Stephen King — J.F.K. 11. 22. 63

DN a i — 


EPHEN KING 
11/22/63 


ve a i LUI 


Pope 


SATURDAY, NOVEMBER 23, 1963 ' TEN CENTS 


First Lady Emerges 
Unharmed; Shooter 
Charged as Killer 
by MAX H. LITTELL 


DALLAS, Nov. -22— President Johh 
Fitzgerald Kennedy, the 35th. Presi 
dent of the United Stateș, was shot f 
and killed by a gunman today while $ 
riding in a motorcade in downtown 
Dallas. He was shot at 12:30 PM. 
and pronounced dead at 1:00 PM. 
Central Standard Time at Parkland 
Hospital where he was taken. ME 
Kennedy died of severe brain trauma 
caused by a bullet fired from the as- cy 
s rifle. He was 46 years old. 

Vice President Lyndon Baines 
Johnson, who was also traveling in 
the motorcade, was sworn in as the 
36th President of the United States, 
one hour and thirty-nine minutes af- 
ter Mr. Kennedy’s death. Mr. John- 
son is 55. 

The alleged-assassin Lee: Harvey 
Oswald, 24 of Dallas, was arrested 
by the Dallas police and'charged with 
the crime this evening. He has also 
been charged with the murder of a 
Dallas policeman who approached 
him. Mr. Oswald was apprehended 
after a second altercation with a po- 
licemân în a nearby theater. A former 
Marine, Lee Harvey Oswald „once 
eR -J| defected to the Soviet Union. He has 
. President and Mrs. John F. Kennedy smile at the crowds lining their motorcade route în Dallas, Texas, on November 22, 1963. | since been active in the Flâr Play for 


Cuba Committee. 


EVENING EDITION 


U. S. Weather B Re 


SATURDAY, NOV 


FI ESCAPES 
„FIRST LADY AL 


BER 23, 1963 


John Kennedy Walking with Wife Jacqueline, on November 22, 1963. 


| 


Daily Nema EXTRA 


TEN C 


MATION, 


Panic Strikes 
During Drive 


Through Dallas 


STORY PAGE 3 


TS 


AMERICANS BREATHE SIGH OF RELIEF 


by PHILIP SCUDDER 
DALLAS (Special) Rarely has this 


city seen a day in which emotions 
have swung so wildly. From the joy 
of Kennedy supporters and admirers 
óf the First Lady when Air Force One 
landed at Love Field, to the cacopho- 
nous approval of the thousands who 
lined Main Surcet ro see the motor- 
cade pass, to the confusion, panic, 
and terror when the shots the rang 
ent. and finallv ro the unhridled iov 


audible prayer, some. of them weep- 
ing. “When I think of what might 
have happened,” said City Council 
cr, “my blood 
runs cold. If y had been 
wounded—or, God forbid, killed— 
on the streets of Dallas, this city 


man Louis $ 


would have borne a black mark of 
shame forever.” 


As the sun went down, at the 


intercectian of Hanson and Fim 


Stephen Edwin King s-a născut în Portland, Maine, în 1947, al 
doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury King. Când avea 
doi ani, tatăl său şi-a abandonat familia, iar micul Stephen a avut 
o copilărie grea, marcată de repetate mutări dintr-un oraş în 
altul. A îndrăgit matineele anilor '50, unde se proiectau mai ales 
filme de groază şi SF, iar în 1960 l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, 
care a avut o influenţă decisivă asupra lui - s-a apucat să 
aştearnă poveşti la o maşină de scris căreia îi lipsea tasta „N”, 
pe care o vom întâlni mai târziu în Misery. 

intre 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar între 
1966 şi 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din Orono. In 
această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi a publicat 
primele sale povestiri în revista Maine Campus, unde a ţinut şi o 
rubrică permanentă. In iunie 1970 a obţinut licenţa în literatură, 
un certificat de profesor de liceu şi o diplomă pentru elocuţiune 
şi artă dramatică. 

In 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea 
scriitoare şi poetă T. King, şi împreună au trei copii. O vreme a 
trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie industrială, apoi a 
devenit profesor de engleză la Hampden Academy, Maine. O 
viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va duce la alcoolism. A început 
să scrie Carrie, dar, fiindcă romanul nu avansa deloc, l-a aruncat 
la gunoi. Tabitha însă, care nu se îndoia de talentul lui, a 
recuperat manuscrisul şi l-a convins să-l ducă la bun sfârşit. In 
1973  declicul s-a produs: concernul editorial Doubleday a 
acceptat spre publicare Carrie, iar New American Library a 
cumpărat drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de 
400 000 de dolari. In 1975 familia sa şi-a cumpărat prima casă la 
Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat Sa/lem's Lot. De 
acum înainte îşi va consacra viaţa exclusiv creaţiei literare şi, 
într-o mai mică măsură, producţiei cinematografice. Aproape 
toate romanele lui au fost ecranizate şi King acordă permisiunea 
studenţilor la regie să adapteze povestirile sale pentru suma 
simbolică de un dolar. 

Autor a peste patruzeci de romane şi două sute de povestiri, a 
doborât toate recordurile de vânzări şi a primit numeroase 
premii, printre care şi prestigioasa Medalie pentru Contribuţii 
Deosebite în Domeniul Literaturii Americane oferită de National 
Book Foundation. In 2010 venitul său anual a fost estimat la 
peste 40 de milioane de dolari. 


Stephen King 


J.F.K. 
11.22.63 


Traducere din limba engleză: 
Ruxandra Toma 


www.virtual-project.eu 


Cuprins 


Partea | - Momentul de cumpănă 


Capitolul 1 

1 2 3 4 5 
Capitolul 2 

1 2 3 4 56 7 
Capitolul 3 

1 2 3 4 5 6 
Capitolul 4 

1 2 3 4 56 7 


8 


8 


Partea a l-a - Tatăl omului de serviciu 


Capitolul 5 
1 2 3 4 56 7 
Capitolul 6 
1 2 3 4 56 7 
Capitolul 7 
1 2 3 4 56 7 
Capitolul 8 
1 2 3 4 56 7 


8 


8 


8 


8 


9 10 


9 10 


9 10 11 


Partea a lll-a - Trăind în trecut 


Capitolul 9 


1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 


Capitolul 10 


1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 


Capitolul 11 
Capitolul 12 


1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 


18 19 
Capitolul 13 


1 2 3 456 78 9 
Partea a IV-a - Sadie şi generalul 


Capitolul 14 
1 2 3 4 56 7 
Capitolul 15 
1 2 34 56 7 
Capitolul 16 
1 2 3 4 56 7 
Capitolul 17 
1 2 3 4 56 7 


8 


8 


9 10 11 


9 10 11 


9 10 11 


12 


12 


12 


12 


12 


13 


13 


13 


13 


13 


14 


14 


14 


14 


14 


15 


15 


15 


15 


16 


16 


16 


16 


17 


17 


Capitolul 18 
1 2 3 4 5 6 
Capitolul 19 
1 2 3 4 
Capitolul 20 
1 2 3 4 5 6 
Capitolul 21 
1 2 3 4 5 6 
Capitolul 22 


UI 
O 


7 


7 


8 


8 


1 2 3 4 56 7 8 


Partea a V-a - 22.11.1963 


Capitolul 23 


1 2 3 4 5 6 7 8 9 


Capitolul 24 


1 2 3 4 5 6 7 8 9 


Capitolul 25 


1 2 3 4 5 6 7 8 9 


Capitolul 26 
Capitolul 27 


1 2 3 4 5 6 7 8 9 


18 19 20 
Capitolul 28 


10 


10 


10 


10 


10 


10 


10 


11 


11 


11 


11 


11 


11 


11 


12 13 14 15 16 


12 


12 


12 


12 


1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 


Partea a Vl-a - Omul cu biletul verde 


Capitolul 29 


1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 


Capitolul 30 


1 2 3 4 567 


Capitolul 31 
1 2 3 4 5 6 


Note finale 


Cetăţean al secolului (2012) 


1 2 3 4 56 7 8 


Cuvânt de încheiere 


13 


13 


13 


13 


13 


14 


14 


14 


14 


14 


15 16 


15 16 17 


15 16 17 


„Mintea noastră nu poate concepe cum un om micuţ şi singur 
poate dobori un colos în mijlocul limuzinelor sale, legiunilor sale, 
mulțimilor sale, agenţilor săi de pază. Dacă o asemenea 
nonentitate a distrus conducătorul celei mai puternice naţiuni de 
pe faţa pământului, înseamnă că ne-a înghiţit o lume a 
disproporţiilor şi că trăim într-un univers absurd.” 

Norman Mailer 


„Dacă există dragoste, semnele de vărsat de vânt sunt 
frumoase ca nişte gropiţe în obraji.” 
Proverb japonez 


Dansul este viață. 


22.11.1963 


Niciodată n-am fost ceea ce se cheamă un plângăcios. 

Fosta mea soţie mi-a spus că principalul motiv pentru care mă 
părăseşte e lipsa mea de „dispoziţie emoţională” (de parcă 
individul pe care îl cunoscuse la întrunirile Alcoolicilor Anonimi n- 
ar fi avut nicio legătură). Christy zicea că m-ar fi putut ierta că nu 
am plâns la înmormântarea tatălui ei; îl cunoşteam doar de şase 
ani şi nu aveam cum să înţeleg ce om minunat şi generos fusese 
(şi îmi dădea drept exemplu Mustangul decapotabil pe care i-l 
dăruise când a absolvit liceul). Dar, apoi, când nu am plâns nici 
la înmormântarea propriilor mei părinţi - care au murit la 
distanţă de doi ani unul de celălalt, tata de cancer la stomac, iar 
mama secerată de infarct când se plimba pe o plajă din Florida - 
a început să înţeleagă chestia cu „lipsa mea de dispoziţie 
afectivă”. Eram „incapabil să-mi simt emoţiile”, cum se spune în 
limbaj AA. 

- Nu ţi-am văzut niciodată nicio lacrimă, mi-a spus pe tonul 
rece pe care oamenii îl folosesc atunci când enunţă motivul 
categoric şi final al „rezilierii” unei relaţii. Nici măcar atunci când 
mi-ai zis că ori mă duc la dezalcoolizare, ori mă părăseşti. 

Discuţia asta a avut loc cu vreo şase săptămâni înainte să-şi 
facă bagajele şi să se mute cu Mel Thompson în capătul celălalt 
al oraşului. „Love story în campusul AA” - asta e altă expresie pe 
care o folosesc la întrunirile alea. 

N-am plâns când a plecat. N-am plâns nici când m-am întors 
în casa micuță cu ipotecă uriaşă. Casa în care nu se născuse 
niciun copil şi nici că se va naşte vreunul de-acum încolo. M-am 
întins pe patul care rămăsese doar al meu, mi-am acoperit ochii 
cu braţul şi am jelit. 

Fără lacrimi. 

Insă nu sufăr de vreun blocaj emoţional. Christy n-a avut 
dreptate. Pe la nouă ani, într-o zi când am venit de la şcoală, 
mama mă aştepta în pragul uşii. Mi-a spus că Rags, câinele meu, 
fusese izbit şi omorât de un camion care nici măcar nu a oprit. N- 
am plâns când l-am îngropat, deşi tata mi-a zis că nimeni n-o să 
aibă o părere proastă despre mine, dar am plâns când am aflat. 
Pe de-o parte pentru că era prima mea întâlnire cu moartea, iar 
pe de altă parte pentru că era treaba mea să-l îngrop bine în 
curtea noastră din spatele casei. 

Şi am plâns când m-a sunat doctorul mamei şi mi-a spus ce se 
întâmplase în ziua aceea pe plajă. 


9 


- Îmi pare rău, dar nu s-a mai putut face nimic. Uneori totul se 
întâmplă brusc şi noi credem că asta e o binecuvântare pentru 
persoana suferindă. 

Atunci Christy nu era acasă - fusese nevoită să rămână la 
şcoală pentru o întrevedere cu mama unui elev care avea oarece 
nelămuriri referitoare la notele copilului ei - şi nu m-a văzut cât 
am plâns. Căci am plâns. M-am dus în micuța spălătorie din casa 
noastră, am scos un cearşaf murdar din coşul cu rufe, mi-am 
îngropat faţa în el şi am plâns. Nu mult, dar au fost lacrimi. l-aş fi 
putut povesti mai târziu, dar n-am crezut că ar fi avut vreun rost, 
pe de-o parte pentru că ar fi zis că cerşesc milă (ăsta nu e un 
termen AA, dar ar trebui să fie), iar, pe de altă parte, pentru că 
nu cred că talentul de a hohoti la comandă este una dintre 
condiţiile unei căsătorii reuşite. 

Acum, că mă gândesc, nici pe tatăl meu nu l-am văzut 
niciodată plângând; în stare de maximă emoție doar i se 
întâmpla să scoată câte un oftat prelung sau câteva gemete- 
gâgâieli şovăielnice - căci William Epping nu ştia ce înseamnă să 
te baţi în piept sau să te zgudui de râs. Era genul puternic şi 
tăcut, iar, în cele mai multe cazuri, mama mea avea aceeaşi 
atitudine. Aşa că, poate chestia asta cu zgârcenia la plâns e ceva 
genetic. Dar blocat? Incapabil să-mi simt emoţiile? Nu, niciodată 
n-am fost aşa. 

In afară de ziua când am primit veştile despre mama, mi- 
amintesc doar de o singură altă ocazie din viaţa mea de adult 
când am plâns; şi asta s-a întâmplat când am citit povestirea 
despre tatăl omului de serviciu. Eram singur în cancelaria de la 
liceul din Lisbon Falls şi corectam eseurile clasei unde predam 
„engleza pentru adulţi”. Auzeam dinspre coridor bufniturile 
mingilor de baschet, trâmbiţa anunțând time-out şi urletele 
galeriilor de la meciul dintre fiarele echipelor Greyhounds, de la 
liceul Lisbon, şi Tigers, de la Jay. 

Cine poate şti când sau de ce viaţa îi va atârna de un fir de 
păr? 

Tema pe care o dădusem era „Ziua care mi-a schimbat viaţa”. 
Majoritatea compunerilor erau sincere, dar oribile: poveşti 
siropoase despre o mătuşă cumsecade care a luat în gazdă o 
adolescentă gravidă, un camarad de armată care a dat sens 
cuvântului „curaj”, o întâlnire întâmplătoare cu o vedetă (cred că 
era vorba despre Alex Trebek de la Rişti și câştigi, sau, poate, 
Karl Malden). Cei dintre voi care sunt profesori şi au făcut rost de 


10 


vreo trei-patru mii de dolari în plus pe an predând la o clasă de 
adulţi care vor să-şi ia diploma de absolvire a liceului vor înţelege 
cu siguranţă ce vreau să spun când afirm că lecturarea unor 
asemenea eseuri este o treabă a dracului de demoralizatoare. 
Notele nu au nicio legătură cu asta sau, cel puţin, pentru mine n- 
au nicio legătură. li treceam pe toţi, pentru că niciodată n-am 
avut vreun elev trecut de majorat care să nu se dea cu fundul de 
toţi pereţii doar ca să iasă bine. Dacă scriai ceva, Jack Epping, de 
la Catedra de engleză a liceului Lisbon, îţi garanta colacul de 
salvare. lar dacă lucrarea mai era şi structurată pe paragrafe, 
primeai cel puţin un 8. 
x 

Greu era, însă, că acum pixul cel roşu, nu cuvintele, devenise 
principala mea unealtă şi îl secătuiam de puteri la propriu. Toată 
afacerea cu corectura eseurilor era al naibii de plictisitoare şi îmi 
reclama întreaga atenţie. Dacă ajungi la douăzeci şi cinci, 
treizeci de ani fără să ai idee de ortografie (noştri nu noştrii), sau 
fără să ai habar când trebuie să scrii cu majuscule (Casa A/bă, nu 
casa albă), sau să alcătuieşti o propoziţie şi cu subiect, și cu 
predicat, atunci, fără doar şi poate, n-ai să ştii niciodată toate 
astea. Şi totuşi, mergem mai departe, încercuind vitejeşte 
cuvintele scrise greşit din propoziţii ca Soțul meu ma bătut, sau 
tăind formele de perfect simplu ale verbelor şi înlocuindu-le cu 
mai mult ca perfectul. 

Cu treburi din astea, imposibile şi obositoare, mă ocupam în 
seara aceea, nu departe de locul unde un alt meci de baschet 
între licee se îndrepta spre sirena de final, lume fără de sfârşit, 
amin. Nu la multă vreme după ce Christy ieşise de la 
dezalcoolizare, mă îndreptam spre casă după ore doar cu 
speranţa că o voi găsi trează (şi aşa se şi întâmpla; începuse să 
ţină la luciditate mai mult decât ţinea la propriul bărbat). Imi 
amintesc că mă sâcâia o durere de cap, mai mult o jenă, şi îmi 
frecam tâmplele ca să o împiedic să se transforme într-o 
adevărată migrenă. Imi mai aduc aminte şi că mă gândeam: încă 
trei lucrări, doar trei, şi o să pot pleca acasă, unde o să-mi fac o 
cană cu ciocolată fierbinte şi o să mă cufund în romanul lui John 
Irving, fără să mă mai gândesc nici măcar o clipă la eseurile 
astea sincere, dar scrise ca vai de steaua lor. 

Nici viori n-au susurat, nici sonerii de alarmă nu mi-au 
perforat timpanele când am luat lucrarea omului de serviciu din 
teancul de eseuri şi am aşezat-o pe birou, în faţa mea; niciun 


11 


semn că viaţa mea neînsemnată avea să se schimbe. Dar nu 
avem de unde şti, nu? Viaţa ţi se poate schimba cât ai bate din 
palme. 

Scrisese cu un pix cu gel ieftin care pătase cele cinci pagini. 
Caligrafia era un fel de mâăzgălitură ondulată, dar lizibilă, şi 
probabil că apăsase foarte tare, căci cuvintele parcă erau 
gravate pe foile rupte; dacă mi-aş fi închis ochii şi mi-aş fi trecut 
vârful degetelor pe spatele paginilor, ar fi fost ca şi cum aş fi citit 
în Braille. Şi la capătul fiecărui g mic făcuse câte un cârlionţ. 
Toate aceste detalii îmi revin în memorie cu o claritate aparte. 

Mi-amintesc şi cum începea compunerea. Cuvânt cu cuvânt. 

Na fost o zi a fost o noapte. Noaptea care mia schimbat viața 
a fost noaptea cânt taica a omorâto pe mama şi doi frați şi mia 
făcut rău tare mie. la făcut rău şi lu sora mea, rău că a fost în 
comă. După trei ani a murit fără să se mai trezească. O chiema 
Ellen şi io o iubeam tare mult. li place să culeagă flori şi să le 
pună în veze. 

Deja de la jumătatea primei pagini, am început să simt 
înţepături în ochi şi am lăsat din mână loialul meu pix roşu. Când 
am ajuns la partea unde povestea cum s-a târât sub pat, cu 
sângele curgându-i în ochi (aveam sânge şi în gât şi era foarte 
rău la gust) am început să plâng - ce mândră ar fi fost Christy. 
Am citit până la capăt, fără să fac o singură corectură, 
ştergându-mi, în tot acest timp, ochii pentru ca lacrimile să nu 
păteze paginile care, în mod evident, îl costaseră atât de mult 
efort. Crezusem oare că era mai încet decât ceilalţi din clasă, 
poate doar un pic peste ceea ce numim „retardat educabil”? Păi, 
pentru Dumnezeu, chiar exista un motiv, nu? Şi mersul 
şchiopătat putea fi explicat. Era o minune că încă mai trăia. Un 
bărbat blând, care surâdea în permanenţă şi nu ridica niciodată 
vocea la copii. Un bărbat blând care a trecut prin iad şi se 
străduia - cu umilinţă şi cu speranţă - să obţină diploma de 
absolvire a liceului. Chiar dacă va rămâne om de serviciu tot 
restul vieţii, un om cu pantaloni militari verzi sau maro care dă 
cu mătura sau care râcâie guma de mestecat de pe jos cu 
briceagul păstrat mereu în buzunarul de la spate. 

Odinioară poate că ar fi putut să ajungă altceva, dar o singură 
clipă, dintr-o singură noapte, îi schimbase radical viaţa, iar acum 
nu era decât un bărbat blând, în pantaloni de camuflaj, pe care 
copiii îl porecliseră Harry Săltăreţul. 

Aşa că am plâns. Cu lacrimi adevărate, lacrimi care vin din 


12 


adâncul sufletului. Dincolo de coridor, orchestra liceului începuse 
să intoneze cântecul victoriei - deci gazdele câştigaseră, bravo 
lor. Mai târziu, Harry şi câţiva colegi de-ai lui vor ridica rândurile 
de bănci şi vor curăța mizeriile de sub ele. 

Am desenat un 10 mare şi roşu pe prima pagină a eseului. L- 
am privit o clipă sau două şi am adăugat şi un „+” mare şi roşu. 
Pentru că lucrarea era bună, pentru că durerea lui stârnise o 
reacţie emoţională în mine, cititorul. Şi nu asta trebuie să facă un 
eseu de nota 10+? Să provoace un răspuns? 

In ceea ce mă priveşte, îmi doresc doar ca fosta doamnă 
Christy Epping să fi avut dreptate. Imi doresc să fi avut un blocaj 
emoţional. Pentru că toate cele care au urmat - toate lucrurile 
oribile - au venit din aceste lacrimi. 


13 


Partea | 
Momentul de cumpănă 


Capitolul 1 


1 


Harry Dunning absolvise cu succes. La invitația lui, m-am dus 
la ceremonia de înmânare a diplomelor, desfăşurată în sala de 
sport a liceului Lisbon. Nu avea pe nimeni altcineva pe lume, iar 
mie mi-a făcut plăcere. 

După rugăciune (dirijată de părintele Bandy, care nu rata 
nicio sărbătoare a liceului), m-am strecurat, prin forfota de 
prieteni şi rude ale absolvenţilor, până la locul unde stătea Harry, 
singur, îmbrăcat cu o robă prea largă, cu diploma într-o mână şi 
cu toca închiriată în cealaltă. l-am luat tichia ca să ne putem 
strânge mâinile. Mi-a zâmbit cu gura până la urechi, descoperind 
o dantură cu multe lipsuri şi dinţi strâmbi. Zâmbet luminos şi 
fermecător, cu toate acestea. 

- Mulţam că aţi venit, domnu’ Epping. Vă mulţumesc foarte 
mult. 

- Cu multă plăcere. Şi poţi să-mi spui Jack. Asta e o favoare pe 
care o acord elevilor suficient de bătrâni ca să-mi poată fi taţi. 

Păru nedumerit, apoi izbucni în râs: 

- Că cam aşa îs eu, nu? Doamne! 

Am râs şi eu. Mai toţi râdeau în jurul nostru. Şi, bineînţeles, 
mai erau şi lacrimi. Ceea ce mie mi se pare dificil nu prezintă 
nicio problemă pentru alţii. 

- Şi un 10+! Doamne! N-am luat niciodată un 10+ în toată 
viaţa! Şi nici n-am crezut că o să iau! 

- L-ai meritat, Harry. Spune-mi care-i primul lucru pe care ai 
să-l faci în calitate de absolvent de liceu? 

Surâsul i-a pălit preţ de o clipă - era o chestie la care nu se 
gândise. 

- Păi, zic c-o să mă duc acasă. Ştiţi, am o căsuţă închiriată pe 
Goddard Street. 

Işi ridică diploma, ţinând-o cu vârful degetelor de parcă i-ar fi 
fost teamă să nu întindă cerneala. 

- O s-o pun în ramă şi o s-o atârn pe perete. După aia, zic c-o 
să-mi pun un pahar cu vin şi o să mă tot uit la ea până diseară. 

- Sună bine, am spus, dar n-ai vrea, mai întâi, să mâncăm 
împreună câte un burger şi nişte cartofi prăjiţi? Am putea merge 


15 


la cârciuma lui Al. 

Mă aşteptam la o reacţie negativă din partea lui Harry, dar 
doar pentru că ştiam ce părere au despre bodega lui Al toţi 
colegii mei. Ca să nu mai pomenesc de majoritatea elevilor 
noştri; îl evitau pe Al de parcă era ciumat şi se declarau clienţi 
regulaţi fie ai restaurantului din lanţul Dairy Queen, de vizavi de 
şcoală, fie ai cafenelei Hi-Hat, de pe Route 196, lângă locul unde 
fusese vechiul Drive-In din Lisbon. 

- Nemaipomenit, domnu’ Epping. Mulţam! 

- Jake. 

- Jake, sigur. 

Aşa că l-am dus pe Harry la cârciuma lui Al, unde eram 
singurul client de-al casei provenit din mediul academic şi, cu 
toate că în vara aceea angajase o ospătăriţă, Al a vrut să ne 
servească personal. Ca de obicei, o ţigară (ilegală în stabilimente 
de alimentaţie publică, dar lui Al nici că-i păsa) îi fumega în colţul 
gurii şi îşi ţinea ochiul pe jumătate închis din cauza fumului. Când 
a dat cu ochii de roba frumos împăturită a lui Harry, şi-a dat 
seama ce anume sărbătoream şi a insistat să facă cinste (nu că 
ar fi rămas în pagubă, căci mâncarea lui era întotdeauna 
inexplicabil de ieftină, fapt care dăduse naştere unor zvonuri 
despre soarta animalelor fără stăpân din apropiere). Ne-a făcut şi 
o poză pe care a atârnat-o mai târziu pe ceea ce el numea 
Peretele Celebrităţilor Oraşului. Printre alte „celebrităţi” se mai 
numărau răposatul Albert Dunton, fost proprietar al magazinului 
de bijuterii Dunton; Earl Higgins, fost director al liceului din 
Lisbon; John Crafts, proprietar al John Crafts Vânzări Auto; şi, 
bineînţeles, părintele Bandy, de la biserica Sfântul Cyril. (Lângă 
fotografia părintelui se afla cea a Papei loan al XXIII-lea - care, 
deşi nu era localnic, era adulat de Al Templeton, căruia îi plăcea 
să se numească „bun catolic”.) In fotografia pe care ne-a făcut-o 
în acea zi, Harry Dunning râde cu toată gura. 

Eu stau lângă el şi amândoi ţinem diploma. Cravata îi era 
niţeluş cam strâmbă, îmi amintesc acest amănunt pentru că m-a 
dus cu gândul la buclele pe care le desena la capătul fiecărui g 
mic. Îmi amintesc tot. Îmi amintesc foarte bine. 


2 


Doi ani mai târziu, în ultima zi de şcoală, mă aflam în aceeaşi 
cancelarie şi corectam un vraf de eseuri scrise de elevii mei de la 


16 


cursul intensiv de poezie americană. Copiii plecaseră deja să se 
bucure de libertatea unei alte veri şi, nu peste multă vreme, şi eu 
urma să fac acelaşi lucru. Dar deocamdată eram mulţumit să fiu 
acolo şi să mă bucur de liniştea neobişnuită. Mă gândeam chiar 
că ar trebui să golesc automatul cu sendvişuri înainte de plecare. 
Cineva trebuia s-o facă. 

Cu puţin timp în urmă, după curs (oră deosebit de gălăgioasă, 
ca mai toate la sfârşit de şcoală), Harry Dunning şchiopătase 
către mine şi îmi întinsese mâna. 

- Vreau să-ţi mulţumesc pentru tot, mi-a zis. 

Am rânjit: 

- Păi, mi-ai mulţumit deja, din câte îmi amintesc. 

- Mda, da' asta-i ultima mea zi aici. les la pensie. Aşa că vreau 
să-ţi mulţumesc iar. 

Când ne strângeam mâinile, pe lângă noi a trecut un elev - nu 
mai mare de clasa a X-a, după cultura de coşuri de pe obraji şi 
ţepii răzleţi de pe bărbie care aspirau la statutul de ţăcălie - şi a 
bolborosit: 

- Harry Săltăreţul ţopăie în sus şi-n jo...0...0os. 

M-am repezit la el, cu intenţia de a-l face să-şi ceară scuze, 
dar Harry m-a oprit. Zâmbetul lui era blând şi deloc jignit. 

- Nu, nu te necăji. Is obişnuit. Is copii. 

- Aşa e, am răspuns. Şi e treaba noastră să-i educăm. 

- Ştiu că eşti bun. Da’ nu-i treaba mea să fiu... cum ziceţi voi? 

. material didactic. Mai ales azi. Să ai grijă de mata, domnu’ 
Epping. 

Chiar dacă era destul de bătrân ca să-mi fie tată, să-mi spună 
Jake tot părea a fi ceva peste măsură. 

- Şi tu, Harry. 

- N-o să uit niciodată nota aia de 10+. Am pus-o şi pe ea în 
ramă. Am atârnat-o lângă diplomă. 

- Bravo ţie. 

Bravo lui. Totul era în regulă. Eseul lui fusese o lucrare de artă 
naivă, dar fiecare rând, tot atât de puternic şi real ca un tablou 
de Grandma Moses. În mod cert, mult mai bun decât lucrările pe 
care le citeam acum. Ortografia celor de la cursul intensiv era, în 
cea mai mare parte, corectă, iar vocabularul era curat (chiar 
dacă abuzarea diatezei pasive mă agasa la culme), dar stilul era 
leşinat. Plictisitor. Elevii mei erau juniori - şeful Catedrei, Mac 
Steadman, îşi adjudeca seniorii - însă scriau de parcă ar fi fost 
nişte bătrânei şi bătrânele, toţi cu buzele pungă, să nu aluneci pe 


17 


gheață, Mildred. În ciuda greşelilor sale gramaticale şi a 
caligrafiei migăloase, Harry Dunning scrisese ca un erou. Cel 
puţin, cu un anumit prilej. 

În vreme ce meditam la diferenţele dintre scrierea ofensivă şi 
cea defensivă, interfonul de pe perete îşi drese vocea: 

- Este domnul Epping în cancelaria din aripa de vest? Jake, 
eşti acolo? 

M-am ridicat, am apăsat butonul şi am răspuns: 

- Aici sunt, Gloria. Imi ispăşesc păcatele. Ce este? 

- Te caută cineva. Un tip, Al Templeton? Dacă vrei, îţi fac 
legătura. Sau îi spun că ai plecat deja. 

Al Templeton, proprietar şi administrator al bodegii „La Al”, 
unde nu mergea niciun cadru didactic cu excepţia mea. Până şi 
mult stimatul meu şef de Catedră - care se străduia să 
rostogolească cuvintele de parcă ar fi fost profesor la Cambridge 
şi care se apropia şi el de vârsta pensionării - botezase 
specialitatea casei „Pisico-burgerul renumit al lui Al”. 

Sigur că nu e făcut chiar din carne de pisică, spuneau 
oamenii, sau poate nu e deloc pisică, dar precis nu e vită, nu la 
un dolar şi nouăşpe. 

- Jake? Ai adormit? 

- Nu, sunt cât se poate de treaz. 

Şi mirat că Al mă suna la şcoală. Mirat că mă suna, la drept 
vorbind. 

Relaţia noastră fusese mereu una dintre un bucătar şi un 
client. Îi apreciam haleala, iar el se bucura că îi calc pragul. 

- Fă-mi legătura. 

- Da' de ce n-ai plecat, încă? 

- Mă autoflagelez. 

- Oooo! exclamă Gloria şi o şi vedeam cum bate des din 
genele lungi. Mă termini când spui obscenităţi. Aşteaptă să ţârâie 
telefonul. 

Inchise. Incepu să sune derivaţia şi am răspuns. 

- Jake? Tu eşti, prietene? 

La început, am crezut că Gloria nu înţelesese bine numele. 
Vocea aia nu putea fi a lui Al. Nici cea mai oribilă răceală din 
lume nu putea provoca o asemenea răguşeală. 

- Cine e la telefon? 

- Al Templeton, nu ţi-a zis? lisuse, muzica aia de aşteptare e 
nasoală rău! Unde-i Connie Francis? 

incepu să tuşească atât de tare, că am fost nevoit să 


18 


îndepărtez receptorul de ureche. 

- Parcă ai gripă, aşa te aud. 

Izbucni în râs. Tuşind, în acelaşi timp. Combinația era cam 
înspăimântătoare. 

- Să ştii că am ceva. 

- Cred că te-a luat cam repede. 

Doar cu o zi în urmă fusesem la el la cină. Un „Burger 
Dodoloţ”, cartofi prăjiţi şi un milkshake de căpşuni. Consider cu 
tărie că un tip care stă singur trebuie să mănânce câte puţin din 
fiecare grupă de alimente. 

- Se poate spune şi aşa. Sau se poate spune că a durat ceva 
vreme. Oricare variantă e corectă. 

N-am ştiut ce să răspund la chestia asta. Avusesem multe 
discuţii cu Al în toţi cei şase sau şapte ani de când mă tot 
duceam la bodega lui şi ştiam că are anumite ciudăţenii - insista, 
de exemplu, să spună Boston Patriots echipei New England 
Patriots şi vorbea despre Ted Williams de parcă ar fi fost fraţi - 
însă niciodată nu mai zisese ceva aşa de aiurea. 

- Jake, trebuie să ne vedem. E important. 

- Pot să întreb... 

- Mă aştept să-mi pui o sumedenie de întrebări şi o să-ţi 
răspund, dar nu la telefon. 

Nu eram sigur că îmi va da prea multe răspunsuri înainte să-şi 
piardă vocea de tot, dar i-am promis că o să ajung cam într-o 
oră. N 

- Mulţumesc. Incearcă să vii chiar mai repede. Timpul e 
esențial, cum se zice. 

Şi, uite aşa, mi-a închis fără măcar să-şi ia rămas-bun. 

M-am chinuit să mai corectez încă două eseuri, şi mai aveam 
încă patru, dar nu mai eram bun de nimic. Imi pierdusem tot 
zvâcul. Aşa că am aruncat maldărul de lucrări în servietă şi am 
plecat. Mi-a trecut prin cap să urc în birou şi să-i urez Gloriei o 
vară frumoasă, dar nu m-am ostenit. O să fie la liceu toată 
săptămâna următoare ca să încheie situaţiile şcolare, iar eu 
aveam de gând să vin luni şi să curăţ automatul cu sendvişuri - 
asta era o promisiune făcută mie însumi. Dacă nu mă sacrificam 
eu, profesorii din sesiunea de vară ar fi găsit cancelaria din aripa 
de vest colcăind de gândaci. 

Dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă, cu siguranţă că aş fi urcat s-o 
văd. Poate chiar i-aş fi dat sărutul care plutea în aer între noi de 
câteva luni. Dar bineînţeles că nu am ştiut. Viaţa ţi se poate 


19 


schimba cât ai bate din palme. 


3 


Bodega lui Al se afla într-un trailer argintiu, peste drum de 
Main Street, la umbra vechii fabrici Worumbo. Locuri de genul 
acesta pot avea un aspect cam jalnic, însă Al mascase blocurile 
de beton pe care stătea trailerul cu straturi drăgălaşe de flori. 
Pusese şi un pătrăţel de gazon în faţă, pe care-l bărbierea el 
însuşi cu o maşină veche de tuns iarba, la fel de îngrijită ca şi 
gazonul. Nici măcar un pistrui de rugină nu avea pe lamele 
zbârnâitoare, vopsite în culori vii. Ca şi cum şi-ar fi cumpărat-o 
doar săptămâna trecută de la magazinul Western Auto... dacă ar 
mai fi existat vreun Western Auto în Lisbon Falls. Odinioară 
fusese unul, dar, la începutul noului secol, căzuse victimă marilor 
lanţuri de depozite/magazine. 

Am înaintat pe aleea pavată, am urcat treptele şi m-am oprit 
încruntându-mă. 

Dispăruse semnul pe care scria BUN VENIT LA BODEGA LUI 
AL, PATRIA BURGERULUI DODOLOŢ. In locul lui, stătea atârnat un 
carton care spunea INCHIS & NU SE VA REDESCHIDE PE CAZ DE 
BOALA. MULŢUMESC PENTRU CA AŢI VENIT AICI ANI LA RANDUL 
& DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE. 

Incă nu pătrunsesem în ceața irealităţii ce avea să mă înghită 
în curând, însă primele ei tentacule se furişau deja spre mine şi 
le simţeam. Răguşeala croncănitoare din vocea lui Al nu fusese 
provocată de vreun guturai de vară. Nici de vreo gripă. Dacă era 
să mă iau după semnul acesta, trebuia să fie vorba despre ceva 
cu mult mai serios. Dar ce boală gravă este aceea care te 
doboară în douăzeci şi patru de ore? Mai puţin, chiar. Era două şi 
jumătate. 

Plecasem de la cârciumă aseară la şase fără un sfert şi îl 
lăsasem bine pe Al. Chiar prea plin de viaţă. Mi-aduc aminte că îl 
întrebasem dacă nu care cumva băuse prea multe cafele şi mi-a 
zis că nu, dar se gândeşte să-şi ia vacanţă. Vorbesc despre 
vacanțe oamenii care sunt bolnavi - atât de bolnavi că-şi închid 
afacerea pe care au condus-o singuri peste douăzeci de ani? 
Poate că unii da; dar sigur că majorităţii nici nu le trece aşa ceva 
prin minte. 

Uşa se deschise înainte să întind mâna spre clanţă şi l-am 
văzut pe Al în prag, privindu-mă fix, fără să zâmbească. M-am 


20 


uitat şi eu la el, simțind cum ceața irealităţii mă cuprinde şi mai 
abitir. Era o zi călduroasă, dar ceața era rece. In momentul acela 
încă aş mai fi putut să mă răsucesc pe călcâie şi să plec de acolo, 
înapoi în soarele de iunie, şi o parte din mine chiar a vrut s-o 
facă. Dar rămăsesem împietrit mai cu seamă din cauza uluirii şi a 
panicii. Şi a groazei, recunosc. Pentru că o boală gravă ne 
îngrozeşte, nu? lar Al era grav bolnav. 

Observasem din prima secundă. Probabil era chiar pe moarte. 

Nu numai că obrajii lui, de obicei foarte rumeni şi rotunjori, 
deveniseră supti şi pământii. Nu numai că o pojghiţă îi acoperise 
ochii albaştri, care acum păreau decoloraţi şi înfruntând o miopie 
încordată. Nici că părul, aproape în întregime negru doar cu o zi 
în urmă, era acum aproape alb - în fond, poate că folosise nişte 
cosmetice mai şmechere şi, apoi, sub impulsul momentului, se 
hotărâse să se spele pe cap şi să se poarte natural. 

Chestia absolut incredibilă era că, în cele douăzeci şi două de 
ore de când nu-l mai văzusem, Al Templeton părea să fi slăbit cel 
puţin cincisprezece kilograme, dacă nu chiar douăzeci, ceea ce 
ar fi însemnat un sfert din greutatea lui anterioară. 

Nimeni nu slăbeşte cincisprezece sau douăzeci de kilograme 
în mai puţin de o zi. Nimeni. Dar eu asta vedeam. Şi atunci cred 
că ceața irealităţii m-a înghiţit cu totul. 

Al a zâmbit şi am observat că-şi pierduse şi nişte dinţi, nu 
doar nişte - mai multe - kilograme. Avea gingiile palide şi 
nesănătoase. 

- Cum îţi place de noul Al, Jake? 

Şi a început să tuşească, iar sunetele înlănţuite, consistente, 
coapte, veneau din adâncurile lui. 

Am deschis gura să-i răspund. Dar n-am reuşit să articulez 
niciun cuvânt. 

Intr-un locşor laş şi scârbit al minţii mele a apărut iarăşi ideea 
fugii de acolo, dar chiar dacă partea aceea mi-ar fi putut controla 
acţiunile, tot n-aş fi putut s-o fac. Parcă prinsesem rădăcini. 

Al reuşi să-şi stăpânească tusea şi scoase o batistă din 
buzunarul de la spatele pantalonilor. Mai întâi se şterse la gură, 
apoi îşi şterse palma. Inainte s-o pună la loc, am văzut că batista 
avea nişte pete roşii. 

- Intră, mi-a zis. Avem o mulţime de lucruri de vorbit şi cred 
că eşti singurul care m-ai putea asculta. O să mă asculţi? 

- Al, am spus cu o voce atât de slabă şi de neputincioasă încât 
abia mi-o puteam auzi eu însumi. Ce-ai păţit? 


21 


- O să mă asculţi? 

- Sigur că da. 

- O să ai întrebări şi o să-ţi răspund la câte pot, dar încearcă 
să-mi pui mai puţine. Nu prea mai am voce. Pe dracu', nu prea 
mai am putere. Haide, intră. 

Şi am intrat. Bodega era întunecată, friguroasă şi goală. 
Tejgheaua era ştearsă şi fără firimituri; cromul scaunelor sclipea; 
cana mare pentru cafea era lustruită; semnul pe care scria DACA 
NU IŢI PLACE ORAŞUL NOSTRU, CAUTA MERSUL TRENURILOR era 
la locul lui, lângă casa de marcat. Nu lipseau decât clienţii. 

Şi bucătarul-proprietar, bineînţeles. Al Templeton fusese 
înlocuit de fantoma aceasta bătrână şi suferindă. Când a pus 
zăvorul la uşă, încuind-o, zgomotul făcut a fost foarte puternic. 


4 


- Cancer pulmonar, mi-a spus cu indiferenţă, după ce ne 
aşezaserăm într-un separeu aflat în spatele restaurantului. 

Işi lovi uşor cu degetele buzunarul de la pieptul cămăşii şi am 
fost surprins să îmi dau seama că e gol, fără omniprezentul 
pachet de Camel. 

- Nu-i de mirare. M-am apucat la unşpe ani şi am tot fumat 
până în ziua când am aflat diagnosticul. Peste cincizeci de ani. 
Trei pachete pe zi până în 2007 când s-au scumpit. Atunci m-am 
sacrificat şi le-am redus la două. 

Râse hârâit. 

M-am gândit că ar trebui să-i spun că nu le prea are cu 
aritmetica, pentru că îi ştiam vârsta adevărată. Odată, pe la 
sfârşitul iernii, când îl găsisem lângă grătarul cu fripturi cu un 
coif colorat pe cap, aşa cum au copiii când îşi serbează ziua de 
naştere, mi-a zis: „Păi azi fac cincizeci şi şapte de ani, prietene.” 
insă mă rugase să nu-i pun nicio întrebare decât dacă este 
absolut necesar şi bănuiam că orice fel de întrerupere pentru a-l 
corecta ar fi făcut parte din aceeaşi categorie. 

- Dacă aş fi în locul tău - şi mi-aş dori asta, deşi n-aş vrea să 
fii tu în locul meu, mai ales acum - mi-aş spune: „Ceva nu se- 
nvârte rotund aici, nimeni nu capătă cancer în fază avansată 
peste noapte.” Aşa-i? 

Am dat din cap. Aşa era. 

- Răspunsul e simplu. N-a fost peste noapte. Am început să- 
mi scuip maţele de atâta tuse cam acum vreo şapte luni, prin 


22 


mai. 

Şi asta era ceva nou pentru mine, căci nu-l văzusem niciodată 
tuşind. Şi iarăşi se încurcase la aritmetică. 

- Al? Alo? Suntem în iunie. Acum şapte luni era decembrie. 

Îmi făcu un semn cu o mână atât de emaciată, încât inelul 
primit în armată juca pe degetul pe care stătuse strâns înainte, 
de parcă ar fi vrut să-mi spună: Las-o baltă, deocamdată, las-o 
baltă. 

- La început am crezut că-i vorba doar de o răceală mai rea. 
Da' n-am avut febră şi, în loc să treacă, tusea se făcea şi mai 
nasoală. După aia am început să slăbesc. Că nu-s tâmpit, 
prietene, şi am ştiut tot timpul că s-ar putea să mă pândească 
marele C... chiar dacă şi mama, şi tata au fumat bine mersi ca 
şerpii până la optzeci de ani. Cred că încercăm mereu să ne 
găsim tot felul de scuze ca să nu renunţăm la obiceiurile proaste, 
nu ţi se pare? 

Il apucă iarăşi tusea şi îşi scoase batista. Când se mai linişti, 
îmi spuse: 

- Nu pot să nu divaghez. Asta am făcut toată viaţa şi e greu 
să mă opresc acum. Chiar mai greu decât a fost să mă las de 
fumat. Fă-mi un semn să încetez, data viitoare când o mai iau pe 
arătură. 

- Bine, l-am aprobat eu cu amabilitate. 

Deja îmi trecuse prin minte că toată povestea asta nu era 
decât un vis. Şi dacă aşa stăteau lucrurile, visul părea al naibii de 
real, pornind de la umbrele aruncate de ventilatorul din tavan şi 
până la preşul de la intrare pe care scria TU EŞTI CEL MAI 
PREȚIOS BUN AL NOSTRU! 

- Ca să nu mai lungesc vorba, m-am dus la doctor şi mi-am 
făcut o radiografie şi le-am văzut cât de mari sunt. Două tumori. 
Necroză avansată. Inoperabile. 

Radiografie, mi-am spus - încă se mai foloseşte aşa ceva în 
diagnosticarea cancerului? 

- Am mai stat acolo puţin, da' în cele din urmă a trebuit să mă 
întorc. 

- De unde? Din Lewinston? De la Spitalul Central Maine 
General? 

- Din vacanţă, mă fixă el cu ochi ce dispăreau în cearcănele 
negre. Doar că nu a prea fost o vacanţă. 

- Al, nimic din ce-mi spui n-are niciun sens. leri ai fost aici şi 
erai bine. 


23 


- Uită-te bine la faţa mea. De la păr în jos. Încearcă să nu iei 
în seamă cancerul - că te urâţeşte ca dracu’ - şi după aia spune- 
mi dacă sunt tot acela pe care l-ai văzut ieri. 

- Păi, e clar că ţi-ai spălat vopseaua de păr... 

- N-am folosit niciodată aşa ceva. N-o să mă obosesc să te 
pun să te uiţi la dinţii pe care i-am pierdut cât am fost... plecat. 
Ştiu că i-ai văzut. Crezi că i-am pierdut de la radiografie? De la 
stronţiul-90 din lapte? Nici măcar nu beau lapte, decât o picătură 
în ultima cafea din zi. 

- Stronţiu şi mai cum? 

- Nu contează. Încearcă să intri în contact cu latura ta 
feminină. Uită-te la mine cum se uită o femeie la alta când vrea 
să-şi dea seama câţi ani are. 

Am încercat să fac ce mi-a cerut şi, deşi ce am observat nu ar 
fi trecut niciodată de un complet de judecată, pe mine m-a 
convins. Reţele de riduri se întindeau din colţurile ochilor, iar 
pleoapele erau acoperite cu acele încreţituri minuscule şi 
delicate pe care le vezi la oamenii care nu mai sunt nevoiţi să îşi 
prezinte cardurile de reduceri pentru pensionari ca să poată intra 
la film. Şanţuri care nu existaseră cu o seară înainte brăzdau 
acum fruntea lui Al. Alte două riduri - mult mai adânci - îi puneau 
gura în paranteze. Bărbia îi era mai ascuţită, iar pielea gâtului i 
se lăbărţase. Şi bărbia şi gâtul puteau fi explicate prin pierderea 
bruscă şi masivă de greutate, dar ridurile alea... şi dacă spunea 
adevărul despre păr... 

Zâmbea un pic. Zâmbet sumbru, dar nu lipsit de umor. Care 
cumva înrăutăţea situaţia. 

- Mai ţii minte ziua mea de anul trecut? „Nu-ţi face griji, Al”, 
mi-ai zis, „dacă îţi ia foc tichia de la grătar, iau extinctorul şi te 
sting”. Ţii minte? 

Imi aminteam. 

- Şi acum am şaizeci şi doi de ani. Ştiu că par mai bătrân din 
cauza cancerului, dar astea... şi astea... îşi atinse ridurile de pe 
frunte şi din colţul ochilor. Astea sunt tatuaje autentice făcute de 
vârstă. Ca nişte medalii de onoare. 

- Al... îmi dai, te rog, un pahar cu apă? j 

- Sigur. Eşti şocat, nu? mă privi el cu înţelegere. Iți zici „ori eu 
sunt nebun, ori el e nebun, ori amândoi suntem”. Ştiu. Am trecut 
şi eu prin asta. 

Se ridică cu greutate, cu mâna dreaptă sub braţul stâng, de 
parcă ar fi vrut să nu se dezmembreze. Mă conduse în spatele 


24 


tejghelei. Şi atunci mi-am mai dat seama de încă un aspect al 
acestei întâlniri neobişnuite: în afară de ocaziile când stăteam în 
aceeaşi strană la biserica Sfântul Cyril (ocazii foarte rare, căci, 
deşi crescusem într-o familie credincioasă, nu prea pot spune că 
sunt „un bun catolic”) sau când se întâmpla să-l întâlnesc pe 
stradă, nu-l mai văzusem niciodată pe Al fără şorţul de bucătar. 

Luă un pahar care sclipea de curat ce era şi îmi puse apă de 
la robinetul la fel de sclipitor. l-am mulţumit şi am dat să mă 
întorc la masa noastră, dar m-a oprit punându-mi mâna pe umăr. 
Imi doresc să n-o fi făcut. Era ca şi cum aş fi fost atins de 
Bătrânul Marinar al lui Coleridge, care-l oprea „pe fiecare al 
treilea”. 

- Vreau să vezi ceva înainte să ne aşezăm la loc. O să înţelegi 
mai repede aşa. Doar că să vezi nu e cuvântul potrivit. Cred că 
mai bun e să experimentezi. Bea-ţi apa, prietene. 

Am băut jumătate de pahar. Era rece şi bună, dar nu mi-am 
putut lua ochii de la el în tot acest timp. Partea aceea laşă din 
mine se aştepta acum să fie atacată pe nepusă masă ca una din 
victimele neavizate ale vreunui criminal în serie dintr-unul din 
filmele de groază care au şi multe numere în titluri. Al mă 
aştepta, sprijinit de tejghea. Mâna-i era zbârcită, articulațiile 
proeminente. Nu părea mâna unui om de cincizeci şi ceva de ani, 
nici măcar a unuia bolnav de cancer, şi... 

- Asta e de la iradiere? l-am întrebat pe neaşteptate. 

- Ce anume? 

- Eşti bronzat. Ca să nu mai zic de petele alea întunecate de 
pe mâini. Astea le capeţi ori de la iradiere, ori de la prea mult 
soare. 

- Păi, de vreme ce nu am făcut niciun tratament cu radiaţii, 
înseamnă că le am de la soare. Am stat mult la soare în ultimii 
patru ani. 

Din câte ştiam, Al îşi petrecuse ultimii patru ani întorcând 
burgeri pe grătar şi făcând  milkshake-uri sub becurile 
fluorescente, dar n-am spus nimic. 

Mi-am băut restul de apă şi când am pus paharul jos, pe 
tejghea, am observat că mâna îmi tremură uşor. 

- Gata. Ce vrei să văd? Sau să experimentez? 

- Vino cu mine. 

M-a condus prin bucătăria îngustă şi lungă, pe lângă grătarul 
dublu, prăjitoare, chiuvetă, frigiderul Frostking şi pe lângă 
congelatorul zumzăitor, înalt până la brâu. Se opri în faţa maşinii 


25 


de spălat vase, tăcută acum, şi îmi arătă uşa din capătul celălalt. 
Era o uşă scundă; până şi Al ar fi fost nevoit să se aplece ca să 
treacă prin ea, şi nu avea decât vreun metru şaptezeci. Eu am 
unu nouăzeci şi cinci - şi de aia unii copii îmi spun „Elicopterul 
Epping”. 

- Acolo, mi-a spus. Prin uşa aia. 

- Dar acolo nu-i cămara? 

Intrebare pur retorică; îl văzusem de destule ori de-a lungul 
anilor aducând de acolo conserve, saci cu cartofi şi pungi cu 
legume uscate ca să ştiu foarte bine ce era. 

Al păru să nu mă audă. 

- Ştii că prima speluncă din asta pe care am deschis-o a fost 
în Auburn? 

E Nu. 

Imi confirmă cu o mişcare a capului, suficient efort cât să 
declanşeze un alt acces de tuse. Şi-l înăbuşi cu batista tot mai 
murdară. Când ultimul atac se mai domoli, o aruncă într-un coş 
de gunoi aflat la îndemână şi scoase un teanc de şerveţele dintr- 
unul din recipientele de pe tejghea. 

- Asta-i un trailer marca Aluminaire, făcut prin anii treizeci, în 
stil Art Deco. Mi-am dorit unul de mic copil, de când tata m-a dus 
la bodega Chat 'N Chew din Bloomington. L-am cumpărat 
complet utilat şi am deschis cârciuma pe Pine Street. Am stat 
acolo cam un an şi mi-am dat seama că dacă mai rămân încă 
unul, o să dau faliment. Erau mult prea multe bombe din astea 
cu gustări rapide prin zonă; unele erau bune, altele nu chiar atât 
de bune, dar toate aveau clienţii lor. Eram ca un mucos care 
tocmai a terminat dreptul şi vrea să profeseze într-un oraş plin 
de avocaţi maturi, unşi cu toate alifiile. Pe vremea aia „Burgerul 
Dodoloţ al lui Al” se vindea cu doi cincizeci. Chiar şi în 1990 asta 
era tot ce puteam să fac, doar doi jumate. 

- Păi, cum mama dracului de-l vinzi acum cu jumătate din 
preţul ăsta? Doar dacă nu cumva chiar e carne de pisică. 

Scoase un sunet fornăit care îi reverberă flegmos din adâncul 
pieptului. 

- Prietene, eu vând carne de vită americană pură sută la sută, 
cea mai bună din lume. Crezi că nu ştiu ce vorbeşte lumea? Sigur 
că ştiu, dar nu bag în seamă. Ce să-i faci? Să bagi oamenilor 
pumnul în gură? La fel de bine ai putea să încerci să opreşti 
vântul să nu mai bată. 

l-am făcut semn să se oprească. Al surâse. 


26 


- Mda, ştiu, iar bat câmpii, dar măcar ce zic are legătură cu 
povestea. Puteam să rămân pe Pine Street şi să mă dau cu capul 
de toţi pereţii, dar mama mea, Yvonne Templeton, n-a crescut 
copii proşti. „Mai bine scapă cu fuga, ca să ajungi să mai dai o 
bătălie”, ne spunea ea. Mi-am luat banii care îmi mai 
rămăseseră, am pupat banca în cur ca s-o conving să-mi mai 
împrumute încă cinci mii - nu mă întreba cum - şi m-am mutat 
aici, în Falls. Treaba tot n-a mers nemaipomenit, nici n-avea cum, 
cu situaţia economică aşa cum e, şi cu toată vorbăria asta 
cretină despre burgeri din pisică, din câine, din sconcs sau din 
alte cărnuri care excită imaginaţia oamenilor, dar chestia e că nu 
depind de economie ca alţii. Şi asta din cauza a ceea ce este în 
spatele uşii de la cămară. Nu era pe vremea când lucram în 
Auburn. Pot să jur pe un teanc de Biblii de zece metri. Aici a 
apărut. 

- Despre ce vorbeşti? 

Ochii apoşi şi îmbătrâniţi mă fixară preţ de câteva clipe. 

- Nu mai avem ce să vorbim acum. Trebuie să descoperi 
singur. Haide, deschide uşa. 

L-am privit cu îndoială. 

- Consideră că-i ultima rugăminte a unui muribund, îmi spuse. 
Hai, prietene. Adică, dacă îmi eşti prieten. Deschide uşa. 


5 


Aş minţi dacă aş spune că inima nu mi-a sărit în gât atunci 
când am apăsat clanţa şi am deschis uşa cămării. Habar nu 
aveam cu ce anume urma să mă confrunt (deşi îmi amintesc 
cum prin faţa ochilor minţii îmi treceau pâlpâiri de scene cu pisici 
moarte şi jupuite şi pregătite pentru maşina electrică de tocat), 
dar când Al s-a întins peste umărul meu şi a aprins lumina, am 
văzut... 

O cămară. 

Mică şi tot la fel de curată ca restul restaurantului. Pe toate 
rafturile erau îngrămădite conserve mari. În capătul celălalt al 
încăperii, unde tavanul se curba, se aflau şi nişte produse de 
curăţat, dar mătura şi mopul erau întinse pe jos, pentru că 
ungherul acela nu era mai înalt de un metru. Duşumeaua era 
acoperită cu acelaşi linoleum cenuşiu închis pe care îl găseai şi în 
cârciumă. Insă, în locul mirosului slab de mâncare, aici erau mai 
pregnante aromele de cafea, de legume, de mirodenii. Şi mai era 


27 


încă un miros, nu tot atât de plăcut. 

- Bine, am spus. Asta e cămara. E curată şi foarte bine 
aprovizionată. Nota zece la managementul resurselor. 

- A ce-ţi miroase? 

- A condimente. Cafea. Poate şi un dezodorizant de cameră, 
dar nu sunt sigur. 

- Ba da, folosesc Glade. Din cauza celuilalt miros. Vrei să spui 
că nu mai simţi nimic altceva? 

- Mai e ceva. Parcă ceva sulfuros. Mă duce cu gândul la 
chibrituri arse. 

Mă mai ducea cu gândul şi la vânturile pe care le trăgeam, 
toată familia, după mâncarea de fasole a mamei din serile de 
sâmbătă, dar n-am vrut să-i spun aşa ceva. Oare tratamentele 
împotriva cancerului te fac să te pârţâi? 

- E sulf. Şi încă ceva, dar precis nu-i Channel No. 5. E mirosul 
fabricii, prietene. 

Altă demenţă, dar cu politeţe absurdă de salon nu am spus 
decât: 

- Pe bune? 

Zâmbi din nou, dezvelind găurile unde până doar cu o zi în 
urmă fuseseră dinţi sănătoşi: 

- Eşti prea politicos ca să spui că fabrica Worumbo e închisă 
de pe vremea când Hector era puiuţ. Că, de fapt, s-a făcut scrum 
de la incendiul de la sfârşitul anilor optzeci şi că ce a mai rămas 
acolo - arătă cu degetul peste umăr - nu e decât punctul de 
vânzare. Atracţie turistică, aşa cum erau şi standurile Kennebec 
Fruit Company în zilele Moxie. Şi te mai gândeşti că ar fi cazul să 
pui mâna pe telefon şi să-i chemi pe oamenii în halate albe. Cam 
asta îţi trece prin cap, prietene, nu-i aşa? 

- Nu chem pe nimeni pentru că nu eşti nebun. 

Chestie de care nu eram absolut deloc sigur. 

- Dar asta nu-i decât o cămară şi e drept că fabrica de 
ţesături Worumbo n-a mai scos un balot de stofă de un sfert de 
secol. 

- Ai dreptate când zici că n-ai să chemi pe nimeni, pentru că o 
să te rog să-mi dai telefonul, portofelul şi toţi banii pe care îi ai 
prin buzunare, inclusiv monedele. Nu-i vorba de un jaf, că o să ţi 
le dau înapoi. Vrei? 

- Cât o să dureze toată povestea, Al? Că mai am nişte lucrări 
de la seminar pe care trebuie să le corectez ca să pot să închei 
mediile. 


28 


- O să dureze cât vrei, îmi răspunse, pentru că nu durează 
decât două minute. Intotdeauna durează doar două minute. Stai 
o oră şi uită-te pe unde vrei, dar eu n-aş face asta în locul tău, nu 
de prima dată, pentru că şocul resimţit de organism e cam 
puternic. O să vezi. Mă crezi pe cuvânt? 

Descifră ceva în expresia mea şi îşi strânse buzele peste dinţii 
împuţinaţi. 

- Te rog. Te rog, Jake. Te roagă un om pe moarte. 

Eram convins că înnebunise, dar la fel de sigur eram că îmi 
spunea adevărul despre boala lui. In cele câteva minute de când 
stăteam de vorbă ochii i se afundaseră şi mai adânc în orbite. Şi 
era epuizat. Se clătina pe picioare de la efortul făcut ca să 
parcurgă cei vreo douăzeci de paşi câţi erau de la masa din 
capătul restaurantului până la cămară. Şi batista plină de sânge, 
mi-am reamintit. Nu uita afurisita aia de batistă cu sânge. 

- Şi câteodată e mai lesne să laşi de la tine, nu ţi se pare? 

„Relaxează-te şi pune-te în mâinile lui Dumnezeu”, cum se 
spunea în întrunirile la care obişnuia să meargă fosta mea 
nevastă, însă mi-am dat seama că, de această dată, era vorba 
despre „relaxează-te şi lasă-te în mâinile lui Al”. 

Cel puţin, până la un punct. Şi, în fond, mi-am spus eu, ca să 
te urci într-un avion, în zilele astea, trebuie să treci prin 
proceduri mult mai elucubrante ca astea. Măcar nu-mi cere să-mi 
scot pantofii. 

Mi-am desfăcut telefonul de la curea şi l-am pus pe o cutie cu 
conserve de ton. Am adăugat portofelul, câteva bancnote, nişte 
mărunţiş, cam un dolar şi ceva, şi cheile. 

- Păstrează cheile, că nu contează. 

Ei bine, pentru mine contau, dar tot n-am spus nimic. 

Al a scos din buzunar un teanc de bancnote mult mai gros 
decât cel pe care îl pusesem eu pe cutie şi mi-l întinse: 

- Bani nebuni. In caz că vrei să-ţi cumperi vreun suvenir, sau 
altceva. la-i. 

- Dar de ce să nu folosesc banii mei? 

Tonul îmi era încă destul de rezonabil, de parcă toată 
conversaţia asta smintită ar fi avut vreun înţeles. 

- Nu-ţi bate capul cu asta, mi-a răspuns Al. Experienţa îţi va 
răspunde la întrebări mult mai bine decât aş fi putut s-o fac eu 
chiar dacă aş fi fost în formă excelentă, ceea ce nu este cazul 
deloc. Dimpotrivă. la banii. 

Am luat hârtiile şi le-am numărat. La început au fost bancnote 


29 


de un dolar, care păreau în regulă. Apoi am ajuns la una de cinci 
care părea şi nu părea în regulă. Deasupra pozei lui Abe Lincoln 
scria SILVER CERTIFICATE şi la stânga era un 5 mare şi albastru. 
Am ridicat-o în lumină. 

- Nu e falsă, dacă la asta te gândeşti. 

Cu toată epuizarea, Al părea destul de amuzat. 

Poate că nu - părea adevărată şi la pipăit - dar fără 
hologramele obişnuite. 

- Dacă e bună, înseamnă că e foarte veche, am zis. 

- Pune-ţi banii în buzunar, Jake. 

L-am ascultat. 

- Ai vreun calculator de buzunar? Sau vreo altă chestie 
electronică? 

- Nu. T 

- Atunci, cred că poţi să pleci. Intoarce-te, ca să stai cu fața la 
capătul celălalt al cămării. 

Dar înainte să apuc să fac ce îmi spusese, s-a plesnit peste 
frunte şi a exclamat: 

- Doamne, unde mi-e capul? Am uitat de „Omul cu biletul 
galben”. 

- Cine? Cu ce? 

- „Omul cu biletul galben”. Aşa îi zic eu, că nu ştiu cum îl 
cheamă. Uite, ţine asta. 

S-a scotocit în buzunar şi mi-a dat o monedă de cincizeci de 
cenți. Nu mai văzusem una de ani buni. Poate chiar din copilărie. 

Am cântărit-o în mână. 

- N-ar trebui să mi-o dai. Probabil că-i foarte valoroasă. 

- Sigur că-i valoroasă. E juma’ de dolar. 

II apucă tusea, care acum îl zgudui ca suflul taifunului, dar, 
când am dat să mă apropii de el, mi-a făcut semn să-l las în 
pace. Se sprijini de cutiile pe care îmi pusesem lucrurile, scuipă 
în teancul de şerveţele, se uită, se strâmbă şi le strânse în pumn. 
Dâre de transpiraţie îi brăzdau obrajii supţi. 

- Am bufeuri, sau cam aşa ceva. Al dracu' cancer îmi fute şi 
termostatul pe lângă toate alelalte. Să-ţi zic de Omul cu biletul 
galben. E un boschetar inofensiv, dar are ceva special. Parcă ar 
şti ceva. Cred că-i doar o coincidenţă - pentru că se întâmplă să 
stea pe jos foarte aproape de locul pe unde o să ieşi tu - dar am 
vrut să te previn asupra lui. 

- Să ştii că nu-ţi iese, i-am mărturisit. Nu înţeleg o iotă din ce 
zici. 


30 


- O să-ţi zică „Am un bilet galben de la casa verde, aşa că dă- 
mi un dolar că e ziua plăţii duble”. Inţelegi? 

- inţeleg. 

Rahatul se împuţea tot mai tare. 

- Chiar are un bilet galben, înfipt în borul pălăriei. Poate că 
nu-i decât un bilet de la o firmă de taxiuri sau un cupon de la Red 
& White pe care l-a găsit în şanţ, da' creierii îi sunt atât de 
înecaţi în poşircă ieftină că i se pare că-i biletul de intrare în 
Fabrica de Ciocolată a lui Willy Wonka. Şi tu o să zici: „N-am un 
dolar, uite jumate” şi îi dai banul. Atunci el s-ar putea să spună... 
Al îşi ridică un deget scheletic, s-ar putea să spună ceva de 
genul: „De ce ai venit”, sau „De unde ai venit”. S-ar putea chiar 
să zică „Nu eşti tot tipul ăla”. Nu cred, dar este posibil. Sunt atât 
de multe lucruri pe care nu le ştiu. Indiferent ce zice, lasă-l acolo, 
lângă uscătorie - că acolo stă mereu - şi du-te la poartă. Când o 
să pleci, s-ar putea să mai spună „Ştiu că ai un dolar, ticălos 
zgârcit”, dar nu-l băga în seamă. Nu te uita înapoi. Traversează 
şinele şi ai să ajungi la intersecţia dintre Main şi Lisbon. 

Imi aruncă un surâs ironic: 

- După aceea, prietene, lumea îţi aparţine. 

- Uscătorie? 

Parcă îmi aminteam că fusese ceva lângă locul unde azi era 
bodega lui Al şi se poate să fi fost chiar uscătoria fabricii 
Worumbo, dar indiferent ce ar fi fost, acum nu mai era. Dacă 
această cămară drăgălaşă a lui Al ar fi avut o ferestruică, 
aceasta ar fi dat într-o curte de cărămidă şi înspre un magazin cu 
articole de iarnă numit „Your Maine Snuggery”. După Crăciun îmi 
cumpărasem de acolo un hanorac făcut de firma North Face. Un 
adevărat chilipir. 

- Las-o naibii de uscătorie, bagă la cap ce ţi-am spus. Acum 
întoarce-te - aşa, bravo - şi fă doi sau trei paşi în faţă. Paşi mici. 
De copil. Ca şi cum ai vrea să găseşti o treaptă cu lumina stinsă - 
cu grijă. 

Am făcut ce mi-a cerut, simţindu-mă drept cel mai mare 
gogoman din lume. 

Un pas... mi-am aplecat capul ca să nu mă lovesc de tavanul 
din aluminiu... al doilea pas... mai ghemuit puţin. Incă nişte paşi 
şi o să fiu nevoit să mă pun în genunchi. Or, n-aveam nici cea 
mai mică intenţie să fac aşa ceva. Rugăminte a unui muribund 
sau nu. A 

- Al, asta-i o tâmpenie. In cazul în care nu vrei să-ţi aduc o 


31 


cutie cu cocktail de fructe sau vreun pacheţel cu jeleu, n-am ce 
face a... 

In acel moment mi s-a cufundat piciorul, aşa cum se întâmplă 
când cobori nişte trepte. Doar că piciorul meu era pe duşumeaua 
acoperită cu linoleumul cenușiu. Il vedeam foarte bine. 

- Aşa. Bravo, a spus Al. 

Nu mai era răguşit, cel puţin deocamdată; satisfacția îi 
înmuiase cuvintele. 

- Ai găsit-o, prietene. 

Ce am găsit? Ce anume se întâmpla? Cel mai probabil 
răspuns era puterea sugestiei, de vreme ce indiferent ce mi se 
părea că simt, îmi vedeam piciorul pe duşumeaua cămării. Doar 
că... 

Ştiţi cum, într-o zi cu mult soare, dacă închideţi ochii puteţi 
vedea o imagine remanentă a lucrului la care vă uitaţi înainte? 
Aşa era acum. Când îmi priveam piciorul, îl vedeam pe duşumea. 
Dar când clipeam - o milisecundă înainte sau o milisecundă după 
ce închideam ochii, nu-mi dădeam seama când - îmi zăream 
piciorul pe o treaptă. Şi nu în lumina slabă a unui bec de şaizeci 
de waţi. Il vedeam în lumina strălucitoare a soarelui. 

Am înţepenit. 

- Du-te, m-a îndemnat Al. N-o să păţeşti nimic, prietene. Du- 
te. 

II cuprinse un acces crâncen de tuse şi apoi spuse cu un soi 
de geamaăt disperat: 

- Trebuie s-o faci. 

Şi am făcut-o. 

Dumnezeu să mă ajute, am făcut-o. 


32 


Capitolul 2 


1 


Am mai înaintat un pas şi am mai coborât o treaptă. Ochii 
încă îmi mai spuneau că sunt tot pe duşumeaua cămării din 
bodega lui Al, însă acum stăteam drept, iar creştetul capului meu 
nu mai răzuia tavanul. Ceea ce, bineînţeles, era imposibil. 
Stomacul mi-a gâlgâit nefericit în semn de răspuns la confuzia 
mea senzorială şi simţeam cum salata cu ou şi plăcinta cu mere 
pe care le mâncasem se pregăteau să apese butonul de ejecţie. 

Din spate - dar parcă mai de la depărtare, ca şi cum ar fi fost 
la cincisprezece, nu doar la doi metri distanţă - l-am auzit pe Al: 

- Inchide ochii, prietene, e mai uşor aşa. 

Când i-am închis, tulburarea senzorială mi-a dispărut pe dată. 
Era ca atunci când te prosteşti şi încerci să te uiţi saşiu, iar apoi 
priveşti normal. Sau ca atunci când îţi pui ochelarii speciali la un 
film tridimensional, mai degrabă. Mi-am mişcat piciorul drept şi 
am mai coborât o treaptă. Căci despre trepte era vorba. Acum, 
că nu mai vedeam, trupul meu nu mai avea nici cea mai mică 
îndoială. 

- Incă două şi după aia poţi să-i deschizi, a zis Al. 

li auzeam glasul îndepărtându-se. Ca şi cum ar fi fost în 
celălalt capăt al restaurantului, nu în pragul cămării. 

Am coborât cu stângul. Am coborât cu dreptul şi, dintr-odată, 
am simţit o explozie mică în cap, ca atunci când eşti în avion şi 
valoarea presiunii se modifică brusc. Căptuşeala întunecată a 
pleoapelor a devenit roşie şi simţeam o căldură pe piele. Razele 
soarelui. Nicio îndoială. lar izul acela slab, sulfuros, devenise mai 
dens, urcând pe scara olfactivă de la valoarea de „abia 
perceput”, la „al naibii de neplăcut”. Nici în privinţa asta nu 
aveam nicio îndoială. 

Am deschis ochii. 

Nu mai eram în cămară. Nici măcar nu mai eram în bodega lui 
Al. Cu toate că nu exista nicio uşă care să dea din cămară în 
lumea de afară, eu eram acum afară. In curte. Dar nu mai era 
curtea de cărămidă pe care o ştiam şi nu mai erau puncte de 
vânzare în jurul ei. Stăteam pe ciment spart şi murdar. 

Câteva recipiente mari din metal erau stivuite, unul peste 


33 


celălalt, lângă zidul alb şi gol unde ar fi trebuit să se afle 
magazinul Your Maine Snuggery. Erau sprijinite cumva şi 
acoperite cu bucăţi mari de pânză aspră de sac, de mărimea 
pânzelor de corăbii. 

M-am întors să mă uit la trailerul mare şi argintiu unde era 
bodega lui Al, dar acesta dispăruse. 


2 


Clădirea masivă a fabricii de ţesături Worumbo se afla la locul 
ei şi îmi puteam da seama că funcţionează. Se auzeau bufniturile 
utilajelor de vopsire şi de uscare, se auzea şaaa-ŞUUUUŞ-ul făcut 
de războaiele uriaşe de ţesut care odinioară ocupaseră tot etajul 
al doilea (văzusem fotografii cu maşinăriile astea operate de 
muncitoare îmbrăcate în salopete şi cu basmale pe cap la 
expoziţia Societăţii Istorice din Lisbon, din clădirea micuță de pe 
Main Street). Fum gri-albicios vălurea din cele trei coşuri care 
fuseseră dărâmate de o furtună prin anii optzeci. 

Mă aflam în apropierea unei clădiri cubice, vopsite în verde - 
probabil uscătoria. Ocupa jumătate din curte şi avea vreo şase 
metri înălţime. Coborâsem nişte trepte ca să ajung aici, dar nu se 
vedeau trepte nicăieri. Nicio cale de întoarcere. M-a inundat 
panica. 

- Jake? vocea lui Al ca de la mare depărtare părea a-mi 
ajunge la urechi printr-un act de magie acustică, precum ecourile 
dintr-un canion lung şi îngust. Te întorci la fel cum ai plecat. 
Caută treptele cu piciorul. 

Am ridicat piciorul stâng şi apoi l-am pus jos. Am simţit o 
treaptă. Panica mi-a mai cedat. 

- Haide, voce slabă, acționată parcă de propriul ecou. Uită-te 
puţin prin jur şi după aia întoarce-te. 

Am rămas nemişcat, ştergându-mi gura cu dosul palmei. Ochii 
voiau să-mi sară din orbite. Mi se făcuse pielea de găină pe scalp 
şi de-a lungul coloanei. 

Eram speriat - îngrozit, aproape - dar, în contrapondere, 
curiozitatea foarte puternică îmi ţinea panica în frâu. Imi vedeam 
umbra desenată clar pe ciment, ca decupată din pânză neagră. 
Vedeam petele de rugină de pe lanţul care separa uscătoria de 
restul curţii. Simţeam mirosul apelor reziduale, atât de tare că-mi 
lăcrimau ochii. Un inspector de mediu doar ce-ar fi adulmecat o 
dată mizeria asta şi ar fi închis într-o secundă toată fabrica. 


34 


Numai că... Nu cred că era vreun inspector de mediu prin 
apropiere. Nu eram nici măcar sigur că Agenţia pentru Protecţia 
Mediului fusese inventată. Ştiam unde mă aflu: Lisbon Falls, 
statul Maine, în inima districtului Androscoggin. 

Intrebarea era când anume. 


3 


De lanţ atârna o plăcuţă pe care nu reuşeam s-o citesc pentru 
că era cu spatele la mine. Am pornit spre ea, apoi m-am întors. 
Am închis ochii şi am înaintat târşâit, amintindu-mi să fac paşi 
mici, de copil. Când piciorul stâng s-a lovit de prima treaptă care 
ducea înapoi în cămara lui Al (aşa speram din tot sufletul să fie), 
am scos o foaie împăturită de hârtie din buzunarul de la spate, o 
notă din partea exaltatului meu şef de Catedră: „ţi doresc o vară 
plăcută şi nu uita că eşti de serviciu în iulie.” M-am întrebat într-o 
doară ce ar zice dacă Jake Epping anunţă că anul viitor va preda 
un curs de şase săptămâni intitulat Literatura Călătoriilor în 
Timp. Am rupt o bucăţică de hârtie, am mototolit-o şi am 
aruncat-o pe prima treaptă a scării invizibile. Aşa am marcat 
locul. După-amiaza era caldă şi liniştită şi nu credeam că o s-o ia 
vântul, dar, pentru mai multă siguranţă, am pus peste ea o 
bucată de beton ca prespapier. A aterizat pe treaptă, dar a 
aterizat şi pe bucăţica de hârtie. Pentru că acolo nu era nicio 
treaptă. Mi-a zbârnâit în minte un fragment dintr-un cântec 
vechi: 


Mai întâi e un munte, apoi nu e niciun munte, apoi iar este. 


Uită-te un pic în jur, spusese Al, şi am decis că asta o să fac. 
Mi-am închipuit că, dacă nu înnebunisem deja, probabil că nu mi 
se va întâmpla nimic rău în următoarele clipe. Adică în cazul în 
care nu voi vedea o paradă de elefanţi roz sau un OZN deasupra 
magazinului John Crafts Auto. Tot încercam să-mi spun că nu e 
adevărat, că nu se putea să fie adevărat, dar nu reuşeam să mă 
conving. 

Şi filosofii şi psihologii se pot lansa în discuţii lungi despre ce 
anume este sau nu real, dar noi, cei cu vieţi obişnuite, ştim şi 
acceptăm textura lumii din jurul nostru. Era adevărat. Făcând 
abstracţie de tot restul, canalizarea puţea mult prea tare ca să 
fie o halucinație. 

M-am îndreptat spre lanţul întins la nivelul şoldului şi am 


35 


trecut pe dedesubt. 

Pe partea cealaltă era o plăcuţă pe care scria cu vopsea 
neagră: TRECEREA INTERZISA PANA LA REPARAREA CONDUCTEI. 
M-am uitat în urmă, nu am văzut niciun indiciu că s-ar fi 
desfăşurat vreo reparaţie în imediata apropiere, am trecut de 
colţul uscătoriei şi aproape m-am împiedicat de bărbatul care 
stătea la soare. Nu că ar fi avut pe unde să se bronzeze. Purta un 
parpalac vechi şi negru care băltea în jurul lui ca o umbră 
murdară şi amorfă. 

Cruste uscate de muci se întindeau pe ambele mâneci. Trupul 
din haină era scheletic. Părul de culoarea metalului atârna în 
şuviţe împuţite de-a lungul obrajilor jegoşi şi nebărbieriţi. Era un 
prototip al boschetarilor. 

Dată spre ceafă, pălăria din fetru părea desprinsă dintr-un 
film noir din anii cincizeci, unde toate femeile au ţâţe mari, iar 
toţi bărbaţii vorbesc foarte repede cu ţigara înfiptă în colţul gurii. 
Şi, da, din panglica pălăriei ieşea un bilet galben, ca un permis 
de liberă trecere al unui reporter de demult. Probabil că o fi fost 
cândva galben strălucitor, dar acum era palid şi mânijit de degete 
murdare. 

Când umbra mea îi atinse genunchii, Omul cu biletul galben 
se întoarse şi mă cercetă cu ochi spălăciţi. 

- Cine pula mea eşti? mă întrebă; dar, de fapt, pronunţase: Ci- 
e pu-a mea e-şi? 

Al nu-mi dăduse instrucţiuni detaliate despre maniera în care 
trebuia să răspund, aşa că am dat ceea ce mi se părea a fi cel 
mai sigur răspuns: 

- Nu-i treaba ta. 

- Să te fut, atunci. 

- Bine, am zis. Suntem de acord. 

- În? 

- O zi bună îţi doresc. 

Am pornit către poarta deschisă pe şina ei metalică. Dincolo 
de ea, la stânga, era o parcare care nu fusese niciodată acolo. Și 
era plină de maşini, majoritatea ponosite şi cu caroseria ondulată 
şi îndoită, dar toate suficient de vechi pentru a deveni exponate 
de muzeu. Am văzut Buick-uri cu ferestre de aerisire şi Ford-uri 
cu nasuri de peşte-torpilă. Sunt ale muncitorilor de la fabrică, a 
fost gândul meu. Muncitori adevărați care acum sunt acolo, 
înăuntru şi sunt plătiți cu ora. 

- Am un bilet galben de la casa verde, a zis boschetarul pe un 


36 


ton deopotrivă agresiv şi tulburat. Aşa că dă-mi un dolar că-i ziua 
plăţii duble. 

l-am întins moneda de cincizeci de cenți. Şi am răspuns, 
simţindu-mă ca un figurant care n-are de spus decât o replică: 

- N-am un dolar, uite jumate. 

Și îi dai banul, îmi spusese Al, dar n-a fost nevoie. Omul cu 
biletul galben mi l-a smuls din mână şi l-a ţinut în dreptul ochilor. 
O clipă am crezut că o să-l încerce cu dinţii, însă doar a strâns 
pumnul cu degete lungi în jurul lui, făcându-l să dispară. Mă privi 
iarăşi pieziş, cu trăsăturile strâmbate într-o mască aproape 
comică a neîncrederii. 

- Cine eşti? Ce cauţi aici? 

- Al naibii să fiu dacă ştiu, am spus şi m-am dus la poartă. 

Mă aşteptam să mai latre nişte întrebări în spatele meu, dar 
n-am auzit decât tăcere. Am ieşit din curte. 


4 


Cea mai nouă maşină din parcare era un Plymouth Fury, mi se 
pare de la jumătatea sau sfârşitul anilor cincizeci. Plăcuța de 
înmatriculare părea o rudă foarte bătrână a celei pe care o 
aveam la Subarul meu; soţia mea făcuse o comandă specială şi 
lângă număr fusese desenată funduliţa roz a luptei împotriva 
cancerului de sân. Pe cea la care mă uitam acum scria de 
asemenea VACATIONLAND, însă era portocalie, nu albă. Ca în 
majoritatea statelor, şi în Maine plăcuţele de înmatriculare au şi 
cifre, şi litere - plăcuţa de pe maşina mea este 23383 IY - însă pe 
cea de pe Plymouthul alb cu roşu, aproape nou, scria doar 90- 
811. Fără litere. 

Am atins portbagajul. Era cald de la soare. Era adevărat. 

Traversează şinele şi ai să ajungi la intersecția dintre Main şi 
Lisbon. După aia, prietene, lumea îti aparține. 

Nu treceau şine prin faţa fabricii vechi - nu pe vremea mea - 
dar uită-le acum. Adevărate, solide, nu rămăşiţe. Lustruite, 
sclipitoare. De undeva se auzea şi pufăitul astmatic al unui tren 
adevărat. Când trecuse ultima oară vreun tren prin Lisbon Falls? 
Probabil că nu mai trecuse niciunul de când se închisese fabrica 
de ţesături, iar cea de materiale de construcţii, US Gypsum, 
căreia localnicii îi spuneau US Gyp'Em - funcţiona zi şi noapte. 

Numai că funcționează zi şi noapte acum, mi-am spus. Pariez 
pe oricât că aşa e. Şi funcționează şi fabrica. Pentru că nu mai 


37 


suntem în al doilea deceniu al secolului douăzeci şi unu. 

Am pornit din loc fără să-mi dau seama, ca un somnambul. 
Acum ajunsesem în colţul dintre Main Street şi Route 196, 
cunoscută şi sub numele de „Vechiul Drum Lewiston”. Doar că 
acum nu era deloc vechi. Şi peste intersecţie, pe colţul opus... se 
află... 

Se află standul Kennebec Fruit Company, nume mult prea 
pompos pentru un magazinaş care cochetează cu dispariţia - sau 
cel puţin aşa mi se pare mie - de vreo zece ani buni, de când 
predau la liceul din Lisbon. Incredibilul motiv pentru care încă 
mai trăieşte, şi unicul mijloc de subzistență este Moxie, cel mai 
neobişnuit suc pe care l-am băut vreodată. Proprietarul Fruit 
Company, un bătrânel blând pe nume Frank Anicetti, îmi spusese 
odată că populaţia lumii se împarte în mod natural (şi, poate, şi 
prin moştenire genetică) în două grupe: elita minoritară însă 
binecuvântată, care preţuia Moxie mai mult decât orice altă 
băutură... şi toţi ceilalţi. Pe aceştia Frank îi numea „majoritatea 
handicapată”. 

Standul Kennebec Fruit Company din vremea mea era o boxă 
galben cu verde, cu vopseaua scorojită şi aproape ştearsă, cu 
vitrina murdară şi goală... doar dacă nu e cumva de vânzare 
pisica ce doarme acolo uneori. Acoperişul este teşit de zăpada 
prea multor ierni. Oferta dinăuntru este extrem de săracă şi nu 
găseşti decât câteva suveniruri Moxie: tricouri de un portocaliu 
aprins pe care scrie AM MOXIE!, pălării de culoare portocaliu 
aprins, almanahuri de colecţie, semne din tinichea care par 
vintage, dar care probabil au fost fabricate anul trecut în China. 
Mare parte a anului locul este pustiu, iar rafturile goale... deşi se 
poate întâmpla să mai găseşti vreo napolitană sau vreo pungă cu 
chipsuri (asta în cazul în care îţi plac cei cu sare şi oţet). 
Răcitorul de sucuri e plin de Moxie. Răcitorul de bere e gol. 

În fiecare iulie, Lisbon Falls găzduieşte Festivalul Moxie din 
statul Maine. Cu orchestre, artificii şi o paradă în care apar - şi 
mă jur că spun adevărul - care alegorice Moxie şi regine ale 
frumuseţii din localitate în costume de baie de culoarea Moxie, 
adică portocaliu atât de intens, că ţi-ar putea arde retina. 
Maestrul de ceremonii se costumează întotdeauna în Doctorul 
Moxie, adică are halat alb, stetoscop şi o bentiţă din aceea 
caraghioasă cu o oglindă pe frunte. Acum doi ani Stella Langley, 
directoarea liceului, a fost maestru de ceremonii, experienţă 
peste care nu cred că va trece prea curând. 


38 


Pe perioada festivalului, Kennebec Fruit Company revine la 
viaţă şi dă semne de prosperitate, mai ales din cauza turiştilor 
năuci aflaţi pe drumul spre staţiunile din vestul statului Maine. 
Tot restul anului, însă, seamănă cu pielita de pe coaja unui fruct 
ce încă mai poartă vagul miros de Moxie - care mi-a amintit 
întotdeauna, poate pentru că aparţin „majorităţii handicapate”, 
de Musterole, o soluţie incredibil de puturoasă cu care mă 
fricţiona mama pe gât şi pe piept când eram răcit. 

Din locul meu de pe Old Lewiston Road mă uitam la o afacere 
prosperă, aflată în floarea tinereţii. Plăcuța de deasupra intrării 
(RACORIŢI-VA CU 7-UP deasupra, şi BINE AŢI VENIT LA KENNEBEC 
FRUIT CO. dedesubt) îmi săgeta ochii, atât era de strălucitoare. 
Vopseaua proaspătă, acoperişul încă semeţ în faţa intemperiilor. 
Oameni intrau şi ieşeau. Şi în vitrină, în locul pisicii... 

Portocale, pentru numele lui Dumnezeu. Kennebec Fruit 
Company a vândut odinioară fructe adevărate. Cine ar fi crezut? 

Am început să traversez, dar m-am retras când o cursă 
interurbană a mugit către mine. Pe plăcuţa cu traseul aflată 
deasupra parbrizului scria EXPRESUL LEWISTON. Când autobuzul 
a frânat înaintea trecerii peste calea ferată, am reuşit să observ 
că aproape toţi pasagerii aveau ţigările aprinse. Trebuie că aerul 
dinăuntru semăna destul de mult cu atmosfera de pe Saturn. 

După ce autobuzul şi-a văzut de drum (lăsând în urmă-i 
parfum de motorină pe jumătate arsă ce se va combina cu 
duhoarea de râgâială de ouă stricate emanată de coşurile de la 
Worumbo), am traversat, întrebându-mă ce s-ar întâmpla dacă 
m-ar lovi o maşină. Aş dispărea în neființă cât ai clipi din ochi? M- 
aş trezi prăbuşit pe podeaua din cămara lui Al? Probabil că nici 
una, nici alta. Probabil că aş muri aici, într-un trecut căruia mulţi 
oameni poate încă îi duc dorul. Pentru că au uitat cât de urât 
mirosea trecutul, de-aia le e dor de el. 

Un puşti stătea în faţa standului Fruit Company, cu o gheată 
neagră sprijinită de peretele din lemn. Avea gulerul cămăşii 
ridicat la ceafă, iar părul îi era pieptănat într-un stil pe care l-am 
recunoscut (din filmele vechi) ca fiind un „Elvis timpuriu”. Spre 
deosebire de băieţii din clasele mele, acesta nu-şi etala nicio 
ţăcălie, ba chiar nu avea nici măcar un fir de păr deasupra buzei 
sau pe bărbie. Şi am înţeles că în lumea pe care o vizitam acum 
(pe care speram că o vizitam doar), ar fi fost dat afară din liceul 
Lisbon dacă ar fi apărut la ore cu un singur fir de păr facial. Ar fi 
fost exmatriculat numaidecât. 


39 


L-am salutat cu un semn al capului. James Dean răspunse tot 
cu un semn şi zise: 

- Hi-ho, Daddy-O. 

Am intrat în magazin. Clopoţelul zdrăngăni argintiu deasupra 
uşii. În loc de miasma de praf şi lemn putrezit, am simţit parfum 
de portocale, mere, cafea şi aromă puternică de tutun. La 
dreapta mea era un rastel cu multe cărţi de benzi desenate cu 
copertele franjurate - Archie, Batman, Căpitanul Marvel, Omul 
din plastic, Povestiri din criptă. Semnul scris de mână de 
deasupra lor ar fi putut provoca o criză de nervi unui împătimit al 
ebayului: COMICSURI 5¢ TREI LA 104 NOUA LA UN SFERT ROG 
NU ATINGEŢI DACA NU INTENŢIONAŢI SA CUMPARAŢI. 

La stânga era un rastel cu ziare. N-am văzut niciun New York 
Times, în schimb erau ediţii din Portland Press Herald şi chiar una 
din Boston Globe. 

Titlul de pe prima pagină din G/obe răcnea cu litere mari, de 
tipar: DULLES SUGEREAZA CONCESII DACA CHINA ROŞIE 
RENUNŢA LA FORŢA IN FORMOSA. Datele de pe ambele ziare 
erau Marţi, 9 septembrie, 1958. 


5 


Am luat exemplarul din G/obe, care costa opt cenți, şi m-am 
îndreptat spre barul de sucuri placat cu marmură, care nu exista 
în timpul meu. În spatele tejghelei stătea Frank Anicetti. Sigur el 
era, sigur, sigur, până la zulufii cărunţi de deasupra urechilor 
care îi dădeau un aer distins. Doar că această variantă a lui - îl 
voi numi Frank nr. 1 - nu era dolofan, ci slab, şi purta ochelari 
bifocali cu rame pe şurub. Parcă era şi un pic mai înalt. Simţindu- 
mă străin în propriul meu trup, m-am strecurat pe un scaun din 
faţa barului. 

Indică ziarul cu un semn din cap: 

- Te saturi cu ăla sau să-ţi aduc şi ceva din frigider? 

- Orice nu e Moxie şi e rece, m-am auzit spunând. 

Frank nr. 1 zâmbi la replica mea: 

- N-avem aşa ceva, fiule. Ce zici de o bere de ghimbir? 

- Sună bine. 

Şi spuneam adevărul. Mi se uscase gâtul şi mi se încinsese 
capul. Parcă făcusem febră. 

- Cinci sau zece? 

- Poftim? 


40 


- Bere de cinci sau de zece? repetă, cu un pronunţat accent 
de Maine: be-ie. 

- Aha. Păi, cred că de zece. 

- Păi, şi eu cred că crezi bine. 

A deschis un congelator de îngheţată şi a scos o cană, cam de 
mărimea unei carafe de limonadă, acoperită bine cu chiciură. A 
umplut-o de la un robinet şi am simţit aroma intensă şi bogată 
de bere de ghimbir. A îndepărtat spuma cu o lingură de lemn, a 
umplut-o iarăşi până la vârf şi a pus-o pe tejghea. 

- Poftim. Cu ziarul face optşpe cenți. Plus TVA-ul. 

l-am dat unul dintre dolarii vechi ai lui Al, iar Frank nr. 1 mi-a 
dat restul. 

Am sorbit din spumă şi am rămas uimit. Era... sățioasă. 
Nemaipomenit de gustoasă. Nu ştiu cum să exprim mai bine ce 
am simţit atunci. Această lume dispărută de cincizeci de ani 
mirosea mult mai rău decât mi-aş fi putut închipui vreodată, dar 
avea un gust al dracului de bun. 

- Excelent, am exclamat. 

- Ce zici? Mă bucur că-ţi place. Nu eşti de pe-aici, nu? 

- Nu. 

- Din alt stat? 

- Din Wisconsin, am răspuns, fără să mint pe de-a-ntregul; 
până la unsprezece ani locuisem cu ai mei în Milwaukee, după 
care tata a început să predea engleza la University of Southern 
Maine. De atunci am tot colindat încolo şi încoace prin tot statul. 

- Ţi-ai ales momentul potrivit, mi-a zis Anicetti. Că preţurile 
scad imediat ce pleacă majoritatea turiştilor de vară. Ce bei tu 
acum, de exemplu. După Ziua Muncii, o bere de zece cenți 
constă doar de două ori cinci cenți. 

Am auzit glasul zglobiu al clopoţelului de la intrare, apoi 
scârţâitul prietenos al parchetului. Ultima dată când mă 
aventurasem în Kennebec Fruit, sperând să găsesc un tub de 
pastile de stomac (însă speranţa îmi fusese înşelată), duşumeaua 
gemuse amarnic. 

Un puşti cam de şaptesprezece ani se strecură în spatele 
tejghelei. Avea părul negru tuns scurt, dar nu chiar milităreşte. 
Asemănarea cu cel care mă servise era evidentă şi mi-am dat 
seama că acesta era Frank Anicetti al meu. 

Tipul care îmi curăţase gulerul de spumă de la cana cu bere 
era tatăl lui. 

Frank nr. 2 nu m-a învrednicit nici măcar cu o privire; pentru 


41 


el eram doar un client ca oricare altul. 

- Titus a urcat camionul pe elevator, îi spuse tatălui său, şi 
zice că o să fie gata cam pe la cinci. 

- E bine, se declară mulţumit Anicetti Senior şi îşi aprinse o 
ţigară. 

Abia acum am văzut că pe tejgheaua din marmură a barului 
erau aliniate o mulţime de scrumiere micuţe, din ceramică, 
inscripţionate cu GUSTUL EXTREM DE BUN AL ŢIGARETELOR 
WINSTON. Se uită iarăşi la mine şi mă întrebă: 

- Vrei şi o cupă de vanilie? Din partea casei. Ne place să ne 
purtăm frumos cu turiştii, mai ales când vin mai târziu. 

- Mulţumesc, dar mi-e de ajuns. 

Şi chiar aşa era. Credeam că o să-mi explodeze capul de la 
atâta dulce. In plus, berea era şi foarte tare. Parcă beam 
espresso acidulat. 

Puştiul mi-a aruncat un zâmbet la fel de dulce ca lichidul din 
cana mea îngheţată - nici urmă de disprețul amuzat pe care l-am 
simţit venind dinspre aspirantul la numele de Elvis de afară. 

- Am citit o poveste la şcoală, a zis el, cu nişte localnici care îi 
mănâncă pe turiştii care vin după ce se termină sezonul. 

- Frankie, e foarte urât să spui chestia asta de faţă cu un 
client, a zis domnul Anicetti, surâzând. 

- Nicio problemă, am spus. Şi eu am predat povestea asta. E 
de Shirley Jackson, nu? „Oamenii verii”. 

- Asta e, confirmă Frank. N-am prea înţeles-o, dar mi-a plăcut. 

Am mai luat o înghiţitură din bere şi, când am lăsat cana din 
mână pe tejgheaua marmorată cu un gest plin de satisfacţie, nu 
am fost deloc uimit să văd că era aproape goală. Aş putea să 
devin dependent de chestia asta, mi-am spus. Nici nu se 
compară cu Moxie. 

Anicetti cel bătrân suflă un norişor de fum înspre tavanul 
unde ventilatorul cu palete îl destrămă în firişoare albăstrii. 

- Sunteţi profesor în Wisconsin, domnule...? 

- Epping, m-am prezentat eu. 

Fusesem luat prin surprindere, aşa că nici nu m-am gândit să-i 
dau un nume fals. 

- Da. Dar acum sunt într-un an de studiu. 

- Înseamnă că şi-a luat liber, a zis Frank. 

- Ştiu ce înseamnă, s-a răţoit Anicetti, încercând să pară iritat, 
dar fără să-i iasă. 

Mi-am dat seama că îi plac pe cei doi la fel de mult cât îmi 


42 


plăcea berea de ghimbir. Îmi plăcea chiar şi huliganul adolescent 
de afară, fie şi pentru că habar nu avea că devenise un clişeu. 
Plutea în aer un sentiment de siguranţă, o senzaţie de... nu ştiu... 
de predestinare. Desigur că nu era aşa în realitate, căci şi lumea 
aceasta era tot atât de periculoasă ca oricare alta, însă eu 
personal ştiam un lucru pe care, până în după-amiaza aceea, îl 
crezusem a fi doar apanajul lui Dumnezeu: ştiam că tânărul 
acesta surâzător, căruia îi plăcea povestea scrisă de Shirley 
Jackson (chiar dacă „n-a prea înţeles-o”) va supravieţui acestei 
zile şi încă cincizeci de ani de acum înainte. N-o să moară în 
vreun accident de maşină, n-o să facă infarct şi nici cancer 
pulmonar din cauză că inspira fumul de la ţigările tatălui său. Pe 
Frank Anicetti îl aştepta o viaţă lungă. î 

_M-am uitat la ceasul de pe perete (INCEPE-ŢI ZIUA CU UN 
ZAMBET, spunea chipul desenat pe el, BEA-ŢI CAFEAUA SA 
PRINZI INIMA). 12:22. Ora nu-mi spunea nimic, dar m-am 
prefăcut mirat. Mi-am terminat be-/a şi m-am ridicat de pe scaun. 

- Trebuie să plec, ca să nu întârzii la întâlnirea cu prietenii în 
Castle Rock. 

- Mergi uşurel pe Route 117, m-a sfătuit Anicetti. Şoseaua aia 
e o cu-u-rrvă. 

De ani de zile nu mai auzisem un accent atât de pronunţat. Şi, 
brusc, mi-am dat seama că toate mi se întâmplă aievea. Că nu 
visez. Abia mi-am înfrânat hohotele de râs. 

- Aşa am să fac, am spus. Mulţumesc. Şi, băiete? Povestea aia 
scrisă de Shirley Jackson. 

- Da, domnule? 

Incă domnule. Fără niciun strop de sarcasm. Mi-am zis că anul 
1958 a fost unul destul de bun. Dacă lăsam la o parte duhoarea 
de la fabrică şi fumul de la ţigări. 

- Nu-i nimic de înţeles. 

- Nu? Păi, domnul Marchant zice altceva. 

- Cu tot respectul pentru domnul Marchant, să-i spui că Jack 
Epping zice că uneori un trabuc nu e nimic altceva decât fum, iar 
o poveste nu-i nimic altceva decât o poveste. 

Izbucni în râs: 

- O să-i spun! Mâine dimineaţă, la ora a treia! 

- Bravo. 

l-am făcut un semn din cap tatălui său, dorind să-i pot 
mărturisi că, datorită sucului Moxie (pe care nu-l vindea... 
deocamdată), afacerea lui va rămâne la colţul dintre Main Street 


43 


şi Old Lewiston Road încă multă vreme după ce el nu va mai fi. 

- Mulţumesc pentru berea de ghimbir. 

- Te aştept oricând, fiule. Mă gândesc să ieftinesc toată 
marfa. 

- La două de cinci cenți? 

Gura i se întinse până la urechi. Zâmbetul, ca şi cel al fiului 
său, îi era voios şi deschis. 

- Acum te joci cu focul. 

__ Clopoţelul anunţă iarăşi deschiderea uşii. Intrară trei doamne. 
In rochii lungi până la mijlocul gambei. Şi cu pălării! Două dintre 
ele aveau şi voalete albe. 

Au început să cotrobăiască prin coşurile mari cu fructe, 
căutând perfecțiunea. 

Mă îndepărtasem de bar când un gând m-a întors din drum: 

- Imi puteţi spune ce este casa verde? 

Tatăl şi fiul schimbară o privire amuzată, care mi-a adus 
aminte de un banc vechi. Un turist din Chicago la volanul unei 
maşini sport luxoase se opreşte în faţa unei ferme, undeva la 
ţară. Un fermier bătrân stă pe prispă şi pufăie dintr-o pipă făcută 
dintr-un cocean de porumb. Turistul se apleacă pe geamul 
Jaguarului şi întreabă: „Spune-mi, bătrâne, cum ajung la East 
Machias?” Fermierul mai trage câteva fumuri din pipă, apoi 
răspunde: „Nu te mişca din loc.” 

- Chiar că nu eşti de pe-aici, a zis Frank. 

Accentul lui nu era chiar atât de pronunţat ca al tatălui său. 
Probabil că se uită mai mult la televizor, mi-am spus. Televizorul 
este recunoscut pentru spălarea dialectelor. 

- Păi, nu sunt. 

- Ciudat, pen'că mi s-a părut că simt un accent din nord. 

- Nu. E dialectul yooper, l-am contrazis. 

Dar - zdrang! - dialectul yooper se vorbeşte în Michigan, nu în 
Wisconsin. 

Din fericire, niciunul nu şi-a dat seama. Ba, tânărul Frank chiar 
s-a întors cu spatele la mine şi s-a apucat să spele vasele. Cu 
mâna! 

- Casa verde e magazinul cu băuturi, a spus Anicetti. Imediat 
peste drum, în caz că vrei să-ţi iei o sticlă de ceva. 

- Cred că mi-a ajuns berea de ghimbir, i-am răspuns. Mă 
întrebam, doar. O zi bună. 

- Şi ţie, prietene. Să mai vii pe la noi. 

Trecând pe lângă cele trei femei care examinau fructele, am 


44 


murmurat: 

- Doamnelor. 

Şi mi-am dorit să am şi o pălărie pe care s-o ridic în semn de 
salut. Poate chiar una din fetru. 

Asemenea celor pe care le vezi în filmele vechi. 


6 


Mardeiaşul aspirant îşi părăsise postul şi mi-a trecut prin 
minte, o clipă doar, să merg mai departe pe Main Street, să văd 
ce altceva se schimbase. 

Dar n-avea niciun rost să-mi forţez norocul. Dacă avea cineva 
vreo problemă cu hainele mele? Mi se părea că pantalonii şi 
sacoul sport erau acceptabile, dar puteam fi sigur de asta? Şi mai 
era şi părul lung până la guler. In era mea ar fi fost în regulă 
pentru un profesor de liceu - chiar şi pentru unul mai conservator 
- însă ar fi putut să atragă priviri într-o perioadă când rasul cefei 
făcea parte din serviciile obligatorii ale frizerului, iar favoriţii se 
asortau cu atitudinea de rocker, ca a aceluia care îmi spusese 
„Daddy-O”. Sigur că aş fi putut să spun că sunt turist, că toţi 
bărbaţii din Wisconsin purtau părul puţin mai lung, că aşa era 
moda. Dar şi părul, şi hainele - senzaţia că ies în evidenţă ca un 
extraterestru într-o deghizare umană imperfectă - nu erau decât 
o parte din ce simţeam. 

Adevărul e că eram de-a dreptul îngrozit. Nu pe cale de a-mi 
pierde minţile. 

Cred că o minte omenească bine adaptată poate absorbi 
multe ciudăţenii înainte de a-şi da duhul. Insă, da, eram îngrozit. 
Mă tot gândeam la cucoanele cu pălării şi rochii lungi, cucoane 
care s-ar fi ruşinat la maxim dacă li s-ar fi văzut chiar şi o 
bucăţică din breteaua sutienului. Şi mă mai gândeam şi la gustul 
berii de ghimbir. La cât de săț/os mi se păruse. 

Chiar peste drum am văzut o clădire modestă, pe a cărei 
firmă atârnată deasupra vitrinei micuţe scria cu litere în relief 
MAGAZINUL DE BAUTURI AL STATULUI MAINE. Şi, da, faţada era 
vopsită în verde deschis. L-am zărit înăuntru pe amicul meu de 
lângă uscătorie. Parpalacul negru îi atârna pe oasele ca nişte 
umeraşe; îşi scosese pălăria, iar părul îi era vâlvoi, aidoma unui 
biet personaj de desen animat, care îşi vâră Degetul A în Priza 
Electrică B. 

li vorbea vânzătorului cu ambele mâini şi mi s-a părut că 


45 


desluşesc preţiosul bilet galben într-una din ele. Eram aproape 
convins şi că în cealaltă ţinea moneda lui Al Templeton. 
Vânzătorul, îmbrăcat cu un halat alb, destul de asemănător cu 
cel al Doctorului Moxie din parada anuală, nu părea absolut deloc 
impresionat. 

M-am dus la intersecţie, am aşteptat să treacă maşinile şi am 
traversat Old Lewiston Road înapoi la trotuarul de lângă fabrica 
Worumbo. Doi bărbaţi, fumând şi râzând, au traversat curtea 
împingând un cărucior cu baloţi de stofă. 

M-am întrebat dacă au cumva habar cât de mult le dăunează 
la maţe fumul şi poluarea de la fabrică. Dar, nu. Nu cred că ştiau. 
Probabil că, pe undeva, acesta era un noroc; deşi dezbaterea 
acestei probleme ar fi fost, mai degrabă, atributul unui filosof, iar 
nu al unui tip care îşi câştigă pâinea expunând adolescenţi de 
şaisprezece ani minunilor lui Shakespeare, Steinbeck şi Shirley 
Jackson. 

După ce au intrat în fabrică prin fălcile din metal ruginit ale 
porţii înalte cât trei etaje, m-am îndreptat spre lanţul cu semnul 
TRECEREA INTERZISA. Imi tot spuneam că nu trebuie să merg 
prea repede, că nu trebuie să mă uit în toate părţile - că nu 
trebuie să fac niciun gest care ar putea atrage atenţia - dar mi- 
era tare greu. Acum, că eram aproape de locul pe unde ieşisem, 
impulsul de a alerga era aproape de neînfrânt. Mi se uscase 
gura, iar berea de ghimbir îmi bolborosea în stomac. Dacă nu 
puteam să mă întorc? Dacă dispăruse semnul pe care l-am pus? 
Dacă semnul încă mai era acolo, dar dispăruseră treptele? 

Uşor, mi-am zis. Uşurel. 

N-am putut să mă abţin să nu mai arunc o ultimă privire în 
jur, înainte să trec pe sub lanţ. Curtea era pustie. Din depărtare 
se auzea pufăitul locomotivei Diesel, aşa cum se aud sunetele în 
somn, aducându-mi în minte alt vers dintr-un cântec: „Tristeţi de 
tren jelind moartea drumului de fier”. 

Cu inima zvâcnind puternic în gât, am trecut de latura 
uscătoriei. Ghemotocul de hârtie cu bucata de ciment deasupra 
erau acolo unde le lăsasem; toate bune până aici. Le-am lovit 
uşor cu piciorul, murmurând: Te rog, Doamne, fă să fie bine, te 
rog, Doamne, ajută-mă să mă întorc. 

Am lovit cu vârful pantofului bucata de ciment - am văzut-o 
cum se rostogoleşte, dar şi cum este oprită de treaptă. Cele două 
lucruri se excludeau reciproc şi, totuşi, le-am văzut pe amândouă 
petrecându-se. Am mai aruncat o privire în jur, chiar dacă nu mă 


46 


putea vedea nimeni pe această alee îngustă, decât dacă ar fi fost 
cineva care să treacă pe la un cap sau altul al ei. Insă nu era 
absolut nimeni. 

Am urcat o treaptă. Piciorul meu o simţea, chiar dacă ochii îmi 
explicau că încă mă mai aflu pe asfaltul crăpat al curţii. Berea 
mi-a mai făcut un salt mortal în stomac. Am închis ochii şi parcă 
m-am simţit un pic mai bine. A doua treaptă. Apoi a treia. Deloc 
înalte, treptele astea. După ce am urcat-o pe a patra, ceafa mea 
nu a mai simţit fierbinţeala verii, iar întunericul din spatele 
pleoapelor a devenit mai adânc. Am încercat s-o urc şi pe a 
cincea, doar că nu exista o a cincea treaptă. In loc de asta, am 
dat cu capul de tavanul scund al cămării. O mână m-a prins de 
braţ şi aproape că am scos un țipăt de spaimă. 

- Linişteşte-te, mi-a spus Al. Linişteşte-te, Jack. Te-ai întors. 


7 


A vrut să-mi facă o cafea, dar am clătinat din cap. Încă îmi 
mai bolborosea stomacul. Şi-a turnat o ceaşcă pentru el şi ne-am 
întors în separeul din care începuse această călătorie 
nebunească. In mijlocul mesei erau puse la grămadă cheile mele, 
portofelul, telefonul şi banii. Al s-a aşezat cu un icnet de durere, 
dar şi de uşurare. Părea mai puţin tras la faţă şi mult mai relaxat. 

- Aşa deci, mi-a spus. Te-ai dus şi te-ai întors. Ce părere ai? 

- Al, nu ştiu ce părere am. Mă simt zguduit până-n 
străfunduri. Ai descoperit chestia asta din întâmplare? 

- Absolut. La mai puţin de o lună după ce am venit în oraş. 
Nici nu-mi spălasem încă pantofii de noroiul de pe Pine Street. De 
fapt, prima dată, am căzut pe treptele alea, aşa cum a căzut 
Alice prin vizuina de iepure. Am zis că am înnebunit, îţi dai 
seama. 

Imi puteam da seama. Măcar pe mine mă pregătise puţin, 
chiar dacă nu cine ştie ce. Dar, pe bune, există vreo metodă 
adecvată prin care să te pregăteşti pentru o călătorie în timp? 

- Cât timp am lipsit? 

- Două minute. Ţi-am zis că mereu durează doar două minute. 
Indiferent cât lipseşti. 

Tuşi, scuipă într-un teanc proaspăt de şerveţele, le împături şi 
le puse înapoi în buzunar. 

- Şi când ai coborât acolo, era ora 11:58 în dimineaţa zilei de 
nouă septembrie, 1958. Fiecare călătorie este prima călătorie. 


47 


Unde te-ai dus? 

- La Kennebec Fruit. Am băut o bere de ghimbir. Fantastică! 

- Mda, acolo toate au un gust mai bun. Cred că au mai puţini 
conservanţi, sau cam aşa ceva. 

- Îl ştii pe Frank Anicetti? L-am văzut. E un puşti de 
şaptesprezece ani. 

Cumva, în ciuda tuturor lucrurilor care se petreceau, mă 
aşteptam ca Al să izbucnească în râs, însă el trată subiectul ca şi 
cum ar fi fost de la sine înţeles. 

- Sigur, m-am întâlnit cu Frank de multe ori. Doar că el se 
întâlneşte cu mine o singură dată - adică, acolo, în trecut. Pentru 
Frank fiecare dată este prima dată. Intră în magazin, aşa-i? De la 
Chevron. Şi-i spune lui taică-său: „Titus a urcat camionul pe 
elevator. Zice că o să fie gata cam pe la cinci.” Am auzit replica 
asta de cel puţin cincizeci de ori. Dar nu intru în magazinul lor de 
fiecare dată când mă duc acolo. Insă atunci când o fac, îl aud 
spunând exact aceleaşi cuvinte. Şi mai sunt şi cucoanele care 
intră să-şi aleagă nişte fructe. Doamna Symonds şi prietenele ei. 
E ca şi cum vezi acelaşi film iar şi iar. 

- Fiecare dată este prima dată, am rostit rar, cu pauze lungi 
între cuvinte, încercând să le prind sensul. 

- Aşa e. 

- Şi fiecare om cu care te întâlneşti te întâlneşte pentru prima 
dată, indiferent de câte ori v-aţi mai văzut înainte. 

- Aşa e. 

- Aş putea să mă întorc şi să port aceeaşi conversaţie cu 
Frank şi cu tatăl lui şi ei să nu aibă habar de chestia asta. 

- Ai înţeles. Sau ai putea să schimbi ceva - să comanzi o 
banana split, în loc de o bere de ghimbir, să zicem - iar restul 
discuţiei o să ia altă direcţie. Singurul care pare să aibă ceva 
idee despre ce se petrece este Omul cu biletul galben, iar el e 
atât de beat că nu cred că e conştient de asta. In cazul în care 
am dreptate şi chiar intuieşte ceva. Şi dacă aşa stau lucrurile, 
asta poate că se întâmplă pentru că stă lângă vizuina de iepure. 
Sau ce, Doamne iartă-mă, o mai fi chestia aia. Poate că emană 
un soi de câmp energetic. Şi el... 

Tusea l-a încovoiat şi l-a împiedicat să continue. Era dureros 
să-l privesc cum se cutremură, apăsându-şi pieptul, nedorind să- 
mi arate cât de rău se simţea, cum îl sfâşia pe dinăuntru. Nu se 
poate să continue aşa, mi-am zis. E musai să se interneze în 
spital. N-o mai duce nici o săptămână. Şi nu din cauza asta mă 


48 


chemase? Pentru că trebuia să împărtăşească cuiva secretul ăsta 
incredibil, înainte ca boala să-i pecetluiască buzele pe vecie? 

- Am crezut că o să fiu în stare să-ţi spun totul în după-amiaza 
asta, dar nu pot, mi-a spus Al când l-a mai lăsat tusea. Trebuie să 
mă duc acasă, să-mi iau medicamentele şi să mă întind. N-am 
luat niciodată ceva mai tare ca aspirina şi tâmpenia asta de Oxy 
mă adoarme pe loc. O să dorm cam şase ore şi după aiaosămă 
simt niţel mai bine. Niţel mai în putere. Poţi să treci pe la mine 
pe la nouă jumate? 

- Aş trece dacă aş şti unde stai. 

- Intr-o căsuţă mică pe Vining Street. La numărul nouăşpe. O 
recunoşti după piticul de grădină de lângă terasă. N-ai cum să 
nu-l vezi. Are un steag. 

- Dar despre ce mai trebuie să vorbim, Al? Adică... mi-ai 
arătat. Acum te cred. 

Şi chiar îl credeam... dar câtă vreme? Deja scurta mea vizită 
în anul 1958 începuse să capete senzaţia aceea de imaterial din 
care sunt croite visele. Doar câteva ore să mai treacă (sau 
câteva zile) şi probabil că voi fi în stare să mă conving că totul nu 
fusese nimic altceva decât un vis. 

- Avem multe de vorbit, prietene. O să vii? 

Nu a mai repetat chestia cu rugămintea unui muribund, dar i- 
am citit-o în priviri. 

- Bine. Vrei să te duc acasă? 

O scânteie i s-a aprins în ochi. 

- Am camioneta afară şi pot să mă duc singur. Nu-s decât 
cinci străzi. 

- Sigur că poţi, am răspuns, sperând că par mai convins decât 
mă simţeam. 

M-am ridicat şi am început să-mi îndes lucrurile prin 
buzunare. Am nimerit peste teancul de bancnote pe care mi le 
dăduse şi l-am scos. Acum pricepusem schimbările de pe hârtia 
de cinci dolari. Probabil că şi celelalte erau un pic diferite de cele 
din zilele noastre. 

l-am întins bancnotele, dar Al a clătinat din cap. 

- Nu, ţine-le. Am o mulţime. 

Le-am pus pe masă. 

- Dacă de fiecare dată e prima dată, atunci cum de mai ai 
banii pe care-i aduci de dincolo? Cum de nu se şterg când te duci 
iar? 

- Habar nu am, prietene. Ti-am zis că sunt multe chestii pe 


49 


care nu le pricep. M-am prins de nişte reguli care există, dar nu 
de prea multe. 

Un surâs slab, dar amuzat îi lumină chipul. 

- Tu ai adus berea de ghimbir, nu? Incă îţi mai bolboroseşte în 
burtă, nu-i aşa? 

Chiar aşa era. 

- Păi, asta e. Ne vedem diseară, Jake. O să fiu mai odihnit şi o 
să vorbim pe îndelete. 

- O ultimă întrebare. 

Mă invită să vorbesc cu un gest al mâinii. Atunci am observat 
că avea unghiile crăpate şi galbene, deşi, de obicei, şi le îngrijea 
cu meticulozitate. Alt semn rău. Nu tot atât de elocvent ca 
pierderea celor cincisprezece kilograme, dar rău. 

Tatăl meu spunea că îţi poţi da seama de starea de sănătate 
a unui om doar uitându-te la unghiile lui. 

- Celebrul tău burger Dodoloţ. 

- Ce-i cu el? 

Dar un zâmbet şmecheresc începuse să-i încolţească pe la 
colţurile gurii. 

- ÎI vinzi ieftin pentru că îl cumperi ieftin, nu-i aşa? 

- Antricot tocat de vită de la Red & White, mi-a răspuns. 
Cincizeci şi patru de cenți sfertul de kilogram. Cumpăr în fiecare 
săptămână. Mă rog, cumpăram în fiecare săptămână până la 
ultima aventură care m-a dus departe de oraş. De la domnul 
Warren, măcelarul. Dacă-i cer două kile jumate de carne tocată, 
îmi zice „Vineeee!” Dacă-i cer trei, trei şi jumătate, îmi spune: 
„Lasă-mă un pic ca să-ţi toc carne proaspătă. Ai o reuniune de 
familie?” 

- Mereu acelaşi lucru. 

- Da. 

- Pentru că mereu e prima oară. 

- Corect. Dacă te gândeşti mai bine e cam ca povestea din 
Biblie cu pâinile şi cu peştii. Cumpăr acelaşi antricot săptămână 
după săptămână. Am hrănit sute, mii de oameni cu el, în ciuda 
zvonurilor alea tâmpite cu carnea de pisică. Şi mereu se 
înnoieşte. 

- Cumperi aceeaşi carne iar şi iar, încercam să pricep eu. 

- Aceeaşi carne, aceeaşi zi, acelaşi măcelar. Care zice mereu 
aceleaşi lucruri, dacă eu nu spun altceva. lţi mărturisesc cinstit, 
prietene, că uneori mi-a trecut prin cap să mă duc la el şi să-i zic 
„Ce faci, domnu' Warren, ticălos bătrân şi chel? Ai mai futut vreo 


50 


găină în ultima vreme?” Că n-o să-şi amintească niciodată. Dar 
n-am făcut-o. Că e un om cumsecade. Majoritatea celor pe care i- 
am întâlnit acolo sunt oameni cumsecade. 

Tonul îi devenise melancolic. 

- Nu pricep cum poţi să cumperi carne acolo... să o serveşti 
aici... şi, după aia, s-o cumperi din nou. 

- Bun venit în lumea mea, prietene. Nici nu-ţi dai seama cât 
de mult mă bucur că încă mai eşti aici - că nu m-ai lăsat de 
izbelişte. In fond, nici nu trebuia să-mi răspunzi când te-am sunat 
la şcoală. 

O parte din mine chiar îşi dorea să nu-i fi răspuns, dar nu i-am 
mărturisit. Probabil că nici nu trebuia s-o fac. Era bolnav, nu orb. 

- Vino diseară la mine. O să-ţi spun ce am în minte şi tu o să 
faci ce crezi că e mai bine. Dar trebuie să te hotărăşti repede, că 
nu prea mai e timp. Ironic, nu, dacă te gândeşti la locul unde duc 
treptele invizibile din cămară? 

Mai rar ca oricând, am repetat: 

- Fiecare... dată... este... prima... dată. 

Surâse din nou: 

- Hai, că partea asta ai înţeles-o. Ne vedem diseară, bine? 
Vining Street, nouăşpe. Uită-te după piticul cu steag. 


8 


Am plecat de la bodega lui Al pe la trei şi jumătate. Cele şase 
ore până la nouă şi jumătate nu au fost tot atât de bizare ca 
vizita mea în Lisbon Falls din urmă cu cincizeci şi trei de ani, dar 
pe aproape. Parcă timpul se grăbea, dar se şi târa cu mers de 
melc totodată. M-am dus la casa pe care o aveam în Sabattus 
(pe cea din Falls o vândusem împreună cu Christy şi 
împărţiserăm câştigul când dizolvasem corporaţia noastră 
maritală). M-am gândit să trag un pui de somn, dar bineînţeles 
că nu am putut să adorm. După ce am stat ţeapăn în pat vreo 
douăzeci de minute, cu ochii lipiţi de tavan, m-am dus la baie să 
fac pipi. Pe când mă uitam la urina care împroşca vasul de 
toaletă, mi-am zis: Asta-i bere procesată din 1958. Dar în acelaşi 
timp mă gândeam că toată povestea era complet ridicolă. 
Trebuie că Al mă hipnotizase cumva. 

Făcuse el o şmecherie, înţelegi? 

Am încercat să termin de corectat lucrările şi nu m-am mirat 
câtuşi de puţin când am văzut că nu sunt în stare. Unde era 


51 


înspăimântătorul condei roşu al domnului Epping? Ce comentarii 
critice să fac? Ce glumă bună! Nici măcar nu eram în stare să leg 
cuvintele între ele. Aşa că am dat drumul la „tub” (cuvânt revenit 
la modă din slangul anilor cincizeci; televizoarele de acum nu 
mai aveau tuburi) şi am zapat o vreme printre canale. Pe TMC 
am dat peste un film vechi care se chema Dragstrip Girl. M-am 
pomenit că mă uit atât de concentrat la maşini vechi şi la 
adolescenţi măcinaţi de angoase, că m-a luat durerea de cap. L- 
am închis. Mi-am făcut ceva de mâncare, dar n-am fost capabil 
să înghit niciun dumicat, deşi îmi era foame. Am stat la masă şi 
m-am uitat la mâncarea neatinsă din farfurie şi m-am gândit la Al 
Templeton care a servit iar şi iar, an după an, aceleaşi două sau 
trei kilograme de hamburgeri. 

La fel ca minunea cu pâinile şi peştii. Şi ce dacă din cauza 
preţurilor mici apăruseră zvonuri cum că ar fi fost vorba de carne 
de pisică sau de câine? Având în vedere cât dădea pe carne, fără 
doar şi poate că avea un profit uriaş la fiecare burger Dodoloţ pe 
care-l vindea. 

Când mi-am dat seama că mă învârteam de colo-acolo prin 
bucătărie - incapabil să dorm, incapabil să citesc, incapabil să 
mă uit la televizor, cu o cină delicioasă aruncată la gunoi - m-am 
urcat în maşină şi m-am întors în oraş. 

Se făcuse şapte fără un sfert şi pe Main Street se eliberaseră 
o mulţime de locuri de parcare. Am oprit vizavi de Kennebec 
Fruit şi am rămas în maşină, privind fix relicva cu vopseaua 
scorojită care fusese odinioară o afacere prosperă a acestui 
orăşel de provincie. Magazinul era închis, în aşteptarea bombei 
de demolare. Unicul semn că ar mai fi avut ceva viaţă în el erau 
cele câteva afişe Moxie vechi din vitrinele pline de praf (BEŢI 
MOXIE PENTRU SANATATEA DUMNEAVOSTRA! ne sfătuia cel mai 
mare), galbene şi teribil de mâncate de timp. 

Umbra lui se întindea peste stradă, aproape atingându-mi 
maşina. La dreapta, pe locul unde fusese magazinul cu băuturi, 
era acum o clădire ferchezuită din cărămidă unde se afla o 
sucursală a băncii Key. Şi, în fond, cine mai avea acum nevoie de 
o vitrină verde când puteai să intri - ţop! - în orice băcănie din 
stat şi să ieşi - ţop, ţop! - cu un sfert de whisky sau cu un litru de 
lichior de cafea? Şi nu ambalate într-o pungă subţirică din hârtie; 
în aceste vremuri moderne folosim plastic, băiete. Te ţine o mie 
de ani. Şi, că tot veni vorba de băcănii, nici măcar n-am auzit de 
vreuna care să se cheme Red & White. Dacă voiai să-ţi cumperi 


52 


de-ale gurii în Lisbon Falls, te duceai frumuşel la IGA, un cvartal 
mai jos de Route 196. Chiar vizavi de gara veche. Care era acum 
o combinaţie de magazin de tricouri şi salon de tatuaje. 

Şi tot atunci, cumva, trecutul mi-a părut foarte aproape - 
poate doar din cauza aurului roşu al amurgului de vară, despre 
care am crezut mereu că ar avea ceva de-a face cu 
supranaturalul. De parcă anul 1958 era chiar atunci şi acolo, 
doar că uşor mascat sub membrana subţire a anilor trecuţi. Şi în 
cazul în care nu-mi închipuisem toate cele petrecute în după- 
amiaza aceea, bineînţeles. 

Vrea să fac ceva. Ceva ce ar fi făcut el însuşi, dar l-a 
împiedicat cancerul. Mi-a zis că s-a întors şi a rămas patru ani 
acolo (cel puţin, aşa înţelesesem eu), dar patru ani nu sunt 
suficienți. 

Voiam eu să cobor iarăşi treptele acelea şi să stau acolo patru 
ani, poate chiar mai mulţi? Să mă mut acolo la propriu? Şi să mă 
întorc după numai două minute... la patruzeci de ani, cu fire 
cărunte în păr? Nu mă puteam vedea făcând toate astea, dar, în 
primul şi în primul rând, nici nu-mi puteam imagina ce anume 
descoperise Al în locul acela, ce anume era atât de important. 
Singura mea certitudine era că nimeni nu-mi poate cere să 
renunţ la patru, sau la şase, sau la opt ani din viaţa mea. Nici 
măcar un om aflat pe patul de moarte. 

Mai aveam vreo două ore până să mă duc la Al. Aşa că m-am 
hotărât să mă întorc acasă, să-mi pregătesc iarăşi ceva de 
mâncare, dar, de această dată, să mă forţez să mănânc. După 
aceea, să mai încerc să termin de corectat lucrările. Se prea 
poate să fiu unul dintre cei foarte puţinii norocoşi care au 
călătorit vreodată în timp - de fapt, s-ar putea ca Al şi cu mine să 
fim singurii care am făcut vreodată aşa ceva - dar tot trebuia să 
închei mediile elevilor mei din grupa de poezie. 

Pe drumul spre oraş nu dădusem drumul la radioul din 
maşină, dar acum m-am gândit să-l deschid. Ca şi televizorul, 
este programat de un computer acţionat de sateliții care se 
rotesc în jurul pământului, la o înălţime de treizeci şi două de mii 
de kilometri, chestie care, fără doar şi poate, l-ar fi lăsat cu gura 
căscată (chiar dacă n-ar fi crezut nicio iotă) pe adolescentul 
Frank Anicetti pe care îl întâlnisem mai devreme. Am dat de 
postul Sixties on Six, unde Danny & the Juniors făceau exerciţii 
de înviorare pe cântecul „Rock and Roll Is Here to Stay” - trei sau 
patru voci armonice şi insistente şi un pian cu veleităţi de ciocan 


53 


pneumatic. A urmat Little Richard care urla „Lucille” din toţi 
rărunchii, apoi Ernie K-Doe, mai mult sau mai puţin gemând 
„Mother-in-Law”: Crede că sfatul ei ne-ajută, dar soluția ar fi să 
ne lase-n pace. 

Şi toate cântecele acestea mi s-au părut proaspete şi dulci ca 
portocalele pe care le cumpăraseră doamna Symonds şi 
prietenele ei. 

Mi s-au părut noi. 

Voiam, oare, să-mi petrec nişte ani în trecut? Nu. Dar voiam 
să mă întorc acolo. Fie şi numai pentru a-l asculta pe Little 
Richard în vremea când se afla în fruntea clasamentelor de 
muzică pop. Sau să mă urc într-un avion al companiei Trans 
World fără să mai fiu obligat să-mi scot pantofii, să mă supun 
unei scanări corporale şi să trec prin detectorul de metale. 

Şi voiam să mai beau o bere de ghimbir. 


54 


Capitolul 3 


1 


Piticul de grădină chiar avea un steag, dar nu unul american. 
Nu era nici măcar steagul statului Maine, cu celebrul elan pe el. 
Acesta avea o dungă albastră verticală şi două dungi groase 
orizontale, cea de sus albă, iar cea de jos roşie. Mai avea şi o 
singură stea. L-am mângâiat pe pitic pe pălăria lui țuguiată şi am 
urcat treptele căsuței lui Al de pe Vining Street, amintindu-mi de 
cântecul nostim al lui Ray Wylie Hubbard: „Screw You, We're 
From Texas”. 

Uşa s-a deschis înainte să apuc să ating soneria. Al îşi pusese 
un halat peste pijama, iar părul, alb acum, îi stătea ridicat în 
vârful capului - cea mai reuşită pieptănătură realizată la coaforul 
somnului pe care o văzusem vreodată. Dar era evident că şi 
analgezicele şi odihna îl ajutaseră cât de cât. Incă părea bolnav, 
dar ridurile din jurul gurii nu mai erau atât de adânci, iar pasul i-a 
fost mai sigur când m-a condus prin holişor înspre living. Nici nu 
se mai ţinea de subsuoara dreaptă ca să nu se dezmembreze. 

- Acum parcă mai semăn cu mine, ce zici? m-a întrebat cu 
vocea nisipoasă pe când se aşeza în fotoliul din faţa televizorului. 

Doar că nu s-a aşezat la propriu, ci, mai degrabă, s-a 
poziţionat cumva şi apoi s-a prăbuşit. 

- Aşa e. Ce ţi-au spus doctorii? 

- Cel din Portland mi-a zis că n-am nicio şansă, nici dacă fac 
chimioterapie şi radiaţii. La fel mi-a spus şi doctorul din Dallas. In 
1962. E plăcut să ştii că anumite lucruri rămân neschimbate, ce 
crezi? 

Am deschis gura şi am închis-o la loc. Uneori nu este nimic de 
spus. Uneori eşti, pur şi simplu, năucit. 

- N-are niciun rost să o iau pe ocolite, a continuat Al. Ştiu că 
oamenii se simt stânjeniţi în faţa morţii, mai ales atunci când ăl 
de o să moară şi-a făcut-o cu mâna lui, dar nu vreau să pierdem 
timp purtându-mă cu mănuşi. O să mă duc destul de curând la 
spital, fie şi numai pentru că n-o să mai reuşesc să ajung singur 
la budă. Şi al naibii să fiu dacă o să zac aici scuipându-mi 
plămânii în căcat până-n gât. 

- Ce o să se întâmple cu bodega? 


55 


- Bodega e dusă, prietene. Chiar dacă ţi s-a părut sănătoasă 
tun, îţi zic eu că s-ar fi terminat până la sfârşitul lunii ăsteia. Ştii 
că spaţiul e închiriat, nu? 

Nu ştiam, dar avea sens. Chiar dacă Worumbo îşi păstrase 
numele, acum era un centru comercial de fiţe, ceea ce însemna 
că Al plătise chiria pentru spaţiu unei corporaţii. 

- Ar trebui să-mi prelungesc contractul, dar Mill Associates 
vrea să pună în locul meu ceva... şi o să-ţi placă asta... ceva 
numit L.L. Bean Express. In plus, se tot vaită că trailerul meu 
Aluminaire nu se pupă deloc cu peisajul. 

- Da'-i ridicol! am exclamat cu indignare autentică, făcându-l 
pe Al să chicotească. 

Chicotelile au încercat, apoi, să se contopească într-un acces 
de tuse şi a reuşit să şi le înăbuşe. Aici, în intimitatea căminului 
său, nu mai folosea batiste din cârpă, batiste din hârtie sau 
şerveţele. Nu se mai fandosea. Pe masa de lângă fotoliul lui era o 
cutie cu tampoane maxi la care îmi poposea mult prea des 
privirea. Incercam să mă forţez să mă uit la altceva, poate la 
fotografia de pe perete care îl înfăţişa pe Al ţinând de umeri o 
femeie frumoasă, dar nu prea reuşeam. Şi iată unul dintre marile 
adevăruri despre condiţia umană: când ai nevoie de tampoane 
Stayfree Maxi ca să-ţi depozitezi flegmele secretate de trupul 
mult prea chinuit, înseamnă că eşti într-un rahat cât casa. 

- Mulţumesc pentru vorba bună, prietene. Ar trebui să bem în 
cinstea ta. Nu mai am voie alcool, dar am pus nişte ceai la rece 
în frigider. Poate te ocupi tu de asta. 


2 


La restaurant folosea veselă universală, rezistentă, dar carafa 
în care pusese ceaiul mi se părea a fi un Waterford. La suprafaţă 
plutea tacticos o lămâie întreagă, cu coaja crestată pentru a 
elibera aroma. Am umplut două pahare cu gheaţă, am turnat 
ceaiul şi m-am întors în living. Al a luat o înghiţitură mare şi şi-a 
închis recunoscător ochii. 

- Măi, da' bun mai e. Chiar acum totul e perfect în Lumea lui 
Al. Pilulele alea sunt nemaipomenite. Dau dependenţă din prima, 
da’ tot sunt nemaipomenite. Imi domolesc şi tusea. Sigur că 
durerea o să revină mai pe la miezul nopţii, dar, până atunci, 
avem suficient timp ca să discutăm tot ce e de discutat. 

A sorbit din nou din pahar şi mi-a aruncat o privire plină de 


56 


amuzament amestecat cu autocompătimire: 

- Se pare că oamenii sunt minunaţi până la capăt. N-aş fi 
crezut niciodată. 

- Al, ce o să se întâmple cu... cu gaura aia înspre trecut dacă 
îţi ridică trailerul şi construiesc acolo un magazin? 

- Habar n-am, aşa cum n-am habar cum de pot să cumpăr iar 
şi iar aceeaşi carne. Cred, însă, că va dispărea. Cred că eo 
ciudăţenie a naturii, aşa cum e gheizerul ăla, Old Faithful, din 
Yellowstone, sau stânca aia în echilibru din vestul Australiei, sau 
un râu care începe să curgă invers la anumite faze ale lunii. 
Lucrurile de genul ăsta sunt gingaşe, prietene. Cea mai mică 
schimbare a scoarței terestre, scăderea sau creşterea 
temperaturii sau câteva batoane de dinamită şi gata. 

- Deci nu crezi că se va întâmpla ceva... nu ştiu... un soi de 
cataclism? 

In minte mi se formase imaginea unei breşe în cabina unui 
avion, aflat la peste zece mii de metri în aer, iar absolut tot, 
inclusiv pasagerii, sunt aspiraţi în atmosferă. Văzusem scena 
asta într-un film. 

- Nu cred, dar, cine ştie? Tot ce ştiu e că nu pot să fac nimic. 
Doar dacă nu vrei să-ţi concesionez ţie locul. Asta aş putea s-o 
fac. Şi atunci o să poţi să te duci la Societatea Naţională de 
Conservare a Istoriei şi să zici: „Băieți, nu se poate să-i lăsaţi să 
construiască un magazin în curtea vechii fabrici Worumbo. Acolo 
e un tunel al timpului. Ştiu că-i greu de crezut, dar haideţi să vă 
arăt.” 

O clipă chiar m-am gândit serios la varianta asta, pentru că 
probabil că Al avea dreptate: crăpătura care ducea în trecut era 
cu siguranţă un fenomen delicat. Din câte puteam spune (sau din 
câte putea e/ spune), putea să se spargă, pur şi simplu, ca un 
balon de săpun la cea mai mică zgâlţâitură a trailerului 
Aluminaire. Dar mi-am imaginat ce ar face guvernul federal dacă 
ar afla că poate trimite în trecut agenţi speciali care să schimbe 
anumite evenimente după bunul lor plac. Nu ştiam dacă era 
posibil, dar, şi aşa, ultimii oameni pe care i-aş lăsa să-şi ducă 
planurile în istoria vie, dar lipsită de apărare, ar fi exact aceia 
care ne-au dat tot felul de jucărioare nostime, ca armele 
biologice, sau bombele deştepte, teleghidate prin computer. 

Chiar în momentul când mi-a venit ideea asta în minte - nu, 
chiar în fracțiunea de secundă când chestia asta mi-a trecut prin 
cap - am ştiut ce vrea Al de la mine. Doar detaliile îmi lipseau. 


57 


Mi-am pus paharul cu ceai pe masă şi m-am ridicat. 

- Nu. Categoric nu. Nici vorbă. 

A primit reacţia mea cu calm. Aş fi putut crede că era toropit 
de Oxy-Contin, dar nu sunt chiar atât de prost. Şi ştia că n-o să 
plec, indiferent ce spuneam. Curiozitatea care mă măcina (ca să 
nu mai vorbesc de fascinația care mă copleşise) era tot atât de 
evidentă precum ghimpii porcului spinos. Pentru că o parte din 
mine voia să afle detaliile. 

- Văd că pot să trec peste introducere şi să intru în fondul 
problemei, mi-a spus Al. E bine. Stai jos, Jake, şi o să-ţi 
împărtăşesc unicul motiv care mă împiedică să iau toate 
pastiluţele astea roz dintr-odată şi să termin cu toate. 

Când a văzut că tot nu mă aşez, a continuat: 

- Ştii că vrei să auzi ce am să-ţi spun. Şi ce rău ar fi? Chiar 
dacă aş fi în stare să te determin să faci ceva aici, în 2011 - dar 
nu sunt - nici vorbă că n-aş putea să te conving să faci ceva 
atunci. Acolo Al Templeton nu e decât un puşti de patru ani din 
Bloomington, Indiana, care aleargă încolo şi-ncoace prin curtea 
din spatele casei, mascat asemeni Călăreţului Singuratic. Ca să 
nu mai zic că încă mai are probleme cu mersul la budă. Aşa că, 
stai la loc. Cum se spune în reclame, povestea mea nu te obligă 
cu nimic. 

Era adevărat. Pe de altă parte, mama ar fi zis: Diavolul are 
limbă de miere. 

Dar m-am aşezat la loc. 


3 


- Ştii expresia moment de cumpănă? 

Am dat din cap. Nu trebuia să fii profesor de engleză ca să o 
cunoşti; nici măcar nu trebuia să ai prea multă carte. Era una din 
scurtăturile acelea lingvistice care apar când ţi-e lumea mai 
dragă în programele de ştiri de la televizor. Mai erau şi altele: 
conectaţi punctele şi în epocă. Dar sintagmele cele mai 
enervante (împotriva cărora tunam şi fulgeram neîncetat în faţa 
elevilor mei) erau se zice şi se crede. 

- Ştii de unde vine? Ce origine are? 

- Nu. 

- Vine din cartografie. Cumpăna este o bucată de uscat, de 
obicei cu munţi şi păduri, prin care trece un râu. Şi istoria e un 
râu, nu crezi? 


58 


- Ba da. Poţi să-i zici şi aşa. 

- Uneori evenimentele care schimbă istoria sunt vaste, ca 
nişte ploi abundente care pot scoate râul din matcă. Dar apele se 
pot revărsa şi pe cer senin. Nu e nevoie decât de o aversă 
sănătoasă pe un segment mic al bazinului. Şi în istorie există 
inundaţii bruşte. Să-ţi dau exemple? Nouă septembrie. Sau 
victoria lui Bush împotriva lui Gore din 2000. 

- Al, nu poţi compara alegerile cu o inundație. 

- Poate nu pe toate, dar cele din 2000 au fost deosebite. Să 
zicem că ai putea ajunge în Florida în toamna acelui an şi ai 
putea să dai vreo două sute de mii de dolari ca să iasă Al Gore? 

- Ar fi niscaiva probleme, am răspuns eu. În primul rând, nu 
am două sute de mii de dolari. În al doilea rând, sunt profesor de 
liceu. Pot să-ţi povestesc absolut tot ce vrei despre ideile fixe ale 
mamei lui Thomas Wolfe, dar când vine vorba de politică, sunt 
complet pe dinafară. 

A făcut un semn iritat cu mâna, inelul din armată aproape 
zburându-i de pe degetul subţiat. 

- Banii nu sunt o problemă. Crede-mă pe cuvânt, 
deocamdată. lar faptul că ştii deja ce se va întâmpla este mult 
mai important decât experienţa. Se spune că diferenţa de voturi 
din Florida a fost de mai puţin de şase sute. Nu crezi că ai putea 
să cumperi şase sute de voturi în ziua alegerilor, dacă doar de 
atât ar fi nevoie? 

- Poate, am zis. Probabil. Cred că aş izola nişte comunităţi 
unde există multă apatie, iar rezultatul votului este de obicei 
neînsemnat - şi nici n-ar trebui să caut prea mult - apoi aş sări 
cu mălaiul. 

Al a rânjit, dezvelindu-şi gingiile bolnave şi craterele dintre 
dinţi. 

- Şi de ce nu? A mers ani de zile în Chicago. 

Ideea de a cumpăra preşedinţia Statelor Unite la preţul a două 
limuzine Mercedes mă adusese la tăcere. 

- Dar, când vine vorba de fluviul istoriei, momentele de 
cumpănă care pot duce la schimbări sunt mai ales asasinatele - 
şi cele care reuşesc şi cele care eşuează. Uite, arhiducele Franz 
Ferdinand al Austriei e împuşcat de un oarecare nebun pe nume 
Gavrilo Princip şi peste noapte începe Primul Război Mondial. Pe 
de altă parte, după ce Claus von Stauffenberg n-a reuşit să-l 
omoare pe Hitler - a fost pe aproape, dar n-a simţit parfumul 
succesului - războiul a continuat şi au mai murit milioane de 


59 


oameni. 

Văzusem şi filmul ăsta. 

A continuat: 

- N-avem ce face în privinţa arhiducelui Ferdinand şi a lui 
Adolf Hitler. Nu putem să ajungem la ei. 

Mi-a trecut prin cap să-i spun că nu trebuie să facă 
presupuneri şi în numele meu, dar mi-am ţinut gura. Parcă 
citeam un roman macabru. Unul de Thomas Hardy. Ştiu cum se 
termină, dar, în loc să-mi strice plăcerea lecturii, îmi intensifică 
fascinația. Ca şi cum aş urmări un copil care îşi pune trenuleţul 
electric să meargă mai repede, şi mai repede, şi mai repede, iar 
eu aştept să-l văd cum deraiază la una dintre curbe. 

- Dar dacă vrei să îndrepţi povestea cu atentatele din nouă 
septembrie 2001, trebuie să aştepţi încă patruzeci şi trei de ani. 
Dacă ai să mai trăieşti până atunci, o să ai cam vreo optzeci de 
ani. 

Acum am înțeles de unde venise steagul cu o singură stea pe 
care îl ţinea piticul de grădină. Un suvenir pe care îl adusese Al 
de la ultima sa incursiune în trecut. 

- Tu n-ai putut să ajungi în 1963, nu-i aşa? 

Nu mi-a răspuns, ci s-a mulțumit să mă privească intens. Ochii 
îi străluceau. Aceiaşi ochi care mi se păruseră urduroşi şi tulburi 
când îi intrasem în cârciumă în după-amiaza aceea. Acum erau 
aproape tineri. 

- Pentru că despre asta vorbeşti, nu? Despre Dallas în anul 
1963? 

- Aşa este, a spus. Aş fi preferat să nu fiu nevoit să aleg. Dar 
tu nu eşti bo/nav, prietene. Eşti sănătos şi în floarea vârstei. Poţi 
să te întorci acolo şi poţi să împiedici tragedia. 

Se aplecă înspre mine. lar ochii îi ardeau. 

- Poţi să schimbi istoria, Jake. Inţelegi ce-ţi spun? John 
Kennedy poate să trăiască. 


4 


Cunosc elementele de bază ale ficţiunii de groază - e şi 
normal, căci am citit o mulţime de romane de acest gen la viaţa 
mea - şi ştiu că regula cea mai importantă este să-ţi ţii cititorul 
în suspans. Dar, dacă ai vreun pic de înţelegere pentru 
personajul meu, în lumina evenimentelor extraordinare din acea 
zi, ştii deja că voiam să fiu convins. Christy Epping devenise 


60 


Christy Thomson (love story în campusul AA, mai ţii minte?), iar 
eu rămăsesem pe cont propriu. 

-Nici măcar nu avuseserăm copii pentru care să ne fi luptat. 
Imi făceam bine meseria, dar aş minţi dacă ţi-aş spune că mi se 
părea incitantă. Cea mai mare aventură din viaţa mea fusese o 
vacanţă pe care mi-o petrecusem împreună cu un coleg, după 
ultimul an de colegiu, făcând autostopul în Canada; şi, luând în 
considerare firea veselă şi extrem de serviabilă a canadienilor, îţi 
închipui ce fel de aventură a fost. lar acum, pe nepusă masă, mi 
se oferise şansa de a deveni un jucător important nu doar în 
istoria Americii, ci în istoria lumii. 

Aşa că da, da, da, voiam să fiu convins. 

Insă îmi era şi teamă. 

- Dar dacă ceva nu merge cum trebuie? 

Mi-am băut restul de ceai din patru înghiţituri lungi, înclinând 
paharul până când cuburile de gheaţă mi s-au ciocnit de dinţi. 

- Dacă reuşesc cumva, numai Dumnezeu ştie cum anume, să 
împiedic asasinarea, dar, în loc să îndrept lucrurile, le înrăutăţesc 
încă şi mai mult? Dacă mă întorc şi descopăr că în America s-a 
instaurat un regim fascist? Sau că poluarea e atât de nasoală că 
toţi oamenii poartă măşti de gaze? _ 

- Atunci ar trebui să te întorci, mi-a răspuns. Inapoi la ora 
douăsprezece şi două minute, în ziua de nouă septembrie 1958. 
Să anulezi totul. Fiecare călătorie acolo este prima, ţii minte? 

- Sună bine, dar dacă schimbările vor fi atât de radicale, că 
restaurantul tău n-o să mai fie aici? 

Rânji larg: 

- Atunci va trebui să-ţi trăieşti viaţa în trecut. Oare ar fi chiar 
atât de rău? Ca profesor de engleză, ai o calificare cerută, deşi 
nici n-ar trebui să ai nevoie de ea. Am stat acolo patru ani, Jake, 
şi am strâns o mică avere. Vrei să ştii cum? 

Aş fi putut să-mi dau cu părerea, dar m-am mulţumit doar să 
clatin din cap. 

- Din pariuri. Am fost prudent, însă - că nu voiam să dau 
naştere la bănuieli şi să mă aleg cu picioarele rupte de bătăuşii 
vreunui agent. Dar atunci când studiezi temeinic toate 
evenimentele sportive petrecute între vara lui 1958 şi toamna lui 
1963, îţi poţi permite să dai dovadă de prudenţă. Nu zic că o să 
trăieşti regeşte, că asta ar însemna să trăieşti periculos. Dar nu 
există niciun motiv pentru care să nu trăieşti bine. Şi cred că 
bodega o să fie tot aici când ai să te întorci. Eu am găsit-o la 


61 


locul ei şi, sincer, am schimbat ceva lucruri pe acolo. Toată 
lumea face asta. Şi dacă dai colţul străzii ca să-ţi cumperi o pâine 
şi un sfert de lapte şi tot se cheamă că schimbi viitorul. Ai auzit 
vreodată de efectul fluture? E o teorie ştiinţifică fantasmagorică 
ce se reduce esențialmente la ideea că... 

L-a întrerupt primul acces mai lung de tuse pe care-l avusese 
de când îi intrasem pe uşă. A bâjbâit pe masă după cutia cu 
tampoane, a luat unul, şi l-a lipit de gură ca pe un căluş, apoi 
durerea l-a încovoiat. Icnete înfiorătoare îi ieşeau din piept. Parcă 
i se dezmembraseră instalaţiile interioare şi acum se izbeau una 
de alta ca maşinuţele în parcurile de distracţii. In cele din urmă, 
s-a mai liniştit puţin. Aruncă o privire la tampon, se strâmbă, îl 
împături şi-l aruncă. 

- Scuze, prietene. Menstruaţia asta orală mă rupe. 

- Dumnezeule, Al! 

A ridicat din umeri: 

- Dacă nu poţi glumi pe chestia asta, ce rost mai are? Unde 
rămăsesem? 

- La efectul fluture. 

- Aşa. Teoria spune că evenimentele mici pot avea ramificații 
uriaşe. Adică, dacă cineva omoară un fluture în China, patruzeci 
de ani mai târziu - sau patru sute de ani mai târziu - are loc un 
cutremur în Peru. Şi ţie ţi se pare la fel de aiurea cum mi se pare 
şi mie? 

Mi se părea, dar mi-am adus aminte de un paradox vechi 
referitor la călătoriile în timp şi l-am scos la iveală: 

- Mă rog. Dar dacă te duci în trecut şi îl omori pe bunicu-tău? 

S-a holbat la mine, nedumerit: 

- De ce dracu’ să faci una ca asta? 

Intrebarea era pertinentă, aşa că l-am rugat să continue. 

- În după-amiaza asta ai modificat trecutul într-o mulţime de 
moduri mărunte, doar când ai intrat în Kennebec Fruit... dar 
treptele care te-au adus înapoi în cămară şi înapoi în 2011 au 
fost la locul lor, nu? Şi Lisbon Falls e la fel ca înainte. 

- Da, aşa se pare. Dar acum e vorba de ceva puţin mai 
important. Adică de salvarea vieţii lui J.F.K. 

- A, nu! E vorba de ceva infinit mai mult decât asta. Pentru că 
J.F.K. nu-i un simplu fluture din China, prietene. Vorbesc şi de 
salvarea lui R.F.K., pentru că, dacă John nu moare în Dallas, 
înseamnă că Robert s-ar putea să nu mai candideze pentru 
funcţia de preşedinte în 1968. Ţara nu ar mai fi fost atât de 


62 


nerăbdătoare să înlocuiască un Kennedy cu un altul. 

- N-ai de unde să ştii asta. 

- Nu, dar ascultă-mă cu atenţie. Crezi că dacă îi salvezi viaţa 
lui John Kennedy, fratele lui, Robert, o să mai fie la hotelul 
Ambassador la ora douăsprezece şi cincisprezece minute în ziua 
de cinci iunie 1968? Şi chiar dacă aşa ar fi, crezi că Sirhan Sirhan 
ar mai fi angajat la bucătăria hotelului? 

Poate că da, însă şansele erau îngrozitor de mici. Dacă 
introduci un milion de variabile într-o ecuaţie, sigur că rezultatul 
se va schimba. 

- Şi cum rămâne cu Martin Luther King? Mai e în Memphis în 
aprilie '68? Şi chiar dacă e tot acolo, mai iese pe balconul de la 
motelul Lorraine tocmai la timp ca să fie împuşcat de James Earl 
Ray? Ce părere ai? 

- Probabil că nu, dacă teoria fluturelui e corectă. 

- Şi eu cred la fel. Şi, dacă Martin Luther King trăieşte, atunci 
nu mai au loc tulburările rasiale de după moartea lui. Şi poate că 
Fred Hampton nu mai e împuşcat în Chicago. 

- Cine? 

Nu m-a băgat în seamă şi a mers mai departe: 

- In fond, poate că n-o să mai fie nicio Armată Simbioneză a 
Eliberării. Şi dacă asta nu mai există, atunci poate că Patty 
Hearst n-o să mai fie răpită. Şi dacă Patty Hearst n-o să mai fie 
răpită, atunci s-ar putea să asistăm la o mică, dar semnificativă 
diminuare a sentimentelor negative faţă de negri în rândurile 
clasei mijlocii albe. 

- Am pierdut firul. Sunt doar un absolvent de engleză. 

- L-ai pierdut pentru că ştii mai multe despre Războiul Civil 
din secolul al nouăsprezecelea, decât despre cel care ne-a sfâşiat 
națiunea imediat după asasinarea lui Kennedy în Dallas. Dacă te- 
aş întreba cine a jucat în Abso/ventul sunt convins că ai şti să-mi 
spui. Dar, dacă te-aş întreba pe cine a încercat să-l asasineze Lee 
Oswald doar cu câteva luni înainte de Kennedy, mi-ai răspunde 
„lh?”. Pentru că toată povestea aia s-a pierdut cumva. 

- Oswald a încercat să omoare pe cineva inainte de Kennedy? 

Nu ştiusem asta, dar, de fapt, cea mai mare parte din 
informaţiile despre asasinarea lui Kennedy le aveam dintr-un film 
al lui Oliver Stone. În orice caz, Al nu mi-a răspuns. Al nu mai 
putea fi oprit. 

- Şi cum rămâne cu Vietnamul? Johnson a pornit toată 
escaladarea aia dementă. Nici vorbă că J.F.K. a fost un războinic 


63 


excelent, dar Johnson a dus toată povestea la un nivel superior. 
Avea acelaşi complex „coaiele mele sunt mai mari decât ale 
tale” ca acela cu care s-a fălit Bush junior - ştii că era poreclit 
„Dubya”? — în faţa camerelor de luat vederi când a zis: „Haide, 
bagă!” Kennedy s-ar fi putut răzgândi. Johnson şi Nixon erau 
incapabili de aşa ceva. Din cauza lor am pierdut aproape şaizeci 
de mii de soldaţi americani în Nam. lar vietnamezii, din nord şi 
din sud împreună, au pierdut milioane. Gândeşte-te: ar mai fi 
factura tot atât de mare, dacă J.F.K. n-ar muri în Dallas? 

- N-am nici cea mai mică idee. Şi nici tu n-ai de unde să ştii. 

- Corect, dar, de nevoie, am studiat istoria americană recentă 
şi cred că sunt şanse bune să schimbăm toată povestea în sens 
pozitiv dacă îl salvăm. Pe bune că nu există niciun pericol. Dacă 
se va dovedi că treaba se împute, poţi să faci lucrurile la loc cum 
au fost. La fel de uşor cum ştergi o obscenitate de pe tabla din 
liceul tău. 

- Sau nu mai pot să mă întorc şi atunci n-o să ştiu niciodată. 

- Asta-i acum! Eşti tânăr. Cât timp nu te calcă vreun taxi, sau 
nu faci un infarct, o să trăieşti suficient de mult ca să vezi cum 
au ieşit lucrurile. 

Am tăcut, cu ochii în jos, şi m-am gândit la toate cele auzite. 
Al a avut răbdare. In cele din urmă, am ridicat iarăşi privirea. 

- Trebuie că ai citit o grămadă despre asasinare şi despre 
Oswald. 

- Tot ce mi-a căzut în mână, prietene. 

- Cât de sigur eşti că el e autorul? Că circulă o mulţime de 
teorii ale conspirației. Până şi eu ştiu asta. Dacă mă duc înapoi şi 
îl opresc, dar pe Kennedy îl trosneşte alt tip de pe Grassy Hill? 

- De pe Grassy Knoll. Şi sunt aproape sută la sută sigur că a 
fost Oswald. In primul rând, teoriile conspirației sunt toate foarte 
aiurea şi multe dintre ele au fost demolate de-a lungul anilor. De 
pildă, ideea că ucigaşul n-a fost Oswald, ci altul care semăna cu 
el. Au exhumat cadavrul în 1981 şi au făcut testul A.D.N. şi s-au 
convins că el a fost. Pulărăul ăla cretin. 

A adăugat după o pauză mică: 

- L-am cunoscut. 

M-am holbat la el: 

- Pe naiba! 

- Ba da! A vorbit cu mine. Asta s-a întâmplat în Fort Worth. 
Venise în vizită la fra-su în Fort Worth, împreună cu Marina - 
nevastă-sa care era rusoaică. Dacă Lee a iubit vreodată în viaţa 


64 


lui pe cineva, atunci acel cineva a fost Bobby, frate-său. Stăteam 
lângă gardul de la curtea casei lui Bobby Oswald, sprijinit de un 
stâlp de telegraf, fumând şi prefăcându-mă că citesc ziarul. Cred 
că pulsul mi se ridicase la două sute pe minut. Lee şi Marina au 
ieşit împreună. Femeia o ducea în braţe pe fetiţa lor, June, o 
fărâmă de copil, de nici un an. Dormea. Ozzie era îmbrăcat cu 
pantaloni kaki şi o bluză Ivy League cu nasturi şi roasă la guler. 
Pantalonii erau călcaţi cu dungă, dar erau al naibii de jegoşi. 
Renunţase la tunsoarea de armată, dar tot avea părul foarte 
scurt. lar Marina - măiculiţă, ce mai femeie! Păr negru, ochi 
albaştri, ten fără cusur. Arăta ca o vedetă de cinema. O s-o vezi 
cu ochii tăi, dacă faci chestia asta. Când au ieşit de pe alee, i-a 
zis ceva pe ruseşte. El i-a răspuns. Zâmbea, da' după aia a 
îmbrâncit-o. Aproape că a căzut. Fetiţa s-a trezit şi a început să 
plângă. Şi în tot timpul ăsta Oswald zâmbea. 

- Ai văzut toate astea. Chiar le-ai văzut. L-ai văzut pe e/. 

În pofida călătoriei mele în timp, tot mai eram cel puţin pe 
jumătate convins că toată povestea nu era decât o halucinație 
sau o minciună sfruntată. 

- L-am văzut. Ea a ieşit pe poartă şi a trecut pe lângă mine cu 
capul în pământ, ţinând copilul strâns la piept. De parcă nici nu 
eram acolo. Dar el a venit drept la mine şi s-a apropiat atât de 
mult, că-i puteam simţi colonia Old Spice pe care o folosea ca să 
acopere duhoarea de transpiraţie. Avea nasul plin de puncte 
negre. Şi îţi puteai da seama, numai uitându-te la hainele lui - la 
pantofii lui care erau scâlciaţi şi tociţi la spate - că n-avea nici 
măcar un ţucal de noapte şi nicio fereastră pe care să-l arunce. 
Dar când îl priveai în ochi, înţelegeai că toate astea nu contează. 
Nu contează pentru el. Credea că e mare şmecher. 

Al căzu pe gânduri, apoi clătină din cap: 

- Nu, retrag ce am spus. Ştia că e mare şmecher. Doar că 
trebuia să aştepte puţin până ce restul lumii va ajunge la aceeaşi 
concluzie. Şi uite-l chiar în faţa mea, atât de aproape că mă 
îneca răsuflarea lui puturoasă - şi să nu crezi că nu m-am gândit 
să... 

- De ce n-ai făcut-o? De ce nu l-ai împuşcat? 

- In faţa nevestei şi a copilului? Tu ai putea face asta, Jake? 

N-a fost nevoie să mă gândesc: 

- Cred că nu. 

- Nici eu. Am mai avut şi alte motive. Unul dintre ele e 
aversiunea mea faţă de închisori şi de scaunul electric. Ştii, eram 


65 


în mijlocul străzii. 

- Aha. A 

- „Aha” e un răspuns bun. Incă mai zâmbea când a venit spre 
mine. Şi arogant, şi afectat. Ştii, e zâmbetul ăla care-i e lipit pe 
faţă în toate pozele care i-au fost făcute vreodată. Zâmbeşte 
chiar şi în aia din secţia de poliţie după ce fusese arestat pentru 
că îl omorâse pe preşedinte, unde e lângă un poliţist de patrulă 
care s-a întâmplat să-i taie calea când încercase să fugă. Şi 
atunci îmi zice: „La ce te uiţi, domnule?” Şi eu îi zic: „La nimic, 
prietene.” Şi el: „Atunci vezi-ţi de treabă.” Marina îl aştepta la 
vreo cinci, şase metri mai departe pe trotuar, încercând să 
adoarmă copilul la loc. Era al dracu' de cald în ziua aia, dar ea 
avea un batic pe cap aşa cum purtau europencele atunci. El s-a 
dus la ea şi a apucat-o de cot - a apucat-o ca un poliţai, nu ca un 
soţ - şi-i zice: Paboda! Paboaa! Adică: „Mergi, mergi!” l-a răspuns 
ceva, poate l-a rugat să ţină şi el puţin copilul. In orice caz, asta 
e bănuiala mea. Dar el a îmbrâncit-o iar şi i-a zis: Paboaa, cika! 
„Mişcă-te, căţea!” Şi ea s-a mişcat. S-au dus la staţia de autobuz. 
Şi asta a fost. 

- Vorbeşti ruseşte? 

- Nu, dar am ureche bună şi mai am şi un computer, aici, în 
timpul nostru. 

- L-ai mai văzut şi altă dată? 

- Doar de la depărtare. Eram deja foarte bolnav, rânji el. Ştii 
că nicio friptură din toată lumea asta nu-i mai bună decât cea din 
Fort Worth? Ei, eu n-am putut s-o mănânc. Uneori lumea asta e 
al naibii de crudă. Am fost la un doctor şi ăsta mi-a pus 
diagnosticul pe care îl ştiam şi eu, fără să am studii şi, după aia, 
m-am întors în secolul douăzeci şi unu. Oricum nu prea mai 
aveam ce să văd. Doar un tip costeliv care-şi maltratează 
nevasta şi care aşteaptă să devină celebru. 

Se aplecă spre mine. 

- Ştii cum era individul care a schimbat soarta Americii? Ca 
puştii ăia răi şi laşi care aruncă pietre în alţi copii şi după aia o 
iau la goană. Până când s-a înrolat la puşcaşii marini - ca să fie 
ca frate-său, Bobby, pe care îl idolatriza - locuise în vreo 
douăzeci de locuri, de la New Orleans la New York. Avea idei 
măreţe şi nu reuşea să înţeleagă de ce oamenii nu voiau să-l 
asculte. Era tare supărat pe chestia asta, era furios, dar niciodată 
nu şi-a pierdut expresia aia de superioritate, expresia aia 
dispreţuitoare de tot căcatul. Ştii cum i-a zis William Manchester? 


66 


- Nu. 

Nici măcar nu ştiam cine era William Manchester. 

- Animal amărât fără stăpân. Manchester a discutat despre 
toate teoriile conspirației care au înflorit după asasinat... şi după 
ce Oswald însuşi a fost împuşcat şi a murit. Ştii că aşa a fost, nu? 

- Desigur, am răspuns uşor iritat. L-a omorât un individ pe 
nume Jack Ruby. 

Având însă în vedere carenţele cunoştinţelor mele, cred că 
avea tot dreptul să-mi pună întrebarea asta. 

- Manchester a spus că dacă-l pui pe preşedintele asasinat pe 
un taler al balanței, iar pe celălalt îl pui pe Oswald - pe animalul 
amărât fără stăpân - nu se echilibrează. Nu se echilibrează 
pentru nimic în lume. Dacă voiai să dai un sens morţii lui 
Kennedy, trebuia să adaugi ceva mai solid. Chestie care explică 
proliferarea teoriilor conspirației. Că l-a omorât Mafia - Carlos 
Marcello ar fi ordonat asasinatul. Sau K.G.B.-ul. Sau Castro, ca să 
se răzbune pe C.I.A. pentru trabucurile otrăvite. Până şi azi mai 
sunt oameni care cred că Lyndon Johnson a făcut-o ca să ajungă 
preşedinte. Dar, până la urmă... Al clătină din cap. Aproape sigur 
a fost Oswald. Ai auzit de Briciul lui Occam? 

Ce bine era să ştiu ceva sigur! 

- E o axiomă fundamentală, cunoscută uneori sub numele de 
„Legea parcimoniei”. Adică: „Dacă toate lucrurile au semnificaţie 
egală, explicaţia corectă este, de obicei, cea mai simplă.” Dar de 
ce nu l-ai omorât atunci când nu era pe stradă cu nevastă-sa şi 
cu fetiţa? Şi tu ai fost puşcaş marin. De ce nu l-ai omorât singur 
pe cretinul ăla atunci când ţi-ai dat seama cât de bolnav eşti? 

- Pentru că a fi nouăzeci şi cinci la sută sigur nu-i totuna cu 
sută la sută. Pentru că, ticălos, sau nu, avea o familie. Pentru că, 
după ce a fost arestat, Oswald a spus că plăteşte vasele sparte 
de alţii şi voiam să fiu sigur că minte. Nu cred că poate cineva să 
fie sută la sută sigur de ceva în lumea asta păcătoasă, da' voiam 
să ajung măcar până la nouăzeci şi opt. N-aveam nici cea mai 
mică intenţie să stau şi să aştept până pe douăj'doi noiembrie şi 
să încerc să-l opresc la Texas School Book Depository - asta ar fi 
însemnat să-mi asum mult prea multe riscuri dintr-un anume 
motiv foarte important despre care va trebui să-ţi povestesc. 

Îi dispăruse strălucirea din ochi, iar ridurile de pe obraji i se 
adânciseră din nou. Mă înspăimânta să văd cât de sărace îi 
deveniseră rezervele de energie. 

- Am notat totul. Şi vreau să citeşti. Mai bine zis, vreau să 


67 


înveţi totul pe de rost, cuvânt cu cuvânt, ca un tocilar afurisit. 
Uită-te pe televizor, prietene. Vrei? 

Surâse obosit şi adăugă: 

- Mi-e greu să mă ridic. 

Era un caiet gros, albastru. Preţul de pe copertă era de 
douăzeci şi cinci de cenți. Nu cunoşteam firma producătoare. 

- Ce firmă e Kresge's? 

- Lanţul de magazine pe care tu îl ştii acum sub numele 
Kmart. Dar, lasă ce scrie pe copertă, fii atent la ce e înăuntru. E o 
cronologie a faptelor lui Oswald, plus toate probele împotriva lui 
pe care le-am putut aduna... pe care nu mai trebuie să le citeşti 
dacă mă crezi pe cuvânt, pentru că o să-l opreşti pe nenorocit în 
aprilie 1963, cu mai bine de jumătate de an înainte ca 
preşedintele să vină în Dallas. 

- De ce tocmai în aprilie? 

- Pentru că atunci a încercat cineva să-l asasineze pe 
generalul Edwin Walker... Numai că pe vremea aia nu mai era 
general. Il dăduse chiar Kennedy afară în 1961 pentru că 
generalul Eddie dădea subordonaţilor literatură segregaţionistă 
şi-i obliga s-o citească. 

- Oswald a încercat să-l împuşte? 

- Asta trebuie să verifici. Analiza balistică a demonstrat fără 
posibilitate de tăgadă că a fost aceeaşi puşcă. Il pândeam să-l 
văd când trage. Imi puteam permite să nu mă bag, pentru că, de 
data asta, Oswald a ratat. Glonţul a ricoşat din rama de lemn de 
la geamul bucătăriei lui Walker. Nu prea mult, dar suficient cât 
să-i salveze viaţa. Glonţul i-a făcut literalmente o cărare în păr şi 
aşchiile lemnului i-au rănit niţeluş braţul. Atâta tot. Nu zic că 
individul îşi merita moartea - puţini oameni sunt atât de haini 
încât să merite să fie ucişi într-un asemenea atac -, dar oricând |- 
aş da pe Walker în schimbul lui Kennedy. 

Nu mai eram foarte atent la ce-mi spunea, pentru că 
începusem să răsfoiesc Cartea lui Al despre Oswald, pagină după 
pagină cu însemnări mărunte. La început erau foarte citeţe, mai 
puţin, însă, pe măsură ce te îndreptai spre sfârşit. 

Ultimele câteva pagini erau acoperite cu mâzgălelile chinuite 
ale unui om foarte bolnav. Am închis caietul şi am spus: 

- Şi dacă ajungi la concluzia că Oswald a fost cel care l-a 
împuşcat pe generalul Walker, asta o să-ţi înlăture îndoielile? 

- Da. Trebuia să mă conving că e în stare să facă aşa ceva. 
Jake, ascultă-mă, Ozzie e un om rău - e ceea ce oamenii numeau 


68 


„păduche” în '58 - dar nu înseamnă că eşti un asasin dacă îţi 
baţi nevasta şi o ţii prizonieră pentru că nu ştie englezeşte. Şi 
încă ceva. Chiar dacă marele C nu m-ar fi doborât, ştiam că nu 
voi mai avea o altă şansă să îndrept lucrurile dacă îl omor pe 
Oswald şi altcineva îl împuşcă pe preşedinte. Când ajungi la 
şaizeci de ani ai cam ieşit din garanţia fabricii, dacă mă-nţelegi. 

- Dar de ce să-l omori? N-ai fi putut doar... nu ştiu... să-i 
înscenezi ceva? 

- Poate, dar eram deja bolnav. Şi nici nu ştiu dacă aş fi făcut-o 
chiar sănătos fiind. La urma urmei mi se părea mult mai simplu 
să-l termin o dată pentru totdeauna în momentul în care eram 
convins că el e autorul. Aşa cum omori o viespe înainte să apuce 
să te înţepe. 

Am căzut pe gânduri. Ceasul de pe perete anunţa ora zece şi 
jumătate. La începutul discuţiei noastre, Al spusese că o să aibă 
destulă forţă cât să reziste până la miezul nopţii, dar acum era 
suficient doar să mă uit la el ca să-mi dau seama că fusese 
exagerat de optimist. 

Am dus cele două pahare la bucătărie, le-am clătit şi le-am 
pus în scurgător. 

Aveam senzaţia că în spatele frunţii mele se învolbura pâlnia 
unei tornade. Doar că nu aspira şi nu rotea în aer vaci şi garduri 
şi bucăţi de hârtie, ci nume de oameni: Lee Oswald, Marina 
Oswald, Edwin Walker, Fred Hampton, Patty Hearst. Mai erau şi 
acronime în vârtejul acela, ca nişte ornamente cromate smulse 
de pe capota maşinilor de lux: J.F.K., R.F.K., M.L.K., S.LA. Şi 
ciclonul avea glas şi repeta aceleaşi două cuvinte, cu tărăgănare 
sudică, inexpresivă: paboaa, cika. 

Mişcă-te, căţea. 


5 


- Cât timp de gândire am? l-am întrebat. 

- Nu prea mult. La sfârşitul lunii o să-mi ridice restaurantul. 
Am vorbit cu un avocat despre cum am putea face să mai 
câştigăm ceva timp - să-i dau în judecată, să-i încurc cumva - 
dar nu mi-a dat speranţe. Ai văzut vreodată un afiş în vitrina unui 
magazin de mobilă pe care să scrie TREBUIE SA DISPARA TOTUL 
DACA NI S-A TERMINAT CONTRACTUL? 

- Sigur. 

- In nouă cazuri din zece e doar o promoţie de tot căcatul, dar 


69 


ăsta e al zecelea caz. Şi nu e vorba despre un magazin cu bunuri 
la mâna a doua care abia aşteaptă să-mi ia locul. E vorba de 
firma L.L. Bean's care e mama tuturor firmelor comerciale din 
statul Maine. La întâi iulie bodega mea o să dispară aşa cum a 
dispărut Enron. Dar nu asta-i important. La întâi iulie eu s-ar 
putea să nu mai fiu. S-ar putea să răcesc şi să mor de 
pneumonie în trei zile. Aş putea să fac infarct sau să mă 
pocnească un atac cerebral. Sau s-ar putea să mă omor din 
greşeală cu idioatele astea de pastile de Oxycontin. Asistenta 
care are grijă de mine mă întreabă în fiecare zi dacă am grijă să 
nu depăşesc dozajul, şi chiar sunt foarte atent la asta, dar îmi 
dau seama că femeia se teme să nu intre în casă într-o bună 
dimineaţă şi să mă găsească mort pentru că m-am ameţit şi am 
pierdut socoteala. Unde mai pui şi că am slăbit foarte mult. 

- Pe bune? Nici n-am observat. 

- Nimănui nu-i plac măgarii impertinenţi, prietene - o să afli 
când o să ai anii mei. |n orice caz, vreau să iei şi asta împreună 
cu caietul. 

Imi întinse o cheie. 

- E de la trailer. Dacă mâine, când vii la mine, o să-ţi spună 
asistenta că m-am dus în timpul nopţii, înseamnă că va trebui să 
te mişti repede. Asta în cazul că te hotărăşti să faci ceva. 

- Al, nu te gândeşti... 

- Sunt prevăzător, nimic mai mult. Pentru că vorbim despre 
ceva foarte important, Jake. Din punctul meu de vedere, este mai 
important decât orice altceva. Dacă ai visat vreodată să schimbi 
lumea, asta e şansa ta. Salvează-l pe Kennedy, salvează-i fratele. 
Salvează-l pe Martin Luther King. Impiedică tulburările rasiale. 
Opreşte războiul din Vietnam, poate. 

Se înclină spre mine. 

- Scapă-ne de un singur animal fără stăpân, prietene, şi s-ar 
putea să salvezi milioane de vieţi. 

- E o promoţie dată naibii, am zis, dar nu-i nevoie să iau 
cheia. Că mâine dimineaţă o să fii tot în trailerul albastru. 

- Există o probabilitate de nouăzeci şi şapte la sută să ai 
dreptate. Dar nu-i suficient. la cheia asta blestemată. 

Am luat cheia aia blestemată şi mi-am pus-o în buzunar. 

- Te las să te odihneşti. 

- Incă ceva înainte să pleci. Trebuie să-ţi povestesc despre 
Carolyn Poulin şi Andy Cullum. Aşază-te la loc, Jake. N-o să 
dureze mult. 


70 


Am rămas în picioare: 
- Nici vorbă. Eşti epuizat. Trebuie să dormi. 
- O să dorm când o să fiu mort. Stai jos. 


6 


După ce a descoperit ceea ce îi plăcea să numească „vizuina 
de iepure”, mi-a povestit Al, s-a mulţumit, la început, s-o 
folosească doar ca să se aprovizioneze, să facă nişte pariuri la un 
agent pe care îl găsise în Lewiston şi să-şi îngroaşe teancul de 
bancnote de cincizeci. Uneori, în mijlocul săptămânii, se ducea 
într-o mică vacanţă la Lacul Sebago, în care mişunau peşti 
gustoşi pe care puteai să-i mănânci fără grijă. Oamenilor le era 
teamă de efectele negative ale testelor nucleare, zicea el, dar 
spaima de a te otrăvi cu mercur din cauza peştilor hrăniţi aiurea 
era, deocamdată, de domeniul viitorului. Spunea că aceste 
călătorii scurte (făcute, de obicei, în zilele de marţi şi miercuri, 
deşi se întâmpla uneori să rămână până vineri) erau mini- 
vacanţele lui. Vremea era în permanenţă bună (pentru că în 
permanenţă era aceeaşi vreme) iar pescuitul era extraordinar 
(pentru că probabil prindea iar şi iar aceiaşi peşti). 

- Ştiu exact ce simţi, Jake, pentru că şi eu am fost cam şocat 
în primii câţiva ani. Dar, vrei să-ţi spun ce-ţi pune creierii pe 
bigudiuri mai abitir decât orice altceva? Senzaţia pe care o ai 
când cobori treptele alea în toiul geros al lui ianuarie şi te 
pomeneşti în soarele cald de septembrie. Pe vreme de mâneci 
scurte, aşa-i? 

Am dat din cap şi l-am îndemnat să continue. Dispăruse până 
şi puţina culoare pe care o avusese în obraji când venisem la el şi 
tirul acceselor de tuse nu-l mai slăbea, acum, aproape deloc. 

- Dar un om se poate obişnui aproape cu orice, dacă are timp. 
Şi, când şocul a început să se mai diminueze, am început să-mi 
spun că descoperisem vizuina de iepure dintr-un motiv anume. ŞI 
atunci m-am gândit la Kennedy. Dar întrebarea ta şi-a şi ridicat 
capul hidos: poţi schimba trecutul? Nu mă interesau consecinţele 
- cel puţin, nu la început - ci doar voiam să ştiu dacă se poate 
face sau nu. Intr-una din excursiile la Sebago, am cioplit AL T. 
DIN 2007 în scoarţa unui copac de lângă cabana unde am stat. 
Când m-am întors aici, am sărit în maşină şi m-am repezit la 
Lacul Sebago. Nu mai există cabanele unde am stat; acum e un 
hotel în locul lor. Dar copacul încă mai e acolo. Şi semnele pe 


71 


care le-am cioplit sunt acolo. Sunt vechi şi netezite de timp, dar 
sunt tot acolo: AL T. DIN 2007. Aşa mi-am dat seama că se 
poate. Atunci am început să mă gândesc la efectul de fluture. Pe 
vremea aia în Lisbon Falls era un ziar, Lisbon Weekly Enterprise, 
care, din 2005, e trecut pe microfilme la bibliotecă. Chestia asta 
îţi accelerează căutările, înţelegi? Voiam să găsesc un accident 
din toamna sau de la începutul iernii lui 1958. Poate că aş fi 
intrat şi în 1959 dacă ar fi fost cazul, dar am descoperit ce 
căutam la ştirile din data de cincisprezece noiembrie 1958. O 
fată de doisprezece ani, pe nume Carolyn Poulin, era la 
vânătoare cu tatăl ei dincolo de râu, în acea zonă din Durham 
căreia i se spune Bowie Hill. Pe la ora două în după-amiaza acelei 
zile - era într-o sâmbătă - un vânător din Durham, Andrew 
Cullum, a tras cu puşca într-o căprioară în aceeaşi parte de 
pădure. A ratat căprioara, dar a nimerit fata. A nimerit-o, deşi se 
afla la mai mult de patru sute de metri depărtare. Şi m-am 
gândit. Când Oswald a tras în generalul Walker, distanţa era mai 
mică de o sută de metri. Dar glonţul a ciupit cadrul ferestrei şi a 
ratat. Glonţul care a paralizat-o pe fetiţa lui Poulin a parcurs 
peste patru sute de metri - mult mai mult decât glonţul care l-a 
omorât pe Kennedy - şi nu s-a lovit de niciun copac şi de nicio 
creangă de pe drum. Şi o rămurică dacă lovea, aproape sigur că 
nu ar mai fi atins-o pe copilă. Sunt foarte sigur de asta. Atunci a 
fost prima dată, dar nu şi ultima, când mi-a trecut prin minte 
expresia viața ți se poate schimba cât ai bate din palme. 

Al a luat alt tampon, a tuşit, a scuipat, l-a aruncat la coş. Apoi 
a încercat din răsputeri să tragă aer în piept şi a continuat cu 
greutate. N-am mai încercat să-l întrerupt. Eram fascinat. 

- Am introdus numele fetei în baza de date a gazetei 
Enterprise şi am dat şi de alte articole despre ea. A absolvit liceul 
din Lisbon Falls în 1965 - la un an după foştii ei colegi, dara 
reuşit, totuşi - şi a intrat la universitatea statului Maine. 
Facultatea de Management. S-a făcut contabilă. Locuieşte în 
Gray, la mai puţin de cincisprezece kilometri de Lacul Sebago şi 
lucrează pe cont propriu şi în ziua de azi. Ghiceşti cine e cel mai 
important client al ei? 

Am clătinat din cap. 

- John Crafts, chiar de aici, de la noi, din Lisbon Falls. Unul din 
vânzătorii lui, Squiggy Wheaton, vine des la mine la cârciumă şi, 
când mi-a spus, într-o zi, că îşi fac inventarul anual şi că 
„doamna cu cifrele” a venit să îi ajute cu registrele, am socotit 


72 


că-i de datoria mea să trec pe acolo şi s-o văd cu ochii mei. Are 
şaizeci şi cinci de ani acum şi... ştii că există femei care sunt 
extraordinar de frumoase la vârsta asta? 

- Da, i-am răspuns şi m-am gândit la mama lui Christy care 
atinsese apogeul frumuseţii pe la cincizeci de ani. 

- Aşa e Carolyn Poulin. Are un chip de o frumuseţe clasică, de 
care s-ar fi putut îndrăgosti un pictor de acum două, trei sute de 
ani. Părul îi e alb ca zăpada şi îl poartă lung, până aproape de 
talie. 

- Vorbeşti ca şi cum te-ai fi îndrăgostit, Al. 

Mai avea forţă în el ca să-mi facă semnul cu degetul mijlociu 
ridicat. 

- Şi e şi într-o formă fizică excelentă - de fapt, e de aşteptat la 
o femeie singură care se ridică şi se aşază zi de zi în căruciorul 
cu rotile, care se urcă şi coboară zi de zi din dubiţa specială pe 
care o conduce. Fără să mai punem la socoteală că trebuie să se 
urce şi să coboare din pat, să intre şi să iasă de la duş, şi toate 
alea. Şi se descurcă - Squiggy zice că-i complet independentă. 
M-a impresionat teribil de tare. 

- Şi te-ai hotărât s-o salvezi. Ca să-ţi probezi teoria. 

