mea. Într- 
un fel, aşa era corect. 

Masa se scurge, mi-am spus. 

Cufund-o înapoi în somn, mi-am spus. 

Şi altceva - Elizabeth mai spusese ceva. Înainte să-mi 
amintesc ce anume, mi-am amintit ceva mult mai important: 
Ilse arsese Sfârşitul jocului în cuptorul aragazului şi nu 
suferise decât o tăietură - sau poate o muşcătură - pe dosul 
palmei. 

Trebuia să-i spun să-şi dezinfecteze rana, m-am gândit. Ar 
trebui s-o dezinfectez şi eu pe a mea. 

Am dormit. De data aceasta nu veni niciun broscoi uriaş 
care să mă avertizeze în somn. 


X 


La revărsatul zorilor mă trezi o bufnitură. Vântul sufla în 
continuare cu putere - mai tare ca înainte - şi aruncase în 
peretele casei unul dintre scaunele de plajă ale lui Wireman. 


Sau poate umbrela veselă sub care băuserăm împreună 
pentru prima dată - ceai verde, foarte răcoritor. 

Mi-am tras jeanşii pe mine şi am lăsat restul pe podea, 
inclusiv harponul cu vârf de argint. Mă îndoiam că Emery 
Paulson se va întoarse să-mi facă o vizită pe timp de zi. Am 
aruncat o ocheadă la Wireman, dar asta nu era decât o 
formalitate; îl auzeam cum sforăie şi şuieră. Era din nou 
întins pe spate, cu braţele departe de corp. 

Am coborât la bucătărie şi am clătinat din cap văzând 
robinetul rupt şi paharul de suc cu zațul uscat de Half-n-Half 
pe pereţii interiori. Am găsit un pahar mai mare într-un dulap 
şi l-am umplut cu oranjadă. L-am luat cu mine pe veranda 
din spate. Vântul ce sufla dinspre golf era puternic, dar călduț 
şi-mi sufla părul transpirat de pe frunte şi de la tâmple. Îmi 
dădea o senzație plăcută. Liniştitoare. Am hotărât să fac o 
plimbare până pe plajă şi să-mi beau sucul acolo. 

M-am oprit după ce parcursesem trei sferturi din pasarelă, 
pe punctul de a sorbi din suc. Paharul era înclinat şi câteva 
picături îmi căzută pe piciorul gol. Aproape că nici n-am băgat 
de seamă. 

Pe apele golfului, venind spre mal pe un val mare, suflat de 
vânt, se vedea o minge de tenis de un verde aprins. 

Nu înseamnă nimic, mi-am spus, dar nu ţinea. Însemna 
totul, şi am ştiut asta din clipa în care am văzut-o. Am 
aruncat paharul în tufişurile de iarbă de pampas şi am pornit 
într-o fugă inegală - singurul mod în care, în anul acela, 
Edgar Freemantle putea să fugă. 

Îmi luă cincisprezece secunde să ajung la capătul pasarelei, 
poate chiar mai puţin, dar în acest răstimp am mai văzut trei 
mingi de tenis plutind în apă. Apoi şase, apoi opt. Cele mai 
multe erau în dreapta mea - la nord. 

Nu eram atent pe unde călcam şi am plonjat de pe pasarelă, 
fluturând din braţe. Am aterizat pe nisip încă alergând şi 
poate că aş fi rămas în picioare dacă aş fi căzut pe piciorul 
teafăr, dar n-a fost aşa. O durere zimțată îmi urcă în spirală 
pe piciorul beteag, de la tibie la genunchi la şold, şi m-am 


prăvălit cât eram de mare în nisip. La cincisprezece centimetri 
în fața nasului meu era una dintre blestematele alea de mingi 
de tenis, cu puful culcat de apă. 

DUNLOP era scris pe ea cu litere negre ca smoala iadului. 

M-am opintit în picioare, uitându-mă îngrozit spre golf. În 
fața Palazo-ului nu erau decât câteva mingi, dar mai spre 
nord, aproape de Marele Roz, am văzut o flotilă verde - cel 
puţin o sută, probabil mult mai multe. 

Nu înseamnă nimic. Ea e în siguranță. A ars desenul şi acum 
doarme buştean în apartamentul ei la o mie cinci sute de 
kilometri depărtare de aici. 

— Nu înseamnă nimic, am spus, dar acum vântul care-mi 
sufla părul pe spate mi se părea rece şi nu călduț. Am pornit 
şontâcăind spre Marele Roz, acolo unde nisipul era ud şi tasat 
şi strălucitor. Ciripelele îşi luau zborul din fața mea în nori de 
aripi. Din timp în timp, câte un val îmi arunca o minge de 
tenis la picioare. Erau o mulțime acum, împrăştiate pe nisipul 
ud. Apoi am ajuns la o ladă spartă pe care scria Dunlop Mingi 
de Tenis şi REBUTURI DE FABRICAŢIE VRAC. Era înconjurată 
de mingi care tresăltau pe creasta valurilor. 

Am rupt-o la fugă. 


XI 


Am descuiat uşa şi am lăsat cheia să atârne în broască. M- 
am avântat spre telefon şi am văzut că ledul de mesaje 
pâlpâia. Am păsat butonul de PLAY. Vocea inexpresivă de 
bărbat a robotului îmi spuse că mesajul fusese primit la 6.48 
AM, ceea ce însemna că-l ratasem cu mai puţin de o jumătate 
de oră. Apoi vocea lui Pam răsună din difuzor. Am înclinat 
capul, aşa cum îl înclini atunci când încerci să te fereşti ca o 
şarjă de cioburi de sticlă să nu te lovească drept în față. 

„Edgar, a sunat poliția şi au spus că Illy e moartă! Au spus 
că o femeie pe nume Mary lre a mers la apartamentul ei şi a 
ucis-o! Una dintre prietenele tale! Una din cercul tău de 


iubitori ai artei din Florida ne-a ucis fiica!“ Izbucni într-un 
acces năvalnic de lacrimi... apoi râse. Era oribil râsul acela. Mi 
s-a părut că un ciob de sticlă mi-a tăiat fața. „Sună-mă, 
nemernicu' naibii! Sună-mă şi explică-te. Ai spus că va fi ÎN 
SIGURANȚĂ!“ 

Apoi alte lacrimi. Fură întrerupte de un clic. Urmă 
zumzetul liniei deschise. 

Am întins mâna şi am apăsat butonul de OFF, reducându-l 
la tăcere. 

Am ieşit în camera Florida şi m-am uitat la mingile de tenis 
care încă tresăltau pe muchia valurilor. Mă simțeam dublat, 
ca un om care priveşte un om. 

Gemenele moarte îmi lăsaseră un mesaj în studio - Unde 
sora noastră? Oare Illy să fi fost sora la care se refereau? 

Aproape c-o auzeam pe hârca aia cum râde şi aproape c-o 
vedeam cum aprobă din cap. 

— Aici eşti, Perse? am întrebat. 

Vântul sufla furios prin panourile de plasă ale camerei 
Florida. Valurile se spărgeau pe plajă cu regularitatea unui 
metronom. Păsările zburau deasupra apei, ciripind. Pe plajă 
vedeam o altă cutie spartă de mingi de tenis, aproape pe 
jumătate îngropată în nisip. O comoară din partea mării; 
dreptul celui ce găseşte oferit de caldo largo. Da, se uita la 
mine. Aştepta să cedez nervos. Eram mai mult decât sigur. În 
timpul zilei poate că dormeau - cum să-i numesc”? gardienii 
ei? - însă ea nu. 

— Câştig eu, câştigi şi tu, am spus. Dar tu crezi că ai avut 
ultimul cuvânt, aşa-i? Deşteaptă, Perse a mea. 

Sigur că era deşteaptă. Era un joc pe care-l juca de mult 
timp. Aveam o bănuială că era deja bătrână când Copiii lui 
Israel încă fojgăiau prin grădinile din Egipt. Uneori dormea, 
dar acum era trează. 

Şi braţul ei era lung. 

Telefonul începu să sune. M-am întors în casă, simțindu-mă 
în continuare ca doi Edgari, unul cu picioarele pe pământ, 


celălalt plutind deasupra capului său, şi am ridicat. Era 
Dario. Părea contrariat. 

— Edgar? Ce-i porcăria asta cu tablourile care nu trebuie 
expediate la... 

— Nu acum, Dario, am spus. Taci. 

Am întrerupt legătura şi am sunat-o pe Pam. Acum că nu 
mă gândeam, numărul ei îmi veni fără absolut nici-o 
problemă; mă ghidă fenomenul ăla minunat care este 
memoria neuromusculară. Îmi trecu prin gând că omenirea 
poate s-ar descurca mai bine dacă ar avea doar genul acesta 
de memorie. 

Pam era mai calmă. Nu ştiu ce luase, dar deja îşi făcea 
efectul. Am discutat vreme de douăzeci de minute. Bună parte 
din conversație ea plânse şi-mi aduse când şi când acuzații, 
dar când eu n-am făcut nici-o încercare de a mă apăra, furia 
ei se nărui în suferință şi dezorientare. Am aflat elementele 
importante ale situației, sau aşa mi s-a părut atunci. Mai era 
însă un element extrem de important care ne scăpa 
amândurora, dar cum a spus odinioară un înțelept: „Nu-i poţi 
lovi dacă nu-i poţi vedea“, iar funcţionarul de la poliție care o 
sunase pe Pam nu se gândise să-i spună ce adusese Mary Ire 
la apartamentul din Providence al fiicei noastre. 

Pe lângă pistol, se înțelege. Pistolul Beretta. 

— Poliția spune că trebuie să fi venit cu maşina, conducând 
practic zi şi noapte fără a se opri, zise Pam cu tristețe. N-ar fi 
putut urca într-un avion cu un asemenea pistol. De cea 
făcut-o? Tot din cauza unuia dintre tablourile alea ale tale de 
rahat? 

— Sigur, am spus. A cumpărat unul. Nu m-am gândit la 
asta nici-o clipă. Nu m-am gândit nici-o clipă la ea. Nici măcar 
o clipă. De blestematul ăla de iubit al lui Illy îmi făceam eu 
griji. 

Vorbind foarte calm, fosta mea soţie - asta era acum, în 
mod categoric - spuse: 

— Tu ai făcut asta. 


Da. Eu. Ar fi trebuit să-mi dau seama că Mary lre va 
cumpăra cel puţin un tablou şi că probabil va dori o pânză din 
seria Fata şi corabia - cele mai toxice dintre toate. Şi n-ar fi 
vrut nici să rămână la Scoto, nu când ea locuia puţin mai 
încolo, în Tampa. Din câte ştiam, îl putea avea în portbagajul 
bătrânului ei Mercedes când mă dusese la spital. De acolo se 
putuse duce aţă acasă la ea, pe insulele Davis, ca să-şi ia 
pistolul automat pe care îl ţinea pentru autoapărare. La 
naiba, ar fi fost deja în drum spre nord. 

Partea asta ar fi trebuit cel puţin s-o bănuiesc. O 
întâlnisem, în definitiv, şi ştiam ce părere avea despre lucrările 
mele. 

— Pam, ceva foarte rău se întâmplă pe insula asta. Eu... 

— Crezi că-mi pasă de asta, Edgar? Sau de motivul care a 
împins-o pe femeia aia s-o facă? Din cauza ta, fiica noastră a 
fost ucisă. Nici nu vreau să-ți mai vorbesc vreodată, nu vreau 
să te mai văd vreodată şi mai repede mi-aş scoate singură 
ochii decât să mă mai uit vreodată la vreun tablou al tău. 
Trebuia să mori când te-a lovit macaraua aia. Era o 
înfricoşătoare chibzuială în vocea ei. Ala ar fi fost într-adevăr 
un final fericit. 

Urmă un moment de tăcere, apoi din nou zumzetul de linie 
deschisă. M-am gândit să dau cu telefonul în peretele din 
cealaltă parte a camerei, dar Edgar care plana deasupra 
capului meu mă opri. Edgar care plana deasupra capului meu 
spuse că poate asta-i va provoca lui Perse prea multă plăcere. 
Aşa că am pus încet receptorul în furcă şi apoi, vreme de zece 
minute, am stat acolo, clătinându-mă pe picioare, în viață, în 
vreme ce fiica mea de nouăsprezece ani era moartă, nu 
împuşcată, totuşi, ci înecată în propria ei cadă de un critic de 
artă dus cu pluta. 

Apoi, încet, am ieşit pe uşă. Am lăsat-o descuiată. Acum nu 
aveam niciun motiv s-o mai încui. De peretele casei era 
sprijinită o mătură pentru măturat nisipul de pe alee. M-am 
uitat la ea şi brațul drept începu să mă furnice. Am ridicat 
mâna dreaptă şi am ţinut-o înaintea ochilor. Nu era acolo, dar 


când am deschis-o şi am închis-o, i-am simţit mişcarea. În 
acelaşi timp am simţit cum mi se înfig în palmă două unghii 
lungi. Celelalte păreau scurte şi zimțate. Probabil că se 
rupseseră. Undeva - poate pe covorul din Micul Roz - se aflau 
două ungbhii-fantomă. 

— Pleacă, i-am spus. Nu te mai vreau, pleacă şi mori. 

Nu plecă. Nu voia să plece. Ca brațul de care fusese odată 
ataşată, mâna mă furnica şi pulsa şi mă durea şi refuza să 
plece. 

— Atunci, du-te şi caută-mi fiica, am spus şi lacrimile 
începură să curgă. 

Adu-o înapoi, ce zici? Adu-mi-o. Plătesc oricât vrei, numai 
adu-mi-o. 

Nimic. Eram doar un ciung cu o furnicătură-fantomă. 
Singura fantomă prezentă era propria sa fantomă, planând 
deasupra capului său, observând toate acestea. 

Furnicăturile de sub piele se înrăutăţiră. Am luat mătura, 
plângând acum nu doar de durere sufletească, dar şi de 
oribilul disconfort al acelei furnicături pe care n-o puteam 
scărpina, apoi mi-am dat seama că nu pot să fac ceea ce 
simțeam nevoia să fac - un ciung nu poate rupe o mătură pe 
genunchi. Am sprijinit-o la loc de casă şi am rupt-o cu piciorul 
teafăr. Se auzi un trosnet şi capătul cu paie zbură prin aer. 
Am ridicat în fața ochilor înlăcrimați bucata de coadă rămasă 
şi am încuviințat din cap. Era bună. 

Am dat colțul casei spre plajă, o parte îndepărtată a minţii 
mele băgând de seamă zgomotoasa conversaţie a scoicilor sub 
Marele Roz în vreme ce valurile intrau valvârtej în întunericul 
de acolo şi apoi se retrăgeau. 

Când am ajuns la porţiunea cu nisip tasat, ud şi sclipitor, 
pe care erau presărate din loc în loc mingi de tenis, am avut 
un gând trecător: Al treilea lucru pe care Elizabeth i-l spusese 
lui Wireman fusese O să vrei să, dar sub nici-o formă să nu. 

— Prea târziu, am spus şi aţa de care era ancorat Edgar-ul 
de deasupra capului meu se rupse. Fantoma mea se ridică în 
înaltul cerului şi, pentru scurt timp, n-am mai ştiut nimic. 


17. CAPĂTUL SUDIC AL INSULEI 


I 


Următorul lucru pe care mi-l amintesc este Wireman care 
venea să mă ajute să mă ridic. Mi-amintesc că am făcut câțiva 
paşi, apoi mi-am adus aminte că llse este moartă şi m-am 
prăbuşit în genunchi. lar cel mai ruşinos lucru era că, deşi 
aveam sufletul frânt, îmi era şi foame. O foame de lup. 

Mi-amintesc că Wireman m-a ajutat să intru pe uşa 
deschisă şi mi-a spus că totul a fost un vis urât, că sunt 
victima unor coşmaruri, iar când i-am spus că nu, este 
adevărat, Mary Ire o făcuse, Mary Ire o înecase pe Ilse chiar în 
cada ei de baie, el a râs şi a spus că acum e sigur că sunt 
victima unei halucinaţii. Preţ de un oribil moment l-am crezut. 

Am arătat spre robotul telefonic. 

— Ascultă mesajul, am spus şi m-am dus în bucătărie. M- 
am împleticit până în bucătărie. Când Pam o luă de la capăt - 
Edgar, a sunat poliția şi au spus că Illy e moartă! - eu mâncam 
cereale Frosted Mini-Wheats cu pumnul direct din cutie. 
Aveam o stranie senzaţie că mă aflu pe o lamelă de sticlă. În 
scurt timp aveam să fiu aşezat la microscop şi studiat. În 
cealaltă cameră, mesajul se încheie. Wireman înjură şi-l 
ascultă din nou. Eu am continuat să mănânc cereale. Timpul 
pe care îl petrecusem pe plajă înainte să vină Wireman era 
pierdut. Partea aceea din memoria mea era goală ca primele 
zile ale şederii mele în spital după accident. 

Am luat un ultim pumn de cereale, l-am îndesat în gură şi 
am înghițit. Mi se lipiră de cerul gurii şi asta era bine. Asta era 
perfect. Speram că mă voi sufoca. Meritam să mă sufoc. Apoi 
cerealele se dezlipiră şi-mi coborâră pe gât. M-am întors cu 
paşi târşâiți în living. Wireman stătea lângă robotul telefonic 
cu ochii ieşiţi din orbite. 


— Edgar... muchacho... pentru Dumnezeu, c€...? 

— Unul dintre tablouri, am spus şi mi-am târşâit picioarele 
mai departe. Acum, că aveam ceva în stomac, mai voiam o 
porție de uitare. Fie şi doar pentru scurt timp. Numai că, de 
fapt, era mai mult decât o dorinţă; era o necesitate. Rupsesem 
coada de mătură... apoi venise Wireman. Ce se afla între cele 
două momente? Nu ştiam. 

Am decis că nu vreau să ştiu. 

— Tablourile...? 

— Mary Ire a cumpărat unul. Sunt sigur că a fost unul din 
seria Fata şi corabia. Şi l-a luat cu ea. Ar fi trebuit să ştim. Eu 
ar fi trebuit să ştiu. Wireman, simt nevoia să mă întind. Am 
nevoie de somn. Două ore, bine? Apoi trezeşte-mă şi o să 
mergem în capătul sudic. 

— Edgar, nu poți... Nu mă aştept de la tine, după... 

M-am oprit să-l privesc. Capul parcă-mi cântărea cincizeci 
de kilograme, dar am reuşit. 

— Nici ea nu se aşteaptă de la mine, dar totul se sfârşeşte 
azi. Două ore. 

Uşa deschisă a Marelui Roz dădea spre est şi soarele de 
dimineață cădea din plin peste fața lui Wireman, luminând o 
compasiune atât de profundă, că abia o puteam privi. 

— Bine, muchacho. Două ore. 

— Între timp, încearcă să-i ţii pe toți la distanţă. 

Nu ştiu dacă mi-a auzit această ultima remarcă. Mă 
întorsesem deja spre dormitor şi cuvintele se stingeau în urma 
mea. Am căzut în pat, unde mă aştepta Reba. Un moment m- 
am gândit s-o arunc în cealaltă parte a camerei, aşa cum mă 
gândisem să arunc telefonul. În schimb, am strâns-o la piept 
şi mi-am lipit fața de corpul ei nevertebrat şi am început să 
plâng. Când am adormit, încă plângeam. 


II 


— Trezeşte-te. Cineva mă scutura. Trezeşte-te, Edgar. Dacă 
vrem să facem ceva, trebuie să ne punem în mişcare. 

— Nu şt'u... nu mi se pare că vrea să se trezească. Asta era 
vocea lui Jack. 

— Edgar! 

Wireman mă plesni mai întâi peste un obraz, apoi peste 
celălalt. Şi nu încet. O lumină puternică îmi lovi ochii închişi, 
inundându-mi lumea în roşu. Am încercat să mă îndepărtez 
de toți aceşti stimuli - erau lucruri rele care aşteptau de 
cealaltă parte a pleoapelor mele - dar Wireman nu se dădea 
bătut. 

— Muchacho! Trezeşte-te! E unsprezece şi zece! 

Asta mă atinse. M-am ridicat în capul oaselor şi m-am uitat 
la el. Ţinea veioza în fața mea atât de aproape, că simțeam 
căldura becului. Jack stătea în spatele lui. Îmi căzu pe inimă 
realitatea morţii lui Ilse - Illy a mea - dar am respins-o. 

— Unşpe! Wireman, ţi-am spus două ore! Dacă vreo rudă a 
lui Elizabeth se hotăra să... 

— Uşurel, muchacho. Am sunat la pompe funebre şi le-am 
spus să-i ţină pe toți departe de Duma. Am spus că ne-am 
îmbolnăvit toţi trei de rubeolă. Foarte contagios. L-am sunat şi 
pe Dario şi i-am spus de fiica ta. Cel puţin pentru moment, 
tablourile rămân unde sunt. Mă îndoiesc că asta e o prioritate 
pentru tine, dar... 

— Sigur că este. M-am ridicat în picioare şi mi-am frecat 
fața cu mâna. Perse n-o să aibă şansa să facă mai multe rele 
decât a făcut deja. 

— Îmi pare rău, Edgar, zise Jack. Al naibii de rău îmi pare 
pentru pierderea ta. Ştiu că asta nu te încălzeşte cine ştie cât, 
dar... 

— Ba da, am spus, şi poate că aşa avea să fie, cu timpul. 
Dacă aş fi continuat s-o spun; dacă aş fi continuat să merg 
mai departe. Accidentul mă învățase de fapt doar un lucru: 
singurul mod de a merge mai departe este să mergi mai 
departe. Să spui O să reuşesc chiar şi atunci când ştii că nu e 
aşa. 


Am văzut că unul dintre ei îmi adusese restul hainelor, dar 
pentru ce aveam de făcut în ziua aceea voiam bocancii din 
dulap, nu tenişii de la piciorul patului. Jack purta bocanci 
Georgia Giants şi un tricou cu mâneci lungi; asta era bine. 

— Wireman, pui de cafea? am întrebat. 

— Avem timp? 

— Va trebui să ne facem timp. Vreau mai multe lucruri, dar 
înainte de toate vreau să mă trezesc. Poate că şi vouă v-ar 
prinde bine niţel combustibil. Jack, ajută-mă cu bocancii. 

Wireman plecă spre bucătărie. Jack îngenunche, îmi puse 
bocancii în picioare şi-i legă la şireturi. 

— Cât de mult ştii? l-am întrebat. 

— Mai mult decât aş vrea, răspunse el. Dar nu înțeleg 
nimic. Am vorbit cu femeia aia - Mary Ire? - la expoziția ta. Mi- 
a plăcut de ea. 

— Şi mie. 

— În timp ce dormeai, Wireman a sunat-o pe soția ta. N-a 
vrut să vorbească prea mult cu ea, aşa că Wireman l-a sunat 
apoi pe un tip pe care l-a cunoscut la expoziția ta - domnul 
Bozeman. 

— Spune-mi. 

— Edgar, eşti sigur... 

— Spune-mi. 

Versiunea lui Pam fusese sincopată şi fragmentată, şi nici 
măcar ea nu-mi mai era clară în minte - detaliile erau ascunse 
de o imagine a părului lui Ilse plutind la suprafața apei care 
se revărsa peste marginile unei căzi de baie. Asta putea sau 
nu să fie o imagine corectă, însă era al naibii de puternică, al 
naibii de precisă, şi ştersese aproape orice altceva. 

— Domnul Bozeman a spus că poliția n-a găsit niciun semn 
de intrare prin efracție, aşa că sunt de părere că fiica ta 
trebuie să-i fi deschis, chiar dacă era în toiul nopții... 

— Sau Mary a apăsat butoanele de interfon până când 
cineva i-a deschis. Braţul lipsă mă furnica. Era o furnicătură 
profundă. Somnolentă. Visătoare, aproape. Apoi a urcat la 


apartamentul lui Illy şi a sunat la sonerie. Să spunem că a 
pretins că este altcineva. 

— Edgar, presupui, sau...? 

— Să spunem că a pretins că vine din partea unui grup de 
gospel numit The Hummingbirds şi că a anunţat-o prin uşă că 
lui Carson Jones i s-a întâmplat ceva rău. 

— Cine e... 

— Numai că ea i-a zis Zâmbăreţțul şi lucrul ăsta a convins-o 
definitiv pe Illy. 

Wireman se întoarse. La fel şi plutitorul Edgar. Edgar cel 
terestru vedea toată realitatea prozaică a unei dimineți 
însorite pe Duma Key. Edgar cel de deasupra capului meu 
vedea mai mult. Nu totul, dar destul cât să fie „prea mult“. 

— Ce s-a întâmplat după aia, Edgar? întrebă Wireman. 
Vorbi pe un ton foarte blând. Ce crezi? 

— Să spunem că Illy a deschis uşa şi, făcând asta, a văzut o 
femeie care îndrepta un pistol spre ea. O cunoştea pe femeie de 
undeva, dar în seara aia trecuse deja printr-o sperietură 
groaznică, era dezorientată şi nu ştia de unde s-o ia - avea o 
scăpare de memorie. Poate că a fost mai bine aşa. Mary i-a 
spus să se întoarcă şi când ea a făcut asta... când a făcut 
asta... 

Am reînceput să plâng. 

— Edgar, bătrâne, nu, zise Jack. Aproape că plângea şi el. 
Ce spui tu e doar o ipoteză. 

— Nu-i o ipoteză, spuse Wireman. Lasă-l să vorbească. 

— Dar de ce trebuie să ştim... 

— Jack... muchacho... nu ştim ce trebuie să ştim. Aşa că 
lasă-l pe om să vorbească. 

Le auzeam vocile, dar venind de foarte departe. 

— Să spunem că, atunci când s-a întors, Mary a lovit-o cu 
pistolul. Mi-am şters obrajii cu podul palmei. Să spunem că a 
lovit-o de mai multe ori, de patru sau cinci. În filme, o dată să 
te lovească şi dus eşti. În viața reală, mă îndoiesc că se 
întâmplă aşa. 

— Nu, murmură Wireman. 


Sigur că jocul ăsta de-a „să spunem“ s-a dovedit a fi mult 
prea precis. Craniul scumpei mele If-So-Girl fusese fracturat 
în trei locuri în urma unor repetate lovituri de sus în jos şi a 
sângerat abundent. 

Mary a tras-o după ea. Urma de sânge străbătea 
combinaţia de living cu bucătărie (mirosul desenului ars cel 
mai probabil încă plutea în aer) şi holul scurt dintre dormitor 
şi ungherul pe care Illy îl folosea ca birou. În baia de la 
capătul holului, Mary a umplut cada şi în ea a înecat-o pe 
fiica mea inconştientă, ca pe o pisicuță de pripas. Când şi-a 
încheiat misiunea, s-a dus în living, s-a aşezat pe sofa şi s-a 
împuşcat în gură. Glonţul i-a ieşit prin creştetul capului, 
împroşcându-i ideile despre artă, împreună cu câteva 
mănunchiuri bune de păr, pe peretele din spatele ei. Atunci 
mai era doar puţin până la patru dimineaţa. Locatarul de la 
etajul inferior era un insomniac care a recunoscut 
împuşcătura drept ceea ce era şi a sunat la poliție. 

— De ce a înecat-o? întrebă Wireman. Asta nu înţeleg eu. 
Pentru că aşa operează Perse, mi-am spus. 

— Acum n-o să ne gândim la asta, am zis. Bine? El se 
întinse şi mă strânse de mână. 

— Bine, Edgar. 

Şi dacă rezolvăm ce avem de rezolvat, poate că niciodată n-o 
să fie nevoie să ne gândim la asta, mi-am spus. 

Dar eu o înecasem pe fiica mea. Eram sigur de asta. Eu o 
desenasem pe plajă. 

Fiica mea moartă. Fiica mea înecată. Înecată în nisip, pradă 
valurilor. 

O să vrei să, spusese Elizabeth, dar sub nici-o formă să nu. 

O, Elizabeth... 

Uneori nu avem de ales. 

În bucătăria însorită a Marelui Roz, am băut toţi trei cafea 
tare până când ne-a ieşit transpiraţia pe obraji. Eu am luat 
trei aspirine, apoi încă o doză de cofeină, după care l-am 
trimis pe Jack să aducă două maculatoare Artisan. l-am spus 


să ascută toate creioanele colorate pe care le găseşte, dacă tot 
se duce la etaj. 

Wireman umplu un rucsăcel de plastic cu provizii din 
frigider: morcovi şi castraveți curăţaţi, şase cutii de pepsi, trei 
sticle mari de apă Evian, nişte carne friptă şi unul dintre Puii 
Astronauţi ai lui Jack, încă în capsula lui transparentă. 

— Mă surprinde că te mai poţi gândi la mâncare, zise el pe 
un ton slab de reproş. 

— Mâncarea nu mă interesează câtuşi de puţin, am spus, 
dar poate că va trebui să desenez cine ştie ce. De fapt, sunt 
convins că va trebui să desenez ceva. Şi activitatea asta arde 
calorii cu toptanul. 

Jack se întoarse cu maculatoarele şi creioanele. Le-am 
aruncat o privire, după care l-am trimis înapoi la etaj după 
nişte radiere. Bănuiam că mi-ar mai fi trebuit unele lucruri - 
nu ne trebuie întotdeauna? - dar nu-mi dădeam seama care 
ar putea fi. M-am uitat la ceas. Era douăsprezece fără zece. 

— Ai pozat podul mobil? l-am întrebat pe Jack. Te rog, 
spune-mi că da. 

— Mda, dar mă gândeam că... povestea cu rubeola... 

— Să vedem pozele, am spus. 

Jack băgă mâna în buzunarul de la spate şi scoase câteva 
fotografii Polaroid. Le frunzări şi-mi întinse patru, pe care le- 
am întins pe masa din bucătărie aşa cum aş fi întins nişte 
cărți la un joc de solitaire. Am luat un maculator Artisan şi 
am început să desenez cu rapiditate fotografia în care se 
vedeau cel mai bine roțile zimțate şi lanţurile de sub podul 
mobil ridicat - era doar un poduleţț cu o singură bandă pe 
sens. Brațul drept continua să mă furnice: o senzaţie surdă, 
somnolentă. 

— Povestea cu rubeola a fost genială, am spus. Îi va ţine 
aproape pe toți departe de insulă. Dar „aproape“ nu ajunge. 
Mary n-ar fi păstrat distanţa față de fiica mea dacă cineva i-ar 
fi spus că Illy suferă de varice... Futu-i! 

Ochii mi se încețoşaseră şi o linie care ar fi trebuit să fie 
dreaptă o luă razna într-o parte. 


— la-o uşor, Edgar, mă îndemnă Wireman. 

M-am uitat la ceas: 11.58. Podul mobil avea să se ridice la 
prânz; ăsta era programul. Am clipit ca să îndepărtez lacrimile 
şi m-am reapucat de desenat. Mecanisme prindeau viață de 
sub vârful creionului meu negru Venus şi, chiar şi acum, când 
Ilse nu mai era, mă cuprinse fascinația de a vedea ceva real 
apărând din nimic - ca o siluetă desprinzându-se din ceaţă. Şi 
de ce nu? Când ar fi fost un moment mai bun? Era un refugiu. 

— Dacă are o persoană cu ajutorul căreia să ne atace şi 
podul mobil e scos din funcțiune, o s-o trimită pur şi simplu 
pe podul pietonal de la insula Don Pedro, zise Wireman. 

Fără să ridic ochii de la desen, am spus: 

— Poate că nu. Mulţi nu ştiu că există Sunshine Walkway şi 
sunt convins că nici Perse nu ştie. 

— De ce? 

— Pentru că a fost construit în anii cincizeci, chiar tu mi-ai 
spus, şi ea dormea atunci. 

Se gândi la asta un moment, apoi spuse: 

— Crezi că poate fi înfrântă, aşa-i? 

— Da, cred. Probabil nu ucisă, dar poate fi adormită la loc. 

— Ştii cum? 

Găsind spărtura din masă şi astupând-o, aproape că am 
spus... dar asta nu avea sens. 

— Nu încă. Mai sunt câteva desene de Libbit la cealaltă 
casă. Aia din capătul sudic al insulei. Ele or să ne spună unde 
este Perse şi mie or să-mi spună ce să fac. 

— De unde ştii că mai sunt? 

Pentru că altfel nu poate fi, aş fi spus, dar tocmai atunci 
sună sirena de amiază. La o jumătate de kilometru de noi, 
podul mobil dintre Duma Key şi Casey Key - singura legătură 
nordică dintre noi şi coastă - se ridica. Am numărat până la 
douăzeci, rostind Mississippi între fiecare cifră, aşa cum 
făceam în copilărie. Apoi am şters din desenul meu cea mai 
mare roată dințată. Făcând asta, am resimțit - în braţul 
amputat, da, dar şi deasupra ochilor, exact în mijloc - senzaţia 
înfăptuirii unui act de o precizie desăvârşită. 


— Okay, am spus. 

— Acum putem pleca? întrebă Wireman. 

— Nu încă, i-am răspuns. 

El aruncă o privire la ceas, apoi la mine. 

— Credeam că te grăbeşti, amigo. Şi ţinând cont de ce am 
văzut aici aseară, eu, unul, ştiu că mă grăbesc. Ce mai e, 
deci? 

— Înainte trebuie să vă desenez pe voi doi, am spus. 


IV 


— Aş fi onorat să faci un desen cu mine, Edgar, spuse Jack, 
sunt sigur că mama ar fi în al nouălea cer - dar cred că 
Wireman are dreptate. Ar trebui să o luăm la picior. 

— Tu, Jack, ai fost vreodată în partea de sud a insulei? 

— Ăă, nu. 

De asta fusesem aproape sigur. Dar, rupând desenul cu 
mecanismul podului mobil din maculator, m-am uitat la 
Wireman. Chiar dacă acum aveam sufletul şi sentimentele 
acoperite de un strat de plumb, simțeam că acesta este un 
lucru pe care voiam într-adevăr să-l ştiu. 

— Dar tu? Ai fost vreodată la Heron's Roost cel original, 
pentru a arunca o privire? 

— Sincer să fiu, nu. Wireman se duse la geam şi se uită 
afară. Podul e tot ridicat - de aici se vede puntea vestică pe 
fundalul cerului. Până aici, toate bune. 

Nu voiam să abandonez subiectul atât de uşor. 

— De ce nu? 

— Domnişoara Eastlake m-a sfătuit să n-o fac, zise el, tot 
cu fața la geam. Spunea că mediul e infect. Apa, vegetaţia, 
chiar şi aerul. Spunea că în al Doilea Război Mondial forțele 
aviatice ale armatei au făcut experimente în zonă şi au reuşit 
să otrăvească partea aia de insulă, şi probabil că ăsta e 
motivul pentru care vegetația e atât de sălbatică acolo. 
Spunea că oțetarul este poate cel mai nociv din toată America 


- mai nociv decât sifilisul înainte de descoperirea penicilinei, 
au fost cuvintele ei. Îţi ia ani să te vindeci, dacă te atingi de el. 
Pare să se vindece, dar reapare. Şi îți acoperă tot corpul. Aşa a 
spus ea. 

Deşi erau interesante aceste informații, Wireman tot nu-mi 
răspunsese la întrebare. Aşa că l-am întrebat din nou. 

— Ea mai spunea că sunt şerpi, răspunse el, în sfârşit 
întorcându-se cu fața. Eu am groază de şerpi. Mi-e groază de 
ei încă din copilărie, când m-am trezit într-o dimineaţă, când 
eram într-o excursie în aer liber cu părinții, şi am descoperit 
că împart sacul de dormit cu un şarpe. Îmi intrase de-a 
dreptul sub cămaşa de corp. M-a stropit cu mosc. Futu-i, am 
crezut că m-a otrăvit. Eşti mulțumit? 

— Da, am recunoscut. Ei i-ai spus povestea asta înainte 
sau după ce ţi-a povestit ea de şerpii care mişună în partea 
aia de insulă? 

Cu un aer înțepat, el replică: 

— Nu-mi aduc aminte. Apoi suspină. Probabil înainte. 
Înţeleg unde baţi - voia să mă ţină la distanţă. 

Tu ai spus-o, nu eu, am gândit. Cu voce tare am zis: 

— În principal, pentru Jack îmi fac griji. Dar e mai bine să 
fim siguri. 

— Pentru mine? Jack părea descumpănit. Eu n-am nimic 
cu şerpii. Şi ştiu cum arată oţetarul. Am fost cercetaş. 

— Ai încredere în mine, am spus şi am început să-l desenez. 
Am lucrat repede, rezistând pornirii de a intra în detalii... aşa 
cum o parte din mine dorea să facă. În timp ce lucram, primul 
claxon furios începu să urle în partea de coastă a podului 
mobil. 

