Stephen King — O mana de oase

STEPHEN KING 
O MÂNĂ DE OASE 


Da, Bartieby, rămâi acolo în spatele ecranului, Fra SPUS Eu, ru te 
vot mu hărha,; eşk inofensw şi nu scoh o vorbă, precum oncare dintre 
scauneie astern, pe SUTE, Fiu FRĂ. SINE FUCOAGLĂ PREI SIFGUF CEA MEURCI CCÂFuĂ 
eşti de fată. 


STEPHEN KING 


O MÂNĂ DE OASE 


Da, Bartleby, rămâi acolo în spatele ecranului, mi-am spus 
eu; nu te voi mai hărțui; eşti inofensiv şi nu scoţi o vorbă, 
precum oricare dintre scaunele astea; pe scurt, nu mă simt 
niciodată mai singur ca atunci când eşti de față. 


'Bartleby" Herman Melville 


Am visat azi-noapte că am fost din nou la Manderley... 
Stând acolo, tăcută şi nemişcată, puteam jura că nu e o simplă 
carapace casa, ci că trăia şi respira aşa cum mai trăise înainte. 


Rebecca Daphne du Maurier 


Marte e raiul. 
Ray Bradbury 


CAPITOLUL ÎNTÂI 


Într-o zi foarte călduroasă din luna august a anului 1994, 
soția mea mi-a spus că merge până la farmacia Derry Rite 
Aide să-şi cumpere o rezervă pentru inhalatorul ei nazal pe 
care-l folosea ca să-şi trateze sinuzita - în zilele noastre, am 
impresia că poţi cumpăra fără rețetă genul ăsta de lucruri. 
Terminasem de scris norma pe acea zi şi m-am oferit să i le 
cumpăr eu. Ea a spus mulțumesc, dar voia oricum să 
cumpere şi nişte peşte de la supermarketul de vizavi; două 
dintr-o lovitură, cum se zice. Mi-a suflat un sărut din palmă şi 
a ieşit din casă. Următoarea dată când am văzut-o, era la 
televizor. Aşa-i identifici pe morți aici în Derry - nu mergi pe 
nici un coridor subteran cu faianță verde pe pereți şi tuburi 
lungi cu neon pe tavan şi nici un cadavru dezbrăcat nu e scos 
dintr-un sertar frigorific pe rotile; intri doar într-un birou pe 
care scrie PRIVAT, te uiţi la un ecran de televizor şi spui 
simplu mda sau mnu. 

Rite Aid şi Shopwell se află la mai puţin de-un kilometru 
depărtare de casa noastră, într-un mic complex comercial care 
cuprinde şi un magazin video, un anticariat numit Spread It 
Around! (acolo se vând foarte bine romanele mele mai vechi în 
ediție de masă), un Radio Shack şi un Fast Foto. Se află pe 
Up-Mile Hill, la intersecția lui Witcham cu Jackson. 


A parcat în fața magazinului Blockbuster Video, a intrat în 
farmacie şi a încheiat afacerea cu domnul Joe Wyzer, 
farmacistul de atunci; între timp, s-a mutat la Rite Aid-ul din 
Bangor. La ieşire, a luat una dintre ciocolatele alea mici cu 
bezea înăuntru, aceasta în formă de şoricel. Am găsit-o mai 
târziu în poşeta ei. Am desfăcut-o şi am mâncat-o eu însumi, 
şezând la masa din bucătărie, cu lucrurile din gentuța ei roşie 
împrăştiate înaintea mea, şi-a fost ca la împărtăşanie. Când 
nu-mi mai rămăsese decât gustul de ciocolată pe limbă şi în 
gât, am izbucnit în lacrimi. Am rămas acolo, înconjurat de 
şervețelele ei Kleenex, de fardurile, de cheile şi de pachetul ei 
neterminat de rondele din pâine prăjită Certs, şi am plâns 
acoperindu-mi ochii cu mâinile, aşa cum plâng copiii. 

Inhalatorul nazal se afla într-o pungă cu sigla Rite Aid. 
Costase douăzeci de dolari şi optsprezece cenți. În pungă mai 
era însă ceva - un obiect care costase douăzeci şi doi de dolari 
şi jumătate. M-am uitat multă vreme la acest obiect, văzându- 
I, dar neînțelegând ce era. Eram mirat, poate chiar uimit, dar 
gândul că Johanna Arlen Noonan ar fi putut duce o viață 
paralelă, una de care eu să nu ştiu nimic, nu mi-a trecut nici 
o clipă prin minte. Nu în acel moment. 


Jo a plecat de la casa de marcat, a păşit afară în soarele 
puternic, dogoritor, şi-a schimbat în drum ochelarii de vedere 
cu cei de soare, făcuți la comandă, şi, chiar când ieşea de sub 
paravanul din fața farmaciei (dau puţin frâu liber imaginației 
aici, poate trec pe tărâmul romancierului puţin, dar nu foarte 
mult; doar cu câţiva centimetri, şi-asta v-o spun cu mâna pe 
inimă), s-a auzit țipătul ascuţit al unor cauciucuri derapând 
pe pavaj, acel sunet care înseamnă fie că va avea loc un 
accident, fie că se va întâmpla ceva foarte aproape de aşa ceva. 

De data asta, a avut loc genul acela de accident care are loc 
la intersecțiile în formă de X o dată pe săptămână, parcă. O 
Toyota din 1989 ieşea din parcarea centrului comercial şi vira 
la stânga pe Jackson Street. La volan se afla doamna Esther 
Easterling din Barrett's Orchards. Era însoțită de prietena ei, 
doamna Irene Deorsey, tot din Barrett's Orchards, care fusese 


la magazinul de casete video şi nu găsise nimic bun de 
închiriat. E prea multă violență, a spus lrene. Amândouă 
femeile erau văduve fără ocupaţie. 

Cu greu ar fi putut Esther să nu observe camionul 
portocaliu de ridicare a reziduurilor menajere al Lucrărilor 
Publice coborând dealul; chiar dacă a negat-o în fața 
poliţiştilor, a presei şi a mea, când am vorbit cu ea la vreo 
două luni după aceea, cred că e foarte posibil să fi uitat pur şi 
simplu să se asigure. După cum spunea mama mea (o altă 
văduvă fără ocupaţie): "Cele mai frecvente două afecțiuni ale 
bătrâneţii sunt artrita şi uitarea. Bătrânii nu pot fi socotiți 
răspunzători pentru nici una dintre ele." 

La volanul camionului Lucrărilor Publice se afla William 
Fraker, din Old Cape. Domnul Fraker avea treizeci şi opt de 
ani în ziua morții soției mele, conducea la bustul gol şi se 
gândea la cât de mult îşi dorea un duş şi o bere reci, nu 
neapărat în această ordine. El şi cu alți trei oameni peticiseră 
cu asfalt extensia de lângă aeroport a bulevardului Harris, o 
treabă călduroasă pe o vreme călduroasă, iar Bill Fraker a 
spus mda, poate că mergea puţin cam repede - cu şaizeci şi 
cinci de kilometri la oră, poate - într-o zonă unde limita 
maximă de viteză era cincizeci. De-abia aştepta să ajungă 
înapoi la garaj, să semneze de predare pentru camion şi să 
urce la volanul maşinii sale F-150, care avea aer condiționat. 
În plus de asta, frânele camionului, deşi suficient de bune să 
treacă de inspecția tehnică, erau departe de a fi într-o stare 
perfectă. Fraker le-a acționat de îndată ce-a văzut Toyota 
tăindu-i calea (a apăsat şi claxonul), dar era prea târziu. A 
auzit scrâşnet de cauciucuri - ale maşinii sale şi, apoi, cele ale 
maşinii lui Esther, când aceasta a observat într-un târziu 
pericolul - şi i-a văzut doar pentru un moment chipul. 

— Cumva, aceea a fost partea cea mai rea, mi-a spus el, 
când şedeam pe veranda casei sale, bând bere - era luna 
octombrie atunci şi, deşi soarele ne încălzea fețele, amândoi 
purtam svetere. Ştiţi cât de sus stai într-un camion d-ăla? 

Am aprobat din cap. 


— Ei bine, ca să mă vadă, se uita în sus - îşi lungea gâtul, 
cum se spune - şi soarele îi lumina puternic fața. Am observat 
cât era de bătrână. Îmi amintesc că mi-am spus: "Fir-aş al 
naibii, dacă nu mă pot opri, o să se spargă ca sticla.' Da' 
bătrânii, cei mai mulți dintre ei, sunt rezistenți. Poţi rămâne 
surprins de cât sunt de rezistenți. Adică, uitaţi-vă la cum stau 
lucrurile acum: amândouă hoaştele alea-s în viaţă, iar soția 
matale e moartă... 

Atunci s-a oprit, obrajii umplându-i-se de-o roşeață 
puternică, făcându-l să arate ca un băiat de care au râs fetele 
în curtea şcolii pentru că are şlițul desfăcut. Era o privelişte 
comică, dar, dacă aş fi zâmbit, n-aş fi făcut decât să-l 
stânjenesc şi mai tare. 

— Îmi pare rău, domnule Noonan. M-a luat gura pe 
dinainte. 

— Nu face nimic, i-am spus cu. Am trecut, oricum, peste 
partea cea mai grea. 

Era o minciună, o minciună care, însă, ne-a readus pe linia 
de plutire. 

— În orice caz, a spus el, ne-am lovit. S-a auzit un bang 
puternic şi-un zgomot de tablă îndoită când s-a curbat uşa 
şoferului. A fost şi-un zornăit de cioburi. Am fost aruncat în 
volan destul de tare să nu mai pot trage aer în piept pentru o 
săptămână sau mai mult fără să mă doară şi-am avut o 
vânătaie mare chiar aici. (A desenat cu degetul un arc de cerc 
pe piept, chiar sub clavicule.) M-am lovit cu capul de parbriz 
destul de tare să-i crap sticla, da' n-am rămas decât cu un 
cucui Mic şi vinețiu... n-am sângerat, n-am avut nici măcar 
dureri de cap. Nevasta mea zice că am craniul gros din 
naştere. Am văzut-o pe femeia care conducea Toyota, doamna 
Easterling, căzută peste consola dintre scaunele din față. Apoi, 
în sfârşit ne-am oprit în mijlocul străzii, iar eu am coborât să 
văd în ce stare erau ele. Vă zic, m-aşteptam să le găsesc pe 
amândouă moarte. 

Nu murise nici una, nici una nu-şi pierduse măcar 
cunoştinţa, deşi doamna Easterling avea trei coaste rupte şi 
şoldul dislocat. Doamna Deorsey, care s-a aflat în partea 


opusă zonei de impact, s-a ales cu o rană uşoară când s-a 
lovit cu capul de geamul portierei. Asta a fost tot; a fost 
"tratată şi externată de la Home Hospital", după cum se 
exprimă mereu cei de la Derry News în asemenea situații. 
Soția mea, răposata Johanna  Arlen din  Malden, 
Massachusetts, a observat totul din fața farmaciei, unde 
stătea cu poşeta agățată de umăr şi cu punga cu 
medicamente într-o mână. Asemenea lui Bill Fraker, probabil 
că şi-a spus că pasagerii Toyotei fie muriseră, fie erau grav 
răniți. Accidentul produsese un bubuit cavernos, impunător, 
care se rostogolise prin aerul încins al după-amiezei, 
asemenea unei bile de popice pe gresie. Sunetul de sticlă 
spartă venise ca o dantelărie răsfirată. Cele două autovehicule 
erau puternic lovite, îmbinate într-unul singur în mijlocul 
străzii Jackson, camionul portocaliu murdar dominând 
maşina străină de-un albastru-pal, aidoma unui părinte 
neiertător stând aplecat asupra copilului fricos. 

Johanna a pornit în pas alert să traverseze parcarea, către 
stradă. În jurul ei, alți oameni făceau acelaşi lucru. Unul 
dintre ei, domnişoara Jill Dunbarry, când avusese loc 
accidentul, se uita cu interes în vitrina magazinului Radio 
Shack. A spus că parcă îşi aminteşte că a trecut în fugă pe 
lângă Johanna - că a văzut pe cineva în pantaloni galbeni e 
aproape convinsă —, dar că nu poate spune sigur. În acel 
moment, doamna Easterling ţipa că e rănită, că amândouă 
erau rănite, nu vrea să le ajute cineva pe ea şi pe prietena ei, 
Irene? 

La jumătatea drumului prin parcare, lângă un grup de 
distribuitoare de ziare, soția mea a căzut la pământ. Poşeta i- 
a rămas agățată de umăr, dar punga cu medicamente i-a 
căzut din mână şi inhalatorul nazal a ieşit pe jumătate afară. 
Celălalt obiect a rămas înăuntru. 

N-a observat nimeni că zace acolo lângă distribuitoarele de 
ziare; toți aveau atenţia îndreptată spre maşinile accidentate, 
spre femeile care țipau, spre balta care se forma din apă şi 
lichid antigel scurs din radiatorul spart al camionului 
Lucrărilor Publice. ("E benzină!" a strigat vânzătorul de la Fast 


Foto cui voia să-l asculte. "E benzină, aveţi grijă să nu 
explodeze, oameni buni!') Cred că unul sau doi dintre cei care 
le-au scos pe femei din maşină au sărit chiar peste ea, 
spunându-şi probabil că a leşinat. N-ar fi fost ieşit din comun 
să presupui un asemenea lucru într-o o zi când temperatura 
depăşea treizeci şi cinci de grade. 

La locui accidentului s-au adunat, în mare, vreo două 
duzini de oameni de la complexul comercial; vreo alte patru 
duzini au venit în fugă din Parcul Strawford, unde se 
desfăşura un meci de base-ball. Îmi închipui că s-au spus 
toate lucrurile pe care te-ai aştepta să le auzi într-o asemenea 
situație, iar multe dintre ele nu doar o singură dată. Se 
înghesuie în jurul maşinilor. Cineva întinde mâna prin gaura 
ce s-a căscat în locul geamului din partea şoferului, să 
mângâie mâna bătrână şi tremurândă a lui Esther. Oamenii îi 
fac imediat loc lui Joe Wyzer; în astfel de momente, oricine e 
îmbrăcat în halat alb devine automat personaj principal. În 
depărtare, bolboroseala unei sirene de ambulanţă se ridică în 
aer ca funinginea la un foc de tabără. 

În tot acest timp, în parcare zăcea nebăgată în seamă soția 
mea, cu poşeta încă agățată de umăr (înăuntru, încă 
înfăşurat în staniol, se afla şoricelul ei de ciocolată umplut cu 
bezea) şi cu punga albă cu medicamente lângă mâna întinsă. 
Joe Wyzer a fost cel care, grăbindu-se înapoi spre farmacie ca 
să ia o compresă pentru rana de la cap a lui Irene Deorsey, a 
observat-o. A recunoscut-o chiar dacă zăcea cu fața în jos. A 
recunoscut-o după părul ei roşcat, după bluza albă şi după 
pantalonii galbeni. A recunoscut-o pentru că o servise cu nici 
cincisprezece minute în urmă. 

— Doamnă Noonan? a întrebat, uitând complet de 
compresa pentru Irene Deorsey, care era ameţită, dar altfel nu 
părea rănită prea grav. Doamnă Noonan, sunteți bine? 

Ştia deja (sau aşa presupun eu; poate greşesc) că nu era. 

A întors-o cu fața în sus. A trebuit să se folosească de 
ambele mâini pentru a face asta şi, chiar şi aşa, a trebuit să 
depună mult efort, îngenunchind şi împingând şi ridicând, 
toate sub soarele ce trimitea spre pământ valuri de căldură, 


care ricoşau apoi în asfaltul parcării. Morţii iau în greutate, 
aşa mi se pare; atât corporal, în ceea ce-i priveşte pe ei, cât şi 
psihic, în ceea ce ne priveşte pe noi, aceştia iau în greutate. 

Pe fața ei erau urme roşietice. Când am identificat-o la 
morgă, le-am văzut limpede chiar şi pe monitorul video. Am 
dat să-l întreb pe asistentul medicului legist ce erau, dar 
imediat mi-am dat seama. Pavajul încins al unei zile de sfârşit 
de iulie; elementar, dragul meu Watson. Soţia mea a murit 
suferind arsuri solare. 

Wyzer s-a ridicat, a observat că sosise ambulanțţa şi a fugit 
către ea. Şi-a croit forțat drum prin mulțime şi l-a înşfăcat pe 
unul dintre asistenţi, chiar atunci când acesta cobora de la 
volan. 

— Acolo e o femeie, a spus Wyzer, arătând cu degetul spre 
parcare. 

— Avem două femei chiar aici, omule, plus un bărbat, a 
spus asistentul. 

A încercat să se elibereze, dar Wyzer nu i-a dat drumul. 

— Lasă-i pe ei deocamdată, a spus el. Sunt în general bine. 
Femeia de acolo nu e. 

Femeia de acolo era moartă şi sunt destul de sigur că Joe 
Wyzer ştia asta... Însă el ştia care-i sunt prioritățile. Trebuie s- 
o recunoaşteți. Şi a fost suficient de convingător să-i facă pe 
amândoi paramedicii să plece de lângă cele două maşini 
ciocnite, în pofida strigătelor de durere ale lui Esther 
Easterling şi a vociferărilor de protest ale corului grecesc. 

Când au ajuns la soția mea, unul dintre paramedici a 
confirmat imediat ceea ce Joe Wyzer bănuise deja. 

— Fir-aş să fiu, a spus celălalt. Ce s-a întâmplat cu ea? 

— Inima, cel mai probabil, a spus primul. S-a emoţionat şi 
practic i-a explodat în piept. 

Însă n-a fost din cauza inimii. Autopsia a scos la iveală un 
anevrism cerebral cu care e posibil să fi trăit, fără să ştie, 
chiar şi de cinci ani. Grăbind pasul prin parcare către locul 
accidentului, vasul acela slab de sânge din cortexul cerebral a 
explodat ca un cauciuc de maşină, înecându-i în sânge centrii 
vitali şi omorând-o. Probabil că n-a murit pe loc, mi-a spus 


asistentul medicului legist, însă totuşi moartea a cuprins-o 
destul de repede... şi n-a apucat să sufere. O supernova mare 
şi neagră, şi şi-a pierdut toate simţurile şi funcţiile 
intelectuale chiar înainte să lovească pavajul. 

— Vă pot ajuta cumva, domnule Noonan? m-a întrebat 
asistentul, întorcându-mă încet de la chipul nemişcat şi de la 
ochii închişi de pe monitorul video. Aveţi întrebări? Dacă pot, 
vă răspund la ele. 

— Numai una, am zis eu. 

I-am spus ce cumpărase ea de la farmacie chiar înainte să 
moară. Apoi i-am pus întrebarea. 


Zilele de până la înmormântare şi înmormântarea însăşi îmi 
sunt încețoşate în memorie - cea mai limpede amintire pe care 
o am este că am mâncat şoricelul din ciocolată al lui Jo şi că 
am plâns... am plâns, cred, în mare parte fiindcă ştiam cât de 
repede îi va pieri gustul. Am mai avut o criză de plânset la 
câteva zile după ce am înmormântat-o şi-o să vă povestesc 
despre ea în scurtă vreme. 

M-a bucurat sosirea familiei lui Jo şi în special m-a bucurat 
venirea fratelui ei mai mare, Frank. Frank Arlen - cincizeci de 
ani, roşu în obraji, cu burtică şi cu un cap acoperit de-un păr 
negru luxuriant - a fost cel care a organizat ceremonia... cel 
care a trebuit să se târguiască cu directorul de ceremonie. 

— Nu-mi vine să cred c-ai făcut asta, i-am spus mai târziu, 
pe când şedeam într-un separeu la Jack's Pub, bând bere. 

— Încerca să te fraierească, Mikey, mi-a spus el. Urăsc tipii 
de felul ăsta. 

A dus mâna la buzunarul din spate al pantalonilor, a scos o 
batistă şi şi-a şters absent obrajii. El n-a cedat durerii - nici 
unul din familia Arlen n-a cedat, cel puţin nu atunci când am 
fost cu ei —, dar Frank a lăcrimat încontinuu în acea zi; arăta 
ca un om suferind de conjunctivită acută. 

Au fost şase la părinți, Jo fiind cea mai mică şi singura fată. 
A fost protejata fratelui ei cel mai mare. Cred că, dacă aş fi fost 
într-un fel vinovat de moartea ei, cei cinci frați m-ar fi sfâşiat 
în bucăți cu mâinile goale. Altfel stând lucrurile, însă, au 


format în jurul meu un scut protector, şi asta a fost 
reconfortant. Presupun că m-aş fi descurcat cumva şi fără 
ajutorul lor, dar nu ştiu cum. Amintiți-vă că avem doar 
treizeci şi şase de ani. Nu te aştepţi să-ți îngropi soția la 
treizeci şi şase de ani, când ea însăşi e cu doi ani mai tânără 
ca tine. Moartea a fost ultimul lucru la care să ne stea gândul. 

— Dacă e prins cineva furându-ţi casetofonul din maşină, 
se cheamă că fură şi-l bagă pe tip la puşcărie, a spus Frank. 

Familia Arlen era originară din Massachusetts şi încă 
simțeam accentul de Malden în vocea lui Frank: prins era 
piins, maşină era masină, se cheamă era se chemă. 

— Dacă acelaşi tip încearcă să-i vândă unui soț îndurerat 
un sicriu de trei mii de dolari la prețul de patru mii cinci sute, 
ei o numesc afacere şi-l roagă să țină un discurs la dejunul 
Clubului Rotary. Nemernic nesătul, i-am servit eu dejunul, 
nu? 

— Da. I l-ai servit. 

— Eşti bine, Mikey? 

— Sunt bine. 

— Sincer? 

— De unde dracu' să ştiu? l-am întrebat destul de tare ca 
oamenii din separeul de vizavi să-şi întoarcă privirile spre noi. 
După care: Era însărcinată. 

I-a împietrit chipul. 

— Cum? 

M-am luptat să nu ridic vocea. 

— Însărcinată. În săptămâna şase sau şapte, potrivit... ştii 
tu, autopsiei. Ştiai asta? Ţi-a spus? 

— Nu! Christoase, nu! 

Însă chipul lui avea o expresie ciudată, de parcă îi spusese 
totuşi ceva. 

— Sigur, ştiam că încercați... mi-a spus că ai probleme cu 
producerea spermei şi că va dura o vreme, dar că doctorul e de 
părere că... mai devreme sau mai târziu veți... 

S-a pierdut, uitându-se în jos la mâinile sale. 

— Îşi pot da seama de asta, hă? Au verificat? 


— Îşi pot da seama. Cât despre verificat, nu ştiu dac-o fac 
de obicei sau nu. l-am rugat eu. 

— De ce? 

— N-a cumpărat doar soluție inhalantă pentru sinusuri 
înainte să moară. A cumpărat şi unul din seturile alea cu test 
de sarcină. 

— Nu bănuiai nimic? N-aveai nici o idee? 

Am negat din cap. 

Şi-a întins mâinile peste masă şi m-a strâns de umăr. 

— Voia să se asigure, atâta tot. Ştii asta, nu-i aşa? 

O rezervă pentru inhalatorul meu nazal şi nişte peşte, mi- 
a spus ea. S-a comportat ca întotdeauna. O femeie plecând la 
cumpărături. De opt ani încercam să facem un copil, însă 
atunci ea s-a comportat ca întotdea-una. 

— Sigur, am spus, lovindu-i amical mâna. Sigur, uriaşule. 
Ştiu. 


Familia Arlen - în frunte cu Frank - s-a ocupat de 
ceremonia funebră. În calitate de scriitor al familiei, mie mi-a 
revenit sarcina să scriu necrologul: Fratele meu a venit din 
Virginia cu mama şi cu mătuşa mea şi i s-a permis să aibă 
grijă la priveghi de registrul cu mesaje. Mama - cu creierii 
aproape complet distruşi la vârsta de şaizeci şi şase de ani, 
deşi doctorii refuzau să-i spună bolii Alzheimer - locuia în 
Memphis cu sora ei, mai tânără doar cu doi ani şi doar puţin 
mai răsărită. Ele au fost responsabile la recepţia funerară cu 
tăiatul tortului şi al plăcintelor. 

Tot restul a fost pus la punct de familia Arlen, de la orele de 
priveghi şi până la etapele ceremoniei funerare. Frank şi 
Victor, al doilea frate mai mic dintre ei, au rostit scurte 
omagii. Tatăl lui Jo a ţinut o rugăciune pentru sufletul fiicei 
sale. Şi la sfârşit, Pete Breedlove, băiatul care ne tundea 
peluza vara şi ne grebla curtea toamna, ne-a adus pe toţi la 
lacrimi cântând "Blessed Assurance, Jesus Is Mine", cel care 
Frank a spus că a fost imnul bisericesc preferat al lui Jo când 
era mică. Cum de l-a găsit Frank pe Pete şi cum de l-a convins 
să cânte la înmormântare e ceva ce n-am aflat niciodată. 


Am trecut cumva de tot: de priveghiul din după-amiaza şi 
seara zilei de marți, de serviciul funerar din dimineața zilei de 
miercuri, apoi de scurta slujbă comemorativă de la Cimitirul 
Fairlawn. Îmi amintesc cel mai bine cât de cald a fost în acele 
zile, cât de pierdut mă simțeam că nu-i pot vorbi lui Jo şi că- 
mi doream să-mi fi cumpărat o pereche nouă de pantofi. Dacă 
ar fi fost de față, Jo m-ar fi cicălit până la Dumnezeu din 
cauza perechii pe care am purtat-o. 

Mai târziu, am discutat cu fratele meu, Sid, i-am spus că 
trebuie să facem ceva cu mama şi cu mătuşa Francine, 
înainte să dispară amândouă complet în Zona Crepusculară. 
Erau prea tinere pentru a fi trimise la căminul de bătrâni; 
care era propunerea lui Sid? 

A propus ceva, dar blestemat să fiu dacă ştiu ce. Am fost de 
acord cu el, asta-mi amintesc, dar nu ştiu despre ce era vorba. 
Mai târziu în aceeaşi zi, Siddy, mama şi mătuşa s-au urcat 
înapoi în maşina închiriată de Siddy pentru a pleca la Boston, 
unde urmau să stea peste noapte şi de unde, a doua zi, 
urmau să ia trenul. Nu-l deranjează pe fratele meu să facă pe 
bona cu mama şi cu mătuşa, dar nu-i place să zboare cu 
avionul, chiar dacă-i plătesc eu biletele. Spune că în cer nu 
sunt rampe de urgenţă, în caz că moare motorul. 

Aproape întreaga familie Arlen a plecat a doua zi. Era iarăşi 
o zi caniculară, soarele strălucea pe un cer albicios şi se culca 
pe toate lucrurile ca alama topită. S-au oprit în fața casei 
noastre - cea care, de atunci, era numai casa mea —, în 
spatele lor aşteptând la bordura trotuarului, parcate în şir, 
trei taxiuri; nişte zdrahoni neîndemânatici îmbrățişându-se 
printre poşete şi gentuţe şi luându-şi rămas bun, vorbind cu 
accentul acela încârligat de Massachusetts. 

Frank a mai rămas o zi. Am cules din spatele casei un braţ 
de flori - nu din acelea de seră, cu miros pâslos pe care l-am 
asociat mereu cu moartea şi cu muzica de orgă, ci flori 
adevărate, din acelea care erau preferatele lui Jo - şi le-am pus 
în două cutii de cafea pe care le-am găsit în cămară. Am mers 
la cimitirul Fairawn şi le-am aşezat pe mormântul proaspăt. 
După care am rămas acolo o vreme sub soarele dogoritor. 


— A fost mereu cel mai frumos lucru din viața mea, a spus 
într-un sfârşit Frank, cu o voce ciudată, înfundată. Când 
eram mici, aveam cu toţii grijă de Jo. Noi, băieţii. Nimeni nu se 
lega de Jo, îți zic. Dacă încerca cineva, le arătam noi. 

— Mi-a povestit multe întâmplări din copilărie. 

— Ți-au plăcut? 

— Da, foarte mult. 

— Îmi va fi foarte dor de ea. 

— Şi mie, am spus eu. Frank... ascultă... ştiu că ai fost 
fratele ei preferat. Nu te-a sunat niciodată, poate doar să-ți 
spună că nu i-a venit ciclul într-o lună sau că are grețuri 
dimineața? Îmi poţi spune. N-o să mă supăr. 

— Dar nu m-a sunat. Jur pe Dumnezeu. Avea greţuri 
dimineața? 

— Din câte mi-am dat eu seama, nu. 

Tocmai asta era. Nu observasem nimic. Sigur, eu scriam tot 
timpul, iar când scriu, intru parcă într-o transă. Însă ea ştia 
unde mă aflam atunci. M-ar fi putut găsi şi m-ar fi putut 
scutura până ce mă trezeam. De ce n-o făcuse? De ce să 
ascundă nişte veşti atât de bune? Nu voia să-mi spună până 
ce nu era sigură... dar, cumva, ăsta nu era stilul ei. 

— Era băiat sau fată? m-a întrebat el. 

— Fată. 

Aproape de la începutul căsniciei noastre aleseserăm 
numele copiilor şi-i aşteptaserăm să vină. Dacă era băiat, l-ar 
fi chemat Andrew. Pe fiica noastră ar fi chemat-o Kia. Kia Jane 
Noonan. 


Pe Frank, divorțat de şase ani şi locuind singur, îl cazasem 
la mine. Pe drumul de întoarcere acasă, mi-a spus: 

— Îmi fac griji pentru tine, Mikey. Nu prea ai pe cine să te 
bizui în astfel de situații, iar cei pe care-i ai locuiesc foarte 
departe. 

— Mă descurc eu, am spus. 

A dat dezaprobator din cap. 

— Aşa spunem noi orice-ar fi, nu? 

— Noi? 


— Băieţii. "Mă descurc eu." Şi dacă nu ne descurcăm, 
încercăm să facem tot posibilul ca nimeni să nu afle. - S-a 
uitat la mine cu ochii încă înlăcrimați, ţinând batista într-o 
mână mare, arsă de soare. - Dacă nu te descurci, Mikey, şi 
dacă nu vrei să-l suni pe fratele tău - am văzut cum te-ai uitat 
la el - dă-mi voie mie să-ţi fiu frate. În amintirea lui Jo, dacă 
nu spre binele tău. 

— Bine, am spus, respectând şi apreciind oferta, ştiind în 
acelaşi timp că nu voi face niciodată aşa ceva. Eu nu sun pe 
nimeni să cer ajutor. Şi asta nu datorită felului în care am fost 
crescut, cel puţin aşa cred, ci datorită felului în care am fost 
făcut. Johanna mi-a spus cândva că, dacă m-aş îneca în lacul 
Dark Score, unde avem o casă de vară, mai bine aş muri în 
linişte la cincisprezece metri de plaja publică decât să țip după 
ajutor. Nu e o chestiune de dragoste sau afecțiune. Pe acestea 
le pot oferi şi le pot primi. Simt durerea ca toată lumea. Simt 
nevoia să ating şi să fiu atins. Dar dacă mă întreabă cineva: 
"Eşti bine?", nu-i pot răspunde nu. Nu pot spune ajutor. 

După vreo două ore, Frank a plecat spre sudul statului. 
Când a deschis portiera, m-am simțit mişcat să observ că 
asculta la casetofonul din maşină una dintre cărțile mele. M-a 
îmbrăţțişat, şi apoi m-a surprins cu un sărut pe gură, puternic 
şi apăsat. 

— Dacă simţi nevoia să discutăm, sună-mă, mi-a spus. Şi 
dacă simți nevoia companiei cuiva, vino pur şi simplu. 

Am aprobat din cap. 

— ŞI ai grijă. 

Asta m-a făcut să tresar. Amestecul de căldură şi durere 
îmi lăsase impresia în ultimele câteva zile că trăiesc într-un 
vis, însă aceste cuvinte mi-au captat atenţia. 

— Să am grijă la ce? 

— Nu ştiu, mi-a spus. Nu ştiu, Mikey. 

Apoi s-a urcat în maşină - el era atât de mare, iar maşina 
atât de mică, încât părea că o trage pe el ca pe-o haină - şi s-a 
îndepărtat. Pe atunci, soarele începuse deja să asfințească. 
Ştiţi cum arată soarele la sfârşitul unei zile caniculare de 
august, complet portocaliu şi cumva stropşit, de parcă l-ar 


apăsa o mână invizibilă şi de parcă, în orice clipă, ar putea 
pocni ca un țânţțar prea plin, mânjind întregul orizont? Aşa 
arăta. Spre est, unde era deja întuneric, tunetul bubuia. Însă, 
în noaptea aceea, n-a căzut ploaie, a căzut doar un întuneric 
la fel de gros şi de paralizant ca şi o pătură. Chiar şi aşa, m- 
am aşezat încetişor în fața procesorului de text şi am scris 
cam o jumătate de oră. Din câte-mi amintesc, a mers destul 
de bine. Şi ştiţi ceva? Chiar şi atunci când nu merge, te ajută 
să-ți omori timpul. 


Cea de-a doua criză de plâns am avut-o la trei sau patru 
zile de la înmormântare. Persista sentimentul acela că trăiesc 
un vis - umblam, vorbeam, răspundeam la telefon, lucram la 
cartea care, la momentul morţii lui Jo, era încheiată în 
proporție de aproximativ optzeci la sută - însă mereu mă 
însoțea sentimentul acela bine definit de deconectare, 
sentimentul că totul se întâmpla undeva la depărtare de 
adevărata mea ființă, că totul avea loc undeva la celălalt capăt 
al firului telefonic. 

M-a sunat Denise Breedlove, mama lui Pete, şi m-a întrebat 
dacă nu vreau să vină însoțită de vreo două prietene de-ale ei, 
cândva, săptămâna viitoare, să facă o curăţenie temeinică în 
clădirea construită în stil Edward în care locuiam acum 
singur şi în care mă învârteam ca ultimul bob de mazăre într- 
o conservă gigantică. Ar face totul, mi-a spus ea, pentru o 
sută de dolari împărțiți în mod egal între ele trei, mai mult 
pentru că nu-mi făcea bine să continuu în felul acesta. După 
moartea cuiva, trebuie să se facă o curățenie exemplară, mi-a 
spus ea, chiar dacă moartea n-a survenit tocmai în acea casă. 

I-am spus că e o idee bună, dar că-i voi da ei şi celor care 
vor veni cu ea câte o sută de dolari de căciulă pentru o treabă 
de şase ore. La capătul celor şase ore, voiam ca totul să fie 
gata. lar dacă nu era, i-am spus, aşa avea să rămână. 

— Domnule Noonan, e mult prea mult, a spus ea. 

— Poate că da şi poate că nu, dar cu atâta vreau să vă 
plătesc, am spus. O veți face? 

A spus că o va face, sigur că da. 


Previzibil poate, în seara dinaintea zilei venirii lor, m-am 
surprins colindând prin casă, făcând inspecția de dinainte de 
marea curățenie. Cred că nu voiam ca femeile (dintre care 
două îmi erau absolut necunoscute) să găsească ceva care să 
le stânjenească pe ele sau pe mine: o pereche de chiloți din 
mătase ai lui Johanna îndesați în spatele pernițelor de pe sofa, 
poate ("Cel mai des ne încingem pe sofa, Michael", mi-a spus 
ea odată, 'ai observat lucrul ăsta?') sau cutii de bere sub 
leagănul de pe verandă, poate chiar şi apa de la toaletă 
netrasă. De fapt, nu vă pot spune cu siguranță ce căutam; 
sentimentul acela că mă mişc într-un vis încă deținea ferm 
controlul minţii mele. 

Cele mai limpezi gânduri pe care le-am avut în acele zile au 
fost fie cele legate de finalul romanului la care lucram 
(ucigaşul psihopat o ademenise pe eroină pe acoperişul unei 
clădiri înalte şi voia s-o arunce în gol), fie cele legate de testul 
de graviditate Narco pe care şi-l cumpărase Jo în ziua morții. 
O rezervă pentru inhalatorul nazal, îmi spusese ea. Nişte peşte 
pentru cină, îmi spusese ea. lar privirea nu-i trădase nimic ce- 
ar fi trebuit să mă pună pe gânduri. 


Când aproape terminasem inspecția, m-am uitat sub patul 
nostru şi am văzut pe partea lui Jo o carte deschisă. Nu 
murise de mult timp, însă puţine sunt locurile dintr-o casă la 
fel de prăfuite ca şi Regatul de Subpat, iar stratul de-un gri- 
pal pe care l-am văzut aşternut pe carte când am scos-o de 
acolo m-a făcut să mă gândesc la chipul şi la mâinile 
Johannei în sicriu - Jo în Regatul de Subpământ. Se aşterne 
praful într-un sicriu? Cu siguranţă nu, dar... 

Am alungat gândul. A părut că dispare, dar toată ziua m-a 
sâcâit, ca ursul alb al lui Tolstoi. 

Şi eu, şi Johanna am terminat filologia la Universitatea 
Maine şi, asemeni multor altora, cred, ne-am îndrăgostit de 
Shakespeare şi de cinismul de Tilbury Town al lui Edwin 
Arlington Robinson. Totuşi, scriitorul care ne-a făcut să ne 
apropiem mai mult unul de celălalt n-a fost un poet pe gustul 
universitarilor sau un eseist, ci W. Somerset Maugham, 


romancierul şi dramaturgul acela bătrân, călător prin lume, 
cu față de reptilă (ascuns parcă mereu de fumul de ţigară în 
fotografii) şi cu inimă de romantic. Aşa că nu m-a surprins 
prea tare să descopăr că romanul de sub pat era The Moon 
and  Sixpence. Eu însumi l-am citit în ultimii ani ai 
adolescenţei nu o singură dată, ci de două ori, identificându- 
mă pasional cu personajul lui Charles Strickland. (Desigur, în 
Mările Sudului eu voiam să scriu, nu să pictez.) 

Folosise ca semn de carte o carte de joc dintr-un pachet 
demult pierdut şi, deschizând romanul, mi-am amintit ceva 
ce-mi spusese ea când tocmai începeam să ne cunoaştem. 
Asta se petrecuse la cursul de Literatură Britanică a Secolului 
Douăzeci, probabil în 1980. Johanna Arlen era o studentă 
înflăcărată din anul al doilea. Eu eram în anul terminal şi-mi 
alesesem cursul acesta pur şi simplu pentru că aveam nişte 
timp de pierdut în acel ultim semestru. "Peste o sută de ani', 
îmi spusese ea, "ruşinea criticilor de la mijlocul secolului 
douăzeci va fi că l-au îmbrățişat pe Lawrence şi că l-au 
ignorat pe Maugham." Această afirmație fusese întâmpinată 
cu un râset natural de superioritate (cu toţii ştiau că Femei 
îndrăgostite era cea mai bună carte scrisă vreodată), însă eu 
n-am râs. Eu m-am îndrăgostit. 

Cartea de joc separa pagina 102 de 103 - Dirk Stroeve 
tocmai descoperise că-l părăsise soția pentru Strickland, 
versiunea lui Maugham a lui Paul Gauguin. Naratorul 
încearcă să-i ridice moralul lui Stroeve. Scumpul meu prieten, 
nu fi nefericit. Se va întoarce la tine... 

— Pentru tine e uşor s-o spui, am murmurat în camera ce- 
mi aparținea de-acum doar mie. 

Am întors pagina şi am citit următoarele: Calmul jignitor al 
lui Strickland îi răpi lui Stroeve controlul. Îl cuprinse o furie 
oarbă şi, fără să ştie ce face, se avântă asupra lui 
Strickland. Strickland fu luat prin surprindere şi îşi pierdu 
echilibrul, însă era foarte puternic, chiar şi după boala prin 
care trecuse, şi, într-o clipă, fără să ştie exact cum, Stroeve 
se trezi pe podea. 

— Bufon mic ce eşti, spuse Strickland. 


Şi atunci mi-a trecut prin gând că Jo nu va mai întoarce 
niciodată pagina să-l audă pe Strickland spunându-i 
pateticului de Stroeve că e un bufon mic. Într-o clipă de 
epifanie scânteietoare pe care n-am uitat-o niciodată - cum aş 
fi putut s-o uit? a fost una dintre cele mai urâte clipe din viața 
mea - am înțeles că aceasta nu era o greşeală uşor de 
rectificat sau un vis din care mă voi putea trezi. Johanna 
murise. 

Puterea mi-a fost furată de durere. Dacă n-ar fi fost acolo 
patul, aş fi căzut la podea. Lăcrimăm cu ochii, doar atât 
putem face, dar, în acea seară, m-am simţit ca şi când fiecare 
por al corpului meu lăcrima, fiecare crăpătură şi fisură. Am 
şezut acolo pe partea ei de pat, ținând în mână exemplarul 
prăfuit al romanului The Moon and Sixpence, şi-am jelit-o. 
Cred că am făcut-o în egală măsură din cauza uimirii şi a 
durerii; în pofida cadavrului pe care-l văzusem şi-l 
identificasem pe un monitor cu rezoluție mare, în pofida 
ceremoniei de înmormântare şi a cântecului "Blessed 
Assurance" pe care Pete Breedlove l-a cântat pe o voce 
profundă, dulce, de tenor, în pofida slujbei funerare din 
cimitir, cenuşă din cenuşă şi țărână din țărână, n-am crezut 
cu adevărat că murise. Această ediție de masă scoasă de cei de 
la Penguin a avut asupra mea efectul pe care nu l-a avut 
vederea sicriului acela mare şi cenuşiu: a insistat să-mi spună 
că Jo murise într-adevăr. 

Bufon mic ce eşti, spuse Strickland. 

M-am întins pe spate în patul nostru, mi-am încrucişat 
braţele peste față şi-am plâns până ce am adormit, aşa cum 
fac copiii atunci când sunt nefericiți. Am avut un vis 
îngrozitor. În el, mă trezeam, vedeam romanul The Moon and 
Sixpence stând încă lângă mine pe cuvertură şi mă hotăram 
să-l pun la loc sub pat, acolo unde-l găsisem. Ştiţi cât sunt de 
confuze visele - au logica ceasurilor scurse pe crengile 
copacilor, semănând cu nişte cârpe puse la uscat, ale lui Dali. 

Am aşezat, în vis, cartea de joc între paginile 102 şi 103 - 
aflate pentru totdeauna la distanță de o întoarcere de deget de 
Bufon mic ce eşti, spuse Strickland - şi m-am răsucit pe 


partea mea de pat, lăsându-mi capul să atârne dincolo de 
marginea lui, având intenţia să aşez cartea exact acolo unde o 
găsisem. 

Printre ghemotoacele de praf zăcea Jo. Un fuior de pânză de 
păianjen atârna de tăblia patului şi-i mângâia, ca o pană, 
obrazul. Părul ei roşcat nu avea strălucire, însă fața ei albă 
contrasta cu ochii întunecațţi şi alerți şi răuvoitori. lar când 
mi-a vorbit, am ştiut că moartea îi furase mințile. 

— Dă-mi aia-napoi, a şuierat ea ca un şarpe. E cartea mea 
de omorât timpul. 

Mi-a smuls-o din mână înainte să i-o pot da eu. Degetele ni 
s-au atins pentru o clipă, iar ale ei erau la fel de reci ca şi nişte 
rămurele după un îngheț. A deschis cartea unde-şi pusese 
semn, lăsând cartea de joc să cadă încet jos, şi şi-a aşezat 
romanul lui Somerset Maugham peste față: un linţoliu din 
cuvinte. Când şi-a încrucişat mâinile pe piept şi-a rămas 
nemişcată, mi-am dat seama că purta rochia albastră cu care 
o înmormântasem. leşise din mormânt să se ascundă sub 
patul nostru. 

M-am trezit cu un țipăt înfundat şi cu o smucitură 
dureroasă care aproape că m-a făcut să cad din pat. Nu 
dormisem mult - lacrimile încă-mi udau obrajii şi-mi simțeam 
pleoapele alungite ciudat, aşa cum ţi le simți după un acces de 
plâns. Visul fusese atât de viu, încât a trebuit să mă 
rostogolesc pe partea mea a patului, să-mi aplec capul şi să 
mă uit sub el, convins că Jo va fi acolo cu romanul aşezat pe 
față, convins că-şi va întinde degetele reci să mă atingă. 

Nu era nimic acolo, desigur - visele nu-s decât vise. Chiar şi 
aşa, am petrecut restul nopţii pe canapeaua din biroul meu. 
Am făcut alegerea potrivită, cred, fiindcă n-am mai avut vise 
în noaptea aceea. Doar neantul unui somn odihnitor. 


CAPITOLUL DOI 


N-am avut niciodată o criză de creaţie în timpul celor zece 
ani ai căsniciei mele şi n-am avut-o nici imediat după moartea 
Johannei. Eram, de fapt, atât de străin de această stare, încât 


criza s-a instalat aproape complet înainte ca eu să-mi dau 
seama că se petrece ceva ieşit din comun. Cred că a fost posibil 
aşa ceva pentru că, în forul meu interior, eram convins că 
astfel de stări nu-i afectează decât pe scriitorii "literari", de 
genul celor care sunt luaţi în discuţie, demontaţi şi uneori 
blamați în revista New York Review of Books. 

Cariera mea de scriitor a ocupat în timp cam aceeaşi 
lungime ca şi căsnicia. Am terminat prima variantă a 
primului meu roman, Fiinţă duală, nu la multă vreme după 
ce eu şi cu Jo ne-am logodit oficial (i-am pus pe degetul inelar 
al mâinii stângi un inel cu opal în valoare de o sută zece 
dolari, cumpărat de la Day's Jewellers, puţin cam prea scump 
pentru ce-mi permiteam la vremea aceea... Însă Johanna a 
părut extrem de mulțumită de el) şi am terminat ultimul meu 
roman, Cădere liberă, la aproximativ o lună după ce ea a fost 
declarată moartă. Acesta era cel despre ucigaşul psihopat 
îndrăgostit de înălțime. A fost publicat în toamna lui 1995. De 
atunci, am mai publicat câteva romane - un paradox pe care-l 
pot explica —, dar nu cred că va mai apărea un roman semnat 
Michael Noonan pe nici o listă în viitorul previzibil. Acum ştiu 
ce este criza de creație, sigur că da. Ştiu mai bine decât mi-am 
dorit vreodată să ştiu. 


Când i-am arătat cu o oarecare reținere lui Jo prima 
variantă a Ființei duale, a citit-o într-o singură seară, stând 
ghemuită în scaunul ei preferat, îmbrăcată doar în chiloţei şi 
într-un tricou imprimat pe faţă cu ursul negru de Maine, bând 
pahar după pahar de ceai cu gheață. Eu am mers în garaj 
(luaserăm cu chirie o casă în Bangor împreună cu un alt 
cuplu, chiar dacă nu aveam o situație financiară foarte 
stabilă... şi nu, Jo şi cu mine nu eram pe atunci tocmai 
căsătoriți, chiar dacă, din câte-mi amintesc, nu şi-a dat jos 
niciodată de pe deget inelul acela cu opal) şi mi-am făcut de 
lucru aiurea, simțindu-mă ca un personaj dintr-o caricatură 
publicată de revista New Yorker - unul dintre tipii aceia cu un 
aer aproape comic, stând în sala de aşteptare a maternității. 


Din câte-mi amintesc, am construit anapoda, din bucăţi 
gata pregătite, o colivie din-aceea-atât-de-simplu-de-construit- 
că-şi-un-copil-o-poate-face şi aproape că mi-am retezat 
indexul de la mâna stângă. Cam la fiecare douăzeci de minute, 
intram în casă şi mă uitam pe furiş la Jo. Chiar şi dacă m-a 
observat, n-a schițat nici un gest. Am interpretat asta ca un 
semn de bun-augur. 

Şedeam pe scările din spatele casei, uitându-mă la stele şi 
fumând, când a ieşit ea din casă, s-a aşezat lângă mine şi şi-a 
aşezat mâna pe spatele meu. 

— Ei bine? am spus. 

— E bun, a spus ea. De ce nu vii acum în casă să mă 
rezolvi? 

Înainte să pot spune vreo vorbă, chiloţeii pe care-i purtase 
mi-au căzut în poală cu o şoaptă suavă de nailon. 


După aceea, întinşi în pat şi mâncând portocale (un viciu pe 
care mai târziu l-am pierdut), am întrebat-o: 

— E destul de bun să fie publicat? 

— Păi, a spus ea, nu ştiu nimic despre minunata lume 
editorială, dar citesc de plăcere de-o viață întreagă - George 
cel curios a fost prima mea lectură, dacă vrei să ştii... 

— Nu vreau. 

S-a aplecat spre mine şi mi-a vârât în gură o bucată de 
portocală, atingându-mi mâna cu sânul ei cald şi provocator. 

— ... iar romanul ăsta l-am citit cu mare plăcere. Prezicerea 
mea este că nu va apuca să treacă de stadiul pregătitor 
cariera ta de reporter pentru ziarul Derry News. De fapt, cred 
că voi fi soția unui romancier. 

Cuvintele ei m-au bucurat la culme; ba chiar mi-au făcut 
pielea de găină. Nu, nu ştia nimic despre minunata lume 
editorială, dar dacă ea avea încredere, şi eu aveam... iar 
încrederea s-a dovedit a fi ingredientul principal. Prin 
intermediul fostului meu profesor de scriere creativă (care mi- 
a citit romanul şi l-a blagoslovit cu laude reținute, fiind de 
părere că trăsăturile lui comerciale erau un fel de erezie, cred) 


am angajat un agent literar, care a vândut Ființa duală 
editurii Random House, prima editură căreia i l-a trimis. 

Jo a avut dreptate şi în privința carierei mele de reporter. 
Am mai petrecut patru luni relatând despre expoziţii florale, 
curse de maşini şi dineuri în aer liber pentru o plată 
săptămânală de o sută de dolari înainte să primesc primul cec 
de la Random House - 27.000 de dolari, după ce-şi dedusese 
agentul comisionul. 

N-am stat în branşa jurnaliştilor nici măcar atât cât să 
primesc prima mărire de salariu, însă ei tot mi-au organizat o 
petrecere de adio. La Jack's Pub a fost ţinută, acum că mă 
gândesc mai bine. Deasupra meselor din camera din spate 
atârnaseră o pancartă care spunea MULT NOROC, MIKE - 
CONTINUĂ SĂ SCRII! Mai târziu, când ne-am întors acasă, 
Johanna a spus că, de-ar fi invidia acid sulfuric, n-ar mai fi 
rămas nimic din mine decât catarama de la curea şi trei dinţi. 

Mai târziu, stând în pat cu luminile stinse - după ce 
mâncaserăm ultima portocală şi împărțiserăm ultima ţigară - 
am spus: 

— N-o s-o confunde nimeni cu Look Homeward, Angel:;, 
nu-i aşa? 

Cartea mea, la ea mă refeream. Ea a ştiut, aşa cum a ştiut 
şi că mă deprimase destul de tare răspunsul pe care-l 
primisem de la fostul meu profesor de scriere creativă, referitor 
la Fiinţă. 

— Sper că n-ai de gând să mă sufoci cu nazurile tale de 
artist frustrat, nu? m-a întrebat, ridicându-se într-un cot. 
Dacă da, aş vrea să-mi spui asta acum, ca să am timp să 
cumpăr mâine la prima oră una din trusele alea cu divorțul pe 
înțelesul tuturor. 

M-am simţit amuzat, dar şi puţin rănit. 

— Ai văzut primul material publicitar al celor de la Random 
House? (Ştiam că-l văzuse.) Aproape că-mi zic un V.C. 
Andrews cu prepuţ, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Ei bine, a spus ea, prinzând nepăsătoare în mână 
obiectul adus în discuție, tu chiar ai un prepuț. Cât despre 


cum îţi zic ei... Mike, când eram în clasa întâi, Patty Banning 
mă striga mâncă-muci. Dar eu nu eram aşa ceva. 

— Percepția e totul. 

— Prostii. 

Încă mă ţinea de penis şi, spunând asta, m-a strâns 
puternic, provocându-mi durere şi, în acelaşi timp, o senzație 
absolut minunată. Şoricelului ăla nebun din pantaloni nu 
prea îi păsa ce primea pe atunci, atâta vreme cât primea mult 
din fiecare. 

— Fericirea e totul. Când scrii te simți fericit, Mike? 

— Sigur. 

Asta ştia ea, în orice caz. 

— Ai probleme de conştiinţă când scrii? 

— Când scriu, nu mi-aş dori să fac nimic altceva decât asta, 
am spus şi m-am răsturnat peste ea. 

— Măi să fie, a spus pe vocea aceea subțire şi înțepată care 
întotdeauna mă dădea de ceasul morţii. E un penis între noi. 

Şi, făcând dragoste, mi-am dat seama de unul sau două 
lucruri minunate: că fusese sinceră când spusese că-i place 
cartea mea (la naiba, mi-aş fi dat seama că-i place şi numai 
din felul în care citise cartea, şezând în scaunul ei, cu o şuviță 
de păr căzută peste o sprânceană şi cu picioarele încolăcite 
sub ea) şi că nu trebuia să mă simt ruşinat de ceea ce 
scrisesem ... nu în ochii ei, cel puțin. Şi încă un lucru 
minunat: percepţia ei, dublată de a mea, ca să dea naştere 
adevăratei vederi binoculare pe care nimic altceva decât 
căsnicia ţi-o oferă, era singura percepţie care conta. 

Slavă cerului că era un fan de-al lui Maugham. 


Am fost un V. C. Andrews cu prepuţ vreme de zece ani... 
paisprezece, dacă puneţi în calcul şi anii post-Johanna. Primii 
cinci ani am fost sub contract cu Random House după care, 
agentul meu a primit o ofertă irezistibilă de la Putnam, şi am 
schimbat editura. 

Mi-aţi citit numele pe o mulțime de liste cu best-seller-uri... 
asta, adică, în cazul în care ziarul dumneavoastră de 
duminică tipăreşte o listă ce merge până la locul cincisprezece 


şi nu se opreşte doar la primele zece. N-am fost niciodată un 
Clancy, un Ludlum sau un Grisham, dar am vândut un 
număr bunicel de ediții cartonate (V. C. Andrews n-a făcut 
niciodată asta, mi-a spus cândva agentul meu, Harold 
Oblowski; doamna a fost în general un fenomen al edițiilor de 
masă) şi am ajuns o dată chiar şi pe locul cinci în lista celor de 
la Times... asta s-a întâmplat cu a doua mea carte, Bărbatul 
în cămaşă roşie. Ironic, una dintre cărţile care m-au 
împiedicat să urc pe listă a fost Steel Machine, de Thad 
Beaumont (scrisă sub pseudonimul George Stark). Familia 
Beaumont avea pe atunci o casă de vacanţtă în Castle Rock, la 
nici măcar optzeci de kilometri sud de lacul Dark Score. Thad 
e mort acum. S-a sinucis. Nu ştiu dacă a avut sau nu ceva de- 
a face cu o criză de creaţie. 

M-am situat chiar la extremitatea cercului magic al 
megabestseller-urilor, dar asta nu m-a deranjat niciodată. 
Atunci când am împlinit treizeci şi unu de ani, dețineam două 
case: vechiul edificiu adorabil în stil Edward din Derry şi, în 
vestul Maine-ului, un cămin din buşteni pe malul lacului, 
destul de mare să-i poţi spune cabană: Sara Laughs, numită 
astfel de către localnici de aproape un secol. Şi dețineam 
amândouă casele în totalitate, la o vârstă când cele mai multe 
cupluri se consideră fericite numai să fi primit aprobarea de 
ipotecă pentru o casă mică. Fram sănătoşi, ne eram 
credincioşi şi încă aveam un simț al umorului bine dezvoltat. 
Nu eram Thomas Wolfe! (nici măcar Tom Wolfe“ sau Tobias 
Wolff“), însă eram plătit să fac ce-mi plăcea şi nu există pe 
pământ o afacere mai bună ca asta; seamănă cu o licență 
pentru furt. 

Eu aveam toate calitățile pe care le avea literatura de 
ficțiune prin anii patruzeci: era ignorată de critici, era 
orientată pe genuri (în cazul meu, genul practicat era 
Frumoasă Femeie Tânără Singură Întâlneşte un Străin 
Fascinant), dar bine remunerată şi beneficiind de genul acela 
de recunoaştere superficială de care beneficiază şi bordelurile 
amendate de către stat, din Nevada, sentimentul comun fiind 
acela că trebuie să existe o supapă şi pentru instinctele 


primare şi că trebuie să facă cineva şi Lucrul Ăsta. Eu am 
făcut Lucrul Ăsta cu entuziasm (şi, uneori, cu înțelegerea 
entuziastă a lui Jo, dacă ajungeam la nişte încurcături de 
intrigă mai dificil de rezolvat) şi, cândva în preajma alegerii lui 
George Bush în funcția de preşedinte, contabilul nostru ne-a 
spus că suntem milionari. 

Nu eram suficient de bogaţi să ne cumpărăm un avion cu 
reacție (Grisham) sau o echipă de fotbal profesionist (Clancy), 
dar, după standardele vieții din Derry, Maine, ne tăvăleam de- 
a dreptul în bani. Am făcut dragoste de mii de ori, am văzut 
mii de filme, am citit mii de cărți (cel mai adesea, la capătul 
zilei, Jo le punea pe ale ei sub partea ei de pat). Şi poate cea 
mai mare dintre binecuvântări a fost aceea că n-am ştiut 
niciodată cât de repede se scurgea timpul. 


M-am întrebat nu o singură dată dacă nu cumva 
întreruperea ritualului a dus la criza de creaţie. În timpul 
zilei, alungam acest gând spunându-mi că nu-i decât o 
bazaconie superstițioasă, noaptea însă îmi era mai greu să fac 
asta. Noaptea, gândurile au un fel neplăcut de a scăpa din 
lesă şi de a fugi bezmetice. lar dacă-ţi petreci mare parte din 
viață închipuindu-ţi tot soiul de poveşti, sunt sigur că lesele 
acelea sunt cu mult mai largi şi că dulăii sunt cu mult mai 
puţin dispuşi să le poarte. Shaw sau Oscar Wilde a fost cel 
care a spus la un moment dat că scriitorul e un om care şi-a 
învățat mintea să nu asculte la comandă? 

Şi ar fi chiar atât de deplasat să crezi că ruperea ritualului 
se poate să fi jucat un rol în brusc-apăruta şi neaşteptata 
(neaşteptată de mine, cel puţin) tăcere? Când îţi câştigi pâinea 
zilnică pe tărâmul închipuirii, linia de demarcaţie dintre ce e 
real şi ceea ce pare a fi e mult mai subțire. Pictorii refuză 
uneori să picteze fără să poarte pe cap o anume pălărie, iar 
jucătorii de base-ball care lovesc bine nu vor să-şi mai 
schimbe şosetele. 

Ritualul a pornit o dată cu a doua carte, singura care-mi 
amintesc să-mi fi dat cu adevărat emoții: cred că ingurgitasem 
o cantitate bunicică din chestiile alea cu norocul 


începătorului, ideea că succesul primei cărți poate fi doar o 
nimereală. Mi-amintesc că profesorul ce ţinea cursul de 
literatură americană la facultate a spus odată că dintre toți 
scriitori moderni americani, numai Harper Lee găsise o cale 
imbatabilă de-a evita eşecul celei de-a doua cărți. 

Când am ajuns la sfârşitul cărții Bărbatul în cămaşă roşie, 
m-am oprit la câteva cuvinte înainte de final. Clădirea 
edwardiană de pe strada Benton din Derry se afla încă la doi 
ani distanţă în viitor, însă o cumpăraserăm pe Sara Laughs, 
casa de la Dark Score (nu era nici pe departe atât de mobilată 
cum a devenit mai târziu, iar studioul lui Jo încă nu era 
construit, dar era frumoasă), şi noi doi ne aflam acolo. 

M-am ridicat de la maşina de scris - în zilele acelea încă mai 
lucram la bătrânul meu IBM Selectric - şi-am mers în 
bucătărie. Era jumătatea lunii septembrie, plecaseră aproape 
toți vilegiaturiştii, iar ţipătul cufundarilor de pe lac era inefabil 
de plăcut. Soarele cobora spre asfințit şi lacul însuşi devenise 
un platou de foc nemişcat şi rece. Aceasta e una dintre cele 
mai vii amintiri pe care le păstrez; e atât de limpede, încât 
uneori am impresia că pot păşi de-a dreptul în ea s-o trăiesc 
din nou. Ce lucruri - dacă sunt astfel de lucruri - aş face 
altfel? Uneori îmi pun întrebarea asta. 

Mai devreme în seara aceea pusesem la rece în frigider o 
sticlă de Taittinger şi două pahare cu picior lung. Le-am scos 
acum, le-am aşezat pe tava de tinichea pe care o foloseam de 
obicei la adusul garafelor cu ceai rece sau suc Kool-Aid din 
bucătărie pe estacadă, şi-am dus-o în sufragerie. 

Johanna era cufundată în şezlongul ei vechi şi şubred, 
citind o carte (nu era Maugham în seara aceea, ci William 
Denbrough'?, unul dintre scriitorii contemporani preferaţi de 
ea). 

— O0oo, a spus ea, ridicând ochii şi însemnând locul din 
carte. Şampanie. Care-i ocazia? 

De parcă, înțelegeţi, n-ar fi ştiut. 

— Am terminat, am spus. Mon livre est tout fini. 

— Păi, a spus ea, zâmbind şi luând unul dintre pahare când 
m-am aplecat cu tava spre ea, atunci asta-i de bine, nu? 


Acum îmi dau seama că esenţa ritualului - partea lui vie şi 
puternică, asemenea singurului cuvânt cu adevărat magic 
dintr-o  bolboroseală - a fost această frază. Aproape 
întotdeauna am băut şampanie şi aproape întotdeauna a venit 
după aceea cu mine în birou pentru a face celălalt lucru, dar 
nu de fiecare dată. 

Cândva, cam cu cinci ani înainte să moară ea, când am 
terminat o carte, Jo era plecată în vacanţă în Irlanda cu o 
prietenă. Am băut atunci singur şampania şi-am scris ultima 
propoziţie tot singur (pe atunci foloseam un Macintosh capabil 
să facă un trilion de lucruri diferite şi pe care eu îl foloseam 
doar la unul), dar n-am avut nici o clipă de nesomn. Am 
sunat-o însă la hanul unde trăsese împreună cu prietena ei 
Bryn; i-am spus că am terminat şi-am ascultat-o spunând 
acele cuvinte pentru care o sunasem de fapt - cuvinte care au 
pătruns într-un fir telefonic din Irlanda, au parcurs drumul 
către un transmițător cu microunde, s-au ridicat ca o 
rugăciune spre cine ştie ce satelit şi-apoi au ajuns în sfârşit în 
urechea mea: "Păi, atunci asta-i de bine, nu?" 

Obiceiul acesta a început, cum vă spuneam, după a doua 
carte. După ce ne-am băut fiecare paharul de şampanie, după 
ce ne-am mai turnat unul şi l-am băut şi pe acesta, am 
condus-o în birou, unde ultima coală de hârtie mai ieşea din 
maşina mea de scris Selectric de-un verde-pădure. Pe lac, un 
ultim cufundar a ţipat în întuneric, sunetul acela care mie 
întotdeauna mi s-a părut că seamănă cu ceva ruginit 
mişcându-se în bătaia vântului. 

— Parcă spuneai că ai terminat, a zis ea. 

— Am terminat totul, mai puţin ultima propoziție, i-am 
spus. Cartea, aşa cum e acum, îți este dedicată şi vreau să 
scrii tu ultima bucăţică din ea. 

N-a râs şi nu s-a opus şi nu m-a potopit cu vorbe, s-a uitat 
doar la mine să vadă dacă într-adevăr vorbeam serios. Am 
încuviințat din cap, iar ea s-a aşezat în scaunul meu. Înotase 
mai devreme şi avea părul prins la spate cu o chestie albă din 
elastic. Era ud şi cu o idee mai roşcat ca de obicei. L-am atins. 
Era ca şi când aş fi atins mătase udă. 


— Alineat? m-a întrebat la fel de serioasă ca o dactilografă 
pregătită să scrie după dictarea şefului cel mare. 

— Nu, am spus, se continuă. 

Apoi am rostit fraza pe care o ţineam în gând încă de când 
mă ridicasem să torn şampanie: 

— "Îi petrecu lanţul pe după gât, după care merseră 
amândoi pe alee către locul unde era parcată maşina." 

A scris cuvintele acestea, apoi s-a uitat în sus peste umăr la 
mine, aşteptând. 

— Asta-i tot, am spus. Poţi scrie Sfârşit, cred. 

Jo a lovit tasta ÎNTOARCERE de două ori, a centrat carul 
şi-a scris Sfârşit sub ultimul rând de proză, literele cu corp 
Courier (preferatele mele) ale IBM-ului înşirându-se în paşii 
lor ascultători de dans. 

— Ce-i lanţul pe care i l-a pus la gât? m-a întrebat. 

— Va trebui să citeşti cartea ca să afli. 

Şezând în scaunul de la biroul meu, iar eu stând în picioare 
lângă ea, avea poziția perfectă să-şi îngroape fața acolo unde 
şi-a îngropat-o. Când a vorbit, buzele ei s-au mişcat, lipite de 
cea mai sensibilă parte a corpului meu. Nu ne despărțea decât 
un şort de bumbac. 

— Şşştim noi cum sssă te faşem să vo'beşşşti, a spus ea. 

— Sunt sigur că ştiţi, am spus. 

Am încercat o ultimă dată să practic ritualul în ziua în care 
am terminat Cădere liberă. Mi s-a părut sec, o formă din care 
substanța magică dispăruse, dar la asta mă aşteptasem. N- 
am făcut-o din superstiție, ci din respect şi dragoste. Un fel de 
comemorare, dacă vreți. Sau, dacă vreţi, ca un fel de adevărat 
serviciu funerar pentru Johanna, un serviciu având în sfârşit 
loc la o lună după ce ea se afla în pământ. 

Era în ultima decadă a lunii septembrie şi încă era cald - 
cea mai călduroasă vară târzie pe care mi-o amintesc. Cât am 
lucrat forțat şi trist la acea ultimă parte din carte, m-am tot 
gândit la cât de mult mi-e dor de ea... Însă asta nu m-a 
încetinit deloc din muncă. Şi vă mai spun un lucru: chiar dacă 
era atât de cald în Derry, atât de cald că uneori am lucrat 
îmbrăcat în nimic altceva decât într-o pereche de boxeri, nici o 


clipă nu mi-a trecut prin gând să plec la casa noastră de pe 
malul lacului. Parcă-mi fusese complet ştearsă din minte Sara 
Laughs. Poate că era aşa fiindcă, pe când am terminat 
Cădere, adevărul acela începea în cele din urmă să mi se 
arate. De data aceasta, ea nu mai era plecată doar până în 
Irlanda. 

Biroul meu din casa de la lac e mic, dar are privelişte. 
Biroul din Derry e lung, plin cu cărţi şi fără nici o fereastră. În 
seara de care vă povestesc, ventilatoarele din tavan - sunt trei 
de toate - erau pornite şi amestecau aerul păstos. Am intrat 
înăuntru îmbrăcat într-un şort şi un tricou şi încălțat cu o 
pereche de sandale din gumă, aducând cu mine o tavă de 
tinichea cu emblema Coca-Cola, pe care se aflau sticla de 
şampanie şi cele două pahare răcite. În capătul opus al acelei 
încăperi-vagon, sub o streaşină atât de coborâtă că trebuia 
aproape să mă aplec complet de spate când mă ridicam, astfel 
încât să nu mă lovesc la cap (de-a lungul anilor a trebuit să 
mă apăr şi de acuzele lui Jo că am ales absolut cel mai prost 
loc din cameră unde să-mi instalez masa de lucru), ecranul 
Macintosh-ului strălucea plin de cuvinte. 

Mi-am spus că probabil nu fac decât să provoc o altă 
furtună de durere - poate cea mai cruntă furtună - dar, totuşi, 
am continuat ritualul... iar emoţiile ne surprind întotdeauna 
cu reacţiile lor, nu-i aşa? În noaptea aceea n-am avut parte de 
plânsete şi de jelanii; cred că scăpase organismul meu de ele. 
În locul lor a apărut un sentiment profund şi nesuferit de 
pierdere - scaunul gol unde-i plăcea ei să şadă şi să citească, 
masa goală pe care-şi aşeza ea mereu paharul prea aproape 
de margine. 

Am turnat într-un pahar şampanie, am aşteptat să scadă 
spuma, apoi l-am ridicat. 

— Am terminat, Jo, am spus, stând acolo sub ventilatoarele 
care lopătau. Asta-i de bine, deci, nu? 

N-am primit nici un răspuns. În lumina celor care s-au 
petrecut mai târziu, cred că merită să repet asta: n-am primit 
nici un răspuns. N-am simțit, aşa cum am simțit mai târziu, 
că nu sunt singur în camera ce părea goală. 


Am băut şampania, am aşezat paharul la loc pe tava cu 
Coca-Cola, apoi l-am umplut pe celălalt. L-am luat cu mine la 
birou, m-am aşezat acolo unde s-ar fi aşezat Johanna dacă n- 
ar fi luat-o Dumnezeul preferat şi iubit de toți. Nu plângeam şi 
nici nu jeleam, dar ochii-mi erau tiviți cu lacrimi. Cuvintele de 
pe monitor erau următoarele: 


astăzi nu fusese atât de rău, credea ea. Traversă iarba spre 
maşină şi râse când văzu pătratul alb de hârtie sub 
ştergătorul de parbriz. Cum Delancey, care refuza să se lase 
descurajat sau să accepte un refuz, o invitase la o altă 
petrecere din acelea ce se ţineau joia seara şi la care se 
degustau vinuri. Luă hârtia, dădu s-o rupă în bucăţi, apoi se 
răzgândi şi o îndesă în schimb în buzunarul de la şold al 
jeanşilor. 


— Fără alineat, am spus, se continuă. 
După care am introdus de la tastatură fraza pe care-o 
țineam în gând încă de când mă ridicasem să iau şampania. 


Avea înainte o întreagă lume; petrecerea cu degustare de 
vinuri a lui Cam Delancey era un punct de pornire la fel de 
bun ca oricare altul. 


M-am oprit, uitându-mă la micuțul cursor pâlpâitor. 
Lacrimile încă-mi mai tiveau colțurile ochilor, dar repet că n- 
am simțit nici un fir de aer rece pe la glezne, nici o atingere de 
degete spectrale la baza gâtului. Am apăsat de două ori 
ÎNTOARCERE. Am apăsat CENTRARE. Am tastat Sfârşit sub 
ultimul rând de proză şi-apoi am toastat cu monitorul cu ceea 
ce-ar fi trebuit să fie paharul de şampanie al lui Jo. 

— Pentru tine, iubire, am spus. Îmi doresc să fi fost aici cu 
mine. Mi-e al naibii de dor de tine. 

Mi-a tremurat uşor vocea la ultimul cuvânt, dar nu mi s-a 
frânt. Am băut Taittinger-ul, am salvat ultima variantă a 
documentului, am transferat totul pe dischete, apoi am făcut 
o copie de rezervă. Şi, exceptând bilețelele, listele pentru 


cumpărături şi cecurile, atunci a fost ultima dată când am 
scris ceva în ultimii patru ani. 


CAPITOLUL TREI 


Directorul editurii n-a ştiut, editorul meu, Debra Weinstock, 
n-a ştiut, agentul meu, Harold Oblowski, n-a ştiut, Frank 
Arlen n-a ştiut nici el, deşi am fost tentat mai mult decât o 
dată să-i spun. Dă-mi voie mie să-ți fiu frate, în amintirea lui 
Jo, dacă nu spre binele tău, mi-a spus el în ziua în care s-a 
întors la afacerea lui tipografică şi la viaţa lui aproape solitară 
din orăşelul Sanford, din sudul statului Maine. Nu m-am 
aşteptat să dau vreodată curs invitaţiei şi nici n-am făcut-o - 
nu în felul acela primitiv de strigăt-după-ajutor la care 
probabil că s-a gândit el —, dar i-am telefonat cam o dată la 
două săptămâni. Discuţii de bărbați, ştiţi voi: Cum te 
descurci, Nu prea rău, e frig ca la Polul Nord aici, Mda, şi 
aici, Vrei să mergem la Boston dacă pot face rost de bilete 
la meciul celor de la Bruins, Poate anul viitor, sunt cam 
ocupat acum, Mda, ştiu cum e, ne vedem, Mikey, Bine, 
Frank, pune-ți căciuliţă pe căpiță. Discuţii de bărbați. 

Sunt destul de sigur că o dată sau de două ori m-a întrebat 
dacă lucrez la o carte nouă şi cred că i-am răspuns... 

Oh, futu-i - e o minciună, ştiu! O minciună atât de 
gogonată, că acum mi-o servesc chiar şi mie. M-a întrebat, 
sigur că da, şi eu i-am răspuns mereu mda, lucrez la o carte 
nouă, merge bine, foarte bine. Am fost tentat nu o singură 
dată să-i spun: Nu reuşesc să scriu nici măcar două 
paragrafe fără să-mi ies din minți şi să mă crispez complet - 
inima îşi dublează ritmul, apoi şi-l triplează, îmi pierd 
răsuflarea şi încep să gâfâi, am impresia c-o să-mi iasă 
ochii din orbite şi-o să-mi atârne pe obraji. Mă simt ca un 
claustrofob într-un submarin în submersie. Aşa merg 
lucrurile, mulțumesc de întrebare, dar nu i-am spus asta 
niciodată. Eu nu cer niciodată ajutor. Nu pot cere ajutor. Cred 
că v-am mai spus asta. 


Din punctul meu subiectiv de vedere, romancierii de succes 
- chiar şi romancierii care au un succes modest - practică cea 
mai bună dintre artele creative. E adevărat că oamenii 
cumpără mai multe CD-uri decât cărți, că merg la mai multe 
filme şi că se uită mult mai mult la televizor. Dar bătaia e ceva 
mai lungă pentru un romancier, poate din cauză că cititorii 
sunt puțin mai deştepţi decât iubitorii artelor non-scriptice şi 
astfel au o memorie întrucâtva mai lungă. David Soul din 
Starsky şi Hutch, Dumnezeu ştie pe unde e, la fel şi bizarul 
rapper alb Vanilia Ice, dar de James, în anul 1994, încă se mai 
vorbea, de Herman Wouk*, de James Michener* şi de Norman 
Mailer!; ca să nu mai pomenim şi de cei din vremurile când 
dinozaurii încă trăiau. 

Arthur Hailey scria o carte nouă (aşa se zvonea, în orice caz, 
şi s-a dovedit a fi adevărat), Thomas Harris îşi putea lua o 
pauză de şapte ani între romanele din seria Lecter şi să 
continue să producă best-seller-uri şi, chiar dacă nu se mai 
auzise nimic despre el vreme de patruzeci de ani, J. D. 
Salinger era în continuare un subiect încins la orele de engleză 
şi în grupările literare necrispate de la cafenele. Cititorii 
manifestă o loialitate ce nu poate fi egalată de nici un iubitor 
al celorlalte arte creatoare, lucru care explică de ce pot atât de 
mulți scriitori care şi-au epuizat imaginaţia să stea în 
continuare pe creasta valului, propulsaţi în lista celor mai 
bine vândute cărți doar datorită cuvintelor magice AUTORUL 
ROMANULUI, tipărite pe copertele cărţilor lor ulterioare. 

Ce-şi doreşte ca răsplată editura, în special de la un autor 
care se crede că poate vinde aproximativ 500.000 de exemplare 
din fiecare roman în ediție cartonată şi încă un milion în ediția 
de masă, e cât se poate de simplu: câte o carte pe an. Acesta, 
au hotărât barosanii din New York, este standardul optim. 
Trei sute optzeci de pagini legate cu aţă sau lipite cu clei, o 
dată la douăsprezece luni, un început, un conţinut şi un 
sfârşit, opțional, dar foarte bine primit, un personaj principal 
călător dintr-o carte în cealaltă, cum sunt Kinsey Millhone 
sau, Kay Scarpetta'!. Cititorii adoră personajele călătoare; le 
dau sentimentul întoarcerii acasă. 


Scrie mai puţin de-o carte pe an şi dai peste cap investiția 
pe care a făcut-o editura în tine, îi creezi probleme 
contabilului tău personal când vine vorba de a-ți menţine 
solvabilitatea cărților de credit şi-l pui pe agentul tău literar în 
situația de a nu-şi putea plăti psihoterapeutul la timp. De 
asemenea, când îţi ia prea mult timp scrisul unei noi cărți ai 
de îndurat mereu sâcâiala unui fan anume. Nu poţi evita 
acest lucru. Aşa cum, dacă publici prea mult, unii cititori vor 
spune: "Ptiu, am consumat prea mult din tipul ăsta, totul 
începe să aibă gust de fasole." 

Vă spun toate acestea ca să înțelegeți cum de-am putut să- 
mi folosesc calculatorul vreme de patru ani pe post de cea mai 
scumpă tablă de scrabble din lume şi să nu observe nimeni. 
Criză de creaţie? Ce criză de creație? N-avem nici o împuţită 
dă criză dă creație. Cum să creadă cineva aşa ceva când 
apărea în fiecare toamnă, cu precizie de ceasornic, câte un 
nou roman de suspans semnat Michael Noonan, ideal pentru 
lectura voastră de plăcere de la sfârşitul verii, oameni buni, şi 
apropo: nu uitaţi că se apropie sărbătorile şi că toate rudele 
voastre s-ar bucura probabil de noul roman Noonan, care 
poate fi cumpărat de la librăria Borders cu o reducere de 
treizeci la sută, ura, ce mai afacere. 

Secretul e simplu şi nu sunt eu singurul romancier popular 
din America ce-l cunoaşte - dacă zvonurile sunt adevărate, 
Danielle Steel (ca să dau un singur nume) se foloseşte de 
Formula Noonan de zeci de ani. Vedeţi voi, chiar dacă am 
publicat câte o carte pe an începând cu Fiinţă duală în 1984, 
am scris câte două cărți în patru dintre acei zece ani, 
publicând una şi punând-o la naftalină pe cealaltă. 

Nu-mi amintesc să fi discutat cu Jo despre asta şi, având în 
vedere că nu m-a întrebat niciodată, am presupus mereu că 
înțelege ce făceam: puneam nuci la păstrare. Totuşi, nu la 
criza de creație mă gândeam atunci. La dracu', pur şi simplu 
mă distram puțin. 

În luna februarie a lui 1995, după ce dădusem de pământ şi 
sfărâmasem cel puţin două idei bune (această funcție 
creatoare - treaba cu Evrika! - nu s-a blocat niciodată, ceea ce 


dă naştere unei noi versiuni originale a iadului), nu mai 
puteam nega ceea ce era deja evident: intrasem în cea mai 
cumplită belea în care poate intra un scriitor, eliminând din 
calcul Alzheimer-ul şi atacul cerebral fulger. Totuşi, aveam 
patru cutii din carton pentru manuscrise în seiful mare pe 
care-l țineam cu chirie la Fidelity Union. Erau marcate 
Promisiune, Amenințare, Darcy şi Cădere. 

În jurul Zilei Sf. Valentin, m-a sunat agentul literar, 
simțindu-se uşor cam neliniştit: îi înmânam ultima mea 
capodoperă de obicei în ianuarie şi uite că era deja trecut de 
mijlocul lui februarie. Vor trebui să accelereze procesul de 
producţie ca să scoată pe piață noul Mike Noonan la timp 
pentru orgasmul anual de cumpărături pentru Crăciun. Era 
totul în regulă? 

Aceasta a fost ocazia pe care am avut-o să spun că lucrurile 
erau la mări şi țări depărtare de a fi în regulă, dar domnul 
Harold Oblowski de pe Park Avenue nr. 225 nu era genul de 
om căruia să-i spui astfel de lucruri. Era un agent literar bun, 
plăcut şi disprețuit în egală măsură în cercurile editoriale 
(uneori de către aceiaşi oameni în acelaşi timp), însă nu 
reacționa bine la veştile proaste venite din tărâmul întunecat 
şi unsuros unde se producea de fapt marfa. Ar fi intrat în 
panică şi-ar fi urcat în primul avion spre Derry, pregătit să-mi 
facă respirație creatoare gură la gură, hotărât să nu plece 
până ce nu mă va fi scos din rătăcirile mele. Nu, îmi plăcea de 
Harold acolo unde era el, în biroul de la etajul treizeci şi opt cu 
o privelişte copleşitoare a New York-ului de est. 

I-am spus ce coincidență, Harold, ai sunat chiar în ziua în 
care l-am terminat pe ăsta nou, năzdrăvănie, ce zici de asta, 
ţi-l trimit cu FedEx-ul, îl vei avea mâine. Harold m-a asigurat 
cu solemnitate că nu era vorba de o coincidenţă, că atunci 
când venea vorba de scriitorii pe care-i reprezenta, dădea 
dovadă de calități telepatice. Apoi m-a felicitat şi a închis. 
Două ore mai târziu, am primit buchetul de flori pe care mi-l 
trimisese - la fel de bogat şi de mătăsos ca şi eşarfele acelea â 
la Jimmy Hollywood pe care le purta. 


După ce am pus florile în sufragerie, unde rareori am intrat 
după moartea lui Jo, m-am dus la Fidelity Union. Eu am 
răsucit cheia mea, directorul băncii a răsucit-o pe a lui şi în 
scurtă vreme mă aflam în drum spre FedEx cu manuscrisul 
Căâderii libere la subsioară. Am luat cartea cel mai recent 
scrisă, fiindcă era mai aproape de uşa seifului, nu din alt 
motiv. A fost publicat în noiembrie, exact la timp pentru goana 
de Crăciun. L-am dedicat amintirii răposatei, iubitei mele 
soţii, Johanna. A urcat pe locul unsprezece în topul celor mai 
bine vândute cărți al revistei Times şi toţi au fost fericiți. 
Chiar şi eu. Fiindcă lucrurile aveau să revină la normal, nu-i 
aşa? Nimeni nu suferea de-o criză terminală de creaţie, nu (ei 
bine, probabil cu excepţia lui Harper Lee)? Nu trebuia decât să 
mă relaxez, aşa cum i-a spus fata din corul bisericii 
arhidiaconului. Şi slavă cerului că fusesem o veveriță cuminte 
şi pusesem la păstrare nişte nuci. 

Încă eram optimist anul următor când m-am dus cu 
maşina la biroul celor de la Federal Express cu manuscrisul 
Comportamentului amenințător sub braţ. Pe acesta l-am scris 
în toamna lui 1991 şi-a fost unul dintre preferatele lui Jo. 
Optimismul mi s-a cam ofilit până în martie 1997, când am 
mers să expediez Admiratorul lui Darcy printr-o furtună de 
zăpadă apoasă, chiar dacă, atunci când mă întrebau oamenii 
cum merge treaba ("Ai mai scris vreo carte bună în ultima 
vreme?" este felul existențialist în care cei mai mulți par să 
formuleze întrebarea), eu le răspundeam bine, perfect, mda, 
am scris o grămadă de cărți bune în ultima vreme, ies din 
mine ca balega din curul vacii. 

După ce Harold a citit Darcy şi l-a proclamat cel mai bun 
dintre romanele mele, un best-seller, pe deasupra şi serios, 
am avansat cu reținere ideea de a-mi lua un an liber. Mi-a 
răspuns imediat cu întrebarea pe care o detest mai mult ca pe 
oricare alta: eram sănătos la cap? Sigur, i-am spus, sănătos 
tun, mă gândesc doar să o las puţin mai moale. 

A urmat una dintre acele tăceri specifice lui Harold 
Oblowski, menite să-ți comunice că te comporți ca un 
nemernic fără seamăn, dar că, fiindcă Harold te place atât de 


tare, este dispus să găsească cea mai blândă cale de a-ţi 
spune asta. E un truc minunat, dar eu l-am ginit ca atare cu 
vreo şase ani în urmă. De fapt, Jo l-a ginit. "Pretinde doar că 
te înțelege", mi-a spus ea. "De fapt, seamănă cu unul dintre 
poliţiştii ăia din vechile filme noir, îşi ţine clanţa ca să te lase 
pe tine să pălăvrăgeşti şi să ajungi să recunoşti totul singur." 

De data aceasta n-am spus nimic - am trecut doar 
receptorul de la urechea dreaptă la cea stângă şi m-am lăsat 
uşor pe spate în scaunul de la birou. Făcând asta, ochii mi-au 
căzut pe fotografia înrămată de deasupra calculatorului: Sara 
Laughs, casa noastră de la lacul Dark Score. Nu mai fusesem 
acolo de ani întregi şi, preţ de o clipă, m-am întrebat de ce. 

Apoi, vocea lui Harold - atentă, consolatoare, vocea unui om 
sănătos mintal încercând să scoată un lunatic din ceea ce el 
speră a fi doar o iluzie trecătoare - mi-a vorbit iarăşi în ureche. 

— S-ar putea să nu fie o idee bună, Mike, nu în momentul 
acesta al carierei tale. 

— Acesta nu e un moment aparte, am spus. Am culminat în 
1991; de atunci, vânzările cărților mele n-au crescut, nici n-au 
scăzut simțitor. Stagnez, Harold. 

— Da, a spus el, iar scriitorii care ating stadiul acesta static 
nu au de fapt decât două posibilități când vine vorba de 
vânzări: pot continua în ritmul pe care-l au sau pot cobori. 

Aşa că eu cobor, am vrut să-i spun... dar n-am făcut-o. Nu 
voiam ca Harold să ştie cât de serioasă era de fapt treaba sau 
cât de instabil era terenul pe care călcam. Nu voiam să ştie că 
am acum palpitaţii - da, în sensul propriu al cuvântului - 
aproape de fiecare dată când deschid programul Word Şase pe 
calculator şi mă uit la ecranul alb şi la cursorul care pâlpâie. 

— Mda, am spus. Bine. Am primit mesajul. 

— Eşti sigur că te simți bine? 

— Ţi-a lăsat cumva cartea impresia că greşesc, Harold? 

— La dracu”, nu; e-o poveste dată naibii. E ce-ai scris tu mai 
bun, ţi-am zis. O lectură minunată, da' are şi chestii a dracu' 
de serioase. Dacă ar scrie Saul Bellow romane romantice şi de 
suspans, aşa ceva ar scrie. Dar... sper că nu ai probleme cu 


următoarea, nu? Ştiu că încă ţi-e dor de Jo, la dracu, tuturor 
nee., 

— Nu, am spus. Absolut nici o problemă. 

A urmat o altă pauză din aceea lungă. Într-un sfârşit, 
Harold a spus: 

— Grisham şi-ar permite să-şi ia un an liber. Clancy şi-ar 
permite. Thomas Harris, pauzele lungi sunt o parte din 
misterul lui. Dar unde te afli tu, viața e chiar mai grea ca în 
vârful piramidei, Mike. Pentru fiecare loc din lista aceea există 
câte cinci scriitori, iar tu ştii care sunt aceştia - la dracu”, sunt 
vecinii tăi câte trei luni pe an. Unii urcă, aşa cum a urcat 
Patricia Cornwell cu ultimele ei două cărți, alții coboară, iar 
alții stau pe loc, aşa cum faci tu. Dacă şi-ar lua Clancy o 
pauză de cinci ani şi apoi l-ar readuce la viață pe Jack Ryan, 
ar fi o revenire în forță, fără îndoială. Însă dacă tu ai lua o 
pauză de cinci ani, e posibil chiar să nici nu mai revii. Sfatul 
meu este să... 

— Bat fierul cât e cald. 

— Mi-ai luat cuvintele din gură. 

Am mai discutat puţin, după care ne-am luat rămas bun. 
M-am lăsat mai mult pe spate cu scaunul de la birou - nu 
până la punctul de echilibru, dar pe acolo - şi m-am uitat la 
fotografia refugiului nostru din vestul Maine-ului. Sara 
Laughs, într-un fel ca titlul baladei ăleia a bătrânului şi 
căruntului grup Hall and Oates. 

Jo a iubit locul ăla mai mult ca mine, e adevărat, dar 
numai cu puțin mai mult, aşa încât de ce nu m-am dus să 
locuiesc acolo? Bill Dean, îngrijitorul, demonta obloanele 
împotriva furtunilor în fiecare primăvară şi le monta la loc în 
fiecare toamnă, când aerisea şi ţevile, iar primăvara se asigura 
că funcționează pompa, verifica generatorul şi avea grijă ca 
toate camerele să fie curățate exemplar, ancora pluta pentru 
înot la vreo patruzeci şi cinci de metri de micuța noastră fâşie 
de plajă după fiecare Zi a Eroilor. 

Bill a pus să se curețe hornul la începutul verii lui '96, deşi 
nu se mai făcuse foc în şemineu de vreo doi ani sau chiar mai 
mult. Îl plăteam trimestrial, după cum era obiceiul printre 


îngrijitori în partea aceea de lume; Bill Dean, un yankeu 
bătrân dintr-o stirpe lungă, îşi încasa cecurile şi nu întreba 
niciodată de ce nu mai foloseam cabana. Nu fusesem acolo 
decât de două sau de trei ori de la moartea lui Jo, şi niciodată 
nu stătusem peste noapte. Bine că nu mă întrebase Bill de ce, 
fiindcă nu ştiu ce răspuns i-aş fi dat. Nici măcar nu mă 
gândisem la Sara Laughs până la conversaţia cu Harold. 

Gândindu-mă la Harold, mi-am luat ochii de la fotografie şi 
m-am uitat înapoi la telefon. Mi-am închipuit că-i spun: Merg 
în jos, deci, şi ce dacă? Se sfârşeşte lumea? Te rog. Doar nu 
am de susținut o soție şi o familie: soția mi-a murit în 
parcarea unei farmacii, dacă vrei să ştii (şi chiar dacă nu 
vrei), iar copilul pe care ni l-am dorit atât de tare şi pe care 
am încercat de atâtea ori să-l facem a murit o dată cu ea. 
Nu tânjesc nici după faimă - asta dacă se poate spune 
despre scriitorii care umplu ultimele locuri ale listei de best- 
seller-uri că sunt faimoşi - şi nu adorm cu gândul la vânzări 
demne de clubul cărții. Aşa că de ce? De ce mă deranjează 
măcar gândul? 

La această ultimă întrebare aveam însă un răspuns. 
Fiindcă părea că renunţ. Fiindcă, fără soţia şi munca mea, 
eram o persoană inutilă, care trăieşte singură într-o casă 
mare achitată în întregime, nefăcând altceva decât să rezolve 
rebusul din ziar în timpul mesei de prânz. 


Am continuat cu ceea ce-mi ţinea loc de viață. Am uitat de 
Sara Laughs (sau o parte din mine care nu voia să se întoarcă 
acolo a îngropat gândul) şi-am mai petrecut o vară 
înăbuşitoare, mizerabilă, în Derry. Am instalat un program 
pentru cuvinte încrucişate pe PowerBook-ul meu şi am 
început să-mi construiesc singur rebusurile. Am ocupat un 
post interimar în consiliul director al postului local de radio, 
YMCA, şi am prezidat juriul Concursului de Artă din Vară de 
la Waterville. Am jucat într-o serie de reclame televizate 
pentru adăpostul celor fără locuinţă din oraş, care făcea paşi 
împleticiți spre faliment, apoi am ocupat un post în consiliul 
director al acestei organizaţii. (La una dintre întâlnirile 


publice ale acestuia din urmă, o femeie m-a numit prieten al 
degeneraților, la care i-am răspuns: "Mulţumesc! Aveam 
nevoie să aud asta. S-a iscat apoi un ropot puternic de 
aplauze pe care încă nu-l pot pricepe.) 

Am încercat să iau nişte ore de consiliere în privința 
cultivării relațiilor interumane şi am renunțat după cinci 
şedinţe, ajungând la concluzia că problemele consilierului 
erau cu mult mai mari ca ale mele. Am sponsorizat un copil 
asiatic şi am jucat popice într-o echipă. 

Am încercat din când în când să scriu şi de fiecare dată m- 
am blocat. Cândva, încercând să rup o propoziţie sau două 
(orice propoziție sau două, cu condiţia să iasă din mintea mea 
proaspăt coapte), a trebuit să apuc coşul pentru hârtii şi să 
vomit în el. Am vomitat până ce am crezut că mă va omori... şi 
a trebuit să mă îndepărtez târâş, la propriu, de lângă birou şi 
calculator, târându-mă în mâini şi în genunchi de-a lungul 
covorului pufos. Atunci când am ajuns în cealaltă parte a 
încăperii, îmi era mai bine. M-am putut uita până şi în spate 
peste umăr la monitorul calculatorului. Să mă apropii de el 
nu puteam. Mai târziu în aceeaşi zi, am mers până lângă el cu 
ochii strânşi şi l-am închis. 

M-am gândit din ce în ce mai des în acele zile de sfârşit de 
vară la Dennison Carville, profesorul de scriere creativă care 
mă ajutase să-l contactez pe Harold şi care blagoslovise Ființa 
secundă cu nişte laude atât de reținute. Carville a spus 
cândva ceva ce n-am putut uita niciodată, atribuindu-i 
cuvintele lui Thomas Hardy, romancierul şi poetul victorian. 
Poate că într-adevăr a spus-o Hardy, dar eu n-am găsit-o 
niciunde consemnată ca aparținându-i, nici în Citatele 
celebre ale lui Barlett, nici în biografia dedicată lui Hardy pe 
care am citit-o între publicarea Căderii libere şi a 
Comportamentului amenințător. Am o bănuială că e posibil s- 
o fi inventat Carville însuşi şi c-o atribuise apoi lui Hardy ca 
să-i ofere greutate. E-o şmecherie pe care eu însumi am 
folosit-o uneori, deşi mi-e ruşine s-o spun acum. 

În orice caz, m-am gândit la citatul acesta din ce în ce mai 
des atunci când mă luptam cu panica ce-mi stăpânea corpul 


şi cu paralizia minţii, cu sentimentul acela de încuiere. Părea 
că rezumă disperarea şi impresia din ce în ce mai puternică pe 
care o aveam, că nu voi mai putea scrie niciodată (ce tragedie, 
V. C. Andrews cu prepuţ, răpus de o criză de creație). Acest 
citat mi-a indus ideea că orice efort aş face să-mi 
îmbunătăţesc situația s-ar putea dovedi lipsit de sens chiar 
dacă ar avea sorți de izbândă. 

Potrivit bătrânului şi pesimistului Dennison Carville, 
romancierul aspirant trebuie să înțeleagă încă din start că 
țelurile ficţiunii vor depăşi totdeauna puterile lui de înțelegere, 
că totul nu e decât un exerciţiu de futilitate. "În comparaţie cu 
cea mai inanimată ființă umană ce umblă pe fața pământului 
şi-şi aruncă umbra asupra lui', se presupune că a spus 
Hardy, "cel mai meşteşugit trasat personaj dintr-un roman nu 
e altceva decât o mână de oase.' Am înțeles aceste cuvinte 
fiindcă aşa m-am simţit şi eu în acele interminabile zile de-o 
realitate disimulată: ca o mână de oase. 


Am visat azi-noapte că am fost iar la Manderley. 

Dacă există în literatura engleză de ficțiune o primă frază 
mai frumoasă şi care să-ți bântuie mai mult mintea ca 
aceasta, eu n-am citit-o niciodată. Era o frază la care aveam 
motiv să mă gândesc mult în toamna lui 1997 şi în iarna lui 
1998. N-am visat Manderleyul, desigur, ci Sara Laughs, cea pe 
care Jo o numea uneori "ascunzătoarea". O denumire destul 
de potrivită, bănuiesc, pentru un loc atât de adânc plasat în 
pădurile din nordul Maine-ului, încât nici măcar nu face parte 
dintr-un oraş, ci dintr-o zonă neîncorporată, marcată pe 
hărţile statului cu numele de TR-90. 

Ultimul dintre aceste vise a fost un coşmar, dar până la 
acesta au fost toate de-o simplitate parcă suprarealistă. Erau 
vise din care mă trezeam dorindu-mi să aprind veioza de lângă 
pat, ca să mă conving de realitatea din jur înainte să adorm la 
loc. Ştiţi ce consistență are aerul înaintea unei furtuni cu 
tunete, cum totul rămâne nemişcat şi cum pare că ies culorile 
în evidență cu strălucirea lucrurilor văzute într-o intensă 
stare febrilă? Visele pe care le-am avut în acea vară cu Sara 


Laughs aşa erau; fiecare îmi lăsase o senzaţie foarte 
asemănătoare cu cea de greață. Am visat din nou 
Manderleyul, îmi spuneam uneori, iar alteori rămâneam 
întins în pat cu lumina aprinsă, ascultând vântul de afară, 
uitându-mă în colțurile umbrite ale dormitorului şi 
spunându-mi că Rebecca de Winter nu se înecase într-un golf, 
ci în lacul Dark Score. Că se scufundase, gâlgâind şi dând din 
braţe, cu ochii ei negri şi ciudați plini de apă, în vreme ce 
cufundarii ţipau nepăsători în amurg. Uneori mă ridicam şi 
beam un pahar cu apă. Uneori stingeam simplu lumina după 
ce mă convingeam iarăşi de locul unde mă aflam, mă 
întorceam pe partea mea de pat şi adormeam la loc. 

Rareori m-am gândit la Sara Laughs în timpul zilei şi doar 
cu mult mai târziu mi-am dat seama că este ceva complet 
deplasat să existe o dihotomie atât de mare între viața 
conştientă şi cea onirică a unei persoane. 

Cred că telefonul lui Harold Oblowski din octombrie 1997 a 
declanşat visele. Motivul născocit de Harold pentru a mă suna 
a fost acela de-a mă felicita pentru viitoarea lansare a 
Admiratorului lui Darcy, care era o carte a dracu de 
interesantă şi care conţine şi câteva porcării extrem de 
inteligente. Am bănuit că mai are cel puţin încă un lucru 
trecut pe agenda de lucru - de obicei, Harold are - şi am avut 
dreptate. Luase prânzul cu Debra Weinstock, editorul meu, cu 
o zi în urmă, şi ajunseseră să discute despre toamna lui 1998. 

— Par aglomerate, a spus el, vorbind despre listele din 
toamnă, vorbind în special despre jumătatea rezervată 
ficţiunii în listele din toamnă. Şi sunt câteva reveniri surpriză. 
Dean Koontz... 

— Am crezut că el publică de obicei în ianuarie, am spus. 

— Aşa face, dar Debra a auzit că romanul ăsta s-ar putea 
să fie decalat. Vrea să-i mai adauge o secțiune sau ceva. Mai e 
şi Harold Robbins cu The Predators... 

— Mare scofală. 

— Robbins şi-a păstrat fanii, Mike, şi i-a păstrat. După cum 
ai spus-o chiar tu mai mult decât o singură dată, scriitorii de 
ficțiune sunt cu bătaie lungă. 


— Îhî. 

Am mutat receptorul la cealaltă ureche şi m-am lăsat pe 
spate în scaun. Făcând asta, am văzut cu coada ochiului 
fotografia înrămată, cu Sara Laughs, de deasupra biroului. În 
noaptea aceea aveam s-o vizitez pe-ndelete şi îndeaproape în 
vise, chiar dacă nu ştiam asta pe atunci; tot ce ştiam atunci 
era că-mi doream din toată inima ca Harold Oblowski să se 
grăbească şi să treacă la subiect. 

— Simt că eşti nerăbdător, Michael băiete, a spus Harold. 
Te-am luat cumva de la birou? Scriai? 

— Tocmai am terminat pentru astăzi, am spus. Mă cam 
roade stomacul, dacă tot veni vorba. 

— Termin repede, mi-a promis, dar ascultă-mă atent, e 
important ce-ţi spun. S-ar putea să apară chiar şi cinci alți 
scriitori la care nu ne-am aşteptat să publice în toamna 
viitoare: Ken Follett... se spune că e cel mai bun roman al său 
de la Eye of the Needle încoace... Belvy Plain... John Jakes... 

— Nici unul dintre tipii ăştia nu joacă tenis pe terenul meu, 
am spus, deşi ştiam că nu la asta se referea de fapt Harold; 
Harold se referea la faptul că nu sunt decât şaisprezece locuri 
pe lista revistei Times. 

— Ce spui de Jean Auel, care publică în sfârşit următoarea 
carte din saga ei despre sexul-printre oamenii-cavernelor? 

M-am ridicat în picioare. 

— Jean Auel? Eşti sigur? 

— Păi... nu sută la sută, dar sunt şanse bune. Ultimul, dar 
nu şi cel mai neînsemnat e un nou roman de Mary Higgins 
Clark. Eu ştiu pe ce teren de tenis joacă ea şi la fel de bine ştii 
şi tu. 

Să fi primit genul acesta de veşti în urmă cu şase sau şapte 
ani, când simțeam că am de protejat o reputație, aş fi făcut 
spume la gură; Mary Higgins Clark într-adevăr juca pe acelaşi 
teren cu mine, împărțeam acelaşi public şi, până acum, 
programul nostru editorial fusese în aşa fel aranjat încât să 
nu ne călcăm pe bătături unul pe celălalt... ceea ce era în 
folosul meu mai mult decât în al ei, de asta să fiți siguri. Într-o 
confruntare corp la corp, m-ar fi făcut praf şi pulbere. După 


cum a observat răposatul Jim Croce atât de inteligent, nu te 
tragi de şireturi cu Superman, nu scuipi în bătaia vântului, 
nu-i scoţi masca bătrânului Călăreț Singuratic şi nu te pui cu 
Mary Higgins Clark. Nu dacă eşti Michael Noonan, adică. 

— Cum de e posibil aşa ceva? am întrebat. 

Nu cred că am vorbit pe-un ton prea îngrijorat, însă Harold 
mi-a răspuns în maniera fricoasă şi bâlbâită a unuia care 
bănuieşte că va fi concediat sau chiar decapitat pentru că 
aduce veşti rele. 

— Nu ştiu. Cred că s-a întâmplat să aibă încă o idee pentru 
un roman anul ăsta. Mi s-a spus că aşa ceva se poate 
întâmpla. 

În calitatea mea de individ care-a avut şi el parte de câte 
două dugşte o dată ştiam că e posibil, aşa că l-am întrebat pur 
şi simplu pe Harold ce voia să fac. Mi s-a părut cea mai rapidă 
şi mai uşoară cale de a-l face să încheie convorbirea. 
Răspunsul nu m-a surprins; ce voiau amândoi, el şi Debra - 
ca să nu mai pomenească de toți ceilalți de la Putnam —, era o 
carte pe care s-o publice la sfârşitul verii anului 1998, 
devansând-o astfel pe doamna Clark şi pe toţi ceilalți din 
competiție cu vreo două luni. Apoi, în luna noiembrie, 
directorii de vânzări de la Putnam îi mai puteau oferi cărții o a 
doua lansare sănătoasă, având în vedere sărbătorile de 
Crăciun care urmau. 

— Aşa spun ei, am replicat eu. 

Asemeni celor mai mulți romancieri (şi, în această privință, 
nu prea există diferenţe între cei de succes şi cei fără succes, 
demonstrând astfel că s-ar putea să aibă un oarecare temei 
această idee, la fel ca şi paranoia în derivă ce o însoţeşte de 
obicei), n-am avut niciodată încredere în promisiunile 
editorilor. 

— Cred că poţi avea încredere în ei de data asta, Mike; 
Admiratorul lui Darcy a fost ultima ta carte prevăzută în 
contractul cu cealaltă editură, dacă îți aminteşti. 

Harold părea aproape extaziat la gândul viitoarelor 
negocieri cu Debra Weinstock şi Phyllis Grann de la Putnam. 


— Chestia bună e că ei încă te plac. Te vor plăcea chiar mai 
mult, cred, dacă vor vedea înainte de Ziua Recunoştinţei nişte 
pagini pe care să apară scris numele tău. 

— Vor să le dau următoarea carte în noiembrie? Luna 
viitoare? 

Am dat vocii mele ceea ce credeam că e tonul perfect de 
incredulitate, de parcă n-aş fi ţinut Promisiunea lui Helen 
într-un seif de bancă de aproape unsprezece ani. Aceasta 
fusese prima nucă pe care o pusesem la păstrare; acum era 
singura nucă ce-mi mai rămăsese. 

— Nu, nu, ai timp până prin cincisprezece ianuarie, cel 
puţin, mi-a răspuns el, încercând să pară mărinimos. 

M-am surprins întrebându-mă unde prânziseră el şi cu 
Debra. Într-un loc select, mi-aş fi pus viaţa chezăşie că aşa 
fusese. La Four Seasons, poate. Johanna i-a spus mereu 
localului ăla Frankie Valli and the Four Seasons'?. 

— Asta înseamnă că şi ei vor trebui să accelereze procesul 
de producție, să-l accelereze drastic, dar sunt dispuşi să facă 
asta. Adevărata întrebare e dacă tu eşti sau nu dispus să 
accelerezi procesul de producție. 

— Cred că aş putea, dar îi va costa, am spus. Spune-le să se 
gândească la asta ca la situația când mergi la curăţătorie cu 
hainele şi ceri să ţi le termine în aceeaşi zi. 

— Oh, ce mare pacoste pe capul lor! 

Harold a vorbit de parcă că tocmai îşi făcea alergarea prin 
Parcul Naţional Yellowstone şi a ajuns în dreptul gheizerului 
Old Faithful când acesta țâşnea şi toată lumea şi-a declanşat 
aparatele de fotografiat Instamatic. 

— Cât crezi că sunt dispuşi să... 

— O suprataxă plătită o dată cu avansul e probabil cea mai 
bună metodă, a spus el. Vor face nazuri, desigur, vor pretinde 
că mişcarea e şi în interesul tău. Chiar că e în primul rând în 
interesul tău. Dar bazându-ne pe argumentul muncii 
suplimentare... pe munca susținută pe care o ai de depus... 

— Agonia mentală a creaţiei... crampele naşterii 
premature... 


— Corect... corect... Cred că o suprataxă de zece la sută e 
bine. 

A vorbit cumpătat, ca un om ce încearcă să fie cât de corect 
posibil. În ceea ce mă privea, mă întrebam câte femei ar putea 
să nască la comandă cu o lună şi ceva înainte de termen dacă 
li s-ar spune că vor primi două sau trei sute de dolari în plus 
pentru asta. Probabil că e mai bine ca unele întrebări să 
rămână fără răspuns. 

Dar în cazul meu ce mai conta? Blestemăţia aia era deja 
scrisă, nu? 

— Ei bine, vezi dacă poți încheia afacerea, am spus. 

— Da, dar nu cred că vrem să punem în discuţie numai o 
singură carte, nu? Cred că... 

— Harold, ce vreau acum e să mănânc ceva de prânz. 

— Pari puţin încordat, Michael. E totul... 

— Totul e bine. Discută cu ei doar despre o carte, la care să 
adaugi îndulcitorul că, în ceea ce mă priveşte, voi accelera 
producția. Bine? 

— Bine, a spus după una dintre pauzele sale cele mai 
grăitoare. Dar sper că asta nu înseamnă că nu vei onora un 
contract pentru trei sau patru cărți mai târziu. Bate fierul cât 
e cald, ţi-aminteşti? Asta-i motoul campionilor. 

— Motoul campionilor e "traversează podurile doar când 
ajungi la ele", am spus, şi-n noaptea aceea am visat că am fost 
din nou la Sara Laughs. 


xă% 


În acest vis - în toate visele pe care le-am avut în toamna şi 
iarna aceea - păşeam în susul străzii către cabană. Stradela e 
o deviaţie lungă de trei kilometri prin pădure, care iese şi dă 
înapoi în Route 68. La fiecare dintre capete are un număr de 
identificare  (Stradela Patruzeci şi doi, dacă are vreo 
importanţă), însă în caz că trebuie să chemi pompierii, nu are 
un nume. Nici noi, eu şi cu Jo, nu i-am atribuit unul, nici 
măcar între noi. Este îngustă, mai degrabă un făgaş dublu pe 
marginile căruia creşte timoftică şi iarba-vrăjitoarei. Când 


mergi la volan o auzi frecându-se de dedesubtul maşinii sau 
camionetei tale, şoptind ca nişte voci şterse. 

În vis, nu merg cu maşina, totuşi. Niciodată nu merg cu 
maşina. În vise merg pe jos. 

Copacii se înghesuie aproape de-o parte şi de alta a străzii. 
Cerul din ce în ce mai întunecat de deasupra capului meu nu 
e altceva decât o fâşie. Curând voi putea vedea strălucirea 
discretă a primelor stele. Apusul s-a încheiat. Greierii cântă. 
Cufundarii ţipă pe lac. Vietăţi mici - veveriţe cu fălci, probabil, 
sau poate pur şi simplu veverițe - foşnesc prin pădure. 

Ajung apoi la un drum de acces prăfuit, ce merge în jos pe 
povârnişul dealului din partea mea dreaptă. E drumul nostru 
de acces, e marcat cu o pancartă din lemn pe care scrie SARA 
LAUGHS. Rămân în capul drumului, nu merg mai departe. 
Jos e cabana. E făcută numai din buşteni şi are câteva aripi 
nou adăugate; în spatele ei se află estacada. Are paisprezece 
camere în total, ridicol de multe. Ar trebui să aibă un aspect 
urât şi penibil, dar cumva nu are. Sara are aerul unei văduve 
dârze, aspectul unei doamne ce se îndreaptă implacabilă către 
al o sutălea an de viață, mişcându-se încă destul de vioi, în 
pofida şoldurilor cuprinse de artrită şi a genunchilor săi firavi. 

Partea din mijloc e cea mai veche, datând de prin anul 1900. 
Au mai fost adăugate nişte părți în anii treizeci, patruzeci şi 
şaizeci. Cândva a funcționat drept cabană de vânătoare; 
pentru o scurtă vreme, pe la începutul anilor şaptezeci, a 
servit drept cămin unui grup de hippy transcendentalişti. A 
fost de-a lungul vremii dată în concesie sau închiriată; 
proprietarii ei de la sfârşitul anilor patruzeci şi până în 1984 
au fost soții Hingerman, Darren şi Marie... apoi Marie singură, 
după moartea lui Darren în 1971. Singura modificare vizibilă 
adusă de când eram noi proprietari este micuța antenă 
parabolică montată pe creasta din mijloc a acoperişului. A fost 
ideea Johannei şi nici măcar n-a avut ocazia să se bucure de 
ea. 

În spatele casei, lacul scânteiază în lumina de după apus. 
Drumul de acces, observ eu, e acoperit cu ace de brad şi cu 
crengi de copac rupte. Tufişurile ce cresc pe marginile lui s-au 


dezvoltat sălbatic, întinzându-şi crenguțele unul spre celălalt 
aidoma unor amorezi. Dacă ai trece pe acolo cu maşina, 
rămurelele i-ar zgâria, țipând neplăcut, caroseria. Jos, observ 
eu, pe buştenii pereților casei principale cresc muşchi şi, prin 
scândurile podețului de pe marginea drumului au pătruns trei 
fire de floarea-soarelui cu nişte fețe asemănătoare cu trei 
reflectoare. Sentimentul general pe care ţi-l inculcă nu e 
tocmai acela de neglijență, ci de părăsire. 

Se simte suflul unei brize şi răceala pe care-o dă pielii mele 
mă face să realizez că am transpirat. Simt miros de pin - un iz 
acru şi, în acelaşi timp, impecabil - şi mirosul difuz, dar 
cumva extraordinar de puternic, al lacului. Dark Score e unul 
dintre cele mai curate şi mai adânci lacuri din Maine. Până 
spre sfârşitul anilor treizeci a fost mai mare, ne-a spus Marie 
Hingerman; asta până ce Western Maine Electric, lucrând 
mână-n mână cu morile şi fabricile de hârtie din jurul 
Rumford-ului, au primit aprobare din partea statului să 
îndiguiască râul Gessa. Marie ne-a mai arătat şi câteva 
fotografii încântătoare cu nişte doamne îmbrăcate în rochii 
albe şi domni cu jiletci stând în nişte canoe - instantaneele 
astea erau din timpul primului război mondial, ne-a spus ea, 
şi a arătat spre una dintre femeile acelea tinere, înghețată 
pentru totdeauna într-un cadru din Epoca Jazului, ținând o 
vâslă de canoe ridicată în aer. "Aia-i maică-mea', a spus ea, 
"iar bărbatul pe care-l ameninţă cu vâsla e tata." 

Cufundari ţipând, vocile lor sunând a pierdere. Acum o pot 
vedea pe Venus pe cerul întunecat. Stea frumoasă, stea 
luminoasă, aş vrea să pot, aş vrea să am... În visele acestea 
întotdeauna vreau să o am pe Johanna. 

După ce-mi pun dorința, încerc să pornesc pe drumul de 
acces. Sigur că pornesc. Doar e casa mea, nu? Unde altundeva 
să merg dacă nu acasă, acum că se întunecă şi acum că 
foşnetul tainic din pădure pare atât mai apropiat, cât şi, 
cumva, mai plin de sens? Unde altundeva să pot merge? E 
întuneric şi-mi va fi frică să intru singur în casa întunecată 
(să presupunem că Sara nu e împăcată cu gândul c-a fost 
lăsată singură atâta timp? Să presupunem că e furioasă?), 


dar nu am încotro. Dacă e întrerupt curentul, voi aprinde una 
dintre lămpile alea pentru vremuri grele pe care le ţinem în 
dulăpiorul din bucătărie. 

Numai că nu pot merge. Picioarele nu vor să se mişte. Ca şi 
când ar şti corpul ceva ce creierul meu nu ştie despre casa de 
acolo. Briza se întețeşte din nou, făcându-mi pielea de găină, 
şi mă întreb ce-am putut face să transpir în halul ăsta. Am 
fugit? Şi dacă da, spre ce am fugit? Sau de ce? 

Şi părul mi-e ud de transpiraţie; îmi stă lipit de frunte într- 
un ghemotoc neplăcut şi greu. Ridic mâna să-l îndepărtez şi 
observ că pe dosul palmei, chiar sub încheieturile degetelor, se 
află o tăietură superficială, destul de nouă. Uneori, tăietura 
asta e pe mâna dreaptă, alteori e pe stânga. Îmi spun: Dacă-i 
vorba de-un vis, detaliile sunt excelente. Întotdeauna îmi 
spun asta: Dacă-i vorba de-un vis, detaliile sunt excelente. 
Ăsta-i adevărul curat. Sunt detalii specifice unui romancier... 
dar, în vise, poate că fiecare e romancier. De unde să ştiu eu? 

Acum, Sara Laughs e doar o îngrămădire de umbre 
întunecate acolo jos, iar cu îmi dau seama că tot vreau să 
ajung acolo. Sunt o persoană care şi-a antrenat mintea să nu 
răspundă la comandă şi-mi imaginez prea multe lucruri care 
mă pot aştepta înăuntru. Un raton turbat stând ghem într-un 
colț al bucătăriei. Lilieci în baie - dacă-i deranjez, vor înțesa 
aerul din jurul feței mele plecate la pământ, chițăind şi 
lovindu-mi obrajii cu aripile lor prăfuite. Până şi una dintre 
faimoasele Creaturi de Dincolo de Univers ale lui William 
Denbrough stă ascunsă acum sub verandă, aşteptând cu ochii 
ei strălucitori şi tiviți cu puroi ca eu să mă apropii. 

— Ei bine, aici nu pot rămâne, spun cu voce tare, dar 
picioarele nu vor să se mişte şi se pare că voi rămâne aici, 
unde drumul de acces se întâlneşte cu stradela, se pare că voi 
rămâne aici, fie că-mi place, fie că nu. 

Acum, foşnetul din pădurea din spatele meu nu mai sună a 
animale mici (cele mai multe dintre ele trebuie să fi intrat deja 
în cuiburi sau în vizuini), ci a paşi venind spre mine. Încerc să 
mă întorc să văd, dar nici măcar atât nu pot face... 


şi aici mă trezeam de obicei. Primul lucru pe care-l 
făceam întotdeauna era să mă întorc pe spate, convingându- 
mă că am revenit la realitate prin demonstrarea faptului că 
încă îmi mai răspundea corpul la comenzi. Uneori - de cele 
mai multe ori, de fapt - mă trezeam spunându-mi: Manderley, 
am visat din nou Manderleyul. Era ceva înfricoşător în acest 
gând (e ceva înfricoşător şi în privința visului meu repetitiv, 
cred, a faptului că subconştientul încearcă obsesiv să scoată 
la lumină cine ştie ce obiect care nu se lasă dezgropat), dar aş 
minți dacă aş spune şi că o parte din mine se bucura de 
calmul nemişcat şi văratic în care era întotdeauna învăluit 
visul, iar acea parte se bucura întotdeauna de durerea şi de 
sentimentul rău-prevestitor pe care le încercam după trezire. 
Era ceva exotic de ciudat în acest vis, ceva ce lipsea din viața 
mea conştientă, acum că drumul care ducea afară din 
tărâmul imaginaţiei mele era atât de temeinic blocat. 

Singura dată când îmi amintesc că am fost cu adevărat 
înspăimântat (şi trebuie să vă spun că nu am sută la sută 
încredere în nici una dintre aceste amintiri, fiindcă de foarte 
multă vreme ele au părut că nici nu există) a fost când m-am 
trezit într-o noapte vorbind destul de limpede în întunericul 
dormitorului: "E ceva în spatele meu, nu-i da voie să mă 
prindă, e ceva în pădure, te rog nu-i da voie să mă prindă." Nu 
m-au înspăimântat cuvintele în sine, cât tonul pe care au fost 
ele rostite. Era vocea unei persoane aflate chiar la granița 
panicii şi nici măcar nu părea a fi propria mea voce. 


Cu două zile înaintea Crăciunului lui 1997, am mai făcut 
un drum la Fidelity Union, unde directorul băncii m-a mai 
însoțit o dată spre seiful meu, prin catacombele îmbăiate în 
lumină fluorescentă. Pe când coboram scările împreună, el m- 
a asigurat (pentru a douăsprezecea oară, cel puţin) că soţia lui 
era un mare fan al operei mele, că-mi citise toate cărțile, că nu 
se mai sătura. Pentru a douăsprezecea oară (cel puţin) i-am 
răspuns că nu-mi mai rămâne altceva de făcut acum decât 
să-l prind pe el în mrejele mele. A răspuns cu obişnuitul său 


chicot. Mi-am spus că acest des repetat schimb de replici este 
un fel de "împărtăşanie a bancherului”. 

Domnul Quinlan şi-a introdus cheia în Slotul A şi a răsucit- 
o. Apoi, la fel de discret ca un codoş ce şi-a condus clientul la 
patul prostituatei, a plecat. Am introdus şi eu cheia mea în 
Slotul B, am răsucit-o şi-am deschis sertarul. Părea foarte 
mare acum. Singura cutie pentru manuscrise rămasă părea 
că se ghemuise speriată în colțul cel mai îndepărtat, precum 
un cățeluş abandonat ai cărui părinți au fost ridicați de 
hingheri şi apoi gazaţi. Promisiune stătea scris pe capac, cu 
litere mari şi negre. De-abia dacă-mi aminteam despre ce era 
vorba în blestemata asta de poveste. 

L-am apucat pe călătorul ăsta prin timp din anii optzeci şi- 
am trântit uşa seifului. Nu mai rămăsese acum nimic acolo 
decât praful. Dă-mi aia-napoi, şuierase Jo ca un şarpe în visul 
meu - era prima dată când mă gândeam la asta în câţiva ani 
buni. Dă-mi aia-napoi, e cartea mea de omorât timpul. 

— Am terminat, domnule Quinlan, am strigat. 

Vocea mi-a răsunat în urechi dură şi tremurată, însă 
domnul Quinlan a părut că nu sesizează nimic... sau poate că 
era discret. Nu puteam fi eu singurul client, la urma urmei, 
care găsea că vizitele la această versiune financiară a 
cimitirului memorial de la Forest Lawn îl sau o consumă 
emoțional. 

— Chiar o să citesc una dintre cărțile dumneavoastră, a 
spus el, aruncând scurt şi involuntar o privire la cutia din 
mâna mea (probabil că aş fi putut aduce o servietă în care s-o 
pun, dar niciodată nu-mi luam cu mine una în acele expediţii). 
De fapt, cred că voi trece asta pe lista lucrurilor de făcut 
pentru anul viitor. 

— Aşa să faceți, am spus: Chiar aşa să faceţi, domnule 
Quinlan. 

— Mark, a spus el. Vă rog. 

ŞI asta a mai spus-o înainte. 

Am compus două scrisori, pe care le-am introdus apoi în 
cutia cu manuscrisul înainte să-l trimit cu Federal Express- 
ul. Pe amândouă le-am scris la calculatorul pe care corpul 


meu mă lăsa să-l folosesc, atâta vreme cât alegeam funcția 
Note Pad. Doar deschizând Word Şase se declanşau furtunile. 
N-am încercat niciodată să scriu un roman folosind funcția 
Note Pad, conştient fiind că, dacă aş face asta, aş pierde 
probabil şi această funcție... ca să nu mai mai vorbesc de 
posibilitatea de a juca scrabble şi de a face rebusuri pe 
aparatul ăla. Am încercat de vreo două ori să scriu de mână, 
dar am avut parte de-un insucces spectaculos. Problema nu 
era ceea ce am numit eu cândva "timiditatea față de ecran", 
mi-am dovedit singur asta. 

Unul dintre mesaje era pentru Harold, celălalt pentru Debra 
Weinstock, iar amândouă spuneau cam acelaşi lucru: aici e 
romanul cel nou, Promisiunea lui Helen, sper să-ţi placă la fel 
de mult ca şi mie, dacă pare puţin necizelat e pentru că a 
trebuit să lucrez mult peste program ca să-l pot termina atât 
de repede, Crăciun fericit, Hanukkah fericit, Erin Go Bragh, ne 
daţi ori nu ne dați, sper să-ți dea cineva un nenorocit de ponei. 

Am stat aproape o oră la poştă, la o coadă formată din nişte 
oameni fără stare, cu priviri mânioase (Crăciunul e o perioadă 
atât de lipsită de griji şi de orice presiune - asta-mi place la el), 
ținând sub braţul stâng Promisiunea lui Helen şi în mâna 
dreaptă un exemplar din The Charm School al lui Nelson 
DeMille. Am citit aproape cincizeci de pagini înainte să-mi 
încredințez ultimul roman nepublicat unei funcţionare ce 
părea că se grăbeşte. Când i-am urat Crăciun fericit, a tresărit 
şi n-a spus nimic. 


CAPITOLUL PATRU 


Când am intrat pe uşă, telefonul suna. Era Frank Arlen, 
dorind să ştie dacă mi-ar plăcea să-mi petrec la el Crăciunul. 
Să-l petrec cu ei, de fapt; veneau toți fraţii lui şi familiile lor. 

Am fost gata să-i spun nu - ultimul lucru de care aveam 
nevoie era un Crăciun nebunesc în stil irlandez, unde toată 
lumea bea whisky şi deplânge moartea lui Jo, în vreme ce 
poate două duzini de copii cu muci la nas se târăsc pe podea - 
şi m-am auzit spunând că vin. 


Frank a părut la fel de surprins ca şi mine, dar sincer 
încântat. 

— Fantastic! a strigat el. Când poţi ajunge? 

Eram în holul de la intrare, apa îmi picura de pe galoşi pe 
gresie şi de unde mă aflam mă puteam uita prin arcadă în 
sufragerie. Nu aveam brad de Crăciun; nu mă mai deranjasem 
să împodobesc vreunul după moartea lui Jo. Încăperea părea 
atât moartă, cât şi prea mare pentru mine... o adevărată pistă 
pentru patinatori cu rotile. 

— Am fost plecat să fac nişte cumpărături, am spus. Ce zici 
dacă arunc nişte chiloți într-o geantă, mă urc la loc în maşină 
şi vin spre sud cât încă mai e cald motorul? 

— Nemaipomenit, a spus Frank fără să ezite o clipă. Putem 
ține o seară a burlacilor înainte să înceapă să sosească Fiii şi 
Fiicele Malden-ului de est. Îţi torn în pahar imediat ce pun jos 
receptorul. 

— Atunci, cred c-ar fi bine s-o pornesc la drum, am spus. 


Aceea a fost de departe cea mai bună sărbătoare de când 
murise Johanna. Singura sărbătoare bună, cred. Vreme de 
patru zile am fost membru de onoare al familiei Arlen. Am 
băut prea mult, am toastat în amintirea Johannei de prea 
multe ori... şi am ştiut, cumva, că ea ar fi bucuroasă să ştie că 
fac toate astea. Doi bebeluşi au salivat pe mine, un câine s-a 
urcat în patul meu în toiul nopţii şi cumnata lui Nicky Arlen 
s-a dat uşor la mine în seara de după Crăciun, când m-a 
surprins singur în bucătărie, pregătindu-mi un sandviş cu 
carne de curcan. Am sărutat-o pentru că era limpede că asta 
voia, şi o mână aventuroasă (sau poate că "neascultătoare" e 
cuvântul potrivit) m-a apucat pentru o clipă de undeva de 
unde numai cu m-am mai apucat în ultimii trei ani şi 
jumătate. A fost un şoc pentru mine, dar nu unul absolut 
neplăcut. 

N-am mers mai departe - într-o casă plină de Arleni şi cu 
Susy Donahue încă nedivorțată oficial (asemenea mie, şi ea a 
fost membru de onoare al familiei Arlen de Crăciunul acela), 
cu greu aş fi putut merge —, dar mi-am spus că sosise timpul 


să plec... asta doar dacă nu voiam să gonesc cu mare viteză 
pe-o stradă îngustă care cel mai probabil se sfârşea într-un 
perete din cărămidă. Am plecat pe douăzeci şi şapte, foarte 
fericit că venisem, şi l-am îmbrățișat puternic pe Frank când 
stăteam lângă maşina mea. Pentru patru zile nu m-am gândit 
deloc că nu mai rămăsese nimic altceva în seiful de la Fidelity 
Union decât praful şi pentru patru zile am dormit neîntors 
până la ora opt dimineaţa, trezindu-mă uneori cu dureri de 
stomac şi cu migrene de mahmureală, dar niciodată în toiul 
nopții, repetându-mi în gând: Am visat din nou Manderleyul. 
M-am întors la Derry simţindu-mă împrospătat şi înnoit. 

Zorii primei zile a lui 1998 au fost limpezi, şi răcoroşi, şi 
nemişcaţi şi frumoşi. M-am ridicat din pat, am făcut un duş, 
apoi am rămas la fereastra dormitorului bând cafea. Mi-am 
dat brusc seama - cu toată puterea şi simplitatea faptului că 
sus înseamnă deasupra capului şi jos înseamnă sub picioare - 
că acum aş putea scrie. Era un an nou, ceva se schimbase şi, 
dacă voiam, acum puteam scrie. Piatra se rostogolise. 

Am intrat în camera de lucru, m-am aşezat la calculator şi 
l-am deschis. Inima îmi bătea normal, nu aveam transpiraţie 
pe frunte sau pe ceafă şi palmele-mi erau calde. Am deschis 
meniul principal, cel pe care-l primeşti dacă apeşi pe mărul 
Macintosh, şi acolo era vechiul meu amic Word Şase. Am dat 
clic pe el. A apărut logo-ul cu stiloul şi pergamentul şi atunci, 
dintr-o dată, n-am mai putut respira. Mi se părea că-mi 
cuprinseseră pieptul nişte chingi de fier. 

M-am împins de la birou, trăgând cu degetele disperat de 
gulerul puloverului pe care-l purtam. Roţile scaunului s-au 
agăţat într-un covoraş - una dintre cumpărăturile de ocazie 
ale lui Jo în ultimul ei an de viață - şi m-am răsturnat pe 
spate. Am lovit podeaua cu capul şi singurul lucru pe care l- 
am văzut a fost o trombă de scântei aprinse împrăştiindu-du- 
se în fața ochilor mei. 

Cred că am fost norocos că nu am leşinat, dar cred că 
adevăratul meu noroc din dimineața noului an 1998 e că am 
căzut aşa cum am căzut. Dacă m-aş fi împins doar de la birou 


şi aş fi continuat să văd logo-ul acela - şi hiduosul ecran alb 
care urma după el —, cred că aş fi murit sugrumat. 

Când m-am ridicat în picioare anevoie, eram măcar în stare 
să respir. Mi se părea că respir printr-un pai şi la fiecare 
inhalare auzeam un sunet ciudat, ascuţit, însă respiram. M- 
am împleticit până în baie şi am vomitat în chiuvetă atât de 
puternic, încât am stropit oglinda cu vomă. Mi s-a încețoşat 
vederea şi mi s-au muiat genunchii. De data asta m-am lovit 
la frunte, izbind-o de marginea chiuvetei, şi, deşi nu sângeram 
de la ceafă (spre prânz aveam acolo un cucui foarte serios, 
totuşi), fruntea, îmi sângera puțin. Această din urmă lovitură 
mi-a lăsat mai târziu o urmă purpurie, despre care, desigur, 
am mințit apoi, spunându-le celor care m-au întrebat că m- 
am izbit de uşa de la baie în crucea nopţii, prostul de mine, 
asta ar trebui să te-nvețe minte să nu te mai trezeşti la ora 
două noaptea fără să aprinzi o veioză. 

Când mi-am recăpătat complet cunoştinţa (dacă există aşa 
ceva), eram încovrigat pe pardoseală. M-am ridicat, am 
dezinfectat tăietura de la frunte şi am şezut pe marginea căzii 
cu capul în pământ până ce-am fost sigur că mă pot ridica. 
Am şezut acolo cincisprezece minute, cred, şi, în acest interval, 
am ajuns la concluzia că, în lipsa unui miracol, cariera mea s- 
a încheiat. Harold va ţipa în agonie şi Debra va geme a 
neîncredere, dar ce puteau ei face? Să trimită la mine Poliția 
Editorială? Să mă amenințe cu Gestapoul Clubului Cartea 
Lunii? Chiar de-ar fi putut, la ce-ar fi ajutat? Nu poți scoate 
sevă din cărămidă sau sânge din piatră seacă. În lipsa unei 
recuperări miraculoase, viața mea de scriitor se încheiase. 

Şi dacă-i aşa? m-am întrebat. Ce-ţi rămâne de făcut în 
viitorii patruzeci de ani, Mike? În patruzeci de ani poți juca 
o grămadă de scrabble, poți merge într-o grămadă de 
Croaziere Rebusistice, poți bea o grămadă de whisky. Dar 
îți ajunge asta? Cu ce altceva mai vrei să-ți umpli anii care 
ți-au rămas de trăit? 

Nu voiam să mă gândesc la asta, nu atunci. Următorii 
patruzeci de ani îşi puteau avea singuri de grijă; eu eram 
fericit şi numai să trec de ziua Anului Nou din 1998. 


Când am simțit că mă pot controla, am intrat înapoi în 
birou, mi-am târşâit picioarele spre calculator cu ochii ferm 
ținuți în podea, am dibuit după butonul potrivit şi am închis 
maşinăria. Poţi strica programul închizând astfel calculatorul, 
dar, dată fiind situaţia, nu mi s-a părut că asta are vreo 
importanţă. 

În noaptea aceea am visat din nou că merg la vremea 
crepusculului pe Stradela Patruzeci şi unu, cea care duce la 
Sara Laughs; mi-am pus din nou o dorință uitându-mă la 
steaua de seară, în vreme ce cufundarii țipau pe lac, şi am 
simțit din nou o prezență în pădurea din spate, ceva 
apropiindu-se chiar mai mult. Se părea că vacanța mea de 
Crăciun se încheiase. 


larna aceea a fost o iarnă grea, friguroasă, cu multă 
zăpadă, iar în februarie, o epidemie de gripă i-a răpus pe mulți 
dintre bătrânii din Derry. l-a doborât aşa cum doboară un 
vânt puternic copacii bătrâni după o furtună cu gheaţă. Pe 
mine m-a ocolit. În iarna aceea n-am suferit nici măcar de-o 
răceală uşoară. 

În martie, am luat avionul spre Providence şi am participat 
la Campionatul de Rebus Will Weng din Noua Anglie. M-am 
clasat pe locul patru şi am câştigat cincizeci de dolari. Am 
înrămat cecul şi l-am atârnat pe perete în sufragerie. Cândva, 
aproape toate Certificatele mele de Triumf înrămate (asta e 
exprimarea lui Jo; toate expresiile bune îi aparțin lui Jo, aşa 
mi se pare) erau agățate pe pereţii biroului, dar, în luna 
martie a anului 1998, nu prea mai intram acolo. Când voiam 
să joc scrabble împotriva calculatorului sau să rezolv un 
rebus gigant, foloseam PowerBook-ul şi şedeam la masa din 
bucătărie. 

Mi-amintesc că am stat acolo într-o zi, am deschis meniul 
principal al PowerBook-ului, am mers în jos către programul 
de rebusuri... apoi am coborât cursorul mai jos, până ce l-a 
evidențiat pe vechiul meu amic, Word Şase. 

Nu m-a năpădit atunci frustrarea sau o furie impotentă, 
fără scop (încercasem de multe ori amândouă aceste 


sentimente de când terminasem Cădere liberă), ci tristeţe şi o 
tânjire simplă. Să mă uit la icoana programului Word Şase a 
fost dintr-o dată ca şi când m-aş uita la fotografiile cu Jo pe 
care le ţineam în permanenţă în portmoneu. Când le studiam 
pe acestea, îmi spuneam uneori că mi-aş vinde sufletul 
nemuritor ca s-o am iarăşi lângă mine... şi, în acea zi de 
martie, mi-am spus că aş fi în stare să-mi vând sufletul numai 
să mai pot scrie iarăşi o poveste. 

Ce mai aştepţi, atunci: încearcă, mi-a şoptit o voce. Poate 
că s-au schimbat lucrurile. 

Doar că nimic nu se schimbase şi ştiam asta. Aşa că, în loc 
să deschid Word Şase, am dus icoana spre coşul de gunoi din 
colțul drept de jos al ecranului şi l-am aruncat. Salutare, 
vechi amic. 


Debra Weinstock m-a sunat de multe ori în iarna aceea, cel 
mai adesea cu veşti bune. La începutul lui martie m-a 
anunțat că Promisiunea lui Helen a fost aleasă de clubul de 
carte Literary Guild ca a doua recomandare pentru luna 
august, cealaltă carte fiind un thriller juridic scris de Steve 
Martini, un alt veteran al segmentului opt-cincisprezece al 
listei de best-seller-uri a revistei Times. lar editorul meu 
pentru Marea Britanie, a spus Debra, o adora pe Helen, era 
sigur că va fi "cartea mea de răsunet". (Vânzările mele în 
Marea Britanie au fost întotdeauna slabe.) 

— Promisiunea e într-un fel o nouă direcție pentru tine, a 
spus Debra. Nu crezi? 

— Am avut şi eu impresia asta, m-am confesat şi m-am 
întrebat cum ar reacționa Debbie dacă i-aş spune că romanul 
noii mele direcții a fost scris cu aproape doisprezece ani în 
urmă. 

— Are... nu ştiu... un fel de maturitate. 

— Mulţumesc. 

— Mike? Cred că se întrerupe legătura. Nu te-aud prea 
bine. 

Sigur că nu mă auzea. Mă muşcam de mână ca să nu 
izbucnesc în râs. Acum, cu grijă, am scos-o din gură şi am 


examinat urmele lăsate de dinți. 

— E mai bine? 

— Da, cu mult. Aşadar, despre ce-i cea nouă? Dă-mi un 
indiciu. 

— Ştii răspunsul la asta, puştoaico. 

Debra a râs. 

— "Va trebui să citeşti cartea ca să afli, Josephine", a spus 
ea. Corect? 

— Da, doamnă. 

— Păi, ţine-o tot aşa. Amicii tăi de la Putnam sunt 
înnebuniți de felul cum te autodepăşeşti. 

Am spus rămas bun, am închis telefonul şi apoi am râs 
bezmetic pentru aproape zece minute. Am râs până ce mi-au 
dat lacrimile. Aşa-s eu, însă. Întotdeauna mă autodepăşesc. 


În acest răstimp am fost de acord să fac şi un interviu 
telefonic cu un redactor de la Newsweek, care voia să scrie un 
articol despre Noul Val Gotic American (orice ar însemna asta, 
dincolo de o exprimare care ajută la vinderea altor câteva 
exemplare de revistă) şi să primesc vizita unui intervievator de 
la Publishers Weekly care voia să publice textul chiar înainte 
de apariția Promisiunii lui Helen. Am fost de acord cu acestea 
fiindcă amândouă păreau inofensive, genul de interviuri pe 
care le poţi oferi prin telefon în vreme ce îţi citeşti 
corespondența. lar Debra a fost încântată de gestul meu, 
fiindcă de obicei refuz genul acesta de publicitate. Urăsc 
partea asta a meseriei, întotdeauna am urât-o, mai cu seamă 
iadul discuțiilor televizate în direct, unde nimeni nu ţi-a citit 
blestemata de carte şi prima întrebare este întotdeauna: "De 
unde Dumnezeu găseşti ideile astea trăsnite?" Să-ţi faci 
reclamă e ca şi când ai merge să cinezi la un local chinezesc în 
care se serveşte sushi şi unde tu eşti de fapt sushi-ul. A fost, 
deci, minunat să trec de etapa asta şi să am şi sentimentul că 
i-am dat Debrei nişte veşti bune pe care să le poată ea da mai 
departe şefilor ei. "Da', va putea ea spune, 'încă-i dă 


mâncărimi publicitatea, dar l-am convins să facă vreo două 
chestii." 

De-a lungul acestor evenimente, au continuat şi visele mele 
cu Sara Laughs - nu în fiecare noapte, dar în fiecare a doua 
sau a treia, fără ca eu să mă gândesc la ele vreodată în timpul 
zilei. Mi-am rezolvat rebusurile, mi-am cumpărat o chitară 
acustică şi am început să învăţ să cânt la ea (n-aveam, totuşi, 
niciodată să fiu invitat să cânt în turneu cu Patty Loveless sau 
cu Alan Jackson), am scanat în fiecare zi din priviri pagina 
mare cu necrologuri din Derry News în căutarea unor nume 
cunoscute. Cu alte cuvinte, am moțăit aproape tot timpul în 
picioare. 

Ce a pus capăt la toate a fost un telefon de la Harold 
Oblowski la nu mai mult de trei zile după ce-mi spusese Debra 
despre clubul de carte. Afară era furtună - un fenomen de 
ninsoare-transformându-se-în-zloată, care s-a dovedit a fi 
ultima şi cea mai mare răbufnire a iernii. Pe la jumătatea 
serii, curentul electric avea să se întrerupă în tot Derry-ul, 
dar, când m-a sunat Harold la cinci după-amiaza, situația 
doar începuse să se înrăutățească. 

— Tocmai am purtat o discuţie foarte interesantă cu 
editorul tău, mi-a spus el. O discuţie foarte revelatoare, foarte 
energizantă. Tocmai am închis telefonul, de fapt. 

— Oh? 

— Chiar aşa, oh. La Putnam circulă zvonul, Michael, că 
ultima ta carte e posibil să aibă o influență pozitivă asupra 
puterii tale de vânzare. E un sentiment foarte puternic. 

— Da, am spus, mă autodepăşesc. 

— Hă? 

— Vorbesc aiurea, Harold. Continuă. 

— Păi... Helen Nearing e un personaj principal grandios, iar 
Skate e cel mai bun personaj negativ pe care l-ai creat 
vreodată. 

N-am spus nimic. 

— Debra a avansat posibilitatea de a face din Promisiunea 
lui Helen un punct de pornire pentru un contract de trei cărți. 
Un contract de trei cărți foarte avantajos. Şi asta fără ca eu 


să mişc un deget. Trei înseamnă cu o carte în plus față de cât 
s-a arătat dispusă orice editură să rişte până acum. Am adus 
în discuţie nouă milioane de dolari, trei pe fiecare carte, cu 
alte cuvinte, aşteptând ca ea să-şi râdă de mine... un agent 
însă trebuie să pornească de undeva şi eu aleg întotdeauna 
cel mai înalt loc pe care-l găsesc. Cred că trebuie să am în 
arborele genealogic nişte ofițeri de armată romană. 

Vânzători etiopieni de covoare, mai degrabă, mi-am spus 
în gând, dar n-am rostit-o cu voce tare. M-am simţit aşa cum 
te simți când a cam exagerat dentistul cu novocaina şi ţi-a 
afectat buzele şi limba, nu doar dintele cu probleme şi gingia 
din jurul lui. Dacă încercam să vorbesc, probabil că n-aş fi 
făcut decât să pleoscăi şi să împrăştii salivă. Harold vorbea 
aproape fără oprire. Un contract de trei cărți pentru noul şi 
maturul Harold Noonan. Biletele norocoase, iubire. 

De data asta nu mi-a mai venit să râd. De data asta mi-a 
venit să țip. Harold a continuat să vorbească, fericit şi 
neştiutor. Harold nu ştia că murise copacul făcător de cărți. 
Harold nu ştia că noul Mike Noonan suferea de o insuficiență 
respiratorie cataclismică şi de accese violente de vomă de 
fiecare dată când încerca să scrie. 

— Vrei să auzi ce mi-a răspuns, Michael? 

— Loveşte-mă. 

— A spus: "Păi, nouă e clar că-i mult, da-i un punct de 
pornire la fel de bun ca oricare altul. Avem impresia că 
această nouă carte e un mare pas înainte pentru el." Asta-i 
extraordinar. Extraordinar. Ei, n-am cedat cu nimic, am vrut 
să discut cu tine mai întâi, desigur, dar cred că avem de-a face 
cel puţin cu şapte virgulă cinci. De fapt... 

— Nu. 

A tăcut pentru o clipă. Destul ca eu să-mi dau seama că 
strâng atât de tare telefonul, încât mă doare mâna. A trebuit 
să mă concentrez puternic ca să-mi relaxez priza. 

— Mike, dacă vrei să mă asculți... 

— Nu am nevoie să te ascult. Nu vreau să discut despre un 
nou contract. 


— Scuză-mă că nu sunt de acord, dar niciodată nu va 
exista un moment mai propice ca acum. Gândeşte-te puţin, 
pentru numele lui Dumnezeu. Vorbim despre bani buni aici. 
Dacă aştepţi până după publicarea Promisiunii lui Helen, nu- 
ți pot garanta că aceeaşi ofertă... 

— Ştiu că nu poţi, am spus, nu vreau garanţii, nu vreau 
oferte, nu vreau să discut despre contract. 

— Nu trebuie să strigi, Mike, te aud. 

Strigasem? Da, cred că strigasem. 

— Nu eşti mulțumit de Putnam? Cred că s-ar simți foarte 
supărată Debra să audă asta. Mai cred şi că Phillis Grann ar 
face aproape orice să-ţi lămurească orice problemă ai avea. 

Te culci cu Debra, Harold? mi-am spus şi, pe dată, mi s-a 
părut cea mai logică idee din lume: Harold Oblowski ăla mic şi 
îndesat, de vreo cincizeci de ani, chelind, îşi făcea de cap cu 
editoarea aia blondă, aristocrată, educată la colegiul Smith. 
Te culci cu ea, discuți cu ea despre viitorul meu atunci când 
staţi întinşi în patul dintr-o cameră de la Hotelul Plaza? 
Încercaţi voi doi cumva să vă daţi seama câte ouă de aur 
puteți scoate de la găsca asta bătrână şi obosită înainte să- 
i suciți gâtul şi s-o faceți pateu? Asta puneţi voi la cale? 

— Harold, nu pot discuta despre asta acum şi nu voi 
discuta despre asta acum. 

— Care-i problema? De ce eşti atât de supărat? Am crezut 
că vei fi mulțumit. La dracu”, am crezut că nu-ți vei vedea 
capul de fericire. 

— Nu-i nici o problemă. Pur şi simplu-i un moment 
nepotrivit pentru mine să discut despre un contract pe termen 
lung. Va trebui să mă scuzi, Harold. Trebuie să scot ceva din 
cuptor. 

— Am putea cel puţin să stau de vorbă despre 
următoarea... 

— Nu, am spus şi am închis. 

Cred că a fost pentru prima dată în viața mea de adult când 
am închis receptorul în nasul altcuiva decât al unui vânzător 
prin telefon. 


Nu trebuia să scot nimic din cuptor, desigur, şi eram prea 
nervos să mă gândesc măcar să pun ceva la cuptor. M-am dus 
în schimb în sufragerie, mi-am turnat o duşcă de whisky şi 
am stat în fața televizorului. Am stat acolo aproape pentru o 
oră, uitându-mă la tot ce se poate şi nevăzând nimic. Afară, 
furtuna continua să se întețească. În ziua următoare aveau să 
fie pomi căzuți prin tot Derry-ul şi împrejurimile urmau să 
semene cu o sculptură gigantică în gheaţă. 

La nouă şi un sfert, curentul s-a întrerupt, a revenit cam 
pentru treizeci de secunde, după care s-a întrerupt şi aşa a 
rămas. Am interpretat asta ca pe o sugestie de-a nu mă mai 
gândi la contractul inutil al lui Harold şi la cât ar fi jubilat Jo 
gândindu-se la cele nouă milioane de dolari. M-am ridicat, am 
scos din priză televizorul ca să nu înceapă să trâmbiţeze la ora 
două noaptea (nu trebuia să-mi fac griji, curentul a rămas 
întrerupt în Derry pentru aproape două zile) şi am urcat la 
etaj. Mi-am aruncat hainele la picioarele patului, m-am târât 
înăuntru fără să mă mai deranjez să mă spăl pe dinţi şi am 
adormit în mai puţin de cinci minute. Nu ştiu la cât timp 
după aceea a venit coşmarul. 


Acesta a fost ultimul vis din ceea ce numesc acum "seria 
Manderley", visul culminant. A fost agravat, cred, chiar mai 
tare, de întunericul neplăcut cu care am dat ochii când m-am 
trezit. 

A început ca toate celelalte. Umblam în susul străzii, 
ascultând greierii şi cufundarii, uitându-mă aproape mereu la 
fâşia de cer întunecat de deasupra mea. Ajung la drumul de 
acces şi observ că aici s-a schimbat ceva; cineva a lipit un 
abțibild mic pe pancarta cu SARA LAUGHS. Mă aplec mai 
aproape şi observ că e abțibildul unui post de radio, WBLM, 
scrie pe el. 109.2, TRÂMBIŢȚA ROCK AND ROLL-ULUI DIN 
PORTLAND. 

Îmi mut ochii de la abţibild la cer, şi o văd pe Venus. Îmi 
pun o dorință, cum fac de fiecare dată, îmi doresc s-o am 
iarăşi pe Johanna alături, simțind în acelaşi timp mirosul 
sumbru şi vag înfricoşător al lacului în nări. 


Ceva se târâie prin pădure, făcând frunzele moarte să 
foşnească şi rupând o crenguţă. Pare a fi ceva mare. 

Ar fi mai bine să mergi la cabană, îmi spune vocea din 
mintea mea. A pus cineva un contract pe tine, Michael. Un 
contract pentru trei cărți, şi acesta-i cel mai rău contract 
posibil. 

Nu mă pot mişca, niciodată nu mă pot mişca, nu pot decât 
să stau aici. Sufăr de o criză de umblet. 

Dar astea nu-s decât vorbe. Pot umbla. De data asta pot 
umbla. Sunt încântat. Am făcut un progres uluitor. Atunci, în 
vis, îmi spun: Asta schimbă totul! Asta schimbă totul! 

Pornesc pe drumul de acces în jos, pătrund din ce în ce mai 
adânc în mirosul impecabil, dar acru de pin, păşesc peste 
câteva dintre crengile căzute la pământ, pe altele le lovesc cu 
piciorul, înlăturându-le din drumul meu. Îmi ridic mâna să- 
mi iau părul ud de pe frunte şi observ zgârietura aceea mică, 
ce-mi străbate dosul palmei. Mă opresc în loc să mă uit curios 
la ea. 

N-ai timp de asta, îmi spune vocea din vis. Du-te la 
cabană. Ai de scris o carte. 

Nu pot scrie, răspund eu. Am încheiat cu treaba asta. Am 
intrat acum într-o altă etapă a vieții mele. 

Nu, spune vocea. Simt ceva implacabil în ea care mă sperie. 
Ai suferit o criză de umblet, nu una de creaţie, şi, după cum 
poți vedea, te-ai vindecat. Grăbeşte-te acum să ajungi la 
cabană. 

Mă tem, îi spun eu vocii. 

Te temi de ce? 

Păi... dacă-i acolo doamna Danvers? 

Vocea nu-mi răspunde. Ştie că nu mă tem de menajera 
Rebeccăi de Winter, aceasta nu-i decât un personaj dintr-o 
carte, nimic altceva decât o mână de oase. Aşa că încep iarăşi 
să păşesc. Nu am de ales, se pare, dar cu fiecare pas, teroarea 
mea se intensifică şi, când mă aflu pe jumătatea drumului 
către îngrămădirea de umbre întunecate a casei de buşteni, 
teama îmi pătrunde în oase aidoma unei febre. Ceva nu e bine 
aici, ceva e complet deplasat. 


O s-o iau la sănătoasa, îmi spun. O să fug înapoi pe unde 
am venit, o să fug ca şi omulețul din turtă dulce, o să fug tot 
drumul înapoi până-n Derry, dacă va trebui, şi n-o să mai 
vin niciodată aici. 

Numai că, în spatele meu, aud sunetele unei respirațţii 
luctuoase şi ale unor paşi grei. Arătarea din pădure e acum 
arătarea de pe drumul de acces. E chiar în spatele meu. Dacă 
mă întorc, la vederea ei îmi voi pierde mințile cât ai clipi. E 
ceva cu ochi roşii, ceva gheboşat şi înfometat. 

Casa e singura mea speranţă de refugiu. 

Continuu să merg. Tufişurile dese se agaţă de mine ca nişte 
mâini. În lumina lunii la răsărit (niciodată n-a mai răsărit 
luna în acest vis, însă nici eu n-am stat atât de mult 
înăuntrul lui înainte), frunzele foşnitoare seamănă cu nişte 
fețe sardonice. Intuiesc ochi mijiţi şi guri rânjite. Jos, în fața 
mea, se văd geamurile negre ale casei, iar eu ştiu atunci că nu 
se vor aprinde becurile când voi apăsa comutatorul, că 
furtuna a întrerupt curentul, că voi tot apăsa comutatorul, 
sus-jos, sus-jos, până ce mă va prinde ceva de încheietura 
mâinii şi mă va trage ca o iubită în întunericul dens. 

Am parcurs acum trei sferturi din drumul de acces. Văd 
deja scările făcute din traverse de cale ferată ce duc spre lac şi 
văd pluta de pe apă, un pătrat întunecat pe-o dâră luminată 
de lună. Bill Dean a pus-o acolo. Mai văd şi o formă alungită 
stând acolo unde drumul de acces se sfârşeşte în fața 
verandei. N-a mai fost un asemenea obiect înainte în vis. Ce 
poate fi? 

Încă doi sau trei paşi şi ştiu. E un sicriu, sicriul pentru care 
s-a târguit Frank Arlen... fiindcă, a spus el, agentul de pompe 
funebre voia să mă tragă pe sfoară. E sicriul lui Jo şi stă într-o 
rână, cu partea superioară a capacului dată în lături, destul 
ca eu să-mi dau seama că e gol. 

Îmi vine să ţip. Îmi vine să mă-ntorc pe călcâie şi s-o iau la 
fugă înapoi pe drumul de acces - văd eu cum mă descurc cu 
vietatea din spatele meu. Dar înainte să pot face asta, uşa din 
spate a Sarei Laughs se deschide şi dinăuntru țâşneşte în 
întunericul mereu mai des o siluetă îngrozitoare. E umană, 


această siluetă, şi totuşi nu e. E o arătare alb-mototolită, cu 
braţele lălâi ridicate în aer. Acolo unde-ar trebui să fie fața nu 
e nimic şi, totuşi, arătarea ţipă pe-o voce glotală, 
asemănătoare cu a cufundarilor. Trebuie să fie Johanna. A 
reuşit să iasă din sicriu, nu însă şi din lințoliul ei plin de 
falduri. E înfăşurată din cap până-n picioare în el. 

Cât de hidos de rapidă e creatura asta! Nu pluteşte, aşa 
cum toată lumea se aşteaptă să facă fantomele, ci goneşte de- 
a lungul verandei către drumul de acces. A aşteptat aici la 
cabană în toate visele pe care le-am avut şi în care am stat 
locului împietrit, iar acum, că am reuşit într-un sfârşit să vin 
spre cabană, e hotărâtă să mă înhaţe. Voi țipa când mă va 
învălui în brațele ei mătăsoase şi voi țipa când voi simţi 
mirosul cărnii ei putrede, roasă de insecte, şi când voi vedea 
prin țesătura rară a materialului ochii ei negri şi holbaţi. Voi 
țipa şi atunci minţile mă vor părăsi pentru totdeauna. Voi 
țipa... dar nu e nimeni aici care să mă audă. Am venit din nou 
la Manderley, dar de data asta nu voi mai pleca înapoi. 


Arătarea aia albă, urlătoare şi-a întins brațele spre mine, 
iar eu m-am trezit pe podeaua dormitorului, strigând cu o 
voce tremurată şi îngrozită şi lovindu-mă fără încetare cu 
capul de ceva. Cât mi-a luat oare până să-mi dau seama într- 
un sfârşit că nu mai visez, că nu mai sunt la Sara Laughs? 
Cât mi-a luat oare până să-mi dau seama că am căzut din pat 
şi că m-am târât pe jos prin cameră în somn, că stau în patru 
labe într-un colț, izbindu-mă cu capul de îmbinarea celor doi 
pereţi, făcând asta fără oprire, ca un lunatic dintr-un azil de 
nebuni? 

Nu ştiu, n-aveam cum, având în vedere că nu era curent, 
iar ceasul de lângă pat nu funcţiona. Ştiu că la început, nu m- 
am putut mişca din colț, fiindcă mă simțeam mai în siguranță 
decât m-aş fi simțit în mijlocul încăperii vaste, şi mai ştiu că 
am fost pentru multă vreme în puterea visului chiar şi după 
ce m-am trezit (asta, îmi închipui, mai mult pentru că n-am 
putut aprinde o lumină şi să-i spulber astfel forțele). M-am 
temut că, dacă m-aş fi târât afară din colțul meu, arătarea 


aceea albă va ţâşni din baie, urlând urletul ei mort, dornică să 
termine ceea ce-a început. Ştiu că tremuram din tot corpul şi 
că eram ud şi-mi era frig de la brâu în jos, fiindcă-mi cedase 
vezica. 

Am rămas acolo în colț, gâfâind, ud, uitându-mă ţintă în 
întuneric, întrebându-mă dacă era posibil să ai un coşmar 
atât de puternic vizual încât să-ți pierzi minţile. Mi-am spus 
atunci (şi îmi spun şi acum) că era cât pe ce să aflu răspunsul 
în noaptea aceea de martie. 

Într-un sfârşit, am găsit puterea să părăsesc colțul. Ajuns 
în mijlocul încăperii, mi-am dat jos pantalonii uzi de la pijama 
şi, făcând asta, mi-am pierdut imediat simţul de orientare. Au 
urmat apoi cinci minute mizerabile şi incredibile în care m-am 
târât fără ţintă, când într-o parte, când într-alta, prin 
dormitorul meu familiar, lovindu-mă de tot soiul de lucruri şi 
suspinând de frică de fiecare dată când atingeam ceva cu 
mâna cu care dibuiam prin întuneric. Orice atingeam, mi se 
părea la început că e arătarea aceea albă, îngrozitoare. Nimic 
nu mi se părea cunoscut. Având în vedere că cifrele 
luminescente verzi ale ceasului de pe noptieră erau stinse şi 
că-mi pierdusem temporar simțul de orientare la fel de bine 
mă puteam târi şi printr-o moschee din Addis Abeba. 

Într-un târziu, m-am aruncat cu umărul înainte, pe pat. M- 
am ridicat în picioare, am smuls fața de pernă şi m-am şters 
la pelvis şi pe pulpele picioarelor cu ea. M-am târât apoi la loc 
în pat, am tras la o parte păturile şi-am zăcut acolo 
tremurând, ascultând ciocănitul constant al măzărichii în 
geamuri. 

N-am mai avut parte de somn în noaptea aceea, iar visul n- 
a dispărut aşa cum fac visele după ce te trezeşti. Am stat 
întins pe partea mea de pat, tremurând din ce în ce mai puţin, 
gândindu-mă la sicriul ei zăcând acolo pe drumul de acces, 
spunându-mi că imaginea avea un soi de logică nebunească: 
Jo a iubit-o pe Sara şi, dacă ar vrea să bântuie vreo casă, 
aceasta ar fi. Dar de ce să-şi dorească să-mi facă mie vreun 
rău? De ce să vrea Joa mea să mă rănească? Nu mi-a venit în 
minte nici un motiv. 


Cumva, timpul a trecut şi a sosit şi clipa când mi-am dat 
seama că întunericul a căpătat o tentă de gri-închis; am 
întrevăzut atunci siluetele mobilelor, care semănau cu nişte 
santinele stând în ceață. Mi-a fost un pic mai bine. Aşa mai 
mergea. Voi aprinde focul în soba din bucătărie, am hotărât 
eu, şi-mi voi face o cafea puternică. Voi începe să las 
întâmplarea asta în urmă. 

Mi-am coborât picioarele din pat şi am ridicat mâna să-mi 
şterg părul îmbibat cu sudoare de pe frunte. Am îngheţat cu 
mâna ridicată în fața ochilor. Trebuie să mă fi zgâriat atunci 
când mă târam, dezorientat, prin întuneric, încercând să 
ajung înapoi la pat. Pe dosul palmei, chiar sub încheieturile 
degetelor, se vedea o tăietură superficială acoperită de-o 
crustă subțire de sânge închegat. 


CAPITOLUL CINCI 


Odată, când aveam şaisprezece ani, un avion a trecut cu 
viteză supersonică pe deasupra capului meu. Când s-a 
întâmplat asta, eu tocmai mă plimbam prin pădure, 
gândindu-mă, poate, la o poveste pe care voiam s-o scriu sau 
la cât ar fi de minunat dacă aş prinde-o în toane bune pe 
Doreen Fournier într-o vineri şi m-ar lăsa să-i dau jos chiloţii 
în maşina oprită la capătul lui Cushman Road. 

În orice caz, băteam cu gândul coclauri imense, iar când s-a 
auzit bubuitura aia, am fost luat complet prin surprindere. M- 
am culcat pe covorul de frunze acoperindu-mi capul cu 
mâinile şi cu inima bătându-mi înnebunită, convins că-mi 
vedeam moartea cu ochii (virgin fiind încă). În patruzeci de ani 
de viață, acesta a fost singurul eveniment care să egaleze în 
teroare ultimul dintre visele "seriei Manderley”. 

Am stat întins pe pământ, aşteptând căderea ciocanului, şi, 
când au trecut cam treizeci de secunde şi n-a căzut nici un 
ciocan, am început să realizez că nu fusese decât un pilot 
maniac de la Staţia Naval-Aviatică din Brunswick, prea zelos 
să mai aştepte până deasupra Atlanticului ca să comute pe 


motorul cu reacție. Dar, blestemăţia dracului, cine ar fi crezut 
că se aude atât de puternic? 

M-am ridicat încet în picioare şi, rămânând pe loc, inima 
bătându-mi în sfârşit mai încet, mi-am dat seama că nu sunt 
eu singura ființă speriată până-n măduva oaselor de bubuitul 
acela iscat din senin. Pentru prima dată de când mă ştiam, 
păduricea din spatele casei noastre din Prout's Neck era 
cufundată într-o tăcere perfectă. Am rămas acolo, într-o jerbă 
prăfoasă de lumină, cu frunze sfărâmate agățate pe tricou şi 
pe jeanşi, ţinându-mi răsuflarea, cu urechile ciulite. Nu mai 
auzisem niciodată o astfel de tăcere. Până şi într-o zi 
răcoroasă de ianuarie, pădurea ar fi fost plină de zarvă. 

Într-un târziu, a cântat un cintezoi. Au urmat două sau 
trei secunde de tăcere, după care i-a răspuns o gaiță. Au mai 
trecut două sau trei secunde, apoi şi-a spus şi o cioară 
părerea neînsemnată. O ciocănitoare a început să ciocănească 
în căutare de larve. O veveriță s-a foit prin frunzişul din 
stânga mea. La un minut după ce mă ridicasem în picioare, 
pădurea era din nou însuflețită de zgomote mici; îşi revenise 
din nou la cursul vieţii, iar eu mi-am continuat propriul meu 
curs al vieţii. N-am uitat, totuşi, niciodată, acel bubuit 
neaşteptat, şi nici tăcerea mormântală care i-a urmat. 

M-am gândit des la acea zi de iunie, atunci când mă 
trezeam din coşmar, şi asta nu era ceva chiar atât de ieşit din 
comun. Lucrurile se schimbaseră, cumva, sau se puteau 
schimba... dar înainte de asta vine tăcerea, atunci când ne 
convingem că suntem încă teferi şi că pericolul - dacă într- 
adevăr a fost vreun pericol - a trecut. 

Derry a stat, oricum, izolat de restul lumii, mare parte din 
săptămâna care a urmat. Îngheţul şi vânturile puternice au 
produs o mulțime de daune în timpul furtunii şi scăderea cu 
zece grade a temperaturii de după aceea a îngreunat 
operațiunile de deszăpezire. Pe lângă asta, a mai fost şi 
atmosfera generală, care, după o furtună de martie, e 
întotdeauna posomorâtă şi pesimistă; pățim aşa în fiecare an 
pe-aici (şi mai avem parte de vreo două sau trei prin aprilie ca 
să ne săturăm, dacă nu suntem norocoşi), însă întotdeauna 


suntem parcă luaţi prin surprindere. De fiecare dată când 
suntem loviți în felul ăsta, o percepem ca pe-un atac la 
persoană. 

Într-una din zilele de la sfârşitul săptămânii, vremea a 
început în sfârşit să se îmbuneze. Am profitat de situație într- 
o dimineață şi am ieşit în oraş la o ceaşcă de cafea şi lao 
prăjitură. Am ales micuțul restaurant cu trei clădiri mai jos 
de farmacia Rite Aid, unde şi-a făcut Johanna ultimele 
cumpărături. Sorbeam şi mestecam şi rezolvam rebusul din 
ziar, când m-a întrebat cineva: 

— Pot sta la masă cu dumneavoastră, domnule Noonan? E 
cam plin localul astăzi. 

Am ridicat privirea şi am văzut un bătrân pe care-l 
cunoşteam, dar nu ştiam de unde. 

— Ralph Roberts, a spus el. Sunt voluntar la Crucea 
Roşie. Eu şi soția mea, Lois. 

— O, bine, sigur, am spus. 

Donez sânge la Crucea Roşie cam o dată la şase săptămâni. 
Ralph Roberts era unul dintre bătrâneii aceia care te servesc 
după aceea cu suc şi cu prăjiturele, spunându-ţi să nu te 
ridici în picioare şi să nu faci mişcări bruşte dacă te simți 
amețit. 

— Vă rog, staţi jos. 

Aşezându-se în separeu, s-a uitat la ziarul meu care era 
împăturit la pagina cu rebusul şi stătea într-un loc unde 
bătea lumina soarelui. 

— Nu vi se pare că rebusul din Derry News seamănă într- 
un fel cu un meci de base-ball din care a fost eliminat 
aruncătorul? m-a întrebat. 

Am râs şi am încuviinţat din cap. 

— Îl rezolv din acelaşi motiv pentru care unii urcă pe 
muntele Everest, domnule Roberts... fiindcă există. Doar că 
atunci când vine vorba de rebusul din News, nimeni nu cade. 

— Spuneți-mi Ralph. Vă rog. 

— Bine. lar eu sunt Mike. 

— Bun. 


A surâs larg, scoțând la iveală nişte dinți cariați şi puțin 
cam galbeni, dar toţi naturali. 

— Îmi place să trec la o adresare directă, fără complezenţe. 
E ca atunci când îţi poţi da jos cravata. Am avut parte de-un 
vânticel cam zbuciumat, nu-i aşa? 

— Da, am spus, dar acum s-a mai încălzit puţin. 

Mercurul termometrului făcuse unul dintre salturile sale 
sprintene de martie, urcând de la minus zece grade în noaptea 
precedentă, la trei grade în acea dimineaţă. Un lucru mai bun 
decât saltul în temperatură era soarele care ne încălzea iarăşi 
fețele. Căldura aceasta mă determinase să ies din casă în acea 
ZI. 

— Cred că vine primăvara. Îşi rătăceşte calea în unii ani, 
dar întotdeauna pare să-şi găsească drumul de întoarcere 
acasă. - A sorbit din cafea, apoi a aşezat ceaşca jos. - Nu te- 
am mai văzut pe la Crucea Roşie în ultima vreme. 

— Aştept să mi se refacă sângele, am spus, însă era o 
minciună: aş fi avut de unde dona o halbă cu două săptămâni 
în urmă. Bilețelul de aducere aminte era lipit pe uşa 
frigiderului. Pur şi simplu îmi ieşise din gând. - Săptămâna 
viitoare sigur vin. 

— Am pomenit de asta doar fiindcă ai grupa A şi asta ne 
prinde bine oricând. 

— Ţine-mi loc pe-o canapea. 

— Fii sigur de asta. E totul în regulă? Întreb doar pentru că 
pari obosit. Dacă-i vorba de insomnie, ştiu cum e, crede-mă. 

Chiar are aspectul unui insomniac, mi-am spus: are ochii 
prea larg deschişi, parcă. Însă era, de asemenea, un bărbat ce 
bătea spre optzeci de ani şi nu cred că poate cineva ajunge 
atât de departe fără să dea câtuşi de puţin semne de oboseală. 
După câţiva ani, viața îţi ofileşte doar puţin obrajii şi-ţi 
încețoşează privirea. După mai mulți ani de viață începi să 
semeni cu Jake La Motta după o rundă de box foarte dură. 

Am dat să spun ce spun mereu când mă întreabă cineva 
dacă sunt bine, apoi m-am întrebat de ce simt întotdeauna 
nevoia să apelez la prostia asta obositoare de Bărbat din 
Marlboro, pe cine încerc să păcălesc? Ce credeam că se va 


întâmpla dacă-i voi spune tipului care-mi dă prăjiturele cu 
ciocolată la Crucea Roşie după ce mi-a scos asistenta acul din 
brațul pe care nu-l mai simt sută la sută ca înainte? Va avea 
loc un cutremur? Va veni potopul cu foc şi cu apă? Prostii. 

— Nu, am spus, de-o vreme încoace nu mă simt foarte bine, 
Ralph. 

— Gripă? Face ravagii prin oraş. 

— Mnu. De fapt, de data asta, m-a ocolit gripa. Şi dorm fără 
probleme. 

Era adevărat - visul cu Sara Laughs nu mă revizitase nici în 
varianta lui normală, nici în cea cu cifră octanică ridicată. 

— Cred că mă simt doar trist. 

— Ei bine, ar trebui să-ți iei o vacanţă, a spus el, apoi a 
sorbit din cafea. Când şi-a ridicat iarăşi ochii spre mine, a 
încruntat din sprâncene şi şi-a aşezat ceaşca înapoi în 
farfurioară. - Ce-i? E vreo problemă? 

Nu, am vrut să-i spun. Doar că eşti prima pasăre care 
sparge tăcerea, Ralph, atâta tot. 

— Nu, nu-i nici o problemă, am spus şi apoi, fiindcă voiam 
parcă să văd ce gust au cuvintele pe propria mea limbă, le-am 
repetat: O vacanţă. 

— Îhîm, a spus el, zâmbind. E ceva obişnuit pentru multă 
lume. 


E ceva obişnuit pentru multă lume. Avea dreptate în 
privința asta; mergeau în vacanțe chiar şi cei care nu-şi 
permiteau neapărat acest huzur. Făceau asta când se 
simțeau obosiţi. Când se simțeau copleşiți de mizeriile vieţii lor 
cotidiene. Când vârtejul lumii îi învârtea prea tare, cu sau fără 
voia lor. Eu, unul, clar îmi permiteam o vacanţă şi-mi 
permiteam cu siguranță să-mi întrerup munca - care muncă, 
ha-ha? - şi totuşi a trebuit să-l aud pe bărbatul cu 
prăjiturelele de la Crucea Roşie spunând ceea ce, pentru un 
tip cu educaţie universitară ca mine, ar fi trebuit să fie 
evident: că n-am mai fost într-o vacanţă de când Jo şi cu mine 
am fost în Bermuda, în iarna dinaintea morţii ei. Moara mea 


nu mai producea nimic, însă eu am păstrat în continuare 
impresia contrară. 

Nu mi-am dat seama cât de mult îi datorez lui Ralph 
Roberts până ce nu i-am văzut necrologul în News (a fost lovit 
de-o maşină). Sfatul pe care mi l-a dat a fost mai bun ca orice 
pahar cu suc de portocale pe care l-am primit vreodată după 
ce-am donat sânge, vă spun sincer. 


Când am plecat din restaurant, nu m-am dus acasă, ci am 
vagabondat prin jumătate de oraş, ţinând în acest timp, la 
subsuoară, ziarul în care se găsea rebusul rezolvat doar 
parțial. M-am plimbat până ce mi s-a făcut frig, în pofida 
temperaturii în creştere. Nu m-am gândit la nimic şi, totuşi, 
m-am gândit la toate lucrurile. A fost un soi special de 
gândire, soiul acela de care aveam mereu parte când mă 
apropiam de scrierea unei cărți şi, deşi nu mai gândisem în 
felul ăsta de ani de zile, i-am căzut pradă cu uşurinţă şi fără 
sforțări, de parcă niciodată n-aş fi avut nimic. 

E ca şi când şi-ar fi parcat nişte tipi camionul în fața casei 
tale şi s-au apucat să descarce tot soiul de lucruri în beci. Mai 
bine de aşa nu pot explica sentimentul. Nu vezi ce fel de 
lucruri sunt, fiindcă sunt toate înfăşurate în cearşafuri, dar 
nu e nevoie să le vezi. E vorba de mobilă, de tot ce ai nevoie ca 
să-ți transformi casa în cămin, s-o faci să te simţi bine în ea, 
exact aşa cum ţi-o doreşti. 

Când au urcat tipii înapoi în camion şi au plecat, cobori în 
beci şi te plimbi fără busolă (aşa cum m-am plimbat eu prin 
Derry în acea dimineaţă târzie, urcând la deal şi coborând la 
vale cu galoşii mei cei vechi), atingând când o curbură 
acoperită, când un colț. Asta de-aici e-o sofa? Ăla de acolo-i un 
şifonier? Nu contează. Toate sunt aici, transportatorii n-au 
uitat nimic să aducă şi, chiar dacă trebuie să le duci tu însuți 
sus (luxându-ţi, cel mai probabil, sărmanul şi bătrânul spate 
făcând asta), nu te deranjează. Important e că livrarea s-a 
făcut în bună regulă. 

De data aceasta am crezut - am sperat - că a adus 
camionul cu cele de trebuință pentru următorii patruzeci de 


ani: pentru anii pe care-i voi avea poate de petrecut în Zona 
Fără Scris. Veniseră la uşa pivniţei şi ciocăniseră politicos şi, 
când nu primiseră nici un răspuns nici după câteva luni, 
puseseră în sfârşit mâna pe-o rangă mare. HEI, AMICE, 
SPERĂM CĂ NU TE-A DERANJAT PREA TARE GĂLĂGIA, 
SCUZE PENTRU UŞĂ! 

Nu-mi păsa de uşă; pe mine mă interesa mobila. Se 
spărsese sau lipsea vreo piesă? Nu credeam. Credeam că nu 
mai trebuie decât s-o duc sus, să dau jos prelatele şi să o aşez 
unde îi era locul. 

La drumul de întoarcere acasă, am trecut pe lângă The 
Shade, micu-ţul şi fermecătorul cinematograf din Derry unde 
rulau filme vechi, cinematograf care a prosperat în pofida (sau 
poate datorită) revoluţiei video. În luna aceasta, rulau filme 
clasice SF din anii cincizeci, însă luna aprilie îi era dedicată lui 
Humphrey Bogart, actorul preferat al lui Jo. Am rămas sub 
marchiză preț de mai multe clipe, studiind unul dintre 
posterele de la capitolul Programul Viitor. Apoi m-am dus 
acasă, am ales la întâmplare din cartea de telefon o agenţie de 
voiaj şi i-am spus celui care mi-a răspuns că vreau să merg la 
Key Largo. La Key West vreţi să spuneţi, a zis individul. Nu, i- 
am zis eu, vreau să spun Key Largo, ca în filmul ăla cu Bogie 
şi Bacall. Pentru trei săptămâni. Apoi am reformulat ultima 
afirmaţie. Eram bogat, eram singur şi ieşisem la pensie. Ce era 
porcăria asta cu 'trei săptămâni'? Să fie mai bine şase, i-am 
spus. Găsiți-mi o căsuță sau ceva. Va fi cam scump, mi-a 
spus el. Eu i-am spus că nu-mi pasă. La întoarcere în Derry, 
va fi deja primăvară. Între timp, aveam de despachetat nişte 
mobilă. 


Key Largo m-a fermecat în prima lună şi m-a plictisit de 
moarte în ultimele două săptămâni. N-am plecat, totuşi, 
fiindcă plictiseala face bine. Oamenii care rezistă bine la 
plictiseală pot rezolva o mulțime de gânduri. Am mâncat 
vreun milion de crevete, am băut cam vreo mie de cocteiluri 
margarita şi am citit nici mai mult, nici mai puţin de douăzeci 
şi trei de romane scrise de John D. MacDonald. M-am prăjit pe 


piele, m-am decojit şi într-un sfârşit m-am bronzat. Am 
cumpărat o şapcă cu un cozoroc mare pe care fuseseră 
brodate în fir verde-sclipitor cuvintele CAP DE PAPAGAL. Am 
bătut cu pasul aceeaşi fâşie de plajă până ce-i cunoşteam pe 
toți oamenii după numele mic. Şi am despachetat mobilă. 
Multe dintre piesele din care era compusă nu însemnau nimic 
pentru mine, însă nu mă îndoiam deloc că toate aveau locul 
lor în casă. 

M-am gândit la Jo şi la viața noastră împreună. Mi-am 
amintit cum am întrebat-o dacă nu vor confunda oamenii 
Ființa duală cu Look Homeward, Angel. "Sper că n-ai de 
gând să mă sufoci cu tot soiul de nazuri de artist frustrat, 
nu, Noonan?" mi-a răspuns ea... şi, cât am stat la Key Largo, 
cuvintele astea mi-au tot venit în minte, aşa cum le rostise Jo: 
nazuri, nazuri de artist frustrat, tot soiul de nazuri blestemate 
de artist frustrat cu minte de şcolar. 

Mi-am amintit de Jo, îmbrăcată în şorțul ei lung, roşu- 
pădure, venind la mine cu o pălărie plină de ciuperci negre, 
râzând triumfătoare: "Nimeni din TR nu va mânca mai bine 
ca Noonanii astă-seară!" strigase ea. Mi-am amintit de ea 
vopsindu-şi cu ojă unghiile degetelor de la picioare, stând 
aplecată între picioarele depărtate aşa cum pot sta numai 
femeile îndeplinind ritualul acesta. Mi-am amintit cum a 
aruncat cu o carte în mine când am râs de noua ei frizură. Mi- 
am amintit cum încercase ea să înveţe să cânte ceva la banjo 
şi de cum arăta fără sutien într-un sveter subțire. Mi-am 
amintit cum plângea şi cum râdea şi cum arăta ea când era 
furioasă. Mi-am amintit cum mi-a spus că-s nazuri, tot soiul 
de nazuri de artist frustrat. 

Şi mi-am amintit de vise, în special de visul culminant. 
Putem face asta cu uşurinţă, fiindcă n-a dispărut din amintire 
aşa cum dispar visele obişnuite. Ultimul vis cu Sara Laughs şi 
primul meu vis erotic (în care penetram o fată ce zăcea 
dezbrăcată într-un hamac şi mânca o prună) sunt cele două 
vise pe care nu le-am uitat niciodată, păstrându-le vie 
amintirea, an după an; celelalte sunt fie nişte fragmente 
încețoşate, fie nişte amintiri definitiv pierdute. 


Multe detalii îmi erau clare din visele cu Sara - cufundatrii, 
greierii, steaua de seară şi dorința pe care mi-o pun, ca să 
amintesc doar câteva —, dar eram convins că cele mai multe 
dintre ele nu erau decât aparent reale. Doar nişte recuzite de 
decor, dacă vreţi. Aşadar, pe acestea le puteam trece cu 
vederea. Mai rămâneau, atunci, trei elemente majore, trei 
piese mari de mobilier care trebuiau despachetate. 

Stând pe plajă, privind cum apune soarele între degetele 
mele nisipoase de la picioare, nu credeam că trebuie să fii 
psiholog să-ți dai seama cum se relaționau aceste trei lucruri. 

În visele cu Sara, elementele importante erau pădurea din 
spatele meu, casa din fața mea şi însuşi Michael Noonan, 
stând împietrit între ele. Se întunecă şi pădurea adăposteşte 
un pericol. Mă înspăimântă gândul de a intra în casa din față, 
poate pentru că a stat goală atât de mult timp, însă niciodată 
nu mă îndoiesc că asta trebuie să fac; înspăimântător sau nu, 
e singurul adăpost pe care-l am. Doar că nu pot face nimic. 
Nu mă pot mişca. Sufăr de o criză de umblet. 

În coşmar reuşesc în sfârşit să merg către adăpost, numai 
că adăpostul se dovedeşte a fi înşelător. Se dovedeşte a fi mult 
mai periculos decât mi-am închipuit eu în cele mai... ei bine, 
da, în cele mai sălbatice vise ale mele. Soţia mea moartă ieşind 
valvârtej dinăuntru, strigând, încă înfăşurată în linţoliul ei, 
voind să mă atace. Chiar şi cu cinci săptămâni mai târziu şi la 
aproape cinci mii de kilometri depărtare de Derry, amintirea 
arătării aleia albe, grăbite, cu braţe lălâi, mă făcea să tremur 
şi să mă uit în spate peste umăr. 

Era ea însă Johanna”? N-aveam de unde şti cu siguranţă, 
nu-i aşa? Arătarea era înfăşurată din cap până-n picioare în 
pânză. Sicriul semăna cu cel în care fusese ea înmormântată, 
adevărat, dar asta e posibil să fie numai o capcană. 

Criză de umblet, criză de creație. 

Nu pot scrie, i-am spus vocii din vis. Vocea spune că pot. 
Vocea spune că m-am vindecat de criza de creație, iar eu îi 
dau crezare pentru că m-am vindecat şi de criza de umblet, în 
sfârşit merg în josul drumului de acces, merg spre adăpost. 
Mă tem, totuşi. Chiar şi înainte ca arătarea albă şi amorfă să- 


şi facă apariția, eu mă tem. Eu spun că mă tem de doamna 
Davers, dar asta e doar pentru că mintea mea care visează 
confundă Sara Laughs cu Manderley. Mă tem de... 

— Mă tem de scris, m-am auzit spunând cu voce tare. Mă 
tem şi numai să încerc. 

Acestea s-au întâmplat în noaptea dinainte să iau avionul 
înapoi spre Maine, şi părăsisem deja starea de limpezime a 
minții, îndreptându-mă spre beţie. Spre finele vacanței mele, 
beam des seara. 

— Nu criza mă sperie, ci încercarea de-a o vindeca. Am 
încurcat-o de-a binelea, copiii mei. Am încurcat-o de zile mari. 

Încurcat sau nu, aveam impresia că atinsesem sâmburele 
problemei. Mă temeam să tratez criza, mă temeam poate să 
reiau frâiele vieții mele şi să continui fără Jo. Totuşi, o parte 
adânc îngropată în mintea mea credea că trebuie să fac acest 
lucru; asta însemnau sunetele amenințătoare din spatele 
meu. lar credința cântăreşte greu. Prea greu, poate, mai ales 
dacă ai o imaginație bogată. Când o persoană imaginativă are 
probleme mentale, linia dintre a părea şi a fi tinde să dispară. 

Fiinţe fojgăind prin pădure, da, domnule. Ţineam una chiar 
în mână, chiar în timp ce mă gândeam la lucrurile astea. Am 
ridicat paharul, ţinându-l profilat pe cerul vestic, astfel încât 
soarele la apus părea că arde în el. Beam mult şi poate că asta 
nu era o problemă în Key Largo - la naiba, era chiar 
recomandat ca oamenii să bea mult în vacanțe, aproape că era 
o lege asta —, însă eu beam prea mult chiar şi înainte să plec 
în vacanță. Beam exact atât cât trebuie să-ți pierzi cât ai clipi 
controlul. Exact atât cât să devină o problemă. 

Fiinţe fojgăind în pădure şi posibilul loc sigur, păzit de-un 
baubau ce nu era soția mea, ci poate doar amintirea soției 
mele. Avea logică, fiindcă Sara Laughs a fost dintotdeauna 
locul pe care Jo l-a preferat mai mult ca pe oricare alt loc din 
lume. Gândul acesta m-a dus la altul, un gând care m-a făcut 
să-mi arunc picioarele jos din şezlongul în care stăteam 
tolănit şi să mă îndrept înviorat de spate. Sara Laughs era în 
acelaşi timp şi locul unde începuse ritualul... şampania, 


ultimul rând şi, mai important ca orice, binecuvântarea: Păi, 
atunci asta-i de bine, nu? 

Chiar voiam ca lucrurile să intre iarăşi în normal? Voiam 
asta cu adevărat? Cu o lună sau cu un an în urmă, poate că 
n-aş fi fost sigur, acum însă eram. Răspunsul era da. Voiam 
să merg mai departe - să uit de soția mea moartă, să-mi 
recondiționez inima, să merg mai departe. Dar, pentru a face 
asta, trebuie să mă întorc înapoi. 

Înapoi la casa din buşteni. Înapoi la Sara Laughs. 

— Mda, am spus, şi mi s-a făcut pielea de găină pe tot 
corpul. Mda, asta e. 

De ce nu mă întorc, atunci? 

Întrebarea m-a făcut să mă simt la fel de prost cum mă 
făcuse să mă simt observaţia lui Ralph Roberts că am nevoie 
de-o vacanță. Dacă simțeam nevoia să mă întorc la Sara 
Laughs, acum că mi se încheiase vacanța, chiar aşa: de ce să 
nu mă-ntorc? Poate că va fi puţin înfricoşător în prima sau în 
primele două nopți, va fi mahmureala din urma ultimului 
meu vis, însă faptul că mă voi afla acolo poate că va face visul 
să dispară mai repede. 

Şi (acestui ultim gând i-am permis să ocupe doar un colț 
dosnic al minții mele conştiente) poate că se va întâmpla ceva 
şi cu scrisul meu. Nu-mi puneam multe speranţe... dar nici nu 
era ceva imposibil. În lipsa unui miracol, nu aşa-mi spusesem 
în prima zi de după Revelion, şezând pe marginea căzii, ţinând 
o cârpă udă pe tăietura de la frunte? În lipsa unui miracol. 
Uneori, orbii cad la pământ, se lovesc la cap şi-şi recapătă 
vederea. Uneori, poate că ologii chiar pot să-şi arunce cârjele 
când ajung în capul scărilor de la biserică. 

Mai aveam opt sau nouă luni la dispoziție înainte ca Harold 
şi Debra să înceapă să mă sâcâie cu adevărat în privința 
următorului roman. M-am hotărât să-mi petrec acest timp la 
Sara Laughs. Avea să-mi ia puțin să pun totul în ordine în 
Derry, iar lui Bill Dean avea să-i ia ceva mai mult să 
pregătească locuința de la lac pentru venirea unui locatar 
constant, însă mă puteam muta acolo până de Patru lulie, 
fără probleme. M-am hotărât că acesta e un bun reper 


temporal: nu doar ziua de naştere a ţării noastre, ci mai mult 
sau mai puțin şi sfârşitul sezonului de insecte în Maine-ul de 
vest. 

Până în ziua în care mi-am împachetat echipamentul de 
vacanță (romanele lui John D. MacDonald le-am lăsat 
viitorului ocupant al căsuței), am ras țepii lungi de-o 
săptămână de pe-o față atât de bronzată, că nu-mi mai părea 
a fi fața mea, şi-am luat avionul înapoi spre Maine, ajunsesem 
la o rezoluție: mă voi întoarce în locul pe care subconştientul 
meu l-a recunoscut drept adăpost împotriva întunericului 
mereu mai profund; mă voi întoarce chiar dacă mintea mi-a 
mai sugerat şi că nu e complet lipsit de riscuri să fac asta. Nu 
mă voi întoarce cu gândul că Sara este Lourdes, ... dar îmi 
voi permite să sper asta şi, când voi vedea steaua de seară 
arătându-şi sclipirea deasupra lacului pentru prima dată, îmi 
voi permite să-mi pun o dorinţă. 

Un lucru nu se potrivea, însă, în deconstrucția mea atentă 
a viselor cu Sara şi, fiindcă nu-l puteam explica, am încercat 
să-l ignor. N-am avut parte de prea mult noroc, totuşi; în 
parte cred că încă eram scriitor, iar scriitorul e acea persoană 
care şi-a învățat mintea să nu răspundă la comandă. 

Era vorba de tăietura de pe dosul palmei mele. Tăietura 
apăruse în toate visele, puteam jura că aşa era... şi-apoi 
apăruse de-adevăratelea. Porcării de genul ăsta nu găseşti în 
cărțile doctorului Freud; chestiile astea sunt rezervate exclusiv 
liniei fierbinţi a Prietenilor cu Puteri Extrasenzoriale. 

A fost o coincidență, atâta tot, mi-am spus, atunci când 
avionul în care mă aflam începea coborârea. Şedeam în locul 
A-2 (partea nostimă când stai chiar în față e că, dacă se 
prăbuşeşte avionul, tu eşti primul la locul evenimentului) şi, 
apropiindu-ne de pista de aterizare de la Aeroportul 
Internaţional Bangor, mă uitam la pădurile de pini. Zăpada 
din acel an dispăruse; stătusem în vacanță până după 
moartea ei. Doar o coincidență. De câte ori te-ai tăiat la 
mână în viață? Adică, mâinile sunt cele mai expuse părți 
ale corpului, nu, se vântură peste tot? Parcă cer să fie 
zgâriate. 


Explicaţia asta ar fi trebuit să mă convingă şi, totuşi, parcă 
nu m-a convins. Ar fi trebuit, dar... ei bine... 

Tipii din beci erau de vină. Ei nu voiau să înghită gogoaşa. 
Tipii din beci nu voiau să înghită nici un pic din gogoaşă. 

Atunci când Boeingul 737 a atins solul, s-a simțit o 
zdruncinătură puternică şi eu am lăsat tot acest fir de gândire 
în urmă. 


Într-o după-amiază, la scurtă vreme după ce-am revenit 
acasă, am scotocit prin dulapuri până ce am găsit cutia de 
pantofi în care erau vechile fotografii ale lui Jo. Le-am sortat, 
apoi le-am cules doar pe cele făcute la lacul Dark Score. Erau 
uimitor de multe, însă, fiindcă Johanna se dădea în vânt să le 
facă, ea nu apărea decât în foarte puține. Am găsit una, 
totuşi, pe care-mi aminteam că am făcut-o în 1990 sau '91. 

Uneori, chiar şi un fotograf netalentat poate face o poză 
reuşită - chestia aia cu şapte sute de maimuțe care bat la 
şapte sute de maşini de scris vreme de şapte sute de ani —, iar 
asta era într-adevăr reuşită. În ea, Jo stătea pe plută, soarele 
apunând roşu-auriu în spatele ei. Tocmai ieşise din apă, care 
încă mai picura de pe ea, şi purta un costum de baie din două 
piese, cenuşiu cu şnururi roşii. O surprinsesem râzând şi 
dându-şi la o parte părul ud de pe frunte şi tâmple. Prin 
cupele sutienului se vedeau proeminenţele sfârcurilor ei. Arăta 
ca o actriță de pe-un poster la una dintre peliculele alea dulci- 
amărui, de rangul doi, cu monştri care apar la Petrecerea de 
pe Plajă sau cu ucigaşul în serie care terorizează campusul 
şcolar. 