- Am ieşit iarăşi prin vizuina de iepure, doar că, de această 
dată, am rămas în căbănuţa de pe malul lacului Sebago mai mult 
de două luni. l-am îndrugat proprietarului o poveste despre nişte 
bani pe care îi primisem după ce mi-a murit un unchi. Să ţii minte 
asta, prietene - povestea cu unchiul bogat este verificată. Toţi o 
cred pentru că toţi îşi doresc un unchi ca ăsta. Şi vine ziua cea 
mare: cincisprezece noiembrie 1958. N-am nicio treabă cu 
familia Poulin. Mă interesa mai mult Cullum, vânătorul, dată fiind 
ideea mea de a-i strica planurile lui Oswald. Am făcut investigaţii 
şi în privinţa lui şi am aflat că locuia cam la un kilometru jumate 
depărtare de Bowie Hill, lângă vechea asociaţie a fermierilor din 
Durham. M-am gândit să ajung acolo înainte ca el să plece la 
vânătoare. Doar că lucrurile n-au ieşit aşa cum mi-am propus. 
Am plecat devreme din cabana mea de lângă Lacul Sebago, şi 
bine am făcut, pentru că nici după doi kilometri maşina pe care o 
închiriasem de la Hertz a făcut pană. Am scos roata de rezervă, 
am schimbat-o, şi, cu toate că mi se părea că totul e în regulă, a 
făcut şi asta pană după doar un alt kilometru. Am făcut 
autostopul până la benzinăria Esso din Naples, unde băiatul de la 
reparaţii mi-a spus că are prea multă treabă şi nu poate să bată 
atâta drum ca să pună roată nouă la un Chevrolet închiriat de la 


73 


Hertz. Cred că mai degrabă era ofticat că pierduse partida de 
vânătoare de sâmbătă. L-am convins să se răzgândească cu un 
bacşiş de douăzeci de dolari, dar n-am ajuns în Durham decât 
după prânz. Am mers pe vechiul Runaround Pond Road, pentru 
că pe acolo se ajunge cel mai repede şi ghici ce? Podul de pe 
Chuckle Brook se dărâmase şi căzuse în apă. Am dat de multe 
capre din alea vopsite în roşu şi alb, multă murdărie şi un semn 
mare şi portocaliu pe care scria DRUM INCHIS. Deja începusem 
să-mi cam dau seama ce se întâmplă şi mă lua cu leşin când mă 
gândeam că n-o să reuşesc să fac ce mi-am propus. Nu uita că 
plecasem la opt dimineaţa, pentru mai multă siguranţă, şi 
parcursesem douăzeci şi un pic de kilometri în mai mult de patru 
ore. Dar n-am renunţat. Am apucat-o pe Methodist Church Road, 
scoțând şi untul din rabla aia închiriată şi lăsând în urmă nori 
mari de praf - că toate drumurile de care îţi zic nu erau asfaltate 
pe vremea aia. Aşa, şi văd ici şi colo maşini şi camionete parcate 
pe marginea drumului sau la intrarea în pădure şi văd şi vânători 
ţinându-şi puştile descărcate pe braţ. Absolut toţi mi-au făcut cu 
mâna - nici vorbă că oamenii sunt mai prietenoşi în '58. Le-am 
răspuns la salut, dar, în sinea mea, mă aşteptam, din clipă în 
clipă, să fac o altă pană. Sau să-mi explodeze motorul. Probabil 
că asta m-ar fi scos de pe drum şi m-ar fi aruncat în şanţ, pentru 
că aveam cel puţin optzeci de kilometri la oră. Mi-aduc aminte că 
unul dintre vânători îmi făcea semne disperate, de parcă m-ar fi 
avertizat să încetinesc, dar nu i-am dat importanţă. Am zburat pe 
Bowie Hill, şi aproape de vechea Friends' Meeting House am 
observat o camionetă parcată lângă cimitir. Pe portieră scria 
POULIN CONSTRUCŢII ŞI TAMPLARIE. Nimeni înăuntru. Poulin era 
cu fata în pădure, poate într-o poiană, pe undeva, poate îşi 
mâncau gustarea şi povesteau aşa cum fac taţii cu fiicele. Sau, 
cel puţin, aşa cum îmi imaginez că povestesc, pentru că eu n-am 
copii... 

Altă criză prelungită de tuse, care sfârşi înăbuşită într-un 
sunet icnit şi umed. 

- Dumnezeule, ce mai doare, a gemut el. 

- Al, trebuie să încetezi. 

Scutură din cap şi îşi şterse cu podul palmei o şuviţă subţire 
de sânge care i se prelingea de pe buza inferioară. 

- Ce trebuie să fac e să-ţi spun toată povestea, aşa că tacă-ți 
gura şi lasă-mă în pace. M-am uitat lung la camionetă, fără să 
micşorez viteza, aşa că, atunci când am privit iar la drumul din 


74 


faţă, am văzut un copac de-a curmezişul lui. Am frânat exact la 
vreme ca să nu mă ciocnesc de el. Nu era un pom mult prea 
mare, şi înainte să mă macine cancerul aveam ceva forţă. Şi mai 
eram şi al dracului de nervos. M-am dat jos şi m-am apucat să 
mă lupt cu el. Şi în timpul ăsta - când încercam să-l dau la o 
parte şi înjuram de mama focului - a trecut o maşină din direcţie 
opusă. Un bărbat se dă jos din ea, cu o vestă portocalie de 
vânătoare pe el. Nu ştiu sigur dacă-i omul meu sau nu - că nu i-a 
fost niciodată publicată poza în Enterprise - dar pare a avea 
vârsta potrivită. 

Zice: „Să te ajut, bătrâne”. 

„Mulţumesc mult”, zic şi întind mâna. „Bill Laidlaw.” 

Mi-o strânge şi se prezintă: „Andy Cullum”. 

Deci el era. Aproape că nu-mi venea să cred după toate 
necazurile pe care le avusesem încercând să ajung la Durham. 
Mă simţeam de parcă aş fi câştigat la loterie. Am apucat 
amândoi copacul şi am reuşit să-l mutăm din drum. Când am 
isprăvit, m-am aşezat pe margine şi mi-am apucat pieptul în 
mâini. M-a întrebat dacă mă simt bine. 

„Nu ştiu”, zic eu. „N-am avut niciodată un infarct, dar cred că 
acum mă paşte unul.” 

Şi, Jake, aşa s-a făcut că domnul Andy Cullum n-a vânat nimic 
în după-amiaza aceea de noiembrie şi n-a împuşcat nicio fetiţă. 
Că era mult prea ocupat să-l ducă pe bietul şi bătrânul Bill 
Laidlaw la spitalul Central Maine General din Lewiston. 

- Deci ai reuşit? Pe bune, chiar ai reuşit? 

- Pe cinstea mea că da. La spital am spus că am mâncat un 
„erou” - aşa se chema atunci sendvişul italienesc cu de toate - şi 
am primit diagnosticul de „indigestie acută”. Am plătit douăzeci 
şi cinci de dolari şi m-au externat. Cullum m-a aşteptat şi m-a 
dus înapoi la maşina mea de la Hertz. Ce zici de chestia asta? Şi 
chiar în noaptea aia m-am întors acasă în 2011... numai că am 
revenit doar la două minute după ce plecasem. Un rahat ca ăsta 
îti dă dureri de cap la fel ca schimbarea de fus orar fără să mai 
fie nevoie să te urci în avion. Primul drum pe care l-am făcut a 
fost la biblioteca publică, unde am căutat din nou articolul despre 
ceremonia de absolvire din 1965. Inainte fusese şi fotografia lui 
Carolyn Poulin acolo. Directorul din vremea aceea - Earl Higgins, 
l-a chemat de mult Dumnezeu la El - se apleca să-i înmâneze 
diploma, căci ea şedea în scaunul de handicapat, îmbrăcată aşa 
cum se cuvine, cu robă şi tocă pe cap. Şi sub poză scria, Carolyn 


75 


Poulin atinge un ţel important în lungul ei drum înspre 
însănătoşire. 

- Şi mai era acolo? 

- Povestea despre absolvire era, sigur că da. Ştii foarte bine, 
prietene, că ceremonii de astea sunt pe prima pagină ale tuturor 
ziarelor din oraşele de provincie. Dar după ce mă întorsesem din 
călătoria în '58, în poză era un băiat cu o tunsoare tâmpită de 
imitație de Beatles care stătea pe podium, iar titlul zicea Şeful de 
promoție Trevor „Buddy” Briggs ia cuvântul la ceremonia de 
absolvire a liceului. Toţi absolvenţii erau înşiraţi acolo - cred că 
mai mult de o sută -, dar Carolyn Poulin nu se afla printre ei. Aşa 
că am verificat articolul despre absolvirea din '64 - adică din 
anul în care ar fi fost normal să termine liceul, dacă nu ar fi fost 
mult prea ocupată să se facă bine după ce fusese împuşcată în 
coloană. Şi, bingo! Fără poză, fără vreo menţiune specială, dar 
numele ei era trecut între David Platt şi Stephanie Routhier. 

- Doar un copil obişnuit care ascultă marşul absolvenţilor, nu-i 
aşa? 

- Aşa e. Atunci i-am introdus numele în motorul de căutare 
pentru gazeta Enterprise, ca să văd dacă apare în vreun articol 
după 1964. Şi apare. In vreo trei sau patru. Aşa cum te aştepţi 
din partea unei femei obişnuite care duce o viaţă obişnuită. A 
intrat la Universitatea statului Maine, a absolvit Managementul 
afacerilor, a studiat pentru masterat şi doctorat în New 
Hampshire. Şi am mai găsit un articol din 1979, cu puţin timp 
înainte ca ziarul să dea faliment. FOSTĂ ELEVĂ DIN LISBON 
FALLS CÂŞTIGĂ CONCURSUL NAŢIONAL DE CRINI GALBENI, scria 
acolo. Şi era şi o poză cu ea. Stătea pe cele două picioare bune, 
cu crinul câştigător în mână. Locuieşte... Locuia... habar n-am 
cum e corect să spun, poate şi într-un fel şi într-altul... Intr-un 
orăşel de lângă Albany, New York. 

- Căsătorită? Copii? 

- Nu cred. În fotografie i se văd mâinile în care ţine floarea şi 
nu are nicio verighetă pe stânga. Ştiu la ce te gândeşti. |ţi spui 
că, în afară de faptul că poate să meargă, nu s-a prea schimbat 
nimic. Dar cine poate spune asta cu adevărat? A trăit într-un alt 
loc şi a influenţat vieţile a Dumnezeu ştie câţi oameni diferiţi. 
Oameni pe care nu i-ar fi cunoscut niciodată dacă Andy Cullum 
ar fi împuşcat-o şi ar fi rămas în Lisbon Falls. inţelegi ce vreau să 
spun? 

inţelegeam că era imposibil de ştiut şi într-o situaţie, şi în 


76 


cealaltă, dar l-am aprobat, pentru că voiam să îşi termine 
povestea înainte să i se facă rău. Şi intenţionam să-l bag eu 
însumi în pat înainte de plecare. 

- Ce îţi spun, Jake, este că poţi schimba trecutul, dar că nu 
este atât de uşor pe cât îţi închipui. În dimineaţa aceea m-am 
simţit ca un om care se zbate să iasă dintr-un ciorap de nailon. 
Ciorapul pare să cedeze câte un pic, dar apoi se strânge în jurul 
tău parcă mai tare decât înainte. Cu toate astea, am reuşit să-l 
sfâşii. 

- De ce să nu fie uşor? Pentru că trecutul nu vrea să fie 
schimbat? 

- Este ceva ce nu vrea să fie schimbat. Sunt aproape convins. 
Dar, totuşi, se poate. Dacă iei în calcul şi rezistenţa, poţi să 
schimbi trecutul. 

Mă privea fix, cu ochii arzându-i în fundul capului. 

- Una peste alta, povestea lui Carolyn Poulin se termină cu „ŞI 
a trăit fericită până la adânci bătrâneţi”. Nu crezi? 

- Ba da. 

- Uită-te în caietul pe care ţi l-am dat, prietene, şi s-ar putea 
să te răzgândeşti. Am scos azi ceva la imprimantă. 

Am făcut ce mi-a cerut şi am descoperit un buzunar cartonat. 
Bănuiesc că folosea pentru diferite notițe şi cărţi de vizită. In el, o 
singură foaie de hârtie. 

Am scos-o, am despăturit-o şi am privit-o mult timp. Era o 
copie a primei pagini din Weekly Lisbon Enterprise. 18 iunie 
1965. Titlul spunea: PROMOŢIA DIN '65 A LICEULUI LISBON FALLS 
SE DESPARTE IN LACRIMI ŞI HOHOTE DE RAS. In fotografie, un 
individ chel (cu toca sub braţ, ca să nu i se rostogolească de pe 
cap) se apleca spre o fată surâzătoare dintr-un scaun cu rotile. 
Ţinea diploma de un colţ, iar tânăra o apucase de celălalt. 
Carolyn Poulin atinge un ţel important în lungul ei drum spre 
însănătoşire, scria dedesubt. 

L-am privit nedumerit pe Al: 

- Păi, dacă ai schimbat viitorul şi ai salvat-o, cum de a apărut 
asta? 

- Fiecare călătorie acolo este o resetare, prietene. 

- Dumnezeule! Când te-ai dus să-l opreşti pe Oswald, s-a şters 
tot ce ai făcut ca s-o salvezi pe fată. 

- Da... şi nu. 

- Cum adică, da și nu? 

- Călătoria pentru salvarea lui Kennedy urma să fie ultima, 


77 


dar n-aveam nicio grabă să ajung în Texas. Şi pentru ce să am? 
În septembrie 1958, Ozzie Rabbit - că aşa-i spuneau camarazii 
lui de la puşcaşii marini - nici măcar nu-i în America. Face clăbuci 
la greu în Pacificul de Sud unde se află împreună cu unitatea sa 
ca să păzească Japonia şi Formosa până la instaurarea 
democraţiei. Aşa că m-am întors la cabanele Shadyside din 
Sebago şi am stat acolo până pe cinşpe noiembrie. Din nou. Doar 
că, de data asta, am plecat încă şi mai de dimineaţă, chestie 
foarte isteaţă din partea mea, pentru că acum n-a mai fost vorba 
doar de două pene de cauciuc. Acum mi s-a rupt axul roții de la 
nemernicul acela de Chevrolet închiriat. Aşa am ajuns să-i dau 
şaizeci de dolari băiatului de la staţia de benzină din Naples ca 
să-mi împrumute maşina lui în ziua respectivă. A trebuit să-i las 
şi inelul meu din armată drept garanţie suplimentară. Am mai 
avut şi alte aventuri pe care n-o să mă obosesc să le 
recapitulez... 

- Podul era tot dărâmat în Durham? 

- Nu ştiu, prietene. Nici măcar n-am încercat să merg pe 
drumul acela. E un idiot ăla care nu învaţă din trecut, eu aşa 
cred. Chestia pe care am aflat-o eu din experienţa trecută a fost 
pe care drum o să vină Andrew Cullum şi m-am dus într-acolo 
fără să mai pierd vremea. Copacul era prăbuşit de-a curmezişul 
drumului, exact ca înainte, şi când tipul a apărut, eu mă luptam 
să-l dau la o parte, exact ca înainte. Curând, a început să mă 
doară pieptul, exact ca înainte. Şi aşa am jucat toată comedia, 
iar Carolyn Poulin s-a bucurat de o zi petrecută în natură cu tatăl 
ei şi, după vreo două săptămâni, am zis „sal'tare!” şi m-am urcat 
într-un tren cu destinaţia Texas. 

- Şi atunci cum de mai există fotografia asta cu ea în scaun cu 
rotile la ceremonia de absolvire? 

- Pentru că fiecare călătorie prin vizuina de iepure este o 
resetare a trecutului, a răspuns Al privindu-mă lung ca să vadă 
dacă înţeleg. 

După un minut, m-am dumirit. 

= Eu...? 4 

- Intocmai, prietene. In după-amiaza asta ţi-ai cumpărat o 
bere de ghimbir de zece cenți. Şi, totodată, ai pus-o pe Carolyn 
Poulin înapoi în scaunul cu rotile. 


78 


Capitolul 4 
1 


Al mi-a dat voie să-l ajut să ajungă în dormitor şi chiar a 
bolborosit „Multam, prietene”, când m-am aplecat să-i dezleg 
şireturile şi să-i scot pantofii. S-a împotrivit doar atunci când am 
vrut să-l duc la baie. 

- E important să-ţi doreşti să faci o lume mai bună, dar la fel 
de important este să fii în stare să ajungi singur la closet. 

- Atat vreme cât eşti sigur că poţi s-o faci. 

- In seara asta sunt sigur şi o să-mi fac probleme despre ce-o 
să fie mâine, mâine. Du-te acasă, Jake. Citeşte caietul - ai multe 
de aflat de acolo. Gândeşte-te bine. Şi vino mâine dimineaţă ca 
să-mi spui ce hotărâre ai luat. Tot aici o să mă găseşti. 

- Cu o probabilitate de nouăzeci şi cinci la sută? 

- Cel puţin nouăzeci şi şapte. In mare, mă simt destul de bine. 
Nu eram sigur nici măcar că o să ajungem până aici. Şi simplul 
fapt că ţi-am spus - şi că tu m-ai crezut - mi-a luat o piatră de pe 
inimă. 

Nu eram prea convins că îl crezusem, nici măcar după 
aventura mea din acea după-amiază, dar nu i-am spus. l-am urat 
noapte bună, i-am amintit să nu piardă socoteala pastilelor pe 
care le lua („Mda, bine”) şi am plecat. In faţa casei lui Al, înainte 
să mă duc la maşină, am stat şi m-am uitat o vreme la piticul de 
grădină care ţinea un steag cu o singură stea. 

Nu-ţi pune mintea cu statul Texas, mi-am zis... dar poate că 
exact asta urma să fac. Şi, dacă mă gândeam la toate greutăţile 
pe care le întâmpinase Al când încercase să schimbe trecutul - 
penele de cauciuc, motorul ars, podul prăbuşit - aveam, cumva, 
senzaţia că statul Texas o să-şi pună mintea cu mine. 


2 


După toate cele petrecute, nu credeam că voi reuşi să adorm 
înainte de două, trei dimineaţa, deşi exista şi posibilitatea că nu 
voi putea să dorm absolut deloc. Dar sunt momente în care 
corpul omului găseşte o cale prin care să-şi impună propriile 
urgente. Doar ce ajunsesem acasă şi îmi pregătisem o băutură 
slabă (unul din măruntele avantaje ale întoarcerii la statutul de 


79 


celibatar era faptul că puteam să ţin alcool în casă), şi îmi 
simţeam deja pleoapele grele. lar după ce am terminat paharul 
cu scotch şi am citit primele nouă sau zece pagini din Cartea 
despre Oswald, abia îmi mai puteam ţine ochii deschişi. 

Mi-am spălat paharul în chiuvetă, m-am dus în dormitor 
(dezbrăcându-mă din mers şi lăsând hainele pe jos prin casă, 
chestie pentru care Christy mi-ar fi făcut un tămbălău de zile 
mari) şi m-am prăbuşit pe patul dublu, unde acum dormeam 
singur. M-am gândit să mă întind şi să sting veioza, dar îmi 
simţeam braţul greu, greu. Parcă trecuseră secole de când 
corectasem eseurile în cancelaria tăcută. Dar nu mi se părea 
deloc ceva ieşit din comun; cu toţii ştim că, deşi necruţător, 
timpul este ciudat de maleabil. 

Am schilodit copila aceea. Am pus-o la loc în scaunul cu rotile. 

Când ai coborât treptele de la cămară, în după-amiaza asta, 
habar n-aveai cine era Carolyn Poulin, aşa că nu fi idiot. In plus, 
probabil că pe undeva, pe acolo, încă mai poate merge. Probabil 
că acea gaură înspre trecut creează realități alternative, sau 
fluxuri temporale, sau ceva. 

Carolyn Poulin în scaunul ei cu rotile şi primind diploma de 
absolvire. In anul când „Hang On, Sloppy” al celor de la McCoys 
era în fruntea topurilor de muzică pop. 

Carolyn Poulin, mergând prin grădina ei cu crini galbeni în 
1979, când „YMCA” al celor de la Village People era în fruntea 
topurilor; aşezându-se, din când în când, în genunchi ca să 
smulgă nişte buruieni, apoi ridicându-se, vioaie, şi mergând mai 
departe. 

Carolyn Poulin în pădure cu tatăl ei, urmând să fie schilodită 
în curând. 

Carolyn Poulin în pădure cu tatăl ei, urmând să intre curând 
într-o adolescenţă obişnuită de orăşel de provincie. Şi m-am 
întrebat unde fusese ea, în acel flux temporal, când buletinele de 
ştiri de la radio şi televizor au anunţat că al treizeci şi cincilea 
preşedinte al Statelor Unite fusese împuşcat în Dallas? 

John Kennedy poate să trăiască. Tu poti să-l salvezi, Jake. 

Şi lucrurile ar fi fost mai bune? Nu exista nicio garanţie în 
acest sens. 

Am închis ochii şi am văzut, ca într-o scenă banală de film 
vechi, pagini de calendar care se desprind cu repeziciune şi 
zboară ca nişte păsări pe fereastra dormitorului meu. 

Şi m-am mai gândit la ceva înainte să cad într-un somn 


80 


adânc: la elevul tâmpiţel cu ţepii de pe barbă într-o încercare de 
ţăcălie încă şi mai tâmpiţică, rânjind şi mormăind, Harry 
Săltăreţul țopăie în sus şi-n jo... o... os. Şi la Harry care mă 
opreşte când vreau să-l cert. Wu, nu te necăji, îmi spusese. /s 
obişnuit. 

Şi atunci arbitrul somnului a început să mă numere la podea. 


3 


M-am trezit cu faţa scăldată în lumina dimineţii şi cu 
sporovăiala păsărilor în urechi, convins că plânsesem în somn. 
Visasem ceva şi, chiar dacă nu-mi puteam aminti ce anume, 
trebuie că fusese ceva foarte trist, pentru că niciodată n-am fost 
ceea ce se cheamă un plângăcios. 

Obraji uscați. Nici urmă de lacrimi. 

Am întors capul ca să mă uit la ceasul de pe noptieră şi am 
văzut că mai erau două minute până la ora şase. După calitatea 
luminii, îmi puteam da seama că dimineaţa de iunie avea să fie 
splendidă. Şi şcoala se terminase. De obicei, profesorii, ca şi 
elevii, se simt fericiţi în prima zi a vacanței de vară. Dar eu eram 
trist. Şi nu doar din cauza deciziei dificile pe care trebuia s-o iau. 

Pe drumul spre baie, mi-au păcănit trei cuvinte în minte: 
Kowabunga, Buffalo Bob! 

M-am oprit şi mi-am privit imaginea nedumerită din oglinda 
măsuţei de toaletă. Acum îmi aduceam aminte visul. Nicio mirare 
că mă trezisem simţindu-mă trist. Visasem că mă aflam în 
cancelarie, corectând lucrările clasei mele de „engleză pentru 
adulţi”, în vreme ce peste coridor, în sala de sport, un alt meci 
de baschet între licee se îndrepta spre fluierul de final. Soţia mea 
tocmai ieşise de la dezalcoolizare şi speram din tot sufletul să o 
găsesc acasă când ajung, ca să nu stau cu orele pe telefon ca s-o 
localizez şi s-o adun apoi de prin vreuna din adăpătorile din oraş. 

In vis, eseul lui Harry Dunning era primul şi am început să 
citesc: Na fost o zi a fost o noapte. Noaptea care mia schimbat 
viața a fost noaptea cânt taica a omorâto pe mama şi doi frați... 

Imi captase de îndată întreaga atenţie. Oricui i s-ar fi 
întâmplat asta, nu? Dar ochii începuseră să mă înţepe abia când 
am ajuns la partea în care povestea cu ce era îmbrăcat. 
Intotdeauna costumele copiilor care ies în seara aceea specială 
de toamnă, cu traistele goale pe care speră să le aducă înapoi 
pline cu bogății dulci, reflectă moda timpului. Acum cinci ani mi 


81 


se părea că fiecare al doilea băieţel care mi se înfiinţa în pragul 
uşii purta ochelari tip Harry Potter şi desenul unei cicatrice în 
formă de fulger pe frunte. Chiar şi eu, la primul meu drum ca 
cerşetor de dulciuri, cu un triliard de ani în urmă, tropăisem pe 
trotuar (cu mama mergând încet la trei metri în spate, în urma 
rugăminţilor mele stăruitoare) în costumul unui războinic din 
Imperiul contraatacă. Aşa că, de ce m-aş mira că Harry Dunning 
purtase costumul din piele de căprioară specific indienilor? 

„Kowabunga, Buffalo Bob”, am spus imaginii mele din oglindă 
şi m-am repezit în birou. Nu păstrez toate lucrările elevilor, niciun 
profesor nu le păstrează - că ne-am îneca în ele! — dar am 
obiceiul să fotocopiez cele mai bune eseuri. Pentru că s-au 
dovedit a fi nişte instrumente didactice admirabile. Nu aş fi 
folosit niciodată compunerea lui Harry Dunning în acest scop, 
pentru că era mult prea personală, dar îmi aminteam că o 
copiasem totuşi datorită reacției emoţionale pe care mi-o 
provocase. Am tras ultimul sertar de jos şi am început să 
răscolesc prin neorânduiala de dosare şi foi libere. După 
cincisprezece minute asudate, am găsit-o. M-am aşezat la birou 
şi am început să citesc. 


4 


Na fost o zi a fost o noapte. Noaptea care mia schimbat viața 
a fost noaptea cânt taica a omorâto pe mama şi doi frați şi mia 
făcut rău tare mie. la făcut rău şi lu sora mea, rău că a fost în 
comă. După trei ani a murit fără să se mai trezească. O chiema 
Ellen şi io o iubeam tare mult. li place să culeagă flori şi să le 
pună în veze. Ce sa întâmplat a fost ca întrun film de groază. Nu 
mă duc la filme de groază pencă în seara de Halloween 1958 am 
trăit unu. 

Fratele meu Troy era prea mare ca să meargă la ne dați ori nu 
ne dați (15). Se uită la TV cu mama şi zice că o să ne ajute să 
mâncăm bobo când venim înapoi şi Ellen zice nu, no să mănânci 
îmbracăte şi iațile pe ale tele şi toți a râs pencă toți o iubeam pe 
Ellen, avea 7 ani da semăna bine cu Lucille Ball că ne făcea pe 
toți să ne râdem, şi pe taica (dacă e treaz, că dacă e beat e 
nebun). Sa îmbrăcat ca Prințesa Varătoamnă larnă Primăvară 
(mam uitat în dicţionar şi ştiu că am scris bine) şi io eram Buffalo 
Bob care ei doi era din emisiunea THE HOWDY DOODY care ne 
plăcea la amândoi. „la, copi, cât ie ceasu?” şi „Ce zice Galeria de 


82 


alună” şi „Kowabunga, Buffalo Bob!!!” Şi lu Ellen şi mie ne plăcea 
emisiunea asta. Ei îi place Prințesa şi mie Buffalo Bob şi la 
amândoi ne place Howdy! Am vrut ca fratele nostru Tugga (Îl 
chiamă Arthur, dar toţi îi ziceam Tugga nu mai ştiu de ce) să fie 
„Maiorul Fineus T. Bluster”, da el na vrut că a zis că Howdy 
Doody e pentru copi şi e „Frankinstine” chear dacă Ellen ia zis că 
masca e prea urâtă. Şi Tugga ma fu...t la cap că miam luat puşca 
cu aer Daisy că zice că Buffalo Bob nare puşcă la TV şi mama 
zice „lao dacă vrei Harry că nu e adevărată şi nu are nici gloanțe 
închipuite şi Buffalo Bob no să se supere”. Asta a fost ultimul 
lucru care mia zis şi mă bucur că a fost drăguţ, că era foarte 
aspră. 

Aşa că eram gata să plecăm şi io zic staţi aşa că trebuie să 
merg la budă că eram emoționat. Ei toţi râde, chiar şi mama şi 
Troy de pe canapea da pişu mia salvat viața că atunci veni taica 
cu un ciocan. Taica era rău când bea şi o bătea mereu pe mama. 
Odată când Troy a încercat săi oprească cu vorba ia rupt mâna lu 
Troy. Atunci aproape că sa dus la puşcărie (taica). Oricum mama 
şi taica erau „separați” când a fost ce scriu acum şi ea se gândea 
să divorțeze da nu era uşor în '58 cum e acum. 

Oricum a intrat şi eu făceam pişu în baie şi am auzito pe 
mama că zice „leşi de aici cu lucru acela nu trebuie să vi aici”. 
După aia a început să tipe. După aia toți țipau. 


Mai era... mai erau încă trei pagini înfiorătoare... dar nu eu 
trebuia să le citesc. 


5 


Încă nu se făcuse şase şi jumătate când am căutat numărul 
lui Al în cartea de telefon şi l-am format fără ezitare. Şi el se 
trezise deja. Mi-a răspuns la primul tril al telefonului cu o voce ce 
aducea cu lătratul unui câine. 

- Ei, prietene, ce matinal eşti! _ 

- Am ceva să-ţi arăt. Tema unui elev de-al meu. Il cunoşti. Cel 
puţin, aşa ar trebui; i-ai pus fotografia pe Peretele Celebrităţilor. 

A tuşit, apoi mi-a răspuns: 

- Am o droaie de poze pe Peretele Celebrităţilor, prietene. 
Cred chiar că am şi una cu Frank Anicetti din vremea primului 
festival Moxie. Trebuie să mă ajuţi, că nu-mi aduc aminte de cine 
vorbeşti. 


83 


- Mai bine îţi arăt. Pot să trec pe la tine? 

- Poţi, dacă nu te deranjează că sunt în halat. Dar trebuie să 
te întreb acum, pentru că ai avut la dispoziţie toată noaptea să 
te gândeşti. Te-ai hotărât? 

- Cred că mai întâi mai trebuie să mă duc acolo o dată. 

Şi am închis, înainte să apuce să mă mai întrebe ceva. 


6 


Niciodată nu-l mai văzusem arătând aşa de rău ca în 
dimineaţa aceea, când lumina albă a zilei inunda camera. Halatul 
alb îi atârna pe lângă corpul subţiat ca o paraşută dezumflată. 
Pentru că nu făcuse citostatice, nu-şi pierduse părul, dar i se 
rărise şi căpătase consistenţa părului de bebeluş. Şi parcă ochii i 
se adânciseră şi mai mult în orbite. A citit de două ori 
compunerea lui Harry Dunning, a vrut să pună foile pe masă, 
apoi le-a citit încă o dată. La sfârşit şi-a ridicat ochii la mine şi a 
exclamat: 

- lisuse Hristoase, pupa-Ţi-aş tălpile Tale! 

- Am plâns când am citit-o prima dată. 

- Nici nu-i de mirare. Pe mine m-a atins cel mai tare partea cu 
puşca cu aer Daisy. Prin anii cincizeci pe spatele tuturor 
cărticelelor cu benzi desenate care existau pe piaţă erau reclame 
la puştile Daisy. Toţi copiii de pe strada mea - mă rog, toţi băieţii 
- nu voiau decât două lucruri mari şi late pe lumea asta: o puşcă 
cu aer Daisy şi o căciulă din blană de raton cum avea Davy 
Crockett. Şi are dreptate, nu avea gloanţe, nici măcar unele 
false, dar noi obişnuiam să turnăm pe ţeavă puţin ulei Johnson 
pentru bebeluşi. După aia, dacă pompai niţel aer înăuntru şi 
apăsai pe trăgaci, ieşea un norişor de fum albastru. 

Se uită iarăşi la foile de pe masă. 

- Ticălosul acela nenorocit şi-a omorât nevasta şi trei dintre 
copii cu un ciocan? lisusee! 

A început să dea cu el, scrisese Harry. Am fugit înapoi în living 
şi era sânge pe pereți şi o chestie albă pe canapea. Aia era creeri 
lu mama mea. Ellen era pe jos cu balansorul peste iea şi cu 
sânge din urechi şi păr. TVul mergea şi iera emisiunea care 
plăcea lu mama cu Elerie Queen care rezolvă crime. 

Însă crimele din noaptea aceea n-au avut nimic din eleganța 
lipsită de sânge din misterele pe care le descâlcea Ellery Queen; 
în noaptea aceea se petrecuse un măcel. Băieţelul de zece ani 


84 


care se oprise să facă pipi înainte de a pleca la colindat a ieşit 
din baie la timp ca să vadă cum tatăl cel beat urlă şi despică 
ţeasta lui Arthur „Tugga” Dunning când Tugga încearcă să se 
refugieze în bucătărie. Apoi s-a întors şi l-a văzut pe Harry care 
luase în mâini puşca cu aer Daisy spunându-i „Lasă-mă-n pace, 
tăicuţule, sau te împuşc”. 

Dunning s-a repezit la băiat, agitând ciocanul însângerat. 
Harry a tras în el cu puşca de jucărie (puteam chiar să aud 
foşnetul pe care l-a făcut, chit că eu însumi n-am avut niciodată 
o puşcă din asta), apoi a aruncat-o şi a fugit spre dormitorul pe 
care îl împărțea cu fratele său Tugga, trecut, de-acum, în lumea 
morţilor. Taică-său uitase să închidă uşa de la intrare, iar acum 
se auzeau de undeva - „ca de la 1000 km distanţă”, scrisese 
omul de serviciu - strigătele vecinelor şi ţipetele copiilor plecaţi 
cu colindul. 

Cu siguranţă că Dunning ar fi omorât şi ultimul dintre copii 
dacă nu s-ar fi împiedicat de „balansorul” răsturnat. S-a întins pe 
jos cât era de lung, s-a ridicat, s-a năpustit în camera băiatului. 
Harry încerca să se strecoare sub pat. 

Tatăl l-a tras înapoi şi l-a izbit în cap, lovitură care fără 
îndoială că ar fi ucis băiatul dacă mâna nu i-ar fi alunecat pe 
mânerul plin de sânge al ciocanului. Aşa că, în loc să-i despice 
capul lui Harry, ciocanul doar îl sparse deasupra urechii drepte. 

Nam leşinat dar aproape. Mam tot târât sub pat şi nici că lam 
simțit că mă loveşte peste picior da aşa a făcut şi la spart în 4 
locuri. 

In momentul acela, în casă intră în fugă un bărbat din vecini 
care ieşise cu fetița lui la colindat. Deşi şocat să vadă scena de 
măcel, omul a avut suficientă prezență de spirit încât să apuce o 
lopată din găleata cu unelte de lângă maşina de gătit cu lemne 
din bucătărie. L-a pălit pe Dunning în moalele capului chiar 
atunci când acesta încerca să răstoarne patul ca să ajungă la fiul 
său plin de sânge şi pe jumătate conştient. 

După aia am leşinat ca Ellen da io am avut noroc şi mam 
deşteptat. Doctori a zis că tre sămi abuteze picioru da na mai 
făcuto. 

Nu. Şi-a păstrat piciorul şi, în cele din urmă, a ajuns om de 
serviciu la liceul din Lisbon Falls, cunoscut de generaţii de elevi 
sub numele de Harry Săltăreţul. S-ar fi purtat copiii mai frumos 
cu el dacă ar fi ştiut din ce cauză şchiopătează? Probabil că nu. 
Deşi sunt extrem de delicaţi din punct de vedere emoţional şi 


85 


extrem de uşor de rănit, adolescenților le lipseşte empatia. Ea 
vine mai târziu în viaţă. Dacă se întâmplă să vină. 

- Luna octombrie a anului 1958, a lătrat răguşit Al. Şi vrei să 
cred că-i vorba de o coincidenţă? 

Mi-am amintit ce-i spusesem adolescentului Frank Anicetti în 
legătură cu nuvela scrisă de Shirley Jackson şi am zis: 

- Uneori o ţigară este doar fum, iar o coincidenţă e doar o 
coincidenţă. Tot ce ştiu este că vorbim despre un alt moment de 
cumpănă. 

- Şi de ce, mă rog, n-am găsit povestea asta în Enterprise? 

- Pentru că nu s-a petrecut aici. S-a petrecut în zona rurală de 
lângă Derry. Când Harry s-a mai înzdrăvenit şi a fost externat, s- 
a dus să locuiască cu mătuşa şi unchiul lui în Haven, la vreo 
treizeci şi cinci de kilometri la sud de Derry. Oamenii ăia l-au 
adoptat şi l-au pus să lucreze la ferma familiei atunci când a 
devenit clar că nu poate să se ţină de carte. 

- Parcă-mi povesteşti O/iver Twist. 

- Nici vorbă. S-au purtat frumos cu el. Gândeşte-te că pe 
vremea aia nu existau clase speciale pentru copii cu handicap 
intelectual, iar expresia „retard mintal” încă nu fusese 
inventată... 

- Ştiu, mi-a răspuns Al pe un ton sec. Pe atunci, dacă aveai 
„retard mintal” însemna că eşti nătâng, imbecil, sau ţicnit de-a 
binelea. 

- Dar nu a fost aşa nici atunci, nici acum, am spus eu. Nu în 
adevăratul sens al termenului. Cred că de vină a fost şocul, 
înţelegi? Trauma. A avut nevoie de ani lungi să-şi revină de pe 
urma celor întâmplate în noaptea aia şi când şi-a revenit, era 
prea bătrân pentru şcoală. 

- Dar s-a întors şi a absolvit liceul, dar şi atunci era un bărbat 
de vârstă mijlocie, îndreptându-se cu paşi repezi spre bătrâneţe, 
clătină Al din cap. Ce pierdere! 

- Rahat, am exclamat eu. O viaţă bună nu-i niciodată 
pierdută. Ar fi putut să trăiască mai bine? Da. Pot eu să-l ajut? 
Poate, dacă iau în calcul ce s-a întâmplat ieri. Dar nu despre asta 
e vorba. 

- Dar despre ce? Pentru că mie mi se pare că povestea asta e 
identică cu cea a lui Carolyn Poulin şi am dovedit tot ce era de 
dovedit în cazul ei. Da, poţi schimba trecutul. Şi nu, lumea nu se 
sparge ca un balon de săpun când o faci. Fii bun, Jake, şi toarnă- 
mi o cană cu cafea. Şi pune-ţi şi ţie una. E fierbinte şi mi se pare 


86 


că ţi-ar prinde bine. 

Când mă ocupam de cafea, am văzut şi nişte gogoşele dulci. 
l-am oferit una, dar a clătinat din cap: 

- Mă doare când alimentele solide încearcă să iasă pe partea 
cealaltă. Dar dacă tot eşti hotărât să-mi dai nişte calorii, vezi că 
e Ensure în frigider. Mi se pare că are gust de muci congelaţi, dar 
măcar reuşesc să înghit mehlemul ăsta. 

A izbucnit în râs când i-am adus jeleul cu vitamine într-una din 
cupele de vin pe care le descoperisem în bufetul din bucătărie. 

- Şi crezi că aşa o să aibă gust mai bun? 

- Poate, dacă îţi închipui că-i pinot noir. 

A băut jumătate, făcând eforturi evidente să înghită. Câştigă 
bătălia asta, dar împinse la o parte paharul şi îşi luă cana cu 
cafea. Nu sorbi din ea, ci doar o prinse între palme, ca şi cum ar 
fi vrut să absoarbă ceva din căldura ei. Urmărindu-l, am 
recalculat timpul pe care poate îl mai avea la dispoziţie. 

- Deci, a reluat el discuţia, de ce zici că povestea asta e 
diferită? 

Dacă nu ar fi fost atât de bolnav, şi-ar fi dat seama şi singur. 
Era un tip inteligent. 

- Pentru că întâmplarea cu Carolyn Poulin nu este o speţă 
bună. Nu i-ai salvat viaţa, Al, i-ai salvat doar picioarele. Ar fi avut 
un trai bun şi normal în ambele situaţii - şi în cea în care a 
împuşcat-o Cullum, şi în cea în care ai intervenit tu. Nu s-a 
căsătorit în niciuna din situaţii. N-a avut copii în niciuna din 
situaţii. Parcă... am bâjbâit după cuvinte. Nu te supăra, Al, dar 
parcă ai fost un doctor care salvează un apendice infectat. Ne 
bucurăm pentru apendice, dar n-are nicio treabă esenţială de 
îndeplinit, chiar dacă e sănătos. Inţelegi ce vreau să spun? 

- Mda, a răspuns, dar mie mi s-a părut puţin scos din sărite. 
Carolyn Poulin mi s-a părut cel mai bun lucru pe care-l puteam 
face, prietene. Timpul e limitat la vârsta mea, chiar sănătos fiind. 
Urmăream prada mai mare. 

- Nu te critic. Dar familia Dunning reprezintă un experiment 
mai bun, pentru că nu vorbim doar de o fetiţă paralizată, 
indiferent cât de tragică a fost toată povestea pentru ea şi 
familia ei. Vorbim despre patru oameni ucişi şi de al cincilea 
schilodit pe viaţă. In plus, îl cunoaştem. După ce a absolvit, l-am 
adus la cârciuma ta şi ai făcut tu cinste când i-ai văzut roba şi 
toca. Mai ţii minte? 

- Da. Şi atunci i-am făcut poza pentru Peretele meu. 


87 


- Dacă pot să fac asta - dacă-l pot opri pe taică-su să nu-i mai 
nenorocească - crezi că poza o să mai fie tot acolo? 

- Nu ştiu, mi-a răspuns Al. Poate că nu. S-ar putea nici să nu- 
mi mai aduc aminte că a fost vreodată acolo. 

Era puţin cam prea speculativ pentru gustul meu, aşa că n-am 
comentat şi am mers mai departe: 

- Şi gândeşte-te şi la ceilalţi trei copii - Troy, Ellen şi Tugga. 
Cu siguranţă că unii dintre e; se vor căsători dacă nu mor acum. 
Şi poate că Ellen o să devină actriţă şi o să fie celebră. Nu zice el 
acolo că era la fel de nostimă ca Lucille Ball? 

M-am aplecat spre el: 

- Nu vreau nimic altceva decât un exemplu mai bun cu ce se 
întâmplă atunci când schimbi un moment de cumpănă. Trebuie 
să ştiu asta înainte să mă bag într-o chestie aşa de importantă 
cum e asasinarea lui Kennedy. Ce zici, Al? 

- Zic că-ţi înţeleg punctul de vedere. 

Se ridică în picioare cu efort. Mă durea să-l văd cum se 
chinuieşte, dar când am vrut să-l ajut, mi-a făcut semn să stau la 
locul meu. 

- Nu, rămâi acolo. Am ceva pentru tine. Dincolo. Mă duc s-o 
aduc. 


7 


Era o cutie din cositor. Mi-a dat-o şi m-a îndemnat să mergem 
în bucătărie. A spus că ne va fi mai uşor dacă o golim pe masă. 
După ce ne-am aşezat, a descuiat-o cu o cheie pe care o purta 
pe un lanţ în jurul gâtului. Primul lucru pe care l-a scos a fost un 
plic voluminos din hârtie galbenă, groasă. L-a deschis şi a 
răsturnat din el o grămadă de bancnote. Am luat una şi am 
privit-o uimit. Era o hârtie de douăzeci, dar pe faţă, în loc să fie 
chipul lui Andrew Jackson, l-am văzut pe Grover Cleveland, nu 
tocmai unul dintre cei mai apreciaţi preşedinţi americani. Pe 
spate erau desenate o locomotivă şi un vapor cu aburi care 
dădeau toate semnele că aveau să se ciocnească chiar sub 
cuvintele BANCNOTĂ A REZERVEI FEDERALE. 

- Parcă ar fi bani de jucărie. De la Monopoly. 

- Dar nu sunt. lar maldărul ăsta nu e chiar atât de valoros 
cum pare, pentru că nu există bancnote mai mari de douăzeci. In 
zilele noastre, când doar plinul la benzină te poate costa treizeci, 
treizeci şi cinci de dolari, o bancnotă de cincizeci nu miră pe 


88 


absolut nimeni, nici măcar la un magazinaş de cartier. Dar în 
trecut lucrurile stăteau altfel, şi nu ai deloc nevoie să atragi 
privirile. 

- Banii ăştia i-ai câştigat din pariuri? 

- Nu pe toţi. Am lucrat ca bucătar între '58 şi '62, ca şi aici, iar 
un bărbat care trăieşte singur poate economisi o grămadă, mai 
ales dacă nu se însoţeşte cu femei costisitoare. Ceea ce nu am 
făcut. De fapt, nu m-am încurcat nici cu femei ieftine. M-am avut 
bine cu toată lumea, dar nu am lăsat pe nimeni să se apropie 
prea mult de mine. Şi te sfătuiesc să faci la fel. Şi în Derry, şi în 
Dallas, dacă ajungi acolo. 

Răsfoi banii cu un deget subţiat. 

- Aici ai ceva mai mult de nouă mii, din câte îmi amintesc. 
Echivalentul a şaizeci de mii astăzi. 

M-am holbat la bancnote. 

- Banii se întorc. Şi rămân, indiferent de câte ori foloseşti 
vizuina de iepure. 

Mai vorbisem despre asta, dar tot nu reuşeam să înţeleg. 

- Aşa e, chiar dacă sunt şi acolo în acelaşi timp - resetare 
completă, ţi-am spus. 

- Dar acesta nu-i un paradox? 

M-a privit lung, cu o expresie de nerăbdare pe trăsăturile 
descompuse. 

- Habar n-am. Şi e o pierdere de timp să pui întrebări care nu 
au răspuns. lar eu nu prea mai am timp. 

- Scuze, scuze. Ce mai ai acolo? 

- Nu prea multe. Dar tot hazul e că nici nu ai nevoie de multe. 
Erau alte timpuri, Jake. Poţi să citeşti în cărţile de istorie, dar nu 
le poţi înţelege deplin până nu trăieşti o vreme acolo. 

Mi-a dat apoi un card de Asigurări Sociale. Numărul era 005- 
52-0223. Numele, George T. Amberson. Al a scos un pix din cutie 
şi mi-a spus: 

- Semnează. j 5 

Am luat pixul pe care era inscripţionat INCREDINŢEAZA-ŢI 
MAŞINA OMULUI CARE POARTĂ STEAUA TEXACO. Am semnat, 
simţindu-mă oarecum asemenea lui Daniel Webster când a făcut 
pactul cu diavolul. 

A urmat permisul de conducere al lui George T. Amberson din 
statul Maine, care spunea că am un metru nouăzeci şi cinci, ochi 
albaştri, păr şaten, nouăzeci de kilograme. Mă născusem la 22 
aprilie 1923 şi locuiam pe Bluebird Lane, numărul 19, în 


89 


Sabattus, care era chiar adresa mea din 2011. 

- E bine unu nouăzeci şi cinci? m-a întrebat Al. A trebuit să 
ghicesc. 

- E destul de aproape. 

Am semnat permisul de conducere, confecţionat din carton 
bej. 

- Fără fotografie? 

- Statul Maine mai are până acolo, prietene. La fel şi celelalte 
patruzeci şi opt. 

- Patruzeci şi opt? 

- Hawaii devine stat anul următor. 

- Aha, aveam respiraţia tăiată, de parcă tocmai primisem un 
pumn în plex. Adică... dacă te opreşte un poliţist pentru că ai 
depăşit viteza legală, trebuie să te creadă pe cuvânt că eşti cine 
zice cartonul ăsta că eşti? 

- De ce nu? Dacă pomeneşti ceva despre atentate teroriste, 
oamenii din 1958 o să creadă că vorbeşti despre adolescenţi 
care atacă vacile. Semnează-le şi pe astea. 

Mi-a înmânat un card Hertz, unul emis de benzinăria Cities 
Service, unul pentru Diners Club şi un American Express. Amex- 
ul era din celuloid, cel de la Diners Club din carton. Numele 
George Amberson era pe toate. Dactilografiat, nu tipărit. 

- La anul poţi să-ţi iei un Amex din plastic, dacă vrei. 

Am zâmbit. 

- N-am şi carnet de cecuri? 

- AŞ fi putut să-ţi fac unul, dar la ce ţi-ar fi folosit? Toate 
documentele pe care le-am completat în numele lui George 
Amberson se vor pierde la următoarea resetare. La fel şi banii pe 
care i-aş fi pus în cont. 

- Aha! Mă simţeam ca un idiot. Aşa e. 

- Nu te necăji. Toate sunt mult prea noi pentru tine. O să fie, 
totuşi, nevoie să-ţi deschizi un cont. lţi sugerez să nu depui mai 
mult de o mie. Păstrează restul în bani lichizi şi la îndemână. 

- In eventualitatea că trebuie să mă întorc repede. 

- Corect. lar cardurile de credit nu fac nimic altceva decât să- 
ţi confirme identitatea. Conturile pe care le-am deschis se vor 
şterge când te duci acolo. Deşi s-ar putea să-ţi pice bine... n- 
avem de unde şti. 

- Şi George ăsta îşi primeşte corespondenţa la numărul 
nouăsprezece de pe Bluebird Lane? 

- In 1958, Bluebird Lane este doar în fază de proiect, prietene. 


90 


încă nu s-a construit ansamblul de locuinţe unde stai tu astăzi. 
Dacă te întreabă cineva ceva, spune-i că e doar o adresă socială, 
de firmă, pe care o foloseşti pentru afacerile tale. O să te creadă 
toţi. Afacerile sunt ca un zeu în '58 - toată lumea se închină la el, 
dar nimeni nu-l înţelege. la şi asta. 

Mi-a aruncat un portmoneu bărbătesc absolut superb. Am 
rămas cu gura căscată: 

- E din strut? 

- Am vrut să ai un aer prosper, mi-a răspuns Al. Să pui 
înăuntru nişte poze şi toate actele pe care ţi le-am dat. Mai am şi 
alte mărunţişuri. Uite, alte pixuri, o năzbâtie cu un cuţit de hârtie 
la un capăt şi cu o riglă la celălalt. Un creion mecanic marca 
Scripto. Un apărător de buzunare. In '58 erau considerate o 
necesitate, nu o fiţă. Un ceas Bulova, cu brățară elastică din 
crom marca Speidel - toate gagicile o să se dea în vânt după 
asta, bibicule. Vezi tu ce-a mai rămas în cutie. 

Tusea l-a cutremurat şi s-a strâmbat de durere. Când s-a 
oprit, avea faţa acoperită cu stropi mari de transpiraţie. 

- Al, când ai strâns toate astea? 

- Când mi-am dat seama că nu o să reuşesc să ajung în 1963. 
Am plecat din Texas şi m-am întors acasă. Mă gândeam deja la 
tine. Divorţat, fără copii, deştept şi, mai ales, tânăr. Oh, era să 
uit. lată şi sămânţa din care s-au dezvoltat toate celelalte. 
Numele l-am luat de pe o piatră funerară din cimitirul de la 
Sfântul Cyril şi tot ce a trebuit să fac a fost să trimit o cerere 
prefectului statului Maine. 

Mi-a înmânat certificatul de naştere. l-am pipăit hârtia 
filigranată, bucurându-mă de atingerea mătăsoasă şi oficială. 
Când mi-am ridicat privirea, Al mai pusese o coală de hârtie pe 
masă. Titlul era SPORT 1958 - 1963. 

- Să n-o pierzi. Nu doar pentru că depinzi de hârtia asta ca să 
ai cu ce să-ţi duci zilele, dar şi pentru că ar trebui să răspunzi la 
multe întrebări nasoale dacă ajunge pe mâini nepotrivite. Mai 
ales din momentul în care vei începe să câştigi la pariuri. 

Am început să pun toate obiectele înapoi în cutie, dar Al 
clătină din cap. 

- Am în dulap o servietă Lord Buxton pentru tine. E frumoasă 
şi puţin roasă pe la colţuri. 

- N-am nevoie - am rucsacul. E în portbagaj. 

Mi-a părut că se distra de minune: 

- Acolo unde te duci, nu poartă nimeni rucsacuri, în afară de 


91 


micii cercetaşi şi doar atunci când se duc în drumeţii sau cu 
cortul. Ai o droaie de lucruri de învăţat, prietene, dar dacă eşti 
prevăzător şi nu rişti, o să reuşeşti. 

Brusc, mi-am dat seama că totul este real, că urma să fac 
toate astea, chiar atunci, fără nicio altă pregătire. Mă simţeam ca 
unul care s-a dus să viziteze docurile din Londra în secolul al 
şaptesprezecelea şi se pomeneşte că e pe punctul de a fi răpit şi 
expediat în Asia ca sclav. 

- Ce fac? aproape am hohotit eu. 

A ridicat din sprâncenele stufoase şi aproape la fel de albe ca 
părul rărit. 

- Salvezi familia Dunning. Nu despre asta am vorbit? 

- Nu la asta mă refer. Ce fac dacă o să mă întrebe cineva din 
ce trăiesc? Ce spun? 

- Ţi-a murit un unchi bogat, ai uitat? Spune că retragi câte 
puţin din moştenirea neaşteptată ca să te ţină până când 
reuşeşti să scrii cartea la care ai visat. Nu se ascunde câte un 
scriitor frustrat în fiecare profesor de engleză? Sau mă înşel? 

In realitate, nu se înşela. 

A rămas pe scaun, un bătrân tras la faţă, mult prea slab - şi 
m-a privit lung, cu simpatie. Poate chiar şi cu milă. In cele din 
urmă, m-a întrebat cu blândeţe: 

- E o chestie uriaşă, nu? 

- Este, am răspuns. Şi, Al, omule... sunt doar un tip 
neînsemnat. 

- La fel se putea spune şi despre Oswald. Un om mărunt care 
a tras cu puşca dintr-un ascunziş. Şi, din câte mi-am dat seama 
din compunerea lui Harry Dunning, tatăl lui era doar un bădăran 
betiv, înarmat cu un ciocan. 

- Nici măcar asta nu mai este. A murit de toxiinfecţie 
alimentară în puşcăria Shawshank. Harry zicea că o fi fost vorba 
de o tapiocă stricată. Asta e... 

- Ştiu ce-i aia tapiocă. Am văzut o grămadă pe când mă aflam 
cu trupele în Filipine. Chiar am mâncat, spre marele meu regret. 
Dar acolo unde te duci, el nu e mort. Nici Oswald. 

- Al... ştiu că ţi-e rău şi ştiu că te doare. Dar vrei, te rog, să vii 
la cârciumă cu mine? Nu... pentru prima şi ultima oară în viaţă 
am folosit apelativul lui obişnuit. Prietene, nu vreau să fiu singur 
când plec într-acolo. Mi-e frică. 

- N-aş rata asta pentru nimic în lume. 

S-a prins cu mâna de partea stângă a pieptului şi s-a ridicat 


92 


de pe scaun, cu o grimasă care i-a dezvelit gingiile. 
- la servieta. Eu mă duc să mă îmbrac. 


8 


Era opt fără un sfert când Al a descuiat uşa trailerului argintiu 
care fusese patria Faimosului Burger Dodoloţ. Dispozitivele 
cromate din spatele tejghelei aruncau sclipiri fantomatice. 
Scaunele păreau să şoptească nimeni nu va mai sta vreodată pe 
noi. lar recipientele mari şi demodate pentru zahăr le 
răspundeau nimeni nu se va mai servi vreodată din noi - 
petrecerea a luat sfârşit. 

- Faceţi loc pentru L.L. Bean, am spus. 

- Aşa e, a fost de acord Al. Afurisitul de marş al progresului. 

Gâfâia, dar nu s-a oprit să-şi tragă suflarea. M-a condus în 
spatele tejghelei, spre uşa de la cămară. L-am urmat, mutând 
dintr-o mână într-alta servieta în care se afla noua mea viaţă. Era 
un model demodat, cu catarame. Dacă aş fi intrat cu ea într-una 
din clasele mele de la liceu, sunt convins că majoritatea elevilor 
m-ar fi întâmpinat cu hohote de râs. Doar câţiva - cei cu înclinații 
de designeri de modă - ar fi salutat stilul meu retro. 

Al a deschis uşa şi iarăşi ne-au năpădit aromele de legume, 
mirodenii, cafea. Şi din nou s-a întins peste umărul meu ca să 
aprindă lumina. M-am uitat la linoleumul cenuşiu aşa cum se 
holbează un om la un bazin plin cu rechini înfometați şi am 
tresărit când Al mi-a pus o mână pe umăr. 

- Scuză-mă, mi-a zis, dar trebuie să-ţi dau şi asta. 

Mi-a întins o monedă de cincizeci de cenți. Juma’ de dolar. 

- Pentru Omul cu biletul galben. Ai uitat? 

- Sigur că nu. 

De fapt, îl uitasem cu totul. Ochii îmi pulsau în orbite în ritmul 
bătăilor repezi ale inimii. Aveam un gust atât de rău în gură de 
parcă mestecasem o bucată dintr-o mochetă veche. Şi aproape 
am scăpat banul pe jos. 

M-a privit cu un ochi critic. 

- Blugii merg deocamdată, dar va trebui să te opreşti la 
Mason's Menswear pe Main Street şi să-ţi cumperi nişte pantaloni 
înainte să porneşti spre nord. Pentru îmbrăcămintea de fiecare zi 
ar fi bine să-ţi iei ceva kaki din doc. Şi Ban-Lon pentru hainele de 
ocazie. 

- Ban-Lon? 


93 


- Cere, că ştiu ei despre ce e vorba. Mai trebuie să-ţi cumperi 
şi câteva cămăşi. Poate şi un costum. Şi nişte cravate şi un ac de 
cravată. la-ţi şi o pălărie. Nu o şapcă de baseball, ia-ţi o pălărie 
drăguță din paie pentru vară. 

| se adunaseră lacrimi în colţurile ochilor, iar asta m-a 
înspăimântat mai tare decât orice îmi spusese înainte. 

- Al? Ce s-a întâmplat? 

- Sunt speriat, ca şi tine. Dar nu e cazul pentru un rămas-bun 
sentimental. Dacă te întorci, o să fii aici din nou peste doar două 
minute, indiferent cât de mult stai în '58. Cât o să dau eu drumul 
la aparatul de făcut cafea. Dacă toate merg bine, o să bem în 
tihnă câte o ceaşcă, iar tu o să-mi povesteşti ce ai făcut. 

Dacă. Ce cuvânt mare. 

- Ai putea şi să spui o rugăciune. E timp, nu? 

- Sigur. O să mă rog ca totul să meargă bine şi uşor. Să nu te 
zăpăceşti foarte tare din cauza celor din jur şi să uiţi că ai de-a 
face cu un om poarte periculos. Poate chiar mai periculos decât 
Oswald. 

- Voi avea grijă. 

- Bine. Nu vorbi prea mult până când nu ajungi să stăpâneşti 
argoul vremii şi până când nu începi să te simţi mai la largul tău. 
Nu te pripi. Nu face valuri. 

Am încercat să zâmbesc, dar nu sunt sigur că mi-a reuşit. 
Servieta mi se părea acum foarte grea, de parcă era plină cu 
bolovani, nu cu bani şi acte false. Am crezut că o să mă ia cu 
leşin. Şi, totuşi, Dumnezeu să mă ajute, o parte din mine tot voia 
să se ducă acolo. Ardea de nerăbdare să ajungă acolo. Voiam să 
văd Statele Unite dintr-un Chevrolet. America mă chema în 
vizită. Al îmi întinse mâna slabă, tremurândă: 

- Mult noroc, Jake. Doamne ajută. 

- George, vrei să spui. 

- George, aşa-i. Du-te, acum. Cum se zicea atunci, e vremea 
să ieşi din scenă. 

M-am întors şi am intrat încet în cămară, mişcându-mă ca şi 
când aş fi vrut să dau de capătul unei scări pe orbecăite. După al 
treilea pas, am găsit-o. 


94 


Partea a l-a 
Tatăl omului de serviciu 


eq 


95 


Capitolul 5 


1 


Am mers pe lângă latura uscătoriei, exact ca înainte. Am 
trecut pe sub lanțul de care era atârnat plăcuţa cu TRECEREA 
INTERZISA, exact ca înainte. Am ocolit clădirea mare şi cubică 
vopsită în verde, exact ca înainte. Şi atunci ceva s-a izbit de 
mine. Nu sunt foarte solid pentru înălţimea mea, dar am ceva 
carne pe oase - „N-o să te ia vântul”, îmi spunea deseori tata - şi 
totuşi Omul cu biletul galben aproape că m-a dat cu roţile în sus. 
Era ca şi cum aş fi fost atacat de un parpalac negru plin cu păsări 
care bat nervos din aripi. Urla ceva, dar am fost prea surprins (nu 
chiar speriat, căci se întâmplase totul mult prea repede) ca să 
înţeleg ce spune. 

L-am împins şi s-a poticnit sprijinindu-se de uscătorie, cu 
haina învolburându-i-se în jurul picioarelor. Am auzit un sunet sec 
atunci când capul i s-a lovit de metal, iar pălăria de fetru a căzut, 
dându-se de-a dura pe ciment. O urmă şi el, fără să facă vreo 
tumbă, ci doar înmuindu-se ca un acordeon dezumflat. Mi-a părut 
rău pentru ce-i făcusem, chiar înainte ca inima mea să-şi 
recapete ritmul normal; şi mi-a părut încă şi mai rău când l-am 
văzut că-şi ia pălăria şi începe s-o şteargă cu mişcări ofensate. 
Dar pălăria aia nu avea să mai fie niciodată curată, şi nici mâna 
care o ştergea, şi, după toate probabilitățile, nici el. 

- Ai păţit ceva? l-am întrebat, dar când m-am aplecat să-i 
ating umărul, s-a ferit şi mai mult de mine, împingându-se în 
mâini şi târându-se pe fund. 

Aş fi putut spune că semăna cu un păianjen schilodit, dar n-ar 
fi fost adevărat. Arăta exact a ce era: un boschetar cu creierul ca 
un burete umed, pe cale să devină leoarcă. Un om poate tot atât 
de aproape de moarte ca Al Templeton, deoarece probabil că în 
această Americă de acum mai bine de cincizeci de ani nu existau 
adăposturi sponsorizate de fundaţii caritabile şi nici centre de 
dezintoxicare pentru indivizi ca el. Asociaţia Veteranilor l-ar fi 
putut accepta, în cazul în care ar fi purtat vreodată uniformă, dar 
cine să-l ducă acolo? Poate că nimeni, deşi cineva - cel mai 
probabil un maistru de la fabrică - ar fi putut să cheme poliţia din 
cauza lui. Şi poliţiştii l-ar fi luat, l-ar fi închis douăzeci şi patru sau 


96 


patruzeci şi opt de ore în celula destinată beţivilor. Dacă nu 
murea acolo din cauza spasmelor provocate de delirum tremens, 
i-ar fi dat drumul pentru a începe, astfel, următorul ciclu. M-am 
pomenit că-mi doresc ca fosta mea soţie să fi fost aici - Christy 
ar fi reuşit să găsească o întrunire a Alcoolicilor Anonimi şi l-ar fi 
dus acolo. Doar că ea se va naşte abia peste douăzeci şi unu de 
ani. 

Mi-am pus servieta pe jos, între genunchi, şi am întins mâinile 
ca să-i dovedesc că sunt goale, dar s-a dat şi mai mult înapoi pe 
lângă latura uscătoriei. Avea salivă pe ţepii bărbii. M-am uitat în 
jur ca să vad dacă ne observă cineva, am constatat că suntem 
singuri în partea aceasta a curţii şi am încercat din nou: 

- Te-am împins pentru că m-ai speriat. 

- Cine pula mea eşti? m-a întrebat cu o voce care a râgâit prin 
cinci registre diferite. 

Dacă n-aş fi auzit întrebarea şi data trecută, n-aş fi avut nici 
cea mai mică idee ce anume spune... şi, cu toate că articula 
cuvintele la fel de nedesluşit, oare inflexiunile nu erau cumva 
altele acum? Aşa mi se părea, dar nu eram sigur. £ inofensiv, dar 
nu seamănă cu nimeni, îmi spusese Al. De parcă ştie ceva. Al 
credea că totul se întâmplă pentru că boschetarul stătea la soare 
chiar lângă vizuina de iepure, exact la ora 11:58, exact în ziua de 
9 septembrie 1958 şi, astfel, ar fi fost influenţat de câmpul 
energetic al acesteia. Aşa cum se întâmplă cu un televizor în 
apropierea căruia foloseşti un mixer. Poate că despre asta era 
vorba. Sau, la naiba, poate că vorbea băutura din el. 

- Nimeni important, i-am răspuns pe cel mai mângâietor ton 
al meu. Nu ai de ce să-ţi faci probleme din cauza mea. Numele 
meu e George. Tu cine eşti? 

- Boule! a mârâit el răspunsul şi s-a târât de-a buşilea şi mai 
departe de mine. Dacă aşa îl chema, cu siguranţă că avea un 
nume insolit. Nu trebuie să fii aici! 

- Calmează-te. Acum plec, am spus. 

Ca să-mi demonstrez sinceritatea, mi-am ridicat servieta şi l- 
am văzut că-şi vâră capul între umerii aschilambici ridicaţi până 
în dreptul urechilor. Era ca un câine bătut atât de des încât nu se 
mai aşteaptă să fie tratat altfel. 

- N-am gânduri necurate, înţelegi? 

- Pleacă, ochi beliţi! Du-te de unde-ai venit şi /asâ-mă-n pace! 

- In regulă. 

Nu-mi revenisem încă din sperietura pe care o trăsesem, iar 


97 


resturile de adrenalină nu făceau casă prea bună cu mila pe care 
o simţeam - ca să nu mai zic nimic de exasperare. Aceeaşi 
exasperare pe care obişnuiam s-o simt faţă de Christy atunci 
când ajungeam acasă şi o găseam iarăşi mangă, în ciuda tuturor 
promisiunilor şi jurămintelor ei că se va îndrepta, că va apuca pe 
calea cea bună şi va renunţa la băutură o dată pentru totdeauna. 
In combinaţie cu fierbinţeala după-amiezii de vară târzie, toate 
aceste sentimente îmi dădeau o stare de rău fizic. Poate nu cel 
mai bun mod de a porni într-o misiune de salvare. 

M-am gândit la Kennebec Fruit şi la cât de bună fusese berea 
de ghimber de acolo; vedeam cu ochii minţii vaporii de gheaţă 
ieşind în valuri afară din congelatorul pentru îngheţată când îl 
deschisese Frank Anicetti Senior ca să scoată cana cea mare. |n 
plus, înăuntru era răcoare. O răcoare binecuvântată. Am pornit 
într-acolo fără să mai stau pe gânduri, iar noua mea servietă (cu 
migală rotunjită la colţuri) mi se lovea de genunchi. 

- Hei! Hei, tu, Cumtecheamă! 

M-am întors. Boschetarul încerca să se ridice în picioare, 
sprijinindu-se de peretele uscătoriei. Işi recuperase pălăria şi o 
ţinea lipită de burtă. Acum o pipăia frenetic, căutând ceva. 

- Am un bilet galben de la casa verde, aşa că dă-mi un dolar, 
boule, că-i ziua plăţii duble. 

Revenisem la filmul iniţial. Asta m-a liniştit. Totuşi, m-am ferit 
să mă apropii prea mult de el. Nu voiam să-l sperii iarăşi sau să 
provoc un alt atac. M-am oprit la o distanţă de doi metri şi am 
întins mâna. Banul pe care mi-l dăduse Al îmi lucea în palmă. 

- N-am un dolar, dar uite jumate. 

Ezită, ţinându-şi pălăria cu stânga. 

- Sper că nu vrei să mi-o iei în gură. 

- Oricât de tentant ar suna, cred că o să mă abţin. 

- Hî? 

Se uită la monedă, apoi la mine, apoi iar la monedă. Cu mâna 
dreaptă îşi şterse balele de pe bărbie şi atunci am observat o 
altă diferenţă. Nimic cutremurător, dar suficient cât să mă facă 
să pun la îndoială trăinicia spuselor lui Al conform cărora fiecare 
călătorie era o resetare completă. 

- Nu-mi pasă dacă o iei sau nu, dar hotărăşte-te odată, că am 
treabă, i-am spus. 

Smulse moneda, apoi se ghemui înfricoşat la loc lângă zidul 
uscătoriei. 

Avea ochii mari şi umezi. Firicelul de salivă reapăruse pe 


98 


bărbie. Nimic în lumea asta nu se poate compara cu tabloul 
încântător oferit de un alcoolic în ultimă fază. Nu-mi pot da 
seama de ce imaginea asta nu-i folosită în reclamele de Jim 
Beam, Seagram's şi Mike's Hard Lemonade. 

- Cine eşti? Ce cauţi aici? 

- Ceva de lucru, sper. Ascultă, ai încercat să mergi la AA 
pentru problema asta mică pe care o ai cu bă... 

- Cară-te, Jimla! 

Habar nu aveam ce anume era jimla, dar partea cu cară-te 
am  înţeles-o foarte bine. M-am îndreptat spre poartă, 
aşteptându-mă să-l aud că mai urlă ceva după mine. Inainte nu o 
făcuse, însă întâlnirea asta fusese clar diferită. 

Pentru că el nu mai era Omul cu biletul galben. Nu şi de 
această dată. Când şi-a ridicat mâna ca să-şi şteargă balele de 
pe bărbie, biletul mototolit în pumn nu mai era galben. 

Acum era de un portocaliu murdar, dar strălucitor. 


2 


Am traversat parcarea fabricii, ciocănind din nou în 
portbagajul maşinii Plymouth Fury roşie cu alb, ca să-mi poarte 
noroc. Căci cu siguranță urma să am nevoie de tot norocul din 
lume. Am traversat şinele, auzind din nou pufăitul astmatic al 
trenului, doar că, de data aceasta, mi se părea că vine mai de 
departe, pentru că, de data aceasta, întâlnirea mea cu Omul cu 
biletul galben - care acum era Omul cu biletul portocaliu - 
durase puţin mai mult. Aerul era împuţit de aceeaşi duhoare a 
canalizării fabricii, exact ca înainte, şi aceeaşi cursă interurbană 
a mugit, depăşindu-mă. Pentru că acum întârziasem puţin, n-am 
mai putut să descifrez plăcuţa cu traseul, dar mi-am amintit ce 
scria pe ea: EXPRESUL LEWISTON. M-am întrebat, într-o doară, 
de câte ori văzuse Al acelaşi autobuz, cu aceiaşi pasageri care se 
uitau pe geam. 

Am grăbit paşii, încercând să dau la o parte norişorii albaştri 
de gaze de eşapament. Rockerul rebel era la locul lui, lângă uşă, 
şi m-am gândit ce-ar zice dacă i-aş fura replica. Dar asta ar fi fost 
un lucru tot atât de nemilos ca şi terorizarea intenţionată a 
boschetarului de la uscătorie. Dacă furai acestor copii limbajul lor 
secret, nu mai rămâneau cu nimic. lar acest băiat nici măcar nu 
avea un joc video pe care să-şi verse nervii. Aşa că doar am dat 
din cap către el. 


99 


Mi-a răspuns la salut cu acelaşi semn şi cu: 

- Hi-ho, Daddy-O. 

Am intrat. Clopoţelul a sunat argintiu. Am trecut pe lângă 
standul cu cărţi la reducere şi m-am dus direct la barul unde se 
afla Frank Anicetti. 

- Cu ce te pot ajuta, bunul meu prieten? 

Am rămas cu gura căscată, pentru că nu asta fusese replica 
lui de data trecută. Apoi mi-am dat seama că nici nu avea cum 
să fie. Data trecută luasem un ziar din rastel. De această dată nu 
luasem. Poate că fiecare călătorie în 1958 era o resetare a 
contorului înapoi la zero (cu excepţia Omului cu biletul galben), 
însă, ori de câte ori modificai ceva, restul venea de la sine. Ideea 
mi s-a părut şi înspăimântătoare şi oarecum liberatoare. 

- Mi-ar prinde bine o bere de ghimbir. 

- Şi mie mi-ar prinde bine un client, aşa că suntem gând la 
gând cu bucurie. De cinci sau de zece cenți? 

- Cred că de zece. 

- Păi, cred că crezi bine. 

Cana aburită a fost scoasă din congelator. A îndepărtat spuma 
cu o lingură de lemn. A umplut-o iarăşi până la vârf şi mi-a pus-o 
în faţă. Totul exact ca înainte. 

- Zece cenți plus TVA-ul. 

l-am dat unul din dolarii vintage ai lui Al şi, în vreme ce Frank 
nr. 1 număra restul, m-am uitat peste umăr şi l-am văzut pe 
fostul Om cu biletul galben clătinându-se încolo şi încoace în faţa 
magazinului cu băuturi - în faţa casei verzi. Imaginea lui m-a dus 
cu gândul la fachirii indieni din filmele vechi, care cântă din flaut 
ca să ademenească o cobră afară din coşul de răchită. Şi, chiar la 
tanc, Tânărul Anicetti se îndrepta spre casă. 

M-am întors, am sorbit din bere şi am oftat. 

- Mă unge exact acolo unde mă doare. 

- Aşa-i, nu-i nimic mai bun ca o bere rece într-o zi toridă. Nu-i 
aşa că nu eşti de prin părţile noastre? 

- Aşa e. Sunt din Wisconsin, am răspuns, întinzând mâna. 
George Amberson. 

Mi-a strâns-o, în vreme ce clopoţelul de deasupra intrării se 
trezise iarăşi. 

- Frank Anicetti. Şi uite-l pe fecioru-meu, Frank Junior. Frankie, 
salută-l pe domnul Amberson din Wisconsin. 

- Bună ziua, domnule, mi-a surâs Frankie şi a continuat către 
tatăl său: Titus a urcat camionul pe elevator şi zice că o să fie 


100 


gata cam pe la cinci. 

- E bine. 

Mă aşteptam ca Anicetti să-şi aprindă o ţigară şi nu m-a 
dezamăgit. A tras fumul adânc în piept şi s-a întors către mine: 

- In vacanţă sau cu afaceri? 

O clipă am ezitat să-i răspund, dar nu pentru că m-ar fi pus în 
încurcătură. Ce mă uluia era felul în care scenele deviau şi 
reveneau la scenariul original. Oricum, Anicetti nu părea să 
observe. 

- Indiferent de ce-ai venit, ţi-ai ales momentul cel mai bun. Au 
plecat majoritatea oamenilor verii şi putem şi noi să fim mai 
relaxaţi. Vrei şi o cupă cu îngheţată de vanilie în bere? De obicei 
ar costa încă cinci cenți, dar în zilele de marţi avem reducere de 
preţ: o vindem doar cu cinci cenți. 

- Of, tăicuţule, gluma asta s-a răsuflat de vreo zece ani, a 
spus cu blândeţe Frank Junior. 

- Mulţumesc, dar e bună aşa cum e, am răspuns. Am venit cu 
afaceri. Cumpăr o proprietate în... Sabattus? Cred că aşa se 
cheamă. Ştii oraşul? 

- De o viaţă, a spus Frank. Expulză fumul pe nări şi îmi aruncă 
o privire şmecheră: Ai mers cam mult pentru o simplă vânzare. 

l-am întors zâmbetul complice de parcă aş fi vrut să-i comunic 
dacă ai şti ce ştiu eu... Probabil că m-a înţeles, pentru că mi-a 
făcut cu ochiul. Clopoţelul de deasupra uşii a anunţat sosirea 
doamnelor-în-căutare-de-fructe-proaspete. Ceasul de pe perete 
care te îndemna BEA-ŢI CAFEAUA SĂ PRINZI INIMĂ spunea că e 
12:28. Se pare că din acest scenariu fusese scoasă partea unde 
discutam cu Frank Junior despre povestirea scrisă de Shirley 
Jackson. Mi-am terminat berea din trei înghiţituri lungi şi, 
imediat, o crampă mi-a încleştat maţele. Rareori în romane 
personajele au nevoie să meargă la budă, dar în viaţa reală, 
stresul mental poate provoca o reacţie de natură fizică. 

- Spune-mi, te rog, se întâmplă să fie o toaletă pentru bărbaţi 
pe aici? 

- Regret, dar nu avem aşa ceva, mi-a răspuns Frank Senior. 
Mereu am vrut să facem una. Doar că vara suntem prea 
aglomeraţi, iar iarna nu prea avem bani de renovare. 

- Poţi să mergi după colţ, la Titus, a intervenit Frank Junior. 

Era ocupat să pună îngheţată într-un cilindru metalic ca să-şi 
facă un milk-shake. Inainte nu făcuse asta şi mi-am amintit, cu 
oarece nelinişte, de efectul de fluture. Mi se părea chiar că văd 


101 


cum acel fluture îşi desface aripile în faţa ochilor mei. Schimbam 


lumea. In feluri foarte mărunte - infinitezimale dar, da, o 
schimbam. 
- Domnule? 


- Scuză-mă, n-am fost pe fază. 

Păru derutat, apoi izbucni în hohote de râs. 

- Bună poantă, n-am mai auzit-o! 

Şi tocmai pentru că era o poantă bună, o va repeta, la rândul 
lui, data viitoare când îşi va pierde şirul gândurilor. Şi astfel îşi va 
face debutul timpuriu o expresie care ar fi intrat în fluxul 
condimentat al argoului american abia prin anii şaptezeci sau 
optzeci. 

- Titus Chevron e chiar după colţ, pe dreapta, mi-a zis Anicetti 
Senior. Dacă ai o... hm... treabă urgentă, poţi să foloseşti baia 
noastră de la etaj. 

- Nu, mulţumesc, am spus şi, cu toate că mă uitasem deja la 
ceasul de pe perete, am aruncat o privire ostentativă ceasului 
meu Bulova cu brățară Speidel. Bine că nu-i puteau zări 
cadranul, pentru că uitasem să-l reglez şi încă indica ora din 
2011. 

- Dar trebuie să plec. Am o mulţime de treburi. Cu puţin noroc 
ar dura doar o zi, dar mă îndoiesc. Imi poţi recomanda un motel 
bun prin împrejurimi? N 

- Adică un parc de maşini? a întrebat Anicetti Senior. Işi strivi 
tigara într-una din scrumierele aliniate pe tejghea - GUSTUL 
EXTREM DE BUN AL ŢIGARETELOR WINSTON. 

- Da, şi de această dată zâmbetul meu a fost mai mult ridicol 
decât atoateştiutor... iar intestinele mi s-au contorsionat iarăşi. 

Dacă nu mă ocupam de urgenţă de problema asta, s-ar fi 
putut să fie nevoie de o ambulanţă. 

- Moteluri le spunem noi în Wisconsin. 

- Păi, avem parcul de maşini Tamarack, la vreo opt kilometri 
înspre Lewiston, pe Route 196, mi-a explicat Anicetti Senior. 
Lângă cinematograful în aer liber. 

- Mulţumesc pentru pont, i-am spus, ridicându-mă. 

- N-ai de ce. Şi dacă vrei să te tunzi înainte să-ţi vezi de 
treburi, încearcă frizeria lui Baumer. Face treabă bună. 

- Mulţam. Alt pont folositor. 

- Ponturile sunt gratis, berea o vând pe dolari. Petrecere 
frumoasă în statul Maine, domnule Amberson. Frankie? Bea-ţi 
milkshake-ul şi şterge-o la şcoală. 


102 


- Sigur, tăicuţule. 

De această dată Juniorul a fost cel care mi-a făcut cu ochiul. 

- Fra-ank, îl strigă pe Senior una dintre doamne. Portocalele 
astea sunt proaspete? 

- La fel de proaspete ca zâmbetul tău, Leola, i-a răspuns el şi 
doamnele au chicotit ca nişte copiliţe. 

Nu glumesc şi nici nu sunt drăgălaş, chiar aşa au chicotit. 

Am trecut pe lângă ele murmurând: „Doamnelor.” Clopoţelul 
a sunat, iar eu am ieşit în lumea de dinainte de naşterea mea. 
Insă acum, în loc să traversez şi să mă îndrept spre curtea unde 
era vizuina de iepure, m-am afundat şi mai mult în această lume. 
Peste drum, boschetarul cu parpalacul lung şi negru gesticula în 
faţa vânzătorului cu halat alb. Chiar dacă biletul pe care îl agita 
nervos era acum portocaliu şi nu galben, revenise la scenariul 
iniţial. 

Am considerat că-i un semn bun. 


3 


Titus Chevron era după supermarketul Red & White de unde 
Al îşi cumpărase iar şi iar proviziile pentru restaurant. Anunţul 
din vitrină ne înştiinţa că sfertul de kilogram de homari costa 
şaizeci şi nouă de cenți. Vizavi de el, într-un loc viran în zilele 
mele, se ridica o clădire urâtă, maronie, cu uşile larg deschise, 
etalând tot felul de piese vechi de mobilier - iar pătuţurile de 
copil, balansoarele şi fotoliile tapiţate de tipul „Pentru relaxarea 
tăticului nostru” păreau a fi în cantităţi impresionante. THE JOLLY 
WHITE ELEPHANT spunea firma de deasupra intrării. Un alt afiş, 
proptit în aşa fel încât să atragă privirile celor care se îndreaptă 
spre Lewiston avea pretenţia neruşinată DACA NOI NU AVEM, 
INSEAMNA CA IE NU-ŢI TREBUIE. Un individ, probabil 
proprietarul, stătea într-unul din balansoare, trăgea dintr-o pipă 
şi mă cerceta cu privirea. Era în maiou fără mâneci şi pantaloni 
maro, lăbărţaţi. Avea şi barbişon, gest extrem de îndrăzneţ în 
această anume insulă de pe fluviul timpului. lar părul, deşi îl 
purta pieptănat peste cap şi domolit cu ceva briantină, era lung 
şi i se ondula la ceafă, ducându-mă cu gândul la un clip vechi de 
rock-and-roll pe care îl văzusem odinioară: Jerry Lee Lewis urcat 
cu picioarele pe pian şi cântând „Great Balls of Fire”. Fără doar şi 
poate că proprietarul magazinului The Jolly White Elephant era 
nonconformistul oraşului. 


103 


Am ridicat un deget la frunte în semn de salut. Abia dacă a 
catadicsit să-mi răspundă cu o vagă înclinare a capului şi a 
continuat să pufăie din pipă. 

La benzinăria Chevron a lui Titus (unde galonul de benzină 
normală se vindea cu 19,9 cenți, iar cea „super” costa doar cu 
un penny mai mult), un bărbat în salopetă albastră şi tunsoare 
laborioasă meşterea ceva la un camion - bănuiam că al familiei 
Anicetti - cocoţat pe elevator. 

- Domnul Titus? 

A întors capul spre mine: 

- În? 

- Domnul Anicetti mi-a spus că aş putea folosi toaleta 
dumneavoastră. g 

- Cheia-i înăuntru. /n-iunt-uu. 

- Mulţumesc. 

Cheia era prinsă de o aripioară din lemn pe care scria 
BĂRBAŢI. Pe aripioara celeilalte chei stătea scris FETE. Şi m-am 
gândit, nu fără satisfacţie, cât de oripilată ar fi fost fosta mea 
soţie să vadă această discriminare. 

Toaleta era curată, dar plină de fum. O scrumieră ca o urnă se 
afla lângă comodă şi, după numărul de chiştocuri din ea, mi-am 
dat seama că multora din cei care vizitau această cămăruţă le 
plăcea să pufăie în timp ce făceau căcălică. 

Când am ieşit, am văzut vreo douăzeci de maşini vechi pe o 
parcelă mică de lângă staţia de benzină. Deasupra lor fluturau în 
adierea zilei de vară mai multe fanioane colorate. Maşini care în 
2011 s-ar fi vândut pe mii de dolari aveau aici preţuri între 
şaptezeci şi cinci şi o sută. Doar un Caddy care părea în stare 
perfectă se vindea cu opt sute. Deasupra barăcii unde se 
perfectau tranzacţiile (unde era o mimoză cu coadă de cal care 
mesteca gumă şi răsfoia Photoplay) atârna un anunţ care 
spunea: TOATE MAŞINILE SUNT IN PERFECTA STARE DE 
FUNCŢIONARE ŞI AU GARANȚIA LUI BILL TITUS. INTREŢINEM CE 
VINDEM! 

Am pus cheia la locul ei, i-am mulţumit lui Titus (care a mârâit 
un răspuns fără să se întoarcă de la camionul de pe elevator) şi 
am pornit pe Main Street, gândindu-mă că ar fi o idee bună să 
mă tund înainte de a merge la bancă. Asta mi-a adus aminte de 
nonconformistul cu barbişon şi, mânat de un impuls, am 
traversat înapoi la magazinul cu mobilă la mâna a doua. 

- 'Neaţa, i-am spus. 


104 


- E cam după-amiază, da’ dacă aşa-ţi place matale. 

A pufăit mai departe din pipă şi boarea verii târzii mi-a adus în 
nări aromă de Cherry Blend. Şi mi-a amintit şi de bunicul meu 
care fuma aceeaşi marcă. Uneori îmi sufla fumul în ureche ca să- 
mi ostoiască durerile copilăriei, metodă evident neaprobată de 
Asociaţia Medicilor Americani. 

- Ai valize de vânzare? 

- Oh, am câteva prin spate. Cam vreo două sute, cred. Du-te 
acolo şi uită-te pe dreapta. 

- Dacă am să cumpăr una, pot s-o las aici câteva ore până 
mai fac ceva cumpărături? 

- Ţin deschis până la cinci, mi-a răspuns, întorcându-şi chipul 
înspre soare. După aia eşti pe cont propriu. 


4 


Am dat două din bancnotele vintage ale lui Al pe o valiză din 
piele, am pus-o bine în spatele tejghelei nonconformistului şi am 
apucat-o pe Main Street, cu servieta lovindu-mi piciorul la fiecare 
pas. M-am uitat prin vitrina de la „casa verde” şi l-am văzut pe 
vânzător citind ziarul lângă aparatul de marcat. Nu mai era nici 
urmă de amicul meu cu parpalacul negru. 

Era greu să te rătăceşti în zona comercială; nu era mai mare 
de un cvartal. La vreo trei sau patru clădiri distanţă de Kennebec 
Fruit am dat peste Frizeria lui Baumer. In vitrină se spirala un 
stâlp de bărbier alb cu roşu. Alături era lipit un afiş electoral cu 
Edmund Muskie. Mi-l aminteam ca fiind un bătrân obosit, cu 
umerii căzuţi, însă, în această fotografie părea mult prea tânăr 
ca să voteze, darămite ca să fie ales. Afişul ne îndemna: TRIMITE- 
L PE ED MUSKIE IN SENAT, VOTEAZA PARTIDUL DEMOCRAT! 
Cineva lipise dedesubt o bandă albă de hârtie cu următorul 
mesaj scris de mână: AU ZIS CA IN MAINE NU SE POATE, DAR AM 
REUȘIT! URMEAZĂ: HUMPHREY ÎN 1960! 

lnăuntru, doi cetăţeni vârstnici erau aşezaţi lângă perete, iar 
unui al treilea, la fel de bătrân, i se aranja părul ce-i mărginea 
chelia. Cei care îşi aşteptau rândul pufăiau ca nişte locomotive 
cu aburi. Pufăia din greu şi frizerul (Baumer, am presupus eu), cu 
ochiul mijit din cauza fumului în vreme ce ţăcănea din foarfece. 
Toţi patru m-au studiat din cap până-n picioare într-o manieră 
care-mi era cunoscută: privirea evaluatoare căreia Christy îi 
spunea Căutătura Yankeului. Era bine să observ că anumite 


105 


lucruri nu se schimbaseră. 

- Nu sunt din oraş, dar am gânduri bune, le-am spus. l-am 
votat pe democrați toată viaţa mea, am ridicat mâna în semn de 
„aşa să mă ajute Dumnezeu”. 

Baumer a grohăit amuzat. Scrumul i s-a rostogolit din ţigară. 
L-a înlăturat cu un aer absent de pe bluza de lucru, aruncându-l 
pe podea, unde mucuri strivite se amestecau cu părul tăiat. 

- Harold, ăl de acolo-i republican. Ai grijă să nu te muşte. 

- Nu mai poate, că şi-a pierdut proteza, a intervenit unul 
dintre bătrâni, făcându-i pe ceilalţi să cotcodăcească. 

- De unde eşti, dom'ne? m-a întrebat republicanul Harold. 

- Din Wisconsin. 

Şi, ca să previn orice alte discuţii, am luat un exemplar din 
Man's Adventure. Pe copertă, un gorobete asiatic subuman, cu 
un bici în mâna înmănuşată, se apropia de o frumuseţe blondă 
legată fedeleş de un stâlp. Povestirea care însoțea poza se 
intitula SCLAVELE SEXULUI DIN PACIFIC. In frizerie pluteau arome 
dulci şi minunate de pudră de talc, pomezi pentru păr şi fum de 
ţigară. Când Baumer mi-a făcut semn să iau loc în faţa oglinzii, 
eram cufundat în aventurile sclavelor sexului. Doar că erau mult 
mai puţin captivante decât lăsa să se creadă coperta. 

- Eşti de mult pe drum, domnule Wisconsin? m-a întrebat în 
vreme ce-mi punea o bucată de vâscoză peste haine şi un guler 
din hârtie. 

- De multişor, am răspuns cu sinceritate. 

- Ei bine, acum ai ajuns în ţara lui Dumnezeu. Cât de scurt să 
fie? 

- Destul de scurt, ca să nu arăt ca un... şi cuvântul hipiot 
aproape mi-a ieşit din gură, doar că Baumer nu avea de unde să 
ştie ce înseamnă... ca un tip boem şi nonconformist. 

- Mi se pare mie, sau ai cam uitat să te tunzi, a început el să 
mânuiască foarfecele. Incă puţin şi arătai ca poponarul ăla care 
are The Jolly White Elephant. 

- Nu mi-aş dori aşa ceva, am spus. 

- Nu, dom'ne, ăla-i o altă-aia. Aaa-tâ-aia. 

Când Baumer a isprăvit, mi-a pudrat ceafa, m-a întrebat dacă 
vreau Vitalis, Brylereem, sau Wildroot Cream Oil şi mi-a spus că 
mă costă patruzeci de cenți. 

lar asta este ceea ce numesc eu un chilipir. 


106 


5 


Nimeni nu a ridicat din sprâncene în faţa depozitului meu de o 
mie de dolari la Hometown Trust. Probabil că m-a ajutat şi 
tunsoarea cea nouă, dar cred că mai mult s-a datorat faptului că 
aveam de-a face cu o societate în care comerţul se făcea, în 
general, fără intermediari şi unde cardurile de credit erau în 
faşă... probabil chiar privite cu oarece suspiciune de yankeii 
chibzuiţi. O funcţionară de o frumuseţe severă, cu părul strâns în 
buclişoare mici şi cu o camee la rever, mi-a numărat banii, a 
notat suma într-un registru, apoi l-a chemat pe directorul- 
adjunct, care i-a numărat încă o dată, a verificat registrul şi a 
completat o chitanţă atât cu depozitul cât şi cu totalul sumei din 
contul meu curent. 

- Dacă nu vă supăraţi că vă spun, mi se pare o sumă destul 
de mare ca s-o ţineţi în contul curent, domnule Amberson. N-aţi 
dori să deschideţi un cont de economii? Oferim o dobândă de trei 
la sută, compusă trimestrial, mi-a sugerat el, făcând ochii mari 
ca pentru a demonstra ce afacere profitabilă aş fi făcut. 

Semăna cu un şef de bandă cubanez din vechime, unul pe 
nume Xavier Cugat. 

- Mulţumesc, însă am câteva tranzacţii de perfectat, i-am 
spus, apoi mi-am coborât vocea. Cumpăr o proprietate. Sau, 
măcar, aşa sper. 

- Mult noroc, mi-a urat cu vocea-i atingând acelaşi ton 
confidenţial. Lorraine vă va da cecurile. Cincizeci de dolari sunt 
suficienţi pentru moment? 

- Da. 

- Mai târziu vom tipări nişte file de cec cu numele şi adresa 
dumneavoastră. 

Işi ridică, totuşi, sprâncenele a întrebare. 

- Bănuiesc că voi fi în Derry. Ţinem legătura. 

- Minunat. Mă găsiţi la Drexel opt patru-şapte-şapte-şapte. 

N-am avut nici cea mai vagă idee despre ce anume vorbea 
până când nu mi-a strecurat o carte de vizită prin ferestruica 
ghişeului. Gregory Dusen, Director-adjunct - pe o parte, DRexel 
8-4777 - pe partea cealaltă. 

Lorraine mi-a dat cecurile şi un portofel din piele falsă de 
aligator în care să le pun. l-am mulţumit şi le-am pus în servietă. 
La uşă m-am oprit şi m-am uitat înapoi. Doi funcţionari erau la 
maşina de calculat, dar în rest toate tranzacţiile păreau a fi de 


107 


tipul contabil cu mânecuţe. Şi mi-a trecut prin cap că, doar cu 
câteva excepţii, Charles Dickens s-ar fi simţit în largul lui aici. Şi 
mi-a mai trecut prin cap şi că a trăi în trecut era ca şi cum ai trăi 
sub apă şi ai respira printr-un tub. 


6 


Mi-am cumpărat hainele de la Mason's Menswear, aşa cum 
îmi recomandase Al, iar vânzătorul de acolo mi-a spus că da, 
sunt mai mult decât bucuroşi să accepte un cec, cu condiţia să 
fie întocmit de o bancă din localitate. Mulțumită lui Lorraine, am 
fost în stare să-i satisfac această dorinţă. 

Nonconformistul de la The Jolly White Elephant m-a urmărit în 
tăcere în timp ce transferam conţinutul celor trei sacoşe în valiza 
mea cea nouă. Când am terminat şi am închis-o, şi-a dat cu 
părerea: 

- Ciudat mod de a face cumpărături, omule. 

- Se prea poate. Dar trăim într-o lume ciudată. 

Zâmbi cam fără chef la auzul constatării mele. 

- Poţi s-o mai spui o dată. Blană, Jackson. 

Şi a întins mâna la nivelul şoldului, cu palma în sus. O clipă 
am rămas la fel de nedumerit cum fusesem când am încercat să- 
mi dau seama ce îmi spusese directorul băncii. Apoi mi-am adus 
aminte de filmul Dragstrip Girl şi am înţeles că nonconformistul 
se referea la varianta din anii cincizeci a ciocnitului de pumni în 
semn de înţelegere. Mi-am plimbat palma peste a lui, simţindu-i 
căldura şi transpiraţia şi gândind din nou: Este real. Mi se 
întâmplă de-adevăratelea. 

- Blană, omule. 


7 


Am traversat înapoi la Titus Chevron, cu valiza cea nouă şi 
plină într-o mână şi cu servieta în cealaltă. In lumea lui 2011 din 
care venisem nu era mai târziu de zece, unsprezece dimineaţa, 
însă deja mă simţeam epuizat. Intre staţia de benzină şi parcul 
auto adiacent am observat o cabină telefonică. Am intrat, am 
închis uşa şi am citit semnul scris de mână ce atârna deasupra 
demodatului telefon public: ATENŢIE CONVORBIRI TELEFONICE 
ACUM LA ZECE CENȚI PRIN BUNAVOINŢA COMPANIEI DE 
TELEFOANE. 

Am răsfoit secţiunea cu servicii din cartea de telefon şi am 


108 


găsit Lisbon Taxi. În reclamă era caricatura unui taximetru cu 
ochi în loc de faruri şi un zâmbet larg pe masca motorului. 
Promitea SERVICII RAPIDE ŞI AMABILE, îmi plăcea cum sună. M- 
am scotocit prin buzunar după mărunţiş, dar primul lucru pe care 
am pus mâna a fost ceva ce ar fi trebuit să las în urmă: mobilul 
meu Nokia. Era depăşit după toate standardele anului din care 
venisem - chiar intenţionasem să-l schimb pe un iPhone - dar n- 
avea niciun drept să fie aici. Dacă l-ar fi văzut cineva, m-aş fi 
confruntat cu o sută de întrebări la care nu aveam răspuns. L-am 
ascuns repede în servietă. Pentru moment era în regulă, dar 
trebuia, în cele din urmă, să mă descotorosesc de el. Dacă-l 
păstram era ca şi cum aş fi umblat cu o bombă amorsată asupra 
mea. 

Am găsit o monedă, am introdus-o în fantă şi a ieşit imediat 
pe jgheabul de evacuare. Am luat-o de acolo şi o singură privire 
a fost suficientă ca să înţeleg ce se întâmplase. Ca şi telefonul 
Nokia, banul acela venise din viitor; era o monedă sendviş din 
aramă, pretențioasă ca aspect, dar nu mai valoroasă de un 
penny. Mi-am scos toate monedele din buzunare, am căutat prin 
ele şi am găsit una de zece cenți din 1953. Probabil că o 
primisem ca rest de la Kennebec Fruit când îmi plătisem berea 
de ghimbir. Am dat s-o pun în aparat, dar am înţepenit în faţa 
unui gând iţit din senin. Ce s-ar fi întâmplat dacă moneda mea 
din 2002 s-ar fi blocat în telefon, în loc să cadă în tăviţă? Şi cum 
ar fi fost dacă ar fi găsit-o omul de la AT&T care se ocupa de 
întreţinerea telefoanelor publice din Lisbon Falls? 

Ar fi crezut că-i un banc, nimic mai mult. O farsă mai 
sofisticată. 

Dar mă cam îndoiam - moneda era mult prea perfectă. Ar fi 
arătat-o tuturor cunoscuţilor; poate chiar s-ar fi scris în ziarul 
local despre povestea lui. De data asta avusesem noroc, dar s-ar 
putea să nu-mi mai meargă tot atât de bine data viitoare. 
Trebuia să fiu prudent. Cu îngrijorare crescândă m-am gândit 
iarăşi la mobilul meu. Apoi am pus moneda din 1953 în telefon şi 
am fost recompensat de sunetul tonului. Am format numărul 
încet şi atent, încercând să-mi aduc aminte dacă mai folosisem 
vreodată un telefon cu disc. Nu, parcă nu. De fiecare dată când îi 
dădeam drumul, revenea la loc cu un gâlgâit ciudat, ca de 
curcan furios. 

- Lisbon Taxi, mi-a răspuns o voce de femeie, împreună cu noi 
parcurgeţi distanţele cu zâmbetul pe buze. Cu ce vă putem fi de 


109 


folos? 


8 


În aşteptarea taxiul, m-am învârtit prin parcarea lui Titus, 
căscând gura la maşinile de vânzare. Cel mai mult mi-a plăcut un 
Ford roşu, decapotabil, din 1954 - un Sunliner, după cum scria 
pe fiţuica de sub farul din dreptul şoferului. Avea anvelope cu 
flancuri albe şi o capotă din pânză veritabilă pe care mâţele 
interesate din Dragstrip Girl ar fi numit-o „acoperiş din cârpă”. 

- Nu-i rea, domne, a spus Bill Titus din spatele meu. 
Demarează ca un glonţ din puşcă, crede-mă când îţi spun. 

M-am întors. Se ştergea cu o cârpă roşie la fel de soioasă ca şi 
mâinile. 

- Are ceva rugină pe bielă, am comentat eu. 

- Mda, ce să-i faci, asta-i din cauza climei de pe la noi, a 
ridicat el din umeri în semn de „n-ai ce-i face”. Chestia e că 
motorul e clasa întâi şi roţile sunt aproape noi. 

- V-8? 

- Adaptor de transmisie în i-grec, mi-a răspuns el iar eu am 
dat din cap de parcă toată viaţa numai cu motoare m-aş fi 
ocupat. Am cumpărat-o de la Ariene Hadley din Durham după ce 
i-a murit bărbatul. Şi dacă Bill Hadley se pricepea la ceva, atunci 
se pricepea să îngrijească cum trebuie o maşină... Da' n-ai de 
unde să-i ştii, că nu eşti de prin părţile noastre. 

- Nu. Sunt din Wisconsin. George Amberson, am întins mâna 
spre el. 

Dar Titus a clătinat din cap surâzând uşor. 

-Imi pare bine, domnu’ Amberson, da’ o să te umpli de 
unsoare. Spune că ne-am dat mâna şi gata. Cumperi sau doar te 
uiţi? 

- Nu ştiu încă, am spus, dar nu era adevărat. 

Mi se părea că Sunlinerul era cea mai mişto maşină pe care o 
văzusem vreodată. Am deschis gura să-l întreb despre 
kilometraj, dar mi-am dat seama că, într-o lume în care îţi 
umpleai rezervorul doar cu doi dolari, întrebarea asta aproape n- 
avea nicio noimă. În schimb, l-am întrebat dacă e standard. 

- lhî, este. Şi când dai într-a doua, tre’ să fii cu ochii-n patru 
după poliţişti. Porneşte ca săgeata într-o secundă, ticăloasa asta 
mică. Vrei să faci o tură? 

- Nu pot, i-am răspuns. Tocmai ce am chemat un taxi. 


110 


- Nu aşa se circulă, m-a sfătuit Titus. Dacă ai cumpăra 
bijuteria asta, ai putea să te întorci în Wisconsin ca un boier şi să 
te doară-n spate de mersul trenurilor. 

- Cât ceri? Văd că nu i-ai pus preţul la parbriz. 

- Păi, nu i l-am pus, că abia am luat-o alaltăieri. N-am apucat. 

Şi-a scos pachetul cu ţigări şi a continuat: 

- Mă gândesc la trei sute cincizeci, da' sunt gata să mă 
târguiesc. 

Mi-am încleştat maxilarele ca să nu-mi cadă falca de uimire şi 
i-am spus că o să mă gândesc. Şi, dacă îmi ies socotelile, mă 
întorc mâine. 

- Să vii devreme, domnu’ Amberson, că păpuşica asta n-o să 
facă mulţi purici pe-aici. 

Şi iarăşi m-am simţit mai liniştit. Aveam monede care nu 
mergeau în telefoanele publice, tranzacţiile bancare erau 
încheiate de mână, iar telefoanele scoteau sunete de curcani 
supăraţi în urechea ta când formai un număr, dar anumite lucruri 
nu se schimbaseră. 


9 


Taximetristul era un ins gras cu o pălărie boţită. Pe insigna de 
pe borul acesteia se puteau desluşi cuvintele FIRMA 
AUTORIZATA. Fuma ţigări Lucky Strike una după alta şi la radio 
răcnea muzica postului WJAB. Am ascultat „Sugartime” cu The 
McGuire Sisters, „Bird Dog” cu The Everly Brothers şi „Purple 
People Eater”, cântat de o creatură pe nume Sheb Wooley. M-aş 
fi putut lipsi de cântecul ăsta fără regrete. După fiecare două 
melodii, un trio de voci feminine intonau îngrozitor de fals: 
„VYuuunuuu-patru patru-zeeeerooo, WJA-beee... Marea 
Lovituuuură!” Şi aşa am aflat că la magazinul Romanow 
începeau reducerile de vară şi că F.W. Woolworth tocmai ce 
primise o comandă suplimentară de cercuri pentru dansuri 
hawaiene, adevărat chilipir la doar 1,39 dolari. 

- Păcătoasele alea de cercuri nu-s bune de nimic decât să-i 
lovească pe copii peste şolduri, a remarcat taximetristul, 
scuturându-şi ţigara pe geam. 

A fost singura lui tentativă de conversaţie între Titus Chevron 
şi motelul Tamarack. 

Am deschis geamul din dreptul meu ca să mai scap de fumul 
gros şi am privit uluit la lumea necunoscută de afară. Nu apăruse 


111 


încă dezvoltarea urbană dintre Lisbon Falls şi graniţa oraşului 
Lewiston. În afară de câteva benzinării, cafeneaua Hi-Hat şi 
cinematograful în aer liber (al cărui panou publicitar anunţa o 
proiecţie dublă, cu Vertigo şi Lunga vară fierbinte, ambele în 
Cinemascope şi Technicolor) nu mai era nimic altceva. În faţa 
ochilor mei se desfăşura un peisaj rural veritabil. Chiar am văzut 
mai multe vaci decât oameni. 

Motelul, aflat la distanţă rezonabilă de şosea, nu era umbrit 
de conifere, cum ar fi lăsat să se înţeleagă denumirea lui, ci de 
nişte ulmi gigantici, impunători. Nu era ca şi cum m-aş fi pomenit 
faţă în faţă cu o turmă de dinozauri, dar nici departe nu eram. 
Am căscat gura ca prostul la ei, în vreme ce domnul Firmă 
Autorizată îşi aprindea altă ţigară. 

- Să te ajut la bagaje, şefu'? 

- Nu, mă descurc. 

Cursa nu a costat exagerat de mult, după standardele mele, 
dar cred că pentru taximetrist însemna o pradă consistentă. l-am 
dat doi dolari şi am cerut cincizeci de cenți rest. A părut foarte 
mulţumit; cu bacşişul pe care i-l lăsasem îşi putea cumpăra un 
pachet de Lucky Strike. 


10 


M-am cazat (fără probleme; am pus banii pe tejghea şi nu mi 
s-a cerut niciun act) şi am tras un pui de somn într-o cameră 
unde aerul condiţionat era reprezentat de ventilatorul de pe 
pervazul ferestrei. M-am trezit odihnit (ceea ce era bine), dar 
apoi mi-a fost imposibil să mai adorm noaptea (ceea ce nu mai 
era atât de bine). După apus, traficul se diminuase, iar liniştea 
adâncă îmi dădea frisoane. Televizorul era un Zenith de 
sufragerie care trebuie să fi cântărit vreo cincizeci de kilograme. 
Deasupra lui era antena de cameră şi un mesaj care spunea: 
REGLAŢI ANTENA CU MÂNA. WU FOLOSIȚI POLEIALĂ! CU 
MULŢUMIRI DIN PARTEA CONDUCERII. 

Erau trei programe. NBC-ul avea atâţia purici că era imposibil 
de urmărit, indiferent cât aş fi aranjat antena. Pe CBS imaginea 
se dădea peste cap, iar reglarea sincronizării pe verticală n-a 
folosit la nimic. ABC-ul se vedea limpede ca lacrima şi acolo rula 
Viaţa şi legenda lui Wyatt Earp, cu Hugh O'Brian în rolul 
principal. A împuşcat nişte criminali, apoi a intrat o reclamă la 
ţigările Viceroy. Steve McQueen ne explica faptul că aceste ţigări 


112 


au filtrul potrivit înţeleptului şi gustul potrivit fumătorului. Când 
se pregătea să-şi aprindă una, m-am dat jos din pat şi am închis 
televizorul. 

Şi, brusc, n-a mai fost nimic altceva decât cântecul greierilor. 

Am rămas în chiloţi, m-am întins în pat şi am încercat să 
adorm. M-am dus cu gândul la mama şi la tata. In acest prezent, 
tatăl meu avea şase ani şi locuia în Eau Claire. Mama, avea cinci 
şi stătea la o fermă din lowa care urma să ardă din temelii peste 
vreo trei sau patru ani. Atunci familia ei avea să se mute în 
Wisconsin, mai aproape de răscrucea de vieţi de unde, la un 
moment dat în viitor, voi răsări... eu. 

Am înnebunit, mi-am spus. Am înnebunit şi delirez pe undeva, 
într-un spital de boli mintale. Poate că un doctor va scrie despre 
cazul meu într-o revistă de psihiatrie. Doar că, în loc să fiu 
„Bărbatul care şi-a confundat nevasta cu o pălărie”, voi fi 
„Bărbatul care a crezut că a ajuns în 1958”. 

Dar mi-am trecut palma peste țesătura aspră a cuverturii 
rămase pe pat şi am ştiut că totul este adevărat. M-am gândit la 
Lee Harvey Oswald, dar Oswald era încă în viitor şi nu din cauza 
lui nu aveam acum linişte în această cameră de motel ca un 
exponat de muzeu. 

M-am aşezat pe marginea patului, am deschis servieta şi am 
scos telefonul mobil, dispozitiv absolut inutil aici. Şi totuşi, n-am 
putut să mă abţin şi l-am deschis. Pe ecran au apărut imediat 
cuvintele FARA SEMNAL - normal, la ce m-am aşteptat? Cinci 
dunguliţe? O voce plângăcioasă care să-mi miorlăie în urechi 
Intoarce-te acasă, Jake, înainte să faci un rău pe care să nu-l mai 
poți repara? Tâmpit gând, superstiţioasă idee. Chiar dacă făceam 
ceva rău, puteam să-l repar, pentru că fiecare călătorie în lumea 
aceasta era o resetare. Chiar puteai spune că drumurile înapoi în 
timp erau livrate cu un buton de siguranţă. 

Asta mă liniştea. Ce mă tulbura, însă, era acest telefon într-o 
lume unde cea mai revoluţionară descoperire a tehnologiei era 
televizorul color. Sigur că nu aş fi spânzurat dacă l-ar găsi cineva 
asupra mea, aşa cum păţiseră vrăjitoarele în vremuri încă şi mai 
de demult, dar probabil că aş fi arestat şi azvârlit intr-o celulă 
până când ar veni nişte băieţei de-ai lui J. Edgar Hoover să mă ia 
la întrebări. 

L-am pus pe pat, apoi am scos tot mărunţişul din buzunarul 
drept al pantalonilor. Am împărţit monedele în două grămăjoare. 
Cele din 1958 şi de dinainte s-au întors în buzunar. Cele din viitor 


113 


au intrat într-unul din plicurile pe care le găsisem în sertarul 
biroului (alături de o Biblie şi un meniu de livrări de la Hi-Hat). M- 
am îmbrăcat, am luat cheia şi am ieşit. 

Afară greierii se auzeau mult mai tare. O frântură de lună 
atârna de un colţ al cerului. Niciodată în toată viaţa mea stelele 
nu mi se păruseră atât de strălucitoare şi atât de aproape. Un 
camion a băzâit pe Route 196. Apoi drumul a rămas nemişcat şi 
tăcut. Eram la ţară, unde totul dormea. In depărtare, chiuitul 
unui tren de marfă a sfredelit noaptea. 

In curte nu erau decât două maşini. Ferestrele camerelor din 
dreptul lor erau întunecate. Intunecată era şi recepţia. Simţindu- 
mă ca un infractor, am ieşit în câmpul din spatele motelului. 
larba înaltă îmi şfichiuia jeanşii, pe care aveam de gând să-i 
înlocuiesc a doua zi cu pantalonii noi Ban-Lon. 

Granița proprietăţii Tamarack era marcată cu un gard din 
plasă de sârmă. Dincolo de el era un eleşteu micuţ, pe care 
oamenii de la ţară îl numesc iaz. În apropiere, vreo cinci, şase 
vaci dormeau în noaptea caldă. Una şi-a ridicat capul să se uite 
la mine atunci când m-am strecurat pe sub gard şi m-am 
îndreptat spre iaz. Apoi şi-a pierdut interesul şi s-a culcat la loc. 
N-a fost atrasă de clipocitul apei când mi-am aruncat mobilul cât 
mai departe în eleşteu. Am lipit plicul cu monede şi l-am 
expediat după telefon. Apoi m-am întors pe acelaşi drum, 
oprindu-mă în spatele motelului ca să mă conving că nu era 
nimeni în curte. Nu era. 

M-am strecurat în cameră, m-am dezbrăcat şi am adormit 
instantaneu. 


114 


Capitolul 6 


1 


Taxiul condus de acelaşi fumător înrăit m-a luat în dimineața 

următoare şi, când am coborât la Titus Chevron, am văzut că 
decapotabila era tot acolo. 
_ M-am simţit uşurat, chiar dacă mă aşteptasem la aşa ceva. 
Imbrăcasem sacoul sport de culoare gri, care nu bătea absolut 
deloc la ochi, pe care-l cumpărasem de la Mason's Menswear. In 
buzunarul interior se odihnea cuminte portofelul cel nou din piele 
de struţ, căptuşit cu cinci sute de dolari din banii lui Al. Mă 
oprisem să mai admir o dată Fordul, când Titus s-a îndreptat 
către mine ştergându-şi mâinile cu ceea ce mie mi se părea a fi 
fost aceeaşi cârpă din ziua precedentă. 

- M-am gândit bine şi vreau maşina, i-am zis. 

- Asta-i bine, mi-a răspuns, şi a abordat o mină de părere de 
rău. Da' şi eu m-am gândit, domnu' Amberson şi mi se pare că 
te-am minţit când ţi-am zis că putem să ne târguim. Ştii ce mi-a 
spus doamna mea de dimineaţă când ne mâncam clătitele cu 
şuncă? Zice: „Bill, ai fi un prost dacă ai da Sunlineru' acela pe 
mai puţin de trei cincizeci”. De fapt, mi-a zis că am fost un prost 
şi mai mare pentru că l-am preţăluit aşa de puţin de la început. 

Am dat din cap, ca şi cum m-aş fi aşteptat la asta. 

- In regulă, i-am spus. 

Păru surprins. 

- Uite cum putem face, domnule Titus. Ori îţi scriu un cec de 
trei sute cincizeci - cec bun, Hometown Trust, poţi să le dai 
telefon să-ţi confirme. Ori îţi dau trei sute bani gheaţă chiar 
acum. Ar fi mai puţină hârţogăraie aşa. Ce zici? 

Mi-a rânjit, dezvelind o dantură uimitor de albă. 

- Zic că ştiţi să vă tocmiţi în Wisconsin. Dacă spui trei 
douăzeci, îţi pun şi-un abţibild şi o plăcuţă cu care să mergi 
paişpe zile şi pe-aici ţi-e drumul. 

- Trei zece. 

- Oleu, nu mă chinui, a exclamat Titus, dar nu dădea semne 
că s-ar fi chinuit. Din contră, chiar se amuza şi se simţea bine. 
Mai pune un cinci şi batem palma. 

l-am întins mâna. 


115 


- Trei sute cincisprezece e bine. 

- Doamne-ajută. 

De data aceasta mi-a strâns mâna, fără să-i mai pese de 
unsoare. Apoi arătă înspre baracă. Astăzi, frumuseţea cu coadă 
de cal citea Confidenţial. 

- Plăteşti la don'şoara, care se întâmplă să fie fiică-mea. O să- 
ţi întocmească actele. Când termini, treci pe la mine să-ţi pun 
abţibildul. Şi să-ţi fac şi plinul. 

Patruzeci de minute mai târziu mă îndreptam spre Derry, într- 
un Ford decapotabil din 1954 care acum îmi aparţinea. Am 
învăţat să conduc pe o maşină standard, iar asta a fost prima 
maşină din viaţa mea cu schimbătorul de viteze pus la volan. Mi 
s-a părut mai ciudat la început, dar după ce m-am obişnuit cu el 
(şi cu luminile de poziţie care se controlau cu piciorul stâng), a 
început să-mi placă. Şi Bill Titus avusese dreptate; ticăloasa mică 
zbura ca săgeata. |n Augusta, am oprit ca să cobor pânza 
capotei. In Watterville, am înfulecat o porţie nemaipomenită de 
chiftele cu doar nouăzeci şi cinci de cenți, cu plăcinta de mere à 
la mode inclusă în preţ. Acum Burgerul Dodoloţ mi se părea prea 
scump. Am fredonat pe drum alături de tot felul de grupuri în 
vogă, Skyliners, Coasters, Del Vikings, Elegants. Soarele era 
fierbinte, briza uşoară mi se juca prin părul cel proaspăt tuns, iar 
autostrada (poreclită „Şoseaua unde faci doi kilometri pe minut” 
- după spusele panourilor publicitare) era aproape în întregime a 
mea. Simţeam că îmi abandonasem îndoielile de cu o noapte 
înainte în iazul cu vaci, laolaltă cu mobilul şi cu mărunţişul din 
viitor. Mă simţeam bine. 

Până când am văzut oraşul Derry. 


2 


Cred că de la bun început am simţit că era ceva în neregulă 
cu oraşul acesta. 

Am apucat-o pe Route 7 când „Şoseaua unde faci doi 
kilometri pe minut” a început să se stingă într-un drum cu două 
benzi, peticit cu asfalt şi, după vreo treizeci de kilometri la nord 
de Newport am ajuns pe o colină, iar de pe malul vestic al râului 
Kenduskeag, înaintea ochilor mi s-a desfăşurat silueta 
mătăhăloasă a oraşului Derry, învăluită în norul gros al poluării 
de la Dumnezeu ştie câte fabrici de hârtie şi de ţesături, toate 
operând la turație maximă. O arteră de vegetaţie străbătea 


116 


centrul oraşului. Din depărtare semăna cu o cicatrice verde. lar 
învălmăşirea urbană din jurul acestei centuri zig-zagate părea a 
consta doar din tonuri murdare de gri şi negru, sub un cer mânjit 
într-un galben ca de urină provenit de la chestiile care ieşeau în 
valuri din toate acele coşuri industriale. 

Am trecut pe lângă câteva standuri cu fructe şi legume, iar 
oamenii care aveau grijă de ele (sau care doar stăteau pe 
marginea drumului şi căscau gura) mi s-a părut că aduc mai mult 
cu provincialii pur sânge din Deliverance decât cu fermieri 
adevăraţi. După ce l-am depăşit pe ultimul, FRUCTE ŞI LEGUME 
DE LA BOWERS, o potaie destul de mare a ţâşnit de sub nişte 
lădiţe cu roşii şi a început să fugă după mine, împroşcând bale şi 
încercând să muşte roţile din spate ale Sunlinerului. Era o 
corcitură de buldog sau, cel puţin, aşa mi s-a părut mie. Încă mă 
mai fugărea, când o femeie uscăţivă, îmbrăcată în salopetă, s-a 
repezit la el şi a început să-l bată cu o bucată de lemn. 

Acesta era oraşul în care crescuse Harry Dunning, iar eu l-am 
urât de la bun început. Fără vreun motiv anume. Pur şi simplu. 
Centrul comercial, situat la poala a trei dealuri abrupte, îmi 
dădea senzaţia de groapă şi mă făcea să mă sufoc. Din câte mi- 
am putut da seama, Fordul meu roşu ca cireşele coapte era cel 
mai strălucitor lucru de pe stradă, pată de culoare veselă (şi 
nepoftită, judecând după privirile pe care le atrăgea) printre 
Plymouthuri negre, Chevrolete maronii şi camioane de marfă 
murdare. Prin centrul oraşului trecea un canal cu pereţii din 
beton acoperiţi de muşchi şi plin aproape până sus cu apă 
murdară. 

Am găsit un loc de parcare pe Canal Street. Am pus în aparat 
o monedă de cinci cenți pentru o oră de petrecut prin zonă, la 
cumpărături. Uitasem să-mi iau o pălărie în Lisbon Falls şi 
Zărisem aici un magazin care se numea HAINE DE ZI ŞI DE GALA, 
GALANTERIA CEA MAI VESELA DIN CENTRUL STATULUI MAINE. Și 
mă îndoiesc că avea concurenţă în privinţa aceasta. 

Parcasem în faţa unei drogherii şi m-am oprit să citesc 
anunţul din vitrină. Mi se părea că reuşea mai bine decât orice 
altceva să sintetizeze sentimentele mele faţă de Derry - 
neîncrederea dezagreabilă, senzaţia de violenţă abia reţinută. Şi 
chiar dacă am stat aici aproape două luni, mi-a displăcut absolut 
totul, cu excepţia câtorva oameni pe care i-am cunoscut. Anunţul 
spunea: 


117 


FURTUL DIN MAGAZINE NU E CEVA LA MODĂ, NU E CEVA 
OBIŞNUIT, NU E CEVA VECHI! i 
FURTUL DIN MAGAZINE ESTE UN DELICT ŞI VOM ACŢIONA ÎN 
CONSECINŢĂ! 
NORBERT KEENE PROPRIETAR & DIRECTOR 


lar omuleţul slab, cu ochelari, îmbrăcat în halat alb de lucru, 
care se uita dinăuntru la mine probabil că era domnul Keene. 
Chipul său nu zicea: 

- Intră, străinule, uită-te pe aici şi cumpără ceva. Gustă şi o 
îngheţată. Nici vorbă. Ochii duri şi colţurile căzute ale gurii 
păreau să-mi spună: Pleacă, nu-i nimic aici pentru cineva de 
teapa ta. 

O parte din mine credea că totul nu este decât o invenţie a 
imaginaţiei mele; dar ştiam că nu era aşa. Ca probă, am ridicat 
mâna în semn de salut. 

Bărbatul cu tunică albă nu mi-a răspuns. 

Mi-am dat seama că pe sub această zonă afundată a oraşului 
trecea canalul şi că eu stăteam chiar deasupra lui. Simţeam sub 
tălpi clocotul apei ascunse vederii care se izbea de pereţii din 
beton. Era o senzaţie neplăcută, de parcă această micuță bucată 
de lume s-ar fi transformat în gelatină. 

În vitrina magazinului de HAINE DE ZI ŞI DE GALĂ era un 
manechin în smoching, cu monoclu, ţinând într-o mână un fanion 
pe care scria: TIGRII DIN DERRY II VOR MACELARI PE BERBECII 
DIN BANGOR! Eram, într-adevăr, un admirator al spiritului 
competitiv, însă mesajul mi s-a părut nelalocul lui. li vor bate pe 
Berbecii din Bangor, sigur că da - dar să-i măcelărească? 

O simplă figură de stil, mi-am spus şi am intrat. 

De mine s-a apropiat un vânzător cu panglica de măsurat 
atârnată în jurul gâtului. Era înţolit mult mai bine decât mine, dar 
chipul îi era galben sub lumina slabă a becurilor atârnate de 
tavan. Din senin, am simţit un impuls absurd să-l întreb: Ai să-mi 
vinzi o pălărie drăguță de vară, sau ai să-mi zici să mă duc 
naibii? Dar atunci a zâmbit, m-a întrebat cu ce-mi poate fi de 
folos şi totul a părut aproape normal. Avea ceea ce-mi trebuia şi 
am intrat în posesia pălăriei în schimbul sumei ridicol de mici de 
trei dolari şi şaptezeci de cenți. 

- Ce păcat că nu mai aveţi prea mult timp s-o purtaţi până se 
răceşte, mi-a zis. 

Mi-am potrivit pălăria în oglinda de lângă tejghea: 


118 


- Poate o să avem parte de o toamnă târzie. 

Cu mişcări uşoare, de parcă şi-ar fi cerut scuze, mi-a aranjat 
puţin pălăria. O înclinase doar cu vreo doi centimetri în cealaltă 
direcţie, dar brusc m-a făcut să nu mai arăt ca un gherţoi abia 
ajuns în marele oraş, ci, mai degrabă, ca... ei bine, cel mai la 
modă călător în timp din centrul statului Maine. l-am mulţumit. 

- Pentru puţin, domnule... 

- Amberson, am spus şi i-am întins mâna. 

Strângerea a fost scurtă, fără vlagă şi mi-a dat senzaţia că era 
mânjit cu talc. M-am abținut să nu-mi şterg palma de sacou. 

- Cu treburi în Derry? 

- Da. Sunteţi de aici? 

- Aici m-am născut, mi-a răspuns şi a oftat ca sub apăsarea 
unei poveri. 

Pe seama primelor mele impresii, am ajuns la concluzia că era 
foarte posibil să nu fie doar o părere. 

-Cu ce vă ocupați, domnule Amberson, dacă nu vă 
deranjează? 

- Imobiliare. Dar, dacă tot sunt aici, m-am gândit să-mi caut 
un camarad din armată. Il cheamă Dunning. Nu-mi aduc aminte 
primul nume, pentru că toţi îi spuneam Skip. 

Partea cu Skip era o invenţie, dar era adevărat că nu ştiam 
prenumele tatălui lui Harry Dunning. In eseu Harry scrisese cum 
se numeau fraţii şi sora lui, dar omului cu ciocanul i-a spus 
mereu „tata” sau „taica”. 

- Mă tem că nu vă pot fi de folos, domnule. 

Acum suna distant. Imi terminasem treaba aici şi, deşi nu mai 
era niciun alt client în magazin, era evident că dorea să scape de 
mine. 

- Mă rog. Atunci poate că mă puteţi ajuta în altă privinţă. Care 
e cel mai bun hotel din oraş? 

- Derry Town House. Inapoi pe Kenduskeag Avenue, apoi la 
dreapta şi în sus pe Up-Mile Hill până la Maine Street. Clădirea cu 
felinare de trăsură la intrare. 

- Up-Mile Hill? 

- Aşa-i zicem noi, da, domnule. Dacă nu mai este altceva, aş 
avea nişte modificări de făcut în camera cealaltă, aşa că... 

Când am ieşit din magazin, lumina începuse deja să se scurgă 
din cer. Unul dintre lucrurile pe care mi le amintesc cu extremă 
claritate despre perioada petrecută în Derry, în septembrie şi 
octombrie, era felul în care înserarea părea mereu a veni prea 


119 


devreme. 

Lângă „Haine de zi şi de gală” era magazinul de articole 
sportive al lui Machen, unde se desfăşura acum LICITAŢIA DE 
ARME. lnăuntru am văzut doi oameni care admirau puştile de 
vânătoare sub privirile aprobatoare ale unui vânzător cu un şiret 
în loc de cravată la care asortase un gât la fel de deşirat. Pe 
cealaltă parte a Canalului se întindea un rând de baruri pentru 
muncitori, genul de bombe unde cu cincizeci de cenți bei o bere 
şi un ţoi cu tărie şi asculţi doar Country&Western la tonomatul 
marca Rock-Ola. Denumirile erau care mai de care mai 
amuzante: Colţul Fericit, Fântâna Dorinţelor (căreia obişnuiţii 
locului îi spuneau Găleata cu Sânge, aveam să aflu mai târziu), 
Cei Doi Fraţi, Spiţa Aurie şi Dolarul Somnoros. 

In faţa acestuia din urmă, patru cetăţeni cu aspect de 
lucrători cu ora se bucurau de aerul după-amiezii şi se holbau la 
decapotabila mea. Erau bine echipați cu halbe cu bere şi cu 
ţigări. Chipurile le erau umbrite de şepci turtite din tweed şi 
bumbac. In picioare aveau bocanci de lucru uriaşi, fără o culoare 
certă, pe care elevii mei din lumea lui 2011 îi numeau „caca- 
galoşi”. Trei dintre ei aveau bretele. Expresiile lor erau 
impenetrabile, ducându-mă o clipă cu gândul la potaia care 
fugise lătrând şi bălind după maşină. Apoi am traversat înspre ei. 

- Domnilor, i-am salutat. Ce bere curge de la butoi? 

Câteva secunde, nu mi-a răspuns nimeni. Şi chiar când mă 
gândeam că nici nu o să-mi răspundă cineva, cel fără bretele a 
catadicsit să zică: 

- Bud şi Mick, ce altceva? Eşti din altă parte? 

- Din Wisconsin, am spus. 

- Bravo ţie, a bombănit unul dintre ceilalţi trei. 

- Cam târziu pentru turişti, a comentat altul. 

- Am venit cu treburi, dar m-am gândit şi să-mi caut un vechi 
camarad din armată dacă tot sunt aici. 

Tăcere, doar dacă nu ar fi putut fi considerat vreun răspuns 
flegma vâscoasă, cam cât o scoică de mare, cu care unul dintre 
ei şi-a stins mucul de ţigară aruncat pe jos. Dar am insistat: 

- II cheamă Skip Dunning. Ştiţi pe cineva cu numele de 
Dunning? 

- Ai, zi să-nnebuneşti tu! m-a invitat Fără Bretele. 

- Poftim? 

Şi-a dat ochii peste cap şi s-a strâmbat cu grimasa 
inconfundabilă a celui care a dat nas în nas cu un tâmpit 


120 


iremediabil. 

- Derry e plin de Dunningi. Uită-te în afurisita aia de carte de 
telefon. 

S-a întors spre bar. Ceilalţi l-au urmat. Fără Bretele i-a lăsat să 
treacă înainte şi s-a întors iarăşi către mine. 

- Ce are Fordu’ tău? Fo--o-du' în loc de Fordul. V-8? 

- Transmisie în i-grec, am răspuns sperând că para şti despre 
ce vorbesc. 

- Merge bine? 

- Nu e rău. 

- Atunci poate că ar trebui să te sui mătăluţă înapoi şi să o iei 
pe deal în sus. Acolo îs nişte bombe mai acătării. Astea-s pentru 
muncitori, m-a sfătuit Fără Bretele, cântărindu-mă din ochi într-o 
manieră pe care am ajuns s-o cunosc în Derry, dar cu care nu m- 
am obişnuit niciodată. O să se uite toată lumea la tine. Poate 
chiar şi mai multă lume după ce iese schimbul doi de la Striar's şi 
Boutillier's. 

- Mulţumesc, eşti foarte amabil. 

A continuat să mă inventarieze cu aceeaşi privire rece: 

- Nu prea ai minte, nu? a sunat ultima lui remarcă, după care 
a intrat în bar. 

M-am înapoiat la maşină. Pe strada cenuşie, învăluit în 
miasma fumului industrial şi în însângerarea crepusculului, Derry 
părea doar o idee ceva mai încântător decât o curvă moartă într- 
o strană de biserică. M-am urcat, am ambreiat, am pornit 
motorul şi am simţit un imbold neînchipuit de puternic să plec. 
Să plec de acolo. Să mă întorc în Lisbon Falls, să urc prin vizuina 
de iepure şi să-i spun lui Al Templeton să-şi găsească pe 
altcineva. Doar că nu putea, aşa e? Nu mai avea putere şi 
aproape că nu mai avea nici timp. Eu eram, aşa cum se spune în 
New England, ultimul cartuş al vânătorului. 

M-am dus spre Maine Street, am depistat felinarele de trăsură 
(tocmai ce se aprindeau) şi am oprit în parcarea din faţa 
hotelului Derry Town House. Cinci minute mai târziu eram cazat. 
Timpul meu în Derry începuse. 


3 


Când am terminat de despachetat (o parte din banii rămaşi au 
intrat în portofel, restul în buzunarul din căptuşeala servietei), 
mi-era teribil de foame, dar m-am uitat în cartea de telefon 


121 


înainte să cobor la masă. Ce am văzut acolo a făcut să mi se 
strângă inima. N-o fi fost domnul Fără Bretele prea amabil, însă 
avusese dreptate când îmi spusese că numele Dunning creşte pe 
toate drumurile în Derry şi în cele patru sau cinci cătune 
învecinate. Se întindea pe o pagină întreagă. Deloc surprinzător, 
totuşi, pentru că în oraşele mici anumite nume par să încolţească 
aidoma păpădiilor în iunie. În ultimii cinci ani avusesem la liceul 
din Lisbon Falls vreo douăzeci de elevi care se numeau Starbird 
şi Lemke. Unii erau fraţi, alţii doar veri de gradul unu, doi sau 
trei. Se căsătoreau între ei şi astfel apăreau şi mai mulţi. 

Înainte să pornesc în trecut ar fi trebuit să-mi fac timp să-l sun 
pe Harry Dunning şi să-l întreb care era prenumele tatălui său - 
ar fi fost mult mai uşor! Şi cu siguranţă că aş fi făcut-o dacă nu 
aş fi fost din cale-afară de şocat de ce îmi arătase Al şi de ce îmi 
cerea să fac. Dar cât de greu poate să fie? Nu trebuie să fii 
Sherlock Holmes ca să descoperi o familie pe ai cărei copii îi 
cheamă Troy, Arthur (alias Tugga), Ellen şi Harry. 

Imbărbătat de acest gând, am coborât în hotelul 
restaurantului unde am comandat un meniu pescăresc şi m-am 
trezit în faţă cu o mulţime de moluşte şi un homar de mărimea 
unui motor de barcă. Am renunţat la desert în favoarea unei beri 
pe care aveam de gând s-o beau la bar. Din romanele polițiste pe 
care le citisem ştiam că, adesea, barmanii sunt surse excelente 
de informaţii. Bineînţeles că nu aveam să ajung prea departe 
dacă şi cel de la Town House semăna cu cei pe care-i întâlnisem 
deja în burgul acela fioros. 

Dar nu semăna. Bărbatul care a abandonat paharele pe care 
le lustruia cu atâta stăruinţă ca să mă servească era tânăr şi 
îndesat, cu faţa ca o lună plină sub părul tuns milităreşte. 

- Ce să fie, prietene? 

Mi-a plăcut cuvântul acesta şi i-am răspuns entuziasmat la 
surâs. 

- Miller Lite? 

A părut încurcat: 

- N-am auzit de asta, da' avem High Life. 

Bineînţeles că nu avea cum să fi auzit de Miller Lite. Nu se 
inventase încă. 

- Minunat. Am uitat o clipă că suntem pe coasta de est. 

- De unde eşti? 

A desfăcut sticla de bere şi mi-a pus în faţă un pahar rece. 

- Din Wisconsin, dar am să stau o perioadă aici. 


122 


Cu toate că nu mai era nimeni în jur, mi-am coborât vocea. 
Gestul acesta părea să inspire încredere. 

- Mă ocup de imobiliare. Trebuie să prospectez locul. 

A încuviinţat plin de respect şi mi-a turnat în pahar înainte ca 
să apuc să pun eu mâna pe sticlă. 

- Succes. Dumnezeu ştie că sunt multe proprietăţi de vânzare 
şi chiar se dau foarte ieftin. Şi eu am de gând s-o tai de aici. La 
sfârşitul lunii. Mă duc într-un loc mai puţin aspru. 

- Nu pare prea primitor, am fost de acord eu. Dar m-am 
gândit că aşa-i felul oamenilor de prin părţile astea. In Wisconsin 
suntem mai prietenoşi. Ca să-ţi dovedesc, îţi fac cinste cu o bere. 

- Nu beau când sunt de serviciu, dar poţi să-mi iei o Coca. 

- Toarnă-ţi. 

- Mulţumesc foarte mult. E bine să am un domn adevărat la 
bar într-o seară aşa de plictisitoare. 

L-am urmărit cum făcea sucul din mult sirop, ceva sifon pe 
care le-a amestecat bine. A luat o înghiţitură şi a plescăit din 
buze. 

- Imi place să fie dulce. 

judecând după abdomenul lui protuberant, nu eram deloc 
surprins. 

- Chestia aia cu oamenii de prin partea locului care ar fi 
neprimitori e o vorbă goală, să ştii de la mine, mi-a zis apoi. Am 
crescut în Fort Kent şi acela e cel mai prietenos orăşel în care ai 
vrea să te afli. Păi, când vin turiştii din Boston şi din Maine 
aproape că-i pupăm de bucurie. Am făcut acolo şcoala de 
barmani şi după aia am plecat să-mi caut norocul. Locul acesta 
mi s-a părut bun pentru început şi leafa nu-i rea, dar... 

S-a uitat în jur, n-a văzut pe nimeni, dar tot îşi cobori vocea 
aproape de şoaptă: 

- Vrei să-ţi zic adevărul? Oraşul ăsta pute. 

- Inţeleg ce spui. De la fabrici. 

- E mai mult decât asta. Uită-te în jur. Ce vezi? 

Am făcut ce mi-a cerut. Un individ care părea a fi comis- 
voiajor era într-un colţ şi sorbea îngândurat dintr-un pahar cu 
whisky. Cu excepţia lui, barul era pustiu. 

- Mai nimic, i-am răspuns. 

- Aşa a fost toată săptămâna. Leafa-i bună pen'că nu-s 
bacşişuri. Bombele de mai jos înfloresc, iar la noi vin doar câţiva 
clienţi în serile de vineri şi sâmbătă şi cam atât. Cred că toţi 
patronii ăştia de magazine beau acasă. 


123 


Îşi cobori vocea şi mai mult. În curând avea să şoptească. 

- Vara a fost foarte rea aici, amice. Localnicii nu prea vorbesc 
despre asta - nici măcar ziarele nu fac tămbălău - da’ a fost o 
treabă tare urâtă. Crime. Pe puţin vreo cinci. Copii. Tocmai ce l- 
au găsit pe unul în Barrens. Patrick Hockstetter îl chema. Putrezit 
din cap până-n picioare. 

- Barrens? 

- Bucata aia de mlaştină care trece chiar prin mijlocul 
oraşului. Probabil că ai văzut-o din avion. 

Venisem cu maşina, dar ştiam despre ce vorbeşte. 

Ochii barmanului s-au mărit brusc. 

- Da’ nu te interesează doar proprietăţile, nu-i aşa? 

- Nu ştiu, i-am răspuns. Aş vrea şi să-mi găsesc ceva de lucru. 

- Inţeleg, înţeleg. 

A luat câteva înghiţituri de suc şi şi-a înăbuşit râgâitul cu 
dosul palmei. 

- Sper să reuşeşti. Ar trebui să asfalteze drăcia aia. Nu-i decât 
apă puturoasă şi țânțari. l-ai face un bine oraşului acesta. L-ai 
mai îndulci un pic. 

- Au mai fost găsiţi şi alţi copii acolo? l-am întrebat. 

Un ucigaş de copii ar fi explicat tristeţea pe care o simţisem 
încă de când intrasem în oraş. 

- Eu n-am auzit, da' lumea zice că acolo au ajuns unii din cei 
care au dispărut, pentru că acolo sunt staţiile de pompare. Am 
auzit că sunt atât de multe conducte pe sub Derry - majoritatea 
au fost făcute în timpul Marii Crize - că nimeni nu ştie unde duc 
toate. Şi ştii cum sunt copiii. 

- Aventuroşi. 

A dat din cap ca şi când ar fi vrut să-mi accentueze spusele. 

- Pe bune. Unii zic că a fost vorba de un vagabond care a 
plecat, între timp, din oraş. Alţii, că ucigaşul a fost un localnic 
care se îmbrăca în clovn ca să nu fie recunoscut. Pe prima dintre 
victime - asta a fost anul trecut, înainte să vin eu aici - au găsit-o 
la intersecţia dintre Witcham şi Jackson, cu braţul smuls. Il 
chema Denbrough, George Denbrough. Bietul copilaş. 

M-a privit cu înţeles şi a continuat: 

- Şi l-au găsit chiar lângă unul din canalele de scurgere. Unul 
din alea care se varsă în Barrens. 

- lisuse. 

- Aşa e. 

- Observ că vorbeşti despre criminal la trecut. 


124 


Mă pregăteam să-i explic ce anume am vrut să spun, dar se 
părea că tipul fusese atent şi la orele de engleză, nu doar la cele 
de servit la bar. 

- Păi, se pare că s-a terminat, să batem în lemn, a ciocănit el 
în tejgheaua barului. Poate că ăla care a făcut toate nenorocirile 
astea şi-a împachetat catrafusele şi s-a cărat. Sau poate că 
ticălosul s-a omorât, că se mai întâmplă în cazuri de-astea. Ar fi 
un lucru bun. Dar nu un criminal nebun în costum de clovn l-a 
omorât pe puştiul Corcoran. Clovnul care a făcut crima aia a fost 
chiar tatăl copilului, dacă-ţi poţi imagina una ca asta. 

Povestea semăna atât de mult cu motivul pentru care 
venisem aici, încât mi s-a părut mai degrabă un semn al 
destinului decât o simplă coincidenţă. Am sorbit din pahar, 
încercând să-mi stăpânesc emoția. 

- Nu mai spune? 

- Pe bune. Dorsey Corcoran îl chema pe micuţ. Patru ani. Şi 
ştii ce-a făcut nemernicul de tac-su? L-a omorât în bătaie cu un 
ciocan. 

Cu un ciocan. L-a omorât cu un ciocan. Mi-am păstrat mina de 
interes politicos - cel puţin, aşa cred - dar am simţit cum pielea 
braţelor mi se face ca de găină. 

- Oribil. 

- Da, dar cel mai că... s-a întrerupt şi a privit peste mine. Să 
vă mai dau unul, domnule? 

Era comis-voiajorul. 

- Nu, mersi, a răspuns şi i-a dat o hârtie de un dolar. Mă duc 
la culcare şi mâine o tai de-aici. Sper că ăia din Waterville şi din 
Augusta mai ştiu cum să comande articole de uz casnic, pentru 
că ăştia de aici habar n-au. Păstrează restul, fiule, ia-ţi un 
DeSoto. 

Şi s-a îndepărtat greoi, cu capul în pământ. 

- Vezi? Cel mai bun exemplu cu ce ni se întâmplă în oaza 
asta. 

Şi-a urmărit clientul cu privirea. 

- Un pahar, ţop la culcare şi mâine pa şi pusi la toată lumea. 
Dacă mai ţine mult, burgul acesta nenorocit o să ajungă un oraş 
fantomă. 

Se ridică şi încercă să-şi îndrepte umerii, misiune imposibilă 
pentru că erau la fel de rotunzi ca restul corpului. 

- Mi se rupe. La întâi octombrie m-am dus. Călătorie 
sprâncenată. 


125 


- Şi tatăl copilului ăsta, Dorsey... nu i-a omorât şi pe ceilalţi? 

- Neee. A avut alibi. Acum, că stau să mă gândesc, mi se pare 
că era tatăl vitreg al copilului. Dicky Macklin. Johnny Keeson de la 
recepţie - probabil că el ţi-a dat camera - mi-a povestit că era un 
client obişnuit de-al nostru, până când i s-a interzis să mai vină 
pentru că a încercat să agaţe o chelneriţă şi a luat-o razna când 
fata i-a zis să plimbe ursul. După aia cred că a început să se ducă 
la Spiţă sau la Găleată. 

Se aplecă spre mine, atât de mult încât îi simţeam aftershave- 
ul Aqua Velva de pe obraji. 

- Şi vrei să ştii ce-i mai rău? 

Nu voiam, dar mi s-a părut că trebuie. Aşa că am dat din cap. 

- In familia aia cu curu-n sus mai era şi un frate mai mare. 
Eddie. A dispărut în iunie trecut. Puf! Dus. Fără adresă, pricepi? 
Unii cred că a fugit ca să scape de Macklin, dar oricine are minte- 
n cap ştie că ar fi apărut în Portland, sau în Castle Rock, sau în 
Portsmouth - că niciun copil de zece ani nu poate să stea ascuns 
multă vreme. Ascultă la mine, Eddie Corcoran a fost omorât cu 
ciocanul exact ca şi fra-su, doar că Macklin nu vrea să 
recunoască. 

Zâmbetul lui larg îi lumină chipul, făcându-l aproape frumos. 

- Ce zici, domnule, am reuşit să te conving să nu mai cumperi 
nicio proprietate în Derry? 

- Nu depinde de mine, i-am răspuns. 

Eram deja pe pilot automat. Oare nu auzisem sau citisem 
ceva despre mai mulţi copii ucişi în această parte a statului 
Maine? Sau poate văzusem o ştire la televizor, dar fusesem atent 
la ea doar cu un sfert din minte, în vreme ce restul aştepta 
încordată ca soţia mea cu probleme să intre - să se 
împleticească - în casă după o altă „seară petrecută cu fetele în 
oraş”? Parcă aşa fusese, însă singurul lucru despre Derry pe care 
mi-l aminteam cu exactitate era inundația de la mijlocul anilor 
optzeci care avea să distrugă jumătate de oraş. 

- Nu? 

- Nu. Eu sunt doar un intermediar. 

- Atunci, mult succes. Oraşul nu mai e la fel de rău ca înainte 
- anul trecut, în iulie, toată lumea era încordată asemenea 
centurii de castitate a lui Doris Day -, dar încă nu s-a refăcut 
deplin. Eu sunt un tip prietenos şi îmi plac oamenii prietenoşi. 
Aşa că o tai de-aici. 

- Atunci, mult succes şi ţie, i-am urat şi am pus doi dolari pe 


126 


bar. 

- Phii! E prea mult, domnule! 

- Intotdeauna plătesc în plus pentru o conversaţie plăcută. 

De fapt, banii erau pentru chipul lui prietenos. Căci 
conversaţia nu făcuse altceva decât să mă neliniştească şi mai 
tare. 

- Mulţumesc! 

A surâs cu toată faţa şi mi-a întins mâna: 

- Nici nu m-am prezentat. Fred Toomey. 

- Imi pare bine de cunoştinţă, Fred. Sunt George Amberson. 

Strângerea de mână a fost plăcută. Fără pudră de talc. 

- Vrei un sfat? 

- Sigur. 

- Cât stai în oraş, ai grijă să nu te apuci să stai de vorbă cu 
copiii. După ce s-a întâmplat vara trecută, un străin care 
vorbeşte cu copiii va fi sigur vizitat de poliţie, dacă-l vede cineva. 
Sau ia o mamă de bătaie. Nu-i deloc exclus. 

- Chiar şi fără costumul de clovn? 

- Păi, asta-i chestia cu costumul. 

Dar zâmbetul îi dispăruse. Acum chipul său era palid şi 
încrâncenat. Ca al tuturor oamenilor din Derry. 

- Când îţi pui un costum de clovn şi un nas din cauciuc, 
nimeni nu are de unde să ştie cum arăţi în realitate. 


4 


M-am gândit la spusele lui în vreme ce liftul scârţâia pe 
drumul spre etajul al treilea al hotelului. Avea dreptate. Şi dacă şi 
restul era adevărat, ar mai fi surprins pe cineva că un alt tată s- 
ar pune pe ciomăgit familia cu ciocanul? Nu credeam. Bănuiam 
că oamenii ar zice doar că Derry nu-şi dezminte reputaţia. Şi s-ar 
fi putut să aibă dreptate. 

Când am intrat în cameră, m-a lovit o idee absolut 
îngrozitoare: dar dacă aş fi schimbat lucrurile de aşa manieră în 
următoarele şapte săptămâni, încât tatăl lui Harry să-l omoare şi 
pe Harry, nu doar să-l lase şchiop şi cu creierii parţial în ceaţă? 

Dar asta n-o să se întâmple, mi-am spus. N-o să permit eu să 
se întâmple. Aşa cum a spus Hillary Clinton în 2008, am intrat în 
joc ca să câştig. 

Numai că, evident, ea a pierdut. 


127 


5 


Dimineaţa următoare am luat micul dejun la restaurantul 
Riverview al hotelului, unde singurul client în afară de mine era 
vânzătorul de aparate de uz casnic pe care îl întâlnisem cu o 
seară înainte. Citea ziarul local. Când a plecat, l-a lăsat pe masă, 
iar eu l-am şterpelit. Nu m-a interesat prima pagină, dedicată 
conflictelor din Filipine (deşi m-am întrebat în treacăt dacă Lee 
Oswald era pe undeva, prin apropiere). Eu voiam secţiunea cu 
ştiri locale. In 2011 eram cititor constant al gazetei Sun Journal 
din Lewiston, iar ultima pagină purta titlul „Evenimente şcolare”. 
Aici, spre marea mândrie a părinţilor, se publicau numele copiilor 
care au câştigat vreun premiu, au fost în excursie cu clasa sau 
au participat la o acţiune de curăţenie organizată de comunitate. 
Dacă vreun asemenea articol se găsea în Derry Daily News, era 
imposibil să nu găsesc acolo numele unuia dintre copiii familiei 
Dunning. 

Dar pe ultima pagină nu erau decât necrologuri. 

Mi-am încercat norocul la pagina sportivă şi am citit despre 
meciul de fotbal care urma să aibă loc în weekend: Tigrii din 
Derry contra Berbecii din Bangor. Din eseul omului de serviciu 
aflasem că Troy Dunning avea cincisprezece ani. lar un băiat de 
cincisprezece ani ar fi putut să facă parte din echipa de fotbal, 
chiar şi ca rezervă. 

Nu i-am găsit numele şi m-am întors în cameră cu ziarul sub 
braţ, gândindu-mă că aş fi un detectiv incapabil. După ce i-am 
numărat pe Dunning-ii din cartea de telefon (nouăzeci şi şase), 
mi-am dat seama de altceva: fusesem împiedicat, schilodit de o 
societate bazată pe internet de care ajunsesem să depind într-o 
foarte mare măsură. Cât de greu ar fi fost în 2011 să dau de 
familia Dunning? Nu ar fi trebuit decât să introduc Tugga 
Dunning şi Derry în motorul meu favorit de căutare, să apăs 
„enter” şi să-l las pe Google, acest Big Brother al secolului al 
douăzeci şi unulea să se ocupe de asta. 

Dar în oraşul Derry al anului 1958, cele mai moderne 
computere erau de dimensiunile unei camere, iar ziarul local nu- 
mi era de niciun folos. Ce-mi mai rămânea de făcut? Mi-am adus 
aminte de un profesor de sociologie pe care îl avusesem în 
colegiu - un ticălos bătrân şi sarcastic - care obişnuia să spună: 
Când nu-ţi iese nimic, renunţă şi du-te la bibliotecă. 

Şi m-am dus. 


128 


6 


În după-amiaza aceea, însă, toate speranţele mi s-au 
spulberat (cel puţin pentru moment). Am urcat încet Up-Mile Hill, 
oprindu-mă o clipă la intersecţia dintre Jackson şi Witcham ca să 
mă uit la canalul unde un băieţel pe nume George Denbrough îşi 
pierduse braţul şi viaţa (cel puţin, aşa îmi spusese Fred Toomey). 
Când am ajuns în vârful dealului, inima îmi bătea cu putere şi 
gâfâiam fără suflare. Nu din cauză că nu aş fi fost în bună formă 
fizică. Din cauza duhorii de la fabrici. 

Eram neliniştit şi un pic speriat. Sigur că mai aveam suficient 
timp ca să dau de acea familie Dunning pe care o căutam - şi 
dacă pentru asta ar fi însemnat să-i sun pe toţi Dunning-ii din 
cartea de telefon, asta aş fi făcut, chiar cu riscul de-al alerta pe 
tatăl-bombă-cu-ceas al lui Harry - doar că începusem să simt ce 
simţise şi Al: ceva lucra împotriva mea. 

Am mers mai departe pe Kansas Street, atât de cufundat în 
gânduri, încât nici nu mi-am dat seama când au dispărut casele 
de pe partea dreaptă. Acum, terenul cobora abrupt în grămada 
verde de buruieni încâlcite pe care Toomey o numise „Barrens”. 
Doar un gard alb din nuiele separa trotuarul de ea. M-am ţinut de 
el şi m-am uitat în jos, la gălăgia de vegetaţie de acolo. Am zărit 
sclipiri de apă stătută şi mâloasă, pâlcuri de trestii atât de înalte 
că păreau preistorice şi talazuri de rugi. Locul împiedica 
dezvoltarea armonioasă a copacilor, care se luptau din greu să 
ajungă la lumină. Probabil că pe acolo erau şi oţetari, grămezi de 
gunoaie şi câte un culcuş al vreunui om al străzii. Trebuie că mai 
erau şi cărări pe care doar copiii le ştiau. Cei cu spirit aventuros. 

M-am oprit şi am privit în gol, auzind ca prin vis ritmurile 
melodiei care-mi ajungea la urechi, dar fără să-i dau atenţie - era 
ceva cu multe trompete şi saxofoane. Mă tot gândeam la cât de 
puţine victorii înregistrasem în dimineaţa aceea. Poţi să schimbi 
trecutul, îmi spusese Al, însă nu-i atât de simplu pe cât crezi. 

Ce muzică era aia? Ceva vesel, uşor săltăreţ. M-a făcut să mă 
gândesc la Christy şi la vremurile de demult, când fusesem 
nebun după ea. Când fusesem nebuni unul după celălalt. Da-di- 
daaam... Da-di-da-da-da... Glenn Miller să fie? 

Mă dusesem la bibliotecă sperând să pot să pot trage cu 
ochiul peste rezultatele recensământului. Ultimul recensământ la 
nivel naţional avusese loc cu opt ani în urmă, în 1950 şi trebuie 
să fi înregistrat trei dintre cei patru copii ai familiei Dunning: 


129 


Troy, Arthur şi Harold. Doar Ellen, care avea şapte ani când s-au 
petrecut crimele, nu avusese cum să fi fost recenzată în 1950. 
Acolo ar fi trebuit să găsesc şi o adresă. Sigur că familia s-ar fi 
putut muta în cei opt ani care trecuseră de atunci, dar, chiar şi 
aşa, unul dintre vecini ar fi ştiut să-mi spună unde anume s-au 
dus. La urma urmelor, era un oraş mic. 

Numai că rezultatele recensământului nu se aflau acolo. 
Bibliotecara, o femeie plăcută, doamna Starrett, mi-a mărturisit 
că, în opinia ei personală, locul acelor documente era la 
bibliotecă, dar, dintr-un motiv anume, consiliul orăşenesc 
hotărâse să le mute la primărie. Şi acolo sunt încă din 1954, mi-a 
mai zis ea. 

- Nu-mi sună bine, i-am surâs eu. Ştiţi cum se spune - nu te 
poţi lupta cu primăria. 

Doamna Starrett nu mi-a întors zâmbetul. Era îndatoritoare, 
încântătoare chiar, dar dădea dovadă de aceeaşi reţinere 
prudentă ca toţi cei pe care-i cunoscusem în locul acesta ciudat - 
Fred Toomey fiind excepţia care a confirmat regula. 

- Nu fiţi absurd, domnule Amberson. Nu-i niciun secret în 
Recensământul Statelor Unite. Duceţi-vă acolo şi spuneţi-i 
funcţionarei că v-a trimis Regina Starrett. Pe ea o cheamă Marcia 
Guay. O să vă ajute. Deşi cred că au depozitat dosarele la subsol, 
loc total nepotrivit. E umezeală acolo şi n-aş fi deloc surprinsă să 
aflu că sunt şi şoareci. Căutaţi-mă dacă aveţi vreo problemă - 
orice fel de problemă. 

Aşa că m-am dus la primărie, unde un afiş din holul central 
avertiza: PĂRINŢI, AMINTIȚI COPIILOR DUMNEAVOASTRA SA NU 
STEA DE VORBA CU STRAINII ŞI SA SE JOACE NUMAI CU 
PRIETENII. Erau câţiva oameni la coadă în faţa diferitelor ghişee. 
(Majoritatea fumau. Bineînţeles.) Marcia Guay m-a întâmpinat cu 
un zâmbet stânjenit. Doamna Starrett o sunase să-i spună de 
mine şi fusese oripilată când a auzit ceea ce auzeam şi eu acum: 
documentele recensământului din 1950 dispăruseră, împreună 
cu celelalte acte depozitate în subsolul primăriei. 

- A plouat îngrozitor anul trecut, mi-a zis. O săptămână 
întreagă. Canalul s-a revărsat şi a inundat tot din Low Town - aşa 
îi spun localnicii centrului oraşului, domnule Amberson. Pivniţa 
noastră a semănat aproape o lună cu Canal Grande din Veneţia. 
Doamna Starrett avea dreptate, documentele acelea nu ar fi 
trebuit niciodată să fie mutate şi nimeni nu pare să ştie de ce s-a 
făcut treaba asta şi cine a autorizat-o. Imi pare extrem de rău. 


130 


Era imposibil să nu simt ce simţise Al când încercase s-o 
salveze pe Carolyn Poulin: că mă aflam într-o închisoare cu pereţi 
flexibili. Trebuia acum să pândesc pe lângă şcolile din oraş, 
sperând să zăresc un băieţel care să aducă oarecum cu omul de 
serviciu sărit acum de şaizeci de ani, tocmai ieşit la pensie? Să 
caut o fetiţă de şapte ani căreia îi place să-şi înţepe colegii? Să 
aştept până aud cum un copil strigă: Hei, Tugga, aşteaptă-mă! 

Sigur. Un bărbat abia venit în oraş care stă pe lângă şcoli, 
când la primărie e un afiş care îi pune în gardă pe părinţi cu 
privire la potenţialul pericol pe care l-ar reprezenta unul ca mine. 
Dacă aş fi vrut să intru direct în radar, atunci asta era calea. 

Un lucru însă era sigur - trebuia să plec de la Derry Town 
House. La preţurile din 1958 puteam să-mi permit să stau acolo 
mult şi bine, dar asta ar fi dat naştere la comentarii. M-am 
hotărât să îmi caut la mica publicitate o cameră pe care s-o pot 
închiria cu luna. M-am întors să pornesc către Low Town, dar m- 
am oprit. 

Di-da-daaam... Da-di-da-da-da... 

Chiar Glenn Miller era. „In the Mood”, o melodie pe care 
aveam toate motivele să o ştiu foarte bine. Curios, m-am 
îndreptat spre locul de unde venea muzica. 


7 


La capătul gardului de nuiele, între Kansas Street şi panta 
spre Barrens am văzut o zonă mică de picnic. Cu un grătar 
sprijinit pe nişte dale de piatră şi două mese, cu un butoiaş 
ruginit pentru gunoi între ele. Pe una din mese era un patefon 
portabil, pe platanul căruia se învârtea un disc mare şi negru de 
78 de rpm. 

Pe iarbă, un băiat cam greoi, cu ochelari lipiţi cu leucoplast, 
dansa cu o fată roşcată, absolut superbă. La liceul din Lisbon 
Falls obişnuiam să-i numim pe boboci „elevi între două vârste” şi 
asta erau şi aceşti doi copii. Dar dansau cu graţie de adulţi. Nu la 
mare artă şi nu se zbânţâiau pe acorduri de jazz. Dansau swing. 
Eram fascinat, dar mai eram şi... cum? Speriat? Poate puţin. Am 
rămas cu spaima în suflet mai tot timpul petrecut în Derry. Dar 
mai era ceva, ceva mai mult. Un soi de înfiorare, de parcă 
apucasem să desluşesc un sens mult prea profund. Sau de parcă 
m-aş fi uitat printr-un ochean la adevăratul mecanism al 
universului. 


131 


Vedeţi dumneavoastră, o cunoscusem pe Christy la un curs de 
swing în Lewiston, iar aceasta a fost una dintre melodiile pe care 
am exersat mişcările. Apoi - în anul nostru cel mai bun: şase luni 
înainte de căsătorie şi şase luni după - am participat la 
concursuri de dans şi chiar am ocupat o dată locul patru (căruia 
Christy îi spunea „premiul întâi dintre eliminaţi”) la concursul de 
swing din New England. Melodia pe care dansam noi era o 
variantă mixată şi mai înceată a cântecului „Boogie Shoes” a 
grupului Sunshine. 

Asta nu e o coincidență, mi-am zis urmărindu-i. Băiatul purta 
blugi şi un tricou cu guler; fata avea o cămaşă albă, cu poalele 
scoase din pantalonii trei sferturi de un roşu decolorat. Părul 
acela uluitor era strâns într-o coadă de cal impertinentă, tot aşa 
cum obişnuia să şi-l prindă şi Christy atunci când mergeam la 
competiţii. Tot atunci îşi mai punea şi ciorapii răsfrânţi pe gleznă 
şi fusta largă şi viu colorată, desigur. 

Asta nu poate să fie o coincidenţă. 

Dansau o variantă pe care eu o cunoşteam sub numele de 
Helizapoppin. Dansul ar trebui să fie unul rapid - ca fulgerul, 
presupunând că ai rezistenţa fizică şi graţia necesară să-l duci la 
bun sfârşit - însă ei îl dansau lent pentru că abia învățau paşii. 
Ştiam fiecare mişcare, chiar dacă nu mai dansasem de vreo cinci 
ani sau chiar mai mult. Se apropie, îşi prind mâinile. Băiatul se 
apleacă uşor şi loveşte în aer cu piciorul stâng, iar fata face la fel 
în acelaşi timp, amândoi răsucindu-se din talie, ca şi cum ar vrea 
să meargă în direcţie opusă. Se depărtează, mâinile rămân 
încleştate, iar fata se roteşte, mai întâi la stânga, apoi la 
dreapta... 

Doar că au greşit la învârtirea de revenire şi ea s-a dus de-a 
rostogolul în iarbă. 

- lisuse, Richie, n-o să-ţi iasă niciodată! Daaa, eşti un caz 
disperat! 

Dar râdea cu poftă. S-a răsucit pe spate să se uite la cer. 

- 'mi pa'e 'ăăău, don'şoa'ă Sca'let! a strigat băiatul cu o voce 
scârţâită de negrişor, care ar fi fost considerată un fiasco în 
nediscriminatoriul secol douăzeci şi unu. Decât că-s un ţărănoi, 
da’ vreau să-nvăţ chiar de-o fi să mor! 

- Mai degrabă eu am să mor, a exclamat fata. Pune discul iar, 
înainte să-mi pierd... 

Şi atunci m-au observat amândoi. 

A fost un moment straniu. In Derry era un paravan - pe care 


132 


am ajuns, în timp, să-l cunosc atât de bine, încât aproape că-l 
vedeam. Localnicii de-o parte a lui; cei din afara oraşului (Fred 
Toomey şi cu mine) de cealaltă parte. Uneori localnicii ieşeau de 
după el, aşa cum făcuse doamna Starrett, bibliotecara, când îşi 
manifestase faţă de mine indignarea faţă de proasta 
administrare a documentelor recensământului; dar dacă puneai 
prea multe întrebări - şi, mai ales, dacă îi luai prin surprindere - 
se retrăgeau iarăşi înapoia lui. 

Şi totuşi îi luasem prin surprindere pe copiii aceştia, dar ei nu 
s-au retras după paravan. lar chipurile lor, în loc să manifeste 
neîncredere şi prudenţă, rămăseseră deschise, pline de 
curiozitate şi interes. 

- Scuze, scuze, le-am spus. N-am vrut să vă sperii. Am auzit 
muzică şi v-am văzut dansând. 

- Incercând să dansăm, vrei să zici, a spus băiatul, ajutând-o 
pe fată să se ridice. 

Apoi făcu o plecăciune. 

- Richie Tozier, la dispoziţia dumneavoastră. Prietenii îmi zic 
„Richie-Richie, ce-ţi mai plac aricii”, dar ce ştiu ei? 

- Încântat de cunoştinţă, i-am răspuns. Sunt George 
Amberson. 

Şi, fără să mă gândesc, m-am pomenit că zic: 

- Şi prietenii mei îmi zic „Georgie-Georgie, se spală cu 
Norgie”, dar nici ei nu ştiu prea multe. 

Fata s-a prăbuşit chicotind pe una din băncile de picnic. 
Băiatul şi-a ridicat mâinile şi a imitat sunetul unui claxon: 

- Oaca-oaca-oaca-oaca! Omul mare şi străin a scos una bună! 
Spleeendiiid! Ed McMahon, ce avem noi pentru acest minunat 
domn? Păi, Johnny, premiile de azi de la concursul /n cine ai 
încredere sunt un set complet de volume Enciclopedia Britannica 
şi un aspirator marca Electrolux, care suge... 

- Biip-biip, Richie, l-a oprit fata, ştergându-şi lacrimile de râs 
din colţurile ochilor şi provocând, astfel, nefericita revenire a 
scârţâitului de negru mititel: 

Mai am semne de data trecută! 

- Şi tu, domnişoară? am întrebat-o. 

- Bewie-Bewie şi-mi plac blugii Levie, mi-a răspuns şi a 
început iar să chicotească. Scuze - Richie face pe nebunul, dar 
eu n-am nicio scuză. Mă cheamă Beverly March. Nu eşti de pe- 
aici, nu-i aşa? 


133 


Toată lumea părea să-şi dea seama de asta instantaneu. 

- Nu. Dar nici voi nu păreţi de prin părţile astea. Sunteţi primii 
localnici cu care mă întâlnesc care nu sunt... morocănoşi. 

- Oaleu, oraşu-i futut în cur, bine zici, a fost de acord Richie şi 
s-a îndreptat spre patefon să-i ridice braţul care se învârtea în 
gol. 

- Am înţeles că oamenilor le e teamă pentru copiii lor, am 
continuat. Observaţi că păstrez distanţa. Voi pe iarbă şi eu pe 
trotuar. 

- Da' nu erau chiar aşa preocupaţi atunci când au avut loc 
crimele, a mormăit Richie. Ai auzit de crime? 

Am confirmat cu o mişcare a capului: 

- Stau la Town House. Mi-a povestit cineva care lucrează 
acolo. 

- Mda, şi acum că s-a terminat, toţi mor de grija copiilor, a 
comentat aşezându-se lângă Bewie, căreia îi plăceau blugii 
Levie. Da' i-a durut în cur şi după urechea dreaptă când se 
întâmplau toate alea. 

- Richie, a exclamat fata. Bip-bip! 

De această dată băiatul a imitat vocea fioroasă a lui 
Humphrey Bogart: 

- Dar aşa e, iubiţico. Şi tu ştii că aşa e. 

- S-au terminat toate, mi-a spus Bewie pe un ton foarte 
serios. Doar că ei încă n-au aflat. 

- Ei adică localnicii sau adulţii în general? 

A ridicat din umeri ca şi când ar fi vrut să spună Care-i 
diferența? 

- Dar voi ştiţi. 

- Chiar ştim, a zis Richie. 

Mă privea cumva sfidător, dar licărirea de umor nebunesc nu-i 
părăsise ochii din spatele ochelarilor lipiţi. Şi simţeam că 
niciodată nu-i va părăsi. 

Am păşit pe iarbă. Niciunul dintre copii nu o luă, urlând, la 
fugă. Dimpotrivă, Beverly s-a dat mai la o parte pe băncuţă 
(înghiontindu-l pe Richie) ca să-mi facă şi mie loc. Ori erau foarte 
curajoşi, ori foarte proşti. Şi nu păreau proşti deloc. 

Atunci fata a spus ceva ce m-a dat pe spate: 

- Te cunosc, cumva? Te cunoaştem? 

Înainte să apuc să-i răspund, a intervenit Richie: 

- Nu, nu-i asta. E... nu ştiu. Vrei ceva, domnule Amberson, nu- 
i aşa? 


134 


- Da. Nişte informaţii. Dar de unde ştii? Şi de unde ştiţi că nu 
sunt periculos? 

S-au privit şi ceva a părut că trece printre ei. Nu-mi puteam 
da seama despre ce a fost vorba, dar de două lucruri eram sigur: 
simţiseră ceva diferit la mine, mai mult decât faptul că nu eram 
din oraş... dar, spre deosebire de Omul cu biletul galben, această 
neasemănare pe ei nu-i speriase. Dimpotrivă: erau fascinaţi de 
ea. Mi-am zis că aceşti doi copii frumoşi şi neînfricaţi au multe 
poveşti de spus, dacă vor. Şi de-atunci încoace mă tot întreb 
despre ce oare era vorba în poveştile acelea. 

- Nu eşti. Pur şi simplu, mi-a răspuns Richie, iar fata l-a 
aprobat energic din cap. 

- Şi sunteţi siguri că... au trecut... vremurile rele? 

- În mare parte, a spus Beverly. Lucrurile o să se îndrepte. 
Cred că vremurile rele s-au isprăvit în Derry, domnule Amberson 
- locul ăsta e dur din multe puncte de vedere. 

- Şi dacă v-aş spune - să presupunem - că o să se mai 
întâmple în curând un lucru rău? Cam tot la fel cu ceea ce a păţit 
băieţelul Dorsey Corcoran. 

Au tresărit de parcă îi ciupisem de un loc unde terminaţiile 
nervoase se aflau foarte aproape de piele. Beverly s-a întors spre 
Richie şi i-a şoptit ceva la ureche. Nu sunt sigur că am înţeles 
foarte bine ce i-a spus, căci a vorbit foarte repede şi pe un ton 
foarte scăzut, dar mi s-a părut că a spus A/a nu a fost clovnul. 
Apoi s-a uitat la mine. 

- Ce lucru rău? Ca atunci când tatăl lui Dorsey... 

- Nu contează. Nu trebuie să ştiţi. 

Venise momentul să trec la subiect. Întâlnirea mea cu cei doi 
puşti era providenţială. Habar n-am cum de ştiam, dar eram 
sigur. 

- Cunoaşteţi nişte copii pe care-i cheamă Dunning? i-am 
numărat pe degetele răsfirate: Troy, Arthur, Harry şi Ellen. lar lui 
Arthur i se spune... 

- Tugga, m-a întrerupt Beverly pe o voce indiferentă. Sigur că- 
| ştim. Merge cu noi la şcoală. Exersăm dansul pentru concursul 
de talente, care o să fie chiar înainte de Thanksgiving... 

- Lu’ don'şoaa Sca'let, ei îi place să exe... seze din timp, a 
comentat Richie. 

Dar Beverly Marsh nu-l luă în seamă. 

- Şi Tugga s-a înscris la concurs. O să dea din gură 
prefăcându-se că ar cânta „Splish Splash”. 


135 


Şi-a dat ochii peste cap. Şi i-a ieşit de minune. 

- Ştiţi unde stă? 

Ştiau. Sigur că ştiau, dar niciunul dintre ei n-a vrut să-mi 
spună. Şi nici nu aveau de gând, dacă nu le povesteam mai 
multe. Li se citea pe chipuri. 

- Şi dacă vă spun că există posibilitatea ca Tugga să nu mai 
participe la concursul de talente dacă nu are cineva grijă de el? 
Şi de fraţii şi sora lui? Aţi putea să credeţi aşa ceva? 

Cei doi s-au privit lung, vorbind din ochi timp îndelungat - 
poate zece secunde. Era genul de privire adâncă, pătrunzătoare, 
pe care o folosesc cei îndrăgostiţi, dar aceşti copii-aproape- 
adolescenţi nu erau iubiţi. Dar sigur erau prieteni. Prieteni buni 
care au trecut împreună printr-o încercare. 

- Tugga şi familia lui stau pe strada Coşut, a spus Richie în 
cele din urmă, sau aşa mi s-a părut că spune. 

- Coşut? 

- Aşa îi zic cei de pe-aici, m-a lămurit Beverly. K-O-S-S-U-T-H. 
Coşut. 

- Am priceput. 

Acum, singura întrebare era cât de mult aveau să 
povestească despre discuţia noastră bizară de pe marginea 
locului numit Barrens. 

Beverly m-a privit cu ochi sinceri, însă tulburaţi. 

- Dar, domnule Amberson, l-am cunoscut pe tatăl lui Tugga. 
Lucrează la Center Street Market. E un om drăguţ. Râde tot 
timpul. E... 

- Omul ăsta drăguţ nu mai locuieşte acasă, a întrerupt-o 
Richie. L-a dat afară soţia. 

S-a întors la el cu ochii mari: 

- Tugga ţi-a zis? 

- Nu. Ben Hanscom. Tugga i-a zis /ui. 

- Dar tot e un om drăguţ, a insistat Beverly cu o voce mică. 
Glumeşte mereu, da’ nu pune mâna unde nu trebuie. 

- Şi clovnii glumesc, am spus. 

Amândoi au tresărit puternic, de parcă aş fi atins iarăşi 
ghemul acela vulnerabil de terminaţii nervoase. 

- Asta nu-i face drăguţi. 

- Ştim, a şoptit Beverly. 

Işi studia mâinile. Apoi şi-a ridicat ochii la mine: 

- Ştii despre ţestoasă? 

A rostit cuvântul țestoasă de parcă ar fi fost un substantiv 


136 


propriu. Şi m-am gândit să-i răspund: Ştiu Țestoase/e Ninja, dar 
n-am făcut-o. Era mult prea devreme pentru Leonardo, 
Donatello, Raphael şi Michelangelo. Aşa că am clătinat din cap. 

L-a privit şovăielnic pe Richie. El s-a uitat la mine, apoi din 
nou la fată. 

- Dar e bun. Sunt aproape sigură că e bun. 

Mi-a atins mâna cu degete reci. 

- Domnul Dunning e un om drăguţ. Şi nu înseamnă că nu mai 
e doar pentru că nu mai locuieşte acasă. 

Vorbele astea mi-au atins un punct sensibil. Soţia mea mă 
părăsise, dar nu din cauză că nu aş fi fost drăguţ. 

- Ştiu asta, am spus ridicându-mă. Mai stau ceva vreme în 
Derry şi ar fi bine să nu atrag prea multă atenţie. Puteţi să nu 
vorbiţi cu nimeni despre întâlnirea noastră? Ştiu că vă cer mult, 
dar... 

S-au uitat unul la celălalt şi au izbucnit în hohote de râs. Când 
s-a mai liniştit, Beverly mi-a zis: 

- Putem să ţinem un secret. 

- Sunt sigur că puteţi. Pun pariu că aţi avut nişte secrete vara 
asta. 

Nu mi-au răspuns. 

Am arătat cu degetul la Barrens. 

- Vă jucaţi acolo? 

- Ne-am jucat pe vremuri, a zis Richie. Dar acum nu. 

S-a ridicat şi s-a scuturat pe fund. 

- Mi-a părut bine, domnule Amberson. Nu te băga în seamă cu 
toţi nătăfleţii, m-a sfătuit şi a ezitat puţin. Şi ai grijă cât eşti în 
Derry. Acum e mai bine, dar nu cred că o să fie vreodată bine de 
tot. 

- Mulţumesc. Vă mulţumesc amândurora. Poate într-o bună zi 
şi familia Dunning o să aibă de ce să vă mulţumească, dar dacă 
lucrurile merg aşa cum sper eu... 

- ... N-o să ştie nimic, mi-a terminat Beverly fraza. 

- Exact, pe bune, am spus amintindu-mi expresia folosită de 
Fred Toomey. Aveţi grijă de voi. 

- Avem, a spus Beverly, apoi a început iarăşi să chicotească: 
Spală-te mai departe cu Norgie, Georgie. 

Am schiţat un salut cu degetul la borul noii mele pălării de 
vară şi am dat să plec. Atunci mi-a venit o idee şi m-am întors: 

- Patefonul ăsta merge şi pe treizeci şi trei şi un sfert? 

- Ca la El-Pi-uri? m-a întrebat Richie. Nee. Ala bun de-l am 


137 


acasă merge. Da' bebeluşul ăsta al lui Bewie e pe baterii şi nu 
poate. 

- Vezi cum vorbeşti de pick-up-ul meu, Tozier, l-a atenţionat 
Beverly. L-am luat din economiile mele. 

Apoi către mine: 

- Merge doar pe şaptezeci şi opt şi pe patruzeci şi cinci de 
turaţii. 

- Pe patruzeci şi cinci e bine, i-am zis. Dă-i iarăşi drumul, dar 
pune-l la viteza aia. 

Invăţasem la cursurile de dans cu Christy că e o metodă bună 
să încetineşti ritmul melodiei atunci când exersezi mişcările de 
swing. 

- Tăticu' e nebun, a comentat Richie. 

Dar a răsucit maneta pentru viteză de lângă platan şi a pus 
iarăşi discul. De data aceasta, parcă toţi membrii orchestrei lui 
Glenn Miller mestecau caramele şi aveau tuse măgărească. 

- Bine, am spus şi am întins mâinile spre Beverly. Urmăreşte- 
ne, Richie. 

Mi-a apucat mâinile cu deplină încredere, privindu-mă 
amuzată cu ochii ei albaştri. M-am întrebat pe unde este sau cine 
este în 2011. Dacă mai trăieşte presupunând că da, oare îşi mai 
aduce aminte că un om ciudat, care i-a pus întrebări ciudate, a 
dansat cu ea pe o versiune tărăgănată a melodiei „In the Mood” 
într-o după-amiază însorită de septembrie? 

Le-am spus: 

- Aţi dansat lent înainte şi acum o să fie încă şi mai lent, dar 
aşa o să puteţi să ţineţi ritmul. Şi o să aveţi timp suficient pentru 
fiecare pas. 

Timp. Timp suficient. Dă drumul iarăşi la muzică, dar 
încetineşte.-i ritmul. 

Am prins-o de mâini şi am tras-o spre mine. Am împins-o. Ca 
nişte oameni sub apă ne-am aplecat şi am zvâcnit din piciorul 
stâng, în timp ce orchestra lui Glenn Miller cânta. Daaaa... diiii... 
daaaaam... daaa... diiii... daaa... Daaa... daaaa. La fel de încet, 
ca o păpuşă mecanică, ea s-a rotit la stânga sub mâinile mele 
ridicate. 

- Stop! am exclamat, iar ea a îngheţat cu spatele la mine, 
ţinându-mă încă de mâini. Acum, strânge-mă de dreapta, ca şi 
cum ai vrea să-mi aminteşti ce urmează. 

M-a strâns, apoi a făcut o piruetă curată şi s-a întors. 

- Grozav! s-a bucurat ea. Acum trebuie să trec pe dedesubt, 


138 


iar tu să mă aduci înapoi. Şi fac un salt şi mă ridici. Aici 
ajunseserăm când am căzut, aşa că ai grijă să nu-mi rupi gâtul. 

- Asta e treaba ta, i-am răspuns. Sunt mult prea antic ca să 
mai ridic şi altceva în afară de hamburgeri. 

Richie şi-a ridicat iar palmele pe obraji: 

- Oaca-oaca-oaca-oaca! Omul mare şi străin scoate a/tă... 

- Bip-bip, Richie, am spus eu, iar băiatul a izbucnit în râs. 
Acum încearcă şi tu. Şi aveţi grijă să vă strângeţi bine mâinile la 
fiecare mişcare mai complicată. N-o să câştigaţi concursul de 
talente, dar măcar o să arătaţi bine. N 

Richie a prins-o pe Beverly de mâini şi a început. Inainte şi 
înapoi, umăr lângă umăr, rotire la stânga, rotire la dreapta. 
Perfect. A alunecat agilă ca un ţipar printre picioarele depărtate 
ale lui Richie, apoi băiatul a săltat-o şi a pus-o pe sol. A încheiat 
cu o piruetă de efect. Richie a luat-o iarăşi de mâini şi au repetat 
toate mişcările. A fost chiar mai bine la a doua încercare. 

- Pierdem ritmul când trece pe dedesubt, se plânse Richie. 

- N-o să-l mai pierdeţi când o să cânte normal. Crede-mă. 

- Imi place, a exclamat veselă Beverly. Ca şi cum ne-am 
mişca sub lupă. 

Se mai răsuci o dată pe vârfurile pantofiorilor. 

- Parcă aş fi Loretta Young la începutul spectacolului, când 
intră cu rochia aia înfoiată. 

- Şi mie mi se zice Arthur Murray şi sunt din Miz-UUUUU-ri, a 
adăugat Richie, încântat şi el. 

- Acum mărim viteza discului, le-am spus. Amintiţi-vă să vă 
faceţi semne. Şi ţineţi ritmul. Ritmul e totul. 

Şi Glenn Miller a cântat iarăşi melodia aceea dulce, iar copiii 
au dansat. Pe iarbă, umbrele dansau alături de ei. Afară... 
înăuntru... apleacă... loveşte... la stânga... la dreapta... pe 
dedesubt... ieşi... şi ridicare. N-a fost perfect şi sigur că aveau să 
mai greşească paşii de foarte multe ori înainte să-i înveţe (dacă îi 
vor învăţa vreodată), dar nu dansau rău. 

Of, la dracu! Erau frumoşi. Şi, pentru prima dată de când 
văzusem de pe Route 7 silueta mătăhăloasă a oraşului Derry 
înălțându-se de pe malul vestic al râului Kenduskeag, eram 
fericit. Şi acesta era un sentiment bun cu care să pornesc mai 
departe, aşa că m-am îndepărtat, repetându-mi binecunoscutul 
sfat: nu te uita înapoi, nu te uita înapoi niciodată. Cât de des îşi 
spun asta oamenii după câte o experienţă extraordinar de bună 
(sau extraordinar de proastă)? Cred că foarte des. Şi, de obicei, 


139 


nimeni nu ascultă de sfatul ăsta. Oamenii sunt făcuţi să se uite 
înapoi; de aceea gâtul nostru e construit cu un pivot înăuntru. 

Parcursesem jumătate de stradă când m-am oprit să privesc 
înapoi, gândindu-mă că puștii se uitau după mine. Nici vorbă. Tot 
mai dansau. Şi asta era bine. 


8 


Vreo două străzi mai în jos, pe Kansas Street, era o staţie de 
benzină Cities Services, şi am intrat ca să mă interesez cum pot 
ajunge pe Kossuth Street, pronunţată Coşut. Din zona service- 
ului auto veneau până la mine zumzetul unui compresor şi larma 
muzicii pop, dar biroul era gol. Imi convenea de minune, pentru 
că descoperisem ceva foarte folositor lângă aparatul de marcat: 
un rastel din sârmă plin cu hărţi. In buzunarul de sus era o hartă 
a oraşului, murdară şi cu aspect abandonat. Pe copertă avea o 
fotografie a unei statui din plastic, incredibil de urâte 
reprezentându-l pe Paul Bunyan. Paul îşi ţinea toporul pe umăr şi 
rânjea către soarele de vară. Şi mi-am zis că numai Derry era în 
stare să adopte ca efigie statuia din plastic a unui legendar 
tăietor de lemne. 

Chiar lângă pompele de benzină am văzut un teanc de ziare. 
Am luat un Daily News de acolo şi am aruncat o monedă de cinci 
cenți alături de celelalte monede împrăştiate deasupra. Habar n- 
am dacă în 1958 oamenii erau mai cinstiţi, dar cu siguranţă că 
aveau mult mai multă încredere. 

Potrivit hărţii, Kossuth Street se afla în aceeaşi zonă a oraşului 
unde era şi Kansas Street, iar drumul până acolo s-a dovedit a fi 
o plimbare plăcută de cincisprezece minute. Am mers pe sub 
ulmii care aveau să fie distruşi de mană în anii şaptezeci. Acum 
erau verzi şi veseli ca în iulie. Copii treceau în viteză pe lângă 
mine pe biciclete sau se jucau pe aleile caselor. Pâlcuri de adulţi 
aşteptau în staţiile de autobuz, marcate cu dungi albe pe stâlpii 
de telefon. Derry îşi vedea de treburile lui, iar eu îmi vedeam de 
ale mele - un oarecare individ cu un sacou obişnuit, cu pălăria 
din pai dată puţin spre ceafă, un oarecare individ cu un ziar 
împăturit în mână. Poate caută un talcioc; sau poate examinează 
proprietăţile mai bunuţe. Un oarecare individ care arăta ca şi 
cum aici îi era locul. 

Cel puţin, aşa speram. 

Kossuth era o stradă cu garduri vii de o parte şi de cealaltă şi 


140 


cu căsuțe demodate, ca nişte solniţe, în stilul New England. 
Aspersoare se învârteau pe peluze. Doi băieţi m-au depăşit, 
executând pase de fotbal în fugă. O femeie cu părul strâns cu un 
batic (şi nelipsita ţigară în colţul gurii) spăla maşina familiei şi 
stropea, când şi când, cu furtunul câinele familiei care se dădea 
înapoi lătrând. Kossuth Street mi se părea o scenă exterioară 
dintr-un serial vechi şi prăfuit. 

Două fetiţe învârteau o coardă, iar o a treia o sărea cu 
îndemânare intonând: „Charlie Chaplin e în Franţa şi ţie nu-ți 
tace clanţa! Ambambus, ţine-te de urs, ursul n-are coadă, c-a 
mâncat o babă!” Coarda pop-poc-pocnea pe asfalt. Am simţit că 
mă urmăreşte cineva cu privirea. Femeia cu batic se oprise din 
treabă cu furtunul într-o mână şi cu un burete plin cu spumă în 
cealaltă. Mă privea fix pe când mă apropiam de fetiţe. Le-am 
ocolit într-un arc larg de cerc şi am văzut-o că se întoarce la 
problemele ei. 

Ai riscat al dracului de mult când ai stat de vorbă cu copiii ăia 
de pe Kansas Street, mi-am zis. Doar că nu credeam cu adevărat 
asta. Dacă m-aş fi apropiat puţintel cam prea mult de fetiţele cu 
coarda... asta ar fi însemnat să risc al dracului de mult. Richie şi 
Bev fuseseră două prezenţe providenţiale. Am ştiut-o de cum am 
dat cu ochii de ei şi ei au ştiut-o, la rândul lor. Eram la fel. 

Te cunoaştem? mă întrebase fata. Bewie-Bewie, căreia-i plac 
blugii Levie. 