— Se pare că podul s-a blocat din nou, spuse Jack. 

— Da, am aprobat fără a ridica ochii din desen. 


V 


Cu desenul lui Wireman m-am grăbit şi mai tare, dar am 
descoperit din nou că trebuie să mă opun pornirii de a mă 
abandona creației... pentru că atunci când mă lua avântul 
creator, durerea şi chinul sufletesc erau scoase pe tuşă. 
Avântul creator era ca un virus. Dar nu aveam multe ore de 
lumină şi nu voiam să mă reîntâlnesc cu Emery mai mult 
decât voia Wireman. Ce voiam eu era ca povestea asta să se 
sfârşească şi ca noi trei să părăsim insula - să mergem 
departe de ea - când culorile alea ale apusului aveau să 
înceapă să se ridice din apele golfului. 

— Bun, am zis. Pe Jack îl desenasem în albastru şi pe 
Wireman într-un portocaliu aprins. Niciunul nu era perfect, 
însă eram de părere că ambele desene surprindeau esențialul. 
Mai e un singur lucru de făcut. 

Wireman bombăni. 

— Edgar! 

— Nu-i ceva ce trebuie să desenez, am spus şi am închis 
coperta maculatorului peste cele două schițe. Zâmbeşte doar 
pentru artist, Wireman. Dar înainte de asta gândeşte-te la 
ceva care te face să te simţi deosebit de bine. 

— Vorbeşti serios? 

— Al naibii de serios. 

Wireman se încruntă... apoi se relaxa. Zâmbi. Ca de obicei, 
zâmbetul îi lumină întreaga față şi-l transformă într-un om 
nou. M-am întors spre Jack. 

— Acum tu. 

Şi pentru că într-adevăr simțeam că el este cel mai 
important dintre ei doi, când a zâmbit l-am privit cu maximă 
atenție. 


VI 


Nu aveam la dispoziție un 4 x 4, dar bătrânul Mercedes 
sedan al lui Elizabeth părea un substitut bunicel; era 
construit ca un tanc. Am mers la El Palacio în maşina lui Jack 


şi am parcat imediat în spatele porţii. Eu şi Jack am mutat 
proviziile în SEL 500. Treaba lui Wireman era coşulețul de 
picnic. 

— Dacă tot te duci înăuntru, mai avem nevoie de câteva 
lucruri, am spus. 

Spray antiinsecte şi o lanternă foarte bună. Ai aşa ceva? 

EI încuviință din cap. 

— E una cu opt baterii în magazia cu uneltele de grădină. E 
profesională. 

— Bun. Şi, Wireman? 

Îmi aruncă o privire de tip „ce mai e“ - din aceea exasperată, 
pe care o exprimi în principal cu sprâncenele - dar nu cârti. 

— Pistolul cu harpon. La asta, chiar rânji. 

— Si, senor. Para fijaciono. 

Cât timp lipsi el, eu am stat sprijinit de Mercedes, uitându- 
mă la terenul de tenis. Uşa din partea opusă fusese lăsată 
deschisă. Bâtlanul semi-domesticit al lui Elizabeth era 
înăuntru, stătea lângă fileu. Mă privea cu ochi albaştri 
acuzatori. 

— Edgar? Jack mă atinse pe cot. Eşti bine? 

Nu eram bine şi nu aveam să fiu bine mult timp de atunci 
înainte. Dar... O să reuşesc, am gândit. Trebuie să reuşesc. Nu 
poate să câştige ea. 

— Da, am spus. 

— Nu-mi place că eşti atât de palid. Arăţi ca atunci când ai 
venit pe insulă. La ultimele cuvinte, vocea îl lăsă. 

— Sunt bine, am întărit şi, pentru câteva clipe, i-am 
cuprins ceafa cu mâna. 

Mi-am dat seama că, în afară de strângerile de mână, 
aceasta era probabil prima dată când îl atingeam. 

Wireman ieşi din casă strângând toartele coşulețului de 
picnic cu ambele mâini. Pe cap avea îndesate trei şepci cu 
cozoroc lung. La subsuoară ţinea pistolul cu harpon al lui 
John Eastlake. 

— Lanterna e-n coş, spuse. La fel şi sprayul anti-insecte şi 
trei perechi de mănuşi de grădinărit pe care le-am găsit în 


magazie. 

— Genial. 

— Si. Dar e unu fără un sfert, Edgar. Dacă vrem să 
mergem, putem să ne mişcăm? 

M-am uitat la bâtlanul de pe terenul de tenis. Stătea lângă 
fileu nemişcat, ca indicatorul unui ceas stricat, şi mă privea 
nemilos. Era bine aşa; în definitiv, lumea în care trăim e o 
lume nemiloasă. 

— Da, am spus. Să mergem. 


VII 


Acum îmi regăsisem memoria. Nu era încă într-o stare 
perfectă de funcționare, şi până în ziua de azi am uneori 
îndoieli cu privire la unele nume şi la ordinea în care anumite 
lucruri s-au petrecut, dar fiecare moment al expediției noastre 
spre casa de la capătul sudic al Duma Key mi-a rămasă clar 
în minte - ca primul film care m-a bulversat sau primul tablou 
care mi-a tăiat respiraţia (The Hailstorm, de Thomas Hait 
Benton). Şi, totuşi, la început m-am simţit detaşat de tot şi de 
toate, ca un patron al artelor uşor blazat, care priveşte un 
tablou dintr-un muzeu de mâna a doua. Doar când Jack a 
găsit păpuşa pe scările care urcau spre nimic am început să- 
mi dau seama că, în loc să privesc tabloul, mă aflu de fapt în 
el. Şi că pentru niciunul dintre noi, dacă nu reuşeam s-o 
oprim, nu mai exista cale de întoarcere. Ştiam că e puternică; 
dacă putea ajunge până în Omaha şi Minneapolis ca să obțină 
ceea ce-şi dorea, apoi până în Providence pentru a păstra 
bunul astfel obţinut, sigur că era puternică. Cu toate acestea, 
eu o subestimam. Până când nu ne-am aflat chiar în casa 
aceea de la capătul sudic al Duma Key, nici-o clipă nu mi-am 
dat seama cât de puternică este Perse. 


VIII 


Voiam ca Jack să conducă şi Wireman să stea pe bancheta 
din spate. Când Wireman întrebă de ce, am spus că am 
motivele mele şi că sunt încredinţat că, în scurt timp, acestea 
vor fi evidente. 

— Şi dacă mă voi fi înşelat, am adăugat, nimeni nu va fi 
mai fericit ca mine. 

Jack ieşi cu spatele pe drum şi întoarse spre sud. Mai mult 
din curiozitate decât de altceva, am deschis radioul şi am fost 
recompensat cu Billy Ray Cyrus, care cânta din toţi rărunchii 
despre inimioara lui frântă. Jack mormăi şi întinse mâna spre 
aparat, intenționând probabil să găsească The Bone. Înainte 
să apuce, Billy Ray fu înghițit de o furtună de pârâit 
electrostatic. 

— Isuse, opreşte-l! scheună Wireman. 

Dar întâi am dat volumul mai încet. Asta nu ajută cu 
nimic. Dimpotrivă, pârâiturile se auziră şi mai tare. Simțeam 
că mi se clatină plombele, şi am apăsat butonul de OFF 
înainte să înceapă să-mi sângereze timpanele. 

— Ce-a fost asta? întrebă Jack. Trase pe dreapta. Ochii îi 
ieşiseră din orbite. 

— Să-i spunem mediu infect, am zis. O mică reminiscență a 
experimentelor întreprinse de forțele aviatice ale armatei cu 
şaizeci de ani în urmă. 

— Foarte nostim, spuse Wireman. Jack se uită la radio. 

— Vreau să mai încerc o dată. 

— N-ai decât, i-am spus şi mi-am acoperit urechea stângă 
cu mâna. 

Jack apăsă butonul de deschidere. Pârâiturile ce ieşiră din 
cele patru difuzoare ale Mercedes-ului părură de data aceasta 
la fel de puternice ca motorul unui avion de vânătoare cu 
reacție. Chiar şi cu palma peste ureche, zgomotul îmi sfredeli 
capul. Mi s-a părut că-l aud pe Wireman ţipând, dar nu eram 
sigur. 

Jack apăsă din nou butonul şi vuietul acela diavolesc se 
întrerupse. 

— Cred că ar trebui să renunțăm la muzică, zise el. 


— Wireman? Eşti bine? 

Vocea mea părea să vină de foarte departe, printr-un ţiuit 
grav şi egal. 

— Nemaipomenit, zise el. 


LX 


Poate că Jack a reuşit să ajungă puţin mai departe de locul 
în care lui Ilse i se făcuse rău; dar poate că nu. Era greu să-ţi 
dai seama odată ce vegetația creştea în înălțime. Drumul se 
îngusta, transformându-se într-un drumeag accidentat şi 
brăzdat de rădăcini care creşteau aproape de suprafaţă. 
Frunzişul se împletise deasupra noastră, ascunzând aproape 
complet cerul. Parcă ne aflam într-un tunel însuflețit. 
Geamurile erau ridicate, dar şi aşa maşina se umplu de un 
miros verde şi fecund de junglă. 

Jack puse la încercare suspensiile bătrânului Mercedes 
vârându-l într-o groapă adâncă, îl făcu să se hurduce peste o 
ridicătură a asfaltului de cealaltă parte a drumului, apoi 
apăsă tare frâna şi scoase schimbătorul de viteze pe liber. 

— Îmi pare rău, zise el. Îi tremurau buzele şi ochii i se 
căscaseră mult prea tare. Îmi e... 

Ştiam perfect ce îi era. 

Jack dibui să deschidă portiera, se aplecă afară şi vomită. 
Mi se părea că mirosul junglei (căci asta era odată ce făceai un 
kilometru şi jumătate de la El Palacio) era puternic în maşină, 
dar ceea ce năvăli înăuntru prin portiera deschisă era un iz de 
zece ori mai greu, gros şi verde şi înfiorător de viu. Totuşi, nu 
se auzea nici măcar o singură pasăre cântând în masa aia 
indistinctă de frunze. Singurul sunet era al lui Jack, care-şi 
golea mațţele de micul dejun. 

Apoi prânzul. În cele din urmă, se lăsă înapoi pe spătar. Mai 
credea că eu sunt alb ca varul? Asta era oarecum nostim, 
pentru că în după-amiaza aceea de mijloc de aprilie, Jack 
Cantori era mai alb ca luna martie în Minnesota. În loc de 


douăzeci şi unu, părea să aibă o bolnăvicioasă vârstă de 
patruzeci şi cinci de ani. Încep să am îndoieli serioase cu 
privire la salata de ton pe care am preparat-o la prânz, spusese 
Ilse, dar nu salata de ton fusese de vină. Ceva provenit din 
mare, sigur, dar nu tonul. 

— Îmi pare rău, spuse el. Nu ştiu ce-i cu mine. Mirosul, cred 
- mirosul ăla putred de junglă... 

Îi tresaltă pieptul, scoase un gâlgâit gros din fundul gâtului 
şi se aplecă din nou afară. De data aceasta nu mai reuşi să se 
apuce de volan şi, dacă nu l-aş fi prins de guler şi nu l-aş fi 
tras înapoi, ar fi plonjat cu capul înainte drept în voma lui. 

Se lăsă pe spate, închise ochii, cu fața udă de transpirațţie şi 
gâfâind scurt şi repede. 

— Mai bine să-l ducem înapoi la El Palacio, propuse 
Wireman. Nu-mi place să pierd timpul - la naiba, nu-mi place 
să-l pierd pe el - da' asta nu-mi miroase a bine. 

— În ceea ce o priveşte pe Perse, miroase exact cum trebuie, 
am spus. Acum, piciorul afectat mă furnica aproape la fel de 
tare ca brațul. Parcă ar fi fost curent electric. Asta e mica ei 
centură împrejmuitoare înveninată. Dar tu, Wireman? Cum îţi 
simți stomacul? 

— Bine, dar ochiul beteag - cel care era beteag - mă furnică 
de-mi vine să urlu, şi am parcă un vâjâit în cap. Probabil de la 
radio. 

— Nu-i de la radio. Şi motivul pentru care îl afectează pe 
Jack iar pe noi nu, e că noi am fost... păi... să spunem, 
imunizaţi. Ironia sorții, nu? 

La volan, Jack mormăi. 

— Ce poţi face pentru el, muchacho? Poţi face ceva? 

— Aşa cred. Aşa sper. 

Aveam maculatoarele în poală şi creioanele şi radierele într- 
o borsetă. Am dat acum paginile până la desenul cu Jack şi 
am scos o radieră. l-am şters gura şi arcul inferior al ochilor, 
tot până la colțuri. Furnicătura din brațul meu drept era mai 
cruntă ca oricând şi nu aveam absolut nici-o îndoială că ceea 
ce voiam să fac va da roade. Mi-am rechemat în gând 


amintirea zâmbetului lui Jack în bucătărie - cel pe care îi 
cerusem să mi-l ofere în timp ce se gândea la ceva ce-l făcea să 
se simtă foarte bine - şi l-am desenat repede cu creionul 
albastru miez-de-noapte. Nu-mi luă mai mult de treizeci de 
secunde (ochii erau de fapt cheia; când vine vorba de zâmbete, 
aşa e întotdeauna), dar acele câteva linii au schimbat întreaga 
idee a chipului lui Jack Cantori. 

Şi am obţinut ceva neaşteptat. În timp ce desenam, l-am 
văzut sărutând o fată în bikini. Nu, mai mult decât „văzut“. 
Am putut să simt pielea ei netedă, până şi câteva firişoare de 
nisip cuibărite în scobitura de la baza spatelui ei. l-am putut 
simți mirosul şamponului şi gustul vag al sării de pe buze. 
Ştiam că numele ei este Caitlin şi că el îi spunea Kate. 

Am pus creionul înapoi în borsetă şi am tras fermoarul. 

— Jack? am spus pe un ton blând. Tânărul avea ochii 
închişi şi transpiraţia încă îi acoperea obrajii şi fruntea, dar mi 
se părea să respiraţia îi revenise cât de cât la normal. Cum te 
simți acum? Mai bine? 

— Mda, zise el fără să deschidă ochii. Ce ai făcut? 

— Păi, dacă tot suntem numai noi trei, putem să-i spunem 
pe nume: un act de magie. O contravrajă mică, pe care am 
aruncat-o în direcția ta. 

Wireman se întinse peste umărul meu, luă maculatorul, 
studie desenul şi încuviință din cap. 

— Încep să cred că Perse ar fi trebuit să te lase în pace, 
muchacho. Eu am răspuns: 

— Pe fiica mea ar fi trebuit s-o lase în pace. 


X 


Cinci minute am rămas unde ne aflam, dându-i timp lui 
Jack să-şi revină. Într-un târziu, el anunţă că se simte în 
stare să continuăm. Îi revenise culoarea în obraji. M-am 
întrebat dacă am fi întâmpinat aceleaşi probleme dacă am fi 
făcut drumul pe apă. 


— Wireman, ai văzut vreodată vreo barcă de pescuit 
ancorată în partea de sud a insulei? 

— Să ştii că nu, spuse după ce reflectă puţin. Pescarii 
rămân de obicei pe partea cu Don Pedro a strâmtorii. Ciudat, 
nu? 

— Nu-i ciudat, ci de-a dreptul sinistru, spuse Jack. Ca 
drumul ăsta. 

Se îngustase cât un drumeag. Strugurii tropicali şi ramurile 
de ficus bengalez se frecau de marginile Mercedes-ului care 
înainta anevoie, scoțând scârțâituri infernale. Drumul, umflat 
de rădăcini şi cu asfaltul sfărâmat şi plin de gropi, continua să 
vireze spre inima insulei, iar acum începuse să şi urce. 

Ne târâm kilometru cu kilometru, frunzele şi crengile 
plesnind şi lovind maşina. Mă tot aşteptam ca drumul să se 
întrerupă complet, însă frunzişul compact de deasupra îl 
protejase cât de cât de intemperii, aşa încât nu era definitiv 
compromis. Ficuşii bengalezi făcură loc unei impresionante 
păduri de arbori de piper brazilian, şi abia acolo am văzut 
primele animale sălbatice: un linx enorm care stătu un 
moment pe asfaltul sfărâmat al drumului, şuierând la noi cu 
urechile date pe spate, apoi o zbughi între ierburi. Puțin mai 
departe, o duzină de omizi negre durdulii căzură pe parbriz, 
unde explodară de-a dreptul, împrăştiind măruntaie vâscoase 
pe care ştergătoarele şi lichidul de parbriz nu reuşiră să le 
înlăture; nu făcură decât să le întindă până când parbrizul se 
transformă parcă într-un ochi acoperit de cataractă. 

I-am spus lui Jack să oprească. Am coborât, am deschis 
portbagajul şi am găsit câteva cârpe. Am folosit una pentru a 
şterge parbrizul, având grijă să-mi iau pe mână una dintre 
mănuşile pe care le găsise Wireman - aveam deja şapca pe 
cap. Dar din câte mi-am dat seama, nu erau decât nişte omizi 
banale; mizerabile, dar nu supranaturale. 

— Nu-i rău, zise Jack pe geamul deschis al portierei 
şoferului. Acum o să ridic capota ca să verifici... 

Se opri, uitându-se în spatele meu. 


M-am întors. Drumul era doar o potecă presărată cu bucăți 
vechi de asfalt şi năpădită de margarete de Singapore. La 
treizeci de metri distanță o traversa un şir de cinci broaşte 
mari cât puii de cocker spaniol. Primele trei erau de un verde- 
deschis pe care rareori îl vezi în natură, dacă-l vezi vreodată; a 
patra era albastră; a cincea era de un portocaliu şters, care 
odată putea să fi fost roşu. Zâmbeau, însă era ceva încremenit 
şi înfricoşător în zâmbetele acelea. Săltau încet, de parcă n-ar 
fi avut muşchi la picioarele din spate. Asemenea linxului, 
ajunseră la tufişuri şi dispărură în ele. 

— Ce mama mă-sii au fost alea? întrebă Jack. 

— Fantome, am spus. Reminiscențele imaginaţiei puternice 
a unei fetițe. Şi nu mai au viață lungă, după cum arătau. M- 
am urcat înapoi în maşină. Dă-i drumul, Jack. Să mergem cât 
încă mai putem. 

Maşina se puse din nou încet în mişcare. L-am întrebat pe 
Wireman cât e ceasul. 

— Puțin trecut de două. 

Cu maşina, am reuşit să ajungem până la poarta primului 
Heron's Roost. N-aş fi crezut asta nici în ruptul capului, dar 
am reuşit. Frunzişul se închise peste drum o ultimă dată - 
ficuşi bengalezi şi pini pitici cu bărbi gri de muşchi spaniol - 
dar Jack trecu prin el cu Mercedes-ul şi, dintr-odată, vegetația 
se trase în spate. Acolo, intemperiile curățaseră complet 
asfaltul şi capătul drumului era doar o amintire rădăcinoasă, 
însă era destul de bun pentru Mercedes, care urcă, tresăltând 
şi legănându-se, un deal spre doi piloni de piatră. Un gard viu 
mare şi crescut la voia întâmplării, înalt de cinci metri şi 
jumătate şi Dumnezeu ştie cât de gros, se întindea de o parte 
şi de cealaltă a pilonilor; începuse să-şi răşchire degetele 
groase şi verzi pe deal în jos, către junglă. Erau şi porți, însă 
ruginiseră şi stăteau pe jumătate deschise. Nu credeam că 
Mercedes-ul se va putea strecura printre ele. 

Această ultimă porţiune de drum era flancată pe ambele 
laturi de bătrâni pini australieni de o înălțime impunătoare. 
Am ridicat ochii în căutarea păsărilor care să zboare cu capul 


în jos şi n-am văzut niciuna. La o adică, n-am văzut nici 
măcar din cele care zboară cum trebuie, deşi auzeam acum 
zumzetul vag al insectelor. 

Jack opri la poartă şi se uită la noi cu părere de rău. 

— Bătrâna noastră doamnă n-o să încapă pe acolo. 

Am coborât. Wireman se opri să se uite la vechile plăci 
acoperite cu licheni de pe piloni. Pe cea din stânga scria 
HERON'S ROOST. Pe cea din dreapta scria EASTLAKE, dar 
sub asta, cu vârful unui cuțit parcă, mai fusese zgâriat ceva. 
Odată poate că ar fi fost greu de citit, dar lichenii care 
creşteau din crestăturile făcute în metal scoteau literele în 
evidență: Abyssus abyssum invocat. 

— Ai idee ce înseamnă asta? l-am întrebat pe Wireman. 

— Sincer să fiu, ştiu. E un avertisment pe care deseori îl 
primesc tinerii avocaţi după ce trec examenul de intrare în 
magistratură. O traducere liberă ar fi: „O greşeală duce la 
alta.“ Traducerea ad litteram este: „Infernul invocă infernul.“ 
Se uită la mine cu ochi sumbri, apoi se întoarse la mesajul de 
sub numele de familie. Bănuiesc că acesta a fost verdictul final 
al lui John Eastlake înainte să părăsească pentru totdeauna 
versiunea asta de Heron's Roost. 

Jack întinse mâna ca să atingă motto-ul zgâriat în metal, 
apoi păru să se răzgândească. Îl atinse Wireman în locul lui. 

— Verdictul, domnilor... şi încă exprimat în limba specifică 
legii. Haideţi. 

Soarele apune la şapte şi un sfert, mai mult sau mai puţin, 
şi lumina zilei are viață scurtă. Ducem cu rândul coşulețul de 
picnic. E al naibii de grea pută asta. 


XI 


Înainte să intrăm în acţiune, ne-am oprit dincolo de poartă 
ca să aruncăm o privire la prima casă a lui Elizabeth pe Duma 
Key. Reacţia mea dintâi a fost de consternare. Undeva în 
adâncul minţii îmi formasem un clar fir narativ: aveam să 


intrăm în casă, să urcăm la etaj şi să găsim ceea ce fusese 
camera lui Elizabeth în zilele de demult, când lumea îi spunea 
Libbit. Acolo, brațul meu lipsă, cunoscut uneori drept Bagheta 
Magică a Mediumului Edgar Freemantle, avea să mă ghideze 
la un cufăr vechi (sau poate o umilă ladă de lemn). Înăuntru 
s-ar fi aflat alte desene, desenele lipsă, cele care aveau să-mi 
spună unde este Perse şi să rezolve misterul mesei curgătoare. 
Toate astea înainte de apus. 

Frumoasă poveste, însă avea un singur neajuns: jumătatea 
de sus a lui Heron's Roost nu mai exista. Casa era situată pe o 
colină expusă şi toată partea superioară fusese spulberată de 
cine ştie ce furtună de demult. Parterul rămăsese, însă era 
năpădit de cârceii gri-verzui care se încolăciseră şi în jurul 
pilonilor din față. De streşini atârna muşchi spaniol, 
transformând veranda într-o peşteră. În jurul casei era un 
covor de şindrilă portocalie spartă, tot ce mai rămăsese din 
acoperiş. Bucăţile de şindrilă se ițeau dintre ierburile care 
înlocuiau peluza ca nişte dinți de uriaş. Ultimii douăzeci şi 
cinci de metri ai aleii de scoici fuseseră acoperiți de ficuşi 
strangulatori. La fel şi terenul de tenis şi ceea ce odinioară 
părea că fusese o casă de joacă pentru copii. Alţi lujeri urcau 
pe pereții anexei lungi ca un hambar din spatele terenului şi 
pe ce mai rămăsese din acoperişul casei de joacă. 

— Ce-i aia? 

Jack arăta cu degetul între terenul de tenis şi clădirea 
principală. Acolo, un dreptunghi lung de lichid negru neplăcut 
la vedere lucea în soarele după-amiezii. Zumzetul de insecte 
părea să provină în principal de acolo. 

— Acum? răspunse Wireman. l-aş spune smârc de smoală. 
Dar în agitaţii ani douăzeci, presupun că familia Eastlake i-ar 
fi zis piscină. 

— Să faci baie acolo? zise Jack şi se cutremură. 

Piscina era împrejmuită de sălcii. În spatele ei mai era un 
pâlc des de arbori de piper brazilian şi... 

— Wireman, ăia sunt bananieri? am întrebat. 


— Mda, zise el. Şi probabil că mişună de şerpi. Brr! Uită-te 
pe latura vestică, Edgar. 

Pe partea dinspre golf, amalgamul de buruieni, lujeri şi 
cârcei care fusese odată peluza lui John Eastlake făcea loc 
ierbii de pampas. Briza era vioaie şi vederea era mai bună, 
făcându-mă să-mi dau seama că singurul lucru pe care 
rareori îl întâlneşti în Florida este perspectiva de la înălțime. 
De acolo aveam senzaţia că golful Mexic se afla la picioarele 
noastre. Insula Don Pedro era la stânga, iar Casey Key 
somnola într-o ceață albastră-cenugşie la dreapta. 

— Podul mobil e tot ridicat, observă Jack, părând amuzat. 
Au probleme serioase de data asta. 

— Wireman, uită-te acolo jos, de-a lungul potecii ăleia 
vechi. Vezi? 

El urmă traiectoria degetului meu. 

— Aflorimentul? Sigur, îl văd. Nu-s corali, nu cred, dar ar 
trebui să mă apropii puţin ca să fiu sigur. Ce-i cu el? 

— Nu mai face pe geologul un minut şi doar uită-te. Ce vezi? 
Se uită. Se uitară amândoi. Jack fu cel care observă primul. 

— Un profil? Apoi o spuse din nou, acum fără ezitare. Un 
profil. Am aprobat din cap. 

— De aici se vede doar fruntea, scobitura unei orbite şi 
vârful nasului, dar pun pariu că dacă ne-am afla pe plajă, am 
vedea şi gura. Sau un simulacru de gură. Aia e Hag's Rock. lar 
imediat sub ea, aş putea paria pe orice, este Shade Beach. 
Acolo mergea John Eastlake în expedițiile lui de vânătoare a 
comorii. 

— Şi unde s-au înecat gemenele, adăugă Wireman. Aia e 
poteca pe care au parcurs-o pentru a ajunge acolo. Numai 
Galina 

Tăcu. Briza ne flutura părul. Ne uitam la poteca încă 
vizibilă după atâţia ani. Nu putea fi doar opera unor picioruşe 
de copii care coborau pe plajă să facă baie. O potecă între 
Heron's Roost şi Shade Beach ar fi dispărut în cinci ani, poate 
doar în doi. 


— Aia nu-i potecă, spuse Jack, citindu-mi gândurile. Ăla 
era drum. Nu pavat, dar drum. De ce ar vrea cineva un drum 
între casă şi plajă, când pe jos nu ţi-ar lua mai mult de zece 
minute să străbațţi distanța? 

Wireman clătină din cap. 

— Nu ştiu. 

— Edgar? 

— N-am idee. 

— Poate că a găsit nu doar câteva lucruşoare neînsemnate 
pe fundul apei, propuse Jack. 

— Poate, dar... 

Am surprins o mişcare cu colțul ochiului - ceva întunecat - 
şi m-am întors spre casă. N-am văzut nimic. 

— Ce-i? întrebă Wireman. 

— Sunt doar încordat, probabil, am spus. 

Briza, care până atunci venise dinspre golf, se schimbă uşor 
şi începu să sufle dinspre sud. Aduse cu ea un iz de 
putreziciune. Jack se dădu înapoi, făcând o grimasă. 

— Ce dracu-i asta? 

— Parfumul piscinei, aş spune, îi răspunse Wireman. Jack, 
ador mirosul de mâl dimineața. 

— Mda, dar acum e după-amiază. 

Wireman îi aruncă o privire saşie, apoi se întoarse spre 
mine. 

— Tu ce crezi, muchacho? Mergem mai departe? 

Am făcut un inventar rapid. Wireman avea coşulețul de 
picnic; Jack avea rucsacul cu mâncare; eu aveam obiectele de 
desen. Nu eram sigur ce urma să facem mai exact dacă restul 
desenelor lui Elizabeth fuseseră luate de furtuna care 
spulberase acoperişul (sau dacă nu exista niciun desen), dar 
ajunseserăm până acolo şi trebuia să facem ceva. Din măduva 
oaselor şi din sufletul meu, Ilse insista în sensul ăsta. 

— Da, am spus. Mergem mai departe. 


XII 


Am ajuns la punctul în care aleea de acces începea să fie 
năpădită de ficuşi strangulatori, când am văzut lucrul acela 
negru pâlpâind în amalgamul de buruieni din dreapta casei. 
De data aceasta îl văzu şi Jack. 

— E cineva acolo, spuse el. 

— Eu n-am văzut pe nimeni, ne informă Wireman. Lăsă jos 
coşulețul de picnic şi îşi şterse sudoarea de pe frunte cu 
antebraţul. Fă schimb puţin cu mine, Jack. Ia tu coşulețul şi 
iau eu mâncarea. Tu eşti tânăr şi în putere. Wireman e bătrân 
şi uzat. O să moară în cu... Maică Precistă, ce-i aia? 

Se împletici în spate pe lângă coş şi ar fi căzut, dacă nu l-aş 
fi apucat eu de mijloc. Jack strigă de surprindere şi groază. 

Omul ieşi valvârtej din tufele din stânga noastră, puţin în 
față. Era imposibil să se afle acolo - eu şi Jack îl zăriserăm la 
cincizeci de metri distanță cu câteva secunde înainte - dar 
acolo se afla. Era un bărbat de culoare, însă nu o ființă 
umană. Nici pentru o clipă nu l-am confundat cu o ființă 
umană în carne şi oase. Pentru început, picioarele lui, 
strâmbe şi îmbrăcate în pantaloni albaştri, nu se mişcară 
când ieşi în fața noastră. Şi nici nu făcu să se mişte încâlceala 
de ferigi strangulatoare care se ridicau în jurul lui. Şi totuşi 
buzele rânjeau; ochii i se mişcară cu o răutate veselă. Purta o 
pălărie ţuguiată cu un nasture în vârf, iar asta înrăutățea 
cumva cel mai tare lucrurile. 

Mi se părea că, dacă va trebui să mă uit mult timp la 
pălărie, voi înnebuni. 

Arătarea dispăru în ierburile din dreapta noastră, un om 
negru în pantaloni albaştri, înalt cam de un metru şaptezeci. 
Iarba nu era mai înaltă de un metru şi jumătate, iar un calcul 
aritmetic simplu spunea că nu are cum să dispară aşa în ea, 
însă iată că dispăru. 

Un moment mai târziu, el - arătarea - era pe verandă, 
rânjind la noi ca Bătrânul Servitor al familiei, după care fără 
nici-o pauză, el - arătarea - fu la baza scărilor şi țâşni din nou 
între ierburi, rânjind fără încetare la noi. 

Rânjind la noi pe sub pălăria lui. 


Pălăria lui era ROŞIE. 

Jack se întoarse, gata s-o ia la sănătoasa. Pe chip nu i se 
citea decât o panică din aceea care-ţi fură minţile şi putinţa de 
a vorbi fluent. Ca să-l prind, i-am dat drumul lui Wireman şi, 
dacă şi el s-ar fi hotărât s-o ia la picior, cred că acolo s-ar fi 
încheiat expediția noastră; în definitiv, nu aveam decât un 
braț şi nu-i puteam ţine pe amândoi deodată. Nu-i puteam 
reține nici pe rând, dacă ar fi intenționat cu adevărat să-şi ia 
tălpăşița. 

Îngrozit cum eram, n-am avut nici-o clipă de gând să fug. Şi 
Wireman, Domnul binecuvânteze-l, rămase ferm pe poziţie, 
privind cu gura căscată cum omul negru apăru apoi din 
pâlcul de bananieri dintre piscină şi anexă. 

Eu l-am prins pe Jack de curea şi l-am tras înapoi. Nu-l 
puteam plesni peste față - nu aveam mâna cu care să-l 
plesnesc - aşa că m-am mulțumit să strig. 

— Nu-i real! E coşmarul ei! 

— Coşmarul... ei? Un văl ca de înțelegere se lăsă peste ochii 
tânărului. Sau poate doar o fărâmă de conştiinţă. Mă 
mulțumeam cu atât. 

— Coşmarul ei, bau-baul ei, ceea ce o speria când se stingea 
lumina, am spus. E doar o altă fantomă, Jack. 

— De unde ştii? 

— Unu la mână, pâlpâie ca un film vechi, interveni 
Wireman. Uită-te la el. 

Omul negru dispăruse, dar apăru din nou, de data aceasta 
în fața scării ruginite care ducea la trambulina piscinei. Rânji 
la noi pe sub pălăria lui roşie. Bluza, am observat, era la fel de 
albastră ca pantalonii. Aluneca dintr-un loc în altul cu 
picioarele lui nemişcate mereu strâmbate în aceeaşi poziție, ca 
o figurină într-un poligon de tir. Dispăru din nou, apoi apăru 
pe verandă. Un moment mai târziu, era în parcare, aproape 
direct în fața noastră. Mă durea sufletul să-l privesc şi încă 
mă umplea de teamă... dar numai pentru că ea se temuse. 
Libbit. 


Când se arătă data următoare, era pe aleea cu două făgaşe 
care ducea la Shade Beach şi acum am putut vedea toți trei 
golful strălucind prin bluza şi pantalonii lui. Pâlpâi şi se făcu 
nevăzut, iar Wireman începu să râdă isteric. 

— Ce-i? zise Jack întorcându-se spre el, gata aproape să-l 
lovească. Ce-i? 

— E o afurisită de statuetă de grădină! zise Wireman, 
râzând mai tare ca oricând. O statuetă din aia reprezentând 
un negru care acum, pe motiv de corectitudine politică, este 
verboten, doar că mărit de trei, poate patru ori! Bau-baul lui 
Elizabeth era statueta de grădină a casei! 

Încercă să mai spună ceva, dar nu putu. Se îndoi de spate, 
râzând atât de tare, că trebui să-şi sprijine mâinile pe 
genunchi. Înţelegeam gluma, dar nu puteam lua parte la ea... 
şi nu doar pentru că fiica mea era moartă în Rhode Island. 
Wireman râdea acum doar pentru că la început fusese la fel de 
speriat ca mine şi ca Jack, la fel de speriat cum fusese Libbit. 
Şi ea de ce fusese speriată? Pentru că cineva, foarte probabil 
accidental, vârâse o idee greşită în căpşorul ei inventiv. Eu aş 
fi pariat pe Nan Melda şi - poate - pe o poveste de culcare 
menită doar să aline o copilă care încă suferea de pe urma 
rănii la cap. Poate chiar insomniacă. Numai că povestea aceea 
de culcare nimerise ca nuca-n perete, şi-i crescuseră DIIINȚ. 

Domnul Pantaloni Albaştri nu semăna cu broaştele pe care 
le văzuserăm înainte. Acelea i se datoraseră în întregime lui 
Elizabeth şi nu aveau nimic malefic în ele. Statueta de 
grădină, însă... poate că se născuse din căpşorul lui Lib-bit, 
dar aveam o bănuială că Perse şi-o raliase de mult pentru a 
sluji scopurilor sale. Dacă cineva se apropia atât de tare de 
primul cămin al lui Elizabeth, el era acolo, pregătit să-l bage 
pe intrus în sperieţi şi să-l pună pe fugă. Să-l trimită, poate, 
direct la cel mai apropiat azil de nebuni. 

Ceea ce însemna că, totuşi, poate era ceva de găsit acolo. 

Jack se uita agitat spre locul în care poteca desfundată - 
care într-adevăr lăsa impresia că, în vremuri imemoriale, 


fusese destul de lată pentru a putea fi folosită de o trăsură 
sau chiar de o camionetă - cobora mult şi dispărea din vedere. 

— O să se întoarcă? 

— Nu are importanță, muchacho, spuse Wireman. Nu e real. 
Coşuleţul ăla de picnic, pe de altă parte, trebuie dus de cineva. 
Aşa că trage aer în piept şi ridică-l, barosane. 

— Numai privindu-l mi s-a părut că-mi pierd mințile, 
mărturisi Jack. 

Înţelegi asta, Edgar? 

— Sigur că da. La vremea ei, Libbit avea o imaginaţie foarte 
puternică. 

— Şi apoi ce s-a întâmplat cu ea? 

— A uitat cum s-o folosească. 

— Isuse, exclamă Jack. Asta-i oribil. 

— Da. Şi cred că e uşor să uiţi aşa ceva. Ceea ce face să fie 
şi mai oribil. Jack se aplecă, luă coşul, apoi se întoarse spre 
Wireman. 

— Ce-i aici înăuntru? Lingouri de aur? Wireman luă 
rucsacul cu mâncare şi zâmbi senin. 

— Am pus câteva lucruri extra. 