Am fost izbit pe neaşteptate de-o puternică şi neaşteptată 
dorință carnală pentru ea. Voiam s-o duc în dormitor chiar 
aşa cum era în fotografia aceea, cu şuvițe de păr lipite de 
obraji şi cu acel costum de baie ud, mulat pe corp. Voiam să-i 
sug sfârcurile prin sutien, să simt gustul materialului şi să le 
simt fermitatea prin el. Voiam să sug apa din bumbacul acela 
ca pe lapte, voiam să-i scot nerăbdător partea de jos a 
costumului şi s-o regulez până ce vom exploda amândoi de 
plăcere. 


Cu mâinile care-mi tremurau puțin am pus deoparte 
fotografia, alături de alte câteva care-mi plăceau (deşi nu-mi 
plăcea nici o alta la fel de mult). Avem o erecţie enormă, una 
dintre acelea care la atingere dă impresia de pietre acoperite 
cu piele. Dacă ai parte de-una din asta, nu mai eşti bun de 
nimic până-ţi trece. 

Cea mai rapidă cale de a rezolva o astfel de problemă atunci 
când nu e nici o femeie prin preajmă, dornică să ţi-o rezolve 
ea, este de a te masturba, dar atunci nici nu mi-a trecut 
gândul ăsta prin minte. În schimb, m-am plimbat fără stare 
prin camerele de la etaj, încleştând şi descleştându-mi pumnii, 
cu o umflătură în pantaloni care te făcea să-ți spui că-mi 
îndesasem acolo un ornament de acoperiş. 

Poate că e o etapă normală furia în procesul dureros prin 
care treci după moartea cuiva - am citit undeva că aşa e —, 
însă eu n-am fost niciodată furios pe Johanna până în ziua în 
care am găsit fotografia aia. Atunci: oau! Atunci, plimbându- 
mă prin casă cu o erecție ce nu voia nicicum să treacă, am 
fost furios pe ea. Proasta naibii, de ce-a trebuit să fugă într- 
una dintre cele mai calde zile ale anului? Proasta şi 
necugetata de ea, să mă lase singur aşa, incapabil nici măcar 
să scriu. 

M-am aşezat pe scări şi m-am întrebat ce trebuie să fac. 
Trebuia să beau o duşcă, m-am hotărât, şi dup-aia poate încă 
una, ca s-o scarpine pe spate pe ailaltă. M-am ridicat chiar în 
picioare înainte să-mi spun că asta nu era deloc o idee foarte 
bună. 

Am mers în birou în schimb, am deschis calculatorul şi am 
rezolvat un rebus. În noaptea aia, când m-am dus la culcare, 
am vrut să mă uit iarăşi la fotografia cu Jo în costum de baie. 
Mi-am spus că asta-i o idee aproape la fel de proastă ca aceea 
cu nişte gâturi de tărie când te simţi furios şi deprimat. Dar o 
să am visul ăla iarăşi, mi-am spus, stingând lumina. Cu 
siguranță o să am visul ăla. 

Nu l-am avut, totuşi. Visele mele cu Sara Laughs păreau să 
se fi terminat. 


După o săptămână de meditaţie, ideea de a petrece în 
sfârşit vara la lac mi s-a părut mai bună ca niciodată. Aşa că, 
într-o sâmbătă după-amiaza, la începutul lunii mai, când mi- 
am făcut socoteala că orice îngrijitor din Maine care se 
respectă stă acasă să vadă meciul celor de la Red Sox, l-am 
sunat pe Bill Dean şi i-am spus că voi locui la casa de lângă 
lac de prin Patru lulie... şi că, dacă vor merge lucrurile după 
cum speram eu, voi sta acolo şi în acea toamnă şi iarnă. 

— Păi, asta-i bine, a spus el. Astea-s veşti cu adevărat bune. 
Foarte mulţi de pe-acilea îți duc doru', Mike. Îs destui ăi de 
vreau să-ți spună condoleanţe pentru moartea soției, să ştii 
asta. 

Mi s-a părut mie sau chiar am auzit în vocea lui o undă 
vagă de reproş? Sigur că Jo şi cu mine ne-am lăsat amprenta 
printre oamenii din zona aceea; am făcut donaţii substanţiale 
micuţei biblioteci care deservea zona cuprinsă între Motton, 
Kashwakamak şi Castle View, iar Jo prezidase cu succes 
campania de strângere a fondurilor pentru achiziționarea şi 
punerea în funcțiune a unei maşini bibliotecă-ambulantă. Pe 
lângă asta, ea a făcut parte şi din cercul femeilor care ţes 
(cuverturile din lână erau specialitatea ei) şi a fost o membră 
bine văzută în Cooperativa Manufacturieră din Districtul 
Castle. A făcut vizite celor bolnavi... a ajutat la colectarea 
anuală a sângelui donat de pompierii voluntari... a ţinut un 
stand în timpul Sărbătorii Verii din Castle Rock... iar cu 
chestiile astea n-a făcut decât să se încălzească. Şi n-a făcut-o 
nici în stilul ostentativ de Doamnă Generoasă, ci discret şi 
simplu, cu capul plecat (deseori pentru a ascunde un zâmbet 
destul de tăios, trebuie să adaug - Jo a mea avea un simțal 
umorului demn de Bierce'!5). Christoase, mi-am spus, poate că 
Bill avea dreptul să vorbească cu reproş. 

— Îi duc oamenii dorul, am spus. 

— Înâm, chiar aşa. 

— Şi eu îi duc încă dorul. Cred că de-asta n-am venit la lac. 
Acolo am petrecut cele mai frumoase vremuri împreună. 

— Aşa cre' şi io. Da' o să fie a dracu' de bine să te vedem pe- 
acilea. Mă pun pe treabă. Casa-i bine, te-ai putea muta chiar 


şi dup-amiaza asta, dac-ai avea de gând asta —, da cât 
rămâne-o casă goală cât o rămas Sara, capătă un aer închis. 

— Ştiu. 

— O s-o rog pe Brenda Meserve s-o curețe prin toate 
ungherele. E-aceeaşi femeiuşcă la care-am apelat mereu, să 
ştii. 

— Nu-i Brenda puţin cam bătrână pentru a face curăţenia 
generală de primăvară? 

Doamna din discuţie avea în jur de şaizeci şi cinci de ani, 
era grăsuţă, amabilă şi vulgară într-un fel comic. Îi plăceau în 
mod deosebit glumele cu vânzătorul ambulant care-şi petrece 
nopțile ca şi un iepure, sărind dintr-o gaură-ntr-alta. Nu era 
pic de doamna Danvers în ea. 

— Femeile de seama Brendei Meserve nu-s niciodată prea 
bătrâne să se-ocupe de pregătitu' sărbătorii, a spus Bill. O să 
ia cu ea vo două sau trei fete s-o ajute la aspirat şi să ridice 
mobilele alea mai grele. O să te taxeze probabil cu trei sute de 
dolari. Ţi se pare bine? 

— Un chilipir. 

— Tre' să verific puţu', la fel şi generatoru', deşi-s sigur că 
amândouă-s în bună regulă. Am văzut un cuib de bărzăuni 
lângă studiou' lu' Jo şi vreau să-l afum înainte să se uşte 
lemnu'-n pădure. Oh, şi acoperişu' casei celei vechi - ştii tu, 
aia din mijloc —, o să trebuiască să-i schimb ţigla. Ar fi trebui 
să-ți zic de-asta anu' trecut, da' fiin'că n-ai folosit casa, am 
lăsat-o-n pace. Eşti de-acord şi cu treaba asta? 

— Da, până la zece mii. Dacă-ţi trebuie mai mult, spune- 
mi. 

— Dac-o să trebuiască să depăşim zece, o să râd şi-o să pup 
un porc. 

— Încearcă să termini totul înainte să ajung acolo, bine? 

— Sigur. Îţi trăbă tihnă, ştiu... da' să ştii că n-o s-o ai de la- 
nceput. Am fo' şocaţi toţi cân' am auzit c-o murit aşa tânără; 
cu toții am fost. Şocaţi şi trişti. O fo'-o scumpă. 

Rostit de-o limbă de yankeu, cuvântul acesta a sunat 
Şcupă. 

— Mulţumesc, Bill. 


Am simţit cum îmi înțeapă lacrimile ochii. Mâhnirea e ca un 
oaspete beat care se întoarce mereu pentru un păhărel de 
rămas bun. 

— Mulţumesc pentru că ai spus asta. 

— O să ai şi tu parte de-o droaie de plăcinte cu morcovi, 
prietenu' meu. 

A râs, dar puţin reţinut, de parcă-i era teamă că face o 
impietate. 

— Nu mă deranjează să mănânc o droaie de plăcinte cu 
morcovi, am spus, iar dacă exagerează cineva cu asta, ei bine, 
nu mai are Kenny Auster ogarul ăla irlandez? 

— Ba da, vietatea aia ar mânca plăcintă pân'-ar plesni! a 
strigat Bill cu o bucurie sinceră. A chicotit până ce l-a apucat 
tusea. Am aşteptat, zâmbind puţin în sinea mea. 'Afină îi 
spune câinelui ăla, blestemat să fiu de ştiu de ce. Nu-i aşa că-i 
o adevărată bâzdâganie? 

Am presupus că se referea la câine, nu la stăpânul 
acestuia. Kenny Auster, nu mai înalt de un metru cincizeci şi 
doi şi subțţirel, era exact opusul unei bâzdâganii, adjectivul 
acesta specific Maine-ului, care defineşte o persoană stângace, 
stingheră şi împiedicată. 

Mi-am dat brusc seama că mi-e dor de oamenii aceştia - de 
Bill şi de Brenda şi de Buddy Jellison şi de Kenny Auster şi de 
toți ceilalți care locuiau tot timpul la lac. Îmi era dor şi de 
Afină, ogarul irlandez care se plimba peste tot cu capul ridicat, 
doar cât să lase impresia că nu are decât jumătate de creier 
înăuntrul lui, şi cu balele curgându-i în fuioare printre fălci. 

— O să tre' să merg acolo şi ca să curăț ce-o lăsat iarna-n 
urmă, a spus Bill. Părea ruşinat. - Nu-i rău anu ăsta - ultima 
mare furtună n-o aruncat decât zăpadă pe-aici, slavă 
Domnului —, da' mai îs câteva chestioare de care n-am apucat 
să m-ocup încă. Ar fi trebuit să le fi făcut demult deja. Faptu' 
că nu foloseşti casa nu-i o scuză. lo am încasat cecurile pe 
care mi le-ai trimis. 

Era amuzant într-un fel să-l ascult pe boşorogul ăsta 
grizonat cum se biciuieşte singur; Jo s-ar fi tăvălit pe jos de 
râs, sunt sigur de asta. 


— Dacă totul e bine până pe Patru lulie, Bill, voi fi 
mulțumit. 

— O să fii mulțumit cum îi scoica de râu într-un banc de 
nămol, atunci. Asta-i o promisiune. 

Bill vorbea ca şi când el însuşi era o scoică într-un banc de 
nămol, iar asta m-a făcut bucuros. 

— Vii să scrii o carte lângă apă? Ca-n vremurile vechi? Nu 
că n-or fo' bune ultimele două, nevastă-mea n-o putut-o lăsa 
jos p-ultima, da... 

— Nu ştiu, am spus, ceea ce era adevărat. Apoi, m-a 
fulgerat o idee: Bill, vrei să-mi faci o favoare înainte să cureți 
drumul de acces şi s-o dezlănțui pe Brenda Meserve? 

— Mă bucur s-o pot face, a zis el, aşa că i-am spus ce 
voiam. 


Patru zile mai târziu, am primit un colet cu următoarea 
adresă de expediere laconică: DEAN/ POST NORM/TR-90 
(DARK SCORE). L-am desfăcut şi-am scuturat dinăuntru 
douăzeci de fotografii făcute cu unul dintre aparatele alea 
micuţe pe care le foloseşti o dată şi-apoi le arunci. 

Bill umpluse filmul cu diverse imagini ale casei, cele mai 
multe respirând aerul acela de neatenţie pe care-l capătă o 
casă dacă nu e locuită destul de mult timp... chiar şi o casă 
îngrijită (ca să folosesc exprimarea lui Bill) capătă aerul acela 
neglijent după o vreme. 

De-abia dacă m-am uitat la ele. Primele patru erau cele 
care-mi trebuiau mie, şi le-am aliniat pe masa din bucătărie, 
acolo unde lumina puternică a soarelui cădea direct asupra 
lor. Bill le făcuse pe acestea din capul drumului de acces, 
îndreptând aparatul de unică folosință în jos, către Sara 
Laughs cea lăbărțată. Se observau muşchii ce crescuseră nu 
numai pe buştenii casei principale, ci şi pe buştenii aripilor 
nordică şi sudică. Se vedeau covorul de crengi căzute şi 
valurile de ace de brad de pe drumul de acces. 

Trebuie să fi fost tentat Bill să curețe toate astea înainte să 
facă pozele, dar nu le curăţase. Îi spusesem exact ce-mi 


trebuia - "cu negi cu tot" a fost expresia pe care am folosit-o - 
şi Bill îmi respectase dorința. 

Tufişurile de pe marginile drumului se îndesiseră mult de 
când Jo şi cu mine petrecuserăm ultima perioadă 
semnificativă de timp la lac; nu se sălbăticiseră tocmai, dar 
da, unele dintre crengile mai lungi chiar păreau să se întindă 
una către cealaltă deasupra asfaltului, aidoma unor amanți 
dornici să se reîntâlnească. 

Totuşi, lucrul la care ochii mei continuau să se tot întoarcă 
era veranda de la poalele drumului de acces. Celelalte 
asemănări dintre fotografii şi visele mele cu Sara Laughs 
puteau fi doar nişte coincidențe (sau opera imaginației 
surprinzător de des probată de realitate a unui scriitor), însă 
nu puteam explica existența firelor de floarea-soarelui 
crescute prin scândurile verandei, mai mult decât putusem 
explica tăietura de pe dosul palmei. 

Am întors una dintre fotografii pe cealaltă parte. Pe spatele 
ei, Bill scrisese subţire ca firul de păianjen: Doamnele aste-au 
venit mult prea devreme... şi-au intrat ilegal! 

Am întors-o înapoi la partea cu imaginea. Erau, într- 
adevăr, trei fire de floarea-soarelui crescute prin scândurile 
verandei. Nu două, nu patru, ci trei fire de floarea-soarelui, cu 
fețe mari, semănând cu nişte reflectoare. 

Exact ca acelea din visul meu. 


CAPITOLUL ŞASE 


Pe 3 iulie 1998, am aruncat două valize şi Power-Book-ul în 
portbagajul Chevrolet-ului, am dat să ies cu spatele din 
parcare, apoi m-am oprit şi-am intrat înapoi în casă. Mi se 
părea goală şi cumva dată uitării, asemenea unei iubite 
credincioase părăsită fără nici o explicaţie. Mobila nu era 
acoperită şi curentul încă era cuplat (luasem în calcul 
eventualitatea ca Marele Experiment de la Lac să se 
dovedească repede a fi un eşec total), însă, totuşi, locuința de 
pe strada Benton, nr. 14, părea părăsită. Camerele, prea 
încărcate cu mobilă să producă vreun ecou, îmi lăsau în 


continuare acest sentiment şi peste tot mi se părea că lumina 
e mult prea prăfoasă. 

În camera mea de lucru, monitorul calculatorului era 
acoperit cu o husă. Am îngenuncheat în fața lui şi am deschis 
unul dintre sertarele biroului. Înăuntru se aflau patru topuri 
de hârtie. Am luat unul, am pornit spre ieşirea din cameră cu 
el la subsuoară, apoi m-am răzgândit şi m-am întors. 
Pusesem fotografia aceea provocatoare cu Jo în costum de baie 
în sertarul mare din mijloc al biroului. Am luat-o acum, am 
rupt un capăt al ambalajului de la topul de hârtie şi am vârât 
pe jumătate fotografia între pagini, asemenea unui semn de 
carte. Dacă, prin absurd, mă apucam într-adevăr să scriu din 
nou şi dacă mergea bine treaba, aveam s-o întâlnesc pe 
Johanna pe undeva pe la pagina două sute cincizeci. 

Am ieşit din casă, am încuiat uşa din spate, am urcat în 
maşină şi am plecat. De atunci, nu m-am mai întors niciodată 
înapoi. 


Am fost tentat de câteva ori să merg la lac şi să văd cum 
merge treaba - care se dovedise a fi un pic mai amplă decât se 
aşteptase la început Bill Dean. M-a reţinut sentimentul nu 
foarte bine articulat de conştientul meu, dar totuşi foarte 
puternic, că nu aşa trebuie să decurgă lucrurile, că 
următoarea mea vizită la Sara trebuie să fie cea în care să-mi 
despachetez bagajele şi să rămân pentru o perioadă mai lungă 
de timp. 

Bill l-a angajat pe Kenny Auster să pună ţiglă pe acoperiş şi 
l-a angajat pe vărul lui Kenny, Timmy Larribee, s-o "curețe pe 
bătrâna doamnă de muşchi", o operaţiune de curățire vecină 
cu frecatul oalelor murdare, necesară uneori caselor din 
buşteni. Bill a mai chemat şi un instalator să verifice 
instalația de apă şi a primit consimțământul meu să 
înlocuiască vreo câteva ţevi vechi şi pompa pentru fântână. 

Bill a făcut la telefon gargară cu privire la toate aceste 
cheltuieli; nu l-am oprit. Când a cincea sau a şasea generație 
de yankei începe să vorbească despre cheltuirea banilor, mai 
înțelept e să păstrezi distanța şi să aştepţi ca ei să epuizeze 


subiectul. Unui yankeu i se pare pur şi simplu de neconceput 
să scoţi imediat verzişorii, e cumva ca şi când te-ai deda unui 
gest de tandrețe în public. În ceea ce mă priveşte, nu mă 
deranja deloc să dau banii. Duc o viață simplă în general, nu 
datorită cine ştie cărui cod moral, ci fiindcă mintea mea, foarte 
vioaie în majoritatea celorlalte cazuri, nu funcționează foarte 
bine când vine vorba de bani. Ce consider eu huzur sunt trei 
zile la Boston, un meci al echipei Red Sox, o excursie la 
magazinul Tower Records and Video, plus o vizită la librăria 
Wordsworth din Cambridge. O astfel de viață nu ştirbeşte nu 
ştiu cât din dobândă, ce să mai vorbesc de suma depusă; 
aveam un contabil bun care locuia în Waterville şi, în ziua în 
care am încuiat uşa casei din Derry şi am plecat spre vest 
către TR-90, deţineam cu puţin peste suma de cinci milioane 
de dolari. Nu e cine ştie ce în comparaţie cu Bill Gates, dar 
pentru zona asta e o cifră destul de mare şi-mi permiteam să 
zâmbesc când venea vorba de costul ridicat al renovării unei 
case. 

A fost un sfârşit de primăvară şi un început de vară ciudate 
pentru mine. N-am făcut, în mare, decât să-mi închei 
îndatoririle mele orăşeneşti, să-i răspund la telefon lui Bill 
Dean când m-a sunat să-mi spună ce probleme s-au mai ivit 
şi să încerc să nu mă gândesc. Am făcut interviul acela pentru 
Publishers Weekly, iar când m-a întrebat intervievatorul dacă 
am întâmpinat dificultăți să-mi reiau munca "după pierderea 
persoanei mele iubite", am răspuns nu, fără să tresar absolut 
deloc. De ce nu? Era adevărat. Problemele n-au început decât 
după ce am terminat Cădere liberă; până atunci, am mers 
înainte ca tătarii. 

La mijlocul lui iunie, am luat prânzul împreună cu Frank 
Arlen la Starlite Cafe. Cafeneaua aceasta se află în Lewiston, 
care se află la jumătatea drumului dintre oraşul lui şi al meu. 
În timpul desertului (faimoasa tartă cu căpşune de la Starlite), 
Frank m-a întrebat dacă mă văd cu cineva. M-am uitat mirat 
la el. 

— La ce te holbezi? m-a întrebat, cu chipul luminându-i-se 
de una dintre cele nouă mii de emoţii fără nume - aceasta era 


ceva între amuzament şi iritare. Cu siguranță nu mi s-ar 
părea că o înşeli pe Jo. În august se împlinesc patru ani de 
când a murit. 

— Nu, am spus. Nu mă văd cu nimeni. 

S-a uitat la mine tăcut. Eu i-am întors privirea preț de 
câteva secunde, apoi am început să amestec aiurea cu lingura 
frişca de pe tarta din fața mea. Aluatul încă era cald, cum 
fusese scos de la cuptor, şi frişca se topea pe el. M-a făcut să 
mă gândesc la cântecelul ăla prostesc despre cel care şi-a uitat 
prăjitura în ploaie. 

— Te-ai văzut cu cineva, Mike? 

— Nu cred că asta te priveşte pe tine. 

— O, pentru numele lui Dumnezeu. În vacanţă? Ai făcut... 

M-am convins să ridic ochii de la frişca topită. 

— Nu, am spus. Nu am făcut nimic. 

A rămas tăcut preţ de o clipă sau două. Am crezut că se 
pregăteşte să treacă la alt subiect. Nu m-ar fi deranjat asta. În 
schimb, m-a întrebat fără ocolişuri dacă am pus-o cu cineva 
de la moartea Johannei încoace. S-ar fi mulțumit să-i spun o 
minciună, chiar dacă n-ar fi putut-o crede în întregime - 
bărbaţii mereu mint când vine vorba despre sex. Eu i-am spus 
însă adevărul... şi-am simţit un fel de plăcere perversă. 

— Nu. 

— Nici măcar o dată? 

— Nici măcar o dată. 

— N-ai încercat nici la un salon de masaj? Ştii, să ţi se facă 
măcar un... 

— Nu. 

A tăcut, continuând să lovească cu lingurița în buza bolului 
cu desertul. Nu luase nici măcar o muşcătură. Se uita la mine 
de parcă eram un specimen nou şi scârbos de insectă. Nu-mi 
prea convenea, dar credeam că-i înțeleg reacția. 

A fost cât pe ce de vreo două ori să intru în ceea ce astăzi se 
numeşte "o relație", nici una dintre ele în Key Largo, unde 
văzusem, cu aproximație, două mii de femei frumoase 
umblând pe plajă îmbrăcate doar într-un şnur şi o 
promisiune. O dată a fost vorba de o chelneriță roşcată, Kelli, 


de la un restaurant situat la ieşirea din oraş, unde-mi luam 
deseori prânzul. După o vreme, am ajuns să ne vorbim, să 
glumim şi apoi am început să ne privim ochi în ochi, precis 
ştiţi despre ce vorbesc, genul acela de priviri care se susțin un 
pic mai mult ca de obicei. Am început să mă uit la picioarele ei 
şi la felul în care-i stătea uniforma pe şolduri când se întorcea, 
iar ea a observat că mă uit la ea. 


Şi a mai fost o femeie la Nu You, sala de antrenament unde 
mergeam să fac exerciții fizice. O femeie înaltă căreia-i plăceau 
bustierele roz şi pantalonii negri de biciclist. Destul de 
apetisantă. Iarăşi, mi-a plăcut ce-şi aducea să citească pentru 
călătoriile alea aerobice nesfârşite şi fără destinaţie pe care le 
făcea pedalând la una din acele biciclete fixe - nu era vorba de 
reviste Mademoiselle sau Cosmo, ci de romane de autori ca 
John Irving şi Ellen Gilchrist. Îmi plac oamenii care citesc cărți 
adevărate, şi nu doar pentru că eu însumi scriam aşa ceva. 
Cititorii de cărți sunt la fel de înclinați ca oricine altcineva să 
înceapă o discuţie întrebându-te de vremea de afară, în 
general, însă, ei chiar pot merge mai departe la alt subiect. 

Numele blondei în bluză roz şi pantaloni scurți negri era 
Adria Bundy. Pe când pedalam umăr la umăr din ce în ce mai 
departe spre nicăieri, am început să discutăm despre cărți şi 
am ajuns la un moment dat s-o asist câte o dată sau de două 
ori pe săptămână în sala de forță. E ceva ciudat de intim să 
asişti pe cineva când ridică greutăţi. În parte, datorită poziţiei 
aplecate a persoanei asistate, cred (mai ales când cel asistat e 
o femeie), însă nu în totalitate sau măcar în cea mai mare 
parte. În general, factorul de dependență face diferența. Deşi 
rareori se ajunge acolo, cel care ridică greutăți îşi 
încredințează viața în mâinile asistentului. Şi, cândva în iarna 
lui 1996, privirile acelea au început pe când ea stătea întinsă 
pe bancă, iar eu stăteam aplecat deasupra ei, uitându-mă în 
jos la chipul ei răsucit. Privirile acelea care se susțin un pic 
mai mult ca de obicei. 

Kelli avea în jur de treizeci de ani, Adria era poate puţin mai 
tânără. Kelli era divorțată, Adria nici nu se căsătorise. În 
ambele cazuri aveam undă verde şi cred că amândouă ar fi 
fost fericite să se culce cu mine fără nici o obligaţie. Un fel de 
test auto al compatibilităţii sexuale. Totuşi, în cazul lui Kelli 
eu am ales să-mi iau prânzul la un alt restaurant, iar când cei 
de la YMCA mi-au făcut o ofertă de abonament promoţional 
gratuit, am acceptat şi nu m-am mai dus niciodată la Nu You. 
Mi-amintesc că am trecut pe lângă Adria Bundy într-o zi, pe 
stradă, cam la şase luni după ce am făcut schimbul şi, chiar 


dacă i-am spus bună, am făcut în aşa fel încât să nu-i văd 
privirea încurcată, uşor rănită. 

Într-un sens pur fizic, le-am dorit pe amândouă (de fapt, 
parcă-mi amintesc de un vis în care le-am avut pe amândouă, 
în acelaşi pat şi în acelaşi timp), şi totuşi nu mi-o doream pe 
nici una. În parte, de vină a fost incapacitatea mea de a scrie - 
viața mea era destul de bulversată şi aşa, mulțumesc, fără să 
mai adaug şi eu complicaţii inutile. În parte, de vină a fost 
efortul pe care-l cere încercarea de a te convinge că femeia 
care-ţi răspunde la ocheade e interesată de tine şi nu de 
contul tău bancar suficient de extravagant. 

În mare parte, cred, de vină a fost faptul că încă o simțeam 
puternic pe Jo în minte şi în suflet. Nu era loc pentru 
altcineva, chiar şi după patru ani. Sufeream de-o durere densă 
precum colesterolul, iar dacă asta vi se pare comic sau ciudat, 
fiți recunoscători că nu suferiți de aşa ceva. 

— Cu prietenii cum stai? m-a întrebat Frank, începând în 
sfârşit să-şi mănânce tartina cu căpşune. Ai prieteni cu care 
să te întâlneşti, nu-i aşa? 

— Da, am spus. O mulțime de prieteni. 

Ceea ce era o minciună, însă aveam o mulțime de rebusuri 
de rezolvat, o mulțime de cărți de citit şi o mulțime de filme de 
văzut la aparatul video, noaptea; puteam efectiv să recit din 
gând avertismentul FBl-ului cu privire la copiile ilegale ale 
casetelor video. Când venea vorba de oameni în carne şi oase, 
singurii pe care-i sunam când mă simțeam pregătit să plec din 
Derry erau doctorul şi dentistul meu, iar mare parte din 
corespondența pe care am trimis-o în acel iunie a constat în 
cereri de redirecționare la o nouă adresă a revistelor Harper's 
şi National Geographic. 

— Frank, am spus, parcă ai fi o mamă evreică. 

— Uneori când sunt cu tine mă simt ca o mamă evreică, a 
spus el. O mamă care crede în puterile vindecătoare ale 
cartofilor copţi în detrimentul mielului pascal. Arăţi mai bine 
decât ai arătat de multă vreme, te-ai îngrăşat în sfârşit puţin, 
cred... 

— Prea mult. 


— Prostii, când ai venit de Crăciun semănai cu Ichabod 
Crane. Te-ai mai şi bronzat puţin pe faţă şi pe braţe. 

— Am mers mult pe jos. 

— Aşa că arăţi mai bine... cu excepţia ochilor. Ai uneori o 
privire în ochi... şi-mi fac griji pentru tine de fiecare dată când 
o văd. Cred că Jo s-ar bucura să ştie că-şi face cineva griji 
pentru tine. 

— Despre ce privire vorbeşti? am întrebat. 

— De obişnuita ta privire la lungă distanță. Vrei să-ţi spun 
adevărul? Arăţi ca o persoană dependentă de ceva de care nu 
mai poate scăpa. 


Am plecat din Derry la trei şi jumătate, m-am oprit în 
Rumford să iau cina, apoi am condus încet printre dealurile 
din vestul Maine-ului, în vreme ce soarele cobora spre apus. 
Îmi plănuisem orarul de plecare şi cel de sosire cu grijă, chiar 
dacă nu în mod conştient, şi, pe când ieşeam din Motton şi 
intram în ţinutul neîncorporat numit TR-90, am devenit 
conştient de greutatea cu care-mi bătea inima. Pe față şi pe 
brațe îmi apăruse transpiraţie, în pofida sistemului de aer 
condiționat din maşină. Nimic din ce auzeam la radio nu mi se 
părea normal, muzica mi se părea că-i doar un țipăt, şi l-am 
închis. 

Eram speriat şi aveam motive întemeiate să fiu. Chiar şi 
lăsând deoparte ciudata polenizare încrucişată dintre vise şi 
lucrurile aparținând lumii reale (ceea ce-am reuşit să fac 
destul de uşor, considerând tăietura de pe dosul palmei şi 
firele de floarea-soarelui crescute prin scândurile verandei fie 
doar nişte coincidențe, fie numai nişte scânteieri de 
clarviziune), aveam motive să fiu speriat. Fiindcă acelea nu 
fuseseră nişte vise obişnuite, iar hotărârea mea de a mă 
întoarce la lac după atâta vreme nu fusese o hotărâre ca 
oricare alta. Nu mă simțeam ca un om fin-de-millenaire 
modern, pornit într-o călătorie spirituală să-şi înfrunte 
temerile (eu sunt bine, voi sunteți bine, hai să trăim cu toții 
un vertij emoțional, în vreme ce William Ackerman cântă în 
fundal), mă simțeam mai degrabă ca un profet nebun din 


Vechiul Testament pornind în deşert să trăiască mâncând 
lăcuste şi bând apă alcalină, fiindcă i s-a arătat Dumnezeu 
într-un vis. 

Dădusem de belea, viața mea era un dezastru moderat- 
mergând-spre-sever, iar faptul că nu puteam scrie era doar o 
parte a problemei. Nu violam copii şi nici nu fugeam prin 
Times Square predicând teorii conspiraţioniste printr-o 
portavoce, dar dădusem totuşi de belea. Îmi pierdusem rostul 
în lume şi nu-l mai puteam regăsi. Asta nu mă surprindea; la 
urma urmei, viața nu e-o carte. Ce făceam în acea seară 
călduroasă de iulie era să pornesc cu bună ştiinţă o terapie de 
şoc, şi măcar atâta credit să-mi acordaţi: eram conştient de 
asta. 

Ajungi la Dark Score astfel: 1-95 de la Derry la Newport; 
Route 2 de la Newport la Bethel (cu o oprire în Rumford, care 
putea ca antreul iadului înainte ca afacerile cu hârtie să 
sucombe în timpul celui de-al doilea mandat al lui Reagan); 
Route 5 de la Bethel la Waterford. De acolo o iei pe Route 68, 
vechiul Drum de Țară, de-a lungul Castle View, prin Motton 
(în care centru înseamnă un hambar unde se vând aparate 
video, bere şi arme la mâna a doua), apoi treci de semnul care 
spune TR-90 şi de cel care spune GAME WARDEN E CEL MAI 
TARE LA NEVOIE, SUNAŢI LA 1-800-555-GAME SAU LA *72 
PE TELEFONUL CELULAR. Acestor cuvinte, cineva a adăugat 
cu vopsea la tub SĂ-I FUT PE EAGLES. 

La opt kilometri de la acest semn, ajungi pe dreapta la o 
stradelă îngustă, marcată doar cu o tablă pătrată din tinichea 
pe care stă scris un număr 42 şters. Deasupra acestuia, 
asemenea unui umlaut, sunt două găuri de dimensiunea unor 
cartuşe de calibru 22. Am intrat pe această stradelă cam 
atunci când mă aşteptam s-o fac: era 7.16 P.M., EDT, potrivit 
ceasului de la bordul Chevrolet-ului. 

Iar sentimentul era acela al întoarcerii acasă. 


XI 


Am mai făcut încă vreo trei sute de metri după spusele 
indicatorului de kilometraj, ascultând iarna care împodobea 
stradela cum se freca de dedesubtul maşinii, ascultând câte o 
creangă cum zgâria capota sau cum se lovea de partea din 
dreapta a maşinii, asemenea unui pumn. 

Într-un sfârşit, am parcat şi am oprit motorul. Am coborât, 
am mers spre spatele maşinii, m-am aşezat pe burtă şi am 
început să smulg iarba care atingea ţeava încinsă de 
eşapament a Chevy-ului. Fusese o vară uscată şi era de 
preferat să-mi iau măsuri de precauție. Ajunsesem exact la 
ora aceasta pentru a-mi putea reconstitui visele, sperând să le 
pot înțelege mai bine sau să-mi formez o idee despre ce am de 
făcut în continuare. Lucrul pentru care nu venisem era să dau 
foc pădurii. 

O dată treaba asta îndeplinită, m-am ridicat în picioare şi 
m-am uitat în jur. Greierii cântau, aşa cum făceau şi-n visele 
mele, iar copacii stăteau înghesuiți unul într-altul de ambele 
părți ale stradelei, aşa cum erau mereu în visele mele. 
Deasupra, cerul era o fâşie albastră, estompată. 

Am luat-o la pas, mergând pe făgaşul din dreapta. Jo şi cu 
mine avuseserăm un singur vecin în capătul acesta al 
drumului, pe bătrânul Lars Washburn, însă acum, drumul de 
acces al lui Lars era năpădit de tufe de ienupăr şi blocat cu un 
lanț lung şi ruginit. Bătut în cuie de un copac din stânga 
lanțului era un însemn: ACCESUL INTERZIS. Bătut în cuie de 
un copac din dreapta era: AGENȚIA IMOBILIARĂ SECOLUL 
VIITOR şi un număr de telefon local. Cuvintele erau şterse şi 
greu de citit în întunericul din ce în ce mai adânc. 

Am continuat să merg, conştient încă o dată de bătăile grele 
ale inimii şi de felul în care-mi bâzâiau țânțarii pe la urechi şi 
pe lângă braţe. Sezonul lor de vârf trecuse, însă transpiram 
mult şi ăsta-i un miros care le place. Probabil că le aminteşte 
de sânge. 

Cât eram de speriat când m-am apropiat de Sara Laughs? 
Nu-mi amintesc. Presupun că frica, asemeni durerii, e unul 
dintre acele lucruri care-ţi scapă din memorie o dată ce-ai 
scăpat de el. Ce-mi amintesc totuşi e sentimentul pe care l-am 


avut înainte, când am mai fost aici, mai cu seamă când 
umblam pe drumul acesta singur. Era sentimentul că 
realitatea e subțire. Cred că ea chiar este subțire, ştiţi, subțire 
ca gheaţa de pe lac după dezgheţ, iar noi ne umplem vieţile cu 
zgomote şi cu lumină şi cu mişcări, ca să ne ascundem de 
această subțirime. În locuri precum Stradela Patruzeci şi Unu, 
însă, descoperi că tot fumul şi toate oglinzile au fost luate. N-a 
rămas decât zgomotul greierilor şi priveliştea frunzelor verzi 
întunecându-se către negru; crengi ce alcătuiesc forme ca 
nişte fețe; bubuitul inimii tale în piept, zvâcnetul sângelui în 
spatele ochilor şi aspectul cerului, pe măsură ce sângele 
albastru al zilei i se scurge din obraji. 

După plecarea luminii zilei, îi ia locul un fel de certitudine: 
că în spatele pielii se ascunde un secret, un mister în acelaşi 
timp întunecat şi sclipitor. Simți misterul ăsta o dată cu 
fiecare respirație, îl vezi în fiecare umbră, te aştepţi să dai 
nasul cu el la fiecare întoarcere de pas. E prezent; îi tai calea 
într-un fel de curbă vlăguită, asemeni unui patinator 
întorcându-se să plece spre casă. 

M-am oprit pentru o clipă la vreo jumătate de kilometru de 
locul unde-mi lăsasem maşina şi la încă jumătate de 
kilometru de drumul de acces. Aici drumul coteşte brusc şi în 
dreapta se află un câmp deschis care merge abrupt în pantă, 
către lac. Pajiştea Tidwell îi spun localnicii, sau uneori, Vechea 
Tabără. Aici şi-au construit Sara Tidwell şi tribul ei bizar 
cabanele, asta cel puțin după spusele Mariei Hingerman (şi, 
odată, când l-am întrebat pe Bill Dean, a confirmat că acesta e 
locul... deşi n-a părut interesat să continue discuția, ceea ce 
mi s-a părut atunci puţin cam ciudat). 

Am rămas acolo pentru o clipă, uitându-mă în jos la 
capătul nordic al Dark Score-ului. Apa era sticloasă şi 
liniştită, încă de culoarea acadelei în ultimele străluciri ale 
apusului, fără să se vadă pe ea cel mai mic val sau cea mai 
mică ambarcaţiune. Iubitorii de bărci se aflau probabil deja la 
debarcader sau la barul Warrington's Sunset, mâncând 
crochete de homar şi bând halbe mari cu tot felul de tării 
amestecate. 


Mai târziu, câțiva dintre ei, ameţiți de speed şi de martini, o 
vor lua la fugă în susul şi în josul lacului la lumina lunii. M- 
am întrebat dacă voi fi pe-acolo să-i ud. Mi-am spus că existau 
şanse bune ca pe atunci să fiu deja pe drumul de întoarcere 
spre Derry, fie înspăimântat de ceea ce am găsit, fie 
deziluzionat fiindcă n-am găsit absolut nimic. 

— Bufon mic ce eşti, spuse Strickland. 

N-am ştiut că voi vorbi până ce nu mi-au ieşit cuvintele din 
gură şi habar n-am avut de ce au fost tocmai acele cuvinte. 
Mi-am amintit atunci de visul în care Jo stătea sub pat şi am 
tremurat. Mi-a ţiuit un ţânţar în ureche. L-am plesnit şi am 
mers mai departe. 

Într-un sfârşit, sosirea mea la începutul drumului de acces 
a fost aproape prea perfect cronometrată, senzația că reintru 
în vis a fost aproape prea completă. Chiar şi baloanele legate 
de pancarta cu SARA LAUGHS (unul alb şi altul albastru, 
amândouă inscripționate cu grijă în cerneală neagră cu BUN 
VENIT ÎNAPOI, MIKE!), plutind pe fundalul de-un negru 
atotcuprinzător al copacilor, păreau să intensifice sentimentul 
de dejă vu pe care mi-l insuflasem aproape conştient, fiindcă 
două vise nu pot fi niciodată perfect identice, nu? Lucrurile 
fabricate de mâini şi de minţi umane nu pot fi niciodată 
perfect identice, chiar şi atunci când se încearcă asta cu toată 
puterea, fiindcă noi nu suntem aceiaşi de la o zi la alta sau 
chiar de la un moment la altul. 

Am păşit spre pancartă, simțind cum mă învăluie misterul 
acestui loc aflat la crepuscul. Mi-am închis mâna pe 
scândură, simțind prezența ei dură, şi apoi mi-am trecut 
buricul degetului mare peste litere, nepăsându-mi de aşchii şi 
citind prin piele, aşa cum citeşte un orb alfabetul Braille: S şi 
AşŞIRŞIA; LşiAşi Uşi GşiHşiS. 

Drumul de acces fusese curățat de acele şi de crengile 
căzute la suflarea vântului, însă Dark Score-ul licărea în 
nuanțe trandafirii, exact aşa cum licărea şi-n visele mele, iar 
silueta masivă şi lăbărțată a casei era neschimbată. Bill, 
prevăzător, lăsase aprinsă lumina de deasupra verandei şi 
firele de floarea-soarelui care crescuseră printre scânduri 


fuseseră demult tăiate, restul însă era identic cu ceea ce 
visasem. 

M-am uitat în sus la fâşia de cer de deasupra stradelei. 
Nimic... am aşteptat... şi nimic... am mai aşteptat... şi-apoi a 
apărut, a apărut chiar acolo unde-mi antrenasem privirea să 
stea aţintită. Într-o clipă nu era decât cerul şters (cu nuanţe 
indigo începând să se ivească pe la margini, asemeni unei 
infuzii de cerneală) şi în cealaltă, Venus strălucea pe el, vie şi 
neclintită. Am auzit oameni spunând că urmăresc ivirea 
stelelor şi presupun că unii chiar o fac, însă cred că atunci a 
fost singura dată în viața mea când am văzut una apărând 
din senin. Mi-am pus şi o dorinţă, însă de data asta totul se 
petrecea în realitate şi nu mi-am dorit-o pe Jo. 

— Ajută-mă, am spus, uitându-mă la stea. 

Aş fi spus mai multe, dar nu ştiam ce să spun. Nu ştiam de 
ce fel de ajutor am nevoie. 


Ajunge, a spus neliniştită o voce în mintea mea. Ajunge, 
acum. Întoarce-te şi urcă în maşină. 

Numai că nu acesta era planul meu. Planul era să o apuc 
pe drumul de acces, exact aşa cum am făcut în ultimul vis, în 
coşmar. Planul era să-mi demonstrez că nu există nici un 
monstru înfăşurat în lințoliu care să mă pândească din 
umbrele cabanei din fața mea. Planul era întemeiat în cea mai 
mare parte pe vorba aceea înțeleaptă a Noii Generaţii care 
spune că "frica" este un acronim pentru Firea Rece Învinge în 
Confruntarea cu Ascunsul. Dar, stând acolo şi uitându-mă la 
sclipirea (foarte slaba în întunericul din ce în ce mai dens) 
becului de pe verandă, mi-a trecut prin minte că mai e o vorbă 
înțeleaptă, una nu chiar atât de senină, care sugera că "frica" 
e de fapt un acronim pentru Fii Realist În Confruntarea cu 
Ascunsul. Stând singur acolo în pădure, în timp ce lumina 
părăsea cerul, aceasta mi s-a părut de departe cea mai 
înțeleaptă interpretare a termenului. 

M-am uitat în jos şi am fost puţin amuzat să văd că luasem 
unul dintre baloane - l-am dezlegat fără să-mi dau seama cât 
întorsesem gândurile pe toate fețele. Plutea nepăsător la 


capătul sforii pe care o ţineam eu în mână, cuvintele 
imprimate pe el fiind acum imposibil de citit în întunericul 
profund. 

Poate că nu-i, totuşi, decât o chestie de perspectivă, 
poate că nu mă voi putea mişca din loc. Poate că m-a 
cuprins din nou vrăjitoarea aia bătrână de criză de umblet 
şi nu voi face decât să rămân locului asemenea unei statui, 
până ce va trece cineva pe aici şi mă va lua pe sus. 

Trăiam acum însă o realitate şi realitatea nu concepea 
existența unei crize de umblet. Mi-am deschis palma. Când s-a 
desprins sfoara pe care o ţineam, am păşit sub balonul ce se 
înălța spre cer şi-am pornit de-a lungul drumului de acces. 
Pas după pas, cam aşa cum am făcut încă din 1959, când am 
învățat şmecheria asta. Am pătruns din ce în ce mai adânc în 
mirosul impecabil, dar acru de pin, şi la un moment dat, m- 
am surprins făcând un pas mai mare, trecând peste o creangă 
căzută la pământ ce existase în vis, dar în realitate nu exista. 

Inima încă-mi bubuia puternic, iar transpiraţia încă-mi 
curgea în valuri pe corp, ungându-mi pielea şi atrăgând 
țânţțarii. Am ridicat o mână să-mi dau la o parte părul de pe 
frunte, apoi m-am oprit, ţinând-o cu degetele răşchirate în 
fața ochilor. Am adus-o şi pe cealaltă lângă ea. Nici una nu 
era însemnată; nu se vedea nici măcar urma cicatricei de la 
tăietura pe care-o căpătasem târându-mă prin dormitor în 
timpul furtunii aceleia cu gheaţă. 

— Sunt bine, am spus. Sunt bine. 

Bufon mic ce eşti, spuse Strickland, mi-a răspuns o voce. 
Nu era vocea mea, nici a lui Jo; era vocea extraterestră care 
mă însoțise în coşmar, cea care mă făcuse să mă mişc chiar şi 
atunci când voiam să mă opresc. Era vocea unui străin. 

Am pornit iarăşi la drum. Ajunsesem acum dincolo de 
jumătatea drumului de acces. Ajunsesem la punctul unde, în 
vis, i-am spus vocii că mă temeam de doamna Danvers. 

— Mă tem de doamna D, am spus, voind să aud cum sună 
cuvintele rostite în întunericul dens. Ce mă fac dacă-i acolo 
menajera aceea bătrână şi rea? 


Un cufundar a ţipat pe lac, însă vocea nu mi-a răspuns. 
Presupun că nu avea de ce s-o facă. Doamna Danvers nu 
exista, nu era decât o mână de oase dintr-o carte veche, iar 
vocea ştia asta. 

Am început iarăşi să umblu. Am trecut pe lângă pinul cel 
mare în care-a intrat cândva Jo cu jeep-ul nostru, încercând 
să meargă cu spatele pe drumul de acces. Ce-a mai înjurat! 
Ca un marinar! Eu am reuşit să-mi păstrez seriozitatea doar 
până ce-a ajuns la '"Fute-o buhă', după care mi-am pierdut 
controlul, sprijinindu-mă de jeep, apăsându-mi tâmplele cu 
podul palmelor, râzând în hohote până ce mi-au curs lacrimile 
pe obraji, Jo trimițându-mi din priviri scântei de un albastru- 
încins în tot acest timp. 

Am văzut pe trunchiul copacului urma rămasă după 
accident la vreun metru de la pământ, albul porțiunii decojite 
părând că pluteşte în mijlocul scoarței negre, în obscuritate. 
Exact în momentul acesta degenerase neliniştea din celelalte 
vise în ceva cu mult mai rău. Chiar înainte ca arătarea 
înfăşurată în giulgiu să iasă în goană din casă, simțisem că 
era ceva complet nelalocul lui acolo, că era ceva complet 
denaturat; simţisem că, într-un fel, casa însăşi înnebunise. În 
acest moment, trecând pe lângă bătrânul pin rănit, voisem eu 
s-o iau la fugă, precum omul din turtă dulce. 

Acum, n-am simțit asta. Eram speriat, da, dar nu terorizat. 
Pentru început, în spatele meu nu era nimic, nu auzeam nici o 
respiraţie luctuoasă. Cel mai periculos lucru ce putea apărea 
din pădurea asta era un elan nervos. Sau, credeam eu, dacă 
eram cu adevărat nenorocos, un urs supărat la culme. 

În vis, se vedea luna plină aproape pe trei sferturi, însă, în 
acea noapte, nu era nici urmă de lună pe cerul de deasupra 
mea. 

Şi nici nu avea să fie; uitându-mă în treacăt peste pagina 
cu buletinul meteo din Derry News, observasem că era lună 
nouă. 

Până şi cel mai puternic dejă vu e fragil şi, gândindu-mă la 
acel cer fără lună, dejă vu-ul meu s-a spulberat. Sentimentul 
că-mi retrăiesc coşmarul m-a părăsit atât de brusc, că m-am 


întrebat până şi de ce făcusem toate astea, ce sperasem să-mi 
demonstrez sau să înfăptuiesc. Acum trebuia să merg pe jos, 
prin întuneric, tot drumul înapoi, să-mi recuperez maşina. 

Nici o problemă, dar aveam s-o fac cu una dintre lanternele 
din casă. Cu siguranță mai trebuia să fie una în... 

O serie de explozii disparate s-au declanşat de partea 
cealaltă a lacului, ultima fiind suficient de puternică să 
producă ecou. M-am oprit, inspirând o dată rapid. Cu câteva 
clipe înainte, acele bubuituri neaşteptate m-ar fi făcut 
probabil s-o iau înapoi la fugă, cuprins de panică, însă acum 
n-am avut parte decât de clipa aceea scurtă de tresărire. Erau 
focuri de artificii, desigur, ultimul dintre ele - cel mai puternic 
- fiind probabil un M-80. Mâine era Patru lulie şi, de cealaltă 
parte a lacului, copiii începuseră să sărbătorească mai 
devreme. 

Am mers mai departe. Tufişurile se tot întindeau spre mine 
ca nişte mâini, însă fuseseră tunse şi nu mai arătau atât de 
amenințătoare. Nu mai trebuia să-mi fac probleme nici că va fi 
tăiat curentul; eram acum destul de aproape de veranda din 
spate să văd fluturii de noapte zburând în jurul becului lăsat 
aprins pentru mine de către Bill Dean. Chiar dacă ar fi fost 
tăiat curentul (în partea vestică a statului, multe dintre liniile 
de înaltă tensiune sunt încă deasupra solului şi curentul se 
întrerupe des), s-ar fi pornit automat generatorul. 

Totuşi, am fost uimit de cât de multe lucruri din vis se aflau 
şi aici, chiar dacă mă părăsise sentimentul puternic de 
repetiție - sau de retrăire. Jardinierele lui Jo erau acolo unde 
fuseseră dintotdeauna, flancând poteca ce duce la micuța 
plajă din fața Sarei; cred că le găsise Brenda Meserve dosite în 
pivniță şi o pusese pe una dintre ajutoarele ei să le scoată 
iarăşi la lumină. Nu creştea încă nimic în ele, dar mă 
aşteptam să se întâmple asta curând. Şi, chiar în absența 
lunii din visul meu, am putut vedea pătratul negru de pe apă, 
plutind la vreo patruzeci şi cinci de metri de mal. Pluta pentru 
înot. 

Nici urmă însă de forma aceea dreptunghiulară zâcând 
într-o rână în fața verandei; nici urmă de sicriu. Totuşi, inima 


îmi bătea puternic iarăşi şi cred că dacă ar mai fi explodat 
atunci nişte artificii pe partea de lac aparţinând comunității 
Kashwakamak, aş fi țipat. 

Bufon mic ce eşti, spuse Strickland. 

Dă-mi cartea înapoi, e cartea mea de omorât timpul. 

Şi dacă moartea ne fură minţile? Ce se-ntâmplă dacă-i 
supraviețuieşti, dar ne fură minţile? Ce se-ntâmplă atunci? 

Ajunsesem la punctul în care, în coşmar, uşa se dădea de 
perete şi silueta aceea albă se năpustea afară cu braţele ei 
albe şi înfăşurate în pânză, ridicate în aer. Am mai făcut un 
pas şi m-am oprit, auzind sunetul aspru al respirației mele 
atunci când trăgeam aer în plămâni şi apoi îl împingeam afară 
peste suprafața uscată a limbii. Sentimentul de dejă vu nu s- 
a întors, dar, preț de o clipă, am crezut că silueta tot va 
apărea - aici, în lumea adevărată, în timpul adevărat. Am 
rămas locului, aşteptând-o, cu mâinile transpirate, încleştate. 
Am mai inspirat o gură de aer uscat şi, de data aceasta, nu i- 
am mai dat drumul afară. 

Clipocitul tăcut al apei lovindu-se de mal. 

O adiere de vânt care mi-a mângâiat fața şi a zornăit 
tufişurile. 

Un cufundar a strigat pe lac; fluturii s-au lovit de becul de 
pe verandă. 

N-a ieşit valvârtej de pe uşă nici un monstru înfăşurat în 
giulgiu şi, prin geamurile mari din stânga şi dreapta uşii, n- 
am văzut nimic mişcându-se, nimic alb sau de altă culoare. 
Deasupra clanţei se afla un bilețel, probabil de la Bill, şi asta 
era tot. Am lăsat în grabă aerul să iasă din plămâni şi-am 
parcurs cât îmi mai rămăsese din distanța până la Sara 
Laughs. 


Biletul era într-adevăr de la Bill Dean. Îmi transmitea că 
Brenda făcuse nişte cumpărături pentru mine; chitanța de la 
supermarket era pe masa din bucătărie şi voi găsi cămara 
bine aprovizionată cu tot soiul de conserve. Nu cumpărase 
multe alimente perisabile, însă aveam lapte, unt, bere brună 


englezească şi hamburgeri, ingredientul de bază al bucătăriei 
unui bărbat care locuieşte singur. 

Ne vedem lunea viitoare, îmi scrisese Bill. De-ar fi după 
mine, ți-aş spune personal bun-venit, dar buna mea nevastă 
zice că-i rândul nostru să mergem în vizită, aşa că plecăm 
în Virginia (cald!!) să petrecem ziua de 4 cu sora ei. Dacă ai 
nevoie de ceva sau dacă dai de belele... 

Notase numărul de telefon al cumnatei sale din Virginia şi 
numărul lui Butch Wiggins din oraş, oraş pe care toți îl 
numesc "TR", cum ar fi: "Eu şi cu mama ne-am săturat de 
Bether şi ne-am mutat cu rulota în TR.' Mai erau câteva 
numere trecute acolo - al instalatorului, al electricianului, al 
Brendei Meserve, chiar şi al tipului de la depanări televizoare 
din Harrison, cel care repoziționase antena parabolică pentru 
o recepție maximă. Bill nu lăsase nimic pe dinafară. Am întors 
biletul pe cealaltă parte, aşteptându-mă la un P.S.: Ascultă, 
Mike, de porneşte războiul nuclear înainte ca eu şi Yvette să 
ne-ntoarcem din Virginia... 

Ceva s-a mişcat în spatele meu. 

M-am răsucit pe călcâie, scăpând biletul din mână. A 
aterizat pe scândurile cu care era podită veranda, asemenea 
unei versiuni mai mari şi mai albe a unuia dintre fluturii de 
noapte care se loveau în becul de deasupra. În clipa aceea am 
fost sigur că voi da ochii cu arătarea aia înfăşurată în lințoliu, 
un moroi nebun ascuns în trupul aflat în descompunere al 
soției mele: Dă-mi cartea de omorât timpul, dă-mi-o, cum de- 
ndrăzneşti să vii aici şi să-mi deranjezi odihna, cum de- 
ndrăzneşti să vii din nou la Manderley, iar, acum că eşti 
aici, cum crezi că vei mai putea pleca înapoi? În ceața 
misterului, cu tine, bufon mic ce eşti. În ceața misterului, cu 
tine. 

Nu era nimic acolo. Nu fusese decât adierea vântului, 
făcând iarăşi tufişurile să-şi scuture uşor frunzele... doar că 
nu atingerea vântului o simțisem eu pe pielea mea 
transpirată, nu şi de data asta. 

— Păi, numai asta trebuie să fie, nu-i nimic altceva acolo, 
am spus. 


Sunetul propriei tale voci poate să fie înfricoşător şi 
liniştitor când eşti singur. De data asta a fost cea din urmă 
variantă. M-am aplecat, am luat biletul de la Bill şi l-am 
îndesat în buzunarul de la spate al pantalonilor. Apoi am scos 
inelul cu chei. Am rămas acolo, sub becul din verandă, în 
umbrele mari şi unduitoare ale fluturilor orbiți de lumină, 
căutând printre chei, până când am găsit-o pe cea de care 
aveam nevoie. Avea un aspect ciudat, de obiect nefolosit multă 
vreme, şi, frecând cu degetul mare marginea ei zimțată, m-am 
întrebat din nou de ce n-am venit la cabană - cu excepția a 
două vizite grăbite în timpul zilei - în lunile şi anii scurşi de la 
moartea lui Jo încoace. Cu siguranţă că dacă ea ar fi trăit, ar 
fi insistat... 

Însă atunci mi-am dat seama de un lucru bizar nu era 
numai o chestiune de de la moartea lui Jo încoace. Era uşor 
să-mi spun că aşa era; nici măcar o dată în timpul celor şase 
săptămâni pe care le-am petrecut la Key Largo nu m-am 
gândit la asta altfel decât aşa... acum însă, tocmai stând aici, 
în umbrele fluturilor dănţuitori (era ca şi când aş fi stat sub 
un ciudat glob de discotecă organic), şi ascultând cufundării 
de pe lac, mi-am amintit că, deşi Johanna murise în luna 
august a anului 1994, murise în Derry. Fusese îngrozitor de 
cald în oraş... aşadar, de ce stătuserăm acolo? De ce nu ne 
aflam pe estacada umbrită de lângă lac, bând ceai cu gheață 
îmbrăcați în costumele de baie, urmărind bărcile tăind în sus 
şi-n jos lacul şi făcând comentarii cu privire la performanțele 
schiorilor de apă. Ce căutase ea, totuşi, în blestemata aia de 
parcare de la Rite Aid, când, în luna august a oricărui alt an, 
eram la kilometri buni de Derry? 

Şi asta nu era tot. Locuiam de obicei la Sara până la 
sfârşitul lui septembrie - era o perioadă liniştită şi frumoasă, 
la fel de călduroasă ca şi vara. În '93, însă, am plecat când nu 
se scursese decât o săptămână din luna august. Ştiam asta, 
fiindcă-mi aminteam că Johanna venise cu mine la New York 
mai târziu în luna aceea, pentru o chestiune editorială şi 
pentru obişnuitele porcării publicitare. Fusese cald ca-n 
cuptor în Manhattan, apa țâşnea din hidranțţii din East Village 


şi asfaltul din centru făcea bulbuci. În prima seară a acelei 
excursii am văzut Fantoma de la operă. Spre sfârşit, Jo s-a 
aplecat spre mine şi mi-a şoptit: 'O, futu-i! Iar îi curg mucii 
Fantomei!" Tot restul filmului m-am luptat să nu izbucnesc în 
hohote dezlănţuite de râs. Jo ştia să fie de-o astfel de răutate. 

De ce venise cu mine în acel august? Lui Jo nu-i plăcea New 
York-ul nici în aprilie, nici în octombrie, atunci când e cât de 
cât frumos. Nu ştiam. Nu-mi puteam aminti. Nu eram sigur 
decât de faptul că nu se mai întorsese la Sara Laughs 
niciodată după acel scurt august din 1993... şi, în scurtă 
vreme, nici de asta n-am mai fost sigur. 


Am introdus cheia în broască şi am răsucit-o. Aveam de 
gând să intru, să aprind becurile din bucătărie, să înşfac o 
lanternă şi să mă întorc după maşină. Dacă nu făceam asta, 
putea veni cu viteză prea mare cine ştie ce beţiv care locuia 
într-un bordei la capătul dinspre sud al stradelei, îmi putea 
lovi Chevy-ul şi mă putea da în judecată cerând un miliard de 
dolari despăgubire. 

Casa fusese aerisită şi nu se simțea nici cel mai slab miros 
de închis; în locul aerului stătut, învechit, se simţea o aromă 
vagă şi plăcută de pin. Am pipăit după comutatorul dinăuntru 
şi atunci, undeva în întunecimea casei, a început să plângă un 
copil. N-am intrat tocmai în panică, dar întreaga logică mi-a 
părăsit mintea. Era un plânset, un plânset de copil, dar nu 
aveam nici cea mai vagă idee de unde se putea auzi. 

Apoi a început să se estompeze. Nu să se liniştească, ci să se 
estompeze, de parcă ar fi ridicat cineva acel copil şi-l ducea 
acum departe pe-un coridor lung... nu c-ar fi existat un 
asemenea coridor în Sara Laughs. Până şi cel care străbătea 
mijlocul casei, făcând legătura între secțiunea centrală şi cele 
două aripi, nu e cu adevărat lung. 

Estompându-se... estompat... aproape dispărut. 

Am rămas în întuneric străbătut de fiori, ținând mâna pe 
comutator. O parte din mine voia să se sperie, voia s-o ia pur 
şi simplu la sănătoasa de acolo atât de repede cât o ţineau 
picioarele mele mici, voia să fugă precum omulețul din turtă 


dulce. O altă parte, totuşi - partea rațională —, începuse deja 
să-şi reafirme întâietatea. 

Am apăsat comutatorul, partea care voia să fugă spunând 
las-o baltă, n-o să funcționeze, e visul, prostule, e visul tău 
care se trezeşte la realitate. Însă a funcționat. Becul din foaier 
s-a aprins repede, împrăştiind umbre, scoțând la iveală în 
stânga micuța colecţie de vase din lut a lui Jo şi în dreapta 
biblioteca, lucruri pe care nu le mai văzusem de patru sau 
chiar mai mulți ani, lucruri însă rămase tot acolo şi tot 
aceleaşi. Pe unul dintre rafturile din mijloc ale bibliotecii am 
văzut trei romane timpurii de-ale lui Elmore Leonard - Swang, 
The Big Bounce şi Mr. Majestick - pe care eu le pusesem 
deoparte pentru vremuri ploioase; trebuie să te pregăteşti în 
caz de ploaie când eşti plecat în natură. Fără o carte bună, 
până şi două zile de ploaie în mijlocul pădurii pot fi îndeajuns 
să te facă să te urci pe pereți. 

S-a auzit o ultimă şoaptă de plânset, apoi tăcere. În spaţiul 
ei, am auzit un ticăit venind dinspre bucătărie. Ceasul de 
deasupra sobei, una dintre rarele căderi ale lui Jo în brațele 
prostului gust, e Pisica Felix cu ochi mari care se mişcă de la 
stânga la dreapta în vreme ce coada-pendul se leagănă 
neîncetat. Cred că a apărut în toate filmele ieftine de groază 
produse vreodată. 

— Cine-i acolo? am strigat. 

Am făcut un pas către bucătărie, doar un teritoriu difuz în 
spatele foaierului, apoi m-am oprit. Cufundată în întuneric, 
casa era o peşteră. Plânsetul ar fi putut veni de oriunde. 
Inclusiv din propria mea imaginaţie. 

— E cineva aici? 

Nici un răspuns... Însă nu credeam că sunetul venise din 
mintea mea. Să fi fost aşa, criza de creaţie era ultima mea 
grijă. 

Pe un raft al bibliotecii, la stânga romanelor lui Elmore 
Leonard, se afla o lanternă cu burduf lung, de genul celor care 
înghit opt baterii D şi care te orbesc pentru scurtă vreme 
dacă-ţi introduce cineva fasciculul direct în ochi. Am apucat-o, 
şi doar atunci când era s-o scap din mână mi-am dat seama 


cât de tare transpiram şi cât de speriat eram. Am prins-o din 
zbor înainte să cadă pe jos, inima bubuindu-mi în piept, 
aşteptându-mă ca plânsetul acela să înceapă iarăşi, 
aşteptându-mă ca arătarea aia înfăşurată în linţoliu să 
plutească spre mine din sufrageria întunecată, cu brațele ei 
amorfe ridicate în aer; o mârțoagă bătrână de politician 
întoarsă din mormânt şi pregătită să mai facă o încercare de 
viaţă. Votaţi pentru biletul sigur de Înviere din Morți, frați şi 
surori, şi veţi fi salvați. 

Am prins bine de lanternă şi am aprins-o. A trimis un 
fascicul puternic şi drept în sufragerie, țintuind capul de elan 
de deasupra şemineului zidit din pietre de câmpie; lumina 
făcea ochii de sticlă ai animalului împăiat să pară două becuri 
sclipind sub apă. Am văzut scaunele bătrâne din bambus 
bătrâna canapea, masa de cinat zgâriată, pe care trebuia s-o 
stabilizezi introducând sub unul dintre picioare o carte de joc 
împăturită sau două covoraşe pentru paharele de bere; nu am 
văzut nici o fantomă; am ajuns, totuşi, la concluzia că am de- 
a face cu o reprezentaţie de carnaval dată de-a dreptul peste 
cap. Folosind cuvintele nemuritorului Cole Porter!*, hai să 
anulăm întreaga tărăşenie. Dac-o luam spre est de-ndată ce 
ajungeam la maşină, puteam fi în Derry pe la miezul nopții. 
Puteam dormi în patul meu. 

Am stins lumina din foaier şi am rămas doar la lumina 
lanternei. Am ascultat ticăitul ceasului ăluia prostesc în 
formă de pisică, pe care trebuie să-l fi pornit Bill, şi zumzetul 
constant al frigiderului. În timp ce le ascultam, am realizat că 
nu mă aşteptasem să mai aud vreunul din sunete. Cât despre 
plânssct... 

Chiar fusese un plânset? Fusese cu adevărat? 

Da. Un plânset sau ceva. Ce anume, asta părea acum 
incert. Ce părea a fi sigur era că venirea aici fusese o idee 
periculoasă, o hotărâre prostească pentru o persoană care şi-a 
învățat mintea să nu răspundă la comandă. Stând în foaier, 
înfăşurat doar de lumina de la lanternă şi de cea de la becul 
din verandă, care intra prin geamuri, mi-am dat seama că 
linia dintre ceea ce ştiam cu că e real şi ceea ce ştiam că 


aparține doar imaginaţiei mele a dispărut în foarte mare 
măsură. 

Am ieşit din casă, am verificat dacă e încuiată uşa şi am 
pornit înapoi pe drumul de acces, trecând lumina lanternei 
din stânga în dreapta drumului, asemenea unui pendul - 
asemenea cozii bătrânului Felix, Pisoiul Nebun din bucătărie. 
Mi-a trecut prin gând, luând-o în sus pe stradelă, că va trebui 
să inventez o poveste pentru Bill Dean. N-ar ajunge să spun: 
"Ei bine, Bill, am ajuns acolo şi am auzit un copil scuipându- 
şi plămânii de plâns în casa mea încuiată şi m-a speriat atât 
de tare, că m-am transformat în omulețul de turtă dulce şi- 
am fugit înapoi la Derry. O să-ţi trimit lanterna pe care-am 
luat-o; pune-o înapoi pe raft, lângă romanele alea în ediție de 
buzunar, bine?" Nu era de-ajuns, fiindcă povestea va prinde 
picioare şi oamenii vor spune: "Nu ne surprinde. A scris 
probabil prea multe cărți. O ocupaţie de-asta tre' că-ţi înmoaie 
creierii. Se sperie acum şi de propria lui umbră. Riscurile 
meseriei." 

Chiar dacă n-aş mai fi venit niciodată aici, nu voiam să le 
las oamenilor din TR impresia asta despre mine, să le cultiv 
atitudinea aia aproape disprețuitoare, care spune "vezi ce 
păţeşti dacă gândeşti prea mult?". E-o părere pe care multă 
lume o are despre cei care trăiesc de pe urma imaginației lor. 

Îi voi spune lui Bill că m-am îmbolnăvit. Într-un fel, asta era 
adevărat. Sau nu... mai bine să-i spun că altcineva s-a 
îmbolnăvit... un prieten... cineva din Derry cu care mă 
vedeam... o iubită, poate. "Bill, vezi tu, s-a îmbolnăvit un 
prieten de-al meu, iubita mea, aşa că..." 

Brusc, m-am oprit, lumina sclipind pe partea din față a 
maşinii mele. Parcursesem drumul prin întuneric fără să bag 
de seamă multe dintre sunetele din pădure şi spunându-mi că 
şi cel mai puternic dintre ele e doar o căprioară care-şi face 
culcuş să doarmă. Nu mă întorsesem să văd dacă mă 
urmărea arătarea aceea înfăşurată în linţoliu (sau poate un 
copil fantomatic plângând). Mă cufundasem în încercarea de a 
inventa o poveste şi de a-i da credibilitate, făcând lucrul ăsta 
în gând şi nu pe hârtie de data aceasta, bătând însă chiar şi 


aşa cărări bine ştiute. Mă cufundasem atât de adânc, încât 
uitasem să mai fiu speriat. Bătăile inimii se întorseseră la un 
ritm normal, transpirația mi se usca pe piele, iar țânțarii 
încetaseră să-mi mai ţiuie în urechi. Şi, stând acolo, mi-a 
venit o idee. Era de parcă mintea mea ar fi aşteptat răbdătoare 
să mă calmez suficient de mult să-mi poată aminti de un 
lucru esenţial. Ţevile. Bill primise undă verde de la mine să 
înlocuiască o mare parte din vechea instalație, iar instalatorul 
făcuse întocmai. Probabil că făcuse asta foarte recent. 

— Aer în ţevi, am spus, plimbând raza lanternei cu opt 
baterii peste grilajul Chevrolet-ului. Asta am auzit. 

Am aşteptat să văd dacă partea mai adâncă a minţii mele 
va spune că-i o minciună prostească, o explicaţie forțată. N-a 
făcut-o... fiindcă, bănuiesc, şi-a dat seama că acesta poate fi 
adevărul. Ţevile în care a rămas aer pot scoate sunete 
asemănătoare cu nişte conversații, cu lătratul unor câini sau 
cu plânsetul unui copil. Poate că le golise instalatorul şi 
sunetul însemnase altceva... dar poate că nu le golise. 
Întrebarea era dacă voi urca sau nu în maşina dacă voi merge 
sau nu cu spatele trei sute de metri până la autostradă şi 
dacă mă voi întoarce apoi la Derry, totul datorită unui sunet 
pe care l-am auzit pentru zece secunde (poate numai pentru 
cinci) şi cât eram într-o stare psihică de surescitare şi stres. 

Am hotărât că răspunsul e nu. Poate că nu era nevoie decât 
de un alt lucru bizar să fac cale întoarsă - bolborosind în 
neştire probabil, asemenea unui personaj din Poveşti din 
criptă —, însă sunetul pe care l-am auzit în foaier nu ajungea. 
Nu atunci când putea însemna atât de mult încercarea de-a 
locui în Sara Laughs. 

Aud voci în minte şi le-am auzit de când îmi pot aminti. Nu 
ştiu dacă asta-i o parte din echipamentul necesar să fii scriitor 
sau nu; n-am întrebat niciodată un alt scriitor. N-am simţit 
niciodată nevoia s-o fac, fiindcă ştiu că toate vocile pe care le 
aud sunt laturi ale ființei mele. Totuşi, deseori îmi par a fi 
laturi cât se poate de reale ale altor persoane, şi nici una nu- 
mi pare mai reală - sau mai familiară - ca vocea lui Jo. Vocea 


aceasta a vorbit acum, părând interesată, amuzată într-un fel 
ironic, dar blând... şi aprobatoare. 

Ai de gând să lupți, Mike? 

— Mda, am spus, stând acolo în întuneric şi luminând cu 
lanterna bucăţi din ornamentul cromat al maşinii. Aşa cred, 
iubire. 

Păi, atunci - asta-i de bine, nu? 

Da. Era. Am urcat în maşină, am pornit-o şi am condus 
încet în josul stradelei. Şi când am ajuns la drumul de acces, 
am apucat-o pe el. 

N-am mai auzit nici un plânset când am intrat pentru a 
doua oară în casă. M-am plimbat încet pe la parter, ținând 
lanterna în mână până ce am aprins toate becurile pe care le- 
am găsit; dacă mai erau oameni care să vâslească pe lac, 
probabil că bătrâna Sara li se părea a fi o ciudată farfurie 
zburătoare spielbergiană, plutind deasupra lor. 

Cred că locuințele îşi duc viața de-a lungul unei curgeri 
temporale diferite de cea pe care plutesc proprietarii lor, o 
curgere mult mai lentă. Într-o casă, în special într-una veche, 
trecutul e mai aproape. În viaţa mea, Johanna era moartă de 
aproape patru ani, pentru Sara însă, ea era mult mai aproape. 
Nu mi-am dat seama decât după ce am intrat înăuntru, după 
ce am aprins toate luminile şi după ce am pus la loc lanterna 
de unde o luasem, cât de tare mă temusem să mă întorc aici. 
Mă temusem că urmele vieţii întrerupte a Johannei îmi vor 
reînvia durerea. O carte cu colțul îndoit aşezată cu faţa în jos 
pe masa de la capătul sofalei, acolo unde îi plăcea lui Jo să se 
aşeze în cămaşă de noapte să citească şi să mănânce prune; 
cutia din carton de cereale Quaker Oats, singurul fel de 
mâncare pe care-l voia la micul dejun, aşezată pe-un raft în 
cămară; vechiul ei capot verde agăţat pe spatele uşii de la baia 
din aripa stângă, cea căreia Bill Dean încă-i mai spunea 
"aripa cea nouă", deşi a fost construită cu mult înainte ca noi 
s-o vedem măcar pe Sara Laughs. 

Brenda Meserve făcuse o treabă de calitate - o treabă 
umanitară - luând toate aceste semne şi semnale, însă nu le 
putuse lua chiar pe toate. Colecţia completă a romanelor cu 


Peter Wimsey a lui Sayers"? în ediție de lux, cartonată, încă 
mai trona cu mândrie în mijlocul bibliotecii din sufragerie. Jo 
i-a spus întotdeauna Bunter capului de elan de deasupra 
şemineului şi, odată, dintr-un motiv pe care nu mi-l amintesc 
(era categoric un accesoriu complet necaracteristic lui 
Bunter), agăţase un clopoțel în jurul gâtului lui păros. Acesta 
încă mai atârna acolo, pe-o panglică din catifea roşie. Poate că 
doamna Meserve a stat puţin pe gânduri uitându-se la 
clopoțel, întrebându-se dacă să-l ia sau nu jos, neştiind că 
atunci când eu şi cu Jo făceam dragoste pe canapeaua din 
sufragerie (şi da, eram deseori luaţi de val acolo), ne refeream 
la acel act cu fraza "să facem clopoţelul lui Bunter să sune'. 
Brenda Meserve făcuse tot ce putuse, însă orice mariaj reuşit 
reprezintă un teritoriu secret, un necesar spaţiu alb pe harta 
societăţii. Îţi aparţine prin ceea ce alţii nu ştiu despre el. 

M-am plimbat prin casă, atingând diverse lucruri, uitându- 
mă la diverse lucruri, văzându-le cu alți ochi. O vedeam pe Jo 
peste tot şi, la scurtă vreme, m-am cufundat într-unul dintre 
scaunele de bambus din fața televizorului. Perniţele au ţiuit 
sub greutatea mea şi am auzit-o în gând pe Jo spunându-mi: 
"Cere-ţi frumos scuze, Michael!" 

Mi-am ascuns fața în palme şi am plâns. Cred că a fost 
ultima mea criză de durere, însă asta n-a făcut-o mai uşor de 
îndurat. Am plâns până ce-am crezut că se va rupe ceva în 
mine dacă nu mă opresc. Când m-a lăsat într-un sfârşit, fața- 
mi era udă leoarcă, am început să sughiț şi mi se părea că n- 
am mai fost atât de obosit niciodată în viață. Îmi simțeam tot 
corpul încordat - în parte de la mersul pe jos, cred, însă, în 
special de la tensiunea întoarcerii aici... şi a hotărârii de a 
rămâne aici. Să lupt. Plânsetul acela ciudat, fantomatic, pe 
care-l auzisem când păşisem pentru prima dată în casă, deşi 
mi se părea acum foarte îndepărtat în timp, nu mă ajutase 
deloc. 

M-am spălat pe față la chiuveta din bucătărie, ştergându- 
mi lacrimile cu podul palmelor şi curățându-mi nasul 
înfundat. Apoi mi-am dus valizele în dormitorul pentru oaspeţi 


din aripa nordică. Nu aveam intenția să dorm în aripa sudică, 
în dormitorul principal în care dormisem ultima dată cu Jo. 

Aceasta a fost o alegere pe care Brenda Meserve o 
prevăzuse. Pe birou se aflau un buchet de flori proaspete de 
câmp şi o ilustrată: BUN VENIT ÎNAPOI, DOMNULE NOONAN. 
Dacă nu aş fi fost epuizat emoțional, cred că vederea acelui 
mesaj, scris în stilul ascuțit şi ordonat al doamnei Meserve, m- 
ar fi aruncat în brațele altei crize de plâns. Mi-am afundat fața 
între flori şi am inspirat adânc. Miroseau bine, a lumină 
solară. M-am dezbrăcat apoi de haine, lăsându-le aruncate pe 
jos, şi-am dat la o parte cuvertura de pe pat. Cearşafuri 
proaspete, fețe de pernă proaspete; acelaşi Noonan bătrân 
strecurându-se între primele şi lăsându-şi capul să cadă pe 
cele din urmă. 

Am stat acolo întins cu veioza aprinsă, uitândumă în sus la 
umbrele de pe tavan, aproape nevenindu-mi să cred că mă 
aflu în locul acela şi că stau în patul acela. Nu fusese nici o 
arătare înfăşurată în lințoliu dorind să mă înhațe, desigur... 
aveam însă o bănuială că mă putea foarte bine găsi în vise. 

Uneori - pentru mine, cel puţin - există un tampon între 
starea de veghe şi somn. Nu şi în seara aceea. Am adormit 
imediat fără să-mi dau seama măcar şi m-am trezit în 
dimineața zilei următoare cu soarele strălucind prin fereastră 
şi cu veioza de pe noptieră încă aprinsă. Nu am avut parte de 
vreun vis de care să-mi amintesc, doar de o senzaţie vagă că 
m-am trezit cândva pentru scurtă vreme în timpul nopții şi că 
am auzit un clopoțel sunând, foarte slab şi îndepărtat. 


CAPITOLUL ŞAPTE 


Fetița - de fapt, nu era altceva decât un copilaş - umbla pe 
mijlocul lui Route 68, îmbrăcată într-un costum de baie roşu, 
şlapi galbeni din plastic, şi cu cozorocul întors la spate, o 
bască de base-ball purtând sigla echipei Red Sox. Eu tocmai 
trecusem cu maşina de Magazinul Universal Lakeview şi de 
Garajul Bun la Toate al lui Dickie Brooks, iar acolo viteza 
maximă legală scade de la nouăzeci de kilometri pe oră la 


şaizeci. Slavă cerului că mă supuneam acestei indicaţii în 
acea zi, altfel aş fi putut-o omori. 

Era prima zi pe care o petreceam acolo. Mă trezisem târziu 
şi-mi petrecusem mare parte din dimineață plimbându-mă 
prin pădurea de pe malul lacului, observând ce se schimbase 
şi ce rămăsese la fel. Nivelul apei părea mai scăzut şi erau mai 
puţine bărci pe lac decât mă aşteptasem, mai ales că era vorba 
de cea mai mare sărbătoare a verii, dar altfel aş fi putut la fel 
de bine să nu fi fost plecat. Mi se părea că alung până şi 
aceleaşi insecte. 

Pe la unsprezece, stomacul îmi dăduse de veste că sărisem 
peste micul dejun. Mi-am spus că pot face un drum până la 
Village Cafe. Restaurantul lui Warrington era de departe mai 
select, însă acolo s-ar fi holbat oamenii la mine. Village Cafe 
era o alegere mai bună - asta dacă nu dăduse cumva faliment. 
Buddy Jellison era un nemernic iute la mânie, însă fusese 
dintotdeauna cel mai bun bucătar de fast-food din vestul 
Maine-ului şi stomacul meu tocmai un Villageburger mare şi 
unsuros cerea. 

lar acum, uite-o pe fetița asta care mergea chiar pe linia 
albă, părând o majoretă ce conduce o paradă invizibilă. 

La şaizeci de kilometri pe oră, am văzut-o din timp, însă 
şoseaua era intens circulată vara şi puţini se deranjau să 
reducă viteza pe porţiunea asta de drum. Poliţia Districtului 
Castle nu avea, la urma urmei, decât vreo şase maşini de 
patrulă şi nu mulți dintre poliţişti se oboseau să treacă prin 
TR dacă nu erau chemaţi în mod special. 

Am parcat pe marginea şoselei, am tras frâna de mână şi- 
am coborât înainte ca praful să înceapă măcar să se aşeze la 
loc. Era o zi călduroasă şi extrem de umedă, cu un aer închis 
şi nemişcat, norii părând suficient de joşi să-i atingi cu mâna. 
Copilul - o blondină micuță cu nasul cârn şi cu genunchi juliți 
- stătea pe linia albă de demarcaţie, de parcă ar fi fost o sârmă 
pentru acrobații, şi se uita cum mă apropii, la fel de speriată 
ca şi un căţel care se gudură. 

— Bună, a spus ea. Melg la pajă. Mami nu vrea să mă ducă 
şi-s nelvoasă foc. 


A dat din picior să-mi arate că ştie la fel de bine ca oricine 
ce-nseamnă să fii nervos foc. Trei sau patru ani bănuiam eu 
că are. Vorbea bine atât cât vorbea şi era frumugşică foc, însă 
tot nu avea mai mult de trei sau patru ani. 

— Ei bine, da, sigur, să mergi la plajă în ziua de Patru e-o 
alegere bună, am spus eu, dar... 

— Patlu Iulie şi focuri de-altificii, s-a arătat ea de acord, 
făcând "şi'-ul să pară ceva exotic şi dulce asemenea unui 
cuvânt rostit în vietnameză. 

— ... dar dacă umbli pe mijlocul şoselei rişti să ajungi mai 
degrabă în spitalul din Castle Rock. 

Am decis că nu e bine să stau în mijlocul străzii şi să fac pe 
Misterogers'* cu ea, când era o curbă la nici patru sute de 
metri în față şi putea veni oricând o maşină cu o sută la oră 
de după ea. Auzeam, de fapt, zgomotul unui motor, şi mai şi 
accelera. 

Am luat copila în braţe şi am dus-o acolo unde maşina mea 
mergea la ralanti şi, deşi părea mulțumită s-o duc în braţe şi 
nu era deloc speriată, m-am simțit ca Chester Molestatorul 
chiar din clipa în care mi-am petrecut brațul pe sub fundul ei. 
Eram conştient că oricine ar fi stat în combinaţia de birou şi 
cameră de aşteptare a garajului lui Brooksie se putea uita pe 
fereastră şi să mă vadă. Aceasta e una dintre faptele ciudate 
ale generației mele, a celor ajunşi la jumătatea vieţii: nu 
putem pune mâna pe un copil care nu ne aparține fără să ne 
temem că alții vor vedea ceva indecent în asta... sau fără să fie 
convinşi, adânc înlăuntrul sistemului de drenaj al psihicului 
lor, că probabil este ceva indecent în acea atingere. Am luat-o 
din drum, însă. Asta am făcut. N-aveau decât să vină Mamele 
Furioase ale Maine-ului de Vest şi să-mi facă ce e mai rău. 

— Mă duci la p'ajă? m-a întrebat copila. 

Speranţa îi sclipea în ochi, zâmbea. Mi-am spus că probabil 
va fi gravidă până la vârsta de doisprezece ani, văzând mai 
ales felul dezinvolt în care-şi purta şapca de base-ball cu 
cozorocul la spate. 

— Ai costumaşu' la tine? 

— Cred că mi-am lăsat costumaşu' acasă. 


— Nu-i aşa că-i păcat? Unde-i mama ta, scumpete? 

Ca un răspuns direct la întrebarea mea, maşina pe care o 
auzisem a ieşit atunci în goană de pe-un drum din apropierea 
curbei. Era un Jeep Scout împroşcat cu noroi pe ambele 
laturi. Motorul huruia ca un animal de pradă, nervos că i-a 
scăpat hrana urcându-se într-un copac. Prin geamul lateral 
era ieşit un cap de femeie. Mămica drăgălăşeniei ăsteia mici 
trebuie să fi fost prea speriată să şadă; conducea într-o poziție 
ghemuită, şi dacă ar fi venit o maşină de dincolo de curbă 
când a intrat ea pe Route 68, prietena mea în costum de baie 
roşu ar fi devenit precis orfană cât ai clipi. 

Scout-ul a derapat, capul intrând pe dată înăuntrul 
cabinei, şi s-a auzit un scrâşnet când şoferița a schimbat 
vitezele, încercând să ajungă de la zero la o sută de kilometri 
pe oră în poate nouă secunde. Dacă ar fi putut teama învârti 
motorul, sunt sigur că manevra ar fi avut succes. 

— Ea-i Mattie, a spus fetița în costum de baie. Pe ea-s 
supălată. Am fugit să fac Patlule la p'ajă. Dacă-i supălată pe 
mine, mă duce la buni a'bă. 

Habar nu aveam despre ce vorbea, însă într-adevăr îmi 
trecuse prin gând că Miss Bosox'! din 1998 voia să-şi petreacă 
Patrule la plajă; ca urmare, însă, avea să-şi petreacă cincile 
sau chiar mai mult închisă în casă. În acest timp, fluturam 
din mâna pe care n-o ţineam sub fundul copilei şi-o fluturam 
destul de tare să-i fac părul perfect blond al fetiţei să salte în 
aer. 

— Hei! am strigat. Hei, doamnă! Am luat-o eu! 

Scout-ul a trecut în viteză pe lângă noi, continuând să 
accelereze şi încă părând un animal furios Ţeava de 
eşapament lăsa în urmă nori de fum. S-a mai auzit un ultim 
scrâşnet urât al sistemului de transmisie. Parcă era o versiune 
nesărată a concursului Batem palma: "Mattie, ai reuşit să 
schimbi în viteza a doua - vrei să renunțţi şi să câştigi maşina 
de spălat vase Maytag sau vrei să încerci să schimbi într-a 
treia?" 

Am făcut singurul lucru la care m-am putut gândi, adică să 
păşesc afară de pe şosea, să mă feresc de jeepul care se- 


ndepărta acum de mine (mirosul de ulei era gros şi înțepător) 
şi să ţin copilul deasupra capului, sperând că ne va vedea 
Mattie în oglinda retrovizoare. Nu mă mai simțeam ca Chester 
Molestatorul; acum mă simțeam ca un licitator nemilos dintr- 
un desen animat de Disney, oferind ăl mai drăgălaş purceluş 
din turmă celui care oferă mai mult. A funcționat, însă. 
Stopurile mânjite cu noroi ale Scout-ului s-au aprins şi s-a 
auzit un huruit demonic când au fost apăsate greşit frânele. 
Asta s-a întâmplat chiar în fața garajului lui Brooksie. Dacă 
erau înăuntru câţiva bătrâni veniți pentru un pahar sănătos 
de bârfa de Patru Iulie, acum vor avea destule lucruri despre 
care să bârfească. Mi-am spus că le va face deosebită plăcere 
partea în care mama îmi va striga să-i dau copilul. Când te 
întorci la casa de vacanță după o absenţă lungă, întotdeauna 
dă bine să porneşti cu dreptul. 

Stopurile din spate au licărit şi jeepul a început să 
accelereze în josul drumului cu o viteză sănătoasă de treizeci 
de kilometri la oră. Acum, sistemul de transmisie părea nu 
doar enervat, ci panicat - te rog, spunea, te rog, opreşte-te, mă 
omori. Spatele Scout-ului se legăna dintr-o parte în alta 
precum coada unui câine fericit. L-am privit hipnotizat venind 
spre mine - acum pe partea dreaptă a şoselei, acum trecând de 
linia de demarcare şi intrând pe partea stângă, acum 
corectându-şi direcția, aşa încât cauciucurile din partea 
stângă a maşinii ridicară praful de pe marginea şoselei. 

— Mattie melge lepede, a spus noua mea prietenă pe o voce 
colocvială, gen nu-i-aşa-că-i-interesant. Avea un braț petrecut 
pe după gâtul meu; eram tovarăşi buni, pentru Dumnezeu. 

Dar ceea ce-a spus copilul m-a trezit la realitate. Mattie 
melge lepede, sigur că da, prea lepede. Mattie, cel mai probabil, 
va spulbera spatele Chevrolet-ului meu. lar dacă eu nu 
făceam decât să stau locului, Baby Snooks şi cu mine aveam 
şanse mari să ajungem pastă de dinţi între cele două maşini. 

M-am dat în spate până-n fața maşinii mele, ţinându-mi 
ochii fixați asupra jeepului şi strigând: 

— Încetineşte, Mattie! Încetineşte! 

Scumpetei de fetiță îi plăcea asta. 


—  Întetineşte! strigă ea, începând să râdă. Intetineşte, 
Mattie lea te eşti, întetineşte! 

Frâna a ţipat de-o agonie proaspătă. Jeepul a mai făcut o 
ultimă mişcare smucită, nefericită, în spate, când Mattie a 
oprit fără să apese ambreiajul. Ultima legănare aduse bara de 
protecție din spate a Scout-ului atât de aproape de bara de 
protecție din spate a Chevy-ului meu, că ai fi putut astupa 
spaţiul dintre ele cu o ţigară. Mirosul de ulei din aer era 
puternic şi dens. Copila îşi flutura o mână înaintea fetei şi 
tuşea teatral. 

Portiera şoferului s-a deschis cu viteză; Mattie Devore a 
țâşnit afară asemenea unui acrobat de circ împuşcat dintr-un 
tun, asta dacă vă puteţi imagina un acrobat de circ îmbrăcat 
într-o pereche de pantaloni scurți vechi şi cadrilaţi şi o bluză 
lalâie din bumbac. Primul meu gând a fost că sora mai marea 
fetiţei fusese lăsată să aibă grijă de ea, că Mattie şi mami erau 
două persoane diferite. Ştiam că, deseori, copiii mici le spun 
părinților pe numele de botez, însă fata aceasta palidă în 
obraji şi blondă părea că nu are decât doisprezece, cel mult 
paisprezece ani. Am fost convins atunci că felul periculos de-a 
conduce Scout-ul se datorase nu spaimei pentru copilul ei 
(sau nu doar spaimei), ci unei totale lipse de experienţă. 

Mai era ceva, totuşi. O altă presupunere pe care am făcut-o. 
Maşina murdară de noroi, pantalonii scurți cadrilați şi lălâi, 
bluza care mai că nu striga Kmart%, părul lung şi blond prins 
la spate cu unul dintre elasticele acelea roşii şi, mai mult ca 
orice, neatenţia care permisese unui copil de trei ani să plece 
de capul lui... toate lucrurile astea-mi spuneau că e vorba de-o 
familie ce trăieşte prin rulote. Ştiu cum sună, însă aveam 
motive întemeiate să cred asta. Pe deasupra, sunt irlandez, 
pentru Dumnezeu. Strămoşii mei au stat în rulote încă de pe 
atunci când rulota însemna o căruţă cu coviltir trasă de cai. 

— Pute-ulăt! a spus fetița, încă fluturându-şi mâna grăsulie 
prin fața nasului. Putoale de Scoutie! 

Unde-i costumul de baie al lui Scoutie? mi-am spus şi 
atunci noua mea prietenă mi-a fost smulsă din braţe. Acum 
că era mai aproape, bănuiala mea că Mattie e sora frumoasei 


de pe plaja însorită a suferit o lovitură. Mattie nu avea să 
ajungă la vârsta de mijloc decât în secolul viitor, însă nici nu 
avea doisprezece sau paisprezece ani. Bănuiala mea era acum 
douăzeci, poate mai puţin cu un an. Când mi-a smuls copilul, 
am observat verigheta de pe mâna stângă. Am observat şi 
cercurile întunecate din jurul ochilor, o piele cenuşie bătând 
spre vinețiu. Era tânără, însă ce aveam eu în fața ochilor era 
imaginea unei mame obosite şi terifiate. 

M-am aşteptat s-o plesnească pe copilă, fiindcă aşa 
reacționează mamele care locuiesc în rulote când sunt obosite 
şi speriate. Când avea s-o facă, voiam s-o opresc, într-un fel 
sau altul - să atrag asupra mea mânia ei, dacă se ajungea la 
asta. Nu era nimic nobil în ideea asta, trebuie să adaug; tot 
ce-mi doream cu adevărat să fac era să amân bătaia la fund, 
scuturatul de umeri şi strigatul în față pentru cândva şi 
undeva unde nu voi fi eu de față. Era prima mea zi de şedere 
în oraş; nu voiam să-mi petrec nici măcar o clipă din ea 
uitându-mă la cum îşi abuzează copilul o mamă neatentă şi 
bună de nimic. 

În loc s-o scuture şi să strige la ea: "Unde credeai că mergi, 
nemernică mică ce eşti?", Mattie a îmbrăţişat mai întâi copila 
(care a îmbrăţțişat-o entuziastă la rândul ei, fără să dea 
absolut nici un semn de teamă) şi apoi i-a acoperit toată fața 
cu sărutări. 

— De ce-ai făcut asta? a plâns ea. Ce-a fost în capul tău? 
Ştii că era să mor atunci când nu te-am mai găsit? 

Mattie a izbucnit în lacrimi. Copilul în costum de baie s-a 
uitat la ea cu o expresie de surprindere atât de mare şi de 
completă, încât ar fi fost comică într-o altă situație. Apoi, 
propriul său chip s-a crâmpoțţit. Eu stăteam în spate, 
uitându-mă cum plâng şi se îmbrățişează, şi m-am simțit 
ruşinat de preconcepţiile pe care le-am avut. 

A trecut pe lângă noi o maşină şi a încetinit. Un cuplu în 
vârstă - bunica şi bunicul Ibric, mergând la magazin să-şi 
cumpere pachetul ăla de sărbători cu fructe asortate - se uită 
prelung în urmă. Le-am făcut un semn agitat cu ambele 
mâini, genul de semn care spune 'ce aveţi de văzut, mergeţi 


mai departe, băgaţi-vă un ardei iute-n cur şi valea”. Au mărit 
viteza, însă n-am văzut ca plăcuţa lor de înmatriculare să fie 
din afara statului, aşa cum sperasem să fie. Versiunea asta de 
bunică şi bunic era din partea locului, iar povestea avea să 
circule sprințară prin jur destul de curând: Mattie, mireasa 
adolescentă, şi micuțul ei vlăstar al bucuriei (vlăstar conceput, 
fără îndoială, pe bancheta din spate sau în remorca unei 
camionete, la câteva luni înainte de oficierea ceremoniei), 
secându-şi ochii pe marginea drumului. Alături de un străin. 
Nu, nu chiar un străin. Ci Mike Noonan, scriitorul ăla din 
nordul statului. 

— Vloiam să melg la pajă şi să în-în-înot! s-a smiorcăit 
fetița şi, de data aceasta, 'înot' a sunat exotic - cuvântul 
vietnamez pentru "extaz", poate. 

— Am zis că te duc eu în după-amiaza asta. (Mattie încă-şi 
mai trăgea nasul, însă îşi revenea încet sub control.) Să nu 
mai faci asta altă dată, micuţo, te rog să n-o mai faci altă 
dată, mami s-a speriat foarte tare. 

— Nu mai fac, a spus copilul. Sigul nu mai fac. 

Încă plângând, a îmbrăţişat-o tare pe fata cea mare, 
sprijinindu-şi capul pe-o parte a gâtului lui Mattie. Şapca de 
base-ball i-a căzut atunci de pe cap. Am ridicat-o, începând să 
mă simt din ce în ce mai puternic ca un străin. Am atins 
şapca albastră-cu-roşu de mâna lui Mattie până ce a prins-o 
între degete. 

Am ajuns la concluzia că eram destul de mulțumit de cum 
ieşiseră lucrurile şi poate că aveam dreptul să fiu. Am 
prezentat întâmplarea ca şi când ar fi fost ceva amuzant şi n-a 
fost aşa, a fost însă amuzantă într-un fel pe care nu-l înţelegi 
decât mai târziu. Când s-a întâmplat, a fost îngrozitor. Dacă 
ar fi venit un camion din cealaltă direcţie? Dacă ar fi venit de 
dincolo de curbă şi ar fi avut o viteză prea mare? 

Un vehicul chiar a venit, o camionetă de genul celor pe care 
turiştii nu le folosesc niciodată. Şi alți doi localnici şi-au lungit 
gâturile, trecând pe lângă noi. 

— Doamnă? am spus. Mattie? Cred c-ar fi mai bine să plec. 
Mă bucur că-i bine fetița. 


Imediat ce-am rostit vorbele acestea, m-a încercat o pornire 
aproape irezistibilă de a râde. Mă puteam vedea servindu-i 
discursul ăsta lui Mattie (un nume care-şi afla locul mai mult 
decât oricare alt nume într-un film precum Unforgiven sau 
True Gift), cu degetele mari agățate în cureaua de la perechea 
mea de pantaloni de cow-boy şi cu pălăria mea de fetru dată 
pe spate, să lase vederii sprânceana ridicată într-un gest nobil. 
Am simţit o pornire nebunească să adaug: "Eşti frumuşică foc, 
doamnă, nu eşti cumva profesoara a' nouă?" 

S-a întors către mine şi am observat că era într-adevăr 
frumugşică foc. Chiar şi cu cercurile de sub ochi şi cu părul 
blond care-i atârna în laţe pe umeri. 

Şi mi-am spus că se descurcă bine pentru o fată care 
probabil că nu e încă destul de mare să poată cumpăra o 
băutură alcoolică într-un bar. N-o luase, cel puţin, pe copilă la 
scatoalce. 

— Mulţumesc mult, a spus. Era chiar în drum? Spune că 
nu era, mă implora privirea ei. Spune-mi cel puțin că mergea 
pe margine. 

— Păi... 

— Am mels pe linie, a spus fetița, arătând cu degetul. 

Vocea ei adoptă un ton uşor justificativ: 

— Am avut glijă să nu calc pe lângă. 

Obrajii lui Mattie, deja albi, se albiră şi mai tare. Nu-mi 
plăcea s-o văd în starea aceasta şi nu-mi plăcea nici gândul că 
va conduce astfel spre casă, mai ales având un copil alături. 

— Unde locuiţi, doamnă...? 

— Devore, a spus. Sunt Mattie Devore. 

A schimbat poziția copilului şi a întins o mână. Am strâns- 
o. Era o dimineaţă călduţă şi, spre mijlocul după-amiezii, avea 
să fie foarte cald - o vreme numai bună de mers la plajă —, 
însă degetele pe care le-am atins erau reci ca gheața. 

— Locuim chiar acolo. 

A arătat cu degetul către intersecţia din care ieşise Scout-ul 
şi am observat - surpriză, surpriză - o rulotă dublă parcată 
într-un crâng de pini la vreo şaizeci de metri în susul 
drumului de legătură. Wasp Hill Road se chema, mi-am 


amintit. Era lung cam de opt sute de metri şi lega Route 68 de 
apă —de ceea ce era cunoscut sub numele de Middle Bay. Ah, 
da, doctore, acum încep să-mi amintesc totul. Fac încă o dată 
pe protectorul din Dark Score. Specialitatea mea e să salvez 
Copiii. 

Totuşi, m-am simțit uşurat să văd că locuia în apropiere - 
la mai puţin de patru sute de metri de locul unde maşinile 
noastre ascultătoare stăteau parcate spate la spate, aproape 
atingându-se - iar când m-am gândit mai bine, avea şi logică: 
un copil atât de mic cum era frumoasa de pe plaja însorită n- 
avea cum să fi mers mult pe jos... deşi se arătase cât se poate 
de hotărâtă s-o facă. Mi-am spus că paloarea mamei eo 
dovadă chiar şi mai peremptorie a hotărârii fiicei. Eram 
bucuros că sunt prea bătrân să fiu unul dintre viitorii ei 
iubiți; avea să-i facă în timpul liceului şi al facultății să se dea 
peste cap pentru ea. Să facă triplu salturi morale, cel mai 
probabil. 

Ei bine, în timpul liceului, cel puţin. Fetele care locuiesc în 
lotul pentru rulote al oraşului nu merg la facultate, de regulă, 
decât dacă primesc o bursă în atletism sau în domeniul 
tehnologiei agricole. Şi nu o va face să se dea peste cap decât 
până când va veni în mare viteză băiatul potrivit (sau, mai 
probabil, cel nepotrivit) de după Marea Curbă a Vieţii şi-o va 
dobori la pământ pe autostradă, în tot acest timp ea neştiind 
că eşti la fel de expus pericolului şi dacă nu calci pe lângă linia 
albă demarcatoare. Apoi, întregul ciclu se va repeta. 

Christoase mare, Noonan, încetează, mi-am spus. Nu are 
decât trei ani şi tu i-ai pus deja trei copii în cârcă, doi 
având impetigo şi unul fiind retardat. 

— Mulţumesc mult de tot, a repetat Mattie. 

— Nu face nimic, am spus şi am ciupit-o de nas pe fetița cea 
mică. Deşi încă mai avea obrajii uzi de lacrimi, mi-a răspuns 
cu un surâs destul de voios. - E o fetiță foarte vorbăreaţă. 

— Foarte vorbăreaţă şi foarte încăpățânată. 

Acum, Mattie chiar o abţigui uşor pe fiica ei, însă copila nu 
se feri, nu dădu nici un semn că scuturatul sau lovitul ar fi 
fost la ordinea zilei. Din contră, zâmbetul ei se lărgi. Mama ei 


îi zâmbi înapoi. Şi, da, - o dată ce treceai de aspectul ei 
îngălat, era o femeie extrem de frumoasă. Pune-o să poarte o 
rochie de tenis la Clubul Country din Castle Rock (unde era 
posibil să nu ajungă niciodată, poate doar în calitate de 
menajeră sau de chelneriță) şi va fi poate mai mult decât 
frumoasă. O Grace Kelly?! în tinereţe, poate. Apoi şi-a întors 
din nou privirea spre mine, ochii ei fiind foarte mari şi serioşi. 

— Nu sunt o mamă rea, domnule Noonan, a spus ea. 

Am tresărit, auzindu-mi numele rostit de ea, însă a fost 
doar ceva de moment. Avea vârsta potrivită, la urma urmei, 
iar cărțile mele i-ar fi făcut probabil mai mult bine decât să-şi 
petreacă după-amiezile uitându-se la General Hospital şi la 
One Life to Live. Puțin mai mult, în orice caz. 

— Ne-am certat cu privire la când să mergem la plajă. Eu 
voiam să agăț hainele, să prânzim şi să mergem după-amiaza. 
Kyra voia... 

S-a întrerupt. 

— Ce? Ce-am spus? 

— O cheamă Kia? Am... 

Înainte să mai pot spune ceva, s-a întâmplat cel mai 
extraordinar lucru: gura îmi era plină de apă. Atât de plină că 
m-am panicat pentru o clipă, aşa cum se întâmplă când înoți 
în ocean şi un val îți umple gura cu apă şi te forțează s-o 
înghiți. Doar că n-am simţit acum un gust sărat; era ceva rece 
şi proaspăt, cu un gust vag metalic, ca de sânge. 

Mi-am întors capul într-o parte şi am scuipat. M-am 
aşteptat să-mi curgă din gură un şuvoi de apă - un şuvoi aşa 
cum iese câteodată din gura unei persoane căreia i-ai făcut 
respiraţie gură la gură când era pe punctul să se înece. A ieşit 
însă doar ceea ce iese de obicei când scuipi într-o zi 
caniculară: un gogoloi mic şi albicios. lar senzaţia aceea a 
dispărut chiar înainte ca gogoloiul mic şi albicios să ajungă în 
praful de pe marginea drumului. Într-o clipă a dispărut, ca şi 
când n-ar fi existat niciodată. 

— Omu ' ăla a scuipat, a spus fetița pe şleau. 

— Scuze, am spus eu. 

Mai eram şi năucit. Pentru Dumnezeu, ce fusese asta? 


— Cred că am avut o reacție întârziată. 

Mattie părea îngrijorată, ca şi când aş fi avut optzeci şi nu 
patruzeci de ani. Mi-am spus că, pentru o fată de vârsta ei, 
patruzeci înseamnă, de fapt optzeci. 

— Vreţi să veniți acasă la noi? Vă pot da un pahar cu apă. 

— Nu, mă simt bine acum. 

— Bine. Domnule Noonan... nu vreau să spun decât că nu 
mi s-a mai întâmplat aşa ceva înainte. Agățam cearşafuri la 
uscat... ea era înăuntru, se uita la un episod din Mighty 
Mouse la video... apoi, când am intrat să mai iau nişte cleme... 
- S-a uitat la fetiță, care nu mai zâmbea. Era greu s-o faci 
acum să te înțeleagă. Ochii ei erau mari şi gata să se umple de 
lacrimi. - Dispăruse. Am crezut pentru o clipă că mor de frică. 

Gura copilului a început atunci să tremure şi ochii i s-au 
umplut la țanc. A început să lăcrimeze. Mattie a mângâiat-o 
pe păr, până ce căpşorul fetiţei s-a lipit de bluza ei lălâie 
cumpărată de la Kmart. 

— E-n regulă, Ki, a spus ea. S-a rezolvat cu bine totul de 
data asta, dar nu ai voie să ieşi pe şosea. E periculos. Tot soiul 
de animăluţe mici sunt lovite de maşini pe şosea, iar tu eşti un 
animăluț mic. Cel mai scump animăluț din lume. 

A plâns şi mai tare. Era sunetul obosit al unui copil care 
avea nevoie de-un somn bun înainte să treacă la alte aventuri, 
înainte să meargă pe plajă sau oriunde altundeva. 

— Kia lea, Kia lea, suspina ea cu buzele lipite de gâtul 
mamei sale. 

— Nu, iubiţel, Kia are doar trei ani, a spus Mattie şi dacă 
mai întrețineam vreun gând că ar fi o mamă rea, atunci s-au 
topit toate: Sau poate că se topiseră deja - la urma urmei, 
copilul era rotofei, îmbujorat, bine întreținut şi fără nici o 
vânătaie. 

La un anumit nivel, lucrurile acestea au fost înregistrate. 
La un altul, încercam să mă împac cu lucrul ciudat ce tocmai 
avusese loc şi cu lucrul la fel de ciudat pe care mi se păruse 
că-l aud - fetița pe care o dusesem în braţe din mijlocul şoselei 
purta numele pe care plănuiam noi să-l dăm copilului nostru, 
dacă se dovedea că acesta e o fată. 


— Kia, am spus; m-am minunat, de fapt. 

Ca şi când atingerea mea ar fi putut-o sparge, am 
mângâiat-o cu fereală pe cap. Părul ei era cald de la soare şi 
catifelat. 

— Nu, a spus Mattie. Mai bine de-aşa nu şi-l poate spune 
deocamdată. Kyra, nu Kia. E din greceşte. Înseamnă "ca o 
doamnă". (Şi-a schimbat poziția, puţin conştientă de ceea ce 
face.) L-am ales dintr-o carte cu nume pentru copii. Cât am 
fost gravidă, m-am cam transformat în Oprah. E mai bine 
decât să-ți pierzi mințile, zic eu. 

— E-un nume frumos, am spus. Şi nu cred că eşti o mamă 
rea. 

Atunci mi-a trecut prin minte o poveste pe care o spusese 
Frank Arlen în timpul uneia dintre mesele de Crăciun - era 
despre Petie, cel mai mic dintre frați, iar Frank îi făcuse pe toți 
cei de la masă să se prăpădească de râs. Chiar şi Petie, care 
susținuse că nu-şi aminteşte nimic despre acel incident, 
râsese până ce-i curseseră lacrimile pe obraji. 

De un Paşte, a spus Frank, când Petie avea în jur de cinci 
ani, părinţii i-au dus la o vânătoare de ouă. Aceştia 
ascunseseră mai bine de o sută de ouă fierte şi vopsite în 
culori prin jurul casei în seara de dinainte, după ce-i duseseră 
pe copii la bunici. Cu toţii au avut parte de o dimineaţă de 
Paşte tradițională, asta până ce şi-a ridicat Johanna privirea 
în sus de la pământ, unde-şi număra ouăle găsite, şi a ţipat. 
Acolo era Petie, care se plimba nepăsător pe bordura peretelui 
de la etajul al doilea din spatele casei, la o distanță de cel 
puțin doi metri de curtea pavată cu ciment. 

Domnul Arlen îl salvase pe Petie în vreme ce restul familiei 
stătea jos, ţinându-se unul pe altul de mână, paralizați de 
oroare şi fascinație. Doamna Arlen tot repetase Ave Maria 
("atât de des, că semăna cu una dintre veverițele de pe discul 
ăla vechi cu «Doctorul vrăjitoare»", spusese Frank, râzând mai 
tare ca niciodată) până ce dispăruse soțul ei înapoi prin 
geamul de la dormitor cu Petie în brațe. Atunci căzuse 
leşinată la pământ, spărgându-şi nasul. Când i se ceruse o 


explicație, Petie le spusese că voia să vadă dacă nu sunt ouă în 
burlan. 

Presupun că fiecare familie are câte o astfel de poveste; felul 
în care au supraviețuit toți Petie şi toate Kyra din lume e un 
argument convingător - în gândirea părinților, cel puţin - al 
existenței lui Dumnezeu. 

— Am fost atât de speriată, a spus Mattie, părând iarăşi că 
are paisprezece ani. Cincisprezece, cel mult. 

— Dar s-a terminat, am spus. lar Kyra nu va mai ieşi pe 
şosea altă dată. Nu-i aşa, Kyra? 

Fetita şi-a scuturat capul pe umărul mamei ei fără să-l 
ridice. Aveam o bănuială că probabil va adormi înainte ca 
Mattie s-o ducă înapoi la rulotă. 

— Nici nu ştiţi cât de ciudate sunt toate astea pentru mine, 
a spus Mattie. Unul dintre scriitorii mei preferaţi vine de 
nicăieri şi-mi salvează copilul. Ştiam că aveţi o casă în TR, 
casa aia mare din buşteni pe care toată lumea o numeşte Sara 
Laughs, dar lumea vorbeşte că n-aţi mai venit pe-aici de când 
v-a murit soția. 

— N-am venit pentru multă vreme, am spus. Dacă Sara ar 
fi soția şi nu casa mea, s-ar putea spune că acum acordăm 
mariajului nostru o a doua şansă. 

A zâmbit discret, apoi şi-a recăpătat seriozitatea. 

— Vreau să vă cer ceva. O favoare. 

— Spune. 

— Să nu vorbiţi despre ce s-a întâmplat. Nu-i un moment 
bun pentru Ki şi pentru mine. 

— De ce nu? 

Şi-a muşcat buza şi-a părut că vrea să răspundă la 
întrebare - una pe care n-aş fi pus-o, de-aş mai fi avut o clipă 
de gândire —, după care a scuturat din cap. 

— Pur şi simplu nu e. Şi v-aş fi foarte recunoscătoare dacă 
n-aţi spune în oraş ce s-a întâmplat aici. Mai recunoscătoare 
decât v-aţi putea închipui. 

— Nici o problemă. 

— Vorbiţi serios? 


— Sigur. Eu nu sunt de fapt altceva decât un locuitor de 
vară care n-a mai dat pe-aici de multă vreme... ceea ce 
înseamnă că nu prea am cu cine să vorbesc. 

Era Bill Dean, desigur, dar îmi puteam ţine gura în preajma 
lui. Nu că el n-ar şti despre ce e vorba. Dacă doamna asta 
mică era de părere că nu vor afla localnicii de încercarea fiicei 
ei de a ajunge la plajă pe jos, se minţea singură. 

— Cred că am fost, însă, văzuţi deja. Uită-te la garajul lui 
Brooksie. Uită-te cu coada ochiului, nu te holba. 

A făcut asta şi a suspinat. Doi bătrâni stăteau pe 
macadamul unde odată ca niciodată fuseseră pompele pentru 
benzină. Unul dintre ei era foarte posibil să fie Brooksie însuşi; 
mi se părea că văd rămăşiţele părului său roşcat, răzleț, care-l 
făcuse întotdeauna să semene cu o versiune locală a clovnului 
Bozo. Celălalt, destul de bătrân să-l facă pe Brooksie să pară 
un flăcău tras prin inel, se sprijinea p capătul aurit al unui 
baston într-o manieră deviclenie stranie. 

— N-am ce să le fac, a spus ea, părând deprimată. Nimeni 
nu are ce să le facă. Cred că ar trebui să mă socotesc 
norocoasă că-i sărbătoare şi numai ei de sunt de față. 

— Pe deasupra, am spus, probabil că nici n-au văzut prea 
mult. 

Afirmaţie care ignora două lucruri: primul, că trecuseră pe 
lângă noi vreo şase maşini şi camionete cât stătuserăm aici, şi 
al doilea, că, indiferent de ce n-au văzut, Brooksie şi cu 
prietenul lui mai în vârstă, vor fi mai mult decât fericiți să 
umple golul cu înflorituri. 

Pe umărul lui Mattie, Kyra a scos un sforăit ca o doamnă. 
Mattie s-a uitat la ea şi i-a oferit un zâmbet plin de regret şi 
dragoste. 

— Îmi pare rău că a trebuit să ne întâlnim în nişte 
circumstanțe care mă fac să par o nechibzuită, fiindcă într- 
adevăr sunt un mare fan. Mi-au spus la librăria din Castle 
Rock că vă pregătiți să scoateţi o carte nouă vara asta. 

Am aprobat din cap. 

— Se cheamă Promisiunea lui Helen. 

Ea a zâmbit. 


— Bun titlu. 

— Mulţumesc. Ai face bine să-ţi duci prietena acasă înainte 
să-ți rupă braţul. 

— Mda. 

Unii oameni au un adevărat fler pentru a pune întrebări 
stânjenitoare, nelalocul lor, fără să vrea - seamănă într-un fel 
cu talentul de a te tot lovi de uşi. Şi eu fac parte din tribul 
ăsta şi, însoțind-o spre uşa pasagerului de la Scout, am găsit 
o întrebare bună. Şi, totuşi, era greu să mă învinuiesc prea 
vehement. Văzusem, la urma urmei, verigheta de pe degetul ei. 

— Îi vei spune soțului tău? 

Zâmbetul i-a rămas pe buze, însă a pălit cumva. Şi s-a 
micşorat. Dacă s-ar putea şterge o întrebare gata rostită aşa 
cum poți şterge o propoziție atunci când scrii o poveste, aş fi 
făcut-o. 

— A murit în august anul trecut. 

— Îmi pare rău, Mattie. Eu deschid gura, tu introduci 
pumnul. 

— N-aveaţi de unde şti. O fată de vârsta mea nici măcar n- 
ar trebui să fie căsătorită, nu-i aşa”? lar dacă e, soțul ei se 
presupune că-i în armată sau ceva. 

Pe locul de lângă şofer se afla un scăunel roz pentru copii - 
cumpărat probabil tot de la Kmart. Mattie a încercat s-o aşeze 
pe Kyra în el, însă se vedea clar că-i vine greu. Am făcut un 
pas spre ea s-o ajut şi, pentru o clipă doar, întinzându-mă pe 
lângă ea să prind de un picioruş grăsuţ, dosul palmei mele s-a 
atins de sânul ei. Nu putea face un pas în spate, ar fi riscat s-o 
scape pe Kyra pe covoraşul de la picioare, însă mi-am dat 
seama că a simțit atingerea. E mort soțul meu, nu-i o 
amenințare, aşa că scriitorul cel mare şi tare crede că-i în 
regulă să pipăie şi el ceva într-o dimineaţă călduroasă de vară. 
lar eu ce-i puteam spune? Domnul Mare şi Tare mi-a luat 
copilul din şosea, salvându-i probabil viata. 

Nu, Mattie, poate că am patruzeci de ani şi merg spre o 
sută, însă nu încercam să pipăi şi eu ceva. Numai că nu-i 
puteam spune asta; n-ar fi făcut decât să înrăutățească 
lucrurile. Am simțit că îmi ard puţin obrajii. 


— Câţi ani ai, de fapt? am întrebat, după ce reuşiserăm să 
punem copilul în scăunel şi eram la o distanță comodă unul 
de celălalt. 

S-a uitat circumspectă la mine. Obosită sau nu, îşi 
recăpătase acum controlul. 

— Destul de mulți să-mi dau seama în ce situaţie mă aflu. 

Şi-a întins mâna spre mine. 

— Mulţumesc din nou, domnule Noonan. Dumnezeu v-a 
trimis chiar la momentul potrivit. 

— Nah, Dumnezeu mi-a spus doar că-mi trebuie un 
hamburger de la Village Cafe, am spus. Sau poate că s-a 
referit la celălalt local. Spune-mi, te rog, că Buddy încă mai 
ține maghernița aia veche. 

A zâmbit. l-a adus iarăşi căldura pe chip şi pot să spun că 
m-am bucurat să văd asta. 

— O va ţine şi când copiii lui Ki vor fi suficient de mari să 
încerce să-şi cumpere bere pe buletine false. Asta dacă nu 
intră cineva şi-i cere o porţie de crevete tetrazzini. Dacă se- 
ntâmplă asta, probabil că-l va răpune un atac de cord. 

— Mda. Când primesc nişte exemplare din cartea cea nouă, 
o să-ți trimit unul. 

Zâmbetul îi rămăsese pe buze, însă acum l-a umbrit puţin 
precauţia. 

— Nu trebuie să faceți asta, domnule Noonan. 

— Nu, dar o s-o fac. Îmi trimite agentul cincizeci de bucăți. 
Pe măsură ce îmbătrânesc, îmi dau seama că-mi trimite din ce 
în ce mai multe. 

Poate că a auzit în vocea mea mai mult decât voisem eu să 
exprim - asta se întâmplă uneori, cred. 

— Bine. O să aştept coletul. 

M-am mai uitat o dată la copil, care dormea în felul acela 
ciudat de nepăsător, cum dorm toţi copiii - cu capul aplecat 
peste umăr, cu buzele ei mici şi frumoase țuguiate şi umflând 
un balon de salivă. Pielea lor îmi place la nebunie - atât de fină 
şi de perfectă, că pare a nu avea absolut nici un por. Şapca ei 
imprimată cu sigla echipei Sox îi stătea strâmb pe-o parte. 


Mattie s-a uitat la mine cum mă întind şi i-o aşez în aşa fel 
încât umbra cozorocului să-i acopere ochii închişi. 

— Kyra, am spus. 

Mattie a dat aprobator din cap: 

— Ca o doamnă. 

— Kia e un nume african, am spus. Înseamnă "început de 
anotimp". 

Am lăsat-o atunci în urmă, salutând-o uşor cu o fluturare 
de mână, îndreptându-mă spre uşa de la şofer a Chevy-ului. 
Simţeam ochii ei precauți urmărindu-mă şi am fost încercat 
de ciudata senzație că voi începe să plâng. 

Senzaţia aceasta m-a stăpânit mult după ce amândouă au 
dispărut din câmpul meu vizual; mă stăpânea şi când am 
ajuns la Village Cafe. Am intrat în parcarea prăfuită din 
stânga pompelor de benzină nou-nouţe şi-am rămas acolo 
pentru o vreme, gândindu-mă la Jo şi la testul de graviditate 
care o costase douăzeci şi doi de dolari. Un secret mic pe care 
voise să-l păstreze până ce avea să fie absolut sigură că-i 
adevărat. Asta trebuie să fi fost; ce altceva putea fi? 

— Kia, am spus. Început de anotimp. 

Însă gândul acesta m-a făcut din nou să-mi vină să plâng, 
aşa că am coborât din maşină şi am trântit puternic portiera 
în urma mea, de parcă astfel puteam închide înăuntru 
tristeţea. 


CAPITOLUL OPT 


Buddy Jellison era, desigur, neschimbat - acelaşi halat 
murdar de bucătar şi acelaşi şorț alb stropit, acelaşi păr gri, 
zburlit, sub boneta de hârtie pătată fie cu sânge de vită, fie cu 
suc de frăguțe. Chiar şi, după aspect, aceleaşi firimituri de 
plăcintă din faină de ovăz în mustaţa lui zimțată. Avea 
cincizeci şi cinci de ani sau poate chiar şaptezeci, ceea ce, la 
unii bărbaţi bine construiți genetic, pare a fi tot granița 
îndepărtată a vârstei de mijloc. Era un tip imens şi împiedicat 
- avea probabil un metru nouăzeci şi trei şi cântărea poate o 
sută treizeci şi cinci de kilograme - şi avea exact grația, 


agerimea în gândire şi joie de vivre pe care le avusese cu 
patru ani în urmă. 

— Vrei un meniu sau ți-aminteşti ce servim? a grohăit el, de 
parcă fusesem ultima dată acolo numai ieri. 

— Mai faceți Villageburger Deluxe? 

— Se mai cacă calu-n grajd? 

M-a scrutat cu ochii lui spălăciți. Nu-mi spusese 
condoleanţe, ceea ce-mi convenea. 

— Foarte probabil. lau unul cu de toate - un Viltageburger, 
nu un cal —, plus un frape de ciocolată. Mă bucur să te văd 
din nou. 

I-am oferit mâna. A părut surprins, însă mi-a atins-o cu a 
lui. Spre deosebire de halat, de şorţ şi de bonetă, mâna lui era 
curată. Până şi unghiile îi erau curate. 

— Mda, a spus, apoi s-a întors spre femeia ştearsă care 
mărunțea ceapa lângă grătar. Un Villageburger, Audrey, a 
spus. Aruncă pe el tot ce-avem în grădină. 

De obicei sunt un tip care şade la tejghea, în ziua aceea însă 
am ales să stau în separeul din vecinătatea frigiderului pentru 
băuturi răcoritoare şi am aşteptat să-mi strige Buddy că-i 
gata mâncarea: Audrey găteşte, dar nu serveşte şi la mese. 
Voiam să meditez puţin, iar localul lui Buddy e-un loc unde 
poţi face asta. Mai erau vreo doi localnici care mâncau 
sandvişuri şi beau sucuri carbogazoase direct din doză, şi cam 
atât; cei care aveau case de vacanțe prin zonă trebuiau să 
moară de foame ca să mănânce la Village Cafe, şi, chiar şi 
atunci, ar fi trebuit să-i tragi cu forța înăuntru, în vreme ce ei 
ar fi strigat şi-ar fi dat din picioare. Pe jos era întins un 
linoleum verde, ros, imprimat cu un peisaj unduitor de văi şi 
dealuri. Asemenea uniformei lui Buddy, nici acesta nu era mai 
curat (probabil că localnicilor estivali care-i călcau pragul nu 
li se opreau privirile asupra mâinilor lui). Lambriurile din 
lemn erau unsuroase şi întunecate la culoare. Deasupra lor, 
unde începea tencuiala, se vedeau câteva abțibilduri pentru 
maşini - pe astea le considera Buddy decoraţiuni. 


CLAXON STRICAT - ATENŢIE LA DEGET 


MI-AU DISPĂRUT SOȚIA ŞI CÂINELE. OFER RECOMPENSĂ 
PENTRU CÂINE 

NU AVEM UN BEŢIV NOTORIU ÎN ORAŞ, FACEM TOŢI CU 
RÂNDUL 


Umorul e aproape întotdeauna o formă de furie machiată, 
cred, în oraşele mici însă machiajul tinde să fie străveziu. Trei 
ventilatoare montate în tavan amestecau apatice aerul încins, 
iar la stânga frigiderului pentru băuturi răcoritoare se vedeau 
atârnând două fâşii de hârtie lipicioasă pentru prins muşte, 
amândouă fiind generos decorate cu insecte, unele încă 
luptându-se cu deznădejde să se desprindă. Dacă te puteai 
uita la ele şi să mai ai încă poftă de mâncare, probabil că 
sufereai cu digestia. 

M-am gândit la o asemănare de nume, ce era cu siguranță, 
trebuia să fie, o coincidență. M-am gândit la o fată frumoasă 
şi tânără care a devenit mamă la şaisprezece sau 
şaptesprezece ani şi văduvă la nouăsprezece sau douăzeci. M- 
am gândit la cum îi atinsesem sânul şi la cum îi judecă lumea 
pe bărbaţii la patruzeci de ani care descoperă când nici nu se 
aşteaptă fascinanta lume a femeilor tinere şi a accesoriilor lor. 
Mai mult decât orice, m-am gândit la lucrul acela ciudat care 
mi se întâmplase când îmi spusese Mattie numele copilei ei - 
senzația aceea că mi se umpluseră pe dată gura şi gâtul cu 
apă rece, cu apă sălcie, prăfoasă. Graba cu care se 
întâmplase. 

Când a fost gata burgerul meu, a trebuit să mă strige 
Buddy de două ori. Când m-am dus să-l iau, mi-a spus: 

— Te-ai întors să rămâi sau să lichidezi cu cabana? 

— De ce? l-am întrebat. Ţi-a fost dor de mine? 

— Mnu, a spus, da' cel puţin tu eşti de la noi din stat. Ştiai 
că "Massachusetts" înseamnă 'găoaza curului' în limba 
tribului Piscataqua? 

— Eşti la fel de glumeţ ca-ntotdeauna, am spus. 

— Mda. O s-ajung la emisiunea aia cretină a lu' Letterman. 
O să-i explic de ce le-a dat Dumnezeu aripi pescăruşilor. 

— De ce le-a dat, Buddy? 


— Ca să le poată da-n cap cu ele nenorociţilor de francezi 
până-i duc la groapa de gunoi. 

Am luat un ziar din stativ şi un pai pentru frape-ul pe care- 
| comandasem. Am făcut apoi un ocol pe la telefonul public şi, 
aşezându-mi ziarul la subsuoară, am deschis cartea de 
telefon. Puteai foarte bine să pleci cu ea dacă voiai; nu era 
legată de aparat. Cine, totuşi, ar vrea să fure un registru cu 
numerele de telefon din Districtul Castle? 

Erau peste douăzeci de familii Devore, ceea ce nu m-a 
surprins prea tare - e unul dintre numele alea, ca Pelkey sau 
Bowie sau Toothaker, peste care dai tot timpul dacă locuieşti 
prin zonă. Presupun că peste tot e la fel - unele familii se- 
nmulțesc mai cu spor şi călătoresc mai puţin, asta-i tot. 

Era un Devore înregistrat la adresa "RD Wsp HIl Rd", însă 
nu era pe numele Mattie, Mathilda, Martha sau M. Era pe 
Lance. M-am uitat pe coperta cărții de telefon şi am văzut că 
era ediția din 1997, tipărită şi distribuită pe când soțul lui 
Mattie încă mai era pe tărâmul celor vii. Bine... dar mai era 
ceva cu numele ăsta. Devore, Devore, haideţi să-i ridicăm 
acum în slăvi pe celebrii Devore; unde te afli tu, Devore? Însă 
nu mi-a venit nimic în minte, orice-ar fi fost. 

Mi-am mâncat burger-ul, mi-am băut înghețata lichefiată şi 
am încercat să nu mă uit la ce se prinsese pe fâşiile lipicioase 
de hârtie. 


Cât timp aşteptam să-mi dea restul Audrey cea palidă şi 
tăcută (încă mai puteai mânca o săptămână întreagă la 
Village Cafe pentru cincizeci de dolari... asta, adică, dacă te 
țineau arterele sangvine), am citit abțibildul lipit pe casa de 
marcaj. Era tot una dintre vorbele preferate ale lui Buddy 
Jellison: 

CIBERSPAŢIUL M-A SPERIAT ATÂT DE TARE, CĂ M-AM 
DESCĂRCAT ÎN PANTALONI. Aceasta nu m-a făcut tocmai să 
mă tăvălesc pe jos de râs, însă m-a făcut să găsesc cheia 
unuia dintre misterele acelei zile: de ce mi se păruse nu doar 
familiar, ci evocator, numele de Devore. 


Stăteam bine din punct de vedere financiar, eram bogat 
judecând după standardele multora. Exista, totuşi, cel puţin o 
singură persoană având legături cu TR-ul, bogată judecând 
după standardele tuturor şi putred de bogată după 
standardele celor mai mulți dintre locuitorii permanenți ai 
regiunii lacurilor. Asta, dacă mai mânca, respira şi dacă mai 
făcea încă umbră pământului. 

— Audrey, mai trăieşte Max Devore? 

Mi-a oferit un zâmbet timid. 

— Oh, mda. Da' nu-l vedem pe-aicea prea des. 

Asta m-a făcut să râd, aşa cum toate glumele de pe 
abțibildurile lui Buddy nu reuşiseră să mă facă. Audrey, care 
a fost întotdeauna gălbuie la ten şi care părea acum candidată 
la un transplant de ficat, a izbucnit şi ea într-un râset reținut. 
Buddy ne-a oferit o privire încruntată de bibliotecar de la 
celălalt capăt al tejghelei, unde citea un fluturaş despre cursa 
organizată de cei de la NASCAR2 de Patru lulie la Oxford 
Plains. 


Am mers înapoi tot pe unde venisem. Nu face bine să 
mănânci un hamburger mare în toiul unei zile toride; îți dă 
somnolenţă şi senzaţia de minte câlțoasă. Nu-mi doream decât 
să ajung acasă (nu eram acolo nici de douăzeci şi patru de ore 
şi deja mă gândeam la Sara ca fiindu-mi casă), să mă arunc în 
patul din dormitorul din aripa de nord, sub ventilatorul pornit 
şi să dorm pentru cel puţin două ore. 

Când am trecut pe lângă Wasp Hill Road, am încetinit. 
Rufele atârnau nemişcate pe fire şi se vedeau câteva jucării 
aruncate pe jos în curtea din față, însă Scout-ul dispăruse. 
Mattie şi Kyra îşi înhățaseră costumaşele, am bănuit, şi 
plecaseră spre plaja publică. Îmi plăcuseră amândouă, şi asta 
destul tare. Scurtul mariaj al lui Mattie probabil că o legase 
într-un fel de Max Devore... dar, uitându-mă la rulota dublă, 
ruginită, la parcarea prăfuită şi la curtea din față cu iarba 
rărită, amintindu-mi pantalonii scurți şi lălâi ai lui Mattie şi 
bluza ei largă de la Kmart, m-am văzut nevoit să-mi spun că, 
probabil, legătura nu era atât de strânsă. 


Înainte să se retragă în Palm Springs la sfârşitul anilor 
optzeci, Maxwell William Devore fusese o forță deschizătoare 
de drumuri în revoluția computeristică. Revoluţia aceasta e, în 
principal, revoluția oamenilor tineri, însă Devore se descurca 
bine pentru un cal bătrân - cunoştea terenul de joacă şi 
înțelegea regulile. A început atunci când memoria era stocată 
pe bandă magnetică, nu pe cipuri, şi când o râşniță de 
dimensiunea unui depozit, numită UNIVAC%, era considerată 
operă de artă. Vorbea fluent COBOL2 şi o rupea în 
FORTRAN'% ca un nativ. Atunci când domeniul s-a dezvoltat 
dincolo de puterea lui de a-i ţine pasul, s-a dezvoltat până 
acolo unde a început să remodeleze lumea, şi a cumpărat 
talentul de care avea nevoie ca afacerea lui să continue să 
crească. Compania lui, Visions, crease programe de scanare 
care puteau transfera informaţii de pe hard-disk pe dischete 
aproape instantaneu; crease programe de generare grafică ce 
deveniseră unealta de bază a industriei respective; crease 
sistemul Pixel Easel, care le permitea utilizatorilor de laptop- 
uri să deseneze folosindu-se de mouse... să deseneze de fapt cu 
degetul, dacă aparatul lor era echipat cu ceea ce Jo numise 
"cursorul clitoidian". Nu Devore inventase aceste lucruri, însă 
el înțelesese că pot fi inventate şi angajase oamenii care s-o 
facă. Deţinea zeci de patente şi era codeținător al altor câteva 
sute. Se presupunea că are o avere de aproximativ şase sute 
de milioane de dolari, în funcție de cum se vindeau într-o zi 
anume acţiunile în domeniul tehnologic. 

În TR, avea reputaţia unui om arțăgos şi neplăcut. Asta nu 
era de mirare; se poate întâmpla oare ca un nazaritean să 
admită că sunt lucruri bune şi-n alt oraş decât în Nazaret? Şi, 
desigur, localnicii spuneau că e excentric. Ascultaţi-i pe 
bătrânii care-şi amintesc de tinereţile celor bogați şi de succes 
(şi toți bătrânii pretind că-şi amintesc) şi veți auzi că aceştia 
au ros tapetul de pe pereți, că şi-au regulat câinele şi că au 
mers la cinele organizate de biserică îmbrăcaţi doar într-o 
pereche de izmene pătată cu urină. Chiar dacă toate astea ar 
fi fost adevărate în cazul lui Devore şi chiar dacă, exagerând, 
ar fi fost un Scrooge McDuck, mă îndoiam că ar fi permis ca 


două dintre rudele lui apropiate să trăiască într-o rulotă 
dublă. 

Am intrat pe stradela de deasupra lacului, apoi m-am oprit 
în capul drumului meu de acces, uitându-mă la pancarta de 
acolo: cuvintele SARA LAUGHS erau pirogravate într-o 
scândură lăcuită, bătută în cuie pe tulpina celui mai apropiat 
copac. Vederea ei m-a făcut să-mi amintesc de ultimul vis din 
seria Manderley. În acel vis, cineva lipise pe pancartă 
abțibildul unui post de radio, aşa cum vezi mereu abțibilduri 
lipite pe taxatoarele automate de pe autostrăzile cu plată. 

Am coborât din maşină, m-am dus la pancartă şi am 
studiat-o. Nici urmă de abțibild. Firele de floarea-soarelui 
fuseseră la locul lor, crescute printre scândurile verandei - 
aveam în valiză o fotografie care dovedea lucrul ăsta - însă nu 
se vedea nici urmă de abțibild pe pancarta cu numele casei. 
Lucru care ce dovedea, de fapt? Haide, Noonan, revino-ţi în 
fire. 

Am pornit înapoi spre casă - portiera era deschisă cei de la 
Beach Boys se auzeau cântând în difuzoare —, apoi m-am 
răzgândit şi m-am întors la pancartă. În vis, abţibildul fusese 
lipit chiar deasupra RA-ului de la SARA şi deasupra LAU-lui 
de la LAUGHS. Am atins cu degetele locul şi mi s-a părut, 
când le-am luat înapoi, că sunt lipicioase. Sigur că asta se 
poate să fi fost şi din cauza lacului şi a vremii călduroase. Sau 
poate din cauza imaginației mele. 

Am mers cu maşina până în fața casei, am parcat, am tras 
frâna de mână (pe pantele din jurul Dark Score-ului şi din 
jurul celorlalte aproximativ douăsprezece lacuri din vestul 
Maine-ului, întotdeauna trăgeai frâna de mână) şi am 
ascultat restul melodiei "Dont Worry, Baby”, care mi s-a 
părut dintotdeauna că e cea mai bună melodie a celor de la 
Beach Boys, bună nu în ciuda versurilor sale lacrimogene, ci 
tocmai datorită lor. Dacă ai şti cât de tare te iubesc, draga 
mea, cântă Brian Wilson, nici un rău nu te-ar ajunge. Oh, 
oameni buni, câte ar însemna să fie asta adevărat. 

Am rămas acolo să ascult şi m-am uitat la dulăpiorul 
montat în partea din dreapta a verandei. Acolo ne țineam noi 


gunoiul, ca să nu atragem ratonii din împrejurimi. Deseori, 
nici tomberoanele cu capac nu-i descurajează; dacă-s destul 
de flămânzi, ratonii reuşesc cumva să ridice capacele cu 
mânuţele lor deştepte. 

Doar n-ai de gând să faci lucrul la care te gândeşti acum, 
mi-am spus. Adică... vorbeşti serios? 

Se părea că da - sau că, cel puţin, aveam de gând să încerc. 
Când le-au făcut Beach Boys loc celor de la Rare Earth, am 
coborât din maşină, am deschis dulăpiorul şi am scos două 
tomberoane pentru gunoi. De două ori pe săptămână venea 
un tip pe nume Stan Proulx să ridice gunoiul (sau aşa se 
întâmpla în urmă cu patru ani, mi-am atras atenția) unul din 
rețeaua lui Bill Dean de muncitori cu jumătate de normă, 
gata oricând să mai scoată un ban cinstit neimpozabil, însă, 
datorită sărbătorii, nu credeam că trecuse Stan să ia lăturile 
acumulate în ultima vreme, şi nu greşeam. În fiecare 
tomberon se aflau câte două pungi din plastic pentru gunoi. 
Le-am scos de acolo (spunându-mi că-s un nebun chiar în 
timp ce făceam asta) şi le-am desfăcut şnururile galbene. 

Chiar nu cred că eram atât de obsedat încât să-mi vărs pe 
verandă o grămadă de gunoi ud dacă s-ar fi ajuns acolo (sigur 
că nu voi şti niciodată cu siguranță asta şi poate că aşa e mai 
bine), însă nu s-a ajuns. Nimeni nu locuise în casă vreme de 
patru ani, v-amintiţi, şi numai traiul oamenilor produce gunoi 
- tot soiul de lucruri de la zaț de cafea la şervețele sanitare 
folosite. În pungile acelea nu se afla decât murdărie uscată, 
măturată şi adusă afară pe făraş de echipa de curățătoare a 
Brendei Meserve. 

Erau acum nouă săculeți de unică folosință pentru 
aspiratoare, conţinând praf, mizerie şi muşte moarte cât 
pentru patruzeci şi opt de luni. Erau ghemotoace de prosoape 
din hârtie, unele mirosind aromat a lustru pentru mobilă şi 
altele purtând aroma mai înțepătoare, dar plăcută de 
detergent pentru geamuri Windex. Era un covoraş mucegăit şi 
o jachetă cu aspectul acela mâncat de molii. În mod sigur nu 
regretam jacheta; o greşeală pe care o făcusem în primii ani ai 


maturității mele, care arăta a ceva din perioada când Beatles- 
ii cântau "Il Am The Walrus". Bi-bi-bine lucrat! 

Mai era o cutie plină cu cioburi de sticlă... o alta plină cu 
armături de nerecunoscut (şi probabil de nedatat) pentru 
instalația de ţevi... o bucată ruptă şi murdară de covor... 
prosoape de bucătărie obosite, spălăcite şi franjurate... vechile 
mănuşi de bucătărie pe care le foloseam când prăjeam burgeri 
şi pui pe grătar... 

Abțibildul se afla, boţit, la fundul celei de-a doua pungi. 
Ştiam că-l voi găsi - am simțţit-o din clipa în care am atins 
porțiunea aceea uşor lipicioasă de pe pancartă —, însă 
simțisem nevoia să-l văd cu ochii mei. Aşa cum simţise nevoia 
şi bătrânul Toma Necredinciosul să-şi vadă mâinile pline de 
sânge, presupun. 

Am aşezat obiectul găsit pe o scândură a verandei încălzită 
de soare şi l-am îndreptat cu mâna. Avea marginile rupte. 
Probabil că Bill se folosise de-o daltă ca să-l poată dezlipi. Nu 
voise ca domnul Noonan să vină înapoi la lac după patru ani 
şi să descopere că cine ştie ce puşti amețit de bere i-a lipit un 
abțibild al unui post de radio pe pancarta de la intrarea pe 
drumul de acces. Doamne fereşti, nu, aiasta nu s-ar cuveni, 
dragă. Jos cu el, aşadar, şi la coş, iar acum uite-l iarăşi, încă o 
bucată din coşmarul meu, dezgropată şi nici măcar foarte tare 
distrusa. Mi-am plimbat degetele peste el. WBLM, 1092, 
TRÂMBIŢA ROCK AND ROLL-ULUI DIN PORTLAND. 

Mi-am spus că nu trebuie să-mi fie teamă. Că nu înseamnă 
nimic, aşa cum nici celelalte lucruri nu însemnau nimic. Apoi 
am luat mătura din dulăpior, am adunat gunoiul la un loc şi 
l-am aruncat din nou în pungile de plastic. O dată cu acesta, 
am aruncat şi abțibildul. 


Am intrat în casă, vrând să fac un duş şi să spăl praful şi 
mizeria de pe mine, când am văzut cu coada ochiului slipul 
meu de baie, zăcând încă într-una din valizele mele desfăcute 
şi m-am hotărât să merg mai bine să înot. Slipul era un 
articol vesel, imprimat cu balene care înoată, pe care-l 
cumpărasem în Key Largo. Mi-am spus că i-ar plăcea prietenei 


mele cu şapcă Bosox. Mi-am verificat ceasul de la mână şi am 
observat că-mi terminasem Villageburger-ul cu patruzeci şi 
cinci de minute în urmă. Un timp bunicel, Kemo Sabe%, mai 
ales după ce mă dedasem unui joc energic de Caută Comoara 
din Punga cu Gunoi. 

Mi-am îmbrăcat slipul şi am coborât scările din traverse de 
cale ferată, care duceau de la Sara la apă. Şlapii din picioarele 
mele plescăiau şi fâşâiau. Câţiva țânțari întârziați zumzăiau. 
Lacul scânteia în fața mea, nemişcat şi ademenitor sub cerul 
acela jos şi umed. De-a lungul marginilor sale dinspre sud şi 
nord, mărginind întreaga parte de est a lacului, se afla o 
cărare deschisă trecerii tuturor (în documente, aceasta e 
numită "proprietate publică"), căreia localnicii din TR îi 
spuneau pur şi simplu Strada. 

Dacă o luai de la poalele scărilor mele la stânga pe stradă, 
puteai merge direct până la Debarcaderul Dark Score, trecând 
în drum pe lângă bodegile infecte ale lui Warrington şi Buddy 
Jellison... ca să nu mai pomenesc de alte patru duzini de 
căsuțe pentru vacanţă, vârâte discret în crânguri povârnite de 
molizi şi pini. Dacă o luai la dreapta, puteai ajunge la Halo 
Bay, deşi ai fi avut nevoie de o zi întreagă s-o faci, atunci când 
Strada era năpădită de plante aşa cum era acum. 

Am rămas o clipă acolo pe cărare, apoi am luat-o la fugă 
înainte şi am plonjat în apă. Chiar pe când străbăteam aerul 
cu cea mai mare uşurinţă, mi-am dat seama că, ultima dată 
când sărisem în felul ăsta în apă, o ţineam de mână pe soția 
mea. 

Atingerea cu apa a însemnat aproape o catastrofă. Apa era 
destul de rece să-mi aducă aminte că am patruzeci de ani, nu 
paisprezece, şi, preț de o clipă, inima mi-a stat în loc. Atunci 
când lacul Dark Score se închidea deasupra capului meu, am 
fost aproape complet convins că nu voi mai reveni viu la 
suprafață. Că voi fi găsit plutind cu faţa în jos între pluta 
pentru înot şi fâşia mea micuță din Stradă, victimă a 
combinației dintre apa rece şi un Villageburger unsuros. Pe 
lespedea mea funerară vor sculpta: "Întotdeauna Ţi-a Spus 
Mama să Aştepţi Măcar o Oră." 


Atunci când am atins cu picioarele pietrele şi buruienile 
grețoase de pe fundul lacului, inima a pornit din nou cu un 
zvâcnet şi m-am împins spre suprafață, asemeni unui tip care 
vrea să marcheze un ultim coş înainte ca meciul de baschet să 
se încheie. Când am dat din nou de aer, am respirat convulsiv. 
Mi-a intrat apă în gură şi am scuipat-o afară o dată cu tusea, 
cu o mână mângâindu-mi pieptul în încercarea de a-mi 
încuraja inima - haide, iubire continuă să baţi, ştiu c-o poți 
face. 

M-am apropiat de mal până ce apa îmi ajungea numai până 
la brâu. Gura îmi era plină de gustul acela răcoros: apă de lac, 
uşor înțepătoare, cu gust mineral, cea pe care vrei s-o 
îndepărtezi atunci când îți speli hainele. Era exact gustul pe 
care-l simțisem pe marginea lui Route 68. Era gustul pe care-l 
simțisem când Mattie Devore mi-a spus numele fiicei sale. 

Am făcut o legătură mentală, asta-i tot. Între asemănarea 
de nume, soția mea moartă şi lacul ăsta. Căruia... 

— Căruia i-am mai simţit gustul o dată sau de două ori 
înainte, am spus cu voce tare. Ca pentru a sublinia acest 
lucru, am luat în căuşul palmei puţină apă - una dintre cele 
mai curate şi mai străvezii din stat, potrivit raportului 
analiştilor pe care eu şi cu toţi ceilalți membrii ai aşa-numitei 
Asociaţii a Lacurilor Vestice îl primim în fiecare an - şi am dat- 
o pe gât în jos. N-am avut parte de nici o revelație, nu m-a 
lovit nici o străfulgerare bruscă şi ciudată. Nu era decât Dark 
Score, la început în gură şi apoi în stomacul meu. 

Am înotat până la plută, am urcat treptele scării laterale şi 
m-am întins pe scândurile încinse, simțindu-mă brusc foarte 
fericit că venisem aici. În pofida tuturor lucrurilor. Mâine 
urma să pun bazele unui anume tipic de viață aici... voiam să 
încerc, în orice caz. Pentru moment îmi ajungea să stau cu 
capul sprijinit pe-un braț îndoit, pe punctul de a aţipi, convins 
că aventurile zilei se terminaseră. 

După cum s-a dovedit, această ultimă afirmație n-a fost 
tocmai adevărată. 


În timpul primei veri pe care am petrecut-o în TR, Jo şi cu 
mine am descoperit că se pot vedea focurile de artificii din 
Castle Rock de pe estacada ce dă în lac. Mi-am amintit acest 
lucru tocmai când crepusculul lăsa loc întunericului şi mi-am 
spus că anul acesta, în timpul focurilor de artificii, voi sta în 
sufragerie, uitându-mă la un film de pe casetă. Să-mi 
reamintesc de toate crepusculele de Patru lulie pe care le 
petrecusem acolo, bând bere şi râzând când explodau artificiile 
cele mari, ar fi fost o idee rea. Mă simțeam şi fără asta destul 
de singur, singur într-un fel de care nu fusesem conştient în 
Derry. Apoi m-am întrebat de ce venisem aici, dacă nu să dau 
piept în sfârşit cu amintirile legate de Johanna - cu toate 
amintirile - şi să le ofer odihna cuvenită. În mod sigur, 
posibilitatea de a scrie din nou nu mi se păruse niciodată mai 
îndepărtată ca în acea noapte. 

Nu aveam nici o bere - uitasem să cumpăr un pachet de 
şase sticle, fie de la magazinul universal, fie de la Village Cafe - 
însă aveam sucuri răcoritoare, grație Brendei Meserve. Mi-am 
luat o doză de Pepsi şi m-am aşezat să urmăresc focurile de 
artificii, sperând că nu mă va durea prea tare. Sperând, 
probabil, că nu voi plânge. Nu încercam să mă mint; mă mai 
aşteptau nişte lacrimi şi aici, desigur. Trebuia numai să trec 
prin ele. 

Prima explozie de lumină a serii tocmai se detonase - o 
răbufnire împrăştiată de albastru, urmată la mare distanţă de 
o bubuitură —, când a sunat telefonul. M-a făcut să tresar 
aşa cum explozia vlăguită din Castle Rock nu mă făcuse. Mi- 
am spus că probabil e Bill Dean, sunând interurban să vadă 
dacă m-am instalat fără probleme. 

În vara dinainte să moară Jo, ne cumpăraserăm un telefon 
fără fir ca să ne putem plimba pe la parter în timp ce vorbeam 
în receptor, o chestie pe care amândurora ne plăcea s-o facem. 
Am intrat în sufragerie prin uşa glisantă din sticlă, am apăsat 
butonul de răspuns şi am spus: 'Alo, Mike la telefon', 
mergând în acest timp înapoi la scaunul meu de pe estacadă 
şi aşezându-mă. De cealaltă parte a lacului, departe, 
explodând sub norii joşi ce atârnau deasupra Castle View- 


ului, se vedeau steluțe verzi şi galbene, urmate de fulgerări 
tăcute care, în cele din urmă, aveau să-mi ajungă la urechi 
sub formă de pocnete. 

Preţ de o clipă, n-am auzit nimic în receptor, apoi vocea 
aspră - o voce bătrână, dar nu a lui Bill Dean - a unui bărbat 
a spus: 

— Noonan? Domnul Noonan? 

— Da? 

O ploaie imensă de scântei aurii a umplut cerul dinspre 
vest, făcând norii joşi să sclipească pentru scurtă vreme 
filigranați. M-a dus cu gândul la spectacolele de decernare a 
premiilor pe care le vezi la televizor, unde apar o mulțime de 
femei frumoase îmbrăcate în rochii strălucitoare. 

— Devore. 

— Da? am spus din nou, precaut. 

— Max Devore. 

Nu-l vedem pe-aicea prea des, îmi spusese Audrey. 
Crezusem că asta nu-i decât o vorbă în doi peri, de yankeu, se 
părea însă că vorbise serios. Minunile nu mai încetau să 
apară. 

Bun, ce urmează? Nu aveam absolut nici o idee despre cum 
să încep conversaţia. Mi-am spus să-l întreb de unde avea 
numărul meu de telefon, care era nelistat, dar la ce mi-ar fi 
ajutat? Când aveai o avere de jumătate de miliard de dolari - 
dacă acesta cu care vorbeam era cu adevărat acel Max Devore 
—, puteai face rost de orice număr nelistat aveai nevoie. 

M-am mulțumit să-i spun din nou da; de data asta, fără 
ridicarea aceea de ton de la sfârşit. 

A urmat o altă tăcere. Când aveam s-o sparg şi să încep să-i 
pun întrebări, el va avea frâiele conversației... asta dacă se va 
putea spune că în acel moment mai purtam o conversație. Un 
gambit bun, însă eu aveam avantajul lungii mele colaborări 
cu Harold Oblowski pe care să mă sprijin - Harold, maestrul 
pauzelor lehuze. Am rămas ţeapăn, ţinând la ureche 
receptorul acela mic şi isteț fără fir, şi-am privit spectacolul de 
lumini dinspre vest. Roşu izbucnind în albastru, verde în 
auriu; femei nevăzute se plimbau prin nori îmbrăcate în rochii 


de seară sclipitoare, croite special pentru o ceremonie de 
decernare a unor premii. 

— Am înţeles că v-aţi întâlnit astăzi cu nora mea, a spus el 
într-un sfârşit. 

Părea deranjat. 

— Poate că aşa este, am spus, încercând să nu par mirat. 
Vă pot întreba de ce m-aţi sunat, domnule Devore? 

— Am înțeles că a avut loc un incident. 

Lumini albe dansau pe cer - puteau la fel de bine să fie nave 
spaţiale care explodează. Apoi, venind din urmă, se auzeau 
bubuiturile. Am descoperit secretul călătoriei în timp, mi-am 
spus. E-un fenomen auditiv. 

Țineam receptorul în mână mult prea tare strâns şi m-am 
convins să relaxez priza. Maxwell Devore. O jumătate de 
miliard de dolari. Nu în Palm Springs, cum bănuisem eu, ci 
aproape - chiar aici în TR, dacă mă puteam încrede în 
zumzetul caracteristic de fundal de pe fir. 

— Sunt îngrijorat pentru nepoata mea. 

Vocea lui era mai aspră ca înainte. Era furios şi asta se 
simțea - bărbatul cu care vorbeam nu trebuise să-şi ascundă 
emoțiile de foarte mulți ani. 

— Am înțeles că atenţia nurorii mele a luat-o iarăşi razna. 
Deseori o ia razna. 

Acum, o jumătate de duzină de explozii sub formă de stea 
au aprins noaptea, înflorind aidoma unor flori într-un vechi 
film Disney despre natură. Îmi imaginam mulțimile de oameni 
adunate pe Castle View, şezând cu picioarele încrucişate pe 
pături, mâncând îngheţată la cornet şi bând bere şi făcând toți 
deodată Ooooo. Ăsta-i efectul oricărei opere de artă de succes, 
cred - toată lumea face deodată Ooooo. 

Te temi de tipul ăsta, nu-i aşa? m-a întrebat Jo. Bine, 
poate că ai motive. Un om care crede că are dreptul să se 
mânie când are chef şi pe cine are chef... ăsta-i un om care 
poate fi periculos. 

Apoi, vocea lui Mattie: Nu sunt o mamă rea, domnule 
Noonan. Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva înainte. 


Sigur că asta spun toate mamele rele în astfel de ituatii, mi- 
am închipuit eu... însă o crezusem. 

De asemenea, blestemăţie, numărul meu de telefon era 
nelistat. Şedeam aici cu un suc în mână, uitându-mă la 
focurile de artificii, nederanjând pe nimeni, iar tipul ăsta mă... 

— Domnule Devore, n-am nici o idee despre... 

— Nu-mi spuneți asta, cu tot respectul cuvenit, nu-mi 
spuneți asta, domnule Noonan, aţi fost văzut discutând cu ele. 

Mi s-a părut că-mi vorbeşte aşa cum cred că trebuie să li se 
fi părut sărmanilor ăia fără noroc că le vorbeşte Jo McCarthy 
atunci când, aduşi în fața comitetului pe care-l prezida, i-a 
catalogat drept nişte comunişti infecți. 

Ai grijă, Mike, mi-a spus Jo. Ai gryjă la ciocanul de-argint 
al lui Maxwell. 

— Într-adevăr m-am întâlnit şi am vorbit cu o femeie şi cu o 
fetiță mică în dimineaţa aceasta, am spus. Presupun că despre 
ele vorbiți. 

— Nu, ați văzut un prunc ce de-abia a-nvăţat să umble, 
plimbându-se pe şosea singur, a spus el. Şi apoi aţi văzut o 
femeie venind în goană pe urmele lui. Nora mea, conducând 
chestia aia a ei. Copilul ar fi putut fi călcat de-o maşină. De 
ce-o protejaţi pe tânăra aceea, domnule Noonan? V-a promis 
ceva? În mod sigur nu-i faceţi o favoare copilului, asta v-o pot 
spune sigur. 

Mi-a promis că o să mă ducă la rulota ei şi apoi o să-mi 
ofere o plimbare prin jurul lumii, am vrut să-i spun. A promis 
că-şi va ține gura deschisă mereu dacă eu mi-o voi ține 
închisă - asta vreți să auziţi? 

Da, a spus Jo. Foarte probabil, asta vrea să audă. Foarte 
probabil, asta vrea să creadă. Nu-i da voie să te provoace să 
izbucneşti în sarcasmul tău bătăios, Mike - s-ar putea s-o 
regreți. 

De ce mă deranjam măcar s-o apăr pe Mattie Devore, 
totuşi? Nu ştiam. Nu aveam nici cea mai mică idee cu privire 
la lucrurile în care mă implicam acum, dacă tot veni vorba. 
Ştiam doar că Mattie păruse obosită şi că fetița nu avusese 
nici o vâ-nătaie şi nu păruse speriată sau ursuză. 


— A fost o maşină. Un jeep vechi. 

— Aşa mai merge. - Satisfacţie. Şi interes acut. Lăcomie, 
aproape. 

— Ce s-a... 

— Cred că am presupus că au venit împreună cu maşina, 
am spus. 

Am simțit o anume plăcere frivolă descoperind că nu mă 
părăsise talentul de a inventa poveşti - m-am simțit ca un 
aruncător de base-ball care se blochează în prezența mulțimii 
de oameni, dar care poate arunca mingea fără nici o problemă 
în curtea din spatele casei sale. 

— Mi se pare că fetița avea în mână câteva margarete. 

Aveam toate datele necesare, de parcă nu stăteam pe 
estacadă, ci depuneam mărturie în sala de judecată. Harold ar 
fi fost mândru de mine. Ei bine, nu. Harold ar fi fost în primul 
rând oripilat pentru că port o asemenea conversație. 

— Cred că am presupus că au ieşit la cules flori de câmp. 
Nu-mi amintesc chiar atât de bine incidentul. Sunt scriitor, 
domnule Devore, şi, când conduc, adesea alunec în propriul 
meu... 

— Minţi. 

Furia ieşise acum direct la suprafaţă, roşiatică şi pulsând 
ca un furuncul. După cum suspectasem, nu era nevoie de 
prea mult efort pentru a-l escorta pe tipul ăsta dincolo de 
granița amabilităţii sociale. 

— Domnul Devore. Devore cu calculatoarele, presupun? 

— Presupui corect. 

Lui Jo întotdeauna i se răcea tonul şi expresia feței, pe 
măsură ce temperamentul ei deloc de netrecut cu vederea i se 
încingea. Acum, m-am auzit copiind-o într-un fel de-a dreptul 
straniu. 

— Domnule Devore, nu sunt obişnuit să mă sune seara 
bărbaţi pe care nu-i cunosc şi nici nu intenționez să lungesc 
vorba atunci când bărbatul care a făcut asta mă numeşte 
mincinos. O seară plăcută, domnule. 

— Dacă totul era în regulă, de ce te-ai oprit? 


— Am fost plecat din TR o vreme şi voiam să ştiu dacă mai e 
deschisă Village Cafe. Oh, apropo - nu ştiu de unde mi-aţi luat 
numărul de telefon, dar ştiu unde puteţi să vi-l băgați. Noapte 
bună. 

Am întrerupt legătura cu degetul mare şi apoi n-am făcut 
decât să mă uit la telefon, de parcă nu văzusem în viața mea 
un asemenea aparat. Mâna în care-l țineam tremura. Inima 
îmi bătea cu viteză; o simțeam în gât şi la încheieturi, nu doar 
în piept. M-am întrebat dacă i-aş fi putut spune lui Devore să- 
şi bage numărul meu de telefon în fund dacă n-aş fi avut şi eu 
câteva milioane puse la loc sigur într-o bancă. 

Lupta Titanilor, dragă, a spus Jo pe vocea ei rece. Şi numai 
din pricina unei adolescente care locuieşte într-o rulotă. Nici 
măcar n-avea nişte sâni despre care să poți vorbi. 

Am râs zgomotos. Lupta Titanilor? Nici pe departe. Un 
anume magnat industrial de la cumpăna dintre veacuri 
spusese odată: "În zilele noastre unul care are un milion de 
dolari zice că-i bogat.' Era foarte probabil că Devore avea 
aceeaşi părere şi despre mine şi, judecând la o scară mai 
largă, avea şi dreptate. 

Acum, cerul dinspre vest era luminat de nişte culori 
nenaturale, pulsatile. Era runda finală. 

— Despre ce-a fost, totuşi, vorba? am întrebat. 

Nici un răspuns; numai un cufundar, care a strigat de 
cealaltă parte a lacului. Protestând împotriva zgomotului 
neobişnuit din cer, mai probabil ca orice. 

M-am ridicat, am intrat în casă şi am aşezat receptorul la 
loc în furcă, dându-mi seama în acelaşi timp că mă aşteptam 
să sune din nou, că mă aşteptam ca Devore să înceapă să-mi 
scuipe poncifuri din filme: Dacă-mi stai în cale o să şi Te 
previn, amice, să nu şi Dă-mi voie să-ţi ofer un sfat bun 
înainte să. 

Telefonul n-a sunat. Am turnat restul de suc pe gâtlej în 
jos, gâtlej ce de bună seamă se uscase şi m-am hotărât să 
merg să mă culc. Cel puţin, nu avusesem parte de plânsete şi 
jelanii acolo pe estacadă; Devore mă scosese dintr-ale mele. 
Într-un fel ciudat, îi eram recunoscător. 


M-am dus în dormitorul din aripa de nord, m-am dezbrăcat 
şi apoi m-am întins pe pat. M-am gândit la fetița aceea mică, 
la Kyra, şi la mama ce ar fi putut fi sora ei mai mare. Devore 
era nervos pe Mattie, măcar atât pricepusem, iar dacă, în ochii 
tipului ăsta, eu eram o nonentitate financiară, ea ce era oare? 
Şi cum se putea ea apăra dacă Devore se hotăra s-o atace în 
vreun fel? Acesta a fost un gând cam neplăcut, ştiu, şi a fost şi 
gândul cu care am adormit. 

M-am trezit trei ore mai târziu să elimin doza de suc pe 
care, nechibzuitul de mine, o băusem înainte să mă retrag în 
dormitor şi, stând în fața vasului de closet, pişându-mă cu un 
ochi deschis, am auzit din nou plânsetul. Un copil undeva în 
întuneric, rătăcit şi înspăimântat... sau poate doar 
prefăcându-se că e rătăcit şi înspăimântat. 

— Nu, am spus. Stăteam în pielea goală în fața vasului de 
la bideu, cu spatele acoperit de piele de găină. Te rog să nu 
începi cu porcăriile astea, mă sperie. 

Plânsetul s-a ofilit cum făcuse şi înainte, părând să se 
împuţineze ca purtat de cineva departe într-un tunel. M-am 
întors în pat, m-am întors pe partea mea şi am închis ochii. 

— A fost un vis, am spus. Numai un alt vis din seria 
Manderley. 

Ştiam că nu e adevărat, însă ştiam şi că voi adormi la loc, 
iar atunci acesta mi se părea cel mai important lucru. 
Alunecând în somn, mi-am spus pe o voce care-mi aparținea 
în totalitate: E vie. Sara e vie. 

Şi am înţeles, de asemenea, un lucru: îmi aparținea. O 
revendicasem. La bine şi la rău, mă întorsesem acasă. 


CAPITOLUL NOUĂ 


La nouă în dimineața zilei următoare, am umplut o sticlă 
de plastic cu suc de grepfrut şi am pornit la o plimbare lungă 
pe Stradă. Era o zi luminoasă şi deja călduroasă. Era, de 
asemenea, tăcută - genul acela de tăcere de care ai parte doar 
după o sărbătoare de sâmbătă, cred, compusă din părți egale 
de puritate sufletească şi mahmureală. Am văzut doi sau trei 


pescari opriți cu bărcile departe pe lac, însă nu funcționa nici 
măcar o barcă cu motor, nici măcar un cârd de copii nu striga 
şi nu se stropea cu apă. Am trecut pe lângă vreo şase case pe 
panta de deasupra mea şi, chiar dacă toate erau cel mai 
probabil locuite în această perioadă a anului, singurele semne 
de viață erau nişte costume de baie întinse pe sârma estacadei 
de la casa familiei Passendales şi un colac gonflabil, din plastic 
verde fosforescent, pe jumătate dezumflat, în formă de cal de 
mare, zăcând pe ciotul de estacadă al familiei Rimers. 

Mai aparținea însă micuța căbănuţă cenuşie a familiei 
Passendales tot familiei Passendales? Mai aparținea căsuţa de 
vară circulară şi comică a familiei Batchelders, cu geamul ei 
panoramic dând spre lac şi spre munţii de dincolo de el tot 
familiei Batchelders? Nu aveam de unde şti, desigur. În patru 
ani se pot schimba multe lucruri. 

M-am plimbat şi n-am făcut nici un efort să mă gândesc - 
un truc vechi din vremea când încă scriam. Oboseşte-ţi corpul, 
odihneşte-ți mintea, dă-le timp băieților din subsol să-şi facă 
meseria. Mi-am croit drum pe lângă campingurile unde, 
cândva, Jo şi cu mine ne băuserăm sucurile şi fripseserăm 
carne la grătar şi participasem la ocazionalele petreceri cu 
invitați, am absorbit tăcerea ca un burete, mi-am băut sucul, 
mi-am luat transpiraţia de pe frunte cu mâna şi am aşteptat 
să văd ce gânduri îmi vin în minte. 

Primul a fost o constatare ciudată: aceea că pruncul 
plângând în noapte mi se părea cumva mai real ca telefonul 
lui Max Devore. Chiar fusesem sunat de-un bogătan, de-un 
magnat din domeniul tehnologic evident deranjat 
temperamental în prima seară pe care o petrecusem în 
întregime în TR? Chiar mă numise magnatul sus-pomenit 
mincinos la un anumit moment? (Fusesem mincinos, având în 
vedere povestea pe care i-o spusesem, însă nu asta conta.) 
Ştiam că se întâmplase, dar îmi era de fapt mai uşor să cred în 
Fantoma de la Lacul Dark Score, cunoscută în jurul focurilor 
de tabără sub numele de Misteriosul Copilaş care Plânge. 

Următorul gând - acesta a venit chiar înainte să-mi termin 
sucul - a fost acela că trebuie s-o sun pe Mattie Devore şi să-i 


spun ce mi se întâmplase. Am ajuns la concluzia că era un 
impuls natural, dar că probabil era o idee proastă. Eram prea 
bătrân să cred în asemenea schematisme cum ar fi Domnița 
în Pericol şi Tatăl Vitreg cel Rău... sau, în cazul de față, 
Socrul. Aveam ciorba mea în care să suflu vara asta şi nu 
voiam să-mi complic viața amestecându-mă într-o dispută 
urâtă dintre Domnul Computer şi Doamna Rulotă. Devore îmi 
şifonase blana - şi o făcuse destul de urât —, dar asta probabil 
că nu fusese ceva personal, doar o chestie pe care o face de 
obicei. Hei, unii rup găicile de la sutiene cu dinţii. Chiar voiam 
să-i stau în cale în problema asta? Nu. Nu voiam. O salvasem 
pe micuța Miss Red Sox, mă alesesem cu o scurtă pipăire a 
sânului mic, dar plăcut de ferm al mamei ei, aflasem că 
numele Kyra însemna "ca o doamnă!" în greceşte. Mai mult de- 
atât ar însemna lăcomie, pentru Dumnezeu. 

M-am oprit în acel moment, atât mintea, cât şi picioarele 
mele s-au oprit, dându-mi seama că ajunsesem până lângă 
localul lui Warrington, o clădire mare, semănând cu un 
hambar, căreia localnicii îi spuneau uneori clubul country. 
Într-un fel, asta şi era - exista un teren de golf cu şase găuri, 
un grajd şi un traseu pentru curse, un restaurant, un bar şi 
camere în clădirea principală, unde puteau fi cazați până la 
trei duzini de oameni, plus alte opt sau nouă în căbănuţele- 
satelit. Exista până şi o pistă cu două benzi pentru popice, 
chiar dacă tu şi competitorul tău trebuia să faceți cu rândul 
la aşezatul popicelor. Localul lui Warrington fusese construit 
pe la începutul primului război mondial. Asta însemna că era 
mai tânăr decât Sara Laughs, dar nu cu mult. 

O estacadă lungă ducea la clădirea mai mică, numită Barul 
Apusului de Soare. Acolo se adunau vara musafirii lui 
Warrington să bea ceva la sfârşitul zilei (şi unii, pentru un 
cocteil Bloody Mary, la începutul zilei). lar când m-am uitat 
într-acolo, mi-am dat seama că nu mai sunt singur. Pe 
verandă se afla o femeie, stând la stânga uşii batante de la 
bar, uitându-se la mine. 

M-a făcut să tresar destul de tare. Nu stăteam prea bine cu 
nervii în acel moment şi probabil că asta e o explicaţie... însă 


cred că m-ar fi făcut să tresar oricum. În parte, de vină era 
nemişcarea ei. În parte, subţirimea ei extraordinară. În mare 
parte, de vină a fost chipul ei. Aţi văzut vreodată desenul ăla 
al lui Edvard Munch, Strigătul? Ei bine, dacă vă puteți 
închipui odihnită fața aceea care ţipă, cu gura închisă şi cu 
nişte ochi vigilenţi, o să aveţi o imagine destul de precisă a 
femeii care stătea la capătul estacadei, cu o mână cu degete 
lungi odih-nindu-se pe balustradă. Deşi, trebuie să vă spun, 
că prima dată nu mi-a zburat gândul la Edvard Munch, ci la 
Doamna Danvers. 

Părea în vârstă de şaptezeci de ani şi purta pantaloni scurți, 
îmbrăcaţi peste un costum de baie negru, întreg. Combinația 
aceasta părea ciudat de formală, o variaţie a foarte popularei 
rochii pentru petrecerile cu cocteiluri. Pielea ei era albă ca 
laptele, cu excepţia porțiunii de deasupra pieptului ei perfect 
plat şi de-a lungul umerilor osoşi. Acolo, era năpădită de pete 
mari şi maronii de bătrâneţe. 

Avea pomeţi ascuțiți, proeminenţi, ca de tigvă şi sprâncenele 
îi erau unite într-una singură. Sub aceste streşini, ochii ei se 
pierdeau în două găvane umbroase. Părul alb şi rărit îi atârna 
flasc peste urechi, până la polița proeminentă a maxilarului. 

Doamne, cât e de slabă, mi-am spus. Nu-i altceva decât o 
mână de... 

M-a străbătut un fior la acest gând. A fost un fior puternic, 
de parcă ar fi răsucit cineva un cablu prin carnea mea. Nu 
voiam ca ea să observe acest lucru; ce început bun de zi de 
vară, să-i creezi unui tip o repulsie atât de puternică, încât să 
rămână în loc tremurând şi făcând grimase în fața ta —, aşa 
că am ridicat mâna şi am salutat-o cu o fluturare. Am 
încercat şi să zâmbesc. Salutare, doamnă care stai lângă uşile 
batante ale barului. Salutare, bătrână mână de oase ce eşti, 
m-ai speriat de era să fac pe mine, dar, în ultima vreme, nu-mi 
trebuie mult să mă sperii, aşa că te iert. Ce dracu' mai faci? 
M-am întrebat dacă i se pare şi ei la fel de mult ca mie că 
zâmbetul meu seamănă cu o grimasă. 

Nu mi-a răspuns la salut. 


Simţindu-mă destul de mult ca un prost - NU AVEM UN 
IDIOT NOTORIU ÎN ORAŞ, FACEM TOŢI CU RÂNDUL —, mi- 
am încheiat fluturarea cu un soi de salut cazon frânt şi am 
pornit înapoi pe unde venisem. Cinci paşi şi a trebuit să mă 
uit peste umăr; senzația că mă urmăreşte din priviri era atât 
de puternică, încât parcă simțeam cum mă apasă între umeri. 

Estacada pe care stătuse ea era acum complet goală. Mi-am 
forțat ochii, convins la început că trebuie să se fi retras doar 
mai adânc în umbrele aruncate de micuța spelunchaus, însă 
dispăruse. De parcă fusese chiar o fantomă. 

A intrat în bar, iubire, a spus Jo. Ştii asta, nu? Adică... ştii 
sigur asta, corect? 

— Corect, corect, am murmurat, pornind spre nord de-a 
lungul Străzii, către casă. Sigur că ştiu. Unde altundeva să fi 
mers? 

Doar că nu mi se părea că avusese timp s-o facă; nu mi se 
părea că putuse intra în bar, chiar şi desculță fiind, fără ca eu 
s-o aud. Nu într-o dimineaţă atât de tăcută. 

Din nou Jo: Poate că ştie să fie discretă. 

— Da, am murmurat. Am vorbit mult cu voce tare înainte 
să se termine vara aceea. Da, poate că ştie. Poate că ştie să fie 
discretă. 

Sigur. Aşa cum ştia şi doamna Danvers. 

M-am oprit din nou şi m-am uitat în urmă, însă poteca 
publică urmase malul lacului după o curbă mică şi n-am mai 
putut vedea nici proprietatea Warrington şi nici Barul 
Apusului de Soare. De fapt, mi-am spus, asta îmi convenea la 
fel de mult. 


La drumul de întoarcere, am încercat să trec în revistă 
ciudățeniile care precedaseră şi apoi învăluiseră întoarcerea 
mea la Sara Laughs: visele repetitive; plantele de floarea- 
soarelui; abțibildul cu postul de radio; plânsetul din toiul 
nopţii. Presupun că întâlnirea cu Mattie şi Kyra, plus telefonul 
care a urmat de la Domnul Pixel Easel, se puteau şi ele califica 
drept ciudățenii... dar nu în acelaşi fel în care se califica 
plânsetul unui copil pe care-l auzi noaptea. 


Şi cum rămâne cu faptul că ne aflam în Derry, nu în Dark 
Score, când murise Johanna? Puteam include şi asta pe listă? 
Nu ştiam. Nici măcar nu-mi aminteam de ce se întâmplase 
aşa. În toamna şi iarna lui 1993 mă dădeam de ceasul morţii 
cu scenariul pentru Bărbatul în cămaşă roşie. În februarie a 
lui '94 începusem să lucrez la Cădere liberă, iar asta mi-a 
captat mare parte din atenţie. Pe deasupra, hotărârea de-a 
pleca la TR, la Sara... 

— Asta era treaba lui Jo, am spus nimănui şi imediat ce am 
auzit cuvintele rostite, am înțeles cât adevăr purtau. 
Amândurora ne plăcea de bătrâna asta, dar fusese treaba lui 
Jo să spună: "Hei, irlandezule, hai să ne cărăm cururile până 
la TR pentru câteva zile". O spune mereu... doar că, în anul de 
dinainte să moară, n-o spusese niciodată. lar mie nu mi-a 
trecut niciodată prin gând s-o spun în locul ei. Uitasem cumva 
complet de Sara Laughs, se pare, chiar şi atunci când venise 
vara. Era posibil să mă fi lăsat atât de tare absorbit de scris? 
Nu mi se părea plauzibil... dar ce altă explicație puteam găsi? 

Ceva nu era deloc în regulă cu portretul ăsta, însă nu ştiam 
ce. Nici să mă pici cu ceară. 

Asta m-a făcut să mă gândesc la Sara Tidwell şi la versurile 
unuia dintre cântecele ei. Nu înregistrase niciodată un disc, eu 
însă dețineam versiunea cântată de Blind Lemon Jefferson, a 
acestui cântec. O strofă spunea: 


Nu-i decăt o întâlnire sătească iubire 
Nu-i decăt o învăârtită fără pace 

Dă-mi voie să-ţi sărut buzele dulci iubire 
Dintre toți de tine-mi place. 


Îmi plăcea cântecul ăsta şi mă întrebasem mereu cum 
trebuie să fi sunat ieşind din gura unei femei, şi nu din a 
trubadurului ăla bătrân cu voce îngroşată de băutură. Din 
gura Sarei Tidwell. Pun pariu că avea o voce dulce. Şi, al naibii 
să fiu, pun pariu că ştia să cânte. 

Ajunsesem din nou la bătrâna mea casă. M-am uitat prin 
jur, n-am văzut pe nimeni prin apropiere (cu toate că auzeam 


acum prima barcă pentru schi nautic gonind în josul lacului), 
m-am dezbrăcat la chiloți şi am înotat până la plută. Nu m- 
am urcat pe ea am rămas doar lângă, ţinându-mă de scară cu 
o mână şi bătând leneş apa cu picioarele. Era destul de 
frumos, dar ce aveam să fac tot restul zilei? 

M-am hotărât s-o folosesc curățându-mi biroul de lucru de 
la al doilea etaj. Când aveam să termin, poate că aveam să ies 
şi să inspectez studioul lui Jo. Asta, desigur, dacă nu-mi 
pierdeam până atunci curajul. 

Am înotat înapoi spre mal, lopătând încet cu picioarele, 
cufundându-mi şi ridicându-mi capul deasupra apei care 
curgea pe lângă corpul meu asemenea mătăsii reci. Mă 
simțeam ca o vidră. Aproape ajunsesem la mal, când mi-am 
ridicat fața udă şi am văzut o femeie stând pe Stradă, 
uitându-se la mine. Era la fel de slabă ca aceea pe care o 
văzusem la domeniul Warrington... numai că aceasta era 
verde. Verde şi arătând cu mâna spre nord, de-a lungul 
cărării, asemenea unei driade dintr-o legendă veche. 

Am tresărit, am înghițit apă, am tuşit şi am scuipat-o 
afară. M-am ridicat în picioare în apa ce-mi ajungea până la 
piept şi m-am şters la ochi. Apoi am râs (chiar dacă puţin cam 
strâmb). Femeia era verde fiindcă era un mesteacăn ce creştea 
puţin mai la nord de unde se sfârşeau scările mele din traverse 
de cale ferată în Stradă. Şi, chiar şi cu ochii curăţaţi de apă, 
mi se părea că e ceva înfricoşător în felul în care frunzele din 
jurul trunchiului  ivoriu-vârstat-cu-negru aproape că 
alcătuiau o față tensionată. Vântul nu sufla deloc şi, astfel, 
fața era perfect nemişcată (la fel de nemişcată cum fusese şi 
fața femeii în pantaloni scurți negri şi costum de baie), dar, 
într-o zi în care sufla briza, părea probabil că zâmbeşte sau se 
încruntă... sau poate că râde. În spatele lui creştea un pin 
decrepit. O creangă goală stătea întinsă spre nord. Pe aceasta 
o confundasem eu cu un braț costeliv, cu o mână osoasă 
arătând spre ceva. 

Nu era pentru prima dată când mă speriam singur în felul 
acesta. Văd tot soiul de lucruri, ăsta-i adevărul. Scrie destule 
poveşti şi fiecare umbră de pe podea ţi se pare a fi o amprentă 


de picior, fiecare linie din praf, un mesaj secret. Ceea ce, 
desigur, nu mi-a uşurat deloc încercarea de a-mi da seama ce 
era cu adevărat ciudat la Sara Laughs şi ce era ciudat doar 
fiindcă mintea mea era ciudată. 

M-am uitat furtiv în jur, am observat că încă aveam partea 
aceasta din lac numai pentru mine (deşi nu pentru multă 
vreme; bâzâitului de albină al primei bărci cu motor i se 
alăturase un al doilea şi un al treilea) şi mi-am dat jos chiloţii 
uzi. l-am stors, i-am aşezat peste pantalonii scurți şi cămaşă 
şi am mers gol pe scări în sus cu hainele ţinute strâns la piept. 
M-am prefăcut că sunt Bunter, aducând micul dejun şi ziarul 
de dimineaţă Lordului Peter Wimsey. Pe când am ajuns înapoi 
în casă, rânjeam ca un prost. 


Aerul de la al doilea etaj era sufocant, în pofida geamurilor 
deschise şi am văzut de ce imediat ce am ajuns în capul 
scărilor. Eu şi cu Jo împărțiserăm spaţiul de la etaj, ea 
ocupând partea stângă (doar o cameră mică, de fapt numai o 
cămăruță, adică tot ce avea ea nevoie pe lângă studioul din 
aripa de nord a casei), eu, partea dreaptă. La celălalt capăt al 
coridorului se afla botul zăbrelit al monstruosului aparat de 
aer condiționat pe care-l cumpăraserăm în anul în care 
achiziționaserăm casa. Uitându-mă la el, mi-am dat seama 
că-mi lipsise murmurul lui caracteristic. Lipit de el se afla un 
mesaj care spunea: Domnule Noonan: Stricat. Suflă aer cald 
când îl deschizi & face de parc-ar fi plin de cioburi. Dean 
spune că piesa de care are nevoie trebuie să vină la 
magazinul Western Auto din Castle Rock. O să cred asta 
numai când o s-o văd cu ochii mei. B. Meserve. 

Am surâs la această ultimă remarcă - până şi punctul o 
caracteriza pe doamna M. - şi apoi am încercat comutatorul. 
Aparatele mecanice răspund de obicei favorabil când simt prin 
apropiere o ființă umană echipată cu penis, obişnuia Jo să 
susțină, însă nu şi de data asta. Am ascultat vreme de 
aproape cinci secunde aparatul de aer condiționat cum 
macină, apoi l-am închis. "Blestemăţia dracului s-a căcat în 


pat", cum le place să spună celor din TR. Şi până avea să fie 
reparat, nici măcar rebusuri nu aveam să rezolv aici sus. 

M-am uitat totuşi în camera de lucru, curios de ce voi simți, 
la fel de mult ca şi de ce voi găsi. Răspunsul n-a însemnat 
nimic. Era biroul la care terminasem Bărbatul în cămaşă 
roşie, demonstrându-mi astfel că prima dată nu fusese vorba 
doar de noroc chior; era fotografia lui Richard Nixon stând cu 
brațele ridicate, arătând cu ambele mâini V-ul de la victorie, 
legenda de dedesubt spunând: AŢI CUMPĂRA O MAŞINĂ LA 
MÂNA A DOUA DE LA OMUL ĂSTA?; era covorul de iută pe 
care-l ţesuse Jo pentru mine cu o iarnă sau două înainte să 
descopere minunata lume a covoarelor persane şi renunțase 
complet la ţesut. 

Nu era tocmai camera de lucru a unei persoane străine, 
însă fiecare obiect (mai ales suprafața întinsă şi goală a 
biroului) spune că este spaţiul de lucru al unui Mike Noonan 
dintr-o generație mai tânără. Vieţile oamenilor, am citit 
undeva, sunt definite de două forțe primare: munca şi 
mariajul. În viaţa mea, mariajul se încheiase şi cariera 
ajunsese la ceea ce părea a fi o pauză permanentă. Având asta 
în gând, nu mi s-a părut ciudat că, acum, spaţiul unde 
petrecusem atâtea zile, cufundat de obicei într-o stare de 
fericire totală, în vreme ce închipuiam tot soiul de vieți 
inexistente, nu mai însemna nimic. Era ca şi când m-aş fi 
uitat la camera de lucru a unui angajat ce fusese concediat... 
sau care murise subit. 

Am dat să plec, apoi mi-a venit o idee. Dulapul cu sertare 
din colț era plin de hârtii - declaraţii bancare (expirate cele mai 
multe de opt sau zece ani), corespondență (în mare parte 
rămasă fără răspuns), câteva bucăți de poveşti —, dar nu am 
găsit ce căutam. M-am dus la dulap, în care temperatura 
trebuie să fi fost de cel puţin şaizeci de grade, şi, dintr-o cutie 
de carton pe care doamna M. o marcase MAŞINĂRII, l-am scos 
la lumină: un reportofon Sanyo Memo-Scriber pe care mi-l 
dăduse Debra Weinstock la încheierea colaborării noastre la 
prima carte tipărită de Putnam. Putea fi setat să se pornească 


singur când începeai să vorbeşti; recădea în PAUZĂ când te 
opreai să gândeşti. 

N-o întrebasem niciodată pe Debra dacă era o chestie care-i 
atrăsese pur şi simplu atenţia şi-şi spusese: "Măi, să fie, pariez 
că orice romancier popular care se respectă s-ar bucura să 
aibă o jucărioară d-asta' sau dacă era ceva puţin mai 
intenționat, un fel de sugestie, poate? Verbalizează faxurile 
alea scurte pe care le primeşti din subconştient cât sunt încă 
proaspete, Noonan? N-am ştiut atunci şi nu ştiu nici acum. 
Însă o găsisem: o adevărată maşinărie profesionistă pentru 
dictare, şi avem cel puţin douăsprezece casete în maşină, cu 
înregistrări pe care le făcusem acasă să am ce asculta pe 
drum. Voiam să introduc una în Memo-Scriber în seara aceea, 
să dau volumul cât de tare mergea şi să trec aparatul pe 
funcția de DICTARE. Apoi, dacă se repeta zgomotul pe care-l 
auzisem cel puţin de două ori, urma să-l am şi înregistrat pe 
bandă. I-l puteam pune lui Bill Dean să-l asculte şi să-l întreb 
ce credea el că este. 

Dacă aud plânsetul copilului în noaptea asta şi aparatul 
nici nu porneşte? 

— Păi, atunci, o să ştiu altceva, am vorbit în camera de 
lucru goală, inundată de lumină. Stăteam în cadrul uşii, cu 
Memo-Scriber-ul sub braț, uitându-mă la biroul gol şi 
transpirând ca un porc. Sau, cel puţin, o să am o bănuială. 

Ungherul lui Jo de pe partea cealaltă a holului făcea 
camera mea de lucru să pară înghesuită şi confortabilă prin 
comparație. Niciodată prea plin, acum nu era altceva decât un 
spațiu păstrat ce luase forma unei încăperi. Covorul 
dispăruse, fotografiile ei dispăruseră, până şi biroul dispăruse. 
Părea că încăperea fusese supusă unei operațiuni din acelea 
de curățare generală, abandonată însă după ce fusese dusă la 
îndeplinire în proporţie de nouăzeci la sută. Jo fusese 
măturată din cameră - fusese răzuită - şi am trăit o clipă de 
mânie fără temei îndreptată împotriva Brendei Meserve. Mi-am 
amintit ce-mi spunea mereu mama când făceam ceva din 
proprie inițiativă cu care ea nu era de acord: "Te-ai avântat 
prea tare de unu' singur, nu crezi?" Acelaşi lucru simțeam şi 


eu în legătură cu strâmta cameră de lucru a lui Jo: anume că, 
golind-o complet în felul acesta, doamna Meserve se avântase 
prea tare de una singură. 

Poate că nu doamna M. a făcut curățenie, a spus vocea de 
extraterestru. Poate că a făcut-o însăşi Jo. Te-ai gândit 
măcar la asta, durule? 

— Asta-i o prostie, am spus. De ce s-o facă? Nu prea cred că 
şi-a prevăzut moartea. Având în vedere că tocmai îşi 
cumpărase... 

Numai că n-am vrut s-o spun. Nu cu voce tare. Cumva, mi 
s-a părut a fi o idee proastă. 

M-am întors să ies din cameră, şi o neaşteptată briză de aer 
rece, incredibilă în căldura de acolo, a trecut rapid peste fața 
mea. Nu peste întregul corp; doar peste față. A fost o senzație 
descumpănitoare, ca nişte mâini mângâindu-mă scurt, dar 
tandru, pe obraji şi frunte. În acelaşi timp, mi-a ajuns la 
urechi un suspin... doar că nu-i asta cea mai buna descriere. 
A fost un susur care mi-a trecut pe lângă urechi, asemenea 
unui mesaj şoptit în treacăt. 

M-am întors, aşteptându-mă să văd perdelele de la geam 
mişcându-se... însă acestea atârnau perfect drepte. 

— Jo? am spus şi, auzindu-i numele pronunțat, am început 
să tremur atât de violent, încât aproape că am scăpat Memo- 
Scriber-ul. Jo, tu ai fost? 

Nimic. Nu mi-a mângâiat pielea nici o mână fantomatică, 
perdelele nu s-au mişcat deloc... ceea ce ar fi trebuit neapărat 
să facă dacă ar fi suflat cu adevărat un curent de aer. Totul 
era tăcut. Nu era decât un bărbat înalt cu faţa transpirată şi 
cu un reportofon sub braţ, stând la intrarea unei încăperi 
pustii... Însă atunci am început eu să cred cu adevărat că nu 
sunt singur în Sara Laughs. 

Şi ce dacă? m-am întrebat. Chiar dacă ar fi adevărat, ce 
dacă? Fantomele nu pot răni pe nimeni. 

Asta credeam atunci. 


Când am vizitat studioul lui Jo (studioul ei cu aer 
condiționat), după masa de prânz, sentimentele mele pentru 


Brenda Meserve se îmbunaseră simţitor - nu se avântase prea 
tare de una singură, la urma urmei. Cele câteva obiecte pe 
care mi le aminteam în mod special din micuțul birou al lui Jo 
- bucăţica înrămată a primului covor persan pe care-l ţesuse, 
covorul de iută verde, posterul înrămat întruchipând sigla 
Maine-ului cu florile de câmp - fuseseră depozitate aici, 
împreună cu aproape toate celelalte lucruri de care-mi 
aduceam aminte. Era de parcă doamna M. trimisese un mesaj: 
Nu-ţi pot uşura durerea şi nici scurta tristeţea, şi nu pot 
preîntâmpina rănile pe care reîntoarcerea la cabană e 
posibil să le redeschidă, însă pot pune într-un singur loc 
toate lucrurile care ți-ar face rău, ca să nu dai peste ele fără 
să te aştepţi sau nepregătit. Măcar atât pot face. 

Aici nu erau pereți goi; aici, pereţii fremătau de spiritul şi 
creativitatea soției mele. Erau nişte articole tricotate (unele 
serioase, multe doar o joacă) baticuri pătrate, păpuşi din 
cârpe scoțând capul din ceea ce ea numise "facultatea mea 
pentru bebeluşi", o pictură abstractă a unui deşert, făcută din 
fâşii de mătase galbenă, neagră şi portocalie, fotografiile ei cu 
flori, şi chiar şi pe ultimul raft al bibliotecii ei, ceea ce părea a 
fi o sculptură în lucru a Sarei Laughs însăşi. Era făcută din 
scobitori şi bețe de la acadele. 

Într-un colț se afla micuțul ei război de ţesut şi un dulăpior 
din lemn de al cărui mâner atârna un bilețel ce spunea: 
CHESTIILE PENTRU TRICOTAT ALE LUI JO! PROPRIETATE 
PRIVATĂ! Într-un altul se afla banjoul la care învățase ea să 
cânte şi apoi renunțase, spunând că o dureau prea tare 
degetele. Într-un al treilea se aflau o vâslă de caiac şi o pereche 
de patine cu rotile cu vârful scâlciat şi cu pompoane mici şi 
purpurii la capătul şireturilor. 

Lucrul care mi-a atras şi mi-a susținut privirea se afla pe 
pupitrul vechi din mijlocul camerei. În multele şi plăcutele 
sfârşituri de săptămână din verile, toamnele şi iernile 
petrecute aici, pupitrul acela era plin de suveici, sculuri de fire 
toarse, pernițe cu ace, schițe, poate şi o carte despre Revoluţia 
Spaniolă sau fotografii înrămate, cu câini de rasă americani. 
Johanna te putea aduce la exasperare, cel puțin pe mine, 


fiindcă nu-şi stabilea nici un sistem sau ordine precisă când 
lucra la ceva. Putea fi şi dezarmantă, chiar copleşitoare 
uneori. Era o împrăştiată inegalabilă şi biroul ei reflecta 
mereu acest lucru. 