Strada Kossuth se înfunda într-o clădire mare pe care scria 
West Side Recreation Hall. Era părăsită, iar pe gazon era pus un 
anunţ: DE VANZARE DE CATRE PRIMARIE. Evident că ar fi trebuit 
să constituie un obiect de interes pentru oricare vânător de 
proprietăţi care se respectă. Două case mai jos, pe partea 
dreaptă, o fetiţă cu părul de culoarea morcovului şi cu obrajii 
acoperiţi cu pistrui mergea încolo şi încoace pe aleea asfaltă pe o 
bicicletă cu roţi ajutătoare. Cânta variaţiuni melodice ale 
aceleiaşi fraze: „Goangă, goangă, un’ te duci?... Goangă, 
goangă, un’ te duci?...” 

M-am îndreptat spre sala de activităţi recreative, ca şi cum 
nimic în lume nu mă interesa mai mult, dar am continuat s-o 
urmăresc pe Micuța Morcoveaţă cu colţul ochiului. Acum se 
balansa într-o parte şi în alta pe şaua bicicletei, probabil ca să 
vadă cât de mult se poate înclina înainte să cadă. lar picioarele 
ei zgâriate îmi spuneau că nu făcea asta pentru prima oară. Pe 
cutia poştală din faţa casei nu era niciun nume, doar numărul 


141 


379. 

M-am dus la semnul cu DE VÂNZARE şi am notat, chipurile, 
informaţiile care mă interesau pe un colţ al ziarului. Apoi m-am 
întors pe acelaşi drum pe care venisem. Când am trecut pe lângă 
Kossuth Street nr 379 (pe celălalt trotuar şi prefăcându-mă 
absorbit în lectura ziarului), o femeie a ieşit din casă pe verandă. 
Lângă ea era un băiat care clefăia din ceva învelit într-un şervet, 
iar în mâna liberă ţinea puşca cu aer Daisy cu care, nu peste 
mult timp, va încerca să-şi gonească tatăl lovit de turbare. 

- Ellen! a strigat femeia. Dă-te jos de pe drăcia aia înainte să 
cazi! Vino să-ţi dau o prăjitură. 

Ellen Dunning s-a dat jos de pe bicicleta care a căzut pe o 
latură pe asfalt şi a dat fuga în casă urlând cât o ţineau plămânii 
- şi se pare că o ţineau bine: „Goangă, goangă, un' te duci?” 
Părul, o nuanţă de roşu mai ghinionistă decât cel al lui Beverly 
Mash, îi sălta pe spate ca arcurile revoltate ale unui pat. 

Băiatul, care va creşte şi va ajunge să scrie un eseu 
amănunţit care mă va emoţiona până la lacrimi, intră în casă în 
urma ei. Băiatul care avea să fie unicul supravieţuitor al acestei 
familii. 

Doar dacă nu făceam eu ceva în privinţa asta. lar acum, că îi 
văzusem, oameni adevăraţi care duceau vieţi adevărate, părea 
că nu mai am de ales. 


142 


Capitolul 7 


1 


Cum să-ți povestesc cele şapte săptămâni pe care le-am 
petrecut în Derry? Cum să-ți explic de ce am ajuns să-l urăsc şi 
să-mi fie teamă de el? 

Nu din cauză că ar fi avut secrete (deşi avea) şi nu din cauză 
că acolo au avut loc nişte crime înfiorătoare, multe dintre ele 
nerezolvate (deşi avuseseră loc). Toate s-au terminat, îmi 
spusese o fată pe nume Beverly, iar un băiat pe nume Richie 
fusese de acord cu ea şi ajunsesem şi eu să cred asta... cu toate 
că am mai ajuns să cred şi că umbra n-a părăsit niciodată 
complet oraşul acela, cu centrul său scufundat. 

Senzaţia de eşec iminent mă făcea să-l urăsc. Şi senzaţia că 
mă aflu într-o închisoare cu pereţi elastici. Dacă aş fi vrut să plec, 
m-ar fi lăsat (de bună voie!), dar dacă aş fi rămas, m-ar fi strâns 
mai tare. M-ar fi strâns până când aş fi rămas fără suflare. Şi - 
asta era partea rea - plecarea nu era o opţiune, pentru că acum 
îl văzusem pe Harry aşa cum fusese înainte de şchiopătat şi 
înainte ca zâmbetul acela încrezător, dar uşor tâmp, să i se 
încrusteze pe chip. Îl văzusem aşa cum fusese înainte să devină 
Harry Săltăreţul, ţopăie în sus şi-n jo-o-os. 

O văzusem şi pe sora lui. Acum nu mai era doar un nume într- 
un eseu foarte amănunţit, o fetiţă fără chip, căreia îi plăcea să 
culeagă flori şi să le pună în vaze. Uneori stăteam noaptea treaz 
şi mă gândeam cum a vrut ea să se ducă la „ne daţi, orinu ne 
daţi” costumată în Prinţesa Varătoamnă larnăprimăvară. Dacă nu 
făceam ceva, asta nu avea să se întâmple niciodată. 

O aştepta un coşciug după o lungă şi inutilă luptă pentru 
viaţă. O aştepta un coşciug şi pe mama ei, al cărei nume nu ÎI 
ştiam încă. Şi pe Troy. Şi pe Arthur, cunoscut sub numele de 
Tugga. 

Nu ştiam cum aş mai fi putut să trăiesc cu mine însumi, dacă 
aş fi lăsat tragedia să se petreacă. Aşa că am rămas, dar n-a fost 
uşor. Şi de fiecare dată când mă gândeam că şi în Dallas urma să 
trec prin aceleaşi chinuri, aveam senzaţia că mi se blochează 
mintea. Măcar, îmi spuneam, Dallas-ul nu e ca Derry. 

Atunci, cum să te fac să înţelegi? 


143 


În viaţa mea de profesor, obişnuiam să mă bazez pe ideea 
simplităţii. Atât în ficţiune, cât şi în non-ficțiune nu există decât o 
singură întrebare şi un sincer răspuns. Ce s-a întâmplat? întreabă 
cititorul. Asta s-a întâmplat, răspunde scriitorul. Asta... şi asta... 
şi, de asemenea, şi asta. Simplu. E singura metodă de a izbândi. 

Aşa că am să încerc, deşi trebuie să ţii minte că, în Derry, 
realitatea este doar o pojghiţă subţire de gheaţă peste un lac cu 
ape adânci şi întunecate. Dar, totuşi: 

Ce s-a întâmplat? 

Asta s-a întâmplat. Şi asta. Şi, de asemenea, şi asta. 


2 


Vineri, a doua zi petrecută în Derry, m-am dus la Center 
Street Market. Am aşteptat până la cinci după-amiază, pentru că 
m-am gândit că atunci avea să fie cea mai mare aglomeraţie - 
căci vineri e zi de leafă şi pentru mulţi oameni (adică pentru soții, 
deoarece una dintre regulile vieţii în 1958 este Bărbaţii Nu 
Cumpără Articole de Băcănie) este şi ziua de cumpărături. Mă 
puteam pierde mult mai uşor prin mulţimea de clienţi. Tot în 
acest sens am mers la W.T. Grant's şi mi-am completat 
garderoba cu nişte pantaloni şi cămăşi albastre de care poartă 
muncitorii. Aducându-mi aminte şi de domnul Fără Bretele şi de 
tovarăşii lui de la Dolarul Somnoros, mi-am luat şi o pereche de 
bocanci. Pe drumul spre târg, i-am lovit de bordura trotuarului 
până am reuşit să-i tocesc la vârfuri. 

Aşa cum sperasem, locul era foarte aglomerat: cozi lungi la 
fiecare dintre cele trei case, intervalele dintre rafturi viermuind 
cu femei care împingeau cărucioarele de cumpărături. Puţinii 
bărbaţi pe care i-am văzut aveau doar coşuri, aşa că am luat şi 
eu unul. Am pus în el o pungă cu mere [ieftine ca braga) şi o 
pungă cu portocale (aproape la fel de scumpe ca portocalele din 
2011). Podeaua unsuroasă din lemn îmi scârţâia sub picioare. 

Dar cu ce anume se ocupa domnul Dunning la Center Street 
Market? Bewie-cu-blugii-Levie nu-mi spusese. Nu era şef de 
magazin. In cabina din sticlă de lângă raionul cu fructe şi legume 
stătea un domn cu părul alb, care ar fi putut să fie bunicul, dar 
nu tatăl micuţei Ellen Dunning. lar pe eticheta de pe biroul lui 
scria DOMNUL CURRIE. 

Când m-am îndreptat spre spatele magazinului, trecând pe 
lângă rafturile cu produse lactate (m-a amuzat anunţul care 


144 


spunea Al ÎNCERCAT IAURTUL? O SĂ-ŢI PLACĂ FOARTE MULT), 
am auzit hohote de râs. Râs de femei, cu tenta aceea de 
neconfundat care pare să spună „vai, tu, ştrengarule!”. M-am 
întors spre ultimul culoar şi am văzut un stol de femei, îmbrăcate 
cam la fel ca doamnele din Kennebec Fruit, înghesuite în jurul 
raionului de carne. MACELARIE anunţa plăcuţa confecţionată de 
mână care atârna de lanţuri decorative cromate. COTLETE CA LA 
MAMA ACASĂ. Şi, pe ultimul rând, FRANK DUNNING, MĂCELAR- 
ŞEF. 

Uneori viaţa îţi scoate în cale coincidenţe pe care niciun 
scriitor nu s-ar aventura să le copieze. 

Frank Dunning le făcea pe cucoane să râdă. Asemănarea lui 
cu omul de serviciu care absolvise cursul de engleză pentru 
adulţi era de-a dreptul sinistră. Era leit Harry, doar că părul îi era 
aproape în întregime negru, nu în întregime cărunt, iar surâsul 
dulce, uşor nedumerit fusese înlocuit de un rânjet prefăcut, plin 
de adulaţie faţă de propria persoană. Nicio mirare că doamnele 
erau date peste cap. Chiar şi Bewie-cu-blugii-Levie credea că-i un 
tip super, şi de ce n-ar fi crezut? Avea ea doisprezece, 
treisprezece ani, dar tot de sex feminin era, iar Frank Dunning 
era un cuceritor. Şi el ştia asta. Ce motive ar fi avut crema 
cuconetului din Derry să cheltuiască toată leafa soţilor lor la 
târgul din centrul oraşului, când la A&P preţurile erau mai mici? 
Unul dintre acestea era evident: domnul Dunning era foarte 
chipeş. Domnul Dunning era îmbrăcat cu haine albe ca zăpada 
(uşor stropite de sânge la mâneci, dar, la urma urmelor, era 
măcelar), domnul Dunning purta o tichie albă, foarte elegantă, 
un melanj între boneta de bucătar şi bereta de pictor, pusă 
şmechereşte pe o sprânceană. Doamne, cum mai atrăgea 
atenţia. 

Una peste alta, domnul Frank Dunning, cu obrajii lui sănătoşi 
şi proaspăt bărbieriţi şi cu părul lui cel negru, impecabil tuns, era 
darul lui Dumnezeu pentru nevesticile din oraş. M-am îndreptat 
spre el şi l-am văzut cum lega un pachet cu sfoară dintr-o bobină 
pusă pe ax lângă cântar, scriind apoi preţul pe el cu caligrafie 
bombastică. A dat pachetul unei doamne cam de vreo cincizeci 
de primăveri, îmbrăcată într-un capot de casă cu un imprimeu cu 
trandafiraşi roz, ciorapi din nailon remaiaţi şi îmbujorări de 
tinerică. 

- Poftim, doamnă Levesque, un sfert de salam nemtesc feliat 
subţire. 


145 


S-a aplecat peste tejghea, ca şi când ar fi vrut să-i 
împărtăşească un secret, apropiindu-se suficient de mult ca 
doamna Levesque (dimpreună cu toate celelalte cucoane) să-i 
poată amugşina aroma seducătoare a coloniei. Aqua Velva, marca 
folosită de Fred Toomey? Nu, nu credeam. După părerea mea, un 
cuceritor ca Frank Dunning şi-ar fi ales un parfum ceva mai 
scump. 

- Ştii care-i chestia cu salamul nemtesc? 

- Nu, a răspuns cucoana, tărăgănând vocala: Nu-u-uu. 

Celelalte cucoane au fremătat în anticiparea marii dezvăluiri. 

Ochii lui Dunning s-au oprit în treacăt asupra mea, dar n-au 
văzut nimic interesant. Când au revenit la doamna Levesque, şi- 
au recăpătat sclipirea brevetată. 

- La o oră după ce mănânci, ţi se face foame de putere. 

Nu sunt convins că doamnele au înţeles, dar toate au chirăit 
apreciativ. Dunning a expediat-o pe fericita doamnă Levesque şi, 
când mă îndepărtasem deja şi nu-l mai puteam auzi, s-a 
îndreptat spre o doamnă Bowie. Care, bineînţeles, a fost mai 
mult decât fericită să se bucure de întreaga lui atenţie. 

E un om drăguţ. Glumeşte mereu. 

Dar omul acesta drăguţ avea ochi de gheaţă. Albaştri, atunci 
când interacţiona cu haremul lui de cucoane fascinate. Dar când 
se uitase la mine - chiar dacă şi numai pentru o fracțiune de 
secundă - aş fi putut să jur că deveniseră cenuşii, de aceeaşi 
nuanţă ca a unei întinderi de apă sub un cer din care va începe 
curând să cadă zăpada. 


3 


Piaţa se închidea la şase seara, iar eu am plecat cu puţinele 
mele cumpărături pe la cinci şi douăzeci. Pe Witcham Street, 
chiar după colţ, era un restaurant U-Needa-Lunch. Mi-am 
comandat un hamburger, suc şi o felie de tort de ciocolată. 
Prăjitura a fost excelentă - ciocolată adevărată, frişcă adevărată. 
Mi-a mângâiat papilele gustative la fel de tandru cum o făcuse 
berea de ghimbir a lui Frank Anicetti. Am stat acolo cât de mult 
am putut, apoi, ca să-mi mai pierd timpul, m-am îndreptat spre 
canal, unde se găseau nişte băncuţe. De acolo puteam să văd 
Center Street Market fără să fiu văzut. Eram sătul, dar am 
mâncat şi o portocală şi am aruncat cojile în vadul din beton 
privindu-le cum sunt duse de apă. 


146 


La şase fix, s-au stins luminile de la vitrinele mari ale 
magazinului. La şase şi un sfert au ieşit ultimele cucoane 
ducându-şi sacoşele pline fie în sus, pe Up-Mile Hill, fie 
îngrămădindu-se în staţia de autobuz de lângă stâlpii de telefon 
cu dungi albe. A venit un autobuz pe care scria TRASEU 
COMPLET şi le-a cules de acolo. La şapte fără un sfert, angajaţii 
pieţei au început să plece. Ultimii doi au fost domnul Currie, şeful 
de magazin, şi Dunning. Şi-au strâns mâinile şi s-au îndepărtat în 
direcţii opuse. Currie s-a dus pe aleea dintre piaţă şi magazinul 
de pantofi de alături, probabil înspre locul unde îşi parcase 
maşina, iar Dunning a mers în staţia de autobuz. 

Acolo nu erau decât două persoane şi nu am vrut să mă alătur 
lor. Şi mulţumită sensului unic de pe străzile din Low Town, nici 
nu a fost nevoie. M-am îndreptat spre alt stâlp cu dungi albe, 
aproape de cinematograful The Strand (unde rulau filmele 
Machine-Gun Kelly şi Reform School Girl, amândouă promițând 
ACŢIUNE TREPIDANTA, după spusele afişului) şi am aşteptat 
autobuzul alături de nişte indivizi cu aspect de muncitori care 
discutau despre următoarele meciuri din campionatul de 
baseball. Le-aş fi putut dezvălui o mulţime de lucruri interesante 
despre acestea, dar mi-am ţinut gura. 

Un autobuz a oprit în faţa Center Street Market. Dunning s-a 
urcat în el. A coborât colina şi a tras lângă trotuar în staţia de la 
cinematograf. l-am lăsat pe muncitori să urce înaintea mea, ca 
să pot să văd câţi bani puneau în automatul de bilete de lângă 
şofer. Mă simţeam întocmai ca un extraterestru dintr-un film SF 
care încearcă să imite comportamentul pământenilor. Era 
complet aiurea - voiam să merg cu autobuzul, nu să arunc în aer 
Casa Albă cu laserul - dar senzaţia rămânea aceeaşi. 

Unul dintre indivizii din faţa mea a scos un permis de călătorie 
de culoarea canarului, care mi-a amintit în treacăt de Omul cu 
bilet galben. Ceilalţi au pus câte cincisprezece cenți în automatul 
care clinchenea şi cloncănea la fiecare bilet eliberat. La fel am 
făcut şi eu, deşi la mine a durat un pic mai mult pentru că 
moneda mi se lipise de palma transpirată. Mi se părea că toţi 
ochii erau fixaţi asupra mea, dar când m-am uitat în jur, am 
văzut că fiecare călător îşi vedea de treabă - fie citea ziarul, fie 
se uita pe geam, cu gândurile duse. Interiorul autobuzului era 
îmbâcsit de fum gri-albăstrui. 

Frank Dunning stătea pe partea dreaptă, pe la mijlocul 
autobuzului. Acum purta o pereche de pantaloni evident făcuţi la 


147 


comandă, după felul cum cădeau pe picior, o cămaşă albă şi o 
cravată bleumarin. Fercheş tare. Işi aprindea o ţigară şi nu mi-a 
dat atenţie când am trecut pe lângă el ca să mă aşez pe unul din 
scaunele din spate. Autobuzul a gemut mai departe pe străzile 
cu sens unic din Low Town, apoi a apucat-o pe Witcham şi a 
urcat Up-Mile Hill. Odată ajunşi în zona rezidenţială din partea de 
vest a oraşului, călătorii au început să coboare. Numai bărbaţi. 
Probabil că femeile erau acasă şi îşi despachetau cumpărăturile 
sau pregăteau cina. Pe măsură ce autobuzul se golea, iar Frank 
Dunning îşi fuma mai departe ţigara, am început să mă întreb 
dacă nu cumva aveam să rămânem ultimii. 

N-ar fi trebuit să-mi fac griji în privinţa asta. Când autobuzul 
se apropia de staţia de pe colţul dintre Witcham Street şi Charity 
Avenue (străzile din Derry aveau tot soiul de nume curioase; am 
întâlnit mai târziu şi Faith Avenue şi Hope Avenue), Dunning şi-a 
aruncat chiştocul pe podeaua maşinii, l-a strivit cu călcâiul şi s-a 
ridicat de pe scaun. Fără să se ţină de bare s-a deplasat cu graţie 
spre uşa din faţă, ondulându-şi trupul în unison cu mişcările 
autobuzului care încetinea. Există bărbaţi care îşi păstrează 
graţia adolescentină până mai târziu în viaţă, iar Dunning părea 
a fi unul dintre aceştia. Ar fi fost un excelent dansator de swing. 

L-a bătut pe umăr pe şofer şi a început să-i spună o glumă. 
Una scurtă, pe care n-am reuşit s-o aud din cauza ghiorţăitului 
frânelor pneumatice, dar am prins cuvintele trei gagii blocați în 
lift şi mi-am dat seama că nu era genul de banc pe care să-l 
împărtăşească Haremului lui în Capoate de Casă. 

Şoferul era să explodeze de atâta râs, apoi a tras de maneta 
din crom care deschidea uşile. 

- Pe luni, Frank. 

- Doar dacă nu se umflă apele, i-a răspuns Dunning, apoi a 
coborât cu vioiciune cele două trepte şi a sărit pe bucata de 
iarbă de lângă trotuar. 

Am observat cum i se ondulează muşchii sub materialul 
subţire al cămăşii. Ce şanse ar avea o femeie şi patru copii 
împotriva lui? Nu prea multe, a fost primul meu gând, dar 
greşeam. Răspunsul corect era niciuna. 

Când autobuzul se îndepărta, l-am zărit pe Dunning urcând 
treptele primei clădiri de pe colţul Charity Avenue. Opt sau nouă 
bărbaţi şi femei stăteau în balansoarele de pe veranda largă. 
Câţiva dintre aceştia l-au salutat pe măcelar, care a început să le 
scuture mâinile cu atâta politeţe de credeai că-i un politician în 


148 


turneu electoral. Casa cu trei etaje era construită în stilul New 
England Victorian, iar de streaşină era atârnat un anunţ. Abia am 
avut timp să-l citesc: 


PENSIUNEA EDNA PRICE 
ÎNCHIRIERI CU SĂPTĂMÂNA SAU CU LUNA 
ACCES LA BUCĂTĂRIE 
INTERZIS CU ANIMALE! 


Sub el era un afiş portocaliu, mai mic, pe care scria, NU AVEM 
CAMERE LIBERE. 

Am coborât după alte două staţii. l-am mulţumit şoferului care 
mi-a mârâit un răspuns morocănos. Aveam să descopăr că în 
Derry, Maine,  mărâielile  morocănoase erau considerate 
conversații civilizate şi pline de bun-simţ. Bineînţeles, doar dacă 
nu cumva se întâmpla să ştii câteva bancuri despre nişte gagii 
blocaţi în lift, sau, poate, despre nişte marinari polonezi. 

Am mers cu paşi înceţi înspre oraş, ocolind ca să evit să fiu 
văzut de cei de la pensiunea Ednei Price, unde chiriaşii se 
strângeau pe verandă după cină, întocmai ca personajele din 
povestirile lui Ray Bradbury despre încântătorul orăşel 
Greentown din Illinois. Şi nu semăna, oare, Frank Dunning cu 
unul din aceste personaje? Ba da, semăna, semăna. Dar şi în 
orăşelul lui Bradbury se aflau orori ascunse. 

Omul cel drăguţ nu mai locuieşte acasă, spusese Richie-cu- 
aricii şi avusese dreptate. Omul cel drăguţ locuia la o pensiune 
unde toţi ceilalţi chiriaşi credeau despre el că e cel mai tare din 
parcare. 

După socotelile mele, pensiunea Price nu se afla mai departe 
de cinci străzi de casa de la numărul 379 de pe Kossuth Street, 
poate chiar mai aproape. După ce toţi ceilalţi chiriaşi se duceau 
la culcare, rămânea oare el cu faţa întoarsă spre est, ca un 
musulman care caută Mecca? Şi dacă da, mai avea pe buze 
zâmbetul ce-bine-îmi-pare-că-te-văd? Nu credeam asta. lar ochii 
lui erau albaştri şi veseli, sau cenuşii şi preocupaţi? Cum 
explicase faptul că îşi părăsise căminul şi casa celor care se 
bucurau de adierea serii pe veranda pensiunii? Inventase o 
poveste, una în care soţia lui să fie puţin sărită de pe fix sau de-a 
dreptul ticăloasă? Aşa credeam. Şi era crezut? Răspunsul acesta 
era foarte uşor. Nu contează dacă vorbim despre anul 1958, sau 
1985, sau 2011. In America, unde forma ţine loc de fond, cei ca 
Frank Dunning sunt întotdeauna crezuţi. 


149 


4 


Marţi, am închiriat un apartament descris în rubrica de mică 
publicitate din Derry News ca „semimobilat şi în cartier bun”, iar 
miercuri, pe data de şaptesprezece septembrie, domnul George 
Amberson s-a mutat acolo. La revedere, Derry Town House, bine 
te-am găsit, Harris Avenue. Trăiam în 1958 de mai bine deo 
săptămână şi începusem să mă simt destul de în largul meu aici, 
chiar dacă nu ca un localnic get-beget. 

Semimobilat însemna că apartamentul avea un pat (cu o 
saltea puţin cam pătată şi fără aşternuturi), o canapea, o masă 
de bucătărie cu un picior care trebuia proptit cumva ca să nu se 
bălăngăne şi un singur scaun cu şezutul din plastic galben care 
îţi pupa dosul pantalonilor cu un țocăit ciudat când te ridicai de 
pe el. Mai avea şi o maşină de gătit şi un frigider care huruia. In 
cămara din bucătărie am dat peste unitatea de aer condiţionat a 
apartamentului: un ventilator cu cordonul electric atât de 
franjurat încât părea absolut letal. 

Senzaţia mea a fost că acest apartament, situat fix sub 
culoarul de zbor al avioanelor care aterizau pe aeroportul din 
Derry, era puţin cam prea scump, dar am fost de acord cu preţul 
pentru că proprietăreasa, doamna Joplin, s-a declarat doritoare 
să treacă cu vederea lipsa de referinţe a domnului Amberson. A 
fost de folos şi faptul că domnul i-a putut oferi chiria pe trei luni 
înainte în bani gheaţă. Totuşi, a insistat să copieze toate 
informaţiile de pe permisul meu auto. Şi chiar dacă i s-o fi părut 
ciudat că un liber profesionist din domeniul imobiliarelor din 
Wisconsin are permis de Maine, n-a suflat o şoaptă. 

M-am bucurat că Al îmi dăduse mulţi bani lichizi. Căci banii au 
un fel aparte de a calma eventualele temeri ale oamenilor care 
nu te cunosc. 

lar în 1958 banii făceau mult mai multe. Cu numai trei sute de 
dolari, am reuşit să-mi mobilez în întregime apartamentul. Din 
aceşti trei sute, nouăzeci s-au dus pe un televizor de sufragerie 
la mâna a doua. lar în seara aceea m-am uitat la The Steve Allen 
Show, într-un superb alb-negru. Apoi l-am stins şi m-am aşezat la 
masa din bucătărie, ascultând cum, în muget de elice, un avion 
se îndrepta spre pământ. Din buzunarul de la spate am scos un 
caiet Blue Horse pe care-l cumpărasem de la drogheria din Low 
Town (acolo unde şterpelitul nu era nici la modă, nici ceva 
obişnuit, nici ceva demodat). L-am deschis şi am apăsat capătul 


150 


noului pix Parker. Şi aşa am stat vreo cincisprezece minute - 
până când un alt avion a zăngănit ferestrele, părând a zbura atât 
de jos, încât aproape că mă aşteptam să simt o bufnitură când 
roţile urmau să raşcheteze acoperişul casei. 

Pagina a rămas goală. Goală era şi mintea mea. De fiecare 
dată când încercam s-o pun în mişcare, unicul gând coerent pe 
care mi-l transmitea era trecutul nu vrea să fie schimbat. 

Nu-mi era de niciun folos. 

Intr-un final m-am ridicat, am scos ventilatorul din cămară şi l- 
am pus pe bufet. Eram convins că n-o să funcţioneze, dar a 
pornit, iar zumzăitul motorului lui era ciudat de mângâietor. În 
plus, acoperea zăngănitul enervant al frigiderului. 

Când m-am aşezat la loc, mintea îmi era mai limpede şi am 
reuşit să adun câteva cuvinte. 


OPŢIUNI 
1. Să anunţ poliția. 
2. Să-i dau măcelarului un telefon anonim (să-i zic: „Sunt cu 
ochii pe tine, ticălosule, dacă faci ceva te dau de gol. ”). 
3. Să-i întind o cursă. 
4. Să-l împiedic cumva. 


M-am oprit. S-a oprit şi frigiderul. Nu ateriza niciun avion şi nu 
trecea nicio maşină pe Harris Avenue. Nu eram acum decât eu, 
ventilatorul şi lista mea incompletă. Am notat şi ultimul punct. 


5. Să-l omor. 


După aceea am mototolit foaia, am luat cutia cu chibrituri 
lungi de lângă maşina de gătit, cu care se aprindeau arzătoarele 
şi cuptorul, şi am aprins un băț. Imediat ventilatorul l-a stins şi 
iarăşi m-am gândit cât de greu este să schimbi unele lucruri. Am 
oprit ventilatorul, am aprins alt băț şi am apropiat flacăra de 
ghemotocul de hârtie. Când a luat foc, l-am aruncat în chiuvetă, 
am aşteptat să se stingă de la sine şi am aruncat cenuşa prin 
canalul de scurgere. 

După aceea, domnul George Amberson s-a dus la culcare. 

Dar nu a reuşit să adoarmă multă vreme. 


5 


La douăsprezece şi jumătate, după ce ultimul avion al nopţii 
ştersese acoperişul, încă mai eram treaz şi mă gândeam la listă. 


151 


să anunţ poliţia ieşea din discuţie. Ar putea funcţiona în cazul lui 
Oswald, care urma să-şi declare dragostea nemuritoare pentru 
Fidel Castro şi în Dallas şi în New Orleans, dar Dunning era o cu 
totul altă mâncare de peşte. Era un membru îndrăgit şi respectat 
al comunităţii. lar eu cine eram? Tipul cel nou dintr-un oraş 
căruia nu-i plăceau străinii. In după-amiaza aceea, după ce 
ieşisem din drogherie, îi văzusem iarăşi pe domnul Fără Bretele 
şi tovarăşii lui în faţa barului Dolarul Somnoros. Eram cu hainele 
de muncitor pe mine, dar tot m-au fixat cu aceeaşi privire directă 
ce părea a întreba cine naiba eşti. 

Şi chiar dacă aş fi fost în Derry de opt ani, nu doar de optzile, 
ce aş fi spus la poliţie? Că am avut o viziune în care Frank 
Dunning îşi ucidea familia în seara de Halloween? Cu siguranţă 
că aş fi făcut o impresie deosebită. 

Un pic mai mult îmi plăcea ideea de a-i da măcelarului un 
telefon anonim, iar opţiunea aceasta era înspăimântătoare. De 
îndată ce-l sunam pe Frank Dunning - fie la muncă, fie la 
pensiune, unde, fără îndoială, că ar fi fost chemat la telefonul 
comun din salonaş - aş fi schimbat cursul evenimentelor. Un 
asemenea telefon l-ar fi putut împiedica să-şi mai omoare 
familia, dar mi se părea la fel de posibil să aibă efectul diametral 
opus, dându-i brânci peste muchia periculoasă a echilibrului 
psihic pe care păşise până atunci, în spatele zâmbetului său 
cordial de George Clooney. Şi, în loc să previn crimele, s-ar fi 
putut să le fac să se întâmple mai curând. Aşa cum stăteau 
lucrurile acum măcar ştiam unde şi când. Dacă îl avertizam, se 
putea schimba drastic totul. 

Să-i întind o cursă? Asta putea funcţiona într-un roman de 
spionaj, dar eu nu eram agent C.I.A., eram un amărât de profesor 
de engleză. 

să-l împiedic era punctul următor de pe lista mea. Bine, dar 
cum? Să-l lovesc cu maşina, poate chiar atunci când avea să se 
ducă de pe Charity Avenue spre Kossuth Street, cu un ciocan în 
mână şi crimă în gânduri? Dacă nu eram incredibil de norocos, ar 
fi urmat să fiu prins şi vârât la închisoare. Şi încă ceva. De obicei, 
oamenii scoşi din funcţiune se fac bine la un moment dat. Și 
atunci ar fi putut încerca din nou. Şi pe măsură ce mă gândeam 
mai mult la asta, aşa cum stăteam întins în întuneric, mi s-a 
părut un scenariu foarte plauzibil. Pentru că trecutului nu-i place 
să fie schimbat. Este mult prea încăpățânat şi viclean. 

Singura metodă sigură era să-l urmăresc, să aştept să fie 


152 


singur şi să-l omor. Atât de simplu, tâmpitule. 

Dar şi aici erau probleme. Cea mai importantă era că nu ştiam 
dacă eram în stare să duc treaba asta până la capăt. Credeam că 
aş putea să ucid pe cineva dacă mi-ar fi clocotit sângele - să mă 
apăr pe mine sau pe altcineva -, dar să ucid cu sânge rece? 
Chiar dacă ştiam că potenţiala mea victimă ar fi urmat să-şi 
omoare nevasta şi copiii dacă nu l-aş fi oprit? 

Şi... dacă o făceam şi apoi eram prins înainte să apuc să 
evadez înapoi în viitor, acolo unde eram Jake Epping, iar nu 
George Amberson? Aş fi fost judecat, condamnat, trimis la 
închisoarea Shawshank. Şi tot acolo aveam să fiu în ziua când 
John F. Kennedy era ucis în Dallas. 

Dar nici măcar asta nu era adevărata problemă. M-am dat jos 
din pat, am traversat bucătăria şi m-am dus în baia de 
dimensiunile unei cabine telefonice, m-am aşezat pe toaletă şi 
mi-am sprijinit bărbia în podul palmelor. Presupusesem că eseul 
lui Harry era purul adevăr. Al fusese de aceeaşi părere. Şi poate 
că aşa şi era, pentru că Harry era cu două sau trei grade puţin 
mai încet la minte, iar oamenii de acest fel sunt mai puţin 
predispuşi să încerce să prezinte drept realitate fantezii cum ar fi 
asasinarea unei familii întregi. Şi totuşi... 

A fi nouăzeci şi cinci la sută sigur nu-i totuna cu sută la sută, 
spusese Al şi atunci vorbea chiar despre Oswald. Despre singura 
persoană care ar fi trebuit să fie ucigaşul lui Kennedy odată ce 
toate flecărelile despre conspirații erau înlăturate. Şi totuşi Al 
mai avea nişte dubii de care nu putuse scăpa încă. 

Ar fi fost foarte uşor să verific povestea lui Harry în lumea 
computerizată din 2011, dar n-o făcusem. Şi chiar dacă ar fi fost 
în întregime reală, tot s-ar fi putut să greşească anumite detalii 
esenţiale sau să nu le pomenească deloc. Aş fi putut fi foarte 
uşor prins pe picior greşit. Cum ar fi fost dacă, în loc să îi salvez 
pe toţi, ca un Sir Galahad ce mă aflam, eram şi eu ucis laolaltă 
cu fraţii şi mama lui Harry? Chestia asta ar fi schimbat viitorul 
într-o infinitate de moduri extrem de interesante, doar că eu nu 
mai aveam să fiu prin preajmă ca să le descopăr. 

Şi m-a trăsnit brusc o altă idee, una chiar nebunească, dar 
posibilă. Aş fi putut să mă înfiinţez în seara de Halloween vizavi 
de casa de la numărul 379 de pe Kossuth Street... şi să privesc. 
Să mă conving că totul se întâmplă aievea, sigur, dar şi să 
observ toate amănuntele care i-ar fi putut scăpa unicului 
supravieţuitor - un copil traumatizat. Apoi să mă întorc în Lisbon 


153 


Falls, să urc prin vizuina de iepure, după care să mă întorc 
imediat la ziua de 9 septembrie, ora 11:58 dimineaţa. Voi 
cumpăra din nou Sunlinerul, voi ajunge din nou în Derry, dar de 
data aceasta cu toate informaţiile necesare. Bun, cheltuisem 
destui bani, dar mai erau suficienţi cât să mă descurc. 

Dar şirul gândului s-a poticnit rapid. Scopul acestei călătorii 
fusese acela de a afla ce efecte asupra viitorului ar fi avut 
salvarea familiei omului de serviciu, şi n-aveam de unde să mai 
ştiu, dacă îl lăsam pe Frank Dunning să meargă până la capăt. In 
plus, trebuia să mai fac o dată totul atunci când (dacă) mă 
întorceam pentru Oswald - pentru că orice trecere prin vizuina 
de iepure era o resetare. O dată era suficient de rău. De două ori 
era îngrozitor de rău. De trei ori ar fi fost inacceptabil. 

Şi încă ceva. Familia lui Harry Dunning murise deja o dată. 
Eram în stare să-i condamn să mai moară şi a doua oară? Chiar 
dacă de fiecare dată avea loc o resetare şi ei nu ştiau? Dar cine 
putea spune dacă nu cumva îşi dădeau seama de ceva în 
străfundurile subconştientului lor? 

Durerea. Sângele. Micuța Morcoveaţă întinsă pe jos cu 
balansoarul peste ea. Harry încercând să-l sperie pe dement cu o 
puşcă cu aer: „Lasă-mă-n pace, tăicuţule, sau te împuşc.” 

Mi-am târşâit picioarele înapoi prin bucătărie, oprindu-mă să 
mă uit lung la scaunul cu şezutul din plastic galben. 

- Te urăsc, scaun afurisit, i-am spus şi m-am dus iarăşi la 
culcare. 

De data aceasta am adormit aproape imediat. Dimineaţa 
următoare, când m-am trezit, soarele de ora nouă strălucea prin 
ferestrele mele încă-fără-perdele, păsările îşi ciripeau părerea 
bună despre ele însele, iar eu m-am gândit că ştiu ce am de 
făcut. £ atât de simplu, tâmpitule! 


6 


Pe la prânz mi-am pus cravata, mi-am aranjat şmechereşte 
pălăria de paie, aşa cum cerea moda momentului, şi m-am dus la 
magazinul de articole sportive a lui Machen, unde LICITAŢIA DE 
ARME nu se încheiase încă. l-am spus vânzătorului că doresc să- 
mi cumpăr un pistol deoarece lucrez în domeniul imobiliar şi se 
întâmplă uneori să am asupra mea sume mari de bani. Mi-a 
arătat câteva arme, printre care şi un revolver Colt .38 Police 
Special. Preţul era 9,99 dolari. Mi s-a părut absurd de ieftin, dar 


154 


mi-am adus aminte că, în conformitate cu notițele lui Al, puşca 
italienească pe care Oswald şi-o comandase prin poştă şi pe care 
o folosise ca să schimbe istoria costase mai puţin de douăzeci. 

- Este o armă perfectă pentru autoapărare, mi-a spus 
vânzătorul învârtind butoiaşul pistolului: c/ic-c/ic-clic-clic-clic. 
Precizie garantată până la cincisprezece metri şi dacă e vreunul 
aşa de cretin să încerce să te jefuiască o să fie la distanţă mai 
mică de atât. 

- Adjudecat. 

M-am pregătit pentru examinarea actelor de identitate, 
uitând, iarăşi, să iau în considerare atmosfera relaxată şi deloc 
fricoasă a Americii în care trăiam acum. Afacerea s-a încheiat 
după cum urmează: am plătit şi am ieşit din magazin cu arma la 
mine. Fără tot felul de documente de completat şi fără perioadă 
de aşteptare. Nici măcar n-a trebuit să-i dau adresa curentă. 

Oswald îşi învelise puşca într-o pătură şi o ascunsese în 
garajul casei unde locuia soţia sa împreună cu o femeie pe nume 
Ruth Paine. Dar când am ieşit din magazinul lui Machen, cu 
pistolul în servietă, m-am gândit că ştiu cum trebuie să se fi 
simţit: ca un om care deţine un secret puternic. Un om care are 
propria sa tornadă. 

Un ins, care ar fi trebuit să fie la muncă la ora aceea, stătea 
lângă intrarea în Dolarul Somnoros, fumând o ţigară şi citind 
ziarul. Mai degrabă, prefăcându-se că citeşte ziarul. Nu pot să jur 
că mă urmărea, dar nu pot să jur nici că nu. 

Era Fără Bretele. 


7 


În seara aceea m-am aşezat iarăşi lângă cinematograful The 
Strand, al cărui panou publicitar anunţa: PREMIERA MAINE! 
THUNDER ROAD (MITCHUM) & THE VIKINGS (DOUGLAS)! Adică ŞI 
MAI MULTĂ ACŢIUNE pentru spectatorii din Derry. 

Din nou Dunning s-a urcat în autobuz. Dar acum nu l-am mai 
urmărit. Nu era nevoie; ştiam unde se duce. M-am întors la 
apartamentul meu, uitându-mă în jur după Fără Bretele. Nici 
urmă de el şi mi-am spus că fusese o simplă coincidenţă faptul 
că îl zărisem vizavi de magazinul cu articole sportive. Nu mare 
lucru. În fond, Dolarul Somnoros era unul din barurile lui 
preferate. Şi pentru că fabricile funcționau şase zile pe 
săptămână, muncitorii îşi luau ziua liberă prin rotaţie. Poate că 


155 


joi fusese ziua lui liberă. Poate că săptămâna viitoare o să-şi 
piardă vineri timpul prin faţa barului. Sau marţi. 

Seara următoare m-am înfiinţat din nou la The Strand şi am 
început să citesc cu atenţie afişul pentru Thunder Road (Robert 
Mitchum într-o urmărire palpitantă!) din cauză că nu prea aveam 
unde să mă duc; mai erau şase săptămâni până la Halloween şi 
aveam sentimentul că intrasem în etapa în care trebuia să-mi 
omor cumva timpul. Dar acum, în loc să traverseze înspre staţie, 
Frank Dunning s-a oprit nehotărât la intersecţia dintre Center, 
Kansas şi Witcham. Era spilcuit ca de obicei, purtând o pereche 
de pantaloni negri, cămaşă albă, cravată albastră şi sacou în 
carouri gri-deschis. Işi dăduse pălăria spre ceafă. O clipă am 
crezut că o să se ducă la film, să vadă urmărirea palpitantă, caz 
în care m-aş fi îndepărtat nonşalant pe Canal Street. Dar a făcut 
la stânga, pe Witcham. Incepuse să fluiere. Şi fluiera bine. 

N-aveam de ce să-l urmăresc; nu va ucide pe nimeni cu 
ciocanul în seara de nouăsprezece septembrie. Dar eram curios 
şi, oricum, n-aveam nimic mai bun de făcut. S-a îndreptat către 
un bar, The Lamplighter, care nu părea chiar atât de simandicos 
precum cel de la hotel, dar nici şleampăt cum erau cele de pe 
Canal Street. In fiecare oraş micuţ există unul sau două 
asemenea stabilimente unde clasele sociale îşi dau mâna, iar 
The Lamplighter părea a face parte din această categorie. Şi, ca 
de obicei, specialitatea casei îi făcea pe străini să se scarpine 
nedumeriţi în cap. In această seară specialitatea era o chestie 
inspirat numită Bucăţele prăjite de homar. 

Am trecut foarte încet prin faţa ferestrelor mari ale localului şi 
l-am văzut pe Dunning traversând sala. A strâns mâini; a plesnit 
afectuos obraji; a luat pălăria unui bărbat şi a aruncat-o unui tip 
de lângă maşina Bowl Mor care a prins-o cu multă îndemânare în 
hohotele de râs ale publicului larg. Un om drăguţ. Mereu pus pe 
glume. Tipul descris de cântecul râzi-şi-întreaga-lume-va-râde- 
cu-tine. 

Am văzut că se aşază la una dintre mesele de lângă Bowl Mor 
şi am dat să plec. Dar mi-era sete. Mi-ar fi prins bine o bere, iar 
barul din The Lamplighter era despărţit printr-o sală aglomerată 
de zona unde se afla grupul eminamente masculin al lui 
Dunning. N-avea cum să mă vadă, iar eu îi puteam urmări 
mişcările în oglindă. Nu că mi-aş fi făcut iluzii că ar face ceva 
ieşit din comun. 

În plus, dacă aveam de gând să stau aici încă şase săptămâni, 


156 


ar fi fost cazul să încep să mă integrez cumva. Aşa că m-am 
întors şi am intrat în atmosfera plină de exclamaţii vesele, 
hohote ameţite de râs şi Dean Martin cântând „That's Amore”. 
Ospătăriţele umblau încolo şi încoace cu halbe de bere şi farfurii 
vârfuite cu ceea ce părea a fi Bucăţele prăjite de homar. 
Bineînţeles, toate în valuri uriaşe de fum albastru. 

Fumul era omniprezent în 1958. 


8 


- Am observat că te tot uiţi la masa aia din spate, mi-a spus o 
voce de alături. 

Imi comandasem deja a doua halbă cu bere şi o farfurie mică 
cu bucățele de homar. Ştiam că m-aş fi întrebat mereu ce gust 
aveau, aşa că trebuia să le încerc. 

M-am uitat în jur şi am văzut un bărbat micuţ, cu părul lucios 
pieptănat pe spate, faţă rotundă şi ochi negri plini de viaţă. 
Semăna cu o veveriţă fălcoasă. Veselă. Mi-a zâmbit cu gura până 
la urechi şi mi-a întins o mână ca de copil. Pe antebraţ, o sirenă 
cu sânii goi plesnea din coada de peşte şi făcea cu ochiul. 

- Charles Frati. Dar poţi să-mi spui Chaz. Toţi îmi zic aşa. 

l-am strâns mâna. 

- George Amberson, dar poţi să-mi spui George. Şi mie îmi zic 
toţi aşa. 

A început să râdă. Am râs şi eu. E dovadă de proastă creştere 
să râzi la propriile tale bancuri (mai ales dacă sunt proaste), dar 
unii oameni sunt atât de drăguţi, că e păcat să-i laşi să râdă 
singuri. Chaz Frati era o asemenea persoană. Chelneriţa i-a adus 
o halbă, iar el a ridicat-o înspre mine: 

- In sănătatea ta, George. 

- Noroc şi ţie, am spus şi am ciocnit. 

- Vreun cunoscut de-al tău? m-a întrebat uitându-se la masa 
din spatele localului prin oglinda cea mare a barului. 

- Nu, mi-am şters spuma de pe buză. Doar că mi se pare că 
se distrează al naibii de bine. 

Chaz surâse. 

- E masa lui Tony Tracker. Ca şi cum ar avea numele gravat 
pe ea. Tony are o firmă de transporturi cu fratele lui, Phil. Mai au 
şi multe pogoane din oraşul acesta - şi din oraşele din jur. O 
grămadă. Phil nu prea vine pe-aici, că-i mai mereu plecat cu 
treburi, dar Tony nu lipseşte vinerea şi sâmbăta. Are o droaie de 


157 


prieteni. Şi se distrează mereu, dar niciodată mai bine decât 
atunci când vine şi Frank Dunning. Tipul ăla care zice bancuri. 
Toată lumea îl iubeşte. 

- Vorbeşti ca şi cum i-ai cunoaşte pe toţi. 

- De ani de zile. Cunosc aproape pe toată lumea din Derry, 
dar pe tine, nu. 

- Pentru că tocmai ce am ajuns în oraş. Mă ocup cu 
imobiliarele. 

- Afaceri imobiliare, înţeleg. 

- inţelegi bine. 

Chelneriţa mi-a pus în faţă homarul şi s-a îndepărtat croindu- 
şi destul de greu drumul prin îmbulzeala din local. Movila de 
mâncare de pe farfurie semăna incredibil de bine cu resturile 
unui animal călcat de o maşină, dar mirosea nemaipomenit şi 
avea un gust încă şi mai bun. Probabil că erau un miliard de 
grame de colesterol în fiecare bucăţică, dar în 1958 nimeni nu 
avea preocupări din astea, chestie chiar foarte plăcută. 

- Dă-mi o mână de ajutor, i-am indicat farfuria. 

- Nu, e treaba ta. Eşti din Boston? New York? 

Am ridicat din umeri, iar el a izbucnit în râs. 

- Faci pe prudentul, hî? Nu e rău, frăţioare. Gura slobodă a 
înecat corăbii. Dar cred că ştiu ce urmăreşti. 

M-am oprit cu furculiţa în aer. In bar era foarte cald, dar mi s- 
a făcut brusc frig. 

- Nu mai spune? 

S-a apropiat mai mult de mine. Simţeam aroma de Vitalis din 
păr şi de Sen-Sen din respiraţie. 

- Dacă zic „loc pentru mall”, am dreptate? 

Am respirat foarte uşurat. Nu-mi trecuse prin cap că aş fi 
putut veni în Derry ca să găsesc un teren pentru ridicarea unui 
mall, dar era o idee foarte bună. l-am făcut cu ochiul lui Chaz 
Frati: 

- Nu ştiu. 

- Nu, nu. Sigur că nu. Afacerile sunt afaceri, aşa cum zic eu 
mereu. Nu mai vorbim despre asta. Dar dacă vei dori vreodată 
să-i faci confidenţe unui ţărănoi de pe aici, mi-ar plăcea să te 
ascult. Şi ca să-ţi dovedesc că sunt un tip valabil, o să-ţi dau un 
pont. Dacă nu ai văzut încă turnătoria Kitchener, ar trebui să te 
duci s-o vezi. E locul perfect. Mall-uri? Ştii ce-s alea mall-urile, fiul 
meu? 

- Valul viitorului, i-am răspuns. 


158 


Şi-a îndreptat un deget spre mine într-o pantomimă de pistol 
şi mi-a făcut şi el cu ochiul. Am izbucnit iarăşi în râs. Pur şi 
simplu nu mă puteam abţine. Râdeam şi de uşurare, căci tocmai 
ce constatasem că nu toţi adulţii din Derry uitaseră cum să se 
poarte cu străinii. 

- Bravo! 

- Şi al cui e terenul pe care e turnătoria Kitchener, Chaz? Al 
fraţilor Tracker, nu? 

- Am spus că ei deţin mare parte din terenurile de pe-aici, nu 
pe toate. 

S-a uitat la sirena tatuată pe braţ. 

- Ce zici, Milly, să-i spunem lui George a cui e proprietatea aia 
excelentă situată la doar trei kilometri de centrul acestei 
metropole? 

Milly şi-a ondulat coada cu solzi şi şi-a zgâlţâit ţâţele, fără ca 
Chaz Frati să fie nevoit să-şi încleşteze pumnul; mi se părea că 
muşchii braţului său aveau o viaţă proprie. Era o scamatorie 
foarte bună. M-am întrebat dacă ştia şi cum să scoată iepuri din 
pălărie. 

- Bine, iubito, şi-a ridicat iar ochii la mine. De fapt, terenul ăla 
e al subsemnatului. Cumpăr tot ce-i mai bun şi-i las pe fraţii 
Tracker să ia restul. Afacerile sunt afaceri. Vrei cartea mea de 
vizită, George? 

- Neapărat. e a ei 

Cartea de vizită era simplă: CHARLES „CHAZ” FRATI VANZARI 
CUMPĂRĂRI. Am pus-o în buzunarul cămăşii. 

- Şi dacă îi cunoşti pe oamenii ăia şi ei te cunosc, de ce nu 
eşti acolo în loc să stai la bar cu puştiul cel nou? l-am întrebat. 

O clipă a părut surprins de mirarea mea, apoi râse din nou. 

- Te-ai născut ieri, frăţioare? 

- Sunt nou în oraş. N-am învăţat cum merge treaba pe-aici. 
Nu te supăra. 

- Nici prin cap nu-mi trece să mă supăr. Ei fac afaceri cu mine 
pentru că am jumătate din motelurile din acest oraş, ambele 
cinematografe - şi cel din centru, şi cel în aer liber una dintre 
bănci şi toate casele de amanet din estul şi centrul statului 
Maine. Dar nu stau la masă cu mine şi nici nu mă invită la ei 
acasă sau în cluburile lor pentru că fac parte din Trib. 

- M-ai pierdut. 

- Sunt evreu, frăţioare. 

Mi-a observat expresia şi a rânjit. 


159 


- N-ai ştiut. Nici măcar când n-am vrut să mănânc din 
homarul tău. Nici măcar atunci n-ai ştiut. Sunt impresionat. 

- Incerc să înţeleg de ce ar conta asta. 

A râs ca şi cum ar fi fost cea mai bună glumă pe care a auzit-o 
tot anul. 

- Atunci nu te-ai născut ieri. Te-ai născut alaltăieri. 

Îl vedeam pe Frank Dunning în oglindă. Vorbea. Tony Tracker 
şi toţi prietenii lui îl ascultau rânjind cu gurile până la urechi. 
Când au explodat în mugete de râs, m-am întrebat dacă gluma 
care îi stârnise fusese cea cu trei gagii blocaţi în lift, sau poate 
alta, mai amuzantă şi mai obscenă - trei jidani pe un teren de 
golf, desigur. 

Chaz mi-a surprins privirea. 

- Frank ştie cum să însufleţească o petrecere, fii fără grijă. Ştii 
unde lucrează? Nu, n-ai de unde, abia ai venit în oraş, am uitat. 
Center Street Market. E măcelar-şef. Şi co-patron, deşi nu spune. 
Şi mai ştii ceva? El e parte din motivul pentru care locul ăla încă 
mai există şi face profit. Tipul atrage cucoanele cum atrage 
mierea albinele. 

- Nu mai spune? 

- Da, şi îl plac şi bărbaţii. Chestie care nu se prea întâmplă. 
Bărbaţilor nu le plac don juanii. 

Asta m-a făcut să mă gândesc la pasiunea obsesivă pe care o 
avusese fosta mea soţie pentru Johnny Depp. 

- Dar nu mai e ca pe vremuri când stătea cu ei şi bea până la 
închidere şi după aia se duceau şi jucau poker la staţia de 
mărfuri până la crăpatul zorilor. Acum bea doar o bere - hai, 
două - şi pa, tuturor. Ai să vezi. 

Cunoşteam din proprie experienţă tipul acesta de model 
comportamental de când urmărisem eforturile sporadice ale lui 
Christy de a controla cantitatea de băutură consumată, în loc să 
înceteze de a mai bea pur şi simplu. Mergea o vreme, dar, în cele 
din urmă, cădea iar în păcat. 

- Probleme cu băutura? 

- Nu ştiu, dar cu siguranţă are probleme cu accesele de furie, 
mi-a răspuns Chaz şi s-a uitat la tatuajul de pe braţ. Ai observat, 
Milly, cât de mulţi indivizi nostimi sunt, de fapt, răi în adâncul 
sufletului? 

Milly şi-a unduit coada de peşte. Chaz m-a privit serios: 

- Vezi? Femeile ştiu. 

A mai înşfăcat o bucăţică de homar şi şi-a rostogolit ochii. Era 


160 


un omuleţ tare amuzant, şi nici prin cap nu mi-a trecut că s-ar fi 
putut să fie altfel decât arăta. Dar, aşa cum Chaz însuşi 
insinuase, eram un picuţ cam naiv. Mai ales când venea vorba de 
Derry. 

- Să nu mă pârăşti la rabinul Sforăiemult. 

- Secretul tău e în siguranţă. 

Din felul în care bărbaţii se aplecau înspre Frank, am înţeles 
că începuse să spună un alt banc. Era tipul de om care vorbeşte 
foarte mult cu mâinile. Mâini mari. Era uşor să ţi le închipui 
mânuind profesionist un ciocan. 

- Când era la liceu o ţinea numai în petreceri şi în urlete, ceva 
de groază, a continuat Chaz. Şi ştiu bine pentru că am fost colegi 
la County Consolidated. Dar m-am ferit din drumul lui. Că lovea 
în stânga şi-n dreapta. Mereu pus pe harţă. Ar fi trebuit să 
meargă la Universitatea statului Maine, dar a lăsat gravidă o fată 
şi a fost obligat să se însoare cu ea. După vreun an sau doi, fata 
şi-a luat copilul şi a tăiat-o. Şi cred că a făcut bine, dacă stau să 
mă gândesc cum se purta pe vremea aia. Lui Frankie i-ar fi prins 
bine să se bată cu nemţii, sau cu japonezii - înţelegi? Să-i facă 
praf. Dar a fost declarat inapt pentru serviciul militar. Şi 
niciodată n-am aflat de ce. Platfus? Murmur cardiac? Tensiune? 
Nu-mi dau seama. Probabil că n-ai niciun chef să auzi toate 
bârfele astea vechi. 

- Ba da, i-am spus. E captivant. 

Sigur că era. Intrasem în The Lamplighter pentru un pahar şi 
am dat peste o mină de aur. 

- Mai ia o bucăţică de homar. 

- Ce-mi faci tu mie, a oftat şi şi-a vârât una în gură. 
Mestecând, a arătat cu degetul înspre oglindă. De ce n-aş mânca 
şi eu? Uită-te la tipii ăia de acolo - jumătate sunt catolici şi bagă 
în ei şi hamburgeri şi sendvişuri cu şuncă şi salată şi roşii şi 
cârnaţi. Vinerea! Cine mai înţelege ceva din religie, frăţioare? 
„= Nu m-ai nimerit, i-am răspuns. Sunt metodist nepracticant. 
Inţeleg că domnul Dunning n-a terminat colegiul? 

- Nu. Când i-a fugit prima nevastă, tocmai termina un curs 
intensiv de tăiat carnea şi chiar e talentat la aşa ceva. Şi a mai 
intrat şi în alte belele - da, sigur, am auzit că şi băutura era de 
vină. Ce să-i faci, oamenii bârfesc ceva de groază, pricepi, şi unul 
care are case de amanet aude toate poveştile - aşa că domnul 
Vollander, care era pe vremuri proprietarul magazinului, l-a luat 
la rost. 


161 


Chaz a clătinat din cap şi a mai luat o bucăţică de homar. 

- Dacă ar fi bănuit vreodată Benny Vollander că Frankie 
Dunning o să deţină jumătate din afacere când o să se termine 
căcatul din Coreea, probabil că ar fi făcut hemoragie cerebrală. E 
bine că nu ne putem vedea viitorul, ce zici? 

- Da, ne-ar complica viaţa. 

Chaz se înflăcărase şi nu m-a refuzat când i-am cerut 
ospătăriţei să mai aducă două beri. 

- Benny Vollander zicea că Frankie a fost cel mai bun ucenic 
de măcelar pe care-l avusese vreodată, dar dacă mai are 
probleme cu poliţia - adică dacă se mai ia la bătaie dacă i se 
pare că cineva se bese în lateral - o să-l dea afară, aşa i-a spus. 
Se zice că înțeleptul pricepe fără prea multe vorbe şi aşa a fost 
că Frankie s-a cuminţit. A divorţat de prima nevastă pe motiv că 
ea părăsise căminul conjugal. Trecuseră deja vreo doi ani de 
când fata fugise. Şi nu la multă vreme după asta, s-a recăsătorit. 
Atunci războiul era în toi şi avea de unde alege - că îl are şi pe 
vino'ncoa şi, în plus, toată concurenţa era plecată. A ales-o pe 
Doris McKinney. Ce frumuşică era fata asta! 

- Sunt sigur că încă mai e. 

- Absolut, frăţioare. Ca o cadră. Au trei sau patru copii. 
Familie tare frumoasă, mi-a spus Chaz aplecându-se şi mai mult 
spre mine. Dar Frankie îşi mai pierde cumpătul din când în când 
şi probabil că asta s-a întâmplat primăvara trecută când nevastă- 
sa a fost văzută la biserică cu vânătăi pe faţă. După o săptămână 
l-a dat afară. Acum stă la o pensiune foarte aproape de fosta lui 
casă. Bănuiesc că tot speră că o să-l primească înapoi. Şi o s-o 
facă, mai devreme sau mai târziu. Tipul are stilul ăla fermecător 
de... hopa, uită-te acolo. Ce ţi-am zis? Pleacă. 

Dunning se ridicase de la masă. Ceilalţi strigau la el să mai 
rămână, dar Dunning clătina din cap şi îşi arăta ceasul. A luat 
ultima înghiţitură de bere din halbă, apoi a depus un ţocăit pe 
chelia unuia dintre meseni. Şi s-a îndreptat grațios spre uşă în 
hohotele de râs care umpluseră sala. 

Când a trecut pe lângă noi, l-a plesnit pe Chaz pe spinare şi i- 
a zis: 

- Vezi să nu intri în căcat, Chazzy - că te murdăreşti pe năsuc. 

Şi dus a fost. Chaz s-a uitat la mine cu aceeaşi expresie de 
veveriţă veselă. Dar ochii nu-i zâmbeau. 

- Nu că-i nostim? 

- Sigur, i-am răspuns. 


162 


9 


Sunt genul de om care înţelege mult mai bine ce gândeşte 
dacă pune totul pe hârtie, aşa că în weekendul acela mi-am 
notat ce am văzut în Derry, ce am făcut şi ce intenţionam să fac 
în continuare. Notiţele s-au dezvoltat, devenind o explicaţie a 
evenimentelor care m-au adus în oraş, iar până duminică îmi 
dădusem deja seama că mă apucasem de o treabă prea mare 
pentru o agendă de buzunar şi un pix. Luni am ieşit să-mi 
cumpăr o maşină de scris portabilă. Avusesem de gând să mă 
duc la magazinul cu articole de birotică, dar am dat cu ochii de 
cartea de vizită a lui Chaz Frati şi m-am îndreptat spre casa lui 
de amanet de pe East Side Drive, care era mare cât un magazin 
universal. Cum o cerea tradiţia, deasupra intrării atârnau trei 
globuri aurii, dar mai era ceva: o sirenă din ghips care plesnea 
din coada de peşte şi făcea cu ochiul. Pentru că era în văzul 
lumii, sirena aceasta purta sutien. Frati nu era acolo, dar mi-am 
luat o Smith-Corona excelentă doar cu doisprezece dolari. L-am 
rugat pe vânzător să-i spună domnului Frati că George, tipul cu 
imobiliarele, trecuse pe acolo. 

- Cu multă plăcere, domnule. Doriţi să-i lăsaţi cartea 
dumneavoastră de vizită? 

Rahat. Trebuie să-mi fac din astea... ceea ce însemna că tot 
va trebui să mă duc la magazinul de birotică. 

- Le-am uitat în cealaltă haină, am spus. Dar cred că o să-şi 
aducă aminte de mine. Ne-am cunoscut la The Lamplighter. 

În după-amiaza aceea am început să-mi dezvolt notițele. 


10 


M-am obişnuit cu avioanele care veneau la aterizare pe 
deasupra capului meu. Am făcut aranjamentele necesare pentru 
ca laptele şi ziarul să-mi fie aduse în pragul uşii. Ca şi berea de 
ghimbir pe care o băusem la Frank Anicetti în prima mea 
excursie în 1958, laptele avea un gust incredibil de plin şi bogat. 
Frişca era încă şi mai bună. Nu ştiam dacă fuseseră inventaţi 
aditivii alimentari şi nu aveam deloc de gând să aflu. Nu atâta 
vreme cât mă puteam bucura de toate astea. 

Zilele au trecut. Am citit toate notițele despre Oswald ale lui 
Al Templeton de atâtea ori încât aş fi putut să redau pasaje 
întregi pe de rost. Am mers la bibliotecă încercând să găsesc 
articole despre crimele şi dispariţiile care au întunecat oraşul 


163 


Derry în 1957 şi 1958. Am căutat articole despre Frank Dunning 
şi temperamentul lui vulcanic, dar nu am găsit nimic. Dacă 
fusese arestat, ştirea nu ajunsese în rubrica din ziar destinată 
activităţilor poliţiei, rubrică destul de mare în timpul săptămânii, 
dar acoperind o întreagă pagină în zilele de luni când conţinea 
rezumatul tuturor evenimentelor infracţionale din weekend 
(majoritatea petrecându-se după ora de închidere a barurilor). 
Singura menţiune despre tatăl omului de serviciu se referea la o 
acţiune caritabilă din 1955. Center Street Market a oferit Crucii 
Roşii zece la sută din profitul din toamna aceea pentru a veni în 
sprijinul comunităţilor afectate de uraganele Connie şi Diane care 
uciseseră două sute de persoane de pe Coasta de Est şi 
provocaseră inundaţii grave. Am găsit şi o fotografie în care tatăl 
lui Harry înmâna un cec supradimensionat reprezentantului 
regional al Crucii Roşii. Dunning îşi declanşase iar rânjetul 
strălucitor de vedetă de cinema. 

Nu m-am mai dus la Center Street Market, dar în două 
weekenduri - ultimul din septembrie şi primul din octombrie - l- 
am urmărit pe cel mai renumit măcelar din Derry la sfârşitul zilei 
scurte de lucru de sâmbătă. Am închiriat de la punctul Hertz de 
lângă aeroport maşini care nu atrăgeau atenţia. Pentru că mi se 
părea că Sunlinerul meu era mult prea ţipător pentru a putea fi 
folosit în asemenea misiuni. 

In prima după-amiază de sâmbătă, s-a dus la un târg de 
vechituri cu un Pontiac pe care îl ţinea cu chirie într-un garaj din 
centru şi pe care rareori îl folosea în timpul săptămânii. Duminica 
următoare s-a dus la fosta lui casă de pe Kossuth Street, şi-a luat 
copiii şi i-a dus la cinematograful Aladdin unde au văzut două 
filme Disney. Chiar de departe mi-am putut da seama că Troy, 
băiatul cel mare, era îngrozitor de plictisit şi la intrare şi la ieşire. 

Dunning nu a intrat în casă nici când şi-a luat copiii, nici când 
i-a adus. La venire i-a claxonat, iar la întoarcere i-a lăsat în faţă şi 
i-a urmărit cu privirea până ce toţi patru au intrat în casă. Dar nu 
a plecat imediat după aceea, ci a rămas în maşină, cu motorul 
mergând, fumând o ţigară. Poate sperând că frumoasa Doris va 
ieşi să stea de vorbă cu el. Când a înţeles că asta nu avea să se 
întâmple, a întors călcând aleea din faţa casei unui vecin şi a 
pornit în trombă cu roţile schelălăind şi ţeava de eşapament 
împroşcând nori de fum albastru. 

M-am lăsat în jos pe scaunul maşinii închiriate, dar n-ar fi 
trebuit să-mi fac probleme. Nu s-a uitat deloc în direcţia mea 


164 


când a trecut şi am pornit iar în urmărirea lui după ce se 
depărtase bine pe Witcham Street. A dus maşina apoi la garaj, a 
băut o singură bere în The Lamplighter, aproape pustiu la ora 
aceea şi s-a îndreptat spre pensiunea de pe Charity Avenue cu 
paşi târşâiţi şi capul plecat. 

Următoarea sâmbătă, pe patru octombrie, şi-a luat copiii şi i-a 
dus la un meci de fotbal la Universitatea din Maine, în Orono, la 
vreo cincizeci de kilometri distanţă. Am parcat pe Stillwater 
Avenue şi am aşteptat să se termine partida. La întoarcere, au 
mâncat ceva la Ninety-Fiver. Am oprit în parcare, pândindu-i să 
iasă, gândindu-mă în tot acest timp că, indiferent ce vor să ne 
facă să credem filmele polițiste, viaţa unui detectiv particular 
este extrem de plicticoasă. 

Când Dunning şi-a adus copiii acasă, crepusculul se furişa 
deja peste Kossuth Street. Era evident că lui Troy îi plăcuse 
meciul mai mult decât îi plăcuseră aventurile Cenuşăresei, 
pentru că a coborât din maşină fluturând un fanion al echipei 
Black Bears şi râzând cu gura până la urechi. Şi Tugga şi Harry 
aveau fanioane şi păreau mai însufleţiţi, ceea ce nu se putea 
spune şi despre Ellen, care dormea dusă. Dunning a dus-o în 
braţe până la uşă. Acum doamna Dunning a apărut în prag cât 
să-şi ia copila adormită. 

Dunning i-a spus ceva lui Doris. Se pare că răspunsul ei nu i-a 
fost pe plac. Distanţa era mult prea mare ca să-i pot desluşi 
expresia, dar vorbea şi o ameninţa cu degetul. Femeia l-a 
ascultat, a clătinat din cap, s-a întors şi a intrat în casă. Ela 
rămas acolo câteva clipe, apoi şi-a scos pălăria, lovind-o de 
picior. 

Chestii interesante - care îmi puteau spune multe despre 
relaţia lor - dar atâta tot. Nu asta căutam. 

Ziua următoare a fost însă diferită. Mă hotărâsem să-l mai 
urmăresc doar de două ori în duminica aceea, deoarece, chiar şi 
ascuns într-o maşină închisă la culoare care aproape se topea în 
peisaj, dacă aş fi insistat mai mult ar fi însemnat să-mi asum 
nişte riscuri inutile. La primul drum nu am observat nimic ieşit 
din comun şi de ce ar fi fost altfel? Din norii cenuşii cădea o 
burniţă dezolantă. Mi-am închipuit că se uita probabil la meciurile 
de la televizor împreună cu ceilalţi chiriaşi ai pensiunii, afumând 
cu ţigările salonaşul doamnei Edna Price. 

Dar m-am înşelat. Tocmai când intrasem pe Witcham Street, l- 
am văzut că se îndreaptă spre centru, îmbrăcat acum în blugi, cu 


165 


un hanorac şi o pălărie impermeabilă cu boruri largi. L-am 
depăşit şi am parcat pe Main Street, la o stradă distanţă de 
garajul unde îşi ţinea maşina. Douăzeci de minute mai târziu îl 
urmăream spre vest, spre ieşirea din oraş. Nu era mult trafic, aşa 
că am avut grijă să rămân mult în urmă. 

S-a dovedit că destinaţia lui era cimitirul Longview, la trei 
kilometri de Derry Drive-In. S-a oprit la o florărie de vizavi şi a 
cumpărat două coşuri cu flori de toamnă de la o bătrână care, tot 
timpul tranzacţiei, le-a ferit de ploaie cu o umbrelă. In oglinda 
retrovizoare l-am văzut cum pune florile pe locul din dreapta al 
maşinii, se urcă la volan şi intră pe drumul de acces al cimitirului. 

Am întors maşina şi m-am dus şi eu la Longview. Riscam, dar 
trebuia să-l văd pentru că mi se părea interesant ce face. In 
parcare nu erau decât două camionete cu ustensile de grădinărit 
acoperite de prelate şi un încărcător vechi, rămas parcă din 
timpul războiului. Nici urmă de Pontiacul lui Dunning. Am 
traversat parcarea înspre aleea pietruită a cimitirului care se 
întindea pe vreo zece pogoane de coline. 

Aleea principală se ramifica în cărări mai mici. O pâclă groasă 
se ridica de prin văi, iar burniţa se transformase într-o ploaie 
mohorâtă. Una peste alta, nu era tocmai o zi bună ca să-ți 
vizitezi răposaţii. Aşa că Dunning era singur. Parcase Pontiacul la 
jumătatea dealului, pe una din aleile laterale, şi aşeza coşurile cu 
flori în faţa a două morminte alăturate. Probabil mormintele 
părinţilor lui, mi-am spus, dar nu-mi păsa prea mult ale cui erau. 
Am întors maşina şi l-am lăsat cu treburile lui. 

Când am ajuns la apartamentul meu de pe Harris Avenue, 
prima ploaie serioasă din toamna aceea începuse să cadă peste 
oraş. Probabil că acum, în centru, canalul mugea, iar zăngănitul 
acela ciudat reverberat prin pereţii lui din beton era mai distinct 
ca oricând. Dar nici asta nu mă interesa. Mi-am deschis la 
repezeală carneţelul, am găsit o foaie albă şi am notat: 5 
octombrie, 3:45 după-amiaza, Dunning la cim. Longview pune 
flori la mormintele părinților (?). Ploaie. 

Găsisem ce căutasem. 


166 


Capitolul 8 


1 


În săptămânile dinaintea Halloweenului, domnul George 
Amberson a examinat aproape toate proprietățile din zonele cu 
potenţial comercial din Derry şi din oraşele învecinate. 

Ştiam că nu aveam să fiu acceptat peste noapte de localnici 
ca unul de-ai lor dar voiam să-i obişnuiesc cu imaginea 
decapotabilei mele roşii încadrate în peisajul lor cotidian. /a uite-/ 
pe tipul ăla cu imobiliarele. E aproape de-o lună pe-aici. Dacă-şi 
ştie meseria, cineva o să se căpătuiască în curând. 

Când mă întrebau ce anume caut, le făceam cu ochiul şi 
zâmbeam. Când mă întrebau cât am de gând să stau prin oraş, 
le spuneam că nu ştiu. Am învăţat geografia oraşului şi am 
început să învăţ geografia lingvistică a anului 1958. De exemplu, 
am aflat că războiul însemna al Doilea Război Mondial; conflictu/ 
însemna războiul din Coreea. Amândouă se terminaseră, adio şi 
n-am cuvinte. Oamenii îşi făceau griji din cauza Rusiei şi a aşa- 
zisei curse a înarmărilor, dar nu prea mult. Oamenii îşi făceau 
griji din cauza delincvenţei juvenile, dar nu prea mult. Era criză, 
dar oamenii trecuseră prin altele şi mai rele. Când te tocmeai cu 
cineva se zicea că ai sânge de evreu (sau că tragi lumea pe 
sfoară). Acadelele ieftine se numeau dots, wax lips şi 
niggerbabies. Jim Crow era apreciat în sud. La Moscova, Nichita 
Hruşciov  profera ameninţări. La Washington, preşedintele 
Eisenhower tăia frunză la câini, mânca şi se veselea. 

Nu la multă vreme după întâlnirea cu Chaz Frati, m-am dus să 
inspectez defuncta turnătorie Kitchener. Se afla în nordul 
oraşului, pe un teren lăsat în paragină, şi da, ar fi fost locul 
perfect pentru ridicarea unui centru comercial de îndată ce se 
construia până aici prelungirea „Şoselei unde faci doi kilometri 
pe minut”. Când am vizitat locul - lăsând maşina pe margine în 
momentul când drumul pietruit ameninţa să-mi sfărâme axul 
motorului - m-am gândit că seamănă cu ruinele unei civilizaţii 
străvechi:  priviţi-mi lucrarea şi plângeţi. In iarba înaltă erau 
mormane de cărămizi şi bucăţi ruginite de utilaje vechi. In mijloc, 
coşul industrial, de mult prăbuşit, îşi etala hainele de funingine şi 
deschidea spre univers un hău întunecat. Era atât de mare, că aş 


167 


fi putut să intru în el doar dacă mi-aş fi aplecat puţin capul şi 
umerii, şi nu sunt o persoană scundă. 

In săptămânile acestea dinaintea Halloweenului, am văzut 
mult din Derry şi am simtit mult din Derry. Localnicii se purtau 
civilizat cu mine, dar - cu o singură excepţie - întotdeauna 
distant. Chaz Frati era excepţia despre care vorbesc şi, privind în 
urmă, cred că ar fi trebuit să mi se pară ciudate destăinuirile lui 
spontane, dar aveam atâtea pe cap, iar Frati nu era prea 
important. Mi-am zis că uneori se întâmplă să dai şi de un tip 
prietenos, nimic mai mult. Şi am alungat gândul. Nici prin gând 
nu mi-a trecut că un individ pe nume Bill Turcotte îl pusese pe 
Frati să se bage în seamă cu mine. 

Bill Turcotte, cunoscut şi sub numele Fără Bretele. 


2 


Bewie-cea-cu-blugii-Levie spusese că s-au terminat vremurile 
rele în Derry. Dar cu cât vedeam mai multe (şi, mai ales, cu cât 
simţeam mai multe), cu atât ajungeam să cred că Derry nu era 
ca alte locuri. Ceva nu era în regulă aici. La început am încercat 
să îmi spun că eu eram de vină, nu oraşul. Eram un om dislocat, 
un beduin al timpului şi oriunde m-aş fi dus, tot aş fi avut 
senzaţia că e ceva în neregulă, că e cam aiurea - ca în oraşele 
de coşmar din romanele ciudate ale lui Paul Bowels. Argumentul 
acesta a fost destul de convingător la început, dar, pe măsură ce 
treceau zilele, iar eu continuam să explorez acest mediu nou, am 
devenit tot mai conştient că nu era aşa. Am început să mă 
îndoiesc de faptul că vremurile rele s-au terminat, aşa cum 
susţinuse Beverly Marsh, şi îmi închipuiam (în nopţile când nu 
puteam să dorm - şi au fost destule) că nici ea nu e convinsă de 
asta. Oare nu zărisem un grăunte de îndoială în ochii ei? Oare nu 
avusese privirea cuiva care nu crede, dar vrea să creadă? Care 
simte nevoia să creadă? 

Ceva rău. Ceva foarte rău. 

Anumite case care păreau a se holba cu expresia celor care 
suferă de cumplite boli psihice. Un hambar gol de la periferia 
oraşului a cărui uşă se deschide şi se închide încet pe balamale 
ruginite, mai întâi dezvăluind întunericul dinăuntru, apoi 
ascunzându-l. Un gard spart de pe Kossuth Street, la câteva case 
mai departe de locuinţa doamnei Dunning şi a copiilor ei. Mi se 
părea că prin acel gard fusese aruncat ceva - sau cineva - 


168 


dedesubt, în Barrens. Un teren de joacă, cu roata care se învârte 
chiar fără copii sau vânt care s-o împingă. Intr-o zi am văzut o 
sculptură rudimentară, prezentându-l pe lisus, plutind în canal şi 
intrând în tunelul care trecea pe sub Canal Street. Avea aproape 
un metru lungime. Rânjetul îi dezvelea colții. Coroana de spini îi 
era şmechereşte pusă pe o sprânceană; sub ochii albi şi bizari ai 
acestei chestii fuseseră pictate lacrimi de sânge. Părea fetişul 
unui narcoman. Pe aşa numitul Pod al Săruturilor din parcul 
Bassey, printre multele inscripţii academice şi declaraţii de 
dragoste nepieritoare, cineva scrijelise cuvintele: O SO OMOR PE 
MAMA CURAND, iar dedesubt, altcineva adăugase: NUI DESTUL 
DE CURAND ARE BOALA-N EA. Într-o după-amiază, pe când mă 
plimbam pe lângă Barrens, am auzit un schelălăit cumplit şi am 
văzut silueta unui om slab pe estacada căii ferate nu departe de 
locul unde mă aflam eu. Mâna i se ridica şi cobora cu un ciomag. 
Bătea ceva. Schelălăitul a încetat iar eu mi-am zis: Era un câine 
şi l-a dovedit. L-a adus aici cu o frânghie şi l-a omorât în bătaie. 
Bineînţeles că n-aveam de unde să ştiu dacă aşa era... deşi 
ştiam. Am fost sigur atunci şi sunt sigur şi acum. 

Ceva rău. 

Ceva foarte rău. 

Este oare povestea mea influenţată în vreun fel de toate 
lucrurile astea? Povestea despre tatăl omului de serviciu şi 
despre Lee Harvey Oswald (cel cu zâmbetul superior ce pare a 
spune că deţine un secret şi cu ochii cenuşii care îţi ocolesc 
mereu privirea)? Nu ştiu sigur, dar pot să-ţi mai spun încă un 
lucru: era ceva în coşul acela dărâmat de la turnătoria Kitchener. 
Nu ştiu ce era şi nici nu vreau să ştiu, dar am văzut o grămadă 
de oase roase la intrare lângă o zgardă micuță cu un clopoțel, 
roasă şi ea. Zgardă ce aparținuse pisicuţei unui copil. Şi din coşul 
căzut - din adâncurile acelui orificiu supradimensionat - au venit 
spre mine foşnetele şi trosnetele făcute de ceva care se mişca. 

Vino să vezi cu ochii tăi, îmi şoptea acel ceva în minte. Lasă 
totul baltă, Jake - intră şi vezi cu ochii tăi. Intră şi vizitează-mă. 
Timpul nu contează aici. Aici timpul pluteşte. Ştii că vrei, ştii că 
eşti curios. Poate că-i o altă vizuină de iepure. Un alt portal. 

Poate că aşa era, dar nu prea cred. Cred că acolo, înăuntru, 
ascunzându-se în tubul acela uriaş al coşului industrial, era Derry 
- cu toate cele care nu erau în regulă în el, cu tot ce era rău. 
Hiberna. Le dădea oamenilor senzaţia că vremurile rele se 
terminaseră, îi aştepta să se relaxeze şi să uite că fuseseră 


169 


vreodată vremuri teribile aici. 
Am plecat grăbit de acolo şi nu m-am mai întors niciodată în 
partea aceea a oraşului. 


3 


Într-o zi din a doua săptămână a lui octombrie - când stejarii 
şi ulmii de pe Kossuth Street deveniseră deja o orgie de auriu şi 
roşu - am mai trecut o dată pe la West Side Recreation Hall. 
Niciun vânător de comori imobiliare care se respectă nu ar fi 
pierdut prilejul să investigheze în amănunt posibilităţile oferite 
de un asemenea loc de calitate şi, prin urmare, i-am întrebat pe 
cei de pe stradă cum era înăuntru (căci poarta era ferecată cu un 
lacăt, desigur) şi când a fost închisă. 

Am vorbit şi cu Doris Dunning. Cadră de frumoasă spusese 
Chaz Frati. Clişeu de obicei lipsit de sens, dar purul adevăr în 
cazul acesta. Anii îi ridaseră fin colţurile ochilor şi mai adânc 
colţurile gurii, dar avea un ten splendid şi o siluetă 
nemaipomenită, cu pieptul mare (în 1958, când Jayne Mansfield 
se afla la apogeul carierei, sânii mari erau consideraţi o calitate, 
nu un defect ruşinos). Am discutat în prag. Ar fi fost lipsit de 
cuviinţă să mă invite înăuntru, deoarece copiii erau la şcoală, iar 
vecinii ar fi avut motive de bârfe serioase, mai ales că soţul ei 
plecase de acasă. Intr-o mână avea o cârpă de praf, în cealaltă o 
ţigară. Din buzunarul şorţului ieşea un flacon cu lichid pentru 
lustruit mobila. Ca marea majoritate a locuitorilor din Derry, a 
fost politicoasă, dar distantă. 

Da, mi-a zis, când era deschisă şi funcţiona, West Side Rec 
fusese un loc nemaipomenit pentru copii. Era tare bine să ai un 
loc atât de aproape unde să se ducă după cursuri şi să se joace 
după pofta inimii. De la fereastra bucătăriei vedea şi locul de 
joacă, şi terenul de baschet, dar acum erau pustii asta era tare 
trist. A mai zis că i se pare că Rec a fost închisă într-una din 
rundele de tăieri de costuri bugetare, dar privirea-i care alerga 
de colo-acolo buzele strângându-se spasmodic păreau a spune 
că sala fusese închisă într-una din rundele de dispariţii şi 
asasinate de copii. Preocupările de natură bugetară probabil că 
fuseseră secundare. 

l-am mulţumit şi i-am dat una din noile mele cărţi de vizită. A 
luat-o, a aruncat un surâs aiurit şi a închis uşa. A închis-o uşor, 
nu a trântit-o, dar am auzit-o cum pune lanţul pe dinăuntru. 


170 


M-am gândit că, atunci când va veni Halloweenul, West Side 
Rec îmi va fi de folos, deşi nu mă dădeam în vânt după ideea 
asta. Nu credeam să întâmpin vreo dificultate când va fi să intru, 
iar una dintre ferestre îmi va oferi o vedere foarte bună asupra 
străzii. Credeam, de asemenea, că Dunning va veni cu maşina, 
nu pe jos, şi ştiam cum arată maşina lui. In conformitate cu eseul 
lui Harry, totul se va întâmpla după căderea întunericului, dar 
iluminatul stradal era bun. 

Desigur că toată povestea asta cu vizibilitatea era ca o sabie 
cu două tăişuri. Dacă nu care cumva era complet absorbit de ce 
avea de gând să facă, cu siguranţă că Dunning mă va observa 
când mă voi îndrepta în goană spre el. Aveam pistolul, dar avea 
precizie doar la maximum cincisprezece metri. Şi va trebui să fiu 
mai aproape de atât când voi trage, pentru că în seara de 
Halloween, Kossuth Street va fi împânzită de fantome şi spiriduşi 
micuţi. Totuşi nu puteam să îmi permit să aştept până ce va intra 
în casă şi abia apoi să ies din ascunzătoare, pentru că ştiam din 
eseu că soţul lui Doris Dunning se va pune pe treabă imediat. 
Când Harry va ieşi din baie, toţi ceilalţi vor fi fost doborâţi şi, cu 
excepţia micuţei Ellen, toţi vor fi fost morţi. Dacă aşteptam prea 
mult, urma să văd ce văzuse şi Harry: creierii mamei sale 
impregnându-se în husa canapelei. 

Şi nu călătorisem mai mult de jumătate de secol doar ca să 
salvez unul singur. Şi ce dacă mă va vedea repezindu-mă la el? 
Eu aveam pistolul, el avea doar un ciocan - probabil şterpelit din 
sertarul cu scule de la pensiune. Ar fi chiar un lucru bun să se 
dea la mine. Atunci m-aş purta ca un clovn de rodeo care-i 
distrage atenţia taurului. M-aş agita şi aş ţipa până când l-aş 
avea în raza armei şi după aia o să-i trag două gloanţe în piept. 

Asta în cazul în care voi fi în stare să apăs pe trăgaci. 

Şi în cazul în care pistolul va funcţiona. Il încercasem într-o 
balastieră de lângă oraş şi mersese... dar trecutul este 
încăpățânat şi viclean. 

Nu vrea să fie schimbat. 


4 


Când m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că s-ar putea 
să existe un loc mai bun pentru pânda mea din seara de 
Halloween. E drept că aş fi avut nevoie de puţin noroc, dar nu 
prea mult. Dumnezeu ştie că-i plin de proprietăți de vânzare prin 


171 


părțile astea, îmi spusese Fred Toomey, barmanul, în prima mea 
seară în Derry. lar prospecţiunile mele i-au confirmat spusele. Ca 
rezultat al crimelor (şi al inundaţiei din 1957, să nu uiţi acest 
aspect), se pare că jumătate din oraş era de vânzare. Intr-un 
burg mai puţin rezervat şi distant, un pretins cumpărător, aşa ca 
mine, ar fi primit instantaneu cheia oraşului şi un weekend de 
nebunii cu Miss Derry. 

Wyemore Lane era o stradă pe care nu o verificasem încă, la 
un cvartal distanţă de Kossuth Street. Ceea ce însemna că 
grădinile din spatele caselor de pe Wyemore erau lipite de curţile 
din spatele caselor de pe Kossuth. 

Clădirea de la numărul 206 de pe Wyemore, spate în spate cu 
casa familiei Dunning, era locuită, însă cea de alături, de la 
stânga ei - numărul 202 - părea răspunsul la toate rugăciunile 
mele. Zugrăveala gri era proaspătă şi ţiglele erau noi, dar 
obloanele erau trase. Acelaşi anunţ galben cu litere verzi pe care 
îl mai văzusem prin tot oraşul era pus pe peluza proaspăt 
greblată: DE VANZARE LA SPECIALIŞTII IN IMOBILIARE DIN 
DERRY. Mă invita să iau legătura cu specialistul Keith Haney şi să 
discutăm preţul. N-aveam de gând să fac asta, dar mi-am parcat 
Sunlinerul pe aleea asfaltată din faţa casei (precis cineva se 
dăduse peste cap ca s-o vândă) şi m-am îndreptat spre curtea 
din spate cu capul sus, umerii drepţi, de parcă aş fi avut tot 
dreptul din lume să mă aflu acolo. Explorându-mi noul mediu 
descoperisem o mulţime de lucruri interesante, iar unul din ele 
era că, dacă te purtai într-un anume loc ca şi cum ai fi fost de-al 
casei, oamenii chiar ajungeau să creadă că eşti. 

Gazonul curţii din spate era frumos tuns, iar frunzele erau 
greblate dezvăluind catifeaua verde. O maşină de tuns iarba 
fusese depozitată lângă garaj, cu lamele rotative bine acoperite 
cu o bucată de prelată verde. Lângă trapa pivniţei era o cuşcă de 
câine cu un semn pe care scria AICI E CASA CAŢELULUI TAU. 
Inăuntru, un teanc de saci pentru frunze nefolosiţi era sprijinit de 
un făraş şi o pereche de cleşti de grădină. In anul 2011 toate 
aceste scule ar fi fost încuiate undeva; în 1958 cineva doar a 
avut grijă să nu stea în ploaie şi cu asta basta. Eram convins că 
locuinţa era încuiată, dar nu m-a deranjat. Nu mă interesa să 
sparg uşa şi să intru. 

In capătul curţii din spatele casei de la numărul 202 de pe 
Wyemore era un gard viu înalt de vreun metru optzeci. Adică 
puţin mai scund decât mine şi chiar dacă era foarte bogat, se 


172 


putea trece prin el pe partea cealaltă, dacă nu te deranjau 
câteva zgârieturi. Şi mai bine a fost că, atunci când m-am dus în 
colţul din dreapta, în spatele garajului, am descoperit că pot 
vedea în diagonală în curtea din spatele casei familiei Dunning. 
Am văzut două biciclete. O bicicletă de băiat, marca Schwinn, 
sprijinită de zid. Cealaltă, culcată pe jos, ca un ponei mort, era a 
micuţei Ellen Dunning. N-aveai cum să n-o recunoşti după roţile 
ajutătoare. 

Mai erau şi o mulţime de jucării împrăştiate. Una dintre ele 
era puşca cu aer Daisy a lui Harry Dunning. 


5 


Dacă ai făcut vreodată parte dintr-un grup de actori amatori - 
sau dacă ai regizat spectacole de teatru cu elevi în distribuţie, 
ceea ce eu am făcut chiar destul de des în vremurile mele la 
liceul din Lisbon Falls - cu siguranţă că ştii ce au însemnat pentru 
mine zilele rămase până la Halloween. La început, repetițiile se 
tin într-o atmosferă de  trândăveală generalizată. Se 
improvizează, se spun glumiţe, se fac giumbuşlucuri şi se 
stabilesc multe polarităţi sexuale şi afective. Dacă cineva nu ştie 
textul sau stâlceşte vreo replică, toată lumea izbucneşte în râs. 
Dacă unul dintre actori întârzie, este dojenit cu blândeţe şi atâta 
tot. 

Mai târziu, seara premierei începe să aducă tot mai mult cu 
ceva real, iar nu cu un vis absurd. Improvizaţiile se răresc şi apoi 
dispar cu totul. La fel şi giumbuşlucurile şi, chiar dacă mai rămân 
glumiţele, hohotele de râs care le însoțesc capătă un accent 
nervos. Replicile uitate sau greşit spuse sunt mult mai des 
exasperante, în loc să fie amuzante cum se întâmplase până de 
curând. lar actorul care întârzie la repetiţii din momentul în care 
au fost montate decorurile are parte de un scandal monstru din 
partea regizorului. 

Şi vine şi seara cea mare. Actorii îşi pun costumele şi se 
machiază. Unii sunt de-a dreptul îngroziţi; niciunul nu se simte 
pregătit. În câteva clipe se vor afla în faţa unei săli pline cu 
oameni care au venit să-i vadă la treabă. Ce păruse îndepărtat în 
perioada când citeau textul pe scena goală devenise realitate. Şi, 
înainte de ridicarea cortinei, un Hamlet, sau Willie Loman, sau 
Blanche DuBois va trebui să se repeadă la cea mai apropiată 
toaletă ca să vomite. Intotdeauna se întâmplă aşa. 


173 


Şi crede-mă pe cuvânt când îţi povestesc despre partea cu 
voma. Eu ştiu. Ştiu al naibii de bine. 


6 


În primele ore ale dimineţii zilei de Halloween, m-am pomenit 
că nu mai sunt în Derry, ci pe ocean. Pe un ocean în plină 
furtună. Mă ţineam cu toate puterile de balustrada unui vas mare 
- cred că era un yacht - pe punctul de a se duce la fund. Ploaia 
mânată de urletele rafalelor de vânt mă izbea în faţă. Valuri 
uriaşe, negre la bază şi cu o spumă verde, coagulată, la vârf, se 
năpusteau asupra mea. Yachtul se ridica, se răsucea, apoi plonja 
iarăşi, cu mişcări sălbatice de burghiu. 

M-am trezit din visul acesta cu inima bătând să-mi sară din 
piept şi cu mâinile încă încleştate de efortul de a mă ţine strâns 
de balustrada inventată de mintea mea. Doar că nu era doar 
mintea mea de vină, pentru că patul încă mai mişca în sus şi în 
jos. Parcă stomacul mi se desprinsese de muşchii ce ar fi trebuit 
să-l ţină în loc. 

In clipe de genul acesta, corpul este aproape mereu mai 
inteligent decât mintea. Am dat la o parte aşternuturile şi am 
ţâşnit spre baie, răsturnând în goana prin bucătărie odiosul 
scaun galben. Sigur că mai târziu aveau să mă doară degetele de 
la picioare, dar atunci abia dacă am simţit ceva. Am încercat să- 
mi blochez gâtlejul, însă am reuşit doar în parte. Am auzit un 
zgomot ciudat care încerca să-şi facă drum prin el şi apoi prin 
gură. B/âg-blâg-blâg-blâg. Aşa suna. Şi yachtul era, de fapt, 
stomacul meu. Şi se ridica şi apoi se prăbuşea în spiralele alea 
oribile. M-am prăbuşit în genunchi în faţa vasului de toaletă şi 
mi-am vomitat cina. Apoi şi prânzul şi micul dejun de cu o zi 
înainte: o, Dumnezeule, ouă şi şuncă. Şi am vomitat din nou, 
doar la gândul acelei cantităţi remarcabile de grăsime. A urmat o 
pauză, după care a ieşit pe poartă ceea ce mi se părea a fi toată 
mâncarea de o săptămână. 

Tocmai când începusem să sper că se terminase, maţele mi s- 
au răsucit cu un scrâşnet lichid, înfiorător. M-am ridicat 
clătinându-mă în picioare, am lăsat în jos colacul şi am reuşit să 
mă aşez înainte ca totul să iasă în salve apoase. 

Dar nu. Nu totul. Nu încă. Stomacul mi s-a mai contorsionat o 
dată în acelaşi timp cu intestinele care s-au apucat iarăşi de 
treabă. Nu puteam să fac decât un singur lucru şi l-am făcut: m- 


174 


am aplecat şi am vomitat în chiuvetă. 

Şi tot aşa am ţinut-o până la prânz, în ziua de Halloween. Cam 
pe atunci prin ambele mele orificii de ejectare nu mai ieşea decât 
un fel de terci apos. Şi de fiecare dată când vomitam, de fiecare 
dată când crampele îmi săgetau maţele, n-aveam decât un 
singur gând: Trecutul nu vrea să fie schimbat. Trecutul este 
încăpățânat şi viclean. 

Dar aveam de gând să fiu la locul meu când Frank Dunning va 
ajunge acasă în seara aceea. Chiar dacă încă mi-ar mai fi fost rău 
şi aş fi împroşcat apă cenuşie pe toate părţile, aveam de gând să 
fiu acolo. Chiar dacă ar fi fost să mor, aveam de gând să fiu 
acolo. 


7 


Când am intrat în farmacia de pe Center Street, în acea după- 
amiază de vineri, domnul Norbert Keene, proprietarul, stătea în 
spatele tejghelei. Paletele din lemn ale ventilatorului din tavan 
ridicaseră ceea ce îi mai rămăsese din păr într-o pâlpâire de 
dans: pânze de păianjeni în adierea verii. Doar uitându-mă la el 
şi am simţit cum bietul meu stomac asuprit face o tumbă de 
avertizare. Era numai piele şi os - descărnat aproape - sub 
halatul alb din bumbac şi, când m-a văzut, buzele palide i s-au 
botit într-o încercare de zâmbet. 

- Parcă nu prea-ţi sunt boii acasă, prietene. 

- Kaopectate, am reuşit să articulez răguşit cu o voce care 
parcă nu-mi aparţinea. Ai aşa ceva? 

De fapt, mă întrebam dacă medicamentul fusese inventat. 

- Un virus, ceva? 

Lumina din tavan se reflecta în lentilele ochelarilor săi cu 
rame pe şurub şi patina prin jur atunci când vorbea. Ca untul 
într-o tigaie încinsă, mi-am zis şi imediat stomacul mi-a făcut o 
altă fandare. 

- Circulă prin tot oraşul. Mă cam tem că te aşteaptă douăzeci 
şi patru de ore destul de neplăcute. Probabil că-i vorba de o 
bacterie. Probabil că ai folosit un closet public şi nu te-ai spălat 
pe mâini după aia. Oamenii sunt atât de indolenţi când... 

- Ai Kaopectate sau nu? 

- Bineînţeles. Raionul al doilea. 

- Pamperşi pentru adulţi. Ai? 

Rânjetul fără buze se întinse şi mai mult. Pamperşii pentru 


175 


adulţi sunt caraghioşi, sigur că sunt caraghioşi. Cu condiţia să nu 
ai tu personal nevoie de ei. 

- Raionul cinci. Deşi nu ai nevoie dacă nu ieşi din casă. ŞI 
după paloarea ta... şi după cum transpiri... ar fi mai înţelept să 
stai în pat. 

- Mulţumesc, i-am zis şi mi-am închipuit că-i trag un pumn în 
bot şi-i vår proteza pe gât. Hai, amice, suge niţel Polident. 

Mi-am luat articolele de care aveam nevoie cu mişcări lente, 
nedorind să-mi zgâlţâi măruntaiele lichefiate mai mult decât ar fi 
fost necesar. Am luat medicamentul (Pachet Economic? Bifat), 
apoi pamperşii pentru adulţi (Măsură L? Bifat). Pamperşii se aflau 
în raionul cu produse pentru cazurile de anus contra naturii, între 
pungile pentru clismă şi nişte colaci de furtun galben, al căror rol 
nu-l ştiam, dar nici nu îmi doream să-l aflu. Acolo erau şi scutece 
pentru adulţi, dar le-am refuzat categoric. Dacă va fi cazul, îmi 
voi îndesa prosoape de bucătărie în pamperşi. lar gândul ăsta mi 
s-a părut nostim şi, în ciuda suferinţei mele, a trebuit să mă abţin 
să nu râd. În starea aceasta delicată în care mă aflam râsul ar fi 
putut duce la dezastru. 

Ca şi cum mi-ar fi sesizat nefericirea, farmacistul scheletic a 
înregistrat foarte încet articolele cumpărate. Am plătit, iar mâna 
cu care i-am întins bancnota de cinci dolari îmi tremura 
considerabil. 

- Altceva? 

- Un singur lucru. Mă simt groaznic, vezi bine că mă simt 
groaznic, aşa că de ce mama dracului rânjeşti la mine? 

Domnul Keene a făcut un pas înapoi, zâmbetul ştergându-i-se 
de pe gura fără buze. 

- Vă asigur că nu am rânjit. Sper să vă simţiţi mai bine. 

Altă crampă. M-am clătinat pe picioare şi m-am sprijinit de 
tejghea cu mâna în care tineam punga de hârtie cu produsele 
cumpărate. 

- Ai o toaletă? N 

- Nu pentru clienți. Regret. Incercaţi la unul din... din 
stabilimentele de peste drum. 

- Eşti un ticălos, ştii? Afurisitul de cetățean perfect din Derry. 

S-a crispat, apoi s-a întors şi a coborât cu paşi apăsaţi în 
magazia unde îşi depozita pilulele şi prafurile şi siropurile. 

Am trecut încet pe lângă raionul de răcoritoare şi am ieşit. 
Parcă eram făcut din sticlă. Era răcoare, nu mai mult de şapte 
grade Celsius, dar soarele mi se părea fierbinte şi pielea îmi era 


176 


lipicioasă. O nouă crampă. Am stat nemişcat o clipă, cu un picior 
pe trotuar şi altul în rigolă. Crampa a trecut. Am traversat fără să 
mă uit după maşini şi cineva m-a claxonat. Mi-am înfrânat 
impulsul de a-i arăta degetul, doar pentru că aveam destule pe 
cap. Nu-mi puteam permite să intru într-un scandal; eram deja 
într-unul. 

Crampa m-a săgetat din nou cu două lovituri de cuţit în burtă. 
Am luat-o la fugă. Cel mai aproape era Dolarul Somnoros, aşa că 
am dat buzna înăuntru, târându-mi corpul nefericit în 
semiîntuneric şi miros de bere stătută. 

La tonomat, Conway Twitty gemea ceva despre jocuri ale 
imaginaţiei. Mi-aş fi dorit să aibă dreptate. 

Cu excepţia unui client care stătea la o masă goală şi se uita 
la mine cu ochii uimiţi şi a barmanului care dezlega cuvinte 
încrucişate la locul său din spatele barului, localul era pustiu. 
Barmanul şi-a ridicat privirea spre mine. 

- Baia, am gâfâit. Repede. 

Mi-a indicat locul din spate şi am sprintat spre uşile marcate 
cu FICIORI şi FETI. Am intrat la FICIORI ca un fundaş care caută 
teren pe care să alerge. Locul puţea a căcat, fum de ţigară şi clor 
care-ţi aducea lacrimi în ochi. Cabina - singura - nu avea uşă, 
ceea ce cred că a fost un lucru bun. Mi-am desfăcut pantalonii cu 
mişcări rapide de Superman care a întârziat la împiedicarea unui 
jaf armat, m-am întors şi m-am aşezat. 

La ţanc. 

Când a trecut şi ultimul spasm, am scos sticla uriaşă de 
Kaopectate din pungă şi am luat trei înghiţituri mari. Stomacul mi 
s-a agitat. M-am luptat să ţin medicamentul înăuntru. Când am 
fost sigur că prima doză nu o să mă părăsească, am mai luat 
încă una, am râgâit şi am pus încet dopul înapoi. Pe peretele din 
stânga mea cineva desenase un penis cu testiculele aferente. 
Testiculele erau spintecate şi din ele ţâşnea sânge. Sub această 
imagine încântătoare, artistul scrisese: HENRY CASTONGUAY 
CÂND O MAI FUŢI PE NEVASTA-MEA ASTA O SA PAŢEŞTI. 

Am închis ochii şi am văzut chipul clientului uluit care mă 
urmărise când m-am repezit la budă. Dar chiar era client? Masa 
lui era goală. Tipul doar stătea acolo. Cu ochii închişi i-am 
desluşit bine trăsăturile. II cunoşteam. 

Când m-am întors în bar, Conway Twitty fusese înlocuit de 
Ferlin Husky şi Fără Bretele dispăruse. M-am dus la barman şi i- 
am spus: 


177 


- Un individ stătea acolo când am intrat. Cine era? 

Şi-a ridicat ochii din cuvintele încrucişate. 

- N-am văzut pe nimeni. 

Mi-am scos portofelul şi am pus o bancnotă de cinci pe bar, 
lângă un suport de pahar. 

- Cum îl cheamă? 

A purtat un dialog mut cu el însuşi, s-a uitat la borcanul 
pentru bacşişuri de lângă cel cu murături, a văzut înăuntru doar 
o monedă stingheră şi a apucat hârtia de cinci dolari. 

- Era Bill Turcotte. 

Numele nu-mi spunea nimic. lar masa cea goală putea să nu 
aibă nicio semnificaţie, dar, pe de altă parte... 

Am pus pe bar sora geamănă a bancnotei. 

- A intrat ca să stea cu ochii pe mine? 

Dacă răspunsul era da, înseamnă că mă urmărise. Şi poate nu 
doar astăzi. Dar de ce? 

Barmanul a împins bancnota înspre mine. 

- Tot ce ştiu e că vine mai mereu să bea bere. Multă bere. 

- Atunci de ce a plecat fără să bea? 

- Poate că s-a uitat în portofel şi n-a văzut decât abonamentul 
de autobuz. Ţi se pare că sunt cumva vreun ghicitor? Acu’, că mi- 
ai împuţit buda, comandă în puii mei ceva sau cară-te. 

- Buda puţea dinainte, prietene. 

N-a fost o replică de Oscar, dar, în situaţia dată, nu m-a dus 
mintea la mai mult. Am ieşit şi m-am oprit pe trotuar uitându-mă 
după Turcotte. Nici urmă de el, dar Norbert Keene stătea în 
spatele vitrinei magazinului său, cu mâinile strânse la spate, 
privindu-mă fix. Zâmbetul îi dispăruse. 


8 


În după-amiaza aceea, la cinci şi douăzeci, mi-am oprit 
Sunlinerul în parcarea de lângă biserica baptistă de pe Witcham 
Street. Nu eram singuri acolo; pancarta anunţa că în această 
biserică începuse la ora cinci o întrunire a Alcoolicilor Anonimi. În 
portbagaj aveam toate lucrurile pe care le adunasem în cele 
şapte săptămâni cât locuisem în ceea ce ajunsesem să numesc 
acest Orăşel Ciudat. Singurele articole de care nu mă puteam 
lipsi se aflau în servieta Lord Buxton pe care mi-o dăduse Al: 
notițele lui, notițele mele şi restul de fonduri. Slavă Domnului că 
mă gândisem să ţin bani lichizi. 


178 


Pe scaunul de lângă mine era punga de hârtie cu sticla de 
Kaopectate - trei sferturi goală - şi cu pamperşii de adulţi. Din 
fericire, nu credeam că voi avea nevoie de ei. Parcă şi burta şi 
stomacul mi se mai liniştiseră, iar mâinile nu-mi mai tremurau. In 
torpedou, deasupra pistolului, erau câteva acadele. Le-am pus 
pe toate în pungă. Mai târziu, când voi fi în locul pe care îl 
descoperisem între garaj şi gardul viu din curtea din spate a 
casei de la numărul 202 de pe Wyemore Lane, o să-mi încarc 
arma şi o s-o văr în betelia pantalonilor. Ca un pungaş de duzină 
din filmele de categoria B care rulau la The Strand. 

Mai era încă ceva în torpedou: un exemplar al Ghidului TV, cu 
Fred Astaire şi Barrie Chase pe copertă. Probabil pentru a zecea 
oară de când îl cumpărasem de la standul de ziare de pe Main 
Street, am dat pagina la programul de vineri. 


8 PM, Canalul 2, Noile aventuri ale lui Ellery Queen, George 
Nader, Les Tremayne. „Atât de bogată, atât de frumoasă, atât de 
moartă”. Un agent de bursă (Whit Bissell) urmăreşte o moştenitoare 
bogată (Eva Gabor), în vreme ce Ellery şi tatăl ei investighează. 


Am pus ghidul TV în pungă cu restul lucrurilor - mai ales ca 
să-mi poarte noroc - apoi am coborât din maşină, am încuiat-o şi 
am pornit spre Wyemore Lane. Am trecut pe lângă câteva 
mămici şi tătici care colindau împreună cu copii prea micuţi ca să 
fie lăsaţi singuri. Din faţa caselor zâmbeau larg dovleci sculptați 
şi vreo două sperietori de ciori cu pălării de paie se holbau la 
mine. 

Am mers pe Wyemore Lane pe mijlocul trotuarului de parcă 
aveam tot dreptul din lume să mă aflu acolo. M-am întâlnit cu un 
tată, de mână cu o fetiţă cu cercei de ţigancă, buze colorate cu 
rujul aprins al mamei, urechi mari şi negre din plastic lipite de o 
perucă cârlionţată şi o pungă din hârtie ca a mea. L-am salutat 
pe Tati şi m-am aplecat la copil. 

- Tu cine eşti, iubito? 

- Annette Foonijello, mi-a răspuns. Cea mai frumoaaasă 
şoricuţă muşchetar. 

- Şi tu eşti frumoasă. Ce-mi spui? 

A părut nedumerită, aşa că tatăl ei s-a aplecat şi i-a şoptit 
ceva la ureche. Feţişoara i s-a luminat în zâmbet: 

- Dă-mi sau te-mpuşc! 

- Bravo, i-am zis. Dar fără farse astă-seară. 


179 


Cu excepţia celei pe care speram să i-o fac omului cu 
ciocanul. 

Am scos o acadea din pungă (am scotocit pe lângă pistol ca 
să dau de ea) şi i-am întins-o. A deschis punga ei şi am pus-o 
înăuntru. Eram doar un tip întâlnit pe stradă, străinul perfect într- 
un oraş copleşit nu de mult de crime oribile dar am observat că 
şi tatăl mă privea cu aceeaşi încredere inocentă. Zilele în care 
bomboanele vor fi umplute cu droguri erau mult în viitor - ca şi 
cele care spuneau NU FOLOSIŢI DACA SIGILIUL ESTE 
DETERIORAT. 

Tatăl îi şopti iarăşi ceva. 

- Mulţumesc, domnule, mi-a spus Annette Foonijello. 

- Să creşti mare, i-am făcut lui Tati cu ochiul. Petrecere 
frumoasă. 

- Probabil că mâine o s-o doară burtica, a zis Tati tot 
surâzând. Haide, Dovlecel. 

- Mă cheamă Annette! s-a revoltat copila. 

- Scuze, scuze. Haide, Annette. 

Mi-a surâs larg, m-a salutat şi au plecat în căutare de alte 
aventuri. 

Am continuat să merg spre numărul 202. Nu prea repede. Aş 
fi fluierat dacă nu aveam buzele atât de uscate. In dreptul aleii, 
m-am încumetat să privesc iute în jur. Am văzut vizavi câţiva 
copii plecaţi la colindat, dar niciunul nu mi-a acordat atenţie. 
Minunat. Cu pas vioi am urcat pe alee. Odată ajuns în spatele 
casei, am scos un oftat de uşurare atât de adânc de parcă-mi 
ieşise ceva din călcâie. Mi-am ocupat postul din colţul drept al 
curţii, bine ascuns privirii de garaj şi de gardul viu. Sau, cel puţin, 
aşa credeam. 

M-am uitat în curtea familiei Dunning. Bicicletele dispăruseră. 
Multe din jucării încă mai erau împrăştiate pe acolo - arcul unui 
copil, cu câteva săgeți cu ventuze la capăt, o bâtă de baseball cu 
mânerul învelit cu bandă, un cerc verde - dar puşca cu aer Daisy 
lipsea. Harry o dusese în casă. Voia s-o ia cu el când va pleca să 
colinde costumat în Buffalo Bob. A 

Făcuse deja Tugga mişto de el? li spusese deja mama lui /a-o 
dacă vrei că nu-i puşcă adevărată? Dacă nu încă, o vor face. 
Replicile le fuseseră scrise. M-a săgetat stomacul, dar, de data 
aceasta, nu din cauza virusului de douăzeci şi patru de ore care 
bântuia prin oraş, ci din cauză că deplina conştientizare a 
faptelor mele - de genul celei pe care o simţi până în măruntaie - 


180 


sosise în toată gloria ei cheală. Se întâmpla pe bune. De fapt, se 
întâmpla chiar acum. Spectacolul începuse. 

M-am uitat la ceas. Mi se părea că trecuse mai bine de o oră 
de când îmi lăsasem maşina în parcarea de lângă biserică, dar 
nu era decât şase fără un sfert. In casă, probabil că familia 
Dunning se aşeza la masă... deşi, dacă mă pricepeam cât de cât 
la copii, cei mici erau mult prea surescitaţi ca să mănânce, iar 
Ellen era deja îmbrăcată cu rochia ei de Prinţesă de Varătoamnă 
larnăprimăvară Probabil că şi-o pusese de îndată ce sosise de la 
şcoală, iar apoi îşi înnebunise mama tot cerându-i s-o 
sulemenească. 

M-am aşezat cu spatele sprijinit de zidul garajului şi am 
început să scotocesc prin pungă. Am scos o acadea. Am privit-o, 
nefiind prea sigur dacă trebuia să mănânc. Pe de altă parte, 
aveam o mulţime de treburi în următoarele trei ore iar stomacul 
meu era o gaură ghiorţăindă. 

Băga-mi-aş, mi-am zis şi am despachetat acadeaua. Minunat 
gust - dulce şi sărat şi gumos. Am hăpăit-o aproape pe toată din 
două îmbucături. Tocmai mă pregăteam să mănânc şi restul 
(întrebându-mă de ce, în numele lui Dumnezeu, nu-mi adusesem 
şi un sendviş şi o sticlă cu Cola), când am observat ceva mişcare 
cu coada ochiului. Am dat să mă întorc, în acelaşi timp 
intenţionând să-mi scot pistolul din pungă, dar a fost prea târziu. 
Ceva rece şi ascuţit mi-a înţepat tâmpla stângă. 

- Scoate-ţi mâna din pungă. 

Am recunoscut imediat vocea. Ai, zi, să-nnebuneşti tu! îmi 
spusese posesorul ei când l-am întrebat dacă el, sau prietenii lui, 
cunosc un tip pe nume Dunning. Şi mi-a spus că oraşul Derry e 
plin de Dunningi, informaţie pe care am verificat-o eu însumi mai 
târziu, dar ştiuse de la bun început pe cine anume căutam, nu-i 
aşa? lată dovada. 

Vârful lamei m-a înţepat mai tare şi am simţit că pe obraz mi 
se scurge un firicel de sânge. Il simţeam cald pe pielea mea rece. 
Fierbinte aproape. 

- Scoate-o acum, amice. Cred că ştiu ce-ai acolo şi dacă mâna 
nu-ţi iese goală, trataţia ta de Halloween o să fie optâşpe țoli de 
oţel japonez. Chestia asta-i destul de ascuţită. O să-ţi iasă pe 
partea ailaltă a capului. 

Mi-am scos mâna din pungă - goală - şi m-am întors să-l 
privesc pe Fără Bretele. Părul îi cădea peste urechi şi pe frunte în 
şuviţe  slinoase. Ochii întunecaţi înotau pe faţa palidă, 


181 


nebărbierită. M-a cuprins o exasperare atât de mare, că aproape 
aducea cu disperarea. Aproape... dar nu tocmai. Chiar dacă-ar fi 
să mor, mi-am zis din nou. Chiar dacă. 

- N-am nimic în pungă în afară acadele, am spus pe un ton 
blajin. Dacă doreşti, domnule Turcotte, trebuie doar să ceri. Îţi 
dau una. 

Mi-a smuls punga înainte să mai apuc să fac ceva. A folosit 
mâna liberă, iar acum am observat că arma lui era o baionetă. 
Nu ştiu dacă era japoneză sau nu, dar după cum lucea în lumina 
pală a apusului, eram gata să confirm că trebuie să fi fost destul 
de ascuţită. 

A cotrobăit în pungă şi a scos pistolul Police Special. 

- Nimic în afară de acadele, nu-i aşa? Asta nu prea arată a 
acadea, domnule Amberson. 

- Am nevoie de el. 

- Sigur. Şi ăia din iad au nevoie de apă rece, da' n-o capătă. 

- Vorbeşte mai încet, l-am rugat. 

Şi-a pus pistolul meu la curea - chiar aşa cum îmi închipuisem 
că o să mi-l pun eu însumi de îndată ce voi fi trecut prin gardul 
viu în curtea din spate a reşedinţei Dunning - apoi mi-a apropiat 
baioneta de ochi. Am avut nevoie de multă stăpânire de sine ca 
să nu mă feresc. 

- Nu-mi spune tu ce să... 

S-a clătinat pe picioare. Apoi şi-a frecat mai întâi stomacul, 
apoi pieptul, apoi gâtul zdravăn şi plin de ţepi, de parcă îi 
rămăsese ceva înăuntru. A înghiţit cu zgomot. 

- Domnule Turcotte? Te simţi bine? 

- De unde ştii cum mă cheamă? şi a continuat, fără să-mi 
aştepte răspunsul: ţi-a zis, nu-i aşa? Barmanul de la Dolarul 
Somnoros. El ţi-a zis. 

- Da. Acum vreau să-ţi pun o întrebare. De cât timp mă 
urmăreşti. Şi de ce? 

A zâmbit fără umor, arătându-mi gingiile rămase fără doi 
dinţi. 

- Astea-s două întrebări. 

- Răspunde. 

- Te porţi de parcă - s-a strâmbat, a înghiţit iarăşi cu greutate 
şi s-a sprijinit de zidul garajului - de parcă tu ai fi şeful. 

Am estimat paloarea şi durerea lui Turcotte. Poate că domnul 
Keene era ticălos altoit pe un sadic, dar era bunicel ca 
diagnostician. Şi, de fapt, cine ar fi mai nimerit să ştie ce viruşi 


182 


circulă, dacă nu farmacistul din oraş? Eram destul de sigur că nu 
mai aveam nevoie de restul de Kaopectate, dar lui Bill Turcotte i- 
ar fi folosit. Ca să nu mai vorbim despre pamperşii pentru adulţi 
pentru momentul în care virusul se va pune pe treabă ca lumea. 

E foarte bine sau foarte rău, m-am gândit. Căcat. Nu era nimic 
bine. 

Nu contează. II țin de vorbă. Şi când începe să borască - 
presupunând că nu-mi taie gâtul înainte şi nici nu mă împuşcă cu 
propriul meu pistol - o să sarpe el. 

- Spune-mi, am insistat. Cred că am dreptul să ştiu de vreme 
ce nu ţi-am făcut niciun rău. 

- Lui vrei să-i faci ceva rău, asta cred eu. Toate pârţurile alea 
cu cumpăratul de proprietăţi pe care le-ai vânturat prin tot oraşul 
- doar minciuni. Pe e/îi căutai şi de aia ai venit aici, a indicat 
Turcotte cu capul în direcţia casei de pe partea cealaltă a 
gardului. Am ştiut chiar din clipa când i-ai rostit numele. 

- Cum de-ai ştiut? Oraşul e plin de Dunningi, chiar tu mi-ai 
spus. 

- Mda, dar doar de unul îmi pasă. 

Cu mâneca mâinii în care ţinea baioneta şi-a şters transpiraţia 
de pe frunte. Cred că l-aş fi putut dobori chiar atunci, dar mi-a 
fost teamă ca nu cumva zgomotul încăierării să atragă atenţia. ŞI 
dacă arma s-ar fi descărcat, probabil că eu aş fi primit glonţul. 

In plus, eram curios. 

- Probabil că ţi-a făcut o căruţă de bine cândva de ai devenit 
îngerul lui păzitor. 

A scos un hohot scurt de râs, fără umor, ca un lătrat. 

- E bună asta, tinere, şi chiar e adevărat, într-un fel. Cred că 
sunt îngerul lui păzitor. Pentru moment. 

- Ce vrei să spui? 

- Vreau să spun că-i al meu, Amberson. Lepădătura aia a 
omorât-o pe surioara mea cea mică, şi dacă e cineva care să 
vâre în el un glonţ... sau un tăiş - şi-a fluturat baioneta în dreptul 
chipului palid şi încrâncenat - eu o să fiu ăla. 


9 


M-am holbat la el cu gura căscată. De departe s-au auzit 
pocnete de artificii aprinse de cine ştie ce răufăcător. Glasuri 
ascuţite de copii umpleau Witcham. 

Insă aici nu eram decât noi doi. Christy şi prietenii ei alcoolici 


183 


îşi spuneau „Prietenii lui Bill”; noi doi eram „Duşmanii lui Frank”. 
Echipă perfectă, ai zice... doar că Bill Fără Bretele Turcotte nu 
prea părea jucător de echipă. 

- Tu... m-am întrerupt şi am clătinat din cap. Spune-mi. 

- Dacă ai fi măcar pe jumătate cât de deştept te pretinzi că 
eşti, ţi-ai da seama şi singur. Sau nu ţi-a povestit destule 
Chazzy? 

La început nu mi-a picat fisa. Apoi a făcut poc! Omuleţul cu 
sirena tatuată pe braţ şi cu faţa de veveriţă fălcoasă şi veselă. 
Doar că faţa asta nu mai păruse veselă când Frank Dunning îl 
plesnise pe spinare şi îi spusese să nu intre în căcat că-şi 
murdăreşte năsucul. Inainte de asta, pe când Frank încă mai 
spunea bancuri la masa de palavre a fraţilor Tracker din spatele 
localului The Lamplighter, Chaz Frati mă pusese la curent cu 
firea aprigă a lui Dunning... pe care o cunoscusem deja datorită 
eseului scris de omul de serviciu de la liceul Lisbon Falls. A lăsat 
o fată gravidă. După unul sau doi ani, fata şi-a luat copilul şi a 
fugit. 

- Auzi vreun mesaj pe unde radio, comandante Cody? Aşa mi 
se pare. 

- Sora ta a fost prima soţie a lui Frank Dunning. 

- Aşa, vezi? Omul zice cuvântul secret şi câştigă o sută de 
dolari, mi-a zis cu accent foarte pronunţat de Maine. 

- Domnul Frati a spus doar că şi-a luat copilul şi a fugit de la 
el. Pentru că se săturase să-l mai rabde când se îmbăta şi făcea 
urât. 

- Mda, asta ţi-a spus şi asta cred mai toţi cei din oraş - şi, din 
câte ştiu, asta crede şi Chazzy. Doar că eu nu-s aşa de prost. 
Clara şi cu mine am fost întotdeauna apropiaţi. Am crescut 
împreună şi eram totul unul pentru celălalt. Ştiu că n-ai cum să 
înţelegi asta, că îmi pari un tip foarte rece şi retras. 

Mi-am adus aminte de anul minunat pe care l-am avut cu 
Christy - şase luni înainte de căsătorie şi şase luni după. 

- Nu sunt chiar atât de rece. Ştiu ce vrei să spui. 

Se fricţiona din nou, deşi nu cred că-şi dădea seama: de la 
burtă la piept, şi de la piept la gât, înapoi la piept. Chipul îi era 
mai palid ca înainte. M-am întrebat ce mâncase la prânz, dar 
ştiam că voi afla curând; voi vedea cu ochii mei. 

- Da? Atunci poate că ţi se pare nostim că nu mi-a scris 
niciodată după ce plecat undeva cu Mikey. Nici măcar o vedere. 
Pentru că ar fi trebuit să-mi scrie. Ştia că ţin la ea. Şi ştia cât de 


184 


mult îl iubesc pe ăla mic. Avea douăj de ani şi Mikey şaişpe luni 
când curvarul ăla jegos bun doar de bancuri le-a declarat 
dispariţia. In vara lui '38. Acum ar avea patruj de ani, iar nepotă- 
meu douăşunu. Destul de mare ca să voteze. Şi vrei să-mi zici că 
nu i-a scris nici un singur rând lu' fra-su care nu l-a lăsat pe 
Nosey Royce să-şi vâre în ea cârnatul bătrân când era mică? Sau 
să-mi ceară nişte bani ca să se stabilească în Boston sau în New 
Haven sau undeva? Domnule, aş fi... 

S-a crispat, a scos un mic b/âg-blâg, sunet pe care îl 
cunoşteam atât de bine, şi se împletici până la zidul garajului. 

- Trebuie să te aşezi, i-am spus. Eşti bolnav. 

- Nu mă-mbolnăvesc niciodată. Nici măcar un guturai n-am 
avut din clasa a şasea. 

Dacă aşa stăteau lucrurile, înseamnă că virusul o să-l 
bombardeze cum au bombardat nemţii Varşovia. 

- Ai un virus la stomac, Turcotte. Eu n-am dormit toată 
noaptea din cauza asta. Domnul Keene de la farmacie zice că 
circulă prin tot oraşul. 

- Băbăciunea aia fără cur habar n-are de nimic. Mi-e bine, m-a 
repezit şi şi-a dat cu o mişcare bruscă floacele de păr soios peste 
cap, doar ca să-mi dovedească cât de bine îi este. 

Mâna cu baioneta începuse să-i tremure cam tot la fel cum 
îmi tremurase şi mie până la amiază. 

- Vrei să auzi povestea sau nu? 

- Sigur. 

Am furişat o privire la ceas. Şase şi zece. Timpul care 
tândălise mai înainte, o luase acum la fugă. Unde oare era Frank 
Dunning acum? La magazin? Nu credeam. Credeam că plecase 
mai devreme azi, poate explicând că îşi va duce copiii la colindat. 
Doar că nu ăsta era planul. Era pe undeva, într-un bar, dar nu la 
The Lamplighter. Acolo se ducea doar pentru o halbă cu bere, cel 
mult două. Cu care se putea descurca, deşi - dacă soţia mea era 
un exemplu grăitor, şi cred că era - pleca întotdeauna cu gura 
uscată şi cu creierii urlând că mai vor. 

Nu, când simţea cu adevărat nevoia să se îmbăieze în 
băutură, avea grijă s-o facă într-un bar de proastă calitate: 
Spoke, Dolarul Somnoros, Bucket. Poate chiar într-una din 
speluncile absolute de peste poluatul Kenduskeag - Wally's sau 
scabrosul Paramount Lounge, unde curve antice cu feţe ca de 
ceară încă mai populau majoritatea scaunelor înalte de la bar. Şi 
mai spunea aici bancuri la care să râdă toată lumea? Sau 


185 


îndrăzneau oamenii să se apropie de el pe când îşi vedea de 
treabă turnând alcool etilic peste tăciunii furiei care-i mocneau în 
suflet? Nu, dacă nu aveau nevoie de o lucrare stomatologică 
improvizată. 

- Când a dispărut soră-mea cu nepotu', ei şi Dunning locuiau 
cu chirie într-o căsuţă la marginea oraşului, pe lângă liniile de 
telefon de la Cashman. El bea la greu şi când bea la greu îşi 
antrenează pumnii ăia blestemaţi. l-am văzut vânătăile soră-mii 
şi o dată l-am văzut şi pe Mikey că era învineţit pe toată mânuţa. 
Şi zic: „Surioară, te bate pe tine şi pe copil? Că dacă da, atunci îl 
bat eu pe el.” Şi ea zice că nu, da’ nu se uită în ochii mei. Şi zice: 
„Fereşte-te de el, Billy. E puternic. Şi tu eşti, ştiu, da' eşti prea 
slab. Şi o pală de vânt te doboară. O să-ţi facă rău.” La numai 
şase luni după asta, a dispărut. A fugit, aşa e ce zice el. Da' în 
zona aia sunt multe păduri. La dracu', în Cashman nu-s decât 
păduri. Păduri şi mlaştini. Ştii ce s-a întâmplat, de fapt, nu? 

Ştiam. Poate că alţii n-ar fi putut să creadă aşa ceva, pentru 
că Dunning era acum un cetăţean respectat care se pare că 
ieşise învingător din lupta cu băutura. Şi pentru că îi fermeca pe 
toţi. Dar eu aveam informaţii din interior. 

- Cred că şi-a pierdut controlul. Cred că a venit beat acasă şi 
ea a spus ceva ce n-ar fi trebuit să spună, poate ceva complet 
inofensiv... 

- Ce? 

Am aruncat o privire prin gard la curtea din spate. O femeie a 
trecut prin faţa ferestrei de la bucătărie. Familia Dunning servea 
cina. O să aibă şi desert? Jell-O cu frişcă? Plăcintă Ritz? Nu 
credeam asta. Cui îi trebuie desert în seara de Halloween? 

- Vreau să spun că i-a omorât pe amândoi. Nu asta crezi? 

- Ba da... 

Părea luat prin surprindere de vorbele mele, dar şi bănuitor, în 
acelaşi timp. Cred că aşa arată obsedaţii când lucrurile care i-au 
ţinut treji nopţile sunt puse în cuvinte şi coroborate de alţii. 
Trebuie să fie un truc la mijloc, îşi spun ei. Doar că nu este. 

Am continuat: 

- Cât avea Dunning? Douăzeci şi doi de ani? Avea toată viaţa 
în faţă. Probabil că s-a gândit: „Am făcut ceva îngrozitor, dar pot 
să ascund totul. Stăm în pădure, cel mai apropiat vecin e la vreo 
doi kilometri...” La doi kilometri, Turcotte? 

- Cel puţin, a răspuns cam în silă. 

Cu o mână îşi masa baza gâtului. Slăbise strânsoarea 


186 


baionetei. Ar fi fost simplu să i-o smulg cu dreapta şi n-ar fi fost 
deloc o problemă să-i trag pistolul de la brâu cu cealaltă, dar n- 
am vrut. M-am gândit că virusul o să aibă grijă de domnul Bill 
Turcotte. Chiar am crezut că o să fie simplu. Atât de simplu. Vezi 
cât de uşor e să uiţi că trecutul e încăpățânat şi viclean? 

- Aşa că a dus cadavrele în pădure şi le-a îngropat acolo şi a 
zis că au fugit. Nu cred că a fost o anchetă prea minuțioasă. 

Turcotte şi-a întors capul şi a scuipat. 

- E dintr-o familie bună din Derry. A mea a venit din Saint 
John Valley într-un camion rablagit când io aveam zece ani şi 
Clara opt. 7u ce crezi? 

Credeam că era vorba de un alt caz în care Derry nu se 
dezminţea - asta credeam. Şi, cu toate că-i înţelegeam 
sentimentele lui Turcotte şi mă înduioşa pierderea lui, toată 
povestea era despre o crimă veche. Pe mine mă interesa cea 
care era programată să se întâmple în mai puţin de două ore. 

- Tu ai pus la cale întâlnirea mea cu Frati, nu-i aşa? 

Era evident, dar mă simţeam puţin dezamăgit. Crezusem că 
tipul era sincer prietenos. Că doar pălăvrăgea vrute şi nevrute la 
un pahar cu bere şi o farfurie cu homar. Greşisem. 

- Sunteţi prieteni? 

Turcotte a zâmbit, dar nu i-a ieşit decât o grimasă. 

- Cum să fiu prieten cu un cămătar jidan bogat? Mă faci să 
râd. Vrei să auzi o povestioară? 

M-am uitat iarăşi la ceas şi am văzut că mai am ceva timp la 
dispoziţie. 

In vreme ce Turcotte îmi spunea povestea, virusul avea să se 
pună pe treabă. Şi când o să se aplece ca să vomite, o să-l atac. 

- De ce nu? _ 

- lo, Dunning şi Chaz Frati avem aceeaşi vârstă - patruj'doi. Iți 
vine să crezi? 

- Sigur. 

Dar Turcotte, care avusese parte de o viaţă grea (şi acum era 
bolnav, chiar dacă nu voia să recunoască), părea cu zece ani mai 
bătrân. 

- In ultimele clase la liceul Consolidated, am fost asistentul 
antrenorului echipei de fotbal. Tiger Billy, îmi ziceau - drăguţ, 
nu? Am încercat să intru în echipă şi în anul întâi şi în anul doi, 
dar m-au respins de fiecare dată. Prea puternic pentru atac, prea 
lent pentru apărare. Povestea vieţii mele împuţite, domnule. Dar 
îmi plăcea jocul şi nu aveam cinşpe cenți să-mi iau bilet la meci - 


187 


că familia mea era /efteră - aşa că m-am dus asistent de 
antrenor. Frumos nume, da’ ştii ce înseamnă? 

Sigur că ştiam. In viaţa mea de Jake Epping, nu eram domnul 
Agent imobiliar, ci domnul Profesor de Liceu. lar unele lucruri nu 
se schimbă. 

- Erai băiatul cu apa. 

- Mda, le duceam apă. Şi le ţineam găleata dacă îl apuca pe 
vreunu' să dea la boboci după turele de stadion într-o zi caldă, 
sau dacă lua o cască în coaie. Eu rămâneam ultimul ca să curâţ 
toate mizeriile pe care le lăsau pe teren şi să le adun chiloţii plini 
cu căcat de la duşuri. 

S-a strâmbat. Mi-am imaginat cum stomacul lui se transformă 
într-un yacht pe o mare în plină furtună. Uite-l cum se ridică, 
mateloţi... Apoi plonjonul cu mişcare de burghiu. 

- Şi într-o zi din septembrie sau octombrie '34, io sunt acolo 
după antrenament, singur cuc, şi adun perniţele de la umerii 
echipamentului şi bandajele şi alte chestii pe care le-au lăsat pe 
teren şi le pun în coşul meu pe rotile, când îl văd pe Chaz Frati că 
taie stadionul în goană, aruncându-şi toate cărţile în fugă mai 
repede. Il alergau nişte băieţi şi - Hristoase, ce-i asta? 

S-a uitat speriat în jur, cu ochii ieşindu-i din orbite. Din nou aş 
fi putut să pun mâna pe pistol şi pe baionetă. Cu siguranţă că aş 
fi putut, dar n-am făcut-o. Se freca iarăşi pe piept. Nu pe stomac, 
pe piept. Probabil că chestia asta ar fi trebuit să-mi spună ceva, 
dar aveam prea multe în minte. Povestea nu se terminase. 
Acesta-i blestemul lecturii. Poţi fi sedus de o poveste bună chiar 
în cele mai nepotrivite momente. 

- Linişteşte-te, Turcotte. Sunt doar copiii care dau foc la 
artificii. E Halloween-ul, ai uitat? 

- Nu mi-e prea bine. Poate că ai avut dreptate cu virusul ăla. 

Dar dacă îşi dădea seama că s-ar putea să-i fie atât de rău 
încât să devină neputincios, s-ar fi putut să facă ceva nesăbuit, 
aşa că l-am îndemnat: 

- Lasă-l naibii de virus, acum. Spune-mi despre Frati. 

A rânjit. Expresia de pe chipul lui palid, transpirat şi 
nebărbierit era tulburătoare. 

- Bătrânu' Chazzy fugea mâncând pământul, da' tot l-au 
prins. La vreo douăj de metri la sud de poartă era o viroagă şi 
acolo l-au împins. Şi te-ar mira să afli că Frank Dunning era şi el 
acolo? 

Am clătinat din cap. 


188 


- L-au încolţit şi l-au despuiat. Şi după aia au început să-l 
împingă de la unul la altul şi să-l trosnească. Le-am strigat să-l 
lase în pace şi unu' se uită la mine şi zbiară: „Vino şi convinge- 
ne, faţă de pulă! lţi dăm şi ţie dublu!” Aşa că am fugit la vestiar 
şi le-am spus fotbaliştilor că nişte ticăloşi băteau un copil şi că 
poate că vor să-l ajute. li durea în cur că era caftit cineva, da' le 
plăcea să se ia la bătaie. Aşa că au dat fuga acolo, unii doar în 
chiloţi. Şi vrei să-ţi zic una bună, Amberson? 

- Sigur. N 

M-am uitat iar la ceas. Inăuntru Doris probabil că spăla vasele 
ascultând la televizor. 

- Intârzii undeva? s-a interesat Turcotte. Tre’ să prinzi vreun 
tren? 

- Ziceai că-mi spui una bună. 

- A, da. Cântau imnul şcolii. Ce părere ai? 

Cu ochii minţii am văzut vreo opt sau zece băieţi vânjoşi, pe 
jumătate îmbrăcaţi, tropăind pe terenul de fotbal, abia aşteptând 
să ia parte la o rundă de lovituri post-antrenament şi urlând: Ura, 
Derry Tigers, vă ţinem sus stindardul. Chiar că era una bună. 

Turcotte mi-a răspuns la zâmbet cu unul de-a lui. Incordat, 
dar sincer. 

- Fotbaliştii au caftit zdravăn vreo doi bătăuşi. Da’ nu şi pe 
Frankie Dunning, că laşul ăla împuţit a văzut că-i în inferioritate 
şi a fugit în pădure. Chazzy zăcea pe jos şi se ţinea de o mână. 
Era ruptă. Da' putea să fie mult mai rău. Puteau să-l bage în 
spital. Şi unul din băieţi se uită la el aşa cum e acolo pe jos şi îl 
împinge uşor cu piciorul - ştii, aşa cum împingi o balegă în care 
tocmai ce ai călcat - şi zice: „Adică am alergat până aici ca să 
scăpăm şoricul unui jidan?” Şi toţi au râs, că era un banc bun. 
Te-ai prins? Jidan? Şorici? 

S-a uitat la mine printre şuviţele unse cu Brylcreem. 

- M-am prins. 

- „Ce-mi pasă”, zice altul. „Am apucat să caftesc şi asta e 
bine.” După aia au plecat şi io l-am ajutat pe bătrânu' Chazzy să 
iasă din viroagă. Ba chiar l-am dus acasă, că m-am gândit să nu 
leşine sau să i se facă rău. Mi-era frică să nu se întoarcă Frankie 
cu prietenii lui - şi lui îi era frică - da' am rămas cu el. Dracu' să 
mă ia nici nu ştiu de ce. Să fi văzut în ce casă stătea - palat, nu 
alta. Că se scot bani buni din amanet. Când am ajuns, mi-a 
mulţumit. Din inimă. Aproape că plângea. Şi eu zic: „Nicio 
chestie, decât că nu-mi place să văd şase contra unu.” Şi aşa 


189 


era. Ce se zice despre evrei: că nu uită niciodată o datorie sau un 
serviciu. 

- Şi de aia l-ai pus să afle ce am de gând. 

- Ştiam ce ai de gând, amice. Doar voiam să fiu sigur. Chaz 
mi-a zis s-o las baltă - a zis că pari un tip cumsecade - da’ când 
e vorba de Frank Dunning, n-am vrut s-o las baltă. Că nimeni nu 
se pune cu Frankie Dunning în afară de mine. Al meu e. 

S-a strâmbat şi şi-a apăsat iarăşi pieptul. Abia acum mi-a 
picat fisa. 

- Turcotte - stomacul te doare? 

- Neee, pieptul. Parcă mă strânge. 

Nu era bine, iar gândul care mi-a trecut prin cap a fost: acum 
şi el e în ciorapul de nailon. 

- Stai jos, să nu cazi. 

Am dat să mă îndrept spre el. A scos pistolul. Şi pielea dintre 
sfârcuri, acolo unde m-ar fi lovit glonţul, a început să mă 
mănânce îngrozitor de tare. L-aş fi putut dezarma, mi-am spus. 
Pe bune că aş fi putut. Dar nu, a trebuit să-mi spună povestea. A 
trebuit să aflu. 

- Tu să stai jos, frate. Nu da în foc. 

- Dacă faci o criză de inimă... 

- Nu fac nicio criză de inimă, în pula mea. Stai jos. 

M-am aşezat şi l-am privit cum se sprijină iar de zidul 
garajului. Buzele îi căpătaseră o nuanţă albăstrie pe care nu o 
puteam asocia cu o stare de sănătate optimă. 

- Ce vrei cu el? m-a întrebat Turcotte. Asta vreau să ştiu. Asta 
trebuie să ştiu înainte să mă hotărăsc ce fac cu tine. 

M-am gândit ce să-i răspund. Ca şi cum viaţa mi-ar fi depins 
de acest răspuns. Şi poate chiar aşa era. Nu credeam că Turcotte 
era în stare să comită o crimă, indiferent care ar fi fost părerea 
lui. Că dacă ar fi fost în stare, acum Frank Dunning era demult 
plantat lângă părinţii lui. Dar Turcotte avea arma mea şi îi era 
rău. Ar putea apăsa trăgaciul din greşeală. Şi chiar ar fi putut 
primi ceva ajutor de la forţa aceea care nu voia ca lucrurile să se 
schimbe. 

Dacă îi spuneam de-a dreptul - cu alte cuvinte lăsând 
deoparte toată nebunia - poate că m-ar fi crezut. Din cauză că el 
credea deja. Ştia în adâncul sufletului. 

- O s-o facă din nou. 

A vrut să mă întrebe ce voiam să spun, dar s-a oprit. A făcut 
ochii mari: 


190 


- Adică... ea? 

S-a uitat peste gard. Până atunci nici nu fusesem sigur că ştie 
unde ne aflăm. 

- Nu doar ea. 

- Şi un copil? 

- Nu doar unul. Toti. Turcotte, acum el e pe undeva şi se 
îmbată. Intră iar într-una din stările lui de furie oarbă. Ştii despre 
crizele astea, nu? Numai că de data asta n-o să-şi mai acopere 
urmele. Nici nu-i mai pasă. Furia asta se adună în el de la ultima 
beţie, de când Doris s-a săturat să mai fie luată la bătaie. L-a dat 
afară din casă. Ştiai asta? 

- Toată lumea ştie. Stă la o pensiune pe Charity. 

- A tot încercat să-i reintre în graţii, dar farmecul lui nu mai 
ţine cu ea. Femeia vrea să divorţeze. Şi, pentru că a priceput că 
nu o mai poate convinge să renunţe cu vorba bună, o s-o facă cu 
un ciocan. Apoi o să divorţeze şi de copii în acelaşi fel. 

S-a încruntat la mine. Cu baioneta într-o mână şi pistolul în 
cealaltă. Și o pală de vânt te doboară, îi spusese sora lui cu mulţi 
ani în urmă, dar în seara asta n-ar fi fost nevoie decât de o 
adiere. 

- De unde ştii toate astea? 

- N-am timp să-ţi explic, dar ştiu sigur. Şi sunt aici ca să-l 
împiedic. Aşa că dă-mi înapoi pistolul şi lasă-mă s-o fac. Pentru 
sora ta. Pentru nepotul tău. Şi pentru că, în adâncul sufletului, 
eşti un tip cumsecade. 

Astea nu erau decât vorbe goale, dar, după cum spunea tatăl 
meu, dacă tot e să lauzi pe cineva, atunci ridică-l în slăvi. 

- Altfel de ce l-ai fi salvat pe Chaz Frati de la o bătaie soră cu 
moartea? 

Se gândea. Aproape că auzeam cum i se învârt rotiţele şi 
clinchetul zimţilor. 

Apoi i s-au luminat ochii. Poate că era doar o rămăşiţă a 
amurgului, dar mie mi se părea că este lumina lumânărilor care 
pâlpâiau acum în felinarele cioplite din dovleci. A început să 
zâmbească. lar ce mi-a spus în continuare nu putea decât să fie 
ideea unui individ bolnav la cap... sau a unuia care a trăit prea 
multă vreme în Derry... sau ambele. 

- Vine după ei, zici? Bine, lasă-l. 

- Cum? 

M-a ameninţat cu pistolul. 

- Stai locului, Amberson. Şezi pe curu' tău. 


191 


M-am aşezat, împotriva voinţei mele. Trecuse deja de ora 
şapte, iar el se transformase într-o umbră în întunericul serii. 

- Domnule Turcotte - Bill - ştiu că nu te simţi bine, aşa că 
poate că nu înţelegi cum stau lucrurile. Acolo sunt o femeie şi 
patru copii. Fetiţa n-are decât şapte ani, pentru numele lui 
Dumnezeu. 

- Nepotul meu a fost mult mai mic, a rostit Turcotte cu 
greutate, un om care pune în cuvinte un adevăr uriaş care 
explică totul. Şi care justifică totul. j 

- Mi-e prea rău ca să mă răzbun pe el, iar tu n-ai curaj. Imi 
dau seama doar când mă uit la tine. 

Nu avea dreptate. Acesta ar fi putut fi adevărul despre Jake 
Epping din Lisbon Falls, dar bărbatul acela se schimbase. 

- De ce nu mă laşi să încerc? Ce ai de pierdut? 

- Pentru că chiar dacă îl omori, tot n-ar fi destul. Tocmai ce 
mi-am dat seama. Mi-a venit - a pocnit din degete - ca din 
văzduh. 

- N-are nicio noimă ce spui. 

- Asta pentru că n-ai trăit douăj de ani văzând oameni ca Phil 
şi Tony Tracker cum se poartă cu el de parcă ar fi Regele Căcat. 
Şi nu le-ai văzut pe cucoane cum îi aruncă ocheade de parcă-i 
Frank Sinatra. Şi-a luat un Pontiac, iar eu am muncit pe brânci în 
şase fabrici pe salariul minim, şi am înghiţit atâtea aţe, că abia 
dacă mai pot să mă dau jos din pat dimineaţa. 

Mâna la piept. Se freacă şi se apasă. Chipul lui, o pată palidă 
în bezna din curtea din spate de la numărul 202 de pe Wyemore. 

- Moartea-i prea bună pentru curvarul ăla împuţit. Trebuie să 
stea vreo patruj de ani la bulău, unde dacă-i pică săpunul la duş 
n-o să cuteze să se aplece să-l ridice. Unde singura băutură e 
zeama de prune. Şi mai ştii ceva? m-a întrebat cu voce mai 
scăzută. 

- Ce? am articulat, simțind că mă ia cu frig. 

- Când o să se trezească din beţie, o să-i fie dor de ei. O să-i 
pară rău de ce-a făcut. O să vrea să dea timpul înapoi, mi-a 
şoptit Turcotte - dar şoaptele erau răguşite şi flegmoase. 
Probabil aşa vorbesc singuri nebunii irecuperabili de la Juniper 
Hill noaptea târziu, după ce dispare efectul medicamentelor. 
Poate că n-o să-i pară aşa de rău de nevastă, da’ sigur o să-i 
pară de copii. 

A început să râdă şi s-a strâmbat, de parcă râsul îl durea. 

- Poate că mănânci căcat, da' ştii ce? Sper să spui adevărul. 


192 


Stăm să vedem. 
- Turcotte, e vorba de nişte copii nevinovaţi. 
- Şi Clara a fost nevinovată. Şi micuțul Mikey. 
Umerii lui străvezii s-au ridicat într-un gest de nepăsare. 
- Să-i fut. 
- Nu vrei a... 
- Tacă-ţi gura. Aşteptăm. 


10 


Limbile ceasului pe care mi-l dăduse Al erau fosforescente şi 
m-am uitat cu groază şi resemnare cum limba cea mare se 
mutase deja spre partea de jos a cadranului, iar acum se apuca 
să urce din nou. Mai erau douăzeci şi cinci de minute până să 
înceapă Noile aventuri ale lui Ellery Queen. După aia o să fie doar 
douăzeci. Apoi cincisprezece. Am încercat să-i vorbesc, dar mi-a 
spus să tac. Işi masa în continuu pieptul, oprindu-se doar ca să-şi 
scoată câte o ţigară din buzunarul de la piept. 

- Asta zic şi eu idee bună, am exclamat. O să-ţi facă tare bine 
la inimă. 

- Trage fermoaru'. 

A înfipt baioneta în pietrişul din spatele garajului şi a scăpărat 
o brichetă Zippo veche. În scânteierea efemeră a flăcării i-am 
văzut obrajii scăldaţi în transpiraţie, cu toată răcoarea nopţii. lar 
ochii i se adânciseră şi mai mult în găvane, făcându-i chipul să 
semene cu un craniu. A tras fumul în piept şi a început să 
tuşească. | se cutremura tot corpul, dar arma rămăsese 
nemişcată. Aţintită asupra pieptului meu. Pe cer răsăriseră 
stelele. Era opt fără zece. Cât trecuse din Ellery Queen când a 
ajuns Dunning? Harry nu scrisese în compunere, dar cred că nu 
mult. Mâine nu era şcoală, însă Doris Dunning nu putea să fie de 
acord ca Ellen să stea pe afară după ora zece, chiar dacă era cu 
Tugga şi cu Harry. 

Opt fără cinci. 

Şi mi-a venit brusc o idee. Limpede ca un adevăr de 
necontestat şi am deschis gura înainte s-o pierd: 

- Căcăciosule. 

- Ce? şi-a ridicat iute capul de parcă l-ar fi înghiontit cineva. 

- M-ai auzit, i-am spus imitându-l: „Nimeni nu se pune cu 
Frankie Dunning în afară de mine. Al meu e.” li tot spui scuza 
asta de douăzeci de ani, nu-i aşa? Tot nu te-ai pus cu el. 


193 


- Ţi-am zis să taci. 

- Pe dracu', douăzeci şi doi de ani! Nu te-ai pus cu el nici când 
s-a luat de Chaz Frati, nu? Ai fugit ca o fetiţă şi i-ai chemat pe 
fotbalişti. 

- Erau şase! 

- Sigur că da, doar că Dunning a fost de unul singur de o 
mulţime de ori de atunci încoace şi nici măcar n-ai fost în stare 
să pui o coajă de banană pe trotuar să-şi rupă gâtul pe ea. Eşti 
un laş căcăcios, Turcotte. Te ascunzi în gaură de şoarece. 

- Gura! 

- Te amăgeşti singur cu tot felul de căcaturi despre cât de 
bine o să fie când o să-l vezi în puşcărie, că asta o să fie cea mai 
bună răzbunare, astfel încât să nu fie nevoie să te confrunţi cu 
faptul că... 

- Gura! 

- ... Că eşti un fricos fără coaie care de mai bine de douăzeci 
de ani nu i-a făcut nimic ticălosului care a omorât-o pe soră-sa... 

- Te avertizez! a urlat şi a tras cocoşul armei. 

M-am lovit cu pumnul în mijlocul pieptului. 

- Haide. Trage. Toată lumea o să audă împuşcătura, o să vină 
poliţia, Dunning o să vadă tămbălăul şi o să facă stânga-mprejur 
şi tu o să fii ăla care putrezeşte în puşcărie. Şi cred că au şi o 
fabrică acolo. O să poţi să munceşti pe cinci cenți ora în loc de un 
dolar douăzeci. Doar că o să-ţi facă plăcere, pentru că n-o să mai 
fie nevoie să încerci să-ţi explici de ce ai stat deoparte toţi anii 
ăştia. Dacă sora ta ar mai trăi, te-ar scuipa în... 

A întins pistolul, vrând să-i lipească ţeava de pieptul meu, dar 
s-a împiedicat de baionetă. L-am dezarmat cu dosul palmei şi 
arma s-a descărcat. Probabil că glonţul a intrat în pământ la nici 
doi centimetri de mine, pentru că am simţit cum pietrişul îmi 
împroaşcă pantalonii. Am apucat pistolul şi l-am aţintit spre el, 
gata să trag dacă încearcă să-şi recupereze baioneta de pe jos. 

Dar n-a făcut asta, ci doar s-a prăvălit lângă zidul garajului. 
Acum se ţinea de partea stângă a pieptului cu ambele mâini şi 
scotea nişte sunete înfundate. 

De undeva, nu de departe - de pe Kossuth, nu de pe 
Wyemore - s-a auzi urletul unui bărbat: 

- Joaca-i joacă, copii, da’ încă o petardă şi chem poliţia! Aveţi 
grijă! 

Am respirat adânc. A respirat şi Turcotte, dar aerul i-a ieşit în 
icnete tremurânde. Şi a continuat să icnească alunecând şi mai 


194 


mult pe lângă peretele garajului şi întinzându-se apoi pe pietriş. 
Am luat baioneta, m-am gândit dacă să mi-o pun la curea, dar 
mi-am zis că o să mă spintec când voi trece prin gardul viu: 
trecutul care se zbate să mă oprească. Aşa că am aruncat-o în 
bezna din curte şi am auzit pocnetul când a lovit ceva în cădere. 
Probabil cuşca de câine AICI E CASA CAŢELULUI TAU. 

- O ambulanţă, a croncănit Turcotte, şi parcă avea lacrimi în 
ochi. Te rog, Amberson. Mă doare rău. 

O ambulanţă. Bună idee. Şi uite o chestie caraghioasă. Eram 
în Derry - în 1958 - de aproape două luni, dar tot mi-am vârât 
mâna în buzunarul de la pantaloni unde obişnuiam să-mi ţin 
mobilul când nu aveam sacoul pe mine. Acolo n-am dat decât de 
nişte mărunţiş şi de cheile de la Sunliner. 

- Îmi pare rău, Turcotte. Nu te-ai născut în epoca salvărilor 
instantanee. 

- Ce? 

Ghidul TV spunea că acum începe serialul Noile Aventuri ale 
lui Ellery Queen, spre marea bucurie a telespectatorilor 
americani. 

- Ţine-te bine, i-am spus şi m-am strecurat prin gardul viu, cu 
mâna liberă ridicată ca să-mi apăr ochii de crengile agresive. 


11 


Ajuns în mijlocul curţii din spate a familiei Dunning, m-am 
împiedicat de lada cu nisip, m-am întins pe jos cât sunt de lung şi 
m-am pomenit nas în nas cu o păpuşă cu ochi goi şi îmbrăcată 
doar cu o diademă. Revolverul mi-a căzut din mână. In patru 
labe, m-am apucat să-l caut pe bâjbâite, gândindu-mă că n-o să-l 
găsesc niciodată; acesta era trucul de final al trecutului cel 
încăpățânat şi viclean. Un truc minor în comparaţie cu 
îngrozitoarea gripă letală sau cu apariţia lui Bill Turcotte, dar 
foarte reuşit. Şi, tocmai când ajunsesem la marginea 
dreptunghiului de lumină de la fereastra bucătăriei, am văzut o 
maşină care cobora pe Kossuth Street. Mergea mult prea repede 
pentru a fi fost condusă de un şofer cu minte în cap, care ar fi 
ştiut că strada e plină de copii costumaţi şi mascaţi, fiecare cu 
câte o pungă pentru dulciurile primite la colindat. Şi am ştiut cine 
e în ea, chiar înainte să oprească în scrâşnet de frâne. 

In casa de la numărul 379, Doris Dunning stătea pe canapea 
cu Troy, în vreme ce Ellen tot ţopăia prin cameră în costumul ei 


195 


de prinţesă indiană, nerăbdătoare să plece la colindat. Troy 
tocmai ce-i spusese că o s-o ajute să-şi mănânce bomboanele 
când ea, Tugga şi Harry se vor întoarce. lar Ellen îi răspundea: 
„Nu, n-o să mănânci, îmbracă-te şi ia-ţi-le pe ale tale.” Şi toţi 
râdeau de ea, chiar şi Harry care era în baie pentru un pişu de 
ultim moment, că Ellen era o adevărată Lucille Ball care făcea pe 
toată lumea să râdă. Am dat să apuc pistolul. Mi-a alunecat 
printre degetele lipicioase de transpiraţie şi a aterizat în iarbă. 
Fluierul piciorului mă durea de-mi săreau ochii din cap acolo 
unde-l julisem de lădiţa cu nisip. In partea cealaltă a casei, 
portiera unei maşini s-a trântit şi paşi grăbiţi au răsunat pe 
asfalt. Mi-aduc aminte cam gândit: Zăvorăşte uşa, mămico, că 
nu-i doar soțul tău cel furios; Derry însuşi e pe aleea înspre casă. 

Am pus mâna pe armă, m-am ridicat clătinându-mă, m-am 
împiedicat în propriile mele picioare netoate şi aproape că am 
căzut iarăşi, mi-am regăsit echilibrul şi am fugit la uşa din spate. 
În drumul meu era trapa pivniţei. Am ocolit-o. Convins fiind că, 
dacă aş fi călcat acolo, s-ar fi prăbuşit sub greutatea mea. Până 
şi aerul căpătase o consistenţă siropoasă, ca şi cum şi el ar fi 
încercat să mă încetinească. 

Chiar dacă mă ucide, mi-am spus. Chiar dacă mă ucide şi 
Oswald scapă şi mor milioane de oameni. Chiar şi aşa. Pentru că 
toate astea se întâmplă acum. Pentru că este vorba despre ei. 

Bineînţeles că uşa din spatele casei avea să fie încuiată. Atât 
de sigur am fost de asta, că aproape că m-am împiedicat în prag 
când am apăsat clanţa şi s-a deschis brusc spre mine. Am intrat 
în bucătăria care încă mai mirosea a friptura înăbuşită de la cina 
pregătită de doamna Dunning în cuptorul ei de la Hotpoint. 
Chiuveta era plină cu vase. Pe bufet se afla o sosieră; lângă ea, o 
farfurie cu tăiţei reci. De la televizor se auzea coloana sonoră cu 
multe viori a unui film - ceea ce Christy numea muzică de crime. 
Foarte nimerită momentului. Pe bufet mai era şi masca 
Frankenstein din cauciuc pe care Tugga voia s-o poarte la 
colindat. Alături, era o pungă pentru prada lui de bomboane pe 
care scrisese cu carioca neagră: DULCIURILE LUI TUGGA LABELE 
JOS. 

In compunerea lui, Harry scrisese că mama lui ar fi zis: „leşi 
de-aici cu lucrul acela, nu trebuie să fii aici.” Dar, când traversam 
în fugă linoleumul bucătăriei spre arcada dinspre living, am 
auzit-o spunând: „Frank? Ce cauţi aici?” Şi vocea-i a început să 
urce: „Ce-i ăla? De ce ai luat... leşi afară!” 


196 


Şi apoi a început să ţipe. 


12 


Când tocmai treceam pe sub arcadă, am auzit vocea unui 
copil: 

- Cine eşti? De ce ţipă mămica mea? A venit tăicuţul meu? 

Am întors capul şi l-am văzut pe Harry Dunning cel de zece 
ani oprit în pragul veceului din colţul bucătăriei. Era îmbrăcat cu 
un costum din piele de căprioară şi ţinea puşca cu aer într-o 
mână. Cu cealaltă se încheia la pantaloni. Atunci Doris Dunning a 
tipat din nou. Au ţipat şi ceilalţi doi băieţi. S-a auzit o lovitură 
înăbuşită - o bufnitură grea, dezgustătoare - şi urletul a fost 
retezat. 

- Nu, Tatiii, nu fă, o DOOOOOOAAAAAREEEE! a zbierat Ellen. 

Am trecut în fugă pe sub arcadă şi am înţepenit cu gura 
căscată la intrarea în living. Pentru că mă bazasem numai pe 
istorisirea lui Harry, mi-am închipuit tot timpul că va trebui să 
opresc un bărbat înarmat cu un ciocan de genul pe care le ţinem 
cu toţii în sertarul cu unelte. Doar că nu aşa ceva ţinea Dunning 
în mâini. Ci un baros cu capul de vreo zece kilograme şi îl mânuia 
de parcă ar fi fost de jucărie. Avea mânecile suflecate şi i-am 
observat muşchii proeminenţi întăriţi în cei douăzeci de ani de 
tăiat carne şi adunat carcase. Doris era pe carpeta din living. 
Deja îi rupsese mâna - îi ieşea osul spart prin rochia ruptă - şi, 
din câte mi-am putut da seama, îi dislocase şi umărul. Era palidă 
şi înfricoşată. Se târa pe covor prin faţa televizorului, cu părul 
căzut în ochi. Dunning a ridicat iar barosul peste cap. De data 
aceasta avea s-o lovească drept în moalele capului, sfărâmându-i 
craniul şi împrăştiindu-i creierii pe pernele canapelei. 

Ellen era ca un derviş minuscul care încerca să-l împingă 
afară din casă: 

- Nu mai, tati, nu mai! 

A apucat-o de păr şi a aruncat-o cât colo. Fetiţa s-a rostogolit, 
penele i-au zburat din peruca indiană. S-a lovit de balansoar şi l- 
a răsturnat. a 

- Dunning! am urlat. Incetează! 

S-a uitat la mine cu ochi roşii şi urduroşi. Era beat. Plângea. Îi 
curgeau muci din nas şi balele îi curgeau pe bărbie. Chipul lui era 
contorsionat de furie, suferinţă şi consternare. 

- Cine pula mea eşti? m-a întrebat, apoi s-a repezit la mine 


197 


fără să mai aştepte vreun răspuns. 

Am apăsat pe trăgaci gândindu-mă: De data asta n-o să 
tragă, e un pistol din câlți. Şi n-o să tragă. 

Dar a tras. Glonţul l-a lovit în umăr. Pe cămaşa albă i-a înflorit 
un trandafir. S-a învârtit într-o parte în urma impactului, apoi s-a 
repezit din nou. Şi-a ridicat barosul. Trandafirul de pe cămaşă s-a 
întins, dar părea să nu-l simtă. Am apăsat iar pe trăgaci, însă 
cineva m-a împins tocmai în momentul ăla şi glonţul s-a dus pe 
pustii. Era Harry. 

- Opreşte-te, tăticule! a ţipat el cu voce ascuţită. Opreşte-te 
sau te împuşc! 

Arthur „Tugga” Dunning se târa pe jos spre mine şi spre 
bucătărie. Chiar când Harry a tras cu puşca lui cu aer - puf-puf! - 
Dunning a coborât barosul spre capul lui Tugga. Chipul băiatului 
a dispărut sub o cortină de sânge. Fragmentele de os şi smocuri 
de păr au zburat prin aer; stropi mari de sânge au ajuns până pe 
lampa din tavan. Ellen şi doamna Dunning zbierau, şi zbierau. Mi- 
am recăpătat echilibrul şi am tras a treia oară. Glonţul acesta i-a 
sfârtecat obrazul drept până la ureche, dar tot nu l-a oprit. Nu-i 
om, am crezut atunci şi asta cred şi acum. In ochii lui care 
erupeau şi în gura care scrâşnea - părea că mestecă aerul, nu că 
îl respiră - era un soi de deşertăciune tâmpă. 

- Cine pula mea eşti? a repetat; şi apoi: Asta-i casa mea. 

A balansat barosul şi l-a coborât fără pic de efort într-un arc 
orizontal. M-am aplecat ca să mă feresc şi, deşi mi s-a părut că 
barosul de zece kilograme nu mă atinsese - n-am simţit nicio 
durere, nu atunci - un val de călduri mi-a cuprins creştetul 
capului. Pistolul mi-a zburat din mână, s-a lovit de perete şi s-a 
rostogolit în colţ. Ceva fierbinte mi se prelingea pe faţă. Am 
înţeles oare că îmi făcuse o gaură lungă de vreo trei centimetri în 
ţeastă? Că doar câţiva milimetri au lipsit ca să nu mă lase lat sau 
poate chiar să mă omoare. Nu ştiu. Toate astea s-au întâmplat în 
mai puţin de un minut; poate doar în treizeci de secunde. Viaţa ţi 
se schimbă cât ai bate din palme şi când se schimbă o face 
foarte repede. 

- leşi! am strigat la Troy. /a-o pe sor-ta şi ieşiţi! Strigă după 
ajutor! Strigă cât... 

Dunning a coborât barosul. M-am dat înapoi şi capul i s-a 
împlântat în perete, spulberând şipcile şi aruncând nori de var în 
aer la întâlnire cu praful de puşcă. Televizorul mergea. Alte viori. 
Altă muzică de crime. 


198 


Pe când Dunning se lupta să-şi scoată barosul din perete, 
ceva a zburat pe lângă mine. Era puşca cu aer Daisy. Harry o 
aruncase. Ţeava l-a izbit pe Frank Dunning în obrazul sfâşiat. A 
urlat de durere. 

- Ticălos mic! O să te omor pentru asta! 

Troy o ducea pe Ellen la uşă. E£ bine, mi-am zis. Măcar asta am 
reuşit să schimb... 

Dar înainte să apuce să iasă, cineva a apărut în prag şi s-a 
prăvălit în casă doborându-i pe Troy şi pe fetiţă. Abia dacă am 
apucat să văd toate astea, pentru că Frank îşi scosese barosul şi 
venea după mine. M-am dat înapoi, împingându-l cu o mână pe 
micuțul Harry în bucătărie. 

- La uşă, fiule. Repede. Îl ţin eu până... 

Frank Dunning a scos un urlet şi a înţepenit. Şi tot atunci ceva 
i-a ieşit din piept. Ca într-un act de magie. Chestia era atât de 
plină de sânge, că mi-au trebuit câteva secunde până să înţeleg 
ce era: vârful unei baionete. 

- Asta-i pentru sora mea, pulă ce eşti, a gâfâit Bill Turcotte. 
Asta-i pentru Clara. 


13 


Dunning s-a prăbuşit cu picioarele în living şi capul sub arcada 

dinspre bucătărie. Dar nu era chiar pe jos. Vârful baionetei se 
înfipsese în duşumea şi-l ţinea mai sus. Un picior i-a mai zvâcnit 
o dată şi apoi a rămas nemişcat. Parcă murise încercând să facă 
flotări. 
__ Toată lumea urla. Aerul mirosea a fum de puşcă, var şi sânge. 
Incovoiată de durere şi cu părul atârnându-i în ochi, Doris se 
împleticea spre fiul ei cel mort. N-aş fi vrut să-l vadă - capul lui 
Tugga fusese despicat până la maxilar - dar nu aveam cum s-o 
opresc. 

- O să fie mai bine data viitoare, doamnă Dunning, am 
murmurat răguşit, vă promit. 

Toată faţa mi-era plină de sânge; a trebuit să mă şterg ca să 
reuşesc să văd ceva cu ochiul stâng. Dar, de vreme ce încă eram 
conştient, m-am gândit că nu pot fi rănit prea grav şi ştiam, în 
plus, că rănile la cap sângerează foarte mult. Dar arătam ca 
dracu' şi, dacă voiam să mai fie o dată viitoare, trebuia s-o şterg 
rapid de aici fără să mă vadă cineva. 

Dar înainte de asta trebuia să vorbesc ceva cu Turcotte. Sau, 


199 


măcar, să încerc să vorbesc cu el. Se prăbuşise lângă perete, 
alături de picioarele întinse ale lui Dunning. Se ţinea de piept şi 
gâfâia. Chipul îi era alb ca varul, cu excepţia petelor, vineţii 
precum cele ale unui copil care a mâncat prea multe afine. l-am 
întins mâna. Mi-a strâns-o speriat, deşi cu o licărire de 
amuzament în ochi. 

- Şi cine-i căcăciosul acum, Amberson? 

- In niciun caz tu, i-am spus. Tu eşti un erou. 

- Mda, a hărâit el. Să-mi pui medalia în coşciug. 

Doris îşi strângea fiul mort la piept. In spatele ei, Troy se 
învârtea în cerc cu Ellen în braţe. Nu s-a uitat la noi; parcă nici nu 
realiza că suntem acolo. Fetiţa hohotea de plâns. 

- O să te faci bine, i-am mai spus, de parcă aş fi ştiut şi asta. 
Ascultă-mă, acum, că e important: uită-mi numele. 

- Care nume? Habar n-am. 

- Bravo. ŞI... îmi ştii maşina? 

- Ford, începuse să-şi piardă vocea, dar ochii şi-i ţinea aţintiţi 
asupra mea. Drăguţă. Decapotabilă. Transmisie în i-grec. Din 
cincizeci şi patru sau... şi cinci. 

- N-ai văzut-o niciodată. E foarte important, Turcotte. Trebuie 
să plec în noaptea asta şi trebuie s-o iau pe autostradă pentru că 
nu ştiu celelalte drumuri. Dacă reuşesc să ajung în centrul 
statului Maine, totul o să fie bine. Pricepi ce-ţi zic? 

- N-am văzut niciodată maşina, mi-a răspuns şi s-a strâmbat. 
Ah, futu-i. Ce tare doare. 

l-am căutat pulsul la baza gâtului plin cu ţepii bărbii nerase. 
Era rapid şi neregulat. Din depărtare se auzea văicăreala 
sirenelor. 

- Ai făcut ce a trebuit. 

Şi-a dat ochii peste cap. 

- Era s-o dau în bară. Nu ştiu ce-am avut în cap. Cred că-mi 
pierdusem minţile. Ascultă, prietene. Dacă te prind, să nu le spui 
că am... ştii tu... că... 

- N-am să le spun niciodată. Tu l-ai terminat, Turcotte. Era un 
câine turbat şi tu l-ai doborât. Sora ta ar fi mândră de tine. 

A zâmbit şi şi-a închis ochii. 


14 


M-am repezit în baie, am înşfăcat un prosop, l-am udat şi mi- 
am şters obrajii plini de sânge. L-am aruncat apoi în cadă, am 


200 


luat alte două prosoape şi am intrat în bucătărie. 

Băiatul din cauza căruia eram acolo stătea lângă maşina de 
gătit, pe linoleumul decolorat, şi mă urmărea cu privirea. Işi 
sugea degetul mare de la o mână, deşi cred că trecuseră vreo 
şase ani de când se dezvăţase de acest obicei. Ochii-i erau mari 
şi gravi, înotând în lacrimi. Obrajii şi fruntea aveau pete de 
sânge. Acesta era un băieţel care tocmai trecuse printr-o 
experienţă traumatizantă, fără îndoială, dar care nu va ajunge 
niciodată să fie strigat Harry Săltăreţul. Şi care nu va scrie 
niciodată o compunere care să mă facă să plâng. 

- Cine sunteţi, domnule? m-a întrebat. 

- Nimeni. 

Am trecut pe lângă el, îndreptându-mă spre uşă. Totuşi, 
merita mai mult de atât. Acum sirenele se auzeau mai aproape, 
dar m-am întors către el. 

- Ingerul tău păzitor, am adăugat. 

Şi m-am strecurat pe uşă în noaptea de Halloween a anului 
1958. 


15 


Am mers pe Wyemore spre Witcham Street, am zărit 
avertizările luminoase ale maşinilor de poliţie îndreptându-se 
către Kossuth şi am continuat să merg. Două străzi mai departe 
am făcut la dreapta pe Gerard Avenue. Sunetele sirenelor 
strânseseră oamenii pe trotuare. 

- Domnule, ştii ce s-a întâmplat acolo? m-a întrebat un bărbat 
care ţinea de mână o Albă-ca-Zăpada încălţată cu tenişi. 

- Mi se pare că nişte puşti au aruncat nişte petarde, i-am zis. 
Poate că au provocat un incendiu. 

Am continuat să merg mai departe, atent să nu mă întorc cu 
partea stângă a feţei spre el, ca să nu vadă, în lumina felinarului, 
sângele care tot îmi mai curgea din cap. 

După alte patru străzi, m-am întors pe Witcham. Aici, la 
distanţă de Kossuth, strada era întunecată şi tăcută. Probabil că 
toate maşinile de poliţie din cartier erau acum acasă la familia 
Dunning. Bine. Aproape de colţul dintre Witcham cu Grove, m-au 
lăsat brusc genunchii. M-am uitat în jur, n-am văzut niciun 
colindător şi m-am aşezat pe bordură. Nu-mi puteam permite să 
mă opresc, dar n-am avut încotro. Vomitasem absolut tot ce 
avusesem în stomac şi nu mâncasem nimic toată ziua decât o 


201 


amărâtă de acadea (şi nici măcar nu mai reuşeam să-mi aduc 
aminte dacă o mâncasem pe toată înainte de întâlnirea cu 
Turcotte) şi tocmai trecusem printr-o aventură violentă în care 
fusesem lovit - şi încă tot nu ştiam cât de tare. Ori mă opream 
acum şi încercam să-mi revin cât de cât, ori leşinam în mijlocul 
trotuarului. 

Mi-am pus capul între genunchi şi am respirat adânc de 
câteva ori, aşa cum învăţasem la cursurile Crucii Roşii pe care le 
urmasem în colegiu ca să obţin atestatul de salvamar. La început 
am tot văzut capul lui Tugga explodând de-a dreptul sub forţa 
năucitoare a barosului, iar imaginea asta mi-a accentuat starea 
de leşin. Apoi m-am gândit la Harry, împroşcat din cap până în 
picioare cu sângele fratelui său, dar teafăr altminteri. Şi la Ellen 
care nu mai era acum în comă adâncă din care să nu mai iasă. Şi 
la Troy. Şi la Doris. S-ar putea s-o doară tot restul vieţii braţul 
acela rupt, dar măcar va avea o viaţă. 

- Am reuşit, Al, am şoptit. 

Dar ce făcusem în anul 2011? Ce-i făcusem anului 2011? La 
întrebările astea mai aveam încă de răspuns. Dacă se întâmplase 
ceva îngrozitor din cauza efectului de fluture, puteam oricând să 
mă întorc şi să şterg asta... doar dacă nu cumva atunci când am 
schimbat cursul vieţii familiei Dunning, n-am schimbat şi viaţa lui 
Al Templeton. Dacă restaurantul nu mai era acolo unde îl 
lăsasem? Dacă se dovedea că, de fapt, Al nu se mutase niciodată 
din Auburn? Sau că nu şi-a deschis niciodată niciun restaurant? 
Nu părea prea verosimil... Dar iată-mă, aşezat pe o bordură din 
1958, cu sângele şiroind prin părul meu tuns în 1958... asta cât 
de verosimil era? 

M-am ridicat cu greu şi, clătinându-mă, am pornit iarăşi. La 
dreapta, pe Witcham Street, se vedeau luminile albastre ale 
maşinilor de poliţie. In colţul străzii Kossuth se adunaseră mulţi 
curioşi, dar toţi erau cu spatele la locul unde mă aflam eu. 
Biserica unde-mi lăsasem maşina era chiar vizavi. Sunlinerul era 
singur în parcarea goală acum şi părea în regulă; niciun glumeţ 
nu-i spărsese roţile. Am dat cu ochii de un pătrăţel galben de 
hârtie prins sub unul din ştergătoare. Mi-am amintit instantaneu 
de Omul cu biletul galben şi am încremenit. M-am uitat la el şi 
am respirat uşurat când am văzut despre ce era vorba: VENIȚI 
CU PRIETENII ŞI VECINII LA SLUJBA DE SAMBATA ORA 9 A.M. 
STRAINII MEREU BINE VENIȚI! ŢINEŢI MINTE, „VIAŢA ESTE 
ÎNTREBAREA, IISUS ESTE RĂSPUNSUL”. 


202 


- Credeam că drogurile sunt răspunsul şi chiar că mi-ar prinde 
bine câteva acum, am mormăit deschizând portiera. 

Mi-am adus aminte de punga de hârtie pe care o lăsasem în 
spatele garajului de pe Wyemore Street. Probabil că va fi 
descoperită de poliţiştii care vor cerceta zona. Şi în ea vor găsi 
câteva acadele, o sticlă de Kaopectate aproape goală şi... un 
teanc de pamperşi pentru adulţi. 

M-am întrebat ce vor pricepe oare din toate alea. 

Dar nu prea mult. 


16 


Când am ajuns pe autostradă, aveam deja o durere 
insuportabilă de cap, dar chiar dacă nu m-aş fi aflat în epoca 
dinaintea apariţiei magazinelor deschise non-stop, nu sunt prea 
sigur că aş fi îndrăznit să intru în vreunul; toată partea stângă a 
cămăşii era băţoasă din cauza sângelui uscat. Bine măcar că mi- 
am adus aminte să-mi umplu rezervorul. La un moment dat am 
încercat să-mi ating cu vârfurile degetelor rana din cap şi am fost 
recompensat cu o explozie de durere care a reuşit să mă 
convingă să nu mai încerc a doua oară. 

M-am oprit într-un popas pentru maşini la intrarea în oraşul 
Augusta, trecuse deja de ora zece şi locul era pustiu. Am aprins 
plafoniera şi mi-am verificat pupilele în oglinda retrovizoare. 
Păreau a avea dimensiunile normale, chestie care m-a mai 
liniştit. Lângă closetul pentru bărbaţi era un automat de unde, 
doar cu zece cenți, mi-am luat o prăjitură de ciocolată umplută 
cu cremă. Am înfulecat-o pe drum şi durerea de cap mi s-a mai 
domolit. Am ajuns în Lisbon Falls după miezul nopţii. Main Street 
era cufundată în beznă, dar fabricile Worumbo şi US Gypsum 
funcționau la turație maximă, pufăind şi hâşâind, împrăştiindu-şi 
duhorile în aer şi deversându-şi deşeurile acide în râu. Semănau 
cu nişte nave cosmice din cauza ciorchinilor de lumini. Mi-am 
parcat Sunlinerul în faţa magazinului Kennebec Fruit, unde avea 
să rămână până când cineva se va uita înăuntru şi va vedea 
petele de sânge de pe portieră, de pe scaun şi de pe volan. ŞI 
după aia va chema poliţia. Presupun că se vor lua amprente 
dinăuntru. Şi era posibil ca amprentele acestea să se potrivească 
cu cele găsite pe un pistol Police Special de calibrul .38 
descoperit la locul unei crime comise în Derry. Apoi numele 
George Amberson va apărea şi în Derry şi aici, în Lisbon Falls. 


203 


Dar dacă vizuina de iepure mai era acolo unde o lăsasem, 
George nu va mai lăsa nicio altă urmă, iar amprentele acelea 
aparţineau unui bărbat care se va naşte abia peste cincisprezece 
ani. 

Am luat servieta din portbagaj şi am decis să renunţ la toate 
celelalte lucruri. Probabil că vor ajunge să fie vândute la Jolly 
White Elephant, magazinul cu articole la mâna a doua de lângă 
Titus Chevron. Am traversat spre respiraţia de balaur a fabricii, 
un HUUUUŞŞȘŞ, şa-HUUUUŞŞȘŞ neîntrerupt până când comerţul 
liber promovat de Reagan va scoate din circulaţie textilele 
americane mult prea costisitoare. 

Uscătoria era luminată de razele fluorescente venite de la 
ferestrele murdare ale vopsitoriei. Am zărit lanţul care o 
despărţea de restul curţii. Era prea întuneric ca să pot citi ce 
scria pe semn şi trecuseră aproape două luni de când îl văzusem 
prima dată, dar îmi aminteam ce spune TRECEREA INTERZISĂ 
PÂNĂ LA REPARAREA CONDUCTEI. Omul cu biletul galben - sau 
Omul cu biletul portocaliu - nu se vedea pe nicăieri. 

Curtea a fost brusc măturată de lumina puternică a unor 
faruri care m-au făcut să mă simt ca o furnică pe o farfurie. 
Umbra mea, lungă şi deşirată, ţopăia în faţă. Am îngheţat când 
un camion uriaş de transport s-a rostogolit către mine. Mă 
aşteptam ca şoferul să oprească, să se aplece pe geam şi să mă 
întrebe ce mama dracului caut acolo. A încetinit, dar nu a oprit. A 
ridicat o mână înspre mine în semn de salut. l-am răspuns cu 
acelaşi gest şi şi-a continuat drumul spre platformele de 
încărcare cu zeci de butoaie goale zăngănind în remorcă. M-am 
dus la lanţ, m-am uitat repede în jur şi am trecut pe sub el. 

Am mers pe lângă latura uscătoriei, cu inima zbuciumându- 
mi-se în piept. Rana din cap pulsa şi ea la unison. Acum nu mai 
era nicio bucată de beton care să marcheze locul. /ncet, mi-am 
zis. Încet. Treapta este chiar... aici. 

Dar nu era. Acolo nu era nimic altceva decât asfaltul de sub 
pantoful meu. 

M-am dus puţin mai departe şi tot nimic. Era destul de rece ca 
respiraţia să-mi iasă în aburi albicioşi, totuşi şi braţele, şi ceafa 
mi s-au acoperit cu o peliculă lipicioasă de transpiraţie. M-am dus 
şi mai încolo, dar acum eram aproape convins că mersesem prea 
departe. Fie că vizuina de iepure dispăruse, fie nici nu fusese 
vreodată acolo, ceea ce ar fi însemnat că întreaga mea viaţă ca 
Jake Epping - absolut totul, de la premiul câştigat în şcoala 


204 


primară, la romanul abandonat în colegiu, la căsătoria cu o 
femeie dulce care aproape că-mi înecase iubirea în alcool - nu 
fusese decât halucinaţia unui nebun. Fusesem George Amberson 
tot timpul. 

M-am dus un pic şi mai departe, apoi m-am oprit, respirând 
greu. De undeva - poate din vopsitorie, poate dintr-o ţesătorie - 
s-a auzit strigătul cuiva: Futu-i mama mă-sii! Am tresărit şi am 
mai tresărit o dată la mugetul de râs care a întovărăşit 
exclamaţia. 

Nu-i aici. 

A dispărut. 

Sau n-a fost niciodată aici. _ 

Şi m-am simţit dezamăgit? Ingrozit? Panicat de-a dreptul? Nu 
prea. Deloc. Ce am simţit a fost un sentiment tainic de uşurare. 
Şi am gândit: Aş fi în stare să trăiesc aici. Foarte uşor, chiar. Şi 
mi-ar fi foarte bine. 

Era adevărat? Da. Da. 

Puţea îngrozitor lângă fabrici şi în mijloacele de transport 
public unde toţi călătorii fumau ca spintecaţii, dar în majoritatea 
locurilor aerul era incredibil de dulce. Incredibil de nou. Mâncarea 
avea gust bun; laptele îţi era adus în pragul uşii. După o perioadă 
petrecută fără computer, câştigasem suficientă perspectivă ca 
să-mi dau seama cât de dependent devenisem de drăcia asta. 
Pierzând ore întregi cu tot felul de ataşamente tâmpite de la 
mailuri sau vizitând web-site-uri din aceleaşi motive pentru care 
alpiniştii se caţără pe Everest: pentru că există. Nu mi-a sunat 
niciodată telefonul mobil pentru că n-aveam niciun telefon mobil 
şi ce bine m-am simţit aşa. In oraşele mai mici oamenii încă 
aveau linii telefonice comune. Şi îşi încuiau ei uşile noaptea? Nici 
vorbă de aşa ceva. li preocupa războiul nuclear, dar eu ştiam cu 
certitudine că oamenii din 1958 vor îmbătrâni şi vor muri fără să 
audă despre bombele biologice nimic altceva decât că au fost 
testate. Nimeni nu-şi făcea probleme din cauza încălzirii globale 
sau din cauza atentatorilor sinucigaşi care intră în zgârie-nori cu 
avioane deturnate. 

Şi dacă viaţa mea din 2011 nu fusese o halucinație (şi în 
adâncul sufletului eram convins de asta), tot puteam să-l opresc 
pe Oswald. Doar că nu voi mai afla rezultatul final. Dar credeam 
că mă puteam împăca cu gândul acesta. 

Bine. Acum, primul lucru pe care trebuia să-l fac era să mă 
întorc la maşină să plec din Lisbon Falls. O să mă duc la 


205 


Lewiston, o să găsesc staţia de autobuz şi o să-mi iau bilet 
pentru New York. De acolo o să iau trenul spre Dallas... La naiba, 
de ce nu avionul? Incă mai aveam o groază de bani şi nicio 
companie aeriană nu avea să-mi ceară şi poză la actele de 
identitate. Nu trebuia decât să plătesc cu banii jos şi Trans World 
Airlines se va bucura să mă aibă la bord. 

Sentimentul de uşurare care m-a cuprins a fost atât de intens, 
că iar am simţit cum mă lasă picioarele. Starea de slăbiciune nu 
a fost la fel de acută ca în Derry când am fost nevoit să mă aşez 
pe trotuar, dar totuşi m-am sprijinit de peretele uscătoriei. Cotul 
mi s-a lovit de ceva cu un pocnet înfundat. Şi am auzit o voce 
venită parcă de nicăieri. O voce răguşită. Aproape un mărâit. 

O voce din viitor, ca să zicem aşa. 

- Jake? Tu eşti? 

Urmată de sunetul uscat, ca un lătrat al unei salve de tuse. 

N-am spus nimic. Aş fi putut să nu spun nimic. Dar m-am 
gândit la cât de mult din viaţa lui investise Al în proiectul acesta 
şi m-am mai gândit că eu eram acum singura lui speranţă. 

M-am întors înspre locul de unde se auzea tusea şi am spus 
încet: 

- Al? Vorbeşte-mi. Numără. 

Aş fi putut adăuga: Sau continuă să tuşeşti. 

A început să numere, iar eu am început să mă deplasez în 
direcţia de unde i se auzea vocea, pipăind cu piciorul pe jos, 
căutând treptele. După zece paşi - mult mai departe de locul 
unde mă lăsasem păgubaş - vârful pantofului a simţit prima 
treaptă. Am mai aruncat o privire în jur. Am mai luat o gură din 
aerul împuţit de chimicale. Apoi am închis ochii şi am început să 
urc treptele invizibile. La a patra, aerul rece al nopţii a fost 
înlocuit de o căldură sufocantă şi de arome de cafea şi 
condimente. Asta se întâmpla în partea superioară a corpului 
meu. Sub brâu, încă mai puteam să simt noaptea. 

Am rămas acolo preţ de câteva secunde jumătate în prezent 
şi jumătate în trecut. După aceea am deschis ochii, am văzut 
chipul tras şi încordat al lui Al şi am păşit înapoi în 2011. 