Ne-am croit drum pe aleea buruienoasă, cu ochii în patru la 
statueta de grădină. Nu se întoarse. În capul scărilor de la 
verandă, Jack puse coşulețul de picnic jos cu un suspin scurt 
de uşurare. Din spatele nostru se auzi un fâlfâit de aripi. 

Ne-am întors şi am văzut un bâtlan pe alee. Părea să fie 
acelaşi care-mi aruncase priviri reci de pe terenul de tenis de 
la El Palacio. În mod categoric, privirea era aceeaşi: albastră şi 
tăioasă şi fără niciun dram de milă. 

— Ăla e real? întrebă Wireman. Tu ce crezi, Edgar? 

— E real, am spus. 

— De unde ştii? 

Le-aş fi putut atrage atenţia că bâtlanul avea umbră, dar 
din câte ştiam, şi statueta de grădină avusese aşa ceva; 
fusesem prea descumpănit ca să bag de seamă. 

— Pur şi simplu, ştiu. Hai să intrăm. Şi nu vă deranjaţi să 
bateţi la uşă. 


Asta nu-i o vizită de curtoazie. 


XIII 


— Ăă, asta ar putea fi o problemă, spuse Jack. 

Veranda era aruncată în umbre adânci de rețeaua de 
muşchi spaniol, dar odată ce ochii ni se obişnuiră cu 
semiintunericul, am văzut că un lanț gros şi ruginit ținea 
uşile duble închise. De el atârnau nu unul, ci două lacăte. 
Lanţul fusese petrecut prin cârlige înfipte în cele două 
canaturi. 

Wireman păşi înainte ca să arunce o privire de aproape. 

— Ştii, spuse el, eu şi Jack am putea rupe imediat unul sau 
amândouă cârligele astea. Au avut şi zile mai bune. 

— Mai degrabă ani, zise Jack. 

— Poate, am spus, dar uşile sunt aproape sigur încuiate, iar 
dacă te apuci să zdrăngăni de lanțuri şi să rupi cârlige, o să 
deranjezi vecinii. 

— Care vecini? întrebă Wireman. 

Am arătat cu degetul în sus. Wireman şi Jack urmară 
traiectoria şi văzură ceea ce eu văzusem deja: o colonie mare 
de lilieci maronii dormea în ceea ce părea a fi un uriaş nor de 
pânze de păianjen. Am coborât ochii şi am văzut că veranda 
nu era doar acoperită, ci de-a dreptul înecată în guano. Asta 
mă făcu să mă simt extrem de bucuros că port şapcă. 

Când am ridicat ochii, Jack Cantori era la baza scărilor. 

— Nici nu mă gândesc, zise el. Ziceţi-mi laş, ziceţi-mi 
fătălău, ziceți-mi cum vă vine la gură, da' eu nu intru acolo. 
Lui Wireman nu-i plac şerpii. 

Mie nu-mi plac liliecii. O dată... 

Părea că mai are ceva de spus, poate multe lucruri, dar că 
nu ştia cum să le spună. Făcu în schimb încă un pas în spate. 
Un moment, am putut contempla excentricitatea fricii: ceea ce 
nu reuşise să obțină gnomul de grădină (fusese aproape, dar 


nu îndeajuns), reuşise o colonie de lilieci adormiţi. În cazul lui 
Jack, cel puţin. 

Wireman spuse: 

— Pot fi purtători de turbare, muchacho - ştiai asta? Am 
aprobat din cap. 

— Cred că ar trebui să căutăm intrarea de serviciu. 


XIV 


Am mers încet pe lângă casă, Jack în frunte şi ducând 
coşulețul roşu de picnic. Cămagşa îi era întunecată de sudoare, 
însă nu mai manifesta nici cel mai mic semn de greață. Deşi 
ar fi trebuit; cu toții probabil că ar fi trebuit. Miasma piscinei 
era aproape insuportabilă. larba înaltă până la coapse ni se 
freca de pantaloni; lujeri rigizi de lăuruscă ne înțepau în 
glezne. Erau geamuri, însă - doar dacă Jack ar fi vrut să se 
urce pe umerii lui Wireman - erau toate prea sus. 

— Cât e ora? gâfâi Jack. 

— E ora să te mişti puţin mai repede, mi amigo, zise 
Wireman. Vrei să duc eu puțin coşul ăla? 

— Sigur, spuse Jack, părând de-a dreptul furios pentru 
prima dată de când îl ştiam. Aşa poate faci un atac de cord şi 
cu şi şefu' o să ne putem încerca pe tine tehnica de reanimare. 

— Vrei să spui că nu-s în formă? 

— În formă, dar tot consider că ai intrat cu douăzeci şi cinci 
de kilograme în zona de pericol cardiac. 

— Termină, am spus. Terminați amândoi. 

— Lasă-l jos, fiule, zise Wireman. Lasă jos cesto ăla de puta 
madre şi-l duc eu restul drumului. 

— Nu. Nici să nu te gândeşti. 

Ceva negru se mişcă la colțul ochiului meu. Aproape că nici 
nu m-am uitat. Credeam că e din nou gnomul de grădină, de 
data asta alergând pe lângă piscină. Sau alunecând pe 
suprafața ei vâscoasă şi urât mirositoare. Slavă Domnului că 
m-am hotărât să mă asigur. 


Wireman, între timp, îi arunca lui Jack priviri crunte. 
Tânărul pusese sub semnul întrebării robustețea lui de 
bărbat. 

— Vreau să facem schimb. 

O porțiune din smârcul puturos din piscină prinsese viață. 
Se desprinse din acea negreală şi căzu cu un plescăit pe 
marginea de ciment crăpat prin care creşteau buruieni, 
împroşcând în jur o ploaie de noroi infect. 

— Nu, Wireman, îl duc eu. 

O bucată de scârboşenie cu ochi. 

— Jack, îți spun pentru ultima dată. 

Atunci am văzut coada şi am înțeles ce aveam în fața 
ochilor. 

— ŞI eu îţi spun... 

— Wireman, am rostit şi l-am apucat de umăr. 

— Nu, Edgar, reuşesc eu. 

Reuşesc eu. Cum îmi răsunară cuvintele astea în cap! M- 
am străduit să vorbesc răspicat, tare şi apăsat. 

— Wireman, taci din gură. E un aligator. Tocmai a ieşit din 
piscină. 

Wireman se temea de şerpi, Jack se temea de lilieci. Eu 
habar nu aveam că mă tem de aligatori până când halca aia 
de întunecime preistorică nu s-a desprins din ciorba putridă 
din vechea piscină şi n-a pornit spre noi, traversând mai întâi 
cimentul buruienos (în drumul lui, dând la o parte ultimul 
scaun de peluză rămas, răsturnat pe o rână) şi apoi 
furişându-se între ierburi şi lujerii celor mai apropiaţi arbori 
de piper brazilian. l-am zărit pentru o clipă botul încreţindu- 
se, un ochi negru închizându-se parcă într-un soi de mesaj 
conspirativ, după care doar spinarea lui udă se mai văzu ici- 
colo în verdeața forfotitoare, ca un submarin scufundat pe trei 
sferturi. Venea spre noi şi, după ce i-am spus asta lui 
Wireman, altceva n-am mai putut face. Peste ochi mi se lăsă 
un văl cenuşiu. M-am sprijinit cu spatele de scândurile vechi 
şi contorsionate cu care era acoperit peretele casei. Scândurile 
erau calde. Am rămas aşa, aşteptând să fiu înghiţit de oroarea 


lungă de patru metri care-şi ducea traiul în bătrâna piscină a 
lui John Eastlake. 

Wireman nu ezită nici-o clipă. Smulse coşulețul roşu din 
mâinile lui Jack, îl aruncă pe jos şi îngenunche lângă el, 
ridicându-i în acelaşi timp capacul. Vâri mâna înăuntru şi 
scoase cel mai mare pistol pe care-l văzusem vreodată 
altundeva decât într-un film la cinematograf. Îngenuncheat 
acolo, în iarba înaltă, cu coşulețul de picnic deschis în fața lui, 
Wireman ridică pistolul cu ambele mâini. Îi vedeam fața dintr- 
un unghi bun şi la momentul acela am crezut, şi cred şi 
acum, că avea întipărită pe ea o expresie pe deplin senină... 
mai ales pentru un om care ţine piept unei vietăți ce poate 
trece drept un şarpe ridicat la puterea a zecea. Aşteptă. 

— Împuşcă-! strigă Jack. 

Wireman aştepta. Şi în spatele lui am văzut bâtlanul. Plana 
în aer deasupra anexei lungi şi înecate în verdeață din spatele 
terenului de tenis. Plana cu capul în jos. 

— Wireman! am spus. Siguranţa! 

— Caray, murmură el şi împinse ceva cu degetul mare. O 
luminiță roşie se stinse sus pe mânerul pistolului. El nu-şi 
dezlipi nici-o clipă ochii de pe iarba înaltă, care începuse acum 
să se mişte. Apoi se dădu la o parte şi aligatorul se năpusti 
spre el. Văzusem aligatori la Discovery Channel şi în numere 
speciale ale National Geographic, dar nimic nu mă pregătise 
pentru viteza cu care vietatea aia se mişca pe picioruşele ei 
scurte. Iarba înlăturase de pe rudimentul lui de față bună 
parte din noroi şi acum îi vedeam zâmbetul enorm. 

— Acum! strigă Jack. 

Wireman trase. Detunătura fu incredibilă - reverberă în aer 
ca un lucru solid, ceva făcut din piatră - şi rezultatul fu şi el 
incredibil. Jumătatea superioară a capului aligatorului 
explodă într-un nor de noroi, sânge şi carne. Asta nu-l 
încetini; dimpotrivă, picioruşele alea scurte părură să prindă 
viteză pe ultimii aproximativ zece metri. Auzeam cum iarba 
foşneşte aspru la frecarea cu solzii lui. 


Ţeava pistolului se ridică în recul. Wireman nu făcu nimic 
s-o oprească. Nu văzusem niciodată atâta calm, şi asta încă 
mă uimeşte. Când pistolul reveni în poziție, aligatorul se afla 
la nu mai mult de cinci metri. El trase din nou şi al doilea 
glonţ ridică jumătatea din față a vietăţii spre cer, expunându-i 
pântecele verde-alburiu. Un moment păru să danseze pe 
coadă, ca un crocodil fericit într-un desen animat Disney. 

— Iha, nemernic Slut! făcu Jack. Futu-ţi muma ta! Futu-ți 
BUNA-ta! 

Pistolul se ridică iar în recul. Din nou, Wireman nu se 
împotrivi. Aligatorul căzu cu zgomot pe o parte, cu burta la 
vedere, mişcând frenetic din picioruşe, lovind din coadă şi 
rupând iarba şi desprinzând bucăţi de pământ. Când ţeava 
reveni la orizontală, Wireman apăsă din nou trăgaciul şi 
mijlocul pântecelui vietăţii păru să se dezintegreze. Cât ai 
clipi, cercul imprecis şi culcat la pământ în care zăcea fu mai 
mult roşu decât verde. 

Eu m-am uitat după bâtlan. Pasărea dispăruse. 

Wireman se ridică în picioare şi am văzut că tremura. Se 
duse spre aligator - deşi nu tocmai pe direcţia cozii care încă 
biciuia - şi trase două gloanţe în el. Coada se zbătu o ultimă 
dată, lovind pământul, corpul zvâcni din nou, apoi rămase 
nemişcat. 

Wireman se întoarse spre Jack şi ridică pistolul automat cu 
o mână nesigură. 

— Desert Eagle, calibru.357, explică el. Un pistol adevărat, 
fabricat de evrei fără scrupule - James McMurtry, două mii 
şase. Ce dădea greutate coşului era în principal muniția. Am 
pus înăuntru toate încărcătoarele pe care le aveam. 

Adică vreo duzină. 

Jack se apropie de el, îl îmbrăţişa, apoi îl sărută pe amândoi 
obrajii. 

— O să duc coşul ăla şi până la Cleveland, dacă vrei, şi n-o 
să am nimic de cârtit. 

— Pistolul, cel puţin, nu va fi nevoie să-l duci, zise Wireman. 
De acum încolo, această dulce şi scumpă Betsy McCall o să-mi 


stea la centură. 

Şi chiar acolo puse pistolul, după ce-i schimbă încărcătorul 
şi, cu mare grijă, îi cobori piedica. Însă trebui să încerce de 
două ori asta, căci îi tremurau mâinile. 

M-am apropiat şi eu şi, la rândul meu, l-am sărutat pe 
amândoi obrajii. 

— O, Doamne, făcu el. Wireman nu se mai simte spaniol. 
Wireman începe să se simtă de-a dreptul franțuz. 

— De unde ai totuşi pistolul? am întrebat. 

— A fost ideea domnişoarei Eastlake, după ultima 
încăierare a traficanţilor de cocaină în zona Tampa-St Pete. Se 
întoarse spre Jack. Tu ţi-aduci aminte, aşa-i? 

— Mda. Patru morți. 

— În orice caz, domnişoara Eastlake mi-a sugerat să-mi iau 
un pistol pentru autoapărare. Mi-am luat unul mare. Şi eu şi 
ea am făcut chiar şi câteva şedinţe de tragere la ţintă. Zâmbi. 
Se pricepea la asta şi n-o deranja zgomotul, însă ura reculul. 
Se uită la aligatorul spulberat. Cred că şi-a făcut datoria. Ce 
urmează, muchacho? 

— Mergem în spatele casei, dar... a văzut vreunul dintre voi 
bâtlanul? 

Jack clătină din cap. La fel făcu şi Wireman, nedumerit. 

— Eu l-am văzut, am zis. Şi dacă-l mai văd o dată... şi 
vreunul dintre voi îl vede... vreau să-l împuşti, Jerome. 

Wireman ridică din sprâncene, dar nu spuse nimic. Ne-am 
reluat înaintarea lentă pe latura estică a casei abandonate. 


XV 


Să găsim o cale de acces prin spate se dovedi a fi floare la 
ureche: spatele nu exista. Totul cu excepţia colțului dinspre 
est al casei fusese spulberat, probabil chiar în timpul furtunii 
care distrusese etajele superioare. Stând acolo şi uitându-mă 
la ruina plină de ierburi a ceea ce odinioară fusese o bucătărie 


cu cămară, mi-am dat seama că Heron's Roost nu mai era 
decât o fațadă acoperită de muşchi. 

— Putem intra pe aici, spuse Jack nesigur, dar nu-s sigur 
că o să țină podeaua. Tu ce crezi, Edgar? 

— Nu ştiu, am spus. Mă simțeam foarte obosit. Poate că 
doar din cauza adrenalinei irosite în urma întâlnirii noastre 
cu aligatorul, însă mi se părea că asta nu e totul. Aveam 
impresia că e vorba de un sentiment al înfrângerii. Trecuseră 
prea mulți ani, se abătuseră prea multe furtuni. lar desenele 
unei fetițe erau totuşi lucruri fragile. Cât este ora, Wireman? 
Şi fără glume proaste, te rog. 

EI îşi consultă ceasul de la mână. 

— Două treizeci. Ce spui, muchacho? Intrăm? 

— Nu ştiu, am repetat. 

— Păi, eu ştiu, zise el. Am omorât un nenorocit de aligator 
ca să ajung aici; nu plec fără să arunc măcar o privire prin 
casa asta bătrână. Podeaua din cămară pare solidă şi e cea 
mai aproape de sol. Haideţi să strângem nişte lucruri pe care 
să călcăm. Vreo două din bârnele alea ar trebui să ajungă. 
Jack, tu poţi intra primul şi să mă ajuţi să urc. Pe Edgar îl 
putem trage împreună. 

Şi aşa am procedat, murdari şi cu răsuflarea tăiată, urcând 
mai întâi în cămară şi intrând de acolo mai departe în casă, 
uitându-ne în jur cu mirare, simțindu-ne ca nişte călători în 
timp, turişti într-o lume care-şi aflase sfârşitul cu peste 
optzeci de ani în urmă. 


18. Noveen 


I 


Casa mirosea a lemn putred, a tencuială veche şi a pânză 
mucedă. Se mai simțea şi un iz slab de verdeață. Rămăsese o 
parte din mobilă - distrusă de timp şi deformată de umezeală - 


însă tapetul frumos din salon atârna în fâşii şi de tavanul din 
holul principal stătea agăţat un uriaş cuib de hârtie, vechi şi 
tăcut. Sub el, viespi moarte zăceau într-un morman înalt de 
treizeci de centimetri pe duşumeaua deformată de chiparos. 
Undeva, în ce rămăsese din etajul superior, curgea apă, câte o 
picătură o dată. 

— Lemnul de chiparos şi sequoia de aici ar fi valorat o avere 
dacă cineva ar fi venit să-l ia înainte să se ducă dracului, zise 
Jack. Se aplecă, apucă de capătul unei scânduri desprinse şi 
trase. Scândura cedă, se îndoi aproape ca un cauciuc, apoi se 
rupse - nu cu un trosnet, ci cu un foşnet egal. Câteva 
artropode ieşiră din gaura dreptunghiulară rămasă. Se ridică 
un miros umed şi întunecat. 

— Nici urmă de gunoaie, nici urmă de furt şi nimeni care să 
țină petreceri aici, spuse Wireman. Nici urmă de prezervative 
uzate sau chiloți tanga, niciun singur mesaj de JOE O 
IUBEŞTE PE DEBBIE scris cu vopsea pe perete. 

Cred că n-a mai fost nimeni aici de când John a închis uşa 
cu lanțul şi a plecat definitiv. Ştiu că asta e greu de crezut... 

— Nu, am spus. Nu e greu. Acest Heron's Roost, din capătul 
ăsta de insulă, i-a aparţinut lui Perse încă din 1927. John a 
ştiut-o şi a avut grijă ca lucrurile să rămână neschimbate 
când şi-a scris testamentul. La fel a făcut şi Elizabeth. Dar nu 
e un altar. M-am uitat în camera de vizavi de salon. Cândva, 
poate că fusese un birou. Un pupitru vechi stătea într-o baltă 
urât mirositoare. Erau rafturi, însă pe ele nu mai rămăsese 
nici-o carte. E un mormânt, am completat. 

— Unde căutăm, deci, desenele alea? întrebă Jack. 

— Habar nu am, am recunoscut. Nici măcar nu... În pragul 
uşii era o bucată mare de tencuială; am dat cu piciorul în ea. 
Voiam s-o proiectez în aer, însă era prea veche şi udă; doar se 
dezintegra. Nu cred că mai sunt alte desene. Nu acum, că am 
văzut casa. 

M-am uitat iar în jur, simțind izul acela jilav. 

— Poate că ai dreptate, dar n-am încredere în tine, spuse 
Wireman. Pentru că, muchacho, tu eşti în doliu. Şi asta seacă 


puterile dintr-un om. Ascultă la mine, că ştiu din experiență 
personală. 

Jack intră în birou, păşind atent pe scândurile umede 
pentru a ajunge la pupitrul vechi. O picătură de apă îi căzu pe 
cozorocul şepcii şi el ridică ochii. 

— Tavanul cedează, ne anunţă. Probabil că la etaj se afla cel 
puţin o baie, poate două, şi poate un bazin pe acoperiş pentru 
colectarea apei de ploaie. Văd o ţeava care atârnă. Într-o bună 
zi o să se prăbuşească şi atunci adio pupitru. 

— Ai grijă numai să nu-ți spunem adio şi ţie, Jack, zise 
Wireman. 

— În momentul de față, pe mine podeaua mă îngrijorează, 
spuse el. E al naibii de-mbibată cu apă. 

— Întoarce-te, atunci, l-am îndemnat. 

— Un minut. Stai să verific asta mai întâi. 

Trase sertarele unul după altul. 

— Nimic, anunţă. Nimic... tot nimic... nimic... Se opri. Uite 
aici ceva. Un bilet. Scris de mână. 

— Să-l vedem, spuse Wireman. 

Jack i-l aduse, făcând paşi mari şi grijulii, până ce trecu de 
porțiunea udă a podelei. Eu l-am citit peste umărul lui 
Wireman. Mesajul era scris pe o hârtie albă, simplă, şi scrisul, 
mare şi plat, era de mână de bărbat: 


19 august '26 

Johnny - ce-ţi doreşti primeşti. Asta-i ultima livrare de bunătăți & e doar 
pentru tine, prietene. „Champerul“ nu-i ce am mai bun, dar „Ce naiba“. Single- 
malt-ul e OK.. CC pentru „gloata de rând“ (ha-ha). 5 Ken în butoiaş. Şi cum ai 
cerut, Masă X 2, şi în cera. Nu-mi asum meritul, am avut doar noroc, dar e într- 
adevăr ultimul. Mersi pentru tot, amice. Ne vedem când mă-ntorc de partea asta 
a bălții. 

DD 


Wireman atinse Masă X 2 şi spuse: 

— Masa se scurge. Restul îți spune ceva, Edgar? 

Îmi spunea, dar pentru un moment memoria mea afurisită 
şi bolnavă refuză să-mi vină în ajutor. O să reuşesc, mi-am 
spus... şi apoi am gândit prin derivare. Mai întâi la lIlse 


spunând Mă primiţi la piscina dumneavoastră, domnule?, şi 
mă duru, dar am lăsat-o, pentru că asta era calea de intrare. 
Ce urmă fu amintirea unei alte fete îmbrăcate pentru altă 
piscină. Fata asta era toată numai sâni şi picioare lungi, într- 
un costum de baie întreg, negru, era Mary lre aşa cum o 
pictase Hockney - Gidget în Tampa, îşi definise ea imaginea din 
tinereţe - şi atunci mi-a venit. Am scos din plămâni aerul pe 
care nu ştiam că-l ţin acolo. 

— DD era Dave Davis, am spus. În zbuciumaţii ani 
douăzeci, el era un mogul de pe Coasta însorită. 

— De unde ştii? 

— Mi-a spus Mary Ire, am explicat şi o parte rece din mine 
care cel mai probabil nu avea să se mai încălzească niciodată 
aprecie ironia; viața e o roată şi, dacă aştepţi destul de mult, 
întotdeauna se întoarce la punctul de pornire. Davis era 
prieten cu John Eastlake - am adăugat - şi, din câte se pare, îl 
aproviziona cu multă băutură de calitate. 

— Champer, spuse Jack. Asta înseamnă şampanie, nu? 
Wireman zise: 

— Bravo, Jack, dar eu vreau să ştiu ce este Masa. Şi cera. 

— E-n spaniolă, spuse Jack. Tu ar trebui să ştii asta. 

Wireman ridică o sprânceană spre el. 

— Tu te gândeşti la sera - cu S. Ca în que sera, sera. 

— Doris Day, 1956, am intervenit eu. Nu putem prevedea 
viitorul. Şi ce bine că-i aşa, mi-am spus. Un lucru de care sunt 
mai mult decât sigur e că Davis avea dreptate când spunea că 
asta e ultima livrare. Am lovit cu degetul în dată: 19 august. 
Tipul a pornit spre Europa în octombrie 1926 şi nu s-a mai 
întors niciodată. A dispărut pe mare - sau aşa mi-a zis Mary 
Ire. 

— Şi cera? întrebă Wireman. 

— S-o lăsăm pentru moment, am propus. Dar e ciudat... 
doar bucata asta de hârtie. 

— Puțin straniu, poate, dar nu tocmai ciudat, spuse 
Wireman. Dacă ai fi un văduv cu fiice mici, ai vrea să iei cu 


tine în noua ta viață ultima recipisă din partea unui 
contrabandist de alcool? 

M-am gândit la asta şi am tras concluzia că atinsese 
esențialul. 

— Nu... dar probabil că aş distruge-o, aşa cum aş distruge 
şi colecția de ilustrate franțuzeşti. 

Wireman ridică din umeri. 

— N-o să ştim niciodată cât de multe acte incriminatorii a 
distrus cu adevărat... sau cât de puţine. Dacă nu punem la 
socoteală că, din timp în timp, organiza câte o băută cu amicii 
lui, e posibil să fi avut mâinile relativ curate. Dar, muchacho... 
Puse o mână pe umărul meu. Biletul este real. Îl avem în faţă. 
Şi dacă cine ştie ce entitate şi-a pus în gând să ne vină de hac, 
poate că o altă entitate ne poartă de grijă... doar puţin. Nu ţi 
se pare posibil? 

— Ar fi plăcut gândul, în tot cazul. Să vedem dacă mai 
găsim ceva. 


II 


La început, păru că nu mai era nimic de găsit. Am scotocit 
prin toate camerele de la parter şi n-am dat peste nimic, decât 
peste un dezastru evitat la mustață, când mi-a intrat piciorul 
prin podeaua din ceea ce odată trebuie să fi fost sufrageria. 
Wireman şi Jack se mişcară însă repede şi, cel puţin, piciorul 
cu pricina era cel beteag, aşa încât rămase cel bun să-mi 
susțină greutatea. 

Nici nu puteam spera să aruncăm o privire la etaj. Scara 
urca până la parter, dar în afară de palierul însuşi şi de o 
bucată de balustradă strâmbă care îl mărginea nu se vedeau 
decât cerul albastru şi crengile unduitoare ale unui palmier 
înalt. Primul etaj era o dărâmătură, al doilea era inexistent. 
Am pornit înapoi spre bucătărie şi spre cele două bârne care 
ne legau de lumea exterioară, având ca unic rezultat al 
explorării noastre doar un bilețel vechi care anunţa o livrare 


de spirtoase. Aveam o bănuială despre ce ar fi putut însemna 
cera, dar fără să ştiu unde se află Perse, ideea era 
nefolositoare. 

lar ea era acolo. 

Era aproape. 

Altfel, de ce mama naibii să ne pună atâtea piedici pentru a 
ajunge acolo? 

Wireman era în capul şirului şi se opri atât de brusc, că m- 
am lovit de el. Jack se lovi de mine, nimerindu-mă în fund cu 
coşulețul de picnic. 

— Trebuie să verificăm scările, spuse Wireman. Vorbi pe 
tonul unuia căruia nu-i vine să creadă că a putut fi atât de 
idiot. 

— Poftim? am întrebat. 

— Trebuie să cercetăm scările după o ha-ha. Trebuia să mă 
gândesc la asta de la început. Probabil că îmbătrânesc. 

— Ce-i o ha-ha? am întrebat. 

Wireman se întorcea deja. 

— Cea de la El Palacio e în a patra treaptă a scărilor 
principale. Ideea - spunea că i-a aparținut tatălui ei - era să 
fie aproape de uşa din față în caz de incendiu. Înăuntru e o 
casetă, dar acum caseta nu mai conține mare lucru, doar 
câteva suvenire vechi şi nişte poze, dar mai de mult îşi ținea 
acolo testamentul şi cele mai valoroase bijuterii. Apoi i-a vorbit 
avocatului despre ea. Mare greşeală. El a insistat să mute tot 
ce are acolo într-o casetă de valori, în Sarasota. 

Acum ne aflam la baza scărilor, din nou aproape de 
mormanul de viespi moarte. Miasma casei era densă în jurul 
nostru. El se întoarse spre mine, cu ochii scăpărând. 

— Muchacho, în cutia aia mai ţinea şi câteva figurine de 
porțelan foarte valoroase. Aruncă o privire atentă la scara în 
paragină, care nu urca nicăieri, decât la nişte dărâmături de 
neînțeles şi la cerul albastru de dincolo de ele. 

Nu eşti de părere că... dacă Perse este un soi de figurină de 
porțelan pe care John a pescuit-o de pe fundul golfului... nu 
eşti de părere că ar putea fi ascunsă chiar aici, în scări? 


— Cred că orice e posibil. Ai grijă. Mare grijă. 

— Pun pariu pe orice că există o ha-ha, spuse el. Repetăm 
întotdeauna ceea ce învăţăm în copilărie. 

Îndepărtă viespile moarte cu bocancul - insectele scoaseră 
un sunet şoptit, pergamentos - şi îngenunche la baza scărilor. 
Examina prima treaptă, apoi a doua, apoi a treia. Când 
ajunse la a patra, ceru: 

— Jack, dă-mi lanterna. 


III 


Îmi venea uşor să-mi spun că Perse nu se ascunde într-un 
compartiment secret dintr-o treaptă a scării - asta ar fi fost 
mult prea uşor - dar mi-am amintit de porțelanurile pe care 
lui Elizabeth îi plăcea să le dosească în cutia de biscuiţi Sweet 
Owen şi am simţit că-mi urcă pulsul. În tot acest timp, Jack 
scotoci în coşulețul de picnic şi scoase acel monstru de 
lanternă cu pântece din oţel inoxidabil. I-o trânti lui Wireman 
în mână ca un asistent care-i dă doctorului un instrument la 
masa de operaţie. 

Când Wireman îndreptă raza spre treaptă, am văzut o 
palidă scăpărare aurie: balamale minuscule încastrate la 
capătul de jos al treptei. 

— Bun, zise el şi dădu lanterna înapoi. Îndreaptă raza spre 
marginea treptei. 

Jack se execută. Wireman întinse mâna spre peretele 
treptei, care ar fi trebuit să se mişte pe balamalele acelea 
minuscule. 

— Wireman, doar un minut, am spus. Se întoarse spre 
mine. 

— Miroase mai întâi, i-am spus. 

— Ce ai spus? 

— Miroase. Spune-mi dacă are miros de umed. Mirosi 
treapta cu balamale, apoi se întoarse spre mine. 


— Puțin umed, poate, dar aici totul miroase aşa. Vrei să fii 
ceva mai clar? 

— Deschide-o foarte încet, bine? Jack, îndreaptă lanterna 
direct înăuntru. Uitaţi-vă amândoi după umiditate. 

— De ce, Edgar? întrebă Jack. 

— Pentru că „masa se scurge“, aşa a spus ea. Dacă vedeţi 
un recipient ceramic - o sticlă, un urcior, un butoiaş - acela e 
ea. Sunt mai mult ca sigur că va fi crăpat şi poate spart de-a 
dreptul. 

Wireman trase aer în piept, apoi îl elimină. 

— Bine. Cum a spus matematicianul după ce a împărțit la 
zero, uite aici nimicul gol-goluţ. 

Încercă să ridice treapta, dar fără rezultat. 

— E încuiată. Văd o fantă mică... trebuie să fi fost o cheie 
minusculă... 

— Am un briceag elvețian, se oferi Jack. 

— Un minut doar, spuse Wireman şi i-am văzut buzele cum 
se strâng când aplică presiune în sus cu buricele degetelor. O 
venă îi ieşi în relief în scobitura de la tâmplă. 

— Wireman, am început, ai gri... 

Înainte să pot încheia, încuietoarea - veche şi minusculă şi 
fără-ndoială mâncată de rugină - cedă. Treapta se deschise 
dintr-odată şi se rupse la balamale. Wireman căzu pe spate. 
Jack îl prinse şi apoi eu l-am prins pe Jack într-o stângace 
îmbrăţişase cu un singur braț. Lanterna cea mare căzu la 
podea, dar nu se sparse; raza ei puternică se rostogoli, 
luminând mormanul acela sinistru de viespi moarte. 

— Maica Domnului, zise Wireman, recăpătându-şi 
echilibrul. Pe toți sfinții din cer! 

Jack luă lanterna de jos şi o îndreptă spre gaura din scări. 

— Ce? am întrebat. E ceva? Nimic? Spune! 

— E ceva, dar nu-i o sticlă de ceramică, spuse el. E o cutie 
de metal. Seamănă cu o cutie de bomboane, una mare. 

Se aplecă înainte. 

— Poate ar fi mai bine să nu, zise Wireman. 


Dar era prea târziu pentru asta. Jack vâri mâna până la cot 
şi un moment am fost sigur că fața i se va lungi într-un strigăt 
când cine ştie ce îl va apuca de braț şi-l va trage în jos. Darel 
se îndreptă imediat de spate. În mână ţinea o cutie de tinichea 
în formă de inimă. O întinse spre noi. Pe capacul ei, abia vizibil 
sub o spuză de rugină, era un înger rumen în obraji. Sub el, 
cu litere de modă veche, se citeau aceste cuvinte: 


ELIZABETH 
LUCRURILE EI 


Jack ne privi întrebător. 

— Dă-i drumul, am spus. Nu era Perse - acum eram 
convins de asta. Mă simțeam deopotrivă dezamăgit şi uşurat. 
Tu ai găsit-o; dă-i drumul şi deschide-o. 

— Sunt desenele, spuse Wireman. Trebuie să fie. 

Aşa credeam şi cu. Dar nu ele erau. Ce scoase Jack din 
vechea cutie ruginită în formă de inimă fu păpuşa lui Libbit, şi 
la vederea lui Noveen am încercat sentimentul întoarcerii 
acasă. 

Ooo, părea să spun ochii ei negri şi buzele ei stacojii 
zâmbitoare. Ooo, stau aici de o veşnicie, om rău ce eşti. 


IV 


Când am văzut-o ieşind din cutia aia ca un cadavru 
descompus dintr-o criptă, am simţit cum mă copleşeşte o 
teribilă, neputincioasă oroare, începând de la inimă şi radiind 
spre exterior, amenințând mai întâi să-mi slăbească toți 
muşchii şi apoi să-i anihileze complet. 

— Edgar? întrebă Wireman tăios. Eşti bine? 

Am făcut tot posibilul să-mi recapăt stăpânirea de sine. De 
vină era în principal zâmbetul ştirb al hidoşeniei ăleia. Ca 
pălăria gnomului, zâmbetul acela era roşu. Şi ca în cazul 
pălăriei gnomului, simțeam că dacă-l privesc prea mult mă va 


duce la nebunie. Zâmbetul ăla părea să insiste că tot ce se 
întâmplase în noua mea viaţă era un vis pe care-l am într-o 
rezervă de terapie intensivă de la cine ştie ce spital, în timp ce 
aparatele îmi mai ţin o vreme în viață corpul schilodit... şi 
poate că asta era bine, că era mai bine aşa, deoarece însemna 
că lIlse era teafără şi nevătămată. 

— Edgar? Când Jack păşi spre mine, păpuşa din mâna lui 
tresaltă în propria ei parodie grotescă de îngrijorare. Sper că 
n-o să leşini, nu? 

— Nu, am spus. Dă-mi s-o văd. Şi când el încercă să mi-o 
dea: Nu vreau s-o iau. Ţine-o sus. 

Făcu ce i-am spus şi eu am înțeles pe dată de ce avusesem 
sentimentul acela de recunoaştere, senzaţia de întoarcere 
acasă. Nu din cauza Rebei sau mai recentei ei tovarăşe - deşi 
toate trei erau păpuşi din cârpe, lucrul ăsta da, îl aveau în 
comun. Nu, era pentru că o mai văzusem înainte, o văzusem 
în mai multe desene ale lui Elizabeth. La început 
presupusesem că este Nan Melda. Asta era greşit, dar... 

— Nan Melda i-a făcut-o cadou, am spus. 

— Sigur, fu Wireman de acord. Şi trebuie să fi fost preferata 
ei, pentru că doar pe ea a desenat-o. Întrebarea e de ce a lăsat- 
o în urmă când familia a părăsit Heron's Roost? De ce a lăsat- 
o sub cheie? 

— Pentru că, uneori, o păpuşă încetează să-ți mai fie pe 
plac, am spus. Mă uitam la gura aceea roşie şi zâmbitoare. Tot 
roşie, după atâția ani. Roşie ca locul în care se duceau 
amintirile să se ascundă atunci când tu erai rănit şi nu puteai 
să gândeşti ca lumea. Uneori, o păpuşă începe să te sperie. 

— Desenele ei ți-au vorbit, Edgar, spuse Wireman. Scutură 
păpuşa, apoi i-o dădu lui Jack. Dar ea? O să-ţi spună păpuşa 
ce vrem să ştim? 

— Noveen, am zis. Numele este Noveen. Şi mi-aş dori să pot 
răspunde afirmativ, dar numai desenele lui Elizabeth îmi 
vorbesc. 

— De unde ştii? 

Bună întrebare. De unde ştiam? 


— Pur şi simplu ştiu. Pun pariu că ție ţi-ar fi vorbit, 
Wireman. Înainte să te vindec. Când încă aveai scânteierea aia 
mică. 

— Prea târziu acuma, spuse el. Scotoci în rucsacul cu 
mâncare, găsi feliile de castravete şi mancă vreo două. Ce 
facem, deci? Ne întoarcem? Pentru că am o bănuială că, dacă 
ne ducem înapoi, 'chacho, n-o să ne mai găsim niciodată tăria 
testiculară să ne întoarcem aici. 

Credeam că are dreptate. Şi, până una-alta, în jurul nostru 
după-amiaza îşi lua adio. 