Nu însă şi acum. Puteam bănui că doamna M. luase de pe 
el tot ce era în plus şi că se căznise să pună în loc ceea ce era 
acum acolo, însă îmi era imposibil să şi cred. De ce ar fi făcut- 
o? Nu avea nici o logică. 

Obiectul era acoperit cu o husă din plastic gri. M-am întins 
s-o ating şi am ezitat chiar când eram cu mâna la un 
centimetru sau doi de ea, fiindcă amintirea unui vis vechi 

(dă-mi aia-napoi e cartea mea de omorât timpul) 

mi-a alunecat prin minte cam aşa cum îmi alunecase acea 
ciudată undă de aer peste față. Apoi a dispărut şi am tras 
husa jos. Sub ea se afla vechea mea maşină de scris IBM 
Selectric, cea pe care nu o mai văzusem şi la care nu mă mai 
gândisem de ani de zile. M-am aplecat mai aproape, ştiind că 
tipul fontului va fi Courier - preferatul meu - chiar înainte să-l 
văd. 

Pentru numele lui Dumnezeu, ce căuta aici vechea mea 
maşină de scris? 

Johanna picta (deşi nu foarte bine), făcea fotografii (unele 
într-adevăr destul de reuşite) şi uneori le vindea, tricota, 
croşeta, țesea şi vopsea haine, ştia să cânte opt sau zece 
acorduri simple la chitara. Ştia să scrie, desigur; majoritatea 
absolvenților de filologie ştiu, motiv pentru care şi ajung 
absolvenţi de filologie. Făcuse dovada eclatantă a vreunei 
aptitudini pentru creativitate literară? Nu. După câteva 
experimente poetice în facultate, renunțase la această ramură 
a artelor. Scrii tu pentru amândoi, Mike, mi-a spus odată. 
Asta-ți aparține numai ție; eu o să mă-nfrupt doar câte puţin 
din toate celelalte. Dată fiind calitatea poeziilor ei în 
comparaţie cu calitatea mătăsurilor, fotografiilor şi a 
tricotajelor sale, mi s-a părut că a fost probabil o hotărâre 
înțeleaptă. 

Uite însă aici vechiul meu IBM. De ce? 


— Scrisori, am spus. A găsit-o în pivniță sau undeva şi a 
adus-o aici să-şi scrie scrisorile. 

Numai că asta nu-i stătea în fire. Îmi arăta majoritatea 
scrisorilor ei, împingându-mă deseori de la spate să scriu eu 
însumi mici post-scriptum-uri şantajându-mă cu zicala aia 
veche despre copiii pantofarului care merg tot timpul desculți 
(“iar prietenii scriitorului n-ar fi auzit niciodată vreo vorbă de 
la el de n-ar fi fost Alexander Graham Bell", îi plăcea 
întotdeauna să adauge). N-am văzut o scrisoare personal 
scrisă la maşină de soţia mea în tot timpul când am fost 
căsătoriți - dacă nu pentru altceva, pentru că i s-ar fi părut 
un gest prostesc de etichetă. Ştia să scrie la maşină, 
producând scrisori de afaceri fără nici o greşeală, încet, dar 
metodic, însă întotdeauna folosise calculatorul meu de birou 
sau propriul ei PowerBook în acest scop. 

— Ce puneai la cale, iubito? am întrebat, apoi am început 
să cercetez sertarele biroului. 

Brenda Meserve îşi încercase forțele şi cu ele, dar natura 
specifică a lui Jo o înfrânsese. Ordinea de la suprafaţă (suveici 
împărțite pe culori, de exemplu) a lăsat imediat loc vechiului şi 
dragului talmeş-balmeş al lui Jo. Am găsit în sertarele alea 
destul din ea cât să-mi rănească inima cu o sută de amintiri 
neaşteptate, dar nu am găsit în schimb nici o lucrare care să fi 
fost scrisă la bătrânul meu IBM, cu sau fără fontul Courier. 
Nici măcar o singură pagină. 

Când mi-am încheiat vânătoarea, m-am lăsat pe spate în 
scaunul meu (în scaunul ei) şi m-am uitat la fotografia mică, 
înrămată, de pe birou, o fotografie pe care nu-mi aminteam s- 
o mai fi văzut vreodată. Era foarte probabil ca însăşi Jo s-o fi 
imprimat (originalul poate că fusese găsit în podul unui 
localnic) şi apoi s-o fi retuşat manual. Produsul final semăna 
cu un poster pentru căutarea răufăcătorilor în vestul sălbatic, 
dintr-o producție Ted Turner? color. Am luat-o în mâini şi mi- 
am plimbat, năucit, buricul degetului mare peste sticla ce-o 
acoperea. Sara Tidwell, cântăreața de blues de la începutul 
secolului trecut a cărei ultimă escală fusese, din câte se ştia, 
chiar aici, în TR-90. Când ea şi cu oamenii ei - unii dintre ei 


prieteni, cei mai mulți, rude - plecaseră din TR, merseseră 
pentru scurtă vreme în Castle Rock... după care pur şi simplu 
dispăruseră, asemeni unui nor trecând de linia orizontului 
sau asemeni ceții într-o dimineaţă de vară. 

Zâmbea uşor în fotografie, dar era un zâmbet greu de citit. 
Ţinea ochii pe jumătate închişi. Sfoara chitarei ei - nu 
cureaua, ci sfoara - se vedea pe un umăr. În fundal, se 
întrevedea un bărbat negru purtând un melon înclinat într-un 
unghi imposibil (au şi muzicienii un lucru al lor: chiar ştiu 
cum să poarte o pălărie) şi stând lângă ceea ce părea a fi un 
contrabas mare cât toate zilele. 

Jo îi desenase Sarei pielea într-o nuanţă de cafe au lait, 
bazându-se probabil pe alte fotografii pe care le văzuse (circulă 
destule, cele mai multe arătând-o pe Sara cu capul dat pe 
spate şi cu părul atârnându-i aproape până la mijloc, în vreme 
ce scoate faimosul ei râset natural, ca un țipăt), deşi nici una 
nu putea fi color. Nu la începutul secolului. De asemenea, 
Sara Tidwell nu rămăsese posterității numai prin intermediul 
fotografiilor. Îmi aminteam că Dickie Brooks, proprietarul 
"Garajului Bun la Toate', îmi spusese cândva că tatăl lui 
susținea că, după ce câştigase un ursuleț de pluş la tras cu 
puşca la Bâlciul Districtului Castle, i-l dăduse Sarei Tidwell. 
Aceasta îl recompensase, spunea Dickie, cu un sărut. După 
spusele lui Dickie, bătrânul nu uitase niciodată acest lucru, 
zicea că fusese cel mai plăcut sărut din viaţa lui... deşi mă 
îndoiesc c-a spus-o vreodată cu soția prin preajmă. 

În fotografia aceasta, ea numai zâmbea. Sara Tidwell, 
cunoscută ca Sara Laughs%. Nu înregistrase niciodată nimic, 
însă cântecele ei supraviețuiseră la fel de bine. Unul dintre ele, 
"Walk Me Baby", seamănă remarcabil de mult cu "Walk This 
Way" de la Aerosmith. Astăzi, femeia aceasta ar fi considerată 
afro-americancă. În 1984, când Johanna şi cu mine am 
cumpărat cabana şi, prin urmare, am devenit interesați de ea, 
i se spunea neagră. În vremea ei, trebuie să i se fi spus negresă 
sau tuciurie sau poate nativă. Şi, desigur, cioară. Trebuie să fi 
fost destui care să aleagă fără mustrare de conştiinţă acest 
ultim apelativ. lar eu trebuia să cred că-l sărutase pe tatăl lui 


Dickie Brooks - un alb - în fața a jumătate din Districtul 
Castle? Nu, nu credeam. Totuşi, cine putea fi sigur? Nimeni. 
Asta-i interesant despre trecut. 

— Nu-i decât un dans sătesc, iubire, am cântat, aşezând 
fotografia înapoi pe birou. Nu-i decât un dans în cerc. 

Am luat husa maşinii de scris, apoi m-am hotărât s-o las 
acolo unde era. Ridicându-mă în picioare, privirea mi-a fugit 
înapoi la Sara, cum stătea ea acolo cu ochii închişi şi cu 
frânghia ce-i servea drept curea pentru chitară, petrecută 
peste un umăr. Ceva la fața şi la zâmbetul ei mi se păruse 
întotdeauna familiar şi, dintr-o dată, mi-am dat seama ce. 
Semăna într-un fel ciudat cu Robert Johnson, ale cărui 
improvizații primitive se ascundeau aproape în spatele fiecărei 
melodii înregistrate vreodată de Led Zeppelin şi Yardbirds. Cel 
care, potrivit legendei, se întâlnise la răscrucea drumurilor cu 
Satan şi-şi vânduse sufletul pentru şapte ani de viață intensă, 
de băuturi tari şi de femeiuşti uşoare de pe stradă. Şi, desigur, 
pentru genul acela de nemurire păstrată în tavernele dotate 
cu tonomate. Ceea ce şi primise. Robert Johnson, cel care se 
presupune că fusese otrăvit din cauza unei femei. 


Spre sfârşitul după-amiezii m-am dus la magazin şi am 
văzut o bucată apetisantă de plătică în vitrina frigorifică. Mi s- 
a părut potrivită pentru cină. Am cumpărat o sticlă de vin alb 
la ea şi, aşteptând să-mi vină rândul la casă, o voce tremurată 
de bătrân a vorbit în spatele meu: 

— Văzut-am că ţ-ai făcut un pretin nou ieri. 

Accentul de yankeu era atât de pronunţat, încât părea a fi o 
glumă... numai că accentul e doar în parte responsabil de 
această părere; în general, am ajuns să cred, de vină e tonul 
acela tărăgănat - adevărații locuitori din Maine seamănă toți 
cu nişte vânzători la licitaţii. 

M-am întors şi l-am văzut pe boşorogul ăla care stătuse cu 
o zi în urmă pe macadamul garajului, urmărind împreună cu 
Dickie Brooks cum făceam eu cunoştinţă cu Kyra, Mattie şi cu 
Scoutie. Avea şi acum bastonul cu cap aurit şi l-am 
recunoscut imediat. Cândva prin anii 1950, revista Boston 


Post donase câte un astfel de baston fiecărui district din 
statele ce alcătuiesc Noua Anglie. Fuseseră date celor mai 
bătrâni localnici şi treceau de la un hârbuit la altul. 

lar partea haioasă e că Post-ul s-a întors de câţiva ani cu 
picioarele-n sus. 

— De fapt, doi noi prieteni, am răspuns, încercând să-mi 
amintesc numele lui. N-am reuşit, însă îmi aminteam de el de 
când trăia Jo, când ocupa mereu un scaun în camera de 
aşteptare a lui Dickie, discutând despre vreme şi politică, 
despre politică şi vreme, în vreme ce ciocanele bubuiau şi 
compresorul de aer fâsâia. Era un obişnuit al locului. Şi dacă 
se întâmpla ceva pe şoseaua 68, pe ochiul lui Dumnezeu, el 
era întotdeauna acolo să ia la cunoştinţă. 

— Am auzit că Mattie Devore poa' să fie o adevărată 
scumpete, a spus - auzât, Devoah, şcumpete —şi una dintre 
pleoapele lui solzoase s-a închis. Am văzut destule senine 
obscene din ochi la viața mea, însă nici una nu întrecea 
semnul făcut de bătrânul cu baston aurit la capăt. Am simţit 
o pornire să-l pocnesc încât să-i sară de la loc nasul ăla 
gălbejit, ca un cioc. Sunetul pe care l-ar face despărțindu-se 
de fața lui s-ar asemăna cu pocnetul unei crengi uscate rupte 
pe genunchi. 

— Auzi multe, moşule? am întrebat. 

— Oh, îhi! a spus. Buzele lui - întunecate la culoare ca două 
fâşii de ficat - s-au despărțit într-un rânjet. Gingiile lui erau 
năpădite de pete albe. Avea vreo doi dinţi galbeni încă înfipți în 
cea de sus şi alți vreo doi în cea de jos. - Şi-o are şi p-aia mică, 
şireată-i, nu glumă! Îhiî! 

— Şireată ca pisica beată, am fost eu de acord. 

A clipit la mine, uşor mirat să audă o vorbă aşa de veche 
din presupusa mea gură cu caş la colțuri, iar apoi rânjetul 
acela dezgustător s-a lărgit. 

— Nu prea-i pasă dă ia, totuş, a spus. Copila o-ncercat să 
fugă d-acasă, să ştii. 

Am devenit conştient - mai bine mai târziu decât niciodată - 
că ne ascultau vreo şase oameni. 


— N-am avut impresia asta, am spus, ridicându-mi puţin 
vocea. Nu, n-am avut deloc impresia asta. 

N-a făcut decât să rânjească... rânjetul ăla de om bătrân, 
care spune: Oh, îhî, sigur, ştiu şi io ce-nseamnă asta. 

Am plecat din magazin îngrijorat pentru Mattie Devore. 
Prea multă lume îşi băga nasul în treburile ei, mi se părea. 

Când am ajuns acasă, am dus sticla cu vin în bucătărie - să 
se răcească până instalam grătarul pe estacadă. Am întins 
mâna spre uşa frigiderului, apoi m-am oprit. Pe uşă fuseseră 
împrăştiate la întâmplare poate mai bine de patru duzini de 
magneți mici - legume, fructe, litere din plastic şi numere, 
până şi o selecție generoasă de stafide californiene - însă acum 
nu mai erau aşezate la întâmplare Acum formau un cerc. 
Cineva fusese în casă. Intrase cineva şi... 

Rearanjase magneţii de pe frigider? Dacă aşa era, atunci 
hoțul avea neapărată nevoie de putină consiliere psihologică. 
Am atins unul dintre ei - uşurel, doar cu vârful degetului. 
Apoi, brusc furios pe mine, m-am întins şi i-am amestecat din 
nou, făcând-o cu destulă forță să dobor vreo doi pe podea. Nu 
i-am ridicat. 

În noaptea aceea, înainte să merg la culcare, am aşezat 
Memo-Scriber-ul pe masa de sub Bunter, Marele Elan 
Împăiat,  deschizându-l şi comutându-l pe funcţia de 
DICTARE. Apoi am introdus în el una din vechile mele casete 
cu selecții personale, am adus cronometrul la zero şi m-am 
dus în pat, unde am dormit fără să visez şi fără alte 
întreruperi preț de opt ore. 


Dimineaţa următoare, luni, a fost genul acela de zi pentru 
care vin turiştii în Maine - aerul era atât de pur şi de luminos, 
că dealurile de dincolo de lac păreau să fie aşezate sub o lupă 
nu foarte puternică. Muntele Washington, cel mai înalt din 
Noua Anglie, plutea în depărtare. 

Am pus cafeaua pe foc, apoi m-am dus în sufragerie, 
fluierând. Toate închipuirile mele din ultimele câteva zile mi se 
păreau prosteşti în dimineața aceasta. Apoi fluieratul mi-a 


murit pe buze. Cronometrul Memo-Scriber-ului, setat pe 000 
când m-am dus în pat, ajunsese acum la 012. 

Am derulat caseta înapoi, am ezitat cu degetul butonul 
PLAY, mi-am spus (pe vocea lui Jo) să nu fiu prost şi l-am 
apăsat. 

— Oh, Mike, a şoptit o voce - a bocit, aproape - pe casetă şi 
m-am surprins că trebuie să-mi acopăr gura cu podul unei 
palme ca să-mi rețin ţipătul. Era acelaşi lucru pe care-l 
auzisem în biroul lui Jo atunci când simţisem curentul acela 
de aer trecându-mi peste față... doar că acum cuvintele erau 
rostite suficient de rar ca să le înțeleg. - Oh, Mike, a spus din 
nou. S-a auzit un clic şters. Aparatul se închisese pentru 
câtva timp. Şi apoi, încă o dată, vorbite în sufragerie în vreme 
ce eu dormeam în aripa de nord: Oh, Mike. 

Apoi a dispărut. 


CAPITOLUL ZECE 


Pe la ora nouă, a venit o camionetă pe drumul de acces şi a 
parcat în spatele Chevrolet-ului meu. Camioneta era nouă - 
un Dodge Ram atât de curat şi cu ornamentele cromate atât 
de lucioase, încât părea că tocmai în acea dimineaţă îi 
fuseseră luate plăcuțele de înmatriculare provizorii, de zece 
zile - însă avea aceeaşi nuanţă de alb-gălbui ca şi ultima, iar 
semnul de pe uşa şoferului era cel pe care mi-l aminteam: 
WILLIAM "BILL" DEAN VERIFICATOR  ÎNGRIJITOR 
DULGHERIE PRIMARĂ, plus numărul lui de telefon. Am ieşit 
pe veranda din spate în întâmpinarea lui, cu ceaşca de cafea 
în mână. 

— Mike! a strigat Bill, coborând de la volan. 

Bărbaţii yankei nu se îmbrățişează - ăsta-i un truism pe 
care-l puteţi pune la loc de cinste alături de 'tipii duri nu 
dansează" şi de "bărbații adevărați nu mănâncă omletă cu 
mirodenii" —, însă Bill mi-a strâns mâna aproape destul de 
tare încât să verse cafeaua dintr-o ceaşcă pe trei sferturi goală 
şi mi-a dat o palmă sănătoasă peste spate. Rânjetul lui a scos 
la iveală un set splendid de dinți falşi - din aceia cărora li se 


spunea Roebuckers, fiindcă-i comandai direct din catalog. Mi- 
a trecut fugar prin minte că i-ar fi prins bine o pereche şi 
interlocutorului meu ancestral de la Magazinul Universal 
Lakeview. Cu siguranţă l-ar fi ajutat la mestecat pe boşorogul 
ăla gălăgios. 

— Mike, eşti o încântare pentru doi ochi obosiţi. 

— Şi mie-mi pare bine să te văd, am spus, zâmbind. N-a fost 
un zâmbet fals; mă simțeam bine. Chestiile ce au puterea să 
te sperie de moarte într-o noapte cu tunete, în cele mai multe 
cazuri, par doar interesante în lumina puternică a unei 
dimineți de vară. - Arăţi bine, prietene. 

Era adevărat. Bill era cu patru ani mai bătrân şi puţin mai 
cărunt pe la tâmple, dar altfel rămăsese neschimbat. Şaizeci şi 
cinci? Şaptezeci? Nu conta. Nu avea aspectul palid al unui om 
bolnav şi pielea nu părea că i se scurge de pe față, mai ales din 
jurul ochilor şi de pe obraji, lucru pe care-l asociez cu 
avansarea decrepitudinii. 

— Şi tu la fel, a spus, eliberându-mi mâna. Ne-a părut la 
toţi rău de Jo, Mike. Cei din oraş o iubeau mult. A fost un şoc, 
fiind atât de tânără. Soția m-a rugat în mod special să-ți 
transmit condoleanţe. Jo i-a făcut un covor persan în anul 
când ea a avut pneumonie şi Yvette n-a uitat niciodată asta. 

— Mulţumesc, am spus şi nu mi-am mai putut stăpâni 
vocea pentru o clipă sau două. Mi se părea că în TR soția mea 
aproape că încă mai trăia. - Şi mulțumeşte-i şi lui Yvette. 

— Mda. Totu-i în regulă cu casa? Pe lângă aeru' 
condiționat, adică. Blestemăţia dracului! Ăi de la Western 
Auto mi-au promis săptămâna trecută piesa aia şi-acu' zic că 
poate n-o vor avea decât pe la-ntâi august. 

— E bine. Am adus PowerBook-ul cu mine. Dacă vreau să-l 
folosesc, masa din bucătărie-mi va servi bine de birou. 

Şi voiam să-l folosesc - atât de multe rebusuri atât de puţin 
timp. 

— Apa caldă curge bine? 

— Totu-i în regulă, e însă o singură problemă. 

M-am oprit. Cum îi poţi spune îngrijitorului că ai ajuns să 
crezi că-ți e casa bântuită? Probabil că nu există o cale 


potrivită; probabil că cel mai înțelept lucru pe care-l poţi face e 
să te-arunci cu capul înainte. Aveam întrebări de pus, dar nu 
voiam să gâdil doar pe la margini subiectul şi să fac pe 
timidul. Pentru început, Bill va simți şi el. Poate că-şi 
cumpărase proteza dentară dintr-un catalog, însă nu era 
prost. 

— Ce te frământă, Mike? Spune. 

— Nu ştiu cum vei reacţiona la asta, dar... 

A zâmbit în felul unui om care înțelege pe dată despre ce e 
vorba şi a ridicat mâna. 

— Poate că deja ştiu. 

— Ştii? 

Am simţit o uşurare incredibilă şi de-abia aşteptam să aflu 
ce experiențe suferise el în Sara, poate atunci când verifica 
becurile sau când se asigura că rezista acoperişul sub 
greutatea zăpezii. 

— Tu ce ai auzit? 

— În mare, ceea ce mi-au spus Royce Merrill şi Dickie 
Brooks, a spus. Pe lângă asta, nu ştiu prea mult. Eu şi cu 
Mami am fost plecați în Virginia, îți aminteşti. Ne-am întors 
doar aseară pe la opt. Totuşi, la magazin ăsta-i subiectul zilei. 

Pentru o clipă am rămas atât de fixat pe Sara Laughs, încât 
habar n-am avut despre ce vorbea. Nu mă gândeam decât la 
faptul că oamenii bârfeau despre zgomotele ciudate din casa 
mea. Apoi, numele lui Royce Merrill m-a făcut să-mi revin şi 
toate celelalte lucruri au revenit o dată cu mine la adevărata 
lor dimensiune. Merrill era oposumul ăla bătrân cu bastonul 
cu cap aurit şi cu trasul obscen din ochi. Bătrânul Patru 
Dinţi. Îngrijitorul meu nu vorbea despre zgomote fantomatice; 
vorbea despre Mattie Devore. 

— Hai să-ți dau o ceaşcă de cafea, am spus. Vreau să-mi 
spui în ce-am intrat. 


Pe când şedeam pe estacadă, eu ţinând în mână o ceaşcă 
proaspătă de cafea şi Bill o cană de ceai ("Cafeaua mă arde la 
ambele capete în zilele astea", a spus el), l-am rugat pentru 


început să-mi spună versiunea Royce Merrill-Dickie Brooks a 
întâlnirii mele cu Mattie şi Kyra. 

S-a dovedit a fi mai bine decât mă aşteptam eu. Amândoi 
bătrânii mă văzuseră stând pe marginea drumului cu fetița în 
braţe şi-mi observaseră Chevy-ul parcat pe jumătate în şanţ 
cu portiera şoferului lăsată deschisă, aparent însă nici unul 
dintre ei n-o văzuseră pe Kyra folosind linia albă de pe Route 
68 pe rol de sârmă de acrobaţii. Ca pentru a compensa 
această lipsă, totuşi, Royce susținea că Mattie îmi dăduse o 
îmbrăţişare prelungă, gen eroul meu, şi un sărut pe gură. 

— A prins partea în care am prins-o de cur şi i-am dat 
câteva limbi? am întrebat. 

Bill a surâs. 

— Imaginaţia lui Royce nu mai e atât de bogată de când 
avea cincizeci de ani sau cam aşa ceva, iar asta se întâmpla în 
urmă cu patruzeci sau mai mult de ani. 

— N-am atins-o deloc. 

Ei bine... fusese momentul acela în care dosul palmei mele 
se atinsese de curbura sânului ei, însă acela nu fusese un gest 
intenționat, indiferent de ce-ar fi crezut tânăra doamnă. 

— Căcat, mie nu tre' să-mi zici asta, a spus. Dar... 

A pronunțat acel dar aşa cum îl pronunța mereu mama, 
lungindu-l şi lăsându-l să dispară de la sine, asemenea cozii 
unui zmeu de hârtie prost mânuit. 

— Dar ce? 

— Ai face bine să păstrezi distanța față de ea, a spus. E 
destul de simpatică - aproape că-i de-a noastră, să ştii —, dar 
e aducătoare de probleme. (A făcut o pauză.) Nu, nu-i corect 
față de ea ce-ţi zic. Fata are probleme. 

— Bătrânul vrea custodia copilului, nu? 

Bill şi-a aşezat cana cu ceai pe balustrada estacadei şi s-a 
uitat la mine cu sprâncenele ridicate. Reflecţii ale apei din lac 
îi luminau obrajii în valuri, dându-i un aspect exotic. 

— De unde ştii? 

— Din deducție, dar din genul acela educat. M-a sunat 
socrul ei sâmbătă seara în timpul focurilor de artificii. Şi, 
chiar dacă nu şi-a expus răspicat scopul vizitei sale, mă- 


ndoiesc că Max Devore a bătut atâta drum înapoi spre TR-90, 
în vestul Maine-ului, să-i pună sechestru pe jeep şi pe rulotă 
nurorii sale. Care-i, deci, povestea, Bill? 

Preţ de mai multe clipe n-a făcut decât să se uite la mine. 
Aproape că semăna cu privirea unui om care ştie că ai 
contractat o boală periculoasă şi nu e sigur cât de mult 
trebuie să-ți spună despre ea. M-a făcut să mă simt puternic 
neliniştit să fiu privit în felul acela. M-a făcut, de asemenea, să 
simt că-l pun pe Bill Dean în dificultate. Devore avea rădăcini 
aici, la urma urmei. lar eu, indiferent de cât de mult mă 
plăcea Bill, nu aveam. Jo şi cu mine eram din altă parte. 
Putea fi mai rău - putea fi Massachusetts sau New York —, 
însă Derry, deşi în Maine, era totuşi în altă parte. 

— Bill? Mi-ar prinde bine să ştiu câteva coordonate de zbor, 
dacă ai vrea... 

— Ai face bine să păstrezi distanța față de ea, a spus. 
Zâmbetul lui uşor dispăruse. - Bărbatu' ăla-i nebun. 

Pentru o clipă, am crezut că Bill vrea să spună doar că 
Devore e nervos pe mine, dar apoi m-am mai uitat o dată la 
fața lui. Nu, am hotărât, nu voia să spună nervos; folosise 
cuvântul "nebun" în sensul lui cel mai propriu. 

— Cât de nebun? am întrebat. Nebun ca Charles Manson? 
Nebun ca Hannibal Lecter? Ca cine? 

— Să zicem ca Howard Hughes, a spus. Ai citit oarece 
despre el? Despre cât de departe era în stare să meargă să 
aibă ce-şi dorea? Nu conta că era vorba doar de-un hot dog 
special ce se vindea doar în L.A. sau de un proiectant de 
avioane pe care voia să-l fure celor de la Lockheel sau celor de 
la Mc-Donnell-Douglas, trebuia să aibă ce-şi dorea şi nu avea 
pace până ce nu le obținea. La fel e şi Devore. Întotdeauna a 
fost aşa - chiar şi în copilărie a fost încăpățânat, după cum 
spun poveştile pe care le poţi auzi în oraş. 

Taică-meu avea şi el una pe care o spunea de obicei. Spunea 
că micuțul Max Devore a spart şopronul cu unelte al lui Scant 
Larribee într-o iarnă fiindcă voia sania Flexible Flyer pe care i- 
o dăduse Scant fiului său Scooter, drept cadou de Crăciun În 
1923 se-ntâmpla asta. 


Devore şi-a tăiat ambele mâini în sticla spartă, spunea tata, 
dar a avut sania. L-au găsit aproape de miezul nopţii, dându- 
se în jos pe Sugar Maple Hill ţinându-şi mâinile ferite la piept 
când cădea. Îşi pătase cu sânge amândouă mănuşile şi 
salopeta de zăpadă. Mai îs câteva poveşti pe care le poţi auzi 
despre Mazxie Devore de când era copil - dacă-ntrebi prin jur, o 
s-auzi cincizeci de altele —, iar unele s-ar putea să fie chiar 
adevărate. Asta despre sanie este adevărată, însă. Pariez pe 
orice că e. Fiindcă taică-meu nu minţea. Era împotriva religiei 
lui. 

— Baptist? 

— Nu, domnule. Yankeu. 

— 1923 a trecut demult, Bill. Oamenii se schimbă uneori. 

— Îhî, dar cel mai des nu. Nu l-am văzut pe Devore de când 
s-a-ntors şi s-a cazat la Warrington, aşa că nu pot spune 
sigur, da' am auzit lucruri care mă fac să cred că de s-a 
schimbat, a făcut-o-n rău. N-a străbătut toată ţara că voia o 
vacanță. Vrea copilul. Pentru el, fetița nu-i decât o altă 
versiune a saniei Flexible Flyer a lui Scooter Larribee. Iar 
sfatul pe care ţi-l dau cu toată seriozitatea e să nu fii geamul 
dintre el şi ea. 

Am sorbit din cafea şi m-am uitat către lac. Până să termin, 
Bill mi-a dat timp de gândire, împrăştiind cu bocancii săi de 
lucru o pată de rahat de pasăre pe scândurile estacadei. Rahat 
de cioară, m-am corectat; numai ciorile lasă urme atât de 
lungi şi de exuberante. 

Un lucru părea absolut sigur; Mattie Devore plutea cam la 
cincisprezece kilometri în sus pe Pârâul Caca fără a avea vreo 
vâslă. Nu mai sunt persoana cinică de la douăzeci de ani - mai 
e cineva? —, însă nu eram destul de naiv sau destul de idealist 
să cred că legea o favoriza pe doamna Rulotă în detrimentul 
domnului Computer... nu dacă domnul Computer se hotăra 
să joace murdar. Copil fiind, furase sania pe care-o voise şi 
mersese singur la săniuş, la miezul nopții, mâinile care-i 
sângerau nefiind o problemă. Şi ca om mare? Ca bătrân ce 
primise în ultimii aproximativ patruzeci de ani toate săniile pe 
care şi le dorise? 


— Care-i povestea lui Mattie, Bill? Spune-mi. 


Nu i-a luat mult. Poveştile de la ţară sunt, cel mai des, nişte 
poveşti simple. Ceea ce nu înseamnă că nu sunt şi deseori 
interesante. 

Mattie Devore îşi începuse viața sub numele de Mattie 
Stanchfield, nu tocmai în TR, ci chiar dincolo de graniță, în 
Motton. Tatăl ei fusese tăietor de lemne, mama, cosmeticiană 
la domiciliu (ceea ce făcea din ei, într-un fel forțat, un mariaj 
perfect de ţară). Avuseseră trei copii. Când David Stanchfield a 
uitat să ia curba în Lovell şi a căzut cu un camion de 
transportat buşteni, plin ochi, în Lacul Kewadin, văduva lui 
"şi-a cam pierdut vâna", după cum se spune. A murit la 
scurtă vreme după aceea. Nu fusese nici o poliţă de asigurare, 
în afară de cea pe care Stanchfield fusese obligat s-o încheie 
pentru a putea lucra ca tăietor de lemne. 

Apropo de Fraţii Grimm, hă? Eliminaţi jucăriile Fisher-Price 
din spatele casei, cele două căşti pentru uscat părul din 
salonul de cosmetică din beci bătrâna şi rablagita Toyota din 
parcare şi acolo ajungeţi: A fost odată ca niciodată o văduvă 
care avea trei copii. 

Mattie e în povestea asta prințesa - săracă, dar frumoasă 
(că era frumoasă puteam depune chiar eu mărturie). Acum 
intră prinţul în scenă. În cazul de față, e un lungan roşcat şi 
bâlbâit pe nume Lance Devore. Copilul anilor de apus ai lui 
Max Devore. Când a întâlnit-o Lance pe Mattie, avea douăzeci 
şi unu de ani. Ea tocmai împlinise şaptesprezece. Întâlnirea a 
avut loc la domeniul Warrington, unde Mattie primise o slujbă 
de sezon ca ospătăriță. 

Lance Devore locuia de partea cealaltă a lacului, pe Upper 
Bay, dar în fiecare seară de marți, pe domeniul Warrington se 
desfăşurau meciuri de softball cu echipe formate din voluntari, 
localnicii împotriva turiştilor, iar el de obicei se dădea peste 
cap să joace. Softball-ul e-un lucru minunat pentru toţi Lance 
Devorii lumii; când stai pe poziţie, ţinând o bâtă în mână, nu 
mai contează că eşti lungan. Şi-n mod sigur nu mai contează 
că te bâlbâi. 


— Le dădea dureri de cap cam mari celor de la domeniul 
Warrington, a spus Bill. Nu ştiau în ce echipă-şi avea locul: a 
Localnicilor sau a Veneticilor. Lui Lance nu-i păsa; îi convenea 
oricum. În unele săptămâni juca pentru unii, într-altele cu 
alții. Amândouă erau la fel de fericite să-l primească, fiindcă 
ştia să lovească mingea, de-o trimitea pân' la îngeri. Îl puneau 
deseori la prima bază fiindcă era înalt, acolo însă îi iroseau 
doar talentul. La a doua sau la penultima... oau! Sărea şi se 
învârtea în aer ca tipu' ăla, Noriega. 

— Poate vrei să spui Nureyev2, am zis. 

A ridicat din umeri. 

— Ideea e că era un spectacol. lar oamenii-l plăceau. Se 
integra. De-obicei joacă tinerii, ştii, iar pentru ei contează ce 
poți face, nu cine eşti. Pe lângă asta, mulți dintre ei nici n-ar 
face diferența dintre Max Devore şi-o groapă în pământ. 

— Doar dacă nu citesc The Wall Street Journal şi revistele 
de calculatoare, am spus. În astea, dai peste numele Devore 
cam la fel de des cum dai peste numele Dumnezeu în Biblie. 

— Serios? 

— Păi, cred că în revistele de calculatoare Dumnezeu e mai 
des scris Gates, dar cred că ştii ce vreau să zic. 

— Cre' că da. Da' chiar ş-aşa, au trecut aproape şaizeci şi 
cinci de ani de când şi-a petrecut Max Devore ceva timp în TR. 
Ştii ce s-a-ntâmplat atunci când a plecat, nu? 

— Nu, de ce să ştiu? 

Pentru o clipă m-a privit mirat. Apoi a părut că-i cade peste 
ochi un fel de văl. A clipit şi acesta a dispărut. 

— Îţi zic altă dată - nu-i cine ştie ce secret —, da' tre' să 
ajung până la unşpe la casa Harrisman-ilor să le verific 
pompa de drenare. Nu vreau să deviez de la subiect. Ideea e că 
voiam să zic asta: Lance Devore a fost văzut ca un tip tânăr şi 
simpatic care ştia să arunce mingea de softball la o sută şapte 
metri în copaci, dac-o lovea cum trebuia. Nu era nimeni destul 
de bătrân să-l judece după taică-său - cel puţin la Warrington, 
marțea seara, nu era nimeni - şi nimeni nu-l socotea vinovat 
nici că familia lui are mălai. La dracu', îs o mulțime de oameni 


bogaţi pe-aici vara. Ştii asta. Nici unu' aşa bogat ca Max 
Devore, da' bogăţia nu-i decât o chestie de mai mult ca altul. 

Nu era adevărat şi aveam destul de mulţi bani s-o ştiu. 
Bogăția e ca scara Richter - o dată ce treci de-un anumit 
punct, salturile de la un nivel la următorul nu sunt duble sau 
triple, ci sunt nişte salturi uimitor şi dezastruos de multiple, 
la care nici măcar nu vrei să te gândeşti. Fitzgerald a pus 
degetul pe rană, deşi cred că n-a crezut în propria sa vorbă de 
duh: cei foarte bogați sunt altfel decât tu şi eu. M-am gândit 
să-i spun asta lui Bill şi am hotărât să-mi ţin gura închisă. 
Avea o pompă de drenare de reparat. 


Părinţii lui Kyra s-au întâlnit datorită unui butoiaş de bere 
căzut într-o groapă cu noroi. Mattie aducea de la clădirea 
principală, ca de obicei, butoiaşul de marți seara într-un 
cărucior manual, spre terenul de softball. Reuşise să-l aducă 
mare parte din drumul de la aripa cu restaurantul, fără vreo 
problemă, însă plouase abundent la începutul săptămânii şi 
căruciorul s-a înțepenit într-un sfârşit într-o bucată de 
pământ moale. La minge era echipa lui Lance, iar Lance şedea 
la capătul băncii, aşteptându-şi rândul să lovească. A văzut-o 
pe fata în pantaloni scurți albi şi în tricou albastru cu 
emblema domeniului Warrington luptându-se cu căruciorul 
împotmolit şi s-a ridicat s-o ajute. Trei săptămâni mai târziu 
erau de nedespărțit şi Mattie era însărcinată; zece săptămâni 
mai târziu erau căsătoriți; treizeci şi şapte de luni mai târziu, 
Lance Devore era într-un sicriu, o terminase cu softball-ul şi 
cu berea rece în serile de vară, o terminase cu ceea ce el 
numea "păduritul'”, terminase a mai fi tată, terminase cu 
dragostea pentru frumoasa prințesă. Doar un alt sfârşit 
grăbit, fără "şi au trăit fericiți până la adânci bătrâneţi'. 

Bill Dean nu a descris întâlnirea lor în detaliu; a spus doar: 
"S-au întâlnit la teren: ea aducea berea şi el a ajutat-o să-şi 
scoată căruțu' de mână din groapa unde-l băgase." 

Mattie nu mi-a spus niciodată multe lucruri despre partea 
aceasta, aşa că nu ştiu multe. Numai că ştiu... şi, chiar dacă 
unele detalii s-ar putea să fie greşite, aş paria un dolar la o 


sută că cele mai multe sunt corecte. Aceea a fost vara în care 
am ştiut lucruri pe care n-aveam de unde le şti. 

E cald, pentru început - vara lui '94 e cea mai călduroasă 
vară a decadei şi iulie e luna cea mai călduroasă a verii. 
Preşedintele Clinton e pus într-o lumină proastă de Newt şi de 
către republicani. Oamenii spun că bătrânul Willie cel Viclean 
s-ar putea să nu mai candideze pentru un al doilea mandat. 
Despre Boris Elţân se zvoneşte fie că moare de inimă, fie că se 
află într-o clinică de dezalcoolizare. Rezultatele echipei Red 
Sox arată mai bine decât ar avea dreptul să arate. În timpul 
acesta, în Derry, Johanna Arlen Noonan începe poate să simtă 
uşoare grețuri dimineața. Dacă e aşa, nu vor beşte nimic 
despre asta cu soțul ei. 

O văd pe Mattie în cămaşa albastră pe care, deasupra 
sânului stâng, îi este cusut cu aţă albă numele. Pantalonii 
scurți creează un contrast plăcut cu picioarele bronzate. O 
mai văd purtând şi o şapcă oribilă cu un W roşu de la 
Warrington deasupra cozorocului lung. Părul ei frumos, blond 
şi lung, e scos prin gaura de la spate a şepcii şi-i cade pe 
gulerul cămăşii. O văd încercând să smucească afară din 
groapă căruciorul fără să agite butoiaşul cu bere. Îşi ţine 
capul aplecat; umbra aruncată de cozorocul şepcii îi ascunde 
întreaga față, cu excepția gurii şi a bărbiei mici şi serioase. 

— D-dă-mi v-vo-voie să te-a-ajut, spune Lance, iar ea îşi 
ridică privirea. Umbra aruncată de cozorocul şepcii e 
alungată, el îi vede ochii mari şi albaştri - cei pe care-i va da 
fiicei lor. O singură privire în acei ochi şi războiul s-a încheiat 
fără să se tragă vreun foc; el îi aparţine ei la fel de complet 
cum i-a aparținut oricând orice bărbat tânăr oricărei femei 
tinere. 

Restul, după cum se spune prin locurile astea, a fost doar 
vrăjeală. 

Bătrânul avea trei copii, însă Lance era singurul de care 
părea să-i pese. ('Fiică-sa-i mai nebună decât un şoarece de 
căcăstoare', a spus Bill în treacăt. 'E-ntr-o academie d-aia 
pentru veseli în statul Washington. Cre' c-am auzit c-are şi 
cancer.) Faptul că Lance nu manifesta nici un interes în 


calculatoare şi în programe părea să-l mulțumească de fapt pe 
tatăl lui. Avea un alt fiu capabil să conducă afacerea. Într-un 
alt sens, totuşi, fratele vitreg mai mare al lui Lance nu era 
capabil deloc: din partea lui nu avea să vină nici un nepot. 

— Poponar, a spus Bill. Am auzit că-s mulți d-ăştia prin 
California. 

Sunt câțiva şi prin TR, am gândit, dar mi-am spus că nu-i 
treaba mea să-i dau lecţii despre sex îngrijitorului meu. 

Lance Devore frecventa cursurile Colegiului Reed din 
Oregon, specialitatea silvicultură - era genul de individ care se 
îndrăgosteşte de o pereche de pantaloni verzi din flanel, de 
suspensori roşii şi de priveliştea condorilor la apus de soare. 
Un tăietor de lemne din basmele Fraţilor Grimm, de fapt, o 
dată ce treceai de jargonul academic. În vara dintre primul şi 
ultimul său an de studiu, îl chemase taică-său la reşedinţa 
familiei din Palm Springs şi-i oferise o valiză diplomat 
burduşită cu hărți, fotografii aeriene şi cu documente. Erau 
aşezate într-o ordine precară, din câte şi-a dat seama Lance, 
dar mă îndoiam că-i păsase de asta. Închipuiţi-vă un 
colecționar de benzi desenate căruia i se dă un coş plin cu 
ediții vechi şi rare din seria Donald Duck. Închipuiţi-vă un 
colecționar de filme căruia i se dă ediția neprelucrată a unui 
film niciodată lansat, cu Humphrey Bogart şi Marilyn Monroe. 
Apoi închipuiți-vă acest pădurar tânăr şi avid dându-şi seama 
că tatăl lui deţine nu doar acei acri sau kilometri pătrați de 
vaste păduri neîncorporate în vestul Maine-ului, ci regate 
întregi. 

Cu toate că Max Devore plecase din TR în 1933, îşi 
menținuse interesul viu pentru zona în care crescuse, 
abonându-se la ziarele de acolo şi cumpărându-şi reviste ca 
Down East şi The Maine Times. La sfârşitul anilor optzeci, 
începuse să cumpere fâşii lungi de pădure la est de granița 
Maine-New Hampshire. Dumnezeu ştie că fuseseră multe 
scoase la vânzare; companiile de celuloză care dețineau mare 
parte din păduri căzuseră în groapa recesiunii şi multe se 
convinseseră că proprietățile şi operaţiunile pe care le aveau în 
Noua Anglie sunt cel mai bun loc de unde să înceapă 


reducerea de activitate. Aşadar, pământul acesta, furat de la 
indieni şi defrişat cu sălbăticie în anii douăzeci şi cincizeci, a 
încăput pe mâinile lui Max Devore. E posibil să-l fi cumpărat 
doar pentru că era de vânzare, o afacere bună de care-şi 
permitea să profite. E posibil să-l fi cumpărat pentru a-şi 
demonstra că supraviețuise într-adevăr copilăriei, că, mai 
exact spus, triumfase asupra ei. 

Sau e posibil să-l fi cumpărat ca jucărie pentru iubitul său 
fiu. În anii în care Devore făcea cele mai mari achiziții ale sale 
din domeniul funciar în vestul Maine-ului, Lance nu era decât 
un copil... destul de mare însă pentru ca un tată cu vederi 
destul de largi să îşi dea seama încotro se îndreaptă interesele 
sale. 

Devore i-a cerut lui Lance să-şi petreacă vara lui 1994 
cutreierând proprietăţi ce erau, în mare parte, vechi deja de 
zece ani. Voia ca băiatul să-i pună documentele în ordine, însă 
voia şi altceva de la el - voia ca Lance să le facă să însemne 
ceva. Nu-l interesa tocmai o recomandare cu privire la modul 
de-a folosi pământurile, deşi cred că l-ar fi ascultat dacă ar fi 
vrut Lance să-i facă o asemenea recomandare; voia pur şi 
simplu să aibă idee ce cumpărase. Voia Lance să-şi petreacă o 
vară în vestul Maine-ului, încercând să descopere care e ideea 
lui despre afacere? Pentru un salariu de două sau trei mii de 
dolari pe lună? 

Îmi închipui că răspunsul lui Lance a fost o versiune mai 
politicoasă decât întrebarea lui Buddy Jellison: "Se mai cacă 
calu-n grajd?" 

Puştiul a sosit în iunie 1994 şi şi-a instalat ghereta într-un 
cort pe partea îndepărtată a lacului Dark Score. Trebuia să se 
întoarcă la Reed la sfârşitul lui august. În loc de asta, însă, s- 
a hotărât să-şi îngheţe un an. Tatăl lui n-a fost fericit. Tatăl 
lui a mirosit ceea ce el numea "probleme cu o fată”. 

— Mda, da-i destul de greu să adulmeci aşa ceva taman din 
California, a zis Bill Dean, aplecându-se cu mâinile sale arse 
de soare încrucişate peste geamul uşii de la şofer. Avea pe 
cineva care adulmeca şi care era mult mai aproape de TR 
decât era el din Palm Springs. 


— Despre ce vorbeşti? am întrebat. 

— Despre bârfă. Oamenii o fac pe gratis şi cei mai mulți îs 
dispuşi s-o facă şi mai abitir dacă-s plătiți. 

— Oameni ca Royce Merrill? 

— Royce poate fi unu' din ei, a fost el de acord, da nu-i şi 
singuru'. Viața pe-aci nu-i rea sau bună; dacă eşti localnic, e 
rea şi mai rea. Aşa că, atunci când un tip ca Max Devore 
trimite pe cineva pe-aci cu cincizeci sau o sută de dolari de 
dat... 

— A fost cineva dintre localnici? Un avocat? 


Nu un avocat; un agent imobiliar numit Richard Osgood 
(un tip unsuros', a fost descrierea pe care i-a făcut-o Bill 
Dean) care-şi avea bârlogul şi biroul în Motton. În cele din 
urmă, Osgood într-adevăr angajase un avocat din Castle 
Rock. Îndatorire inițială a tipului unsuros, când se încheiase 
vara lu' '94 şi Lance Devore rămăsese în TR, fusese aceea de a 
afla ce dracu' se întâmpla şi de a-i pune capăt. 

— Şi apoi? am întrebat. 

Bill s-a uitat în treacăt la ceasul de la mână, s-a uitat în 
treacăt la cer, apoi şi-a fixat privirea asupra mea. A ridicat 
uşor şi comic din umeri, ca pentru a spune: "Suntem amândoi 
oameni de lume, într-un anumit fel liniştit şi aşezat - nu-i 
nevoie să-mi pui o-ntrebare atât de prostească." 

— Apoi Lance Devore şi Mattie Stanchfield s-au căsătorit la 
Biserica Binecuvântării Baptiste, chiar acolo pe Şoseaua 68. 
Circulau poveşti printre oameni despre ce-a fost Osgood în 
stare să facă să împiedice oficierea căsătoriei - am auzit că a- 
ncercat chiar să-l mituiască pe reverendul Gooch să refuze a-i 
uni, da' cred că asta-i o prostie, s-ar fi dus pur şi simplu într- 
un alt loc. Pe lângă asta, nu văd ce sens are să-ți spun ce nu 
ştiu sigur. 

Bill şi-a întins un braţ şi a-nceput să ţină numărătoarea pe 
degetele mâinii sale drepte. 

— S-au căsătorit la mijlocul lui septembrie, 1995, ştiu 
sigur. (A ridicat degetul mare.) Oamenii se uitau destul de 
curioşi primprejur să vadă de nu-şi face apariția şi tata 
mirelui, da' n-a venit niciodată. (A ridicat degetul arătător. 
Adăugat celui mare, alcătuia un pistol.) Mattie a născut un 
copil în aprilie '95, puţin cam prematur... dar nu destul să se 
vadă. Puțin cam prematur... dar nu destul să conteze. L-am 
văzut eu însumi la magazin cu ochii mei cân' n-avea nici 
măcar o săptămână şi era atâta cât trebuia să fie de mare. (A 
ridicat degetul din mijloc.) Nu ştiu dacă bătrânul lui Lance 
Devore a refuzat să-l ajute financiar, dar ştiu că locuiau într-o 
rulotă mai jos de Garajul lui Dickie, iar asta mă face să-mi 
spun c-o duceau destul de greu. 


— Devore le-a pus lațul la gât, am spus. Asta face un tip 
obişnuit ca toate dorințele să i se îndeplinească... dar dacă-şi 
iubea băiatul atât de tare cum crezi tu, trebuie să fi venit. 

— Poate da, poate nu. (S-a uitat iarăşi la ceas.) Dă-mi voie 
să termin repede şi să nu-ţi mai stau în soare... dar tre' să mai 
auzi încă o poveste scurtă, fiindcă arată cum stau de fapt 
lucrurile. 

În iulie a anului trecut, cu mai puţin de-o lună înainte să 
moară, Lance Devore se prezintă la ghişeul oficiului poştal din 
Magazinul General Lakeview. Vrea să trimită un plic mare, da' 
mai întâi tre' să-i arate Carlei DeCinces ce-i înăuntru. Ea 
spune că era tot umflat la față, aşa cum sunt uneori taţii de 
Copii MICI. 

Am aprobat din cap, amuzat la gândul lui Lance Devore cel 
costeliv şi bâlbâit, fiind tot umflat. Dar îl puteam vedea cu 
ochiul minții şi imaginea era într-un fel tandră. 

— În plic era o poză de studio pe care-o făcuseră în Rock. O 
arăta pe fetița lor... cum o cheamă? Kayla? 

— Kyra. 

— Aha, le pun tot felu' de nume-n zilele astea, nu crezi? O 
arăta pe Kyra şezând într-un scaun mare din piele, cu o 
pereche de ochelari falşi pe năsucul ăla cârn al ei, uitându-se 
la una dintre fotografiile aeriene ale pădurii de dincoace de lac 
în TR-100 sau TR-110 - o parte din ce cumpărase bătrânu,, 
oricum. Carla spune că fetița avea o privire mirată ca şi când 
n-ar fi bănuit că există păduri atât de mari pe pământ. A spus 
că-i groaznic de şireată, aşa a zis. 

— Şireată ca pisica beată, am murmurat. 

— lar plicul - recomandat, trimis prin prioripost - era 
adresat lui Maxwell Devore, în Palm Springs California. 

— Ceea ce te-a făcut să deduci fie că bătrânul s-a-nmuiat 
destul să ceară o fotografie cu singura lui nepoată, fie că 
Lance Devore şi-a spus c-o fotografie l-ar putea înmuia. 

Bill a aprobat din cap, părând la fel de mulțumit ca un 
părinte al cărui copil a reuşit să facă o adunare dificilă. 

— Nu ştiu dac-a ajutat la ceva, a spus el. N-a avut destul 
timp să afle, oricare-ar fi fost răspunsul. Lance cumpărase 


una dintre antenele alea parabolice mici, cum ai şi tu aici. În 
ziua în care-a montat-o a fost o furtună urâtă - grindină, vânt 
puternic, copaci căzuţi pe malul lacului, o groază de fulgere. 
Asta se-ntâmpla spre seară. Lance şi-a montat antena după- 
amiaza, fără nici o problemă, doar că atunci când a-nceput 
furtuna şi-a amintit c-a lăsat cheia fixă pe acoperişul rulotei. 
S-a dus s-o ia, ca să nu se ude şi să ruginească... 

— A fost lovit de fulger? Iisuse, Bill! 

— Fulgeru-a lovit, sigur, da' dincolo de drum. De mergi 
dincolo de locu' unde drumul Wasp Hill se-ntâlneşte cu 68, o 
să vezi urma pe care-a lăsat-o copacul doborât de fulger. 
Lance cobora pe scară cu cheia lui fixă când s-a-ntâmplat. 
Dacă n-ai auzit un fulger spărgându-se chiar deasupra 
capului tău, ştii cât de tare te sperie sunetul - e ca şi când ar 
intra un şofer beat pe banda ta de mers şi s-ar îndrepta direct 
spre tine, şi-apoi ar reintra pe banda lui chiar la timp. Un 
fulger care cade aproape de tine-ţi face părul măciucă - îți face 
şi blestemata de puță măciucă. Îți poate face plombele să 
prindă posturi de radio, îţi face urechile să ţiuie şi face aerul s- 
aibă miros de prăjit. Lance a căzut de pe scară. Dac-a avut 
timp să-şi spună ceva înainte s-ajungă la pământ, pariez c-a 
crezut că este electrocutat. Sărmanul băiat. lubea TR-ul, da' 
nu i-a purtat deloc noroc. 

— Şi-a frânt gâtul? 

— Ăhă. Cu atâtea tunete, Mattie nici nu l-a auzit căzând 
sau țipând sau ceva. S-a uitat pe fereastră la un minut sau 
două după ce-a-nceput grindina şi el tot nu se-ntorsese. ŞI- 
acolo era el, zăcând pe pământ şi uitându-se-n sus la 
nenorocita aia de grindină, cu ochii larg deschişi. 

Bill s-a uitat o ultimă dată la ceas, apoi şi-a deschis 
portiera camionetei. 

— Bătrânu n-a vrut să vină la nunta lor, da' a venit în 
schimb la-nmormântarea lu' fiu-său şi de-atunci n-a mai 
plecat de-aci. N-are absolut nimic cu femeia asta... 

— Dar vrea copilul, am spus. 

Nu era mai mult decât ştiam deja, dar am simţit totuşi un 
gol în coşul stomacului. Nu vorbiți despre ce s-a întâmplat, 


mă rugase Mattie în dimineaţa zilei de Patru. Nu-i un moment 
bun pentru Ki şi pentru mine. 

— Cât de departe a ajuns cu procesul? 

— La al treilea tur şi se-ndreaptă către prima bază, aş zice. 
O să fie-o audiere la Curtea Supremă a Districtului Castle, 
poate la sfârşitul lunii ăsteia, poate luna viitoare. Judecătorul 
ar putea hotări să-i predea fata acum sau ar putea amâna 
cazul până la toamnă. Cred că nu contează care, fiindcă 
singurul lucru care nu se va-ntâmpla niciodată pe fața 
pământului verde-al lui Dumnezeu e-o hotărâre în favoarea 
mamei. Într-un fel sau altul, fetița o să crească în California. 

Spusă-n felul ăsta, am simţit cum mă străbate un fior 
foarte neplăcut. 

Bill s-a urcat la volanul camionetei. 

— Nu te băga, Mike, a spus. Păstrează distanța față de 
Mattie Devore şi fiica ei. Şi dacă eşti chemat la tribunal sub 
pretextu' că le-ai văzut pe amândouă sâmbătă, zâmbeşte mult 
şi spune cât mai puţine lucruri posibil. 

— Devore o acuză că nu poate creşte copilul. 

— Ăhă. 

— Bill, am văzut copilul şi arată bine. 

A rânjit din nou, dar de data aceasta nu era nimic comic în 
el. 

— Aşa-mi închipui şi io. Da' nu asta-i ideea. Nu te băga-n 
treburile lor, bătrâne. E de datoria mea să-ţi zic asta; acu că 
Jo nu mai €, cre că-s singurul îngrijitor pe care-l mai ai. 

A trântit în fugă uşa Ram-ului, a pornit motorul, a apucat 
schimbătorul de viteze, iar apoi şi-a lăsat mâna să cadă din 
nou, ca şi când i-ar mai fi venit ceva în minte. 

— Dacă ai ocazia, ar trebui să cauţi bufnițele. 

— Ce bufnițe? 

— Îs pe-aci pe undeva două bufnițe din plastic. S-ar putea 
să fie-n beci sau în studiou' lui Jo. Au venit cu poşta în 
toamna dinainte să se stingă ea. 

— În toamna lui 1993? 

— Ăhă. 

— Poate greşeşti. 


Nu folosiserăm Sara în toamna lui 1993. 

— Numa! că nu greşesc. Eram aci, punând uşile de furtună, 
când a apărut Jo. Ne-am apucat să trăncănim şi-apoi a venit 
camionul de la UPS. Am târât cutia până-n hol şi-am băut o 
cafea - pe-atunci încă o mai beam - cât ea a scos bufnițele şi 
mi le-a arătat. Oribile, da' păreau adevărate! A plecat la nici 
zece minute dup-aia. A fost de parc-ar fi venit tocmai pentru a 
face treaba asta, deşi nu ştiu de ce-ar veni cineva tocmai din 
Derry să preia livrarea a două bufniţe din plastic. 

— Când era asta în toamnă, Bill? Ţi-aminteşti? 

— A doua săptămână din noiembrie, a spus prompt. Mai 
târziu în dup-amiaza aia, eu şi cu nevastă-mea am mers la 
Lewiston, la sora lui 'Vette. Era ziua ei de naştere. La drumul 
de-ntoarcere am oprit la Castle Rock Agway, să-şi cumpere 
Vette curcanu' de Ziua Recunoştinţei. (S-a uitat la mine 
mirat.) Chiar nu ştii de bufnițele alea? 

— Nu. 

— Asta-i o ţâră cam ciudat, nu crezi? 

— Poate că mi-a spus şi am uitat, am zis eu. Bănuiesc că 
acum oricum nu mai contează. 

Şi, totuşi, mi se părea că mai contează. Era un lucru minor, 
dar părea să conteze. 

— La ce-i trebuiau lui Jo două bufnițe din plastic? 

— Să le facă pe ciori să nu se mai cace pe podele, aşa cum 
fac pe estacada ta. Dacă văd ciorile bufnițele alea din plastic, 
fac cale-ntoarsă. 

Am izbucnit în râs în pofida uluirii mele... sau poate 
datorită ei. 

— Mda? Chiar funcţionează asta? 

— Ăhă, atâta vreme cât le schimbi din când în când locul, 
să nu intre la idei ciorile. Ciorile-s printre cele mai deştepte 
păsări, să ştii. Caută bufnițele alea, şi scapi de-o grămadă de 
mizerii. 

— O să le caut, am spus. 

Bufnițe din plastic să sperii ciorile - era exact genul de 
informații peste care dădea Jo (într-un fel, ea însăşi era ca o 
cioară, adunând bucăți scânteietoare de informaţii care îi 


atrăgeau atenţia) şi în spiritul cărora acţiona fără să se mai 
deranjeze să-mi spună şi mie. Dintr-o dată, m-am simţit iarăşi 
singur fără ea - îmi era un dor de moarte de ea. 

— Bine. Într-o zi, când am mai mult timp liber, o să ne 
plimbăm peste tot. Şi prin pădure, de vrei. Cre că o să fii 
mulțumit. 

— Sunt sigur că aşa voi fi. Unde stă Devore? 

Sprâncenele stufoase s-au ridicat. 

— La Warrington. El şi cu tine sunteți de-a dreptul vecini. 
Credeam că ştii asta. 

Mi-am amintit femeia pe care o văzusem - costum de baie 
negru şi pantaloni scurți negri combinându-se cumva să-i 
ofere alura unei participante la o petrecere cu cocteiluri - şi 
am aprobat din cap. 

— Am întâlnit-o pe soție-sa. 

Bill a râs atât de sănătos la aceste cuvinte, că a avut nevoie 
de batistă. A scos-o din bord (o chestie cadrilată, albastră, de 
mărimea unui fanion fotbalistic) şi s-a şters la ochi. 

— Ce-i aşa de distractiv? am întrebat. 

— O femeie slabă? Cu păr alb? Cu fața asemănătoare cu 
masca de Halloween a unui copil? 

A fost rândul meu să râd. 

— Ea e. 

— Nu-i nevastă-sa, îi cum-îi-spune, asistentul lui personal. 
O cheamă Rogette Whitmore. (A pronunţat ro-GET, cu un G 
dur.) Nevestele lu' Devore îs toate moarte. Ultima, de douăzeci 
de ani. 

— Ce fel de nume-i Rogette? Franţuzesc? 

— California, a spus şi-a ridicat din umeri ca şi când acest 
cuvânt singur explică totul. Oamenii-s speriaţi de ea în oraş. 

— Chiar aşa? 

— Ăhă. 

A ezitat şi-apoi a adăugat unul dintre zâmbetele acelea pe 
care le scoatem la paradă atunci când vrem să ştie lumea că 
ştim că spunem ceva prostesc: 

— Brenda Meserve spune că-i vrăjitoare. 

— Şi zici că stau amândoi la Warrington de aproape un an? 


— Ăhă. Whitmore vine şi pleacă, da' cel mai mult a stat pe- 
aci. În oraş se crede c-o să stea pân' ce se-ncheie cazul pentru 
câştigarea custodiei, apoi o să se-ntoarcă toţi în California cu 
avionul privat al lui Devore. O să-l lase pe Osgood să vândă 
Warrington-ul şi... 

— Să-l vândă? Cum adică, să-l vândă? 

— Credeam că ştii, a spus Bill, băgând în viteza întâi. Când 
i-a spus bătrânul Hugh Emerson lui Devore că-nchid cabana 
după Ziua Recunoştinţei, Devore i-a spus că n-o să se mute de 
acolo. A spus că se simte bine unde e şi că voia să rămână pe 
loc. 

— A cumpărat localul. 

Fusesem pe rând mirat, amuzat şi mâniat în ultimele 
douăzeci de minute, dar niciodată chiar amuţit. Acum eram. 

— A cumpărat Cabana Warrington ca să nu se mute la 
hotelul Lookout Rock din Castle View sau să închirieze o casă. 

— Ăhă, aşa a făcut. Nouă clădiri, inclusiv cabana principală 
şi Barul Apusului de Soare; doişpe acri de pădure, un teren de 
golf cu cinci găuri şi o sută cincizeci şi doi de metri de Stradă, 
porțiunea care trece pe lângă malul lacului. Plus o alee dublă 
pentru popice şi un teren pentru softball. La prețul de un sfert 
de milion. Prietenul lui Osgood a încheiat afacerea şi Devore a 
plătit cu cecuri la purtător. Mă-ntreb unde-a avut loc să scrie 
atâtea zerouri. Ne vedem, Mike. 

Spunând asta, a ieşit cu spatele de pe drumul de acces, 
lăsându-mă pe mine pe verandă să mă uit după el cu gura 
deschisă. 


Bufniţe din plastic. 

Bill îmi spusese mai bine de două duzini de lucruri 
interesante între momentele când se uitase la ceas, însă lucrul 
care le întrecea pe toate era faptul (şi-l acceptasem ca fapt; Bill 
fusese prea sigur pe sine ca să nu-l accept) că Jo venise aici 
special ca să preia livrarea a două blestemate de bufnițe din 
plastic. 

Îmi spusese ea despre asta? 


E posibil să-mi fi spus. Nu-mi aminteam s-o fi făcut şi mi se 
părea că trebuia să-mi amintesc, însă Jo obişnuia să susțină 
că, atunci când intram în transă, nu ajuta la nimic să-mi 
spună ceva; îmi intra pe-o ureche şi-mi ieşea pe cealaltă. 
Uneori îmi lăsa mesaje scrise - cumpărături pe care trebuia să 
le fac, telefoane pe care trebuia să le dau - prinse cu ace de 
cămaşă, de parcă eram un elev de clasa întâi. Însă nu mi-aş fi 
amintit dacă mi-ar fi spus: Mă duc la Sara, iubire, UPS-ul 
livrează ceva ce vreau să preiau personal, vrei să-i ţii companie 
unei doamne?" La naiba, cum să nu mă fi dus? Întotdeauna 
mi-a convenit o scuză să merg în TR. Poate că scriam şi mă 
forțam puțin cam tare... mesaje prinse cu acul de mâneca de 
la cămaşă... Dacă ieşi după ce termini, avem nevoie de lapte 
şi suc de portocale... 

Am scrutat cât mai rămăsese din grădina cu verdeţuri a lui 
Jo, cu soarele de iulie lovindu-mă peste gât şi m-am gândit la 
bufnițe, la blestematele alea de bufnițe din plastic. Să 
presupunem că Jo îmi spusese că vine la Sara Laughs? Să 
presupunem că o refuzasem fără să aud măcar oferta, fiindcă 
mă aflam în zona scriiturii? Chiar şi acceptând lucrurile 
astea, mai rămânea o întrebare: de ce simțise nevoia să vină 
aici în persoană, când ar fi putut la fel de bine să sune pe 
cineva şi să-i roage să preia marfa? Kenny Auster s-ar fi 
bucurat s-o facă, la fel şi doamna M. Iar Bill Dean, îngrijitorul 
nostru, chiar fusese aici. Aceasta a generat alte întrebări — 
una era de ce nu-i pusese pe cei de la UPS să livreze 
blestematele alea de lucruri în Derry - şi, într-un sfârşit, m- 
am hotărât că nu mai pot trăi fără să văd cu ochii mei o 
bufniță din plastic. Poate, mi-am spus, îndreptându-mă înapoi 
spre casă, îmi voi aşeza una pe capota Chevy-ului cât va sta în 
parcare. Să previn viitoarele canonade. 

M-am oprit la intrare, fulgerat de-o idee neaşteptată, şi l-am 
sunat pe Ward Hankins, tipul din Waterville care se ocupă de 
plata taxelor mele şi de puținele mele afaceri nelegate de scris. 

— Mike! a spus cu voioşie. Cum e lacul? 

— Lacu-i rece şi aeru-i cald, exact cum ne place am spus. 
Ward, tu păstrezi toate chitanţele pe care ţi le trimitem vreme 


de cinci ani, nu? În caz că fiscul se hotărăşte să ne scarmene 
puţin? 

— Cinci ani e perioada legală, a spus, dar eu le ţin pentru 
şapte - în ochii băieților de la taxe, eşti un porumbel al naibii 
de gras. 

Mai bine-un porumbel gras decât o bufniţă din plastic, am 
gândit, dar n-am rostit-o cu voce tare. Am spus doar: 

— Asta include şi calendarul de lucru, corect? Al meu şi al 
lui Jo, până să moară? 

— Sigur. Având în vedere că nici unul dintre voi nu ţinea 
jurnale, era cel mai bun fel de-a avea o acoperire pentru 
chitanţe şi pentru cheltuielile neprevăzute care... 

— Ai putea găsi calendarul de lucru al lui Jo din 1993 şi să 
vezi ce-a făcut în a doua săptămână din noiembrie? 

— Aş fi fericit s-o fac. Ce cauţi în mod deosebit? 

Pentru o clipă, m-am văzut stând la masa din bucătărie din 
Derry în prima mea noapte de văduv, ridicând la lumină o 
cutie pe care scria Test de Graviditate Norco. Mai precis, ce 
căutam tocmai acum, atât de târziu? Având în vedere c-o 
iubisem şi că se afla aproape de patru ani în mormânt, ce 
căutam? Pe lângă probleme, bineînțeles? 

— Caut două bufnițe din plastic, am spus. Probabil că Ward 
a crezut că-i vorbesc lui, însă nu sunt sigur că asta făceam. 
Ştiu că pare ciudat, dar asta caut. Mă poţi suna înapoi? 

— Cam într-o oră. 

— Perfect, am spus şi am închis. 

Acum, hai să căutăm bufnițele la propriu. Unde era locul 
cel mai probabil în care să depozitezi nişte artefacte atât de 
interesante? 

Ochii mi s-au dus la uşa pivniței. Elementar, dragul meu 
Watson. 


Scările de la pivniță erau întunecate şi uşor jilave. Pe când 
stăteam pe prima treaptă, pipăind după comutator, uşa s-a 
trântit în spatele meu cu atâta putere, că am țipat, speriat. 
Nu era nici o briză, nici un curent de aer, era o zi de-un calm 
perfect, însă uşa totuşi se trântise. 


Am rămas în întuneric în capul scărilor, pipăind după 
comutator, simțind mirosul acela umed pe care şi cele mai 
bune fundaţii din beton îl capătă după o vreme, dacă nu au 
un sistem bun de aerisire. Era răcoare, mult mai răcoare 
decât fusese de partea cealaltă a uşii. Nu eram singur şi ştiam 
lucrul ăsta. Îmi era teamă, aş minţi să spun că nu-mi era... 
însă mai eram şi fascinat. Era ceva alături de mine. Ceva era 
aici înăuntru cu mine. 

Mi-am lăsat mâna să cadă de la peretele unde se afla 
întrerupătorul şi am rămas cu brațele atârnând simplu de-o 
parte şi alta a corpului. A trecut o vreme. Nu ştiu cât de mult. 
Inima îmi bubuia furioasă în piept; o simțeam în tâmple. Era 
răcoare. 

— Alo? am vociferat. 

Nici un răspuns. Auzeam picuratul şters, neregulat al apei 
condensate, pe una dintre ţevile de jos, îmi auzeam propria 
respiraţie şi slab - îndepărtat, într-o altă lume în care răsărise 
soarele - auzeam croncănitul triumfal al unei ciori. Poate că 
tocmai se uşurase pe capota maşinii mele. Chiar îmi trebuie o 
bufniță, mi-am spus. De fapt, nici nu ştiu cum de m-am 
descurcat până acum fără o bufniță. 

— Alo? am spus din nou. Poţi vorbi? 

Nimic. 

Mi-am udat buzele. Ar fi trebuit să mă simt ca un prost, 
poate, stând acolo în întuneric şi strigând fantomele. Însă nu 
m-am simțit. Chiar deloc. Umezeala fusese înlocuită de o 
răceală pe care o puteam simţi şi aveam o companie. Oh, da. 

— Poţi bate, atunci? Dacă poţi închide uşa, trebuie să poţi 
şi să baţi. 

Am rămas acolo şi am ascultat picuratul sporadic al ţevilor. 
Nimic altceva nu s-a auzit. Tocmai mă întindeam iarăşi spre 
comutator, când s-a auzit un bubuit moale nu cu mult mai 
jos de mine. Pivnița Sarei Laughs e înaltă şi ultimul metru de 
sub tavan - cel care face legătura cu centura de gheață a 
pământului - fusese izolat cu panouri mari galvanizate, de 
Insu-Gard. Sunetul pe care l-am auzit a fost, sunt cât se poate 


de sigur, sunetul unui pumn izbit de unul dintre aceste 
panouri. 

Nu fusese decât un pumn ce se lovise de-un segment pătrat 
de izolație, însă toate viscerele şi toți muşchii corpului meu 
parcă se desfăcuseră din locul lor. Părul mi s-a ridicat în cap. 
Orbitele mi se părea că se extind şi pupilele că se contractă, de 
parcă mi s-ar fi transformat capul într-un craniu. Fiecare 
centimetru de piele mi s-a încreţit pe oase. Ceva era aici cu 
mine. Foarte probabil, ceva mort. Nu mai puteam aprinde 
lumina nici dacă voiam. Nu mai aveam forța să ridic mâna. 
Am încercat să vorbesc şi, într-un sfârşit, într-o şoaptă 
hârşâită pe care de-abia am recunoscut-o, am spus: 

— Chiar eşti acolo? 

Bum. 

— Cine eşti? 

Tot nu puteam vorbi altfel decât în şoapta aceea hârşâită, 
vocea unui bărbat ce dă de pe patul de moarte ultimele 
instrucțiuni familiei sale. De data aceasta nu s-a auzit nimic 
de jos. 

Am încercat să gândesc şi nu mi-a venit în mintea 
tensionată decât Tony Curtis întruchipându-l pe Harry 
Houdini într-un film vechi. Potrivit filmului, Houdini fusese un 
Diogene al plăcii Ouija, un tip care-şi petrecea tot timpul liber 
căutând un mediu cinstit. Luase parte la o şedinţă de 
spiritism unde morții comunicau prin... 

— Bate o dată pentru da şi de două ori pentru nu, am spus. 
Poţi face asta? 

Bum. 

A fost o lovitură în scările din fața mea... dar nu foarte 
departe de mine. Cu cinci trepte mai jos, şase sau şapte cel 
mult. Nu destul de aproape să-l ating dacă mă-ntindeam şi-mi 
fluturam mâna prin aerul negru al pivniței... un lucru pe care 
mi-l puteam imagina, dar pe care nu mi-l puteam tocmai 
imagina făcându-l. 

— Eşti... 

Vocea mi s-a stins. Pur şi simplu nu mai aveam forță în 
diafragmă. Aerul răcoros mă apăsa pe piept ca un fier de 


călcat. Mi-am adunat toată voința şi am încercat din nou. 

— Eşti Jo? 

Bum. Pumnul acela lovindu-se uşor de izolație. O pauză, şi- 
apoi: Bum-bum. 

Da şi nu. 

Apoi, fără a avea vreo idee de ce puneam o întrebare atât de 
nebunească: 

— Bufniţele sunt aici jos? 

Bum-bum. 

— Ştii unde sunt? 

Bum. 

— Să le caut? 

Bum! Foarte apăsat. 

De ce le voia? puteam întreba, însă prezența de pe scări nu 
avea de unde să şt... 

Nişte degete calde mi-au atins ochii şi aproape că am strigat 
înainte să-mi dau seama că era vorba de transpiraţie. Mi-am 
ridicat mâinile în întuneric şi m-am şters cu podul palmelor 
până la baza părului. Am alunecat ca pe ulei. Răcoare sau nu, 
aproape că înctam în propria mea sudoare. 

— Eşti Lance Devore? 

Bum-bum, fără întârziere. 

— Sara e un loc sigur pentru mine? Sunt în siguranță? 

Bum. O pauză. Şi ştiam că e o pauză, ştiam că prezența de 
pe scări nu terminase. Apoi, se auzi: Bum-bum. Da, sunt în 
siguranţă. Nu, nu sunt în siguranţă. 

Îmi recăpătasem parţial controlul asupra brațului. L-am 
întins, am pipăit de-a lungul peretelui şi am găsit 
comutatorul. Mi-am aşezat degetele pe el. Acum mi se părea 
că transpiraţia de pe față se preschimbă în gheață. 

— Tu eşti persoana care plânge noaptea? am întrebat. 

Bum-bum de jos şi, între bătăi, am apăsat comutatorul. 
Aplicele din pivniță s-au aprins. La fel a făcut şi un bec mare - 
cel puţin o sută douăzeci şi cinci de waţi - în capul scărilor. N- 
a fost destul timp să se poată ascunde cineva şi nici nu era 
nimeni care să încerce s-o facă. De asemenea, doamna 
Meserve - admirabilă din atâtea puncte de vedere - uitase să 


măture scările de la pivniță. Când m-am dus acolo de unde 
estimam eu că se auziseră bătăile, am lăsat urme în praful 
subțire. Ale mele erau însă singurele urme. 

Am suflat aerul în față şi l-am putut vedea. Aşadar, fusese 
rece, încă mai era rece... se încălzea însă cu rapiditate. Am 
mai suflat o dată şi-am văzut doar o urmă de aburi. Oa treia 
expiraţie şi nu s-a mai văzut nimic. 

Mi-am plimbat mâna peste una dintre plăcile pătrate de 
izolație. Neted. L-am împins cu un deget şi, deşi n-am împins 
cu forță, degetul a lăsat o gropiță în suprafață argintie. Floare 
la ureche. Dacă ar fi lovit cineva cu pumnul aici, placa asta ar 
fi trebuit să fie deformată, suprafața argintie subţire ar fi 
trebuit să fie chiar ruptă şi să scoată la vedere umplutura roz 
de dedesubt. Toate plăcile erau însă netede. 

— Mai eşti aici? am întrebat. 

Nici un răspuns şi, totuşi, aveam impresia că vizitatorul 
meu era încă aici. Undeva. 

— Sper că nu te-am supărat aprinzând lumina, am spus şi 
în clipa aceea chiar m-am simţit puţin ciudat, stând pe scările 
de la pivniță şi vorbind cu voce tare, ţinându-le o predică 
păianjenilor. Voiam să te văd. 

Habar nu aveam dacă asta era sau nu adevărat. Brusc - 
atât de brusc că aproape mi-am pierdut echilibrul şi era să 
cad pe scări - m-am întors pe călcâie, convins că arătarea 
înfăşurată în linţoliu e-n spatele meu, că arătarea bătuse, ea, 
nici vorbă de-o fantomă politicoasă de-a lui M. R. James, ci o 
oroare de dincolo de granița universului. 

Nu era nimic. 

M-am întors iarăşi, am tras de două sau trei ori adânc aer 
în piept, recăpătându-mi controlul, şi apoi am coborât şi 
celelalte scări până-n pivniță. Sub ele se afla o canoe în 
perfectă stare; avea chiar şi vâsle. În colț se afla soba cu gaz pe 
care-o înlocuiserăm imediat după ce cumpăraserăm casa; mai 
era şi cada cu picioare sub formă de labe îngherate pe care Jo 
dorise cu orice preț (în pofida obiecţiilor mele) s-o transforme 
într-o seră pentru răsaduri. Am găsit apoi un cufăr plin cu 
fețe de masă demult uitate, o cutie cu casete mucegăite 


(formaţii ca Delfonics, Funkadelic şi .38 Special), mai multe 
seturi de vase vechi. Era o întreagă viață aici jos, nu însă, la o 
privire mai atentă, o viață foarte interesantă. Spre deosebire de 
viața pe care o simțisem în studioul lui Jo, aceasta nu fusese 
scurtată, ci fusese depăşită, fusese aruncată în urmă, asemeni 
unei piei vechi, iar asta era bine. Era, de fapt, natura firească 
a lucrurilor. 

Pe-un raft cu mărunţişuri se afla un album foto. L-am luat, 
atât curios, cât şi temător. Nici o surpriză neaşteptată, totuşi; 
aproape toate pozele erau peisaje cu Sara Laughs aşa cum 
fusese când o cumpăraserăm noi. Am găsit totuşi o fotografie 
cu Jo îmbrăcată într-o pereche de pantaloni trapezi (avea 
cărarea făcută pe mijlocul capului şi se dăduse cu ruj pe buze) 
şi una cu Michael Noonan purtând o cămaşă înflorată şi 
perciuni lungi care mă mâncau (burlacul Mike din fotografie 
era un tip care semăna cu Barry White şi pe care nu voiam să- 
| recunosc şi, totuşi, l-am recunoscut). 

Am găsit vechiul fuior rupt al lui Jo, o greblă de care urma 
să am nevoie dacă mai eram prin zonă la venirea toamnei, o 
lopată pentru zăpadă care urma să-mi prindă şi mai bine 
dacă mă găsea iarna pe acolo şi mai multe cutii cu vopsea. Nu 
am găsit, însă, nici o bufniță din plastic. Amicul meu care 
bătea în izolaţii avusese dreptate. 

La parter, telefonul a început să sune. 

M-am grăbit să răspund, ieşind mai întâi pe uşa pivniţei şi 
apoi întinzându-mă să sting lumina. M-a amuzat acest lucru 
şi, în acelaşi timp, mi s-a părut un comportament absolut 
normal... aşa cum mi se părea că e un comportament absolut 
normal şi să nu calci pe crăpăturile din trotuar când eram 
mic. Şi chiar dacă nu era normal, ce conta? Nu mă întorsesem 
la Sara decât de trei zile şi deja postulasem Prima Lege a 
Excentricităţii a lui Noonan: când eşti singur, un 
comportament ciudat nu pare a fi, de fapt, deloc ciudat. 

Am înşfăcat telefonul fără fir. 

— Alo? 

— Bună, Mike. Sunt Ward. 

— Ce rapid ai fost. 


— Depozitul pentru dosare nu-i decât puţin mai încolo pe 
coridor, a spus. Floare la ureche. E trecut doar un singur 
lucru în calendarul lui Jo pentru a doua săptămână din 
noiembrie 1993. Spune 'S-Ks of Maine, Freep, 11 A.M." Asta e 
pe marți, şaisprezece. Te ajută? 

— Da, am spus. Mulţumesc, Ward. Mă ajută mult. 

Am întrerupt legătura şi am aşezat receptorul înapoi în 
furcă. Da, mă ajuta. S-Ks of Maine însemna Soup Kitchens of 
Maine. Jo făcuse parte din consiliul lor director din anul 1992 
până ce murise. Freep însemna Freeport. Trebuie să fi fost o 
întâlnire a consiliului. Puseseră la punct probabil planurile 
pentru hrănirea oamenilor fără casă, de Ziua Recunoştinţei... 
după care Jo făcuse cu maşina cei aproximativ o sută 
cincisprezece kilometri până la TR, ca să primească livrarea 
celor două bufnițe din plastic. Nu-mi răspundea la toate 
întrebările, însă nu-i adevărat oare că întotdeauna se ivesc 
întrebări după moartea unei persoane iubite? Şi nu există nici 
o limită temporală pentru apariţia lor. 

Atunci a vorbit vocea extraterestră. Dacă tot eşti aici lângă 
telefon, a spus, de ce n-o suni pe Bonnie Amudson? Spune-i 
salut şi vezi ce face? 

În anii nouăzeci, Jo făcuse parte din patru consilii 
directoare diferite, toate având de-a face cu opere de caritate. 
Prietena ei Bonnie o convinsese să intre în consiliul de la Soup 
Kitchens când se eliberase un loc. Merseseră împreună la o 
mulțime de întâlniri. Nu şi la cea din noiembrie 1993, 
probabil, şi nu-i puteam cere lui Bonnie să-şi amintească 
tocmai acea întâlnire după cinci ani... dacă-şi păstrase însă 
foile de observaţii... 

La ce dracu' mă gândeam, mai precis? S-o sun Bonnie, să 
schimb amabilități şi-apoi s-o rog să-şi verifice foile de 
observații din decembrie? Voiam s-o întreb dacă nu e trecută 
absentă soția mea pe foaia de prezenţă la una din întâlnirile 
lunii noiembrie? Voiam s-o întreb poate dacă i se păruse Jo 
cumva diferită în acel ultim an de viaţă? lar când avea să mă- 
ntrebe Bonnie de ce voiam să ştiu, ce-i puteam spune? 


Dă-mi aia-napoi, sâsâise Jo ca un şarpe în visul meu. În 
visul acela nu semănase deloc cu Jo, semănase cu o altă 
femeie, poate cu cea din Cartea Proverbelor, femeia aceea 
ciudată ale cărei buze erau dulci ca mierea, dar al cărei suflet 
era plin de ură şi de venin. O femeie ciudată cu degete la fel de 
reci ca nişte crenguțe după un îngheț. Dă-mi aia-napoi, e 
cartea mea de omorât timpul. 

M-am dus la uşa pivniței şi am atins clanța. Am rotit-o... 
apoi i-am dat drumul. Nu voiam să mă uit acolo jos în 
întuneric, nu voiam să risc să înceapă cine ştie ce să bată din 
nou. Era mai bine să las uşa închisă. Îmi doream numai ceva 
rece de băut. M-am dus în bucătărie, am întins mâna spre uşa 
frigiderului, apoi m-am oprit. Magneţii formau iarăşi un cerc, 
de data aceasta însă patru litere şi o cifră fuseseră trase în 
mijloc şi aliniate. Alcătuiau un singur cuvânt scris cu 
minuscule: 


salut 


Se întâmpla ceva aici. Chiar şi înapoi în lumina clară a zilei, 
nu mă îndoiam deloc de asta. Întrebasem dacă mă aflu în 
siguranţă aici şi primisem un răspuns ambiguu... dar nu asta 
conta. Dacă plecam acum de la Sara, nu aveam unde merge. 
Aveam cheia casei din Derry, dar aici trebuiau rezolvate 
lucrurile. Şi asta o ştiam. 

— Salut, am spus şi am deschis frigiderul să-mi iau un suc. 
Oricine sau orice ai fi, te salut. 


CAPITOLUL UNSPREZECE 


M-am trezit la primele ore ale dimineţii următoare convins 
că mai era cineva cu mine în dormitorul din aripa de nord. M- 
am ridicat în capul oaselor, sprijinit în perne, frecându-mă la 
ochi, şi am văzut o siluetă întunecată, cu umeri largi stând 
între mine şi fereastră. 

— Cine eşti? am întrebat, spunându-mi că nu-mi va 
răspunde în cuvinte; va bate, în schimb, în perete. O dată 


pentru da, de două ori pentru nu - ce te preocupă, Houdini? 
Silueta de lângă fereastră, însă, n-a răspuns deloc. Am bâjbâit 
cu mâna în sus, am găsit firul care atârna de la becul de 
deasupra patului şi l-am tras. Gura îmi era crispată într-o 
grimasă, stomacul mi se încordase atât de tare, că mi se părea 
c-ar fi ricoşat şi gloanțele în el. 

— O, rahat, am spus. Trage-mi-o pân-o mierlesc. 

Atârnând pe un umeraş pe care-l agățasem de galeria de la 
perdea se afla jacheta mea veche din piele de căprioară. O 
pusesem acolo în timp ce despachetam şi uitasem s-o pun în 
dulap. Am încercat să râd, însă n-am putut. La ora trei 
dimineaţa, pur şi simplu nu mi s-a părut un lucru atât de 
amuzant. 

Am stins lumina şi m-am întins pe spate cu ochii deschişi, 
aşteptând să sune clopoțelul lui Bunter sau să înceapă 
plânsetul acela de copil. Încă mai ascultam când am adormit. 


RI 


Cam cu şapte ore mai târziu, când mă pregăteam să merg 
la studioul lui Jo şi să văd dacă nu sunt cumva bufnițele din 
plastic în zona de depozitare, unde nu verificasem cu o zi în 
urmă, un Ford ultimul model a venit pe drumul de acces şi a 
oprit bot în bot cu Chevy-ul meu. Ajunsesem până lângă 
scurta potecă dintre casă şi studio, dar acum mă întorceam. 
Era o zi caldă şi vântul nu sufla deloc, iar eu nu purtam decât 
o pereche de jeanşi tăiați şi nişte şlapi din plastic în picioare. 

Jo a susținut întotdeauna că stilul de a te îmbrăca din 
Cleveland se împarte de la sine în două sub-genuri: Cleveland 
Compact şi Cleveland de Zi cu Zi. Vizitatorul meu din acea zi 
purta Cleveland de Zi cu Zi - avea o cămaşă înflorită, avea 
tenul întunecat al celor din Republica Bananieră, avea şlapi 
albi. Şosetele sunt opţionale la această ţinută, însă papucii 
albi sunt o piesă importantă, aşa cum sunt şi bijuteriile din 
aur. Tipul ăsta stătea bine la acest ultim capitol: avea la 
încheietura unei mâini un Rolex şi la gât îi atârna un lanț din 
aur. Poalele cămăşii îi erau scoase din pantaloni şi avea o 


umflătură ciudată la spate. Era fie o armă, fie un pager, şi 
arăta prea mare pentru a fi un pager. M-am uitat iarăşi la 
maşina lui. Pneuri Blackwall. lar pe bord, oh, ca să vezi, un 
girofar albastru acoperit. Ca să se-apropie de tine mai pe 
ferite, Bunicuţă. 

— Michael Noonan? 

Era frumos într-un fel pe care l-ar considera atractiv 
anumite femei - cele care se crispează atunci când ridică 
cineva vocea în apropierea lor, cele care rareori sună la poliție 
când au probleme acasă, fiindcă, la un anumit nivel mizerabil, 
cred că merită să aibă probleme acasă. Probleme care rezultă 
în ochi învinețiți, coate dislocate, ocazionale arsuri de țigară pe 
sânişor. Acestea sunt femeile care cel mai adesea li se 
adresează soților sau amanțţilor cu apelativul Tati, de 
exemplu: "Pot să-ți aduc o bere, tati?" sau "Ai avut o zi grea la 
serviciu, tati?" 

— Da, eu sunt Michael Noonan. Cu ce vă pot fi de folos? 

Acest exemplar de tati s-a întors, s-a aplecat şi-a apucat 
ceva din mormanul de hârtii care zăcea pe scaunul de lângă 
şofer. Sub bord, o staţie radio bidirecțională a bâzâit o dată, 
scurt, şi apoi a căzut în tăcere. S-a întors înapoi spre mine, 
ținând într-o mână un dosar lung, de culoarea pielii de bivol. 
Mi l-a întins. 

— Acesta e pentru dumneavoastră. 

Când nu l-am luat, a făcut un pas înainte şi a încercat să 
mi-l vâre într-o palmă, ceea ce probabil ar fi trebuit să mă facă 
pe mine să-mi închid degetele pe el din reflex. În schimb, am 
ridicat amândouă mâinile la nivelul umerilor, ca şi când mi-ar 
fi spus mâinile sus, derbedeule. 

S-a uitat răbdător la mine, chipul având trăsături la fel de 
irlandeze ca şi ale fraților Arlen, lipsindu-i însă bunătatea, 
deschiderea şi curiozitatea lor. Ce ocupa locul acestora era un 
specimen de amuzament posac, de parcă văzuse toate 
comportamentele de rahat ale lumii, pe cele mai multe chiar 
de două ori. Una dintre sprâncenele lui fusese tăiată în două 
cu mult timp în urmă şi obrajii lui aveau aspectul acela 
roşiatic, ca de muşcătură a vântului care e semnul fie al unei 


sănătăți extrem de bune fie al unui interes constant pentru 
produsele alcoolice pe bază de cereale. Arăta ca şi când te-ar fi 
putut arunca în şanţ şi-apoi s-ar fi putut aşeza pe tine ca să 
nu te ridici. Nu mai fac, tati, dă-te jos de pe mine, nu fi rău. 

— Nu-mi îngreunați misiunea. O să luaţi dosarul şi- 
amândoi ştim lucrul ăsta, aşa că nu-mi îngreunaţi misiunea. 

— Arătaţi-mi un act de identitate mai întâi. 

A suspinat, şi-a dat ochii peste cap, apoi a căutat într-unui 
din buzunarele de la piept. A scos un portdocument din piele 
şi l-a deschis. Acolo era un act de identitate cu o insignă şi o 
fotografie. Noul meu prieten se chema George Footman, ajutor 
de şerif, Districtul Castle. Fotografia era insipidă şi umbroasă, 
asemănătoare cu cele pe care le văd victimele jafurilor într-un 
album cu infractori. 

— E bine? a întrebat. 

Am luat documentul când mi l-a întins. El a rămas pe loc, 
emițând, cât l-am scanat eu din priviri, acel sentiment de 
amuzament dens. Fusesem citat să mă prezint la biroul din 
Castle Rock al lui Elmer Durgin, avocat, la ora zece în 
dimineața zilei de 10 iulie 1998 - vineri, cu alte cuvinte. Zisul 
Elmer Durgin fusese numit protector ad litem pentru Kyra 
Elizabeth Devore, un copil minor. Urma să-mi ia o depoziție 
despre tot ce ştiu cu privire la starea lui Kyra Elizabeth 
Devore. Această depoziție va fi luată din partea Curţii 
Supreme a Districtului Castle şi a judecătorului Noble 
Rancourt. Va fi prezent şi un stenograf. Eram asigurat că 
aceasta era o depoziţie a curții şi că nu avea nimic de-a face 


nici cu Reclamantul, nici cu Inculpatul 


Footman a spus: 

— E de datoria mea să vă amintesc ce repercusiuni veți 
suferi dacă nu vă veți... 

— Mulţumesc, dar hai să presupunem că mi-ai spus deja 
totul, bine? Voi veni. 

Am făcut nişte gesturi de alungare către maşina lui. Mă 
simțeam profund dezgustat... şi mă simțeam agresat. 
Niciodată nu mi se mai servise un proces şi nici nu voiam să 
gust mâncarea asta. 


S-a dus înapoi la maşină, a dat să urce, apoi s-a oprit cu un 
braț păros atârnat deasupra uşii deschise. Rolex-ul îi 
strălucea în lumina cețoasă a soarelui. 

— Dă-mi voie să-ți dau un sfat, a spus şi-asta mi-a ajuns 
să ştiu tot ce voiam să mai ştiu despre tipul ăsta. Nu te pune 
cu domnul Devore. 

— Sau mă va strivi ca pe-o gâză, am spus. 

— Hă? 

— Replica ta întreagă e: "Dă-mi voie să-ți dau un sfat - nu 
te pune cu domnul Devore sau te va strivi ca pe-o gâză." 

l-am văzut expresia facială - pe jumătate trecută de 
perplexitate, mergând către furie - că ar fi vrut să spună ceva 
foarte asemănător. Evident, văzuserăm aceleaşi filme, inclusiv 
cele în care Robert De Niro joacă rolul unui psihopat. Apoi, 
chipul i se lumină. 

— O, sigur, eşti scriitor, a spus. 

— Aşa-mi spun toți. 

— Poţi spune lucruri de-astea, că eşti scriitor. 

— Păi, e-o ţară liberă, nu? 

— Ei, acu' faci pe deşteptul. 

— De când lucrezi pentru Max Devore, domnule ajutor de 
şerif? Cei de la biroul şerifului districtual ştiu că lucrezi în 
două părți? 

— Ştiu. Nu-i o problemă. Tu s-ar putea să ai o problemă, 
domnule Scriitor Deştept. 

Am ajuns la concluzia că sosise timpul să pun capăt acestei 
confruntări înainte să ajungem la scena de tot rahatul în care 
ne jignim unul pe altul. 

— Pleacă, te rog, din parcarea mea, domnule ajutor de şerif. 

S-a mai uitat pentru o clipă la mine, căutând fără-ndoială 
replica perfectă de final şi negăsind-o. Avea nevoie de ajutorul 
unui domn Scriitor Deştept, ăsta era adevărul. 

— Vineri o să am eu grijă de tine, a spus. 

— Asta înseamnă c-o să-mi cumperi prânzul? Nu-ţi face 
griji, sunt un tip care se mulţumeşte cu puţin. 

Obrajii lui profirii s-au întunecat cu puţin şi am văzut cum 
vor arăta când el va avea şaizeci de ani, asta dacă nu mai bea 


apă de foc până atunci. A urcat înapoi în Ford şi-a dat cu 
spatele pe drumul de acces destul de tare încât să facă roțile 
să scârțâie. Eu am rămas pe loc, urmărindu-l cum pleacă. O 
dată ce-a pornit pe Stradela Patruzeci şi doi către şosea, am 
intrat în casă. Mi-am spus că cel de-al doilea serviciu al 
ajutorului de şerif Footman trebuie să-i aducă bani frumoşi, 
dacă-şi permitea un Rolex. Pe de altă parte, poate că era un 
fals. 

Calmează-te, Michael, m-a sfătuit vocea lui Jo. A dispărut 
cârpa roşie, nu-ţi mai flutură nimeni nimic în faţa ochilor 
acum, aşadar calmează-te... 

I-am redus vocea la tăcere. Nu voiam să mă calmez; voiam 
să mă agit. Fusesem agresat. 

Am mers până la biroul din hol, acolo unde Jo şi cu mine ne 
țineam mereu documentele ce trebuiau rezolvate (şi 
calendarele noastre de lucru, acum că mă gândesc mai bine) şi 
am prins citația pe afişier de unul dintre colțurile dosarului în 
care se afla. Imediat după aceasta, mi-am ridicat pumnul în 
fața ochilor, m-am uitat pentru o clipă la verigheta de pe 
deget, apoi l-am izbit în perete, lângă bibliotecă. Am dat destul 
de tare să fac un întreg rând de cărți să sară. M-am gândit la 
pantalonii scurți şi largi ai lui Mattie Devore şi la bluza ei de la 
Kmart, apoi m-am gândit la socrul ei dând un sfert de milion 
de dolari pe domeniul Warrington. Scriind un blestemat de cec 
la purtător. M-am gândit la Bill Dean spunând că, într-un fel 
sau altul, fetița aceea va creşte în California. 

M-am plimbat o vreme de-a lungul şi de-a latul casei, încă 
fierbând înăbuşit, şi într-un sfârşit m-am trezit în fața 
frigiderului. Cercul din magneţi era acelaşi, dar literele din 
interiorul lui se schimbaseră. În loc de 


salut 
acestea alcătuiau acum 


ajută m ie 


— Ajută mie? am spus şi, imediat ce-am auzit cu vintele 
rostite cu voce tare, am înțeles. Literele de pe frigider 
proveneau dintr-un singur alfabet (nu nici măcar atât, am 
observat; g şi x se pierduseră pe undeva) şi trebuia să mai 
cumpăr câteva. Dacă uşa Kenmore-ului meu avea să devină o 
placă Ouija aveam nevoie de-o rezervă bună de litere. Mai ales 
vocale. Între timp, am mutat a-ul şi t-ul între m şi ie. Mesajul 
spunea acum 


ju ă matie 


Am amestecat cu palma cercul de magneţi în formă de 
fructe şi legume, am împrăştiat literele şi mi-am reluat 
plimbarea. Luasem hotărârea de a nu interveni între Devore şi 
nora lui, dar chiar între ei ajunsesem. Un ajutor de şerif în 
haine de Cleveland îşi făcuse apariția în parcarea mea, 
complicând o viață care deja avea problemele ei... şi, pe 
deasupra, speriindu-mă puţin. Dar, cel puţin, era o spaimă 
generată de ceva ce puteam vedea şi înțelege. Dintr-o dată, am 
ajuns la concluzia că vreau să fac mai multe în vara asta 
decât să-mi fac griji cu privire la fantome, copii care plâng şi la 
ce punea soția mea la cale în urmă cu patru sau cinci ani... 
dacă, desigur, pusese într-adevăr ceva la cale. Nu puteam 
scrie cărți, dar asta nu însemna că trebuie să tai iarbă la 
câini. 

Ajută Mattie. 

Am hotărât ca măcar să încerc. 


— Agenţia literară a lui Harold Oblowski. 

— Hai la Belize cu mine, Nola, am spus. Am nevoie de tine. 
O să facem frumos dragoste la miez noapte, când luna plină 
face plaja să semene c-un os. 

— Salut, domnule Noonan, a spus ea. 

Nola nu avea pic de simţ al umorului. Şi nu avea nici pic de 
simţ romantic. Într-un fel, asta o făcea să fie perfectă pentru 
Agenţia Oblowski. 

— Aţi vrea să vorbiți cu Harold? 


— Dacă e pe-acolo. 

— Este. Aşteptaţi, vă rog. 

Un lucru bun atunci când eşti un autor bine vândut - chiar 
şi unul ale cărui cărți apar doar ca regulă generală, în liste 
care ajung până la locul cincisprezece - este acela că agentul 
se-ntâmplă întotdeauna să fie la birou. Un altul e că, dacă e 
plecat în vacanţă în Nantucket, şi acolo va fi la birou pentru 
tine. Un al treilea este că timpul pe care-l petreci în aşteptare 
este destul de scurt. 

— Mike! a strigat. Cum e lacul? M-am gândit la tine tot 
week-end-ul! 

Mda, mi-am spus, şi porcii o să fluiere. 

— Lucrurile-s bune în general şi de tot rahatul într-un 
singur caz, Harold. Trebuie să vorbesc cu un avocat. La- 
nceput m-am gândit să-l sun pe Ward Hankins pentru o 
recomandare, dar apoi am ajuns la concluzia că am nevoie de 
cineva cu puțin mai multă putere decât cei pe care probabil 
că-i cunoaşte Ward. Ar fi bine să fie cineva cu dinți piliți şi 
care să adore carnea umană. 

De data aceasta, Harold nu s-a mai încurcat cu rutina 
pauzei lungi. 

— Ce se-ntâmplă, Mike? Ai probleme? 

Bate o dată pentru da, de două pentru nu, mi-am spus şi, 
preț de-o clipă greu de stăpânit, chiar am vrut să fac asta. Mi- 
am amintit că, terminând memoriile lui Christy Brown, Down 
All the Days, m-am întrebat cum ar fi să scrii o carte întreagă 
ținând stiloul între degetele de la piciorul stâng. Acum m-am 
întrebat cum ar fi să străbați eternitatea fără vreo altă cale de 
comunicare decât să baţi în pereţii unei pivnițe. Şi chiar aşa, 
numai anumiți oameni te-ar putea auzi şi înțelege... şi numai 
anumiți oameni în anumite momente. 

JO, tu ai fost? Şi dacă da, de ce ai răspuns şi da, şi nu? 

— Mike? Eşti acolo? 

— Da. Nu-i de fapt problema mea, Harold, aşa că răceşte-ţi 
motoarele. Am o problemă, totuşi. Goldacre e omul tău, 
corect? 

— Corect. Îl sun chiar a... 


— Dar el se ocupă în principal de legile privitoare la 
contracte. 

Gândeam acum cu voce tare şi, când am făcut o pauză, 
Harold n-a zis nimic. Uneori e-un tip de treabă. De cele mai 
multe ori, de fapt. 

— Sună-l din partea mea, totuşi, bine? Spune-i că vreau să 
vorbesc cu un avocat cu vechime în domeniul legilor pentru 
dobândire a custodiei unui copil. Spune-i să-mi facă legătura 
cu cel mai bun care e dispus să preia un caz imediat. Unul 
care se poate prezenta la tribunal cu mine vineri, dacă-i 
nevoie. 

— E vorba de paternitate? m-a întrebat, părând atât 
respectuos, cât şi temător. 

— Nu, custodie. 

M-am gândit să-i spun să afle întreaga poveste de la 
Avocatul Ce Va Fi Numit Mai Târziu, însă Harold merita mai 
mult... şi, oricum, avea să ceară să-mi audă versiunea mai 
devreme sau mai târziu, indiferent de ce i-ar spune avocatul. 
I-am povestit dimineața zilei mele de Patru Iulie şi cele ce-au 
urmat. M-am fixat asupra Devore-ilor, fără să menţionez ceva 
despre voci, copii care plâng sau bubuituri în întuneric. 
Harold m-a întrerupt o singură dată, iar asta a fost când şi-a 
dat seama cine e personajul negativ din poveste. 

— Ceri belele, a spus. Ştii asta, nu? 

— Sunt deja cumva implicat, oricum, am spus. M-am 
hotărât că vreau să mă-nfrupt puţin şi din meniul principal. 

— N-o să ai liniştea şi pacea de care are nevoie un scriitor 
să scrie cât mai bine, a spus Harold pe-o voce amuzant de 
prețioasă. 

M-am întrebat ce reacție ar avea dacă i-aş spune că nu face 
nimic, că nu mai scrisesem nimic altceva mai lung decât o 
listă de cumpărături de la moartea lui Jo şi că poate asta mă 
va trezi puțin din amorțeală. Dar nu i-am spus. Nu-i lăsa 
niciodată să vadă că transpiri, ăsta-i motoul clanului Noonan. 
Cineva ar trebui să graveze NU-ŢI FACE PROBLEME SUNT 
BINE pe uşa criptei de familie. 

Apoi mi-am spus: ajută m ie 


— Femeia aia are nevoie de-un prieten, am spus, şi Jo ar fi 
vrut să fiu asta pentru ea. Lui Jo nu-i plăcea să vadă că cei 
mici sunt călcați în picioare. 

— Crezi? 

— Mda. 

— Bine, să văd pe cine pot găsi. Şi Mike... vrei să vin vineri 
la depoziția asta? 

— Nu. 

A ieşit inutil de brusc şi a fost urmat de o tăcere cea părut 
nu calculată, ci rănită. 

— Ascultă, Harold, îngrijitorul meu a spus că audierea 
pentru procesul de custodie e programată curând. Dacă are 
loc şi dacă vei mai vrea să vii, o să te sun. Întotdeauna îmi e de 
folos sprijinul tău moral - ştii asta. 

— În cazul meu e sprijin imoral, a răspuns, dar părea iarăşi 
vesel. 

Ne-am luat rămas bun. M-am dus înapoi la frigider şi m-am 
uitat la magneţi. Încă erau împrăştiaţi peste tot, iar asta a 
fost într-un fel o uşurare. Până şi spiritele trebuie să se 
odihnească uneori. 

Am luat telefonul fără fir, m-am dus afară pe estacadă şi m- 
am trântit în scaunul în care stăteam în seara de Patru, când 
m-a sunat Devore. Chiar şi după vizita lui "tati", tot îmi venea 
greu să cred acea discuţie. Devore mă făcuse mincinos; eu îi 
spusesem să-şi vâre numărul meu de telefon în cur. 
Puseserăm cu succes bazele unei relații de vecinătate 
minunată. 

Am tras scaunul puţin mai aproape de marginea estacadei, 
care se afla la o înălțime ameţitoare de aproape doisprezece 
metri de panta dintre partea din spate a Sarei şi lac. Am 
căutat din priviri femeia verde pe care o văzusem când înotam, 
spunându-mi să nu fiu prost - astfel de lucruri nu le poți 
vedea decât dintr-un anumit unghi; stai chiar şi numai cu trei 
metri mai într-o parte şi nu mai ai ce vedea. Aceasta era însă 
una dintre excepţiile alea care confirmă regula. Am fost atât 
amuzat, cât şi puțin neliniştit să-mi dau seama că 
mesteacănul de lângă Stradă semăna cu o femeie, de pe mal, 


la fel de bine ca şi de pe lac. În parte, de vină era pinul din 
spatele lui - creanga aceea golaşă care arăta spre nord 
asemenea unui braț osos —, dar nu asta era totul. De unde 
stăteam eu, crengile albe şi frunzele înguste ale mesteacănului 
încă alcătuiau silueta unei femei şi, când vântul scutura 
frunzele de jos ale copacului, verdele şi argintiul se mişcau 
aidoma faldurilor unor fuste lungi. 

Spusesem nu, aproape înainte ca Harold să articuleze 
complet oferta sa bine intenţionată de a veni aici şi, uitându- 
mă la femeia-copac, destul de fantomatică în felul ei, am ştiut 
şi de ce o făcusem: Harold era zgomotos, Harold era insensibil 
la nuanţe, Harold putea speria orice se afla aici. Nu voiam 
asta. Eram speriat, da - stând pe scările acelea întunecate de 
la pivniță şi ascultând bătăile la câţiva paşi de mine, fusesem 
terifiat de moarte —, dar mă simțeam, de asemenea, şi 
complet viu pentru prima dată în ani de zile. Atingeam ceva în 
Sara care depăşea complet experiența mea, iar asta mă 
fascina. 

Telefonul mi-a sunat în poală, făcându-mă să tresar. L-am 
ridicat, aşteptându-mă să fie Max Devore sau poate Footman, 
linge-blidele lui preaiubit. S-a dovedit a fi un avocat, John 
Storrow, care părea după voce că absolvise facultatea destul 
de recent - săptămâna trecută, de exemplu. Totuşi, lucra 
pentru firma Avery, McLain şi Bernstein din Park Avenue, iar 
Park Avenue e-o adresă bunicică pentru un avocat, chiar şi 
pentru unul care mai are încă puţini dinți de lapte. Dacă 
Henry Goldacre spunea că Storrow e bun, probabil că era. Iar 
specializarea lui era legislaţia legată de custodia minorilor. 

— Spuneţi-mi acum ce se petrece acolo, a spus el după ce se 
încheiaseră introducerile şi după ce trecuserăm de amabilităţi 
inutile. 

Am făcut ce-am putut mai bine, simțindu-mă puţin mai 
liniştit pe măsură ce povestea se desfăşura. E ceva ciudat de 
reconfortant să discuți cu un om al legii o dată ce-a început să 
se scurgă timpul pe care i-l plăteşti din greu; treci atunci de 
punctul magic în care avocatul devine avocatul tău. Avocatul 
tău e blând, avocatul tău e înțelegător, avocatul tău ia notițe 


într-un carnețel cu file galbene şi aprobă din cap tot timpul 
când e nevoie. Majoritatea întrebărilor pe care ţi le pune 
avocatul tău sunt întrebări la care poţi răspunde. lar dacă nu 
poţi, avocatul tău te va ajuta să găseşti o cale de-a o face, 
sigur că da. Avocatul tău e întotdeauna de partea ta. 
Duşmanii tăi sunt şi duşmanii lui. Pentru el, nu eşti niciodată 
un rahat cu ochi, ci întotdeauna o bezea nici prea dulce, nici 
prea seacă. 

Când am terminat, John Storrow a spus: 

— Oau. Mă surprinde că n-a apărut încă nimic în presă. 

— La asta nu m-am gândit. 

Însă înţelegeam unde bătea el. Saga familiei Devore nu 
interesa ziare ca New York Times sau Boston Globe, probabil 
nici măcar Derry News, însă în paginile săptămânalelor de 
supermarket precum The National Enquirer sau Inside View 
s-ar fi potrivit ca o mănuşă - în locul fetei, King Kong se 
hotărăşte să fure copilul inocent al fetei şi să-l ducă cu el pe 
acoperişul Empire State Building. Oh, hei, dă-ne copilul, 
bestie. Nu era o ştire de primă pagină, nu implica o vărsare de 
sânge şi nu era nici o fotografie de morgă cu o celebritate, dar 
se potrivea perfect ca articol trăsnet de pagina nouă. Am şi 
văzut în minte titlul ieşind în evidență pe fundalul unor 
fotografii cu Cabana Warrington şi cu rulota ruginită a lui 
Mattie: COMPU-KING TRĂIEŞTE ÎN PUF ÎN VREME CE VREA 
SĂ-I IA SINGURUL COPIL FRUMOASEI TINERE. Poate că e 
prea lung, mi-am spus. Nici nu mai scriam şi tot aveam nevoie 
de-un editor. Destul de trist, dacă stai să te gândeşti. 

— Poate că, la un anumit moment, o să avem grijă să se 
publice povestea, a spus Storrow pe-un ton meditativ. Mi-am 
dat seama că acesta e un om de care mă puteam apropia, cel 
puţin în starea mea actuală de furie. S-a înviorat: Pe cine 
reprezint eu, domnule Noonan? Pe dumneavoastră sau pe 
tânăra doamnă? Eu votez pentru tânăra doamnă. 

— Tânăra doamnă nici măcar nu ştie că v-am sunat. Poate 
că va crede că am mers prea departe de unul singur. S-ar 
putea, de fapt, să mă altoiască bine cu partea dură a limbii 
sale. 


— De ce să facă asta? 

— Fiindcă-i o femeie yankeu - o femeie yankeu din Maine, 
cea mai rea rasă. Într-o bună zi, o să-i facă pe irlandezi să 
pară că au logică. 

— Poate, însă ea e cea cu ţinta prinsă-n ace de cămaşă. Vă 
sugerez s-o sunați şi să-i spuneți. 

l-am promis că o voi face. Şi nici măcar n-a fost o 
promisiune greu de dat. Ştiam că trebuie să iau legătura cu 
ea chiar din clipa în care luasem citaţia de la ajutorul de şerif 
Footman. 

— Şi cine-l reprezintă pe Michael Noonan vinerea viitoare 
dimineața? 

Storrow a râs sec. 

— O să găsesc pe cineva din apropiere s-o facă. Va merge în 
biroul tipului ăsta Durgin cu dumneavoastră, va şedea 
cuminte cu servieta în poală şi va asculta. Atunci s-ar putea 
să fiu şi eu în oraş - nu voi şti asta decât după ce voi fi vorbit 
cu doamna Devore —, însă nu voi fi în biroul lui Durgin. La 
audierea pentru procesul de custodie, însă, o să mă vedeţi la 
față chiar acolo. 

— Perfect. Sunați-mă să-mi comunicaţi numele noului meu 
avocat. Celălalt avocat nou al meu. 

— Înî. Între timp, vorbiţi cu tânăra doamnă. Obţineţi-mi o 
slujbă. 

— O să-ncerc. 

— Încercaţi să staţi cât mai la vedere când sunteţi cu ea, a 
spus. Dacă le oferim tipilor celor răi ocazia să fie indecenți, o 
să fie indecenţi. Nu e nimic între dumneavoastră şi ea de genul 
ăsta, nu? Nimic indecent? Îmi cer scuze că trebuie să întreb, 
dar chiar trebuie să întreb. 

— Nu, am spus. A trecut cam multă vreme de când nu am 
mai făcut ceva indecent cu cineva. 

— Mă simt tentat să vă compătimesc, domnule Noonan, 
date fiind circumstanțele însă... 

— Mike. Spune-mi Mike. 

— Bine. Îmi place asta. Eu sunt John. Oamenii o să 
vorbească despre relaţia voastră oricum. Ştii asta, nu? 


— Sigur. Oamenii ştiu că am cu ce te plăti. Vor face 
speculații privitoare la cum mă va plăti ea pe mine. O văduvă 
frumoasă şi tânără, un văduv de vârstă mijlocie. Sexul va 
părea atunci cel mai logic răspuns. 

— Eşti un realist. 

— Nu prea cred că sunt, dar ştiu să fac diferența dintre-un 
vultur şi un bomfaier. 

— Sper să fie aşa, fiindcă s-ar putea ca drumul să fie destul 
de accidentat. Te ridici împotriva unui om extrem de bogat. 

Şi totuşi, nu părea speriat. Părea aproape... lacom. Vorbea 
aşa cum o parte din mine se simțise când văzusem că 
magneții de pe frigider erau iarăşi aranjați în cerc. 

— Ştiu că e. 

— În sala de judecată asta n-o să conteze cine ştie cât, 
fiindcă e o sumă considerabilă de bani şi de cealaltă parte. De 
asemenea, judecătorul o să fie foarte conştient că ăsta-i un 
caz exploziv. Asta ne poate fi de folos. 

— Care-i cel mai favorabil lucru nouă? 

Am întrebat asta gândindu-mă la chipul îmbujorat şi fără 
pată al lui Kyra şi la completa ei lipsă de frică în prezența 
mamei. Am pus întrebarea, gândindu-mă că John îmi va 
răspunde că acuzațiile sunt în mod evident nefondate. De data 
asta am gândit greşit. 

— Cel mai favorabil lucru? Vârsta lui Devore. Trebuie că-i 
mai bătrân ca Dumnezeu. 

— Judecând după ce-am auzit în acest week-end, cred că 
trebuie să aibă optzeci şi cinci. Asta-l face pe Dumnezeu mai 
în vârstă. 

— Mda, însă ca potenţial tată îl face pe Tony Randall să 
pară un adolescent, a spus John, iar acum părea a jubila de 
fericire. Gândeşte-te, Michael, copilul absolvă liceul în anul în 
care Bunu' împlineşte o sută de ani. De asemenea, există 
şansa ca bătrânul să fi întrecut măsura. Ştii ce e acela un 
protector ad litem? 

— Nu. 

— Pe scurt, e un avocat desemnat de tribunal să protejeze 
interesele copilului. O parte din taxă e plătită din cheltuielile 


de judecată, însă e-o suma derizorie. Cei mai mulți care 
acceptă să servească drept protectori ad litem au motive strict 
altruiste... Însă nu toți. În orice caz, ad litem-ul are un cuvânt 
greu de spus în rezolvarea cazului. Judecătorii nu sunt 
obligaţi să asculte sfaturile lui, însă aproape întotdeauna o 
fac. Îl face pe-un judecător să apară într-o lumină proastă 
dacă refuză sfatul propriului său delegat, iar ce urăşte un 
judecător cel mai mult e să apară într-o lumină proastă. 

— Devore va avea propriul lui avocat? 

John a râs. 

— Ce spui de nici mai mult, nici mai puţin de şase doar la 
audierile preliminare? 

— Vorbeşti serios? 

— Tipul are optzeci şi cinci de ani. Asta-i o vârstă prea 
avansată să mai conducă Ferrari-uri, prea avansată să sară 
cu coarda elastică în Tibet şi prea avansată să mai frecventeze 
curve, doar dacă nu-i un bărbat foarte vânjos. Pe ce să-şi mai 
cheltuiască, aşadar, banii? 

— Pe avocaţi, am spus eu sumbru. 

— Mda. 

— lar Mattie Devore? Ea cu ce se alege? 

— Graţie ţie, se alege cu mine, a spus John Storrow. Parcă 
ar fi un roman de John Grisham, nu? Aur curat. Între timp, 
mă interesează Durgin, ad litem-ul. Dacă Devore nu se 
aştepta să apară nici o problemă deosebită, e posibil să fi fost 
destul de neinspirat să-i pună lui Durgin ispita-n cale. lar 
Durgin e posibil să fi fost destul de prost să-i cadă pradă. Hei, 
cine ştie ce putem afla? 

Eu însă rămăsesem în urmă. 

— Se alege cu tine, am spus. Graţie mie. lar dacă eu n-aş fi 
fost pe-aici să-mi vâr coada? Cu ce s-ar fi ales atunci? 

— Cu bubkes. E-n idiş. Înseamnă... 

— Ştiu ce-nseamnă, am spus. Asta-i incredibil. 

— Mnu, nu-i decât justiția americană. O ştii pe doamna cu 
balanța? Cea care stă în fața celor mai multe tribunale 
municipale? 

— Îhâ. 


— Pune-i nişte cătuşe la încheieturile solide ale mâinilor ei 
şi lipeşte-i nişte leucoplast peste gură să se asorteze cu 
panglica de la ochi, violeaz-o şi arunc-o în noroi. Îţi place 
imaginea asta? Mie nu, da-i o reprezentare fidelă a felului în 
care funcționează legea în cazurile de custodie, atunci când 
reclamantul e bogat şi inculpatul sărac. lar egalitatea dintre 
sexe a înrăutățit, de fapt, totul, fiindcă, în vreme ce mamele 
sunt încă în general sărace, nu mai sunt văzute nici ca 
alegerea firească pentru custodia copiilor. 

— Mattie Devore are nevoie de tine, nu-i aşa? 

— Da, a spus simplu John. Sună-mă mâine şi spune-mi că 
acceptă. 

— Sper să pot face asta. 

— Şi eu. Şi ascultă; mai e un ultim lucru. 

= Cea 

— L-ai mințit pe Devore la telefon. 

— Prostii! 

— Mnu, mnu, urăsc să-l contrazic pe autorul preferat al 
surorii mele, dar l-ai minţit şi ştii asta. I-ai spus lui Max 
Devore că Mattie şi copilul erau împreună, că fetița culegea 
flori, că totul era bine şi frumos. Ai desenat totul, mai puţin pe 
Bambi şi pe Thumper. 

Şedeam acum ţeapăn în scaunul de la birou. Mă simțeam 
acuzat pe nedrept. Simţeam, de asemenea, că propria mea 
istețime fusese trecută cu vederea. 

— Hei, nu, mai gândeşte-te o dată. Eu nu am spus 
niciodată nimic ritos. l-am spus că am presupus. Am folosit 
cuvântul mai mult decât o singură dată. Mi-amintesc asta 
foarte limpede. 

— Îhî, iar dacă el a-nregistrat conversaţia, o să ai ocazia 
chiar şi să numeri de câte ori ai spus-o. 

N-am răspuns imediat. Mă gândeam la discuţia pe care o 
avusesem cu el, amintindu-mi murmurul imperceptibil de pe 
fir, murmurul caracteristic pe care mi-l aminteam din toate 
celelalte veri pe care le petrecusem la Sara Laughs. Fusese 
acel mmmmm jos şi constant mai puternic sâmbătă seara? 

— Cred că e posibil să existe o casetă, am spus cu reţinere. 


— Înî. Şi, dacă avocatul lui Devore o să i-o duca ad litem- 
ului, cum crezi că o să-ți sune vocea pe bandă? 

— Grijulie, am spus. Poate ca a unui om ce ascunde ceva. 

— Sau a unuia care spune baliverne. Şi tu te pricepi la asta, 
nu? La urma urmei, cu asta te ocupi pentru a trăi. La 
audierea preliminară, e posibil ca avocatul lui Devore să 
pomenească de asta. Dacă aduce el apoi una dintre persoanele 
care au trecut pe lângă voi la scurtă vreme după ce a sosit 
Mattie lângă tine... o persoana care poate depune marturie că 
tânăra doamnă părea deranjată şi tulburată... cum crezi că 
vei părea atunci? 

— Ca un mincinos, am spus, după care: Ah, futu-i. 

— Nu te teme, Mike. Păstrează-ţi buna-dispoziţie. 

— Ce să fac? 

— Scoate tu pistolul înainte să-l scoată ei. Spune-i lui 
Durgin exact ce s-a întâmplat. Pune totul în depoziţie. 
Subliniază faptul că fetița credea că umblă în siguranţă. 
Asigură-te că pomeneşti şi de chestia aia cu 'călcatul pe 
lângă". Îmi place aia. 

— Apoi, dacă au o casetă, o pun s-o ascultăm şi-o să par 
doar un şmecher care-şi schimbă povestea. 

— Nu cred. Nu erai sub jurământ când ai vorbit cu Devore, 
nu? Stăteai doar acolo, pe estacadă, îți vedeai de treburile tale, 
te uitai la focurile de artificii. Din senin, te sună bătrânul ăsta 
morocănos. Începe să dea din gură. Nici măcar nu i-ai dat tu 
numărul de telefon, nu? 

— Nu. 

— Numărul tău de telefon nelistat. 

— Nu. 

— Şi, chiar dacă a spus el că e Maxwell Devore, putea fi 
oricine, corect? 

— Corect. 

— Putea fi şahul Iranului. 

— Nu, şahul e mort. 

— Cade şahul, atunci. Dar putea fi un vecin băgăcios... sau 
unul pus pe glume. 

— Da. 


— Şi-ai spus ce-ai spus, conştient fiind de toate posibilitățile 
astea. Dar acum că eşti implicat în procedurile oficiale de 
judecată, spui întregul adevăr şi nimic altceva decât adevărul. 

— Poţi fi sigur. 

Sentimentul acela plăcut de avocatul-meu mă părăsise 
pentru scurtă vreme, dar acum se întorsese din plin. 

— Nu poţi spune altceva decât adevărul, Mike, a spus el 
solemn. Poate cu excepția a câtorva cazuri, iar acesta nu e 
unul dintre ele. Ne-am înțeles? 

— Da. 

— Prea bine, am terminat. Vreau să primesc un telefon fie 
de la tine, fie de la Mattie Devore în jurul orei unşpe mâine. Ar 
fi bine să fie de la ea. 

— O să-ncerc. 

— Dacă chiar se-mpotriveşte, ştii ce trebuie să faci, nu? 

— Aşa cred. Mulţumesc, John. 

— Într-un fel sau altul, o să discutăm foarte curând, a spus 
şi a închis. 

Am rămas unde mă aflam, pentru o vreme. O dată am 
apăsat butonul care deschidea linia telefonului fără fir, apoi l- 
am apăsat din nou, închizând-o. Trebuia să vorbesc cu Mattie, 
însă nu eram încă pregătit s-o fac. Am hotărât să fac în 
schimb o plimbare. 

Dacă chiar se-mpotriveşte, ştii ce trebuie să faci, nu? 

Desigur. Să-i reamintesc că nu-şi permite să fie mândră. Că 
nu-şi permite să facă pe yankeul, refuzând mila lui Michael 
Noonan, autor al Fiinţei duale, al Bărbatului în cămaşă roşie 
şi al curând-publicatului Promisiunea lui Helen. Să-i 
reamintesc că poate rămâne fie cu mândria, fie cu fiica ei, însă 
foarte probabil nu cu amândouă. 

Hai, Mattie, alege una. 


Am mers aproape până la capătul stradelei, oprindu-mă la 
Pajiştea Tidwell cu priveliştea ei frumoasă asupra căuşului de 
lac şi asupra Munţilor Albi de după el. Apa visa sub un cer 
cețos, părând cenuşie când îţi înclinai capul într-o parte, 


albastră când ti-l înclinai în cealaltă. Senzaţia aceea de mister 
era foarte prezentă în jurul meu. Senzaţia aceea de Manderley. 

Peste patruzeci de oameni negri se stabiliseră aici pe la 
începutul secolului - stătuseră aici pentru o vreme, în orice 
caz —, potrivit Mariei Hingerman (potrivit şi Unei istorii a 
Districtului Castle şi a oraşului Castle Rock, un tom masiv 
publicat în 1977, anul bicentenar al districtului). Fuseseră 
nişte oameni negri destul de aparte: cei mai mulţi dintre ei 
erau rude, cei mai mulți dintre ei, foarte talentați, cei mai 
mulți dintre ei, parte a unui grup muzical numit la început 
The Red-Top Boys“ şi mai apoi Sara Tidwell and the Red-Top 
Boys. Cumpăraseră pajiştea şi o porțiune măricică de pământ 
de pe malul lacului de la un bărbat pe nume Douglas Day. 
Banii fuseseră strânşi într-o perioadă de zece ani, potrivit lui 
Sonny Tidwell, care încheiase afacerea (ca membru al 
formației, Don Tidwell cântase la ceea ce era cunoscut pe 
atunci sub numele de "chitară scărmănată'). 

Se vorbise mult şi pătimaş despre acest lucru în oraş şi 
avusese loc chiar şi o întâlnire de protest împotriva "venirii 
ăstor negrotei, care circulă-n hoarde'. Lucrurile se aşezaseră, 
însă, şi totul revenise la normal, aşa cum se întâmplă de 
obicei. Oraşul de cocioabe la care se aşteptaseră cei mai mulți 
localnici să apară pe Dealul lui Day (fiindcă aşa era numită 
Pajiştea Tidwell în 1900, când cumpărase Son Tidwell 
pământul în numele numerosului său clan) nu fusese 
construit niciodată. În loc de asta, fuseseră construite câteva 
cabane curate şi albe, care împrejmuiau o clădire mare ce 
trebuie să fi avut destinația de loc de întâlnire, de sală pentru 
repetiții sau, poate, într-un anumit moment, de sală de 
concert. 

Sara and the Red-Top Boys (uneori apărea şi câte o Red-Top 
Girl în formație; componența era volatilă, se schimba la fiecare 
reprezentație) cântase prin vestul Maine-ului vreme de un an, 
poate chiar şi doi. În oraşele din susul şi josul Liniei Vestice — 
Farmington, Skowhegan, Bridgton, Gates Falls, Castle Rock, 
Motton, Fryeburg - mai dai încă la bazarurile organizate în 
hambare şi la talciocuri peste vechile afişe ale spectacolele lor. 


Sara and the Red-Tops aveau mare trecere pe unde mergeau şi 
se înțelegeau bine şi cu cei de-acasă, din TR, ceea ce nu m-a 
mirat niciodată. În ciuda tuturor lucrurilor, Robert Frost - 
poetul acela utilitarist şi deseori neplăcut - avea dreptate: în 
cele trei state nord-estice, noi chiar suntem de părere că nişte 
garduri bune îi fac şi pe vecini să fie buni. Ne agităm şi-apoi 
păstrăm o tăcere mizerabilă, genul acela de tăcere cu ochi 
sfredelitori şi având colțurile gurii trase-n jos. "Îşi plătesc 
taxele", spunem noi. "N-o trebuit niciodată să le-mpuşc vun 
câne", spunem noi. "Îs numa' ei cu-ale lor”, spunem noi, de 
parcă izolarea ar fi o virtute. Şi, desigur, virtutea definitorie: 
"Nu acceptă pomană." 

Şi, la un anumit moment, Sara Tidwell devenise Sara 
Laughs. 

Într-un sfârşit, însă, TR-90 trebuie că nu fusese ce-şi 
doriseră ei, fiindcă, după ce cântaseră la un bâlci sau două 
spre sfârşitul verii lui 1901, clanul se mutase. Cabanele lor 
curate şi micuțe le aduseseră familiei Day bani frumoşi, din 
chiriile pe timpul verii, până în 1933, când arseseră toate în 
incendiile din vară, incendii care reduseseră la cenuşă părțile 
de est şi de nord ale lacului. Sfârşitul poveştii. 

Cu excepția muzicii ei, desigur. Muzica ei supraviețuise. 

M-am ridicat de pe piatra pe care şezusem, mi-am întins 
braţele şi spatele şi-am pornit înapoi în josul stradelei, 
cântând unul dintre cântecele ei în tot acest timp. 


CAPITOLUL DOISPREZECE 


În timpul plimbării mele înapoi spre casă pe stradelă, am 
încercat să nu mă gândesc la absolut nimic. Primul meu 
editor obişnuia să spună că optzeci şi cinci la sută din ceea ce 
se petrece în capul unui romancier nu-l priveşte câtuşi de 
puţin, un sentiment despre care am crezut mereu că nu 
trebuie redus doar la scriitori. Aşa-numitul nivel superior al 
gândirii este, în general, cu mult supraestimat. Când apar 
probleme şi trebuie luate măsuri, eu găsesc că e în general 
mai bine să te dai pur şi simplu la o parte şi să-i laşi pe băieții 


din beci să-şi facă treaba. Acolo jos, nişte nesindicalişti cu 
mulți muşchi şi tatuaje duc munca cea grea. Specialitatea lor 
e instinctul şi trimit problemele sus spre a fi judecate logic 
doar în ultimă instanţă. 


Când am încercat s-o sun pe Mattie Devore s-a întâmplat 
un lucru extrem de ciudat - ceva ce nu avea absolut nimic de- 
a face cu fantomele, din câte-mi puteam eu da seama. În loc 
să primesc zumzetul de ton liber, când am apăsat butonul ON 
al aparatului fără fir, am primit tăcere. Apoi, chiar când îmi 
spuneam că trebuie să fi lăsat ridicat receptorul telefonului 
din dormitor, mi-am dat seama că nu era o tăcere totală. 
Depărtat, asemenea unei transmisiuni radio din spațiul 
COSMIC, voios şi măcăind ca o rață de desen animat, un tip cu 
un accent de Brooklyn destul de pronunţat cânta: "A urmat-o 
pân' la şcoală-ntr-o zi, şcoală-ntr-o zi, şcoală-ntr-o zi. A 
urmat-o pân la şcoală-ntr-o zi, şi asta încălca regulamentul." 

Am deschis gura să întreb cine era acolo, dar, înainte s-o 
pot face, vocea unei femei a spus: 

— Alo? 

Părea descumpănită şi nesigură. 

— Mattie? 

În confuzia mea, nu mi-a trecut deloc prin minte să-i spun 
cumva mai formal, cum ar fi domnişoară sau doamnă Devore. 
Şi nici nu mi s-a părut ciudat că ştiam cine e, bazându-mă 
pe-un singur cuvânt, chiar dacă singura noastră discuţie de 
dinainte fusese relativ scurtă. Poate că tipii din beci au 
recunoscut muzica de fundal şi-au făcut legătura cu Kyra. 

— Domnule Noonan? (Părea mai uluită ca niciodată.) Nici 
măcar n-a sunat telefonul! 

— Trebuie să fi ridicat receptorul tocmai când ţi se făcea ţie 
legătura, am spus. Se-ntâmplă uneori. 

Dar de câte ori, m-am întrebat dacă se-ntâmplă ca 
persoana care te sună să fie chiar cea pe care tu însuşi aveai 
de gând s-o suni? Poate destul de des, de fapt. Telepatie sau 
coincidență? În direct sau înregistrate pe CD-uri Memorex? În 


orice caz, părea aproape o magie. M-am uitat de cealaltă parte 
a sufrageriei lungi şi joase în ochii sticloşi ai elanului Bunter 
şi mi-am spus: Da, dar poate că acum, ăsta-i un loc magic. 

— Probabil, a spus ea neîncrezătoare. Îmi cer scuze în 
primul rând că v-am sunat - e-o îndrăzneală. Numărul 
dumneavoastră e neînregistrat, ştiu asta. 

Oh, nu-ți face griji din pricina asta, mi-am spus. Deja au 
toți numărul ăsta. De fapt, mă gândeam să-l introduc în 
Pagini Aurii. 

— L-am copiat de pe fişa dumneavoastră de la bibliotecă, a 
continuat ea, părând stânjenită. Acolo lucrez eu. 

În fundal, "The Hokey Cokey" îi făcuse loc lui "The Farmer in 
the Dell". 

— Nu face nimic, am spus. Mai cu seamă că tocmai ca să te 
sun pe tine am ridicat receptorul. 

— Pe mine? De ce? 

— Doamnele mai întâi. 

A râs scurt şi crispat. 

— Voiam să vă invit la cină. Adică, Ki şi cu mine voiam să 
vă invităm la cină. Ar fi trebuit s-o fac mai devreme. Aţi fost 
nemaipomenit cu noi alaltăieri. Veţi veni? 

— Da, am spus fără absolut nici un preget. Cu mulțumiri. 
Avem, oricum, de discutat despre unele lucruri. 

A urmat o pauză. În fundal, şoarecele lua brânza. În 
copilărie, credeam că toate lucrurile acelea se petrec într-o 
fabrică imensă numită The Hi-Ho-Dairy-O. 

— Mattie? Mai eşti acolo? 

— V-a târât şi pe dumneavoastră, nu-i aşa? Bătrânul ăla 
îngrozitor. 

Acum, vocea ei părea nu crispată, ci cumva moartă. 

— Păi, da şi nu. Ai putea spune că soarta m-a târât. Sau 
Dumnezeu. Nu mă aflam acolo în dimineața aceea din cauza 
lui Max Devore; pornisem pe urmele Villageburger-ului 
proscris. 

N-a râs, însă i s-a luminat puțin vocea şi asta m-a bucurat. 
Oamenii care vorbesc în felul acela mort, rănit, sunt în general 


nişte oameni speriați. Sunt, uneori, nişte oameni de-a dreptul 
terorizați. 

— Îmi cer scuze că v-am târât în problema mea. 

Aveam o bănuială că va începe să se-ndoiască cine pe cine 
târa după ce aveam să-i spun de John Storrow şi mă bucuram 
că aceea era o discuție pe care nu trebuia s-o port cu ea la 
telefon. 

— În orice caz, mi-ar plăcea să vin la cină. Când? 

— Ar fi prea curând în seara asta? 

— Categoric nu. 

— Minunat. Trebuie să mâncăm devreme, însă, ca să nu 
adoarmă cu capu-n farfurie micuța mea. La şase e bine? 

— Da. 

— Ki va fi în extaz. Nu avem parte de prea multe vizite. 

— N-a mai mers de una singură pe străzi, nu? 

Am crezut că poate se va simţi ofensată. În schimb, de data 
aceasta chiar a râs. 

— Dumnezeule, nu. A speriat-o toată agitația de sâmbătă. 
Acum vine înăuntru să-mi spună şi dacă pleacă de la leagănul 
din curtea de lângă casă la groapa cu nisip din spate. A vorbit, 
însă, mult despre dumneavoastră. Vă spune "tipul ăla înalt 
care m-a călat'. Cred că-şi face griji să nu fiți cumva supărat 
pe ea. 

— Spune-i că nu sunt, am zis. Nu, îmi retrag cuvintele. O 
să i-o spun chiar eu. Ce pot aduce? 

— O sticlă de vin? m-a întrebat, puţin neîncrezătoare. Sau 
poate că-i prea pretenţțios - nu voiam decât să prăjesc nişte 
hamburgeri pe grătar şi să fac nişte salată de cartofi. 

— O să aduc o sticlă nepretenţioasă. 

— Mulţumesc, a spus. E puţin emoţionant totul. Noi nu 
avem niciodată musafiri. 

Am fost îngrozit să descopăr că sunt pe punctul de-a spune 
că şi mie mi se părea puțin emoţionant prima întâlnire în 
patru ani şi tot tacâmul. 

— Mulţumesc mult că te-ai gândit la mine. 

Închizând telefonul, mi-am amintit de sfatul lui John 
Storrow de a sta când sunt cu ea cât mai la vedere, să nu mai 


dau apă la moara de bârfe a oraşului. Dacă voia să gătească 
pe grătar, probabil că aveam să stăm afară, acolo unde toată 
lumea putea vedea că am stat îmbrăcați... cea mai mare parte 
a serii, cel puţin. Ea, în orice caz, va face la un anumit 
moment politicosul gest de a mă invita să intru. Eu voi face 
atunci politicosul gest de a accepta. Îi voi admira tabloul ei 
preferat cu Elvis de pe perete sau farfuriile comemorative de la 
Franklin Mint sau ce-o mai avea ea în chip de decorațiuni 
pentru rulotă; o voi lăsa pe Kyra să-mi arate dormitorul ei şi 
voi exclama a uimire la vederea excelentei colecții de animale 
din pluş şi a păpugşii ei preferate, dacă era nevoie. Sunt tot 
soiul de priorităţi în viață. Unele pe care avocatul tău le poate 
înțelege, însă bănuiesc că sunt destule şi din acelea pe care nu 
le poate. 

— Procedez cum se cuvinte, Bunter? am întrebat elanul 
împăiat. Mugeşte o dată pentru da, de două pentru nu. 

Ajunsesem la jumătatea holului ce duce spre aripa nordică, 
gândindu-mă la nimic altceva decât la un duş rece, când, din 
spatele meu, foarte încet, s-a auzit un clinchet scurt de la 
clopoțelul din jurul gâtului lui Bunter. M-am oprit în loc, cu 
capul înclinat, ţinând în mână cămaşa, aşteptând să mai 
sune o dată clopoţelul. După aproape un minut, am parcurs şi 
restul drumului către baie şi am pornit duşul. 


Magazinul Universal Lakeview avea o gamă destul de bună 
de vinuri, ascunse vederii, într-un colț - nu era la mare 
căutare printre localnici, poate, însă turiştii îl cumpărau 
probabil în cantități satisfăcătoare - şi am ales o sticlă de 
Mondavi roşu. Era probabil puțin mai scumpă decât voise 
Mattie să fie, dar puteam să-i răzuiesc eticheta cu prețul şi să 
sper că nu-şi va da seama de diferență. La ghişeu era coadă; în 
general, oameni cu tricourile ude trase peste costumele de baie 
şi cu nisipul de pe plaja publică lipit pe picioare. Cât mi-am 
aşteptat rândul, ochii mi-au căzut pe nimicurile acelea pe care 
le găseşti întotdeauna în apropierea ghişeului. Printre ele se 
aflau şi mai multe pungi din plastic etichetate MAGNABET, pe 
fiecare pungă apărând câte un desen în care pe uşa unui 


frigider stătea scris MĂ ÎNTORC CURÂND. Conform 
informațiilor de pe etichetă, în fiecare Magnabet se aflau câte 
două seturi de consoane, PLUS VOCALE DE REZERVĂ. Am 
înşfăcat două seturi... apoi am mai luat un al treilea, 
spunându-mi că fetița lui Mattie Devore avea probabil vârsta 
potrivită pentru astfel de jocuri. 


Kyra m-a observat când am intrat pe poarta curții năpădite 
de iarbă, a sărit din leagănul scund de lângă rulotă, s-a 
năpustit spre mama ei şi i s-a ascuns în spate. Când m-am 
apropiat de grătarul instalat lângă scările din zgură presată în 
fața locuinţei, copilul care-mi vorbise fără teamă sâmbătă nu 
mai era decât un singur ochi albastru iscoditor şi o mână 
grăsulie strângând în pumn un pliu al fustei de vară a mamei 
sale, chiar sub şold. 

Două ore au adus schimbări considerabile, totuşi. Pe când 
se adâncea crepusculul, Kyra şedeam poala mea, ascultând 
atentă - chiar dacă din ce în ce mai adormită - cum îi citeam 
povestea mereu captivantă a Cenuşăresei. Canapeaua pe care 
şedeam avea o nuanţă de maro care nu poate fi vândută legal 
decât în magazinele cu reduceri şi, pe deasupra, era şi extrem 
de  denivelată, însă, totuşi, mă simțeam ruşinat de 
preconcepțiile mele pripite cu privire la ce aveam să văd în 
interiorul rulotei ăsteia. Pe peretele de deasupra şi din spatele 
nostru se afla o stampă de Edward Hopper - aceea cu 
tejgheaua goală a unui fast food noaptea târziu - şi, de 
cealaltă parte a încăperii, deasupra micuţei mese laminate din 
ungherul pentru bucătărie se afla una dintre "Florile-soarelui" 
ale lui Vincent van Gogh. Chiar mai mult ca Hopper-ul, 
aceasta părea că se integrează în rulota dublă a lui Mattie 
Devore. Habar nu am de ce am avut impresia asta, dar aşa am 
simțit. 

— Papuciu de sticlă o s-o taie la picioluş, a spus Ki într-un 
fel uimit, gânditor. 

— Nici pomeneală, am spus. Pantoful de sticlă a fost special 
făcut în Regatul lui Grimoire. Neted şi de nespart, atâta vreme 
cât nu cânți un do înalt când îl porți. 


— Plimesc şi eu o peleche? 

— Scuze, Ki, am spus, nimeni nu mai ştie cum se fac 
pantofii de sticlă. E-o artă pierdută, ca şi fierul de Toledo. 

Era cald în rulotă şi-mi era şi mai cald cum stătea ea pe 
cămaşa mea, dar nu aş fi schimbat nimic. Să ţin un copil în 
poală era un sentiment plăcut. Afară, mama ei cânta şi aduna 
vesela de pe masa pliantă pe care o folosiserăm la picnic. S-o 
aud cântând era iarăşi un sentiment plăcut. 

— Continuă, continuă, a spus Kyra, arătând cu degetul 
spre fotografia în care Cenuşăreasa freca podeaua. Privirea 
aceea furişă de după piciorul mamei dispăruse; fetița furioasă 
de "mă-duc-la-blestemata-aia-de-plajă" de sâmbătă dimineața 
dispăruse; acum nu mai era decât un copil somnoros, frumos 
şi luminos şi sincer.— Până când mai pot rezista. 

— Trebuie să mergi să faci pipi? 

— Nu, a spus, uitându-se la mine cu un oarecare dispreț. 
Pe deasupla, se zice a uuu-lina. Pipi face ceasul de noptielă, 
aşa spune Mattie. Şi am fost deja. Da dacă nu melgi cu 
povestea mai lepede, o s-adolm. 

— Nu poți grăbi poveştile care conţin ceva magic, Ki. 

— Atunci, melgi cât poţi de lepede. 

— Bine. 

Am întors pagina. Acolo, Cenuşăreasa încerca să fie bună, 
făcându-le cu mâna de la revedere nemernicelor ei de surori 
care se duceau la bal îmbrăcate ca nişte starlete dintr-o 
discotecă. 

— "De-ndată ce le ură Cenuşăreasa drum bun lui Tammy 
Faye şi Vann...' 

— Astea-s numele sulolilor? 

— Sunt cele pe care li le-am dat eu, da. E bine aşa? 

— Sigur. 

S-a aşezat mai comod în poala mea şi şi-a lăsat capul iarăşi 
pe pieptul meu. 

— "De-ndată ce le ură Cenuşăreasa drum bun lui Tammy 
Faye şi lui Vann, apăru din senin o lumină strălucitoare în 
colțul bucătăriei. Din ea ieşi o femeie frumoasă îmbrăcată 


într-o rochie argintie. Bijuteriile din părul ei străluceau 
asemeni unor stele." 

— Zâna naşă, a spus-o Kyra p-aia dreaptă. 

— Da. 

Mattie a intrat, aducând cu ea jumătatea de sticlă care mai 
rămăsese din vinul de Mondavi şi piesele înnegrite ale 
grătarului. Rochia ei de vară era de un roşu-aprins. În 
picioare, purta o pereche de papuci sport cu talpa joasă atât 
de albi, că păreau să strălucească în obscuritate. Avea părul 
prins la spate şi, deşi încă nu era tipa aceea superbă de la 
clubul country pe care mi-o închipuisem, era foarte frumoasă. 
S-a uitat întâi la Kyra, s-a uitat la mine, a înălțat din 
sprâncene, a făcut un gest din mâini care sugera ridicarea. Eu 
am scuturat din cap, răspunzându-i cu mesajul că nici unul 
dintre noi nu terminase încă. 

Am reluat lectura în vreme ce Mattie s-a apucat să curețe 
cele câteva unelte de gătit ale ei. Încă mai fredona. Până când 
a terminat cu spatula, corpul lui Ki se relaxase şi mai mult, 
lucru pe care l-am sesizat imediat - o trăsese pe dreapta, şi 
încă serios de tot. Am închis Micuța comoară a poveştilor 
pentru copii şi am aşezat-o pe măsuţă, alături de alte câteva 
cărți - cele pe care le citea Mattie, am presupus. Am ridicat 
privirea şi am făcut către ea semnul în V de la victorie. 

— Noonan, câştigător prin knock-out tehnic în runda a 
opta, am spus. 

Mattie şi-a şters mâinile pe un prosop de vase şi a venit 
lângă mine. 

— Dă-mi-o mie. 

M-am ridicat, însă, cu Kyra în braţe. 

— O duc eu. Unde? 

Mi-a arătat cu degetul. 

— La stânga. 

Am dus copilul pe coridorul suficient de îngust să 
trebuiască să fiu atent să nu-i lovesc picioarele de un perete 
sau vârful capului de celălalt. La capătul coridorului se afla 
baia, curată lună. La dreapta se afla o uşă închisă care dădea, 
am presupus eu, în dormitorul pe care Mattie îl împărțise 


cândva cu Lance Devore şi în care acum dormea singură. 
Dacă exista un iubit care să rămână peste noapte chiar şi 
rareori, Mattie făcuse o treabă excelentă în a şterge urmele 
prezenţei lui din rulotă. 

M-am strecurat cu grijă prin uşa din stânga şi m-am uitat 
la pătuţul acoperit cu o pătură pufoasă imprimată cu 
trandafiri, la masa pe care stătea căsuţa pentru păpuşi, la 
poza cu Oraşul de Smarald de pe perete, la însemnul (alcătuit 
din litere sclipire autocolante) de pe un altul, care spunea 
CASA KYRA. Devore voia s-o ia de aici, dintr-un loc unde nimic 
nu era nelalocul lui - unde, din contră, totul era într-o ordine 
perfectă. Casa Kyra era camera unei fetițe care creştea în 
condiții bune. 

— Aşeaz-o pe pat şi după aia du-te să-ţi mai torni un pahar 
de vin, a spus Mattie. O s-o îmbrac eu în pijama şi vin după 
tine. Ştiu că avem de discutat despre nişte lucruri. 

— Bine. 

Am aşezat-o, apoi m-am mai aplecat puţin, voind să o sărut 
pe nas. Aproape că m-am răzgândit, apoi, totuşi, am făcut-o. 
Când am plecat, Mattie zâmbea, aşa că presupun că n-a 
deranjat-o. 


Mi-am mai turnat nişte vin, am intrat în sufrageria 
minusculă cu el şi m-am uitat la cele două cărți de lângă 
volumul cu poveşti al lui Ki. Întotdeauna sunt curios ce citesc 
oamenii; singura dovadă mai bună a vieţii lor este conținutul 
dulăpioarelor cu medicamente, iar să scotoceşti printre 
pilulele şi picăturile gazdei tale nu e un lucru bine văzut de 
clasa sus-pusă. 

Cărţile erau destul de diferite încât să pară nelalocul lor 
împreună. Una, cu un semn de carte încropit dintr-o carte de 
joc, aflat pe la trei sferturi din grosimea cărții, era ediția de 
masă a Martorului tăcut al lui Richard North Patterson. l-am 
aplaudat gustul; Patterson şi DeMille sunt poate cei mai buni 
dintre romancierii populari de astăzi. Cealaltă, un tom cu 
coperte cartonate destul de greu, era Antologia prozei scurte 
a lui Herman Melville. Cam atât de departe de Richard North 


Patterson cât se poate merge. Potrivit ştampilei vineţii, şterse, 
de pe grosimea paginilor, volumul acesta aparținea Bibliotecii 
Comunităţii Cele Patru Lacuri. Biblioteca aceasta era o clădire 
micuță şi frumuşică la vreo opt kilometri sud de lacul Dark 
Score, acolo unde Route 68 părăsea TR-ul şi intra în Motton. 
Era locul unde lucra Mattie, probabil. Am deschis acolo unde 
îşi pusese ea semnul de carte, o altă carte de joc, şi am 
observat că citea "Bartleby'. 

— N-o înțeleg, a spus ea din spatele meu, speriindu-mă atât 
de tare că aproape am scăpat cartea din mâini. Îmi place - e-o 
poveste destul de bună —, dar nu am nici cea mai vagă idee 
despre ce vrea să spună. Cealaltă, ei bine, deja mi-am dat 
seama cine e criminalul. 

— E ciudat să citeşti cărțile astea două în tandem, am spus, 
aşezându-le pe amândouă la loc. 

— Pe cea a lui Parterson o citesc de plăcere, a spus Mattie. 

S-a dus în bucătărie, s-a uitat scurt (şi cu puţină tânjire, 
mi-am spus eu) la sticla de vin, apoi a deschis frigiderul şi a 
scos o carafă de Kool-Aid. Pe uşa frigiderului se aflau nişte 
cuvinte pe care fiica ei le alcătuise deja din literele din punga 
ei Magnabet: KI şi MATTIE şi HOHO (Moş Crăciun, am 
presupus eu). 

— Păi, le citesc pe amândouă de plăcere, cred, însă urmează 
să discutăm despre "Bartleby" într-un grup mic de lectură din 
care fac şi eu parte. Ne întâlnim joia seara la bibliotecă. Mai 
am încă vreo zece pagini de citit. 

— Un cerc de lectură. 

— Înî. Conduce doamna Briggs. l-a pus bazele cu mult 
înainte să mă fi născut eu. Ea-i bibliotecar-şef la Cele Patru 
Lacuri, ştii? 

— Ştiu. Lindy Briggs e cumnata îngrijitorului meu. 

Mattie a zâmbit. 

— Ce mică-i lumea, nu ţi se pare? 

— Nu, lumea-i mare, mic e doar oraşul ăsta. 

A dat să se sprijine de tejghea cu mâna în care ţinea 
paharul de Kool-Aid, apoi s-a răzgândit. 


— De ce nu ieşim afară să şedem? În felul ăsta oricine trece 
pe aici poate vedea că suntem încă îmbrăcați şi că nu avem 
nimic luat pe dos pe noi. 

M-am uitat uluit la ea. Mi-a întors privirea cu un soi de 
bună-dispoziţie cinică. Nu era o expresie care să par în mod 
deosebit acasă pe chipul ei. 

— Poate că nu am decât douăzeci şi unu de ani, dar nu-s 
proastă, a spus. E cu ochii pe mine. Ştiu asta şi poate c-o ştii 
şi tu. Într-o altă seară poate că m-aş simți tentată să spun 
dracu să-l ia dacă nu ştie de glumă, dar afară-i mai răcoare şi 
fumul de la grătar va ţine insectele la depărtare. Te-am şocat 
cumva? Dacă da, îmi cer scuze. 

— Nu m-ai şocat. 

Mă şocase - puţin. 

— Nu-i nevoie să-ţi ceri scuze. 

Am coborât scările puţin nesigure din zgură presată, cu 
paharele în mână, şi ne-am aşezat umăr la umăr în două 
scăunele pentru peluză. La stânga noastră, cărbunii din 
grătar străluceau de-un roşu-palid în întunericul mereu mai 
dens. Mattie s-a lăsat pe spate, şi-a aşezat pentru scurtă 
vreme curbura rece a paharului pe frunte, apoi a băut 
aproape tot ce mai era în el, cuburile de gheaţă lovindu-se de 
dinții ei cu un pocnet tremurat. Greierii bâzâiau în pădurea 
din spatele rulotei şi dincolo de drum. Mai departe, pe 
autostrada 68, vedeam lumina albă şi puternică a tuburilor 
cu neon de deasupra pompelor pentru benzină de la 
Magazinul Universal Lakeview. Şezutul scaunului meu era 
puţin lăsat, panglicile întrețesute în material erau puțin 
franjurate, iar fata cea mare stătea puţin cam prea aplecată 
spre stânga, însă totuşi nu-mi doream să mă aflu altundeva. 
Seara aceasta se dovedise a fi un miracol mic şi tăcut... cel 
puţin până acum. Încă mai trebuia să discutăm despre John 
Storrow. 

— Mă bucur că ai venit într-o marți seara, a spus ea. Serile 
de marți sunt grele pentru mine. Întotdeauna mă gândesc la 
meciurile de softball de la domeniul Warrington. Acum, 
probabil că băieţii îşi adună echipamentul - bâtele şi bazele şi 


masca celui care prinde mingea - şi îl pun la loc în dulapul de 
depozitare din spatele panoului de afişaj al gazdelor. Îşi beau 
ultimele sticle de bere şi îşi fumează ultimele ţigări. Acolo l-am 
întâlnit pe soțul meu, să ştii. Sunt sigură că ai aflat toată 
povestea deja. 

Nu-i puteam vedea bine fața, însă puteam auzi nuanța 
ştearsă de amărăciune care i se insinuase în glas, şi am 
bănuit că încă mai poartă expresia aceea cinică pe față. Era o 
expresie prea bătrână pentru ea, dar mi-am spus că era destul 
de îndreptățită s-o poarte. Deşi, dacă nu avea grijă, putea să 
prindă rădăcini şi să crească. 

— Am auzit, da, o variantă de la Bill - cumnatul lui Lindy. 

— Oh, ăhă - povestea noastră se vinde cu amănuntul. Poţi 
s-o cumperi de la magazin sau de la Village Cafe, sau de la 
garajul lui gură-spartă ăla... cel pe care socrul meu l-a scăpat 
de cei de la Western Savings, apropo. A intervenit chiar înainte 
ca banca să-i pună sechestru pe clădire. Acum, Dickie Brooks 
şi bunii lui amici cred că Max Devore e lisus în carne şi oase. 
Sper că ai primit o variantă cât de cât mai corectă de la 
domnul Dean decât ai fi primit de la Garaj. Aşa trebuie să fie, 
altfel n-ai fi riscat să mănânci hamburgeri cu Jezebel. 

Voiam să trecem de faza asta, dacă se putea - furia ei era de 
înțeles, însă nu folosea la nimic. Sigur că pentru mine era 
uşor să observ asta; nu copilul meu fusese transformat într-o 
batistă legată la mijlocul unei frânghii de la jocul de-a trasul 
funiei. 

— Încă se mai joacă softball la Warrington? Chiar dacă a 
cumpărat Devore domeniul? 

— Chiar aşa. În fiecare marţi seara merge în scaunul lui cu 
rotile motorizat, şi asistă la meci. Mai sunt şi alte chestii pe 
care le face de când s-a întors aici şi care nu sunt decât 
încercări de a cumpăra de la oameni o reputaţie bună, însă 
cred că-i plac cu adevărat meciurile de softball. Merge cu el şi 
femeia aia, Whitmore. Ea aduce un tub cu oxigen de rezervă 
într-un cărucior mic şi roşu, care are roțile din față albe pe 
margini. Are cu ea şi o mănuşă de jucător, pentru cazul în 
care se nimereşte să treacă vreo minge peste gard spre locul 


unde stă el. Devore a prins una pe la începutul sezonului, am 
auzit, şi a primit ovaţiile admirative ale jucătorilor şi ale celor 
veniți să asiste. 

— Crezi că meciurile îl fac să-şi amintească de fiul lui? 

Mattie a zâmbit sardonic. 

— Nici nu cred că-i trece prin minte vreun gând legat de 
Lance, nu atunci când e la terenul de joc. La Warrington se 
joacă dur - se aruncă în fund către baza principală, sar în 
boschete să prindă mingile se înjură unul pe altul când se 
greşeşte - şi bătrânul Max Devore de astea se bucură, din 
cauza asta nu ratează nici un joc de marți seara. Îi place să-i 
vadă aruncându-se la pământ şi ridicându-se însângerați. 

— Aşa juca şi Lance? 

A rămas puţin pe gânduri, meditativ. 

— Juca dur, dar nu cu patimă. Venea acolo doar pentru 
distracție. Cu toții veneam pentru asta. Noi, femeile - rahat, de 
fapt doar noi, fetele, soția lui Barney Therriault, Cindy, avea 
doar şaisprezece ani —, stăteam în spatele gardului protector 
din partea de teren unde se află baza principală, fumând ţigări 
şi apărându-ne de țânțari cu frunze de iască, făcându-le 
galerie băieților noştri când marcau, râzând când greşeau cu 
ceva. Beam sucuri sau împărțeam o doză de bere între noi. Eu 
îi admiram pe gemenii lui Helen Geary, iar ea o săruta pe Ki 
sub bărbie până ce Ki începea să chicotească. Uneori, 
mergeam la Village Cafe după meci şi Buddy ne pregătea nişte 
pizza, pe care le plăteau cei care pierduseră. Eram din nou 
prieteni, ştii, după meci. Stăteam acolo, râzând şi țipând şi 
aruncând peste tot cu foliile în care veneau ambalate paiele, 
unii dintre băieți fiind pe jumătate beţi, însă nici unul nu 
devenea violent. În zilele acelea, scoteau toată violenţa din ei 
pe terenul de joc. Şi ştii ceva? Nici unul dintre ei n-a venit să 
mă viziteze. Nici Helen Geary, care era prietena mea cea mai 
bună. Nici Richie Lattimore, care era prietenul cel mai bun al 
lui Lance - puteau discuta ore întregi despre roci şi păsări şi 
despre felurile de copaci care creşteau împrejurul lacului. Au 
venit la înmormântare şi m-au mai vizitat pentru scurtă 
vreme după aceea, iar apoi... ştii cum s-a întâmplat? Când 


eram mică ne-a secat puţul de alimentare cu apă. Pentru o 
vreme, când deschideai robinetul mai curgea un firişor, dar 
apoi n-a mai curs decât aer. Doar aer. 

Cinismul dispăruse din vocea ei şi nu mai rămăsese decât 
un ton rănit. 

— Pe Helen am văzut-o de Crăciun şi ne-am promis să ne 
întâlnim când îşi vor sărbătorii gemenii ziua de naştere, dar 
nu ne-am mai întâlnit. Cred că e speriată să se apropie de 
mine. 

— Din cauza bătrânului? 

— Din ce altă cauză? Dar nu-i nimic, viața merge mai 
departe. 

S-a ridicat în capul oaselor, a băut cât îi mai rămăsese din 
Kool-Aid şi a pus paharul de-o parte. 

— Cu tine cum e, Mike? Te-ai întors să scrii o carte? Ai de 
gând să pomeneşti TR-ul în ea? 

Acesta era un bon mot local de care-mi aminteam cu o 
nostalgie aproape dureros de înțepătoare. Se spunea că 
localnicii cu perspective mai largi sunt înclinați să 
pomenească de TR. 

— Nu, am spus, după care m-am uimit singur spunând: Nu 
mai fac asta de-o vreme. 

Probabil că m-am aşteptat s-o văd sărind în picioare, 
răsturnând scaunul şi scoțând un țipăt ascuţit de negare 
oripilată. Lucru care spune multe despre mine, bănuiesc, însă 
nimic de care să mă simt flatat. 

— Te-ai retras? m-a întrebat, părând calmă şi remarcabil de 
neoripilată. Sau e vorba de-o criză de creaţie? 

— Păi, în mod sigur nu-i vorba de-o retragere voită. 

Mi-am dat seama că discuţia noastră căpătase o turnură 
destul de amuzantă. Venisem în principal pentru a o pune în 
temă cu privire la John Storrow - să i-l vâr pe John Storrow pe 
gât, dacă era nevoie de aşa ceva - şi, în schimb, ajunsesem să 
discut pentru prima dată despre incapacitatea mea de a lucra. 
Pentru prima dată, cu oricine. 

— Aşadar, e-o criză. 


— Aşa mă gândeam şi eu, dar acum nu mai sunt atât de 
sigur. Cred că romancierii vin pe lume dotați cu un anumit 
număr de poveşti pe care le au de spus - aşa e conceput 
programul. lar când acestea se epuizează, se epuizează. 

— Mă-ndoiesc de asta, a spus ea. Poate că vei începe din 
nou să scrii, acum că eşti aici. Poate că în parte ăsta e motivul 
pentru care te-ai întors. 

— Poate că ai dreptate. 

— Ţi-e teamă? 

— Uneori. În mare parte cu privire la ce-o să fac tot restul 
vieții. Nu mă pricep să construiesc vapoare miniaturale în 
sticlă, iar grădinarul casei a fost soția mea. 

— Şi mie mi-e teamă, a spus. Mă tem tare. Mă tem tot 
timpul, aşa mi se pare acum. 

— Că va câştiga procesul de custodie? Mattie, despre asta... 

— Procesul de custodie nu-i decât o parte a problemei, a 
spus. Mă tem şi numai să rămân aici, în TR. Totul a pornit la 
începutul verii ăsteia, cu mult după ce am aflat că Devore vrea 
să mi-o ia pe Ki. Şi se înrăutăţeşte. Într-un fel e ca şi când ai 
privi cum se adună norii de furtună deasupra New 
Hampshire-ului şi cum se îngrămădesc după aia la capătul 
lacului. Mai bine de atât nu mă pot exprima, doar că... 

Şi-a schimbat poziția, punându-şi un picior peste celălalt şi 
apoi aplecându-se să tragă tivul rochiei în jos peste fluierul 
piciorului, de parcă i-ar fi fost frig. 

— Doar că m-am trezit de mai multe ori în ultima vreme, 
convinsă că nu sunt singură în dormitor. O dată, am fost 
sigură că nu sunt singură în pat. Uneori e doar un sentiment 
- precum o migrenă, doar că e vorba de-o migrenă a nervilor - 
şi uneori mi se pare că aud şoapte sau un plânset. Într-o 
noapte am făcut o prăjitură - în urmă cu vreo două săptămâni 
era asta - şi am uitat să pun faina la loc. În dimineaţa 
următoare, cutia era răsturnată şi faina era împrăştiată pe 
tejghea. Cineva scrisese "salut" în ea. La început mi-am spus 
că o făcuse Ki, dar a spus că n-o făcuse ea. Pe lângă asta, nu 
era scrisul ei; al ei e foarte împrăştiat şi tremurat. Nici măcar 
nu ştiu dacă poate să scrie salut. Pa, poate, dar... Mike, doar 


nu crezi că trimite pe cineva să încerce să mă bage în sperieți, 
nu? Adică, e-un gând prostesc, corect? 

— Nu ştiu, am spus. 

M-am gândit la o mână invizibilă bătând în izolație, în 
întuneric, în vreme ce eu stăteam în capul scărilor. M-am 
gândit la "salut" scris din magnețţi prinşi pe uşa frigiderului şi 
la un copil plângând cu suspine în toiul nopţii. Mi s-a părut că 
pielea îmi e mai mult decât rece; mi s-a părut amorțită. O 
migrenă a nervilor, bine zis, exact aşa te simțeai când întindea 
cineva mâna de după peretele lumii reale şi te atingea la baza 
gâtului. 

— Poate-i vorba de fantome, a spus ea şi a zâmbit într-un 
fel nesigur, mai mult înfricoşat decât amuzat. 

Am deschis gura să-i povestesc ce se întâmpla la Sara 
Laughs, apoi am închis-o la loc. Trebuia să iau o hotărâre 
clară: fie ne lăsam atraşi într-o discuție despre paranormal, fie 
ne întorceam la lumea palpabilă. Cea în care Max Devore 
încerca să fure un copil. 

— Mda, am spus. Spiritele sunt pe cale să vorbească. 

— Mi-aş dori să-ți pot vedea mai bine fața. Ţi s-a schimbat 
pentru scurtă vreme când am pomenit de fantome. Ce era? 

— Nu ştiu, am spus. Dar acum cred că ar fi mai bine să 
discutăm despre Kyra. Bine? 

— Bine. 

În strălucirea pală a cărbunilor din grătar am văzut-o cum 
se face comodă în scaun, pregătindu-se parcă să încaseze o 
lovitură. 

— Am fost citat să depun mărturie vineri în Castle Rock. În 
fața lui Elmer Durgin, care e protectori ad litem al lui Kyra... 

— Scârbosul ăla mic şi înfumurat nu-i nimic pentru Kyra! a 
izbucnit ea. E la degetul mic al socrului meu, aşa cum e şi 
Dickie Osgood, tipul de curte cu tranzacțiile imobiliare al 
bătrânului Max! Dickie şi cu Elmer Durgin beau împreună la 
The Mellow Tiger, sau cel puțin beau până să se pună cu 
adevărat pe roate afacerea asta. Apoi, le-a spus probabil 
cineva că n-ar da bine şi au încetat să se mai întâlnească. 


— Hârtiile mi-au fost aduse de-un ajutor de şerif pe nume 
George Footman. 

— Nu-i decât un altul dintre suspecții fără număr, a apus 
Mattie pe-o voce subțire. Dickie Osgood e un şarpe, însă 
George Footman e-un câine de la groapa cu gunoi. A fost 
suspendat din funcţie de două ori. Încă o dată şi-o să poată 
lucra pentru Max Devore cu normă întreagă. 

— Ei bine, m-a speriat. Am încercat să n-o arăt, dar m-a 
speriat. lar oamenii care mă sperie, mă înfurie. Mi-am sunat 
agentul din New York şi apoi am angajat un avocat. Unul care 
s-a specializat în cazurile de custodie a copiilor. 

Am încercat să-mi dau seama cum reacționează la vestea 
aceasta şi n-am putut, deşi şedeam destul de aproape unul de 
celălalt. Însă ea tot avea expresia aceea rece, ca o femeie care 
se aşteaptă să încaseze câteva lovituri puternice. Sau, poate, 
pentru Mattie loviturile începuseră deja să vină. 

Încet, nepermițându-mi să roşesc, am reprodus discuția pe 
care o avusesem cu John Storrow. Am pus accent pe ceea ce 
spusese Storrow cu privire la egalitatea sexuală - anume că se 
putea dovedi a fi ceva nefavorabil în cazul ei, ceva care-l va 
ajuta pe judecătorul Rancourt să hotărască să i-o ia pe Kyra. 
Am punctat puternic şi faptul că Devore îşi putea plăti câți 
avocați dorea - fără să mai vorbesc şi de martori înțelegători, 
având în vedere că Richard Osgood se perinda prin TR şi 
împrăştia mălaiul lui Devore —, dar că nu era obligat 
completul de judecată să-i dea nici măcar un cornet cu 
înghețată. Am încheiat spunându-i că John voia să vorbească 
mâine la unsprezece cu unul dintre noi şi ca acela trebui să fie 
ea. Apoi am aşteptat. Tăcerea a început să curgă, spartă doar 
de greieri şi de zgomotul distant al motorului de la camioneta 
neantifonată a cine ştie cărui puşti. În susul lui Route 68, 
tuburile cu neon se stinseră când magazinul Lakeview încheie 
o altă zi de comerț văratic. Nu-mi plăcea tăcerea lui Mattie; 
semăna cu preludiul unei explozii. O explozie de yankeu. Mi- 
am păstrat calmul şi am aşteptat să mă întrebe cu ce drept 
mă amestecasem în treburile ei. 


Când a vorbit într-un sfârşit, vocea ei a fost joasă şi 
înfrântă. Mă durea s-o aud vorbind astfel, dar, asemenea 
expresiei cinice de pe chipul ei, de mai devreme, nu era ceva 
surprinzător. Şi m-am blindat împotriva ei cât de bine am 
putut. Hei, Mattie, e-o lume crudă. Alege una. 

— De ce ai făcut asta? m-a întrebat. De ce să angajezi un 
avocat scump din New York care să-mi preia cazul? Asta îmi 
oferi, nu-i aşa? Asta trebuie să fie, fiindcă eu sigur n-am cum 
să-l angajez. Am primit treizeci de mii de dolari de pe 
asigurare când a murit Lance şi am fost norocoasă să-i 
primesc şi pe aia. A fost vorba de-o poliţă pe care şi-o 
cumpărase, a-proape în glumă, de la unul dintre prieteni cu 
care juca softball la Warrington, dar fără banii de pe ea aş fi 
pierdut rulota iarna trecută. Trebuie că-l adoră pe Dickie 
Brooks cei de la Western Savings, dar nu dau nici cât negru 
sub unghie pe Mattie Stanchfield Devore. Reducând taxele, 
câştig vreo sută de dolari pe săptămână la bibliotecă. Aşa că te 
oferi să plăteşti tu. Corect? 

— Corect. 

— De ce? Nici măcar nu ne cunoşti. 

— Fiindcă... 

M-am pierdut. Parcă îmi amintesc că-mi doream să 
intervină Jo în acel moment, că îi ceream mintii mele să-i dea 
voie vocii ei să iasă la iveală, voce pe care să i-o pot apoi oferi 
lui Mattie pe propria mea tonalitate. Dar Jo n-a venit. Eram 
singur în aventura asta. 

— Fiindcă acum nu fac nimic care să conteze, am spus în 
cele din urmă şi, iarăşi, cuvintele m-au uluit. Şi chiar vă 
cunosc. Am mâncat ce-ai gătit tu, i-am citit lui Ki o poveste şi 
mi-a adormit în poală... şi poate că i-am salvat viaţa alaltăieri, 
când am luat-o din mijlocul drumului. N-o să ştim niciodată 
sigur asta, dar poate că asta a fost. Ştii ce spun chinezii 
despre un lucru ca ăsta? 

Nu mă aşteptam să-mi răspundă, întrebarea fusese mai 
degrabă retorică, dar m-a lăsat cu gura căscată. Şi n-a făcut-o 
nici măcar pentru ultima dată. 

— Că, dacă salvezi viața cuiva, devii răspunzător de ea. 


— Da. Ţine şi de ceea ce-i bine şi de ceea ce-i corect, dar cred 
că în mare parte ţine de dorința mea de a lua parte la ceva ce 
contează. Mă uit înapoi la cei patru ani scurşi de la moartea 
soției mele şi nu văd nimic. Nici măcar o carte în care 
Marjorie, dactilografa timidă, întâlneşte un străin chipeş. 

A meditat la acest lucru, urmărind cum trecea pufăind, pe 
şoseaua din fața noastră, un camion plin ochi cu lemne, 
luminile lui de poziţie sclipind în întuneric şi încărcătura lui 
legănându-se dintr-o parte în alta, asemeni şoldurilor unei 
femei supraponderale. 

— Nu vreau să ne susții, a spus ea într-un sfârşit. A vorbit 
pe-o voce joasă, neaşteptat de îndârjită. - Să nu ne susții aşa 
cum îşi susține el echipa săptămânii la terenul de softball. Am 
nevoie de ajutor şi ştiu asta, dar n-o să accept. Nu pot să 
accept. Nu suntem un joc, Ki şi cu mine. Mă-nţelegi? 

— Perfect. 

— Ştii ce vor spune oamenii din oraş, nu? 

— Da. 

— Sunt o fată norocoasă, nu crezi? Mai întâi mă mărit cu 
fiul unui om extrem de bogat şi apoi, după ce moare el, intru 
sub aripa protectoare a unui alt tip bogat. Următorul pas e 
probabil să mă mut acasă la Donald Trump“. 

— Termină cu prostiile. 

— Poate că aş crede-o şi eu dacă m-aş afla de partea 
cealaltă. Dar mă-ndoiesc că observă cineva că Mattie cea 
norocoasă încă mai locuieşte într-o rulotă Modair şi că nu-şi 
permite o asigurare de sănătate. Sau că fiica ei şi-a făcut 
aproape toate vaccinările la Asistenta Districtuală. Părinţii 
mei au murit când aveam cincisprezece ani. Am un frate şi o 
soră, dar amândoi sunt mai în vârstă ca mine şi amândoi 
locuiesc în alt stat. Părinţii mei au fost nişte bețivi - nu mă 
abuzau fizic, dar mă abuzau din belşug în alte feluri. A fost ca 
şi când aş fi crescut într-un... motel ieftin. Tata a fost tăietor 
de lemne, mama a fost o cosmeticiană la domiciliu al cărei 
singur ţel a fost să dețină un Cadillac roz model Mary Kay. El 
s-a înecat în heleşteul Kewadin. Ea s-a înecat în propria vomă 
cu aproximativ şase luni mai târziu. Îţi place până acum? 


— Nu foarte mult. Îmi pare rău. 

— După înmormântarea mamei, fratele meu, Hugh s-a 
oferit să mă ducă cu el înapoi în Rhode Island, dar mi-am dat 
seama că soția lui nu prea deborda de fericire la gândul că o 
fată de cincisprezece ani se va alătura familiei lor şi nu pot 
spune că am blamat-o pentru asta. Pe lângă asta, tocmai 
intrasem în echipa de majorete. Acum, asta mi se pare o 
bazaconie extraordinară, dar atunci era ceva foarte important. 

Sigur că fusese ceva foarte important, mai ales pentru 
copilul unor alcoolici. Singurul care încă mai locuia cu 
părinții. Să fii acest ultim copil, să priveşti cum boala băuturii 
îşi înfige ghearele în propriii părinți, asta poate fi una dintre 
cele mai solitare slujbe de pe fața pământului. Ultimul care 
părăseşte bodega cea sacră să stingă, vă rog, luminile. 

— Am ajuns să locuiesc cu mătuşa Florence, la doar trei 
kilometri mai departe. Ne-au trebuit trei săptămâni să ne dăm 
seama că nu ne plăcem reciproc prea mult, dar am rezistat 
împreună doi ani. Apoi, între primul şi ultimul an de studii, 
m-am angajat pe perioada verii la Warrington şi l-am întâlnit 
pe Lance. Când m-a cerut în căsătorie, mătuşa Flo a refuzat 
să-şi dea acceptul. Când i-am spus că sunt gravidă, m-a făcut 
să-mi dau seama că nici n-am nevoie de acceptul ei. 

— Ai renunțat la şcoală? 

A făcut o grimasă, a aprobat din cap. 

— Nu voiam să petrec şase luni în care oamenii să se uite la 
mine cum mă umflu ca un balon. M-a întreținut Lance. A 
spus că pot da un test de echivalare. Am şi făcut-o, anul 
trecut. A fost uşor. lar acum, eu şi cu Ki suntem pe cont 
propriu. Chiar dacă ar fi mătuşa de acord să mă ajute, ce 
poate face? Lucrează în fabrica Gore-Tex din Castle Rock şi 
câştigă în jur de şaisprezece mii de dolari pe an. 

Am aprobat din nou cu o aplecare a capului, spunându-mi 
că ultimul cec pe care-l primisem pe drepturile de autor cam 
atât valorase. Ultimul meu cec trimestrial. Apoi mi-am 
amintit ceva ce-mi spusese Ki în ziua în care o întâlnisem. 

— Când o duceam pe Kyra în afara şoselei, a spus că, dacă 
eşti supărată, o s-o trimiţi la buni ei albă. Dacă părinții tăi 


sunt morți, la cine se re... 

Doar că nu trebuia, de fapt, să pun întrebarea; trebuia să 
fac doar una sau două legături. 

— Rogette Whitmore e buni albă? Asistenta lui Devore? Dar 
asta înseamnă... 

— Că a fost la ei Ki. Da, cum să nu. Până pe la sfârşitul 
lunii trecute, i-am dat voie să-şi viziteze bunicul - şi, desigur, 
prin asociere şi pe Rogette - destul de des. O dată sau de două 
ori pe săptămână şi uneori chiar şi peste noapte. Îi place de 
"bunu a'b' - cel puţin, i-a plăcut la început - şi o adoră de-a 
dreptul pe femeia aia oribilă. 

Mi s-a părut că Mattie a tremurat în întuneric, chiar dacă 
încă era călduţă seara. 

— Devore m-a sunat să-mi spună că vine la înmormântarea 
lui Lance şi să întrebe dacă îşi poate vedea nepoata cât stă 
aici. Bun ca mierea a fost, ca şi când n-ar fi încercat niciodată 
să mă cumpere când i-a spus Lance că urmează să ne 
căsătorim. 

— Chiar aşa? 

— Îhî. Prima ofertă a fost de o sută de mii. Asta se întâmpla 
în august 1994, după ce l-a anunţat Lance că urmează să ne 
căsătorim la mijlocul lui septembrie. Am păstrat tăcerea cu 
privire la asta. O săptămână mai târziu, oferta s-a ridicat 
până la două sute de mii. 

— Pentru ce, mai precis? 

— Să-mi retrag tentaculele mele de stricată şi să mă mut 
undeva unde Lance să nu ştie de mine. De data asta i-am 
spus lui Lance şi s-a enervat rău de tot. L-a sunat pe babacul 
lui şi i-a spus că ne vom căsători fie că-i plăcea, fie că nu. l-a 
spus că, dacă vrea să-şi vadă vreodată nepotul, ar face bine să 
termine cu prostiile şi să fie cuminte. 

Cu un alt fel de părinte, mi-am spus, acela ar fi fost 
probabil cel mai rezonabil răspuns pe care-l putea da Lance 
Devore. Îl respectam pentru asta. Singura problemă era că nu 
avea de-a face cu o persoană rezonabilă; avea de-a face cu 
individul care, în copilărie, furase sania cea nouă a lui Scooter 
Larribee. 


— Ofertele acestea au fost făcute de Devore însuşi, la 
telefon. Amândouă, atunci când Lance nu era prin preajmă. 
Apoi, cu vreo zece zile înainte de nuntă, am primit o vizită din 
partea lui Dickie Osgood. Mi s-a spus să sun la un număr din 
Delaware şi, când am facut-o... - Mattie a scuturat din cap. - 
N-o să-ți vină să crezi. Parcă ar fi ceva dintr-una din cărțile 
tale. 

— Îmi dai voie să ghicesc? 

— Dacă vre. 

— A încercat să cumpere copilul. A încercat s-o cumpere pe 
Kyra. 

Ochii i s-au lărgit. O lună minusculă răsărise şi am putut 
vedea atunci privirea aceea mirată destul de bine. 

— Cât dădea? Am întrebat. Sunt curios. Cât îți dădea să 
naşti, să-l laşi pe nepotul lui Devore cu Lance, după care să-ți 
iei tălpăşița? 

— Două milioane de dolari, a şoptit ea. Depugşi la ce bancă 
voiam, atâta vreme cât se afla la vest de Mississippi şi semnam 
un acord prin care spuneam că păstrez distanţa față de ea - şi 
față de Lance - până cel mai devreme în douăzeci aprilie 2016. 

— Atunci când Ki împlineşte douăzeci şi unu de ani. 

— Da. 

— lar Osgood nu ştie nimic despre detalii, aşa încât rufele 
lui Devore rămân curate aici în oraş. 

— Îhî. lar două milioane a fost doar începutul. Aveam să 
mai primesc câte un milion atunci când împlinea Ki cinci, 
zece, cincisprezece şi douăzeci de ani. - A scuturat din cap, 
încă nevenindu-i să creadă. - Linoleumul se tot umflă în 
bucătărie, capul de la duş tot cade şi întreaga magherniță se 
înclină spre est mai nou, însă aş fi putut fi femeia de şase 
milioane de dolari. 

Te-ai gândit vreo clipă să accepţi oferta, Mattie? m-am 
întrebat... dar aceasta era o întrebare pe care nu aveam s-o 
pun niciodată, o curiozitate atât de revoltătoare, că nu merita 
a fi satisfăcută. 

— l-ai spus lui Lance? 


— Am încercat să nu-i spun. Deja era furios pe taică-său şi 
nu voiam să înrăutățesc situaţia. Nu voiam atât de multă ură 
la începutul căsniciei noastre, indiferent de cât era de bun 
motivul... şi nu voiam ca Lance să... mai târziu cu mine, ştii 
tu... 

Şi-a ridicat brațele, apoi şi le-a lăsat să cadă înapoi pe 
coapse. A fost un gest atât de oboseală, cât şi de-o afecțiune 
ciudată. 

— Nu voiai să se întoarcă Lance împotriva ta zece ani mai 
târziu şi să spună: "Ai intervenit între mine şi tata, cățea." 

— Ceva de genul ăsta. Dar, într-un sfârşit, n-am mai putut 
ține totul doar pentru mine. Nu eram decât un copil de 
mahala, n-am avut propria mea pereche de ciorapi trei sferturi 
până la vârsta de unsprezece ani, până la treisprezece ani mi- 
am purtat părul doar în codițe sau în coadă de cal, credeam 
că New York City reprezintă întregul stat New York... iar tipul 
ăsta... acest tată fantomă... îmi oferise şase milioane de 
gologani. M-a înspăimântat. L-am visat cum vine noaptea 
aidoma unui spi-riduş rău şi-mi fură copilul din leagăn. Se 
strecura pe fereastră asemenea unui şarpe... 

— Trăgând în urma lui tubul cu oxigen, fără îndoială. 

A zâmbit. 

— Nu ştiam pe-atunci de masca cu oxigen. Şi nici de 
Rogette Whitmore. Tot ce vreau să spun e ca aveam 
şaptesprezece ani şi nu mă pricepeam să ţin secrete. 

A trebuit să-mi rețin zâmbetul la felul cum a spus asta - ca 
şi când zeci de ani de experiența despărțeau acel copil naiv şi 
speriat de această femeie matură cu diplomă de absolvire 
venită cu poşta. 

— Lance a fost furios. 

— Atât de furios că i-a răspuns lui taică-său prin e-mail, în 
loc să-l sune. Se bâlbâia, ştii tu, şi, cu cât era mai nervos, cu 
atât se bâlbâia mai tare. O discuţie la telefon ar fi fost 
imposibilă. 

Acum, cel puţin, am crezut că am o imagine limpede a 
situației. Lance Devore îi scrisese tatălui său o scrisoare de 


neconceput - de neconceput, adică, dacă se întâmpla să fii 
Max Devore. 

Scrisoarea spunea că Lance nu mai voia să audă nici un 
cuvânt de la taică-său vreodată şi Mattie la fel. Nu va fi 
binevenit în casa lor (rulota Modair nu era tocmai umilul 
bordei al tăietorului de lemne din povestea Fraţilor Grimm, 
dar era destul de aproape de aşa ceva, încât să le poți 
confunda). Nu va fi binevenit să-i viziteze după naşterea 
copilului şi, dacă avea tupeul să-i trimită atunci sau mai 
târziu un cadou copilului, acesta îi va fi returnat. Nu te băga 
în viața mea, tată. De data asta ai întrecut prea mult măsura 
să te mai pot ierta. 

Sunt fără îndoială şi căi diplomatice de a te comporta cu un 
copil ofensat, unele înțelepte şi unele dibace... dar întrebaţi-vă 
acest lucru: un tată diplomatic ar fi intrat măcar într-o 
asemenea situație? Ar fi oferit un om chiar şi cu cea mai mică 
putere de înțelegere a naturii umane o plată (una atât de mare 
că probabil ea o înţelegea foarte puţin la adevărata ei valoare) 
logodnicei fiului său pentru a renunţa la primul ei născut? ŞI- 
i făcuse propunerea acestui târg diavolesc unei femei-copil de 
şaptesprezece ani, o vârstă la care perspectiva romantică 
asupra vieții se află pe culmile cele mai înalte. Dacă nu 
altceva, Devore ar fi trebuit să mai aştepte o vreme înainte să 
facă ultima ofertă. Aţi putea argumenta cu faptul că el nu ştia 
dacă mai avea o vreme, însă n-ar fi un argument convingător. 
Mi-am spus că Mattie are dreptate - adânc înăuntrul acelei 
prune vechi şi uscate ce-i servea de inimă Max Devore credea 
că va trăi pentru totdeauna. 

În cele din urmă, nu reuşise să se stăpânească De partea 
cealaltă a geamului se afla sania pe care şi-o dorise, sania pe 
care pur şi simplu trebuia s-o aibă. Tot ce trebuise să facă 
fusese să spargă geamul şi să şi-o ia. Toată viaţa făcuse lucrul 
ăsta, aşa că răspunsese e-mail-ului de la Lance nu dibaci, aşa 
cum ar fi trebuit să facă un bărbat de vârsta şi de experiența 
lui, ci furios, aşa cum ar fi făcut copilul dacă sticla geamului 
de la şopron s-ar fi dovedit imună la loviturile pumnului său. 
Lance nu voia ca el să se amestece? Bine! Lance putea trăi cu 


sălbatica lui Daisy Mae: într-un cort sau într-o rulotă sau 
într-un blestemat de grajd. Putea să renunțe şi la confortabila 
slujbă de supraveghere şi să-şi găsească o slujbă adevărată. 
Să vadă cum e să trăieşti ca toţi oamenii! 

Cu alte cuvinte, nu te poţi lepăda de mine, fiule. Mă lepăd 
eu de tine întâi. 

— Nu ne-am aruncat unul în brațele celuilalt la 
înmormântare, a spus Mattie, să nu rămâi cu ideea asta. Dar 
s-a comportat decent cu mine - lucru la care nu mă aşteptam 
- şi eu am încercat să mă comport decent cu el. Mi-a oferit un 
stipendiu, pe care l-am refuzat Mă temeam că pot exista tot 
soiul de implicaţii legale. 

— Mă-ndoiesc, dar îmi place precauţia ta. Ce s-a întâmplat 
când a văzut-o pe Kyra pentru prima dată, Mattie? ȚI- 
aminteşti? 

— N-o să uit niciodată momentul. 

A căutat în buzunarul rochiei, a găsit un pachet mototolit 
de ţigări şi a scuturat una afară. M-am uitat la ea cu o 
combinație de lăcomie şi dezgust. 

— M-am lăsat de ele fiindcă a spus Lance că nu ni le prea 
permitem şi ştiam că are dreptate. Dar obiceiul te urmăreşte 
pe ferite. Nu fumez decât un pachet pe săptămână şi ştiu al 
naibii de bine că şi atât e prea mult, dar uneori am nevoie de 
confortul pe care mi-l oferă. Vrei una? 

Am negat din cap. Şi-a aprins-o şi, în scăpărarea scurtă a 
chibritului, chipul ei a fost mult mai mult decât frumuşel. Ce 
şi-o fi spus bătrânul despre ea? m-am întrebat. 

— Şi-a întâlnit nepoata pentru prima dată lângă un dric, a 
spus Mattie. Ne aflam la Oficiul de Pompe Funebre Dakin's din 
Motton. Era în timpul 'priveghiului". Ai auzit de aşa ceva? 

— Oh, da, am spus, gândindu-mă la Jo. 

— Sicriul era închis, însă ei tot priveghi*” îi spun. Ciudat. 
leşisem să fumez o ţigară. l-am spus lui Ki să şadă pe scările 
oficiului, ca să n-o ajungă fumul, iar eu am mers puțin mai 
departe pe trotuar. Lângă bordură a tras atunci o limuzină 
mare şi cenugşie. 


Nu mai văzusem nimic asemănător înainte doar la televizor. 
Am ştiut imediat cine este. Mi-am băgat pachetul de ţigări 
înapoi în geantă şi i-am spus lui Ki să vină. S-a legănat pe 
trotuar spre mine şi m-a prins de mână. Uşa limuzinei s-a 
deschis şi a coborât Rogette Whitmore. Într-o mână ţinea o 
mască pentru oxigen, dar Devore nu avea nevoie de ea, cel 
puţin nu atunci. A coborât după ea. Un bărbat înalt - nu la fel 
de înalt ca tine, Mike, dar înalt - îmbrăcat într-un costum 
cenuşiu şi purtând o pereche de pantofi negri, sclipind ca nişte 
oglinzi. 

A făcut o pauză, căzută pe gânduri. Tigara a urcat scurt la 
buze, apoi s-a dus înapoi la braţul scaunului, o libelulă roşie 
în lumina slabă a lunii. 

— La început, n-a spus nimic. Femeia a încercat să-l ia de 
braț şi să-l ajute să urce cele trei sau patru scări de la drum 
la trotuar, dar s-a eliberat cu o scuturătură. A ajuns singur la 
locul unde ne aflam noi, chiar dacă l-am auzit şuierând 
puternic din adâncul pieptului. A fost sunetul pe care-l scoate 
o maşină când are nevoie să fie unsă. Nu ştiu cât poate umbla 
singur acum, dar probabil că nu mult. Acei câţiva paşi l-au 
cam epuizat atunci, iar asta se petrecea cu doar un an în 
urmă. S-a uitat la mine preţ de o secundă sau două, apoi s-a 
aplecat în față, sprijinindu-se cu mâinile lui mari, osoase şi 
bătrâne, pe genunchi. S-a uitat la Kyra şi ea s-a uitat înapoi 
în sus la el. 

Da. Vedeam scena... doar că nu în culori, nu ca imaginea 
dintr-o fotografie. O vedeam ca dăltuită în lemn, doar o altă 
ilustrație stângace din Poveştile Fraților Grimm. Fetiţa se 
uită în sus cu ochii larg deschişi la bătrânul cel bogat - 
cândva, un băiat care s-a dat triumfal cu o sanie furată, acum 
aflat la capătul vieţii şi transformat într-o altă mână de oase. 
În închipuirea mea, Ki purta o jachetă cu glugă şi masca 
bunicului Devore stătea uşor strâmb, permițându-mi să văd 
pielea netăbăcită şi păroasă de lup de dedesubt. Ce ochi mari 
ai, Bunicule, ce nas mare ai, Bunicule, şi ce dinți mari ai. 

— A ridicat-o. Nu ştiu cât efort l-a costat asta, dar a ridicat- 
0. Şi - cel mai ciudat lucru - Ki l-a lăsat s-o ridice. Pentru ea 


era o persoană cât se poate de străină şi bătrânii par să-i 
sperie întotdeauna pe copiii mici, însă ea l-a lăsat s-o ridice. 
"Ştii cine sunt cu?" a întrebat-o. Ea a scuturat din cap, dar 
felul în care se uita la el... era ca şi când aproape că ştia. Crezi 
că-i posibil aşa ceva? 

— Da. 

— A spus: "Sunt bunicul tău.' lar eu aproape că i-am 
smuls-o din brațe, Mike, fiindcă mi-a venit o idee 
nebunească... nu ştiu... 

— Că o va mânca? 