206 


Partea a lll-a 
Trăind în trecut 


207 


Capitolul 9 


1 


Aş fi crezut că nimic nu mă mai putea surprinde, dar ce am 
văzut chiar în stânga lui Al depăşea orice imaginaţie: o ţigară 
fumegând în scrumieră. M-am întins şi am stins-o. 

- Vrei să-ţi tuşeşti toate resturile de ţesut pulmonar? 

Nu mi-a răspuns. Nici nu sunt sigur că m-a auzit măcar. Se 
holba la mine cu gura căscată: 

- Doamne, lisuse Hristoase, Jake... cine te-a scalpat? 

- Nimeni. Hai să ieşim de-aici înainte să mă sufoc de la fumul 
tău. 

Vorbe goale. De-a lungul săptămânilor petrecute în Derry, mă 
obişnuisem atât de mult cu mirosul de ţigări, încât, dacă nu eram 
atent, aş fi putut să mă apuc şi eu de fumat. 

- Eşti scalpat, mi-a spus. Doar că nu ştii. O bucată de piele cu 
păr îţi atârnă după ureche şi... de fapt, cât sânge ai pierdut? Un 
litru? Şi cine ţi-a făcut asta? 

- A: mai puţin de un litru. B: Frank Dunning. Acum, că ţi-am 
răspuns la întrebări, am şi eu una. Mi-ai zis că o să spui o 
rugăciune. De ce fumai? 

- Pentru că eram agitat. Şi pentru că acum nu mai contează. 
Zarurile au fost aruncate. 

Nu am prea putut să-l contrazic în această privinţă. 


2 


Cu destulă greutate, Al s-a strecurat în spatele tejghelei şi a 
deschis un dulăpior din care a scos o cutie din plastic cu o cruce 
roşie desenată pe capac. M-am aşezat şi m-am uitat la ceas. 
Fusese opt fără un sfert când Al a descuiat restaurantul şi am 
intrat. Poate opt fără cinci când am intrat în vizuina de iepure şi 
am ieşit în Ţara Minunilor din anul 1958. Al pretindea că fiecare 
călătorie durează doar două minute, iar ceasul de pe perete 
părea să-i confirme spusele. Petrecusem cincizeci şi două de zile 
în 1958, dar aici era 7:59 dimineaţa. 

Al scotea din cutie tifon, leucoplast, dezinfectant. 

- Apleacă-te ca să văd ce fac, mi-a zis. Pune-ţi bărbia pe 
tejghea. 


208 


- Poţi să renunţi la apa oxigenată. S-a întâmplat acum patru 
ore şi s-a închegat. Vezi? 

- Paza bună trece primejdia rea, mi-a răspuns, apoi mi-a dat 
foc la creştetul capului. 

- Auuuuul 

- Doare, nu? Pentru că-i încă deschisă. Vrei ca nişte felceri din 
1958 să-ţi trateze infecția înainte să porneşti spre marele D? 
Crede-mă, prietene, nu vrei. Nu te mişca. Trebuie să-ţi tai puţin 
din păr ca să stea leucoplastul. Slavă Domnului că te-ai tuns. 

Clip-clip-clip. Apoi mi-a intensificat durerea - cum se spune, 
după ce că m-a înjurat, m-a mai şi jignit - apăsând tifonul pe 
rană şi fixându-l cu leucoplast. 

- Poţi să-ţi scoţi pansamentul după vreo două zile, dar să-ţi ţii 
pălăria pe cap până atunci. O să-ţi arate cam nasol zona aia o 
perioadă, dar dacă nu-ţi creşte părul la loc, poţi să ţi-l piepteni 
peste ea. Vrei o aspirină? 

- Da. Şi o cafea. Te descurci? 

Deşi cafeaua nu avea să-mi fie de prea mare folos. De somn 
aveam nevoie. 

- Mă descurc. 

A pornit maşina de cafea, apoi a început să scotocească iarăşi 
prin trusa de prim-ajutor. 

- Parcă ai şi slăbit puţin. 

Tu vorbeşti, l-am repezit în gând. 

- Am fost bolnav. Am luat un virus din ăla care... 

Şi mi-am înghiţit cuvintele. 

- Jake, ce s-a întâmplat? 

Mă uitam la peretele cu fotografii. Când coborâsem prin 
vizuina de iepure, aici fusese o poză cu Harry Dunning şi cu 
mine. Zâmbeam amândoi şi arătam la aparat diploma lui Harry 
obţinută la absolvirea liceului. Fotografia nu mai era acolo. 


3 


- Jake? Prietene? Ce ai? 

Am luat aspirinele pe care le pusese pe tejghea, mi le-am 
vârât în gură şi le-am înghiţit fără apă. Apoi m-am ridicat şi m-am 
apropiat încet de Peretele celebrităților. Parcă eram făcut din 
sticlă. In locul unde fusese în ultimii doi ani fotografia cu Harry şi 
cu mine, acum era una care-l înfăţişa pe Al dând mâna cu Mike 
Michaud, deputat în Congresul Statelor Unite din partea celei de- 


209 


a doua circumscripţii electorale a statului Maine. Probabil că Mike 
era în campania electorală pentru al doilea mandat, căci Al avea 
două din cocardele lui prinse la şorţul de bucătar. Pe una scria 
MICHAUD PENTRU CONGRES, iar pe cealaltă LISBON IL IUBEŞTE 
PE MIKE. Venerabilul deputat era îmbrăcat cu un tricou Moxie 
portocaliu aprins şi apropiase de gură un Burger Dodoloţ din care 
picura grăsimea. 

Am luat poza din cui. 

- De câtă vreme e asta aici? 

S-a încruntat. 

- În viaţa mea n-am văzut fotografia asta. Dumnezeu mi-e 
martor că l-am votat pe Michaud la ultimele două alegeri - pe 
dracu', aş fi votat orice democrat care nu a fost prins că şi-o 
pune cu consilierii de campanie - şi l-am şi cunoscut la un miting 
electoral în 2008, dar în Castle Rock. N-a fost niciodată la mine în 
restaurant. 

- Se pare că a fost, totuşi. Asta de aici e tejgheaua ta, nu? 

A luat fotografia cu mâini atât de slabe acum că arătau ca 
nişte gheare şi şi-a apropiat-o de ochi. 

- Mda, a recunoscut. Aşa e. 

- inseamnă că efectul de fluture există. Poza asta o 
dovedeşte. 

A privit-o fix, surâzând uşor. Uluit, cred. Ingrozit, poate. Apoi 
mi-a dat-o înapoi şi s-a dus să toarne cafeaua. 

- Al? Il mai ţii minte pe Harry? Harry Dunning? 

- Sigur că da. Nu din cauza lui te-ai dus în Derry şi aproape că 
ai rămas fără cap? 

- Din cauza lui şi a familiei lui. 

- Şi i-ai salvat? 

- Mai puţin pe unul. Tatăl lor l-a omorât pe Tugga înainte ca 
noi să-l putem opri. 

- Cum adică noi? 

- O să-ţi povestesc totul, dar întâi şi-ntâi trebuie să mă duc 
acasă şi să mă culc. 

- Prietene, nu avem mult timp. 

- Ştiu, am spus, gândind: Wu trebuie decât să mă uit la tine, 
Al. Dar o să mor dacă nu dorm puţin. Pentru mine e unu şi 
jumătate dimineaţa şi am avut, am căscat prelung... Am avut 
parte de o noapte de pomină. 

- In regulă. 

A adus cănile cu cafea - o cană plină, fără zahăr, pentru mine 


210 


şi o jumătate de cană, cu multă frişcă, pentru el. 

- Spune-mi ce poţi cât ne bem cafeaua. 

- În primul rând, explică-mi cum de-l ţii minte pe Harry dacă 
nu a fost niciodată om de serviciu la liceul de aici şi n-a mâncat 
niciodată un Dodoloţ de-al tău. În al doilea rând, explică-mi de ce 
nu ţii minte că Mike Michaud a fost în restaurantul tău, când poza 
spune clar că a fost. 

- N-ai de unde să ştii sigur că Harry Dunning nu locuieşte la 
noi în oraş, a spus Al. De fapt, nu ştii sigur nici că nu e totuşi om 
de serviciu la liceul tău. 

- Prea ar fi o coincidenţă a dracului de mare. Am schimbat 
trecutul la greu, Al - cu ceva ajutor din partea unui tip pe nume 
Bill Turcotte. Harry nu se va duce să locuiască cu mătuşa şi 
unchiul lui în Haven, pentru că mama lui nu a murit. Şi n-au 
murit nici Troy şi nici sora lui, Ellen. lar Dunning nici măcar n-a 
ajuns pe lângă Harry cu ciocanul ăla al lui. Dacă după toate 
schimbările astea, Harry tot mai locuieşte în Lisbon Falls, aş fi cel 
mai surprins om de pe planetă. 

- Putem să verificăm, mi-a spus Al. Am un laptop în birou. 
Haide după mine. 

M-a condus, tuşind şi ţinându-se de pereţi. Mi-am luat cana cu 
cafea; el şi-o lăsase pe tejghea. 

Birou era o denumire mult prea pretențioasă pentru ungherul 
de lângă bucătărie, mic cât o debara, în care abia încăpeam 
amândoi. Pereţii erau tapetaţi cu notițe, autorizaţii şi directive 
sanitare atât de la administraţia statului Maine, cât şi de la 
guvernul federal. Dacă cei care răspândeau zvonurile şi bârfele 
de soiul burgerii din carne de pisică ar fi văzut toate actele alea - 
inclusiv un Certificat Clasa A pentru Curăţenie, primit în urma 
ultimei inspecții făcute de comisia pentru Restaurante a Statului 
Maine - s-ar fi putut să fie nevoiţi să-şi regândească poziţia. 

Computerul MacBook al lui Al era pus pe un soi de pupitru pe 
care-mi aduc aminte că l-am avut şi eu prin clasa a treia. S-a 
prăbuşit într-un scaun cam de aceleaşi dimensiuni cu un geamăt 
de durere şi de uşurare. 

- Liceul are un site, nu? 

- Sigur. 

In vreme ce aşteptam ca laptopul să se deschidă, m-am 
gândit câte e-mailuri se vor fi adunat în timpul absenței mele de 
cincizeci şi două de zile. Dar mi-am adus aminte că, în realitate, 
nu lipsisem decât două minute. Idiot mai sunt. 


211 


- Cred că nu mai ştiu de capul meu, Al, i-am mărturisit. 

- Ştiu senzaţia. Ţine-te bine, prietene, o să... aşteaptă... uite- 
|... Să vedem. Cursuri... orar de vară... profesori... 
administraţie... personal de întreţinere. 

- Dă-i enter, am zis. 

A apăsat tasta, a mormăit, a dat din cap, a mai dat click pe 
ceva, apoi a început să se uite fix în ecranul computerului, ca o 
vrăjitoare la globul de cristal. 

- Ce e? Nu mă ţine pe jar. 

A întors laptopul spre mine ca să pot vedea şi eu ecranul. 
Titlul era PERSONALUL DE ÎNTREŢINERE AL LICEULUI DIN LISBON 
FALLS. Şi apoi: CEL MAI BUN DIN MAINE! Dedesubt era o 
fotografie cu doi bărbaţi şi o femeie pozând în mijlocul sălii de 
sport. Zâmbeau cu gurile până la urechi. Erau îmbrăcaţi cu 
tricourile echipei de baschet a liceului Lisbon Greyhounds. 
Niciunul nu era Harry Dunning. 


4 


- ŢI-I aduci aminte ca om de serviciu şi ca elev la cursul tău 
pentru că tu ai coborât în vizuina de iepure, mi-a spus Al. 

Ne întorseserăm în restaurant şi ne aşezaserăm într-unul din 
separeuri. 

- Eu mi-l amintesc fie pentru că am folosit şi eu vizuina, fie 
pentru că stau foarte aproape de ea, a încercat să explice el 
fenomenul. Asta trebuie să fie. Un soi de radiaţie. Şi Omul cu 
biletul galben stă lângă vizuină, doar că pe partea cealaltă, şi 
simte şi el ceva. L-ai văzut şi ştii asta. 

- Acum e Omul cu biletul portocaliu. 

- Ce spui? 

Am căscat iarăşi. 

- Dacă aş încerca să-ţi povestesc acum aş încurca toate 
lucrurile. Vreau să te duc acasă şi după aia să mă duc şi eu 
acasă. O să-mi fac ceva de mâncare, că mi-e o foame de lup... 

- Pot să-ţi prăjesc nişte ouă, s-a oferit Al. 

A vrut să se ridice, dar s-a aşezat greoi la loc şi a început să 
tuşească. Fiecare inspiraţie era un şuierat aspru care îi scutura 
tot trupul. În gât îi hârâia ceva, ca nişte cărţi de joc prinse la 
spiţele unei biciclete. Mi-am pus mâna pe braţul lui: 

- Tu o să mergi acasă, o să iei nişte medicamente şi o să te 
odihneşti. Dormi, dacă poţi. Eu asta intenţionez să fac. Opt ore. O 


212 


să pun deşteptătorul să mă trezească. 

S-a oprit din tuse, dar cărţile de joc din gât se mai auzeau 
încă. 

- Să dorm. Ce bine ar fi. Mi-aduc aminte cum e. Te invidiez, 
prietene. 

- O să vin la tine diseară pe la şapte. Nu, hai la opt. Ca să am 
timp şi să verific ceva pe internet. 

- Şi dacă totul e aşa cum trebuie să fie? 

- Atunci o să mă întorc mâine şi o să fac ce trebuie făcut. 

- Nu, mi-a spus, strângându-mi mâna cu degetele slabe, dar 
încă pline de forţă. O să desfaci ceea ce a fost făcut. Despre asta 
este vorba. O să-l găseşti pe Oswald, o să desfaci grozăvia pe 
care a făcut-o şi o să-i ştergi rânjetul acela de superioritate de pe 
faţă. 


5 


Când să pornesc maşina, m-am pomenit căutând măciulia 
schimbătorului de viteze de la Fordul meu din 1958 şi încercând 
să apăs pedala de ambreiaj cu piciorul stâng. Când degetele 
mele nu au găsit decât aer, iar piciorul doar mocheta maşinii, am 
izbucnit în râs. Nu m-am putut abţine. 

- Ce e? m-a întrebat Al de lângă mine. 

Imi era dor de elegantul Ford Sunliner. N-aveam ce face, dar 
era în regulă; o să-l cumpăr din nou cât de curând. Insă pentru 
că data viitoare voi avea ceva mai puţini bani, cel puţin la 
început (depozitul meu de la Hometown Trust se va pierde în 
resetare), s-ar putea să mă tocmesc un pic mai mult cu Bill Titus. 

Şi credeam că o să fiu în stare s-o fac. 

Eram altul acum. 

- Jake? Ce e nostim? 

- Nimic. 

Am căutat să descopăr schimbările de pe Main Street, dar 
toate clădirile cunoscute erau la locul lor, inclusiv Kennebec 
Fruit, care arăta - ca de obicei - doar două facturi neplătite 
distanţă de faliment. Statuia marii căpetenii Worumbo era tot în 
parcul oraşului, iar banner-ul din magazinul de mobilă al lui 
Cabell încă asigura lumea întreagă de faptul că NU NE VOM 
VINDE PE NIMIC. 

- Al, mai ţii minte lanţul pe sub care trebuie să treci ca să 
ajungi la vizuina de iepure? 


213 


- Sigur. 

- Şi semnul atârnat de el? 

- Ala despre conductă. 

Stătea ţeapăn ca un soldat care crede că drumul din faţă este 
minat şi se strâmba de durere de fiecare dată când treceam 
peste vreo groapă. 

- Când te-ai întors din Dallas - atunci când ţi-ai dat seama că 
eşti prea bolnav ca să faci ce ţi-ai propus - semnul era tot acolo? 

- Da, mi-a răspuns după ce s-a gândit puţin. Era tot acolo. Şi e 
cam ciudat, nu? Cine are nevoie de patru ani ca să repare o 
conductă? 

- Nimeni. Mai ales nu în curtea unei fabrici unde intră şi ies 
camioane toată ziua şi noaptea. De ce nu ţi-a atras atenţia? 

A clătinat din cap: 

- Habar n-am. 

- Poate că e pus ca să-i împiedice pe oameni să cadă în 
vizuină din întâmplare. Şi dacă aşa e, cine l-a pus acolo? 

- Nu ştiu. Nu ştiu nici măcar dacă ai dreptate. 

Am intrat pe strada lui, sperând să-l duc în casă şi apoi să 
conduc cei doisprezece kilometri până în Sabattus fără să adorm 
la volan. Dar mă mai frământa ceva şi trebuia să spun. Fie şi ca 
să nu-i dau prea mari speranţe. 

- Trecutul e încăpățânat şi viclean, Al. Nu vrea să fie 
schimbat. 

- Ştiu. Eu ţi-am spus. 

- Mi-ai spus. Dar acum cred că rezistenţa la schimbare este 
direct proporţională cu cât de mult poate fi modificat viitorul prin 
orice acţiune dată. 

S-a uitat lung la mine. Petele negre de sub ochi erau şi mai 
negre, şi ochii îi străluceau de durere. 

- Poţi să-mi traduci, te rog? 

- A fost mai greu să schimb viitorul familiei Dunning decât ţi-a 
fost ţie să schimbi viitorul lui Carolyn Poulin pentru că, în primul 
rând, erau implicaţi mai mulţi oameni, dar mai ales pentru că 
fetiţa Poulin ar fi trăit în oricare din cazuri. Doris Dunning şi copiii 
ei ar fi murit cu toţii... şi unul oricum a murit dar am de gând să 
corectez aspectul acesta. 

Umbra unui zâmbet i-a atins buzele. 

- Bravo ţie. Dar ai grijă să te fereşti mai bine data viitoare, ca 
să nu te mai pomeneşti cu o cicatrice urâtă unde s-ar putea să 
nu-ţi mai crească părul. 


214 


Ştiam cam ce aveam de făcut în această privinţă, dar nu m- 
am obosit să-i explic. Am intrat pe aleea din faţa casei lui. 

- Spun că s-ar putea să nu reuşesc să-l opresc pe Oswald. Nu 
din prima, am zis şi am început să râd. Ce dracu', am picat şi la 
examenul de condus prima oară. 

- Şi eu am picat, dar n-a fost nevoie să aştept cinci ani până 
să-l dau din nou. 

Avea dreptate. 

- Câţi ani ai, Jake? Treizeci? Treizeci şi doi? 

- Treizeci şi cinci. 

Şi cu două luni mai aproape de treizeci şi şase decât fusesem 
de dimineaţă, dar ce înseamnă două luni între prieteni? 

- Dacă-l ratezi pe nemernic şi trebuie s-o iei de la capăt, o să 
ai patruzeci şi cinci când caruselul îşi va completa circuitul. Şi 
multe se pot întâmpla în trei ani, mai ales dacă trecutul e 
împotriva ta. 

- Ştiu, i-am spus. Uite ce ţi-a făcut ţie. 

- Am făcut cancer la plămâni de la fumat, a zis şi a început să 
tuşească de parcă ar fi vrut să-şi întărească spusele, dar în ochii 
lui, pe lângă durere, apăruse şi îndoiala. 

- Poate că asta a fost. Spercă asta a fost tot. Dar mai este un 
lucru pe care nu-l cunoa... 

Uşa de la intrare s-a dat de perete. O femeie tânără şi 
zdravănă, cu un costum de culoarea lămâilor necoapte şi 
încălţată cu pantofi comozi de infirmieră, a venit aproape 
alergând pe alee. L-a observat pe Al ghemuit pe scaunul de 
lângă mine şi a smucit portiera: 

- Unde ai fost, domnule Templeton? Am venit să-ţi dau 
medicamentele şi când am găsit casa goală, am crezut... 

Al a reuşit să zâmbească: 

- Ştiu ce ai crezut, dar sunt în regulă. Nu fabulos, dar în 
regulă. 

S-a uitat la mine: 

- Şi tu. Ce crezi că faci că-l fâţâi cu maşina? Nu vezi cât de 
fragil e? 

Bineînţeles că vedeam. Dar de vreme ce nu-i puteam spune 
ce anume făcusem, mi-am ţinut gura şi m-am pregătit să 
primesc muştruluiala ca un bărbat. 

- Am avut de discutat ceva important, a spus Al. Bine? Ai 
priceput? 

- Chiar şi aşa... 


215 


Al a deschis portiera. 

- Ajută-mă să intru, Doris. Jake trebuie să ajungă acasă. 

Doris. 

Ca Doris Dunning. 

N-a observat coincidenţa - căci neîndoios despre o 
coincidenţă era vorba, dat fiind că era un nume atât de comun - 
dar mi-a zornăit în cap ca un clopoțel. 


6 


Am reuşit să ajung acasă. De data aceasta am căutat în zadar 
frâna de la Ford. Când am oprit maşina, m-am gândit cât de 
strâmtă şi neplăcută era litiera asta din plastic şi fibră de sticlă 
care îşi spunea Toyota în comparaţie cu maşina cu care mă 
obişnuisem în Derry. Am intrat, am vrut să dau de mâncare 
motanului, dar am văzut că hrana din bol era proaspătă şi 
umedă. Şi de ce n-ar fi fost? In 2011 fusese pusă acolo doar cu o 
oră şi jumătate în urmă. 

- Mănâncă, Elmore, i-am zis. Sunt o mulţime de pisici 
flămânde în China care ar pofti la un bol cu Friskies „pentru pisici 
mofturoase”. 

Elmore se uită cu dojană la mine şi se undui prin uşiţa lui. Am 
scos un pachet cu mâncare congelată de la Stouffer (murmurând 
cum făcea monstrul lui Frankenstein când învăţa să vorbească: 
microunde bun, maşină modernă rău). Am mâncat, am aruncat 
resturile la gunoi şi am intrat în dormitor. Mi-am scos cămaşa 
albă, simplă, din 1958 (mulţumindu-i lui Dumnezeu că infirmiera 
Doris fusese mult prea furioasă ca să observe petele de sânge de 
pe ea), m-am aşezat pe marginea patului ca să-mi scot pantofii 
cei practici din 1958 şi m-am trântit pe spate. Cred că am 
adormit încă înainte să ating perna. 


7 


Uitasem să-mi reglez ceasul deşteptător şi aş fi dormit mult şi 
bine peste ora cinci dacă Elmore nu mi-ar fi sărit pe piept la 
patru şi jumătate şi n-ar fi început să-mi adulmece faţa. Asta 
însemna că îşi curăţase bolul de mâncare şi că mai cerea o 
porţie. l-am dat-o, m-am spălat pe ochi cu apă rece şi am mâncat 
o farfurie cu cereale, spunându-mi că o să treacă zile bune până 
când o să-mi pun ordine în programul meselor. 

Sătul, m-am dus în birou şi mi-am pornit computerul. Prima 


216 


oprire pe tărâmul cibernetic a fost la biblioteca municipală. Al 
avusese dreptate - în baza de date se afla întreaga arhivă a 
săptămânalului Lisbon Weekly Enterprise. Dar, ca să pot să mă 
înfrupt din bunătăţile lor, trebuia, mai întâi, să devin Prieten al 
Bibliotecii, chestie care mă costa zece dolari. Având în vedere 
circumstanţele, preţul nu mi s-a părut mare. 

Numărul din Enterprise pe care îl căutam era cel din data de 7 
noiembrie, la pagina 2, intercalat între un articol despre un 
accident fatal de maşină şi unul despre un posibil caz de 
incendiere premeditată, era o poveste purtând titlul POLIŢIA 
LOCALĂ CAUTĂ UN BĂRBAT MISTERIOS. Eu eram bărbatul 
misterios... sau, mai degrabă, alter ego-ul meu din epoca 
Eisenhower. Fusese găsit Sunlinerul decapotabil, fuseseră 
observate petele de sânge. Bill Titus a identificat maşina ca fiind 
cea pe care o vânduse unui domn George Amberson. M-a 
emoţionat tonul articolului: îngrijorare pură pentru un om 
dispărut (şi probabil rănit). Gregory Dusen, bancherul de la 
Hometown Trust, m-a descris ca un om manierat şi amabil. Eddie 
Baumer, proprietarul frizeriei, a spus în esenţă cam acelaşi lucru. 
Nicio umbră de bănuială nu păta numele de Amberson. Lucrurile 
ar fi stat altfel dacă aş fi fost legat de un anume caz senzaţional 
din Derry. Dar nu eram. 

Nici în numărul următor nu se făcea nicio referire la cealaltă 
poveste, dar fusesem redus la un simplu anunţ din rubrica 
dedicată ştirilor poliţiei: CONTINUĂ CĂUTĂRILE PENTRU GĂSIREA 
BĂRBATULUI DIN WISCONSIN. Numărul din următoarea 
săptămână, Weekly Enterprise deja o luase razna cu poveşti şi 
sfaturi pentru sărbătorile de iarnă ce se apropiau, iar George 
Amberson dispăruse cu totul din ziar. Dar am fost acolo. Al îşi 
cioplise numele în scoarţa unui copac. Eu mi l-am găsit în 
paginile unui ziar vechi. Mă aşteptasem la asta, dar în momentul 
când am citit dovada cu propriii mei ochi, m-am simţit copleşit. 

După asta, am intrat pe web-site-ul ziarului Derry Daily News. 
Permisiunea de a le accesa arhiva m-a costat mult mai mult - 
34,50 dolari -, dar în doar câteva minute am avut în faţa ochilor 
prima pagină a numărului din 1 noiembrie 1958. 

Te-ai aştepta ca o crimă senzaţională să ţină prima pagină a 
ziarului local, dar în Derry - Orăşelul Ciudat - locuitorii îşi 
ascundeau atrocitățile cât puteau de mult. Editorialul se ocupa 
de o întrevedere de la Geneva între Rusia, Marea Britanie şi 
Statele Unite pentru discutarea unui posibil tratat de interzicere 


217 


a testelor nucleare. Dedesubt era o poveste despre un copil 
minune al şahului de doar paisprezece ani, pe nume Bobby 
Fisher. La capătul de jos al primei pagini, pe partea stângă 
(ultimul loc în care, conform experţilor medii s-ar uita cineva), 
era un articol cu titlul SCANDAL SANGEROS FACE DOI MORŢI. 
Conform povestirii din ziar, Frank Dunning, „un membru de 
frunte al comunităţii de afaceri, implicat în numeroase proiecte 
caritabile” sosise acasă la soţia lui de care era separat, „în stare 
de ameţeală” la scurtă vreme după ora 8:00 în seara de vineri. 
După o ceartă cu soţia (pe care precis nu am auzit-o... şi eu am 
fost acolo!), Dunning a lovit-o cu un ciocan, fracturându-i braţul, 
iar apoi şi-a ucis fiul de doar doisprezece ani, Arthur Dunning, 
când acesta a încercat să-şi apere mama. 

Povestea se continua la pagina 12. Când am ajuns acolo, am 
fost întâmpinat de un instantaneu al vechiului meu (in)amic Bill 
Turcotte. Conform relatării, „Domnul Turcotte trecea pe acolo 
când a auzit strigăte şi ţipete din reşedinţa familiei Dunning”. S-a 
năpustit pe alee, a văzut prin uşa deschisă ce se petrece 
înăuntru şi i-a spus domnului Frank Dunning să „nu mai dea cu 
ciocanul”. Dunning a refuzat; domnul Turcotte a zărit un cuţit de 
vânătoare la cureaua lui Dunning şi l-a tras de acolo; Dunning s-a 
repezit la domnul Turcotte. Care s-a luat la bătaie cu el; în timpul 
luptei, Dunning a decedat în urma înjunghierii accidentale. La 
numai câteva secunde după aceasta, domnul Turcotte a suferit 
un infarct. 

Am rămas cu ochii la fotografie - Turcotte cu un picior sprijinit 
ţanţoş de bara de protecţie a unui sedan de la sfârşitul anilor 
patruzeci şi cu ţigara în colţul gurii. Băteam darabana pe 
genunchi. Dunning fusese înjunghiat din spate, nu din faţă; cu o 
baionetă, nu cu un cuţit de vânătoare. Barosul - care nu fusese 
astfel identificat - fusese singura lui armă. Să fi scăpat din 
vedere poliţia asemenea detalii bătătoare la ochi? Nu înţelegeam 
cum, doar dacă anchetatorii nu erau la fel de orbi ca Ray 
Charles. Dar pentru Derry, aşa cum ajunsesem eu să-l înţeleg, 
totul era perfect logic. 

Cred că am zâmbit. Povestea era de admirat în toată nebunia 
ei. Se găsiseră răspunsuri la toate întrebările. Aveam soţul beat 
şi nebun, familia înfricoşată şi trecătorul erou (fără a se spune 
unde se ducea). Ce rost avea? Şi nicio menţiune despre un 
anumit Străin Misterios care s-ar fi aflat la locul crimelor. Totul 
era atât de caracteristic pentru Derry... 


218 


Am cotrobăit prin frigider, am găsit nişte resturi de budincă de 
ciocolată şi am ras-o stând în picioare lângă bufet şi uitându-mă 
pe geam la curtea din spatele casei. L-am luat în braţe pe Elmore 
şi l-am mângâiat până când a început să se zvârcolească, semn 
că voia să fie dat jos. M-am întors la calculator, am apăsat o 
tastă, făcând să dispară ecranul de protecţie, ca prin magie, şi 
m-am mai uitat o vreme la fotografia lui Bill Turcotte. Eroul care 
a intervenit şi a salvat familia şi care apoi a făcut un infarct. 

In cele din urmă m-am ridicat, m-am dus la telefon şi am 
format numărul de la informaţii. 


8 


În Derry nu exista nicio persoană cu numele Doris, Troy sau 
Harry Dunning. În ultimă instanţă, am încercat Ellen, fără să mă 
aştept la vreun rezultat: chiar dacă mai era în oraş, probabil că 
luase numele soţului ei. Dar uneori încercările absurde sunt cele 
norocoase (Lee Harvey Oswald fiind cazul malign care să 
dovedească acest adevăr). Am fost atât de surprins când robotul 
mi-a scuipat un număr, că nici măcar n-am avut creionul la 
îndemână. În loc să sun din nou la informaţii, am format 1 ca să 
obţin numărul pe care îl cerusem. Dacă aş fi stat puţin pe 
gânduri, n-aş fi făcut aşa ceva. Uneori nu vrem să ştim, nu-i aşa? 
Uneori ne temem să ştim. Mergem până acolo şi ne întoarcem. 
Dar m-am agăţat vitejeşte de receptor şi am ascultat cum 
telefonul din Derry sună o dată, de două ori, de trei ori. Imediat 
va răspunde robotul şi nu voiam să las niciun mesaj. Habar n- 
aveam ce-aş fi putut spune. 

Dar la jumătatea celui de-al patrulea tril, o voce de femeie a 
răspuns: 

- Alo? 

- Ellen Dunning? 

- Depinde cine întreabă, mi-a răspuns vocea prudentă, dar 
amuzată. 

Era vocea unei fumătoare. Voce insinuantă. Dacă n-aş fi ştiut, 
aş fi zis că-i aparţine unei femei de treizeci de ani, nu uneia de 
şaizeci sau chiar mai mult. Era vocea cuiva care o foloseşte ca să 
facă bani. Cântăreaţă? Actriţă? Poate actriță de comedie? 
Niciuna din meseriile astea nu rima cu Derry. 

- Numele meu este George Amberson. L-am cunoscut pe 
fratele dumneavoastră, Harry, cu mult timp în urmă. Acum m-am 


219 


întors în Maine şi m-am gândit să încerc să reiau legătura cu el. 

- Harry? a părut surprinsă. O, Doamne! Vă ştiţi din armată? 

Din armată? Am procesat repede informaţia şi mi-am dat 
seama că nu pot folosi povestea asta. Prea multe capcane. 

- Nu, nu, din Derry. De când eram copii, am spus şi brusc m-a 
lovit inspiraţia. Ne jucam la Rec. Eram în aceeaşi echipă. Am fost 
prieteni. 

- Îmi pare rău să vă spun, domnule Amberson, dar Harry a 
murit. 

Am rămas fără replică. Doar că nu ţine la telefon. Am reuşit să 
bâlbâi: 

- Dumnezeule, îmi pare atât de rău. . 

- S-a întâmplat de mult, în Vietnam. In timpul Ofensivei Tet. 

M-am aşezat, simțind că mă ia cu leşin. L-am scăpat de 
mersul şchiopătat şi de ceața de pe creier doar ca să-i scurtez 
viaţa cu patruzeci de ani? Minunat. Operația a fost un succes, dar 
pacientul a murit. 

Intre timp, spectacolul trebuia să continue. 

- Şi Troy ce face? Şi dumneavoastră... tu, ce mai faci? Te ţin 
minte cum te plimbai cu bicicleta cu roţi ajutătoare. Şi cântai. 
Nimeni nu reuşea să te oprească din cântat, am încercat eu să 
râd. Ce ne mai scoteai din minţi pe toţi. 

- Acum nu mai cânt decât la serile de Karaoke de la barul lui 
Bennigan, dar nu m-am săturat să dau din gură. Sunt DJ la WKIT 
în Bangor. Ştii, disc jockey? 

- Aha. Şi Troy? 

- Trăieşte /a vida loca în Palm Springs. El e bogătaşul familiei. 
A făcut o avere din computere. A început prin anii şaptezeci la 
parterul casei noastre. Şi acum ia masa cu Steve Jobs şi alţii ca 
el. 

A început să râdă. Râs superb. Aş fi putut paria că toţi 
locuitorii din estul statului Maine dădeau drumul la radio doar ca 
s-o audă. Dar când a vorbit din nou, tonul îi era mai coborât şi 
toată bună dispoziţia dispăruse. Ca soarele care intră în nori. 

- Cine eşti de fapt, domnule Amberson? 

- Cum adică? 

- Fac emisiuni în direct cu ascultătorii la sfârşit de săptămână. 
O emisiune de licitaţii sâmbăta - „Ellen, am un motocultivator, 
aproape nou-nouţ, dar nu pot plăti ratele, aşa că iau cel mai bun 
preţ care mi se oferă peste cincizeci de dolari”. Chestii din astea. 
Duminica discutăm politică. Oamenii sună ca să-l înjure pe Rush 


220 


Limbaugh sau să spună că Glenn Beck ar trebui să candideze la 
prezidenţiale. Cunosc vocile foarte bine. Dacă ai fi fost prieten cu 
Harry pe vremea când Rec încă mai era deschisă, ar trebui să ai 
în jur de şaizeci de ani. Dar nu e aşa. Nu pari mai bătrân de 
treizeci şi cinci. 

lisuse, cum m-a prins! 

- Mi se spune că am o voce tânără. Pun pariu că şi tu auzi 
chestia asta tot timpul. 

- Bună încercare, mi-a răspuns fără intonaţie şi dintr-o dată 
chiar a sunat bătrână. Am exersat ani de zile ca să-mi pun raza 
asta de soare în voce. Tot aşa ai făcut şi tu? 

N-am ştiut ce să-i răspund, aşa că am tăcut. 

- In plus, nimeni nu sună să vadă ce mai face un puşti cu care 
se juca pe când era în primară. Nu după cincizeci de ani. 

Ar trebui să închid, mi-am zis. Am aflat ce am vrut, ba chiar 
mai mult. O să închid. Dar receptorul parcă mi se lipise de 
ureche. Nu cred că l-aş fi putut pune jos nici dacă aş fi văzut că- 
mi iau foc perdelele. 

Când a vorbit din nou, mai era ceva în vocea ei: 

- Tu eşti? 

- Nu înţeleg ce... 

- A mai fost cineva în noaptea aia. Harry l-a văzut. Şi eu l-am 
văzut. Tu eşti? 

- Care noapte? numai că mi-a ieşit ca-e noa-e pentru că-mi 
amorţiseră buzele. 

Ca şi cum cineva mi-ar fi pus o mască pe faţă. O mască de 
gheaţă. 

- Harry a zis că era îngerul lui cel bun. Cred că tu eşti. Unde ai 
fost? 

Acum vocea-i era înfundată, pentru că începuse să plângă. 

- Doamnă... Ellen... n-are niciun sens ce... 

- L-am dus la aeroport după ce şi-a primit ordinele şi i s-a 
terminat permisia. Se ducea în Nam şi i-am zis să-şi păzească 
fundul. Şi el mi-a zis, „Fii fără grijă, surioară, am un înger păzitor 
şi o să mă păzească el.” Aşa că unde ai fost pe şase februarie 
1968, domnule înger? Unde ai fost când fratele meu a murit la 
Khe Sanh? Unde erai atunci, ticălosule? 

A mai spus ceva, dar nu ştiu ce anume. Plângea deja foarte 
tare. Am închis telefonul. M-am dus în baie. Am intrat în cadă, 
am tras perdeaua şi mi-am pus capul între genunchi ca să nu 
mai văd decât covoraşul din cauciuc cu margarete galbene. Şi 


221 


am urlat. O dată. De două ori. De trei ori. Şi uite ce a fost şi mai 
rău: nu doar că mi-am dorit ca Al să nu-mi fi vorbit niciodată 
despre nenorocita aia de vizuină de iepure. A fost mult mai rău. 
Imi doream ca Al să moară. 


9 


Am avut o presimţire când am ajuns în faţa casei lui şi am 
văzut că nu era aprinsă nicio lumină. Presimţire care s-a 
accentuat când am încercat uşa de la intrare şi am văzut că e 
descuiată. 

- Al? 

Nimic. 

Am găsit un întrerupător şi l-am aprins. Camera de zi avea 
curăţenia sterilă a unei încăperi îngrijite în mod regulat, dar 
nefolosite prea mult. Pereţii erau acoperiţi cu fotografii înrămate. 
Aproape toate cu oameni pe care nu-i cunoşteam - rudele lui Al, 
am bănuit - dar am recunoscut perechea de deasupra canapelei: 
John şi Jacqueline Kennedy. Pe o plajă, la Hyannis Port, probabil. 
Imbrăţişaţi. Aerul mirosea a Glade, dar mirosul greu de boală 
care venea din adâncul casei nu era astupat întrutotul. De 
undeva, foarte încet, The Temptations cântau „My Girl”. Soare 
într-o zi cu nori şi alea, alea. 

- Al? Eşti acolo? 

Unde altundeva? Cumva dansează disco şi agaţă studente la 
Studio Nine din Portland? Pe dracu’. Imi dorisem ceva şi, uneori, 
dorinţele se îndeplinesc. 

Am căutat întrerupătorul din bucătărie, l-am găsit şi o lumină 
fluorescentă suficient de puternică pentru o sală de operaţie a 
inundat încăperea. Pe masă era o cutie cu medicamente, din 
aceea folosită pentru depozitarea dozelor necesare pentru o 
săptămână. De obicei, acest gen de cutii sunt atât de mici, că 
încap fără probleme în buzunar sau în poşetă. Cutia de pe masă 
era mare cât o enciclopedie. Alături, pe o bucată de hârtie, era 
un mesaj care spunea: TE OMOR dacă uiţi să-ţi iei pastilele de la 
8!!!! Doris 

„My Girl” s-a terminat şi a început „Just My Imagination”. Am 
mers pe urma muzicii înspre mirosul apăsător al bolii. Al era în 
pat. Părea destul de liniştit. Când sfârşitul venise, câte o singură 
lacrimă i se prelinsese din colţul fiecărui ochi. Nu se uscaseră 
încă. CD player-ul era pe noptiera din stânga. Lângă un bilet ţinut 


222 


în loc de un flacon de medicamente. Gol. Deci prespapier prea 
prost, chiar şi pentru cea mai slabă adiere. M-am uitat la 
etichetă: Oxycontin, douăzeci de miligrame. Am citit biletul. 


Îmi pare rău, prietene, n-am mai putut să aştept. Mă doare 
prea tare. Ai cheia de la restaurant şi ştii ce ai de făcut. Nu 
încerca să te păcăleşti singur spunându-ţi că mai poţi încerca 
încă o dată, pentru că mult prea multe se pot întâmpla între 
timp. Incearcă să reuşeşti din prima. Poate că eşti al naibii de 
supărat pe mine că te-am băgat în povestea asta. In locul tău, eu 
aş fi. Dar nu da înapoi. Te rog, nu face asta. Cutia de cositor e 
sub pat. Mai sunt cam vreo cinci sute de dolari înăuntru. 

Totul depinde de tine, prietene. Cam la 2 ore după ce o să mă 
găsească Doris mâine dimineață, o să vină proprietarul şi 
probabil că o să pună lacăt la restaurant, aşa că trebuie s-o faci 
în noaptea asta. Salvează-l, te rog. Salvează-l pe Kennedy şi totul 
o să se schimbe. 

Te rog. 
Al 


Ticălosule, i-am spus. Ştiai că s-ar putea să am îndoieli şi aşa 
te-ai gândit să rezolvi problema? 

Bineînţeles că avusesem îndoieli. Dar îndoielile nu sunt 
opţiuni. Greşise dacă îşi imaginase că voi da înapoi să-l opresc pe 
Oswald? Sigur. Dar în momentul acela Oswald trecuse pe planul 
doi, parte a unui viitor înceţoşat. Nostimă exprimare când te 
referi la 1963, dar teribil de exactă. Familia Dunning ocupa 
primul loc în gândurile mele. 

Arthur, cunoscut sub numele de Tugga: încă îl mai puteam 
salva. Şi pe Harry. 

Kennedy s-ar fi putut răzgândli, îmi spusese Al când se referise 
la Războiul din Vietnam. 

Chiar dacă nu se va răzgândi şi nu va retrage trupele, va mai 
fi Harry în acelaşi loc la aceeaşi oră în ziua de 6 februarie 1968? 
Nu credeam asta. 

- Bine, am zis. Bine. 

M-am aplecat deasupra lui Al şi l-am sărutat pe obraz, simțind 
gustul sărat al acelei ultime lacrimi. 

- Dormi în pace, prietene. 


223 


10 


Ajuns acasă, am inventariat conţinutul servietei mele marca 
Lord Buxton. Şi al excentricului portofel din piele de struţ. Aveam 
toate notițele exhaustive pe care Al le făcuse despre mişcările lui 
Oswald după ce acesta fusese lăsat la vatră, pe 11 septembrie 
1959. Aveam toate actele. Stăteam mai bine cu fondurile decât 
aş fi crezut; cu banii pe care Al mi-i lăsase acum, aveam peste 
cinci mii de dolari. 

Am scos nişte carne tocată din congelator, am pregătit-o şi 
am pus-o în vasul lui Elmore. L-am mângâiat şi i-am spus: 

- Dacă nu mă întorc, du-te alături, la familia Ritter. Vor avea 
grijă de tine. 

Ocupat cu mâncarea, Elmore nu mi-a dat atenţie, dar ştiam că 
aşa va face dacă nu mai eram eu să-l hrănesc. Pisicile ştiu să 
supravieţuiască. Am luat servieta, m-am dus la uşă şi am 
încercat să-mi alung dorinţa scurtă, dar intensă de a mă refugia 
în dormitor şi de a mă ascunde sub pături. Dacă voi reuşi să fac 
ceea ce mi-am propus, îmi voi mai găsi casa şi motanul? Şi dacă 
da, îmi vor mai aparţine mie? N-aveam cum să ştiu. Chestia 
nostimă e că nici măcar cei care pot trăi în trecut nu au habar ce 
le rezervă viitorul. 

- Hei, Ozzie, am şoptit. Vin după tine, ticălosule. 

Am închis uşa şi am plecat. 


11 


Restaurantul era ciudat fără Al, tocmai pentru că îi simţeam 
prezenţa acolo - prezenţa în spirit, adică. Chipurile de pe 
Peretele Celebrităţilor păreau a se holba la mine, întrebându-mă 
ce caut acolo, spunându-mi că n-am nicio treabă acolo, cerându- 
mi să mă potolesc, ca să nu distrug arcul principal al universului. 
Cel mai tare m-a neliniştit fotografia cu Al şi Mike Michaud, 
aşezată pe locul unde fusese cea cu mine şi cu Harry. 

M-am dus în cămară şi am înaintat spre perete cu paşi mici, 
târşăiţi. /nchipuie-ţi că încerci să găseşti o treaptă cu lumina 
stinsă, îmi spusese Al. Inchide ochii, prietene, e mai uşor aşa. 

l-am închis. După două trepte am simţit pocnetul mic de 
egalizare a presiunii în urechi. Căldura mi-a mângâiat pielea; 
razele soarelui au strălucit pe pleoapele mele închise; am auzit 
foşnetul făcut de maşinile de ţesut: şa-HUUUUUȘ, şa-HUUUUUUŞ. 
Era ziua de 9 septembrie 1958, cu două minute înainte de prânz. 


224 


Tugga Dunning era viu, iar braţul doamnei Dunning nu fusese 
încă rupt. Nu departe de locul unde mă aflam, la Titus Chevron, 
mă aştepta un elegant Ford Sunliner roşu decapotabil. 

Dar mai întâi, trebuia să am grijă de Omul cu bilet galben. De 
data aceasta va primi dolarul pe care mi-l va cere, pentru că 
uitasem să iau o monedă de jumătate. Am trecut pe sub lanţ şi 
m-am oprit să-mi pun în buzunarul de la pantaloni bancnota 
respectivă. 

Şi în buzunarul de la pantaloni avea să rămână, pentru că, 
atunci când am dat colţul uscătoriei, l-am văzut pe Omul cu bilet 
galben întins pe ciment cât era de lung, cu ochii larg deschişi şi 
cu capul într-o baltă de sânge proaspăt. Avea gâtul tăiat dintr-o 
parte în alta. Intr-o mână ţinea ciobul verde pe care-l folosise să 
se sinucidă, iar în cealaltă ţinea biletul, despre care se 
presupunea că ar fi avut o legătură cu ziua plăţii duble la casa 
verde. Biletul, care la început fusese galben, apoi portocaliu, era 
acum negru ca moartea. 


225 


Capitolul 10 


1 


Am traversat parcarea angajaților pentru a treia oară, 
stăpânindu-mă să nu alerg. Când am trecut pe lângă el, am 
ciocănit iarăşi în portbagajul Plymouthului Fury roşu cu alb, ca să 
am noroc. Pentru că aveam nevoie de tot norocul din lume în 
săptămânile, lunile şi anii ce vor veni. 

De această dată nu m-am mai dus la Kennebec Fruit şi nici n- 
am căutat să-mi cumpăr haine sau maşină. O să mă ocup de 
treburile astea mâine sau în zilele ce vor urma, pentru că ziua de 
azi nu se arăta prea îmbietoare în Lisbon Falls pentru un străin. 
Foarte curând, cineva va descoperi un cadavru în curtea fabricii, 
iar cineva care nu este din partea locului (sau a timpului) ar 
putea fi luat la întrebări. lar actele lui George Amberson n-ar face 
faţă inspecției, cu atât mai puţin permisul de conducere care 
indica domiciliul pe Bluebird Lane. intr-o casă ce nu fusese 
construită încă. 

Am ajuns în staţia de lângă parcare tocmai la timp să mă urc 
în autobuzul a cărei plăcuţă anunţa traseul: EXPRESUL 
LEWISTON. Am dat şoferului hârtia de un dolar pregătită pentru 
Omul cu bilet galben. Acesta mi-a schimbat-o în monede scoase 
din „puşculiţa” de la brâu. Am pus cincisprezece cenți în 
automatul de bilete şi m-am legănat printre pasageri înspre un 
loc liber din spatele a doi marinari acneici - probabil de la 
Brunswick Naval Air Station - care vorbeau despre fetele pe care 
sperau să le vadă într-un bar de striptease numit The Holly. 
Conversaţia lor era presărată cu înghionteli şi multe hohote 
fornăite de râs. 

Aproape nu vedeam Route 196 care se derula în faţa mea. Mă 
tot gândeam la mort. Şi la bilet, care acum era complet negru. 
Voisem să mă îndepărtez de cadavru cât de repede posibil, dar 
m-am oprit, totuşi, cât să ating biletul. Nu era din carton, aşa 
cum bănuisem la început. Şi nici din plastic. Poate din celuloid... 
doar că nici textura asta nu o simţisem la atingere. Mi s-a părut 
că e din piele moartă - ca aia pe care o tai de pe o bătătură. Şi 
nu era nimic scris pe el, cel puţin eu n-am văzut să fi fost ceva. 

Al presupusese că Omul cu bilet galben nu era nimic altceva 


226 


decât un beţiv cu minţile duse din cauza unei combinaţii 
nefericite de prea multă băutură şi apropierea vizuinii de iepure. 
Nu-i pusesem la îndoială părerea până când s-a întâmplat ca 
biletul să devină portocaliu. lar acum nu că mă îndoiam de 
spusele lui, ci pur şi simplu nu mai credeam o iotă. Ce era 
acesta, de fapt? 

Mort, asta e. Doar atât. Aşa că nu te mai gândi. Ai o grămadă 
de treabă. 

După ce am trecut de Cinematograful în aer liber, am tras 
cordonul de oprire. Şoferul a oprit în staţie. 

- O zi bună, i-am urat când a apăsat maneta care deschidea 
uşile. 

- Nu-i nimic bun la traseul acesta decât berea rece de la 
sfârşitul programului, mi-a răspuns şi şi-a aprins o ţigară. 

Câteva secunde după aceea, stăteam pe acostamentul şoselei 
legănând servieta în mâini şi urmărind cum autobuzul se 
îndreaptă greoi spre Lewiston într-un nor de fum de eşapament. 
In reclama de pe spatele lui, o gospodină ţinea într-o mână o 
oală strălucitoare, iar în cealaltă un burete de vase SOS Magic. 
Ochii mari albaştri şi rânjetul de ruj roşu cu prea mulţi dinţi 
păreau a sugera că se află în pragul unui şoc psihic de proporţii. 

Cerul era senin. Greierii cântau în iarba înaltă. De undeva se 
auzeau mugetele unei vaci. După ce adierea uşoară a împrăştiat 
izul de motorină, aerul a mirosit din nou a dulce şi a proaspăt şi a 
nou. Am pornit agale spre motelul Tamarack. Drumul era scurt, 
doar de vreo cinci sute de metri, dar până să ajung, s-au şi oprit 
doi şoferi să mă întrebe dacă mă pot duce undeva. Le-am 
mulţumit şi le-am spus că totul este în regulă. Şi aşa era. 
Fluieram deja când am ajuns la Tamarack. 

Septembrie '58, Statele Unite ale Americii. 

Om cu bilet galben sau nu, eram bucuros că m-am întors. 


2 


Restul zilei am stat în cameră, recitind a unşpea mia oară 
notițele despre Oswald ale lui Al, de această dată acordând o 
atenţie deosebită ultimelor două pagini intitulate CONCLUZII 
DESPRE CUM SA ACŢIONEZ. incercarea de a mă uita la 
televizorul care, în fapt, nu avea decât un singur program s-a 
dovedit un exerciţiu de prostie, aşa că la venirea serii am mers 
agale la cinematograful în aer liber şi mi-am luat bilet cu doar 


227 


treizeci de cenți. În faţa bufetului erau aşezate scaune pliante. 
Mi-am cumpărat o pungă cu floricele şi un suc cu aromă bună de 
scorţişoară, numit Pepsol, şi m-am uitat la Lunga vară fierbinte 
împreună cu alţi câţiva spectatori, majoritatea oameni în vârstă, 
care se cunoşteau între ei şi sporovăiau binedispuşi. Când a 
început Vertigo se făcuse deja răcoare iar eu nu-mi luasem 
haina. M-am întors la motel şi am dormit buştean. 

Dimineaţa următoare am luat autobuzul înapoi la Lisbon Falls 
(fără taxiuri, pentru că, deocamdată trebuia să-mi limitez 
cheltuielile) şi mai întâi m-am dus la The Jolly White Elephant. 
Era devreme şi nu se încălzise încă, aşa că nonconformistul era 
înăuntru, tolănit pe o canapea răpănoasă şi citind Argosy. 

- Bună, vecine, m-a întâmpinat el. 

- Bună şi ţie. Bănuiesc că ai valize de vânzare. 

- O, da. Am câteva. Doar vreo două, trei sute. Du-te în spate 
şi... 

- Şi la dreapta, am completat eu. 

- Aşa e. Ai mai fost pe aici? 

- Toată lumea a mai fost pe aici, i-am răspuns. Magazinul tău 
e mai important decât fotbalul profesionist. 

A izbucnit în râs: 

- Marfă, tipule. Du-te şi alege-ţi ce-ţi place. 

Am ales aceeaşi valiză din piele. Apoi am traversat şi am 
cumpărat din nou acelaşi Sunliner. Acum, însă, m-am târguit mai 
mult şi l-am luat doar cu trei sute. După ce negocierile s-au 
încheiat, Bill Titus m-a trimis iarăşi la fiica lui. 

- Parcă nu eşti de prin partea locului, mi-a spus ea. 

- M-am născut în Wisconsin, dar m-am mutat în Maine de 
ceva vreme. Pentru afaceri. 

- Înseamnă că n-ai fost în Lisbon Falls ieri, nu? 

Când i-am răspuns că nu, nu am fost, şi-a spart balonul din 
gumă de mestecat şi a zis: 

- Ai pierdut un tămbălău pe cinste. Au găsit un beţiv bătrân 
mort lângă uscătoria de la fabrică. 

Şi-a coborât vocea: N 

- S-a sinucis. Şi-a tăiat singur gâtul cu un ciob de sticlă. |ţi 
închipui aşa ceva? 

- Îngrozitor, am murmurat îndesând factura în portofel. 

Am început să mă joc cu cheile de la maşină. 

- Era din oraş? 

- Nu şi nici n-avea acte. Probabil că a venit cu marfarul, aşa 


228 


zice tata. Poate la cules de mere în Castle Rock. Domnu’ Caddy - 
acesta-i vânzătorul de la casa verde - i-a zis lu' tata că tipul a 
venit la el ieri dimineaţă şi a încercat să-şi ia ceva de băut, da' că 
era deja beat şi mirosea urât şi domnu' Caddy l-a dat afară. 
Înseamnă că după aia s-a dus în curtea fabricii, a terminat ce 
băutură mai avea şi a spart sticla şi şi-a tăiat gâtul cu un ciob. 

Apoi a repetat: 

- Iţi închipui aşa ceva? 

Am renunţat la tuns şi am renunţat la vizita la bancă, dar mi- 
am cumpărat din nou haine de la Mason's Menswear. 

- Trebuie că-ţi place nuanţa asta de albastru, a comentat 
vânzătorul arătând înspre una din cămăşile pe care le alesesem. 
Are aceeaşi culoare cu aia de pe tine. 

De fapt, era aceeaşi cămaşă, dar nu i-am spus. L-aş fi derutat 
şi mai mult. 


3 


În acea după-amiază m-am îndreptat către nord pe Şoseaua 
unde faci doi kilometri pe minut. Acum n-am mai fost nevoit să- 
mi cumpăr pălărie din Derry pentru că ţinusem minte să-mi iau o 
pălărie frumoasă de vară de la Mason's. Mi-am luat o cameră la 
Derry Town House, am cinat la restaurantul hotelului, apoi m-am 
dus la bar şi i-am cerut o bere lui Fred Toomey. In tura aceasta, 
nu m-am străduit să-l atrag în vreo conversaţie. 

Ziua următoare am închiriat vechiul meu apartament de pe 
Harris Avenue şi, în loc să mă ţină treaz, zgomotul avioanelor 
venite la aterizare m-a adormit instantaneu. A doua zi, m-am dus 
la magazinul de articole sportive al lui Machen şi i-am explicat 
vânzătorului că mă interesează să cumpăr un revolver pentru că 
lucrez în domeniul afacerilor imobiliare şi bla, bla, bla. Vânzătorul 
mi-a arătat vechiul meu pistol Police Special de calibrul .38, 
spunându-mi, din nou, că era o piesă remarcabilă pentru 
autoapărare. L-am cumpărat şi l-am pus în servietă. M-am gândit 
să mă duc pe Kansas Street înspre zona de picnic, ca să-i văd pe 
Richie-cu-aricii şi pe Bewie-cu-blugii-Levie cum îşi exersează 
mişcările de dans, dar mi-am dat seama că tocmai ce-i ratasem. 
Imi doream ca în scurta mea revenire în anul 2011 să mă fi 
gândit să-i caut în numerele din noiembrie ale ziarului Daily 
News; aş fi vrut să aflu dacă au câştigat concursul de talente. 

Imi făcusem obiceiul să beau câte o bere la Lamplighter 


229 


înainte de lăsarea întunericului, înainte ca localul să se 
aglomereze. Au fost dăţi când am comandat şi „bucățele de 
homar”. Nu l-am văzut niciodată pe Frank Dunning, dar nici nu 
aveam nevoie. Din cu totul alt motiv devenisem client regulat al 
barului. Dacă totul mergea bine, în curând aveam să pornesc 
spre Texas şi, înainte de asta, voiam să-mi sporesc visteria. M- 
am împrietenit cu Jeff, barmanul, şi într-o seară de la sfârşitul lui 
septembrie el a deschis subiectul care mă interesa. 

- Cu ce echipă de baseball ţii, George? 

- Cu Yankees, desigur, i-am răspuns. 

- Tu? Un tip din Wisconsin? 

- Patriotismul n-are nimic de-a face cu asta. Yankees o să fie 
cea mai bună echipă anul acesta. 

- Niciodată. Aruncătorii sunt prea bătrâni. Apărarea are fisuri. 
Roţile lui Mantie scârţâie. Vremea lui Bronx Bomber a apus. 
Milwaukee o să spele cu ei pe jos. 

Am început să râd. 

- Ai dreptate, Jeff, văd că le-ai studiat jocul, dar recunoaşte - îi 
urăşti pe cei de la Yankees aşa cum fac toţi în New England şi 
asta îţi întunecă judecata. 

- Eşti gata să ţii un pariu? 

- Sigur. Cinci dolari. Mi-am promis să nu iau niciodată mai 
mult de la robii care trudesc pentru leafa lor. Batem palma? 

- Batem. 

Aşa am şi făcut. 

- Bine, am continuat eu. Acum, că am rezolvat chestiunea 
asta şi dacă tot discutăm despre cele mai importante distracţii 
ale americanilor - despre baseball şi despre pariuri - spune-mi, 
te rog, unde aş putea găsi o acţiune mai serioasă aici. Ca să mă 
exprim mai poetic, aş dori să fac un rămăşag mai mare. Mai adu- 
mi o bere şi toarnă-ţi şi ţie una. 

Am rostit „rămăşag” cu accentul din Maine - jămăşag - şi 
barmanul a turnat râzând bere Narragansett în două pahare (mă 
obişnuisem să spun acestei beri Nasty Gansett; când eşti în 
Roma trebuie, pe cât posibil, să vorbeşti ca romanii). 

Am ciocnit şi Jeff m-a întrebat ce anume înţeleg prin acţiune 
serioasă. M-am prefăcut că mă gândesc puţin, apoi i-am spus. 

- Cinci sute de parai? Pe Yankees? Când Braves îi au pe Spahn 
şi Burdette? Şi să nu mai zic nimic de Hank Aaron şi Steady Eddie 
Matthews? Eşti nebun. 

- Poate sunt, poate nu. O să vedem de la întâi octombrie. 


230 


Există cineva în Derry care să ia un pariu aşa de mare? 

Am ştiut oare ce îmi va răspunde? Nu. Nu sunt chiar atât de 
clarvăzător. Dar am fost oare surprins? Din nou nu. Pentru că 
trecutul nu este doar încăpățânat şi viclean; e în armonie atât cu 
el însuşi, cât şi cu viitorul. Şi am experimentat această armonie 
de nenumărate ori. 

- Chaz Frati. Probabil că l-ai văzut pe-aici. Are câteva case de 
amanet. Nu aş zice că-i chiar agent de pariuri, dar e destul de 
ocupat pe perioada campionatului şi în timpul sezonului cu 
meciuri de fotbal şi baschet între licee. 

- Şi crezi că o să-mi ţină pariul. 

- Sigur. O să-ţi dea şi probabilitățile, şi tot tacâmul. Doar că... 

S-a uitat în jur, a văzut că nu mai era nimeni altcineva în bar, 
dar tot şi-a coborât până la şoaptă vocea: 

- Doar că să nu-l tragi pe sfoară, George. Are prieteni. Prieteni 
puternici. 

- Am înţeles, i-am spus. Mulţumesc pentru pont. Şi o să-ţi fac 
un serviciu pe chestia asta: n-am să-ţi cer să-ţi onorezi pariul 
când Yankees vor câştiga campionatul. 


4 


Ziua următoare m-am dus la casa de amanet a lui Chaz Frati, 
Mermaid Pawn & Loans, unde am dat nas în nas cu o femeie 
uriaşă, cu trăsături împietrite, de aproximativ o sută cincizeci de 
kilograme. Rochie roşie, mărgele indiene şi mocasini în picioarele 
umflate. l-am spus că m-ar interesa să discut cu domnul Frati o 
propunere de afaceri cu privire la anumite activităţi sportive. 

- Adică pariu, pe limba oamenilor normali? m-a întrebat ea. 

- Eşti de la poliţie? am întrebat-o la rândul meu. 

- Da, mi-a răspuns, scoţându-şi un pachet de Tiparillo din 
buzunarul rochiei şi aprinzându-şi una cu o brichetă Zippo. Sunt 
J. Edgar Hoover, fiule. 

- Bine, domnule Hoover, m-ai prins. Vorbesc despre un pariu. 

- Baseball sau meciurile de fotbal ale Tigrilor? 

- Nu sunt din oraş, aşa că nu aş putea deosebi un Tigru din 
Derry de un Babuin din Bangor. Baseball. 

Femeia şi-a vârât capul prin perdeaua care despărţea 
magazinul de restul casei, oferindu-mi vederii probabil unul din 
cele mai mari funduri din centrul statului Maine, şi a răcnit: 

- Hei, Chazzie, vino aici. Ai un muşteriu. 


231 


Frati a venit şi a sărutat monstrul de femeie pe obraz. 

- Mulţumesc, iubito. 

Avea mânecile suflecate şi i se vedea tatuajul cu sirena. 

- Pot să-ţi fiu de folos cu ceva? 

- Aşa sper. Mă numesc George Amberson, i-am întins eu 
mâna. Sunt din Wisconsin şi, cu toate că inima mea e alături de 
băieţii din oraşul meu, când e vorba de baseball, portofelul meu 
e alături de echipa Yankees. 

S-a întors spre raftul din spate, dar doamna cea voluminoasă 
i-o luase deja înainte - i-a dat un registru verde, zgâriat, pe care 
scria ÎMPRUMUTURI PERSONALE. Frati l-a răsfoit până a ajuns la o 
pagină goală, înmuindu-şi mereu degetul în gură. 

- Despre cât anume din portofel discutăm, frăţioare? 

- Ce cotă pot obţine pentru cinci sute la câştig? 

Femeia a izbucnit în râs şi a trimis fumul ţigării în tavan. 

- Pe Bombers? Unu la unu, frăţioare. Doar unu la unu. 

- Care-i cota pentru cinci sute pe Yankees, la şapte jocuri? 

S-a gândit puţin, apoi s-a întors spre doamna cea multă, care 
şi-a clătinat, buzată, capul. 

- Nu ţine, a zis ea. Şi dacă nu mă crezi, trimite o telegramă la 
New York. 

Am oftat şi am bătut cu degetele în vitrina cu ceasuri şi inele. 

- Bine. Ce zici de asta - cinci sute şi Yankees îşi revin după ce 
pierd trei meciuri din patru. 

Frati a râs şi el: 

- Acum mai stăm de vorbă, frăţioare. Lasă-mă să mă consult 
cu şefa. 

A şuşotit ceva cu doamna cea mare (pe lângă ea, arăta ca un 
pitic din poveştile lui Tolkien), apoi s-a întors la tejghea. 

- Dacă vrei să-mi spui ceea ce cred eu că vrei să-mi spui, îţi 
primesc pariul pentru patru la unu. Dar dacă Yankees nu pierd 
primele trei meciuri din patru şi apoi ei îşi revin complet, pierzi 
toţi banii. Ca să ne lămurim care sunt condiţiile. 

- Ne-am lămurit, am spus. Şi, fără să te jignesc pe tine sau pe 
prietena ta... 

- Suntem căsătoriţi, m-a întrerupt doamna cea uriaşă, aşa că 
nu ne zice prieteni. 

Şi a mai scos nişte hohote de râs. 

- Fără să te jignesc pe tine sau pe soţia ta, patru la unu nu-mi 
convine. Dar opt /a unu... ăsta ar fi un pariu bun pentru amândoi. 

- Îţi dau cinci la unu şi mă opresc, a zis Frati. Asta-i limita 


232 


mea. Dacă vrei Vegas, du-te la Vegas. 

- Şapte, am insistat eu. Haide, domnule Frati, fă o excepţie. 

S-a sfătuit iarăşi cu doamna cea multă. Apoi s-a întors şi mi-a 
oferit şase la unu. Am acceptat. Potul era încă destul de mic 
pentru un pariu atât de trăsnit, dar nu voiam să-l spoliez pe Frati. 
E drept că el îmi întinsese cursa pentru Bill Turcotte, dar avusese 
motivele sale. 

In plus, toate astea se întâmplaseră într-o altă viaţă. 


5 


În vremurile acelea, baseball-ul se juca aşa cum trebuie - în 
lumina puternică a zilei, la începutul toamnei, când zilele nu-şi 
pierduseră încă aroma de vară. Oamenii se strângeau în faţa 
magazinului de electrocasnice al lui Benton din Low Town, ca să 
urmărească partidele pe ecranele celor trei televizoare Zenith cu 
diagonala de patruzeci şi doi de centimetri instalate pe 
piedestale în vitrină. Deasupra lor, o pancartă anunţa: DE CE SĂ 
TE UIŢI LA MECIURI DE PE STRADĂ, CÂND POŢI SĂ TE UIŢI DE 
ACASĂ: CONDIŢII BUNE DE CREDITARE! 

O, da. Condiţii bune de creditare. Mai bine decât în America în 
care crescusem eu. 

La întâi octombrie echipa Milwaukee a învins echipa Yankees 
cu unu la zero, beneficiind de aportul lui Warren Spahn. Pe data 
de doi, Milwaukee i-a îngropat pe cei de la Bombers, cu 
treisprezece la cinci. In patru octombrie, când campionatul s-a 
reîntors în Bronx, Don Larsen a învins Milwaukee cu patru la 
zero, cu ajutorul nepreţuit al lui Ryne Duren, care habar n-avea 
unde arunca, şi, prin urmare, îi îngrozea pe toţi cei aflaţi la 
bătaie. Cu alte cuvinte, finalul perfect. 

Am ascultat prima parte a meciului la radio, în apartamentul 
meu, şi am urmărit ultimele două reprize alături de cei 
îngrămădiţi în faţa magazinului lui Benton. Când s-a terminat, am 
intrat la drogherie şi mi-am cumpărat Kaopectate (probabil 
aceeaşi sticlă uriaşă Pachet Economic pe care am luat-o şi data 
trecută). Domnul Keene m-a întrebat din nou dacă am vreun 
virus, ceva. Când i-am spus că mă simt bine, al naibii ticălos 
bătrân a părut dezamăgit. Dar chiar mă simţeam bine şi nu mă 
aşteptam ca trecutul să încerce aceeaşi lovitură, dar era mai 
bine să fiu pregătit pentru orice eventualitate. 

Când am dat să ies din magazin, am văzut o vitrină deasupra 


233 


căreia scria LUAŢI ACASĂ UN PIC DIN STATUL MAINE! Acolo erau 
vederi, homari de jucărie din cauciuc, punguţe cu pulbere de 
coajă de pin cu miros dulce, replici ale statuii lui Paul Bunyan şi 
perniţe decorative pe care era brodată Derry Standpipe - un 
castel de apă circular care păstra lichidul vital al oraşului. Am 
cumpărat una din acestea. 

- Pentru nepotul meu din Oklahoma City, i-am explicat 
domnului Keene. 

Cei de la Yankees câştigaseră a treia partidă din campionat 
când am ajuns la staţia de benzină Texaco de pe Harris Avenue 
Extension. In faţa pompelor, un afiş ne anunţa: MECANIC DE 
SERVICIU 7 ZILE DIN 7 - INCREDINŢEAZA-ŢI MAŞINA OMULUI CU 
STEAUA! 

Cât timp băiatul de la pompe îmi umplea rezervorul şi îmi 
spăla parbrizul, am intrat în zona garajelor, am găsit mecanicul 
de serviciu, pe nume Randy Baker, şi am tratat o afacere cu el. 
Nedumerit, Baker a fost, totuşi, de acord cu propunerea mea. 
Douăzeci de dolari şi-au schimbat proprietarul. Mi-a dat 
numerele de telefon şi de la serviciu şi de acasă. Am plecat de 
acolo cu rezervorul plin, parbrizul curat şi sufletul împăcat. Mă 
rog... aproape împăcat. Niciodată n-ai cum să  prevezi 
neprevăzutul. 

intrucât am fost ocupat să mă pregătesc pentru ziua 
următoare, am ajuns la Lamplighter mai târziu decât de obicei, 
dar nu exista niciun risc să dau peste Frank Dunning acolo. In 
ziua aceea îşi ducea copiii la meciul de fotbal din Orono, iar la 
întoarcere se vor opri la Ninety-Fiver să mănânce scoici fripte şi 
să bea milkshake-uri. 

Chaz Frati era la bar sorbind dintr-un pahar de whisky cu apă. 

- Să te rogi să câştige Braves mâine, dacă nu vrei să pierzi 
cinci sute, mi-a zis. 

Aveau să câştige, dar acum aveam lucruri mai importante pe 
cap. Voi rămâne în Derry cât să-mi iau cele trei mii cuvenite de la 
domnul Frati, dar aveam de gând să-mi termin treaba a doua zi. 
Dacă lucrurile mergeau aşa cum speram, îmi voi fi încheiat 
afacerile în Derry încă înainte ca Milwaukee să înscrie punctul de 
care vor avea nevoie în repriza a şasea. 

- Păi, i-am răspuns, după ce mi-am comandat o bere şi nişte 
bucățele de homar, vom trăi şi vom vedea, nu? 

- Aşa-i frăţioare. Asta-i frumuseţea pariurilor. Te superi dacă 
te întreb ceva? 


234 


- Nu. Dacă nici tu nu te superi dacă n-o să-ţi răspund. 

- Uite, asta îmi place la tine, frăţioare, ce-i în guşă, şi-n 
căpuşă. Trebuie să fie o trăsătură de Wisconsin. Sunt curios cu 
ce treburi ai venit în frumosul nostru oraş. 

- Afaceri imobiliare. Credeam că ţi-am spus. 

S-a aplecat către mine. li simţeam aroma de Vitalis din părul 
pieptănat pe spate şi cea de Sen-Sen din respiraţie. 

- Dacă spun loc pentru mall, am dreptate? 

Aşa că ne-am întins la discuţii ceva timp, dar ştii deja partea 
asta. 


6 


Am spus că nu mergeam la Lamplighter când ştiam că era 
posibil ca Frank Dunning să fie acolo pentru că aflasem deja tot 
ce aveam nevoie să aflu despre el. Este adevărat. Dar nu este tot 
adevărul. Trebuie să-ţi explic, altfel nu vei înţelege niciodată de 
ce m-am purtat cum m-am purtat în Texas. 

Inchipuie-ţi că intri într-o cameră, şi pe masă vezi un castel 
din cărţi de joc. Foarte complicat, cu multe niveluri. Misiunea ta 
este să-l dărâmi. Dacă asta ar fi totul, ce uşor ar fi, nu? Loveşti 
cu piciorul mai tare în podea, sau sufli - aşa cum sufli ca să stingi 
lumânările de pe tortul aniversar - şi treaba e rezolvată. Doar că 
trebuie să dărâmi castelul din cărţi de joc la un anumit moment. 
Până atunci, trebuie să rămână în picioare. 

Ştiam ce va face Dunning în după-amiaza zilei de duminică, 5 
octombrie 1958, şi nu voiam cu niciun chip să schimb cursul 
evenimentelor cu absolut nimic, cu niciun gest cât de mărunt, cu 
nicio vorbă. Chiar şi dacă mi s-ar fi încrucişat privirea cu cea a lui 
Dunning în local şi totul s-ar fi putut schimba. Poţi să te strâmbi 
şi să zici că sunt excesiv de prudent; poţi să încerci să-mi explici 
că un asemenea lucru minor n-ar putea scoate faptele din matca 
lor. Dar trecutul este la fel de fragil ca aripa unui fluture. Sau ca 
un castel din cărţi de joc. 

Mă întorsesem în Derry ca să dobor castelul din cărţi de joc al 
lui Frank Dunning, dar până când va veni clipa s-o fac, va trebui 
să-l protejez. 


7 


l-am urat noapte bună lui Chaz Frati şi m-am întors în 
apartament. Sticla cu Kaopectate era în dulăpiorul din baie, iar 


235 


perna decorativă cu broderia care înfăţişa Derry Standpipe era 
pe masa din bucătărie. Am scos un cuţit din sertarul cu tacâmuri 
şi am tăiat-o cu grijă pe diagonală. Am pus înăuntru revolverul, 
îndesându-l în umplutură. 

Nu eram sigur că voi dormi, dar am dormit, şi am dormit 
adânc. Fă tot ce ține de tine şi lasă-l pe Dumnezeu să se ocupe 
de rest sună una din multele zicători pe care Christy le-a adus de 
la întrunirile AA. Nu ştiu dacă există sau nu un Dumnezeu - în 
cazul lui Jake Epping, juraţii încă mai deliberează -, dar când m- 
am dus la culcare în noaptea aceea, eram convins că făcusem 
tot ce ţinuse de mine. Acum nu mai aveam decât să dorm puţin 
şi să sper că făcusem suficient. 


8 


N-a fost un virus intestinal. De data aceasta m-am trezit o 
dată cu prima rază a dimineţii cu cea mai îngrozitoare, 
paralizantă durere de cap pe care am avut-o vreodată. O 
migrenă, mi-am spus. Nu ştiam sigur pentru că nu avusesem 
nicio migrenă în toată viaţa mea. Mă înjunghia din ceafă până în 
sinusuri, doar când mă uitam în lumină. Din ochi mi se revărsau 
lacrimi fără noimă. 

M-am dat jos din pat (până şi asta a durut), mi-am pus nişte 
ochelari de soare ieftini pe care îi cumpărasem la sosirea în 
Derry şi am luat cinci aspirine. M-au ajutat doar cât să fiu în stare 
să mă îmbrac şi să-mi pun trenciul de care aveam nevoie; 
dimineaţa era rece şi cenuşie, urma să înceapă ploaia dintr-o 
clipă în alta. Intr-un fel, acesta era un avantaj. Nu sunt sigur că 
aş fi supravieţuit în lumina soarelui. 

Trebuia să mă bărbieresc, dar am renunţat; m-am gândit că 
lumina dintre cele două becuri de la oglindă mi-ar fi dezintegrat 
creierii. Nu-mi puteam imagina cum aveam să trec prin ziua asta, 
aşa că nici n-am încercat. Pas cu pas, mi-am spus, pe când 
coboram încet scările. Cu o mână mă tineam strâns de 
balustradă, iar cu cealaltă strângeam la piept perna decorativă. 
Cred că arătam ca un copil mult prea mare cu un ursuleţ de pluş 
în braţe. Pas cu pa... 

Balustrada a cedat. 

O clipă m-am înclinat înainte, cu capul pulsând, cu mâinile 
bătând nebuneşte aerul. Am scăpat perna (pistolul dinăuntru a 
bocănit pe trepte) şi mi-am înfipt degetele în perete deasupra 


236 


capului. Cu o fracțiune de secundă înainte ca înclinarea trupului 
meu să se transforme într-o căzătură cauzatoare de oase rupte, 
degetele mi s-au agăţat de una din aplicele demodate înşurubate 
în tencuială. Am smuls-o, dar cablul electric a reuşit să mă ţină 
cât să-mi recapăt echilibrul. 

M-am aşezat pe trepte şi mi-am pus pe genunchi capul care 
îmi vibra. Durerea pulsa la unison cu bătăile de ciocan pneumatic 
ale inimii. Îmi simţeam ochii înlăcrimaţi prea umflaţi pentru 
orbitele lor. Aş putea să-ţi spun că voiam să mă târăsc înapoi în 
apartament şi să renunţ la tot, dar n-ar fi adevărat. Adevărul este 
că voiam să mor chiar acolo şi să termin cu toate o dată pentru 
totdeauna. Există oameni care au dureri dintr-astea în mod 
frecvent, nu doar ocazional? Dacă da, Dumnezeu să-i ajute. 

Un singur lucru mă putea ajuta să mă ridic în picioare şi mi- 
am forţat creierii îndureraţi nu doar să-l gândească, ci să-l vadă: 
capul lui Tugga Dunning distrus de o lovitură de ciocan în timp ce 
se târăşte spre mine. Părul şi creieri, sărindu-i în aer. 

- Bine, am zis. Bine, da, bine. 

Am luat de jos perna decorativă şi m-am poticnit pe restul de 
trepte până jos. Am ieşit într-o zi noroasă care mi se părea la fel 
de strălucitoare ca o după-amiază din Sahara. Mi-am căutat 
cheile. Nu erau în buzunar. In locul unde ar fi trebuit să fie, am 
descoperit o gaură măricică. Nu fusese acolo cu o seară înainte. 
Eram aproape sigur. M-am întors cu paşi mici, spasmodici. Cheile 
erau pe prag, peste o movilă de monede. M-am aplecat, 
strâmbându-mă când greutatea de plumb din cap a alunecat 
înspre frunte. Le-am cules de acolo şi m-am dus la maşină. Şi 
când am răsucit cheia în contact, Fordul meu atât de conştiincios 
înainte a refuzat să pornească. Am auzit un clinchet în solenoid. 
Atâta tot. 

Mă pregătisem pentru această eventualitate; dar nu mă 
pregătisem pentru o nouă escaladare a scărilor cu capul ăsta 
otrăvit. Niciodată în toată viaţa mea nu mi-a fost atât de dor de 
telefonul meu Nokia ca în clipele acelea. Dacă l-aş fi avut, aş fi 
putut să sun de la volan şi să-l aştept liniştit şi cu ochii închişi pe 
Randy Baker. 

Am reuşit să urc iarăşi scările pe lângă balustrada fărâmată şi 
instalaţia de iluminat care atârna din tencuială ca un cap mort pe 
un gât rupt. Nu mi-a răspuns nimeni la staţie - era devreme şi 
era duminică -, aşa că l-am sunat acasă. 

Probabil că a murit, mi-am spus. A făcut o criză de inimă în 


237 


toiul nopții. A fost ucis de trecutul încăpățânat şi viclean, avându- 
| complice pe Jake Epping. 

Dar mecanicul meu nu era mort. A răspuns somnoros la al 
doilea ţârâit şi când i-am zis că maşina nu vrea să pornească, mi- 
a pus întrebarea logică: 

- Cum de-ai ştiut de ieri? 

- Sunt clarvăzător, i-am răspuns. Vino cât de repede poţi, 
bine? Dacă o faci să meargă, îţi mai dau douăzeci de dolari. 


9 


După ce Baker a înlocuit cablul bateriei care se desfăcuse ca 
prin farmec în timpul nopţii (poate în acelaşi moment cu gaura 
din buzunarul pantalonilor) şi Sunlinerul tot n-a vrut să 
pornească, a verificat bujiile şi a descoperit că două erau 
corodate rău. Avea piese de schimb în trusa verde cu unelte şi, 
după ce le-a montat, caleaşca mea a urlat, prinzând viaţă. 

- Probabil că nu-i treaba mea, dar singurul loc unde ar trebui 
să te duci e înapoi în pat. Sau la doctor. Eşti alb ca varul. 

- Nu-i decât o migrenă. O să-mi revin. Hai să ne uităm în 
portbagaj. Vreau să verificăm şi roata de rezervă. 

Am verificat-o. Era dezumflată. 

Am mers în urma lui la staţia Texaco printr-o burniţă uşoară, 
necontenită. Maşinile aveau farurile aprinse şi îmi sfredeleau 
creierii cu toată perechea mea de ochelari de soare. Baker a 
descuiat atelierul şi a încercat să-mi umfle roata. N-a putut. Aerul 
ţâşnea sâsâind din ea prin vreo cinci, şase fisuri mici cât porii din 
piele. 

- le-te, a exclamat el. N-am mai văzut aşa ceva. Trebuie că-i 
un defect de fabricaţie. 

- Schimbă cauciucul, l-am rugat. 

M-am dus în spatele staţiei cât s-a ocupat de treaba asta. Nu 
aş fi putut să suport zgomotul compresorului. M-am sprijinit de 
zid şi mi-am ridicat faţa spre cer, lăsând ceața să-mi răcorească 
obrajii fierbinţi. Pas cu pas, mi-am spus. Pas cu pas. 

Când am vrut să-i plătesc cauciucul, Randy Baker a scuturat 
din cap. 

- Mi-ai dat deja jumătate din salariul pe o săptămână. Aş fi un 
mitocan dacă ţi-aş mai lua ceva. Doar mi-e să nu faci vreun 
accident. Ai o treabă chiar aşa de importantă? 

- O rudă bolnavă. 


238 


- Şi tu eşti bolnav. 
Aici n-aveam cum să-l contrazic. 


10 


Am ieşit din oraş pe Route 7, încetinind la fiecare intersecţie 
ca să mă asigur, indiferent dacă aveam prioritate sau nu. Asta a 
fost o idee excelentă pentru că un camion uriaş încărcat cu 
pietriş a trecut pe roşu la intersecţia cu Old Derry Road. Dacă nu 
m-aş fi oprit, deşi era verde pentru mine, Fordul meu ar fi fost 
demolat. lar eu aş fi fost transformat în hamburger înăuntru. Cu 
toată durerea înfiorătoare de cap, am apăsat prelung claxonul, 
dar şoferul nu mi-a acordat nicio atenţie. Parcă era un zombie la 
volan. 

N-o să reuşesc în veacul vecilor, am gândit. Dar dacă nu-l 
puteam opri pe Frank Dunning, cum aş mai fi putut măcar 
îndrăzni să sper că îl voi opri pe Oswald? De ce să mă mai duc în 
Texas? 

Dar nu gândul acesta m-a făcut să merg mai departe. Ci 
gândul la Tugga. Şi la ceilalţi trei copii. li salvasem o dată. Dacă 
nu îi salvam din nou, cum aş mai fi putut să scap de siguranţa 
faptului că participasem la uciderea lor declanşând o altă 
resetare? 

M-am apropiat de Derry Drive-In şi am întors pe aleea cu 
prundiş care ducea la casa de bilete, închisă acum. Aleea era 
mărginită de brazi decorativi. Am parcat în spatele lor, am oprit 
motorul şi am încercat să ies din maşină. N-am reuşit. Portiera nu 
voia să se deschidă. M-am izbit de ea cu umărul de câteva ori şi 
când tot n-a vrut să se deschidă, am văzut că era pusă siguranţa, 
chiar dacă mă aflam într-o epocă cu mult înaintea celei în care 
maşinile se vor încuia automat. lar eu n-o pusesem. Am tras de 
ea. Nimic. Am zgâlţâit-o. Tot nimic. Am dat geamul jos, m-am 
aplecat peste el şi am reuşit să descui portiera pe dinafară. De 
data asta a vrut. Am coborât şi mi-am luat perna decorativă. 

Rezistența la schimbare este direct proporțională cu cât de 
mult poate fi modificat viitorul prin orice acțiune dată, îi 
spusesem lui Al cu cea mai bună mină didactică pe care o 
aveam. Şi aşa era. Dar nu avusesem nicio idee despre istoriile 
personale. Acum aveam. 

Am mers încet prin ploaie pe Route 7, cu gulerul trenciului 
ridicat şi cu pălăria îndesată pe cap. Când se întâmpla să treacă 


239 


vreo maşină - destul de rar - mă ascundeam în spatele brazilor 
de pe marginea şoselei. Cred că o dată sau de două ori chiar mi- 
am pipăit capul să văd dacă nu cumva se umflase. Pentru că aşa 
mi se părea. 

Şirul de brazi s-a terminat, iar acum locul îi fusese luat de un 
zid din piatră. In spatele lui se vedeau coline blânde cu iarbă 
îngrijită şi presărate cu monumente şi pietre funerare. 
Ajunsesem la cimitirul Longview. M-am chinuit să urc panta şi am 
dat cu ochii de standul cu flori aflat pe cealaltă parte a drumului. 
Era întunecat şi avea obloanele trase. În mod obişnuit, sfârşitul 
de săptămână ar trebui să fie ziua-în-care-îţi-vizitezi-rudele- 
moarte, dar pe asemenea vreme toată activitatea stagnase şi 
cred că doamna în vârstă care vindea flori se retrăsese să tragă 
un pui de somn. Dar va deschide mai târziu. 

Crezusem că aşa se întâmplă. 

Am sărit gardul, aşteptându-mă să se dărâme sub mine, dar 
n-a făcut-o. Şi, în momentul în care am pus piciorul în Longview, 
s-a întâmplat un lucru minunat: a început să mă mai lase durerea 
de cap. M-am aşezat pe o lespede sub un ulm uriaş, am închis 
ochii şi mi-am verificat nivelul de durere. Ce fusese un zece - 
poate chiar un 11 - scăzuse până la 8. 

- Cred că am reuşit, Al, am murmurat. Cred că am ieşit la 
liman. 

Dar totuşi am avut grijă să mă mişc încet, cu ochii în patru 
după alte accidente - copaci care cad, hoţi de morminte, 
meteoriți în flăcări. Nimic. Când am ajuns la cele două morminte 
pereche ALTHEA PIERCE DUNNING şi JAMES ALLEN DUNNING 
durerea de cap scăzuse până la 5. 

M-am uitat în jur şi am văzut un mausoleu pe al cărui granit 
trandafiriu era gravat un nume cunoscut: TRACKER. l-am încercat 
poarta din fier forjat. Ar fi trebuit să fie încuiată, dar mă aflam în 
1958 şi s-a deschis uşor... Chiar dacă balamalele ruginite au scos 
un urlet demn de filmele de groază. 

Am intrat, lovind cu piciorul în mormanul de frunze moarte şi 
sfărâmicioase. O băncuţă din piatră ocupa centrul cavoului; pe 
cele două laturi erau mormintele membrilor familiei Tracker 
începând cu 1831. Plăcuța din cupru de pe cel mai vechi 
mormânt spunea că înăuntru se odihnesc osemintele celui care a 
fost Monsieur Jean Paul Tracker. 

Am închis ochii. 

M-am întins pe băncuţă şi am început să moţăi. 


240 


Am dormit. 

M-am trezit aproape de prânz. M-am dus la uşa de la intrarea 
în cavoul familiei Tracker ca să-l aştept pe Dunning... aşa cum va 
aştepta şi Oswald peste cinci ani, coloana oficială de maşini a 
preşedintelui, din ascunzătoarea sa de la etajul şase al Texas 
School Book Depository. 

Durerea de cap dispăruse. 


11 


Pontiacul lui Dunning a apărut cam în acelaşi moment în care 
Red Schoendienst înscria lovitura câştigătoare pentru Milwaukee 
Braves. A parcat pe cea mai apropiată alee, s-a dat jos, şi-a 
ridicat gulerul hainei, apoi s-a aplecat să ia cele două coşuri cu 
flori. Cu câte unul în fiecare mână, s-a îndreptat spre mormintele 
părinţilor lui. 

Acum, că venise clipa, mă simţeam destul de bine. Reuşisem 
să înving ceea ce încercase să mă împiedice să-mi duc la 
îndeplinire misiunea. Perna decorativă era în haină. Mâna mea 
era înăuntru. larba udă îmi înăbuşea paşii. Nu era soare care să- 
mi deseneze umbra. N-a ştiut că mă aflu în spatele lui. Până nu i- 
am rostit numele. Atunci s-a întors. 

- N-am nevoie de companie când îmi vizitez neamurile, mi-a 
spus. Cine dracu' eşti? Şi ce-i aia? 

Se uita la perna pe care o scosesem de sub trenci. O purtam 
ca şi cum ar fi fost o mănuşă. 

Am ales să-i răspund doar la prima întrebare: 

- Numele meu este Jake Epping. Vreau să te întreb ceva. 

- Intreabă-mă şi lasă-mă în pace. 

Picuri de ploaie se prelingeau de pe borurile pălăriei lui. Şi de 
pe ale mele. 

- Ce e cel mai important în viaţă, Dunning? 

- Ce? 

- Pentru un om. 

- Eşti într-o ureche? Şi ce-i cu perna aia? 

- Fă-mi pe plac. Răspunde la întrebare. 

A dat din umeri: 

- Familia, cred. 

- Şi eu cred la fel, am spus şi am apăsat de două ori pe 
trăgaci. Prima dată s-a auzit un zgomot surd, ca acela făcut de 
un bătător de covoare. Al doilea foc s-a auzit mai tare. Am crezut 


241 


că perna o să ia foc - văzusem o scenă ca asta în Naşul 2 -, dar 
doar s-a aprins puţin. Dunning s-a prăbuşit, strivind coşul cu flori 
de pe mormântul tatălui său. Am îngenuncheat lângă el, 
genunchiul a împroşcat apă din iarba udă, am lipit capătul sfâşiat 
al pernei de tâmpla bărbatului şi am mai tras o dată. Ca să fiu 
sigur. 


12 


L-am târât în mausoleul familiei Tracker şi i-am aruncat pe 
faţă perna carbonizată. Când am plecat, două maşini intrau încet 
în cimitir iar câţiva oameni cu umbrele se opriseră în dreptul 
unor morminte, însă nimeni nu a băgat în seamă. Fără să mă 
grăbesc, m-am îndreptat spre zidul din piatră, oprindu-mă când 
şi când ca să admir vreo lespede sau vreun moment. După ce m- 
am simţit în siguranţă, sub pavăza brazilor, am luat-o la fugă 
spre Fordul meu. Când auzeam maşini, mă strecuram iarăşi în 
pădure. La un moment dat am îngropat pistolul într-un strat de 
pământ şi frunze moarte. Sunlinerul mă aştepta liniştit acolo 
unde îl lăsasem şi a pornit din prima. M-am întors în apartament 
şi am ascultat la radio sfârşitul meciului de baseball. Cred că am 
plâns puţin. Dar au fost lacrimi de uşurare, nu de remuşcare. 
Indiferent ce mi se va întâmpla, familia Dunning avea să fie bine. 

În noaptea aceea am dormit ca un nou-născut. 


13 


În ediţia de luni a ziarului Derry Daily News au apărut multe 
comentarii despre campionatul de baseball, inclusiv o poză cu 
plonjonul prin alunecare al lui Schoendienst când a înscris după o 
greşeală a lui Tony Kubek. In articolul său, Red Barber spunea că 
echipa Bronx Bombers e terminată. „Şi cu asta basta” opina el. 
„The Yanks au murit, trăiască The Yanks.” 

Dar nimic despre Frank Dunning la începutul săptămânii de 
lucru din Derry. Dar a fost pe prima pagină în numărul de marţi, 
lângă o fotografie care îl înfăţişa etalându-şi rânjetul ce-mă-mai- 
iubesc-cucoanele, împreună cu lucirea diavolească din ochi în stil 
George Clooney. 


OM DE AFACERI GĂSIT MORT ÎN CIMITIRUL DIN LOCALITATE. 
Dunning s-a făcut remarcat prin implicarea sa în multe proiecte 
caritabile. 


242 


Şeful Poliţiei din Derry spunea că au multe piste bune şi că o 
arestare era iminentă. Contactată prin telefon, Doris Dunning s-a 
declarat „şocată şi devastată”. Nu scria nicăieri că ea şi 
decedatul locuiau separat. Prieteni şi colegi de la Center Street 
Market şi-au exprimat acelaşi şoc la aflarea veştii. Toţi erau de 
acord că Frank Dunning fusese un tip absolut extraordinar şi 
nimeni nu-şi putea imagina cine să-i fi dorit moartea. 

Tony Tracker era cel mai scandalizat (poate pentru că mortul 
fusese găsit în cavoul familiei sale). „Pentru cel care a făcut-o ar 
trebui reintrodusă pedeapsa cu moartea”, a zis el. 

Miercuri, pe opt octombrie, Yankees au obţinut o victorie 
chinuită cu doi la unu în faţa echipei Braves, la County Stadium; 
joi au avut o repriză a opta de excepţie, revenindu-şi după doi la 
doi, înscriind de patru ori şi terminând campionatul pe primul loc. 
Vineri m-am întors la Mermaid Pawn & Loan, aşteptându-mă să 
fiu întâmpinat de o doamnă morocănoasă şi de un domn foarte 
mâhnit. 

Doamna cea uriaşă s-a ridicat la nivelul aşteptărilor mele - şi- 
a încreţit buzele când m-a văzut şi a urlat: 

- Chazzie! A venit bogătaşul! 

Frati a ieşit purtând pe buze acelaşi rânjet de veveriţă 
fălcoasă pe care i-l văzusem când ne-am cunoscut la 
Lamplighter, în prima mea călătorie în trecutul colorat al oraşului 
Derry. În mână ţinea un plic pe care scria AMBERSON. 

- lacă-te, frăţioare, mi-a zis. Mare ca viaţa şi de două ori mai 
frumos. Şi uite-ţi câştigul. Poţi să-i numeri. 

- Am încredere în tine, i-am spus şi am vârât plicul în buzunar. 
Eşti cam vesel pentru un individ care tocmai ce a pierdut trei mii. 

- N-am să neg că mi-ai diminuat profitul din toamna asta, mi- 
a răspuns. Mi l-ai diminuat mult, chiar dacă tot am rămas cu 
ceva. Întotdeauna rămân cu bani. Mă ocup cu chestia asta 
pentru că e, cum îi zice, serviciu public. Oamenii pariază. O să 
parieze întotdeauna şi eu îi plătesc atunci când câştigă. In plus, 
îmi şi place să accept pariuri. E ca un hobby al meu. Şi ştii când 
îmi place cel mai mult? 

- Nu. 

- Atunci când vine cineva ca tine, un căutător de aur care 
pariază mult împotriva oricărei logici şi îi iese. Asta îmi dă 
încredere în natura aleatorie a universului. 

M-am întrebat cât de aleatoriu i s-ar mai părea universul dacă 


243 


ar vedea fiţuica lui Al cu rezultatele meciurilor. 

- Dar soţia ta nu pare la fel de, hm, tolerantă. 

A izbucnit în râs şi ochii mici i-au scăpărat. Fie că era vorba de 
câştig, pierdere sau egalitate, omuleţul acesta cu sirena tatuată 
pe braţ se bucura de viaţă din toată inima. Il admiram pentru 
asta. 

- O, Marjorie. Se topeşte toată când vine vreun amărât de 
şomer cu o poveste lacrimogenă să amaneteze inelul de logodnă 
al nevestei. Dar când e vorba de pariuri sportive, e cu totul alta. 
O ia personal. 

- O iubeşti mult, domnule Frati, nu-i aşa? 

- Ca luna şi stelele, frăţioare. Ca luna şi stelele. 

Marjorie citise ziarul şi îl lăsase pe tejgheaua din sticlă care 
acoperea casetele cu ceasuri, inele şi alte giuvaiericale. Titlul 
mare de pe prima pagină era CONTINUA VANATOAREA DUPA 
ASASINUL MISTERIOS IN VREME CE FRANK DUNNING ESTE DUS 
LA ODIHNA VEŞNICĂ. 

- Despre ce crezi că a fost vorba? l-am întrebat. 

- Nu ştiu, dar să-ţi zic ceva, s-a aplecat spre mine şi zâmbetul 
i-a dispărut de pe buze. Nu era nici pe departe sfântul pe care îl 
descriu ăştia de la fiţuici. Aş putea să-ţi povestesc multe, 
frăţioare. 

- Dă-i drumul. Am toată ziua la dispoziţie. Zâmbetul a 
reapărut: 

- Neee. Noi, cei din Derry, evităm să ne destăinuim. 

- Am observat, am spus. 


14 


Am vrut să mă întorc pe Kossuth Street. Ştiam că poliţiştii s-ar 
putea să supravegheze casa Dunning ca să vadă dacă se 
interesa cineva în mod special de membrii familiei, dar tot voiam 
să mă duc acolo. Dorinţa era foarte puternică. Şi nu pe Harry 
voiam să-l văd, ci pe sora lui cea mică. Aveam să-i spun ceva. 

Că trebuie să meargă la colindat de Halloween indiferent cât 
de tristă ar fi fost din cauza morţii tăticului ei. 

Că o să fie cea mai frumoasă, cea mai fermecătoare prinţesă 
indiană pe care o văzuse cineva vreodată şi că se va întoarce 
acasă cu un munte de dulciuri. 

Că avea înaintea ei încă cel puţin cincizeci şi trei de ani 
încărcaţi şi poate mult mai mulţi. 


244 


Şi mai ales că într-o zi fratele ei, Harry, va dori să se îmbrace 
în uniformă şi să se ducă în armată, şi atunci ea va trebui să facă 
tot ce-i stă în putere, absolut tot ca să-l convingă să se 
răzgândească. 

Insă copiii uită. Toţi profesorii ştiu asta. 

Copiii uită şi cred că vor trăi la nesfârşit. 


15 


Venise vremea să plec din Derry, însă mai aveam încă o 
ultimă afacere de care trebuia să mă ocup înainte de asta. Am 
aşteptat până luni. In după-amiaza aceea, treisprezece 
octombrie, mi-am aruncat valiza în portbagajul Sunlinerului şi, 
aşezat în spatele volanului, am scris câteva propoziţii pe o 
bucată de hârtie. Am vârât-o într-un plic, am lipit plicul şi am 
scris numele destinatarului pe el. 

M-am dus în Low Town, am parcat şi am intrat în barul Dolarul 
Somnoros. Aşa cum mă aşteptasem, nu era nimeni înăuntru în 
afară de barmanul Pete. Spăla nişte pahare şi se uita la televizor 
unde se difuza Love of Life. S-a întors fără chef înspre mine, 
rămânând cu un ochi la John şi Marsha sau cum Dumnezeu îi 
chema. 

- Ce să fie? 

- Nimic, dar poţi să-mi faci un serviciu. Pentru care te voi 
recompensa cu cinci dolari americani. 

Nu a părut impresionat. 

- Ce vorbeşti? Ce serviciu? 

Am pus plicul pe bar: 

- Dă-l cetăţeanului în cauză. 

A citit numele de pe plic. 

- Ce vrei cu Billy Turcotte? Şi de ce nu i-l dai singur? 

- E o treabă simplă, Pete. Vrei cinci dolari sau nu? 

- Sigur. Câtă vreme nu-i nimic rău. Billy e un tip cumsecade. 

- N-o să-i faci niciun rău. S-ar putea chiar să-i faci un bine. 

Am pus o hârtie de cinci pe plic. Pete a făcut-o să dispară şi s- 
a întors la serialul lui. Am plecat. Probabil că Turcotte a primit 
plicul. Dacă sau nu a făcut ceva după ce a citit ce era înăuntru e 
o altă întrebare, una din multele la care nu voi primi niciodată 
răspuns. lată ce i-am scris: 


Dragă Bill, 


245 


Ai o problemă serioasă la inimă. Trebuie să te duci curând la 
doctor, sau va fi prea târziu. S-ar putea să crezi că e o glumă 
proastă, dar nu este. S-ar putea să crezi că nu am de unde să 
ştiu aşa ceva, dar ştiu. Aşa cum ştiu şi că Frank Dunning a ucis-o 
pe sora ta, Clara, şi pe nepotul tău, Mikey. TE ROG, CREDE-MA ȘI 
DU-TE LA DOCTOR! 

Un prieten 


16 


M-am urcat în Sunliner şi pe când dădeam înapoi ca să ies din 
parcarea în pantă, am văzut chipul îngust şi neîncrezător al 
domnului Keene care se uita la mine din drogherie. Am deschis 
geamul, am scos mâna afară şi i-am arătat degetul. Apoi m-am 
îndreptat spre Şoseaua unde faci doi kilometri pe minut şi am 
ieşit din Derry cu intenţia de a nu-l mai vedea niciodată. 


246 


Capitolul 11 


În timp ce mă îndreptam spre sud pe Şoseaua unde faci doi 
kilometri pe minut, am tot încercat să mă conving că nu are 
niciun rost să mă ocup de Carolyn Poulin. Mi-am spus că acela 
era experimentul lui Al Templeton, nu al meu, iar experimentul, 
ca şi viaţa lui, se încheiase acum. Mi-am amintit că situaţia fetiţei 
era foarte diferită de cea a lui Doris, Troy, Tugga şi Ellen. Da, 
Carolyn va fi paralizată de la mijloc în jos şi da, ăsta era un lucru 
îngrozitor. Dar a fi paralizat în urma unei împuşcături nu-i tot una 
cu a fi omorât în bătaie cu un baros. Cu sau fără scaun cu rotile, 
Carolyn Poulin va avea o viaţă împlinită. Mi-am zis că aş fi nebun 
dacă mi-aş risca adevărata misiune sfidând încă o dată trecutul 
încăpățânat şi viclean, provocându-l să mă urmărească, să mă 
înşface şi să mă înghită. 

Nici unul dintre argumentele acestea n-a ţinut. 

Intenţionasem să-mi petrec prima noapte a călătoriei în 
Boston, dar îmi tot revenea în minte imaginea lui Dunning, 
prăbuşit pe mormântul tatălui său, peste coşul strivit cu flori. 
Meritase să moară - ce naiba, trebuise să moară - dar în 5 
octombrie încă nu făcuse niciun rău familiei sale. Nu celei de-a 
doua familii. Imi puteam spune (şi o făceam!) că făcuse destul 
rău primei soţii şi primului copil, că era deja de două ori asasin la 
data de 13 octombrie 1958, iar una din victimele lui fusese 
aproape un bebeluş, însă nu aveam nicio dovadă în această 
privinţă. Nu aveam decât cuvântul lui Bill Turcotte. 

Cred că, în fond, voiam să pun în balanţă ceva ce mi se părea 
a fi un lucru rău, indiferent cât de necesar, cu un lucru care mi se 
părea a fi bun. Aşa că, în loc să mă duc la Boston, am ieşit de pe 
autostradă la Auburn şi m-am îndreptat înspre vest, înspre 
regiunea cu lacuri a statului Maine. Chiar înainte de căderea 
nopţii m-am cazat într-una dintre cabanele unde locuise Al. Am 
primit-o pe cea mai mare, la un preţ extrasezon ridicol de ieftin. 

Se poate ca săptămânile petrecute acolo, cinci la număr, să fi 
fost cele mai bune din viaţa mea. N-am văzut ţipenie de om, cu 
excepţia cuplului care se ocupa de magazinul local de unde îmi 
cumpăram diverse alimente de două ori pe săptămână şi a 
domnului Winchell, proprietarul cabanelor. Trecea pe la mine 
duminicile ca să vadă dacă sunt bine şi dacă mă distrez. De 


247 


fiecare dată când îmi punea această întrebare îi răspundeam că 
da. Şi nu minţeam. Mi-a dat cheia de la magazie şi am putut să 
ies cu barca pe lac dimineaţa şi seara când apa era liniştită. Mi- 
amintesc o seară când am privit luna plină ridicându-se calmă 
deasupra copacilor şi cărarea argintie pe care a întins-o pe ape, 
în vreme ce imaginea bărcii mele se reflecta în adâncuri aidoma 
unui geamăn înecat. De undeva a ţipat un cufundar şi din altă 
parte i-a răspuns perechea sau un prieten. Curând au mai intrat 
şi alţii în discuţie. Mi-am scos vâsla din apă şi am rămas acolo, 
nemişcat, la trei sute de metri de mal, admirând luna şi 
ascultând conversaţia cufundarilor. Mi-aduc aminte că m-am 
gândit că dacă raiul există cu adevărat şi nu seamănă cu 
momentul acesta atunci nu mă interesează. 

Mai târziu culorile toamnei au început să se înfierbânte - la 
început un galben sfielnic, apoi portocaliu, apoi roşu aprins, de 
bordel, pe când toamna incendia o altă vară în Maine. La 
magazin erau mai multe cutii din carton pline cu cărţi fără 
coperte şi cred că am citit vreo treizeci de volume, dacă nu chiar 
mai multe: polițiste de Ed McBain, John D. MacDonald, Chester 
Himes şi Richard S. Prather; melodrame aburinde, ca Peyton 
Place şi A Stone for Danny Fisher; foarte multe westernuri; şi un 
roman science-fiction intitulat The Lincoln Hunters, în care era 
vorba despre nişte călători în timp care încercau să înregistreze 
un discurs uitat al lui Abraham Lincoln. 

Când nici nu citeam, nici nu mergeam cu barca pe lac, mă 
plimbam prin pădure în după-amiezile lungi de toamnă, uşor 
înceţoşate şi călduroase. Printre ramurile copacilor, în aurul 
razelor de soare se zbenguiau firişoare de praf. 

Noaptea, o linişte incredibil de adâncă acoperea totul şi-mi 
făcea urechile să ţiuie. Pe Route 114 oricum treceau puţine 
maşini, iar după ora zece nu se mai vedea aproape niciuna. După 
ora zece acea parte de lume unde venisem să mă odihnesc 
aparţinea doar cufundarilor şi vântului din brazi. Încetul cu 
încetul, imaginea lui Frank Dunning prăbuşit pe mormântul 
tatălui său a început să pălească şi tot mai rar îmi aminteam 
cum aruncasem perna încă fumegândă acoperindu-i ochii ficşi în 
mausoleul familiei Tracker. 

La sfârşitul lui octombrie, când ultimele frunze cădeau din 
copaci în pipete triste spre întâlnirea cu pământul, iar 
temperaturile de noapte trecuseră sub zero grade, am început să 
mă duc în Durham, ca să mă familiarizez cu zona din jurul 


248 


dealului Bowie, unde în doar două săptămâni va avea loc o 
partidă de vânătoare. Un reper foarte bun mi-a fost The Friends' 
Meeting House despre care îmi povestise Al. Nu departe de aici, 
un copac mort se înclina spre drum, probabil chiar cel cu care se 
luptase Al când venise Andrew Cullum, deja îmbrăcat cu vesta 
portocalie de vânătoare. Am vrut să văd şi unde locuieşte şi să 
schiţez traseul probabil de acasă până la Bowie Hill. 

De fapt, nu aveam niciun plan clar; doar mergeam pe drumul 
deja deschis de Al. Urma să ajung în Durham devreme în 
dimineaţa zilei respective, să opresc maşina lângă copacul căzut, 
să încerc să-l dau la o parte, apoi să mimez o criză de inimă 
atunci când va veni Cullum. Dar, după ce am descoperit unde 
locuieşte, m-am oprit să beau ceva la Brownie's Store, la un 
kilometru distanţă de casa lui. Acolo am văzut în vitrină un afiş 
care mi-a dat o idee. Trăsnită, dar destul de interesantă. 

Titlul afişului era REZULTATELE TURNEULUI DE CRIBBAGE ALE 
DISTRICTULUI ANDROSCOGGIN. Dedesubt era o listă cu vreo 
cincizeci de nume. Câştigătorul turneului era un tip din West 
Minot, care marcase zece mii de „cuie” - ce or mai fi fost şi alea. 
Locul al doilea avea nouă mii cinci sute. lar pe locul al treilea, cu 
8 722 de „cuie” se afla Andrew Cullum - numele îi fusese 
subliniat cu roşu, de aceea afişul îmi atrăsese atenţia. 

Există coincidenţe în lumea asta, dar am ajuns să cred că sunt 
destul de rare. E ceva care acţionează, înţelegi? Undeva în 
univers (sau de dincolo de el), o maşină infinită ticăie şi îşi 
învârte angrenajele imense. 

Ziua următoare, cu puţin înainte de cinci după-amiaza, am 
mers acasă la Cullum. Am oprit în spatele Fordului lui combi şi m- 
am dus la uşă. 

Am bătut şi mi-a deschis o femeie drăguță, cu un şor cu 
volănaşe pe rochie şi în braţe cu un copil mic. Doar privind-o mi- 
am dat seama că făcusem alegerea cea bună. Deoarece Carolyn 
Poulin nu avea să fie singura victimă a zilei de cincisprezece 
noiembrie. Va fi doar cea care va ajunge într-un scaun cu rotile. 

- Da? 

- Mă numesc George Amberson, doamnă, mi-am atins pălăria 
în semn de salut. Mă întreb dacă aş putea sta de vorbă cu soţul 
dumneavoastră. 

Sigur că puteam. Apăruse deja în spatele ei şi o luase de 
umeri. Tânăr, mai puţin de treizeci de ani, cu o expresie de 
uimire amabilă pe chip. Copilul şi-a întins mânuţele spre el, el i-a 


249 


sărutat degetele, iar femeia a început să râdă. Cullum mi-a întins 
mâna şi eu i-am strâns-o. 

- Cu ce vă pot fi de folos, domnule Amberson? 

l-am arătat tabla de cribbage pe care o adusesem cu mine. 

- Am aflat la Brownie's că sunteţi un jucător foarte bun. Aşa 
că am o propunere să vă fac. 

Doamna Cullum a părut alarmată. 

- Soţul meu şi cu mine suntem metodişti, domnule Amberson. 
Participă la turnee doar de distracţie. A câştigat şi un trofeu pe 
care îl lustruiesc cu drag şi dă bine pe cămin, dar dacă vreţi să 
jucaţi cărţi pe bani aţi greşit adresa. 

_ A zâmbit, iar eu am observat că face eforturi să fie amabilă. 
Imi plăcea, îmi plăceau amândoi. 

- Are dreptate, a adăugat Cullum cu regret, dar hotărât. Pe 
vremuri, pe când munceam în pădure, obişnuiam să joc cu un 
penny pe „cui”, dar asta a fost înainte s-o cunosc pe Marnie. 

- AŞ fi nebun să joc cu dumneavoastră pe bani, i-am explicat, 
pentru că habar n-am să joc. Dar vreau să învăţ. 

- In cazul acesta, poftim înăuntru, mi-a zis. Vă învăţ cu 
plăcere. Durează doar cincisprezece minute şi mai avem o oră 
până la cină. E floare la ureche. Dacă ştiţi să adunaţi cu 
cincisprezece şi să numărați până la treizeci şi unu, ştiţi şi să 
jucaţi cribbage. 

- Sunt sigur că jocul înseamnă mai mult decât nişte adunări, 
altfel nu v-aţi mai fi clasat al treilea la Turneul din Androscoggin, 
i-am spus. Şi vreau să învăţ mai multe decât regulile de bază. 
Vreau să cumpăr o zi din timpul dumneavoastră. Mai precis, ziua 
de cincisprezece noiembrie. De la zece dimineaţa până la patru 
după-amiaza, să zicem. 

Acum soţia lui a părut speriată şi şi-a strâns mai tare copilul la 
piept. 

- Pentru aceste şase ore din timpul dumneavoastră vă voi 
plăti două sute de dolari. 

Cullum s-a încruntat: 

- Ce fel de joc e acesta, domnule? 

- Sper să fie cribbage, i-am răspuns, dar mi-am dat seama, 
după expresiile lor că nu avea să fie suficient. Uite, n-am de gând 
să-ţi spun că nu e vorba de mai mult, dar ai crede că sunt nebun 
dacă aş încerca să-ţi explic. 

- Deja cred că eşti nebun, a intervenit Marnie Cullum. Dă-l 
afară, Andy. 


250 


M-am întors spre ea: 

- Nu-i nimic rău, nu-i nimic ilegal, nu-i o escrocherie şi nu-i 
periculos. Mă jur pe ce vreţi. 

Dar începusem deja să-mi dau seama că n-o să meargă, fie că 
m-aş fi jurat, fie că nu. Fusese o idee proastă. Şi aşa Cullum o să 
fie de două ori mai neîncrezător când o să dea cu ochii de mine 
lângă Friends' Meeting House în după-amiaza de cincisprezece 
noiembrie. Dar am continuat să insist. Invăţasem în Derry cum 
se face: 

- E doar cribbage. Mă înveţi jocul, jucăm câteva ore, îţi dau 
două sute de dolari şi ne despărţim prieteni. Ce zici? 

- De unde eşti, domnule Amberson? 

- Până de curând am stat mai la nord, în Derry. Lucrez în 
domeniul afacerilor imobiliare. Acum sunt în vacanţă pe lacul 
Sebago, după care îmi voi continua drumul spre sud. Vrei să-ţi 
dau şi nişte nume? Referinţe, ca să zic aşa? am continuat cu un 
surâs. Oameni care să confirme că nu sunt dement? 

- Dar sâmbetele se duce la vânătoare în pădure când e sezon, 
a spus doamna Cullum. E singura lui ocazie, pentru că e la 
muncă toată săptămâna şi când ajunge acasă e atât de întuneric 
că nici nu mai merită să-şi încarce puşca. 

Tot nu avea încredere, dar acum am observat şi altceva pe 
chipul ei, ceva ce mi-a dat speranţă. Atunci când eşti tânără şi ai 
un copil, când soţul tău munceşte cu mâinile - aşa îmi spuneau 
crăpăturile şi bătăturile pe care i le văzusem în palme şi pe 
degete - două sute de dolari înseamnă o mulţime de provizii. 
Sau, în 1958, două rate şi jumătate la casă. 

- Aş putea să nu mă duc în după-amiaza aia în pădure, a spus 
Cullum. Oricum cei din oraş au cam alungat vânatul. Nu mai 
găseşti o afurisită de căprioară decât la Bowie Hill. 

- Ai grijă cum vorbeşti în faţa copilului, domnule Cullum, l-a 
avertizat soţia pe un ton aspru, dar zâmbind când el a sărutat-o 
pe obraz. 

- Domnule Amberson, trebuie să stau de vorbă cu nevestica 
mea, mi-a zis Cullum. Te superi dacă te rog să rămâi un minut 
afară? 

- Am să fac altceva, i-am spus. O să mă duc la Brownie's şi o 
să-mi iau un drog. 

Aceasta era denumirea sucurilor în limbajul celor din Derry. 

- Să vă aduc şi vouă câte un suc rece? 

Mi-au mulţumit, dar au refuzat oferta şi Marnie Cullum mi-a 


251 


închis uşa în nas. M-am dus la Brownie's unde am cumpărat un 
Orange Crush pentru mine şi o acadea care m-am gândit că o să- 
i facă plăcere celei mici. Cei doi soţi Cullum mă vor refuza, mi-am 
spus. Imi vor mulţumi pentru intenţie, dar vor fi de neclintit. 
Eram un tip ciudat cu o propunere ciudată. Sperasem că de data 
aceasta îmi va fi mai uşor să schimb trecutul tocmai pentru că Al 
îl schimbase deja de două ori. Se pare că mă înşelasem. 

Dar am avut parte de o surpriză. Cullum a fost de acord, iar 
soţia lui mi-a îngăduit să-i dau acadeaua fetiţei, care a primit-o 
cu un chicotit vesel, a lins-o o dată, iar apoi şi-a trecut-o prin păr 
ca pe un pieptene. Ba chiar m-au invitat să rămân la cină, dar i- 
am refuzat. l-am oferit lui Andy Cullum un avans de cincizeci de 
dolari, pe care el l-a refuzat... până când soţia lui a insistat să-l 
ia. 

M-am întors triumfător la Sebago, dar atunci când am revenit 
în Durham, în dimineaţa de cincisprezece noiembrie (când 
câmpurile erau acoperite cu o chiciură atât de groasă încât 
nenumăraţii vânători îmbrăcaţi cu veste portocalii lăsau urme 
adânci), starea de spirit mi se schimbase. A chemat poliția 
statală sau pe şeriful local, mi-am spus. Și în vreme ce ăştia mă 
interoghează în cea mai apropiată secţie de poliție ca să 
înțeleagă ce fel de smintit sunt, Cullum va pleca la vânătoare în 
pădurea de pe Bowie Hill. 

Dar nu era nicio maşină de poliţie în faţa casei. Doar Fordul 
prăpădit al lui Andy Cullum. Mi-am luat tabla de cribbage şi m- 
am dus la uşă. Mi-a deschis chiar el şi m-a întrebat: 

- Gata de lecţie, domnule Amberson? 

- Gata, domnule, am răspuns zâmbind. 

M-a dus pe pridvorul din spatele casei; cred că doamna nu mă 
voia înăuntru alături de ea şi de copil. Regulile erau simple. 
Cuiele însemnau puncte, iar un joc însemna două ture ale tablei. 
Am învăţat ce este o linie dreaptă, o pereche, un blocaj în noroi 
şi ceea ce Andy numea „nouăsprezecele cel misterios”, adică - 
mâna imposibilă. Apoi ne-am apucat de joc. La început am ţinut 
scorul, dar m-am lăsat păgubaş când Cullum mi-a luat-o înainte 
cu patru sute de puncte. Când şi când auzeam pocnetul 
îndepărtat al unei puşti de vânătoare, iar el se uita înspre 
pădurea care se întindea după curtea cea mică. 

- Sâmbăta viitoare, i-am spus la un moment dat. Sigur ai să te 
duci sâmbăta viitoare. 

- Probabil că o să plouă, mi-a răspuns şi a izbucnit în râs. Şi 


252 


mă mai şi plâng, nu? Mă distrez şi fac şi bani în acelaşi timp. Şi tu 
ai început să joci mai bine, George. 

La prânz, Marnie ne-a dat sendvişuri mari cu ton şi supă de 
roşii făcută în casă. Am mâncat în bucătărie şi, când am 
terminat, ne-a sugerat să jucăm înăuntru. Işi dăduse seama că 
nu reprezentam niciun pericol şi asta m-a bucurat. Erau nişte 
oameni tare drăguţi, soţii Cullum. Un cuplu drăguţ cu un copil 
drăguţ. M-am gândit la ei adesea când îi auzeam pe Lee şi pe 
Marina Oswald strigând unul la celălalt din apartamentele lor de 
la etaj... şi când vedeam - asta s-a întâmplat cel puţin o dată - 
făcând scandal pe stradă. Trecutul se armonizează; încearcă să 
se echilibreze şi, de obicei, reuşeşte. Familia Cullum era la un 
capăt al scrânciobului; familia Oswald la celălalt. 

Şi Jake Epping? Cunoscut şi sub numele de George Amberson? 
El se afla la mijloc; el era punctul de echilibru. 

Spre sfârşitul sesiunii noastre maraton de cribbage, am reuşit 
să câştig prima partidă. Trei jocuri mai târziu, la patru şi câteva 
minute, l-am snopit pe Cullum şi am râs încântat. Micuța Jenna a 
râs cu mine şi s-a aplecat din scaunul ei înalt să mă tragă de păr 
în semn de prietenie. 

- Asta-i! am strigat râzând. 

Cei trei membri ai familiei Cullum râdeau împreună cu mine. 

- Aici mă opresc! 

Am scos portofelul şi am pus trei hârtii de câte cincizeci de 
dolari pe muşamaua cu pătrate albe şi roşii de pe masa din 
bucătărie. 

- Şi a meritat fiecare bănuţ! 

Andy le-a împins spre mine. 

- Pune-ţi banii înapoi în portofel, unde le e locul, George. M- 
am distrat mult prea bine ca să ţi-i iau. 

Am dat din cap, ca şi cum aş fi fost de acord cu el şi am 
împins bancnotele spre Marnie, care le-a înşfăcat. 

- Mulţumim, domnule Amberson, i-a aruncat ea o privire 
încărcată de reproş soţului ei. Ne prind bine banii ăştia. 

- Bun. 

M-am ridicat şi m-am întins, auzind cum îmi trosnesc oasele. 
Undeva - la şapte kilometri distanţă de casa familiei Cullum, 
poate la zece - Carolyn Poulin şi tatăl ei se întorceau în oraş în 
camioneta pe portiera căreia scria POULIN - CONSTRUCŢII ŞI 
TÂMPLĂRIE. Poate că împuşcaseră căprioare. Poate că nu. 
Oricum, sunt sigur că se simţiseră bine şi că au povestit despre 


253 


toate cele pe care le povestesc taţii cu fiicele, şi bravo lor. 

- Rămâi la cină, George, mi-a spus Marnie. Avem fasole şi 
cârnaţi. 

Şi am rămas. Şi după cină ne-am uitat la ştiri la televizorul 
micuţ de consolă al soţilor Cullum. Avusese loc un accident de 
vânătoare, dar în New Hampshire. In Maine nu se întâmplase 
nimic. M-am lăsat convins să mai mănânc o porţie din plăcinta cu 
mere făcută de Marnie, deşi eram plin până în gât. Apoi m-am 
ridicat de la masă şi le-am mulţumit pentru ospitalitate. 

Andy Cullum mi-a întins mâna: 

- Data viitoare jucăm pe gratis, în regulă? 

- Sigur. 

Nu mai avea să fie o dată viitoare şi cred că ştia asta. 

Şi s-a dovedit că şi soţia lui ştia. M-a prins din urmă tocmai 
când ajunsesem la maşină. Infăşurase fetiţa într-un pled şi-i 
pusese o căciuliţă pe cap, dar nu-şi luase haina. li ieşeau aburi 
din gură şi tremura de frig. 

- Doamnă Cullum, intră înapoi în casă înainte să te îmbo... 

- De la ce l-ai salvat? 

- Poftim? 

- Ştiu că de asta ai venit. M-am rugat când eraţi afară în 
pridvor. Dumnezeu mi-a răspuns, dar nu mi-a răspuns complet. 
De la ce l-ai salvat? 

Am prins-o de umerii care-i tremurau şi am privit-o în ochi: 

- Marnie... dacă Dumnezeu ar fi vrut să ştii, ţi-ar fi spus EI 
însuşi. 

Pe neaşteptate, m-a luat în braţe şi m-a strâns. Uluit, am 
îmbrăţişat-o şi eu. Baby Jenna, prinsă între noi doi, a făcut ochii 
mari. 

- iți mulţumesc, indiferent despre ce a fost vorba, mi-a şoptit 
Marnie în ureche, făcându-mi pielea de găină cu răsuflarea ei 
caldă. g 

- Du-te în casă, drăguțo. Inainte să îngheţi. 

S-a deschis uşa de la intrarea în casă. In prag era Andy cu o 
cutie cu bere în mână. 

- Marnie? Marn? 

Femeia s-a dat la o parte. Ochii îi erau mari şi întunecaţi. 

- Dumnezeu ne-a adus un înger păzitor, mi-a spus. Nu am să 
vorbesc despre asta, dar am să mă gândesc şi am să te 
preţuiesc în inima mea. 

Apoi s-a întors şi s-a dus în faţa casei, unde o aştepta soţul ei. 


254 


Înger. Era a doua oară când mi se spunea aşa şi am meditat şi 
eu la acest cuvânt în inima mea. Şi în acea noapte, în cabana 
mea, în aşteptarea somnului şi în ziua următoare când am mers 
cu barca pe apele liniştite de duminică, sub un cer albastru şi 
rece ce prefigura iarna. 

Inger păzitor. 

Luni, şaptesprezece noiembrie, am văzut primii fulgi de 
zăpadă şi i-am considerat un semn. Mi-am făcut bagajul, m-am 
dus la Sebago Village şi l-am găsit pe domnul Winchell la o cafea 
şi în faţa unui morman de gogoşi la Lukeside Restaurant (în anul 
1958 oamenii mâncau foarte multe gogoşi). l-am dat cheile şi i- 
am spus că m-am simţit foarte bine şi că mă simt întremat. 

Luminat la faţă. 

- Mă bucur, domnule Amberson. Aşa şi trebuie. Ai plătit până 
la sfârşitul lunii. Dă-mi o adresă unde să-ţi rambursez banii pe 
două săptămâni. 

- Nu voi şti sigur unde o să mă aflu până nu primesc ordine de 
la şefii de la centru, i-am răspuns, dar o să-ţi scriu. 

Călătorii în timp mint destul de mult. 

Mi-a întins mâna. 

- A fost o plăcere să te găzduiesc. 

l-am strâns-o. 

- Plăcerea a fost de partea mea. A 

M-am urcat în maşină şi m-am îndreptat spre sud. În noaptea 
aceea am stat la Parker House din Boston şi am vizitat rău- 
famata Combat Zone. După săptămânile idilice din Sebago, 
neonul mi-a sfârtecat retina şi mulţimea de petrecăreţi - 
majoritatea tineri, majoritatea bărbaţi, majoritatea îmbrăcaţi în 
uniforme - m-a făcut să mă simt agorafobic şi nostalgic după 
nopţile liniştite din vestul statului Maine, unde puţinele magazine 
se închideau la şase, iar după zece pe autostrăzi nu mai trecea 
nicio maşină. 

Noaptea următoare m-am cazat la hotelul Harrington din D.C. 
Trei zile mai târziu eram pe coasta de vest a Floridei. 


255 


Capitolul 12 


1 


Am mers pe autostrada US 1 spre sud. Am mâncat într-o 
groază de restaurante de pe marginea drumului care se lăudau 
cu mâncare ca la mama acasă, locuri unde specialitatea casei, 
inclusiv o cupă cu fructe la început şi o plăcintă cu îngheţată la 
desert, costa doar optzeci de cenți. N-am văzut nicio franciză de 
fast-food, dacă nu punem la socoteală Howard Johnson, cu 
logourile lui cu 28 Flavors şi Simple Simon. Am văzut o ceată de 
cercetaşi ce se îngrijeau de un foc de frunze de toamnă 
împreună cu instructorul lor; am văzut femei în haine de ploaie şi 
galoşi care strângeau grăbite rufele de pe sfoară sub 
ameninţarea ploii; am văzut trenuri lungi de pasageri cu nume ca 
The Southern Flyer şi Star of Tampa accelerând către acele 
tărâmuri ale Americii unde iarna nu este permisă. Am văzut 
bătrâni fumând pipă pe băncile din pieţele oraşelor. Am văzut un 
milion de biserici şi un cimitir unde vreo sută de persoane se 
adunaseră în cerc în jurul unui mormânt şi cântau „The Old 
Rugged Cross”. Am văzut bărbaţi construind hambare. Am văzut 
oameni ajutaţi de alţi oameni. Doi dintre aceştia şi-au oprit 
camionul să mă ajute când mi s-a stricat radiatorul şi rămăsesem 
pe marginea drumului. Asta s-a întâmplat în Virginia, cam pe la 
ora patru după-amiaza, iar unul dintre ei m-a întrebat dacă am 
nevoie de un loc unde să-mi petrec noaptea. Cred că aş putea să 
încerc să-mi imaginez că şi în 2011 s-ar putea întâmpla aşa ceva, 
dar efortul ar fi cumplit de mare. 

Şi încă ceva. În North Carolina am oprit să alimentez la o 
staţie de benzină Humble Oil şi m-am dus la toaletă. Acolo erau 
două uşi şi trei semne. Pe o uşă fusese scris cu şablonul 
BARBAŢI, iar pe cealaltă, DOAMNE. Al treilea semn era o săgeată 
pe un băț, îndreptată cu vârful înspre panta cu tufe din spatele 
staţiei. Pe ea scria: COLORAŢI. Curios, am coborât cărăruia, atent 
să mă aplec de câteva ori ca să nu mă atingă inconfundabilele 
frunze otrăvitoare, de un verde-maroniu uleios ale oţetarului 
sălbatic. Speram ca tăticii şi mămicuţele care îşi conduceau 
copiii spre acel loc special amenajat de la capătul cărării să fie în 
stare să recunoască tufele alea păcătoase, pentru că, la sfârşitul 


256 


anilor cincizeci, majoritatea copiilor purtau pantaloni scurţi. 

Doar că nu era niciun loc special amenajat. La capătul cărării 
am dat de un pârâu îngust, peste care fusese pusă de-a 
curmezişul o bucată de lemn sprijinită pe doi pari din beton ca 
vai de mama lor. Bărbatul care ar fi vrut să urineze acolo putea 
să stea pe mal, să-şi tragă fermoarul de la pantaloni şi să-i dea 
drumul. O femeie ar fi trebuit să se ţină de una dintre tufe 
(presupunând că nu era de oţetar) şi să se aşeze pe vine. Pe 
bucata de lemn ar fi trebuit să te aşezi dacă voiai să faci treabă 
mare. Poate chiar în ploaie torențială. 

Dacă îţi dau vreodată senzaţia că anul 1958 era fără cusur, 
aminteşte-ţi cărarea asta, bine? Cea cu tufe de oţetar otrăvitor. 
Şi bucata de lemn de peste pârâu. 


2 


M-am instalat la vreo nouăzeci de kilometri la sud de Tampa, 
în oraşul Sunset Point. Cu optzeci de dolari pe lună am închiriat o 
bojdeucă pe cea mai frumoasă (şi, în general, pustie) plajă pe 
care am văzut-o vreodată în viaţă. Pe fâşia mea de nisip mai 
erau alte patru bojdeuci la fel de modeste ca a mea. Nu am 
văzut niciuna din hidoşeniile nouveau McMansions care aveau să 
se înmulțească mai târziu ca ciupercile otrăvitoare din beton în 
această parte a statului. Cincisprezece kilometri la sud, în 
Nokomis, era un supermarket, iar în Venice se găsea un centru 
comercial destul de apatic. Route 41 semăna cu un drum de 
ţară. Şi trebuia să conduci încet acolo, mai ales înspre asfinţit, 
pentru că în această perioadă traversau o mulţime de aligatori şi 
de tatu. Intre Sarasota şi Venice puteai găsi standuri de fructe, 
pieţe itinerante, câteva baruri şi o sală de dans ce se numea 
Blackie's. Dar, după Venice, frate, rămâneai singur singurel, cel 
puţin până ajungeai la Fort Myers. 

Am lăsat în urmă personajul din lumea imobiliară al lui George 
Amberson. In primăvara lui 1959, America făcuse deja cunoştinţă 
cu criza. In Florida toată lumea vindea şi nimeni nu cumpăra, aşa 
că George Amberson a devenit exact ceea ce preconizase Al: un 
scriitor aspirant al cărui unchi destul de bogat îi lăsase din ce să- 
şi ducă traiul pentru moment. 

Şi chiar am scris, nu doar la un proiect, ci la două. Dimineaţa, 
când eram mai proaspăt, lucram la manuscrisul pe care tu îl 
citeşti acum (dacă va exista vreodată un tu). Serile scriam la un 


257 


roman al cărui titlu de probă era Locul crimei. Locul în cauză era, 
bineînţeles, Derry, deşi îl botezasem Dawson în cartea mea. 
Incepusem cartea doar ca să am o piesă de recuzită, ceva ce aş 
putea arăta unor eventuali prieteni care m-ar fi întrebat la ce 
lucrez (iar „manuscrisul de dimineaţă” îl ţineam încuiat într-o 
cutie din oţel ascunsă sub pat). In timp, Locul crimei a devenit 
mai mult decât un simplu paravan. Am început chiar să cred că 
era bun şi să visez la ziua când va vedea lumina tiparului. 

Scriam o oră la memorii dimineaţa şi o oră la roman seara şi 
tot rămâneam cu o groază de timp de umplut. Am încercat să 
pescuiesc, căci acolo erau o mulţime de peşti care abia aşteptau 
să fie prinşi, dar nu mi-a plăcut îndeletnicirea aceasta, aşa că am 
abandonat-o. Era plăcut să mă plimb în zori şi la asfinţit, dar nu 
şi la ceasurile fierbinţi ale prânzului. Aşa că am devenit clientul 
obişnuit al unicei librării din Sarasota şi am petrecut ore lungi (şi 
fericite) în bibliotecile micuţe din Nokomis şi din Osprey. 

Am citit şi recitit notițele lui Al. Intr-un final, mi-am recunoscut 
mie însumi că dădeam dovadă de un comportament obsesiv şi 
am pus caieţelul în cutie, alături de „manuscrisul de dimineaţă”. 
Am spus că notițele erau exhaustive şi chiar aşa mi s-au şi părut 
atunci, dar pe măsură ce timpul - această bandă rulantă pe care 
toţi trebuie să ne deplasăm - m-a adus mai aproape de 
momentul când viaţa mea se va intersecta cu cea a tânărului 
viitor asasin, au început să nu prea mai fie atât de complete. 
Aveau o sumedenie de lacune. 

Uneori îl înjuram pe Al pentru că mă forţase să accept 
misiunea aceasta fără să-mi lase timp de gândire. Dar, în 
momentele când aveam capul mai limpede, îmi dădeam seama 
că un timp suplimentar n-ar fi schimbat nimic. Ba chiar ar fi 
înrăutățit situaţia şi probabil că Al ştiuse asta. Chiar dacă nu s-ar 
fi sinucis, tot n-aş fi avut la dispoziţie mai mult de o săptămână, 
hai, două, şi câte cărţi se scriseseră despre şirul de evenimente 
care au culminat cu ziua aceea din Dallas? O sută? Trei sute? 
Poate o mie. Unele confirmându-i convingerea lui Al că Oswald 
acţionase singur, unele pretinzând că ar fi făcut parte dintr-o 
conspirație atent pusă la cale, altele susţinând cu deplină 
certitudine că nu el a fost cel care a apăsat pe trăgaci şi că a fost 
un prostălău acuzat pe nedrept, aşa cum a declarat şi el după 
arestare. Sinucigându-se, Al luase cu sine cea mai mare 
slăbiciune a învățatului: aceea de a-ţi prezenta îndoielile drept 
documentări. 


258 


3 


M-am dus de mai multe ori în Tampa, unde întrebările mele 
discrete m-au condus la un agent de pariuri pe nume Eduardo 
Gutierrez. Odată ce s-a convins că nu sunt poliţai, s-a declarat 
mai mult decât bucuros să-mi accepte pariul. 

Prima dată am pariat pe Minneapolis Lakers în meciul cu 
Celtics din turul campionatului din 1959, stabilindu-mi, astfel, 
statutul de găgăuţă autentic. Cei de la Lakers n-au câştigat nici 
măcar un singur meci. Am mai pus patru sute de dolari pe 
Canadians în meciul cu Maple Leafs din Stanley Cup şi am 
câştigat... dar, de fapt, mi-am recuperat pierderea de la celălalt 
pariu. Norocul prostului, frăţioare, cum ar fi spus prietenul meu, 
Chaz Frati. 

Singura lovitură mai importantă am dat-o în primăvara lui 
1960, când am pariat că Venetian Way îl va depăşi pe Bally 
Ache, favoritul derbiului Kentucky. Gutierrez mi-a zis că îmi dă o 
cotă de patru la unu dacă mă bag cu o mie şi cinci la unu dacă 
mă bag cu două. După codelile adecvate, m-am hotărât asupra 
celei de-a doua propuneri şi m-am îmbogăţit cu zece mii. Mi-a 
dat câştigul cu o mină veselă ce-mi amintea de Frati, dar cu o 
licărire rece în privire de care nu mi-a păsat atunci. 

Gutierrez era un cubanez slăbănog - probabil că nu cântărea 
mai mult de şaizeci şi cinci de kilograme cu hainele leoarcă pe el 
-, dar era şi fost membru al Mafiei din New Orleans, condusă în 
zilele acelea de un băiat rău pe nume Carlos Marcello. Am aflat 
bârfele astea în sala de biliard de lângă frizeria unde Gutierrez îşi 
conducea afacerile (şi în a cărei încăpere din spate se desfăşura 
o partidă interminabilă de poker lângă fotografia unei Diana Dors 
prea puţin îmbrăcate). Bărbatul cu care jucam biliard s-a aplecat 
spre mine, s-a uitat în jur ca să se convingă că nu ne aude 
nimeni, apoi a murmurat: 

- Ştii ce se spune despre Mafie, George, odată intrat, nu mai 
ai cum să ieşi. 

Mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu Gutierrez despre anii 
petrecuţi în New Orleans, dar m-am gândit că nu ar fi fost prea 
înţelept din partea mea să dau dovadă de atâta curiozitate, mai 
ales după câştigul mare de la cursa de cai. Dar dacă aş fi 
îndrăznit - şi dacă mi-ar fi venit în cap un pretext plauzibil ca să 
deschid subiectul -, l-aş fi întrebat pe Gutierrez dacă l-a cunoscut 
pe alt membru reputat al organizaţiei lui Marcello, un fost boxer 


259 


pe nume Charles „Dutz” Murret. Şi cred că răspunsul lui ar fi fost 
afirmativ, pentru că trecutul se armonizează cu el însuşi. Soţia lui 
Dutz Murret era sora lui Marguerite Oswald. Ceea ce însemna că 
el era unchiul lui Oswald. 


4 


Într-o zi din primăvara lui 1959 (căci există primăvară şi în 
Florida; localnicii mi-au spus că uneori durează chiar şi o 
săptămână întreagă), am găsit în cutia poştală o înştiinţare de la 
Biblioteca Publică din Nokomis. Imi rezervasem un exemplar din 
noul roman al lui Budd Schulberg, care tocmai le sosise. Am sărit 
în Sunliner - cea mai bună maşină pentru ceea ce tocmai 
devenea Coasta Soarelui - şi m-am dus să mi-l iau. 

Când am ieşit din bibliotecă, am zărit un afiş nou pe avizierul 
aglomerat din hol. Ar fi fost şi greu să-l ratez; era albastru- 
deschis şi avea pe el caricatura unui omuleţ care tremura şi care 
se uita la un termometru mare cât el, unde mercurul se oprise 
sub zero. Al O PROBLEMĂ CU GRADELE? întreba afişul. POŢI FI 
ELIGIBIL PENTRU UN CERTIFICAT PRIMIT LA COMANDA DIN 
PARTEA UNITED COLLEGE OF OKLAHOMA! SCRIE-NE PENTRU 
DETALII! 

United College of Oklahoma îmi suna mai dubios decât o 
tocăniţă de scrumbie, dar mi-a dat o idee. In mare parte pentru 
că mă plictiseam. Oswald încă era în armată, la puşcaşi marini, şi 
nu va fi lăsat la vatră până în septembrie, când se va duce în 
Rusia. Prima dată va încerca să renunţe la cetăţenia americană. 
Nu va reuşi, dar după o încercare de sinucidere de efect - 
probabil o făcătură - într-un hotel din Moscova, ruşii îi vor 
permite să rămână în ţară. De probă, ca să zicem aşa. Şi o să 
stea acolo cam treizeci de luni şi o să muncească într-o fabrică 
de radiouri din Minsk. Şi la o petrecere o să cunoască o fată pe 
nume Marina Prusakova. Rochie roşie, pantofi albi, scrisese Al în 
observaţiile lui. Drăguță. Imbrăcată de dans. 

Toate bune şi frumoase în privinţa lui, dar ce aveam eu să fac 
între timp? United College mi-a oferit o opţiune. Le-am scris, 
cerându-le detalii, şi mi-au răspuns cu promptitudine. Catalogul 
ridica în slăvi o multitudine de grade universitare. Am fost 
fascinat să aflu că, numai pentru trei sute de dolari (lichizi sau 
mandat poştal), puteam să-mi iau licenţa în engleză. Tot ce 
aveam de făcut era să trec cu bine un test grilă cu cincizeci de 


260 


întrebări. 

Le-am trimis banii prin mandat, luându-mi rămas-bun de la 
trei sute de dolari, împreună cu o cerere. Două săptămâni mai 
târziu am primit un plic subţire din hârtie maro din partea United 
College. Înăuntru erau două coli mânjite multiplicate la 
şapirograf. Intrebările erau minunate. lată două din preferatele 
mele: 


22. Care era al doilea nume al lui Moby? 
A. Tom 

B. Dick 

C. Harry 

D. John 

37. Cine a scris Casa celor 7 mese!? 
A. Charles Dickens 

B. Henry James 

C. Ann Bradstreet 

D. Nathaniel Hawthorne 

E. Niciunul dintre cei de mai sus 


M-am delectat cu acest splendid test, am încercuit 
răspunsurile corecte (exclamând destul de des: „Trebuie că faci 
mişto de mine!”) şi l-am expediat apoi, la Enid, Oklahoma. Am 
primit ca răspuns o carte poştală prin care eram felicitat pentru 
trecerea examenului. După ce am mai plătit încă cincizeci de 
dolari, taxe administrative, am fost informat că mi se va trimite 
diploma. Aceasta arăta mult mai bine decât testul şi avea şi un 
sigiliu auriu de-a dreptul impresionant. Când am arătat-o unei 
somităţi din cadrul consiliului director al şcolii din Sarasota, 
aceasta mi-a acceptat-o fără nicio întrebare şi m-a trecut imediat 
pe lista suplinitorilor. 

Şi aşa am ajuns să predau iarăşi, una-două zile pe săptămână 
în anul şcolar 1960. Mă simţeam bine. Imi plăceau elevii - băieţi 
tunşi foarte scurt, fete cu părul strâns în coadă de cal şi fuste 
înfoiate până la jumătatea gambei -, deşi eram în mod dureros 
conştient că feţele pe care le vedeam în clase nu erau decât o 
minciună. Acele zile de catedră m-au reconectat cu o trăsătură 
fundamentală a personalităţii mele: îmi plăcea să scriu, şi 
descoperisem că eram bunicel, dar cel mai mult îmi plăcea să 


1 The House of 7 Tables în original. Joc de cuvinte având la bază 
cartea lui Nathaniel Hawthorne The House of 7 Gables (Casa cu şapte 
frontoane) (n. red.). 


261 


predau. Mă împlinea într-un fel pe care nu-l pot explica. Şi nici nu 
vreau să-l explic. Explicaţiile nu sunt decât erezie ieftină. 

Cea mai bună zi la liceul West Sarasota a fost după ce le 
povestisem elevilor din clasa de literatură americană subiectul 
romanului De veghe în lanul de secară (carte care bineînţeles că 
nu era permisă în biblioteca şcolii şi care ar fi fost confiscată 
dacă ar fi adus-o vreun elev în acele holuri sacre), iar apoi i-am 
încurajat să discute despre nemulţumirea principală a lui Holden 
Caulfield: şi anume că şcoala, adulţii şi viaţa americană, în 
general, erau toate nişte minciuni. 

Au început timid, dar când s-a auzit soneria, vorbeau deja toţi 
deodată şi cinci sau şase chiar au întârziat la ora următoare doar 
ca să-mi împărtăşească opiniile lor cu privire la ce anume nu 
mergea bine în societate şi la planurile de viitor pe care le 
făcuseră părinţii în numele lor. Le străluceau ochii, emoția le 
îmbujorase obrajii. N-am avut nicio îndoială că o anumită carte 
cu copertele roşii va fi la mare căutare prin librăriile din zonă. 
Ultimul a ieşit din clasă un puşti musculos, îmbrăcat cu un tricou 
de fotbal. Mi se părea că seamănă cu Moose Mason din benzile 
desenate. 

- Imi doresc să ne fi fost mereu profesor, domnule Amberson, 
mi-a spus cu accentul dulce din sud. Vă plac cel mai mult. 

Nu doar mă plăcea; mă plăcea cel mai mult. Nimic nu se 
poate compara cu o asemenea declaraţie venită din partea unui 
elev de şaptesprezece ani care părea că era pe deplin treaz 
pentru prima oară în întreaga lui carieră şcolară. Mai târziu în 
acea lună, directorul m-a chemat în birou, mi-a oferit nişte 
amabilităţi şi o Co'-Cola, apoi m-a întrebat: 

- Eşti vreun subversiv, fiule? 

L-am asigurat că nu sunt. l-am spus că îl votasem pe Ike. A 
părut mulţumit dar mi-a sugerat ca pe viitor să mă rezum la lista 
aprobată de lecturi. Coafurile se schimbă şi se schimbă şi 
lungimea fustelor, şi argoul, dar mentalitatea administraţiei 
liceelor? Niciodată. 


5 


Pe vremea când eram student (la Universitatea statului 
Maine, universitate reală, de unde obţinusem o diplomă reală), 
am auzit un profesor de psihologie spunând că, după părerea lui, 
oamenii chiar posedă un al şaselea simţ. li spunea acestui simţ 


262 


gândire-bazată-pe-intuiţie şi zicea că este cel mai dezvoltat la 
mistici şi la proscrişi. Personal, nu eram mistic, dar eram 
surghiunit din timpul meu şi eram şi asasin (pot să cred că a fost 
justificată uciderea lui Frank Dunning, dar sigur că poliţia era de 
altă părere). Şi dacă toate astea nu mă făceau un proscris, nimic 
altceva n-ar fi putut. 

- Sfatul meu este ca în situaţii în care pare să vă amenințe 
vreun pericol, a spus profesorul meu în acea zi din 1995, să vă 
urmaţi intuiţia. 

Şi asta m-am hotărât să fac în luna iulie a anului 1960. 
Devenisem tot mai agitat din cauza lui Eduardo Gutierrez. Era un 
individ mărunţel, dar trebuie să am în vedere presupusele lui 
legături cu Mafia... şi licărul din ochi atunci când mi-a plătit pariul 
de la derbi, pe care îl consider acum nesăbuit de mare. De ce îl 
făcusem, când eram departe de a fi falit? Nu era vorba de 
lăcomie; era mai mult dorinţa de a simţi ce simte un jucător de 
baseball când vine spre el o minge lentă şi cu boltă. In anumite 
cazuri nu ai ce face şi loveşti. Şi eu am lovit, aşa cum spunea Leo 
„Buză” Durocher în coloratele lui comentarii radiofonice, iar 
acum regretam. 

Am pierdut dinadins ultimele două pariuri făcute la Gutierrez, 
străduindu-mă din răsputeri să par că n-am habar de nimica, să 
par doar un om obişnuit, care avusese noroc o dată şi de atunci 
pierde tot ce a câştigat. Dar intuiţia îmi spunea că nu prea ţine. 
Intuiţiei mele nu-i plăcea că Eduardo Gutierrez începuse să mă 
întâmpine spunând: 

- la uite! Vine yankeul meu din ţara yankeilor. Nu yankeul pur 
şi simplu, ci yankeul meu. 

Dacă îi însărcinase pe unii dintre prietenii lui de poker să mă 
urmărească în Tampa înapoi la Sunset Point? Era oare posibil să 
trimită alţi amici de cărţi - sau nişte băieţi cu muşchi doritori să 
scape de taxele care le erau impuse de cămătarul Gutierrez - 
într-o micuță operaţiune ca să salveze ce se mai putea din cele 
zece mii? Lobul meu frontal îmi spunea că-i puţin posibil, ca una 
din scenele neconvingătoare din 77 Sunset Strip, dar intuiţia îmi 
spunea altceva, intuiţia îmi spunea că omuleţul cu părul rărit era 
perfect capabil să dea undă verde unei percheziţii la domiciliul 
meu, spunându-le acoliţilor lui să mă bată de să mă cac pe mine 
dacă aş fi încercat să mă împotrivesc. Nu voiam să iau bătaie şi 
nu voiam să fiu jefuit. Dar mai ales nu voiam ca însemnările mele 
să intre pe mâinile unui agent de pariuri prieten cu Mafia. Nu mă 


263 


încânta ideea de a fugi cu coada între picioare, dar, ce dracu', 
oricum trebuia să plec spre Texas mai devreme sau mai târziu, 
aşa că, de ce nu mai devreme? In plus, prevederea este mai 
bună decât cutezanţa. Ştiam asta încă din faşă. 

Astfel, după o noapte de iulie în mare parte nedormită, când 
sonarul poliţiei piuise deosebit de tare, mi-am împachetat 
bunurile lumeşti (am ascuns sub roata de rezervă cutia metalică 
unde încuiasem memoriile şi banii), am lăsat proprietarului un 
bilet şi un ultim cec pentru chirie şi am apucat-o spre nord pe US 
19. Prima noapte am petrecut-o într-un motel insalubru din lanţul 
DeFuniak Springs. Perdelele erau găurite şi până când am stins 
lumina din cameră (un bec chior fără abajur care atârna de 
cablul electric), am fost atacat de țânțari mari cât avioanele de 
vânătoare. Totuşi am dormit ca un prunc. Fără coşmaruri, iar 
piuiturile radarului meu anterior încetaseră. Pentru mine era 
suficient. 

Prima zi din august am petrecut-o în Gulfport, Louisiana, deşi 
nu am reuşit să capăt o cameră în primul loc unde am oprit. 
Recepţionerul de la Red Top Inn mi-a explicat că hotelul era doar 
pentru negri şi mi-a recomandat să merg la Southern Hospitality, 
despre care spunea că-i cel mai bun hotel din oraş. Poate că aşa 
şi era, dar cred că aş fi preferat să stau la Red Top Inn. 
Acordurile de chitară venite de la barul de alături erau 
încântătoare. 


6 


New Orleans nu era exact în drumul meu spre Dallas, spre 
Marele D. Dar, din moment ce îmi tăcuse sonarul intuiţiei, mi-am 
dat seama că mă aflam într-o dispoziţie turistică... deşi nu voiam 
să vizitez nici Cartierul Francez, sau Vieux Carré, şi nici locul 
unde acostau navele cu aburi pe Bienville Street. 

Am cumpărat o hartă de la un vânzător stradal şi am reuşit să 
ajung la destinaţia care mă interesa de fapt. Am parcat maşina 
şi, după o plimbare lejeră de cinci minute, m-am pomenit în faţa 
numărului 4905 de pe Magazine Street unde vor locui Lee şi 
Marina Oswald, cu fetiţa lor, June, în ultima primăvară şi ultima 
vară din viaţa lui John Kennedy. Clădirea era paradită, dar nu 
chiar o ruină, cu un gard din fier înalt până la brâu care 
împrejmuia o curte neîngrijită. Zugrăveala de pe primul etaj, albă 
odinioară, acum se cojea şi căpătase nuanţa galbenă a urinei. 


264 


Etajul superior nici nu fusese zugrăvit şi se vedeau bârnele 
cenuşii. Pe o bucată de carton care acoperea una dintre 
ferestrele sparte de acolo era scris: DE INCHIRIAT TEL MU3-4192. 
Obloane ruginite acopereau veranda unde, în septembrie 1963, 
Lee Oswald va sta în izmene după lăsarea întunericului, şoptind 
Poc! Poc! ca pentru sine şi prefăcându-se că trage la trecătorii de 
pe stradă cu ceea ce va deveni cea mai renumită puşcă din 
istoria Americii. 

La asta mă gândeam când m-a bătut cineva pe umăr şi 
aproape că am urlat. Cred că am tresărit tare, pentru că tânărul 
negru care mă acostase s-a dat respectuos înapoi, ridicând 
mâinile goale. 

- Scuze, dooomnuuu'. Scuze, n-aaam vrut să te spaaaariii. 

- Nu-i nimic, i-am spus. Eu sunt de vină. 

Această declaraţie a părut că-l nelinişteşte şi mai mult, dar 
avea ceva de făcut şi a mers înainte... deşi a fost nevoit să se 
apropie iar de mine, deoarece treaba lui presupunea un ton mai 
coborât decât cel conversaţional. Voia să ştie dacă m-ar interesa 
să cumpăr câteva „beţişoare ale bucuriei”. Am crezut că ştiu 
despre ce vorbeşte, dar n-am fost complet sigur până când n-a 
adăugat: 

- Marijuanaaaa de caaaalitate, doooomnuuuu. 

l-am spus că nu am nevoie, dar că va primi jumătate de dolar 
de la mine, dacă mă va îndruma spre un hotel bun în acest Paris 
al Sudului. Când a vorbit din nou, limbajul îi era mult mai clar. 

- Părerile sunt împărţite, dar cred că hotelul Monteleone este 
cel mai bun, m-a sfătuit şi mi-a explicat cum să ajung acolo. 

- Mulţam, i-am zis şi i-am dat moneda pe care a făcut-o să 
dispară la iuţeală într-unul din multele sale buzunare. 

- Spune, de ce te uitai la locul acesta? a făcut el semn cu 
capul înspre clădirea dărăpănată. Te gândeşti s-o cumperi? 

O  scânteiere din vechiul George Amberson a ieşit la 
suprafaţă: 

- Pari de prin partea locului. Crezi că ar fi o afacere bună? 

- Altele de pe strada asta, da, dar nu aia. Mi se pare bântuită. 

- Incă nu, i-am replicat şi m-am îndreptat spre maşină, 
lăsându-l să se uite după mine cu gura căscată. 


7 
Am scos cutia din portbagaj şi am pus-o pe scaunul din faţă al 


265 


Sunlinerului cu intenţia să o iau în camera mea de la Monteleone 
şi aşa am şi făcut. Dar, în vreme ce portarul îmi lua celelalte 
bagaje, am descoperit ceva pe podeaua maşinii în faţa banchetei 
din spate ce m-a făcut să mă înroşesc din cauza unui sentiment 
de vinovăţie mult disproporționat faţă de ceea ce reprezenta 
obiectul respectiv. Dar lucrurile învăţate în copilărie sunt cele 
mai trainice şi alt lucru pe care îl învăţasem încă din faşă era să 
returnez întotdeauna la timp cărţile la bibliotecă. 

- Domnule portar, fiţi bun şi daţi-mi cartea aceea, vă rog, i-am 
cerut. 

- Da, dooomnuu, buucurooos! 

Era The Chapman Report pe care o împrumutasem de la 
Biblioteca Publică din Nokomis cu o săptămână înainte de a mă 
hotărî că venise vremea să-mi pun pantofii de călătorie. 
Abţibildul din colţul copertei transparente de protecţie - DOAR 7 
ZILE, FII AMABIL FAŢA DE URMATORUL CITITOR - mă privea cu 
reproş. 

Când am ajuns în cameră, m-am uitat la ceas şi am văzut că 
era doar şase seara. In timpul verii biblioteca se deschidea după 
prânz şi se închidea la opt. Convorbirile interurbane erau unul din 
puţinele lucruri mai scumpe în 1960 decât în 2011, dar nu 
reuşeam cu niciun chip să scap de sentimentul acela copilăresc 
de vinovăţie. Am sunat la centrala hotelului şi i-am dat 
telefonistei numărul bibliotecii din Nokomis pe care i l-am citit de 
pe buzunăraşul de carton lipit pe ultima pagină a cărţii. Mesajul 
de sub număr, Vă rugăm să nu întârziați mai mult de 3 zile cu 
returnarea cărții, m-a făcut să mă simt şi mai prost. 

Telefonista mea a vorbit cu altă telefonistă. De undeva, din 
spatele lor, se auzea murmurul confuz al altor voci. Mi-am dat 
brusc seama că, în timpul meu, majoritatea posesorilor acelor 
voci îndepărtate ar fi morţi. Atunci a început să sune telefonul de 
la celălalt capăt. 

- Alo, Biblioteca Publică Nokomis. 

Era Hattie Wilkerson, dar bătrânica aceea dulce se auzea de 
parcă se blocase într-un butoi metalic. 

- Alo, doamnă Wilkerson... 

- Alo? Alo? Mă auziţi? S-o ia dracu’ de convorbire interurbană! 

- Hattie? acum ţipam. George Amberson la telefon! 

- George Amberson? O, cerule! De unde suni, George? 

Eram pe punctul de a-i spune adevărul, când sonarul intuiţiei 
a scos un alt piuit puternic. Aşa că am mugit: 


266 


- Din Baton Rouge! 

- Louisiana? 

- Da! Am una din cărţile tale! Acum mi-am dat seama! O să ți- 
o trimit îna.. 

- Nu trebuie să răcneşti, George, legătura e mult mai bună 
acum. Probabil că telefonista a înfipt fişa până la capăt. Mă bucur 
atât de mult să te aud. Pronia cerească a făcut să nu fii aici. Ne- 
am făcut griji pentru tine, chiar dacă şeful pompierilor a zis că 
nu-i nimeni în casă. 

- Despre ce vorbeşti, Hattie? Casa mea de pe plajă? 

Pe bune, ce altceva? 

- Da! Cineva a aruncat pe o fereastră o sticlă cu benzină 
aprinsă. A ars toată în câteva minute. Şeful Durand crede că au 
fost nişte tineri care stau pe afară, beau şi se distrează. Sunt atât 
de mulţi oameni răi astăzi. Soţul meu zice că e din cauză că le e 
frică de Bombă. 

Aşa, deci. 

- George? Mai eşti la telefon? 

- Da, i-am răspuns. 

- Ce carte e la tine? 

- Ce? 

- Care carte e la tine? Nu mă face să mă uit în registru. 

- Ah. The Chapman Report. 

- Fii drăguţ şi expediaz-o cât de repede poţi, bine? Avem 
destui cititori care o aşteaptă. Irving Wallace e foarte cerut. 

- Da, am spus. Cu siguranţă. 

- Şi îmi pare rău de casa ta. Ţi-ai pierdut ceva? 

- Am toate lucrurile importante cu mine. 

- Slavă Domnului. O să te întorci în cu... 

S-a auzit un ţăcănit sonor, apoi uruitul liniei deconectate. Am 
pus receptorul la loc în furcă. Dacă mă întorc curând? Nu mi se 
părea deloc necesar. 

Să sun înapoi şi să răspund la această întrebare. Dar trebuia 
să fiu cu ochii în patru când mă confruntam cu trecutul pentru că 
simte agentul de schimbare şi are colţi ascuţiţi. 

Primul lucru pe care l-am făcut a doua zi dimineaţă a fost să 
trimit înapoi The Chapman Report. 

Apoi am plecat spre Dallas. 


267 


8 


Trei zile mai târziu stăteam pe o bancă în Dealey Plaza şi mă 
uitam la cubul din cărămidă în care se afla Texas School Book 
Depository. Trecuse de prânz şi era al naibii de cald. Imi slăbisem 
cravata de la gât (dacă nu purtai cravată în 1960, chiar şi în 
zilele foarte călduroase, puteai atrage priviri nedorite) şi mi-am 
descheiat nasturele de la gulerul cămăşii albe, dar fără vreun 
folos. Nici umbra rahitică a ulmului din spatele băncii mele nu mă 
ajuta prea mult. 

Când mă cazasem la hotelul Adolphus de pe Commerce 
Street, mi s-a dat să aleg între o cameră cu aer condiţionat sau 
una fără. Am plătit încă cinci dolari pe o cameră a cărei unitate 
instalată pe fereastră reducea temperatura până la douăzeci şi 
cinci de grade şi, dacă aş fi avut ceva minte în cap, m-aş fi întors 
acolo chiar acum, înainte să mă lovească apoplexia din cauza 
căldurii. Poate o să se mai răcorească diseară. Puțin. 

Dar nu-mi puteam lua ochii de la cubul acela din cărămidă şi 
mi se părea că ferestrele lui mă examinează din cap până în 
picioare - mai ales de la cea din colţul drept de la etajul al 
şaselea. Clădirea emana o senzaţie de răutate aproape 
palpabilă. Tu - dacă va exista vreodată un tu - ai putea să râzi 
de mine să spui că senzaţia asta nu era decât efectul 
cunoştinţelor mele despre viitor, dar asta nu ar explica ce anume 
mă ţinea lipit de banca aceea în pofida arşiţei copleşitoare. 
Stăteam acolo împietrit pentru că aveam senzaţia că mai 
văzusem clădirea aceea şi altădată. 

Îmi amintea de turnătoria Kitchener din Derry. 

Book Depository nu era o ruină, dar transmitea exact acelaşi 
sentiment de ameninţare reală. Mi-am adus aminte cum m-am 
dus spre acel coş industrial de evacuare a fumului, prăbuşit, 
înnegrit de funingine, tolănit printre buruieni ca o reptilă 
preistorică uriaşă care moţăie la soare. Mi-am adus aminte cum 
m-am uitat în gura lui întunecată, atât de mare că aş fi putut să 
intru fără probleme în ea. Şi mi-am adus aminte că am avut 
senzaţia că era ceva înăuntru. Ceva viu. Ceva ce voia ca eu să 
intru. In vizită. Poate o vizită foarte, foarte lungă. 

Haide, intră, mi-a şoptit fereastra de la etajul şase. Vită-te în 
jur. Acum nu e nimeni aici; cei câțiva muncitori care lucrează pe 
timp de vară au plecat acasă, dar dacă ocoleşti puntea de 
încărcare, peste şine, s-ar putea să găseşti o uşă deschisă. Precis 


268 


ai să găseşti una. Căci, în fond, ce avem de apărat aici înăuntru? 
Nu sunt decât manuale şi nici măcar elevii cărora le sunt 
destinate nu le vor. După cum bine ştii, Jake. Hai, intră. Urcă la 
etajul şase. In timpul tău aici e un muzeu. Oameni vin din toată 
lumea şi unii dintre ei încă mai lăcrimează pentru omul care a 
fost ucis şi pentru tot binele pe care l-ar fi putut face. Dar 
suntem în 1960, Kennedy este doar senator şi Jake Epping nu 
există. Există doar George Amberson, un bărbat cu părul scurt şi 
cămaşă transpirată şi cravată lărgită la guler. Un om al timpului 
său, ca să zicem aşa. Haide, urcă. Ţi-e teamă de fantome? Cum 
să-ţi fie, când crima încă nu a avut loc? 

Dar erau fantome acolo sus. Poate că nu erau pe Magazine 
Street în New Orleans, dar acolo? O, da. Insă nu va trebui să mă 
confrunt cu ele niciodată, pentru că nu aveam de gând să intru în 
Book Depository aşa cum nu mă aventurasem în coşul acela 
prăbuşit din Derry. Oswald se va angaja aici şi va începe să 
stivuiască manuale doar cu o lună înainte de asasinat. Şi aş risca 
prea mult dacă aş aştepta până atunci. Nu. Intenţionam să 
urmez planul schiţat de Al în ultima parte a notelor lui, cea 
purtând titlul CONCLUZII DESPRE CUM SĂ ACŢIONEZ. 

Chiar dacă era sigur de teoria ucigaşului solitar, Al se agăţase 
totuşi de posibilitatea mică, dar semnificativă din punct de 
vedere statistic, că ar fi putut să se înşele. Numise această 
posibilitate „fereastra de incertitudine”. Fereastra de la etajul 
şase. 

Voise să închidă acea fereastră pentru totdeauna la 10 aprilie 
1963, cu o jumătate de an înainte de vizita lui Kennedy în Dallas 
şi mie mi s-a părut o idee bună. Poate că în luna aprilie a acelui 
an, mai probabil chiar în noaptea de zece - de ce să aştept? — îl 
voi omori pe soţul Marinei şi pe tatăl lui June, tot aşa cum l-am 
omorât şi pe Frank Dunning. Tot fără mustrări de conştiinţă. 
Poate eziţi atunci când vezi un păianjen care înaintează spre 
leagănul copilului tău. Poate chiar te gândeşti să-l prinzi într-o 
sticlă şi să-i dai drumul în curte ca să-şi vadă pe mai departe de 
viaţa lui micuță. Dar dacă eşti sigur că e veninos? Că e văduvă 
neagră? In cazul acela nu vei mai ezita. Nu şi dacă ai toate 
minţile acasă. Ridici piciorul şi îl striveşti. 


9 
Îmi făcusem propriul plan pentru perioada dintre august 1960 


269 


şi aprilie 1963. Nu-l voi scăpa din ochi pe Oswald din momentul 
când va veni din Rusia, dar nu voi interveni nicicum în viaţa lui. 
Nu-mi puteam permite să intervin din cauza efectului de fluture. 
Nu ştiu dacă există vreo metaforă mai stupidă în limba engleză 
decât /anțul evenimentelor. Lanţurile (cu excepţia celor pe care 
le făceam în copilărie la grădiniţă din fâşii colorate de hârtie) 
sunt puternice. Le folosim ca să coborâm motoare cu cilindri din 
camioane sau ca să legăm mâinile şi picioarele deţinuţilor 
periculoşi. Aceasta nu mai era realitatea aşa cum o înţelegeam 
eu. Evenimentele sunt fragile, ascultă-mă ce-ţi spun, sunt castele 
din cărţi de joc, iar dacă l-aş aborda pe Oswald - ca să nu zic 
nimic de încercarea de a-l ţine la distanţă de o crimă pe care nici 
nu o concepuse încă - n-aş face altceva decât să renunţ la unicul 
meu avantaj. Fluturele îşi va deschide aripile şi cursul vieţii lui 
Oswald se va schimba. 

La început vor fi schimbări mărunte, dar, aşa cum ne spune 
cântecul lui Bruce Springsteen, din mărunţişuri, iubito, ies 
lucrurile mari într-o bună zi. S-ar putea să fie schimbări bune, 
schimbări care să-l salveze pe cel care era acum doar un senator 
tânăr de Massachusetts. Dar nu credeam asta. Pentru că trecutul 
e încăpățânat şi viclean. În conformitate cu una din însemnările 
mâzgălite de Al pe marginea unei pagini, în 1962 Kennedy va fi 
în Houston, la Rice University, unde va ţine un discurs despre 
zborurile spre lună. Spațiu deschis, podium neblindat, notase Al. 
Houston era la mai puţin de cinci sute de kilometri de Dallas. 
Cum ar fi dacă Oswald s-ar hotărî să-l împuşte pe preşedinte 
acolo? 

Sau, să presupunem că Oswald era exact ceea ce pretindea a 
fi, un prostălău acuzat pe nedrept. Dacă îl speriam suficient de 
tare şi-l goneam din Dallas înapoi în New Orleans şi Kennedy tot 
murea, victimă a unei conspirații demente puse la cale de Mafie 
sau de C.I.A? Aş mai avea curajul să trec prin vizuina de iepure şi 
s-o iau de la capăt? Să salvez din nou familia Dunning? S-o 
salvez din nou pe Carolyn Poulin? Imi dădusem deja doi ani din 
viaţă acestei misiuni. Aş mai fi de acord să investesc încă cinci, 
ştiind că rezultatul va fi la fel de nesigur? 

Mai bine să nu fiu nevoit să aflu. 

Mai bine să iau toate măsurile. 

Pe drumul de la New Orleans spre Texas, hotărâsem că 
metoda cea mai bună prin care îl puteam monitoriza pe Oswald, 
fără să-i ies în drum, era să stau în Dallas când el va fi alături, în 


270 


Fort Worth, apoi să mă mut eu în Fort Worth când Oswald îşi va 
aduce familia în Dallas. Această idee avea meritul de a fi una 
foarte simplă, dar nu avea să funcţioneze. Mi-am dat seama de 
asta în săptămânile de după după-amiaza aceea când am privit 
pentru prima oară Texas School Book Depository şi când am avut 
senzaţia incredibil de reală că şi ea - aidoma abisului lui 
Nietzsche - se uită la mine. 

Lunile august şi septembrie ale acelui an cu alegeri 
prezidenţiale le-am petrecut colindând cu maşina prin Dallas în 
căutarea unui apartament unde să stau (şi chiar după tot acest 
timp, îmi era tare dor de GPS-ul meu pentru că trebuia să mă 
opresc foarte des să întreb cum pot ajunge într-un loc sau altul). 
Nu-mi plăcea nimic. La început am crezut că apartamentele erau 
de vină. Apoi, pe măsură ce am început să prind mai bine 
atmosfera oraşului, mi-am dat seama că era vorba despre mine. 

Adevărul era că nu-mi plăcea Dallasul, iar cele opt săptămâni 
în care l-am examinat îndeaproape au fost suficiente să mă facă 
să cred că nici nu avea ce să-mi placă la el. Ziarul Times Herald 
(căruia mulţi dintre localnici îi spuneau în mod curent Muci 
Herald) nu era decât o lăudăroşenie exagerată şi de doi bani. 
Morning News se dădea mai liric şi vorbea despre cum Dallasul şi 
Houstonul „se întrec în cursa spre ceruri”, însă zgârie-norii 
despre care vorbea editorialul erau o insuliţă de tâmpenii 
arhitectonice înconjurată de cercuri cu ceea ce am ajuns să 
numesc Marele Cult American al Suprafeţelor Urbane. Ziarele 
păreau a ignora cartierele sărace unde începuseră să se 
topească barierele rasiale. Mai departe se întindeau ansamblurile 
nesfârşite de case pentru clasa de mijloc, majoritatea deţinute 
de veterani din al Doilea Război Mondial şi din Războiul din 
Coreea. Veteranii aveau neveste care îşi petreceau zilele 
lustruind mobila cu soluţie Pledge şi spălând rufele în maşini 
marca Maytag. Majoritatea aveau câte 2,5 copii. Adolescenţii 
tundeau peluzele, distribuiau Muci Herald cu bicicleta, lustruiau 
maşina familiei cu ceară Turtle, îi ascultau (pe furiş) pe Chuck 
Berry la aparatele de radio cu tranzistori. Şi poate le spuneau 
părinţilor îngrijoraţi că e alb. 

După suburbii, cu aspersoarele învârtindu-se în faţa caselor, 
se întindeau terenuri infinite. Ici şi acolo instalaţii de irigare încă 
mai deserveau culturile de bumbac, dar, în multe părţi, Regele 
Bumbac murise, fiind înlocuit de numeroase pogoane de porumb 
şi soia. Recoltele reale ale Dallasului erau electronicele, textilele, 


271 


obscenităţile şi petrol-dolarii. În zonă nu se vedeau multe sonde, 
dar când vântul sufla din vest, dinspre Permian Basin, oraşele 
gemene duhneau a ţiţei şi gaze naturale. 

Cartierul cu firme din centru era plin de indivizi care se 
îmbulzeau agitaţi prin ceea ce am ajuns să numesc Dallasul 
îmbelşugat: haine sport în carouri, cravate înguste, prinse cu 
agrafe de neam prost (aceste cravate, varianta din anii şaizeci a 
cravatelor cu nod, se vindeau gata prevăzute la centru cu 
diamante sau cu înlocuitori sclipicioşi), pantaloni Sansabelt albi şi 
cizme stridente cu tigheluri complicate. Lucrau în bănci şi în 
companii de investiţii. Vindeau contracte pentru viitoare recolte 
de soia şi terenuri petrolifere şi proprietăţi în zona de vest a 
oraşului, unde nu putea să crească nimic în afară de ciumăfăi şi 
alte buruieni. Se plesneau unul pe celălalt pe spate cu mâinile 
încărcate cu inele şi îşi spuneau unul celuilalt fiule. La curea, 
acolo unde oamenii de afaceri din 2011 îşi poartă telefoanele 
mobile, îşi ţineau pistoalele în tocuri executate manual. 

Erau panouri mari ale căror mesaje pledau în favoarea punerii 
sub acuzare a preşedintelui tribunalului de la Curtea Supremă, 
Earl Warren; panouri reprezentând un Nikita Hruşciov care-şi 
arăta colții (NIET, TOVARAŞE HRUŞCIOV, scria pe panou, NOI TE 
VOM INGROPA PE 7/NE!)) Era şi un panou pe West Commerce 
Street care zicea că PARTIDUL COMUNIST AMERICAN 
FAVORIZEAZA INTEGRAREA RASIALA GANDEȘTE-TE LA ASTA! Pe 
acesta îl plătise ceva ce se numea Societatea Ceaiului. De două 
ori am văzut zvastici desenate cu săpun pe vitrinele unor 
magazine ale căror nume lăsau a se înţelege că erau deţinute de 
evrei. 

Nu-mi plăcea Dallasul. Nu, domnule, nu doamnă, de nicio 
culoare. Nu-mi plăcuse încă din momentul când mă cazasem la 
hotelul Adolphus şi-l văzusem pe şeful de sală de la restaurant 
cum îl apucă violent de braţ pe un biet ospătar speriat şi îi urlă în 
nas. Cu toate astea, aveam treabă aici şi aici voi rămâne. Aşa 
gândeam atunci. 


10 


Pe douăzeci şi doi septembrie am găsit în sfârşit un loc în care 
credeam că am să pot trăi. Era pe Blackwell Street, în zona de 
nord a Dallasului, un fost garaj izolat de locuinţa principală care 
fusese transformat într-un apartament cu două camere destul de 


272 


drăguţ. Cel mai însemnat avantaj al lui: aerul condiţionat. Cel 
mai mare dezavantaj: proprietarul, Ray Mack Johnson, rasist 
până în măduva oaselor care mi-a spus că, dacă va fi să iau 
apartamentul, ar fi bine să mă ţin departe de Greenville Avenue, 
aflată în imediata apropiere, din cauza mulţimii de localuri cu 
clienţi de toate rasele şi a negroteilor cu şişuri cu arc. 

- N-am nimicuţa cu ciorile, mi-a mărturisit el. Nu, dom'ne, 
nimicuţa. Dumnezeu i-a blestemat, nu eu. Ştii asta, nu? 

- Cred că am sărit peste capitolul ăla din Biblie. 

M-a privit bănuitor cam dintr-o dungă. 

- Da’ ce? Eşti cumva metodist? 

- Da, i-am răspuns, pentru că mi se părea infinit mai sigur 
decât să-i spun că nu eram nimic din punct de vedere 
confesional. 

- E musai să apuci pe calea bisericii baptiste, fiule. Biserica 
noastră îi primeşte pe nou-veniţi cu braţele deschise. Stai aici şi 
poate că într-o duminică o să vii la slujbă cu mine şi cu doamna 
mea. 

- Poate, am murmurat, promiţându-mi că o să ţin minte să fiu 
în comă duminica respectivă. Mort, chiar. 

Intre timp, domnul Johnson se întorsese la scriptura iniţială. 

- Vezi tu, Noe s-a îmbătat pe Arcă şi s-a trântit pe pat gol ca o 
gaiţă. Doi dintre fiii lui n-au putut să se uite la el şi s-au întors cu 
spatele şi l-au învelit în pătură. Sau cu un cearşaf, habar n-am. 
Dar Ham - ăsta era negrul din familie - s-a uitat la tac-su cum 
era aşa, despuiat, şi Dumnezeu l-a blestemat pe el şi pe toată 
rasa lui să fie tăietori de lemne şi să care apă cu ciurul. Asta 
este. Asta-i povestea lor. Geneza, capitolul nouă. Să verifici, 
domnu' Amberson. 

- Înî, am bâiguit, spunându-mi că trebuie să locuiesc undeva, 
că nu-mi pot permite să stau la hotel pentru totdeauna. 
Spunându-mi că aş putea supravieţui alături de niţeluş rasism, că 
n-o să mă topesc. Spunându-mi că probabil acesta este 
temperamentul acestor vremuri şi că este la fel peste tot. Fără 
să cred nimic din toate astea. 

- Mă voi gândi şi vă voi anunţa într-o zi sau două, domnule 
Johnson. 

- Nu te gândi prea mult, fiule, că locul ăsta o să se dea 
repede. Hai, du-te, acum, şi să ai parte de o zi binecuvântată. 


273 


11 


Ziua binecuvântată a fost din nou una caniculară, iar căutarea 
unei locuințe se dovedea a fi o afacere care-mi producea sete. 
După ce am părăsit compania erudită a lui Ray Mack Johnson, 
am simțit nevoia să beau o bere. M-am hotărât să-mi iau una de 
pe Greenville Avenue. Dacă domnului Johnson nu-i făcea plăcere 
vecinătatea cu acest cartier, mi-am zis că trebuie să văd cu ochii 
mei de ce anume. 

A avut dreptate din două puncte de vedere: strada era 
desegregată (mai mult sau mai puţin) şi era plină de scandalagii. 
Era şi plină de viaţă. Mi-am parcat maşina şi m-am plimbat agale, 
bucurându-mă de atmosfera de carnaval. Am trecut pe lângă cel 
puţin douăzeci de baruri, câteva cinematografe unde rulau filme 
în reluare (INTRAŢI E „GHEAŢA” INAUNTRU, mă pofteau 
bannerele care zburătăceau pe faţade în vântul texan fierbinte şi 
mirosind a petrol) şi o speluncă cu program de striptease în faţa 
căreia un individ urla din toţi bojocii: 

- Fete, fete, fete, cel mai bun spectacol din lume! Cel mai bun 
spectacol pe care l-aţi văzut vreodată! Doamnele noastre se rad, 
dacă înţelegeţi ce vă spun. 

Am trecut şi pe lângă vreo trei sau patru case de amanet „vă- 
împrumutăm-repede-şi-vă-luăm-banii-şi-mai-repede”.  Semeaţă 
ca un general de armată, o tablă neagră era instalată în faţa 
unuia dintre acestea - Faith Financial, Unde Increderea este 
Lozinca Noastră. Pe tablă scria în capătul de sus PARIURILE ZILEI 
şi jos DOAR PENTRU DISTRACŢIE. În jurul ei se strânseseră 
bărbaţi cu pălării de paie şi bretele (cum numai clienţii fideli ai 
caselor de pariuri îşi permiteau să poarte) şi discutau poturile 
afişate. Unii aveau în mână formulare de curse, alţii pagina de 
sport din Morning News. 

Doar pentru distracţie, mi-am spus. Maa, cum să nu. M-am 
gândit la bojdeuca mea de pe plajă arzând în noapte, vântul din 
Golf ridicând flăcările până la cerul înstelat. Distracţia avea 
neajunsurile ei, mai ales atunci când era vorba de pariuri. 

Prin uşile deschise muzica şi mirosul de bere ieşeau în valuri. 
L-am auzit pe Jerry Lee Lewis cântând „Whole Lotta Shakin’ Goin’ 
On” de la un tonomat şi pe Ferlin Husky prefăcându-se 
emoţionat în „Wings of a Dove” din barul de alături. Am fost 
acostat de patru prostituate şi de un vânzător ambulant care 
comercializa capace de roţi, brice de ras strălucitoare şi 


274 


steguleţe ale statului Stelei Solitare pe care erau imprimate 
cuvintele NU-ŢI PUNE MINTEA CU STATUL TEXAS. Incearcă să 
traduci îndemnul ăsta în latină. 

Senzaţia tulburătoare de dejă-vu era foarte puternică, 
sentimentul că lucrurile nu erau deloc în regulă aici, cum nu 
fuseseră în regulă nici înainte. Ceea ce era o sminteală. In viaţa 
mea nu mai intrasem pe Greenville Avenue, dar, incontestabil, 
această senzaţie provenea din inimă, iar nu din minte. Dintr-o 
dată m-am hotărât că nu mai vreau nicio bere. Şi nici nu voiam 
să închiriez mirajul recondiționat al domnului Johnson, indiferent 
cât de atrăgător mi se părea aparatul de aer condiţionat. 

Tocmai trecusem de o adăpătoare purtând numele Desert 
Rose, din tonomatul căreia urla Muddy Waters. Când am dat să 
fac cale întoarsă înspre locul unde îmi lăsasem maşina, un bărbat 
a ieşit aproape zburând pe uşa stabilimentului. S-a împiedicat şi 
s-a lăţit pe trotuar. Hohote de râs au izbucnit în interiorul 
întunecat al barului. O femeie a ţipat: 

- Şi să nu mai îndrăzneşti să te întorci, poponar fără sculă! 

Chestie care a stârnit alte hohote (şi mai entuziaste) de râs. 

Clientului ejectat îi curgea sânge din nasul vizibil strâmbat 
într-o parte şi dintr-o zgârietură ce se întindea pe obrazul stâng, 
de la tâmplă până la maxilar. Avea ochii holbaţi şi şocaţi. 
Cămaşa scoasă din pantaloni îi atârna până aproape de 
genunchi. S-a apucat de un felinar şi s-a ridicat în picioare. Odată 
în poziţie erectă, s-a uitat fioros în jur, fără să vadă nimic însă. 

Am făcut unul sau doi paşi, dar înainte să ajung la el, a apărut 
una dintre femeile care mă întrebaseră dacă nu am chef de un 
rendez-vous, legănându-se pe tocurile cui. Doar că nu era o 
femeie. Nu tocmai. Nu cred că avea mai mult de şaisprezece ani, 
ochi mari şi întunecaţi şi pielea netedă de culoarea cafelei, 
zâmbea, dar fără urmă de răutate, şi când bărbatul cu faţa 
însângerată s-a ridicat pe picioare, l-a apucat de braț: 

- Uşurel, drăguță, i-a spus. Trebuie să te linişteşti înainte să... 

Bărbatul a scormonit cu mâna pe lângă poalele cămăşii şi a 
dat la iveală mânerul sidefat al unui pistol - mult mai mic decât 
cel cumpărat de mine de la magazinul de articole sportive al lui 
Machen, aproape o jucărie - care se poticnea de colacul de 
grăsime ce-i atârna peste pantalonii din gabardină fără curea. 
Avea şliţul desfăcut şi i se vedeau boxerii cu maşini roşii de 
curse. Imi aduc aminte foarte bine amănuntul ăsta. A scos 
pistolul, l-a lipit de burta prostituatei şi a apăsat pe trăgaci. S-a 


275 


auzit un pocnet netot, asemenea celui făcut de nişte artificii cât 
un pişcot într-o cutie de tablă. Un pocnet mic şi atât. Femeia a 
tipat şi s-a aşezat pe trotuar cu mâinile pe abdomen. 

- M-ai împuşcat! 

Părea mai mult indignată decât rănită, dar sângele a început 
să-i curgă printre degete. 

- M-ai împuşcat, poponar căcăcios, de ce m-ai împușcat? 

Dar bărbatul n-a băgat-o în seamă, ci a dat de perete uşa 
barului Desert Rose. Rămăsesem tot pe locul unde mă aflasem 
când a împuşcat-o pe prostituata cea drăguță, în parte din cauza 
şocului, dar mai ales pentru că toate astea se petrecuseră în 
doar câteva secunde. Sigur, poate că durase mai mult decât îi va 
lua lui Oswald să-l ucidă pe preşedintele Statelor Unite, dar nu cu 
mult 

- Asta vrei, Linda? a zbierat el. Dacă asta vrei, atunci îţi dau 
ce vrei! 

Şi-a lipit ţeava pistolului de ureche şi a tras. 