Jack şedea pe scări, cu fundul pe o treaptă sau două 
deasupra ascunzătorii ha-ha. Ținea păpuşa pe genunchi. 
Soarele intra prin acoperişul spulberat al casei şi-i poleia cu 
lumină. Aveau o stranie putere evocatoare, ar fi alcătuit un 
tablou extraordinar: Tânăr şi păpuşă. Felul în care o ţinea pe 
Noveen îmi aducea aminte de ceva, dar nu reuşeam să pun 
degetul pe ce anume. Ochii negri de nasture ai lui Noveen 
păreau să mă privească aproape cu îngâmfare. Am văzut 
multe la viața mea, om râu ce eşti. Am văzut de toate. Eu ştiu 
tot ce-i de ştiut. Păcat că nu-s un tablou pe care să-l atingi cu 
mâna ta fantomă, aşa-i? Da. Era păcat. 

— Au fost vremuri când eu aş fi putut-o face să vorbească, 
spuse Jack. 

Wireman păru nedumerit, dar eu am simțit clic-ul acela mic 
pe care-l auzi când o legătură pe care încerci s-o stabileşti se 
realizează în sfârşit. Acum ştiam de ce felul în care ţinea 
păpuşa mi se părea atât de familiar. 

— Eşti pasionat de ventrilogie, aşa-i? Speram să par 
degajat, dar inima începea să-mi bubuie iar în pereţii cutiei 
toracice. Bănuiam că acolo, în capătul sudic al Duma Key, 
multe lucruri erau posibile. Chiar şi în puterea zilei. 

— Mda, făcu Jack cu un zâmbet jumătate stânjenit, 
jumătate melancolic. Când aveam opt ani, am cumpărat o 
carte despre asta şi, doar pentru că tata a spus că e ca şi cum 
ai arunca banii pe fereastră, m-am ţinut serios de treabă, 
renunțând la orice altceva. Ridică din umeri şi Noveen tresări 


puţin pe piciorul lui. De parcă ar fi încercat şi ea să ridice din 
umeri. N-am fost niciodată extraordinar, dar am progresat 
destul cât să câştig Concursul de Talente în clasa a şasea. 
Tata a agăţat medalia pe peretele biroului lui. Asta a însemnat 
mult pentru mine. 

— Mda, zise Wireman. Nimic nu se compară cu 
recunoaşterea meritelor tale de către un tată cârcotaş. 

Jack zâmbi şi, ca întotdeauna, zâmbetul îi lumină toată 
fața. Se foi puțin, iar Noveen se foi odată cu el. 

— Mai important însă a fost că eram un copil timid şi 
ventrilogia m-a ajutat să ies din cochilie. Mi-a fost mai uşor să 
vorbesc cu oamenii - mă prefăceam că sunt Morton. Fantoşa 
mea, ştiţi. Morton era un atoateştiutor care ar fi spus orice în 
fața oricui. 

— Aşa sunt toţi, am spus. Cred că-i o regulă. 

— Apoi am intrat la gimnaziu şi ventrilogia a început să mi 
se pară un talent de tocilar în comparaţie cu skateboarding- 
ul, aşa că am renunțat la ea. 

Nu ştiu ce s-a ales de cartea aia. Dă-i tu vocea, se intitula. 

Am rămas tăcuți. Casa respira umed în jurul nostru. Cu 
puţin timp în urmă, Wireman ucisese un aligator. Acum, abia 
îmi venea să cred asta, deşi urechile încă îmi țiuiau de la 
focurile de armă. 

Apoi Wireman spuse: 

— Vreau să te aud cum o faci. Fă-o să spună: Buenos dias, 
amigos, mi nombre es Noveen şi la mesa se scurge. 

Jack râse. 

— Mda, sigur. 

— Nu - vorbesc serios. 

— Nu pot. Dacă nu practici o vreme, uiţi cum se face. 

Şi ştiam din cercetările mele că putea să aibă dreptate. În 
privința abilităţilor dobândite, memoria ajunge la o răscruce. 
Într-o direcţie sunt abilităţile de tipul „e ca mersul pe 
bicicletă“; lucruri care, odată învățate, nu se mai uită aproape 
niciodată. Dar abilitățile conştiente, creative, mereu 
schimbătoare, trebuie practicate aproape zilnic şi sunt uşor de 


afectat sau de distrus. Jack spunea că aşa este şi ventrilogia. 
Şi deşi nu aveam niciun motiv să mă îndoiesc de el - era vorba 
să creeze o nouă personalitate, în definitiv, nu doar să dea 
voce unei fantoşe - am spus: 

— Fă o încercare. 

— Poftim? 

Se uită la mine. Zâmbind. Încurcat. 

— Haide, încearcă. 

— Ţi-am spus, nu pot... 

— Încearcă, totuşi. 

— Edgar, habar nu am cum ar vorbi ea, chiar dacă încă aş 
putea să-i dau vocea mea. 

— Mda, dar o ţii deja pe genunchi şi de față suntem doar noi 
doi, aşa că n-ai de ce să te temi. 

— O, fir-ar să fie! Îşi suflă părul de pe frunte. Ce vrei să 
spună? 

— Hai să vedem ce iese pe moment, zise Wireman şi jur că 
vorbi aproape în şoaptă. 


V 


Jack mai rămase un moment cu Noveen pe genunchi, cu 
capul în soare şi firişoare de praf ridicat de pe scări şi din 
vechiul covor din hol plutind în jur. Apoi schimbă poziția 
mâinii aşa încât degetele sale să cuprindă gâtul rudimentar al 
păpuşii şi umerii ei de cârpe. Capul lui Noveen se ridică. 

— Bună, băieți, zise Jack, numai că încerca să nu mişte 
buzele şi cuvintele ieşiră Bună, ă'eț. 

Clătină din cap; particulele de praf din aer se agitară. 

— Staţi un minut, spuse. Asta a ieşit de rahat. 

— Avem tot timpul din lume, i-am spus. Cred că am părut 
calm, dar inima îmi bătea mai tare ca oricând. O parte din 
ceea ce simțeam era teamă pentru Jack. Dacă treaba asta 
funcționa, se putea dovedi periculoasă pentru el. 


Întinse gâtul şi se masă cu mâna liberă la mărul lui Adam. 
Arăta ca un tenor care se pregăteşte să cânte. Sau ca o 
pasăre, mi se părea. Un colibri gospel, poate. Apoi spuse: 

— Bună, băieți. 

Era mai bine, dar... 

— Nu, zise el. Caca pe jos! Sună ca puicuţa aia blondă şi 
bătrână, Mae West. Stați aşa! 

Îşi masă din nou gâtul. Când făcu asta, ridică ochii spre 
lumina care cădea în cascadă şi nu sunt sigur dacă ştia că 
cealaltă mână a lui - cea care ţinea păpuşa - se mişca. Noveen 
se uită mai întâi la mine, apoi la Wireman, după care iar la 
mine. Ochi negri de nasturi. Păr negru de franjuri, care cădea 
în cascadă în jurul unei fețe de prăjitură cu ciocolată. Un O 
roşu în chip de gură. O gură Ooo, om rău ce eşti, dacă existase 
vreodată una. 

Mâna lui Wireman o prinse pe a mea. Era rece. 

— Bună, băieţi, spuse Noveen şi, cu toate că lui Jack i se 
mişcă mărul lui Adam, buzele abia dacă-i tremurară la litera 
b. 

— Hei! Cum a fost? 

— Bine, spuse Wireman, părând pe atât de calm pe cât nu 
mă simțeam eu. Fă-o să spună altceva. 

— Sunt plătit în plus pentru asta, aşa-i, şefu'? 

— Sigur, l-am asigurat. Cu vârf şi înde... 

— Nu viei să dăsenezi niica? întrebă Noveen, uitându-se la 
mine cu ochii ăia negri şi rotunzi. Erau într-adevăr nasturi, 
eram mai mult ca sigur de asta. 

— N-am nimic de desenat, am spus, Noveen. 

— Îţi zâc io ce să dăsenezi. Un' ţi-i caietu'? 

Jack se uita acum într-o parte, în umbrele care duceau la 
salonul distrus, năuc, cu privirea pierdută. Nu părea nici 
conştient, nici inconştient; părea cumva între. 

Wireman îmi dădu drumul şi băgă mâna în rucsacul cu 
mâncare, unde eu pusesem două maculatoare Artisan. Îmi 
dădu unul. Mâna lui Jack se flexă puțin şi Noveen, când am 
deschis coperta şi am tras fermoarul borsetei în care aveam 


creioanele, păru să aplece uşor din cap pentru a-mi studia 
obiectele. Am luat un creion. 

— Nu, nu. Foloseşte unu' de-al ei. 

Am scormonit din nou şi am luat verdele palid al lui Libbit. 
Era singurul încă destul de lung ca să-l pot ţine bine între 
degete. Probabil că nu fusese culoarea ei preferată. Sau poate 
doar că nuanțele de verde de pe Duma erau mai închise. 

— Bine, şi acum, ce? 

— Dăsenează-mă-n bucătărie. Pune-mă lângă cutia cu pită, 
acolo-i bine. 

— Pe tejghea, adică? 

— Da' ce, credeai că zâc pă podea? 

— Cristoase, murmură Wireman. Vocea se schimbase 
constant cu fiecare replică; acum nu mai era deloc vocea lui 
Jack. Şi a cui era, ținând cont de faptul că la vremea ei 
singura tehnică de a o face să vorbească fusese imaginația 
unei fetițe? Credeam că atunci era vocea lui Nan Melda şi că 
acum ascultam o versiune a acelei voci. 

Îndată ce am început să desenez, furnicătura îmi cuprinse 
brațul lipsă, de-finindu-l, făcându-l să existe. Am desenat-o 
şezând sprijinită de cutia veche pentru pâine, apoi i-am 
desenat picioarele atârnând peste marginea tejghelei. Fără 
pauză sau ezitare - ceva aflat adânc înlăuntrul meu, în locul 
din care veneau desenele, spunea că a ezita ar însemna să 
spulber vraja cât încă prindea formă, cât era încă fragilă - am 
continuat şi am desenat fetița stând în picioare lângă tejghea. 
Stând lângă tejghea şi uitându-se în sus. O fetiță de patru ani 
cu şorțuleț. N-aş fi putut spune ce este un şorțuleț înainte să 
desenez unul peste rochița micuţei Libbit, cum stătea ea acolo 
în bucătărie lângă păpuşă, cum stătea acolo uitându-se în 
sus, cum stătea acolo... 

9ŞŞ... 

„„cu un deget la buze. 

Acum, mişcându-mă mai repede ca oricând, cu creionul 
gonind pe hârtie, am adăugat-o pe Nan Melda, văzând-o 
pentru prima dată altundeva decât în fotografia aceea în care 


ținea în brațe coşulețul roşu de picnic. Nan Melda aplecată 
deasupra fetiţei, cu o expresie rigidă şi furioasă pe față. 
Nu, nu furioasă... 


VI 


Speriată. 

Aşa este Nan Melda, speriată aproape de moarte. Ea ştie că 
se întâmplă ceva, Libbit ştie că se întâmplă ceva şi ştiu şi 
gemenele - Tessie şi Lo-Lo sunt la fel de speriate ca ea. Până şi 
nerodul ăla de Shannington ştie că ceva nu e bine. De asta a 
început să păstreze distanța cât mai mult posibil, preferând să 
lucreze la ferma de pe continent în loc să vină pe Key. 

Şi stăpânul? Când e aici, stăpânul e prea nervos pe Adie, 
care a fugit în Atlanta, ca să mai vadă bine ceea ce este în fața 
ochilor lui. 

La început, Nan Melda a crezut că ceea ce este în fața ochilor 
ei e doar un produs al imaginației sale, un rezultat al jocurilor 
alor mici; în mod sigur n-a văzut cu adevărat pelicani şi băâtlani 
zburând cu capul în jos sau caii zâmbindu-i, atunci când 
Shannington i-a adus din Nokomis pentru a le pune pe fete să 
călărească. Şi credea că ştie de ce ăle mici erau spăriate de 
Charley; poate că erau mistere pe Duma acum, da' ăla nu-i unu' 
dintre ele. Aia a fo' vina ei şi numa a ei, deşi a avut intenții 
bune... 


VII 


— Charley! am spus. Numele lui e Charley! Noveen aprobă 
cu un râs descătuşat. 

Am luat celălalt maculator din rucsacul cu mâncare - 
aproape l-am smuls de acolo - şi i-am deschis coperta cu atâta 
forță, că am rupt-o pe jumătate. Am scormonit printre 
creioane şi am găsit ciotul celui negru. Îmi trebuia creionul 
negru pentru desenul următor, şi ciotul era suficient de mare 
ca să-l pot strânge între degetul mare şi arătător. 


— Edgar, spuse Wireman. Un minut mi s-a părut că văd... 
arăta ca... 

— Tacă-ţi fleanca! strigă Noveen. Las' încolo braţu' ăla mojo! 
P-ăsta pun pariu c-o să vrei să-l vezi! 

Am desenat repede şi gnomul de grădină ieşi din albul 
paginii ca o siluetă dintr-o ceaţă groasă. A fost rapid, tuşele 
erau neatente şi grăbite, dar esenţa era acolo: ochii ştiutori şi 
buzele late care rânjeau fie de veselie, fie de răutate. Nu aveam 
timp să-i colorez bluza şi pantalonii, dar am dibuit după 
creionul pe care scria Roşu Simplu (unul al meu) şi am 
adăugat, din câteva linii, pălăria aia înfiorătoare. Şi imediat ce 
apăru aceasta, natura rânjetului fu clară: un coşmar. 

— Arată-mi! strigă Noveen. Vreau să văd dacă l-ai nimerit! 

Am ridicat desenul spre păpuşa care acum şedea dreaptă pe 
piciorul lui Jack, în vreme ce Jack stătea sprijinit de peretele 
de lângă scări, uitându-se spre salon. 

— Mda, făcu Noveen. Ăla-i nemernicu' care le-a speriat pe 
fetele lu' Melda. Mai mult ca sigur. 

— Ce...? începu Wireman şi clătină din cap. M-am pierdut. 

— Melda a văzut şi broscoiu', zise Noveen. Ăla de copilele-l 
numeau Uriaşu'. Ăla cu diiinț. Atuncia Melda a prins-o în 
sfârşit pe Libbit la colţ în bucătărie. Ca s-o facă să vorbească. 

— La început, Melda a crezut că poveştile despre Charley nu 
erau decât încercarea unor copii de a se speria reciproc, aşa-i? 

Noveen râse din nou, dar ochii ei de nasturi se uitau fix, 
animați de ceva ce putea fi groază. Sigur, genul ăla de ochi pot 
exprima orice vrei tu să exprime, nu? 

— Aşa-i, dulşeață. Da' cân' l-a văzut pă Uriaş acolo pe 
peluză, traversând parcarea şi intrând între copaci... 

Mâna lui Jack se flexă. Capul lui Noveen se clătină înainte 
de la stânga la dreapta, indicând înfrângerea lui Nan Melda. 

Am pus maculatorul cu gnomul Charley sub celălalt şi m- 
am întors la desenul cu bucătăria: Nan Melda uitându-se în 
jos, fetița uitându-se în sus cu degetul la buze - Şşş! şi 
păpuşa jucând rolul martorului tăcut de lângă cutia pentru 
pâine. 


— Vezi? l-am întrebat pe Wireman. Înţelegi? 

— Oarecum... 

— S-a cam zâs cu ferişrea odată ce-a ieşit la lumină ea, 
spuse Noveen. La asta să reduce tăt. 

— Poate că la început Melda a crezut că Shannington 
schimba întruna locul gnomului, ca un fel de glumă - pentru 
că ştia că cele trei fetițe erau speriate de el. 

— Pentru Dumnezeu, de ce să fie? întrebă Wireman. 

Noveen nu spuse nimic, aşa că eu mi-am plimbat mâna 
lipsă peste Noveen cea din desenul meu - Noveen care stătea 
sprijinită de cutia pentru pâine - şi cea de pe genunchiul lui 
Jack vorbi, aşa cum ştiam într-un fel că se va întâmpla. 

— Nanny n-a vru să facă niica rău. Ştia că ele iereau 
spăriate de Charley - asta ierea înainte să-nceapă lucrurile 
rele - aşa că le-a zâs o poveste de culcare pen' ca să-ncerce să 
dreagă busuiocu'. Numa' c-a-nrăutăţit lucrurile, cum să- 
ntâmplă uneori cu copchiii mici. Atuncia a vinit femeia a rea - 
femeia albă şi rea de pe mare - şi stricata aia înrăutățit şi mai 
tare lucrurile. 

A făcut-o pe Libbit să-l dăseneze pe Charley însuflățit, în 
glumă. Avea ş-alte glume-n program. 

Am dat peste cap pagina cu Libbit care făcea $şş, am luat 
creionul Ocru Ars din borsetă - acum nu mai părea să conteze 
ce creioane foloseam - şi am desenat din nou bucătăria. Am 
schițat masa, cu Noveen pe o rână, cu un braț ridicat peste 
cap parcă într-un gest de implorare. Am făcut-o pe Libbit, 
îmbrăcată acum în rochiță de vară şi cu o expresie de uimire 
redată din nu mai mult de cinci sau şase linii grăbite. Şi am 
făcut-o pe Nan Melda, dându-se în spate de lângă cutia de 
pâine deschisă şi strigând, pentru că înăuntru... 

— Ăla-i un şobolan? întrebă Wireman. 

— O marmotă uriaşă, bătrână ş' oarbă, spuse Noveen. La fel 
ca şi cu Charley, dă fapt. A pus-o pe Libbit s-o dăseneze în 
cutia de pită şi în cutia de pită afo. O glumă. Lu Libbit i-a 
părut rău, da' lu' femeia rea dă pă apă? Na-na. Ei nu-i părea 
niciodată rău. 


— Şi Elizabeth - Libbit - trebuia să deseneze, am spus. Aşa- 
19 

— Tu ştii bine asta, zise Noveen. Nu? 

Ştiam. Pentru că darului îi este foame. 


VIII 


Odată ca niciodată, o fetiță căzu şi se lovi rău la cap exact 
cum era bine. Şi asta permise ca un lucru - un lucru femeie - 
să-şi întindă tentaculul şi să ia legătura cu ea. Uimitoarele 
desene care urmaseră fuseseră momeala, morcovul agăţat în 
vârful bățului. Fuseseră cai zâmbitori şi batalioane de broaşte 
multicolore. Dar odată Perse ieşită la lumină... cum spusese 
Noveen?... s-a cam zâs cu fericirea. Talentul lui Libbit Eastlake 
i se răsucise în mână ca un cuţit. Doar că aceasta nu mai era 
cu adevărat mâna ei. Tatăl n-a ştiut. Adie fugise. Maria şi 
Hannah erau plecate la Braden School. Gemenele nu puteau 
înțelege. Dar Nan Melda începuse să bănuiască şi... 

Am dat cu o pagină în urmă şi m-am uitat la fetița cu 
degetul la buze. 

Ea ascultă, aşa că şşş. Dacă vorbeşti, te aude, aşa că şşş. 
Lucruri rele se pot întâmpla şi lucruri şi mai rele sunt în 
aşteptare. Lucruri teribile în golf, lucruri care aşteaptă să te 
înece şi să te ducă la o corabie unde vei trăi ceva ce nu este 
viață. Şi dacă încerc să vorbesc? Atunci, lucrurile rele ni s-ar 
putea întâmpla tuturor, şi toate deodată. 

Wireman stătea nemişcat lângă mine. Numai ochii i se 
deplasau, uneori uitându-se la Noveen, alteori la brațul palid 
care pâlpâia, apărând şi dispărând, în partea dreaptă a 
corpului meu. 

— Dar exista un loc sigur, aşa-i? am întrebat. Un loc în care 
putea să vorbească. Unde? 

— Tu ştii, spuse Noveen. 

— Nu, n-am... 

— Ba da, domile, ştii. Ştii foa'te bine. Numa' c-ai uitat o 
vreme. Dăsenează-l şi o să vezi. 


Da, avea dreptate. Prin desen mă reinventasem. În sensul 
ăsta, Libbit 

(unde sora noastră) 

îmi era rudă. Pentru amândoi, desenul era modul prin 
care ne aminteam cum să ne aducem aminte. 

Am dat la o pagină goală. 

— Trebuie să folosesc un creion al ei? am întrebat. 

— Nu, acu nu. Oricare-i bun. 

Aşa că am scotocit în borsetă, l-am găsit pe cel indigo şi am 
început să desenez. Am schițat piscina familiei Eastlake fără 
nici-o ezitare - era ca şi când aş fi încetat să gândesc şi mi-aş 
fi lăsat memoria neuromusculară să formeze un număr de 
telefon. Am desenat-o aşa cum fusese când strălucea şi era 
nouă şi plină de apă. Piscina, unde cine ştie de ce dominaţia 
lui Perse slăbea şi auzul o lăsa. 

Am desenat-o pe Nan Melda în apă până la fluierele 
picioarelor şi pe Libbit până la brâu, cu Noveen strânsă la 
subsuoară şi cu şorțulețul plutind în jurul ei. De sub vârful 
creionului meu prinseră viaţă cuvinte. 

Unde-i acu' noua ta păpuşă? Păpuşa de porț lan? 

În cutia mea specială. Cutia în formă de inimă. 

Deci fusese într-adevăr acolo, cel puţin pentru o vreme. 

Și cum o cheamă? 

Numele ei e Perse. 

Percy-i nume de băiat. 

Şi Libbit, fermă şi sigură: N-am de ales. Numele ei e Perse. 

Bine atuncia. Şi zici că aci nu ne poate auzi. 

Aşa cred... 

Asta-i bine. Zici că poţi face să se-ntâmple lucruri. Da 
ascultă la mine, copilă... 


Li 


LX 


— Dumnezeule! am spus. N-a fost ideea lui Elizabeth. N-a 
fost nici-o clipă ideea lui Elizabeth. Ar fi trebuit să ştim asta. 


Am ridicat privirea din desenul pe care îl făcusem cu Nan 
Melda şi Libbit stând în piscină. Mi-am dat seama, într-un fel 
vag, că-mi este foarte foame. 

— Ce tot vorbeşti, Edgar? întrebă Wireman. 

— A fost ideea lui Nan Melda să se descotorosească de Perse. 
M-am întors spre Noveen, tot pe genunchiul lui Jack. Am 
dreptate, aşa-i? 

Noveen nu spuse nimic, aşa că mi-am trecut mâna dreaptă 
peste figurile din desenul cu piscina. Un moment am văzut 
mâna aceea, cu tot cu unghiile ei lungi. 

— Nanny nu ştia că faşe rău, zise Noveen o clipă mai târziu, 
de pe piciorul lui Jack. Şi Libbit avea încredere-n Nanny. 

— Sigur că avea, spuse Wireman. Melda era ca o mamă 
pentru ea. 

Îmi imaginasem că desenase şi apoi ştersese în camera lui 
Elizabeth, dar acum ştiam că nu aşa fusese. Se întâmplase la 
piscină. Poate chiar în piscină. Pentru că piscina era, din cine 
ştie ce motiv, un loc sigur. Sau aşa crezuse micuța Libbit. 

Noveen spuse: 

— N-a făcut-o pă Perse să dispară, da-n mod sâgur i-a atras 
atenția. Cred c-a băgat-o-n spârieți. Vocea părea obosită 
acum, spartă, şi vedeam din nou la Jack cum mărul lui Adam 
i se mişca sus-jos. Sper c-a fo' aşe! 

— Da, am spus. Probabil că aşa a fost. Deci... ce a urmat? 

Dar ştiam. Nu cunoşteam detaliile, dar ştiam. Logica 
faptelor era sumbră şi ineluctabilă. 

Perse s-a răzbunat pe gemene. Şi Elizabeth şi Nan Melda au 
ştiut. Au ştiut ce au făcut. Nan Melda a ştiut ce a făcut ea. 

— A ştiut, spuse Noveen. Era tot o voce feminină, dar se 
apropia tot mai tare de timbrul lui Jack. Orice vrajă ar fi fost 
la mijloc, nu avea să mai ţină mult. S-a abținut pân când 
stăpânu' a găsit urmele lor jos, pe Shade Beach - urme care 
intrau în apă - da' dup-aia nu s-a mai putut abține. Era 
convinsă că dân cauza ei au fo' ucise ăle mici. 

— A văzut corabia? am întrebat. 


— A văzt-o-n noaptea aia. Nu poţi vedea corabia aia 
noaptea şi să nu crezi. 

Gândul mi-a zburat la tablourile mele Fata şi corabia şi am 
ştiut că ăsta era adevărul. 

— Da' încă dinainte ca stăpânu' să sune la şerif ca s-anunţe 
că jemenele lui lipsesc şi că probabil-s înecate, Perse i-a vorbit 
lu' Libbit. l-a zâs cum stau lucrurile. Şi Libbit i-a zâs lu! 
Nanny. 

Păpuşa se pleoşti, fața ei rotundă de prăjiturică părând să 
studieze cutia în formă de inimă din care fusese exhumată. 

— Ce i-a zis, Noveen? întrebă Wireman. Nu înțeleg. 

Noveen tăcu. Jack mi se părea că arată mai extenuat ca 
oricând, deşi nu se clintise. 

Am răspuns eu în locul lui Noveen. 

— Perse a spus: „Dacă mai încerci o dată să scapi de mine, 
gemenele vor fi doar începutul. Mai încearcă o dată şi o să-ți 
iau toată familia, unul câte unul, iar pe tine o să te las la 
urmă.“ Nu-i aşa? 

Degetele lui Jack se flexară. Capul de cârpe al lui Noveen 
încuviință încet, sus-jos. 

Wireman îşi linse buzele. 

— Păpugşa aia, zise el. Mai exact, a cui fantomă e? 

— Nu-i nici-o fantomă aici, Wireman, am spus. Jack gemu. 

— Nu ştiu ce a făcut el, amigo, dar a terminat, zise 
Wireman. 

— Da, însă noi nu. 

Am întins mâna după păpuşă - cea pe care copila-artist o 
luase peste tot cu ea. Şi când am făcut asta, Noveen mi-a 
vorbit pentru ultima dată, a vorbit cu o voce care era pe 
jumătate a ei şi pe jumătate a lui Jack, de parcă amândoi s-ar 
fi luptat să iasă la suprafaţă în acelaşi timp. 

— Nu-nu, nu mâna aia. Dă mâna aia ai nevoie ca să 
dăsenezi. 

Aşa că am întins brațul pe care, cu şase luni în urmă, într-o 
altă viață şi-n alt univers, îl folosisem ca să ridic din stradă 
câinele muribund al Monicăi Goldstein. Am folosit mâna aia 


ca să apuc păpuşa lui Elizabeth Eastlake şi s-o ridic de pe 
genunchiul lui Jack. 

— Edgar? spuse acesta, îndreptându-se de spinare. Edgar, 
cum naiba ţi-a crescut la loc... 

„„„prațul drept, presupun că a zis, dar nu sunt sigur; n-am 
auzit finalul. Eu vedeam doar ochii negri şi hăul ăla negru de 
gură cu margini roşii. Noveen. Câţi ani stătuse acolo în dublu 
întuneric - sub treaptă şi în cutia de tinichea - aşteptând să-şi 
spună secretele, iar rujul nu i se ştersese deloc? 

Eşti pregătit? îmi şopti ea în cap, iar vocea nu era a lui 
Noveen, nu era a lui Nan Melda (eram sigur de asta), nu era 
nici măcar a lui Elizabeth; era întru totul vocea Rebei. Eşti 
pregătit să desenezi, om rău ce eşti? Eşti pregătit să vezi 
restul? Eşti pregătit să vezi totul? 

Nu eram..., dar trebuia să fac în aşa fel încât să fiu. 

Pentru Ilse. 

— Arată-mă desenele tale, am şoptit şi gura aceea roşie m-a 
înghițit cu totul. 


Cum se face un desen (X) 


Fiţi pregătiți să vedeți totul. Dacă vreţi să creați - Domnul fie 
cu voi dacă vreţi, Domnul fie cu voi dacă puteți - nu îndrăzniți 
să comiteți greşeala imorală de a vă opri la suprafață. Ducețţi- 
vă în adânc şi luaţi-vă dreptul celui ce găseşte. Faceți-o oricât 
de tare doare. 

Puteţi desena două fetițe - gemene - dar oricine poate face 
asta. Nu vă opriți aici doar pentru că restul este un coşmar. Nu 
neglijați să adăugaţi că ele stau până la coapse într-o apă care 
ar trebui să le treacă peste cap. Un martor - Emery Paulson, de 
pildă - ar putea vedea asta, dacă s-ar uita, dar atât de mulți 
oameni nu sunt pregătiți să vadă ceea ce se află chiar în fața 
ochilor lor. 

Până când devine prea târziu, desigur. 

A coborât pe plajă ca să fumeze un trabuc. Poate face asta şi 
pe terasa din spate sau pe verandă, dar un impuls puternic l-a 


îndemnat să coboare pe drumul desfundat pe care Adie îl 
numeşte Bulevardul Beţivului şi apoi poteca mai abruptă, 
nisipoasă, care duce la plajă. Vocea aceea i-a spus că trabucul 
va avea gust mai bun acolo. Se poate aşeza pe un buştean 
adus de ape şi să urmărească spuza apusului, în timp ce 
portocaliul se transformă în cărămiziu şi stelele se albăstresc. 
Golful va arăta frumos într-o astfel de lumină, îi spune vocea, 
chiar dacă golful a avut proasta inspiraţie de a marca începutul 
căsniciei sale înghițind două dintre scumpele lui surioare. 

Dar se pare că are şi altceva de văzut în afară de apus. E o 
corabie în larg. E una de modă veche, o ambarcațiune 
frumoasă, cu corp zvelt şi trei catarge cu velele coborâte. În loc 
să se aşeze pe buştean, merge de-a lungul plajei spre locul 
unde nisipul uscat devine ud şi ferm şi tasat, minunându-se de 
silueta aceea ca de rândunică pe fundalul apusului. Prin cine 
ştie ce truc al aerului, pare că ultimele irizații roşii ale zilei 
răzbat drept prin carena ei. 

La asta se gândeşte când se aude primul strigăt, care-i 
răsună în cap ca un clopoțel de argint: Emery! 

Apoi se aude altul: Emery, ajutor! Curentul submarin! 
Volbura! 

Şi atunci le vede pe fete şi inima îi tresare. Pare să i se urce 
până în gât, înainte să cadă la locul ei, unde face două salturi 
mici. Trabucul neaprins îi cade dintre degete. 

Două fetițe, şi arată exact la fel. Par să poarte salopete 
identice şi, chiar dacă Emery, în mod normal, n-ar avea cum să 
le distingă culorile în lumina slabă, le distinge: o salopetă e 
roşie, cu litera L în față; cealaltă e albastră, cu litera T. 

Volbura! strigă fata cu T pe salopetă, întinzând brațele într- 
un gest de implorare. 

Curentul submarin! strigă fata cu L. 

Şi, deşi niciuna dintre ele nu pare să se afle câtuşi de puțin 
în pericol de înec, Emery nu ezită. Bucuria nu-l lasă să ezite şi 
nici certitudinea că aceasta e o ocazie miraculoasă: când se va 
întoarce cu gemenele, socrul său până atunci distant îşi va 
schimba atitudinea pe dată. lar clinchetele pe care vocile 
acelea le trezesc în capul său, şi ele îl îndeamnă să meargă 


înainte. Se grăbeşte să le salveze pe surioarele lui Adie, să 
ajungă la fetele dispărute şi să se întoarcă la mal cu ele. 

Emery! Aceasta e Tessie; are ochii negri pe fața albă ca 
porțelanul... dar buzele ei sunt roşii. 

Emery, grăbeşte-te! Aceasta e Laura, cu brațele ei albe, de 
pe care se scurge apa, întinse spre el şi cu cârlionții umezi lipiți 
de obrajii albi. 

EI strigă: Vin, fetelor! Rezistaţi! 

Lovind apa spre ele, acum până la fluierul piciorului, acum 
la genunchi. 

EL strigă: Opuneţi-vă! de parcă ele ar face altceva în afară 
de a sta acolo, în apa care le vine doar până la coapse, deşi el 
a intrat deja până la coapse în ea şi el e înalt de un metru 
optzeci. 

Apa golfului - încă rece la mijlocul lui aprilie - îi vine până la 
piept când ajunge la ele, când întinde braţele spre ele şi când 
ele îl prind cu mâini mai puternice decât ar trebui să fie, în 
mod normal, mâinile unor fetițe; când e suficient de aproape ca 
să vadă scânteierea argintie din ochii lor sticloşi şi să simtă 
mirosul sărat, de peşte mort, care emană din părul lor putred, 
e prea târziu. Se luptă, strigătele lui de bucurie şi îndemnurile 
de a se opune curentului submarin transformându-se întâi în 
țipete de protest şi apoi în urlete de groază, dar deja e mult 
prea târziu. Urletele oricum nu durează mult. Mâinile lor mici 
au devenit gheare reci care i se afundă tare în carne, trăgându- 
l tot mai adânc, şi apa îi umple gura, înecându-i urletele. Vede 
corabia pe fundalul ultimelor păâlpâiri ale spuzei apusului şi - 
cum de n-a văzut-o înainte? Cum de n-a ştiut? - îşi dă seama că 
e o epavă, un vas ciumat, o corabie a morţii. Ceva îl aşteaptă 
acolo, ceva înfăşurat în lințoliu, şi ar striga dacă ar putea, dar 
acum apa îi umple ochii şi de glezne îl apucă alte mâini, mâini 
care nu par a fi decât oase descărnate. O gheară îi smulge 
pantoful, apoi îl ciupeşte de un deget... de parcă ar vrea să se 
joace cu el „Porcuşorul acesta a mers la piață“ în timp ce el se 
îneacă. În timp ce Emery Paulson se îneacă. 


19. APRILIE 1927 


I 


Cineva striga în întuneric. Suna ca Fă-l să nu mai urle. Apoi 
s-a auzit un plesnet şi întunericul se făcu roşu-închis, mai 
întâi pe o parte, apoi în spate. Roşul se rostogoli spre latura 
din față a întunericului, ca un nor de sânge în apă. 

— L-ai lovit prea tare, spuse cineva. Oare Jack să fi fost? 

— Şefu'? Hei, şefu'! 

Cineva mă scutura, deci încă aveam corp. Probabil că asta 
era bine. Jack mă scutura. Jack cine? Puteam ajunge la 
informaţie, dar trebuia să gândesc prin derivare. Numele lui 
semăna cu al unui tip de la Weather Channel... 

Alte zgâlțâieli. Mai dure. 

— Muchacho! Eşti acolo? 

Am dat cu capul de ceva şi am deschis ochii. Jack Cantori 
stătea în genunchi în stânga mea, crispat şi speriat. În faţa 
mea era Wireman, în picioare, dar aplecat înainte, 
scuturându-mă ca pe un cocteil daiquiri. Păpuşa stătea cu 
fața în jos în poala mea. Am aruncat-o în lături cu un 
mormăit de dezgust - o, om rău ce eşti, într-adevăr. Noveen 
ateriza cu un foşnet pergamentos în mormanul de viespi 
moarte. 

Dintr-odată, locurile în care mă dusese începură să-mi 
revină în minte: un tur al infernului. Poteca spre Shade Beach 
pe care Adriana Eastlake o numea (spre furia tatălui ei) 
Bulevardul Beţivului. Plaja însăşi şi oribilele lucruri care se 
întâmplaseră acolo. Piscina. Rezervorul. 

— A deschis ochii, spuse Jack. Slavă Domnului! Edgar, mă 
auzi? 

— Da, am spus. Aveam vocea aspră de la atâta strigat. 
Voiam mâncare, dar mai întâi voiam să torn ceva pe gât în jos. 
Sete... Ajută cineva un frate? 

Wireman îmi dădu una dintre sticlele mari de apă Evian. 
Am clătinat din cap. 


— Pepsi. 

— Eşti sigur, muchacho? Apa ar putea fi... 

— Pepsi. Cofeină. 

Asta nu era singurul motiv, dar trebuia să ajungă. 

Wireman puse apa înapoi şi-mi dădu un pepsi. Era călduțţ, 
dar tot am golit jumătate de sticlă, am râgâit, apoi am mai 
băut. M-am uitat în jur şi mi-am văzut doar prietenii şi o 
porțiune de hol murdar. Asta nu era a bună. De fapt, era 
îngrozitor. Mâna mea - revenisem categoric la una singură - 
era înțepenită şi pulsa, de parcă aş fi folosit-o fără încetare 
preț de cel puţin două ore, drept pentru care... unde erau 
desenele? Eram îngrozit că fără desene, totul se va şterge aşa 
cum se întâmplă cu visele când te trezeşti. Şi-mi riscasem nu 
doar viața pentru informaţia asta. Îmi riscasem sănătatea 
mintală. 