Tigara s-a oprit în fața buzelor. Ochii îi erau rotunzi. 

— De unde ştii? Cum de ştii? 

— Fiindcă în mintea mea totul seamănă cu o poveste. 
Scufița Roşie şi Bătrânul Lup Cenugşiu. Ce-a făcut el atunci? 

— A mâncat-o din priviri. De atunci a învățat-o să joace 
dame şi Candyland şi go. Nu are decât trei ani, dar ela 
învăţat-o să adune şi să împartă. La Warrington are propria ei 
cameră şi în ea are calculatorul ei personal şi Dumnezeu ştie 
ce-a învățat-o să facă cu ăla... dar la acea primă întâlnire n-a 
făcut decât să se uite la ea. A fost cea mai înfometată privire 
pe care am văzut-o în viața mea. 

lar ea s-a uitat înapoi. N-are cum să fi fost mai mult de zece 
sau douăzeci de secunde, dar mi s-a părut o eternitate. Apoi a 
încercat să mi-o dea înapoi. Îşi folosise toată forța, însă, şi, 
dacă n-aş fi fost chiar acolo s-o iau, cred că ar fi scăpat-o pe 
cimentul trotuarului. 

S-a legănat uşor pe picioare şi Rogette Whitmore şi-a 
petrecut un braț în jurul lui. Doar atunci a luat masca de 
oxigen de la ea - de ea era legată cu o bandă elastică o sticlă 
mică din plastic - şi şi-a aşezat-o peste gură şi peste nas. 
Două respiraţii profunde şi a părut mai mult sau mai puţin 
întremat din nou. l-a dat-o înapoi lui Rogette şi a părut că 
atunci mă vede de fapt pentru prima dată. A spus: 'Am fost 
un prost, nu-i aşa?” Am spus: "Da, domnule, cred că aţi fost." 
Mi-a aruncat o privire foarte întunecată când am spus asta. 
Cred că dacă ar fi avut şi numai cu cinci ani mai puţin, mi-ar 
fi răspuns cu o lovitură. 


— Dar nu avea şi n-a făcut-o. 

— Nu. A spus: "Vreau să intru. Vrei să mă ajuţi s-o fac?" 
Am spus că-l ajut. Am urcat scările mortuarului: Rogette 
flancându-l pe o parte, eu pe cealaltă, iar Kyra venind în 
spatele nostru. M-am simţit într-un fel ca o fată din harem. N- 
a fost un sentiment foarte plăcut. Când am pătruns în 
vestibul, s-a aşezat să-şi tragă sufletul şi să mai inspire puţin 
oxigen. Rogette s-a întors spre Kyra. Cred ca femeia aia are o 
față înfricoşătoare, îmi aminteşte de-un tablou sau ceva... 

— Strigătul? Cel al lui Munch? 

— Cred că ăla e. 

Şi-a aruncat ţigara - o fumase până la filtru - şi a călcat-o, 
stingând-o pe pământul dur, grunjos, sub talpa unui pantof 
sport alb. 

— Însă Ki nu s-a speriat deloc de ea. Nici atunci, nici mai 
târziu. Aceasta s-a aplecat spre Kyra şi a spus: "Ce rimează cu 
doamnă?", iar Kyra a spus Toamnă!" imediat. Chiar şi la doi 
ani iubea rimele. Rogette a căutat în poşetă şi a scos un baton 
de Hershey's Kiss. Ki s-a uitat la mine să vadă dacă primeşte 
permisiunea şi eu am spus: "Bine, dar numai unul, şi nu 
vreau să văd pete de ciocolată pe rochie." Ki l-a vârât în gură şi 
i-a zâmbit lui Rogette de parcă erau prietene dintotdeauna. 

Devore îşi recăpătase răsuflarea, dar părea obosit - cel mai 
obosit om pe care-l văzusem eu vreodată. Mi-a amintit de ceva 
din Biblie, despre cum spunem că zilele bătrâneților noastre 
nu mai oferă nici o plăcere. Parcă mi s-a frânt inima pentru el. 
Poate că a văzut asta, fiindcă s-a întins să mă prindă de 
mână. A spus: "Nu mă lăsa deoparte." 

Şi în acel moment, în chipul lui l-am văzut pe Lance. Am 
început să plâng. Am spus: "Dacă nu mă forțați, n-o voi face." 

Îi vedeam acolo în foaierul oficiului de pompe funebre, el 
şezând, ea stând în picioare, fetița cea mică uitându-se la ei 
încurcată, cu ochii larg deschişi, în vreme ce sugea batonul 
dulce de Hershey's Kiss. Muzică de orgă în fundal. Sărmanul şi 
bătrânul Max Devore a fost destul de dibaci în ziua 
priveghiului fiului său, mi-am spus. Chiar aşa, nu mă lăsa 
deoparte. 


Am încercat să-ți cumpăr plecarea şi, când asta n-a 
funcţionat, am ridicat miza şi am încercat cumpăr copilul. 
Când am eşuat şi cu asta, i-am spus fiului meu că tu şicu el 
şi cu nepoata mea vă puteți îneca în mizeria hotărârii pe 
care ați luat-o. Într-un fel, eu sunt motivul pentru care el se 
afla acolo unde se afla când a căzut şi şi-a frânt gâtul, dar 
nu mă lăsa deoparte, Mattie, nu-s decât un excentric bătrân 
şi sărman, aşa că nu mă lăsa deoparte. 

— Am fost o proastă, nu-i aşa? 

— Te-ai aşteptat să fie mai bun decât era. Dacă asta te face 
o proastă, Mattie, lumii nu i-ar strica mai mulți proşti ca tine. 

— Am avut îndoielile mele, a spus. Din cauza asta n-am 
vrut să-i iau banii şi, până în octombrie trecut, a renunțat să- 
mi mai ceară să-i iau. Dar i-am dat voie s-o vadă. Presupun, 
mda, în parte a fost gândul că s-ar putea s-o ajute cu ceva pe 
Ki mai târziu, dar sincer nu m-am gândit la asta prea mult. În 
mare parte a fost faptul că el e singura legătură de sânge cu 
tatăl ei. Am vrut ca ea să se bucure de asta aşa cum se 
bucură orice copil că are un bunic. Şi ceea ce nu-mi doream 
era ca ea să fie infectată cu toate porcăriile care se petrecuseră 
înainte să moară Lance. 

La început a părut că funcționează. Apoi, puţin câte puţin, 
lucrurile s-au schimbat. Pentru început, mi-am dat seama că 
lui Ki nu-i place de 'bunu ab' atât de mult. Sentimentele ei 
față de Rogette sunt neschimbate, dar Max Devore a început s- 
o neliniştească într-un fel pe care nu-l înțeleg şi nu-l pot 
explica. Am întrebat-o o dată dacă a atins-o vreodată undeva 
unde a făcut-o să se simtă ciudat. l-am arătat locurile la care 
mă refeream, iar ea a spus nu. O cred, dar... bătrânul a spus 
ceva sau a făcut ceva. Sunt aproape sigură de asta. 

— Ar putea fi vorba şi numai de respiraţia lui din în ce mai 
grea, am spus. Şi numai asta ar fi de-ajuns să sperie un copil. 
Sau poate că l-a auzit Ki bălmăjind ceva ce aducea cu o vrajă. 
Cu tine cum e, Mattie? 

— Păi... într-o zi din februarie, Lindy Briggs mi-a spus că 
George Footman a fost să verifice extinctoarele şi detectoarele 
de fum de la bibliotecă. O întrebase şi dacă nu găsise aruncate 


la gunoi doze de bere sau sticle de tărie goale. Sau mucuri de 
țigări ce păreau făcute de mână. 

— Marijuana, cu alte cuvinte. 

— Îhî. Şi am auzit şi că Dickie Osgood le-a făcut nişte vizite 
vechilor mei prieteni. A schimbat cu ei câteva cuvinte. A 
scormonit după aur. A săpat după gunoi. 

— Are după ce săpa? 

— Nu cine ştie ce, slavă Domnului. 

Am sperat să aibă dreptate şi am sperat ca, dacă era ceva 
de care nu-mi spunea, John Storrow să reuşească s-o facă să-i 
spună lui. 

— Şi în tot acest timp ai lăsat-o pe Ki să meargă să-l 
viziteze. 

— Ce aş fi rezolvat dacă aş fi oprit vizitele? Şi mi-am spus 
că, permițându-le să se întâlnească, îl voi întârzia cel puţin să 
grăbească aplicarea oricărui plan pe care-l are. 

Aceasta, mi-am spus, avea un soi anume de logica 
singuratică. 

— Apoi, în primăvară, am început să încerc nişte 
sentimente extrem de înfiorătoare, înfricoşătoare. 

— Cum înfiorătoare? Cum înfricoşătoare? 

— Nu ştiu. 

Şi-a scos țigările, s-a uitat la ele, apoi şi-a vârât pachetul la 
loc în buzunar. 

— Şi nici măcar nu erau legate doar de faptul că socrul meu 
îmi căuta prin dulap hainele murdare. Aveau de-a face cu Ki. 
Am început să-mi fac griji pentru Ki totdeauna când era cu 
el... cu ei. Rogette venea cu BMW-ul pe care şi-l cumpăraseră 
sau îl luaseră în leasing, iar Ki şedea pe scări, aşteptând-o. O 
aştepta cu geanta ei cu jucării dacă era vorba de-o vizită 
scurtă, o aştepta cu valijoara ei roz cu Minnie Mouse dacă 
urma să rămână peste noapte. Şi întotdeauna se întorcea cu 
ceva în plus față de ce ducea cu ea. Socrul meu e-o persoană 
care crede cu tărie în cadouri. Înainte s-o urce în maşină, 
Rogette îmi oferea zâmbetul ăla subţire şi rece al ei şi-mi 
spunea: "La ora şapte, atunci, o să-i servim cina" sau "La ora 
opt, atunci, şi-un mic dejun cald, frumuşel înainte să plece". 


Eu spuneam bine, apoi Rogette îşi vâra mâna în geantă şi-i 
dădea lui Ki un Hershey's Kiss aşa cum i-ai da un biscuite 
unui câine ca să te-mprieteneşti cu el. Rostea un cuvânt şi 
Kyra îi dădea altul care să rimeze. Rogette îi dădea atunci 
recompensa - ham-ham, cuțu cuminte, îmi spuneam de 
fiecare dată - şi plecau la drum. La ora şapte seara sau la opt 
dimineața, BMW-ul oprea acolo unde-i parcată maşina ta 
acum. Îţi puteai regla ceasul după cât era femeia aia de 
punctuală. Însă am început să-mi fac griji. 

— Că se vor sătura de chestiunile legale şi c-o vor răpi pur 
şi simplu? 

Aceasta mi se părea o îngrijorare întemeiată - atât de 
întemeiată, că de-abia îmi venea să cred şi numai că Mattie o 
lăsase pe fetiță să meargă la bătrân. În cazurile de custodie, 
precum şi în toate celelalte aspecte ale vieţii, legea tinde să 
pună în proporţie de nouăzeci la sută accent pe puterea 
financiară a unei persoane, iar dacă Mattie spunea adevărul 
despre trecutul şi prezentul ei, audierile în acest proces aveau 
şanse mari să se transforme într-o operetă obositoare până şi 
pentru bogatul domn Devore. Răpirea i s-ar putea părea, în 
cele din urmă, o soluție mult mai eficientă. 

— Nu tocmai, a spus. Cred că ăsta-i lucrul cel mai logic, dar 
nu acesta era de fapt motivul. Pur şi simplu m-am speriat. Nu 
puteam spune cu precizie de ce. Se făcea şase şi un sfert 
seara, iar eu îmi spuneam: "De data asta, curva aia cu păr alb 
n-o va mai aduce înapoi. De data asta o s-o..." 

Am aşteptat. Când n-a spus nimic: 

— O s-o ce? 

— Ţi-am spus, nu ştiu, a zis ea. Dar mă tem pentru Ki încă 
din primăvară. Când a venit luna iunie, nu am mai putut 
rezista şi am oprit vizitele. Kyra a fost de atunci, din când în 
când, supărată pe mine. Sunt destul de sigură că din pricina 
asta a încercat de Patru Iulie să fugă. Nu vorbeşte foarte mult 
despre bunicul ei, dar întotdeauna mai sare cu câte un 'Ce 
crezi că face acum buni abă, Mattie?' sau cu "Crezi că lu 
buni a'bă i-ar plăcea rochița mea cea nouă?" Sau vine în fugă 


la mine şi-mi spune "Tale, male, cale, bale' şi-mi cere o 
recompensă. 

— Care a fost reacţia lui Devore? 

— Furie oarbă. A sunat şi a tot sunat, întrebând mai întâi 
care e problema, apoi făcând ameninţări. 

— Ameninţări fizice?! 

— Amenințări de custodie. Mi-o va lua, când va fi terminat 
cu mine, în ochii lumii voi fi o mamă denaturată, nu aveam 
nici o şansă, singura mea speranţă era să revin la gânduri mai 
bune şi să mă laşi să-mi văd nepoata, blestemăţie. 

Am dat din cap. 

— "Te rog să nu mă laşi deoparte' nu mi se par nişte 
cuvinte rostite de tipul care m-a sunat când mă uitam la focul 
de artificii, dar astea da. 

— Am primit telefoane şi de la Dickie Osgood şi de la câțiva 
alți localnici, a spus. Inclusiv de la vechiul prieten al lui Lance, 
Richie Lattimore. Richie a spus că nu-i fac cinste memoriei lui 
Lance. 

— Cu George Footman cum stă treaba? 

— Trece pe-aici cu maşina din când în când. Îmi dă de veste 
că e cu ochii-n patru. Nu m-a sunat şi nici nu s-a oprit. M-ai 
întrebat de amenințări fizice, şi numai să văd maşina de 
patrulă a lui Footman trecând prin fața casei mele mă face să 
mă simt amenințată fizic. Mă sperie. Dar în zilele de-acum mi 
se pare că orice mă sperie. 

— Chiar dacă vizitele lui Kyra au încetat. 

— Chiar şi aşa. Mi se pare că... se pregăteşte de-o furtună. 
Ca şi când e pe cale să se întâmple ceva. Şi cu fiecare zi am 
impresia că sentimentul ăsta devine mai puternic. 

— Numărul de telefon al lui John Storrow, am spus. Îl vrei? 

A rămas în tăcere, uitându-se în poala ei. Apoi şi-a ridicat 
privirea şi a aprobat din cap. 

— Dă-mi-l. Şi mulţumesc. Din străfundul inimii. 

Aveam numărul notat pe-o bucată de hârtie roz dintr-o 
agendă, în buzunarul din față al pantalonilor. L-a apucat, dar 
nu l-a luat imediat. Degetele ni se atingeau şi se uita la mine 


cu o nemişcare deconcertantă. Ca şi când ar fi ştiut mai multe 
decât mine despre motivele pe care le aveam să fac toate astea. 

— Ce pot face să te răsplătesc? m-a întrebat; momentul 
sosise. 

— Spune-i lui Storrow tot ce mi-ai spus mie. - Am dat 
drumul bucății de hârtie roz şi m-am ridicat în picioare. - îmi 
va ajunge atât. lar acum trebuie să mă pun în mişcare. O să 
mă suni să mă anunţi cum te-ai înțeles cu el? 

— Desigur. 

Am mers împreună spre maşina mea. M-am întors către ea 
când am ajuns. Preţ de o clipă, am crezut că-şi va petrece 
braţele în jurul meu şi mă va îmbrățişa, un gest de mulțumire 
care ar fi putut duce la orice, dată fiind starea noastră de 
atunci - o stare atât de tensionată, încât era aproape 
melodramatică. Însă era o situaţie melodramatică, era o 
poveste pentru copii în care coexistă binele şi răul şi, 
dedesubtul lor, o mulțime de porniri sexuale reprimate. 

Apoi, luminile unor faruri au apărut de dincolo de creasta 
dealului, acolo unde se afla magazinul, şi au trecut de 
"Garajul Bun la Toate". S-au îndreptat către noi, mai 
puternice. Mattie a făcut un pas în spate şi şi-a pus chiar 
mâinile la spate, precum un copil certat. Maşina a trecut de 
noi, lăsându-ne iarăşi în întuneric... dar trecuse şi momentul. 
Dacă existase un asemenea moment. 

— Mulţumesc pentru cină, am spus. A fost minunată. 

— Mulţumesc pentru avocat, sunt sigur că va fi şi el 
minunat, a spus şi am râs amândoi. Tensiunea pieri din aer. A 
vorbit o dată despre tine, să ştii. Devore. 

M-am uitat mirată la ea. 

— Sunt uimit că ştie măcar cine sunt. Înainte de astea, 
adică. 

— Ştie, sigur că da. A vorbit despre tine cu ceea ce mie mi s- 
a părut a fi o admiraţie sinceră. 

— Glumeşti. Trebuie că glumeşti. 

— Nu glumesc. A spus că străbunicul tău şi cu străbunicul 
lui au muncit pe acelaşi lot şi, în afara pădurii, erau vecini - 
cred că a spus că nu departe de unde-i acum Debarcaderul lui 


Boyd. "S-au căcat în aceeaşi hazna', s-a exprimat el. 
Încântător, hă? A spus că, dacă doi tăietori de lemne din TR 
puteau da naştere unor milionari, credea că sistemul 
funcționa aşa cum trebuia s-o facă. "Chiar dacă e nevoie de 
trei generații pentru asta', a spus. La vremea aceea am 
interpretat acestea ca pe-o critică mascată la adresa lui Lance. 

— E ridicol, orice ar fi vrut să spună cu asta, am zis. 
Familia mea vine de pe coasta Americii. Din Prout's Neck. De 
partea cealaltă a statului. Tata a fost pescar şi pescar a fost şi 
tatăl lui. La fel şi străbunicul. Aruncau năvodul şi prindeau 
homari, nu tăiau copaci. 

Toate acestea erau adevărate şi, totuşi, mintea mi se părea 
că se blocase la ceva anume. La o amintire legată de ce spunea 
ea. Poate că, meditând mai îndelung, aveam să-mi aduc 
aminte. 

— E posibil să fi vorbit despre cineva din familia soţiei tale? 

— Mnu. Sunt câţiva Arlen-i în Maine - sunt o familie mare 
—, însă cei mai mulți sunt încă în Massachusetts. Se ocupă 
acum cu tot soiul de lucruri, dar, dacă mergi înapoi până prin 
anii o mie opt sute optzeci, cei mai mulți dintre ei erau mineri 
şi spărgători de pietre în regiunea Malden- -Lynn. Devore te 
lua peste picior, Mattie. 

Însă chiar şi atunci ştiam că nu era aşa. Poate că reținuse 
greşit o parte a poveştii - până şi tipii cei mai ascuțiți la minte 
încep să-şi piardă acuratețea amintirilor pe când împlinesc 
optzeci şi cinci de ani —, însă Max Devore nu prea era o 
persoană căreia să-i placă să ia peste picior pe cineva. Am 
vizualizat o rețea de cabluri nevăzute întinzându-se pe sub 
pământul de aici, din TR - întinzându-se în toate direcțiile, 
nevăzute, dar foarte puternice. 

Stăteam cu mâna sprijinită de portiera maşinii şi acum ea 
mi-o atinse blând. 

— Pot să-ți mai pun o întrebare înainte să pleci? E-o 
prostie, te avertizez. 

— Dă-i drumul. Întrebările prosteşti sunt o specialitate de-a 
mea. 


— Ai cât de cât vreo idee despre ce-i povestea aia, 
"Bartleby'"? 

Mi-a venit să râd, dar luna era destul de puternică să-mi 
dau seama că ea vorbea serios şi că, dacă aş râde, i-aş răni 
sentimentele. Era un membru al clubului de lectură ţinut de 
Lindy Briggs (la care vorbisem şi eu o dată pe la sfârşitul 
anilor optzeci), probabil mai tânără cu cel puţin douăzeci de 
ani decât restul, şi se temea să nu cadă de proastă. 

— Eu trebuie să vorbesc prima data viitoare spus, şi mi-ar 
plăcea să pot spune mai mult decât rezumatul poveştii, ca să- 
şi dea seama că am citit-o. M-am tot gândit la ea până ce a- 
nceput să mă doară capul şi, pur şi simplu, nu reuşesc s-o 
înțeleg. Şi mă-ndoiesc că-i una dintre poveştile alea în care 
totul se limpezeşte ca prin minune în ultimele câteva pagini. Şi 
am senzaţia că ar trebui s-o înțeleg - că sensul e chiar în fața 
ochilor mei. 

Asta m-a făcut să mă gândesc din nou la cabluri - cabluri 
împrăştiindu-se în toate direcţiile, o dantelărie subcutanată, 
legând oamenii şi locurile între ei. Nu le puteai vedea, dar le 
puteai simţi. Mai cu seamă dacă încercai să scapi de ele. Între 
timp, Mattie aştepta, uitându-se la mine cu speranţă şi 
nerăbdare. 

— Bine, ascultă, a-nceput şcoala, am spus. 

— Ascult. Fii sigur de asta. 

— Majoritatea criticilor sunt de părere că Huckleberry Finn 
e primul roman american modern, iar asta-i o interpretare 
destul de corectă, dar, dacă "Bartleby' ar avea cu o sută de 
pagini mai mult, cred că aş paria tot ce am pe ea. Ştii ce era 
acela un scrib? 

— Un secretar? 

— Asta-i prea mult. Un copist. Un fel de Bob Cratchit din 
Poveste de Crăciun. Numai că Dickens îi dă lui Bob un trecut 
şi o viață de familie. Melville nu-i dă lui Bartleby nimic. E 
primul personaj existențialist din proza americană, un tip fără 
nici o legătură... nici o legătură cu, ştii tu... 

Doi tăietori de lemne pot da naştere unor milionari. S-au 
căcat în aceeaşi hazna. 


— Mike? 

— Ce e? 

— Te simţi bine? 

— Sigur. - Mi-am focalizat atenţia cât de bine am putut. - 
Pe Bartleby îl leagă de viaţă numai munca. În acest sens, e 
genul de american al secolului douăzeci, nu foarte diferit de 
Bărbatul în Costum de Flanelă Cenuşie a lui Sloan Wilson sau 
- într-o versiune sumbră - de Michael Corleone din Naşul. 
Bartleby începe apoi să pună sub semnul întrebării chiar şi 
munca, acest Dumnezeu al bărbaţilor americani din clasa de 
mijloc. 

Părea puternic impresionată acum şi mi-am spus că era 
păcat că renunțase la ultimul an de liceu. Era un păcat 
pentru ea, dar şi pentru profesorii ei. 

— Ăsta-i motivul pentru care începe să spună: "Prefer să 
nu"? 

— Da. Gândeşte-te la Bartleby ca la... un balon cu heliu. 
Doar că o singură funie încă-l mai ţine legat de pământ, iar 
funia aia e munca lui de copist. Ne putem da seama de câte 
această ultimă funie de putredă după numărul din ce în ce 
mai mare de lucruri pe care Bartleby preferă să nu le mai 
facă. Într-un sfârşit, funia se rupe şi Bartleby începe să 
plutească. E-o poveste a naibii de tulburătoare, nu-i aşa? 

— Într-o noapte l-am visat, a spus. Deschideam uşa rulotei 
şi el era acolo, şezând pe scări îmbrăcat în costumul lui negru 
şi vechi. Era slab. Nu prea mai avea păr. Am spus: "Vrei să te 
dai la o parte, te rog? Trebuie să cobor şi să atârn rufele." 

lar el a spus: "Prefer să nu." Da, cred că poţi spune că-i o 
poveste tulburătoare. 

— Asta înseamnă că încă mai are efect, am spus şi am 
urcat în maşină. Sună-mă. Spune-mi cu merge treaba cu 
John Storrow. 

— Aşa o să fac. Şi, dacă pot face ceva să te râs plătesc, cere- 
mi doar. 

Cere-mi doar. Cât trebuia să fii de tânără, cât de splendid 
de ignorantă, să lansezi un asemenea cec în alb? 


Geamul portierei era deschis. Am întins braţul prin el şi am 
strâns-o de mână. Ea m-a strâns înapoi - şi tare. 

— Îţi e foarte dor de soţia ta, nu-i aşa? m-a întrebat ea. 

— Se vede? 

— Uneori. 

Nu mă mai strângea, dar mă ţinea în continuare de mână. 

— Când îi citeai lui Ki, arătai în acelaşi timp fericit şi trist. 
N-am văzut-o decât o singură dată pe soția ta, dar mi s-a 
părut foarte frumoasă. 

Mă gândeam la atingerea mâinilor ei, mă concentram la 
asta. Acum am uitat complet de ea. 

— Când ai văzut-o? Şi unde? Ţi-aminteşti? 

A zâmbit, de parcă acestea erau nişte întrebări foarte 
prosteşti. 

— Mi-amintesc. La terenul de softball, în seara în care l-am 
întâlnit pe soțul meu. 

Foarte încet mi-am retras mâna dintr-a ei. Din câte ştiam 
eu, nici Jo şi nici eu nu fuseserăm deloc în apropierea lui TR- 
90 în vara lui '94... dar se părea că ştiam greşit. Jo fusese aici 
într-o marți la începutul lui iulie. Mersese chiar şi la meciul de 
softball. 

— Eşti sigură că era Jo? am întrebat. 

Mattie se uita în depărtare, pe direcția drumului. Nu la 
soția mea se gândea; mi-aş fi pus casa şi pământul de sub ea 
la bătaie pentru asta - amândouă casele, amândouă 
pământurile. Se gândea la Lance. Poate că asta era bine. Dacă 
se gândea la ea, probabil ca nu se va uita prea atentă la mine, 
iar mie nu mi se părea că am în acel moment un control prea 
mare asupra expresiei pe care o arboram. Ar fi putut vedea pe 
chipul meu mai mult decât voiam eu să arăt. 

— Da, a spus. Stăteam împreună cu Jenna McCoy şi cu 
Helen Geary - asta se întâmpla după ce mă ajutase Lance să 
scot butoiaşul cu bere din noroiul în care se înțepenise - şi 
apoi m-a întrebat dacă vreau să merg la o pizza cu ceilalți 
după meci - iar Jenna a spus: "Uite-o pe doamna Noonan' şi 
Helen a spus: "E soţia scriitorului acela, Mattie, nu-i aşa că 


poartă o bluză faină?'" Bluza era imprimată peste tot cu 
trandafiri albaştri. 

Mi-o aminteam foarte bine. Lui Jo îi plăcea pentru că era o 
glumă - nu există trandafiri albaştri, nici sălbatici şi nici de 
seră. Odată, când era îmbrăcată cu ea, îşi aruncase cu 
extravaganță brațele în jurul gâtului meu, şi legănase 
şoldurile de ale mele şi strigase că ea e trandafirul meu 
albastru şi că trebuie s-o dezmierd până ce se face roz. M-a 
durut să-mi amintesc asta, m-a durut tare. 

— Stătea pe partea cu baza a treia, în spatele gardului cu 
ochiuri mari de sârmă, a spus Mattie, alături de-un tip care 
purta o jachetă maro veche, cu petice la coate. Râdeau 
împreună de ceva, şi apoi şi-a întors privirea puţin şi s-a uitat 
direct la mine. 

A tăcut pentru o clipă, stând acolo lângă maşina mea, 
îmbrăcată cum era în rochia ei roşie. Şi-a ridicat părul de pe 
ceafa, iar apoi l-a lăsat să cadă la loc. 

— Direct la mine. Chiar m-a văzut. Şi avea o privire... 
tocmai râsese, însă privirea ei era cumva tristă. De parcă m-ar 
fi cunoscut. Apoi, tipul şi-a pus braţul pe după mijlocul ei şi 
au plecat. 

Tăcere, cu excepţia greierilor şi a huruitului îndepărtat al 
unui camion. Mattie a rămas doar aşa pentru o clipă, ca şi 
când ar fi visat cu ochii deschişi, apoi a simțit ceva şi s-a uitat 
înapoi la mine. 

— E ceva în neregulă? 

— Nu. Doar că cine era tipul ăsta cu brațul petrecut pe 
după mijlocul soției mele? 

A râs, uşor nesigură. 

— Păi, mă-ndoiesc că era prietenul ei, să ştii. Era cu mult 
mai în vârstă ca ea. Avea cincizeci de ani, poate. 

Şi ce dacă? mi-am spus. Eu însumi aveam patruzeci, dar 
asta nu însemna că nu-mi dădusem seama de cum se mişca 
trupul lui Mattie sub materialul rochiei sau cum îşi ridicase 
părul de pe ceafa. 

— Adică... glumeşti, nu? 


— Nu ştiu sigur. Sunt o mulțime de lucruri pe care nu le 
ştiu în zilele astea, se pare. Dar, în orice caz, femeia a murit, 
aşa că ce importanţă ar mai putea avea? 

Mattie părea profund întristată. 

— Îmi cer scuze, Mike, dacă am călcat în ce nu trebuia. 

— Cine era bărbatul? Ştii? 

A scuturat din cap. 

— Am crezut că e un turist - avea aerul acela, poate doar 
pentru că purta jachetă într-o seară călduroasă de vară —, 
dar, dacă asta era, nu locuia la Warrington. Pe aceştia îi ştiam 
pe toți. 

— Şi au plecat de acolo împreună? 

— Da. 

A vorbit cu reţinere. 

— Către parcare? 

— Da. 

Chiar şi mai reținută. Şi, de data aceasta, minţea, ştiam 
lucrul ăsta cu o siguranţă ciudată care întrecea cu mult 
intuiţia; a fost aproape ca şi când i-aş fi citit gândurile. 

Am întins braţul prin geam şi am apucat-o iarăşi de mână. 

— Ai spus că, dacă-mi vine în minte ceva cu care să mă 
răsplăteşti, trebuie doar să cer. Îţi cer. Spune-mi adevărul, 
Mattie. 

Şi-a muşcat buza, s-a uitat în jos la mâna mea care i-o 
ținea pe-a ei. Apoi şi-a ridicat privirea în sus la mine. 

— Era un tip corpolent. Jacheta aia veche îl făcea să semene 
puţin cu un profesor de facultate, dar, din câte ştiam eu, 
putea la fel de bine să fie şi un tâmplar. Avea păr negru. Era 
bronzat. Au râs o dată împreună, au râs bine, apoi ea s-a 
uitat la mine şi râsetul i-a dispărut de pe chip. După asta, el 
şi-a petrecut brațul în jurul ei şi au plecat. - A făcut o pauză. - 
Nu s-au dus, însă, către parcare. S-au dus către Stradă. 

Strada. De acolo, ar fi putut merge înspre nord, de-a lungul 
malului, până la Sara Laughs. Şi apoi? Cine ştie? 

— Nu mi-a spus niciodată că a venit aici în vara aia, am zis. 

Mattie a părut că încearcă mai multe răspunsuri şi că nici 
unul nu-i era pe plac. l-am eliberat mâna. Sosise vremea să 


plec. De fapt, începusem să-mi doresc să fi plecat cu cinci 
minute mai devreme. 

— Mike, sunt sigură... 

— Nu, am spus. Nu eşti. Nu sunt nici eu. Dar am iubit-o 
mult şi o să încerc să uit de asta. Probabil că nici nu 
înseamnă nimic şi pe deasupra - ce altceva pot face? 
Mulţumesc pentru cină. 

— Cu plăcere. 

Arăta atât de tare că-i vine să plângă, încât i-am luat iarăşi 
mâna şi i-am sărutat-o. 

— Mă simt ca o neroadă. 

— Nu eşti o neroadă, am spus. 

I-am mai sărutat o dată mâna, apoi am plecat. Şi aceea a 
fost întâlnirea mea, prima pe care o avusesem în ultimii patru 
ani. 


Conducând spre casă, m-am gândit la o vorbă veche care 
spune că nu poţi cunoaşte niciodată cu adevărat o persoană. 
E uşor să rosteşti vorba asta, dar e-un adevărat şoc - la fel de 
oribil şi de neaşteptat ca şi nişte turbulenţe zdravene într-o 
cursă aeriană până atunci calmă - să descoperi că-i un fapt 
cât se poate de adevărat în viaţa cuiva. Îmi tot aminteam de 
vizita pe care i-o făcusem unui doctor pe probleme de 
fertilitate, după ce încercaserăm să facem un copil vreme de 
doi ani fără nici un succes. Doctorul ne spusese atunci că am 
un depozit de spermă scăzut - nu dezastruos de scăzut, dar 
suficient de scăzut să fie responsabil de incapacitatea de-a 
procrea a lui Jo. 

— Dacă vreţi un copil, sunt şanse mari să-l aveţi fără vreun 
ajutor special, spusese doctorul. Atât raportul de forțe, cât şi 
timpul sunt încă de partea dumneavoastră. S-ar putea 
întâmpla mâine sau s-ar putea întâmpla peste cinci ani. O să 
umpleți vreodată casa cu copii? Probabil că nu. Dar s-ar putea 
să aveți doi şi aproape sigur o să aveți unul dacă o să 
continuaţi să faceți treaba aia din care ies ei. - Jo zâmbise. - 
Amintiţi-vă, plăcerea ţi-o oferă călătoria. 


Avuseserăm parte de multă plăcere, sigur că da, clopoțelul 
lui Bunter sunase de multe ori, dar nu se născuse nici un 
copil. Apoi Johanna murise, traversând într-o zi toridă 
parcarea unui centru comercial, iar unul dintre lucrurile din 
poşeta ei fusese un test de graviditate Norco, pe care nu-mi 
spusese că vrea să-l cumpere. Aşa cum nu-mi spusese nici că 
achiziționase două bufnițe din plastic, care să sperie ciorile, şi 
să nu se mai uşureze pe estacada dinspre lac. 

Ce nu-mi mai spusese? 

— Opreşte-te, am murmurat. Pentru numele lui Dumnezeu, 
nu te mai gândi la asta. 

Dar n-am putut. 


XI 


Când am ajuns înapoi la Sara, magneţii în formă de fructe 
şi legume de pe uşa frigiderului erau iarăşi aranjaţi în cerc. In 
mijloc fuseseră îngrămădite trei litere: 


bn 
u 


Am mutat u-ul în sus, unde credeam că-i e locul, alcătuind 
"bun" sau poate o versiune prescurtată de la "bunu'. Care ce- 
nsemna de fapt? 

— Aş putea specula cu privire la semnificaţiile lui, dar 
prefer să nu, am vorbit în casa goală. 

M-am uitat la Bunter, elanul, îndemnând clopoţelul din 
jurul gâtului său ros de molii să sune. Când n-a făcut-o, am 
desfăcut cele două pachete noi de Magnabet şi am lipit literele 
pe uşa frigiderului, împrăştiindu-le. Apoi am coborât spre 
aripa de nord, m-am dezbrăcat şi m-am spălat pe dinți. 

Dezgolindu-mi colții în fața oglinzii într-o atitudine 
amenințătoare de desen animat spumos, m-am gândit să-l 
sun iarăşi pe Ward Hankins mâine dimineaţă. l-aş fi putut 
spune că se mutase de la noiembrie 1993 la iulie 1994 
căutarea mea după misterioasele bufnițe din plastic. Ce 


întâlniri îşi trecuse Jo în agendă pentru acea lună? Ce scuze 
pentru a pleca din Derry? Şi, o dată ce aş fi terminat cu Ward, 
aş fi putut-o descoase pe Bonnie Amudson, prietena lui Jo, aş 
fi putut-o întreba dacă se întâmplase ceva cu Jo în ultima 
vară a vieţii sale. 

De ce n-o laşi să se odihnească în pace? Era vocea aceea 
extraterestră. La ce i-ar folosi să n-o faci? Să presupunem 
că a venit în TR după una dintre întâlnirile consiliului 
director, poate dintr-o toană, s-a întâlnit cu un vechi prieten 
şi că l-a adus la Sara pentru o cină frugală. Doar o cină. 

Şi nu mi-a spus niciodată de asta? am întrebat vocea 
extraterestră, scuipând pasta de dinți din gură şi apoi 
clădindu-mă. N-a spus nici măcar o vorbă? 

De unde ştii că n-a făcut-o? mi-a întors-o vocea, iar asta 
m-a făcut să îngheț pe când puneam periuța de dinți înapoi în 
cutia pentru medicamente. Vocea extraterestră avea dreptate. 
Prin iulie '94 eram cufundat adânc în Cădere liberă. Jo ar fi 
putut veni să-mi spună şi că-l văzuse Lon Chaney Junior 
dansând cu regina, că văzuse dansând Vârcolacii Londonezi, 
iar eu aş fi spus: "Îhî, iubire, ce interesant" în vreme ce 
continuam să fac corecturi pe manuscris. 

— Prostii, i-am spus reflecției din oglindă. Astea-s numai 
prostii. 

Doar că nu erau. Când mă cufundam într-o carte, ieşeam 
mai mult sau mai puţin din lume; în afară de-o privire fugară 
peste paginile sportive, nici măcar nu citeam ziarul. Aşa că, da 
- era posibil ca Jo să-mi fi spus că dăduse o fugă până la TR 
după o întâlnire a consiliului director din Lewiston sau din 
Freeport, era posibil să-mi fi spus că dăduse peste un vechi 
prieten - poate un alt student de la seminarul de fotografie la 
care participase în Bates în 1991 - şi era posibil să-mi fi spus 
că luaseră cina împreună pe estacadă, mâncând bureţi negri 
culeşi chiar de ea la apusul soarelui. Era posibil să-mi fi spus 
toate acestea şi eu să nu fi auzit nici măcar un cuvânt. 

Şi chiar credeam că voi putea scoate ceva sincer de la 
Bonnie Amudson? Fusese prietena lui Jo, nu a mea, şi s-ar 


putea să aibă impresia că nu devenise nul jurământul de 
credință cu privire la secretele pe care i le spusese soția mea. 

Lucrul cel mai important era atât de simplu cât era şi de 
crud: Jo era de patru ani moartă. Era mai bine s-o iubesc şi să 
las deoparte toate întrebările astea sâcâitoare. Am mai luat o 
gură de apă direct de la robinet, am agitat-o cu limba şi am 
scuipat-o. 

Când m-am întors în bucătărie să programez aparatul 
pentru cafea la ora şapte dimineața, am văzut un nou mesaj 
într-un nou cerc de magneți. Spunea: 


trandafir albastru mincinos ha ha 


M-am uitat la el preţ de o secundă sau două, întrebându- 
mă ce-l scrisese şi de ce. 

Întrebându-mă dacă era adevărat. 

Am întins o mână şi am împrăştiat toate literele departe 
una de alta. Apoi am mers la culcare. 


CAPITOLUL TREISPREZECE 


Am făcut pojar la vârsta de opt ani şi am fost foarte bolnav. 
"Am crezut că o să mori', mi-a spus tata cândva, iar el nu era 
un om înclinat spre exagerări. Mi-a povestit despre cum el şi 
cu mama m-au scufundat într-o noapte în cada plină cu apă 
rece, amândoi convinşi cel puţin pe jumătate că şocul îmi va 
opri inima, dar amândoi convinşi în întregime că voi arde în 
fața ochilor lor dacă nu vor face ceva. Începusem să vorbesc 
pe-o voce puternică, monstruos distorsionată despre siluetele 
luminoase pe care le vedeam în cameră - îngeri veniți să mă ia 
cu ei, era sigură mama mea terifiată - şi, ultima dată când îmi 
luase tata temperatura înainte de scufundarea în apă rece, a 
spus că mercurul vechiului termometru rectal Johnson & 
Johnson se ridicase până la treizeci şi nouă de grade. După 
aceea, mi-a spus el, nici nu îndrăznise să o mai verifice. 

Nu-mi amintesc de nici o siluetă luminoasă, dar îmi 
amintesc de o ciudată perioadă de timp în care m-am simțit ca 


într-un coridor din casa de distracții a unui bâlci unde rulau 
în acelaşi timp mai multe filme. Lumea devenise elastică, 
umflându-se în locuri în care niciodată nu se mai umflase 
înainte, vălurindu-se în locuri în care întotdeauna fusese 
dură. Oamenii - majoritatea părând imposibil de înalți - 
țâşneau înăuntru şi afară din camera mea pe nişte picioare ca 
nişte foarfece, ca într-un desen animat. Cuvintele pe care le 
rosteau bubuiau toate creând imediat ecouri. Cineva a 
scuturat o pereche de papuci pentru copii în fața ochilor mei. 
Mi se pare că mi-l amintesc pe fratele meu, Siddy, vârându-şi 
mâna sub cămaşă şi scoțând de mai multe ori sunete ca de 
beşini. Continuitatea se  frânsese. Percepeam totul în 
fragmente, nişte cârnăciori bizari întinşi pe-o aţă otrăvită. 

În anii scurşi de atunci şi până în vara în care m-am întors 
la Sara Laughs, am suferit obişnuitele boli, infecţii şi lovituri 
corporale, dar niciodată ceva asemănător cu interludiul acela 
febril de la opt ani. Niciodată nu m-am aşteptat să se întâmple 
asta - crezând, presupun, că asemenea experiențe sunt 
rezervate doar copiilor, oamenilor suferind de malarie şi poate 
celor suferind o prăbuşire mentală catastrofică. Dar, în 
noaptea zilei de şapte iulie şi în dimineaţa celei de opt, am 
trăit o perioadă de timp uimitor de asemănătoare cu acel delir 
din copilărie. Vis, trezie, mişcare - toate erau una singură. Vă 
voi povesti totul cât de bine voi putea, însă nimic din ce voi 
spune nu va putea exprima ciudățenia acelei experienţe. A fost 
ca şi când descoperisem un pasaj secret chiar sub zidul lumii 
reale şi mă târâsem de-a lungul lui. 


Mai întâi a fost muzica. Nu Dixieland, fiindcă nu se auzea 
nici un corn, dar ceva ca Dixieland. Un fel de bebop primitiv, 
țârâit. Trei sau patru chitare acustice, o muzicuţă, un 
contrabas (sau poate două). Pe fundalul acestora se auzea un 
ropot dur şi vesel de tobă, care nu părea să vină de la o tobă 
adevărata; părea că bate cineva cu mult talent la percuție 
într-o grămadă de cutii. Apoi s-a alăturat o voce de femeie - o 
voce de contralto, nu chiar bărbătească, înăsprindu-se la 
notele mai înalte. Era o voce şugubeaţă şi ultimativă şi 


amenințătoare, toate deodată, şi am ştiut imediat că o 
auzeam pe Sara Tidwell, cea care nu scosese niciodată un 
disc. O auzeam pe Sara Laughs şi, măi să fie, era bestială. 


"Ştii că mergem la MANderley, 

O să dansăm pe NISlIderley, 

O să cânt cu FORMAderley, 

O să ne-nvăârtim cât om PUTEAderley... 
Învârte-mă, iubire, mda!" 


Contrabasurile - da, erau două - au izbucnit într-un ritm 
nebunesc, precum ritmul din versiunea lui Elvis de la "Baby 
Let's Play House', şi-apoi s-a auzit o chitară: Son Tidwell 
cântând la chestia aia scărmănată. 

Luminile străluceau în întuneric şi eu m-am gândit la un 
cântec din anii cincizeci - Claudine Clark cântând "Party 
Lights". Şi uite-le acolo: felinare japoneze atârnate de copacii 
de deasupra poeticii cu scările din traverse de cale ferată ce 
duceau de la casă la apa lacului. Felinare de petrecere ce 
aruncau cercuri magice de lumină radiantă în întuneric: roşu, 
albastru şi verde. 

În spatele meu, Sara îşi croia drum prin cântecul ei despre 
Manderley - lui mami îi place să fie îndrăzneț, lui mami îi 
place să fie puternic, lui mami îi place să petreacă până 
dimineață —, însă se stingea. Sara and the Red-Top Boys îşi 
instalaseră scena în fața casei, după cum suna, cam pe unde 
parcase George Footman când venise să-mi livreze citaţia lui 
Max Devore. Eu coboram spre lac prin cercuri de lumină 
radiantă, treceam pe lângă felinarele de petrecere încercuite de 
fluturi cu aripi moi. Unul îşi găsise drum în interiorul unui 
felinar şi arunca o umbră monstruoasă, ca de liliac, pe hârtia 
creponată. Ghivecele pentru flori pe care le pusese Jo lângă 
scări erau pline cu trandafiri ce înfloresc noaptea. În lumina 
felinarelor japoneze păreau albaştri. 

Acum, formaţia nu mai era decât un murmur şters; o 
auzeam pe Sara ţipând versurile, croindu-şi drum prin cântec 
râzând, de parcă era cel mai haios lucru pe care-l auzise, 


toată chestia aia cu Manderley-nisiderley-puteaderley, dar nu 
mai reuşeam să înțeleg fiecare cuvânt. Mai limpede se auzea 
clipocitul apei lovindu-se de stâncile de la baza scărilor, 
bubuitul gol al bidoanelor de sub plută şi ţipătul unui 
cufundar ieşind din întuneric. Cineva stătea pe Stradă, în 
dreapta mea, pe marginea lacului. Nu-i puteam vedea fața, 
dar îi vedeam jacheta maro şi tricoul pe care-l purta pe 
dedesubt. Reverele tăiau câteva litere din mesajul imprimat pe 
el, aşa că acesta arăta astfel: 


EPOZ 
SP 
RMA 


Ştiam chiar şi aşa ce spunea - în vise, aproape întotdeauna 
ştii, nu-i aşa? DEPOZIT DE SPERMĂ NORMAL, o poantă 
specială ă la Village Cafe, daca ar fi să existe aşa ceva 
vreodată. 

Visam toate acestea în dormitorul din aripa de nord şi acolo 
m-am trezit îndeajuns ca să ştiu că visez.... doar că mi s-a 
părut că mă trezesc într-un alt vis, fiindcă suna nebuneşte 
clopoțelul lui Bunter şi cineva stătea pe coridor. Domnul 
Depozit de Spermă Normal? Nu, nu el. Silueta pe care o 
alcătuia umbra pe uşă nu era tocmai umană. Era scofâlcită, 
braţele erau indistincte. M-am ridicat în capul oaselor în 
clinchetul argintiu al clopoţelului, strângând în jurul brâului 
gol un colț de cearşaf ieşit de sub saltea, convins că pe coridor 
se afla arătarea aceea înfăşurată în linţoliu - arătarea ieşise 
din mormânt să mă prindă. 

— Te rog, nu, am spus pe-o voce uscată şi tremurată. Te 
rog, nu, te rog. 

Umbra de pe uşă şi-a ridicat braţele. 

— Nu-i decât o întâlnire sătească, iubire! a cântat vocea 
veselă şi furioasă a Sarei Tidwell. Nu-i decât horă fără sfârşit! 

M-am lăsat la loc pe spate şi mi-am tras cearşaful peste față 
într-un gest copilăresc de negare... şi uite că stăteam pe fâşia 
noastră mică de plajă, îmbrăcat doar în chiloţi. Picioarele îmi 


erau până la glezne scufundate în apă. Era călduţă, aşa cum e 
mereu lacul pe la mijlocul verii. Umbra mea difuză era 
proiectată în două direcții, într-una din ele de luna subțire 
care plutea jos deasupra apei, în cealaltă de felinarul japonez 
în care se prinsese fluturele de noapte. Bărbatul de pe potecă 
dispăruse, dar lăsase o bufniță din plastic în locul unde 
stătuse. Se uita ţintă la mine cu nişte ochi înghețaţi, cu 
cearcăne aurii. 

— Hei, irlandezule! 

M-am uitat în depărtare la plută. Acolo era Jo. Trebuie să 
se fi urcat pe ea tocmai atunci, fiindcă apa încă mai picura de 
pe ea şi părul îi era lipit de obraji. Purta costumul de baie în 
două bucăţi cenuşiu cu bretele roşii, din fotografia pe care o 
găsisem eu. 

— A trecut mult timp, irlandezule - ce spui? 

— Să spun despre ce? am strigat înapoi, deşi ştiam la ce se 
referă. 

— Despre asta! 

Şi-a aşezat mâinile pe sâni şi a strâns. Apa a început să-i 
iasă printre degete şi să i se prelingă peste încheieturi. 

— Haide, irlandezule, a spus de lângă şi de deasupra mea, 
haide, nenorocitule, să mergem. 

Am simțit cum încearcă să-mi ia cearşaful, trăgându-l încet 
dintre degetele mele amorţite de somn. Am închis ochii, dar 
mi-a luat mâna şi a aşezat-o între picioarele ei. Când am dat 
de pânza aceea mătăsoasă şi am început s-o rup, ea a început 
să-mi maseze ceafa cu degetele. 

— Nu eşti Jo, am spus. Cine eşti? 

Dar nu era nimeni acolo care să-mi răspundă. Mă aflam în 
pădure. Era întuneric şi, pe lac, cufundării ţipau. Mergeam pe 
potecă spre studioul lui Jo. Nu era un vis; simțeam aerul 
răcoros pe piele şi, din când în când, înțepătura unei pietre în 
talpa sau în călcâiul meu goale. Un ţânțar mi-a bâzâit pe la 
ureche şi l-am îndepărtat cu mâna. Purtam boxeri şi, la 
fiecare pas, se frecau de-o erecție imensă şi pulsândă. 

— Ce dracu-i asta? am întrebat, în vreme ce micuțul studio 
construit din scânduri al lui Jo începea să se vadă în 


întuneric. M-am uitat în spate şi am vâzut-o pe Sara pe deal, 
nu femeia, ci casa, o cabană lungă îndreptată spre lacul 
dominat de noapte. - Ce mi se-ntâmplă? 

— Totu-i în regulă, Mike, a spus Jo. 

Stătea pe plută, uitându-se la mine cum înot către ea. Şi-a 
aşezat mâinile la ceafa precum un fotomodel într-un calendar, 
făcându-şi sânii să se ridice, mai plini, în cupele sutienului de 
la costumul de baie. Ca şi în fotografie, îi vedeam sfârcurile 
înțepând materialul. Înotam în chiloţi, având aceeaşi erecție 
imensă. 

— Totu-i în regulă, Mike, a spus Mattie în dormitorul din 
aripa de nord şi am deschis ochii. 

Şedea lângă mine în pat, netedă şi goală în strălucirea slabă 
a luminii de veghe. Avea părul desfăcut, îi curgea pe umeri. 
Sânii ei erau mici, de mărimea ceştilor pentru ceai, sfârcurile 
însă erau mari Şi întinse. Între picioarele ei, unde încă se mai 
odihnea mâna mea, se afla un smoc de păr blond, la fel de 
mătăsos ca puful. Trupul ei era învăluit în umbre, 
asemănătoare cu aripile de fluture, asemănătoare cu petalele 
de trandafir. Emana ceva disperant de atractiv cum stătea 
acolo - semăna cu premiul pe care ştii că nu-l vei câştiga 
niciodată la galeria de tir sau la aruncarea cu cercul la un 
bâlci. Cel pe care-l țin pe raftul de sus. Şi-a vârât mâna sub 
aşternut şi şi-a închis degetele pe materialul întins al chiloţilor 
mei. 

Totu-i în regulă, asta nu-i decât o horă fără sfârşit, a spus 
vocea extraterestră pe când urcam scările către studioul soției 
mele. Am rămas loculu, am dibuit cheia de sub covoraş şi am 
scos-o la iveală. 

Am urcat scara până pe plută, ud şi picurând apă, precedat 
de-un organ sexual congestionat - este ceva, mă întreb, mai 
comic involuntar ca un bărbat excitat sexual? Jo stătea 
întinsă pe scânduri în costumul ei de baie ud. Am tras-o pe 
Mattie în pat cu mine. Am deschis uşa studioului lui Jo. Toate 
aceste lucruri s-au întâmplat în acelaşi timp, împletite 
laolaltă, asemeni firelor unei frânghii sau unor curele exotice. 
Cel cu Jo părea cel mai mult a fi un vis, cel cu studioul, în 


care traversam încăperea şi mă uitam la vechiul meu IBM 
verde, cel mai puțin. Mattie în dormitorul din aripa de nord se 
afla undeva la mijloc. 

Pe plută, Jo a spus: 

— Fă ce vrei. 

În dormitorul din aripa de nord, Mattie a spus: 

— Fă ce vrei. 

În studio, nimeni nu trebuia să-mi spună nimic. Acolo 
înăuntru ştiam exact ce voiam să fac. 

Pe plută, mi-am aplecat capul şi mi-am aşezat gura pe unul 
dintre sânii lui Jo şi am supt sfârcul acoperit de pânză. Am 
simțit gust de material ud şi de lac rece. S-a întins să mă 
atingă acolo unde mă ridicasem şi am lovit-o peste mână. 
Dacă mă atingea, ejaculam imediat. Am supt, bând apa 
îmbibată în bumbac, bâjbâind cu mâinile, mai întâi 
mângâind-o pe fund, apoi trăgându-i jos slipul costumului de 
baie. I l-am scos şi ea s-a lăsat în genunchi. M-am lăsat şi eu, 
reuşind într-un sfârşit să scap de chiloţii uzi şi grei şi 
aruncându-i peste bikinii ei. Ne-am întâlnit astfel față în față, 
eu gol, ea aproape goală. 

— Cine era tipul de la meci? am gâfâit. Spune-mi cine era, 
JO? 

— Nimeni important, irlandezule. Doar o altă mână de oase. 

A râs, apoi s-a aşezat pe picioare şi s-a uitat ţintă la mine. 
Buricul ei era o adâncitură mică şi neagră. Era ceva ciudat şi 
atractiv de şerpesc în poziția pe care o luase. 

— Totu-i moarte acolo jos, a spus şi şi-a aşezat palmele reci 
şi degetele albe şi zbârcite de apă pe obrajii mei. Mi-a întors 
capul şi apoi mi l-a aplecat în aşa fel, încât să mă uit în lac. 
Sub apă am văzut plutind cadavre în descompunere, purtate 
de cine ştie ce curent de adâncime. Ochii lor uzi se holbau. 
Nasurile lor mâncate de peşti se căscau. Limbile le ieşeau 
printre buzele albe asemenea cârceilor plantelor de apă. Câţiva 
dintre morți trăgeau după ei baloane palide de maţe ca nişte 
meduze; alții nu erau mai mult decât nişte oase. Totuşi, nici 
vederea acestui osuar plutitor ieşit la paradă nu mă putea 
distrage de la ce-mi doream. Mi-am smucit capul din mâinile 


ei, am împins-o pe spate pe scânduri şi am potolit în sfârşit 
ceea ce era atât de tare şi de hrăpăreț, îndesând-o adânc. 
Ochii ei argintați de lumina lunii s-au uitat mari în sus la 
mine, prin mine, şi am observat că o pupilă era mai mare 
decât cealaltă. Aşa îi arătaseră ochii pe monitorul tv când o 
identificasem la Morga Districtului Derry. Era moartă. Soţia 
mea era moartă şi eu îi regulam cadavrul. Nici măcar 
conştientizarea acestui lucru nu m-a putut face să mă opresc. 

— Cine era? am strigat la ea, acoperindu-i carnea rece cum 
zăcea acolo pe scândurile ude. Cine era Jo, pentru numele lui 
Christos, spune-mi odată cine era? 

În dormitorul din aripa de nord am tras-o pe Mattie 
deasupra mea, îmbătându-mă cu senzaţia pe care mi-o dădea 
atingerea acelor sâni mici pe piept şi lungimea picioarelor ei 
încolăcitoare. Apoi am rostogolit-o pe partea cealaltă a 
patului. l-am simțit mâna încercând să mă atingă şi am lovit- 
o - dacă mă atingea acolo unde voise să mă atingă, ejaculam 
imediat. 

— Desfă-ţi picioarele, grăbeşte-te, am spus, iar ea şi le-a 
desfăcut. 

Am închis ochii, eliminând toate celelalte impulsuri 
senzoriale în fața acestuia. M-am apăsat înainte, apoi m-am 
oprit. Am făcut o mică modificare, împingându-mi penisul 
congestionat cu latura palmei, apoi am mişcat din şolduri şi 
am pătruns în ea asemenea unui deget într-o mănuşă drapată 
cu mătase. S-a uitat în sus la mine cu ochii larg deschişi, apoi 
şi-a aşezat o palmă pe obrazul meu şi mi-a răsucit capul. 

— Totu-i moarte acolo afară, a spus, explicând parcă doar 
ceea ce era evident. 

Pe fereastră am văzut Fifth Avenue între anii cincizeci şi 
şaizeci - se vedeau toate magazinele alea dichisite, Bijam and 
Bally, Tiffany and Bergdorfs şi Steuben Glass. Acolo era 
Harold Oblowski, mergând spre nord şi legănându-şi servieta 
din piele de porc (cea pe care i-o dăduserăm Jo şi cu mine de 
Crăciun cu un an înainte să moară ea). Lângă el, ducând o 
geantă de mână Barnes and Noble, se afla frumoasa şi 
magnifica Nola, secretara lui. Numai că aerul ei bonom 


dispăruse. Acesta era un schelet rânjit, cu mandibula 
îngălbenită, îmbrăcat într-un taior Donna Karan şi încălțat cu 
cizme din piele de aligator; în locul degetelor, nişte oase 
deşirate şi descărnate ţineau de mânerul genţii. Dinţii lui 
Harold ieşeau prin rânjetul lui obişnuit de agent, extins acum 
până la granița obscenităţii. Costumul lui preferat, cel cu doi 
piepţi, gri-cenuşiu, de la Paul Stuart, flutura pe el ca o velă 
într-o briză proaspătă. Peste tot împrejurul lor, pe ambele 
laturi ale străzii, umblau morți vii - mame-mumii ducând de 
mână copii-cadavre sau plimbându-i în cărucioare scumpe, 
uşieri zombi, skateboarderi reîntorşi la viață. Colo, un bărbat 
negru, înalt, cu câteva ultime fâşii de carne atârnându-i de 
oasele feței asemeni unor bucăţi de piele de căprioară tăbăcită, 
îşi plimba alsacianul scheletic. Şoferii de taxi putrezeau în 
bătaia muzicii raga**. Chipurile care se uitau în jos din 
autobuzele aflate în trecere erau nişte cranii, fiecare purtând 
propria versiune a rânjetului lui Harold - Hei, ce mai faci, ce- 
ti mai face nevasta, cum îs copiii, ai mai scris v-o carte 
bună-n ultima vreme? Vânzătorul de alune intrase în 
putrefacție. Totuşi, nici una din aceste imagini nu mă putea 
potoli. Eram în flăcări. Mi-am strecurat mâinile sub fesele ei, 
am ridicat-o, muşcând cearşaful (desenul, am observat fără 
mirare, consta în nişte trandafiri albaştri) până ce l-am scos 
de sub saltea, ca să n-o muşc pe ea de gât, de umăr, de sâni, 
de oriunde puteau ajunge dinții mei. 

— Spune-mi cine era! am strigat la ea. Ştii, ştiu că ştii! 

Vocea îmi era atât de înfundată din cauza aşternuturilor pe 
care le muşcam, că mă-ndoiesc c-ar fi înțeles altcineva în 
afară de mine ce spuneam. 

— Spune-mi, curvo! 

Pe poteca dintre studioul lui Jo şi casă, stăteam în întuneric 
cu maşina de scris în braţe şi cu erecţia aceea călătoare dintr- 
un vis într-altul, fremătând sub greutatea metalică a IBM- 
ului - eu fiind pregătit şi nimeni nevrând să mă satisfacă. Cu 
excepția, poate, a brizei de noapte. Apoi am devenit conştient 
că nu mai eram singur. Arătarea înfăşurată în linţoliu era în 
spatele meu, ademenită ca fluturii de felinarele pentru 


petreceri. A râs - un râs dogit, spart, de fumător, care-ar fi 
putut aparține numai unei femei. N-am observat mâna care s- 
a întins în jurul şoldurilor mele să mă apuce - îmi stătea 
maşina de scris în cale —, dar nu aveam nevoie s-o vadă ca să 
ştiu că era maro la culoare. M-a strâns încet, din ce în ce mai 
puternic, degetele mişcându-se ca nişte viermi. 

— Ce vrei să ştiu, dulceaţă? m-a întrebat din spate. Încă 
râzând. Încă tachinându-mă. - Chiar vrei să ştii totul? Vrei să 
ştii sau vrei să simţi? 

— Oh, mă omori! am strigat. 

Maşina de scris - în jur de treisprezece kilograme de IBM 
Selectric - mi se legăna în braţe. Îmi simțeam muşchii 
întinzându-se asemenea unor corzi de chitară. 

— Vrei să ştii cine era, dulceaţă? Bărbatul ăla scârbos? 

— Rezolvă-mă doar, curvo! am ţipat. 

A râs din nou - râsetul acela gâjâit care aproape că semăna 
cu o tuse - şi m-a strâns acolo unde-mi făcea bine să mă 
strângă. 

— Abţine-te, a spus. Abţine-te, frumugşelule, de nu vrei să 
mă sperii şi să-ți smulg chestia asta a ta chiar din... 

Am pierdut restul când întreaga lume a explodat într-un 
orgasm atât de profund şi de puternic, că mi s-a părut că m-a 
spulberat de-a dreptul. Mi-am dat capul pe spate asemenea 
unuia care e spânzurat şi am ejaculat, uitându-mă în sus la 
stele. Am strigat - trebuia s-o fac - şi, pe lac, doi cufundari au 
strigat înapoi. 

În acelaşi timp, mă aflam pe plută. Jo dispăruse, dar 
auzeam slab muzica formaţiei - Sara şi Sonny şi the Red-Top 
Boys rupând-o pe "Black Mountain Rag'. M-am ridicat în 
picioare, uluit şi epuizat, regulat până la golire. Nu puteam 
vedea poteca ce ducea în sus spre casă, dar îi puteam discerne 
traseul şerpuit după felinarele japoneze. Chiloţii mei zăceau 
lângă mine într-un morman mic şi ud. l-am ridicat şi am 
început să îi îmbrac, doar fiindcă nu voiam să înot înapoi spre 
mal cu ei în mână. M-am oprit cu ei întinşi între genunchi, 
uitându-mă la degetele mele. Erau murdare de-o carne 


putredă. De sub unghiile tăiate scurt ieşeau şuvițe de păr 
smuls din rădăcini. Păr de cadavru. 

— Oh, Iisuse, am gemut. 

M-a părăsit puterea. Am sărit în apă. Mă aflam în 
dormitorul din aripa de nord. Aterizasem în ceva cald şi, la 
început, am crezut că e spermă. Strălucirea slabă a luminii de 
veghe scotea la iveală, totuşi, o materie mai închisă la culoare. 
Mattie dispăruse şi patul era plin de sânge. Zăcând în mijlocul 
acelei bălți se afla ceva pe care, la o primă privire, l-am 
confundat cu o halcă de carne sau cu o bucată de organ. M- 
am uitat mai de-aproape şi am observat că era un animal din 
pluş, un obiect cu blană neagră înroşită de sânge. Am rămas 
într-o rână uitându-mă la el, vrând să sar din pat şi să plec în 
goană din cameră, dar nereuşind s-o fac. Muşchii îmi căzuseră 
într-un leşin de moarte. Cu cine făcusem eu sex de fapt în 
pat? Şi ce-i făcusem? Pentru numele lui Dumnezeu, ce? 

— Nu cred minciunile astea, m-am auzit spunând şi, ca şi 
când ar fi fost o incantaţie, m-am simțit lovit înapoi la un loc. 
Nu s-a întâmplat chiar asta, dar e singurul fel de-a o spune şi 
de-a mă apropia de ceea ce s-a întâmplat. Erau trei de mine - 
unul pe plută, unul în dormitorul din aripa de nord, unul pe 
potecă - şi fiecare dintre ei a simțit acea lovitură puternică, de 
parcă i-ar fi crescut vântului un pumn. Am văzut o 
întunecime grăbită şi, în ea, am auzit clinchetul argintiu al 
clopoțelului lui Bunter. Apoi s-a stins, iar eu m-am stins cu el. 
Pentru scurtă vreme, n-am existat absolut niciunde. 


XR 


M-am întors la ciripitul obişnuit al păsărilor din vacanţele 
de vară şi la acel întuneric roşiatic specific care înseamnă că 
soarele străluceşte dincolo de pleoapele tale închise. Aveam 
gâtul înțepenit, capul îmi stătea înclinat într-un unghi ciudat, 
picioarele îmi erau într-un mod ciudat îndoite sub mine şi-mi 
era cald. 

Am ridicat capul cu o crispare de durere, ştiind chiar atunci 
când am deschis ochii că nu mă mai aflam în pat, că nu mai 


eram pe plută, că nu mai eram pe poteca dintre casă şi studio. 
Sub mine erau podelele dure şi neîngăduitoare. 

Lumina era orbitoare. Am închis la loc ochii strâns şi am 
mormăit ca un mahmur. l-am deschis înapoi uşor în spatele 
mâinilor aşezate căuş în fața lor, am aşteptat să se 
obişnuiască, apoi i-am descoperit cu grijă, m-am ridicat 
complet în capul oaselor şi m-am uitat în jur. Mă aflam pe 
coridorul de la etaj, stând pe jos sub aparatul de aer 
condiționat stricat. Mesajul doamnei Meserve încă mai atârna 
lipit de el. În faţa biroului meu se afla IBM-ul verde cu o 
bucată de hârtie introdusă în jurul tamburului. M-am uitat în 
jos spre picioare şi am observat că erau murdare. De tălpi 
erau prinse ace de brad şi unul dintre degetele mari era 
zgâriat. M-am ridicat în picioare, m-am legănat puţin (piciorul 
stâng amorțise), apoi m-am sprijinit cu o mână de perete şi 
am stat în loc. M-am uitat în jos la mine. Purtam boxerii cu 
care mersesem la culcare şi nu mi se părea că-mi dădusem 
drumul în ei. Am tras de elasticul lor şi m-am uitat înăuntru. 
Mădularul meu arăta cum arată de obicei; mic şi moale, 
zbârcit şi adormit în tufa lui de păr. Dacă Jucăria lui Noonan 
pornise într-o aventură în acea noapte, acum nu mai păstra 
nici un semn. 

— În mod clar mi s-a părut o aventură, am croncănit. Mi- 
am şters transpiraţia de pe frunte cu brațul. Era năduşeală 
aici sus. - Şi nu de genul celor despre care citeşti în The Haray 
Boys. 

Apoi mi-am amintit de cearşaful îmbibat în sânge din 
dormitor şi de animalul de pluş zăcând într-o rână în mijlocul 
lui. Nu simţeam nici urmă de uşurare în această amintire, 
sentimentul acela de slavă-cerului-c-a-fost -doar-un-vis pe 
care-l încerci după un coşmar deosebit de urât. Mi se părea la 
fel de real ca orice alt lucru pe care-l experimentasem în acel 
delir febril când avusesem pojar... iar toate acele lucruri 
fuseseră reale, distorsionate doar de creierul meu 
supraîncins. 

M-am împleticit până la scări şi le-am coborât şchiopătat, 
ținându-mă tare de balustradă în caz că piciorul meu amorțit 


va ceda. La baza lor, m-am uitat uimit prin sufragerie, ca şi 
când aş fi văzut-o pentru prima dată, şi apoi am şchiopătat pe 
coridorul aripii de nord. 

Uşa de la dormitor era întredeschisă şi, preţ de o clipă, nu 
m-am putut convinge s-o împing până-n perete şi să intru. 
Eram foarte speriat, iar mintea continua să încerce să revadă 
un vechi episod din Alfred Hitchcock vă prezintă, cel despre 
bărbatul care-şi strangulează soția în timpul unei furii de 
beţie. Îşi petrece jumătate de oră căutând-o şi o găseşte într- 
un sfârşit în cămară, umflată şi cu ochii larg deschişi. Kyra 
Devore era singurul copil de vârsta animalelor din pluş pe 
care-l întâlnisem recent, însă ea dormea în linişte sub pătura 
ei cu trandafiri când am lăsat-o pe mama ei şi am plecat spre 
casă. Era o prostie să cred că am condus tot drumul înapoi 
până la Wasp Hill Road, îmbrăcat probabil în nimic altceva 
decât în boxeri, că am... 

Ce? Că am violat-o pe femeie? Că am adus copilul aici? În 
somn? 

Maşina de scris am adus-o în somn, nu-i aşa? E chiar la 
etaj, în blestematul ăla de coridor. 

Mare diferență mai e şi între a merge douăzeci şi şapte 
de metri prin pădure şi a face opt kilometri cu maşina pe 
şosea... 

Nu aveam de gând să stau acolo şi să ascult cum se ceartă 
vocile astea în mintea mea. Dacă nu eram nebun - şi nu 
credeam că sunt —, ascultând vocile nemernicilor ăia certăreți 
aş fi ajuns probabil în acest stadiu, cu expresul chiar. Am 
întins mâna şi am împins uşa dormitorului. 

Pentru o clipă chiar am văzut un desen împrăştiat, de 
caracatiță sângerie, îmbibat în cearşaf, atât îmi era groaza de 
reală şi de concentrată. Apoi am strâns ochii puternic, i-am 
deschis şi m-am uitat iarăşi. Aşternuturile erau boțite, 
cearşaful era aproape complet scos de sub saltea. Puteam 
vedea învelitoarea din satinul matlasat al saltelei. Una dintre 
perne zăcea aruncată la capătul dinspre picioare al patului. 
Cealaltă era mototolită pe jos. Covoraşul - ţesut de Jo - stătea 
strâmb, iar paharul meu cu apă era aşezat cu buza în jos pe 


noptieră. Dormitorul arăta ca şi când ar fi fost scena unei 
lupte sau a unei orgii, însă nu a unei crime. Nu era nici urmă 
de sânge şi nici un animal de pluş cu blană neagră nu zăcea 
pe pat. 

Am căzut în genunchi şi m-am uitat sub pat. Nimic - nici 
măcar gogoloaie de praf, grație Brendei Meserve. M-am uitat 
iarăşi la cearşaf, mai întâi trecându-mi o mână peste geografia 
lui încreţită, apoi trăgându-l înapoi în jos şi prinzând la loc 
colțurile lui elastice. Mare invenţie cearşafurile astea; dacă 
femeile ar fi acordat Medalia Libertăţii şi nu o adunătură de 
politicieni albi care n-au făcut niciodată un pat şi n-au spălat 
niciodată în viața lor un coş de haine, tipul care a inventat 
cearşafurile cu elastic fără îndoială ar fi primit deja o bucată 
din aceea de tinichea. În cadrul unei ceremonii ţinute la Rose 
Garden. 

O dată cearşaful îndreptat ca-n palmă, l-am inspectat din 
nou. Nici urmă de sânge, nici măcar o picătură. Nici vreo pată 
întărită de spermă nu se vedea. La prima nici măcar nu mă 
aşteptasem cu adevărat sau aşa începusem deja să-mi spun), 
dar cum rămâne cu cea din urmă? În cel mai rău caz, 
avusesem cel mai creativ vis erotic din lume - un triptic în care 
regulasem două femei şi o a treia mă masturbase, şi totul în 
acelaşi timp. Mi se părea că încerc şi senzația aceea de 
dimineața-de-după, cea pe care o încerci când partida de sex 
din noaptea trecută a fost de genul celor care-ţi iau mințile. 
Dar, dacă avuseseră loc focuri de artificii, unde era praful de 
puşcă ars? 

— În studioul lui Jo, foarte probabil, am vorbit în camera 
goală, însorită. Sau pe poteca dintre aici şi acolo. Bucură-te 
numai că n-ai lăsat-o în Mattie Devore, bătrâne. N-ai nevoie 
de-o aventură cu o văduvă post-adolescentină. 

O parte din mine n-a fost de acord cu asta; o parte din mine 
credea că Mattie Devore era exact ceea ce aveam nevoie. Însă 
nu făcusem sex cu ea noaptea trecută, aşa cum nu făcusem 
nici cu soția mea moartă pe plută şi cum nu fusesem 
masturbat de Sara Tidwell. Acum că văzusem că nu 
omorâsem nici o copilă frumoasă, gândurile mi s-au întors 


înapoi la maşina de scris. De ce o luasem? De ce făcusem 
efortul ăsta? 


O, măi, să fie. Ce întrebare prostească. Poate că soția mea 
ținea secrete față de mine, poate că avea chiar o aventură; 
poate că în casă erau fantome; poate că, la un kilometru sud 
de unde mă aflam, era un bătrân bogat care voia să mă 
străpungă cu un băț ascuțit şi apoi să-l rupă; poate că erau şi 
câteva jucării în podul meu sărăcăcios, dacă tot veni vorba. 
Dar, stând acolo în trâmba strălucitoare de lumină, uitându- 
mă la umbra mea de pe peretele opus, numai un singur gând 
părea să conteze: mersesem la studioul soției mele şi luasem 
maşina de scris, şi nu exista decât un singur motiv pentru un 
asemenea gest. 

Am intrat în baie, voind să scap de transpiraţie şi de mizeria 
de pe picioare înainte să fac altceva. Am întins mâna spre 
clanța de la cabina duşului, apoi m-am oprit. Cada era plină 
cu apă. Fie o umplusem eu în timpul somnului din cine ştie ce 
motiv... fie o umpluse altcineva. Am întins mâna spre dop, 
apoi m-am oprit iarăşi, amintindu-mi de clipa aceea de pe 
marginea lui Route 68, când mi se umpluse gura de gustul 
apei reci. Mi-am dat seama că aşteptam să mi se întâmple 
asta din nou. Când nu s-a întâmplat, am scos dopul să las 
apa să se scurgă şi am dat drumul la duş. 


Aş fi putut aduce Selectric-ul la parter, l-aş fi putut chiar 
târi până pe estacadă, unde se simțea o briză uşoară venind 
dinspre lac, dar n-am făcut-o. Îl adusesem până la uşa 
biroului, iar biroul era locul în care lucram... locul în care 
puteam lucra. Lucram acolo chiar şi dacă temperatura de sub 
streaşină se ridica la patruzeci şi nouă de grade... ceea ce, pe 
la trei după-amiaza, chiar se putea întâmpla. 

Hârtia introdusă în maşină era o veche copie la indigo a 
unei facturi roz de la Click!, atelierul foto din Castle Rock de 
unde-şi cumpăra Jo cele de trebuință când locuiam aici. O 
aşezasem în aşa fel încât partea albă să stea cu fața la 
picioruşele cu caracterul Courier. Scrisesem pe ea numele 
celor din micuțul meu harem, ca şi când aş fi încercat din 


răsputeri să fac un raport asupra visului meu cu trei fațete 
chiar în timp ce se desfăşura: 


Jo Sara Mattie Jo Sara Mattie Mattie Mattie 
Sara Sara Jo Johanna Sara.Jo MattieSaraJo. 


Sub acestea, cu minuscule: 


depozit de spermă normal spermă depozi 
totu-i trandafiriu 


Am deschis uşa de la birou, am dus maşina de scris 
înăuntru şi am aşezat-o în vechiul ei loc sub posterul cu 
Richard Nixon. Am tras hârtia roz din tambur, am mototolit-o 
şi am aruncat-o la coşul de gunoi. Apoi am luat ştecherul 
Selectric-ului şi l-am introdus în priza de lângă podea. Inima 
îmi bătea tare şi repede, aşa cum bătea când aveam 
treisprezece ani, şi urcam scara către trambulina cea mai 
înaltă de la bazinul olimpic. Urcasem scara aceea de trei ori la 
vârsta de doisprezece ani şi apoi o coborâsem din nou; când 
împlinisem treisprezece, însă, nu mai puteam face pe fricosul - 
trebuia să sar de-adevăratelea. 

Mi s-a părut că văd un ventilator într-un colț al dulapului, 
în spatele cutiei însemnată cu INSTRUMENTE. Am pornit în 
acea direcție, apoi m-am întors înapoi cu un râs strâmb şi 
fals. Mai avusesem înainte momente de voinicie, nu-i aşa? Da. 
Şi apoi chingile de fier mi se prinseseră în jurul pieptului. Ar fi 
o prostie să scot ventilatorul şi să descopăr după aceea că, în 
definitiv, nu am ce căuta în camera asta. 

— la-o uşurel, am spus, ia-o uşurel. 

Numai că nu puteam, nu puteam mai mult decât putuse 
băiatul acela pirpiriu în slip de baie purpuriu şi ridicol s-o ia 
uşurel când ajungea la capătul trambulinei, piscina fiind atât 
de verde sub el, fețele ridicate spre el ale băieţilor şi ale fetelor 
din ea părând atât de mici, atât de mici. 

M-am aplecat spre unul dintre sertarele din partea dreaptă 
a mesei de lucru şi am tras atât de tare de el, că a ieşit 


complet din locaş. Mi-am ferit piciorul gol din zona lui de 
aterizare chiar la timp şi am izbucnit într-un râs lătrat, 
puternic şi lipsit de bună-dispoziţie. În sertar se afla o 
jumătate de bax de hârtie. Marginile aveau aspectul acela 
pergamentos pe care-l capătă hârtia după o perioadă prea 
lungă de vreme. De-abia am apucat să cu dau ochii de ea, că 
mi-am adus aminte că adusesem provizii proaspete cu mine - 
hârtie cu mult mai proaspătă ca asta. Am lăsat-o unde se afla 
în acel moment şi ani pus sertarul la loc în fanta lui. A trebuit 
să încerc de mai multe ori până să-l fixez pe şine; îmi 
tremurau mâinile. 

Într-un sfârşit, m-am aşezat în scaunul meu de la birou, 
auzind aceleaşi vechi pârâituri când mi-a simţit greutatea şi 
acelaşi huruit al roţilor când l-am tras mai în față, pitindu-mi 
picioarele sub tăblia mesei. Apoi, am rămas în loc în fața 
tastaturii transpirând abundent, amintindu-mi în continuare 
de trambulina de la piscină, cât de elastică fusese sub 
picioarele mele goale în vreme ce mergeam de-a lungul ei, 
amintindu-mi de ecourile pe care le iscau vocile de sub mine, 
amintindu-mi de mirosul de clor şi de vâjâitul egal şi jos al 
aparatului de aerisire: flop-flop-flop-flop, ca şi când apa ar fi 
avut propria ei bătaie de inimă secretă. Stătusem la capătul 
trambulinei, întrebându-mă (şi nu pentru prima dată!) dacă 
puteai paraliza dacă aterizai greşit în apă. 

Probabil că nu, dar puteai muri de frică. Existau cazuri 
documentate în privința asta în emisiunea Ripley vă prezintă: 
Incredibil, dar adevărat, care-mi folosise ca ştiinţă între 
vârsta de opt şi paisprezece ani. 

Dă-i drumul! a strigat vocea lui Jo. Varianta mea a vocii ei 
era de obicei calmă şi răbdătoare; de data aceasta a fost o voce 
stridentă. Nu mai trage măţța de coadă şi dă-i drumul! 

M-am întins după butonul de pornire al IBM-ului, 
amintindu-mi acum de ziua în care aruncasem programul 
Word Şase în lada cu gunoi a Power-Book-ului. Rămâi cu 
bine, prieten vechi, îmi spusesem. 

— Te rog, fă ca de data asta să meargă, am spus. Te rog. 


Mi-am coborât mâna şi am apăsat butonul. Maşina s-a 
pornit. Panoplia cu litere a făcut o mişcare preliminară, 
asemeni unui dansator de balet stând pe marginea scenei, 
aşteptând să-şi înceapă numărul. Am luat o foaie de hârtie, 
am observat că degetele mele transpirate o pătaseră şi nu mi-a 
păsat. Am introdus-o în maşină, am centrat-o, apoi am scris 


Capitolul întâi 


şi am aşteptat să se dezlănțuie furtuna. 


CAPITOLUL PAISPREZECE 


Țârâitul telefonului - sau, mai precis, felul în care am 
perceput eu ţârâitul telefonului - a fost la fel de familiar ca şi 
pârâitul scaunului sau zumzetul bătrânului IBM Selectric. Mi 
s-a părut că vine de departe la început, apoi că se apropie 
asemeni unui tren ce coboară printr-un pas fluierând. 

Nici în biroul meu şi nici în al lui Jo nu era trasă nici o 
extensie; telefonul de la etaj, un aparat cu disc de modă veche, 
se afla pe o masă în hol, între ele - în ceea ce Jo numea "țara 
nimănui”. Temperatura acolo trebuia să fie de cel puţin 
treizeci şi două de grade, însă aerul mi se părea răcoros pe 
piele după cel din birou. Eram atât de uns de transpiraţie, că 
arătam ca o versiune cu burtică a băieților musculoşi pe care- 
i vedeam uneori când făceam exerciţii de forță. 

— Alo? 

— Mike? Te-am trezit? Dormeai? 

Era Mattie, însă era o altă Mattie față de cea din seara 
trecută. Aceasta nu era temătoare şi nici măcar reținută; 
aceasta părea atât de fericită, că aproape dădea pe afară. Era 
aproape cu siguranță acea Mattie care-l atrăsese pe Lance 
Devore. 

— Nu dormeam, am spus. Scriam puţin. 

— Fugi de-aici! Am crezut că te-ai retras. 

— Şi eu am crezut asta, am spus, dar poate că m-am pripit 
puțin cu judecata. Ce se întâmplă? Pari în al nouălea cer. 

— Tocmai am terminat de vorbit la telefon cu John 
Storrow... 

Chiar aşa? De cât timp stăteam, totuşi, la etaj? M-am uitat 
la încheietura mâinii şi n-am văzut decât un cerc alburiu. Era 
pielea cinci şi un sfert de pistrui, după cum spuneam când 
eram mici; ceasul meu era jos, în dormitorul din aripa de 


nord, zăcând probabil într-o baltă de apă din paharul meu de 
noapte răsturnat. 

— ... vârsta lui şi că îl poate cita pe celălalt fiu! 

— Oau, am spus. M-ai pierdut. la-o de la capăt şi mergi mai 
încet. 

Aşa a făcut. Ştirile importante nu iau mult să fie spuse 
(rareori iau): Storrow venea mâine. Va ateriza pe Aeroportul 
Districtual şi va sta la hotelul Lookout Rock de pe Castle View. 
Ei doi vor petrece mare parte din ziua de vineri discutând 
despre caz. 

— Oh, şi ţi-a găsit şi ţie un avocat, a spus. Să te însoțească 
la depoziție. Cred că e din Lewiston. 

Totul părea bine, dar ce însemna mai mult decât faptele în 
sine era faptul că Mattie îşi recăpătase voința de-a lupta. Până 
în dimineața aceasta (dacă mai era încă dimineaţă; lumina ce 
intra prin fereastra de deasupra aparatului de aer condiționat 
stricat sugera că, dacă e, nu va mai fi pentru multă vreme) 
mi-mi dădusem seama cât de posomorâtă fusese tânăra 
femeie în rochie roşie de vară şi tenişi albi, curați. Cât de 
departe ajunsese cu convingerea că-şi va pierde copilul. 

— E minunat. Sunt foarte bucuros, Mattie. 

— Şi tu ai făcut-o. Dacă ai fi aici, ţi-aş da cel mai mare 
sărut pe care l-ai primit vreodată. 

— Ţi-a spus că ai şanse să câştigi, nu-i aşa? 

— Da. 

— lar tu l-ai crezut. 

— Da! - Vocea ei s-a retras puţin. - N-a fost, însă tocmai 
extaziat când i-am spus că te-am chemat la cină aseară. 

— Nu, am spus. Nici nu mă aşteptam să fie. 

— l-am spus că am mâncat în curte şi a spus că n-a trebuit 
să stăm înăuntru decât şaizeci de secunde ca să pornim bârfa. 

— Aş zice că are o părere insultător de proastă despre felul 
în care se iubesc yankeii, am spus, dar, desigur, el e din New 
York. 

A râs mai tare decât ar fi cerut micuța mea glumă, mi-am 
spus. Din cauza uşurării semiisterice că acum avea doi 


protectori? Fiindcă întregul subiect legat de sex era acum 
pentru ea un subiect sensibil? Mai bine să nu speculez. 

— Nu m-a certat prea tare pentru asta, dar a lăsat să se 
înțeleagă c-o va face dacă vom repeta greşeala. Când toată 
tărăşenia se va fi sfârşit, însă, o să-ți gătesc o masă 
adevărată. O să facem tot ce-ţi place, aşa cum îţi place. 

Tot ce-ţi place, aşa cum îți place. Şi era, pentru numele lui 
Dumnezeu şi-al lui lisus cel milostiv, complet inconştientă că 
ceea ce spunea ar putea avea un alt înțeles - aş fi pariat pe 
lucrul ăsta. Am închis ochii pentru o clipă, zâmbind. De ce să 
nu zâmbesc? Tot ce spunea ea părea absolut nemaipomenit, 
mai ales o dată ce treceai dincolo de granița minţii abjecte a 
lui Michael Noonan. Părea că e posibil să avem mult- 
aşteptatul final de poveste, dacă ne puteam păstra curajul şi 
dacă ne mențineam direcția. Şi dacă mă puteam abține să mă 
dau la o fată destul de tânără să-mi fie fiică... dincolo de vise, 
adică. Dacă nu puteam, probabil că meritam orice pedeapsă 
aş fi primit. Kyra, însă, n-ar fi meritat. Ea era în povestea asta 
ornamentul de pe capotă, sortită să meargă oriunde o purta 
maşina. Dacă aveam să-mi fac vreo idee falsă, era spre folosul 
meu să ţin minte asta. 

— Dacă judecătoru-l trimite pe Devore cu mâinile goale, o 
să te duc la Renoir Nights în Portland şi-o să-ți cumpăr nouă 
porții de haleală franțuzească, am spus. La fel şi lui Storrow. 
O să lipsesc şi de la întâlnirea cu copoiul pe care-o am vineri. 
Cine-i mai bun ca mine, deci, hă? 

— Nimeni, din câte ştiu eu, a spus, părând serioasă. O să te 
răsplătesc pentru asta, Mike. Sunt la pământ acum, dar nu 
voi fi mereu la pământ. Şi dacă-mi va lua tot restul vieţii, tot o 
să te răsplătesc. 

— Mattie, nu trebuie să... 

— Ba trebuie, a spus cu o vehemenţă reținută. Trebuie. Şi 
trebuie să mai fac un lucru astăzi. 

— La ce te referi? 

Îmi plăcea s-o aud vorbind cum vorbea în dimineaţa aceasta 
- atât de fericită şi fără constrângeri, asemeni unui prizonier 
care tocmai a fost iertat şi căruia i s-a dat drumul în libertate 


- însă deja mă uitam cu jind la uşa biroului. Nu mai puteam 
face mare lucru astăzi, aveam să mă coc precum un măr dacă 
încercam, dar mai voiam încă o pagină sau două, cel puţin. Fă 
ce vrei, spuseseră amândouă femeile în vis. Fă ce vrei. 

— Trebuie să-i cumpăr Kyrei ursulețul de pluş cel mare pe 
care l-a văzut la Wal-Mart-ul din Castle Rock, a spus. O să-i 
spun că e pentru că a fost o fetiță cuminte, fiindcă nu-i pot 
spune că-i pentru că a mers pe mijlocul drumului când veneai 
din cealaltă direcție. 

— Numai negru să nu fie, am spus. 

Cuvintele îmi ieşiseră de pe buze înainte să ştiu măcar că le 
gândeam. 

— Hă? 

Părea uimită şi încurcată. 

— Am spus numai să mai fie, am spus, cuvintele ieşind 
iarăşi şi intrând în receptor înainte să-mi dau seama că 
există. 

— Sper să fie, a spus, tonul ei devenind iarăşi serios. Şi dacă 
am spus ceva aseară care te-a făcut să te simți nefericit, chiar 
şi numai pentru un minut, îmi cer scuze. Niciodată n-aş 
vrea... 

— Nu-ţi face griji, am spus. Nu sunt nefericit. Doar puţin 
confuz, atâta tot. De fapt, aproape că am uitat complet de 
întâlnirea misterioasă a lui Jo. 

O minciună, dar pentru ceea ce părea a fi o cauză nobilă. 

— Poate că e mai bine aşa. Nu te mai rețin - întoarce-te la 
muncă. Asta vrei să faci, nu-i aşa? 

Am fost uimit. 

— Ce te face să spui asta? 

— Nu ştiu, pur şi simplu... 

S-a oprit. lar eu am ştiut brusc două lucruri: ceea ce voise 
să spună şi că n-o va spune. Te-am visat azi-noapte. Am 
visat pe amândoi. Urma să facem dragoste şi unul dintre 
noi a spus: "Fă ce vrei”. Sau poate, nu ştiu, poate am spus-o 
amândoi. 

Poate că uneori fantomele sunt vii - gânduri şi dorinţe 
despărțite de corpuri, impulsuri descătuşate plutind nevăzute. 


Fantome venite din subconştient arătări ieşite din subteranele 
minții. 

— Mattie? Mai eşti acolo? 

— Sigur, cum să nu. Vrei să te sun eu? Sau vrei să afli tot 
ce te interesează de la John Storrow? 

— Dacă nu mă suni, o să mă supăr pe tine. Cum scrie la 
carte. 

A râs. 

— Te sun, atunci. Dar nu atunci când lucrezi. La revedere, 
Mike. Şi mulțumesc din nou. Mult de tot. 

I-am spus la revedere, apoi, după ce a închis, am rămas 
locului pentru o clipă, uitându-mă la aparatul de telefon 
demodat, Bakelite. Mă va suna şi mă va ţine la curent, dar nu 
atunci când lucram. De unde să ştie când nu lucrez? Pur şi 
simplu va şti. Aşa cum am ştiut şi eu ieri seară când a spus că 
Jo şi cu bărbatul cu jachetă sport peticită la coate merseseră 
spre parcare. Mattie purta o pereche de pantaloni scurți albi şi 
o bustieră când m-a sunat, nu era nevoie să poarte rochie sau 
fustă astăzi, fiindcă era miercuri şi miercurea era închisă 
biblioteca. 

N-ai de unde şti aşa ceva. Nu faci decât să inventezi. 

Numai că nu făceam asta. Dacă aş fi inventat, probabil că 
mi-aş fi închipuit-o îmbrăcată în ceva mai sugestiv - un 
compleu Văduva Veselă de la Victoria's Secret, poate. 

Gândul acesta l-a chemat pe altul. Fă ce vrei, îmi 
spuseseră ele. Amândouă. Fă ce vrei. lar aceasta era o frază 
pe care o cunoşteam. Pe când mă aflam la Key Largo, citisem 
un eseu despre pornografie în Atlantic Monthly, scris de-o 
feministă. Nu eram sigur care dintre ele, doar că nu era Naomi 
Wolf şi nici Camille Paglia. Femeia aceasta era de factură 
conservatoare şi folosise fraza aceea. Sally Tisdale poate? Sau 
auzea mintea mea reverberări distorsionate de la Sara 
Tidwell? Oricine ar fi fost, pretindea că "fă ce vreau eu” era 
formula de bază a eroticii care se aplica femeilor şi "fă ce vrei 
tu" era formula de bază a pornografiei care se aplica 
bărbaților. Femeile îşi imaginau rostind fraza dintâi în situații 
care implicau sexul; bărbaţii îşi imaginau fraza din urmă 


fiindu-le rostită. Şi, continuase autoarea, când sexul în lumea 
reală merge prost - devenind uneori violent, uneori 
dezonorant, uneori pur şi simplu nesatisfăcător din punctul 
de vedere al partenerului de sex feminin - pornografia este 
adesea co-conspiratorul neincriminat. Bărbatul are tendința 
să i-o întoarcă femeii cu furie, ţipând: "Tu ai vrut să ţi-o fac! 
Termină cu minciuna şi recunoaşte! Tu ai vrut să ţi-o fac!" 

Autoarea pretindea că lucrul pe care orice bărbat speră să-l 
audă în dormitor e: fa ce vrei. Muşcă-mă, sodomizează-mă, 
linge-mă între degetele de la picioare, bea vin din buricul meu, 
dă-mi o perie şi ridică-ți fundul să te bat cu ea, nu contează 
ce. Fa ce vrei. Uşa e închisă şi noi suntem aici înăuntru, dar, 
de fapt, numai tu eşti aici, eu nu sunt decât o extensie a 
fanteziilor tale şi numai tu eşti aici. Eu nu am dorințe proprii, 
nu am necesități proprii, nu am tabuuri. Fă ce vrei cu umbra 
asta, cu fantezia asta, cu fantoma asta. 

Mi s-a părut că eseista spune cel puţin pe jumătate numai 
prostii; presupoziția că bărbatul găseşte adevărata plăcere 
sexuală doar transformând femeia într-un soi de accesoriu 
masturbator spune mai multe despre observator decât despre 
participanţi. Doamna asta folosise o mulțime de cuvinte de 
jargon şi o cantitate apreciabilă de inteligență, dar, în 
subsidiar, nu spunea decât că Somerset Maugham, preferatul 
dintotdeauna al lui Jo, o pusese pe Sadie Thompson să spună 
în "Rain", o poveste scrisă cu optzeci de ani în urmă: bărbaţii 
sunt nişte porci, nişte porci scârboşi şi mizerabili, toți sunt 
aşa. Însă noi, prin definiție, nu suntem porci, cel puţin până 
nu suntem împinşi dincolo de limita răbdării. lar dacă suntem 
împinşi, problema rareori este sexul; de obicei e teritoriul. Am 
auzit nişte feministe susținând că, pentru bărbați, sexul şi 
teritoriul sunt interşanjabile, iar ăsta-i un lucru foarte 
departe de adevăr. 

Am mers înapoi la birou, am deschis uşa şi, în spatele meu, 
telefonul a sunat din nou. Şi am încercat o altă senzație 
familiară, venită înapoi după o vacanţă de patru ani: furia 
aceea împotriva telefonului, pornirea de a-l smulge de-a 
dreptul din perete şi de a-l arunca în celălalt colț al camerei. 


De ce trebuia să sune toată lumea atunci când scriam? De ce 
nu puteau pur şi simplu... ei bine... să mă lase să fac ce 
vreau? 

Am izbucnit într-un râs fals şi m-am întors la telefon, 
observând pe el urma udă a mâinii mele de la cum îl ținusem 
înainte. 

— Alo? 

— Ţi-am spus să stai la vedere când eşti cu ea. 

— Bună dimineața şi dumneavoastră, domnule avocat 
Storrow. 

— Tre' că eşti într-o altă zonă temporală acolo, colega. La 
mine-n New York e unu şi cinşpe. 

— Am luat cina cu ea, am spus. Afară. E-adevărat că i-am 
citit fetiţei o poveste şi că am ajutat-o s-o pună în pat, dar... 

— Îmi închipui că jumătate din oraş crede că deja v-o 
trageţi de vă zboară creierii, iar cealaltă jumătate va crede 
acelaşi lucru dacă trebuie să apar în instanţă alături de ea. 

Numai că nu părea cu adevărat furios; mi s-a părut că 
vorbeşte ca şi când aceasta era una dintre zilele lui bune. 

— Te pot obliga să le spui cine plăteşte pentru serviciile 
tale? am întrebat. La audierile preliminare, adică? 

— Mnu. 

— La depoziția mea de vineri? 

— Christoase, nu. Durgin şi-ar pierde întreaga credibilitate 
de protector ad litem dacă ar marşa pe direcţia asta. De 
asemenea, au motive să nu abordeze aspectul sexual al 
problemei. Interesul lor e să dovedească faptul că Mattie e-o 
mamă neglijentă şi poate violentă. Să demonstrezi că mama 
nu-i o călugăriță a încetat să mai dea roade cam pe vremea 
când Kramer vs. Kramer a început să ruleze la cinematografe. 
Şi aceasta nici măcar nu e singura problemă pe care oau îna 
aborda astfel cazul. 

Părea acum plin de-o voioşie constructivă. 

— Spune-mi. 

— Max Devore are optzeci şi cinci de ani şi e divorțat. 
Divorțat de două ori, de fapt şi de drept. Înainte să ofere 
custodia unui bărbat singur de vârsta lui, trebuie avută în 


vedere o custodie secundară. Acesta e, de fapt, singurul lucru 
mai important ca acuzele aduse mamei de abuz şi neglijență. 

— Care-s acuzațiile astea? Ştii? 

— Nu. Şi nici Mattie nu ştie, fiindcă sunt nişte scorneli. 
Apropo, Mattie e-o dulceaţă... 

— Mda, este. 

— ... şi cred că va fi un martor minunat. De-abia aştept s-o 
întâlnesc în carne şi oase. Între timp, nu mă sabota. Discutam 
despre custodia secundară, corect? 

— Corect. 

— Devore are un fiu şi o fiică din prima căsnicie. Fiica a fost 
declarată incompetentă mintal şi trăieşte într-un spital 
undeva prin California - în Modesto, cred. Nu-i un pariu bun 
pentru atribuirea custodiei. 

— Aşa se pare. 

— Fiul, Roger, are... - Am auzit foşnetul slab al unor pagini 
de agendă. - cincizeci şi patru de ani. Aşa că nici el nu-i un pui 
tocmai vioi. Totuşi, sunt o mulțime de indivizi în zilele noastre 
care devin tătici la vârsta asta; e-o minunată lume nouă. 
Roger însă e homosexual. 

Mi-am amintit de Bill Dean spunând: Poponar. Am auzit 
că-s mulți d-ăştia prin California. 

— Am crezut că ai spus că sexul nu contează. 

— Poate ar fi trebuit să spun că sexul hetero nu contează. 
În unele state - California e unul dintre ele - nici sexul homo 
nu contează... sau nu atât de mult. Cazul acesta însă nu va fi 
judecat în California. Va fi judecat în Maine, unde oamenii 
sunt mai puţin deschişi ca să înțeleagă cum pot doi bărbați 
căsătoriți - căsătoriți unul cu celălalt, vreau să spun - să 
crească o fetiță. 

— Roger Devore e căsătorit! 

Bine. Recunosc. Am simțit atunci şi eu o anume veselie 
oripilantă. Îmi era ruşine de ea - Roger Devore nu era decât un 
tip care-şi trăia viața şi e posibil să fi avut puţin sau chiar 
deloc de-a face cu întreprinderea curentă a bătrânului său 
tată - însă am simțit-o chiar şi-aşa. 


— El şi cu un programator pe nume Morris Ridding şi-au 
pus pirostriile în 1996, a spus John. Am găsit informaţia asta 
la o simplă căutare pe calculator. lar dacă se pomeneşte 
despre asta la proces, am de gând să o exploatez cât de mult 
pot. Nu ştiu ce va însemna asta - în această fază e imposibil de 
prezis —, dar, dacă mi se oferă ocazia să descriu o imagine a 
fetiţei aceleia vesele, cu ochi sinceri, crescând împreună cu doi 
bărbați în vârstă care-şi petrec probabil mare parte din viață 
conversând prin intermediul calculatoarelor, speculând cu 
privire la ce-au putut face căpitanul Kirk şi domnul Spock 
după ce s-au stins luminile în țara ofițerilor... ei bine, dacă mi 
se oferă ocazia asta, am de gând s-o folosesc. 

— Pare un gest puţin cam meschin, am spus. 

M-am auzit vorbind pe tonul unui om care vrea să fie 
contrazis, poate chiar să i se râdă în nas, însă asta nu s-a 
întâmplat. 

— Sigur că e meschin. Lasă impresia că tragi de volan şi 
urci pe trotuar să dobori şi vreo doi trecători inocenți. 

Roger Devore şi Morris Ridding nu se ocupa de droguri, nu 
fac trafic cu minori şi nu jefuiesc bătrâne. Însă aici e vorba de 
custodie, iar custodia transformă ființele în umane în insecte 
mai bine decât o face divorțul. Cazul acesta nu-i chiar aşa de 
rău cum ar putea fi, dar e suficient de rău, fiindcă e atât de 
descoperit. Max Devore s-a întors în orăşelul lui natal cu un 
singur scop şi nimic altceva: să cumpere un copil. Asta mă 
înfurie pe mine. 

Am surâs, închipuindu-mi un avocat care semăna cu Elmer 
Fudd stând cu puşca în mână lângă o vizuină de iepure 
inscripționată cu DEVORE. 

— Mesajul meu către Devore va fi foarte simplu: preţul 
copilului tocmai s-a ridicat. Probabil la o cifră mai mare decât 
îşi va putea el permite vreodată să plătească. 

— Dacă ajunge în sala de judecată - ai spus asta deja de 
mai multe ori. Crezi că există posibilitatea ca Devore să 
renunțe pur şi simplu şi să plece? 

— O posibilitate destul de mare, mda. Aş spune că-i o 
posibilitate excelentă, dacă Devore n-ar fi bătrân şi obişnuit să 


se facă totul după vrerea lui. Mai e şi întrebarea dacă e în 
continuare sau nu destul de ascuţit la minte să-şi dea seama 
care-i sunt interesele. Voi încerca să aranjez o întâlnire cu el şi 
cu avocatul lui cât voi fi prin zonă, dar până acum n-am 
reuşit să trec de secretară. 

— De Rogette Whitmore? 

— Nu, cred că ea-i cu un pas mai sus pe scară. N-am vorbit 
încă nici cu ea. Dar o voi face. 

— Încearcă fie cu Richard Osgood, fie cu George Footman, 
am spus. Oricare dintre ei te poate pune în legătură cu Devore 
sau cu consilierul lui şef. 

— Vreau să vorbesc cu femeia aia, Whitmore, oricum. 
Bărbaţii ca Devore au tendința să devină din ce în ce mai 
dependenți de  sfătuitorii lor apropiați pe măsură ce 
îmbătrânesc, iar ea ar putea fi o persoană-cheie în încercarea 
de a-l convinge să renunţe la caz. Femeia poate fi şi o piedică 
pentru noi. L-ar putea instiga să lupte, probabil pentru că ea 
crede că bătrânul poate câştiga şi probabil pentru că vrea să 
vadă cum sar penele în aer. De asemenea, e posibil să se 
căsătorească cu el. 

— Să se căsătorească cu el? 

— De ce nu? Bătrânul ar putea-o convinge să semneze un 
contract prenupțial - n-aş putea aduce asta spre atenția 
completului de judecată mai mult decât pot avocaţii lui să 
pescuiască după persoana care l-a angajat pe avocatul lui 
Mattie - şi asta i-ar putea îmbunătăți şansele de câştig. 

— John, am văzut-o pe femeia aia. Trebuie că are ea însăşi 
şaptezeci de ani. 

— Însă e-un posibil jucător feminin într-un caz de custodie 
în care trofeul e-o fetiță, iar ea e calea de mijloc între bătrânul 
Devore şi cuplul de homosexuali căsătoriți. Trebuie să ţinem 
cont şi de asta. 

— Bine. 

M-am uitat iarăşi la uşa biroului, dar nu chiar cu atâta 
jind. Vine o vreme când ţi-ai terminat treaba pe ziua 
respectivă, fie că vrei asta, fie că nu, iar mie mi s-a părut că 
vremea aceea sosise. Poate că spre seară... 


— Avocatul pe care ţi l-am găsit se numeşte Romeo 
Bissonette. - A făcut o pauză. - Crezi că poate fi un nume 
adevărat? 

— E din Lewiston? 

— Da, de unde ştii? 

— Fiindcă în Maine, mai ales prin preajma Lewiston-ului, 
numele ăsta poate fi adevărat. Trebuie să merg să mă- 
ntâlnesc cu el? 

Nu voiam să merg să-l întâlnesc. Până la Lewiston erau 
optzeci de kilometri de şosea cu două benzi, care acum trebuie 
că forfoteau de campere şi de rulote Winnebago. Ce voiam era 
să merg să înot şi apoi să trag un pui de somn. Un pui de 
somn fără vise. 

— Nu e nevoie. Sună-l şi vorbeşte puţin cu el. El nu-i de fapt 
decât o plasă de siguranţă - va obiecta în caz că întrebările 
merg mai departe de incidentul petrecut în dimineața zilei de 
Patru Iulie. Vei spune adevărul în legătură cu acel incident, 
întregul adevăr şi nimic altceva decât adevărul. Ai priceput? 

— Da. 

— Vorbeşte cu el înainte, apoi întâlniți-vă vineri la... stai 
puţin... e chiar aici... - Paginile agendei au foşnit din nou. - 
întâlniți-vă la restaurantul de pe Route 120 la nouă treizeci. 
La o cafea. Discutaţi puţin, cunoaşteţi-vă reciproc, fă-i poate 
cinste. Eu voi fi cu Mattie, încercând să aflu cât de multe pot. 
S-ar putea să fie nevoie să angajăm un detectiv particular. 

— Îmi place când vorbeşti murdar“. 

— Îhî. O să am grijă ca facturile să ajungă la tipul tău, 
Goldacre. El le va trimite agentului tău, iar agentul poate să 
le. 

— Nu, am spus. Spune-i lui Goldacre să mi le trimită direct 
aici. Harold e născut dintr-o mamă evreică. Cât mă va costa? 

— Şaptezeci şi cinci de mii de dolari, minimum a spus 
absolut fără nici o ezitare. Şi fără nici un fel de regret în voce. 

— Să nu-i spui lui Mattie. 

— Bine. Ai avut parte de ceva distracție pânâ acum, Mike? 

— Ştii ce, într-un fel chiar mă distrez, am spus căzut pe 
gânduri. 


— Pentru şaptezeci şi cinci de miare, ar fi indicat să fie aşa. 

Ne-am luat rămas bun şi John a închis. 

Aşezând receptorul în furcă, mi-a trecut prin minte că 
trăisem în ultimele cinci zile mai multe decât în ultimii patru 
ani. 


De data asta, telefonul n-a sunat şi am reuşit să parcurg 
tot drumul înapoi spre birou, însă ştiam că terminasem 
definitiv cu munca pe ziua aceea. M-am aşezat în fața IBM- 
ului, am apăsat tasta REVENIRE de două ori şi tocmai 
începeam să-mi scriu o notă în josul paginii la care lucram, 
despre ce urma să se întâmple în carte, când m-a întrerupt 
telefonul. Ce moftangiu mic şi posac mai e şi telefonul, şi cât 
de puține veşti bune primim prin el! Astăzi fusese, însă, o 
excepție, şi mi-am spus că pot pune punct cu un zâmbet. 
Lucram, în definitiv - lucram. O parte din mine însă se 
minuna că şedeam aici singur, respirând cu uşurinţă, inima 
bătându-mi egal în piept şi nu se întrevedea nici măcar o 
sclipire de atac de anxietate la orizontul aşteptărilor mele. 
Scrisesem: 


[URMEAZĂ: Drake către Raiford. Se opreşte în drum la o 
tarabă cu legume să discute cu tipul care-o ţine, un 
informator vechi, are nevoie de-un nume bun . & colorat. 


Pălărie de pai. Tricou cu DisneyWorld. Discută despre 
Shackleford.] 


Am rotit tamburul până ce IBM-ul a scuipat foaia de hârtie, 
am aşezat-o în vârful manuscrisului şi mi-am notat un ultim 
mesaj: 'Sună-l pe Ted Rosencrief despre Raiford'". Rosencrief 
era un ofițer de marină ieşit la pensie, care locuia în Derry. Îl 
angajasem ca asistent cercetător la mai multe cărți, folosindu- 
l la un proiect ca să afle cum se produce hârtia, care erau 
obiceiurile migratoare ale unor păsări anume la alt proiect, 
câteva informaţii despre arhitectura camerelor de 
înmormântare din interiorul pira-midelor la un al treilea. Şi 
întotdeauna vreau "câteva informații”, niciodată "întreaga 


tărăşenie". Ca scriitor, motoul meu a fost întotdeauna nu mă 
băga în ceață cu detaliile. Genul de proză pe care o scrie 
Arthur Hailey mă depăşeşte - nici n-o pot citi, ce s-o mai şi 
scriu. Vreau să ştiu doar atât cât să pot minți în culori vii. 
Rosie ştia asta şi întotdeauna am lucrat bine împreună. 

De data aceasta voiam să aflu puţine informaţii despre 
închisoarea Raiford din Florida şi despre cum e de fapt aripa 
condamnaților la moarte de acolo. Mai vroiam câteva 
informaţii şi despre psihologia ucigaşilor în serie. Mi-am spus 
că Rosie va fi probabil fericit să mă audă... aproape la fel de 
fericit pe cât eram eu să am un motiv pentru care să-l sun. 

Am luat cele opt pagini scrise la rând dublu şi le-am 
frunzărit, încă uimit de existența lor. Să fi fost o maşină de 
scris IBM veche şi un corp de literă Courier secretul în tot 
acest timp? În mod sigur, aşa părea. 

Ceea ce ieşise era, de asemenea, uimitor. Avusesem idei şi în 
ultimii mei patru ani sabatici; în privința aceasta nu existase 
nici o criză de creație. Una dintre ele fusese chiar minunată, 
genul de lucru care cu siguranţă ar fi devenit un roman dacă 
aş mai fi putut fi în stare să scriu romane. De la şase la 
douăsprezece erau din cele catalogate drept "'bunicele', 
înțelegând că puteau da roade pe spaţii restrânse... sau că 
puteau creşte pe neaşteptate înalte şi pline de mister peste 
noapte, precum vrejul de fasole al lui Jack. Uneori se-ntâmplă 
asta. Cele mai multe erau sclipiri, micuţe "şi-dacă" ce veneau 
şi plecau precum stelele căzătoare atunci când conduceam 
sau mergeam pe jos sau zăceam pur şi simplu în pat noaptea 
şi aşteptam să adorm. Bărbatul în cămaşă roşie a fost un şi- 
dacă. Am văzut într-o zi un bărbat îmbrăcat într-o cămaşă de 
un roşu-aprins, spălând vitrina magazinului JC Penney din 
Derry - asta se-ntâmpla înainte ca magazinul să se mute în 
centrul comercial. Un tânăr şi o tânără au trecut pe sub scara 
lui... mare ghinion, potrivit vechii superstiții. Aceştia doi nu 
ştiau pe unde mergeau, însă se țineau de mână, sorbindu-se 
adânc din priviri, la fel de îndrăgostiți ca toți ținem de 
douăzeci de ani din istoria omenirii. Bărbatul era înalt şi, 
privindu-l, vârful capului lui a trecut cu doar câțiva centimetri 


pe sub picioarele spălătorului de geamuri. Dacă n-ar fi fost 
atent, întreaga schelărie s-ar fi prăbuşit. 

Incidentul s-a transformat în ceva de domeniul trecutului în 
cinci secunde. Lucrul la Bărbatul în cămaşa roşie mi-a luat 
cinci luni. Doar că, de fapt, întreaga carte a fost gata într-o 
secundă de şi-dacă. Mi-am închipuit o ciocnire în loc de-o 
ratare la mustață. Totul a curs de acolo. Scrisul a fost o 
muncă de secretariat. 

Ideea la care lucram acum nu era una dintre Ideile Măreţe 
ale lui Mike (vocea lui Jo a introdus cu atenție majusculele), 
însă nu era nici o şi-dacă. Nici o povestioară gotică de suspans 
cum mai scrisesem nu era; V. C. Andrews cu prepuț nu era 
niciunde prin apropiere acum. Însă dădea impresia de lucru 
temeinic, de lucru adevărat şi, în dimineața aceasta, ieşise din 
mine la fel de natural ca respirația. 

Andy Drake era un investigator particular în Key Largo. 
Avea patruzeci de ani, era divorțat, tată al unei fetite în vârstă 
de trei ani. În deschiderea cărții, se afla în casa din Key Largo 
a unei femei pe nume Regina Whiting. Şi doamna Whiting avea 
o fetiță a ei, de cinci ani. Doamna Whiting era căsătorită cu un 
decorator de interioare extrem de bogat, care nu ştia ce ştia 
Andy Drake: că, până în anul 1992, Regina Taylor Whiting 
fusese Tiffany Taylor, o damă de companie din Miami cu tarif 
mare. 

Atât reuşisem să scriu înainte să înceapă să sune telefonul. 
Uite ce mai ştiam, ce muncă de secretariat mai aveam de făcut 
în următoarele săptămâni, presupunând că minunat 
recuperata mea capacitate de lucru se menținea: 

Într-o zi, când Karen Whiting avea trei ani, telefonul sunase 
în vreme ce ea şi cu mama ei stăteau în piscina cu apă caldă 
de pe peluză. Regina voise să-l roage pe grădinar să răspundă, 
apoi se hotărâse s-o facă ea - majordomul lor îşi luase liber din 
cauza unei gripe, iar ea nu se simțea în stare să-i ceară unui 
străin o favoare. Spunându-i fiicei sale să nu plece nicăieri, 
Regina dăduse fuga să răspundă la telefon. Când Karen îşi 
ridicase brațul să n-o stropească mama ieşind din piscină, îşi 
scăpase păpuşa pe care o îmbăia. Aplecându-se s-o ridice, 


părul i se prinsese într-una dintre scurgerile piscinei. 
(Povestea mi se declanşase în minte cu vreo doi sau trei ani în 
urmă, citind despre un accident fatal asemănător.) 

Grădinarul, un tip fără nume într-o cămaşă kaki, trimis 
pentru o treabă scurtă de amenajare estetică, observase ce se 
întâmpla. O luase la fugă peste gazon, sărise cu capul înainte 
în piscină şi ridicase copilul la suprafață, lăsând păr şi o 
bucată de scalp în scurgere. Îi făcuse respiraţie artificială 
până ce fetița îşi revenise în simţiri. (Aceasta avea să fie o 
scenă minunată, plină de suspans, şi de-abia aşteptam s-o 
scriu.) Avea să refuze toate ofertele de recompensă isterice ale 
mamei, deşi avea să-i dea într-un sfârşit o adresă, unde să 
vină soțul ei să discute cu el. Doar că atât adresa, cât şi 
numele, John Sanborn, aveau să se dovedească false. 

Doi ani mai târziu, fosta prostituată cu o a doua viaţă, de 
om respectabil, îl vede pe prima pagina a unui ziar din Miami 
pe bărbatul care i-a salvat copilul. Se spune că numele lui e 
John Shackleford şi că fusese arestat pentru violarea şi 
uciderea unei fetițe de nouă ani. Şi, continua articolul, e 
suspectat în peste alte patruzeci de crime, cele mai multe 
dintre victime fiind copii. "L-aţi prins pe Şapca de base-ball?" 
avea să strige unul dintre reporteri la conferința de presă. 
"John Shackleford e Şapca de Baseball?" 

— Ei bine, am spus, coborând scările, ei în mod sigur aşa 
cred. 

Auzeam prea multe bărci pe lac în după-amiaza aceasta ca 
să iau în considerare o baie la pielea goală. Mi-am îmbrăcat 
slipul, mi-am prins un prosop în jurul şoldurilor şi-am pornit 
pe potecă în jos - cea care fusese în visul meu flancată de 
felinare cu abajur din hârtie - să-mi spăl transpirația 
coşmarurilor şi a neaşteptatei munci de dimineaţă. 

Sunt douăzeci şi trei de traverse de cale ferată între Sara şi 
lac. Nu păşisem decât peste patru sau cinci înainte să mă 
izbească enormitatea lucrului care tocmai se întâmplase. 
Buzele au început să-mi tremure. Culorile copacilor şi ale 
cerului s-au amestecat la un loc, pe măsură ce ochii mi se 
umpleau de lacrimi. Un sunet a început să iasă din mine - un 


fel de geamăt înfundat. Puterea mi-a părăsit picioarele şi m- 
am aşezat greu pe o traversă. Preţ de o clipă am crezut că se 
terminase, doar o alarmă falsă, apoi am început să plâng. Mi- 
am îndesat un capăt al prosopului în gură când durerea era 
mai mare, temându-mă că, dacă oamenii de pe bărci ar auzi 
sunetele care ieşeau din mine, ar crede că este omorât cineva 
în partea asta a lacului. 

Am plâns de durere pentru anii goi pe care-i petrecusem 
fără Jo, fără prieteni şi fără munca mea. Am plâns de 
mulțumire fiindcă anii aceştia sterpi păreau să se fi sfârşit. 
Era mult prea devreme să fiu sigur - cu o floare nu se face 
primăvară şi opt pagini de manuscris nu fac o revenire a 
carierei - dar mi se părea că într-adevăr aşa era. Şi am plâns 
şi d frică, aşa cum facem când o experienţă îngrozitoare s-a 
terminat în sfârşit sau când a fost evitat la milimetru un 
accident cumplit. Am plâns fiindcă mi-am dat seama brusc că 
mersesem pe-o linie albă de când murise Jo, că mersesem 
chiar pe mijlocul drumului. Prin cine ştie ce miracol, fusesem 
luat din calea pericolului. Habar nu aveam cine mă luase din 
drum, însă asta nu conta - era o întrebare care putea aştepta 
încă o zi sau două. 

Am plâns tot ce-am avut de plâns în mine. Apoi m-am dus 
la lac şi am început să înot anevoie. Apa rece îmi dădea o 
senzație mai mult decât plăcută în timp ce se prelingea pe 
corpul meu supraîncălzit; îmi dădea o senzație asemănătoare 
cu revenirea la viață. 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 


— Spuneţi-vă numele pentru dosar. 

— Michael Noonan. 

— Adresa dumneavoastră? 

— În Derry am domiciliul stabil, strada Benton, numărul 
14, dar întreţin o casă şi în TR-90, lângă lacul Dark Score. 
Adresa poştală e Căsuţa 832. Casa se află mai precis pe 
Stradela Patruzeci şi doi, dinspre Route 68. 


Elmer Durgin, protectorul ad litem al lui Kyra, a fluturat o 
mână dolofană în fața feței sale, fie pentru a alunga o insectă 
sâcâitoare, fie să-mi spună că era de-ajuns. Eram de acord că 
ajungea. Mă simţeam mai degrabă ca fetița din Oraşul nostru 
care şi-a dat adresa astfel: Grover's Corner, New Hampshire, 
America, Galaxia Calea Lactee, Mintea lui Dumnezeu. Era 
destul de agitat. Ajunsesem la vârsta de patruzeci de ani încă 
virgin în privința procedurilor de judecată şi, chiar dacă ne 
aflam în sala de conferinţe de la firma Durgin, Peter şi Jarrette 
de pe Bridge Street din Castle Rock, aici se desfăşurau tot 
nişte proceduri de judecată. 

Pe lângă desfăşurarea acestei festivități, mai era un detaliu 
ciudat ce merită a fi menţionat. Stenograful nu folosea una 
dintre tastaturile alea fixate pe-un postament care seamănă 
cu un aparat de socotit, ci un Stenomask, un mecanism care 
se fixează pe partea inferioară a feței. Mai văzusem aşa ceva 
înainte, dar numai în vechile filme polițiste alb-negru, cele în 
care Dan Duryea sau John Payne conduce întotdeauna un 
Buick cu geamuri ca nişte hublouri, menţinând un aer dur şi 
fumând o ţigară Camel. Era destul de ciudat să te uiţi într-un 
colț al încăperii şi să vezi un tip semănând cu cel mai bătrân 
pilot de avion de luptă din lume, dar mai ciudat era să auzi 
cum tot ce spui este imediat repetat pe-o voce înfundată, 
monotonă. 

— Mulţumesc, domnule Noonan. Soția mea v-a citit toate 
cărțile şi spune că sunteți scriitorul ei preferat. Am vrut doar 
să se consemneze acest lucru. 

Durgin a chicotit gras. De ce nu? Era un tip gras. Cel mai 
mult oamenii graşi îmi plac - au firi expansive, ca să se 
asorteze cu taliile lor expansive. Există însă un subgrup pe 
care eu îl numesc al Omuleţilor Graşi şi Răi. Nu vrei să te pui 
cu OGRii dacă te poţi abține; îți vor arde casa şi-ţi vor viola 
câinele dacă le mai dai o jumătate de motiv şi un sfert de 
ocazie. Puţini dintre ei au mai mult de un metru cincizeci şi 
şapte de centimetri (înălțimea lui Durgin, am estimat) şi mulți 
au sub un metru cincizeci. Zâmbesc mult, dar ochii lor nu 
zâmbesc. Omuleţii Graşi şi Răi urăsc lumea întreagă. Îi urăsc 


cel mai mult pe oamenii care se pot uita în josul corpurilor lor 
şi-şi pot vedea picioarele. Aici eram inclus şi eu, chiar dacă cu 
greu. 

— Vă rog, mulțumiți-i soţiei dumneavoastră din partea 
mea, domnule Durgin. Sunt sigur că v-ar putea recomanda 
unul cu care să începeți şi dumneavoastră. 

Durgin a chicotit. La dreapta sa, asistenta lui - o tânără 
frumoasă care părea că terminase facultatea de drept cu 
şaptesprezece minute în urmă - a chicotit. La dreapta mea, 
Romeo Bissonette a chicotit. În colţ, cel mai bătrân pilot de F- 
111 din lume a continuat doar să murmure în Stenomask-ul 
lui. 

— Aştept să apară versiunea cinematografică, a spus. 

Ochii i-au scânteiat uşor într-un fel urât, ca şi când ar fi 
ştiut că nici una dintre cărțile mele nu fusese adaptată 
cinematografic - doar un film pentru televiziune realizat după 
Fiinţă duală, care făcuse ratinguri aproape egale cu cele ale 
Campionatelor Naţionale de Retapiţare a Sofalelor. Speram să 
fi încheiat ideea de amabilități a grăsuliului ăsta mic şi cretin. 

— Eu sunt protectorul ad litem al lui Kyra Devore, a spus. 
Ştiţi ce-nseamnă asta, domnule Noonan? 

— Cred că ştiu. 

— Înseamnă, a continuat Durgin, că am fost desemnat de 
judecătorul Rancourt să hotărăsc - dacă pot - ce este mai bine 
pentru Kyra Devore, în caz ca devine necesar un proces de 
atribuire a custodiei. Judecătorul Rancourt nu va trebui, într- 
un asemenea caz, să-şi fundamenteze hotărârea pe concluziile 
mele, dar în multe cazuri exact asta se întâmplă. 

S-a uitat la mine cu mâinile împreunate peste un dosar 
negru. Asistenta cea frumoasă, pe de altă parte, lua notițe de 
zor. Poate că nu avea încredere în pilotul de atac. Durgin 
arăta ca şi când s-ar fi aşteptat la un ropot de aplauze. 

— Aceea a fost o întrebare, domnule Durgin? am spus, iar 
Romeo Bissonette m-a lovit uşor şi exersat în gleznă cu 
piciorul. Nu era nevoie să mă uit la el ca să ştiu că nu fusese 
un accident. 


Durgin îşi pungi buzele atât de netede şi de umede, că arătă 
de parcă se dăduse cu luciu pe ele. Pe creştetul capului său 
strălucitor, aproximativ două duzini de fâşii de păr erau 
pieptănate sub forma unor arcuri mici şi netede. Mi-a oferit o 
privire răbdătoare, estimativă. În spatele ei se afla toată 
urâțenia intransigentă a Omuleţilor Graşi şi Răi. Amabilităţile 
se încheiaseră, sigur că da. Eram convins de asta. 

— Nu, domnule Noonan, aceea nu a fost o întrebare. Mi-am 
spus că aţi vrea să ştiţi de ce a trebuit să vă rugăm să vă 
despărțiți de minunatul dumneavoastră lac într-o dimineață 
atât de plăcută. Poate că m-am înşelat. Acum, dacă... 

S-a auzit o bătaie hotărâtă în uşă, urmată de prietenul 
nostru, al tuturor, George Footman. Astăzi, Cleveland de Zi cu 
Zi fusese înlocuit de o uniformă kaki de Ajutor de Şerif, cu o 
curea Sam Browne şi cu un pistol la brâu. S-a servit cu o 
privire sănătoasă la decolteul asistentei, oferit de-o bluză 
albastră din mătase, apoi i-a înmânat un dosar şi un 
casetofon. Mi-a oferit o privire scurtă de gâscan înainte să 
plece. Mi-amintesc de tine, amice, spunea privirea aceea. 
Scriitoraşul cel deştept, tipul care se mulţumeşte cu puţin. 

Romeo Bissonette şi-a înclinat capul spre mine. Şi-a folosit 
latura palmei să astupe spaţiul dintre gura lui şi urechea 
mea. 

— Caseta lui Devore, a spus. 

Am dat din cap să dau de veste că am înțeles, apoi m-am 
întors iarăşi spre Durgin. 

— Domnule Noonan, le-aţi întâlnit pe Kyra Devore şi pe 
mama ei, Mary Devore, nu-i aşa? 

Cum făceai să scoţi Mattie din Mary, m-am întrebat... şi- 
apoi am ştiut, aşa cum ştiusem de pantalonii albi scurți şi de 
bustieră. Mattie era felul în care încercase Ki să spună la 
început Mary. 

— Domnule Noonan, nu vă deranjăm cumva somnul? 

— Nu-i nevoie să fiți sarcastic, nu-i aşa? a întrebat 
Bissonette. 

Tonul său era blând, dar Elmer Durgin i-a oferit o privire 
care spunea că, în cazul în care OGRii reuşeau să-şi atingă 


țelul de-a domina lumea, Bissonette se va afla la bordul primei 
maşini blindate având ca destinaţie gulagul rusesc. 

— Îmi cer iertare, am spus înainte să poată răspunde 
Durgin. Mi-au zburat minţile aiurea pentru o clipă sau două. 

— O idee pentru o nouă povestire? a întrebat Durgin, 
zâmbind în felul lui fals. Arăta ca o broască râioasă de 
mlaştină îmbrăcată într-o jachetă sport. S-a întors spre 
bătrânul pilot de avion, i-a spus să taie ultima remarcă, apoi a 
repetat întrebarea referitoare la Kyra şi Mattie. 

Da, am spus, le întâlnisem. 

— O dată sau mai mult decât o singură dată? 

— Mai mult decât o singură dată. 

— De câte ori le-aţi întâlnit? 

— De două ori. 

— Aţi vorbit cu Mary Devore şi la telefon? 

Întrebările se îndreptau deja într-o direcţie care mă făcea să 
mă simt incomodat. 

— Da. 

— De câte ori? 

— De trei ori. 

A treia avusese loc cu o zi în urmă, când mă întrebase dacă 
nu vreau să mă alătur ei şi lui John Storrow la o masă de 
prânz la iarbă verde în parcul public după depoziție. Un prânz 
acolo, în mijlocul oraşului, în fața lui Dumnezeu şi a tuturor 
oamenilor... deşi, având alături un avocat din New York pe 
rolul de bonă, ce putea fi rău în asta? 

— Aţi vorbit cu Kyra Devore la telefon? 

Ce întrebare ciudată! O întrebare la care nu se gândise 
nimeni înainte. Presupun că acesta era în parte şi motivul 
pentru care o pusese. 

— Domnule Noonan? 

— Da, am vorbit cu ea o dată. 

— Ne puteţi spune natura acelei conversații? 

— Păi... - M-am uitat întrebător la Bissonette, dar n-am 
primit nici un ajutor. Era evident că nici el nu ştia. - Mattie... 

— Mă scuzaţi? - Durgin s-a plecat în față atât de mult cât a 
putut. Ochii lui erau atenți în orbitele lor de carne rozalie. - 


Mattie? 

— Mattie Devore. Mary Devore. 

— Îi spuneţi Mattie? 

— Da, am spus şi am simţit un impuls sălbatic să adaug: În 
pat! Aşa îi spun în pat! "Oh, Mattie, nu te opri, nu te opri, 
strig eu! - Acesta e numele cu care mi s-a prezentat. Am 
întâlnit-o... 

— O să ajungem şi acolo, dar acum mă interesează 
convorbirea pe care aţi avut-o la telefon cu Kyra Devore. Când 
a avut loc aceasta? 

— Ieri a avut loc. 

— Nouă iulie 1998. 

— Da. 

— Cine a sunat? 

— Ma... Mary Devore. 

Acum mă va întreba de ce a sunat, mi-am spus, iar eu îi 
voi spune că mai voia să avem un maraton sexual, preludiul 
constând din a ne da reciproc căpşune înmuiate în 
ciocolată, în vreme ce ne uităm la fotografii cu pitici 
malformați despuiați. 

— Cum de s-a întâmplat să vă vorbească Kyra Devore? 

— A întrebat dacă are voie. Am auzit-o spunân-du-i mamei 
ei că vrea să-mi zică ceva. 

— Ce voia să vă spună? 

— Că făcuse prima ei baie cu spumă. 

— V-a spus şi că a tuşit? 

Am rămas tăcut, uitându-mă la el. În clipa aceea am înţeles 
de ce urăsc oamenii avocații, mai ales după ce au fost luați la 
refec de unul care se pricepe la ce face. 

— Domnule Noonan, ați vrea să vă repet întrebarea? 

— Nu, am spus, întrebându-mă de unde făcuse rost de 
informaţia asta. Îi urmăriseră nemernicii ăştia telefonul lui 
Mattie? Telefonul meu? Amândouă? Poate pentru prima dată, 
am înțeles la un nivel visceral cum trebuie să fie să ai un 
miliard de dolari. Cu atâta bănet poţi pune sub urmărire o 
mulțime de telefoane. - Mi-a spus că mama ei i-a suflat 
clăbuci în față şi că a tuşit. Dar era... 


— Mulţumesc, domnule Noonan, să ne-ntoarcem acum... 

— Daţi-i voie să termine, a spus Bissonette. Aveam impresia 
că el se implicase mai mult decât se aşteptase în derularea 
depoziției, însă nu părea să-l deranjeze. Era un bărbat cu 
aspect adormit, cu față de ogar. - Nu suntem în sala de 
judecată, iar dumneavoastră nu-l supuneţi unui interogatoriu 
încrucişat. 

— Trebuie să mă gândesc la bunăstarea fetiţei, a spus 
Durgin. A părut în acelaşi timp ofuscat şi smerit, o cominațţie 
la fel de omogenă ca sosul de ciocolată şi porumbul cu 
smântână. - E o responsabilitate pe care o iau foarte în serios. 
Dacă las impresia că vă cicălesc, domnule Noonan, îmi cer 
scuze. 

Nu m-am deranjat să-i accept scuzele - asta ne-ar fi făcut 
pe amândoi să părem nişte prefăcuți. 

— Tot ce voiam să spun e că Ki râdea când mi-a spus asta. 
A spus că ea şi cu mama ei s-au bătut cu spumă de baie. 
Când a revenit mama ei la telefon, şi ea râdea. 

Durgin îşi deschisese dosarul pe care i-l adusese Footman şi 
frunzărea cu viteză paginile în vreme ce eu vorbeam, de parcă 
nu auzea nici un cuvânt din ce spuneam. 

— Mama ei... Mattie, cum îi spuneți dumneavoastră. 

— Da. Mattie cum îi spun eu. De unde ştiţi totuşi de 
convorbirea noastră particulară? 

— Asta nu vă priveşte, domnule Noonan. 

A ales o singură foaie de hârtie, apoi a închis dosarul. A 
ridicat hârtia, asemeni unui doctor studiind o radiografie, iar 
eu am observat că era acoperită de-un text scris la maşină la 
un singur rând. 

— Haideţi să ne întoarcem la prima dumneavoastră 
întâlnire cu Mary şi Kyra Devore. Aceasta s-a întâmplat pe 
Patru Iulie, nu-i aşa? 

— Da. 

Durgin scutura din cap. 

— Dimineaţa zilei de Patru. Şi ați întâlnit-o mai întâi pe 
Kyra Devore. 

— Da. 


— Aţi întâlnit-o pe ea mai întâi fiindcă atunci mama ei nu 
era cu ea, nu-i aşa? 

— Asta-i o întrebare prost formulată, domnule Durgin, dar 
bănuiesc că răspunsul e da. 

— Mă simt flatat să-mi corecteze gramatica un om care s-a 
aflat pe lista celor mai bine vândute cărți, a spus Durgin, 
zâmbind. Zâmbetul său sugera că i-ar plăcea să mă vadă 
şezând alături de Romeo Bissonette în maşina aceea blindată 
pornită spre gulagul rusesc. - Povestiți-ne despre întâlnirea 
aceea, avută mai întâi cu Kyra Devore şi apoi cu Mary Devore. 
Sau Mattie, dacă vă place mai mult aşa. 

Am spus povestea. Când am terminat, Durgin a plasat 
casetofonul în fața mea. Unghiile degetelor sale grăsulii erau 
la fel de lucioase ca şi buzele lui. 

— Domnule Noonan, aţi fi putut-o călca pe Kyra cu maşina, 
nu-i aşa? 

— Categoric, nu. Mergeam cu cincizeci şi cinci la oră - asta-i 
limita maximă de viteză în zona de lângă magazin. Am văzut-o 
la timp ca să pot opri. 

— Să presupunem, însă, că aţi fi venit din cealaltă direcţie - 
mergând spre nord, în loc de sud. Tot ați fi văzut-o destul de 
din timp? 

Aceasta era, de fapt, o întrebare mult mai întemeiată ca 
unele dintre celelalte. Cineva venind din cealaltă direcție ar fi 
avut un timp destul de scurt de reacție. Şi totuşi... 

— Da, am spus. 

Durgin a ridicat din sprâncene. 

— Sunteţi sigur de asta? 

— Da, domnule Durgin. Poate că ar fi trebuit să apăs puţin 
mai tare pe frână, dar... 

— Cu cincizeci şi cinci la oră. 

— Da, cu cincizeci şi cinci. V-am spus, limita maximă de 
viteză... 

— ... pe porțiunea aceea din Route 68. Da, mi-aţi spus asta. 
Sigur că da. Din cât v-aţi putut da seama de-a lungul vremii, 
puteți spune că cei mai mulți se supun acestei reguli în zona 
aceea? 


— N-am petrecut prea mult timp în TR din 1993 încoace, 
aşa că nu pot... 

— Haideţi, domnule Noonan - asta nu-i o scenă dintr-una 
dintre cărțile dumneavoastră. Răspundeţi-mi doar la întrebare 
sau o să stăm aici toată dimineața. 

— Fac ce pot, domnule Durgin. 

A suspinat, obosit. 

— Deţineţi casa de lângă lacul Dark Score din anii optzeci, 
nu-i aşa? lar limita maximă de viteză din apropierea 
magazinului universal Lakeview, a oficiului poştal şi a 
"Garajului Bun la Toate" al lui Dick Brooks - ceea ce este 
numit Satul de Nord - nu s-a schimbat de atunci, nu? 

— Nu, am recunoscut. 

— Întorcându-mă la întrebarea mea de la început, atunci, 
după observaţiile dumneavoastră, se supun cei mai mulți 
oameni limitei de cincizeci şi cinci de kilometri pe acea 
porțiune de şosea? 

— Nu ştiu dacă cei mai mulți fac asta, fiindcă am făcut o 
statistică, dar cred că mulți nu o fac. 

— Aţi vrea să auziți mărturia Ajutorului de Şerif al 
Districtului Castle, domnul Footman, cu privire la locul în 
care se dau cele mai multe amenzi pentru depăşire a vitezei 
legale în TR-90, domnule Noonan? 

— Nu, am spus cât se poate de sincer. 

— Au trecut alte maşini pe lângă dumneavoastră cât aţi 
vorbit mai întâi cu Kyra Devore şi apoi cu Mary Devore? 

— Da. 

— Câte? 

— Nu ştiu cu precizie. Vreo două. 

— Se poate să fi fost trei? 

— Posibil. 

— Cinci? 

— Nu, probabil nu atât de multe. 

— Dar nu ştiţi cu precizie, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Fiindcă Kyra Devore era supărată. 

— De fapt, se stăpânea destul de bine pentru o... 


— A plâns în prezența dumneavoastră? 

— Păi...da. 

— Mama ei a făcut-o să plângă? 

— Nu-i corect. 

— La fel de incorect ca a-i permite unui copil de trei ani să 
se plimbe pe mijlocul unei şosele aglomerate într-o dimineață 
de sărbătoare, în opinia dumneavoastră, sau poate nu chiar 
atât de incorect ca asta? 

— Dumnezeule, ia-o mai încet, a spus domnul Bissonette 
cu calm. Pe fața lui de ogar se putea citi mâhnire. 

— Îmi retrag întrebarea, a spus Durgin. 

— Care? am întrebat. 

S-a uitat la mine obosit, ca pentru a spune că trebuie să 
dea nas cu nemernici ca mine tot timpul şi că e obişnuit cu 
felul în care ne comportăm noi. 

— Câte maşini au trecut pe lângă dumneavoastră din 
momentul în care ați luat copilul şi l-aţi dus în siguranță 
până în momentul când v-aţi despărțit de cele două Devore? 

Am urât bucata aceea cu "l-aţi dus în siguranţă", dar, chiar 
în vreme ce-mi formulam răspunsul, bătrânul murmura 
întrebarea în Stenomask. Acela era, însă, exact lucrul pe care- 
] făcusem. Nu aveam cum s-o dau cotită. 

— V-am spus, nu ştiu cu siguranţă. 

— Ei bine, oferiți-mi o presuptimare. 

Presuptimare. Unul dintre cuvintele care niciodată nu mi- 
au plăcut prea mult. Un cuvânt demn de Paul Harvey. 

— S-ar putea să fi fost trei. 

— Inclusiv Mary Devore însăşi? Care conducea un... - Şi-a 
consultat hârtia pe care o scosese din dosar. - ... un Jeep 
Scout model 1982? 

Mi-am amintit de Ki cum spusese: Mattie melge lepede şi 
am înțeles unde voia Durgin să ajungă. Şi nu puteam face 
nimic să-l opresc. 

— Da, era ea şi era un Scout. Nu ştiu din ce an. 

— Conducea sub limita maximă de viteză, la limita maximă 
de viteză sau deasupra limitei maxime de viteză când a trecut 
de locul unde stăteați dumneavoastră cu Kyra în braţe? 


Mergea cam cu optzeci, dar i-am spus lui Durgin că nu 
puteam fi sigur. M-a îndemnat să încerc - Ştiu că nu sunteți 
familiarizat cu nodul spânzuratului, domnule Noonan, dar 
sunt sigur că puteți face unul dacă vă dați puțin străduința - 
şi am refuzat cât de politicos am putut. 

A ridicat iarăşi hârtia. 

— Domnule Noonan, v-ar surprinde dacă doi martori - 
Richard Brooks junior, proprietarul Garajului Bun la Toate al 
lui Dick, şi Royce Merrill, un tâmplar ieşit la pensie - pretind 
că doamna Devore mergea cu mult peste cincizeci şi cinci de 
kilometri la oră când a trecut pe lângă locul unde vă aflați 
dumneavoastră? 

— Nu ştiu, am spus. Eu eram preocupat de fetiță. 

— V-ar surprinde să aflați că Royce Merrill a apreciat viteza 
maşinii la nouăzeci şi cinci de kilometri pe oră? 

— Asta-i ridicol. Când a apăsat frâna, ar fi trebuit să 
derapeze şi să se răstoarne în şanţ. 

— Urmele derapajului, măsurate de Ajutorul de Şerif 
Footman, indică o viteză de cel puţin optzeci de kilometri pe 
oră, a spus Durgin. 

Nu era o întrebare, dar s-a uitat la mine circumspect, ca 
pentru a mă invita să mă mai zbat puţin şi să mă afund încă 
puţin în groapa asta puturoasă. Eu n-am spus nimic. Durgin 
şi-a împreunat palmele sale grăsulii şi s-a aplecat pe ele spre 
mine. Privirea circumspectă dispăruse. 

— Domnule Noonan, dacă nu aţi fi dus-o pe Kyra Devore pe 
marginea drumului - dacă nu ați fi salvat-o - nu cumva ar fi 
călcat-o cu maşina propria ei mamă? 

Aceasta era întrebarea cu adevărat grea iar eu cum ar fi 
trebuit să-i răspund? Bissonette cu siguranță nu-mi făcea nici 
un semn ajutător; părea că încearcă să stabilească un contact 
vizual plin de înțeles cu asistenta cea frumoasă. Mi-am 
amintit atunci de cartea pe care o citea Mattie în paralel cu 
"Bartleby" - Martor tăcut, de Richard North Patterson. Spre 
deosebire de avocaţii lui Grisham, cei ai lui Patterson păreau 
întotdeauna că ştiu ce fac. Obiecţție, onorată instanţă, îi cere 
martorului să speculeze. 


Am ridicat din umeri. 

— Îmi cer iertare, domnule avocat, nu pot spune; mi-am 
lăsat globul de cristal acasă. 

Am văzut iarăşi sclipirea aceea urâtă în ochii lui Durgin. 

— Domnule Noonan, nu vă pot promite că, dacă nu 
răspundeți acum acestei întrebări, nu veți fi chemat din 
Malibu sau din Insula Focului sau de oriunde veți merge să vă 
scrieți următorul op ca să-i răspundeți altă dată. 

Am ridicat din umeri. 

— V-am spus deja că mă preocupa fetița. Nu vă pot spune 
cât de repede conducea mama ei sau cât de bună e vederea lui 
Royce Merrill sau dacă Ajutorul de Şerif Footman a măsurat 
măcar urmele de derapaj care trebuia. Pe partea aceea de 
drum sunt o grămadă de urme, asta vă pot spune. Să 
presupunem că mergea cu optzeci? Chiar cu optzeci şi cinci, 
să spunem. Are douăzeci şi unu de ani, Durgin. La vârsta de 
douăzeci şi unu, abilitățile de condus ale unei persoane sunt 
în cea mai bună stare. Probabil că ar fi ocolit-o pe copilă, şi 
asta cu uşurinţă. 

— Cred că ajunge. 

— De ce? Fiindcă nu primiţi ce voiaţi? - Pantoful lui 
Bissonette m-a lovit iarăşi în gleznă, dar l-am ignorat. - Dacă 
sunteți de partea lui Kyra, de ce vorbiți ca şi când aţi fi de 
partea bunicului ei? 

Un zâmbet mic şi răutăcios a apărut pe buzele lui Durgin. 
Genul de zâmbet care spune: Bine, deşteptule, vrei să ne 
jucăm? A tras casetofonul puţin mai aproape de el. 

— Dacă tot aţi adus aminte de bunicul lui Kyra, domnul 
Maxwell Devore din Palm Springs, haideţi să discutăm despre 
el puțin, vreţi? 

— E spectacolul dumneavoastră. 

— Aţi vorbit vreodată cu Maxwell Devore? 

— Da. 

— În persoană sau la telefon? 

— La telefon. 

M-am gândit să adaug că acesta făcuse cumva rost de 
numărul meu neînregistrat, apoi mi-am adus aminte că şi 


Mattie făcuse, şi m-am hotărât să-mi ţin gura despre acest 
subiect. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— În seara sâmbetei trecute. Seara zilei de Patru Iulie. M-a 
sunat în timp ce urmăream focurile de artificii. 

— Iar subiectul conversaţiei dumneavoastră a fost micuța 
aventură din acea dimineață? 

În timp ce punea întrebarea, Durgin şi-a vârât mâna în 
buzunar şi a scos o casetă. Gestul acesta a avut o natură 
ostentativă; în acea clipă a semănat cu un magician de salon 
arătându-ți ambele laturi ale batistei de mătase. Şi trăgea o 
cacealma. Nu puteam fi sigur de asta... şi totuşi eram. Devore 
înregistrase conversaţia noastră, sunt sigur - zumzetul acela 
de fundal fusese cu adevărat prea puternic şi, la un anumit 
nivel, eram conştient de lucul acesta chiar în vreme ce 
vorbeam cu el - şi credeam că aceasta se afla cu adevărat pe 
caseta pe care Durgin o introducea acum în casetofon... Însă 
totul era o cacealma. 

— Nu-mi amintesc, am spus. 

Mâna lui Durgin a paralizat în acţiunea de-a închide uşița 
transparentă a casetofonului. S-a uitat la mine cu o 
neîncredere sinceră... şi cu încă ceva. Mi s-a părut că acel ceva 
era o mânie născută din mirare. 

— Nu vă amintiți? Haideţi, domnule Noonan. Cu siguranță 
scriitorii se antrenează să-şi poată aminti tot felul de 
conversații, iar aceasta n-a avut loc decât cu o săptămână în 
urmă. Spuneți-mi despre ce aţi vorbit. 

— Chiar nu vă pot spune, i-am zis pe-o voce nepăsătoare, 
fără nuanţe. 

Preţ de o clipă, Durgin a părut aproape panicat. Apoi, 
trăsăturile lui s-au îndreptat. O unghie lustruită s-a plimbat 
înainte şi înapoi peste butoanele REW, FF, PLAY şi REC. 

— Cum a început domnul Devore conversaţia? a întrebat. 

— A spus alo, am zis eu cu calm şi s-a auzit un sunet scurt 
şi înfundat din spatele Stenomask-ului. Ar fi putut fi sunetul 
bătrânului curățându-şi gâtul; ar fi putut fi un râset reținut. 

Pete de culoare îi înfloreau lui Durgin în obraji. 


— După alo? Ce-a urmat? 

— Nu-mi amintesc. 

— V-a întrebat despre acea dimineață? 

— Nu-mi amintesc. 

— Nu i-aţi spus cumva că Mary Devore era împreuna cu 
fiica ei, domnule Noonan? Că erau împreuna, culegând flori? 
Nu cumva asta i-aţi spus acestui bunic îngrijorat atunci când 
v-a întrebat despre incidentul care devenise subiect predilect 
de conversaţie pentru toţi localnicii în acea zi de Patru Iulie? 

— Măi, să fie, a spus calm Bissonette. Şi-a ridicat o mână 
deasupra mesei, apoi mi-a atins palma cu degetele celeilalte, 
alcătuind T-ul unui arbitru. - Pauză. 

Durgin s-a uitat la el. Roşeaţa din obraji era acum mai 
pronunțată, iar buzele i se întinseseră destul de tare să-i 
scoată la iveală dinţii mici şi lucraţi cu grijă. 

— Ce mai vrei şi tu? aproape că a mârâit supărat, de parcă 
Bissonette tocmai începuse să-i povestească despre Calea 
Mormonilor sau poate despre Rozacrucieni. 

— Vreau să încetezi să-l mai împingi de la spate pe tipul 
ăsta şi vreau ca toată tărăşenia aia despre culesul florilor să 
fie scoasă din procesul verbal, a spus Bissonette. 

— De ce? a sărit Durgin. 

— Fiindcă încerci să pui în procesul verbal lucruri pe care 
martorul nu vrea să le spună. Dacă vrei să întrerupem şedinţa 
pentru scurtă vreme, ca să-l putem suna pe judecătorul 
Rancourt, să aflăm şi părerea lui... 

— Îmi retrag întrebarea, a spus Durgin. S-a uitat la mine 
cu un soi de furie neajutorată, morocănoasă. - Domnule 
Noonan, vreți să mă ajutați să fac meseria? 

— Vreau s-o ajut pe Kyra Devore dacă pot spus. 

— Foarte bine. - A dat din cap de parcă nu ar fexistat nici o 
deosebire între cele două dorințe Atunci, spuneți-mi vă rog 
despre ce aţi vorbit cu Maxwell Devore. 

— Nu-mi pot aduce aminte. 

I-am prins privirea şi i-am susținut-o. 

— Poate, am spus, îmi puteţi dumneavoastră împrospăta 
memoria. 


A urmat un moment de tăcere, asemeni celui care se iveşte 
uneori la o partidă de pocher cu miză mare chiar după ce au 
fost plasate ultimele pariuri şi chiar înainte ca jucătorii să-şi 
arate cărțile. Până şi bătrânul pilot de atac tăcea, ochii lui 
clipind deasupra măştii. Apoi, Durgin a împins casetofonul la 
o parte cu podul palmei (expresia buzelor sale spunea că 
simțea pentru treaba asta cam ceea ce simțeam eu deseori 
pentru telefon) şi s-a întors la dimineaţa zilei de Patru Iulie. 
Nu m-a întrebat deloc despre cina pe care am luat-o cu Mattie 
şi cu Ki în seara de marți şi nu s-a întors deloc la conversaţia 
pe care am avut-o cu Devore la telefon - aceea când spusesem 
toate lucrurile alea ciudate şi uşor de demontat. 

Am continuat să răspund la întrebări până la unsprezece şi 
jumătate, însă interviul s-a terminat de fapt atunci când 
Durgin a împins la o parte casetofonul cu podul palmei. Am 
ştiut lucrul ăsta şi sunt destul de sigur că şi el l-a ştiut. 


— Mike! Mike, aici! 

Mattie îmi făcea cu mâna de la una dintre mesele din zona 
pentru picnic din spatele estradei pentru formaţie din parcul 
public. Arăta plină de viață şi fericită. l-am răspuns cu o 
fluturare de mână şi am pornit în direcția aceea, croindu-mi 
drum printre copiii care jucau fazan, ocolind un cuplu de 
adolescenţi care se giugiuleau pe iarbă şi ferindu-mă de-un 
Frisbee după care a sărit un ciobănesc german şi pe care l-a 
prins cu dibăcie. 

Alături de ea se afla un roşcat înalt şi costeliv, dar de-abia 
dacă am avut timp să-l observ. Mattie mi-a venit în 
întâmpinare când încă mă aflam pe locul cu pietriş, şi-a 
petrecut brațele în jurul meu, m-a îmbrăţişat - şi nici n-a fost 
o îmbrățişare scurtă, de societate, cu fundul scos în afară - şi 
apoi m-a sărutat pe gură destul de tare să-mi apese buzele de 
dinți. S-a auzit un plescăit puternic atunci când l-a încheiat. 
S-a îndepărtat şi s-a uitat la mine cu o încântare 
nedisimulată. 

— A fost sau nu cel mai mare sărut pe care l-ai primit 
vreodată? 


— Cel mai mare în cel puţin patru ani, am spus. Te 
mulţumeşte asta? 

Şi, dacă nu avea să se îndepărteze de mine în următoarele 
câteva secunde, urma să primească o dovadă fizică a cât de 
multă plăcere îmi provocase sărutul acela. 

— Cred că va trebui să mă mulțumească. 

S-a întors spre tipul cel roşcat cu un fel ciudat de sfidător. 

— Am făcut bine? 

— Probabil nu, a spus el, dar cel puţin nu sunteţi pentru 
moment în raza de acțiune a tipilor ăia bătrâni de la Garajul 
Bun la Toate. Mike, eu sunt John Storrow. Mă bucur să te 
întâlnesc în carne şi oase. 

L-am plăcut pe dată, poate fiindcă îl întâlnisem aşezând cu 
grijă farfurii din carton pe o masă de picnic, îmbrăcat în 
costumul lui din trei piese newyorkez, în vreme ce părul lui 
roşcat, cârlionțat, îi era suflat de vânt asemenea unor ierburi 
marine. Pielea lui era alburie şi pistruiată, genul acela de piele 
care nu se bronzează niciodată, doar se arde şi apoi se cojeşte 
pe bucăţi mari, asemănătoare cu nişte eczeme. Când ne-am 
salutat, mâna lui părea că e alcătuită doar din încheieturi. 
Trebuia să aibă cel puţin treizeci de ani, dar arăta de vârsta 
lui Mattie, iar eu am bănuit că vor mai trece cinci ani până să 
poată comanda o băutură alcoolică fără să-şi arate permisul 
de conducere. 

— Ia loc, a spus. Am pregătit un prânz din cinci feluri, 
grație magazinului Variety din Castle Rock - carne tocată, 
căreia din cine ştie ce motiv, pe-aici i se spune 'sandviş 
italienesc"... mozzarella pe băț... usturoi prăjit... ciocolată 
Twinkies. 

— Astea-s doar patru, am spus. 

— Am uitat de sucuri, a spus, şi a scos dintr-o geantă maro 
trei sticle cu gât lung cu bere de rădăcini S'OK. Să mâncăm. 
Mattie e de serviciu la bibliotecă de la două la opt vinerea şi 
sâmbăta, iar acum ar fi un moment prost pentru ea să 
lipsească de la serviciu. 

— Cum a mers la cercul de lectură de aseară? am întrebat. 
Văd că nu te-a mâncat de vie Lindy Briggs. 


A râs, şi-a împreunat mâinile şi le-a scuturat deasupra 
capului. 

— Am fost bestială! l-am dat pe spate pe toți! N-am 
îndrăznit să le spun că am primit cele mai bune interpretări 
de la tine... 

— Mulţumesc lui Dumnezeu pentru micile lui daruri, a 
spus Storrow. 

Îşi desfăcea şi el sandvişul din hârtia de măcelărie cernită, 
mişcându-se cu grijă şi puţin neîncrezător, folosindu-se doar 
de vârfurile degetelor. 

— ... aşa că le-am spus că m-am uitat în vreo două cărți şi 
că acolo am dat de nişte idei călăuzitoare. A fost minunat într- 
un fel. M-am simţit ca o studentă. 

— Bun. 

— Bissonette? a întrebat John Storrow. Unde-i el? N-am 
mai întâlnit încă un tip pe care să-l cheme Romeo. 

— A spus că trebuie să se întoarcă degrabă în Lewiston. 
Scuze. 

— De fapt, e mai bine să fim doar noi, cel puţin pentru 
început. 

A muşcat din sandviş - acestea se vând în rulouri lungi - şi 
s-a uitat surprins la mine. 

— Nu-i rău. 

— Mănâncă mai mult de trei şi devii dependent pe viaţă, a 
spus Mattie şi a înfulecat sănătos dintr-al ei. 

— Povesteşte-ne despre depo, a spus John şi, cât ei au 
mâncat, eu am vorbit. Când am terminat, mi-am luat şi eu 
sandvişul şi m-am jucat puţin de-a prinsul din urmă. Uitasem 
cât de bun e unul italian - dulce, acru şi uleios, toate în 
acelaşi timp. Desigur, nimic ce are un gust atât de bun nu 
poate fi sănătos; asta-i sigur. Cred că se poate spune acelaşi 
lucru şi despre îmbrăţțişările sincere venite din partea unei fete 
tinere cu probleme legale. 

— Foarte interesant, a spus John. Chiar foarte interesant. 

A luat o mozzarella pe băț din punga cu pete de grăsime, a 
rupt o bucată din ea şi s-a uitat cu un fel de oroare fascinată 
la albeaţa unsuroasă dinăuntru. 


— Cei de-aici mănâncă aşa ceva? a întrebat. 

— 'Touche. 

A înmuiat o bucată în borcănaşul de plastic conținând sos 
pentru spaghete (în astfel de situaţii, în vestul Maine-ului 
acesta se numeşte "pastă pentru brânză") şi a mâncat-o. 

— Ei? l-am întrebat. 

— Nu-i rău. Ar trebui să fie mult mai calde, însă. 

Da, avea dreptate. Să mănânci mozzarella pe băț rece e ca 
şi cum ai mânca muci reci, o observaţie pe care mi-am spus că 
o voi ține pentru mine în această vineri frumoasă de mijloc de 
vară. 

— Dacă avea Durgin caseta, de ce n-a pus-o s-o ascultați? a 
întrebat Mattie. Nu înțeleg. 

John şi-a întins brațele în aer, şi-a puşcat degetele şi s-a 
uitat la ei cu căldură. 

— Probabil că nu vom şti niciodată cu siguranţă, a spus. 

Credea că Devore va renunța la proces - se citea asta în 
fiecare mişcare a corpului său şi în fiecare inflexiune a vocii. 
Lucru care ne umplea de speranțe, însă ar fi fost bine dacă 
Mattie nu şi-ar fi permis să fie prea plină de speranţe. John 
Storrow nu era atât de tânăr pe cât părea şi probabil nici atât 
de neprihănit (sau aşa speram eu cu fervoare), însă era tânăr. 
Şi nici el, nici Mattie nu ştiau povestea săniuței lui Scooter 
Larribee. Şi nici nu văzuseră chipul lui Bill Dean atunci când 
mi-o spusese. 

— Vrei să auzi câteva ipoteze? 

— Sigur, am spus. 

John şi-a lăsat sandvişul pe farfurie, s-a şters pe mână şi 
apoi a început să numere pe degete. 

— În primul rând, el te-a sunat pe tine. Conversaţiile 
înregistrate în asemenea circumstanțe au o valoare foarte 
îndoielnică. În al doilea rând, n-a vorbit tocmai ca şi când ar fi 
fost căpitanul Kangaroo, nu-i aşa? 

— Nu. 

— În al treilea rând, povestea pe care ai născocit-o te 
inculpă pe tine, Mike, dar nu foarte mult, şi nu o inculpă pe 
Mattie deloc. Şi, apropo, chestia aia cu Mattie suflându-i 


spumă lui Kyra în față, îmi place aia. Dacă mai mult de-atât 
nu pot face, ar fi spre folosul lor să renunţe chiar acum. În 
ultimul rând - şi aici se află probabil adevărul - cred că Devore 
suferă de Boala lui Nixon. 

— Boala lui Nixon? a întrebat Mattie. 

— Caseta pe care o are Durgin nu e singura casetă. Nu 
poate fi. lar socrul tău se teme că, dacă introduce ca probă în 
proces o casetă înregistrată cu cine ştie ce aparatură are el la 
Warrington, noi le-am putea cita pe toate. Iar eu blestemat să 
fiu dacă n-aş încerca să fac asta. 

Mattie părea năucită. 

— Ce se poate afla pe ele? Şi dacă-i ceva rău, de ce nu le 
distruge pur şi simplu? 

— Poate că nu are cum, am spus. Poate că are nevoie de ele 
în alte scopuri. 

— Nu prea contează asta, a spus John. Durgin mergea la 
cacealma şi asta contează. Îşi lovi podul palmei uşor pe tăblia 
mesei de picnic. - Cred că renunţă la caz. Chiar cred asta. 

— E prea devreme să ne gândim la aşa ceva, am spus 
imediat, dar mi-am dat seama după chipul lui Mattie - 
strălucind mai puternic ca niciodată - că răul se înfăptuise. 

— Spune-i şi lui ce ai mai făcut până acum, l-a îndemnat 
Mattie pe John. Apoi eu trebuie să plec la bibliotecă. 

— Unde o trimiți pe Kyra în zilele tale lucrătoare? am 
întrebat-o. 

— La doamna Cullum. Locuieşte cu trei kilometri mai în 
sus pe Wasp Hill Road. În iulie mai e şi ŞBV de la zece până la 
trei. Asta-i Şcoala Biblică de Vară. Lui Ki îi place la nebunie, 
mai ales cântatul şi teatrele de păpuşi cu Noe şi Moise. 
Autobuzul o lasă acasă la Arlene şi eu vin s-o iau pe la nouă şi 
un sfert. - A zâmbit puţin dusă pe gânduri. - Când ajungem, 
de obicei doarme tun întinsă pe canapea. 

John a continuat să vorbească următoarele aproximativ 
zece minute. Nu se ocupa de mult de caz, dar pusese deja o 
mulțime de roți în mişcare. Un tip din California aduna 
informații despre Roger Devore şi Morris Ridding ('aduna 
informații” suna mult mai bine decât "îşi băga nasul peste 


tot"). Pe John îl interesa în mod deosebit să afle ce natură avea 
relația dintre Roger Devore şi tatăl lui şi dacă Roger avea 
cunoştinţă de nepoţica lui din Maine. John pornise şi o 
campanie pentru a afla cât mai multe lucruri posibil despre 
activitățile şi mişcările lui Max Devore de când se întorsese în 
TR-90. De asta se ocupa un investigator particular, unul 
recomandat de Romeo Bissonette, avocatul meu cu împrumut. 

În vreme ce vorbea, frunzărind rapid un carneţel pe care-l 
scosese din buzunarul sacoului, mi-am amintit ce-mi spusese 
la telefon despre Doamna Dreptate: Pune-i nişte cătuşe la 
încheieturile solide ale mâinilor ei şi lipeşte-i nişte 
leucoplast peste gură să se asorteze cu panglica de la ochi, 
violeaz-o şi arunc-o în noroi. Poate că era o imagine prea dură 
pentru ceea ce făceam noi, dar mi-am spus că cel puțin îi 
dădeam uşor târcoale. 

Mi l-am imaginat pe sărmanul Roger Devore la bara 
martorilor, venit cu avionul cale de patru mii opt sute de 
kilometri să fie întrebat despre preferinţele lui sexuale. Trebuia 
să ţin cont însă de faptul că tatăl lui îl pusese în această 
postură, şi nu Mattie, eu, sau John Storrow. 

— Ai mai făcut progrese în încercarea de-a te întâlni cu 
Devore sau cu consilierul lui şef pe probleme legale? am 
întrebat. 

— Nu ştiu sigur. Vaporul s-a lansat la apă, oferta e pe 
masă, pucul e pe gheaţă, alege metafora care-ţi place, 
amestecă-le şi fă-le să se potrivească dacă asta vrei. 

— Fierul e pus la încins în foc, a spus Mattie. 

— Pionii-s pe tabla de joc, am adăugat eu. 

Ne-am uitat unul la altul şi am râs. John ne-a privit cu 
tristețe, apoi a suspinat, şi-a luat sandvişul şi a început iarăşi 
să mănânce din el. 

— Chiar trebuie să te întâlneşti cu el şi cu avocatul lui care 
face mai mult sau mai puţin figurați ? am întrebat. 

— Ai vrea să câştigi jocul ăsta şi apoi să descoperi că Devore 
o poate lua de la capăt folosindu-se de comportamentul lipsit 
de etică al apărătorului legal al lui Mary Devore? a replicat 
John. 


— Nici măcar să nu glumeşti cu aşa ceva! a strigat Mattie. 

— Nu glumea, a spus John. Trebuie să fie împreună cu 
avocatul lui, da. Nu cred că asta se va întâmpla, nu în jocul 
ăsta. Nici măcar nu am văzut cum arată băşinosu ăsta 
bătrân şi trebuie să vă spun că mor de curiozitate. 

— Dacă doar de asta ai nevoie să fii fericit, vino la terenul de 
softball marţțea viitoare seara, a spus Mattie. Va fi acolo în 
scaunul lui cu rotile dichisit, râzând şi bătând din palme şi 
sugând din masca aia de oxigen blestemată la fiecare 
aproximativ cincisprezece minute. 

— Nu-i o idee rea, a spus John. Trebuie să mă întorc la New 
York pentru week-end - plec apres Osgood - dar poate că vin 
marți înapoi. S-ar putea să-mi aduc şi mănugşa de joc. 

A început să curețe masa şi, iarăşi, mi s-a părut că arată 
atât sclifosit, cât şi afectuos în acelaşi timp, aşa cum şi arăta 
Stan Laurel atunci când purta şorț. Mattie l-a dat repede la o 
parte şi a preluat controlul. 

— Nimeni n-a mâncat ciocolata Twinkie pe care am adus-o, 
a spus ea, puţin tristă. 

— Du-le acasă fiicei tale, a spus John. 

— Nici vorbă. Nu-i dau voie să mănânce chestii d-astea. Ce 
fel de mamă mă credeți? 

Ne-a observat expresiile, a repetat ceea ce tocmai spusese, 
apoi a izbucnit în râs. Ne-am alăturat şi noi. 


Bătrânul Scout al lui Mattie era parcat într-unul dintre 
locurile înclinate din spatele monumentului de război, care, în 
Castle Rock, e reprezentat de statuia unui soldat din primul 
război mondial cu o porţie generoasă de găinaț pe casca sub 
formă de oală. Lângă Scout era parcat un Taurus nou-nouţ cu 
abțibildul firmei de închirieri auto Hertz, lipit sub cel de 
inspecție tehnică. John şi-a aruncat servieta - liniştitor de 
subțirică şi nu foarte ostentativă - pe bancheta din spate. 

— Dacă reuşesc să mă întorc marți, te sun, i-a spus lui 
Mattie. Te sun şi dacă reuşesc să stabilesc o întâlnire cu 
socrul tău prin Osgood ăsta. 


— O să cumpăr eu sandvişurile italieneşti atunci, a spus 
Mattie. 

John a zâmbit, apoi a prins-o de braț cu o mână şi cu 
cealaltă m-a prins pe mine. Semăna cu un preot nou venit în 
oraş pregătindu-se să cunune primul cuplu. 

— Discutaţi la telefon dacă simţiți nevoia, a spus, ţinând 
minte mereu că unul sau amândouă posturile s-ar putea să 
fie urmărite. Întâlniţi-vă la piață din întâmplare. Mike, tu s-ar 
putea să simţi nevoia de a da pe la biblioteca din localitate şi 
de a împrumuta o carte. 

— Nu înainte să-ți înnoieşti abonamentul, însă, a spus 
Mattie, aruncându-mi între timp o privire rezervată. 

— Dar gata cu vizitele la rulota lui Mattie. Ne-am înțeles? 

Am spus da; ea a spus da; John Storrow a părut neconvins. 
M-a făcut să mă întreb dacă vedea pe fețele sau în mişcările 
noastre ceva ce n-ar fi trebuit să se vadă. 

— Şi-au construit o strategie de atac care mai mult ca sigur 
că nu va da rezultate, a spus. Nu putem risca să le oferim 
ocazia să-şi schimbe tactica. Asta înseamnă fără întâlniri 
suspecte între voi doi; şi asta înseamnă şi fără întâlniri 
suspecte între Mi-ke şi Kyra. 

Mina şocată a lui Mattie o făcea să pară iarăşi de 
doisprezece ani. 

— Mike şi Kyra! Despre ce vorbeşti? 

— Alegaţii de molestare a unui copil aruncate de către 
oameni atât de disperaţi, că sunt dispuşi să încerce orice. 

— Asta-i ridicol, a spus ea. lar dacă socrul meu vrea să 
arunce cu genul ăsta de noroi... 

John a dat din cap. 

— Da, ne-am vedea nevoiți să aruncăm înapoi. Presa de pe 
întreaga coastă ar urma să preia ştirea, poate chiar şi cei de la 
Tribunal TV, Domnul să ne binecuvânteze şi să ne salveze 
sufletele. Dacă putem evita ceva de genul ăsta, de ce să n-o 
facem”? Nu face bine adulților şi nu face bine nici unui copil. 
Nici acum şi nici mai târziu. 

S-a aplecat şi a sărutat-o pe Mattie pe obraz. 


— Îmi cer scuze pentru întreaga poveste, a spus el, şi chiar 
a părut că regretă sincer. Pur şi simplu aşa-i un caz de 
custodie. 

— Cred că m-ai prevenit. Dar pur şi simplu... gândul că ar 
face cineva un asemenea lucru doar fiindcă nu are cum altfel 
să câştige... 

— Dă-mi voie să te previn iarăşi, a spus. Chipul lui s-a 
apropiat atât de mult de-un rânjet, cât îi permiteau probabil 
trăsăturile lui tinere şi sănătoase. - Avem de-a face cu un om 
foarte bogat şi cu o problemă foarte delicată. Combinația asta 
s-ar putea asemăna cu manevrarea unei dinamite vechi. 

M-am întors spre Mattie. 

— Încă-ţi mai faci griji pentru Ki? Încă mai simţi că e în 
pericol? 

Am observat că se gândeşte să-şi îmblânzească răspunsul - 
dintr-o simplă şi bătrână rezervă de yankeu, cel mai probabil - 
şi apoi s-a hotărât să n-o facă. S-a hotărât, probabil, că 
îmblânzirea e un lux pe care nu şi-l putea permite. 

— Da. Dar nu-i decât un sentiment, să ştii. 

John se încrunta. Am presupus că ideea că Devore ar putea 
apela la măsuri extralegale de a obţine ce-şi dorea îi trecuse 
prin minte şi lui. 

— N-o pierde din ochi atât cât poţi, i-a spus. Eu respect 
intuițiile. A ta se bazează pe ceva concret? 

— Nu, a răspuns Mattie şi privirea ei furtivă în direcția mea 
mă ruga să-mi ţin gura. Nu chiar. 

A deschis portiera Scout-ului şi a aruncat înăuntru gentuța 
cu ciocolatele Twinkie - se hotărâse totuşi să le păstreze. Apoi 
s-a întors spre John şi spre mine cu o mină aproape de furie. 

— Nu ştiu cum să urmez sfatul acela, însă. Lucrez cinci zile 
pe săptămână şi, în august, când aducem la zi microfilmele, 
voi lucra şase zile. Acum, Ki ia masa de prânz la Şcoala 
Biblică de Vară şi cina la Arlene Cullum. Eu o văd doar 
dimineața. În restul timpului... - Ştiam ce voia să spună 
înainte spună; expresia era veche. - ...e pe TR. 

— Te-aş putea ajuta să găseşti un au pair, am spus, 
spunându-mi că aş ieşi mult mai ieftin decât cu John Storrow. 


— Nu, au spus atât de la unison, că s-au uitat unul la altul 
şi au râs. Dar, chiar şi când râdea, Mattie părea încordată şi 
nefericită. 

— Nu vom lăsa în urmă hârțoage de care să se folosească 
Durgin şi echipa de avocaţi a lui Devore a spus John. Cine mă 
plăteşte pe mine e-un lucru. Cine-i plăteşte lui Mattie ajutorul 
pentru supravegherea copilului e un altul. 

— Pe lângă asta, am acceptat deja destul de la tine, a spus 
Mattie. Mai mult decât să pot dormi cu sufletul împăcat. Nu 
am de gând să mă afund şi mai tare doar pentru o toană. 

A urcat în Scout şi a închis portiera. 

Mi-am aşezat mâinile pe geamul deschis. Acum eram la 
acelaşi nivel şi ne priveam ochi în ochi atât de intens, că era 
deconcertant. 

— Mattie, nu am pe ce altceva să-mi cheltui banii. Sincer. 

— Când vine vorba de onorariul lui John, accept. Fiindcă 
onorariul lui o priveşte pe Ki. - Şi-a aşezat mâna peste a mea 
şi a strâns uşor. - Chestia astalaltă, mă priveşte pe mine. 
Bine? 

— Mda. Dar trebuie să-i spui bonei şi celor care se ocupă de 
chestia asta cu Biblia că ai pe rol un proces de custodie, un 
proces dificil probabil, şi că nu au voie să o lase pe Kyra să 
plece cu nimeni, nici chiar cu cineva cunoscut, fără a primi 
acceptul tău. 

A zâmbit. 

— Deja am aranjat asta. La îndemnul lui John. Păstrăm 
legătura, Mike. 

Mi-a ridicat mâna, a sărutat-o sonor şi din inimă, şi a 
plecat. 

— Ce crezi? l-am întrebat pe John în vreme ce urmăream 
cum Scout- -ul se îndepărtează către noul pod Prouty, care 
trece peste pârâul Castle şi-şi varsă traficul în şoseaua 68. 

— Cred că e minunat că are un binefăcător cu stare şi un 
avocat isteț, a spus el. A făcut o pauză, apoi a adăugat: Dar îţi 
spun ceva: Mattie, cumva, nu-mi lasă impresia unei persoane 
norocoase. Am un sentiment... nu ştiu... 

— Că o învăluie un nor pe care nu-l poţi vedea foarte clar. 


— Poate. Poate că asta e. - Şi-a trecut degetele prin hăţțişul 
roşcat al părului său. - Nu ştiu decât că-i ceva trist. 

Ştiam exact despre ce vorbea... doar că eu mai simțeam 
ceva. Voiam să stau în pat cu ea, tristă sau nu, corect sau nu. 
Voiam să-i simt mâinile atingându-mă, trăgându-mă şi 
apăsându-mă, mângâindu-mă şi lovindu-mă. Voiam să-i pot 
mirosi pielea şi să-i simt gustul părului. Voiam să-i simt 
buzele mişcându-se pe urechea mea, respirația gâdilându-mi 
perişorii din pavilion când îmi spune să fac ce vreau, orice 
vreau. 


M-am întors la Sara Laughs cu puţin înainte de două şi am 
intrat înăuntru, gândindu-mă la nimic altceva decât la biroul 
meu şi la IBM-ul cu corp de literă Courier. Scriam din nou - 
scriam. Încă de-abia îmi venea să cred. Aveam să lucrez (nu 
că mi s-ar fi părut a fi muncă după patru ani de lenevie) până 
la ora şase, să înot, după care să merg la Village Cafe pentru 
una dintre specialităţile bogate în colesterol ale lui Buddy. 

În clipa în care am călcat pragul, clopoţelul lui Bunter a 
început să sune strident. M-am oprit în foaier, cu mâna 
înțepenită pe clanță. Casa era încinsă şi puternic luminată, 
nici urmă de umbră nicăieri, însă pielea de găină ce se forma 
pe brațele mele îmi dădea senzaţia că e miezul nopții. 

— Cine-i acolo? am strigat. 

Clopoţelul a tăcut. A urmat o clipă de linişte şi apoi a ţipat 
o femeie. S-a auzit de pretutindeni, a țâşnit din aerul însorit, 
plin de praf, aşa cum iese transpiraţia din pielea încălzită. A 
fost un țipăt de durere, de furie, de mâhnire... dar, cel mai 
mult, a fost un țipăt de oroare. Şi am răspuns şieu cu un 
strigăt. Nu m-am putut înfrâna. Fusesem speriat să stau pe 
scările întunecate ale pivniţei, ascultând pumnul nevăzut cum 
loveşte în izolaţie, dar sentimentul de acum era mult mai rău. 

Nu s-a oprit - ţipătul acela. S-a pierdut, aşa cum se 
pierduse şi plânsetul de copil; s-a pierdut ca şi când persoana 
care țipa era târâtă cu viteză pe un coridor lung, departe de 
mine. 

Într-un sfârşit, a dispărut. 


M-am sprijinit de bibliotecă, cu palma apăsată pe tricou, 
inima galopându-mi sub ea. Mă luptam să respir, iar muşchii 
îmi lăsau senzația aceea ciudată de explozie pe care o încerci 
după ce te-ai speriat cum scrie la carte. 

A trecut un minut. Bătăile inimii au încetinit gradual, şi 
respiraţia a încetinit o dată cu ele. M-am îndreptat de spate, 
am făcut un pas împleticit şi, când am văzut că mă ţin 
picioarele, am mai făcut doi. Am rămas în uşa bucătăriei, 
uitându-mă de-a lungul sufrageriei. Deasupra şemineului, 
elanul Bunter se uita sticlos înapoi la mine. Clopoţelul din 
jurul gâtului lui atârna nemişcat şi fără să scoată vreun 
clinchet. O rază încinsă de soare strălucea pe-o latură a lui. 
Singurul sunet era al ceasului ăla prostesc cu Pisica Felix din 
bucătărie. 

Gândul care nu-mi dădea pace nici atunci era acela că 
femeia care țipase fusese Jo, că Sara Laughs era bântuită de 
soția mea şi că suferea. Moartă sau nu, soția mea suferea. 

— Jo? am întrebat încet. Jo, eşti... 

Plânsetul a început din nou - plânsetul unui copil terifiat. 
În aceeaşi clipă, gura şi nasul mi s-au umplut încă o dată cu 
gustul feros de apă de lac. Mi-am dus o mână la gât, speriat şi 
cu gura larg deschisă, apoi m-am aplecat deasupra chiuvetei 
şi am scuipat. S-a întâmplat cum se întâmplase şi înainte - în 
loc să dau afară un şuvoi de apă, n-a ieşit nimic decât puţină 
salivă. Sentimentul de saturație dispăruse, ca şi când nici n-ar 
fi existat vreodată. 

Am rămas în loc, ţinându-mă cu forță de tejghea, aplecat 
deasupra chiuvetei, semănând probabil cu un beţiv care a 
încheiat petrecerea dând afară aproape tot ce stinsese cu o 
seară în urmă. 

Chiar aşa mă şi simțeam - uluit şi cu privirea 
împăienjenită, prea copleşit de sentimente să-mi dau seama ce 
se întâmpla de fapt. 

Într-un sfârşit, m-am îndreptat iarăşi de spate am luat 
prosopul aşezat pe mânerul maşinii de spălat vase şi mi-am 
şters fața cu el. Aveam în frigider ceai şi-mi doream în cel mai 
groaznic fel un pahar mare şi gâtuit de gheață. Am întins 


mâna după mâner şi am paralizat. Fructele şi legumele din 
magneți erau iarăşi aranjate în cerc. In mijloc erau acestea: 


ajutor mănec 


Ajunge, mi-am spus. Plec de-aici. Chiar acum. Astăzi. 

Totuşi, o oră mai târziu, mă aflam în biroul năduşitor cu 
un pahar de ceai cu gheață aşezat pe masă lângă mine 
(cuburile din el se topiseră demult), îmbrăcat doar în slipul de 
baie şi pierdut în lumea pe care o cream - cea în care un 
detectiv particular pe nume Andy Drake încerca să 
demonstreze că John Shackleford nu era ucigaşul în serie 
supranumit Şapca de Base-ball. 

Aşa reuşim să mergem mai departe: câte o zi o dată, câte o 
masă o dată, câte o durere o dată, câte o respiraţie o dată. 
Dentiştii merg pe câte un nerv o dată; constructorii de vapoare 
fac câte o carenă o dată. Dacă scrii cărți, mergi cu câte o 
pagină o dată. Întoarcem spatele tuturor lucrurilor pe care le 
ştim şi tuturor lucrurilor de care ne temem. Analizăm oferte 
comerciale, ne uităm la meciul de fotbal, preferăm Sprite în 
defavoarea AT&T-ului. Numărăm păsările de pe cer şi nu vrem 
să ne întoarcem fața de la fereastră când auzim paşii cuiva în 
spatele nostru, venind pe coridor înspre noi; spunem da, sunt 
de acord că deseori norii par a lua forma altor lucruri - a unui 
peşte şi a unui unicorn şi a unui călăreț —, dar nu sunt de 
fapt decât nişte nori. Spunem că nu sunt decât nişte nori 
chiar şi atunci când îi luminează fulgerul, şi ne întoarcem 
atenția la următoarea masă, la următoarea durere, la 
următoarea respirație, la următoarea pagină. Aşa reuşim să 
mergem mai departe. 


CAPITOLUL ŞAISPREZECE 


Cartea era serioasă, bine? Cartea era magnifică. 

Mă temeam să mă mut dintr-o cameră într-alta, cu atât 
mai puţin să-mi adun maşina de scris şi manuscrisul subțirel, 
de-abia început, şi să mă întorc la Derry. Acesta ar fi fost un 


gest la fel de periculos ca acela de a scoate un nou-născut 
afară în furtună. Aşa că am rămas, rezervându-mi însă 
dreptul de-a pleca dacă deveneau prea ciudate lucrurile (aşa 
cum îşi rezervă şi fumătorii dreptul de a renunţa la ţigări dacă 
se înrăutățeşte tusea) şi astfel a trecut o săptămână. S-au 
întâmplat diverse lucruri în acest timp, dar, până să-l 
întâlnesc pe Max Devore pe Stradă în vinerea următoare - pe 
şaptesprezece iulie, trebuie să fi fost —, cel mai important 
lucru a fost acela că am continuat să lucrez la romanul care 
avea să se cheme, dacă-l terminam, Prietenul meu din 
copilărie. Poate că întotdeauna ne spunem că lucrul pe care l- 
am pierdut a fost cel mai bun lucru... sau ar fi fost cel mai 
bun. Nu ştiu sigur. Tot ce ştiu este că adevărata mea viaţă a 
însemnat în acea săptămână Andy Drake, John Shackleford şi 
o siluetă umbrită care stătea undeva departe în fundal. 
Raymond Garraty, prietenul din copilărie al lui John 
Shackleford. Un bărbat care purta uneori o şapcă de base-ball. 

În timpul acelei săptămâni, manifestările au continuat în 
casă, dar la un nivel mai scăzut - n-a fost nimic ce să semene 
cu strigătul acela care-mi înghețase sângele în vene. A sunat 
de câteva ori clopoțelul lui Bunter şi de câteva ori fructele şi 
legumele din magneţi s-au repoziționat în cerc... niciodată cu 
vreun cuvânt în mijloc, însă; nu în acea săptămână. Într-o 
dimineață, m-am trezit şi am văzut că recipientul cu zahăr 
era răsturnat, ducându-mă cu gândul la povestea lui Mattie 
cu făina. Nu era nimic scris în zahărul vărsat, însă se vedea o 
linie şerpuită... 


ca şi când ar fi încercat cineva să scrie şi nu reuşise. 


Dacă acesta era cazul, îl compătimeam. Ştiam cum e să simți 
asta. 


Depoziția mea în fața redutabilului Elmer Durgin avusese 
loc vineri, pe data de zece. Marţea următoare am mers pe 


Stradă până la terenul de softball de la Warrington, sperând 
să-l ginesc pe Max Devore. Era aproape de ora şase când am 
ajuns destul de aproape să aud ţipetele, scandările şi sunetul 
mingilor lovite. O potecă marcată cu simboluri rustice (W-uri 
curbate, săpate în lemnul de stejar al unor săgeți) te ducea pe 
lângă o radă abandonată, două şoproane şi un foişor acoperit 
pe jumătate de cârceii unui mur. Am ajuns într-un sfârşit la 
un teren liber. O grămadă de ambalaje de cartofi prăjiți, de 
acadele şi de cutii de bere sugerau faptul că, uneori, oamenii 
urmăreau meciurile din acest loc privilegiat. Nu mă puteam 
opri să nu mă gândesc la Jo şi la prietenul ei misterios, tipul 
în jachetă sport maro, tipul corpolent care-şi petrecuse un 
braţ în jurul mijlocului ei şi care o condusese de la meci, 
râzând, înapoi spre Stradă. De două ori în timpul week-end- 
ului fusese cât pe ce s-o sun pe Bonnie Amudson să văd dacă 
pot cumva să aflu cine era tipul ăla, să-i pot pune un nume, şi 
de fiecare dată dădusem îndărăt. Câini care dorm, mi-am spus 
de fiecare dată. Câini care dorm, Michael. 

Aveam întreaga zonă din spatele terenului numai pentru 
mine în acea seară şi mi se părea a fi la o distanţă potrivită de 
baza principală, având în vedere că bărbatul care-şi parca de 
obicei scaunul cu rotile în spatele ei mă făcuse mincinos şi că 
eu îl invitasem să-şi vâre numărul meu de telefon acolo unde 
lumina soarelui e slabă. 

În orice caz, nu trebuia să-mi fac griji. Devore nu era în 
public, aşa cum nu era nici fermecătoarea Rogette. 

Am observat-o însă pe Mattie în spatele gardului protector 
din plasă cu ochiuri mari de la linia primei baze. John Storrow 
se afla lângă ea, îmbrăcat în jeanşi şi o cămaşă uşoară, părul 
lui roşcat ascuns aproape complet sub o şapcă purtând 
emblema celor de la Mets. Au stat pe margine, urmărind 
meciul şi discutând asemenea unor prieteni vechi vreme de 
două reprize, înainte să mă observe - mai mult decât de ajuns 
timp pentru ca eu să mă simt invidios pe poziţia lui John, şi 
chiar puţin gelos. 

Într-un sfârşit, cineva a aruncat o minge lungă spre centru, 
unde liziera pădurii servea singură de gard. Mijlocaşul a 


început să alerge cu spatele, însă mingea avea să treacă mult 
peste capul lui. Se îndrepta pe direcția mea, la dreapta. M-am 
îndreptat într-acolo fără să gândesc, sărind prin ierburile care 
creşteau între gazonul tuns al terenului şi copaci, sperând că 
nu alerg prin urzici. Am prins mingea în mâna stângă şi am 
râs când unii dintre spectatori m-au ovaţionat. Mijlocaşul m-a 
aplaudat lovind cu mâna dreaptă goală în buzunarul mănugşii 
din cea stângă. Cel care lovise fugea lejer între timp în cerc, 
trecând pe la toate bazele, ştiind că marcase un tur complet, 
stabilit prin regulament. 

Am aruncat rapid mingea jucătorului şi, în timp ce mă 
întorceam la locul de unde plecasem, între ambalajele de 
acadele şi cutiile de bere, m-am uitat înapoi şi i-am văzut pe 
Mattie şi pe John uitându-se la mine. 

Dacă există vreun lucru care să confirme faptul că nu 
suntem decât o altă specie de animal, una cu un creier puţin 
mai mare şi cu o idee mult mai mare despre importanța 
noastră în schema universală a lucrurilor, acela e dezvoltata 
capacitate de-a ne exprima prin gesturi când suntem nevoiți s- 
o facem. Mattie şi-a împreunat mâinile la piept, şi-a aplecat 
capul spre stânga, a ridicat din sprâncene - Eroul meu. Eu am 
ridicat mâinile la înălțimea umerilor şi am îndreptat palmele 
către cer - Noroc chior, dom 'şoară, n-a-nsemnat nica. John 
şi-a aplecat capul şi şi-a dus degetele la frunte, ca şi când l-ar 
fi durut ceva acolo - Norocos nemernic ce eşti. 

O dată aceste comentarii făcute, am arătat spre locul din 
spatele bazei principale şi-am ridicat din umeri a întrebare. 
Cu o repriză mai târziu, un băiețaş care semăna cu un pistrui 
gigant, gata să explodeze, a fugit spre locul unde mă aflam eu, 
maioul cu Michael Jordan, mult prea mare pentru el, 
fluturându-i în jurul gleznelor asemenea unei rochii. 

— Tipu' de acolo mi-o dat cincizăci de cenți să vă zic că tre 
să-l sunaţți mai târziu la hotelu' la care stă în Rock, a spus, 
arătând cu degetul spre John. A zis să-mi mai dați cincizăci de 
cenți dacă aveţi v-un răspuns. 

— Spune-i că-l sun pe la nouă şi jumătate, am zis. Numai 
că nu am nimic mărunt la mine. Accepţi un dolar întreg? 


— Hei, mda, super. 

L-a înşfăcat, s-a întors să plece, apoi s-a întors la loc, a 
rânjit, scoțând la iveală o dantură prinsă undeva între Actul | 
şi Actul II. Cu jucătorii de soft-ball în fundal, arăta ca un 
personaj arhetipal de-al lui Norman Rockwell*”. 

— Tipu' vă mai zice şi că aia o fo' o prindere de tot rahatu'. 

— Spune-i că acelaşi lucru-l zicea lumea mereu şi despre 
Willie Mays**. 

— Willie cine? 

Ah, ce tineri. Ah, ce moravuri. 

— Spune-i doar, fiule. Va şti el. 

Am mai stat o repriză, dar meciul începea deja să 
lâncezească, Devore încă nu apăruse, aşa că m-am întors 
acasă pe unde venisem. Am întâlnit un pescar care stătea pe o 
stâncă şi doi tineri alergând pe Stradă către Warrington, 
ținându-se de mână. Mi-au spus bună şi eu le-am răspuns 
bună. Mă simțeam singur şi mulțumit în acelaşi timp. Cred că 
asta e-un fel de fericire destul de rară. 

Când ajung acasă, unii îşi verifică robotul telefonic; în vara 
aceea, eu am verificat mereu uşa frigiderului. Eenie-meenie- 
chili-beanie, cum obişnuia să spună Bullwinkle Moose, 
spiritele sunt pe cale să vorbească. În seara aceea n-au vorbit, 
chiar dacă fructele şi legumele din magneţi se regrupaseră 
într-o formă sinuoasă asemănătoare cu un şarpe sau poate cu 
litere S trăgând un pui de somn: 


Pune CR 


Puțin mai târziu, l-am sunat pe John şi l-am întrebat unde 
fusese Devore, iar el a repetat în cuvinte ceea ce îmi spusese 
deja, mult mai pe scurt, prin gesturi. 

— E primul meci de la care lipseşte de când s-a întors, a 
spus. Mattie a încercat să întrebe câţiva oameni dacă se simte 
bine şi opinia generală a părut să fie că da... cel puţin din câte 
ştiau ei. 

— Cum adică a încercat să întrebe câţiva oameni? 


— Adică mai mulți nici n-au vrut să-i vorbească. "l-au 
servit indiferență", ar fi spus cei din generaţia părinților mei. 
(Ai gryă, amice, am gândit dar n-am rostit, asta nu-i decât 
cu jumătate de pas mai departe de generația mea) l-a vorbit 
într-un sfârşit una dintre vechile ei prietene, dar s-a 
generalizat o atitudine urâtă față de Mattie. Poate că Osgood 
ăla o fi un vânzător de nimic, dar în calitate de domnul 
Dăbani al lui Devore se descurcă de minune să o izoleze pe 
Mattie de ceilalți oameni din oraş. Este ăsta un oraş, Mike? 
Încă n-am înţeles bine partea asta. 

— Nu-i decât TR-ul, am spus absent. Nu am cum să explic 
altfel. Chiar crezi că Devore îi cumpără pe toți? Asta nu prea 
susține vechea idee wordsworthiană cu privire la inocența şi 
bunătatea pastorală, nu-i aşa? 

— Cheltuieşte bani şi se foloseşte de Osgood - poate şi de 
Footman - să împrăştie tot soiul de poveşti. lar oamenii de pe- 
aici par cel puţin la fel de oneşti ca şi nişte politicieni oneşti. 

— Cei care-şi păstrează valoarea? 