12 


Mi-am împăturit batista şi am apăsat-o uşor pe gaura din 
rochia roşie a fetei. Nu ştiu cât de grav rănită era, dar era 
suficient de plină de viaţă cât să emită un torent aparent 
nesfârşit de expresii colorate pe care probabil că nu le învățase 
de la mama ei (sau, cine ştie). Şi când un bărbat din mulţimea 
care începuse să se strângă s-a apropiat prea mult pentru gustul 
ei, a mârâit: 

- Nu te mai uita sub fusta mea, ticălos băgăcios. Tre' să 
plăteşti pentru asta. 

- Amărâtul acela e cât se poate de mort, a remarcat 
altcineva, un bărbat care îngenunchease lângă individul dat 
afară din barul Desert Rose. 

O femeie a început să ţipe. 

Sirene tot mai aproape, ţipând şi ele. Am observat una din 
celelalte doamne care mă acostaseră în timpul plimbării pe 
Greenville Avenue, o roşcată cu pantaloni pescăreşti. l-am făcut 
un semn. Şi-a atins pieptul, ca şi cum ar fi vrut să întrebe: cine, 
eu? Am dat din cap: da, tu. N 

- Ţine batista asta apăsată pe rană, i-am spus. Incearcă să 
opreşti sângerarea. Eu trebuie să plec. 

Mi-a surâs înţelegătoare: 


276 


- Nu vrei să dai ochii cu poliţiştii? 

- Nu prea. Nu cunosc pe nimeni de aici. Eram în trecere. 

Roşcata a îngenuncheat lângă fata prăbuşită pe trotuar - care 
continua să sângereze şi continua să înjure. 

- Drăguţă, toţi suntem în trecere. 


13 


Nu am putut să dorm în noaptea aceea. Aţipeam şi imediat 
vedeam chipul plin de sine şi unsuros al lui Ray Mack Johnson 
care arunca vina pentru două mii de ani de sclavie şi crime şi 
exploatare în cârca unui adolescent care nu făcuse altceva decât 
să se uite la „schimbătorul de viteze” al tatălui său. Mă trezeam 
cu o tresărire, mă întorceam pe cealaltă parte, aţipeam din nou... 
şi îl vedeam pe omuleţul cu şliţul desfăcut care îşi lipeşte 
revolverul de tâmplă. Asta vrei, Linda? Un ultim acces de furie 
înainte de somnul veşnic. Şi mă trezeam iarăşi speriat. Apoi am 
visat nişte bărbaţi într-o limuzină neagră care aruncă o bombă cu 
benzină pe fereastra casei mele din Sunset Point: Eduardo 
Gutierrez care încearcă să se descotorosească de yankeul lui din 
tara yankeilor. De ce? Pentru că nu-i plăcea să piardă sume mari. 
De aia. Pentru el era prea mult. 

In cele din urmă am renunţat să mai încerc să dorm şi m-am 
aşezat lângă fereastră unde băzâia vitejeşte aparatul de aer 
condiţionat. In Maine, noaptea ar fi destul de răcoroasă pentru a 
aduce culori de toamnă în frunzele copacilor, dar aici, în Dallas, 
la două şi jumătate dimineaţa erau douăzeci şi cinci de grade. Şi 
aerul era umed. 

- Dallas, Derry, am murmurat uitându-mă în jos, la Commerce 
Street. 

Nu puteam să văd clădirea cubică din cărămidă unde era 
Book Depository, dar era aproape. La câteva minute de mers pe 
jos. 

- Derry, Dallas. 

Fiecare substantiv avea câte două silabe separate la litera 
dublă ca o surcea frântă pe genunchi. Nu puteam să mai rămân 
aici. O să înnebunesc de-a binelea în treizeci de luni petrecute în 
Marele D. Cât timp ar trece până aş începe să scriu pe ziduri cu 
graffiti O S-O OMOR PE MAMA? Sau până s-ar părea că văd un 
lisus drogat plutind pe Trinity River? S-ar putea să fie mai bine la 
Fort Worth, dar tot era prea aproape. 


277 


De ce trebuie să stau în oricare din cele două oraşe? 

Gândul mi-a venit puţin după trei dimineaţa şi m-a izbit cu 
forţă revelaţia. Aveam o maşină bună - o maşină de care mă 
îndrăgostisem -, iar centrul Texasului nu ducea lipsă de drumuri 
bune şi rapide, unele construite de curând. La începutul secolului 
douăzeci şi unu vor fi sufocate de trafic, dar în 1960 erau pustii. 
Existau limite de viteză, dar nu le respecta nimeni. In Texas, 
până şi poliţiştii credeau în evanghelia care te învaţă să apeşi 
pedala până la capăt. 

Aş putea să plec de sub această umbră care sufoca oraşul. Aş 
putea să găsesc un loc mai liniştit şi nu aşa de feroce, un loc 
care să nu pară plin de atâta ură şi de atâta violenţă. La lumina 
zilei încercam să-mi spun că imaginaţia îmi joacă feste, dar nu şi 
în pragul dimineţilor. Fără doar şi poate că în Dallas erau şi 
oameni buni, mii şi mii de oameni buni, marea majoritate. Dar 
răul era acolo şi uneori ieşea la suprafaţă. Aşa cum se 
întâmplase în faţa barului Desert Rose. 

Bewie-cea-cu-blugii-Levie spusese Cred că în Derry s-au 
terminat vremurile rele. Nu eram prea sigur despre Derry, aşa 
cum nu eram nici despre Dallas, chiar dacă mai erau trei ani 
până la cea mai nefericită zi a lui. 

- O să fac naveta, am murmurat. George are nevoie de un loc 
liniştit unde să-şi scrie cartea, dar din moment ce în carte este 
vorba despre un oraş - un oraş bântuit - trebuie să călătorească, 
nu? Ca să se documenteze. 

Nu-i de mirare că-mi trebuiseră două luni ca să ajung la 
concluzia asta; este teribil de uşor să scapi din vedere cele mai 
simple răspunsuri ale vieţii. M-am întors în pat şi am adormit 
imediat. 


14 


A doua zi am ieşit din Dallas şi m-am îndreptat spre sud pe 
Highway 77. După o oră şi jumătate eram în ţinutul Denholm. Am 
făcut la dreapta pe State Road 109 mai ales pentru că îmi plăcea 
panoul din intersecţie. Infăţişa un jucător tânăr de fotbal, tipul de 
erou, cască aurie, tricou negru, jambiere aurii. LEII DIN 
DENHOLM, anunţa panoul. A 3-A OARA CAMPIONI Al 
DISTRICTULUI! CAMPIONI Al STATULUI IN 1960! „SUNTEM 
PUTERNICI CA JIM!” 

Ce-o mai fi însemnând şi asta, mi-am spus. Dar ştiam foarte 


278 


bine că fiecare şcoală îşi are propriile semne şi semnale prin care 
copiii se simt mai importanţi. 

După opt kilometri pe Highway 109, am intrat în oraşul Jodie. 
Semnul spunea POPULAŢIE 1280. BUN VENIT, STRAINULE! Mai 
departe pe strada principală largă şi străjuită de copaci, am 
văzut un restaurant micuţ cu un afiş în vitrină pe care scria: CEI 
MAI BUNI BURGERI, CARTOFI PRAJIŢI ŞI SHAKE-URI DIN TOT 
TEXASUL! Se numea Cârciuma lui Al. 

Normal. 

Am parcat în faţă, am intrat şi am comandat felul Pronghorn 
Special care consta dintr-un cheeseburger cu sos barbecue, 
alături de cartofi Mesquite şi un Rodeo Thickshake - puteai să-ţi 
alegi aroma care îţi place: vanilie, cioco sau căpşune. 
Cheeseburgerul nu era la fel de bun ca Burgerul Dodoloţ, dar nici 
nu era rău, iar cartofii au fost exact aşa cum îmi plac mie: 
crocanţi, condimentaţi şi mai prăjiţi. 

Al era Al Stevens, un tip slab de vârstă mijlocie, care nu 
aducea absolut deloc cu Al Templeton. Pieptănătură de rocker, 
mustață căruntă stufoasă ca a unui bandit, accent pronunţat de 
Texas şi o tichie din hârtie pusă şmechereşte pe o parte. Când l- 
am întrebat dacă sunt locuinţe de închiriat în Jodie, a început să 
râdă şi mi-a răspuns: 

- Câte-n lună şi-n stele. Dar de lucru n-ai să prea găseşti pe 
aici. Majoritatea oamenilor sunt fermieri şi, scuză-mă că-ţi spun, 
nu prea pari genul de cowboy. 

- Nici nu sunt, i-am zis. Sunt genul de scriitor de cărţi. 

- Hai, nu mă-nnebuni! Am citit vreo carte de-a ta? 

- Incă nu, i-am răspuns. Sunt la început. Am scris deja o 
jumătate din roman şi vreo două edituri s-au arătat interesate de 
el. Caut un loc liniştit unde să-l pot termina. 

- Păi, în Jodie e linişte, şi-a dat Al ochii peste cap. Când e 
vorba de linişte, pare că suntem printre fruntaşi. Zgomot e 
numai vinerea seara. 

- Fotbal? 

- Da, domnule, tot oraşul merge la meci. Şi la pauză toată 
lumea urlă ca leii, şi după aia îl strigă pe Jim. Poţi să-i auzi de la 
trei kilometri. E tare nostim. 

- Cine-i Jim? 

- LaDue, mijlocaşul nostru. Am mai avut noi echipe bune, dar 
niciodată n-a fost vreun jucător ca LaDue în echipa noastră. Şi e 
doar junior. Oamenii au început să vorbească de campionatul 


279 


statal. Da' mie mi se pare că-s prea optimişti, dacă stai să te 
gândeşti la puştii din şcolile alea mari din Dallas da' puţină 
speranţă n-are ce să strice. Eu aşa cred. 

- In afară de fotbal, cum e şcoala de aici? 

- Chiar bună, să ştii. Mulţi au avut dubii despre fuziune, da' a 
fost o chestie bună. Anul ăsta sunt peste şapte sute de elevi. Unii 
chiar fac o oră şi ceva cu autobuzul ca să ajungă la cursuri, da' 
nu le pasă. Probabil că scapă de treaba de acasă. In cartea ta e 
vorba de copii de liceu? Ca în Blackboard Jungle? Pentru că pe- 
aici n-ai să găseşti nici golani, nici bande. Copiii noştri sunt bine 
crescuţi. 

- Nici vorbă de aşa ceva. Am nişte economii, dar m-am gândit 
că n-ar strica să mai fac nişte bani şi suplinind nişte ore la liceu. 
Nu pot să predau cu normă întreagă şi să şi scriu. 

- Sigur că nu, a şoptit cu respect. 

- Licenţa mea e din Oklahoma, dar... am ridicat din umeri ca 
şi cum aş fi vrut să arăt că ştiu că Oklahoma nu-i de rangul 
Texasului, dar că sper totuşi să obţin ceva. 

- Păi tre’ să stai de vorbă cu Deke Simmons. Directorul. Vine 
mai mereu aici la cină. l-a murit nevasta acum vreo doi ani. 

- Imi pare rău. 

- La toţi ne-a părut rău. E un om cumsecade. Mai toţi sunt 
cumsecade pe aici, domnule... 

- Amberson. George Amberson. 

- Păi, George, ce să-ţi spun, oraşul e cam adormit, mai puţin 
în serile de vineri, dar ai putea să ajungi mai rău. Poate chiar o 
să înveţi să urli ca leii la pauză. 

- Poate o să învăţ, am spus. 

- Intoarce-te pe la şase. Cam pe la ora aia vine şi Deke. 

S-a sprijinit de tejghea şi s-a aplecat spre mine. 

- Vrei un pont? 


- Sigur. 
- Probabil c-o să vină cu prietena lui. Domnişoara Corcoran, 
bibliotecara şcolii. li cam trage clopotele de pe la Crăciunul 


trecut. Am auzit că Mimi Corcoran este cea care conduce liceul 
Denholm Consolidated pentru că îl conduce şi pe e/. Aşa că cred 
că o să primeşti ce cauţi dacă ai s-o impresionezi pe ea. 

- Am să ţin minte. 


280 


15 


Săptămâni în şir bătusem Dallasul în căutarea unui 
apartament şi, când am găsit unul care să-mi placă, s-a dovedit 
că proprietarul era un om de la care eu nu voiam să închiriez. În 
Jodie am avut nevoie doar de trei ore ca să găsesc ceva bun. Nu 
un apartament, ci o căsuţă curăţică, cu cinci camere. Agentul 
imobiliar mi-a spus că era scoasă la vânzare, dar proprietarii ar fi 
fost de acord să închirieze persoanei potrivite. Avea o curte cu 
ulmi, un garaj pentru Sunlinerul meu... şi aer condiţionat. Şi, 
având în vedere toate facilităţile, chiria era rezonabilă. 

Pe agent îl chema Fred Quinlan. A vrut să ştie cât mai multe 
despre mine - cred că plăcuţa de înmatriculare din Maine i s-a 
părut cam exotică -, dar nu a insistat. In plus, simţeam că 
ieşisem de sub umbra mohorâtă care pogorâse asupra mea în 
Dallas, Derry şi Sunset Point, unde ultima casă pe care o 
închiriasem se făcuse cenuşă. 

- Ei, m-a întrebat Quinlan, ce părere aveţi? 

- O vreau, dar nu vă pot da un răspuns acum. Mai întâi 
trebuie să stau de vorbă cu cineva. Nu cred că aveţi deschis 
mâine? 

- Ba da, domnule. Sâmbăta ţin deschis până la prânz. După 
aia mă duc acasă să mă uit la televizor la Meciul Săptămânii. Se 
pare că o să avem un campionat dat naibii anul acesta. 

- Da, i-am spus. Aşa se pare. 

Quinlan mi-a întins mâna. 

- Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule Amberson. Sunt 
convins că o să vă placă Jodie. Suntem oameni cumsecade. Sper 
să vă simţiţi bine. 

l-am strâns mâna: 

- Şi eu sper. 

Cum se zice, nu strică puţină speranţă. 


16 


În seara aceea m-am întors la restaurantul lui Al şi m-am 
prezentat directorului de la Denholm Consolidated şi prietenei 
sale, doamna bibliotecar. M-au poftit să iau masa cu ei. 

Deke Simmons era înalt, chel, şi de vreo şaizeci de ani. Mimi 
Corcoran avea ochelari şi era bronzată. Privirea-i albastră şi 
ageră mă măsura din spatele lentilelor, încercând să înţeleagă ce 
hram port. Mergea folosindu-se de un baston pe care îl mânuia 


281 


cu dexteritatea graţioasă (aproape dispreţuitoare) care venea 
din folosinţa îndelungată. M-am distrat să-i văd pe amândoi cu 
fanioane şi cocarde aurii pe care scria SUNTEM PUTERNICI CA 
JIM! Era vineri seara în Texas. 

Simmons m-a întrebat cum îmi plăcea în Jodie (foarte mult), 
de când am venit în Dallas (din august) şi dacă îmi plăcea 
fotbalul de liceu (sigur). Singura întrebare pertinentă pe care a 
pus-o a fost dacă mă simt încrezător în capacitatea mea de a 
ţine copiii în frâu. Pentru că, a adăugat el, mulţi suplinitori s-au 
confruntat cu probleme. 

- Profii ăştia tineri ni-i trimit nouă, la cancelarie, de parcă n- 
am avea altceva de făcut, a zis şi a muşcat din burgerul 
Pronghorn. 

- Sos, Deke, a spus Mimi şi el s-a şters ascultător la colţul 
gurii cu un şerveţel luat din cutia de pe masă. 

In toată vremea asta, bibliotecara a continuat să mă 
inventarieze: sacoul sport, cravata, tunsoarea. La pantofi se 
uitase când venisem spre separeul lor. 

- Aveţi referinţe, domnule Amberson? 

- Da, doamnă, am fost suplinitor în Sarasota. 

- Şi în Maine? 

- Nu prea mult, dar am predat trei ani în Wisconsin înainte să- 
mi dau demisia pentru a mă dedica în întregime cărţii. Sau cât 
de mult îmi vor îngădui finanţele. 

Şi chiar aveam o scrisoare de recomandare de la liceul St 
Vincent din Madison. Recomandare bună, pentru că o scrisesem 
cu mâna mea. Bineînţeles, dacă cineva avea s-o verifice, aş fi 
sfârşit în ştreang. Deke Simmons nu ar fi făcut-o, însă ar fi putut 
s-o facă Mimi cea cu privirea pătrunzătoare şi pielea aspră ca a 
unui văcar. 

- Despre ce e vorba în romanul dumneavoastră? 

Şi chestia asta m-ar fi putut duce la spânzurătoare, dar m-am 
decis să fiu sincer. Mă rog, cât de sincer puteam să fiu în situaţia 
mea ciudată. 

- Despre mai multe crime şi despre efectul lor asupra 
comunităţii. 

- O, Dumnezeule, a exclamat Deke. 

Ea l-a lovit uşor peste mână: 

- Ssst. Continuaţi, domnule Amberson. 

- Iniţial, am plasat acţiunea într-un oraş fictiv din Maine - pe 
care l-am botezat Dawson -, dar m-am gândit că ar părea mai 


282 


real dacă ar fi vorba despre un oraş adevărat. Unul mai mare. La 
început m-am gândit la Tampa, dar parcă nu-mi suna bine... 

A făcut un semn din mână ca şi cum discuţia despre Tampa 
era o pierdere de vreme. 

- Prea cuminte. Prea mulţi turişti. Cred că ai căutat ceva mai 
închistat. 

O doamnă foarte inteligentă. Ştia despre cartea mea mai 
multe decât ştiam eu însumi. 

- Aşa este. Aşa că m-am hotărât să încerc varianta cu 
Dallasul. Cred că merge, dar... 

- Dar nu vrei să locuieşti acolo. 

- Exact. 

- inţeleg. 

A gustat puţin din peştele prăjit din farfurie. Deke o privea cu 
admiraţie. Se părea că această femeie îi oferea absolut tot ce îşi 
mai putea dori la vârsta asta. Şi nici nu era de mirare; toată 
lumea iubeşte pe cineva la un moment dat, după cum precizează 
atât de intuitiv Dean Martin. 

- Şi când nu te ocupi de scris, ce anume îţi place să citeşti, 
domnule Amberson? 

- O, cam de toate. 

- Ai citit De veghe în lanul de secară? 

Hopa! mi-am spus. 

- Da, doamnă. 

A părut iritată de apelativul folosit. 

- Of, spune-mi Mimi. Până şi copiii îmi spun aşa, deşi îi rog să 
adauge „duduie” de dragul bunei cuviinţe. Şi ce părere ai despre 
acest cri de coeur al domnului Salinger? 

Să mint sau să spun adevărul? Dar nu era o întrebare serioasă 
pentru că această femeie putea citi printre rânduri aşa cum 
puteam eu să citesc... un panou pe care scrie PUNEŢI-L SUB 
ACUZARE PE EARL WARREN. 

- Cred că spune multe despre cât de proşti au fost anii 
cincizeci şi despre cât de buni ar putea fi anii şaizeci. Asta în 
cazul în care toţi Holden Caulfield-ii din America nu-şi vor pierde 
starea de indignare. Şi curajul. 

- Hm. 

A continuat să se joace cu peştele din farfurie, fără să 
mănânce însă. Nu era de mirare că arăta de parcă mai avea 
nevoie doar de o frânghie trecută prin spatele rochiei ca să se 
transforme într-un zmeu numai bun de înălţat într-o zi cu vânt. 


283 


- Crezi că ar trebui să se găsească în biblioteca şcolii? 

Am oftat, gândindu-mă cât de mult mi-ar fi plăcut să locuiesc 
şi să predau cu jumătate de normă în Jodie, Texas. 

- De fapt, doamnă... Mimi, aşa cred. Dar mai cred că 
bibliotecarul ar trebui să decidă care elevi să aibă acces la cartea 
asta. 

- Bibliotecarul? Nu părinţii? 

- Nu, doamnă. Asta e un drum alunecos. 

Mimi Corcoran a zâmbit larg şi s-a întors spre amorezul ei. 

- Deke, tipul ăsta n-are ce căuta pe lista cu suplinitori. Ar 
trebui să predea cu normă întreagă. 

- Mimi... 

- Ştiu, n-ai niciun post liber la catedra de engleză. Dar dacă 
mai rămâne pe aici, poate să ia locul idiotului ăla de Phil 
Bateman când o să iasă la pensie. 

- Meems, nu trebuie să vorbeşti aşa. 

- Ba da, a replicat ea şi, oricât de ciudat ar părea, mi-a făcut 
cu ochiul. Pentru că am dreptate. Trimite-i referinţele din Florida 
lui Deke, domnule Amberson. Sunt suficiente. Ba, şi mai bine, 
adu-le dumneata săptămâna viitoare. A început anul şcolar şi n- 
are niciun sens să pierdem timpul. 

- Spune-mi George. 

- Da, bine, a zis. 

Si-a împins farfuria. 

- Deke, are un gust oribi/. De ce mâncăm aici? 

- Pentru că mie îmi plac burgerii şi ţie îţi place prăjitura cu 
căpşune făcută de Al. 

- A, da. Prăjitura cu căpşune. Să vină. Domnule Amberson, 
poţi să stai la meci? 

- Astă seară nu pot, i-am răspuns. Trebuie să mă întorc în 
Dallas. Poate vin săptămâna viitoare. In cazul în care veţi hotărî 
să mă angajaţi. 

- Dacă Mimi te place, te plac şi eu, a spus Deke Simmons. N- 
am cum să-ţi garantez câte o zi în fiecare săptămână, dar vor fi 
săptămâni şi cu două sau trei zile pline. Şi se va compensa. 

- Sigur că da. 

- Mă tem că salariul de suplinitor nu este cine ştie ce... 

- Ştiu asta, domnule. Caut doar o modalitate de a-mi 
suplimenta veniturile. 

- De veghe în lanul de secară n-o să ajungă niciodată în 
biblioteca noastră, a mai spus Deke uitându-se pe furiş la 


284 


concubina lui cu buzele pungă. Conducerea n-o să fie de acord. 
Şi Mimi ştie asta. 

A mai luat o îmbucătură din Prongburger. 

- Vremurile se schimbă, a spus Mimi Corcoran făcând un 
semn spre cutia cu şerveţele de pe masă şi apoi la gura lui: 

- Sos, Deke. 


17 


În săptămâna care a urmat am făcut o greşeală. Trebuia să 
ştiu mai bine; n-ar fi trebuit câtuşi de puţin să mă gândesc la alt 
pariu mare după toate cele întâmplate. Ar fi trebuit să fiu mai 
prudent. 

Ințelegeam riscurile, dar mă preocupa problema banilor. 
Venisem în Texas cu ceva mai puţin de şaisprezece mii de dolari. 
O parte din aceştia îmi rămăseseră din banii câştigaţi de Al, dar 
cei mai mulţi proveneau din cele două pariuri importante pe care 
le făcusem, unul în Derry şi celălalt în Tampa. Dar şapte 
săptămâni la hotelul Adolphus îmi mâncaseră peste o mie; 
instalarea într-un alt oraş ar fi însemnat încă patru sau cinci sute. 
Mâncare, chirie şi, pe lângă utilităţi, urma să am nevoie de alte 
haine - mai bune - dacă voiam să am o înfăţişare respectabilă la 
clasă. Urma să stau în Jodie doi ani şi jumătate până îmi voi 
încheia afacerile cu Lee Harvey Oswald. lar paisprezece mii de 
dolari nu aveau cum să-mi ajungă. Salariul de suplinitor? 
Cincisprezece dolari şi cincizeci de cenți pe zi. 

Da, sigur, aş fi putut să mă descurc cu cele paisprezece mii 
plus treizeci şi câteodată cincizeci de dolari pe săptămână din 
leafa de suplinitor. Dar trebuia să nu mă îmbolnăvesc deloc şi să 
nu am niciun accident, şi nu puteam fi sigur de asta... Pentru că 
trecutul este şi viclean, nu doar încăpățânat. Ripostează. Şi 
poate că era vorba şi de puţină lăcomie. Dar nu era vorba despre 
dragostea faţă de bani, ci mai degrabă de senzaţia îmbătătoare 
pe care mi-o dădea certitudinea că puteam învinge imbatabila 
casă de pariuri oricând aş fi avut chef. 

Acum gândesc: Dacă Al ar fi cercetat şi cotaţiile la bursă tot 
atât de temeinic cum a făcut cu meciurile de baseball, fotbal, 
cursele de cai... 

Dar n-o făcuse. 

Acum gândesc: Dacă Freddy Quinlan n-ar fi spus că baseballul 
o să capete o turnură neobişnuită anul acela... 


285 


Dar a spus. 

Şi m-am întors pe Greenville Avenue. 

Mi-am spus că toţi acei bărbaţi pe care-i văzusem în faţă la 
Faith Financial (Unde Increderea Este Lozinca Noastră) pariază 
pe meciurile din liga de baseball, unii chiar sume mari. Mi-am 
spus că voi fi unul dintre cei mulţi şi că un pariu nici prea prea, 
nici foarte foarte din partea domnului George Amberson - care 
va pretinde că locuieşte într-un duplex drăgălaş într-un garaj 
transformat pe Blackwell Street chiar aici în Dallas - nu va atrage 
atenţia. La dracu', mi-am spus că cei care conduc Faith Financial 
nu l-au cunoscut niciodată pe Señor Eduardo Gutierrez din 
Tampa, aşa cum nu l-au cunoscut niciodată pe Adam din Biblie. 
Sau, că tot veni vorba, pe Ham, fiul lui Noe. 

Oh, mi-am spus o sumedenie de lucruri şi toate s-au rezumat 
în cele din urmă la două concluzii: că era perfect sigur şi perfect 
rezonabil să vreau să am mai mulţi bani, chiar dacă acum aveam 
suficienţi. Bou. Dar prostia este unul dintre cele două lucruri pe 
care le desluşim cel mai bine când privim în urmă. Celălalt lucru 
sunt şansele ratate. 


18 


La data de douăzeci şi opt septembrie, cu o săptămână 
înainte de începerea campionatului, am intrat în Faith Financial şi 
- după ceva balet - am pariat şase sute de dolari pe victoria 
echipei Pittsburgh Pirates în meciul cu Yankees în etapa a 
şaptea. Am acceptat o cotă de doi la unu, strigător la cer de 
mică, dacă te gândeşti că cei de la Yankees erau favoriţi. A doua 
zi după ce Bill Mazeroski a înscris punctul uluitor pecetluind 
victoria celor din Pittsburgh, m-am întors la Dallas şi la Greenville 
Avenue. Cred că dacă n-ar fi fost nimeni în cădirea Faith 
Financial, m-aş fi răsucit pe călcâie şi m-aş fi întors în Jodie... sau 
poate asta îmi spun acum. Nu ştiu sigur. 

Ceea ce ştiu este că am dat de o coadă de oameni care 
aşteptau să-şi primească câştigurile şi m-am alăturat lor. Grupul 
părea împlinirea visului lui Martin Luther King: cincizeci la sută 
negri, cincizeci la sută albi, sută la sută fericiţi. Majoritatea 
ieşeau doar cu câte cinci dolari, sau cu câte zece sau poate 
douăzeci, dar i-am văzut şi pe câţiva care îşi numărau hârtiile de 
o sută. Dacă un hoţ ar fi ales acea zi pentru un jaf, s-ar fi ales cu 
o mică avere. 


286 


Omul cu banii era un ins scund şi gras, cu un cozoroc verde. 
Mi-a pus întrebarea standard (Eşti poliţist? Dacă eşti, trebuie sã- 
mi arăţi legitimatia) şi când i-am răspuns că nu sunt, m-a 
întrebat cum mă cheamă şi şi-a aruncat un ochi la permisul meu 
de conducere. Era unul nou-nouţ pe care îl primisem prin poştă 
doar cu o săptămână înainte; aveam, în sfârşit, la colecţie, un act 
care să mă plaseze în Texas. Dar am avut grijă să ascund sub 
deget adresa mea din Jodie. 

Mi-a dat o mie două sute. Am îndesat banii în buzunar şi m- 
am dus grăbit la maşină. Când am ajuns pe Highway 77, lăsând 
Dallasul în urmă şi Jodie apropiindu-se cu fiecare învârtire a 
roţilor, mi-am permis să mă relaxez. 

Tâmpit. 


19 


Vom face un alt salt în timp (dacă stai să te gândeşti bine şi 
naraţiunile au vizuini de iepure), dar, mai întâi, trebuie să adaug 
ceva despre anul 1960. 

Fort Worth. 16 noiembrie 1960. Kennedy este preşedintele 
ales de mai puţin de o săptămână. Colţul dintre Ballinger şi West 
Seventh. Zi rece şi înnorată. Maşinile lasă în urmă fum alb de 
eşapament. Prezentatorul buletinului meteo de la postul KLIF 
(„toate hiturile, tot timpul”) spunea că ploaia se va putea 
transforma în lapoviţă până la căderea serii, aşa că aveţi grijă 
cum conduceţi, voi, iubitori de rock and roll. 

Eram  înfăşurat într-un cojoc din piele netăbăcită; îmi 
îndesasem pe cap o pălărie din fetru cu urechi. Stăteam pe o 
bancă în faţa clădirii care adăpostea Asociaţia crescătorilor de 
vite din Texas, uitându-mă în lungul străzii West Seventh. 
Stăteam aici de mai bine de o oră şi nu credeam că tânărul va 
mai zăbovi mult la mama sa; Al Templeton scrisese că toţi cei 
trei băieţi fugiseră de ea imediat ce au fost în stare să se 
descurce pe cont propriu. Speram doar ca şi femeia să iasă cu el 
din casă. Tocmai ce se întorsese în oraş după câteva luni în Waco 
unde lucrase într-un cămin pentru doamnele în vârstă. 

Răbdarea mi-a fost recompensată. Uşa blocului cu camere 
mobilate s-a deschis şi-a ieşit un om uscăţiv care semăna 
incredibil de tare cu Lee Harvey Oswald. A ţinut uşa pentru o 
femeie cu un palton ecosez şi pantofi albi şi comozi de infirmieră. 
li ajungea doar până la umăr, dar era solidă. Părul cărunt îl 


287 


pieptănase peste cap, dezvelind o faţă prematur ridată. Purta o 
basma roşie. O nuanţă asemănătoare de ruj îi contura gura mică 
ce părea în permanenţă nemulțumită şi pusă pe scandal - gura 
unei femei care crede că toată lumea e împotriva ei şi care a 
primit nenumărate dovezi în acest sens. Fratele mai mare al lui 
Lee Oswald a coborât repede aleea din beton. Femeia a fugit 
după el şi pe trotuar l-a apucat de spatele hainei. S-a întors cu 
faţa la ea. Păreau a se certa, dar femeia vorbea cel mai mult. Îşi 
ridicase arătătorul şi-l agita în faţa lui. N-aveam cum să aud 
pentru ce anume îl mustra; îi urmăream de la o distanţă 
prudentă. Apoi el a început să meargă înspre colţul dintre West 
Seventh şi Summit Avenue, aşa cum mă aşteptasem. Venise cu 
autobuzul, iar acolo era cea mai apropiată staţie. 

Femeia a rămas o clipă pe loc, de parcă nu se hotărâse ce să 
facă. Haide mămico, i-am spus, doar n-ai de gând să-l laşi să-ţi 
scape aşa de uşor. A ajuns la mijlocul străzii. Lee a trebuit să se 
ducă până în Rusia ca să scape de degetul tău ameninţător. 

S-a dus după fiul mai mare şi, aproape de colţ, a ridicat vocea 
şi am putut s-o aud: 

- Stai, Robert, nu merge aşa de repede, n-am terminat cu 
tine! 

A privit-o peste umăr, dar şi-a continuat drumul. L-a ajuns din 
urmă în staţie şi l-a tras de mânecă până ce l-a făcut să se uite la 
ea. Arătătorul şi-a reluat mişcarea de pendul. Am prins frânturi: 
ai promis, şi ti-am dat totul şi - mi se pare - cine eşti tu să mă 
judeci. Nu-i puteam vedea chipul lui Oswald, pentru că stătea cu 
spatele la mine, dar umerii lui cocârjaţi spuneau totul. Şi mă 
îndoiesc că aceasta ar fi fost prima dată când Mama îl urmase în 
stradă, vorbind fără încetare, nepăsându-i de lumea din jur. Şi-a 
pus mâna pe ditamai pieptul cu gestul imemorial al mamelor 
care înseamnă, Priveşte-mă, copil nerecunoscător. 

Oswald a băgat mâna în buzunarul de la spate şi i-a dat o 
bancnotă. A îndesat-o în geantă, fără să se uite la ea şi a pornit 
înapoi spre casă. Dar i-a mai venit o idee şi s-a întors iarăşi. De 
această dată am auzit-o foarte bine. Zbiera ca să acopere cei 
zece, cincisprezece metri care îi despărţeau, iar vocea ei ascuţită 
avea asupra timpanelor mele efectul zgomotului scos de nişte 
unghii care raşchetează o tablă. g 

- Şi sună-mă dacă ai veşti de la Lee, auzi? Incă mai sunt pe 
linia comună, că nu-mi permit altfel până când nu fac rost de o 
altă slujbă şi madam Sykes aia de la parter vorbeşte tot timpul şi 


288 


i-am zis de la obraz... „Madam Sykes”, i-am zis... 

Un bărbat a trecut pe lângă ea. Şi-a vârât un deget în ureche 
într-un gest demonstrativ. Dacă Mama l-a văzut, nu l-a băgat în 
seamă. Şi cu siguranţă că nu a luat în seamă nici atitudinea 
stingherită a fiului său. 

- „Madam Sykes”, i-am zis, „nu eşti singura care are nevoie 
de telefon, aşa că ţi-aş fi recunoscătoare dacă o să vorbeşti mai 
scurt. Şi dacă nu faci asta de bunăvoie, s-ar putea să mă văd 
nevoită să chem pe cineva de la firma de telefoane ca să te 
oblige”. Asta i-am zis. Aşa că să mă suni, Rob. Ştii că vreau să 
am veşti de la Lee. 

Şi iată că a ajuns şi autobuzul în staţie. Bărbatul şi-a ridicat 
vocea ca să se facă auzit peste scrâşnetul de frâne: 

- S-a făcut comunist, mami, şi nu mai vine acasă. 
Obişnuieşte-te cu ideea. 

- Să mă suni! a zbierat ea. 

Chipul urât căpătase o expresie îndârjită. Stătea puţin cam 
crăcănată, ca un boxer pregătit să primească o lovitură. Orice 
lovitură. Toate loviturile. 

Ochii-i scoteau flăcări din spatele ochelarilor caraghioşi cu 
rame negre. Basmaua era prinsă sub bărbie cu un nod dublu. 
incepuse să plouă, dar nu-i păsa. A tras aer în piept şi şi-a 
transformat vocea în urlet: 

- Vreau veşti de la băiatul meu cel bun, auzi ce-ţi spun? 

Robert Oswald s-a urcat fără să-i răspundă. Autobuzul a 
plecat din staţie în fum de gaze de eşapament. Şi atunci faţa 
femeii a fost luminată de un zâmbet. Care a făcut ceva ce nu 
credeam posibil: i-a făcut chipul mai tânăr şi mai urât în acelaşi 
timp. 

Un muncitor a trecut pe lângă ea. N-a lovit-o, nici măcar n-a 
atins-o, dar s-a răţoit la el: 

- Vezi pe unde mergi! Că nu ţi-ai cumpărat trotuar! f 

Marguerite Oswald s-a întors, îndreptându-se spre casă. Incă 
mai surâdea. In după-amiaza aceea m-am întors în Jodie, 
cutremurat şi dus pe gânduri. Nu aveam să-l văd pe Lee Oswald 
încă un an şi jumătate de acum înainte şi eram la fel de hotărât 
să-l împiedic să-şi pună planul în aplicare, dar deja începusem 
să-l compătimesc aşa cum nu-l compătimisem niciodată pe Frank 
Dunning. 


289 


Capitolul 13 


1 


Era opt fără un sfert în seara de 18 mai 1961. Curtea din 
spatele casei mele se mai scălda încă în lumina amurgului texan. 
Fereastra era deschisă, iar perdelele fluturau în adierea blândă. 
La radio, Troy Shondell cânta „This Time”. Stăteam în biroul pe 
care mi-l înjghebasem în al doilea dormitor al casei. Masa de 
scris era un pupitru vechi de la liceu. Avea un picior mai scurt, pe 
care îl reparasem. Maşina de scris portabilă era marca Webster. 
Revizuiam primele o sută cincizeci de pagini ale romanului meu, 
Locul crimei, mai ales pentru că Mimi Corcoran mă tot bătea la 
cap spunând că ar vrea să le citească, iar, după cum aflasem, 
Mimi nu era genul de persoană pe care s-o poţi amâna cu tot 
felul de scuze. Nu scrisesem tocmai rău. Nu-mi fusese greu să 
transform Derry în oraşul fictiv Dawson într-o primă etapă şi a 
fost chiar mai uşor să transform Dawsonul în Dallas. Incepusem 
să fac toate modificările doar pentru a pune ce scrisesem de 
acord cu minciunile pe care i le spusesem şi ca să-i pot da 
paginile să le citească. Dar acum mi se păreau esenţiale şi 
inevitabile. De parcă dintotdeauna dorisem să scriu despre 
Dallas. 

Am auzit soneria de la intrare. Am pus un prespapier pe vraful 
de hârtii ca să nu le dea vântul pe jos şi m-am dus la uşă. Imi 
amintesc toate astea cu foarte mare claritate: perdelele care 
dansau, prespapierul din piatră netedă de râu. „This Time” la 
radio, înserarea prelungă pe care ajunsesem să o iubesc. 

Se cuvine să-mi amintesc totul. Pentru că atunci am încetat să 
mai trăiesc în trecut şi am început să trăiesc pur şi simplu. 

Am deschis uşa şi l-am văzut în prag pe Mike Coslaw. Plângea. 

- Nu pot, domnule Amberson. Chiar nu pot. 

- Intră, Mike, i-am spus. Haide să stăm de vorbă. 


2 


Nu m-a mirat vizita lui. Mă ocupasem de echipa de teatru a 
liceului Lisbon Falls vreme de cinci ani înainte de a fugi în Epoca 
Fumatului Universal şi văzusem suficiente cazuri de trac. A 
regiza piese cu adolescenţi este o îndeletnicire care seamănă 


290 


întrucâtva cu jonglatul cu borcane de nitroglicerină: şi palpitant, 
şi periculos. Am văzut fete care învățau repede şi care erau 
superb de naturale la repetiţii, dar care se transformau în stane 
de piatră pe scenă; am văzut înflorind puşti grei de cap şi 
înălțându-se cu aproape o jumătate de metru prima dată când 
rosteau o replică ce stârnea hohotele de râs ale publicului. Am 
regizat tocilari dedicați şi, când şi când, câte un copil care dădea 
dovadă de o sclipire de talent. Dar niciodată nu am avut de-a 
face cu un băiat ca Mike Coslaw. Şi bănuiesc că există profesori 
care s-au ocupat o viaţă întreagă de spectacolele de amatori de 
la liceu sau de la facultate şi nu au întâlnit pe nimeni care să-i 
semene. 

Intr-adevăr Mimi Corcoran era şefa liceului Denholm 
Consolidated şi ea a reuşit să mă convingă să mă ocup de 
spectacolul anual când Alfie Norton, profesorul de matematică, 
cel care conducea grupul de actori amatori al liceul, fusese 
diagnosticat cu leucemie acută mieloblastică şi fusese nevoit să 
se mute la Houston pentru a putea urma tratamentul. Am 
încercat să o refuz, pretextând că încă mai făceam muncă de 
documentare în Dallas, doar că, în iarna şi primăvara lui 1961, nu 
prea m-am mai dus pe acolo. Şi Mimi ştia, pentru că am fost 
disponibil în acel semestru ori de câte ori Deke a avut nevoie de 
un suplinitor la engleză. In ceea ce priveşte Dallasul, băteam 
pasul pe loc. Lee era tot în Minsk, pregătindu-se de căsătoria cu 
Marina Prusakova, fata cu rochia roşie şi pantofii albi. 

- Ai o groază de timp la dispoziţie, îmi spusese Mimi, cu 
mâinile în şoldurile inexistente; în ziua aceea nu avea de gând să 
accepte niciun refuz. Şi o să iei şi bani. 

- O, da, am exclamat. Mi-a zis şi Deke. Cincizeci de dolari. 
Nabab mă fac. 

- Na-ce? 

- Nu contează, Mimi. Pentru moment, o duc bine cu finanţele. 
Nu putem să încheiem discuţia? 

Nu. Nu puteam. Duduia Mimi era un buldozer cu chip 
omenesc şi, când întâlnea un obiect ce nu voia să se mişte, îşi 
cobora lama şi mărea turaţia motorului. Fără mine, nu s-ar mai 
ține spectacolul elevilor pentru prima oară în istoria liceului. 
Părinţii ar fi dezamăgiţi. Conducerea şcolii ar fi dezamăgită. 

- Şi, a adăugat ea, împreunându-şi sprâncenele, eu aş fi 
nefericită. 

- Doamne fereşte să fii nefericită, duduie Mimi, am spus. Uite 


291 


cum facem. Dacă mă laşi să aleg eu piesa - îţi promit că nu o să 
fie ceva controversat - o s-o fac. 

incruntarea i s-a topit în binecunoscutul zâmbet Mimi 
Corcoran care îl transforma întotdeauna pe Deke Simmons într- 
un castron cu terci de ovăz (ceea ce, temperamental vorbind, 
nici măcar nu era o transformare prea mare). 

- Excelent! Şi cine ştie, poate că ai să descoperi un adevărat 
talent de tragedian printre noi. 

- Sigur, am spus. Şi porcii ştiu să fluiere. 

Dar - viaţa e aşa o glumă! — am descoperit un talent de 
excepţie. Un talent natural. Care acum se afla în livingul meu în 
seara dinaintea primului spectacol din cele patru programate, 
ocupând aproape toată canapeaua (care se înclinase cu umilinţă 
sub cele o sută treizeci de kilograme ale lui) şi zguduindu-se de 
plâns. Mike Coslaw. Cunoscut şi ca Lennie Small în adaptarea- 
pentru-a-corespunde-prejudecăţilor-liceului a romanului Oameni 
şi şoareci de John Steinbeck, realizată de George Amberson. 

Asta în cazul că reuşeam să-l conving să vină mâine la 
premieră. 


3 


M-am gândit să-i dau nişte şerveţele de pe masă, dar mi-am 
dat seama că nu vor face faţă, aşa că m-am dus la bucătărie şi 
am scos un prosop de vase din sertar. S-a frecat pe faţă, s-a mai 
liniştit puţin şi s-a uitat disperat la mine. Avea ochii roşii şi 
tulburi. Probabil că plânsese toată ziua, nu doar în momentul 
când a ajuns la uşa mea. 

- Aşa, Mike. Fă-mă să înţeleg ce se întâmplă. 

- Toţi băieţii din echipă îşi bat joc de mine, domnule 
Amberson. Antrenorul a început să-mi zică Clark Gable - de la 
picnicul de primăvară de la Lion Pride - şi acum toţi îmi spun aşa. 
Chiar şi Jimmy îmi spune aşa. 

Adică Jim LaDue, mijlocaşul ultrarapid al echipei şi cel mai bun 
prieten al lui Mike. 

Nu mă surprindea să aud aşa ceva despre antrenorul Borman; 
era un individ obtuz, care propovăduia evanghelia încrâncenării 
şi căruia nu-i plăcea să-i calce altcineva teritoriul fie în sezon, fie 
în afara lui. Dar lui Mike i se spusese şi mai rău; când făceam de 
serviciu pe holurile liceului, i-am auzit pe copii, spunându-i Mike 
Malacul, George al junglei şi Godzilla. Niciodată însă nu lua în 


292 


serios poreclele astea. Se pare că această reacţie amuzată şi 
puţin neatentă în faţa ocărilor şi glumelor este cel mai mare 
talent pe care îl conferă băieţilor înălţimea şi greutatea lor. La 
doi metri şi o sută treizeci de kilograme, Mike mă făcea să arăt 
ca Mickey Rooney pe lângă el. 

Exista o unică vedetă în echipa de fotbal Lions şi aceea era 
Jim LaDue - n-avea el, oare, propriul panou la intersecţia dintre 
Highway 77 şi Route 109? Dar dacă exista vreun jucător care-i 
oferea posibilitatea lui Jim de a se afirma, acela era Mike Coslaw, 
care intenţiona să semneze cu echipa Texas A&M imediat după 
încheierea sezonului. LaDue avea să joace pentru 'Bama Crimson 
Tide (aşa cum îţi spuneau încântați el şi tatăl lui ori de câte ori 
aveau prilejul), dar dacă cineva mi-ar fi cerut să spun care dintre 
ei avea mai multe şanse să ajungă în liga profesionistă, aş fi 
pariat pe Mike. Imi plăcea Jim dar parcă se aştepta mereu să se 
lovească la genunchi sau să-şi disloce un umăr. De cealaltă 
parte, Mike părea să fie construit pentru cursă lungă. 

- Ce spune Bobbi Jill? 

Mike şi Bobbi Jill erau practic nedespărţiţi. Splendidă? Sigur. 
Blondă? Bineînţeles. Majoretă? De ce mai întrebi? 

Mike a rânjit: 

- Bobbi Jill mă sprijină sută la sută. Zice să mă maturizez şi să 
nu mă mai necăjesc din cauza asta. 

- Pare o tânără cu judecată. 

- Da, e cea mai bună. 

- In orice caz, cred că nu e vorba doar de nişte vorbe de 
ocară. 

Şi când nu mi-a răspuns: 

- Mike? Vorbeşte cu mine. 

- O să stau în faţa oamenilor ăia şi o să mă fac de râs. Aşa mi- 
a spus Jimmy. 

- Jimmy e un mijlocaş de milioane şi ştiu că sunteţi prieteni, 
dar când vine vorba de actorie, nu ştie nici cât un căcat de 
măgar. A 

Mike a clipit nedumerit. In 1961 nu era ceva obişnuit să auzi 
cuvântul căcat din gura unui profesor, indiferent cât de urât ar fi 
vorbit acesta. Dar, bineînţeles, eu nu eram decât un suplinitor şi 
asta îmi conferea ceva mai multă libertate. 

- Şi ştiu că ştii asta. Cum se spune prin părţile astea, poate 
eziţi, dar nu eşti prost. 

- Oamenii cred că sunt, a şoptit el. Şi sunt elev de nota şapte. 


293 


Poate nu ştiţi, poate suplinitorii nu se uită în catalog, dar asta 
sunt. 

- Mi s-a părut important să-ţi verific notele imediat după a 
doua noastră repetiţie, când am văzut de ce eşti în stare pe 
scenă. Sigur că eşti elev de şapte pentru că este de la sine 
înţeles ca un jucător de fotbal să fie de şapte. Face parte din 
etos. 

- Din ce? 

- Inţelege din context şi păstrează-ţi imaginea de tip sărac cu 
duhul pentru prieteni. Şi pentru antrenorul Borman care probabil 
că trebuie să-şi lege fluierul cu o sfoară ca să ştie pe la care 
capăt să sufle. 

La asta, Mike a chicotit, ochi roşii şi aşa mai departe. 

- Ascultă la mine. Oamenii cred în mod automat că un băiat 
atât de mare ca tine e prost. Te rog să mă contrazici dacă vrei; 
din câte ştiu, trăieşti în corpul acesta de când aveai doisprezece 
ani, aşa că ar trebui să ştii că asta-i realitatea. 

Nu m-a contrazis. A spus doar: 

- Toţi băieţii din echipă au dat probă pentru Lennie. Au vrut să 
se distreze, să facă un banc. 

S-a grăbit să adauge: 

- Nimeni nu are ceva cu dumneavoastră, domnule A. Toţi 
băieţii vă plac. Până şi antrenorul vă place. 

Nişte fotbalişti chiar dăduseră năvală la casting, reducându-i 
la tăcere pe candidaţii mai studioşi şi toţi cerând să citească rolul 
uriaşului prieten handicapat al lui George Milton. Desigur că 
fusese o glumă, doar că rolul lui Lennie în lectura lui Mike nu 
fusese absolut deloc nostimă. Fusese o revelaţie. Dacă ar fi 
trebuit, eram gata să-l mân pe scenă cu şocuri electrice, ca pe 
vite, dar bineînţeles că nu va fi nevoie de asemenea măsuri 
drastice. Vrei să ştii care-i cel mai mare avantaj al meseriei de 
profesor? Să fii martor al momentului când un copil îşi descoperă 
adevăratul talent. Niciun sentiment de pe lume nu se compară 
cu asta. Mike ştia că băieţii din echipă îşi vor bate joc de el, dara 
acceptat rolul. 

Şi desigur că antrenorul Borman nu a fost de acord. Niciodată 
antrenori ca Borman nu vor fi de acord cu aşa ceva. Doar că, în 
cazul acesta, nu prea avea încotro, mai ales că Mimi Corcoran 
era de partea mea. Nici nu putea reclama prezenţa lui Mike la 
antrenamente în aprilie şi în mai. Aşa că a trebuit să se 
resemneze şi să-i spună Clark Gable celui mai bun înaintaş al 


294 


echipei. Există indivizi care nu se pot descotorosi de ideea că 
actoria este pentru fete şi pentru homosexualii care îşi cam 
doresc să fie fete. Gavin Borman era un asemenea individ. La 
petrecerea de 1 aprilie de la Don Haggarty, mi-a reproşat că „vâr 
idei în capul ăla nătâng”. 

l-am răspuns că este îndreptăţit la propria opinie; căci toată 
lumea are opinii aşa cum toată lumea are cururi. Apoi m-am 
îndepărtat de el, lăsându-l cu paharul de hârtie în mână şi cu 
perplexitate pe faţă. Antrenorii Borman din lumea întreagă sunt 
de asemenea obişnuiţi să capete tot ce-şi doresc apelând la 
intimidări; aşa că nu putea înţelege de ce nu i-a mers cu 
amărâtul care în ultima clipă, luase locul de regizor al lui Alfie 
Norton. Nu prea aveam cum să-i explic lui Borman că se 
întâmplă să te cam schimbi atunci când împuşti un om ca să-l 
împiedici să-şi ucidă nevasta şi copiii. 

Antrenorul Borman n-a avut nicio şansă de la bun început. Am 
distribuit alţi băieţi din echipă în rolurile orăşenilor, dar am vrut 
ca Mike să fie Lennie încă din momentul în care a deschis gura şi 
a spus: „Mi-aduc aminte de iepuri, George!” 

Şi a devenit Lennie. lţi răpea nu doar ochii - pentru că era 
atât de al naiba de mare -, ci şi inima din piept. Uitai de toate, la 
fel cum uitai de grijile cotidiene când Jim LaDue se pregătea să 
paseze. Se prea poate ca Mike să fi fost construit ca să trimită 
apărarea adversă în anonimat, dar cu siguranţă fusese făcut - de 
Dumnezeu, dacă există; sau de o aruncare a zarurilor genetice, 
dacă nu există - să fie pe scenă şi să se contopească cu 
personajul. 

- A fost un banc pentru toată lumea în afară de tine, i-am zis. 

- Ba şi pentru mine. La început. 

- Pentru că la început n-ai ştiut. 

- Nu. N-am ştiut. 

Şoptea acum. Işi plecă ochii pentru că lacrimile îl amenințau 
din nou şi nu voia să i le văd. Antrenorul îi spusese Clark Gabie 
şi, dacă i-aş fi cerut socoteală pentru asta, mi-ar fi spus că a fost 
o glumă. Un banc. O farsă. De parcă n-ar fi ştiut că restul 
băieţilor din echipă vor prelua numele şi îl vor folosi. De parcă n- 
ar fi ştiut că rahatul ăsta îl va răni pe Mike aşa cum nu l-a rănit 
niciodată porecla de Mike Malacul. De ce se poartă unii aşa cu 
cei înzestrați? Să fie invidie? Teamă? Poate ambele. Dar acest 
copil avea avantajul să ştie cât de bun era. Şi amândoi ştiam că 
nu antrenorul Borman reprezenta adevărata problemă. Unica 


295 


persoană în stare să-l împiedice pe Mike să apară pe scenă 
mâine seară era Mike însuşi. 

- Ai jucat fotbal în faţa unui public de nouă ori mai mare decât 
cel care o să fie în sală. Pe dracu’, în noiembrie trecut când aţi 
jucat în regionale în Dallas, aţi avut zece sau douăsprezece mii 
de spectatori. Şi nu vă iubeau deloc. 

- Fotbalul e altă chestie. Când intrăm pe teren avem acelaşi 
echipament şi aceleaşi căşti. Putem fi deosebiți doar prin 
numerele de pe tricouri. Şi toată lumea e de aceeaşi parte... 

- Nouă oameni sunt alături de tine în spectacol, Mike, ca să nu 
mai vorbesc despre localnici pe care i-am introdus doar ca să le 
dau camarazilor tăi ceva de făcut. Şi ei sunt o echipă. 

- Nu-i totuna. 

- Poate că nu. Dar un lucru este cu siguranţă la fel - dacă îi 
laşi baltă, se alege praful de tot şi pierde toată lumea. Actorii, 
echipa, fetele de la Pep Club care ne-au făcut reclamă şi toţi 
oamenii care vor să vină la spectacol, unii de la ferme de la o 
sută de kilometri distanţă. Ca să nu mai zic nimic de mine. Şi eu 
pierd. 

- Cred că aşa e, a spus uitându-se în jos la picioare. 

Şi ce picioare mari erau acelea. 

- M-aş putea descurca fără Slim sau Curley. Aş trimite pe 
scenă pe cineva cu cartea să citească rolul. Cred că m-aş 
descurca şi fără soţia lui Curley... 

- Mi-aş dori ca Sandy să fie mai bună, m-a întrerupt Mike. E 
drăguță foc. Dar nimereşte intonaţia bună doar din greşeală. 

Mi-am permis cu prudenţă un zâmbet interior. Incepusem să 
mă gândesc că totul avea să se rezolve. 

- Dar nu m-aş putea descurca - spectacolul n-ar rezista - fără 
tine sau Vince Knowles. 

Vince juca rolul tovarăşului de drum al lui Lennie, George, şi, 
de fapt, chiar puteam să ne descurcăm fără el, în cazul în care s- 
ar fi îmbolnăvit de gripă sau şi-ar fi rupt gâtul într-un accident de 
maşină (ceea ce ar fi fost foarte posibil având în vedere felul în 
care conducea camionul tăticului lui). La o adică, l-aş fi înlocuit 
chiar eu, chiar dacă eram prea în vârstă pentru rol, dar nici 
măcar n-ar fi trebuit să citesc replicile. După şase săptămâni de 
repetiţii, ştiam toate rolurile pe de rost. Ba chiar mai bine decât 
unii dintre actori. Dar nu aş fi putut să joc în locul lui Mike. 
Nimeni n-ar fi putut înlocui combinaţia aceea unică de mărime şi 
talent pur. Era vital pentru spectacol. 


296 


- Dacă o dau în bară? m-a întrebat, apoi s-a auzit ce a spus şi 
şi-a pus mâna peste gură. 

M-am aşezat lângă el pe canapea. Nu prea aveam loc, dar m- 
am descurcat. In clipa aceea nu mă mai gândeam la John 
Kennedy, la Al Templeton, la Frank Dunning sau la lumea din 
care venisem. În clipa aceea nu mă gândeam la nimic altceva în 
afară de acest băiat uriaş... şi la spectacolul meu. Pentru că la un 
moment dat devenise al meu, tot aşa cum devenise al meu şi 
acest timp trecut, cu liniile lui telefonice cuplate şi benzina 
ieftină. In clipa aceea îmi păsa mai mult de Oameni şi şoareci 
decât de Lee Harvey Oswald. 

Dar cel mai mult îmi păsa de Mike. 

l-am luat mâna de la gură. l-am pus-o pe coapsa imensă. L- 
am prins de umeri. L-am privit în ochi. 

- Ascultă-mă, i-am spus. Mă asculţi? 

- Da, domnule. 

- Nu ai s-o dai în bară. Repetă. 

- N-o... 

- Spune. 

- N-o s-o dau în bară. _ 

- Dimpotrivă. Ai să uimeşti pe toată lumea. Îți dau cuvântul 
meu, Mike. 

L-am strâns mai tare de umeri. Parcă aş fi încercat să-mi vâr 
degetele într-o stâncă. M-ar fi putut lua în braţe şi m-ar fi putut 
face fărâme, dar se uita la mine cu ochi umili, plini de speranţă şi 
încă sclipind de lacrimi. 

- Mă auzi? Ai cuvântul meu. 


4 


Scena era un cap de pod scăldat în lumină. Mai încolo, 
publicul stătea într-un lac de întuneric. George şi Lennie erau 
aşezaţi pe malul unui râu imaginar. Ceilalţi plecaseră, dar se vor 
întoarce curând. Dacă voia ca matahala uriaşă, cu surâs incert, 
să moară cu demnitate, George trebuia să se ocupe personal de 
asta. 

- George? Unde s-au dus? 

Mimi Corcoran stătea în dreapta mea. La un moment dat îmi 
apucase mâna şi mi-o strângea. Tare, tare, tare. Lângă ea, în 
cealaltă parte, Deke Simmons se holba la scenă cu gura 
întredeschisă. Avea expresia unui fermier în faţa unor dinozauri 


297 


care pasc iarbă pe păşunea din nordul pământurilor sale. 

- La vânătoare. S-au dus la vânătoare. Şezi, Lennie. 

Vince Knowles nu va ajunge niciodată actor - cel mai probabil 
se va face vânzător de maşini la Chrysler-Dodge, magazinul din 
oraş, ca tatăl lui -, dar o interpretare foarte bună îi poate înălța 
pe toţi actorii din producţie, aşa cum se întâmpla în seara 
aceasta. In timpul repetiţiilor Vince reuşise doar o dată sau de 
două ori să atingă niveluri coborâte de credibilitate (şi asta mai 
ales pentru că figura lui micuță, inteligentă, ca de şobolan, era 
chipul lui George Milton, aşa cum şi-l închipuise Steinbeck). Dar 
acum parcă se molipsise de la Mike. Pe nepusă masă, pe la 
jumătatea primului act, a început să înţeleagă ce înseamnă să 
mergi aiurea prin viaţă neavând pe nimeni altcineva alături în 
afară de Lennie şi a intrat complet în pielea personajului. Acum, 
urmărindu-l cum îşi împinge spre ceafă pălăria veche din fetru, 
mi-am spus că Vince e leit Henry Fonda în Fructele mâniei. 

- George! 

- Da? 

- N-ai de gând să mă cerţi? 

- Cum adică? 

- Ştii bine, George. 

Surâzând. Genul de surâs care pare a spune: Mda, ştiu că 
sunt un nătăfleţ. Dar amândoi ştim că n-am ce-i face. Aşezat 
alături de George pe malul râului imaginar. Scoţându-şi pălăria, 
punând-o alături şi răvăşindu-şi părul scurt şi blond. lmitându-l 
pe George. Lui Mike îi ieşise scena de la prima repetiţie când o 
interpretase cu o dezinvoltură uluitoare, fără niciun ajutor din 
partea mea. 

- „Dacă aş fi singur, mi-ar fi aşa de uşor. Aş putea să-mi 
găsesc o slujbă şi n-aş mai avea bătăi de cap.” 

Reluându-şi propria voce... de fapt, vocea lui Lennie: 

- Am să plec. Am să mă duc sus în munţi şi am să stau într-o 
peşteră, dacă nu mă vrei. 

Vince Knowles şi-a lăsat capul în pământ şi, când l-a ridicat şi 
a rostit următoarea replică, avea vocea răguşită, plină de lacrimi. 
Nici în cele mai bune momente ale sale nu reuşise să ajungă atât 
de aproape în redarea mâhnirii profunde. 

- Nu, Lennie, vreau să stai aici cu mine. 

- Atunci zi-mi ca înainte! Despre ceilalţi şi despre noi! 

Atunci am auzit primul suspin din public. Urmat de un altul. Şi 
de al treilea. Nici în cele mai nebuneşti vise ale mele nu mă 


298 


aşteptasem la aşa ceva. M-au trecut fiori pe şira spinării şi m-am 
uitat pe furiş la Mimi. Incă nu plângea, dar nici mult nu mai avea 
după strălucirea lichidă din ochi. Dar, chiar şi ea - bătrânica dură 
cu suflet mare. 

George a şovăit, apoi l-a apucat pe Lennie de mână, gest pe 
care Vince nu voise niciodată să-l facă la repetiţii, explicând că e 
o chestie de poponari. 

- Oamenii ca noi... Lennie, oamenii ca noi n-au familie. Nimeni 
nu dă pe ei nicio ceapă degerată. 

Cu cealaltă mână atingând pistolul de recuzită ascuns sub 
haină. Scoţându-l pe jumătate. Punându-l la loc. Scoţându-l de 
tot. Aşezându-l alături. 

- Dar nu şi noi, George! Nu şi noi! Aşa e? 

Mike dispăruse. Scena dispăruse. Nu mai erau decât ei doi 
acum şi când Lennie l-a rugat pe George să-i povestească despre 
fermă şi despre iepuri şi despre viaţa bună pe care o vor duce, 
jumătate din public plângea în hohote. Vince plângea atât de 
tare, că abia a reuşit să-şi spună ultimele replici, să-i spună 
bietului, prostului Lennie să se uite acolo, pentru că ferma unde 
vor locui este chiar acolo. Şi o va putea vedea dacă se 
concentrează. 

Scena s-a întunecat treptat, pentru că Cindy McComas a 
acţionat corect luminile de această dată. Birdie Jamieson, femeia 
de serviciu a şcolii, a tras un cartuş orb. O femeie din public a 
tipat. Această reacţie este de obicei urmată de râsete nervoase, 
dar în seara aceasta se auzeau doar hohotele de plâns ale 
spectatorilor. Şi tăcerea. A durat zece secunde. Sau poate doar 
cinci. Indiferent cât a fost, mie mi s-a părut o eternitate. Apoi au 
izbucnit aplauzele. Cel mai minunat tunet pe care l-am auzit în 
toată viaţa mea. S-au aprins luminile în sală. Toată lumea se 
ridicase în picioare. Primele două rânduri erau rezervate pentru 
cadrele didactice şi m-am uitat ca din întâmplare la antrenorul 
Borman. Al naibii să fiu dacă nu plângea şi el. 

Două rânduri mai în spate, unde stăteau sportivii, Jim LaDue a 
sărit în picioare şi a răcnit, stârnind urale şi râsete: 

- Eşti cel mai tare, Coslaw! 

Actorii au ieşit la rampă: mai întâi orăşenii interpretaţi de 
fotbalişti, apoi Curley şi soţia lui Curley, apoi Candy şi Slim şi 
restul oamenilor de la fermă. Aplauzele se mai domoliseră, dar a 
apărut Vince, îmbujorat şi fericit, cu obrajii încă uzi. Mike Coslaw 
a ieşit ultimul, părând evident stingherit, dar ridicându-şi privirea 


299 


cu uimire aproape comică atunci când Mimi a strigat: 

- Bravo! 

La fel au început să strige şi ceilalţi şi curând sala răsuna: 
Bravo, Bravo, Bravo! Mike s-a înclinat, ştergând aproape cu 
pălăria pe jos. Când s-a ridicat zâmbea şi el. Dar era mai mult 
decât un zâmbet; chipul îi era transfigurat de fericirea pe care o 
trăiesc doar cei care au reuşit să ajungă în vârf. Apoi a strigat şi 
el: 

- Domnule Amberson! Veniţi aici, domnule Amberson! 

Trupa a început să scandeze: 

- Regizorul! Regizorul! 

- Nu lăsa aplauzele să se stingă, a mârâit Mimi de lângă mine. 
Du-te acolo, ciudatule! 

Şi m-am dus, iar aplauzele s-au intensificat iarăşi. Mike m-a 
îmbrăţişat, m-a ridicat în braţe apoi m-a pus jos şi m-a ţocăit 
vesel pe obraz. Toată lumea a râs. Am râs şi eu. Ne-am prins cu 
toţii de mâini, le-am ridicat spre public şi am făcut o plecăciune. 
Ascultam aplauzele când mi-a venit în minte un gând care mi-a 
întunecat sufletul. În Minsk existau nişte proaspăt căsătoriţi. Lee 
şi Marina deveniseră soţ şi soţie de exact nouăsprezece zile. 


5 


Trei săptămâni mai târziu, chiar înainte de vacanţa de vară, 
m-am repezit până la Dallas ca să fotografiez cele trei 
apartamente unde urmau să locuiască Lee şi Marina. Aveam un 
aparat mic, marca Minox, pe care îl ascundeam în palmă, cu 
obiectivul între două degete răsfirate. Mă simţeam ca un idiot - 
mai degrabă ca una dintre caricaturile îmbrăcate în trenci din 
rubrica Spy vs Spy din revista Mad şi nu ca James Bond - dar 
învăţasem că e bine să fiu prudent. 

Când m-am întors acasă, maşina Nash Rambler albastru- 
deschis a lui Mimi Corcoran era parcată la colţ şi Mimi tocmai se 
urca înapoi la volan. Când m-a văzut a coborât din maşină. Faţa i 
s-a strâmbat într-o grimasă scurtă - durere sau efort -, dar când 
a venit spre casă avea pe buze obişnuitul ei zâmbet uscat, de 
parcă o distram, dar în sens bun. Ţinea în mâini un plic mare, 
voluminos în care se aflau cele o sută şi cincizeci de pagini din 
Locul crimei. Intr-un final cedasem în faţa cicălelilor ei... dar asta 
se întâmplase doar cu două zile în urmă. 

- Ori ţi-a plăcut al dracului de tare, ori n-ai reuşit să treci de 


300 


pagina zece, i-am spus luând plicul. Cum e? 

Acum zâmbetul nu-i era doar amuzat, ci şi misterios. 

- Ca majoritatea bibliotecarilor, citesc repede. Putem să 
discutăm înăuntru? Nu-i nici măcar jumătatea lui iunie şi e atât 
de cald. 

Da. Şi transpira. Niciodată nu o mai văzusem să transpire. ŞI 
parcă slăbise ceva. Chestie nu tocmai în regulă pentru o doamnă 
care nu-şi permitea să renunţe la kilogramele sale. 

In living, aşezaţi ea pe canapea, iar eu pe fotoliu, cu câte un 
pahar mare cu cafea cu gheaţă fiecare, Mimi mi-a spus ce 
credea: 

- Mi-a plăcut povestea cu ucigaşul costumat în clovn. Poţi să 
zici că sunt dusă cu capul, dar mi s-a părut înfiorătoare într-un 
mod absolut delicios. 

- Dacă tu eşti dusă cu capul, atunci şi eu sunt. 

A surâs: 

- Sunt sigură că ai să găseşti pe cineva care să ţi-o publice. În 
linii mari, mi-a plăcut foarte mult. 

M-am simţit puţin atins. Sigur că Locul crimei era iniţial un fel 
de acoperire, iar pe măsură ce am tot scris, cartea începuse să 
devină importantă pentru mine. Era ca o carte de memorii 
secrete. Ale nervilor. 

- Chestia asta cu „în linii mari” mi-aduce aminte de Alexander 
Pope - ştii, te înjur cu o vorbă bună? 

- N-am vrut să sune chiar aşa. 

Acum era şi mai rău. 

- Doar că... la dracu', George, nu asta-i menirea ta. Tu eşti 
făcut să fii profesor, şi dacă publici o carte ca asta, nicio şcoală 
din Statele Unite n-o să te mai angajeze. 

Şi, după o pauză: 

- Decât poate în Massachusetts. 

Nu i-am răspuns. Rămăsesem fără cuvinte. 

- Ce ai făcut cu Mike Coslaw - ce ai făcut pentru Mike Coslaw 
- a fost lucrul cel mai uluitor şi mai minunat pe care l-am văzut 
vreodată. 

- Mimi, eu n-am făcut nimic. E talentat... 

- Ştiu că-i talentat, asta a fost evident de când a intrat pe 
scenă şi a căscat gura, dar să-ţi spun ceva, prietene, ceva ce m- 
au învăţat cei patruzeci de ani petrecuţi prin licee şi cei şaizeci 
petrecuţi prin viaţă. Talentul artistic este mult mai obişnuit decât 
talentul de a cultiva talentul artistic. Orice părinte sever îl poate 


301 


strivi, dar este mult mai greu de cultivat. Şi acesta este talentul 
tău. Mult mai important decât cel care a scris asta, a bătut cu 
palma în teancul de foi de pe măsuţa de cafea din faţa ei. 

- Nu ştiu ce să spun. 

- Spune mulţumesc şi complimentează-mă pentru judecata 
mea ascuţită. 

- Mulţumesc. intuiţia ţi-este depăşită doar de frumuseţe. 

Replica mea i-a readus surâsul, mai uscat ca oricând. 

- Nu-ntinde coarda, George. 

- Da, duduie Mimi. 

Surâsul a dispărut. S-a aplecat în faţă. Ochii din spatele 
ochelarilor păreau imenşi. Pielea de sub bronz avea o nuanţă 
gălbuie, iar obrajii până nu demult întinşi erau supţi acum. Când 
se întâmplaseră toate astea? Observase Deke oare? Ridicol. 
Deke n-ar observa nici că poartă şosete desperecheate până nu 
şi le-ar scoate seara. Poate nici atunci. 

Mi-a spus: 

- Phil Bateman nu mai ameninţă cu ieşirea la pensie, a scos 
deja cuiul şi-a aruncat grenada, cum ar spune atât de plastic 
încântătorul nostru antrenor Borman. Ceea ce înseamnă că e un 
loc liber la catedra de engleză. Vino cu normă întreagă la DCHS, 
George. Copiii te plac şi după piesa pe care ai regizat-o, 
comunitatea a ajuns să creadă că eşti urmaşul lui Alfred 
Hitchcock; Deke nu are nevoie de nimic altceva decât de o 
cerere scrisă din partea ta - aseară mi-a zis chiar aşa. Te rog. 
Publică-ţi cartea sub pseudonim, dacă vrei neapărat, dar vino să 
predai. Asta este menirea ta. 

Din tot sufletul voiam să spun „da”, pentru că avea dreptate. 
Nu eram făcut să scriu cărţi şi cu siguranţă nu eram făcut să 
omor oameni, indiferent cât de mult meritau să fie omorâţi. Şi 
mai era şi oraşul Jodie. Venisem aici ca un străin tocmai 
strămutat din era şi din oraşul lui şi primele cuvinte care mi-au 
fost adresate - de către Al Stevens, la restaurantul lui - au fost 
pline de prietenie. Dacă ţi-a fost vreodată dor de casă sau te-ai 
simţit departe de toate lucrurile şi oamenii care te-au definit 
odinioară, înseamnă că înţelegi cât de importante sunt cuvintele 
frumoase şi zâmbetele prietenoase. Jodie era oraşul anti-Dallas, 
iar acum unul dintre cetăţenii lui de frunte îmi cerea să nu mai 
fiu un simplu vizitator, ci să mă mut aici. Dar se apropia 
momentul de cumpănă. Doar că nu încă. Poate... 

- George? Ai o expresie tare ciudată. 


302 


- Se cheamă gândire. Te rog, lasă-mă să-mi văd de ea. 

Şi-a prins obrajii în palme şi şi-a rotunjit buzele într-o parodie 
a uluirii: 

- Ai, nu mă-nnebuni! 

Nu i-am dat atenţie, pentru că răsfoiam înfrigurat notițele lui 
Al. Nu mai trebuia să le am în faţa ochilor ca să găsesc ce 
căutam. In septembrie, când va începe noul an şcolar, Oswald 
încă va fi în Rusia, deşi începuse deja lunga bătălie birocratică 
prin care voia să se întoarcă în America împreună cu soţia şi fiica 
lui, June, cu care Marina trebuie să devină însărcinată cam pe 
acum. A fost o bătălie pe care Oswald o va câştiga în cele din 
urmă, aţâţând, cu isteţime instinctivă (şi rudimentară), birocraţia 
unei supraputeri împotriva birocraţiei alteia. Dar va cobori de pe 
nava SS Maasdam pe pământ american abia la mijlocul anului 
viitor. Cât despre sosirea în Texas... 

- Meems, anul şcolar se termină în prima săptămână din 
iunie, nu? 

- Intotdeauna, pentru că sunt copii care au slujbe de vară. 

... Cât despre sosirea în Texas a soţilor Oswald, asta se va 
întâmpla pe paisprezece iunie 1962. 

- Şi orice contract pe care l-aş semna ar fi de probă, nu? 

- Cu posibilitatea de înnoire dacă toate părţile sunt 
mulţumite, da. 

- Atunci te-ai făcut cu un profesor de probă. 

A izbucnit în râs, a bătut din palme, s-a ridicat în picioare şi 
mi-a întins braţele: 

- Minunat! Pupici pentru duduia Mimi! 

Am îmbrăţişat-o, dar i-am dat repede drumul când am auzit-o 
icnind. 

- Ce mama dracului e cu tine, cucoană? 

S-a întors la canapea şi a mai sorbit din paharul cu cafea rece. 

- Să-ţi dau două sfaturi, George. Primul: niciodată să nu-i spui 
„cucoană” unei femei din Texas, dacă vii din nord. Sună 
sarcastic. Al doilea, niciodată să nu întrebi o doamnă ce are. 
Trebuie să încerci să fii un pic mai delicat şi să spui ceva de 
genul „te simţi bine?” 

- Te simţi bine? 

- De ce nu m-aş simţi? Mă căsătoresc. 

In primă fază n-am ştiut ce atitudine să adopt în faţa acestei 
glume. Doar expresia gravă din ochii ei mi-a spus că nu glumea 
câtuşi de puţin. Dădea târcoale unui adevăr. Poate un adevăr nu 


303 


prea plăcut. 

- Spune: „Felicitări, duduie Mimi”. 

- Felicitări, duduie Mimi. 

- Deke m-a cerut prima dată în urmă cu un an. L-am refuzat, 
explicându-i că era prea curând după moartea soţiei sale şi că 
lumea o să bârfească. Dar chestia cu bârfa nu mai ţine. Şi, 
oricum, mă îndoiesc că lumea ar fi vorbit prea mult dacă stai să 
iei în calcul vârsta noastră. Oamenii din orăşelele de provincie îşi 
dau foarte bine seama că oameni ca Deke şi ca mine nu ne prea 
permitem acest lux atunci când am atins un anumit platou de 
maturitate, ca să zic aşa. Adevărul este însă că mie îmi plăceau 
lucrurile aşa cum erau. Bătrânelul mă iubeşte mult mai mult 
decât îl iubesc eu pe el, dar mie îmi e tare drag şi - cu riscul de a 
te ruşina - află de la mine că şi doamnele care au atins un 
anumit platou de maturitate nu se împotrivesc unei partide de 
coţăială în serile de sâmbătă. Te fac să te simţi prost? 

- Nu, i-am răspuns. Mă încânţi. 

larăşi surâsul uscat. 

- Splendid. Pentru că în fiecare dimineaţă când mă dau jos din 
pat îmi pun aceeaşi întrebare: Cum aş putea să-l încânt astăzi pe 
George Amberson? 

- Nu întinde coarda, duduie Mimi. 

- Ai vorbit ca un adevărat bărbat. 

A mai sorbit din cafeaua cu gheaţă şi a continuat: 

- Am venit aici cu două obiective. Pe primul l-am realizat. 
Acum îţi voi spune care este al doilea, ca să pot să plec să te las 
să-ţi vezi de ale tale. Mă căsătoresc cu Deke pe douăzeci şi unu 
iulie, care pică într-o vineri. Ceremonia o să fie o chestie intimă 
la el acasă - doar noi, pastorul şi câteva rude. Părinţii lui - care 
sunt nişte dinozauri destul de robuşti, crede-mă - vin din 
Alabama şi sora mea vine din San Diego. Recepţia o să aibă loc 
ziua următoare şi o să fie o petrecere în aer liber la mine acasă. 
De la două după-amiază, până la ora când toată lumea va fi 
beată criţă. Tot oraşul e invitat. O să avem piñata şi limonadă 
pentru copiii mici şi grătare şi butoaie cu bere pentru copiii mari. 
Şi o să fie şi o orchestră din San-Antone. Şi spre deosebire de 
alte orchestre din San-Antone, cred că ăştia vor fi în stare să 
cânte şi „Louie Louie” şi „La Paloma”. Şi dacă n-ai să ne onorezi 
cu prezenţa ta... 

- Ai să fii nefericită. N 

- Bineînţeles că am să fiu. |ţi notezi data? 


304 


- Absolut. 

- Bine. Deke şi cu mine vom pleca în Mexic duminică, după ce 
îi va mai fi trecut mahmureala. Suntem cam bătrâni pentru o 
lună de miere, dar am aflat că există anumite resurse la sud de 
graniţă care nu pot fi găsite în statul nostru. Anumite tratamente 
experimentale. Mă îndoiesc că vor avea vreun efect, dar Deke e 
plin de speranţă. Şi, ce dracu', merită să încerc. Viaţa... a scos un 
oftat melancolic. Viaţa e mult prea dulce ca să renunţi la ea fără 
luptă, nu crezi? 

- Ba da. 

- Da. Aşa că nu mă dau bătută. 

Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare: 

- Ai de gând să începi să plângi, George? 

- Nu. 

- Bine, pentru că m-aş simţi stânjenită. Poate aş începe şi eu 
să plâng şi n-o prea fac bine. Nimeni n-o să scrie vreodată vreo 
poezie despre lacrimile mele. Orăcă;, nu suspin. 

- Cât de grav e? Pot să te întreb? 

- Destul de grav, mi-a răspuns pe un ton aproape indiferent. 
S-ar putea să mai am opt luni. Poate un an. Asta în cazul în care 
nu găsesc vreo cură magică în Mexic, cu tratamentele lor pe 
bază de ierburi sau spori de piersică sau cine ştie ce. 

- Imi pare nespus de rău. 

- Mulţumesc, George. Te-ai exprimat exact aşa cum trebuie. 
Mai mult ar fi fost greţos. 

Am surâs. 

- Mai am încă un motiv să te invit la petrecerea noastră, deşi 
se înţelege de la sine că încântătoarea ta companie şi 
conversaţia ta spumoasă ar fi suficiente. Phil Bateman nu e 
singurul care iese la pensie. 

- Mimi, nu face asta. la-ţi concediu, dacă trebuie, dar nu... 

A clătinat hotărâtă din cap: 

- Boală sau nu, patruzeci de ani înseamnă prea mult. A venit 
vremea pentru mâini mai tinere, ochi mai tineri şi o minte mai 
tânără. La recomandarea mea, Deke a angajat o tânără doamnă 
din Georgia cu toate calificările necesare. Se numeşte Sadie 
Clayton. Vine şi ea la recepţie şi pentru că nu cunoaşte pe nimeni 
mă aştept să te porţi foarte frumos cu ea. 

- Doamna Clayton? 

- Nu chiar, m-a privit Mimi cu ochi inocenți. Mi se pare că 
intenţionează să-şi reclame numele de fată la un moment dat în 


305 


viitorul apropiat. Trebuie să îndeplinească anumite formalităţi 
legale. 

- Mimi, te-ai apucat de codoşlâcuri? 

- Nici vorbă, mi-a spus... şi a chicotit. Mai deloc. Deşi vei fi 
singurul profesor de la noi care este liber în prezent, iar statutul 
acesta te recomandă să acţionezi ca mentor al ei. 

Mi-am spus că asistam la un salt uriaş pe tărâmul ilogicii pe 
care îl făcea mintea ordonată, dar n-am spus nimic şi am condus- 
o la uşă. In schimb am zis: 

- Dacă e atât de grav cum spui, ar trebui să începi să te 
tratezi de acum. Dar nu la vreun vraci din Juarez. Ar trebui să te 
internezi la clinica din Cleveland. 

Habar n-aveam dacă spitalul din Cleveland fusese înfiinţat, 
însă nu-mi mai păsa de nimic. 

- Ba nu-i aşa. Dacă e să am de ales între a muri într-o cameră 
de spital, cu tot felul de tuburi şi cabluri vârâte în mine, şi a muri 
pe plajă într-o hacienda mexicană... ce crezi? E la mintea 
cocoşului, aşa cum spui tu. Şi mai e încă ceva, m-a privit ea cu 
îndârjire. Durerea nu-i încă foarte mare, dar mi s-a spus că va fi. 
In Mexic sunt mai permisivi când e vorba de doze mari de 
morfină. Sau de Nembutal, dacă va fi să fie. Crede-mă, ştiu ce 
fac. 

Gândindu-mă la ce i se întâmplase lui Al Templeton, mi-am 
dat seama că are dreptate. Am luat-o în braţe, îmbrăţişând-o 
foarte uşor de această dată şi i-am sărutat un obraz aspru. 

Mi-a surâs, apoi s-a desprins din braţele mele. M-a privit 
foarte atentă. 

- Mi-aş dori să-ţi cunosc povestea, prietene. 

Am ridicat din umeri. 

- Sunt o carte deschisă, duduie Mimi. 

A izbucnit în râs: 

- Ce rahat mănânci! Zici că eşti din Wisconsin, dar apari în 
Jodie cu accent de New England şi plăcuţe de Florida la maşină. 
Zici că faci naveta la Dallas ca să te documentezi pentru cartea 
care trebuie să fie despre Dallas, dar personajele de-acolo 
vorbesc ca în New England. Chiar sunt locuri unde spun daah în 
loc să spună „dar”. Ar trebui să faci toate modificările astea. 

Cât de deştept am zis că sunt când răsfoisem manuscrisul? 

- De fapt, duduie Mimi, cei din New England spun d-ab, nu 
daah. 

- S-a notat. 


306 


A continuat să-mi cerceteze chipul. A fost nevoie de o luptă cu 
mine însumi ca să nu-mi plec privirea, dar m-am descurcat. 

- Uneori mă întreb chiar dacă nu cumva eşti un extraterestru, 
ca Michel Rennie în Ziua în care pământul s-a oprit. Şi ai venit 
aici ca să-i analizezi pe băştinaşi şi să raportezi la baza de pe 
Alpha Centauri dacă mai există vreo speranţă pentru specia 
umană, sau dacă trebuie să fim aruncaţi în aer cu raze de 
plasmă înainte să apucăm să ne împrăştiem germenii în restul 
galaxiei. 

- E o abordare puţin cam fantezistă, am zâmbit eu. 

- Bine. Nu mi-ar plăcea să cred că Texasul a fost luat drept 
etalon pentru întreaga planetă. 

- Dacă Jodie ar fi folosit ca mostră, sunt convins că Pământul 
ar lua notă de trecere. 

- iți place aici, nu-i aşa? 

- Da. 

- George Amberson este numele tău adevărat? 

- Nu. L-am schimbat din motive importante doar pentru mine 
şi pentru nimeni altcineva. Te-aş ruga să nu mai spui nimănui. 
Din considerente evidente. 

A dat din cap. 

- iți promit. Ne vedem curând, George. La restaurant, la 
bibliotecă... Şi, bineînţeles, la petrecere. Ai să te porţi frumos cu 
Sadie Clayton? 

- Cel mai frumos, am spus cu accent de Texas cu r sonor: 
frrrrrumos, făcând-o să izbucnească în râs. 

După ce a plecat, am stat multă vreme în living fără să citesc, 
fără să mă uit la televizor. Şi nici prin cap nu-mi trecea sa mă 
apuc de scris la vreunul din manuscrise. M-am gândit la slujba pe 
care tocmai ce o acceptasem: un an de profesorat cu normă 
întreagă la liceul Denholm Consolidate, cămin al echipei Lions. 
Mi-am dat seama că nu am niciun regret. Aş putea şi eu să urlu 
ca leii la pauza meciului. 

Nu-i adevărat, aveam un regret, dar nu în legătură cu mine. 
Când mă gândeam la Mimi şi la situaţia în care se afla, aveam 
foarte multe regrete. 


6 


Când vine vorba despre dragostea la prima vedere, sunt de 
acord cu cei de la Beatles: se întâmplă tot timpul. Dar n-a fost 


307 


aşa cu Sadie şi cu mine, deşi am ţinut-o în braţe şi i-am prins 
sânul stâng în palmă chiar de cum ne-am cunoscut. Cred, deci, 
că sunt de acord şi cu Mickey şi Sylvia care spun că dragostea 
este ciudată. 

Mijlocul lui iulie poate să fie fioros de fierbinte în sudul 
Texasului, dar sâmbăta în care a avut loc petrecerea de după 
nuntă a fost perfectă din toate punctele de vedere. Temperatura 
nu depăşea douăzeci şi cinci de grade, şi o mulţime de nori albi 
şi pufoşi alergau pe cerul de un albastru decolorat. Obloane lungi 
de soare şi umbră alunecau peste curtea lui Mimi, uşor în pantă 
şi terminându-se cu o scurgere mică şi mâloasă de apă pe care o 
botezase Pârâul Fără Nume. 

De copaci atârnau flamuri galbene şi argintii - culorile liceului 
Denholm - şi era şi o piñata, atârnată de ramura unui pin de 
zahăr californian, şi privită cu multă poftă de copii. 

- După cină, copiii o să ia bețe şi o s-o bată, a spus cineva 
chiar din spatele meu. Şi vor curge jucării şi dulciuri pentru 
fiecare niño. 

M-am întors şi am dat cu ochii de Mike Coslaw, splendid (şi 
oarecum ireal) în jeanşi negri foarte strâmţi şi o cămaşă albă 
descheiată la gât. Un sombrero îi atârna pe spate prins cu şiret şi 
în jurul brâului avea o eşarfă multicoloră. Am văzut mai mulţi 
membri ai echipei de fotbal, chiar şi pe Jim LaDue. Imbrăcaţi la 
fel de caraghios şi fâţâindu-se printre oaspeţi cu tăvi în mână. 
Mike mi-a vârât-o sub ochi pe a lui şi m-a întrebat cu un rânjet 
strâmb: 

- O gustărică, señor Amberson? 

Am luat un crevete pe o scobitoare şi l-am înmuiat în sos. 

- Drăguţ costum. Gen Speedy Gonzales. 

- Nu mă provocaţi. Şi dacă vreţi să vedeţi un costum tare, 
uitaţi-vă la Vince Knowles, şi mi-a arătat un loc peste fileul unde 
nişte profesori începuseră un meci chinuit, dar entuziast de volei. 
M-am uitat şi l-am văzut pe Vince în toată splendoarea lui, 
îmbrăcat în frac şi cu joben pe cap. Era înconjurat de copii care-l 
urmăreau  fascinaţi cum scoate eşarfe din văzduh. Tinea 
şmecheria, dacă erai suficient de tânăr cât să nu observi eşarfa 
care-i atârna din mânecă. Mustaţa desenată cu cremă de ghete 
lucea în soare. 

- Una peste alta, eu prefer aspectul Cisco Kid, a spus Mike. 

- Sunt convins că sunteţi cu toţii nişte ospătari desăvârşiţi, 
dar, pentru numele lui Dumnezeu, cine v-a pus să vă costumaţi 


308 


aşa? Şi antrenorul vostru ştie? 

- Ar cam trebui să ştie, că-i pe aici pe undeva. 

- Da? Nu l-am văzut. 

- Se îmbată cu Boosters Club lângă grătar. lar în ce priveşte 
costumul, duduia Mimi nu se lasă până nu obţine ce vrea. 

M-am gândit la contractul pe care îl semnasem: 

- Ştiu. 

Mike şi-a coborât glasul: 

- Toţi ştim că-i bolnavă. În plus... mă gândesc că joc un rol. 

A încercat să imite poziţia unui toreador - lucru destul de 
complicat când ţii în mâini o tavă cu gustări: 

- Arriba! 

- Nu-i rău, dar... 

- Ştiu, încă n-am intrat în rol. Trebuie să mă cufund în el, aşa 
e? 

- Funcţionează în cazul lui Brando. Ce planuri aveţi pentru 
toamna asta, Mike? 

- În ultimul an? Cu Jim în spate? Cu mine, Hank Alvarez, Chip 
Wiggins şi Carl Crockett la înaintare? Mergem în campionatul 
statal şi mingea aia din aur o să intre în vitrina noastră cu trofee. 

- Imi place atitudinea ta. 

- Puneţi în scenă o piesă în toamna asta, domnule Amberson? 

- Aşa intenţionez. 

- Bine. Super. Păstraţi-mi şi mie un rol... dar unul mic, din 
cauză că o să mă ocup mai mult de fotbal. Fiţi atent la orchestră. 
Nu cântă rău. 

Cânta chiar mai bine de atât. Logoul de pe tobă spunea că se 
numeşte The Knights. Foarte tânărul solist a dat tonul şi 
orchestra s-a lansat într-o variantă fierbinte a vechiului cântec al 
lui Richie Valens, „Ooh, My Head” - care nu era însă chiar atât de 
vechi în vara lui 1961, deşi Valens murise deja de vreo doi ani. 

Mi-am pus bere într-un pahar din hârtie şi m-am îndreptat 
spre estradă. Vocea tânărului mi se părea foarte cunoscută. Aşa 
mi se păreau şi acordurile clapelor care păreau disperate să se 
transforme în acordeon. Şi, brusc, mi-a picat fisa. Puştiul care 
cânta era Doug Sahm, şi nu peste mulţi ani, îşi va avea propriile 
hituri: „She's About a Mover” de exemplu, sau „Mendocino”. Asta 
se va întâmpla în timpul Invaziei Culturale Britanice, iar trupa, 
care cânta în realitate rock Tejano, va lua un nume 
pseudobritanic: The Sir Douglas Quintet. 

- George? Vino să-ţi fac cunoştinţă cu cineva, te rog! 


309 


M-am întors. Mimi cobora panta blândă urmată de o femeie. 
Ce m-a şocat la Sadie când am văzut-o prima dată - ce şoca pe 
absolut toată lumea, fără îndoială - era înălţimea ei. Purta 
pantofi fără tocuri, ca mai toate femeile de la petrecere care 
ştiau că-şi vor petrece toată după-amiaza şi seara fâţâindu-se 
încoace şi încolo prin curte. Probabil că femeia aceasta purtase 
ultima oară tocuri la propria-i nuntă, deşi chiar şi pentru ocazia 
aceea cred că îşi alesese o rochie care să-i ascundă cipicii pe 
care se hotărâse să şi-i pună pentru a nu-l depăşi cu un cap pe 
mire. Avea pe puţin unu optzeci, poate mai mult. O întreceam cu 
vreo opt centimetri, dar, în afară de antrenorul Borman şi de 
Greg Underwood, de la catedra de istorie, probabil că eram 
singurul bărbat de la petrecere mai înalt decât ea. In plus, Greg 
era cam deşirat. Folosind argoul perioadei, aş putea spune că 
Sadie era bine făcută. Era conştientă de povestea asta şi părea 
mai degrabă ruşinată, decât mândră. Imi puteam da seama de 
asta după felul cum mergea. 

Știu că sunt puţin prea mare ca să pot fi considerată normală, 
spunea mersul acela. lar umerii trişti spuneau mai multe: Nu este 
vina mea. Aşa am crescut. Alandala. Era îmbrăcată cu o rochie 
fără mâneci cu trandafiri imprimaţi. Avea braţele bronzate. Nu 
purta machiaj, ci doar puţin ruj roz. 

Nu a fost dragoste la prima vedere, sunt convins, dar îmi 
amintesc cu uimitoare claritate acea clipă când am văzut-o 
pentru întâia dată. Şi aş minţi dacă ţi-aş spune că-mi amintesc cu 
aceeaşi claritate ziua când am văzut-o prima oară pe fosta 
Christy Epping. Dar, bineînţeles, eram într-un club şi eram 
amândoi cam matoli, aşa că poate sunt scuzat. 

Sadie era frumoasă într-o manieră nesofisticată şi complet 
sinceră. Dar mai era într-un fel. In acea zi la petrecere am crezut 
că este pur şi simplu vorba despre stângăcie. Mai târziu aveam 
să aflu că nu era absolut deloc stângace. Dimpotrivă, chiar. 

Mimi arăta bine - cel puţin, nu arăta mai rău decât în ziua 
când mă vizitase ca să mă convingă să iau o normă întreagă -, 
dar se fardase, ceea ce era ieşit din comun. Nu reuşise, însă, să 
acopere complet cearcănele de sub ochi, provocate, probabil, de 
lipsa de somn, dar şi de durere, şi nici ridurile noi din colţurile 
gurii. Surâdea larg, de ce să nu surâdă? Se căsătorise cu 
drăguţul ei. Organizase o petrecere pe cinste şi adusese o fată 
drăguță într-o rochie drăguță de vară să-l cunoască pe unicul 
burlac din şcoală. 


310 


- Hei, Mimi, am spus croindu-mi drum spre ea printre mesele 
rotunde (împrumutate de la Amvets Hall) unde mai târziu 
oaspeţii vor lua loc ca să mănânce friptură şi să privească 
apusul. 

- Felicitări. Cred că acum trebuie să mă obişnuiesc să-ţi spun 
duduie Simmons. 

Imi aruncă zâmbetul ei uscat: 

- Te rog, rămâi la Mimi, că aşa m-am obişnuit. Vreau să-ţi fac 
cunoştinţă cu o colegă nouă. Uite... 

Cineva nu împinsese unul din scaunele pliante sub masă, iar 
fata voinică şi blondă, care întinsese deja mâna înspre mine şi 
tocmai îşi compunea surâsul de îmi-pare-bine-de-cunoştinţă, s-a 
împiedicat de el şi a dat să cadă. Scaunul s-a răsturnat şi el şi mi- 
am dat seama că o să se întâmple ceva foarte urât dacă piciorul 
scaunului i se înfigea în stomac. 

Mi-am aruncat paharul pe iarbă, am făcut un salt înainte şi am 
prins-o înainte să cadă. Cu braţul stâng o tineam de talie. Cu 
mâna dreaptă o ţineam mai de sus, de ceva cald şi rotund şi 
elastic. Intre palma mea şi sânul ei bumbacul rochiei lunecase pe 
nailonul sau mătasea lenjeriei. A fost un mod foarte intim de a 
face cunoştinţă şi, chiar dacă m-am clătinat un pic sub impactul 
celor vreo şaptezeci şi cinci de kilograme ale ei, mi-am păstrat 
echilibrul. La fel şi ea. 

Am luat mâna de pe partea aceea a corpului care este rareori 
strânsă când doi oameni fac cunoştinţă şi am spus: 

- Bună, sunt... Jake, aproape că am rostit numele meu din 
secolul douăzeci unu, dar mi-am muşcat buzele în ultima 
fracțiune de secundă. Sunt George. Imi pare foarte bine să te 
cunosc. 

Se îmbujorase până la rădăcina părului. Probabil şi eu mă 
înroşisem la fel. Dar a avut prezenţa de spirit să râdă. 

- Şi mie îmi pare bine. Cred că m-ai salvat de la un accident 
urât. 

Probabil că o salvasem. Pentru că despre asta era vorba, 
înţelegi? Sadie nu era stângace, era predispusă la accidente. Era 
nostimă, până ajungeai să-ţi dai seama că parcă era blestemată. 
Mai târziu mi-a povestit că ea era acea fată care-şi prinde fusta 
în portiera maşinii când se duce la balul liceului şi reuşeşte să și- 
o sfâşie. Ea era acea femeie în apropierea căreia ţâşnitoarele se 
defectează şi o udă din cap până în picioare; acea femeie care 
reuşeşte să dea foc unei cutii întregi cu chibrituri când vrea să-şi 


311 


aprindă o ţigară, arzându-şi degetele şi pârlindu-şi părul; femeia 
a cărei bretea de la sutien se rupe în timpul Serii Părinților sau 
care descoperă că i s-au dus foarte multe fire de la ciorapi 
înaintea întrunirilor de la şcoală unde trebuie să ia cuvântul. 

Avea grijă să-şi plece capul atunci când intra pe uşă (aşa cum 
învaţă să facă toate persoanele înalte), dar oamenii aveau 
tendinţa de a-i deschide uşa brusc în faţă, chiar atunci când era 
în apropiere. Rămăsese de trei ori blocată în lifturi, o dată chiar 
două ore; iar cu un an înainte, într-un magazin din Savannah, 
scara rulantă nou instalată îi mâncase un pantof. Desigur că n- 
am ştiut nimic din toate astea atunci; tot ce ştiam în acea după- 
amiază de iulie a fost că îmi căzuse în braţe o femeie frumoasă 
cu părul blond şi ochii albaştri. 

- Văd că te înţelegi de minune cu domnişoara Dunhill, a spus 
Mimi. Vă las să vă cunoaşteţi mai bine. 

Aşa deci, mi-am spus, avusese deja loc trecerea de la doamna 
Clayton la domnişoara Dunhill, cu toate formalitățile legale 
necesare sau nu. Scaunul îşi înfipsese un picior în gazon. Sadie a 
tras de el încercând să-l scoată, n-a reuşit la început, dar când a 
ieşit într-un final din iarbă, speteaza scaunului i s-a frecat de 
coapsă, ridicându-i rochia şi dezvelind marginea ciorapilor, până 
la jartieră. Care era roz, la fel ca trandafirii din imprimeul rochiei. 
A scos un țipăt mic de exasperare. Roşeaţa din obraji căpătase o 
nuanţă alarmantă de violet. 

l-am luat scaunul din mâini şi l-am pus alături. 

- Domnişoară Dunhill... Sadie... dacă am văzut vreodată vreo 
femeie care să aibă neapărată nevoie de o bere, tu eşti aceea. 
Haide cu mine. N 

- Mulţumesc, mi-a spus. Imi pare foarte rău. Mama mi-a zis 
mereu să nu mă arunc în braţele bărbaţilor, dar eu tot nu mă 
învăţ minte. 

Am condus-o spre locul unde erau înşirate butoaiele cu bere, 
arătându-i mai mulţi colegi de la şcoală (şi prinzând-o de braţ şi 
ghidând-o pe lângă unul dintre jucătorii de volei care se dădea 
mult înapoi după o minge înaltă) şi tot timpul acesta am fost 
sigur de un lucru: puteam fi colegi, puteam fi prieteni. Poate 
chiar prieteni buni, însă niciodată nu vom fi mai mult, indiferent 
ce spera Mimi. Într-o comedie cu Rock Hudson şi Doris Day, 
această primă întâlnire a noastră ar fi fost neîndoios considerată 
drept nostimă, dar în viaţa reală, în faţa unui public care încă mai 
rânjea, a fost doar jenantă şi incomodă. Da, era foarte drăguță. 


312 


Da, mă simţeam foarte bine să merg lângă o fată aşa de înaltă şi 
tot să fiu eu cel mai înalt. Şi, sigur, mi-a plăcut duritatea elastică 
a sânului prins în stratul de bumbac cumsecade şi nailon sexi. 
Dar în cazul în care nu cumva n-ai decât cincisprezece ani, o 
pipăială accidentală la o petrecere în aer liber nu se califică la 
statutul de dragoste la prima vedere. 

l-am dat nou inventatei (sau reinventatei) domnişoare Dunhill 
o bere, am făcut conversaţie lângă barul improvizat exact atâta 
timp cât o cerea buna cuviinţă. Am râs când porumbelul închiriat 
de Vince Knowles pentru această ocazie şi-a scos capul din joben 
şi l-a ciupit de deget. l-am arătat mai mulţi profesori de la 
Denholm (unii deja gata să plece din Oraşul Sobrietăţii cu 
Expresul Alcoolului). A spus că n-o să reuşească niciodată să-i 
ţină minte pe toţi, iar eu am asigurat-o că o să şi-i amintească. l- 
am spus să mă caute dacă are nevoie de orice fel de ajutor. 
Atâta timp cât o cerea buna cuviință.  Gambiturile 
conversaţionale previzibile. Apoi mi-a mulţumit din nou pentru că 
nu o lăsasem să cadă şi a plecat să vadă dacă putea fi de folos la 
organizarea copiilor în cete care să lovească piñata cu 
bastoanele. M-am uitat după ea, nu îndrăgostit, dar nutrind ceva 
poftă trupească; recunosc că m-am gândit un pic la capătul 
ciorapului şi la jartiera roz. 

M-am gândit iarăşi la ea în noaptea aceea când mă 
pregăteam de culcare. Umplea mult spaţiu, dar într-un mod 
foarte plăcut ochiului, şi nu fusesem singurul bărbat care-i 
urmărise mersul legănat în rochia cu trandafiri; dar atâta tot, pe 
bune. Ce altceva? Nu cu multă vreme înainte de a începe cea 
mai ciudată călătorie din lume, citisem o carte intitulată Re/iable 
Wife şi mi-a venit în minte o propoziţie din ea chiar când m-am 
vârât în pat: „A uitat să iubească.” 

Eu sunt ăsta, mi-am spus stingând lumina. Am uitat complet. 
Şi pe când greierii mă duceau uşor în lumea somnului: Dar nu 
mi-a plăcut doar sânul, mi-a plăcut şi greutatea ei. Greutatea ei 
în brațele mele. 

Şi cum avea să se dovedească mai târziu, nu uitasem deloc să 
iubesc. 


7 


Luna august a acelui an a fost ca un cuptor încins în Jodie, cu 
temperaturi ce nu scădeau sub treizeci şi cinci de grade şi 


313 


ajungând în unele zile chiar la patruzeci. Aparatul de aer 
condiţionat din casa mea de pe Mesa Lane era bun. Dar nu într- 
atât de bun încât să facă faţă acestui asalt susţinut. Uneori aerul 
era un pic mai respirabil - mai ales dacă fusese o răpăială scurtă 
seara -, dar nu cu mult. 

In dimineaţa de 27 august, stăteam la birou şi lucram la Locul 
crimei, având pe mine doar un şort de baschet, când a sunat 
cineva la uşă. M-am încruntat, era duminică, nu cu multă vreme 
înainte auzisem clopotele bisericilor concurente, iar majoritatea 
cunoscuţilor mei participau la slujbă într-unul dintre cele patru 
sau cinci locaşuri de cult ale oraşului. j 

Am tras un tricou pe mine şi m-am dus la uşă. In prag stăteau 
antrenorul Borman şi Ellen Dockerty, fosta şefă a Catedrei de 
lucru manual şi director în funcţie al liceului în următorul an 
şcolar; nimeni nu se mirase când Deke îşi depusese demisia în 
aceeaşi zi cu Mimi. Antrenorul era îmbrăcat cu un costum 
albastru-închis, şi cu o cravată ţipătoare care-i strângea gâtul 
ţeapăn. Ellen purta un costum cenușiu foarte sobru, înviorat doar 
de o adiere de dantelă la gât. Erau gravi. lar primul meu gând, la 
fel de credibil pe cât era de nebunesc, a fost: Știu. Au aflat 
cumva cine sunt şi de unde vin. Şi au venit ca să-mi spună. 

Buzele antrenorului Borman tremurau, iar ochii lui Ellen erau 
plini de lacrimi. Atunci am înţeles: 

- Mimi? 

Antrenorul a dat din cap: 

- M-a sunat Deke. Am luat-o pe Ellie - de obicei o iau la slujba 
de la biserică - şi mergem şi le spunem oamenilor. Mai întâi le 
spunem celor pe care i-a plăcut mai mult. 

- Imi pare rău, am spus. Ce face Deke? 

- Pare că se ţine tare, a zis Ellen uitându-se cu asprime la 
antrenorul Borman. Cel puţin aşa pretinde el. 

- Da, e bine, a spus şi antrenorul. Dărâmat, fireşte. 

- Fireşte, am fost eu de acord. 

- O s-o incinereze, buzele lui Ellen s-au făcut pungă în semn 
de dezaprobare. Spune că aşa a vrut ea. 

Mi-a venit o idee: 

- Ar trebui să facem un fel de întrunire comemorativă când 
începe şcoala. Vreţi? Să vorbească oamenii despre ea. Poate să 
proiectăm şi nişte diapozitive. Trebuie să existe o mulţime de 
fotografii ale ei. 

- Asta ar fi o idee minunată, a exclamat Ellen. Te ocupi tu, 


314 


George? 

- Bucuros. 

- Roag-o pe domnişoara Dunhill să te ajute. 

Şi a adăugat înainte să mă ducă mintea la alte codoşlâcuri: 

- Cred că ar fi bine ca fetele şi băieţii care au iubit-o pe 
Meems să ştie că înlocuitoarea ei a participat la organizarea 
adunării comemorative. Şi o să-i folosească şi lui Sadie. 

Sigur că o să-i folosească. Ca nou venită în şcoală, avea 
nevoie de toată bunăvoința din lume. 

- Bine, o să vorbesc cu ea. Vă mulţumesc. Sunteţi bine 
amândoi? 

- Sigur, a răspuns antrenorul cu dârzenie, dar buzele încă îi 
tremurau. 

Şi l-am îndrăgit pentru asta. 

S-au îndreptat spre maşina parcată lângă trotuar. Antrenorul 
o ţinea pe Ellen de cot. Şi l-am îndrăgit şi pentru asta. 

Am închis uşa, m-am aşezat pe băncuţa din holul mic de la 
intrare şi m-am gândit cum spunea Mimi că ar fi nefericită dacă 
nu m-aş ocupa de piesa de la şcoală. Şi dacă nu aş veni să lucrez 
cu normă întreagă cel puţin un an. Şi dacă n-aş veni la 
petrecerea ei de după nuntă. Mimi, care credea că De veghe în 
lanul de secară trebuie să se găsească în biblioteca şcolii şi care 
nu se împotrivea unei partide de coţăială în serile de sâmbătă. 
Era unul din acei angajaţi ai şcolii de care copiii îşi amintesc 
multă vreme după absolvire şi pe care îi vizitează multă vreme 
după ce şi-au lăsat copilăria în urmă. Unul dintre acei oameni 
care apar în viaţa unui elev într-un moment crucial şi i-o schimbă 
în bine pentru totdeauna. 

Cine poate găsi o femeie virtuoasă? întreabă proverbul biblic. 
Ea este mai de preț decât mărgăritarele. Ea face rost de lână şi 
in şi lucrează cu mâini harnice. Şi este ca o corabie de negoț; de 
departe aduce hrana. 

Mai există şi alte haine decât cele pe care ţi le pui pe spate, 
orice profesor ştie asta, iar hrana nu este doar ce bagi în gură. 
Duduia Mimi i-a hrănit şi îmbrăcat pe mulţi. Inclusiv pe mine. Am 
stat pe băncuţa pe care o cumpărasem de la un talcioc din Fort 
Worth, cu capul aplecat şi cu obrajii în palme. M-am gândit la ea 
şi eram foarte trist, dar ochii mi-au rămas uscați. 

Niciodată n-am fost ceea ce se cheamă un plângăcios. 


315 


8 


Sadie a fost de acord să mă ajute să organizez o adunare 
comemorativă. M-am ocupat de ea în ultimele două săptămâni 
ale acelui august de foc. L-am pus pe Mike Coslaw să citească 
Pildele lui Solomon, capitolul 31, din Biblie, unde este descrisă 
femeia virtuoasă, iar Al Stevens s-a oferit să spună cum Mimi 
botezase cu numele Prongburger specialitatea casei, poveste pe 
care nu o auzisem niciodată din gura ei. Am strâns şi vreo două 
sute de fotografii. Cel mai mult îmi plăcea aceea în care Mimi şi 
Deke dansau twist la o serată şcolară. Ea părea că se simte 
excelent; el îţi dădea senzaţia că are înfipt un ac de dimensiuni 
considerabile în fund. Am triat pozele în biblioteca şcolii. Pe 
plăcuţa de pe birou scria acum DOMNIŞOARA DUNHILL în loc de 
DUDUIA MIMI. 

In toată perioada asta nu ne-am sărutat niciodată, nu ne-am 
ţinut niciodată de mâini, nu ne-am privit niciodată lung în ochi. 
Sadie nu mi-a vorbit despre căsnicia ei falimentată şi nici despre 
motivele care au făcut-o să vină în Texas din Georgia. Eu nu i-am 
vorbit despre roman şi nici despre trecutul meu, în mare parte 
născocit. Am vorbit despre cărţi. Am vorbit despre Kennedy, 
despre a cărui politică externă Sadie spunea că e şovinistă. Am 
vorbit despre nou apăruta mişcare pentru drepturile civile. l-am 
povestit despre bucata de scândură pusă peste pârâul din 
spatele staţiei de benzină Humble Oil din Nord Carolina. Mi-a 
spus că a văzut şi ea facilităţi asemănătoare pentru oamenii de 
culoare din Georgia, dar crede că au zilele numărate. Era de 
părere că şcolile se vor desegrega, dar nu mai devreme de anii 
şaptezeci. l-am spus că s-ar putea să se întâmple mai curând, la 
iniţiativa noului preşedinte şi a fratelui său, procurorul general. 

A râs zgomotos: 

- II respecţi mai mult decât mine pe irlandezul ăla zâmbăreţ. 
Spune-mi, crezi că se tunde vreodată? 

Nu am devenit iubiţi, dar am devenit prieteni. Uneori se 
împiedica de diferite lucruri (se împiedica şi în propriile ei 
picioare) şi am prins-o să nu cadă de vreo două ori, dar niciuna 
dintre aceste întâmplări nu a fost la fel de memorabilă ca prima. 
Uneori spunea că trebuie neapărat să fumeze o ţigară şi atunci o 
întovărăşeam în zona de fumat pentru elevi din spatele 
atelierului. 

- O să-mi pară rău când n-o să mai pot să vin aici şi să mă 


316 


tolănesc pe bancă în blugi, a exclamat ea într-o zi, cu mai puţin 
de o săptămână înainte de începerea şcolii. E aşa un aer 
îmbăcsit în cancelarie. A 

- O să se schimbe şi asta într-o bună zi. In şcoli va fi interzis 
fumatul. Şi pentru elevi şi pentru profesori. 

A zâmbit. Avea un zâmbet frumos, cu buze pline, bogate. Şi 
trebuie să spun că blugii îi stăteau foarte bine. Avea picioare 
lungi, /ungi. Ca să nu mai pomenesc de portbagajul bombat 
exact cât trebuie. 

- O societate fără ţigări... Copii negri şi copii albi care învaţă 
împreună în armonie perfectă... nu-i de mirare că scrii un roman, 
ai o imaginaţie dată naibii. Ce altceva mai vezi în globul de 
cristal, George? Rachete pe lună? 

- Şi asta, dar va dura ceva mai mult decât integrarea rasială. 
De unde ştii că scriu un roman? 

- De la duduia Mimi, mi-a răspuns şi şi-a stins ţigara într-una 
din cele şase scrumiere cu nisip. Mi-a zis că e bun. Că tota venit 
vorba despre duduia Mimi, cred că ar trebui să ne întoarcem la 
treabă. Am terminat cu pozele, nu? 

- Da. 

- Şi eşti convins că n-o să fie prea siropos dacă pui cântecul 
acela din West Side Story în timpul diapozitivelor? 

Eram convins că „Somewhere” era mai siropos decât lowa şi 
Nebraska la un loc, dar Ellen Dockerty zicea că fusese melodia 
preferată a lui Mimi. 

l-am spus asta lui Sadie şi ea a râs: 

- Nu am cunoscut-o atât de bine, dar nu cred aşa ceva. Poate 
că e cântecul preferat al lui E//ie. 

- Acum, că mă gândesc mai bine, s-ar putea să ai dreptate. 
Auzi, Sadie, vrei să vii cu mine vineri la meciul de fotbal? Să te 
vadă copiii înainte de începerea şcolii? 

- Mi-ar face plăcere. 

Apoi a făcut o pauză, părând puţin stingherită: 

- Atâta vreme cât nu... ştii tu... cât nu-ţi faci păreri greşite. 
Încă nu sunt pregătită să am întâlniri. Poate n-o să fiu pregătită 
multă vreme. 

- Nici eu nu sunt pregătit. 

Probabil că ea se gândea la fostul, dar eu mă gândeam la Lee 
Oswald. În curând îşi va recăpăta paşaportul american. Apoi va 
trebui doar să facă rost prin matrapazlâcuri de o viză sovietică 
de ieşire din ţară pentru soţia sa. 


317 


- Dar prietenii se duc câteodată împreună la meciuri. 

- Ai dreptate. Şi îmi face plăcere să merg cu tine, George. 
- Pentru că sunt mai înalt. 

M-a lovit în joacă - ca o soră mai mare. 

- Aşa-i amice. Mă uit în sus la tine. 


9 


La meci, practic toată lumea s-a uitat în sus la noi, cu un 
respect amestecat cu teamă, de parcă am fi aparţinut unei rase 
diferite. Mi-a plăcut, iar Sadie n-a mai arătat cât de conştientă 
este de înălţimea ei. Purta un tricou Lion Price şi blugii decoloraţi. 
Cu părul blond strâns în coadă de cal, arăta ca o elevă de liceu. 
O elevă înaltă, probabil membră a echipei de baschet. 

Am stat pe locurile rezervate profesorilor şi am izbucnit în 
urale când Jim LaDue a străpuns apărarea echipei Arnette Bears 
cu câteva pase scurte şi apoi o bombă de vreo şaizeci de metri 
care a ridicat mulţimea în picioare. La pauză scorul era 31 pentru 
Denholm şi 6 pentru Arnette. Când jucătorii au ieşit de pe teren, 
locul lor fiind luat de fanfara cu tube şi trompete, am întrebat-o 
dacă vrea un hotdog şi o Cola. 

- Sigur că vreau, dar acum coada trebuie să fie până în 
parcare. Aşteaptă până o să se ceară un time-out. Şi trebuie să şi 
urlăm ca leii şi să-l ovaţionăm pe Jim. 

- Cred că te descurci singură. 

Mi-a zâmbit şi m-a apucat de braţ. 

- Nu. Am nevoie de ajutorul tău. Sunt nouă aici. 

Când m-a atins, am simţit un fior cald pe care nu-l puteam 
asocia cu prietenia. Şi de ce nu? Obraijii i se îmbujoraseră, ochii îi 
străluceau; sub cerul verde-albastru al amurgului texan era mai 
mult decât drăguță. Şi dacă nu s-ar fi întâmplat ceea ce s-a 
întâmplat în pauza aceea, lucrurile ar fi avansat mai repede între 
noi. 

Fanfara a mărşăluit aşa cum fac fanfarele şcolilor, în cadență, 
dar nu şi în tonalitate, zbierând un potpuriu pe care nu-l prea 
puteai recunoaşte. Când au isprăvit, majoretele au ţopăit până la 
linia de cincizeci de metri, şi-au aruncat pompoanele la picioare 
şi şi-au pus mâinile în şold. 

- Vrem un L! 

Le-am dat ce ne-au cerut, apoi, la insistenţele lor, le-am oferit 
şi un /, un O, un Nşiun S. 


318 


- Ce înseamnă? 

- LIONS! 

Tribuna gazdelor ridicată în picioare, a început să bată din 
palme. 

- Cine va câştiga? 

- LIONS! 

Luând în calcul scorul de la pauză nu încăpea nicio îndoială. 

- Atunci să vă auzim cum urlați! 

Şi am urlat, aşa cum cerea obiceiul, întorcându-ne, mai întâi, 
la stânga, apoi la dreapta. Sadie se dezlănţuise complet, cu 
mâinile făcute pâlnie în dreptul gurii, cu coada de cal zburându-i 
de pe un umăr pe celălalt. j 

Au urmat scandările pentru Jim. In ultimii trei ani - da, al 
nostru domn LaDue îşi începuse cariera de mijlocaş încă din 
primul an de liceu - era o afacere simplă. Majoretele ar fi strigat 
ceva de genul Cine ne conduce? Cine puncte ne aduce? Şi toată 
mulțimea ar fi răcnit JIM! JIM! JIM! După care majoretele ar mai fi 
executat câteva tumbe şi ar fi ieşit de pe teren, lăsând locul liber 
pentru fanfara celeilalte echipe care ar fi îngânat un cântec sau 
două. Dar anul acesta, onorând probabil sezonul de adio al lui 
Jim, scandarea se schimbase. 

De fiecare dată când publicul urla //M, majoretele răspundeau 
cu prima silabă a numelui său de familie, lungind-o ca pe o notă 
muzicală. Era ceva nou, dar deloc complicat, iar mulţimea s-a 
prins repede. Sadie scanda din toate puterile, până când şi-a dat 
seama că eu tac. Stăteam lângă ea cu gura căscată. 

- George? Ce s-a întâmplat? 

Nu i-am putut răspunde. De fapt, abia dacă am auzit-o. Pentru 
că mare parte din mine se întorsese în Lisbon Falls. Tocmai ce 
ieşisem prin vizuina de iepure, trecusem de uscătorie şi pe sub 
lanţ. Fusesem pregătit să mă întâlnesc cu Omul cu bilet galben, 
dar nu fusesem pregătit să fiu atacat de acesta, ceea ce s-a şi 
întâmplat. Doar că acum nu mai era Omul cu bilet galben; acum 
el era Omul cu bilet portocaliu. Wu trebuie să fii aici, îmi spusese. 
Cine eşti? Ce cauţi aici? Şi când am vrut să-l întreb dacă a fost la 
vreo întrunire a Alcoolicilor Anonimi, mi-a spus... 

- George? 

Acum vocea lui Sadie era de-a dreptul îngrijorată: 

- Ce e? Ce s-a întâmplat? 

Suporterii se amuzau teribil scandând incantaţia cea nouă. 
Majoretele strigau //M/, iar tribunele răspundeau LA! 


319 


Cară-te, Jimla! Asta îmi mârâise Omul cu bilet galben care 
devenise Omul cu bilet portocaliu (dar care mai avea până să 
devină Omul cu bilet negru mort-de-propria-i-mână), şi asta 
auzeam acum, strigăt aruncat înainte şi înapoi ca o minge 
medicinală, între majorete şi cele două mii cinci sute de suporteri 
de pe stadion. 

JIMLA! JIMLA! JIMLA! 

Sadie m-a apucat de braţ şi m-a scuturat: 

- Spune ceva, domnule! Spune ceva, că mă sperii! 

M-am întors către ea şi m-am forțat să schiţez un zâmbet. 
Crede-mă, nu mi-a fost uşor. 

- Cred că mi-a scăzut glicemia. Mă duc să iau nişte Cola. 

- N-ai să leşini, nu? Pot să te conduc la punctul de prim-ajutor 
dacă... 

- N-am nimic, am spus şi, fără să mă gândesc ce fac, i-am 
sărutat vârful nasului. 

Un copil a strigat de undeva, de prin preajmă: 

- Bravo, domnu’ A! 

In loc să pară iritată, şi-a mişcat nasul ca un iepure, apoi mi-a 
surâs: N 

- Atunci, du-te. Inainte să-mi întinezi reputația. Şi adu-mi un 
cârnat chili. Şi multă brânză. 

- Da, coniţă. 

Trecutul se armonizează cu sine însuşi, măcar atât am reuşit 
să înţeleg. Dar ce cântec era acesta? Nu ştiam şi eram foarte 
îngrijorat. In tunelul din beton care ducea la standul de 
răcoritoare, incantaţia era mult amplificată, făcându-mă să vreau 
să-mi pun mâinile la urechi ca să n-o mai aud. 

JIMLA, JIMLA, JIMLA. 


320 


Partea a IV-a 
Sadie şi generalul 


321 


Capitolul 14 


1 


Adunarea comemorativă a avut loc după cursurile primei zi de 
şcoală şi dacă succesul ar putea fi măsurat după numărul de 
batiste ude, înseamnă că spectacolul pe care l-am înjghebat 
împreună cu Sadie a fost un triumf. Sunt convins că a fost 
terapeutic pentru copii şi cred că i-ar fi plăcut şi duduii Mimi. 
„Oamenii sarcastici sunt nişte blegomani sub armură”, îmi 
spusese ea odată. „lar eu nu fac excepţie.” 

In timpul cât s-au prezentat elogiile, profesorii şi-au păstrat 
calmul. Primele semne de emotie le-au dat când Mike a început 
să recite din Pildele lui Solomon. Apoi, pe parcursul proiecției de 
diapozitive, însoţite de dulcegăreala de muzică din West Side 
Story, s-au frânt, începând să plângă unul câte unul. Antrenorul 
Borman mi s-a părut cel mai amuzant. Cu obrajii roşii scăldaţi în 
lacrimi şi cu suspine icnite ieşind din pieptul lui masiv, acest guru 
al fotbalului de la liceul Denholm îmi aducea aminte de al doilea 
cel mai faimos răţoi animat, Baby Huey. 

l-am şoptit această opinie lui Sadie care stătea alături de 
mine lângă ecranul mare pe care se succedau imagini cu duduia 
Mimi. Şi ea plângea, dar a fost nevoită să iasă de pe scenă când 
hohotele de râs au ameninţat să-i învingă lacrimile. Aflată la 
siguranţă în penumbra culiselor, m-a privit cu reproş... şi mi-a 
arătat degetul. Cred că o meritam. M-am întrebat dacă duduia 
Mimi şi-ar fi închipuit că Sadie şi cu mine ne înţelegeam de 
minune. 

Probabil că da. 

Pentru piesa din toamnă am ales Doisprezece oameni furioşi 
şi am neglijat dinadins să informez compania de teatru Samuel 
French că intenţionam să intitulez versiunea noastră /urații, ca să 
pot să am şi fete în distribuţie. Urma să ţin probele la sfârşitul lui 
octombrie şi să încep repetițiile pe 13 noiembrie după ultimul 
meci programat al echipei Lions. ÎI vedeam pe Vince Knowles în 
rolul Juratului #8 - răzvrătitul care fusese jucat în film de Henry 
Fonda - şi îi rezervasem lui Mike Coslaw ceea ce mie mi se părea 
cel mai bun rol al piesei: Juratul #3, neobrăzat şi dur. 

Dar începusem să mă concentrez asupra unui spectacol mult 


322 


mai important, unul pe lângă care povestea cu Frank Dunning nu 
era decât un vodevil de mahala. Am să-l intitulez /ake şi Lee în 
Dallas. Dacă totul mergea bine, va fi o tragedie într-un singur 
act. Trebuia să fiu pregătit să intru pe scenă când va fi 
momentul, iar asta însemna să încep din timp. 


2 


Pe 6 octombrie echipa Denholm Lions a câştigat al cincilea 
meci din ceea ce se arăta a fi un sezon fără înfrângeri care va fi 
dedicat lui Vince Knowles, băiatul care l-a interpretat pe George 
în Oameni şi şoareci şi care nu va mai apuca să joace în 
adaptarea piesei Doisprezece oameni furioşi scrisă de George 
Amberson - dar despre toate astea îţi voi povesti puţin mai 
târziu. Urma un weekend de trei zile, pentru că luni era Ziua lui 
Columb. 

Şi luni m-am dus la Dallas. Majoritatea magazinelor erau 
deschise, şi prima oprire am făcut-o la o casă de amanet de pe 
Greenville Avenue. l-am spus omuleţului de la tejghea că vreau 
să cumpăr cea mai ieftină verighetă pe care o avea. Am părăsit 
magazinul cu o verigă de aur de opt dolari (măcar părea să fie 
aur) pe inelarul de la mâna stângă. Apoi m-am dus în centru, la 
un magazin pe care îl descoperisem în Dallas Yellow Pages: 
Silent Mike Satellite Electronics. Aici am fost întâmpinat de un 
individ curăţel, cu ochelari cu rame de baga şi o cocardă cu un 
mesaj ciudat de futurist pe vestă NU TE INCREDE IN NIMENI. 

- Eşti Silent Mike? l-am întrebat. 

- Da. 

- Şi eşti mut pe bune? 

A zâmbit: 

- Depinde cine ascultă. 

- Să zicem că nimeni, am spus şi i-am explicat ce doresc. 

S-a dovedit că puteam economisi cei opt dolari daţi pe 
verighetă pentru că nu-l interesa câtuşi de puţin imaginara mea 
soţie care călca strâmb. Pe proprietarul Satellite Electronics îl 
interesau dispozitivele pe care voiam să le cumpăr. În această 
privinţă era Mike cel Vorbăreţ. 

- Domnule, poate că pe planeta de pe care vii dumneata or 
avea echipamente din astea, dar nici vorbă să le găseşti aici. 

Replica lui mi-a amintit de duduia Mimi când m-a comparat cu 
extraterestrul din Ziua în care pământul s-a oprit. 


323 


- Nu înţeleg ce vrei să spui. 

- Vrei un dispozitiv de interceptare fără fir? Bine. Am câteva 
în vitrina aia din stânga ta. Se cheamă tranzistori. Mă 
aprovizionez şi cu Motorola şi cu GE, iar cele mai bune sunt alea 
japoneze. 

Se întrerupse să-şi împingă buza inferioară înainte ca să-şi 
sufle o şuviţă de păr de pe frunte. 

- Nu că-i un şut în fund? Acu' cinşpe ani le-am transformat 
două oraşe în cenuşă radioactivă, dar crezi că au murit? Nici 
vorbă! S-au ascuns prin văgăuni până s-a aşezat praful şi după 
aia au ieşit pe brânci înarmaţi cu circuite integrate şi cu ciocane 
de lipit, în loc de mitraliere Nambu. Până în 1985 o să ajungă să 
restăpânească lumea. Cel puţin partea aia în care trăiesc eu. 

- Deci nu poţi să mă ajuţi? 

- Glumeşti? Sigur că pot. Magazinul lui Silent Mike McEachern 
e întotdeauna bucuros să satisfacă necesităţile de natură 
electronică ale clienţilor. Dar o să te coste. 

- Imi permit să plătesc. M-ar scuti de alte costuri când 
divorţez de căţeaua aia infidelă. 

- Înî. Aşteaptă-mă un minut, până iau ceva din spate. Şi te rog 
întoarce semnul ăla de pe uşă ca să zică INCHIS. O să-ţi arăt 
ceva care nu prea e... poate nu prea e legal, dar cine poate 
spune? Că Silent Mike McEachern nu e avocat. 

- Cred că nu. 

Ghidul meu pe tărâmul electronicelor din epoca anilor şaizeci 
s-a întors cu o drăcie cu aspect ciudat într-o mână şi o cutiuţă de 
carton în cealaltă. Scrisul de pe cutie era în japoneză. 
Dispozitivul semăna cu un vibrator pentru puicuţele drăgălaşe, 
montat pe un disc din plastic negru. Discul era gros de vreo şase 
centimetri, diametrul era cât al unei monede de douăzeci şi cinci 
şi din el ieşeau mai multe sârme. Le-a pus pe tejghea. 

- Ăsta e un Echo. Fabricat chiar aici în oraş, fiule. Dacă e 
cineva care să-i întreacă la electronice pe japonezi, noi suntem 
ăia. Până în 1970 electronicele o să ia locul băncilor în Dallas, 
ţine minte ce-ţi spun. 

Şi-a făcut o cruce, a ridicat un deget spre cer şi a adăugat: 

- Dumnezeu să binecuvânteze Texasul. 

Am luat dispozitivul. 

- Ce este un Echo? Şi ce face el? 

- Este chestia cea mai apropiată de un dispozitiv de 
interceptare aşa cum mi l-ai descris şi pe care o poţi găsi aici. E 


324 


mic, pentru că nu are tub electronic cu vid şi nu merge cu baterii. 
Merge cu curent alternativ obişnuit. 

- ÎI bagi în priză? 

- Sigur, de ce nu? Nevastă-ta cu iubiţelul o să-l vadă şi o să 
zică: „Ce drăguţ, cineva ne-a plantat un microfon cât am fost 
plecaţi, haide să ne-o punem cu zgomot şi apoi să stăm de vorbă 
despre treburile noastre.” 

li plăcea cam mult să vorbească. Dar răbdarea este o virtute. 
Şi aveam nevoie de el. 

- Atunci ce faci cu el? 

Îmi arătă discul. 

- Ăsta intră în piciorul unei lămpi. Dar nu un lampadar, dacă 
nu vrei să înregistrezi şoarecii din duşumele, te prinzi? O veioză 
pusă lângă locul unde stau de vorbă oamenii. 

A mângâiat firele: 

- Firul roşu şi cel galben se conectează la cablul lămpii, cablul 
lămpii intră în priza din perete. Microfonul e mort până când 
aprinde cineva lampa. Şi când e aprinsă, bingo, ai intrat în pâine. 

- Chestia asta e un microfon? 

- Da, şi chiar unul foarte bun, chit că e făcut în America. Acum 
- vezi astelalte două sârme? Aia albastră şi aia verde? 

- lnî. 

A deschis cutiuţa de carton cu înscrisuri japoneze şi a scos din 
ea un magnetofon cu două bobine. Puțin mai mare decât un 
pachet de ţigări Winston de care fuma Sadie, dar nu cu mult. 

- Firele astea intră aici. Unitatea de bază intră în lampă, 
magnetofonul într-un sertar al biroului, poate chiar în cel cu 
chiloţeii nevesticii. Sau poţi şi dai gaură în perete şi să-l pui în 
dulap. 

- Magnetofonul se alimentează tot de la cablul lămpii. 

- Desigur. 

- Pot să capăt două din dispozitivele astea Echo? 

- Pot să-ţi fac rost şi de patru, dacă vrei. Dar s-ar putea să 
dureze o săptămână. 

- Imi ajung două. Cât costă? 

- Chestiile de genul ăsta nu sunt ieftine. Două te duc la o sută 
patruzeci. E tot ce pot face. Şi va trebui să-mi dai bani gheaţă. 

În voce i se strecurase o undă de regret care sugera că 
păşisem împreună într-un vis al electronicii, dar că acum visul se 
sfârşise. 

- Şi cât vrei în plus pentru asamblare? 


325 


I-am citit îngrijorarea pe chip şi m-am grăbit să i-o risipesc. 

-Nu mă refer la vreo treabă necurată. Doar să pui 
microfoanele în două lămpi şi să conectezi magnetofoanele - poţi 
să faci asta? 

- Sigur că pot, domnule... 

- Să zicem, Doe. John Doe. 

Ochii i-au scânteiat aşa cum îmi imaginez că i-au scânteiat şi 
lui E. Howard Hunt când a înţeles ce înseamnă afacerea 
Watergate. 

- Bun nume. 

- Mulţumesc. Şi ar fi bine să avem mai multe fire. Unele 
scurte, dacă le pun aproape, şi unele mai lungi, dacă trebuie să 
le ascund într-un dulap sau în partea cealaltă a peretelui. 

- Se poate şi asta, dar nu trebuie să fie mai lungi de trei 
metri, că altfel se pierde sunetul. În plus, cu cât firul e mai lung, 
cu atât sunt mai multe şanse să-l descopere cineva. 

Până şi un profesor de engleză putea înţelege asta. 

- Cât costă cu totul? 

- Mmmm... o sută optzeci? 

Părea pregătit să negocieze, dar eu nu aveam nici timp, nici 
dispoziţie pentru aşa ceva. Am pus pe tejghea cinci hârtii de 
douăzeci şi i-am spus: 

- Restul când le iau. Dar să le încerci, să fii sigur că 
funcţionează. 

- Da, bine. 

- Încă ceva. la lămpi folosite. Mai prăpădite. 

- Prăpădite? 

- De genul celor pe care le găseşti la talcioc cu jumătate de 
dolar bucata. 

După ce ai regizat câteva piese de teatru - dacă le numărăm 
şi pe cele de la liceul din Lisbon Falls, Oameni şi şoareci a fost a 
cincea - ai apucat să înveţi una, alta despre decoruri şi recuzită. 
Ultimul lucru pe care mi-l doream era ca cineva să fure o lampă 
cu microfon în ea dintr-un apartament semimobilat. O clipă a 
părut nedumerit, apoi chipul i-a fost luminat de un zâmbet 
complice. 

- inţeleg. Realism. 

- Bun plan, Stan, i-am maimuţărit eu pe Simon & Garfunkel. 

M-am îndreptat spre uşă, m-am întors, mi-am proptit mâinile 
pe vitrina din sticlă cu tranzistoare şi l-am privit în ochi. Nu pot 
să jur că în acel moment l-a văzut pe omul care îl ucisese pe 


326 


Frank Dunning, dar nici nu pot fi sigur că nu l-a văzut. 

- N-ai să vorbeşti despre afacerea noastră, nu? 

- Nu! Sigur că nu! 

A făcut gestul de închidere a gurii cu fermoar. 

- Bine faci, i-am zis. Când? 

- Lasă-mă câteva zile. 

- Mă întorc lunea viitoare. La ce oră închizi? 

- La cinci. 

Am calculat distanţa de la Jodie la Dallas şi am spus: 

- iți mai dau douăzeci dacă ţii deschis până la şapte. Nu am 
cum să ajung mai devreme. |ţi convine? 

- Da. 

- Bine. Să pregăteşti totul. 

- Bine. Altceva? 

- Da. De ce dracu' ţi se spune Silent Mike? 

Speram să-mi răspundă Pentru că ştiu să păstrez un secret, 
dar n-a făcut-o. 

- Când eram mic, mi se părea că e vorba despre mine în 
colindul ăla de Crăciun. Şi aşa mi-a rămas numele. 

Nu i-am cerut să-mi explice mai departe, dar pe drumul spre 
maşină mi-a picat fisa şi am început să râd. Silent Mike, ho/y 
Mike. 

Se pare că lumea în care trăim este uneori un loc tare ciudat. 


3 


Când Lee şi Marina se vor întoarce în Statele Unite vor locui 
cu chirie într-un şir dezolant de apartamente ieftine, inclusiv în 
cel din New Orleans pe care îl văzusem deja. Dar, după cum îmi 
arătau notițele lui Al, mai trebuia să mă concentrez asupra a încă 
două apartamente. Unul era la numărul 214 pe West Neely 
Street în Dallas. Celălalt era în Fort Worth şi m-am dus acolo 
după vizita la magazinul lui Silent Mike. 

Aveam harta oraşului, dar tot am fost nevoit să mă opresc de 
vreo trei ori ca să întreb cum pot ajunge la adresa pe care o 
aveam. In cele din urmă, m-a informat cum se cuvine o negresă 
bătrână care vindea la un magazinaş de carne. Când am găsit 
ceea ce căutam, nu m-am mirat deloc că îmi fusese atât de greu 
să ajung acolo. Mercedes Street se termina într-o fundătură 
nepavată, şi nişte dărăpănături de case de-o parte şi de alta care 
arătau doar puţin mai bine decât colibele arendaşilor din 


327 


vechime. Fundătura dădea într-o parcare mare, aproape goală, 
peste care se rostogoleau tufe dezrădăcinate de ciulini. In spate 
era un depozit din zgură pe zidul căruia litere spoite cu var, de 
vreo trei metri înălţime, anunțau: PROPRIETATE MONTGOMERY 
WARD şi INTRUŞII VOR FI PEDEPSIŢI şi ÎN ATENŢIA POLIŢIEI. 

Aerul mirosea greu a ţiţei de cracare dinspre Odessa-Midland 
şi a canalizare de undeva din apropiere. Prin ferestrele deschise 
ieşeau bubuieli de rock and roll. l-am auzit pe cei de la Dovelis, 
pe Johnny Burnette, Lee Dorsey, Chubby Checker... Şi asta doar 
în primii patruzeci de metri. Femeile puneau rufe la uscat pe 
sârme ruginite. Toate erau îmbrăcate în capoate, cumpărate 
rezonabil de la Mammoth Mart sau de la Zayre, şi toate păreau 
gravide. 

Un băieţel murdar şi o fetiţă la fel de murdară stăteau pe o 
alee nepietruită şi mă urmăreau cu privirea. Se ţineau de mână 
şi semănau mult prea mult ca să nu fie gemeni. Băiatul era în 
pielea goală, cu excepţia unei şosete, şi avea un pistol cu capse. 
Fata purta un pampers lăbărţat sub un maiou cu Mickey Mouse. 
Ţinea în mână o păpuşă din plastic la fel de jegoasă ca şi ea. Doi 
bărbaţi la bustul gol făceau pase cu o minge de fotbal dintr-o 
curte în alta, amândoi cu câte o ţigară în colţul gurii. Ceva mai 
încolo, un cocoş şi două găini pleşuve ciuguleau prin praf lângă 
un câine sfrijit care ori era mort, ori dormea. 

Am oprit în faţa numărului 2703, unde Lee îşi va aduce soţia 
şi fiica atunci când nu va mai putea suporta dragostea sufocantă 
şi letală a Margueritei Oswald. Două benzi de beton duceau la un 
petic chel de pământ pătat cu petrol, pe care în vremuri mai 
bune ar fi trebuit să fie un garaj. Locul năpădit de buruieni care 
trecea drept peluză era plin cu jucării ieftine din plastic. O fetiţă 
cu un şort zdrenţuit dădea cu piciorul într-o minge lovind-o de 
zidul clădirii. De fiecare dată când mingea se izbea de peretele 
din lemn, fetiţa striga Ciumbaaa! 

O femeie cu părul pus pe bigudiuri mari, albastre şi o ţigară 
înfiptă în plisc şi-a scos capul pe fereastră şi a ţipat: 

- Mai fă tu de multe ori aşa, Rosette, că ies şi te bat de-ţi dau 
mucii pe cur. 

Apoi a dat cu ochii de mine: 

- Ce veeei? Dacă-i vooba de bani, n-am ce-ţi face. Soţu' se 
ocupă. E la muncă acu’. 

- Nu-i vorba de bani, am spus. 

Rosette a trimis mingea înspre mine cu un mârâit transformat 


328 


în râs şovăielnic atunci când am oprit-o cu latura piciorului şi i- 
am făcut vânt uşor înapoi. 

- Vreau doar să vorbim o secundă. 

- Atunci aşteaptă. Nu-s îmbrăcată decent. 

Capul i-a dispărut din cadrul ferestrei. Am aşteptat. Rosette a 
trimis mingea cu boltă înaltă (Ciumbaaa), dar am reuşit s-o prind 
cu mâna înainte să se izbească de casă. 

- Nu tre' să-ţi foloseşti mâinile, tâmpitule bou ce eşti, mi-a 
spus. E penalty. 

- Rosette, ce ţi-am zis de gura aia spurcată a ta? 

Mami ieşise în prag legându-şi un batic galben subţire peste 
bigudiuri. Acum parcă avea pe cap un cocon uriaş din care avea 
să iasă o insectă otrăvitoare. 

- Tâmpitule, boule, jegosule! a zbierat Rosette şi a luat-o la 
fugă pe Mercedes Street în direcţia depozitului Monkey Ward, 
împingându-şi mingea cu piciorul, hohotind ca o nebună. 

- Ce veei? , 

Mami avea douăzeci şi cinci spre cincizeci de ani. li lipseau 
câţiva dinţi şi prezenta urmele palide ale unui ochi vânăt. 

- Vreau să-ţi pun nişte întrebări, i-am spus. 

- Da' ce treabă am cu tine? 

Mi-am scos portofelul şi i-am oferit cinci dolari. 

- Nu mă întreba nimic, ca să nu te mint. 

- Nu eşti de pe acilişa. Vorbeşti ca un yankeu. 

- Vrei sau nu banii ăştia, cucoană? 

- Depinde de întrebare, că doar n-o să-ţi zic ce număr port la 
țâţar. 

- Mai întâi, aş dori să ştiu de cât timp locuieşti aici. 

- Aici? De fo şase săptămâni, parcă. Harry s-a gândit că o să 
găsească de muncă la depozitul Monkey Ward, da' ăia nu fac 
angajări. Aşa că s-a dus la Braţele de Muncă. Ştii ce-i aia? 

- Zilier? 

- Mda şi lucrează cu o grămadă de negrotei. 

Doar că nu a spus /ucrează, ci luchiază. 

- Nouă parai pe zi ca să tragă cu o grămadă de negrotei la 
marginea drumului. Zice că-i ca şi cum s-ar fi întors la pârnaia 
West Texas Correctional. 

- Ce chirie plătiţi? 

- Cincizeci pe lună. 

- Mobilat? 

- Semi. Mă rog, aşa se zice. Am un pat împuţit şi o maşină 


329 


împuţită de gătit care o să ne arunce în aer pe toţi. Şi nu te iau în 
gazdă, aşa că nu te gândi. Habar n-am cine eşti. 

- Avea şi lămpi când v-aţi mutat? 

- Eşti dus cu capu’, dom'le. 

- Avea? 

- Mda, fo două. Una merge, ailaltă ba. Şi a dracu' să fiu dacă 
mai stau aici. Zice că nu vrea să se mute înapoi cu mama mea în 
Mozelle, da’ de-aia nu mai pot io. Simţi cum pute? 

- Da, doamnă. 

- E plin de căcat peste tot, tinere. Nu căcat de pisică şi nici de 
câine, căcat de om. Una e să lucrezi cu negroteii, da' alta e să 
trăieşti ca unu’. Nu, dom'le... Ai terminat? 

Nu prea terminasem, deşi îmi doream s-o fi făcut. Mă 
dezgusta şi mă dezgustam eu însumi pentru că îndrăzneam s-o 
judec. Era prizonieră a timpului său, a alegerilor făcute şi a 
acestei străzi care puţea a rahat. Şi nu-mi puteam lua ochii de la 
bigudiurile de sub baticul galben. Nişte gândaci mari şi albaştri 
care abia aşteptau să iasă din larvă. 

- Inţeleg că nimeni nu stă pe aici prea multă vreme? 

- Pe 'Ceders Street? 

A arătat cu mâna în care ţinea ţigara la drumul care ducea 
spre parcarea pustie şi depozitul uriaş plin cu lucruri drăguţe pe 
care nu le va avea niciodată. La colibele perete în perete, cu 
treptele lor fărâmiţate din zgură şi ferestrele lor sparte cârpite cu 
bucăţi din carton. La copiii exasperanţi. La maşinile vechi, 
mâncate de rugină, Forduri şi Hudsonuri şi Studebaker Larkur. La 
cerul neiertător al Texasului. Apoi a scos un hohot cumplit de râs 
plin de amuzament şi disperare. 

- Dom'ne, asta-i o staţie pe drumul spre nicăieri. O iau pe 
obrăznicătura asta de Sue şi o tai înapoi în Mozelle. Dacă Harry 
nu vrea să vină, plecăm fără el. 

Am scos harta din buzunar, am rupt o bucăţică de hârtie din 
ea şi mi-am notat numărul de telefon din Jodie. Apoi am mai scos 
o bancnotă de cinci dolari. | le-am întins. S-a uitat, dar nu le-a 
luat. 

- La ce-mi trebuie numărul tău de telefon? N-am telefon. Şi 
ăla nu-i prefix de Fort Worth. E interurban. 

- Sună-mă când eşti gata să te muţi. E tot ce vreau. Sună-mă 
şi spune-mi: „Domnule, la telefon mămica lui Rosette. Ne 
mutăm.” Doar atât. 

Îmi dădeam seama că face calcule în minte. N-a durat mult. 


330 


Zece dolari, reprezenta mai mult decât câştiga soţul ei muncind 
o zi întreagă în soarele fierbinte al Texasului. Cei de la Braţele de 
Muncă nu aveau nici cea mai mică idee despre ce înseamnă ziua 
redusă de lucru în zilele de sărbătoare. In plus el nu va şti 
absolut nimic despre aceşti zece dolari. 

- Mai dă-mi şi o fisă. Pentru telefon. 

- Uite un dolar. Simte-te bine. Şi să nu uiţi. 

- N-o să uit. 

- Nu, n-ai să uiţi. Pentru că dacă o faci, s-ar putea să-l găsesc 
pe bărbatul tău şi să stau cu el la taclale. Asta-i o treabă 
importantă, coniţă. E importantă pentru mine. Cum te cheamă, 
de fapt? 

- Ivy Templeton. 

Am rămas împietrit printre gunoaie şi buruieni, în nări cu 
duhoarea rahatului, a petrolului pe jumătate procesat şi aroma 
intensă de băşini a gazelor naturale. 

- Domnu’? Ce-ai păţit? Ai o faţă ciudată. 

- Nimic, i-am răspuns. 

Şi poate chiar nu era nimic. Templeton este un nume destul 
de obişnuit. Desigur că un om se poate convinge de absolut orice 
dacă se străduieşte puţin. Eu sunt dovada vie. 

- Pe tine cum te cheamă? 

- Puddentane am spus. Intreabă-mă din nou şi-ţi voi răspunde 
la fel. 

A schiţat un zâmbet fără chef la versul acesta pentru copiii de 
grădiniţă. 

- Să mă suni, coniţă. 

- Da, bine. Du-te, acum. Şi dacă dai cu maşina peste dracu' 
acela împeliţat de copil ai să-mi faci un serviciu. 


M-am întors în Jodie şi am găsit un bilet prins de uşă cu o 
piuneză: 
George, 
Vrei, te rog, să mă suni? Am nevoie de ajutorul tău. 
Sadie (asta-i problema!!) 


Care anume? Am intrat s-o sun şi să aflu. 


331 


4 


Mama antrenorului Borman, care era internată la un azil din 
Abilene, îşi fracturase şoldul, şi duminică avea loc serata 
dansantă Sadie Hawkins la liceu. 

- Antrenorul a reuşit să mă convingă să-i supraveghez pe 
copii la dans împreună cu el! Mi-a spus, citez: „Cum ai putea să 
rezişti să nu te duci la o serată dansantă care îţi poartă numele?” 
Săptămâna trecută s-a întâmplat asta. Şi am acceptat, ca o 
proastă ce sunt. Acum pleacă în Abilene şi eu ce să fac? Să 
supraveghez singură două sute de adolescenţi în călduri care 
dansează twist şi philly? Nu prea cred! Şi dacă unii dintre băieţi o 
să aducă bere? 

Mi-am spus că mirarea mai mare ar fi fost să nu aducă, dar m- 
am gândit că nu e bine să-i spun asta. 

- Sau dacă se iau la bătaie în parcare? Ellie Dockerty mi-a 
povestit că anul trecut au dat buzna la dans nişte băieţi de la 
Henderson şi doi dintre ei şi doi de-ai noştri au ajuns la spital! 
George, poţi să mă ajuţi? Te rog? 

- Am fost tocmai convins să merg la serata Sadie Hawkins de 
către Sadie Dunhill? 

Zâmbeam larg. Ideea de a merge cu ea la dans nu era chiar o 
perspectivă sumbră. 

- Nu glumi! Nu-i nostim! 

- Sadie, vin bucuros cu tine. O să-mi aduci un bucheţel de flori 
să-l prind la corsaj? 

- O să-ţi aduc o sticlă de şampanie, dacă e nevoie. 

A stat să se gândească mai bine. 

- Ba nu. Nu din leafa pe care o iau. Dar îmi pot permite un 
spumos Cold Duck. 

- Incepe la şapte şi jumătate? 

De fapt ştiam că aşa era. Şcoala era plină de afişe vestind 
evenimentul. 

- Da. 

- Şi e o serată mai puţin protocolară. Fără orchestră. Asta-i 
bine. 

- De ce? 

- Orchestrele pot provoca necazuri. Odată am fost 
supraveghetor la un dans unde toboşarul a vândut la pauză bere 
făcută în casă. Asta a fost o experienţă plăcută. 

- S-au bătut? 


332 


îngrozită. Dar şi fascinată. 

- Nu, dar au vomitat la greu. Chestia era destul de tare. 

- Asta s-a petrecut în Florida? 

Se petrecuse în Lisbon Falls în 2009, aşa că i-am răspuns că 
da, în Florida. Şi i-am mai spus că o însoțesc cu plăcere să 
supraveghem serata dansantă. 

- ţi mulţumesc foarte mult, George. 

- Cu multă plăcere, doamnă. 

Şi eram foarte sincer. 


5 


De organizarea seratei Sadie Hawkins s-au ocupat cei din 
Clubul Pep - pentru dezvoltarea extracurriculară a talentelor - şi 
au făcut o treabă pe cinste: o sumedenie de flamuri din crep 
(galbene şi argintii, bineînţeles) atârnau de căpriorii sălii de 
sport. Cantități uriaşe de punci de ghimbir, fursecuri cu lămâie şi 
brioşe roşii furnizate de Future Homemakers of America. Cercul 
de arte, mic dar dedicat, şi-a adus contribuţia printr-o frescă 
desenată ce o reprezenta pe însăşi domnişoara Hawkins, fugind 
după bărbaţii de însurat din Dogpatch. Mattie Shaw şi prietena 
lui Mike, Bobbi Jill, făcuseră aproape totul şi, pe bună dreptate, 
nu-şi mai încăpeau în piele de mândrie. M-am întrebat dacă la fel 
se vor simţi peste şapte sau opt ani, când manifestantele 
primului val al mişcării de emancipare a femeilor îşi vor arde 
sutienele şi vor cere drepturi egale de reproducere. Ca să nu mai 
vorbesc despre inscripţiile de pe tricourile lor: NU SUNT UN 
OBIECT şi FEMEIA ARE TOT ATÂTA NEVOIE DE BĂRBAT CÂT ARE 
PEŞTELE DE BICICLETĂ. 

DJ şi maestru de ceremonii al acestei seri era Donald 
Bellingham, elev în anul al doilea. A adus o colecţie absolut 
extraordinară de discuri pentru care nu i-au fost suficiente una, 
ci două valize Samsonite. Cu acordul meu (Sadie a părut 
consternată), şi-a racordat pick-up-ul Webcor la sistemul de 
amplificare al şcolii. Sala de sport era suficient de mare ca să 
reverbereze în mod natural şi, după câteva teste, a obţinut un 
sunet tunător, de-a dreptul asurzitor. Deşi se născuse în Jodie, 
Donald devenise rezident permanent al Rockville, oraşul lui 
Daddy Cool. Purta ochelari cu rame roz şi lentile groase, 
pantaloni cu talie înaltă şi pantofi cu baretă, atât de pătrăţoşi că 
păreau autentici, omule. Faţa îi era o fabrică de coşuri sub o 


333 


tunsoare coadă de rață a la Bobby Rydell, unsă din belşug cu 
Brylcreem. Aspectul lui îmi spunea că va fi sărutat pentru prima 
dată de o fată adevărată când va avea patruzeci şi doi de ani, 
dar se mişca iute şi bine şi nostim cu microfonul, şi vorbea mult, 
iar colecţia lui de discuri (pe care o numea teancul de vinil) era, 
după cum am spus şi anterior, extraordinară. 

- Haideţi să pornim petrecerea cu un tunet din trecut, o 
relicvă rock and roll, cu un ritm turbat de acrobat înşurubat, o 
melodie pentru fata mlădie, haideţi, daţi din picioare până la 
alienare cu Danny... şi JOOOONIERS! 

- Să dansăm! a tunat şi sala. 

Dansul a început aşa cum era obiceiul pe la începutul anilor 
şaizeci, doar fete care se zbânţuiau cu alte fete. Zburau picioare 
în pantofi fără toc. Se învârteau fuste. Dar, după un timp, 
podeaua a început să se umple de perechi fată-băiat... pentru 
dansurile mai rapide, mai recente, ca „Hit the Road, Jack” şi 
„Quarter to Three”. 

Nu prea mulţi dintre copii s-ar fi calificat la Dancing with the 
Stars, dar erau tineri şi entuziaşti şi, evident, se distrau pe 
cinste. Mai târziu, dacă Donny B. n-ar fi avut inspiraţia să reducă 
puţin luminile, aş fi făcut-o eu însumi. La început, Sadie a fost 
agitată, pregătită să se confrunte cu tot ce era mai rău. Insă 
copiii veniseră doar ca să petreacă. Niciun semn de hoarde 
invadatoare de la Henderson sau alte licee. A înţeles că e totul 
bine şi a început să se mai destindă puţin. 

După patruzeci de minute de muzică non-stop (şi patru 
brioşe), m-am aplecat înspre Sadie şi i-am spus: 

- E timpul ca Paznicul Amberson să-şi facă primul rond ca să 
se asigure că în curte nu e nimeni care să se dedea la 
comportament indecent. 

- Vrei să vin cu tine? 

- Vreau să stai cu ochii pe vasul de punci. Dacă se apropie 
vreun tânăr de el cu o sticlă de orice, chiar şi sirop de tuse, vreau 
să-l ameninţi cu electrocutarea sau cu castrarea. Cu orice ţi se 
pare că ar fi mai eficient. 

S-a sprijinit de perete şi a râs în hohote până când i-au dat 
lacrimile. 

- Pleacă de-aici, George. Eşti îngrozitor. 

Şi am plecat. Eram bucuros că am reuşit să o fac să râdă, dar, 
chiar şi după trei ani, nu-mi dădeam încă seama cât efect aveau 
glumele cu tentă sexuală în Tărâmul lui Demult. 


334 


Am descoperit un băiat şi o fată care se pipăiau într-unul din 
cele mai întunecoase colţuri din estul sălii de sport - el 
prospectând înăuntrul bluzei ei, ea sugându-i buzele ca şi când 
ar fi vrut să i le smulgă din loc. Când l-am bătut pe umăr pe 
tânărul prospector, au sărit amândoi cât colo. 

- Păstraţi-vă pentru după dans, i-am spus. Acum du-te înapoi 
în sală. Mergi încet. Răcoreşte-te. Bea nişte punci. 

Au plecat. Ea, încheindu-şi bluza, iar el uşor cocârjat, păşind 
în maniera cunoscută sub numele Sindromul Coaielor Invineţite. 

Douăzeci de licurici sclipeau din spatele atelierului de sudură. 
Am făcut cu mâna şi câţiva copii din zona pentru fumat mi-au 
răspuns. M-am uitat după colţul atelierului de tâmplărie şi am 
văzut ceva ce nu mi-a plăcut. Mike Coslaw, Jim LaDue şi Vince 
Knowles stăteau ghemuiţi, trecând un obiect de la unul la altul. 
Am apucat obiectul respectiv şi l-am azvârlit peste gard înainte 
ca ei să-şi dea seama că sunt acolo. 

Jim a părut uimit o clipă, apoi mi-a adresat cunoscutul lui 
semizâmbet de erou al fotbalului: 

- Bună şi dumneavoastră, domnule A. 

- Scuteşte-mă, Jim. Nu sunt vreo fată pe care încerci s-o 
convingi să-şi dea chiloţii jos. Şi cu siguranţă nu sunt nici 
antrenorul tău. 

Era şocat şi chiar puţin speriat acum, dar nu am depistat 
niciun semn de frondă pe chipul lui. Cred că într-unul din liceele 
mari din Dallas aş fi avut parte de multe discuţii. Vince făcuse un 
pas înapoi. Mike rămăsese pe loc, dar părea abătut şi jenat. Nu, 
era mai mult decât jenă. Era ruşine pură. 

- O sticlă cu alcool la un dans la şcoală, le-am spus. Nu că m- 
aş aştepta să respectaţi toate regulile, dar de ce să le încălcaţi 
atât de prosteşte? Jimmy, ce se va întâmpla cu bursa ta dacă eşti 
prins că bei şi eşti dat afară din echipă? 

- Probabil c-o să fiu suspendat, mi-a răspuns. Atâta tot. 

- Aşa e. Şi n-o să joci un an de zile. Şi o să fii nevoit să începi 
să înveţi pe bune. La fel şi în cazul tău, Mike. In plus, o să fii dat 
afară şi din cercul de teatru. Vrei asta? 

- Nu, domnule, aproape o şoaptă. 

- Dar tu, Vince? 

- Nu, nu, domnule A. Deloc. O să mai facem piesa cu 
procesul? Pentru că dacă o facem... 

- Nu eşti în stare să-ţi ţii gura când îţi face observaţie un 
profesor? 


335 


- Ba da, domnule A. 

- Data viitoare nu mai scăpaţi aşa uşor, dar asta e seara 
voastră norocoasă. In seara asta primiţi doar un sfat preţios: Nu 
vă puneti în pericol viitorul. Nu din cauza unei sticle de whisky la 
o serată dansantă de la liceu de care n-o să vă mai amintiţi la 
anul. Aţi înţeles? g 

- Da, domnule, a spus Mike. Imi pare rău. 

- Şi mie, a zis şi Vince. Absolut. 

Şi-a făcut cruce şi a zâmbit larg. Unii oameni aşa sunt făcuţi. 
Şi poate că lumea are nevoie de ei să o anime, cine poate şti? 

- Jim? 

- Da, domnule. Vă rog să nu-i spuneţi lui tata. 

- Nu, asta rămâne între noi. 

l-am măsurat din priviri. 

- Anul viitor la colegiu o să găsiţi o sumedenie de locuri în 
care să beţi. Dar nu la şcoala noastră. Mă auziţi? 

De data aceasta au spus în cor „da, domnule”. 

- Acum duceţi-vă înăuntru. Beţi nişte punci ca să vi se ducă 
izul de whisky. 

Şi s-au dus. l-am lăsat s-o ia înainte, apoi i-am urmat, cu capul 
în jos, mâinile în buzunare, adâncit în gânduri. Nu la şcoala 
noastră, le spusesem. A noastră. 

Vino să preaai, îmi zisese Mimi. Asta e menirea ta. 

Niciodată 2011 nu mi s-a părut mai îndepărtat ca atunci. La 
naiba, Jake Epping nu mi s-a părut niciodată mai îndepărtat. 
Dintr-o sală de sport pe jumătate luminată din inima Texasului se 
auzeau acordurile unui saxofon. Adierea dulce a vântului le purta 
în noapte. Un toboşar chema pe toată lumea „să dea din picioare 
până la alienare”. 

Cred că atunci m-am hotărât să nu mă mai întorc niciodată. 


6 


Saxofonul mârâit şi toba insidioasă acompaniau un grup 
intitulat The Diamonds. Melodia era „The Stroll”. Dar copiii nu 
ştiau cum să danseze. Nu tocmai. 

The Stroll a fost primul dans pe care l-am învăţat împreună cu 
Christy la cursurile din serile de joi. Este un soi de dans de 
început în care fiecare pereche ţopăie printr-un culoar format din 
băieţi şi fete care bat din palme. Nu asta am văzut când m-am 
întors în sală. Aici băieţii şi fetele dansau în pereche, exact ca la 


336 


vals, apoi se despărţeau, ajungând în colţul opus celui de 
pornire. Se lăsau pe călcâie şi îşi scoteau şoldurile înainte într-un 
mod încântător şi sexi. 

De lângă masa cu gustări i-am văzut pe Mike, Jim şi Vince 
alăturându-se dansatorilor. Vince nu le prea avea cu dansul - 
dacă aş spune că dansa ca un alb, ar însemna să-i jignesc pe toţi 
băieţii albi din lumea întreagă - însă Jim şi Mike se mişcau cu 
graţia inconştientă a sportivilor. N-a trecut mult şi au captat 
atenţia fetelor din partea opusă. 

- Incepusem să mă îngrijorez! mi-a strigat Sadie, încercând să 
se facă auzită peste muzică. E totul în regulă? 

- Da! am strigat şi eu. Ce dans e acesta? 

- The Madison! Il dau la radio de peste o lună! Vrei să te 
învăţ? 

- Doamnă, i-am spus luând-o de braţ. Eu sunt cel care o să te 
înveţe. 

Copiii ne-au zărit şi ne-au făcut loc, aplaudând şi scandând 
Bravo, domnu’ A! şi Arătaţi-i cum se face, don'şoară Dunhill! 
Sadie a râs şi şi-a strâns mai bine elasticul cozii de cal. Obrajii i s- 
au îmbujorat iarăşi, făcând-o să arate mai mult decât drăguță. S- 
a lăsat pe călcâie, bătând din palme şi mişcându-şi umerii 
împreună cu celelalte fete, apoi mi-a venit în braţe, cu ochii 
ridicaţi spre ai mei. Şi bine că eram suficient de înalt. Ne-am 
învârtit ca un mire şi o mireasă pe un tort de nuntă, apoi ne-am 
separat din nou. M-am înclinat şi m-am rotit pe vârfuri, cu 
mâinile întinse ca Al Jolson când cântă „Mammy”. Mişcarea a 
stârnit alte aplauze şi nişte ţipete admirative de perioadă pre- 
Beatles din partea fetelor. Nu mă dădeam mare (mă rog, doar 
puţin); eram fericit să dansez din nou. Trecuse prea multă vreme 
de când nu o mai făcusem. 

Cântecul s-a terminat, saxofonul s-a pierdut în acel tumult al 
rock and rollului pe care DJ-ul nostru îl numea „ritm turbat de 
acrobat înşurubat” şi am părăsit ringul. 

- Doamne, ce m-am distrat, a spus Sadie, strângându-mă de 
braţ. Tu eşti foarte amuzant. 

Inainte să-i pot răspunde, Donald a urlat în staţia de 
amplificare: 

- In cinstea celor doi supraveghetori care chiar ştiu să 
danseze - chestie nemaivăzută în liceul nostru -, iată un tunet 
din trecut, binecunoscut, neprefăcut, în inimi ţinut, direct din 
colecţia de discuri a tăticului meu, care nu ştie că i-am şterpelit-o 


337 


şi o să intru în belea dacă mă pârâţi. Priviţi şi vă minunati, 
credincioşi rockeri, aşa se dansa pe când domnul A şi don'şoara 
D erau în liceu! 

Toţi s-au întors să ne urmărească şi... ei, bine... 

Cunoşti senzaţia pe care o ai când e noapte şi eşti afară şi 
vezi tivul unui nor aprinzându-se în aur strălucitor şi atunci ştii că 
luna va ieşi în câteva secunde? Exact sentimentul acesta m-a 
încercat atunci, printre flamurile din hârtie creponată care se 
ondulau în sala de sport a liceului Denholm. Ştiam ce melodie va 
pune, ştiam că vom dansa şi mai ştiam şi cum vom dansa. Şi 
atunci s-au auzit primele acorduri ale alămurilor: 

Di-da-daaa... da-di-da-da-daaa... 

Glenn Miller. „In the Mood”. 

Sadie şi-a scos elasticul, lăsându-şi părul liber, încă mai râdea, 
dar începuse să-şi unduiască uşor şoldurile. Părul i se legăna de 
pe un umăr pe altul. 

- Ştii să dansezi swing? mi-am ridicat vocea peste muzică. 

Ştiind că ştie să danseze. Ştiind că va dansa. 

- Cu mişcări Lindy Hop? m-a întrebat. 

- Da. 

- Păi... 

- Haideţi, don'şoară Dunhill, a intervenit una dintre fete. Vrem 
să vă vedem. 

Şi două dintre prietenele ei au împins-o pe Sadie înspre mine. 

A şovăit. Am mai făcut o piruetă şi i-am întins mâinile. Copiii 
ne-au ovaţionat când am intrat pe ringul de dans. Ne-au făcut 
loc. Am tras-o înspre mine şi, după o ezitare de o fracțiune de 
secundă, s-a rotit mai întâi la stânga, apoi la dreapta, croiala 
sarafanului abia permițându-i mişcarea. Era varianta de Lindy pe 
care o învățau Richie-cu-aricii şi Bewie-cu-blugii-Levie în ziua 
aceea din toamna lui 1958. Era Hellzapoppin. Bineînţeles că asta 
era. Pentru că trecutul se armonizează cu sine însuşi. 

Am adus-o la mine trăgând-o de mâini, apoi i-am dat drumul. 
Ne-am separat. Şi, ca doi oameni care au exersat luni bune 
aceste mişcări (poate chiar pe un disc cu viteză redusă şi într-o 
zonă pentru picnicuri pustie), ne-am aplecat şi am ridicat câte un 
picior, mai întâi la stânga, apoi la dreapta. Copiii au râs şi au 
aclamat. Se strânseseră în cerc în jurul nostru pe podeaua 
lustruită şi băteau din palme. 

Ne-am apropiat iarăşi, iar ea s-a învârtit repede ca o balerină 
pe sub mâinile noastre împreunate. 


338 


Acum mă strângi ca să-mi spui dacă la stânga sau la dreapta. 

De parcă gândul ar fi chemat gestul, mâna mea dreaptă a fost 
strânsă uşor şi Sadie s-a învârtit înapoi ca o elice, cu părul 
zburându-i în toate părţile ca un ventilator, sub luminile roşii şi 
albastre. Am auzit câteva fete gâfâind. Am prins-o şi m-am lăsat 
pe un călcâi, culcând-o pe braţ şi rugându-mă să nu-mi 
plesnească genunchiul. Nu mi-a plesnit. 

M-am ridicat. S-a ridicat cu mine. S-a îndepărtat, apoi mi-a 
revenit în braţe. Am dansat sub luminile roşii şi albastre. 

Dansul este viaţă. 


7 


Serata s-a terminat pe la unsprezece, dar n-am intrat cu 
Sunlinerul pe aleea din faţa casei lui Sadie decât la un sfert de 
oră după miezul nopţii. Unul dintre lucrurile pe care nu ţi le 
spune nimeni despre sarcina minunată de a supraveghea dansuri 
de adolescenţi este acela că tot supraveghetorii trebuie să facă 
ordine în sală după ce muzica s-a terminat. 

Niciunul dintre noi nu a prea vorbit pe drumul spre casă. Cu 
toate că Donald a pus şi alte melodii săltăreţe ispititoare şi copiii 
ne-au bătut la cap să dansăm din nou, amândoi am refuzat. Un 
dans însemna o amintire frumoasă; două ar fi însemnat una 
nepieritoare. Ceea ce poate nu ar fi fost tocmai în regulă într-un 
oraş mic. Şi în orice caz, pentru mine chiar fusese ceva de 
neuitat. Mă gândeam neîncetat la ce simţisem când am tinut-o în 
braţe, când îi simţisem respiraţia precipitată pe obraz. 

Am oprit motorul şi m-am întors spre ea. Acum o să spună 
„Multumesc pentru ajutor” sau „Mulţumesc pentru o seară 
plăcută” şi cu asta basta. 

Dar n-a spus aşa ceva. N-a spus nimic. Doar m-a privit lung. 
Cu părul pe umeri. Cu primii doi nasturi ai cămăşii bărbăteşti de 
sub sarafan descheiaţi. Cu cerceii scânteietori. Apoi ne-am luat în 
braţe, căutându-ne cu stângăcie, la început, apoi îmbrăţişându- 
ne strâns. Ne sărutam, dar era mai mult decât un sărut. Era ca 
atunci când mănânci după ce ţi-a fost foarte foame, ca atunci 
când bei după ce ţi-a fost foarte sete. li simţeam parfumul şi 
aroma transpiraţiei curate de sub parfum şi gustul de tutun, slab, 
dar încă iute pe buze şi pe limbă. Şi-a trecut degetele prin părul 
meu, (unul gâdilându-mi pavilionul urechii şi făcându-mă să mă 
cutremur), apoi şi le-a împreunat după gâtul meu. Degetele lungi 


339 


i se mişcau şi i se tot mişcau. Mângâind pielea de la ceafă acolo 
unde în altă viaţă ar fi fost părul meu cel lung. Mi-am strecurat 
mâna şi i-am prins în palmă volumul sânului, iar ea a murmurat: 

- O, mulţumesc. Credeam că am să mă prăbuşesc. 

- Cu plăcere, i-am răspuns şi am strâns cu blândeţe. 

Cred că ne-am sărutat vreo cinci minute, respirând tot mai 
sacadat pe măsură ce mângâierile deveneau mai îndrăzneţe. 
Parbrizul maşinii s-a aburit. Atunci m-a dat la o parte şi am văzut 
că avea obrajii uzi. Când Dumnezeu începuse să plângă? 

- lartă-mă, George, mi-a spus. Nu pot. Mi-e prea frică. 

Sarafanul i se ridicase,  dezvelindu-i  jartierele, tivul 
combinezonului, spuma dantelată a chiloţilor. Şi-a tras fusta pe 
genunchi. 

Am bănuit că era vorba despre faptul că era căsătorită şi chiar 
dacă se alesese praful de tot mariajul ei, încă mai conta - mă 
aflam la jumătatea secolului douăzeci, nu la începutul secolului 
douăzeci şi unu. Sau poate era vorba despre vecini. Casele erau 
întunecate şi păreau cufundate în somn, dar n-aveai cum să fii 
sigur. Şi, în oraşele mici, pastorii noi şi profesorii noi sunt 
întotdeauna subiecte interesante de conversaţie. Se va dovedi că 
mă înşelam în ambele privinţe, însă nu aveam de unde să fi ştiut 
atunci. 

- Sadie, nu trebuie să faci nimic din ce nu vrei. Nu sunt... 

- Nu înţelegi. Nu e vorba că nu vreau. Nu de asta mi-e frică. Ci 
pentru că n-am făcut-o niciodată. 

Inainte să apuc să mai spun ceva, a ieşit din maşină şi a fugit 
spre casă, scotocindu-se în geantă după cheie. Fără să se uite 
înapoi. 


8 


Am ajuns acasă la unu fără douăzeci şi am ieşit din garaj 
suferind la rândul meu de Sindromul Coaielor Invineţite. Abia 
aprinsesem lumina din bucătărie când a început să sune 
telefonul. 1961 se află la patruzeci de ani distanţă de inventarea 
dispozitivelor de identificare a apelantului, însă o singură 
persoană mă putea suna la ora aceea şi după o asemenea 
noapte. 

- George? Eu sunt. 

Părea mai calmă, dar vocea-i era răguşită. Plânsese. Mult. 

- Bună, Sadie. N-am apucat să-ţi mulţumesc pentru o seară 


340 


plăcută. La dans şi după aceea. 

- Şi eu m-am simţit bine. N-am mai dansat de foarte multă 
vreme. Aproape că mi-e teamă să-ţi spun cu cine am învăţat să 
dansez Lindy. 

- Păi, eu am învăţat cu fosta mea soţie. Bănuiesc că tu ai 
învăţat cu soţul tău cel înstrăinat. 

Doar că nu era vorba de o simplă bănuială; aşa mergeau 
lucrurile. Nu mă mai mira nimic, dar aş minţi dacă ţi-aş spune că 
am reuşit să mă obişnuiesc vreodată cu această bizară înlănţuire 
armonică a evenimentelor. 

- Da, mi-a răspuns cu voce albă. Cu el. Cu John Clayton din 
familia Clayton din Savannah. Şi înstrăinat este un cuvânt care 
se potriveşte foarte bine pentru că este un bărbat foarte straniu. 

- Câtă vreme aţi fost căsătoriţi? 

- O eternitate şi încă puţin. Asta în cazul în care numeşti ce 
am avut noi o căsnicie. 

A râs. Era râsul lui Ivy Templeton, plin de umor şi de 
disperare. 

- În cazul meu, o eternitate şi încă puţin înseamnă patru ani. 
După ce se termină şcoala în iunie, o să plec la Reno fără să mă 
ştie nimeni. O să mă angajez pe timpul verii ca ospătăriţă sau 
ceva în genul acesta. E obligatoriu să locuieşti acolo cel puţin 
şase săptămâni ca să poţi obţine un divorţ. Asta înseamnă că pe 
la sfârşitul lui iulie sau la începutul lui august voi putea să pun 
capăt... acestei glume proaste care a fost viaţa mea de până 
acum... aşa cum pui capăt chinurilor unui cal cu piciorul rupt. 

- Pot să aştept, am spus, dar, de îndată ce cuvintele mi-au 
ieşit din gură, m-am întrebat dacă erau adevărate. 

Pentru că actorii începuseră deja să se strângă în culise, iar 
spectacolul va începe în curând. Până în iunie '62, Lee Oswald se 
va fi întors în SUA, locuind mai întâi cu Robert şi familia lui 
Robert, apoi cu mama lui. În august va sta pe Mercedes Street în 
Fort Worth şi va lucra la fabrica companiei Leslie Welding din 
apropiere, asamblând ferestre din aluminiu şi uşi de furtună cu 
iniţiale gravate pe ramă. 

- Nu sunt sigură că eu pot. 

A vorbit atât de încet, că a trebuit să fac eforturi să o înţeleg. 

- Am fost mireasă virgină la douăzeci şi trei de ani, iar acum, 
la douăzeci şi opt, sunt o femeie divorțată tot virgină. Cam multă 
vreme a stat fructul acesta în pom, cum se zice acolo de unde 
sunt, mai ales când toată lumea - mama, de exemplu - îşi 


341 


închipuie că ai început să capeţi experienţă practică în chestia 
aia cu păsările şi albinele încă de acum patru ani. Niciodată n-am 
mărturisit nimănui asta şi cred că aş muri dacă ai spune cuiva. 

- E secretul nostru, Sadie. Şi va fi mereu. Era impotent? 

- Nu chiar... 

S-a întrerupt. După câteva clipe a spus îngrozită: 

- George, linia asta-i comună? 

- Nu. Cu trei cincizeci în plus pe lună, păpuşica asta e doar a 
mea. 
- Slavă cerului. Dar tot nu pot să-ţi povestesc la telefon. ŞI 
nici la restaurantul lui Al, cu câte un Prongburger în faţă. Vrei să 
vii la cină? Putem mânca afară, în curticica din spatele casei. Pe 
la cinci? 

- Sigur că da. O să aducun tort. 

- Nu asta vreau să aduci. 

- Dar ce? 

- Nu pot să-ţi spun la telefon, chiar dacă nu e linie comună. 
Ceva ce se cumpără de la drogherie. Dar nu de la drogheria din 
Jodie. 

- Sadie... 

- Te rog, nu mai spune nimic. Acum o să închid şi o să mă duc 
să-mi dau cu nişte apă rece pe ochi. Am senzaţia că mi-a luat 
faţa foc. g 

Am auzit un pocnet mic. Inchisese. M-am dezbrăcat şi m-am 
dus la culcare. Multă vreme am stat treaz în întuneric cu 
gândurile mele. Despre timp şi dragoste şi moarte. 


342 


Capitolul 15 


1 


Duminică dimineaţă pe la zece, m-am urcat în Sunliner şi am 
condus treizeci de kilometri până la Round Hill. Era o drogherie 
deschisă pe strada principală, dar am văzut în vitrină un afiş 
URLAM PENTRU DENHOLM LIONS şi mi-am adus aminte că Round 
Hill făcea parte din circumscripţia a patra a liceului. Aşa că m-am 
dus la Kileen. Acolo, un farmacist în vârstă care semăna ciudat 
de tare, dar, fără îndoială absolut întâmplător, cu domnul Keene 
din Derry, mi-a făcut cu ochiul când mi-a dat punga maro din 
hârtie şi restul de bani: 

- Să nu încalci legea, fiule. 

l-am făcut şi eu cu ochiul, aşa cum, de altfel, se şi aştepta, şi 
m-am întors în Jodie. Nu prea dormisem în cursul nopţii şi am 
încercat să aţipesc puţin, dar nici măcar n-am reuşit să mă 
apropii de somn. Aşa că, până la urmă, tot m-am dus la 
Weingarten's să cumpăr un tort. Nu era proaspăt, dar nu m-a 
deranjat asta şi credeam că nici pe Sadie nu o va deranja. Cină în 
aer liber sau nu, eram convins că nu mâncarea ocupa primul loc 
pe ordinea de zi. Când am bătut în uşă, o puzderie de fluturi mi 
se zburătăceau în stomac. 

Sadie nu se fardase. Nu-şi dăduse nici măcar cu ruj. Avea 
ochii mari, întunecaţi şi înspăimântați. O clipă am fost convins că 
îmi va trânti uşa în nas şi că o s-o aud fugind cât o ţin picioarele. 
Şi cu asta basta. 

Dar n-a fugit. 

- Intră, mi-a spus. Am făcut salată de pui. 

Buzele au început să-i tremure. 

- Sper că-ţi place... că-ţi place... 

Au început să-i tremure genunchii. Am scăpat cutia cu tortul şi 
m-am repezit s-o prind. Am crezut că o să leşine, dar n-a leşinat. 
Şi-a pus braţele în jurul gâtului meu şi m-a strâns, aşa cum 
strânge o femeie pe cale să se înece un lemn care pluteşte pe 
râu. Am simţit cât de tare îi zbârnâie trupul. Am călcat pe 
afurisitul acela de tort. Apoi şi ea. F/eoşc. 

- Mi-e frică, a zis. Dacă nu mă pricep? 

- Dacă nu mă pricep eu? 


343 


Şi nu glumeam. Trecuse multă vreme de când n-o mai 
făcusem. Cel puţin patru ani. 

N-a părut să mă audă. 

- Nu m-a vrut niciodată. Nu aşa cum m-aş fi aşteptat eu. lar 
metoda lui e singura pe care o cunosc. Întâi atingerea, după aia 
mătura. 

- Linişteşte-te, Sadie. Inspiră adânc. 

- Ai fost la drogherie? 

- Da, în Kileen. Dar nu trebuie să... 

- Ba da, trebuie. Eu trebuie s-o fac. Inainte să pierd şi curajul 
care mi-a mai rămas. Vino. 

Dormitorul era la capătul holului. Era spartan: un pat, un 
birou, două fotografii pe perete, perdele din creton care dansau 
în răsuflarea blândă a aerului condiţionat. Genunchii au lăsat-o 
iarăşi şi am prins-o iarăşi. Ca într-un dans straniu. Pe podea erau 
urme de paşi ca la şcoala de swing a lui Arthur Murray. Tortul. 
Am Sărutat-o şi buzele i s-au lipit de ale mele. Uscate şi 
disperate. 

Am împins-o uşor şi am ajutat-o să se sprijine cu spatele de 
dulap. M-a privit cu gravitate printre şuviţele de păr care îi 
atârnau în ochi. | le-am dat la o parte, apoi, cu foarte multă 
blândeţe, am început să-i ling buzele uscate cu vârful limbii. 
Încet, până în colţuri. 

- E mai bine? am întrebat-o. 

Mi-a răspuns, dar nu cu glasul, ci cu propria-i limbă. Fără să 
mă lipesc de ea, am început să o mângâi de sus până jos, de la 
baza gâtului, unde îi simţeam bătăile rapide ale pulsului, la piept, 
abdomen, planul uşor înclinat al osului pubian, apoi pe fese şi în 
jos pe coapse. Materialul blugilor şoptea sub palmele mele. S-a 
sprijinit mai bine de dulap şi s-a lovit cu capul de uşa acestuia. 

- Au! am exclamat. Te-ai lovit? 

Şi-a închis ochii. 

- Mi-e bine. Nu te opri. Mai sărută-mă. A scuturat din cap. . 

- Ba nu, nu mă săruta. Fă-mi la buze ca înainte. Linge-mă. Imi 
place. 

Aşa am făcut. A suspinat şi şi-a alunecat degetele pe sub 
cureaua mea. Mai întâi la spate, apoi până în faţă unde era 
catarama. 


344 


2 


Am vrut să mă grăbesc, pentru că toată ființa mea urla după 
viteză, Îmi spunea să mă cufund adânc, îşi dorea acea senzație 
perfectă, chinuitoare care este chiar esența actului, dar m-am 
mişcat foarte încet, cel puţin la început. Apoi mi-a zis: 

- Nu mă face să aştept, am aşteptat destul. 

Şi i-am sărutat tâmpla transpirată şi mi-am mişcat şoldurile 
înainte. De parcă lansam Madison la orizontală. A gemut, s-a 
retras puţin, apoi şi-a ridicat şi ea şoldurile ca să mă întâmpine. 

- Sadie? Te doare? 

- Odumnezeulmeuda, a oftat iar eu am râs. 

A deschis ochii şi s-a uitat la mine cu un amestec de 
curiozitate şi speranţă. 

- Gata? Sau mai e? 

- Mai e puţin, i-am spus. Dar nu ştiu cât. N-am mai fost cu o 
femeie de ceva vreme. 

S-a dovedit că a mai fost ceva. Doar câteva minute în timp 
real, dar uneori timpul este altcumva - şi nimeni nu ştia asta mai 
bine decât mine. La sfârşit a început să geamă din nou: 

- O, o, Doamne, o, Doamne Dumnezeule, o, iubitule! 

Sunetul descoperirii lacome din voce m-a purtat pe culmi, aşa 
că nu a fost tocmai o chestie simultană. Dar după câteva 
secunde şi-a ridicat capul îngropându-l în umărul meu. Un pumn 
mic m-a lovit în omoplat o dată, de două ori... apoi s-a deschis ca 
petalele unei flori şi a rămas nemişcată. S-a lăsat la loc pe perne. 
Se uita fix la mine cu o expresie atât de stupefiată încât era puţin 
cam înspăimântătoare. 

- Am avut, mi-a spus. 

- Am observat. 

- Mama mi-a zis că femeile n-au niciodată, doar bărbaţii. Mi-a 
zis că orgasmul femeilor e o legendă. 

A scos un hohot nesigur de râs. 

- Dumnezeule, ce a pierdut! 

S-a ridicat într-un cot, mi-a luat o mână şi şi-a pus-o pe un 
sân. Sub palma mea, inima îi bătea repede, foarte repede. 

- Spune-mi, domnule Amberson, cât durează până putem s-o 
facem din nou? 


3 
Când soarele îmbujorat a dispărut în smogul gros de fum de 


345 


sondă de la vest, Sadie şi cu mine stăteam sub nucul bătrân din 
curtea ei minusculă, mâncam sendvişuri cu salată de pui şi beam 
ceai cu gheaţă. Dar tort nu mâncam. Tortul fusese iremediabil 
compromis. 

- Te deranjează să porţi... ştii tu, chestiile astea de la 
drogherie? 

- Nu, i-am răspuns. 

In realitate m-a deranjat întotdeauna. Multe produse 
americane vor suferi îmbunătăţiri între 1961 şi 2011, dar ascultă- 
| pe Jake Epping, prezervativele vor rămâne la fel. Sigur, vor avea 
denumiri mai excentrice şi chiar aditivi de gust (pentru cei cu 
înclinații mai deosebite), dar în esenţă rămân tot nişte corsete pe 
care ţi le tragi peste puţă. 

- Am avut o diafragmă, mi-a spus. 

Nu avea masă în curte, aşa că întinsese o pătură pe iarbă. 
Acum a luat în mâini caserola cu salata de castraveți şi ceapă şi 
a început să se joace nervos cu ea, închizând-o şi deschizând-o 
într-o manieră pe care multă lume, inclusiv eu, ar fi considerat-o 
freudiană. 