M-am opintit, încercând să mă ridic în picioare. Un fulger de 
durere îmi străbătu capul acolo unde mă lovisem cu el de 
perete. 

— Unde-s desenele? Te rog, spune-mi că există! 

— Stai liniştit, muchacho, sunt aici. Wireman păşi în lături 
şi-mi arătă un teanc de foi Artisan. Ai desenat ca un apucat, 
rupându-le din maculator pe măsură ce le terminai. Le-am 
cules eu şi le-am făcut teanc. 

— Bine. Bun. Îmi trebuie mâncare. Mor de foame. 

Şi ăsta mi se părea că este literalmente adevărul. 

Jack se uită neliniştit în jur. Coridorul din față, care era 
plin de lumina după-amiezii când o luasem pe Noveen de la 
Jack şi căzusem printr-o gaură neagră, era acum mai slab 
luminat. Nu întunecat - nu încă, iar când am ridicat ochii am 
văzut cerul încă albastru - dar era clar că după-amiaza fie se 
dusese, fie era pe picior de plecare. 

— Cât e ceasul? am întrebat. 

— Cinci şi un sfert, răspunse Wireman. Nu fusese nevoit să 
se uite la ceas, lucru care-mi arăta că fusese foarte atent la 
trecerea timpului. Mai sunt vreo două ore până la apus, reluă 


el. Mai mult sau mai puţin. Aşa că, dacă ies la iveală doar 
noaptea... 

— Cred că atunci ies. Mai este timp destul şi eu simt în 
continuare nevoia de a mânca. Putem ieşi din ruina asta. Am 
terminat cu casa. S-ar putea să avem nevoie de o scară, însă. 

Wireman ridică din sprâncene, dar nu întrebă nimic; spuse 
doar: 

— Dacă există una, probabil că se află în hambar. Care, 
dacă tot veni vorba, pare să fi rezistat destul de bine la proba 
timpului. 

— Ce facem cu păpuşa? întrebă Jack. Cu Noveen? 

— Pune-o înapoi în cutia lui Elizabeth şi adu-o cu noi, l-am 
lămurit. Merită să aibă un loc la El Palacio, alături de celelalte 
lucruri ale lui Elizabeth. 

— Care-i următoarea oprire pentru noi, Edgar? întrebă 
Wireman. 

— Îţi arăt eu, dar mai întâi altceva. Am arătat spre pistolul 
de la cureaua lui. Chestia aia-i încă încărcată, aşa-i? 

— Absolut. Un încărcător nou. 

— Dacă se întoarce bâtlanul, încă mai vreau să-l împuşti. 
Fă-ţi o prioritate din asta. 

— De ce? 

— Pentru că e ea, am spus. Perse s-a folosit de el ca să ne 
supravegheze. 


II 


Am ieşit din ruină pe unde intraserăm şi ne-a întâmpinat o 
seară timpurie de Florida plină de lumină limpede. Cerul era 
nepătat de nori. Soarele arunca peste golf o dâră de o 
strălucire argintie puternică. Peste încă aproximativ o oră, 
dâra aceea avea să înceapă să-şi piardă luciul şi să devină 
aurie, dar nu încă. 

Am înaintat anevoie pe ceea ce mai rămăsese din 
Bulevardul Beţivului, Jack ducând coşul de picnic, Wireman 


rucsacul cu mâncare şi maculatoarele Artisan. Eu aveam 
desenele. Iarba de pampas şoptea, frecându-se de pantalonii 
noştri. Umbrele ni se întindeau lungi în spate, spre epava 
conacului. Mult în față, un pelican văzu un peşte, strânse 
aripile şi plonja ca un bombardier. N-am văzut bâtlanul şi nici 
n-am mai primit vizita lui Charley, Gnomul de Grădină. Dar 
când am ajuns pe creasta falezei de unde poteca, odinioară, 
cobora printre dunele care acum erau erodate şi abrupte, am 
văzut altceva. 

Am văzut-o pe Perse. 

Stătea la ancoră la trei sute de metri în larg. Velele ei 
imaculate erau strânse. Se legăna în ritm cu valurile, o 
mişcare precisă ca ticăitul unui ceas. De unde ne aflam 
puteam citi numele întreg pictat la tribord: Persefona. Părea 
părăsită, iar eu ştiam sigur că aşa este - pe timp de zi, morții 
rămân morți. Dar Perse nu era moartă. Ghinionul nostru. 

— Dumnezeule, pare ieşită direct din tablourile tale, spuse 
Jack răsuflând adânc. Pe partea dreaptă a potecii era o bancă 
de piatră, abia vizibilă din cauza tufişurilor care creşteau în 
jurul ei şi a cârceilor ce şerpuiau pe şezutul ei plat. Jack se 
lăsă să cadă pe ea, căscând gura la corabie. 

— Nu, am spus. Eu am pictat adevărul. Ce vezi tu este 
masca pe care o poartă în timpul zilei. 

Wireman stătea lângă Jack, cu mâna streaşină la ochi 
împotriva soarelui. Apoi se întoarse spre mine. 

— Oare o văd de pe Don Pedro? N-o văd, aşa-i? 

— Poate că unii o văd, am spus. Cei cu boli terminale, 
schizofrenicii care nu şi-au luat încă medicaţia... Asta mă 
duse cu gândul la Tom. Dar e aici pentru noi, nu pentru ei. S- 
ar presupune că în noaptea asta vom pleca de pe Duma Key la 
bordul ei. Drumul va fi închis pentru noi odată ce soarele 
apune. Or fi morții vii toți acolo, pe Persefona, dar există tot 
soiul de lucruri în junglă. Unele - ca gnomul de grădină - sunt 
lucruri pe care Elizabeth le-a creat în copilărie. Dar altele sunt 
lucruri care au venit de când Perse s-a trezit din nou. Am 
făcut o pauză. Nu-mi făcea plăcere să spun restul, dar l-am 


spus: Nu aveam încotro. Îmi închipui că eu sunt răspunzător 
pentru unele dintre ele. Fiecare om are coşmarurile lui. 

M-am gândit la braţele scheletice întinse în sus la lumina 
lunii. 

— Deci, făcu Wireman aspru, planul este să plecăm pe 
mare, aşa-i? 

— Da. 

— Înrolaţi? Ca în simpatica şi bătrâna Anglie? 

— Cam aşa. 

— Eu nu pot, spuse Jack. Am rău de mare. Am zâmbit şi 
m-am aşezat lângă el. 

— Nu avem în plan vreo croazieră, Jack. 

— Bun. 

— Deschizi pentru mine cutia aia de pui şi-mi rupi un 
copan? 

Făcu ce i-am cerut şi se uitară amândoi fascinați la mine 
cum devorez mai întâi un copan, apoi pe celălalt. Am întrebat 
dacă nu vrea vreunul dintre ei pieptul şi când spuseră că nu, 
l-am mâncat şi pe acesta. Când mai aveam jumătate din el, 
m-am gândit la fiica mea, zăcând palidă şi moartă în Rhode 
Island. Am continuat să mănânc metodic, ştergându-mi 
mâinile unsuroase pe jeanşi între muşcături. Ilse ar fi înțeles. 
Nu Pam, şi probabil nici Lin, dar Illy? Da. Mă înspăimânta ce 
ne aştepta, dar ştiam că şi Perse este speriată. Dacă n-ar fi 
fost, nu s-ar fi străduit atât de tare să ne ţină la distanţă. 
Dimpotrivă, ne-ar fi primit cu brațele deschise. 

— Timpul zboară, muchacho, anunţă Wireman. Lumina zilei 
se stinge. 

— Ştiu, am spus. Şi fiica mea e moartă pe veci. Însă mie tot 
mi-e o foame de lup. Nu avem nimic dulce? O felie de tort? 
Prăjituri? Un baton de ciocolată măcar? 

Nu aveam. M-am mulțumit cu încă un pepsi şi câteva felii 
de castravete cu maioneză ranch pentru salate, care mie 
întotdeauna mi se păruse că arată şi are gust de muci puţin 
îndulciți. Măcar durerea de cap mă lăsa. Imaginile care mă 
vizitaseră în întuneric - cele care aşteptaseră atâţia ani în 


capul de cârpe al lui Noveen - se ştergeau şi ele, însă aveam 
desenele care să le poată împrospăta. Mi-am şters mâinile 
ultima dată şi am pus teancul de foi rupte şi mototolite în 
poală: albumul de familie din iad. 

— Fii cu ochii în patru după bâtlan, i-am spus lui Wireman. 

El se uită în jur, aruncă o privire la corabia pustie care 
țopăia pe valurile mici, apoi se uită înapoi la mine. 

— N-ar fi mai bun pistolul cu harpon pentru păsăroiul ăla? 
Armat cu un harpon de argint? 

— Nu. Bâtlanul e doar un mijloc de transport pentru ea, 
aşa cum e calul pentru un om. Probabil că i-ar plăcea să ne 
irosim pe el un harpon cu vârf de argint, dar s-a terminat cu 
ce-i place lui Perse. Am zâmbit fără umor. Partea asta a ei s-a 
încheiat. 


III 


Wireman îl făcu pe Jack să se ridice, ca să poată rupe 
cârceii de pe bancă. Apoi ne-am aşezat toţi trei, un trio de 
războinici improbabili, doi trecuţi de cincizeci de ani şi unul 
abia ieşit din adolescență, având golful Mexic într-o parte şi 
ruinele unui conac în cealaltă. Coşuleţul roşu şi rucsacul cu 
mâncare, acum aproape golit, erau la picioarele noastre. După 
calculele mele, aveam vreo douăzeci de minute la dispoziție ca 
să le spun ce ştiu, poate chiar o jumătate de oră, şi ar mai fi 
rămas încă destul timp. 

Aşa speram. 

— Legătura lui Elizabeth cu Perse era mai strânsă decât a 
mea. Mult mai intensă decât a mea. Nu ştiu cum a îndurat-o. 
Odată ce a avut figurina de porțelan, a văzut totul, fie că era 
acolo, fie că nu. Şi a desenat totul. Dar pe cele mai rele desene 
le-a ars înainte să plece din locul ăsta. 

— Cum ar fi desenul cu uraganul? întrebă Wireman. 

— Da. Cred că se temea de puterea lor şi avea dreptate să se 
teamă. Dar a văzut totul. Şi păpuşa a înmagazinat totul. Ca 


un aparat fotografic paranormal. În majoritatea cazurilor, eu 
am văzut doar ceea ce a văzut Elizabeth şi am desenat ce a 
desenat ea. Înțelegeţi asta? 

Aprobară amândoi din cap. 

— Să începem cu poteca asta, care a fost odată un drum. 
Ducea de la Shade Beach la hambar. Am indicat anexa lungă 
şi acoperită de iederă, unde sperasem să găsim o scară. Nu 
cred că traficantul care a croit-o a fost Dave Davis, dar sunt 
convins că a fost vorba de unul dintre asociaţii lui şi că bună 
parte din alcoolul care ajungea pe Coasta însorită a Floridei 
trecea prin Duma Key. De pe Shade Beach în hambarul lui 
John Eastlake, apoi pe continent. 

În principal marfă de calitate destinată câtorva cluburi de 
jazz din Sarasota şi Venice, depozitate ca un favor pentru 
Davis. 

Wireman se uită la soarele la apus, apoi la ceasul de la 
mână. 

— Asta are vreo implicaţie pentru situația prezentă, 
muchacho? Presupun că are. 

— Ba bine că nu. Am scos un desen cu un butoiaş astupat 
cu un cep gros. Cuvântul MASĂ fusese scris într-un semicerc 
pe margine, cu SCOȚIA dedesubt, într-un alt semicerc. Era o 
lucrătură stângace; mă pricepeam mai bine să desenez decât 
să reproduc sigle. Whisky, domnilor. Din acela care se numea 
„de masă“. 

Jack indică o figură vag schițată pe butoiaş, între MASĂ şi 
SCOŢIA. O desenasem în portocaliu, cu un picior ridicat în 
spate. 

— Cine-i tipa în fustă? 

— Aia nu-i fustă, ci kilt. Ar trebui să reprezinte un scoţian. 
Wireman ridică sprâncenele. 

— N-o să câştigi niciun premiu pentru lucrarea asta, 
muchacho. 

— Elizabeth a pus-o pe Perse într-un soi de butoi de whisky 
pentru pitici, murmură Jack. Sau poate că Elizabeth şi Nan 
Melda au... 


Am clătinat din cap. 

— Doar Elizabeth. 

— Cât de mare era chestia asta? 

Am depărtat mâinile la distanță cam de şaizeci de 
centimetri una de cealaltă, m-am gândit mai bine, apoi le-am 
mai depărtat puţin. Jack încuviință, dar în acelaşi timp se 
încruntă. 

— A pus figurina de porțelan înăuntru şi a strâns cepul. 
Sau a pus dop sticlei. Şi a cufundat-o pe Perse în somn. Ceea 
ce mie mi se pare o tâmpenie, şefu'. Pentru Dumnezeu, Perse 
era deja sub apă când a început s-o cheme pe Elizabeth. Era 
pe fundul golfului! 

— Lasă asta pentru moment. 

Am pus desenul cu butoiaşul de whisky la fundul teancului 
şi l-am scos pe următorul. Era Nan Melda, folosind telefonul 
din salon. Era ceva furişat în înclinarea capului şi în 
gârbovirea umerilor ei, doar o tuşă rapidă sau două, dar 
spunea tot ce era de spus despre ce credeau sudiştii din 1927 
despre servitoarele negre care foloseau telefonul din salon, 
chiar şi în caz de urgenţă. 

— Noi am crezut că Adie şi Emery au citit despre asta în 
ziar şi s-au întors, dar ziarele din Atlanta probabil că n-au 
pomenit de înecul celor două fetițe din Florida. Când Nan 
Melda a fost sigură că gemenele lipsesc, l-a sunat pe Eastlake 
- pe stăpân - pe continent ca să-i dea vestea cea rea. Apoi a 
sunat acolo unde Adie stătea cu proaspătul ei soț. 

Wireman lovi cu pumnul în buştean. 

— Adie i-a spus lui Nanny unde stă! Sigur că i-a spus! 

Am încuviințat. 

— Tinerii însurăței trebuie să fi luat trenul chiar în noaptea 
aia, pentru că au ajuns acasă înainte de înserare, a doua zi. 

— Pe atunci trebuie să fi fost acasă şi cele două fiice mijlocii, 
spuse Jack. 

— Mda, toată familia, am zis. Şi apa de acolo... Am 
gesticulat spre locul în care corabia albă şi suplă stătea la 
ancoră, aşteptând întunericul. Era plină de bărci. Căutarea 


cadavrelor a continuat în următoarele trei zile, cel puţin, deşi 
cu toţii ştiau că fetele erau probabil moarte. În închipui că 
ultimul lucru la care se gândea John Eastlake era să încerce 
să afle cum au primit vestea fiica lui cea mare şi soțul ei. El 
nu se gândea în zilele acelea decât la gemenele lui pierdute. 

— Au DISPĂRUT, murmură Wireman. Pobre hombre. 

Am ridicat următorul desen. În el se vedeau trei oameni 
stând pe veranda de la Heron's Roost, făcând cu mâna, în 
vreme ce un autocar vechi cobora aleea de scoici sparte spre 
stâlpii de piatră şi spre lumea logică de dincolo de ei. 
Schițasem şi câțiva palmieri şi bananieri, dar niciun gard viu; 
gardul viu nu exista în 1927. 

În luneta autocarului, două feţe mici şi ovale se uitau 
înapoi. Le-am atins pe amândouă, pe rând. 

— Maria şi Hannah, am spus. Întorcându-se la Braden 
School. Jack spuse: 

— E puţin cam cinic, nu vi se pare? Am clătinat din cap. 

— Nu mi se pare, sincer să fiu. Copiii nu jelesc un mort ca 
adulții. Jack încuviinţă. 

— Mda. Aşa cred. Dar mă surprinde... Tăcu. 

— Ce? am întrebat. Ce te surprinde? 

— Că Perse le-a permis să plece, spuse Jack. 

— Nu le-a permis, nu tocmai. Se duceau doar la Bradenton. 
Wireman lovi cu degetul în desen. 

— Unde-i Elizabeth aici? 

— Pretutindeni, am spus. Privim prin ochii ei. 


IV 


— Nu mai e mult, dar restul nu e deloc plăcut. 

Le-am arătat următorul desen. Era la fel de grăbit ca şi 
celelalte, iar figura masculină din el era înfăţişată cu spatele, 
însă nu aveam nici-o îndoială că era versiunea vie a arătării 
ăleia care-mi pusese cătuşa la mână în bucătăria din Marele 
Roz. Îl priveam de sus. Jack ridică ochii din desen spre Shade 


Beach, acum erodată la o fâşie de nisip, apoi îi cobori la loc. În 
cele din urmă, se uită la mine. 

— Aici? întrebă el pe o voce joasă. Unghiul de vedere în 
desenul ăsta e chiar de aici? 

— Da. 

— Acela este Emery, spuse Wireman, atingând figura. 

Vocea lui era şi mai joasă decât a lui Jack. Pe frunte îi 
apăruse transpirațţie. 

— Da. 

— Arătarea care a fost în casa ta. 

— Da. 

Îşi mută degetul. 

— Şi acelea sunt Tessie şi Laura? 

— Tessie şi Lo-Lo. Da. 

— Ele... ce-au făcut? L-au ademenit? Ca nişte sirene într- 
un vechi basm grecesc? 

— Da. 

— Asta chiar s-a întâmplat, spuse Jack. Ca şi când ar fi 
vrut să dea sens lucrurilor. 

— Chiar s-a întâmplat, am aprobat. Nu vă îndoiți niciodată 
de forța ei. 

Wireman se uită spre soare, acum mai aproape de orizont 
ca oricând. Dâra pe care o arunca peste apă începuse în 
sfârşit să-şi schimbe culoarea. 

— Atunci încheie povestea, muchacho, cât de repede poţi. Ca 
să ne facem treaba şi să plecăm naibii de aici. 

— Oricum, nu mai am multe să vă spun, l-am liniştit. Am 
frunzărit câteva desene care nu erau decât vagi schițe. 
Adevărata eroină a fost Nan Melda, iar noi nici măcar nu-i 
ştim numele de familie. 

Le-am arătat unul dintre desenele neterminate: Nan Melda, 
recognoscibilă datorită năframei de pe cap şi unei tuşe 
superficiale de culoare care-i brăzda fruntea şi un obraz, 
vorbind cu o femeie tânără în holul principal. Noveen era 
aşezată alături, pe o masă schițată din doar şase sau opt linii 
unite de un oval. 


— Iat-o aici, spunându-i Adrianei o minciună sfruntată 
despre Emery, după ce el s-a depărat. Că a fost chemat pe 
neaşteptate înapoi în Atlanta? Că s-a dus în Tampa după un 
cadou-surpriză de nuntă? Nu ştiu. Orice, pentru a o ţine pe 
Adie în casă ori cel puţin în apropierea ei. 

— Nan Melda căuta să câştige timp, spuse Jack. 

— Altceva nu putea să facă. Am arătat spre jungla care 
înghițise spaţiul dintre noi şi capătul nordic al insulei, o 
vegetație care nu avea ce să caute acolo - cel puţin fără 
ajutorul unei echipe de horticultori care să lucreze ore 
suplimentare la îngrijirea ei. Nimic din astea nu erau aici în 
1927, dar Elizabeth era aici şi era în culmea talentului ei 
creativ. Nu cred că cineva care ar fi încercat să folosească 
drumul de ieşire de pe insulă ar fi avut vreo şansă să ajungă 
la capătul lui. Dumnezeu ştie ce lucruri a pus-o Perse pe 
Elizabeth să deseneze pentru a le da viaţă de aici şi până la 
podul mobil. 

— Adriana ar fi fost următoarea victimă? întrebă Wireman. 

— Apoi John. Maria şi Hannah după ei. Pentru că Perse voia 
să le vină de hac tuturor, mai puţin - poate - lui Elizabeth 
însăşi. Nan Melda trebuie să fi ştiut că o poate reţine pe Adie 
doar o zi. Dar de mai mult nu avea nevoie. 

Le-am arătat alt desen. Deşi mult mai grăbit, le înfățişa din 
nou pe Nan Melda şi Libbit în capătul cu apă mică al piscinei. 
Noveen stătea pe margine ca un braţ de cârpe plutind pe apă. 
Şi lângă Noveen, aşezat pe pântecele lui umflat, se afla un 
butoiaş ceramic cu gură lată pe care, într-un semicerc, scria 
MASĂ. 

— Nan Melda i-a spus lui Libbit ce are de făcut. Şi i-a spus 
că trebuie s-o facă indiferent ce ar vedea în minte şi cât de tare 
i-ar striga Perse să se oprească... pentru că ea avea să strige, a 
spus Nan Melda, dacă afla ce pune la cale. A zis că n-au de 
ales decât să spere că Perse va afla prea târziu pentru ca asta 
să mai aibă vreo importanţă. Şi apoi Melda a spus... 

M-am oprit. Dâra lăsată de soarele la apus era din ce în ce 
mai luminoasă. Trebuia să continui, dar era greu acum. Era 


foarte, foarte greu. 

— Ce, muchacho? spuse Wireman cu blândeţe. Ce a spus? 

— A spus că s-ar putea să strige şi ea. Şi Adie. Şi tăticul ei. 
Dar să nu se oprească. „Nu te opri, copchilă“, a spus ea. „Nu te 
opri, că altfe' totu-i dejaba.“ 

Din proprie voință, parcă, mâna mea luă creionul Venus 
negru din buzunar şi mâzgăli trei cuvinte sub desenul primitiv 
cu fata şi femeia în piscină: 


nu te opri 


Ochii mi se încețoşară de lacrimi. Am lăsat creionul să cadă 
între iarba de pampas şi mi-am şters lacrimile. Din câte ştiu, 
creionul e încă acolo unde l-am scăpat. 

— Edgar, cum rămâne cu harpoanele cu vârf de argint? 
întrebă Jack. N-ai spus nimic despre ele. 

— N-a existat niciun nenorocit de harpon magic, am spus 
obosit. Trebuie să fi intrat în scenă după câţiva ani buni, când 
Eastlake şi Elizabeth s-au întors pe Duma Key. Dumnezeu ştie 
căruia dintre ei i-a venit ideea şi, oricum, probabil că nu era 
întru totul sigur de ce i se părea un lucru important. 

— Dar..., Jack se încruntă din nou. Dacă nu aveau 
harpoanele de argint în 1927... atunci cum... 

— Nu aveau harpoane de argint, Jack, dar aveau apă din 
abundență. 

— Tot nu înțeleg. Perse a venit din apă. Ea era făcută din 
apă. 

Se uită la corabie, ca pentru a se asigura că încă era acolo. 
Era. 

— Aşa-i. Dar la piscină, puterea ei scădea. Elizabeth ştia 
asta, dar nu înțelegea implicațiile. Şi cum le-ar fi înțeles? Era 
doar o copiliță. 

— O, futu-i, făcu Wireman. Se lovi cu palma peste frunte. 
Piscina. Apă dulce. Era o piscină cu apă dulce. Dulce, nu 
sărată. 

Am arătat cu degetul spre el. 


Wireman atinse desenul în care butoiaşul de ceramică 
stătea lângă păpuşă. 

— Butoiaşul ăsta era unul gol? Pe care l-au umplut cu apă 
din piscină? 


— N-am nici-o îndoială. Am pus deoparte desenul cu 
piscina şi li l-am arătat pe următorul. Perspectiva era din nou 
din locul în care ne aflam noi. Deasupra liniei orizontului, o 
semilună proaspăt apărută pe cer strălucea între catargele - 
unei epave pe care sperasem să nu mai fiu nevoit s-o desenez 
vreodată. lar pe plajă, la marginea apei... 

— Cristoase, da-i oribil, spuse Wireman. Nici nu reuşesc să- 
l văd bine şi tot oribil e. 

Braţul drept mă furnica, pulsa. Mă ardea. Am întins mâna 
pe care speram să nu mai fiu nevoit s-o văd vreodată (deşi mă 
temeam că voi fi) şi am atins desenul. 

— Îl văd eu pentru toţi trei, am spus. 


Cum se face un desen (XI) 


Nu vă opriți decât când desenul este complet. Nu vă pot 
spune dacă asta este sau nu regula de bază a artei, nu sunt 
profesor, dar cred că aceste opt cuvinte însumează tot ce am 
încercat să vă spun până acum. Talentul e un lucru minunat, 
dar nu acceptă să renunţi. Şi întotdeauna vine un moment - 
dacă lucrarea este sinceră, dacă vine din locul acela magic în 
care gândurile, memoria şi emoțiile devin unul şi acelaşi lucru - 
când veți vrea să renunțaţi, când veţi crede că, dacă puneţi 
creionul jos, vederea vi se va opaciza, memoria vi se va 
întuneca şi durerea se va sfârşi. Ştiu asta din ultimul desen pe 
care l-am făcut în acea zi - cel cu reuniunea pe plajă. Era doar 
o schiță, dar cred că atunci când întocmeşti harta iadului, o 
schiţă e tot ce-ţi trebuie. 

Am început cu Adriana. 

Toată ziua a fost anxioasă din cauza lui Em, sentimentele ei 
variind de la furie sălbatică față de el la teamă pentru el. l-a 
trecut prin minte chiar şi că tati a făcut ceva pripit, deşi asta 
pare improbabil; de când s-au încheiat căutările, suferința i-a 
amorțit emoțiile şi l-a făcut apatic. 

Când vine apusul şi tot nu e niciun semn de Em, ai crede că 
începe să fie mai agitată ca oricând; în schimb, se calmează, e 


aproape veselă. Îi spune lui Nan Melda că Em se va întoarce 
imediat, e sigură de asta. O simte în mădulare şi o aude în cap 
ca un clopoțel cu sunet cristalin. Presupune că acel clopoțel 
este ceea ce se numeşte „intuiție feminină“ şi că nu eşti 
complet conştientă de el decât după ce te măriți. Îi spune şi 
asta lui Nanny. 

Nan Melda aprobă din cap şi zâmbeşte, dar o urmăreşte pe 
Adie îndeaproape. A stat cu ochii pe ea toată ziua. Soțul tinerei 
e dus pentru totdeauna, Libbit i-a spus asta şi Melda o crede, 
dar Melda mai crede şi că restul familiei ar fi putea fi salvată... 
că ea însăşi ar putea fi salvată. 

Multe însă depind de Libbit însăşi. 

Nan Melda se duce sus să vadă ce face micuța, atingându-şi 
brăţările de la mâna dreaptă în timp ce urcă scările. Brăţările 
de argint sunt de la mama şi Melda le poartă la biserică 
duminică de duminică. Poate ăsta e motivul pentru care le-a 
scos astăzi din cutia ei cu lucruri speciale, punându-le pe mână 
şi trăgându-le în sus până ce au rămas fixe pe umjlătura 
antebraţului, în loc să le lase să atârne libere deasupra 
încheieturii. Poate că avea nevoie să se simtă puțin mai 
aproape de mama ei, să împrumute puțin din forța tăcută a 
mamei ei, ori poate că doar voia ceva cu conotație sfântă. 

Libbit e în camera ei şi desenează. Îşi desenează familia, 
înainte de toate pe Tessie şi Lo-Lo. Toţi opt (Nan Melda face şi 
ea parte din familie, în ceea ce o priveşte pe Libbit) stau pe 
plaja pe care au petrecut atât de multe momente fericite, 
înotând şi stând la picnic şi construind castele de nisip, cu 
mâinile unite ca figurinele dintr-un decupaj de hârtie şi cu 
zâmbete mari ieşindu-le din granițele fețelor. E ca şi când ar 
crede că-i poate desena înapoi în viaţă şi fericire prin simpla 
forță a voinţei ei. 

Nan Melda aproape crede că e posibil. Copila e puternică. 
Recrearea vieții, totuşi, o depăşeşte. Recrearea vieţii reale o 
depăşeşte chiar şi pe arătarea din golf. Ochii lui Nan Melda 
alunecă spre cutia cu lucruri speciale ale lui Libbit înainte să 
se ridice din nou spre fetiță. A văzut o singură dată figurina 
care a ieşit din golf, o femeie minusculă într-un veşmânt roz- 


şters, care odată e posibil să fi fost stacojiu, şi cu o glugă de 
sub care i se revarsă pârul, ascunzându-i fruntea. 

O întreabă pe Libbit dacă totul e bine. Atât îndrăzneşte să 
spună, mai departe nu cuteză să meargă. Dacă există într- 
adevăr un al treilea ochi ascuns sub buclele ființei din cutie - 
un ochi mojo capabil să vadă foarte departe - nu poţi fi 
niciodată prea prudent. 

Libbit spune: Bine. Dezenez numa', Nan Melda. 

Oare a uitat ce trebuie să facă? Nan Melda nu poate decât 
să spere că nu. A cum, ea trebuie să coboare la parter şi să o 
supravegheze pe A die. Nu peste mult timp, bărbatul ei o va 
chema. 

Unei părți din ea nu-i vine să creadă ce se întâmplă; o altă 
parte simte că toată viaţa ei a fost o pregătire pentru aceste 
întâmplări. 

Melda spune: Poate o să m-auzi că-l strig pe tăticu' tău. În 
căzu! ăsta, du-te şi strânge-ţi lucrurile rămase lângă piscină. 
Nu le lăsa afară peste noapte, să nu se ude de rouă. 

Fetița continuă să deseneze, nu ridică ochii. Dar spune ceva 
care bucură sufletul înspăimântat al Meldei. Bine. O s-o iau pe 
Perse. Aşa n-o să-mi fie frică dacă-i întuneric. 

Melda spune: la pe cine vrei, numa' adu-o pe Noveen 
înăuntru. Tot afară-i. 

Doar de atât are timp, doar atât îndrăzneşte când se 
gândeşte la ochiul acela mojo special, iscoditor, şi la felul în 
care ochiul ar putea încerca să i se uite în minte. 

Coborând scările, Melda îşi atinge iar brățările. E foarte 
bucuroasă că le-a avut pe mână când a fost în camera lui 
Libbit, chiar dacă femeia aia mică de porțelan era pusă la loc 
sigur, în cutia de tinichea. 

Ajunge la timp ca să vadă fălfâitul rochiei lui Adie la capătul 
holului, când fata intră în bucătărie. 

E timpul. O să funcționeze. 

În loc să meargă după Adie în bucătărie, Melda aleargă pe 
holul din faţă spre biroul stăpânului, unde, pentru prima oară 
în cei şapte ani de când lucrează pentru familia Eastlake, intră 
fără să bată la uşă. Stăpânul stă la birou fără cravată la gât, 


descheiat la guler şi cu bretelele date jos, atârnând inerte. Tine 
în mâini fotografiile în ramă aurită ale lui Tessie şi Lo-Lo. 
Ridică ochii spre ea, ochi roşii pe o față care deja e mai slabă. 
Nu pare surprins că menajera dă buzna înăuntru fără 
preambul, are aerul unui om pe care nu-l mai surprinde nimic, 
pe care nu-l mai şochează nimic, dar sigur că asta se va dovedi 
că nu este adevărat. 

El spune: Ce este, Melda Lou? 

Ea spune: Tre' să veniți repede. 

El o priveşte cu ochi umezi, cu calm şi cu o enervantă 
stupiditate. Unde să vin? 

Ea spune: Pe plajă. Şi luaţi aia. 

Arată cu degetul pistolul cu harpon, care atârnă pe perete 
alături de mai multe harpoane scurte. Vârfurile sunt din oțel, 
nu din argint, şi tijele lor sunt grele. Ea ştie; nu le-a purtat ea în 
coş de destule ori? 

El spune: Ce tot îndrugi acolo? 

Ea spune: N-am timp să esplic. Tre' să veniți pe plajă 
imediat, de nu vreți să mai pierdeţi o fiică. 

El se duce. Nu întreabă care fiică şi nici nu vrea să afle de 
ce trebuie să ia pistolul cu harpon; îl înşfacă doar de pe perete, 
ia două harpoane cu cealaltă mână şi iese cu paşi mari pe uşa 
deschisă a biroului, mai întâi umăr la umăr cu Melda, apoi 
luând-o în față. Pe când ajunge în bucătărie, unde Melda a 
văzut-o ultima dată pe Adie, aleargă de-a dreptul şi ea rămâne 
în urmă chiar dacă fuge şi ea, ținându-şi fustele cu ambele 
mâini. Şi oare o surprinde această bruscă ieşire a stăpânului 
din starea de blazare, această neaşteptată reacţie energică? 
Nu. Pentru că, în pofida chinului său sufletesc, stăpânul ştia că 
ceva nu e bine acolo şi că situația se degrada neîncetat. 

Uşa din spate e deschisă. Briza serii o împinge încet, 
mişcând-o pe balamale... doar că acum e vorba de fapt de o 
briză a nopții. Apusul e spre sfârşit. Pe Shade Beach va fi 
lumină, dar aici, la Heron's Roost, întunericul a venit deja. 
Melda străbate în goană terasa din spate şi-l vede pe stăpân 
deja pe poteca spre plajă. E doar o umbră. Se uită în jur după 
Libbit, dar sigur că n-o vede; dacă Libbit face ceea ce trebuie 


să facă, atunci e deja în drum spre piscină cu cutia ei informă 
de inimă la subsuoară. 

Cutia informă de inimă în care se află monstrul. 

Melda aleargă după stăpân şi-l prinde din urmă la bancă, 
unde poteca porneşte într-o pantă abruptă spre plajă. Stă acolo 
încremenit. Spre vest, ultimele pulsații ale apusului sunt o 
mohorâtă linie portocalie care în scurt timp va dispărea, însă 
lumina e suficientă cât să-i permită s-o vadă pe Adie la 
marginea apei şi pe un bărbat care vine în întâmpinarea ei 
dinspre larg. 

Adriana strigă: Emery! Pare înnebunită de bucurie, de parcă 
bărbatul ar fi fost plecat de un an, nu de o zi. 

Melda strigă: Nu, Adie, nu te apropia de el! de lângă 
bărbatul încremenit, cu gura căscată, dar ştie că Adie nu-i va 
da atenție, şi aşa se şi întâmplă; Adie aleargă la soțul ei. 

John Eastlake spune: Ce...? şi asta e tot. 

A ieşit din starea lui de blazare destul cât să fugă până 
acolo, dar acum a încremenit din nou. Oare pentru că vede 
celelalte două forme departe în larg, dar apropiindu-se şi ele 
de mal? Păşind într-o apă care ar trebui să le treacă peste cap? 
Melda nu crede că e aşa. Crede că stăpânul încă se uită la fiica 
lui cea mare în timp ce silueta palidă a bărbatului care iese din 
apă întinde spre ea brațe ude şi o prinde de gât cu mâini ude, 
mai întâi reducându-i la tăcere strigătele de bucurie şi apoi 
trăgând-o în valuri. 

Departe, pe apele golfului, aşteptând, mişcându-se ritmic 
odată cu undele blânde, ca un ceas care ţine socoteala 
timpului în ani şi secole, nu în minute şi ore, se vede carena 
neagră a corăbiei lui Perse. 

Melda îl prinde pe stăpân de braț, afundând mâna adânc în 
bicepsul lui, şi-i vorbeşte aşa cum n-a mai vorbit niciodată în 
viața ei unui bărbat alb. 

Ea spune: Ajut-o, nemernicule! 'Nainte s-o înece! 

Îl smuceşte înainte. El vine. Ea nu aşteaptă să vadă dacă 
bărbatul se ține după ea sau dacă încremeneşte la loc, şi a 
uitat complet de Libbit; nu se poate gândi decât la Adie. 
Trebuie să împiedice arătarea - Emery s-o tragă în apă şi 


trebuie s-o facă înainte ca ăle mici, fetiţele moarte, să ajungă la 
el pentru a-i da o mână de ajutor. 

Ea strigă: Las-o! Dă-i drumu"! 

Aleargă de-a lungul plajei cu fusta în vânt. Emery a tras-o pe 
Adie în apă aproape până la brâu. Adie se împotriveşte acum, 
dar se şi sufocă. Melda ajunge la ei şi se aruncă asupra 
cadavrului palid care-şi strânge soția de gât. El strigă când 
brațul stâng al Meldei, cel cu brățări, îl atinge. E un sunet 
gâlgâit, de parcă ar avea gâtul plin de apă. Se zvârcoleşte în 
strânsoarea Meldei ca un peşte şi ea îl zgârie cu unghiile. 
Carnea cedează sub ele cu o uşurinţă bolnăvicioasă, dar nu 
curge pic de sânge din rănile palide pe care le brăzdează. Ochii 
lui se rostogolesc în orbite şi, la lumina lunii, seamănă cu ochii 
unui crap mort. 