— Mda. O, şi l-am văzut pe unul dintre posibilii martori 
principali ai lui Devore în Cazul Copilului Fugar. Pe Royce 
Merrill. Era la depozitul pentru echipament împreună cu 
câțiva dintre vechii lui prieteni. L-ai observat şi tu cumva? 

I-am spus că nu-l observasem. 

— Tipul trebuie că are o sută treizeci de ani, a spus John. 
Are un baston cu cap de aur de mărimea găurii curului unui 
elefant. 

— Ăla-i un baston Boston Post. Cea mai bătrână persoană 
din zonă are dreptul să-l păstreze. 

— Şi nu mă-ndoiesc că l-a primit pe merit. Dacă-l aduc la 
bară avocații lui Devore, o să-l dezosez. 

Era ceva cutremurător în încrederea voioasă a lui John. 

— Sunt sigur, am spus. Cum a reacționat Mattie să fie 
tratată cu indiferenţă de vechii ei prieteni? 

Mi-am adus aminte de ea spunând cât de tare ura serile de 
marți, că ura să se gândească la meciurile de softball 
desfăşurându-se aşa cum o făcuseră dintotdeauna pe terenul 
pe care îşi întâlnise răposatul soț. 


— A reacționat bine, a spus John. Cred că a renunțat deja 
la ei, spunându-şi că sunt o cauză pierdută. 

Aveam motive să mă-ndoiesc de asta - dacă nu mă înşel, îmi 
amintesc că la douăzeci şi unu de ani cauzele pierdute sunt 
un fel de lucruri rare - dar nu am spus nimic. 

— Rezistă. A fost singură şi speriată. Cred că, în sinea ei, e 
posibil să fi început deja să renunțe la Kyra, dar acum şi-a 
recăpătat în totalitate încrederea. În mare parte, datorită 
faptului că te-a cunoscut pe tine. Asta zic şi eu întâmplare 
fantastic de norocoasă. 

Ei bine, poate. Într-o străfulgerare, mi-am amintit că-mi 
spusese cândva fratele lui Jo, Frank, că nu crede că există 
noroc, ci doar soartă şi alegeri inspirate. Apoi mi-am amintit 
imaginea aceea a TR-ului străbătut din toate părțile de cabluri 
invizibile, legături nevăzute, dar la fel de solide ca oţelul. 

— John, am uitat să-ți pun cea mai importantă întrebare 
dintre toate, ieri, după depoziția mea. Cazul acesta de custodie 
care ne preocupă pe toți atât de mult... a fost programat 
pentru sala de judecată? 

— Bună întrebare. Până sâmbătă am verificat de trei ori, la 
fel a făcut şi Bissonette. În cazul în care Devore şi oamenii lui 
nu au pus la cale ceva foarte mârşav, cum ar fi să ceară 
judecarea într-un alt district, nu cred că a fost programat. 

— Au voie să facă asta? Să ceară judecarea într-un alt 
district? 

— Poate. Dar probabil nu fără să aflăm şi noi. 

— Ce-nseamnă asta, atunci? 

— Că Devore e pe cale să renunțe, a spus John cu 
promptitudine. Deocamdată, nu văd cum altfel aş putea 
explica lucrul ăsta. Mă-ntorc la New York mâine la prima oră, 
dar te mai sun. Dacă se întâmplă ceva pe-aici, fă acelaşi lucru. 

Am spus că aşa voi face şi m-am dus să mă culc. N-am 
împărțit visele cu nici un musafir feminin. Asta a fost într-un 
fel o uşurare. 


Când am coborât la parter să-mi umplu la loc paharul cu 
ceai rece, târziu în dimineața zilei de miercuri, Brenda Meserve 


întinsese pe veranda din spate stativul pentru uscat rufe şi 
tocmai îmi atârna hainele la soare. Făcea lucrul ăsta aşa cum, 
fără îndoială, o învățase mama ei, punând pantalonii şi 
cămăşile pe partea exterioară şi chiloţii în interior, unde să nu 
poată vedea nici un trecător băgăcios ce ai ales să porți cel 
mai aproape de piele. 

— Le puteţi lua de pe sârmă pe la ora patru, a spus doamna 
M., pregătindu-se să plece. S-a uitat la mine cu ochiul 
scrutător şi cinic al unei femei care s-a "ocupat" de bărbaţi cu 
stare întreaga ei viaţă. - Să nu cumva să uitaţi şi să rămână 
afară toată noaptea - hainele pe care s-a aşezat roua nu mai 
miros a proaspăt până ce nu le speli din nou. 

I-am spus cât am putut de umil că o să-mi amintesc să iau 
hainele de pe sârmă. Am întrebat-o apoi, simtindu-mă ca un 
spion încercând să descoasă un funcţionar al ambasadei, dacă 
îi dădea impresia că totu-i în regulă cu casa. 

— În regulă cum? m-a întrebat, ridicând spre mine o 
sprânceană stufoasă. 

— Păi, am auzit zgomote ciudate de vreo două ori. Noaptea. 

A strâmbat din nas. 

— E-o casă din buşteni, nu-aşa? E construită cu schimbu,, 
să zic aşa. Se aşază, o aripă s-aşază p-alta. Asta aţi auzit, cel 
mai probabil. 

— Nu-s fantomele, hă? am spus, ca şi când aş fi fost 
dezamăgit. 

— Din câte-am văzut eu, nu, a spus rece ca un contabil, dar 
mama zicea că-s destule pe-acilea. Ea zicea că tot lacu-i 
bântuit. De indienii Micmac ce-au trăit pe-acilea pân-au fost 
goniți de generalul Wing, de toți ăi de-au mers să lupte-n 
Războiu' Civil şi-au murit pe front - peste şase sute au mers 
din partea asta de lume, domnule Noonan, şi s-au întors mai 
puţin de o sută cincizeci... cel puţin pe picioarele lor. Mama 
zicea că partea asta de Dark Score e bântuită şi de fantoma 
băiatului ăluia negru ce-a murit acilea, sărmanu' țânc. Era al 
unuia dintre ăi din Red-Tops, ştiţi. 

— Nu - ştiu despre Sara and the Red-Tops, dar nu şi despre 
asta. 


Am făcut o pauză. 

— S-a înecat? 

— Na, s-a prins într-o cursă pentru animale. S-a zbătut 
acolo aproape ziua-ntreagă, strigând după ajutor. Într-un 
sfârşit, l-au găsit. l-au salvat picioru', da' n-ar fi trebuit s-o 
facă. I-a intrat infecția-n sânge şi-a murit. Vara lui nouă sute 
unu era. Din pricina asta au plecat, cred - era prea trist să 
rămână. Da' mama susținea că micuţu' ăla, ela rămas. Ea 
zicea că el încă mai e pe TR. 

M-am întrebat ce-ar spune doamna M. dacă i-aş zice că 
micuțu' ăla era foarte probabil că venise să-mi ureze bun venit 
când am ajuns de la Derry şi că, de-atunci, mai venise de 
câteva ori în vizită la mine. 

— A mai fo' apoi şi tata lu' Kenny Auster, Normal, a spus. 
Ştiţi povestea, nu? Oh, e-o poveste groaznică. 

Părea mai degrabă fericită - fie că ştia o poveste atât de 
teribilă, fie că avea ocazia s-o spună cuiva. 

— Nu, am spus. Îl ştiu pe Kenny, însă. E cel cu ogarul 
irlandez. Afină. 

— Aha. Se-ocupă o țâră de tâmplărie şi-o țâră de îngrijitu' 
caselor, aşa cum făcea şi taică-său înaintea lui. Taică-său a 
avut grijă de multe dintre casele astea, ştiţi, şi chiar după ce 
s-a terminat al doilea război mondial, Normal Auster l-a-necat 
pe fratele mai mic al lu' Kenny în curtea din spatele casei lui. 
Asta se-ntâmpla pe când locuiau pe Wasp Hill, acolo unde 
drumu' se-mparte, unu' mergând la vechiu' doc şi celălalt la 
debarcader. Nu l-a-necat pe ţânc în lac, însă. L-a aşezat pe jos 
sub pompa de apă şi l-a ţinut numa' acolo până ce copilu' era 
plin de apă şi mort. 

Am rămas acolo uitându-mă la ea, hainele din spatele 
noastru fluturând pe sârmă. Mi-am adus minte de gustul 
acela mineral, rece, pe care-l avusesem în gură şi în nas şi în 
gât, gust care ar fi putut fi al apei de fântână, la fel ca şi al 
apei de lac; aici, toată apa vine din acelaşi izvor de adâncime. 
Mi-am adus aminte de mesajul de pe frigider: ajutor mânec. 

— L-a lăsat pe copil să zacă chiar acolo sub pompă. Avea un 
Chevrolet nou, s-a urcat în el şi a venit încoa' la Stradela 


Patruzeci şi doi. Şi-a luat cu el şi puşca. 

— Sper că nu vreţi să-mi spuneţi că tatăl lui Kenny Auster 
s-a sinucis în casa mea, aşa-i doamnă Meserve? 

A scuturat din cap. 

— Na. A făcut-o pe estacada dinspre lac a casei familiei 
Brickers. S-a aşezat pe leagănu' lor şi şi-a tras un glonț în 
blestematu' ăla de cap de ucigaş de copii al lui. 

— Familia Brickers? Nu-i... 

— N-aveţi de unde să-i ştiţi. N-a mai fost nici un Brickers la 
lac din anii şaizeci. Erau din Delaware. Oameni de calitate. Îi 
spuneţi acum casa Warshburn, probabil, deşi nici ei nu mai 
sunt acum. Casa-i goală. Din când în când, Osgood băţosu 
ăla, prost din naştere, mai aduce pe cineva şi i-o arată, da' 
niciodată n-o s-o vândă la cât cere pe ea. Ascultaţi ce vă zic. 

Pe Washburn-i îi cunoscusem - am jucat bridge cu ei o dată 
sau de două ori. Oameni destul de simpatici, deşi probabil nu 
ceea ce doamna M., datorită snobismului ei ciudat de fund de 
țară, ar fi numit "de calitate". Casa lor se afla poate la un 
kilometru nord de casa mea, de-a lungul Străzii. De acolo, nu 
mai era cu mult mai departe - coborârea spre lac se face 
brusc, iar pădurea nu mai e decât o adunătură de ierburi 
pitice şi de tufişuri cu mure. Strada continua spre Halo Bay la 
capătul nordic al Dark Score-ului, însă, de-ndată ce Stradela 
Patruzeci şi doi face curbă către şosea, poteca e folosită în 
general doar de echipele de cules mure vara, şi toamna de 
vânători. 

Normal, mi-am spus. Halal nume pentru unul care şi-a 
înecat fiul ce încă nu ştia să umble, sub pompa din curtea din 
spatele casei. 

— A lăsat vreun mesaj» Vreo explicaţie? 

— Na. Dar o s-auziţi de la unii că şi el bântuie lacu'. Oraşele 
mici cică sunt pline de poveşti d-astea, da' eu una nu pot 
spune nici da, nici nu şi nici poate; nu-s genul de om sensibil. 
Tot ce ştiu despre casa dumneavoastră, domnul Noonan, e că 
miroase a umezeală oricât de mult aş încerca s-o aerisesc. Cre 
că-i din cauza bugştenilor. Clădirile din buşteni nu se-mpacă 
bine cu lacurile. Umezeala intră-n lemn. 


Îşi aşezase geanta între tenişii ei Reebok; acum, s-a aplecat 
şi a ridicat-o. Era o geantă de femeie de la țară, neagră, fără 
stil (cu excepţia inelelor aurii de care erau prinse mânerele) şi 
strict utilitară. Ar fi putut duce un set serios de unelte pentru 
bucătărie în ea dacă ar fi vrut. 

— Da' nu pot sta aci să trăncănesc toată ziua, oricât de 
mult mi-ar plăcea. Mai tre să merg într-un loc înainte să 
termin pe astăzi. Vara-i cea mai grea perioadă în partea asta 
de lume, să ştiţi. Amintiți-vă numa' să luați hainele de pe 
sârmă înainte să întunece, domnule Noonan. Nu le lăsați să le 
prindă rouă. 

— Nu le voi lăsa. 

Şi nu le-am lăsat. Dar, când am ieşit să le iau, îmbrăcat în 
slipul de baie şi acoperit de transpiraţie de la cuptorul în care 
lucram (trebuia să pun să se repare aparatul de aer 
condiționat, trebuia neapărat), am observat că cineva 
schimbase felul în care întinsese doamna M. hainele. Jeanşii şi 
tricourile atârnau acum lângă băţul de susținere. Chiloții şi 
şosetele, care fuseseră bine ascunse când plecase doamna M. 
din parcare în Ford-ul ei, erau acum pe exterior. Era ca şi 
când musafirul meu nevăzut - unul dintre musafirii mei 
nevăzuți - îmi spunea ha ha ha. 


În ziua următoare m-am dus la bibliotecă şi am făcut din 
reînnoirea abonamentului o prioritate. Lindy Briggs însăşi mi- 
a luat cei patru dolari şi m-a introdus în calculator, 
spunându-mi mai întâi cât de rău îi păruse să audă de 
moartea lui Jo. Şi, ca şi cu Bill, am simţit o anumită undă de 
reproş în vocea ei, ca şi când era vina mea că primeam condo- 
leanţele atât de nefiresc de târziu. Am presupus că aşa era. 

— Lindy, aveţi vreo monografie a oraşului? am întrebat 
după ce am încheiat subiectul legat de soția mea. 

— Avem două, a spus, apoi s-a aplecat spre mine peste 
birou, o femeie mică, îmbrăcată într-o rochie fără mâneci cu 
un desen violent de bogat imprimat pe ea, ochii ei luminoşi 
înotând în spatele lentilelor bifocale. Pe un ton confidențial, a 
adăugat: Nici una din ele nu-i foarte bună. 


— Care e mai bună dintre ele? am întrebat acelaşi ton ca al 
ei. 

— Probabil cea scrisă de Edward Osteen. A fost un rezident 
de vară până pe la mijlocul anilor cincizeci şi s-a mutat aici 
definitiv după ce-a ieşit la pensie. A scris Zile din Dark Score 
în 1965 sau '66. A tipărit-o pe cheltuiala lui fiindcă n-a găsit o 
editură dispusă să investească în ea. Până şi editurile din zonă 
au refuzat. - A suspinat. - Localnicii au cumpărat-o, dar asta 
nu înseamnă cine ştie ce, nu-i aşa? 

— Nu, presupun că nu, am spus. 

— Pur şi simplu nu prea le avea cu scrisul. Nu le prea avea 
nici cu fotografiatul - instantaneele lui alea alb-negru îmi 
rănesc ochii. Totuşi, spune nişte poveşti tare bune. Plecarea 
indienilor Micmac, calul capcană al generalului Wing, tornada 
din o mie opt sute optzeci, incendiile din o mie nouă sute 
treizeci... 

— Ceva despre Sara and the Red-Tops? 

A dat din cap, zâmbind. 

— Aţi ajuns în sfârşit să vă intereseze istoria casei în care 
locuiți, nu-i aşa? Mă bucur să aud asta. A găsit o fotografie 
veche de-a lor şi e-n carte. El a crezut că a fost făcută la 
Bâlciul din Fryeburg în 1900. Ed spunea întruna că ar da o 
grămadă sa audă un disc înregistrat de oamenii ăia. 

— Şi eu la fel, dar nu s-a înregistrat nici unul niciodată. 

Dintr-o dată, mi-a venit în minte un haiku de-al poetului 
grec Georgios Sefferis: Astea-s vocile prietenilor noştri morți/ 
sau doar gramofonul? 

— A murit cu un an sau doi înainte ca dumneavoastră şi Jo 
să cumpăraţi casa de lângă lac, a spus. Cancer. 

— Aţi spus că sunt două monografii? 

— Pe cealaltă probabil c-o ştiţi - O istorie a districtului 
Castle şi a oraşului Castle Rock. A fost scrisă pentru 
centenarul districtului şi-i seacă precum iasca. Cartea lui 
Eddie Osteen nu-i foarte bine scrisă, dar nu-i nici seacă. 
Măcar asta-i a lui. Trebuie să le găsiți pe amândouă acolo. - A 
arătat cu degetul spre rafturile deasupra cărora scria DESPRE 
MAINE. - Nu se dau decât la sala de lectură. - Apoi s-a 


luminat la față. - Deşi am accepta cu bucurie orice bănuţ veți 
simți nevoia să introduceţi în foto-copiator. 

Mattie şedea în celălalt colț al încăperii, lângă un băiat cu 
şapca de base-ball întoarsă cu cozorocul la spate, arătându-i 
cum să folosească aparatul de citit microfilme. A ridicat 
privirea spre mine, a zâmbit şi a spus pe muţeşte: Frumoasă 
prindere. Referindu-se, probabil, la norocul chior pe care-l 
avusesem la Warrington. Am ridicat modest din umeri înainte 
să mă întorc spre rafturile marcate cu eticheta DESPRE 
MAINE. 

Însă avea dreptate - noroc sau nu, fusese într-adevăr o 
prindere frumoasă. 


— Ce cauţi? 

Eram atât de cufundat în cele două monografii pe care le 
găsisem, că vocea lui Mattie m-a făcut să tresar. M-am întors 
spre ea şi am zâmbit, conştient mai întâi că purta un parfum 
uşor şi plăcut, apoi, că Lindy Briggs se uita la noi de la biroul 
principal, zâmbetul ei primitor fiind pus acum la păstrare. 

— Informaţii din trecut despre zona în care locuiesc, am 
spus. Poveşti vechi. M-a făcut menajera să fiu interesat. 

Apoi, pe o voce mai scăzută: 

— Se uită profesoara la noi. Nu întoarce capul. 

Mattie a părut uimită - şi, mi-am spus, puţin îngrijorată. 
După cum s-a văzut mai târziu, avea motive să fie îngrijorată. 
Pe o voce scăzută şi, totuşi, gândită să ajungă cel puţin până 
la birou, m-a întrebat dacă poate pune la loc în raft vreo carte. 
I le-am dat pe amândouă. Ridicându-le, a spus pe o voce ca o 
şoaptă între deţinuţi: 

— Avocatul care te-a reprezentat vinerea trecută i-a găsit 
lui John un detectiv particular. El spune că e posibil să fi 
descoperit ceva interesant despre protectorul ad litem. 

M-am dus împreună cu ea la rafturile DESPRE MAINE, 
sperând să nu-i cauzez probleme, şi am întrebat-o dacă ştie ce 
ar putea fi acel ceva interesant. A scuturat din cap, mi-a oferit 
un zâmbet scurt, profesionist, de bibliotecar, şi a plecat. 


Pe drumul de întoarcere acasă, am încercat să mă gândesc 
la ce citisem, dar nu prea aveam la ce. Osteen era un scriitor 
prost care făcuse fotografii proaste şi, chiar dacă povestirile lui 
erau pline de culoare, erau şi destul de nefundamentate. 
Pomenea de Sara and the Red-Tops, sigur, dar se referea la ei 
ca fiind un 'octet Dixie-Land" şi chiar şi eu ştiam că asta nu 
era adevărat. Poate că Red-Tops cântaseră puţin dixieland, dar 
fuseseră în principal un grup de blues (în serile de vineri şi 
sâmbătă) şi un grup de gospel (în dimineţile de duminică). 
Rezumatul de două pagini al lui Osteen cu privire la şederea 
celor de la Red-Tops pe TR spunea cât se poate de limpede că 
nu auzise nici o melodie de-a Sarei cântată de-o altă formaţie. 

A confirmat că un băiat murise de septicemie din cauza 
unei răni căpătate după ce călcase într-o capcană pentru 
animale, o poveste care semăna cu cea a Brendei Meserve... 
dar de ce să nu semene? Osteen o auzise mai mult ca sigur de 
la tatăl sau de la bunicul doamnei M. Mai menţiona şi că 
băiatul fusese singurul copil al lui Son Tidwell şi că adevăratul 
nume al chitaristului era Reginald. Familia Tidwell se 
presupunea că venise în nord tocmai din cartierul caselor de 
toleranță al New Orleans-ului - proverbialele străzi ale 
depravării care erau cunoscute pe la începutul secolului sub 
numele de Storyville. 

Nu exista nici o menţiune despre Sara and the Red-Tops în 
monografia mai formală a Districtului Castle şi în nici una nu 
exista vreo menţiune cu privire la fratele mai mic, înecat, al lui 
Kenny Auster. Nu cu mult înainte să vină Mattie să discute cu 
mine, îmi venise o idee nebunească: anume că Son Tidwell şi 
cu Sara Tidwell erau soț şi soție, şi că băieţelul (Osteen nu-i 
dăduse numele) fusese fiul lor. Găsisem fotografia de care 
amintise Lindy şi o studiasem cu atenție. Arăta cel puţin 
doisprezece negri stând adunaţi într-un grup strâns în fața a 
ceea ce părea a fi o expoziţie de vite. În fundal se vedea o roată 
Ferris de tip vechi. Putea foarte bine să fi fost făcută la Bâlciul 
din Fryeburg şi, după cât era de veche şi de decolorată, avea o 
forță simplă şi elementară pe care toate fotografiile lui Osteen 
luate împreună nu o puteau atinge. Precis aţi văzut fotografii 


cu vestul sălbatic, cu bandiți din timpul depresiunii economice 
care lasă aceeaşi impresie de stranie veridicitate - fețe aspre 
deasupra cravatelor ţepene şi a gulerelor, ochi, nu chiar 
pierduţi în umbrele borurilor unor pălării de epocă. 

Sara stătea în față, în mijloc, purtând o rochie neagră şi 
chitara. În fotografia asta nu râdea, însă părea că i se citeşte 
râsetul în ochi, şi m-am gândit că aceştia sunt ca ochii dintr-o 
pictură, aceia care par să te urmărească oriunde te-ai mişca 
în cameră. Am studiat fotografia şi mi-am adus aminte de 
vocea ei aproape duşmănoasă din vis: Ce vrei să ştii, 
dulceaţă? Presupun că voiam să ştiu despre ea şi despre 
ceilalți - cine fuseseră, ce erau unul pentru celălalt când nu 
cântau, de ce plecaseră, unde plecaseră. 

Amândouă mâinile erau la vedere, una aşezată pe corzile 
chitarei, cealaltă pe gâtul ei, unde făcea un acord în sol într-o 
zi de bâlci din octombrie în anul 1900. Asta nu însemna, 
desigur, că ea şi cu Son Tidwell nu erau căsătoriți şi, chiar 
dacă fuseseră, băieţelul care se prinsese în capcană se putuse 
naşte din flori. Numai că aceeaşi fantomă de zâmbet se 
ascundea şi în ochii lui Son Tidwell. Asemănarea era 
remarcabilă. Am avut o bănuială că ei doi erau frate şi soră, 
Nu soț şi soție. 

M-am gândit la aceste lucruri pe drumul spre casă şi m-am 
gândit la cabluri, pe care le simți mai mult decât le vezi... dar, 
în cea mai mare parte, m-am surprins gândindu-mă la Lindy 
Briggs - felul în care-mi zâmbise, felul în care, puțin mai 
târziu, nu mai zâmbise tinerei şi inteligentei sale bibliotecare 
cu diplomă de liceu. Asta mă îngrijora cu adevărat. 

Apoi am ajuns acasă şi tot ce m-a mai îngrijorat fost 
povestea mea şi oamenii din ea - mâini de oase care puneau zi 
de zi carne pe ei. 


Michael Noonan, Max Devore şi Rogette Whitmore şi-au 
jucat micuța şi oribila scenetă de comedie în seara zilei de 
vineri. Două alte lucruri care trebuie a fi narate s-au 
întâmplat înainte de asta. 


Primul a fost un telefon de la John Storrow în seara zilei de 
joi. Şedeam în fața televizorului, în fața mea derulându-se un 
meci de base-ball fără sonor (butonul MUTE cu care sunt 
echipate cele mai multe dintre telecomenzi ar putea fi cea mai 
bună invenție a secolului douăzeci). Mă gândeam la Sara 
Tidwell şi la Son Tidwell şi la băieţelul lui Son Tidwell. Mă 
gândeam la Storyville, un nume pe care orice scriitor e obligat 
să-l iubească“. Şi, adânc în străfundul minţii, mă gândeam 
la soția mea, care murise însărcinată. 

— Alo? am spus. 

— Mike, am nişte veşti minunate, a spus John. Părea că stă 
să explodeze. - Poate că Romeo Bissonette e-un nume ciudat, 
dar nu e nimic ciudat la detectivul ăla pe care mi l-a găsit. 
Numele lui e George Kennedy, ca şi actorul. E priceput şi e 
rapid. Tipul ăsta ar putea lucra la New York. 

— Dacă ăsta-i cel mai mare compliment la care te Poţi 
gândi, trebuie să pleci mai des din oraş. 

A continuat ca şi când nu m-ar fi auzit: 

— Adevărata slujbă a lui Kennedy e la o firmă de protecție şi 
pază - cealaltă treabă-i strict secundară. Ceea ce-i o mare 
pierdere, crede-mă. A făcut rost de cele mai multe informaţii la 
telefon. Nu-mi vine să cred. 

— Mai precis, ce nu-ţi vine să crezi? 

— Lozul cel mare, iubire. - A vorbit iarăşi pe tonul acela de 
satisfacție lacomă pe care-l găsesc în acelaşi timp deranjant şi 
încurajator. - Elmer Durgin a făcut următoarele lucruri din 
luna mai trecută: şi-a plătit integral ratele la maşină, şi-a 
plătit integral ratele la cabana de la Rangely Lakes, a achitat 
retroactiv pensia alimentară pentru copii cam cât pentru 
nouăzeci de ani... 

— Nimeni nu plăteşte pensie alimentară pentru copii pentru 
nouăzeci de ani, am spus, dar nu făceam decât să-mi las gura 
să vorbească singură... nu făceam cu adevărat decât să dau 
afară puţin din propriul meu entuziasm crescând. Asta nu-i 
posibil, McGee. 

— Este dacă ai şapte copii, a spus John şi a început să râdă 
în hohote. 


M-am gândit la bărbatul acela grăsuliu, plin de sine, la 
gura pungită, la unghiile ce păreau lăcuite, femeieşti. 

— N-au el aşa ceva, am spus. 

— Ba el au, a spus John, încă râzând. 

Părea un nebun irecuperabil - maniac, nu şi depresiv. 

— Chiar au! De la v-v-ârsta de p-p-paişpe la t-t-trei ani! Ce 
pu-pu-puţulică o-ocupată tre s-aibă! 

Alte hohote nestăvilite. lar acum hohoteam şi eu cu el- mă 
molipsisem ca de oreion. 

— Urmează să-mi t-t-trimită Kennedy prin f-f-fax fotografii 
cu toată... fam... naibilia! 

Ne-am pierdut complet cu firea, râzând împreună la 
distanță. Mi-l închipuiam pe John Storrow şezând singur în 
biroul lui din Park Avenue, hohotind ca un lunatic şi speriind 
femeile care făceau curat. 

— Astea însă nu mai contează, a spus când putu vorbi 
coerent din nou. Vezi ce contează, nu-i aşa? 

— Da, am spus. Cum de poate el fi atât de prost? 

Referindu-mă la Durgin, dar şi la Devore. John a înţeles, 
cred, că discutam despre amândoi de el în acelaşi timp. 

— Elmer Durgin e-un avocăţel dintr-un orăşel pierdut prin 
pădurile Maine-ului de vest, asta-i tot. De unde să ştie el că va 
veni un înger păzitor cu destulă putere să-l fumege afară din 
bârlog? Apropo, şi-a mai cumpărat şi o barcă. Acum două 
săptămâni. E una din alea cu punte dublă. Una mare. S-a 
terminat, Mike. Echipa gazdă marchează nouă tururi la finele 
celei de-a noua reprize şi blestematul ăla de fanion e-al nostru. 

— Dacă spui tu. 

Dar mâna mi-a pornit în propria ei expediţie, 
transformându-se într-un pumn strâns şi lovind lemnul dur al 
măsuței pentru cafea. 

— Şi hei, meciul de softball n-a fost un eşec total. 

John încă mai vorbea printre scurte accese de chicoteli 
asemănătoare cu nişte baloane cu heliu. 

— Nu? 

— Mi-a căzut fata cu tronc. 

— Fata? 


— Mattie, a spus răbdător. Mattie Devore. 

O pauză, apoi: 

— Mike? Eşti acolo? 

— Da, am spus. Mi-a scăpat receptorul. Scuze. 

Telefonul nu-mi scăpase nici măcar cu un centimetru, dar 
mi-am spus că îmi ieşise destul de natural. Şi dacă nu fusese 
aşa, ce dacă? Când venea vorba de Mattie, eu - în concepţia lui 
John, cel puțin - nici nu intram la socoteală. Precum 
personalul administrativ de la casa de vacanţă într-un roman 
de Agatha Christie. El avea douăzeci şi opt de ani, poate 
treizeci. Gândul că un bărbat cu doisprezece ani mai bătrân 
ar putea fi atras sexual de Mattie probabil că nici nu-i trecuse 
prin minte... sau poate că numai preţ de o secundă sau două 
acolo, în parc, înainte să-l alunge ca fiind ridicol. Aşa cum 
alungase Mattie însăşi ideea cu Jo şi cu bărbatul îmbrăcat în 
jachetă maro. 

— Nu pot da drumul dansului meu curtenitor când încă o 
reprezint, a spus, n-ar fi etic. Şi nici n-ar fi sigur. Mai târziu, 
însă... nu poți şti niciodată. 

— Nu, am spus, auzindu-mi vocea aşa cum ţi-o auzi uneori 
în clipe când eşti luat complet prin surprindere, când o auzi de 
parcă vine din partea altcuiva. Cineva de la radio sau de la 
casetofon, poate. Astea-s vocile prietenilor noştri morți, sau 
doar gramofonul? Mi-am adus aminte de mâinile lui, de 
degetele lui lungi şi subțiri, şi fără vreo verighetă pe ele. 
Precum mâinile Sarei în acea fotografie veche. - Nu, nu poţi şti 
niciodată. 

Ne-am luat rămas bun şi eu am continuat să mă uit la 
meciul de base-ball mut. M-am gândit să mă duc după o bere, 
dar mi se părea prea lung drumul până la frigider - un safari, 
de fapt. Ce simțeam era un fel de amorţire a inimii, urmată 
de-o emoție mai plăcută: o uşurare tristă, cred că i-ați putea 
spune. Nu era cumva prea bătrân pentru ea? Nu, nu mi se 
narea. Aproape potrivit. Făt Frumos nr. 2, de data aceasta 
într-un costum cu trei piese. S-ar putea ca norocul lui Mattie 
la bărbați să se schimbe în sfârşit şi, dacă aşa era, trebuia să 
fiu bucuros. Eram fericit. Şi uşurat. Fiindcă aveam o carte de 


scris, şi dădui uitării tenişii albi sclipind sub o rochie roşie de 
vară în lumina din ce în ce mai difuză, sau tăciunele ţigării ei 
dansând în întuneric. 

Totuşi, mă simțeam pentru prima dată singur de când o 
văzusem pe Kyra marşând pe linia din mijlocul lui Route 68 în 
costumul de baie şi şlapi. 

— Bufon mic ce eşti, spuse Strickland, am rostit în 
încăperea goală. A ieşit înainte să-mi dau seama că vreau să 
spun ceva şi, când am rostit-o, la televizor s-a schimbat 
postul. S-a mutat de la base-ball la o reluare a serialului All 
in the Family şi apoi la Ren & Stimpy. M-am uitat la 
telecomandă. Încă era pe măsuța pentru cafea, unde o 
lăsasem. La televizor, iarăşi postul s-a schimbat şi, de data 
aceasta, mă uitam la Humphrey Bogart şi la Ingrid Bergman. 
În fundal se vedea un avion şi nu era nevoie să iau 
telecomanda şi să pornesc sonorul ca să ştiu că Humphrey îi 
spunea lui Ingrid că trebuia să se urce în acel avion. Filmul 
preferat al soției mele. Plângea în hohote la sfârşitul lui. 

— Jo? am întrebat. Eşti aici? 

Clopoţelul lui Bunter a sunat o dată. Foarte slab. Fuseseră 
mai multe prezențe în casă, eram sigur de asta... dar, astă 
seară, pentru prima dată, eram convins că alături de mine se 
afla Jo. 

— Cine era bărbatul acela, iubire? am întrebat. Tipul de la 
terenul de softball, cine era? 

Clopoţelul lui Bunter atârna nemişcat şi tăcut. Ea era însă 
în cameră. O simțeam, ceva ca o respiraţie reținută. 

Mi-am amintit de mesajul acela scurt şi răutăcios, 
dojenitor, de pe uşa frigiderului după cina cu Mattie şi cu Ki: 
trandafir albastru mincinos ha ha 

— Cine era? 

Vocea îmi era puţin nesigură, părând în pragul lacrimilor. 

— Ce căutai aici împreună cu cine ştie ce tip? Mă... 

Dar nu mă puteam convinge s-o întreb dacă mă mințea, 
dacă mă înşela. N-o puteam întreba nici dacă prezența pe care 
o simțeam putea exista, s-o spun pe cea dreaptă, doar în 
mintea mea. 


Televizorul s-a mutat de la Casablanca şi uite că a apărut 
avocatul preferat al tuturor, Perry Mason, pe postul Nick at 
Nite. Nemesisul lui Perry, Hamilton Burger, interoga o femeie 
ce părea agitată şi, pe nepusă masă, sunetul s-a pornit în 
forță, făcându-mă să tresar. 

— Nu sunt o mincinoasă! a strigat cine ştie ce actriță de 
televiziune din vremuri depărtate. Pentru o clipă, s-a uitat 
direct la mine şi mi s-a tăiat răsuflarea de uimire să văd ochii 
lui Jo Noonan pe fața aceea alb-negru din anii cincizeci. - N- 
am mințit niciodată, domnule Burger, niciodată! 

— Eu susțin că ați minţit! a răspuns Burger. S-a apropiat 
de ea, privind-o cu ochii întredeschişi ca un vampir. Susţin că 
ați: 

Televizorul s-a închis brusc. Clopoţelul lui Bunter a scos un 
singur clinchet cristalin şi apoi, orice ar fi fost cu mine în 
cameră a dispărut. Dar mă simțeam mai bine. Nu sunt o 
mincinoasă... n-am mințit niciodată, niciodată. 

Puteam crede asta dacă aşa voiam. 

Dacă voiam. 

M-am dus la culcare - şi nu am avut nici un vis. 


Începusem să lucrez devreme, înainte să pună stăpânire 
căldura pe birou. Beam mai mult suc, înfulecam nişte pâine 
prăjită, apoi şedeam în fața IBM-ului până aproape la prânz, 
privind paletele cu fontul Courier dansând şi făcând piruete în 
vreme ce paginile treceau prin maşină şi ieşeau scrise. Vechiul 
truc magic, atât de ciudat şi de minunat. Niciodată nu mi-a 
lăsat cu adevărat impresia de muncă, deşi aşa-i spuneam; îmi 
lăsa impresia unei ciudate plase elastice mentale pe care tot 
săream. Plasa aceasta era prinsă cu nişte arcuri care puteau 
răpi întreaga greutate a lumii pentru o vreme. 

La prânz, luam o pauză, mergeam cu maşina până la 
grăsimorantul lui Buddy Jellison pentru ceva scârbos, apoi 
mă întorceam şi mai lucram pentru aproximativ o oră. După 
asta, înotam şi trăgeam un pui de somn lung şi fără vise în 
dormitorul din aripa de nord. De-abia dacă-mi vârâsem puţin 
capul în dormitorul principal din partea de sud a casei şi, dacă 


doamnei M. i s-a părut că asta e ceva ciudat, mie nu mi-a 
spus nimic. 

În ziua de vineri, şaptesprezece, m-am oprit la Magazinul 
Universal Lakeview pe drumul de întoarcere spre casă, să fac 
plinul Chevrolet-ului meu. Sunt pompe şi la Garajul Bun la 
Toate, iar esența mişcării era cu un penny sau doi mai ieftină 
acolo, însă nu-mi plăceau undele pe care le emana locul acela. 
Astăzi, în timp ce stăteam în fața magazinului, cu pompa 
comutată pe alimentare automată, uitându-mă în depărtare 
către munţi, Dodge Ram-ul lui Bill Dean a oprit de partea 
cealaltă a insulei de benzinărie. A coborât şi mi-a oferit un 
zâmbet. 

— Cum merg lucrurile, Mike? 

— Destul de bine. 

— Brenda zice că scrii de zor. 

— Chiar aşa, am spus şi mi-a stat pe vârful limbii să-l 
întreb dacă nu mai ştie nimic de piesa pentru aparatul de aer 
condiționat de la al doilea etaj. 

Şi pe vârful limbii mi-a rămas. Eram încă prea agitat de 
abilitatea mea tocmai redescoperită, ca să-mi doresc să 
schimb ceva în ambientul care făcea lucrurile să funcţioneze. 
Poate-i o prostie, dar uneori, lucrurile funcţionează doar 
pentru că ai tu încredere că funcționează. Asta-i o definiție a 
credinței la fel de bună ca oricare alta. 

— Ei bine, mă bucur s-aud asta. Mă bucur tare. 

Mi s-a părut că el e cât se poate de sincer, însă, cumva, nu 
mi se părea că vorbeşte ca Bill. Nu cu acel Bill care-mi urase 
bun venit, în orice caz. 

— Am căutat să aflu nişte chestii vechi despre partea mea 
de lac, am spus. 

— Sara and the Red-Tops? Întotdeauna te-au interesat într- 
un fel, din câte ţin eu minte. 

— Ei, da, dar nu doar ei. O mulţime de alte chestii vechi. 
Am discutat cu doamna M. şi mi-a povestit de Normal Auster. 
Tatăl lui Kenny. 

Zâmbetul lui Bill a rămas pe poziţie şi nu s-a oprit decât o 
clipă în timp ce deşuruba capacul rezervorului, însă eu tot am 


avut senzația, destul de limpede, că înghețase pe dinăuntru. 

— Doar n-ai de gând să scrii despre aşa ceva, nu, Mike? 
Fiindcă-s o droaie de oameni prin părțile astea care s-ar simți 
prost şi te-ar înțelege greşit. I-am spus lui Jo acelaşi lucru. 

— Lui Jo? 

Am simţit pornirea de a păşi printre cele două pompe şi de a 
trece peste insula de ciment, ca să-l pot prinde de braț. 

— Ce-are Jo de-a face cu asta? 

S-a uitat la mine cu atenţie şi prelung. 

— Nu ţi-a zis? 

— Despre ce vorbeşti? 

— S-a gândit să scrie ceva despre Sara and the Red-Tops 
pentru unu' dintre ziarele locale. 

Bill îşi alegea cuvintele foarte încet. Îmi amintesc asta foarte 
limpede, şi-mi amintesc cât era de puternic soarele, lovindu- 
mă peste gât, şi cât erau de ascuţite umbrele noastre pe asfalt. 
A început să-şi alimenteze maşina şi sunetul motorului de la 
pompă era şi el foarte ascuţit. 

— Cred că a pomenit până şi de revista Yankee. S-ar putea 
să mă-nşel cu asta, da' nu cre' că mă-nşel. 

Eram fără grai. De ce să fi păstrat tăcerea despre intenţia de 
a-şi încerca mâna la puţină istorie locală? Fiindcă e posibil să- 
şi fi spus că intră pe teritoriul meu? Ăsta era un lucru ridicol. 
Ştie că nu sunt aşa... nu? 

— Când aţi purtat discuţia asta, Bill? Îţi mai aminteşti? 

— Sigur că da, a spus. În aceeaşi zi când a vent să preia 
livrarea bufnițelor ălora de plastic. Doar c-am adus eu vorba, 
fiindcă-mi spuseseră oamenii că punea întrebări pe unde 
apuca. 

— Îşi băga nasul? 

— N-am zis asta, a vorbit el înțepat, tu ai zis-o. 

Adevărat, dar aveam impresia că voise să spună că-şi 
băgase nasul unde nu-i fierbea oala. 

— Continuă. 

— N-am cu ce continua. l-am spus că ici-colo-s tot soiu' de 
bătături în TR, aşa cum sunt oriunde, şi-am rugat-o să nu 
calce pe vreuna dacă poate. Mi-a zis că-nțelege. Poate c-a 


înțeles, poate că nu. Tot ce ştiu e că că a continuat să pună- 
ntrebări. S-asculte poveşti de la bătrâni cu mai mult timp 
liber decât înțelepciune. 

— Când se-ntâmpla asta? 

— Toamna lu' '93, iarna şi primăvara lui '94. A umblat prin 
tot oraşu', asta a făcut - a ajuns până şi-n Motton şi Harlow 
—, cu agenda şi casetofonu' ei ăl mic. În orice caz, asta-i tot ce 
ştiu. 

Mi-am dat seama de-un lucru uluitor: Bill minţea. Dacă m- 
ai fi întrebat înainte în ziua aceea, aş fi râs şi v-aş fi spus că 
Bill Dean n-are nici măcar o minciună în el. Şi trebuie că 
oricum nu avea multe, fiindcă minţea foarte prost. 

M-am gândit să-l dau în vileag, dar în ce scop? Trebuia să 
stau pe gânduri, şi nu puteam face asta aici - îmi vâjâia 
mintea. O dată cu timpul, vâjâitul avea să se retragă şi eu 
aveam să-mi dau seama că, de fapt, era o nimica toată, nu 
cine ştie ce, însă aveam nevoie de acel timp. Când începi să 
descoperi lucruri neaşteptate despre o persoană iubită care a 
murit cu ceva timp în urmă, te simți zdruncinat. Credeţi-mă 
pe cuvânt, aşa se-ntâmplă. 

Ochii lui Bill se mutaseră de la mine, dar acum se 
întoarseră. Părea în acelaşi timp serios şi - aş fi putut jura 
asta - puţin speriat. 

— A-ntrebat de micuţu' Kerry Auster, şi ăsta-i un exemplu 
bun despre ce voiam să zic cu călcatu' pe bătături. Ăsta nu-i 
material pentru o ştire de ziar sau pentru un articol de 
revistă. Normal şi-a pierdut pur şi simplu cumpătul. Nimeni 
n-a ştiut de ce. A fost o tragedie groaznică, fără sens, şi încă 
mai sunt oameni care s-ar putea simţi răniţi din cauza ei. În 
oraşele mici, lucrurile-s într-un fel legate pe dedesubt... 

Da, asemenea unor cabluri pe care nu le poţi vedea prea 
bine. 

— ... şi trecutul moare încet. Sara şi toți ceilalți, asta-i o 
poveste puţin mai diferită. Ei nu erau decât... decât nişte 
hoinari... de altundeva. Jo s-ar fi putut opri la ei şi totul ar fi 
fost bine. Hei - din câte ştiu eu, chiar aşa a făcut. Fiindcă n- 


am văzut niciodată vreun cuvânt pe care să-l fi scris. Asta 
dacă într-adevăr a scris ceva. 

În privinţa asta spunea adevărul, aşa am simţit. Dar mai 
ştiam ceva, ştiam la fel de sigur cum ştiusem că Mattie purta 
pantaloni scurți albi când m-a sunat în ziua ei liberă. Sara şi 
toți ceilalți nu erau decât nişte hoinari de altundeva, 
spusese Bill, însă pregetase în mijlocul gândului, înlocuind cu 
hoinari cuvântul care-i venise de la sine în minte. Negrotei era 
cuvântul pe care nu-l rostise. Sara şi toți ceilalți nu erau 
decât nişte negrotei de altundeva. 

Dintr-o dată, m-am surprins gândindu-mă la o poveste mai 
veche de-a lui Ray Bradbury, "Marte e raiul". Primii călători 
spaţiali pe Marte descoperă acolo Green Town, Illinois, şi acolo 
sunt şi toți prietenii lor mult-iubiţi şi toate rudele. Numai că 
prietenii şi rudele sunt de fapt monştri extratereştri şi, 
noaptea, când călătorii spaţiali cred că dorm în paturile 
strămoşilor lor morţi demult într-un loc care trebuie să fie 
raiul, sunt măcelăriți până la ultimul. 

— Bill, eşti sigur că Jo a fost aici de câteva ori în afara 
sezonului estival? 

— Aha. Şi nici nu-i vorba de numa' câteva ori. Tre' să fi fost 
de v'o doişpe ori sau mai mult. Vizite scurte, de-o zi, vă zic. 

— Ai văzut vreodată vreun tip cu ea? Un tip corpolent, cu 
păr negru? 

S-a gândit la asta. Am încercat să nu-mi ţin respirația. Într- 
un sfârşit, a scuturat din cap. 

— De puţinele ori când am văzut-o, era singură. Da' n-am 
văzut-o de fiecare dată când a venit. Uneori numa! auzeam c-a 
fost pe TR după ce plecase deja. Am văzut-o în iunie a lu' '94, 
mergea spre Halo Bay în maşinuţa aia a ei. Mi-a făcut cu 
mâna, eu i-am răspuns. Am fost la cabană în seara aia să văd 
dacă n-are nevoie de ceva, da' plecase. De-atunci n-am mai 
văzut-o. 

Când a murit vara trecută, eu şi cu ' Vette am fost foarte 
şocați. 

Orice-ar fi căutat, trebuie să nu fi scris niciodată nimic pe 
hârtie. Aş fi găsit manuscrisul. 


Chiar aşa să fie, însă? Făcuse multe excursii încoace fără 
nici o încercare evidentă de a se ascunde, într-una dintre ele 
fusese chiar însoțită de un bărbat ciudat, iar eu n-am aflat 
despre vizitele astea decât din întâmplare. 

— E greu să vorbeşti despre aşa ceva, a spus Bill, dar, dacă 
tot ne-am pornit serios la drum, putem la fel de bine să 
mergem până la capăt. Să trăieşti în TR e ca atunci când 
dormeam câte patru sau chiar cinci într-un pat în ianuarie, 
când era foarte frig. Dacă toți au un somn liniştit, nu ai 
probleme. Dar, dacă o singură persoană devine agitată, nimeni 
nu poate dormi. Acum, tu eşti persoana aia agitată. Aşa vede 
lumea lucrurile. 

A aşteptat să vadă ce voi spune. Când au trecut aproape 
douăzeci de secunde fără să spun vreun cuvânt (Harold 
Oblowski ar fi fost mândru de mine), şi-a schimbat greutatea 
pe picioare şi a continuat: 

— Sunt unii oameni în oraş neliniştiți de interesul pe care-l 
arăţi pentru Mattie Devore, de pildă. Acum, nu zic c-ar fi ceva 
între voi doi - chiar dacă-s unii care chiar o spun —, da, dacă 
vrei să rămâi pe TR, îți îngreunezi singur situația. 

— De ce? 

— Ne-ntoarcem la ce-am spus cu o săptămână şi jumătate- 
n urmă. Fata-i aducătoare de probleme. 

— Din câte-mi amintesc, Bill, ai spus că fata are probleme. 
Şi chiar are. Încerc s-o ajut să le rezolve. Nu se petrece nimic 
între noi în afară de asta. 

— Mie mi se pare că ţi-am zis că Max Devore e ţicnit, a 
spus. Dacă-l înfurii, cu toţii o să plătim prețul. 

Pompa a sărit şi Bill a scos-o din gura rezervorului. Apoi a 
suspinat, şi-a ridicat brațele, le-a lăsat să cadă la loc. 

— Crezi că pentru mine-i uşor să-ți zic asta? 

— Crezi că pentru mine-i uşor să te ascult? 

— Bine, aha, suntem în aceeaşi barcă. Da' Mattie Devore 
nu-i singura persoană de pe TR care trăieşte sub popreală, să 
ştii. Şi-alții au probleme. Poţi înțelege lucru' ăsta? 

Poate că a văzut că înţeleg prea multe şi prea bine, fiindcă i- 
au căzut umerii. 


— Dacă-mi ceri să stau deoparte şi să-l las pe Devore să-i ia 
lui Mattie copilul fără nici o luptă, poţi să uiţi de asta, am 
spus. Şi sper că nu asta-mi ceri. Fiindcă sunt sigur că ar 
trebui s-o închei definitiv cu persoana care-i cere alteia să facă 
un asemenea lucru. 

— Nu ţi-aş mai putea-o cere acum orice aş face, a spus, 
accentul lui întărindu-se aproape până la dispreț. Ar fi prea 
târziu pentru aşa ceva, nu-i aşa? 

Apoi, pe neaşteptate, s-a înmuiat: 

— Christoase, omule, îmi fac griji pentru tine. Lasă toate 
celelalte lucruri să plutească singure, bine? Să plutească sus 
acolo unde ciorile să le poată lua-n cioc. 

Minţea din nou, dar de data asta nu mă deranja atât de 
tare, fiindcă am avut impresia că se minte pe el. 

— Da' trebuie să ai grijă. Când am spus că Devore e nebun, 
nu foloseam o expresie. Crezi că o să se încurce cu tribunalu' 
dacă tribunalu' nu-i poate da ce vrea? Au murit mulți oameni 
în incendiile alea din vara lu' 1933. Oameni buni. Unu' care- 
mi era rudă. A ars aproape o jumătate de district şi Max 
Devore a pornit focu'. Ăla a fost cadou' lui de despărţire de TR. 
N-a putut fi niciodată dovedit, da' el făcut-o. Pe-atunci era 
tânăr şi falit, n-avea încă douăzeci de ani şi-n buzunare-i 
bătea vântu'. Acuma ce crezi c-ar face? 

S-a uitat la mine întrebător. N-am spus nimic. 

Bill a dat din cap de parcă aş fi vorbit. 

— Gândeşte-te bine. Şi ţine minte asta, Mike: un om care n- 
ar ţine la tine nu ţi-ar fi vorbit atât de direct cum am facut-o 
eu. 

— Cât de direct ai vorbit, Bill? 

Eram vag conştient că un turist venea de la Volvo-ul lui 
spre magazin şi că se uita la noi curios şi, când am reluat 
scena în minte mai târziu, mi-am dat seama că trebuie să fi 
arătat ca doi tipi pe cale de-a se lua la pumni. Mi-amintesc că- 
mi venea să plâng de tristețe şi de uimire şi de-un sentiment 
nu destul de definit de trădare, însă-mi amintesc şi că eram 
furios pe bătrânul ăsta deşirat - el, cu cămaşa lui de bumbac 
strălucind de curăţenie şi cu gura plină de dinţi falşi. Aşa că 


poate chiar era aproape să ne luăm la pumni şi eu nu eram 
conştient de lucrul ăsta atunci. 

— Atât de direct cât am putut, a spus, şi s-a întors să 
meargă să-şi plătească benzina. 

— Casa mea e bântuită, am spus. 

S-a oprit cu spatele la mine, cu umerii încovoiaţi ca pentru 
a amortiza o lovitură. Apoi, încet, s-a întors spre mine. 

— Sara Laughs a fost întotdeauna bântuită de fantome 
Mike. Le-ai trezit la viață. Poate-ar trebui să te-ntorci în Derry 
şi să le laşi să se calmeze. S-ar putea ca ăsta să fie cel mai 
înțelept lucru. 

A făcut o pauză, ca şi când şi-ar fi repetat în gând această 
ultimă replică pentru a vedea dacă e de acord cu ea, apoi a 
aprobat din cap. A aprobat la fel de încet cum s-a întors. 

— Aha, s-ar putea ca ăsta să fie cel mai înțelept lucru 
pentru toți. 


Când m-am întors la Sara, l-am sunat pe Ward Hankins. 
Apoi, în sfârşit i-am dat telefonul acela lui Bonnie Amudson. O 
parte din mine o încuraja să nu fie la agenţia de turism din 
Augusta la care era coproprietar, însă era. Pe la jumătatea 
conversației cu ea, faxul a început să imprime pagini xeroxate 
din agenda de întâlniri a lui Jo. Pe prima, Ward mâzgălise: 
"Sper să-ţi fie de folos." 

Nu-mi pregătisem dinainte ce voiam să-i spun lui Bonnie; 
am avut impresia că acesta ar putea fi un bilet pentru un 
dezastru. l-am spus că Jo scria ceva - poate un articol, poate o 
serie de articole - despre comunitatea în care era amplasată 
casa noastră de vară şi că unii dintre localnici se pare că 
fuseseră deranjaţi de curiozitatea ei. Unii încă mai erau. 
Vorbise cu ea despre aşa ceva? Îi arătase poate o versiune 
nefinisată? 

— Nu, ă-ă. - Bonnie părea sincer surprinsă. - Îmi arăta 
fotografiile ei şi mai multe mostre de plante decât aveam eu 
chef să văd, dar nu mi-a arătat niciodată ce scria. De fapt, mi- 
amintesc că mi-a spus odată că se hotărâse să-ți lase ţie 
scrisul şi că ea... 


— ... seva înfrupta câte puţin din toate celelalte, corect? 

— Da. 

Mi s-a părut că acesta e un moment bun de a încheia 
convorbirea, dar tipii din beci păreau că sunt de altă părere. 

— Se vedea cu cineva, Bonnie? 

Tăcere de la celălalt capăt al firului. Cu o mână care mi se 
părea că e la cel puţin şase kilometri depărtare de braț, am 
ridicat foile din tăvița faxului. Erau zece - din noiembrie 1993 
până în august 1994. Însemnări peste tot în scrisul curat al 
lui Jo. Avusesem măcar un fax înainte să moară ea? Nu-mi 
aminteam. Erau atât de a dracu' de multe lucruri pe care nu 
mi le puteam aminti. 

— Bonnie? Dacă ştii ceva, spune-mi, te rog. Jo e moartă, 
însă eu nu. Pot s-o iert dacă trebuie, dar nu pot ierta ceva ce 
nu înţe... 

— Îmi pare rău, a spus şi a izbucnit într-un râset scurt şi 
zbuciumat. Doar că n-am înțeles la-nceput. "Se vedea cu 
cineva", ăsta era un lucru atât de... atât de străin de Jo... de 
Jo pe care o ştiam eu... că nu mi-am dat seama despre ce 
vorbeşti. Am crezut că te referi la un psihoterapeut, dar nu la 
asta te-ai referit, nu? Ai vrut să spui se vedea cu cineva, adică 
se vedea cu un tip. Un iubit. 

— Asta am vrut să spun. 

Frunzăream acum paginile de agendă venite prin fax, mâna 
nu-şi revenise încă la distanța normală față de ochi, dar într- 
acolo mergea, într-acolo. Am simţit o undă de uşurare la 
sincera uluire din vocea lui Bonnie, dar nu atât de multă cât 
mă aşteptam. Fiindcă ştiusem. Nici măcar nu avusesem 
nevoie ca femeia aia din vechiul episod Perry Mason să-şi 
spună păsul, nu chiar. Despre Jo era, totuşi, vorba. Despre Jo. 

— Mike, a spus Bonnie foarte încet, ca şi când puteam fi 
nebun, te-a iubit. Te-a iubit pe tine. 

— Da. Presupun că m-a iubit. 

Paginile de agendă arătau cât de ocupată fusese soția mea. 
Cât de productivă. S-Ks of Maine... bucătăriile pentru supă. 
WomShel, rețeaua de adăposturi pentru femeile maltratate. 
Teen Shel. Friends of Me. Libes. Participase la câte două sau 


trei întâlniri pe lună - două sau trei pe săptămână la un 
anumit moment - şi eu nici măcar nu observasem. Eu fusesem 
prea ocupat cu femeile mele aflate în pericol. 

— Şi eu am iubit-o, Bonnie, dar punea ceva la cale în 
ultimele zece luni ale vieții ei. Nu ţi-a dat nici un indiciu cu 
privire la ce-ar fi putut fi când mergeațţi împreună cu maşina 
la întâlnirile consiliul director al Soup Kitchens sau Friends of 
Maine Libraries? 

Tăcere la celălalt capăt al firului. 

— Bonnie? 

Am depărtat receptorul de la ureche să văd dacă se 
aprinsese beculețul de la BATERIE DESCĂRCATĂ şi mi-a 
măcăit numele. L-am dus înapoi la ureche. 

— Ce este, Bonnie? 

— În acele ultime nouă sau zece luni n-am făcut nici un 
drum împreună. Am vorbit la telefon şi-mi amintesc că o dată 
am luat prânzul în Waterville, dar n-am făcut nici un drum 
impreună. Renunţase. 

Am frunzărit iarăşi foile de fax. Însemnări ale întâlnirilor 
peste tot, scrise de mâna sigură a lui Jo, printre ele şi Soup 
Kitchens of Maine. 

— Nu înțeleg. A renunțat la consiliul director de la Soup 
Kitchens? 

O altă clipă de tăcere. Apoi, vorbind cu grija: 

— Nu, Mike. A renunțat la toate. A terminat-o cu Woman 
Shelters şi cu Teen Shelters la sfârşitul lui '93 - atunci i-a 
expirat termenul. Celelalte două, Soup Kitchens şi Friends of 
Maine Libraries... şi-a dat demisia în octombrie sau noiembrie 
1993. 

Însemnări ale întâlnirilor pe toate foile trimise de Ward. Zeci 
de însemnări. Întâlniri în 1993, întâlniri şi în 1994. Întâlniri 
ale consiliilor din care nu mai făcea parte. Venise aici. În toate 
acele zile în care se presupunea că are întâlniri de consiliu, Jo 
se aflase pe TR. Aş fi pariat pe propria mea viață că aşa a fost. 

Dar de ce? 


CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE 


Devore era nebun, asta-i sigur, nebun de legat, şi nu m-ar fi 
putut surprinde într-un moment mai prost, de-o slăbiciune 
mai mare şi mai terifiat. Şi cred că tot ce-a urmat din acel 
moment încolo a fost aproape prearanjat. De atunci şi până la 
îngrozitoarea furtună despre care încă se mai vorbeşte în 
partea aceea de lume, totul a mers în jos asemenea unei 
alunecări de teren. 

M-am simţit bine în restul după-amiezei - discuţia cu 
Bonnie lăsase o mulțime de întrebări fără răspuns, însă fusese 
chiar şi aşa o discuţie tonifiantă. Am gătit un terci de legume 
(ispăşire a ultimului salt orbesc pe care-l făcusem asupra 
prăjelii de la Village Cafe) şi l-am mâncat în vreme ce-am 
urmărit ştirile de seară. De partea cealaltă a lacului, soarele 
cobora uşor dincolo de nori şi-mi inunda sufrageria într-o 
lumină aurie. Când Tom Brokaw şi-a închis dugheana, m-am 
hotărât să fac o plimbare pe Stradă - voi merge cât mai 
departe posibil şi să fiu sigur că mă pot întoarce până la 
lăsarea întunericului şi, pe drum, mă voi gândi la lucrurile pe 
care mi le spuseseră Bill Dean şi Bonnie Amudson. Mă voi 
gândi la ele aşa cum mă plimbam şi mă gândeam uneori la 
problemele de intrigă ale romanului la care lucram atunci. 

Am coborât scările, simţindu-mă absolut bine (confuz, dar 
bine), am pornit de-a lungul Străzii, apoi m-am oprit să mă 
uit la Doamna Verde. Chiar şi cu soarele la apus luminând-o 
puternic, era greu s-o disting în adevărata ei natură - doar un 
mesteacăn cu un pin pe jumătate uscat în spate, o creangă a 
acestuia din urmă formând o mână îndreptată în zare. Era ca 
şi când Doamna Verde ar fi spus du-te spre nord, tinere, du-te 
spre nord. Ei bine, nu eram tocmai tânăr, dar puteam merge 
spre nord, asta puteam face. Pentru o vreme, cel puţin. 

Totuşi, am rămas locului încă o clipă, studiind chipul pe 
care-l vedeam în tufişuri, neplăcându-mi felul în care micuțul 
şarpe al brizei părea că face să rânjească şi să zâmbească ceea 
ce aproape că era o gură. Probabil că atunci am început să mă 
simt puţin rău, eram prea preocupat să observ. Am pornit 
spre nord, întrebându-mă ce putuse, mai precis, scrie Jo... 


fiindcă pe atunci începeam deja să cred ca e posibil să fi scris 
ceva, totuşi. Din ce altă cauză să-mi fi găsit maşina de scris în 
studioul ei? Trebuia să caut pe acolo, m-am hotărât. Trebuia 
să caut mai atent şi... 


ajutor mănec 


Vocea s-a auzit din pădure, din apă, din mine. Un val de 
amețeală mi-a udat gândurile, ridicându-le şi împrăştiindu-le 
asemenea unor frunze în bătaia vântului. M-am oprit. Dintr-o 
dată, m-am simțit mai rău, mai distrus ca oricând în viaţă. 
Mă strângea pieptul. Stomacul mi se chircise aidoma unei flori 
la frig. Ochii mi s-au umplut de-o apă înțepătoare care nu 
semăna deloc cu lacrimile - şi am ştiut ce avea să urmeze. Nu, 
am încercat să spun, dar cuvântul n-a vrut să iasă. 

În schimb, gura mi s-a umplut de gustul rece al apei, de 
toate acele minerale ascunse, şi, brusc, pomii au început să- 
mi licărească în fața ochilor de parcă mă uitam la ei în sus 
printr-un lichid limpede, iar presiunea din piept s-a localizat 
îngrozitor şi-a luat forma unor mâini. Mă ţineau la adâncime. 
- Când o să-nceteze să facă asta? a întrebat cineva - aproape a 
strigat. Nu era nimeni pe Stradă în afară de mine şi, totuşi, 
am auzit clar vocea aceea. Când o să-nceteze odată să facă 
asta? 

Ce-am auzit apoi n-a fost o voce din afară, ci gânduri 
străine răsunând la mine-n cap. Se zbăteau de pereţii 
craniului asemenea unor fluturi prinşi în abajurul unui bec... 
sau într-un felinar japonez. 

ajutor mă-nec 

ajutor mă-nec 
om cu şapcă albastră spune prins pe mine 
om cu şapcă albastră spune nu lasă să 
hoinăresc 
ajutor mă-nec 
pierdut murele colo pe potecă 
el ține pe mine 
fața el licăre ş-arată rău 


las-mă sus las-mă sus O dulce lisus las-mă sus 
bala portocala ala bala bala portocala TE ROG 
ALA BALA fii cuminte şi-ncetează ALA BALA 
PORTOCALA 
ea strigat numele meu 
ea strigat el atât de TARE 

M-am aplecat înainte cuprins de panică, ţinând gura 
deschisă şi din deschizătura ei încordată a început să curgă 
un şuvoi rece de... 

Absolut nimic. 

Oroarea întâmplării a trecut şi, totuşi, n-a trecut. Încă mă 
mai durea îngrozitor de tare stomacul, de parcă mâncasem 
ceva la care reacționase violent corpul, un soi de praf 
antifurnici sau poate o ciupercă otrăvitoare, de genul celor 
care apăreau în cărțile despre ciuperci ale lui Jo, în chenare 
roşii. M-am împleticit înainte vreo şase paşi, tuşind uscat 
dintr-un gât care încă avea impresia că e ud. Mai era un 
mesteacăn unde malul cădea abrupt în lac, arcuindu-şi burta 
albă cu grație deasupra apei ca pentru a-şi vedea reflecția în 
lumina linguşitoare a serii. M-am apucat de el aşa cum se 
apucă un beţțiv de-un stâlp de iluminare stradală. 

Presiunea din piept a început să slăbească, dar mi-a lăsat o 
durere la fel de reală ca ploaia. Stăteam sprijinit de copac, 
inima zvâcnindu-mi, şi-am devenit conştient pe dată că 
duhneşte ceva - un iz rău, poluat, mai urât ca un bazin septic 
înfundat care-a fermentat o vară întreagă sub soarele 
scăpărator. In aceeaşi clipă, am simţit şi prezența hidoasă 
care emana odorul acela, ceva care ar fi trebuit să fie mort şi 
nu era. 

Oh, încetează, ala bala bala portocala, fac orice numai să- 
ncetezi, am încercat să spun şi tot n-a ie-Şit nimic. Apoi a 
dispărut. Nu mai simțeam nimic în afară de mirosul lacului şi 
al pădurii... Însă vedeam ceva: un băiat în apa lacului, un 
băiețel negru înecat, plutind pe spate. Obrajii lui erau buhăiți. 
Gura îi atârna deschisă, inertă. Ochii lui erau la fel de albi ca 
ochii unei statui. 


Gura mi s-a umplut iarăşi de nemilosul gust feros al apei de 
lac. Ajută-mă, las-mă sus, ajutor mă-nec. M-am aplecat, 
țipând în gând, ţipând la chipul acela mort, şi mi-am dat 
seama că mă uit la mine însumi, că mă uit în sus prin 
tremurul trandafiriu al apei la apus la un bărbat îmbrăcat în 
jeanşi şi-ntr-o cămaşă galbenă, subţire, care se sprijinea de- 
un mesteacăn foşnitor şi încerca să ţțipe, fața lui lichidă 
părând în mişcare, ochii lui fiind pentru moment ascunşi de 
trecerea unui biban mic pornit în urmărirea unei insecte 
suculente, însă eram atât băiatul negru, cât şi bărbatul alb, 
înecându-se în apă şi înecându-se pe uscat, chiar aşa să fie, 
chiar asta să se întâmple, bate o dată pentru da, de două 
pentru nu. 

Am vomitat nimic altceva decât un fir de salivă şi, incredibil, 
un peşte a sărit să-l prindă. La apus, sar aproape după orice; 
probabil că-i înnebuneşte ceva la lumina asta muribundă. 
Peştele a aterizat înapoi în apă la vreo două sute de metri 
distanță de mal, iscând un val circular, argintiu, şi a dispărut: 
gustul din gură, mirosul acela oribil, fața aceea scânteietoare 
şi moartă a negroteiului - negrotei, aşa trebuie să-şi fi spus el 
în gând - al cărui nume de familie aproape sigur că fusese 
Tidwell. 

M-am uitat la dreapta şi am văzut ceafa cenuşie a unei 
stânci ițindu-se dintre frunzele uscate de pe jos. Mi-am spus: 
Acolo, chiar acolo, şi, ca o confirmare, m-a izbit din nou 
mirosul acela oribil de putrefacție, ieşind parcă din pământ. 

Am închis ochii, ținându-mă încă disperat de mesteacăn, 
simțindu-mă slăbit şi bolnav, şi-atunci mi-a vorbit din spate 
Max Devore, nebunul. 

— la zi-mi, codoşule, unde ţi-e curva? 

M-am întors şi l-am văzut acolo, cu Rogette Whitmore 
alături. A fost singura dată când l-am întâlnit, dar mi-a ajuns. 
Credeţi-mă, mi-a ajuns până peste cap. 


De-abia dacă aducea a scaun cu rotile scaunul lui. Arăta 
mai mult ca un ataş de motocicletă corcit cu un modul de 
prospectare a lunii. Pe ambele părţi erau montate vreo şase 


rotițe cromate. Nişte roți mai mari - patru la număr, cred - 
erau montate în spate. Nici una nu părea că e la acelaşi nivel 
cu o alta şi am observat că fiecare e prinsă în propriul ei locaş. 
Devore avea parte de călătorii nezdruncinate pe-un teren şi 
mai accidentat de cum era Strada. Deasupra roților din spate 
se afla un compartiment închis pentru motor. Picioarele lui 
Devore erau ascunse într-o nacelă din fibră de sticlă, neagră 
cu dungi roşii, care n-ar fi arătat deplasat la o maşină de 
curse. În mijlocul ei era încastrat un obiect care semăna cu 
antena mea parabolică... un soi de ghidare computerizată, 
probabil. Poate chiar un pilot automat. Mânerele erau late şi 
pline de butoane. De partea stângă a acestei maşinării era 
agăţat un tub cu oxigen, lung de un metru şi douăzeci de 
centimetri. Un furtun ducea la un tub din plastic transparent; 
acesta ducea la rândul lui la o mască ce se odihnea în poala 
lui Devore. M-a dus cu gândul la Stenomask-ul tipului ăluia 
bătrân. În lumina experienţei pe care tocmai o avusesem, aş fi 
putut zice că vehiculul ăsta rupt ca dintr-un roman de Tom 
Clancy e o halucinație, asta dacă n-ar fi fost abțibildul de pe 
nacelă, de sub radar, AM SÂNGE ALBASTRU DE ŞMECHER, 
spunea. 

În seara aceasta, femeia pe care o văzusem în fața barului 
Apusul de Soare de pe domeniul Warrington purta o bluză 
albă cu mâneci lungi şi o pereche de pantaloni negri atât de 
subțiri, că-i făceau picioarele să pară nişte săbii scoase din 
teci. Fata îngustă şi obrajii supţi o făceau să semene cu 
pictura tipului care strigă, a lui Edvard Munch, mai tare ca 
niciodată. Părul alb îi atârna în jurul feţei ca o glugă plouată. 
Era rujată pe buze cu un roşu atât de aprins, încât părea că-i 
sângerează gura. 

Era bătrână şi era urâtă, dar era ruptă din soare în 
comparație cu socrul lui Mattie. Deşirat, cu buzele vineţii, cu 
pielea din jurul ochilor şi de la colțurile gurii de-un purpuriu 
întunecat, semăna cu ceva ce-ar putea descoperi un arheolog 
într-o cameră de înmormântare dintr-o piramidă, înconjurat 
de soțiile şi de animalele lui preferate mumificate, împodobit 
cu bijuteriile lui favorite. Câteva şuvițe de păr cărunt încă-i 


mai atârnau de pe craniul solzos; alte şuvițe îi ieşeau din 
urechile enorme ce păreau că se topiseră asemenea 
sculpturilor în ceară lăsate în bătaia soarelui. Purta o pereche 
albă de pantaloni din bumbac şi o cămaşă albastră, largă. Cu 
o beretă neagră pe cap ar fi arătat ca un artist francez din 
secolul nouăsprezece, aflat la capătul unei vieți foarte lungi. 

Ţinea în poală un baston fabricat dintr-un lemn negru. În 
capătul lui era îndesat un manşon de protecţie pentru 
ghidonul de bicicletă. Degetele care-l strângeau păreau destul 
de puternice, însă ajunseseră tot atât de negre ca bastonul 
însuşi. Circulaţia periferică îl lăsa încet şi nu îndrăzneam să- 
mi închipui cum trebuie să-i arate labele picioarelor şi 
gambele. 

— Curva o fugit şi te-o părăsit, nu-i aşa? 

Am încercat să spun ceva. Mi-a ieşit un croncănit, nimic 
altceva. Încă mă mai sprijineam de mesteacăn. M-am desprins 
de el şi am încercat să mă îndrept de spate, însă picioarele îmi 
erau prea slăbite şi a trebuit să mă sprijin din nou. 

A lovit o manetă din argint şi scaunul a venit cu trei metri 
mai aproape, scurtând distanţa dintre noi. Sunetul pe care l-a 
scos a fost ca o şoaptă de catifea; văzându-l cum se mişcă mi 
s-a părut că văd un covor fermecat malefic. Multele lui roţi s- 
au ridicat şi au călcat pământul independent una de cealaltă 
şi au scânteiat în soarele ce apunea şi care începuse să capete 
o nuanţă roşietică. Şi, apropiindu-se, i-am simțit prezenţa. 
Corpul îi putrezea începând din interior, dar forța care-l 
înconjura era incontestabilă şi descurajantă, asemeni unei 
furtuni cu trăsnete. Femeia a venit în urma lui, uitându-se la 
mine cu o plăcere tăcută. Ochii ei erau rozalii. Am presupus 
atunci că erau căprui şi că prinseseră puțin din irizațiile 
apusului, dar acum cred că era de fapt o simplă albinoasă. 

— Întotdeauna mi-au plăcut curvele, a spus el. A tras de 
cuvânt, făcându-l să sune cuuuuhve. - Nu-i aşa, Rogette? 

— Da, domnule, a spus aceasta. Aveau locul lor. 

— Uneori, locul lor era pe fața mea! a strigat într-un fel de 
euforie nebunească, de parcă femeia l-ar fi contrazis. Unde-i 
ea, tinere? Pe fața cui şede-acu? Mă-ntreb. Pe-a avocatului 


ăluia deştept al tău? Oh, ştiu totu' despre ei, începând cu nota 
scăzută la purtare pe care au primit-o în clasa a treia. Să ştiu 
lucruri e una dintre afacerile mele. Ăsta-i secretul afacerilor 
mele. 

Cu un efort incredibil, m-am îndreptat de spate. 

— Ce cauţi aici? 

— Îmi exercit dreptul constituțional, exact ca tine. Nu-i nici 
o lege împotriva asta, nu? Strada aparține tuturor celor care 
vor s-o folosească. Nu eşti aici de multă vreme, tinere codoş, 
dar eşti cu siguranță de destulă vreme să ştii asta. E 
versiunea noastră de parc public, unde cățeluşii blânzi şi 
câinii răi umblă umăr la umăr. 

Folosindu-şi încă o dată mâna care nu ţinea mânerul 
bastonului, şi-a luat masca de oxigen, a inspirat adânc, apoi a 
lăsat-o la loc în poală. A rânjit - un rânjet indescriptibil de 
complicitate care i-a scos la iveală gingiile de culoarea iodului. 

— E pricepută? Cuuuhva aia mică a ta? Trebuie să fie 
destul de pricepută să-l fi ţinut pe fiu' meu prizonier în rulota 
aia în care trăieşte. Şi-apoi uite c-ai apărut tu, înainte ca 
viermii să termine măcar cu ochii băiatului meu. Te suge 
pizda ei? 

— Taci. 

Rogette Whitmore şi-a aruncat capul pe spate şi a râs. 
Sunetul produs a fost asemănător cu cel al unui iepure prins 
în gheare de-o bufniță şi mi s-a făcut pielea de găină. Am avut 
o bănuială că era la fel de nebună ca şi el. Slavă cerului că 
erau bătrâni. 

— Ai dat de-un punct nevralgic cu asta, Max, a spus. 

— Ce vrei? 

Am tras o gură de aer... şi-am simţit iarăşi mirosul acela de 
putreziciune. Am tuşit. N-am vrut s-o fac, dar nu m-am putut 
abține. 

Devore s-a îndreptat în scaun şi a inspirat adânc, ca pentru 
a mă ironiza. În acea clipă arăta ca Robert Duvall în 
Apocalipsul acum, alergând împleticit pe plajă şi dând de 
veste lumii cât de mult iubea el mirosul de napalm dimineața. 
Rânjetul i s-a întins pe toată fața. 


— Minunat loc, locu' ăsta de-aci, nu-i aşa? Un loc potrivit 
să te-opreşti şi să stai pe gânduri, nu crezi? (M-am uitat 
împrejur.) Aici s-a întâmplat, sigur că da. Aha. 

— Unde s-a înecat băiatul. 

Mi s-a părut că zâmbetul lui Whitmore s-a schimbat pentru 
moment în nelinişte auzind asta. Devore, însă, nu. Ela apucat 
masca translucidă de oxigen în mâna lui mare de bătrân, cu 
degete care mai degrabă dibuiau decât apucau. Am văzut mici 
picături de mucus lipite pe interiorul ei. A inspirat iarăşi 
adânc, a aşezat-o iarăşi în poală. 

— Treizeci sau chiar mai mulți oameni s-au înecat în lacul 
ăsta, iar ăştia-s doar cei despre care se ştie, a spus. Ce 
diferență face un băiat, încoace-ncolo? 

— Nu pricep. Aici au murit doi băieți Tidwell? Cel care a 
făcut septicemie şi cel care... 

— Îţi pasă de sufletul tău, Noonan? De sufletul tău 
nemuritor? De fluturele lui Dumnezeu prins într-un cocon de 
carne ce va puţi curând ca a mea? 

N-am spus nimic. Ciudăţenia celor întâmplate înainte să 
sosească el trecea. Ce-o înlocuia era incredibilul magnetism 
personal al lui Devore. N-am mai simțit niciodată în viaţă o 
forță atât de crudă. Şi nici nu avea nimic supranatural, iar 
crud e exact cuvântul potrivit. Aş fi putut-o lua la fugă. În alte 
circumstanţe, sunt sigur că aş fi făcut-o. Cu siguranță că 
bravura m-a ţinut pe loc; picioarele încă mi se păreau făcute 
din cauciuc şi mă temeam să nu cad la pământ. 

— O să-ţi ofer o singură ocazie să-ți salvezi sufletul, a spus 
Devore. A ridicat un deget osos să ilustreze conceptul de 
singularitate. - Pleacă, sincere codoş. Chiar acum, îmbrăcat în 
hainele în care te găseşti. Nu te opri să-ți faci geanta, nu te 
opri nici măcar să te asiguri c-ai închis gazul. Du-te. Las-o pe 
curvă şi las-o pe curvişoară. 

— Să ţi le las ţie. 

— Aha, mie. O să fac eu ce trebuie făcut. Sufletele sunt 
pentru absolvenții de arte frumoase, Noonan. Eu am fost 
inginer. 

— Du-te şi ţi-o trage. 


Rogette Whitmore a scos iarăşi sunetul acela ca un țipăt de 
iepure. 

Bătrânul stătea în scaun, cu capul aplecat, rânjind 
bolnăvicios în sus la mine şi semănând cu un cadavru ridicat 
din mormânt. 

— Eşti sigur că tu vrei să fii acela, Noonan? Pentru ea nu 
are vreo importanţă, să ştii - tu sau eu, tot aia e pentru ea. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Am inspirat încă o dată profund şi, de data asta, aerul a 
fost în regulă. 

M-am îndepărtat cu un pas de mesteacăn şi mi-am simţit în 
regulă şi picioarele. 

— Şi nu-mi pasă. N-o să pui niciodată mâna pe Kyra. 
Niciodată în ce ţi-a mai rămas din viața ta decrepită. N-o să te 
văd făcând asta vreodată. 

— Amice, o să vezi o groază de lucruri, a spus Devore, 
rânjind şi arătându-mi gingiile lui iodate. Înainte să se 
termine iulie, precis o să vezi atât de multe, c-o să-ți vină să-ți 
smulgi ochii din cap în iunie. 

— Plec acasă. Lasă-mă să trec. 

— Du-te acasă, atunci, cu ce te-aş putea împiedica să te 
duci? - a întrebat. Strada e-a tuturor. 

A apucat iarăşi masca de oxigen din poală şi-a mai tras o 
gură sănătoasă din ea. Şi-a aruncat-o în poală şi şi-a aşezat 
mâna stângă pe mânerul scaunului său cu rotile Buck 
Rogers. 

Am făcut un pas spre el şi, aproape înainte să-mi dau 
seama ce se petrece, s-a avântat cu scaunul asupra mea. M-ar 
fi putut lovi şi răni destul de rău - mi-ar fi putut rupe unul 
sau ambele picioare, nu mă-ndoiesc de asta —, dar s-a oprit la 
mică distanță de mine. Am făcut un salt în spate, dar numai 
pentru că mi-a dat el voie s-o fac. Eram conştient că Whitmore 
râdea din nou. 

— Care-i problema, Noonan? 

— Dă-te la o parte din drumul meu. Te previn. 

— Curva aia te-a pus pe jar, nu-i aşa? 


Am dat să merg la stânga, voind să-l ocolesc pe acolo, dar 
cât ai clipi a întors scaunul, a țâşnit şi mi-a tăiat calea. 

— Pleacă de pe TR, Noonan. Îţi dau un sfat bu... 

M-am avântat spre dreapta, de data asta pe partea cu lacul, 
şi aş fi reuşit să trec de el destul de uşor dacă n-ar fi fost 
pumnul foarte mic şi tare, care mi-a izbit partea stângă a 
feței. Cățeaua aia căință purta un inel, iar piatra din el mi-a 
făcut o tăietură în spatele urechii. Am simțit usturimea şi 
căldura scurgerii de sânge. Am pivotat, am ridicat ambele 
mâini şi am împins-o. 

A căzut pe covorul din ace de brad de pe cărare cu un țipăt 
strident de mirare ultragiată. În clipa următoare, ceva m-a 
pocnit în spatele capului, o strălucire portocalie de moment 
mi-a aprins vederea. M-am împleticit în spate cu mişcări care 
mi s-au părut date cu încetinitorul, fluturând din mâini, iar 
Devore mi-a apărut iarăşi înainte ochilor. Stătea răsucit în 
scaun, capul lui solzos era aruncat înainte, bastonul cu care 
mă lovise încă era ridicat în aer. Dacă ar fi fost cu zece ani mai 
tânăr, sunt convins că mi-ar fi fracturat craniul în loc să dea 
doar naştere acelei lumini portocalii de moment. 

M-a lovit de prietenul meu vechi, mesteacănul. Mi-am dus 
mâna la ureche şi m-am uitat nevenindu-mi să cred la sângele 
de pe buricele degetelor. Mă durea capul - de la lovitura pe 
care mi-o administrase. 

Whitmore se lupta să se ridice în picioare, scuturându-şi 
acele de pin de pe pantaloni şi uitându-se la mine cu un 
zâmbet furios. Obrajii i se umpluseră de-o roşeață uşoară, 
rozalie. Buzele ei prea tare rujate erau trase în spate să-i 
expună dinţii mici. În lumina soarelui la apus, ochii ei păreau 
că ard. 

— Dă-te la o parte din calea mea, am spus, însă vocea mi s- 
a părut înceată şi fără vlagă. 

— Nu, a spus Devore şi şi-a aşezat capătul negru al 
bastonului pe nacela arcuită din partea din față a scaunului. 

Acum puteam vedea băieţelul acela hotărât să aibă sania 
indiferent de cât de tare-şi tăia mâinile în sticlă. Îl vedeam 
foarte clar. 


— Nu, femeiuşcă futangie de curve ce eşti. Nu vreau să mă 
dau. 

A împins iarăşi maneta argintie şi scaunul cu rotile s-a 
avântat în tăcere spre mine. Dacă aş fi rămas în loc, m-ar fi 
străpuns cu bastonul la fel de uşor cum orice duce rău e 
străpuns mereu cu sabia într-o poveste de Alexandre Dumas. 
Probabil că şi-ar fi rupt oasele fragile ale mâinii drepte şi şi-ar 
fi dislocat complet brațul drept din cauza coliziunii, însă 
omului ăstuia nu-i păsase niciodată de astfel de lucruri; făcea 
ravagii printre oamenii neiînsemnați. Dacă aş fi ezitat vreo 
secundă din cauza şocului sau a incredulității, m-ar fi 
omorât, sunt foarte sigur de asta. În schimb, m-am rotit spre 
stânga. Tenişii mi-au alunecat pentru o clipă pe terasamentul 
acoperit cu ace. Apoi s-au desprins de pământ şi am căzut. 


Am aterizat strâmb în apă şi mult prea aproape de mal. Cu 
piciorul stâng m-am lovit de-o rădăcină scufundată şi s-a 
răsucit. Durerea a fost cumplită, o senzaţie asemănătoare cu 
sunetul unui trăsnet. Am deschis gura să strig şi apa lacului 
mi-a umplut-o - gustul acela rece, metalic şi întunecat, de 
data aceasta de-adevăratelea. Am eliminat-o tuşind Şi 
strănutând şi m-am îndepărtat de locul în care aterizasem, 
spunându-mi: Băiatul, aici e băiatul cel mort, dacă întinde 
mâinile şi mă prinde? 

M-am întors pe spate, încă fluturând disperat din mâini şi 
tuşind, foarte conştient de jeanşii care-mi atârnau pleoştiți pe 
picioare şi între ele, făcându-mi absurd griji pentru portmoneu 
- nu-mi păsa de cardurile bancare sau de permisul de 
conducere dar aveam înăuntru două instantanee reuşite cu Jo 
şi se puteau distruge. 

Am observat că aproape căzuse şi Devore de pe terasament 
şi, preţ de-o clipă, mi s-a părut că încă mai era posibil să cadă. 
Partea din față a scaunului era ieşită în afară acolo de unde 
căzusem cu (vedeam urmele scurte ale tenişilor mei chiar la 
stânga rădăcinilor parţial ieşite din pământ ale 
mesteacănului) şi, chiar dacă roțile din față încă făceau 
contact cu solul, pământul sfărâmicios se scurgea de sub ele 


în avalanşe mici şi uscate care se rostogoleau pe versant şi se 
strecurau în apă, dând naştere unor desene vălurite 
întrepătrunse. Whitmore ţinea de spatele scaunului, trăgea de 
el, dar era mult prea greu pentru ea; dacă voia să fie salvat, 
Devore trebuie să se salveze singur. Stând până la brâu în 
apă, cu hainele plutind în jurul meu, mi-am dorit să se 
prăvălească. 

Gheara vineție care era mâna sa stângă a reuşit să repună 
stăpânire pe maneta argintie după mai multe încercări. Un 
deget a tras-o spre el şi scaunul s-a dat în spate, 
îndepărtându-se de terasament cu o ultimă ploaie de pietre şi 
praf. Whitmore a sărit panicată într-o parte, să n-o calce pe 
picioare. 

Devore a mai apăsat o vreme butoanele, şi-a întors scaunul 
cu fața către mine, care stăteam în apă la vreo două sute de 
metri distanță de mesteacănul încovoiat, apoi a mişcat 
scaunul până ce a ajuns pe marginea Străzii, dar la o distanță 
sigură față de povârniş. 

Pe Whitmore nu o mai interesa nici unul dintre noi; se afla 
aplecată la pământ cu fundul îndreptat în direcția mea. Dacă 
m-am gândit măcar la el, şi nu-mi amintesc s-o fi făcut, 
presupun că mi-am spus că încerca să-şi recapete suflul. 

Dintre noi, Devore părea că e în cea mai bună formă, nici 
măcar nu avea nevoie de-o doză de oxigen de la masca din 
poală. Strălucirea amurgului îi lumina puternic fața, făcându- 
| să semene cu un bostan de Halloween pe jumătate putred, 
care fusese îmbibat în benzină şi incendiat. 

— Îţi place să te bălăceşti? m-a întrebat şi a râs. 

M-am uitat în jur, sperând să văd un cuplu ieşit la plimbare 
sau poate un pescar căutându-şi un loc unde să mai dea o 
dată cu undița înainte să se întunece... şi, totuşi, în acelaşi 
timp, speram să nu văd pe nimeni. Eram furios, rănit şi 
speriat. Mai mult ca orice, eram ruşinat. Fusesem aruncat în 
lac de-un bărbat de optzeci şi cinci de ani... un bărbat care 
dădea toate semnele c-a ieşit să se distreze şi că-i picasem eu 
de prost. 


Am pornit spre dreapta - spre sud, înapoi spre casă. Apa îmi 
ajungea cam până la brâu, era rece şi aproape reconfortantă, 
acum că mă obişnuisem cu ea. Călcam cu tenişii pe pietre şi 
pe crengi de copac scufundate. Încă mă durea glezna pe care 
mi-o răsucisem, dar încă mă ţineam pe picioare. Dacă o va 
mai face şi după ce voi ieşi din lac, asta era o altă întrebare. 

Devore a mai apăsat câteva butoane. Scaunul a pivotat şi a 
pornit la drum de-a lungul Străzii, ţinând pasul cu mine fără 
nici o problemă. 

— Nu ţi-am făcut cunoştinţă ca lumea cu Rogette, nu-i 
aşa? a spus. La facultate a fost o atletă strălucită, să ştii. 
Softball-ul şi hocheiul de câmp erau specialităţile ei şi şi-a 
păstrat măcar câteva dintre îndemânări. Rogette, arată-i ce 
ştii să faci. 

Whitmore a depăşit prin stânga scaunul acela ce se mişca 
încet. Preţ de o clipă, a fost complet astupată de el. Când am 
putut-o vedea din nou, am văzut şi ce ducea cu ea. Nu stătuse 
aplecată ca să-şi recapete respiraţia. 

Zâmbind, a mers în pas vioi spre marginea terasamentului 
cu brațul stâng îndoit la plex, adăpostind pietrele pe care le 
adunase de pe marginea potecii. Şi-a ales o bucată cam de 
dimensiunea unei mingi de golf, şi-a dus mâna până lângă 
ureche şi-a aruncat-o spre mine. A aruncat-o tare. A vâjâit pe 
lângă tâmpla mea stângă şi a căzut în apă, în spatele meu. 

— Hei! am strigat, mai mult mirat decât speriat. Chiar şi 
după evenimentele care-l precedaseră, nu-mi venea să cred că 
se întâmplă un asemenea lucru. 

— Ce-ai păţit, Rogette? a întrebat Devore dojenitor. 
Niciodată n-ai aruncat ca o fată. Dă în el! 

A doua piatră a trecut la cinci centimetri pe deasupra 
capului meu. A treia mi-ar fi putut sparge dinții. Am respins-o 
cu un țipăt de mânie şi de teamă, dându-mi seama doar mai 
târziu că mi-a învineţit palma. În clipa aceea am fost conştient 
doar de fața ei plină de ură şi zâmbitoare - fața unei femei 
care-a pierdut doi dolari la galeria de tir a bâlciului şi e 
hotărâtă să câştige ursul de pluş cel mare, chiar dacă trebuie 
să tragă toată noaptea cu puşca cu aer comprimat. 


Şi arunca repede. Pietrele cădeau în jurul meu, unele 
aterizând în apa rădăcinoasă din dreapta sau din stânga mea, 
dând naştere unor mici gheizere. Am început să merg cu 
spatele, temându-mă să mă întorc şi să plec înot, temându- 
mă că va arunca o piatră cu adevărat mare chiar în clipa 
aceea. Totuşi, trebuia să ies cumva din raza ei de acțiune. 
Devore, între timp, râdea aşa cum râde un bătrân cu probleme 
de respiraţie, jalnica lui față fiind suptă asemenea feței unei 
păpuşi malițioase construită dintr-un măr. 

Una dintre pietrele ei mi-a aplicat o lovitură puternică şi 
dureroasă în claviculă şi a ricoşat sus în aer. Am țipat şia 
țipat şi ea: 

— Hai, precum un karatist ce-a ajuns la o mişcare 
importantă. 

Adio retragere ordonată. M-am întors, am înotat spre o apă 
mai adâncă şi cățeaua mi-a făcut de petrecanie. Primele două 
pietre pe care le-a aruncat după ce am început să înot au 
părut detectoare de distanță. A avut loc o pauză, în care am 
avut timp să gândesc: Îmi reuşeşte, ies din aria ei de..., iar 
apoi m-a lovit ceva în spatele capului. Am simţit-o şi am auzit- 
o în acelaşi timp - a făcut BOING!, cum scrie şi în benzile 
desenate cu Batman. 

Suprafața lacului s-a schimbat din portocaliu-încins în 
roşu-încins şi în stacojiu-închis. Şters, îl auzeam pe Devore 
strigând aprobator şi pe Whitmore scoțând râsetul ăla ciudat 
al ei. Am luat o altă gură de apă cu gust feros şi eram atât de 
năucit, că a trebuit să-mi amintesc s-o scuip afară, nu s-o 
înghit. Picioarele mi se păreau prea grele pentru a înota, iar 
blestemații mei de tenişii cântăreau o tonă. l-am dus în jos cu 
gândul să mă ridic în picioare, dar n-am dat de pământ - 
ajunsesem într-un loc mai adânc decât înălțimea mea. M-am 
întors cu fața către mal. Era ceva spectaculos cum ardea în 
lumina apusului asemenea unui decor de scenă luminat de 
reflectoare portocalii şi roşii. Probabil că mă depărtasem cu 
şase metri de mal acum. Devore şi Whitmore se aflau pe 
marginea Străzii, uitându-se la mine. Semănau cu Tata şi 
Mama dintr-o pictură de Grant Wood“. Devore îşi folosea 


iarăşi masca - dar am observat că rânjea dincolo de ea. 
Whitmore rânjea şi ea. 

Mi-a intrat şi mai multă apă în gură. Am scuipat-o aproape 
pe toată, dar am şi înghițit puţină, făcându-mă să tuşesc şi 
aproape să vomit. Am început să mă scufund sub suprafața 
apei şi m-am luptat să ajung iarăşi sus, nu înotând, ci doar 
dând sălbatic din mâini, consumând de nouă ori energia de 
care aveam nevoie ca să rămân deasupra apei. Panica şi-a 
făcut prima apariție, croindu-şi drum prin dezorientarea mea 
uluită cu nişte dinţi ascuțiți şi mici ca de şobolan. Mi-am dat 
seama că aud un zumzet înalt şi suav. Câte lovituri încasase 
sărmanul meu cap? Una de la pumnul lui Whitmore... una de 
la bastonul lui Devore... o piatră... sau fuseseră cumva două? 
Christoase, nu-mi puteam aminti. 

Stăpâneşte-te, pentru numele lui Dumnezeu - n-o să-i 
permiţi să te înfrângă în felul ăsta, nu-i aşa? Să te-nece cum 
s-a înecat băieţelul acela? 

Nu, nu şi dacă mă puteam opune. 

Înotând pe loc, mi-am dus mâna stângă la spatele capului. 
Nu foarte departe de ceafă am dat peste un ou de gâscă ce 
încă se mai umfla. Când l-am apăsat, durerea m-a făcut să-mi 
vină să vomit şi să leşin în acelaşi timp. Lacrimile mi-au venit 
în ochi şi mi s-au rostogolit pe obraji. Nu erau decât nişte 
urme de sânge pe buricele degetelor când m-am uitat la ele, 
dar era greu să determini gravitatea tăieturilor când stăteai în 
apă. 

— Arăţi ca o marmotă plouată, Noonan! 

Vocea lui mi se părea acum că se rostogoleşte spre locul 
unde mă aflam eu, venind parcă de la o mare distanţă. 

— Să te fut! am strigat. O să te bag la-nchisoare pentru 
asta! 

Bătrânul s-a uitat la Whitmore. S-a uitat înapoi la mine cu 
o expresie identică şi au izbucnit în râs amândoi. Dacă mi-ar fi 
pus cineva un Uzi în mâini atunci, i-aş fi omorât pe amândoi 
fără ezitare şi apoi aş mai fi cerut o cartuşieră ca să pot ciurui 
cadavrele. 


Neavând un Uzi la îndemână, am început să înot câineşte 
spre sud, spre casa mea. Au ţinut pasul cu mine pe Stradă, el 
conducându-şi scaunul cu rotile silențios, ea mergând lângă el 
la fel de solemnă ca şi o călugăriță şi făcând din când în când 
câte o pauză să ridice o piatră ce-i făcea cu ochiul. 

Nu înotasem destul să fiu obosit, însă eram. În mare parte 
din cauza şocului, presupun. Într-un sfârşit, am încercat să 
inspir când nu trebuia, înghițind şi mai multă apă şi am 
intrat complet în panică. Am început să înot către mal, dorind 
să ajung la un loc unde să pot sta în picioare. Rogette 
Whitmore a început imediat să arunce cu pietre în mine, 
folosindu-le mai întâi pe cele pe care şi le adăpostise între 
brațul stâng şi plexul solar, apoi pe acelea pe care le 
depozitase în poala lui Devore. Se încinsese, nu mai arunca 
precum o fată, iar ţinta ei era mortală. Pietrele împroşcau apa 
peste tot în jurul meu. M-am ferit de una - una mare, care cel 
mai sigur că mi-ar fi tăiat fruntea dacă m-ar fi nimerit —, dar 
următoarea cu care a aruncat m-a atins în biceps şi m-a julit 
rău. Destul. M-am răsucit şi am înotat înapoi dincolo de raza 
ei de acțiune, gâfâind după aer, încercând să-mi ţin capul sus 
în pofida durerii crescânde din ceafa. 

Când am ajuns mai departe, am început să înot pe loc şi m- 
am uitat la ei. Whitmore venise chiar până aproape de 
terasament, vrând să câştige fiecare metru dintre noi pe care-l 
putea câştiga. La naiba, fiecare blestemat de centimetru. 
Devore parcase cu scaunul în spatele ei. Încă rânjeau 
amândoi, iar acum chipurile lor erau la fel de roşii ca ale 
diavolilor din iad. Cerul roşiatic de seară, marinarii cântă la 
chitară. Încă douăzeci de minute şi avea să se întunece. Îmi 
mai puteam ţine capul deasupra apei încă douăzeci de 
minute? Aşa credeam, dacă nu intram iarăşi în panică, dar nu 
pentru multă vreme. M-am gândit la cum ar fi să mă înec în 
lac, să mă uit în sus şi s-o văd pe Venus chiar înainte sa mă 
scufund pentru ultima dată, iar şobolanul panicii şi-a înfipt 
iarăşi dinții în mine. 

Şobolanul panicii era mai rău ca Rogette şi pietrele ei, cu 
mult mai rău. 


Poate că nu mai rău ca Devore. 

M-am uitat în stânga şi apoi în dreapta pe malul lacului, 
scrutând Strada pe acolo pe unde se vedea printre copaci 
pentru vreo trei sau unsprezece metri. Nu-mi mai păsa dacă 
sunt făcut de ruşine, dar n-am văzut pe nimeni. Bunule 
Dumnezeu, unde era toată lumea? Merseseră la Mountain 
View din Fryeburg să mănânce pizza sau la Village Cafe să 
bea un milkshake? 

— Ce vrei de la mine? am strigat către Devore. Vrei să-ți 
spun că mă dau la o parte din calea ta? Bine, mă dau! 

A râs. 

Ei bine, nici nu mă aşteptasem să meargă. Nu m-ar fi 
crezut nici dacă aş fi vorbit sincer. 

— Vrem să vedem doar cât de mult poţi înocta, a spus 
Whitmore şi-a mai aruncat cu o piatră - o aruncare lungă, 
leneşă, care a depus piatra cu vreun metru şi jumătate înainte 
de locul unde mă aflam eu. 

Au de gând să mă omoare, mi-am spus. Chiar şi-au pus 
asta în gând. 

Da. lar ceea ce era mai neliniştitor era faptul că puteau 
foarte bine să scape basma curată după aceea. O idee 
nebunească, în acelaşi timp plauzibilă şi neplauzibilă, mi-a 
răsărit în minte. O vedeam pe Rogette Whitmore lipind un bilet 
pe  afişierul cu  TREBURILE COMUNITĂŢII din faţa 
magazinului general Lakeview. 


MARȚIENILOR DIN TR-90, SALUTĂRI! 

DI MAXWELL DEVORE, Marţianul preferat al tuturor va 
oferi fiecărui locuitor al TR-ului O SUTĂ DE DOLARI dacă nu 
va folosi nimeni Strada în SEARA ZILEI DE VINERI, 17 IULIE, 
între orele ŞAPTE şi NOUĂ. Tineţi-i ocupați şi pe "AMICII 
NOŞTRI DE VARĂ"! Şi amintiti-vă: MARTIENII BUNI se 
aseamănă cu MAIMUȚELE BUNE: nu VĂD nimic rău, nu AUD 
nimic rău şi nu VORBESC nimic rău. 


Nu-mi venea să cred asta, nici măcar în situaţia în care mă 
aflam... şi, totuşi, aproape că-mi venea. Trebuia să-i recunosc, 


cel puţin, norocul diavolesc pe care-l avusese. 

Obosit. Tenişii mai grei ca niciodată. Am încercat să mă 
descalț de unul şi am reuşit doar să mai iau o gură de apă. 
Stăteau şi se uitau la mine, Devore ridicând din când în când 
masca din poală şi trăgând o duşcă de aer revigorant. 

Nu puteam aştepta până se întuneca. Soarele îşi face ieşirea 
în grabă aici, în Maine-ul de vest - aşa cum face, bănuiesc, în 
orice zonă montană —, însă crepusculele sunt lungi şi mor 
greu. Până când să se facă destul de întuneric spre vest ca eu 
să mă pot mişca fără să fiu văzut, luna avea să fi răsărit deja 
la est. 

M-am surprins imaginându-mi necrologul din New York 
Times, titlul spunând SCRIITOR POPULAR DE ROMANE 
ROMANTICE ŞI DE SUSPANS SE ÎNEACĂ ÎN MAINE. Debra 
Weinstock le va oferi fotografia de autor de la viitoarea apariție 
editorială, Promisiunea lui Helen. Harold Oblowski va spune 
tot ceea ce trebuie şi-şi va aminti şi să dea un anunț modest 
(dar nu minuscul) la rubrica deceselor din Publishers Weekly. 
Va face cheltuiala pe din două cu cei de la Putnam şi... 

M-am scufundat, am mai înghiţit nişte apă, am scuipat-o. 
Am început iarăşi să lovesc apa lacului cu pumnii şi m-am 
forțat să încetez. Dinspre mal, auzeam râsetul pițigăiat al lui 
Rogette Whitmore. Cățea, am gândit. Căţea scheletică ce... 

Mike, a spus Jo. 

Vocea ei mi-a răsunat în minte, însă nu era ceva pe care o 
compun eu când îmi imaginez partea ei de dialog mintal sau 
când mi-e pur şi simplu dor de ea şi simt nevoia s-o invoc 
pentru o vreme. 

Ca pentru a sublinia acest lucru, ceva a împroşcat apa la 
stânga mea, a împroşcat-o tare. Când m-am uitat în direcția 
aceea, n-am văzut nici un peşte, nici măcar o unduire 
circulară a apei. Ce-am văzut în schimb a fost pluta noastră 
pentru înot, ancorată la vreo nouăzeci de metri de mine în apa 
colorată de lumina apusului. 

— Nu pot înota până acolo, iubire, am croncănit. 

— Ai spus ceva, Noonan? a strigat Devore de pe mal. Şi-a 
dus o mână pâlnie la una dintre urechile lui imense şi 


îndesată cu ceară. - N-am prea priceput! Parcă n-ai avea 
suflu! 

Un alt râset pițigăiat din partea lui Whitmore. El era 
Johnny Carson; ea era Ed McMahon. 

Poţi. Te ajut eu. 

Pluta, mi-am dat seama, putea fi singura mea şansă - nu 
mai era o alta pe partea aceasta a malului şi era cu cel puţin 
nouă metri mai departe de cea mai puternică aruncare a lui 
Whitmore. Am început să înot câineşte în acea direcție, 
simțindu-mi acum mâinile la fel de plumbuite ca şi picioarele. 
De fiecare dată când îmi simțeam capul pe punctul de-a se 
scufunda, făceam o pauză, înotând pe loc, spunându-mi s-o 
iau încet, că eram într-o formă fizică destul de bună şi că mă 
descurcam bine, spunându-mi că, dacă nu intru în panică, voi 
reuşi. Căţeaua cea bătrână şi bastardul chiar şi mai bătrân 
au reînceput să țină pasul cu mine, însă au observat încotro 
mă îndreptam şi râsetele s-au oprit. La fel şi zeflemeaua. 

Pentru multă vreme, pluta a părut că nu se apropie deloc. 
Mi-am spus că asta se întâmpla doar pentru că se disipa 
lumina, pentru că se schimba culoarea apei de la roşu la 
purpuriu la o nuanţă aproape de negru, culoarea gingiilor lui 
Devore, dar am reuşit să investesc din ce în ce mai puţină 
încredere în ideea aceasta, pe măsură ce respirația mi se tăia 
şi braţele mi se îngreunau. 

Când mai aveam douăzeci şi şapte de metri, o crampă mi-a 
cuprins piciorul stâng. M-am rotit pe o parte ca un vas cu 
pânze înnămolit, încercând să ajung la muşchiul contractat. 
Mi-a curs pe gât în jos şi mai multă apă. Am încercat să 
tuşesc, am râgâit şi m-am scufundat cât stomacul încă mai 
încerca să zvâcnească şi degetele încă mai căutau locul acela 
tensionat de deasupra genunchiului. 

Mă-nec de-a binelea, mi-am spus, ciudat de calm, acum că 
se întâmpla cu adevărat. Aşa mi-e scris să mor, acum mi-a 
sunat ceasul. 

Apoi am simţit o mână prinzându-mă de ceafa. Durerea de 
a fi tras de păr m-a făcut să revin la realitate într-o clipă -a 
fost mai eficientă ca o injecție cu epinefrină. Am simțit o altă 


mână strângându-se pe piciorul stâng; am încercat o senzație 
scurtă, dar înfricoşătoare, de căldură. Crampa m-a lăsat şi 
am ieşit la suprafață înotând - înotând cu adevărat de data 
asta, nu doar lipăind câineşte, şi, parcă în doar câteva 
secunde, m-am prins de scara de pe latura plutei, respirând în 
accese violente, aşteptând să văd dacă voi fi bine sau dacă mi 
se va detona inima în piept aidoma unei grenade. Într-un 
sfârşit, plămânii au început să recupereze deficitul de oxigen şi 
totul a prins a se calma. Am mai aşteptat un minut, apoi am 
ieşit din apă şi am intrat în ceea ce deja era cenuşa 
crepusculului. Am rămas o vreme cu fața către vest, aplecat 
înainte, sprijinindu-mi palmele pe genunchi. Apoi m-am 
întors, voind de data aceasta să le arunc nu doar o păsărică, ci 
acel fantastic vultur bicefal. Nu aveam cui să-l arunc. Strada 
era goală. Devore şi cu Rogette Whitmore plecaseră. 


Poate că plecaseră. Aş fi făcut bine să țin minte că erau 
porțiuni mari din Stradă pe care eu nu le puteam vedea. 

Am şezut cu picioarele încrucişate până ce a răsărit luna, 
aşteptând şi pândind orice mişcare. Pentru o jumătate de oră, 
cred. Poate pentru patruzeci şi cinci de minute. M-am uitat la 
ceas, dar nu-mi era de folos; luase nişte apă la bord şi se 
oprise la 19:30. Celorlalte bucurii pe care i le datoram lui 
devore, puteam adăuga acum şi prețul unui Timex Indiglo - 
asta te costă 29,95 de dolari, nemernicule, dă-i încoa'. 


Într-un sfârşit, am coborât iarăşi scara, m-am strecurat în 
apă şi am pornit spre mal cât de repede am putut. Eram 
odihnit, nu mă mai durea capul (deşi cucuiul de deasupra 
cefei încă îmi mai pulsa cu regularitate) şi nu mă mai 
simțeam debusolat şi neîncrezător. În mai multe feluri, asta 
fusese cel mai rău - să încerc să mă obişnuiesc nu doar cu 
arătarea băiatului înecat, cu pietrele aruncate asupra mea şi 
cu lacul, ci şi cu sentimentul că nimic din toate astea nu e 
posibil, că magnatul ăla bătrân şi bogat al programelor de 
calculator nu încerca să înece romancierii ce îi stăteau în fața 
ochilor. 

Chiar fusese posibilă aventura din seara asta doar pentru 
că mă aflasem în fața ochilor lui Devore, însă? O întâlnire 
fortuită, nimic altceva de-atât? Nu era mai probabil să mă fi 
pus sub supraveghere chiar din ziua de Patru Iulie, poate din 
partea cealaltă de lac, de către oameni echipați cu aparatură 
optică de mare rezoluţie? Rahaturi paranoice, mi-aş fi spus... 
mi-aş fi spus-o cel puţin înainte ca ei doi aproape să mă înece 
în lacul Dark Score precum o bărcuță din hârtie a unui 
băieţel, într-o baltă. Am ajuns la concluzia că nu-mi păsa cine 
mă supraveghea din partea cealaltă a lacului. Nu-mi păsa nici 
dacă ei doi încă mai pândeau din părțile de Stradă astupate de 
copaci. Am înotat până ce am simțit firele algelor gâdilându- 
mi gleznele şi am văzut semiluna plajei. Apoi m-am ridicat în 
picioare, crispându-mă la atingerea aerului care era acum 
rece. Am şchiopătat spre mal, cu o mână ridicată, pentru a 
mă feri de-o canonadă cu pietre, însă nu m-a atacat nici o 
piatră. Am rămas pentru o clipă pe Stradă, din jeanşii şi 
cămaşa mea de vară picurând apă, uitându-mă întâi într-o 
direcție, apoi în cealaltă. Părea că sunt singur în partea 
aceasta a lumii. Ultima dată, m-am uitat înapoi spre apă, 
unde lumina slabă a lunii croia o dâră de la fâşia de plajă 
până spre plută. 

— Mulţumesc, Jo, am spus, apoi am început să urc 
traversele de cale ferată către casă. 

Am ajuns cam pe la jumătate, apoi a trebuit să mă opresc 
şi să mă aşez. Niciodată în viață nu mai fusesem atât de 


obosit. 


CAPITOLUL OPTSPREZECE 


Am urcat scările spre estacadă în loc să fac ocolul spre uşa 
din față, mişcându-mă încă încet şi minunându-mă de felul în 
care mi se părea că picioarele au de două ori greutatea lor 
normală. Când am păşit în sufragerie, m-am uitat în jur cu 
ochii larg deschişi ai cuiva care a fost plecat o decadă şi se 
întoarce să descopere că totul e acolo unde era la plecare - 
elanul Bunter pe perete, revista Boston Globe pe canapea, o 
colecție de rebusuri Chestii grele pe măsuţa de la capătul 
canapelei, farfuria de pe tejghea cu rămăşiţele omletei pe care 
mi-o făcusem încă în ea. Uitându-mă la aceste lucruri, mi-am 
dat complet seama de ceea ce se întâmplase - plecasem la 
plimbare, lăsând în urmă toată harababura asta normală, şi 
aproape că murisem. Aproape că fusesem omorât. 

Am început să tremur. Am intrat în baia din aripa de nord, 
m-am dezbrăcat de hainele ude şi le-am aruncat în cadă - 
fleoşc. Apoi, încă tremurând, m-am întors pe călcâie şi m-am 
uitat fix la mine în oglinda de deasupra chiuvetei. Arătam ca 
unul ce-a ieşit pierzător dintr-un tărăboi de tavernă. Bicepsul 
unui braț avea o zgârietură lungă şi încrustată. O vânătaie 
neagră-purpurie îşi desfăcea ceea ce semăna cu două aripi 
umbroase pe clavicula mea stângă. Pe gât şi în spatele urechii, 
acolo unde minunata Rogette mă tăiase cu piatra din inel, 
aveam un rid sângeriu. 

Am luat oglinda pe care o foloseam la bărbierit ca să-mi văd 
şi spatele capului. "Nu-ţi intră odată în capul ăla tare al tău?" 
obişnuia să strige mama la mine şi la Sid când eram copii, iar 
acum i-am mulțumit lui Dumnezeu că mama se pare că 
avusese dreptate cu privire la chestiunea tăriei, cel puţin în 
cazul meu. Locul în care mă lovise Devore cu bastonul semăna 
cu un con al unui vulcan mort de curând. Ochiul de taur al 
lui Whitmore îmi lăsase o rană roşie care urma să aibă nevoie 
de copci dacă voiam să nu rămân cu o cicatrice. Sângele 
ruginiu şi subțire îmi păta ceafa dintr-o parte în cealaltă a 


liniei părului. Numai Dumnezeu ştie cât să fi curs din gura 
aceea roşie, neplăcută la vedere, şi fusese spălat de apa 
lacului. 

Am turnat apă oxigenată în palmele făcute căuş, mi-am 
luat inima în dinți şi am întins-o pe tăietură ca loţiunea după 
ras. Muşcătura a fost monstruoasă şi a trebuit să strâng din 
buze ca să nu ţip. Când a început să înceteze puţin durerea, 
am mai turnat nişte apă oxigenată peste un tampon din vată 
şi mi-am curățat şi celelalte răni. 

Am făcut duş, mi-am aruncat un tricou şi o pereche de 
jeanşi pe mine, apoi am mers în hol să-i dau un telefon 
şerifului districtual. Nu aveam nevoie să consult cartea de 
telefon; numărul de la departamentul de poliție din Castle 
Rock şi cel al şerifului districtual se aflau scrise pe-un bilețel 
ÎN CAZ DE URGENȚĂ lipit pe afişier, alături de numerele de la 
pompieri, ambulanţă şi cel care începe cu 900, la care, contra 
sumei de un dolar şi jumătate, poţi afla rezolvarea la trei 
întrebări din rebusul zilei publicat de revista Times. 

Am format repede primele trei numere, apoi am început să 
încetinesc. Reuşisem să formez 955.960 înainte să mă opresc 
complet. Am rămas acolo în hol cu receptorul dus la ureche, 
vizualizând un alt titlu de primă pagină, de data aceasta nu în 
decenta Times, ci în  virulentul New York Post. 
ROMANCIERUL CĂTRE  COMPU-KING:  "ÎNCĂPĂŢÂNAT 
BĂTRÂN CE EŞTI!" Împreună cu fotografiile de pe-o parte a 
paginii, cu mine, arătând aproximativ de vârsta pe care o am 
acum, şi cu ale lui Max Devore de pe cealaltă parte, arătând 
aproximativ de o sută şase ani, Post se va distra de minune 
povestindu-le cititorilor cum Devore (impreună cu tovarăşa 
lui, o doamnă în vârstă care udă leoarcă ar cântări probabil 
patruzeci de kilograme) pusese la colț un romancier având 
jumătate din vârsta lui - un tip care arăta, în fotografie cel 
puțin, suficient de bine clădit şi de în formă. 

Telefonul s-a săturat să ţină minte doar şase dintre cifrele 
necesare în creierul lui rudimentar, a scos un clic dublu şi m- 
a abandonat iarăşi tonului de linie liberă. Am luat receptorul 


de la ureche, m-am uitat fix la el pentru o clipă şi apoi l-am 
aşezat înapoi încet în furcă. 

Nu sunt paranoic cu privire la atenţia uneori capricioasă, 
alteori plină de ură a presei, dar sunt prudent, aşa cum aş fi 
dacă m-aş afla lângă un mamifer purtător de blană, iute la 
mânie. America i-a transformat pe cei care au grijă de buna ei 
dispoziție în nişte ciudate prostituate de mare clasă, iar media 
ia în batjocură orice 'stea' care îndrăzneşte să se plângă de 
tratamentul la care este supus(ă). "Termină cu jelania!" strigă 
ziarele şi emisiunile tv cu bârfe (tonul pe care sunt rostite 
aceste cuvinte este unul de triumf amestecat cu indignare). 
"Chiar credeai că-ţi dăm bani căcălău ca să ne cânți un cântec 
sau ca să dai cu bâta la base-ball? Greşit, cretinule? Te plătim 
ca să ne mirăm de tine când îţi reuşeşte treaba - orice se 
nimereşte să fie "treaba" în cazul tău - dar şi pentru că ne 
unge pe suflet când o dai în bară. Adevărul e că eşti o recuzită. 
Dacă încetezi să ne mai amuzi, nimic nu ne opreşte să te 
omorâm şi să te mâncăm." 

Sigur că nu te pot mânca de-adevăratelea. Pot tipari 
fotografii cu tine la bustul gol şi pot spune că te-ai îngrăşat, 
pot discuta despre cât de mult bei sau despre cât de multe 
pilule iei sau te pot lua la bani mărunți despre o seară când ţi- 
ai tras cine ştie ce starletă în poală la localul Spago şi ai 
încercat să-i bagi limba în ureche, dar nu te pot mânca de- 
adevăratelea. Aşadar, nu gândul că mă vor numi cei de la Post 
plângăcios sau că voi face parte din monologul de deschidere 
al emisiunii lui Jay Leno m-a făcut să pun receptorul jos; de 
vină a fost faptul că mi-am dat seama că nu am nici o dovadă. 
Nu ne văzuse nimeni. Şi, mi-am dat eu seama, să găsească un 
alibi pentru el şi pentru asistenta lui personală ar fi fost cel 
mai uşor lucru din lume pentru Max Devore. 

Mai era încă un lucru, chiar cireaşă de pe tort; gândul că 
şeriful districtual îl va trimite pe George Footman, alias 
tăticu', să-mi ia declaraţia cu privire la bărbatul cel rău ce îl 
aruncase pe micuțu' Mike în lac. Ce bine s-ar amuza toți trei 
după aceea! 


L-am sunat pe John Storrow în schimb, vrând să-l aud 
spunându-mi că fac ceea ce trebuie, singurul lucru care avea 
vreun sens. Dorindu-mi ca el să-mi aducă aminte că numai 
oamenii disperaţi ar merge atât de depar-te (aveam să ignor, 
cel puţin pentru moment, felul în care râseseră amândoi, ca şi 
când s-ar fi distrat mai bine ca niciodată în viață) şi că nu se 
schimbase nimic cu privire la Ki Devore, că procesul de 
stabilire a custodiei intentat de bunicul ei încă mai lua apă la 
bord. 

Acasă, mi-a răspuns robotul telefonic al lui John şi i-am 
lăsat un mesaj - sună-l doar pe Mike Noonan, nu-i grabă 
mare, dar simte-te liber să-l suni mai târziu. Apoi am încercat 
la birou, conştient fiind de vorbele scripturii după John 
Grisham: avocaţii tineri lucrează până cad sub masă. Am 
ascultat robotul telefonic al firmei, apoi am urmat 
instrucțiunile şi am format STO pe butoanele aparatului meu, 
primele trei litere ale numelui de familie al lui John. 

S-a auzit un clic şi apoi l-am auzit pe el - o alta versiune 
înregistrată, din nefericire. 

— Bună, sunt John Storrow. Am plecat la Philly pentru 
week-end să-i văd pe mama şi pe tata. Voi fi la birou luni; 
pentru restul săptămânii, voi fi pe teren. De marți şi până 
vineri veți avea cel mai mare noroc dacă mă veți căuta la... 

Numărul pe care mi l-a dat începea cu 207-955, care 
însemna Castle Rock. Probabil că era vorba de hotelul la care 
stătuse şi prima dată, acela frumos de pe View. 

— Mike Noonan sunt, am spus. Sună-mă când poți. Ti-am 
lăsat un mesaj şi pe aparatul telefonic de-acasă. 

M-am dus în bucătărie să-mi iau o bere, dar n-am făcut 
decât să stau în fața frigiderului, jucându-mă cu magneţii. 
Codoş, mă numise el. Ia zi-mi, codoşule, unde ţi-e curva? Un 
minut după aceea se oferise să-mi salveze sufletul. Destul de 
comic, de fapt. Aşa cum s-ar oferi un alcoolic să-ți păzească 
dulăpiorul cu băuturi. A vorbit despre tine cu ceea ce mie mi 
s-a părut a fi o admirație sinceră, îmi spusese Mattie. 
Străbunicul tău şi cu străbunicul lui s-au căcat în aceeaşi 
hazna. 


Am plecat de lângă frigider, lăsând înăuntrul lui toată 
berea, m-am întors la telefon şi am sunat-o pe Mattie. 

— Bună, a spus o altă voce evident înregistrată. Norocul se 
ținea scai de mine. - Eu sunt, dar fie sunt plecată, fie nu pot 
veni să răspund la telefon chiar acum. Lasă-mi un mesaj, 
bine? 

O pauză, microfonul s-a mişcat, o şoaptă depărtată şi-apoi 
Kyra, atât de tare, că aproape mi-a spart timpanul: 

— Laşă un mesaj FELICIT! 

A urmat un râset din partea amândurora, întrerupt de bip. 

— Bună, Mattie, sunt Mike Noonan, am spus. Voiam doar... 

Nu ştiu cum aş fi terminat propoziţia şi nici n-a trebuit s-o 
fac. S-a auzit un clic şi apoi Mattie însăşi mi-a spus: 

— Salut, Mike. 

Era o diferență atât de mare între vocea aceasta sumbră, 
înfrântă şi vocea voioasă din înregistrare că, preţ de-o clipă, 
am rămas tăcut. Apoi am întrebat-o care era problema. 

— Nici una, a spus, apoi a început să plângă Totul. Mi-am 
pierdut slujba. M-a concediat Lindy. 


Desigur, Lindy nu numise concediere gestul acela. Îl numise 
"strânsul curelei", dar concediere era, sigur că da, iar eu ştiam 
că dacă aruncam o privire peste subvenţiile Bibliotecii Celor 
Patru Lacuri, aveam să descopăr că unul dintre principalii 
susținători de-a lungul anilor fusese domnul Max Devore. Şi 
urma să continue să fie unul dintre principalii susținători... 
dacă, precis, Lindy Briggs era de acord să joace după cum 
cânta el. 

— N-ar fi trebuit să discutăm într-un loc unde ne putea 
vedea, am spus, ştiind foarte bine că aş fi putut nici să nu 
merg la bibliotecă şi că Mattie tot ar fi fost concediată. Poate 
că ar fi trebuit să ne aşteptăm la această mişcare. 

— John Storrow chiar a prevăzut-o. 

Încă mai plângea, dar se lupta să-şi recapete controlul. 

— A spus că Max Devore va vrea probabil să se asigure că 
voi fi atât de tare prinsă cu faţa la perete cât poate el să mă- 
mpingă, până la audierile preliminare. A spus că Devore va 


vrea să se asigure că voi răspunde "Sunt şomeră, onorată 
instanță”, atunci când mă va întreba judecătorul unde lucrez. 
I-am spus lui John că doamna Briggs n-ar face niciodată ceva 
atât de josnic, mai ales unei fete care vorbise atât de bine 
despre "Bartleby'-ul lui Melville. Ştii ce mi-a răspuns la asta? 

— Nu. 

— A spus: "Eşti foarte tânără." Asta mi s-a părut o dovadă 
de condescendenţă, dar avea dreptate, nu-i aşa? 

— Mattie... 

— Ce mă voi face, Mike? Ce mă voi face? 

Şobolanul panicii se mutase mai în jos pe Wasp Hill Road, 
aşa mi se părea. 

Mi-am spus, destul de nepăsător: Ce-ar fi să-mi devii mie 
metresă?Vei avea titlul de "asistentă de documentare”, o 
meserie perfect credibilă, cel puțin în ceea ce-i priveşte pe 
cei de la fisc. O să-ți cumpăr haine, vreo două carduri 
pentru cumpărături, o casă - să-ți iei adio de la rulota dublă 
plină de rugină de pe Wasp Hill Road - şi o vacanţă de două 
săptămâni: cum îți sună februarie în Maui? Plus 
şcolarizarea lui Ki, desigur, şi un bonus generos la sfârşitul 
anului. Voi fi şi atent. Atent şi discret. O dată sau de două 
ori pe săptămână, şi niciodată până ce fetița nu doarme 
buştean. Tot ce trebuie să spui e da şi să-mi dai o cheie. Tot 
ce trebuie să faci e să te întinzi pe spate atunci când mă 
întind eu pe burtă. Tot ce trebuie să faci e să mă laşi pe 
mine să fac ce vreau - totul pe-ntuneric, toată noaptea, lasă- 
mă să te-ating unde vreau să te ating, lasă-mă să fac ce 
vreau să fac, să nu spui niciodată nu, să nu spui niciodată 
stop. 

Am închis ochii. 

— Mike? Eşti acolo? 

— Sigur, am spus. Am atins tăietura pulsândă din spatele 
capului şi m-am crispat. - O să te descurci numai bine, 
Mattie. Eşti... 

— Rulota nu e achitată! aproape că s-a jelit ea. Am două 
facturi de te-lefon restante şi mă ameninţă că-mi taie tonul! 
Sistemul de transmisie al jeepului are ceva probleme, la fel şi 


axul din spate! Cred că pot plăti pentru ultima săptămână a 
Şcolii Biblice de Vară a lui Ki - doamna Briggs mi-a dat 
salariul pe trei săptămâni pentru că n-am primit preaviz - dar 
de unde-o să am bani să-i cumpăr papuci? Creşte atât de 
repede... are găuri în aproape toţi pantalonii scurți şi chiar şi 
în b-b-blestemaţii ăia de chiloței... 

Începea iarăşi să lăcrimeze. 

— O să mă ocup eu de voi până să vă puneţi iarăşi pe 
picioare, am spus. 

— Nu, nu te pot lăsa... 

— Poţi. Şi, spre binele lui Kyra, o s-o faci. Mai târziu, dacă 
vei mai vrea, poți să-mi returnezi banii. O să ţinem evidența 
fiecărui dolar şi a fiecărei centime cheltuite, dacă vrei. Dar o să 
am eu grijă de voi. 

Şi n-o să trebuiască să-ţi dai jos niciodată hainele când 
eşti cu mine. Asta-i o promisiune şi am de gând s-o respect. 

— Mike, nu trebuie să faci asta. 

— Poate că da, poate că nu. Dar am s-o fac. Încearcă numai 
să mă opreşti. 

O sunasem cu intenția de a-i spune ce mi se întâmplase - 
să-i ofer versiunea distractivă a poveştii - însă, acum, aceea mi 
se părea cea mai proastă idee din lume. 

— Chestia asta cu custodia o să se termine înainte să apuci 
să-ți dai seama şi, dacă tot n-o să poți găsi pe nimeni destul 
de curajos să te angajeze aici după aceea, o să găsesc pe 
cineva din Derry care s-o facă. Pe lângă asta, spune-mi 
adevărul - nu începi cumva să simți că s-ar putea să fi sosit 
timpul unei schimbări de decor? 

A reuşit să scoată un râset slab. 

— Cred c-ai putea spune asta. 

— Te-a sunat John astăzi? 

— Că tot veni vorba, da. E plecat în vizită la părinţii lui în 
Philadelphia, dar mi-a dat numărul de acolo. L-am sunat eu. 

Îmi spusese că-i căzuse cu tronc Mattie. Poate că şi ei îi 
căzuse el cu tronc. Mi-am spus că uşoara strângere de inimă 
spinoasă pe care am simţit-o la acest gând nu era decât o 
închipuire. Am încercat să-mi spun asta, cel puţin. 


— Ce-a spus despre cum ţi-ai pierdut slujba? 

— Aceleaşi lucruri pe care le-ai spus şi tu. Numai că nu m- 
a făcut să mă simt în siguranță. Tu mă faci. Nu ştiu de ce. 

Eu ştiam. Eram un bărbat mai în vârstă, iar asta ne face pe 
noi atractivi, în principal pentru femeile mai tinere: noi le 
putem face să se simtă în siguranţă. 

— Vine iarăşi aici marți dimineața. Am spus că voi lua 
prânzul cu el. 

Cu calm, fără urmă de tremur sau de ezitare în voce, am 
spus: 

— Poate că voi veni şi eu. 

Vocea lui Mattie s-a încălzit la această sugestie; acceptul ei 
grăbit m-a făcut să mă simt, paradoxal, vinovat. 

— Ar fi minunat! Ce-ar fi să-l sun şi să-i propun să veniţi 
amândoi la mine? Aş putea face iarăşi grătare. Poate că n-o 
voi trimite nici pe Ki la ŞBV şi-o să organizăm o masă în 
patru. Speră c-o să mai citeşti o poveste. Chiar i-a plăcut 
aceea. 

— Sună minunat, am spus şi vorbeam serios. 

Adăugând-o şi pe Kyra la numărătoare făcea ca totul să 
pară mult mai natural, mai puţin o intruziune din partea 
mea. Şi, de asemenea, mai puţin o întâlnire amoroasă din 
partea lor. John nu va putea fi acuzat că a dat dovadă de-un 
interes lipsit de etică față de clienta lui. În cele din urmă, 
probabil că-mi va mulțumi pentru asta. 

— Cred că e pregătită Ki să trecem mai departe la "Hansel şi 
Gretel". Tu cum te simți, Mattie? Eşti mai bine? 

— Mult mai bine decât eram înainte să vorbesc cu tine. 

— Bun. Se vor rezolva toate lucrurile. 

— Promite-mi. 

— Cred că tocmai am făcut-o. 

A urmat o pauză mică. 

— Tu eşti bine, Mike? Păreai că vorbeşti puţin... nu ştiu... 
puțin ciudat. 

— Sunt bine, am spus, şi eram, pentru cineva care fusese 
destul de sigur că va muri înecat cu mai puțin de-o oră în 


urmă. - Îţi pot pune o întrebare înainte să închid? Fiindcă mă 
scoate din minţi lucrul ăsta? 

— Desigur. 

— În seara când am luat cina împreună ai spus că ţi-a 
povestit Devore că străbunicul lui se cunoştea cu al meu. Se 
cunoşteau destul de bine, după spusele lui. 

— A spus că se căcau în aceeaşi hazna. Mi s-a părut o 
exprimare elegantă. 

— A mai spus şi altceva? Încearcă să-ți aduci aminte. 

A încercat, dar nu şi-a amintit nimic. l-am spus să mă sune 
dacă-şi va aduce aminte ceva legat de problema aceasta, sau 
dacă se va simți singură ori speriată, sau dacă va începe să-şi 
facă probleme pentru ceva, orice. Nu-mi plăcea să răspândesc 
prea mult vorba, dar mă hotărâsem deja că trebuie să port o 
discuție sinceră cu John în legătură cu ultima mea aventură. 
Ar fi fost un lucru prudent ca detectivul particular din 
Lewiston - George Kennedy, ca pe actor - să pună un om sau 
doi pe TR să le țină pe Mattie şi pe Kyra sub supraveghere. 
Max Devore era nebun, exact aşa cum spusese şi îngrijitorul 
meu. Nu înțelesesem atunci lucrul ăsta, dar acum îl 
înțelegeam perfect. De fiecare dată când aveam îndoieli, 
trebuia doar să duc mâna la spatele capului. 

M-am întors la frigider şi am uitat şi de data asta să-l 
deschid. Mâinile mi s-au dus însă la magneți şi iarăşi am 
început să-i mişc din loc, urmărind cum se alcătuiesc cuvinte, 
cum se despart, cum evoluează. Era un fel bizar de a scrie..., 
dar era un scris. Îmi dădeam seama de asta după felul în care 
începeam să pierd legătura cu realitatea. 

Acea stare pe jumătate hipnotică e o stare pe care o cultivi 
până ce reuşeşti s-o declanşezi şi s-o înlături după bunul 
plac... poţi face asta, cel puţin, atunci când lucrurile merg 
bine. Partea intuitivă a creierului se descuie singură atunci 
când începi să lucrezi şi se ridică la o înălțime de vreun metru 
optzeci (poate la trei metri, în zilele cele bune). O dată ajunsă 
acolo, nu face decât să plutească, trimițând înapoi mesaje ca 
de magie neagră şi imagini luminoase. Pentru a aduce 
echilibru zilei, acea parte e izolată de restul maşinăriei şi 


aproape că uiţi complet de existenţa ei... cu excepţia unor dăți 
când se declanşează singură şi cazi în transă pe neaşteptate, 
mintea ta făcând asociaţii care nu au nimic de-a face cu 
gândirea raţională, asociaţii care scânteiază de imagini 
neaşteptate. Aceasta este în unele feluri, partea cea mai 
ciudată a procesului creativ. Muzele sunt nişte fantome, iar 
uneori vin neinvitate. 

Casa mea e bântuită. 

Sara Laughs a fost întotdeauna bântuită... Le-ai trezit la 
viață. 

trezit, am scris pe uşa frigiderului. Dar nu mi se părea că 
arată bine, aşa că am făcut un cerc din fructe şi legume în 
jurul lui. Aşa era mult mai bine. Am rămas nemişcat o clipă, 
cu mâinile încrucişate pe piept aşa cum mi le încrucişam la 
birou când căutam un cuvânt sau o frază potrivită, apoi am 
luat trez şi am scris bântu, ieşindu-mi bântuit. 

— E bântuit în cerc, am spus şi de-abia dacă am auzit 
clinchetul şters al clopoțelului lui Bunter, sunând parcă a 
aprobare. 

Am luat literele de pe uşă şi, făcând asta, m-am surprins că 
mă gândesc la cât e de ciudat să am un avocat pe nume 
Romeo... 

(romeo a apărut în cerc) 

„„. şi un detectiv pe nume George Kennedy. 

(george a apărut pe uşa frigiderului) M-am întrebat dacă 
mă poate ajuta oare Kennedy să-l înțeleg pe Andy Drake... 

(drake pe uşa frigiderului) 

să-mi ofere poate nişte informaţii. Nu mai scrisesem 
niciodată înainte despre un detectiv particular şi chestiile 
MICI... 

(rake jos, rămâne d, adaug etalii) 

„„. fac diferenţa. Am întors un 3 cu picioarele în sus şi am 
pus un 1 sub el, alcătuind o furcă. Diavolul se află în detalii. 

De acolo am ajuns altundeva. Nu ştiu cu precizie unde, 
fiindcă eram în transă, partea aceea intuitivă a minții mele 
urcase atât de mult, că o întreagă echipă de căutare n-ar fi 
putut-o găsi. Am rămas în fața frigiderului şi m-am jucat cu 


literele, alcătuind mici frânturi de gând fără ca măcar să le 
conştientizez. Poate că nu vă vine să credeţi că e posibil aşa 
ceva, dar orice scriitor ştie că e. 

M-a adus în simțiri lumina care s-a prelins pe fereastra 
foaierului. Am ridicat privirea şi am văzut silueta unei maşini 
oprind chiar în spatele Chevrolet-ului meu. O crampă de 
groază mi-a cuprins stomacul. Acela a fost un moment când 
aş fi dat tot ce dețineam în schimbul unui pistol cu magazia 
plină. Fiindcă era Footman. El trebuia să fie. În mod sigur îl 
sunase Devore când el şi Whitmore se întorseseră la 
Warrington, îi spusese că Noonan refuzase să fie un marțian 
bun, aşa că du-te acolo şi rezolvă-l imediat. 

Când s-a deschis portiera şoferului şi s-a aprins becul în 
maşina vizitatorului, am inspirat o gură de aer sec de 
uşurare. Nu ştiam cine este individul, dar în mod sigur nu era 
"tăticu". Tipul ăsta nu părea că ar fi în stare nici să omoare o 
muscă folosindu-se de-un ziar rulat... deşi, presupun, mulți 
şi-au spus acelaşi lucru şi despre Jeffrey Duhmer. 

Deasupra frigiderului se afla o îngrămădeală de tuburi cu 
aerosol, toate vechi şi probabil poluante. Nu-mi puteam da 
seama cum de nu le observase doamna M., dar mă bucuram 
că n-o făcuse. L-am luat pe primul pe care am pus mâna - 
Black Flag, excelentă alegere - i-am scos capacul cu degetul 
mare şi l-am introdus în buzunarul stâng din fată al jeanşilor. 

Apoi m-am întors spre sertarele de lângă chiuvetă. În cel de 
sus se afla argintăria. În al doilea se afla ceea ce Jo numea 
"rahaturile de bucătărie" - totul de la termometru pentru gătit 
păsări la cuptor şi până la instrumentele alea pe care le înfigi 
în ştiuleții de porumb ca să nu te arzi la degete. În al treilea se 
afla o colecţie generoasă de cuțite pentru friptură, 
desperecheate. Am luat unul, l-am vârât în buzunarul drept 
din față al jeanşilor şi m-am dus la uşă. 


Bărbatul de pe verandă a tresărit uşor când am aprins 
lumina de afară, apoi a clipit prin uşă la mine, asemeni unui 
iepure cu vederea proastă. Avea aproximativ un metru şaizeci 
şi doi, era uscăţiv şi palid. Îşi purta părul într-un fel de 


tunsoare cunoscută sub numele de claie în zilele copilăriei 
mele. Avea ochi căprui. Le stătea pavăză o pereche de ochelari 
cu ramă de corn, cu lentile unse. Mâinile îi atârnau pe lângă 
corp. Într-una ţinea o valiză plată din piele, în cealaltă un 
dreptunghi mic şi alb. Nu cred că-mi stătea scris în stele să 
mor ucis de-un bărbat care ţinea într-o mână o carte de vizită, 
aşa că am deschis uşa. 

Tipul a zâmbit, genul acela de zâmbet neliniştit pe care se 
pare că-l afişează totdeauna cei din filmele lui Woody Allen. 
Purta chiar şi un echipament demn de Woody Allen, am 
observat - o cămaşă decolorată, puţin cam prea scurtă la 
mâneci şi pantaloni puţin cam prea largi în zona pelvisului. 
Trebuie să-i fi spus cineva de asemănare, am gândit. Cred 
că asta trebuie să fie. 

— Domnul Noonan? 

— Da? 

Mi-a întins cartea de vizită, FIRMA IMOBILIARĂ SECOLUL 
VIITOR, scria pe ea cu litere aurite, în relief. Sub asta, cu un 
negru mai modest, se afla numele vizitatorului meu. 

— Sunt Richard Osgood, a spus, de parcă nu ştiam să 
citesc, şi a întins mâna. Nevoia bărbatului american de-a 
răspunde, în general, acestui gest este adânc inculcată în 
conştiinţa lui, însă în acea seară i-am opus rezistență. Şi-a 
mai ținut lăbuţa roz întinsă încă o clipă, apoi a coborât-o şi şi- 
a şters agitat palma, de pantaloni. 

— Am un mesaj pentru dumneavoastră. De la domnul 
Devore. 

Am aşteptat. 

— Pot să intru? 

— Nu, am spus. 

A făcut un pas în spate, şi-a şters iar mâna de pantaloni şi 
a părut că-şi recapătă stăpânirea de sine. 

— Nu cred că e nevoie să fim nepoliticoşi, domnule Noonan. 

Nu eram nepoliticos. Dacă voiam să fiu nepoliticos, i-aş fi 
făcut un tratament la față cu soluție de omorât insecte. 

— Max Devore şi îngrijitoarea lui au încercat să mă înece în 
lac în seara asta. Dacă vi se pare că manierele mele au puțin 


de suferit, probabil că asta-i cauza. 

Privirea şocată a lui Osgood era adevărată, cred. 

— Probabil că lucraţi prea intens la proiectul de acum, 
domnule Noonan. Max Devore va împlini optzeci şi şase de ani 
la următoarea aniversare - dacă mai trăieşte până atunci, 
lucru care pare acum pus sub semnul întrebării. Sărmanul 
bătrân de-abia dacă mai poate merge de la scaun şi până la 
pat. Cât despre Rogette... 

— Am înţeles unde bateți, am spus. De fapt, l-am înţeles cu 
douăzeci de minute în urmă, fără vreun ajutor din partea 
dumneavoastră. De-abia îmi vine şi mie să cred, iar eu eram 
acolo. Daţi-mi orice ar fi ce aveți pentru mine. 

— Bine, a spus pe-o voce înțepată, care spunea: "prea binele 
şi aşa'. 

A tras fermoarul unui buzunar aflat în partea din față a 
genții sale din piele şi a scos un plic alb, de dimensiuni 
normale şi sigilat. L-am luat, sperând ca Osgood să nu simtă 
cât de tare-mi bătea inima. Devore se mişca al naibii de repede 
pentru un bărbat care se deplasa cu tubul de oxigen după el. 
Întrebarea era: ce fel de mişcare era asta? 

— Mulţțam, am spus, începând să închid uşa. V-aş da cât 
pentru o sticlă de ceva, dar mi-am uitat portmoneul în 
şifonier. 

— Aşteptaţi! Trebuie să-l citiți şi să-mi daţi un răspuns. 

Am ridicat din sprâncene. 

— Nu ştiu de unde i-a venit lui Devore ideea că-mi poate 
ordona ce să fac, dar nu am nici o intenție de-a permite ideilor 
lui să-mi influenţeze comportamentul. Dispari. 

Buzele i s-au întors în jos, creând gropițe adânci la colțurile 
gurii, şi, dintr-o dată, nu mai arăta deloc ca Woody Allen. 
Arăta ca un agent imobiliar de cincizeci de ani care-şi vânduse 
sufletul diavolului şi care acum nu suporta să vadă că-l trage 
cineva pe şef de coada lui bifurcată. 

— Vă dau un sfat prietenesc, domnule Noonan - aţi face 
bine să aveți grijă. Max Devore nu-i persoana cu care să te 
pui. 

— Spre norocul meu, nu mă pun cu el. 


Am închis uşa şi am rămas în foaier, ţinând plicul în mână 
şi urmărindu-l pe domnul Agenţia Imobiliară Secolul Viitor. 
Arăta călcat pe bătături şi confuz - nu-i ţinuse nimeni piept în 
ultima vreme, probabil. Poate că-i va prinde bine. Îi va oferi o 
nouă perspectivă asupra vieţii. Îi va aminti că, Max Devore sau 
nu, Richie Osgood tot nu va avea mai mult de un metru 
şaizeci şi doi de centimetri. Nici chiar încălțat în cizme de 
cowboy. 

— Domnul Devore vrea un răspuns! a strigat prin uşa 
închisă. 

— O să-i dau un telefon, am strigat înapoi, apoi am ridicat 
încet degetele mijlocii formând vulturul bicefal pe care voisem 
să li-l arăt mai devreme lui Max şi lui Rogette. - Între timp, 
poate că-i poţi transmite asta. 

Aproape că m-am aşteptat să-şi scoată ochelarii şi să se 
frece la ochi. S-a dus înapoi la maşină în schimb, şi-a aruncat 
servieta înăuntru, apoi a intrat şi el. L-am urmărit până cea 
ajuns cu spatele la stradelă şi am fost sigur că plecase. Apoi 
m-am dus în sufragerie şi am deschis plicul. Înăuntru se afla 
o singură foaie de hârtie, purtând uşorul miros al parfumului 
pe care-l purta mama când eu nu eram decât un copil. White 
Shoulders, mi se pare că se numeşte. În capul paginii - scris 
frumos, femeiesc cu litere uşor ridicate - se afla 


ROGETTE D. WHITMORE 


Sub el se afla mesajul următor, scris de-o mână feminină 
uşor tremurată: 


9:30 PM 

Dragă domnule Noonan, 

Max vrea să vă transmit cât de bucuros a fost să vă 
întâlnească! Simt şi eu nevoia să spun acelaşi lucru. Sunteţi 
un individ foarte amuzant şi distractiv! Ne-am bucurat de 
bufoneriile dumneavoastră chiar şi mai mult. 

Acum, la afaceri. M. vă oferă o afacere foarte simplă: 
dacă promiteți să nu mai puneţi întrebări despre el şi dacă 
promiteţi să opriți orice procedură legală - dacă-l lăsați să 
se odihnească în pace, ca să spun aşa —, atunci domnul 
Devore promite să nu mai încerce să câştige custodia 
nepoatei sale. Dacă vă convine, trebuie doar să-i spuneți 
domnului Osgood "sunt de acord'. Va aduce el mesajul! Max 
speră să se întoarcă în California cu avionul personal foarte 
curând - are treburi care nu mai pot fi amânate, deşi s-a 
simţit bine aici şi v-a găsit deosebit de interesant. 

Vrea să vă reamintesc şi că luarea în custodie are 
responsabilităţile ei şi vă îndeamnă să nu uitaţi că v-a spus 
asta. 

Rogette 

P.S. Mi-a reamintit că nu i-aţi răspuns la întrebare: vă 
suge pizda ei? Max e foarte curios de problema asta. 

R. 


Am citit mesajul a doua oară, apoi a treia. Am dat să-l aşez 
pe masă, apoi l-am citit şi a patra oară. Parcă nu reuşeam să 
pricep despre ce vorbea. A trebuit să-mi înfrânez pornirea de a 
zbura spre telefon şi de a o suna cât mai degrabă pe Mattie. S- 
a terminat, Mattie, aş spune. Să-ţi ia slujba şi să mă arunce 
pe mine în lac au fost ultimele două gloanţe ale războiului. 
Renunţă. 

Nu. Nu până ce nu eram absolut sigur. 


Am sunat la domeniul Warrington în schimb, unde mi-a 
răspuns al patrulea robot telefonic din acea seară. Devore şi 
cu Whitmore nu se deranjaseră să înregistreze ceva primitor şi 
vesel; o voce la fel de rece precum aparatul de făcut gheaţă de 
la un motel mi-a spus simplu să las mesajul după semnalul 
sonor. 

— Noonan sunt, am zis. 

Înainte să mai pot spune ceva, s-a auzit un clic când a 
ridicat cineva receptorul. 

— V-a prins bine partida de înot? m-a întrebat Rogette 
Whitmore pe o voce afumată, batjocoritoare. Dacă nu aş fi 
văzut-o în carne şi oase, mi-aş fi imaginat o femeie gen 
Barbara Stanwyck în momentele ei cele mai severe şi mai 
atractive, încolăcită pe o canapea din catifea roşie, îmbrăcată 
într-un capot din mătase de culoarea piersicii, cu telefonul 
într-o mână, în cealaltă având prelungitorul de fildeş pentru 
țigară. 

— Dacă v-aş fi prins din urmă, doamnă Whitmore, v-aş fi 
făcut să înțelegeți perfect ceea ce cred. 

— Oooo, a spus ea. Îmi tremură coapsele. 

—  Scutiţi-mă, vă rog, de imaginea coapselor 
dumneavoastră. 

— Beţe şi pietre, domnule Noonan, a spus. Cărui motiv 
datorăm plăcerea acestui telefon? 

— L-am trimis pe domnul Osgood fără vreun răspuns. 

— Exact aşa a zis şi Max că veţi face. A spus: "Tânărul 
nostru codoş crede în puterea răspunsului personal. Îți poţi da 
seama de asta doar uitându-te la el." 

— Face urât atunci când pierde, nu-i aşa? 

— Domnul Devore nu pierde. 

Răceala din vocea ei a scăzut cu cel puțin cinci grade, 
scurgându-se în acelaşi timp şi toată buna ei dispoziție 
batjocoritoare. 

— Poate să-şi schimbe  țelurile, dar nu pierde. 
Dumneavoastră mi-aţi lăsat impresia unui perdant în seara 
asta, domnule Noonan, lipăind şi ţipând acolo în apă. Aţi fost 
speriat, nu-i aşa? 


— Da. Crunt. 

— Aveaţi motive să fiți. Mă-ntreb dacă ştiţi cât sunteți de 
norocos? 

— Pot să vă spun ceva? 

— Desigur, Mike - îți pot spune Mike? 

— De ce nu rămâneţi pur şi simplu la domnul Noonan. 
Acum - mă ascultați? 

— Cu răsuflarea tăiată. 

— Şeful dumneavoastră e bătrân, e cu minţile aiurea şi am 
o bănuială că a trecut de punctul în care să mai poată ţine 
minte scorul unui meci de fotbal, ce să mai spun de-un proces 
de custodie. A fost desființat cu o săptămână în urmă. 

— Aveţi vreo idee clară? 

— Că tot veni vorba, am, aşa că ascultați bine: dacă mai 
încearcă unul dintre voi ceva fie şi numai de departe 
asemănător cu aşa ceva din nou, vin după beşina aia bătrână 
şi-i înfig masca lui de oxigen mânjită cu muci atât de tare-n 
cur, că-şi va putea aera plămânii prin partea de jos. Şi dacă vă 
mai văd pe stradă, doamnă Whitmore, vă voi folosi la 
aruncarea cu ciocanul. Mă înțelegeţi? 

M-am oprit, respirând greu, uimit şi destul de dezgustat de 
mine însumi. Dacă mi-ai fi spus că am în mine un asemenea 
discurs, aş fi pufnit a neîncredere. 

După o tăcere îndelungă, am spus: 

— Doamnă Whitmore? Mai sunteţi acolo? 

— Aici sunt, a spus. 

Voiam s-o înfurii, dar ea părea de fapt amuzată. 

— Cine face urât acum, domnule Noonan? 

— Eu, am spus, şi să nu uiţi asta, cățea aruncătoare de 
pietre ce eşti. 

— Care e răspunsul dumneavoastră pentru domnul 
Devore? 

— Batem palma. Eu îmi ţin gura, avocaţii îşi țin gura, el 
pleacă din viaţa lui Mattie şi a lui Kyra. Dacă, pe de altă parte, 
continuă să... 

— Ştiu, ştiu, o să-l prinzi şi-o să-i tragi o bătaie bună. Mă- 
ntreb ce-o să spui despre toate astea peste o săptămână, 


creatură arogantă şi proastă ce eşti. 

Înainte să pot răspunde - îmi stătea pe vârful limbii să-i 
spun că, chiar şi atunci când arunca cel mai bine, tot ca o fată 
arunca —, a închis. 

Am rămas acolo cu receptorul în mână preț de câteva 
secunde, apoi am închis şi eu. Era ăsta cumva un truc? Aşa 
îmi lăsa impresia, dar, în acelaşi timp, nu mi-o lăsa. Trebuia 
să audă şi John de asta. Nu-şi lăsase numărul de la părinţi pe 
robotul telefonic, dar îl avea Mattie. Dacă o sunam înapoi, 
însă, eram obligat să-i spun ce se întâmplase tocmai acum. 
Era mai bine să amân orice alt telefon până mâine. Să las 
timpul să treacă. 

Mi-am vârât mâna în buzunar şi aproape că mi-am 
străpuns-o în cuțitul pentru friptură de acolo. Uitasem 
complet de el. L-am scos, l-am dus înapoi în bucătărie şi l-am 
pus la loc în sertar. Pe urmă am scos şi tubul cu aerosol, m- 
am întors să-l aşez la loc pe frigider, alături de frații lui mai în 
vârstă, apoi m-am oprit. În interiorul cercului de fructe şi 
legume magnetice se afla asta: 


y 
dut e 

r 
19 t 


Să fi făcut chiar eu asta? Să fi fost chiar atât de cufundat în 
reverie, chiar atât de adânc căzut în transă, încât să fi alcătuit 
un minirebus pe uşa frigiderului, de care să nu-mi amintesc? 
Şi dacă era aşa, ce însemna? 

Poate că l-a făcut altcineva, mi-am spus. Unul dintre 
colegii mei de cameră invizibili. 

— Du-te vertical 19, am spus, întinzând mâna şi atingând 
literele. O direcție în teren? Sau poate că însemna Du-te 19 
vertical. Asta ducea iarăşi cu gândul la rebusuri. Uneori, la 
un rebus primeşti un indiciu care spune simplu Vezi 19 
orizontal sau Vezi 19 vertical. Dacă acesta era înţelesul aici, 
ce rebus trebuia să verific? 


— Mi-ar prinde bine puţin ajutor, am spus, dar n-a venit 
nici un răspuns - nici din planul astral, nici din interiorul 
minții mele. 

Am luat în sfârşit cutia de bere pe care mi-o promisesem şi 
am dus-o la sofa. Am ridicat colecţia de rebusuri Chestii grele 
şi m-am uitat la careul pe care încercam acum să-l rezolv. 
"Lichior chior” se numea şi era plin de glumițele stupide pe 
care doar dependențţii de rebusuri le găsesc amuzante. Actor 
afumat? Marlon Brandy. Roman sudist afumat? Tequila 
Pasăre Cântătoare. Îl duce pe procurorul districtual la băut? 
Dovadă tămâioasă. lar definiția lui 19 vertical era asistentă 
orientală, care orice amator de cuvinte încrucişate din lume 
ştie că este amah. Nimic din "Lichior chior" nu se lega cu ce ea 
ce se petrecea în viața mea, cel puţin din câte-mi dădeam eu 
seama. 

Am frunzărit şi alte câteva rebusuri din culegere uitându- 
mă la rubricile 19 vertical. Unealta muncitorilor în marmură 
(daltă). Crainicul preferat de la CNN, 2 cuv. (wolfblitzer). 
Etanol şi eter dimetil ex. (izomeri). Am aruncat cartea deoparte 
dezgustat. Cine spusese că trebuie să fie tocmai culegerea 
asta, totuşi? Probabil că mai erau cincizeci de altele prin casă, 
patru sau cinci chiar în sertarul măsuţei de la capătul sofalei, 
cea pe care se afla cutia mea de bere. M-am întins pe spate pe 
sofa şi am închis ochii. 

Întotdeauna mi-au plăcut curvele... uneori locul lor era pe 
fața mea. 

Asta-i locul unde cățeluşii blânzi şi câinii răi umblă umăr 
la umăr. 

Nu avem un bețiv notoriu în oraş, facem toți cu rândul. 

Aici s-a întâmplat, sigur că da. Ahă. 

Am adormit şi m-am trezit după trei ore cu gâtul înțepenit 
şi cu o durere pulsatilă îngrozitoare în spatele capului. 
Tunetul bubuia greoi în depărtare, în Munţii Albi, iar aerul din 
casă părea foarte cald. Când m-am ridicat de pe canapea, 
spatele coapselor mi s-a dezlipit mai mult sau mai puţin de pe 
materialul ei. M-am împleticit spre aripa de vest asemenea 
unui om foarte bătrân, m-am uitat la hainele ude, m-am 


gândit că ar trebui să le duc în camera pentru spălat rufe, 
apoi am ajuns la concluzia că, dacă mă aplec atât de tare, s-ar 
putea să-mi explodeze capul. 

— Aveţi voi grijă de astea, fantomelor, am murmurat. Dacă 
puteți schimba locul pantalonilor şi al chiloților pe sârma de 
afară, puteţi şi să-mi puneţi hainele în coşul de nuiele. 

Am urinat, am înghițit trei tablete de Tylenol şi m-am dus 
la culcare. La un moment dat, m-am trezit o a doua oară şi 
am auzit plânsetul fantomei de copil. 

— Opreşte-te, i-am spus. Opreşte-te, Ki, n-o sa te ia nimeni. 
Eşti în siguranţă. 

Apoi am adormit iarăşi. 


CAPITOLUL NOUĂSPREZECE 


Suna telefonul. M-am cățărat spre el dintr-un vis în care 
mă înecam, nu puteam respira, ridicându-mă spre lumina 
dimineții, crispându-mă din cauza durerii din spatele capului, 
coborându-mi picioarele din pat. Telefonul avea să înceteze să 
mai sune înainte să ajung la el, aproape întotdeauna se 
întâmplă asta în situaţii de genul ăsta, după care aveam să 
mă las pe spate şi să petrec zece minute inutile întrebându- 
mă cine fusese, înainte să mă ridic de-a binelea. 

Țâăăr... țâââr... țââăr... 

Erau zece? O duzină? Pierdusem numărătoarea. Cineva era 
chiar hotărât. Speram să nu fie vorba de probleme, dar, 
potrivit experienței mele, oamenii nu încearcă atât de mult 
atunci când veştile sunt bune. Am atins cu degetele încet 
spatele capului. Durea tare, dar părea că dispăruse durerea 
aceea adâncă, necruțătoare. Şi n-a fost nici un pic de sânge pe 
degete când m-am uitat la ele. 

Am mers târşâit în josul coridorului şi am ridicat 
receptorul. 

— Alo? 

— Ei bine, cel puţin n-o să mai trebuiască să-ţi faci griji că 
trebuie să depui mărturie la audierile pentru atribuirea 
custodiei copilului. 


— Bill? 

— Aha. 

— De unde ai ştiut... 

M-am înclinat spre tejghea şi m-am uitat mijit la ceasul- 
pisică ce-şi legăna supărător coada. Trecuse de şapte şi 
douăzeci de minute şi era deja o căldură infernală. O căldură 
din aceea de ţi se usucă apa-n gură, după cum ne place nouă, 
marțienilor de pe TR, să spunem. 

— De unde ştii că s-a hotărât... 

— N-am habar de treburile lui nici cât negru sub unghie. - 
Bill părea cu spiritul încins. - N-a sunat niciodată să-mi ceară 
sfatu', iar io nu l-am sunat niciodată să i-l dau. 

— Ce s-a întâmplat? Ce se petrece? 

— N-ai deschis încă televizoru'? 

— N-am pus încă nici de cafea. 

Nici o scuză din partea lui Bill; era un tip care credea că 
oamenii care nu se trezesc până la şase dimineața merită tot 
ce primesc. Eu eram treaz acum, însă. Şi aveam o bănuială 
destul de bună despre ce urma să aflu. 

— S-a omorât Devore azi-noapte, Mike. A intrat în cada 
plină cu apă rece şi şi-a tras o pungă de plastic peste cap. Nu 
tre' să-i fi luat mult, având plămânii aşa cum îi avea. 

Nu, mi-am spus, probabil că nu-i luase mult. În pofida 
căldurii umezi de vară care deja se instaura în casă, am 
tremurat. 

— Cine l-a găsit? Femeia? 

— Aha, sigur. 

— La ce oră? 

— "Cu puţin înainte de miezul nopţii", au zis la ştirile de pe 
Canalu' 6. 

Chiar atunci când mă trezisem eu pe canapea şi mă 
mutasem amorțit în pat, cu alte cuvinte. 

— E implicată? 

— Dacă a făcut pe doctoru' Kevorkian, adică? Reportaju' pe 
care l-am văzut io n-a spus nimic de aşa ceva. Moara de bârfe 
de la Magazinu' General o să pornească vioaie-acu', da' n-am 
fost pe-acolo încă să-mi iau porția de tărâțe. Dacă l-a ajutat, 


nu cred c-o să aibă vreodată probleme d-asta, tu ce zici? 
Bătrânu' avea optzeci şi cinci şi nu era deloc sănătos. 

— Ştii cumva dacă va fi înmormântat pe TR? 

— California. Ea a zis că serviciu! funerar o să fie marți, în 
Palm Springs. 

M-a străbătut o senzaţie copleşitoare de bizar când mi-am 
dat seama că sursa problemelor lui Mattie poate că urma să 
zacă într-o capelă înconjurat de flori, în timp ce Prietenii lui 
Kyra Devore urmau să-şi digere prânzul şi să se pregătească 
să arunce cu Frisbee-ul. O să fie o sărbătoare, mi-am spus 
întrebător. Nu ştiu cum o să se descurce ei în Micuța Capelă 
a Microcipurilor din Palm Springs, dar pe Wasp Hill Road, 
oamenii o să danseze şi o să-şi arunce brațele spre cer şi-o 
să strige Da, Doamne. 

Niciodată în viață nu mă bucurasem să aud de moartea 
cuiva, dar eram bucuros acum să aud de moartea lui Devore. 
Bastardul ăla bătrân mă aruncase în lac... dar, înainte să se 
termine ziua, el fusese cel care se înecase. Se înecase într-o 
pungă de plastic, şezând în cada cu apă rece. 

— Ai vreo idee cum de-au pus cei de la tv mâna pe ştire atât 
de repede? 

Nu fuseseră superrapizi, nu, având în vedere că trecuseră 
şapte ore de la descoperirea cadavrului şi până la ştirile de la 
ora şapte, dar reporterii tv au o tendinţă spre lenevie. 

— l-a sunat Whitmore. A ţinut o conferință de presă chiar 
acolo în ho-lu' de la Warrin'ton la două dimineața. A răspuns 
la-ntrebări şezând pe sofaua aia mare şi castanie, din pluş, 
cea despre care Jo spunea mereu că ar trebui să fie-ntr-o 
pictură de salon în ulei, cu o femeie goală care şede pe ea. Ți- 
aminteşti? 

— Mda. 

— Am văzut doi ajutori de şerif plimbându-se prin fundal, 
plus un tip pe care mi l-am amintit de la Casa de Pompe 
Funebre a lu' Jaquard din Motton. 

— Asta-i ciudat, am spus. 

— Aha, cadavru' era încă la etaj, cât timp îşi răcea 
Whitmore gingiile... da' ea zicea că nu face decât să urmeze 


ordinele şefului. A zis c-a lăsat o casetă pe care zicea c-o 
făcuse vineri noaptea să nu afecteze prețu' de bursă al 
companiei şi că voia ca Rogette să sune la presă imediat şi să 
asigure oamenii că compania-i beton, că-ntre fiu' lui şi 
Consiliu' Director totu' o să fie dulce ca mierea. Apoi a zis 
despre serviciul funerar din Palm Springs. 

— Se sinucide, după care ţine o conferință de presa la ora 
două dimineața prin intermediar, ca să-i liniştească pe 
acționari. 

— Aha. Şi-i chiar stilu' lui. 

Tăcerea a căzut între noi pe fir. Am încercat să mă gândesc 
şi n-am putut. Tot ce ştiam era că voiam să merg la etaj şi să 
lucrez, fie că mă durea capul, fie că nu. Voiam să mă realătur 
lui Andy Drake, lui John Shackleford şi prietenului din 
copilărie al lui Shackleford, groaznicul Ray Garraty Exista 
nebunie în povestea mea, însă era o nebunie pe care o 
înțelegeam. 

— Bill, am spus în sfârşit, suntem în continuare prieteni? 

— Christoase, da, a spus prompt. Da' dacă-s unii prin jur 
care-ţi par că se feresc puţin, atunci o să ştii de ce, nu? 

Sigur că ştiam. Mulţi vor da vina pe mine pentru moartea 
bătrânului. Era o nebunie, având în vedere starea lui de 
sănătate, şi în nici un caz asta nu avea să fie părerea 
majorității, dar ideea va dobândi o anumită credibilitate, cel 
puţin pe termen scurt - ştiam asta la fel de bine cum ştiam 
adevărul despre prietenul din copilărie al lui John Shackleford. 

Copilaşi, odată ca niciodată a fost o gâscă ce-a zburat 
înapoi spre micuțul orăşel neîncorporat în care locuise pe când 
nu era decât o gâscuţă neprihănită. A-nceput să depună 
minunate ouă de aur, iar orăşenii s-au adunat cu mic, cu 
mare în jurul ei să se minuneze şi să-şi primească fiecare 
porția. Ei bine, în orice caz, gâscă aceea a ajuns în sfârşit în 
cuptor şi cineva a trebuit să-şi asume responsabilitatea 
ridicării temperaturii. Eu aveam să primesc o parte, dar 
bucătăria lui Mattie era posibil să se încingă puţin mai tare ca 
a mea; ea avusese temeritatea de a se lupta pentru copilul ei 
în loc să-l ofere ca pe tavă, fără nici un cuvânt. 


— Ține-ţi capu' în cutie următoarele câteva săptămâni, a 
spus Bill. Ăst-ar fi sfatu' meu. De fapt, dacă ai avea treburi 
care să te depărteze de-a dreptu' de pe TR pân se liniştesc 
apele, ast-ar fi şi mai bine. 

— Apreciez gândul tău bun, dar nu pot. Scriu o carte. 
Dacă-mi adun rahatu' şi mă mut, s-ar putea să-mi moară-n 
braţe. Mi s-a mai întâmplat şi nu vreau s-o mai păţesc o dată. 

— E-o poveste bunicică, nu-i aşa? 

— Nu-i rea, dar nu asta-i important. E... ei bine, hai să 
spunem că asta-i importantă pentru mine din alte motive. 

— N-ar rezista unei călătorii până la Derry? 

— Încerci să scapi de mine, William? 

— Încerc să-ţi fiu de ajutor, atâta tot - treaba mea-i de 
îngrijitor, să ştii. Şi să nu zici că nu te-am prevenit: stupu' o 
să-nceapă să zumzăie. Despre tine circulă două poveşti, Mike. 
Una e că te dai în bărci cu Mattie Devore. Cealaltă-i că te-ai 
întors să scrii ceva crunt pe TR. Să dezgropi toate scheletele de 
care poți da. 

— Să-nchei ce-a început Jo, cu alte cuvinte. Cine-a 
împrăştiat povestea asta, Bill? 

Tăcere din partea lui Bill. Ne aflam din nou pe-o falie 
seismică şi de data asta falia părea mai nesigură ca niciodată. 

— Cartea la care lucrez e-un roman, am spus. Plasat în 
Florida. 

— Oh, aha? 

Nu ai fi spus că cele trei mici silabe pot conține atâta 
uşurare. 

— Crezi că poţi răspândi treaba asta? 

— Cre' că pot, a spus. Dacă-i spui Brendei Meserve, începe 
să se-nvârtă chiar şi mai repede şi ajunge chiar şi mai departe. 

— Bine, aşa voi face. Cât despre treaba cu Mattie... 

— Mike, nu trebuie să te... 

— Nu mă dau în bărci cu ea. Nu aşa stau lucrurile. 
Lucrurile stau astfel: umblam pe stradă, am dat colțul şi am 
văzut un tip masiv bătându-l pe-unu pirpiriu. - Am făcut o 
pauză. - Ea şi cu avocatul ei plănuiesc un picnic cu grătar la 


rulota ei marți la prânz. Am de gând să merg şi eu. Crezi că c- 
o să-şi zică oamenii că dansăm pe mormântul lui Devore? 

— Unii, da. Royce Merrill, da. Dickie Brooks, da. Doamnele 
bătrâne în pantaloni, aşa le zice Yvette. 

— Ei bine, dă-i dracului, am spus. Până la ultimul. 

— Înţeleg ce simţi, dar spune-i fetei să nu facă paradă în 
fața oamenilor, aproape că m-a rugat el. Fă măcar asta, Mike. 
N-o s-o doară mâna să tragă grătaru' ăla în spatele rulotei, 
nu? Cel puţin, cu el acolo, oamenii de la magazin şi de la garaj 
n-o să vadă altceva decât fumu'. 

— O să-i transmit mesajul. lar dacă mă ocup eu de gătit, o 
să pun chiar eu grătarul în spate. 

— Ai face bine să păstrezi distanța față de fata aia şi de 
copilu' ei, a spus Bill. Poţi să-mi zici că nu-i treaba mea, da-ți 
vorbesc ca un unchi neamț, îţi zic spre binele tău. 

Am avut atunci o străfulgerare din vis. Strângerea 
alunecoasă şi intensă când am pătruns-o. Sânii aceia mici cu 
sfârcurile lor tari. Vocea ei în întuneric, spunându-mi că pot 
să fac ce vreau. Corpul mi-a răspuns aproape imediat. 

— Ştiu că asta faci, am zis. 

— Bine. 

Părea uşurat că nu am de gând să-l mustru - să-l duc la 
şcoală, s-ar fi exprimat el. 

— Te las să te duci să-ți iei micu' dejun. 

— Apreciez că m-ai sunat. 

— Aproape că era să n-o fac. M-a convins Yvette. A zis: "Ţi-a 
plăcut dintotdeauna de Mike şi de Jo Noonan mai mult decât 
de toți ăilalți pentru care lucrai. Să nu-i întorci spatele, 
acuma că s-a-ntors acasă." 

— Spune-i că apreciez gestul, am zis. 

Am închis receptorul şi m-am uitat la el gânditor. Se părea 
că ne înțelegem din nou bine... dar nu mi se părea că suntem 
tocmai prieteni. În mod sigur, nu aşa cum fuseserăm. Situaţia 
se schimbase atunci când îmi dădusem seama că mă mințea 
în privința unor lucruri şi că nu-mi spunea nimic despre 
altele; se schimbase şi atunci când îmi dădusem seama cum 
aproape că-i numise pe Sara and the Red-Tops. 


Nu poți condamna o persoană pentru ceea ce e posibil să 
fie doar o plăsmuire a imaginaţiei tale. Adevărat, şi voiam să 
încerc să nu fac asta... dar ştiam ce ştiu. 

Am intrat în sufragerie, am deschis televizorul, apoi l-am 
închis la loc. Antena mea parabolică prindea în jur de cincizeci 
sau şaizeci de posturi diferite şi nici unul dintre ele nu era 
local. Aveam, totuşi, un televizor portabil în bucătărie şi, dacă- 
i îndreptam urechile de iepure spre lac, prindeam WMTW, 
postul afiliat ABC-ului, din Maine-ul de vest. 

Am luat biletul lui Rogette, am intrat în bucătărie şi am 
deschis micuțul aparat Sony pus cu grijă sub dulăpioare, 
lângă filtrul de cafea. Bună dimineața, America era în 
desfăşurare, dar urmau să facă o pauză curând pentru ştirile 
locale. Între timp mi-am trecut privirea peste bilet, de data 
asta concentrându-mă asupra felului de exprimare mai mult 
decât asupra mesajului, cel care-mi captase întreaga atenţie 
cu 0 seară în urmă. 

Max speră să se întoarcă în California cu avionul 
personal foarte curând, scrisese ea. 

Are treburi care nu mai pot fi amânate, scrisese ea. 

Dacă promiteți să-l lăsați să se odihnească în pace, 
scrisese ea. 

Era un blestemat bilet de sinucigaş. 

— Ştiai, am spus, trecându-mi degetul mare peste literele 
ieşite în relief ale numelui ei. Ştiai când ai scris asta şi 
probabil şi atunci când aruncai cu pietre în mine. Dar de ce? 

Custodia are responsabilitățile ei, scrisese ea. Să nu uitaţi 
că v-a spus asta. 

Dar chestiunea custodiei se încheiase, corect? Nici măcar 
un judecător adus pe sus şi plătit n-ar putea acorda custodia 
unuia care e mort. 

BDA a făcut într-un sfârşit loc buletinului de ştiri locale, în 
care sinuciderea lui Max Devore era ştirea de deschidere. 
Imaginea de pe ecranul televizorului era cețoasă, dar am 
reuşit să văd sofaua castanie de care pomenise Bill şi pe 
Rogette Whitmore şezând pe ea cu mâinile împreunate sobru 
în poala. Mi s-a părut că unul dintre ajutorii de şerif din 


fundal era George Footman, deşi puricii erau prea mulți ca să 
fiu absolut sigur. 

Domnul Devore îi vorbise frecvent în ultimele opt luni despre 
sinucidere lui Whitmore. Se simţise foarte rău. O rugase să 
iasă cu el în seara precedentă, iar ea îşi dădea acum seama că 
bătrânul voise să vadă un ultim apus de soare. Şi fusese unul 
chiar spectaculos, a adăugat ea. Aş fi putut sta de martor 
pentru asta; îmi aminteam apusul foarte limpede, având în 
vedere faptul că aproape mă înecasem la lumina lui. 

Rogette citea declaraţia lui Devore când a sunat din nou 
telefonul. Era Mattie, şi plângea în accese violente. 

— Ştirile, a spus, Mike, ai văzut... ai aflat... 

La început doar atât a reuşit să spună coerent. l-am spus 
că aflasem, că mă sunase Bill Dean şi că apoi prinsesem 
câteva informaţii de la ştirile locale. A încercat să spună şi ea 
ceva şi n-a reuşit să vorbească. Vinovăţie, uşurare, oroare, 
chiar şi ilaritate - am auzit toate lucrurile astea în plânsul ei. 
Am întrebat-o unde e Ki. Puteam înţelege ce simțea Mattie - 
până să vadă ştirile de dimineaţă, crezuse că bătrânul Max 
Devore era duşmanul ei cel mai crunt - dar nu-mi plăcea ideea 
unei fetițe de trei ani asistând la prăbuşirea psihică a mamei 
sale. 

— În spate, a reuşit. Şi-a luat micul dejun. Acum ţine un 
picnic pentru pă-pă-pă... un picnic pentru păpu-pă-păpu... 

— Un picnic pentru păpuşă. Da. Bine. Dă-i drumul, atunci. 
La tot. Dă-i drumul afară. 

A plâns cel puţin pentru două minute, poate mai mult. Am 
rămas cu telefonul la ureche, transpirând în căldura de iulie, 
încercând să-mi păstrez calmul. 

O să-ți ofer o singură ocazie să-ți salvezi sufletul, îmi 
spusese Devore, dar în dimineața asta el era mort şi sufletul 
lui cine ştie unde se afla. Era mort, Mattie era liberă, eu 
scriam. Viaţa ar fi trebuit să mi se pară minunată, dar nu mi 
se părea. 

Într-un sfârşit, a început să-şi recapete controlul. 

— Îmi cer scuze, n-am mai plâns aşa - să plâng cu adevărat 
- de când a murit Lance. 


— E de înțeles şi ţi se permite. 

— Vino la prânz, a spus. Te rog să vii la prânz, Mike. Ki îşi 
va petrece după-amiaza cu o prietenă pe care şi-a făcut-o la 
Şcoala Biblică de Vară şi putem sta de vorbă. Simt nevoia să 
vorbesc cu cineva... Dumnezeule, mi se învârte capul. Spune, 
te rog, c-o să vii. 

— Mi-ar face plăcere, dar e-o idee proastă. Mai ales dacă-i şi 
Ki plecată. 

I-am oferit versiunea remaniată a discuţiei mele cu Bill 
Dean. M-a ascultat cu atenţie. Am crezut că la final mă 
aştepta o răbufnire de furie, dar uitasem un lucru simplu: 
Mattie Stanchfield Devore îşi petrecuse pe-aici toată viaţa. Ştia 
exact care e mersul lucrurilor. 

— Ştiu şi eu că lucrurile se vor vindeca mai repede dacă-mi 
țin ochii în pământ, gura închisă şi genunchii unul lângă 
altul, a spus, şi-o să fac tot ce pot să fie bine, dar diplomaţia 
numai până aici ajunge. Bătrânul încerca să-mi ia fiica, chiar 
nu-şi dau seama de lucrul ăsta cei de la blestematul ăla de 
magazin general? 

— Eu îmi dau seama. 

— Ştiu. Din cauza asta voiam să discut cu tine. 

— Ce zici dacă luăm o cină ceva mai devreme în parcul 
public din Castle Rock? În acelaşi loc ca şi vineri? Pe la cinci? 

— Va trebui s-o aduc pe Ki... 

— Perfect, am spus. Adu-o. Spune-i că ştiu "Hansel şi 
Gretel" pe de rost şi că-s dispus să i-o spun şi ei. Vrei să-l suni 
tu pe John în Philly>? Să-i dai detaliile? 

— Da. Mai aştept cam o oră. Dumnezeule, sunt atât de 
fericită. Ştiu că nu-i bine asta, dar sunt atât de fericită, că-mi 
vine să explodez! 

— Înseamnă că suntem doi. 

A urmat o pauză de partea cealaltă a firului. Am auzit o 
inspiraţie prelungă, lichidă. 

— Mattie? Eşti bine? 

— Da, dar cum îi spui unui copil de trei ani că i-a murit 
bunicul? 


Spune-i că beşina aia bătrână a alunecat şi a căzut cu 
capu-n faţă într-o Pungă Glad, mi-am zis, apoi mi-am apăsat 
gura cu dosul palmei să înăbuş o revărsare de chicoteli 
nebuneşti. 

— Nu ştiu, dar va trebui s-o faci imediat ce intră în casă. 

— Da? De ce? 

— Fiindcă o să te vadă. O să-ţi vadă fața. 


Am rezistat exact două ore în biroul de la etaj, după care m- 
a gonit căldura - termometrul de pe verandă arăta treizeci şi 
cinci de grade la ora zece. Mi-am spus că probabil la al doilea 
etaj e chiar şi mai cald. 

Sperând să nu fac vreo greşeală, am scos din priză IBM-ul şi 
l-am dus la parter. Lucram fără cămaşă şi, traversând 
sufrageria, spatele maşinii de scris a alunecat în transpirația 
care-mi acoperea plexul şi aproape că mi-am scăpat-o pe 
expirata aia blestemată pe degetele de la picioare. Asta m-a 
dus cu gândul la gleznă, cea la care mă lovisem căzând în lac, 
şi am aşezat maşina de scris jos să mă uit la ea. Pielea era 
colorată, negru şi purpuriu şi roşiatic pe la margini, dar nu 
era cine ştie cât de umflată. Probabil că o ajutase să nu se 
umfle apa rece în care m-am scufundat. 

Am aşezat maşina de scris pe masa de pe estacadă, am tras 
până acolo prelungitorul care intra în priza de sub ochiul 
vigilent al lui Bunter şi m-am aşezat cu fața spre suprafața 
albastră-cenuşie a lacului. Am aşteptat să mă lovească unul 
dintre vechile mele atacuri de anxietate - stomacul crispat, 
ochii pulsând şi, mai rău ca toate, senzația bandelor invizibile 
din oțel strânse în jurul pieptului meu, împiedicându-mă să 
respir. Cuvintele au început să curgă aici la fel de uşor ca şi la 
etaj, iar bustul meu dezgolit se simțea perfect în briza care 
sufla dinspre lac din când în când. Am uitat de Max Devore, de 
Mattie Devore, de Kyra Devore. Am uitat de Jo Noonan şi de 
Sara Tidwell. Am uitat de mine. Preţ de două ore m-am aflat 
înapoi în Florida. Execuţia lui John Shackleford se apropia. 
Andy Drake se afla într-o cursă contra cronometru. 


Telefonul m-a trezit la realitate şi pentru prima dată nu mă 
deranja că mă întrerupe. Dacă nu aş fi fost oprit, aş fi 
continuat să scriu până ce m-aş fi topit pur şi simplu pe 
estacadă într-un maldăr de scursori. 

Era fratele meu. Am discutat despre mama - după părerea 
lui, îi lipsea acum întregul acoperiş şi nu doar câteva ţigle - şi 
despre sora ei, Francine, care-şi rupsese şoldul în iunie. Sid 
voia să ştie cum mă descurc şi i-am spus că mă descurc bine, 
avusesem nişte probleme să pornesc o nouă carte, dar că 
acum, se părea, îmi reintrasem în mână (în familia mea, 
singura dată când ai voie să discuți despre probleme e după ce 
au trecut). Şi ce mai făcea Sidster? Beton, a spus el, ceea ce 
am presupus că însemna foarte bine - Siddy are un copil de 
doisprezece ani şi, prin urmare, e mereu la zi cu expresiile de 
argou. Noua afacere de contabilitate începea să prindă 
rădăcini, deşi se temuse o vreme pentru ea (era pentru prima 
dată că auzeam asta, desigur). Nu va putea niciodată să-mi 
mulțumească pentru împrumutul pe care i-l dădusem în 
noiembrie trecut. I-am răspuns că măcar atât puteam face şi 
eu, ceea ce era cât se poate de adevărat, mai ales având în 
vedere cât de mult timp - atât în persoană, cât şi la telefon - 
petrecea cu mama, comparativ cu mine. 

— Ei bine, te las să pleci, mi-a spus Siddy după alte câteva 
amabilități - niciodată nu spune pa sau ne auzim când 
vorbeşte la telefon, ci mereu ei bine, te las să pleci, ca şi când 
te-ar fi ținut ostatic. Ai face bine să stai la rece, Mike - Canalul 
Meteorologic spune că va fi mai cald ca-n iad în Noua Anglie în 
tot sfârşitul de săptămână. 

— Am lacul la-ndemână dacă se înrăutățeşte situația. Hei, 
Sid? 

— Hei ce? 

Ca şi cu Te las să pleci, Hei ce era o expresie din copilărie. 
Era într-un fel reconfortantă; era într-un fel şi înfricoşătoare. 

— Ai noştri se trag toţi din Prout's Neck, corect? Vreau să 
zic din partea lui tata. 

Mama a venit dintr-o lume complet diferită - o lume în care 
bărbații poartă tricouri de vară Lacoste, femeile poartă mereu 


combinezoane întregi sub rochii şi toată lumea cunoaşte al 
doilea vers din "Dixie" pe de rost. Îl întâlnise pe tata în 
Portland când participa la un concurs între majorete. 
Materfamilias era de viță nobilă, din Memphis, iubire, şi nu-ți 
dădea voie să uiţi lucrul ăsta. 

— Aşa cred, a spus el. Mda. Dar să nu-ncepi să-mi pui tot 
felul de întrebări despre arborele nostru genealogic, Mike - 
încă nu-s prea sigur care-i diferența între nepot şi verişor, şi 
acelaşi lucru i l-am spus şi lui Jo. 

— Chiar aşa? 

Totul se redusese la nemişcare în interiorul meu... dar nu 
pot spune că mă luase prin surprindere. Nu mă mai luase. 

— Ăhă, sigur că da. 

— Ce a vrut să ştie? 

— Tot ce-i puteam spune. Ceea ce nu-i mult. l-aş fi putut 
spune aproape totul despre stră-străbunicul mamei, cel care-a 
fost omorât de indieni, dar lui Jo nu părea să-i pese de 
vreunul dintre cei din partea mamei. 

— Cam când se întâmpla asta? 

— Are vreo importanță? 

— S-ar putea. 

— Bine, să vedem. Cred că atunci când a avut Patrick 
operația de apendictomie. Mda, sigur a fost aşa. Februarie al 
lui '94. Sau putea să fi fost martie, dar sunt destul de sigur că 
a fost februarie. 

Cu şase luni înainte de parcarea din fața farmaciei Rite Aid, 
Jo se mişca în umbra propriei sale morți, asemeni unei femei 
care păşeşte sub umbra unei pancarte. Nu era însărcinată, 
însă, nu încă. Jo făcând excursii de-o zi pe TR, Jo punând 
întrebări, unele de genul celor care-i fac pe oameni să se simtă 
răniți, potrivit lui Bill Dean... dar continuase chiar şi aşa să le 
pună. Mda. Fiindcă atunci când pornea o treabă, Jo era ca un 
terier cu o bucată de cârpă între fălci. Pusese ea întrebări 
despre bărbatul în veston maro? Cine era bărbatul în veston 
maro? 

— Pat era în spital, sigur. Doctorul Alpert spunea că 
reacționează bine, dar când a sunat telefonul, am sărit spre el 


- mă aşteptam parcă să fie el, Alpert, să-mi spună că Pat 
suferise o recădere sau ceva. 

— De unde Dumnezeu ai căpătat sentimentul ăsta de 
soartă nemiloasă, Sid? 

— Nu şt'u, amice, da-l am. În orice caz, nu era Alpert, era 
Johanna. Voia să ştie dacă avem vreun strămoş - cu trei, 
poate chiar patru generaţii în urmă - care să fi trăit acolo 
unde eşti tu acum sau într-unul dintre oraşele din 
împrejurimi. l-am spus că nu ştiu, dar că s-ar putea să ştii tu. 
De strămoşi, vreau să zic. A zis că nu vrea să te întrebe, 
fiindcă era vorba de-o surpriză. A fost o surpriză? 

— Una mare de tot, am spus. Tata a fost pescar de homari... 

— Muşcă-ţi limba, a fost un artist - "un primitiv de pe malul 
mării". Mama încă-i mai spune aşa. 

Pe Siddy nu-l prea prinsese râsul. 

— Rahat, vindea măsuţe de servit homari şi pescăruşi 
pentru peluză turiştilor atunci când se simțea rea reumatic să 
iasă cu barca în golf şi să ridice capcanele. 

— Eu ştiam lucrurile astea, dar mama şi-a retuşat viața ca 
pe-un film adaptat pentru televiziune. 

Cât de adevărat. Propria noastră versiune de Blanche Du 
Bois*.. 

— Tata prinde homari în Prout's Neck. El... 

Siddy s-a întrerupt, cântând primul vers din "Pappa Was a 
Rollin' Stone" pe-o voce falsă de tenor. 

— Haide, e serios ce-ţi zic. A primit prima lui barcă de la 
taică-său, corect? 

— Aşa spune povestea, a fost Sid de acord. Betty cea 
Leneşă a lui Jack Noonan, proprietate inițială a lui Paul 
Noonan. Tot din Prout's. A avut nevoie de al naibii de multe 
reparaţii după Uraganul Donna, din 1960. Cred că Donna a 
fost. 

La doi ani după ce mă născusem eu. 

— lar tata a scos-o la vânzare în '63. 

— Mda. Nu ştiu ce s-o fi întâmplat cu ea, dar a lui Bunicu' 
Paul a fost la-nceput, asta-i sigur. Ţi-aminteşti câtă tocană de 
homar am mâncat în copilărie, Mikey? 


— Chifteluţe de pe malul mării, am spus, de-abia gândindu- 
mă la aşa ceva. Asemenea majorităţii copiilor crescuţi pe 
coasta Maine-ului, nu mă pot închipui comandând homar 
într-un restaurant - asta-i pentru cei din interiorul 
continentului. Mă gândeam la Bunicu' Paul, care se născuse 
în anii 1890. Paul Noonan l-a zămislit pe Jack Noonan, Jack 
Noonan i-a zămislit pe Mike şi pe Sid Noonan, şi asta era tot ce 
ştiam eu cu adevărat, cu excepția faptului că Noonan-ii 
crescuseră cu toții foarte departe de locul unde mă aflam eu 
acum şi unde-mi transpirau creierii de căldură. 

S-au căcat în aceeaşi hazna. 

Devore înţelesese greşit, asta era tot - când noi Noonan-ii nu 
purtam cămăşi sport şi când nu eram de viță nobilă din 
Memphis, eram locuitori ai Prout's Neck-ului. Era foarte puţin 
probabil ca străbunicul lui Devore şi cu străbunicul meu să fi 
avut ceva de-a face unul cu celălalt, oricare ar fi fost cazul; 
babalâcul avusese de două ori vârsta mea, iar asta însemna 
că generaţiile nu se potriveau deloc. 

Dar, dacă se înşelase complet, ce mai căutase Jo? 

— Mike? m-a întrebat Sid. Eşti acolo? 

— Mda. 

— Eşti bine? Nu pari în ape prea bune, trebuie să-ţi zic. 

— E din cauza căldurii, am spus eu. Ca să nu mai 
pomenesc şi de sentimentul tău al sorții necruțătoare. Mersi 
de telefon, Siddy. 

— Mersi că eşti alături de mine, frate. 

— Beton, am zis. 


M-am dus la bucătărie să-mi iau un pahar cu apă rece. 
Umplându-l, am auzit magneţii de pe uşa frigiderului 
mişcându-se. M-am întors pe călcâie dintr-o mişcare, vărsând 
apă pe picioarele mele goale şi de-abia observând asta. Eram 
la fel de tensionat ca şi un copil care crede că-l poate gini pe 
Moş Crăciun înainte să urce la loc pe horn. 

De-abia dacă am reuşit să văd nouă litere din plastic 
adunându-se în cerc din toate punctele cardinale. 
CARLADEAN, formau ele... dar numai pentru o clipă. Cine ştie 


ce prezență, înspăimântătoare dar nevăzută, a trecut pe lângă 
mine. Nici măcar un fir de păr nu mi s-a mişcat, dar am 
încercat totuşi un sentiment puternic că sunt lovit, aşa cum 
eşti lovit de aerul stârnit de-un tren expres dacă stai chiar 
lângă linia galbenă a platformei când trece trenul prin gară. 
Am strigat surprins şi am încercat pe bâjbâite să-mi aşez 
paharul cu apă la loc pe tejghea, vărsându-l. Nu mai simțeam 
nevoia apei reci, fiindcă temperatura din bucătăria Sarei 
Laughs scăzuse simţitor. 

Am expirat şi am văzut aburi, la fel cum vezi într-o zi 
răcoroasă de ianuarie. O suflare, poate două, şi a dispărut - 
dar fusese acolo, sigur că da, iar preț de poate cinci secunde, 
pelicula de transpiraţie de pe corpul meu s-a transformat în 
ceea ce mi s-a părut a fi o pojghiță de gheaţă. 

CARLADEAN a explodat în toate direcţiile - parcă aş fi 
urmărit un atom fiind distrus într-un desen animat. Litere, 
fructe şi legume magnetizate au zburat de pe uşa frigiderului 
şi s-au împrăştiat prin bucătărie. Pentru o clipă, furia care a 
alimentat acea împrăştiere s-a materializat în ceva ce aproape 
că am putut vedea, un fel de praf de puşcă. 

Şi ceva a trecut prin faţa ei, suspinând şi şoptind ceva ce 
mai auzisem înainte: 

— Oh, Mike. Oh, Mike. 

Era vocea pe care o prinsesem pe caseta din Memo-Scriber 
şi, chiar dacă atunci nu fusesem sigur, acum era - era vocea 
lui Jo. 

Dar cine putea fi cealaltă prezență? De ce oare împrăştiase 
literele? 

Carla Dean. Nu era vorba de soţia lui Bill, ea era Yvette. 
Mama lui să fie? Bunica lui? 

M-am plimbat încet prin bucătărie, adunând magneţii 
pentru frigider precum animalele într-o vânătoare de păsări de 
pradă şi lipindu-le înapoi pe aparatul Kenmore lângă mâner. 
Nu mi le-a smuls nimic din mâini; nimic nu mi-a înghețat 
transpirația de pe gât; clopoţelul lui Bunter n-a sunat. Totuşi, 
nu eram singur, şi ştiam asta. 

CARLADEAN: voise Jo ca eu să ştiu. 


Altcineva nu voise acest lucru. Altcineva trecuse pe lângă 
mine ca un participant la cursa Wabash Cannonball, 
încercând să împrăştie literele înainte să le pot citi. 

Jo era aici; tot aici era şi un băiat care plângea noaptea. 

Cine altcineva mai era? 

Cine mai împărțea casa cu mine? 


CAPITOLUL DOUĂZECI 


Nu le-am văzut de la început, ceea ce nu m-a mirat; se 
părea că jumătate din Castle Rock se afla în parcul public la 
vremea când după-amiaza aceea înăbuşitoare de sâmbătă se 
grăbea spre seară. Aerul sclipea de-o lumină cețoasă de mijloc 
de vară şi, în ea, copiii forfoteau în jurul aparatelor de pe 
terenul de joacă, câţiva bătrâni în veste de-un roşu-aprins - 
un fel de club, am presupus - jucau şah şi un grup de tineri 
stăteau întinşi pe iarbă şi ascultau un adolescent cu banană 
pe cap cum cântă la chitară şi fredonând un cântec pe care 
mi-l aminteam, de pe un disc vechi cu lan şi Sylvia, o melodie 
veselă care spunea: 


"Ella Speed se iubea de mama focului, cu unu! 
John Martin a-mpuşcat-o pe Ella c-un Colt patruşunu... " 

N-am văzut nici un alergător şi nici un câine fugind după 
frisbee. Era mult prea a dracu de cald. 