- Mi-a dat-o mama o săptămână înainte de nunta cu Johnny. 
Ba chiar mi-a explicat cum să mi-o pun, deşi n-a putut să se uite 
în ochii mei şi sunt sigură că i-ar fi sfârâit obrajii dacă aş fi scăpat 
o picătură de apă pe ei. „Să nu faci vreun copil în primele 
optsprezece luni”, mi-a zis. „Ba chiar în primii doi ani, dacă 
reuşeşti să-l faci să aştepte atât. Aşa o să poţi să trăieşti din 
salariul lui şi o să-l economiseşti pe al tău.” 

- Nu e un sfat prea rău. 

Eram precaut. Ne aflam pe un teren minat. Ştia asta la fel de 
bine ca şi mine. N 

- Johnny e profesor de biologie. Inalt, dar nu cât tine. Mă 
săturasem să mă tot întâlnesc cu bărbaţi mai scunzi şi cred că de 
aia am acceptat când m-a invitat în oraş prima dată. Intr-un final 
am ajuns să mă obişnuiesc cu el. Am crezut că era un om drăguţ, 
deşi când mă conducea seara acasă nu părea a căpăta încă o 
pereche de mâini. Pe atunci credeam că astea sunt semne de 
dragoste. Ce naivă eram, nu crezi? 

Am făcut un gest neutru cu mâna. 

- Ne-am cunoscut la Universitatea Georgia Southern şi apoi 
ne-am angajat la acelaşi liceu din Savannah. Mixt, dar particular. 
Sunt convinsă că tăticuţul lui a tras nişte sfori ca să ajungem 
împreună acolo. Claytonii nu sunt bogaţi - nu mai sunt bogaţi, 


346 


deşi au fost pe vremuri -, dar încă fac parte din înalta societate 
din Savannah. Săraci, dar influenţi, înţelegi? 

Nu înţelegeam - chestiuni legate de cine ce este în societate 
nu erau importante în vremea mea -, dar am murmurat nişte 
vorbe de încuviinţare. Ţinuse toate astea închise în ea prea 
multă vreme şi acum parcă era în transă. A 

- Aşa că aveam o diafragmă, bineînţeles că aveam. Intr-o 
cutiuţă elegantă cu un trandafir pe capac. Doar că n-am folosit-o 
niciodată. N-a fost nevoie. In cele din urmă am aruncat-o la gunoi 
după una din „slobozelile” lui. Aşa le spunea, slobozeli. „Trebuie 
să mă slobozesc”, obişnuia să spună. Şi după aia urma mătura. 
Inţelegi? 

Nu înţelegeam deloc. 

Sadie a râs şi iarăşi mi-am adus aminte de Ivy Templeton. 

- Aşteaptă doi ani, mi-a zis mama! Aş fi putut să aştept şi 
douăzeci, fără să am nevoie de diafragmă! 

- Ce s-a întâmplat? am prins-o uşor de braţ. Te bătea? Cu 
coada de la mătură? 

Mai era o modalitate în care ar fi putut fi folosită - citisem 
Last Exit to Brooklyn -, dar individul nu făcuse aşa ceva. Sadie 
fusese virgină; dovada era pe cearşafuri. 

- Nu, mi-a răspuns. Mătura nu era pentru bătaie, George. Nu 
cred că mai pot să vorbesc despre asta. Nu acum. Mă simt... nu 
ştiu... ca o sticlă de şampanie agitată bine. Ştii ce-aş vrea? 

Aveam o oarecare idee, dar am fost politicos şi am întrebat-o. 

- Vreau să mă duci înăuntru şi să-i scoţi dopul. 

Şi-a ridicat braţele deasupra capului şi s-a întins. Nu-şi mai 
pusese sutienul şi i se vedeau sânii ridicându-se sub bluză. 
Sfârcurile, pete întunecate, semănau cu nişte semne de 
punctuație în seara târzie. 

Mi-a spus: 

- Nu vreau să retrăiesc astăzi trecutul. Azi vreau doar să 
bolborosesc ca şampania. 


4 


O oră mai târziu aţipise. Am trezit-o sărutând-o pe frunte şi 
apoi pe nas. 

- Trebuie să plec. Să-mi iau maşina din faţa casei înainte ca 
vecinii să înceapă să-şi cheme prietenii. 

- Ai dreptate. Alături stă familia Sanford, iar Lila Sanford face 


347 


practică la bibliotecă luna asta. 

Şi eram destul de sigur că tatăl Lilei făcea parte din consiliul 
director al şcolii, dar n-am spus. Sadie strălucea şi nu era nevoie 
să stric momentul. Familia Sanford ştia acum doar că stăm 
cuminţi pe canapea, cu picioarele apropiate, aşteptând să se 
termine Dennis pericol public şi să înceapă emisiunea lui Ed 
Sullivan. Dar dacă maşina mea va mai fi în faţa casei şi la ora 
unsprezece, percepţia lor se va putea schimba. 

M-a urmărit cum mă îmbrac. 

- Şi acum ce o să se întâmple, George? Cu noi? 

- Vreau să fiu cu tine, dacă şi tu vrei să fii cu mine. Vrei? 

S-a ridicat în capul oaselor, cearşaful dezgolind-o până la 
talie, şi s-a întins după pachetul cu ţigări. 

- Din tot sufletul. Dar încă sunt măritată şi chestia asta se va 
schimba abia la vară în Reno. Dacă aş încerca anularea căsniciei, 
Johnny s-ar împotrivi din toate puterile. Pe dracu', părinţii lui s-ar 
împotrivi din toate puterile. 

- Dacă suntem discreţi totul o să fie în regulă. Dar trebuie să 
fim prevăzători. Ştii asta, nu? 

A început să râdă şi şi-a aprins o ţigară. 

- O, da. Ştiu asta. 

- Sadie, ai avut probleme cu disciplina la bibliotecă? 

- Ce? Sigur, am avut câteva. Nimic deosebit. 

A ridicat din umeri şi sânii i s-au legănat. Imi doream să nu 
mă fi îmbrăcat atât de repede. Pe de altă parte, pe cine 
păcăleam? Poate că James Bond ar mai fi fost în stare de încă o 
tură, dar Jake/George era epuizat. 

- Sunt nouă aici. Copiii mă testează. Nu e foarte plăcut, dar 
mă aşteptam la aşa ceva. De ce? 

- Cred că problemele astea vor dispărea. Elevilor le place 
foarte mult când profesorii se îndrăgostesc. Până şi băieţilor le 
place. E ca o emisiune de la televizor. 

- Şi îşi vor da seama că am... 

M-am gândit mai bine şi i-am răspuns: 

- Unele dintre fete. Cele cu experienţă. 

A suflat un rotocol de fum. 

- Splendid. 

Dar nu părea supărată. 

- Ce-ar fi să mergem să mâncăm la restaurantul The Saddle 
din Round Hill? Să-i obişnuim pe oameni să ne considere 
pereche. 


348 


- Bine. Mâine? 

- Nu. Mâine am ceva de făcut în Dallas. 

- Documentare pentru carte? 

- lnî. 

Şi iată-mă, abia începusem relaţia şi deja o minţeam. Nu-mi 
plăcea deloc, dar nu vedeam nicio altă cale. In ceea ce priveşte 
viitorul... Am refuzat să mă gândesc acum. Şi eu trebuia să-mi 
protejez strălucirea. 

- Marţi? 

- Bine. Şi, George? 

- Ce este? 

- Trebuie să găsim o modalitate să facem asta în continuare. 

l-am surâs: 

- Dragostea o să le rezolve pe toate. 

- Cred că-i mai mult vorba de dorinţă. 

- Poate că amândouă. 

- Eşti minunat, George Amberson. 

lisuse, până şi numele era o minciună. 

- O să-ţi povestesc despre Johnny şi despre mine. Când o să 
pot. Şi dacă o să vrei să mă asculţi. 

- Vreau. 

Credeam că trebuie să o ascult. Dacă voiam ca relaţia să 
funcţioneze, trebuia să înţeleg. Ce se întâmplase cu ea. Cu el. Cu 
mătura. 

- Când te simţi pregătită. 

- După cum spune mult stimatul nostru director, „Elevi, va fi 
incitant, dar merită osteneala”. 

Am izbucnit în râs. 

Şi-a stins ţigara. 

- Mă întreb dacă duduia Mimi ar fi fost de acord cu ce facem 
noi. 

- Sunt convins că da. 

- Şi eu cred. Să conduci prudent, dragule. Şi ia-le pe astea. 

A arătat spre punga de hârtie de la farmacia din Kileen de pe 
măsuţa de toaletă. 

- Ar trebui să caut cine ştie ce explicaţii dacă se întâmplă să 
treacă pe la mine vreo persoană din aia foarte curioasă care-şi 
vâră nasul în dulăpiorul de medicamente după ce face pipi. 

- Bună idee. 

- Dar să le ţii la îndemnă, scumpule. 

Şi mi-a făcut cu ochiul. 


349 


5 


M-am pomenit că mă tot gândesc la prezervative pe drumul 
spre casă. Marca Trojan... şi cu striaţii pentru plăcerea doamne. 
Aşa scria pe cutie. Doamna nu mai avea diafragmă (deşi 
credeam că-şi va putea face rost de una data viitoare când se va 
duce la Dallas), iar anticoncepţionalele vor apărea pe piaţă abia 
peste un an sau doi. Dar chiar şi aşa, doctorii se vor feri să le 
prescrie, dacă-mi aminteam eu bine informaţiile din cursul de 
sociologie modernă de la facultate. Aşa că, până una alta, 
rămâneam cu prezervativele Trojan. Nu le purtam ca să-i fac 
plăcere, ci ca să nu rămână însărcinată. Ceea ce era destul de 
amuzant dacă te gândeşti că eu nu mă voi naşte decât peste 
cincisprezece ani. 

E teribil de derutant să te gândeşti la viitor. 


6 


Seara următoare am vizitat din nou afacerea lui Silent Mike. 
Semnul de pe uşă era întors cu INCHIS la vedere şi magazinul 
părea pustiu, dar am ciocănit şi amicul meu electronist mi-a dat 
drumul înăuntru. 

- La fix ai venit, domnule Doe. Chiar la fix, mi-a spus el. Să 
vedem ce părere ai. Personal, cred că m-am întrecut pe mine 
însumi. 

L-am aşteptat lângă vitrina cu tranzistoare până s-a dus în 
camera din spate. A apărut cu câte o lampă în fiecare mână. 
Abajururile erau atât de murdare de parcă fuseseră reglate de 
mult prea multe degete jegoase. Baza uneia era ciobită şi acum 
stătea într-o rână: Lampa lInclinată din Pisa. Erau perfecte, şi i- 
am mărturisit asta. A rânjit satisfăcut şi a pus şi cutiile cu cele 
două magnetofoane lângă lămpi. Şi un săculeţ cu mai multe 
bucăţi de sârmă de diferite lungimi, atât de subţiri încât erau 
aproape invizibile. 

- Facem o demonstraţie? 

- Cred că am înţeles, i-am răspuns şi am pus pe tejghea cinci 
bancnote de douăzeci de dolari. 

M-a impresionat puţin când a încercat să împingă una din ele 
spre mine. 

- Ne-am înţeles să fie o sută optzeci. 


350 


- Restul de douăzeci este ca să uiţi că am călcat vreodată pe 
aici. 

S-a gândit un pic, apoi a pus degetul pe bancnota rătăcită şi a 
tras-o lângă prietenele ei verzi. 

- Am uitat, deja. Aş putea zice că-i un bacşiş. 

Când îl priveam cum pune lucrurile mele într-o pungă de 
hârtie, m-a lovit curiozitatea şi i-am adresat o întrebare. 

- Kennedy? Nu l-am votat, dar cred că o să fie în regulă dacă 
n-o să-şi primească ordinele de la Papă. [ara are nevoie de 
cineva mai tânăr. Am intrat într-o eră nouă, înţelegi? 

- Şi crezi că ar fi în siguranţă dacă ar veni în Dallas? 

- Probabil. Dar nu sunt sigur. Dacă aş fi în locul lui, aş rămâne 
la nord de linia Mason-Dixon. 

Am râs: 

- Unde totul e calm şi totul e strălucitor? 

Silent Mike (Holy Mike) a spus: 

- Nu începe. 


7 


În cancelaria de la etajul întâi era un rastel pentru 
corespondenţă şi înştiinţări şcolare. Marţi dimineaţă, în ora 
liberă, am găsit un plic sigilat în cutia mea. 


Dragă George, 

Dacă încă mai vrei să luăm cina împreună, trebuie să fie pe la 
ora cinci, pentru că săptămâna asta şi cea viitoare trebuie să mă 
scol devreme din cauza aranjamentelor pentru Târgul de Carte 
de Toamnă. Poate ne întoarcem la mine pentru desert. 

Am tort, dacă ai chef de o felie. 

Sadie 


- De ce râzi, Amberson? m-a întrebat Danny Laverty. Corecta 
nişte teme cu o intensitate găunoasă care sugera o mahmureală 
teribilă. Spune-mi şi mie că mi-ar prinde tare bine să râd. 

- Tî, i-am zis. E ceva personal. N-ai înţelege poanta. 


8 


Dar noi am înţeles-o şi „tort” a fost numele pe care am 
început să-l folosim pentru ce făceam şi în toamna aceea am 
mâncat chiar foarte mult. 


351 


Am fost discreţi, dar bineînţeles că au existat unii care ştiau 
ce se întâmplă. Probabil că au circulat şi nişte bârfe, dar nu a fost 
niciun scandal. Oamenii din oraşele mici nu sunt deloc răi. 
Cunoşteau situaţia lui Sadie, măcar în linii mari, şi înțelegeau că, 
cel puţin deocamdată, nu ne puteam lua un angajament public. 
Nu venea la mine; asta ar fi dat naştere la vorbe. lar eu nu 
rămâneam niciodată la ea peste ora zece seara; şi asta ar fi dat 
naştere la vorbe. Nu era chip să-mi pot pune Sunlinerul în garaj 
şi să rămân peste noapte pentru că nu aveam loc de Broscuţa ei, 
chiar dacă foarte mică. Şi nici n-aş fi făcut-o, pentru că tot ar fi 
aflat cineva. Aşa se întâmplă mereu în oraşele mici. 

Mergeam la ea după ore. Luam masa împreună. „Cina”, 
spunea ea. Uneori mergeam la restaurantul lui Al şi mâncam 
Prongburgeri şi fileuri de somn; alteori mergeam la The Saddle; 
de două ori am dus-o sâmbăta seara la sala de dans din oraş. Am 
fost la film la cinematograful Gem din Jodie sau la Mesa din 
Round Hill sau la cel în aer liber din Kileen (pe care elevii îl 
numiseră cursa de submarine). Intr-un restaurant decent, cum 
era The Saddle, Sadie bea un pahar cu vin înainte de masă, iar 
eu beam o bere în timpul cinei, dar aveam grijă să nu fim văzuţi 
în tavernele locale, cu atât mai puţin la Red Rooster, singura 
cârciumă din Jodie unde era un tonomat, loc despre care elevii 
noştri vorbeau cu dor şi înfiorare. Era anul 1961 şi chiar dacă 
segregarea se mai îndulcise în mijlocul ţării - negrii îşi 
câştigaseră dreptul de a lua prânzul la tejghelele lungi din Dallas, 
Fort Worth şi Houston - profesorii nu puteau fi văzuţi niciodată 
bând la Red Rooster. Nu şi dacă mai voiau să predea vreodată 
aici. Niciodată-niciodată-niciodată. 

Când făceam dragoste în dormitorul lui Sadie, avea 
întotdeauna la îndemână, lângă pat, o pereche de pantaloni, un 
pulover şi o pereche de pantofi. Ţinuta de urgenţă, o numea ea. 
Singura dată când s-a auzit soneria de la intrare pe când eram 
amândoi dezbrăcaţi (stare căreia începuse să-i spună flagrant 
delicios), s-a îmbrăcat în nici zece secunde. S-a întors chicotind şi 
fluturând un exemplar din revista Turnul de veghe. 

- Martorii lui lehova. Le-am spus că sunt mântuită şi au 
plecat. 

Odată, când mâncam în bucătărie şuncă şi bame după 
consumarea actului, mi-a spus că relaţia noastră îi aminteşte de 
filmul Love in the Afternoon cu Audrey Hepburn şi Gary Cooper. 

- Uneori mă întreb dacă e mai bine noaptea, a zis uşor 


352 


melancolică. Aşa cum fac oamenii normali. 

- O să ai toate şansele să afli, i-am răspuns. [ine aproape, 
iubito. 

A zâmbit şi mi-a sărutat colţul gurii. 

- Foloseşti aşa nişte expresii trăsnite, George. 

- O, da, am zis. Sunt foarte original. 

Şi-a împins farfuria. 

- Sunt gata de desert. Tu ce zici? 


9 


Nu la multă vreme după ce Martorii lui lehova apăruseră la 
uşa lui Sadie - trebuie să fi fost pe la începutul lui noiembrie, 
pentru că tocmai finalizasem distribuţia la Doisprezece oameni 
furioşi - greblam frunzele moarte de pe gazon când am auzit o 
voce: 

- Bună, George, ce mai faci? 

M-am întors şi am dat cu ochii de Deke Simmons, văduv acum 
pentru a doua oară. Rămăsese în Mexic mai mult decât şi-ar fi 
închipuit oricine şi s-a întors tocmai atunci când lumea începuse 
să creadă că va rămâne acolo pentru totdeauna. Acum îl vedeam 
pentru prima oară. Era foarte bronzat, dar mult prea slab. 
Atârnau hainele pe el, iar părul - de culoarea oţelului în ziua 
nunţii - era acum complet alb şi i se rărea în creştet. 

Mi-am aruncat grebla şi m-am repezit, bucuros, la el. Am vrut 
să-i strâng mâna, dar l-am luat în braţe. Chestie care l-a 
descumpănit - în anul 1961, Bărbaţii Adevăraţi Nu Se 
Imbrăţişează -, dar apoi a început să râdă. 

M-am dat un pas înapoi: 

- Arăţi super! 

- Bună încercare, George. Dar să ştii că mă simt ceva mai 
bine. Când a murit Meems... Ştiam că aşa se va întâmpla, dar tot 
m-a dat gata. Inima nu poate să înţeleagă, cred eu. 

- Intră să bem o cafea. 

- Mi-ar face plăcere. 

Am discutat despre perioada pe care o petrecuse în Mexic. 
Am discutat despre şcoală. Am discutat despre invincibila echipă 
de fotbal şi despre apropierea campionatului. Apoi şi-a pus 
ceaşca pe masă şi mi-a spus: 

- Ellen Dockerty m-a rugat să-ţi zic o vorbă, două despre tine 
şi Sadie Clayton. 


353 


Aşa, vezi. Şi eu, care crezusem că totul merge bine. 

- Acum îşi spune Dunhill. E numele ei de fată. 

- Ştiu totul despre situaţia ei. Am ştiut de când am angajat-o. 
E o fată minunată şi tu eşti un om bun, George. Dacă e să mă iau 
după ce-mi zice Ellie, consider că faceţi faţă cu multă bună 
cuviinţă unei situaţii dificile. 

M-am mai relaxat un pic. 

- Ellie zice că e aproape convinsă că niciunul din voi nu ştie 
de motelul Candlewood Bungalows de lângă Kileen. Nu s-ar fi 
simţit tocmai bine să vă spună ea însăşi, aşa că m-a rugat pe 
mine. 

- Candlewood Bungalows? 

- Am dus-o pe Meems acolo într-o mulţime de sâmbete. 

Îşi răsucea cana de cafea în mâini care păreau acum prea 
mari pentru trupul lui. 

- E condus de un cuplu de profesori ieşiţi la pensie din 
Arkansas sau Alabama. Unul dintre statele astea care încep cu A. 
Profesori bărbați la pensie. Dacă pricepi ce-ţi zic. 

- Cred că înţeleg, da. 

- Sunt oameni cumsecade, foarte discreţi în privinţa relaţiei 
lor şi în privinţa oaspeţilor lor. 

Şi-a ridicat ochii din cafea. Se îmbujorase puţin, dar zâmbetul 
nu-i dispăruse. 

- Nu e un motel care să închirieze camere cu ora, dacă la asta 
te gândeşti. Nici pe departe. Camerele sunt drăguţe, preţurile 
rezonabile, iar restaurantul micuţ de pe şosea este intim şi 
liniştit. Sunt momente când o fată are nevoie de aşa ceva. Poate 
şi bărbatul are nevoie. Ca să nu mai facă totul pe fugă. Şi să nu 
se simtă ieftini. 

- Mulţumesc, i-am spus. 

- Cu foarte multă plăcere. Am petrecut multe seri frumoase la 
Candlewood cu Mimi. Câteodată doar ne-am uitat la televizor din 
pat, îmbrăcaţi în pijamale, dar şi asta-i o manieră plăcută de a-ţi 
petrece timpul când ai ajuns la o anumită vârstă, a surâs el cu 
tristeţe. Sau aproape. Adormeam ascultând greierii. Sau câte 
vreun lup care urla de foarte departe, din prerie. La lună, ştii? 
Chiar fac asta. Lupii urlă la lună. 

Şi-a scos o batistă din buzunarul de la spatele pantalonilor cu 
mişcări încete de om bătrân şi şi-a şters obrajii. l-am întins mâna 
şi Deke mi-a strâns-o. 

- A ţinut la tine, deşi n-a reuşit niciodată să te înţeleagă. 


354 


Zicea că-i aminteşti de fantomele din filmele mute. „E foarte 
luminos, dar parcă nu-i cu totul aici”, aşa spunea. 

- Nu sunt fantomă. Pe cuvânt. 

Mi-a zâmbit. 

- Nu? În cele din urmă am reuşit să-ţi verific referinţele. Abia 
după ce predaseşi la noi ceva vreme şi după ce ai făcut o treabă 
aşa de nemaipomenită cu piesa. Cele de la şcoala din Sarasota 
sunt în regulă, dar mai departe... a clătinat din cap surâzând 
încă. Şi licenţa ta e emisă de o fabrică din Oklahoma. 

Nu folosea la nimic să încerc să-mi dreg glasul. Nu puteam să 
mai scot niciun sunet. 

- Şi ce-mi pasă, ai putea să mă întrebi? Nu prea mult. 
Odinioară, în părţile astea de lume, dacă un om venea în oraş 
călare, cu câteva cărţi prinse la şa, cu ochelari pe nas şi cravată 
la gât, putea să fie pe loc angajat director de şcoală şi să rămână 
în funcţie douăzeci de ani. Şi nu cu prea multă vreme în urmă. 
Eşti un profesor al naibii de bun. Elevii ştiu asta, eu ştiu asta şi 
Meems ştia asta. Şi pentru mine înseamnă mai mult decât 
suficient. 

- Ellen ştie că mi-am falsificat referinţele? 

Pentru că Ellen Dockerty era director interimar şi, după 
întrunirea consiliului director al şcolii din ianuarie, funcţia va 
deveni de drept a ei, dat fiind că nu existau contracandidaţi. 

- Nu şi nici n-o să afle. Cel puţin, nu de la mine. Nu consider 
că ar trebui să ştie. 

S-a ridicat de la masă. 

- Dar există cineva care trebuie să ştie adevărul despre cine 
eşti, pe unde ai fost şi ce ai făcut. Şi acel cineva este o anumită 
bibliotecară. În cazul în care ai intenţii serioase cu ea. Ai? 

- Da, i-am răspuns şi Deke a dat din cap ca şi cum asta ar fi 
rezolvat totul. 

Imi doream să fi fost aşa. 


10 


Mulțumită lui Deke Simmons, Sadie a apucat să afle ce 
înseamnă să faci dragoste după apusul soarelui. Când am 
întrebat-o cum a fost, mi-a răspuns că a fost minunat. 

- Dar cel mai mult abia aştept să mă trezesc lângă tine mâine 
dimineaţă. Auzi vântul? 

Il auzeam. Şuiera prin streşini. 


355 


- Nu-ţi dă o stare de linişte? 

- Ba da. 

- Acum am să spun ceva. Sper să nu te stânjenesc. 

- Spune. 

- Cred că m-am îndrăgostit de tine. Poate că-i vorba doar 
despre sex, am auzit că e o greşeală pe care oamenii o fac de 
obicei, dar nu cred. 

- Sadie? 

- Da? încercând să zâmbească, dar în realitate arătând 
înfricoşată. 

- Şi eu te iubesc. Fără niciun „poate” sau „din greşeală”. 

- Slavă Domnului, a oftat ea şi s-a cuibărit mai aproape. 


11 


La a doua noastră vizită la Candlewood Bungalows, era 
pregătită să vorbească despre Johnny Clayton. 

- Dar stinge lumina, vrei? 

Am făcut ce mi-a cerut. In timpul povestirii a fumat trei ţigări. 
Spre sfârşit a plâns în hohote, probabil nu atât din cauza amintirii 
durerii, cât din jenă faţă de mine. Cred că în cazul celor mai mulţi 
dintre noi este mai uşor să recunoaştem că am greşit decât să 
recunoaştem că am fost tâmpiţi la un moment dat. Nu că ăsta ar 
fi fost cazul ei. Este o diferenţă enormă între prostie şi naivitate. 
Şi, ca majoritatea fetelor provenite din familii din clasa de mijloc 
prin anii patruzeci şi cincizeci, Sadie nu ştia aproape nimic 
despre sex. Mi-a mărturisit că niciodată până atunci nu se uitase 
la un penis. Îl văzuse pe fugă pe al lui Johnny de câteva ori, dar 
mi-a zis că, dacă ar fi prins-o că se uită, i-ar fi prins capul în 
mână şi i l-ar fi întors cu duritate, aproape la limita durerii. 

- Dar mă durea întotdeauna, a spus. Inţelegi? 

John Clayton provenea dintr-o familie religioasă în mod 
convenţional, dar nu fanatică. Era un om plăcut, atent, suficient 
de atrăgător. Nu avea cel mai teribil simţ al umorului din lume 
(„nu avea deloc” mi se părea mult mai aproape de adevăr), dar 
părea că o adoră. Părinţii ei îl adorau ei înşişi. Mai ales Claire 
Dunhill era nebună după Johnny Clayton. Şi, bineînţeles, el era 
mai înalt decât Sadie, chiar şi atunci când aceasta purta tocuri. 
Foarte important după atâţia ani de glume făcute pe seama 
înălţimii ei. 

- Singurul lucru care m-a neliniştit la el înainte de căsătorie 


356 


era ordinea lui exagerată, a continuat Sadie. Îşi aranjase toate 
cărţile în ordine alfabetică şi se supăra foarte tare dacă le puneai 
în altă parte. Se enerva şi dacă luai vreuna de pe raft - se simţea 
asta, era ca un fel de încordare a aerului din încăpere. Se 
bărbierea de trei ori pe zi şi se spăla pe mâini tot timpul. Dacă 
dădea mâna cu cineva, inventa câte o scuză şi dădea fuga la 
baie să se spele de îndată ce putea. 

- Şi hainele şi le aranjase pe culori, am spus eu. Atât cele de 
pe el, cât şi cele din dulap şi vai şi amar de cel care le schimba 
locul. Proviziile din cămară erau şi ele puse în ordine alfabetică? 
Sau se scula uneori noaptea ca să verifice dacă a stins focurile 
de la maşina de gătit şi dacă a încuiat uşile? 

S-a întors spre mine, cu ochii mari şi nedumeriţi în întuneric. 
Patul a scârţâit prietenos; vântul a izbucnit în rafale; un geam 
slăbit a păcănit în ramă. 

- De unde ştii? 

- E o boală. Se numeşte tulburare obsesiv-compulsivă. TOC pe 
scurt. Howard... dar m-am oprit. 

Incepusem să spun că Howard Hughes a avut aşa ceva, dar 
poate că încă nu era adevărat. Şi chiar dacă era, poate că 
oamenii nu aflaseră încă. 

- Un vechi prieten de-al meu a avut boala asta. Howard 
Temple. Nu contează. Ţi-a făcut rău, Sadie? 

- Nu tocmai. Adică nu m-a bătut şi nu mi-a tras niciun pumn, 
deşi odată mi-a dat o palmă. Atâta tot. Dar oamenii pot răni alţi 
oameni şi fără să-i bată, nu-i aşa? 

- Aşa este. _ 

- Nu am putut să vorbesc cu nimeni despre asta. In special cu 
mama. Ştii ce mi-a zis în ziua nunţii? Că dacă spun jumătate de 
rugăciune înainte şi jumătate în timpul, totul o să fie bine. /n 
timpul a fost expresia cea mai apropiată de raporturi sexuale pe 
care a reuşit s-o rostească vreodată. Am încercat să stau de 
vorbă cu prietena mea, Ruthie. Dar o singură dată. Era după ore 
şi ea mă ajuta să fac ordine în bibliotecă. „Nu este treaba mea ce 
se întâmplă în spatele uşii de la dormitor”, mi-a zis. Şi n-am mai 
încercat pentru că, de fapt, nici eu nu voiam să vorbesc despre 
asta. Mi-era mult prea ruşine. 

Şi vorbele au dat năvală. Unele lucruri erau mai neclare din 
cauza lacrimilor, dar am prins esenţa. In anumite nopţi - poate o 
dată pe săptămână, poate de două ori - îi spunea că trebuie „să 
se slobozească”. Stăteau întinşi unul lângă altul pe pat, ea într-o 


357 


cămaşă de noapte (el insista să fie neapărat opacă), el într-o 
pereche de boxeri. Niciodată nu l-a văzut mai dezbrăcat de atât. 
Lăsa cearşaful mai jos şi ea vedea cortul făcut în material de 
erecţia lui. 

- O dată s-a uitat şi el la cort. Doar o singură dată, din câte 
îmi aduc aminte. Şi ştii ce a zis? 

- Nu. 

- „Cât de scârboşi suntem.” Apoi a mai spus: „Termină ca să 
apuc să dorm şi eu.” 

Şi ea băga mâna pe sub aşternuturi şi îl masturba. Niciodată 
nu dura multă vreme, uneori era o chestiune de doar câteva 
secunde. De câteva ori i-a atins sânii în timp ce ea îşi îndeplinea 
datoria, dar de obicei mâinile îi rămâneau împreunate pe piept. 
La sfârşit, se ducea la baie, se spăla şi se întorcea îmbrăcat în 
pijama. Avea şapte. Toate albastre. 

După aceea era rândul ei să meargă la baie şi să se spele pe 
mâini. El insista să se spele cel puţin trei minute şi cu apă atât de 
fierbinte că i se înroşea pielea. Când se înapoia în pat îşi ridica 
mâinile pentru inspecţie. Dacă mirosul de săpun nu era suficient 
de puternic ca să-l mulţumească, trebuia să se spele din nou. 

- Şi când mă întorceam, mătura era acolo. 

O punea peste cearşaf, dacă era vară; peste pături dacă era 
iarnă. Impărţea patul în două. Partea lui şi partea ei. 

- Dacă aveam somnul agitat şi se întâmpla s-o mişc, se 
trezea. Indiferent cât de adânc ar fi dormit, tot se trezea. Şi mă 
împingea la loc. Dur. Spunea că „depăşesc mătura”. 

A pălmuit-o atunci când l-a întrebat cum avea de gând să aibă 
copii, dacă nu o punea niciodată în ea. 

- A turbat de-a dreptul. De-aia m-a pălmuit. Mai târziu şi-a 
cerut scuze, dar atunci mi-a zis: „Crezi că aş intra în gaura ta 
plină de microbi ca să aduc copii pe lumea asta împuţită? Oricum 
o să se aleagă praful de tot, oricine citeşte ziarele îşi dă seama 
că aşa va fi şi că radiaţiile o să ne omoare. O să murim plini de 
răni purulente şi scuipându-ne plămânii de atâta tuse. Se poate 
întâmpla în orice moment.” 

- lisuse. Nu-i de mirare că l-ai părăsit, Sadie. 

- Abia după patru ani irosiţi. Atât a durat ca să mă conving că 
merit mai multe de la viaţă decât să ordonez şosetele soţului pe 
culori, să-l stimulez manual de două ori pe săptămână şi să dorm 
cu o nenorocită de mătură. Asta a fost partea cea mai umilitoare, 
partea despre care am fost sigură că nu voi putea vorbi nimănui 


358 


niciodată... pentru că era atât de caraghios. 

Dar mie nu mi se părea caraghios. Mi se părea ceva din zona 
crepusculară dintre nevroză şi psihoză indiscutabilă. Şi mi se mai 
părea că ascult Povestea Anilor Cincizeci. Era uşor să mi-i 
închipui pe Rock Hudson şi pe Doris Day dormind cu o mătură 
între ei. Adică, dacă Rock n-ar fi fost homosexual. 

- Şi nu te-a căutat? 

- Nu. Am făcut cerere de angajare la vreo zece şcoli diferite şi 
am primit răspunsurile într-o căsuţă poştală. Mă furişam de parcă 
eram o femeie ce avea o aventură extraconjugală. Şi chiar aşa 
m-au tratat mama şi tata când au aflat. Tata şi-a mai revenit 
puţin - cred că bănuieşte cât de rău a fost, deşi bineînţeles că nu 
doreşte să afle amănuntele. Dar mama? Ea nu. Ea e furioasă pe 
mine. A trebuit să-şi schimbe biserica la care mergea la slujbe şi 
să iasă din grupul doamnelor care brodează. Pentru că nu-şi 
putea ţine fruntea sus, aşa zice. 

Cumva, atitudinea asta părea la fel de crudă şi de nebună ca 
şi povestea cu mătura, dar n-am spus nimic. Alt aspect al 
problemei mă interesa mai mult decât părinţii mult prea 
mărginiţi ai lui Sadie. 

- Clayton nu le-a spus că ai plecat? Am priceput bine? Nu s-a 
dus să vorbească cu ei? 

- Nu. Mama a înţeles, desigur. 

Tărăgăneala sudică din glasul lui Sadie, de obicei abia 
perceptibilă, s-a accentuat: 

- L-am făcut atât de urât de ruşine pe bietul băiat, că nu voia 
să vorbească cu nimeni. 

A renunţat la accent. 

- Să ştii că nu sunt sarcastică. Mama înţelege ruşinea şi 
înţelege aparențele. În astea două privinţe Johnny şi mama sunt 
leii. Cu ea ar fi trebuit să se însoare. 

A scos un hohot de râs puţin cam isteric. 

- Probabil că mama s-ar fi îndrăgostit de mătura aia veche. 

- Şi n-ai primit nicio veste de la el? Nici măcar o carte poştală 
în care să scrie „Hei, Sadie, haide să punem lucrurile la punct ca 
să ne putem vedea de vieţile noastre.”? 

- Cum să primesc? Nu ştie unde sunt şi sunt sigură că nici nu-i 
pasă. 

- Vrei ceva de la el? Pentru că un avocat... 

M-a sărutat. 

- Singurul lucru pe care îl vreau e deja aici, în pat lângă mine. 


359 


Am dat aşternuturile la o parte. 
- Uită-te la mine, Sadie. Fără teamă. 
S-a uitat. Şi a atins. 


12 


După aceea am aţipit. Nu a fost un somn adânc - auzeam 
vântul şi zăngănitul geamului în ramă -, dar am visat. Eram cu 
Sadie într-o casă goală. Dezbrăcaţi. Ceva se mişca la etaj, cu 
bufnituri şi zgomote ciudate. Puteau fi paşi, dar parcă erau prea 
multe picioare. Nu mă simţeam vinovat la gândul că am fi putut 
fi descoperiţi goi puşcă. Mă simţeam înfricoşat. Pe un perete cu 
tencuiala jupuită era scris în cărbune IL VOI UCIDE CURAND PE 
PREŞEDINTE. Dedesubt, cineva adăugase NUI DESTUL DE 
CURÂND ARE BOALĂN EL. Cu ruj închis la culoare. Sau poate cu 
sânge. 

Poc, trosc, buf. 

De deasupra. 

- Cred că-i Frank Dunning, i-am şoptit lui Sadie. 

Am prins-o de braţ. Era foarte rece. Ca brațul unei moarte. Ca 
brațul unei femei care fusese ucisă în bătaie cu un baros, poate. 

Sadie a clătinat din cap. Se uita la tavan. li tremurau buzele. 

Poc, trosc, buf. 

Peste noi ningea cu var şi cu praf. 

- Atunci e John Clayton, am şoptit iar. 

- Nu, a spus ea. Cred că-i Omul cu bilet galben. L-a adus pe 
Jimla. 

Deasupra bufniturile s-au oprit brusc. 

M-a apucat de mână şi a început să mă scuture. Ochii 
înspăimântați îi acoperiseră toată faţa. 

- El e! E Jimla! Şi ne-a auzit! Jimla ştie că suntem aici! 


13 


- Trezeşte-te, George! Trezeşte-te! _ 

Am deschis ochii. Stătea sprijinită într-un cot lângă mine. li 
vedeam chipul palid ca prin ceaţă. 

- Ce e? Cât e ceasul? Trebuie să plecăm? 

Dar era încă întuneric şi rafalele vântului erau la fel de 
intense. 

- Nu. Nu-i nici măcar miezul nopţii. Ai avut un coşmar, a râs 
ea puţin cam speriată. Cred că era ceva despre fotbal. Pentru că 


360 


tot spuneai „Jimla, Jimla”. 

- Aşa spuneam? 

M-am ridicat în capul oaselor. S-a auzit scrâşnetul unui chibrit 
şi chipul i s-a luminat o clipă când şi-a aprins ţigara. 

- Da. Aşa spuneai. Ai spus tot felul de chestii. 

Asta n-avea cum să fie bine. 

- Ce? 

- N-am prea putut să înţeleg mare lucru. Doar „Derry e 
Dallas”, aşa ai spus. Şi după aia ai zis invers: „Dallas e Derry.” 
Despre ce era vorba? iți aduci aminte? 

- Nu. 

Însă este greu să minţi convingător când abia te-ai trezit din 
somn, chiar şi dintr-unul superficial, şi i-am putut citi 
scepticismul din ochi. Dar înainte de a apuca să se transforme în 
neîncredere, am fost întrerupţi de o bătaie în uşă. La 
douăsprezece fără un sfert noaptea, o bătaie în uşă. 

Ne-am uitat unul la celălalt. 

Bătaia s-a repetat. 

E Jimla. Gândul acesta a fost foarte clar, foarte sigur. 

Sadie şi-a lăsat ţigara în scrumieră, şi-a strâns cearşaful în 
jurul trupului şi a fugit la baie fără vreun cuvânt. A închis uşa 
după ea. 

- Cine e? am întrebat. 

- Domnul Yorrity, domnule, Bud Yorrity? 

Unul din cei doi profesori homosexuali care deţineau motelul. 

M-am dat jos din pat şi mi-am tras la repezeală pantalonii pe 
mine. 

- Ce s-a întâmplat, domnule Yorrity? 

- Am un mesaj pentru dumneavoastră. Doamna care mi l-a 
dat a zis că e urgent. 

Am deschis uşa. In prag stătea un omuleţ într-un halat vechi 
şi cam zdrenţuit. Somnul îi coafase părul într-o formă de nor 
buclat. Ţinea în mână o bucată de hârtie. 

- Ce doamnă? 

- Ellen Dockerty. 

l-am mulţumit pentru osteneală şi am închis uşa. Am 
despăturit coala de hârtie şi am citit mesajul. 

Sadie a ieşit din baie, ţinând încă strâns cearşaful în jurul ei. 
Avea ochii mari şi înspăimântați. 

- Ce s-a întâmplat? 

- A fost un accident, i-am spus. Vince Knowles s-a dat peste 


361 


cap cu maşina la marginea oraşului. Mike Coslaw şi Bobbi Jill 
erau cu el. Mike a fost aruncat din maşină. Are un braţ fracturat. 
Şi Bobbi Jill are o tăietură urâtă pe faţă, dar Ellie zice că-i bine în 
rest. 

- Vince? 

Mi-am adus aminte de ce spunea toată lumea despre felul în 
care Vince conducea - de parcă nu exista ziua de mâine. Acum 
nici nu mai exista. Nu pentru el. 

- A murit, Sadie. 

A împietrit. 

- Nu se poate! N-are decât optsprezece ani! 

- Ştiu. 

Cearşaful i-a căzut din mâinile moi şi i s-a învolburat în jurul 
gleznelor. Şi-a prins obrajii în palme. 


14 


A fost anulată varianta mea revizuită a piesei Doisprezece 
oameni furioşi. Şi a fost înlocuită cu Moartea unui elev, piesă în 
trei acte: priveghiul de la pompele funebre, slujba de la biserica 
metodistă, slujba de înmormântare, din cimitirul West Hill. Acest 
spectacol îndoliat a fost urmărit de întregul oraş. 

Părinţii şi sora mai mică a lui Vince, aflată încă în stare de şoc, 
au fost protagoniştii priveghiului, aşezaţi pe scaune pliante lângă 
sicriu. Când m-am apropiat de ei, cu Sadie lângă mine, doamna 
Knowles s-a ridicat şi m-a luat în braţe, copleşindu-mă cu 
aromele de parfum White Shoulders şi deodorant Yodora. 

- l-aţi schimbat viaţa, mi-a şoptit la ureche. Aşa mi-a zis. 
Pentru prima oară a început să înveţe bine pentru că voia să 
joace teatru. 

- Imi pare tare, tare rău, doamnă Knowles, i-am spus. 

Şi atunci m-a lovit un gând îngrozitor şi am strâns-o mai tare 
în braţe, de parcă gestul acesta ar fi putut alunga gândul: Poate 
este efectul de fluture. Poate că Vince a murit pentru că eu am 
venit în Jodie. 

Sicriul era flancat de fotomontaje din mult prea scurta viaţă a 
lui Vince. În faţă, pe un şevalet, era o fotografie a lui în costumul 
din Oameni şi şoareci şi cu pălăria veche şi deformată de la 
recuzită, de sub care i se iţea chipul de şoricel inteligent. Vince 
nu avusese cine ştie ce talent, dar fotografia aceasta îi 
surprinsese zâmbetul perfect de şmecheraş. Sadie a început să 


362 


suspine, iar eu ştiam din ce motiv. Viaţa ţi se schimbă cât ai bate 
din palme. Uneori vine spre noi, alteori se îndepărtează 
ademenitoare şi strălucitoare: adio, iubiţel, a fost bine cât a fost. 

Şi Jodie era ceva benefic - era bun pentru mine. In Derry mă 
simţisem străin, dar Jodie era acasă. Uite ce înseamnă acasă 
pentru mine: parfumul de salvie şi îmbujorarea dealurilor în 
verile prelungi. Gustul slab de tutun de pe limba lui Sadie şi 
scârţâitul podelelor din sala de clasă. Ellie Dockerty suficient de 
grijulie ca să ne trimită vorbă în toiul nopţii ca să ne putem 
întoarce în oraş pe furiş sau doar ca să ştim ce se întâmplase. 
Amestecul aproape sufocant de parfum şi deodorant când 
doamna Knowles m-a îmbrăţişat. Mike luându-mă de umeri cu 
braţul sănătos, în cimitir, apoi îngropându-şi faţa în haina mea 
până când şi-a recăpătat stăpânirea de sine. Şi tăietura urâtă de 
pe obrazul lui Bobbi Jill înseamnă acasă şi gândul că, dacă nu va 
face o operaţie estetică (pe care familia ei nu şi-o putea 
permite), va rămâne cu o cicatrice care îi va aminti tot restul 
vieţii de cum îl văzuse pe băiatul din vecini mort pe marginea 
drumului, cu capul aproape smuls de pe umeri. Acasă înseamnă 
banderola neagră pe care o poartă Sadie, pe care o port eu, pe 
care a purtat-o tot liceul încă o săptămână după înmormântare. 
inseamnă şi Al Stevens care a pus fotografia lui Vince în vitrina 
restaurantului. Înseamnă şi lacrimile lui Jim LaDue când anunţă 
că îi dedică lui Vince Knowles toate meciurile câştigătoare ale 
echipei de fotbal. 

Acasă mai înseamnă şi alte lucruri. Oamenii care mă salută pe 
stradă, oamenii care îmi fac cu mâna din maşini. Al Stevens care 
ne conduce, pe Sadie şi pe mine, în capătul sălii, la masa pe care 
a început s-o numească „masa voastră”, partidele de cribbage cu 
Danny Laverty din după-amiezile de vineri din cancelarie, la un 
penny punctul, discuţiile în contradictoriu cu bătrâna domnişoară 
Mayer referitoare la cel mai bun prezentator al unei emisiuni de 
ştiri: Chet Huntley şi David Brinkley, sau Walter Cronkite. Strada 
mea, casa mea spațioasă, felul în care încep să mă reobişnuiesc 
cu maşina de scris. Cea mai minunată iubită şi timbrele verzi 
primite gratis la băcănie. Unt adevărat pe floricelele de porumb 
pe care le mănânc la film. 

Acasă înseamnă să pot privi cum se înalţă luna deasupra 
ținutului întins şi adormit şi să am pe cine să chem la fereastră 
alături de mine ca să ne uităm împreună. Acasă este locul unde 
dansezi cu alţii, iar dansul este viaţă. 


363 


15 


Anul Domnului 1961 se apropia de sfârşit. Într-o zi cu burniţă, 
cu vreo două săptămâni înainte de Crăciun, am venit acasă de la 
şcoală încotoşmănat în cojocul meu din piele netăbăcită. Abia 
apucasem să deschid uşa când telefonul a început să sune. 

- lo-s Ivy Templeton, am auzit o voce de femeie spunând. 
Probabil că nici nu mă mai ţii minte. 

- Te ţin minte foarte bine, cucoană Templeton. 

- Nici nu ştiu de ce m-am obosit să te sun, că ăia zece dolari 
s-au dus demult. Da’ mi-a rămas în cap ceva despre tine. Şi lu’ 
Rosette. |ţi zice „nenea care prinde mingea”. 

- Te muţi, coană Templeton? 

- Ai sută la sută dreptate. Mama vine mâine de la Mozelle cu 
un camion. 

- Dar n-ai maşină? Sau s-a stricat? 

- Maşina merge destul de bine pentru o rablă paradită, doar 
că Harry n-o să mai meargă cu ea. Nici n-o s-o mai conducă. 
Luna trecută era la o slujbă din aia de la Braţele de Muncă. Şi a 
căzut într-un şanţ şi a dat un camion cu spatele şi l-a călcat. l-a 
rupt şira. 

Am închis ochii şi am văzut rămăşiţele strivite ale camionetei 
lui Vince tractate de maşina de depanări de la Gogie's Sunoco. 
Plină de sânge în interior, înapoia parbrizului făcut ţăndări. 

- Imi pare rău să aud asta, coană Templeton. 

- O să trăiască, da' n-o să mai meargă niciodată. O să stea 
într-un scaun cu rotile şi o să se pişe într-o pungă, atât o să facă. 
Da' mai întâi o să meargă la Mozelle în spatele camionului lu' 
mama mea. O să şparlesc salteaua din dormitor ca să stea pe ea. 
O să fie ca şi când mi-aş lua câinele în concediu, nu zici? 

A început să plângă. 

- Am rămas în urmă cu chiria pe două luni, da' nu asta mă 
deranjează. Ştii ce mă deranjează, domnu’ Puddentane, 
Intreabă-mă Din Nou Şi lţi Voi Răspunde La Fel? Mai am doar 
treijcinci de amărâţi de dolari şi cu asta basta. Dacă bou’ ăla de 
Harry s-ar fi ţinut pe picioare, n-am fi în căcatul ăsta. Ziceam 
înainte că sunt în căcat, da’ uite-te la noi acu'! 

Am auzit un fornăit prelung şi apos. 

- Şi mai ştii ceva? Poştaşu' se uită la mine într-un fel şi cred 
că i-aş trage-o pe duşumeaua din living pe douăj de dolari. Dacă 
nu ne-ar putea vedea afurisiţii ăia de vecini de peste drum când 


364 


ne-o punem. Că doar n-am cum să-l duc în dormitor. Acolo-i 
bărbăţelul cu spinarea ruptă. 

A scos un hohot de râs ca un scrâşnet de măsele. 

- Uite ce e, ce-ar fi să vii aici în decapotabila ta fiţoasă? Şi să 
mă duci la un motel undeva. Să dai ceva în plus ca să iei o 
cameră cu living. Şi acolo Rosette o să se uite la teveu, şiioo să 
te fut. Mi s-a părut că ai nevoie. 

Nu i-am răspuns. Tocmai zărisem bliţul unei idei. 

Dacă nu ne-ar vedea afurisiții ăia de vecini de peste drum 
când ne-o punem. 

Mai exista un om pe care trebuia să-l urmăresc. In afară de 
Oswald. Un bărbat al cărui nume se întâmpla să fie tot George şi 
care avea să devină unicul prieten al lui Oswald. 

Să nu ai încredere în el, notase Al. 

- Mai eşti acolo, domnu' Puddentane? Nu? Atunci să te fut şi 
la re... 

- Nu închide, coană Templeton. Ce-ar fi să-ţi plătesc restanţa 
la chirie şi să-ţi mai dau încă o sută de dolari? 

Era mult mai mult decât ar fi fost nevoie să plătesc pentru ce 
îmi trebuia, dar aveam bani, iar ea avea necazuri. 

- Domnule, acu' te-aş fute chiar dacă tata s-ar uita la noi pe 
două sute de parai. 

- Nu trebuie să mă fuţi deloc, coană Templeton. Tot ce trebuie 
să faci este să te întâlneşti cu mine în parcarea din capătul 
străzii. Şi să-mi aduci ceva. 


16 


Se întunecase deja când am ajuns în parcarea de lângă 
depozitul Montgomery Ward, iar burniţa se mai îngroşase, semn 
că avea să se transforme în lapoviţă. Aşa ceva nu se întâmplă 
prea des în zona deluroasă de la sud de Dallas, dar nu prea des 
nu înseamnă niciodată. Tot ce speram era să reuşesc să mă 
întorc în Jodie fără să derapez şi să ies de pe şosea. 

Ivy stătea în spatele volanului unui sedan vechi şi trist cu 
armăturile ruginite şi geamul din spate crăpat. S-a urcat în Fordul 
meu şi imediat s-a întins spre radiatorul deschis la maxim. Avea 
pe ea doar două cămăşi de diftină şi se zgâlţâia de frig. 

- E bine. Chevroletul acela e îngheţat ca o ţâţă de vrăjitoare. 
S-a spart radiatoru'. Mi-ai adus mălaiu', domnu' Puddentane? 

l-am dat un plic. L-a deschis şi a răvăşit câteva dintre 


365 


bancnotele de douăzeci de dolari pe care le ţinusem pe raftul de 
sus al dulapului încă de când câştigasem pariul de la Faith 
Financial, cu peste un an în urmă. Şi-a ridicat posteriorul generos 
de pe scaun şi a îndesat plicul în buzunarul de la spatele blugilor, 
apoi a cotrobăit în buzunarul de la piept al primei cămăşi. A scos 
o cheie şi mi-a trântit-o în palmă. 

- Satisfăcut? 

Foarte satisfăcut. 

- E falsă, da? 

- Aşa cum mi-ai zis. Am făcut-o la fierăria de pe McLaren 
Street. Da' de ce vrei o cheie de la căcăstoarea aia? Cu două 
sute poţi s-o închiriezi patru luni. 

- Am, motivele mele. Povesteşte-mi despre vecinii de peste 
drum. Aia care te pot vedea când ţi-o pui cu poştaşul pe 
duşumeaua din living. 

S-a fâţâit stânjenită şi şi-a strâns mai bine cămăşile peste 
bustul la fel de generos ca posteriorul. 

- Am glumit. 

- Ştiu. 

Nu ştiam şi nu-mi păsa. 

- Vreau doar să aflu dacă vecinii pot vedea tot ce se întâmplă 
în livingul tău. 

- Sigur că pot. Şi io aş putea să văd la ei dacă n-ar avea 
perdele. Ceea ce ar fi trebuit şi io să cumpăr pentru noi dacă aş fi 
putut. E ca şi când locuim în stradă. Cred că aş putea să iau nişte 
saci de colo-şa - mi-a arătat tomberoanele înşirate lângă latura 
de est a depozitului - da' ar arăta cam jegos. 

- Unde stau vecinii care pot vedea la tine în casă? La numărul 
doi-zero-şapte-zero-patru? j 

- Doi-zero-şapte-zero-şase. Inainte a stat Slider Burnett cu 
neamurile, da’ s-a mutat după Halloween. Era dublură de clovn 
de rodeo, dacă-ţi vine să crezi aşa ceva. Cine şi-ar fi închipuit că 
există aşa o meserie? Acu’ e un tip, Hazzard, cu doi copii şi cu o 
babă care cred că e mă-sa. Rosette nu vrea să se joace cu ăia 
micii, că zice că e jegoşi. iți dai seama cum îs, dacă o cocină ca 
asta mică zice aşa ceva. Mam'mare vrea să vorbească, da' doar 
gângăveşte. Are partea dreaptă înţepenită. Şi zău dacă ştiu cum 
poate să-l ajute când abia se ţine pe picioare. Dacă ajung 
vreodată aşa o să mă rog să mă împuşte! a clătinat din cap cu 
milă. Să-ţi mai zic ceva. N-o să facă mulţi purici pe-aici. Nimeni 
nu rămâne pe 'Cedes Street. Ai o ţigară? A trebuit să mă las. 


366 


Când nu mai ai douăj de cenți pentru un fum, înseamnă că chiar 
eşti pe drojdie. 

- Nu fumez. 

A ridicat din umeri. 

- Ce mama naibii. Pot şi io să-mi cumpăr acu', păi, nu? Sunt 
putred de bogată. Nu eşti însurat, nu? 

- Nu. 

- Da' ai gagică. Se simte parfum în partea asta de maşină. 
Parfum bun. 

M-a făcut să zâmbesc. 

- Da, am gagică. 

- Bravo ţie. Da' ştie că te furişezi după lăsarea nopţii în sudul 
oraşului Fort Worth, făcând cine ştie ce lucruri necurate? 

Nu am comentat, dar câteodată şi tăcerea e un răspuns. 

- Nu contează. Asta-i treaba voastră. M-am încălzit, aşa că o 
s-o tai de-aici. Dacă şi mâine o să fie frig şi o să plouă, nu ştiu 
cum o să meargă Harry în spatele camionului lu' mama. 

S-a uitat la mine surâzând. 

- Când eram mică, mă gândeam că o să fiu ca Kim Novak 
când o să fiu mare. Acum Rosette crede că o s-o înlocuiască pe 
Darlene în $oriceii Muşchetari. 

A dat să deschidă portiera, dar am oprit-o: 

- Aşteaptă. 

Mi-am scos tot ce aveam prin buzunarele cojocului - dropsuri, 
batiste din hârtie, o cutie cu chibrituri pe care mi-o pusese Sadie 
acolo, nişte notițe pentru un test la engleză pe care intenţionam 
să-l dau elevilor din anul întâi înainte de vacanţa de Crăciun - 
apoi i-am întins haina. 

- la asta. 

- Nu iau nicio haină! 

Părea şocată. 

- Mai am una acasă, i-am spus. 

Nu aveam, dar puteam să-mi cumpăr una, în vreme ce ea nu 
putea. 

- Şi ce-o să-i zic lu' Harry? Că am găsit-o la gunoi sub nişte foi 
de varză? 

Am rânjit: 

- Spune-i că ţi-ai pus-o cu poştaşul şi că ţi-ai cumpărat-o din 
câştig. Ce-o să-ţi facă, o să te alerge pe stradă ca să te ia la 
bătaie? 

A scos un hohot de râs, ca un croncănit de cuc, ciudat de 


367 


fermecător. Şi-a luat haina. 

- Toate cele bune lui Rosette, am adăugat. Spune-i că o să ne 
vedem în vis. 

A devenit serioasă: 

- Sper că nu, domnule. Că te-a visat fata mea, şi a avut un 
coşmar. A urlat mai-mai să dărâme casa. Aşa a făcut. M-a sculat 
la două dimineaţa şi io dorm buştean. A zis că omu' care i-a prins 
mingea are un monstru pe scaunul din spate al maşinii şi că-i e 
frică să n-o mănânce. M-a speriat de m-am căcat pe mine, aşa 
tare a urlat. 

- Monstrul ăla avea un nume? 

Bineînţeles că avea. 

- Zicea că Jimla. Probabil că a auzit numele ăsta în filmul cu 
Aladdin şi Şapte Văluri. Oricum, tre’ s-o tai. Ai grijă. 

- Şi tu, Ivy. Crăciun fericit. 

A scos iarăşi sunetul de cuc. 

- Aproape c-am uitat. Şi ţie. Să nu uiţi să-i iei un cadou iubitei. 

A fugit la maşina ei cea veche cu cojocul meu - cojocul ei, 
acum - aruncat pe umeri. N-am mai văzut-o niciodată. 


17 


Ploaia îngheţase pe poduri şi ştiam din cealaltă viaţă a mea - 
cea din New England - că trebuie să conduc cu băgare de 
seamă, aşa că a durat destul de mult până am ajuns înapoi în 
Jodie. Abia apucasem să pun apa la fiert pentru ceai când a 
sunat telefonul. De data aceasta era Sadie. 

- De la cină tot încerc să dau de tine ca să te întreb dacă 
mergi la cheful pe care îl dă antrenorul Borman în Ajunul 
Crăciunului. Incepe la trei. Vin şi eu, dacă vrei să mergem 
împreună, pentru că aşa am putea să plecăm de acolo mai 
devreme. Să zicem că avem rezervări la restaurant la The Saddle 
sau vedem noi ce. Dar trebuie să-i răspund. 

Am zărit invitaţia mea nedeschisă lângă maşina de scris şi am 
simţit cum mă ciupeşte remuşcarea. Zăcea acolo de trei zile şi 
nici nu mă atinsesem de ea. 

- Vrei să mergi? 

- Nu m-ar deranja să trec pe acolo. 

A urmat o pauză. 

- Unde ai fost? 

- La Fort Worth, şi aproape am adăugat după cadouri de 


368 


Crăciun. 

Dar mi-am ţinut gura. Singurele lucruri pe care le 
cumpărasem din Fort Worth erau nişte informaţii. Şi cheia unei 
locuinţe. 

- La cumpărături? 

Şi din nou a trebuit să mă lupt cu mine însumi ca să nu mint: 

- Eu... Sadie, chiar nu pot să-ţi spun. 

A urmat o pauză lungă. Lungă de tot. M-am pomenit că-mi 
doresc să fi fost fumător. Probabil că dobândisem vreun soi de 
dependenţă de contact. Numai Dumnezeu ştia că fumam pasiv 
cât era ziua de lungă. In fiecare zi. In cancelarie plutea în 
permanenţă o ceaţă albastră. 

- E vorba despre o femeie, George? Altă femeie? Sau mă bag 
unde nu-mi fierbe oala? 

Păi, mă întâlnisem cu Ivy, dar nu se referea la o asemenea 
femeie sau la o asemenea relaţie. 

- Eşti singura din raionul de femei. 

Altă pauză lungă. Foarte lungă. Sadie se mişca cu stângăcie şi 
neatenţie în lume, dar niciodată în mintea ei. Intr-un final, a 
spus: 

- Ştii o mulţime de lucruri despre mine, lucruri pe care n-am 
crezut vreodată că o să fiu în stare să le împărtăşesc cuiva. lar 
eu nu ştiu aproape nimic despre tine. Cred că abia acum mi-am 
dat seama de asta. Ei, cât de tâmpită poate să fie Sadie, George? 

- Nu eşti tâmpită. lar lucrul pe care îl știu cu adevărat e că te 
iubesc. 

- Da... 

Părea  neconvinsă. Mi-am amintit coşmarul pe care îl 
avusesem în noaptea aceea la Candlewood Bungalows şi rezerva 
care i se citise pe chip când i-am spus că nu mi-l aduc aminte. 
Era aceeaşi rezervă şi acum? Sau poate expresia de pe chipul ei 
sugera ceva mai mult decât simpla prudenţă? 

- Sadie? Suntem în regulă? 

- Da - acum părea ceva mai sigură. Sigur că suntem. A mai 
rămas însă problema cu cheful de la antrenor. Ce vrei să faci? 
Gândeşte-te că toţi profesorii vor fi acolo şi vor fi mangă încă 
dinainte ca doamna Borman să aducă gustările. 

- Hai să mergem, am spus, poate cu prea mult entuziasm. O 
să ne distrăm şi n-o să mai avem nicio străbatere. 

- N-o să mai avem ce? 

- O să ne simţim bine. Asta am vrut să spun. Stăm un ceas, 


369 


un ceas şi jumătate, şi plecăm. Luăm cina la The Saddle. E bine? 

- E bine. 

Parcă eram o pereche negociind o a doua întâlnire după ce 
prima se dovedise neconcludentă. 

- O să ne distrăm. 

M-am gândit la Ivy Templeton care adulmecase umbra 
parfumului lui Sadie şi mă întrebase dacă iubita mea ştie că mă 
furişez în Fort Worth după lăsarea întunericului făcând cine ştie 
ce lucruri necurate. M-am gândit la Deke Simmons care spusese 
că există o anumită persoană care merită să ştie unde am fost şi 
ce am făcut. Dar aveam eu oare de gând să-i mărturisesc lui 
Sadie că îl omorâsem cu sânge rece pe Frank Dunning ca să nu- 
şi ucidă soţia şi trei din cei patru copii? Că venisem în Texas ca 
să împiedic un asasinat şi astfel să schimb cursul istoriei? Că 
ştiam că o pot face pentru că veneam dintr-un viitor unde am fi 
putut purta discuţia asta din faţa computerului? 

- Sadie, o să fie bine. lţi dau cuvântul meu. 

Şi mi-a răspuns iarăşi: 

- Bine. 

Apoi: 

- Atunci, ne vedem mâine la şcoală, George. 

Şi a închis foarte blând şi foarte politicos. 

Am ţinut receptorul în mână câteva secunde, privind ploaia 
care se schimbase, totuşi, în lapoviţă. 


370 


Capitolul 16 


1 


Petrecerea din Ajunul Crăciunului de la antrenorul Borman a 
fost un eşec, dar nu doar din cauza umbrei lui Vince Knowles 
care plutea printre noi. Pe douăzeci şi unu decembrie, Bobbi Jill 
Allnut s-a săturat să-şi tot vadă tăietura urâtă care-i traversa 
obrazul până la maxilar şi a înghiţit mai multe somnifere de-ale 
mamei ei. Nu a murit, dar a petrecut două nopţi la spitalul 
Parkland Memorial, în acelaşi loc unde vor muri preşedintele şi 
asasinul lui, în cazul în care nu voi reuşi să schimb lucrurile. 
Probabil că în 2011 vor exista alte spitale mai aproape - precis 
va fi unul în Kileen, poate chiar unul şi în Round Hill -, dar nu şi în 
singurul an în care am predat cu normă întreagă la liceul 
Denholm. 

Nici cina la The Saddle nu a fost cine ştie ce. Restaurantul era 
plin şi deborda de veselia sărbătorilor, dar Sadie nu a vrut desert 
şi a cerut să plece acasă devreme. Mi-a spus că o doare capul. 
Nu am crezut-o. 

La balul de Anul Nou de la Bountiful Grange No. 7 a fost ceva 
mai bine. Cânta o orchestră bunicică din Austin, The Jokers. Am 
dansat cu Sadie pe sub plase pline cu baloane până ne-au durut 
picioarele. La miezul nopţii, The Jokers au atacat o variantă a 
melodiei „Auld Lang Syne” în stil Ventures, iar şeful orchestrei a 
strigat: 

- Fie ca toate visele voastre să se împlinească în o mie nouă 
sute şaizeci şi doi! 

Baloanele au plutit peste noi. Valsând, am sărutat-o pe Sadie 
şi i-am urat un An Nou fericit. Dar, deşi fusese binedispusă şi 
zâmbitoare toată seara, nu i-am simţit surâsul şi pe buze. 

- Un An Nou fericit şi ţie, George. Poţi să-mi aduci, te rog, un 
pahar cu punci? Mi-e foarte sete. 

La vasul cu punci alcoolizat era o coadă lungă, iar la cel fără 
alcool una mai scurtă. Am pus cu polonicul într-un pahar 
amestecul de limonadă trandafirie şi suc de ghimbir, dar când m- 
am întors unde o lăsasem, Sadie dispăruse. 

- Cred că a ieşit să ia aer, campionule, mi-a zis Carl Jacoby. 

Era unul dintre cei patru profesori de atelier ai liceului, 


371 


probabil cel mai bun, însă nu l-aş fi lăsat în seara aceasta să se 
apropie nici la o sută de metri de o bormaşină. 

Am căutat-o printre cei care fumau sub scara de incendiu. Nu 
era acolo. M-am dus la maşină. Stătea pe locul din dreapta 
volanului, cu fusta voluminoasă ridicată pe bord. Dumnezeu ştie 
câte jupoane avea pe ea. Fuma şi plângea. 

M-am urcat lângă ea şi am încercat s-o iau în braţe. 

- Ce s-a întâmplat, Sadie? Ce e, iubito? 

De parcă nu ştiam. De parcă n-aş fi ştiut de ceva vreme. 

- Nimic. 

Plânsul i s-a întețit. 

- Mi-a venit ciclul. Du-mă acasă. 

Drumul de cinci kilometri mi s-a părut foarte lung. N-am scos 
niciun cuvânt. Am intrat pe aleea din faţa casei şi am oprit 
motorul. Se oprise din plâns, dar tot nu spunea nimic. Nici eu. 
Există tăceri tihnite. Aceasta nu făcea parte dintre ele. 

Şi-a scos din geantă pachetul de Winston, s-a uitat la el şi l-a 
pus înapoi. Clinchetul făcut de cataramă a fost foarte sonor. S-a 
uitat la mine. Părul îi încadra într-un nor întunecat ovalul alb al 
feţei. 

- Vrei să-mi spui ceva, George? 

Ce voiam să-i spun mai mult decât orice altceva era că nu mă 
cheamă George. Nu mai puteam să sufăr numele acesta. 
Ajunsesem aproape să-l urăsc. 

- Două lucruri. Primul, că te iubesc. Al doilea, că nu fac nimic 
de care să-mi fie ruşine. Ah, şi doi bis, nimic de care să-ţi fie ție 
ruşine. 

- Bine. E bine. Şi eu te iubesc, George. Dar vreau să-ţi spun 
ceva, dacă doreşti să mă asculţi. 

- Te ascult întotdeauna. 

Dar mă înfricoşa. 

- Totul poate rămâne aşa cum este... deocamdată. Câtă 
vreme sunt încă măritată cu John Clayton, chiar dacă e vorba 
despre o căsnicie doar pe hârtie care nu a fost niciodată 
consumată în sensul strict al cuvântului, simt că sunt anumite 
lucruri despre care nu am niciun drept să te întreb... pe care n- 
am niciun drept să ţi le cer. 

- Sadie... 

Mi-a pus degetele pe buze. 

- Deocamdată. Dar niciodată nu voi mai îngădui vreunui 
bărbat să pună o mătură în pat. Inţelegi? 


372 


Mi-a şters buzele cu un sărut fugar şi s-a îndreptat grăbită 
spre uşă, cotrobăind în geantă după chei. 

Astfel a început anul 1962 pentru bărbatul care îşi spunea 
George Amberson. 


2 


Prima zi a Noului An a început rece şi senină, iar meteorologul 
de la radio anunţa ceaţă şi îngheţ în zonele joase. Depozitasem 
în garaj cele două lămpi cu microfoane. Am pus una în maşină şi 
m-am dus la Fort Worth. Mă gândeam că dacă va exista vreodată 
o zi în care pe Mercedes Street să nu se desfăşoare carnavalul 
calicilor, atunci astăzi era ziua aceea. Şi am avut dreptate. 
Strada era tăcută şi pustie ca... ei bine, ca mausoleul familiei 
Tracker atunci când trăsesem înăuntru cadavrul lui Frank 
Dunning. Prin curţile chele zăceau împrăştiate jucării şi triciclete 
răsturnate. Un petrecăreţ îşi lăsase jucăria mai mare - o maşină 
Mercury veche şi hidoasă - lângă uşa de la intrare. Portierele 
erau deschise larg. Drumul nepavat era plin de resturi triste de 
flamuri din hârtie creponată, iar rigolele dădeau pe dinafară de 
atâtea cutii de bere goale majoritatea Lone Star. 

M-am uitat la numărul 2706 şi nu am văzut pe nimeni la 
fereastra mare a livingului. Ivy avusese dreptate: vizibilitatea era 
perfectă spre livingul de la numărul 2703. 

Am parcat pe fâşia de beton ca şi cum aş fi avut tot dreptul 
din lume să mă aflu lângă fosta locuinţă a ghinionistei familii 
Templeton. Am luat lampa şi o cutie nou-nouţă de scule şi m-am 
îndreptat către uşa de la intrare. Am avut un moment de panică 
atunci când cheia a refuzat să se mişte în broască, dar asta se 
întâmpla din cauză că era nouă. După ce am udat-o cu salivă şi 
am zgâlţâit-o puţin, s-a răsucit şi am putut intra. 

Apartamentul consta din patru camere, cu baie cu tot, a cărei 
uşă deschisă zăcea într-o rână prinsă într-o singură balama. 
Camera cea mare era o combinaţie de living şi bucătărie. 
Celelalte două erau dormitoare. Dintr-unul lipsea salteaua de pe 
pat. Mi-am amintit vorbele lui Ivy Templeton: O să fie ca şi când 
mi-aş lua câinele în concediu, nu zici? |n celălalt, pe pereţii cu 
tencuiala descompusă lăsând să se vadă şipcile de dedesubt, 
Rosette desenase cu creioane colorate o sumedenie de fete, 
toate cu bluze verzi şi pantofi mari, negri. Aveau codițe 
disproporționat de mari, lungi ca şi picioarele, şi multe se făceau 


373 


că lovesc nişte mingi de fotbal. Una avea o diademă de Miss 
America pe creştet şi un zâmbet larg pictat cu ruj de buze. Casa 
încă mai păstra izul prăjelniţei gătite de Ivy la ultima masă 
înainte de a se întoarce în Mozelle ca să locuiască cu mama, 
drăcuşorul împeliţat de fiică şi soţul cu spatele rupt. 

Aici îşi vor începe Lee şi Marina etapa americană a căsniciei 
lor. Vor face dragoste în dormitorul cel mare şi tot acolo Lee o va 
bate. Acolo Lee va sta treaz după zilele lungi de asamblat uşi de 
furtună, întrebându-se de ce dracu' nu-i celebru. Oare n-a 
încercat? N-a încercat din răsputeri? 

lar în livingul, cu duşumeaua lui ondulată şi covorul 
zdrenţăros, verde ca fierea, Lee va face cunoştinţă cu omul în 
care nu trebuia să am încredere, cel care stătea la baza celor 
mai multe, dacă nu a tuturor îndoielilor lui Al despre ipoteza că 
Lee nu ar fi acţionat singur. Numele acelui om era George 
Mohrenschildt şi voiam neapărat să aflu ce avea de vorbit cu 
Oswald. 

Lângă un perete lateral al camerei principale, chiar lângă 
bucătărie, era un birou vechi. In sertare era un talmeş-balmeş de 
tacâmuri desperecheate şi ustensile jegoase de bucătărie. Am 
tras biroul de la perete şi am văzut o priză electrică. Excelent. 
Am pus lampa pe birou şi am băgat-o în priză. Ştiam că vor mai 
locui şi alţii aici înainte de familia Oswald, dar nu credeam că ar 
fi luat Lampa Inclinată din Pisa cu ei când se hotărau să strângă 
tabăra. Dar dacă ar fi făcut-o, mai aveam una de rezervă în 
garaj. 

Am făcut o gaură în perete până afară, folosind burghiul cel 
mai subţire, am împins biroul la loc şi am încercat lampa. 
Funcţiona de minune. Mi-am strâns lucrurile şi am ieşit din casă, 
având grijă să încui uşa în urma mea. După care m-am întors în 
Jodie. 

Sadie m-a sunat şi m-a întrebat dacă nu vreau să trec pe la ea 
la cină. Nu avea decât nişte friptură rece, a mai zis, dar era nişte 
tort în frigider pentru desert, dacă aveam chef de aşa ceva. M- 
am dus. Desertul a fost la fel de minunat ca întotdeauna, dar 
lucrurile se schimbaseră. Pentru că avea dreptate. Era o mătură 
în pat. Invizibilă, ca şi acel Jimla pe care îl visase Rosette în 
spatele maşinii mele... dar era acolo. Invizibilă sau nu, arunca o 
umbră apăsătoare. 


374 


3 


Există momente când un bărbat şi o femeie pot ajunge la o 

răscruce de drumuri şi pot rămâne acolo, nedorindu-şi s-o apuce 
pe vreunul dintre ele, ştiind că o alegere greşită ar însemna 
sfârşitul... şi ştiind că sunt atât de multe de salvat. Aşa au stat 
lucrurile cu Sadie şi cu mine în timpul acelei ierni cenușii şi 
neînduplecate a anului 1962. Incă mai ieşeam la cină o dată sau 
de două ori pe săptămână şi încă mai mergeam în unele seri de 
sâmbătă la Candlewood Bungalows. Sadie se bucura de sex, iar 
acesta a fost unul din lucrurile care ne-au ţinut împreună. 
___De trei ori am supravegheat serile de dans ale elevilor. 
Intotdeauna DJ-ul a fost Donald Bellingham şi întotdeauna eram 
rugaţi să dansăm din nou primul nostru Lindy Hop. Copiii ne 
aplaudau şi fluierau. Nu din politeţe. Erau sincer entuziasmați să 
ne urmărească şi unii dintre ei chiar începuseră să înveţe 
mişcările. 

Eram mulţumiţi? Sigur, deoarece imitaţia este cea mai onestă 
formă de măgulire. Insă niciodată nu am dansat la fel de bine ca 
prima oară, niciodată mişcările noastre nu au mai fost atât de 
line la modul intuitiv. Graţia lui Sadie a început să şchiopăteze. O 
dată a ratat o priză la un salt şi a fost cât pe ce să cadă dacă n-ar 
fi prins-o două huidume de fotbalişti cu reflexe bune. A râs, ca şi 
cum nu ar fi fost mare lucru, dar i-am putut citi stinghereala pe 
chip. Şi reproşul. De parcă ar fi fost vina mea. Ceea ce, într-un 
fel, chiar era. 

Urma o explozie. Şi s-ar fi petrecut chiar mai repede dacă nu 
ar fi fost /odie Jamboree. Spectacolul care a marcat refacerea 
relaţiei noastre, şansa care ni s-a dat de a mai rămâne puţin la 
răscrucea de drumuri şi de a reflecta înainte de a fi obligaţi să 
luăm o hotărâre pe care nu o dorea niciunul dintre noi. 


4 


În februarie, Ellen Dockerty m-a rugat două lucruri: în primul 
rând, să fiu amabil şi să mă gândesc mai bine şi să semnez 
contractul pe anul şcolar '62-'63; în al doilea rând, să fiu amabil 
şi să pun în scenă din nou piesa liceului, având în vedere că 
spectacolul din urmă cu un an fusese aşa un succes răsunător. 
Nu fără mâhnire, i-am refuzat ambele propuneri. 

- Dacă-i vorba de carte, o să ai toată vara la dispoziţie să 
lucrezi la ea, a încercat să mă convingă Ellie. 


375 


- Nu-i suficient, am contrazis-o, deşi în momentul acela chiar 
că nu mai dădeam nicio ceapă degerată pe Locul crimei. 

- Sadie Dunhill zice că nu crede că-ţi pasă câtuşi de puţin de 
romanul ăla al tău. 

Aceasta era o revelaţie pe care nu se ostenise să mi-o 
împărtăşească. Am încercat să nu las să se vadă tulburarea care 
mă cuprinsese. 

- Ei, Sadie nu ştie chiar totul. 

- Atunci piesa. Măcar piesa fă-o. Atâta vreme cât nu implică 
nuditate, voi sprijini orice vei alege. Şi asta e o promisiune teribil 
de riscantă, dacă stai să te gândeşti la componenţa consiliului de 
conducere şi la faptul că am un contract doar pe doi ani ca 
director. Poţi să i-o dedici lui Vince Knowles, dacă vrei. 

- Ellie, deja îi este dedicat campionatul de fotbal. Cred că este 
suficient. 

A plecat, înfrântă. 

A doua cerere a venit din partea lui Mike Coslaw, care urma 
să termine liceul în iunie şi care mi-a mărturisit că avea de gând 
să studieze arta dramatică la colegiu. 

- Dar mi-aş dori să mai joc într-o piesă aici. Cu 
dumneavoastră, domnule Amberson. Pentru că dumneavoastră 
mi-aţi arătat care este drumul meu. 

Spre deosebire de Ellie Dockerty, el a acceptat fără să 
crâcnească scuzele mele cu romanul cel fictiv şi m-a făcut să mă 
simt şi mai prost. M-a făcut să mă simt îngrozitor. Pentru un 
bărbat căruia nu-i plăcea să mintă - care văzuse cum i se 
destramă căsnicia din cauza tuturor minciunilor auzite din partea 
soţiei  pot-să-mă-opresc-din-băut-oricând-vreau -  spusesem 
minciuni cu duiumul, cum se zicea în zilele mele din Jodie. 

L-am condus pe Mike la parcarea elevilor, unde îl aştepta 
bunul său cel mai de preţ (un Buick sedan vechi) şi l-am întrebat 
dacă îl mai doare braţul acum că-şi scosese ghipsul. Mi-a spus că 
se simte bine şi că e sigur că va începe antrenamentele de fotbal 
în vară. 

- Cu toate că, a adăugat el, nu mi s-ar frânge inima dacă n-aş 
fi selecționat. Aş putea să joc şi într-un teatru de amatori, pe 
lângă cel de la şcoală. Vreau să învăţ absolut tot - despre 
decoruri, lumini, costume. 

A izbucnit în râs: 

- Lumea o să creadă că sunt homosexual. 

- Concentrează-te asupra fotbalului, învaţă bine şi încearcă să 


376 


nu-ţi fie prea tare dor de casă în primul semestru, i-am spus. Te 
rog. N-o da în bară. 

A imitat vocea de zombie a monstrului lui Frankenstein: 

- Da... stăpâne... 

- Cum se simte Bobbi Jill? 

- Mai bine, mi-a răspuns. Uitaţi-o acolo. 

Bobbi Jill îl aştepta lângă Buick. l-a făcut semn cu mâna, m-a 
zărit şi s-a întors imediat cu spatele devenind brusc interesată de 
priveliştea oferită de terenul de fotbal şi de câmpia ce-l 
mărginea. Era un gest cu care ne obişnuiserăm toţi din şcoală. 
Cicatricea cu care rămăsese în urma accidentului era o dungă 
groasă şi roşie pe obraz. Incerca s-o acopere cu multe produse 
cosmetice, care nu făceau altceva decât să o scoată în evidenţă 
şi mai mult. 

Mike mi-a şoptit: 

- li tot zic să nu se mai dea cu atâta pudră, că arată ca o 
reclamă la capela mortuară a lui Soames, dar nu vrea să mă 
asculte. li mai zic şi că nu stau cu ea din milă sau ca să nu mai ia 
pastile. Spune că mă crede, şi poate chiar aşa e. In zilele bune. 

L-am urmărit cum se grăbeşte la Bobbi Jill, o ia de mijloc şi o 
învârteşte în braţe. Am oftat, simţindu-mă puţin cam tembel şi 
foarte îndărătnic. O parte din mine chiar voia să se ocupe de 
piesa aia afurisită. Chiar dacă nu din alt motiv decât pentru a-mi 
umple timpul cât aşteptam începerea propriului meu spectacol. 
Dar nu voiam să mă implic şi mai mult în viaţa din Jodie. Ca şi 
posibilul viitor alături de Sadie, relaţia mea mai profundă cu 
oraşul trebuia să mai aştepte. 

Dacă totul mergea bine, era foarte probabil să mă aleg şi cu 
fata şi cu ceasul de aur şi cu tot restul. Dar nu mă puteam baza 
pe asta, indiferent cât de bine mi-aş fi plănuit acţiunile. Chiar 
dacă reuşeam să fac ceea ce mi-am propus, era posibil să fiu 
nevoit să fug şi, dacă nu scăpam, aveam toate şansele ca fapta 
pe care o făcusem pentru binele umanităţii să fie răsplătită cu 
închisoare pe viaţă. Sau cu scaunul electric în Huntsville. 


5 


Deke Simmons a fost cel care a reuşit să mă convingă să 
accept, întinzându-mi o cursă. Mi-a zis că aş fi diliu dacă mi-ar 
trece aşa ceva prin minte. Ar fi trebuit să recunosc scena: AP, 
frate Vulpoi, te rog nu mă arunca în tufa aceea cu măceşe, însă a 


377 


fost foarte şiret. Foarte subtil. Un adevărat iepuroi din filmele de 
desene animate, aş putea spune. 

Stăteam amândoi în livingul meu, sorbindu-ne cafelele, într-o 
după-amiază de sâmbătă. La televizorul cu purici se difuza un 
film vechi - câţiva cowboy din Fort Hollywood respingând atacul 
unei armate de vreo două sute de indieni. Afară ploua iarăşi. 
Trebuie să fi fost şi câteva zile însorite în iarna lui '62, însă eu 
nu-mi amintesc niciuna. Tot ce ţin minte sunt degetele reci ale 
burniţei reuşind întotdeauna să-şi croiască drum spre ceafa mea 
rasă, în ciuda gulerului ridicat al hainei mele din piele de oaie pe 
care o cumpărasem ca să înlocuiesc cojocul pe care i-l dădusem 
lui Ivy Templeton. 

- Nu-i nevoie să-ţi faci probleme din cauza piesei ăleia 
afurisite, doar pentru că aşa i s-a năzărit lui Ellen Dockerty, a 
spus Deke. Termină-ţi cartea, transform-o într-un bestseller şi nu 
te mai uita în urmă. Trăieşte-ţi viaţa în New York. Bea câte un 
păhărel cu Norman Mailer şi Irwin Shaw la White Horse Tavern. 

- Mda, am mormăit eu, observând că lui John Wayne îi cam 
crescuse burta. Nu cred că Norman Mailer ar trebui să-şi facă 
prea multe griji din cauza mea. Şi nici Irwin Shaw. 

- In plus, succesul pe care l-ai avut cu Oameni şi şoareci a fost 
atât de mare, a continuat el, încât orice ai face după aceea 
probabil că ar fi un eşec în compar... măi, ia uită-te colo! John 
Wayne tocmai a luat o săgeată în pălărie! Bine că-i blindată! 

Ideea că o a doua încercare a mea în domeniul teatral nu s-ar 
ridica la înălţimea aşteptărilor m-a ofensat peste măsură. M-a 
făcut să mă gândesc la faptul că nici Sadie, nici eu nu puteam 
repeta prima noastră performanţă pe ringul de dans, în ciuda 
tuturor eforturilor. 

Deke părea complet captivat de luptele de la televizor când a 
spus: 

- In plus, Ratty Sylvester şi-a exprimat interesul de a regiza 
piesa. Vorbeşte despre Arsenic şi dantelă veche. Zice că a văzut- 
o cu nevastă-sa acum doi ani în Dallas şi că râzi până te apucă 
durerea de burtă. 

Doamne, Dumnezeule, chestia aia răsuflată. Şi regizată de 
Fred Sylvester de la catedra de biologie? Nu eram prea convins 
că aş avea încredere în Ratty nici măcar să-l las să regizeze un 
exerciţiu de incendiu la cursul primar. lar dacă un actor foarte 
talentat, dar încă neşlefuit, ca Mike Coslaw ar fi ajuns să joace 
sub îndrumarea lui Ratty, aceasta i-ar fi dat înapoi procesul de 


378 


maturizare cu cinci ani. Ratty şi Arsenic şi dantelă veche. Până şi 
lisus ar fi plâns. 

- Oricum, nu mai e timp pentru ceva bun, nu s-a lăsat Deke. 
Aşa că părerea mea e să-l laşi pe Ratty s-o dea în bară. Nici nu- 
mi place ticălosul ăla infatuat. 

Din câte îmi dădusem seama, nimeni nu-l simpatiza, poate cu 
excepţia doamnei Ratty, în permanenţă aferată alături de el la 
fiecare eveniment şcolar, înfăşurată în pogoane de organdi. Dar 
nu ar fi eşecul lui. Ci al copiilor. 

- Ar putea pune în scenă un spectacol de varietăţi, am spus. 
Pentru aşa ceva e timp. 

- O, Hristoase, George! Wallace Beery a primit o săgeată în 
umăr! Cred că moare! 

- Deke? 

- Nu, nu, John Wayne îl trage la adăpost. Toată bătaia asta n- 
are nicio noimă, dar mor după ea. Tu nu? 

- Ai auzit ce ţi-am spus? 

A început o reclamă. Keenan Wynn s-a dat jos dintr-un 
buldozer, şi-a scos casca de protecţie şi a început să spună 
întregii lumi că ar merge pe jos şi doi kilometri ca să facă rost de 
o ţigară Camel. Deke s-a întors spre mine: 

- Nu. N-am auzit ce-ai spus. 

Vulpoi bătrân. Pe bune. 

- Am zis că ar fi timp suficient pentru un spectacol de 
varietăţi. Un spectacol de revistă. Cu cântece, dansuri, glume şi 
câteva scheciuri. 

- Adică cu de toate, mai puţin cu fete despuiate? Sau te-ai 
gândit şi la aşa ceva? 

- Nu fi prost. _ 

- Adică un vodevil. Intotdeauna mi-au plăcut vodevilurile. 
„Noapte bună, doamnă Calabash, oriunde te-ai afla” şi alte 
chestii asemănătoare. 

Şi-a scos pipa dintr-un buzunar al cardiganului, a umplut-o cu 
tutun Prince Albert şi şi-a aprins-o. 

- Ştii că am avut pe vremuri un asemenea spectacol în sala 
de la Grange? li ziceam Jodie Jamboree. Acum mai bine de un 
deceniu. Oamenii se simțeau niţel cam stânjeniţi, dar nimeni nu 
ne-a zis-o în faţă. Şi nu era vodevil. 

- Despre ce vorbeşti? 

- Era un spectacol cu rapsozi, George. Cu toţi cowboy-ii şi 
fermierii din zonă. Se îmbrăcau cu haine din lână de oaie şi 


379 


cântau şi dansau şi spuneau glume folosind un limbaj despre 
care îşi închipuiau că ar fi fost dialectul negrilor. Mai mult sau 
mai puţin inspirat din Amos 'n Andy. 

Am început să râd: 

- Şi cânta cineva la banjo? 

- De fapt, chiar au fost anumite ocazii când a cântat însăşi 
doamna noastră directoare. 

- Ellen a cântat la banjo într-un spectacol cu rapsozi? 

- Ai grijă, că începi să vorbeşti în pentametru iambic. Şi asta 
poate duce la vise deşarte de mărire, prietene. 

M-am aplecat înspre el: 

- Spune-mi una din glume. 

Deke şi-a dres vocea şi a început să vorbească pe două tonuri 
grave: 

- la zi matale, frate Tambo, pen' ce luaşi borcanu' ăl dă alifie? 
Păi, cre'că pen’ paşnouă de cenți! 

M-a privit lung şi am înţeles că aia trebuia să fi fost poanta. 

- Şi publicul a râs? 

Aproape mă temeam să aud răspunsul. 

- Cu lacrimi şi au cerut bisuri. Săptămâni în şir după spectacol 
răsuna toată piaţa mare numai de glumele astea. 

Privirea îi era gravă, dar ochii îi licăreau ca luminile de 
Crăciun. 

- Suntem un oraş micuţ. Nevoile noastre în materie de umor 
sunt extrem de modeste. Ideea noastră de glumă rabelaisiană 
este un individ orb care alunecă pe o coajă de banană. 

Am căzut pe gânduri. Westernul se reluase, dar Deke părea 
să-şi fi pierdut interesul. Mă urmărea cu atenţie. 

- Chestiile astea încă ar mai putea să meargă, am spus. 

- George, chestiile astea merg întotdeauna. 

- Şi nu trebuie să folosim negri caraghioşi. 

- Oricum nu mai avem voie, mi-a răspuns. S-ar putea, cred, în 
Louisiana sau în Alabama, dar nu în apropiere de Austin, căruia 
ziariştii de la Muci Herald îi zic Oraşul Prietenarilor de Comunişti. 
Dar nici nu ai vrea să foloseşti vreunul, nu? 

- Nu. Poţi să spui că sunt prea moale, dar ideea îmi repugnă. 
Şi de ce mi-aş bate capul? Glume răsuflate... Băieți în costume 
vechi cu umeraşi în loc de salopete... fete cu fuste cu multe 
franjuri până la genunchi... Mi-ar plăcea să văd cum se descurcă 
Mike Coslaw într-un scheci comic... 

- O, ar face prăpăd, a spus Deke, de parcă era de la sine 


380 


înţeles. Ideea e tare bună. Păcat că n-ai timp să te ocupi. 

Am dat să-i răspund, când m-a trăsnit alt fulger. La fel de 
strălucitor ca ideea care îmi luminase creierii când Ivy Templeton 
mi-a spus că vecinii de peste drum pot vedea în livingul ei. 

- George? Ai gura căscată. Priveliştea e destul de bună, dar 
deloc apetisantă. 

- AŞ putea să-mi fac timp, am spus. Dacă poţi s-o convingi pe 
Ellie Dockerty să fie de acord cu ceva. 

S-a ridicat şi a închis televizorul, fără să-l mai învrednicească 
cu vreo privire, deşi lupta dintre Ducele Wayne şi tribul Pawnee 
ajunsese în punctul critic, iar în fundal se înălţau flăcările care 
mistuiau Fort Hollywood. 

- Spune-mi despre ce e vorba. 

l-am spus şi am adăugat. 

- Trebuie să stau de vorbă cu Sadie. Chiar acum. 


6 


La început a fost serioasă. Apoi a început să zâmbească. 
Zâmbetul s-a întins până la urechi. Şi când i-am povestit ce idee 
îmi venise la sfârşitul discuţiei cu Deke, m-a luat în braţe. Dar nu 
i-a fost îndeajuns, aşa că s-a tot căţărat până a reuşit să-şi pună 
şi picioarele în jurul meu. În ziua aceea între noi nu a fost nicio 
mătură. 

- Nemaipomenit! Eşti un geniu! Tu o să faci scenariul? 

- Sigur. Şi nici n-o să-mi ia mult timp. 

Deja mi se învârteau prin cap o sumedenie de bancuri vechi: 
Antrenorul Borman a privit fix sucul de portocale vreme de 
douăzeci de minute pentru că pe cutie scria CONCENTRAT. 
Câinele nostru avea coada tăiată şi a trebuit să-i facem o 
radiografie ca să vedem dacă se bucură. Am zburat cu un avion 
atât de vechi că pe o toaletă scria Orville, iar pe cealaltă scria 
Wilbur. 

- Dar am nevoie de ajutor în celelalte privinţe. Adică am 
nevoie de un producător. Sper să accepti. 

- Sigur. 

S-a lăsat în jos, cu trupul încă lipit de al meu, mişcare care i-a 
ridicat fusta, dezvăluindu-i pulpa goală într-o clipă din păcate 
prea scurtă. A început să se plimbe prin cameră, fumând agitată. 


2 Fraţii Orville şi Wilbur Wright sunt consideraţi inventatorii 
aeroplanului (n. red.). 


381 


S-a împiedicat de fotoliu (probabil a şasea sau a opta oară de 
când eram împreună), dar şi-a recăpătat echilibrul parcă fără să 
bage de seamă ce i se întâmplase, deşi până la lăsarea serii va 
avea o vânătaie de toată frumuseţea pe fluierul piciorului. 

- Dacă ai în minte stilul anilor douăzeci, pot s-o rog pe Jo Peet 
să se ocupe de costume. 

Jo Peet era şefa departamentului de lucru manual, ajungând 
în funcţia aceasta după ce Ellen Dockerty fusese confirmată în 
poziţia de director. 

- Minunat. 

- Fetelor din clasa de lucru manual le place să coasă... şi să 
gătească. George, o să fie nevoie să servim şi masa, nu? Dacă se 
prelungesc repetițiile? Şi aşa o să fie, pentru că începem să ne 
pregătim tare târziu. 

- Da, însă doar sendvişuri... 

- Putem să facem mai multe. Mu/t mai multe. Şi muzica! 
Avem nevoie de muzică! Va trebui s-o înregistrăm, pentru că 
nicio orchestră nu va putea să înveţe toate cântecele în timp util. 

Apoi am exclamat amândoi în armonie perfectă: 

- Donald Bellingham! 

- Cum rămâne cu publicitatea? am întrebat eu. 

Parcă eram Mickey Rooney şi Judy Garland care pregăteau un 
spectacol în hambarul mătuşii Milly. 

- Carl Jacoby şi trupa lui de desen artistic. Afişe, nu doar aici, 
ci în tot oraşul. Pentru că vrem să vină toată lumea, nu doar 
rudele copiilor din spectacol. Şi să fie şi locuri în picioare ca să 
încapă cât mai mulţi. 

- Bingo, am spus şi am sărutat-o pe nas. 

Îi iubeam entuziasmul. Şi începusem să mă simt şi eu destul 
de entuziasmat. 

- Şi ce spunem despre ce o să facem cu banii câştigaţi pe 
bilete? m-a întrebat Sadie. 

- Nu spunem nimic până nu ştim sigur că avem destui bani. 
Nu e bine să dăm speranţe deşarte. Vrei să vii mâine cu mine la 
Dallas să punem nişte întrebări? 

- Mâine e duminică, dragul meu. Luni, după ore. Poate chiar 
mai devreme, dacă reuşeşti să-ţi acoperi ora a şaptea. 

- O să-l rog pe Deke să-mi ţină locul la meditaţiile de engleză, 
i-am răspuns. Imi e dator. 


382 


7 


Luni m-am dus cu Sadie la Dallas, conducând repede ca să 
ajungem înainte de sfârşitul zilei de lucru. Biroul pe care îl 
căutam se afla pe Harry Hines Boulevard, nu departe de Parkland 
Memorial. Acolo am pus o tonă de întrebări, iar Sadie a explicat 
extrem de bine ce anume doream. Răspunsurile primite au fost 
mai mult decât satisfăcătoare şi două zile mai târziu mi-am 
început antepenultima aventură în lumea showbizului ca regizor 
al Jodie Jamboree, Vodevil cu Muzică & Dans Cu Totul Nou, Cu 
Totul Comic. Şi Cu Totul pentru o Cauză Bună. N-am spus care 
anume era cauza aceea bună şi nimeni nu ne-a întrebat. 

Două lucruri despre Tărâmul lui Demult: mult mai puţină 
birocraţie şi al naibii de multă încredere. 


8 


La spectacol a venit absolut toată lumea din oraş, iar Deke 
Simmons a avut dreptate într-o singură privinţă: bancurile 
răsuflate nu îmbătrânesc niciodată. Nu la două mii de kilometri 
depărtare de Broadway. 

In interpretarea lui Jim LaDue (care nu era rău şi chiar putea 
să cânte puţin) şi a lui Mike Coslaw (de-a dreptul amuzant), 
spectacolul nostru semăna mai mult cu unul cu Dean Martin şi 
Jerry Lewis, decât cu Dl. Bones şi DI. Tambo. Scheciurile erau din 
acelea cu îmbrânceli şi, fiind jucate de doi sportivi, au fost 
nesperat de reuşite. Spectatorii se loveau peste genunchi, 
încovoiaţi de râs, şi le săreau nasturii de la vestoane. Probabil că 
au explodat şi nişte corsete. 

Ellen Dockerty şi-a scos banjoul de la naftalină şi a interpretat 
nişte melodii prea pline de draci pentru o doamnă respectabilă, 
cu părul albăstrui, cum este ea. Şi, până la urmă, a fost şi un 
moment mai despuiat. Mike şi Jim reuşiseră să-şi convingă colegii 
de echipă să danseze un can-can viguros, purtând jupoane şi 
izmenuţe bufante la sud şi piele goală la nord. Jo Peet le făcuse 
rost şi de peruci. Cu numărul lor s-a încheiat spectacolul. 
Cucoanele din oraş s-au dat în vânt după aceşti tineri cu bustul 
gol şi cu peruci. 

Pentru final, toţi interpreţii s-au împărţit pe perechi şi au 
umplut scena dansând swing cu frenezie, pe acordurile melodiei 
„In the Mood” care bubuiau din difuzoare. Fustele zburau, 
picioarele scăpărau, fotbaliştii (acum îmbrăcaţi în costume 


383 


elegante şi cu pălării cu borurile înguste) învârteau fete 
mlădioase, majoritatea majorete care ştiau destule despre dans. 

Muzica a încetat; râzând şi gâfâind, copiii s-au aliniat pe scenă 
pentru reverenţe; iar când spectatorii au stat în picioare pentru a 
treia (sau poate a patra) oară de la ridicarea cortinei, Donald a 
pus „In the Mood” din nou. De data aceasta băieţii şi fetele s-au 
repezit şi au înşfăcat cele câteva zeci de prăjituri cu frişcă 
pregătite în culise pentru acest moment şi au început să se 
lovească cu ele. Publicul i-a ovaţionat, plin de încântare. 

Nu ştiam cum o să ne iasă momentul acesta deoarece la 
repetiţii nu folosisem prăjituri adevărate. Dar bineînţeles că ne-a 
ieşit superb, aşa cum ies întotdeauna bătăile cu frişcă. Copiii 
ştiau că acesta era punctul culminant al spectacolului, însă le 
mai pregătisem o surpriză. 

Când au venit la marginea scenei pentru plecăciunile de final, 
plini de frişcă şi pe feţe şi pe haine, „In the Mood” s-a auzit 
pentru a treia oară. S-au uitat nedumeriţi în jur şi nu au observat 
cum toţi profesorii din primele rânduri se ridică în picioare, având 
în mâini prăjiturile pe care Sadie şi cu mine le ascunsesem în 
spatele scaunelor. Frişca a zburat, şi actorii au primit-o în plin 
pentru a doua oară. Antrenorul Borman făcuse rost de două 
farfurii şi a dovedit că era un ţintaş excelent; a lovit şi mijlocaşul 
şi fundaşul echipei. 

Mike Coslaw, cu frişca prelingându-i-se de pe obraji, a început 
să răcnească: 

- Domnul A! Don'şoara D! Domnul A! Don'şoara D! 

Au început să scandeze şi ceilalţi copii, apoi, imediat, şi 
publicul, bătând ritmic din palme. Mână în mână ne-am urcat pe 
scenă, iar Bellingham a pus iarăşi afurisita aia de placă. Copiii 
ne-au făcut loc şi au început să strige: 

- Dans! Dans! Dans! 

N-am avut de ales şi, cu toate că eram convins că prietena 
mea va aluneca pe frişcă şi îşi va rupe gâtul, am dansat şi am 
dansat perfect pentru prima dată de la balul Sadie Hawkins. La 
sfârşit, am strâns-o de mâini, am văzut-o că dă uşor din cap - 
Haide s-o facem, am încredere în tine - şi am aruncat-o printre 
picioare. Pantofii i-au zburat în sală, fusta i s-a ridicat până pe 
coapse... şi, ca prin minune, a reuşit să aterizeze întreagă. A 
întins mâinile spre spectatori, care erau în culmea încântării, apoi 
şi-a prins poalele fustei mânjite şi a făcut o reverență elegantă. 

Se vede treaba că şi copiii ne pregătiseră ceva, cu siguranţă 


384 


instigaţi de Mike Coslaw, deşi nu a vrut niciodată să recunoască 
asta. Păstraseră câteva prăjituri şi, în vreme ce amândoi ne 
bucuram de aplauze, în mijlocul scenei, am fost loviți din toate 
direcţiile de cel puţin zece farfurii cu frişcă. Bineînţeles, 
spectatorii şi-au pierdut minţile. 

Sadie mi-a tras urechea aproape de gura ei, mi-a şters frişca 
de acolo cu degetul mic şi mi-a şoptit: 

- Cum poţi să renunţi la toate astea? 


9 


Şi tot nu se isprăvise încă. 

Deke şi Ellen au urcat pe scenă, reuşind ca prin minune să se 
strecoare printre dârele, petele şi mormanele de frişcă. Nimeni 
nu ar fi îndrăznit să arunce în e; cu vreo prăjitură. 

Deke a ridicat mâinile, cerând linişte şi Ellen Dockerty a 
început să vorbească cu vocea pe care o folosea la ore, 
acoperind murmurele şi ultimele chicoteli. 

- Doamnelor şi domnilor, spectacolul de astăzi cu Jodie 
Jamboree va fi urmat de alte trei. 

Anunţ care a stârnit un alt val de aplauze. 

- Acestea sunt spectacole de binefacere, a continuat Ellen 
când s-au potolit aplauzele, şi îmi face o deosebită plăcere - o 
plăcere foarte, foarte mare - să vă spun pe cine am ales să 
ajutăm. Toamna trecută am pierdut unul din cei mai buni elevi ai 
noştri şi cu toţii am plâns moartea lui Vince Knowles, care s-a 
petrecut mult, mult, mult prea curând. 

Publicul amuţise. 

- O fată pe care cu toţii o cunoaşteţi, o elevă minunată, a fost 
grav rănită în acel accident şi a rămas cu o cicatrice urâtă. 
Domnul Amberson şi domnişoara Dunhill au făcut toate 
aranjamentele necesare pentru ca Roberta Jillian Allnut să facă o 
operaţie de reconstrucţie facială în luna iunie, în Dallas. Familia 
Allnut nu va trebui să plătească absolut nimic; domnul Sylvester, 
care se ocupă de partea financiară a spectacolului Jodie 
Jamboree, mi-a spus că toate costurile acestei operaţii vor fi 
achitate prin contribuţiile colegilor lui Bobbi Jill şi ale tuturor 
locuitorilor din oraşul nostru. 

Au urmat câteva momente de linişte câtă vreme oamenii 
procesau informaţiile primite, apoi au sărit în picioare. Aplauzele 
au fost ca tunetele de vară. Am văzut-o în public şi pe Bobbi Jill. 


385 


Plângea cu faţa în mâini. Părinţii o ţineau în braţe. 

Aşa s-a desfăşurat o seară într-un oraş micuţ, unul din acele 
burguri departe de şoseaua principală de care nu-i păsa nimănui 
cu excepţia celor care locuiesc în el. Şi e în regulă pentru că 
acestora le păsa cu adevărat. M-am uitat la Bobbi Jill care 
plângea cu mâinile la obraji. M-am uitat la Sadie. Avea frişcă în 
păr. Mi-a zâmbit. l-am zâmbit şi eu. Şi-a rotunjit buzele în 
cuvintele: Te iubesc, George. l-am răspuns: Și eu te iubesc. În 
seara aceea îi iubeam pe toţi şi mă iubeam şi pe mine însumi 
pentru că eram acolo, alături de ei. Niciodată nu mă mai 
simţisem atât de viu sau atât de fericit că sunt viu. Într-adevăr, 
cum puteam să renunţ la toate astea? 

Dezastrul s-a petrecut două săptămâni mai târziu. 


10 


Era sâmbătă, zi în care Sadie şi cu mine ne obişnuisem să ne 
facem împreună cumpărăturile la supermarketul Weingarten, de 
pe Highway 77. |Impingeam cărucioarele unul lângă altul, 
examinam fructele şi ofertele la carne, cu muzica lui Mantovani 
revărsându-se din difuzoare. Puteai să-ţi iei orice bucată de 
carne îţi făcea cu ochiul, atâta vreme cât era de vită sau de 
pasăre. Imi convenea aranjamentul ăsta; chiar şi după trei ani 
petrecuţi pe Tărâmul lui Demult, tot mai eram crăcănat de uimire 
în faţa preţurilor incredibil de mici. 

In ziua aceea aveam şi altceva în minte, pe lângă alimentele 
pe care trebuia să mi le cumpăr: familia Hazzard, de la numărul 
2706 de pe Mercedes Street, o cocioabă amărâtă peste stradă şi 
o idee la stânga faţă de dărăpănătura cu două apartamente care 
va însemna în curând acasă pentru Lee Oswald. Jodie Jamboree 
îmi ocupa aproape tot timpul, dar am reuşit să fac trei excursii 
pe Mercedes Street în primăvara aceea. Imi lăsam Fordul într-o 
parcare din centrul oraşului şi luam autobuzul de pe Winscott 
Road, care avea staţie la un kilometru distanţă. In ocaziile astea 
aveam grijă să port blugi, ghete uzate şi o jachetă decolorată din 
denim pe care o cumpărasem de la un târg de vechituri. 
Povestea mea, dacă s-ar fi arătat cineva interesat, era 
următoarea: căutam să închiriez un apartament ieftin, pentru că 
tocmai ce mă angajasem ca paznic de noapte la fabrica Texas 
Sheet Metal din West Fort Worth. Povestea mi-ar fi dat un aer de 
veridicitate (câtă vreme nu se apuca nimeni să verifice) şi oferea 


386 


un motiv credibil pentru care din casă nu s-ar auzi nicio mişcare 
pe timpul zilei, iar obloanele ar fi coborâte. 

In plimbările mele pe Mercedes Street până la depozitul 
Monkey Ward şi înapoi (întotdeauna cu un ziar împăturit la 
secţiunea de închirieri din rubrica de mică publicitate), am reuşit 
să-l identific pe domnul Hazzard, o matahală de vreo treizeci şi 
ceva de ani, cei doi copii ai lui cu care Rosette nu voia să se 
joace şi o femeie în vârstă, cu faţa înţepenită, care-şi trăgea un 
picior când păşea. O dată, mama lui Hazzard era lângă cutia lor 
poştală şi m-a văzut când mergeam în dorul lelii pe brazda care 
ţinea loc de trotuar; m-a cercetat suspicioasă, dar nu a spus 
nimic. 

La cea de-a treia mea incursiune de recunoaştere, am zărit o 
remorcă ruginită ataşată de spatele camionului lui Hazzard. El şi 
copiii o încărcau cu tot felul de cutii, în vreme ce bătrâna stătea 
în apropiere, printre buruienile care începuseră să înverzească, 
sprijinindu-se în baston şi având pe buze un rânjet batjocoritor. 
Puteam să pun prinsoare că toată vânzoleala o lăsa rece. Dar eu, 
pe de altă parte, mă simţeam cum nu se poate mai bucuros. 
Familia Hazzard se muta. Şi imediat, un individ oarecare din 
clasa muncitoare, pe nume George Amberson, va închiria 
apartamentul de la numărul 2706. Acum, cel mai important lucru 
era să fiu primul la rând. 

Mă tot gândeam cum aş putea să rezolv problema aceasta pe 
când îmi continuam ritualul cumpărăturilor de sâmbătă. Pe alt 
nivel, îi răspundeam lui Sadie, făceam comentariile potrivite, am 
glumit pe seama ei când a rămas prea mult în raionul de lactate, 
apoi am scos în parcare căruciorul încărcat şi am pus 
cumpărăturile în portbagajul Fordului. Dar funcţionam pe pilot 
automat, căci mintea îmi era ocupată cu toată logistica de care 
aveam nevoie în Fort Worth şi asta m-a distrus. Nu am fost atent 
la ce-mi ieşea pe gură, iar acesta este un lucru periculos atunci 
când duci viaţă dublă. 

Pe drumul înapoi spre locuinţa lui Sadie, cu ea stând tăcută 
(prea tăcută) alături de mine, am început să cânt pentru că 
radioul maşinii se stricase. Şi supapele se îmbolnăviseră de astm. 
Sunlinerul încă mai arăta foarte şic, dar avea deja şapte ani şi o 
sută cincizeci de mii de kilometri la bord. 

Am cărat cumpărăturile lui Sadie în bucătărie prefăcându-mă 
copleşit de greutatea lor, gemând şi clătinându-mă cât de teatral 
eram în stare. N-am observat însă că nu zâmbeşte şi n-am avut 


387 


nici cea mai mică idee că perioada noastră de revenire tocmai ce 
se încheiase. Mă gândeam tot la Mercedes Street şi la ce fel de 
rol va trebui să interpretez acolo. Va fi destul de problematic. 
Voiam să fiu un chip familiar, deoarece familiaritatea dă naştere 
la dezinteres şi dispreţ, dar nu voiam să ies în evidenţă. Şi mai 
era vorba şi despre soţii Oswald. Ea nu ştia engleza, iar el era din 
fire o persoană retrasă, cu atât mai bine, dar numărul 2706 tot 
era al naibii de aproape. Poate că trecutul este încăpățânat şi 
viclean, dar viitorul este delicat, aidoma unui castel din cărţi de 
joc, şi trebuia să am foarte mare grijă să nu-l modific până când 
nu voi fi pregătit. Aşa că va trebui să... 

Acesta a fost momentul în care Sadie mi-a vorbit şi imediat 
după aceea, viaţa mea din Jodie, aşa cum ajunsesem s-o cunosc 
(şi s-o iubesc) s-a făcut praf. 


11 


- George? Vino, te rog, în living. Vreau să-ţi spun ceva. 

- N-ar fi mai bine să pui hamburgerii şi cotletele de porc în 
frigider? Şi mi se pare că am văzut şi nişte îngheţată... 

- Las-o să se topească! şi strigătul ei m-a adus la realitate. 

M-am întors spre ea, dar intrase deja în living. Şi-a luat 
pachetul de ţigări de pe măsuţa de lângă canapea şi şi-a aprins 
una. În urma insistențelor mele drăgăstoase, încerca să le mai 
reducă (măcar atunci când eram eu prin preajmă) şi de aceea 
gestul acesta mi s-a părut mai de rău augur decât tonul ridicat. 

Am intrat în cameră: 

- Ce e, iubito? Ce s-a întâmplat? 

- Totul. Ce cântec era ăla? i 

Faţa îi era palidă şi încrâncenată. Işi ţinea ţigara în faţa gurii 
ca pe un scut. Am început să realizez că gafasem cumva, dar nu- 
mi dădeam încă seama cum anume şi când. Şi asta mă 
înspăimânta. 

- Nu înţeleg ce vrei să s... 

- Cântecul pe care l-ai cântat în maşină pe drumul spre casă. 
Pe care l-ai răcnit din toţi plămânii. 

Am încercat să-mi aduc aminte, dar n-am fost în stare. Nu-mi 
aminteam decât că mă gândisem că va trebui să mă îmbrac în 
aşa fel când mă voi muta pe Mercedes Street, încât să par un 
biet muncitor cu mari probleme financiare, ca să mă pot integra. 
Sigur că fredonasem ceva, dar aşa făceam mereu când mă 


388 


gândeam la altele - şi nu aşa face toată lumea? 

- Cred că un cântec pe care l-am auzit la KLIF. Unul care mi-a 
intrat în cap şi nu mă lasă în pace. Ştii că aşa se întâmplă. Nu 
înţeleg de ce te-ai supărat. 

- Un cântec pe care l-ai auzit la postul K-Life. Cu versuri ca 
„Am cunoscut o damă bună din Memphis, îmbibată cu gin, care a 
încercat să mă ducă sus să mi-o tragă”? 

Nu doar inima mi s-a lăsat în genunchi. Toate organele mele 
interne au dat semn că se scufundă. „Honky Tonk Women”. Asta 
cântasem. Un cântec ce va fi înregistrat abia peste şapte sau opt 
ani de un grup care va avea primul hit în topurile americane la 
trei ani după aceea. E drept că mă gândeam la cu totul altceva, 
dar totuşi - cum de am putut să fiu atât de bou? 

- „Mi-a supt nasul, apoi mi-a supt şi minţile”? La radio? Ar 
trebui să fie închis postul că transmite asemenea cântece! 

Şi atunci am început să mă enervez. Mai ales pe mine... dar 
nu numai. Mă străduiam să-mi păstrez echilibrul pe o afurisită de 
sârmă şi ea urla la mine din cauza unei melodii a celor de la 
Rolling Stones. 

- Calmează-te, Sadie. E doar un cântec. Nu ştiu unde l-am 
auzit. 

- Amândoi ştim că-i o minciună asta. 

- Eşti surescitată. Cred că ar fi mai bine să-mi iau 
cumpărăturile şi să mă duc acasă. _ 

Am încercat să-mi menţin tonul calm. li cunoşteam mult prea 
bine inflexiunile. Era felul în care încercam să-i vorbesc lui 
Christy când venea muci de beată acasă. Cu fusta într-o rână, 
bluza jumătate pe dinafară, părul sculat. Ca să nu mai zic de 
rujul întins. De la buza paharului, sau de la buzele vreunui alt 
chefliu? 

Doar gândul mă enerva şi mai tare. /ar n-ai nimerit-o, mi-am 
zis. Nu ştiu dacă eram supărat pe Sadie sau pe Christy sau pe 
mine şi în clipa aceea chiar nu-mi păsa. Se pare că niciodată nu 
suntem mai furioşi decât atunci când suntem prinşi asupra 
faptului, nu-i aşa? 

- Cred că ar fi mai bine să-mi spui de unde ai auzit cântecul 
acela dacă vrei să mai vii vreodată pe aici. Şi unde ai auzit 
expresia aia pe care ai folosit-o când băiatul de la casă a zis că-ţi 
pune puiul în două pungi ca să nu curgă. 

- Habar n-am... 

- „Excelent, gagiule”, asta ai spus. Şi cred că ai face bine să- 


389 


mi Spui unde ai auzit şi expresia asta. Şi n-o să avem nicio 
străbatere. Şi naşpa. Şi mişto. Şi caterincă. Vreau să ştiu de unde 
le-ai învăţat pe toate. De ce vorbeşti aşa cum nu vorbeşte nimeni 
altcineva. Vreau să ştiu de ce te-a speriat atât de tare lozinca aia 
idioată cu Jimla, de ai ajuns să vorbeşti despre ea în somn. Vreau 
să ştiu unde e Derry şi de ce seamănă cu Dallasul. Vreau să ştiu 
când ai fost însurat, şi cu cine, şi cât timp. Vreau să ştiu unde ai 
fost înainte de a ajunge în Florida, pentru că Ellie Dockerty zice 
că ea, personal, habar nu are, pentru că unele din recomandările 
tale sunt falsificate. „Par lucrate cu destulă fantezie”, sunt 
cuvintele pe care le-a folosit. 

Eram convins că Ellie nu aflase de la Deke... dar aflase oricum 
şi asta conta. De fapt, nici nu eram prea surprins, dar eram furios 
pentru că se apucase să-i trăncănească lui Sadie. 

- N-avea niciun drept să-ţi spună! 

Şi-a strivit mânioasă ţigara, apoi şi-a scuturat mâna pe care 
sărise jar şi o fripsese. 

- Câteodată parcă ai fi din... nu ştiu... din alt univers! Unul în 
care se cântă despre futaiuri cu femei bete din M-Memphis! Am 
încercat să-să-mi tot spun că d-d-dragostea învinge orice, dar nu- 
i adevărat. Nu învinge minciuna. 

Vocea i s-a poticnit, dar nu plângea. lar ochii îi erau aţintiţi 
asupra mea. Ar fi fost mai uşor dacă în ei n-aş fi citit decât furie. 
Dar acolo mai era şi implorare. 

- Sadie, dacă ai... 

- Nu. Mi-a ajuns. Aşa că nu începe cu prostii din alea cum că 
nu faci niciun lucru de care să-ţi fie ruşine. Şi nici mie. Eu singură 
pot hotărî de ce mi-ar fi ruşine şi de ce nu. Concluzia e una 
singură. Ori dispare mătura, ori dispari tu. 

- Dacă ai şti, nu ai mai... 

- Atunci spune-mi! 

- Nu pot. 

Supărarea îmi dispăruse ca aerul dintr-un balon înţepat, 
lăsând în urmă un soi de plictiseală emoţională. Mi-am luat ochii 
de la chipul ei încrâncenat şi privirea mi s-a oprit, cu totul 
întâmplător, pe birou. Ce am văzut acolo m-a făcut să-mi ţin 
respiraţia. 

Un teanc de cereri de slujbe pentru perioada pe care avea s-o 
petreacă în Reno în timpul verii. Prima era una de la Harrah's 
Hotel and Casino. Pe primul rând îşi scrisese numele cu litere de 
tipar. Numele întreg. Inclusiv cel de-al doilea despre care nu-mi 


390 


trecuse prin minte s-o întreb. 

Foarte încet, am astupat cu degetele primul nume şi a doua 
silabă a numelui de familie. A rămas DORIS DUN. 

Mi-am adus aminte de ziua în care discutasem cu soţia lui 
Frank Dunning, sub pretextul că eram un agent imobiliar 
interesat de sala West Side Rec. Avea vreo douăzeci de ani mai 
mult decât Sadie Doris Clayton, născută Dunhill, dar amândouă 
aveau ochi albaştri, un ten superb şi siluete frumoase cu sânii 
mari. Ambele femei erau fumătoare. Toate astea ar fi putut fi 
nişte simple coincidenţe, doar că nu erau. Şi eu ştiam asta. 

- Ce faci? 

intrebarea reală se citea în tonul acuzator: De ce te tot 
eschivezi şi fugi? Doar că nu mai eram furios. Nici pe departe. 

- Eşti convinsă că nu ştie unde eşti? 

- Cine? Johnny? Despre Johnny vorbeşti? De ce... 

Şi atunci a luat hotărârea că nu mai are niciun rost. l-am 
putut-o citi pe chip. 

- Trebuie să pleci, George. 

- Dar ar putea să afle, am continuat. Pentru că părinţii tăi ştiu 
şi îl consideră o persoană admirabilă, chiar tu mi-ai spus. 

Am făcut un pas către ea. Ea a făcut un pas înapoi. Aşa cum 
te fereşti din calea cuiva care tocmai ce ţi-a dovedit că nu-i 
zdravăn la cap. l-am văzut teama din ochi şi i-am văzut deruta şi 
tot n-am fost în stare să mă opresc. Adu-ţi aminte că şi eu eram 
speriat. 

- Şi chiar dacă i-ai rugat să nu-i spună, tot ar reuşi să-i facă să 
vorbească. Pentru că este un bărbat fermecător. Nu-i aşa, Sadie? 
Atunci când nu se spală pe mâini ca un nebun şi nu-şi aranjează 
cărţile în ordine alfabetică şi nu vorbeşte despre cât de 
dezgustător e să ai o erecţie, e un tip foarte, foarte fermecător. 
Te-a fermecat şi pe tine. 

- Te rog să pleci, George. 

Acum îi tremura vocea. 

In loc să plec, am mai făcut un pas spre ea. A făcut un pas 
înapoi, s-a lovit de perete... şi s-a chircit. Gestul acesta a fost 
pentru mine ca o palmă dată unui isteric sau un pahar de apă 
aruncat în faţa unui somnambul. M-am retras sub arcada dintre 
bucătărie şi living, cu mâinile ridicate. Un om care se predă. 
Exact ceea ce făceam atunci. 

- Plec. Dar, Sadie... 

- Pur şi simplu nu înţeleg cum de poţi face aşa ceva, a spus. 


391 


Apăruseră şi lacrimile. | se rostogoleau încet pe obraji. Sau de ce 
nu te opreşti. Aveam ceva atât de frumos. 

- Incă mai avem. | 

A clătinat din cap. Incet, dar cu fermitate. 

Ca într-un vis urât am traversat bucătăria, am scos îngheţata 
de vanilie dintr-una din pungile de pe masă şi am pus-o în 
congelatorul frigiderului ei Coldspot. O parte din mine spera să 
fie, într-adevăr, vorba de un coşmar şi să mă trezesc în curând. 
Insă ştiam că nu-i aşa. N 

Sadie stătea sub arcadă şi se uita la mine. Intr-o mână avea o 
altă țigară, în cealaltă cererea pentru Reno. Şi acum mi-am dat 
seama. Asemănarea cu Doris Dunning era de-a dreptul izbitoare. 
Ceea ce ridica problema de ce nu o observasem mai înainte. 
Pentru că fusesem ocupat cu alte chestii? Sau pentru că nu 
înţelesesem pe deplin dimensiunea lucrurilor cu care aveam de-a 
face? 

Am ieşit pe uşa cu plasă şi m-am oprit în prag, uitându-mă la 
ea: 

- Fii atentă să nu apară, Sadie. 

- Johnny e dus cu capul din multe puncte de vedere, dar nu e 
periculos, mi-a răspuns. In plus, ai mei nu i-ar spune niciodată 
unde sunt. Mi-au promis. 

- Oamenii îşi mai încalcă promisiunile şi din cauza asta se pot 
frânge. Mai ales aceia care au trăit sub presiune şi care sunt 
instabili mintal, în primul rând. 

- Trebuie să pleci, George. 

- Promite-mi că ai să fii atentă şi atunci o să plec. 

A strigat: 

- Promit, promit, promit! 

Tremurul ţigării între degete era semn rău; amestecul de şoc, 
pierdere, durere şi furie din ochii înroşiţi era mult mai rău. Am 
simţit cum mă urmăresc până la maşină. 

Dracu' să-i ia pe Rolling Stones. 


392 


Capitolul 17 


1 


Cu câteva zile înainte de încheierea perioadei mele de probă, 
Ellen Dockerty m-a chemat la ea în birou. După ce a închis uşa în 
urma mea, mi-a spus: 

- Imi pare rău pentru problemele pe care le-am provocat, 
George, dar dacă ar trebui s-o iau de la capăt, cred că aş 
proceda exact la fel. 

Nu am spus nimic. Nu mai eram furios, doar uluit. Dormisem 
foarte puţin din ziua dezastrului şi ajunsesem să cred că ora 
patru dimineaţa şi cu mine aveam să devenim foarte buni 
prieteni în viitorul apropiat. 

- Clauza douăzeci şi cinci din Codul Administrativ al unităţilor 
de învăţământ din Texas, a zis, ca şi cum aceste cuvinte ar fi 
putut să explice totul. 

- Poftim? 

- Nina Wallingford mi-a atras atenţia. 

Nina era asistenta medicală a zonei. In fiecare an şcolar făcea 
zeci de mii de kilometri în camioneta ei Ford Ranch, făcând turul 
celor opt şcoli din ţinutul Denholm, dintre care trei încă mai 
funcționau doar în două săli de clasă. 

- Clauza douăzeci şi cinci se referă la legile pentru vaccinarea 
din şcoli. li are în vedere şi pe profesori, nu doar pe elevi şi Nina 
mi-a spus că nu avea istoricul tău medical. De fapt, nu avea nicio 
fişă de-a ta. 

Ce simplu. Falsul profesor descoperit din cauza unui vaccin 
împotriva poliomielitei. Bine măcar că nu din cauza cunoştinţelor 
mele avansate ale discografiei grupului Rolling Stones sau a 
folosirii inadecvate a jargonului de discotecă. 

- Erai atât de ocupat cu Jodie Jamboree, că m-am gândit să te 
scutesc de o problemă în plus şi am scris eu şcolilor unde ai 
predat înainte. Din Florida mi-au răspuns că la ei suplinitorii nu 
au fişe medicale. Din Maine şi Wisconsin mi-au răspuns: „Nu am 
auzit niciodată de această persoană.” 

S-a aplecat peste birou, uitându-se lung la mine. Nu i-am 
putut susţine privirea mult timp. Ce i-am citit în ochi, înainte de a 
mi-i pleca pe ai mei, a fost o compătimire aproape insuportabilă. 


393 


- Ar fi interesaţi cei din Consiliul General să afle că am 
angajat un impostor? Foarte. Chiar ar deschide acţiune în justiţie 
ca să recupereze salariul pe care l-ai primit timp de un an. Imi 
pasă de asta? Absolut deloc. Activitatea ta a fost exemplară. Ce 
ai făcut cu Sadie pentru Bobbi Jill e un lucru absolut minunat, 
care ţi-ar putea garanta nominalizarea la titlul de Profesorul 
Anului. 

- Mersi, am mormăit. Cred că-i de bine. 

- M-am întrebat ce-ar fi făcut Mimi Corcoran. Şi Meems mi-a 
răspuns aşa: „Ai fi obligată să sesizezi forurile superioare dacă ar 
fi semnat un contract pe anul următor şi pentru celălalt. Dar, de 
vreme ce pleacă într-o lună, e spre binele tău - şi al şcolii - să nu 
zici nimic.” Apoi a adăugat: „Dar există o persoană care trebuie 
să afle că el nu e ceea ce pretinde că ar fi.” 

A făcut o pauză mică şi a continuat: 

- l-am spus lui Sadie că sunt convinsă că trebuie să ai nişte 
explicaţii rezonabile, dar se pare că nu este cazul. 

M-am uitat la ceas. 

- Dacă nu mă dai afară, ar cam trebui să mă duc la clasă 
pentru că începe ora a cincea. Facem scheme de propoziţii. Mă 
gândesc să încerc o frază de genul Sunt nevinovat în această 
privință, însă nu pot spune de ce. Ce crezi? Prea grea? 

- Cu siguranţă prea grea pentru mine, a spus cu amabilitate. 

- Incă ceva, am mai zis. Căsnicia lui Sadie a fost dificilă. Soţul 
ei este un individ cu multe ciudăţenii pe care nu vreau să le 
detaliez. Îl cheamă John Clayton. S-ar putea să fie periculos. 
Trebuie să-i ceri lui Sadie o fotografie de-a lui, ca să-ţi faci o idee 
despre cum arată în cazul că apare pe aici şi începe să pună 
întrebări. 

- Şi tu crezi că aşa se va întâmpla pentru că...? 

- Pentru că am mai văzut aşa ceva. Faci ce te-am rugat? 

- Bănuiesc că trebuie. 

Răspuns nesatisfăcător. 

- O să-i ceri poza? 

- Da, George. 

Poate era sinceră; poate doar voia să-mi facă pe plac. Nu-mi 
dădeam seama. Eram cu mâna pe clanţă când mi-a spus, ca şi 
cum şi-ar fi luat rămas-bun. 

- li frângi inima bietei femei. 

- Ştiu, am răspuns şi am ieşit din birou. 


394 


2 


Mercedes Street. Sfârşitul lunii mai. 

- Zici că eşti sudor? 

Stăteam în fața numărului 2706 împreună cu proprietarul, un 
distins american pe nume domnul Jay Baker. Scund şi îndesat, cu 
un burdihan cât toate zilele, îşi alinta proprietatea spunându-i 
Luceafărul. Tocmai făcusem turul proprietăţii, despre care Baker 
mi-a explicat că este „Practic în staţia de autobuz”, de parcă 
acest avantaj ar fi compensat tavanul lăsat, pereţii pătaţi, 
rezervorul crăpat al toaletei, aerul decrepit al casei. 

- Paznic de noapte, l-am corectat. 

- Pe bune? Bună slujbă. Poţi să fuţi vânt cât vrei. 

Nu mi s-a părut că ar fi necesar vreun răspuns. 

- Nevastă şi copilaşi? 

- Divorţat. Au rămas în Est. 

- Plăteşti pensie, nu? 

Am ridicat din umeri. 

S-a lăsat păgubaş. 

- Aşa, vezi? Vrei locul, Amberson, sau nu? 

- Cred că da, am spus şi am oftat adânc. 

Şi-a scos un carneţel cu copertă din piele din buzunarul de la 
spate. 

- Chiria pe prima lună, pe ultima lună, şi depozit de garanţie. 

- Depozit de garanţie? lţi baţi joc de mine. 

Baker a continuat ca şi cum nu m-ar fi auzit: 

- Chiria în ultima vineri a lunii. Dacă nu plăteşti sau întârzii te 
pomeneşti imediat în stradă prin bunăvoința poliţiei din Fort 
Worth. Suntem prieteni. 

Şi-a scos din buzunarul de la piept un chiştoc ars de trabuc, 
şi-a înfipt în mufă capătul mestecat şi a aprins un chibrit cu 
unghia degetului mare. Era foarte cald afară. Simţeam că va 
urma o vară lungă şi fierbinte. 

Am oftat din nou. Apoi, simulând şovăiala, am scos portofelul 
şi am început să scot din el bancnote de douăzeci de dolari. 

- În Dumnezeu avem încredere, am spus. Toţi ceilalţi trebuie 
să plătească cu bani gheaţă. 

A izbucnit în râs, scoțând nori de fum acru, albăstrui. 

- Bună poantă. O s-o ţin minte. Mai ales în ultima vineri a 
lunii. 

Încă nu-mi venea să cred că urma să locuiesc în cocioaba asta 


395 


disperată, pe strada asta disperată, după ce locuisem în căsuţa 
mea cea frumoasă de mai la sud, unde mă mândream cu un 
gazon adevărat pe care îl tundeam periodic. Cu toate că nu 
plecasem de tot din Jodie, m-a copleşit dorul de casă. 

- Dă-mi, te rog, o chitanţă, am spus. 

Măcar asta am obținut-o gratis. 


3 


Ultima zi de şcoală. Clasele şi holurile erau pustii. 
Ventilatoarele din tavan învârteau un aer deja fierbinte, chiar 
dacă nu era decât opt iunie. Familia Oswald plecase din Rusia; în 
conformitate cu însemnările lui Al Templeton, peste cinci zile, 
vaporul SS Maasdam va ancora în Hoboken, iar cei doi vor cobori 
pe pasarelă şi vor păşi pe solul Statelor Unite. 

In cancelarie nu era decât Danny Laverty: 

- Salut, campionule. Am auzit că pleci la Dallas ca să-ți 
termini cartea. 

- Asta intenţionez. 

De fapt, intenţionam să plec la Fort Worth, măcar în primă 
fază. Am început să-mi curăţ cutia de corespondenţă care se 
umpluse cu tot felul de comunicate de sfârşit de an. 

- Dacă aş fi liber ca păsările cerului, în loc să fiu legat de o 
nevastă, trei ţânci şi o ipotecă, aş încerca şi eu să scriu o carte, 
mi-a spus Danny. Ştii, am fost pe front. 

Ştiam. Toată lumea ştia. De obicei aflai în primele zece 
minute după ce făceai cunoştinţă. 

- Te descurci cu banii? 

- O să fie bine. 

Aveam mai mult decât mi-era necesar ca să mă descurc până 
în luna aprilie când speram să-mi închei afacerile cu Lee Oswald. 
N-ar trebui să mai am nevoie să trec pe la Faith Financial de pe 
Greenville Avenue. Făcusem o tâmpenie imensă că m-am dus 
acolo fie şi o singură dată. Dacă voiam, puteam încerca să mă 
conving că întâmplarea cu casa mea din Florida a fost o glumă 
proastă care a degenerat, dar la fel de bine încercasem să mă 
conving că totul era minunat cu Sadie şi cu mine şi uite unde 
ajunsesem. 

Am răsturnat teancul de hârtii în coşul de gunoi... şi am zărit 
un plic mic pe care nu îl observasem înainte. Ştiam cine foloseşte 
asemenea plicuri. Pe hârtia dinăuntru nu era nicio formulă de 


396 


adresare şi nicio semnătură, cu excepţia (şi aceasta poate 
iluzorie) parfumului ei. Mesajul era scurt: 


Îți mulțumesc pentru că mi-ai arătat cât de frumoasă poate 
fi viața. Te rog nu mă căuta să-ţi iei rămas-bun. 


M-am uitat fix la bilet, gândind intens, apoi l-am pus în 
buzunarul de la spate şi m-am dus repede la bibliotecă. Habar nu 
am ce voiam să fac sau să-i spun, dar, oricum, nu avea nicio 
importanţă pentru că lumina era stinsă şi scaunele erau urcate 
pe mese. Am încercat uşa. Era încuiată. 


4 


Singurele două maşini care mai rămăseseră în parcare, în 
zona rezervată profesorilor, erau Plymouthul lui Danny Laverty şi 
Fordul meu. Capota părea cam ruptă. O puteam înţelege; şi eu 
mă simţeam cam rupt. 

- Domnu’ A! Staţi niţel, domnu’ A! 

Mike şi Bobbi Jill traversau în fugă parcarea fierbinte, 
îndreptându-se spre mine. Mike avea în mână un pacheţel 
ambalat frumos, pe care mi l-a întins. 

- lo şi Bobbi v-am luat ceva. 

- Bobbi şi cu mine. Şi nu era nevoie, Mike. 

- Ba era, omule. 

M-a mişcat că Bobbi Jill plângea şi m-am bucurat să observ că 
îi dispăruse de pe faţă stratul gros de Max Factor. Acum, când 
ştia că cicatricea aia oribilă are zilele numărate, nu mai încerca 
să şi-o ascundă. M-a sărutat pe obraz. 

- Vă mulţumesc foarte, foarte, foarte mult, domnule 
Amberson. N-o să vă uit niciodată. Se uită la Mike. Woi n-o să vă 
uităm niciodată. 5 

Şi probabil că nu mă vor uita. Asta era un lucru bun. Nu 
înlocuia biblioteca întunecată şi încuiată, dar, da, era un lucru 
foarte bun. 

- Desfaceţi pachetul, m-a îndemnat Mike. Sperăm să vă placă. 
E pentru cartea dumneavoastră. 

L-am desfăcut. Era o cutie din lemn, lungă de vreo 
şaisprezece centimetri şi lată de patru. Ilnăuntru, într-un culcuş 
din mătase, era un stilou Waterman, cu inițialele GA gravate pe 
capac. 

- O, Mike, am exclamat. E prea mult. 


397 


- N-ar fi mult nici dacă ar fi aur pur, m-a contrazis el. Mi-aţi 
schimbat viaţa. Şi s-a uitat la Bobbi: Ne-aţi schimbat vieţile. 

- Mike, i-am spus. Mi-a făcut plăcere. 

M-a îmbrăţişat şi în 1962 gestul acesta între bărbaţi nu este 
unul ieftin. M-am bucurat să-l pot strânge în braţe. 

- Să păstrăm legătura, a spus Bobbi Jill. Dallasul nu-i 
departe... Nu este. 

- Bine, am fost eu de acord, dar nu o voi face, şi probabil că 
nici ei. Porneau în viaţă şi, dacă aveau ceva noroc, vieţile lor vor 
fi strălucitoare. 

S-au întors să plece, dar Bobbi a mai avut ceva de spus: 

- Păcat că v-aţi despărţit. Imi pare tare rău. 

- Şi mie îmi pare rău, i-am spus. Dar probabil că aşa e mai 
bine. 

Şi m-am dus acasă să-mi împachetez maşina de scris şi 
celelalte catrafuse care credeam că-mi vor încăpea într-o valiză 
şi în câteva cutii. La un semafor de pe Main Street, am deschis 
cutiuţa şi m-am uitat la stilou. Era foarte frumos şi gestul lor mă 
impresionase nespus. Dar mă mişcase încă şi mai mult faptul că 
veniseră să-şi ia rămas-bun. S-a făcut verde. Am închis cutia şi 
mi-am continuat drumul. Aveam un nod în gât, dar ochii mi-au 
rămas uscați. 


5 


Viaţa pe Mercedes Street nu a fost o experienţă înălţătoare. 

Zilele nu erau prea rele. Răsunau de strigătele copiilor tocmai 
intraţi în vacanţă, fără excepţie îmbrăcaţi în haine de-a gata mult 
prea mari; de trăncăneala gospodinelor lângă cutiile poştale sau 
frânghiile de întins rufe; de pocnetele rablelor ruginite şi fără 
amortizoare conduse de adolescenţi care ascultau la maximum 
melodiile transmise de postul K-Life. Nici perioada dintre două şi 
şase dimineaţa nu era prea rea. Atunci strada părea cufundată 
într-un soi de tăcere perplexă, după ce copiii cu colici 
adormiseră, într-un sfârşit, în pătuţurile lor (sau în sertare de 
dulap), iar tăticii lor îşi sforăiau somnul înspre o altă zi de plată 
cu ora în ateliere, fabrici sau în fermele din afara oraşului. 

insă între patru şi şase după-amiaza, strada era un talmeş- 
balmeş asurzitor de mămici care strigă la copii să intre dracului 
în casă şi să pună mâna pe treabă şi de tătici care soseau acasă 
şi începeau să urle la neveste, în lipsă de altcineva împotriva 


398 


căruia să-şi îndrepte jetul sonor, poate. Multe neveste le 
răspundeau cu aceiaşi decibeli. Tăticuţii cei beţi apăreau de pe la 
opt şi vârful scandalului era atins pe la unsprezece când ori se 
închideau barurile, ori se isprăveau banii. Atunci se auzeau uşi 
care se trânteau, pahare care se spărgeau şi voci care urlau de 
durere când vreun tăticuţ beat muci îşi vărsa nefericirea asupra 
nevestei sau a copiilor, sau şi, şi. Adesea raze roşii treceau prin 
perdelele mele trase, anunțând sosirea poliţiei. De vreo două ori 
am auzit şi focuri de armă, poate trase în gol, poate nu. Şi într-o 
dimineaţă devreme, când am ieşit în faţa casei să-mi iau ziarul, 
am văzut o femeie cu sânge uscat pe falcă. Stătea pe bordură la 
vreo patru case distanţă de a mea, bând dintr-o cutie de Lone 
Star. Mi-a venit să mă duc să văd cum se simte, chiar dacă ştiam 
cât de imprudent aş fi să mă amestec în viaţa acestui cartier 
muncitoresc de foarte joasă speţă. Dara văzut că mă uit la ea şi 
mi-a arătat degetul mijlociu. M-am întors în casă. 

Nu existau comitete de întâmpinare sau activităţi comune 
între vecini pe Mercedes Street. Insă exista mult timp în care să 
mă gândesc. Timp în care să-mi fie dor de prietenii mei din Jodie. 
Timp să-mi fie dor de munca mea ce nu mă lăsa să mă gândesc 
la motivul pentru care venisem aici. Timp să-mi dau seama că 
munca de profesor nu doar îmi ocupase zilele; îmi satisfăcuse 
mintea aşa cum numai o activitate care îţi face plăcere poate, 
creându-mi sentimentul că las ceva în urmă. 

Era chiar şi timp în care să-mi pară rău de halul în care 
ajunsese fosta mea decapotabilă fiţoasă. Pe lângă radioul defect 
şi supapele astmatice, acum behăia şi dădea rateuri prin ţeava 
ruginită de eşapament şi parbrizul fusese crăpat de o piatră care 
căzuse din remorca unui camion cu bitum ce hodorogise într-o zi 
pe lângă mine. N-am mai spălat-o, şi acum - îmi pare tare rău să 
o spun - se integra perfect printre celelalte mijloace de transport 
vai steaua lor de pe Mercedes Street. 

Mai ales era timp să mă gândesc la Sadie. 

li frângi inima bietei femei, îmi spusese Ellie Dockerty. Dar 
nici a mea nu se simţea prea bine. Intr-o noapte, în vreme ce 
ascultam scandalul dintre beţivii de alături ba tu, nu eu, ba tu, nu 
eu, futu-ţi, mi-a venit ideea să-i spun tot adevărul. Am alungat 
gândul, dar s-a întors în noaptea următoare şi mai proaspăt. Mă 
şi vedeam împreună cu ea, la masa din bucătărie, bând cafea în 
lumina puternică a soarelui de după-amiază care intra prin 
fereastra de deasupra chiuvetei. Vorbind cu mult calm. 


399 


Spunându-i că numele meu real este Jacob Epping, că nu mă voi 
naşte decât peste paisprezece ani, că am venit din anul 2011 
dintr-o fisură în timp pe care răposatul meu prieten Al Templeton 
o numea vizuină de iepure. 

Cum aş putea s-o conving că nu mint? Spunându-i că un 
anumit trădător american care se răzgândise în privinţa Rusiei 
urma să se mute în curând vizavi de locul unde locuiesc eu 
acum, împreună cu soţia lui rusoaică şi cu fetiţa lor? Spunându-i 
că echipa Dallas Texans - ce nu-şi primise încă numele Cowboys 
şi nici renumele de cea mai bună din America - îi va învinge pe 
cei de la Houston Oilers cu 20 la 17 în această toamnă, în 
prelungiri? Absurd. Dar ce altceva mai ştiam despre viitorul 
imediat? Nu mare lucru, pentru că n-am avut vreme să mă 
informez. Ştiam o mulţime de amănunte despre Oswald, dar 
atâta tot. 

Ar crede că sunt nebun. l-aş putea cânta versuri din zeci de 
alte cântece care nu au fost încă înregistrate şi tot ar crede că 
sunt nebun. Ba chiar m-ar acuza că le-am inventat eu - în fond, 
eram scriitor. Şi să zicem că m-ar crede. Voiam s-o trag după 
mine în fălcile rechinului? Nu era suficient de rău că va reveni în 
Jodie pe la sfârşitul lui august şi că, dacă John Clayton era un 
ecou al lui Frank Dunning, ar putea să vină să o caute? 

Bine, pleacă! a urlat o femeie din stradă şi o maşină s-a auzit 
accelerând spre Winscott Road. O săgeată de lumină a intrat 
printr-o crăpătură din draperii şi a alergat iute pe tavan. 

MUISTULE! a mai strigat femeia în urma maşinii, la care o 
voce de bărbat, de undeva din apropiere, i-a răspuns: 

- Suge-o pe a mea, cucoană, că poate te mai calmezi. 

Asta era viaţa de pe Mercedes Street din vara anului 1962. N- 
o amesteca şi pe ea. Vocea raţiunii. E mult prea periculos. Poate 
la un moment dat va face iarăşi parte din viaţa ta - viața ta în 
Jodie, chiar - dar nu acum. 

Insă nu aveam cum să mai duc o viaţă în Jodie. Nici vorbă să 
mai pot preda la liceu, acum când Ellen ştia ce ştia despre 
trecutul meu. Şi ce altceva să fac? Să torn asfalt? 

Intr-o dimineaţă, am pus ibricul pe foc pentru cafea şi am ieşit 
să iau ziarul. Când am deschis uşa, am văzut că ambele roţi din 
spate ale Sunlinerului erau pe jantă. Vreun copil le sfârtecase din 
plictiseală. Şi asta era viaţa de pe Mercedes Street din vara 
anului 1962. 


400 


6 


Joi, paisprezece iunie, mi-am pus blugii, o cămaşă de lucru 
albastră şi o vestă veche din piele pe care o cumpărasem de la 
un magazin cu articole la mâna a doua de pe Camp Bowie Road. 
Mi-am petrecut dimineaţa învârtindu-mă încoace şi încolo prin 
casă. N-aveam televizor, dar am ascultat la radio. Buletinul de 
ştiri anunţa că preşedintele Kennedy intenţiona să efectueze o 
vizită de stat în Mexic la sfârşitul lunii. Buletinul meteo anunţa 
cer senin şi temperaturi ridicate. DJ-ul a bolborosit o vreme, apoi 
a pus „Palisades Park”. Efectele sonore cu strigăte şi uruieli de 
montagne-russe mi-au zgâriat creierii. 

La un moment dat, n-am mai putut să suport. Ajungeam prea 
devreme, însă nu-mi păsa. M-am urcat în Sunlinerul - care acum 
etala cu mândrie şi două cauciucuri reşapate - şi am condus cei 
şaizeci şi ceva de kilometri până la aeroportul Love Field din 
nord-vestul Dallasului. Parcarea de acolo nu era pe termen scurt 
sau lung; era parcare pur şi simplu. Şaptezeci şi cinci de cenți pe 
zi. 

Mi-am îndesat pe cap vechea-mi pălărie de pai şi m-am târât 
spre aerogară. Doi poliţişti din Dallas stăteau lângă bordură şi 
beau cafea, dar înăuntru nu era picior de paznic, şi nici vreun 
detector de metale prin care să treci. Pasagerii îşi prezentau 
biletele unui individ care stătea lângă intrare şi apoi traversau 
pista încinsă spre avioanele aparţinând celor cinci companii: 
American, Delta, TWA, Frontier şi Texas Airways. 

M-am uitat pe tabla de deasupra biroului Delta pe care erau 
trecute cu cretă sosirile. Zicea că Zborul 194 va ateriza la ora 
prevăzută. Când m-am interesat la una din funcţionare, doar ca 
să verific, mi-a surâs şi mi-a răspuns că abia decolase de pe 
Atlanta. 

- Aţi venit teribil de devreme. 

- Aşa sunt eu, am spus. Probabil că o să ajung devreme şi la 
propria-mi înmormântare. 

A început să râdă şi mi-a urat o zi bună. Am cumpărat revista 
Time şi m-am dus la restaurant unde am comandat Salata 
Bucătarului. Era uriaşă, iar eu eram mult prea agitat ca să-mi 
ardă de mâncare - dar aveam cu ce să-mi ocup timpul cât 
aşteptam să aterizeze avionul care aducea familia Oswald. 

De la masa mea aveam o privelişte foarte bună asupra 
terminalului principal. Aerogara nu era prea aglomerată şi mi-a 


401 


atras atenţia o femeie tânără într-un taior albastru închis. Avea 
părul răsucit în coc la ceafă. Câte o valiză în fiecare mână. Un 
hamal de culoare s-a apropiat de ea. A clătinat din cap, zâmbind, 
apoi s-a lovit cu braţul de cabina Traveler's Aid. A lăsat valizele 
din mână, şi-a frecat cotul, a ridicat valizele şi şi-a reluat drumul. 

Sadie plecând la Reno pentru şase săptămâni. 

Eram surprins? Absolut deloc. Din nou se întâmpla acea 
convergenţă a evenimentelor. Mă obişnuisem. Eram copleşit de 
dorinţa de a ieşi din restaurant şi de a o prinde din urmă înainte 
de a fi prea târziu? Bineînţeles că da. 

O clipă, mi s-a părut mai mult decât posibil, mi s-a părut 
imperios necesar. 

li voi spune că soarta (iar nu armonia stranie a călătoriilor în 
timp) ne-a adus pe amândoi la aeroport. Chestii din astea 
funcționau în filme, nu? O voi ruga să mă aştepte cât îmi voi 
cumpăra şi eu un bilet spre Reno şi îi voi spune că îi voi explica 
totul de îndată ce vom ajunge acolo. Şi, după cele şase 
săptămâni de rezidenţă obligatorie, vom face cinste cu un pahar 
judecătorului care mai întâi îi acordase divorţul şi apoi ne 
căsătorise. 

Chiar am început să mă ridic de pe scaun, când privirea mi s-a 
oprit asupra revistei pe care o cumpărasem de la chioşc. 
Jacqueline Kennedy era pe copertă. Surâzătoare, radioasă, într-o 
rochie fără mâneci şi cu decolteu în V. DOAMNA PREŞEDINTELUI 
SE IMBRACA DE VARA suna titlul. Culorile au început să curgă din 
fotografie, rămânând doar albul şi negrul, iar expresia Primei 
Doamne s-a schimbat din zâmbet fericit în privire încremenită. 
Acum stătea lângă Lyndon Johnson în Air Force One şi nu mai era 
îmbrăcată cu rochia drăguță (şi sexi) de vară, ci cu un costum 
din lână pătat de sânge. Mi-am adus aminte că citisem undeva - 
nu în notițele lui Al, în altă parte - că la puţină vreme după ce s-a 
declarat decesul soţului doamnei Kennedy, doamna Bird Johnson 
a vrut s-o îmbrăţişeze pe holul spitalului şi a observat pe 
costumul acela o bucăţică din creierii preşedintelui cel mort. 

Un preşedinte împuşcat în cap. Cu toţi morţii care-i vor urma, 
într-un şir ce se întinde până la infinit, în spatele lui. 

M-am aşezat la loc şi am urmărit-o pe Sadie cum îşi duce 
bagajele la birourile companiei Frontier Airlines. Era evident că 
valizele erau grele, dar le căra cu brio, cu spatele drept şi 
pantofii fără tocuri tropăind grăbiţi. Funcţionarul i le-a înregistrat, 
apoi le-a aşezat pe un cărucior. Au vorbit ceva; Sadie i-a dat 


402 


biletul pe care îl cumpărase în urmă cu două luni printr-o agenţie 
de turism, iar funcţionarul a mâzgălit ceva pe el. L-a luat şi s-a 
îndreptat spre poartă. Mi-am plecat capul ca să nu mă vadă. 
Când l-am ridicat, dispăruse. 


7 


După patruzeci de minute lungi, foarte lungi, un bărbat, o 
femeie şi doi copii mici au trecut pe lângă restaurant. Băiatul îşi 
ţinea tatăl de mână şi flecărea voios. Tatăl se uita în jos, la el, 
dând din cap şi zâmbind. Tatăl era Robert Oswald. 

S-a auzit trâmbiţa difuzorului. 

- Cursa 194 a companiei Delta soseşte acum de la Aeroportul 
Municipal Newark şi Atlanta. Pasagerii vor ajunge la poarta 4. 
Cursa Delta 194 aterizează acum. 

Vada, soţia lui Robert - după cum spuneau însemnările lui Al - 
şi-a ridicat fetiţa în braţe ca să poată merge mai repede. Insă nici 
urmă de Marguerite. N 

M-am jucat cu salata, mestecând fără să-i simt gustul. Îmi 
bătea inima foarte repede. 

Am auzit mugetul motoarelor şi am văzut nasul unui DC-8 
apropiindu-se de poartă. Cei care îi aşteptau pe pasageri s-au 
îngrămădit lângă uşă. O chelneriţă m-a bătut pe umăr, făcându- 
mă să tresar puternic. 

- Scuzaţi-mă, domnule, mi-a spus cu un accent texan foarte 
pronunţat. Doar vreau să vă întreb dacă mai doriţi ceva. 

- Nu, i-am răspuns. Mulţumesc. 

- E bine, atunci. 

Primii pasageri începuseră să iasă în aerogară. Bărbaţi în 
costume scumpe şi cu tunsori prospere. Desigur. Primii pasageri 
la debarcare sunt cei de la clasa întâi. 

- Să nu vă aduc o bucată de plăcintă de piersici? Azi e 
proaspătă. 

- Nu, mulţumesc. 

- Sigur, drăguţule? 

Acum au dat năvală şi pasagerii de la economic, toţi cu 
bagaje de mână. Am auzit chiţăitul unei femei. Să fi fost Vada 
care-şi întâmpina cumnatul? 

- Sigur, am spus şi m-am prefăcut că răsfoiesc revista. 

A priceput aluzia. Am început să amestec resturile salatei cu 
zeama portocalie a sosului franțuzesc şi am privit. In aerogară au 


403 


intrat un bărbat şi o femeie cu un copil, dar copilul ştia să 
meargă, era prea mare ca să fie June. Pasagerii treceau pe lângă 
restaurant, sporovăind cu rudele şi cu prietenii care îi 
întâmpinaseră. Am zărit un tânăr militar care mângâia fundul 
iubitei. Fata a izbucnit în râs, l-a lovit peste mână şi s-a ridicat pe 
vârfuri ca să-l sărute. 

Timp de cinci minute aerogara a fost plină. Apoi mulţimea a 
început să se răspândească spre ieşire. Nici urmă de soţii 
Oswald. Şi atunci am fost convins că nici măcar nu fuseseră în 
avion. Că nu doar călătorisem înapoi în timp, ci nimerisem într-un 
soi de univers paralel. Poate că sarcina Omului cu bilet galben 
era să împiedice asemenea lucruri să se petreacă, dar Omul cu 
bilet galben era mort, iar eu scăpasem de belea. N-a venit 
Oswald? Minunat, atunci nu mai există nici misiunea mea. 
Kennedy va muri într-o altă versiune a Americii, dar nu în 
aceasta. Aş putea s-o ajung din urmă pe Sadie şi să trăim fericiţi 
până la adânci bătrâneţi. 

Doar ce-mi trecuse gândul acesta prin minte, când mi-am 
văzut ţinta pentru prima oară. Robert şi Lee mergeau unul lângă 
altul discutând cu însufleţire. Lee legăna în mână ceva ce era ori 
o servietă supradimensionată, ori un ghiozdan mai mic. Robert 
ţinea o valiză roz, cu colţurile rotunjite, parcă abia scoasă din 
şifonierul lui Barbie. Vada şi Marina veneau în urma lor. Vada 
luase una dintre cele două genţi din petice; Marina şi-o trecuse 
pe cealaltă pe umăr. O ţinea în braţe pe June, acum de patru 
luni, şi se străduia să ţină pasul cu ceilalţi. Cei doi copii ai lui 
Robert şi Vada o încadrau, privind-o cu o curiozitate 
nedisimulată. 

Vada i-a strigat pe bărbaţi şi s-au oprit aproape în faţa 
restaurantului. Robert a rânjit şi a luat geanta Marinei. Expresia 
lui Lee era... amuzantă? Cunoscătoare? Poate ambele. Umbra 
unui zâmbet i-a încreţit colţurile gurii. Părul greu de descris era 
bine pieptănat. De fapt, întreaga lui ţinută era perfectă, de la 
cămaşa albă şi apretată, la pantalonii kaki şi pantofii lustruiţi. Nu 
ziceai că ai în faţă un om care tocmai ce străbătuse jumătate de 
glob; nu avea nici măcar o singură cută pe haine, şi nici umbra 
bărbii crescute peste zi. Avea doar douăzeci şi doi de ani şi părea 
mai tânăr - ca unul dintre adolescenţii mei de la cursul de 
literatură americană. 

Aşa era şi Marina, care va deveni majoră abia peste o lună. 
Era epuizată, zăpăcită şi se uita cu ochi mari la toate din jur. Era 


404 


frumoasă, cu păr negru, ondulat, şi ochi albaştri melancolici, 
alungiţi spre tâmple. 

Braţele şi picioarele lui June erau înfăşurate în scutece din 
cârpă. Până şi gâtul îi era înfăşat în ceva şi, chiar dacă nu 
plângea încă, avea feţişoara roşie şi transpirată. Lee a luat-o în 
braţe. Marina i-a zâmbit recunoscătoare şi am observat că îi 
lipsea un dinte, iar ceilalţi erau decoloraţi, unul aproape negru. 
Era izbitor contrastul cu pielea mătăsoasă şi ochii superbi. 

Oswald s-a aplecat spre ea şi i-a spus ceva, ştergându-i 
zâmbetul de pe buze. L-a privit cu precauţie. l-a mai zis ceva, 
împungând-o cu degetul în umăr. Mi-am amintit povestirea lui Al 
şi m-am întrebat dacă Oswald îi spunea şi acum acelaşi lucru: 
pahoda, cika - mişcă-te, căţea. 

Dar nu. Scutecele îl deranjaseră. Le-a smuls de pe fetiţă - mai 
întâi de pe braţe, apoi de pe picioruşe - şi le-a aruncat spre 
Marina care le-a prins cu stângăcie. Apoi s-a uitat în jur să vadă 
dacă nu cumva îi urmăreşte cineva şi se fac de râs. 

Vada s-a întors şi a atins braţul lui Lee. N-a băgat-o în seamă, 
ocupându-se mai departe de eşarfa improvizată de la gâtul 
copilului. A desfăşurat-o şi a aruncat-o şi pe ea către Marina. A 
căzut pe podeaua aerogării. Femeia s-a aplecat şi a ridicat-o. 

Robert a venit lângă ei şi şi-a pocnit prieteneşte fratele în 
umăr. Terminalul aproape se golise acum, ultimii dintre pasageri 
trecuseră de familia Oswald şi am putut să aud ce-i spune: 

- Las-o în pace, abia a ajuns aici. Nici măcar nu-şi dă seama 
pe ce lume e. 

- Vită-te la copilul ăsta, a spus Lee şi a ridicat-o pe June 
pentru ca fratele lui să o poată inspecta cum se cuvine. 

Acum fetiţa a început să plângă. 

- A înfăşat-o ca pe o mumie egipteană. Pentru că aşa e 
obiceiul la ea în ţară. Nici nu ştiu dacă-mi vine să râd sau să 
plâng. Staraia baba! Babo. 

S-a întors la Marina, în braţe cu copilul care zbiera din toate 
puterile. Femeia l-a privit temătoare. 

- Staraia baba. 

A încercat să zâmbească, aşa cum fac oamenii care ştiu că se 
glumeşte pe seama lor, dar nu înţeleg gluma. M-am gândit în 
treacăt la Lennie din Oameni şi şoareci. Un surâs strâmb şi 
infatuat i-a luminat chipul lui Oswald. Aproape că-l făcea frumos. 
Şi-a sărutat cu blândeţe soţia. Mai întâi pe un obraz, apoi pe 
celălalt. 


405 


- SUA! a exclamat şi a sărutat-o din nou. SUA, Rina! Tărâmul 
celor liberi şi ţara tuturor căcaturilor! 

Zâmbetul ei devenise radios. Bărbatul a început să-i 
vorbească ruseşte, dându-i copilul înapoi. A luat-o apoi de talie, 
în vreme ce ea încerca să o liniştească pe June. Marina încă mai 
surâdea când au ieşit din câmpul meu vizual şi şi-a mutat copilul 
pe un umăr ca să poată să-şi ţină soţul de mână. 


8 


M-am dus acasă - dacă Mercedes Street se poate numi acasă 
- şi am încercat să trag un pui de somn. N-am reuşit să aţipesc, 
aşa că am stat cu mâinile sub cap. Ascultând agitația străzii şi 
discutând cu Al Templeton. Acum, că eram pe cont propriu, mă 
pomeneam destul de des că stau de vorbă cu el. Şi pentru un 
individ puţin cam mort avea multe de spus. 

- Am fost un bou că m-am mutat în Fort Worth, i-am spus. S- 
ar putea să mă surprindă cineva când o să încerc să conectez 
microfonul ăla la magnetofon. Oswald însuşi s-ar putea să mă 
prindă şi asta ar schimba totul. Deja e paranoic, ai spus şi tu în 
notițele tale. Ştia că şi K.G.B.-ul şi MVD-ul au fost cu ochii pe el în 
Minsk şi o să-i fie teamă să nu-l urmărească aici FBl-ul şi C.I.A. 
De fapt, FBl-ul chiaro să-l supravegheze un timp. 

- Sigur, va trebui să fii foarte prudent, a fost Al de acord. Nu 
va fi uşor, dar am încredere în tine, prietene. De asta te-am 
chemat de la bun început. 

- Da' nici măcar nu vreau să fiu prin preajma lui. M-au trecut 
fiori de groază numai când l-am văzut la aeroport. 

- Ştiu că nu vrei, însă trebuie. După o viaţă întreagă de 
bucătărit am aflat că nu poţi face omletă fără să spargi ouăle. Şi 
ar fi o greşeală să-l supraestimezi. Nu e vreun super-criminal. In 
plus, mare parte din timp o să fie scos din minţi de ţicnita aia de 
mă-sa. O să fie atât de nervos, că n-o să fie în stare decât să 
zbiere la nevastă-sa şi s-o ţină în pumni. 

- Cred că ţine la ea, Al. Puțin, poate chiar mai mult. Chiar 
dacă se poartă cum se poartă. 

- Mda, indivizi de genul acesta se poartă de obicei urât cu 
femeile lor. Uită-te la Frank Dunning. Vezi-ţi mai departe de 
treabă, prietene. 

- Şi ce-o să obţin dacă reuşesc să cuplez microfonul? O să le 
înregistrez certurile? Certuri în rusă? Chiar că o să-mi fie de folos. 


406 


- Nu-i nevoie să descifrezi viaţa de familie a omului. George 
de Mohrenschildt te interesează. Trebuie să te convingi că nu-i 
implicat în tentativa de asasinare a generalului Walker. Odată ce 
reuşeşti chestia asta, fereastra de incertitudine se va închide. Şi 
priveşte partea bună a lucrurilor. Dacă te prinde Oswald că-l 
spionezi, acţiunile lui viitoare s-ar putea schimba în sens pozitiv. 
S-ar putea chiar să nu mai încerce să-l omoare pe Kennedy. 

- Chiar crezi asta? 

- Nu. Nu cred. 

- Nici eu. Trecutul e încăpățânat. Nu vrea să fie schimbat. 

Şi atunci mi-a spus: 

- Prietene, acum mai vii... 

- De-acasă, am mormăit eu. Acum mai vin de-acasă. 

Am deschis ochii. In cele din urmă reuşisem să adorm. Lumina 
târzie intra prin perdelele mele trase. Undeva, nu prea departe, 
tot în Fort Worth, dar pe Davenport Street, fraţii Oswald şi soțiile 
lor luau cina - prima masă a lui Lee în patria mumă. 

In bucăţica mea de Fort Worth, nişte fetiţe săreau coarda. Mi 
se părea foarte cunoscut cântecelul pe care îl intonau. M-am 
ridicat din pat, am traversat livingul întunecos (mobilat doar cu 
două fotolii cumpărate de la un magazin de caritate şi atâta tot) 
şi am tras una din draperii doar un centimetru. Draperiile 
acestea au fost primele lucruri pe care le luasem când m-am 
mutat aici. Voiam să pot vedea; nu voiam să fiu văzut. 

Numărul 2703 era tot nelocuit, iar anunţul DE INCHIRIAT era 
lipit de balustrada verandei rahitice, însă curtea nu era pustie. 
Două fetiţe învârteau o coardă pe care o sărea o a treia. 
Bineînţeles că nu erau fetele pe care le văzusem pe Kossuth 
Street în Derry - îmbrăcate în blugi decoloraţi şi peticiţi, în loc de 
şorturi noi şi curate, cele de acum erau pipernicite şi subnutrite. 
Dar cântecelul era acelaşi, intonat, de această dată, cu accente 
de Texas. 

- Charlie Chaplin e în Franța şi ţie nu-ţi tace c/anța! Am-bam- 
bus! Ţine-te de urs! Ursul n-are coadă, c-a mâncat o babă! 

Fetiţa care sărea s-a împiedicat şi a căzut printre buruienile 
care reprezentau gazonul din faţa numărului 2703. Celelalte 
două s-au aruncat peste ea şi s-au rostogolit toate prin ţărână. 
Apoi s-au ridicat şi au fugit de acolo. 

Le-am urmărit cu privirea, spunându-mi: Eu le-am văzut, dar 
ele nu m-au văzut. E ceva. E un început. Dar, Al, unde se va 
termina? 


407 


De Mohrenschildt era cheia întregii afaceri, singurul care mă 
împiedica să-l omor pe Oswald de îndată ce se va muta peste 
drum. George de Mohrenschildt. Geolog în industria țițeiului care 
se ocupa cu concesionări de exploatări petroliere. Un bărbat care 
ducea viaţă de playboy, mai ales datorită banilor soţiei sale. Ca 
şi Marina, era emigrant rus, dar, spre deosebire de ea, provenea 
dintr-o familie nobilă - de fapt, era Baronul de Mohrenschildt. 
Bărbatul care va deveni singurul prieten al lui Lee Oswald în 
puţinele luni care îi mai rămăseseră de trăit acestuia. Bărbatul 
care îi va sugera lui Oswald că lumea ar fi un loc mult mai bun 
fără un anume fost general rasist şi cu orientări de dreapta. Dacă 
se va dovedi că de Mohrenschildt are vreo legătură cu încercarea 
lui Oswald de a-l asasina pe Edwin Walker, situaţia mea se va 
complica infinit de mult, căci va trebui să iau în calcul toate 
teoriile demente ale conspirației. Insă Al credea că geologul rus 
n-a făcut (sau, mai degrabă, nu va face; cum ţi-am mai spus, 
viaţa în trecut este destul de derutantă) nimic altceva decât să 
instige un om care oricum era instabil psihic şi obsedat de 
celebritate. 

Al notase: Dacă Oswald este singur în noaptea de 10 aprilie 
1963, şansele ca altcineva să mai fie implicat în asasinarea lui 
Kennedy care va avea loc peste şapte luni scad aproape la zero. 

Dedesubt, cu majuscule, adăugase verdictul final: MOTIV 
SUFICIENT SA-L LICHIDEZI PE TICALOS. 


9 


Faptul că le-am văzut pe fetiţele cu coarda, iar ele nu m-au 
văzut pe mine, m-a dus cu gândul la filmul acela vechi cu Jimmy 
Stewart, /n spatele ferestrei. O persoană poate vedea o mulţime 
de lucruri fără să-şi părăsească vreodată camera. Mai ales dacă 
are instrumentele potrivite. 

Ziua următoare m-am dus la un magazin de articole sportive 
şi mi-am cumpărat un binoclu Bausch & Lomb, împreună cu 
protecţii pentru lentile. De vreme ce numărul 2703 se afla pe 
partea de est a străzii, m-am gândit că momentul cel mai bun 
pentru a supraveghea clădirea ar fi după prânz, astfel încât 
soarele să nu mă incomodeze. Am scos binoclul printre draperii 
şi, după ce am reglat rotiţa de focalizare, bucătăria-living mizeră 
de vizavi a devenit atât de clară încât parcă mă aflam în mijlocul 
ei. 


408 


Lampa Înclinată din Pisa era tot pe biroul cel vechi în care 
erau depozitate ustensilele pentru gătit, în aşteptarea cuiva care 
să o aprindă şi să activeze microfonul. Dar nu-mi va fi de niciun 
folos dacă nu va fi conectat la micuțul magnetofon japonez care 
putea înregistra la cea mai mică turație până la douăsprezece 
ore. Ştiam asta pentru că îl încercasem; vorbisem în lampa de 
rezervă (simţindu-mă aidoma unui personaj din comediile lui 
Woody Allen) şi chiar dacă redarea era mult prea tărăgănată, 
cuvintele se puteau distinge foarte bine. Ceea ce însemna că 
eram gata de acţiune. 

Dacă îndrăzneam. 


10 


Patru lulie pe Mercedes Street a fost o zi agitată. Bărbaţi liberi 
de la muncă au udat peluzele irecuperabile - în afară de câteva 
averse scurte după-amiaza şi seara, vremea fusese călduroasă şi 
uscată -, apoi s-au tolănit în şezlonguri, unde au stat aproape tot 
timpul, bând bere şi ascultând meciuri de baseball la radio. Găşti 
de preadolescenţi au atacat cu artificii câinii vagabonzi şi câteva 
găini rătăcite. Una dintre ele a fost lovită de o petardă şi a 
explodat într-un nor de sânge şi pene. Vinovatul a fost târât 
urlând într-una din casele din josul străzii de o mamă îmbrăcată 
doar cu un combinezon şi o şapcă de baseball Farmall. Mersul 
nesigur îmi spunea că şi ea are câteva berici la bord. Simulacrul 
de spectacol de artificii a avut loc imediat după ora zece seara, 
când cineva, poate chiar puştiul care-mi sfârtecase cauciucurile 
decapotabilei, a incendiat un Studebaker care zăcea abandonat 
de mai bine de o săptămână în parcarea de lângă depozitul 
Montgomery Ward. Pompierii din Fort Worth au venit să stingă 
focul şi toată lumea a ieşit din case să se bucure de privelişte. 

Dumnezeu să binecuvânteze America. 

Dimineaţa următoare m-am dus să mă uit la mormanul trist 
de fiare carbonizate. Şi am descoperit o cabină telefonică lângă 
unul dintre peroanele de încărcare ale depozitului. Sub impulsul 
momentului m-am hotărât s-o sun pe Ellie Dockerty. Am rugat-o 
pe telefonistă să-i găsească numărul şi să-mi facă legătura. Am 
făcut-o pentru că mă simţeam singur şi mă copleşise melancolia, 
dar mai ales pentru că voiam să aflu ce mai face Sadie. 

Ellie mi-a răspuns după al doilea ţârâit şi a părut foarte 
bucuroasă să mă audă. Şi m-a făcut să zâmbesc, stând acolo, în 


409 


cabina care deja se prăjea la soare, având în spate un Mercedes 
Street care-şi dormea somnul beţiei din glorioasa zi naţională, iar 
în nări, miasma de maşină arsă. 

- Sadie e bine. Mi-a trimis două cărţi poştale şi o scrisoare. E 
chelneriţă la Harrah's, şi-a coborât tonul. Cred că e chelneriţă la 
bar, dar consiliul nu trebuie să afle asta. 

Mi-am şi imaginat picioarele lungi ale lui Sadie ieşind din fusta 
scurtă de la uniformă. Mi i-am imaginat pe clienţi încercând să-i 
vadă portjartierul sau holbându-se în decolteul ei când se apleca 
să pună paharele pe masă. 

- A întrebat de tine, a continuat Ellie făcându-mă să zâmbesc 
iarăşi. N-am vrut să-i spun că toată lumea din Jodie crede că ai 
dispărut de pe faţa pământului, aşa că i-am zis că faci bine şi că 
lucrezi la carte. 

Nu mai scrisesem nimic la Locu/ crimei de mai bine de o lună 
şi de cele câteva dăţi când luasem manuscrisul în mână ca să-l 
recitesc, mi s-a părut că e scris în limba cartaginezilor din secolul 
al treilea. 

- Mă bucur că o duce bine. 

- Cele şase săptămâni obligatorii de rezidenţă se sfârşesc 
luna asta, dar s-a hotărât să stea acolo până la sfârşitul vacanței. 
Zice că bacşişurile sunt foarte bune. 

- l-ai cerut o poză de-a fostului soţ? 

- Chiar înainte să plece. Mi-a spus că nu are niciuna. Crede că 
ai ei au câteva, dar n-a vrut să le scrie să le ceară. Zice că ei încă 
mai cred că n-o să divorţeze şi nu i-ar face decât să le dea 
speranţe inutile. Şi mai zice că tu exagerezi. Exagerezi teribi/ de 
tare, aşa a spus. 

Asta era Sadie a mea. Doar că nu mai era a mea acum. Acum 
era hei, păpuşico, adu-ne încă un rând... şi apleacă-te puțin mai 
mult de data asta. Fiecare bărbat are în el un os al geloziei, iar al 
meu vibra cam tare în dimineaţa zilei de cinci iulie. 

- George? Sunt absolut convinsă că încă mai ţine la tine şi 
cred că nu-i târziu să lămuriţi lucrurile. 

M-am gândit la Lee Oswald care va încerca să-l asasineze pe 
generalul Edwin Walker abia peste nouă luni. 

- E prea devreme, am spus. 

- Poftim? 

- Nimic. Mi-a făcut plăcere să vorbim, duduie Ellie, dar dintr-o 
clipă în alta telefonista o să-mi mai ceară să pun nişte bani în 
aparat şi am rămas fără fise. 


410 


- Ce-ar fi să-ţi faci timp şi să treci pe aici să mâncăm 
împreună un burger, să bem un suc? La cină? Dacă vrei şi poţi, o 
să-l chem şi pe Deke Simmons, a întrebat de tine tot timpul. 

Gândul de a mă întoarce în Jodie şi de a-mi revedea prietenii 
de la liceu a fost, probabil, singurul lucru care mă putea 
binedispune în dimineaţa aceea. 

- Sigur. Diseară e prea repede? Pe la cinci? 

- Minunat. Noi, şoriceii de provincie, mâncăm devreme. 

- Bine, voi veni. Eu fac cinste. 

- Abia aştept să ne vedem. 


11 


Al Stevens angajase o fată pe care o ştiam de la cursul de 
limba engleză pentru afaceri şi am fost mişcat văzând-o cum se 
luminează la față când a observat cine stă la masă alături de 
Ellie şi Deke. 

- Domnule Amberson! Oau! Ce bine-mi pare să vă văd! Ce 
mai faceți? 

- Bine, Dorrie, i-am răspuns. 

- Comandaţi mult. Aţi cam slăbit. 

- Aşa e, a spus şi Ellie. Ai nevoie să aibă cineva grijă de tine. 

Bronzul mexican al lui Deke dispăruse, ceea ce însemna că îşi 
petrecea în casă mare parte din viaţa de pensionar, dar se pare 
că el găsise kilogramele pe care le pierdusem eu. Mi-a strâns 
puternic mâna şi mi-a spus că se bucură nespus să mă vadă. Nu 
exista nici urmă de prefăcătorie în omul acesta. Şi nici în Ellie 
Dockerty. Indiferent ce anume ştiam despre viitor, începusem să 
mă gândesc că am făcut cea mai mare tâmpenie când am 
părăsit acest loc în favoarea străzii Mercedes unde Patru lulie se 
sărbătorea aruncând în aer găini. Şi speram din tot sufletul ca 
preşedintele Kennedy să merite toate suferinţele mele. 

Am mâncat hamburgeri, cartofi prăjiţi sfârâind în grăsime şi 
plăcintă cu mere. Am povestit despre oamenii pe care îi 
cunoşteam, cine ce face, şi ne-am amuzat pe seama lui Danny 
Laverty care se apucase în sfârşit să-şi scrie mult promisa carte. 
Ellie mi-a şoptit că soţia lui Danny zice că primul capitol se 
intitulează „Botezul focului”. 

Spre sfârşitul mesei, în timp ce Deke îşi îndesa tutunul în pipă, 
Ellie şi-a luat sacoşa de sub masă şi a scos din ea o ditamai 
cartea pe care mi-a înmânat-o peste rămăşiţele unsuroase ale 


411 


cinei. 

- Pagina optzeci şi nouă. Şi, te rog, n-o pune în băltoaca aia 
antipatică de ketchup. Am luat-o cu împrumut şi intenţionez s-o 
înapoiez în aceeaşi condiţie. 

Era un anuar cu titlul Tiger Tails, al unei şcoli mult mai 
simandicoase decât liceul din Jodie. Legat în piele, nu în pânză, 
cu paginile groase şi lucioase, cu o sută de pagini rezervate 
pentru sponsori la sfârşit. Instituţia pe care o comemora - o 
proslăvea, mai bine zis - era Şcoala de zi Longacre din 
Savannah. Am răsfoit secţiunea elevilor din ultimul an şi nu am 
văzut decât chipuri albe, fără excepţie. Mi-am spus că poate, prin 
1990, acolo se vor afla şi una sau două fotografii ale unor elevi 
de culoare. Poate. 

- Măi, să fie, am exclamat. Sadie a renunţat la o groază de 
bani venind aici. 

- Cred că era mult prea nerăbdătoare să scape de acolo, a 
observat Deke. Şi sunt convins că a avut motivele ei. 

Am deschis anuarul la pagina optzeci şi nouă. CATEDRA DE 
ŞTIINŢELE NATURII. Acolo era o fotografie banală de grup cu 
patru profesori în halate albe şi cu eprubete în mâini, amintind 
de Dr. Jekyll, iar sub ea erau patru instantanee individuale. John 
Clayton nu semăna câtuşi de puţin cu Lee Oswald, dar avea 
acelaşi chip plăcut într-un mod insignifiant, iar buzele i se 
încreţeau în aceeaşi aluzie de zâmbet. Să fi fost vorba despre o 
umbră de bună dispoziţie sau era doar un dispreţ abia ascuns? 
La dracu', poate că doar atât fusese în stare să scoată din el 
ticălosul ăla cu tulburări obsesiv-compulsive când fotograful îi 
ceruse să zâmbească. Singurul său semn distinctiv erau 
adânciturile de la tâmple care se asortau cu gropiţele din 
colţurile gurii. Poza era alb-negru, dar ochii lui erau destul de 
deschişi ca să-mi dau seama că erau fie albaştri, fie cenușii. 

Am întors anuarul spre prietenii mei. 

- Vedeţi scobiturile astea de-o parte şi de alta a capului? Să 
fie doar o trăsătură naturală, aşa ca un nas coroiat sau o bărbie 
cu gropiţă? 

Mi-au răspuns în acelaşi timp: 

- Nu. 

- Sunt urme de forceps, a spus Deke. Aşa se întâmplă când 
doctorul se plictiseşte să aştepte şi-l trage pe micuţ afară din 
mamă-sa. De obicei dispar, dar nu e o regulă. Dacă nu i s-ar rări 
părul la tâmple nici nu le-am observa. 


412 


- Şi nu l-aţi văzut dând târcoale şi întrebând de Sadie? 

- Nu. 

Tot la unison. Apoi Ellie a adăugat: 

- Nimeni n-a întrebat de ea, George. In afară de tine. Prostule 
care eşti tu. Prost, a surâs ea ca la o glumă, dar nu tocmai. 

M-am uitat la ceas şi am spus: 

- V-am ţinut destul. E timpul s-o pornesc la drum. 

- Vrei să facem o plimbare până la terenul de fotbal înainte să 
pleci? m-a întrebat Deke. Antrenorul Borman mi-a zis să te duc 
pe la el, dacă pot. A început deja antrenamentele, desigur. 

- Bine măcar că le face seara pe răcoare, a spus Ellie 
ridicându-se de la masă. Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu 
pentru micile favoruri. Mai ţii minte când l-a lovit damblaua din 
cauza căldurii pe puştiul Hastings acum trei ani? Şi cum la 
început au crezut că-i vorba de o criză de inimă? 

- Nu-mi dau seama de ce ar dori să mă vadă, am spus. Doar i- 
am dus cel mai bun fundaş în zona întunecată a universului. 

Apoi mi-am coborât vocea şi am şoptit tenebros: 

- Arta teatrală! 

Deke a zâmbit. 

- Aşa este, însă i-ai salvat un jucător de la suspendare. Cel 
puţin, aşa crede Borman. Pentru că, fiule, asta i-a povestit Jim 
LaDue. 

La început n-am înţeles despre ce anume e vorba. Apoi mi-am 
adus aminte de balul Sadie Hawkins şi am râs: 

- N-am făcut decât să prind trei băieţi când făceau pase cu o 
sticlă de rachiu. Am confiscat-o şi am aruncat-o peste gard. 

Surâsul lui Deke a dispărut instantaneu: 

- Vince Knowles era unul dintre ei. Ştii că era băut când s-a 
dat peste cap cu camioneta? 

- Nu. 

Dar nu eram surprins. Pentru liceeni, maşinile şi băutura au 
constituit mereu cel mai popular, uneori şi cel mai letal cocktail. 

- Da, domnule. Intâmplarea asta nefericită combinată cu ce 
le-ai spus atunci, la bal, l-a făcut pe LaDue să se jure că n-o să 
mai pună gura pe băutură în viaţa lui. 

- Dar ce le-ai spus? m-a întrebat Ellie. 

Îşi scosese portofelul din geantă, însă eu eram mult prea 
cufundat în amintirea acelei seri ca să mă cert cu ea în privinţa 
plăţii. Nu vă puneti în pericol viitorul, asta le spusesem. Şi Jim 
LaDue, băiatul cu zâmbetul leneş care părea a spune „am lumea 


413 


întreagă la degetul cel mic” pusese la inimă cuvintele mele. 
Niciodată nu putem şti ce vieţi influenţăm, sau când, sau de ce. 
Aflăm toate astea doar când este prea târziu. 

- Nu-mi aduc aminte, am spus. 

Ellie s-a dus să plătească cina. 

l-am zis lui Deke: 

- Spune-i lui Ellie să fie atentă dacă îl vede pe individul ăla din 
poză, Deke. Să fii şi tu atent. Poate n-o să vină pe aici. Incep să 
cred că m-am înşelat în privinţa asta, dar totuşi s-ar putea să 
vină. Şi o să fie un pachet de draci. 

Deke mi-a promis că o să fie atent. 


12 


N-aveam niciun chef să merg până la terenul de fotbal. Jodie 
era neînchipuit de frumos în lumina piezişă a înserării de iulie şi 
cred că o parte din mine voia s-o taie înapoi la Fort Worth cât 
încă mai aveam suficientă voinţă. Mă întreb câte s-ar fi schimbat 
dacă nu făceam acea mică abatere de la program? Poate nu s-ar 
fi schimbat nimic. Poate foarte multe. 

Antrenorul supraveghea ultimele pase ale echipei de juniori, 
în vreme ce restul jucătorilor îşi scoseseră căştile şi zăceau pe 
bănci cu transpiraţia şiroindu-le pe feţe. 

- Roşu doi, roşu doi! a urlat Borman. 

Ne-a văzut şi a ridicat mâna cu degetele răsfirate: cinci 
minute. Apoi s-a întors la trupa epuizată de pe teren: 

- Incă o dată! Să vă văd dacă sunteţi în stare de ceva! 

M-am uitat pe partea cealaltă a terenului şi am văzut un 
individ îmbrăcat cu o haină sport atât de stridentă că te dureau 
ochii numai uitându-te la ea. Se fâţâia pe lângă tuşă cu căşti la 
urechi şi în mâini cu ceva ce semăna cu un castron de salată. 
Ochelarii lui mi s-au părut cunoscuţi de undeva. La început nu 
am făcut legătura, apoi mi-am dat seama cu cine semăna: cu 
Silent Mike McEachern. Magicianul meu personal. 

- Cine-i ăla? l-am întrebat pe Deke. 

Deke a aruncat o privire la individ: 

- Al naibii să fiu dacă ştiu. 

Antrenorul a bătut din palme şi le-a spus copiilor să se ducă la 
duşuri. S-a apropiat de noi şi mi-a ars una peste spinare: 

- Cum o duci, Shakespeare? 

- Destul de bine, am zâmbit eu vitejeşte. 


414 


- Shakespeare e un chilipir, spuneam noi când eram mici, a 
început el să râdă cu poftă. 

- Noi spuneam: Antrenor fără umor. 

A părut uluit: 

- Pe bune? 

- Nee, îmi bat joc de tine, i-am spus dorindu-mi să-mi fi 
ascultat primul impuls şi să fi plecat din oraş imediat după cină. 
Cum e echipa cea nouă? 

- A, băieţi buni, fac şi ei ce pot, da’ nu mai e la fel fără Jimmy. 
Ai văzut ce panou au pus unde iese 109 din Highway 77? 

- Cred că m-am obişnuit prea tare cu el ca să mai bag de 
seamă. 

- Ei, uită-te la plecare, amice. L-au făcut destul de bine. Pe 
mămică-sa lui Jimmy a umflat-o plânsul când l-a văzut. Am 
înţeles că-ţi sunt dator cu mulţumiri că l-ai făcut pe tânărul 
nostru să se jure că n-o să se atingă de băutură în viaţa lui. 