O împinge pe Adriana în lături ca să se poată lupta cu 
scorpia care l-a atacat, scorpia cu foc rece, respingător, pe braţ. 

Adie o imploră: Nu, Nanny, opreşte-te, îl răneşti! 

Adie vine s-o îndepărteze pe Melda sau măcar să-i despartă, 
şi acela e momentul în care John Eastlake, stând în apă până 
la genunchi, trage cu pistolul cu harpon. Vârful cu trei lame o 
nimereşte pe fiica lui cea mare în gât, sus, şi ea se arcuieşte 
înapoi, cu cinci centimetri de oțel ieşiţi în față şi alți zece ieşiţi 
în spate, chiar sub baza craniului. 

John Eastlake urlă: Adie, nu! Adie, N-AM VRUT! 

Adie se întoarce spre sunetul vocii tatălui ei şi chiar face 
câțiva paşi spre el, şi asta e tot ceea ce Nan Melda are timp să 
vadă. Soțul mort al lui Adie încearcă să i se smulgă din 
prinsoare, dar ea nu vrea să-i dea drumul; vrea să pună capăt 
teribilei lui jumătăţi de viață şi, făcând asta, să le descurajeze 
poate pe cele două orori cu chip de copile înainte să apuce să 
ajungă prea aproape. Şi gândeşte (atât cât poate să 
gândească) că e în stare de asta, căci a văzut o urmă de arsură 
fumegândă pe obrazul palid şi ud al arătării şi înțelege că 
brățara ei a provocat-o. 

Brăţara ei de argint. 

Arătarea se întinde după ea, cu gura scofălcită căscată într-o 
expresie care ar putea fi teamă şi furie deopotrivă. În spatele 


Meldei, John Eastlake strigă numele fiicei sale, iar şi iar. 

Melda ţipă: Tu ai făcut asta! şi când arătarea-Emery o 
prinde, ea nu se împotriveşte. 

Tu şi stricata care te ghidează, ar vrea să adauge, dar 
mâinile acelea albe o strâng de gât aşa cum au strâns-o pe 
sărmana Adie, şi ea nu reuşeşte decât să găâlgâie. Braţul ei 
stâng e liber însă, cel cu brățări, şi îl simte foarte puternic. Îl 
trage în spate şi-l avântă înainte într-un arc amplu, nimerind 
partea dreaptă a capului arătării-Emery. 

Rezultatul este spectaculos. Craniul creaturii se afundă sub 
lovitură, de parcă o scurtă imersiune ar fi transformat cutia 
aceea dură în melasă. Dar e încă tare; una dintre aşchiile care 
țâşnesc prin desişul părului lui Emery o taie adânc la antebraț 
şi sângele picură în apa învolburată din jurul lor. 

Două umbre trec pe lângă ea, una prin stânga, alta prin 
dreapta. 

Lo-Lo strigă: Tati! cu noua ei voce cristalină. 

Tessie strigă: Tati, ajută-ne! 

Arătarea-Emery încearcă acum să se îndepărteze de Melda, 
lovind din braţe şi stropind cu apă, nemaiaşteptând să termine 
cu ea. Melda înfige degetul mare de la mâna stângă, mâna 
puternică, în ochiul lui drept şi simte cum țâşneşte ceva rece, 
ca mațele de broască râioasă sub un bolovan. Apoi se 
răsuceşte, împleticindu-se, în timp ce volbura încearcă s-o 
dezechilibreze, trăgând-o de picioare. 

Melda întinde mâna stângă, o apucă pe Lo-Lo de ceafă şi o 
smuceşte în spate. Nu! icneşte ea şi Lo-Lo cade cu un strigă de 
Surpriză şi agonie... şi niciodată un strigăt ca acela n-a ieşit din 
gura unei fetițe, Melda ştie. 

John urlă: Termină, Melda! 

Stă în genunchi în spuma ultimului val, cu Adie în fața lui. 
Tuyja harponului iese din gâtul tinerei femei. 

Melda, lasă-mi fetele în pace! 

Ea nu are timp să asculte, deşi o secundă îi zboară gândul 
la Libbit - de ce n-a scufundat Libbit figurina de porțelan? Sau 
să nu fi funcționat? Oare arătarea pe care Libbit o numeşte 


Percy a găsit modul de a o opri? Melda ştie că eposibil; Libbit e 
puternică, dar e doar o copilă. 

Nu are timp să se gândească la asta. Întinde mâna după 
celălalt mort viu, după Tessie, dar brațul ei drept nu e ca 
stângul, nu e protejat de argint, şi Tessie se întoarce mârâind 
şi muşcă. Melda e conştientă de o durere subțire, fulgerătoare, 
dar nu şi că două degete şi o bucată din al treilea au fost tăiate 
de dinți şi acum plutesc în apă lângă fetița palidă. O străbate 
prea multă adrenalină ca să-şi dea. seama de asta. 

Deasupra crestei dealului, pe unde treceau uneori traficanții 
transportând paleți încărcați cu lăzi cu băutură, se înalță o 
mică semilună care aruncă raze slabe peste coşmarul din apă. 
La lumina ei, Melda o vede pe Tessie cum se întoarce spre 
tatăl ei; o vede pe Tessie cum întinde din nou brațele. 

Tati! Tati, te rog, ajută-ne! Nan Melda a luat-o razna! 

Melda nu stă pe gânduri. Se întinde şi o prinde pe copilă de 
părul pe care ea însăşi l-a spălat şi l-a împletit de o mie de ori. 

John Eastlake strigă: MELDA, NU! 

Apoi, în vreme ce culege pistolul cu harpon de pe jos şi caută 
cealaltă săgeată în nisipul din apropierea fiicei sale moarte, o 
altă voce strigă. Aceasta vine din spatele Meldei, de pe corabia 
ancorată acolo, în caldo largo. 

Spune: Nu trebuia să-ți bagi nasul în treburile mele. 

Melda, ținând-o în continuare pe arătarea-Tessie de păr 
(ființa se zbate şi dă din picioare, dar Melda nici că observă), 
se răsuceşte greoi în apă şi o vede pe ea, stând la parapetul 
corăbiei în mantia aceea roşie. A re gluga dată pe spate şi 
Melda vede că nu e nici pe departe o ființă umană, este cu totul 
altceva, ceva ce depăşeşte puterea omenească de înţelegere. 
La lumina lunii, faţa ei este înfiorătoare şi plină de cunoaştere. 

Ridicându-se din apă, braţe scheletice subțiri o salută. 

Briza suflă pe spate şerpii pe care îi are în chip de păr, 
Melda vede al treilea ochi în fruntea lui Perse; îşi dă seama că 
ochiul o vede pe ea şi, într-o clipită, se stinge în ea orice dorință 
de a se opune. 

În clipa aceea însă, zeița-târfă întoarce capul, de parcă ar fi 
auzit ceva sau pe cineva cum se apropie de ea în vârful 


picioarelor. 

Ea strigă: Poftim? 

Şi apoi: Nu! Pune aia jos! Pune-o jos! NU POŢI FACE ASTA! 

Dar din câte separe, Libbit poate - şi o face-pentru că silueta 
arătării de la parapetul corăbiei tremură, se transformă în 
apă... după care nu mai e decât lumina lunii. Brațele scheletice 
se retrag sub apă şi duse sunt. 

Dusă e şi arătarea-Emery - a dispărut - dar gemenele îşi 
urlă la unison durerea şi crunta mâhnire de a fi abandonate. 

Melda îi strigă stăpânului: O să fie bine! 

Îi dă drumul celei pe care o ţinea de păr. Cred că nu va mai 
avea nimic de-a face cu viii, nu acum, cel puțin pentru o vreme. 

Ea strigă: Libbit a reuşit! Libbit... 

John Eastlake urlă: JOS MÂINILE DE PE FIICELE MELE, 
CIOARĂ SCÂRBOASĂ! 

Şi foloseşte pistolul cu harpon pentru a doua oară. 

Vedeţi săgeata cum nimereşte ținta, străpungând-o pe Nan 
Melda? Dacă da, desenul e complet. 

Ah, Doamne... desenul e complet. 


20. PERSE 


I 


Desenul - nu ultima capodoperă în toată regula a lui Edgar 
Freemantle, ci penultima - îl înfățişa pe John Eastlake 
îngenuncheat pe Shade Beach, cu fiica lui moartă alături şi 
semiluna răsărită la orizont, deasupra lui. Nan Melda stătea 
în apă până la coapse, cu câte o fetiță de o parte şi de cealaltă; 
fețele lor umede, întoarse în sus, purtau expresii de teroare şi 
furie. Tija unuia dintre harpoanele scurte ieşea dintre sânii 
femeii. O strângea cu mâinile şi se uita incredulă la bărbatul 
pe ale cărui fiice încercase din răsputeri să le protejeze, 
bărbatul care, înainte să-i ia viața, îi spusese „cioară 
împuţită“. 


— Eastlake a strigat, am spus. A strigat până când i-a 
sângerat nasul. Până când i-a sângerat un ochi. E de mirare 
că n-a făcut hemoragie cerebrală de la atâta strigat. 

— Nu e nimeni pe corabie, observă Jack. Nu în desenul 
ăsta, cel puțin. 

— Nu. Perse nu mai era. Ceea ce Nan Melda sperase chiar 
se întâmplase. Evenimentele de pe plajă i-au distras târâturii 
atenția suficient timp cât Libbit să-i vină de hac. S-o scufunde 
în somn. Am lovit cu degetul braţul stâng al lui Nan Melda, 
unde desenasem grăbit două arce şi haşurasem pentru a 
indica o reflexie a luminii slabe de lună. Şi asta în principal 
pentru că ceva i-a spus să-şi pună brăţările de argint ale 
mamei ei. Argint, ca un anumit sfeşnic. M-am uitat la 
Wireman. Aşadar, poate că exista ceva de partea luminoasă a 
ecuaţiei care ne protejează. 

EI încuviință, apoi arătă spre soare. Peste încă un moment 
sau două, avea să atingă linia orizontului şi dâra de lumină 
care brăzda apa spre noi, acum galbenă, urma să capete o 
nuanță mai închisă, de aur pur. 

— Dar întuneric este atunci când lucrurile rele ies să se 
joace. Unde e acum Perse de porțelan? Ai idee unde a ajuns 
după ce s-a consumat tragedia de pe plajă? 

— Nu ştiu exact ce s-a întâmplat după ce Eastlake a ucis-o 
pe Nan Melda, dar mi-am format o idee generală. Elizabeth... 
Am ridicat din umeri. Ea îşi epuizase resursele, măcar pentru 
un timp. Intrase în suprasarcină. Tatăl ei trebuie s-o fi auzit 
strigând şi probabil că ăsta a fost singurul lucru care l-a mai 
putut aduce în simţiri. Trebuie să-şi fi amintit că, oricât de 
îngrozitoare erau lucrurile, încă mai avea o fiică vie la Heron's 
Roost. Probabil că şi-a amintit şi că mai avea două la distanță 
de vreo şaizeci de kilometri de casă. Iar asta însemna că are 
multe lucruri de reparat. 

Jack arătă pe tăcute spre linia orizontului, pe care soarele 
în sfârşit o atingea. 

— Ştiu, Jack, dar suntem mai aproape decât crezi. 


Am scos la iveală ultima foaie de hârtie. Era cel mai simplist 
dintre desene, însă nu puteai confunda zâmbetul acela 
ştiutor. Era Charley, Gnomul de Grădină. M-am ridicat în 
picioare şi i-am întors cu spatele la golf şi la corabia în 
aşteptare, care era acum doar o siluetă neagră pe un fundal 
auriu. Îl vedeţi? i-am întrebat. Eu l-am văzut când am pornit 
încoace dinspre casă. Adevăratul gnom de grădină, vreau să 
spun, nu proiecția pe care am văzut-o când am venit. 

Ei se uitară. 

— Eu nu văd, spuse Wireman, şi cred că l-aş vedea dacă ar 
fi acolo, muchacho. Ştiu că iarba e înaltă, dar pălăria aia roşie 
ar trebui să iasă în evidență. Doar dacă nu-i într-un pâlc de 
bananieri. 

— L-am ochit! strigă Jack şi chiar râse. 

— Ba pe dracu'! făcu Wireman, enervat. Unde? 

— În spatele terenului de tenis. 

Wireman se uită acolo, dădu să spună că tot nu-l vede, dar 
se opri. 

— Fir-aş să fiu, zise el. Nemernicul ăla-i cu capul în jos, 
aşa-1? 

— Da. Şi dat fiind că nu are picioare, ceea ce vezi e 
postamentul pătrat de fier. Charley ne arată locul, amigos. 
Dar înainte trebuie să mergem în hambar. 


II 


N-am avut nici-o premoniție a ceea ce ne aştepta înăuntrul 
clădirii lungi, buruienoase, întunecate şi zăpuşitoare, şi n-am 
avut idee că Wireman a scos pistolul automat Desert Eagle 
decât după ce acesta s-a declanşat. 

Uşile erau din acelea care alunecă pe şine, însă cele de aici 
nu aveau să mai alunece niciodată; erau ruginite şi înțepenite 
la distanţă de vreo doi metri una de cealaltă, şi aşa erau de 
zeci de ani. Muşchi spaniol gri-verzui atârnau ca o cortină, 
acoperind partea de sus a golului dintre ele. 


— Ce ne inte..., am început şi în clipa aceea bâtlanul a ieşit 
cu fâlfâit de aripi, cu ochii albaştri scăpărând, cu gâtul lung 
întins în față şi pocnind din ciocul galben. S-a ridicat în zbor 
imediat ce a trecut de uşor şi nu aveam nici-o îndoială că ţinta 
lui erau ochii mei. Atunci, pistolul bubui şi ochii albaştri, 
nebuni, ai păsării dispărură odată cu capul ei într-o ploaie 
fină de sânge. Mă lovi, uşor ca un ghem de fire înfăşurate pe 
un sâmbure gol, apoi îmi căzu la picioare. 

În aceeaşi clipă am auzit în cap un strigăt ascuţit, argintiu, 
de furie. 

Şi nu l-am auzit doar eu. Wireman se crispa. Jack scăpă 
toartele coşulețului de picnic şi îşi lipi podul palmelor de 
urechi. Apoi încetă. 

— Un bâtlan mort, zise Wireman pe o voce nu tocmai 
sigură. Înghionti cu piciorul ghemul de pene, apoi îl dădu la o 
parte de pe bocancii mei. Pentru Dumnezeu, să nu mă pârâți 
la protecția animalelor. M-aş alege cu o amendă de cincizeci de 
mii şi cu cinci ani de puşcărie pentru asta. 

— De unde ai ştiut? am întrebat. 

EI ridică din umeri. 

— Ce contează? Mi-ai spus să-l împuşc dacă-l văd. Tu Lone 
Ranger, eu Tonto. 

— Dar aveai pistolul scos. 

— Am avut ceea ce Nan Melda ar fi numit „o intuiţie“ atunci 
când şi-a pus brățările de argint ale mamei ei, zise Wireman, 
fără zâmbet. Ceva ne ţine sub o aripă ocrotitoare, să ne 
limităm la asta. Şi după ce s-a întâmplat cu fiica ta, aş spune 
că merităm puţin ajutor. Dar trebuie să ne jucăm şi noi rolul. 

— Cât timp vom juca, tu ţine pistolul la îndemână, l-am 
sfătuit. 

— O, de asta poți să fii sigur. 

— ŞI, Jack? Crezi că reuşeşti să-ți dai seama cum se 
încarcă pistolul cu harpon? 

Nici-o problemă în privința asta. Cu pistolul acela eram 
asiguraţi. 


III 


Înăuntrul hambarului era întuneric, şi nu doar pentru că 
faleza dintre noi şi golf bloca razele directe ale soarelui la 
apus. Mai era încă destulă lumină pe cer şi în acoperişul din 
ardezie erau destule crăpături şi spărturi, însă le blocaseră 
cârceii. Puţina lumină care intra de sus era verde şi difuză şi 
înşelătoare. 

Zona centrală a anexei era goală cu excepția unui străvechi 
tractor care stătea pe butucii masivi ai osiilor, dar într-una 
dintre boxele cu scule, raza puternică a lanternei scoase la 
iveală câteva unelte ruginite şi o scară de lemn sprijinită de 
peretele din spate. Era mizerabilă şi descurajam de scurtă. 
Jack încercă să se urce pe ea în timp ce Wireman ținea 
lanterna îndreptată spre el. Ţopăi sus-jos pe a doua treaptă şi 
am auzit cu toţii un pârâit ameninţător. 

— Nu te mai hâțâna pe ea şi pune-o afară, lângă uşă, am 
spus. E o scară, nu o trambulină. 

— Ştiu, zise el. Florida nu oferă clima ideală pentru 
păstrarea scărilor de lemn. 

— Calul de dar nu se caută la dinți, filosofă Wireman. 

Jack o ridică, strâmbându-se la praful şi insectele moarte 
care căzură de pe cele şase trepte mizerabile. 

— Uşor pentru tine să vorbeşti. Nu tu o să te urci pe ea, nu 
la greutatea ta. 

— Eu sunt pistolarul grupului, nino, spuse Wireman. 
Fiecare cu felia lui. Se străduia să vorbească lejer, dar vocea 
lui părea încordată şi el arăta istovit. Unde-s celelalte 
butelcuțe de ceramică, Edgar? Pentru că nu le văd nicăieri. 

— Poate sunt în spate. 

Am avut dreptate. În capătul anexei erau probabil zece 
„butelcuţe“ ceramice de Whisky de Masă. Spun „probabil“ 
pentru că era greu de calculat. Fuseseră făcute zob. 


IV 


De jur împrejurul bucăţilor mai mari de ceramică albă, şi 
amestecate printre ele, erau grămăjoare de cioburi 
scânteietoare de sticlă. În dreapta mormanului acestuia se 
aflau două cărucioare de lemn de modă veche, amândouă 
răsturnate. În stânga, sprijinit de perete, era un baros cu 
fierul din capăt ruginit şi cu muşchi crescut în mănunchiuri 
pe coadă în sus. 

— Cineva s-a distrat cu butoiaşele alea, spuse Wireman. Tu 
cine crezi? Em? 

— Poate, am zis. Probabil. 

Pentru prima dată am început să mă întreb dacă totuşi ea 
nu ne va înfrânge. Ne mai rămăsese puţină lumină a zilei, dar 
mai puțină decât mă aşteptasem şi mult mai puţină decât aş 
fi avut nevoie ca să mă simt în apele mele. lar acum... în ce 
urma să scufundăm simulacrul ei de porțelan? Într-o sticlă 
afurisită de apă Evian? Nu era o idee rea, într-un fel - erau din 
plastic şi, după spusele ecologiştilor, blestemăţiile alea or să 
reziste până la sfârşitul timpului - însă o figurină din porțelan 
n-ar fi încăput nici în ruptul capului pe gura unui flacon din 
acela. 

— Deci, care e planul de rezervă? întrebă Wireman. 
Rezervorul tractorului ăluia bătrân? O fi bun? 

Ideea de a încerca s-o înecăm pe Perse în rezervorul unui 
tractor vechi îmi dădu fiori prin tot corpul. Probabil că nu mai 
era decât o sită ruginită. 

— Nu. Nu cred că ar funcţiona. 

Trebuie să fi auzit ceva aproape de panică în vocea mea, 
pentru că mă prinse de braț. 

— Nu te ambala. Găsim noi o soluție. 

— Sigur, dar care? 

— O s-o ducem înapoi la Heron's Roost, atâta tot. Trebuie 
să fie ceva acolo. 

Dar cu ochiul minţii continuam să văd efectele furtunilor 
asupra conacului care dominase odată capătul acesta al 
Duma Key, transformându-l doar într-o fațadă. Apoi m-am 
întrebat câte recipiente vom găsi acolo, mai ales că nu mai 


erau decât aproximativ patruzeci de minute până la venirea 
întunericului şi până când Perse avea să trimită pe uscat o 
armată care să pună capăt maşinaţiunilor noastre. Doamne, 
să uităm noi de un lucru atât de elementar cum este un 
recipient cu închidere ermetică! 

— Futu-i! am făcut. Am lovit cu piciorul un morman de 
cioburi şi le-am proiectat prin aer. Futu-i! 

— Uşurel, vato. Asta n-o să te ajute. 

Nu, aşa era. Şi ei i-ar conveni să mă vadă furios, nu? 
Bătrânul Edgar furiosul ar fi fost uşor de manipulat. Am 
încercat să mă stăpânesc, dar mantra cu o să reuşesc nu 
funcționa. Totuşi, altceva nu aveam. Şi ce faci atunci când nu 
poţi folosi furia ca refugiu? Recunoşti adevărul. 

— Bine, am spus. Dar n-am nici cea mai vagă idee ce să 
facem. 

— Relaxează-te, Edgar, spuse Jack, zâmbind. Partea asta o 
să iasă bine. 

— De ce? Cum adică? 

— Ai încredere în mine, spuse el. 


V 


În vreme ce stăteam şi ne uitam la Charley, Gnomul de 
Grădină, într-o lumină care căpăta acum o nuanţă categoric 
purpurie, îmi trecu prin gând un cuplet fără sens dintr-un 
vechi blues al lui Dave Van Ronk: Mama a cumpărat o găină, 
că este rață a presupus; Şi pe masă a pus-o, cu picioarele-n 
sus. Charley nu era nici găină, nici rață, dar picioarele lui, 
care intrau nu în încălțări, ci într-un postament din fier 
negru, erau într-adevăr în sus. Capul, pe de altă parte, lipsea. 
Era înfipt într-un dreptunghi de scânduri vechi, acoperite de 
muşchi şi lujeri. 

— Ce-i aia, muchacho? întrebă Wireman. Ai idee? 

— Sunt mai mult ca sigur că e un rezervor de apă, am spus. 
Sper doar să nu fie o fosă septică. 


Wireman clătină din cap. 

— Nu le-ar fi pus într-o hazna oricât de grav i-ar fi fost 
afectată sănătatea mintală. Nici într-un milion de ani. 

Jack se uită de la Wireman la mine cu o expresie de groază 
pe chipul lui tânăr. 

— Adriana e acolo jos? Şi bona? 

— Da, am spus. Credeam că ai înțeles asta. Dar cel mai 
important lucru e că acolo jos se află Perse. lar motivul pentru 
care cred că este un rezervor de apă e... 

— Elizabeth ar fi insistat ca stricata aia să fie îngropată 
într-un mormânt de apă, spuse Wireman pe un ton sumbru. 
Un mormânt de apă dulce. 


VI 


Charley era greu şi scândurile care acopereau gaura din 
iarba înaltă erau mai putrede decât treptele scării. Şi sigur că 
era aşa; spre deosebire de scară, capacul de lemn fusese expus 
direct la toate capriciile vremii. Am operat cu grijă în pofida 
umbrelor tot mai dese, neştiind cât de adânc era rezervorul. În 
cele din urmă, am reuşit să împing gnomul acela antipatic 
destul de mult într-o parte, încât Wireman şi Jack să-l poată 
apuca de picioarele albastre, puţin strâmbe. Pentru a face 
asta, am călcat pe capacul de lemn putred; cineva trebuia s-o 
facă, iar eu eram cel mai uşor. Capacul se curbă sub 
greutatea mea, scoase un geamăt prelung, rău prevestitor, şi o 
exalare de aer acru. 

— Dă-te jos de pe el, Edgar! strigă Wireman şi, în acelaşi 
timp, Jack urlă: 

Apucă-l, mama naibii, o să cadă-năuntru! 

Tocmai când coboram de pe capacul fragil, îl prinseră pe 
Charley: Wireman de după genunchii îndoiți şi Jack de după 
mijloc. Un moment am crezut că oricum va cădea, trăgându-i 
pe amândoi cu el. Atunci, prietenii mei scoaseră la unison un 
strigăt de efort şi căzură pe spate cu gnomul de grădină peste 


ei. Fața lui rânjită şi pălăria roşie fojgăiau de gândaci uriaşi. 
Câţiva se împrăştiară peste fața crispată a lui Jack şi unul 
căzu direct în gura lui Wireman. EI strigă, îl scuipă şi sări în 
picioare, continuând să scuipe şi să-şi şteargă buzele. Jack fu 
lângă el într-o clipă, ţopăind în cerc în jurul lui şi scuturându- 
şi gândacii de pe cămaşă. 

— Apă! urlă Wireman. Dă-mi apă, mi-a intrat unu-n gură, 
l-am simţit cum îmi mişună pe limbă, futu-i! 

— Nu este apă, am spus, scotocind prin rucsacul aproape 
gol. 

Stăteam în genunchi acum şi simțeam mult mai bine decât 
aş fi vrut mirosul aerului care ieşea prin gaura din capac. Era 
ca aerul dintr-un mormânt tocmai profanat. Ceea ce, desigur, 
şi era. 

— Doar pepsi, am continuat. 

— Cheesburger, cheesburger, pepsi, imită Jack o reclamă. 
N-avem cola. Apoi râse anemic. 

I-am dat lui Wireman o doză de suc. Elo privi incredul un 
moment, apoi o desfăcu violent. Îşi umplu gura cu lichid, îl 
scuipă într-un jet maroniu de spumă, mai luă o gură, o 
scuipă şi pe aceasta. Restul dozei îl bău din patru înghiţituri 
lungi. 

— Ay, caramba, zise el. Eşti un om dur, Van Gogh. Eu mă 
uitam la Jack. 

— Tu ce crezi? Îl putem muta din loc? 

Jack studie capacul, apoi se lăsă în genunchi şi începu să 
smulgă lujerii care se țineau de marginile lui. 

— Mda, spuse. Da' tre' să scăpăm de rahaturile astea. 

— Trebuia să aducem o rangă, spuse Wireman. Încă sorbea 
din suc. Nu-l învinuiam. 

— Nu cred că ne-ar fi fost de mare ajutor, zise Jack. Lemnul 
e prea putred. Ajută-mă, Wireman. Şi când m-am lăsat în 
genunchi lângă el: Nu te osteni, şefu'. Asta-i o treabă pentru 
inşi cu două braţe. 

La aceasta am simţit un nou fulger de furie - vechea furie 
era foarte aproape acum - şi l-am potolit cât de bine am putut. 


I-am urmărit cum muncesc pe lângă capacul rotund, rupând 
lujerii şi buruienile în timp ce lumina se stingea pe cer. O 
singură pasăre trecu pe acolo cu aripile strânse. Era cu capul 
în jos. Când vezi aşa ceva îți vine să te cazezi la cel mai 
apropiat azil de nebuni. De preferință pe termen lung. 

Lucrau față în față şi, când Wireman se apropie de locul de 
unde începuse Jack, iar Jack se apropie de locul de unde 
începuse Wireman, am spus: 

— E încărcat pistolul cu harpon, Jack? El verifică. 

— Da. De ce? 

— Pentru că ne aşteaptă totuşi un final la fotofiniş. 


VII 


Jack şi Wireman se lăsară în genunchi pe o parte a 
capacului. Eu am îngenuncheat pe cealaltă. Deasupra 
noastră, cerul se întunecase într-un indigo care în scurt timp 
avea să fie violet. 

— La trei, zise Wireman. Uno... dos... TRES! 

Ei doi traseră şi eu am împins cum am putut cu brațul 
care-mi rămăsese. Şi rezultatul a fost bunicel, căci braţul 
care-mi rămăsese se înzdrăvenise în lunile petrecute pe Duma 
Key. Un moment, capacul rezistă. Apoi alunecă spre Wireman 
şi Jack, scoțând la iveală o semilună de întuneric - un zâmbet 
negru de bun venit. Semiluna se dilată într-un semicerc şi de 
acolo într-un cerc întreg. 

Jack se ridică în picioare. La fel şi Wireman. Îşi controla 
mâinile ca să se asigure că nu are pe ele alți gândaci. 

— Ştiu cum te simţi, am spus, dar nu cred că avem timp să 
faci o deparazitare completă. 

— De-acord cu tine, dar dacă n-ai mestecat un maricone din 
ăsta, nu ştii cum mă simt. 

— Spune-ne ce să facem, şefu', zise Jack. Se uita contrariat 
în groapa din care încă mai ieşea duhoarea aceea sălcie. 

— Wireman, tu ai tras cu pistolul subacvatic, corect? 


— Da, la ţintă. Cu domnişoara Eastlake. N-am spus deja că 
sunt pistolarul grupului? 

— Atunci, tu eşti de pază. Jack, fă lumină. 

Îi citeam pe chip că nu-l trage aţa s-o facă, dar nu avea de 
ales - până când nu terminam ce aveam de făcut, nu exista 
cale de întoarcere. Şi dacă nu terminam, calea de întoarcere 
nu avea să mai existe niciodată. 

Cel puţin nu pe uscat. 

Luă lanterna, o aprinse şi îndreptă raza ei puternică în 
josul gropii. 

— A, Doamne, şopti el. 

Era într-adevăr un rezervor tapetat cu formațiuni 
coraligene, dar la un anumit moment în cursul ultimilor 
optzeci de ani pământul se mişcase, apăruse o fisură - 
probabil chiar pe fund - şi apa dinăuntru se scursese. Ce am 
văzut la lumina lanternei era un gâtlej jilav, cu pereții 
acoperiți de muşchi, adânc de patru metri şi lat de doi. Pe 
fundul lui, încleştate într-o îmbrățişare care dura de optzeci 
de ani, erau două schelete în zdrențe. Gândacii fojgăiau veseli 
în jurul lor. Broaşte albicioase - piticuţi - ţopăiau pe oase. 
Lângă un schelet se vedea un harpon. Vârful celui de al doilea 
harpon era şi acum înfipt în coloana vertebrală îngălbenită a 
lui Nan Melda. 

Lumina începu să se legene. Pentru că şi tânărul care ţinea 
lanterna se legăna. 

— Să nu ne leşini aici, Jack! am spus tăios. Ăsta e un ordin! 

— Mă simt bine, şefu'. Dar avea ochii larg căscați, sticloşi, şi 
în spatele lanternei - încă nesigură în mâna lui - fața îi era de 
un alb pergamentos. Sincer. 

— Bun. Îndreapt-o înapoi acolo, jos. Nu, la stânga. Puțin 
mai mult... acolo. 

Era unul dintre butoiaşele cu Whisky de Masă, acum doar o 
umflătură sub o pătură grea de muşchi. O broscuţă albă 
stătea ghemuită pe ea. Clipind des, creatura îşi ridică spre 
mine ochii răutăcioşi. Wireman îşi consultă ceasul. 


— Mai avem... aş spune poate cincisprezece minute înainte 
să dispară soarele. Ar putea fi ceva mai mult sau ceva mai 
puţin. Deci...? 

— Deci Jack pune scara în groapă şi eu cobor. 

— Edgar... mi amigo... tu nu ai decât o mână. 

— A luat-o pe fiica mea. A ucis-o pe Ilse. Ştii că asta e 
datoria mea. 

— Bine. Wireman se uită la Jack. Mai rămâne, deci, 
problema recipientului ermetic închis. 

— Nu-ţi face probleme, spuse el, apoi luă scara şi-mi dădu 
mie lanterna. Luminează jos, Edgar. Am nevoie de ambele 
mâini pentru asta. 

Păru să-i ia o veşnicie să aşeze scara într-o poziţie care să-l 
mulțumească, dar în cele din urmă picioarele ei fură proptite 
pe fundul rezervorului, între oasele brațului întins al lui Nan 
Melda (încă se mai vedeau brățările de argint, deşi acum le 
acoperise muşchiul) şi un picior al lui Adie. Scara era într- 
adevăr foarte scurtă şi treapta de sus era la mai mult de o 
jumătate de metru sub nivelul solului. Dar era în regulă aşa; 
Jack mă putea ajuta să cobor până acolo. M-am gândit să-l 
întreb din nou de recipientul pentru figurina de porțelan, dar 
n-am făcut-o. Părea perfect stăpân pe latura aceea a situației 
şi am hotărât să merg pe mâna lui până la capăt. Era oricum 
prea târziu pentru altceva. 

În capul meu o voce foarte joasă, aproape meditativă, spuse: 
Opreşte-te acum şi te las să pleci în pace. 

— Niciodată, am spus. 

Wireman se uită la mine cu surprindere. 

— Ai auzit-o şi tu, da? 


VIII 


M-am culcat pe burtă şi am coborât cu spatele în groapă. 
Jack mă ţinea de umeri. Wireman stătea lângă el, ţinând cu 
ambele mâini pistolul cu harpon încărcat şi cu celelalte trei 


săgeți cu vârf de argint îndesate la centură. Între ei, lanterna 
stătea pe jos, împrăştiind o lumină puternică într-o încâlceală 
de buruieni şi lujeri smulşi din pământ. 

Izul care venea din rezervor era foarte puternic şi am simțit 
o gâdilătură pe tibie când ceva mi se furişă pe picior în sus. Ar 
fi trebuit să-mi îndes mangşetele pantalonilor în bocanci, dar 
era puţin cam prea târziu pentru a o lua de la capăt. 

— Simţi scara? întrebă Jack. O atingi? 

— Nu, încă... Apoi piciorul meu atinse treapta de sus. Aici e. 
Ţine-mă. 

— Nu te speria, că te ţin. Vino aici jos şi o să te omor. 

— Încearcă numai, am spus. Vin după tine, târfă ce eşti, 
aşa că dă tot ce ai mai bun. 

Am simțit cum mâinile lui Jack mă strâng spasmodic de 
umeri. 

— Isuse, şefu', eşti şi... 

— Sunt sigur. Numai ţine-mă. 

Scara avea şase trepte. Jack reuşi să mă țină de umeri 
până ce am ajuns la a treia, când eram în groapă până la 
piept. Îmi oferi lanterna. Am clătinat din cap. 

— Foloseşte-o ca să-mi faci lumină. 

— Nu mă înţelegi. Nu îţi trebuie pentru lumină, ci pentru 
ea. 

Un minut tot n-am înţeles. 

— Desfaci capacul cu lentilele. Scoţi bateriile. O pui pe ea 
înăuntru. O să-ţi dau eu apa. 

Wireman râse fără umor. - Lui Wireman i-a plăcut asta, 
nino. Apoi se aplecă spre mine. Du-te, acum. Târfă sau 
netârfă, îneac-o şi hai să încheiem conturile cu ea. 


LX 


A patra treaptă se rupse. Scara se înclină şi eu am căzut cu 
lanterna încă strânsă între coaste şi ciotul brațului, raza ei 
îndreptându-se întâi spre cerul întunecat, apoi iluminând 


formațiunile de coral acoperite cu muşchi. M-am lovit cu capul 
de una dintre acestea şi am văzut stele verzi. O clipă mai 
târziu zăceam întins pe un pat incomod de oase şi mă uitam 
țintă la rânjetul etern al Adrianei Eastlake Paulson. Dintre 
dinţii ei înverziți de muşchi sări spre mine o broscuţă palidă şi 
am alungat-o cu burduful lanternei. 

— Muchacho! strigă Wireman, iar Jack adăugă: 

— Şefu', eşti teafăr? 

Îmi curgea sânge de la scalp - îl simțeam cum îmi şiroieşte 
cald pe față - dar credeam că sunt teafăr; în mod sigur 
trecusem prin lucruri mai rele în Ţinutul celor O Mie de 
Lacuri. lar scara, chiar dacă înclinată, era încă în picioare. M- 
am uitat în dreapta şi am văzut butoiaşul cu Whisky de Masă, 
acoperit şi el cu muşchi, pentru care bătuserăm atâta drum. 
Acum, în loc de una, pe el erau două broscuţe. Mă văzură că 
le privesc şi-mi săriră în față, cu ochii holbaţi, cu gura 
căscată. Nu mă îndoiam deloc că Perse şi-ar fi dorit ca ele să 
aibă dinţi, ca uriaşul lui Elizabeth. A, zilele bune de demult! 

— Sunt teafăr, am spus, alungând broscuţele şi opintindu- 
mă să mă ridic în şezut. Sub mine şi de jur împrejurul meu se 
rupseră oase. Doar că... nu. 

Nu se rupseră. Erau prea vechi şi umede ca să se rupă. Mai 
întâi se îndoiră, apoi pocniră. Trimite apa jos. Poţi s-o arunci 
cu rucsac cu tot, încearcă numai să nu mă loveşti cu el în cap. 

M-am uitat la Nan Melda. 

O să-ți iau brățările de argint, i-am spus, dar ăsta nu e furt. 
Dacă eşti undeva prin apropiere şi poți să vezi ce fac, sper că-l 
vei considera un împrumut. Un fel de predare a ştafetei. 

Le-am scos de pe rămăşiţele ei pământeşti şi mi le-am 
strecurat pe mâna stângă, ridicând braţul şi lăsând gravitația 
să le aducă la punctul de strângere. Deasupra mea, Jack îşi 
vârâse capul în rezervor. 