Mă întorceam să mă uit la estradă, unde o formaţie de opt 
bărbaţi numită The Castle Rockers îşi instala instrumentele 
(aveam o bănuială că mai departe de "In the Mood' nu 
atingeau rock and roll-ul), când m-a lovit o persoană mică din 
spate, prinzându-mă chiar de deasupra genunchilor şi 
aproape aruncându-mă pe iarbă. 

— Te-am plins! a strigat, voioasă, persoana cea mică. 

— Kyra Devore! a strigat Mattie, părând atât amuzată, cât 
şi supărată. O să-l trânteşti la pământ! 

M-am întors, am lăsat să-mi cadă din mână punga 
McDonalds pătată cu ulei pe care o aveam cu mine şi am 


ridicat copila. Mi s-a părut ceva natural şi mi s-a părut ceva 
minunat. Nu-ţi dai seama de greutatea unui copil sănătos 
până ce nu ridici unul în brațe, şi nici nu înţelegi viața care-l 
străbate precum un cablu încins. Nu mi s-a pus un nod în gât 
("Nu face pe sensibilu' cu mine, Mike", îmi şoptea uneori Siddy 
la cinema când eram mici şi mi se udau ochii la părțile mai 
triste), dar m-am gândit la Jo, da. Şi la copilul pe care-l purta 
în ea când a căzut în parcarea aia nenorocită, da, şi la asta. 

Ki ţipa ascuţit şi râdea, cu braţele desfăcute şi cu părul 
atârnându-i în două şuvițe comice scoase în evidență de 
beretele cu Raggedy Arm şi Andy. 

— Nu-l gâdila pe propriul tău fundaş! am ţipat, zâmbind şi, 
spre încântarea mea, fetița a strigat-o înapoi la mine: 

— Nu-l ghidila pe plopliu tău fundaş! Nu-l ghidila pe plopliu 
tău fundaş! 

Am aşezat-o înapoi în picioare, râzând amândoi. Ki a făcut 
un pas în spate, s-a împiedicat şi a căzut în fund pe iarbă, 
râzând mai tare ca niciodată. Am avut atunci un gând 
nemilos, scurt, dar, oh, atât de limpede: Dacă ar putea măcar 
să vadă şopârloiul ăla bătrân cât de mult îi este simțită lipsa. 
Cât de trişti eram de moartea lui. 

Mattie a venit spre mine şi astă-seară arăta aşa cum mi-o 
imaginasem cu jumătate de minte când o întâlnisem: ca unul 
dintre copiii aceia minunați, privilegiați, pe care-i vezi la 
cluburile country, fie prostindu-se cu prietenii lor, fie şezând 
serioşi la cină alături de părinţii lor. Era îmbrăcată într-o 
rochie albă, fără mâneci, şi era încălțată în pantofi cu toc jos, 
părul căzându-i liber pe umeri, o atingere de ruj văzându-i-se 
pe buze. Ochii aveau o sclipire în ei care nu mai fusese acolo. 
Când ne-am îmbrățişat, i-am simţit mirosul parfumului şi 
atingerea sânilor ei mici şi fermi. 

Am  sărutat-o pe obraz; ea m-a sărutat în susul 
maxilarului, producând un zgomot puternic în urechea mea, 
pe care l-am simţit pe toată şira spinării. 

— Spune-mi că lucrurile o să fie mai bine acum, mi-a 
şoptit, încă ținându-mă în braţe. 


— Cu mult mai bine acum, am spus, iar ea m-a îmbrăţțişat 
din nou, şi mai tare. Apoi s-a îndepărtat. - Sper că ai adus 
mâncare multă, flăcăule, fiindcă noi suntem femei foarte 
flămânde. Corect, Kyra? 

— Eu ghidil pe plopliu meu fundaş, a spus Ki, apoi s-a lăsat 
pe spate, pe coate, chicotind delicios spre cerul luminos şi 
diafan. 

— Haide, am spus şi am prins-o de mijloc. Am dus-o în felul 
acesta până la masa de picnic cea mai apropiată, Ki dând din 
picioare şi fluturând din braţe şi râzând. Am aşezat-o pe 
bancă; ea s-a strecurat dedesubt, atât de ageră ca un ţipar 
fără oase şi continuând să râdă. 

— Ajunge, Kyra Elizabeth, a spus Mattie. Ridică-te şi arată- 
ne cealaltă latură a ta. 

— Cuminte fetiță, cuminte fetiță, a spus ea, cățărându-se 
pe bancă lângă mine. Asta-i țealaltă latulă a mea, Mike. 

— Sunt sigur, am spus. 

În pungă erau Big Macs şi cartofi prăjiţi pentru Mattie şi 
pentru mine. Pentru Ki era o cutie colorată pe care era desenat 
Ronald McDonald, înconjurat de zburdalnicii lui copii. 

— Mattie, am un Happy Meal! Mike mi-a luat un Happy 
Meal! Sunt jucălii! 

— Păi, uită-te ce ai nimerit. 

Kyra a deschis repede cutia, a căutat cu mâna, apoi a 
zâmbit. 1 s-a luminat întreaga față. A scos ceva care mi s-a 
părut la început că arată ca un ghemotoc de praf mare. 
Pentru o secundă cumplită m-am aflat înapoi în vis, cel cu Jo 
sub pat, cu cartea peste față. Dă-mi aia-napoi, şuierase ea ca 
un şarpe. E cartea mea de omorât timpul. Şi încă ceva - încă 
o asociație, poate dintr-un alt vis. Nu puteam pune punctul pe 
i. 

— Mike? a întrebat Mattie. 

În vocea ei - curiozitate, şi, poate, o îngrijorare subţire. 

— E-un căţeluş! A spus Ki. Am câştigat un cățeluş în Happy 
Meal! 

Da, desigur. Un căţel. Un căţel mic din pluş. Şi era gri, nu 
negru... deşi habar nu aveam ce importanţă avea pentru mine 


culoarea lui. 

— E-un premiu bunicel, am spus, luându-l în mână. 

Era moale, ceea ce era bine, şi era gri, ceea ce era şi mai 
bine. Cumva, faptul că era gri îl făcea să fie în regulă. 
Nebunesc, dar adevărat. 1 l-am dat înapoi şi am zâmbit. 

— Cum îl cheamă? a întrebat Ki, făcând cățeluşul să sară 
înainte şi-napoi pe cutia ei de Happy Meal. Cale-i numele 
cățeluşului, Mike? 

Şi, fără să stau pe gânduri, am spus: 

— Strickland. 

Am crezut că va fi încurcată, dar n-a fost. A părut 
încântată. 

— Stricken! a spus, făcând cățeluşul să sară înainte şi 
înapoi în salturi din ce în ce mai înalte pe cutie. Stricken! 
Stricken! Căţelu' meu Stricken! 

— Cine-i tipul ăsta Strickland? m-a întrebat Mattie, 
zâmbind uşor. Începuse să-şi desfacă hamburgerul. 

— Un personaj dintr-o carte pe care am citit-o cândva, am 
spus, uitându-mă la Ki cum se joacă cu căţeluşul cel pufos. 
Nu-i o persoană adevărată. 


— A mulit bunicu' meu, a spus ea cinci minute mai târziu. 

Ne aflam tot la masa de picnic, dar mâncarea se terminase 
aproape toată. Strickland, cățeluşul cel pufos, fusese pus de 
pază la cartofii prăjiți rămaşi. Eu urmăream fluxul şi refluxul 
oamenilor, întrebându-mă cine era aici din TR care să ne 
observe şi care să ardă pur şi simplu de nerăbdare să ducă 
veştile înapoi acasă. N-am văzut pe nimeni cunoscut, dar asta 
nu însemna cine ştie ce, având în vedere cât de multă vreme 
stătusem departe de bucata asta de lume. 

Mattie şi-a lăsat burger-ul jos şi s-a uitat la Ki cu o urmă 
de anxietate, dar mie mi se părea că fetița era bine - ne dăduse 
doar o veste, nu era vorba de o expresie a durerii sale. 

— Ştiu asta, am spus. 

— Bunicu a fost gloaznic de bătlân. 

Ki a luat între degetele ei mici şi grăsulii vreo doi cartofi 
prăjiți. l-a dus la gură, apoi hap, au dispărut. 


— Acum e cu Domnu' nostru lisus. Am volbit totu' despre 
Domnu' nostru lisus la ŞBV. 

Da, Ki, mi-am spus, în momentul de față, bunicu' probabil 
că-l învață pe Domnul nostru lisus să folosească Pixel Easel 
şi-l întreabă dacă n-are cumva o curvă la-ndemână. 

— Domnu' nostru lisus a umblat pe apă şi a schimbat şi 
vinu! în macaloane. 

— Da, ceva de genul ăsta, am spus. E trist când moare 
cineva, nu-i aşa? 

— Al fi tlist dacă al muli Mattie şi al fi tlist dacă ai muli tu, 
da' bunicu' a fost bătlân. 

A spus-o ca şi când n-aş fi înțeles prea bine acest concept de 
prima dată. 

— În lai, o să se vindece complet. 

— Ăsta-i un fel frumos de-a vedea lucrurile, iubire, am 
spus. 

Mattie se îngrijea de baretele lui Ki care tot coborau, 
lucrând cu atenţie şi cu un fel de dragoste absentă. Mi se 
părea că străluceşte în lumina de vară, pielea ei fiind într-un 
contrast neted, bronzat, cu rochia albă pe care probabil că şi-o 
cumpărase de la un magazin cu reduceri, şi am înțeles că o 
iubesc. Poate că asta era bine. 

— Mi-e dol de buni a'bă, totuşi, a spus Ki şi, de data asta, 
chiar a părut tristă. 

A luat căţeluşul din pluş, a încercat să-i dea un cartof 
prăjit, apoi l-a aşezat la loc jos. Faţa ei micuță şi frumoasă 
arăta acum gânditoare, şi puteam vedea în ea o idee din 
bunicul ei. Era foarte îndepărtată, dar era acolo, perceptibilă, 
o altă fantomă. 

— Mama spune că buni abă s-a dus înapoi în California cu 
lânăşițele pământeşti ale lui bunicu'. 

— Rămăşițele pământeşti, Ki-iubire, a spus Mattie. Asta 
înseamnă trupul lui neînsuflețit. 

— O să se-ntoalcă buni abă să mă vadă, Mike? 

— Nu ştiu. 

— Aveam un joc. Ela cu lime. 

Arăta mai gânditoare ca niciodată. 


— Mi-a spus mama ta de jocul ăsta, am zis. 

— N-o să se întoalcă, a spus Ki, răspunzându-şi singură la 
întrebare. O lacrimă foarte mare i s-a rostogolit pe obrazul 
drept. L-a luat pe "Stricken', l-a aşezat pe picioarele din spate 
pentru o clipă, apoi l-a pus din nou de pază. Mattie îşi petrecu 
un braț în jurul ei, dar Ki nu păru să observe. - Buniabă nu 
m-a plăcut cu adevălat. Se plefăcea numa' că mă place. Asta 
era tleaba ei. 

Mattie şi cu mine am schimbat o privire. 

— Ce te face să spui asta? am întrebat. 

— Nu ştiu, a spus Ki. Acolo unde puştiul acela cânta la 
chitară, începuse să-şi facă spectacolul şi un jongler cu chipul 
vopsit alb, folosindu-se de şase bile colorate. Kyra s-a luminat 
puţin. - Mami-tami, pot melge să-l văd pe omu' ăla alb şi 
COMIC? 

— Ai terminat de mâncat? 

— Mda, îs plină. 

— Mulțumeşte-i lui Mike. 

— Să nu-ţi ghidili plopliu' fundaş, a spus ea, apoi a râs 
sănătos să-mi arate că nu făcea decât să mă ia peste picior. 
Melsi, Mike. 

— Nici o problemă, am spus şi apoi, fiindcă expresia aceea 
părea puţin demodată: Beton. 

— Poţi merge până lângă copac, nu mai departe, a spus 
Mattie. Şi ştii de ce. 

— Ca să mă poți vedea. Bine. 

L-a luat pe Strickland şi a dat să fugă, apoi s-a oprit şi s-a 
uitat peste umăr la mine. 

— Cled c-au fost oamenii din fligidol, a spus, apoi s-a 
corectat foarte atentă şi serioasă: Oamenii din fli-gi-del. 

Inima mi-a făcut un dublu salt în piept. 

— Ce au făcut oamenii cu frigiderul, Ki? am întrebat. 

— Ei au spus că buniabă nu m-a plăcut cu adevălat. 

Apoi a fugit spre jongler, nepăsându-i de căldură. 

Mattie a urmărit-o cum fuge, apoi s-a întors spre mine. 

— N-am vorbit cu nimeni despre oamenii din frigider ai lui 
Ki. Şi nici ea n-a făcut-o până acum. Nu că ar fi vreun om 


adevărat, dar literele par să se mişte singure. Parcă ar fi o 
tablă Ouija. 

— Dau naştere unor cuvinte? 

Pentru multă vreme, n-a spus nimic. Apoi a aprobat cu o 
mişcare a capului. 

— Nu întotdeauna, dar uneori da. 

O altă pauză. 

— De cele mai multe ori, de fapt. Ki spune că-s scrisori de la 
oamenii din frigider. 

A zâmbit, dar avea ochii puţin speriați. 

— Sunt cumva nişte litere magnetice speciale, ce crezi? Sau 
îşi face vreun strigoi de lucru prin preajma lacului? 

— Nu ştiu. Îmi pare rău că le-am adus, dacă sunt o 
problemă. 

— Nu fi prostuțţ. 1 le-ai dat ei şi însemni foarte mult pentru 
ea acum. Vorbeşte tot timpul despre tine. A fost mult mai 
interesată să-şi aleagă ceva frumos de îmbrăcat pentru seara 
asta decât a fost de moartea bunicului ei. Şi eu trebuia să mă 
îmbrac cu ceva frumos, a insistat Kyra. De obicei, nu se 
comportă aşa cu oamenii - discută cu ei când sunt de față şi-i 
uită imediat ce-au plecat. Ăsta nu-i un mod prea greşit pentru 
un copil de-a creşte, îmi spun uneori. 

— V-aţi îmbrăcat frumos amândouă, am spus. De atâta 
sunt sigur şi eu. 

— Mulţumesc. 

S-a uitat mândră la Ki, care stătea lângă copac uitându-se 
la jongler. Acesta îşi lăsase deoparte mingile din gumă şi 
trecuse la ciomege indiene. Apoi şi-a întors privirea la mine. 

— Ai terminat de mâncat? 

Am aprobat din cap şi Mattie s-a apucat să adune 
rămăşiţele şi să le vâre în punga în care adusesem mâncarea. 
Am ajutat-o şi, când ni s-au atins degetele, m-a prins de mână 
şi m-a strâns. 

— Mulţumesc, a spus. Pentru tot ce ai făcut. Mulţumesc 
atât de a dracu' de mult. 

Am strâns-o şi eu, apoi i-am dat drumul. 


— Să ştii, a spus, că mi-a trecut o clipă prin gândcăe 
posibil să mute chiar Kyra literele. Prin forță mentală. 

— Telechinezie? 

— Cred că ăsta-i termenul ştiinţific. Numai că Ki nu poate 
scrie altceva decât "mama" şi 'tata'. 

— Ce apare scris pe frigider? 

— Nume, cel mai des. Odată a fost al tău. Odată a fost al 
soției tale. 

— Jo? 

— Numele întreg - JOHANNA. Şi NANA. Rogette, presupun, 
JARED apare uneori, şi BRIDGET. Odată a fost şi KITO. 

Mi l-a spus pe litere. 

— Kito, am spus şi mi-am spus: Kyra, Kia, Kito. Ce- 
nseamnă asta? - Crezi că-i numele unui băiat? 

— Ştiu sigur că aşa este. În swabhili înseamnă copil 
neprețuit. L-am căutat în cartea mea cu nume pentru copii. 

S-a uitat spre propriul ei copil nepreţuit în timp ce călcam 
iarba spre cel mai apropiat tomberon pentru gunoi. 

— Îţi mai aminteşti vreunul? 

S-a gândit. 

— REG a apărut de vreo două ori. Şi odată a fost şi CARLA. 
Înţelegi că Ki nu poate nici măcar citi numele astea, nu? 
Trebuie să mă întrebe pe mine ce scrie. 

— Ţi-a trecut prin minte că e posibil să le copieze Kyra 
dintr-o carte sau dintr-o revistă? Că învaţă să scrie folosindu- 
se de literele magnetice de pe uşa frigiderului în locul hârtiei şi 
a creionului? 

— Presupun că e posibil... 

Nu părea însă că-i dă crezare. Nu era de mirare. Nici eu nu- 
i dădeam crezare. 

— Vreau să spun că n-ai văzut niciodată literele mişcându- 
se singure pe frigider, nu-i aşa? 

Am sperat să fi sunat atât de lipsit de interes în trebând 
asta, pe cât voiam eu să par. 

A râs puţin agitat. 

— Dumnezeule, nu! 

— Altceva? 


— Uneori, oamenii din frigider lasă mesaje de genul BUNĂ 
şi PA şi CUMINTE FETIŢĂ. leri a fost unul pe care mi l-am 
notat să ţi-l arăt. M-a rugat Kyra s-o fac. E cu adevărat 
ciudat. 

— Ce este? 

— Aş prefera să-ți arăt, dar am lăsat biletul în torpedoul 
Scout-ului. Să-mi aminteşti de el la plecare. 

Da. Aşa aveam să fac. 

— Asta-i o porcărie înfricoşătoare, sefor, a spus ea. Ca şi 
scrisul din făină atunci. 

M-am gândit să-i spun că am şi eu oamenii mei din frigider, 
dar nu i-am spus. Avea şi aşa destule griji... sau aşa mi-am 
spus eu. 

Am rămas umăr la umăr pe iarbă, privind-o pe Ki cum se 
uită la jongler. 

— L-ai sunat pe John? am întrebat-o. 

— Sigur că da. 

— Reacţia lui? 

S-a întors spre mine, râzând cu ochii. 

— Mi-a cântat chiar şi o strofă din "Ding, Dong, the Witch is 
Dead". 

— A greşit sexual, dar a nimerit sentimentul. 

A aprobat din cap, ochii întorcându-i-se la Kyra. M-am 
gândit iarăşi la cât de frumos arăta, cu corpul ei subțirel sub 
rochia aceea albă, cu trăsăturile curate şi perfect croite. 

— A fost supărat că m-am autoinvitat la masa de prânz? 
am întrebat. 

— Mnu, i-a plăcut ideea de-a ţine o petrecere. 

O petrecere. I-a plăcut ideea. Am început să mă simt cam 
MIC. 

— A propus să-l invităm chiar şi pe avocatul tău de vineri. 
Pe domnul Bissonette? Plus detectivul particular pe care l-a 
angajat el la recomandarea domnului Bissonette. Tu eşti de 
acord cu asta? 

— Da. Dar tu, Mattie? Te descurci? 

— Mă descurc bine, a fost de acord, întorcându-se spre 
mine. Într-adevăr, am primit ceva mai multe telefoane ca de 


obicei astăzi. Am devenit dintr-o dată cam populară. 

— Îhâ. 

— Cele mai multe erau apeluri oarbe, dar un domn şi-a 
făcut timp să-mi spună pizdă şi-a mai fost o doamnă cu un 
puternic accent yankeu care a spus: 'Na, curvo, că l-ai 
omorât. leşti mulțămită?" A închis înainte să-i pot spune da, 
foarte mulțămită, mersi. 

Numai că Mattie nu părea mulțumită; părea nefericită şi 
vinovată, ca şi când bătrânul ar fi murit la propriu din dorința 
ei. 

— Îmi pare rău. 

— Nu face nimic. Chiar aşa. Kyra şi cu mine stăm singure 
de multă vreme şi mare parte a timpului eu am fost speriată. 
Acum mi-am făcut câţiva prieteni. Dacă preţul pe care-l am de 
plătit pentru asta sunt câteva telefoane anonime, o să-l 
plătesc. 

Era foarte aproape, se uita în sus la mine, iar eu nu m-am 
putut înfrâna. Am dat vina pe vară, pe parfumul ei şi pe patru 
ani fără o femeie. În ordinea aceasta. Mi-am strecurat mâinile 
în jurul mijlocu lui ei şi-mi amintesc perfect textura rochiei 
sub mâini; umflătura micuță din spate unde stătea ascuns 
fermoarul în locaşul lui. Îmi amintesc senzația pe care mi-a 
dat-o materialul mişcându-se pe pielea goală de sub el. Apoi 
am sărutat-o: foarte încet, dar foarte temeinic - orice merită 
făcut, merită făcut bine - iar ea m-a sărutat înapoi pe exact 
acelaşi ton, gura ei fiind curioasă, dar temătoare. Buzele ei 
erau calde şi netede şi purtau un vag gust dulce. De piersici, 
cred. 

Ne-am oprit în acelaşi timp şi ne-am îndepărtat puţin unul 
de celălalt. Mâinile ei erau încă pe umerii mei. Ale mele 
stăteau pe mijlocul ei, chiar deasupra şoldurilor. Chipul ei era 
destul de serios, dar ochii erau mai luminoşi ca niciodată şi în 
obraji avea pete de culoare, care se întindeau de-a lungul 
pomeților. 

— Măi, să fie, a spus. Chiar mi-am dorit asta. Mi-am dorit-o 
încă de când te-a gâdilat Ki şi tu ai luat-o în brațe. 


— John n-ar fi fericit să ştie că ne-am sărutat în public, am 
spus. Vocea mea nu era tocmai fără tremur, iar inima mi-o 
luase la goană. Şapte secunde, un sărut şi toate circuitele 
corpului meu se încinseseră ca puse pe foc. - Da fapt, John n- 
ar fi fericit să ştie şi numai că ne-am sărutat. Te place, să ştii. 

— Ştiu, dar mie îmi placi tu. 

S-a întors să vadă ce mai face Ki, care încă stătea 
ascultătoare lângă copac, uitându-se la jongler. Cine se putea 
uita la noi? Cineva care a venit din TR într-o seară călduroasă 
de vară să-şi cumpere îngheţată de la Frank's Tas-T-Freeze şi 
să se bucure de puţină muzică şi de puţină companie în 
parcul public? Cineva care-şi cumpăra legumele şi bârfele 
proaspete de la Magazinul General Lakeview? Un client fidel al 
Garajului Bun la Toate? Era o nebunie şi nebunie rămânea 
indiferent de cum o priveai. Mi-am lăsat mâinile să-mi cadă de 
pe mijlocul ei. 

— Mattie, ne-ar putea pune fotografia lângă cuvântul 
"indiscreție" în dicționar. 

Şi-a luat mâinile de pe umerii mei şi a făcut un pas în 
spate, dar ochii ei luminoşi nu s-au dezlipit deloc de-ai mei. 

— Ştiu asta. Sunt tânără, nu şi complet proastă. 

— N-am vrut să... 

A ridicat o mână să mă oprească. 

— Ki merge la culcare pe la nouă - se pare că nu poate 
adormi până ce nu se întunecă de-a binelea. Eu rămân trează 
până mai târziu. Vino în vizită dacă vrei. Poţi parca maşina în 
spate. 

A zâmbit uşor. A fost un zâmbet dulce; a fost, de asemenea, 
şi incredibil de sexy. 

— O dată ce a coborât luna, aceea-i o zonă a discreției. 

— Mattie, eşti destul de tânără să-mi fii fiică. 

— Poate, dar nu-ţi sunt. lar uneori discreția le poate strica 
oamenilor. 

Corpul meu ştia foarte clar ce-şi dorea. Dacă ne-am fi aflat 
în clipa aceea în rulota ei, n-aş fi avut bătăi de cap. Oricum, 
nu aveam aproape nici o bătaie de cap. Apoi mi-a venit ceva în 
minte, ceva ce uitasem despre strămoşii lui Devore şi ai mei: 


generațiile nu se potriveau. Nu cumva se aplica acelaşi lucru 
şi în cazul de față? Şi nu cred că oamenii au dreptul să-şi ia 
cât ai clipi ceea ce-şi doresc indiferent de cât de tare-şi doresc. 
Nici măcar setea n-ar trebui potolită. Uneori, lucrurile sunt 
pur şi simplu pe dos - cred că asta vreau să spun. Dar nu 
eram sigur că acesta era un asemenea caz şi mi-o doream pe 
Mattie, sigur că da. Mi-o doream atât de mult. Mă gândeam 
numai la cum alunecase rochia când îmi pusesem brațele în 
jurul mijlocului ei, la căldura pielii ei de dedesubt. Şi nu, nu- 
mi era fiică. 

— Ţi-ai spus mulțumirile, i-am zis pe-o voce uscată. Şi asta 
ajunge. Sincer. 

— Ai impresia că fac asta din gratitudine? 

A scos un râset scăzut, încordat. 

— Ai patruzeci de ani, Mike, nu optzeci. Nu eşti Harrison 
Ford, dar eşti un bărbat arătos. Eşti talentat şi interesant, pe 
deasupra. Şi te plac al naibii de mult. Vreau să fiu cu tine. 
Vrei să te rog? Bine. Te rog să fii cu mine. 

Da, lucrul ăsta însemna mai mult decât gratitudine - 
presupun că ştiam asta chiar şi atunci când am folosit 
cuvântul. Ştiusem că purta pantaloni scurți albi şi o bustieră 
când mă sunase la telefon în ziua în care începusem să lucrez 
din nou. Ştiuse oare şi ea cu ce eram îmbrăcat? Visase oare şi 
ea că e în pat cu mine, că ne-o punem amândoi de ne zboară 
creierii, în vreme ce felinarele de petrecere strălucesc şi Sara 
Tidwell cântă versiunea ei a jocului de rime a bunicii albe, 
chestia aia nebunească cu Manderley-nisiderley-puteaderley? 
Visase oare Mattie că-mi spune să fac ce vrea ea? 

Şi mai erau şi oamenii din frigider. Aceştia erau un alt fel de 
lucru comun, de-un fel chiar şi mai înfricoşător. Nu avusesem 
suficientă vână să-i spun lui Mattie şi despre oamenii mei, dar 
e posibil să fi ştiut, totuşi. Adânc în străfundul minţii ei. 
Adânc în străfundul minţii ei, unde tipii în salopete se plimbau 
prin zona inconştientă. Tipii ei şi tipii mei, toți făcând parte 
din acelaşi sindicat. Şi poate că nu era o chestiune de 
moralitate per se, la urma urmei. Ceva în legătură cu asta - 
în legătură cu noi - pur şi simplu părea periculos. 


Şi, oh, atât de atractiv. 

— Am nevoie de timp să mă gândesc, am spus. 

— Asta nu ţine de ce gândeşti. Ce simți pentru mine? 

— Atât de multe, că mă sperie. 

Înainte să mai pot spune ceva, urechile mele au receptat o 
serie de acorduri. M-am întors spre băiatul cu chitara. Îşi 
croise drum printr-un repertoriu compus din piese timpurii 
de-ale lui Dylan, dar acum trecuse la ceva săltăreț şi alert, 
ceva care te făcea să-ţi vină să zâmbeşţti şi să baţi din palme. 


"Vrei să mergi la pescuit 

aici în balta mea? 

Am zis: vrei să prinzi ceva, dulceaţă, 
aici în balta mea? 

De vrei să pescuieşti în ea, dulceaţă, 
Ar fi bine să ai o undiță lungă şi rea." 


"Fishin Blues"!5. Scris de Sara Tidwell, cântat pentru prima 
dată de Sara and the Red-Tops Boys, preluat de toată lumea 
de la Ma Rainey şi până la Lovin' Spoonful. Cântecele mai 
deocheate fuseseră specialitatea ei, atât de aluzive că puteai 
citi un ziar prin ele... chiar dacă cititul nu fusese îndeletnicirea 
principală a Sarei, judecând după versurile pe care le 
compunea. 

Înainte să poată continua puştiul cu strofa următoare, ceva 
despre cum începe să ţi se bălăngănească atunci când te 
învârti şi reuşeşti s-o bagi pe aia mare până-n adâncuri, The 
Castle Rockers au scos un ropot de alămuri care spunea: 
"Tăcere, toată lumea, urmăm noi." Puştiul a încetat să mai 
cânte la chitară; jonglerul a început să-şi prindă ciomegele 
indiene şi să le arunce cu dexteritate pe iarbă în linie. 
Formaţia Rockers s-a lansat într-un marş extrem de malefic 
compus de Sousa, o muzică pe care să fie executați criminalii 
în serie, iar Kyra a venit înapoi la noi în fugă. 

— A telminat joglolu'. Îmi spui povestea aia, Mike? Hansel şi 
Panzel? 


— E Hansel şi Gretel, am spus, şi aş fi bucuros să ţi-o spun. 
Dar hai să mergem unde-i puţin mai linişte, bine? Formaţia 
asta îmi dă dureri de cap. 

— Te-a lănit la căpşol muzica? 

— Puțin. 

— Melgem lângă maşina lui Mattie, atunci. 

— Bine gândit. 

Kyra a luat-o în față să ocupe o bancă din marginea 
parcului. Mattie mi-a oferit o privire prelungă şi caldă, apoi şi 
mâna. Am luat-o. Degetele ni s-au strâns unele pe altele ca şi 
când făceau asta de ani de zile. Mi-am spus: Mi-ar plăcea să 
fie încet, de-abia dacă să ne mişcăm amândoi. La început, 
cel puțin. Dacă mi-aş aduce undița cea mai frumoasă şi 
lungă? Cred că pe asta puteai pune pariu. Şi apoi, după 
aceea, vom discuta. Poate până ce vom putea vedea mobila în 
prima lumină a dimineții. Când eşti în pat cu cineva iubit, în 
special pentru prima dată, ora cinci dimineața pare o oră 
aproape sfântă. 

— Ai nevoie să-ți trimiți gândurile în vacanţă, a spus 
Mattie. Cred că majoritatea scriitorilor au nevoie de asta din 
când în când. 

— Probabil că ai dreptate. 

— Mi-aş dori să fim acasă, a spus, şi nu mi-am putut da 
seama dacă pasiunea ei era reală sau prefăcută. Te-aş săruta 
până ce toată discuţia asta n-ar mai avea nici un rost. lar 
dacă ai avea rețineri, le-ai avea măcar în patul meu. 

Mi-am întors fața în lumina roşie a soarelui la apus. 

— Aici sau acolo, la ora asta Ki tot ar fi încă trează. 

— Adevărat, a spus ea, părând neobişnuit de posacă. 
Adevărat. 

Kyra a ajuns la o bancă de lângă un însemn pe care scria 
PARCAREA PARCULUI PUBLIC şi s-a cățărat pe ea, ținând 
într-o mână cățeluşul din pluş pe care-l găsise în cutia de 
Happy Meal. Am încercat să-mi iau mâna dintr-a ei când ne- 
am apropiat de ea, dar Mattie a ţinut-o cu fermitate. 

— E-n regulă, Mike. La ŞBV se țin de mână cu prietenii 
oriunde ar merge. Oamenii mari fac din asta cine ştie ce. 


S-a oprit, uitându-se la mine. 

— Vreau să ştii ceva. Poate că pentru tine nu contează 
lucrul ăsta, dar pentru mine contează. N-a existat nimeni 
înainte de Lance şi nimeni după. Dacă ai veni la mine, tu ai fi 
al doilea. Şi nici n-am de gând să-ți mai vorbesc despre asta 
altă dată. Nu mă deranjează deloc să spun te rog, dar n-am de 
gând să te implor. 

— Eu nu... 

— Lângă scările rulotei se află un vas cu nişte fire de roşii 
plantate în el. O să las cheia sub el. Nu te gândi. Vino doar. 

— Nu în seara asta, Mattie. Nu pot. 

— Poţi, a răspuns ea. 

— Grăbiţi-vă, leneşilor! a strigat Kyra, sărind pe bancă. 

— El se mişcă încet! a strigat Mattie înapoi şi m-a înțepat 
cu degetul în coaste. Apoi, pe o voce mult mai scăzută: Şi 
chiar asta faci. Şi-a desprins mâna dintr-a mea şi a fugit spre 
fiica ei, picioarele maronii făcând mişcări ca de foarfece sub 
tivul rochiei albe. 


În versiunea mea a lui "Hansel şi Gretel", vrăjitoarea se 
numea Depravia. Kyra s-a uitat fix la mine cu nişte ochi 
imenşi când am ajuns la partea în care Depravia îi cere lui 
Hansel să scoată un deget printre gratii ca să poată vedea ea 
cât de tare s-a îngrăşat. 

— E cumva prea înfricoşătoare? am întrebat. 

Ki a scuturat din cap hotărâtă. M-am uitat la Mattie să mă 
asigur. Ea a aprobat şi a făcut un gest cu mâna să continui, 
aşa că am terminat povestea. Depravia a ajuns în cuptor şi 
Gretel i-a găsit ascunzătoarea secretă cu bilete de loterie 
câştigătoare. Copiii şi-au cumpărat un Jet Ski şi au trăit 
fericiți până la adânci bătrâneţi pe partea de est a lacului 
Dark Score. La ora aceea, The Castle Rockers măcelăreau o 
piesă de Gershwin şi apusul era puternic. Am dus-o pe Kyra la 
Scoutie şi i-am prins centura de siguranță. Mi-am amintit de 
prima dată când am ajutat-o pe Mattie să pună copilul în 
scaun şi de atingerea accidentală a sânului ei. 

— Sper să nu-ţi dea vise neplăcute povestea asta, am spus. 


Până să-mi iasă din gură, nu mi-am dat seama cât de 
fundamental de groaznică e o asemenea afirmație. 

— N-o să am vise rele, a spus Kyra pe-un ton foarte natural. 
Oamenii din fligidol o să le ţină depalte de mine. 

Apoi, cu atenţie, exersându-şi memoria: 

— Fli-gi-del. 

S-a întors spre Mattie. 

— Arată-i lebosul, Mami-tami. 

— Rebus. Dar mersi, aş fi uitat de el. 

A deschis cu degetul mare uşița torpedoului şi a scos o 
bucată împăturită de hârtie. 

— A apărut pe frigiderul nostru azi dimineață. L-am copiat 
fiindcă a spus Ki că tu o să ştii sigur ce înseamnă. A spus că 
tu rezolvi rebusuri. Ei bine, a spus rebosuri, dar am înţeles eu 
despre ce era vorba. 

Îi spusesem eu Kyrei că rezolv rebusuri? Aproape sigur nu. 
Mă mira că ştia? Chiar deloc. Am luat foaia de hârtie, am 
despăturit-o şi m-am uitat la ce era scris pe ea: 


x V 
dut e 
r 
9%0 t 2 


— E-un lebos, Mike? a întrebat Kyra. 

— Aşa cred - unul foarte simplu. Dar nu ştiu ce înseamnă, 
dacă înseamnă ceva. Pot păstra hârtia? 

— Da, a spus Mattie. 

Am însoţit-o pe partea şoferului, prinzând-o iarăşi de mână 
în drum. 

— Dă-mi doar puţin timp. Ştiu că asta ar trebui să fie 
replica fetei, dar... 

— la-ți cât timp ai nevoie, a spus. Doar să nu fie nevoie de 
prea mult. 

Nu voiam să-mi ia nici un pic; tocmai asta era problema. 
Sexual va fi minunat, ştiam asta. Dar după? 

S-ar putea sa fie un după, însă. Ştiam lucrul ăsta şi-l ştia 
şi ea. Cu Mattie, "după" chiar era o posibilitate. Gândul mi se 


părea puţin înfricoşător, puţin minunat. 

Am sărutat-o pe colțul gurii. A râs şi m-a prins de lobul 
urechii. 

— Ştiu că poţi mai mult, a spus, apoi s-a uitat la Ki, care 
şedea în scaunul ei special şi se uita la noi plină de interes. 
Dar te păsuiesc de data asta. 

— Pup-o pe Ki! a strigat Kyra, întinzând braţele, aşa că am 
făcut ocolul maşinii şi am pupat-o pe Ki. 

Conducând spre casă, cu ochelarii întunecaţți pe nas, să mai 
reducă din strălucirea apusului, mi-a trecut prin gând că 
poate aş putea fi tatăl Kyrei Devore. Ideea aceasta mi s-a 
părut aproape la fel de atractivă ca şi aceea de-a sări în pat cu 
maică-sa, ceea ce era o dovadă a cât de adânc eram implicat. 
Şi mă implicam, poate, şi mai adânc. 

Tot mai adânc. 


XI 


Sara Laughs mi s-a părut foarte goală după ce o ţinusem pe 
Mattie în braţe - un cap care doarme şi nu visează. Am 
verificat literele de pe uşa frigiderului, n-am văzut nimic 
altceva acolo decât amestecul acela normal şi mi-am luat o 
bere. Am ieşit pe estacadă să o beau, uitându-mă la ultimele 
clipe ale apusului. Am încercat să mă gândesc la oamenii din 
frigider şi la rebusurile ce apăruseră pe amândouă frigiderele: 
"du-te vertical nouăsprezece" pe cel de pe Stradela Patruzeci şi 
doi şi "du-te vertical nouăzeci şi doi' pe cel de pe Wasp Hill 
Road. Vectori diferiți dinspre pământ către lac? Locuri diferite 
de pe Stradă? Rahat, cine ştie? 

Am încercat să mă gândesc la John Storrow şi la cât de 
nefericit trebuie că va fi când va afla că - s-o citez pe Sara 
Laughs, care a ticluit versul înaintea lui John Mellencamp - 
alt catâr trage cu copita în staulul lui Mattie Devore. Dar la ce 
mă gândeam eu cel mai mult era la cum fusese să o ţin în 
braţe pentru prima dată, să o sărut pentru prima dată. Nici 
un alt instinct uman nu e mai puternic decât cel sexual când 
acesta e complet excitat, iar imaginile lui de trezie sunt 


tatuaje emoționale care nu ne părăsesc niciodată. Pentru 
mine, era conştientizarea pielii ei goale de la mijloc sub rochie. 
Atingerea alunecoasă a materialului... 

M-am întors brusc şi m-am grăbit prin casă către aripa de 
nord, aproape alergând şi aruncând hainele de pe mine în 
drum. Am deschis apa rece la duş la maximum şi am stat sub 
ea preț de cinci minute tremurând. Când am ieşit, mă 
simțeam un pic mai mult ca o ființă umană şi ceva mai puţin 
ca o adunătură de terminaţii nervoase fremătânde. Şi, pe când 
mă uscam cu prosopul, mi-a mai trecut ceva prin gând. Într-o 
anumită vreme mă gândisem la fratele lui Jo, Frank, îmi 
spusesem că, dacă ar fi altcineva în afară de mine capabil să 
simtă prezența lui Jo în Sara Laughs, acesta ar fi el. Nu 
reuşisem să-l invit aici încă, iar acum nu eram sigur că mai 
voiam s-o fac. Începusem să mă simt ciudat de posesiv, 
aproape gelos, cu ceea ce se întâmpla aici. Şi, totuşi, Frank 
trebuia să ştie dacă scrisese Jo ceva în tăcere. Desigur, nu-i 
spusese nimic nici de sarcină, dar... 

M-am uitat la ceas. Nouă şi un sfert. În rulota de lângă 
intersecția lui Wasp Hill Road cu Route 68, Kyra probabil că 
deja dormea... iar mama ei trebuie să fi aşezat deja cheia de 
rezervă sub ghiveciul de lângă scări. M-am gândit la ea în 
rochia aceea albă, la relieful şoldurilor ei chiar sub palmele 
mele şi la mirosul parfumului ei, apoi am îndepărtat 
imaginea. Nu-mi puteam petrece toată noaptea făcând duşuri 
reci. Nouă şi un sfert era încă destul de devreme să-l sun pe 
Frank Arlen. 

A ridicat după al doilea ţârâit, părând atât de fericit să mă 
audă, ca atunci când ar fi băut cu trei sau patru doze de bere 
mai mult decât băusem cu până acum. Am schimbat 
amabilitățile obişnuite - mare parte dintre ale mele complet 
ficționale, am fost uluit să aflu - şi a amintit că un vecin 
celebru de-al meu întorsese copitele în sus, după cum 
spuneau cei de la ştiri. Îl întâlnisem? Da, am spus, 
amintindu-mi cât se avântase Max Devore cu scaunul spre 
mine. Da, îl întâlnisem. Frank voia să ştie cum fusese. Asta 


era greu de descris, i-am spus. Sărmanul bătrân era 
imobilizat într-un scaun cu rotile şi suferea de emfizem. 

— Destul de şubred, hă? m-a întrebat Frank înţelegător. 

— Mda, am spus. Ascultă, Frank, te-am sunat în legătură 
cu Jo. Am aruncat o privire prin studioul ei şi am dat peste 
maşina mea de scris. De atunci mi-am format o idee că se 
apucase să scrie ceva. E posibil să fi început ca un articol 
scurt despre casa noastră şi apoi să se fi dezvoltat. Cabana e 
numită după Sara Tidwell, ştii? Cântăreaţa de blues. 

O pauză lungă. Apoi, Frank a spus: 

— Ştiu. 

Vocea lui părea grea, gravă. 

— Ce altceva mai ştii, Frank? 

— Că era speriată. Cred că a descoperit ceva ce a speriat-o. 
Cred asta în mare parte pentru că... 

Atunci a fost momentul când mi s-au aprins luminile. Poate 
că ar fi trebuit să-mi dau seama după descrierea făcută de 
Mattie, mi-aş fi dat seama dacă nu aş fi fost atât de deranjat. 

— Ai fost aici cu ea, nu-i aşa? În iulie 1994. Aţi fost la 
meciul de softball, apoi v-aţi întors pe Stradă către casă. 

— De unde ştii asta? aproape că a lătrat el. 

— V-a văzut cineva. Un prieten de-al meu. 

Încercam să nu par supărat şi nu reuşeam. Eram supărat, 
dar era o mânie de uşurare, genul acela de mânie pe care o 
simți când îţi vine copilul acasă cu un rânjet de ruşine chiar 
atunci când te pregăteşti să suni la poliție. 

— Aproape că ţi-am spus cu o zi sau două înainte să o 
înmormântăm. Eram în localul ăla, ţi-aminteşti? 

Jack's Pub, chiar după ce-l înfrânsese Frank pe directorul 
de ceremonie la prețul sicriului lui Jo. Sigur că-mi aminteam. 
Îmi aminteam chiar şi privirea din ochii lui când i-am spus că 
Jo fusese însărcinată când murise. 

Probabil ca a simţit tăcerea care se aşternea între noi, 
fiindcă a vorbit pe un ton nerăbdător: 

— Mike, sper că nu ţi-ai făcut vreo... 

— Ce? Idee greşită? M-am gândit că poate avea o aventură 
amoroasă, ce zici de asta ca idee greşită? Poţi să-mi spui c-a 


fost o reacție deplasată dacă doreşti, dar am avut motivele 
mele. Au fost multe lucruri de care nu mi-a spus. Ţie ce ţi-a 
spus? 

— Mai nimic. 

— Ştiai că a renunţat la consiliile şi comitetele de 
conducere? Şi-a dat demisia şi nu mi-a spus nici un cuvânt? 

— Nu. 

Cred că mințea. De ce ar fi făcut-o, chiar şi atât de târziu? 

— Iisuse, Mike, dacă aş fi ştiut că... 

— Ce s-a întâmplat în ziua când ai venit aici? Spune-mi. 

— Eu eram la magazinul foto din Sanford. Jo m-a sunat de 
la... nu-mi amintesc, cred că de la un popas de pe autostradă. 

— Între Derry şi TR? 

— Mda. Pornise spre Sara Laughs şi voia să ne întâlnim 
acolo. Mi-a spus să opresc în fața casei dacă ajungeam primul, 
să nu intru în casă... ceea ce aş fi putut face; ştiam unde vă 
țineaţi cheia de rezervă. 

Sigur că ştia; într-o cutie de vitamine Sucrets de tinichea 
sub estacadă. Eu însumi îi arătasem locul. 

— Ţi-a spus şi de ce nu voia să intri înăuntru? 

— O să pară o nebunie. 

— Nu, n-o să pară. Crede-mă. 

— A spus că era periculoasă casa. 

Preţ de-o clipă, cuvintele au plutit între noi. Apoi, l-am 
întrebat: 

— Ai ajuns primul aici? 

— Îhâ. 

— Şi ai aşteptat afară? 

— Da. 

— Ai văzut sau ai simţit ceva periculos? 

A urmat o pauză lungă. Într-un sfârşit, a spus: 

— Erau o mulțime de oameni pe lac - unii conducând bărci 
cu motor, alții făcând schi nautic, ştii cum e - însă tot 
zgomotul de motoare şi toate râsetele au părut cumva... că se 
opresc când se apropiau de casă. Ai observat că acolo pare că e 
linişte chiar şi atunci când nu e? 


Sigur că observasem; Sara părea că există în propria ei zonă 
a tăcerii. 

— Ţi s-a părut periculoasă, însă? 

— Nu, a spus, aproape defensiv. Nu mie, în orice caz. Dar 
nici nu mi se părea tocmai goală. Mă simțeam... futu-i, mă 
simțeam privit. Am şezut pe una dintre scările alea făcute din 
traverse de cale ferată şi-am aşteptat-o pe soră-mea. Într-un 
final, a venit. A parcat în spatele maşinii mele şi m-a 
îmbrăţişat... dar nu şi-a luat nici o clipă ochii de la casă. Am 
întrebat-o ce pune la cale şi mi-a spus că nu-mi poate povesti 
şi că nu am voie să-ți spun că am fost acolo. A spus ceva de 
genul: "Dacă află singur atunci aşa trebuie să fie. Mai devreme 
sau mai târziu, tot va trebui să-i spun. Dar acum nu pot, 
fiindcă aş avea nevoie de toată atenția lui. Şi asta n-o pot 
primi cât timp lucrează." 

Am simţit că-mi roşesc obrajii. 

— A spus ea asta, hă? 

— Mda. Apoi a spus că trebuie să intre în casă şi să facă 
ceva. A vrut să o aştept afară. A spus că, dacă mă strigă, 
trebuie să vin în fugă după ea. Altfel, puteam la fel de bine să 
rămân pe loc. 

— Voia să fie cineva acolo în caz că întâmpina probleme. 

— Mda, numai că trebuie să fie cineva care să nu pună 
multe întrebări la care ea să nu vrea să răspundă. Acela eram 
eu. Cred că întotdeauna am fost eu acela. 

— Şi? 

— A intrat. Eu am şezut pe capota maşinii mele, fumând. 
Pe atunci încă mai fumam. Şi ştii ceva, chiar am început să 
simt atunci ceva ce nu era bine. De parcă era cineva în casă 
care o aşteptase, cineva care nu o plăcea. Poate cineva care 
voia s-o rănească. Probabil că m-am lăsat influențat de Jo - 
felul în care părea că e cu nervii întinşi la maximum, felul în 
care se tot uita peste umăr la casă chiar şi atunci când mă 
îmbrățişa —, dar mi se părea că altceva trebuie să fie. Ceva 
ca... nu ştiu... 

— Ca o vibraţie. 


— Da! aproape că a strigat el. O vibraţie. Dar nu o vibrație 
bună ca şi-n piesa celor de la Beach Boys. O vibraţie rea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Eu am stat şi am aşteptat. Am fumat doar două ţigări, 
aşa că nu cred că a durat mai mult de douăzeci de minute sau 
o jumate de oră, dar mi s-a părut mai mult. Eu mă tot miram 
de cum păreau zgomotele de pe lac că reuşesc să urce aproape 
tot dealul şi apoi într-un fel să... înceteze. Şi de cum părea că 
nu € nici picior de pasăre prin jur, doar undeva în depărtare. 

O dată, a ieşit afară. Am auzit uşa care dă pe estacadă 
lovindu-se şi apoi i-am auzit paşii pe scările din partea aia a 
casei. Am strigat-o, am întrebat-o dacă e bine şi mi-a spus că 
da. Mi-a spus să rămân unde sunt. Părea că avea respirația 
uşor tăiată, ca şi când ar fi cărat ceva greu sau ar fi făcut ceva 
obositor. 

— S-a dus la studio sau jos la lac? 

— Nu ştiu. A mai stat vreo cinşpe minute - destul cât să 
mai fumez un cui - şi apoi a ieşit pe uşa din față. S-a asigurat 
că e încuiată şi apoi a venit la mine. Arăta mult mai bine. Mai 
eliberată. Aşa cum arată oamenii după ce au făcut în sfârşit o 
treabă urâtă pe care au tot amânat-o. A propus să mergem pe 
poteca pe care ea a numit-o Strada până la staţiunea la care 
duce... 

— La Warrington. 

— Corect, corect. A spus că-mi cumpără o bere şi un 
sandviş. Ceea ce-a şi făcut, la capătul unui doc lung, plutitor. 

Barul Apusului de Soare, unde o văzusem pentru prima 
dată pe Rogette. 

— Apoi ați mers să vedeți un pic din meciul de softball. 

— A fost ideea lui Jo. Băuse trei beri, nu una ca mine, şi a 
insistat. A spus c-o să arunce cineva o minge lungă între 
copaci, că pur şi simplu ştia asta. 

Acum aveam o imagine limpede a scenei pe care o văzuse 
Mattie şi de care-mi povestise. Orice ar fi făcut Jo, o făcuse să 
se simtă aproape beată de uşurare. Se aventurase în casă, 
pentru început. Ca să-şi facă lucrul sfidase spiritele şi 
supraviețuise. Băuse trei beri să sărbătorească şi avusese 


scăpări de discreție... nu că s-ar fi purtat cu mai multă fereală 
în vreuna dintre celelalte excursii pe TR. Frank îşi amintea că-i 
spusese că dacă aveam să descopăr singur, aşa trebuia să fie - 
que seră, seră. Aceasta nu era atitudinea cuiva care ascunde 
o aventură amoroasă, şi mi-am dat seama acum că întregul ei 
comportament te ducea cu gândul la o femeie care păstra un 
secret de scurtă durată. Mi-ar fi spus totul când aş fi terminat 
cartea aia prostească, dacă ar fi trăit. Dacă. 

— V-aţi uitat la meci pentru o vreme, apoi v-aţi întors 
înapoi la casă pe Stradă. 

— Da, a spusel. 

— A intrat vreunul dintre voi înăuntru? 

— Nu. Când am ajuns noi acolo, nu mai era atât de amețită 
şi am lăsat-o să conducă. Când eram la terenul de softball, 
râdea, însă nu mai râdea atunci când ne-am întors la casă. S- 
a uitat la ea şi a spus: "Am terminat cu tine. Nu mai intru pe 
uşa aia niciodată, Frank." 

Pielea mi s-a răcit la început, apoi m-a înțepat. 

— Am întrebat-o care era problema, ce descoperise. Ştiam 
că scrie ceva, asta îmi spusese... 

— Le-a spus-o tuturor, numai mie nu, am zis eu... dar fără 
multă amărăciune. Ştiam cine fusese bărbatul în veston maro, 
iar amărăciunea sau mânia mea - mânie pe Jo, mânie pe mine 
- păliseră în fața uşurării pe care-o simțeam pentru asta. Nu- 
mi dădusem seama cât de tare mă preocupase tipul acela 
până acum. 

— Probabil că avea motivele ei, a spus Frank. Ştii asta, nu? 

— Dar nu ţi-a spus care sunt acestea. 

— Tot ce ştiu este că a început - orice ar fi fost - pe când se 
documenta pentru un articol. Era o diversiune, Jo făcea pe 
Nancy Drew. Sunt destul de sigur că la început, nu ţi-a spus 
doar pentru a păstra surpriza. Citea cărți, dar cel mai mult 
vorbea cu oamenii - le asculta poveştile din vremuri vechi şi-i 
îndemna să caute scrisori de demult... jurnale... se pricepea la 
partea asta, am impresia. A naibii de pricepută. Nu ştii nimic 
despre asta? 

— Nu, am spus apăsat. 


Jo nu avusese o aventură amoroasă, dar ar fi putut avea 
una, dacă ar fi vrut. Ar fi putut avea o aventură şi cu Tom 
Selleck şi povestea să fi apărut în Inside View, iar eu tot aş fi 
continuat să bat clapele PowerBook-ului meu, învăluit de-o 
necunoaştere extatică. 

— Orice ar fi descoperit, a spus Frank, cred că a dat doar 
din întâmplare peste acel lucru. 

— Şi nu mi-ai spus până acum. Au trecut patru ani şi nu 
mi-ai spus nimic despre asta. 

— Atunci am fost ultima dată cu ea, a spus Frank, iar 
acum n-a mai părut deloc spăşit sau stânjenit. Şi ultimul 
lucru care m-a rugat a fost să nu-ţi spun că ne-am dus la 
casa de lângă lac. A spus c-o să-ți povestească ea totul când 
va fi pregătită, însă apoi a murit. După aceea n-am crezut că 
mai avea vreo importanţă. Mike, era sora mea. Era sora mea şi 
i-am promis. 

— Bine. Înţeleg. 

Chiar înțelegeam - doar că nu destul. Ce descoperise Jo? Că 
Normal Auster îşi înecase copilul sub pompa manuală? Că pe 
la începutul secolului fusese lăsată o capcană pentru animale 
într-un loc pe unde era posibil să treacă un copil de negrotei? 
Că un alt copil, poate copilul născut din incestul lui Son şi al 
Sarei Tidwell, fusese înecat de mama lui în lac, ea râzând 
poate râsetul acela spart, de fumătoare, de lunatic, în vreme 
ce-l ţinea cu capul sub apă? Tre să-ți bălăngănească atunci 
când te învârti şi reuşeşti, iubitule, şi ține-l pe ţâncu ăla 
adânc sub apă. 

— Dacă vrei să-mi cer scuze față de tine, Mike, consideră că 
am făcut-o. 

— Nu vreau. Frank, îți mai aminteşti ceva ce să fi spus în 
seara aceea Jo? Orice? 

— A spus că ştie cum ai găsit casa. 

— Ce a spus? 

— A spus că atunci când a avut nevoie de tine, te-a chemat. 

La început n-am putut răspunde, fiindcă Frank Arlen 
tocmai demolase una dintre presupunerile pe care le făcusem 
eu despre viața mea de familie - una dintre cele mai mari, una 


dintre acelea care par atât de elementare, încât nici nu simți 
nevoia să le pui la îndoială. Magnetismul pământului te ține 
legat de el. Lumina îţi permite să vezi. Acul compasului indică 
nordul. Lucruri de genul ăsta. 

Presupunerea era aceea că Jo fusese cea care voise să 
cumpărăm Sara Laughs, atunci când văzusem primii bani 
adevărați câştigaţi din scris, fiindcă Jo fusese "omul de casă" 
în căsnicia noastră, exact aşa cum eu eram "omul de maşină". 
Jo fusese cea care alesese apartamentele atunci când nu ne 
permiteam să locuim decât într-un apartament, Jo agățase 
aici un tablou şi mă rugase să pun un raft acolo. Jo fusese cea 
care se îndrăgostise de casa din Derry şi reuşise să mă 
înfrângă într-un sfârşit în încăpățânarea mea că era o casă 
prea mare, prea aglomerată şi prea stricată s-o cumpărăm. Jo 
fusese cea care construise cuiburi. 

A spus că atunci când a avut nevoie de tine, te-a chemat. 

Şi probabil că era adevărat. Nu, puteam face mai mult de- 
atât, dacă eram dispus să las deoparte gândirea lâncedă şi 
memoria selectivă. Era cu siguranță adevărat. Eu fusesem cel 
care marşasem la început pe ideea unei locuințe în vestul 
Maine-ului. Eu fusesem cel care adunasem munţi întregi de 
broşuri de la firmele imobiliare şi le cărasem acasă. Începusem 
să cumpăr reviste de provincie precum Down East şi 
începeam mereu cu ultimele pagini, unde se aflau anunţurile 
imobiliare. Eu fusesem cel care văzuse pentru prima dată o 
fotografie cu Sara Laughs într-un fluturaş lucios numit 
Locuinţe de vacanţă din Maine, şi eu fusesem cel care dăduse 
telefon mai întâi agentului numit în anunț, apoi lui Marie 
Hingerman, după ce reuşisem să scot numele de la 
funcţionarul firmei imobiliare. 

Şi Johanna fusese fermecată de Sara Laughs - cred că 
oricine ar fi fost fermecat de ea, s-o vadă pentru prima dată în 
lumina soarelui tomnatic, cu copacii scânteind peste tot prin 
jurul ei şi valuri de frunze colorată fiind suflate de vânt pe 
Stradă în sus - însă eu fusesem cel care căutasem de fapt 
casa. 


Numai că era vorba de mai mult decât de o gândire lâncedă 
şi de-o memorie selectivă. Nu-i aşa? Sara mă căutase pe mine. 

Atunci cum de nu am ştiut-o până acum? Şi cum de am 
fost adus până aici, plin de-o ignoranță veselă? 

Răspunsul la ambele întrebări era identic. Era, de 
asemenea, şi răspunsul la întrebarea cum reuşise Jo să 
descopere ceva neliniştitor despre casă, despre lac, poate 
despre întregul TR şi apoi să nu-mi spună nimic. Fusesem 
plecat, asta era tot. Fusesem în zonă, în transă, scriindu-mi 
una dintre cărțile mele prosteşti. Fusesem hipnotizat de 
fanteziile din capul meu, iar un om hipnotizat e uşor de 
manevrat. 

— Mike? Mai eşti acolo? 

— Aici sunt, Frank. Dar blestemat să fiu dacă ştiu ce ar fi 
putut-o speria atât de tare. 

— A pomenit încă un nume pe care mi-l amintesc: Royce 
Merrill. A spus că el îşi amintise cele mai multe lucruri, fiindcă 
era atât de bătrân. Şi a spus: "Nu vreau să vorbească Mike cu 
el. Mă tem că bătrânul ăla ar da drumul porumbelului din 
cușcă şi i-ar spune mai mult decât ar trebui să ştie el." Ai vreo 
idee despre ce vorbea? 

— Păi... mi-a fost sugerat că o aşchie din bătrânul arbore 
genealogic a ajuns pe-aici, însă familia din partea mamei e din 
Memphis. Noonan-ii sunt din Maine, dar nu din partea asta. 

Totuşi, nu mai credeam nedezmințţit asta. 

— Mike, pari aproape bolnav. 

— Sunt bine. Mai bine decât înainte, de fapt. 

— Şi înţelegi de ce nu ţi-am spus până acum lucrurile 
astea? Adică, dacă aş fi ştiut ce gânduri îţi faci... dacă aş fi 
avut vreun indiciu... 

— Cred că înțeleg. Gândurile astea nu-şi aveau locul în 
capul meu încă de la început, dar o dată ce începe să-ţi intre-n 
minte rahat de genul ăsta... 

— Când m-am întors la Sanford în seara aia şi totul se 
terminase, cred că mi-am spus că nu era decât o altă chestie 
de-a lui Jo de genul: "O, futu-i, e-o umbră pe lună, să nu iasă 
nimeni din casă până mâine." A fost mereu superstițioasă, să 


ştii - bătea în lemn, arunca sare peste umăr dacă vărsa puţină 
din solniță, cerceii ăia în formă de trifoi cu patru foi pe care-i 
avea... 

— Sau cum nu mai voia să poarte un pulover dacă şi-l 
pusese din greşeală pe dos, am spus. Spunea că s-ar schimba 
totul în ziua aceea dacă ar face-o. 

— Ei bine? Şi nu-i aşa? m-a întrebat Frank şi am auzit un 
zâmbet uşor în vocea lui. 

Dintr-o dată, mi-am amintit perfect de Jo, chiar până la 
scânteierile mici şi aurii din ochiul ei stâng, Şi nu-mi mai 
doream pe nimeni altcineva. Nimeni altcineva n-avea să mă 
mulțumească. 

— Credea că e ceva rău cu casa, a spus Frank. Atâta ştiu şi 
cu. 

Am tras o foaie de hârtie şi am notat Kia pe ea. 

— Da. Şi pe-atunci probabil că începuse să creadă că e 
însărcinată. Probabil că se temea de... influențe. (Erau 
influențe pe-aici, cum să nu.) Crezi că a aflat aproape toate 
lucrurile astea de la bătrânul Royce Merrill? 

— Nu, acela n-a fost decât un nume pe care l-a adus în 
discuţie. Probabil că a stat de vorbă cu zeci de oameni. 
Cunoşti un tip pe nume Kloster? Gloster? Ceva de genul ăsta? 

— Auster, am spus. 

Sub Kia, creionul meu făcea o serie de bucle grase care ar fi 
putut fi l-uri scrise cursiv sau şuvițe de păr. 

— Kenny Auster. Aşa suna? 

— Sună bine. În orice caz, ştii cum era când se pornea cu 
ceva. 

Da. Ca un terier pe urma unor şobolani. 

— Mike? Să vin acolo? 

Nu. Acum eram sigur. Nici Harold Oblowski şi nici Frank. În 
Sara se desfăşura un proces, ceva la fel de delicat şi de organic 
precum pâinea ce creşte într-o cameră caldă. S-ar putea ca 
Frank să întrerupă acest proces... sau să fie rănit de el. 

— Nu, nu voiam decât să lămuresc lucrurile. Pe lângă asta, 
scriu. Mi-e greu să scriu atunci când am vizitatori. 

— O să mă suni dacă-ţi pot fi de ajutor? 


— Sigur că da, am spus. 

Am închis telefonul, am frunzărit registrul şi am găsit o 
trimitere la un R. MERRILL de pe Deep Bay Road. Am sunat la 
numărul acela, l-am ascultat sunând de douăsprezece ori, 
apoi am închis. Nici urmă de robot telefonic de ultimă 
generație pentru Royce. M-am întrebat pasager unde era oare. 
Nouăzeci şi cinci mi se părea o vârstă puţin cam avansată să fi 
mers să danseze la Country Barn-ul din Harrison, mai ales 
într-o seară închisă ca aceasta. 

M-am uitat la hârtia pe care scria Kia. Sub buclele grase în 
formă de lam scris Kyra şi mi-am amintit acum de prima 
dată când am auzit-o pe Ki spunându-şi numele. Mi se păruse 
că spune "Kia". Sub Kyra am scris Kito, ezitant, apoi am scris 
Carla. Am încadrat numele astea într-un chenar. Sub ele am 
notat Johanna, Bridget şi Jared. Oamenii din frigider. Cei 
care voiau să mă duc în jos pe nouăsprezece şi în jos pe 
nouăzeci şi doi. 

— Du-te-n jos, Moise, Tărâmul Făgăduinţei ţi-e menit, am 
spus casei goale. Doar eu şi cu Bunter şi cu ceasul care dădea 
din coadă... numai că nu era chiar aşa. 

Când a avut nevoie de tine, te-a chemat. 

M-am ridicat să-mi mai iau o bere. Fructele şi legumele 
erau iarăşi într-un cerc. În mijloc, literele formau: 


zaci în pace 


Ca pe unele lespezi funerare vechi - Dea Domnul să zacă în 
pace. M-am uitat la literele astea multă vreme. Apoi mi-am 
amintit că IBM-ul încă era afară pe estacadă. L-am adus 
înăuntru, l-am trântit pe masa din sufragerie şi am început să 
lucrez la ultima mea carte prostească. Cincisprezece minute şi 
eram pierdut, doar vag conştient de-un tunet pe undeva 
deasupra lacului, doar vag conştient că tremura clopoțelul lui 
Bunter din vreme în vreme. Când m-am dus înapoi la frigider 
cam cu o oră după aceea să-mi mai iau o bere, am văzut că 
literele din cerc spuneau acum 


zaci doar în pace 


De-abia dacă am observat. În momentul acela nu-mi păsa 
dacă zăceau în pace sau dacă făceau dansul ploii la lumina 
lunii argintii. John Shackleford începuse să-şi amintească de 
trecut şi de copilul al cărui singur prieten fusese. Micuţul şi 
neglijatul Ray Garraty. 

Am scris până s-a făcut miezul nopţii. Până atunci tunetele 
se îndepărtaseră, dar căldura persista, la fel de învăluitoare ca 
o pătură. Am închis IBM-ul şi m-am dus în pat... negândindu- 
mă, din câte-mi amintesc, la absolut nimic - nici măcar la 
Mattie, zăcând în propriul ei pat nu la foarte mulți kilometri 
depărtare. Scrisul îmi arsese toate gândurile legate de lumea 
reală, cel puțin temporar. Cred că, la urma urmei, la asta 
foloseşte. Bine sau rău, face timpul să treacă. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU 


Mergeam spre nord pe Stradă. Felinare japoneze se 
întindeau de-o parte şi de alta a ei, însă erau toate stinse, 
fiindcă era zi - o zi luminoasă. Atmosfera umedă şi îmbâcsită 
a mijlocului de iulie dispăruse; cerul era în nuanţa aceea de 
albastru-safir profund, care aparţine în exclusivitate lunii 
octombrie. Lacul era de-un indigo şi mai profund sub el, 
scânteind în reflexele luminii. Copacii tocmai trecuseră de 
culmea culorii lor tomnatice, arzând asemenea unor torţe. Un 
vânt dinspre sud a suflat pe lângă mine şi a spulberat printre 
picioarele mele frunzele căzute, în rafale foşnitoare şi 
înmiresmate.  Felinarele japoneze se legănau ca într-o 
aprobare a anotimpului. În faţă, vag, auzeam muzică. Sara 
and the Red-Tops. Sara se dezlănțuia, debitându-şi versurile 
râzând, cum făcea întotdeauna... doar că, cum de era posibil 
să semene un râset atât de mult cu un mârâit? 

— Albule, niciodată n-aş omori un copil de-al meu. Nici să 
nu-ți treacă prin gând aşa ceva! 

M-am întors pe călcâie, aşteptându-mă s-o văd chiar în 
spatele meu, dar nu era nimeni acolo. Ei bine... 


Acolo era Doamna Verde, numai că-şi schimbase rochia de 
frunze pentru toamnă şi devenise Doamna Galbenă. Creanga 
de pin dezgolită din spatele ei încă indica drumul de urmat: 
du-te spre nord, tinere, du-te spre nord. Nu cu mult mai încolo 
pe potecă se vedea încă un mesteacăn, cel de care mă 
sprijinisem când mă năpădise din nou senzația aceea 
cumplită de înec. 

M-am aşteptat să mă copleşească iarăşi, să mi se umple 
gura şi gâtul de gustul feros al apei de lac, dar nu s-a 
întâmplat. M-am uitat înapoi la Doamna Galbenă, apoi 
dincolo de ea, la Sara Laughs. Casa era acolo, dar cu mult mai 
mică: nici o aripă de nord, nici o aripă de sud, nici un al doilea 
etaj. Nici urmă de studioul lui Jo într-o parte. Nici unul dintre 
lucrurile astea nu fusese construit încă. Doamna-mesteacăn 
călătorise cu mine înapoi în timp din 1998; la fel şi cea care 
atârna deasupra apei. Dincolo de asta... 

— Unde sunt? am întrebat-o pe Doamna Galbenă şi 
felinarele japoneze aprobatoare. Apoi mi-a venit în gând o 
întrebare mai bună: Când sunt? - Nici un răspuns. - E-un vis, 
nu? Sunt în pat şi visez. 

Undeva în năvodul sclipitor, scânteietor-auriu al lacului, un 
cufundar a ţipat. De două ori. Cântă o dată pentru da, de 
două pentru nu, mi-am spus. Nu-i un vis, Michael. Nu ştiu cu 
precizie ce-i - călătorie spirituală în timp, poate, dar nu-i un 
Vis. 

— Chiar se întâmplă asta? am întrebat ziua şi, de undeva 
dintre copacii din spate, pe unde o cărare ce va ajunge să fie 
cunoscută sub numele de Stradela Patruzeci şi doi ducea la 
un drum prăfuit care va ajunge să fie cunoscut sub numele de 
Route 68, o cioară a croncănit. Numai o singură dată. 

M-am dus la mesteacănul ce atârna deasupra lacului, mi- 
am strecurat un braţ în jurul lui (gestul acesta mi-a adus 
aminte de cum îmi strecurasem brațele în jurul taliei lui 
Mattie, simțind rochia alunecându-i pe piele) şi m-am uitat în 
apă, dorindu-mi pe jumătate să-l văd pe băiatul înecat, pe 
jumătate temându-mă de asta. Nu era nici un băiat acolo, dar 
se afla ceva pe fundul apei, acolo unde fusese el, printre pietre 


şi rădăcini şi alge. Am strâns din ochi şi în clipa aceea vântul 
a murit puţin, împietrind tremurul apei. Era un baston, unul 
cu capul din aur. Un baston Boston Post. Înfăşurate în jurul 
lui într-o spirală ascendentă, cu capetele fluturând leneşe, se 
vedeau ceea ce păreau a fi două panglici - panglici albe de-un 
roşu aprins pe margini. Să-i văd bastonul lui Royce împodobit 
astfel m-a dus cu gândul la petrecerile de absolvire a liceului 
şi la bastonul pe care-l roteşte şeful de promoţie când îi duce 
pe absolvenţii îmbrăcaţi în robe la locurile lor. Acum 
înțţelegeam de ce nu-mi răspunsese la telefon jigodia aia 
bătrână. Zilele în care Royce Merrill răspundea la telefon se 
terminaseră. Ştiam asta; mai ştiam şi că ajunsesem într-un 
timp când Royce nici măcar nu se născuse încă. Sara Tidwell 
era aici, o puteam vedea cum cântă, iar când se născuse Royce 
în 1903, Sara plecase deja de doi ani, ea şi întreaga ei familie 
Red-Top. 

— Du-te în jos, Moise, i-am spus bastonului înfăşurat în 
panglici din apă. Tărâmul Făgăduinţei ţi-e menit. 

Am pornit spre sunetul muzicii, înviorat de aerul rece şi de 
vântul întețit. Acum auzeam şi voci, multe voci, discutând şi 
strigând şi râzând. Ridicându-se deasupra lor şi pompând ca 
un piston se auzea strigătul răguşit al unui dughenar: 
"Haideţi înăuntru, oameni buni, reepee-de, reepee- -de, ree- 
pee-de! Toate-s înăuntru, dar tre' să veniți reepee-de, 
spectacolul următor începe în zece minute! Haideţi s-o vedeți 
pe Angelina, Femeia-Şarpe, tremură, se cutremură, o să vă 
vrăjească ochiul şi-o să vă fure inima, da' nu v-apropiaţi prea 
mult de ea, fiindcă muşcătura ei e otrâ-vită! Haideţi să-l vedeți 
pe Hando, Băiatul cu Faţă de Câine, teroarea Mărilor din Sud! 
Haideţi să vedeţi Scheletul Uman! Să vedeți Şopârla Umană, 
relicvă a unui timp uitat de Dumnezeu! Veniţi s-o vedeţi pe 
Femeia cu barbă şi pe toți Marţienii Ucigaşi! Toate-s înăuntru, 
da, dom le, aşa că veniți reepee-de, reepee-de, ree-pee-de! 

Auzeam flaşneta cu aburi a caruselului şi dangătul 
clopotului din vârful stâlpului când cine ştie ce tăietor de 
lemne câştiga o jucărie din pluş pentru iubita lui. Îți puteai da 
seama după strigătele feminine de încântare că dăduse cu 


ciocanul aproape destul de tare să scoată bila de pe şină. 
Auzeam pocnetele puştilor de calibru 22 de la galeria de tir, 
mugcetul sforăitor al vacii câştigate de cine ştie cine... şi acum 
am început să simt aromele pe care le-am asociat cu bâlciurile 
de ţară încă din copilărie: aluat dulce prăjit, ceapă şi ardei iuți 
la grătar, vată pe băț, balegă, fân. Am început să umplu mai 
repede pe măsură ce zdrăngănitul chitarelor şi huruitul surd 
al contrabasurilor creşteau în intensitate. Inima mi-a 
schimbat viteza cu o treaptă mai sus. Urma să-i văd cântând, 
chiar urma să-i văd pe Sara and the Red-Tops cântând live pe 
scenă. lar acesta nici măcar nu era cine ştie ce vis nebunesc, 
febril, în trei părți. Lucrurile astea se întâmplau chiar acum, 
aşa că hai reepee-de, reepee-de, reepee-de. 

Casa Washburn (cea care pentru doamna M. va fi mereu 
casa Bricker) nu exista. În spatele locului unde va fi într-un 
sfârşit construită, mergând în sus pe panta abruptă pe partea 
de est a Străzii, se aflau nişte scări late din lemn. Îmi 
aminteau de cele care duceau în jos de la parcul de distracție 
la plaja din Old Orchard. Aici, felinarele japoneze erau aprinse 
în pofida luminii puternice a zilei, iar muzica era mai tare ca 
oriunde. Sara cânta "Jimmy Crack Corn". 

Am urcat scările către râset şi către ţipete, către gălăgia 
celor de la Red-Tops şi a flaşnetei, către mirosul mâncării 
prăjite şi al animalelor de fermă. Deasupra capului scărilor se 
afla o arcadă din lemn pe care scria: 


BUN-VENIT LA BÂLCIUL FRYEBURG 
BUN-VENIT ÎN SECOLUL XX 


tipărit pe ea. Uitându-mă la ea, un băiețel în pantaloni 
scurți şi o femeie îmbrăcată într-o bluză cu revere şi într-o 
fustă din pânză până la glezne au trecut pe sub arcadă, 
venind spre mine. Au licărit, au devenit străvezii. Preţ de-o 
clipă le-am putut vedea scheletele şi rânjetele osoase care se 
ascundeau sub fețele lor râzătoare. Încă o clipă, şi au 
dispărut. Doi fermieri - unul purtând o pălărie de pai, celălalt 
gesticulând expansiv cu un fluier făcut dintr-un ştiulete de 


porumb - au apărut pe partea cu Bâlciul a arcadei în exact 
aceeaşi manieră. În felul acesta am înțeles că există o barieră 
între Stradă şi Bâlci. Totuşi, nu credeam că e o barieră care să 
mă afecteze şi pe mine. Eu eram o excepţie. 

— Am dreptate? am întrebat. Pot să intru? 

Clopotul din vârful stâlpului Încearcă-ţi Puterea a scos un 
dangăt puternic şi limpede. Dăngăneşte o dată pentru da, de 
două pentru nu. Am continuat să urc scările. 

Acum puteam vedea roata Ferris rotindu-se pe spectrul 
cerului luminos, acea roată care se văzuse în fundalul 
fotografiei de formaţie din Zile din Dark Score a lui Osteen. 
Cadrul era din metal, dar gondolele vopsite în culori puternice 
erau făcute din lemn. Până la ea, asemeni unui culoar ce duce 
la altar, ducea un drum larg şi presărat cu rumeguş. 
Rumeguşul avea rolul lui; aproape toți bărbaţii pe care i-am 
văzut mestecau tutun. 

Am făcut o pauză de o clipă în capul scărilor, încă pe partea 
cu lacul a arcadei. Mă temeam de ce mi se putea întâmpla 
dacă treceam pe sub ea. Mă temeam să nu mor sau să dispar, 
da, dar în mare parte mă temeam că nu voi mai putea să mă 
întorc pe unde am intrat, să fiu condamnat să petrec o 
eternitate ca vizitator al Bâlciului Fryeburg de la începutul 
secolului. Şi asta parcă era o poveste de Ray Bradbury, acum 
că mă gândeam mai bine. 

Într-un sfârşit, ceea ce m-a atras în cealaltă lume a fost 
Sara Tidwell. Trebuia s-o văd cu propriii mei ochi. Trebuia s-o 
aud cântând. Trebuia. 

Am simţit o furnicătură când am păşit sub arcadă şi am 
auzit un suspin în urechi, ca de milioane de voci, foarte 
îndepărtat. Un suspin de uşurare? pe consternare? Nu-mi 
dădeam seama. Tot ce ştiam sigur era că a fi de partea 
cealaltă e altfel - ca diferența dintre a te uita printr-un geam şi 
chiar a fi dincolo de geam; diferența dintre a observa de pe 
margine şi a lua parte la acţiune. 

Culorile au sărit la mine ca nişte soldați postați în 
ambuscadă la momentul atacului. Mirosurile care fuseseră 
dulci şi evocatoare şi nostalgice pe partea cu lacul a arcadei 


erau acum dure şi sexy, proză în loc de poezie. Simțeam miros 
de cârnaţi consistenţi şi carne friptă şi aroma cuprinzătoare şi 
ambiguă a ciocolatei fierte. Doi copii care mâncau împreună 
dintr-un cornet din hârtie plin cu vată de zahăr au trecut pe 
lângă mine. Amândoi ţineau strâns în pumni batiste înnodate 
în care se afla puţinul mărunțţiş pe care-l aveau de cheltuit. 

— Hei, copii! i-a strigat un dughenar îmbrăcat într-o 
cămaşă de-un albastru-închis. Purta jartiere pentru mâneci şi 
zâmbetul lui scotea la iveală un splendid dinte din aur. - Dacă 
răsturnațţi sticlele de lapte, câştigaţi un premiu! N-am avut 
nici un pierzător azi! 

Înainte, Red-Tops au început să cânte "Fishin Blues". Mi se 
păruse că puştiul din parcul din Castle Rock cântase binişor, 
dar versiunea asta îl făcea pe puşti să pară bătrân şi încet şi 
fără habar. Nu era drăguţ, aşa cum e o fotografie de epocă în 
care nişte doamne îşi ţin fustele ridicate până la genunchi, 
dansând o versiune simplificată a dansului căzăcesc, 
văzându-li-se partea de jos a chiloţților cu mânecuţe. Nu era 
ceva ce Alan Lomax adunase alături de celelalte cântece folk 
ale lui, doar un alt fluture american prăfos dintr-un insectar 
plin de ochi; aceasta era o înjurătură cu destul dichis să nu-i 
bage pe toţi în închisoare. Sara Tidwell cânta despre un dans 
pervers, iar eu mi-am spus că fiecare fermier purtător de 
salopetă, de bocanci grei, de căciulă de pai, mestecător de 
tutun presat, cu bătături în palme, din fața scenei, visa să şi-o 
tragă cu ea, să i-o tragă acolo jos unde transpiraţia se adună 
în crestătură şi unde căldura devine fierbințeală şi rozul iese 
licărind la iveală. 

Am pornit în direcția aceea, conştient de vacile care mugeau 
şi de oile care behăiau din şoproanele-expoziţie - versiunea de 
Bâlci a Fermei Vesele din copilăria mea. Am trecut pe lângă 
galeria de tir şi pe lângă terenul unde se aruncă cercuri şi cel 
unde se dă cu banul; am trecut pe lângă o scenă pe care 
Servitoarele lui Angelina se mişcau într-un dans încet, 
şerpesc, cu mâinile împreunate, în vreme ce un tip cu turban 
pe cap şi cu cremă de ghete pe față sufla într-un flaut. 
Imaginea pictată pe pânza întinsă în spate sugera că Angelina 


- care putea fi văzută înăuntru pentru doar o zecime de dolar, 
vecine - le-ar face pe aceste două fete să pară nişte cizme 
vechi. Am trecut pe lângă intrarea în Galeria Ororilor, pe 
lângă groapa pentru prăjit porumb, pe lângă Casa 
Fantomelor, unde alte pânze înfățişau nişte arătări ieşind prin 
ferestre sparte şi hornuri dărâmate. Totu-i moarte acolo 
înăuntru, mi-am spus... dar dinăuntru auzeam copii cât se 
poate de vii râzând şi țipând când se loveau de tot soiul de 
lucruri în întuneric. Cei mai în vârstă dintre ei era foarte 
probabil că-şi furau sărutări. Am trecut pe lângă stâlpul 
Încearcă-ţi Puterea, unde gradaţiile care urcau până la 
clopotul de alamă din vârf erau jalonate CU COPILUL ARE 
NEVOIE DE BIBERON, FĂTĂLĂU, MAI ÎNCEARCĂ, FLĂCĂU, 
BĂRBAT ÎN TOATĂ FIREA şi, chiar sub clopotul însuşi, cu 
litere roşii: HERCULE! Stând în mijlocul unei mulțimi mici, un 
bărbat cu părul roşcat îşi scotea cămaşa, arătându-şi pieptul 
masiv, musculos. Un lucrător al bâlciului care fuma un 
trabuc îi întindea un ciocan. Am trecut pe lângă dugheana cu 
mătăsuri, pe lângă un cort în care oamenii şedeau pe nişte 
bănci şi jucau Bingo, pe lângă terenul de aruncat cu mingea 
de base-ball. Am trecut pe lângă toate şi de-abia dacă le-am 
observat. Eram pierdut în zonă, intrasem în transă. "Va 
trebuit să-l chem înapoi", îi spunea uneori Jo lui Harold când 
acesta suna, "Michael se află acum pe Tărâmul Marii 
Făcături'. Numai că acum nimic nu mi se părea o invenție, iar 
singurul lucru care mă interesa era scena de la poalele roții 
Ferris. Pe ea se aflau opt oameni negri, poate zece. In fața lor, 
cu chitara agățată de gât, lovind-o cu degetele în timp ce 
cânta, se afla Sara Tidwell. Era în viață. Era în floarea vârstei. 
Şi-a aruncat capul pe spate şi a râs spre cerul de octombrie. 

Din starea aceasta de uluire m-a trezit un strigăt din 
spatele meu: 

— Aşteaptă, Mike! Aşteaptă! 

M-am întors şi am văzut-o pe Kyra fugind spre mine, 
ocolindu-i pe cei care se plimbau doar şi pe cei care jucau şi pe 
cei care se opriseră în loc şi se holbau în jur, genunchii ei 
grăsulii pompând. Purta o rochiță marinărească, cu dungi 


roşii, şi o pălărie de pai pe care era prinsă o panglică de-un 
albastru marin. Într-o mână îl strângea pe Strickland şi, când 
a ajuns aproape de mine, s-a aruncat înainte fără teamă, 
ştiind că o voi prinde şi c-o voi arunca în aer. Aşa am făcut şi, 
când a dat să-i cadă pălăria am prins-o şi i-am aşezat-o la loc 
pe cap. 

— Eu ghidil pe plopliu meu fundaş, a spus şi a râs. Încă o 
dată. 

— Ajunge, am spus. Eşti un adevărat Mean Joe Green. 

Eu purtam o salopetă (un colț al unei batiste spălăcite îmi 
ieşea din buzunarul de la piept) şi cizme de lucru murdare de 
balegă. M-am uitat la şosetele ei albe şi am observat că erau 
croşetate manual. Nu aveam să găsesc nici o etichetă mică şi 
discretă pe care să scrie Fabricat în Mexic sau Fabricat în 
China nici dacă aveam să-i iau jos pălăria din pai şi să mă uit 
înăuntrul ei. Pălăria asta fusese cel mai probabil Fabricată în 
Motton, de soția cu mâini arse de soare şi cu încheieturi 
dureroase a cine ştie cărui fermier. 

— Ki, unde-i Mattie? 

— Acasă, cled. N-a putut veni. 

— Tu cum ai ajuns aici? 

— Am ulcat scălile. Au fost multe scăli. Al fi tlebuit să mă 
aştepţi. M-ai fi putut duce-n blațe, ca înainte. Vleau să aud 
muzica. 

— ŞI eu. Ştii cine cântă, Ki? 

— Da, a spus. Mămica lui Kito. Glăbeşte-te, leneşule! 

Am păşit spre scenă, spunându-mi că va trebui să stăm în 
spatele mulțimii, însă oamenii s-au dat la o parte să ne lase să 
trecem atunci când ne-am apropiat, eu ducând-o pe Kyra în 
brațe - simțindui-i greutatea ei minunată şi dulce, o micuță 
Fată Gibson? în rochiță marinărească şi pălărie de pai 
împodobită cu o panglică. Braţul ei era încolăcit în jurul 
gâtului meu şi oamenii s-au despărțit în fața noastră 
lăsându-ne să trecem, aşa cum s-a despărțit Marea Roşie în 
fața lui Moise. 

Şi nici măcar nu s-au întors să ne vadă venind. Băteau din 
palme şi din picioare şi urlau împreună cu muzica, complet 


transfigurați. S-au dat la o parte inconştient, de parcă se 
manifestase cine ştie ce reacție magnetică - al nostru pozitiv, 
al lor negativ. Puținele femei din mulțime roşiseră în obraji, 
dar era limpede că se simțeau bine, una râzând atât de tare, 
că-i curgeau lacrimile în pârâiaşe pe obraji. Nu părea că are 
mai mult de douăzeci şi doi sau trei de ani. Kyra a arătat spre 
ea cu degetul şi a spus fără ocolişuri: 

— O ştii pe şefa lui Mattie de la bibliotecă? Aia-i buni a ei. 

Bunica lui Lindy Briggs, proaspătă ca o margaretă, mi-am 
spus. Sfinte Christoase. 

Cei de la Red-Tops erau împrăştiaţi pe scenă, sub falduri 
roşii, albe şi albastre de material pentru festonare, asemenea 
unei formaţii rock călătoare în timp. l-am recunoscut pe toţi 
din fotografia din cartea lui Edward Osteen. Bărbaţii purtau 
cămăşi albe, jartiere pentru mâneci, veste negre, pantaloni 
negri. Son Tidwell, în spatele scenei, purta melonul din 
fotografie. Sara, însă... 

— De ce-i îmblăcată tanti aia în lochia lui Mattie? m-a 
întrebat Kyra şi a început să tremure. 

— Nu ştiu, iubire. Nu-mi dau seama. 

Şi nici nu puteam bănui - era rochia albă, fără mâneci, pe 
care o purtase Mattie atunci în parc, sigur că era. 

Pe scenă, formaţia făcea ravagii cu o piesă instrumentală de 
recreere. Reginald "Son" Tidwell s-a dus la Sara, păşind încet, 
braţele văzându-i-se ca o ceață maro pe corzile şi pe gâtul 
chitarei lui, iar ea s-a întors cu fața la el. Şi-au sprijinit 
frunțile una de cealaltă, ea râzând şi el serios; s-au uitat unul 
în ochii celuilalt şi s-au înfruntat în cântat, mulțimea 
ovaționând şi bătând din palme, ceilalți din formaţie râzând şi 
cântând la instrumente. Văzându-i împreună în felul acesta, 
mi-am dat seama că avusesem dreptate: erau frate şi soră. 
Asemănarea era prea puternică să n-o observi sau să n-o 
înţelegi. Dar mai mult m-am uitat la felul în care şoldurile şi 
fundul ei se mişcau sub rochia aceea albă. Poate că eu şi cu 
Kyra eram îmbrăcaţi în haine de la începutul secolului, însă 
Sara era cât se poate de modernă în vestimentație. Nici un 
chilot cu mânecuţe pentru ea, nici un jupon, nici un ciorap 


din bumbac. Nimeni nu părea să observe că purta o rochie 
care se oprea deasupra genunchilor - că era aproape goală, 
judecând după standardele vremii aceleia. Şi sub rochia lui 
Mattie, purta probabil articole de genul celor pe care oamenii 
aceştia nu le văzuseră niciodată: un sutien din lycra şi chiloți 
tanga din nailon. Dacă mi-aş aşeza palmele pe mijlocul ei, 
rochia ar aluneca nu pe un corset neprimitor, ci pe pielea 
goală şi catifelată. O piele maronie, nu albă. Ce vrei, 
dulceaţă? 

Sara s-a depărtat de Son, scuturând din fundul ei 
neîngrădit, neconstrâns şi râzând. A mers în pas vioi înapoi 
unde era el şi s-a întors spre mulțime când formația cânta 
iarăşi tema principală. A cântat următoarea strofa uitându-se 
direct la mine: 


"Înainte să-ncepi să pescuieşti 

ai face bine undița să-ți pregăteşti. 

Am zis: înainte să-ncepi să pescuieşti, dulceaţă, 
ai face bine undiţa să-ți pregăteşti. 

Eu te trag de a ta, dulceaţă, 

Şi-ai face bine să tragi şi tu de a mea." 


Mulțimea a strigat de fericire. În braţele mele, Kyra tremura 
mai tare ca niciodată. 

— Mi-e fiică, Mike, a spus. Nu-mi place de tanti aia. E-o 
tanti fioloasă. I-a fulat lochia lui Mattie. Vleau să melg acasă. 

A fost ca şi când ar fi auzit-o Sara, chiar şi peste larma 
muzicii. Capul i s-a dat pe spate, buzele i s-au tras înapoi şi a 
râs spre cer. Dinţii ei erau mari şi galbeni. Arătau ca dinţii 
unui animal înfometat şi am ajuns la hotărârea că sunt de 
acord cu Kyra: era o tanti fioloasă. 

— Bine, iubire, am murmurat în urechea ei. Plecăm de-aici. 

Dar, înainte să mă pot mişca, senzaţia acelei femei - nu ştiu 
cum altfel să mă exprim - m-a năpădit şi m-a ţinut în loc. 
Atunci am înțeles ce trecuse în grabă pe lângă mine în 
bucătărie să împrăştie literele care formau CARLADEAN; era 


acelaşi fior. A fost aproape ca şi când ai identifica o persoană 
după zgomotul paşilor. 

A dus formaţia la tema principală din nou, apoi la o altă 
strofă. Una pe care, însă, n-aveai cum s-o găseşti în vreo 
versiune scrisă a cântecului: 


"N-am s-o rănesc, dulceaţă, 

nici pentru toate comorile din lume. 
Am zis: n-am să-ți rănesc copila, 
nici să-mi dai diamante şi perle. 
Numai un bastard cu suflet negru 
Îndrăzneşte s-atingă fetița asta. " 


Oamenii au strigat ca şi când era cel mai comic lucru pe 
care-l auziseră vreodată, însă Kyra a început să plângă. Sara 
a văzut asta şi şi-a scos sânii în față - nişte sâni cu mult mai 
mari ca ai lui Mattie - şi i-a scuturat spre ea, râzând în acelaşi 
timp cu râsetul ei specific. Gestul acesta a avut o răceală 
parodică... dar şi o goliciune. O tristeţe. Şi totuşi, n-am simțit 
nici urmă de compasiune din partea ei. Era ca şi când i-ar fi 
fost scoasă inima din piept cu un fier înroşit în foc, iar 
tristețea care a rămas nu era decât o altă fantomă, amintirea 
dragostei bântuind oasele urii. 

Şi cât de reci păreau dinţii ei dezgoliți de râs. 

Sara şi-a ridicat brațele deasupra capului şi, de data 
aceasta, a început să tremure din tot corpul, de parcă mi-ar fi 
citit gândurile şi le-ar fi luat peste picior. Întocmai precum 
jeleul pe-o farfurie, după cum se exprimă un alt cântec vechi. 
Umbra ei s-a unduit pe pânza din spate, care întruchipa 
oraşul Fryeburg şi, uitându-mă la ea, mi-am dat seama că am 
descoperit Arătarea din visele mele cu Manderley. Era Sara. 
Sara era Arătarea şi ea fusese de fiecare dată. 

Nu, Mike. Aproape ai nimerit-o, dar nu-i asta. 

Fie c-o nimerisem, fie că nu, îmi ajunsese. M-am întors, 
aşezându-mi mâna pe spatele capului lui Ki şi presându-i fața 
pe pieptul meu. Amândouă brațele ei erau acum în jurul 
gâtului meu, strângându-mă cu o forță panicată. 


Mi-am spus că va trebui să-mi croiesc cu forța drum prin 
mulțime - mă lăsaseră să intru cât se poate de uşor, dar s-ar 
putea să fie mai puțin dispuşi să mă lase să ies. Nu vă puneţi 
cu mine, băieți, am gândit. Nu-i de bine dacă vreţi să faceți 
asta. 

Şi n-au facut-o. Pe scenă, Son Tidwell dusese formaţia de la 
nota mi la sol, cineva a început să scuture o tamburină, iar 
Sara a trecut de la "Fishin Blues" la "Dog My Cats' fără să 
facă vreo pauză. Aici, în fața scenei şi mai jos de ea, mulțimea 
s-a dat în lături încă o dată dinaintea mea şi a fetiţei, fără să 
se uite la noi şi fără să rateze o bătaie din mâinile lor umflate 
de muncă. Un bărbat cu o pată de culoarea vinului roşu pe-o 
parte a feței şi-a deschis gura - la vârsta de douăzeci de ani îi 
lipseau deja jumătate dintre dinţi - şi-a urlat "Ii-HA!”, pe 
lângă un bol înmuiat de tutun. Era Buddy Jellison de la 
Village Cafe, mi-am dat eu seama... Buddy Jellison cu vârsta 
redusă magic de la şaizeci şi opt la optsprezece ani. Apoi mi- 
am dat seama că părul avea o altă culoare - castaniu deschis 
în loc de negru (deşi se apropia de şaptezeci de ani şi şi-i arăta 
în toate celelalte feluri posibile, Bud nu avea nici măcar un 
singur fir de păr alb în cap). Acesta era bunicul lui Buddy, 
poate chiar străbunicul. Oricum ar fi fost, nu-mi păsa nici cât 
negru sub unghie. Nu voiam decât să plec de-aici. 

— Scuză-mă, am spus, trecând pe lângă el şi atingându-l 
uşor. 

— Nu avem nici un bețiv notoriu aici, fiu de curvă băgăcios 
ce eşti, a spus, fără să se uite măcar o clipă la mine şi fără să 
înceteze măcar o clipă să bată din palmă. Facem toţi cu 
rândul. 

E totuşi un vis, mi-am spus. E unuvis şi asta e dovada. 

Însă mirosul de tutun din respiraţia lui nu era un vis, 
mirosul mulțimii nu era un vis, iar greutatea copilului speriat 
din brațele mele nu era nici ea un vis. Cămaşa mi se încinsese 
şi era udă acolo unde stătea ea cu fața. Plângea. 

— Hei, irlandezule! a strigat Sara de pe scenă, iar vocea ei a 
semănat atât de tare cu a lui Jo, că aproape am ţipat. Voia să 


mă întorc din drum - îi simțeam dorința trăgându-mă de 
obraz asemenea unor degete —, dar nu voiam să fac asta. 

Am ocolit trei fermieri care-şi treceau din mână în mână o 
sticlă din ceramică şi apoi am scăpat din mulțime. În faţa mea 
se întindea strada principală, la fel de largă ca Fifth Avenue'**, 
şi la capătul ei se aflau arcada, scările, Strada, lacul. Casa 
mea. Dacă reuşeam să ajung la Stradă, eram în siguranța. 
Eram convins de asta. 

— Aproape c-am terminat, irlandezule! a urlat Sara după 
mine. Părea furioasă, dar nu destul de furioasă să nu râdă. O 
să primeşti ce vrei, dulceaţă, toată alinarea de care ai nevoie, 
dar tre' să mă laşi să-mi termin eu treaba întâi. M-auzi, 
băiete? Păstrează distanța! Ascultă ce-ţi zic! 

Am început să grăbesc pasul pe unde venisem, mângâind-o 
pe Ki pe cap, ţinându-i încă fața apăsată pe cămaşa mea. 
Pălăria de pai i-a căzut şi, când am întins mâna s-o prind, n- 
am reuşit s-o apuc decât de panglică, iar aceasta s-a desprins 
de pe bor. Nu conta. Trebuia să plecăm de aici. 

La stânga noastră se afla locul de aruncat cu mingea de 
base-ball şi un băiețel striga "Willy-a aruncat-o dincolo de 
gard, mami! Willy-a aruncat-o dincolo de gard!' cu o 
regularitate monotonă, zgârietoare pe creieri. Am trecut de 
Bingo, unde o femeie a urlat că al ei e curcanul, pe Dumnezeu, 
fiecare număr era acoperit cu un nasture şi câştigase 
curcanul. Deasupra noastră, soarele a intrat după un nor şi 
ziua s-a şters. Umbrele ne-au dispărut. Arcada din capătul 
drumului se apropia de noi cu o încetineală înnebunitoare. 

— N-am ajuns încă acasă? aproape că a plâns Ki. Vleau 
acasă, Mike, du-mă te log acasă la mami. 

— Te duc, am spus. Totul o să fie bine. 

Treceam pe lângă stâlpul Încearcă-ţi Puterea, unde tânărul 
cu păr roşcat îşi îmbrăca la loc cămaşa. S-a uitat la mine cu o 
antipatie indiferentă - cu neîncrederea instinctuală a unui 
nativ față de un intrus, poate - şi mi-am dat seama că-l 
cunosc şi pe el. Va avea un nepot pe nume Dickie care va 
deține, spre sfârşitul secolului în onoarea căruia se organizase 
bâlciul acesta, Garajul Bun la Toate de pe Route 68. 


O femeie care ieşea din dugheana mătăsurilor s-a oprit şi a 
arătat cu degetul spre mine. În aceeaşi clipă, buza de sus i s-a 
ridicat într-un mârâit de câine. Cunoşteam şi chipul acela. De 
unde? De undeva din jurul oraşului. Nu avea importanţă, şi 
n-aş fi vrut să ştiu nici măcar dacă ar fi avut vreuna. 

— N-al fi tlebuit să venim aici, s-a plâns Ki. 

— Ştiu ce simţi, am spus. Dar nu cred că am avut de ales, 
iubire. Noi... 

Au ieşit din Galeria Ororilor, de la optsprezece metri 
distanță, poate. l-am văzut şi m-am oprit. Erau şapte de toți, 
şapte bărbaţi cu pasul mare îmbrăcaţi în haine de tăietori de 
lemne, însă patru nu meritau puşi la socoteală - aceştia 
arătau şterşi şi albi şi fantomatici. Erau nişte tipi bolnavi, 
poate chiar nişte tipi morți şi nu erau mai periculoşi ca nişte 
tipi dintr-un daghereotip. Ceilalţi trei, însă, erau reali. La fel 
de reali cât erau şi toate celelalte lucruri de aici, în orice caz. 
Conducătorul era un bărbat bătrân purtând cascheta de-un 
albastru spălăcit de la un costum al Armatei Unioniste. S-a 
uitat la mine cu nişte ochi pe care-i cunoşteam. Ochi pe care-i 
văzusem măsurându-mă pe deasupra unei măşti de oxigen. 

— Mike? De ce ne-am oplit? 

— E-n regulă, Ki. Ţine-ţi doar capul jos. Nu-i decât un vis. O 
să te trezeşti dimineaţă la tine-n pat. 

— Bine. 

Indivizii s-au împrăştiat de-a latul drumului, mână lângă 
mână, cizmă lângă cizmă, blocându-ne drumul de întoarcere 
la arcadă şi la Stradă. Bătrânul Caschetă-Albastră era în 
mijloc. Cei de la stânga şi dreapta lui erau mai tineri, unii 
poate chiar de jumătate de secol. Doi dintre cei palizi, cei 
aproape-dar-nu-încă trecuţi de pârleaz, stăteau unul lângă 
celălalt la dreapta bătrânului şi m-am întrebat dacă n-aş 
putea pătrunde prin partea aceasta de cordon uman. Mi-am 
spus că nu sunt făcuţi din mai multă carne ca arătarea care 
bătuse în izolația pereților din pivniță... dar dacă mă înşelam? 

— Dă-o-ncoace, fiule, a spus bătrânul. 

Vocea lui era şuierătoare şi implacabilă. A întins mâinile. 
Era Max Devore, se întorsese, căuta să capete custodia chiar şi 


după moarte. Şi totuşi nu era el. Ştiam că nu e. Planurile feței 
acestui bărbat erau uşor diferite, obrajii erau mai supți, ochii 
de-un albastru mai luminos. 

— Cum rămâne cu mine? am strigat spre el, accentuând 
puternic ultimul cuvânt şi, în fața dughenei Angelinei, 
bărbatul cu turban (un hindus care probabil că se trăgea din 
Sandusky, Ohio) şi-a lăsat flautul deoparte şi a rămas pur şi 
simplu să se uite. Fetele-şarpe s-au oprit din dans şi s-au 
uitat şi ele, strecurându-şi brațele una după mijlocul celeilalte 
şi trăgându-se la un loc ca pentru a-şi oferi sprijin reciproc. - 
Cum rămâne cu mine, Devore? Dacă străbunicii noştri s-au 
căcat în aceeaşi hazna, atunci cum rămâne cu mine? 

— Nu-s aici să-ți răspund ţie la-ntrebări. Dă-o-ncoace. 

— O iau eu, Jared, a spus unul dintre bărbaţii tineri, unul 
dintre aceia care erau într-adevăr prezenți. S-a uitat la Devore 
cu un soi de zel linguşitor care m-a îngrețoşat, în mare parte 
pentru că ştiam cine este: tatăl lui Bill Dean. Un bărbat care 
ajunsese să fie unul dintre cei mai respectați bătrâni din 
Castle Rock mai lipsea puțin şi-i lingea cizmele lui Devore. 

Nu-l judeca prea dur, a şoptit Jo. Nu-l judeca prea dur pe 
nici unul dintre ei. Erau foarte tineri. 

— Nu tre' să faci nimic, a spus Devore. Vocea lui şuierătoare 
era iritantă; Fred Dean a părut descumpănit. - O să mi-o dea 
singur. Şi dacă n-o s-o facă, o să i-o luăm împreună. 

M-am uitat la primul bărbat din partea stângă, al treilea 
dintre cei care păreau complet reali, complet prezenți. Eu 
eram acela? Nu semăna cu mine. Era ceva ce mi se părea 
familiar la fața lui, dar... 

— Dă-o-ncoace, irlandezule, a spus Devore. Ultima şansă. 

— Nu. 

Devore a aprobat din cap ca şi când exact la asta se 
aşteptase. 

— Atunci o s-o luăm cu forța. Trebuie să se termine şi 
treaba asta. Haideţi, băieți. 

Au pornit spre mine şi, făcând asta, mi-am dat seama de 
cine-mi amintea cel din capăt, cel încălțat în cizme bătucite de 
la cățăratul în copaci şi îmbrăcat în pantaloni din flanelă de 


tăietor de lemne: de Kenny Auster, al cărui ciobănesc va 
mânca prăjituri până ce va exploda. Kenny Auster, al cărui 
frate mai mic fusese înecat sub pompă de tatăl lor. 

M-am uitat în urmă. The Red-Tops încă mai cântau. Sara 
râdea, scutura din şolduri cu mâinile ridicate spre cer, iar 
mulțimea încă bloca partea de est a drumului. În direcţia aia 
oricum nu puteam merge. Dacă mergeam într-acolo, 
ajungeam să cresc o fetiță de unul singur în primii ani ai 
secolului douăzeci, încercând să-mi câştig existența scriind 
pamflete şi romane ieftine. Poate că n-ar fi fost chiar atât de 
rău... dar, la kilometri şi ani depărtare de aici, era o femeie 
căreia-i va fi dor de ea. Căreia-i va fi dor, poate, de amândoi. 

M-am întors şi am văzut că urmăritorii aproape mă 
ajunseseră. Unii dintre ei mai prezenți decât ceilalți, mai 
însuflețiți, însă cu toții morți. Cu toţii blestemaţi. M-am uitat 
la bărbatul cu păr de câlți printre ai cărui descendenți se va 
număra şi Kenny Auster şi l-am întrebat: 

— Ce ai făcut? Pentru numele lui Christos, ce aţi făcut, 
oameni buni? 

A întins mâinile în față. 

— Dă-o-ncoace, irlandezule. Asta-i tot ce tu tre' să faci. Tu 
şi cu femeia puteţi avea alții. Atâţia câţi o să poftiți. E tânără, 
o să-i scoată din ea ca sâmburii de pepene. 

Eram hipnotizat, şi ne-ar fi prins dacă n-ar fi fost Kyra. 

— Ce se întâmplă? a strigat ea cu gura presată pe cămaşa 
mea. Miloase ceva! Miloase ceva atât de lău! Oh, Mike, fă-l să 
se-oplească! 

Şi mi-am dat seama că şi eu simt mirosul. Carne stricată şi 
emanații de mlaştină. Piele plesnită şi măruntaie fierte. Devore 
era cel mai viu dintre toți, împrăştiind aceeaşi atracție brută, 
dar puternică, pe care o simțisem în preajma strănepotului 
său, însă era şi el la fel de mort ca toți ceilalți: apropiindu-se 
de mine am văzut insectele minuscule care se hrăneau în 
nările şi la colțurile rozalii ale ochilor lui. Totu-i moarte aici 
jos, mi-am spus. Nu mi-a spus asta oare chiar propria mea 
soție? 


Şi-au întins mâinile tenebroase înainte, mai întâi s-o atingă 
pe Ki şi apoi s-o ia. Am făcut un pas în spate, m-am uitat la 
dreapta şi am văzut alte fantome - unele ieşind prin ferestre 
sparte, altele alunecând prin hornuri din cărămidă. Ținând-o 
pe Kyra în braţe, am fugit către Casa Fantomelor. 

— Prindeţi-l! a urlat Jared Devore, uluit. Prindeţi-l, băieți! 
Prindeţi derbedeu'! Blestemăţie! 

Am urcat în pas alert scările din lemn, vag conştient că se 
freacă ceva moale de obrazul meu - cățeluşul din pluş al lui 
Ki, încă strâns puternic întruna dintre mâinile ei. Am vrut să 
mă uit în spate să văd cât de mult se apropiaseră, dar nu am 
îndrăznit! Dacă mă împiedicam... 

— Hei! a mugit femeia de la ghişeul cu bilete. Avea nori de 
păr ghimbiriu, machiaj ce părea aplicat cu o mistrie de 
grădinărit şi nu semăna, din fericire, cu nimeni cunoscut. Nu 
era decât o lucrătoare la bâlci, aflată doar în trecere prin locul 
ăsta peste care se lăsase noaptea. Ce noroc pe ea. - Hei, 
domnule, tre' să cumpăraţi un bilet! 

N-am timp, doamnă, n-am timp. 

— Opriţi-l! a strigat Devore. E-un derbedeu nenorocit, un 
hoţ! Aia din braţe nu-i copila lui! Opriţi-l! 

Însă nimeni nu m-a oprit şi am intrat într-o grabă cu Ki în 
braţe în întunericul Casei Fantomelor. 


Dincolo de intrare se afla un pasaj de trecere atât de îngust, 
că a trebuit să mă întorc pe-o parte ca sa pot cobori prin el. 
Ochi fosforescenţi sclipeau spre noi din beznă. În față se auzea 
din ce în ce mai tare un huruit lemnos, un sunet împrăştiat 
dincolo de care se auzea un zăngănit de lanţ. În spatele nostru 
se auzea tunetul împiedicat al bocancilor cu ţinte, de tăietori 
de lemne, urcând în grabă scările de afară. Femeia cu păr 
ghimbiriu striga la ei acum, le spunea că, dacă sparg ceva 
înăuntru, vor trebui să tragă ponoasele. 

— Auziţi ce vă zic, ţărănoi blestemaţi! a strigat ea. Locu' 
ăla-i pentru copii, nu pentru ăi ca voi! 

Huruitul era chiar înaintea noastră. Se învârtea ceva. La 
început, nu mi-am putut da seama ce era. 


— Lasă-mă jos, Mike! 

Kyra părea profund mişcată. 

— Vleau să melg singulă! 

Am aşezat-o jos, apoi m-am uitat agitat în spate, peste 
umăr. Lumina puternică de la intrare era închisă de corpurile 
lor care încercau să se îndese prin pasaj. 

— Nerozilor! a ţipat Devore. Nu toți deodată! lisuse 
milostive! 

S-a auzit o trosnitură şi cineva a strigat. M-am uitat în față 
chiar la timp s-o văd pe Kyra ţâşnind prin butoiul care se 
rostogolea, ținându-şi brațele depărtate pentru a-şi păstra 
echilibrul. Incredibil, râdea. 

Am urmat-o, am ajuns până la jumătatea drumului, apoi 
am căzut cu un bufnet. 

— Hopa! a spus Kyra din partea cealaltă, apoi a chicotit 
când am încercat să mă ridic, am căzut din nou şi-am fost 
rostogolit înapoi. Batista mi-a căzut din buzunarul de la piept. 
O pungă de bomboane cu gust de voronic a căzut dintr-altul. 
Am încercat să mă uit în urmă, să văd dacă reuşiseră să se 
înțeleagă şi dacă veneau. Când am făcut asta, butoiul m-a 
proiectat într-un alt salt neaşteptat şi periculos. Acum ştiam 
cum se simt hainele într-o maşină de spălat. 

M-am târât până la capătul butoiului, m-am ridicat în 
picioare, am luat-o pe Ki de mână şi am lăsat-o să mă ducă 
mai adânc în Casa Fantomelor. Făcuserăm poate zece paşi 
înainte ca albul să înflorească în jurul ei aidoma unei lalele şi 
ea să ţipe. Un animal - ceva ce semăna cu o pisică imensă - a 
sâsâit puternic. Adrenalina mi s-a vărsat în sânge şi aproape 
că era s-o salt înapoi în brațe când s-a mai auzit o dată 
sâsâitul. Am simţit aerul cald în jurul gleznelor mele, iar 
rochița lui Ki s-a umflat în formă de clopot în jurul picioarelor 
ei. De data aceasta a râs în loc să ţipe. 

— Du-te, Ki! am şoptit. Repede. 

Ne-am continuat drumul, lăsând supapa pentru aburi în 
urmă. A urmat un coridor cu oglinzi, în care ne-am reflectat 
mai întâi în chip de pitici îndesațţi şi apoi în chip de ectomorfi 
deşirați, cu trăsături lungi şi albe de vampir. A trebuit s-o 


împing iarăşi de la spate pe Kyra; voia să se strâmbe la reflexii. 
În urma noastră, am auzit tăietorii de lemne cum înjură, 
încercând să se înţeleagă cine să treacă primul prin butoi. Îl 
auzeam înjurând şi pe Devore, însă el nu mai părea acum atât 
de... ei bine, atât de eminent. 

Am dat de-o prăjină, care ne-a proiectat pe o pernă mare 
din pânză. Aceasta a scos un sunet prelung de beşină când 
am aterizat pe ea, iar Ki a râs până ce noi lacrimi au început 
să-i curgă pe obraji, rostogolindu-se peste tot şi dând din 
picioare de fericire. Am prins-o de la subsuoară şi am ridicat- 
o. 

— Nu-l ghidila pe plopliu tău fundaş, a spus, apoi a râs 
iarăşi. Teama ei părea să fi dispărut în întregime. 

Am mai străbătut un coridor îngust. Mirosea a pin proaspăt 
de la lemnul din care fusese construit. În spatele unuia dintre 
pereţii aceştia, două "fantome" zăngăneau nişte lanţuri la fel 
de mecanic ca şi nişte oameni care lucrează la linia de 
asamblare într-o fabrică de încălțăminte, discutând despre 
un-de-şi vor duce fetele în seara aceea şi cine o să aducă nişte 
"motor cu ochi roşii”, orice ar fi însemnat asta. Nu mai 
auzeam pe nimeni în urmă. Kyra conducea încrezătoare, una 
dintre mâinile ei mici ținând una dintre mâinile mele mari, 
trăgându-mă după ea. Când am ajuns la o uşă pictată cu 
nişte flăcări sclipitoare şi însemnată cu PE AICI SPRE HADES, 
am împins-o absolut fără nici o ezitare. Aici, pasajul era 
tapetat cu mică roşie, făcându-l să semene cu o boltă 
cerească, împrăştiind o strălucire roşietică pe care o găseam 
mult prea plăcută pentru Hades. 

Am continuat să mergem foarte multă vreme, iar eu mi-am 
dat seama că nu mai pot auzi flaşneta, bong!-ul acela puternic 
al clopotului de la Încearcă-ţi Puterea sau pe Sara and the 
Red-Tops. Şi nici nu mă surprindea asta prea tare. Trebuie să 
fi mers o jumătate de kilometru. Cum de putea fi o Casă a 
Fantomelor de bâlci atât de mare? 

Am ajuns atunci la trei uşi, una la stânga, una la dreapta 
şi una plasată la capătul coridorului. Pe una era pictată o 
tricicletă mică şi roşie. Pe uşa din fața ei se afla o maşină de 


scris IBM verde. Desenul de pe uşa din capăt părea cumva mai 
vechi - şters şi anacronic. Arăta o sanie pentru copii. Aia-i a 
lui Scooter Larribee, mi-am spus. Aia-i cea pe care-a furat-o 
Devore. Pielea de găină mi-a apărut imediat pe braţe şi pe 
spate. 

— Ei, a spus Kyra veselă, aicea-s jucăliile noastle. 

L-a ridicat pe Strickland, probabil ca să poată vedea 
tricicleta roşie. 

— Mda, am spus. Aşa cred. 

— Mulţumesc că m-ai luat de-acolo, a spus ea. Ăia elau 
nişte oameni fioloşi, da' mi-a plăcut casa cu stafii. Somnic 
uşol. Stricken îți spune somnic uşol şi el. 

Şi de data aceasta a părut ceva exotic - şi —, ca şi când era 
cuvântul vietnamez pentru fericire sublimă. 

Înainte să pot spune ceva, ea împinsese deja uşa cu 
tricicleta pe ea şi a păşit înăuntru. S-a închis în urma ei şi, în 
acest timp, am văzut panglica de la pălăria ei. Atârna din 
buzunarul de la piept al salopetei pe care o purtam. M-am 
uitat la ea pentru o clipă, apoi am încercat clanța uşii pe care 
tocmai intrase ea. N-a vrut să se răsucească şi, când am lovit 
cu mâna în lemnul ei, mi s-a părut că lovesc un soi de metal 
dur şi incredibil de dens. Am făcut un pas în spate, apoi mi- 
am întors capul în direcția din care veniserăm. Nu era nimic. 
Tăcere totală. 

Aicea-i între-timpul, mi-am spus. Când oamenii vorbesc 
despre "scăpatul printre crăpături", la asta se referă. Asta-i 
locul unde se duc de fapt. 

Ai face bine s-o iei şi tu din loc, mi-a spus Jo. Dacă nu 
vrei să te găseşti prins în capcană aici, poate pentru 
totdeauna, ai face bine s-o iei şi tu din loc. 

Am încercat clanța uşii cu maşina de scris pictată pe ea. S- 
a rotit cu uşurinţă. În spatele ei era un alt coridor îngust - alți 
pereți din lemn şi din nou mirosul dulce de pin. Nu voiam să 
intru acolo, ceva legat de el mă făcea să mă gândesc la un 
sicriu lung, dar nu aveam ce altceva să fac, unde altundeva să 
merg. Am intrat şi uşa s-a trântit brusc în urma mea. 


Christoase, mi-am spus. Sunt în întuneric, într-un loc 
închis... e timpul pentru unul dintre atacurile faimoase 
pretutindeni ale lui Michael Noonan. 

Dar nici o chingă nu s-a prins peste pieptul meu şi, chiar 
dacă ritmul cardiac îmi era ridicat şi muşchii încă-mi erau 
stimulaţi de adrenalină, eu dețineam controlul. De asemenea, 
mi-am dat seama, nu era complet întuneric. Vedeam numai 
puţin, dar destul să întrevăd pereţii şi podeaua din scânduri. 
Mi-am înfăşurat la încheietura mâinii panglica de culoare 
albastră-închis de la pălăria lui Ki, am prins un capăt 
dedesubt ca să nu se desfacă. Apoi am pornit la drum. 

Am mers multă vreme, coridorul cotind când la dreapta, 
când la stânga, parcă la întâmplare. Mă simțeam ca un 
microb călătorind prin intestin. Într-un sfârşit, am ajuns la 
două uşi din lemn, arcuite. Am rămas locului în fața lor, 
întrebându-mă care era alegerea corectă şi mi-am dat seama 
că prin cea din stânga auzeam vag clinchetul clopoțelului lui 
Bunter. Am mers pe acolo şi, avansând, clopoţelul se auzea 
din ce în ce mai tare. La un anumit moment, clinchetului de 
clopoțel i s-a alăturat murmurul tunetului. Răcoarea de 
toamnă dispăruse din aer şi era iarăşi cald - o toropeală. M- 
am uitat în jos şi am văzut că halatul şi cizmele de lucru 
masive dispăruseră. Purtam lenjerie termică şi şosete 
gâdilitoare. 

Am mai ajuns de două ori la câte o răspântie şi de fiecare 
dată am ales intrarea dincolo de care auzeam sunând 
clopoțelul lui Bunter. Stând în fața celei de-a doua perechi de 
uşi, am auzit o voce venind din întuneric spunând destul de 
inteligibil: "Nu, soția preşedintelui n-a fost lovită. Pe ciorapi e 
sângele lui." 

Am mers mai departe, apoi m-am oprit, când mi-am dat 
seama că labele picioarelor şi gleznele nu mă mai gâdilau, că 
pulpele nu-mi mai transpirau în izmene. Purtam boxerii în 
care dormeam de obicei. Am ridicat privirea şi am observat că 
mă aflu în sufrageria mea, că-mi croiesc cu grijă drum printre 
mobile, aşa cum faci pe întuneric, când te străduieşti cât de 
tare poţi să nu-ți loveşti prostul ăla de deget mare. Vedeam 


puțin mai bine; prin ferestre intra o lumină vag lăptoasă. Am 
ajuns la tejgheaua care desparte sufrageria de bucătărie şi m- 
am uitat peste ea la ceasul-pisică. Era cinci şi cinci minute. 

M-am dus la chiuvetă şi am deschis robinetul. Când am 
întins mâna după un pahar, am observat că la încheietura 
mâinii încă mai purtam panglica de la pălăria de pai a lui Ki. 
Am desfăşurat-o şi am aşezat-o pe tejghea între filtrul de cafea 
şi televizorul de bucătărie. 

Apoi mi-am turnat nişte apă rece, am băut-o şi mi-am croit 
cu atenție drum pe coridorul aripii de nord în strălucirea 
galben-palidă a luminii de veghe din baie. M-am uşurat (uuu- 
linat, am auzit-o pe Kyra spunând), apoi am intrat în 
dormitor. Cearşafurile erau şifonate, însă patul nu avea 
aspectul orgiastic din dimineața de după visul cu Sara, Mattie 
şi Jo. De ce să-l aibă? Coborâsem din el şi făcusem o scurtă 
plimbare prin somn. Un vis extrem de viu cu Bâlciul Fryeburg. 

Numai că asta era o prostie, şi nu doar pentru că aveam 
panglica albastră din mătase de la pălăria lui Ki. Nimic legat 
de el nu avea ceva din senzațiile pe ţi le lasă visele când te 
trezeşti, cele în care ceea ce-a părut plauzibil devine imediat 
ridicol şi toate culorile - atât cele distincte, cât şi cele ubicue - 
dispar pe dată. Mi-am dus mâinile la față, mi le-am făcut căuş 
peste nas şi am inspirat adânc. Pin. Când m-am uitat, am 
văzut chiar şi o pată mică de răşină pe unul dintre degetele 
MICI. 

M-am aşezat pe pat, m-am gândit să dictez cele ce tocmai 
mi se întâmplaseră, în Memo-Scriber, după care m-am 
aruncat în schimb pe perne. Eram atât de obosit. Tunetul a 
huruit. Am închis ochii, am început să plutesc şi apoi un țipăt 
a străbătut casa. A fost la fel de ascuţit ca şi gâtul unei sticle 
sparte. M-am ridicat în capul oaselor cu un strigăt, 
prinzându-mă cu mâinile de piept. 

Jo fusese. N-o auzisem niciodată ţipând în felul acela în anii 
petrecuți împreună, dar ştiam chiar şi aşa că ea fusese. 

— Nu-i mai face nici un rău! am strigat dintr-o dată în 
întuneric. Oricine ai fi, te rog nu-i mai face nici un răul 


A strigat din nou, ca şi când cineva cu un cuţit, un cleşte 
sau cu un vătrai încins găsea o plăcere malițioasă în a nu-mi 
face pe plac. A părut că vine de la distanţă de data aceasta, iar 
al treilea strigăt al ei, chiar dacă la fel de agonic ca şi primele 
două, a venit şi mai de departe. Se estompau, aşa cum se 
estompase şi plânsetul băiețelului. 

A mai răzbătut din întuneric un al patrulea strigăt, apoi 
casa a căzut în tăcere. Fără suflu, casa respira în jurul meu. 
Era vie în căldura înconjurătoare, era conştientă în sunetul 
slab al tunetelor din zori. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI 


Am reuşit într-un sfârşit să intru în zona de creaţie, dar n- 
am putut face nimic o dată ajuns acolo. Ţin un carnețel la- 
ndemână pentru notițe - liste cu personaje, trimiteri la diverse 
pagini, cronologii - şi mi-am făcut puţin de lucru cu el, însă 
foaia de hârtie din IBM a rămas albă. N-am avut parte de 
bătăi bubuitoare de inimă, de ochi pulsatori sau de deficiențe 
respiratorii - n-am avut un atac de panică - altfel spus —, dar 
n-am avut parte nici de scris. Andy Drake, John Shackleford, 
Ray Garraty, frumoasa Regina Whiting... au stat toți cu 
spatele la mine, refuzând să vorbească sau să se mişte. 
Manuscrisul şedea în locul lui obişnuit la stânga maşinii de 
scris, paginile fiind ţinute în loc de-o bucată frumoasă de 
cuarț pe care o găsisem pe stradelă, însă nimic nu se 
întâmpla. Zero împuşcat. 

Am recunoscut o ironie în această situație, poate chiar o 
morală. Ani la rândul am evitat problemele lumii reale, 
evadând în diferite Narnii'* ale imaginației mele. Acum, lumea 
reală se umpluse de tufişuri uluitoare, în unele dintre ele erau 
tot soiul de arătări cu dinți, iar şifonierul din spatele meu era 
închis. 

Kyra, scrisesem eu, încadrându-i numele într-un chenar 
ondulat care trebuia să reprezinte un trandafir. Sub el 
desenasem o felie de pâine cu o beretă aşezată strâmb pe coaja 
de sus. Conceptul lui Noonan de pâine prăjită. Literele L. B. 


erau împrejmuite cu bucle. Tricoul avea imprimat pe el o rață 
schematică. Sub aceasta scrisesem MAC MAC. Sub MAC MAC 
scrisesem Trebuie să-mi iau zborul "Bon Voyage". 

Într-un alt loc al paginii scrisesem Dean, Auster şi Devore. 
Aceştia erau cei care-mi păruseră cei mai prezenţi, cei mai 
periculoşi. Fiindcă aveau descendenţi? Cu siguranţă însă că 
toți cei şapte trebuie să aibă, nu? În zilele alea majoritatea 
familiilor erau nişte clanuri. Cu mine cum rămâne? 
întrebasem, dar Devore nu voise să-mi spună. 

La ora nouă treizeci într-o dimineață ameţitor de caldă de 
duminică, nu mi se mai părea a fi un vis. Lucru care ce 
însemna mai exact? Că fuseseră nişte viziuni? O călătorie în 
timp? Şi dacă o astfel de călătorie avea un scop, care era 
acesta? Care era mesajul şi cine încerca să-l trimită? Mi-am 
amintit cu precizie ce spusesem chiar înainte să trec din visul 
în care umblasem în somn până la studioul lui Jo şi-mi 
adusesem maşina de scris în casă: Nu cred minciunile astea. 
Şi nici acum nu le credeam. Până să văd măcar o parte de 
adevăr, poate că era mai sigur să nu cred absolut nimic. 

În capul paginii pe care mâzgăleam, am scris cu litere foarte 
apăsate cuvântul PERICOL!, apoi l-am încercuit. De la cerc 
am tras o săgeată spre numele lui Kyra. De la numele ei am 
tras o săgeată la Trebuie să-mi iau zborul "Bon Voyage" şi 
am adăugat MATTIE. 

Sub felia de pâine cu bereta am desenat un telefon micuţ. 
Deasupra lui am făcut o bulă ca-n benzile desenate în care am 
scris Ț-Ţ-ŢÂRRRR! Când am terminat de făcut asta, telefonul 
fără fir a sunat. Era aşezat pe balustrada estacadei. Am 
încercuit MATTIE şi am ridicat receptorul. 

— Mike? 

Părea emoţionată. Fericită. Uşurată. 

— Mda, am spus. Cum te simţi? 

— Minunat! a spus, iar eu am încercuit literele L. B. din 
carnețel. 

— M-a sunat Lindy Briggs acum zece minute - tocmai acum 
am terminat de vorbit cu ea. Mike, vrea să-mi dea slujba 
înapoi! Nu-i aşa că-i un lucru minunat? 


Sigur. Şi era minunat cum avea s-o ţină în oraş. Am tăiat 
peste Trebuie să-mi iau zborul "Bon Voyage" - ştiind că 
Mattie nu va mai pleca. Nu acum. Şi cum i-aş putea cere aşa 
ceva? Mi-am spus din nou: Dacă aş şti numai puțin mai 
multe... 

— Mike? Eşti... 

— E foarte minunat, am spus. 

Cu ochiul minţii o puteam vedea stând în bucătărie, 
trăgând cordonul încâlcit al telefonului printre degete, 
picioarele ei ițindu-se lungi şi apetisante din pantalonii scurți 
de jeans. Am văzut tricoul pe care-l purta, unul alb cu o rață 
galbenă lopătând din picioare pe partea din față. 

— Sper că Lindy a avut obrazul să pară ruşinată de ceea ce- 
a făcut. 

Am încercuit tricoul pe care-l desenasem. 

— A părut. Şi a fost destul de sinceră, încât să mă... ei bine, 
dezarmeze într-un fel. A spus că a vorbit Whitmore aia cu ea 
la începutul săptămânii trecute. A fost foarte sinceră şi la 
obiect, a zis Lindy. Trebuia să fiu pusă pe liber imediat. Dacă 
se întâmpla asta, banii, echipamentul logistic şi programele de 
calculator pe care le oferea Devore bibliotecii aveau să 
continue să vină. Dacă nu, fluxul de bunuri şi de bani avea să 
se oprească imediat. A spus că a trebuit să pună în balanță 
binele comunității cu ceea ce ea ştia că e greşit... a spus că 
aceea a fost una dintre cele mai grele hotărâri pe care a 
trebuit să le ia vreodată... 

— Îhâ. 

Pe carnețel, mâna mi s-a mişcat singură asemenea unei 
planşete alunecând pe o tablă Ouija, imprimând cuvintele TE 
ROG POT SĂ TE ROG. 

— Probabil că e ceva adevăr în asta, dar Mattie... cât crezi 
că face Lindy în fiecare lună? 

— Nu ştiu. 

— Pun pariu că mai mult decât oricare alți trei bibliotecari 
de orăşel din Maine la un loc. 

În fundal, am auzit-o pe Ki: 


— Pot să volbesc şi eu, Mattie? Pot să volbesc cu Mike? Te 
rog pot să te rog? 

— Într-o clipă, iubire. 

Apoi, către mine: 

— Poate. Tot ce ştiu e că mi-am recăpătat slujba şi sunt 
gata să dau totul uitării. 

Pe hârtie, am desenat o carte. Apoi am desenat o serie de 
cercuri întrepătrunse între ea şi tricoul cu rața. 

— Vrea să vorbească Ki cu tine, a spus Mattie râzând. 
Spune că ați fost amândoi la Bâlciul Fryeburg azi-noapte. 

— Oau, vrei să spui c-am avut o întâlnire cu o fetiță 
drăguță şi că am dormit tot timpul? 

— Aşa se pare. Eşti gata să-i ţii piept? 

— Gata. 

S-a auzit un foşnet atunci când a trecut receptorul dintr-o 
mână în alta, apoi am auzit-o la celălalt capăt al firului pe Ki: 

— Te-am ghidilat la Bâlci, Mike! L-am ghidilat pe plopliu 
meu fundaş! 

— Chiar aşa? am întrebat. A fost un vis pe cinste, nu-i aşa, 
Ki? 

A urmat o tăcere lungă la celălalt capăt al firului. Mi-o 
imaginam pe Mattie întrebându-se ce păţise fetița «ei 
vorbăreaţă. Într-un sfârşit, Ki a spus pe-o voce ezitantă: 

— Fost şi tu acolo. 

ŞI. 

— Am văzut doamnele-şalpe... stâlpu' cu clopoțel în vâlf... 
am intrat în casa cu stafii... ai căzut în butoi! N-a fost un vis... 
nu? 

Aş fi putut-o convinge că fusese, dar dintr-o dată, asta mi s- 
a părut o idee proastă, o idee periculoasă în felul ei. Am spus: 

— Purtai o pălărie şi o rochiță frumoasă. 

— Mda! 

Ki părea incredibil de uşurată. 

— Iar tu pultai... 

— Kyra, opreşte-te. Ascultă-mă. 

S-a oprit pe dată. 


— E mai bine să nu vorbeşti despre vis prea mult cred. Cu 
mama ta sau cu oricine altcineva în afară de mine. 

— În afală de tine. 

— Da. La fel şi cu oamenii din frigider. Bine? 

— Bine. Mike, a fost o tanti îmblăcată în hainele lui Mattie. 

— Ştiu, am spus. 

Era singură în bucătărie, eram sigur de asta, dar am 
întrebat-o totuşi: 

— Unde-i acum Mattie? 

— Udă flolile afală. Avem multe floli, cel puțin un miliald. 
Eu tlebuie să culăț masa acum. Asta-i tleaba mea. Da' nu mă 
delanjează. Îmi place să fac culat. Am mâncat pâine plăjită. 
Întotdeauna mâncăm asta duminica. E delicioasă, mai ales cu 
silop de căpşune. 

— Ştiu, am spus, trăgând o săgeată spre felia de pâine care 
purta beretă. Pâinea prăjită e minunată. Ki, i-ai spus lui 
Mattie de tanti aia îmbrăcată în rochia ei? 

— Nu. Am zis că poate o s-o spelie. 

Şi-a scăzut vocea. 

— Unde-o că vine! 

— Nu face nimic... dar noi doi avem un secret, corect? 

— Da. 

— Pot vorbi acum iarăşi cu Mattie? 

— Bine. 

Vocea i s-a îndepărtat puţin. 

— Mami-tami, Mike vlea să volbească cu tine. 

Apoi a revenit: 

— O să ne faci o vilzită azi? Am putea să mai facem un 
picnic. 

— Nu astăzi, Ki. Am de lucru. 

— Mattie nu lucrează niciodată duminica. 

— Ei bine, când scriu o carte, scriu în fiecare zi. Trebuie să 
fac asta, altfel uit povestea. Poate facem un picnic marți, însă. 
Un picnic cu grătare la voi acasă. 

— E mult până malți? 

— Nu foarte mult. E poimâine. 

— Îţi ia mult să sclii o calte? 


— Multişor. 

Am auzit-o pe Mattie spunându-i lui Ki să-i dea receptorul. 

— ȚI-l dau, numai o secundă. Mike? 

— Aici sunt, Ki. 

— Te iubesc. 

Am fost în acelaşi timp mişcat şi îngrozit. Pentru o clipă am 
fost sigur că mi se va pune un nod în gât, aşa cum mă 
prindeau de piept chingile când încercam să scriu. Apoi mi s-a 
curățat şi am spus: 

— ŞI eu te iubesc, Ki. 

— 'Ți-o dau pe Mattie. 

S-a auzit iar foşnetul receptorului trecând dintr-o mână în 
alta, apoi Mattie a spus: 

— Ţi-a împrospătat asta amintirea întâlnirii pe care ai avut- 
o cu fiica mea, domnule? 

— Păi, am spus, în mod sigur i-a împrospătat-o pe a ei. 

Exista o legătură între Mattie şi mine, dar nu ajungea chiar 
până aici - eram sigur de asta. 

Râdea. Îmi plăcea starea pe care părea că o are în dimineaţa 
aceasta şi nu voiam s-o întristez... 

Însă nu voiam nici ca ea să confunde linia albă din mijlocul 
drumului cu firul de echilibristică. 

— Mattie, trebuie să fii în continuare atentă, bine? Doar 
pentru că ţi-a dat Lindy Briggs slujba înapoi nu înseamnă că 
toți oamenii din oraş îți sunt brusc prieteni. 

— Ştiu asta, a spus. 

M-am gândit din nou s-o întreb dacă ar vrea să vină cu Ki la 
Derry pentru o vreme - puteau locui în casa mea, puteau 
rămâne toată vara dacă atâta le va lua lucrurilor să se 
întoarcă la normal aici. Ştiam însă că nu avea să fie de acord. 
Când venise vorba să accepte oferta mea cu avocatul bine 
şcolit de la New York, nu avusese de ales. În privința asta, 
avea. Sau credea că are, iar eu cum o puteam face să se 
răzgândească? Nu dețineam nimic logic, nimic care să se lege; 
tot ce aveam în momentul de față era o siluetă neagră, vagă, 
ceva zăcând la vreo douăzeci şi trei de centimetri sub un strat 
de gheață opacizată de zăpadă. 


— Vreau să ai grijă la doi bărbaţi în special, am spus. Unul 
este Bill Dean. Celălalt este Kenny Auster. El e cel... 

— ...„ cu câinele ăla mare care poartă bandană la gât. El... 

— Ăla-i Afinuţă! a strigat Ki de la o distanță medie. Afinuţă 
m-a lins pe față! 

— Du-te afară şi joacă-te, iubire, a spus Mattie. 

— Culăţ masa. 

— Poţi s-o cureți mai târziu. Acum du-te afară. 

A urmat o pauză cât a urmărit-o pe Ki ieşind afară, luându- 
| pe Strickland cu ea. Deşi copilul ieşise din rulotă, Mattie a 
vorbit tot pe vocea scăzută a cuiva care nu vrea să fie auzit. 

— Încerci să mă sperii? 

— Nu, am răspuns, în timp ce trasam mai multe cercuri în 
jurul cuvântului PERICOL. Dar vreau sa ai mare grijă. S-ar 
putea ca Bill şi Kenny să fi fost în echipa lui Devore, la fel ca 
Footman şi Osgood. Nu mă întreba de ce cred asta, fiindcă nu 
am nici un răspuns satisfăcător. Nu-i decât un sentiment, dar 
de când m-am întors pe TR, sentimentele mele sunt altfel şi 
am început să ţin cont de ele. 

— Ce vrei să spui? 

— Porţi cumva un tricou cu o rață pe el? 

— De unde ştii asta? Ţi-a spus Ki? 

— Şi-a luat cumva cu ea cățeluşul ăla de pluş din Happy 
Meal acum când a plecat? 

O pauză lungă. Într-un sfârşit, a spus: "Dumnezeule", pe o 
voce atât de joasă, că de-abia am auzit-o. Apoi, din nou: 

— De unde... 

— Nu ştiu de unde. Nu ştiu dacă mai eşti încă într-o... 
situație rea, sau de ce ai mai fi, dar simt că eşti. Simt că 
amândouă sunteți. 

Aş fi putut spune şi altceva, însă mă temeam că va crede că 
am deraiat complet. 

— E mort! a izbucnit ea. Bătrânul e mort! De ce nu ne poate 
lăsa în pace? 

— Poate că v-a lăsat. Poate că mă înşel în privința asta. Dar 
nu strică să ai grijă, nu? 

— Nu, a spus. De obicei, asta-i adevărat. 


— De obicei? 

— De ce nu vii să mă vezi, Mike? Poate că am putea merge 
şi noi la Bâlci împreună. 

— Poate c-o să mergem în toamna asta. Toţi trei. 

— Mi-ar face plăcere. 

— Între timp, eu o să mă gândesc la cheie. 

— Gândirea e doar jumătate din problema pe care o ai, 
Mike, a spus ea şi a râs din nou. Un râset plin de regret, mi s- 
a părut mie. Şi am înțeles la ce se referea. Ce nu părea să 
înțeleagă era însă că simţirea e cealaltă jumătate. E-un leagăn 
şi, într-un sfârşit, cred că ne învârte pe aproape toți până la 
moarte. 


Am muncit pentru o vreme, apoi am dus IBM-ul înapoi în 
casă şi am lăsat manuscrisul pe el. Terminasem cu el, cel 
puțin pentru moment. Gata cu căutatul drumului înapoi spre 
dulap; gata cu Andy Drake şi cu John Shackleford până ce 
terminam cu treaba asta. Şi, îmbrăcându-mă cu pantaloni 
lungi şi cămaşă cu nasturi pentru prima dată în ceea ce mi se 
păreau săptămâni la rând, mi-am dat seama că poate ceva -o 
forță - încercase să mă sedeze cu povestea pe care o spuneam. 
Cu abilitatea de-a munci din nou. Avea logică; munca a fost 
dintotdeauna drogul meu liber ales, chiar mai eficientă ca 
alcoolul sau pastilele de Mellaril pe care încă le mai ţin în 
dulăpiorul cu medicamente din baie. Sau poate că munca n-a 
fost decât sistemul de livrare, acul hipodermic înăuntrul 
căruia se aflau toate visele visătoare. Poate că adevăratul drog 
era zona. Faptul de-a fi în zonă. Simt energia, îi auzi uneori pe 
jucătorii de baschet spunând. Eram în zonă şi simțeam şi eu 
energia. 

Am apucat cheile Chevrolet-ului de pe tejghea, uitându-mă 
în acelaşi timp la uşa frigiderului. Magneţii erau iarăşi în cerc. 
În mijloc se afla un mesaj pe care-l mai văzusem, un mesaj 
care acum era cât se poate de inteligibil, graţie literelor de 
Magnabet suplimentare: 


ajută mattie 


— Fac tot ce pot, am spus şi am ieşit afară. 

La cinci kilometri nord pe Route 68 - pe acolo te afli deja pe 
partea din ea care era cunoscută sub numele de Castle Rock 
Road - se află o seră care are şi un magazin în față. Slips n 
Greens se cheamă, iar Jo avea obiceiul să-şi petreacă o bună 
parte de timp acolo, cumpărând provizii de grădinărit sau pur 
şi simplu flecărind cu cele două femei care conduceau 
afacerea. Una dintre ele era Helen Auster, soția lui Kenny. 

Am cotit într-acolo pe la ora zece în acea dimineață de 
duminică (era deschis, bineînţeles; în timpul sezonului turistic 
aproape toți proprietarii de magazine din Maine devin păgâni) 
şi am parcat lângă Beamer-ul cu plăcuţe de înmatriculare de 
New York. Am rămas pe loc destul timp cât să aud prognoza 
meteo de la radio - continua să fie cald şi aer umed pentru 
următoarele patruzeci şi opt de ore cel puţin - şi apoi am 
coborât. O femeie îmbrăcată în costum de baie, eşarfa şi 
pălărie de soare galbenă a ieşit din magazin cu o pungă plină 
cu muşchi de turbă în braţe. Mi-a oferit un zâmbet subțire. I- 
am răspuns cu o dobândă de optsprezece la sută. Era din New 
York, iar asta însemna că nu e o marțiană. 

În magazin era chiar mai cald şi mai umed ca în aerul alb 
de dimineaţă de afară. Lila Proulx, coproprietara, vorbea la 
telefon. Lângă aparatul de marcat era un ventilator mic şi 
femeia stătea chiar în fața lui, scuturând partea din față a 
bluzei ei fără mâneci. M-a observat şi mi-a fluturat degetele 
într-un salut. Eu le-am fluturat pe ale mele, simțindu-mă 
altcineva. Cu sau fără muncă, încă hălăduiam prin zonă. Încă 
simţeam energia. 

Am făcut ocolul magazinului, luând câteva lucruri aproape 
la întâmplare, uitându-mă la Lila cu coada ochiului şi 
aşteptând să termine de vorbit la telefon, ca să pot discuta cu 
ea... şi în tot acest timp, propriul meu hiperdrive continua să 
zumzăie blând. Într-un sfârşit, a închis receptorul şi a venit la 
tejghea. 

— Michael Noonan, ce încântare eşti pentru ochii trişti! a 
spus şi a început să-mi înregistreze cumpărăturile. Mi-a părut 


îngrozitor de rău să aud de Johanna. Trebuie s-o spun p-aia 
dreaptă. Jo a fost o scumpă. 

— Mulţumesc, Lila. 

— Cu plăcere. Nu tre' să mai spui nici despre asta, dar cu 
un asemenea lucru e mai bine să n-o dai cotită. Întotdeauna 
am crezut asta, întotdeauna o s-o cred. N-o da cotită. Vrei să 
te-ocupi puţin de grădinărit, nu? 

Vei s' t -ocup- uțin de grădin 'rit, no? 

— Dacă se mai răcoreşte puţin. 

— Aha! Nu-i aşa că-i de pomină? 

Şi-a scuturat iarăşi gulerul bluzei să-mi arate cât e de 
pomină, apoi a arătat cu degetul spre una dintre 
cumpărăturile mele. 

— Vrei să-ți pun asta într-o altă pungă? Mereu precaut, 
niciodată neplăcut, ăsta-i motou' meu. 

Am aprobat din cap, apoi m-am uitat la micuța tablă 
neagră sprijinită de tejghea, AFINE PROASPETE, spunea 
mesajul scris cu creta, A SOSIT RECOLTA! 

— Iau şi o jumătate de kilogram de afine, am spus. Atâta 
vreme cât nu-s de vineri. Mă pot lipsi de alea de vineri. 

A aprobat viguros din cap, ca şi când ar fi spus că ştia al 
naibii de bine că mă puteam lipsi. 

— Astea-or fost pe tufiş ieri. Îs de-ajuns de proaspete pentru 
tine? 

— Bune ca aurul, am spus. Afină-i numele câinelui lui 
Kenny, nu-i aşa? 

— Nu-i aşa că-i comic? Dumnezeule, ador un câine mare, 
dacă-i bine crescut. 

S-a întors, a luat o jumătate de kilogram de afine din 
frigiderul ei mic şi le-a pus într-o pungă, separat. 

— Unde-i Helen? am întrebat. Are zi liberă? 

— Ea, niciodată, a spus Lila. Dacă-i în oraş, n-o poţi scoate 
din locu' ăsta decât cu ciomagu'. Ea, cu Kenny şi copiii s-au 
dus în Taxachuserts. Ei şi familia fratelui ei se-întâlnesc şi 
închiriază o cabană pe malu' mării pentru două săptămâni în 
fiecare vară. Au mers cu toții. Bătrânu' Afină, el o să fugă 
după pescăruşi pân-o să cadă de oboseală. 


A râs - a fost un râset puternic şi din suflet. M-a dus cu 
gândul la Sara Tidwell. Sau poate că de vină a fost felul în care 
s-a uitat la mine. Nu era pic de râs în ochii ei. Erau mici şi 
meditativi, de-o curiozitate rece. 

Vrei să-ncetezi, pentru numele lui Christos? mi-am spus. 
N-au cum să fie implicaţi toţi, Mike! 

Chiar nu puteau, însă? Chiar există ceva numit conştiinţă 
comunitară - oricine se-ndoieşte de asta n-a fost niciodată la o 
întâlnire orăşenească în Noua Anglie. Unde există un 
conştient, nu e oare foarte posibil să existe şi un subconştient? 
lar dacă eu şi cu Kyra puteam face vechiul truc al minţilor 
alipite, chiar nu puteau şi alți oameni din TR-90 s-o facă, 
poate chiar fără s-o ştie? Împărţeam cu toţii acelaşi aer şi 
pământ; împărțeam lacul şi pânza freatică ce zace sub tot şi 
toate, o apă înmormântată ce are gust de roci şi minerale. 
Împărţeam şi Strada, locul acela unde căţeluşii blânzi şi câinii 
răi umblă umăr la umăr. 

Pornind spre ieşire cu marfa cumpărată, aranjată într-o 
plasă din pânză, Lila a spus: 

— Ce păcat de Royce Merrill. Ai auzit? 

— Nu, am spus. 

— A căzut pe scările pivniţei ieri dimineață. Ce căuta un om 
de vârsta lui pe nişte scări atât de abrupte mă depăşeşte, da' 
presupun că, o dată ce ajungi la vârsta lui, ai motivele tale 
pentru care faci tot soiul de lucruri. 

E mort? am fost tentat să întreb, apoi am reformulat. Nu 
acesta era felul în care se puneau întrebările pe TR. 

— A trecut? 

— Nu încă. Salvarea din Motton l-a dus la Spitalul General 
al Districtului Castle. E în comă. 

Cumă, a spus ea. 

— Nu cred c-o să-şi revină vreodată, sărmanu' de el. O dată 
cu el moare o bucată de istorie. 

— Bănuiesc că ai dreptate. 

Regulă-n ciuperci, mi-am spus. 

— Are vreun copil? 


— Nu. Au fost Merrill-i pe TR vreme de aproape doua sute 
de ani; unu' a murit la Cemetery Ridge. Da' toate familiile 
vechi încep acum să dispară. Să ai o zi frumoasă, Mike. 

Am urcat în Chevy, am aşezat plasa cu cumpărături în 
scaunul din dreapta, apoi am rămas locului o clipă, dându-i 
timp aerului condiționat să-mi arunce aer rece pe față şi pe 
gât. Kenny Auster era în Taxachusetts. Asta era bine. Era cu 
un pas în direcția potrivită. 

Dar mai era totuşi îngrijitorul meu. 


— Bill nu-i aici, a spus Yvette. 

Stătea în uşă, blocând-o cât de bine putea (nu ai ce face 
altceva în sensul ăsta când măsori un metru şaizeci şi 
cântăreşti vreo patruzeci şi cinci de kilograme), studiindu-mă 
cu privirea sfredelitoare a unui bodyguard de club de noapte 
care nu-l mai lasă să intre înapoi pe un beţiv care-a mai fost 
deja aruncat o dată în stradă. 

Mă aflam pe veranda casei cu fronton în cel mai pur stil 
Cape Cod care se află pe culmea dealului Peabody cu fața 
către toată întinderea New Hampshire-ului şi către curtea din 
spate a Vermont-ului. Şoproanele cu unelte ale lui Bill erau 
aliniate la stânga casei, toate vopsite în aceeaşi nuanţă de gri, 
fiecare având propriul lui semn: FIRMA DE ÎNTREȚINERE 
DEAN, Nr. 1, Nr. 2 şi Nr. 3. În faţa lui Nr. 2 era parcat Dodge 
Ram-ul lui Bill. M-am uitat la el, apoi iar la Yvette. Buzele i s- 
au strâns puţin mai tare. Încă un pic şi mi-am spus că vor 
dispărea complet. 

— S-a dus la North Conway cu Butch Wiggins, a spus. S-au 
dus cu maşina lui Butch. Să aducă... 

— Nu-i nevoie să minţi pentru mine, scumpa mea, a spus 
Bill din spatele ei. 

Încă mai era peste o oră până la prânz, şi era şi Ziua 
Domnului pe deasupra, însă niciodată nu auzisem un om care 
să pară mai obosit. S-a împleticit pe coridor şi, când a ieşit 
dintre umbre şi a ajuns la lumină - soarele răzbise în sfârşit 
prin întunecime —, am observat că acum îşi arăta vârsta. Îşi 
arăta fiecare an şi poate încă zece pe deasupra. Era îmbrăcat 


în obişnuiţii lui pantaloni şi cămaşă kaki —Bill Dean avea să 
fie până la moarte un purtător de haine de lucru —, însă 
umerii lui păreau căzuţi, aproape dislocaţi, de parcă ar fi 
cărat găleți prea grele pentru el vreme de-o săptămână 
încheiată. Începuse într-un târziu să-i îmbătrânească şi lui 
chipul, un ceva indefinibil care face ca ochii să arate prea 
mari, maxilarul prea proeminent, gura puțin cam moale. 
Arăta bătrân. Şi nu avea nici un copil care să ducă mai 
departe afacerea de familie; toate familiile vechi încep să 
dispară, spusese Lila Proulx. Şi poate că ăsta era un lucru 
bun. 

— Bill..., a început ea, dar ela ridicat una dintre mâinile lui 
mari s-o oprească. Vârfurile bătătorite ale degetelor i-au 
tremurat uşor. 

— Du-te-o ţâră-n bucătărie, i-a spus. Tre' să vorbesc cu 
compadre-al meu de-aici. N-o să dureze mult. 

Yvette s-a uitat la el şi, când s-a uitat înapoi la mine, chiar 
ajunsese să nu mai aibă absolut nici urmă de buze. Nu mai 
era decât o linie neagră acolo unde fuseseră ele, asemenea 
unui marcaj făcut cu creionul. Am observat cu o limpezime 
necruțătoare că mă ura. 

— Să nu-l osteneşti, mi-a spus mie. N-a dormit deloc. Din 
cauza căldurii. 

S-a dus pe coridor încolo, cu spatele ţeapăn şi cu umerii 
ridicați, dispărând în umbrele care probabil că erau răcoroase. 
Întotdeauna pare că e mai răcoare în casele bătrânilor, aţi 
observat asta? 

Bill a ieşit pe verandă şi şi-a vârât mâinile lui mari în 
buzunarele pantalonilor fără să se arate dispus să ne 
strângem palmele înainte. 

— N-am nimic să-ți zic. Eu şi cu tine suntem chit. 

— De ce, Bill? De ce suntem chit? 

S-a uitat spre vest, unde dealurile urcau în ceața arzândă a 
verii, dispărând în ea înainte să poată deveni munți, şi n-a 
spus nimic. 

— Încerc s-o ajut pe femeia aia tânără. 


Mi-a aruncat o privire din coada ochilor, pe care am citit-o 
destul de uşor. 

— Aha. Te-ajuţi să-i intri-n pantaloni. Văd tot soiu' de 
bărbați venind aici de la New York şi New Jersey cu fete tinere. 
Pentru un week-end de plajă vara, pentru unul de schi iarna, 
nu contează. Bărbaţii care merg cu fete de vârsta aia arată 
întotdeauna la fel, le iese limba din gură chiar şi-atunci când 
țin gura închisă. Aşa arăţi şi tu acuma. 

M-am simţit atât furios, cât şi ruşinat, dar am rezistat 
pornirii de-a merge pe acea pantă. Asta-şi dorea el. 

— Ce s-a întâmplat aici? l-am întrebat. Ce i-au făcut taţii şi 
bunicii şi străbunicii voştri lui Sara Tidwell şi familiei ei? Nu i- 
ați transmutat doar, nu? Spune-mi te rog! 

— N-a fost nevoie, a spus Bill, uitându-se pe lângă mine la 
dealuri. Ochii lui erau aproape umezi de lacrimi, dar 
maxilarul lui era serios şi nemişcat. - S-au mutat singuri. N-a 
existat niciodată un negrotei pe care să nu-l mănânce tălpile, 
aşa obişnuia să spună tata. 

— Cine-a întins cursa care l-a omorât pe fiul lui Son 
Tidwell? Tatăl tău, Bill? Fred? 

Ochii i s-au mişcat; maxilarul nici măcar un milimetru. 

— Nu şt'u despre ce vorbeşti. 

— Îl aud mereu plângând în casă. Ai idee cum e să auzi un 
copil mort plângând în casă la tine? Un nemernic l-a prins 
într-o capcană ca pe-o nevăstuică, iar eu îl aud plângând în 
blestemata mea de casă! 

— O să ai nevoie de-un nou îngrijitor, a spus Bill. Nu te mai 
pot servi. Nu mai vreau. Ce vreau e să pleci de pe veranda 
mea. 

— Ce se întâmplă? Ajută-mă, pentru numele lui Christos. 

— O să te-ajut cu vârfu' papucilor dacă nu pleci singur. 

M-am mai uitat la el o clipă, observându-i ochii umezi şi 
maxilarul ferm, natura împărțită care i se citea pe chip. 

— Mi-am pierdut soția, bastard bătrân ce eşti, am spus. 
Femeia pe care ai pretins că ai iubit-o. 

Acum, maxilarul i s-a mişcat în sfârşit. S-a uitat la mine cu 
mirare şi durere. 


— Aia nu s-a-ntâmplat aici, a spus. Aia n-a avut nimic de-a 
face cu aici. Era plecată de pe TR fiindcă... ei bine, tre' să fi 
avut motivele ei să fie plecată de pe TR... da' n-a avut decât o 
comoție. S-ar fi putut întâmpla oriunde. Oriunde. 

— Nu cred asta. Şi nu cred că tu o crezi. Ceva a urmat-o 
înapoi în Derry, poate pentru că era însărcinată... 

Ochii lui Bill s-au căscat. l-am dat ocazia să spună ceva, 
dar n-a primit-o. 

— ... sau poate doar fiindcă ştia prea multe. 

— A avut o comoție. 

Vocea lui Bill era destul de stăpânită. 

— Am citit eu însumi necrologu'. A avut o blestemată de 
comoție. 

— Ce-a aflat? Spune-mi, Bill. Te rog. 

A urmat o pauză lungă. Până să se încheie, mi-am permis 
luxul să cred că e posibil să-i fi spart linia de apărare. 

— Nu mai am decât un singur lucru să-ţi zic, Mike: stai 
deoparte. Pentru binele sufletului tău nemuritor, stai deoparte 
şi lasă lucrurile să meargă după placul lor. O s-o facă fie că 
vrei tu, fie că nu. Râu ăsta aproape c-a ajuns la vărsarea în 
mare; n-o să se lase îndiguit de cei de teapa ta. Stai deoparte. 
Pentru numele lui Christos. 

Îți pasă de sufletul tău, domnule Noonan? De fluturele lui 
Dumnezeu prins într-un cocon de carne ce va puţi curând ca 
a mea? 

Bill s-a întors şi s-a îndreptat spre uşa casei lui, călcâiele 
bocancilor lui de lucru bocănind pe scândurile vopsite. 

— Păstrează distanţa față de Mattie şi Ki, a spus. Dacă te- 
apropii numa! de rulota aia... 

S-a întors spre mine şi lumina cețoasă a soarelui a licărit pe 
ridurile de sub ochii lui. Şi-a scos o batistă din buzunarul de 
la spate şi şi-a şters cu ea obrajii. 

— N-o să ies din casa asta. Îmi doresc pe Dumnezeu să nu 
mă fi-ntors deloc din vacanţă, dar am făcut-o - în mare 
datorită ţie, Mike. Alea două de pe Wasp Hill n-au de ce se 
teme de mine. Nu, nu de mine. 


A intrat şi a închis uşa în urma lui. Am rămas acolo 
nemişcat, uitându-mă la ea, simțindu-mă ireal - cu siguranță 
n-a fost posibil să am o asemenea discuţie cu Bill Dean, nu? 
Cu Bill, cel care îmi reproşase că nu-i lăsasem pe oamenii de- 
aici să împartă cu mine - şi poate să-mi uşureze - durerea 
pierderii lui Jo, cu Bill, cel care mă primise la venire cu atâta 
căldură? 

Apoi am auzit un clic. Poate că nu-şi încuiase uşa niciodată 
în viață când era acasă, dar acum o făcuse. Clic-ul s-a auzit 
foarte clar în aerul nemişcat de iulie. Mi-a spus tot ce trebuia 
să ştiu despre lunga mea prietenie cu Bill Dean. M-am întors 
şi am mers înapoi la maşină, ținându-mi privirea în pământ. 
Şi nu m-am întors nici când am auzit o fereastră ridicându-se 
în spatele meu. 

— Să nu te-ntorci niciodată aici, bastard de la oraş ce eşti! a 
strigat Yvette peste curtea sufocată de căldură. I-ai frânt 
inima! Să nu te-ntorci niciodată! Niciodată! Niciodată! 


— Te rog, a spus doamna M. Nu-mi mai pune alte întrebări, 
Mike. Nu-mi permit să ajung pe lista neagră a lui Bill Dean, 
nu mai mult decât îşi permitea mama să ajungă pe a lui 
Normal Auster sau a lui Fred Dean. 

Am trecut receptorul la cealaltă ureche. 

— Tot ce vreau să ştiu e... 

— În partea asta de lume, îngrijitorii conduc aproape întreg 
spectacolu'. Dacă ei îi spun unui tip care-şi petrece aici vara c- 
ar trebui s-angajeze tâmplaru' sau electricianu' ăla, păi, 
atunci p-ăla-l angajează. Sau, dacă un îngrijitor zice că ăla ar 
trebui concediat, pentru că nu face treabă bună, ăla-i 
concediat imediat. Sau aia. Fiindcă ce se aplică o dată pentru 
instalatori şi grădinari şi electricieni, întotdeauna se-aplică 
dublu pentru menajere. Dacă vrei să fii recomandată - şi să 
rămâi recomandată - tre' să te vadă cu ochi buni oameni 
precum Fred şi Bill Dean, sau Normal şi Kenny Auster. Nu 
înţelegeţi ce vreau să spun? 

Aproape că mă implora. 


— Când a aflat Bill că v-am zis despre ce i-a făcut Normal 
Auster lu' Kerry, oooo, a fost atât de nervos pe mine. 

— Fratele lui Kenny Auster - cel pe care Normal l-a înecat 
sub pompă —, numele lui era Kerry? 

— Aha. Am cunoscut mulți oameni care-şi botează copiii la 
fel, li se pare că-i drăguţ. Ei, am fost la şcoală cu un frate şi-o 
soră care se chemau Roland şi Rolanda Therriault, cred că 
Roland e-n Manchester acu”, iar Rolanda s-a măritat cu 
băiatu' ăla din... 

— Brenda, răspunde-mi la o singură întrebare. N-o să zic 
nimănui. Te rog? 

Am aşteptat cu respiraţia tăiată să aud clicul atunci când 
va pune receptorul înapoi în furcă. În schimb, a rostit două 
cuvinte pe-o voce moale, aproape plină de regret. 

— Care este? 

— Cine a fost Carla Dean? 

Am mai aşteptat o alta pauză lungă, mâna mea jucându-se 
cu panglica ce se desprinsese din pălăria de pai de început de 
secol a lui Ki. 

— Să nu spuneți la nimeni că v-am zis ceva, a vorbit ea 
într-un târziu. 

— N-o să spun. 

— Carla a fost sora geamănă a lui Bill Dean. A murit acum 
vreo şaizeci şi cinci de ani, în timpul incendiilor. 

Incendiile despre care Bill susținuse că fuseseră pornite de 
bunicul lui Ki - cadoul lui de despărţire de TR. 

— Nu ştiu precis cum s-a întâmplat. Bill nu vorbeşte 
niciodată de asta. Dacă-i spuneți că v-am zis, n-o să mai fac 
niciodată un pat în TR. O să aibă el grijă de asta. 

Apoi, pe-o voce lipsită de speranţă, a spus: 

— S-ar putea să ştie oricum. 

Bazându-mă pe propriile mele experienţe şi presupuneri, 
mi-am spus că s-ar putea să aibă dreptate cu asta. Dar, chiar 
şi dacă avea, va primi un cec de la mine în fiecare lună a vieţii 
ei lucrătoare. N-aveam de gând să-i spun asta la telefon, însă 
în mod sigur i-ar fi speriat sufletul ei de yankeu. În schimb, i- 
am mulțumit, am asigurat-o de discreția mea şi am închis. 


Am rămas aşezat la masă încă o clipă, holbându-mă apatic 
la Bunter, apoi am spus: 

— Cine-i aici? 

Nici un răspuns. 

— Haide, am spus. Nu fi timid. Hai să mergem în jos 
nouăsprezece sau nouăzeci şi doi. Mai bine chiar, hai să 
vorbim. 

Tot nici un răspuns. Nici măcar un tremur al clopoțelului 
din jurul gâtului elanului împăiat. Am tras cu ochiul la 
notițele mâzgălite pe care le-am luat cât vorbisem cu fratele 
lui Jo şi le-am tras spre mine. Pusesem Khia, Kyra, Kito şi 
Carla într-un chenar. Acum am tăiat peste linia de jos a 
chenarului şi am adăugat la listă numele Kerry. Am cunoscut 
mulți oameni care-şi botează copiii la fel, spusese doamna 
M. Li se pare că-i drăguţ. 

Mie nu mi se părea drăguţ; mie mi se părea înfiorător. 

Mi-am dat seama că cel puţin doi dintre aceşti omonimi se 
înecaseră - Kerry Auster sub o pompă, Kia Noonan în corpul 
mamei sale muribunde când nu era mai mare decât o 
sămânță de floarea-soarelui. lar eu văzusem în lac fantoma 
unui al treilea copil înecat. Kito? Kito să fi fost acela? Sau Kito 
era cel care murise de septicemie? 

Îşi botează copiii la fel, şi li se pare ce-i drăguţ. 

Câţi copii cu nume asemănătoare fuseseră la început? Câţi 
mai rămăseseră? Mi-am spus că răspunsul la prima întrebare 
nu contează şi că la a doua îl ştiam deja. Râul ăsta aproape 
c-a ajuns la vărsarea în mare, spusese Bill. 

Carla, Kerry, Kito, Kia... toți muriseră. Nu mai rămăsese 
decât Kyra Devore. 

M-am ridicat atât de repede şi de brusc, că mi-am aruncat 
scaunul pe spate. Trăncăneala răsunând în linişte m-a făcut 
să țip. Plecam, şi asta chiar acum. Gata cu telefoanele, gata 
cu joaca de-a Andy Drake, detectivul particular, gata cu 
depozițiile şi cu peţitul ferit al domniței cuceritoare. Ar fi 
trebuit să-mi urmez instinctele şi să plec dracului de-aici 
chiar în acea primă noapte. Ei bine, plecam acum, trebuia 
doar să urc în Chevy şi să-mi duc cum! înapoi în Der... 


Clopoţelul lui Bunter a zăngănit furios. M-am întors şi l-am 
văzut săltând în jurul gâtului lui ca şi lovit de-o mână pe care 
n-o puteam vedea. Uşa batantă ce dădea spre estacadă a 
început să se deschidă şi să se trântească la loc precum ceva 
prins de-o pulie. Colecţia de rebusuri Chestii grele de pe 
măsuța de la capătul sofalei şi ghidul tv s-au deschis, iar 
paginile au început să le fluture. S-au auzit o serie de 
bocănituri pe podea, de parcă ceva enorm s-ar fi târât cu 
viteză spre mine, lovind cu pumnii în drum. 

Un curent de aer - nu răcoros, ci cald, asemenea curentului 
de aer produs de-un metrou într-o seară de vară - m-a lovit, 
trecând pe lângă mine. În el am auzit o voce ciudată care 
părea că spune Pa-PA, pa-Pa, pa-Pa, ca pentru a-mi ura drum 
bun spre casă. Apoi, când am ajuns să-mi dau seama că vocea 
spunea de fapt Ki-Ki, Ki-Ki, Ki-Ki, ceva m-a lovit şi m-a împins 
cu violență înainte. Mi s-a părut a fi un pumn mare şi moale. 
M-am apucat energic de masă, prizându-mă cu unghiile să 
rămân în picioare, răsturnând stativul cu solnița şi pipernița, 
suportul pentru şervețele, micuța vază pe care doamna M. o 
umpluse cu margarete. Vaza s-a rostogolit de pe masă şi s-a 
spart. Televizorul din bucătărie s-a deschis, cine ştie ce 
politician care discuta despre inflație avea iarăşi dreptul la 
cuvânt. S-a pornit CD player-ul, înecându-l pe politician; erau 
cei de la Rolling Stones cântând o preluare de-a Sarei Tidwell, 
"1 Regret You, Baby'. La etaj, s-a declanşat o alarmă 
antiincendiu, apoi o alta, apoi oa treia. Li s-a alăturat o clipă 
mai târziu ţiuitul melodios al alarmei de la Chevy. Întreaga 
lume era o cacofonie de sunete. 

Ceva cald şi moale m-a prins de încheietura mâinii. Mâna 
mi-a fost aruncată în față precum un piston şi trântită pe 
carnețel. Am privit-o cum se luptă stângaci să ajungă la o 
pagină albă, apoi cum apucă creionul de lângă. L-am apucat 
ca pe-un pumnal şi apoi cineva a scris cu el, nu conducându- 
mi mâna, ci violând-o. Mâna s-a mişcat încet la început, 
aproape orbeşte, apoi a prins viteză, până ce a început să 
zburde, aproape pătrunzând prin hârtie: 


ajute nu pleca ajut-e 
ue pleca uput-r ajut 
n nm mbure fe r74 Hu 


Li y o, 
ajwt-r 


Aproape am ajuns la capătul paginii, când s-a coborât 
iarăşi răceala, răceala aceea exterioară care semăna cu zloata 
de ianuarie, încrețindu-mi pielea şi întărindu-mi mucozitățile 
din nas şi scoțându-mi două guri tremurate de aburi. Mâna 
mi s-a strâns şi creionul s-a rupt în două. În spatele meu, 
clopoțelul lui Bunter a mai scos un clinchet convulsiv fioros 
înainte să fie redus la tăcere. Tot din spatele meu s-au auzit 
două pocnete ciudate, ca sunetul dopurilor fiind scoase din 
gâtul sticlelor de şampanie. Apoi s-a terminat. Orice ar fi fost 
sau oricât de mulți fuseseră ei, se terminase. Eram singur din 
nou. 


Am închis CD player-ul chiar atunci când Mick şi Keith au 
trecut la versiunea unui băiat alb a Lupului Urlător, apoi am 
fugit sus la etaj şi am apăsat repede butoanele de resetare ale 
detectorilor de fum. M-am aplecat, dacă tot eram acolo, pe 
fereastra dormitorului cel mare pentru oaspeţi, am îndreptat 
apoi telecomanda de pe inelul cu chei spre Chevrolet şi am 
apăsat butonul de pe ea. Alarma s-a oprit imediat. 

Acum că dispăruseră toate zgomotele astea, puteam auzi 
televizorul vorbind de unul singur în bucătărie. Am coborât, l- 
am închis, apoi am înlemnit cu mâna pe butonul OFF, 
uitându-mă la enervantul ceas-pisică al lui Jo. Coada lui 
încetase în sfârşit să se legene, iar ochii lui mari din plastic 
zăceau pe podea. Îi căzuseră de-a dreptul din cap. 


Am mers să-mi iau cina la Village Cafe, luând ediția de 
duminică a  Telegram-ului din  stativ  (MAGNATUL 
CALCULATOARELOR DEVORE A MURIT ÎN ORAŞUL DIN 
VESTUL MAINE-ULUI, ÎN CARE A CRESCUT, spunea titlul de 


pe prima pagină) înainte să mă aşez la tejghea. Fotografia ce 
însoțea articolul era un instantaneu de studio în care Max 
Devore arăta de vreo treizeci de ani. Zâmbea. Mulţi oameni fac 
lucrul ăsta cât se poate de natural. Pe fața lui Devore, 
zâmbetul părea un soi de îndemânare dobândită. 

Am comandat fasolea care rămăsese de la cina pe bază de 
fasole pe care Buddy Jellison o organiza în fiecare seară de 
sâmbătă. Tata nu se prea dădea în vânt după aforisme - în 
familia mea, responsabilă cu înțelepciunea de viață era mama 
—, dar când încălzea în cuptor duminica după-amiaza 
mâncarea rămasă de sâmbătă seara, spunea mereu că fasolea 
şi tocănița din carne de vită sunt mai bune a doua zi. Cred că 
era valabilă. O altă bucată de înțelepciune părintească pe 
care-mi amintesc să mi-o fi dat este că trebuie să te speli 
întotdeauna pe mâni după ce te caci într-o staţie de autobuz. 

Cât am citit articolul despre Devore, Audrey a venit la mine 
şi mi-a spus că Royce Merrill a murit fără să-şi recapete 
cunoştinţa. Înmormântarea va avea loc marți după-amiaza la 
Biserica Îndurării Baptiste, a spus ea. Majoritatea localnicilor 
vor fi acolo, cei mai mulți doar s-o vadă pe Ila Meserve primind 
bastonul Boston Post. Credeam că pot veni şi eu? Nu, am 
spus, probabil nu. Mi-am spus că e mai prudent să nu adaug 
că în vreme ce înmormântarea lui Royce se va desfăşura puţin 
mai încolo, cel mai probabil, eu voi participa la o petrecere de 
victorie la rulota lui Mattie Devore. 

Valul obişnuit al clienților dintr-o după-amiază târzie de 
duminică a venit şi a plecat cât am mâncat eu, oameni care şi- 
au comandat burgeri, oameni care şi-au comandat fasole, 
oameni care şi-au comandat sandvişuri cu carne de pui, 
oameni care au cumpărat pachete de câte şase doze de bere. 
Unii erau din TR, alții de altundeva. Pe mulți nici nu i-am 
observat, şi nimeni nu mi-a vorbit. Nu am habar cine a lăsat 
şervețelul de pe ziarul meu, dar, când am lăsat jos prima 
secțiune şi am întors paginile să citesc ştirile sportive, era 
acolo. L-am ridicat, vrând să-l pun doar deoparte, şi am 
observat ce era scris pe spate cu litere mari şi întunecate: 
PLEACĂ DIN TR. 


N-am aflat niciodată cine l-a lăsat acolo. Cred că ar fi putut 
fi oricare dintre ei. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI 


Mohoreala s-a întors şi a transformat amurgul serii aceleia 
de duminică în ceva de-o frumusețe decadentă. Soarele s-a 
înroşit pe măsură ce a coborât spre dealuri şi i-a preluat ceața 
strălucirea, preschimbând cerul din partea vestică într-o 
sângerare nazală. Am şezut pe estacadă şi am privit toate 
acestea, încercând să rezolv un rebus şi nereuşind mare lucru. 
Atunci când a sunat telefonul, am aruncat mormanul de 
Chestii grele deasupra manuscrisului, ducându-mă să 
răspund. Eram sătul să văd titlul cărții mele de fiecare dată 
când treceam pe lângă ea. 

— Alo? 

— Ce se petrece acolo? m-a chestionat imediat John 
Storrow. 

Nici măcar nu s-a deranjat să spună bună. Nu părea furios, 
însă; părea complet epuizat. 

— Mi-e dor de blestemata aia de telenovelă! 

— M-am invitat singur la prânzul de marți, am spus. Sper 
că nu te deranjează. 

— Nu, asta-i bine, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. 

Părea că vorbeşte absolut sincer. 

— Ce mai vară, hă? Ce vară! S-a întâmplat ceva în ultima 
vreme? Cutremure? Vulcani? Sinucideri în masă? 

— Nici o sinucidere în masă, dar a murit bătrânul, am 
spus. 

— Căcat, toată lumea ştie că Max Devore s-a întors cu 
copitele în sus, a spus. Surprinde-mă, Mike! Uimeşte-mă! Fă- 
mă să chiui de plăcere! 

— Nu, celălalt bătrân. Royce Merrill. 

— Nu ştiu la cine te... oh, stai puţin. Cel cu bastonul de aur 
care părea un exponat din Jurassic Park? 

— Ele. 

— Ghinion. În rest... ? 


— În rest, totu-i sub control, am spus, apoi m-am gândit la 
ochii ieşiţi din orbite ai ceasului-pisică şi aproape că am râs. 
Ce m-a oprit s-o fac a fost un fel de convingere că domnul 
Bună-Dispoziție nu era decât o prefăcătorie - John sunase de 
fapt să afle ce era, dacă era ceva între mine şi Mattie. Şi ce 
trebuia să-i spun eu? Nimic încă? Un sărut, o erecţie de oţel, 
toate lucrurile la vremea lor? 

Pe John însă îl preocupau alte lucruri. 

— Ascultă, Michael, te-am sunat fiindcă am să-ţi spun ceva. 
Cred c-o să fii atât amuzat, cât şi uimit. 

— Asta-i starea după care tânjim cu toţii, am spus. Dă-i 
bice. 


— M-a sunat Rogette Whitmore şi... nu tu i-ai dat numărul 
de telefon al părinților mei, nu? M-am întors la New York abia 
acum, dar ea m-a sunat în Philly. 

— Nu aveam numărul părinţilor tăi. Nu l-ai lăsat 
înregistrat pe roboții telefonici. 

— O, aşa-i. 

Nici o scuză; părea prea agitat să se gândească la asemenea 
trivialități. Am început şi eu să mă simt agitat, iar eu nici 
măcar nu aveam habar ce naiba se întâmpla. 

— Il l-am dat lui Mattie. Crezi că Whitmore asta a sunat-o 
pe Mattie să-l afle? I l-ar fi dat Mattie? 

— Nu-s sigur nici că, dacă ar da Mattie peste Rogette 
arzând în flăcări, s-ar pişa pe ea ca s-o stingă. 

— Eşti vulgar, Michael, tres vulgarino. 

Numai că râdea. 

— Poate că a făcut rost de el cum a făcut Devore dealtău. 

— Probabil că da, am spus. Nu ştiu ce se va întâmpla în 
lunile viitoare, dar acum sunt sigur că ea încă mai are acces 
la panoul personal de comandă al lui Max Devore. Şi dacă ştie 
cineva cum să apese butoanele de pe el, probabil că ea este. 
Te-a sunat din Palm Springs? 

— Înî. A spus că tocmai a încheiat o întâlnire preliminară 
cu avocaţii lui Devore cu privire la testamentul bătrânului. 
După spusele ei, bătrânul i-ar fi lăsat lui Mattie Devore optzeci 
de milioane de dolari moştenire. 

Am fost redus la tăcere. Nu eram încă amuzat, dar cu 
siguranţă eram uimit. 

— Te dă pe spate, nu? a spus John cu voioşie. 

— Vrei să spui că i i-a lăsat Kyrei, am zis într-un târziu. 1 i- 
a lăsat spre folosință kyrei. 

— Nu, tocmai asta nu a făcut. Am întrebat-o pe Whitmore 
de trei ori, dar a treia oară începeam deja să înțeleg. Nebunia 
lui avea o metodă. Nu cine ştie ce, dar destulă. Vezi tu, există 
o condiție. Dacă i-ar fi lăsat banii copilului minor şi nu 
mamei, condiția n-ar fi avut nici o greutate. E ciudat dacă stai 
să te gândeşti că nici Mattie nu a ieşit de multă vreme din 
statutul de minoră. 


— Ciudat, am fost de acord şi m-am gândit la rochia ei 
alunecându-mi printre mâini şi la talia ei fină şi goală. M-am 
gândit şi la Bill Dean spunându-mi că bărbaţii care mergeau 
cu fetele de vârsta ei arătau la fel, că le ieşea limba din gură şi 
dacă şi-o țineau închisă. 

— Ce condiţie a pus bătrânul? 

— Ca Mattie să rămână pe TR pentru un an după moartea 
lui Devore - până pe 17 iulie 1999. Poate pleca pentru o zi, dar 
trebuie să-şi facă culcuş în patul ei din TR-90 până la ora 
nouă în fiecare noapte, altfel pierde moştenirea. Ai auzit o 
prostie mai mare în viața ta? Pe lângă unele dintre vechile 
filme cu George Sanders, desigur? 

— Nu, am spus şi mi-am amintit de vizita mea la Bâlciul 
Fryeburg cu Kyra. Caută să capete custodia chiar şi după 
moarte, îmi spusesem şi, desigur, acum se întâmpla acelaşi 
lucru. Le voia aici pe amândouă. Până şi după moarte voia să 
le țină pe amândouă pe TR. 

— O să ţină? am întrebat. 

— Desigur c-o să ţină. Țicnitu' ăla blestemat ar fi putut la 
fel de bine să scrie că-i va da optzeci de milioane de dolari dacă 
foloseşte tampoane absorbante albastre vreme de-un an. Dar 
ea-şi va primi cele optzeci de milioane, sigur că da. Sunt cât se 
poate de liniştit de asta. Am discutat deja cu trei dintre 
oamenii noştri care se ocupă cu moştenirile şi... crezi c-ar 
trebui să-l aduc pe unul dintre ei cu mine marți, ce zici? Will 
Stevenson ar fi omul cheie în faza cu moştenirea, asta în cazul 
în care Mattie e de acord. 

Aproape că se bâlbâia. Nu băuse nici măcar o picătură, mi- 
aş fi pus pielea la bătaie pentru asta, însă toate posibilitățile 
astea îl ameţiseră complet. Din punctul lui de vedere, 
ajunseserăm la partea cu au-trăit-până-la- -adânci-bătrâneți 
a poveştii; Cenuşăreasa se întoarce de la bal printr-o ploaie de 
bănet. 

— ... sigur că Will e puţin cam bătrân, spunea John, are 
cam vreo trei sute de ani, ceea ce-nseamnă că nu-i tocmai un 
tip distractiv la o petrecere, dar... 


— Lasă-l acasă, ce zici? am spus. Va fi destulă vreme după 
aceea să luăm la bani mărunți testamentul lui Devore. Şi, în 
viitorul apropiat, nu cred că Mattie va avea vreo problemă să- 
şi dea seama cât de prostească e condiția aia. Tocmai şi-a 
primit înapoi postul la bibliotecă, ți-aminteşti? 

— Mda, bizonul cel alb cade lat la pământ şi toată ciurda 
se-mprăştie! a exultat John. Uite-i cum se duc! lar noul 
multimilionar se întoarce la îndosariat cărți şi trimis 
avertismente cititorilor care au uitat să returneze cărțile! Bine, 
marți o s-o punem doar de-o petrecere. 

— Bine. 

— Petrecem până ne vine rău. 

— Ei bine... poate că noi, ăştia mai bătrâni, o să petrecem 
doar până ce ni se face puţin greață, crezi că-i bine aşa? 

— Sigur. Deja l-am sunat pe Romeo Bissonette, iar el o să-l 
aducă şi pe George Kennedy, detectivul particular care-a aflat 
toate chestiile alea ilare despre Durgin. Bissonette spune că-i 
mortal Kennedy după ce-a băgat în el un pahar sau două. M- 
am gândit să aduc nişte friptură de la Peter Luger's, ţi-am 
spus despre asta? 

— Nu cred că mi-ai spus. 

— Cele mai bune fripturi din lume. Michael, îți dai seama ce 
i s-a întâmplat femeii ăsteia? Optzeci de milioane de dolari! 

— O să-l poată înlocui pe Scoutie. 

— Hă? 

— Nimic. O să vii mâine seară sau marți? 

— Marți dimineaţă, în jur de zece, la Aeroportul Districtului 
Castle. Cu o cursă New England Air. Mike, te simți bine? 
Vorbeşti puţin ciudat. 

— Sunt bine. Sunt unde trebuie să fiu. Cred. 

— Ce vrea să însemne asta? 

Ajunsesem afară, pe estacadă. În depărtare, tunetul a 
huruit. Era mai cald ca-n iad, nu sufla nici un firicel de aer. 
Apusul se împrăştia într-o strălucire palidă, periculoasă. 
Cerul arăta spre vest ca albul unui ochi injectat. 

— Nu ştiu, am spus, dar am impresia că situația se va 
clarifica de la sine. Ne întâlnim la aeroport. 


— Bine, a spus, apoi, pe o voce redusă, aproape deferentă: 
Optzeci de milioane de dolari americani blestemați. 

— E-o grămadă de mălai, am fost de acord şi i-am urat 
noapte bună. 


Am băut cafea neagră şi am mâncat pâine prăjită în 
bucătărie în dimineața următoare, uitându-mă la crainicul 
meteo de la televizor. Precum atâţia alții în zilele noastre, avea 
o mină puţin furioasă, de parcă toate imaginile alea de radar îl 
aduseseră în pragul a ceva. Eu îi spun mina Mileniului 
Jocurilor Video. 

— Ar trebuie să ne zbatem prin supa asta vreme de treizeci 
şi şase de ore, după care va avea loc o schimbare majoră, a 
spus acesta şi a arătat spre un fel de pată de-un gri-închis ce 
pândea în Vestul Mijlociu al continentului american. În 
interiorul ei dansau animate fulgere mici, aidoma unor bujii 
defecte. Dincolo de pată şi de fulgere, America părea senină 
până în ţinutul deşertic, iar temperaturile afişate acolo erau 
cu nouă grade mai mici. - O să avem parte de temperaturi 
variind în jurul a treizeci şi cinci de grade astăzi şi nu ne 
putem aştepta la mai puţin la noapte sau dimineaţă. Mâine 
după-amiază însă, fronturile acestea de furtună vor ajunge în 
vestul Maine-ului, şi cred că veți vrea cu toții să fiți ținuți la 
curent asupra stării vremii. Înainte să ne întoarcem la o 
temperatură mai răcoroasă şi la un cer mai luminos miercuri, 
e foarte probabil să avem parte de furtuni violente, de ploi 
torențiale, în unele zone chiar de grindină. Tornadele sunt rare 
în Maine, dar unele oraşe din vestul şi centrul statului s-ar 
putea să sufere din cauza lor mâine. Ai legătura, Earl. 

Earl, tipul care prezenta ştirile de dimineaţă, avea aspectul 
inocent- -musculos al unuia recent retras din formația de 
striptease Chippendales şi chiar citea de pe teleprompter ca 
unul. 

— Oau, a spus el. Asta da prognoză, Vince. Tornadele, o 
posibilitate. 

— Oau, am spus eu. Spune iarăşi oau, Earl. Fă-o pân mă 
satisfaci. 


— Măiculiţă, a spus Earl doar să-mi facă în ciudă, şi a 
sunat telefonul. 

M-am dus să răspund, aruncând în drum o privire ceasului 
care dădea din coadă. Fusese o noapte tăcută - nici un 
plânset, nici un strigăt, nici o aventură nocturnă —, însă chiar 
şi aşa, ceasul ăsta mă neliniştea. Atârna acolo pe perete, fără 
ochi şi mort, aidoma unui mesaj conținând doar veşti proaste. 

— Alo? 

— Domnul Noonan? 

Cunoşteam vocea, dar preț de-o clipă, n-am ştiut de unde s- 
o iau. Şi asta pentru că mi se adresase cu domnul Noonan. 
Pentru Brenda Meserve fusesem Mike de aproape cincisprezece 
ani. 

— Doamnă M.? Brenda? Ce...? 

— Nu mai pot lucra pentru dumneavoastră, a spus într-o 
grabă. Îmi pare rău că nu vă pot da un preaviz - n-am mai 
încetat niciodată să lucrez pentru cineva fără preaviz, nici 
măcar pentru beţivu' ăla bătrân, domnul Croyden - dar nu am 
de ales. Vă rog să mă înțelegeți. 

— A aflat Bill că te-am sunat? Jur pe Dumnezeu, Brenda, 
n-am suflat nici o vorbă... 

— Nu. N-am vorbit cu el, şi nici el cu mine. Pur şi simplu nu 
mă mai pot întoarce la Sara Laughs. Am avut un vis urât azi- 
noapte. Un vis îngrozitor. Am visat că... cineva-i tare furios pe 
mine. Dacă vin acolo, poate c-o să am un accident. O să pară 
ca un accident, cel puţin, da... n-o să fie. 

Asta-i o copilărie, doamnă M, am vrut să spun. Cu 
siguranță ai trecut de vârsta la care crezi în poveştile cu 
moroiaşi şi fantomuţe şi bestioare cu picioare lungi, pe care 
le auzi în jurul focului de tabără. 

Dar, sigur, nu puteam spune aşa ceva. Ce se petrecea în 
casa mea nu era o poveste de spus la focul de tabără. Ştiam 
asta, iar ea ştia că ştiu. 

— Brenda, dacă ţi-am provocat vreun necaz, îmi pare sincer 
rău. 

— Duceţi-vă de aici, domnule Noonan... Mike. Duceţi-vă 
înapoi la Derry şi rămâneţi acolo măcar pentru o vreme. Asta-i 


cel mai bun lucru pe care-l puteți face acum. 

Am auzit literele alunecând pe frigider şi m-am întors. De 
data asta chiar am văzut fructele şi legumele formând cercul. 
Acesta a rămas deschis în partea de sus destul de mult ca 
literele să poată intra înăuntru. Apoi, o lămâie mică din 
plastic a astupat gaura şi a completat cercul. 


iâmăr, 
au spus literele, apoi şi-au inversat locul, alcătuind 
rămâi. 


Apoi, atât cercul, cât şi literele s-au împrăştiat. 

— Mike, te rog. 

Doamna M. plângea. 

— Înmormântarea lu' Royce are loc mâine. Toţi locuitorii 
din TR care au un cuvânt de spus - bătrânii - or să fie acolo. 

Da, sigur că vor fi. Bătrânii, acele mâini de oase care ştiau 
ce ştiau şi care ţineau totul numai pentru ei. Numai că unii 
dintre ei vorbiseră cu soția mea. Royce însuşi vorbise cu ea. 
Acum, el era mort. La fel şi ea. 

— Ar fi mai bine dacă n-aţi mai fi pe aici. O puteţi lua, 
poate, cu dumneavoastră şi pe tânăra aia. Pe ea şi pe fetiță. 

Puteam însă să fac asta? Cumva, nu credeam că pot. 
Credeam că ne vom afla toți trei pe TR până se încheiau 
conturile... şi începeam să am o bănuială când avea să se 
întâmple asta. Venea furtuna. Poate chiar o tornadă. 

— Brenda, mulțumesc că m-ai sunat. Şi nu te las să pleci. 
Hai să spunem că asta-i doar o învoire, ce zici? 

— Bine... cum vreţi. O să vă gândiţi măcar la ce v-am spus? 

— Da. Între timp, eu n-aş spune nimănui că m-ai sunat, 
bine? 

— Nu! a spus, părând şocată. Apoi: Da' o să ştie. Bill şi 
Yvette... Dickie Brooks de la garaj... bătrânu' Anthony 
Weyland şi Buddy Jellison şi toţi ăilalți... o să ştie. La revedere, 
domnule Noonan. Îmi pare rău. Pentru dumneavoastră şi 


pentru soția dumneavoastră. Pentru sărmana de ea. Îmi pare 
atât de rău. 

Apoi a închis. 

Am ţinut receptorul în mână multă vreme. Apoi, asemenea 
unui om într-un vis, l-am aşezat la loc în furcă, am traversat 
camera şi am luat ceasul fără ochi de pe perete. L-am aruncat 
în găleata de gunoi şi-am coborât la lac să înot, amintindu-mi 
de povestea aia a lui W. F. Harvey, "Căldură de august", cea 
care se termină cu fraza: "Căldura-i destul de mare să-i fure 
mințile unui om." 


XI 


Când nu aruncă oamenii cu pietre după mine, nu sunt un 
înotător rău, însă prima tură de la mal la plută şi înapoi pe 
care am făcut-o a fost plină de mişcări ezitate şi lipsite de ritm 
- urâte - fiindcă mă tot aşteptam să se întindă ceva de pe 
fundul lacului şi să mă prindă. Băiatul înecat, poate. A doua 
tură a fost mai bine, iar când pornisem într-a treia mă 
bucuram deja de bătăile viguroase ale inimii şi de răceala 
mătăsoasă a apei mângâindu-mi corpul. Pe la jumătatea turei 
a patra, am urcat scările plutei şi m-am prăbuşit pe 
scândurile ei, simțindu-mă mai bine de când îi întâlnisem pe 
Devore şi pe Rogette Whitmore în seara zilei de vineri. Încă 
eram în zonă şi, pe deasupra, mai simțeam un val puternic de 
adrenalină  năpădindu-mă. În starea aceasta, până şi 
consternarea pe care o simţisem când îmi spusese doamna M. 
că renunță la a mă mai servi se afla în declin. Avea să se 
întoarcă atunci când toată tărăşenia asta se va fi sfârşit; sigur 
c-o va face. Între timp, probabil că era mai bine că plecase. 

Cineva-i tare furios pe mine. Aş putea avea un accident. 

Chiar aşa. S-ar putea tăia singură. Ar putea cădea pe 
scările de la pivniță. Ar putea avea chiar şi o comoţie cerebrală 
în timp ce traversează în fugă o parcare încinsă de soare. 

M-am ridicat în picioare şi m-am uitat la Sara de pe deal, 
estacada ieşind în față dincoace de malul abrupt, traversele 
coborând spre apă. Nu eram afară din apă decât de câteva 


minute, dar deja căldura lipicioasă se plia pe corpul meu, 
furându-mi vigoarea. Apa era nemişcată ca o oglindă. Puteam 
vedea casa reflectându-se în ea, iar în reflexie ferestrele Sarei 
erau nişte ochi pânditori. 

Mi-am spus că punctul focal al manifestărilor - epicentrul - 
foarte probabil că era Strada dintre adevărata Sara şi 
imaginea ei înecată. Aici s-a întâmplat, spusese Devore. lar 
bătrânii? Majoritatea dintre ei ştiau exact ce ştiam şi eu: că 
Royce Merrill fusese ucis. Şi nu era oare posibil - nu era oare 
probabil - ca lucrul acela care-l omorâse pe el să vină printre 
ei atunci când vor şedea în strane sau când se vor reculege în 
jurul mormântului? Că le va putea fura o parte din forță - 
vinovăția lor, amintirile lor, TR-nitatea lor - ca să-şi încheie 
mai uşor conturile? 