Şi-a scos şapca cu inițiala C brodată pe cozoroc, şi-a şters 
transpiraţia de pe frunte cu braţul, s-a acoperit la loc şi a oftat 
adânc. 

- Probabil că-i  datorez un cuvânt de mulţumire şi 
împleticitului Vince Knowles, da' nu pot să fac mai mult decât să- 
| trec pe lista mea de rugăciuni. 

Mi-am adus aminte că antrenorul Borman era baptist din 
categoria durilor. Pe lângă lista de rugăciuni, probabil că îşi 
închipuia şi că spanacul acela despre fii lui Noe e adevărat. 

- N-ai de ce să-mi mulţumeşti, i-am spus. Mi-am făcut 
meseria. 

M-a privit pătrunzător. 

- Şi încă ar mai trebui să ţi-o faci, nu să te masturbezi în faţa 
unei cărţi. Scuze că sunt atât de direct, dar aşa simt. 

- In regulă. 

___ Chiar aşa era. Şi îmi plăcea mai mult pentru că o spusese. 
Intr-o altă lume ar fi avut dreptate. l-am arătat partea cealaltă a 
terenului, unde sosia lui Silent Mike îşi împacheta castronul de 
salată într-o casetă metalică. Căştile îi atârnau pe după gât. 

- Cine-i ăla? 

Antrenorul a scos un fornăit. 

- Mi se pare că-l cheamă Hale Duff. Sau Cale. E tipul nou de la 
rubrica sport de la „Cur-Adam”. 

Se referea la KDAM, unicul post de radio din ţinutul Denholm, 
o staţie mititică ce difuza buletine agricole dimineaţa, muzică 


415 


country după-amiaza şi rockuri când se termina şcoala. Copiilor 
le plăceau pauzele dintre transmisii la fel de mult cât le plăcea 
muzica; se auzea o explozie, urmată de o voce de cowboy bătrân 
care zicea: „K-DAM! A fost una zdravănă!” In Tărâmul lui Demult, 
aceasta era considerată o glumă foarte deocheată. 

- Şi ce-i şmecheria aia a lui, domnule antrenor, l-a întrebat 
Deke. Ştii cumva? 

- Ştiu, sigur că ştiu, a răspuns el, şi nu-i în toate minţile dacă- 
şi închipuie c-o să-l las s-o folosească la transmiterea meciurilor. 
Doar nu credeţi că-mi doresc să mă audă cineva la radio zicându- 
le copiilor că nu-s decât o adunătură de fofoloance proaste când 
refuză să alerge la baza a treia? 

M-am întors spre el, foarte încet: 

- Despre ce vorbeşti? 

- Nu l-am crezut, aşa că am încercat-o şi eu, mi-a răspuns 
antrenorul, continuând cu indignare tot mai mare: L-am auzit cu 
urechile mele pe Boof Redford când i-a zis unuia dintre boboci că 
am coaiele mai mari decât creierul! 

-Nu mai spune, am exclamat eu, simțind cum mi se 
accelerează pulsul. 

- Tipul zice că a făcut singur instalaţia în garajul personal, a 
mormăit antrenorul. Zice că dacă o dai la maxim poţi să auzi şi o 
vacă băşindu-se peste deal. Sigur că nu-i adevărat, dar Redford 
era pe partea ailaltă a terenului când a zis ce-a zis despre mine. 

Individul de la sport, care părea să aibă vreo douăzeci şi patru 
de ani, şi-a luat caseta metalică şi i-a făcut cu mâna semn de 
rămas-bun. Antrenorul i-a răspuns apoi ne-a şoptit: 

- Ziua când o să-l las pe terenul meu cu chestia aia o să fie şi 
ziua când o să-mi pun pe Dodge un abţibild cu Kennedy. 


13 


Se întunecase aproape complet când am ajuns la intersecţia 
dintre şoselele 77 şi 109, însă din est răsărise o lună portocalie 
puhavă care arunca suficientă lumină ca să pot vedea panoul. 
Era Jim LaDue, surâzător, cu mingea de fotbal într-o mână şi 
casca în cealaltă, cu o şuviţă de păr negru căzută poetic pe 
frunte. Deasupra, cu litere înstelate, scria: FELICITĂRI JIM LaDUE. 
MIJLOCAŞUL ANILOR 1960 ŞI 1961! SUCCES IN ALABAMA! NU TE 
VOM UITA NICIODATA! 

Şi dedesubt, cu litere roşii care parcă zbierau: 


416 


JIM LA! 


14 


Două zile mai târziu, am intrat iarăşi în magazinul Satellite 
Electronics, unde am aşteptat cât proprietarul a vândut un 
tranzistor de dimensiunile unui iPod unui puşti care clefăia gumă. 
După ce a ieşit (şi îşi pusese deja în ureche casca mică a 
aparatului de radio), Silent Mike s-a întors spre mine: 

- la te uită, vechiul meu prieten, domnul Doe. Cu ce vă pot fi 
de folos astăzi? 

Apoi, pe un ton conspirativ: 

- Alte lămpi cu microfoane? 

- Nu acum, i-am răspuns. Spune-mi, ai auzit vreodată de ceva 
care se numeşte microfon omnidirecţional? 

Zâmbetul i-a dezvelit larg dinţii: 

- Prietene, mi-a zis, ai venit din nou la locul potrivit. 


417 


Capitolul 18 


1 


Mi-am instalat un telefon şi prima persoană pe care am sunat- 
o a fost Ellen Dockerty, care a fost mai mult decât bucuroasă să- 
mi dea adresa lui Sadie din Reno. 

- Am şi numărul de telefon de la pensiunea unde stă, a 
adăugat Ellen. In caz că-l vrei. 

Sigur că-l voiam, dar dacă mi l-ar fi dat, aş fi cedat la un 
moment dat tentatiei de a suna. Şi ceva îmi spunea că ar fi fost o 
greşeală. 

- Imi ajunge adresa. 

Imediat ce am închis m-am apucat să scriu o scrisoare, 
detestând din tot sufletul tonul conversaţional, bombastic şi 
artificial, dar neştiind cum să-l evit. Nenorocita aia de mătură 
încă mai era între noi. Şi dacă întâlnise un bătrâior iubăreţ şi plin 
de bani şi mă uitase? Era posibil? Cu siguranţă că ştia cum să-l 
facă să se simtă bine în pat; învățase iute toate trucurile şi era la 
fel de agilă în aşternuturi cum era şi pe ringul de dans. larăşi osul 
geloziei îşi făcea simțită prezenţa, aşa că m-am grăbit să 
isprăvesc scrisoarea, ştiind că probabil sună patetic, dar 
nepăsându-mi. Aş fi dat orice doar ca să pot să fiu sincer. 


Îmi este dor de tine şi îmi pare îngrozitor de rău pentru 
felul în care ne-am despărțit. Nu ştiu ce să fac să fie bine 
acum. Am ceva de făcut şi voi termina abia la primăvară. 
Poate nici atunci, dar sper că voi reuşi. Te rog să nu mă uiti. 

Te iubesc, Sadie. 


Am semnat-o „George”, anulând astfel toată amărâta de 
sinceritate pe care o izbutisem. Dedesubt am adăugat şi numărul 
meu de telefon: în caz că vrei să mă suni. Apoi m-am dus până la 
Biblioteca Benbrook şi am pus scrisoarea într-una din cele două 
cutii poştale de pe trotuar. Pentru moment nu puteam face mai 
mult. 


2 
În caietul cu însemnările lui Al erau şi trei fotografii scoase la 
418 


imprimantă de pe trei site-uri de internet. Într-una era George de 
Mohrenschildt, într-un costum gri de om de afaceri, cu o batistă 
albă în buzunarul de la piept. Era pieptănat cu cărare tot în stilul 
oamenilor prosperi ai timpului. Zâmbetul care-i încreţea buzele 
cam groase îmi amintea de patul puiului din povestea celor Trei 
Urşi: nici prea tare, nici prea moale, tocmai bun. Nu era în el 
niciun indiciu al dementului pe care îl voi vedea în curând 
sfâşiindu-şi cămaşa în faţa numărului 2703 de pe Mercedes 
Street. Sau poate că era. Ceva în ochii negri. O aroganță. O urmă 
de „du-te dracului”. 

In a doua fotografie era mult hulitul cuib al asasinului, 
confecţionat din cutii de cărţi, la etajul şase al Texas School Book 
Depository. 

A treia îl înfăţişa pe Oswald, îmbrăcat în negru, cu arma 
comandată prin poştă într-o mână şi cu vreo două reviste de 
stânga în cealaltă. La cureaua pantalonilor îşi vârâse revolverul 
cu care, în cazul în care nu voi reuşi să-l opresc, îl va ucide pe 
J.D. Tippit, ofiţer al poliţiei din Dallas, în timpul încercării eşuate 
de evadare. Marina va fi cea care va face fotografia aceasta cu 
mai puţin de două săptămâni înainte de încercarea de a-l asasina 
pe generalul Walker, în curtea închisă a clădirii cu două 
apartamente de la numărul 212 de pe West Neely Street din 
Dallas. 

Pe când aşteptam să treacă timpul până la mutarea familiei 
Oswald în cocioaba de peste drum de a mea din Fort Worth, m- 
am dus adesea să inspectez Neely Street. După cum ar fi spus 
elevii mei din anul 2011, Dallasul era mai nasol decât nasol, dar 
West Neely Street era situată într-un cartier ceva mai bun decât 
Mercedes Street. Bineînţeles că mirosea urât şi acolo - în 1962 
aproape tot centrul Texasului puţea ca o rafinărie defectă - dar 
lipseau miasmele de căcat şi canalizare. Strada era sărăcăcioasă, 
dar măcar era pavată. Şi nu erau găini. 

La etajul de la numărul 21 locuia un cuplu de tineri cu un 
copil. După ce se vor muta, soţii Oswald le vor lua locul. Pe mine, 
însă, mă interesa apartamentul de la parter, pentru că voiam să 
locuiesc acolo atunci când Lee, Marina şi June se vor muta 
deasupra. 

In iulie 1962, apartamentul acesta era ocupat de două femei 
şi un bărbat. Femeile erau grase, abia se mişcau şi aveau o 
slăbiciune pentru rochiile şifonate. Una trecuse de şaizeci de ani 
şi şchiopăta vizibil. Cealaltă avea vreo treizeci şi opt, patruzeci şi 


419 


puţin de ani. Asemănarea dintre ele mi-a confirmat că erau 
mamă şi fiică. Bărbatul era aproape scheletic şi țintuit într-un 
scaun cu rotile. Părul i se redusese la un puf alb. In poală ţinea o 
pungă cu pipi tulbure ataşată la un cateter urinar. Fuma în 
permanenţă, scuturând ţigările în scrumiera prinsă de braţul 
scaunului de invalid. Nu l-am văzut vreodată în acea vară 
îmbrăcat în altceva decât într-un şort de baschet din satin roşu 
care-i dezgolea coapsele ofilite până la genitale, un maiou 
galben ca urina din pungă, tenişi lipiti cu bandă adezivă şi o 
pălărie de cowboy mare şi neagră cu o bandă care părea a fi fost 
confecţionată din piele de şarpe. Pe calota pălăriei erau brodate 
două săbii de cavalerie. In fiecare zi ori soţia, ori fiica lui îl 
împingeau pe peluza din faţa casei, unde rămânea ţeapăn ca o 
statuie la umbra unui copac. Am început să-mi ridic mâna înspre 
el în semn de salut pe când treceam încet cu maşina prin faţa 
casei, dar el nu mi-a răspuns niciodată, deşi sunt convins că 
ajunsese să-mi recunoască maşina. Poate că-i era teamă să-mi 
răspundă. Poate că se gândea că este evaluat de Ingerul Morţii 
care îşi face rondul prin Dallas la volanul unui Ford bătrâior, în 
loc de şaua unui armăsar negru. Intr-un fel, cred că asta şi eram. 

Cei trei îmi dădeau senzaţia că locuiau acolo de ceva vreme. 
Dar vor mai sta aici şi anul viitor când voi avea nevoie de 
apartamentul lor? Habar nu aveam. Al nu pomenise nimic despre 
ei. Pentru moment, nu puteam face nimic altceva decât să-i 
urmăresc şi să aştept. 

M-am tot uitat la dispozitivul cel nou pe care Silent Mike îl 
meşterise singur. Am pândit trilul telefonului. A sunat de trei ori 
şi am tresărit, plin de speranţă, de fiecare dată. De două ori 
fusese Ellie care avea chef de vorbă. O dată a fost Deke, care m- 
a invitat la cină, invitaţie pe care am acceptat-o cu multă 
recunoştinţă. 

Sadie nu a sunat. 


3 


La 3 august, o berlină Bel Air din '58 şi un Chrysler strălucitor 
au oprit pe ceea ce se voia a fi locul de parcare de la numărul 
2703. Din Bel Air au coborât cei doi fraţi Oswald care au rămas în 
aşteptare, umăr lângă umăr, fără să vorbească. 

Am întins mâna printre draperii şi am deschis fereastra, 
lăsând să intre în casă aerul fierbinte, umed, fără viaţă al străzii. 


420 


Şi m-am repezit în dormitor după dispozitivul cel nou pe care îl 
tineam ascuns sub pat. Silent Mike făcuse o gaură în fundul unui 
castron în care introdusese microfonul omnidirecţional, despre 
care mi-a dat asigurări că era cel mai bun din câte există. 
Ansamblul semăna cu o mână cu degetul mijlociu ridicat a alint. 
Am ataşat conductorii microfonului la punctele de conexiune de 
pe spatele magnetofonului, unde se afla şi un orificiu pentru 
căştile despre care amicul meu electronist spunea de asemenea 
că sunt cele mai bune din toate câte există pe piaţă. 

M-am uitat printre draperii peste drum şi i-am văzut pe fraţi 
stând de vorbă cu tipul din Chrysler. Purta o pălărie Stetson, un 
şiret în loc de cravată, aşa cum purtau, de obicei, fermierii, şi 
cizme ţipătoare, cu tigheluri mari. Mi se părea mai bine îmbrăcat 
decât proprietarul meu, dar, în fond, de aceeaşi teapă. Nu aveam 
nevoie să aud ce discută, pentru că gesturile lui erau mai bune 
ca orice microfon. Știu că nu prea-i cine ştie ce, dar nici tu n-ai 
cine ştie ce bani. Aşa-i, amice? Greu de digerat pentru unul ca 
Lee care credea că s-a născut pentru a fi faimos, dacă nu 
neapărat şi foarte bogat. 

Am băgat magnetofonul în priza din perete sperând din tot 
sufletul să nu mă electrocutez sau să ard vreo siguranţă. S-a 
aprins ledul roşu. Mi-am pus căştile şi am vârât castronul printre 
perdele. Dacă se întâmpla ca vreunul dintre bărbaţi să se uite în 
direcţia mea, se vor pomeni că se uită în soare, şi datorită 
umbrei aruncate de streaşina de deasupra ferestrei, fie nu vor 
vedea nimic, fie o pată albă întru nimic interesantă. Cu toate 
acestea, mi-am promis să ţin minte să înfăşor tot castronul în 
bandă adezivă neagră. Paza bună chiar trece primejdia rea. 

Dar nu auzeam nimic. 

Până şi sunetele străzii erau înăbuşite. 

Nemaipomenit, mi-am zis. Excelent, ce naiba. N-am cuvinte, 
Silent Mi... 

Şi am observat că butonul de VOL era dat la zero. L-am rotit 
până la + şi imediat mi-au detonat timpanele. injurând, mi-am 
smuls căştile de la urechi, am învârtit butonul de volum până la 
semnul de mijloc şi am încercat din nou. Rezultatul a fost 
remarcabil. Parcă aveam binoclu la urechi. 

- Şaizeci pe lună mi se pare puţin cam exagerat, domnule, 
spunea Lee Oswald (şi la fel mi se părea şi mie, gândindu-mă că 
familia Templeton plătise cu zece dolari mai puţin). Vocea îi era 
respectuoasă, doar cu o idee de accent sudic. Dacă am putea 


421 


cădea de acord la cincizeci şi cinci... 

- Pot să respect un om care vrea să se tocmească, dar nici să 
nu te oboseşti să încerci, a zis Cizme de Şarpe, legănându-se 
înainte şi înapoi pe tocuri, cu atitudinea unuia care abia aşteaptă 
s-o ia din loc. Tre' să capăt ce tre' să capăt. Şi dacă nu capăt de 
la tine, o să capăt de la altul. 

Lee şi Robert au făcut schimb de priviri. 

- Am putea măcar să ne uităm cum e, a spus Lee. 

- E loc bun şi strada e de familişti, a explicat Cizme de Şarpe. 
Aveţi grijă la prima treaptă, tre' s-o repar. Am aşa multe case şi 
oamenii fac mereu stricăciuni. Ca nesimţiţii ăştia, care au stat 
aici... 

la vezi, dobitocule, i-am spus în gând. Nu te lua de familia lui 
Ivy. 

Au intrat. Am pierdut sunetul, apoi a revenit, ceva mai slab, 
când Cizme de Şarpe a deschis fereastra de la camera de zi. Cea 
prin care se puteau uita vecinii de vizavi, după cum îmi spusese 
Ivy. Şi avusese sută la sută dreptate în privinţa aceasta. 

Lee şi-a întrebat potenţialul proprietar ce anume avea de 
gând să facă cu găurile din pereţi. Intrebarea nu conţinea nicio 
nuanţă de indignare, de sarcasm, dar nici de slugărnicie, în 
pofida apelativului domnule ataşat fiecărei propoziţii. Nu era 
nimic altceva decât o modalitate respectuoasă, dar insipidă de 
adresare pe care probabil că o deprinsese în armată. Expresia 
care l-ar descrie cel mai bine ar fi „lipsit de culoare”. Avea chipul 
şi vocea unui om care ştie să se strecoare prin crăpături. In 
public, cel puţin. Marina era cea care îi văzuse celălalt chip şi-i 
auzise cealaltă voce. 

Cizme de Şarpe a făcut câteva promisiuni vagi şi a garantat 
că va aduce o saltea nouă pentru dormitorul cel mare, din cauză 
că „nesimţiţii ăia care au stat înainte au furat-o” pe cea deja 
existentă. Repeta întruna că dacă Lee nu voia să închirieze 
apartamentul, altcineva îl va lua (de parcă n-ar fi stat gol tot 
anul) şi i-a invitat pe cei doi fraţi să inspecteze dormitoarele. M- 
am întrebat ce părere vor avea despre eforturile artistice ale lui 
Rosette. 

Le-am pierdut vocile, apoi le-am auzit iarăşi când au intrat în 
bucătărie. M-am bucurat să-i văd că trec pe lângă Lampa 
Inclinată din Pisa fără s-o bage în seamă. 

- ... pivniţă? 

- Nicio pivniţă! a exclamat tunător Cizme de Şarpe, de parcă 


422 


lipsa pivniţei ar fi constituit un avantaj. Şi se pare că el chiar aşa 
credea. Intr-un cartier ca ăsta sunt pline de apă. Şi dau umezeală 
în casă, amice! 

Şi iar am pierdut vocile când a deschis uşa din spate ca să le 
arate curtea. Care, de fapt, nu era curte, ci un câmp cu buruieni. 

Cinci minute mai târziu, au ieşit din casă. De această dată a 
încercat să se tocmească Robert, fratele cel mare. Fără mai mult 
succes decât Lee. 

- Ne laşi un minut? a cerut Robert. 

Cizme de Şarpe şi-a privit ceasul demodat placat cu crom şi a 
catadicsit să le îngăduie consfătuirea: 

- Dar am o întâlnire de afaceri pe Church Street, aşa că puneţi 
mâna şi hotărâţi-vă mai repede. 

Robert şi Lee s-au retras spre capătul Bel Airului şi, cu toate 
că şi-au coborât vocile ca să nu-i audă Cizme de Şarpe, eu am 
prins aproape tot ce şi-au spus de îndată ce am înclinat castronul 
în direcţia lor. Robert era de părere că ar trebui să mai caute. 
Lee zicea că vrea casa asta. Că ar fi tocmai bună pentru început. 

- Lee, e o vizuină, a insistat Robert. E ca şi cum ţi-ai arunca... 

Banii pe apa sâmbetei, probabil. 

N-am înţeles ce a răspuns Lee. Robert a oftat şi şi-a ridicat 
mâinile în semn de resemnare. S-au întors la Cizme de Şarpe, 
care i-a scuturat voios mâna lui Lee şi l-a complimentat pentru 
alegerea făcută. S-a lansat apoi în intonarea Scripturii 
Proprietarului: prima lună, ultima lună, depozit de garanţie. 
Atunci a intervenit Robert care a spus că n-o să vadă niciun 
depozit de garanţie până nu repară pereţii şi nu aduce o saltea 
nouă. 

- Saltea nouă, desigur, a spus Cizme de Şarpe. Şi o să repar şi 
treapta aia ca să nu-şi scrântească micuța doamnă glezna. Dar 
dacă repar chiar acum pereţii, o să trebuiască să măresc chiria 
cu cinci pe lună. 

Ştiam din însemnările lui Al că Lee va închiria apartamentul, 
dar tot mă aşteptam să-l văd că are o reacţie în faţa obrăzniciei 
incredibile a individului. In loc de asta, şi-a scos un portofel 
ponosit din buzunarul de la spate al pantalonilor şi a luat din el 
un teanc subţire de bancnote pe care le-a pus, una câte una, în 
palma întinsă a proprietarului, în vreme ce Robert s-a întors la 
maşină, clătinând dezgustat din cap. Ochii i s-au oprit în treacăt 
asupra casei mele de peste drum, şi au trecut mai departe, 
neinteresaţi. 


423 


Cizme de Şarpe i-a pompat iarăşi mâna lui Lee, apoi a sărit în 
Chrysler şi a demarat în trombă, ridicând nori de praf. 

Una dintre fetiţele cu coarda s-a apropiat pedalând vitejeşte 
pe o bicicletă ruginită: 

- Te muţi în casa lu' Rosette, nenea? l-a întrebat pe Robert. 

- Nu eu, el se mută, i-a răspuns, indicându-i-l pe fratele său. 

Şi-a împins bicicleta mai departe şi l-a întrebat pe cel care 
avea să-i împrăştie creierii lui John Kennedy dacă are copii. 

- Am o fetiţă, i-a spus Lee şi s-a aplecat cu mâinile pe 
genunchi ca să ajungă la nivelul copilei. 

- Drăguţă? 

- Nu la fel de drăguță ca tine, nici atât de mare. 

- Ştie să sară coarda? 

- Păpugşico, nici măcar nu ştie să meargă încă. 

- Păcat de ea, a fost verdictul fetiţei care a apucat-o apoi spre 
Winscott Road. 

Cei doi fraţi s-au întors spre casă. Din cauza asta sunetele mi- 
au parvenit mai înăbușite, dar, de îndată ce am mai reglat puţin 
volumul, am reuşit să înţeleg cam tot ce-şi spuneau. 

- Deloc nu te-ai gândit... casa asta, i-a spus Robert. Când o s- 
o vadă Marina o să se năpustească peste tine ca un roi de muşte 
pe o căcărează de câine. 

- Am eu... de Rina, i-a răspuns Lee. Dar, frate, dacă nu... de 
mama şi din apartamentul ăla, cred c-o s-o omor. 

- E tare... dar... iubeşte, Lee. 

Robert a făcut câţiva paşi înspre stradă, Lee l-a urmat, iar 
vocile lor au pătruns până la mine limpezi precum cristalul. 

- Ştiu, da’ nu se poate abţine. Noaptea trecută când eu şi cu 
Rina ne-am apucat de treabă, a început să zbiere de pe patul 
pliant. Că ştii, doarme în camera de zi. „Mai domol, măi”, zice, „e 
prea devreme să aveţi altul. Mai întâi măcar să puteţi să-l 
creşteţi şi pe ăsta.”. 

- Ştiu. E tare dură uneori. 

- Şi, frate-miu, cumpără tot felul de lucruri. Zice că-s pentru 
Rina, da' mie-mi scoate ochii cu ele. 

Lee a început să râdă şi s-a întors la Bel Air. De data aceasta 
el a privit în direcţia casei mele şi am avut nevoie de toată 
stăpânirea de sine ca să rămân nemişcat în spatele draperiilor şi 
să nu-mi tremure mâna în care ţineam castronul cu microfonul 
omnidirecţional. 

Robert i s-a alăturat. S-au sprijinit de bara de protecţie, doi 


424 


bărbaţi tineri, cu cămăşi albastre curate şi pantaloni de 
muncitori. Lee purta cravată şi acum şi-a mai slăbit-o în jurul 
gâtului. 

- Fii atent. Mami cumpără tot felul de haine pentru Rina de la 
Leonard Brothers. Şi scoate din pungă o pereche de pantaloni 
scurţi care seamănă mai degrabă cu o pereche de budigăi, doar 
că au model. „le-te, Reenie, nu-s drăgălaşi?”, zice ea către noi. 

Imitaţia accentului mamei este nemiloasă. 

- Şi ce-a zis Rina? a surâs Robert. 

- Zice: „Nu, mamocika, nu, mulţumesc, nu place la mine. 
Place aşa.” Şi arată pe picior, înţelegi? 

Şi Lee îşi pune palma la jumătatea coapsei redând gestul 
făcut de Marina. Zâmbetul lui Robert s-a lăţit. 

- Pariez că lu' Mami i-a plăcut tare. 

- Zice: „Marina, pantaloni ca ăştia sunt pentru fetele care 
defilează pe străzi în căutare de bărbaţi, nu pentru femeile 
măritate.” Să nu-i spui unde stăm, frăţioare. Cu niciun chip. 
Pricepi ce-ţi spun? 

Robert n-a răspuns imediat. Poate că îşi amintea o zi rece din 
luna noiembrie a anului 1960. Mama tropăind în urma lui pe 
West Seventh şi strigând „Stai, Robert, nu merge aşa de repede, 
n-am terminat cu tine!” Şi, chiar dacă notițele lui Al nu 
pomeneau nimic în sensul acesta, eram convins că nu terminase 
nici cu Lee. De fapt, Lee era fiul la care ţinea cel mai mult. 
Puişorul ei. Cel care a dormit cu ea în pat până la unsprezece ani. 
Cel pe care îl controla periodic ca să vadă dacă începuse să-i 
crească părul pe testicule. Informaţiile astea erau în însemnările 
lui Al. Pe margine, mâzgălise două cuvinte pe care nu te-ai 
aştepta să le întâlneşti în vocabularul unui bucătar: nevroză 
isterică. 

- Pricep. Dar, Lee, ăsta nu-i un oraş mare. O să te găsească şi 
singură. 

- O trimit învârtindu-se dacă apare. Fii sigur de asta. 

S-au urcat în Bel Air şi au plecat. Semnul DE INCHIRIAT 
dispăruse de pe balustrada verandei. Noul proprietar al lui Lee şi 
al Marinei îl luase cu el la plecare. 

Am făcut un drum la ferometal, am cumpărat o rolă de bandă 
şi am acoperit castronul şi pe dinăuntru şi pe dinafară. In linii 
mari, fusese o zi bună, dar intrasem în zona de pericol. Ştiam 
asta. 


425 


4 


Pe 10 august, în jurul orei cinci după-amiaza, a reapărut Bel 
Air-ul, având în spate o remorcă micuță, din lemn. Lee şi Robert 
n-au avut nevoie decât de zece minute ca să ducă în casă toate 
bunurile lumeşti ale soţilor Oswald (evitând cu grijă treapta 
desprinsă ce nu fusese încă reparată). Pe tot parcursul acestui 
proces, Marina a rămas în faţa clădirii, cu June în braţe, privindu- 
şi noua locuinţă cu o expresie de disperare care nu avea nevoie 
de nicio traducere. 

Astăzi au apărut toate cele trei fetiţe cu coarda, două pe jos, a 
treia împingându-şi bicicleta. Au cerut să vadă copilul, iar Marina 
li s-a supus surâzătoare. 

- Cum o cheamă? a întrebat una dintre ele. 

- June, a răspuns Marina. 

Gheaţa fiind spartă, au început să vorbească toate deodată: 

- Câţi ani are? 

- Vorbeşte? 

- De ce nu râde? 

- Are păpuşică? 

Marina a clătinat din cap. Surâdea încă. 

- Scuze, eu nu vorbeşte. 

Cele trei fetiţe s-au împrăştiat ţipând: 

- Eu nu vorbeşte! Eu nu vorbeşte! 

Una dintre găinile încă în viaţă de pe Mercedes Street a 
zburătăcit prin faţa lor, cotcodăcind amarnic. Marina le-a urmărit 
cu privirea, zâmbetul ştergându-i-se de pe buze. 

Lee a ieşit în faţa casei lângă ea. Era dezbrăcat până la brâu 
şi asuda puternic. Pielea îi era albă ca burta unui peşte. Braţele 
subţiri şi flasce. Şi-a luat soţia de talie şi s-a aplecat s-o sărute pe 
June. M-am gândit că Marina ar trebui să arate casa şi să spună 
nu place, nu place - căci măcar atâta engleză ştia -, însă doar a 
pus copilul în braţele lui Lee şi s-a urcat pe verandă, 
dezechilibrându-se o clipă pe treapta slăbită. Mi-a trecut prin cap 
că, într-o situaţie asemănătoare, Sadie s-ar fi întins pe jos cât era 
ea de lungă şi ar fi şchiopătat vreo zece zile din cauza gleznei 
umflate. 

Şi mi-a mai trecut prin minte că Marina îşi dorea în aceeaşi 
măsură ca soţul ei să scape de Marguerite. 


426 


5 


Data de zece picase vineri. Lunea următoare, la vreo două ore 
după ce Lee plecase să asambleze uşi cu plasă, o maşină combi 
de culoarea noroiului s-a oprit în faţa numărului 2703. Marguerite 
Oswald a ţâşnit de pe locul din dreapta şoferului încă înainte să 
oprească. Inlocuise baticul roşu cu unul alb cu buline negre, dar 
purta aceiaşi pantofi comozi de infirmieră şi aceeaşi expresie de 
nemulţumire aprigă. li găsise, aşa cum spusese Robert că o să se 
întâmple. 

Câine al cerului, mi-am zis. Câine al cerului. 

Am urmărit scena printre draperii, nesimţind nevoia să 
folosesc microfonul. Această poveste nu avea nevoie de sonor. 

Prietena care o adusese, o fătucă trupeşă, s-a extras cu 
destulă dificultate din spatele volanului şi a început să-şi facă 
vânt. Ziua era caniculară, dar lui Marguerite nici că-i păsa. A 
îmbrâncit fata spre portbagajul unde erau un scaun înalt pentru 
copii şi o sacoşă cu alimente. Marguerite a luat scaunul; prietena 
ei s-a opintit cu sacoşa. 

A apărut şi fetiţa cu bicicleta, dar Marguerite a expediat-o 
scurt. 

- Valea, copilă! 

lar fetiţa a pedalat mai departe bosumflată. 

Marguerite a înaintat pe brazda cheală ce servea drept alee. 
Cerceta treapta desprinsă când Marina a ieşit din casă. Era 
îmbrăcată cu o bluziţă şi o pereche de pantaloni scurţi de genul 
celor pe care doamna Oswald nu-i considera potriviţi pentru 
femeile căsătorite. Nu mă mira că Marinei îi plăceau. Avea nişte 
picioare nemaipomenite. Pe chip i se putea citi spaima şi nu 
aveam nevoie de niciun dispozitiv electronic ca s-o aud. 

- Nu, Mamocika - Mamocika, nu! Lee zice nu! Lee zice nu! Lee 
zice... 

După care a urmat o salvă de cuvinte ruseşti prin care Marina 
a exprimat ce spusese soţul ei cum se pricepea ea mai bine. 

Marguerite Oswald făcea parte dintre acei americani care 
cred că vor fi cu siguranţă înţeleşi de străini dacă le vorbesc 
rar... Şi foarte TARE. _ 

- Da... Lee... are... MANDRIA... lui! a claxonat ea. 

Urcase pe verandă evitând cu îndemânare treapta cu 
probleme şi acum vorbea direct în nasul nurorii ei îngrozite: 

- Nu-i... nimic... rău... în... asta... dar... n-o... poate... lăsa... 


427 


pe... NEPOŢICA mea... să plătească... PREŢUL! 

Marguerite era corpolentă; Marina era delicată. Mamocika s-a 
năpustit în casă fără s-o mai învrednicească cu vreo privire. A 
urmat o clipă de tăcere, apoi un muget ca de docher: 

- Unde-i FRUMUSEŢEA lui Buni? 

Din fundul casei, probabil din vechiul dormitor al lui Rosette, 
June a început să zbiere. 

Femeia care o adusese pe Marguerite i-a aruncat Marinei un 
zâmbet nesigur şi a dus în casă sacoşa cu alimente. 


6 


La cinci treizeci Lee a apărut pe Mercedes Street, dinspre 
staţia de autobuz, legănând în mână gentuţa în care avusese 
mâncarea pentru prânz. A urcat treptele, uitând de cea defectă, 
care s-a mişcat, el şi-a pierdut echilibrul, şi-a scăpat gentuţa, s-a 
aplecat să şi-o ridice. 

Asta chiar o să-l binedispună, mi-am zis. 

A intrat. L-am urmărit cum traversează livingul şi-şi pune 
gentuţa în bucătărie. Apoi s-a întors şi a dat cu ochii de scaunul 
cel nou. În mod evident, cunoştea bine maniera de a opera a 
mamei sale, pentru că gestul imediat următor a fost să deschidă 
frigiderul cel ruginit. Incă se mai uita în el când Marina a ieşit din 
camera copilului. Pe umăr avea un scutec şi am reuşit să văd cu 
ajutorul binoclului că era pătat cu vomă. 

A început să-i vorbească surâzătoare, iar el s-a întors către 
ea. Avea tipul de piele albă blestemată parcă să se înroşească 
mult prea uşor, iar acum faţa lui încruntată părea cuprinsă de 
flăcări până la rădăcinile părului care se cam răreau. A început 
să ţipe la ea, arătând la frigider (nu închisese uşa şi ieşeau 
vapori dinăuntru). Ea s-a întors să se ducă înapoi în camera 
fetiţei. El a apucat-o de umeri, a răsucit-o spre el şi a început s-o 
zgâlţâie. Capul femeii se mişca înainte şi înapoi, ca şi cum ar fi 
fost al unei păpuşi de cârpă. 

Nu voiam să văd toate astea şi nici n-aveam de ce să mă uit; 
nu-mi aduceau nimic în plus faţă de ce ştiam deja. Era un bătăuş, 
sigur că da, dar ea îi va supravieţui, ceea ce nu se putea spune 
despre John F. Kennedy... sau despre ofiţerul Tippit. Aşa că nu, 
nu aveam de ce să mă uit. Dar sunt momente când nu poţi să te 
uiţi în altă parte. 

S-au ciondănit, Marina încercând desigur să-i explice că nu 


428 


ştia cum anume îi găsise Marguerite şi că nu avusese cum s-o 
împiedice pe Mamocika să intre în casă. Şi desigur că Lee a lovit- 
o pentru că nu putea s-o lovească pe mămica lui. Chiar dacă ar fi 
fost acolo, tot nu ar fi fost în stare să ridice mâna la ea. 

Marina a ţipat. l-a dat drumul. Ea a început să-i spună ceva pe 
un ton mai înflăcărat, cu mâinile întinse. A încercat să o ia de 
mâini, dar ea l-a împins. Apoi şi-a ridicat mâinile spre tavan, le-a 
lăsat jos şi s-a dus la uşa de la intrare. Lee a dat s-o urmeze, apoi 
s-a gândit mai bine. Cei doi fraţi puseseră două şezlonguri cam 
jalnice pe verandă. Marina s-a trântit pe unul dintre ele. Avea o 
zgârietură sub ochiul stâng, iar obrazul începuse să i se umfle. 
Privea strada fără s-o vadă. Am simţit un junghi de panică, chiar 
dacă nu aveam luminile aprinse în casă şi nu mă putea vedea. 
Am fost atent să stau nemişcat, cu binoclul lipit de ochi. 

Lee s-a aşezat la masa din bucătărie şi şi-a proptit fruntea în 
podul palmelor. A stat aşa o vreme, apoi a auzit, probabil, ceva, 
şi s-a dus în dormitorul cel mic. A ieşit cu June în braţe şi a 
început s-o plimbe prin living, mângâind-o pe spate, încercând s- 
o liniştească. Marina a intrat în casă şi Lee i-a dat copilul. Apoi, 
înainte ca ea să se îndepărteze, a luat-o în braţe. A stat ţeapănă 
câteva secunde, apoi a aranjat mai bine copilul pentru a-şi putea 
îmbrăţişa soţul cu un braţ. Gura bărbatului era îngropată în părul 
ei şi eram destul de sigur că-i spune /mi pare rău în rusă. Şi eram 
sigur că-i părea sincer rău. li va părea rău şi data viitoare. Şi data 
următoare. Şi tot aşa. 

Marina a dus-o pe June în fosta cameră a lui Rosette. Lee a 
rămas nemişcat o clipă, apoi s-a întors la frigider, a scos ceva 
dinăuntru şi a început să mănânce. 


7 


Ziua următoare, chiar când Lee şi Marina se aşezaseră la 
masă (June stătea pe jos pe o păturică şi dădea din picioare), 
când Marguerite a venit, suflând greu, dinspre staţia de autobuz 
de pe Winscott Road. In seara aceasta era îmbrăcată cu o 
pereche de pantaloni albaştri, nefericită alegere, dacă te gândeai 
la amploarea fundului ei. intr-o mână ducea o sacoşă mare din 
material textil, din care se iţea acoperişul din plastic roşu al unei 
case de păpuşi. A urcat treptele verandei (din nou evitând-o cu 
dexteritate pe cea slăbită) şi a intrat în casă fără să bată la uşă. 

M-am luptat cu tentaţia de a folosi microfonul meu 


429 


omnidirecţional - aceasta era o altă scenă la care nu aveam de 
ce să fiu martor - şi am pierdut. Nimic nu este mai fascinant ca 
un scandal în familie. Cred că Lev Tolstoi a spus asta. Sau poate 
Jonathan Franzen. Până când am luat microfonul, l-am instalat şi 
l-am aţintit la fereastra deschisă de vizavi, cearta era în toi. 

- ... voiam să ştii unde suntem, ţi-aş fi spus! 

- Vada mi-a spus, e fată bună, a replicat calmă Marguerite. 

Primise imperturbabilă furia lui Lee, aşa cum ar primit o ploaie 
veselă de vară. Curăţa masa de farfuriile desperecheate pe care 
le ducea în bucătărie cu viteza unui dealer de blackjack. Marina o 
urmărea cu surprindere nedisimulată. Casa de păpuşi zăcea 
abandonată pe jos, lângă păturica lui June. Fetiţa continua să dea 
din picioare şi n-o băga în seamă. Bineînţeles că n-o băga în 
seamă. Ce să facă un copil de patru luni cu o casă de păpuşi? 

- Mămico, trebuie să ne laşi în pace! Nu ne mai aduce nimic! 
Pot să am şi singur grijă de familia mea! 

Marina a adăugat şi replica ei de doi bani: 

- Mamocika, Lee spune nu. 

Marguerite a început să râdă cu poftă: 

- „Lee spune nu, Lee spune nu”. lubito, Lee spune mereu nu. 
Micuţul s-a purtat aşa toată viaţa lui, dar nu înseamnă absolut 
nimic. Mami are grijă de el. 

Şi l-a ciupit de obraz, aşa cum ciupeşte o mamă obrazul 
puştiului ei de şase ani care a făcut o năzbâtie delicioasă. Dacă 
Marina ar fi încercat să facă asta, sunt convins că Lee i-ar fi 
mutat fălcile din loc. 

La un moment dat, fetiţele-săltăreţe s-au oprit pe pretinsul 
gazon din faţa casei. Au urmărit scandalul cu tot atât de multă 
atenţie câtă ar fi acordat spectatorii teatrului Globe unei noi 
producţii a lui Shakespeare. Doar că în piesa aceasta scorpia 
avea să iasă învingătoare. 

- Ce ţi-a dat să mănânci, dulceaţă? Ceva bun? 

- Tocană. /arkoie. Un tip, Gregory, ne-a trimis nişte cupoane 
pentru ShopRite. 

Apoi s-a forţat să mai spună ceva, căci era evident că 
Marguerite nu era mulţumită: 

- Vrei şi tu, Mămico? 

- Jarkoie în regulă, Mamocika, a zis şi Marina cu un zâmbet 
plin de speranţă. 

- Nu, n-aş putea să înghit aşa ceva, a răspuns Marguerite. 

- La naiba, Mami, nici nu ştii cum e! 


430 


De parcă Lee n-ar fi spus absolut nimic, femeia a continuat: 

- Mă strică la stomac. In plus, nu vreau să merg cu autobuzul 
după opt seara. Prea mulţi beţivi după ora aia. Lee, dulceaţă, ai 
grijă şi repară treapta aia înainte să-şi rupă cineva vreun picior. 

Bărbatul a mormăit ceva, dar Marguerite îşi direcţionase 
atenţia într-altă parte. S-a năpustit ca un şoim asupra unui 
şoarece de câmp şi a înşfăcat-o pe June. Expresia copilei era 
inconfundabilă. VRI 

- Şi ce mai face DRAGALAAŞA lui Buni? Ce mai face IUBITA lu’ 
Buni a ei? Ce mai face DIEVUŞKA mică a lu’ Buni? 

Micuța dievuşka, speriată de făcea pe ea, a început să urle 
cât o ţinea gura. 

Lee a vrut să ia copilul. Buzele rujate ale lui Marguerite au 
dezvelit dinţii în ceva ce ar fi putut fi considerat un zâmbet de o 
persoană mult prea îngăduitoare. Mie mi se părea că seamănă 
cu un rânjet fioros. Se pare că şi fiul ei a fost de aceeaşi părere 
cu mine, pentru că a făcut un pas înapoi. Marina îşi muşca 
buzele, iar ochii i se măriseră de disperare. 

- 00000, Junie! Junie-iubițica-lu'-buni! 

Marguerite păşea încolo şi încoace pe covorul verde şi 
răpănos, ignorând bocetele din ce în ce mai obidite ale lui June, 
tot aşa cum ignorase furia lui Lee. Să se fi hrănit cu urletele 
acestea? Aşa mi se părea. După o vreme, Marina n-a mai putut 
suporta. S-a ridicat şi s-a dus la Marguerite, care s-a ferit din 
calea ei, pufnind mânioasă şi ţinând copilul la piept. Chiar şi de 
peste drum îmi puteam imagina zgomotul făcut de pantofii ei 
mari de infirmieră: dum-dudum-dum. Marina se ţinea după ea. 
Marguerite, simțind, poate, că-şi atinsese scopul, i-a predat, într- 
un final, copilul. Apoi i l-a arătat pe Lee şi i-a spus cu vocea 
aceea piţigăiată şi mult prea sonoră de instructor: 

- Când ați stat cu mine... a pus ceva carne pe el... pentru că îi 
găteam... doar ce-i PLACE... dar tot e... MULT... PREA... SLAB! 

Marina o urmărea peste capul copilului. Ochii frumoşi i se 
măriseră de uimire şi spaimă. Marguerite şi i-a dat pe ai ei peste 
cap, fie din cauza nerăbdării, fie a dezgustului total şi i-a mai 
explicat o dată unde greşeşte. Lampa Inclinată din Pisa era 
aprinsă, iar lumina ei patina pe lentilele galbene ale ochelarilor 
femeii. 

- FĀ-I... CE-I PLACEI... FĂRĂ... SMÂNTÂNĂ! FĂRĂ... IAURT! E... 
PREA... SLABANOG! 

- Slăă-băă-nog, a repetat nesigură Marina. 


431 


Vaietele micuţei June, aflate acum la adăpost în braţele 
mamei sale, se mai domoliseră, transformându-se într-un alai de 
sughiţuri apoase. 

- Da! i-a răspuns Marguerite. 

Apoi s-a întors spre Lee: 

- Pune mâna şi repară treapta aia! 

Acestea fiind spuse, a depus un ţocăit bălos pe capul nepoatei 
şi a plecat. Zâmbea îndreptându-se către staţia de autobuz. ŞI 
părea mai tânără. 


8 


M-am trezit la şase în dimineaţa următoare. M-am dus imediat 
la fereastră şi m-am uitat printre draperii la casa de peste drum, 
fără să mă mai gândesc la ceea ce fac - spionatul îmi intrase în 
sânge. Marina stătea într-un şezlong şi fuma o ţigară. Era 
îmbrăcată într-o pijama roz, din mătase artificială, mult prea 
mare pentru ea. Avea o vânătaie nouă la ochi şi pete de sânge 
pe bluza pijamalei. Fuma încet, trăgând fumul adânc în piept şi 
privind în gol. 

După o vreme, a intrat în casă pentru a pregăti micul dejun. 
Curând a apărut şi Lee care a mâncat. Nu s-a uitat la ea. A citit 
dintr-o carte. 


9 


Un tip, Gregory, ne-a trimis nişte cupoane de la ShopRite, îi 
spusese Lee mamei sale, poate doar pentru a explica existenţa 
cărnii în tocană, poate doar pentru a-i spune că nu erau singuri şi 
lipsiţi de prieteni în Fort Worth. Se pare că Mamocika n-a dat 
importanţă informaţiei, însă eu i-am dat. Peter Gregory era prima 
verigă din lanţul care îl va aduce pe George de Mohrenschildt pe 
Mercedes Street. 

Ca şi de Mohrenschildt, Gregory era un expatriat rus care se 
ocupa cu afacerile cu petrol. De loc era din Siberia şi preda limba 
rusă o dată pe săptămână la Biblioteca Fort Worth. Lee aflase şi 
îl contactase ca să vadă dacă ar putea găsi de lucru ca 
traducător. Gregory îl testase şi îi spusese că rusa lui e 
acceptabilă. Ce îl interesa cu adevărat pe Gregory - ce îi interesa 
pe toți expatriaţii, iar Lee probabil că îşi dăduse seama - era 
fosta Marina Prusakova, o tânără din Minsk, care reuşise cumva 
să scape din braţele ursului rus doar pentru a sfârşi în cele ale 


432 


ţărănoiului american. 

Dar Lee n-a căpătat slujba, căci Gregory a angajat-o pe 
Marina în locul lui - ca să-l înveţe limba rusă pe fiul lui, Paul. Altă 
chestie care-i displăcea profund lui Lee. Femeia îl medita pe 
puştiul cel bogat de două ori pe săptămână, în timpul când Lee 
era ocupat să asambleze uşi. 

In ziua când o văzusem pe Marina fumând pe verandă, Paul 
Gregory, chipeş şi cam de aceeaşi vârstă cu ea, a sosit într-un 
Buick nou-nouţ. A bătut la uşă şi Marina - fardată strident într-un 
fel care-mi amintea de Bobbi Jill - i-a deschis. Fie pentru că era 
conştientă de posesivitatea lui Lee, fie din cauza regulilor de 
bună cuviinţă pe care le învățase acasă, a ţinut meditaţia pe 
verandă. A durat o oră şi jumătate. June a stat pe păturică între 
ei şi, când plângea, o luau în braţe cu rândul. Era o scenă 
drăgălaşă, deşi nu cred că domnul Oswald ar fi fost de aceeaşi 
părere. 

Pe la prânz, a sosit şi tatăl lui Paul, parcându-şi maşina în 
spatele Buickului fiului său. Era însoţit de două femei şi de doi 
bărbaţi. Aduseseră fructe şi legume proaspete. Gregory cel 
bătrân şi-a îmbrăţişat fiul, apoi a sărutat-o pe Marina pe obraz 
(pe cel care nu era umflat). Au sporovăit în rusă. Tânărul Gregory 
era pierdut, dar Marina se regăsise: se luminase ca o reclamă cu 
neon. l-a invitat pe toţi înăuntru. Nu după mult timp, stăteau cu 
toţii în living, beau ceai cu gheaţă şi discutau. Mâinile Marinei 
zburătăceau ca nişte păsări speriate. June trecea din mână în 
mână, din poală în poală. 

Eram fascinat. Comunitatea emigranților ruşi descoperise 
fetiţa-femeie ce le va deveni favorită. Şi cum să nu fi fost aşa? 
Era tânără, era străină într-o ţară străină, era frumoasă. 
Bineînţeles, frumoasa avea ghinionul de a fi măritată cu o bestie 
- un tânăr american arogant care o bătea (rău) şi care credea cu 
ardoare într-un sistem pe care aceşti indivizi din pătura 
superioară a clasei mijlocii îl respingeau cu tot atâta ardoare 
(mult mai rău). 

Totuşi Lee accepta doar cu sporadice accese de furie 
alimentele pe care aceştia le aduceau; şi când îi făceau cadou şi 
piese de mobilier - un pat nou pentru el şi Marina, un pătuţ roz 
pentru copil - le accepta şi pe acestea. Spera ca aceşti ruşi să-l 
scoată din văgăuna în care se afla. Dar nu-i înghiţea şi pe când 
se va muta cu familia în Dallas, în noiembrie '62, probabil că ştia 
deja că sentimentele lui sunt împărtăşite. De ce să // placă, 


433 


trebuie să-şi fi spus. Era un om pur din punct de vedere 
ideologic. Aştia nu erau altceva decât nişte laşi care 
abandonaseră Mama Rusie când fusese îngenuncheată în '43, 
care linseseră cizmele germanilor şi care au fugit în Statele Unite 
când s-a terminat războiul, îmbrăţişând la iuţeală modul de viaţă 
american... care pentru Oswald însemna zăngănit de arme, 
oprimarea minorităţilor, cripto-fascism care exploatează clasa 
muncitoare. 

Ştiam unele din lucrurile acestea din însemnările lui Al. Pe 
altele le înţelesesem din piesa care se desfăşura pe scena de 
peste drum de casa mea, sau le dedusesem din singura 
conversaţie importantă pe care o surprinsese şi înregistrase 
microfonul din lampă. 


10 


În seara de sâmbătă, douăzeci şi cinci august, Marina s-a 
îmbrăcat cu o rochiţă albastră foarte drăguță şi a dichisit-o pe 
June cu un şpilhozen din catifea reiată brodată cu flori. Lee, cu 
fundul în sus din câte îmi puteam da seama, a ieşit din dormitor 
în ceea ce părea a fi unicul lui costum. Un sacou şi o pereche de 
pantaloni caraghioşi din lână, fără absolut nicio formă, evident 
fabricaţi în Rusia. Noaptea era foarte călduroasă şi îmi imaginam 
că, nu peste multă vreme, se va chinui într-un mare fel din cauza 
transpiraţiei. Au coborât cu atenţie (tot nu reparase nimeni 
treapta) şi s-au îndreptat spre staţia de autobuz. M-am urcat în 
maşină şi am mers până la intersecţia dintre Mercedes Street şi 
Winscott Road. l-am văzut lângă stâlpul de telefon cu dungi albe. 
Se certau. Nicio mirare. A venit autobuzul. Soții Oswald s-au 
urcat. l-am urmărit, la fel cum îl urmărisem pe Frank Dunning în 
Derry. 

Istoria se repetă este doar un alt mod de a spune că trecutul 
se armonizează. 

Au coborât într-un cartier de vile, în partea de nord a 
Dallasului. Am parcat şi i-am văzut cum se apropie de o casă în 
stil Tudor, mică, dar frumoasă, construită din piatră şi lemn. 
Felinarele de la capătul aleii străluceau blând în amurg. Nicio 
buruiană nu îndrăznea să crească pe această peluză. Intregul loc 
părea să strige America funcționează! Marina mergea în frunte 
cu fetiţa în braţe, Lee o urma în silă, părând pierdut în sacoul la 
două rânduri care-i ajungea până aproape de genunchi. 


434 


Marina l-a împins în faţă şi i-a arătat soneria. A sunat. Din 
casă au ieşit Peter Gregory şi fiul său, iar când June a ridicat 
mânuţele spre Paul, tânărul a izbucnit în râs şi a luat-o în braţe. 
Când a văzut scena, gura lui Lee a început să zvâcnească. 

A mai ieşit şi un al treilea bărbat. L-am recunoscut din grupul 
care venise în ziua primei şedinţe de meditaţie a lui Paul 
Gregory. De atunci mai fusese acasă la Oswald de încă vreo trei 
sau patru ori, aducând alimente sau jucării pentru June, sau şi 
una, şi alta. Eram destul de sigur că numele lui era George 
Bouhe (da, încă un George, căci trecutul se armonizează în fel şi 
chip) şi, deşi se apropia cu paşi repezi de vârsta de şaizeci de 
ani, eram aproape convins că era picat în limbă după Marina. 

In conformitate cu însemnările bucătarului care mă vârâse în 
beleaua asta, Bouhe era cel care îl convinsese pe Peter Gregory 
să organizeze această petrecere în cinstea soţilor Oswald. 
George de Mohrenschildt nu lua parte la ea, dar va fi informat de 
cele petrecute nu peste mult timp. Bouhe îi va povesti lui de 
Mohrenschildt despre cei doi Oswald şi căsnicia lor ciudată. li va 
mai spune lui de Mohrenschildt că Lee Oswald s-a rupt în figuri la 
petrecere, lăudând socialismul şi colhozurile sovietice. Mi se pare 
că tânărul e dus cu capul, va adăuga Bouhe. De Mohrenschildt, 
bun cunoscător al simptomelor, va lua hotărârea de a cunoaşte 
personal acest cuplu neobişnuit. 

De ce s-a pierdut cu firea Oswald la petrecerea de la Peter 
Gregory, ofensând binevoitorii expatriaţi care l-ar fi putut ajuta? 
Nu ştiam sigur, dar aveam ceva idee. Pe de-o parte este Marina, 
vrăjindu-i pe toţi (mai ales pe bărbaţi) în rochiţa ei albastră. Mai 
este şi June, drăgălaşă ca un tablou cu bebeluşi al lui Woolworth, 
în costumaşul ei de căpătat cu flori aplicate. lar pe de altă parte 
este Lee, asudând la greu în costumul lui urât. Reuşeşte să 
urmărească schimbul rapid de replici în rusă mult mai bine decât 
tânărul Paul Gregory, dar, într-un final, rămâne şi el în urmă. Cât 
de mult trebuie să-l fi înfuriat că era nevoit să se ploconească în 
faţa acestor oameni şi să depindă de ei. Sper că aşa era. Spercă 
l-a durut. 

N-am mai zăbovit acolo. Pe mine mă interesa de 
Mohrenschildt, următoarea verigă a lanţului. Va intra în scenă în 
curând. Intre timp, cei trei Oswald nu erau acasă şi nu se vor 
întoarce până la ora zece. Poate chiar mai târziu, pentru că a 
doua zi era duminică. 

M-am întors să activez microfonul din livingul lor. 


435 


11 


Mercedes Street petrecea la viteză maximă în seara aceea de 
sâmbătă, dar terenul din spatele casei lui Oswald era pustiu şi 
tăcut. Am crezut că se va potrivi cheia mea şi la uşa din spate, 
aşa cum se potrivise la cea din faţă, însă n-a fost nevoie să 
verific această teorie deoarece uşa din spate era descuiată. In 
tot timpul petrecut în Fort Worth nu am folosit decât o singură 
dată cheia cumpărată de la Ivy Templeton. Viaţa este plină de 
ironii. 

Locuinţa era înduioşător de curată. Scăunelul înalt pentru 
bebeluşi fusese pus între scaunele părinţilor la măsuţa din 
bucătărie, iar tăviţa ataşată de el sclipea de curăţenie. La fel şi 
blatul bucătăriei şi chiuveta cu inelul ruginit de scurgere a apei. 
Am pariat cu mine însumi că Marina nu ştersese fetiţele 
desenate de Rosette în dormitorul cel mic care-i aparţinea acum 
lui June şi m-am dus acolo să văd dacă aşa era. Am luminat 
pereţii cu lanterna pe care o adusesem cu mine. Da, erau tot 
acolo, însă pe întuneric păreau mai mult fantomatice decât 
vesele. Probabil că June se uita la ele când stătea în pătuţ şi îşi 
sugea suzeta. Mă întrebam dacă şi le va mai aminti mai târziu, la 
vreun nivel mai adânc al minţii. Fetiţe-fantomă desenate. 

Jimla, m-am gândit fără absolut niciun motiv şi m-am 
cutremurat. 

Am mutat biroul, am conectat firul la lampă şi l-am trecut prin 
gaura pe care o făcusem în perete. Toate bune, dar chiar atunci 
s-a petrecut ceva rău. Foarte rău. Când am împins biroul la loc, s- 
a lovit de perete şi Lampa Inclinată din Pisa s-a dezechilibrat. 

Dacă aş fi stat să mă gândesc, aş fi îngheţat în loc, iar drăcia 
aia ar fi căzut şi s-ar fi spart. Şi după aia? Aş fi scos microfonul şi 
aş fi lăsat cioburile? Aş fi sperat ca cei doi să accepte ideea că 
lampa, şi aşa instabilă, a căzut de capul ei? Mulţi oameni ar 
crede asta, dar aceştia nu au motive să fie paranoici din cauza 
FBl-ului. Lee ar putea descoperi gaura din perete. Şi dacă ar fi 
descoperit-o, fluturele şi-ar fi întins aripile. 

Insă n-am stat să mă gândesc. M-am întins şi am prins lampa 
înainte să ajungă jos. Şi am rămas cu ea în mână şi tremurând. 
In casă era cald ca într-un cuptor şi îmi simţeam putoarea 
propriei transpiraţii. O vor simţi şi e; când se vor întoarce? Cum 
să nu o simtă? 

M-am întrebat dacă nu cumva înnebunisem. Sigur că lucrul 


436 


cel mai inteligent ar fi să extrag microfonul... şi apoi să mă 
extrag şi eu. Aş putea să iau iarăşi legătura cu Lee pe zece 
aprilie anul următor, să-l urmăresc cum încearcă să-l asasineze 
pe generalul Edwin Walker şi, dacă ar fi fost singur, să-l omor aşa 
cum îl omorâsem pe Frank Dunning. ADST, cum se spune în 
întrunirile Alcoolicilor Anonimi la care se ducea Christy; atât de 
simplu, tâmpitule. De ce, Doamne, iartă-mă, mă tot frăsuiam cu 
o lampă cu microfon când în joc era viitorul lumii? 

Al Templeton a fost cel care mi-a răspuns. Te afli aici pentru 
că fereastra de incertitudine este tot deschisă. Te afli aici pentru 
că dacă George de Mohrenschildt este mai mult decât lasă să se 
vadă, atunci poate că nu Oswald este cel pe care îl cauţi. Te afli 
aici ca să-l salvezi pe Kennedy şi trebuie să începi de pe acum să 
aduni certitudini. Aşa că pune afurisita aia de lampă la locul ei. 

Am pus afurisita de lampă la locul ei, deşi mă îngrijora faptul 
că nu era stabilă. Dacă Lee însuşi o răsturna şi descoperea 
microfonul când se spărgea baza din ceramică? Şi tot aşa, dacă 
Lee şi de Mohrenschildt vor sta de vorbă în această cameră, dar 
cu lampa stinsă şi mult prea încet ca să pot să-i aud cu 
microfonul meu omnidirecţional? Atunci totul ar fi fost în zadar. 

Niciodată n-ai să reuşeşti să faci o omletă dacă gândeşti aşa, 
prietene. 

Ce m-a convins a fost gândul la Sadie. O iubeam şi mă iubea - 
cel puţin, mă iubise - şi am renunţat la ea ca să vin aici, pe 
strada asta de tot căcatul. Şi nu aveam de gând să plec fără ca 
măcar să încerc să aud ce are de spus George de Mohrenschildt. 

M-am strecurat pe uşa din spate şi, ţinând lanterna între dinţi, 
am conectat cablul la magnetofon. Am pus magnetofonul într-o 
cutie din aluminiu, ca să-l protejez de ploaie, apoi l-am ascuns în 
cuibul din cărămizi şi lemne pe care îl pregătisem dinainte. 

Apoi m-am întors la casa mea de tot căcatul de pe strada 
aceea de tot căcatul şi am început să aştept. 


12 


Nu foloseau lampa până nu se întuneca bine de tot. Bănuiesc 
că făceau economie de curent. In plus, Lee se ducea la muncă. 
Aşa că se culca devreme şi Marina se culca odată cu el. Prima 
dată când am ascultat banda, n-am auzit decât discuţii în rusă - 
o rusă foarte îngroşată şi tărăgănată din cauza vitezei mici a 
înregistrării. Dacă Marina încerca să folosească cele câteva 


437 


cuvinte învăţate în limba engleză, Lee îi făcea observaţie. Și 
totuşi, el vorbea câteodată cu June în engleză, cu voce scăzută, 
mângâitoare, mai ales atunci când fetiţa era agitată. li şi cânta 
uneori. Parcă era o balenă care încearcă un cântec de leagăn. 

De două ori l-am auzit cum o loveşte pe Marina, iar a doua 
oară, limba rusă nu i s-a mai părut suficient de expresivă pentru 
a-şi manifesta furia: „Pizdă inutilă şi pisăloagă! Mama a avut 
dreptate în privinţa ta!” Urlete urmate de zgomotul făcut de uşa 
care s-a trântit şi de hohotele de plâns ale Marinei, care s-au 
oprit brusc când a stins lampa. 

In seara de 4 septembrie, un puşti de vreo treisprezece ani, 
cu un sac pe umăr, a bătut la uşa lor. l-a deschis Lee, desculţ, 
îmbrăcat în blugi şi într-un tricou. Au discutat ceva. Lee l-a invitat 
înăuntru. Au continuat să discute. La un moment dat, Lee a luat 
o carte pe care i-a arătat-o băiatului, care s-a uitat la ea cu 
neîncredere. Microfonul direcţional nu mi-ar fi folosit la nimic, 
pentru că vremea se răcise şi acum ţineau ferestrele închise. Dar 
Lampa Inclinată din Pisa era aprinsă şi pot spune că am avut 
parte să aud o conversaţie tare amuzantă când am scos banda 
din magnetofon în noaptea următoare. A treia oară când am 
asculta-o, nici n-am mai sesizat tărăgăneala vocilor. 

Puştiul vindea abonamente la un ziar - sau revistă - care se 
numea Grit. 

l-a informat pe cei doi soţi Oswald că acesta conţinea tot felul 
de lucruri interesante pe care nu le publicau ziarele din New York 
(le spunea „ştiri de provincie”), plus articole despre evenimente 
sportive şi sfaturi de grădinărit. Mai avea şi „poveşti de ficţiune” 
şi benzi desenate. 

- Times Herald n-are Dixie Dugan, le-a mai spus. Mama e 
topită după Dixie. 

- Minunat, fiule, a zis Lee. Eşti un micuţ om de afaceri, nu-i 
aşa? 

- Mmm... da, domnule. 

- Spune-mi cât câştigi. 

- Doar patru cenți la zece, dar nu mă deranjează, domnule. 
Ce-mi place sunt premiile. Mult mai bune decât alea pe care le 
capeţi dacă vinzi Cloverine Slave. Sunt nebun după ele! O să 
primesc o armă de .22! Tata a zis că am voie. 

- Fiule, ştii ce înseamnă să fii exploatat? 

- Hî? 

- Ei iau zecile de cenți. Tu te alegi cu nişte amărâţi de bănuţi 


438 


şi cu promisiunea că o să capeţi o puşcă. 

- Lee, el băiat drăguţ, a intervenit Marina. Tu drăguţ. Lasă în 
pace. 

Lee nu i-a dat nicio atenţie. 

- Trebuie să cunoşti ce-i scris în cartea asta, fiule. Poţi să 
citeşti titlul? 

- O, da, domnule. Condiţia clasei muncitoare de Friedrik... 
leen-găls? 

- Engels. |n ea e vorba despre ce păţesc băieţii care îşi 
închipuie că vor ajunge milionari dacă vând tot felul de lucruri 
din uşă în uşă. 

- Da' eu nu vreau să ajung milionar, a obiectat băiatul. Nu 
vreau decât o armă cu care să împuşc şobolanii de la groapa de 
gunoi, aşa cum face amicul meu, Hank. 

- Tu câştigi nişte amărâţi de bănuţi vânzându-le ziarele; ei 
câştigă dolari vânzând sudoarea şi sudoarea a milioane de băieţi 
ca tine. Piaţa liberă nu este liberă. Trebuie să te instruieşti, fiule. 
Aşa am făcut eu şi am început de când eram de vârsta ta. 

Lee a perorat vreo zece minute în faţa puştiului cu ziare 
despre relele capitalismului, asezonându-şi disertaţia cu o 
selecţie de citate din Karl Marx. Băiatul l-a ascultat cu răbdare, 
apoi l-a întrebat: 

- Deci vreţi un abonament? 

- Fiule, ai auzit vreun cuvânt din cele pe care ţi le-am spus? 

- Da, domnule! 

- Atunci înseamnă că ai înţeles că sistemul acesta fură de la 
mine aşa cum fură şi de la tine şi de la familia ta. 

- Eşti lefter? Păi, de ce nu zici aşa? 

- Am încercat să-ţi explic de ce sunt lefter. 

- Futuuu-i! Puteam să încerc la încă trei case, da' acum s-a 
făcut ora când trebuie să mă duc acasă! 

- Noroc, i-a urat Marina. 

Uşa a scârţâit din balamalele vechi, apoi a păcănit închizându- 
se (prea obosită să bufnească). A urmat o tăcere prelungă. Apoi 
Lee a spus fără nicio inflexiune în voce: 

- Vezi? Cu aşa ceva trebuie să ne luptăm. 

Nu la multă vreme după aceea lampa s-a stins. 


13 
Noul meu telefon era, de obicei, tăcut. Deke m-a sunat o dată 


439 


- şi a fost una din conversațiile acelea de complezenţă de gen 
ce-mai-faci-eşti-bine -, dar atâta tot. Mi-am spus că nu trebuie să 
mă aştept la mai mult. Incepuse şcoala, iar primele săptămâni 
erau întotdeauna foarte agitate. Deke era şi el ocupat, pentru că 
duduia Ellie îl scosese din pensionare. Mi-a povestit că, după 
câteva discuţii în contradictoriu, a fost de acord s-o lase să-l 
treacă pe lista de suplinitori. Ellie nu putea să mă sune pentru că 
avea cinci mii de lucruri de făcut şi, probabil, cinci sute de 
conflicte de soluţionat. 

Abia după ce Deke a închis mi-am dat seama că nu spusese 
nimic despre Sadie... şi, la două nopţi după ce Lee îl prelucrase 
pe puştiul cu ziare, m-am hotărât să stau de vorbă cu ea. Trebuia 
să-i aud vocea, chiar şi dacă nu avea să-mi spună decât te rog să 
nu mă mai suni, George, s-a terminat. 

Telefonul a sunat, tocmai când voiam să pun mâna pe el. Am 
ridicat receptorul şi am spus - mai sigur decât fusesem vreodată 
în viaţă: 

- Bună, Sadie. Bună, iubito. 


14 


A urmat o tăcere atât de lungă încât am crezut că, totuşi, mă 
înşelasem, că, dintr-o clipă în alta, cineva avea să spună: Nu sunt 
Sadie, sunt doar un idiot care a format un număr greşit. Atunci 
ea a vorbit: 

- De unde ai ştiu că eu sunt? 

Aproape că am răspuns din cauza armoniei, şi poate că ar fi 
înţeles. Dar poate nu era suficient. Apelul acesta era extrem de 
important şi nu voiam să dau greş. Cu disperare nu voiam să dau 
greş. În timpul conversaţiei care a urmat, mă simţeam de parcă 
în mine se aflau două persoane diferite: George, care vorbea cu 
voce tare, şi Jake, în mintea mea, spunând toate lucrurile pe care 
George nu le putea spune. Poate că întotdeauna sunt câte doi 
oameni de câte o parte a discuţiei atunci când dragostea 
adevărată atârnă de un fir. 

- Pentru că m-am gândit la tine toată ziua, i-am răspuns. (M- 
am gândit la tine toată vara). 

- Ce mai faci? 

- Bine. (Mă simt singur.) Tu ce faci? Ce-ai făcut în vara asta? 
Ai rezolvat? (A; retezat obligațiile legale care te țineau legată de 
ciudatul acela de bărbat al tău?) 


440 


- Da, a spus. Am finalizat lucrarea. Nu-i asta una din expresiile 
pe care le foloseşti, George? 

- Cred că da. Cum e la şcoală? La bibliotecă? 

- George? Continuăm să vorbim aşa, sau începem să vorbim 
pe bune? 

- Bine, am şoptit şi m-am aşezat pe canapeaua cu gloduri pe 
care o cumpărasem dintr-un magazin cu mobilier la mâna a 
doua. Haide să vorbim. Eşti bine? 

- Da, dar sunt nefericită. Şi sunt şi foarte tulburată. 

A ezitat o clipă, apoi a continuat: 

- Probabil că ştii că am lucrat la Harrad's. Chelneriţă la bar. ŞI 
am cunoscut pe cineva. 

- Da? (Of futu-i mama mă-sii de treabă.) 

- Da. Un bărbat foarte drăguţ. Incântător. Un domn. De 
aproape patruzeci de ani. II cheamă Roger Beaton. E consilier al 
senatorului republican de California, Tom Kuchel. Ştii, liderul 
grupului minoritar din Senat. Kuchel, adică, nu Roger. 

A început să râdă, dar nu aşa cum se râde de ceva amuzant. 

- Ar trebui să mă bucur că ai cunoscut un bărbat drăguţ? 

- Nu ştiu, George... te bucuri? 

- Nu. (Vreau să-/ omor) 

- Roger arată bine, a continuat ea pe un ton indiferent. E 
agreabil. A studiat la Yale. Se pricepe să distreze o fată. Şi e 
înalt. 

A doua persoană din mine nu şi-a mai putut ţine gura: 

- Vreau să-l omor. 

Replica mea a făcut-o să râdă şi m-am simţit uşurat să o aud. 

- Nu-ţi spun toate astea ca să te rănesc sau ca să te fac să te 
simţi rău. 

- Serios? Atunci de ce îmi spui? 

- Am ieşit de vreo trei ori împreună. M-a sărutat... ne-am 
mângâiat un pic... Nimic serios, doar ne-am pipăit ca 
adolescenţii... 

(Nu vreau doar să-l omor, vreau s-o fac încet.) 

- Dar n-a fost la fel cum a fost cu tine. Poate că ar putea să 
fie, cu timpul; poate că nu. Mi-a dat numărul lui de telefon din 
Washington şi mi-a zis să-l sun dacă... cum a formulat? „Dacă te 
saturi să tot aranjezi cărţi pe rafturi şi să-ţi plângi în pumni după 
un bărbat care te-a părăsit.” In esenţă, cam asta mi-a spus. Zice 
că e mereu pe drumuri şi că are nevoie de o femeie cumsecade 
care să-i fie alături. Şi crede că eu aş putea fi acea femeie. Sigur 


441 


că bărbaţii spun tot timpul chestii din astea. Nu mai sunt aşa de 
naivă ca pe vremuri. Dar câteodată se întâmplă să fie sinceri. 

- Sadie... 

- Şi totuşi, n-a fost cum a fost cu tine. 

Părea îngândurată, absentă, şi, pentru prima dată, m-am 
întrebat dacă nu o frământa şi altceva în afara îndoielilor 
referitoare la viaţa ei personală. Dacă nu cumva era bolnavă. 

- Dar partea bună e că nu am văzut nicio mătură. Desigur, 
uneori bărbaţi îşi ascund măturile, nu-i aşa? Johnny a ascuns-o 
pe a lui. La fel şi tu, George. 

- Sadie? 

- Da? 

- Tu ascunzi vreo mătură? 

Altă tăcere îndelungată. Mult mai lungă decât cea de la 
început, când îi rostisem numele şi mult mai lungă decât m-aş fi 
aşteptat. Intr-un final mi-a răspuns: 

- Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

- Nu prea pari în apele tale, atâta tot. 

- Ţi-am spus, sunt foarte tulburată. Şi tristă. Pentru că tot nu 
eşti pregătit să-mi spui adevărul, nu-i aşa? 

- ŢI l-aş spune dacă aş putea. 

- Ştii ceva interesant? Ai prieteni buni în Jodie - nu doar pe 
mine - şi nici unul nu ştie unde locuieşti. 

- Sadie... 

- Spui că stai în Dallas, dar prefixul e de Elmhurst şi Elmhurst 
e în Fort Worth. 

Nu mă gândisem la asta. La ce nu mă mai gândisem, oare? 

- Sadie, tot ce-ţi pot spune e că fac ceva foarte impor... 

- Sunt convinsă. Şi senatorul Kuchel face ceva foarte 
important. Roger şi-a dat toată silinţa să-mi explice cum stau 
lucrurile şi să-mi spună că dacă... mă duc după el la Washington, 
voi ajunge în preajma aristocrației ţării... sau în uşa istoriei... sau 
cam aşa ceva. Puterea îl excită. Asta e unul din puţinele lucruri 
care nu-mi plac la el. Dar ceea ce am crezut şi cred încă este: 
cine sunt eu să stau în preajma aristocrației? Nu sunt decât o 
bibliotecară divorțată. 

- Cine sunt eu să stau în uşa istoriei? am repetat. 

- Ce? Ce-ai spus, George? 

- Nimic, iubito. 

- Ar fi mai bine să nu-mi mai spui aşa. 

- Îmi pare rău. (Ba nu-mi pare.) Despre ce anume vorbim? 


442 


- Despre tine şi despre mine şi dacă mai există vreun noi. Ar fi 
bine dacă mi-ai spune ce cauţi în Texas. Pentru că sunt convinsă 
că n-ai venit nici ca să scrii o carte, nici ca să predai la şcoală. 

- Te-aş putea pune în pericol dacă ţi-aş spune. 

- Toţi suntem în pericol, mi-a răspuns ea. Johnny are dreptate 
în privinţa asta. Vrei să-ţi spun ce mi-a zis Roger? 

- Spune-mi. (Unde s-a întâmplat asta, Sadie? Eraţi la verticală 
sau la orizontală când a avut loc conversaţia asta?) 

- Băuse un pahar sau două şi i s-a dezlegat limba. Eram în 
camera lui de hotel, dar nu te ambala - mi-am ţinut picioarele pe 
duşumea şi hainele pe mine. 

- Nu m-am ambalat. 

- Mă dezamăgeşti. 

- Bine, m-am ambalat. Ce ţi-a spus? 

- Mi-a zis că circulă nişte zvonuri că o să se întâmple ceva 
important în zona Caraibelor, în toamna sau în iarna asta. Că o 
să fie o scânteie, a spus. Bănuiesc că se referea la Cuba. A zis: 
„Idiotul ăla de J.F.K. e în stare să ne bage pe toţi în belea doar ca 
să demonstreze că are coaie.” 

Mi-am adus aminte de toate tâmpeniile despre sfârşitul lumii 
pe care i le vârâse în cap fostul ei soţ. Oricine citeşte ziarele îşi 
dă seama că aşa va fi, îi spusese el. O să murim plini de boli 
purulente şi scuipându-ne plămânii de atâta tuse. Lucrurile de 
acest gen lasă urme, mai ales atunci când sunt exprimate cu 
intonaţia seacă ce denotă certitudine ştiinţifică. Lasă urme? 
Cicatrice, mai degrabă. 

- Sadie, toate astea sunt prostii. 

- Da? Acum părea iritată. Adică vrei să zici că tu cunoşti nişte 
dedesubturi pe care nu le ştie senatorul Kuchel? 

- Să zicem că da. 

- Să zicem că nu. Te mai aştept puţin să-mi spui adevărul. Dar 
nu prea mult. Poate pentru că dansezi bine. 

- Atunci haide să dansăm! am exclamat eu absolut aiurea. 

- Noapte bună, George. 

Şi a închis, înainte să mai apuc să spun ceva. 


15 


Am vrut s-o sun înapoi imediat, dar când telefonista mi-a 
cerut numărul, m-am trezit la realitate. Am pus receptorul la loc 
în furcă. Imi spusese ce voise să-mi spună. N-aş fi făcut decât să 


443 


înrăutăţesc lucrurile dacă aş fi încercat s-o fac să-mi spună mai 
multe. 

Mi-am tot repetat că telefonul ei fusese doar o stratagemă de 
a mă face să reacţionez. Dar nu reuşeam să mă conving de asta 
pentru că Sadie nu se purta aşa. Mai degrabă fusese un strigăt 
după ajutor. 

Am ridicat iarăşi receptorul şi, când telefonista mi-a cerut 
numărul, i l-am dat. Telefonul a ţârâit de două ori şi apoi am 
auzit-o pe Ellen Dockerty: 

- Da? Cu cine vorbesc? 

- Bună, duduie Ellie. Sunt George. 

Poate că faza cu tăcerea prelungită la telefon era 
contagioasă. Am aşteptat. Apoi mi-a zis: 

- Bună, George. Te-am cam neglijat, nu-i aşa? Doar că am fost 
îngrozitor de... 

- Ocupată, sigur că da. Ştiu cum sunt primele săptămâni de 
şcoală, Ellie. Te-am sunat pentru că tocmai am primit un telefon 
de la Sadie. 

- Aşa? 

Părea dintr-odată foarte precaută. 

- Nu-i nicio problemă dacă i-ai spus că prefixul meu e de Fort 
Worth şi nu de Dallas. 

- Dar n-am dus vorba. Sper că înţelegi asta. M-am gândit că 
are dreptul să ştie. Ţin la Sadie. Ţin şi la tine, George... dar tu ai 
plecat. Ea nu. 

Ințelegeam, chiar dacă mă durea. Mi-a revenit senzaţia că 
zbor într-o capsulă spaţială spre alte universuri. 

- Nu-i nimic, Ellie, şi, oricum, n-a fost o minciună prea mare 
pentru că o să mă mut curând în Dallas. 

Niciun răspuns. Şi ce-ar fi putut să spună? Poate că aşa o să 
faci, însă amândoi ştim că eşti cam mincinos? 

- Nu mi-a plăcut vocea ei. Ţie ţi se pare că e în regulă? 

- Nu sunt sigură că vreau să-ţi răspund la întrebarea asta. 
Dacă-ţi zic că nu, s-ar putea să te repezi încoace, iar ea nu vrea 
să te vadă. Nu aşa cum stau lucrurile acum. 

De fapt, îmi răspunsese la întrebare. 

- Era bine când s-a întors în oraş? 

- Foarte bine. Şi foarte bucuroasă să ne vadă pe toţi. 

- Dar acum pare cumva tulburată şi spune că e tristă. 

- Şi ce te miră? mi-a spus duduia Ellie cu asprime. Sadie are o 
mulţime de amintiri aici, multe legate de un bărbat pentru care 


444 


încă mai simte ceva. Un bărbat drăguţ şi un profesor minunat, 
dar unul care navighează sub un pavilion fals. 

Asta chiar a durut. 

- Mi s-a părut că-i altceva. Mi-a povestit despre un soi de criză 
despre care a auzit de la... De la absolventul ăla de Yale care stă 
în uşa istoriei. De la o persoană pe care a cunoscut-o în Nevada. 
Soţul ei i-a umplut capul cu tot felul de tâmpenii... 

- Capul? Căpşorul ei drăgălaş? 

Acum nu mai era doar asprime în vocea ei; era furie pură. M-a 
făcut să mă simt mărunt şi jalnic. 

- Uite ce e, George, am în faţă un teanc de zece metri de 
dosare pe care trebuie să le rezolv. Nu poţi s-o psihanalizezi pe 
Sadie Dunhill de la distanţă, iar eu nu te pot ajuta cu viaţa ta 
amoroasă. Singurul lucru pe care îl pot face este să te sfătuiesc 
să-i spui adevărul dacă ţii la ea. Cât mai curând. 

- Bănuiesc că nu l-ai văzut pe soţul ei prin zonă? 

- Nu! Noapte bună, George! 

Şi pentru a doua oară în noaptea aceea o femeie la care 
tineam mi-a închis telefonul în nas. Nou record personal. 

M-am dus în dormitor şi am început să mă dezbrac. Era bine 
când a venit. Bucuroasă să-şi revadă toţi prietenii din Jodie. Nu la 
fel de bine acum. Pentru că avea inima sfâşiată între tipul cel 
nou, atrăgător şi cu un viitor promiţător şi străinul înalt şi brunet 
cu trecut invizibil? Probabil că aşa ar fi stat lucrurile într-un 
roman de dragoste, dar dacă asta era situaţia şi în cazul acesta, 
de ce nu fusese abătută când se întorsese? 

Mi-a venit în minte un gând dezagreabil: poate că se apucase 
de băut. Mult. In secret. Nu era posibil? Soţia mea băuse ani la 
rând pe ascuns - chiar dinainte de a ne căsători -, iar trecutul se 
armonizează cu el însuşi. Ar fi fost uşor să alung ideea asta, să- 
mi spun că duduia Ellie ar fi observat semnele, dar beţivii sunt al 
naibii de ingenioşi. Uneori durează ani buni până cei din jur se 
prind. Dacă Sadie venea la serviciu la timp, s-ar fi putut ca Ellie 
să nici nu bage de seamă că avea ochii roşii, iar respiraţia îi 
mirosea a bomboane de mentă. 

Probabil că era o idee absurdă. Toate presupunerile mele erau 
aiurea, marcate de dragostea mea pentru Sadie. 

Am stat în pat şi am privit tavanul. Soba duduia în living - era 
o altă noapte rece. 

Las-o baltă, prietene, mi-a zis Al. Trebuie. Adu-ți aminte, n-ai 
venit aici ca să capeti... 


445 


Fata, ceasul de aur şi tot restul. Mda, Al. Ştiu. 

În plus, probabil că nu are nimic. Tu eşti cel care are o 
problemă. 

Chiar mai multe. Şi a durat mult timp până când am reuşit să 
adorm. 


16 


Lunea următoare, pe când treceam, aşa cum mi-era obiceiul, 
cu maşina pe lângă numărul 214 de pe West Neely Street din 
Dallas, am observat o maşină lungă şi cenuşie de pompe funebre 
parcată în faţa casei. Cele două cucoane grase stăteau pe 
verandă urmărind cu privirea doi bărbaţi în costume negre care 
puneau o targă în spatele maşinii. Pe ea era o siluetă acoperită 
cu un cearşaf. Pe balconul şubred de la etaj, cuplul de tineri care 
locuiau acolo se uitau şi ei. Copilul cel mic dormea în braţele 
mamei. 

Scaunul cu rotile cu scrumiera ataşată pe unul dintre braţe 
zăcea abandonat sub copacul unde bătrânul îşi petrecuse mai 
toate zilele din vara trecută. 

Am oprit şi am rămas lângă maşină până ce a plecat dricul. 
Apoi (deşi îmi dădeam seama că momentul este cum nu se poate 
mai nepotrivit, dacă este să folosesc o expresie mai blândă), am 
traversat şi am urcat aleea spre verandă. Ajuns lângă scară, mi- 
am atins borul pălăriei cu un deget. 

- Doamnelor, condoleanţe pentru pierderea dumneavoastră. 

Femeia mai în vârstă - soţia ajunsă văduvă - mi-a zis: 

- Ai mai fost pe aici. 

Bineînţeles, m-am gândit să-i răspund. 

- Te-a văzut. 

Enunţ, nu acuzaţie. N 

- Caut un apartament în cartierul acesta. Il păstraţi pe al 
dumneavoastră? 

- Nu, a răspuns cea tânără. A avut asigurare. Probabil singura 
chestie pe care a avut-o vreodată. Şi nişte medalii într-o cutie, a 
mai spus trăgându-şi nasul. 

Crede-mă când îţi spun: mi se frângea inima la vederea celor 
două doamne îndoliate. 

- A zis că eşti o fantomă, a continuat văduva. A zis că vede 
prin tine. Da' era mai smintit decât un şoarece într-o căcăstoare 
în ultimii trei ani, de când a avut comoţia şi i-au vârât ţeava 


446 


pentru pişat. lo şi Ida ne întoarcem în Oklahoma. 

Mai bine în Mozelle, le-am sfătuit în gând. Acolo se zice că 
trebuie să te duci când renunti la apartament. 

- Ce vrei? m-a întrebat fiica. Tre' să mergem să-i ducem un 
costum la capelă. 

- AŞ dori numărul de telefon al proprietarului dumneavoastră, 
am spus. 

Ochii văduvei au sclipit: 

- Cât valorează pentru matale, domnu’? 

- Vi-I dau eu gratis! mi-a spus tânăra din balconul de la etaj. 

Fiica cea îndurerată s-a uitat în sus la ea şi i-a spus să tacă-n 
pizda mă-sii din gură. Asta aveau în comun Dallasul şi Derry-ul. 

Vecinii buni. 


447 


Capitolul 19 


1 


George de Mohrenschildt şi-a făcut marea intrare în după- 
amiaza zilei de cincisprezece septembrie, o sâmbătă întunecată 
şi ploioasă. A venit cu un Cadillac cafeniu, ieşit, parcă, dintr-un 
cântec al lui Chuck Berry. Era însoțit de un bărbat pe care îl 
cunoşteam, George Bouhe, şi de altul pe care nu-l mai văzusem - 
o aschimodie sfrijită, cu un puf de păr alb şi spinarea țeapănă a 
unuia care şi-a petrecut întreaga viaţă în armată şi încă se mai 
făleşte cu asta. De Mohrenschildt s-a dus în spatele maşinii să 
deschidă portbagajul, iar eu m-am repezit să-mi aduc microfonul. 

Când m-am întors, Bouhe ţinea sub braţ un ţarc pentru copii 
pliat, iar tipul cu aspect cazon era încărcat cu jucării. De 
Mohrenschildt avea mâinile goale. A urcat treptele în fruntea 
celorlalţi cu capul ridicat şi pieptul scos în afară. Era înalt şi 
zdravăn. Părul cărunt îl avea pieptănat pieziş pe spate peste 
fruntea lată. Intr-un fel care părea a spune - mie, cel puţin, îmi 
spunea - admirați-mă în toată splendoarea mea, voi cei 
puternici, şi intraţi în panică. Pentru că eu sunt GEORGE. 

Am dat drumul la magnetofon, mi-am pus căştile şi am scos 
pe fereastră castronul cu microfon. 

Marina nu se vedea. Lee stătea pe canapea şi citea o carte 
groasă şi broşată la lumina lămpii de pe birou. Când a auzit paşi 
pe verandă, şi-a ridicat privirea, s-a încruntat şi a aruncat cartea 
pe măsuţă. A/ți expatriați nenorociti, probabil că şi-a spus. 

Cu toate acestea, s-a dus să deschidă. l-a întins mâna 
străinului cu păr argintiu care-i stătea în prag, dar de 
Mohrenschildt l-a surprins - şi pe mine - trăgându-l în braţe şi 
sărutându-l pe ambii obraji. Apoi l-a îndepărtat, ţinându-l de 
umeri. Avea o voce profundă, cu accent pronunţat - care mie mi 
s-a părut mai degrabă german decât rus. 

- Lasă-mă să-l privesc pe tânărul care a călătorit atât de 
departe şi s-a întors cu idealurile nealterate! 

Şi l-a tras pe Lee într-o altă îmbrăţişare. Capul lui Oswald abia 
se zărea peste umărul bărbatului mai înalt şi am observat ceva şi 
mai surprinzător: Lee Harvey Oswald surâdea. 


448 


2 


Marina a ieşit din dormitorul cel mic cu June în braţe. A 
exclamat bucuroasă când a dat cu ochii de Bouhe şi i-a mulţumit 
pentru ţarc şi pentru ceea ce numea, în engleza ei bombastică, 
„jucărelele copilei”. Bouhe l-a prezentat pe sfrijit ca fiind 
Lawrence Orlov - Colonelul Lawrence Orlov, cu voia 
dumneavoastră - şi pe de Mohrenschildt drept un prieten al 
comunităţii ruse. 

Bouhe şi Orlov s-au apucat să instaleze ţarcul în mijlocul 
încăperii. Marina li s-a alăturat şi toţi au început să sporovăiască 
ruseşte. Ca şi Bouhe, Orlov nu-şi putea lua ochii de la tânăra 
rusoaică. Marina era îmbrăcată cu o bluziţă şi o pereche de 
pantaloni scurţi care îi etalau picioarele nesfârşite. Zâmbetul lui 
Lee se ştersese. Se retrăsese în mohoreala lui obişnuită. 

Doar că de Mohrenschildt nu a vrut să-l slăbească. A observat 
cartea lui Lee, s-a repezit la măsuţă şi a luat-o. 

- Atlas a ridicat din umeri? 

Vorbea numai cu Lee, ignorându-i complet pe ceilalţi care 
admirau ţarcul pentru bebeluşi. 

- Ayn Rand? Ce face cu asta un tânăr revoluţionar? 

- Işi cunoaşte duşmanul, a spus Lee, iar când de 
Mohrenschildt a izbucnit în hohote sănătoase de râs, zâmbetul i- 
a reapărut. 

- Şi ce părere ai despre acest cri de coeur al domnişoarei 
Rand? 

Când am ascultat înregistrarea, replica aceasta mi s-a părut 
foarte cunoscută. Am ascultat-o de două ori până mi-am amintit: 
era aproape aceeaşi expresie pe care o folosise Mimi Corcoran 
când mă întrebase despre romanul De veghe în lanul de secară. 

- Cred că a mâncat otravă de şobolani, a răspuns Oswald, şi 
că acum face bani vânzând-o şi altora. 

- Exact, prietene. Niciodată n-am auzit o apreciere mai 
corectă. Va veni o zi când toţi cei aidoma ei din lume vor 
răspunde pentru crimele lor. Crezi că aşa va fi? 

- Ştiu că aşa va fi, a zis Lee fără intonaţie. 

De Mohrenschildt a lovit cu palma în canapea: 

- Stai lângă mine. Vreau să-ţi aud aventurile din patria mumă. 

Dar mai întâi, Bouhe şi Orlov s-au apropiat de ei. A urmat un 
schimb de replici în rusă. Lee a părut sceptic, dar de 
Mohrenschildt i-a spus ceva, tot în rusă, Lee a dat din cap şi i-a 


449 


spus ceva Marinei. Gestul lui către uşă m-a dumirit: Bine, du-te, 
du-te. 

De Mohrenschildt i-a aruncat lui Bouhe cheile maşinii, iar 
acesta le-a scăpat pe jos. De Mohrenschildt şi Lee au schimbat 
priviri amuzate pe când Bouhe le căuta pe covorul verde şi 
murdar. Apoi au ieşit, Marina ducând fetiţa în braţe, şi au plecat 
în Cadillacul imens al lui de Mohrenschildt. 

- Acum putem sta de vorbă în linişte, prietene, a spus de 
Mohrenschildt. lar bărbaţii îşi vor deschide portofelele, ceea ce 
este bine, nu crezi? 

- M-am săturat să-şi deschidă tot timpul portofelele, a spus 
Lee. Rina începe să uite că nu ne-am întors în America doar ca să 
cumpărăm un afurisit de frigider şi câteva rochii. 

De Mohrenschildt a făcut un semn de nerăbdare. 

- Sudoare de pe ceafa porcului capitalist. Omule, nu-i suficient 
că stai în casa asta deprimantă? 

Şi Lee: 

- Cam aşa e, nu? 

De Mohrenschildt i-a tras o palmă pe spate destul de tare cât 
să-l răstoarne de pe canapea. 

- Curaj! Ce iei acum vei da înapoi înmiit mai târziu. Nu asta 
crezi? 

Şi când Lee a dat din cap aprobându-l, a continuat: 

- Acum povesteşte-mi ce se mai întâmplă în Rusia, tovarăşe - 
pot să-ţi spun „tovarăşe” sau ai renunţat la acest apelativ? 

- Poţi să-mi spui cum vrei, doar să nu-mi spui că n-avem de 
mâncare, a încercat Lee o glumă şi a râs de unul singur. 

Vedeam cum se deschide în faţa lui de Mohrenschildt ca o 
floare în faţa soarelui după multe zile ploioase. 

Şi Lee a început să vorbească despre Rusia. Era prolix şi 
infatuat. Nu m-a interesat prea mult vorbăria lui despre cum 
birocraţia comunistă deturnase minunatele idealuri socialiste 
antebelice ale ţării (fără să pomenească despre Marea Epurare 
făcută de Stalin în anii treizeci). Nu m-a interesat nici părerea lui 
conform căreia Nikita Hruşciov era un idiot; puteai auzi şi aici 
aceleaşi tâmpenii despre liderii americani, în fiecare frizerie sau 
la fiecare colţ de stradă. Era posibil ca Oswald să schimbe cursul 
istoriei peste numai paisprezece luni, dar deocamdată te 
plictisea de moarte. 

Mă interesa însă maniera în care îl asculta de Mohrenschildt. 
Fermecător, plin de magnetism, mereu punând întrebarea 


450 


potrivită la momentul potrivit, fără să se foiască sau să-şi 
dezlipească ochii de pe chipul interlocutorului, făcându-l pe 
acesta să se creadă cel mai informat, sclipitor şi cel mai bun 
orator de pe planetă. Cred că atunci a fost prima dată când 
cineva l-a ascultat pe Lee în acest fel. 

- Din câte îmi dau eu seama, socialismul nu mai are decât o 
unică speranţă, a încheiat Lee, şi aceasta este Cuba, unde 
revoluţia nu şi-a pierdut puritatea. Sper să ajung acolo la un 
moment dat. Poate chiar să devin cetăţean cubanez. 

De Mohrenschildt l-a aprobat dând din cap cu gravitate. 

- Ar fi putut fi mult mai rău. Am fost acolo de multe ori înainte 
ca actuala administraţie să restricţioneze călătoriile. Este o ţară 
frumoasă... şi acum, mulţumită lui Fidel, este o ţară frumoasă 
care aparţine oamenilor care trăiesc în ea. 

- Ştiu, s-a luminat Lee la faţă. 

- Dar! a ridicat de Mohrenschildt degetul ca un profesor ce 
ţine o prelegere. Dacă îţi închipui că aceşti capitalişti americani îi 
vor lăsa pe Fidel, Raul şi Che să-şi pună în practică magia fără să 
încerce să-i împiedice, înseamnă că trăieşti pe un tărâm al 
visurilor. Maşinăria s-a pus deja în mişcare. Ai auzit de un individ 
pe nume Walker? 

Mi-am ciulit urechile. 

- Edwin Walker? Generalul dat afară? 

Accentul lui Lee devenise mai sesizabil. Pronunţase afaa-ă. 

- Chiar el. 

- Îl ştiu. Locuieşte în Dallas. A candidat la funcţia de 
guvernator şi a luat-o în cur. După aia s-a dus în Miss'sippi să i se 
alăture lui Ross Barnett când James Meredith a desegregat 
statul. Nu-i decât un segregaţionist, aşa cum a fost Hitler. 

- E rasist, desigur, dar cauza segregaţionistă şi burghezii din 
Klan nu sunt decât un pretext. Pentru el, lupta pentru drepturile 
negrilor este doar o măciucă pe care o foloseşte ca să lovească 
în principiile socialismului care îl obsedează atât pe el, cât şi pe 
toţi cei de teapa lui. James Meredith? Un comunist! Asociaţia 
Naţională de Promovare a Persoanelor de Culoare? O faţadă! 
Comitetul Studenţesc de Coordonare a Nonviolenţei? Negru la 
vârf, roşu pe dinăuntru! 

- Sigur, a spus Lee, aşa funcţionează. 

Nu-mi puteam da seama dacă de Mohrenschildt chiar credea 
lucrurile pe care le spunea sau dacă încerca să-i vâre frica în 
oase lui Lee doar ca să-şi bată joc de el. 


451 


- Şi care cred toţi Walkerii şi Barnettii şi predicatorii revivalişti 
ucigaşi ca Billy Graham şi Billy James Hargis că este inima 
acestui malefic monstru comunist şi iubitor de negrotei? Rusia! 

- Ştiu. 

- Şi unde văd ei că este mâna întinsă a comunismului doar la 
o sută cincizeci de kilometri de coastele Statelor Unite? In Cuba! 
Walker nu mai poartă uniformă, dar prietenul lui cel mai bun 
poartă. Ştii despre cine vorbesc? 

Lee a clătinat din cap, fără să-şi clintească privirea de la de 
Mohrenschildt. 

- Curtis LeMay. Alt rasist care vede comunişti în spatele 
fiecărei tufe. Şi ce vor Walker şi LeMay să facă preşedintele 
Kennedy? Să bombardeze Cuba! Apoi să invadeze Cuba! Apoi să 
transforme Cuba în al cincizeci şi unulea stat american! Umilinţa 
suferită la Golful Porcilor le-a sporit hotărârea! 

De Mohrenschildt şi-a punctat expunerea lovindu-se cu 
pumnul în picior la fiecare semn de exclamare. 

- Oamenii ca Walker şi LeMay sunt mult mai periculoşi decât 
căţeaua aia pe care o citeşti, şi nu din cauză că au arme. Ci din 
cauză că au adepți. 

- Cunosc pericolele, a spus Lee. Am început să organizez un 
grup care se numeşte Jos Mâinile de pe Cuba, chiar aici, în Fort 
Worth. Deja avem vreo zece membri. 

Asta chiar era o mişcare îndrăzneață. Din câte ştiam singurele 
lucruri organizate de Lee în Fort Worth erau uşile cu plasă de la 
fabrică şi sârmele de rufe din spatele casei atunci când Marina 
reuşea să-l convingă să pună la uscat scutecele copilului. 

- Trebuie să-i dai bătaie, i-a zis de Mohrenschildt sumbru. 
Cuba a ridicat stindardul revoluţiei. Când cei mulţi şi oropsiţi din 
Nicaragua şi din Haiti şi din Republica Dominicană privesc spre 
Cuba, ei văd o paşnică societate agrar-socialistă de unde 
dictatorul a fost alungat, iar membrii poliţiei secrete au fost 
trimişi la plimbare, uneori cu bâtele îndesate în fundurile lor 
grase! 

Lee a izbucnit în hohote stridente de râs. 

- Văd că uriaşele plantaţii de trestie de zahăr şi fermele cu 
sclavi ale companiilor United Fruit au fost returnate ţăranilor. 
Văd că Standard Oil a fost gonit de acolo. Văd că toate 
cazinourile deţinute de clanul Lansky... 

- Am auzit de ei, a intervenit Lee. 

- ... au fost închise. Nu mai există spectacolele de sex cu 


452 


măgari, iar femeile care îşi vindeau trupul... şi trupurile fiicelor 
lor au redescoperit munca cinstită. Un zilier, care ar fi murit pe 
stradă în timpul regimului porcului de Batista, poate să se ducă 
acum la spital şi să fie tratat ca o fiinţă omenească. Şi de ce? 
Pentru că, sub autoritatea lui Fidel, doctorul şi muncitorul cu ziua 
sunt egali! 

- Ştiu, a spus iarăşi Lee, manifestându-şi acordul implicit. 

De Mohrenschildt a sărit de pe canapea şi a început să se 
plimbe în jurul ţarcului. 

- Crezi tu că preşedintele Kennedy şi cabala lui irlandeză vor 
lăsa în pace acest stindard? Acest far care îşi trimite mesajul 
luminos al speranţei? 

- Mie îmi cam place Kennedy, a rostit Lee, parcă ruşinat să 
recunoască asta. In ciuda a ceea ce s-a întâmplat în Golful 
Porcilor. Ştii, ăla fusese planul lui Eisenhower. 

- Mulţi din MAT îl plac pe Kennedy. Vrei să ştii ce înseamnă 
MAT? Te asigur că nevăstuica aia turbată care a scris Atlas a 
ridicat din umeri ştie. Măreaţa Americă Tâmpită, asta înseamnă. 
Cetăţenii Statelor Unite vor trăi fericiţi şi vor muri împăcaţi dacă 
au un frigider care face cuburi, două maşini în garaj şi filmul 77 
Sunset Strip la televizor. Măreaţa Americă Tâmpită iubeşte 
zâmbetul lui Kennedy. O, da. Chiar aşa. Are un zâmbet minunat, 
de acord. Dar nu a spus Shakespeare că un om poate zâmbi 
mereu, chiar ticălos fiind? Ştii că a aprobat un plan al C.I.A. de a-l 
asasina pe Castro? Da! Deja au fost trei sau patru tentative - 
eşuate, slavă Domnului. Lee, am aflat asta de la contactele mele 
din industria petrolului din Haiti şi Republica Dominicană şi sunt 
informaţii sigure. 

Lee şi-a exprimat uluirea. 

- Dar Rusia este prietenul puternic al lui Fidel, a continuat de 
Mohrenschildt fără să se oprească. Nu este vorba despre Rusia 
din visele lui Lenin. Sau ale tale, sau ale mele, dar poate că au 
motivele lor pentru care vor fi alături de Fidel dacă America 
încearcă să invadeze iarăşi Cuba. Şi ţine seamă la vorbele mele: 
Kennedy este gata s-o facă. In curând. Va asculta de LeMay. Va 
asculta de Dulles şi de Angleton de la C.I.A. Mai are nevoie doar 
de un pretext şi va încerca s-o cotropească doar pentru a 
demonstra lumii că are boaşe. 

Au continuat să vorbească despre Cuba. Cadillacul s-a întors 
plin cu alimente - cât să le ajungă o lună, din câte îmi puteam da 
seama. 


453 


- La dracu', a exclamat Lee. S-au întors. 

- Şi ne bucurăm să-i revedem, a spus cu amabilitate de 
Mohrenschildt. 

- Rămâi la cină, a zis Lee. Nu găteşte Rina prea bine, dar... 

- Trebuie să plec. Soţia mea mă aşteaptă să-i dau raportul şi 
mă bucur să spun că va fi unul foarte favorabil! S-o aduc şi pe ea 
data viitoare? 

- Mda, sigur. 

S-au îndreptat spre uşă. Marina vorbea cu Bouhe şi cu Orlov 
în vreme ce aceştia scoteau din portbagaj cutii cu conserve. Dar 
era mai mult de atât; şi flirta un pic. lar Bouhe părea gata-gata 
să pice în genunchi. 

In prag, Lee a spus ceva despre FBI. De Mohrenschildt l-a 
întrebat de câte ori. Lee a ridicat trei degete. 

- Un agent pe nume Fain a venit de două ori. Şi încă unul, 
Hosty. 

- Priveşte-i drept în ochi şi răspunde-le la întrebări, i-a spus de 
Mohrenschildt. Nu are de ce să-ţi fie teamă, Lee, nu pentru că 
eşti nevinovat, ci pentru că ai dreptate! 

De data aceasta îl urmăreau şi ceilalţi... şi nu numai. 
Apăruseră şi fetiţele cu coarda şi stăteau acum pe brazda de 
pământ reprezentând trotuarul bucății noastre din Mercedes 
Street. De Mohrenschildt avea public şi se desfăta, dând o 
adevărată reprezentaţie. 

- Eşti devotat din punct de vedere ideologic, tinere domn 
Oswald, aşa că bineînţeles că au venit. Banda lui Hoover! Din 
câte ştim, poate că ne urmăresc chiar şi acum, poate din josul 
străzii, poate din casa aceea de peste drum! 

Şi de Mohrenschildt a arătat cu degetul spre draperiile mele 
trase. Am stat nemişcat în umbre, bucuros că lăsasem din mână 
castronul cu microfonul în el, chiar dacă îl acoperisem cu bandă 
adezivă neagră. 

- Ştiu cine sunt. Oare nu m-au vizitat de multe ori şi ei şi verii 
lor primari de la C.I.A., încercând să mă intimideze ca să le dau 
informaţii despre prietenii mei ruşi şi sud-americani? După 
război, oare nu mi-au spus ei că sunt nazist? Oare nu au pretins 
ei că am angajat garda paramilitară tonton macoute ca să-i bată 
şi să-i tortureze pe rivalii mei din afacerile cu petrol? Oare nu m- 
au acuzat ei că l-am mituit pe Papa Doc şi că am plătit 
asasinarea lui Trujillo? Da, da, au făcut toate astea şi încă multe 
altele! 


454 


Fetiţele cu coarda se uitau la el cu gurile căscate. La fel şi 
Marina. Odată pornit, George de Mohrenschildt mătura totul în 
calea lui. 

- Fii brav, Lee! Când vor veni din nou, înfruntă-i! Arată-le 
asta! 

Şi-a apucat cămaşa şi şi-a sfâşiat-o cu o singură mişcare. 
Nasturii au pocnit şi s-au împrăştiat pe jos. Fetiţele cu coarda au 
oftat, prea şocate ca să poată chicoti. Spre deosebire de 
majoritatea bărbaţilor din America acelui timp, de Mohrenschildt 
nu purta maiou. Pielea lui avea culoarea mahonului. Ţâţici 
grăsune atârnau peste muşchi flasci. S-a lovit cu pumnul drept 
peste sfârcul stâng. 

- Spune-le: „Aici este inima mea şi inima mea este pură şi 
inima mea aparţine cauzei mele!” Spune-le: „Chiar dacă Hoover 
îmi va smulge inima din piept, ea va continua să bată şi o mie de 
alte inimi vor bate dimpreună cu ea! Apoi o sută de mii! Apoi un 
milion!” 

Orlov a lăsat jos cutia cu conserve şi a început să-l aplaude 
cam în bătaie de joc. Obrajii Marinei se înflăcăraseră. Expresia de 
pe chipul lui Lee era cea mai interesantă dintre toate. Aidoma lui 
Pavel din Tars pe Calea Damascului, avusese o revelaţie. 

Ochii lui îşi pierduseră căutătura oarbă. 


3 


Predica lui de Mohrenschildt şi trucul lui cu sfâşiatul cămăşii - 
deloc diferit de cele practicate în bâlciurile evangheliştilor de 
dreapta pe care îi ocăra cu atâta osârdie - m-au tulburat destul 
de tare. Nutrisem speranţa că, dacă voi putea surprinde o 
discuţie deschisă între cei doi bărbaţi, aceasta mă va edifica 
asupra rolului pe care îl va juca de Mohrenschildt în atentatul 
asupra lui Walker şi, prin urmare, în asasinarea lui Kennedy. Dar 
ce auzisem a complicat mai mult lucrurile, în loc să le clarifice. 

Un lucru era limpede: venise vremea să îmi iau un adieu deloc 
afectuos de la Mercedes Street. Inchiriasem deja apartamentul 
de la parterul numărului 214 de pe West Neely. Pe douăzeci şi 
patru septembrie, am încărcat în Sunlinerul meu cam bătrâior 
cele câteva haine pe care le aveam, cărţile şi maşina de scris şi 
le-am mutat în Dallas. 

Cele două grăsane lăsaseră în urmă o cocină care duhnea a 
boală. Am făcut singur curăţenie, multumind lui Dumnezeu că 


455 


vizuina de iepure a lui Al m-a scos într-o epocă în care 
deodorantele de cameră fuseseră inventate. De la un talcioc mi- 
am cumpărat un televizor portabil pe care l-am aşezat pe bufetul 
din bucătărie, lângă maşina de gătit (pe care o botezasem 
Muzeul Grăsimilor Antice). Am măturat, am spălat, am frecat şi 
am dat cu spray urmărind filme ca /ncoruptibilii sau seriale 
siropoase ca Unde este maşina 54? Seara, când încetau 
bufniturile şi strigătele copiilor de la etaj, mă culcam şi dormeam 
dus. Fără vise. 

Imi păstrasem casa de pe Mercedes Street, dar nu am 
observat prea multe la numărul 2703. Uneori Marina o punea pe 
June în cărucior (alt cadou de la domnul Bouhe, admiratorul ei cel 
vârstnic) şi o plimba până la parcarea de la depozit şi înapoi. 
După-amiaza, când se terminau orele, o însoțeau şi fetiţele cu 
coarda. De vreo două ori s-a jucat şi Marina, intonând tot felul de 
cântecele în rusă. June a râs când şi-a văzut mama ţopăind, cu 
părul ei cel negru zburând în toate părţile. Au râs şi cele trei 
fetiţe, dar Marina nu s-a supărat. A vorbit mult cu ele şi nu a 
părut niciodată jignită când s-au hlizit şi au corectat-o. De fapt, 
părea chiar bucuroasă. Lee nu voia ca ea să înveţe engleza, dar 
totuşi o învăţa. Bravo ei. 

Pe 2 octombrie 1962, m-am trezit în apartamentul meu de pe 
Neely Street într-o linişte deplină şi nefirească: nu se mai auzeau 
picioruşele celor doi copii tropăind la etaj, nu se mai auzea vocea 
mamei care să strige la ei să se pregătească pentru şcoală. Se 
mutaseră de acolo în toiul nopţii. 

Am urcat şi mi-am încercat cheia în uşa lor. N-a mers, dar 
încuietoarea era una cu arc şi am reuşit s-o deschid foarte uşor 
cu un umeraş. Am zărit în living un dulap pentru cărţi. Am făcut o 
gaură mică în duşumea, am conectat a doua lampă cu microfon 
şi am trecut cablul prin gaură până în apartamentul meu de 
dedesubt. După care am împins dulapul ca să mascheze gaura. 

Microfonul funcţiona, însă rolele micuţului magnetofon 
japonez nu se învârteau decât atunci când potenţialii chiriaşi 
care veneau să viziteze apartamentul verificau lampa dacă se 
aprinde. Mulţi au venit, nimeni nu a închiriat. Casa aceasta de pe 
Neely Street va fi în întregime la dispoziţia mea până când se va 
muta la etaj familia Oswald. Era o uşurare după carnavalul 
neîntrerupt de pe Mercedes Street, deşi îmi cam lipseau fetiţele 
cu coarda. Ele au fost corul meu de tragedie antică. 


456 


4 


Dormeam noaptea în apartamentul meu din Dallas şi o 
urmăream pe Marina cum îşi plimbă fetiţa în Fort Worth în timpul 
zilei. Pe când mă distram astfel, un alt moment de cumpănă se 
apropia, dar nu l-am luat în seamă. Eram mult prea ocupat cu 
soţii Oswald care treceau printr-o altă criză domestică. 

Intr-o zi din a doua săptămână a lui octombrie, Lee a venit 
mai devreme de la lucru. Marina o plimba pe June pe afară. Au 
stat de vorbă pe aleea de vizavi. Pe la sfârşitul discuţiei, Marina a 
întrebat în engleză: 

- Ce e cocediat? 

l-a explicat în ruseşte. Marina a făcut un gest care spunea „n- 
ai ce-i face” şi l-a îmbrăţişat. Lee a sărutat-o pe obraz, apoi a luat 
fetiţa din cărucior. June a început să râdă când tatăl ei a ridicat-o 
deasupra capului şi a încercat să-l apuce de păr cu mânuţele ei 
mici. Au intrat împreună în casă. O familie micuță şi fericită, 
înfruntând adversităţile vremelnice ale destinului. 

Doar până la ora cinci din după-amiaza aceleiaşi zile. Tocmai 
ce mă pregăteam să mă întorc pe Neely Street, când am 
observat-o pe Marguerite Oswald venind din direcţia staţiei de 
autobuz de pe Winscott Road. 

Probleme la orizont, mi-am zis şi câtă dreptate am avut. 

Din nou Marguerite a evitat treapta nereparată încă, din nou a 
intrat fără să bată la uşă; şi imediat a început focul de artificii. 
Seara era caldă şi ferestrele erau deschise. N-am mai avut 
nevoie de microfonul multidirecţional. Lee şi mama lui se certau 
cu volumul dat la maximum. 

După câte se părea, Lee nu fusese concediat din slujba lui de 
la Leslie Welding; pur şi simplu plecase de acolo. Încercând să 
dea de el, pentru că aveau mult de lucru, şeful o sunase pe Vada 
Oswald şi, când soţia lui Robert i-a explicat că nu are cum să-l 
ajute, a sunat-o pe Marguerite. 

- Am minţit pentru tine, Lee! a urlat Marguerite. Am zis că ai 
gripă! De ce trebuie să mint mereu pentru tine? 

- Nu trebuie să faci nimic pentru mine! a urlat şi Lee, stând 
nas în nas cu mama lui în mijlocul livingului. Nu te pun să faci 
nimic pentru mine, şi tu tot faci! N 

- Lee, cum ai de gând să-ți întreţii familia? Iți trebuie o slujbă! 

- O, o să-mi iau una! Nu-ţi face griji pe chestia asta, Mami! 

- Unde? 


457 


- Nu ştiu... 

- O, Lee! Cum ai să plăteşti chiria? 

-... are o grămadă de prieteni, a arătat el cu degetul la 
Marina care a tresărit. Nu sunt buni de nimic, dar o să fie buni 
pentru chirie. Trebuie să pleci, Mami. Du-te acasă. Lasă-mă să-mi 
trag răsuflarea. 

Marguerite s-a repezit la ţarcul pentru bebeluşi. 

- De unde a apărut ăsta? 

- De la prietenii de care ţi-am spus. Jumătate sunt bogaţi, iar 
cealaltă jumătate încearcă să devină. Le place să converseze cu 
Rina, a mârâit Lee. Alora mai bătrâni le place să se holbeze la 
ţâţele ei. 

- Lee! 

Voce şocată, dar expresia de pe chipul femeii era... una de 
încântare? Furia din tonul fiului o încânta pe Mamocika? 

- Pleacă, Mami. Lasă-ne în pace. 

___— Inţelege ea că bărbaţii care fac cadouri vor ceva în schimb? 
Inţelege, Lee? 

- leşi dracului de-aici! 

Pumni încleştaţi, ridicaţi ameninţător. Aproape dansând în 
furia lui impotentă. 

Marguerite a zâmbit: 

- Eşti supărat. Desigur că eşti. O să mă întorc când o să te 
simţi mai stăpân pe tine. Şi o să te ajut. Vreau să te ajut. 

Şi brusc s-a năpustit la Marina şi la fetiţă. De parcă ar fi vrut 
să le atace. A acoperit faţa copilului cu ţocăieli, după care a 
traversat încăperea cu paşi mari. La uşă s-a întors şi a arătat cu 
degetul ţarcul: 

- Spune-i să-l frece bine, Lee. Lucrurile date de pomană au 
întotdeauna microbi. Dacă se îmbolnăveşte copilul, n-o să poţi 
să-ţi permiţi să mergi la doctor. 

- Mama! /eşi! 

- Asta şi fac. 

Calmă ca o trataţie de prăjiturici cu lapte. Şi-a vânturat 
degetele într-un gest copilăresc de rămas-bun şi a plecat. 

Marina s-a apropiat de Lee, ţinând copilul ca pe un scut. Au 
vorbit. Au strigat. Solidaritatea familială se evaporase în văzduh; 
avusese Marguerite grijă de asta. Lee a luat fetiţa, a legănat-o pe 
un braţ, apoi - fără absolut niciun avertisment - şi-a lovit soţia cu 
pumnul în faţă. Marina s-a prăbuşit, cu sângele curgându-i din 
gură şi nas şi plângând tare. Lee s-a uitat la ea. Plângea şi fetiţa. 


458 


Lee a mângâiat-o pe June pe păr, a sărutat-o pe obraz şi a 
continuat s-o legene. Marina s-a ridicat în picioare, apărându-mi 
iarăşi în câmpul vizual. Lee a lovit-o cu piciorul într-o parte şi s-a 
prăbuşit din nou. Nu-i mai puteam vedea decât părul. 

Părăseşte-l, i-am spus, chiar dacă ştiam că nu o va face. /a 
copilul şi părăseşte-l. Du-te la George Bouhe. Incălzeşte-i patul, 
dacă trebuie, dar părăseşte-l urgent pe monstrul acesta slăbănog 
aflat sub papucul maică-sii. 

Dar Lee a fost cel care a plecat, cel puţin pentru moment. Nu 
l-am mai văzut vreodată pe Mercedes Street. 


5 


Aceasta a fost prima lor despărţire. Lee s-a dus la Dallas să-şi 
caute de lucru. Nu ştiu unde a locuit. Al îşi notase că în clădirile 
Universităţii, dar s-a dovedit că se înşelase. Poate îşi găsise o 
cameră într-una din pensiunile ieftine din centru. Nu mă interesa. 
Ştiam că vor veni împreună să închirieze apartamentul de 
deasupra mea şi deocamdată mă cam săturasem de el. Nu era 
nicio bucurie să fii nevoit să-i asculţi vocea tărăgănată rostind 
Știu de zece ori în fiecare conversaţie. 

Cu ajutorul lui George Bouhe, Marina a aterizat în picioare. Nu 
la multă vreme după vizita lui Marguerite şi plecarea lui Lee, 
Bouhe şi încă un bărbat au apărut cu un camion Chevy şi au 
mutat-o de acolo. Mama şi fiica au părăsit Mercedes Street stând 
pe patul urcat în spatele camionului. Valiza roz adusă de Marina 
din Rusia fusese acoperită cu pături şi June dormea liniştită în 
acest cuib improvizat. Când camionul a pornit, Marina şi-a pus 
mâna pe pieptul fetiţei ca s-o ţină în loc. Cele trei copile cu 
coarda urmăreau scena şi Marina le-a făcut un semn cu mâna. 
Fetiţele i-au răspuns. 


6 


Am găsit adresa lui George de Mohrenschildt în Paginile Albe 
din Dallas şi l-am urmărit de câteva ori. Eram curios să văd cu 
cine se întâlneşte, deşi mă îndoiesc că mi-aş fi dat seama dacă 
ar fi fost vorba despre un agent C.I.A., un membru al clanului 
Lansky sau vreun alt posibil conspirator. Tot ce ştiu este că nu s- 
a întâlnit cu nimeni care să-mi fi părut dubios. Se ducea la 
serviciu; se ducea la Dallas Country Club, unde juca tenis, sau 
înota împreună cu soţia lui; îşi petreceau unele seri la vreo două 


459 


cluburi de striptease. Nu incomoda dansatoarele în niciun fel, 
însă manifesta o înclinaţie ciudată de a mângâia sânii şi fundul 
soţiei în public. Femeia nu părea deranjată de asta. 

De două ori s-a întâlnit cu Lee, o dată fiind la clubul de 
striptease. Lee a părut nelalocul lui în mediul acela şi nu au stat 
mult. A doua oară, au luat prânzul la o cafenea de pe Browder 
Street, unde au stat până aproape de ora două după-amiaza, 
discutând în faţa multor ceşti cu cafea. Lee a dat să se ridice, s-a 
răzgândit şi a mai comandat ceva. Chelneriţa i-a adus o bucată 
de plăcintă, iar el i-a dat o hârtie peste care femeia a aruncat o 
privire grăbită, înainte s-o îndese în buzunarul de la şorţ. În loc 
să-i urmăresc atunci când au plecat, m-am apropiat de ea şi am 
întrebat-o dacă îmi permite să văd ce îi dăduse tânărul. 

- iți permit şi s-o iei, mi-a răspuns şi mi-a dat o bucată de 
hârtie galbenă pe care scria cu litere de ziar: JOS MAINILE DE PE 
CUBA! Se făcea apel la „cei interesaţi” să se înscrie în filiala 
Dallas-Fort Worth a acestei organizaţii minunate. NU-L LĂSA PE 
UNCHIUL SAM SA TE PROSTEASCA! SCRIE LA CASUŢA POŞTALA 
1919 PENTRU DETALII REFERITOARE LA CALENDARUL 
INTRUNIRILOR. 

- Despre ce au discutat? am întrebat-o. 

- Eşti polițist? 

- Nu. Dau bacşişuri mai bune decât poliţiştii, i-am spus şi i-am 
dat o bancnotă de cinci dolari. 

- Despre chestiile alea, mi-a răspuns şi a arătat spre fluturaşul 
pe care fără doar şi poate Lee îl tipărise la noul lui loc de muncă. 
Despre Cuba. De parcă mi-ar păsa. 

Dar în seara de douăzeci şi doi octombrie, cu nicio săptămână 
mai târziu, preşedintele Kennedy însuşi a vorbit despre Cuba. Şi 
atunci le-a păsat tuturor. 


7 


O axiomă a tristeţii spune că niciodată nu-ţi este mai sete 
decât atunci când ţi-a secat fântâna, dar, până în toamna lui '62, 
nu-mi dădusem seama că aceasta se aplică şi în cazul tropăielilor 
de picioruşe care-mi zgâlţâiau tavanul. Acum, cu familia de 
deasupra plecată, numărul 214 de pe West Neely Street 
căpătase aerul sinistru de casă bântuită. Mi-era dor de Sadie şi 
am început să-mi fac griji din cauza ei aproape obsesiv. Dacă mă 
gândesc mai bine, ai putea să tai cuvântul „aproape”. Ellie 


460 


Dockerty şi Deke Simmons nu-mi luau în serios temerile 
referitoare la soţul ei. Sadie însăşi nu mă lua în serios; din câte 
ştiam, putea chiar să-şi închipuie că încerc s-o sperii cu John 
Clayton doar ca s-o împiedic să mă scoată complet din viaţa ei. 
Niciunul dintre ei nu ştia că, dacă înlăturai „Sadie”, restul 
numelui ei se deosebea doar printr-o singură silabă de Doris 
Dunning. Niciunul dintre ei nu ştia despre efectul armonic, pe 
care se părea că îl creez eu însumi, prin simpla mea prezenţă în 
Tărâmul lui Demult. Astfel stând lucrurile, cine ar fi de vină dacă 
Sadie ar păţi ceva rău? 

Au revenit şi coşmarurile. Cele despre Jimla. 

Am renunţat să-l mai urmăresc pe George de Mohrenschildt şi 
am început să fac plimbări lungi de la primele ore ale după- 
amiezii, întorcându-mă acasă, pe West Neely Street, abia pe la 
nouă sau zece seara. În timpul plimbărilor mă gândeam la Lee, 
care acum lucra ca ucenic de tipograf la Jaggars-Chiles-Stovall, o 
firmă de artă grafică din Dallas. Sau la Marina, care acum locuia 
provizoriu cu o femeie de curând divorțată, pe nume Elena Hall. 
Aceasta lucra la dentistul lui George Bouhe. Dentistul fusese cel 
care l-a întovărăşit când au venit cu camionul să le mute pe 
Marina şi pe June din groapa aceea de gunoi care era Mercedes 
Street. 

Dar cel mai mult mă gândeam la Sadie. Şi la Sadie. Şi tot la 
Sadie. 

In timpul uneia din aceste plimbări, trist şi însetat cum eram, 
am intrat într-un bar din cartier, numit Ivy Room şi mi-am 
comandat o bere. Tonomatul era stins, iar clienţii erau neobişnuit 
de tăcuţi. Când chelneriţa mi-a pus berea în faţă, apoi s-a întors 
să se uite la televizorul de deasupra barului, mi-am dat seama că 
toată lumea îl urmărea pe bărbatul pe care venisem să-l salvez. 
Era grav şi palid, cu cearcăne întunecate. 

- Pentru a opri această escaladare ofensivă, am iniţiat un 
embargo strict asupra tuturor transporturilor de echipamente de 
luptă înspre Cuba. Vor fi întoarse din drum toate navele cu 
destinaţia Cuba, indiferent de pavilion, dacă se va descoperi că 
sunt încărcate cu armament de atac. 

- lisuse Hristoase! a exclamat un bărbat cu pălărie de 
cowboy. Ce-şi închipuie c-or să facă rusnacii pe chestia asta? 

- Taci, Bill, l-a apostrofat barmanul. Vrem să ascultăm. 

- Va fi politica naţiunii noastre, a continuat Kennedy, aceea de 
a considera orice rachetă nucleară lansată din Cuba împotriva 


461 


oricărui stat din emisfera vestică drept un atac al Uniunii 
Sovietice împotriva Statelor Unite, impunând un răspuns punitiv 
din partea noastră asupra Uniunii Sovietice. 

O femeie de la capătul barului a gemut şi s-a prins cu mâinile 
de stomac. Bărbatul de lângă ea a luat-o de umeri, iar ea şi-a 
culcat capul pe umărul lui. 

Pe chipul lui Kennedy am putut să citesc în egală măsură 
spaimă şi hotărâre. Dar am mai văzut şi însufleţire - un 
angajament deplin în această chestiune. Mai avea exact 
treisprezece luni până la întâlnirea cu glonţul asasinului. 

- Ca prevedere militară necesară, am suplimentat astăzi 
forţele noastre de la baza din Guantanamo şi am evacuat rudele 
personalului staționat acolo. 

- Fac cinste la toată lumea, a declarat brusc Bill Cowboyul. 
Pentru că se pare că am ajuns la capătul drumului, amigos. 

A pus două hârtii de douăzeci de dolari lângă paharul din faţă, 
dar barmanul nu le-a luat. Il urmărea cu atenţie pe Kennedy, 
care acum îi cerea preşedintelui Hruşciov să înlăture „această 
ameninţare clandestină, necugetată şi provocatoare la adresa 
păcii mondiale”. 

Chelneriţa care îmi adusese berea, o femeie la vreo cincizeci 
de ani, cu părul decolorat şi cu un oarece aer de promiscuitate, a 
izbucnit în plâns. Asta m-a făcut să mă hotărăsc. M-am ridicat de 
pe scaunul de la bar, am făcut slalom printre mesele cu bărbaţi 
şi femei care se uitau la televizor ca nişte copii îmbătrâniţi 
înainte de vreme şi m-am strecurat într-una din cabinele 
telefonice de lângă tonomat. 

Telefonista mi-a cerut să introduc în aparat patruzeci de cenți 
pentru primele trei minute. Am pus două monede de câte 
douăzeci şi cinci. Telefonul a boncănit prietenos. Auzeam slab 
vocea nazală a lui Kennedy. Acum i se adresa ministrului sovietic 
de externe, Andrei Gromiko, spunându-i că este un mincinos. Nici 
urmă de ambiguitate. 

- Vă fac legătura, domnule, a zis telefonista. 

Şi imediat i-a scăpat: 

- II ascultați pe preşedinte? Dacă nu, daţi repede drumul la 
radio sau la televizor. 

- İl ascult, i-am spus. 

Şi Sadie probabil că îl asculta. Sadie, al cărei soţ scosese pe 
gură o mulţime de inepţii apocaliptice cu o vagă spoială 
ştiinţifică. Sadie, al cărei prieten politician îi zisese că o criză va 


462 


avea loc pe undeva prin Caraibe. Că o să fie o scânteie pe 
undeva, probabil în Cuba. 

Nu ştiam ce îi voi spune ca s-o liniştesc, dar nu asta era 
problema. Telefonul suna şi suna. Nu-mi plăcea ce se întâmplă. 
Unde putea să fie luni seara, la opt şi jumătate, în Jodie? La 
cinematograf? Parcă nu-mi venea să cred. 

- Domnule, persoana apelată nu răspunde. 

- Ştiu, am spus şi m-am strâmbat când am auzit ieşindu-mi 
din gură cuvântul preferat al lui Lee. 

Când am închis, monedele mele au zăngănit în orificiul de 
înapoiere. Am dat să le pun iarăşi în aparat, apoi m-am 
răzgândit. La ce mi-ar fi folosit s-o sun pe duduia Ellie? Mă 
trecuse pe lista neagră. Probabil că şi Deke făcuse la fel. Mi-ar fi 
spus să-i las în pace. 

Când m-am întors la bar, Walter Cronkite arăta fotografii 
făcute din avioane U-2 înfăţişând baze sovietice pentru lansarea 
rachetelor, aflate în curs de construcţie. A mai spus şi că 
numeroşi membri ai Congresului îi cer lui Kennedy să îşi dea 
acordul pentru misiuni de bombardare sau să declanşeze de 
urgenţă o invazie totală. Pentru prima oară în istorie, bazele 
militare americane şi Comandamentul Strategic al Forţelor 
Aeriene intraseră în stadiul de alertă DEFCON-4. 

- În curând, bombardiere americane de tipul B-52 vor patrula 
la graniţele Uniunii Sovietice, a anunţat Cronkite cu vocea lui 
profundă, prevestitoare de nenorociri. Şi este evident pentru toţi 
cei care am relatat evenimentele ultimilor şapte ani din acest 
Război Rece din ce în ce mai înfricoşător că şansele să se 
petreacă ceva imprevizibil, ceva imprevizibil şi periculos cresc cu 
fiecare nouă escaladare a... 

- Nu mai aştepta! a strigat un bărbat de lângă masa de 
biliard. Bombardează-i pe nenorociții ăia de comunişti chiar 
acum! 

S-au auzit câteva exclamaţii de protest în faţa unui asemenea 
sentiment sângeros, repede înecate în ropote de aplauze. Am 
plecat din Ivy Room şi am alergat până acasă, pe Neely Street. 
M-am urcat în maşină şi am plecat spre Jodie. 


8 


La radioul din maşină, pe care îl reparasem între timp, nu se 
difuza nimic altceva decât prostii despre sfârşitul lumii. Până şi 


463 


DJ-ul se molipsise de Gripă Nucleară şi spunea chestii ca 
„Dumnezeu să binecuvânteze America” şi „Pregătiţi-vă de 
luptă”. Când l-a pus pe Johnny Norton să miaune „Imnul de luptă 
al republicii”, am întins mâna şi l-am închis. Când ai apucat să 
trăieşti o zi ca unsprezece septembrie 2001, aşa ceva ţi se poate 
părea un pic cam prea mult. 

Am ţinut pedala de acceleraţie apăsată, în ciuda nefericirii tot 
mai crescânde a motorului şi a faptului că indicatorul de pe 
cadranul marcat TEMPERATURA MOTOR se apropia vertiginos de 
INALTA. Drumurile erau aproape pustii şi am oprit în faţa casei lui 
Sadie la câteva minute după douăsprezece şi jumătate în 
noaptea de douăzeci şi doi spre douăzeci şi trei. Volkswagenul ei 
galben era parcat lângă uşile închise ale garajului, iar parterul 
casei era luminat, dar nu mi-a răspuns când am sunat la uşă. M- 
am dus în spate şi am ciocănit tare în uşa de la bucătărie. Tot 
zadarnic. Imi plăcea din ce în ce mai puţin. 

Ţinea o cheie de rezervă sub ultima treaptă. Am scos-o din 
ascunzătoare şi am intrat. Aroma inconfundabilă de whisky şi izul 
acru de ţigară mi-au bombardat nările. 

- Sadie? 

Nimic. Am traversat bucătăria îndreptându-mă spre living. Pe 
măsuţa din faţa canapelei erau o scrumieră care dădea pe 
dinafară de plină ce era, şi câteva reviste Life şi Look îmbibate cu 
ceva lichid. Le-am atins cu un deget şi l-am dus la nas. Scotch. 
Futu-i. 

- Sadie? 

Acum mai simţeam şi un alt miros pe care mi-l aminteam 
foarte bine din vremea chefurilor lui Christy: miasma 
pătrunzătoare de vomă. 

Am alergat spre holişorul din cealaltă parte a livingului. Acolo 
erau două uşi faţă în faţă: dormitorul şi biroul. Uşile erau închise, 
dar cea de la baie, din capătul holului, era deschisă. Lumina 
aspră a becurilor fluorescente mi-a descoperit petele de vomă de 
pe vasul de toaletă. De pe gresia roz şi de pe marginea căzii de 
baie. Lângă savoniera de la chiuvetă am observat un flacon de 
medicamente. Fără dop. M-am năpustit în dormitor. 

Zăcea de-a curmezişul patului, pe cuvertura mototolită, doar 
cu un furou pe ea şi cu un singur mocasin din piele întoarsă într- 
un picior. Celălalt căzuse pe jos. Avea pielea de nuanţa cerii 
vechi de lumânare şi nu părea să respire. Dar chiar atunci a scos 
un icnet lung şi sforăit şi pieptul i-a rămas nemişcat câteva 


464 


secunde înspăimântătoare, apoi a horcăit din nou. Pe noptieră 
era o altă scrumieră plină. Un pachet gol de Winston, mototolit şi 
ars de un chiştoc nestins cum trebuie fusese aruncat deasupra 
mucurilor. Lângă scrumieră erau un pahar pe jumătate gol şi o 
sticlă de Glenlivet aproape plină - să-i mulţumim lui Dumnezeu 
pentru micile favoruri -, dar nu scotchul mă îngrijora, ci pastilele. 
Pe masă am observat şi un plic maro din care ieşeau nişte 
fotografii, însă nu m-am uitat la ele. Nu atunci. 

Mi-am trecut braţele pe sub ea şi am încercat s-o ridic în 
şezut. Combinezonul era din mătase şi mi-a alunecat sub palme. 
A bufnit înapoi pe pat şi a scos o altă respiraţie greoaie şi 
scrâşnită. Părul îi acoperea un ochi închis. 

- Sadie, trezeşte-te! 

Nimic. Am apucat-o de umeri şi am tras-o spre căpătâiul 
patului. S-a lovit cu capul de tăblia din lemn. 

- Las'n pace, cu limba împleticită şi foarte încet, dar tot mai 
bine decât nimic. 

- Trezeşte-te, Sadie! Trebuie să te trezeşti! 

Am început s-o plesnesc uşor peste obraji. Ochii i-au rămas 
închişi, dar mâinile i s-au ridicat şi au încercat - foarte slăbite - 
să mă împingă. 

- Trezeşte-te! Trezeşte-te, drăcia dracului! 

A deschis ochii, s-a uitat la mine fără să mă recunoască, apoi 
i-a închis la loc. Dar acum respira ceva mai normal. Acum, că 
stătea în fund, îi dispăruse respiraţia horcăită. 

M-am dus înapoi în baie, am scos periuţa de dinţi din paharul 
roz din plastic şi am dat drumul la apa rece. Când umpleam 
paharul, m-am întors să mă uit la eticheta de pe flacon. 
Nembutal. Mai erau vreo zece, douăsprezece capsule înăuntru, 
deci nu fusese vorba despre o încercare de sinucidere. Cel puţin, 
nu una făţişă. Am aruncat pastilele în veceu şi am fugit înapoi în 
dormitor. Aluneca încet din poziţia şezândă în care o lăsasem, cu 
capul aplecat, cu bărbia proptită în capul pieptului, cu respiraţia 
din nou hârâită. 

Am pus paharul pe noptieră şi am împietrit preţ de o secundă 
când ochii mi-au căzut asupra uneia dintre fotografiile care 
ieşiseră din plicul maro. Se poate să fi fost imaginea unei femei - 
căci ceea ce îi rămăsese din păr era lung - dar era greu de spus. 
Unde ar fi trebuit să fie faţa, era doar o bucată de carne crudă, 
cu o gaură în partea de jos. Şi gaura părea că urlă. 

Am ridicat-o pe Sadie, am apucat-o de păr şi i-am dat capul 


465 


pe spate. A mormăit ceva ce ar fi putut fi Nu mai, doare. Şi i-am 
azvârlit în faţă apa din pahar. A tresărit puternic şi şi-a deschis 
ochii. 

- Jor? Ce a-aci ici, Jor? De ce uuzi? 

- Trezeşte-te. Trezeşte-te, Sadie. 

Am început iarăşi s-o lovesc peste obraji, dar mai blând de 
această dată, aproape mângâind-o. Nu era bine. Ochii au început 
să i se închidă. 

- Du... teee! 

- Doar dacă mă laşi să-ţi chem o ambulanţă. Aşa o să-ţi apară 
numele în ziare. Şi cei din conducerea şcolii o să se 
înnebunească după chestia asta. Hopa! 

Am reuşit să-mi prind mâinile pe la spatele ei şi am ridicat-o 
de pe pat. Combinezonul şi s-a ridicat în creţuri multe şi a căzut 
la loc când ea s-a prăbuşit în genunchi pe covor. A deschis ochii 
şi a ţipat de durere, dar am săltat-o în picioare. Se clătina înainte 
şi înapoi lovindu-mă cu mai multă putere acum. 

- Du-eee! Du-eee, Jor! 

- Nu mă duc, doamnă. 

Am apucat-o de talie şi am făcut-o să se mişte spre uşă, pe 
jumătate târând-o, pe jumătate ducând-o în braţe. Am făcut la 
dreapta către baie, când i s-au înmuiat genunchii şi iar s-a lăsat 
grea. Am luat-o în braţe, ceea ce a fost o mare realizare, date 
fiind înălţimea şi greutatea ei. Mulţumescu-ţi, Doamne, pentru 
adrenalină. Am dat jos scaunul toaletei şi am aşezat-o înainte să 
mă lase şi pe mine genunchii. Gâfâiam amarnic, în parte din 
cauza efortului, dar mai ales din cauza spaimei. S-a înclinat la 
dreapta şi am plesnit-o peste umărul dezgolit - p/eosc! 

- Stai în fund! i-am răcnit în nas. Ei, drăcia dracului, Christy, 
stai în fund! 

Ochii i s-au luptat să se deschidă. Erau al naibii de injectaţi. 

- Christy cine? 

- Cântăreaţa de la căcaţii ăia de Rolling Stones, i-am răspuns. 
De câtă vreme iei Nembutal? Şi câte ai luat în seara asta? 

- Am re-e-etă, s-a bâlbâit. T-eaba mea, Jor. 

- Câte? Şi cât ai băut? 

- Du-eee. 

Am învârtit până la capăt robinetul de apă rece de la cadă, 
apoi am tras de maneta duşului. A văzut ce aveam de gând să 
fac şi a început iar să dea în mine. 

- Nu, Jor! Nu! 


466 


N-am băgat-o în seamă. Nu era prima oară când băgăm o 
femeie parţial îmbrăcată în duşul rece, şi unele lucruri sunt ca 
mersul pe bicicletă. Am ridicat-o peste marginea căzii cu o 
mişcare de stil smuls la haltere pe care aveam s-o simt a doua zi 
exact în mijlocul spatelui, apoi am ţinut-o sub apa rece când a 
început să se zbată. Urlând, s-a întins să apuce bara pentru 
prosoape. 

Acum avea ochii larg deschişi. Părul ud. Combinezonul 
devenise transparent, şi, chiar într-o asemenea situaţie, tot am 
simţit o clipă de dorinţă când i-am văzut formele pe deplin 
dezvăluite. 

A încercat să iasă din cadă. Am împins-o la loc. 

- Stai acolo, Sadie. Stai acolo şi rabdă. 

- C-cât? E rece! 

- Până-ţi revine ceva culoare în obraji. 

- D-de c-ce f-faci asta? 

li clănţăneau dinţii. 

- Pentru că aproape te-ai omorât! i-am strigat. 

A tresărit puternic. l-au alunecat picioarele, dar s-a prins de 
bara cu prosoape recăpătându-şi echilibrul. li reveneau reflexele. 
Bine. 

- P-p-pastilele n-au avut efect, aşa că am b-băut un pahar, 
atâta tot. Lasă-mă să ies, mi-e frig. Te rog, George, te rog lasă- 
mă să ies. 

Părul i se lipise de obraji, arăta ca un şobolan înecat, dar 
prinsese ceva culoare. Era uşor îmbujorată şi acesta era un semn 
bun. 

Am oprit duşul, am luat-o în braţe ca într-o îmbrăţişare şi am 
ajutat-o să treacă peste marginea căzii. Covoraşul roz din baie s- 
a umplut cu apa care picura din combinezonul ud. l-am şoptit în 
ureche: 

- Am crezut că ai murit. Când am intrat şi te-am văzut zăcând 
acolo, am crezut că eşti moartă. Nu poţi să-ţi dai seama cum m- 
am simţit. 

l-am dat drumul. S-a uitat la mine cu ochi mari, întrebători. 
Apoi a spus: 

- John a avut dreptate. Şi R-Roger. M-a sunat aseară înainte 
de discursul lui Kennedy. Din Washington. Aşa că ce mai 
contează? Săptămâna viitoare pe vremea asta o să fim morţi cu 
toții. Sau o să ne dorim să fim morţi. N 

La început nu mi-am dat seama despre ce vorbeşte. In faţa 


467 


ochilor o aveam doar pe Christy, udă leoarcă şi bâiguind numai 
tâmpenii şi eram al naibii de furios. Cățea fricoasă, i-am zis în 
gând. Probabil că mi-a citit în ochi gândurile, pentru că s-a tras 
înapoi. 

Şi asta mi-a limpezit mintea. Cum puteam s-o fac fricoasă 
doar pentru că întâmplarea făcea ca eu să ştiu cum arată 
peisajul de dincolo de orizont? 

Am luat un prosop mare din cuier şi i l-am dat. 

- Dezbracă-te şi şterge-te, i-am spus. 

- Atunci ieşi. Lasă-mă singură. 

- les dacă îmi spui că te-ai trezit. 

- M-am trezit. 

M-a privit cu revoltă, ranchiună şi oarecum cu o idee de 
amuzament. 

- Ştii cum să-ţi regizezi intrarea în scenă, George. 

M-am întors spre dulăpiorul cu medicamente. 

- Nu mai sunt, mi-a zis. Ce nu-i în mine, e în scrin. 

Căsătoria de patru ani cu Christy mă învățase să nu cred, aşa 
că m-am uitat înăuntru. Apoi am tras apa la toaletă. Treburile 
acestea rezolvate, am trecut pe lângă ea spre uşă: 

- Ai trei minute, i-am spus. 


9 


Adresa expeditorului de pe plicul maro cu fotografii era John 
Clayton, 79 East Oglethorpe Avenue, Savannah, Georgia. Nu 
puteai să-l acuzi pe ticălos că-şi asumă o identitate falsă, sau că 
se dă anonim. Ştampila poştei era datată douăzeci şi opt august, 
ceea ce înseamnă că sosise înainte de întoarcerea ei de la Reno. 
Avusese două luni la dispoziţie să mediteze pe seama 
conţinutului. Mi se păruse tristă şi deprimată când vorbisem cu 
ea la telefon în seara de şase septembrie? Normal, având în 
vedere fotografiile pe care i le trimisese soţul ei cel grijuliu. 

Toţi suntem în pericol, îmi spusese atunci când am vorbit. 
Johnny are dreptate în privinţa asta. 

Fotografiile înfăţişau bărbaţi şi femei şi copii japonezi. Victime 
ale exploziilor atomice de la Hiroshima, Nagasaki sau de la 
amândouă. Unii erau orbi. Mulţi nu mai aveau păr. Majoritatea 
aveau răni provocate de radiaţii. Câţiva, ca şi femeia fără chip, 
fuseseră fripţi ca pe grătar. Intr-o poză era un grup de patru 
statui negre în poziţii chircite. Patru oameni se aflaseră lângă un 


468 


zid când a explodat bomba. Oamenii au fost evaporaţi, şi mare 
parte din zid a fost nimicit. Singurele părţi rămase au fost cele 
protejate de trupurile lor. Erau negre pentru că fuseseră 
acoperite cu carne carbonizată. 

Pe spatele fiecărei fotografii, Clayton notase cu scrisul lui 
citeţ, îngrijit: /n curând şi în America. Analiza statistică nu se 
înşală. 

- Drăguţe, nu? 

Vocea lui Sadie era plată şi fără viaţă. Se oprise în pragul uşii, 
înfăşurată în prosop. Părul îi cădea pe umerii goi în bucle jilave. 

- Cât ai băut, Sadie? 

- Doar două păhărele când am văzut că pastilele n-au efect. 
Cred că am încercat să-ţi spun asta când mă zgâlţâiai şi mă 
plesneai. 

- Dacă îţi închipui că am să-mi cer scuze, o să ai cam mult de 
aşteptat. Barbituricele şi alcoolul sunt o combinaţie al dracului de 
proastă. 

- Nu contează, mi-a spus. Am mai fost pălmuită. 

Vorbele ei m-au dus cu gândul la Marina şi am tresărit. Nu era 
acelaşi lucru, dar o palmă rămâne o palmă. Şi fusesem nu doar 
speriat, ci şi furios. 

S-a dus la scaunul din colţ, s-a aşezat şi şi-a strâns mai bine 
prosopul în jurul corpului. Arăta ca un copil bosumflat. 

- A sunat prietenul meu, Roger Beaton. Ţi-am spus? 

- Da. 

- Bunul meu prieten, Roger. 

___ Ochii ei mă provocau să am o reacţie. Dar n-am avut niciuna. 
In ultimă instanţă, era vorba despre viaţa ei. Doar voiam să fiu 
sigur că are o viaţă. 

- Bine, bunul tău prieten, Roger. 

- Mi-a spus să mă uit neapărat la discursul imbecilului de 
irlandez. Aşa i-a zis. După aia m-a întrebat la ce distanţă e Jodie 
de Dallas. Când i-am spus mi-a zis: „Ar trebui să fie suficient, 
depinde însă din ce direcţie bate vântul.” Şi el pleacă din 
Washington, o mulţime de oameni pleacă, dar nu cred că o să le 
servească la ceva. N-ai cum să scapi de un război nuclear. 

Şi a început să plângă cu suspine adânci, răguşite, care-i 
zguduiau întregul trup. 

_ - Idioţii ăia o să distrugă o lume minunată! O să omoare copii! 
li urăsc! Pe toți îi urăsc! Şi pe Kennedy, şi pe Hruşciov, şi pe 
Castro! Sper că o să putrezească în iad! 


469 


Şi-a acoperit faţa cu mâinile. Am îngenuncheat în faţa ei, ca 
un domn de modă veche care face o cerere în căsătorie, şi am 
luat-o în braţe. M-a luat de gât şi s-a agăţat de mine de parcă ar 
fi fost pe punctul de a se îneca. Corpul încă îi mai era rece de la 
duş, dar obrazul lipit de al meu era fierbinte. 

In clipa aceea şi eu i-am urât pe toţi. Dar cel mai mult pe John 
Clayton pentru că plantase această sămânță în mintea unei 
tinere instabile şi vulnerabile din punct de vedere emoţional. O 
plantase, o udase, o plivise şi o urmărise cum creşte. 

Dar oare doar Sadie era înfricoşată în noaptea aceasta? Doar 
ea apelase la pastile şi la băutură? Cât de repede oare se goleau 
acum paharele în Ivy Room? Pornisem de la premisa stupidă că 
oamenii vor aborda Criza rachetelor cubaneze cam la fel ca pe 
oricare alt tămbălău internaţional de scurtă durată, pentru că 
atunci când eu intrasem la facultate din ea nu mai rămăseseră 
decât un şir de nume şi de date ce trebuiau ţinute minte pentru 
parţiale. Aşa arată lucrurile privite din viitor. Pentru cei din 
această vale (această vale întunecată) a prezentului, ele arată cu 
totul altfel. 

- Fotografiile erau aici când m-am întors din Reno, a continuat 
privindu-mă cu ochi roşii şi chinuiţi. Am vrut să le arunc, dar n- 
am putut. Mă tot uit la ele. 

- Asta a şi vrut ticălosul. De asta ţi le-a trimis. 

N-a părut să mă fi auzit. 

- Analiza statistică este hobby-ul lui. Spune că într-o zi, când 
computerele vor fi destul de bune, asta va fi cea mai importantă 
ştiinţă, pentru că analiza statistică nu dă greş niciodată. 

- Nu e adevărat. 

in faţa ochilor mi-a apărut încântătorul George de 
Mohrenschildt, singurul prieten al lui Lee. 

- Intotdeauna mai există o fereastră de incertitudine. 

- Cred că n-o să vină niciodată ziua aia cu super-computerele 
lui Johnny, a continuat ea. Oamenii care vor supravieţui - dacă 
vor mai supravieţui - vor trăi în peşteri. Şi cerul... n-o să mai fie 
albastru. Întuneric nuclear, aşa îi spune Johnny. 

- Mănâncă rahat, Sadie. La fel şi amicul tău, Roger. 

A clătinat din cap. Ochii injectaţi m-au privit cu tristeţe. 

- Johnny a ştiut că ruşii vor lansa un satelit în spaţiu. Abia 
terminaserăm facultatea. Mi-a spus chestia asta în vară şi, după 
cum ştii, în octombrie au lansat satelitul Sputnik. „După aia vor 
trimite în spaţiu un câine sau o maimuţă”, a zis Johnny. „Şi după 


470 


aia vor trimite un om. Şi după aia vor trimite doi oameni şi o 
bombă.” 

- Şi aşa au făcut, Sadie? 

- Au trimis câinele şi au trimis omul. Pe căţeluşă o chema 
Laika, îţi aduci aminte? A murit acolo sus. Biata de ea. Dar nu 
mai e cazul să trimită şi doi oameni cu o bombă, nu-i aşa? Işi vor 
folosi rachetele. Şi noi le vom folosi pe ale noastre. Totul din 
cauza ţucalului ăla de insulă unde se fabrică trabucuri. 

- Ştii ce spun magicienii? 

- Magi...? Despre ce vorbeşti? 

- Spun că poţi să păcăleşti un om de ştiinţă, dar nu poţi să 
păcăleşti un alt magician. Poate că fostul tău predă ştiinţe, dar 
cu siguranţă că nu-i magician. Pe de altă parte, ruşii sunt. 

- Nu înţeleg ce vrei să spui. Johnny spune că ruşii trebuie să 
se lupte şi o să o facă curând, cât mai deţin superioritatea ca 
număr de rachete, iar asta nu va dura. De aia nu cedează în 
cazul Cubei. E doar un pretext. 

- Johnny s-a uitat la prea multe jurnale de ştiri cu rachete 
plimbate prin Piaţa Roşie la parada de Întâi Mai. Ce nu ştie el - şi 
ce nu ştie probabil nici senatorul Kuchel - e că mai mult de 
jumătate din rachetele acelea nu au motoare. 

- Tu nu... nu ai de unde... 

-Nu ştie câte din rachetele balistice intercontinentale 
explodează pe rampele de lansare din Siberia pentru că inginerii 
lor sunt incompetenţi. Nu ştie că peste jumătate din rachetele pe 
care le fotografiază avioanele noastre U-2 nu sunt decât 
trunchiuri de copaci pictate cu aripioare din carton. E o 
scamatorie, Sadie. li păcăleşte pe oameni de ştiinţă ca Johnny şi 
pe politicieni asemenea lui Kuchel. Dar nu poate păcăli un alt 
magician. 

- Dar nu... nu e... a tăcut câteva clipe muşcându-şi buzele, 
apoi a reluat: De unde ştii tu aşa ceva? 

- Nu pot să-ţi spun. 

- Atunci nu pot să te cred. Johnny a spus că senatorul 
Kennedy o să candideze din partea Partidului Democrat, chiar 
dacă toată lumea zicea că o să fie Humphrey pe motiv că J.F.K. e 
catolic. A analizat alegerile primare pe state, a făcut calculele şi 
a avut dreptate. A mai spus că Johnson o să candideze ca 
vicepreşedinte pentru că e singurul sudist acceptat la nord de 
linia Mason-Dixon. Şi a avut dreptate şi aici. Kennedy a fost ales 
şi acum o să ne omoare pe toţi. Analiza statistică nu minte. 


471 


Am inspirat adânc. 

- Sadie, vreau să mă asculţi. Cu foarte mare atenţie. Eşti 
suficient de trează? 

O clipă nu a spus nimic. Apoi i-am simţit pe umăr mişcarea 
afirmativă din cap. 

- Acum este marţi dimineaţă. Criza asta va mai dura încă trei 
zile. Sau patru. Nu-mi aduc prea bine aminte. 

- Cum adică nu-ţi aduci aminte? 

Adică Al n-a notat nimic despre povestea asta, iar cursul meu 
de istorie americană a fost acum douăzeci de ani. Mă şi mir că- 
mi amintesc şi atât. 

- Vom institui blocada asupra Cubei, dar singura navă 
rusească pe care o vom opri va fi încărcată doar cu alimente şi 
alte bunuri. Ruşii vor vocifera şi se vor da mari şi tari, dar pe joi 
sau vineri, vor fi într-atât de speriaţi, că vor căuta o cale de ieşire 
din situaţia asta. Unul dintre diplomaţii lor va cere o 
teleconferinţă cu un tip de la televizor. 

Şi de nicăieri, aşa cum îmi vin şi răspunsurile la cuvintele 
încrucişate, mi-am amintit numele acestuia. Pe aproape. 

- II cheamă John Scolari... sau cam aşa ceva. 

- Scali? Vorbeşti despre John Scali de la ABC News? 

- Da, ăsta-i tipul. Asta o să fie vineri sau sâmbătă. In vreme ce 
tot restul lumii - inclusiv fostul tău şi amicul de la Yale - o să 
aştepte semnalul ca să-şi vâre capetele între genunchi şi să-şi ia 
la revedere de la cururi. 

Mi-a mai venit inima la loc când am auzit-o chicotind. 

- Şi rusul ăsta o să spună ceva de genul... 

Şi am început să imit accentul rusesc. Îl învăţasem ascultând- 
o pe soţia lui Lee. Dar şi de la Boris şi Nataşa, din desenele 
animate Rocky and Bullwinkle. 

- „Daţi vorbă la prieşiedinte că vrem ieşit din asta cu onor. 
Eşti de acord scoţi rachete din Turkia. Promiţi să nu mai invadezi 
Cuuba. Noi spunem okai şi diemontăm rachiete din Cuuba.” Şi 
exact asta o să se întâmple, Sadie. 

Acum nu mai râdea. Se holba la mine cu ochi mari ca 
farfurioarele de ceai. 

- Inventezi toate astea ca să mă faci să mă simt mai bine. 

Nu i-am răspuns. 

- Ba nu, a şoptit. Chiar crezi că aşa va fi. 

- Greşit, am spus. Știu că aşa va fi. Mare diferenţă. 

- George... nimeni nu ştie viitorul. 


472 


- John Clayton pretinde că îl ştie, şi pe e/îl crezi. Roger de la 
Yale pretinde că îl ştie şi îl crezi şi pe el. 

- Nu-i aşa că eşti gelos? 

- Aşa e. 

- Nu m-am culcat cu el. Nici măcar nu mi-am dorit s-o fac. 

Şi a adăugat pe un ton grav: 

- N-aş putea să mă culc cu un bărbat care e dat cu prea multă 
colonie. 

- E bine de ştiut. Tot sunt gelos. 

- Să te întreb de unde... 

- Nu, pentru că nu-ţi voi răspunde. 

Probabil că nu ar fi trebuit să-i spun nici măcar atât, dar nu m- 
am putut abţine. Şi, pe legea mea, aş fi făcut-o din nou. 

- Dar îţi voi mai spune încă un lucru, pe care îl poţi verifica 
singură în vreo două zile. Adlai Stevenson şi reprezentantul 
Rusiei la Naţiunile Unite se vor confrunta în cadrul Adunării 
Generale. Stevenson va expune nişte fotografii uriaşe ale bazelor 
pentru rachete pe care le construiesc ruşii în Cuba şi îi va cere 
rusului să explice unde anume au minţit. lar rusul va zice cam 
aşa: „Trebuie aşteptat, nu răspund fără traducere.” lar 
Stevenson, care ştie că individul vorbeşte o engleză excelentă, o 
să-i dea un răspuns ce va ajunge în cărţile de istorie, laolaltă cu 
replica nu trageţi până nu le vedeţi albul ochilor. O să-i zică 
rusului că poate să aştepte până va îngheţa iadul. 

M-a privit cu îndoială, s-a întors spre noptieră, a văzut 
pachetul carbonizat de Winston pe mormanul de mucuri strivite 
şi a zis: 

- Cred că nu mai am ţigări. 

- Nici nu-ţi mai trebuie până dimineaţă, i-am spus sec. Am 
senzaţia că ai băgat în tine provizia pe o săptămână. 

- George? a şoptit cu voce foarte slabă, foarte timidă. Vrei să 
stai cu mine în noaptea asta? 

- Am maşina parcată în... 

- Dacă-şi vâră nasul vreun vecin, o să-i spun că ai venit pe la 
mine după discursul preşedintelui şi nu ţi-a mai pornit maşina. 

Era plauzibil la cum mergea Sunlinerul zilele astea. 

- Să însemne preocuparea asta pentru buna cuviinţă că ţi-a 
trecut spaima de Armaghedonul nuclear? 

- Nu ştiu. Tot ce ştiu e că nu vreau să rămân singură. Sunt 
gata să fac dragoste cu tine dacă aşa te pot ţine aici, dar nu cred 
că ne va folosi la ceva. Mă doare capul îngrozitor. 


473 


- Nu trebuie să faci dragoste cu mine, iubito. Nu e un şantaj. 

- N-am vrut să... 

- Taci. Mă duc după aspirine. 

- Şi uită-te pe dulăpiorul cu medicamente, te rog. Se întâmplă 
să mai las câte un pachet cu ţigări acolo. 

Lăsase, dar, după ce a tras de trei ori din ţigara pe care i-am 
aprins-o, a cedat, pe jumătate adormită. l-am luat-o dintre 
degete şi am stins-o la poalele Muntelui Cancer. Apoi am luat-o 
în braţe şi m-am lăsat pe perne. Aşa am adormit. 


10 


Când m-am trezit cu primele raze ale dimineţii, aveam şliţul 
de la pantaloni desfăcut şi o mână îndemânatică îmi umbla prin 
chiloţi. M-am întors spre ea. M-a privit calmă: _ 

- Lumea e tot aici, George. Şi noi la fel. Haide. Fii blând. Incă 
mă mai doare capul. 

Am fost blând şi m-am străduit să dureze cât mai mult. 
Amândoi ne-am străduit. La sfârşit, şi-a ridicat şoldurile şi şi-a 
înfipt unghiile în omoplaţii mei. Era mişcarea ei de o, Doamne, o, 
Doamne Dumnezeule, o, iubitule. 

- Orice, mi-a şoptit în ureche făcându-mă să mă cutremur 
când am ejaculat. Poţi să fii orice, să faci orice, doar să-mi spui 
că rămâi cu mine. Şi că mă mai iubeşti. 

- Sadie... n-am încetat niciodată să te iubesc. 


11 


Am luat amândoi micul dejun în bucătărie înainte să mă întorc 
în Dallas. l-am spus că acum pe bune locuiam în Dallas şi că îi voi 
da numărul de telefon de îndată ce mi-l voi instala. 

A încuviinţat din cap şi s-a jucat cu furculiţa în farfuria cu ouă. 

- Nu te-am minţit. N-o să-ţi mai pun nicio întrebare despre 
treburile tale. 

- Aşa e cel mai bine. Nu aştepta răspuns şi nu vei fi 
dezamăgită. 

- Poftim? 

- Nimic. 

- Doar mai spune-mi încă o dată că faci lucruri bune, nu rele. 

- Da, i-am răspuns. Sunt unul din băieţii buni. 

- O să-mi poţi dezvălui într-o bună zi despre ce e vorba? 

- Sper, am zis. Sadie, pozele alea pe care ţi le-a trimis... 


474 


- Le-am rupt de dimineaţă. Nu vreau să mai vorbesc despre 
ele. 

- Nici nu trebuie. Dar trebuie să-mi spui dacă asta a fost 
singura legătură pe care a luat-o cu tine. Că nu a venit pe aici. 

- N-a venit. Şi ştampila de pe plic era din Savannah. 

Observasem asta. Insă mai observasem şi că era datată cu 
două luni în urmă. 

- Nu-i prea bun la confruntări personale. Are suficient curaj în 
capul lui, dar cred că-i laş din punct de vedere fizic. 

Mi s-a părut o judecată corectă; expedierea acelor fotografii 
era o caracteristică obişnuită a comportamentului pasiv-agresiv. 
Totuşi, Sadie fusese sigură că John Clayton n-o să afle unde stă şi 
unde lucrează acum, şi iată că se înşelase în privinţa asta. 

- lubito, e greu de prevăzut purtarea celor cu psihicul labil. 
Dacă îl zăreşti, chemi poliţia. Bine? 

- Da, George, m-a repezit ea uşor. Dar trebuie să te mai 
întreb un lucru şi după aceea îţi promit că nu vom mai discuta 
despre asta până când vei fi tu pregătit. Dacă vei fi vreodată. 

- În regulă. 

Am încercat să mă pregătesc pentru întrebarea care eram 
sigur că va urma: Vii din viitor, George? 

- O să ţi se pară aiurea. _ 

- A fost o noapte aiurea. Intreabă-mă. 

- Eşti... 

A scos un hohot mic de râs şi a început să strângă farfuriile de 
pe masă. Le-a dus la chiuvetă şi m-a întrebat cu spatele la mine: 

- Eşti om? Adică eşti de pe Pământ? 

M-am apropiat de ea, i-am cuprins sânii în palme şi am 
sărutat-o pe ceafă. 

- Sută la sută om. 

S-a întors. Ochii-i erau gravi. 

- Pot să te mai întreb ceva? 

Am oftat: 

- Spune. 

- Mai am patruzeci de minute până să încep să mă pregătesc 
pentru şcoală. Se întâmplă să mai ai încă un prezervativ? Cred că 
am descoperit leacul pentru durerile de cap. 


475 


Capitolul 20 


1 


Aşa că, în cele din urmă, nu a fost nevoie decât de 
amenințarea războiului nuclear ca să fim iarăşi împreună - 
extraordinar de romantic! 

Bine, poate că nu. 

Deke Simmons, fiind genul de bărbat care îşi ia întotdeauna o 
batistă în plus când merge la filme triste, ne-a aprobat din toată 
inima. Nu şi Ellie Dockerty. Am observat o ciudăţenie: femeile 
ştiu mai bine să păstreze un secret, dar bărbaţii sunt cei care se 
simt mai bine în preajma acestora. La vreo săptămână după 
încheierea Crizei Rachetelor Cubaneze, Ellie a chemat-o pe Sadie 
în birou şi a închis uşa în urma ei - semn rău. A fost la fel de 
directă ca de obicei şi a întrebat-o pe Sadie dacă ştie mai multe 
acum despre mine decât a ştiut înainte. 

- Nu, i-a răspuns Sadie. 

- Dar aţi luat-o de la capăt. 

- Da. 

- Măcar ştii unde locuieşte? 

- Nu, dar am numărul lui de telefon. 

Ellie şi-a dat ochii peste cap. Şi cine ar fi putut-o condamna? 

- Măcar ţi-a spus un lucru, cât de mic, despre trecutul lui? 
Dacă a mai fost căsătorit? Pentru că eu cred că a mai fost. 

Sadie nu i-a răspuns. 

- Nu s-a întâmplat să pomenească dacă a abandonat pe 
undeva vreun vițel sau doi? Pentru că bărbaţii fac aşa ceva 
uneori şi unul care a făcut-o o dată, nu va ezita s-o... 

- Duduie Ellie, pot să mă întorc la bibliotecă, acum? Am pus o 
elevă să aibă grijă de sală şi chiar dacă Helen e o fată de 
nădejde, nu-mi place să-i las prea... 

- Du-te, du-te, a făcut Ellie un semn cu mâna spre uşă. 

- Credeam că-ţi place George, a spus Sadie când se ridica de 
pe scaun. 

- Imi place - pe un ton despre care Sadie mi-a povestit 
ulterior că mai degrabă sugera mi-a plăcut. Dar mi-ar plăcea şi 
mai mult - şi mi-ar plăcea şi mai mult pentru tine - dacă aş şti 
care este numele lui real şi ce intenţii are. 


476 


- Nu aştepta răspunsuri dacă nu vrei să ai dezamăgiri, a zis 
Sadie îndreptându-se spre uşă. 

- Ce înseamnă asta? N 
= -Inseamnă că îl iubesc. Înseamnă că mi-a salvat viaţa. 
Inseamnă că nu-i pot da în schimb decât încrederea mea şi că 
intenţionez să i-o dau. 

Duduia Ellie era una dintre acele femei obişnuite să aibă 
ultimul cuvânt, numai că de data aceasta nu i-a reuşit. 


2 


În toamna şi iarna aceea ne-am stabilit o rutină. Veneam în 
Jodie vineri după-amiaza. Uneori cumpăram flori de pe drum, de 
la florăria din Round Hill. Uneori mă tundeam la frizeria din Jodie, 
care era un loc excelent pentru a te pune la curent cu ultimele 
bârfe. De asemenea, m-am obişnuit să am părul scurt. Îmi 
puteam aduce aminte cum îmi cădea înainte în ochi, dar în ruptul 
capului nu-mi aminteam pentru ce suportasem asta. A fost mai 
greu să mă obişnuiesc să port chiloţi strâmţi în loc de boxeri, dar, 
după o perioadă, testiculele mele au încetat să se mai vaite că se 
sufocă. 

In serile acelea luam de obicei masa la restaurantul lui Al, 
apoi mergeam la meciul de fotbal. lar când sezonul de fotbal s-a 
terminat, a început cel de baschet. Uneori ni se alătura şi Deke, 
purtând cu mândrie puloverul şcolii brodat cu inscripţia „Brian, 
leul luptător din Denton”. 

Dar duduia Ellie nu venea niciodată cu noi. 

Dezaprobările ei nu ne-au împiedicat să mergem la 
Candlewood Bungalows după meciurile de vineri. De obicei, 
rămâneam acolo singur şi sâmbătă noaptea, apoi, duminică 
dimineaţa, mă întâlneam iar cu Sadie la slujba de la biserica 
metodistă. Impărţeam aceeaşi carte de cântece şi intonam multe 
versuri din „Să adunăm snopii”. Semănăm dimineaţa, semănăm 
semințele bunătăţii... Incă îmi mai răsună în minte şi melodia, şi 
cuvintele acestea pline de căldură. 

De la biserică mergeam la ea acasă unde mâncam de prânz, 
apoi mă urcam în maşină şi mă întorceam în Dallas. lar drumul 
mi se părea din ce în ce mai lung şi mai detestabil. In cele din 
urmă, într-o zi friguroasă de pe la mijlocul lui decembrie, Fordul 
meu a făcut o pană de motor, de parcă ar fi vrut şi el să-mi 
spună că mergem într-o direcţie greşită. Am vrut să-l repar - 


477 


Sunlinerul ăsta decapotabil fiind singura maşină la care am ţinut 
cu adevărat în viaţă - dar tipul de la atelierul auto mi-a spus că 
motorul trebuie înlocuit şi că habar nu are de unde să facă rost 
de unul nou. 

Aşa că m-am înfipt în rezerva mea substanţială (mă rog... 
relativ substanţială) şi am cumpărat un Chevy fabricat în 1959, 
cel care are designul cu aripioare în formă de W. Era o maşină 
bună, iar Sadie s-a îndrăgostit de ea pe loc, dar pentru mine nu a 
mai fost acelaşi lucru. 

Am petrecut Crăciunul împreună la Candlewood. Am pus o 
rămurică de ilice pe măsuţa de toaletă şi i-am dăruit o jachetă. 
Ea mi-a dat o pereche de papuci pe care îi am şi acum în 
picioare. Există anumite lucruri destinate să dureze. 

Pe douăzeci şi şase, de Ziua Puşculiţei, urma să luăm cina la 
ea acasă şi, în vreme ce aranjam masa, în faţa casei a oprit 
Ranch Wagon-ul lui Deke. 

_ M-am mirat, deoarece Sadie nu pomenise nimic de musafiri. 
Incă şi mai surprins am fost când am zărit-o pe duduia Ellie pe 
locul de lângă şofer. Din felul cum stătea cu mâinile încrucişate 
pe piept şi se uita la maşina mea cea nouă, am înţeles că nu 
eram singurul care nu ştiuse de acest aranjament. Dar - să dăm 
Cezarului ce-i al Cezarului - căldura prefăcută cu care m-a 
salutat părea suficient de autentică şi m-a sărutat pe obraz. Avea 
o căciuliţă tricotată care o făcea să semene cu un copilaş bătrân 
şi mi-a zâmbit cu buzele strânse când am ajutat-o să şi-o scoată. 

- Nici eu n-am fost la curent, i-am şoptit. 

Deke mi-a scuturat viguros mâna. 

- La mulţi ani, George. Mă bucur să te văd. Mamă, ce bine 
miroase. 

Şi a şters-o la bucătărie. După câteva momente am auzit-o pe 
Sadie râzând şi exclamând: 

- Scoate-ți degetele de acolo, Deke. Nu te-a învăţat mama ta 
cum să te porţi? 

Ellie îşi descheia încet nasturii uriaşi de la haină, fără să-şi ia 
nicio clipă ochii de la mine. 

- E înţelept, George? m-a întrebat. Ce faceţi tu şi cu Sadie - 
crezi că e înţelept? 

Inainte să apuc să-i răspund, a apărut Sadie cu friptura de 
curcan pe care tot o pregătea cu mare tam-tam încă de când ne 
întorsesem de la Candlewood Bungalows. Ne-am aşezat la masă 
şi ne-am prins de mâini. 


478 


- Doamne, binecuvântează mâncarea aceasta, a spus Sadie. 
Şi te rog binecuvântează prietenia pe care o simţim unul pentru 
celălalt cu mintea şi cu sufletul. 

Am crezut că s-a terminat şi am vrut să-i dau drumul la mână, 
dar ea m-a strâns şi mai tare cu stânga, în vreme ce cu dreapta 
strângea mâna lui Ellie. 

- Şi te rog binecuvântează-i pe George şi pe Ellie cu prietenie. 
Ajută-l pe George să-şi amintească bunătatea ei şi ajut-o pe Ellie 
să-şi amintească faptul că, dacă nu ar fi existat George, la noi în 
oraş ar fi fost o fată cu o cicatrice oribilă pe faţă. li iubesc pe 
amândoi şi mă întristează să le văd neîncrederea din ochi. În 
numele lui lisus, amin. 

- Amin! a repetat Deke entuziasmat. Frumoasă rugăciune! 

l-a făcut cu ochiul lui Ellie. 

Cred că o parte din Ellie ar fi vrut să se ridice de la masă şi să 
plece. Poate că menţionarea lui Bobbi Jill a împiedicat-o. Sau 
poate respectul pe care ajunsese să-l nutrească faţă de noua 
bibliotecară. Poate a avut puţin de-a face şi cu mine. Mi-ar plăcea 
să fi fost aşa. 

Sadie se uita la duduia Ellie cu toată vechea ei nerăbdare. 

- Curcanul arată absolut minunat, a spus Ellie şi mi-a dat 
farfuria ei. 

- Vrei să fii bun să-mi pui un ciocănel, George? Şi nu fi zgârcit 
cu umplutura. 

Poate că Sadie era vulnerabilă. Şi poate că Sadie era 
stângace. Dar Sadie putea să fie şi foarte, foarte curajoasă. 

Cât de mult o iubeam. 


3 


Lee, Marina şi June s-au dus în vizită la soţii de Mohrenschildt 
să întâmpine noul an. lar eu am rămas cu îndeletnicirile mele 
singuratice, însă atunci când Sadie m-a sunat să mă întrebe dacă 
vreau s-o duc la balul de revelion de la Bountiful Grange, am 
ezitat. 

- Ştiu la ce te gândeşti, mi-a spus, dar o să fie mai bine decât 
anul trecut. O să avem noi grijă. 

Şi iată-ne, la opt seara, dansând din nou pe sub plasele cu 
baloane. Formaţia de anul acesta se numea Dominoes. In rolul 
principal era un grup de suflători în loc de chitariştii stil Dick Dale 
care dominaseră balul de anul trecut, dar şi aceştia cântau foarte 


479 


bine. Erau aceleaşi castroane cu limonadă roz şi suc de ghimbir, 
unul fără alcool, celălalt cu rom. Aceiaşi fumători sub scara de 
incendiu în aerul rece. Dar atmosfera era mai bună decât cea de 
anul trecut. In aer plutea un sentiment de uşurare şi fericire. In 
octombrie lumea trecuse pe lângă ameninţarea unei catastrofe 
nucleare... şi scăpase. Am surprins câteva comentarii entuziaste 
referitoare la modul în care Kennedy îl făcuse pe bătrânul şi 
fiorosul urs rus să se retragă. 

Pe la ora nouă, în timpul unui dans lent, Sadie a scos un țipăt 
şi s-a retras din braţele mele. Am fost convins că îl recunoscuse 
pe John Clayton în mulţime şi mi-a sărit inima în gât. Dar ţipătul 
ei fusese unul de pură bucurie, căci îi zărise pe Mike Coslaw - 
absurd de chipeş într-un sacou din tweed - şi pe Bobbi Jill Allnut. 
A fugit înspre ei... şi s-a împiedicat de piciorul cuiva. Mike a 
prins-o, a luat-o în braţe şi a învârtit-o. Bobbi mi-a făcut un semn 
timid cu mâna. 

L-am salutat pe Mike şi am sărutat-o pe Bobbi Jill pe obraz. 
Din cicatricea hidoasă mai rămăsese doar o dungă roz deschis. 

- Doctorul mi-a zis că până la vară nici n-o să se mai observe, 
a spus ea. Şi mi-a mai zis că mă refac cel mai repede dintre toţi 
pacienţii lui. Datorită dumneavoastră. 

- Am căpătat un rol în Moartea unui comis voiajor, domnule A, 
m-a informat Mike. Îl joc pe Biff. 

- Rolul parcă e făcut pentru tine, m-am bucurat eu. Doar ai 
grijă să te fereşti de bătăile cu frişcă. 

Într-una dintre pauze l-am văzut că îi spune ceva interpretului 
din orchestră şi am ştiut exact ce va urma. Când au revenit pe 
podium, acesta a anunţat: 

- Avem o cerere specială. Există printre noi un domn George 
Amberson şi o domnişoară Sadie Dunhill? George şi Sadie? Veniţi 
încoace, George şi Sadie, sus de pe scaune, treceţi la acţiune. 

Am păşit pe ring într-o furtună de aplauze. Sadie se 
îmbujorase toată şi râdea în hohote. l-a arătat lui Mike pumnul 
strâns în semn de ameninţare. El a zâmbit cu gura până la 
urechi. Puştiul pleca din trăsăturile lui, lăsând locul bărbatului ce 
va deveni. Abia sesizabil acum, dar cu siguranţă acolo. 
Cântărețul a numărat, iar orchestra a început cu măsura pe care 
încă o mai aud în vise. 

Di-da-daaam... da-di-da-da-daaaa... 

Mi-am întins mâinile spre Sadie. A clătinat din cap, dar a 
început să-şi unduiască şoldurile pe ritm. 


480 


- Luaţi-l, don'şoară Sadie, a strigat Bobbi Jill. Dansaţi! 
| s-au alăturat toţi cei din sala de bal: 

- Dansaţi! Dansaţi! Dansaţi! 

A cedat şi m-a prins de mâini. Şi am dansat. 


4 


La miezul nopţii, formaţia a cântat „Auld Lang Syne” - o altă 
orchestrație decât cea de în urmă cu un an, dar acelaşi cântec 
dulce -, iar baloanele au început să plutească peste noi. Cuplurile 
se îmbrăţişau şi se sărutau. La fel am făcut şi noi. 

- An Nou fericit, G... s-a dat înapoi încruntându-se. Ce s-a 
întâmplat? 

Pe neaşteptate, avusesem în faţa ochilor imaginea clădirii 
Texas Book Depository, cub uriaş şi urât din cărămidă, cu 
ferestre ca nişte ochi. In anul acesta urma să devină o efigie a 
Americii. 

Nu se va întâmpla asta. N-o să te las să ajungi atât de 
departe, Lee. N-o să ajungi niciodată la fereastra aceea de la 
etajul şase. Asta e promisiunea mea de Anul Nou. 

- George? 

- M-a trecut un fior, i-am spus. La mulţi ani! 

M-am aplecat să o sărut, dar ea m-a oprit. 

- O să se întâmple curând, nu-i aşa? Lucrul acela pe care ai 
venit să-l faci. i 

- Da, i-am răspuns. Dar nu chiar acum. In noaptea asta 
suntem doar noi doi. Sărută-mă, iubito. Şi dansează cu mine. 


5 


La sfârşitul lui 1962 şi la începutul lui 1963 am trăit două 
vieţi. Viaţa mea cea bună era în Jodie şi la Candlewood, în Kileen. 
Cealaltă era în Dallas. 

Lee şi Marina se împăcaseră. Primul loc unde au locuit în 
Dallas a fost un apartament ca o groapă de gunoi foarte aproape 
de West Neely. De Mohrenschildt a fost cel care i-a ajutat să se 
mute. George Bouhe nu şi-a făcut apariţia. Nici vreunul din 
ceilalţi emigranţi ruşi. li gonise Lee. // urau, notase Al, iar 
dedesubt: A vrut să-i facă să-l urască. 

Clădirea dărăpănată de la numărul 604 de pe Elsbeth Street 
fusese împărţită în patru sau cinci apartamente, în care stăteau 
claie peste grămadă o mulţime de oameni săraci care munceau 


481 


mult, beau mult şi produceau hoarde de mucoşi foarte sonori. 
Prin comparaţie, fosta locuinţă a soţilor Oswald din Fort Worth 
arăta aproape decent. 

N-am avut nevoie de ajutor electronic pentru a monitoriza 
starea tot mai precară a căsniciei lor; Marina purta pantaloni 
scurţi chiar şi după ce vremea se răcise, de parcă ar fi vrut să-l 
tachineze cu vânătăile ei. Şi cu nurii ei, fireşte. In mod obişnuit, 
June stătea în cărucior, între ei. Nu mai plângea tot aşa de mult 
în timpul partidelor lor de strigăte, ci doar se uita la ei sugându-şi 
degetul sau suzeta. 

intr-o zi din noiembrie 1962, când mă întorceam de la 
bibliotecă, i-am observat pe Lee şi Marina la colţul dintre West 
Neely şi Elsbeth Street, urlând unul la celălalt. Câţiva oameni 
(mai ales femei la ora aceea) ieşiseră în pragul caselor ca să 
urmărească scandalul. June era în cărucior, tăcută şi 
abandonată, înfăşurată într-un pled roz, scămoşat. 

Se certau în rusă, dar mărul discordiei era evident indicat de 
degetul acuzator al lui Lee. Marina purta o fustă neagră şi 
dreaptă - nu ştiu dacă pe vremea aceea şi în locul acela apăruse 
denumirea de fuste stilou - iar fermoarul de pe şoldul stâng era 
pe jumătate tras. Poate doar se blocase în material, dar dacă 
stăteai să asculţi delirul bărbatului ai fi crezut că o prinsese 
făcând trotuarul. 

Femeia şi-a dat părul la o parte din ochi, a făcut un semn spre 
casa unde locuiau acum - la jgheaburile sparte din care curgea 
apă murdară, la gunoaiele şi cutiile goale de bere de pe peluza 
cheală - şi i-a urlat în engleză: 

- Spui minciuni frumoase, apoi aduci soţie şi copil în cooocina 
asta! 

Lee s-a înroşit până la rădăcina părului şi şi-a încrucişat 
braţele peste pieptul costeliv, ca şi cum ar fi vrut să-şi ancoreze 
mâinile ca să nu mai producă şi alte stricăciuni. Şi poate că ar fi 
reuşit, cel puţin de această dată, dacă ea nu ar fi izbucnit în râs 
şi nu şi-ar fi fluturat degetele în dreptul urechii într-un gest ce 
pare a fi comun tuturor culturilor. A vrut să se întoarcă şi să 
plece, dar a tras-o înapoi şi a lovit din greşeală căruciorul 
aproape răsturnându-l. Apoi a lovit-o cu putere. S-a prăbuşit pe 
trotuarul spart şi şi-a acoperit faţa când el s-a aplecat deasupra 
ei. 

- Nu, Lee, nu! Nu mai lovi pe mine! 

N-a lovit-o. A smucit-o ca s-o ridice în picioare şi a început s-o 


482 


zgâlţâie. Capul femeii se mişca în toate direcţiile. 

- Hei! m-a făcut să tresar o voce ruginită din stânga mea. Hei, 
tu, băiete! 

O femeie în vârstă cu un cadru ortopedic stătea în faţa casei 
doar într-o cămaşă de noapte roz din flanel, cu o jachetă vătuită 
deasupra. Părul cărunt îi stătea ridicat, aducându-mi aminte de 
permanentul pe care şi-l făcuse Elsa Lanchester la douăzeci de 
mii de volţi în Mireasa lui Frankenstein. 

- Femeia aia e bătută! Du-te acolo şi opreşte-l! 

- Nu, doamnă. 

Imi tremura vocea. M-am gândit să mai spun Nu mă bag între 
un bărbat şi soția lui, dar ar fi fost o minciună. Adevărul era că 
nu voiam să fac absolut nimic ce ar fi putut schimba viitorul. 

- Fricosule, mi-a spus femeia. 

Cheamă poliţia, aproape că am spus, dar iarăşi mi-am înghiţit 
cuvintele. Dacă cucoana nu se gândise deja la asta şi îi dădeam 
eu ideea, la fel ar fi fost influenţat cursul evenimentelor. Dar a 
venit poliţia? Vreodată? Notiţele lui Al nu spuneau nimic în sensul 
acesta. Tot ce ştiam era că Oswald nu a fost niciodată judecat 
pentru violenţă domestică. Dar cred că puţini bărbaţi erau 
judecaţi pentru aşa ceva în vremurile acelea şi în locul acela. 

Acum o târa spre alee cu o mână, în vreme ce cu cealaltă 
smucea căruciorul după el. Bătrâna mi-a aruncat o ultimă privire 
nimicitoare şi a tropăit înapoi în casă. Se retrăgeau şi ceilalţi. 
Spectacolul se terminase. 

Din cameră, mi-am exersat binoclul asupra monstruozităţii din 
cărămidă roşie situate în diagonală de casa mea. După două ore, 
tocmai când voiam să renunţ la supraveghere, am zărit-o pe 
Marina ieşind cu o valijoară roz şi cu fetiţa înfăşurată în păturică. 
Işi dăduse jos fusta de la care pornise toată tevatura şi îşi pusese 
o pereche de pantaloni şi două pulovere, căci vremea se răcise. 
A mers repede pe stradă, uitându-se în urmă de câteva ori după 
Lee. Când am fost convins că nu avea s-o urmărească, am pornit 
eu după ea. 