— Păzea, Edgar! 

Rucsacul sosi. Unul dintre oasele pe care le frânsesem în 
căderea mea străpunse plasticul şi din el începu să curgă apă. 
Am urlat de spaimă şi furie, am deschis rucsacul, m-am uitat 


înăuntru. Doar un singur flacon fusese perforat. Celelalte 
două erau încă întregi. M-am întors spre butoiaşul ceramic 
acoperit de muşchi, am strecurat mâna în stratul de mâl de 
sub el şi l-am desprins. Nu voia să vină, dar ființa dinăuntru 
îmi luase fiica şi eram hotărât s-o am. În cele din urmă, 
butoiaşul se rostogoli spre mine şi, făcând asta, o bucată 
măricică de coral alunecă de cealaltă parte a lui şi bufni pe 
fundul mocirlos al rezervorului. 

Am îndreptat lanterna în butoiaş. Latura care fusese cu 
fața la perete era acoperită doar de un strat subțire de muşchi 
şi puteam să văd scoţianul în kilt cu un picior ridicat în spate, 
executând un dans. Am mai văzut şi o crăpătură în zigzag 
care brăzda latura curbată a butoiaşului. Bucata aceea de 
coral o făcuse când căzuse de pe perete. Apa de piscină cu care 
Libbit umpluse butoiaşul în 1927 începuse să se scurgă din 
momentul în care bucata îl lovise, iar acum era aproape uscat. 

Auzeam ceva zăngănind înăuntru. 

Te omor dacă nu te opreşti, dar dacă te opreşti, te las să 
pleci. Pe tine şi pe prietenii tăi. 

Am simţit buzele cum mi se întind într-un rânjet. Şi oare 
nu un rânjet asemănător văzuse Pam când o strânsesem cu 
mâna de gât? Sigur că da. 

— N-ar fi trebuit să-mi ucizi fiica. 

Opreşte-te acum, altfel o iau şi pe cealaltă. 

Wireman strigă spre mine şi disperarea din vocea lui era 
clară. 

— Tocmai a răsărit Venus, amigo. O iau ca pe un semn rău. 

Şedeam sprijinit de un perete jilav, coralii împungându-mă 
în spate şi oasele înghiontindu-mă în coaste. Aveam puțin 
spațiu de mişcare şi, într-o altă lume, şoldul îmi pulsa 
amenințător - nu striga încă, dar nici mult nu mai era. Habar 
nu aveam cum aş fi reuşit să urc scara înapoi în condiţiile 
date, însă eram prea furios ca să-mi fac griji pentru asta. 

— Iartă-mă, Prăjiturică, i-am murmurat lui Adie şi am 
îndesat dosul lanternei în gura ei osoasă. Apoi am luat 
butoiaşul de ceramică în ambele mâini... pentru că ambele 


mâini erau acolo. Am îndoit piciorul sănătos, înfigând călcâiul 
bocancului în oase şi mâl, am ridicat butoiaşul în raza 
prăfoasă de lumină şi l-am coborât peste genunchiul ridicat. 
Se crăpă din nou, eliberând un mic potop de apă noroioasă, 
dar nu se sparse. 

Perse strigă înăuntrul lui şi am simţit că începe să-mi 
sângereze nasul. Şi lumina lanternei se schimbă. Se făcu 
roşie. În strălucirea aceea stacojie, craniile lui Adie Paulson şi 
Nan Melda se căscau şi rânjeau la mine. M-am uitat la pereţii 
acoperiți de muşchi ai acelui gâtlej mizer în care coborâsem de 
bunăvoie şi nesilit de nimeni şi am văzut alte fețe: a lui Pam... 
a lui Mary Ire, schimonosită de furie în timp ce cobora 
mânerul pistolului în capul lui Ilse... al lui Kamen, plin de o 
surpriză terminală în timp ce cădea răpus de acel fulgerător 
atac de cord... al lui Tom, răsucind volanul maşinii pentru a o 
izbi de un parapet de ciment cu o sută de kilometri la oră. 

Mai rău ca orice, am văzut-o pe Monica Goldstein strigând 
Mi-ai omorât cățeluşul! 

— Edgar, ce se întâmplă? 

Vocea era a lui Jack, la o mie de kilometri depărtare. 

M-am gândit la Shark Puppy din The Bone, cântând „Dig“. 
M-am gândit la ziua când i-am spus lui Tom: Omul acela a 
murit în camioneta lui. 

Atunci, pune-mă în buzunar şi o să mergem împreună, spuse 
ea. O să navigam împreună în adevărata cealaltă viață a ta, şi 
toate oraşele lumii îți vor fi la picioare. O să trăieşti mult... pot 
aranja asta... şi vei fi artistul epocii. Te vor pune alături de 
Goya. Alături de Leonardo. 

— Edgar? Se simțea panică în vocea lui Wireman. Vin 
oameni dinspre plajă. Cred că i-am auzit. Nu-i a bună, 
muchacho. 

Nu ai nevoie de ei. Noi nu avem nevoie de ei. Nu sunt 
decât... decât un echipaj. 

Nu sunt decât un echipaj. La aceasta, furia cobori peste 
mine chiar în timp ce mâna dreaptă începea din nou să 
dispară. Dar înainte să se volatilizeze cu totul... înainte să 


pierd priza asupra furiei ori asupra afurisitului ăluia de 
butoiaş crăpat... 

— Bagă-ţi-o-n prieten, târfă proastă ce eşti, am spus şi am 
ridicat iar butoiaşul deasupra genunchiului care-mi pulsa. 
Bagă-ţi-o-n amic. L-am avântat asupra rotulei cât de tare am 
putut. Am simțit durere, dar mai slabă decât mă aşteptasem... 
şi în cele din urmă, aşa se întâmplă de obicei, nu credeţi? 
Bagă-ţi-o-n colega, futu-i mama ei. 

Butoiaşul nu se sparse; deja crăpat, pur şi simplu explodă, 
umplându-mi jeanşii de o umezeală vâscoasă, de la cele trei 
sau patru degete de apă care încă se mai afla înăuntru. Şi o 
figurină mică de porțelan se prăvăli jos: o femeie înfăşurată 
într-o mantie cu glugă. Mâna care strângea marginile mantiei 
la nivelul gâtului nu era deloc o mână, ci o gheară. Am cules-o 
de pe jos. Nu aveam timp s-o studiez - ei veneau acum, eram 
sigur, veneau după Wireman şi Jack - dar am apucat să văd 
că Perse era de o frumusețe extraordinară. Asta, desigur, dacă 
puteai face abstracție de mâna-gheară şi de tulburătoarea 
sugestie a unui al treilea ochi sub părul care-i cădea peste 
frunte de sub glugă. Fiinţa aceea era de asemenea extrem de 
delicată, aproape translucidă. Doar că, încercând s-o frâng 
între mâini, parcă aş fi încercat să frâng un drug de oţel. 

— Edgar! strigă Jack. 

— Țineţi-i la distanță! am răspuns. Trebuie să-i ţineţi la 
distanță! 

Am îndesat-o în buzunarul de la piept al cămăşii şi am 
simțit imediat cum mi se întinde prin piele o senzaţie 
bolnăvicioasă de căldură. Şi zumzâia. Nestatornicul meu braţ 
mojo dispăruse din nou, aşa că am strâns un flacon de apă 
Evian între ciot şi coaste, apoi i-am desfăcut capacul. Am 
repetat şi cu celălalt flacon procedura aceasta stângace şi 
cronofagă. 

De sus, Wireman strigă cu o voce aproape sigură: 

— Staţi acolo! Ăsta are vârf de argint! O să-l folosesc! 
Răspunsul se auzi clar, chiar şi de pe fundul rezervorului. 


— Crezi că-l poți reîncărca destul de repede ca să ne împuşti 
pe toți trei? 

— Nu, Emery, răspunse Wireman. Vorbea de parcă s-ar fi 
adresat unui copil, iar acum în voce nu i se mai citea niciun 
dram de ezitare. Mă mulțumesc cu tine. 

Acum venea partea grea, partea teribilă. 

Am început să deşurubez capacul lanternei. La a doua 
mişcare de rotație, lumina se stinse şi am rămas într-un 
întuneric aproape total. Am lăsat să cadă bateriile, apoi am 
dibuit după prima sticlă de Evian. Am strâns-o cu degetele şi 
am turnat apa înăuntru, operând pe pipăite. Nu ştiam cât 
avea să intre în lanternă, dar credeam că se va umple cu o 
sticlă. Mă înşelam. 

Întindeam mâna după a doua, când noaptea deplină trebuie 
să fi venit pe Duma Key. Spun asta pentru că în momentul 
acela figurina de porțelan din buzunarul meu prinse viaţă. 


X 


Oricând am îndoieli cu privire la acele ultime nebuneşti 
momente petrecute în rezervor, nu trebuie decât să mă uit la 
grilajul de cicatrice albe de pe partea stângă a pieptului meu. 
Oricine m-ar vedea gol nu le-ar observa din prima; din cauza 
accidentului, corpul meu e o adevărată hartă rutieră de 
cicatrice, iar acel grup mic de ţesut alb are tendința să se 
piardă printre cele mai evidente. Însă acestea au fost făcute de 
dinții unei păpuşi însuflețite. Una care mi-a sfâşiat cu dinții 
cămaşa şi pielea şi muşchii. 

O păpuşă care voia să-mi ajungă cu dinții până la inimă. 


XI 


Era cât pe ce să răstorn a doua sticlă de apă înainte să 
reuşesc s-o prind în mână. Asta se datoră în principal 
elementului surpriză, însă a fost la mijloc şi destulă durere, şi 


am strigat. Am simţit că începe să-mi curgă din nou sânge, de 
data asta şiroindu-mi pe sub cămaşă spre pliul dintre bust şi 
pântece. Perse mi se răsucea în buzunar, mi se zvârcolea în 
buzunar, afundându-şi dinţii şi muşcând şi sfâşiind, din ce în 
ce mai adânc. Trebuia s-o scot imediat de acolo şi, odată cu 
ea, mi-am smuls o bucată bună de carne şi un petic 
însângerat de cămaşă. Figurina nu mai avea delicatețea aceea 
rece la atingere. Era încinsă acum şi mi se zvârcolea în mână. 

— Haide! urlă Wireman de sus. Haide, dacă-l vrei! 

Ea îşi afundă dinţii de porțelan, ascuţiţi ca nişte ace, în 
pielița dintre degetul meu mare şi arătător. Am urlat de 
durere. Ar fi scăpat atunci, în ciuda furiei şi hotărârii mele, 
dar brățările lui Nan Melda îmi alunecară pe mână în jos şi 
am simțit-o cum se crispează, trăgându-se înapoi în palma 
mea. Un picioruş chiar îi alunecă printre degetul mijlociu şi 
inelar. Am strâns tare pumnul, ţintuind-o locului. Mişcările ei 
deveniră anevoioase. Nu pot să jur că una dintre brățări o 
atingea - era beznă ca-n nucă - dar sunt aproape sigur că aşa 
era. 

De sus se auzi vuietul de aer comprimat al pistolului cu 
harpon, după care un strigăt care păru să-mi sfredelească 
creierii. Dincolo de acesta - în spatele lui - l-am auzit pe 
Wireman strigând: 

— Treci înapoi aici, Jack! Ia un... 

Şi imediat strigăte înfundate din partea prietenilor mei şi un 
râset furios, nepământean, din partea a două copile moarte 
demult. 

Ţineam burduful lanternei strâns între genunchi şi nu 
aveam nevoie să-mi spună cineva că orice o poate lua razna pe 
întuneric, mai ales pentru un ciung. Aveam o singură şansă. 
În condiţii ca acelea, cel mai bine e să nu eziţi. 

Nu! Opreşte-te! Nu face... 

Am aruncat-o înăuntru şi un rezultatul se văzu imediat: 
deasupra mea, râsul furios al copilelor se transformă în ţipete 
de groază şi surprindere. Apoi l-am auzit pe Jack. Părea isteric 


şi pe jumătate înnebunit, dar niciodată n-am fost mai bucuros 
să aud pe cineva. 

— Asta e, luaţi-vă picioarele la spinare! Înainte să plece 
corabia aia futută şi să vă lase aici! 

Acum aveau de rezolvat o problemă delicată. Luasem 
lanterna în mână şi ea era înăuntru... Însă capacul era 
undeva pe lângă mine şi nu puteam să-l văd. Şi nici nu mai 
aveam o mână cu care să pipăi după el. 

— Wireman! am strigat. Wireman, eşti acolo? 

După un moment destul de lung cât să planteze mai întâi 
patru feluri de teamă şi apoi să înceapă să le ocrotească 
creşterea, el răspunse: 

— Da, muchacho. Tot aici sunt. 

— Eşti bine? 

— Unul dintre ei m-a zgâriat şi trebuie să-mi dezinfectez 
rana, dar în rest da, sunt bine. Una peste alta, cred că 
amândoi suntem bine. 

— Jack, poţi să cobori aici? Am nevoie de o mână de ajutor. 

Şi apoi, şezând strâmb printre oase şi ţinând sus cu o mână 
lanterna plină de apă, ca torța Statuii Libertăţii, am izbucnit 
în râs. 

Unele lucruri sunt atât de adevărate, că nu te poţi abţine să 
nu râzi. 


XII 


Ochii mi se adaptaseră la întuneric destul cât să desluşesc 
o siluetă neagră ce părea să plutească încet pe peretele 
rezervorului în jos - Jack, coborând pe scară. Lanterna îmi 
zumzăia în mână - slab, dar era clar că zumzăia. Mi-am 
imaginat o femeie care se îneacă într-un bazin îngust de oţel, 
însă am înlăturat imediat gândul. Semăna prea mult cu ceea 
ce i se întâmplase lui Ilse, iar monstrul pe care-l capturasem 
nu avea nimic în comun cu Ilse. 


— Lipseşte o treaptă, am spus. Dacă nu vrei să-ți afli 
sfârşitul aici jos, ai mare grijă. 

— Nu pot să mor în noaptea asta, zise el cu o voce subțire şi 
tremurată, despre care n-aş fi spus niciodată că-i aparține. 
Mâine am întâlnire cu o fată. 

— Felicitări. 

— Mer... 

Rată treapta. Scara se mişcă. Un moment am fost sigur că 
va cădea peste mine şi peste lanterna ridicată în aer. Apa avea 
să se scurgă, ea avea să se scurgă şi tot efortul nostru ar fi 
fost de pomană. 

— Ce se întâmplă? strigă „Wireman deasupra noastră. Ce 
mama dracului se întâmpla? 

Jack se rezemă de perete, ținându-se cu o mână deo 
bucată de coral pe care din întâmplare o găsise în ultima, 
crucială secundă. Am văzut cum i-a căzut un picior, ca un 
piston, pe următoarea treaptă intactă şi s-a auzit un zgomot 
zdravăn de sfâşiere. 

— Mamă, şopti el. Mamă-mamă, fir-ai să fii! 

— Ce se-ntâmplă? aproape că răcni Wireman. 

— Jack Cantori şi-a rupt turul pantalonilor, am spus. 
Acum, taci un minut. Jack, aproape că ai ajuns. Ea e în 
lanternă, dar nu am decât o mână şi nu pot să iau capacul. 
Trebuie să cobori şi să-l găseşti. Nu-mi pasă dacă mă calci, 
numai să nu răstorni lanterna. Bine? 

— B-bine. Isuse, Edgar, am crezut c-o să mă dau de-a 
berbeleacul. 

— Şi eu la fel. Coboară, acum. Dar încet. 

Cobori, călcând mai întâi pe coapsa mea - mă duru - apoi 
punând piciorul pe un flacon gol de Evian. Acesta se crăpă. 
După aia calcă pe ceva care se frânse cu un pocnet umed, ca o 
petardă oarbă. 

— Edgar, ce a fost asta? Părea în pragul lacrimilor. Ce... 

— Nimic. 

Eram aproape sigur că fusese craniul lui Adie. Şoldul lui se 
lovi de lanternă. Apa rece mă stropi pe încheietura mâinii. În 


tubul de metal al lanternei, ceva se întoarse, lovindu-se de 
pereţi. În mintea mea, un teribil ochi negru-verzui - culoarea 
apei la o adâncime dincolo de care nu mai răzbate nici-o 
lumină - se întoarse şi el. Îmi scrută cele mai ascunse 
gânduri, în locul unde mânia depăşeşte furia şi devine instinct 
criminal. Scrută toate acestea... apoi muşcă. Aşa cum o femeie 
ar muşca o prună. N-o să uit niciodată senzația. 

— Ai grijă, Jack, e strâmt locul. Ca un submarin pentru 
pitici. Fii cât de grijuliu poți. 

— Mă cam pierd cu firea, şefu'. Mă ia puţin cu claustrofobie. 

— Inspiră adânc. O să reuşeşti. O să ieşim imediat. Ai 
chibrituri la tine? 

Nu avea. Nici măcar brichetă nu avea. N-o fi avut Jack 
nimic împotrivă să bea şase beri într-o seară de sâmbătă, dar 
plămânii nu şi-i afuma. Astfel stând lucrurile, urmară câteva 
minute lungi, de coşmar - Wireman spune că nu mai mult de 
patru, dar mie mi s-au părut treizeci, cel puţin treizeci - în 
care Jack se lăsă în genunchi, pipăi printre oase, se ridică, se 
mişcă puţin, se lăsă iar în genunchi, pipăi din nou. Mie, braţul 
începea să-mi obosească. Mâna îmi amorțea. Continua să-mi 
curgă sânge din rănile de la piept, fie pentru că sângele se 
coagula greu, fie pentru că nu se coagula deloc. Dar mâna mă 
îngrijora cel mai tare. Îmi pierdusem toată sensibilitatea şi-n 
scurt timp am început să cred că nu mai ţin lanterna în ea, 
pentru că nu o puteam vedea şi nici nu mai simțeam că-mi 
atinge pielea. Senzaţia de greutate din mână fusese înghițită 
de pulsația grea a muşchilor. Trebui să mă opun impulsului 
de a lovi cu lanterna în pereţii rezervorului ca să mă asigur că 
încă este acolo, deşi ştiam că dacă fac asta, o puteam scăpa. 
Am început să cred că, inevitabil, capacul se pierduse în 
labirintul de oase şi aşchii de os, şi că Jack nu-l va găsi 
niciodată pe întuneric. 

— Ce se întâmplă? strigă Wireman. 

— Încă puţin! i-am răspuns. Mi se scurse sânge în ochiul 
stâng, mă înțepă şi l-am îndepărtat clipind. Am încercat să mă 
gândesc la Illy, If-So-Girl a mea, şi am fost îngrozit să 


descopăr că nu-mi amintesc chipul ei. Merge încet, e anevoios, 
dar o rezolvăm noi. 

— Poftim? 

— Anevoios! E anevoios, ne dă de furcă! Futu-i, eşti surd, 
Wireman”? Oare lanterna se înclina? Mă temeam că da. Mi se 
putea scurge apă pe mână şi eu nici să nu simt, atât eram de 
amorțit. Dar dacă lanterna nu se înclina şi eu încercam s-o 
îndrept, mai mult rău făceam. 

Dacă se scurge apa, în câteva secunde va fi cu capul la 
suprafață. Şi atunci se va sfârşi totul. Ştii asta, nu? 

Ştiam. Am stat pe întuneric cu brațul ridicat, înspăimântat 
să iau o inițiativă. Sângerând şi așteptând. Timpul fusese 
anulat şi memoria mea era o fantomă. 

— Uite-l, zise Jack într-un târziu. E blocat în coastele cuiva. 
Stai... l-am luat. 

— Slavă Domnului, am spus. Mulțumescu-i lui Cristos. 

Îl vedeam înaintea mea, o siluetă vagă cu un genunchi între 
picioarele mele incomod îndoite, înfipt în rămăşiţele 
împrăştiate ale oaselor care făcuseră cândva parte din fiica cea 
mare a lui John Eastlake. I-am întins lanterna. 

— Pune-i capacul. Dar uşor, pentru că n-o mai pot ţine 
mult timp dreaptă. 

— Din fericire, spuse el, eu am două mâini. 

Puse una peste mâna mea, ţinând în loc lanterna plină cu 
apă şi începând să-i înfileteze capacul la loc. Se opri doar o 
dată, ca să mă întrebe de ce plâng. 

— De uşurare, am spus. Dă-i drumul. Termină. Grăbeşte- 
te. 

După ce termină, am luat lanterna de la el. Nu era la fel de 
grea ca atunci când fusese plină cu baterii, dar mie nu-mi 
păsa de asta. Ce-mi păsa mie era să mă asigur că e bine 
înfiletat capacul. Aşa părea. I-am spus lui Jack să-i ceară lui 
Wireman s-o verifice din nou după ce va ajunge sus. 

— Sigur, spuse el. 

— Şi încearcă să nu mai rupi alte trepte. O să am nevoie de 
toate. 


— După ce o să treci de aia ruptă, Edgar, te tragem noi 
până sus. 

— Bine. Şi n-o să spun nimănui că ţi-ai rupt pantalonii în 
fund. 

La aceasta, Jack chiar râse. Am urmărit silueta lui 
întunecată cum urcă scara, făcând un pas mare pentru a 
trece peste treapta ruptă. Am avut un moment de îndoială 
însoțită de o teribilă viziune în care mâini minuscule de 
porțelan deşurubau capacul lanternei dinăuntru - da, chiar 
dacă eram sigur că apa dulce o imobilizase - dar Jack nu 
strigă şi nici nu se prăvăli înapoi în rezervor, şi momentul 
acela neplăcut trecu. Deasupra capului meu era un cerc de 
întuneric mai palid şi, în cele din urmă, tânărul ajunse la el. 
După ce ieşi complet din rezervor, Wireman strigă la mine: 

— Acum tu, muchacho. 

— Într-un minut, i-am răspuns. Au plecat iubitele voastre? 

— Au luat-o la sănătoasa. Li s-a încheiat permisia de 
debarcare, am impresia. 

— Şi Emery? 

— Asta trebuie să vezi cu ochii tăi, presupun. Vino sus. Am 
repetat: 

— Într-un minut. 

Mi-am rezemat capul pe coralii plini de muşchi, am închis 
ochii şi am întins mâna. Am continuat s-o întind până când 
am atins ceva neted şi rotund. Apoi două degete îmi alunecară 
într-o adâncitură care în mod aproape sigur era o orbită. Şi 
deoarece ştiam sigur că Jack zdrobise craniul Adrianei... 

Totul se sfârşeşte cât de bine posibil în capătul ăsta al 
insulei, i-am spus lui Nan Melda. lar ăsta nu-i un mormânt 
potrivit, dar s-ar putea să nu mai stai mult timp aici, draga 
mea. 

— Pot să păstrez brățările tale? S-ar putea să mai avem 
ceva de făcut. Da. Mă temeam că mă mai aşteaptă ceva. 

— Edgar? Wireman părea îngrijorat. Cu cine vorbeşti? 

— Cu cea care a reuşit într-adevăr s-o oprească, am spus. 


Şi pentru că cea care reuşise într-adevăr să o oprească nu- 
mi spuse că-şi vrea brățările înapoi, le-am păstrat pe mână şi 
am început lenta şi dureroasa operaţiune de a mă ridica în 
picioare. Fragmente de os şi cioburi de ceramică acoperite de 
muşchi căzură într-o ploaie în jurul picioarelor mele. 
Genunchiul meu stâng - cel sănătos - părea umflat şi 
pantalonii rupți păreau neîncăpători. Capul îmi pulsa şi 
pieptul îmi ardea. Scara părea înaltă de cel puțin un 
kilometru, însă reuşeam să văd contururile întunecate ale lui 
Jack şi Wireman aplecate peste marginea rezervorului, 
aşteptând să mă prindă după ce - dacă - izbuteam să ajung 
destul de aproape de ei. 

Mi-am spus: În noaptea asta luna e în al treilea pătrar şi n-o 
voi putea vedea decât după ce voi ieşi din groapa asta. 

Aşa că m-am pus pe treabă. 


XIII 


Luna se înălțase mare şi galbenă deasupra liniei 
orizontului, spre est, aruncându-şi strălucirea peste jungla 
luxuriantă care domina capătul sudic al insulei şi poleind 
latura estică a conacului ruinat al lui John Eastlake, unde 
acesta trăise cândva împreună cu menajera şi cu cele şase 
fiice ale sale - destul de fericit, bănuiam, înainte ca Libbit să 
cadă din şaretă şi totul să se schimbe. 

Poleia de asemenea şi scheletul bătrân, incrustat cu corali, 
care zăcea pe salteaua de lujeri culcați la pământ pe care Jack 
şi Wireman îi smulseseră pentru a elibera capacul 
rezervorului. Uitându-mă la rămăşiţele pământeşti ale lui 
Emery Paulson, îmi veni în gând un citat din Shakespeare 
învăţat la liceu şi l-am rostit cu voce tare: 

— Tatăl tău e-n fund de mare... ochii lui, mărgăritare.!1* 

Jack se cutremură violent, de parcă l-ar fi lovit un vânt 
aprig şi umed. Chiar se luă în braţe. De data aceasta înțelese 
fără explicații suplimentare. 


Wireman se aplecă şi luă un braţ subţire şi moale. Acesta se 
rupse în trei fără sunet. Emery Paulson stătuse în caldo largo 
mult, mult timp. Din harpa coastelor sale infectate de scoici se 
ițea un harpon. Wireman îl recupera, fiind nevoit pentru asta 
să-i smulgă vârful din pământ. 

— Cum le-ai ținut la depărtare pe Gemenele Iadului cu 
pistolul subacvatic descărcat? am întrebat. 

Wireman mânui harponul ca pe un pumnal. Jack aprobă 
din cap. 

— Da. Am luat şi eu unul de la cureaua lui şi am procedat 
la fel. Nu ştiu însă cât de mult timp am fi rezistat... erau ca 
nişte câini turbați. 

Wireman puse înapoi la centură harponul cu vârf de argint 
pe care îl folosise împotriva lui Emery. 

— Apropo de timp, ar trebui să ne gândim la un alt 
recipient pentru noua ta păpuşă. Tu ce spui, Edgar? 

Avea dreptate. Oricât m-aş fi străduit, nu reuşeam să mi-o 
imaginez pe Perse petrecând următorii optzeci de ani în 
burduful unei lanterne Garrity. Mă întrebam deja cât de 
subțire este peretele care separă locul pentru baterii de cel al 
lentilei. Iar piatra care căzuse de pe peretele rezervorului şi 
crăpase butoiaşul cu Whisky de Masă - oare fusese un 
accident... sau o victorie finală a minții asupra materiei după 
ani întregi de muncă asiduă? Felul în care Perse săpase în 
peretele celulei cu o coadă ascuţită de lingură? 

În orice caz, lanterna îşi îndeplinise misiunea. Domnul să 
binecuvânteze mintea practică a lui Jack Cantori. Nu - asta 
era prea ieftin. Domnul să-l binecuvânteze pe Jack. 

— În Sarasota este un argintar, spuse Wireman. Mexicano 
muy talentoso. 

Domnişoara Eastlake are - avea - câteva piese lucrate de el. 
Pun pariu că i-aş putea comanda să facă un tub ermetic 
închis destul de mare cât să încapă lanterna în el. În felul ăsta 
am avea ceea ce companiile de asigurări şi arbitrii de fotbal 
numesc acoperire dublă. Probabil că ar costa multişor, dar ce 
dacă? Odată depăşite hopurile autentificării testamentare, o 


să fiu un om extrem de bogat. Mi-a pus Dumnezeu mâna în 
cap cu asta, muchacho. 

— La loteria, am spus fără să gândesc. 

— Si, zise el. La afurisita de loteria. Vino, Jack. Ajută-mă 
să-l răstorn pe Emery în rezervor. 

Jack făcu o grimasă. 

— Bine, dar... aş prefera să nu-l ating. 

— Te ajut eu cu Emery, m-am oferit. Tu ţine lanterna. 
Wireman, la treabă, împreună l-am rostogolit pe Emery în 
groapă, apoi am aruncat înăuntru şi bucăţile care se 
rupseseră din el - sau atâtea câte am reuşit să găsim. Încă îmi 
amintesc rânjetul lui împietrit de corali când s-a prăvălit în 
întuneric pentru a-şi întâlni mireasa. Şi uneori, desigur, îl 
visez. În visele acestea îi aud pe Adie şi Em cum mă strigă din 
întuneric, întrebându-mă dacă nu vreau să cobor şi să stau 
alături de ei. Şi uneori în visele astea vreau. Uneori mă arunc 
în gâtlejul acela întunecat şi urât mirositor doar ca să pun 
capăt amintirilor mele. 

Astea sunt visele din care mă trezesc strigând şi lovind 
întunericul cu o mână care nu mai există. 


XIV 


Wireman şi Jack traseră capacul înapoi la locul lui. După 
aceea ne-am întors la Mercedes-ul lui Elizabeth. A fost un 
drum pe care l-am parcurs încet şi cu mari dureri şi, când am 
ajuns la destinaţie, nu mai păşeam, ci îmi târşâiam picioarele. 
Era ca şi când ceasul ar fi fost dat înapoi la octombrie trecut. 
Mă gândeam deja la câteva tablete de Oxycontin care mă 
aşteptau la Marele Roz. Voi lua trei, am decis. Trei aveau să- 
mi adoarmă nu doar durerea, ci, cu puţin noroc, aveau să mă 
adoarmă şi pe mine preț de măcar câteva ore. 

Amândoi prietenii mei mă întrebară dacă nu vreau să mă 
țin cu braţul de ei. Am refuzat. Asta nu avea să fie ultima mea 
plimbare în seara aceea; mă consolasem cu gândul. Încă nu 


dețineam ultima piesă a puzzle-ului, dar aveam o idee. Ce-i 
spusese Elizabeth lui Wireman? O să vrei să, dar sub nici-o 
formă să nu. 

Prea târziu, prea târziu, prea târziu. 

Ideea nu era clară. Clar era sunetul scoicilor. Puteai auzi 
sunetul acela de oriunde din Marele Roz, dar pentru efect 
maxim trebuia să te apropii de locul cu pricina din afară. 
Atunci semănau ele cel mai mult cu nişte voci. Atâtea nopţi 
îmi pierdusem pictând, când n-ar fi trebuit decât să ascult. În 
noaptea aceasta aveam de gând să ascult. 

Dincolo de stâlpi, Wireman se opri. 

— Abyssus abyssum invocat, rosti el. 

— Infernul invocă infernul, spuse Jack şi suspină. Wireman 
se uită la mine. 

— Crezi că vom avea probleme să străbatem drumul de 
întoarcere acasă? 

— Acum? Nu. 

— Şi aici am încheiat conturile? 

— Da. 

— Ne vom întoarce vreodată? 

— Nu, am spus. 

M-am uitat la casa ruinată care visa în lumina lunii. 
Secretele ei ieşiseră la iveală. Mi-am dat seama că lăsaserăm 
în urmă cutia în formă de inimă a micuţei Libbit, dar poate că 
aşa era mai bine. Acolo să rămână. 

— Nimeni n-o să mai vină vreodată aici. 

Jack mă privi cu un aer curios şi puţin speriat. 

— De unde ştii asta? 

— Ştiu, am spus. 


21. Scoicile sub clar de lună 


N-am avut probleme să parcurgem drumul. Mirosul 
persista încă, dar acum era mai suportabil - în parte pentru 
că se stârnea un vânticel serios, venind dinspre golf, şi în parte 
pur şi simplu pentru că... acum totul era mai suportabil. 

Luminile din curtea de la El Palacio era activate de un timer 
şi arătau minunat, cum licăreau în întuneric. În casă, 
Wireman intră metodic dintr-o cameră în alta, aprinzând alte 
lumini. Aprinzând toate luminile, până ce casa în care 
Elizabeth îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii strălucea ca 
un vas de croazieră care intră în port la miez de noapte. 

După ce El Palacio fu iluminat la maximum, am făcut pe 
rând duş, trecând lanterna de la unul la altul ca pe o ştafetă. 
Era în fiecare clipă la cineva în mână. „Wireman fu primul, 
apoi Jack, apoi eu. După duş, fiecare dintre noi fu cercetat de 
ceilalți doi, apoi badijonat cu apă oxigenată în locurile rănite. 
Eu eram cel mai afectat şi, când în sfârşit mi-am pus din nou 
hainele pe mine, mă ustura tot corpul. 

Tocmai terminam să-mi leg bocancii, luptându-mă din greu 
cu şireturile, când Wireman intră în dormitorul de oaspeţi cu 
o expresie gravă pe chip. 

— Pe robotul telefonului de jos e un mesaj pe care trebuie 
să-l asculți. De la Poliția din Tampa. Poftim, stai să te ajut. 

Se lăsă pe un genunchi înaintea mea şi începu să-mi lege 
şireturile. Am văzut deloc surprins că avea mai multe fire 
cărunte în păr decât înainte... şi imediat mă străbătu un fior 
de panică. Am întins mâna şi l-am prins de umărul lui mare. 

— Lanterna! Jack... 

— Stai liniştit. E în vechiul Salon al Porțelanurilor şi o ţine 
în poală. 

Cu toate acestea, am intrat în viteză. Nu ştiu ce mă 
aşteptam să găsesc - încăperea goală, lanterna cu capacul 
deşurubat pe podea într-o baltă de apă, poate, sau pe Jack 
transformat în târfa aceea cu trei ochi şi mână de gheară care 
ieşise din vechiul butoiaş crăpat - dar el şedea acolo cu 
lanterna, părând încurcat. L-am întrebat dacă se simte bine. 


Şi i-am inspectat cu atenție ochii. Dacă ar fi suferit o... 
mutație... credeam că i-o voi vedea în ochi. 

— Sunt bine. Dar mesajul ăla de la polițist... Clătină din 
cap. 

— Păi, să-l auzim. 

Un bărbat care se prezentă drept detectivul Samson spunea 
că încearcă să dea de Edgar Freemantle şi de Jerome 
Wireman, ca să le adreseze câteva întrebări în legătură cu 
Mary lre. Voia în mod special să discute cu domnul 
Freemantle, dacă nu plecase deja spre Rhode Island sau 
Minnesota - unde, din câte aflase Samson, era transportat 
corpul neînsuflețit al fiicei sale pentru înmormântare. 

„Sunt sigur că domnul Freemantle este acum îndurerat“, 
spuse Samson, „şi nu mă îndoiesc că întrebările pe care vreau 
să i le adresez sunt de fapt de competența departamentului de 
poliție din Providence, dar ştim că doamna lre i-a luat de 
curând domnului Freemantle un interviu pentru ziar, iar eu 
m-am oferit să stau de vorbă cu dânsul şi cu dumneavoastră, 
domnul Wireman, dacă este posibil. Pot să vă spun la telefon 
ce doreşte să afle în special poliția din Providence, dacă banda 
pentru mesaj nu se termină...“ Nu se termină. Şi ultima piesă 
îşi află locul în puzzle. 


II 


— E o nebunie, Edgar, spuse Jack. O spunea pentru a treia 
oară şi începea să pară disperat. E strigător la cer. Se întoarse 
spre Wireman. Spune-i şi tu! 

— Un poco loco, se arătă Wireman de acord, dar eu ştiam 
care este diferența dintre poco şi muy, chiar dacă Jack nu ştia. 

Stăteam în curte, între sedanul lui Jack şi bătrânul 
Mercedes al lui Elizabeth. Luna se ridicase şi mai mult pe cer; 
vântul se întețise, la rândul lui. Valurile izbeau puternic faleza 
şi, la distanță de un kilometru şi jumătate, scoicile de sub 


Marele Roz trebuie că discutau tot soiul de lucruri ciudate: 
muy asustador. 

— Dar cred că aş putea vorbi toată noaptea şi tot n-aş reuşi 
să-l fac să se răzgândească. 

— Pentru că ştii că am dreptate, am spus. 

— Tu pardon, amigo, dar s-ar putea să ai dreptate, corectă 
el. Atâta îți spun doar: Wireman e dispus să cadă în genunchii 
lui graşi şi bătrâni şi să se roage să ai dreptate. 

Jack se uită la lanterna din mâna mea. 

— Măcar nu lua aia, zise el. lartă-mă că-ţi spun verde-n 
față, şefu', da' eşti nebun de legat dacă vrei să iei aia! 

— Ştiu ce fac, am spus, sperând din tot sufletul să fie aşa. 
Şi rămâneți amândoi aici. Nu încercați să veniți după mine. 
Am ridicat lanterna şi am îndreptat-o spre Wireman. Pe 
onoarea ta. 

— Bine, Edgar. Onoarea mea e puţin şifonată, dar jur pe ea. 
O întrebare practică: eşti sigur că două pastile de Tylenol vor 
ajunge ca să mergi pe picioarele tale pe plajă până la Marele 
Roz sau o să te trezeşti că trebuie să te târăşti? 