Eram foarte bucuros că John avea să fie mâine la rulotă, la 
fel şi Romeo Bissonette, şi George Kennedy, care devenea atât 
de comic după ce lua un pahar sau două la bord. Eram 
bucuros că urma să nu fim doar eu şi Mattie şi Ki când se 
adunau bătrânii să-şi ia rămas bun de la Royce Merrill. Nu-mi 
mai păsa cine ştie cât de ce li se întâmplase celor de la Sara 
and the Red-Top, şi nici măcar cine îmi bântuia casa. Ce-mi 
doream era să trec de ziua de mâine şi-mi doream ca Mattie şi 
Ki să treacă de ziua de mâine. Urma să mâncăm înainte să 
înceapă să plouă şi după aia să lăsăm prezisa furtună să vină. 
Mi-am spus că, dacă le vom putea face față acestora, vieţile şi 
viitorul nostru e posibil să se limpezească o dată cu vremea. 

— Chiar aşa să fie? am întrebat. Nu m-am aşteptat la nici 
un răspuns - să vorbesc cu voce tare era un obicei pe care-l 
deprinsesem abia după venirea aici - dar, undeva în pădure la 
est de casă, o bufniță a ţipat. O singură dată, ca pentru a 
spune că aşa era, treci de ziua de mâine şi lucrurile se vor 
limpezi. Ţipătul aproape că mi-a amintit de altceva, o asociere 
care era mult prea străvezie s-o pot conceptualiza. Am 
încercat o dată sau de două ori, dar singurul lucru care mi-a 
venit în gând a fost titlul unui minunat roman vechi: Am auzit 
bufnița strigându-mă pe nume. 


M-am rostogolit într-o parte pe plută şi am aterizat în apă, 
strângându-mi genunchii la piept aidoma unui copil sărind 
bombă. Am rămas sub apă cât de mult am putut, până ce 
aerul din plămâni a început să mi se pară că-i un lichid fiert şi 
îmbuteliat, apoi am ieşit la suprafață. Am bătut apa pe loc 
vreo douăzeci şi şapte de metri înainte să-mi recapăt 
răsuflarea, apoi mi-am fixat privirea asupra Doamnei Verzi şi 
am pornit spre mal. 

Am ieşit anevoie, am pornit pe traverse în sus, apoi m-am 
oprit şi m-am întors la Stradă. Am rămas acolo pentru o clipă, 
adunându-mi curajul, apoi am mers spre locul unde 
mesteacănul îşi arcuia grațios pântecele deasupra apei. Am 
apucat curbura aceea albă aşa cum făcusem în seara zilei de 
vineri şi m-am uitat în apă. Eram convins c-o să văd copilul, 
ochii lui morți uitându-se în sus la mine de pe faţa lui 
maronie, buhăită, şi că gura şi gâtul mi se vor umple din nou 
cu gustul apei de lac: ajutor măâ-nec las-mă sus O dulce lisus 
las-mă sus. Însă nu era nimic. Nici urmă de vreun copil mort, 
nici urmă de vreun baston Boston Post înfăşurat în panglică, 
nici urmă de gust de apă sălcie în gură. 

M-am întors şi m-am uitat intens la fruntea cenuşie a 
stâncii ieşind din covorul de frunze şi plante moarte. Mi-am 
spus: Acolo, chiar acolo, însă acesta nu era decât un gând 
conştient şi lipsit de spontaneitate, mintea mea care dădea 
glas unei amintiri. Mirosul de descompunere şi convingerea că 
în acel loc se întâmplase ceva îngrozitor dispăruseră. 

Când am ajuns înapoi în casă şi m-am dus să-mi iau un 
suc, am descoperit că uşa frigiderului era goală şi curată. 
Fiecare literă magnetică, fiecare fruct şi fiecare legumă 
dispăruse. Nu le-am mai găsit niciodată de atunci. Poate că le- 
aş fi găsit, probabil că le-aş fi găsit, dacă ar mai fi fost timp de 
aşa ceva, dar, în acea dimineaţă de luni, timpul aproape că 
expirase. 


M-am îmbrăcat şi apoi am sunat-o pe Mattie. Am discutat 
despre viitoarea petrecere, despre cât era Ki de emoționată, 
despre cât era Mattie de agitată că trebuie să se întoarcă la 


lucru vineri - se temea că localnicii se vor purta urât cu ea, 
însă într-un fel ciudat, femeiesc, se temea şi mai tare că 
aceştia vor fi reci cu ea, că o vor trata cu condescendență. Am 
discutat despre moştenire, şi mi-am dat seama imediat că ea 
nu crede că aşa ceva ar putea fi adevărat. 

— Lance spunea că tatăl lui e genul de om care i-ar arăta o 
bucată de carne unui câine care moare de foame şi apoi ar 
mânca-o el, a spus Mattie. Dar atâta vreme cât am iarăşi 
unde lucra, n-o să mor de foame şi la fel şi Ki. 

— Dar dacă într-adevăr este adevărat, banii...? 

— Oh, dă-mi-dă-mi-dă-mi, a spus, râzând. Ce crezi că-s eu, 
nebună? 

— Na. Apropo, ce se mai întâmplă cu oamenii din fligidolul 
lui Ki? Mai scriu ceva nou? 

— Ăsta-i cel mai ciudat lucru, a spus. Au dispărut. 

— Oamenii din fligidol? 

— Nu ştiu nimic de ei, da' literele magnetice pe care i le-ai 
dat tu cu siguranţă au dispărut. Când am întrebat-o pe Ki ce 
a făcut cu ele, a început să plângă şi a spus că le-a luat 
Allamagoosalum. A spus că el le-a mâncat în toiul nopţii, când 
toată lumea dormea, fiindcă-i era foame. 

— Allama-cine-salum? 

— Allamagoosalum, a spus Mattie, părând amuzată într-un 
fel obosit. O altă moştenire micuță de la bunicul ei. E o formă 
alterată a cuvântului pe care-l folosea tribul Micmac pentru 
"omul negru" sau pentru "demon" - i-am căutat explicaţia în 
cărți, la bibliotecă. Kyra a avut multe coşmaruri cu demoni şi 
cu wendigos şi cu allamagoosalum în iarna şi primăvara 
trecute. 

— Ce bunicuţ dulce-a mai fost şi Devore, am spus afectat. 

— Corect, un adevărat scump. Ki s-a simțit groaznic după 
ce şi-a pierdut literele; de-abia am reuşit s-o calmez până să 
vină maşina care o duce la ŞBV. Ki vrea să ştie dacă o să vii la 
Ultimele Exersări vineri după- -amiaza. Ea şi cu prietenul ei 
Billy Turgeon o să interpreteze povestea copilului Moise. 

— N-aş rata-o pentru nimic în lume, am spus..., dar sigur 
că am ratat-o. Am ratat-o cu toții. 


— Ai vreo idee unde ar fi putut dispărea literele ei, Mike? 

— Nu. 

— Ale tale-s în regulă? 

— Ale mele-s în bună regulă, dar, desigur, ale mele nu scriu 
niciodată nimic, am spus, uitându-mă la uşa goală a 
propriului meu  fligidol. Pe frunte aveam broboane de 
transpiraţie. Le simțeam strecurându-se în sprâncene precum 
uleiul. - Ai... nu ştiu... ai simțit ceva? 

— Vrei să spui dacă nu l-am auzit cumva pe hoțul cel rău 
de alfabet când s-a strecurat pe fereastră? 

— Ştii ce-am vrut să spun. 

— Aşa cred. 

O pauză. 

— Mi s-a părut că aud ceva azi noapte, bine? Pe la trei 
dimineața, mai exact. M-am ridicat din pat şi am ieşit pe hol. 
Nu era nimic acolo. Dar... ştii cât a fost de cald în ultima 
vreme? 

— Da. 

— Ei bine, nu şi-n rulota mea, nu şi-n noaptea trecută. Era 
frig ca-n congelator. Jur că aproape mi-am putut vedea 
respiraţia. 

Am crezut-o. La urma urmei, eu chiar mi-o văzusem pe-a 
mea. 

— Erau literele atunci pe uşa frigiderului? 

— Nu ştiu. Nu am mers pe hol destul de mult să văd în 
bucătărie. M-am uitat o dată scurt în jur şi am mers înapoi în 
pat. Aproape că am fugit înapoi în pat. Uneori am impresia că- 
n pat sunt în siguranță, ştii? 

A râs cu nervozitate. 

— E-o chestie copilărească. Plapuma e kryptonita omului 
negru. Doar că, la început, când am intrat sub aşternuturi... 
nu ştiu... mi s-a părut că acolo e deja cineva. De parcă s-ar fi 
ascuns cineva sub pat şi apoi... când m-am dus să verific 
holul... a urcat. Şi nici nu cred că era vorba de cineva cu 
gânduri bune. 

Dă-mi înapoi cartea de omorât timpul, am gândit şi am 
tremurat. 


— Cum? a întrebat Mattie tăios. Ce ai spus? 

— Te-am întrebat cine crezi că a fost? Care a fost primul 
nume care ţi-a venit în gând? 

— Devore, a spus. EL Numai că nu era nimeni acolo. 

O pauză. 

— Îmi doresc să fi fost tu acolo. 

— Şi eu îmi doresc asta. 

— Mă bucur. Mike, ai vreo explicaţie pentru toate astea? 
Fiindcă-i foarte înfricoşător. 

— Cred că poate... 

Pentru o secundă am fost pe punctul de a-i spune ce se 
întâmplase cu propriile mele litere. Dar dacă începeam acum 
să vorbesc, unde aveam să mă opresc? Şi cât de multe lucruri 
puteam să mă aştept ca ea să creadă? 

— ... poate că a luat chiar Ki literele. A umblat în somn şi 
le-a azvârlit sub rulotă sau ceva. Crezi că e posibil aşa ceva? 

— Cred că-mi place chiar mai puţin ideea că a umblat Kyra 
în somn decât aceea că nişte fantome cu răsuflări reci au luat 
literele de pe frigider, a spus Mattie. 

— Culc-o în pat cu tine astă-noapte, am spus şi am simțit 
gândul ei întorcându-se spre mine ca o săgeată: Mai degrabă 
te-aş culca pe tine. 

Ce a spus ea, după o pauză scurtă, a fost: 

— Treci pe aici astăzi? 

— Nu cred, am spus. 

Mânca iaurt cu aromă de fructe în tot acest timp, îl mânca 
puţin câte puţin. 

— Ne întâlnim, însă, mâine. La petrecere. 

— Sper să apucăm să mâncăm înainte să vină furtuna. Se 
zice că va fi cruntă. 

— Sunt sigur c-o să apucăm. 

— Şi încă te mai gândeşti? Te întreb doar pentru că, atunci 
când am reuşit în sfârşit să adorm la loc, te-am visat pe tine. 
Am visat că mă sărutai. 

— Încă mă mai gândesc, am spus. Mă gândesc din greu. 

Dar, în realitate, nu-mi amintesc să mă fi gândit la ceva 
foarte tare în acea zi. Ce-mi amintesc e că am pătruns din ce 


în ce mai adânc în acea zonă pe care am explicat-o atât de 
strâmb. Când să se însereze, în pofida căldurii, am pornit într- 
o plimbare lungă - chiar până acolo unde Stradela Patruzeci şi 
doi dă în şosea. Întorcându-mă, m-am oprit la marginea 
Pajiştii Tidwell, uitându-mă cum lumina părăseşte cerul şi 
ascultând tunetul bubuind undeva deasupra New Hampshire- 
ului. M-a încercat încă o dată sentimentul acela că realitatea e 
foarte subțire, nu doar aici, ci pretutindeni; că e foarte întinsă, 
precum pielea peste venele şi țesuturile unui corp pe care nu-l 
putem cunoaşte niciodată cu certitudine în viața asta. M-am 
uitat la copaci şi am văzut brațe; m-am uitat la tufişuri şi am 
văzut fețe. Fantome, spusese Mattie. Fantome cu răsuflări 
reci. 

Până şi timpul era subţire, mi se părea. Kyra şi cu mine 
chiar fuseserăm la Bâlciul Fryeburg - la o variantă a lui, în 
orice caz; chiar vizitaserăm anul 1900. Iar la poalele pajiştii, 
the Red-Tops aproape că erau acum prezenți, aşa cum 
fuseseră cândva, când locuiau în cabanele lor micuțe şi 
curate. Aproape că puteam auzi sunetul chitarelor lor, 
murmurul vocilor şi al râsetelor lor; aproape că puteam vedea 
strălucirile lanternelor lor şi aproape că miroseam frigăruile 
lor din carne de porc şi de vită. "Spune-i, iubire, ți-aminteşti 
de mine?" spunea unul dintre cântecele lor. "Pai, nu-ți mai 
sunt iubită cum ţi-am fost." 

Ceva a foşnit în tufişul din stânga mea. M-am întors într- 
acolo, aşteptându-mă s-o văd pe Sara păşind afară din pădure 
îmbrăcată în rochia lui Mattie şi încălțată în tenişii albi ai lui 
Mattie. În întunecime, aceştia vor părea aproape că plutesc 
singuri, până ce ea va ajunge lângă mine... 

Nu era nimeni acolo, desigur. Fără îndoială că nu fusese 
decât Chuck Marmota, ducându-se acasă după o zi grea la 
birou. Eu, însă, nu mai voiam să mă aflu aici afară, urmărind 
cum lumina se scurge din zi şi cum ceața se ridică din 
pământ. M-am întors spre casă. 


În loc să intru în casă, când am ajuns, am pornit pe potecă 
spre studioul lui Jo, unde nu mai fusesem din noaptea când, 


visând, mi-am adus înapoi IBM-ul. Drumul îmi era luminat de 
sclipirile intermitente ale fulgerelor cauzate de căldură. 

Aerul din studio era cald, dar nu stătut. Simțeam mirosul 
unei arome piperate care era de-a dreptul plăcută şi m-am 
întrebat dacă sunt cumva unele dintre plantele lui Jo. Era un 
aparat de aer condiționat şi aici, şi acesta funcționa - l-am 
pornit şi apoi n-am făcut decât să stau în fața lui pentru 
scurtă vreme. Atâta aer rece probabil că nu făcea bine 
corpului meu supraîncălzit, dar îi dădea o senzaţie minunată. 

În alte privinţe totuşi nu mă simţeam la fel de minunat. M- 
am uitat în jur cu un sentiment crescând de ceva prea greu să 
fie doar tristețe; părea a fi disperare. Cred că era cauzată de 
contrastul dintre cât de puţin rămăsese din Jo în Sara Laughs 
şi cât de mult din ea încă mai era aici. Mi-am închipuit 
căsnicia noastră ca un soi de casă de jucărie —şi nu tocmai 
asta înseamnă, într-o mare parte, o căsnicie? să te joci de-a 
casa? - în care numai jumătate dintre lucruri au aderenţă. Au 
aderență din cauza unor magneți mici sau a unor cabluri 
ascunse. Cineva venise şi ne ridicase casa de jucărie de un colț 
- cel mai uşor lucru din lume şi cred că ar trebui să fiu 
recunoscător că nu se hotărâse cineva să-şi ia avânt şi să 
şuteze sărmana căsulie până dincolo de nori. A ridicat-o doar 
de colțul acela, vedeţi voi. Lucrurile mele îşi păstraseră 
aderenţa, dar tot ce-i aparținuse lui Jo alunecase... 

Afară din casă şi aici înăuntru. 

— Jo? am întrebat şi m-am aşezat pe scaun. 

N-am primit nici un răspuns. Nici un bubuit în perete. Nici 
o cioară sau bufniță care să ţipe din pădure. M-am aşezat 
mâna pe biroul ei, acolo unde fusese maşina de scris, şi i-am 
mângâiat suprafața, adunând pe degete o patină de praf. 

— Mi-e dor de tine, iubire, am spus şi am început să plâng. 

Când mi-au secat lacrimile - din nou - mi-am şters fața cu 
poalele tricoului, aşa cum face un copil mic, apoi m-am uitat 
doar prin jur. Pe biroul ei era fotografia aceea cu Sara Tidwell 
şi pe perete era o fotografie de care nu-mi aminteam - aceasta 
din urmă era veche, în tonuri sepia şi lemnoasă. În centrul ei 
se afla o cruce din lemn de mesteacăn de-un stat de om, într- 


un luminiş mic de pe-o pantă de lângă lac. Luminişul pierise 
acum din geografia locului, cel mai probabil, fusese demult 
umplut de copaci. 

M-am uitat la borcanele ei cu ierburi şi cu secțiuni de 
ciuperci, la sertarele ei cu fişe, la bucăţile ei de covoare 
persane. La covorul de iută verde de pe jos. La recipientul cu 
creioane de pe birou, creioanele pe care ea le atinsese şi le 
folosise. Am ținut unul dintre ele cu vârful deasupra unei 
pagini albe de hârtie pentru o clipă sau două, dar nu s-a 
întâmplat nimic. Simţeam că există viață în cameră şi 
simțeam că sunt privit... dar nu simțeam că sunt ajutat. 

— Ştiu o parte din poveste, dar nu destul, am spus. Dintre 
toate lucrurile pe care nu le ştiu, poate cel mai important este 
cine a scris "ajută mattie' pe uşa frigiderului. Tu ai scris-o, 
JO? 

Nici un răspuns. 

Am mai rămas locului o vreme - sperând împotriva oricărei 
speranțe, presupun - apoi m-am ridicat, am închis aparatul de 
aer condiționat, am stins becurile şi m-am întors la casă, 
păşind în lumina blândă şi bâlbâită a fulgerelor nefocalizate. 
Am şezut pe estacadă pentru puţin timp, privind în noapte. La 
un anumit moment, mi-am dat seama că scosesem bucata de 
panglică albastră din buzunar şi că o treceam cu nervozitate 
printre degete, făcând căuşe mici cât pentru o jumătate de 
fund de pisică. Să fi venit chiar din anul 1900? Ideea mi se 
părea absolut nebunească şi, în acelaşi timp, absolut 
normală. Noaptea se întindea încinsă şi tăcută. Mi-am 
închipuit bătrânii de pe tot cuprinsul TR-ului - poate chiar şi 
în Motton şi Harlow - pregătindu-şi hainele de înmormântare 
pentru mâine. În rulota dublă de pe Wasp Hill Road, Ki şedea 
pe podea, urmărind la video caseta cu Cartea junglei - Baloo 
şi Mowegli cântau "The Bare Necessities". Mattie stătea întinsă 
pe canapea cu picioarele sus, citind cel mai recent roman 
semnat Mary Higgins Clark şi cântând o dată cu desenul 
animat. Amândouă purtau pijamale de vară, a lui Ki roz, a lui 
Mattie albă. 


După scurtă vreme, le-am pierdut din simțuri; abilitatea 
aceasta a dispărut aşa cum dispare uneori semnalul radio 
noaptea târziu. M-am dus în dormitorul din aripa de nord, m- 
am dezbrăcat şi m-am târât până în capul patului meu 
nefăcut. Am adormit aproape instantaneu. 

M-am trezit pe la miezul nopții simțind că-şi trece cineva 
degetul încins în sus şi-n jos pe mijlocul spatelui meu. M-am 
întors pe spate şi, atunci când a fulgerat, am văzut că în pat 
la mine stătea o femeie. Era Sara Tidwell. Rânjea. În ochi nu 
avea pupile. 

— O, dulceaţă, aproape că m-am întors, a şoptit ea în 
întuneric. 

Am simţit că dă să mă atingă din nou, dar când fulgerul a 
luminat încă o dată dormitorul, partea aceea de pat era goală. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU 


Inspirația nu-i întotdeauna o chestiune legată de fantome 
care mişcă magneți pe uşile frigiderelor, iar în dimineaţa zilei 
de marți am avut o minunăţie de străfulgerare. Mi-a venit 
atunci când mă bărbieream şi nu mă preocupa altceva decât 
să nu uit cumva să cumpăr bere pentru petrecere. Şi precum 
toate inspirațţiile cele mai bune, a răsărit absolut de nicăieri. 

M-am grăbit să ajung în sufragerie, nu tocmai fugind, 
ştergându-mi din mers spuma de ras de pe față. Am aruncat o 
privire furtivă la culegerea de rebusuri Chestii grele care 
zăcea peste manuscris. La asta mersesem prima dată să 
descifrez "du-te vertical nouăsprezece" şi "du-te vertical 
nouăzeci şi doi'. E adevărat că nu era un punct de pornire 
lipsit de logică, dar ce avea de-a face Chestii grele cu TR-90? 
O cumpărasem de la librăria Mr Paperback din Derry şi, din 
cele aproximativ treizeci de rebusuri pe care le rezolvasem, 
toate în afară de şase le rezolvasem până acum în Derry. Nici 
nu mă puteam aştepta ca fantomele de pe TR să arate vreun 
interes pentru culegerea mea de rebusuri de la Derry. Cartea 
de telefon, pe de altă parte... 


Am înşfăcat-o de pe masa din sufragerie. Chiar daca 
acoperea întreaga parte sudică a Districtului Castle - Motton, 
Harlow şi Kashwakamak, la fel ca şi TR-ul - era destul de 
subțire. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific 
paginile albe să văd dacă erau măcar nouăzeci şi două. Erau. 
Cei cu Y şi Z se terminau la pagina nouăzeci şi şapte. 

Ăsta era răspunsul. Trebuia să fie. 

— M-am prins, nu-i aşa? l-am întrebat pe Bunter. Aicea-i. 

Nimic. Nici măcar un clinchet din partea clopoţelului. 

— Să te fut - ce ştie un cap împăiat de elan despre o carte 
de telefon? 

Du-te vertical nouăsprezece. Am întors la pagina 
nouăsprezece, acolo unde litera F era corect scoasă în 
evidență. Am început să-mi trec degetul în jos pe prima 
coloană şi, făcând asta, emoţiile nerăbdării mi-au dispărut. Al 
nouăsprezecelea nume de pe pagină era Harold Failles. Nu-mi 
spunea nimic. Mai erau şi nişte Felton-i şi Fenner-i, un 
Filkersham şi mai mulți Finney, şase Flaherty şi mai mulți 
Fosse-i decât ai putea aduna într-o biserică. Ultimul nume de 
pe pagină era Framingham. Nici ăsta nu-mi spunea nimic, 
dar... 

Framingham, Kenneth P. 

M-am holbat la asta pentru o clipă. Începea să răsară o 
idee. Nu avea nimic de-a face cu mesajele de pe uşa 
frigiderului. 

Nu vezi ce crezi că vezi, mi-am spus. Asta-i ca atunci când 
cumperi un Buick albastru... 

— Vezi Buick-uri albastre peste tot, am spus. Aproape că 
trebuie să-ți croieşti drum printre ele. 

Dar îmi tremurau mâinile când am întors la pagina 
nouăzeci şi doi. 

Aici se aflau cei cu T din sudul Districtului Castle, 
împreună cu câţiva cu U ca Alton Ubeck şi Catherine Udell, 
doar pentru diversitate. Nu m-am obosit să văd care e al 
nouăzeci şi doilea de pe pagină; cartea de telefon nu era, la 
urma urmei, cheia rebusurilor magnetice. Mi-a sugerat totuşi 
ceva de-o importanţă copleşitoare. Am închis cartea, am ţinut- 


o doar în mână pentru o clipă (pe copertă, oameni fericiți, cu 
greble pentru cules afine), apoi am deschis la întâmplare, de 
data asta la cei cu M. Şi, o dată ce ştii ce cauţi, îți sare direct 
în ochi. 

Atâţia de K! 

O, erau Steven-i şi John-i şi Martha; era un Meserve, G., şi 
un Messier, V, şi un Jayhouse, T. Şi, totuşi, din nou şi din 
nou, am văzut inițiala K acolo unde oamenii îşi exersaseră 
dreptul de a nu-şi lista numele mic. Erau cel puțin douăzeci 
de inițiale K numai la pagina cincizeci, şi o altă duzină de 
inițiale C. Cât despre numele însele... 

Erau doisprezece de Kenneth la această pagină aleasă 
aleatoriu din secțiunea M, incluzând şi trei Kenneth Moore şi 
doi Kenneth Munter. Erau patru de Catherine şi două de 
Katherine. Era o Casey, o Kiana şi o Kiefer. 

— Sfinte Christoase, parcă ar fi precipitaţii radioactive, am 
şoptit. 

Am frunzărit paginile, nevenindu-mi să cred ce vedeam şi, 
totuşi, văzându-le. Kenneth, Katherine şi Keith erau peste tot. 
Am văzut şi numele de Kimberly, Kim şi Kym. Mai erau 
Cammie, Kia (da, şi ne crezuserăm atât de originali), Kiah, 
Kendra, Kaela, Keil şi Kyle. Kirby şi Kirk. Era o femeie pe nume 
Kissy Bowden, şi era un bărbat pe nume Kito Rennie - Kito, 
acelaşi nume ca al unuia dintre oamenii din fligidolul lui Kyra. 
Şi pretutindeni, depăşind nişte inițiale atât de frecvente ca S şi 
T şi E, erau acele inițiale K. Dansau toate în faţa ochilor mei. 

M-am întors să mă uit la ceas - nu voiam să-l fac pe John 
Storrow să aştepte la aeroport, Christoase, nu - şi nu era nici 
un ceas pe perete. Sigur că nu era. Bătrânei Pisici Nebune îi 
zburaseră veghetorii în timpul unei manifestări metapsihice. 
Am articulat un râset puternic, măgăresc, care m-a speriat 
puţin - nu era râsetul unei persoane tocmai sănătoase la cap. 

— Stăpâneşte-te, Mike, am spus. Inspiră adânc, fiule. 

Am inspirat. Am ţinut aerul în plămâni. l-am dat drumul. 
M-am uitat la ecranul digital al cuptorului cu microunde. Opt 
şi un sfert. Aveam destul timp până la venirea lui John. M-am 
întors la cartea de telefon şi am început s-o răsfoiesc cu viteză. 


Avusesem o a doua lovitură de inspiraţie - nu o străfulgerare 
copleşitoare ca prima, dar cu mult mai precisă, după cum s-a 
dovedit. 

Maine-ul de vest e-o zonă relativ izolată - seamănă puţin cu 
ținutul deluros din sud - s-a înregistrat însă mereu o 
migrațiune restrânsă de oameni din alte părți ('câmpeni' e 
termenul pe care-l folosesc localnicii când se simt animați de 
dispreț) şi, în ultimul sfert de veac, aceasta a devenit o zonă 
populară pentru bătrânii încă în putere ce vor să pescuiască şi 
să facă schi, acum că au ieşit la pensie. Cartea de telefon te 
ajută destul de mult să-i separi pe nou veniți de localnicii 
vechi. Babicki-i, Paretti-i, O'Quindlan-i, Donahue-i, Smolnack- 
i, Dvorak-i, Blindermeyer-i - toți sunt veniţi de altundeva. Toţi 
sunt câmpeni. Jalbert-i, Meserve-i, Pillsbury, Spruce-i, 
Therriault-i, Perrault-i, Stanchfield-i, Starbird-i, Dubay - toţi 
sunt din Districtul Castle. Înţelegeţi ce vă spun, nu-i aşa? 
Când vezi o coloană întreagă de Bowie la pagina doisprezece, 
ştii că oamenii ăştia sunt pe aici de destulă vreme să apuce să 
se relaxeze şi să-şi împrăştie ca lumea genele lor de Bowie. 

Erau puţine inițiale K şi nume cu AK printre Paretti-i şi 
Smolnack-i, dar numai puţine. Concentrările masive erau 
toate legate de familiile care se aflau aici de destulă vreme să 
absoarbă atmosfera locului. Să inspire precipitaţiile 
radioactive. Numai că nu era tocmai vorba de radiații, ci de... 

Mi-am închipuit imediat o lespede funerară neagră, mai 
înaltă decât cel mai înalt copac de lângă lac, un monolit care- 
şi arunca umbra peste jumătate din Districtul Castle. 
Imaginea aceasta era atât de limpede şi atât de îngrozitoare, 
că mi-am acoperit ochii, lăsând cartea de telefon să cadă pe 
masă. M-am dat în spate de lângă ea, tremurând. Să-mi 
ascund ochii a părut din contră să limpezească şi mai mult 
imaginea: o lespede atât de enormă, că ascundea vederii 
soarele; TR-90 zăcea la poalele ei asemenea unui buchet de 
flori de înmormântare sau a unui porumbel pentru jertfa 
ceremonială. Fiul Sarei Tidwell se înecase în lacul Dark 
Score... sau fusese înecat în el. Însă ea lăsase urma trecerii 
lui prin viață. O memorializase. M-am întrebat dacă mai 


observase cineva din oraş ceea ce tocmai observasem cu. Nu 
mi se părea că asta era foarte posibil; când deschizi o carte de 
telefon, cel mai adesea cauţi un nume distinct, nu citeşti 
pagini întregi rând cu rând. M-am întrebat dacă Jo observase 
lucrul ăsta - dacă ştiuse că aproape fiecare familie cu rădăcini 
în partea asta de lume îşi botezase, într-un fel sau altul, cel 
puţin un copil după numele fiului mort al Sarei Tidwell. 
Jo nu fusese proastă. Mi-am spus că probabil observase. 


M-am întors la baie, m-am săpunit din nou şi am făcut încă 
un duş. Când am terminat, m-am întors la telefon şi am 
ridicat receptorul. Am format trei cifre, apoi m-am oprit, 
uitându-mă spre lac. Mattie şi Ki se treziseră şi erau în 
bucătărie, amândouă purtau şorțuri, amândouă debordau de 
nerăbdare. Urma să aibă loc o petrecere! Urmau să poarte 
haine de vară frumoase şi noi, şi muzica se va auzi de la 
combina audio cu CD a lui Mattie! Ki o ajuta pe Mattie să facă 
foile clocante pentru toltu' cu flăguțe şi, cât timp se coceau 
foile, ele vor face salatele. Dacă o sunam pe Mattie şi-i 
spuneam: Fă-ţi câteva bagaje, tu şi cu ki o să petreceţi o 
săptămână la Disney World cu mine, Mattie va crede că 
glumesc, apoi îmi va spune să mă grăbesc şi să termin să mă 
îmbrac, ca să pot fi la aeroport când va ateriza avionul lui 
John. Dacă aş insista, mi-ar reaminti că Lindy Briggs îi oferise 
slujba înapoi, dar că oferta s-ar anula cât ai clipi dacă ea nu 
s-ar prezenta prompt la ora două în după-amiaza zilei de 
vineri la bibliotecă. Dacă aş continua să insist, mi-ar spune 
pur şi simplu nu. 

Fiindcă nu doar eu eram în zonă, nu? Nu eram eu singurul 
care simţea energia. 

Am repus receptorul în furca-încărcător, apoi m-am dus 
înapoi în dormitorul din aripa de nord. Când terminam cu 
îmbrăcatul, cămaşa mea cea nouă părea deja udă la 
subsuoară; era la fel de cald în dimineaţa aceea cum fusese şi 
în ultima săptămână, poate chiar mai cald. Însă aveam 
suficient timp să ajung la aeroport. Niciodată nu avusesem 


mai puţin chef de ducă, dar aveam să merg. Mikey la datorie, 
ăsta eram eu. Mikey la blestemata aia de datorie. 


John nu-mi comunicase numărul zborului cu care venea, 
dar, la Aeroportul Districtului Castle, asemenea informaţii de- 
abia dacă sunt necesare. Punctul acesta forfotitor de transport 
e format din trei hangare şi un terminal care era înainte stația 
de alimentare A - când lumina bate puternic pe partea de 
nord, ruginită, a micuței clădiri, încă mai poţi vedea forma 
acelui A cu aripi. Nu există pistă de decolare. Paza e asigurată 
de Lassie, bătrâna cățea rasa ciobănesc a lui Breck Pellerin, 
care-şi petrece zilele prăbuşită pe podeaua acoperită cu 
linoleum, ridicând o ureche spre tavan de fiecare dată când 
aterizează sau decolează câte un avion. 

Mi-am vârât capul în biroul lui Pellerin şi l-am întrebat 
dacă avionul de ora zece de la Boston vine la timp. A zis că 
vine, deşi el spera ca amicu' pe care îl aşteptam fie să-şi ia 
zboru' pân' pe la mijlocu' dup-amiezii, fie să rămână peste 
noapte. Vine vreme urâtă, pă bune, da. Venea ceva ce Breck 
Pellerin numea vreme le 'trică. Ştiam bine la ce se referea, 
fiindcă, în sistemul meu nervos, electricitatea aceea părea că 
sosise deja. 

M-am dus pe partea cu pista a terminalului şi m-am aşezat 
pe o bancă ce făcea reclamă la magazinul Cormier's Market 
(ZBOARĂ ÎN ALIMENTARA NOASTRĂ PENTRU CEA MAI 
BUNĂ CARNE DIN MAINE). 

Soarele semăna cu un nasture argintiu îndesat pe versantul 
estic al unui cer alb şi încins. Vreme de dureri de cap, ar fi 
numit-o mama mea, însă urma să se schimbe. Aveam să mă 
țin de speranța asta cât de tare puteam. 

La zece şi zece, am auzit un zumzet ca de viespe dinspre 
sud. La şi un sfert, un soi de avion de jucărie a coborât dintre 
norii grei, s-a legănat pe pistă şi-a venit să parcheze lângă 
terminal. Nu erau decât patru pasageri, iar John Storrow a 
fost primul care a coborât. Am zâmbit când l-am văzut. A 
trebuit să zâmbesc. Purta un tricou negru cu WE ARE THE 
CHAMPIONS scris pe piept şi o pereche de pantaloni scurți 


kaki, care scoteau la iveală o pereche perfectă de picioare de 
orăşean: albe şi osoase. Încerca să tragă după el atât o geantă 
frigorifică Styrofoam, cât şi o servietă. Am apucat geanta 
frigorifică, poate cu cinci secunde înainte s-o scape, şi am 
aşezat-o sub braț. 

— Mike! a strigat, ridicând o mână, cu palma îndreptată 
spre mine. 

— John! am răspuns cam pe aceeaşi notă (idem, e cuvântul 
care-i vine imediat în minte unui împătimit de rebusuri) şi i- 
am lovit palma cu a mea. Faţa lui de-o frumusețe comună s-a 
despicat într-un zâmbet, iar cu am simţit o uşoară 
împunsătură de vinovăție. Mattie nu-şi exprimase preferința 
pentru John - ba chiar invers, de fapt —, iar el nu-i rezolvase 
practic nici o problemă; asta o făcuse Devore însuşi înainte să 
apuce John să facă măcar o mişcare în apărarea ei. Şi, totuşi, 
am simțit înțepătura aceea neplăcută. 

— Haide, a spus el. Hai să ieşim din zăpuşeala asta. Sper că 
ai aer condiționat în maşină! 

— Absolut. 

— Dar casetofon? Ai casetofon? Dacă da, o să-ți pun să 
asculți ceva ce-o să te facă să juisezi. 

— Nu cred că am mai auzit vreodată cuvântul ăsta folosit 
într-o discuţie, John. 

Zâmbetul s-a arătat din nou, iar eu am observat că e plin 
de pistrui. Era ca băiatul şerifului Andy, Opie, ajuns barman. 

— Sunt avocat. Eu folosesc în discuţii cuvinte care nici 
măcar n-au fost inventate încă. Deci ai casetofon? 

— Sigur că am. 

Am arătat spre geanta frigorifică. 

— Cotlete? 

— Ba bine că nu. De la Peter Lauge's. Ăia-s... 

— ... cei mai buni din lume. Mi-ai spus asta. 

Intrând în terminal, cineva a spus: 

— Michael? 

Era Romeo Bissonette, avocatul care avusese grijă de mine 
la depoziţie. Într-o mână ţinea o cutie înfăşurată în hârtie 
albastră şi legată cu o panglică albă. Lângă el, tocmai 


ridicându-se dintr-unul dintre scaunele acelea deşelate, se afla 
un tip înalt cu un ciuf de păr cărunt. Era îmbrăcat într-un 
costum maro, o cămaşă albastră şi o cravată de cow-boy, cu 
sigla unui club de golf încrustată pe inel. Semăna mai mult cu 
un fermier în ziua licitaţiei decât cu un tip care te-ar face să te 
tăvăleşti pe jos de râs după ce lua la bord unu sau două 
pahare, însă nu aveam nici o îndoială că el era detectivul 
particular. A păşit peste câinele ciobănesc şi mi-a strâns 
mâna. 

— Sunt George Kennedy, domnule Noonan. Sunt încântat 
să vă cunosc. Soţia mea a citit fiecare carte pe care aţi scris-o 
până acum. 

— Păi, mulțumeşte-i din partea mea. 

— Aşa voi face. Am una în maşină - o ediţie cu coperte 
cartonate... 

Părea timid, aşa cum par foarte mulți când ajung la 
momentul când trebuie să ceară ceva. 

— Mă-ntrebam dacă aţi semna-o pentru ea când aveţi timp. 

— Aş fi încântat s-o fac, am spus. Chiar acum e mai bine, 
ca să nu uit mai apol. 

M-am întors spre Romeo. 

— Mă bucur te văd, Romeo. 

— Spune-mi Rommie, a zis el. Şi eu mă bucur să te văd. 

A întins cutia. 

— George şi cu mine am luat asta împreună. Ne-am gândit 
că meriți ceva frumos pentru că ai ajutat o domniță la 
ananghie. 

Kennedy chiar semăna acum cu un bărbat care ar putea fi 
distractiv după câteva pahare. Genul acela de om care n-ar 
sta nici o clipă pe gânduri să sară pe cea mai apropiată masă, 
să-şi facă fustă din fața de pe ea şi apoi să danseze. M-am 
uitat la John, care mi-a răspuns cu ridicarea aceea din umeri 
care înseamnă hei, nu mă-ntreba pe mine. 

Am desfăcut funda din satin, mi-am strecurat degetul sub 
banda scotch care ţinea hârtia laolaltă apoi am ridicat 
privirea. L-am surprins pe Rommie Bissonette chiar când îl 
lovea cu cotul pe Kennedy. Acum rânjeau amândoi. 


— Sper că nu-i ceva înăuntru care-o să sară la mine şi să 
facă buga- -buga, nu, băieți? am întrebat. 

— Categoric, nu, a spus Rommie, însă rânjetul i s-a lărgit. 

Ei bine, putea fi la fel de şmecher ca şi tipul de lângă el. 
Probabil. Am desfăcut ambalajul, am deschis cutia albă de 
dedesubt, am scos la iveală o bucată pătrată de bumbac, am 
îndepărtat-o. Zâmbisem în tot acest timp, dar acum am simțit 
zâmbetul încovrigându-se şi dispărându-mi de pe buze. Am 
simțit ceva încolăcindu-se în sus şi pe şira spinării şi cred că 
am fost cât pe ce să scap cutia din mâini. 

Era masca de oxigen pe care o ţinuse Devore în poală când 
ne întâlniserăm pe Stradă, cea din care sorbise din când în 
când, în vreme ce el şi cu Rogette ţineau pasul cu mine, 
încercând să mă facă să rămân unde apa era adâncă, destul 
de mult încât să mă înec. Rommie Bissonette şi George 
Kennedy mi-o aduseseră ca pe scalpul unui duşman răpus, 
iar eu trebuia să consider gestul comic... 

— Mike? a întrebat Rommie neliniștit. Mike, te simţi bine? 
N-a fost decât o glumă... 

Am clipit şi am observat că nu era deloc o mască de oxigen - 
pentru numele lui Dumnezeu, cum de putusem fi atât de 
prost? Pentru început, era mai mare ca masca lui Devore; 
apoi, era făcută dintr-un plastic opac, nu transparent. Era... 

Am scos o tentativă de chicot. Bissonette părea incredibil de 
uşurat. La fel şi Kennedy. John nu părea decât încurcat. 

— Comic, am spus. Parcă ar fi o fofoloancă din plastic, nu? 

Am scos dinăuntrul măştii micuțul microfon şi l-am lăsat 
să se bălăngănească. Se legăna înainte şi înapoi la capătul 
firului, amintindu-mi de coada ceasului-pisică. 

— Ce dracu-i asta? a întrebat John. 

— Avocat de pe Park Avenue, i-a spus Rommie lui George, 
scoțând şi mai tare în evidență accentul, aşa că a sunat Av 'ca 
dă pă Paa-aak Avăniu. N-ai văzt niciodată aşa ceva, nu, 
amice? Nu, domle, sigur că nu. - Apoi s-a întors la vorbirea 
normală, ceea ce a fost într-un fel o uşurare. Am trăit toată 
viața în Maine şi, pentru mine, latura amuzantă a accentelor 
de yankei burleşti s-a cam subțiat. - E o Stenomask. 


Stenograful care întocmea procesul verbal al depoziției lui 
Mike purta una de asta. Mike se tot uita la el... 

— Mă scotea din minţi, am spus. Închipuie-ţi un boşorog 
care şede în colț şi bodogăneşte în Masca lui Zorro. 

— Gerry Bliss sperie o mulțime de oameni, a spus Kennedy. 

Vorbea pe-o voce joasă, huruită. 

— EI e ultimul de pe-aici care mai poartă aşa ceva. Mai are 
vreo zece sau unsprezece în depozit. Ştiu, fiindcă de la el am 
cumpărat-o pe asta. 

— Sper că ţi-a luat pe ea mai mult decât valorează, am 
spus. 

— Mi s-a părut că ar fi un suvenir frumos, a spus Rommie, 
dar pentru o clipă am crezut că ţi-am dat cutia cu mâna 
retezată - urăsc când încurc în felul ăsta cutiile de cadou. 
Care-i treaba? 

— A fost un iulie lung şi încins, am spus. Să zicem că asta-i 
de vină. 

Am apucat Stenomask-ul cu un deget de curea şi l-am 
legănat. 

— Mattie a spus să fim acolo până la unsprezece, ne-a 
comunicat John. O să bem bere şi-o să aruncăm cu Frisbee- 
ul. 

— Mă pricep să fac lucrurile astea destul de bine, a spus 
George Kennedy. 

Afară, în parcarea minusculă, George s-a dus la Altima sa 
prăfuită, a scotocit pe bancheta din spate, şi a scos la iveală 
un exemplar muncit din Bărbatul în cămaşă roşie. 

— Frieda m-a făcut s-o aduc pe asta. Le are şi pe alea noi, 
dar asta e preferata ei. Scuze pentru cum arată - a citit-o de 
vreo şase ori. 

— Asta e şi preferata mea, am spus, ceea ce era adevărat. 
Şi-mi place să văd o carte cu mulți kilometri la bord. 

Şi asta era adevărat. 

Am deschis cartea, m-am uitat aprobator la o pată de 
ciocolată demult uscată de pe supracopertă şi apoi am scris: 
Pentru Frieda Kennedy, al cărei soț mi-a dat o mână de 


ajutor. Mulţumesc că l-ai împărțit cu mine, şi mulțumesc că 
m-ai citit, Mike Noonan. 

Aceasta a fost o dedicație lungă pentru mine - de obicei, 
scriu doar Cele mai bune urări sau Mult noroc, însă voiam să 
mă revanşez pentru expresia aceea îmboţită pe care mi-o 
citiseră pe față când deschisesem micuțul lor cadou surpriză. 
În vreme ce scriam, George m-a întrebat dacă nu lucrez la un 
nou roman. 

— Nu, am spus. Am pus deocamdată bateriile la reîncărcat. 

I-am dat cartea înapoi. 

— N-o să-i placă Friedei să audă asta. 

— Nu. Dar îl are între timp pe Bărbatul în cămaşă roşie. 

— Venim noi după voi, a spus Rommie şi s-a auzit un tunet 
de departe, dinspre vest. Nu a fost mai puternic ca tunetele 
care se auziseră din vreme în vreme în ultima săptămână, 
însă acesta nu fusese un tunet uscat. Ştiam asta cu toții, şi 
cu toții ne-am uitat în direcția aceea. 

— Crezi c-o să apucăm să mâncăm înainte să vină furtuna? 
m-a întrebat George. 

— Mda. Apucăm. 


Am condus până la poarta parcării şi apoi m-am uitat la 
dreapta să văd dacă nu vine cumva vreo maşină. Făcând asta, 
l-am văzut pe John uitându-se gânditor la mine. 

— Ce-i? 

— Mattie a spus că scrii, atâta tot. S-a-ntors cartea cu 
curu! la tine sau ceva? 

Prietenul meu din copilărie era la fel de vie ca întotdeauna, 
de fapt... Însă nu avea niciodată să fie terminată. Ştiam lucrul 
ăsta în dimineața aceasta la fel de bine cum ştiam că urma să 
vină ploaia. Băieții din beci se hotărâseră din cine ştie ce motiv 
să şi-l ia înapoi. Să-i întreb de ce, s-ar putea să nu fie o idee 
atât de bună - răspunsurile s-ar putea să fie neplăcute. 

— Ceva. Nu-s sigur încă ce. 

Am intrat pe autostradă, m-am uitat în oglinda retrovizoare 
şi i-am văzut pe Rommie şi pe George venind în urma noastră 


în micuța Altima a lui George. America a devenit o ţară plină 
de oameni mari în maşini mici. 

— Ce vrei să ascult? Dacă-i karaoke făcut de tine, mă 
lipsesc. Ultimul lucru din lume pe care vreau să-l aud eşti tu 
cântând "Bubba Shot the Jukebox Last Night". 

— Oh, e ceva mai bun decât asta, a spus. Cu mult mai bun. 

Şi-a deschis servieta, a scotocit prin ea şi a scos o carcasă 
din plastic pentru casete audio. Banda dinăuntru era marcată 
cu 7-20-98 - ieri. 

— Îmi place asta, a spus. 

S-a aplecat în față, a deschis radioul, apoi a introdus caseta 
în aparat. 

Speram să-mi fi luat porţia de surprize neplăcute pentru 
acea dimineaţă, însă mă înşelam. 

— Scuze, trebuia doar să mai scap de un telefon, a spus 
John din difuzoarele Chevy-ului meu pe vocea lui cea mai 
caldă, cea mai avocăţească. Aş fi pariat un milion de dolari că 
picioarele lui osoase nu erau la vedere când fusese înregistrată 
caseta asta. 

S-a auzit un râset, în acelaşi timp hârşâit şi spart. Mi s-a 
strâns stomacul la auzul lui. Mi-am amintit de ea cum o 
văzusem prima dată, stând afară, în fața Barului Apusului de 
Soare, purtând pantaloni scurți negri peste un costum de baie 
negru, întreg. Stând acolo şi semănând cu un refugiat dintr- 
un iad al dietelor severe. 

— Vrei să spui că trebuia să-ţi porneşti aparatul de 
înregistrat, a spus, iar eu mi-am amintit cum mi se păruse că- 
şi schimbă culoarea apa când îmi aplicase ea lovitura aceea 
serioasă în spatele capului. Dintr-un portocaliu-deschis într- 
un stacojiu-întunecat. Şi apoi începusem să înghit apa 
lacului. - Nu face nimic. Înregistrează tot ce vrei. 

John s-a întins brusc şi a scos caseta. 

— Nu e nevoie să auzi asta, a spus. Nu are substanţă. Am 
crezut c-o să te dea pe spate s-o auzi pălăvrăgind, dar... 
omule, arăţi groaznic. Vrei să conduc eu? Eşti alb ca o bucată 
blestemată de var. 


— Pot conduce, am spus. Dă-i drumul, pune caseta. După 
aceea o să-ți povestesc despre o mică aventură pe care am 
avut-o în seara de vineri... dar o s-o păstrezi doar pentru tine. 
Ei nu trebuie să ştie - mi-am aruncat degetul mare peste 
umăr spre Altima - şi nici Mattie nu trebuie să ştie. Mai cu 
seamă Mattie. 

S-a întins după casetă, apoi a ezitat. 

— Eşti sigur? 

— Mda. De vină a fost doar că am auzit-o vorbind aşa din 
senin. Tonul vocii ei. Christoase, e bună înregistrarea. 

— Doar ce-i mai bun pentru firma Avery, MclLain şi 
Bernstein. Avem protocoale foarte stricte despre ce putem 
înregistra, că tot veni vorba. Asta dacă te întrebai cumva. 

— Nu mă întrebam. Îmi închipui că oricum nici una nu e 
admisă ca probă la proces, nu? 

— În unele cazuri rare e posibil ca judecătorul să accepte o 
înregistrare audio, dar nu din cauza asta procedăm aşa. O 
astfel de casetă i-a salvat viața unui bărbat în urmă cu patru 
ani, cam pe arunci când m-am alăturat eu firmei. Tipul se află 
acum în Programul de Protecţie a Martorilor. 

— Să ascultăm. 

S-a aplecat înainte şi a apăsat butonul. 


John: "Cum e-n deşert, doamnă Whitmore?" 

Whitmore: "Cald." 

John: "Se desfăşoară bine aranjamentele? Ştiu cât pot fi de 
dificile astfel de momente..." 

Whitmore: "Ştiţi foarte puţin, domnule avocat, ascultați la 
mine. Putem să terminăm cu prostiile?" 

John: "Consideraţi că am terminat." 

Whitmore: "Aţi transmis condiţiile testamentare ale 
domnului Devore nurorii sale?" 

John: "Da, doamnă." 

Whitmore: "Răspunsul ei?" 

John: "Nu am nici unul de transmis. S-ar putea să am 
după ce va fi validat testamentul domnului Devore. Dar sigur 


ştiţi că astfel de codicile sunt rareori acceptate ca parte de 
dosar juridic." 

Whitmore: "Ei bine, dacă domnița aia pleacă din oraş, mai 
vedem noi, nu-i aşa?" 

John: "Presupun că aşa e." 

Whitmore: "Pe când petrecerea de victorie?" 

John: "Mă scuzaţi»" 

Whitmore: "O, haide. Am şaizeci de întâlniri astăzi, plus un 
şef de îngropat mâine. Te duci acolo să sărbătoreşti cu ea şi cu 
fiica ei, nu-i aşa? Ştiai că l-a invitat şi pe scriitor? Amicu' ei de 
tăvăleală?" 


John s-a întors spre mine plin de veselie. 

— Ai auzit cât pare de nervoasă? Încearcă să se ascundă, 
dar nu poate. O mănâncă pe dinăuntru! 

De-abia dacă l-am auzit. Mă aflam în zonă, alături de ceea 
ce spunea ea 

(scriitorul amicu ei de tăvăleala) 

şi de ceea ce era dincolo de ce spunea ea. O nuanţă din 
spatele cuvintelor. Vrem doar să vedem cât de mult poți 
înota, strigase ea către mine. 


John: "Nu cred că ceea ce facem eu sau prietenii lui Mattie 
vă priveşte, doamnă Whitmore. Pot să vă sugerez respectuos 
să chefuiți cu prietenii dumneavoastră şi s-o lăsaţi pe Mattie 
Devore să chefuiască alături de ai... 

Whitmore: "Transmite-i lui un mesaj." 


Mie. Vorbea despre mine. Apoi mi-am dat seama că era ceva 
chiar mai personal decât atât - vorbea cu mine. Poate că fizic 
era de cealaltă parte a ţării, dar vocea şi spiritul ei pizmaş 
erau chiar aici în maşină cu noi. 

Şi testamentul lui Max Devore. Nu porcăria aia lipsită de 
sens pe care o aşezaseră avocaţii lui pe hârtie, ci 
testamentul:=+. lui. Bastardul ăla bătrân era la fel de mort ca 
şi Damocles, dar da, în mod sigur încă mai căuta să câştige 
custodia. 


John: "Cui să-i transmit un mesaj, doamnă Whitmore?" 

Whitmore: "Spune-i că nu a răspuns însă întrebării 
domnului Devore." 

John: "La ce întrebare vă referiți?” 


Te suge pizda ei? 


Whitmore: "Întreabă-l. O să ştie." 

John: "Dacă vă referiți la Mike Noonan, îl puteţi întreba 
chiar dumneavoastră. O să-l întâlniți în toamna asta la 
Curtea de Autentificare a Districtului Castle." 

Whitmore: "Nu prea cred. Testamentul domnului Devore a 
fost întocmit şi parafat aici." 

John: "Chiar şi aşa, va fi validat în Maine, acolo unde a 
murit. Sunt convins de asta. Şi când o să pleci data viitoare 
din Districtul Castle, Rogette, o s-o faci posedând mai multe 
cunoştinţe privitoare la procesul legislativ." 


Pentru prima dată, părea furioasă, vocea ei ajungând la un 
croncănit subțire. 


Whitmore: "Dacă crezi..." 
John: "Nu cred. Ştiu. La revedere, doamnă Whitmore." 
Whitmore: "Ai face bine să te ţii departe de..." 


S-a auzit un clic, zumzetul tonului, apoi o voce de robot 
spunând: 

— Nouă patruzeci A.M.... ora Americii... douăsprezece. 

John a apăsat EJECT, şi-a luat caseta şi a depozitat-o la loc 
în servietă. 

— l-am închis în nas. 

Părea că e un om care-ţi povesteşte despre prima lui sărire 
cu paraşuta. 

— Chiar am făcut-o. Era nervoasă, nu-i aşa? N-ai spune că 
era grav scoasă din minţi? 

— Mda. 


Asta era ceea ce voia să audă, dar nu era şi ceea ce credeam 
eu cu adevărat. Scoasă din minți, da. Grav scoasă din minți? 
Poate că nu. Fiindcă nu locul şi starea mentală a lui Mattie o 
interesaseră pe ea; Rogette sunase să vorbească cu mine. Să- 
mi spună că se gândeşte la mine. Să-mi trezească amintiri 
despre cum e să baţi apa pe loc în vreme ce-ţi curge sângele în 
valuri de la spatele capului. Să mă sperie. Şi reuşise. 

— Care era întrebarea la care n-ai răspuns? m-a întrebat 
John. 

— Nu ştiu la ce se referea, am spus, dar ştiu să-ţi spun de 
ce m-am albit puţin auzindu-i vocea. Asta dacă poți fi discret 
şi dacă vrei să asculți. 

— Avem de făcut treizeci de kilometri; spune-mi. 

I-am povestit despre cele întâmplate vineri seara. Nu am 
îngreunat versiunea aceasta cu viziunile şi cu fenomenele 
supranaturale prin care trecusem; nu era decât Michael 
Noonan care ieşise să se plimbe pe Stradă la apus. Stăteam 
lângă un mesteacăn care atârna deasupra apei, urmărind 
soarele roşiatic intrând după munți, când veniseră ei în 
spatele meu. De la momentul în care Devore se avântase 
asupra mea cu scaunul său cu rotile şi până la punctul când 
am ajuns înapoi pe pământ întreg, am păstrat în mare parte 
adevărul. 

Când am terminat, John a rămas la început într-o tăcere 
perfectă. Aceasta era o dovadă a cât de pe nepregătite îl 
luasem; în condiții normale era o meliță la fel de mare ca şi Ki. 

— Ei bine? am întrebat. Comentarii? Întrebări? 

— Ridică-ţi părul să pot vedea în spatele urechii. 

Am făcut ce-mi ceruse, scoțând la iveală un plasture Band- 
Aid şi o umflătură mare. John s-a aplecat spre mine să o 
studieze ca un puşti observând cicatricele de război ale 
prietenului său, în timpul recreației. 

— Sfinte păzeşte, a spus într-un sfârşit. 

A fost rândul meu să nu spun nimic. 

— Puţoii ăia bătrâni au încercat să te înece. 

N-am spus nimic. 

— Au încercat să te înece pentru că o ajutai pe Mattie. 


Acum chiar nu am spus nimic. 

— Şi nu ai depus nici o plângere? 

— Am avut de gând, am spus, dar mi-am dat seama apoi că 
voi părea doar un nemernic plângăcios. Şi un mincinos, cel 
mai probabil. 

— Cât de mult crezi că ştie Osgood despre asta? 

— Despre faptul că au încercat să mă înece? Nimic. El nu-i 
decât un mesager. 

Încă o porție din tăcerea aceea neobişnuită din partea lui 
John. După câteva secunde, a întins mâna şi a atins 
umflătura din spatele capului meu. 

— Au! 

— Scuze. 

O pauză. 

— Iisuse. După aia s-a dus înapoi la Warrington şi-a tras 
cuiul. Iisuse. Michael, n-aş fi pus niciodată caseta aia dacă aş 
fi ştiut că... 

— Nu face nimic. Dar să nu-ţi treacă vreodată prin gând să- 
i povesteşti lui Mattie. Doar nu port degeaba părul în felul 
ăsta peste ureche. 

— Crezi că o să-i povesteşti vreodată! 

— Poate. Într-o zi, când el va fi mort de destul de mult timp 
să putem râde că am înoctat cu hainele pe mine. 

— S-ar putea să treacă o vreme, a spus. 

— Mda. S-ar putea. 

Ne-am continuat drumul în tăcere. Îl simțeam pe John 
încercând să găsească un fel de-a readuce zilei veselia, şi l-am 
iubit pentru asta. S-a aplecat înainte, a deschis radioul şi a 
găsit ceva zgomotos şi zbuciumat de Guns 'n Roses: bun venit 
în junglă, iubire, ne distrăm şi ne jucăm. 

— Petrecem până ne vine rău, a spus. Corect? 

Am surâs. Nu a fost uşor, cu sunetul vocii bătrânei aceleia 
încă stând agăţat de mine ca un scaiete, dar am reuşit. 

— Dacă insişti, am spus. 

— Insist, a spus. Cu siguranţă. 

— John, eşti un tip cumsecade pentru un avocat. 

— Şi tu eşti unul cumsecade pentru un scriitor. 


De data aceasta, surâsul de pe fața mea mi s-a părut mai 
natural şi s-a păstrat mai multă vreme. Am trecut de semnul 
pe care scria TR-90 şi, făcând asta, soarele a străbătut prin 
negură şi a inundat ziua în lumină. A părut o prevestire a 
vremurilor bune ce urmau, asta până să mă uit spre vest. În 
partea aceea, negri în lumina soarelui, am văzut norii de 
furtună adunându-se deasupra crestelor lui White Mountain. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI 


Pentru bărbaţi, cred, dragostea e formată din părți egale de 
poftă carnală şi mirare. Mirarea o înțeleg femeile. Pofta 
carnală cred doar că o înțeleg. Foarte puţine - poate una din 
douăzeci - au vreo idee despre ce înseamnă ea cu adevărat sau 
despre cât de adânc e înrădăcinată. Probabil că e mai bine 
aşa, pentru liniştea somnului şi a sufletului lor. lar eu nu 
vorbesc despre pofta carnală a satirilor sau a violatorilor sau a 
molestatorilor; vorbesc despre pofta carnală a vânzătorilor de 
încălțăminte şi a directorilor de licee. 

Ca să nu mai pomenesc de scriitori şi avocați. 

Am intrat în curtea lui Mattie la unsprezece fără zece 
minute şi, parcându-mi Chevy-ul lângă Jeepul ei mâncat de 
rugină, uşa rulotei s-a deschis şi Mattie a apărut pe treapta de 
sus. Mi-am înghiţit respiraţia şi, lângă mine, l-am auzit pe 
John înghițind-o şi el pe-a lui. 

Era fără îndoială cea mai frumoasă tânără pe care o 
văzusem vreodată în viața mea, cum stătea acolo în pantaloni 
scurți trandafirii şi într-o bluză asortată. Pantalonii nu erau 
atât de scurți să fie curviştini (cuvântul mamei mele), dar erau 
destul de scurți să fie provocatori. Bluza era susținută de 
două bretele petrecute peste umeri şi lăsa vederii destulă piele 
bronzată să te facă să visezi cu ochii deschişi. Părul îi cădea 
peste umeri. Zâmbea şi făcea din mână. Mi-am spus: A reuşit 
- du-o în salonul clubului country chiar acum, îmbrăcată 
chiar aşa cum e, şi le va închide gura tuturor. 

— O, Doamne, a spus John. În voce i se citea o soi de tânjire 
consternată. - Doar asta şi o pungă de cartofi prăjiți. 


— Mda, am spus. Bagă-ţi ochii înapoi în cap, flăcăule. 

Am schițat un gest cu mâinile făcute căuş care simboliza 
tocmai acțiunea aceasta. George, între timp, îşi oprise Altima 
lângă noi. 

— Haide, am spus, deschizând portiera. E timpul să 
petrecem. 

— Nu pot s-o ating, Mike, a spus John. O să mă topesc. 

— Haide, nătângule. 

Mattie a coborât scările, trecând pe lângă ghiveciul în care 
era plantată roşia. Ki era în spatele ei, îmbrăcată într-o ţinută 
asemănătoare cu a mamei ei, doar că într-o nuanţă de verde- 
închis. Era iarăşi ruşinoasă, am observat; se ţinea cu o mână 
de piciorul lui Mattie şi avea degetul mare de la cealaltă, în 
gură. 

— Au sosit băieții! Au sosit băieții! a strigat Mattie, râzând, 
şi s-a aruncat în braţele mele. M-a îmbrățişat strâns şi m-a 
sărutat la colțul gurii. l-am răspuns la îmbrăţişare şi am 
sărutat-o pe obraz. Apoi a trecut la John, a citit mesajul de pe 
tricoul lui, şi-a lovit palmele ca într-un aplaudat şi apoi l-a 
îmbrăţişat. Acesta i-a răspuns cu o îmbrăţişare destul de 
serioasă pentru unul care se temea să nu se topească, mi-am 
spus, ridicând-o de pe pământ şi rotind-o prin aer, în vreme ce 
ea se ținea agățată de gâtul lui şi râdea. 

— Domniţă bogată, domniță bogată, domniță bogată! a 
scandat John, apoi a aşezat-o la loc pe tălpile din plută ale 
papucilor ei albi. 

— Domniţă liberă, domniță liberă, domniță liberă! a 
scandat ea în răspuns. La dracu! cu bogăția! 

Înainte ca el să poată răspunde, ea l-a sărutat apăsat pe 
gură. Braţele lui s-au ridicat s-o prindă de mijloc, însă ea s-a 
dat în spate înainte s-o poată apuca. S-a întors spre Rommie 
şi George, care stăteau umăr lângă umăr şi semănau cu nişte 
tipi dornici să-ți dea explicaţii amănunțite despre preceptele 
Bisericii Mormonilor. 

Am făcut un pas înainte, dorind să fac prezentările, dar mi- 
a luat-o John înainte, unul dintre braţele lui reuşind să-şi 


îndeplinească în cele din urmă misiunea - i-a încercuit 
mijlocul, conducând-o în față către cei doi bărbați. 

Între timp, o mână micuță s-a strecurat într-a mea. M-am 
uitat în jos şi am văzut-o pe Ki uitându-se în sus la mine. 
Faţa ei era gravă şi palidă şi la fel de frumoasă în fiecare 
detaliu ca a mamei sale. Părul ei blond, proaspăt spălat şi 
strălucitor, era prins la spate cu o bucată de catifea. 

— Cre' că oamenii din fligidol nu mă plac acum, a spus ea. 
Râsetul şi nonşalanța ei dispăruseră, cel puţin pentru 
moment. Părea pe punctul de a plânge. - Toate litelele mele s- 
au dus pa-pa. 

Am ridicat-o şi am aşezat-o în leagănul brațului meu, aşa 
cum făcusem în ziua în care o văzusem umblând în mijlocul 
lui Route 68 în costum de baie. Am sărutat-o pe frunte şi apoi 
pe vârful nasului. Pielea ei era o mătase perfectă. 

— Ştiu că s-au dus, am spus. O să-ți cumpăr altele. 

— Plomiţi? 

Ochii ei albaştri-închis s-au uitat îndoielnici țintă la mine. 

— Promit. Şi o să te învăţ cuvinte deosebite ca 'zigot' şi 
"spongios". Ştiu o mulțime de cuvinte deosebite. 

— Câte? 

— O sută optzeci. 

Tunetul a huruit în vest. N-a părut puternic, însă, cumva, 
era mai concentrat. Ochii lui Ki s-au îndreptat într-acolo, apoi 
s-au întors la mine. 

— Mi-e fiică, Mike. 

— Frică? De ce? 

— De nu ştiu ce. De tanti în lochia lui Mattie. De bălbațţii pe 
cale i-am văzut. 

Apoi s-a uitat peste umărul meu. 

— Uite că vine mami. 

Am auzit o mulțime de actrițe debitând replica Nu în fața 
copiilor pe exact acelaşi ton. Kyra s-a răsucit în cercul 
protector al brațelor mele. 

— Lasă-mă jos. 

Am aşezat-o. Mattie, John, Rommie şi George au venit lângă 
noi. Ki a fugit la Mattie, care a ridicat-o şi apoi ne-a aruncat o 


privire ca un general supraveghindu-şi trupele. 

— Ai adus berea? m-a întrebat. 

— Da, doamnă. O ladă de Bud şi o duzină de sucuri de tot 
soiul. Plus limonade. 

— Minunat. Domnule Kennedy... 

— George, doamnă. 

— George, atunci. Şi dacă-mi mai spui încă o dată doamnă, 
o să te pocnesc în nas. Sunt Mattie. Vrei să mergi până la 
magazinul general Lakeview - a arătat cu degetul spre 
magazinul de pe Route 68, aflat la vreo opt sute de metri 
distanță de noi - şi să cumperi nişte gheață? 

— Sigur că da. 

— Domnul Bissonette... 

— Rommie. 

— În spatele rulotei e-o grădină mică, Rommie. Poţi găsi 
vreo două lăptuci frumoase? 

— Cred că mă descurc. 

— John, hai să punem carnea în frigider. Cât despre tine, 
Michael... 

A arătat spre grătar. 

— Cărbunii sunt d-ăia care se aprind singuri - aruncă doar 
un chibrit între ei şi dă-te mai departe. Fă-ţi datoria. 

— Cum ziceţi, bună doamnă, am spus, şi m-am lăsat în 
genunchi în fața ei. Gestul ăsta a scos într-un sfârşit un 
chicot de la Ki. 

Râzând, Mattie m-a luat de mână şi m-a ajutat să mă ridic 
în picioare. 

— Haide, sir Galahad, a spus. O să plouă. Vreau să fiu la 
adăpost în casă şi prea sătulă să mai pot sări atunci când o să 
înceapă. 


La oraş, toate petrecerile încep cu salutări la uşă, cu 
strângerea hainelor şi cu acele ciudate sărutări de la distanță 
(când a început, mai exact, bizareria asta socială?). La ţară, 
acestea încep cu diverse îndatoriri. Aduci, cari, scormoneşti 
după diverse lucruri, cum ar fi cleştii pentru grătar şi 
mănugşile pentru gătit. Gazda pune doi bărbaţi să mişte din 


loc masa pentru picnic, apoi se hotărăşte că a fost de fapt mai 
bine acolo de unde o luaseră şi-i roagă s-o pună la loc. Şi, la 
un moment dat, descoperi că te distrezi. 

Am pus cărbuni unul peste altul până ce au început să 
semene cu piramida de pe săculeț, apoi i-am atins cu flacăra 
de la un chibrit. S-au aprins destul de satisfăcător şi m-am 
dat în spate, ştergându-mă cu antebraţul la frunte. Poate că 
urma să vină răcoarea şi aerul curat, dar cu siguranță 
acestea nu erau încă destul de aproape. Soarele răzbătuse 
printre nori şi lumina zilei trecuse de la fadă la orbitoare, şi 
totuşi înspre vest continuau să se adune nori de furtună, 
negri şi netezi ca satinul. Parcă i s-ar fi spart o venă a nopții în 
cerul de acolo. 

— Mike? 

M-am uitat în spate la Kyra. 

— Ce e, iubire? 

— O să ai glijă de mine? 

— Da, am spus, absolut fără nici o ezitare. 

Preţ de o clipă, ceva în legătură cu răspunsul meu - poate 
doar viteza cu care a venit - a părut s-o neliniştească pe fetiță. 
Apoi a zâmbit. 

— Bine, a spus. Uite că vine omu' cu gheața! 

George se întorcea de la magazin. A parcat maşina şi a 
coborât. M-am dus într-acolo cu Kyra, ea ținându-mă de 
mână şi legănând-o posesivă înainte şi înapoi. Rommie a venit 
cu noi, jonglând în mâini trei căpățâni de lăptuci - nu mi se 
părea că-i o amenințare prea mare pentru tipul pe care-l 
urmărise Ki cu fascinaţie în parc, sâmbătă seara. 

George a deschis portiera din spate a Altimei şi a scos două 
pungi cu gheaţă. 

— Magazinul era închis, a spus. Semnul spunea 
REDESCHIDEM LA 17. Mi s-a părut că-i cam mult să aştept 
până atunci, aşa că am luat gheaţa şi am vârât banii prin 
deschizătura pentru poştă. 

Închiseseră pentru înmormântarea lui Royce Merrill, 
desigur. Renunțaseră la aproape o zi întreagă de vânzări în 
plin sezon turistic numai ca să-l conducă pe bătrân pe ultimul 


drum. Era într-un fel un gest emoţionat. Mi s-a părut că e în 
acelaşi timp şi un gest înfricoşător. 

— Pot să duc nişte gheață? a întrebat Kyra. 

— Cred că da, dar să nu te apuce tremuriciul, a spus 
George şi a aşezat cu grijă o pungă de două kilograme cu 
gheaţă în brațele îndreptate înainte ale lui Ki. 

— Tlemuliciu', a spus Kyra, chicotind. A pornit spre rulotă 
tocmai atunci când Mattie ieşea afară. John era în spatele ei şi 
se uita la ea cu ochii unui câine de vânătoare împuşcat în 
viscere. - Mami, uite! M-a apucat tlemuliciu'! 

Am luat eu cealaltă pungă. 

— Ştiu că-i afară lada cu gheaţă, dar nu o ţin cumva 
închisă cu lacătul? 

— Sunt prieten bun cu cele mai multe lacăte, a spus 
George. 

— Oh. Înţeleg. 

— Mike! Prinde! 

John mi-a aruncat un Frisbee roşu. Acesta a plutit către 
mine, dar prea sus. Am sărit după el, l-am prins şi, dintr-o 
dată, Devore mi-a apărut iarăşi în gând: Ce-ai pățit, Rogette? 
Niciodată n-ai aruncat ca o fată. Dă în el! 

M-am uitat în jos şi am văzut-o pe Ki uitându-se în sus. 

— Nu te gândi la lucluli tliste, a spus. 

I-am zâmbit, apoi i-am aruncat Frisbee-ul. 

— Bine, fără lucruri triste. Haide, scumpete. Aruncă-l lui 
mami. Hai să vedem dacă poți. 

Mi-a zâmbit înapoi, s-a întors şi a executat o aruncare 
rapidă, perfectă către mama ei - aruncarea a fost atât de 
viguroasă, că Mattie aproape n-a fost în stare să-l prindă. 
Indiferent de ce altceva mai era Kyra Devore, era campioană în 
devenire la Frisbee. 

Mattie i-a aruncat Frisbee-ul lui George, care s-a întors, 
poalele absurdului său veston maroniu fluturând, şi l-a prins 
expert cu spatele. Mattie a râs şi a aplaudat, tivul bluzei 
flirtând cu buricul ei. 

— Te dai în spectacol! a strigat John de pe scări. 


— Gelozia-i un sentiment atât de urât, i-a spus George lui 
Rommie Bissonette, şi i-a aruncat Frisbee-ul. Rommie i l-a 
proiectat înapoi lui John, dar a făcut o burtă mare şi s-a izbit 
sec de peretele rulotei. În timp ce se grăbea John pe scări în jos 
să-l prindă, Mattie s-a întors spre mine. 

— Combina muzicală e pe măsuţța pentru cafea din 
sufragerie, lângă un teanc de CD-uri. Majoritatea dintre ele 
sunt cam vechi, dar cel puţin sunt cu muzică. Vrei să le aduci 
afară? 

— Sigur. 

Am intrat în rulotă, unde era cald în pofida ventilatoarelor 
montate strategic, care făceau ore suplimentare. M-am uitat 
la mobila sumbră, de serie, şi la încercarea destul de nobilă a 
lui Mattie de a-i conferi o anume personalitate: reproducerea 
aceea după van Gogh care ar fi trebuit să pară nelalocul ei în 
chicinetă, dar nu părea, stampa lui Edward Hopper, Vulturii 
de noapte, de deasupra sofalei, perdelele vopsite în fâşii care 
ar fi făcut-o pe Jo să râdă. Exista o temeritate aici, care m-a 
făcut din nou să-mi pară rău pentru ea şi să fiu iarăşi furios 
pe Max Devore. Mort sau în viaţă, voiam să-i trag un şut în 
fund. 

M-am dus în sufragerie şi am văzut noul roman de Mary 
Higgins Clark pe măsuţa de la capătul sofalei, cu semnul de 
carte care ieşea dintre paginile lui. Zăcând lângă el într-un 
mic morman erau câteva bentițe de prins părul pentru fetițe - 
ceva mi se părea familiar la ele, deşi nu-mi aminteam să o fi 
văzut pe Ki purtând vreodată aşa ceva. Am rămas acolo încă o 
clipă, încruntându-mă, apoi am apucat combina muzicală şi 
CD-urile şi am ieşit afară. 

— Hei, băieți, am spus. Ce mai aşteptaţi, să pornească 
distracţia. 


Până să danseze ea, am fost bine. Nu ştiu dacă are vreo 
importanță pentru voi, dar pentru mine are. N-am avut nimic 
până să danseze. După aceea, am fost pierdut. 

Am mers cu Frisbee-ul în spatele casei, în parte pentru a nu 
scoate din sărite vreun localnic pornit spre înmormântare cu 


gălăgia şi buna noastră dispoziție, în mare parte pentru că 
spatele casei lui Mattie era un loc de joacă mai bun - pământ 
drept şi iarbă joasă. După vreo două prinderi eşuate, Mattie 
şi-a aruncat pantofii de dans, s-a avântat desculță în casă şi a 
ieşit încălțată în tenişi. După asta, s-a descurcat mult mai 
bine. 

Am aruncat Frisbee-ul, ne-am strigat insulte unul altuia, 
am băut bere, am râs mult. Ki nu s-a prea omorât cu prinsul, 
dar avea un braț fantastic pentru un copil de trei ani şi a jucat 
cu stil. Rommie pusese combina muzicală pe scările din spate 
ale rulotei şi aceasta emitea o ceață de muzică de la sfârşitul 
anilor optzeci şi începutul anilor nouăzeci: U2, Tears for Fears, 
the Eurythmics, Crowded House, A Flock of Seagulls, Ah-Hah, 
the Bangles, Melissa Etheridge, Huey Lewis and the News. Mi 
se părea că ştiu fiecare cântec, fiecare solo de chitară. 

Am transpirat şi am alergat în lumina de după-amiază. Am 
urmărit picioarele lungi şi bronzate ale lui Mattie cum aleargă 
şi am ascultat izbucnirile vesele de râs ale Kyrei. La un 
moment dat, Rommie Bissonette a căzut lat la pământ, tot 
mărunțişul căzându-i din buzunare, iar John a râs până cea 
trebuit să se aşeze undeva. Lacrimile îi curgeau din ochi. Ki a 
fugit la el şi i-a sărit în poala lipsită de apărare. 'Uuuf!' a 
strigat, uitându-se la mine cu nişte ochi sclipitori, răniți, în 
vreme ce, fără îndoială, boaşele lui lovite încercau să i se 
caţere înapoi în corp. 

— Kyra Devore! a strigat Mattie, uitându-se înţelegătoare la 
John. 

— L-am ghidilat pe plopliu' meu fundaş, a spus Ki cu 
mândrie. 

John i-a zâmbit şters şi s-a ridicat anevoie în picioare. 

— Da, a spus. Asta ai făcut. lar arbitrul cere o aruncare de 
la unsprezece metri pentru fault. 

— Eşti bine, omule? l-a întrebat George. 

Părea îngrijorat, însă vocea lui zâmbea. 

— Sunt bine, a spus John şi i-a aruncat Frisbee-ul. Acesta 
s-a rotit ezitant de-a lungul curţii. - Haide, aruncă. Hai să 
vedem ce poți. 


Tunetul a huruit şi mai tare, însă norii negri se aflau încă 
la vest de noi; cerul de deasupra rămânea de-un albastru- 
jilav. Păsările încă mai cântau şi greierii încă mai zumzăiau în 
iarbă. Deasupra grătarului se vedeau valuri de căldură şi 
curând trebuia să punem la prăjit cotletele de New York ale lui 
John. Frisbee-ul încă zbura, roşu pe fundalul verde al ierbii şi 
al copacilor, pe fundalul albastru al cerului. Eu încă eram 
stăpânit de pofta carnală, însă toate celelalte senzaţii erau 
încă normale - bărbaţii sunt stăpâniți de pofta carnală pe tot 
întinsul lumii şi tot timpul, iar podul de gheaţă tot nu se 
topeşte. Însă ea a dansat, a dansat şi totul s-a schimbat. 

Era o melodie veche de-a lui Don Henley, una pigmentată de 
un solo de chitară cu adevărat nebunesc. 

— O, Doamne, ador piesa asta, a strigat Mattie. 

Frisbee-ul a venit în direcția ei. L-a prins, l-a lăsat să cadă 
din mână, a păşit pe el ca şi când era un spot de lumină roşie 
încinsă aruncat pe-o scenă de discotecă, şi a început să se 
scuture. Şi-a pus mâinile mai întâi în spatele capului şi apoi 
pe şolduri şi apoi la spate. A dansat stând cu vârful tenişilor 
pe discul de Frisbee. A dansat fără să se mişte. A dansat aşa 
cum se spune în cântecul ăla - ca un val pe un ocean. 


"Guvernul a pus sub supraveghere toaleta bărbaților de la 
discoteca din localitate, 

Şi tot ce vrea ea să facă e să danseze, să danseze... 

Să-i facă pe băieţi să nu mai vândă 

toate armele ce le cad în mâini, 

Tot ce vrea ea să facă, tot ce vrea ea să facă e să 
danseze." 


Femeile sunt sexy când dansează - incredibil de sexy - dar 
nu la asta am reacționat eu şi nu din cauza asta am 
reacționat cum am reacționat. Cu pofta carnală mă puteam 
descurca, dar asta era mai mult decât o simplă poftă carnală, 
şi cu asta nu mă puteam descurca. Era ceva ce mi-a furat 
aerul din plămâni şi m-a făcut să mă simt complet la voia ei. 
În acea clipă, ea era cea mai frumoasă ființă pe care o 


văzusem vreodată, nu doar o femeie frumoasă în pantaloni 
scurți şi bustieră, care dansa pe loc pe un Frisbee, ci însăşi 
Venus adusă la viață. Era tot ce-mi lipsise în ultimii patru ani, 
atunci când fusesem atât de complet de debusolat, că nu-mi 
dădusem seama că-mi lipsea ceva. Mă furase de ultimele 
bariere de apărare pe care le mai avusesem. Diferența de 
vârstă nu conta. Dacă aveam să par în ochii oamenilor că-mi 
atârnă limba din gură chiar dacă ţin gura închisă, atunci aşa 
să fie. Dacă-mi pierdeam demnitatea, mândria, conştiinţa de 
sine, atunci aşa să fie. Patru ani de singurătate mă învățaseră 
că sunt alte lucruri şi mai grave de pierdut. 

Cât de mult a stat acolo, dansând? Nu ştiu. Probabil că nu 
mult, nici măcar un minut, şi apoi şi-a dat seama că ne uităm 
vrăjiți la ea - fiindcă, la un anumit nivel, toți au văzut ce am 
văzut eu şi au simțit ce am simțit eu. Pentru acel minut sau 
cât de mult o fi fost, nu cred că vreunul dintre noi am 
consumat prea mult oxigen. 

A coborât de pe discul de Frisbee, râzând şi roşindu-se în 
obraji în acelaşi timp, confuză, dar nu chiar incomodată. 

— Îmi pare rău, a spus. Pur şi simplu... ador piesa asta. 

— Tot ce vrea ea să facă e să danseze, a spus Rommie. 

— Da, uneori asta-i tot ce vrea ea să facă, a spus Mattie, şi 
s-a înroşit şi mai tare în obraji. Vă rog să mă scuzaţi, trebuie 
să folosesc toaleta. 

Mi-a aruncat Frisbee-ul şi apoi a luat-o la fugă spre rulotă. 

Am inspirat adânc, încercând să-mi revin înapoi la realitate 
şi am observat că şi John făcea acelaşi lucru. George Kennedy 
purta o mină uşor uluită, de parcă-i dăduse cineva un sedativ 
uşor şi acesta în sfârşit îşi făcea efectul. 

Tunetul a bubuit. De data aceasta, chiar a părut mai 
aproape. 

Am trimis Frisbee-ul spre Rommie. 

— Ce crezi» 

— Cred că-s îndrăgostit, a spus, şi-apoi a părut că-şi 
administrează singur o scuturătură mentală - era un lucru pe 
care i-l puteai citi în ochi. Mai cred şi că ar trebui să ne 


ocupăm de cotletele alea dacă vrem să mâncăm afară. Vrei să 
mă ajuţi? 

— Sigur. 

— Te ajut şi eu, a spus John. 

Ne-am dus înapoi la rulotă, lăsându-i pe George şi pe Kyra 
să se joace singuri. Kyra îl întreba pe George dacă prinsese 
vreodată vreun criminal. În bucătărie, Mattie stătea lângă 
frigiderul deschis şi aşeza cotletele pe-un platou. 

— Slavă Domnului că aţi venit. Tocmai eram pe cale să mă 
abandonez instinctelor şi să înfulec una dintre astea aşa cum 
e. Sunt cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut 
vreodată. 

— Tu eşti cel mai frumos lucru pe care eu l-am văzut 
vreodată, a spus John. 

Era de-o sinceritate desăvârşită, însă zâmbetul pe care i l-a 
oferit ea era distras şi puţin năucit. Mi-am făcut o însemnare 
mentală: să nu complimentezi niciodată o femeie pentru 
frumusețea ei când are în mâini două bucăţi de cotlet crude. 
Cumva, pur şi simplu nu face moara să producă. 

— Cum te pricepi să prăjeşti carne? m-a întrebat. Spune-mi 
adevărul, fiindcă astea-s mult prea bune să le distrugi. 

— Am tactica mea. 

— Bine, eşti angajat. John, tu eşti asistentul. Rommie, 
ajută-mă să fac salatele. 

— Cu plăcere. 

George şi Ki veniseră în fața rulotei şi şedeau acum în 
şezlonguri ca doi vechi camarazi la clubul lor londonez. George 
îi povestea lui Ki cum îi prinsese pe Rolfe Neadau şi pe 
Adevărata Gaşcă Rea din Lisbon Street în 1993. 

— George, ce ai păţit la nas? a întrebat John. Ţi s-a lungit 
atât de tare. 

— Vrei să ne laşi? a spus George. Sunt în mijlocul unei 
discuții. 

— Domnul Kennedy a plins o dloaie de climinali peliculoşi, a 
spus Kyra. A plins Adevălata Gaşcă Lea şi a închis-o în 
magazinul Supelmax. 


— Da, am spus. Domnul Kennedy a câştigat şi premiul 
Oscar pentru rolul principal din Luke, mână rece. 

— Ai absolută dreptate, a spus George. Şi-a ridicat mâna 
dreaptă şi şi-a încrucişat două degete. - Eu şi cu Paul 
Newman. Cât se poate de simplu. 

— Avem sos de pusgete, a spus Ki serioasă, iar asta l-a 
făcut pe John să izbucnească iarăşi în râs. Pe mine nu m-a 
afectat în acelaşi fel, dar râsul e contagios; doar să-l văd pe 
John m-a făcut să izbucnesc şi eu după câteva secunde. 
Hohoteam ca doi nebuni în vreme ce trânteam cotletele pe 
grătar. E-o minune că nu ne-am ars complet mâinile. 

— De ce lâd ei? l-a întrebat Ki pe George. 

— Fiindcă-s nişte nesăbuiți cu creiere foarte mici, a spus 
George. Ascultă, acum, Ki - i-am prins pe toți, mai puţin pe 
Nebun. El a sărit în maşina lui şi eu am sărit într-a mea. 
Detaliile acelei curse nu sunt pentru urechile unei fetițe... 

George a cadorisit-o totuşi cu ele, în vreme ce John şi cu 
mine ne surâdeam unul altuia peste grătarul lui Mattie. 

— E minunat, nu-i aşa? a spus John, iar eu am aprobat cu 
o plecăciune a capului. 

Mattie a ieşit în curte cu nişte porumb înfăşurat în folie de 
aluminiu, urmată de Rommie, care cobora scările ținând în 
brațe un bol mare cu salată şi făcând fiecare pas cu mare 
grijă, încercând să se uite la scări peste marginea castronului. 

Ne-am aşezat la masa pentru picnic, George şi cu Rommie 
pe o parte, John şi cu mine flancând-o pe Mattie pe cealaltă. Ki 
şedea în capul mesei, călare pe un teanc de reviste vechi 
aşezate pe-un scaun pentru peluză. Mattie i-a prins la gât un 
prosop pentru vase, Ki, indignată, acceptând asta doar fiindcă 
(a) purta haine noi şi (b) prosopul pentru vase nu era o 
baveţțică, cel puţin la nivelul aparenţelor. 

Am mâncat enorm de mult - salată, cotlete (John avusese 
dreptate, chiar erau cele mai bune pe care le mâncasem 
vreodată), porumb fript pe cocean, 'tolt clocant cu flăguţe' la 
desert. Pe când am ajuns la tort, norii de furtună erau vizibil 
mai aproape şi un vânt cald şi agitat sufla prin curte. 


— Mattie, n-o să fiu surprins dacă niciodată în viața mea n- 
o să mai mănânc ceva mai bun ca acum, a spus Rommie. 
Mulţumesc infinit că m-ai poftit la masă. 

— Eu îți mulțumesc, a spus. 

În ochi îi apăruseră lacrimile. Pe o parte m-a prins pe mine 
de mână, pe cealaltă l-a prins pe John. Ne-a strâns pe 
amândoi. 

— Vă mulțumesc tuturor. Dacă ați şti cum stăteau 
lucrurile pentru Ki şi pentru mine înainte de săptămâna 
asta... 

A scuturat din cap, ne-a mai strâns mie şi lui John o ultimă 
dată mâinile, şi ne-a dat drumul. 

— Dar s-a terminat cu asta. 

— Uitaţi-vă la copil, a spus George, amuzat. 

Ki se tolănise în scaunul ei şi se uita la noi cu ochi 
scânteietori. Aproape tot părul îi ieşise din bucata de catifea 
şi-i atârna în şuvițe pe obraji. Pe nas avea un puf de frişcă şi 
în mijlocul bărbiei se vedea un bob de porumb. 

— Am aluncat Flisbee-u' de şase mii de oli, a spus ea. A 
vorbit pe-un ton distant, declamator. - Eu obosită. 

Mattie a dat să se ridice. Mi-am pus mâna pe braţul ei. 

— Îmi dai voie mie? 

A aprobat din cap, zâmbind. 

— Dacă vre. 

Am ridicat-o pe Kyra şi am dus-o către scări. Tunetul a 
bubuit din nou, un sunet prelung, gros, care semăna cu 
mârâitul unui câine uriaş. M-am uitat în sus la norii 
îngrămădiți şi, făcând asta, am prins cu coada ochiului o 
mişcare. Era o maşină veche, albastră, îndreptându-se spre 
vest pe Wasp Hill Road către lac. Singurul motiv pentru care 
am observat-o a fost pentru că purta unul dintre abțibildurile 
alea prosteşti de la Village Cafe: CLAXON STRICAT - ATENŢIE 
LA DEGET. 

Am urcat scările cu Ki şi am intrat pe uşă, schimbându-i 
poziția ca să n-o lovesc la cap. 

— Ai glijă de mine, a spus ea în somn. 


Am auzit în vocea ei o tristețe care m-a crispat. Era ca şi 
când ştia că cere imposibilul. 

— Ai glijă de mine, sunt micuță, mama zice că-s o 
puştoaică mică. 

— O să am grijă de tine, am spus şi am sărutat-o iarăşi în 
locul acela mătăsos dintre ochi. Nu-ţi face griji, Ki, dormi. 

Am dus-o în camera ei şi am aşezat-o pe pat. Până atunci 
dormea deja dusă. l-am şters frişca de pe nas şi i-am luat 
bobul de porumb de pe bărbie. M-am uitat la ceasul de la 
mână şi am văzut că mai erau zece minute până la două. 
Probabil că oamenii se adunau deja la Îndurarea Baptistă. Bill 
Dean purta o cravată gri. Buddy Jellison avea o pălărie pe cap. 
Stătea în spatele bisericii cu alți bărbaţi care fumau înainte să 
intre. 

M-am întors pe călcâie. Mattie era în cadrul uşii. 

— Mike, a spus. Vino aici, te rog. 

M-am dus la ea. Nu era nici un material între mijlocul ei şi 
mâinile mele de data asta. Pielea ei era caldă şi la fel de 
mătăsoasă ca a fiicei ei. S-a uitat în sus la mine, cu buzele 
desfăcute. Şoldurile ei au venit mai aproape de mine şi, când a 
simţit ceea ce era tare acolo jos, s-a apăsat şi mai mult. 

— Mike, a spus din nou. 

Am închis ochii. Mă simțeam ca o persoană care tocmai a 
venit până la intrarea într-o cameră puternic luminată, plină 
de oameni care râd şi vorbesc. Şi dansează. Fiindcă uneori, 
asta este tot ceea ce vrem să facem. 

Vreau să intru, mi-am spus. Asta este ceea ce vreau eu să 
fac, asta e tot ceea ce vreau să fac. Lasă-mă să fac ce 
vreau. Lasă-mă... 

Mi-am dat seama că vorbesc cu voce tare, şoptind repede 
cuvintele în urechea ei în vreme ce o ţineam în braţe şi o 
mângâiam pe spate, degetele simțindu-i coloana vertebrală, 
atingându-i omoplațţii, apoi ajungând în față şi prinzându-i 
sânii Mici. 

— Da, a spus. Ceea ce vrem amândoi. Da. E bine. 

Încet, şi-a ridicat degetele mari şi a şters locurile ude de sub 
ochii mei. M-am îndepărtat de ea. 


— Cheia... 

A zâmbit uşor. 

— Ştii unde este. 

— Vin la noapte. 

— Bine. 

— M-am simţit... 

A trebuit să-mi curăț gâtul. M-am uitat la Kyra, care 
dormea profund. 

— M-am simțit singur. Nu cred că mi-am dat seama, dar 
aşa m-am simţit. 

— Şi eu. lar eu mi-am dat seama pentru amândoi. Un 
sărut, te rog. 

Am sărutat-o. Cred că ni s-au întâlnit limbile, dar nu sunt 
sigur. Ce-mi amintesc cel mai limpede e vivacitatea ei. Era ca 
un titirez care se învârtea încet în braţele mele. 

— Hei! a strigat John de afară şi ne-am depărtat unul de 
celălalt cu viteză. Vreţi să ne daţi o mână de ajutor? O să 
plouă! 

— Mulţumesc că te-ai hotărât în sfârşit, mi-a spus pe o voce 
joasă. 

S-a întors şi a mers grăbită înapoi pe coridorul rulotei 
duble. Când mi-a vorbit data următoare, nu cred că ştia cui îi 
vorbeşte sau unde se află. Data următoare când mi-a vorbit, 
era pe moarte. 


— Nu trezi copilul, am auzit-o spunându-i lui John, iar 
răspunsul lui a fost: 

— Oh, scuze, scuze. 

Am rămas în loc încă o clipă, recăpătându-mi răsuflarea, 
apoi am intrat în baie şi mi-am aruncat din abundență apă 
rece pe față. Mi-amintesc că, întorcându-mă să iau prosopul 
de pe stativ, am văzut în cadă o balenă din plastic de culoare 
albastră. Mi-amintesc că mi-am spus că probabil suflă 
baloane prin gaura de la ceafă şi-mi amintesc chiar ca am 
avut o idee de-o clipă - o poveste pentru copii despre o balenă. 
Să-i spunem Willie? Na, era prea banal. Wilhelm, însă - ăsta 


chiar avea o sonoritate frumoasă, rotundă, în acelaşi timp 
măreaţă şi amuzantă. Balena Wilhelm. 

Mi-amintesc bubuitul tunetului de deasupra. Mi-amintesc 
cât de fericit eram, acum că luase în sfârşit hotărârea şi că de- 
abia aşteptam să vină noaptea. Mi-amintesc murmurul de 
voci masculine şi murmurul răspunsurilor lui Mattie 
spunându-le unde să pună fiecare lucru. Apoi le-am auzit pe 
toate acestea dispărând din nou. 

M-am uitat în jos la mine şi am văzut că umflătura aceea se 
micşora. Mi-amintesc că mi-am spus că nimic nu are un 
aspect mai absurd decât un bărbat excitat şi că am ştiut că 
mai gândisem asta înainte, poate într-un vis. Am ieşit din 
baie, m-am mai uitat o dată la Kyra - era întoarsă pe-o parte, 
dormind profund - şi apoi am pornit pe coridor spre ieşire. 

Tocmai ajunsesem la sufragerie, când afară au erupt 
focurile de armă. Nici o clipă nu am confundat sunetul acesta 
cu bubuitul tunetelor. A existat un moment în care mintea 
mea a cochetat cu ideea unor bubuituri de ţeava de 
eşapament - cine ştie ce maşină modificată a unui puşti - şi 
apoi am ştiut. O parte din mine se aşteptase să se întâmple 
ceva... dar se aşteptase la fantome mai degrabă decât la focuri 
de armă. O greşeală fatală. 

Era pac! pac! pacl-ul rapid al unei arme automate - un 
Glock de nouă milimetri, după cum s-a dovedit. Mattie a țipat 
- un strigăt ascuţit, sfredelitor, care mi-a înghețat sângele. L- 
am auzit pe John strigând de durere şi pe George Kennedy 
urlând: 

— Jos! Jos! Pentru numele lui Christos, trage-o jos! 

Ceva ca o bucată dură de grindină a lovit rulota - un ropot 
de sunete perforante pornind dinspre vest către est. Ceva a 
despicat aerul în fața ochilor mei - am auzit-o. În jur se auzea 
un spaing aproape muzical, asemănător cu sunetul unei corzi 
de chitară care plesneşte. Pe masa din bucătărie, bolul cu 
salată tocmai adus înăuntru de unul dintre ei s-a spart. 

Am fugit către uşă şi aproape că am aterizat cu capul în jos 
pe scările din zgură presată. Am văzut grătarul răsturnat, 
cărbunii scânteietori începând deja să aprindă petice din 


ierburile sălbatice care creşteau în curtea din față. L-am văzut 
pe Rommie Bissonette şezând cu piciorul întins, uitându-se 
tâmp la gleznă, care era înmuiată în sânge. Mattie stătea în 
genunchi şi în mâini lângă grătarul răsturnat, cu părul 
atârnându-i în ochi - arăta ca şi când încerca să culeagă 
tăciunii încinşi înainte să apuce să producă daune serioase. 
John s-a împleticit spre mine, întinzând o palmă. Braţul din 
continuarea ei era îmbibat în sânge. 

Şi am văzut maşina pe care o văzusem înainte - maşina 
albastră cu abțibildul acela lipit pe ea. Mersese pe drum în sus 
- bărbaţii dinăuntru trecând prima dată pe lângă noi doar ca 
să ne verifice —, apoi virase şi venise înapoi. Trăgătorul încă 
mai stătea ieşit pe geamul portierei din dreapta şoferului. 
Vedeam vârful fumegând al armei din mâinile lui. Avea 
magazie în serie. Trăsăturile lui erau o masă uniformă şi 
albastră, spartă doar de două găvane largi - o mască de schi. 

Pe cer, tunetul a bubuit prelung, amenințător. 

George Kennedy merse către maşină fără a se grăbi, lovind 
cărbunii încinşi din drumul lui, nepăsându-i de pata de-un 
roşu-întunecat ce i se întindea pe pantaloni, pe coapsa 
piciorului drept, ducând mâna la spate, fără să se grăbească 
chiar şi atunci când trăgătorul a intrat la loc în maşină şi a 
strigat "Du-te du-te du-te!" la şofer, care purta şi el o mască 
albastră, George nu se grăbea, nu, nu se grăbea deloc şi, chiar 
înainte să văd pistolul din mâna lui, am ştiut de ce nu-şi 
dăduse jos vestonul ăla absurd Pa Kettle, de ce jucase până şi 
Frisbee îmbrăcat în el. 

Maşina albastră (s-a dovedit a fi un Ford model 1987 
înmatriculat pe numele doamnei Sonia Belliveau din Auburn 
şi declarat furat cu o zi în urmă) trăsese pe marginea 
drumului şi nu se oprise cu adevărat nici o clipă. Acum, a 
accelerat, a scuipat praf maroniu şi uscat de sub roțile din 
spate, derapând, doborând de pe stâlpul ei cutia poştală a lui 
Mattie cu inițialele RFD inscripționate pe ea şi aruncând-o 
prin aer pe drum. 

George tot nu se grăbea. Şi-a împreunat mâinile, ținând 
pistolul în mâna dreaptă şi susținându-l cu cea stângă. A tras 


încet cinci gloanţe. Primele două au nimerit în portbagaj - am 
văzut găurile apărând în tabla lui. Al treilea a spulberat 
luneta Ford-ului care se îndepărta şi am auzit pe cineva 
strigând de durere. Al patrulea nu ştiu unde s-a dus. Al 
cincilea a spart cauciucul din spate stânga. Ford-ul a virat în 
acea parte. Şoferul aproape că l-a redresat, apoi a pierdut 
complet controlul. Maşina a plonjat în şanţ la douăzeci şi 
şapte de metri depărtare de rulota lui Mattie şi s-a răsturnat 
într-o rână. S-a auzit un vumpf! Şi partea din spate a fost 
cuprinsă de flăcări. Unul dintre gloanţele lui George trebuie sa 
fi lovit rezervorul de benzină. Trăgătorul a încercat să iasă pe 
geamul portierei pasagerului. 

— Ki... du-o pe Ki... de aici... 

O voce răguşită, şoptită. 

Mattie se târa spre mine. O parte a capului ei - partea 
dreaptă - încă arăta bine, dar partea stângă era o ruină. Un 
ochi albastru uimit se uita ţintă dintre şuvițe de păr 
însângerat. Bucăţți de craniu îi împodobeau umărul bronzat 
ca nişte bucăţi de biscuit. Cât de mult mi-ar plăcea să vă pot 
spune că nu-mi amintesc nimic despre asta, cât de mult mi-ar 
plăcea să vă poată spune altcineva că Michael Noonan a murit 
înainte să vadă asta, dar nu pot. Vai e cuvântul pentru aşa 
ceva în rebusuri, un cuvânt din trei litere dorind să exprime o 
durere fără margini. 

— Ki... Mike, du-o pe Ki... 

Am îngenuncheat şi mi-am petrecut braţele în jurul ei. S-a 
luptat la pieptul meu. Era tânără şi puternică şi, chiar dacă 
materia cenugşie a creierului i se întrevedea prin peretele spart 
al craniului, s-a luptat la pieptul meu, a strigat după fiica ei, 
vrând să ajungă la ea şi s-o protejeze şi s-o ducă într-un loc 
sigur. 

— Mattie, e în regulă, am spus. 

La Biserica Îndurării Baptiste, la celălalt capăt al zonei în 
care mă aflam, oamenii cântau "Blessed Assurance"... Însă 
ochii celor mai mulți erau la fel de goi ca şi ochii care se uitau 
la mine prin perdeaua de păr însângerat. 

— Mattie, opreşte-te, odihneşte-te, e în regulă. 


— Ki... du-o pe Ki... nu-i lăsa... 

— N-o să-i facă nici un rău, Mattie, îți promit asta. 

Mi-a alunecat în braţe ca un peşte şi a strigat numele fiicei 
sale, ținând mâinile însângerate întinse către rulotă. 
Pantalonii scurți trandafirii şi bluza se înroşiseră puternic. 
Sângele împroşca iarba când ea se smucea şi se agita. Din 
josul dealului s-a auzit o bubuitură guturală când a explodat 
rezervorul Ford-ului. Tunetul a huruit prelung şi puternic, ca 
şi când cerul ar fi spus: Vreți gălăgie? Mda? Vă dau eu 
gălăgie. 

— Spune-mi că-i bine Mattie, Mike! a strigat John cu o voce 
vălurită. Oh, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi că... 

S-a prăbuşit în genunchi lângă mine, ochii dându-i-se peste 
cap până ce nu s-a mai văzut altceva decât albul lor. A întins 
mâna după mine, m-a prins de umăr, apoi aproape că mi-a 
sfâşiat jumătate din cămaşă când, pierzând lupta, şi-a pierdut 
cunoştinţa şi a căzut pe-o parte lângă Mattie. O materie 
lăptoasă, închegată, a început să-i bulbucească la colțul gurii. 
Trei metri şi jumătate mai departe, lângă grătarul răsturnat, 
Rommie încerca să se ridice în picioare, strângând din dinţi de 
durere. George stătea în mijlocul lui Wasp Hill Road, 
încărcându-şi pistolul cu gloanţele dintr-un săculeț pe care se 
pare că-l avusese în buzunarul vestonului şi uitându-se cum 
trăgătorul se muncea să ajungă cât mai departe de maşina 
răsturnată înainte s-o fure flăcările. Întregul crac stâng al 
pantalonilor lui George era acum roşu. Poate că o să 
supraviețuiască, dar n-o să mai poarte niciodată costumul 
ăla, mi-am spus. 

Am ţinut-o pe Mattie. Mi-am apropiat fața de a ei, mi-am 
apropiat gura de urechea care mai era la locul ei şi am spus: 

— Kyra e bine. Doarme. E bine, promit. 

Mattie a părut că înțelege. A încetat să mai strige şi s-a 
prăbuşit pe iarbă, tremurând puternic din tot corpul. 

Acestea au fost ultimele ei vorbe. Una dintre mâinile ei s-a 
întins orbeşte, a apucat un smoc de iarbă şi l-a rupt. 


— Aici l-am auzit pe George spunând. Vino aici, în morții 
mă-tii, nici să nu te gândeşti să-mi întorci spatele. 

— Cât de grav e rănită? a întrebat Rommie. Faţa lui era 
albă ca varul. Şi înainte să-i pot răspunde: Oh, lisuse. Sfântă 
Maria, Mama lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii, 
acum şi-n ora morții noastre. Binecuvântat fie rodul 
pântecelui tău, lisus. O, Maria, care a născut fără păcat, 
roagă-te pentru noi, cei care ne aflăm în Tine scăparea. Oh, 
nu, oh, Mike, nu. 

A luat-o de la capăt, de data aceasta căzând în franceza de 
stradă din Lewiston, ceea ce bătrânii numesc La Parle. 

— Încetează, am spus, iar el s-a executat. Parca n-ar fi 
aşteptat decât să i se spună. - Du-te înăuntru şi vezi cum e 
Kyra. Poţi face asta? 

— Da. 

A pornit către rulotă, ţinându-şi piciorul cu o mână şi 
înaintând şchiopătat. La fiecare pas scotea câte un ţiuit de 
durere, dar cumva, a continuat să meargă. Simţeam în aer 
mirosul puternic de iarbă arsă. Simțeam mirosul de ploaie cu 
fulgere în vântul întețit. Şi, sub mâini, simțeam uşoara rotație 
a titirezului încetinind, pe măsură ce pe Mattie o părăsea 
viaţa. 

Am întors-o invers, am ţinut-o în brațe şi am legănat-o. La 
Îndurarea Baptistă, preotul citea acum Psalmul 139 pentru 
Royce: Dacă voi zice: "Cel puţin întunericul mă va acoperi, şi 
se va face noapte lumina dimprejurul meu!" Preotul citea şi 
marțienii ascultau. Am legănat-o înainte şi înapoi în brațe sub 
norii negri de furtună. Ar fi trebuit să vin la ea în noaptea 
aceea, să folosesc cheia de sub ghiveci şi să vin la ea. Dansase 
cu vârfurile tenişilor ei albi pe Frisbee-ul roşu, dansase ca un 
val pe ocean, iar acum îmi murea în braţe în vreme ce iarba 
ardea pe porțiuni mici şi bărbatul care o îndrăgise la fel de 
mult ca mine zăcea inconştient lângă ea, cu braţul drept 
înroşit de la mâneca scurtă a tricoului cu WE ARE THE 
CHAMPIONS şi până la încheietura lui osoasă şi pistruiată. 

— Mattie, am spus. Mattie, Mattie, Mattie. 


Am legănat-o şi am mângâiat-o pe frunte, care era pe 
partea dreaptă ca prin miracol nepătată de sângele ce se 
scursese din corpul ei. Părul îi cădea peste partea stângă a 
feței, cea distrusă. 

— Mattie, am spus. Mattie, Mattie, oh, Mattie. 

Fulgerul a luminat cerul - prima fulgerare pe care o 
vedeam. A luminat cerul dinspre vest într-un arc de-un 
albastru puternic. Mattie a tremurat puternic în braţele mele - 
a tremurat de la gât şi până la degetele de la picioare. Buzele i 
s-au strâns. Sprânceana i s-a crispat, ca şi când s-ar fi 
concentrat. Mâna i s-a ridicat şi a părut că încearcă să mă 
prindă de ceafa, aşa cum încearcă o persoană care cade de pe- 
un pisc de munte să se prindă orbeşte de orice, numai să 
întârzie căderea încă puţin. Apoi a căzut şi a rămas inertă în 
iarbă, cu palma în sus. A mai tremurat o dată - întreaga ei 
greutate delicată a tremurat în brațele mele - şi apoi a rămas 
nemişcată. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE 


După aceea, m-am aflat aproape mereu numai în zonă. Am 
ieşit de câteva ori - când a căzut bucăţica aceea cu genealogia 
din unul dintre vechile mele carneţele pentru notițe, de 
exemplu —, însă acele interludii au fost scurte. Într-un fel, a 
fost ca şi visul cu Mattie, Jo şi Sara; într-un fel a fost ca starea 
aceea îngrozitoare de febrilitate din copilărie, când aproape era 
să mor de pojar; în mare parte n-a fost nimic altceva decât 
ceea ce-a fost. Simţeam energia. Îmi doresc pe Dumnezeu să 
n-o fi simțit. 

A venit George, împingând de la spate bărbatul cu mască 
albastră. Şchiopăta acum şi şchiopăta rău. Simţeam miros de 
ulei încins şi de benzină şi de cauciucuri arse. 

— A murit? m-a întrebat George. Mattie? 

— Da. 

— John? 

— Nu ştiu, am spus, apoi John a tresărit şi a mormăit. Era 
în viață, dar pierduse mult sânge. 


— Mike, ascultă, a început George, dar înainte să poată 
spune altceva, a început un îngrozitor strigăt lichid dinspre 
maşina arzând în şanţ. Era şoferul. Se cocea de viu. Puşcaşul 
a dat să se întoarcă într-acolo, iar George a ridicat pistolul. - 
Fă o mişcare şi te-am omorât. 

— Nu-l poţi lăsa să moară în felul ăla, a spus puşcaşul din 
spatele măştii. N-ai putea lăsa nici un câine să moară aşa. 

— E deja mort, a spus George. Nu te-ai putea apropia nici la 
trei metri de maşina aia decât într-un costum de azbest. 

A sărit pe un picior. Faţa lui era la fel de albă ca şi frişca pe 
care o ştersesem de pe nasul lui Ki. Puşcaşul a schițat un gest 
c-ar vrea să sară la el, iar George a ridicat pistolul mai sus. 

— Data viitoare când faci o mişcare, nu te opri, a spus 
acesta, fiindcă eu n-o să mă opresc. Asta-i garantat. Scoate-ţi, 
acum, masca aia. 

— Nu. 

— N-am de gând să mai stau la taclale cu tine, Jesse. 
Salută-l pe Dumnezeu. 

George a tras cocoşul revolverului. 

Puşcaşul a spus 'lisuse Christoase" şi şi-a scos masca. Era 
George Footman. Nu era cine ştie ce surpriză. Din spatele lui, 
şoferul a mai scos un țipăt din Ford-ul transformat într-un 
bulgăre de flăcări şi apoi a tăcut. Fumul se ridica în vălătuci 
negri. A bubuit încă un tunet. 

— Mike, du-te înăuntru şi caută ceva cu care să-l legăm, a 
spus George Kennedy. Îl mai pot ţine un minut - două, dacă e 
nevoie —, dar sângerez ca un porc înjunghiat. Caută nişte 
bandă izolantă. Chestia aia l-ar ţine prizonier şi pe Houdini. 

Footman a rămas locului, uitându-se de la Kennedy la mine 
şi iarăşi înapoi la Kennedy. Apoi s-a uitat de-a lungul şoselei 
68, care era ciudat de pustie. Sau poate că, totuşi, nu era 
chiar atât de ciudat - furtunile care veneau fuseseră bine 
prognosticate. Turiştii şi rezidenții de vară erau acum la 
adăpost. Cât despre localnici... 

Localnicii... ascultau, într-un fel. Asta era cel puţin aproape 
de adevăr. Preotul vorbea despre Royce Merrill, o viaţă care 
fusese lungă şi roditoare, un om care-şi servise patria în vreme 


de pace şi de război, însă bătrânii nu-l ascultau pe el. Ei ne 
ascultau pe noi, ne ascultau aşa cum se adunau odinioară în 
jurul butoiului cu murături de la magazinul general Lakeview 
şi ascultau la radio meciurile de box profesionist pe bani. 

Bill Dean o ţinea de mijloc pe Yvette atât de strâns, că i se 
albiseră unghiile. O rănea... Însă ea nu se plângea. Ea voia ca 
el să se țină de ea. De ce? 

— Mike! vocea lui George era perceptibil slăbită. Te rog, 
omule, ajută-mă. Tipul ăsta-i periculos. 

— Dă-mi drumu”, a spus Footman. Ai face bine, nu crezi? 

— Numa'-n visele tale cele mai ude, nemernicule, a spus 
George. 

M-am ridicat, am trecut pe lângă ghiveciul sub care se afla 
cheia, am urcat scările. Fulgerul a crăpat cerul, urmat de o 
răbufnire a tunetului. 

Înăuntru, Rommie şedea într-un scaun la masa din 
bucătărie. Faţa lui era chiar mai albă ca a lui George. 

— Puştoaica-i bine, a spus, scremând cuvintele. Dar pare că 
e pe cale să se trezească... nu mai pot umbla. Glezna mi-e 
distrusă complet. 

M-am dus spre telefon. 

— Nu te deranja, a spus Rommie. Vocea lui era aspră şi 
tremura. - L-am încercat deja. Mort. Tre să fi lovit deja 
furtuna celelalte oraşe. Tre' să fi distrus o parte din 
echipament. Christoase, niciodată nu m-a durut ceva atât de 
tare în viaţă. 

M-am dus la sertarele din bucătărie şi am început să le scot 
unul după altul, căutând bandă izolantă, căutând sfoară, 
căutând orice blestemat de lucru. Dacă leşina Kennedy din 
cauza hemoragiei câtă vreme eu eram înăuntru, celălalt 
George îi va lua pistolul, îl va omori şi apoi îl va omori pe John, 
care zăcea inconştient în iarba fumegândă. O dată ce se va fi 
ocupat de ei, va intra înăuntru şi ne va împuşca, pe Rommie şi 
pe mine. De încheiat, va încheia cu Kyra. 

— Nici pomeneală, am spus. Pe ea o s-o lase în viață. 

Iar asta s-ar putea să fie chiar mai rău. 


În primul sertar, tacâmurile. În al doilea, pungi pentru 
sandvişuri, saci menajeri şi pungi pentru cumpărături frumos 
aranjate. În al treilea, mănuşi pentru gătit şi funduri de 
lemn... 

— Mike, unde-i Mattie? 

M-am întors, simțindu-mă la fel de vinovat ca o persoană 
surprinsă amestecând droguri ilegale. Kyra stătea la capătul 
dinspre sufragerie al holului, cu părul căzându-i în jurul 
obrajilor umflați de somn, bucata de catifea elastică de prins 
părul atârnându-i la încheietura mâinii ca o brățară. Avea 
ochii larg deschişi şi plini de panică. Nu împuşcăturile o 
treziseră, probabil nici chiar strigătele mamei ei. Eu o 
trezisem. Gândurile mele o treziseră. 

În clipa când mi-am dat seama de asta, am încercat să o 
protejez cumva, dar era deja prea târziu. Mă citise despre 
Devore destul de bine să-mi spună să nu mă gândesc la 
lucruri triste, iar acum citise ce i se întâmplase mamei ei 
înainte s-o pot împiedica să-mi pătrundă în minte. 

Gura i s-a deschis. Ochii i s-au căscat. A țipat ca şi când i- 
ar fi fost prinsă mâna într-o menghină şi a fugit spre uşă. 

— Nu, Kyra, nu! 

Am fugit prin bucătărie, împiedicându-mă de Rommie (s-a 
uitat la mine cu privirea încețoşată de neînțelegere a cuiva 
care nu mai e în totalitate conştient) şi am prins-o tocmai la 
timp. Făcând asta, l-am văzut pe Buddy Jellison ieşind din 
Îndurarea Baptistă pe o uşă laterală. Doi dintre bărbaţii cu 
care fumase au ieşit o dată cu el. Acum am înțeles de ceo 
ținea Bill atât de strâns pe Yvette şi l-am iubit pentru asta - i- 
am iubit pe amândoi. Cineva voia ca el să plece împreună cu 
Buddy şi cu ceilalți... Însă Bill nu s-a lăsat. 

Kyra s-a luptat în brațele mele, făcând salturi mari, 
convulsive, către uşă, trăgând luctuos aer în plămâni şi apoi 
scoțându-l pe tot în ţipete. 

— Dă-mi dlumu,, vleau s-o văd pe mami, dă-mi dlumu,, 
vleau s-o văd pe mami, dă-mi dlumu.... 

Am strigat-o pe nume cu singura voce pe care ştiam c-o va 
auzi cu adevărat, cea pe care o puteam folosi doar cu ea. S-a 


relaxat în braţele mele puţin câte puţin, şi s-a întors spre 
mine. Ochii ei erau imenşi şi confuzi şi strălucind de lacrimi. 
S-a uitat la mine încă o clipă şi apoi a părut să înțeleagă că 
nu trebuie să iasă afară. Am aşezat-o jos. A rămas doar acolo 
pentru o clipă, apoi a păşit în spate până ce a dat cu fundul de 
maşina de spălat vase. S-a prelins pe suprafaţa lui albă şi 
netedă până la podea. Apoi a început să jelească - cele mai 
groaznice sunete de durere pe care le-am auzit vreodată 
înțelegea complet, vedeți voi. A trebuit să-i arăt destul cât s-o 
fac să rămână înăuntru, a trebuit să... şi, fiindcă ne aflam 
împreună în zonă, am putut. Buddy şi prietenii lui se aflau 
într-o camionetă şi se îndreptau încoace, CONSTRUCŢII 
BAMM, scria pe o parte a ei. 

— Mike! a strigat George. Părea panicat. - Trebuie să te 
grăbeşti! 

— Rezistă! am strigat înapoi. Rezistă, George! 

Mattie şi cu ceilalți începuseră să stivuiască ustensilele 
pentru picnic lângă chiuvetă, dar sunt aproape sigur că 
suprafața tejghelei Formica de deasupra sertarelor fusese 
curată şi goală când mă avântasem după Kyra. Nu şi acum. 
Recipientul galben pentru zahăr fusese răsturnat. În zahărul 
împrăştiat stătea scris: 


du-te acum 


— Nu mai spune, am bodogănit, şi am verificat şi celelalte 
sertare. Nici urmă de bandă, nici urmă de sfoară. Nici măcar 
un nenorocit de set de cătuşe şi, în cele mai multe bucătării 
bine utilate, poţi fi sigur că găseşti trei sau patru. Apoi mi-a 
venit o idee şi m-am uitat în sertarul de sub chiuvetă. Când 
am ieşit înapoi afară, George al nostru se legăna pe picior şi 
Footman se uita la el cu un fel de concentrare prădătoare. 

— Ai găsit banda? a întrebat George Kennedy. 

— Nu, altceva mai bun, am răspuns. Spune-mi, Footman, 
cine te-a plătit de fapt? Devore sau Whitmore? Sau nu ştii? 

— Să te fut, a spus. 


Țineam mâna dreaptă la spate. Acum am arătat în josul 
dealului cu stânga şi m-am străduit să par mirat. 

— Ce dracu caută Osgood aici? Spune-i să plece! 

Footman s-a uitat în direcția aceea - a fost un gest 
instinctual —, iar eu l-am lovit în moalele capului cu ciocanul 
pe care-l găsisem în cutia cu scule de sub chiuveta lui Mattie. 
Sunetul a fost oribil, ploaia de sânge care a țâşnit din părul lui 
zburlit a fost oribilă, dar mai crunt ca orice a fost să simt 
craniul lui cum cedează - o cedare spongioasă care s-a 
propagat în sus prin mâner şi mi-a intrat în degete. A căzut la 
pământ ca un sac cu nisip, iar eu am aruncat ciocanul, 
gâfâind. 

— Bun, a spus George. Puțin cam urât, dar probabil cel mai 
bun lucru pe care-l puteai face în aceste...în aceste... 

N-a căzut precum Footman - a fost o cădere mai înceată şi 
mai controlată, aproape graţioasă —, însă era la fel de leşinat. 
Am ridicat revolverul, m-am uitat la el, apoi l-am aruncat în 
pădurea din cealaltă parte a drumului. Nu-mi trebuia un 
pistol acum; nu putea decât să mă vâre în şi mai multe belele. 

Vreo doi din ceilalți bărbaţi părăsiseră şi ei biserica; la fel şi 
o maşină plină de doamne în rochii negre şi văluri. Trebuia să 
mă grăbesc şi mai tare. Am desfăcut catarama pantalonilor 
lui George şi i-am tras jos de pe el. Glonţul care-l nimerise în 
picior îi rămăsese în coapsă, însă rana părea că se încheagă. 
Braţul lui John era însă o cu totul altă poveste - încă mai 
pompa afară sânge în cantități înspăimântătoare. l-am 
desfăcut cureaua şi i-am prins-o în jurul brațului cât de 
strâns am putut. Apoi l-am pălmuit peste față. I s-au deschis 
ochii şi s-au uitat fix la mine cu o lipsă de recunoaştere 
sumbră. 

— Deschide gura, John! 

N-a făcut decât să se uite țintă la mine. M-am aplecat până 
ce aproape că ni se atingeau nasurile şi am ţipat: 

— DESCHIDE GURA! FĂ-O ACUM! 

A deschis-o ca un copil atunci când îi zice asistenta să 
spună aaaa. l-am îndesat capătul curelei între dinţi. 

— Închide! 


A închis-o. 

— Nu-i da drumul, am spus. Chiar dacă leşini, să nu-i dai 
drumul. 

N-am avut timp să văd dacă îmi acordă atenție. M-am 
ridicat în picioare şi m-am uitat spre cer la cum se transforma 
întreaga lume într-un albastru-lucios. Preţ de-o secundă m- 
am simțit parcă într-un tub cu neon. Deasupra mea se vedea 
un râu negru, suspendat, susurând şi încolăcindu-se 
asemenea unui coş cu şerpi. Niciodată nu mai văzusem un cer 
atât de mânios. 

M-am grăbit pe scări în sus şi am intrat înapoi în rulotă. 
Rommie se prăbuşise în față pe masă, cu fața îngropată în 
braţele încrucişate. Ar fi arătat ca un copil de grădiniță 
odihnindu-se, dacă n-ar fi fost bolul de salată spart şi bucăţile 
de lăptuci din părul lui. Kyra încă şedea cu spatele rezemat de 
maşina de spălat vase, plângând isteric. 

Am ridicat-o şi mi-am dat seama că se udase. 

— Trebuie să mergem acum, Ki. 

— Vleau pe Mattie! Vleau pe Mattie! Vleau pe Mattie, fă-o 
să nu mai fie lănită! Fă-o să nu mai fie moaltă! 

M-am grăbit de partea cealaltă a rulotei. În drum spre uşă 
am trecut pe lângă măsuţa de la capătul sofalei pe care se afla 
romanul lui Mary Higgins Clark. Am observat iarăşi 
grămăjoara de panglici pentru păr - panglici care, probabil, 
fuseseră încercate înainte de petrecere şi apoi abandonate în 
favoarea materialului elastic. Erau albe, cu margini de-un 
roşu-intens. Frumoase. Le-am luat fără să mă opresc, le-am 
îndesat în buzunarul de la pantaloni, apoi am mutat-o pe Ki 
pe celălalt braţ. 

— Vleau pe Mattie! Vleau pe Mattie! Fă-o să vină înapoi! 

M-a lovit, încercând să mă facă să mă opresc, apoi a început 
iarăşi să se zbată şi să dea din picioare în braţele mele. A lovit 
cu pumnii în obrazul meu. 

— Pune-mă jos! Lasă-mă! Lasă-mă! 

— Nu, Kyra. 

— Pune-mă jos! Lasă-mă! Lasă-mă! PUNE-MĂ JOS! 


Îmi scăpa. Apoi, când am ieşit în capul scărilor, a încetat 
brusc să se mai lupte. 

— Dă-mi-l pe Stricken! Îl vleau pe Stricken! 

La început habar n-am avut despre ce vorbeşte, dar, când 
m-am uitat încotro arăta cu degetul, am înțeles. Zăcând pe 
cărare, nu departe de unde se afla ghiveciul sub care era 
cheia, am văzut zăcând jucăria de pluş din Happy Meal-ul lui 
Ki. Strickland petrecuse destul timp de joacă prin curte, după 
cum arăta - blana de-un cenuşiu-deschis era acum de-un 
cenuşiu- 

-închis din cauza prafului —, dar dacă jucăria avea s-o 
calmeze, voiam s-o aibă. Acum chiar nu era momentul să mă 
îngrijoreze mizeria şi microbii. 

— Ți-l dau pe Strickland dacă promiţi să închizi ochii şi să 
nu-i deschizi până nu-ţi zic eu. Promiţi? 

— Promit, a spus ea. 

Tremura în brațele mele şi lacrimi mari, globulare - de 
genul celor pe care te aştepţi să le vezi în cărțile cu basme, 
niciodată în viața de zi cu zi —i-au apărut în ochi şi s-au 
rostogolit pe obraji în jos. Simțeam miros de iarbă arsă şi de 
cotlet de vită carbonizat. Mi-a venit să vomit, dar am reuşit să 
mă stăpânesc. 

Ki şi-a închis ochii. Încă două lacrimi i-au mai curs din ei şi 
au căzut pe brațul meu. Erau calde. A întins o mână, dibuind. 
Am coborât scările, am luat cățelul, apoi am ezitat. Mai întâi 
panglicile, acum cățelul. Panglicile probabil că nu însemnau 
nimic, dar mi se părea un gest greşit să-i dau cățelul şi s-o las 
să-l ia cu ea. Mi se părea un gest greşit, dar... 

E gri, irlandezule, mi-a şoptit vocea aceea extraterestră. Nu 
trebuie să-ți faci probleme din cauza cățelului, fiindcă-i gri. 
Jucăria de pluş din visul tău era neagră. 

Nu ştiam bine despre ce vorbea vocea şi nu aveam timp să 
mă dumiresc. Am aşezat cățelul din pluş în mâna întinsă a 
Kyrei. Ea l-a dus la față şi i-a sărutat blana prăfoasă, ținând 
ochii încă închişi. - Poate că Stricken o poate face pe mami 
bine, Mike. Stricken e cățeluş magic. 

— 'Ţine-ţi doar ochii închişi. Nu-i deschide până nu-ţi zic eu. 


Şi-a lipit faţa de gâtul meu. Am dus-o astfel în brațe prin 
curte, până la maşină. Am aşezat-o în scaunul de lângă şofer. 
A rămas acolo cu braţele peste cap, strângând animalul din 
pluş într-o mână grăsulie. l-am spus să stea aşa, întinsă pe 
scaun. N-a schițat nici un gest că m-ar fi auzit, dar ştiam că 
mă auzise. 

Trebuia să ne grăbim, fiindcă veneau bătrânii. Bătrânii 
voiau să încheie conturile cu afacerea asta, voiau ca râul ăsta 
să se verse în mare. Şi nu era decât un singur loc unde 
puteam merge, numai un singur loc unde să fim în siguranţă, 
iar acesta era Sara Laughs. Însă trebuia să fac ceva înainte. 

În portbagaj ţineam o pătură veche, dar curată. Am scos-o 
de acolo, am străbătut curtea şi am întins-o peste Mattie 
Devore. Umflătura pe care a făcut-o aşezându-se peste corpul 
ei era îngrozitor de mică. M-am uitat în jur şi l-am văzut pe 
John holbându-se la mine. Ochii lui erau sticloşi din cauza 
şocului, dar mi-am spus că poate îşi revine în simţiri. Încă 
ținea cureaua strâns între dinţi; semăna cu un drogat gata să 
se injecteze. 

— Uu ee oae, a spus - Nu se poate. Ştiam cu precizie cum 
se simţea. 

— O să vină ajutoare în doar câteva minute. Rezistă. Eu 
trebuie să plec. 

— Eci u'e? 

Nu i-am răspuns. Nu era timp. M-am oprit şi i-am luat 
pulsul lui George Kennedy. Mic, dar puternic. Lângă cel, 
Footman era adânc scufundat în inconştiență, dar bombănea 
gutural. Nu era nici pe departe mort. Un tati nu moare aşa 
uşor. Vântul agitat sufla fumul maşinii răsturnate în direcția 
mea şi acum am simţit mirosul de carne prăjită la fel de bine 
ca şi cel al cotletelor la grătar. Stomacul mi s-a crispat din 
nou. 

Am fugit spre Chevy, am sărit în spatele volanului şi am 
ieşit din curte cu spatele. Am mai aruncat o privire - la corpul 
acoperit cu pătură, la cei trei bărbați leşinațţi, la rulota cu 
şirul vălurit de găuri de gloanţe pe perete şi la uşa ei deschisă. 
John reuşise să se ridice într-un cot, încă ținând strâns între 


dinți capătul curelei, şi se uita la mine cu ochi neînțelegători. 
Fulgerul a scânteiat atât de puternic că am încercat să-mi 
protejez ochii de el, chiar dacă, atunci când mâna mi-a ajuns 
sus, sclipirea lui se stinsese şi ziua era la fel de întunecată ca 
la un amurg târziu. 

— Stai jos, Ki, am spus. Stai exact cum eşti acum. 

— Nu te aud, a spus ea pe o voce atât de răgugşită şi de 
gâtuită de lacrimi, că de-abia am înțeles cuvintele. Ki tlage-un 
pui de somn cu Stricken. 

— Bine, am spus. Asta-i bine. 

Am trecut pe lângă Ford-ul arzând şi am coborât spre 
poalele dealului, unde am oprit la semnul ruginit de oprire 
obligatorie plin de găuri de gloanțe. M-am uitat spre dreapta şi 
am văzut camioneta parcată pe marginea drumului, 
CONSTRUCŢII BAMM scria pe-o parte. În cabina ei stăteau 
înghesuiți trei bărbaţi. Se uitau la mine. Cel de lângă geamul 
din dreapta era Buddy Jellison; îl distingeam după pălărie. 
Încet şi calculat, am ridicat mâna dreaptă şi le-am arătat 
degetul mijlociu. Nici unul n-a răspuns, iar fețele lor de piatră 
nu şi-au schimbat expresiile, însă camioneta a început să 
ruleze încet către mine. 

Am virat la stânga pe 68, îndreptându-mă spre Sara 
Laughs sub un cer negru. 

La trei kilometri de locul unde Stradela Patruzeci şi doi se 
naşte din şoseaua principală şi o ia şerpuit înspre vest, către 
lac, se afla un vechi şopron abandonat pe care încă se mai 
puteau distinge nişte litere spălăcite, formând PRODUSE 
LACTATE DONCASTER. Apropiindu-ne de el, întreaga parte 
estică de cer s-a aprins într-o băşică purpurie-albicioasă. Am 
strigat, iar claxonul Chevy-ului a ţipat - singur, sunt aproape 
sigur. Un ghimpe de fulger s-a iscat din josul acelei băşici 
alburii şi a lovit şopronul. Preţ de-o clipă, acesta încă a mai 
fost acolo, strălucind aidoma unui lucru radioactiv, apoi s-a 
spulberat în toate direcțiile. N-am mai văzut niciodată nici pe 
departe ceva asemănător, dincolo de filme. Tunetul care a 
urmat parcă ar fi fost sunetul unei explozii de proporții. Kyra 
a ţipat şi s-a lăsat pe podeaua locului de lângă şofer, 


acoperindu-şi urechile cu mâinile. Într-una dintre ele încă mai 
ținea strâns cățelul de pluş. 

Un minut mai târziu a trecut peste Sugar Ridge. Stradela 
Patruzeci şi doi o ia la stânga din şosea la poalele pantei de 
nord a deluşorului. Din vârful lui am putut vedea o porțiune 
întinsă din TR-90 - păduri şi câmpii şi şoproane şi ferme, până 
şi o strălucire întunecată dinspre lac. Cerul era negru ca 
praful de cărbuni, era luminat aproape constant de fulgere de 
înălțime. Aerul avea o strălucire distinctă, de culoarea ocru. 
Fiecare gură de aer pe care o luam avea gust de iască. 
Topografia de dincolo de creasta dealului mi se înfățişa cu o 
limpezime suprareală pe care n-o pot uita. Sentimentul 
misterului îmi învăluia inima şi mintea, senzaţia aceea că 
lumea e un tegument subțire acoperind oase şi adâncituri 
neştiute. 

Am aruncat o privire în oglinda retrovizoare şi am văzut că 
se alăturaseră alte două maşini camionetei, una cu numărul 
de înmatriculare conținând un V, ceea ce înseamnă că 
autovehiculul e înregistrat pe numele unui veteran de război. 
Când am încetinit eu, au încetinit şi ei. Când am accelerat, au 
accelerat şi ei. Mă îndoiam totuşi că ne vor urmări în 
continuare şi după ce urma să întorc pe Stradela Patruzeci şi 
doi. 

— Ki? Te simţi bine? 

— Dolm, a spus ea de pe covoraşul maşinii. 

— Bine, am spus şi am început să cobor panta dealului. 

Cotind pe Patruzeci şi doi, am văzut lumina farurilor 
reflectată ca nişte ochi de pisică în bucăţile de gheaţă atunci 
când a început să plouă cu grindină - calupuri mari şi 
albicioase care cădeau din cer, ropoteau pe capota de sus 
asemenea unor degete grele şi ricoşau în capota de la motor. 
Începeau să se adune în şănțulețele în care stăteau 
ştergătoarele de parbriz. 

— Ce se-ntâmplă? a strigat Kyra. 

— Nu-i decât grindină, am spus. Nu ne poate face nimic. 

De-abia mi-au ieşit cuvintele astea pe gură, când o bucată 
de gheață de dimensiunea unei lămâi mici a izbit partea mea 


de parbriz şi a ricoşat sus în aer, lăsând o urmă albicioasă de 
la care radiau mai multe crăpături scurte. Zăceau cumva 
John şi cu George neajutorațţi în infernul ăsta? Mi-am întors 
mintea înspre direcția aceea, dar n-am putut vedea nimic. 

Când am cotit la stânga pe Stradela Patruzeci şi doi, 
grindina cădea aproape prea deasă să mai pot vedea ceva. 
Făgaşele croite de roți în drum erau pline cu gheaţă. Albul 
dispărea, însă, printre copaci. M-am îndreptat în acel refugiu, 
aprinzând farurile. Acestea au brăzdat conuri puternice de 
lumină prin căderea de gheaţă. 

Intrând printre copaci, băşica aceea purpurie-albicioasă a 
strălucit din nou, iar oglinda retrovizoare a sclipit prea tare s- 
o pot folosi atunci. S-a auzit un bubuit sfâşietor, pârâitor. 
Kyra a strigat din nou. M-am uitat în jur şi am văzut un molid 
căzând încet de-a curmezişul stradelei, trunchiul lui neregulat 
fiind cuprins de flăcări. În căderea lui, rupea şi firele de 
electricitate. 

Suntem blocaţi, mi-am spus. La capătul ăsta, probabil şi 
la celălalt. Suntem aici. La bine şi la rău, suntem aici. 

Copacii creşteau într-o boltă deasupra Stradelei Patruzeci şi 
doi, cu excepția locului unde drumul trecea pe lângă Pajiştea 
Tidwell. Sunetul produs de grindină în pădure era un pârâit 
aşchios incomensurabil. Desigur, copacii chiar se rupeau în 
aşchii; era cea mai dăunătoare grindină ce căzuse vreodată în 
partea asta de lume şi, chiar dacă s-a consumat în 
cincisprezece minute, a fost destul să distrugă toate recoltele 
din acel an. 

Fulgerul a izbucnit deasupra noastră. M-am uitat în sus şi 
am văzut o minge mare de foc portocalie fiind urmărită de o 
minge mai mică. Se mişcau în grabă printre copacii de la 
stânga noastră, aprinzând unele dintre crengile mai înalte. La 
scurt timp am ajuns în luminişul Pajiştii Tidwell şi, chiar 
atunci, grindina s-a transformat într-o ploaie torențială. N-aş 
mai fi putut continua să conduc dacă n-am fi intrat aproape 
imediat înapoi în pădure şi, astfel, bolta de copaci să ne ofere 
suficient adăpost ca să pot avansa anevoie, încovoiat peste 
volan şi uitându-mă cu ochii mijiți în perdeaua argintie ce 


cădea prin evantaiul farurilor mele. Tunetul bubuia fără 
încetare, iar acum vântul începuse să se întețească, grăbindu- 
se printre copaci asemenea unei voci neîntrerupte. Înainte, o 
creangă grea de frunze a căzut în mijlocul drumului. Am 
trecut peste ea şi am auzit-o cum plesneşte şi pârâie şi se 
freacă de dedesubtul Chevy-ului. 

Te rog să nu fie ceva mare, mi-am spus... sau poate m-am 
rugat. Te rog, lasă-mă să ajung la casă. Te rog, lasă-ne să 
ajungem la casă. 

Când am ajuns la drumul de acces, vântul şuiera ca un 
uragan. Copacii fremătând şi ploaia biciuitoare făceau 
întreaga lume să pară pe punctul de a se văluri într-o fiertură 
lipsită de substanţă. Panta drumului de acces se transformase 
într-un râu, însă eu am avântat Chevy-ul cu botul înainte 
fără nici o ezitare - nu puteam rămâne aici, dacă pica un 
copac mare pe maşină, ne stâlcea ca pe-o muscă într-un 
pahar de unică folosinţă. 

Ştiam că nu trebuie să folosesc frâna - maşina ar fi început 
să se legene când într-o parte, când în alta, şi poate ar fi 
alunecat pe pantă în jos până în lac, rostogolindu-se tot 
drumul până acolo. În loc de asta, am introdus schimbătorul 
de viteze într-o treaptă mică, am tras frâna de mână cât să 
păcănească de două ori şi i-am dat voie motorului să ne ducă 
în jos, în vreme ce ploaia lovea în rafale năprasnice parbrizul şi 
transforma ghemotocul din lemn al casei într-o fantomă. 
Incredibil, câteva dintre becuri încă erau aprinse, strălucind 
ca hublourile unui batiscaf aflat la trei metri sub apă. 
Funcţiona, deci, generatorul... cel puţin pentru moment. 

Fulgerul a aruncat o lance de lumină deasupra lacului, un 
foc verde- -albăstrui luminând o întindere neagră de apă cu 
suprafața brăzdată de valuri mici şi înspumate. Unul dintre 
pinii bătrâni de o sută de ani care se aflase la stânga de scările 
din traverse de cale ferată zăcea acum pe jumătate scufundat 
în apă. Undeva în spatele nostru, un alt copac s-a prăbuşit cu 
un scrâşnet atotcuprinzător. Kyra şi-a acoperit urechile. 

— E-n regulă, iubire, am liniştit-o eu. Am ajuns, am reuşit. 


Am oprit motorul şi am stins farurile. Fără ele vedeam 
foarte puţin; aproape toată lumina părăsise cerul. Am încercat 
să-mi deschid portiera şi n-am reuşit la început. Am împins 
mai tare şi nu numai că s-a deschis, ci mi-a zburat de-a 
dreptul din mână. Am coborât şi, într-o sclipire puternică de 
fulger, am văzut-o pe Kyra târându-se peste scaun către mine, 
chipul ei fiind alb de panică, ochii, imenşi şi tiviți de teroare. 
Portiera a dat să se închidă şi m-a lovit în fund destul de tare 
să mă doară. Am ignorat-o, am luat-o pe Ki în braţe şi m-am 
întors pe călcâie. Ploaia rece ne-a udat până la piele. Numai că 
nu mi s-a părut deloc a fi ploaie; parcă aş fi păşit sub o 
cascadă. 

— Căţeluşu' meu! a urlat Ki. Urlet sau nu, de-abia l-am 
auzit. l-am văzut fața însă şi i-am văzut mâinile goale. - 
Stricken! L-am scăpat pe Stricken! 

M-am uitat în jur şi da, acolo era, plutea în jos pe 
macadamul parcării, pe lângă verandă. Puțin mai departe, 
scurgerea grăbită de apă părăsea pavajul şi o lua în jos pe 
pantă; dacă Strickland era dus de val, probabil că urma să 
ajungă prin pădure pe undeva. Sau chiar până în lac. 

— Stricken! plângea Ki. CĂȚELUŞU' meu! 

Dintr-o dată, nimic nu mai conta pentru nici unul dintre 
noi în afară de jucăria aia prostească din pluş. Am alergat 
după ea în josul parcării cu Ki în brațe, nepăsându-mi de 
ploaie şi de vânt şi de sclipirile puternice ale fulgerelor. Şi, 
totuşi, urma să alunece pe pantă în jos înainte să-l pot prinde 
- apa de care fusese luat curgea mult prea repede să-l pot eu 
prinde din urmă. 

Ce l-a făcut să se oprească la marginea pavajului a fost un 
trio de floarea-soarelui scuturându-se sălbatice în bătaia 
vântului. Semănau cu nişte adulatori furați de spiritul lui 
Dumnezeu la o întrunire religioasă: Da, lisuse! Te slăvim, 
Domnul nostrul Mi se păreau, de asemenea, familiare. 
Desigur, era imposibil să fie aceleaşi trei fire de floarea- 
soarelui care crescuseră prin scândurile verandei în visul meu 
(şi în fotografia pe care o făcuse Bill Dean înainte să mă întorc 
aici) şi totuşi acelea erau; fără urmă de îndoială, acelea erau. 


Trei fire de floarea-soarelui semănând cu cele trei surori bizare 
din Macbeth, trei fire de floarea-soarelui cu fețe ca nişte 
reflectoare. Mă întorsesem la Sara Laughs; mă aflam în zonă; 
mă întorsesem în vis şi de data aceasta visul mă posedase. 

— Stricken! 

Ki, zvârcolindu-se şi îndoindu-se în brațele mele, amândoi 
fiind prea alunecoşi să ne oferim reciproc siguranţă. 

— Te log, Mike, te log! 

Tunetul a explodat deasupra capetelor noastre asemenea 
unui coş cu nitroglicerină. Am strigat amândoi. M-am lăsat pe 
un genunchi şi am apucat cățeluşul din pluş. Kyra l-a prins 
cu ambele mâini şi l-a acoperit cu sărutări frenetice. M-am 
opintit în picioare, în vreme ce un alt tunet a răsunat, de data 
aceasta părând că străbate aerul asemenea unui nebunesc 
bici lichid pentru tauri. M-am uitat la firele de floarea- 
soarelui, iar ele au părut că se uită înapoi la mine - Salut, 
irlandezule, a trecut multă vreme, nu crezi? Apoi, reaşezând- 
o pe Ki în braţe cât de bine am putut, m-am întors în loc şi am 
pornit cu paşi grei către casă. Nu era uşor; apa din parcare 
îmi ajungea până la glezne şi era plină cu bucăţi de grindină 
ce se topeau. O creangă de copac a zburat pe lângă noi şi a 
aterizat cam în locul unde îngenuncheasem eu să-l iau pe 
Strickland. S-au auzit un pârâit şi o serie de bubuituri când o 
creangă a lovit acoperişul şi s-a rostogolit pe el în jos. 

Am fugit spre veranda din spate, aşteptându-mă parcă să 
iasă Arătarea în fugă dinăuntru, să ne salute, ridicându-şi 
non-braţele buhăite într-un gest oribil de prietenie, însă n-a 
fost nici o Arătare. Nu era decât furtuna, şi asta era de ajuns. 

Ki strângea puternic cățelul la piept, iar eu am observat 
fără urmă de mirare că apa, în combinație cu praful acumulat 
de la toate orele acelea de joacă afară, îl înnegrise pe 
Strickland. La urma urmelor, chiar era ceea ce văzusem eu în 
Vis. 

Era prea târziu acum. Nu mai aveam unde merge, nu 
aveam alt adăpost în calea furtunii. Am deschis uşa şi am 
dus-o pe Kyra Devore înăuntrul Sarei Laughs. 


Partea principală a Sarei - inima casei - exista de aproape o 
sută de ani şi avusese parte de multe furtuni. Poate că aceea 
care a căzut asupra regiunii lacurilor în după-amiaza aceea 
de iulie a fost cea mai grea dintre toate, însă am ştiut imediat 
ce-am ajuns înăuntru, amândoi gâfâind asemeni unor oameni 
care de-abia au scăpat de la înec, că va rezista aproape sigur 
şi acesteia. Pereţii din buşteni erau atât de groşi că aproape 
am avut impresia că păşesc într-un soi de cavou. Zgomotele 
furtunii au devenit un fel de tărăgăneală gălăgioasă, punctată 
de tunete şi de bufnetul ocazional al unei crengi căzând pe 
acoperiş. Undeva - în beci, bănuiesc - se deschisese o uşă şi se 
tot lovea de canaturi. Semăna cu sunetul unui pistol de 
semnalizare. Fereastra bucătăriei fusese spartă de-un copac 
Mic, răsturnat. Vârful lui ca de ac se afla deasupra 
aragazului, legănându-se, aruncându-şi umbra pe tejghea şi 
pe ochiuri. M-am gândit să-l rup şi m-am hotărât să nu. Cel 
puţin astupa gaura din geam. 

Am dus-o pe Ki în sufragerie şi ne-am uitat afară către lac, 
la apa lui neagră cu reflexii ireale, stând sub un cer negru. 
Fulgerul izbucnea aproape constant, scoțând la iveală un cerc 
de pădure care dansa şi se legăna frenetic împrejurul lacului. 
Indiferent de cât era casa de solidă, gemea profund în interior 
când o izbea vântul şi încerca s-o împingă pe deal în jos. 

Se auzea un clinchet blând, egal. Kyra şi-a ridicat capul de 
pe umărul meu şi s-a uitat împrejur. 

— Ai un elan, a spus. 

— Da, acela e Bunter. 

— Muşcă? 

— Nu, iubire, nu poate muşca. E un fel de... un fel de 
păpuşă, presupun. 

— De ce-i sună clopoţelul? 

— E bucuros că suntem aici. E bucuros că am reuşit să 
ajungem. 

I-am văzut dorința de-a fi fericită, apoi am văzut-o cum îşi 
dă seama că Mattie nu e aici să fie fericită cu ea. Am văzut 
sclipindu-i în minte ideea că Mattie nu va mai fi niciodată aici 
să fie fericită cu ea... şi am simțit cum o îndepărtează. 


Deasupra capetelor noastre, ceva imens s-a prăbuşit pe 
acoperiş, lumina a pâlpâit şi Ki a început din nou să 
lăcrimeze. 

— Nu, iubire, am spus, şi am început să o plimb în brațe. 
Nu, iubire, nu, Ki, nu face asta. Nu face asta, iubire, n-o face. 

— O vleau pe mami! O vleau pe Mattie! 

Am plimbat-o aşa cum cred că trebuie plimbaţi copiii care 
fac crize. Înţelegea prea multe pentru un copil de trei ani, iar 
suferința prin care trecea era, prin urmare, mai cruntă decât 
trebuie să fie suferința oricărui copil de trei ani. Aşa că am 
ținut-o în brațe şi am plimbat-o, simțindu-i în mâini 
pantalonii scurți uzi de urină şi apă de ploaie, braţele ei calde 
ca de-o febră ținându-mă de după gât, obrajii ei fiind mânjiți 
de mucozităţi şi lacrimi, părul ei - doar un mănunchi de fire 
ude leoarcă de la fuga scurtă prin ploaia torențială —, 
respiraţia ei grea, jucăria - un ghemotoc strangulat care 
picura apă murdară printre degetele ei. Înainte şi-napoi ne-am 
plimbat prin sufrageria Sarei, înainte şi-napoi prin lumina 
difuză aruncată de becul din tavan, singurul. Lumina produsă 
de generator nu e niciodată tocmai uniformă, niciodată tocmai 
stabilă - pare să respire şi să suspine. Înainte şi-napoi prin 
clinchetul slab, neîncetat, al clopoțelului lui Bunter, asemeni 
muzicii venind din acea lume pe care o putem atinge, dar 
niciodată n-o putem vedea cu adevărat. Înainte şi-napoi sub 
sunetul furtunii. Cred că i-am cântat şi ştiu sigur că am 
atins-o cu mintea şi că am pătruns din ce în ce mai adânc în 
zonă împreună. Deasupra noastră, norii alergau şi ploaia 
răpăia, stingând focurile pe care le aprinseseră fulgerele în 
pădure. Casa gemea şi aerul dinăuntru se învârtejea din 
cauza rafalelor ce intrau prin fereastra spartă de la bucătărie, 
dar în pofida tuturor acestora, exista un sentiment de 
siguranţă jalnică. Un sentiment de întoarcere acasă. 

Într-un sfârşit, lacrimile ei au început să sece. Şi-a aşezat 
obrazul şi greutatea mare a capului ei pe umărul meu şi, când 
am trecut pe lângă ferestrele ce dau spre lac, i-am văzut ochii 
larg deschişi uitându-se afară în furtuna argintie-întunecată, 
fără să clipească. Cel care o purta în braţe era un bărbat înalt 


cu părul rărit. Mi-am dat seama că pot vedea masa din 
sufragerie chiar prin noi. Reflexiile noastre deja sunt nişte 
fantome, mi-am spus. 

— Ki? Poţi mânca ceva? 

— Nu foame. 

— Poţi bea un pahar cu lapte? 

— Nu, cacao. Mi-e flig. 

— Da, sigur că ţi-este. Şi am cacao. 

Am încercat s-o aşez jos şi s-a ținut de mine cu o forță 
disperată, agățându-se de mine cu coapsele ei mici şi rotofeie. 
Am aranjat-o la loc în braţe, de data asta proptind-o în şold, 
iar ea s-a potolit. 

— Cine-i aici? a întrebat. Începuse să tremure. - Cine-i aici 
pe lângă noi? 

— Nu ştiu. 

— E-un băiat, a spus. L-am văzut acolo. 

A arătat cu Strickland către uşa glisantă din sticlă ce dădea 
pe estacadă (toate scaunele de acolo de afară fuseseră 
răsturnate şi aruncate în colțuri; unul dintre ele dispăruse, 
fiind aparent aruncat direct peste balustradă). 

— Ela neglu ca-n filmu' ăla comic pe cale-l vedeam cu 
Mattie. Mai sunt şi alți negii aici. O tanti cu pălălie male. Un 
nene în pantaloni albaştli. Ceilalți sunt gleu de văzut. Da' ei se 
uită. Se uită la noi. Nu-i vezi? 

— Nu ne pot face nimic. 

— Eşti sigul? Eşti, eşti? 

N-am răspuns. 

Am găsit o cutie de cacao Swiss Miss ascunsă în spatele 
recipientului pentru faină, am desfăcut un pliculeţ şi am 
aruncat conținutul într-o cană. Tunetul a explodat pe cer. Ki a 
tresărit în brațele mele şi a scos un strigăt prelung, 
plângăcios. Am îmbrăţişat-o, am sărutat-o pe obraz. 

— Nu mă pune jos, Mike, mi-e flică. 

— Stai liniştită, n-o să te pun jos. Tu eşti fetița mea cea 
cuminte. 

— Mi-e flică de băiat şi de nenea în pantaloni albaştii şi de 
tanti. Cled că-i tanti cale pulta lochia lui Mattie. Astea-s 


fantomele? 

— Da. 

— Sunt lele, ca oamenii cale au fugit după noi la bâlci? 
Sunt? 

— Nu ştiu precis, Ki, şi nu te mint cu asta. 

— Da' o să aflăm. 

— Hă? 

— La asta te-ai gândit: "Da' o să aflăm." 

— Da, am spus. Cred că la asta mă gândeam. Ceva de genul 
ăsta. 


Cât se încălzea apa în ibric, am dus-o în dormitorul 
principal, spunându-mi că trebuie să fi rămas ceva de la Jo în 
care s-o îmbrac, însă toate sertarele din servanta lui Jo erau 
goale. La fel era şi partea ei de dulap. Am aşezat-o pe Ki pe 
patul mare, dublu, în care nici măcar un pui de somn nu 
trăsesem de când mă întorsesem, am dezbrăcat-o, am dus-o în 
baie şi am înfăşurat-o într-un prosop. Şi l-a strâns în jurul 
corpului, tremurând şi cu buzele albăstrite. Am folosit alt 
prosop să-i şterg părul cât de bine am putut. În tot acest timp, 
ea n-a lăsat din mână nici măcar o clipă cățelul din pluş, care 
începea acum să sângereze vatelină pe la cusături. 

Am deschis dulapul cu medicamente, am scotocit prin el şi 
am găsit ce căutam pe raftul de sus: Benadryl-ul pe care-l 
ținea Jo pentru alergia ei la plantele de pipirig. M-am gândit 
să verific data de expirare de pe fundul cutiei, apoi aproape că 
am râs cu voce tare. Ce importanţă mai avea asta acum? Am 
aşezat-o pe Ki pe capacul de la toaletă şi am lăsat-o să mă 
țină pe după gât cât am scuturat eu din recipientul protejat 
împotriva copiilor patru drajeuri mici roz cu alb. Apoi am 
clătit paharul pentru spălatul dinţilor şi l-am umplut cu apă 
rece. Făcând asta, am observat o mişcare în oglinda care 
reflecta uşa băii şi dormitorul principal de dincolo de ea. Mi- 
am spus că nu văd decât umbrele copacilor suflați de vânt. I- 
am dat lui Ki drajeurile. 

A întins mâna după ele, apoi a ezitat. 

— Haide, am spus. Sunt medicamente. 


— Ce fel? a întrebat. 

Mâna ei mică era încă deasupra micuțului morman de 
drajeuri. 

— Tablete pentru tristețe, am spus. Ştii să înghiţi tablete, 
Ki? 

— Sigul. Am învăţat la doi ani. 

A mai ezitat o clipă - uitându-se la mine şi uitându-se în 
mine, cred, asigurându-se că-i spun ceva ce cred cu adevărat. 
Trebuie s-o fi mulțumit ceea ce-a văzut sau simțit, fiindcă a 
luat drajeurile şi le-a pus în gură, unul după altul. Le-a 
înghițit sorbind ca o păsărică din pahar, apoi a spus: 

— Tot mă simt tlistă, Mike. 

— Au nevoie de-un timp să-şi facă efectul. 

Am scotocit în sertarul cu tricouri şi am găsit unul 
inscripţionat cu Harley-Davidson care intrase la apă. Tot era 
cu mult prea mare pentru ea, dar după ce i-am făcut un nod 
într-o parte, s-a transformat într-un fel de sarong care-i tot 
aluneca de pe un umăr. Aproape că era simpatic. 

În buzunarul de la spate al pantalonilor am totdeauna un 
pieptene. L-am scos şi i-am dat la o parte părul de pe frunte şi 
de pe tâmple. Începea să arate iarăşi normal, însă tot îi mai 
lipsea ceva. Ceva ce în mintea mea era legat de Royce Merrill. 
Asta era o nebunie, însă... nu-i aşa? 

— Mike? Ce baston? La ce baston te gândeşti? 

Apoi mi-am dat seama. 

— Un baston de zahăr, o acadea, am spus. Din aceea cu 
dungi. 

Am scos cele două panglici din buzunar. Marginile lor roşii 
păreau aproape crude în lumina nesigură. 

— Ca astea. 

I-am prins părul la spate în două codițe mici. Acum avea şi 
panglicile; avea şi cățelul negru; firele de floarea-soarelui se 
mutaseră cu câțiva metri mai la nord, însă acolo erau. Totul 
era mai mult sau mai puţin aşa cum trebuia să fie. 

Tunetul a duduit, undeva aproape a căzut un copac şi 
luminile s-au stins. După cinci secunde de umbre gri- 
întunecate, s-au aprins la loc. Am dus-o pe Ki înapoi în 


bucătărie şi, trecând pe lângă uşa pivniţei, cineva a râs în 
spatele ei. Am auzit-o eu; a auzit-o şi Ki. Am văzut asta în 
ochii ei. 

— Ai glijă de mine, a spus. Ai glijă de mine pentlu că nu-s 
decât o puştoaică mică. Ai plomis. 

— Aşa o să fac. 

— Te iubesc, Mike. 

— ŞI eu te iubesc, Ki. 

Ibricul şuiera. Am umplut cana până la semnul de mijloc 
cu apă caldă, apoi am completat cu lapte, răcind-o şi 
îmbogățind-o. Am dus-o pe Kyra înapoi la canapea. Trecând pe 
lângă masa din sufragerie, am aruncat o privire la maşina de 
scris IBM şi la manuscrisul peste care zăcea colecția de 
rebusuri. Lucrurile astea mi se păreau vag prosteşti şi cumva 
triste, asemenea unor mecanisme care n-au funcționat 
niciodată foarte bine şi care acum nu mai funcționează deloc. 

Fulgerul a luminat tot cerul, îmbăind încăperea în lumină 
purpurie. În strălucirea aceasta, copacii agonici au părut nişte 
degete strigând după ajutor şi, când lumina a străbătut uşile 
glisante din sticlă ce dau spre estacadă, am văzut o femeie 
stând în spatele nostru, lângă soba cu lemne. Într-adevăr 
purta o pălărie de pai cu boruri de dimensiunea unei roți de 
căruţă. 

— Cum adică, lâul aploape a ajuns să se velse-n male? a 
întrebat Ki. 

M-am aşezat şi i-am dat cana. 

— Bea asta. 

— De ce-au lănit-o oamenii ăia pe mami? Nu voiau să se 
simtă bine? 

— Cred că nu, am spus. 

Am început să plâng. Am ţinut-o în poală, ştergându-mi 
lacrimile cu dosul palmelor. 

— Al fi tlebuit să iei şi tu nişte tablete pentlu tlisteţțe, a spus 
Ki. 

Mi-a întins cacaua ei. Panglicile din părul ei, cele pe care le 
legasem în nişte funde mari şi neîndemânatice, au săltat. 

— Aici. Bea un pic. 


Am băut un pic. Din partea de nord a casei s-a mai auzit 
un bubuit pârâit şi scrâşnit. Generatorul s-a bâlbâit şi casa s- 
a cufundat iarăşi în obscuritate. Umbrele fugeau pe chipul 
mic al lui Ki. 

— Rezistă, i-am spus. Încearcă să nu te sperii. Poate c-o să 
revină lumina. 

O clipă mai târziu a revenit, chiar dacă acum auzeam o 
notă răguşită, inegală în huruitul generatorului, iar lumina 
pâlpâia mult mai evident. 

— Spune-mi o poveste, a zis ea. Spune-mi despre 
Cenuşilbeasa. 

— Cenuşăreasa. 

— Mda, ea. 

— Bine, dar cei care spun poveşti trebuie plătiți. 

Mi-am pungit buzele şi-am făcut un sunet de sorbit. 

A ridicat cana. Cacaua era dulce şi bună. Senzaţia că 
suntem priviți era puternică şi deloc dulce, însă lasă-i să se 
uite. Lasă-i să se uite cât mai pot. 

— Exista o fetiță frumoasă pe nume Cenuşăreasa... 

— A fost odată ca niciodată! Aşa începe! Aşa încep toate! 

— Ai dreptate, am uitat. A fost odată ca niciodată o fetiță 
frumoasă pe nume Cenuşăreasa, care avea două surori vitrege 
rele. Numele lor erau... ți le aminteşti? 

— Tammy Faye şi Vanna. 

— Mda, reginele Fixativului pentru Păr. Şi o puneau pe 
Cenuşăreasa să facă toate treburile neplăcute, cum ar fi să 
măture în şemineu şi să adune caca de câine din curtea din 
spate. Acum, se face că tocmai urma să susțină un concert la 
palat formația rock Oasis şi, chiar dacă fuseseră invitate toate 
fetele... 

Am ajuns doar până la partea în care zâna cea bună prinde 
şoarecii şi-i transformă într-o limuzină Mercedes, înainte ca 
Benadryl-ul să-şi facă efectul. Chiar că era un medicament 
pentru tristețe; când m-am uitat în jos, Ki dormea dusă în 
leagănul braţului meu, cu cana de cacao înclinându-se 
amenințător într-o parte. l-am luat-o dintre degete şi am 


aşezat-o pe măsuța pentru cafea, apoi i-am dat la o parte de 
pe frunte părul aproape uscat. 

— Ki? 

Nimic. Se dusese pe tărâmul lui Nuclipeşte-Nimeni. Probabil 
că de vină pentru asta era şi faptul că somnul din acea după- 
amiază se sfârşise aproape înainte să înceapă. 

Am ridicat-o şi am dus-o în dormitorul din aripa de nord, 
picioarele legănându-i-se moi în aer şi poalele tricoului cu 
Harley fluturându-i în jurul genunchilor. Am aşezat-o pe pat 
şi i-am tras cuvertura până sub bărbie. Tunetul a bubuit ca 
un foc de artilerie, însă ea nici măcar nu s-a mişcat. Epuizare, 
mâhnire, Benadryl... o purtaseră toate departe, o purtaseră 
dincolo de fantome şi durere, iar asta era bine. 

M-am aplecat şi am sărutat-o pe obraz, care începuse în 
sfârşit să se mai răcească. 

— O să am grijă de tine, am spus. Ți-am promis şi aşa o să 
fac. 

Ca şi când m-ar fi auzit, Ki s-a întors pe-o parte, şi-a aşezat 
sub bărbie mâna în care-l ţinea pe Strickland şi a scos un 
suspin moale. Genele ei erau nişte bucăţi de funingine pe 
obraji, într-un contrast uimitor cu părul deschis la culoare. 
Uitându-mă la ea, m-am simțit năpădit de dragoste, zguduit 
de ea aşa cum e zguduit cineva de-o boală. 

Ai gliyjă de mine, nu-s decât o puştoaică mică. 

— O să am, Ki-iubire, am spus. 

Am intrat în baie şi am început să umplu cada, aşa cum o 
umplusem cândva în somn. Avea să doarmă tot timpul dacă 
reuşeam să adun destulă apă caldă înainte să cedeze complet 
generatorul. Mi-am dorit să am o jucărie pentru baie pe care 
să i-o dau în caz că se trezeşte, ceva de genul Balenei Wilhelm, 
însă îşi va avea cățelul şi probabil că oricum nu se va trezi. 
Pentru Kyra nu urma un botez sub apa rece a unei pompe. Nu 
eram o persoană crudă şi nu eram nebun. 

Nu aveam decât lame de ras de unică folosinţă în dulapul 
pentru medicamente, nu erau bune pentru cealaltă treabă 
care mă aştepta. Nu erau destul de eficiente. Însă unul dintre 
cuțitele de măcelărie din bucătărie ar fi bun. Dacă umpleam 


chiuveta cu o apă într-adevăr caldă, nici măcar n-aş simți 
nimic. O literă T pe fiecare mână, linia de sus trasată de-a 
curmezişul încheieturilor... 

Pentru o clipă, am ieşit din zonă. O voce - propria mea voce 
vorbind ca o combinaţie a lui Jo şi Mattie - a strigat: La ce te 
gândeşti? Oh, Mike, pentru numele lui Dumnezeu, la ce te 
gândeşti? 

Apoi a bubuit tunetul, luminile au pâlpâit şi ploaia a 
început iarăşi să cadă, suflată de vânt. M-am dus înapoi în 
locul unde totul era limpede, unde calea pe care o aveam de 
urmat era gata trasată. Fă cumva te rog ca totul să se încheie 
- durerea psihică, cea fizică, teama. Nu mai voiam să mă 
gândesc nici o clipă la cum dansase Mattie cu degetele pe 
frisbee, ca şi când acesta ar fi fost un spot luminos. Nu voiam 
să fiu prezent când se trezea Kyra, nu voiam să văd suferința 
umplându-i ochii. Nu voiam să trec prin noaptea care urma, 
prin ziua care venea după ea sau prin ziua care o urma pe 
aceasta. Toate nu erau decât vagoane ale aceluiaşi bătrân tren 
al misterelor. Viaţa era o boală. Urma să-i fac o baie frumoasă 
şi caldă şi s-o vindec de ea. Am ridicat brațele în aer. În 
oglinda de pe dulapul pentru medicamente, o figură obscură - 
o Arătare - şi le ridica şi ea într-un soi de salut vesel. Eu eram. 
Eu fusesem tot timpul, iar asta era bine. Asta era cât se poate 
de bine. 


M-am lăsat pe un genunchi şi am verificat apa. Curgea aşa 
cum trebuia, caldă. Bun. Chiar dacă ceda acum generatorul, 
era bine. Cada era de model vechi, din aceea adâncă. Mergând 
jos la bucătărie să iau un cuțit, m-am gândit să intru şi eu în 
apă cu ea după ce aş fi terminat să-mi tai venele în apa mai 
caldă din chiuvetă. Nu, m-am hotărât. Gestul ar putea fi prost 
interpretat de către oamenii care vor veni aici mai târziu, 
oameni cu minți perverse şi cu presupuneri şi mai perverse. 
Cei care vor veni când se va opri furtuna şi copacii de pe drum 
vor fi îndepărtați. Nu, după baie o voi usca şi-o voi aşeza 
înapoi în pat cu Strickland în mână. Eu voi şedea de partea 
cealaltă a dormitorului în şezlongul de lângă ferestre. Îmi voi 


întinde câteva prosoape în poală pentru a opri cât mai mult 
sânge posibil să se scurgă pe pantaloni şi, în cele din urmă, voi 
adormi şi eu. 

Clopoţelul lui Bunter încă mai cânta. Mult mai tare acum. 
Începea să mă calce pe nervi şi, dacă urma să continue în 
ritmul ăsta, avea să o trezească pe copilă. Am hotărât să-l iau 
de acolo şi să-l reduc la tăcere pentru totdeauna. Am traversat 
încăperea şi, făcând asta, o pală puternică de aer a trecut pe 
lângă mine. Nu era un curent venit prin fereastra spartă a 
bucătăriei; acesta a fost iarăşi aerul acela cald de metrou. A 
împrăştiat colecția de rebusuri Chestii grele pe podea, însă 
press-papier-ul de pe manuscris a împiedicat paginile lui să 
zboare. Când m-am uitat în direcția aceea, clopoțelul lui 
Bunter a tăcut. 

O voce a suspinat în camera difuză. Cuvinte pe care nu le- 
am putut înțelege. Şi ce importanță aveau? Ce importanţă 
mai avea încă o manifestare spiritistă - încă un suflu de aer 
cald din Marele Tărâm de Dincolo? 

Tunetul a huruit şi suspinul s-a auzit din nou. De data 
asta, când generatorul a murit şi s-au stins luminile, 
aruncând încăperea într-o umbră cenuşie, am înțeles cu 
claritate un cuvânt: 


Nouăsprezece. 


M-am întors pe călcâie, făcând un cerc aproape complet. L- 
am încheiat uitându-mă de partea cealaltă a camerei 
umbroase la manuscrisul Prietenului meu din copilărie. 
Dintr-o dată, lumina a răzbătut. Înțelegerea a venit. 

Nu colecția de rebusuri. Şi nici cartea de telefon. 

Ci cartea mea. Manuscrisul meu. 

Am mers până la el, vag conştient că apa a încetat să mai 
curgă în cada din baia din aripa de nord. Când a murit 
generatorul, s-a oprit şi pompa. Nu era nici o problemă, deja 
era suficient de adâncă apa. Şi de caldă. Urma să-i fac Kyrei 
baie, însă mai întâi trebuia să fac altceva. Trebuia să merg pe 
verticală la nouăsprezece şi, după asta, trebuia neapărat să 


merg pe verticală şi la nouăzeci şi doi. Şi puteam face asta. 
Scrisesem cu puțin peste o sută douăzeci de pagini de 
manuscris, aşa că puteam face asta. Am apucat lanterna cu 
baterii de deasupra dulapului în care încă mai ţineam câteva 
sute de discuri de vinii adevărate, am aprins-o şi am aşezat-o 
pe masă. Arunca un cerc alb radiant pe manuscris - în 
obscuritatea acelei după-amiezi, era la fel de luminos ca şi 
spotul unui reflector. 

La pagina nouăsprezece a Prietenului meu din copilărie, 
Tiffi Taylor - o damă de companie care se reinventase sub 
numele de Regina Whiting - şedea în studioul ei împreună cu 
Andy Drake, rememorând ziua în care John Sanborn (numele 
sub care se prezentase atunci John Shackleford) i-a salvat 
viața fiicei sale de trei ani, Karen. Acesta era pasajul pe care 1- 
am citit în timp ce fulgerul duduia şi ploaia răpăia în uşa 
glisantă care se deschidea spre estacadă. 


PRIETENUL, de Noonan/Pag. 19 


ba acolo, eram sigură de asta, spuse ea, 
uitându-se în gol; dar când nu mi-am văzut 
fetița nicăieri, m-am îndreptat spre piscina 
nouă. (Trase un fum din ţigară.) 

lar când am văzut ce se întâmplă, am 

țipat - fetița mea, Karen, se afla sub apă. 


Era aproape moartă, în aer era mâna ei, iar 
sub apă zăcea corpul ei inert. 

Unghiile erau albastre. Nu-mi amintesc 
bine ce s-a întâmplat după aceea. 

Sanborn, grădinarul, a sărit în bazin, 
trăgând-o pe Karen de braț şi de 

umăr, până ce a reuşit să o scoată 

din apă. A scos-o din întunecime, 

iar eu stăteam pe margine şi plângeam. 
Oh, Dumnezeule, am crezut că murise. 


Am ştiut pe dată, însă am aşezat carneţelul pentru notițe 
pe marginea stângă a manuscrisului ca să văd mai bine. 
Citind în jos, aşa cum ai citi răspunsul unui rebus vertical, 
prima literă a fiecărui rând alcătuia un mesaj care fusese 
acolo aproape de când am început să scriu cartea: 


bufnițE sUb StudO 
Apoi, făcând micile modificări evidente: 
bufnlțE sUb Studio 


Bill Dean, îngrijitorul meu, şade la volanul camionetei lui. 
Şi-a îndeplinit cele două scopuri pentru care a venit aici - să 
mă salute că m-am întors pe TR şi să mă avertizeze în 
privința lui Mattie Devore. Acum e gata de plecare. Îmi 
zâmbeşte, arătându-mi dinții ăia mari şi falşi, Roebucker-ii 
ia. "Dacă ai ocazia, ar trebui să cauţi bufnițele ', îmi 
spune. Eu îl întreb la ce i-ar fi trebuit lui Jo două bufnițe din 
plastic şi el îmi răspunde că le fac pe ciori să nu se mai 
cace pe podele. Mă mulțumesc cu asta, am alte lucruri la 
care să mă gândesc, însă totuşi... "A fost de parc-ar fi venit 
tocmai pentru-a face treaba asta”, spune el. Nici nu mi-a 
trecut prin gând - nu atunci, cel puțin - că, în folclorul 
indian, bufnițele mai au o semnificație: se spune că te 
feresc de spiritele rele. Dacă Jo ştia că bufnițele de plastic 


sperie ciorile, trebuie să fi ştiut şi asta. Pur şi simplu era 
genul de informație pe care o culegea şi o punea la păstrare. 
Soția mea curioasă. Sclipitoarea mea dezordonată. 

Tunetul a bubuit. Fulgerul a ros din nori asemenea unei 
vărsări de acid luminos. Am rămas lângă masa din sufragerie 
cu manuscrisul în mâinile care-mi tremurau. 

— Christoase, Jo, am şoptit. Ce ai aflat? 

Şi de ce nu mi-ai spus şi mie? 

Dar bănuiam că ştiu răspunsul la întrebarea asta. Nu-mi 
spusese fiindcă, într-un fel, semănam cu Max Devore; 
străbunicul lui şi cu al meu se căcaseră în aceeaşi hazna. Nu 
avea nici o logică, dar asta era. Nu-i spusese nici măcar 
propriului ei frate. Am găsit în asta un soi ciudat de confort. 

Am început să frunzăresc manuscrisul, simțindu-mi pielea 
de găină. 

Andy Drake se încrunta foarte rar în Prietenul meu din 
copilărie al lui Michael Noonan. 1 se buhăia fața însă, fiindcă 
în fiecare buhăială există câte o buhă. Înainte să vină în 
Florida, John Shackleford locuise în Studio City, California. 
Prima întâlnire al lui Drake cu Regina Whiting a avut loc în 
studioul ei. Ultima adresă cunoscută a iui Ray Garraty a fost 
cea a Apartamentelor Studio din Key Largo. Cea mai bună 
prietenă a Reginei Whiting era Steffie Underwood. Soțul lui 
Steffie se numea Towle Underwood - asta era o reuşită, două 
la prețul de una. 

Bufniţe sub studio. 

Era peste tot, pe fiecare pagină, exact ca şi numele cu K din 
cartea de telefon. Un soi de monument, numai că acesta 
fusese construit - eram sigur de asta - nu de Sara Tidwell, ci 
de Johanna Arlen Noonan. De soția mea, care-mi trimitea 
necontenit mesaje prin spatele gardianului, rugându-se din 
toată inima ei mărinimoasă ca eu să le văd şi să le înțeleg. 

La pagina nouăzeci şi doi, Shackleford discuta cu Drake în 
camera pentru vizite de la închisoare - şedea cu încheieturile 
mâinilor între genunchi, uitându-se în jos la lanţul dintre 
gleznele lui, refuzând să se uite în ochii lui Drake. 


PRIETENUL, de Noonan/Pag. 92 


baliverne doar. Orice altceva, pe dracu' 
uns, la ce mi-ar fi de 

folos? viața-i un joc, un joc 

nenorocit, pe care l-am pierdut. 

lar tu crezi că-s 

țicnit să spun că am să cred un 

erou sau poate chiar un 

sfânt, venit de 

undeva de departe... 


Textul continua, dar nu mai avea sens să-l citesc. Mesajul, 
bufnițe sub studio, curgea pe marginea paginii ăsteia aşa 
cum se întâmplase şi la nouăsprezece. Aşa cum probabil se 
întâmpla şi pe oricare dintre toate celelalte pagini. Îmi 
amintesc cât de aiuritor de fericit fusesem să descopăr că 
scăpasem de criză şi că puteam scrie din nou. Scăpasem de 
criză, sigur că da, dar nu fiindcă reuşisem în sfârşit s-o 
înfrâng sau găsisem o cale de-a o ocoli. Jo mă scăpase de ea. 
Jo o înfrânsese, iar continuarea carierei mele de scriitor de 
thriller-uri de mâna a doua fusese ultimul gând al ei când 
făcuse asta. Stând acolo în lumina intermitentă a fulgerelor, 
simțind fantomele nevăzute dându-mi târcoale prin aerul 
agitat, mi-am amintit de doamna Moran, profesoara mea din 
clasa întâi. Când încercările tale de a copia literele alfabetului 
din cartea de citire începeau să nască forme vălurite, ea îşi 
aşeza mâna mare şi sigură peste a ta şi te îndruma. 

Aşa cum mă îndrumase şi Jo. 

Am frunzărit paginile manuscrisului şi am observat 
cuvintele-cheie peste tot, uneori poziționate în aşa fel încât să 
le poţi citi aglomerate pe diferite rânduri, unul deasupra 
celuilalt. Cât de tare încercase să-mi spună asta... iar eu nu 
aveam nici o intenţie de a mai face ceva până nu aflam care 
fusese motivul. 

Am aruncat manuscrisul înapoi pe masă, dar înainte să 
apuc să-l reasigur cu prespapierul, o suflare furioasă de aer 


înghețat a trecut pe lângă mine, ridicând paginile şi 
împrăştiindu-le peste tot într-un ciclon. Dacă forța aceea le-ar 
fi putut rupe în fâşii, sunt convins că asta ar fi făcut. 

Nul a strigat când am apucat mânerul lanternei. Nu, 
termină-ți treaba! 

Vântul îmi sufla în față în pale răcoroase - era ca şi când ar 
fi stat cineva pe care nu reuşeam să-l văd în fața mea şi-mi 
respira în nas, retrăgându-se pe măsură ce eu avansam, 
suflând şi tot suflând, asemenea lupului cel mare şi rău din 
fața caselor celor trei purceluşi. 

Mi-am agăţat lanterna pe braț, am întins mâinile în față şi 
le-am lovit puternic una de cealaltă. Aerul rece care-mi suflase 
în față s-a oprit. Nu mai rămăsese acum decât pala vârtejită 
ce intra prin gaura parțial astupată din geamul bucătăriei. 

— Ea doarme, am spus prezenţei care ştiam că încă mai e 
acolo, uitându-se în tăcere. Mai e timp. 

Am ieşit în grabă pe uşa din spate şi vântul m-a învăluit pe 
dată, făcându-mă să mă legăn pe picioare, aproape trântindu- 
mă pământ. lar în copacii fremătători am văzut fețe verzi, 
fețele celor morți. Acolo era şi fața lui Devore, şi a lui Royce, şi 
a lui Son Tidwell. Cel mai des am văzut fața Sarei. 

Sara era pretutindeni. 

Nu! Du-te înapoi! N-ai de ce să-ți faci de lucru cu nici o 
bufniță, dulceaţă! Du-te înapoi! Termină-ți treaba! Fă ceea 
ce ai venit să faci! 

— Nu ştiu ce am venit să fac, am spus. Şi, până nu aflu, nu 
fac nimic. 

Vântul a şuierat ca ofensat şi o creangă imensă s-a rupt din 
pinul de la dreapta casei. A căzut pe capota Chevrolet-ului 
meu într-o împroşcare de apă, îndoind tabla înainte să se 
rostogolească la pământ pe partea şoferului. 

Să bat din palme aici afară mi-ar fi ajutat exact cât i-ar fi 
ajutat regelui Canute dacă ar fi comandat fluxului să se 
retragă. Aceasta era lumea ei, nu a mea... şi nu era decât 
granița ei, la o adică. Fiecare pas făcut mai aproape de Stradă 
şi de lac m-ar fi adus mai aproape de inima acelei lumi, unde 


timpul era subțire şi spiritele dominau totul. Oh, scumpule 
Dumnezeu, ce putuse produce asta? 

Poteca spre studioul lui Jo se transformase într-un pârâu. 
Am făcut doisprezece paşi prin el înainte să mi se mişte o 
piatră sub picior şi să cad cu greutate pe-o parte. Fulgerul a 
făcut un zigzag pe cer, s-a auzit zgomotul unei crengi 
rupându-se şi apoi am văzut ceva căzând spre mine. Am 
ridicat braţele să-mi protejez fața şi m-am rostogolit spre 
dreapta, ieşind de pe potecă. Creanga a atins pământul chiar 
în spatele meu, iar eu m-am dat de-a dura pe-o pantă 
alunecoasă din cauza acelor de brad. Am reuşit într-un sfârşit 
să mă ridic în picioare. Creanga de pe potecă era şi mai mare 
decât cea care aterizase pe capota maşinii. Dacă m-ar fi lovit, e 
foarte probabil că mi-ar fi spart capul. 

Du-te înapoi! 

Vântul sâsâit, pizmaş, suflând printre copaci. 

Termină treaba! 

Vocea gâlgâită, guturală a lacului, lovindu-se pe stânci şi de 
terasamentul de la baza Străzii. 

Vezi-ţi de treabă! 

Aceasta a fost chiar casa însăşi, gemând pe fundație. 

Vezi-ţi de treabă şi lasă-mă pe mine să-mi văd de-a mea! 

Însă Kyra era treaba mea. Kyra era fiica mea. 

Am luat lanterna de jos. Carcasa era crăpată, însă becul 
strălucea puternic şi hotărât - ăsta era un punct marcat 
pentru echipa gazdă. Aplecat înainte împotriva vântului 
şuierător, cu mâna ridicată să mă feresc de alte crengi în 
cădere, am alunecat şi m-am împleticit în josul dealului către 
studioul defunctei mele soții. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE 


La început, uşa n-a vrut să se deschidă. Clanţa mi s-a 
răsucit în mână, aşa că am ştiut că nu e încuiată, însă părea 
că ploaia umflase lemnul... sau o proptea cineva de partea 
cealaltă? M-am tras în spate, m-am ghemuit uşor şi am lovit-o 
cu umărul. De data aceasta a cedat puțin. 


Ea era. Sara. Se afla de partea cealaltă a uşii şi încerca să 
mă împiedice s-o deschid. Cum de putea face asta? Cum, 
pentru numele lui Dumnezeu? Era o afurisită de fantomă! 

M-am gândit la camioneta CONSTRUCŢII BAMM... şi, ca şi 
când gândul ar fi invocat-o, aproape că am putut-o vedea 
acolo, la capătul Stradelei Patruzeci şi doi, parcată lângă 
şosea. Maşina doamnelor bătrâne era în spatele ei şi alte trei 
sau patru maşini se aflau acum în spatele lor. Toate cu 
ştergătoarele de parbriz legănându-se stânga-dreapta, cu 
farurile tăind conuri slabe de lumină prin ploaie. Erau aliniate 
pe marginea drumului ca pentru vânzare. Numai că aici nu se 
vindea nimic, nu erau decât nişte bătrâni care şedeau în 
tăcere în maşinile lor. Bătrâni care se aflau în zonă exact ca 
mine. Bătrâni trimițând spre mine tot soiul de vibrații. 

Ea se hrănea cu ei. Fura de la ei. La fel făcuse şi cu Devore - 
şi cu mine, desigur. Multe dintre manifestările paranormale pe 
care le experimentasem de la întoarcere e foarte probabil că 
fuseseră create folosind propria mea energie psihică. Era chiar 
comic dacă stăteai să te gândeşti la asta. 

Sau poate că "terifiant" era cuvântul pe care-l căutam de 
fapt. 

— Jo, ajută-mă, am spus în ploaia biciuitoare. 

Fulgerul a luminat cerul, conferind pentru scurtă vreme 
torentelor de apă un argintiu-deschis. 

— Dacă m-ai iubit vreodată, ajută-mă acum. 

M-am dat în spate şi am lovit iarăşi uşa. De data asta n-am 
simțit opoziția nici unei rezistențe şi am pătruns înăuntru val 
vârtej, lovindu-mă cu tibia de canat şi căzând în genunchi. N- 
am dat drumul lanternei, însă. 

A urmat o clipă de tăcere. Cât a durat, am simțit forțe şi 
prezențe adunându-se la un loc. În clipa aceea nimic n-a 
părut să mişte, chiar dacă, în spatele meu, în pădurea în care 
îi plăcea lui Jo să hoinărească - însoțită sau nu de mine —, 
ploaia continua să cadă şi vântul continua să şuiere, un 
grădinar nemilos secerând copacii morți sau aproape morți, 
făcând treaba a zece ani amărâţți într-o singură oră 
turbulentă. Apoi uşa s-a trântit şi a început. Am văzut totul 


în lumina lanternei, pe care o aprinsesem fără să-mi dau 
seama măcar, însă la început, n-am ştiut cu precizie ce văd, în 
afară de distrugerea de către o forță nevăzută a 
manufacturilor şi comorilor mult-iubite ale soției mele. 

Bucata de covor înrămată s-a smuls singură de pe perete şi 
a zburat dintr-o parte a studioului în cealaltă, cadrul negru 
din lemne de stejar făcându-se bucăți. Capetele au sărit de pe 
corpurile păpuşilor din aranja-mentul făcut de Jo, asemeni 
unor dopuri de şampanie la o petrecere. Becul din tavan s-a 
făcut ţăndări, presărând deasupra mea bucăţi de sticlă. A 
început să sufle un vânt - unul rece —, căruia i s-a alăturat 
imediat altul mai cald, aproape încins, cu care s-a rotit într- 
un ciclon. S-au învârtit în jurul meu, imitând parcă furtuna 
mai mare de afară. 

Macheta Sarei Laughs din bibliotecă, cea care părea 
construită din scobitori şi bețe de acadele, a explodat într-un 
nor de aşchii. Lopata de caiac sprijinită de perete s-a ridicat în 
aer, a vâslit furioasă în gol, apoi s-a avântat asupra mea 
aidoma unei sulițe. M-am trântit pe burtă pe covorul verde ca 
să mă feresc şi, căzând, am simţit cioburile globului spart 
tăindu-mă în palmă. Am mai simțit încă ceva - o umflătură 
sub covor. Lopata s-a izbit de peretele din spate destul de tare 
să se rupă în două. 

Acum, banjoul la care soția mea nu reuşise niciodată să 
înveţe să cânte s-a ridicat în aer, s-a rotit de două ori şi a scos 
o serie de note dezacordate, însă totuşi inconfundabile - mi-aş 
dori să fi fost demult, vechile vremuri încă le-ascult. Suita s-a 
încheiat printr-un BLONG! spart, care a rupt toate cele cinci 
corzi. Banjoul s-a mai rotit a treia oară, fierul sclipitor de pe 
gâtul lui aruncând dâre de lumină pe pereţi, după care s-a 
lovit serios de podea, burduful spărgându-se şi cheile 
rupându-se asemenea unor dinți. 

Sunetul aerului mişcându-se a început iarăşi să —cum 
altfel să exprim asta? - să se focalizeze cumva, până ce n-a 
mai fost sunetul aerului, ci sunet de voci - voci gâfâite, 
nepământene, pline de furie. Ar fi strigat dacă ar fi avut corzi 
vocale cu care să strige. Aerul prăfos se învârtejea în fasciculul 


lanternei mele, alcătuind forme spiralate care dansau 
împreună, apoi se separau din nou. Pentru doar o singură 
clipă, am auzit vocea mârâită, spartă de fumat a Sarei: 

— Pleac' d-aci, curvă! Să pleci d-aci! Aiasta nu-i treaba... 

Apoi o bufnitură fără substanţă, ciudată, de parcă s-ar fi 
lovit aerul de aer. Aceasta a fost urmată de-un țipăt grăbit ca 
printr-un tunel de vânt pe care l-am recunoscut: îl mai 
auzisem în toiul nopţii. Striga Jo. Sara îi făcea rău, Sara o 
împingea pentru că încerca să intervină, iar Jo striga. 

— Nu! am urlat eu, ridicându-mă în picioare. Las-o în pace! 
Las-o în pace! 

Am înaintat în încăpere, legănând lanterna înaintea ochilor, 
ca şi când aş fi putut-o alunga cu ea. Sticle sigilate au început 
să zboare pe lângă mine - unele conţinând flori uscate, unele, 
ciuperci segmentate cu grijă, unele, plante de pădure. S-au 
spart de peretele din spate cu un sunet fragil de xilofon. Nici 
una nu m-a nimerit; a fost ca şi când o mână nevăzută le-ar fi 
ghidat într-o altă parte. 

Apoi s-a ridicat în aer pupitrul lui Jo. Trebuie să fi cântărit 
cel puţin o sută optzeci de kilograme cu sertarele atât de pline 
cum erau, însă a plutit ca o pană, înclinându-se mai întâi 
într-o parte şi apoi în cealaltă, contra curenților de aer. 

Jo a strigat din nou, de data aceasta de mânie mai degrabă 
decât de durere, iar eu m-am împleticit în spate spre uşa 
închisă, încercat de sentimentul că fusesem golit pe 
dinăuntru. Sara nu era singura care putea fura energia celor 
vii, se părea. O materie albă, spermoasă - ectoplasmă, 
bănuiesc - s-a vărsat din sertăraşele pupitrului într-o duzină 
de pârâiaşe mici, iar pupitrul s-a avântat brusc spre celălalt 
capăt al încăperii. A zburat aproape prea repede ca ochii mei 
să-l poată urmări. Oricine ar fi stat în calea lui ar fi fost stâlcit 
de-a binelea. S-a auzit un țipăt pătrunzător de protest şi 
agonie - Sara de data asta, ştiam sigur că ea era - şi apoi 
pupitrul s-a izbit de perete, spărgându-l şi lăsând ploaia şi 
vântul să intre înăuntru. Partea mobilă de deasupra se 
desprinsese din balamale şi atârna asemenea unei limbi rupte. 
Toate sertarele au țâşnit afară. Mosoare de aţă, scuturi cu fire 


de tors, cărți de identificare a florei/faunei şi ghiduri forestiere, 
degetare, carneţele, andrele, Magic Markere uscate - lânăşițele 
pământeşti ale lui Jo, le-ar fi numit Ki. Au zburat în toate 
direcțiile asemeni unor oase şi a unor bucăți de păr 
împrăştiate cu cruzime dintr-un sicriu deshumat. 

— Opreşte-te, am croncănit. Opriţi-vă amândouă. Ajunge. 

Însă nu era nevoia să le spun asta. Cu excepţia răpăitului 
furios al furtunii, eram singur în ruinele studioului soției 
mele. Bătălia se încheiase. Cel puţin pentru moment. 


Am îngenuncheat şi am îndoit în două covorul verde de 
iută, ascunzând cu grijă în pliu cât de mult am putut din 
cioburile becului. Sub el se afla un chepeng ce dădea într-o 
zonă de depozitare triunghiulară creată de terenul ce cobora 
în pantă către lac. Umflătura pe care o simţțisem era una 
dintre balamalele chepengului. Ştiam de spaţiul acesta şi 
voisem să caut în el bufnițele. Apoi începuseră lucrurile să 
evolueze şi uitasem. 

În chepeng era montat un inel. L-am apucat, aşteptându- 
mă şi de data asta la o forță de rezistenţă, însă acesta s-a dat 
cu uşurinţă pe spate. Mirosul care a exalat dinăuntru m-a 
împietrit în mişcare. Nu era miros fetid de putrefacție, cel 
puţin nu la început, ci de Red - parfumul preferat al lui Jo. A 
plutit în jurul meu preţ de-o clipă şi apoi a dispărut. Ce l-a 
înlocuit a fost mirosul de ploaie, de rădăcini şi de pământ ud. 
Nu era plăcut, dar simțisem mirosuri cu mult mai rele lângă 
lac, în apropierea mesteacănului ăluia blestemat. 

Am îndreptat fascicolul lanternei în josul celor trei trepte 
abrupte. Am întrevăzut o formă pătrată care s-a dovedit a fi o 
toaletă veche - îmi aminteam vag că Bill şi cu Kenny Auster o 
puseseră acolo jos prin 1990 sau '91. Erau câteva cutii din fier 
- sertare de fişier, de fapt - înfăşurate în folie de plastic şi 
stivuite direct pe podea. Discuri vechi şi hârtii. Un casetofon 
cu opt capete de înregistrare într-o pungă din plastic. Lângă 
el, într-o altă pungă, un aparat video vechi. Şi într-un colț... 

M-am aşezat jos, mi-am întins picioarele şi am simţit ceva 
atingându-mă la glezna pe care o sucisem în lac. Am îndreptat 


lanterna între genunchi şi, pentru o clipă, am văzut un puşti 
negru. Nu acela care se înecase în lac însă - acesta era mai în 
vârstă şi apreciabil mai înalt. Doisprezece ani, poate 
paisprezece. Băiatul înecat nu avusese mai mult de opt ani. 

Acesta şi-a dezgolit spre mine dinţii şi a sâsâit ca o pisică. 
În ochi nu avea pupile; asemeni celor ai băiatului din lac, ochii 
lui erau în întregime albi, aidoma ochilor unei statui. Şi 
scutura din cap. Nu veni aici jos, omule alb. Lasă morții să 
se odihnească în pace. 

— Dar tu nu eşti în pace, am spus şi i-am îndreptat 
lanterna direct spre față. Am văzut pentru o clipă o arătare cu 
adevărat hidoasă. Am văzut prin el, dar am putut vedea şi în 
el: rămăşiţele putrede ale limbii în gură, ochii din orbite, 
creierul fermentând asemenea unui ou stricat în coaja 
craniului lui. Apoi a dispărut şi n-a mai rămas altceva decât 
una dintre spiralele acelea de praf stârnit. 

Am coborât, ţinând lanterna ridicată. Sub ea, năvoade de 
umbre se legănau şi păreau că se întind spre mine. 