— O să ajung acolo pe picioarele mele. 

— Şi o să suni când ajungi. 

— O să sun. 

Deschise braţele şi eu m-am lăsat cuprins. Mă sărută pe 
amândoi obrajii. 

— Te iubesc, Edgar, zise el. Eşti un om dat dracului. Sano 
como una manzana. 

— Asta ce înseamnă? El ridică din umeri. 

— Ai grijă de sănătate. Cred. 

Jack îmi întinse mâna - cea stângă, băiatul învăţa repede - 
apoi se hotări că totuşi merge o îmbrăţişare. Îmi şopti la 
ureche: 

— Dă-mi mie lanterna, şefu!. 

I-am răspuns şi eu tot în şoaptă, tot la ureche: 

— Nu pot. Îmi pare rău. 

Am pornit pe aleea care ducea în spatele casei şi, în cele din 
urmă, la pasarelă. La capătul pasarelei, parcă acum o mie de 


ani, făcusem cunoştinţă cu uriaşul pe care azi îl lăsam în 
urmă. El şedea sub o umbrelă dungată. Îmi oferise ceai verde 
cu gheaţă, foarte răcoritor. Şi spusese: Deci... iată că soseşte 
şchiopătând străinul. 

Şi tot aşa şi pleacă, mi-am spus. 

M-am întors. Ei mă urmăreau cu privirea. 

— Muchacho! strigă Wireman. 

Am crezut că-mi va cere să mă întorc, ca să ne mai gândim 
puțin la toată treaba, să mai discutăm niţel despre ea. Dar îi 
subestimasem. 

— Vaya con Dios, mi hombre. 

L-am salutat o ultimă dată cu mâna şi am dat colțul casei. 


III 


Aşadar, atunci am făcut ultima mea Mare Plimbare pe 
Plajă, la fel de şontâcăită şi de chinuitoare ca primele pe care 
le făcusem de-a lungul malului plin de scoici. Acelea fuseseră 
la lumina rozacee a dimineții timpurii, când lumea era perfect 
încremenită, singurele lucruri mişcătoare fiind valurile leneşe 
şi norii maronii ai ciripelelor care se ridicau în zbor din fața 
mea. Acum altfel stăteau lucrurile. În noaptea aceasta, vântul 
vuia şi valurile erau agitate - nu se întindeau docile pe mal, ci 
se aruncau pe el ca într-un act sinucigaş. În depărtare, 
valurile cele mari păreau de crom şi în repetate rânduri mi s-a 
părut c-o văd pe Perse cu colțul ochiului, dar de fiecare dată 
când m-am întors să mă uit, nu era nimic acolo. În noaptea 
aceasta, în partea mea de golf nu era altceva decât lumina 
lunii. 

Am înaintat cu paşi târşâiţi, cu lanterna strânsă în mână, 
gândindu-mă la ziua când venisem acolo cu llse. Ea mă 
întrebase dacă acesta nu este cel mai frumos loc de pe pământ 
şi eu o asigurasem că nu, mai există cel puţin alte trei locuri 
mai frumoase decât acesta... dar nu-mi puteam aduce aminte 
care-i spusesem că sunt acelea, ci doar că numele lor sunt 


greu de pronunţat. Ce-mi aminteam cel mai clar erau vorbele 
ei când spusese că merit un loc frumos şi că e timpul să mă 
odihnesc. Că e timpul să mă vindec. 

Atunci începură să-mi curgă lacrimile, iar eu le-am lăsat să 
curgă. În mâna pe care aş fi putut-o folosi ca să le şterg aveam 
lanterna, aşa că le-am lăsat să curgă în voie. 


IV 


Înainte să-l văd pe Marele Roz, l-am auzit. Scoicile de sub 
casă nu făcuseră niciodată atâta tevatură. M-am mai apropiat 
puţin, apoi m-am oprit. Era chiar în fața mea acum, o siluetă 
neagră decupată în spuza de stele. Încă patruzeci sau cincizeci 
de paşi înceți, târşâiți, şi lumina lunii începu să dezvăluie 
detaliile. Toate becurile erau stinse, chiar şi cele pe care le 
lăsam mereu aprinse în bucătărie şi în camera Florida. Asta 
se putea datora unei căderi de tensiune cauzate de vânt, însă 
nu credeam că este aşa. 

Mi-am dat seama că scoicile vorbesc cu o voce pe care o 
recunoşteam. Şi trebuia s-o recunosc - era vocea mea. Oare 
ştiusem asta dintotdeauna? Aşa bănuiam. La un anumit 
nivel, doar în cazul în care nu suntem nebuni, cred că cei mai 
mulți dintre noi ne cunoaştem diversele voci ale propriei 
imaginațţii. 

Şi ale amintirilor, desigur. Căci şi ele au voce. Întrebaţi pe 
oricine a pierdut vreodată o bucată din el sau un copil sau un 
vis drag. Întrebaţi pe oricine se învinovăţeşte pentru o hotărâre 
greşită, de obicei luată într-un moment de răscruce (un 
moment care este de cele mai multe ori roşu). Şi amintirile 
noastre au o voce. Deseori una tristă, care-şi cere dreptul ca 
nişte brațe ridicate în întuneric. 

Am mers mai departe, lăsând după mine urma unui picior 
târşâit. Conturul negru al Marelui Roz se apropia. Nu era 
ruinat ca Heron's Roost, dar în noaptea aceasta era bântuit. 


În noaptea aceasta mă aştepta o fantomă. Sau poate ceva 
puţin mai concret. 

Vântul se înteți şi eu m-am uitat la stânga, înfruntându-i 
forța insistentă. Corabia era acolo, sigur, cufundată în beznă 
şi tăcută, cu velele zdrenţțuite fâl-fâind în vânt, aşteptând. 

Mai bine du-te, spuseră scoicile în vreme ce eu stăteam în 
lumina lunii, acum la mai puţin de douăzeci de metri de casă. 
Şterge tabla cu buretele - se poate face, nimeni nu ştie asta 
mai bine ca tine - şi pleacă în lumea largă. Lasă tristeţea în 
urmă. Nu le poți avea pe toate. Şi partea cea mai bună? 

— Partea cea mai bună e că nu trebuie să plec singur, am 
spus. 

O pală de vânt. Murmurul scoicilor. Şi din întunecimea de 
sub casă, unde patul acela de oase era adânc de doi metri, se 
desprinse o umbră mai întunecată şi păşi sub clarul lunii. 
Stătu aplecată un moment, căzută parcă pe gânduri, după 
care porni spre mine. 

Ea porni spre mine. Dar nu Perse; Perse fusese cufundată în 
somn. 

Ilse. 


V 


Nu venea păşind normal; nu mă aşteptam s-o facă. Venea 
târşâindu-şi picioarele. Era o minune - una sumbră - că 
reuşea totuşi să se mişte. 

După acel ultim schimb de replici la telefon cu Pam (nu-i 
puteam spune tocmai convorbire), ieşisem pe uşa din spate a 
Marelui Roz şi rupsesem coada măturii cu care obişnuiam să 
mătur nisipul de pe aleea care ducea la cutia poştală. Apoi 
dădusem ocol până pe plajă, acolo unde nisipul era ud şi 
strălucea. Nu-mi amintisem ce s-a întâmplat după aceea, 
pentru că nu voisem asta. Evident. Doar că acum voiam, 
acum trebuia să-mi amintesc, pentru că acum în fața mea se 
afla rezultatul muncii mele. Era Ilse şi în acelaşi timp nu era 


Ilse. Chipul ei era acolo, apoi se încețoşa şi nu mai era. Forma 
ei era acolo, apoi se deforma înainte să prindă iar consistenţă. 
Când se mişca, din obraji şi piept şi şolduri şi picioare îi 
cădeau bucățele de iarbă de pampas ofilită şi fragmente de 
scoică. Lumina lunii făcu să scânteieze un ochi de o limpezime 
sfâşietoare, sfâşietor de al ei, după care dispăru, doar pentru a 
apărea din nou, strălucind în bătaia lunii. 

Ilse care venea cu paşi târşâiți spre mine era făcută din 
NISIP. 

— Tati, zise ea. Vocea ei era uscată, cu o nuanţă aspră - de 
parcă ar fi avut scoici prinse undeva acolo. Bănuiam că aşa 
era. 

O să vrei să, dar sub nici-o formă să nu, spusese Elizabeth... 
Dar uneori nu ne putem abține. 

Fata de nisip întinse un braţ. Suflă o pală de vânt şi de pe 
degete i se des-prinseră granule fine, subțiindu-le ca nişte 
oase. Alt nisip se învârteji în jurul ei şi mâna se reîntregi. 
Trăsăturile ei se schimbau ca un peisaj la trecerea unor nori 
călători de vară. Era fascinant... hipnotic. 

— Dă-mi lanterna, spuse ea. Apoi o să urcăm la bord 
împreună. Pe corabie pot să fiu aşa cum îți aminteşti că eram. 
Sau... nu e nevoie să-ți aminteşti nimic. 

Valurile erau în marş. Sub stele veneau răcnind, unul după 
celălalt. Sub lună. Sub Marele Roz, scoicile vorbeau cu voce 
ridicată: vocea mea care se certa cu ea însăşi. Şezi în amic. 
Câştig eu. Şezi în colega. Câştigi şi tu. Acolo, în fața mea, 
stătea Ilse făcută din nisip, o hurie schimbătoare în lumina 
unei luni în al treilea pătrar, niciodată cu aceleaşi trăsături de 
la o secundă la alta. Acum era Illy la nouă ani; acum era Illy 
la cincisprezece, ieşind la prima ei întâlnire adevărată; acum 
era Illy aşa cum arăta când coborâse din avion în decembrie, 
Illy fata de colegiu cu un inel de logodnă pe deget. Acolo stătea 
cea pe care o iubisem întotdeauna cel mai mult - oare nu 
tocmai de aceea o ucisese Perse? - cu mâna întinsă, cerând 
lanterna. Lanterna era biletul meu de îmbarcare într-o lungă 
croazieră pe mările uitării. Sigur că partea asta putea fi o 


minciună... dar uneori trebuie să ne asumăm riscul. Şi de 
obicei o facem. Cum spune Wireman, ne păcălim singuri atât 
de des, că ne-am putea câştiga pâinea din asta. 

— Mary a adus sare cu ea, am spus. Pungi întregi de sare. A 
turnat-o în casă. 

Poliția vrea să ştie de ce. Dar n-ar crede niciodată adevărul, 
aşa-1? 

Stătea în fața mea cu valurile care se abăteau nervoase pe 
plajă în spatele ei. Stătea acolo şi vântul o împrăştia şi o 
reforma din nisipul de sub ea, din jurul ei. Stătea acolo şi nu 
spunea nimic, ci ţinea doar brațul întins ca să ia ceea ce 
venise să ia. 

— Faptul că te-am desenat în nisip n-a fost suficient. 
Faptul că Mary te-a înecat n-a fost suficient. A trebuit să te 
înece în apă sărată. Am coborât ochii spre lanternă. Perse i-a 
spus exact ce să facă. După desenul meu. 

— Dă-mi-o, tati, spuse schimbătoarea fată de nisip. Ţinea în 
continuare mâna întinsă. Doar că la câte o pală de vânt 
aceasta era o gheară. Dă-mi-o şi putem pleca. 

Am suspinat. Unele lucruri sunt totuşi inevitabile. 

— Bine. 

Am făcut un pas spre ea. Mi-a trecut prin gând altă vorbă 
de duh de-a lui Wireman. În cele din urmă, întotdeauna ne 
depăşim grijile. 

— Bine, Prăjiturică. Dar o să te coste. 

— Ce o să mă coste? 

Vocea ei era vocea nisipului lovindu-se de o fereastră. 
Scrâşnetul scoicilor. Dar în acelaşi timp, era şi vocea lui Ilse. 
If-So-Girl a mea. 

— Doar un sărut, am spus, cât încă mai sunt în viaţă şi îl 
pot simți. Am zâmbit. Nu-mi simţeam buzele - erau amorțite - 
dar simțeam muşchii din jurul lor cum se întind. Doar puţin. 
Bănuiesc că va fi un sărut nisipos, dar îmi voi spune că te-ai 
jucat pe plajă. Făcând castele. 

— Bine tati. 


Veni mai aproape, mişcându-se în felul acela straniu, 
tărăgănat-târşâit, care nu era un mers normal, şi de aproape 
iluzia se nărui complet. Era ca şi când ai apropia de ochi un 
tablou şi ai vedea cum scena - portret, peisaj, natură moartă - 
se năruieşte, reducându-se doar la nişte tuşe de culoare, 
majoritatea cu urmele pensulei încă săpate în ele. Trăsăturile 
lui Ilse dispărură. Ce am văzut în locul lor nu era decât un 
ciclon furios de nisip şi fragmente minuscule de scoică. Ce am 
simțit nu era miros de piele şi păr, ci de apă sărată. 

Braţe palide se întinseră spre mine. Membrane de nisip se 
desprinseră de pe ele suflate de vânt. Luna strălucea prin ele. 
Am ridicat lanterna. Era scurtă. Şi burduful ei era din plastic, 
nu din oțel inoxidabil. 

— Poate vrei să te uiţi la asta înainte să împărți sărutări în 
stânga şi-n dreapta, am spus. Provine din torpedoul maşinii 
lui Jack Cantori. Cea în care se află Perse e încuiată în seiful 
lui Elizabeth. 

Arătarea încremeni şi, când făcu asta, vântul dinspre golf îi 
smulse şi ultima trăsătură omenească. În acel moment 
țineam piept doar unui diavol de nisip învârtejit. Nu mi-am 
asumat însă niciun risc; fusese o zi lungă şi nu aveam intenția 
să-mi asum riscuri, mai ales dacă fiica mea era undeva... ei, 
bine, altundeva... şi îşi aştepta odihna veşnică. Am rotit braţul 
cu toată forța, strângând lanterna în pumn şi simțind 
brățările de argint ale lui Nan Melda cum îmi alunecă pe braţ 
până la încheietură. Le curățasem cu mare grijă în chiuveta 
de la El Palacio şi acum zornăiră. 

La curea, în spatele şoldului drept, aveam un harpon cu 
vârf de argint, pentru orice eventualitate, însă nu aveam 
nevoie de el. Diavolul de nisip explodă în lateral şi în sus. 
Capul îmi fu străbătut de un strigăt de furie şi durere. Slavă 
Domnului că a fost scurt, altfel cred că m-ar fi făcut bucăți. 
Apoi nu se mai auzi decât sunetul scoicilor sub Marele Roz şi 
nu se mai văzu decât o scurtă licărire a stelelor deasupra 
dunelor din dreapta mea în timp ce ultimele particule de nisip 
fură luate de vânt într-un nor dezordonat. Golful era din nou 


gol, cu excepţia valurilor din depărtare poleite de lună, gonind 
în pas alert către mal. Perse dispăruse, de parcă nici n-ar fi 
existat vreodată. 

Atunci am simțit cum mi se sleieşte puterea în picioare şi 
am căzut cu toată greutatea în fund. Poate că totuşi aveam să 
parcurg târâş ultima parte a drumului. Oricum, Marele Roz 
nu era departe. Pentru moment însă, mă mulțumeam să şed 
acolo şi să ascult scoicile. Să mă odihnesc puţin. Apoi poate că 
reuşeam să mă ridic şi să străbat pe picioarele mele cei 
aproximativ douăzeci de metri, să intru în casă şi să-l sun pe 
Wireman. Să-i spun că sunt teafăr şi nevătămat. Să-i spun că 
am terminat treaba, că Jack poate veni după mine. 

Dar pentru moment voiam doar să şed acolo şi să ascult 
scoicile care acum nu mai păreau să vorbească pe vocea mea 
ori a oricui altcuiva. Acum voiam doar să şed acolo singur pe 
nisip şi să mă uit la golf şi să mă gândesc la fiica mea, Ilse 
Marie Freemantle, care la naştere cântărise două kilograme şi 
opt sute cincizeci de grame, al cărei prim cuvânt fusese cuțu, 
care adusese odată acasă un balon mare desenat cu o carioca 
maro pe o bucată de carton colorat, strigând cu exuberanţă: 
„Am făcut un desen cu tine, tati!“ 

Ilse Marie Freemantle. 

Mi-o amintesc bine. 


22. IUNIE 


I 


Am pilotat schiful până în mijlocul lacului Phalen şi am 
oprit motorul. Am plutit spre baliza mică şi portocalie pe care 
o lăsasem acolo. Câteva ambarcaţiuni de agrement zumzăiau 
ici şi colo pe suprafața netedă ca sticla, dar nici-o barcă cu 
pânze; era o zi de un calm absolut. În zona de joacă erau 
câțiva copii, câțiva oameni în zona de picnic şi alți câțiva pe 


pista pentru înălțat zmeie de pe malul apei. Una peste alta, 
însă, pentru un lac aflat la drept vorbind în limitele oraşului, 
zona era aproape nepopulată. 

Wireman - cu o alură atât de straniu nelocală, cu o pălărie 
de pescar şi un pulover Vikings - făcu un comentariu în sensul 
ăsta. 

— Nu s-a dat încă vacanţă la şcoli, am spus. Aşteaptă vreo 
două săptămâni şi o să vezi bărci peste tot. 

Păru nesigur. 

— Este ăsta, atunci, locul potrivit pentru ea, muchacho? 
Vreau să spun, dacă o ridică vreun pescar cu năvodul... 

— Pescuitul cu năvodul e interzis pe lacul Phalen, am spus, 
iar pescarii cu undițe sunt puţini. Lacul e rezervat în mare 
pentru bărci de agrement. Şi pentru înotători, aproape de mal. 

M-am aplecat şi am luat de jos cilindrul făurit de argintarul 
din Sarasota. Era lung de un metru şi se închidea cu un capac 
cu filet. Era plin cu apă dulce şi înăuntrul lui se afla lanterna 
umplută şi ea cu apă. Perse era izolată ermetic în dublu 
întuneric şi dormea învelită într-o pătură dublă de apă dulce. 
Nu peste mult timp avea să doarmă şi mai profund. 

— E un obiect frumos, am spus. 

— Aşa este, aprobă Wireman, urmărind scăpărările soarelui 
de după-amiază pe cilindru, în timp ce eu îl răsuceam în 
mână. Şi nu are nici-o protuberantă în care să se poată agăța 
vreun cârlig. Deşi m-aş simți mai împăcat dacă l-am arunca 
într-un lac de lângă granița canadiană. 

— Unde cineva chiar ar putea să-l scoată cu năvodul, am 
spus. Ascuns în văzul tuturor - nu-i o strategie rea. 

Trei femei tinere într-un motoscuter trecură zgomotos pe 
lângă noi. Ne făcură din mână. Le-am înapoiat salutul în 
acelaşi mod. Una dintre ele strigă: 

— Ne plac tipii simpatici! 

Şi toate trei râseră. Zâmbind, Wireman le salută respectuos 
cu o înclinare a capului, după care se întoarse spre mine. 

— Cât de adâncă e apa aici? Ai idee? Stegulețul ăla 
portocaliu îmi dă de bănuit că ai. 


— Păi, o să-ţi spun... m-am documentat puţin cu privire la 
lacul Phalen - probabil că era şi timpul, dat fiind că sunt deja 
douăzeci şi cinci de ani de când eu şi Pam deţinem casa aia de 
pe Aster Lane. Adâncimea medie e de treizeci de metri... mai 
puţin aici, unde este o falie. 

Wireman se relaxa şi îşi împinse pălăria pe spate. 

— A, Edgar. Wireman crede că încă eşti el zorro - vulpoiul 
cel bătrân. 

— Poate si, poate no, dar sub stegulețul ăla portocaliu sunt 
o sută cincisprezece metri de apă. Cu mult mai bine decât un 
rezervor de patru metri săpat într-un pinten coralier de pe 
coasta golfului Mexic. 

— Amin. 

— Arăţi bine, Wireman. Odihnit. 

Ridică din umeri. 

— Se zboară bine cu aparatul ăla Gulfstream. Nu stai la 
rând la control, nu-ţi scormoneşte nimeni prin bagajele de 
mână ca să vadă dacă nu ai transformat cumva în bombă un 
amărât tub de Foamy. Şi am reuşit măcar o dată în viaţă să 
zbor spre nord fără o escală nenorocită la Atlanta. Mersi... 
deşi, din câte se pare, mi-aş fi permis şi eu biletul. 

— Să înțeleg că ai rezolvat problema cu rudele lui 
Elizabeth? 

— Mda. Ţi-am urmat sfatul. Le-am oferit casa şi capătul 
nordic al insulei în schimbul banilor şi al obligaţiunilor. Li s-a 
părut un târg dat naibii şi i-am văzut pe avocaţii lor cum îşi 
spun: „Wireman e avocat şi astăzi are de client un imbecil.“ 

— Se pare că nu-s singurul zorro din barca asta. 

— În cele din urmă, o să-mi revină mai mult de optzeci de 
milioane de dolari în bani lichizi. Plus diferite suvenire din 
casă. Inclusiv cutia de biscuiţi Sweet Owen a domnişoarei 
Eastlake. Crezi că încerca să-mi spună ceva cu asta, chacho? 

M-am gândit la Elizabeth care vâra diferite figurine de 
porțelan în cutie şi apoi insista ca Wireman să arunce cutia în 
iazul cu peştişori aurii. Sigur că încercase să-i spună ceva. 


— Rudele s-au ales cu partea nordică a Duma Key, terenuri 
cu potențial imobiliar... ei, bine, posibilităţile sunt infinite. 
Nouăzeci de milioane? 

— Sau aşa cred rudele. 

— Da, fu el de acord pe un ton sobru. Aşa cred rudele. 

Am rămas tăcuţi o vreme. El luă cilindrul de la mine. Îmi 
vedeam fața în pereţii lui, dar distorsionată de curbura 
metalului. Nu mă deranja s-o văd aşa, însă rareori mă mai uit 
acum în oglindă. Nu din cauză că am îmbătrânit, ci pentru că, 
în ultima vreme, nu mai am chef să văd ochii domnului 
Freemantle. Au văzut prea multe. 

— Ce fac soția şi fiica ta? 

— Pam e în California la mama ei. Melinda s-a întors în 
Franța. A stat cu Pam o vreme după înmormântarea lui Illy, 
dar s-a dus înapoi după aia. Cred că a făcut alegerea corectă. 
Îşi vede de viață. 

— Dar tu, Edgar? Tu îţi vezi de viață? 

— Nu ştiu. Nu Scott Fitzgerald a spus că în viața americană 
nu există actul doi? 

— Ba da, numai că el era beat lemn când a spus-o. 

Wireman aşeză cilindrul la picioarele sale şi se aplecă în 
faţă. 

— Ascultă la mine, Edgar, şi ascultă bine. Există de fapt 
cinci acte, şi nu doar în viața americană - în fiecare viață care 
e trăită din plin. La fel ca în toate piesele lui Shakespeare, 
tragedii şi comedii deopotrivă. Pentru că aşa sunt gândite 
viețile noastre - comedii şi tragedii. 

— O fi, dar în cazul meu, în ultima vreme momentele vesele 
se pot număra pe degetele de la o mână, am spus. 

— Mda, se arătă el de acord, dar actul trei are potenţial. 
Acum, eu locuiesc în Mexic. Ţi-am spus, nu? Un orăşel frumos 
de munte pe nume Tamazunchale. 

Am încercat să repet. 

— Îţi place cum ţi se rostogoleşte de pe limbă. Wireman vede 
asta cu ochiul liber. 

Am zâmbit. 


— Are o sonoritate aparte. 

— E un hotel părăginit de vânzare acolo şi mă gândesc să-l 
cumpăr. Ar fi nevoie de trei ani de gestiune în pierdere pentru 
ca afacerea să intre pe profit, dar pe mine mă ţin buzunarele 
acum. Mi-ar prinde bine însă un partener care se pricepe la 
construcții şi întreținere. Sigur, dacă încă te mai concentrezi 
pe chestiuni artistice... 

— Nu mă lua peste picior. 

— Atunci, ce spui? Hai să ne unim averile şi soarta. 

— Simon and Garfunkel, 1969, am spus. Sau pe acolo. Ştiu 
şi eu, Wireman...? Nu mă pot hotări acum. Mai am totuşi de 
pictat un tablou. 

— Într-adevăr. Spune-mi doar... cât de puternică va fi 
furtuna asta? 

— N-am idee. Dar celor de la Canalul 6 o să le placă la 
nebunie. 

— Vor fi însă destule semne prevestitoare, nu? E-n regulă 
cu pagubele materiale, dar să nu-şi piardă nimeni viaţa. 

— Nimeni nu-şi va pierde viața, am aprobat, sperând să fie 
aşa, dar odată ce brațul acela fantomă primea frâu liber, totul 
era posibil. De aceea trebuise ca a doua carieră a mea să se 
sfârşească. Însă avea să mai existe un ultim tablou, pentru că 
eram ferm hotărât să-mi duc răzbunarea până la capăt. Şi nu 
doar pentru Illy, ci şi pentru toate celelalte victime ale lui 
Perse. 

— Ții legătura cu Jack? întrebă Wireman. 

— Vorbim cam o dată pe săptămână. La toamnă merge la 
universitate în Tallahassee. Înscrierea i-am oferit-o eu. Între 
timp, el şi mama lui se mută în Port Charlotte, mai în jos de-a 
lungul coastei. 

— Tot tu le-ai oferit şi asta? 

— Sincer să fiu... da. 

De când tatăl lui Jack murise de boala Crohn, el şi mama 
lui nu trăiseră pe roze. 

— Şi ideea a fost a ta? 

— Din nou afirmativ. 


— Şi crezi că Port Charlotte e destul de departe la sud 
pentru a fi un loc sigur. 

— Aşa cred. 

— Şi la nord? Ce spui de Tampa? 

— Ploi răzlețe, cel mult. Va fi o furtună normală. Normală, 
dar puternică. 

— Un micuţ uragan Alice. Ca acela din 1927. 

— Da. 

Ne-am privit în tăcere şi fetele trecură din nou în 
motoscuterul lor, râzând mai tare şi fluturând din mâini mai 
entuziaste ca înainte. Dulci aripi ale tinereţii, în zbor pe aburii 
şprițului de după-masă. Le-am salutat. 

După ce se îndepărtară, Wireman spuse: 

— Rudele în viață ale domnişoarei Eastlake nu vor mai 
trebui niciodată să-şi bată capul cu obţinerea avizelor de 
construcție pentru noua lor proprietate, aşa-i? 

— Aşa cred, da. 

Se gândi la asta, apoi aprobă din cap. 

— Bun. Trimite toată insula pe fundul mării, alături de toți 
marinarii înecați. Mie îmi convine. 

Luă de jos cilindrul de argint, îşi întoarse atenția spre 
stegulețul portocaliu de deasupra faliei care brăzdează pe 
mijloc lacul Phalen, apoi se uită la mine. 

— Ai vreun ultim cuvânt de spus, muchacho? 

— Da, am zis, dar voi fi scurt. 

— Pregăteşte-te, atunci. 

Wireman se răsuci pe genunchi şi întinse în față cilindrul de 
argint. Soarele scânteie pe el pentru ceea ce speram că va fi 
ultima dată în cel puțin o mie de ani... însă bănuiala mea era 
că Perse se pricepea să găsească moduri de a reveni la 
suprafață. O făcuse deja o dată şi avea s-o facă din nou. Chiar 
şi din Minnesota avea să găsească modul de a se întoarce în 
caldo largo. Am rostit cuvintele pe care le păstrasem în gând. 

— Dormi pe veci. 

Wireman desfăcu degetele. Se auzi un pleoscăit surd. Ne-am 
aplecat amândoi peste marginea bărcii şi am urmărit cilindrul 


de argint cum se scufundă încet, dispărând din vedere cu o 
ultimă scânteiere de lumină. 


II 


Wireman rămase la mine în noaptea aceea şi-n următoarea. 
Am mâncat biftec în sânge, am băut ceai verde după-amiaza 
şi am discutat despre orice, mai puţin despre vremurile vechi. 
Apoi l-am dus la aeroport, de unde urma să zboare spre 
Houston. De acolo avea de gând să închirieze o maşină şi să 
conducă spre sud. Să vadă puțin din ţară, spuse. 

M-am oferit să-l însoțesc până la punctul de control şi el 
clătină din cap. 

— Nu e bine să-l vezi pe Wireman cum îşi dă jos pantofii în 
fața unui absolvent de managementul afacerilor, spuse el. Aici 
e locul unde ne spunem adios, Edgar. 

— Wireman..., am început şi n-am mai putut continua. 
Lacrimile îmi puseseră un nod în gât. 

Mă trase în braţele lui şi mă sărută ferm pe ambii obraji. 

— Ascultă, Edgar. E timpul pentru actul trei. Înțelegi ce-ţi 
spun? 

— Da, am zis. 

— Vino în Mexic când eşti pregătit. Şi dacă o să vrei. 

— O să mă gândesc la asta. 

— Să te gândeşti. Con Dios, mi amigo; siempre con Dios. 

— Şi tu la fel, Wireman. Şi tu la fel. 

L-am privit în timp ce se îndepărta cu geanta agățată de 
umăr. Mă lovi pe neaşteptate clara amintire a vocii sale în 
noaptea în care Emery mă atacase în Marele Roz, Wireman 
strigând cojudo de pută madre chiar înainte să-l lovească pe 
mort cu sfeşnicul în față. Fusese magnific. Mi-am dorit din tot 
sufletul să se întoarcă spre mine o ultimă dată... şi el se 
întoarse. Trebuie că mi-a citit gândul, ar fi spus mama mea. 
Sau a avut o intuiție. Asta ar fi spus Nan Melda. Mă văzu 
stând tot acolo şi fața i se lumină de un surâs. 


— Croieşte-ți ziua, Edgar! strigă el. 

Oamenii se întoarseră să vadă, luaţi prin surprindere. 

— Şi lasă-te croit de ea! am strigat înapoi. 

Mă salută soldățeşte, râse, apoi îşi văzu de drum. Şi sigur 
că, până la urmă, am fost în orăşelul lui din sud, dar cu toate 
că pentru mine e mereu viu prin vorbele lui de duh - nu mi le 
spun în gând niciodată decât la timpul prezent - pe el însuşi 
nu l-am mai văzut. Două luni mai târziu a murit de un atac 
de cord în piața din Tamazunchale, în timp ce se târguia 
pentru nişte roşii proaspete. Îmi spuneam că mai este timp, 
dar nu e oare adevărat că întotdeauna ne spunem asta? Ne 
păcălim singuri atât de des, că ne-am putea câştiga pâinea 
din asta. 


III 


În casa mea de pe Aster Lane, şevaletul stătea în living, 
unde lumina era bună. Pânza de pe el era acoperită cu o 
bucată de cârpă. Lângă el, pe masa cu vopselele mele în ulei, 
erau mai multe fotografii aeriene cu Duma Key, însă aproape 
că nici nu le privisem,; vedeam Duma în vise şi încă o mai văd. 

Am aruncat cârpa pe canapea. În prim-planul tabloului - 
ultimul meu tablou - stătea Marele Roz, redat atât de realist, 
încât mai că auzeam scrâşnetul scoicilor de sub el odată cu 
fiecare val. 

De unul dintre piloni, o perfectă tuşă fantastică, stăteau 
proptite două păpuşi roşcate, umăr lângă umăr. La stânga era 
Reba. La dreapta era Fancy, cea pe care Kamen o adusese din 
Minnesota. Cea care fusese ideea lui Illy. Golful, de obicei 
extrem de albastru în timpul şederii mele pe Duma Key, îl 
pictasem într-o nuanţă închisă şi rău prevestitoare de verde. 
Sus, cerul era plin de nori negri; se îngrămădeau spre 
marginea pânzei şi ieşeau din cadru. 

Braţul drept începu să mă furnice şi acea senzație amintită 
de putere începu să curgă mai întâi prin mine şi apoi să se 


reverse din mine. Îmi vedeam tabloul aproape cu ochiul unui 
zeu... sau al unei zeițe. Aş fi putut renunța la asta, dar n-ar fi 
fost uşor. 

Când pictam, mă îndrăgosteam de lume. 

Când pictam, mă simțeam întreg. 

Am pictat o vreme, apoi am pus pensula deoparte. Am 
amestecat maro şi galben cu buricul degetului mare, după 
care l-am plimbat peste plaja pictată... o, atât de uşor... şi se 
ridică un văl de nisip, stârnit parcă de prima adiere palidă de 
vânt. 

Pe Duma Key, sub cerul întunecat de o furtună de iunie 
care îşi aduna forțele, vântul începu să se întețească. 


Cum se face un desen (XII) 


Să ştiţi când ați terminat şi în momentul acela să puneţi jos 
creionul sau penelul. Restul e doar viață. 


februarie 2006 - iunie 2007 


Cuvânt final 


Mi-am luat anumite libertăţi cu privire la geografia coastei 
de vest a Floridei, dar şi cu privire la trecutul ei. Deşi Dave 
Davis a existat cu adevărat şi dispariția lui e un fapt real, aici 
numele lui este folosit într-un mod fictiv. 

Şi nimeni din Florida, cu excepția mea, nu numeşte „Alice“ 
furtunile din afara sezonului. 

Vreau să-i mulțumesc soției mele, romanciera Tabitha King, 
care a citit cartea în prima ciornă şi mi-a sugerat modificări 
prețioase; cutia de biscuiţi Sweet Owen e doar una dintre ele. 

Vreau să-i mulțumesc doctorului Russ Dorr, un vechi 
prieten, care mi-a explicat pe îndelete ce este aria lui Broca şi 
care sunt consecințele leziunilor prin contralovitură. 


Vreau de asemenea să-i mulțumesc şi lui Chuck Verrill, 
care a redactat cartea cu obişnuita lui combinaţie de blândeţe 
şi cruzime. 

Lui Teddy Rosenbaum, prietenul şi redactorul meu: muchas 
gracias. 

Şi vouă, vechii mei prieteni, Cititori Fideli; întotdeauna 
vouă. 


Stephen King 
Bangor, Maine 


(1 Acronim pentru Work Projects Administration - agenţie guvernamentală a SUA înfiinţată 
de preşedintele Franklin Delano Roosevelt sub numele de Works Progress Administration 
în anul 1935, într-o perioadă când şomajul era răspândit, cu scopul de a creşte puterea de 
cumpărare a oamenilor, angajându-i în proiecte folositoare (n. tr.). 


(2: Amestec din părţi egale de lapte şi frişca lichidă (n. tr.). 
13) Hummingbird se traduce prin „colibri“ (n. tr.). 


(4 Men do not sham convulsion, Nor simulate a throe - dintr-un poem de Emily Dickinson (n. 
tr.). 


15 Acronim pentru National Association for the Advancement of Colored People - una dintre 
cele mai vechi organizaţii de apărare a drepturilor civile din America, având ca scop 
principal combaterea discriminării persoanelor de culoare (n. tr.). 


(6 Dick (în original), aluzie la Dick Cheney, vicepreşedintele american din timpul 
administraţiei George W. Bush (n. tr.). 


(7 Sub-blana boului moscat, cuvânt din limba inuiţilor (n. tr.). 
(8) Deconstrucţie a poreclei de internet „Ifsogirl“ - aprox. „o fată nesigură“ (n. tr.). 


19) (George) Babbitt - protagonistul romanului cu acelaşi nume scris de americanul Sinclair 
Lewis şi publicat în 1922, o satiră necruțătoare la adresa culturii americane, a societăţii şi 
comportamentului ei, cu accent pe puterea conformismului şi mediocrităţii clasei mijlocii; 
John (şi Lorena) Bobbitt - cuplu american devenit celebru în anul 1993, când Lorena a tăiat 
penisul soţului ei cu un cuţit de bucătărie (n. tr.). 


110; Mack Sennett (1880-1960) - cineast de origine canadiană cunoscut pentru peliculele sale 
bufe (n. tr.). 


(11) A god said (lb. engl.) (n. tr.). 


(12; Lewis Carroll - Alice în Ţara din Oglindă, traducere de Antoaneta Ralian şi traducerea 
versurilor de loana leronim (n. tr.). 


(13: Found Art (în lb. engl. În original) - artă creată prin utilizarea unor obiecte comune şi 
deseori modificate, obiecte ce în mod normal nu au conotaţii artistice (n. tr.). 


114) Shipped (în lb. engl. în original) - derivat de la ship - „vas“, „corabie“, „vapor“ (n. tr.). 
(15 Even then, even later, even now, even so (n. tr.). 


(16; Din Furtuna, actul 1, scena 2 - traducerea îi aparţine lui Leon Leviţchi (n. tr.).