Spaţiul de depozitare (nu era de fapt decât o strâmtoare 
prin care puteai doar să te târăşti) fusese podit cu bucăţi de 
lemn, doar ca lucrurile să nu stea direct pe pământ. Apa 
curgea acum într-un râu continuu şi se erodase destul 
pământ să facă şi din înaintarea târâş o treabă nesigură. 
Mirosul de parfum dispăruse complet. Ce-l înlocuise era 
mirosul greu de mâl şi - deşi greu de explicat, cred, însă era 
prezent - izul palid, înăbuşit de cenuşă şi foc. Am văzut 
aproape imediat ceea ce căutam. Bufnițele comandate prin 
poştă de Jo, cele a căror livrare o supraveghease ea însăşi în 
noiembrie a lui 1993, se aflau în colțul nordic, unde mai erau 
doar vreo şaizeci de centimetri între podea şi tavan. Oribile, 
da' păreau adevărate, spusese Bill, şi chiar aşa era: în 
lumina sclipitoare a lanternei arătau ca nişte păsări mai întâi 
strânse în cârpe, apoi sufocate în pungi de plastic. Ochii lor 
erau două verighete sclipitoare încercuind două pupile mari şi 
negre. Penele lor din plastic erau vopsite în verdele întunecat 
al acelor de pin, pântecele într-o nuanţă de alb-portocaliu 


murdar. M-am târât către ele peste bucăţile de lemn 
lipăitoare, schimbătoare, de pe jos, strălucirea lanternei 
săltând înainte şi înapoi între ele, încercând să nu mă-ntreb 
dacă nu cumva era în spatele meu băiatul, urmărindu-mă 
şontâcăit. Când am ajuns la bufnițe, am ridicat capul fără să 
mă gândesc şi m-am lovit de izolația de sub podeaua 
studioului. Bate o dată pentru da, de două ori pentru nu, 
cretinule, mi-am spus. 

Mi-am înfundat degetele în plasticul în care erau înfăşurate 
bufnițele şi le-am tras către mine. Voiam să ies de acolo. 
Senzaţia apei care curgea chiar pe sub mine era bizară şi 
neplăcută. La fel era şi mirosul de foc, care părea acum mai 
puternic, în pofida umezelii. Dacă ardea studioul? Dacă-i 
dăduse Sara cumva foc? Urma să mă prăjesc aici jos chiar în 
vreme ce scurgerea mâloasă a furtunii îmi înmuia picioarele şi 
burta. 

Una dintre bufnițe era pusă pe-un stativ din plastic, am 
observat - ca să o poți aşeza bine pe estacadă sau pe verandă, 
iubire - dar stativul pe care ar fi trebuit să stea cealaltă 
dispăruse. Am mers cu spatele către chepeng, ţinând lanterna 
într-o mână şi trăgând sacul din plastic cu bufnițe cu cealaltă, 
crispându-mă de fiecare dată când tunetul bubuia deasupra 
mea. Am reuşit să parcurg doar puţin drum înainte ca banda 
adezivă udă să cedeze. Bufnița fără stativ s-a înclinat încet 
către mine, ochii ei negri-aurii uitându-se ţintă, voraci, într-ai 
mei. 

Un vârtej de aer. O suflare vagă, confortantă, de parfum 
Red. Am tras bufnița afară de moţul sub formă de corn ce-i 
creştea din frunte şi am întors-o cu susul în jos. Unde fusese 
cândva lipită de stativul din plastic erau acum doar două icuri 
între care era un spaţiu gol. În gaura aceea se afla o cutie 
mică din tinichea, o cutie pe care am recunoscut-o chiar 
înainte să întind mâna în burta bufniței şi s-o scot afară. Am 
îndreptat lanterna spre capacul ei, ştiind ce urma să văd: 
NIMICURILE LUI JO, imprimat cu un scris învechit, aurit. 
Găsise cutia într-un anticariat de țară pe undeva. 


M-am uitat la ea, inima bătându-mi tare în piept. Tunetul 
bubuia pe cer. Chepengul stătea deschis, însă uitasem să mai 
urc prin el. Uitasem de toate în afară de cutia din tinichea pe 
care o țineam în mâini, o cutie cam de mărimea unei cutii 
pentru trabucuri, însă nu chiar atât de adâncă. Mi-am întins 
palma peste capac şi i l-am scos. 

Înăuntru era un amestec de hârtii împăturite deasupra a 
două carnețele de genul celor cu spirală, de care folosesc şi eu 
pentru notițe şi liste cu personaje. Acestea fuseseră strânse la 
un loc cu o bandă elastică. Deasupra de tot se afla un pătrat 
negru, sclipitor. Până să-l ridic şi să-l apropii de lanternă, nu 
mi-am dat seama că e negativul unui instantaneu fotografic. 

Ca o fantomă, inversată şi vag portocalie, am văzut-o pe Jo 
în costumul ei de baie gri din două piese. Stătea pe plută cu 
mâinile după cap. 

— Jo, am spus, şi apoi n-am mai putut spune nimic. Gâtul 
mi se închisese din cauza lacrimilor. Am ținut negativul în 
mână pentru o clipă, nevrând să pierd contactul cu el, apoi l- 
am aşezat la loc în cutie, alături de hârtii şi de carnețele. Din 
cauza acestor lucruri se întorsese ea la Sara în iulie 1994; să 
le adune la un loc şi să le ascundă cât de bine posibil. Luase 
bufnițele de pe estacadă (Frank auzise uşa de acolo lovindu-se 
de canaturi) şi le adusese aici. Aproape că o puteam vedea 
rupând stativul uneia dintre ele şi îndesându-i cutia din 
tinichea pe curul ei din plastic în sus, înfăşurându-le pe 
amândouă în folie, apoi târându-le aici jos, şi toate astea în 
vreme ce fratele ei o aştepta fumând țigări Marlboro şi simțind 
vibraţiile. Vibraţiile negative. Mă îndoiam că voi şti vreodată 
toate motivele pentru care făcuse ea asta sau care fusese 
starea ei mentală... Însă aproape sigur crezuse că, într-un 
sfârşit, voi ajunge şi eu aici jos. Altfel de ce să fi lăsat 
negativul? 

Hârtiile erau în mare parte fotocopii ale unor articole din 
Castle Rock Call şi din Weekly News, ziarul care-l precedase 
pe Call. Data era însemnată pe fiecare de mâna fermă şi 
ordonată a soției mele. Cel mai vechi articol era din 1865 şi 
purta titlul ÎNCĂ UNUL ÎNTORS CU BINE ACASĂ. Cel care se 


întorsese fusese Jared Devore, în vârstă de treizeci şi doi de 
ani. Am înțeles dintr-o dată unul dintre lucrurile care mă 
neliniştiseră: generațiile care nu păreau să se potrivească. Un 
cântec de-al Sarei Tidwell mi-a venit în minte pe când stăteam 
acolo pe podea cu lanterna îndreptată înspre articolul ăla 
bătrân. Era cântecelul care spunea: O fac bătrânii şi-o fac şi 
tinerii/ Iar bătrânii le-arată tinerilor ce trebuie să facă... 

Pe când apăreau Sara and the Red-Tops în Districtul Castle 
şi se stabileau în ceea ce a ajuns să fie cunoscută ca Pajiştea 
Tidwell, Jared Devore trebuie să fi avut şaizeci şi şapte sau 
opt. Bătrân, dar încă în putere. Veteran al Războiului Civil. 
Genul de bătrân de la care tinerii să aibă ce învăța. lar 
cântecul Sarei avea dreptate - bătrânii le-arată tinerilor ce 
trebuie să facă. 

Ce făcuseră ei, mai exact? 

Articolele despre Sara and the Red-Tops nu spuneau nimic. 
Le-am scanat doar cu privirea, oricum, însă tonul general m-a 
frapat, chiar şi aşa. L-aş descrie ca un inepuizabil dispreţ 
nativ. Cei de la Red-Tops erau 'ciorile noastre din Sud" şi 
"negroteii noştri cântători'. Sara însăşi era "un exemplar 
minunat de negroteie cu nas lat, buze pline şi sprâncene 
nobile", care îi 'fascina pe localnici, bărbați şi femei deopotrivă, 
cu buna ei dispoziție animalică, zâmbetul luminos şi râsetul 
răguşit". 

Acestea erau, Dumnezeu să ne aibă-n pază şi să ne salveze, 
cronici muzicale. Cronici din acelea bune, dacă nu vă 
deranjează să vi se spună că deţineţi un gust artistic prăfuit. 

Le-am  frunzărit în grabă, căutând orice despre 
circumstanţele în care plecaseră "ciorile noastre din Sud". Nu 
am găsit nimic. Ce am găsit în schimb a fost un articol din 
Call marcat 19 iulie (du-te în jos la nouăsprezece, mi-am 
spus) 1933. Titlul spunea UN ÎNGRIJITOR ŞI GHID VETERAN 
NU ŞI-A PUTUT SALVA FIICA. Potrivit articolului, Fred Dean 
se lupta cu focurile în partea de est a TR-ului împreună cu alți 
două sute de bărbaţi când vântul s-a schimbat brusc, 
amenințând capătul nordic al lacului, care fusese până atunci 
considerat dincolo de orice pericol. La vremea aceea, o mulțime 


de localnici întrețineau acolo refugii pentru pescuit şi vânat 
(atâta lucru ştiam şi eu). Aşezarea avea un magazin general şi 
chiar un nume, Halo Bay. Soţia lui Fred, Hilda, se afla acolo 
cu gemenii lor, William şi Carla, în vârstă de trei ani, atunci 
când soțul ei era plecat să înghită fum. Destul de multe alte 
soții şi copii se mai aflau şi ei în Halo Bay. 

Focul se răspândise repede când se schimbase vântul, 
spunea ziarul - "asemenea unor explozii în lanț'. A trecut de 
singura barieră construită de oameni împotriva lui în direcția 
aceea şi s-a îndreptat spre capătul celălalt al lacului. În Halo 
Bay nu se afla nici un bărbat care să preia conducerea şi 
aparent nici o femeie capabilă sau dornică s-o facă ea. Au 
intrat în panică în schimb, alergând să-şi umple maşinile cu 
copii şi lucruri din case, gâtuind cu maşinile singurul drum de 
ieşire. Într-un târziu, una dintre maşinile sau camionetele 
vechi s-a stricat şi, când focul duduia tot mai aproape, 
alergând prin pădurea ce nu mai văzuse ploaia de la sfârşitul 
lui aprilie, femeile care aşteptaseră descoperiseră că le e 
blocată calea de ieşire. 

Pompierii voluntari veniseră la timp în ajutor, însă când a 
ajuns Fred Dean la soţia sa, care făcea parte dintr-o echipă de 
femei ce încercau să scoată din drum un Ford înțesat ochi cu 
lucruri, a descoperit un lucru îngrozitor. Billy zăcea pe 
podeaua de la picioarele banchetei din spate a maşinii, dormea 
dus, însă Carla lipsea. Hilda îi pusese pe amândoi înăuntru, 
sigur că da - se aflau pe bancheta din spate, ţinându-se de 
mână aşa cum făceau mereu. Dar la un moment dat, după ce 
fratele ei se târâse pe podea şi ațipise, şi în vreme ce Hilda mai 
îndesa câteva lucruri în portbagaj, Carla trebuie să-şi fi 
amintit de o jucărie sau de o păpuşă şi să se fi întors la căsuță 
să o ia. Atunci când făcea asta, mama urcase în bătrânul lor 
DeSoto şi plecase fără să se mai uite în spate la copii. Carla 
Dean se afla fie încă în căsuţa din Halo Bay, fie o luase pe jos 
de-a lungul drumului. În ambele cazuri, focul avea s-o 
doboare. 

Drumul era prea îngust să întorci maşina şi prea aglomerat 
să pleci la drum cu una dintre cele îndreptate în direcția bună 


din cauza unor accidente. Aşa că Fred Dean, cât era el de 
erou, a luat-o la fugă spre orizontul înnegrit de fum, unde 
începuseră deja să se întrevadă panglici de-un portocaliu- 
luminos. Focul purtat de vânt se opintise şi o luase la goană în 
întâmpinarea lui ca o iubită. 

Am îngenuncheat pe podea, citind acestea la lumina 
lanternei şi, dintr-o dată, mirosul de foc şi de ars s-a 
intensificat. Am tuşit... apoi tusea mi-a fost înecată de gustul 
feros al apei de lac pe care l-am simţit în gură şi în gât. Încă o 
dată, de data aceasta stând îngenuncheat în spaţiul pentru 
depozitare de sub studioul soției mele, m-am simțit ca şi când 
tocmai mă înecam. Încă o dată, m-am aplecat înainte şi am 
vomitat, nimic altceva decât puţină salivă. M-am întors şi am 
văzut lacul. Cufundarii ţipau pe suprafața lui ceţțoasă, 
croindu-şi drum către mine în şir indian, lovind apa cu aripile. 
Albastrul cerului fusese maculat. In aer mirosea a cenuşă şi a 
praf de puşcă. Funinginea începuse să cadă alene din cer. 
Latura estică a lui Dark Score era cuprinsă de flăcări, iar eu 
auzeam din când în când trosnete înfundate când explodau 
copacii putrezi. Sunau ca nişte detonări la adâncime. 

M-am uitat în jos, vrând să scap din viziunea aceasta, ştiind 
că într-o clipă sau două nu va mai fi doar o viziune depărtată, 
ci un lucru real, cum fusese excursia mea cu Kyra la Bâlciul 
Fryeburg. În loc de o bufniță din plastic cu ochi împrejmuiţi de 
un cerc auriu, mă uitam la o fetiță cu ochi de-un albastru- 
deschis. Şedea pe o masă pentru picnic, întinzând braţele ei 
grăsulii şi plângând. Am văzut-o la fel de limpede cum îmi 
vedeam propria față în oglindă, în fiecare dimineață când mă 
bărbieream. Am observat că avea cam 

vârsta lui kyra, dar e mult mai rotofeie, iar părul ti-e 
negru în loc de blond. Părul ei are nuanța pe care o va avea 
părul fratelui ei înainte să înceapă să încărunțească în vara 
imposibil de îndepărtată a anului 1998, un an pe care ea 
nu-l va vedea dacă n-o scoate nimeni din infernul ăsta. E 
îmbrăcată într-o rochiță albă şi poartă şosete roşii şi-şi ține 
brațele ridicate înainte, strigând tati, tati. 


Dau să pornesc spre ea şi mă izbeşte un val compact de 
căldură care mă dezintegrează pentru o clipă - eu sunt 
fantoma aici, îmi dau seama, iar Fred Dean tocmai a fugit 
prin mine. Tati, strigă ea, dar spre el, nu spre mine. Tati! şi-l 
îimbrățişează, nepăsându-i de funinginea care-i murdăreşte 
rochița şi fața grăsulie atunci când el o sărută şi începe să 
cadă şi mai multă funingine, iar cufundarii îşi croiesc drum 
către mal lovind apa cu aripile, părând că plâng într-un țipăt 
ascuțit de lamentare. 

Tati vine focu'! strigă ea, pe când el o aşază în brațe. 

Ştiu, fii curajoasă, spune el. O să fie bine, scumpete, dar 
trebuie să fii curajoasă. 

Focul nu mai vine; a venit deja. Întreaga parte de est a 
Halo Bay e cuprinsă de flăcări, iar acum acestea se 
îndreptă pe direcția lor, înghițind una câte una micile 
cabane în care bărbaților le plăcea să zacă beți în timpul 
sezonului de vânătoare sau al celui de pescuit. În spatele 
casei lui Al LehRoux, rufele pe care Marguerit le-a atârnat la 
uscat în acea dimineață ard în flăcări, pantaloni şi rochii şi 
lenjerie intimă arzând pe fire care ele însele sunt acum dăâre 
de foc. Frunze şi bucăţi de coajă de copac cad ca o ploaie; 
un tăciune aprins o atinge pe Carla pe gât şi ea strigă de 
durere. Fred îl înlătură cu o lovitură de palmă în timp ce o 
duce în braţe în josul pantei către apă. 

N-o face! strig eu. Ştiu că tot ce se întâmplă e dincolo de 
puterile mele de intervenție, însă eu tot strig la el, tot încerc 
să intervin cumva. Luptă-te cu impulsul! Pentru numele lui 
Christos, luptă-te cu el! 

Tati, cine e nenea? întreabă Carla şi arată spre mine chiar 
atunci când acoperişul cu şindrilă verde al casei Dean ia 
foc. 

Fred se uită spre locul pe care-l arată ea şi pe chipul lui 
citesc un spasm de vinovăţie. Ştie ce face, ăsta-i cel mai 
cumplit lucru - adânc înlăuntrul lui ştie cu precizie ce are de 
făcut aici în Halo Bay unde se termină Strada. Ştie şi se 
teme că-l va vedea cineva făcând-o. Însă nu observă pe 
nimeni. 


Sau poate că observă? Pentru o clipă, ochii i se lărgesc ca 
şi când chiar întrevede ceva - o spirală dansantă de aer, 
poate. Sau să mă simtă oare? Asta să fie? Simte el cumva o 
boare răcoroasă în toată căldura asta? O boare care 
seamănă cu nişte mâini ce protestează, nişte mâini ce l-ar 
opri dacă ar avea doar substanță? Apoi întoarce capul; apoi 
intră anevoie în apă lângă ciontul de estacadă al casei 
Dean. 

Fred! strig eu. Pentru numele lui Dumnezeu, omule, uită-te 
la ea! Crezi că soția ta a îmbrăcat-o din greşeală într-o rochiță 
din mătase albă? Ţi se pare că-i o rochie în care-ţi trimiți 
copilul la joacă? Tati, de ce intlăm în apă? întreabă ea. 

Ca să scăpăm de foc, scumpete. 

Tati, nu ştiu să înot! 

Nici n-o să trebuiască să înoți, îi răspunde el şi ce mai fior 
mă străbate la auzul acestor vorbe. Fiindcă nu-i o minciună 
- nu va fi nevoie să înoate, nici acum, şi niciodată. Şi, într- 
un sfârşit, metoda lui Fred va fi mult mai milostivă decât a 
lui Normal Auster atunci când îi vine lui rândul - mai 
milostivă decât pompa rapace, decât zecile de litri de apă 
îngheţată. 

Rochiţa albă pluteşte în jurul ei aidoma unei flori de crin. 
Şosetele ei roşii tremură în apă. Se prinde puternic cu 
brațele de gâtul lui şi acum se află între cufundarii puşi pe 
goană; cufundarii plesnesc apa cu aripile lor puternice, 
iscând valuri groase de spumă şi holbându-se la bărbat şi 
la fetiță cu ochii lor roşii, aiuritori. Aerul e plin de fum şi 
cerul nu se mai vede. Mă împleticesc pe urmele lor, păşind 
în lac - simt răceala apei, chiar dacă trecerea mea nu ridică 
nici un val şi nici nu stropesc în jur. Marginile de est şi de 
nord ale lacului sunt acum amândouă cuprinse de foc - ne 
înconjoară acum o semilună arzândă, iar Fred Dean calcă 
mai departe apa împreună cu fiica lui, ducând-o în brațe 
parcă pentru un ritual de botez. Și totuşi îşi spune că 
încearcă să o salveze, doar să o salveze, exact aşa cum tot 
restul vieții Hilda îşi va spune că fetița s-a aventurat înapoi 
în cabană să-şi ia o jucărie, că n-a fost lăsată intenţionat în 


urmă, lăsată îmbrăcată în rochița albă şi şosetele roşii să 
fie găsită de tatăl ei, care a făcut cândva ceva abominabil. 
Acesta e trecutul, acesta e Tărâmul de Odinioară, iar aici, 
păcatele taților sunt transmise copiilor, chiar şi până la a 
şaptea generaţie, care încă n-a sosit. 

O duce la apă şi mai adâncă şi ea începe să strige. 
Strigătele ei se împletesc cu strigătele cufundarilor până ce 
el le pune capăt cu un sărut pe gura ei înspăimântată. 

Te iubesc, tati o iubeşte pe scumpetea lui, spune el, şi apoi 
o coboară. Este, deci, un botez cu scufundare completă, 
doar că nu se aude nici un cor cântând de pe mal "Hai să ne 
adunăm la rău" şi nimeni nu strigă Aleluia! şi el nu-i dă voie 
să iasă la suprafață. Fetița se luptă furios în floarea albă- 
deschis a rochiței sale de sacrificiu şi, după o clipă, el nu 
mai suportă s-o vadă; se uită de-a lungul lacului, în schimb, 
către vest, acolo unde focul încă n-a ajuns (şi nu va ajunge 
niciodată), către vest, unde cerul încă e albastru. 
Funinginea se cerne în jurul lui asemenea unei ploi negre şi 
lacrimile îi curg din ochi şi, în timp ce ea se luptă furios sub 
apăsarea mâinilor lui, încercând să scape de priza lui 
sufocantă, el îşi spune: A fost un accident, doar un accident 
îngrozitor, am dus-o la lac pentru ca era singurul loc unde o 
puteam duce, singurul loc rămas sigur, iar ea a intrat în 
panică, a început să se agite, era toată udă şi alunecoasă şi 
am scăpat-o şi n-am mai putut-o prinde deloc şi apoi... 

Uit că sunt o fantomă. Strig: "kia! Rezistă, Ki!" şi intru 
sub apă. Mă întind după ea, îi văd fața îngrozită, ochii ei 
albaştri holbați, bobocul ei de gură care lasă să iasă un 
şirag de bule spre suprafață, unde Fred stă în apă până la 
gât, ținând-o dedesubt în vreme ce-şi spune întruna că 
încearcă să o salveze, că e singura cale, că încearcă să o 
salveze, că e singura cale. Mă întind după ea, iarăşi şi 
iarăşi mă întind după ea, după copilul meu, după fiica mea, 
după Kia a mea (toți sunt Kia, băieții la fel ca şi fetele, toți 
sunt fiica mea) şi de fiecare dată brațele mele trec prin ea. 
Mai rău - oh, cu mult mai rău - e că acum şi ea se întinde 
câtre "mine', brațele ei cu pielea încrețită plutind înainte, 


implorând să fie salvată. Mâinile ei apucătoare se topesc 
prin mine. Nu ne putem atinge, fiindcă acum eu sunt 
fantoma. Eu sunt fantoma şi, pe măsură ce zbaterile ei 
slăbesc, îmi dau seama că nu pot nu pot oh nu 

puteam respira - mă înecam. 

M-am îndoit de spate, am deschis gura şi de data aceasta a 
curs un şuvoi mare de apă de lac, îmbăind bufnițele din 
plastic care zăceau pe podea lângă genunchii mei. Am strâns 
cutia cu NIMICURILE LUI JO la piept, nedorind să se ude 
conținutul ei şi mişcarea mi-a mai declanşat un acces de 
vomă. De data aceasta mi-a curs apă rece şi pe nas, nu numai 
pe gură. Am inspirat o dată profund, apoi am expirat, tuşind. 

— Trebuie să se termine odată, am spus, dar desigur că 
acesta era sfârşitul, într-un fel sau altul. Fiindcă Kyra era 
ultima rămasă. 

Am urcat scările către studio şi m-am aşezat pe podeaua 
acoperită cu de toate ca să-mi recapăt suflul. Afară, tunetul a 
bubuit şi ploaia a continuat să cadă, însă eu credeam că 
punctul culminant de furie al furtunii trecuse. Sau poate că 
nu făceam decât să sper asta. 

M-am odihnit cu picioarele atârnând prin gaura 
chepengului - nu mai era nici o fantomă aici care să mă 
atingă pe glezne, nu ştiu de unde ştiam asta, dar o ştiam - şi 
am desfăcut banda elastică ce ţinea carnețelele la un loc. L-am 
deschis pe primul, l-am frunzărit şi am observat că era 
aproape plin cu scrisul de mână al lui Jo şi cu câteva pagini 
dactilografiate împăturite (corp de literă Courier, desigur), la 
un singur spaţiu: roadele tuturor acelor drumuri clandestine 
spre TR între anii 1993 şi 1994. Notaţii fragmentare, în mare 
parte, şi transcrieri de pe nişte casete care s-ar putea să mai 
fie încă pe undeva pe sub mine, în spaţiul pentru depozitare. 
Puse bine la păstrare împreună cu aparatul video sau cu 
casetofonul cu opt capete de înregistrare, poate. Însă nu 
aveam nevoie de ele. Când avea să vină momentul - dacă avea 
să vină momentul - eram convins că voi găsi mare parte din 
poveste în aceste pagini. Ce se întâmplase, cine o făcuse, cum 
fusese muşamalizată. Chiar acum, nu-mi păsa de asta. Acum 


nu voiam decât să mă asigur că Kyra era în siguranţă şi că 
avea să rămână aşa. Şi nu era decât un singur fel de-a face 
asta. 

Zaci în pace. 

Am încercat să pun banda elastică înapoi peste carneţele şi 
acela pe care nu-l inspectasem încă mi-a scăpat din mâna udă 
şi a căzut pe jos. Din el a ieşit o bucată de hârtie verde. Am 
ridicat-o şi am văzut acestea: 


ei ce: Ri Bea bebe ju i 
Da me: Le. 
? Hey dude: img 
î ran 2 —ezai Act ke fie 
3 
Sima af dă LM03- 2 mp 


„Dear Ka? | FR AN i NA sAre3 4 dop.) 


Pentru un moment am ieşit din starea aceea ciudată şi 
ascuțită de conştientizare în care mă aflasem; lumea a căzut 
la loc în matricea ei obişnuită. Însă culorile erau încă tot prea 
puternice, cumva, obiectele erau tot prea apăsat de prezente. 
M-am simțit ca un infanterist, iluminat brusc de-o sclipire 
albă, atotcuprinzătoare, din aceea care scoate totul la iveală. 

Strămogşii din partea tatălui se trăgeau din The Neck, măcar 
în privința asta avusesem dreptate; străbunicul, potrivit celor 
scrise aici, era James Noonan şi nu s-a căcat niciodată în 
aceeaşi hazna cu Jared Devore. Max Devore fie minţea când 1- 
a spus asta lui Mattie... fie era prost informat... fie era pur şi 
simplu confuz, aşa cum devin deseori confuzi cei care ajung să 
treacă de optzeci de ani. Până şi un tip ca Devore, care-şi 
păstrase în mare parte luciditatea, nu avea de ce să fie 
exceptat din când în când de la această regulă. Şi nici măcar 
nu dăduse cu bățul atât de tare în baltă. Fiindcă, potrivit 
acestei micuţe schițe, străbunicul meu avusese o soră mai în 
vârstă, Bridget. lar Bridget se căsătorise cu... Benton Auster. 

Degetul mi-a coborât cu un rând, la Harry Auster. Născut 
ca fiu al lui Benton şi al lui Bridget Noonan Auster, în anul 
1885. 


— Iisuse Christoase, am şoptit. Bunicul lui Kenny Auster a 
fost fiul surorii străbunicului meu. lar el a fost unul dintre ei. 
Orice ar fi făcut ei, Harry Auster a fost unul dintre ei. Asta e 
legătura. 

M-am gândit la Kyra cu o teroare bruscă şi acută. Se afla 
singură în casă de aproape o oră. Cum de putusem fi atât de 
prost? Oricine ar fi putut veni cât am stat eu sub studio. Sara 
s-ar fi putut folosi de oricine să... 

Mi-am dat seama că asta nu era adevărat. Ucigaşii şi 
victimele-copii fuseseră toţi legaţi prin sânge, iar acum acest 
sânge se subțiase, râul acela aproape ajunsese să se verse în 
mare. Mai era Bill Dean, însă el păstra bine distanţa față de 
Sara Laughs. Mai era Kenny Auster, însă Kenny plecase 
împreună cu toată familia în Taxachusetts. lar cele mai 
apropiate rude de sânge ale lui Ki - mamă, tată, bunic - 
muriseră toate. 

Numai eu mai rămăsesem. Numai eu eram sânge din 
sângele lor. Numai eu o puteam face. Doar dacă nu cumva... 

M-am avântat înapoi spre casă cât de repede am putut, 
alunecând pe tot parcursul potecii îmbibate cu apă, disperat 
fiind să mă asigur că era bine. Nu credeam că Sara o poate 
răni singură pe Kyra, indiferent de cât de mult absorbise din 
forța bătrânilor... ce se întâmpla însă dacă mă înşelam? 

Ce se întâmpla dacă mă înşelam? 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT 


Ki dormea profund, aşa cum o lăsasem, pe-o parte, cu 
cățeluşul ei din pluş cuibărit sub bărbie. O pătase pe gât, însă 
eu nu aveam inima să i-l iau. În spatele ei, la stânga, prin uşa 
deschisă de la baie, auzeam pic-poc- -pic-ul egal al apei 
căzând din robinet în cadă. Aerul rece sufla în jurul meu într- 
un vârtej mătăsos, mângâindu-mă pe obraji, iscându-mi un 
fior deloc neplăcut pe şira spinării. În sufragerie, clopoţelul lui 
Bunter a sunat o dată, vag. 

Încă-i caldă apa, dulceaţă, a şoptit Sara. Fii prietenul ei, 
fii tăticul ei. Dă-i drumul, acum. Fă ce vreau să faci. Fă ce 


vrem amândoi să faci. 

Şi chiar voiam s-o fac, ceea ce trebuie să fi fost motivul 
pentru care încercase Jo la început să mă țină departe de TR 
şi de Sara Laughs. Motivul pentru care făcuse un secret din 
posibila ei sarcină, de asemenea. Era ca şi când aş fi 
descoperit în interiorul meu un vampir, o creatură ce nu 
manifestă absolut nici un interes în ceea ce ea numeşte 
conştiinţă de talk- -show şi moralitate de pagină cu opinii la 
un ziar. O parte care nu voia decât s-o ducă pe Ki în baie şi s-o 
scufunde în cada plină cu apă caldă şi s-o ţină acolo, 
urmărind cum panglicile albe cu margini roşii tremură aşa 
cum tremuraseră sub apă şi rochița albă şi şosetele roşii ale 
Carlei Dean, în vreme ce pădurea ardea de jur împrejurul ei şi 
a tatălui ei. O parte din mine ar fi fost foarte fericită să 
plătească şi această ultimă rată a facturii ăsteia vechi. 

— Dumnezeule scump, am murmurat, şi mi-am şters fața 
cu o mână tremurândă. Ştie atâtea trucuri. Şi e atât dea 
dracu' de puternică. 

Uşa de la baie a încercat să se închidă în fața mea înainte 
să pot trece prin ea, însă am împins-o de perete întâmpinând 
aproape nici o rezistență. Uşa dulapului pentru medicamente 
s-a deschis cu forță, iar sticla lui s-a spart de perete. Lucrurile 
dinăuntru au început să zboare către mine, însă nu era un 
atac foarte periculos; de data aceasta, proiectilele consistau în 
mare parte din tuburi cu pastă de dinți, periuţe pentru dinți, 
sticle din plastic şi câteva inhalatoare Vick vechi. Vag, foarte 
vag, o auzeam strigând de frustrare când am scos dopul de pe 
fundul căzii şi am lăsat apa să înceapă să se scurgă, gâlgâind. 
Avuseseră loc destule înecuri pe TR pentru un singur secol, 
pentru Dumnezeu. Şi totuşi, preț de-o clipă, am simțit o 
pornire incredibilă de-a pune dopul la loc cât apa era încă 
destul de adâncă să-mi servească scopului. În loc de asta, l- 
am smuls de pe lanț şi l-am aruncat în josul holului. Uşa 
dulapului pentru medicamente s-a închis la loc şi tot ce mai 
rămăsese din sticlă a căzut la podea. 

— Câţi ai luat? am întrebat-o. Câţi, pe lângă Carla Dean şi 
Kenny Auster şi Kia a noastră? Doi? Trei? Cinci? De câți ai 


nevoie ca să te simți împăcată? 

De toți! a țâşnit răspunsul înapoi. Şi nici nu era doar vocea 
Sarei; era şi vocea mea. Intrase în mine, se furişase înăuntru 
prin beci ca un hoț... şi deja îmi spuneam că, chiar dacă era 
goală cada şi pompa de apă era pentru moment moartă, tot 
mai aveam la îndemână lacul. 

De toți! a strigat iarăşi vocea. De toţi, dulceaţă! 

Desigur - numai toţi i-ar fi ajuns. Până atunci, Sara Laughs 
nu avea să-şi afle pacea. 

— O să te ajut să-ți găseşti liniştea, am spus. Îţi promit 
asta. 

S-a scurs şi ultima picătură de apă din cadă... Însă mai era 
lacul, lacul era acolo dacă mă răzgândeam. Am ieşit din baie 
şi m-am uitat iarăşi la Ki. Nu se mişcase, sentimentul că se 
afla Sara aici cu mine dispăruse, clopoţelul lui Bunter tăcea... 
şi, totuşi, mă simțeam neliniştit, nu voiam s-o las singură. 
Trebuia s-o fac, însă, dacă voiam să-mi termin treaba, şi ar fi 
fost bine să nu mai preget mult. Într-un sfârşit, aveau să 
ajungă aici şi poliţiştii districtuali şi cei statali, furtună sau 
nu, copaci doborâțţi sau nu. 

Da, dar... 

Am intrat pe hol m-am uitat neliniştit în jur. Tunetul a 
bubuit, însă îşi mai pierduse din tonul ultimativ. La fel şi 
vântul. Ce nu se reducea era senzația că mă urmăreşte 
cineva, cineva care nu era Sara. Am rămas în loc încă o clipă 
sau două, încercând să-mi spun că nu e altceva decât 
sfârâitul creierului meu supraîncins, apoi am păşit pe hol 
către ieşirea din casă. 

Am deschis uşa de la verandă... apoi m-am uitat iarăşi 
atent în jur, ca şi când m-aş fi aşteptat să văd ceva sau pe 
cineva pândind de dincolo de bibliotecă. O Arătare, poate. Ceva 
ce încă-şi voia înapoi cartea de omorât timpul. Însă eram 
ultima Arătare rămasă, cel puţin în partea asta de lume, şi 
singura mişcare pe care am văzut-o a fost a umbrelor vălurite 
ale şiroaielor de apă ce se scurgeau pe ferestre. Ploua încă 
destul de tare să mă ude leoarcă din nou când am traversat 
veranda către parcare, însă eu n-am băgat de seamă asta. 


Tocmai fusesem alături de-o fetiță când aceasta se înecase, 
aproape că mă înecasem şi eu nu cu mult timp în urmă, iar 
ploaia nu avea să mă oprească să fac ce aveam de făcut. Am 
ridicat creanga ce-mi îndoise capota maşinii, am aruncat-o, şi 
am deschis portiera din spate a Chevy-ului. 

Lucrurile pe care le cumpărasem de la Slips n Greens se 
aflau încă pe bancheta din spate, se aflau încă în plasa din 
pânză pe care mi-o dăduse Lila Proulx. Mistria şi cuțitul de 
grădinărit erau vizibile, însă al treilea obiect se afla într-o 
pungă din plastic. Vrei să-ţi pun asta într-o altă pungă? mă 
întrebase Lila. Mereu precaut, niciodată neplăcut, ăsta-i 
motou' meu. Şi, mai târziu, pe când dădeam să plec, îmi 
vorbise despre câinele lui Kenny, Afină, care fugea după 
pescăruşi şi izbucnise într-un râset sănătos, din tot sufletul. 
Ochii nu-i râseseră, însă. Poate că aşa-i diferențiezi pe 
marțieni de pământeni - marţienii nu pot niciodată să râdă cu 
ochii. 

Am văzut cadoul de la Rommie şi George zăcând pe scaunul 
din față: Stenomask-ul pe care-l confundasem la început cu 
masca de oxigen a lui Devore. Atunci şi-au deschis gurile şi 
băieții din subsol - au murmurat, cel puţin - şi m-am aplecat 
înainte să apuc masca de cureluşa ei elastică, fără să am cea 
mai mică idee de ce făceam asta. Am aruncat-o în plasă, am 
trântit portiera, apoi am pornit în jos pe scările din traverse de 
cale ferată către lac. Pe drum, m-am oprit să mă uit sub 
estacadă, unde ţinuserăm mereu câteva unelte. Nu era nici un 
târnăcop, dar am luat o sapă care părea în stare să reziste la 
puţină muncă. Apoi, pentru ceea ce am crezut că va fi ultima 
dată, mi-am urmat cursul visului în josul Străzii. Nu aveam 
nevoie să-mi arate Jo locul; Doamna Verde mi-l arătase în tot 
acest timp. Şi chiar dacă nu mi l-ar fi arătat, chiar dacă Sara 
Tidwell n-ar fi puţit de să-ţi cadă nasul, cred că tot aş fi ştiut 
unde e. Cred că aş fi fost condus într-acolo de propria mea 
inimă bântuită. 


Între mine şi locul unde fruntea cenuşie a stâncii păzea 
poteca se afla un bărbat şi, oprindu-mă pe ultima traversă, m- 


a salutat pe-o voce aspră ce-o cunoşteam mult prea bine. 

— la zi-mi, codoşule, unde ţi-e curva? 

Stătea pe Stradă în ploaia grea, însă echipamentul lui de 
tăietor de lemne - pantaloni verzi din flanelă, cămaşă cadrilată 
din lână - şi cascheta sa de un albastru-spălăcit de la un 
costum al Armatei Unioniste erau uscate, fiindcă ploaia cădea 
prin el şi nu pe el. Părea consistent, însă nu era mai real ca 
Sara însăşi. Păşind în jos pe potecă să-l înfrunt, mi-am 
reamintit de lucrul asta, însă inima continua să-mi alerge din 
ce în ce mai repede, bubuindu-mi în piept asemeni unui 
ciocan învelit în cârpe. 

Era îmbrăcat în hainele lui Jared Devore, însă nu era Jared 
Devore. Era strănepotul lui Jared, Max, cel care-şi începuse 
cariera furând o sanie şi şi-o sfârşise sinucigându-se... dar nu 
înainte să pună la cale crima nurorii sale, cea care avusese 
temeritatea de a-i refuza ce-şi dorise atât de tare. 

Am pornit către el şi el s-a mutat pe mijlocul potecii să-mi 
taie drumul. Simțeam răceala emanând din el. Ştiu exact ceea 
ce spun, exprim cât mai clar posibil ceea ce-mi amintesc: 
simțeam răceala emanând din el. Şi da, era Max Devore, sigur 
că da, dar deghizat parcă în tăietor de lemne, participa la o 
petrecere mascată şi arăta aşa cum trebuie să fi arătat când 
se născuse fiul lui, Lance. Bătrân, dar în puteri. Genul acela 
de bărbat pe care tinerii să-l ia de exemplu. lar acum, ca şi 
când gândul i-ar fi chemat, i-am văzut şi pe ceilalți prinzând 
viață în spatele lui, stând în şir indian de-a latul potecii. 
Aceştia erau cei care-i stătuseră alături lui Jared la Bâlciul 
Fryeburg, iar acum ştiam cine erau unii dintre ei. Fred Dean, 
desigur, în vârstă de doar nouăsprezece ani în '01, înecul fiicei 
lui aflându-se încă la peste treizeci de ani în viitor. lar cel care- 
mi amintise de mine era Harry Auster, primul născut al 
surorii străbunicului meu. Trebuie să fi avut şaisprezece ani, o 
vârstă la care de-abia dacă putea bea o bere, dar destul de 
mare să lucreze în pădure cu Jared. Destul de mare să se cace 
în aceeaşi hazna cu Jared. Destul de mare să creadă că 
veninul lui Jared e înțelepciune. Unul dintre ceilalți şi-a întors 
capul şi s-a uitat în acelaşi timp răuvoitor la mine —mai 


văzusem înainte ticul acela. Unde? Apoi mi-am dat seama: în 
Magazinul Universal Lakeview. Tânărul acesta era tatăl 
răposatului Royce Merrill. Pe ceilalți nu-i cunoşteam. Şi nici 
nu-mi păsa de ei. 

— De noi n-o să treci, a spus Devore. Şi-a ridicat în aer 
ambele mâini. - Nici să nu te gândeşti să-ncerci. Am dreptate, 
băieţi? 

Au mârâit tăcut ceva aprobator - genul acela de murmur pe 
care-l auzi de la orice bandă de rockeri sau punkeri din zilele 
noastre - îmi închipui —, însă vocile lor erau îndepărtate; mai 
mult triste, de fapt, decât amenințătoare. Bărbatul îmbrăcat 
în hainele lui Jared Devore avea oarecare substanță, poate 
fiindcă în timpul vieții fusese un bărbat de-o vitalitate 
incredibilă, poate fiindcă era mort atât de recent, însă ceilalți 
nu erau mai mult de nişte imagini proiectate. 

Am pornit înainte, mişcându-mă prin răceala pe care o 
emana el, mişcându-mă prin mirosul lui - aceleaşi odoruri 
stătute care-l învăluiseră când îl întâlnisem înainte aici. 

— Unde crezi că mergi? a strigat. 

— Într-o plimbare, am spus. Nu mi-o interzice nici o lege. 
Strada-i locul unde căţeluşii blânzi şi câinii răi umblă umăr la 
umăr. Chiar tu ai spus-o. 

— Nu înţelegi, a spus Max-Jared. N-o să înţelegi niciodată. 
Nu aparții lumii ăleia. Aia a fost lumea noastră. 

M-am oprit, m-am uitat interesat la el. Timpul era scurt, 
voiam să închei cu asta... dar trebuia să ştiu şi mi se părea că 
Devore e pregătit să-mi spună totul. 

— Fă-mă să înţeleg, am spus. Convinge-mă că a fost vreo 
lume a voastră. 

M-am uitat la el, apoi la siluetele pâlpâinde, translucide de 
lângă el, hălci cețoase de carne îngrămădite pe nişte oase 
strălucitoare. 

— Spune-mi ce aţi făcut. 

— Pe atunci totul era altfel, a spus Devore. Când ai venit tu 
aici, Noonan, puteai merge toți cei cinci kilometri spre nord 
către Halo Bay şi să vezi doar o duzină de oameni pe Stradă. 
După Ziua Muncii se putea să nici nu vezi pe nimeni. Pe 


partea asta de lac trebuie să mergi prin tufişurile care cresc 
sălbatice şi să ocoleşti copacii căzuţi la pământ - o să fie şi 
mai mulți după furtuna asta - şi să ai grijă la o alunecare sau 
două de teren, fiindcă în ziua de astăzi, localnicii nu mai sunt 
uniți să ţină curăţenia cum erau înainte. Dar pe vremea 
noastră... Pădurea era mai mare pe atunci, Noonan, 
distanțele erau mai lungi şi vecinătatea însemna ceva. Chiar şi 
viața însăşi, destul de des. Pe atunci asta chiar era o stradă. 
Înţelegi ce zic? 

Înţelegeam. Dacă mă uitam prin siluetele fantomatice ale 
lui Fred Dean şi Harry Auster şi ale celorlalți, înțelegeam. 
Aceştia nu erau doar fantome; erau nişte ferestre din sticlă 
semiopacă, ce dau spre o altă epocă. Am văzut 

o după-amiază de vară din anul... 1898? Poate 1902P 
1907? Nu contează. Acum e o perioadă a anului când toate 
timpurile par identice, ca şi când s-ar fi oprit scurgerea 
vremii. Este Tărâmul de Odinioară, împărăția lui Când- 
Eram-Eu-Copil Soarele îmbăiază totul în lumina limpede şi 
aurie a unui infinit sfârşit de iulie; lacul e la fel de albastru 
ca un vis, e brodat cu un bilion de scânteieri ale luminii 
reflectate. Iar Strada! Iarba creşte la fel de egal pe ea ca şi 
pe-o peluză şi e la fel de largă ca şi un bulevard. Chiar este 
un bulevard, observ eu, este un loc unde comunitatea are în 
totalitate conştiinţa propriei existențe. Este principala cale 
de comunicare, este cablul principal al unei aşezări 
străbătută în lung şi-n lat de cabluri. Am simţit existența 
acestora încă de la început - chiar şi atunci când trăia Jo le- 
am simțit sub suprafața lucrurilor, iar aici e punctul lor de 
pornire. Oamenii ies la promenadă pe Stradă, se plimbă în 
susul şi-n josul părții de est a lacului Dark Score în grupuri 
mici, râzând şi conversând sub un cer de vară acoperit de 
nori, iar aici e locul de unde se ramifică toate cablurile. Mă 
uit şi-mi dau seama cât de tare am greşit gândindu-mă la ei 
ca la nişte marțieni, ca la nişte extratereştri cruzi şi reci. La 
est de promenada lor însorită se desfăşoară întunericul 
pădurii, poieni şi luminişuri în care poate să te aştepte orice 
lucru îngrozitor, de la un picior retezat într-un accident 


forestier şi până la o naştere eşuată şi la o mamă tânără, 
moartă înainte ca doctorul să poată ajunge de la Castle 
Rock în teleguța lui. Aceştia sunt oameni care nu au 
electricitate, nu au telefon, nu au echipă de intervenție 
rapidă, nu au pe cine altcineva să se bazeze decăt unul pe 
celălalt şi pe un Dumnezeu de care unii dintre ei au început 
deja să se îndoiască. Trăiesc în pădure şi în umbra pădurii, 
dar în după-amiezile frumoase de vară, ies pe marginea 
lacului. les pe Stradă şi se uită unul la celălalt şi râd 
împreună şi apoi sunt cu adevărat pe TR - în ceea ce eu am 
ajuns să numesc zona. Nu sunt marţieni; sunt nişte ființe 
mărunte care locuiesc la granița întunericului, doar atăt. 

Văd câţiva oameni de la Warrington, bărbați îmbrăcaţi în 
flanele albe, două femei în rochii lungi de tenis ducând încă 
în mână rachetele. Un tip mergând pe-o bicicletă cu roata 
din faţă enormă face slalom printre ei. Grupul de rezidenți 
din timpul verii s-a oprit să discute cu un grup de bărbați 
din oraş; bărbații de departe vor să ştie dacă pot juca în 
meciul de base-ball al localnicilor de la Warrington de marți 
seara. Ben Merrill, viitorul tată al lui Royce, spune: Aha, da' 
n-o să vă scutim de nimic doar pen'că sunteți de la NYawk. 
Tinerii râd; la fel şi tenismernele. 

Puțin mai departe, doi băieți se joacă de-a prinsa cu o 
minge de base-ball făcută de ei şi care e cunoscută sub 
numele de legătură. În spatele lor se află o adunare de 
mame tinere, care discută zeloase despre copiii lor, toți 
aşezaţi în siguranţă în cărucioare şi adunați în propriul lor 
grup. Bărbaţii în halate discută despre vreme şi recolte, 
despre politică şi recolte, despre taxe şi recolte. Un profesor 
de la Liceul Unit şade pe fruntea cenuşie de stâncă pe care- 
o cunosc atât de bine, ținându-i răbdător o lecţie unui băiat 
care vrea să se afle altundeva şi să facă altceva. Cred că 
băiatul va ajunge să fie la maturitate tatăl lui Buddy 
Jellison. Claxon stricat - atenţie la deget, îmi spun. 

Pe toată lungimea Străzii, oamenii pescuiesc, şi prind 
destul de mult peşte; lacul aproape că forfoteşte de bibani 
şi de păstrăvi şi de ştiuci mici. Un artist - tot un rezident de 


vară, judecând după salopeta şi bereta lui oacheşă - şi-a 
instalat şevaletul şi pictează munții, în vreme ce două 
doamne se uită respectuos la el. Trece pe lângă mine un 
chicotit de fete, vorbind şoptit între ele despre băieți şi 
despre haine şi despre şcoală. Aici se află frumusețea şi 
pacea. Devore are dreptate să-mi spună că asta e o lume pe 
care n-am cunoscut-o niciodată. Este 

— Frumoasă, am spus, retrăgându-mă cu greutate. Da, văd 
asta. Dar care-i ideea la care baţi? 

— Ideea? 

Devore părea aproape comic surprins. 

— Credea că poate umbla şi ea pe-acolo ca toţi ceilalți, asta- 
i nenorocita aia de idee! Credea că poate umbla pe-acolo ca o 
puicuţă albă! Ea şi dinţii ei mari şi țâțele ei mari şi privirea ei 
de mucoasă. Se credea ceva deosebit, dar i-am arătat noi. A 
încercat să mă doboare şi când a văzut că n-o poate face, şi-a 
pus mâinile ei murdare pe mine şi m-a aruncat pe spate. Da' 
asta n-a făcut absolut nimic; am învățat-o noi pe urmă cum 
tre' să se poarte. Nu-i aşa, băieți? 

Au mârâit aprobator, dar mie mi se părea că unii dintre ei - 
tânărul Harry Auster, de exemplu - păreau bolnavi. 

— l-am arătat noi unde-i e locul, a spus Devore. l-am arătat 
noi că nu-i decât o 

negresă. Asta-i cuvântul pe care-l foloseşte el mereu şi 
mereu în vara aceea când sunt în pădure, în vara lui 1901, 
vara când Sara and the hed-Tops au devenit cel mai celebru 
grup muzical din această parte de lume. Ea şi fratele ei, 
împreună cu toată familia lor de negri au fost invitați la 
Warrington să cânte pentru rezidenții de vară; le-au fost 
servite şampanie şi stradii... sau aşa le spune Jared Devore 
celor care formează această mică şcoală de ciraci devotați 
când ei îşi mănâncă prânzurile lor sărace formate din pâine 
şi carne şi castraveți săraţi, le mănâncă direct din gălețile 
pentru untură pe care le-au primit de la mamele lor (nici 
unul dintre tineri nu e căsătorit, chiar dacă Oren Peebles e 
logodit). 


Totuşi, nu recunoaşterea ei din ce în ce mai largă îl 
deranjează pe Jared Devore. Nu faptul că ea a fost la 
Warrington; nu vede negru în fața ochilor nici pentru că ea 
şi cu fratele ăla al ei au stat de-a dreptul la masă şi au 
mâncat cu oamenii albi, că au luat pâine din acelaşi coş cu 
ei, apucând feliile cu degetele lor de negrotei. Oamenii de la 
Warrington sunt câmpeni, la urma urmei, iar Devore le 
spune tinerilor tăcuți şi atenți că a auzit el că în oraşe ca 
New York şi Chicago femeile albe chiar se fut uneori cu 
negrotei. 

No! spune Harry Auster, uitându-se agitat în jur, de parcă 
se aşteaptă să iasă tropotind din pădure câteva femei albe. 
Nici o fomeie albă nu s-ar fute c-un negrotei! Pă numele mieu! 

Devore nu-i oferă decât o privire grăitoare, de genul celor 
care spun La vârsta mea ştii ce vorbeşti. Pe lângă asta, lui 
nu-i pasă ce se petrece le New York sau la Chicago; a văzut 
câtă câmpie a vrut în timpul Războiului Civil... şi, ți-ar 
spune el, el n-a luptat în războiul ăla ca să elibereze 
blestemaţii ăia de sclavi. Cât îl priveşte pe Jared Lancelot 
Devore, n-au decât să-i țină pe sclavi până la capătul 
eternității, acolo jos în ținutul bumbacului. Nu, el a luptat în 
război să-i învețe pe mincinoşii ăia de fii de curve de la sud 
de Mason şi Dixon că nu te retragi din joc doar fiindcă nu-ți 
plac unele dintre reguli. S-a dus acolo-n sud să-i curețe lui 
Johnny Reb scabia de pe nas. Au încercat să părăsească 
Statele Unite ale Americii, ast-au făcut! Dumnezeule! 

Nu, lui nu-i pasă de sclavi şi nu-i pasă de ţinutul 
bumbacului şi nici de negroteii care cântă cântece porcoase 
şi care apoi sunt tratați cu şampanie şi stradii (Jared 
întotdeauna pronunță stridii în felul acela sarcastic) ca 
răsplată pentru mizeriile lor. Lui nu-i pasă de nimic atâta 
vreme cât ei stau la locul lor şi-l lasă şi pe el să stea-n locul 
lui. 

Dar ea nu vrea să facă asta. Curva asta înțepată nu vrea 
s-o facă. A fost prevenită să nu calce pe Stradă, dar ea pur 
şi simplu nu vrea să asculte. Ea calcă oricum, se plimbă în 
rochia ei albă ca şi când pe sub ea ar fi o persoană albă, se 


plimbă uneori împreună cu fiul ei, care are un nume de 
negrotei african şi nu are tată - taică-său probabil că n-a 
petrecut decât o noapte cu maică-sa într-o căpiță pe-undeva 
prin Alabama, iar ea acum se plimbă cu rodul acelei nopți la 
fel de îndrăzneață ca o maimuță cu cheie. Se plimbă pe 
Stradă ca şi când ar avea dreptul s-o facă, chiar dacă nici 
dracu' nu vorbeşte cu ea... 

— Dar asta nu-i adevărat, nu-i aşa? l-am întrebat pe 
Devore. Tocmai asta l-a împuns în guşă pe străbunicuţu', nu-i 
aşa? Oamenii vorbeau cu ea. Avea ceva al ei - râsetul ăla, 
poate. Bărbaţii vorbeau cu ea despre recolte şi femeile îi 
arătau copiii lor. De fapt, îi dădeau copiii să-i ţină în braţe şi, 
când râdea către ei, aceştia râdeau înapoi. Fetele îi cereau 
sfaturi despre băieți. Băieţii... ei nu făceau decât să se uite. 
Dar cum se mai uitau, hă? Îşi umpleau ochii, şi cred că 
majoritatea dintre ei la ea se gândeau când mergeau afară la 
closet şi-şi umpleau palmele. 

Devore s-a întunecat la faţă. Îmbătrânea în fața mea, 
ridurile adâncindu-i-se din ce în ce mai tare pe față; devenea 
bărbatul care mă aruncase în lac fiindcă nu suporta să fie 
contrazis. Şi pe măsură ce îmbătrânea, imaginea lui începea 
să se şteargă. 

— Asta ura Jared mai mult ca orice, nu-i aşa? Că oamenii 
nu se dădeau la o parte, că nu-i întorceau spatele. Ea se 
plimba pe Stradă şi nimeni n-o trata ca pe-o negresă. O tratau 
ca pe-o vecină. 

Eram în zonă, mai adânc cufundat decât fusesem vreodată, 
până acolo unde inconştientul oraşului curgea parcă 
asemenea unui râu subteran. Puteam să beau apa râului 
atunci când mă aflam în zonă, îmi puteam umple gura şi 
gâtul şi burta cu gustul ei rece, mineral. 

Toată vara aceea, Devore vorbise cu ei. Ei erau mai mult 
decât doar echipa lui, ei erau băieţii lui; Fred şi Harry şi Ben şi 
Oren şi George Armbruster şi Draper Finney, care avea să-şi 
rupă gâtul încercând să sară ca în apă, beat fiind, în puţul 
carierei de piatră Eades. Doar că fusese genul de accident 
care-ntr-un fel e intenționat. Draper Finney băuse mult între 


iulie a anului 1901 şi august a lui 1902, fiindcă era singurul 
mod în care putea dormi. Singurul mod în care-şi putea 
alunga mâna din minte, mâna aceea ieşind drept din apă, 
încleştându-se şi descleştându-se până ce-ţi venea să strigi: 
Nu încetează, nu încetează odată să facă asta? 

Cât a fost vara de lungă, Jared Devore le-a umplut urechile 
cu curva negroteie şi cu curva înțepată. Cât a fost vara de 
lungă, le-a spus care sunt responsabilităţile lor de bărbaţi, că 
datoria lor este de a păstra comunitatea pură şi că trebuie să 
vadă ce toți ceilalți nu văd şi că trebuie să facă ce toți ceilalți 
nu vor să facă. 

Era o duminică după-amiaza în luna august, o vreme când 
circulația de-a lungul Străzii scădea brusc. Mai târziu, cam pe 
la ora cinci, lucrurile aveau să se accelereze iarăşi şi, de la 
şase până la apus, poteca cea largă de lângă lac avea să fie 
plină ochi. Dar la ora trei după-amiaza era linişte. Metodiştii 
erau plecaţi în grup la Harlow pentru Serviciul Cântării de 
după-amiază; la Warrington, câmpenii adunaţi în păr şedeau 
la masa lor sabatică, grea, de la jumătatea amiezii, constând 
din pui fript sau şuncă; pe tot cuprinsul oraşului, familiile îşi 
începeau şi ele propriile prânzuri de duminică. Cei care 
terminaseră deja, moțţăiau acum în căldura zilei - într-un 
hamac, pe unde dădea Domnul. Sarei îi plăcea perioada asta 
de linişte. O adora, de fapt. Îşi petrecuse mare parte din viaţă 
în buricul bâlciurilor şi în spelunci afumate, strigându-şi 
cântecele ca să se facă auzită peste vocile băutorilor gălăgioşi 
cu fețe rumene şi, chiar dacă o parte din ea adora distracțiile 
şi neprevăzutul acelei vieţi, o altă parte din ea adora în acelaşi 
timp calmul acesteia. Pacea acestor plimbări. La urma urmei, 
mai tânără nu devenea; avea un copil care lăsase acum în 
urmă vârsta copilăriei. În acea duminică anume trebuie să i se 
fi părut că Strada e aproape prea tăcută. A parcurs aproape 
un kilometru şi jumătate spre sud de pajişte, fără să vadă pe 
nimeni - chiar şi Kito dispăruse pe atunci, rămas în urmă pe 
undeva să culeagă frăguțe. Era ca şi când întregul oraş ar fi 
fost părăsit. Ştie desigur că în Kashwakamak se pregăteşte 
o cină colectivă Eastern Star, a făcut chiar şi o plăcintă cu 


ciuperci pentru asta, fiindcă s-a împrietenit cu câteva 
dintre doamnele din organizaţia Eastern Star. Toţi trebuie 
să fie acolo, gata să înceapă. Ce nu ştie e că astăzi e şi Ziua 
Comemorativă a noii Biserici a Îndurării Baptiste, prima 
biserică adevărată care se construise vreodată pe TR. O 
ceată de localnici s-a dus acolo, păgâni şi baptişti 
deopotrivă. Vag, venind din cealaltă parte a lacului, îi aude 
pe metodişti cum cântă. Sunetul e dulce şi vag şi frumos; 
distanța şi ecoul a cizelat fiecare voce aspră. 

De bărbați nu ştie - cei mai mulți dintre ei foarte tineri, 
de genul celor care în circumstanțe normale îndrăznesc să 
se uite la ea doar cu coada ochilor - până ce nu vorbeşte cel 
mai bătrân dintre ei. 

— Ei acu, o curvă neagră într-o rochie albă şi-o curea 
roşie! Blestemat să fiu dacă asta nu-i puţin prea multă 
culoare pentru o plimbare pe malu' lacului. Ce-i cu tine, 
curvă? Nu ştii să pricepi o sugestie? 

Se întoarce către el, temându-se, dar fără s-o arate. Se 
află pe lume de treizeci şi şase de ani, ştie ce are un bărbat 
şi unde vrea să şi-o pună, încă de la unsprezece ani şi 
înțelege că, atunci când bărbaţii sunt împreună ca acum şi 
au ochii roşii (simte mirosul băuturii), nu mai gândesc 
singuri şi se transformă într-o haită de câini. Dacă dai 
semne de teamă, se năpustesc asupra ta asemeni câinilor 
şi e foarte probabil să te sfâşie asemeni câinilor. 

În plus de asta, o aşteptaseră. Altă explicaţie nu poate fi 
pentru cât de repede au apărut. 

— Ce sugestie-i aia, dulceaţă? întreabă ea, fermă pe 
poziţie. 

Unde-i toată lumea? Unde să fie cu toții? Blestemăţie! 
Dincolo de lac, metodiştii au trecut la "Crede şi supune-te', 
poate cel mai tărăgănat cântec din toate timpurile. 

— Că n-ai nici un drept să umbli p-unde umblă albii, 
spune Harry Auster. 

Vocea lui de adolescent se sparge la ultimul cuvânt într- 
un soi de chițăit şi ea râde. Ştie cât de greşit e asta, dar nu 
se poate abține - niciodată nu s-a putut abţine de la râs, 


aşa cum niciodată bărbaţii nu se puteau abţine să se uite 
în felul acesta la sânii şi la fundul ei. Dă vina pe 
Dumnezeu. 

— Păi, umblu pe unde vreau, spune ea. Mi s-a spus că 
ăsta-i pământu' tuturor, că nimeni n-are dreptu' să mă 
oprească să umblu pe-aici. Şi nimeni n-afăcut-o. I-ai văzut 
făcând-o? 

— Ne vezi pe noi acum, spune George Armbruster, 
încercând să pară dur. 

Sara se uită la el cu un soi de dispreţ blând care-l face pe 
George să tremure pe dinăuntru. Obrajii i se înroşesc 
puternic. 

— Fiule, spune ea, vii doar acum fiindcă toţi oamenii 
cuminţi e plecați altundeva. De ce-l laşi pe tipu' ăsta 
bătrân să-ţi zică ce să faci? Fii cuminte şi lasă o doamnă să 
se plimbe. 

Eu văd totul. Pe măsură ce Devore continuă să se şteargă, 
devenind într-un sfârşit nimic altceva decât doi ochi sub un 
chipiu în după-amiaza ploioasă (prin el văd rămăşiţele 
spulberate ale plutei mele lovindu-se de terasament), văd 
totul. O văd pe ea când 

porneşte înainte, păşind direct spre Devore. Dacă rămâne 
pe loc şi se ia în gură cu ei, se va întâmpla ceva râu. Simte 
asta, iar ea nu se îndoieşte niciodată de ceea ce simte. Şi 
dacă merge spre oricare dintre ceilalți, şefu' ăl bătrân o s-o 
atace dintr-o parte, trăgându-i după el pe ceilalți. Şefu' ăl 
bătrân în cascheta aia mică ş-albastră-i câinele-şef cel pe 
care trebuie ea să-l înfrunte. Şi asta poate să facă. Ele 
puternic, destul de puternic să-i transforme pe băieții ăştia 
într-o singură creatură, în creatura lui, cel puţin pentru 
moment, dar nu are forţa ei, hotărârea ei, energia ei. Într- 
un fel, ea se bucură de confruntarea asta. Reg o avertizase 
să aibă grijă, să nu se mişte prea repede sau să încerce să- 
şi facă vreun prieten adevărat până ce nu se arată țţărănoii 
(numai că Reggie le spune " taurogatori') - cât de mulți şi 
cât de nebuni —, dar ea face cum o taie capul, are 


încredere în instinctele ei profunde. Şi uite-i aici, numa! 
şapte de toţi, şi doar un singur taurogator. 

Îs mai puternică decât tine, şef bătrân, îşi spune ea, 
mergând spre el. Îşi fixează ochii asupra ochilor lui şi nu-i 
coboară; ai lui sunt cei care coboară, a lui e gura care 
tremură nesigură la colțuri, a lui e limba care iese la fel de 
repede ca limba unei reptile să-şi umezească buzele, şi toa- 
te astea-s semne bune... dar şi mai bine e când el face un 
pas în spate. Când face asta, ceilalți se adună în trei 
grupuri de câte trei, şi uite-o c-a apărut, calea ei de trecere. 
Vagi şi dulci sunt metodiştii, muzica evlavioasă alunecând 
peste suprafața nemişcată a lacului. Un imn tărăgănat, da, 
dar dulce auzit de la kilometri depărtare. 

Când umblăm alături de Domnul 

În lumina vorbei Sale, 

ce mai slavă revarsă El în calea noastră... 

Îs mai tare ca tine, dulceaţă, trimite ea, îs mai rea ca tine, 
poate că tu eşti tauro-gatorul, da' io-s regina-albină şi, dacă 
nu vrei să te-mpung, ai face bine să-mi eliberezi şi cât mai e 
blocat din cale. 

— Căţea, spune el, dar vocea lui e slabă; deja începe să-şi 
spună că nu asta-i ziua, că e ceva cu ea ce n-a văzut până 
n-a întâlnit-o de-aproape, o vibraţie pe care n-a simțit-o 
până acum, mai bine să aştepte o altă zi, mai bine... 

Apoi se împiedică de o rădăcină sau de o piatră (poate că 
e tocmai piatra în spatele căreia va ajunge ea să se 
odihnească în cele din urmă) şi cade la pământ. Cascheta îi 
cade din cap, scoțând la iveală locul mare şi chel din 
creştetul său. Pantalonii i se crapă dintr-o parte în cealaltă 
a cusăturii. lar Sara face o greşeală crucială. Poate că 
subestimează considerabila forță personală a lui Jared 
Devore sau poate că pur şi simplu nu se poate abține - 
sunetul pantalonilor lui rupându-se seamănă cu o beşină 
puternică. În orice caz, Sara râde - râsetul acela răguşit, 
spart de fumat, care-i e caracteristic. lar râsetul îi 
pecetluieşte soarta. 


Devore nu stă pe gânduri. O loveşte de unde se află, 
picioarele lui mari, încălțate în bocanci țintaţi de tăietor de 
lemne, țâşnind ca nişte pistoane. O loveşte acolo unde e 
mai slabă şi mai vulnerabilă, în glezne. Sara urlă de durere 
şi mirare când glezna stângă i se rupe; cade la pământ 
dintr-o dată, pierzându-şi din mână umbrela pentru soare. 
Trage aer în plămâni să mai strige o dată şi Jared spune de 
unde zace: 

— N-o lăsaţi! Nu tre' s-o lăsaţi să urle! 

Ben Merrill cade peste ea cât e de lung, cu toate cele 
optzeci şi şase de kilograme ale lui. Aerul pe care l-a 
inspirat pentru a striga îi iese în schimb din plămâni într- 
un suspin vâjâit, aproape tăcut. Ben, care nici măcar n-a 
dansat vreodată cu o femeie, darămite să mai fi stat peste 
una în felul acesta, e pe dată excitat s-o simtă cum se 
zvârcoleşte sub el. Se freacă de corpul ei râzând şi, când ea- 
l greblează cu unghiile pe obraz, de-abia dacă simte. După 
cum i se pare lui, întreaga ființă i s-a redus la un penis 
lung de-un metru. Când ea încearcă să se rostogolească 
deasupra şi astfel să scape de sub greutatea lui, el se 
rostogoleşte o dată cu ea, o lasă să stea deasupra şi 
rămâne complet surprins când ea-şi avântă fruntea în jos 
spre a lui. Vede stele verzi, însă are optsprezece ani, are cea 
mai mare forță pe care-o va avea vreodată şi nu-şi pierde 
nici conştiinţa, nici erecţia. 

Oren Peebles îi sfâşie râzând spatele rochiei. 

— Grămada cere vârf! strigă el într-o şoaptă gâjâită şi se 
aruncă peste ea. 

Acum, el o ciocăneşte sec pe deasupra şi Ben o ciocăneşte 
sec, la fel de entuziasmat, pe dedesubt, o ciocăneşte sec ca 
un țap tânăr, sângele curgându-i pe-o parte a feței de la 
crăpătura din mijlocul sprâncenei, iar ea ştie că, dacă nu 
reuşeşte să strige, e pierdută. Dacă reuşeşte să strige şi o 
aude Kito, o să fugă şi-o să vină cu ajutor, o să fugă şi-o 
să-l aducă pe Reg... 

Dar înainte să poată încerca din nou, şefu' ăla bătrân se 
lasă pe vine lângă ea şi îi arată un cuţit cu lamă lungă. 


— Scoate-un sunet şi-ţi tai nasu' jos, spune el, şi-n 
momentul acela renunţă ea. 

Au reuşit în cele din urmă s-o doboare, în parte pentru c- 
a râs la momentul nepotrivit, dar mai mult dintr-un 
ghinion nenorocit. Acum nu vor mai putea fi opriți, şi-i mai 
bine dacă nu intervine Kito - te rog, Doamne, ţine-l acolo 
unde-i, fă să fie-o tufă mare de mure, una care-ar trebui 
să-l ţină ocupat o oră sau mai mult. Îi place să culeagă 
mure, iar oamenilor ăstora n-o să le ia o oră să termine. 
Harry Auster o trage de păr înapoi, îi rupe rochia de pe un 
umăr şi-ncepe s-o molfăie de gât. 

Şefu' ăl bătrân e singuru' care n-a tăbărât pe ea. Şefu ăl 
bătrân stă la distanţă, se uită-n ambele direcţii ale Străzii, 
ochii lui sunt îngustați şi precauți; şefu' ăl bătrân arată ca 
un lup cu blana sură şi roasă care-a terminat de mâncat o 
generaţie întreagă de pui de casă, după ce-a reuşit să evite 
fiecare cursă şi fiecare laţ. 

— Hei, irlandezule, las-o o clipă-n pace, îi spune lui 
Harry, apoi îşi lărgeşte privirea înțeleaptă şi asupra 
celorlalți. Duceţi-o-n boschețţi, proşti ce sunteţi. Duceţi-o la 
fereală. 

Ei n-o fac. Nu pot. Sunt prea dornici s-o aibă. O trag de 
braţe în spatele frunţii cenugşii de stâncă şi-şi zic că ajunge. 
Ea nu se roagă uşor, dar acum se roagă. Se roagă ca ei s-o 
lase în viață. Se roagă să nu vină Kito, să continue să-şi 
umple găletuşa încet, mâncând fiecare al treilea pumn de 
mure. Se roagă ca, dacă el se gândeşte s-o prindă din 
urmă, să vadă ce se întâmplă şi să fugă în direcţia opusă 
cât de repede poate, să fugă în tăcere şi să-l aducă pe Reg. 

— Bagă asta în gură, gâfâie George Armbruster. Şi să nu 
mă muşti, curvă ce eşti. 

O iau de sus şi de jos, din spate şi din față, câte doi şi 
câte trei o dată. O iau acolo unde oricine-ar trece nu are 
cum să nu-i vadă, iar şefu ăl bătrân păstrează puţin 
distanța; la început se uită la grupul de tineri care gâfâie şi 
stau grupaţi în jurul ei, îngenuncheațţi, cu pantalonii traşi 
în vine şi cu coapsele zgâriate de la tufele în care stau 


îngenuncheațţi, apoi se uită prelung în susul şi-n josul 
potecii cu ochii lui sălbatici şi precauți. Incredibil, unul 
dintre ei - e vorba de Fred Dean - spune: "Scuze, doamnă ', 
după ce-a scăpat de povară şi se simte pe la jumătatea 
drumului spre rai. Ca şi când ar fi lovit-o din greşeală în 
bărbie când îşi încrucişa picioarele. 

Dar nu se încheie aici. Are spermă în gât, spermă în 
despicătura fundului, cel mai tânăr dintre ei a muşcat-o 
până la sânge de sânul stâng, dar nu se încheie aici. Sunt 
tineri şi, când a terminat ultimul dintre ei, primul, oh, 
Dumnezeule, primul e deja gata s-o ia de la capăt. Dincolo 
de râu, metodiştii cântă acum "Blessed Assurance, Jesus Is 
Mine" şi, când şefu' ăl bătrân se apropie, ea gândeşte: 
Aproape că s-a terminat, femeie, el îi ultimu”, rezistă, nu te 
mişca şi-o să se termine. Bătrânul se uită la roşcatul cel 
slab şi la cel care îşi tot dă ochii peste cap şi le spune să 
vegheze poteca, le spune că i-a venit şi lui rândul, acum că 
negroteia-i spartă. 

Îşi desface cureaua, se descheie la prohab, îşi trage 
chiloţii în jos - de-un negru de mizerie la craci şi de-un 
galben de mizerie în dreptul zonei inghinale - şi, când se 
lasă cu câte un genunchi pe-o parte şi pe cealaltă a ei, ea 
vede că şefu' ăl mic al şefului ăl mare e la fel de filasc ca un 
şarpe cu gâtul frânt şi, înainte să-l poată înfrâna, râsetul 
ăla răguşit izbucneşte din ea absolut pe neaşteptate - chiar 
şi zăcând aici acoperită cu vâscozităţile calde ale 
violatorilor ei, ea nu se poate abţține să nu vadă partea 
comică a lucrurilor. 

— Taci! mârâie Devore la ea, şi-o izbeşte cu podul unei 
palme peste față, spărgându-i pometele şi nasul. Termină 
cu urletu' ăla! 

— Crezi c-ar fi mai tare de-ar fi aci jos cu gaura rozalie a 
curului ridicată-n aer de unu' din băieţii tăi, dulceaţă? 
întreabă ea şi apoi, pentru ultima dată, Sara râde. 

Devore îşi ridică mâna s-o lovească din nou, pelvisul lui 
gol stând lipit de pelvisul ei gol, penisul lui fiind doar un 


vierme flasc între ele. Înainte să poată cobori mâna, o voce 
de copil se auzi strigând: 

— Mami! Ce-ţi fac, mami? Daţi-vă jos de pe mama mea, 
bastarzilor! 

Sara se ridică în capul oaselor în pofida greutăţii lui 
Devore, râsetul murindu-i pe buze, ochii larg deschişi 
căutându-l pe Kito şi găsindu-l, un băiețel subţirel de opt 
ani stând pe Stradă, îmbrăcat în salopetă şi purtând o 
pălărie de pai şi încălțat într-o pereche nou-nouţă de 
papuci din pânză, ducând într-o mână o găletuşă de 
tinichea. Buzele lui sunt albastre de la sucul de mure. 
Ochii lui sunt larg deschişi de zăpăceală şi teamă. 

— Fugi, Kito! strigă ea. Fugi înapoi aca... 

Un foc roşu îi explodează în cap; se prăbuşeşte înapoi în 
tufişuri, auzindu-l pe şefu' ăl bătrân ca de la mare 
depărtare: 

— Prindeţi-l. Nu-l lăsaţi acu' să vă scape. 

Apoi alunecă pe-o pantă lungă şi întunecată, e pierdută 
într-un coridor de Casă a Fantomelor care duce doar mai 
adânc şi mai adânc în propriile ei măruntaie îngălate; din 
locul acela adânc ea-l aude, îl aude pe scumpul ei, băiatul 

striga. L-am auzit strigând când am îngenuncheat lângă 
stânca cenuşie cu plasa aşezată lângă mine şi absolut fără 
vreo bănuială cum am ajuns unde mă aflam - în mod sigur 
nu-mi aminteam să fi mers până acolo. Plângeam din cauza 
şocului, a ororii şi a milei. Era nebună? Ei bine, nu-i de 
mirare. Nu-i de-a dracu' de mirare. Ploaia cădea constant, dar 
nu mai era apocaliptică. M-am uitat ţintă pentru puţine clipe 
la mâinile mele albe ca burta unui peşte stând pe stânca 
cenuşie. Devore şi cu ceilalți dispăruseră. 

Duhoarea coaptă şi gazoasă a descompunerii mi-a umplut 
nările - a fost ca un atac fizic. Am dibuit în plasă, am găsit 
Stenomask-ul pe care mi-l dăduseră Rommie şi cu George ca 
glumă şi l-am pus peste gură şi nas cu nişte degete care mi se 
păreau amorțite şi depărtate. Am respirat slab, de încercare. 
Era mai bine. Nu cu mult, dar destul cât să nu o iau la fugă, 
ceea ce fără îndoială era ce voia Sara să fac. 


— Nu! a strigat de undeva din spatele meu când am apucat 
sapa şi am început să sap. La prima despicătură am lăsat în 
pământ o gură mare şi, cu fiecare nouă lovitură de sapă, 
aceasta s-a adâncit şi s-a lărgit. Pământul era moale şi ceda 
uşor, străbătut de-o împletire de rădăcini subţiri care se 
rupeau cu uşurinţă sub lama tăioasă. 

— Nu! Nici să nu încerci! 

Nu voiam să mă uit înapoi, nu voiam să-i ofer ocazia să mă 
îndepărteze. Era mai puternică aici, poate pentru că aici se 
întâmplase. Era posibil aşa ceva? Nu ştiam şi nu-mi păsa. Nu- 
mi păsa decât să termin treaba asta. Unde erau mai groase 
rădăcinile, le-am tăiat cu cuțitul de grădinărit. 

— Lasă-mă-n pace! 

Acum chiar m-am uitat în spate, am riscat o ocheadă 
rapidă din cauza pârâiturilor nenaturale care-i însoţțiseră 
vocea - care acum păreau să fie vocea ei. Doamna Verde 
dispăruse. Mesteacănul devenise cumva Sara Tidwell: din 
crengile zigzagate şi din frunzele lucioase, răsărea fața Sarei. 
Faţa aceea alunecoasă din cauza apei de ploaie se legăna, se 
dizolva, reapărea, se topea, apărea din nou. Pentru o clipă, 
întregul mister pe care-l simțisem aici a fost scos la iveală. 
Ochii ei uzi, sclipitori, erau incredibil de umani. Se uitau țintă 
la mine cu ură şi cerere de îndurare. 

— N-am terminat! a strigat pe-o voce spartă, întreruptă. El 
o fo' ăl mai rău, nu-nţelegi? El o fo' ăl mai rău şi-n ea-i sângele 
lui şi io n-o să mă odihnesc până nu l-am curățat definitiv! 

S-a auzit un sunet îngrozitor de rupere. Animase 
mesteacănul, îl transformase într-un soi de corp fizic şi 
intenționa să-l scoată din pământ. Ar fi venit să mă prindă cu 
el dacă ar fi putut; m-ar fi omorât cu el dacă ar fi putut. M-ar 
fi strangulat cu crengile lui mlădioase. Mi-ar fi vârât frunze pe 
gât până ce aş fi arătat ca o decoraţiune pentru pomul de 
Crăciun. 

— Indiferent de cât era el de monstru, Kyra nu are nici o 
legătură cu ce-a făcut el, am spus. Şi n-o să te las s-o ai. 

— Ba o s-o am! a urlat Doamna Verde. 


Sunetele de rupere şi despicare erau mai puternice acum. 
Acestora li s-a alăturat un pârâit şuierat, tremurat. Nu m-am 
mai uitat încă o dată în spate. Nu am mai îndrăznit să mă uit 
în spate. Am săpat mai repede, în schimb. 

— Da, o s-o am!a strigat ea, iar acum vocea se auzea mai 
aproape. Venea după mine, dar cu refuzam s-o văd; când vine 
vorba de copaci şi tufişuri umblătoare, îmi ajunge Macbeth, 
mulțumesc mult. O s-o am! Devore mi l-a luat pe-al meu şi eu 
o s-o iau pe-a lui! 

— Dispari, a spus o voce nouă. 

Mâna mi s-a desprins de pe sapă, care aproape că a căzut la 
pământ. M-am întors şi am văzut-o pe Jo stând mai jos de 
mine, la dreapta. Se uita la Sara, care se materializase într-o 
halucinație de lunatic - o arătare monstruoasă, neagră- 
verzuie, care aluneca la orice pas încerca să facă de-a lungul 
Străzii. Lăsase mesteacănul în urmă şi, totuşi, îşi asumase 
vitalitatea lui cumva - copacul propriu-zis stătea chircit în 
spatele ei, negru şi scofâlcit şi mort. Creatura născută din el 
semăna cu Mireasa lui Frankenstein, aşa cum o pictase 
Picasso. În ea, fața Sarei apărea şi dispărea, apărea şi 
dispărea neîncetat. 

Arătarea, mi-am spus cu răceală. Întotdeauna a fost 
adevărată... şi, dacă aceasta am fost mereu eu, mereu a 
fost şi ea. 

Jo era îmbrăcată în tricoul alb şi pantalonii galbeni subțiri 
pe care-i avea pe ea în ziua în care murise. Nu puteam vedea 
lacul prin ea aşa cum îl văzusem prin Devore şi prin prietenii 
mai tineri ai lui Devore; se materializase complet. Am încercat 
o ciudată senzaţie de golire în spatele craniului şi am crezut 
că ştiu cum. 

— Pleacă d-aci, curvă! a mârâit arătarea-Sara. Şi-a ridicat 
braţele spre Jo aşa cum şi le ridica spre mine în cele mai 
cumplite coşmaruri. 

— Nici gând. 

Vocea lui Jo a rămasă la fel de calmă. S-a întors către mine. 

— Grăbeşte-te, Mike. Trebuie să te mişti repede. Nu mai e de 
fapt ea. A lăsat pe unul dintre Străini s-o posede, iar ei sunt 


foarte periculoşi. 

— Jo, te iubesc. 

— ŞI eu teiube... 

Sara a țipat şi apoi a început să se răsucească. Frunzele şi 
crengile s-au amestecat la un loc şi şi-au pierdut coerenţa; 
parcă aş fi urmărit ceva lichefiindu-se într-un mixer. Entitatea 
care nu semănase încă de la început cu o femeie decât foarte 
puţin a renunțat acum complet la mascaradă. Din maelstrom 
a început să se formeze ceva inuman de grotesc. A țâşnit 
asupra soției mele. Când a lovit-o, culoarea şi consistenţa au 
părăsit-o pe Jo ca înlăturate de-o palmă imensă. A devenit o 
fantomă, o fantomă care se lupta cu arătarea ce şuiera şi țipa 
şi încerca s-o zgârie cu ghearele. 

— Grăbeşte-te, Mike! a strigat ea. Grăbeşte-te! 

Am purces să termin treaba. 

Sapa a lovit ceva ce nu era pământ, nu era stâncă, nu era 
lemn. Am frecat cu lama obiectul, scoțând la iveală o bucată 
murdară de canava brodată pe margini. Acum săpam ca un 
descreierat, vrând să curăț obiectul îngropat acolo cât mai 
mult puteam, vrând să-mi îmbunătăţesc şansele de succes cât 
mai mult posibil. În spatele meu, Arătarea a strigat de furie şi 
soția mea a strigat de durere. Sara renunțase la o parte din 
sinele ei acorporal pentru a-şi lua revanşa; lăsase s-o posede 
ceea ce Jo numise un Străin. Habar nu aveam cine putea fi 
acesta şi nici nu voiam să am. Sara era mijlocul lui de 
comunicare, atâta lucru ştiam. lar dacă reuşeam să am grijă 
de ea la timp să... 

Am întins mâinile în groapa precară, curățând pământul 
ud de pe canavaua ancestrală. Făcând asta, au apărut nişte 
litere subțiri şi şterse: CROITORIA J.M. MCCURDIE. Ştiam că 
afacerea lui McCurdie arsese în incendiul din '33. Văzusem pe 
undeva o fotografie a clădirii arzând în flăcări. Apucând 
canavaua, buricele degetelor mele străpungând-o şi lăsând să 
iasă dinăuntru o nouă duhoare verde şi gazoasă, am auzit un 
grohăit. L-am auzit 

pe Devore. Zace peste ea şi grohăie ca un porc. Sara e 
semiconştientă, murmură ceva neinteligibil printre buzele 


umflate, sclipind de sânge. Devore se uită în spate peste 
umăr la Draper Finney şi la Fred Dean. Aceştia alergaseră 
după băiat şi-l aduseseră înapoi, dar băiatul nu voia să 
înceteze cu țipetele, ţipă de acoperă formația, ţipă de-i 
trezeşte pe morți, iar dacă ei îi aud pe metodişti cum cântă 
dincolo de lac "How I Love to Tell the Story", atunci şi ei 
trebuie să-l poată auzi pe negroteiul ăsta țipând de partea 
astalaltă. Devore spune: 

— Băgaţi-l în apă, faceți-l să tacă. 

În clipa în care-o spune, de parcă acestea ar fi nişte 
cuvinte magice, mădularul începe să i se întărească. 

— Ce vrei să zici? întreabă Ben Merrill. 

— Ştii a dracu! de bine ce, spune Jared. 

Gâfăâie cuvintele, rotind din şolduri în vreme ce vorbeşte. 
Fundul lui mic sclipeşte în lumina după-amiezii. 

— Puştiu' ne vede! Vrei să-i tai găâtu, să te mânjeşti tot de 
sângele lui? N-am nimic împotrivă. Ţine aici. la cuțitu' meu, 
te rog! 

— N-nu, Jared! strigă Ben de oroare, părând că se 
crispează de-a dreptul la vederea cuțitului. 

În sfârşit, e gata. Îi ia puțin mai mult, atâta tot, nu maie 
puşti ca ăştialalți. Dar acum...! Lasă naibii gura ei spurcată, 
lasă naibii râsetul ăla insolent, lasă naibii întregul oraş. N- 
au decât să apară toți şi să se uite dacă vor. l-o bagă, asta 
şi-a dorit ea de la început, asta-şi doresc toți de soiul ei. I-o 
bagă şi-o îndeasă adânc. Continuă să dea ordine chiar în 
timp ce o violează. Sus-jos se mişcă fundul lui, tic-tac, exact 
ca şi coada unei pisici. 

— Să se-ocupe cineva de el! Sau vreți să putreziţi 
următorii patruzeci de ani în Shawshank din cauza 
trăncănelilor unui pui de negrotei? 

Ben apucă unul dintre brațele lui Kito Tidwell, Oren 
Peebles apucă de celălalt, dar până când au reuşit să-l 
târască până la terasament, şi-au pierdut deja curajul. Să 
violeze o negresă înțepată care-a îndrăznit să râdă de Jared 
că a căzut şi şi-a rupt pantalonii e una. Să înece un puşti 


speriat cum îneci un pui de pisică într-o baltă cu noroi... 
asta-i cu totul alt lucru. 

Îşi slăbesc priza, uitându-se fix unul în ochii speriaţi ai 
celuilalt, iar Kito se eliberează. 

— Fugi, iubire! strigă Sara. Fugi şi-adu.-l... 

Jared o prinde cu forță de găâtlej şi începe s-o sufoce. 

Băiatul se împiedică de propria lui găletuşă pentru mure 
şi cade adunat la pământ. Harry şi cu Draper îl 
recapturează cu uşurinţă. 

— Ce-ai de gând să faci? îl întreabă Draper într-un fel de 
scâncet disperat, iar Harry îi răspunde 

— Ce trebuie. 

Asta i-a răspuns el, iar eu acum urma să fac ce trebuia să 
fac - în pofida duhorii, în pofida Sarei, în pofida ţipetelor 
defunctei mele soții. Am scos sulul de canava din pământ. 
Funiile cu care fusese legată la ambele capete erau întregi, dar 
sulul însuşi s-a rupt pe mijloc cu un sunet hidos de râgâit. 

— Grăbeşte-te! a strigat Jo. N-o mai pot ține multă vreme! 

Arătarea a mârâit; a lătrat ca un câine. S-a auzit un pârâit 
lemnos, ca o uşă dată de perete suficient de tare să se crape, 
iar Jo a țipat amarnic. M-am întins după plasa pe care scria 
Slips 'n Greens şi-am deschis-o în timp ce 

Harry - ceilalți îi spun irlandezul din cauza părului de 
culoarea morcovului - îl apucă pe puşti într-un fel de 
îmbrăţişare de urs şi sare cu el în lac. Puştiul se zbate mai 
tare ca niciodată; pălăria lui din pai îi cade din cap şi 
pluteşte pe apă. 

— Ia-o! gâfăie Harry. 

Fred Dean îngenunchează şi pescuieşte pălăria udă. Ochii 
lui Fred sunt împăienjeniţi; seamănă cu un boxer care mai 
are o rundă înainte să cadă la podea. În spatele lor, Sara 
Tidwell a început să scoată hârâituri profunde din piept şi 
din gât - asemenea imaginii mâinilor încleştate ale 
băiatului, şi sunetele acestea îl vor bântui pe Draper Finney 
până la ultimul lui salt, în cariera de piatră Eades. Jared îşi 
înfige degetele şi mai adânc, pompând şi strangulând-o în 
acelaşi timp, transpirația curgând pe el în şiroaie. Oricât de 


mult le va spăla, hainele pe care le poartă acum tot nu vor 
scăpa de mirosul de transpiraţie şi, când va începe să se 
gândească la aceasta ca la o 'transpiraţie a crimei ', ca să 
scape de ele, le va arde. 

Harry Auster vrea să scape de tot ce se întâmplă - să se 
scape şi să nu-i mai vadă niciodată pe nici unul dintre 
oamenii ăştia, mai cu seamă pe Jared Devore, despre care 
crede acum că e întunecatul Satan în persoană. Harry nu se 
poate duce acasă să dea ochii cu tatăl lui până ce coşmarul 
acesta nu se încheie, până ce nu-l înmormântează. lar 
mama lui! Cum va mai putea da ochii cu mama lui mult- 
iubită, cu Bridget Auster cea cu fața ei dulce şi rotundă de 
irlandeză, cea cu părul încărunțit şi cu pieptul considerabil 
aducător de alinare, cu Bridget care a avut întotdeauna un 
cuvânt de blândețe şi o mână alinătoare pentru el, cu 
Bridget Auster cea care a fost Salvată, Spălată în Sângele 
Mielului, cu Bridget Auster care serveşte chiar în acest 
moment plăcinte la picnicul de la noua biserică, cu Bridget 
Auster care este mami; cu ce ochi se va mai putea uita la ea 
vreodată - sau ea la el —dacă va trebui să apară la tribunal 
sub acuzația c-a violat şi bătut o femeie, chiar şi o femeie 
de culoare? 

Aşa că îl apucă zdravăn pe băiatul zbuciumat - Kito îl 
zgârie o dată, doar o urmă slabă pe-o parte a gătului, iar în 
seara aceea Harry îi va spune mamei sale că o are de lao 
crenguţă pe care n-a observat-o şi o va lăsa să i-o sărute - şi 
apoi îl scufundă pe copil sub apă. kito se uită în sus la el cu 
fața licărind, iar Harry vede un peşte mic trecând pe lângă 
ei. Un biban, crede el. Pentru o clipă, se întreabă ce vede 
copilul uitându-se în sus prin scutul argintiu al apei la 
chipul celui care-l ține scufundat, la cel care-l îneacă, după 
care Harry înlătură gândul. Numa' un negrotei, îşi 
reaminteşte cu disperare. Numa' asta-i, numa' un negrotei. 
Nu-ţi seamănă defel. 

Brațul lui Kito iese de sub apă - brațul lui negru-maroniu 
de pe care picură apa. Harry se fereşte, nedorind să fie 
zgâriat, dar mâna nu după el se întinde, se ridică doar 


drept spre cer. Degetele se adună într-un pumn. Se deschid. 
Se închid în pumn. Se deschid. Se închid în pumn. Zbaterile 
băiatului încep să înceteze, zbuciumul picioarelor începe să 
slăbească, ochii ce se uită în sus în ochii lui Harry prind o 
privire curios de visătoare, iar brațul acela maroniu tot 
drept spre cer stă, palma continuă să se deschidă şi să se 
închidă, să se deschidă şi să se închidă. Draper Finney stă 
pe mal şi plânge, convins că acum va veni cineva, că acum 
va vedea cineva grozăvia pe care au făcut-o - grozăvia pe 
care, de fapt, încă o mai fac. Fii convins că păcatul te va da 
de gol, se spune în Cartea cea Sfântă. Deschide gura să-i 
spună lui Harry să înceteze, că poate încă nu-i prea târziu 
să dea înapoi, să-l lase pe băiat să se ridice, să-l lase să 
trăiască, dar nici un sunet nu iese. În spatele lui, Sara 
moare sugrumată. Înaintea lui, mâna fiului ei care se îneca 
se deschide şi se închide, se deschide şi se închide, 
reflexia ei tremurând pe oglinda apei, iar Draper îşi spune: 
Nu se opreşte, nu se opreşte odată să facă asta? Şi, ca şi când 
ar fi fost o rugăciune la care cineva răspunde acum, cotul 
înțepenit al băiatului se îndoaie şi brațul începe să intre în 
apă; degetele încep să se închidă iarăşi într-un pumn şi apoi 
se opresc. Pentru o clipă, mâna şovăie şi apoi 

m-am izbit cu podul palmei în mijlocul frunţii să alung 
aceste fantome. În spatele meu s-au auzit un pocnet şi-un 
foşnet frenetice de crengi ude când Jo şi ceea ce reținea ea 
continuau să se lupte. Am vârât mâinile în crăpătura din 
canava asemenea unui doctor care lărgeşte o rană. Am tras cu 
forță. S-a auzit un pârâit surd când sulul s-a rupt complet 
dintr-un capăt în altul. 

Înăuntru se aflau rămăşiţele lor - două cranii îngălbenite, 
frunte lângă frunte ca prinse într-o conversație intimă, o curea 
din piele roşie, ştearsă, pentru femei, un maldăr de haine 
putrede... şi un mănunchi de oase. Două cutii toracice, una 
mare şi una mică. Două perechi de picioare, una lungă şi alta 
scurtă. Rămşițele pământeşti ale Sarei şi ale lui Kito Tidwell, 
îngropate aici lângă lac de aproape o sută de ani. 


Craniul mai mare s-a întors. S-a uitat fix la mine cu 
găvanele lui goale. Dinţii i-au clănțănit ca şi când ar fi vrut să 
mă muşte, iar oasele de sub el au început să tremure agitat, 
tenebros. Unele s-au rupt imediat; toate erau moi şi perforate. 
Cureaua roşie se mişca întruna şi catarama ei ruginită s-a 
ridicat în aer asemenea capului unui şarpe. 

— Mike! a strigat Jo. Repede, repede! 

Am scos punga din plasa pentru cumpărături şi am apucat 
sticla de plastic dinăuntru. Zaci în pace*?, spuseseră literele 
Magnabet; încă un joc de cuvinte. Încă un mesaj trimis prin 
spatele gardianului. Sara Tidwell era o creatură înfricoşătoare, 
însă o subestimase pe Jo... şi subestimase şi puterea 
telepatică a asocierilor la distanță. Mă dusesem la Slips n 
Greens, cumpărasem o sticlă de leşie, iar acum am deschis-o 
şi am turnat-o, fumegând, peste oasele Sarei şi ale fiului ei. 

S-a auzit un sfârâit aşa cum auzi când deschizi o sticlă de 
bere sau de suc carbogazos. Catarama s-a topit. Oasele s-au 
albit şi s-au scofâlcit asemenea unor lucruri făcute din zahăr - 
am avut o viziune de coşmar cu copii mexicani mâncând 
cadavre din zahăr topit pe băț, de Ziua Morților. Găvanele 
craniului Sarei s-au lărgit când leşia a umplut spațiul gol şi 
întunecat unde sălăşluise cândva mintea cei, talentul ei 
prodigios şi sufletul ei râzător. A dat naştere unei expresii de 
mirare la început şi apoi de durere. 

Maxilarul i-a căzut; cioturile dinţilor au sfârâit şi au 
dispărut. 

Creştetul craniului s-a năruit înăuntru. 

Falangele împrăştiate au tremurat, iar apoi s-au topit. 

— Ohhhhhh... 

A şoptit printre copacii îmbibaţi cu apă asemenea unui vânt 
întețit... numai că vântul murise atunci când îi furase 
răsuflarea aerul jilav de dinaintea următorului atac. A fost un 
sunet născut dintr-o durere şi-o tânjire şi-un abandon 
inefabile. N-am simţit nici urmă de ură în el; ura ei dispăruse, 
arsese sub atacul corosiv al lichidului pe care-l cumpărasem 
din magazinul lui Helen Auster. Sunetul plecării Sarei a fost 
înlocuit de strigătul tânguitor, aproape uman al unei păsări, 


care m-a trezit din locul unde mă aflasem, m-a scos complet şi 
definitiv din zonă. M-am ridicat tremurat în picioare, m-am 
întors pe călcâie şi m-am uitat la Stradă. 

Jo încă era acolo, o siluetă difuză prin care vedeam acum 
lacul şi norii negri ai următoarei furtuni care veneau de 
dincolo de munți. Ceva a pâlpâit în spatele ei - pasărea aceea, 
aventurându-se afară din ascunziş pentru a arunca o privire 
rapidă asupra naturii schimbate, poate - dar de-abia dacă am 
băgat de seamă. Pe Jo voiam eu s-o văd, pe Jo care venise 
Dumnezeu ştie de cât de departe şi care suferise Dumnezeu 
ştie cât de mult ca să mă ajute. Părea istovită, rănită, într-un 
anume fel fundamental împuţinată. Dar cealaltă prezență - 
Străinul - dispăruse. Jo, stând în cercul unor frunze de 
mesteacăn atât de moarte că păreau carbonizate, s-a întors 
spre mine şi a zâmbit. 

— Jo! Am reuşit s-o facem! 

Buzele i s-au mişcat. Am auzit sunetul, dar cuvintele au 
fost prea îndepărtate să le înțeleg. Stătea chiar acolo lângă 
mine, dar la fel de bine ar fi putut să strige de pe celălalt 
versant al unui canion larg. Şi totuşi am înţeles-o. l-am citit 
cuvintele de pe buze dacă preferaţi explicaţia rațională, i le-am 
citit direct din minte dacă o preferați pe cea romantică. Eu o 
prefer pe ultima. Căsătoria e şi ea o zonă, să ştiţi. Căsătoria e 
o zonă. 

"— Atunci, asta-i de bine, nu?" 

Am aruncat o privire în sulul de canava desfăcut şi n-am 
văzut altceva decât nişte cioturi şi nişte aşchii ieşind dintr-o 
materie păstoasă nesănătoasă, neliniştitoare. Am simțit 
respiraţia unui iz, care, chiar şi prin Stenomask, m-a făcut să 
tuşesc şi să mă dau în spate. Nu era miros de descompunere; 
de leşie. Când am întors capul spre Jo, de-abia dacă mai era 
acolo. 

— Jo! Aşteaptă! 

"— Nu te pot ajuta. Nu pot rămâne." 

Cuvinte dintr-un alt sistem stelar, de-abia intuite pe buzele 
ei diafane. Acum nu prea mai era altceva decât nişte ochi 


plutind în după-amiaza întunecată, nişte ochi ce păreau 
făcuți din lacul din spatele lor. 

"— Grăbeşte-te..." 

A dispărut. Am alunecat şi m-am împiedicat spre locul 
unde fusese ea, călcând peste frunzele moarte de mesteacăn, 
şi-am dat să prind nimicul în braţe. Cât de caraghios trebuie 
să fi arătat, ud până la piele, purtând strâmb peste gură şi 
nas un Stenomask, încercând să îmbrățişez aerul jilav şi 
cenuşiu. 

Am simțit cea mai slabă suflare de parfum Red..., apoi am 
simțit doar mirosul de pământ ud, de apă de lac şi duhoarea 
înțepătoare de leşie care le străbătea pe toate. Cel puţin 
dispăruse mirosul de putrefacție; acela nu fusese mai real 
decât... 

Decât ce? Decât ce? Fie era totul real, fie nimic nu era. Dacă 
nu era nimic real, îmi ieşisem din minți şi eram numai bun 
pentru Aripa Albastră de la Juniper Hill. M-am uitat spre 
stânca cenugşie şi am văzut mâna de oase pe care o scosesem 
din pământul ud asemenea unui dinte copt. Fuioare leneşe de 
fum încă se mai ridicau dinspre marginile sfâşiate ale 
canavalei. Asta măcar ţinea de realitate. La fel şi Doamna 
Verde, care acum era o Doamnă Neagră din cauza funinginii - 
era la fel de moartă ca şi creanga din spatele ei, cea care părea 
că indică o direcţie ca un braț. 

Nu te pot ajuta... nu pot rămâne... grăbeşte-te. 

Nu mă putea ajuta la ce? La ce-mi mai trebuia ajutor? 
Arătarea dispăruse, nu-i aşa? Sara dispăruse: spiritul ia 
urma oaselor, noapte bună, domnițe scumpe, dea Domnul să 
zacă în pace. 

Şi, totuşi, un fel de teroare duhnitoare, nu foarte diferită de 
mirosul de putrefacție care ieşise din pământ, părea să 
transpire din aer; numele lui Kyra a început să mi se zbată în 
cap, Ki-hi, Ki-ki, Ki-kKi, asemenea cântecului unei păsări 
exotice. Am pornit în sus pe scările din traverse de cale ferată 
către casă şi, chiar dacă eram epuizat, când am ajuns la 
jumătatea distanţei începusem deja să fug. 


Am urcat scările spre estacadă şi am intrat pe acolo. Casa 
părea aceeaşi - cu excepția copacului doborât care intrase prin 
fereastra de la bucătărie, Sara Laughs rezistase foarte bine 
furtunii —, însă ceva nu era bine. Era ceva ce aproape că 
puteam mirosi... şi poate că într-adevăr am mirosit-o, amară 
şi ştearsă. Poate că nebunia are propria ei aromă sălbatică. 
Nu-i oricum genul de lucru despre care să vreau vreodată să 
mă documentez. 

M-am oprit în holul din față, uitându-mă în jos la 
mormanul de cărți în ediție de masă, romane de Elmore 
Leonard şi de Ed McBain, care zăcea pe podea. Ca şi când 
fuseseră doborâte de pe raft de-o mână grăbită. De-o mână 
stângace, poate. Aproape că-mi puteam vedea urma paşilor pe 
acolo, mergând în ambele direcţii. Începuseră deja să se usuce. 
Ar fi trebuit să fie singurele urme; pe Ki o duceam în braţe 
când am intrat în casă. Aşa ar fi trebuit să fie, dar nu erau. 
Celelalte erau mai mici, dar nu atât de mici, încât să le 
confund cu urmele unor paşi de copil. 

Am fugit de-a lungul coridorului către dormitorul din aripa 
de vest strigându-i numele şi la fel de bine aş fi putut striga 
Mattie sau Jo sau Sara. leşind din gura mea, numele lui Kyra 
părea a fi numele unui cadavru. Cuvertura fusese aruncată pe 
podea. Cu excepția cățelului negru din pluş, care zăcea acolo 
unde zăcuse şi-n visul meu, patul era gol. lar Ki dispăruse. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ 


M-am întins după Ki cu partea aceea de minte care ştiuse în 
ultimele câteva săptămâni cu ce era îmbrăcată, în care 
încăpere a rulotei se află şi ce făcea acolo. Nu s-a întâmplat 
nimic, desigur - legătura aceea se dizolvase şi ea. 

Am strigat-o pe Jo - cred că am făcut-o —, dar Jo dispăruse 
şi ea. Eram singur. Domnul să m-ajute. Domnul să ne-ajute 
pe amândoi. Am simțit panica încercând să coboare asupra 
mea şi am alungat-o. Trebuia să-mi păstrez mintea limpede. 
Dacă nu puteam gândi, orice şansă ar fi avut Ki s-ar fi 
pierdut. Am străbătut coridorul în grabă, înapoi spre foaier, 


încercând să nu aud vocea bolnăvicioasă din spatele minţii 
mele, cea care spunea că deja era pierdută Ki, că deja era 
moartă. Nu aveam de unde şti un asemenea lucru, nu-l 
puteam şti, acum că se rupsese legătura dintre noi. 

M-am uitat la mormanul de cărți de pe jos, apoi am ridicat 
ochii spre uşă. Urmele cele noi intraseră pe aici şi ieşiseră tot 
pe aici. Fulgerul a luminat cerul şi tunetul a bubuit. Vântul se 
întețea din nou. M-am dus spre uşă, am întins mâna după 
clanță, apoi m-am oprit. Era ceva prins în despicătura dintre 
uşă şi canat, ceva la fel de mătăsos şi de unduitor ca şi un 
fuior de pânză de păianjen. 

Un singur fir de păr cărunt. 

M-am uitat la el cu o lipsă bolnăvicioasă de uimire. Ar fi 
trebuit să ştiu, desigur, şi de n-ar fi fost presiunea sub care 
mă aflasem şi şocurile succesive ale acestei zile îngrozitoare, 
aş fi ştiut. Totul se aflase pe caseta pe care mi-o pusese John 
s-o ascult în acea dimineaţă... un spaţiu temporal care deja 
părea că face parte din viața altui om. 

Pentru început, era înregistrarea orei la care îi închisese 
John telefonul. Nouă patruzeci A.M., ora Americii, spusese 
vocea de robot, ceea ce însemna că Rogette sunase la ora şase 
patruzeci dimineața... asta, desigur, dacă sunase cu adevărat 
din Palm Springs. Asta era cel puţin o posibilitate; dacă mi-aş 
fi dat seama de ciudățenia acestui lucru atunci când 
conduceam de la aeroport spre rulota lui Mattie, mi-aş fi spus 
că fără-ndoială sunt mulți insomniaci pe tot cuprinsul 
Californiei care-şi încheiau afacerile de pe Coasta de Est 
înainte ca soarele să apară complet de după linia orizontului, 
şi bravo lor pentru asta. Însă mai era ceva ce nu putea fi 
explicat chiar atât de uşor. 

La un moment dat, John scosese caseta. O făcuse pentru 
că, spusese el, mă albisem ca varul în loc să par amuzat. Îi 
spusesem să-i dea drumul şi să pună şi restul; pur şi simplu 
mă surprinsese s-o aud vorbind iarăşi. Tonul vocii ei. 
Christoase, e bună înregistrarea. Numai că aceia care 
reacționaseră la caseta lui John fuseseră băieții din subsol; 
co-conspiratorii mei din subconştient. Şi nu vocea ei îi 


speriase destul de tare să-mi albească mie fața. Zumzetul de 
fundal făcuse asta. Zumzetul de fundal caracteristic apelurilor 
telefonice din TR, atât cele pe care le dai, cât şi cele pe care le 
primeşti. 

Rogette Whitmore nu plecase nici o clipă de pe TR-90. Dacă 
faptul că n-am observat asta în acea dimineaţă o costase viața 
pe Ki Devore în această după-amiază, nu aveam să mă pot 
ierta toată viața. l-am spus asta lui Dumnezeu mereu şi 
mereu în vreme ce am coborât în goană scările din traverse de 
cale ferată, fugind în întâmpinarea unei furtuni revitalizate. 


xă% 


Mare minune că, în goana mea, n-am căzut de pe 
terasament. Jumătate din pluta mea se adăpostise acolo şi 
poate că m-aş fi înfipt în scândurile ei rupte şi aş fi murit ca 
un vampir zvârcolindu-se într-o ţeapă. Ce gând plăcut mai era 
şi ăsta. 

Fuga nu face bine oamenilor aproape cuprinşi de panică; e 
ca şi când te-ai freca de o urzică. Când mi-am aruncat brațul 
în jurul unuia dintre pinii de la baza scărilor să-mi temperez 
progresul, eram pe punctul de a-mi pierde orice coerență a 
gândurilor. Numele lui Ki mi se zbătea iarăşi în minte atât de 
puternic că nu mai era loc pentru nimic altceva. 

Apoi, la dreapta mea, a ţâşnit o limbă de fulger din cer şi a 
lovit baza trunchiului unui molid imens care probabil că 
exista şi când trăiau Sara şi Kito. Dacă m-aş fi uitat direct 
spre el, aş fi fost orbit; chiar şi cu capul întors pe trei sferturi, 
lovitura de fulger mi-a lăsat în fața ochilor o imensă pată 
albastră ca de la blițul unui aparat de fotografiat gigantic. S-a 
auzit un scrâşnet vibrant când şaizeci şi unu de metri de 
molid albastru s-a răsturnat în lac, iscând o perdea prelungă 
de picături, care au părut că plutesc între cerul cenuşiu şi apa 
cenuşie. Buşteanul ardea sub ploaie, ardea precum pălăria 
unei vrăjitoare. 

A avut efectul unei palme peste obraz, limpezidu-mi 
gândurile şi oferindu-mi o ultimă şansă de a-mi folosi creierul. 


Am inspirat şi m-am forțat să fac asta. De ce venisem tocmai 
aici? De ce mă gândisem că Rogette o adusese pe Kyra la lac, 
unde tocmai fusesem, în loc s-o ducă departe de mine, în 
susul drumului de acces către Stradela Patruzeci şi doi? 

Nu fi prost. A venit aici fiindcă Strada duce la Warrington, 
iar la Warrington a stat ea tot timpul, singură-singurică, 
încă de când a trimis cadavrul şefului său înapoi în 
California cu avionul Impersonal. 

Se furişase în casă cât stătusem eu sub studioul lui Jo, 
găsind cutia de tinichea în burta unei bufnițe şi studiind 
bucata de hârtie cu genealogia familiei. Ar fi luat-o atunci pe 
Ki dacă i-aş fi dat ocazia, dar nu i-am dat-o. M-am întors 
degrabă înapoi, temător că ceva era rău, temător că cineva s- 
ar putea să încerce să pună mâna pe copilă... 

O trezise oare Rogette? O văzuse oare Ki şi încercase cumva 
să mă avertizeze înainte să ațipească la loc? Asta mă făcuse 
să merg înapoi atât de grăbit? Poate. Atunci încă mă aflam în 
zonă, atunci încă eram uniți. Rogette în mod sigur se afla în 
casă atunci când m-am întors eu. S-ar putea să fi fost chiar în 
dulapul dormitorului din aripa de nord, uitându-se pe furiş la 
mine prin crăpătura uşii. O parte din mine chiar ştiuse asta. 
O parte din mine o simţise, simţise ceva ce nu era Sara. 

Apoi plecasem. Apucasem plasa de la Slips n Greens şi 
venisem aici. Cotisem la dreapta, cotisem spre nord. Spre 
mesteacăn, spre stâncă, spre mâna de oase. Făcusem ceea ce 
trebuia să fac şi, cât o făcusem, Rogette coborâse cu Kyra în 
braţe scările din traverse de cale ferată prin spatele meu şi 
cotise la stânga spre Stradă. Cotise spre sud către Warrington. 
Cu o senzaţie grea în stomac, mi-am dat seama că probabil o 
auzisem pe Ki... că poate chiar o văzusem. Pasărea aceea 
ieşind timidă din adăpost în timpul acalmiei nu fusese o 
pasăre. Ki era trează atunci, Ki mă văzuse - poate că o văzuse 
şi pe Jo - şi încercase să mă strige. Reuşise să scoată doar acel 
piuit scurt înainte ca Rogette să-i acopere gura. 

Cât să fi trecut de atunci? Părea că o eternitate, dar aveam 
o bănuială că nu trecuse deloc mult - poate chiar mai puţin de 
cinci minute. Dar nu-ți ia mult să îneci un copil. Imaginea 


brațului lui Kito ieşind din apă şi stând ridicat spre cer a 
încercat să-mi revină în minte - palma de la capătul lui 
deschizându-se şi  închizându-se, deschizându-se şi 
închizându-se, ca şi când ar fi încercat să respire în locul 
plămânilor care n-o puteau face - şi am îndepărtat-o. Am 
reprimat, de asemenea, şi pornirea de a o lua pur şi simplu la 
fugă în direcția Warrington-ului. Dacă aş fi făcut asta, cu 
siguranță m-ar fi cuprins panica. 

Niciodată în anii scurşi de la moartea ei nu tânjisem după 
Jo cu intensitatea amară pe care am simţit-o atunci. Însă ea 
dispăruse; nu mai rămăsese din ea nici măcar o şoaptă. 
Neavând pe cine altcineva să mă sprijin decât pe mine, am 
pornit spre sud, de-a lungul Străzii mărginite de copaci, 
ocolindu-i pe cei doborâţi de furtună când puteam, târându- 
mă pe sub ei dacă-mi barau complet calea, alegând să-i 
escaladez, producând gălăgie de la crengile pe care le rupeam, 
doar într-o ultimă instanță. Croindu-mi drum, am debitat 
ceea ce cred că au fost toate rugăciunile standard pentru o 
asemenea situație, însă nici una dintre ele n-a părut să treacă 
de chipul lui Rogette Whitmore ce se ridica în mintea mea. 
Chipul ei ţipător, nemilos. 


Mi-amintesc că mi-am spus: Asta-i versiunea în aer liber a 
Casei Fantomelor. În mod sigur, în timp ce mă luptam să 
înaintez, pădurea mi se părea bântuită: copacii doar 
zdruncinați puţin de prima mare suflare a furtunii cădeau 
acum pe capete sub această nouă răbufnire de vânt şi ploaie. 
Zgomotul pe care-l făceau se asemăna cu nişte paşi zdrobitori 
şi nu trebuia să-mi fac probleme de sunetele pe care le scoteau 
propriii mei paşi. Când am trecut pe lângă cabana 
Batchelders, o construcție circulară din prefabricate, aşezată 
pe-o fundaţie de piatră asemenea unei pălării pe-un taburet, 
am observat că întregul acoperiş fusese zdrobit de-un brad 
argintiu. 

La opt sute de metri sud de Sara am văzut una dintre 
panglicile lui Ki zăcând pe potecă. Am ridicat-o, minunându- 


mă cât de tare semăna roşul acela de pe margini cu sângele. 
Apoi am îndesat-o în buzunar şi mi-am continuat drumul. 

Cinci minute mai târziu am ajuns lângă un pin cu 
trunchiul acoperit de muşchi, ce căzuse de-a latul potecii; încă 
mai era legat de butucul cu rădăcina printr-o rețea întinsă şi 
îndoită de fibre şi se văita asemenea unor balamale ruginite 
când apa nestatornică îi ridica şi-i cobora la loc ceea ce 
fuseseră cei şase sau şapte metri din tulpina dinspre vârf, care 
plutea acum pe lac. Aveam pe unde să mă târâi pe dedesubt 
şi, când m-am lăsat în genunchi, am văzut alte urme lăsate de 
genunchi, urme ce tocmai începeau să se umple cu apă. Şi am 
mai văzut ceva: a doua panglică pentru păr. Am vârât-o în 
buzunar, alături de prima. 

Eram pe jumătate sub pin când am auzit un alt copac 
cedând, acesta fiind mult mai aproape de mine. Sunetul a fost 
urmat de-un țipăt - nu de durere sau teamă, ci de-o mânie 
neaşteptată. Apoi, chiar şi peste şuieratul ploii şi al vântului, 
am auzit vocea lui Rogette: 

— Vino-napoi! Nu te duce-acolo,-i periculos! 

M-am târât pe sub copac restul drumului, de-abia simțind 
înțepătura unei crengi care mi-a săpat o dâră pe spate, m-am 
ridicat în picioare şi-am pornit în goană pe potecă. Dacă erau 
mici copacii la care ajungeam, săream peste ei fără să 
încetinesc. Dacă erau mai mari, mă cățăram peste ei fără să 
mă gândesc unde mă vor zgâria sau unde mă vor înțepa. 
Tunetul a biciuit. S-a văzut o dâră sclipitoare de fulger şi, la 
lumina ei, am văzut printre copaci scândurile cenuşii ale unui 
şopron. În ziua în care o văzusem pentru prima dată pe 
Rogette nu reuşisem să observ decât frânturi din cabana 
Warrington, dar acum pădurea fusese sfâşiată asemenea unei 
haine vechi - zonei ăsteia-i vor trebui ani de zile să-şi revină. 
Jumătatea din spate a cabanei fusese aproape în întregime 
demolată de-o pereche de copaci imenşi care păreau că se 
prăbuşiseră deodată. Se încrucişaseră precum cuțitul cu 
furculița pe farfuria de la cină şi zăceau pe ruine într-un X 
hirsut. 


Vocea lui Ki, ridicându-se deasupra furtunii doar fiindcă era 
ascuțită de teroare: 

— Pleacă! Nu te vleau, buni a'bă! Pleacă! 

Era oribil să auzi teroarea din vocea ei, dar era minunat să- 
i auzi şi numai vocea. 

La vreo doisprezece metri de locul unde mă înghețase 
strigătul lui Rogette, încă un copac zăcea prăbuşit de-a 
curmezişul poeticii. Rogette însăşi stătea de partea cealaltă a 
lui, ţinând o mână întinsă către Ki. De pe mână-i picura 
sângele, dar de-abia am observat asta. Am observat-o în 
schimb pe Kyra. 

Docul care făcea legătura dintre Stradă şi barul Apusului 
de Soare era lung - douăzeci şi unu de metri cel puţin, poate 
chiar treizeci. Destul de lung ca, într-o seară frumoasă de 
vară, să te poți plimba pe el mână în mână cu prietena sau cu 
iubita şi să rămâi cu o amintire frumoasă. Furtuna nu îl 
rupsese - nu încă - însă vântul îl răsucise ca pe-o panglică. 
Mi-am amintit de-un material informativ prezentat la 
începutul unui spectacol duminical de matineu din copilărie, 
un film despre un pod suspendat ce dansa în mijlocul 
uraganului, şi întocmai aşa arăta şi docul dintre Warrington 
şi barul Apusului de Soare. Sălta în sus şi-n jos în apa 
tălăzuită, tânguindu-se din toate încheieturile lui înțepenite 
asemeni unui acordeon din lemn. Avusese şi o balustradă - 
probabil pentru cei care-l străbăteau cu greu înapoi spre mal 
după o noapte zbuciumată —, dar acum dispăruse. Kyra se 
afla la jumătatea acestei punți legănătoare, scufundătoare, 
din lemn. Puteam vedea cel puţin trei dreptunghiuri negre 
între mal şi locul unde se afla ea, locuri de unde se 
desprinsesem plăcile. De sub doc se auzea clung-clung-clung- 
ul rău-prevestitor al pontoanelor goale din oţel care-o 
susțineau. Mai multe dintre aceste pontoane se dezancoraseră 
şi pluteau în derivă. Ki îşi întinsese brațele în lături pentru 
echilibru, asemenea unui circar care umblă pe sârmă. Tricoul 
negru Harley-Davidson îi flutura în jurul genunchilor şi al 
umerilor arşi de soare. 


— Întoarce-te! a strigat Rogette. Părul ei rar îi zbura în 
jurul capului; impermeabilul negru, lucios, pe care-l purta, se 
ondula. Întindea ambele mâini înainte, una însângerată şi 
alta nu. Aveam o bănuială că e posibil s-o fi muşcat Ki. 

— Nu, buni a 'bă! Ki a scuturat din cap într-o negare 
sălbatică, iar eu mi-am dorit să-i spun nu face asta, Ki-iubire, 
nu scutura din cap în felul ăla, e-o idee proastă. S-a clătinat, 
un braț arătând în sus către cer şi celălalt în jos către apă, 
astfel încât a semănat pentru o clipă cu un avion în picaj 
brusc. Dacă docul şi-ar fi ales momentul acela să facă un salt 
mare sub ea, Ki ar fi căzut în apă. Şi-a recăpătat în schimb un 
oarecare echilibru precar, chiar dacă mi s-a părut că-i văd 
picioarele goale alunecând puţin pe scândurile ude. Pleacă, 
buni abă, nu te vleau! Du-te... du-te să dolmi puțin, pali tale 
obosită! 

Ki nu m-a văzut; întreaga ei atenţie era îndreptată asupra 
lui buni abă. Nici buni abă nu m-a văzut. M-am lăsat pe 
burtă şi m-am târât sub pom, trăgându-mă cu mâinile făcute 
gheare. Tunetul s-a rostogolit deasupra lacului asemenea unei 
mingi de mahon, sunetul lovindu-se de munţi şi stârnind 
ecouri. Când m-am ridicat iarăşi în genunchi, am observat că 
Rogette înainta încet către capătul dinspre mal al docului. Cu 
fiecare pas pe care-l făcea înainte, Kyra făcea un pas tremurat, 
periculos în spate. Rogette întindea înainte mâna cea 
sănătoasă, chiar dacă, pentru o clipă, mi s-a părut că şi 
aceasta a început să sângereze. Materia care-i curgea printre 
degetele chircite era totuşi prea întunecată să fie sânge şi, 
când a început să vorbească, articulând cuvintele pe-o voce 
hidos de linguşitoare care mi-a făcut pielea de găină, mi-am 
dat seama că era vorba de ciocolată topită. 

— Hai să ne jucăm, Ki-iubire, a gângurit Rogette. Vrei să 
începi tu? 

A făcut un pas. Kia făcut un pas compensatoriu în spate, s- 
a clătinat, şi şi-a recăpătat echilibrul. Inima mi s-a oprit, apoi 
şi-a reluat cursa. Am scurtat distanța dintre mine şi femeie 
cât de repede am putut, dar nu am fugit; nu voiam să ştie 
nimic până ce se trezea. Dacă se trezea. Nu-mi păsa dac-o 


făcea sau nu. La dracu, dacă-i puteam sparge craniul lui 
George Footman cu ciocanul, în mod sigur puteam să-i produc 
şi ororii ăsteia ceva pagube. Păşind spre ea, mi-am îmbinat 
mâinile într-un singur pumn mare. 

— Nu? Nu vrei să începi? Eşti prea timidă? 

Rogette a vorbit pe-o voce mieroasă, demnă de emisiunea 
Romper Room, care m-a făcut să-mi vină să scrâşnesc din 
dinți. 

— Bine-atunci, încep eu. Lăptic! Ce rimează cu lăptic, Ki- 
iubire? Pupic... şi somnic... trăgeai un somnic, nu-i aşa, când 
am venit şi te-am trezit. Şi botic... nu vrei să stai la mine-n 
braţe, Ki-botic? O să ne dăm una alteia ciocolată cum făceam 
înainte... O să-ţi zic un banc nou... 

Încă un pas. Ajunsese la marginea docului. Dacă i-ar fi 
venit ideea, ar fi putut arunca după Kyra cu pietre cum 
aruncase după mine, ar fi aruncat până ar fi nimerit-o şi-ar fi 
făcut-o să cadă în lac. Dar cred că nici nu i-a trecut prin gând 
un asemenea lucru. O dată ce nebunia trece de-un anumit 
punct, te afli pe-o autostradă fără rampe de ieşire. Rogette 
avea alte planuri cu Kyra. 

— Haide, Ki-Ki, joacă-te cu buni a'bă. 

A întins iarăşi ciocolata spre ea, materia vâscoasă a 
batonului Hershey's Kisses picurând prin staniolul mototolit. 
Ochii Kyrei şi-au schimbat traiectoria şi în sfârşit m-a văzut. 
Am scuturat din cap, încercând să-i transmit să nu spună 
nimic, dar spre nici un folos - pe față i-a apărut o expresie de 
uşurare voioasă. Mi-a strigat numele şi am văzut umerii lui 
Rogette ridicându-se de mirare. 

Am alergat şi ultimii trei metri şi jumătate, ridicând mâinile 
unite deasupra capului asemenea unei bâte, dar am alunecat 
puţin pe pământul ud la momentul crucial şi Rogette a făcut 
un soi de eschivă ploconită. În loc s-o nimeresc la baza gâtului 
cum voisem, mâinile mele îmbinate au atins-o doar uşor peste 
umăr. S-a clătinat, a căzut pe un genunchi şi s-a ridicat la loc 
aproape imediat. Ochii ei semănau cu nişte becuri mici şi 
albastre, hrănindu-se cu furie în loc de electricitate. 


— Tul a spus, şuierând cuvântul din vârful limbii, 
transformându-l în sunetul unui blestem străvechi: Tiiiuuuu! 

În spatele nostru, Kyra mi-a strigat numele, dansând 
clătinat pe lemnul ud şi fluturând din braţe în încercarea de-a 
nu cădea în lac. Apa a sărit pe doc şi i-a trecut peste picioarele 
Mici şi desculțe. 

— Rezistă, Ki! am strigat eu ca răspuns. 

Rogette a observat că-mi schimb atenţia şi-a profitat de 
ocazie - s-a răsucit pe călcâie şi-a pornit în fugă spre doc. M- 
am întins după ea, prinzând-o de păr, dar am rămas cu el în 
mână. Cu tot părul. Am rămas acolo pe marginea lacului 
agitat cu ciuful ei de păr cărunt legănându-se din pumnul 
meu asemenea unui scalp. 

Rogette s-a uitat peste umăr, mârâind, un gnom ancestral 
chel în ploaie, şi mi-am spus: El e, e Devore, n-a murit, a 
reuşit cumva să-şi schimbe identitatea cu femeia, ea s-a 
sinucis, cadavrul ei s-a dus înapoi spre California cu avio... 

Chiar atunci când s-a întors înapoi şi a început să fugă spre 
Ki, am ştiut că greşesc. Rogette era, sigur că da, dar ajunsese 
să-i semene atât de hidos fără subterfugii. Orice ar fi fost ceea 
ce nu era sănătos la ea, făcuse mult mai mult decât să-i cadă 
tot părul; o şi îmbătrânise. Şaptezeci de ani, aş fi zis eu, însă 
asta trebuia să fie cu cel puţin zece ani mai mult decât 
adevărata ei vârstă. 

Am cunoscut mulți oameni care-şi botează copiii la fel, 
îmi spusese doamna M. Li se pare că-i drăguţ. Probabil că şi 
lui Max Devore i se părea aşa, fiindcă-şi numise un fiu Roger 
şi pe fiică Rogette. Poate că ajunsese la Whitmore pe căi oneste 
- e posibil să fi fost căsătorită în tinereţe - dar, o dată cea 
dispărut peruca, antecedentele ei erau dincolo de orice 
argument. Femeia care se clătina de-a lungul docului să 
termine treaba era mătuşa Kyrei. 


Ki a început să se dea în spate repede, fără nici un pic de 
grijă să ridice picioarele mai sus. Avea să cadă în apă; nu avea 
cum să stea în picioare. Dar înainte să cadă, un val a lovit 
între ele docul într-un loc unde câteva dintre pontoane se 


rupseseră şi unde puntea era deja parțial scufundată. Apa 
înspumată s-a ridicat în aer şi a început să se rotească într-o 
spirală din aceea de care mai văzusem înainte. Rogette s-a 
oprit în apa până la glezne care clipocea peste doc, iar eu m- 
am oprit cam la trei metri în spatele ei. 

Spirala s-a solidificat şi, chiar înainte să pot intui fața, am 
recunoscut pantalonii scurți bufanţi cu petele acelea şterse de 
culoare şi bluza largă. Numai la Kmart se vând bluze largi de- 
un amorf atât de perfect; cred că există o lege federală în 
privința asta. 

Era Mattie. O Mattie gravă, cenugşie, care se uita la Rogette 
cu nişte ochi gravi, cenuşii. Rogette şi-a ridicat mâinile, s-a 
clătinat, a încercat să se întoarcă. În clipa aceea un val s-a 
iscat de sub doc, făcându-l să se ridice şi apoi să cadă 
asemenea unei maşinuţe de la parcul de distracții. Rogette a 
căzut în apă. Dincolo de ea, dincolo de silueta iscată sub 
ploaia de apă, am văzut-o pe Ki căzând lată pe veranda 
barului Apusului de Soare. Acea ultimă ridicare a punţii a 
aruncat-o într-un loc temporar sigur, asemenea unei fise 
umane la jocul de-a aruncă banul. 

Mattie se uita la ea, şoldurile ei mişcându-se, ochii ei fixați 
asupra ochilor mei. Putusem intui ce spusese Jo, dar de data 
asta habar nu aveam. Am încercat cu toată forța, dar nu am 
reuşit să înțeleg. 

— Mami! Mami! 

Silueta nu s-a întors, cât mai degrabă s-a rotit în jurul 
unui ax; nu părea să aibă nimic mai jos de tivul pantalonilor 
scurți. S-a mişcat de-a lungul docului către bar, unde Ki 
stătea acum în picioare cu braţele întinse înainte. 

Ceva m-a apucat de picior. 

M-am uitat în jos şi am văzut o apariţie înecată în apa 
zbuciumată. Ochi întunecaţi s-au holbat la mine din spatele 
unui craniu chel. Rogette tuşea apă printre buzele la fel de 
vineții ca prunele. Mâna ei liberă s-a ridicat slabă către mine. 
Degetele s-au desfăcut... şi s-au închis. Desfăcut... şi închis. 
M-am lăsat pe un genunchi şi am apucat-o. S-a închis peste 
mâna mea asemenea unei gheare din oțel şi a smucit, 


încercând să mă tragă în apă după ea. Buzele ei vineții s-au 
întins peste cioturile galbene de dinți asemănători cu cei din 
craniul Sarei. Şi da, mi s-a părut că, de data asta, Rogette e 
cea care râde. M-am legănat pe picioare şi am smucit-o în sus. 
Nu m-am gândit la asta; a fost ceva absolut instinctual. O 
depăşeam cu cel puţin patruzeci şi cinci de kilograme şi corpul 
ei a ieşit pe trei sferturi din apă asemenea unui păstrăv 
gigantic, înspăimântător. A strigat, şi-a avântat capul în față 
şi şi-a îngropat dinţii în încheietura mâinii mele. Durerea a 
fost urgentă şi enormă. Mi-am smucit mâna chiar şi mai sus 
şi apoi am năpustit-o înapoi jos, negândindu-mă s-o rănesc, 
vrând doar să scap de gura aceea de nevăstuică. Docul pe 
jumătate scufundat a fost lovit de un alt val. Marginea lui 
aşchiată, ridicându-se, i-a străpuns lui Rogette fața ce cobora. 
Un ochi i-a sărit din orbită; o aşchie galbenă, de pe care picura 
apa, i-a intrat prin nas asemenea unui pumnal; pielea subțire 
de pe frunte i s-a despicat, îndepărtându-se de pe os la fel ca 
două parasolare de geam desfăcute dintr-o dată. Apoi lacul a 
tras-o în larg. l-am mai văzut topografia sfărâmată a feței încă 
o clipă, plutind în sus către ploaia torențială, udă şi palidă, 
asemenea luminii unui tub cu neon. Apoi s-a rostogolit pe 
burtă, impermeabilul ei negru din vinilin înfăşurându-se în 
jurul ei ca un linţoliu. 

Ce am văzut când m-am uitat înapoi spre barul Apusului 
de Soare a fost o altă imagine de sub pielea acestei lumi, însă 
una cu mult diferită de fața Sarei în Doamna Verde sau de 
arătarea mârâitoare, pe jumătate întrezărită, a Străinului. 
Kyra se afla pe veranda largă din lemn din fața barului, în 
mijlocul unui maldăr de mobilă din răchită răsturnată. În faţa 
ei se afla o trâmbă de apă în care încă mai puteam vedea - 
foarte vag - silueta ştearsă a unei femei. Aceasta stătea în 
genunchi, ținând braţele întinse înainte. 

Au încercat să se îmbrăţişeze. Braţele lui Ki au trecut prin 
Mattie şi au ieşit pe partea cealaltă picurând. 

— Mami, nu te pot plinde! 

Femeia din apă vorbea - îi vedeam buzele mişcându-se. Ki se 
uita vrăjită la ea. Apoi, preţ de numai o clipă, Mattie s-a întors 


către mine. Ochii ni s-au întâlnit, iar ai ei erau alcătuiți din 
lac. Erau Dark Score, care a fost aici cu mult înainte să vin eu 
şi care va rămâne mult după ce eu voi pleca. Mi-am dus 
mâinile la gură, mi-am sărutat palmele şi le-am întins către 
ea. Nişte mâini spectrale s-au ridicat, ca pentru a prinde 
aceste sărutări. 

— Mami, nu pleca! a strigat Kyra şi şi-a aruncat braţele în 
jurul siluetei. A fost imediat udată leoarcă şi s-a retras cu 
ochii închişi, tuşind. Nu mai era nici o femeie alături de ea; nu 
mai era decât apa ce uda scândurile şi se scurgea printre 
îmbinări să reintre în lacul ce izvorăşte de la mare adâncime, 
dintre fisurile stâncilor ce susțin TR-ul şi toată partea asta de 
lume. 

Mişcându-mă cu grijă, căutându-mi la rândul meu 
echilibrul, mi-am croit drum peste docul legănător spre barul 
Apusului de Soare. Când am ajuns acolo, am luat-o pe Kyra în 
brațe. M-a îmbrățişat cu putere, tremurând crunt din tot 
corpul. Îi auzeam clănțănitul mărunt al dinţilor şi îi simţeam 
mirosul lacului din păr. 

— A venit Mattie, a spus ea. 

— Ştiu. Am văzut-o. 

— Mattie a făcut-o pe buni a'bă să plece. 

— Am văzut şi asta. Să nu te mişti acum, Ki. Ne întoarcem 
pe pământ stabil, dar să nu te mişti prea mult. Dacă faci asta, 
o s-ajungem în apă. 

A fost cât se poate de cuminte. Când ne-am văzut iarăşi pe 
Stradă şi când am încercat s-o aşez jos, s-a ţinut puternic de 
gâtul meu. Nu mă deranja. M-am gândit s-o duc în cabana 
Warrington, dar n-am făcut-o. Înăuntru erau prosoape, 
probabil şi haine uscate, dar aveam o bănuială că trebuie să 
fie şi o cadă plină cu apă caldă care să ne aştepte. Pe lângă 
asta, ploaia înceta din nou şi de data asta cerul părea mai 
luminos înspre vest. 

— Ce ţi-a spus Mattie, iubire? am întrebat în timp ce 
mergeam spre nod de-a lungul Străzii. Mă lăsa s-o aşez jos ca 
să ne putem târi pe sub copacii doborâți la care ajungeam, dar 


întindea mâinile s-o iau iarăşi în braţe de fiecare dată după ce 
ajungeam de cealaltă parte. 

— Să fiu fetiță cuminte şi să nu fiu tlistă. Da' sunt tlistă. 
Sunt foalte tlistă. 

A început să plângă, şi eu am mângâiat-o pe părul ud. 

Până când am ajuns la scările din traverse de cale ferată 
plânsese deja toate lacrimile... şi, deasupra munţilor dinspre 
vest, am văzut o singură bucată mică şi foarte puternică de 
albastru. 

— S-au dălâmat toţi copacii, a spus Ki, uitându-se în jur. 

Ochii ei erau foarte larg deschişi. 

— Ei bine... nu toţi, dar foarte mulți, cred. 

La jumătatea scărilor m-am oprit, gâfâind şi cu respirația 
tăiată. N-am întrebat-o însă pe Ki dac-o pot lăsa jos. Nu voiam 
s-o las jos. Voiam doar să-mi recapăt răsuflarea. 

— Mike? 

— Ce-i, păpuşă? 

— Mattie mi-a mai spus ceva. 

— Ce? 

— Pot şopti? 

— Dacă vrei, sigur. 

Ki s-a aplecat mai aproape, şi-a pus buzele lângă urechea 
mea şi a şoptit. 

Eu am ascultat-o. Când a terminat, am încuviințat din cap, 
am sărutat-o pe obraz, am mutat-o pe celălalt şold şi am dus- 
o restul drumului până la casă. 


Nu fu furtuna secolului, băiețaş, să n-ai impresia că fu. 
Nu, dom le. 

Aşa au spus bătrânii care au stat în fața cortului mare al 
infirmeriei de campanie care-a ţinut locul Magazinului 
Universal Lakeview în acel sfârşit de vară şi în acea toamnă. 
Un ulm enorm se prăbuşise peste Route 68 şi stâlcise 
magazinul ca pe-o cutie de Saltines. Punând la socoteală şi 
daunele fizice pe lângă cele morale, ulmul trăsese cu el şi 
câteva cabluri de înaltă tensiune. Acestea au aprins propanul 
scurs dintr-un rezervor spart şi întregul edificiu a făcut ka- 


bum. Cortul a fost, însă, un substitut bunicel pentru vremea 
caldă, iar oamenii de pe TR şi-au format un fel de-a zice că se 
duc la MASH după nişte pâine şi câteva beri - asta pentru că 
încă se mai vedea câte o cruce roşie spălăcită pe ambele laturi 
ale acoperişului de la cort. 

Bătrânii au şezut de-a lungul peretelui de pânză groasă în 
scaune pliante, făcându-le cu mâna celorlalți bătrâni când 
treceau pe acolo cu maşinile lor ruginite, de bătrâni (toți 
bătrânii cu patalama dețin fie Ford-uri, fie Chevy-uri, aşa că 
în privința asta mă aflu pe drumul cel bun), schimbându-şi 
maiourile cu cămăşi de flanelă când zilele au început să se 
răcească spre sezonul cidrului şi al plivitului, privind cum 
comunitatea începe să se reclădească în jurul lor. Şi, în timp 
ce priveau, au discutat despre furtuna cu gheaţă din iarna 
trecută, cea care a rupt cablurile de curent şi a doborât 
milioane de copaci între Kittery şi Fort Kent; au discutat 
despre ciclonii care au apărut în august 1985; au discutat 
apoi despre uraganul cu măzăriche din anul 1927. Ei, fost-au 
nişte furtuni, sigur că da. Fost-au nişte furtuni, pe 
Dumnezău. 

Sunt convins că au dreptatea lor, şi nu-i contrazic - rareori 
câştigi o controversă cu un yankeu bătrân adevărat, şi nu 
câştigi niciodată dacă-i vorba despre vreme - dar pentru mine, 
furtuna din 21 iulie 1998 va fi întotdeauna Furtuna. Şi cunosc 
o fetiță care gândeşte la fel. Poate că va trăi până prin 2100, 
date fiind beneficiile medicinii moderne, dar cred că pentru 
Kyra Elizabeth Devore aceea va fi întotdeauna Furtuna. Cea în 
care mama ei moartă a venit îmbrăcată în lac să-i vorbească. 

Primul vehicul a venit pe drumul de acces spre casă numai 
pe la ora şase. S-a dovedit a fi nu o maşină de patrulă a 
poliției districtului Castle, ci o autoutilitară galbenă cu lumini 
galbene montate pe cabină şi cu un tip îmbrăcat în salopeta 
Companiei de Electricitate Central Maine, aflat la comenzi. 
Tipul din celălalt scaun era un polițist, însă - era de fapt 
Norris Ridgewick, şeriful districtual în persoană. Şi a venit la 
uşa casei mele, având pistolul scos din toc. 


Schimbarea de vreme promisă de tipul de la televizor sosise 
deja, norii şi centrii furtunii fiind alungaţi spre est de-un vânt 
răcoros suflând puțin mai slab ca pentru o vijelie. Copacii 
continuaseră să cadă în pădurea udă preț de cel puţin o oră 
după ce se oprise ploaia. În jurul orei cinci am pregătit pentru 
amândoi sandvişuri cu pâine prăjită şi brânză şi supă de 
roşii... mâncare amăgitoare, i-ar fi spus Jo. Kyra a mâncat 
fără tragere de inimă, dar a mâncat, şi a băut mult lapte. O 
înfăşurasem într-un alt tricou de-al meu şi ea şi-a prins 
singură părul la spate. l-am oferit panglicile albe, dar a 
scuturat hotărâtă din cap şi a optat în schimb pentru o bandă 
elastică. 

— Nu-mi mai plac panglicuțele alea, a spus. 

Am hotărât că nici mie nu-mi mai plac şi le-am aruncat la 
gunoi. Ki m-a urmărit cum fac asta şi nu s-a opus deloc. Apoi 
am traversat sufrageria către soba cu lemne. 

— Ce faci? 

Şi-a terminat al doilea pahar cu lapte, a coborât anevoie din 
scaun şi a venit la mine. 

— Fac focul. Poate că toate zilele alea călduroase mi-au 
subțiat sângele. Asta ar fi spus mama, în orice caz. 

S-a uitat în tăcere cum scot foaie după foaie dintr-un 
morman de hârtii pe care-l luasem de pe masă, cum le strâng 
în pumn şi le arunc prin uşa sobei. Când mi-am spus că 
pusesem destule, am început să aşez peste ele surcele. 

— Ce sclie pe paginile alea? a întrebat Ki. 

— Nimic important. 

— E-o poveste? 

— Nu chiar. E mai degrabă un fel de... oh, nu ştiu. Un 
rebus. Sau o scrisoare. 

— E-o sclisoale destul de lungă, a spus, apoi şi-a aşezat 
capul pe piciorul meu, ca şi când ar fi fost obosită. 

— Mda, am spus. Aşa-s de obicei scrisorile de dragoste, dar 
nu face bine să le păstrezi. 

— De ce? 

— Fiindcă se... 


Pot întoarce să te bântuie, a fost ce mi-a venit în minte, dar 
nu puteam spune asta. 

— Fiindcă te pot face să-ţi fie ruşine mai târziu. 

— Oh. 

— Pe lângă asta, am spus. Hârtiile astea sunt ca şi 
panglicile tale..., într-un fel. 

— Nu-ţi mai place de ele. 

— Corect. 

Atunci a văzut cutia - cutia din tinichea pe capacul căreia 
scria NIMICURILE LUI JO. Se afla pe tejgheaua dintre 
sufragerie şi chiuvetă, nu departe de locul unde atârnase pe 
perete bătrâna Pisică Nebună. Nu-mi aminteam să fi adus cu 
mine cutia din studio, dar presupun că nu era nevoie s-o fi 
adus; eram destul speriat. Şi mai cred că ar fi putut veni... 
Într-un fel şi singură. Acum chiar cred astfel de lucruri; am 
motive s-o fac. 

Ochii Kyrei s-au luminat într-un fel în care nu se mai 
luminaseră de când se trezise din somnul ei scurt să descopere 
că îi murise mama. S-a ridicat pe vârfurile degetelor de la 
picioare să apuce cutia, apoi şi-a trecut degetele peste literele 
încrustate pe capac. M-am gândit ce important e pentru un 
copil să aibă o cutie de tinichea. Trebuia să ai una în care să-ți 
ţii lucrurile secrete - cea mai bună jucărie, cea mai frumoasă 
bucată de şnur, prima bijuterie. Sau o fotografie de-a mamei 
tale, poate. 

— E atât de... flumoasă, a spus pe-o voce moale, 
admirativă. 

— Poţi s-o păstrezi dacă nu te deranjează că scrie 
NIMICURILE LUI JO pe ea şi nu NIMICURILE LUI KI. Sunt 
înăuntru câteva hârtii pe care vreau să le citesc, dar le pot 
găsi alt loc. 

S-a uitat la mine să vadă dacă nu glumesc, a văzut că nu 
glumesc. 

— Mi-al plăcea, a spus pe acea voce moale, admirativă. 

I-am luat cutia din mâini, am scos dinăuntru carnețelele, 
notițele şi tăieturile din ziare, apoi i-am dat-o înapoi. A deschis 
şi a închis de mai multe ori capacul, ca exercițiu. 


— Ghici ce-o să pun în ea, a spus. 

— Comori secrete? 

— Da! a spus, şi chiar a râs pentru o clipă. Cine a fost Jo, 
Mike? O cunosc? O cunosc, nu-i aşa? A fost unul dintle 
oamenii din fligidol. 

— Ea... 

Mi-a venit o idee. Am frunzărit printre tăieturile îngălbenite 
din ziare. Nimic. Mi-am spus c-o pierdusem pe undeva pe 
drum, apoi am văzut un colț din ceea ce căutam ieşind din 
mijlocul unuia dintre carnețele. Am scos-o de acolo şi i-am 
dat-o lui Ki. 

— Ce-i asta? 

— O fotografie pe invers. Tine-o ridicată spre lumină. 

A făcut asta şi s-a uitat vrăjită la ea preț de multă vreme. 
Vag, ca-ntr-un vis, am văzut-o pe soția mea în mâna ei, soția 
mea stând pe plută în costumul ei de baie din două piese. 

— Ea e Jo, am spus. 

— E flumoasă. Mă bucul să-mi pot ţine luclulile în cutia ei. 

— Şi eu mă bucur, Ki. 

Am sărutat-o pe creştetul capului. 


Când a bătut şeriful Ridgewick în uşă, mi-am spus că e mai 
bine să deschid cu braţele ridicate în aer. Arăta ciudat. Ce-a 
părut să detensioneze situația a fost o întrebare simplă, 
nepremeditată. 

— Pe unde stă Alan Pangborn în ultima vreme, domnule 
şerif? 

— E-n New Hampshire, a spus Ridgewick, coborând puţin 
pistolul (după un minut sau două şi l-a pus la loc în toc fără 
să pară că-şi dă seama ce face). El şi cu Polly sunt foarte bine. 
Mai puţin artrita ei. Aia-i nasoală, cred, da' încă mai are zile 
bune. O persoană poa' să reziste destul de mult dacă are parte 
de câte-o zi bună din când în când, aşa cred eu. Domnule 
Noonan, am o mulțime de întrebări pentru dumneavoastră. 
Ştiţi asta, nu-i aşa? 

— Da. 


— Prima şi cea mai importantă, e la dumneavoastră 
copilul? Kyra Devore? 

— Da. 

— Unde e? 

— Aş fi bucuros să vă arăt. 

Am străbătut coridorul din aripa de nord a casei şi am 
rămas în fața uşii dormitorului, uitându-ne înăuntru. 
Cuvertura era trasă până sub bărbia copilei care dormea 
profund. Ținea câinele din pluş într-o mână - vedeam doar 
coada lui mizerabilă ieşindu-i dintr-un capăt al pumnului şi 
nasul din celălalt. Am rămas acolo multă vreme, fără ca 
vreunul dintre noi să spună ceva, uitându-ne la ea cum 
doarme în lumina unei seri de vară. În pădure, copacii 
încetaseră să mai cadă, dar vântul încă mai sufla. Pe la 
streşinile Sarei Laughs, acesta scotea un sunet ca o muzică 
străveche. 


EPILOG 


De Crăciun a nins - un strat politicos de cincisprezece 
centimetri care i-a făcut pe colindătorii ce umblau pe străzile 
Sanford-ului să pară ieşiţi din It's a Wonderful Life. Când m- 
am întors, după ce am verificat-o pe Kyra pentru a treia oară, 
era unu şi un sfert în dimineața zilei de douăzeci şi şase, iar 
ninsoarea se oprise. O lună întârziată, rotofeie, dar palidă, se 
uita pe furiş prin puful compact de nori. 

Îmi făceam iarăşi Crăciunul cu Frank şi numai noi mai 
rămăseserăm treji. Copiii, inclusiv Ki, căzuseră la datorie, 
răpuşi de bacanala anuală a mâncărurilor şi-a cadourilor. 
Frank era la al treilea scotch - dacă exista o poveste demnă de 
al treilea scotch, aceasta fusese, cred —, însă eu de-abia 
sorbisem câteva guri din primul. Cred că m-aş fi avântat mai 
serios asupra sticlei dacă n-ar fi fost Ki. În zilele când sunt cu 
ea nu beau de obicei nici măcar un pahar cu bere. lar s-o am 
în grijă trei zile la rând... dar la dracu”, kemo sabe, dacă nici 
Crăciunul nu ţi-l poţi petrece cu copilul tău, la ce dracu' mai e 
bun şi ăsta? 


— Eşti bine? m-a întrebat Frank când m-am aşezat la loc 
şi-am mai sorbit o gură din pahar. 

Am surâs la asta. Nu e bine ea, ci eşti bine tu. Păi, nimeni 
n-a spus vreodată c-ar fi prost Frank. 

— Ar fi trebuit să mă fi văzut când m-a lăsat 
Departamentul Protecţiei Sociale să am grijă de ea pentru o 
săptămână în luna octombrie. Trebuie s-o fi verificat de 
douăsprezece ori înainte să mă pun în pat... şi apoi tot am 
verificat-o. Mă ridicam şi mă uitam pe furiş la ea, îi ascultam 
răsuflarea. N-am dormit nici o clipă vineri noaptea, iar 
sâmbătă am aţipit poate trei ore. Aşa că acum dau dovadă de- 
un mare pas înainte. Dar dacă sufli o vorbă despre ce ţi-am 
spus, Frank - dacă aud cei de la Protecţie că am umplut cada 
înainte să fie distrus generatorul de furtună - pot să-mi iau 
adio de la şansele pe care le am s-o adopt. Probabil că va 
trebui să completez un formular în trei exemplare înainte să- 
mi dea voie să particip măcar la ceremonia ei de absolvire a 
liceului. 

Nu avusesem de gând să-i spun lui Frank despre partea cu 
umplutul căzii, dar o dată ce-am început să vorbesc, mi-a ieşit 
aproape totul pe gură. Presupun că trebuia să fac asta cu 
cineva dacă voiam să-mi continui vreodată viața. Am crezut că 
atunci când avea să vină timpul, John Storrow se va afla de 
partea cealaltă a confesionalului, însă John nu vrea să 
vorbească despre nici unul dintre lucrurile întâmplate atunci 
dacă nu e absolut necesar pentru procesul aflat în derulare, 
care acum o are în cauză în întregime pe Kyra Elizabeth 
Devore. 

— O să-mi ţin gura, nu-ţi face griji. Cum merge lupta aia cu 
adopția? 

— Încet. Am ajuns să disprețuiesc sistemul juridic al 
statului Maine, la fel şi DPS-ul. Dacă-i iei separat pe cei care 
lucrează în birocraţiile astea, totu-i bine, dar când îi pui la un 
loc... 

— E rău, hă? 

— Mă simt uneori ca un personaj din Bleak House. Asta-i 
cea în care Dickens spune că nimeni nu câştigă la un proces 


în afară de avocaţi. John îmi spune să am răbdare şi să mă 
consider norocos, că facem progrese uimitoare, având în 
vedere faptul că sunt creatura cea mai de neîncredere, bărbat 
alb necăsătorit de vârstă mijlocie, însă Ki a stat în grija a două 
familii de când a murit Mattie şi... 

— Nu are nici o rudă printr-unul din oraşele învecinate? 

— Mătugşa lui Mattie. N-a vrut să aibă nimic de-a face cu Ki 
când trăia Mattie şi acum manifestă un interes chiar şi mai 
scăzut. Mai cu seamă de când a aflat că... 

— „că n-o să fie bogată Ki. 

— Mda. 

— Whitmore a mințit în legătură cu testamentul lui Devore. 

— Categoric. A lăsat totul unei fundaţii care trebuie să 
finanțeze răspândirea calculatoarelor la nivel planetar. Cu tot 
respectul pentru măcinătoarele de numere ale lumii, nu-mi 
pot închipui o operă de caritate mai lipsită de inimă. 

— Cum e John? 

— Îşi revine destul de bine, dar n-o să-şi recapete niciodată 
complet funcțiile braţului drept. Aproape că era să moară din 
cauza pierderii de sânge. 

Frank mă îndepărtase de subiectele îngemănate legate de Ki 
şi de custodie destul de bine pentru un om bine intrat în al 
treilea pahar de scotch, iar eu mă arătasem cât se poate de 
dornic să-l urmez. De-abia suportam să mă gândesc la lungile 
zile şi la şi mai lungile nopţi pe care le petrecea în casele alea 
în care-i pune la păstrare Departamentul Protecţiei Sociale pe 
copii aşa cum ai pune-un bibelou pe care nimeni nu-l mai 
vrea. Ki nu trăia, ci doar exista în casele ei, palidă şi apatică, 
asemenea unui iepure bine hrănit, ţinut într-o cuşcă. De 
fiecare dată când îmi vedea maşina oprită în fața casei revenea 
la viaţă, fluturând din braţe şi dansând cum dansează Snoopy 
pe cuşcă. Week-endul nostru din octombrie fusese minunat (în 
pofida necesității mele obsesive de a o verifica la fiecare 
aproximativ jumătate de oră după ce adormea), iar 
sărbătoarea de Crăciun fusese chiar şi mai bună. Dorinţa ei 
nețărmurită de-a fi cu mine era de folos în sala de judecată 


mai mult ca orice altceva... şi, totuşi, roţile tot încet se 
învârteau. 

Poate la primăvară, Mike, îmi spusese John. Era un alt 
John în zilele de-acum, palid şi serios. Temerarul puţin 
arogant care nu voise altceva decât să se ia în coarne cu 
domnul Maxwell "Bani Căcălău" Devore nu se mai vedea 
nicăieri. John învățase ceva despre moralitate în ziua de 
douăzeci şi unu iulie şi învățase ceva şi despre cruzimea 
idioată a lumii. Bărbatul care se instruise să salute cu mâna 
stângă, nu cu dreapta, nu mai era interesat să petreacă până 
să-i vină rău. Se întâlnea cu o fată din Philly, fiica uneia dintre 
prietenele mamei sale. Habar nu aveam dacă era sau nu ceva 
serios; "Uncu John" a lui Ki îşi ține gura despre partea asta a 
vieții lui, dar când un bărbat tânăr acceptă singur şi nesilit de 
nimeni să se întâlnească cu fiica unei prietene de-a mamei lui, 
de obicei e ceva serios. 

Poate la primăvară: asta a fost mantra lui la sfârşitul acela 
de toamnă şi la începutul iernii. Ce nu facem bine? l-am 
întrebat odată - asta se întâmpla chiar după Ziua 
Recunoştinţei şi după o altă amânare la proces. 

Nimic, a replicat. Adopțiile părinților unici merg 
întotdeauna încet, iar când pretendentul la adopție e bărbat, 
merg şi mai rău. În acel moment al discuţiei, John a făcut un 
gest discret şi urât, ridicând indexul de la mâna stângă ale 
cărei celelalte degete erau uşor strânse în pumn. 

Asta-i discriminare sexuală pe față, John. 

Mda, dar de-obicei se justifică. Dă vina pe fiecare 
nemernic dezaxat care-a avut vreodată de gând să-i dea jos 
chiloțeii unui copil, dacă vrei; dă vina pe birocrație, dacă 
vrei; la dracu, dă vina pe razele cosmice, dacă vrei. E-un 
proces lent, dar o să-l câştigi la capăt. Ai un dosar curat, o 
ai pe kyra care spune: "Vreau să fiu cu Mike" fiecărui 
judecător şi lucrător de la DPS pe care-l întâlneşte, ai destui 
bani să te ţii de capul lor indiferent de cât o tărăgănează şi 
indiferent de câte formulare-ți aruncă sub nas... şi, mai mult 
ca orice, amice, mă ai pe mine. 


Dar mai aveam ceva - ce-mi şoptise Ki în ureche când m-am 
oprit să-mi recapăt suflul pe scări. Nu-i spusesem nimic lui 
John despre aia, şi-a fost unul dintre puţinele lucruri despre 
care nu i-am spus nici lui Frank. 

Mattie spune că-s puştoaica ta cea mică acum, îmi şoptise 
ea. Mattie spune c-o să ai meleu glijă de mine. 

Asta încercam să fac - atât cât mă lăsau nenorociții ăia 
leneşi de la Protecţia Socială, dar era greu să aştept. 

Frank a ridicat sticla de scotch şi a îndreptat-o spre mine. 
Ki voia neapărat să facă un om de zăpadă, iar eu voiam să pot 
da ochii cu sclipirea soarelui pe zăpadă fără să mă deranjeze 
migrenele. 

— Frank, cât crezi de fapt din tot ce ţi-am povestit până 
acum”? 

Şi-a turnat singur în pahar, apoi n-a făcut decât să tacă o 
vreme, uitându-se în jos la masă şi gândindu-se. Când şi-a 
ridicat iarăşi privirea, avea un zâmbet pe față. Semăna atât de 
tare cu al lui Jo, că mi-a frânt inima. lar când a vorbit, a 
făcut-o cu obişnuitul lui accent irlandez vag de Boston. 

— Sigur, iar io-s un irlandez pă jumătate bat ce tocma-a 
terminat d-ascultat babacu' tuturor poveştilor cu fantome dă 
noaptea dă Crăciun, a spus. Cred fiecare cuvinţel, fricosule. 

Am râs şi a râs şi el. Am râs amândoi mai mult pe nas, aşa 
cum fac bărbaţii când stau treji până târziu, când poate au 
luat la bord câte ceva, şi nu vor să trezească toată casa. 

— Haide-acu' - cât crezi cu adevărat? 

— Totul, a repetat, renunțând la accent. Fiindcă a crezut şi 
Jo. Şi din cauza ei. (A arătat cu capul în direcția scărilor, ca 
să ştiu la care se referea ea.) Nu seamănă cu nici o fetiță pe 
care-am văzut-o vreodată. Sigur, e dulcică, dar are ceva în 
ochi. La început am crezut că-i pentru că şi-a pierdut mama 
aşa cum şi-a pierdut-o, dar nu-i asta. E mai mult de-atât, nu- 
1 aşa? 

— Da, am spus. 

— Se simte şi la tine. V-a atins pe amândoi. 

M-am gândit la arătarea urlătoare pe care reuşise Jo s-o 
țină cât am turnat eu leşie în sulul putred de canava. Un 


Străin, îi spusese ea. Nu reuşisem să mă uit bine la ea, şi 
probabil că asta era bine. Probabil că asta era foarte bine. 

— Mike? 

Frank părea îngrijorat. 

— Tremuri. 

— Sunt bine, am spus. Serios. 

— Cum e acum în casă? m-a întrebat. 

Încă mai locuiam în Sara Laughs. Amânasem plecarea 
până la sfârşitul lui noiembrie, când aveam să scot la vânzare 
casa din Derry. 

— Tăcută. 

— Complet tăcută? 

Am încuviințat din cap, dar asta nu era în întregime 
adevărat. De vreo două ori mă trezisem stăpânit de senzația 
de care pomenise Mattie odată - că mai era cineva în pat cu 
mine. Dar nu era vorba de-o prezență periculoasă. De vreo 
două ori simțisem miros (sau crezusem că simt) de parfum 
Red. Şi uneori, chiar şi atunci când nu e absolut nici un 
curent de aer, clopoţelul lui Bunter mai scutură câteva note 
muzicale. E ca şi când cineva care se simte singur vrea să 
spună salut. 

Frank a aruncat o privire asupra ceasului, apoi s-a uitat 
înapoi la mine, cerând parcă îngăduinţă. 

— Mai am câteva întrebări - pot? 

— Dacă nu poţi sta treaz până la cele mai târzii ore măcar 
în dimineața Zilei Ochilor Vineţi, am spus, bănuiesc că n-o 
poţi face niciodată. Spune. 

— Ce ai spus poliției? 

— N-a trebuit să le spun prea multe lucruri. Footman a 
vorbit destul să le ajungă - prea mult pentru gustul lui Norris 
Ridgewick. Footman a spus că el şi cu Osgood - Osgood 
conducea maşina, agentul comercial de curte al lui Devore - 
au trecut pe acolo pentru că-i amenințase Devore că vor păți 
multe rele dacă n-o vor face. Poliția statală a mai găsit printre 
obiectele personale ale lui Devore de la Warrington şi o copie a 
unei chitanțe. Două milioane de dolari transferați într-un cont 
din Grand Caymans. Numele mâzgălit pe copia după chitanță 


e Randolph Footman. Randolph e numele mijlociu al lui 
George. Reşedinţa actuală a domnului Footman e închisoarea 
Statală Shawshank. 

— Cu Rogette cum stau lucrurile? 

— Ei bine, Whitmore a fost numele de fată al mamei ei, dar 
cred că nu greşesc dacă spun că sufletul lui Rogette i-a 
aparținut lui Tati. Suferea de leucemie, a fost diagnosticată în 
1996. La oamenii de vârsta ei - n-a avut decât cincizeci şi 
şapte când a murit, apropo - e o boală fatală în două din 
fiecare trei cazuri, dar făcea chemoterapie. De aici şi peruca. 

— De ce a încercat s-o omoare pe Kyra? Nu înțeleg asta. 
Dacă ai îndepărtat dominaţia pe care Sara Tidwell o exercita 
asupra planului nostru pământesc când i-ai dizolvat oasele, 
blestemul ar fi trebuit să se fi... de ce te uiţi la mine în felul 
ăla? 

— Ai fi înţeles dacă l-ai fi întâlnit măcar o dată pe Devore, 
am spus. Asta-i bărbatul care-a dat foc întregului TR ca mod 
de a-şi lua rămas bun când s-a dus în vest către însorita 
Californie. La el m-am gândit chiar în clipa când i-am scos 
femeii peruca, m-am gândit că au făcut cumva schimb de 
identitate. Apoi mi-am spus: Oh, nu, ea e, sigur că da, 
Rogette e, pur şi simplu şi-a pierdut cumva părul. 

— Şi ai avut dreptate. Chemoterapia. 

— Dar mă şi înşelam. Ştiu mai multe despre fantome decât 
ştiam înainte, Frank. Poate că cel mai important lucru e că 
ceea ce vezi prima dată, ceea ce gândeşti prima dată... de 
obicei aia-i adevărat. El a fost în ziua aceea. Devore. A revenit 
la sfârşit. Sunt sigur de asta. La sfârşit n-a mai fost vorba de 
Sara, nu pentru el. La sfârşit n-a mai fost vorba nici de Kyra. 
La sfârşit a fost vorba de sania lui Scooter Larribee. 

Tăcere între noi. Preţ de câteva clipe, a fost atât de 
profundă, că am auzit chiar şi casa cum respiră. Poţi auzi 
asta, să ştiţi. Dacă asculţi cu mare atenţie. Asta-i un alt lucru 
pe care-l ştiu acum. 

— Christoase, a spus într-un sfârşit. 

— Nu cred că Devore a venit spre est din California s-o 
omoare, am spus. Nu ăsta a fost planul original. 


— Atunci care a fost? Să-şi cunoască nepoata? Să-şi revadă 
vecinii? 

— Dumnezeule, nu. Tot nu înţelegi ce-a fost el. 

— Spune-mi tu, atunci. 

— Un monstru uman. A venit înapoi ca s-o cumpere, dar 
Mattie n-a vrut s-o vândă. Apoi, când a pus Sara stăpânire pe 
el, a început să pună la cale moartea lui Ki. Cred că Sara n-a 
putut găsit o unealtă mai potrivită. 

— Câţi a omorât ea în total? a întrebat Frank. 

— Nu ştiu sigur. Cred că nici nu vreau să ştiu. Judecând 
după notițele şi tăieturile din ziare ale lui Jo, aş spune că au 
mai fost poate patru alte... crime dirijate, le putem spune 
aşa?... Între anii 1901 şi 1998. Toţi au fost copii, toţi cu nume 
începând cu K, toți rude foarte apropiate ale celor care i-au 
omorât. 

— Dumnezeule. 

— Nu cred că Dumnezeu a avut prea mult de-a face cu 
asta... dar Sara i-a făcut să plătească, asta-i sigur. 

— Îţi pare rău pentru ea, nu-i aşa? 

— Da. Aş fi sfâşiat-o în bucăţi înainte să-i dau voie să pună 
şi numai un deget pe Ki, dar sigur că-mi pare rău. A fost 
violată şi ucisă. Copilul ei a fost înecat în vreme ce ea însăşi 
trăgea să moară. Dumnezeule, ție nu-ţi pare rău pentru ea? 

— Presupun că da. Mike, ştii cine-a fost celălalt băiat? 
Băiatul care plângea? A fost cel care a murit de septicemie? 

— Majoritatea însemnărilor lui Jo se concentrează pe partea 
asta - de la ea a pornit. Royce Merrill cunoştea bine povestea. 
Copilul care plângea a fost Reg Tidwell junior. Trebuie să 
înţelegi că, până în septembrie 1901, când Red-Tops au 
susținut ultimul spectacol în Districtul Castle, aproape toți cei 
de pe TR ştiau că Sara şi cu băiatul ei fuseseră ucişi şi 
aproape toți cam bănuiau cine o făcuse. 

Reg Tidwell şi-a petrecut mare parte din luna august 
ținându-se de capul  şerifului districtual  Nehemiah 
Bannerman. La început a fost în speranța de a-i găsi în viață - 
Tidwell voia să se organizeze o echipă de căutare - şi apoi a 
fost pentru a le găsi cadavrele, după care a fost pentru a-i 


prinde pe ucigaşi... fiindcă, de-ndată ce-a acceptat ideea că 
muriseră, n-a avut nici urmă de îndoială că fuseseră ucişi. 

Bannerman s-a arătat înțelegător la început. Cu toții s-au 
arătat înțelegători la început. Cei din Red-Tops fuseseră 
tratați minunat în timpul şederii lor pe TR - asta-l înfuriase 
cel mai tare pe Jared - şi cred că-l putem ierta pe Don Tidwell 
că a făcut o greşeală crucială. 

— Despre ce greşeală vorbeşti? 

Păi, a ajuns la convingerea că Marte e raiul, mi-am spus. 
TR-ul trebuie să li se fi părul raiul, chiar până în clipa când 
Sara şi cu kito au plecat să facă o plimbare - băiatul 
ducând cu el o găletuşă pentru mure - şi nu s-au mai întors. 
Trebuie să li se fi părut că au găsit în sfârşit un loc unde să 
fie negri şi să li se permită, totuşi, să respire. 

— Să creadă că vor fi trataţi ca nişte oameni normali când 
lucrurile se înrăutățeau, doar fiindcă fuseseră tratați astfel 
când lucrurile mergeau bine. În loc de asta, cei de pe TR s-au 
adunat toți împotriva lor. Nici unul dintre cei care bănuiau ce 
făcuse Jared şi cu protejaţii lui nu le-au iertat-o de-a dreptul, 
dar când au sărit deja aşchiile.... 

— Le iei apărarea alor tăi, îți speli rufele murdare cu uşa 
închisă, a murmurat Frank şi şi-a terminat băutura din 
pahar. 

— Mda. Când cei de la Red-Tops au cântat la Bâlciul 
Districtului Castle, micuța lor comunitate de lângă lac 
începuse deja să se despartă - toate astea, înţelegi, le ştiu din 
însemnările lui Jo; nu se suflă nici o vorbă despre astea în nici 
una dintre monografiile oraşului. 

Până la Ziua Muncii, hărţuirea fățişă începuse - aşa i-a 
spus Royce lui Jo. Cu fiecare zi, situația devenea din ce în ce 
mai urâtă - din ce în ce mai înfricoşătoare —, dar Son Tidwell 
era hotărât să nu plece, nu până nu va afla ce li se întâmplase 
surorii şi nepotului lui. Se pare că şi-a ţinut rudele de sânge 
acolo în pajişte, chiar şi după ce toți ceilalți plecaseră spre 
nişte locuri mai prietenoase. 

Apoi a întins cineva cursa. Cam la un kilometru şi jumătate 
distanță de ceea ce acum se cheamă Pajiştea Tidwell se afla un 


luminiş în pădure; în mijlocul lui se afla o cruce mare făcută 
din lemn de mesteacăn. Jo avea în studio o fotografie cu ea. 
Acolo şi-a celebrat comunitatea negrilor serviciul religios după 
ce le-au fost închise uşile bisericilor din localitate. Băiatul - 
Junior - obişnuia să meargă deseori acolo să se roage sau 
doar să şadă şi să mediteze. Erau mulți cei din oraş care-i 
cunoşteau rutina. Cineva a montat o capcană pe micuța 
potecă din pădure pe care o folosea băiatul. A acoperit-o cu 
frunze şi cu ace de brad. 

— Iisuse, a spus Frank. 

Părea că-i e rău. 

— Probabil că nici n-a făcut-o Jared Devore sau băieții lui, 
tăietorii de lemne - ei nu mai voiau să aibă de-a face cu 
oamenii Sarei şi-ai lui Son după crime, au păstrat distanța 
față de ei. S-ar putea să nu fi fost nici măcar vreun prieten de- 
al băieţilor ăia. Însă ei nici nu aveau prea mulți prieteni. Dar 
asta nu schimba faptul că oamenii ăia de lângă lac nu stăteau 
cuminţi la locul lor, că zgândăreau lucruri care-ar fi fost mai 
bine dacă le-ar fi lăsat în pace, că refuzau să accepte un 
răspuns negativ. Aşa că a întins cineva capcana. Nu cred c-a 
existat intenţia de-a omori băiatul, ci doar de a-l schilodi. 
Poate de a-l vedea cu piciorul tăiat, condamnat la o viață 
întreagă de mers cu cârje. Cred că e posibil să fi mers atât de 
departe cu gândul. 

În orice caz, a funcţionat. Băiatul a călcat în capcană... şi, 
pentru destul de multă vreme, nimeni nu l-a găsit. Durerea 
trebuie să fi fost îngrozitoare. Apoi septicemia. A murit. Son a 
renunțat. Trebuia să se gândească şi la alți copii, ca să nu mai 
spun de cei care rămăseseră alături de el. Şi-au împachetat 
hainele şi chitarele şi au plecat. Jo a reuşit să le dea de urmă 
undeva prin Carolina de Nord, unde încă mai trăiesc mulți 
dintre urmaşii lor. Şi, în timpul incendiului din 1933, cel 
pornit de odată tânărul Max Devore, cabanele lor au ars din 
temelii. 

— Nu înţeleg de ce n-au fost descoperite cadavrele Sarei şi al 
fiului ei, a spus Frank. Înţeleg că ceea ce ai mirosit tu - 
putrefacția - nu exista într-un mod fizic. Dar cu siguranţă că 


la vremea aceea... dacă ceea ce numeşti tu Stradă era atât de 
populată... 

— Devore şi cu ceilalți nu i-au îngropat acolo unde i-am 
găsit eu, nu de la început. Trebuie să fi târât cadavrele adânc 
în pădure întâi - poate chiar în locul unde se află acum aripa 
de nord a Sarei Laughs. Le-au acoperit cu ierburi şi s-au 
întors în acea noapte. Trebuie s-o fi făcut în noaptea aceea; să 
le fi lăsat mai multă vreme, ar fi atras toate animalele 
carnivore din pădure. Le-au dus altundeva şi le-au îngropat în 
sulul de canava. Jo n-a ştiut unde, dar bănuiala mea e Bowie 
Ridge, unde-şi petrecuseră ei majoritatea verii tăind lemne. La 
dracu', Bowie Ridge şi acum e un loc destul de izolat. Au dus 
cadavrele undeva; am putea la fel de bine să spunem doar 
atât. 

— Atunci cum... de ce... 

— Nu numai Draper Finney a fost bântuit de ceea ce 
făcuseră, Frank - cu toţii au fost. De-a dreptul bântuiți. Cu 
posibila excepţie a lui Jared Devore, bănuiesc. El a mai trăit 
zece ani şi se pare că n-a ratat nici o masă din cauza greții. 
Însă băieţii aveau vise urâte, beau prea mult, se luau la harță 
prea mult, se certau... se zbârleau şi numai dacă pomenea 
cineva de Red-Tops... 

— La fel de bine ar fi putut umbla pe stradă purtând 
pancarte pe care să scrie TRAGEŢI-NE UN ŞUT, SUNTEM 
VINOVAȚI, a adăugat Frank. 

— Da. Probabil că nu-i ajuta cu nimic că majoritatea 
oamenilor de pe TR le ofereau tratamentul tăcerii. Apoi Finney 
a murit la cariera de piatră - s-a sinucis la cariera de piatră - 
cred eu - iar băieților tăietori de lemne ai lui Jared le-a venit o 
idee. S-au molipsit de ea ca de-o răceală. Doar c-a fost mai 
degrabă ceva condiționat. Ideea lor era că, dacă vor dezgropa 
cadavrele şi le vor înmormânta la locul unde avusese loc 
crima, lucrurile vor reveni din nou la normal pentru ei. 

— A dat şi Jared curs ideii? 

— Potrivit însemnărilor lui Jo, pe atunci nici nu se mai 
apropiau de el. Au înmormântat mâna de oase - fără ajutorul 
lui Jared Devore - acolo de unde, într-un sfârşit, am 


dezgropat-o cu. Au făcut-o la sfârşitul toamnei sau la 
începutul iernii lui 1902, cred. 

— Voia să vină înapoi, nu-i aşa? Sara. Înapoi de unde să 
poată să-i lucreze cu adevărat. 

— De unde să lucreze întregul oraş. Da. Aşa credea şi Jo. 
Îndeajuns ca să nu mai vrea să se întoarcă la Sara Laughs o 
dată ce-a descoperit o parte din lucrurile astea. Mai ales când 
a început să creadă că e însărcinată. Cât de tare trebuie s-o fi 
speriat când am început să încercăm să facem un copil şi eu 
am propus numele Kia! lar eu n-am observat nimic. 

— Sara credea că se poate folosi de tine s-o ucidă pe Kyra 
dacă Devore ieşea din joc înainte să poată termina treaba - la 
urma urmei, era bătrân şi avea sănătatea şubredă. Jo a 
pariat pe faptul că, în schimb, tu o vei salva. Asta crezi tu, nu- 
1 aşa? 

— Da. 

— Şi a avut dreptate. 

— N-aş fi reuşit singur. Din noaptea când am visat-o pe 
Sara cântând, Jo a fost alături de mine la fiecare pas. Sara n- 
a putut-o face să tacă. 

— Nu, Jo nu se lăsa cu una, cu două, a fost Frank de acord, 
şi s-a şters la un ochi. Ce ştii despre de două ori stră-mătuşa 
ta? Cea care s-a căsătorit cu Auster? 

— Bridget Noonan Auster, am spus. Bridey, pentru 
prietenele ei. Am întrebat-o pe mama şi jură pe tot ce poate că 
nu ştie nimic, că Jo n-a întrebat-o niciodată de Bridey, dar 
cred că e posibil să mintă. Tânăra femeie a fost în mod sigur 
oaia neagră a familiei - îmi dau seama de asta numai după 
sunetul vocii mamei când se pomeneşte numele ei. Habar nu 
am cum de l-a întâlnit pe Benton Auster. Să zicem că venise în 
partea de lume unde se află Prout's Neck să-şi viziteze nişte 
prieteni şi că începuse să flirteze cu ea la un picnic public cu 
scoici prăjite. Asta-i o ipoteză la fel de bună ca oricare alta. Se 
întâmpla în 1884. Ea avea optsprezece ani, el douăzeci şi trei. 
S-au căsătorit, o slujbă din aceea oficiată pe fugă. Fiul lor, 
Harry, cel care l-a înecat de fapt pe Kito Tidwell, a venit pe 
lume şase luni mai târziu. 


— Aşa că el avea doar şaptesprezece ani când s-a întâmplat, 
a spus Frank. Dumnezeule mare. 

— lar pe atunci mama lui devenise mare credincioasă. 
Spaima lui despre ce ar gândi ea dacă ar afla a fost o parte a 
motivului pentru care a făcut-o. Mai ai vreo întrebare, Frank? 
Fiindcă încep să-mi cadă ochii-n gură. 

Mai multe minute, n-a spus nimic - începeam să cred că 
terminase, când a spus: 

— Încă două. Te deranjează? 

— Cred că-i prea târziu să dau acum înapoi. Care-s 
întrebările? 

— Arătarea de care ai vorbit. Străinul. Asta mă 
nedumereşte. 

N-am spus nimic. Şi pe mine mă nedumerea. 

— Crezi că există posibilitatea să se întoarcă? 

— Întotdeauna vine, am spus. Cu riscul de a suna pompos, 
Străinul se întoarce în cele din urmă după fiecare dintre noi, 
nu-i aşa? Fiindcă suntem cu toţii doar nişte mâini de oase. lar 
Străinul... Frank, Străinul vrea să aibă ce-i dincolo de oase. 

A reflectat la cuvintele astea, apoi a înghiţit şi restul scotch- 
ului dintr-un singur gât. 

— Mai aveai o întrebare? 

— Da, a spus. Ai început să scrii din nou? 


Câteva minute mai târziu, am urcat scările, am verificat-o 
pe Ki, m-am spălat pe dinţi, am verificat-o iarăşi pe Ki, apoi m- 
am urcat în pat. De unde mă aflam, puteam să mă uit prin 
fereastră la luna palidă care strălucea pe zăpadă. 

Ai început să scrii din nou? 

Nu. În afară de-un eseu cam lunguț despre cum mi-am 
petrecut vacanța de vară pe care poate o să i-l arăt Kyrei peste 
câțiva ani, n-am mai scris nimic. Ştiu că Harold e agitat şi, 
mai devreme sau mai târziu, cred că va trebui să-l sun şi să-i 
spun ceea ce deja bănuieşte: că maşina care a funcționat atât 
de bine atât de multă vreme s-a oprit. Nu e stricată - mărturia 
asta a ieşit fără nici o clipă de respirație tăiată şi fără vreo 
pauză în bătăile inimii —, dar, chiar şi aşa, maşina s-a oprit. 


În rezervor este benzină, bujiile scânteiază şi bateria dă 
curent, dar cuvântomotorul nu zice nimic acolo în mijlocul 
inimii mele. L-am acoperit cu o prelată. M-a servit cu 
conştiinciozitate, vedeți voi, şi nu-mi place gândul că se 
depune praful pe el. 

În parte, de vină e felul în care a murit Mattie. Mi-a trecut 
prin minte cândva în toamna asta că am descris morți 
asemănătoare în cel puţin două dintre cărțile mele, iar 
literatura populară de ficțiune e plină ochi cu alte exemple ale 
aceluiaşi lucru. Ai ajuns la o dilemă morală pe care nu ştii 
cum s-o rezolvi? E protagonistul atras sexual de o femeie prea 
tânără pentru el, să zicem? Ai nevoie de-o soluție rapidă? 
Nimic mai uşor. "Când povestea începe să lâncezească, scoate- 
| din dulap pe tipul cu pistolul.' Raymond Chandler a spus 
asta, sau ceva de genul ăsta - destul de bine zis, kemo sabe. 

Crima e cel mai cumplit fel de pornografie, crima înseamnă 
lasă-mă să fac ce vreau, dus până la extrema absolută. Cred 
că până şi crimele inventate trebuie luate în serios; poate că 
asta-i o altă idee pe care mi-am format-o vara trecută. Poate 
că mi-a venit când se zbătea Mattie în brațele mele, sângele 
curgându-i în valuri din capul spulberat şi murind oarbă, 
continuând să-şi strige fiica şi când părăsea lumea asta. Să 
mă gândesc că e posibil să fi scris o moarte atât de malefic de 
convenabilă într-o carte, indiferent când, mă scârbeşte. 

Sau poate că nu-mi doresc decât să mai fi avut puțin timp 
la dispoziție. 

Mi-amintesc că i-am spus lui Ki că e mai bine să nu 
păstrezi scrisorile de dragoste; ce-am gândit, dar nu am spus, 
e că se pot întoarce să te bântuie. Eu oricum sunt bântuit... 
dar nu vreau să mă bântui cu bună ştiinţă, iar când am 
închis cartea mea cu vise, am făcut-o nesilit de nimeni. Cred 
că aş fi putut turna şi leşie peste visele alea, dar de la asta mi- 
am oprit mâna. 

Am văzut lucruri pe care nu m-am aşteptat niciodată să le 
văd şi am simţit lucruri pe care nu m-am aşteptat niciodată 
să le simt - cel mai puţin neînsemnat fiind ceea ce am simţit şi 
încă mai simt pentru copilul care doarme într-o cameră mai în 


josul coridorului de-a mea. Ea e puştoaica mea cea mică 
acum, iar eu sunt puştiul ei cel mare, şi ăsta e lucrul cel mai 
important. Nimic altceva nu mi se pare că are măcar jumătate 
din importanța acestuia. 

Thomas Hardy, care se presupune că a spus că cel mai 
meşteşugit trasat personaj dintr-un roman nu e altceva decât 
o mână de oase, n-a mai scris romane după ce-a terminat 
Jude neştiutul, şi asta când se afla în culmea geniului său 
narativ. A continuat să scrie poezie pentru încă douăzeci de 
ani, iar, când l-a întrebat cineva de ce a renunţat la proza de 
ficțiune, a spus că nu poate înțelege nici de ce a tras-o după el 
atât de multă vreme. Privind retrospectiv, i se părea o prostie, 
a spus el. N-avea sens. Înţeleg foarte bine la ce se referea. În 
timpul dintre acum şi oricând îşi aminteşte Străinul de mine 
şi se hotărăşte să se întoarcă, trebuie să fie şi alte lucruri de 
făcut, lucruri care să însemne mai mult decât umbrele alea. 
Cred că aş putea să mă întorc să zdrăngăn din lanțuri în 
spatele peretelui Casei Fantomelor, dar gândul nu mă atrage. 
Mi-am pierdut apetitul pentru sperietori. Îmi place să cred că 
pe Mattie ar duce-o gândul la Bartleby din povestea lui 
Melville. 

Am pus deoparte tocul de scrib. În ultima vreme prefer să 
nu. 
Center Lovell, Maine: 25 mai 1997 - 6 februarie 1998 


NOTA AUTORULUI 


Într-un anumit sens, romanul de față pune în discuţie 
aspectele legale ale custodiei copiilor în statul Maine. Pentru 
înțelegerea acestui subiect, am cerut ajutorul prietenului 
meu, Warren Silver, un avocat excelent. Warren m-a călăuzit 
cu grijă şi, de-a lungul drumului, mi-a mai spus şi de 
existența unui dispozitiv vechi şi ciudat, numit Stenomask, pe 
care l-am preluat şi modificat imediat, ca să servească 
ingratelor mele scopuri. Dacă am făcut greşeli de procedură în 
povestea care urmează, dați vina pe mine, nu pe consultantul 
meu legal. Warren m-a rugat - destul de franc - să introduc în 
carte un avocat "bun". Tot ce pot spune e că am făcut ce-am 
putut în privinţa asta. 

Îi mulțumesc şi fiului meu, Owen, pentru suportul tehnic 
oferit în Woodstock, New York, şi prietenului meu (şi coleg în 
formaţia Rock Bottom Remainder), Ridley Pearson, pentru 
suportul tehnic oferit în Ketchum, Idaho. Îi mulțumesc lui 
Pam Dorman pentru lectura ei înțelegătoare şi pătrunzătoare 
a primei variante a manuscrisului. Îi mulțumesc lui Chuck 
Verrill pentru că a editat cartea într-un fel monumental - 
numai bine, Chuck. Îi mulțumesc lui Susan Moldow, lui Nan 
Graham, lui Jack Romanos şi lui Carolyn Reidy de la Scribner, 
pentru grija pe care mi-au purtat-o şi pentru încurajare. Şi îi 
mulțumesc lui Tabby, care a fost iarăşi alături de mine când 
am avut greutăți. Te iubesc, draga mea. 

S.K. 


1 aprox. Împrăştie vorba, Dă-o mai departe 


ZI) Priveşte, înger, către casă 


'3 vezi The Dark Half (Jumătatea întunecată) de Stephen King, unde Thad 
Beaumont e personajul principal. 


'! Thomas Wolfe (n. 1931) - scriitor american, exponent marcant al Noului 
Jurnalism, a scris pe larg despre cultura populară; dintre operele lui: The 
Electric Kool-Aid Acid Test (1968) şi The Right Stuff (1979). 


'5 Thomas Clayton Wolfe (1900-1938) - scriitor american cunoscut în special 
pentru cele două romane autobiografice ale sale: Look Homeward, Angel (1929) 
şi You Can 't Go Home Again (1940). 


'9! Tobias Wolff (n. 1945) - scriitor american contemporan, maestru al genului 
scurt. 


ID Vezi It (Oraşul bântuit) de Stephen King, în care William Benbrough este 
unul dintre personajele principale. 


'% Herman Wouk (n. 1915) - scriitor american, autor al romanului The Caine 
Mutiny - Revolta de pe Caine(1951), pentru care a primit şi premiul Pulitzer. 


19 James Albert Michener (n. 1907) - scriitor american de romane istorice, 
Curi ar fi Tales of the South Pacific (1947), pentru care a primit şi premiul 
Pulitzer. 


119 Norman Mailer (n. 1923) - scriitor american, apreciat pentru romanul său 
The Naked and the Dead (1948), care se petrece în cel de-al doilea război 
mondial; a p bazele Noului Jurnalism cu relatările pe care le-a făcut despre 
evenimentele politice din anii '60. 


WU Personajele principale din doă serii diferite de romane scrise de Patricia 
Cornwell. 


112 Celebră formaţie de muzică rock din anii '60 


113) vezi Insomnia de Stephen King, unde Ralph Roberts e personajul 

principal. 

4 Oraş din sud-vestul Franței, la poalele Munţilor Pirinei. E celebru pentru 
altarul romano-catolic ridicat pentru a celebra locul unde se presupune că 
Fecioara Maria i-a apărut Sfintei Bernadette (Marie Bernarde Soubirous, 1844- 
1879) în 1858. 


15 Ambrose Gwinett Bierce (1842-1914?) - scriitor american al cărui sarcasm 
şi simț realist al groazei i-au caracterizat opera, printre care şi In the Midst of 
Life (1891-1892) şi The Devil's Dictionary (1906). 

116 Cole Porter - compozitor american din secolul XX; cântecele lui Porter, 
dintre care Anything Goes, I Get a Kick out of You, şi Ive Got You under My 
Skin, sunt bine cunoscute pentru versurile lor inteligente şi sofisticate. 


«UD Dorothy Leigh Sayers (1893-1957) - scriitoare britanică, celebră pentru 
povestirile sale polițiste, avându-l în general ca personaj principal pe 
investigatorul Lord Peter Wimsey. 


118 Trimitere la serialul TV cu tentă moralizatoare "MisteRogers' 
Neighborhood" (1967). 

119 Trimitere la concursurile de frumusețe în care se pot înscrie în fiecare an 
doar majoretele echipei de base-ball BoSox (Boston Red Sox). 

Magazin cu articole ieftine, destinat în special celor cu venituri foarte mici 

'2l Grace Patricia Kelly (1929-1982), Prințesa Grace - actriță americană care a 
jucat printre altele în High Noon (1952) şi Country Girl (1945), pentru care a 
primit şi premiul Oscar; în 1956, s-a căsătorit cu prințul Rainier al III-lea de 
Monaco. 


122 Acronim pentru National Association of Stock Car Auto Racing (Asociaţia 
Naţională a Curselor pentru Maşini de Mare Viteză). 


123) Acronim pentru Universal Automatic Computer (Computer universal 
automat). 


'2 Acronim pentru Common Business-Oriented Language (Limbaj 
standardizat pentru afaceri) 


125 Acronim pentru Formula Translation (Limbaj de programare în domeniul 
calculatoarelor) 


'25 în dialectul Yavapai, vorbit în Arizona de către vechii indieni, înseamnă 
"cel cu pielea albă"; a apărut des ca expresie în serialul de televiziune western 
din anii '30 "Love Ranger”. 

27 Robert Edward "Ted" Turner al III-lea - magnat media şi filantrop, cunoscut 
pentru intransigența lui în afaceri. 

'23 De la verbul "to laugh" = a râde 

129 Rudolf Nureyev (n. 1938) - balerin şi coreograf de origine rusească, 
recunoscut pentru grația sa atletică, pentru prezenţă scenică şi pentru echipa pe 
care a făcut-o cu Margot Fonteyn. 

430) Aprox - Băieții cu păr roşcat 

SD Donald. Trump - om de afaceri prosper, întruchipează visul american de 
îmbogăţire. 

W32 Daisy Mae (Scragg) - căţel, personaj care dă numele unei serii de benzi 
desenate, întruchipând înaltele virtuţi "feminine", în pofida greutăților la care 
este supusă de rudele apropiate. 

5) viewing (în Griginel) - priveghiul la americani este mai degrabă o <ivitate 
ce ţine puternic de simțul vizual. 

wi raga - o formă tradițională de muzică hindusă, bazându-se foarte mult pe 
ritm, păstrând însă mesajul religios. 

85 în engleză, la "detectiv particular" se spune şi "private dick”, - dick are şi, 
colocvial, sensul de penis. 

155 'Persoană străină care se ocupă de treburile domestice ale unei familii în 
schimbul unei camere de locuit şi a meselor, având ocazia să înveţe limba 
vorbită de familia respectivă. 


'55 Norman Rockwell (1894-1978) - ilustrator american ale cărui desene, 
dintre care multe au apărut pe coperta revistei Sunday Evening Post, oferă o 
imagine nostalgică, idealizată a vieții americane de zi cu zi. 


“8 Willie Howard Mays Jr (n. 1931) - cunoscut şi sub numele de "Say Hey 
Kid", jucător american de base-ball, excelent fundaş, alergător şi marcator în 
principal pentru echipele New York şi San Francisco Giants (1951-1972); a 
inregistrat 660 de tururi complete. 


439; Personaj de desen animat 
129 Storyville - oraşul poveştilor 


“4 Grant Wood (1892-1942) - artist american cunoscut pentru tablourile sale 
inspirate din viața locuitorilor din vestul mijlociu, mai ales Goticul american 
(1930). 


112) Personaj de film, interpretat de Vivien Leigh, care a jucat şi rolul lui 
Scarlett O'Hara în pelicula Pe aripile vântului. 


143) Pistă de agrement pentru motocicliştii amatori şi profesionişti, situată în 
nord-estul statului Ohio şi având o lungime de o sută de kilometri. 


1% Melodie din coloana sonoră a filmului "Vrăjitorul din Oz" 

'%5 Blues pescăresc 

'%9 personaj de desen animat (un bob de fasole), cel mai bun jucător în 
campionatul dintre echipa Legumelor şi cea a Morcovilor. 

110 pemeie americană tânără din jurul anilor 1890, idealizată de desenatorul 
american Charles Dana Gibson (1867-1944); stilul de îmbrâcăminte al acelor 


vremuri. 


“18 Bulevard care desparte partea de est a Manhattan-ului de partea de vest, 
cunoscut pentru magazinele sale luxoase. 


'9 Narnia - lume magică închipuită de scriitorul american C. S. Lewis în seria 
sa de romane fantasy intitulate Cronicile din Narnia. 


159 1 Heard the Oul Call My Name (1973) - primul roman al scriitoarei 
americane Margaret Craven, scris la vârsta de 69 de ani. 


SI în englezi, "testament" (will) are aceeaşi grafie cu "voință". 


W52 Lye stille, în original, ortografie viciată de la lie still (= stai nemişcat), unde 
"lye” înseamnă de fapt "leşie”.