A ajuns până la spălătoria de maşini Mister Car Wash, la patru 
străzi distanţă pe West Davis şi a intrat în cabina telefonică. M- 
am aşezat vizavi, pe banca din staţia autobuzului, cu un ziar 
desfăcut în faţă. Douăzeci de minute mai târziu, a apărut 
bătrânul şi devotatul George Bouhe. Marina i-a spus ceva cu o 
expresie foarte serioasă. El a dus-o la maşină şi i-a deschis 
portiera din dreapta şoferului. Ea a zâmbit şi l-a sărutat în fugă 


483 


pe colţul gurii. Sunt sigur că tipul s-a topit de bucurie. Apoi s-a 
urcat la volan şi au plecat. 


6 


În seara aceea a mai avut loc o ceartă în faţa casei de pe 
Elsbeth Street şi din nou vecinii au ieşit să urmărească 
spectacolul. M-am amestecat în mulţime, ştiind că nu voi fi 
observat acolo. 

Cineva - cu siguranţă Bouhe - îi trimisese pe George şi Jeanne 
de Mohrenschildt să ia şi restul lucrurilor Marinei. Probabil că 
Bouhe se gândise că erau singurii care puteau să intre fără ca 
Oswald să recurgă la măsuri de natură fizică. 

- Al dracu' să fiu dacă vă dau ceva! a strigat Lee, fără să-i 
pese de vecinii fascinaţi care îi sorbeau fiecare cuvânt. 

Venele de la gât i se umflaseră şi ieşeau în relief; faţa i se 
colorase iarăşi în roşul acela strălucitor, de rac opărit. Cât de tare 
trebuie să-şi fi detestat tendinţa de a se îmbujora ca o fetiţă 
prinsă cu bileţele de amor. 

De Mohrenschildt a apelat la abordarea raţională. 

- Gândeşte-te, prietene. Aşa mai există o şansă. Dacă ar 
trimite poliţia... 

A făcut un gest din umeri şi şi-a ridicat mâinile înspre cer. 

- Atunci lăsaţi-mă o oră, i-a spus Lee, zâmbind cu toţi dinţii, 
dar cu o expresie încrâncenată. Ca să am timp să-i tai toate 
rochiile şi să distrug toate jucăriile pe care le-au trimis bogătaşii 
ăia ca să-mi cumpere fata. 

- Ce se petrece? m-a întrebat un tânăr. 

Avea cam douăzeci de ani şi călărea o bicicletă Schwinn. 

- Cred că-i o ceartă conjugală. 

- Osmont ăla, sau cum l-o fi chemând, nu? L-a părăsit 
rusoaica? Era şi timpul, părerea mea. Individul e nebun. E 
comunist, ştiai? 

- Cred că am auzit ceva. 

Lee urca ţanţoş treptele cu capul dat pe spate şi spinarea 
ţeapănă - Napoleon retrăgându-se din Moscova - când Jeanne de 
Mohrenschildt a strigat după el: 

- Incetează, stupidnik! 

Lee s-a întors la ea cu ochi mari care parcă spuneau că nu-i 
vine să creadă că se simte rănit. L-a privit pe de Mohrenschildt 
ca şi cum ar fi vrut să zică de ce nu-ti stăpâneşti nevasta, dar de 


484 


Mohrenschildt nu a intervenit. Părea că se distrează. Ca un 
amator de teatru care se uită la o piesă bunicică. Nu 
extraordinară, nu Shakespeare, dar o modalitate acceptabilă de 
a-şi petrece timpul. 

Jeanne: 

- Pentru numele lui Dumnezeu, Lee, dacă-ţi iubeşti soţia, 
încetează să te mai porţi ca un copil răzgâiat. Poartă-te cum 
trebuie. 

- Nu se poate să-mi vorbeşti aşa. 

La nervi, accentul de sudist al lui Lee era şi mai puternic. 

- Ba uite că se poate, şi aşa şi fac, l-a repezit femeia. Lasă-ne 
să-i luăm lucrurile sau am să chem poliţia eu însămi. 

Lee a mârâit: 

- Spune-i să tacă din gură şi să-şi vadă de treaba ei, George. 

De Mohrenschildt a râs plin de voioşie: 

- Astăzi tu eşti treaba noastră, Lee. 

Apoi a devenit serios: 

- Incep să-mi pierd respectul pentru tine, tovarăşe. Lasă-ne să 
intrăm. Dacă-mi preţuieşti prietenia cât o preţuiesc eu pe a ta, 
lasă-ne să intrăm acum. 

Cu umeri gârboviţi, Lee s-a dat la o parte. Jeanne a urcat 
treptele fără să-l învrednicească nici măcar cu o privire. Dar de 
Mohrenschildt s-a oprit şi l-a cuprins pe Lee - care devenise 
înfiorător de slab - într-o îmbrăţişare puternică. După una sau 
două secunde, Oswald l-a îmbrăţişat la rândul lui. Şi am observat 
(cu un amestec de milă şi repulsie) că băiatul - pentru că, de 
fapt, asta era - începuse să plângă. 

- Da’ ce, sunt o pereche de ciudaţi din ăia? a întrebat tânărul 
cu bicicleta. 

- Ciudaţi sunt, într-adevăr, i-am răspuns. Dar nu aşa cum îţi 
închipui. 


7 


Pe la sfârşitul aceleiaşi luni, când m-am întors dintr-unul din 
weekendurile petrecute cu Sadie, am descoperit că Marina şi 
June se întorseseră şi locuiau şi ele acum în haznaua de pe 
Elsbeth Street. O scurtă perioadă, familia a părut liniştită. Lee se 
ducea la muncă - acum mărea fotografii, nu mai asambla uşi din 
aluminiu - şi se întorcea acasă, uneori chiar cu flori. Marina îl 
întâmpina cu pupături. Odată i-a arătat că strânsese gunoiul de 


485 


pe peluza din faţă, iar el a aplaudat-o. Femeia a început să râdă 
şi am putut să observ că îşi reparase dinţii. Nu ştiu cât a avut de- 
a face George Bouhe cu afacerea asta, dar personal cred că 
foarte mult. 

Am urmărit această scenă din colţul străzii şi iarăşi am fost 
luat prin surprindere de vocea ruginită a bătrânei cu cadrul 
ortopedic. 

- Să ştii că n-o să dureze. 

- S-ar putea să aveţi dreptate, i-am spus. 

- Probabil că o s-o omoare. Am mai văzut de astea. 

De sub părul electric, ochii ei mă urmăreau cu dispreţ rece. 

- Şi n-ai de gând să te amesteci, nu-i aşa, Sonny Biscuit? 

- Ba da, i-am spus. Dacă lucrurile se vor înrăutăţi, am s-o fac. 

Şi aveam de gând să-mi ţin această promisiune, chit că nu o 
făcusem pentru binele Marinei. 


8 


În dimineaţa de după cina luată la Sadie de Ziua Puşculiţei, 
am găsit în cutia poştală o notă de la Oswald, deşi era semnată 
A. Hidell. Aflasem despre acest nume fals din însemnările lui Al. 
A însemna Alek, numele cu care îl alinta Marina în timpul 
perioadei petrecute în Minsk. 

Nu m-a deranjat că am primit anunţul respectiv, pentru că 
toată lumea de pe stradă primise câte unul. Fluturaşii fuseseră 
tipăriţi pe hârtie roz-aprins (şterpelită probabil de la actualul loc 
de muncă al lui Oswald) şi am observat vreo zece, dacă nu mai 
mulţi, fâlfâind în rigolă. Locuitorii cartierului Oak Cliff din Dallas 
nu erau renumiţi pentru depozitarea gunoaielor în locuri 
amenajate în acest sens. 


SĂ PROTESTĂM ÎMPOTRIVA FASCISMULUI DE LA CANALUL 9! 
CASA SEGREGAŢIONISTULUI BILLY JAMES HARGIS! 
PROTESTAŢI ÎMPOTRIVA FOSTULUI GENERAL EDWIN WALKER! 


Marţi seara, în timpul televiziei emisiei aşa-zise Cruciada 
Creştină a lui Billy James Hargis, Canalul 9 va da timp de 
emisie GENERALULUI EDWIN WALKER, fascist de dreapta, care 
l-a încurajat pe J.F.K. să invadeze poporul paşnic al Cubei şi 
care a aţâţat DISCRIMINAREA negrilor şi s-a împotrivit 
integrării în sud. (Dacă aveţi îndoieli în ce priveşte această 
informaţie, verificaţi în „Ghidul TV”.) Aceşti doi oameni 
reprezintă tot ce am atacat noi în Războiul Doi şi DELIRUL lor 


486 


Fascist nu are treabă la TV. EDWIN WALKER a fost unul din cei 
din SUPREMAȚIA ALBILOR care a încercat să-l împiedice pe 
JAMES MEREDITH să ia parte la adunarea de la UNIV 
MISSISSIPPI. Dacă iubiţi America protestaţi împotriva timpului 
gratis dat la ăia care propovăduie URA şi VIOLENŢA. Scrieţi o 
scrisoare! Mai bine, veniţi şi protestaţi la Canal 9 pe 27 dec! 
A. Hidell 
Preşedinte „Jos Mâinile de pe Cuba” Filiala Dallas - Fort Worth 


Am observat în treacăt greşelile de ortografie, apoi am 
împăturit fluturaşul şi l-am pus în cutia unde îmi tineam 
manuscrisul. 

In ediţia ziarului Muci Herald din ziua de după „televizia” cu 
Hargis şi cu Walker nu s-a relatat că ar fi fost vreun protest în 
faţa sediului postului Canal 9. Mă îndoiesc că s-a dus cineva şi 
sunt aproape convins că nici măcar Lee nu a trecut pe acolo. Dar 
eu am deschis televizorul pe Canalul 9 joi seara, nerăbdător să-l 
văd pe omul pe care Lee - probabil Lee - va încerca în curând să- 
| ucidă. 

La început a fost doar Hargis, aşezat la un birou şi 
prefăcându-se că îşi notează ceva important în vreme ce din 
fundal se auzea înregistrarea unui cor care interpreta „Imnul de 
luptă al Republicii”. Era un ins grăsuluc cu o grămadă de păr 
negru pieptănat peste cap. Pe când sunetele muzicii se stingeau, 
şi-a lăsat stiloul din mână, s-a uitat fix la cameră şi a spus: 

- Bun venit la Cruciada Creştină, semeni ai mei. V-am adus 
veşti bune - //sus vă iubeşte. Da, vă iubeşte, pe fiecare dintre 
voi. Să ne rugăm împreună. 

Vreo zece minute după asta, Hargis l-a ţăcănit la cap pe 
Atotputernicul. A vorbit despre lucrurile obişnuite, mulţumindu-i 
lui Dumnezeu pentru şansa pe care i-a dat-o de a răspândi 
evanghelia şi instruindu-L pe Acesta să-i binecuvânteze pe cei 
care au trimis ofrande ale dragostei. Apoi a intrat în fondul 
problemei, cerându-l lui Dumnezeu să-i armeze pe Aleşii Lui cu 
sabia şi pavăza dreptăţii ca să putem înfrânge comunismul, care 
şi-a ridicat capul hidos la doar o sută cincizeci de kilometri 
distanţă de coasta Floridei. l-a cerut lui Dumnezeu să îi ofere 
preşedintelui Kennedy înţelepciunea (pe care el, Hargis, aflându- 
se mai aproape de El, o poseda deja) de a intra în Cuba şi dea 
smulge tarele necredinţei. l-a mai cerut lui Dumnezeu şi să pună 
capăt amenințării comuniste tot mai mari din campusurile 


487 


universitare americane - se pare că muzica folk avea o anumită 
legătură cu chestia asta, dar Hargis a cam pierdut şirul când a 
ajuns aici. A încheiat mulţumindu-l lui Dumnezeu pentru 
oaspetele său din această seară, eroul luptei de la Anzio şi a 
celei de la Chosin, Generalul Edwin A. Walker. 

Walker era îmbrăcat într-un costum kaki extrem de 
asemănător cu o uniformă. Dunga pantalonilor părea ascuţită ca 
un brici. Chipul lui împietrit mi-a adus aminte de actorul de 
westernuri Randolph Scott. A dat mâna cu Hargis şi au început să 
vorbească despre comunismul care se răspândise nu doar în 
campusurile universitare, ci şi în sălile Congresului şi în 
comunitatea ştiinţifică. Au atins în treacăt problema fluorizării 
apei. Şi apoi au început discuţia despre Cuba, pe care Walker o 
numea cancerul din Caraibe. 

Am înţeles de ce Walker eşuase atât de penibil în cursa sa 
pentru postul de guvernator al statului Texas cu un an în urmă. 
Ar fi fost în stare să adoarmă nişte liceeni chiar şi la prima oră de 
curs. Dar, când discursul lui începea să treneze, Hargis avea grijă 
să-i dea câte un imbold, intercalând exclamaţii de genul „lisus fie 
lăudat!” şi „Dumnezeu ţi-este martor, frate!”. Au mai pălăvrăgit 
despre apropiata campanie de manifestări, intitulată 
„Operaţiunea Cursa de la Miezul Nopţii”, ce urma să se 
desfăşoare în statele din sud. Apoi Hargis l-a invitat pe Walker să 
lămurească lucrurile cu referire la „anumite acuze injurioase 
despre o posibilă atitudine segregaţionistă apărute în ziarele din 
New York şi nu numai”. 

Şi acum Walker a uitat că e la televizor şi a prins ceva viaţă: 

- Ştii că nu-i nimic altceva decât un vagon de propagandă 
comunistă. 

- Ştiu! a exclamat Hargis. Şi Dumnezeu vrea să îi demaşti, 
frate. 

- Mi-am trăit întreaga viaţă în armata americană şi voi fi 
soldat cu inima până la moarte. (Dacă era după voia lui Lee, asta 
însemna în aproximativ trei luni.) Intotdeauna mi-am îndeplinit 
datoria de soldat. Când preşedintele Eisenhower mi-a ordonat să 
pun capăt tulburărilor din Little Rock din 1957 - izbucnite din 
cauza integrării rasiale forţate în liceul din localitate, după cum 
bine ştii - mi-am făcut datoria. Dar Billy, sunt şi soldat în oastea 
lui Dumnezeu... 

- Soldat creştin! lisus fie lăudat! 

-... şi în calitatea aceasta de creştin, ştiu că integrarea 


488 


forţată este o greşeală cumplită. Contravine constituţiei, 
contravine autonomiei statale şi contravine Bibliei. 

- Impărtăşeşte-ne, l-a îndemnat Hargis şi şi-a şters o lacrimă 
de pe obraz, sau poate o picătură de transpiraţie care trecuse 
prin stratul gros de fard. 

- Urăsc eu rasa neagră? Cei care susţin asta - şi cei care s-au 
zbătut atât ca să mă alunge din serviciul militar pe care îl iubesc 
- sunt mincinoşi şi comunişti. Tu ştii adevărul, oamenii alături de 
care am luptat ştiu adevărul şi Dumnezeu ştie adevărul. 

S-a aplecat spre gazda emisiunii: 

- Crezi că profesorii negri din Alabama şi din Arkansas şi din 
Louisiana şi din marele stat al Texasului îşi doresc integrarea 
rasială? Nu şi-o doresc. O consideră o insultă la adresa talentelor 
şi strădaniilor lor. Crezi că elevii negri îşi doresc să meargă la 
şcoală alături de albii care sunt în mod natural mai înzestrați 
pentru citit, scris şi aritmetică? Crezi că americanii adevăraţi îşi 
doresc corcirea care va rezulta din această împreunare? 

- Sigur că nu! /ijjisuuus fie lăudat! 

Mi-am amintit de semnul pe care îl văzusem în North Carolina, 
cel care arăta spre o potecă străjuită de tufe de oţetar otrăvitor. 
COLORAŢI scria pe el. Walker nu merita să moară, dar mai mult 
ca sigur că avea nevoie de o zguduială straşnică. //sus fie lăudat 
pentru ce/ care o va face. 

Atenţia îmi plecase la plimbare, dar ceea ce spunea acum 
Walker a readus-o înapoi în mare grabă. 

- Dumnezeu, nu generalul Edwin Walker, a fost cel care a 
stabilit poziţia negrilor în lumea Lui atunci când le-a dat o altă 
culoare a pielii şi alte talente. Talente sportive. Ce ne spune 
Biblia despre deosebirea aceasta şi de ce a fost rasa neagră 
blestemată cu atât de multă durere şi trudă? Vom afla dacă citim 
capitolul nouă al genezei, Billy. 

- Dumnezeu fie lăudat pentru cuvântul Lui cel sfânt. 

Walker şi-a închis ochii şi a ridicat mâna dreaptă de parcă 
depunea mărturie la tribunal. 

- Şi Noe a băut vin şi îmbătându-se, s-a dezvelit. lar Ham a 
văzut goliciunea tatălui său şi le-a spus fraţilor săi. Dar Sem şi 
lafet - părintele rasei arabe şi părintele rasei albe, ştiu că ştii 
toate astea, Billy, dar nu toată lumea le ştie, nu toată lumea a 
fost deprinsă cu învăţăturile Bibliei încă de la sânul mamei... 

- Dumnezeu fie lăudat pentru mamele creştine! Spune mai 
departe! 


489 


- Sem şi lafet nu s-au uitat. Şi când s-a trezit Noe şi a aflat ce 
s-a întâmplat, a spus: „Blestemat să fie Canaan, robul robilor să 
fie la fraţii săi, tăietor de lemne să fie şi să care apă cu ciu...” 

N-am mai suportat şi am închis televizorul. 


9 


Ce am văzut la Lee şi Marina în ianuarie şi februarie 1963 m-a 
dus cu gândul la un tricou inscripţionat pe care l-a purtat Christy 
în ultimul an al căsniciei noastre. Chipul unui pirat fioros cu 
mesajul BATAILE VOR CONTINUA PANA CAND MORALITATEA VA 
CREŞTE. Şi multe bătăi au avut loc la numărul 604 de pe Elsbeth 
Street în iarna aceea. Toţi cei din vecinătate auzeam urletele lui 
Lee şi ţipetele Marinei - uneori ţipete de furie, alteori de durere. 
Nimeni nu a intervenit. Nici eu. 

Nu că ar fi fost singura nevastă bătută regulat în Oak Cliff; ba 
chiar parcă se instituise o tradiţie locală în acest sens în serile de 
vineri şi sâmbătă. Din lunile astea cenuşii şi înfiorătoare nu-mi 
amintesc decât că îmi doream fierbinte să se termine serialul 
ăsta jalnic, ca să pot fi cu Sadie tot timpul. Voi verifica dacă Lee 
va fi singur când va încerca să-l omoare pe generalul Walker, 
apoi îmi voi duce la capăt misiunea. Nu era obligatoriu ca Oswald 
să acţioneze singur de ambele dăţi, dar asta era tot ce puteam 
face. După ce voi afla toate răspunsurile - mare parte din ele, în 
orice caz - îl voi ucide pe Lee Oswald cu tot atâta sânge rece ca 
atunci când l-am omorât pe Frank Dunning. 

Vremea a trecut. Incet, dar a trecut. Şi într-o bună zi, cu puţin 
timp înainte ca soţii Oswald să se mute pe Neely Street în 
apartamentul de deasupra mea, am văzut-o pe Marina stând de 
vorbă cu bătrâna cu cadrul ortopedic şi părul în stil Elsa 
Lanchester. Surâdeau amândouă. Bătrâna a întrebat-o ceva. 
Marina a râs, a dat din cap şi şi-a pus mâinile pe abdomen. 

Am împietrit lângă fereastră, cu draperiile trase, binoclul în 
mână şi gura uscată. Această neaşteptată evoluţie a 
evenimentelor nu era menţionată în însemnările lui Al, fie pentru 
că nu ştiuse, sau nu-i păsase. Dar mie îmi păsa. 

Soţia celui pe care l-am aşteptat mai mult de patru ani ca să-l 
omor era din nou însărcinată. 


490 


Capitolul 21 


1 


Pe 2 martie 1963, soții Oswald au devenit vecinii mei de la 
etaj. Şi-au cărat lucrurile din cutia de cărămidă de pe Elsbeth 
Street în braţe, îndesate în cutii din carton. Şi aproape imediat au 
început să se învârtă rolele micuţului magnetofon japonez, dar, 
de obicei, ascultam la căşti. Aşa, conversațiile de deasupra 
aveau viteză normală, dar bineînţeles că tot nu puteam să pricep 
prea multe. 

In săptămâna de după mutarea familiei Oswald în noul bârlog, 
m-am dus la una din casele de amanet de pe Greenville Avenue 
ca să-mi cumpăr un pistol. Primul revolver pe care mi l-a arătat 
cămătarul a fost acelaşi model Colt .38 pe care îl cumpărasem în 
Derry. 

- Foarte bun pentru apărare împotriva pungaşilor şi hoţilor de 
case, mi-a spus cămătarul. Al naibii de precis la douăzeci de 
metri. 

- Cincisprezece, am spus. Cincisprezece metri, aşa ştiu eu. 

Cămătarul şi-a ridicat sprâncenele: 

- Bine, haide cinşpe. Orice cretin care... 

„„.„ar încerca să mă jefuiască trebuie să fie la distanță mai 
mică de atât. 

- ... te-ar acosta o să fie mai aproape. Ce zici? 

Primul impuls, doar ca să întrerup acel dangăt armonic, uşor 
discordant însă, a fost să-i spun că vreau altceva, poate unul de 
calibrul .45, însă întreruperea armoniei ar fi putut să fie o idee 
proastă. Cine să ştie? Ce ştiam, însă, era că pistolul .38 pe care îl 
cumpărasem în Derry îşi făcuse treaba. 

- Cât costă? 

- ŢI-l dau cu doişpe. 

Cu doi dolari mai mult decât dădusem în Derry, dar, sigur, 
asta se întâmplase cu patru ani şi jumătate în urmă. Şi dacă 
ajustam preţul cu rata inflaţiei doisprezece dolari era destul de 
bine. l-am cerut şi o cutie cu gloanţe şi am încheiat afacerea. 

Când cămătarul a văzut că pun şi pistolul şi gloanţele în 
servieta pe care o adusesem special în acest scop, mi-a spus: 

- Să-ţi vând şi un toc pentru pistol, băiete? Nu pari a fi de prin 


491 


părţile astea şi probabil că nu ştii, dar e legal să poţi armă în 
Texas fără permis dacă ai cazier. Ai cazier? 

- Nu, dar nu mă aştept să fiu jefuit în plină zi. 

Cămătarul mi-a azvârlit un zâmbet sumbru: 

- Nu poţi să ştii ce se poate întâmpla pe Greenville Avenue. 
Un tip şi-a zburat creierii aproape de aici acum vreo câţiva ani. 

- Nu mai spune? 

- Da, dom'le, lângă barul Desert Rose. Din cauza unei tipe, 
bineînţeles, îţi dai seama? 

- Imi dau, i-am răspuns. Deşi se mai întâmplă să fie şi din 
cauza politicii. 

- Nee, întotdeauna e vorba de o muiere. 

Imi lăsasem maşina într-o parcare aflată la distanţă de patru 
străzi de casa de amanet şi, ca să ajung la maşina mea cea nouă 
(nouă pentru mine, în orice caz), trebuia să trec prin faţa casei 
de pariuri Faith Financial, unde pariasem pe Miracle Pirates în 
toamna lui 1960. Individul care îmi achitase cei o mie două sute 
de dolari fuma în faţa clădirii. Purta acelaşi cozoroc verde. 
Privirea i-a alunecat peste mine, fără să dea vreun semn că m-ar 
fi recunoscut. 


2 


Asta se întâmpla într-o după-amiază de vineri şi de pe 
Greenville Avenue m-am dus direct la Kileen, unde m-am întâlnit 
cu Sadie la Candlewood Bungalows. Am rămas acolo peste 
noapte, aşa cum ne formaserăm obiceiul în acea iarnă. Ziua 
următoare ea s-a întors în Jodie unde m-am dus şi eu duminică 
pentru a asista la slujbă. După binecuvântare, în timpul părții 
când ne ţinem de mâini şi spunem „Pacea să fie cu voi”, 
gândurile mi s-au îndreptat, într-un mod deloc plăcut, la pistolul 
din portbagajul maşinii mele. 

În timpul prânzului de duminică Sadie m-a întrebat: 

- Mai e mult? Până când vei face ceea ce trebuie să faci? 

- Dacă totul merge cum sper eu, nu mai mult de o lună. 

- Şi dacă nu? 

Mi-am trecut mâinile prin păr şi m-am dus la fereastră. 

- Atunci nu ştiu. Mai ai şi alte întrebări? 

- Da, mi-a răspuns liniştită. Avem prăjitură cu cireşe la desert. 
Vrei să-ţi pun şi puţină frişcă? 

- Da, mulţumesc, i-am spus. Te iubesc, draga mea. 


492 


- Bine faci, a zis ridicându-se să aducă prăjitura. Pentru că mă 
simt cam vulnerabilă. 

Am rămas la fereastră. O maşină trecea încet pe stradă - 
veche dar bună, cum ar fi spus crainicul de la K-Life - şi am avut 
din nou sentimentul că asist la un alt moment armonic. Doar că 
aveam cam des sentimentul acesta în ultima vreme şi de obicei 
nu însemna mai nimic. Şi mi-a venit în minte unul din acronimele 
învăţate de Christy la întrunirile Alcoolicilor Anonimi: FEPR, 
însemnând fantezii ce par reale. 

Dar de data aceasta am făcut o asociere. Maşina era un 
Plymouth Fury alb cu roşu asemenea celei pe care o văzusem în 
parcarea fabricii Worumbo, nu departe de uscătoria lângă care 
se afla vizuina de iepure cu ieşire în anul 1958. Mi-am amintit că 
am ciocănit în portbagajul ei ca să mă conving că-i adevărată. 
Maşina de acum avea plăcuţă de Arkansas, nu de Maine, şi 
totuşi... armonia aceea. Uneori îmi spuneam că dacă voi ajunge 
să ştiu ce anume însemna această armonie, voi şti totul. Aiurea 
gând, dar adevărat. 

Omul cu biletul galben ştia, mi-am zis. Ştia, şi asta i-a adus 
moartea. 

Cel mai recent moment armonic a semnalizat şi a făcut la 
stânga la un semafor, dispărând spre Main Street. 

- Haide la desert, m-a chemat Sadie, făcându-mă să tresar 
puternic. 

Cei de la adunările AA spun că FEPR mai înseamnă şi altceva: 
fugi cât poți de repede. 


3 


În seara aceea, când m-am întors pe Neely Street, mi-am pus 
căştile şi am ascultat ultimele înregistrări. Mă aşteptam să nu 
aud altceva decât rusă, dar de data aceasta am primit şi ceva 
engleză. Şi multe zgomote de bălăceală. 


Marina: (Spune ceva ruseşte) 

LEE: Nu pot, mama, sunt în cadă cu Junie! 

(Alte pleoscăieli şi râsete - râsul lui Lee şi chicotitul ascuţit al 
fetiţei.) 

LEE: Mama, am udat pe jos! Junie p/eosc! Fetiță rea! 

Marina: Şterge! Eu ochiupată! Ochiiupată! (Dar şi ea râde.) 

LEE: Nu pot. Vrei ca asta mică să... (ruseşte) 

Marina: (Vorbeşte ruseşte - certându-i şi râzând în acelaşi 


493 


timp.) 

(Alte pleoscăieli. Marina fredonează un cântec de muzică 
uşoară pe care l-a auzit la KLIF. Foarte frumos.) 

LEE: Mama, adu-ne jucăriile! 

Marina: Da, da. Mereu vreţi jucării. 

(Pleosc, tare. Probabil că uşa de la baie e larg deschisă acum.) 

Marina: (Ruseşte.) 

LEE (cu ton de băieţel bosumflat): Mama, ai uitat mingea 
noastră de cauciuc. 

(Pleosc şi mai mare - copilul ţipă de încântare.) 

Marina: Uite, jucării pentru prințișior şi prințişioară. 

(Toţi trei râd - veselia lor mă lasă rece.) 

LEE: Mama, adu-ne un (ruseşte). Ne-a intrat apă în urechi. 

Marina (râzând): Of, Doamne, şi mai ce? 

Am rămas treaz multă vreme în noaptea aceea, gândindu-mă 
la cei trei. Cum erau fericiţi, şi de ce nu ar fi? Apartamentul de la 
numărul 214 de pe Neely Street nu era mare lucru, dar tot putea 
fi considerat un pas înainte de fosta lor locuinţă. Poate că acum 
dormeau toţi în acelaşi pat, iar June era veselă, nu 
înspăimântată. 

Acum erau patru în pat. Cu cel care creştea în pântecele 
Marinei. 


4 


Lucrurile au început să se mişte mai repede, aşa cum se 
întâmplase şi în Derry, doar că de data aceasta săgeata timpului 
arăta spre ziua de 10 aprilie, nu spre Halloween. Notiţele lui Al, 
pe care mă bizuisem ca să ajung până aici, nu îmi mai erau de 
prea mare folos. In pregătirea terenului pentru atentatul asupra 
lui Walker, Al se concentrase în exclusivitate pe acţiunile şi 
mişcările lui Lee, or, în iarna aceea s-au petrecut mult mai multe 
lucruri, mai ales în viaţa Marinei. 

In primul rând, reuşise să-şi facă un prieten - nu un aspirant 
la statutul de iubiţel vârstnic ca George Bouhe, ci o prietenă, o 
femeie. O chema Ruth Paine şi făcea parte dintr-o sectă 
protestantă. Vorbeşte ruseşte, notase Al într-un stil laconic foarte 
diferit de însemnările lui anterioare. S-au cunoscut la o 
petrecere, 2(??).63. Marina era despărțită de Lee şi va locui cu 
femeia Paine la vremea asasinării lui Kennedy. Şi apoi, ca pe un 
gând întârziat şi nimic altceva: Lee a ascuns M-C în garajul lui 


494 


Paine. Înfăşurată în pătură. 

M-C însemna carabina comandată prin poştă, Mannlicher- 
Carcano, cu care Lee avea de gând să-l omoare pe generalul 
Walker. 

Nu ştiu cine a dat petrecerea la care Lee şi Marina i-au 
cunoscut pe soţii Paine. Nu ştiu cine le-a făcut cunoştinţă. De 
Mohrenschildt? Bouhe? Probabil unul din cei doi, întrucât ceilalţi 
emigranţi începuseră deja să se ţină departe de soţii Oswald. 
Bărbăţelul era un atoateştiutor sarcastic, iar nevestica era un sac 
de box care trecuse pe lângă Dumnezeu ştie câte ocazii când ar 
fi putut să-l părăsească pentru totdeauna. 

Ce ştiu însă este că portiţa de salvare a Marinei Oswald a 
apărut la volanul unui Chevrolet combi roşu cu alb, într-o zi 
ploioasă de la mijlocul lui martie. A parcat în faţa casei şi s-a 
uitat în jur cu şovăială, de parcă nu ar fi fost sigură că nimerise la 
adresa corectă. Ruth Paine era înaltă (deşi nu tot la fel de înaltă 
ca Sadie) şi exagerat de slabă. Părul castaniu îi era pieptănat 
peste fruntea foarte lată şi era prins la spate, stil care nu o 
avantaja. Ochelarii cu rame cu şurub stăteau cocoţaţi pe un nas 
plin de pistrui. Aşa cum mă uitam prin crăpătura dintre draperii, 
mi s-a părut genul de femeie care nu se atinge de carne şi care 
se află în prima linie a demonstrațiilor pentru interzicerea 
bombelor... de fapt, cam asta era Ruth Paine, o femeie care 
aparţinea filosofiei New Age înainte ca aceasta să fie la modă. 

Probabil că Marina o pândise, pentru că a coborât imediat s-o 
întâmpine, cu June în braţe, învelită într-o pătură care s-o apere 
de burniţa rece. Ruth Paine a zâmbit nesigură şi a rostit rar, cu 
pauze între cuvinte: 

- Bună ziua, doamnă Oswald. Sunt Ruth Paine. Mă mai ţineţi 
minte? 

- Kanieşna, a răspuns Marina. Fireşte. 

Apoi a adăugat ceva în rusă. Ruth i-a răspuns în aceeaşi 
limbă... dar cu multe poticneli. 

Marina a poftit-o înăuntru. Am aşteptat până am auzit 
scârţâitul paşilor lor deasupra mea şi mi-am pus căştile 
conectate la microfonul din lampă. Am auzit o conversaţie 
purtată într-o combinaţie de rusă cu engleză. Marina a corectat-o 
pe Ruth de câteva ori, râzând adesea. Am priceput suficient cât 
să înţeleg ce căuta aici Ruth Paine. Ca şi Paul Gregory, voia să ia 
lecţii de rusă. Am mai înţeles şi altceva din râsetele lor frecvente 
şi din discuţia tot mai naturală: se plăceau una pe cealaltă. 


495 


Şi mi-a părut bine pentru Marina. Dacă va fi să-l ucid pe 
Oswald după atentatul lui împotriva generalului Walker, ar putea 
să se ducă să locuiască cu Ruth Paine. Cel puţin aşa speram. 


5 


Ruth a făcut lecţii de rusă pe Neely Street doar de două ori. 
După aceea, Marina şi June se urcau în maşină şi le ducea de 
acolo. Probabil acasă la ea în eleganta suburbie Irving (elegantă 
după standardele din Oak Cliff). N-am găsit adresa în însemnările 
lui Al - nu-i păsa aproape deloc de relaţia dintre Marina şi Ruth, 
poate pentru că se aştepta să termine cu Lee înainte ca puşca să 
ajungă în garajul familiei Paine -, dar am găsit-o în cartea de 
telefon: 2515 West Fifth Street. 

Intr-o după-amiază mohorâtă, cam la două ore după ce 
plecaseră femeile, Lee şi George de Mohrenschildt au apărut în 
maşina acestuia din urmă. Lee a coborât ducând în braţe o 
pungă mare maro pe care era desenat un sombrero şi scria 
PEPINO'S BEST MEXICAN. De Mohrenschildt avea o cutie cu sticle 
de Dos Equis. Au urcat scara exterioară râzând şi sporovăind. Mi- 
am pus căştile cât am putut de repede. Inima îmi bătea să-mi 
iasă din piept. La început n-am auzit nimic, până ce unul din ei a 
aprins lampa. După aceea puteam jura că mă aflu în cameră cu 
ei. 

Doar vă rog nu complotați să-l omorâţi pe Walker, le-am spus 
în gând. Vă rog, nu-mi faceţi sarcina mai grea decât este deja. 

- Scuză deranjul, a spus Lee. In ultima vreme nu mai vrea să 
facă nimic. Doar doarme, se uită la televizor şi povesteşte despre 
femeia aia pe care o învaţă ruseşte. 

De Mohrenschildt a vorbit o vreme despre nişte terenuri 
petrolifere pe care încerca să le obţină în Haiti şi s-a lansat în 
critici dure la adresa regimului represiv al lui Duvalier. 

- La sfârşitul fiecărei zile, morţii din pieţe sunt adunaţi în 
camioane. Mulţi sunt copii care au murit de foame. 

- Castro şi Frontul vor pune capăt acestei situaţii, a spus Lee 
cu asprime. 

- Fie ca pronia cerească să aducă mai repede ziua aceea. 

Am auzit sticle ciocnindu-se, probabil pentru a toasta în 
cinstea ideii ca pronia să facă bine şi să aducă ziua aceea mai 
repede. 

- Cum mai e la muncă, tovarăşe? Cum se face că eşti liber 


496 


acum? 

Nu era la lucru, a explicat Lee, pentru că voia să fie aici. 
Simplu. A pontat şi a plecat. 

- Ce-or să-mi facă? Sunt cel mai bun tehnician pe care îl are 
Bobby Stovall şi el ştie chestia asta. Maistrul, îl cheamă (nu am 
reuşit să înțeleg - Graff? Grafe?), zice „Nu mai face pe liderul de 
sindicat, Lee”. Şi ştii ce fac eu atunci? Râd şi-i zic: „Bine, svinina” 
şi plec de acolo. Toată lumea ştie că e o sulă de porc. 

Dar era evident că lui Lee îi plăcea ce face, chiar dacă se tot 
văita de atitudinea paternă a celor din jur şi de faptul că 
vechimea conta mai mult decât talentul. La un moment dat a 
spus: 

- Ştii, dacă am fi fost în Minsk, pe un teren neutru, aş fi ajuns 
să conduc afacerea într-un an. 

- Ştiu, fiule, este săritor în ochi. 

Spune ce vrea să audă. Il //nguşeşte ca să-i ia minţile. Eram 
sigur de asta. Şi nu-mi plăcea câtuşi de puţin. 

- Ai văzut ziarul de dimineaţă? a întrebat Lee. 

- N-am văzut decât telegrame şi rapoarte toată dimineaţa. De 
ce crezi că am venit dacă nu ca să fug de la birou? 

- Walker a făcut-o, a spus Lee. A intrat în campania lui Hargis 
- sau poate-i campania lui Walker şi Hargis a intrat în ea. Nu-mi 
dau seama. In afurisita aia de Cursă de la Miezul Nopţii. Tembeilii 
ăştia doi o să facă turul sudului şi o să spună tuturor că Asociaţia 
Naţională pentru Promovarea Persoanelor de Culoare e o 
organizaţie comunistă. O să dea integrarea şi dreptul la vot în 
urmă cu douăzeci de ani. 

- Sigur! Şi vor aţâţa ura de rasă. Şi cât va mai dura până vor 
începe masacrele? 

- Sau până cineva îi împuşcă pe Ralph Abernathy şi pe Dr. 
King! 

- Bineînțeles că Dr. King va fi împuşcat, a spus de 
Mohrenschildt râzând. 

Mă ridicasem în picioare şi îmi apăsam căştile pe urechi, în 
vreme ce transpiraţia îmi şiroia pe faţă. Intrasem pe un teren 
periculos - chiar la graniţă cu conspirația. 

- Este doar o chestiune de timp, a continuat de Mohrenschildt. 

S-a auzit cum se deschide o altă sticlă cu bere mexicană şi 
Lee a vorbit: 

- Ar trebui să-i oprească cineva pe ticăloşii ăştia doi. 

- Nu ai dreptate atunci când zici că generalul Walker e un 


497 


tembel, i-a spus de Mohrenschildt pe un ton doct. Hargis, da, 
este. Hargis e un banc prost. Am auzit că are - ca toţi cei de 
teapa lui, de altfel - nişte preferinţe sexuale cam strâmbe; adică 
îi place să gâdile dimineaţa fofoloanca unei fetiţe, iar seara 
poponeţul unui băieţel. 

- Măi, asta-i scârbos! vocea lui Lee s-a piţigăiat pe ultimul 
cuvânt, ca vocea unui puşti aflat la pubertate. 

Apoi a izbucnit în râs. 

- Dar Walker este o cu totul altă mâncare de peşte. Are un rol 
important în Societatea John Birch... 

- Fasciştii ăia antisemiţi! 

- ... Şi cred că este foarte aproape ziua când s-ar putea să o 
conducă. Şi de îndată ce va căpăta încrederea şi aprobarea 
celorlalte grupări de nebuni de dreapta, s-ar putea să candideze 
iarăşi... dar de data asta nu pentru funcţia de guvernator al 
statului Texas. Bănuiesc că va ţinti mai sus. La Senat? Poate, 
poate chiar la Casa Albă? 

- Asta nu se va întâmpla niciodată, dar vocea lui Lee era 
nesigură. 

-E puțin probabil să se întâmple, l-a corectat de 
Mohrenschildt. Insă nu trebuie să subestimezi capacitatea 
burgheziei americane de a îmbrăţişa fascismul sub denumirea de 
populism. Şi nici puterea extraordinară a televiziunii. Fără ea, 
Kennedy nu l-ar fi învins niciodată pe Nixon. 

- Kennedy şi pumnul lui de fier, a mârâit Lee, a cărui 
admiraţie faţă de actualul preşedinte se dusese pe pustii de ceva 
vreme. Kennedy n-o să aibă odihnă câtă vreme Fidel se cacă în 
bufetul lui Batista. 

- Şi nu subestima nici groaza pe care o simte America cea 
albă la gândul apariţiei unei societăţi în care egalitatea între rase 
să fie legea fundamentală. 

- Negrotei, negrotei, negrotei, mexican, mexican mâncător de 
fasole, fasolar! a izbucnit Lee cu atâta furie care parcă îi provoca 
o suferinţă cumplită. Doar asta aud la lucru! 

- Sunt convins. Când în Morning News scrie „măreţul stat 
Texas”, asta înseamnă, de fapt, „Texas, statul urii rasiale”. Şi 
oamenii pleacă urechea! Pentru cineva ca Walker - pentru un 
erou de război ca Walker - un bufon ca Hargis nu-i decât o 
treaptă în plus. Aşa cum von Hindenburg a fost o treaptă pentru 
ascensiunea lui Hitler. Cu PR-ul potrivit, Walker poate să ajungă 
foarte departe. Ştii ce cred? Că acela care l-ar face să dispară pe 


498 


marele general Edwin Rasistul Walker ar face un mare bine 
societăţii noastre. 

M-am prăbuşit greoi în scaunul de lângă măsuţa pe care 
magnetofonul cel mic îşi învârtea rolele. 

- Dacă tu chiar crezi... a început Lee, apoi am auzit un bâzâit 
puternic ce m-a făcut să-mi smulg căştile de la urechi. 

Dar de sus nu s-au auzit nici ţipete de alarmă sau indignare, 
nici zgomot de paşi, aşa că, în cazul în care nu erau atât de 
pricepuţi încât să-şi mascheze foarte bine surpriza, puteam 
presupune că nu descoperiseră microfonul din lampă. Mi-am pus 
căştile la loc. Nimic. Am încercat cu microfonul de distanţă, stând 
pe scaun, cu castronul îndreptat spre tavan. L-am auzit pe Lee 
vorbind şi pe de Mohrenschildt răspunzându-i, din când în când, 
dar nu am putut înţelege ce spuneau. 

Imi asurzise urechea pe care o aveam în apartamentul lui Lee. 

Trecutul este încăpățânat. 

După vreo zece minute de conversaţie - poate despre politică, 
poate despre caracterul enervant al nevestelor, poate despre 
planul cel nou de a-l asasina pe generalul Edwin Walker - de 
Mohrenschildt a coborât scara exterioară şi plecat. 

De deasupra auzeam zgomotul paşilor lui Lee - poc, poc, poc. 
l-am urmărit în dormitor şi am îndreptat microfonul spre locul 
unde s-au oprit. Nimic... nimic... apoi sunetul slab, inconfundabil 
al sforăitului. Când Ruth Paine le-a adus pe Marina şi pe June 
acasă două ore mai târziu, el încă dormea somnul berii 
mexicane. Marina nu l-a trezit. Nici eu nu l-aş fi trezit pe ticălosul 
ăla irascibil. 


6 


Din ziua aceea, Oswald a început să lipsească tot mai des de 
la muncă. Dacă Marina a ştiut, nu a arătat că i-ar fi păsat. Poate 
nici n-a băgat de seamă, era captivată de noua ei prietenă, Ruth. 
Bătăile s-au mai domolit un pic, nu din cauză că ar fi crescut 
moralitatea, ci pentru că Lee era plecat de acasă aproape la fel 
de mult ca şi ea. Deseori îşi lua cu el aparatul de fotografiat. 
Mulțumită însemnărilor lui Al ştiam unde se duce şi ce face. 

Intr-o zi, după ce plecase spre staţia de autobuz, m-am urcat 
în maşină şi m-am îndreptat spre Oak Lawn Avenue. Mi-am 
propus să ajung înaintea autobuzului lui Lee şi aşa s-a întâmplat. 
Fără nicio problemă. Pe ambele laturi ale bulevardului erau locuri 


499 


înclinate de parcare, dar Chevroletul meu roşu era destul de 
bătător la ochi şi nu voiam să risc să-l vadă Lee. L-am parcat 
după colţ, pe Wycliff Avenue, în faţa unei băcănii Alpha Beta. 
Apoi m-am plimbat puţin pe Turtle Creek Boulevard. Casele de 
aici erau haciende construite în stil nou, cu arcade şi stucaturi. 
Pe aleile din faţa caselor erau plantați palmieri, peluzele erau 
mari şi am văzut şi câteva fântâni. 

În faţa numărului 4011, un bărbat îngrijit îmbrăcat (care 
semăna izbitor de tare cu actorul de westernuri Randolph Scott) 
tundea iarba. Edwin Walker a văzut că mă uit la el şi a schiţat un 
gest scurt de salut. l-am răspuns cu acelaşi gest. Apoi ţinta lui 
Lee Oswald şi-a reluat activitatea, iar eu am mers mai departe. 


7 


Străzile care formau cvartalul care mă interesa erau Turtle 
Creek Boulevard (unde locuia generalul), Wycliff Avenue (unde 
îmi lăsasem maşina), Avondale Avenue (pe unde trecusem după 
ce îi răspunsesem generalului la salut) şi Oak Lawn, o străduţă 
plină cu magazine mici, care trecea exact prin spatele casei 
generalului. Oak Lawn mă interesa cel mai mult, deoarece pe aici 
va veni şi va pleca Lee în noaptea de 10 aprilie. 

M-am oprit în faţa magazinului Texas Shoes & Boots, cu 
gulerul hainei din denim ridicat, cu mâinile îndesate în buzunare. 
După vreo trei minute a oprit şi autobuzul la colţul dintre Oak 
Lawn şi Wycliff. Imediat ce s-au deschis uşile au coborât două 
femei cu sacoşe din material textil. Apoi a apărut şi Lee. Avea o 
pungă din hârtie maro, foarte asemănătoare cu punga de 
mâncare pe care şi-o aduc muncitorii la lucru. 

Pe colţ era o biserică mare din piatră. Lee a mers agale către 
bara de metal din faţă, a citit un anunţ de la avizier, şi-a scos un 
carneţel din buzunarul de la pantaloni şi a notat ceva. Apoi s-a 
îndreptat spre mine, punându-şi carneţelul la loc în timp ce 
mergea. Nu mă aşteptasem la aşa ceva. Al crezuse că Lee îşi va 
ascunde puşca lângă şinele de cale ferată de pe cealaltă parte a 
Oak Lawn Avenue, cam la vreo opt sute de metri distanţă. Dar 
poate că Al se înşelase, pentru că Lee n-a aruncat nici măcar o 
privire în direcţia aceea. In schimb era la vreo şaptezeci - optzeci 
de metri de mine şi se apropia repede. 

O să mă observe şi o să-mi spună ceva, mi-am zis. O să-mi 
spună: „Nu eşti tu tipul care stă la parter? Ce cauţi aici?” Şi dacă 


500 


va face asta, viitorul o va apuca într-o direcţie nouă. Şi nu ar fi 
bine. 

M-am holbat la pantofii şi cizmele din vitrină cu transpiraţia 
udându-mi ceafa şi picurându-mi pe spate. Când am îndrăznit să 
privesc la stânga, Lee dispăruse. Ca prin farmec. 

Am urcat strada. Imi doream să-mi fi luat o şapcă, ceva, 
măcar o pereche de ochelari de soare - de ce nu-mi luasem? Ce 
căcat de agent secret eram şi eu? 

Am ajuns la o cafenea, cam la jumătatea cvartalului, al cărei 
afiş din vitrină anunţa că serveşte MICUL DEJUN INTREAGA ZI. 
Lee nu era înăuntru. După cafenea era gura unei alei. Am ajuns 
încet până acolo, am aruncat o privire furişă la dreapta şi l-am 
văzut. Era întors cu spatele la mine. Işi scosese aparatul de 
fotografiat din pungă, dar nu-l folosea, nu încă. Examina 
pubelele, lua capacele, se uita înăuntru, apoi le punea la loc. 

Toate fibrele fiinţei mele, inclusiv toate instinctele de care 
creierul meu avea habar - mă îndemnau să plec de acolo înainte 
să se întoarcă şi să mă vadă, dar un soi de fascinaţie al naibii de 
puternică mă ţintuia în loc. Cred că asta ar fi păţit oricine. In 
fond, câte ocazii avem să urmărim cum un individ pune la cale 
un asasinat cu sânge rece? 

A intrat mai mult pe alee, apoi s-a oprit în dreptul unei plăci 
circulare din metal montată în beton. A încercat s-o ridice. N-a 
reuşit. 

Aleea nu era pavată, avea o mulţime de gropi şi era lungă 
cam de vreo două sute de metri. Pe la jumătatea ei, lanţul care 
îngrădea curţile cu bălării şi terenurile virane era înlocuit de un 
gard din scânduri îmbrăcat în iederă destul de cheală după iarna 
friguroasă şi mohorâtă. Lee a dat la o parte câteva coarde şi a 
încercat una dintre scânduri. A deplasat-o din loc şi a reuşit să se 
furişeze prin spatele ei. 

Sunt foarte frumoase axiomele care spun că nu poţi face 
omletă dacă nu spargi ouăle, însă aveam senzaţia că îmi 
forţasem norocul suficient de mult. Am plecat mai departe. La 
capătul străzii m-am oprit la biserica ce-i atrăsese atenţia lui Lee. 
Biserica Sfinţilor din Ultimele Zile din Oak Lawn. Anunţul de la 
aviz spunea că în fiecare duminică dimineaţă au loc slujbe 
obişnuite, iar în fiecare miercuri seara, de la ora 7:00, au loc 
slujbe speciale, pentru cei nou-veniţi, jumate de o oră de 
socializare, în timpul căreia se vor servi răcoritoare. 

10 aprilie pica într-o miercuri, iar acum planul lui Lee 


501 


(presupunând că nu era planul lui de Mohrenschildt) mi se părea 
destul de clar: va ascunde din timp arma pe alee, apoi va 
aştepta până ce se va sfârşi slujba pentru nou-veniţi şi ora de 
socializare de după, desigur. li va putea auzi discutând şi râzând 
pe credincioşi când se vor îndrepta spre staţia de autobuz. 
Maşinile veneau la fiecare sfert de oră. Lee va trage, va ascunde 
iarăşi puşca sub scândura desprinsă de lângă şine, apoi se va 
amesteca printre oamenii ieşiţi de la biserică. Şi va părăsi scena 
cu autobuzul următor. 

M-am uitat iar la dreapta, tocmai la timp ca să-l văd că iese 
de pe alee. Aparatul era la loc în pungă. S-a dus în staţie şi s-a 
sprijinit de un stâlp. Un bărbat s-a apropiat de el şi l-a întrebat 
ceva. La scurtă vreme, discutau cu însufleţire. Stătea la taifas cu 
un străin, sau poate cu un alt prieten al lui de Mohrenschildt? Un 
ins oarecare de pe stradă sau un complice? Poate că era chiar 
faimosul Trăgător Necunoscut care - în conformitate cu teoriile 
conspirației - pândise de pe colina acoperită cu iarbă din 
apropiere de Dealey Plaza când s-a apropiat coloana de maşini a 
lui Kennedy? Mi-am spus că e o prostie, dar n-aveam cum să fiu 
sigur. Şi asta era cumplit. 

N-aveam cum să fiu sigur de absolut nimic deocamdată, până 
nu voi vedea cu ochii mei că Oswald va fi singur în seara de 10 
aprilie. Şi chiar dacă nici atunci nu voi fi foarte liniştit, voi fi aflat 
suficiente răspunsuri ca să merg mai departe. 

Suficiente răspunsuri ca să-l ucid pe tatăl lui Junie. 

Autobuzul a scârţâit din frâne. Agentul secret X-19, cunoscut 
şi ca Lee Harvey Oswald, renumit marxist şi bătăuş de soţii, s-a 
urcat. Când autobuzul a dispărut, m-am întors şi am intrat pe 
alee. Capătul celălalt dădea într-o curte mare, neîmprejmuită. Un 
Chevy Biscayne din '57 sau '58 era parcat lângă o staţie de 
pompare gaze. Un grătar era aşezat pe un trepied. In spatele lui 
se afla zidul din spate al unei case mari, închise la culoare. Casa 
generalului. M-am uitat în jos şi am văzut o dâră proaspătă în 
ţărână. La capătul ei era un tomberon. Nu-l văzusem pe Lee 
mutându-l din loc dar ştiam că aşa făcuse. Avea intenţia să-şi 
sprijine de el ţeava carabinei în noaptea de zece. 


8 


Luni, 25 martie, Lee a venit cu un pachet lung împachetat în 
hârtie maro. M-am uitat printre perdele şi am văzut cuvintele 


502 


RECOMANDAT şi ASIGURAT tipărite cu litere mari şi roşii. Pentru 
prima dată de când îl cunoşteam, mi se părea nervos şi agitat, 
aruncând priviri furişe la realitatea din jurul lui, nu la ideile 
ciudate care-i mobilau mansarda. Ştiam ce e în pachet: o 
carabină Carcano de 6,5 mm, cunoscută şi sub numele de 
Mannlicher-Carcano, cu lunetă, cumpărată de la magazinul de 
articole sportive Klein's din Chicago. La cinci minute după ce Lee 
a urcat scările spre etajul al doilea, puşca pe care o va folosi ca 
să schimbe istoria era într-un dulap deasupra mea. Şase zile mai 
târziu Marina va face fotografiile cu Lee şi puşca în faţa 
ferestrelor mele, dar eu nu îi voi vedea. Se va întâmpla într-o 
duminică, iar eu voi fi în Jodie. Pe măsură ce ziua de zece se 
apropia tot mai mult, weekendurile cu Sadie deveniseră cele mai 
importante, cele mai dragi lucruri din viaţa mea. 


9 


M-am trezit cu o tresărire puternică atunci când am auzit pe 
cineva mormăind în şoaptă „Tot nu-i târziu”. Mi-am dat seama că 
era vorba de mine şi am tăcut. 

Sadie a murmurat un protest nedesluşit şi s-a întors pe partea 
cealaltă, scârţâitul cunoscut al arcurilor patului m-a readus în 
realitatea locului şi a timpului: Candlewood Bungalows, 5 aprilie 
1963. Am bâjbâit pe noptieră după ceas şi m-am uitat la cifrele 
lui fosforescente. Două şi un sfert dimineaţa, ceea ce înseamnă 
că eram deja pe şase aprilie. 

Tot nu-i târziu. 

Nu-i târziu să ce? Să dau înapoi şi să las să se întâmple ce-o fi 
să se întâmple? Adică ceva foarte rău? Dumnezeu mi-era martor 
că ideea îmi făcea cu ochiul, dacă mergeam mai departe şi 
dădeam greş, aceasta s-ar putea să fie ultima mea noapte cu 
Sadie. Din întreaga viaţă. 

Chiar dacă trebuie să-l ucizi, nu trebuie s-o faci imediat. 

Şi asta-i drept. Oswald se va muta în New Orleans unde va 
locui o vreme după tentativa nereuşită de asasinare a 
generalului - în alt apartament ca o cocină -, dar o va face abia 
peste două săptămâni. Timp suficient să-i opresc ceasul. Dar 
aveam sentimentul că aş face o greşeală dacă aş aştepta prea 
mult. Sigur că puteam găsi motive să mai aştept. Cel mai bun se 
afla acum lângă mine în pat: înaltă, minunată, dezbrăcată, cu 
pielea netedă. Poate că ea nu era decât altă capcană pe care mi- 


503 


o pusese înainte trecutul încăpățânat şi viclean. Dar asta nu 
conta absolut deloc, pentru că o iubeam. Şi îmi puteam imagina, 
extrem de limpede, un scenariu în care eu va trebui să fug după 
ce îl voi ucide pe Oswald. Să fug unde? Inapoi în Maine, desigur. 
Şi să sper că poliţia nu mă va prinde şi voi reuşi să ajung la 
vizuina de iepure şi voi evada într-un viitor unde Sadie Dunhill va 
avea... cam optzeci de ani. In cazul că va mai trăi. Căci era 
destul de puţin probabil la cum fuma. 

M-am ridicat şi m-am dus la fereastră. Doar câteva bungalouri 
erau ocupate la acest început de primăvară. In parcare era un 
camion mânjit cu noroi - sau poate cu bălegar - şi cu remorca 
plină cu unelte agricole. O motocicletă cu ataş marca Indian. 
Câteva maşini combi. Şi un Plymouth Fury de vreo două tone. 
Luna intra şi ieşea din norii subţiri şi nu aveam cum să-mi dau 
seama de culoarea maşinii în bâlbâiala asta de lumină, dar eram 
destul de convins că ştiu care este. 

Mi-am tras pantalonii, mi-am pus maiocul şi pantofii. Am ieşit 
din cabană şi am traversat curtea. Aerul rece mi-a muşcat pielea 
care mai purta căldura aşternutului, dar aproape că nici n-am 
simţit. Da, maşina era un Fury, şi da, era albă cu roşu, dar nu era 
din Maine sau din Arkansas; plăcuţa spunea că e din Oklahoma, 
la fel şi abţibildul de pe geamul din spate care îndemna HAIDE, 
SOONERS! M-am uitat înăuntru şi am văzut mai multe manuale 
împrăştiate pe banchetă. Vreun student care se duce spre sud 
să-şi viziteze familia în vacanţa de primăvară. Sau doi profesori 
în călduri care profită de politica liberală a motelului. 

Un acord într-o altă tonalitate când trecutul s-a armonizat cu 
sine însuşi. Am atins capota, aşa cum o făcusem şi în Lisbon 
Falls, apoi m-am întors în cameră. Sadie se dezvelise, iar 
curentul rece de aer care a intrat odată cu mine a trezit-o. S-a 
ridicat în capul oaselor, şi-a strâns cearşaful la piept, apoi l-a 
lăsat să cadă când şi-a dat seama că eu sunt. 

- Nu poţi să dormi, iubire? 

- Am visat urât şi am ieşit să iau aer. 

- Despre ce ai visat? 

Mi-am descheiat blugii şi mi-am scos pantofii. 

- Nu-mi aduc aminte. 

- Încearcă. Mama zice că dacă îţi povesteşti visele, nu se vor 
îndeplini niciodată. 

M-am urcat lângă ea în pat îmbrăcat doar în maiou şi atât. 

- Mama mea obişnuia să spună că dacă îţi săruţi iubita nu se 


504 


vor îndeplini. 

- Chiar aşa spunea? 

- Nu. 

- Ei bine, a rostit ea gânditoare, mi se pare posibil. Haide să 
încercăm. 

Am încercat. 

Şi un lucru a dus la altul. 


10 


După aceea şi-a aprins o ţigară. Am rămas întins şi urmăream 
cum se ridică fumul şi se albăstreşte în razele de lună care intrau 
prin perdelele pe jumătate trase. Niciodată n-aş ține aşa 
perdelele pe Neely Street, mi-am spus. Pe Neely Street, în 
cealaltă viață a mea, sunt în permanență singur, dar am grijă să 
le trag bine. Le deschid un pic doar când stau la pândă. Nu-mi 
era prea drag de mine în momentul acela. 

- George? 

Am oftat. 

- Nu mă cheamă aşa. 

- Ştiu. 

M-am uitat la ea. A tras fumul în piept, bucurându-se într-o 
manieră total inocentă de ţigara ei, aşa cum fac oamenii pe 
Tărâmul lui Demult. 

- Şi nu am cum să am informaţii în sensul ăsta, dacă aşa 
gândeşti. Dar se înţelege de la sine. Tot trecutul tău este 
inventat. Şi îmi pare bine. Nu prea îmi place George. E cam... 
care-i cuvântul pe care-l foloseşti tu uneori?... cam inept. 

- Ce părere ai despre Jake? 

- De la Jacob? 

- Da. 

- Imi place, s-a întors ea spre mine. In Biblie, lacob s-a luptat 
cu un înger, tu te lupti, nu-i aşa? 

- Aşa cred, dar nu cu un înger. 

Deşi Lee Oswald nu prea aducea a diavol. Pentru rolul ăsta 
parcă George de Mohrenschildt se potrivea mai bine. In Biblie, 
Satana ademeneşte şi apoi dă la o parte. Speram ca de 
Mohrenschildt să se poarte aşa. Sadie şi-a stins ţigara. Avea 
vocea calmă, dar ochii îi erau întunecaţi. 

- O să fii rănit? 

- Nu ştiu. 


505 


- O să pleci? Pentru că dacă pleci, nu cred că o să pot să 
îndur. Mai degrabă aş fi murit decât să-ţi recunosc, dar Reno a 
fost un coşmar. Mă gândeam că te-am pierdut pentru totdeauna, 
a clătinat ea încet din cap. Nu sunt sigură că aş putea să îndur 
aşa ceva. 

- Vreau să mă căsătoresc cu tine, i-am spus. 

- Dumnezeule, a şoptit. Chiar atunci când vreau să spun că 
aşa ceva n-o să se întâmple niciodată, Jake alias George aruncă 
bomba. 

- Nu chiar în momentul ăsta, dar dacă totul va merge aşa cum 
sper săptămâna viitoare... vrei? 

- Sigur că vreau. Dar trebuie să-ţi mai pun o întrebare mică- 
mică. 

- Dacă sunt liber? Din punct de vedere legal? Asta vrei să ştii? 

A dat din cap. 

- Sunt, i-am spus. 

A scos un oftat amuzant şi a zâmbit cu gura până la urechi. 
Apoi a redevenit serioasă. 

- Pot să te ajut cumva? Lasă-mă să te ajut. 

Ideea m-a îngrozit şi probabil că a văzut cum mi s-a schimbat 
expresia. Şi-a prins buza de jos cu dinţii şi şi-a muşcat-o. 

- Aşa de rău e... a murmurat gânditoare. 

- Haide să zicem aşa: acum sunt lângă o maşinărie uriaşă cu 
dinţi mulţi şi foarte ascuţiţi care funcţionează la viteză maximă. 
Nu am să te las lângă mine atâta vreme cât umblu cu ea. 

- Când e? m-a întrebat. Nu ştiu cum să-i zic... întâlnirea ta cu 
destinul? 

- Încă nu m-am hotărât. 

Aveam sentimentul că spusesem deja prea multe, dar dacă 
tot ajunsesem până în punctul acesta, m-am decis să merg un 
pic mai departe. 

- O să se întâmple ceva miercuri seara. Ceva ce trebuie 
neapărat să văd. Apoi mă voi hotărî. 

- Şi nu am cum să te ajut? 

- Nu cred, iubito. 

- Dacă te răzgândeşti şi... 

- Mulţumesc, i-am spus. Foarte mult. Şi chiar vrei să te măriţi 
cu mine? 

- Acum că ştiu că te cheamă Jake? Bineînţeles. 


506 


11 


Luni dimineaţă pe la zece, Marina şi June au plecat cu Ruth 
Paine spre Irving. Aveam nişte treburi şi tocmai mă pregăteam 
să ies, când am auzit paşi pe scară. Era Lee, palid şi încruntat. Cu 
părul  vâlvoi şi faţa acoperită de o erupție de acnee 
postadolescentină. Peste blugi îşi pusese un trenci larg care îi 
flutura peste genunchi. Işi ţinea un braţ peste piept de parcă l-ar 
fi durut coastele. i 

Sau de parcă ar fi ascuns ceva sub haină. /nainte de atentat, 
Lee şi-a încercat puşca cea nouă într-un loc viran, undeva pe 
lângă Love Field, scrisese Al. Nu-mi păsa absolut deloc unde 
trăgea Lee la ţintă. Imi păsa doar că era să dau nas în nas cu el. 
In mod firesc, presupusesem că plecase la lucru, iar eu nu-l 
crezusem şi... 

Şi, că tot veni vorba, de ce nu era la lucru luni dimineaţa? Am 
renunţat să mă mai frământ şi am ieşit. Aveam cu mine servieta 
în care pusesem romanul ce-nu-va-fi-terminat-niciodată, notițele 
lui Al, şi însemnările despre spre aventurile mele pe Tărâmul lui 
Demult. 

Dacă Lee nu va fi singur în seara de 10 aprilie, atunci s-ar 
putea să fiu descoperit şi ucis de unul dintre complicii lui, poate 
chiar de Mohrenschildt însuşi. Nu credeam, însă, că ar fi fost prea 
multe şanse ca aşa ceva să se petreacă, dar era mult mai 
probabil să fiu nevoit să fug după ce îl voi omori pe Oswald. La 
fel de probabil era să fiu prins şi arestat sub acuzaţia de crimă, şi 
nu voiam să găsească nimeni, nici măcar poliţia, notițele lui Al 
sau jurnalul meu, în cazul că una din aceste ipoteze s-ar fi 
adeverit. Pe 8 aprilie mi se părea esenţial să îmi scot toate 
hârtiile din casă şi să mă duc cât mai departe de tânărul tulburat 
şi agresiv de la etaj. M-am dus la First Corn Bank of Dallas şi nu 
am fost deloc surprins să văd că funcţionarul care s-a ocupat de 
mine semăna izbitor de mult cu bancherul de la Hometown Trust 
din Lisbon Falls. Acesta se numea Link, nu Dusen, dar tot aducea 
destul de mult cu un şef de bandă cubanez din vechime, pe 
nume Xavier Cugat. 

M-am arătat interesat să închiriez o casetă de valori şi foarte 
curând, manuscrisele mele erau în Caseta 775. M-am întors pe 
Neely Street, unde am avut un teribil moment de panică când nu 
am putut găsi cheia de la casetă. 

Linişteşte-te, mi-am spus. E în buzunar, pe undeva, şi chiar 


507 


dacă nu mai e acolo, noul tău amic, Richard Link, va fi extrem de 
bucuros să-ți facă un duplicat. Şi s-ar putea să nu te coste mai 
mult de un dolar. 

Ca şi cum ar fi chemat-o gândul, am găsit cheia în colţul 
buzunarului de la pantaloni, printre nişte mărunţiş. Am pus-o pe 
inelul de chei, de unde nu se va pierde. Dacă va trebui să alerg 
la vizuina de iepure şi apoi să păşesc iarăşi în trecut după o 
întoarcere în prezent, o voi avea încă... cu toate că vor fi 
resetate toate cele petrecute în ultimii patru ani şi jumătate. Se 
vor pierde şi manuscrisele aflate acum în caseta de valori de la 
bancă. Asta era o veste bună. 

Vestea proastă era că şi relaţia mea cu Sadie se va pierde. 


508 


Capitolul 22 


1 


După-amiaza zilei de zece aprilie era senină şi caldă, ca o 
avanpremieră a verii. M-am îmbrăcat cu o pereche de pantaloni 
şi unul dintre sacourile sport pe care mi le cumpărasem pe 
vremea când predam la liceul Denholm Consolidated. Am pus în 
servietă revolverul încărcat .38 Police Special. Nu-mi aduc 
aminte să fi fost agitat; acum, că venise clipa, parcă îmi crescuse 
o carapace rece. M-am uitat la ceas: trei-treizeci. 

Planul era să parchez din nou în fața băcăniei Alpha Beta pe 
Wycliff Avenue. Aş fi putut ajunge acolo la patru şi cincisprezece, 
cel mai târziu, cu tot traficul aglomerat din oraş. Mă voi duce la 
alee. Dacă va fi pustie, aşa cum mă aşteptam să fie la ora aceea, 
voi verifica ascunzătoarea din spatele scândurii desprinse. Dacă 
Al avusese dreptate când notase că Lee îşi va ascunde din timp 
puşca (chiar dacă se înşelase asupra locului unde o va ascunde), 
atunci arma va fi acolo. 

O să mă întorc la maşină şi o să mai stau acolo o vreme, 
având grijă să nu scap din ochi staţia de autobuz. In 
eventualitatea că Lee o să apară mai devreme de ora 7:00, când 
va începe slujba pentru noii enoriaşi la biserica mormonilor, mă 
voi duce la cafeneaua unde servesc micul dejun întreaga zi şi mă 
voi aşeza la o masă lângă fereastră. Voi mânca fără să-mi fie 
foame, doar ca să treacă timpul mai repede, urmărind 
autobuzele şi sperând ca atunci când Lee va cobori dintr-unul să 
fie neînsoţit. Sperând, de asemenea, să nu zăresc nici maşina 
uriaşă a lui de Mohrenschildt. 

Acesta era planul. 

Mi-am luat servieta şi m-am uitat iarăşi la ceas. 3:33. Maşina 
avea rezervorul plin şi era gata de drum. Dacă aş fi ieşit chiar 
atunci din casă şi m-aş fi urcat în ea, aşa cum avusesem intenţia, 
telefonul ar fi sunat într-un apartament pustiu. Dar toate astea 
nu s-au întâmplat pentru că cineva mi-a ciocănit în uşă chiar 
când am întins mâna să apăs clanţa. 

Am deschis. In pragul meu era Marina Oswald. 


509 


2 


Am rămas cu gura căscată, ca prostul, incapabil să scot un 
cuvânt. În primul rând din cauza prezenței ei complet 
neaşteptate, dar mai era şi altceva. Nu-mi dădusem seama până 
atunci cât de mult seamănă ochii ei mari şi albaştri cu ochii lui 
Sadie. 

Fie că Marina a ignorat expresia mea surprinsă, fie că n-a 
observat-o. Avea problemele ei. 

- Rog scuze, văzut barbcik meu? 

Şi-a muşcat buzele şi a clătinat uşor din cap. 

- Bar-bat. 

A încercat să-mi arate zâmbetul ei frumos cu dinţii din faţă 
reparaţi, dar nu a prea reuşit. 

- lartă, domnu’, eu nu vorbeşte engleză bună. Eu bielorusă. 

Am auzit pe cineva - bănuiesc că eu eram acela - întrebând-o 
dacă vorbeşte despre individul care locuieşte la etaj. 

- Da, rog, bar-bat al meu, Lee. Stăm sus. Asta mal/enkaia 
noastră - bebe. 

Mi-o arătă pe June care stătea la baza scării în premergător şi 
îşi sugea mulţumită suzeta. 

- Pleacă tot timpul de când el a pierdut munca. 

A încercat iarăşi să zâmbească, dar când şi-a mijit ochii, o 
lacrimă i s-a desprins de pe gene şi s-a rostogolit pe obraz. 

Aşa deci. Inseamnă că Bobby Stovall se poate descurca şi fără 
cel mai bun tehnician al lui. 

- Nu l-am văzut, doamnă... 

„„„ Oswald era să spun, dar m-am oprit la timp. Şi bine am 
făcut pentru că de unde aş fi putut să ştiu cum o cheamă? Nu 
erau abonaţi la nimic. Nu-şi trecuseră numele pe vreuna din cele 
două cutii poştale din faţa casei. Nici eu nu mi-l trecusem. Şi nici 
eu nu eram abonat la nicio publicaţie. 

- Os'wal, mi-a spus şi mi-a întins mâna. 

l-am strâns-o, mai convins ca oricând că trăiesc un vis. Doar 
că palma ei mică şi uscată părea al naibii de reală. 

- Marina Os'wal, îmi pare bine de cunoştinţă, domnu’. 

- Imi pare rău, doamnă Oswald, nu l-am văzut astăzi. 

lnexact. Il văzusem ieşind imediat după prânz, nu la multă 
vreme după ce Marina şi June plecaseră spre Irving în maşina lui 
Ruth Paine. 

- Eu griji pentru el, a spus. El... nu ştiu... scuze. Nu vrut deranj 


510 


pe tine. 

Mi-a aruncat cel mai trist şi mai dulce surâs pe care îl 
văzusem vreodată. Şi-a şters încet lacrima de pe obraz. 

- Dacă îl văd... 

Acum a părut speriată. 

- Nu, nu, să nu spui. El nu vrea eu vorbeşte cu străini. Poate 
sigur vine acasă la cină. 

A coborât şi i-a şoptit ceva în rusă celei mici, care a început să 
râdă şi a ridicat mânuţele dolofane spre mama ei. 

- La revedere, domnu'. Mulţumim frumos. Spui nimic? 

- În regulă, i-am zis. Rămâne secretul nostru. 

N-a înţeles vorbele mele, dar a dat din cap şi a părut mai 
uşurată când am pus degetul la buze. 

Am închis uşa transpirând abundent. Auzeam nu doar un 
singur fluture dând din aripi, ci un roi întreg. 

Poate nu-i nimic. 

Am urmărit-o pe Marina care împingea căruciorul lui June spre 
staţia de autobuz unde probabil că avea de gând să-şi aştepte 
bar-bat-ul... care punea ceva la cale. Măcar atâta lucru ştia şi ea. 
| se citea pe chip. Când nu s-a mai văzut, am dat iarăşi să apăs 
clanţa şi atunci a sunat telefonul. Aproape că nu am vrut să 
răspund, dar foarte puţini oameni îmi ştiau numărul, iar unul 
dintre aceştia era o femeie la care ţineam extrem de mult. 

- Alo? 

- Alo, domnule Amberson, a spus o voce de bărbat, cu un 
accent sudist uşor estompat. 

Nu ştiu dacă mi-am dat seama imediat cine e. Nu-mi aduc 
aminte. Cred că da. 

- Cineva vrea să-ţi zică ceva. 

La sfârşitul anului 1962 şi începutul anului 1963 am trăit două 
vieţi, una în Dallas şi una în Jodie. Ele s-au întâlnit la ora 3:39 în 
după-amiaza zilei de 10 aprilie. Sadie a început să tipe în 
receptor. 


3 


Locuia într-o casă cu un singur etaj pe Bee Tree Lane, într-un 
ansamblu de locuinţe identice din partea de vest a oraşului. O 
fotografie din satelit a cartierului aflată în paginile unei cărţi de 
istorie din anul 2011 ar fi purtat titlul LOCUINŢE DE LA 
JUMATATEA SECOLULUI. Ajunsese acasă în după-amiaza aceea 


511 


pe la trei, pentru că avusese după ore o şedinţă cu elevii care o 
ajutau la bibliotecă. Mă îndoiesc că a observat Plymouthul roşu 
cu alb parcat lângă trotuar puţin mai jos pe stradă. 

Vizavi, patru sau cinci case mai departe, doamna Holloway îşi 
spăla maşina (un Renault Dauphine la care toţi vecinii se uitau 
cam bănuitori). Când a coborât din Broscuţa ei VW, Sadie i-a 
făcut cu mâna. lar doamna Holloway i-a răspuns la salut. Erau 
singurele posesoare de maşini străine (şi cumva cam ciudate) de 
pe stradă, iar acest fapt dăduse naştere unei frumoase 
camaraderii. 

Sadie a stat puţin încruntată în faţa uşii de la intrare. Era 
întredeschisă. Ea o lăsase aşa? A intrat şi a împins uşa în urma 
ei. Nu s-a închis, pentru că încuietoarea fusese forţată, dar ea nu 
a observat. Căci întreaga-i atenţie îi era îndreptată asupra 
peretelui din spatele canapelei. Pe el erau scrise cu propriul ei ruj 
două cuvinte cu litere mari de un metru: PIZDA IMPUŢITA. 

Atunci ar fi trebuit să fugă de acolo, dar surpriza şi indignarea 
îi erau atât de intense, că nu mai rămăsese loc şi pentru spaimă. 
Ştia cine fusese, dar desigur că Johnny plecase deja. Bărbatul cu 
care fusese căsătorită nu avea apetenţă pentru confruntări fizice. 
Sigur, îi adresase o mulţime de cuvinte urâte, mai fusese şi 
palma aceea, dar nimic altceva. 

In plus, toată lenjeria ei era împrăştiată pe jos, formând o 
cărare care ducea în living, pe holişorul cel mic, până în 
dormitor. Toate lucrurile ei - combinezoane, jupoane, sutiene, 
chiloţi, burtiera de care nu avea nevoie, dar pe care o purta 
uneori - erau sfârtecate. La capătul holului, uşa de la baie era 
deschisă. Bara pentru prosoape fusese smulsă din perete. In 
locul ei, pe plăcile de faianţă, cu acelaşi ruj, era scris un alt 
mesaj: CURVA JEGOASA. 

Şi uşa de la dormitor era deschisă. A rămas în pragul ei, fără 
să ştie că Johnny Clayton se ascundea în spatele uşii, într-o mână 
cu un cuţit, iar în cealaltă cu un pistol Smith & Wesson 
Victory .38. Acelaşi model şi acelaşi calibru ca arma cu care Lee 
Oswald îl va ucide pe polițistul J.D. Tippit. 

Conţinutul portfardului era împrăştiat pe cuvertura patului. 
Uşile acordeon ale dulapului erau deschise. O parte din haine 
spânzurau triste de umeraşe, dar majoritatea erau aruncate pe 
jos. Tăiate toate. 

- Johnny, ticălosule. 

A vrut să strige, dar şocul era prea mare. N-a reuşit decât o 


512 


şoaptă. A vrut să se îndrepte spre dulap, dar nu a ajuns prea 
departe. Un braţ i s-a încolăcit în jurul gâtului şi ceva rotund şi 
rece îi apăsa tâmpla. 

- Nu te mişca, nu te zbate. Altfel te omor. 

A încercat să se tragă din strânsoarea lui, dar a lovit-o în cap 
cu patul pistolului. Şi strânsoarea din jurul gâtului a devenit şi 
mai puternică. A văzut cuțitul din pumnul strâns şi a încetat să se 
mai lupte. Johnny era - îi recunoscuse vocea - dar parcă nu era 
Johnny. Se schimbase. 

Ar fi trebuit să-l ascult, şi-a spus - adică să mă fi ascultat pe 
mine. De ce nu l-am ascultat? 

A târât-o până în living, cu braţul tot în jurul gâtului ei, 
sufocând-o, apoi a învârtit-o cu duritate ca să ajungă cu faţa la el 
şi a îmbrâncit-o pe canapea, unde Sadie s-a prăbuşit cu 
picioarele desfăcute. 

- Trage-ţi rochia. Ţi se văd jartierele, curvă ce eşti. 

Era îmbrăcat cu o salopetă lăbărţată (şi doar ea era suficientă 
ca s-o convingă că visa) şi îşi vopsise părul într-un blond- 
portocaliu nenatural. l-a venit să râdă. S-a aşezat pe taburetul 
moale din faţa ei. Cu arma îndreptată spre abdomenul ei. 

- Acum o să-l sunăm pe pulărăul tău. 

- Nu ştiu despre cine... 

- Amberson. Ala cu care te joci de-a ascunde cârnatul la 
bordelul din Kileen. Ştiu tot. Te urmăresc de mult timp. 

- Johnny, dacă pleci acum, nu voi chema poliţia. Chiar dacă 
mi-ai distrus hainele. 

- Haine de curvă, a spus nepăsător. 

- Nu... nu ştiu ce număr are. 

Agenda ei, cea pe care o ţinea de obicei în birou, lângă 
maşina de scris, era acum deschisă, lângă telefon. 

- Eu ştiu. Mai întâi l-am căutat la P, de la Pulărău, dar nu l-am 
găsit. Eu o să cer să ni se facă legătura, aşa, ca să nu-ţi vină vreo 
idee să-i spui ceva telefonistei. Şi după aia o să vorbeşti cu el. 

- Ba nu, Johnny, nu şi dacă vrei să-i faci vreun rău. 

S-a aplecat spre ea. l-a căzut în ochi o şuviţă din părul 
portocaliu şi a dat-o la o parte cu mâna în care ţinea pistolul. 
După aceea a folosit mâna cu cuțitul pentru a ridica receptorul 
din furcă. Tot timpul acesta pistolul nu şi-a abătut direcţia. 

- Sadie, uite cum stă treaba, i-a spus pe un ton aproape 
raţional. O să-l omor pe unul dintre voi. Celălalt va trăi. Tu 
hotărăşti cine. 


513 


Şi nu glumea absolut deloc. Îi putea citi hotărârea pe chip. 

- Şi dacă... şi dacă nu-i acasă? 

A chicotit la auzul stupizeniei din vorbele ei. 

- Atunci ai să mori tu, Sadie. 

Probabil că ea şi-a spus: Pot să trag de timp. E distanță de trei 
ore de la Dallas până la Jodie, chiar mai mult dacă traficul e 
aglomerat. Suficient ca Johnny să-şi vină în fire. Sau să-şi piardă 
o clipă atenţia atât cât să-l lovesc cu ceva şi să fug. 

Bărbatul a format 0 fără să se uite în agendă (întotdeauna 
avusese o memorie aproape perfectă) şi a cerut WEstbrook 7- 
5430. A ascultat. A spus: 

- Mulţumesc. 

Şi linişte. Undeva, la peste o sută cincizeci de kilometri spre 
nord, suna un telefon. Probabil că s-a întrebat de câte ori va 
trebui să sune până când Johnny va pune receptorul la loc în 
furcă şi o va împuşca în burtă. 

Apoi i s-a schimbat expresia. S-a luminat la faţă, ba chiar a 
zâmbit puţin. A observat că dinţii îi rămăseseră la fel de albi, şi 
de ce să nu-i fi rămas? Şi-i peria de vreo şase ori pe zi, cel puţin. 

- Alo, domnule Amberson. Cineva vrea să-ţi zică ceva. 

S-a ridicat din fotoliu şi i-a dat receptorul lui Sadie. Când şi l-a 
apropiat de ureche, cu iuţeala unui şarpe cu clopoței, i-a despicat 
obrazul cu cuțitul. 


4 


- Ce i-ai făcut? am urlat. Nemernicule, ce i-ai făcut? 

- Mai uşor, domnule Amberson. 

Părea că se distrează. Sadie nu mai ţipa, dar o auzeam 
hohotind de plâns. 

- Nu a păţit nimic. Sângerează foarte tare, dar o să-i treacă. 

A făcut o pauză, apoi a continuat pe un ton de observaţie 
logică: 

- Bineînţeles că nu o să mai fie drăguță. Acum arată a ceea ce 
şi este, o curvă de doi bani. Mama mi-a zis că-i curvă. Şi mama 
nu se înşală niciodată. 

- Las-o în pace, Clayton, i-am spus. Te rog. 

- Vreau s-o las în pace. Acum, că am însemnat-o, vreau s-o 
las în pace. Dar uite ce i-am spus şi ei, domnule Amberson. Il voi 
ucide pe unul dintre voi doi. Şi, din cauza ei mi-am pierdut slujba. 
A trebuit să-mi dau demisia şi să mă internez într-un spital unde 


514 


mi-au făcut şocuri electrice ca să scap de închisoare. 

A mai făcut o pauză şi a continuat: 

- Am îmbrâncit o fată pe scări. Incercase să mă atingă. Şi 
totul din cauza căţelei ăsteia împuţite care sângerează în faţa 
mea. Am mâinile pline de sângele ei. O să am nevoie de 
dezinfectant. 

Şi a început să râdă. 

- Clayton... 

- lţi dau trei ore şi jumătate. Până la şapte jumătate. După aia 
vâr două gloanţe în ea. Unul în burtă şi unul în pizda ei jegoasă. 

Din fundal am auzit-o pe Sadie urlând: 

- Să nu care cumva să vii, Jacob! 5 

- TACA-ŢI GURA! a strigat la ea Clayton. TACA-7I GURA! 

Apoi către mine, pe un ton de conversaţie normală: 

- Cine este Jacob? 

- Eu, i-am răspuns. E al doilea nume al meu. 

- Aşa îţi spune în pat când îţi suge pula, pulărăule? 

- Clayton, am reluat eu. Johnny. Gândeşte-te bine la ce faci. 

- Mă tot gândesc de peste un an. Ştii, mi-au făcut tratamente 
cu şocuri în spitalul ăla electric. Au spus că o să-mi oprească 
visele, dar nu s-a întâmplat aşa. Le-au făcut şi mai rele. 

- Cât de tare ai tăiat-o? Dă-mi-o la telefon. 

- Nu. 

- Dacă mă laşi să vorbesc cu ea, poate am să fac ce îmi ceri. 
Dacă nu mi-o dai la telefon, cu siguranţă n-o să te ascult. Eşti 
prea înceţoşat de la şocurile electrice ca să înţelegi ce-ţi spun? 

Se pare că nu era. Am auzit nişte foşnete şi apoi vocea lui 
Sadie, subţire şi tremurătoare: 

- E rău, dar n-o să mor din asta, şi şi-a coborât glasul. Era să- 
mi scoată ochiul... 

A revenit Clayton: 

- Vezi? Târfa ta e bine. Acum urcă-te în Chevroletul tău fiţos şi 
vino aici cât de repede te poartă roţile. Ce zici de chestia asta? 
Dar ascultă-mă cu atenţie, domnule George Jacob Amberson 
Pulărău: dacă anunţi poliţia, dacă văd o singură lumină albastră 
sau roşie, am s-o omor pe căţeaua asta şi după aia şi pe mine. 
Mă crezi în stare? 

- Da. 

- Bine. Văd o ecuaţie cu valori egale: pulărăul şi curviştina. Eu 
sunt la mijloc, eu sunt semnul de egalitate, Amberson, dar tu eşti 
cel care trebuie să se hotărască. Care valoare o să fie cea 


515 


anulată? Decizia îţi aparţine. 

- Nu! a urlat Sadie. Să nu faci aşa ceva! Dacă ai să vii aici o să 
ne omoare pe... 

Am auzit un pocnet şi telefonul a amuţit. 


5 


Până acum am spus numai adevărul şi voi continua să o fac, 
chiar dacă mă voi pune în cea mai proastă lumină posibilă: când 
am pus, cu mâna amorţită, receptorul la loc în furcă, primul meu 
gând a fost că nu avea dreptate, că valorile nu sunt egale. Pe un 
taler al balanței era o bibliotecară frumoasă. Pe celălalt era un 
bărbat care cunoştea viitorul şi care avea - cel puţin teoretic - 
puterea de a-l modifica. Căci o parte din mine chiar se gândea să 
o sacrifice pe Sadie şi să traverseze oraşul până la aleea dintre 
Oak Lawn Avenue şi Turtle Creek Boulevard ca să vadă dacă 
omul care a schimbat istoria Americii acţiona de unul singur. 

M-am urcat în Chevrolet şi m-am îndreptat spre Jodie. De cum 
am ieşit de pe autostradă, am accelerat până la o sută douăzeci 
şi am rămas la viteza aceasta. Cu o mână mi-am deschis 
servieta, mi-am scos pistolul dinăuntru şi mi l-am pus în 
buzunarul hainei. 

Mi-am dat seama că trebuie să-l implic şi pe Deke în toată 
povestea asta. Sigur, era în vârstă şi nu se mai ţinea prea bine 
pe picioare, dar, pur şi simplu, nu mai era nimeni altcineva. In 
plus, ar dori să se implice, mi-am spus. O iubea pe Sadie. | se 
citea pe chip de fiecare dată când se uita la ea. 

Și şi-a trăit viața, a continuat gândul meu cel realist să-mi 
explice. Ea nu. Oricum, va avea parte de aceeaşi şansă pe care 
dementul ţi-a dat-o şi ție. Nu e obligat să vină. 

Dar va veni. Uneori, opţiunile care ne sunt înfăţişate nu sunt 
absolut deloc opţiuni. 

Niciodată nu mi-a fost mai dor de dispărutul meu telefon 
mobil ca în timpul drumului de la Dallas la Jodie. Am găsit o 
cabină telefonică la staţia de benzină de pe SR 109, cam la un 
kilometru după panoul care glorifica eroii fotbalului local. La 
capătul celălalt telefonul a sunat de trei ori... patru... cinci... 

Tocmai când mă pregăteam să închid, când l-am auzit pe 
Deke, puţin nervos şi fără suflare: 

- Alo? Alo? 

- Deke? George sunt. 


516 


- Bună, băiete! 

Acum varianta din seara aceasta a lui Bill Turcotte (din piesa 
de succes Soțul asasin jucată multe stagiuni) părea încântat, nu 
nervos. 

- Eram în grădina de lângă casă. Am vrut să-l las să sune, 
dar... N 

- Taci şi ascultă-mă. S-a întâmplat un lucru foarte rău. Incă se 
mai întâmplă. Sadie a fost deja rănită. Poate că foarte grav. 

A urmat o pauză scurtă. Când a vorbit din nou, vocea lui Deke 
suna mai tânără: cea a bărbatului dur care fără îndoială că 
fusese cu vreo patruzeci de ani şi două soții în urmă. Sau poate 
că vorbea speranţa din mine. In seara aceasta nu mă puteam 
bizui decât pe speranţă şi pe un bărbat de aproape şaptezeci de 
ani. 

- Despre soţul ei vorbeşti, nu? E numai vina mea. Mi s-a părut 
că l-am văzut, dar asta a fost acum câteva săptămâni. Şi avea 
părul mult mai lung decât în poza din anuar. Şi nici nu era 
aceeaşi culoare. Era aproape portocaliu. 

A făcut iarăşi o pauză, apoi a rostit o expresie pe care nu o 
mai auzisem niciodată din gura lui: 

- Futu-i! 

l-am spus ce voia Clayton şi ce intenţii aveam eu. Planul era 
destul de simplu. Se armoniza trecutul cu sine însuşi? Bine, 
atunci, aşa să fie. Ştiam că Deke s-ar putea să facă un infarct - 
Turcotte făcuse - dar asta n-avea să mă împiedice. Pentru că era 
vorba despre Sadie. 

Mă aşteptam să mă întrebe dacă n-ar fi fost mai bine să 
lăsăm poliţia să-şi facă treaba, dar bineînţeles că ştia că nu era 
cazul. Doug Reems, şeriful din Jodie, nu vedea deloc bine, avea 
proteză la un picior şi era chiar mai bătrân decât Deke. Şi nu m-a 
întrebat nici de ce nu anunţasem poliţia statală din Dallas. Dacă 
ar fi făcut-o, i-aş fi răspuns că bănuiam că John Clayton nu 
glumeşte când spune că o va omori pe Sadie dacă vede fie şi o 
singură maşină de poliţie. Era adevărat, dar nu era motivul real. 
Voiam să mă ocup eu însumi de ticălos. 

Eram furibund. 

- Când te aşteaptă să ajungi, George? 

- Până în şapte treizeci. 

- Şi acum e... şapte fără un sfert. Avem un pic de timp. Strada 
din spatele străzii Bee Tree se cheamă Apple, cumva. Am uitat şi 
mai cum. Acolo ne întâlnim? 


517 


- Da. La casa din spatele casei ei. 

- Pot să ajung în cinci minute. 

- Sigur că poţi, dacă goneşti ca nebunul. Ne vedem în zece 
minute. Şi fă-te că aduci ceva, ceva ce să vadă dacă se uită pe 
geam. Nu ştiu ce, poate... 

- E bine o caserolă cu mâncare? 

- E bine. Ne vedem în zece minute. 

Înainte să închid, m-a întrebat: 

- Ai un pistol la tine? 


- Da. 
Vocea i s-a schimbat în mârâit de câine: 
- Foarte bine. 


6 


Strada din spatele casei lui Doris Dunning se numise 
Wyemore Lane. Cea din spatele casei lui Sadie era Apple 
Blossom Way. Casa de la numărul 202 de pe Wyemore era de 
vânzare. În faţa casei de la numărul 140 de pe Apple Blossom 
Way nu era nicio plăcuţă pe care să scrie DE VANZARE, dar 
gazonul era neîngrijit, plin de păpădii. Am oprit în faţa ei şi m-am 
uitat la ceas. Şase cincizeci. 

Două minute mai târziu, Deke şi-a parcat Ranch Wagon-ul în 
spatele maşinii mele şi a coborât. Era îmbrăcat în blugi şi o 
cămaşă cadrilată cu un şiret în loc de cravată. Adusese o 
caserolă pe latura căreia era desenată o floare. Prin capacul din 
sticlă am văzut că era aproape plină cu tocană. 

- Deke, n-am cuvinte să-ţi mul... 

- Nu merit mulţumiri. Merit un şut în fund. Când l-am văzut pe 
Clayton, ieşea de la Western Auto chiar când eu intram. Trebuie 
să fi fost el. Era vânt în ziua aia. Şi i-a dat părul la o parte cât să-i 
văd adânciturile de la tâmple. Dar părul lui... lung şi altă 
culoare... şi era îmbrăcat ca un văcar... măi, să fie! 

A clătinat din cap. 

- Imbătrânesc. N-o să mi-o iert niciodată dacă Sadie păţeşte 
ceva. 

- Te simţi bine? Simţi vreo durere în piept sau ceva de genul 
acesta? 

S-a uitat la mine ca la un nebun. 

- Ai de gând să stăm aici şi să discutăm despre sănătatea 
mea sau încercăm să o scoatem pe Sadie din belea? 


518 


- O să facem mai mult, nu doar să încercăm. Du-te după colţ 
la uşa din faţă. In vremea asta eu o să traversez curtea asta şi o 
să trec prin gardul viu în curtea lui Sadie. 

Bineînţeles că aveam în minte casa familiei Dunning de pe 
Kossuth Street, şi chiar când rosteam aceste cuvinte, mi-am 
amintit că şi curtea micuță a lui Sadie avea o porţiune cu gard 
viu. Il văzusem de multe ori. 

- O să baţi la uşă şi o să zici ceva nostim. Şi suficient de tare 
să te aud eu. Atunci o să fiu în bucătărie. 

- Şi dacă uşa din spate e încuiată? 

- E o cheie sub treaptă. 

- In regulă. 

Deke a mai cugetat puţin încruntându-se, apoi şi-a ridicat 
privirea spre mine: 

- O să strig „De la Avon, doamnă, avem un colet special 
pentru dumneavoastră.” Şi o să ridic vasul ca să mă poată vedea 
prin fereastra de la living. E bine? 

- Da. Nu vreau decât să-i distragi atenţia câteva secunde. 

- Să nu tragi dacă ţi se pare că o poţi răni pe Sadie. Doar 
imobilizează-l pe nemernic. Ai să reuşeşti. Tipul ăla pe care l-am 
văzut era slab ca un cuier. 

Ne-am privit cu ochi sumbri. Un asemenea plan ar fi 
funcţionat în filme ca Maverick sau Gunsmoke, însă asta era 
viaţa reală. lar în viaţa reală se mai întâmplă ca băieţii buni - şi 
fetele bune - să o cam ia în cur. Sau să fie ucişi. 


7 


Curtea din spatele casei de pe Apple Blossom Way nu era 
chiar identică cu cea din spatele casei familiei Dunning, dar 
existau suficiente asemănări. În primul rând, cuşca câinelui, deşi 
nu avea nicio plăcuţă deasupra care să spună AICI E CASA 
CAŢELULUI TAU. Dar o mână de copil scrisese lângă intrarea în 
formă de uşă CASA LU BUTCH. Şi nu erau nici copii plecaţi la 
colindat. Anotimpul era nepotrivit. 

Insă gardul viu arăta exact la fel. 

Am trecut prin el, abia băgând de seamă zgârieturile pe care 
mi le-au făcut crengile pe braţe. Am traversat curticica lui Sadie, 
alergând în pasul piticului şi am încercat uşa. Incuiată. Am pipăit 
sub treaptă, convins că nu voi găsi cheia deoarece trecutul se 
armonizează cu sine însuşi, dar, în egală măsură, este şi 


519 


încăpățânat şi viclean. 

Acolo era. Am scos-o, am băgat-o în încuietoare şi am apăsat- 
o încet. S-a auzit un declic surd dinăuntru când s-a descuiat. M- 
am crispat, aşteptându-mă la strigăte de alarmă. Dar nu, 
niciunul. În living erau aprinse luminile, dar nu se auzeau voci. 
Poate că Sadie era deja moartă, iar Clayton dispăruse. 

Te rog, nu, Doamne. 

Insă, după ce am deschis uşor uşa, l-am auzit. Vorbea cu voce 
sonoră şi monotonă, semănând cu cea pe care ar fi avut-o Billy 
James Hargis dacă ar fi fost îndopat cu sedative. li spunea ce 
curvă este şi cum i-a distrus viaţa. Sau poate se referea la fata 
care încercase să-l atingă. Toate erau la fel pentru Johnny 
Clayton: purtătoare de boli şi flămânde după sex. Trebuia să 
impui legea. Şi, bineînţeles, şi mătura. 

Mi-am scos pantofii şi i-am lăsat pe linoleum. Deasupra 
chiuvetei era aprinsă lumina. Mi-am verificat umbra ca să fiu 
sigur că nu va intra în cameră înaintea mea. Mi-am scos pistolul 
din buzunar şi am traversat bucătăria cu intenţia de a aştepta în 
pragul livingului până voi auzi De /a Avon, doamnă! Atunci o să 
intru în goană. 

Doar că nu aşa s-au petrecut lucrurile. Când Deke a strigat, 
nu era nimic vesel în tonul lui. Era un țipăt de furie revoltată. Și 
nu venea de la uşa din faţă, ci dinlăuntrul casei. 

- O, Dumnezeule! Sadie! 

După aceea, totul s-a întâmplat foarte, foarte repede. 


8 


Clayton forţase uşa din faţă, aşa că nu se mai închidea bine. 
Sadie nu observase, dar Deke da. In loc să bată, a împins-o şi a 
intrat cu caserola cu tocană în mâini. Clayton stătea tot pe 
taburet cu arma îndreptată spre Sadie, dar lăsase cuțitul pe 
duşumea alături de el. Mai târziu Deke mi-a spus că nici nu ştiuse 
că avea un cuțit. Şi mă îndoiesc şi că a observat pistolul. Toată 
atenţia i se focalizase asupra lui Sadie. Partea de sus a rochiei 
era acum colorată într-un maro mâlos. Mâna şi braţul canapelei 
erau amândouă pline de sânge, dar imaginea cea mai 
îngrozitoare era cea a chipului ei întors spre el. Obrazul stâng îi 
atârna sfârtecat în două, aidoma unei perdele sfâşiate. 

- O, Dumnezeule! Sadie! 

Şocat, a strigat fără să-şi dea seama ce face. 


520 


Clayton s-a întors la el, cu dinţii dezgoliţi ca într-un mărâit de 
fiară. A ridicat arma. Am văzut ce se petrece şi am ţâşnit pe uşa 
dintre bucătărie şi living. Şi am văzut-o pe Sadie care întinde 
piciorul şi loveşte taburetul. Clayton a tras, dar glonţul s-a înfipt 
în tavan. Pe când încerca să se ridice, Deke a aruncat în el 
caserola. Capacul a căzut. Tăiţei, carne, ardei gras şi sos de roşii 
s-au împrăştiat prin cameră. Vasul, încă pe jumătate plin, l-a lovit 
pe Clayton în mână. Tocana l-a mânjit. Pistolul a zburat cât colo. 

Am văzut sângele, am văzut faţa desfigurată a lui Sadie. L-am 
văzut pe Clayton ghemuit pe covorul pătat şi mi-am ridicat 
propria-mi armă. 

- Nu! a strigat Sadie. Nu, te rog, nu! 

lar strigătul ei mi-a limpezit minţile ca şi cum m-ar fi pălmuit. 
Dacă l-aş fi ucis, aş fi fost cercetat de poliţie, indiferent cât de 
îndreptăţit ar fi fost gestul meu. Identitatea lui George Amberson 
s-ar fi dus pe copcă şi ar fi dispărut orice şansă de a împiedica 
asasinatul din noiembrie. Şi, chiar, cam cât de îndreptățit aş fi? 
Omul era dezarmat. 

Sau aşa am crezut, pentru că nici eu nu observasem cuțitul. 
Era ascuns de taburetul răsturnat. Dar chiar dacă ar fi fost la 
vedere, poate că tot nu l-aş fi observat. 

Mi-am pus pistolul la loc în buzunar şi l-am ridicat în picioare. 

- Nu ai voie să mă loveşti! 

Ţipătul lui a împroşcat salivă. Ochii i se rostogoleau în cap 
asemenea unui om care face o criză de epilepsie. Vezica urinară i 
s-a relaxat. l-am auzit urina picurând pe covor. 

- Sunt bolnav mintal. Nu sunt răspunzător pentru faptele 
mele. Nu poţi să mă tragi la răspundere. Am certificat medical, e 
în torpedoul de la maşină, o săţi-l... 

Miorlăitul din vocea lui, groaza abjectă pe care i-o puteai citi 
pe chip acum, că nu mai avea pistolul, felul în care-i atârnau pe 
lângă obraji şuviţele slinoase de păr portocaliu, chiar şi mirosul 
de tocană... toate astea m-au înfuriat şi mai tare. Dar mai ales 
Sadie, ghemuită pe canapea şi plină de sânge. Părul i se 
desfăcuse, iar pe partea stângă a chipului îngrozitor de rănit se 
amestecase cu sângele închegat. Va avea o cicatrice în acelaşi 
loc unde se afla urma celei a lui Bobbi Jill, bineînţeles că aşa va 
fi, căci trecutul se armonizează. Doar că tăietura lui Sadie arăta 
mult, mult mai rău. L-am pocnit în falca dreaptă suficient de tare 
ca să-i ţâşnească saliva prin stânga. 

- Dement împuțit, asta-i pentru mătură! 


521 


L-am pocnit iar în stânga, făcând să-i ţâşnească saliva din 
dreapta şi desfătându-mă la auzul ţipătului lui în felul acela 
nefericit şi amar rezervat doar acelor întâmplări unde răul e mult 
prea mare pentru a putea fi reparat, sau iertat. 

- Asta-i pentru Sadie! _ 

Mi-am strâns pumnul. Intr-o altă lume, Deke urla în telefon. Şi 
se freca pe piept aşa cum făcuse Turcotte? Nu. Cel puţin, nu 
încă. În aceeaşi altă lume, Sadie gemea. 

- ȘI asta-i pentru mine! 

L-am lovit cu pumnul şi - am zis că voi spune adevărul, tot 
adevărul - când i-am spart nasul, urletul lui de durere a fost 
muzică pentru urechile mele. l-am dat drumul şi s-a prăbuşit pe 
covor ca o cârpă. Atunci m-am întors spre Sadie. 

S-a străduit să se ridice de pe canapea, dar a căzut la loc. A 
încercat să-şi întindă braţele spre mine, dar nici asta nu a fost în 
stare să facă. l-au căzut moi mâinile în poala rochiei îmbibate cu 
sânge. Ochii i s-au dat peste cap şi am fost convins că o să 
leşine, dar s-a ţinut tare. 

- Ai venit, mi-a şoptit ea. O, Jake, ai venit să mă scapi. 
Amândoi aţi venit. 

- Bee Tree Lane! a zbierat Deke în receptor. Nu, nu ştiu 
numărul, nu mi-l aduc aminte, dar o să vedeţi în faţă un bătrân 
cu tocană pe pantofi care dă din mâini! Grăbiţi-vă! A pierdut 
foarte mult sânge! 

- Nu te mişca, i-am spus lui Sadie. Nu încerca să... 

A privit peste umărul meu cu ochi măriţi de spaimă. 

- Fereşte-te! Jake, fereşte-te! 

M-am întors, scotocind în buzunar după pistol. S-a întors şi 
Deke ţinând receptorul ca pe o bâtă în mâinile lui cu noduri 
artritice. Dar deşi Clayton apucase cuțitul pe care îl folosise ca s- 
o desfigureze pe Sadie, nu avea să mai facă rău nimănui. 
Nimănuli în afară de lui însuşi. 

Şi a urmat o altă scenă în care mai jucasem, de data aceasta 
pe Greenville Avenue, nu la multă vreme după ce sosisem în 
Texas. Nu se auzea Muddy Waters cântând tare din barul Desert 
Rose, dar o altă femeie era rănită foarte grav şi un alt bărbat 
sângera din cauza unui alt nas spart, tot cu cămaşa scoasă din 
pantaloni. Cel de acum ţinea în mână un cuţit, nu un pistol. Dar 
în rest, totul era la fel. 

- Nu, Clayton! am strigat eu. Lasă-l jos! 

Ochii, desluşiţi printre şuviţele slinoase de păr portocaliu, îi 


522 


ieşeau din orbite holbându-se la femeia speriată şi pe jumătate 
leşinată de pe canapea. 

- Asta vrei, Sadie? a urlat el. Dacă asta vrei, atunci o să-ţi dau 
ce vrei! 

Rânjind cu deznădejde, a ridicat cuțitul în dreptul gâtului... şi 
a tăiat. 


523 


Partea a V-a 
22.11.1963 


ÎL 


sa lea lea |an (ES (ES 
i Es Li Es ES 


524 


Capitolul 23 


1 


Din cotidianul Morning News din Dallas, 11 aprilie 1963 
(pagina 1): 
ASASIN CU PUŞCĂ TRAGE ÎN WALKER 
De Eddie Hughes 


Poliția spune că un individ a încercat să-l asasineze pe fostul 
General Maior Edwin A. Walker cu o puşcă de mare precizie şi l-a ratat 
cu mai puţin de un centimetru pe controversatul revoluţionar. 

Walker îşi calcula taxele la ora 9:00 seara când glonţul a trecut 
printr-o fereastră din spatele casei şi s-a înfipt în peretele de lângă el. 

Poliţia ne-a declarat că se pare că o mişcare involuntară a lui Walker 
a fost cea care i-a salvat viaţa. 

„Se afla exact în raza de acţiune a armei”, ne-a spus detectivul Ira 
Van Cleave. „Cu siguranţă că persoana respectivă a vrut să-l ucidă.” 

Walker şi-a scos din mâneca dreaptă nişte fragmente din cartuş şi 
încă îşi mai scutura din păr cioburi de sticlă şi aşchii de glonţ în 
momentul sosirii reporterilor. 

Walker ne-a declarat că se întorsese luni la reşedinţa sa din Dallas 
după prima etapă a turneului de conferinţe intitulat „Operaţiunea Cursa 
de la Miezul Nopţii”. Le-a mai spus reporterilor şi că... 


Din cotidianul Morning News din Dallas, 12 aprilie 1963 
(pagina 7): 
BOLNAV MINTAL ÎŞI TAIE FOSTA SOŢIE Şi SE SINUCIDE 
De Mack Dugas 


(JODIE) Deacon „Deke” Simmons, în vârstă de 77 de ani, a ajuns 
prea târziu miercuri seara pentru a o mai putea salva de la rănire pe 
Sadie Dunhill, dar situaţia ar fi putut fi mult mai rea pentru doamna de 
28 de ani, îndrăgita bibliotecară de la liceul Denholm Consolidated. 

Conform spuselor lui Douglas Reems, şeriful din Jodie, „Dacă Deke 
n-ar fi venit atunci, aproape sigur că domnişoara Dunhill ar fi fost 
omorâtă”. La întrebările ziariştilor Simmons a răspuns doar: „Nu vreau 
să vorbesc despre ce s-a întâmplat, s-a terminat.” 

Şeriful Reems ne-a spus că Simmons l-a doborât pe mult mai tânărul 
John Clayton care a scăpat revolverul din mână în toiul luptei. Atunci a 
scos cuțitul pe care îl folosise să-şi rănească soţia şi şi-a tăiat gâtul. 
Simmons împreună cu un alt bărbat, George Amberson din Dallas, au 
încercat în zadar să-i oprească sângerarea. Decesul lui Clayton a fost 


525 


declarat de medicul sosit la faţa locului. 

Nu am reuşit să îl găsim pentru comentarii pe domnul Amberson, 
fost profesor la Denholm Consolidated, care a ajuns acolo după ce 
Clayton a fost dezarmat, însă acesta i-a declarat şerifului Reems că s-ar 
fi putut ca John Clayton - care fusese internat pentru probleme psihice 
- să-şi fi urmărit fosta soţie de luni întregi. Personalul liceului fusese 
prevenit, iar directoarea Ellen Dockerty făcuse rost de o fotografie a lui 
Clayton, dar se pare că acesta se deghizase pentru a nu fi recunoscut. 

Domnişoara Dunhill a fost transportată cu o ambulanţă la spitalul 
Parkland Memorial din Dallas şi ni s-a transmis că starea ei este bună. 


2 


Abia sâmbătă mi s-a permis s-o văd. Până atunci am stat 
aproape tot timpul în sala de aşteptare cu o carte pe care nu mă 
puteam concentra s-o citesc. 

Ceea ce nu m-a deranjat, deoarece am avut parte de multă 
companie - majoritatea profesorilor au venit să afle cum se mai 
simte Sadie, aşa cum au venit şi aproximativ o sută de elevi, cei 
fără permis de conducere fiind aduşi în Dallas de părinţi. Mulţi au 
rămas să doneze sânge care să înlocuiască litrii pierduţi de 
Sadie. Curând, servieta mea a fost burduşită cu felicitări de 
însănătoşire grabnică şi bilete prin care îşi manifestau grija 
pentru starea ei. lar florile aduse au transformat cabinetul 
asistentelor în seră. Crezusem că m-am obişnuit cu viaţa din 
trecut, dar, când am putut, în cele din urmă, s-o văd, tot am fost 
şocat de rezerva în care stătea Sadie la Parkland, o cămăruţă 
încinsă, aproape de dimensiunile unui dulap. Fără grup sanitar. O 
canapea urâtă pe care doar un pitic s-ar fi putut simţi confortabil 
înghesuită într-un colţ, o draperie semiopacă în jurul patului 
(pentru semiintimitate). Manivelă în loc de butoane pentru 
ridicarea şi coborârea patului, cu vopseaua albă cojită de multele 
mâini care au folosit-o. Bineînţeles că nu existau şi monitoarele 
pe care să fie afişate semnele vitale, şi nici televizor la care să se 
uite pacientul. 

Un singur recipient din sticlă plin cu ceva - probabil soluţie 
salină - atârna de un stativ metalic. Din el pornea un tub subţire 
care dispărea sub un bandaj voluminos aflat pe dosul palmei 
stângi a lui Sadie. 

insă nu la fel de voluminos ca bandajul înfăşurat pe partea 
stângă a capului ei. li tăiaseră părul de acolo, dându-i un aspect 
deformat şi pedepsit... şi, sigur, fusese pedepsită. Doctorii îi 


526 


lăsaseră o fantă foarte îngustă pentru ochi. Asta împreună cu 
ochiul din partea nebandajată, nevătămată a feţei au clipit des 
deschizându-se când mi-a auzit paşii. Şi, cu toate că era îndopată 
cu medicamente, privirea ei a avut un licăr pasager de panică ce 
mi-a strâns inima; apoi s-a întors încet cu faţa la perete. 

- Sadie, iubito, eu sunt. 

- Bună, „eu sunt”, mi-a răspuns fără să se întoarcă. 

Am atins umărul lăsat gol de cămaşa de spital, dar s-a smucit 
respingându-mă. 

- Te rog, nu te uita la mine. 

- Sadie, nu contează. 

S-a întors. Doi ochi trişti, ameţiţi de morfină, m-au privit fix, 
unul dintre ei mijit prin orificiul din tifon. Prin pansament se 
întindea o pată urâtă, galben-roşiatică. Probabil sânge şi un 
unguent. 

- Ba contează. Nu seamănă deloc cu ce a păţit Bobbi Jill, a 
spus încercând să zâmbească. Ştii cum arată o minge de 
baseball, cu toate cusăturile alea roşii? Aşa arată şi Sadie acum. 
E cusută în sus şi în jos şi în jur. 

- Vor dispărea. 

- Nu pricepi. Mi-a străpuns obrazul până în gură. 

- Dar trăieşti. Şi te iubesc. 

- Să spui asta şi când o să-mi scoată bandajele, mi-a zis cu 
vocea albă, năucită de medicamente. In comparaţie cu mine, 
Mireasa lui Frankenstein seamănă cu Liz Taylor. 

l-am luat mâna: 

- Am citi odată... 

- Nu cred că mă simt în stare de o discuţie literară, Jake. 

A încercat iarăşi să se întoarcă cu spatele la mine, dar nu i-am 
dat drumul la mână. 

- Era un proverb japonez. „Dacă există dragoste, semnele de 
vărsat de vânt sunt frumoase ca nişte gropiţe în obraji.” O să-ţi 
iubesc chipul indiferent cum va arăta. Pentru că este al tău. 

A început să plângă şi am ţinut-o în braţe până s-a potolit. De 
fapt, chiar am crezut că adormise, când am auzit-o: 

- Ştiu că eu sunt de vină, eu m-am măritat cu el, dar... 

- Nu e vina ta, Sadie, nu aveai cum să ştii. 

- Am ştiut că nu e ceva în regulă la el. Şi tot nu m-am lăsat. 
Cred că din cauză că mama şi tata ţineau atât de mult la 
căsătoria asta. Incă n-au venit să mă vadă şi mă bucur. Pentru că 
şi pe ei dau vina. Groaznic, nu? 


527 


- Dacă tot te-ai hotărât să împărţi vina, păstrează o porţie şi 
pentru mine. Am dat nas în nas cu nenorocitul acela de Plymouth 
al lui de cel puţin două ori şi poate de alte două l-am surprins cu 
coada ochiului. 

- Nu ai de ce să te simţi vinovat din cauza asta. Detectivul de 
la poliţia statală şi jandarmul de Texas care m-au interogat mi-au 
spus că Johnny avea portbagajul plin cu plăcuţe de înmatriculare. 
Bănuiesc că le-a furat de prin parcările motelurilor. Şi mai avea şi 
o droaie de abţibilduri, deca/co-cum le zici tu... 

- Decalcomanii. 

Mă gândeam la cea care mă păcălise la Candlewood doar cu 
câteva nopţi în urmă. HAIDE, SOONERS. Făcusem greşeala de a 
considera faptul că mă întâlneam cu Plymouthul roşu cu alb 
drept o altă armonie a trecutului, dar ar fi trebuit să fiu mai 
prevăzător. Şi aş fi fost mai prevăzător dacă nu aş fi avut 
jumătate din minte plecată la Dallas cu Oswald şi cu generalul 
Walker, dacă avea vreo importanţă cine mai purta răspunderea 
pentru ce se întâmplase. Puteam să-l aducem şi pe Deke în 
discuţie. In fond, el îl văzuse pe Clayton, îi observase adânciturile 
inconfundabile de la tâmple. 

Las-o baltă, mi-am spus. S-a întâmplat. Nu mai ai ce-i face. 

Dar de fapt, aveam ce-i face. 

- Jake, a aflat poliţia că nu eşti... că nu eşti tocmai cine te 
pretinzi a fi? 

l-am dat pe spate părul care rămăsese încă lung în partea 
dreaptă. 

- Totul e în regulă. 

Deke şi cu mine răspunseserăm întrebărilor puse de aceiaşi 
poliţişti care o interogaseră pe Sadie înainte să fie dusă în sala 
de operaţie. Detectivul ne-a mustrat cu jumătate de gură, 
spunând că ne-am uitat la prea multe westernuri, dar nu i-a 
împărtăşit opinia, apoi ne-a strâns mâinile şi ne-a spus: „In locul 
vostru aş fi făcut exact la fel.” 

- Deke a avut grijă să nu ies prea în faţă. Tocmai pentru ca, la 
anul, consiliul director să nu aibă obiecţii în privinţa revenirii tale 
la şcoală. Mi se pare absolut incredibil că ai putea fi concediată 
pe motive de imoralitate doar pentru că un dement s-a apucat să 
te taie, dar Deke e de părere că ar fi mai bine dacă... 

- Nu mă pot întoarce la şcoală. Nu pot să apar aşa în faţa 
copiilor. 

- Sadie, dacă ai şti câţi au venit... 


528 


- E foarte frumos din partea lor şi mă impresionează mult, dar 
tocmai pe ei nu i-aş putea privi în ochi. Nu pricepi? Cred că m-aş 
descurca cu cei care ar râde de mine sau ar face glume pe 
socoteala mea. Am avut în Georgia o colegă cu buză de iepure şi 
am învăţat foarte multe din comportamentul ei în faţa cruzimii 
adolescenților. Ceilalţi m-ar face să mă simt oribil. Cei bine 
intenţionaţi, privirile lor compătimitoare... sau cei care nu ar 
suporta să se uite la mine deloc. 

A scos un oftat cutremurat şi a explodat: 

- Şi sunt furioasă. Ştiu că viaţa este grea, cred că toți ştim 
asta în adâncul nostru. Dar de ce trebuie să fie şi crudă? De ce 
trebuie să muşte? 

Am luat-o în braţe. Obrazul teafăr era fierbinte şi tremura. 

- Nu ştiu, iubita mea. 

- De ce nu ne este dată şi o a doua şansă? 

Şi am ţinut-o aşa până când a început să respire mai calm. 
Atunci m-am ridicat să plec. Fără să deschidă ochii, mi-a spus: 

- Ziceai că trebuie să vezi cu ochii tăi ceva miercuri seara. Şi 
nu cred că te refereai la sinuciderea lui Johnny Clayton. 

- Nu. 

- N-ai mai ajuns? 

M-am gândit s-o mint, dar n-am făcut-o: 

- Nu. 

Acum şi-a deschis ochii, dar cu trudă şi nu aveau să stea 
multă vreme deschişi. 

- Tu ai să primeşti o a doua şansă? 

- Nu ştiu. Nu contează. 

Dar nu era adevărat. Pentru că ar fi contat pentru soţia şi 
copiii lui Kennedy; ar fi contat pentru fraţii lui; poate şi pentru 
Martin Luther King; cu siguranţă ar fi contat şi pentru zecile de 
mii de tineri americani care acum erau pe băncile liceului şi 
cărora, în cazul în care nu schimba nimeni cursul istoriei, li se va 
cere să-şi pună uniformele, să zboare până în celălalt capăt al 
lumii, să-şi desfacă obrajii din dos şi să se înfigă în penisul uriaş 
şi verde care este Vietnamul. 

A închis ochii. lar eu am părăsit camera. 


3 


Când am ieşit din lift, în hol nu mai era niciun elev de la liceul 
Denholm, dar m-am întâlnit cu doi absolvenţi. Mike Coslaw şi 


529 


Bobbi Jill Allnut stăteau pe scaunele din plastic tare ţinând în 
poală reviste nedeschise. Mike a sărit în picioare şi mi-a strâns 
mâna. De la Bobbi Jill am căpătat o îmbrăţişare puternică. 

- Cât de rău e? m-a întrebat ea. Adică - şi-a trecut vârfurile 
degetelor peste propria-i cicatrice decolorată - poate fi reparată? 

- Nu ştiu. 

- Aţi discutat cu doctorul Ellerton? m-a întrebat şi Mike. 

Ellerton avea reputaţia de a fi cel mai bun chirurg plastician 
din Texas şi el fusese cel care îşi practicase magia asupra lui 
Bobbi Jill. 

- E de gardă în după-amiaza asta; face vizite. Deke, duduia 
Ellie şi cu mine avem programare la el în - m-am uitat la ceas - 
douăzeci de minute. Vreţi să veniţi şi voi? 

- Vă rog, a spus Bobbi Jill. Pur şi simplu ştiu că poate s-o 
repare. E un geniu. 

- Atunci, haideţi. Să vedem ce poate face geniul acesta. 

Probabil că Mike îmi descifrase expresia de pe chip, căci mi-a 
strâns braţul. 

Mi-a zis: 

- Poate că nu e atât de rău cât credeţi, domnule A. 


4 


Era mai rău. 

Ellerton ne-a arătat fotografiile - clare, lucioase, în alb şi 
negru, care mi-au amintit de Weegee şi Diane Arbus. Bobbi Jill a 
icnit de surpriză şi spaimă şi a privit în altă parte. Deke a scos un 
geamăt uşor de parcă fusese lovit în plex. Duduia Ellie a îndurat 
cu stoicism să se uite bine la ele, dar faţa ei se golise de culoare, 
cu excepţia celor două pete de ruj care-i învăpăiau obrajii. 

In primele două fotografii, obrazul lui Sadie atârna în două 
bucăţi zdrenţuite. Imaginea asta o văzusem miercuri seara şi 
eram pregătit pentru ea. Nu fusesem însă pregătit pentru gura ei 
căzută, asemenea victimei unui atac cerebral, şi nici pentru 
bucata de carne moale de sub ochiul stâng. O făcea să semene 
cu un clovn şi mă făcea pe mine să îmi doresc să mă dau cu 
capul de masa din sala mică de şedinţe unde ne invitase 
doctorul. Sau poate - şi mai bine încă - mă făcea să îmi doresc 
să mă reped la subsol, la morga unde zăcea acum John Clayton 
şi să-l mai pocnesc cu şi mai multă ură. 

- Diseară, când vor sosi părinţii acestei tinere, a spus Ellerton, 


530 


voi da dovadă de tact şi optimism, deoarece părinţii merită să fie 
trataţi cu tact şi cu optimism. 

Apoi s-a încruntat: 

- Cu toate că m-aş fi aşteptat să vină mai curând, având în 
vedere gravitatea stării doamnei Clay... 

- Domnişoarei Dunhill, l-a întrerupt Ellie cu sălbăticie mocnită. 
A divorţat legal de monstru. 

- Da, sigur, greşeala mea. In orice caz, voi îi sunteţi prieteni şi 
consider că meritaţi mai puţin tact şi mai mult adevăr. 

S-a uitat imperturbabil la una dintre fotografii şi a lovit uşor 
obrazul lui Sadie cu unghia scurtă şi curată. 

- Asta se poate aranja cât de cât, însă nu va mai fi ca înainte. 
Nu cu tehnicile pe care le am la dispoziţie. Poate peste un an, 
când țesutul se va fi vindecat complet, s-ar putea să fim în stare 
să reparăm mare parte din asimetrie. 

Lacrimi au început să se rostogolească pe obrajii lui Bobbi Jill. 
L-a apucat de mână pe Mike. 

- Regret să spun că faţa ei va rămâne cu stricăciuni 
permanente, a continuat Ellerton. Dar mai sunt şi alte probleme. 
Nervul facial a fost secţionat. Nu va mai putea să mestece pe 
partea stângă. Ochiul căzut pe care îl vedeţi în fotografiile 
acestea va rămâne aşa mereu, canalul lacrimal a fost parţial 
retezat. Totuşi vederea nu îi va fi prejudiciată. Aşa sperăm. 

A oftat şi a ridicat din umeri a neputinţă. 

- In douăzeci, treizeci de ani vom putea să facem mai multe 
pentru asemenea cazuri, având în vedere perspectivele 
microchirurgiei şi regenerării nervoase. Dar, deocamdată, tot ce 
pot spune este că voi face tot ce îmi stă în putinţă ca să repar ce 
se poate repara. 

Mike a vorbit pentru prima dată de când începuse discuţia. 
Tonul lui era plin de amărăciune: 

- Ce păcat că nu trăim în 1990, nu? 


5 


Un grup mic de oameni demoralizaţi şi tăcuţi a părăsit spitalul 
în acea după-amiază. La marginea parcării, duduia Ellie mi-a 
atins mâneca. 3 

- Ar fi trebuit să te ascult, George. Imi pare atât de rău. 

- Nu cred că ar fi avut vreo importanţă, i-am răspuns, dar 
dacă vrei să îţi răscumperi păcatele, roagă-l pe Freddy Quinlan 


531 


să mă sune. E agentul imobiliar care m-a ajutat când am venit în 
Jodie. Vreau să fiu lângă Sadie la vară şi asta înseamnă că 
trebuie să închiriez o casă. 

- Poţi să stai cu mine, a intervenit Deke, am mult spaţiu. 

M-am întors spre el: 

- Eşti sigur? 

- Mi-ar face plăcere. 

- AŞ fi bucuros să-ţi plătesc... 

A făcut un gest cu mâna ca şi cum ar fi vrut să-mi spună că 
vorbesc prostii. 

- Poţi să contribui la mâncare. Aşa o să fie în regulă. 

Ellie venise cu el în Ranch Wagon-ul lui. l-am urmărit cum ies 
din parcare, apoi mi-am târât picioarele spre Chevroletul meu, 
care acum mi se părea - probabil pe nedrept - o maşină 
aducătoare de ghinion. Şi niciodată nu mi se întâmplase să îmi 
doresc mai puţin să mă întorc pe West Neely, unde cu siguranţă 
aveam să-l aud pe Lee cum îşi varsă pe Marina frustrarea de a-l 
fi ratat pe generalul Walker. 

- Domnule A? 

Mike. Bobbi Jill stătea câţiva paşi mai în spate, cu braţele 
încrucişate sub sâni. Părea nefericită şi înfrigurată. 

- Da, Mike. 

- Cine o să plătească facturile de la spital ale domnişoarei 
Dunhill? Şi toate operaţiile alea despre care ne-a vorbit doctorul? 
Are asigurare? 

- Are ceva. 

Dar nici pe departe suficient, nu pentru ceva de o asemenea 
amploare. M-am gândit la părinţii ei, dar faptul că încă nu 
veniseră să o vadă era destul de îngrijorător. Doar nu puteau s-o 
învinovăţească pe ea pentru ce făcuse Clayton... sau puteau? Nu 
înţelegeam cum, dar eu veneam dintr-o lume în care femeile 
erau, în general, tratate ca egali. In momentul acela, 1963 mi se 
părea o ţară străină şi necunoscută, aşa cum nu mi se mai 
păruse niciodată. 

- O s-o ajut cât pot, am spus, dar cât de mult însemna asta? 

Rezervele mele erau suficiente cât să mă mai ţină câteva luni, 
dar nici vorbă să acopere vreo şase operaţii de reconstrucţie 
facială. Nu voiam să mă duc din nou la Faith Financial, pe 
Greenville Avenue, dar bănuiam că voi fi nevoit s-o fac. Derbiul 
Kentucky urma să aibă loc în mai puţin de o lună, iar în secţiunea 
rezervată rezultatelor sportive din însemnările lui Al scria că va fi 


532 


câştigat de Chateaugay, un cal cu şanse foarte mici. O mie pe el 
mi-ar aduce un câştig net de şapte sau opt mii, suficient ca să 
pot plăti spitalizarea lui Sadie şi - la preţurile din 1963 - chiar o 
parte din intervenţiile care vor urma. 

- Am o idee, a zis Mike şi s-a uitat peste umăr la Bobbi Jill care 
îi zâmbea încurajator. Adică io şi Bobbi Jill. 

- Bobbi Jill şi cu mine, Mike. Nu mai eşti copil, aşa că nu mai 
vorbi de parcă tot ai fi. 

- Sigur, sigur, scuze. Dacă puteţi să ne însoţiţi la cafenea vreo 
zece minute, o să vă spunem despre ce e vorba. 

Şi m-am dus. Am băut cafea. Mi-au împărtăşit ideea lor. l-am 
ascultat. Şi am fost de acord. Uneori trecutul se armonizează cu 
sine însuşi, iar omul cu judecată îşi drege glasul şi începe şi el să 
cânte. 


6 


În seara aceea a avut loc un scandal monstru în apartamentul 
de deasupra mea. lar June a contribuit şi ea urlând cât o ţineau 
puterile. Nu m-am obosit să trag cu urechea; oricum, se urla în 
rusă. Apoi, pe la ora opt, s-a lăsat o tăcere neobişnuită. Am 
presupus că se duseseră la culcare cam cu două ore mai 
devreme şi m-am simţit mai uşurat. 

Mă gândeam şi eu să mă bag în pat, când în faţa casei a oprit 
balena de maşină a lui de Mohrenschildt. Jeanne s-a strecurat 
afară; George a ţâşnit cu obişnuitul lui elan de jucărie cu arc. A 
deschis portiera din spate şi a scos un iepure uriaş cu blană roz 
deloc întâlnită în lumea reală. M-am uitat ca prostul prin 
despicătura dintre perdele şi într-un final mi-a picat fisa: a doua 
zi era Paştele. 

S-au îndreptat spre scară. Femeia mergea normal; George 
aproape alerga înaintea ei. Paşii lui bubuitori pe treptele şubrede 
zguduiau întreaga clădire. 

Am auzit voci speriate venind de sus, înăbuşite, dar evident 
surprinse. Paşi grăbiţi mi-au zgâlţâit lampa din tavan. Oare 
credeau cei doi soţi Oswald că venise poliţia să-i aresteze? Sau 
poate unul din agenţii FBI care îl urmăriseră pe Lee când locuia 
cu familia pe Mercedes Street? Speram ca mica lepădătură să-şi 
înghită inima de spaimă. 

Ciocăniturile au căzut în rafală pe uşa de sus, iar de 
Mohrenschildt a strigat vesel: 


533 


- Deschide, Lee! Deschide, păgânule! 

Şi uşa s-a deschis. Mi-am pus căştile, dar nu am auzit nimic. 
Apoi, tocmai când mă gândeam să folosesc microfonul 
multidirectional, Lee, sau poate Marina, a aprins lampa. Acum 
funcţiona, pentru moment, cel puţin. 

- ... pentru copil, spunea Jeanne. 

- A, mulţumesc! a răspuns Marina. Mulţumesc foarte mult, 
Jeanne, ce drăguţ! 

- Nu sta aşa, tovarăşe, dă-ne ceva de băut! a zis şi de 
Mohrenschildt, care vorbea ca şi cum ar fi avut deja câteva 
pahare la bord. 

- Nu am decât ceai, a spus Lee. 

Părea iritat şi doar pe jumătate treaz. 

- Merge şi ceaiul. Am ceva în buzunar care o să-l mai 
învioreze niţeluş. 

Aproape că îl vedeam cum face cu ochiul. 

Marina şi Jeanne au început să vorbească ruseşte. Lee şi de 
Mohrenschildt - sunetul paşilor lor inconfundabil - s-au dus în 
zona bucătăriei de unde ştiam că nu îi voi mai putea auzi. 
Femeile stăteau lângă lampă, iar vocile lor vor acoperi discuţia 
bărbaţilor. 

Apoi Jeanne, în engleză: 

- O, Dumnezeule mare! Asta-i o pușcă? 

Şi totul s-a oprit în loc, inclusiv - senzaţia asta am avut-o - 
inima mea. 

Marina a izbucnit în râs. Era un râs subţire, strident, de 
complezenţă, hahaha, artificial ca naiba. 

- El pierde muncă, noi nu bani, şi nebunul cumpără puşcă. Eu 
spun: „Pune în dulap, idiiiot dement, ca să nu supere sarcina 
mea.” 

- Am vrut să trag la țintă, atâta tot, a spus Lee. Eram bunicel 
în armată. Nu am ratat nicio țintă. 

Altă tăcere. Nesfârşită. Apoi de Mohrenschildt a izbucnit în 
hohote de râs ce păreau a spune „ce prieteni buni suntem noi 
doi”. 

- Haide, nu încerca să-l minţi pe tatăl mincinoşilor. Cum de nu 
l-ai nimerit, Lee? 

- Nu ştiu despre ce dracu’ vorbeşti. 

- Generalul Walker, băiete! Cineva aproape că i-a împrăştiat 
creierul ăla de rasist pe pereţii biroului din casa lui de pe Turtle 
Creek. Vrei să zici că n-ai ştiut? 


534 


- N-am prea citit ziarele în ultima vreme. 

- Nu mai spune? a intervenit Jeanne. Ăla de pe taburet nu-i un 
Times Herald? 

- Vreau să spun că nu citesc ştirile. Sunt prea deprimante. 
Doar paginile de divertisment şi locurile de muncă. Statul zice să- 
mi găsesc de lucru ca să nu-mi moară copilul de foame. 

- Deci nu l-ai împuşcat tu, ei? l-a întrebat de Mohrenschildt. 

Punându-l la încercare. Momindu-l. 

intrebarea era de ce. Pentru că nici în cele mai nebuneşti vise 
ale lui, de Mohrenschildt nu ar fi crezut că un pămpălău ca Ozzie 
Rabbit era cel care trăsese miercurea trecută... sau pentru că 
ştia că Lee fusese acela? Poate pentru că Jeanne observase 
puşca? Imi doream din tot sufletul ca femeile să nu fi fost acolo. 
Dacă aş fi avut şansa să-l ascult pe Lee discutând ca de la bărbat 
la bărbat cu acest amigo ciudat al lui poate că aş fi obţinut 
răspunsuri la toate întrebările mele. Dar aşa, nu aveam cum să 
fiu sigur de nimic. 

- Crezi că sunt atât de nebun încât să trag în cineva când J. 
Edgar Hoover mi se uită peste umăr? 

Vocea lui Lee suna de parcă ar fi încercat să intre în joc, să-i 
cânte în strună lui de Mohrenschildt, doar că nu-i prea ieşea. 

- Nimeni nu crede că ai încercat să împuşti pe cineva, Lee, a 
spus Jeanne pe un ton împăciuitor. Doar promite-mi că atunci 
când copilaşul începe să meargă, ai să găseşti un loc mai sigur 
decât dulapul unde să-ţi pui puşca. 

Marina i-a răspuns în rusă, dar eu zărisem de destule ori 
copilul în curtea din spate ca să ştiu ce anume spunea - că June 
mergea deja. 

- Junie o să se bucure de cadoul vostru, a zis Lee, dar noi nu 
serbăm Paştele. Suntem atei. 

Poate că e/ era, dar în notițele lui Al stătea scris că Marina - 
cu ajutorul admiratorului ei, George Bouhe - o botezase în secret 
pe June chiar în perioada Crizei Cubaneze. 

- Şi noi suntem, a fost de acord de Mohrenschildt. Tocmai de 
asta sărbătorim lepuraşul de Paşte! 

Se mutase mai aproape de lampă şi aproape că m-a asurzit 
tunetul hohotelor lui de râs. 

Au mai conversat vreo zece minute, amestecând engleza cu 
rusa. Apoi Jeanne a spus: 

- Acum vă lăsăm în pace. Cred că v-am scos din pat. 

- Nu, nu, nu ne culcaserăm încă, a sărit Lee. Mulţumim că aţi 


535 


trecut pe aici. 

- Ne vedem curând, Lee, ce zici? a zis George. Poţi să vii la 
club. O să organizăm dansatoarele într-un colhoz. 

- Sigur, sigur. 

Se deplasau spre uşă. 

De Mohrenschildt a mai spus ceva, dar prea încet ca să pot 
prinde mai mult de câteva cuvinte. Poate unde sunt cartuşele. 
Sau îţi țin spatele, deşi nu sunt prea sigur că expresia exista la 
acea vreme. 

Unde sunt cartuşele? Asta spusese? Ca în unde ai pus 
cartuşele căzute acolo? 

Am ascultat de vreo şase ori înregistrarea, la viteză super- 
mică, dar tot nu mi-am putut da seama. Am rămas treaz în pat 
multă vreme după ce familia Oswald adormise; eram tot treaz şi 
la două dimineaţa când June a plâns puţin, dar mama ei a liniştit- 
o şi a adormit-o din nou. M-am gândit la Sadie care dormea 
somnul agitat indus de morfină la spitalul Parkland. Camera era 
urâtă, iar patul era îngust, dar eram sigur că aş fi putut să dorm 
acolo, alături de ea. 

M-am gândit la de Mohrenschildt, acel nebun cu gesturi 
teatrale. Ce ai spus, George? Ce ai spus atunci, la sfârşit? A fost 
unde sunt cartuşele? A fost măcar ţi-ai şters urmele? A fost data 
viitoare ai să-ţi faci mai bine temele? Sau cu totul altceva? 

Intr-un final am adormit. Şi am visat că eram împreună cu 
Sadie într-un parc de distracţii. Şi am ajuns la un pavilion de tir 
unde se afla Lee, cu puşca sprijinită în claviculă. Tipul din spatele 
standului era George de Mohrenschildt. Lee a tras de trei ori, dar 
nu a nimerit nici o singură ţintă. 

- Imi pare rău, băiete, i-a spus de Mohrenschildt, n-am premii 
pentru indivizii care ratează. 

Apoi s-a întors spre mine şi a rânjit. 

- Vino tu, fiule, s-ar putea ca tu să ai mai mult noroc. Cineva 
tot o să-l împuşte pe preşedinte, aşa că de ce n-ai fi tu acela? 

M-am trezit brusc la primele raze ale dimineţii. Deasupra mea, 
soţii Oswald continuau să doarmă. 


7 


După-amiaza duminicii de Paşti m-a găsit în Dealey Piaza, 
aşezat pe o bancă, uitându-mă fix la cubul ameninţător din 
cărămidă unde se afla Texas School Book Depository şi 


536 


întrebându-mă ce să fac. În zece zile, Lee avea să plece din 
Dallas şi să se ducă la New Orleans, oraşul în care se născuse. Işi 
va găsi de lucru la o fabrică de cafea, unde va gresa utilajele, şi 
va închiria apartamentul de pe Magazine Street. După ce vor 
locui vreo două săptămâni în Irving cu Ruth Paine şi cu copii 
acesteia, Marina şi June vor veni să stea cu el. Nu îi voi urmări. 
Nu acum când Sadie se confrunta cu o perioadă îndelungată de 
recuperare şi cu un viitor nesigur. 

II voi ucide pe Lee cândva între această duminică a Paștelui şi 
data de douăzeci şi patru? Aş putea. De când îşi pierduse slujba 
de la Jaggars-Chiles-Stovall, îşi petrecea cea mai mare parte a 
timpului fie acasă, fie în centrul Dallasului, unde împărțea pliante 
despre Cuba. Din când în când se ducea la biblioteca publică şi 
părea să fi renunţat la Ayn Rand şi la Karl Marx în favoarea 
westernurilor scrise de Zane Grey. 

Dacă l-aş împuşca pe stradă sau la biblioteca de pe Young 
Street, aş fi băgat instantaneu la închisoare. Dar dacă aş face-o 
în apartamentul lui de la etaj, în timp ce Marina ar fi plecată în 
Irving ca s-o mediteze pe Ruth Paine la limba rusă? Aş putea să 
bat la uşă şi să-i vâr un glonţ în cap când va deschide. Şi cu asta 
basta. Nu exista riscul să ratez de la o distanţă aşa de mică. 
Problema e ce urmează să fac după aceea. Va trebui să fug. In 
caz contrar, aş fi prima persoană pe care ar lua-o poliţia la 
întrebări. In fond, eram vecinul de dedesubt. 

Aş putea susţine că nu eram acasă când a avut loc crima, şi s- 
ar putea chiar să fiu crezut o bucată de timp, însă cât de mult va 
dura până când poliţiştii vor descoperi că George Amberson de 
pe West Neely Street era unul şi acelaşi cu acel George 
Amberson care se întâmplase să fie martor la scena sângeroasă 
petrecută pe Bee Tree Lane, nu cu multă vreme în urmă? laro 
asemenea coincidenţă s-ar fi cuvenit verificată, iar verificarea va 
scoate la lumină foarte curând faptul că diploma de profesor a 
domnului George Amberson provenea de la o fabrică de licenţe 
din Oklahoma, iar referinţele domnului George Amberson erau 
falsificate. La acel punct este foarte posibil să mă aresteze. 
Poliţiştii vor obţine un ordin judecătoresc care le va permite să- 
mi deschidă caseta de valori de la bancă, dacă vor afla că am 
aşa ceva, şi probabil că vor afla. Domnul Richard Link, bancherul 
meu îmi va vedea numele şi/sau poza în ziar şi îşi va oferi 
serviciile. Şi ce va crede poliţia despre însemnările mele? Că am 
avut un motiv să-l împuşc pe Oswald, indiferent cât de smintit 


537 


suna acesta? 

Nu, va trebui să fug ca să ajung cât mai repede la vizuina de 
iepure, abandonându-mi Chevroletul pe undeva prin Oklahoma 
sau Arkansas, apoi continuându-mi drumul cu trenul sau 
autobuzul. Şi dacă voi reuşi să mă întorc în 2011, nu voi putea să 
mai folosesc niciodată vizuina fără să provoc o resetare. lar asta 
ar însemna să o părăsesc pe Sadie pentru totdeauna, să o las în 
urmă, desfigurată şi singură. Sigur că a fugit de mine, îşi va 
spune ea. Mi-a spus o poveste drăguță despre cicatricele de 
vărsat care sunt la fel de frumoase ca nişte gropiţe în obraji, dar 
de îndată ce a auzit prognosticul lui Ellerton - e urâtă acum şi 
urâtă o să rămână! — a luat-o la goană fără să se uite înapoi. 

S-ar putea chiar să nu mă învinovăţească de nimic. lar asta 
era cea mai oribilă posibilitate dintre toate. 

Dar nu. Nu. E una şi mai rea. Dacă mă voi întoarce în 2011 şi 
voi descoperi că totuşi Kennedy a fost până la urmă asasinat pe 
22 noiembrie? Tot nu eram convins că Oswald va acţiona de unul 
singur. Şi cine eram eu să spun că zece mii de teoreticieni ai 
conspirației s-au înşelat, cu atât mai mult cu cât nu beneficiam 
decât de nişte fragmenţele de informaţie pe care le culesesem 
singur? 

Poate voi verifica în Wikipedia şi voi descoperi că asasinul a 
tras, de fapt, de pe colina verde. Sau a tras de pe acoperişul 
clădirii de pe Houston Street care adăpostea şi închisoarea, şi 
tribunalul districtual, şi a folosit o puşcă cu lunetă, iar nu cu o 
Mannlicher-Carcano comandată prin poştă. Sau se ascundea într- 
o conductă de pe Elm Street şi îl va urmări pe Kennedy cu un 
periscop, după cum susțineau fanii conspiraţiilor aiuristice. 

De Mohrenschildt era un soi de bun al C.I.A. Până şi Al 
Templeton, care fusese aproape convins că Oswald acţionase de 
capul lui, admitea asta. Al crezuse că era un bun /ipsit de 
importanţă, care oferea tot felul de bârfe mărunte din societăţile 
din America Centrală şi de Sud în schimbul menţinerii pe linie de 
plutire a diverselor lui speculaţii cu petrol. Dar dacă era mai mult 
de atât? Cei din conducerea C.I.A. îl detestau pe Kennedy de 
când acesta refuzase să trimită trupe americane în sprijinul 
partizanilor asediați din Golful Porcilor. Maniera elegantă în care 
gestionase Criza Rachetelor a adâncit această aversiune; spionii 
şefi voiseră să folosească această criză drept pretext pentru a 
pune capăt o dată pentru totdeauna Războiului Rece, deoarece 
erau siguri că tot tapajul făcut în jurul „decalajului rachetelor” nu 


538 


era decât o invenţie. Regăseai toate aceste opinii în ziare, uneori 
printre rândurile reportajelor de ştiri, alteori enunțate cu 
îndrăzneală în articolele de opinie. 

Să zicem că nişte elemente negative din C.I.A. îl convinseseră 
pe George de Mohrenschildt să accepte o misiune mult mai 
periculoasă? Nu să-l ucidă el însuşi pe preşedinte, ci să recruteze 
câţiva indivizi mai puţini echilibraţi care ar fi dispuşi s-o facă? Ar 
accepta de Mohrenschildt o asemenea ofertă? Da, în opinia mea. 
El şi Jeanne trăiau pe picior mare, dar nu-mi dădeam seama de 
unde au bani să întreţină Cadillacul, clubul şi casa imensă de pe 
Simpson Stuart Road. Ar fi fost foarte periculos să devină un 
întrerupător, un scurtcircuit perfect între preşedintele vizat şi o 
agenţie care exista teoretic pentru a-i duce la îndeplinire 
ordinele... dar dacă câştigul era suficient de mare, un om care se 
întindea mai mult decât îl ţinea plapuma ar fi fost tentat să 
accepte. Şi nici măcar nu ar fi cerut bani, ăsta era tot hazul. Doar 
splendidele terenuri petrolifere din Venezuela, Haiti şi Republica 
Dominicană. In plus, o asemenea misiune s-ar fi putut să-l 
încânte pe un fanfaron ca de Mohrenschildt. li plăcea acţiunea şi 
nu dădea doi bani pe Kennedy. 

Din cauza lui John Clayton nici măcar nu ştiam dacă îl pot 
elimina de pe lista de suspecți a atentatului împotriva lui Walker 
pe de Mohrenschildt. Sigur, puşca fusese a lui Oswald, dar dacă 
în ultima clipă Lee şi-a dat seama că nu e în stare să tragă? Mă 
gândeam că ar fi fost tipic pentru şobolanul ăla mărunt să se 
blocheze la momentul critic. Mi-l închipuiam pe de Mohrenschildt 
cum îi smulge carabina Carcano din mâinile tremurânde şi 
mârâie Dă-mi-o, o rezolv eu. 

S-ar fi simţit de Mohrenschildt în stare să tragă din spatele 
pubelei pe care Lee intenţionase s-o folosească drept sprijin 
pentru puşcă? Un singur rând din notițele lui Al mi-a oferit 
răspunsul: A câştigat un concurs de tir la club în 1961. 

Dacă îl omoram pe Oswald, iar Kennedy tot murea, atunci 
totul va fi fost în zadar. Şi apoi ce? Limpeziţi şi repetaţi? Să-l ucid 
pe Frank Dunning din nou? Să o salvez pe Carolyn Poulin din 
nou? Să vin la Dallas din nou? 

Să o cunosc pe Sadie din nou? 

Va fi nevătămată, iar acesta era un lucru bun. Acum aş fi ştiut 
cum arată dementul de fost bărbat al ei, cu tot cu păr vopsit, iar 
de această dată l-aş putea opri înainte să se apropie de ea. Şi 
acesta era un lucru bun. Dar mă epuiza doar gândul de a trece 


539 


iarăşi prin toate astea. Şi nici nu credeam că îl pot omori pe Lee 
cu sânge rece, cel puţin, nu având doar nişte dovezi indirecte. În 
cazul lui Frank Dunning fusesem sigur. Văzusem cu ochii mei. 

Deci care era următoarea mea mişcare? 

Era ora patru şi un sfert şi am hotărât că următoarea mea 
mişcare va fi s-o vizitez pe Sadie. Am pornit spre maşina pe care 
o lăsasem parcată pe Main Street. In colţul dintre Main şi 
Houston, chiar lângă vechiul tribunal, am avut senzaţia că mă 
urmăreşte cineva cu privirea şi m-am întors. Nu era nimeni în 
spatele meu. Clădirea Depository mă urmărea, cu toate 
ferestrele acelea mute dominând Elm Street pe care va sosi 
coloana prezidenţială după două sute de zile de la acea duminică 
de Paşte. 


8 


Când am ajuns la spital, pe etajul lui Sadie se servea cina: 
tocană. lar mirosul mi-a înviat amintirea momentului când 
sângele a ţâşnit şi i-a împroşcat mâna şi braţul lui John Clayton 
înainte să se prăbuşească, din fericire, cu faţa în jos. 

- Bună, domnule Amberson, m-a salutat asistenta-şefă când 
semnam în registrul de vizită. 

Era o femeie căruntă, cu uniformă şi bonetă albe, foarte 
scrobite. La pieptul ei impresionant avea prins un ceas de 
buzunar. Mă privea din spatele unei baricade din buchete de 
flori. E 

- Am avut parte de ceva scandal aici aseară. iți spun asta 
pentru că eşti logodnicul ei, nu-i aşa? 

- Aşa este, i-am răspuns. 

Şi asta chiar voiam să-i fiu, faţă ciopârţită sau nu. 

Asistenta s-a aplecat spre mine printre două vaze 
supraîncărcate. Câteva margarete i-au mângâiat părul. 

- Uite cum stau lucrurile, de obicei nu bârfesc despre pacienţii 
mei şi le cert pe asistentele tinere care o fac. Dar părinţii ei nu s- 
au purtat corect. Nu că i-aş învinovăţi prea tare pentru că au 
venit din Georgia cu rudele dementului ăla, dar... 

- Stai aşa. Vrei să zici că familia Dunhill a venit în aceeași 
maşină cu soţii Clayton? 

- Mi se pare că au fost foarte apropiaţi în vremurile bune, aşa 
că, bine, în regulă, dar să-i spună că sunt jos la morgă să scoată 
trupul fiului lor... a continuat ea clătinând din cap. Tatăl nu a 


540 


scos o şoaptă, dar femeia aia... 

S-a uitat în jur, a văzut că nu e nimeni în preajmă şi s-a întors 
la mine. Trăsăturile rustice îi erau schimonosite de indignare. 

- Nu a tăcut o clipă. A întrebat-o pe fiica ei cum se simte, aşa, 
în treacăt, apoi a început cu bieţii Claytoni în sus, bieţii Claytoni 
în jos. Logodnica ta şi-a ţinut gura până când mama a spus că iar 
trebuie să schimbe bisericile. Atunci fata şi-a pierdut cumpătul şi 
a început să strige la ei să iasă afară. 

- Bravo ei, am aprobat eu. 

- Am auzit-o urlând: „Vrei să vezi ce mi-a făcut feciorul bunilor 
tăi prieteni?” şi, dragul meu, atunci am luat-o la goană spre 
rezervă. Incerca să-şi scoată bandajele. lar maică-sa... se ap/eca 
să vadă mai bine, domnule Amberson. Ardea de curiozitate. l-am 
dat afară şi am chemat un rezident să-i facă domnişoarei Dunhill 
un calmant. Tatăl - un şoricel de om - a încercat să-şi ceară 
scuze în numele soţiei lui. „Nu ştia că o supără pe Sadie”, zice. 
„Păi, bine”, îi răspund eu, „dar dumneavoastră de ce aţi lăsat-o? 
V-a mâncat pisica limba?” Şi ştii ce a spus femeia chiar înainte 
de a intra în lift? 

Am clătinat din cap. 

- A spus: „Nu pot să cred că e vina lui. Când era mic se juca la 
noi în curte şi era cel mai dulce băieţel din lume.” Poţi să crezi 
aşa ceva? 

Puteam. Pentru că mi-am dat seama că, într-un fel, deja o 
întâlnisem pe doamna Dunhill. Pe West Seventh Street, ţinându- 
se după fiul ei cel mare şi strigând cât o ţineau plămânii Stai, 
Robert, nu merge aşa de repede, n-am terminat cu tine. 

- S-ar putea să fie foarte tulburată încă, mi-a mai zis 
asistenta. Am vrut să-ţi explic că are motive întemeiate. 


9 


Nu era deloc tulburată. Aş fi preferat să fie. Dacă există 
depresie senină, atunci asta avea Sadie în seara aceea de Paşte. 
Stătea pe scaun, având în faţă o farfurie cu tocană de care nu se 
atinsese. Slăbise; trupul ei înalt părea că înoată în cămaşa albă 
de spital pe care a strâns-o mai bine în jurul ei când m-a văzut. 

Dar mi-a zâmbit - cu acea parte a feţei care putea - şi mi-a 
oferit obrazul cel bun pentru sărut. 

- Bună, George - ar fi bine să-ţi spun aşa, nu crezi? 

- Poate. Cum te simţi, iubita mea? 


541 


- Doctorii spun că sunt mai bine, dar îmi simt faţa de parcă 
mi-a înmuiat-o cineva în kerosen şi i-a dat foc. Din cauză că mă 
scot treptat de pe analgezice. Ferească Dumnezeu să capăt 
dependenţă. 

- Vorbesc eu cu cineva dacă ai nevoie de calmante. 

A clătinat din cap. 

- Mă ameţesc şi trebuie să am mintea limpede ca să pot 
gândi. In plus, mi-ar fi greu să-mi controlez emoţiile. Am avut 
parte de o partidă de strigături cu mama şi cu tata. 

In încăpere nu era decât un singur scaun şi canapeaua 
înghesuită în colţ, aşa că m-am aşezat pe pat. 

- Mi-a povestit asistenta-şefă. Pe baza celor auzite de ea, ai 
avut tot dreptul să-ţi ieşi din sărite. 

- Poate că da, dar la ce folos? Mama n-o să se schimbe 
niciodată. Poate să-ţi povestească ore în şir cum aproape că am 
omorât-o când m-a născut, dar nu-i pasă de nimeni altcineva. E 
lipsă de tact, dar e şi lipsă de altceva. Nu-mi aduc aminte 
cuvântul. 

- Empatie. 

- Da. Aşa. Şi are şi o limbă ascuţită. După atâţia ani a reuşit 
să-l aducă rău sub papuc pe tata. Abia dacă mai deschide gura 
acum. 

- Nu trebuie să te mai vezi cu ei. 

- Ba cred că trebuie, mi-a răspuns cu vocea calmă şi detaşată 
care îmi plăcea din ce în ce mai puţin. Mama spune că o să-mi 
pregătească vechea mea cameră, şi chiar că nu am unde mă 
duce altundeva. 

- Casa ta e în Jodie. Şi munca ta e tot aici. 

- Cred că am stabilit deja. Imi voi da demisia. 

- Nu, Sadie. Nu. E o idee foarte proastă. 

A surâs cât de bine era în stare. 

- Parcă ai fi duduia Ellie. Care nu te-a crezut când ai spus că 
Johnny reprezintă un pericol. 

S-a mai gândit puţin şi a adăugat: 

- Bineînţeles, nici eu nu te-am crezut. M-am înşelat în 
permanenţă în privinţa lui. 

- Ai o casă. 

- Aşa e. Şi o ipotecă pe care nu o pot plăti. Trebuie să renunţ 
la ea. 

- O s-o plătesc eu. 

Acum am reuşit să-i declanşez o reacţie. 


542 


- Nu-ţi poţi permite! 

- Ba pot. i 

Şi acesta era adevărul... măcar pentru o perioadă. In plus, mai 
exista şi derbiul Kentucky şi calul Chateaugay. 

- Plec din Dallas şi mă mut cu Deke. Nu-mi cere chirie, aşa că 
fac economie la o groază de lucruri. 

O lacrimă i s-a furişat în colţul ochiului drept şi a rămas 
tremurând acolo. 

- Nu înţelegi. Nu pot să mă descurc singură. Nu încă. Şi nu am 
de gând să fiu îngrijită de altcineva decât dacă asta se întâmplă 
acasă, unde mama va angaja o infirmieră care să se ocupe de 
aspectele mai dezagreabile. Mi-a mai rămas ceva mândrie. Nu 
multă, dar tot mai am ceva. 

- Voi avea eu grijă de tine. 

S-a uitat la mine cu ochi mari: 

- Ce spui? 

- M-ai auzit. Şi, Sadie, când e vorba de mine, poţi să-ţi bagi 
mândria unde nu ajunge soarele. Chestia e că se întâmplă să te 
iubesc. Şi dacă mă iubeşti şi tu, ai să încetezi cu toate tâmpeniile 
astea despre dusul acasă la crocodila aia de maică-ta. 

A reuşit să schiţeze un zâmbet stins, apoi a rămas dusă pe 
gânduri, cu mâinile în poala acoperământului ei subţire. 

- Ai venit în Texas cu o anumită treabă, nu ca să faci pe 
infirmiera unei bibliotecare de liceu care a fost prea proastă ca 
să înţeleagă că era în primejdie. 

- Treaba mea din Dallas mai poate aştepta. 

- Se poate? 

- Da. 

Şi m-am hotărât pe loc. Lee se ducea la New Orleans, iar eu 
mă întorceam în Jodie. Trecutul continua să se lupte cu mine şi 
avea să câştige runda asta. 

- Ai nevoie de timp, Sadie, şi eu am timp la dispoziţie. Am 
putea să-l petrecem împreună. 

- Nu se poate să mă vrei, mi-a şoptit abia auzit. Nu aşa cum 
sunt acum. 

- Dar te vreau. 

M-a privit cu ochi care se temeau să spere, dar care sperau 
oricum. 

- Dar de ce? 

- Pentru că eşti cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat 
vreodată. 


543 


Partea nevătămată a gurii a început să-i tremure. Lacrima i-a 
curs pe obraz, urmată de altele. 

- Dacă nu aş fi nevoită să mă întorc în Savannah... dacă n-ar 
trebui să stau cu ei... cu ea... poate că atunci aş putea să fiu, nu 
ştiu, să fiu puţin mai bine. 

Am luat-o în braţe. 

- O să fii mult mai bine. 

- Jake? cu vocea sugrumată de lacrimi. Vrei să faci ceva 
pentru mine înainte să pleci? 

- Ce anume, iubito? 

- la blestemata asta de tocană de aici. Numai mirosind-o îmi 
face greață. 


10 


Asistenta cu umeri laţi şi cu ceas prins la piept se numea 
Rhonda McGinley şi, în ziua de optsprezece aprilie, a insistat să 
fie ea cea care să împingă scaunul cu rotile în care se afla Sadie 
nu numai până la lift, ci până la locul unde Deke aştepta lângă 
maşină, cu portiera din dreapta deschisă. 

- Să nu te mai prind pe aici, dulceaţo, i-a spus sora McGinley 
după ce am ajutat-o pe Sadie să se urce în maşină. 

Sadie a zâmbit ca de pe altă lume şi nu a spus nimic. Era - ca 
să spun drept - drogată la maxim. Doctorul Ellerton îi examinase 
obrazul în dimineaţa aceea, procedură cumplit de dureroasă, 
care necesita îndoparea pacientei cu analgezice. 

McGinley s-a întors spre mine. 

- O să aibă nevoie de foarte multă dragoste şi atenţie în lunile 
următoare. 

- O să fac tot ce-mi stă în putere. 

Am pornit. La vreo cincisprezece kilometri după ce ieşiserăm 
din Dallas, Deke mi-a spus: 

- la-i chestia aia din mână şi arunc-o pe geam. Eu sunt atent 
la trafic. 

Sadie adormise cu ţigara aprinsă între degete. M-am aplecat 
şi i-am luat-o. 

A gemut şi a spus: 

- Nu, Johnny, te rog, nu. 

Privirea mi s-a încrucişat cu cea a lui Deke. O secundă numai, 
dar suficient ca să-mi dau seama că aveam acelaşi gând: We 
aşteaptă un drum lung. Un drum tare lung. 


544 


11 


M-am mutat în casa în stil spaniol a lui Deke de pe Sam 
Houston Road. De ochii lumii. In realitate, mă mutasem cu Sadie 
la numărul 135 pe Bee Tree Lane. Mă temeam de ce vom găsi 
acolo şi cred că şi ea se temea, indiferent cât de drogată era. Dar 
duduia Ellie şi Jo Peet de la Catedra de Lucru Manual strânseseră 
câteva fete de încredere care, în ziua dinaintea întoarcerii lui 
Sadie, au făcut curat, au lustruit şi au şters toate obscenităţile pe 
care le scrisese Clayton pe pereţi. Covorul din living fusese 
schimbat. Cel nou era cenuşiu, culoare prea puţin plăcută, dar o 
alegere înţeleaptă: lucrurile cenuşii au prea puţine amintiri. 
Hainele sfâşiate fuseseră aruncate şi înlocuite. 

Sadie nu a spus niciodată nimic nici despre covorul cel nou, 
nici despre haine. Nu sunt sigur că le-a observat. 


12 


Îmi petreceam zilele la ea acasă, pregătindu-i mesele, lucrând 
în grădină (care se va ofili puţin, dar nu se va usca pe timpul 
verii fierbinţi) şi citindu-i B/leak House. Am început să urmărim 
amândoi serialele siropoase difuzate după-amiaza: The Secret 
Storm, Young Doctor Malone, From These Roots şi preferatul 
nostru, The Edge of Night. 

Şi-a schimbat pieptănătura, făcându-şi acum cărarea pe 
partea dreaptă, în stil Veronica Lake, astfel încât părul să-i 
acopere cea mai mare parte din cicatrice atunci când îşi va 
scoate bandajele. Nu că aşa ceva se va întâmpla prea curând; 
prima operaţie reparatorie, la care aveau să ia parte patru 
doctori, era programată pe 5 august. lar Ellerton zicea că vor mai 
urma cel puţin alte patru asemenea intervenţii. 

Mă întorceam cu maşina acasă la Deke după cină (de obicei 
abia ciugulea din mâncare), pentru că oraşele mici sunt pline de 
ochi mari ataşaţi la guri vorbăreţe. Cel mai bine era ca aceşti 
ochi mari să îmi vadă maşina în faţa casei lui Deke după lăsarea 
serii. Când se întuneca deplin, făceam pe jos cei trei kilometri 
până la Sadie, unde dormeam pe noua canapea extensibilă până 
pe la cinci dimineaţa. Somnul meu era aproape mereu cu 
întreruperi pentru că erau foarte rare nopţile în care să nu mă 
trezească strigând şi zvârcolindu-se să iasă din coşmarul pe care 
îl avea. Pe timpul zilei, John Clayton era mort. După căderea 
nopţii încă o mai urmărea cu pistolul şi cuțitul în mâini. 


545 


Mă repezeam alături de ea şi încercam să o liniştesc cât de 
bine eram în stare. Uneori se târa până în living şi fuma o ţigară 
înainte de a se întoarce în pat, apăsându-şi mereu părul de 
obrazul rănit cu un gest protector. Nu mă lăsa să-i schimb 
bandajele. Făcea singură operaţiunea asta, în baie, cu uşa 
închisă. 

După un coşmar mai cumplit decât restul, când am intrat în 
dormitor, am văzut-o lângă pat, în pielea goală şi hohotind. 
Slăbise îngrozitor. Cămaşa de noapte era făcută ghemotoc şi 
aruncată pe jos. M-a auzit şi s-a întors la mine, cu un braţ peste 
sâni, iar celălalt mai jos. Părul i se dusese pe partea dreaptă, aşa 
cum fusese obişnuit, şi i-am văzut cicatricele umflate, cusăturile 
mari, bucata de carne căzută şi şifonată de pe pomete. 

- leşi afară! a strigat la mine. Nu te mai holba aşa, de ce nu 
ieşi? 

- Sadie, ce s-a întâmplat? De ce ţi-ai scos cămaşa? Ce e? 

- Am udat patul, bine? Trebuie să-l schimb, aşa că te rog ieşi 
afară şi lasă-mă să pun ceva pe mine! 

Am luat cuvertura împăturită de la picioarele patului şi am 
înfăşurat-o în jurul ei. S-a calmat când am ridicat un capăt într-un 
fel de guler improvizat care-i ascundea obrazul. 

- Du-te în living şi ai grijă să nu te împiedici în chestia asta. 
Fumează. Schimb eu patul. 

- Nu, Jake, e împuţit. 

Am luat-o de umeri: 

- Asta ar spune Clayton, iar el e mort. Nu e decât un strop de 
pipi. 

- Eşti sigur? 

- Da. Dar înainte să pleci... 

Am dat jos gulerul din cuvertură. A tresărit şi şi-a închis ochii, 
dar a rămas nemişcată. Abia putea îndura ce făceam, dar tot mi 
s-a părut că e un progres. Am sărutat bucata de carne care 
fusese obrazul ei şi apoi am ridicat iar cuvertura ca să o acopăr. 

- Cum poţi să faci aşa ceva? m-a întrebat fără să deschidă 
ochii. E oribil. 

- Nici vorbă. E o parte din cea pe care o iubesc. Acum du-te 
dincolo cât schimb aşternutul. 

După aceea, m-am oferit să stau cu ea în pat până adoarme. 
A tresărit ca atunci când îi dezvelisem obrazul şi a clătinat din 
cap: 

- Nu pot, Jake. lartă-mă. 


546 


Încetul cu încetul, mi-am spus pe când mă târâm în zorii 
cenuşii spre casa lui Deke. /ncetu/ cu încetul. 


13 


Pe 24 aprilie i-am spus lui Deke că am nişte treabă în Dallas şi 
l-am întrebat dacă poate să stea cu Sadie până pe la nouă seara, 
când am să mă întorc. A acceptat bucuros şi la ora cinci în după- 
amiaza aceea stăteam vizavi de capătul de linie al curselor 
Greyhound de pe South Polk Street, aproape de intersecţia dintre 
Highway 77 şi noua şosea cu patru benzi, l-20. Citeam (sau mă 
prefăceam că citesc) ultimul roman cu James Bond, Spionul care 
mă iubea. 

La şi jumătate, o maşină break a intrat în parcarea de lângă 
staţie. La volan era Ruth Paine. Lee a coborât, s-a dus în spate şi 
a deschis portiera. Din spate au ieşit Marina, cu June în braţe. 
Ruth Paine a rămas pe loc. 

Lee avea doar două bagaje: un sac de marinar de culoarea 
măslinelor verzi şi o geantă cu mânere pentru puşcă. Le-a dus la 
un autobuz cu motorul pornit. Şoferul le-a luat şi le-a pus în 
compartimentul pentru bagaje, după ce a aruncat o privire 
fugară la biletul lui Lee. 

Oswald s-a dus la uşa autobuzului, s-a întors, şi-a îmbrăţişat 
soţia şi a sărutat-o pe ambii obraji şi pe gură. A luat fetiţa şi şi-a 
frecat nasul de bărbia ei. June a început să râdă. Lee a râs 
împreună cu ea, dar am văzut că avea ochii înlăcrimaţi. A 
sărutat-o pe June pe frunte, a strâns-o în braţe, i-a dat-o înapoi 
Marinei şi a urcat în autobuz fără să privească înapoi. 

Marina s-a întors la maşina din care Ruth Paine coborâse. June 
şi-a întins mânuţele spre femeia mai în vârstă care a luat-o în 
braţe zâmbind. Au rămas ceva timp acolo, urmărind pasagerii 
care se îmbarcau, apoi au plecat. 

Am rămas pe loc până la plecarea autobuzului, la ora 6:00. 
Soarele care însângera orizontul a sclipit pe plăcuţa pe care era 
scrisă destinaţia, punându-mă în imposibilitatea de a citi care 
anume era aceasta. Apoi, când am reuşit să văd, cele trei cuvinte 
de acolo mi-au spus că Lee Harvey dispăruse din viaţa mea, cel 
puţin pentru moment: 


EXPRESUL NEW ORLEANS 
L-am urmărit cum urcă pe rampa de intrare pe l-20 East, apoi 


547 


m-am îndreptat spre locul unde îmi lăsasem maşina şi m-am 
întors la Jodie. 


14 


Gândire-bazată-pe-intuiţie: din nou. 

Am plătit chiria pe luna mai pentru apartamentul din West 
Neely Street, în ciuda faptului că trebuia să încep să am mai 
multă grijă pe ce dădeam banii şi că nu aveam niciun motiv să-l 
păstrez. Nu aveam decât o senzaţie neformată încă, dar foarte 
puternică, ce îmi spunea că trebuie să-mi păstrez o bază de 
operaţiuni în Dallas. 

Cu două zile înainte de derbiul Kentucky, m-am dus pe 
Greenville Avenue, intenţionând să pariez cinci sute de dolari pe 
Chateaugay pe locul al doilea. Mă gândisem că aşa nu m-ar ţine 
minte ca în cazul în care aş fi pariat pe victoria mârţoagei. Am 
parcat la patru străzi mai jos de Faith Financial şi am încuiat 
maşina, precauţie obligatorie în partea aceasta a oraşului chiar şi 
la unsprezece dimineaţa. Şi am pornit-o vioi, dar apoi - din nou 
fără vreun motiv aparent - paşii au început să-mi încetinească. 

La jumătate de stradă de sala de pariuri deghizată în firmă de 
cămătărie, m-am oprit brusc. Il vedeam iarăşi pe agent, fără 
cozoroc de această dată, fumând o ţigară sprijinit de canatul uşii 
stabilimentului său. In lumina tare a zilei şi încadrat de umbrele 
negre ale uşii semăna cu un personaj din tablourile lui Edward 
Hopper. Nu avea cum să mă vadă astăzi pentru că se uita fix la o 
maşină parcată peste drum. Era un Lincoln crem cu plăcuţa 
verde. Deasupra numerelor era scris FLORIDA - STATUL 
SOARELUI. Ceea ce nu însemna că era un efect armonic. Ceea ce 
cu siguranță nu însemna că maşina ar fi aparţinut unui anume 
Eduardo Gutierrez din Tampa, agentul care obişnuia să-mi 
zâmbească şi să spună Uite că vine yankeul meu din țara 
yankeilor. Cel care aproape cu siguranţă îmi arsese până în 
temelii casa de pe plajă. 

Şi totuşi, m-am întors la maşină în buzunar cu cele cinci sute 
destinate pariului. 

intuiţie. 


548 


Capitolul 24 


1 


Având în vedere tendinţa istoriei de a se repeta, cel puţin în 
jurul meu, nu vei fi surprins să afli că planul prin care Mike 
Coslaw voia să facem rost de bani pentru facturile lui Sadie era o 
reluare a spectacolului Jodie Jamboree. Mi-a spus că ar putea 
chiar să-i aducă pe interpreţii de la premieră ca să-şi reia rolurile, 
cu condiţia să fixăm data reprezentaţiei pe la mijlocul verii. Şi s-a 
ţinut de cuvânt - au venit aproape toţi foştii elevi. Până şi Ellie a 
consimţit să reia execuțiile la banjo ale melodiilor „Camptown 
Races” şi „Clinch Mountain Breakdown”, deşi se văita că încă o 
mai dureau degetele de data trecută. Am ales datele de 
doisprezece şi treisprezece iulie, dar pentru moment nu puteam 
spune cu certitudine că evenimentul avea să aibă loc. 

Primul obstacol de depăşit era Sadie, oripilată de-a dreptul de 
idee. li spunea pomanageală. 

- Pare un cuvânt învăţat de la mama ta, i-am spus. 

M-a fulgerat cu privirea, apoi şi-a plecat ochii şi a început să-şi 
mângâie părul lipindu-l de obrazul rănit. 

- Şi ce dacă? De ce ar fi ceva rău? 

- Să ne gândim un pic. Vorbeşti despre o lecţie de viaţă pe 
care ai primit-o de la femeia a cărei singură grijă imediat după ce 
a aflat că fiica ei a fost mutilată şi aproape ucisă a fost 
apartenenţa la o biserică sau la alta. 

- E înjositor, a spus încet. E degradant să faci apel la mila 
oraşului. 

- N-ai gândit la fel când a fost vorba de Bobbi Jill. 

- Mă hăituieşti, Jake. Te rog, încetează. 

M-am aşezat alături de ea şi am apucat-o de mână. Şi-a tras- 
o. Am luat-o iar. De această dată m-a lăsat să o ţin. 

- Ştiu că nu e uşor pentru tine, iubito. Dar este un timp când 
trebuie să dai, aşa cum este un timp când trebuie să primeşti. Nu 
ştiu dacă scrie aşa ceva în Ecleziast, dar e adevărat. Asigurarea 
ta de sănătate e o glumă. Doctorul Ellerton nu ne ia niciun ban... 

- Nu i-am cerut niciodată... 

- Taci, Sadie. Te rog. Se numeşte muncă pro bono şi vrea să o 
facă. Dar mai sunt şi alţi chirurgi. Facturile operaţiilor vor fi 


549 


uriaşe, iar resursele mele nu le pot acoperi. 

- Aproape că-mi doresc să mă fi ucis, a şoptit. 

- Niciodată să nu mai spui aşa ceva. 

S-a tras înapoi din faţa furiei din tonul meu şi a început să 
plângă. Doar că nu mai putea să plângă decât cu un singur ochi. 

- lubita mea, toţi vor să facă asta pentru tine. Ingăduie-le. 
Ştiu că maică-ta trăieşte în mintea ta - cam ca toate mamele -, 
dar nu trebuie să-i permiţi să câştige şi de data aceasta. 

- Oricum, degeaba sunt doctori mulţi, că tot nu pot să mă 
repare. Niciodată n-o să mai fiu cum am fost. Aşa mi-a zis 
Ellerton. 

- Dar pot repara mult, replică ce mi s-a părut a fi o idee mai 
bună decât pot repara o parte. 

- Eşti mai curajos decât mine, Jake. 

- Tu eşti foarte curajoasă. O s-o faci? 

- Spectacolul de Binefacere Sadie Dunhill. Mama ar scoate 
cărămizi pe fund dacă ar afla. 

- Cu atât mai mult, cred eu. li vom trimite nişte instantanee 
din spectacol. 

Am făcut-o să zâmbească uşor. Apoi şi-a aprins o ţigară cu 
degete care-i tremurau vizibil, apoi a început iarăşi să-şi apese 
părul pe obrazul vătămat. 

- Va trebui să vin şi eu? Să le arăt pe ce dau banii? Să fiu ca 
un porcuşor de Berkshire la licitaţie? 

- Sigur că nu. Deşi mă îndoiesc că ar leşina cineva. 
Majoritatea celor de pe aici au văzut lucruri mult mai rele. 

Şi noi văzuserăm altele mult mai rele, ca membri ai 
personalului unui liceu dintr-o zonă de fermieri şi crescători de 
vite - Britta Carlson, de exemplu, arsă cumplit într-un incendiu, 
sau Duffy Hendrickson, a cărui mână stângă semăna acum cu o 
copită din cauza unui accident petrecut în garajul tatălui său, 
când peste el s-a prăbuşit un motor de camion. 

- Nu sunt pregătită pentru o asemenea examinare. Nu cred că 
voi fi vreodată pregătită. 

Speram din tot sufletul să nu fie aşa. Nebunii din lume - cei 
aidoma lui Johnny Clayton, aidoma lui Lee Harvey Oswald - nu ar 
trebui să câştige. Dacă Dumnezeu nu îndreaptă lucrurile după ce 
le permite să-şi obţină victoriile de tot căcatul, atunci oamenii 
normali trebuie să o facă. Trebuie, măcar, să încerce. Dar nu era 
acum momentul să ţin o predică pe tema aceasta. 

- Ar folosi la ceva dacă ţi-aş spune că doctorul Ellerton însuşi 


550 


a fost de acord să joace în spectacol. 

A uitat pentru o clipă de păr şi s-a holbat la mine: 

- Ce? 

- Vrea să joace partea posterioară a Berthei. 

Bertha, Poneiul dansator era o creaţie de pânză a copiilor de 
la cercul de artă. Apărea în câteva scheciuri din spectacol, dar 
numărul ei principal era dansul din coadă pe melodia „Back în 
the Saddle Again” a lui Gene Autry. (Coada era controlată de un 
cordon mânuit de cel care alcătuia partea din spate a poneiului.) 
Oamenii de la ţară, despre care nu se prea poate afirma că ar fi 
renumiţi pentru simţul lor sofisticat al umorului, se prăpădeau de 
râs la vederea căluţului. : 

Sadie a izbucnit în hohote de râs. Imi dădeam seama că o 
doare, dar nu se putea abţine. S-a lăsat pe speteaza canapelei, 
tinându-şi palma la frunte, ca şi cum ar fi încercat să-şi împiedice 
creierul să explodeze. 

- In regulă, a spus când a putut să vorbească iarăşi. Te las să 
faci spectacolul, doar ca să văd asta. 

S-a încruntat din nou la mine. 

- Dar o să se întâmple la repetițiile cu costume. N-ai să 
reuşeşti să mă urci pe scenă ca să se holbeze toată lumea la 
mine şi să-şi spună la ureche „Uite la biata fată”. Ne-am înţeles? 

- Absolut, am spus şi am sărutat-o. 

Trecusem de un prim obstacol. Următorul era să-l conving pe 
cel mai renumit chirurg plastician din Dallas să vină la Jodie în 
cuptorul lui iulie şi să ţopăie pe scenă în rolul de posterior al unui 
ponei confecţionat din cincisprezece kilograme de pânză groasă. 
Deoarece nu discutasem cu el despre aşa ceva. 

N-am avut nicio problemă. Ellerton s-a luminat la faţă ca un 
copil atunci când i-am împărtăşit ideea mea. 

- Ba chiar am şi ceva experienţă, mi-a zis. Nevastă-mea îmi 
tot spune de ceva ani că sunt un cur de cal. 


2 


Ultimul obstacol s-a dovedit a fi locul punerii în scenă. Pe la 
mijlocul lui iunie, chiar pe vremea când Lee era dat afară de pe 
platforma de încărcare din New Orleans, unde lucrase, pentru că 
încercase să împartă marinarilor de pe USS Wasp pliante pro- 
Castro, Deke a venit la Sadie. l-a sărutat obrazul cel bun 
(întotdeauna şi-l ferea pe celălalt când avea musafiri) şi m-a 


551 


întrebat dacă vreau să ies cu el la o bere. 

- Du-te, mi-a spus Sadie. O să fiu în regulă. 

Am mers cu maşina lui Deke până la o bodegă cu aer 
condiţionat îndoielnic, numită Prairie Chicken, cincisprezece 
kilometri la vest de oraş. Era miezul după-amiezii, localul era 
pustiu cu excepţia a doi beţivi singuratici de la bar, iar tonomatul 
era stins. Deke mi-a dat un dolar. 

- Eu fac cinste, tu aduci berea. Ce zici? 

Am adus două halbe cu Buckhorns de la bar. 

- Dacă ştiam că o să vii cu Buckies, m-aş fi dus eu, mi-a 
reproşat Deke. Chestia asta are gust de pişat de cal. 

- Mie îmi place, i-am spus. Oricum, aveam senzaţia că tu bei 
doar acasă. Parcă ziceai că „In barurile de pe aici coeficientul de 
dobitoci e prea mare pentru gustul meu.” 

- De fapt, nici n-am chef să beau. 

Acum, că Sadie nu mai era prin preajmă, mi-am dat seama că 
fierbea de furie. 

- În schimb, am chef să-i trag una în nas lui Fred Miller şi un 
şut în curul cu dantelă al Jessicăi Caltrop. 

Cunoşteam numele acestea şi feţele ataşate de ele, dar, fiind 
un Simplu truditor pe salariu, nu avusesem niciodată ocazia să 
stau de vorbă cu niciuna din persoanele respective. Miller şi 
Caltrop reprezentau două treimi din Consiliul Director al liceului 
Denholm. 

- Dar de ce să te limitezi doar la ei? am zis. Dacă tot eşti 
însetat de sânge, spune-mi şi ce i-ai face lui Dwight Rawson. Nu 
aşa îl cheamă pe celălalt? 

- Rawlings îl cheamă, a spus Deke indispus, şi îi dau notă de 
trecere. E de partea noastră. 

- Nu pricep ce vrei să spui. 

- Nu ne lasă să folosim sala de sport pentru Jamboree. Chiar 
dacă e vorba despre miezul verii şi oricum stă nefolosită. 

- Glumeşti? 

Sadie îmi spusese că anumite persoane din oraş s-ar putea să 
fie împotriva ei şi nu o crezusem. Dragul şi tăntălăul de Jake 
Epping care încă se mai agăța de fanteziile SF ale secolului 
douăzeci şi unu. 

- AŞ vrea eu. Au spus că sunt probleme legate de asigurarea 
contra incendiilor. Le-am spus că nu au avut asemenea probleme 
când a fost vorba să organizăm un spectacol de binefacere 
pentru o elevă care fusese victimă a unui accident, iar madam 


552 


Caltrop aia - muiere al naibii de încăpăţânată şi veştejită ce e - 
zice: „Da, Deke, dar a avut loc în timpul anului şcolar.” Sigur că 
au probleme, mai ales referitoare la modul în care o angajată a 
liceului s-a ales cu faţa sfârtecată de smintitul cu care fusese 
măritată. Le e teamă ca povestea să nu ajungă în ziare, sau, 
Doamne fereşte, la unul din posturile TV din Dallas. 

- Dar cum ar putea să aibă vreo importanţă? l-am întrebat. 
El... lisuse, Deke, nici măcar nu era de aici! Era din Georgia! 

- Pentru ei nu contează. Ce contează, după mintea lor, e că a 
murit aici şi le e frică să nu se răsfrângă negativ asupra şcolii. 
Asupra oraşului. Şi asupra lor. 

Mi-am dat seama că începusem să vorbesc pe un ton 
plângăreţ, deloc atrăgător pentru un bărbat în floarea vârstei, 
dar nu mă puteam controla. 

- N-are absolut niciun sens! 

- Ar concedia-o dacă ar putea, doar ca să scape de ruşine. Şi, 
de vreme ce nu pot, speră să plece singură înainte ca elevii să 
vadă ce i-a făcut Clayton. Asta e, în toată splendoarea, ipocrizia 
de căcat a oraşelor micuţe, băiete. Pe la douăzeci de ani, Fred 
Miller făcea orgii de două ori pe lună în bordelurile din Nuevo 
Laredo. Ba chiar mai des, dacă reuşea să capete de la taică-său 
un avans la alocaţie. Şi ştiu dintr-o sursă foarte sigură că, atunci 
când Jessica Caltrop era doar Jessica Trapp din Sweetwater 
Ranch, s-a îngrăşat foarte tare când avea vreo şaisprezece ani şi 
a slăbit la loc nouă luni mai târziu. Mă bate gândul să le spun că 
am memoria mai lungă decât afurisitele lor de nasuri albastre şi 
că aş putea să-i fac de râs dacă aş vrea. Nici măcar n-ar trebui să 
mă forţez prea mult. 

- Dar nu o pot învinovăţi pe Sadie pentru nebunia fostului ei 
soţ... sau pot? 

- Maturizează-te, George. Te porţi uneori de parcă ai fi fost 
născut într-un şopron. Sau într-o ţară unde oamenii gândesc 
normal. Pentru ei totul se rezumă la sex. Pentru indivizi ca Fred şi 
Jessica întotdeauna este vorba despre sex. Probabil că îşi 
închipuie şi că Alfalfa şi Spanky din The Little Rascals îşi petrec 
timpul liber în spatele hambarului, gâdilând-o pe Daria prin 
anumite părţi, în timp ce Buckwheat îi încurajează. Şi când se 
întâmplă o asemenea nenorocire, vina este mereu a femeii. 
Niciodată nu vor recunoaşte că aşa gândesc, dar în adâncul lor 
cred că bărbaţii sunt nişte fiare, iar femeile care nu îi pot 
îmblânzi... ei, fie de capul lor, băiete, fie de capul lor. Doar că de 


553 


data asta n-am să-i las să câştige. 

- Va trebui s-o faci, i-am spus. Dacă nu, toată tevatura asta 
poate ajunge la urechile lui Sadie. Şi este mult prea fragilă acum. 
Ar putea s-o dea peste cap cu totul. 

- Mda, a mârâit el scoţându-şi pipa din buzunarul de la piept. 
Mda, ştiu. Mă descarc şi eu. Ellie a stat de vorbă ieri cu cei care 
au Grange Hall. Ne lasă bucuroşi să ţinem spectacolul acolo, şi 
au şi cincizeci de locuri în plus. Ştii, pentru că au balcon. 

- Bravo, am răsuflat eu uşurat. Minţile limpezi triumfă. 

-O singură problemă. Cer patru sute pentru ambele 
reprezentații. Dacă pun eu două sute, poţi tu să vii cu celelalte 
două? Dar să ştii că nu poţi să-ţi recuperezi banii din încasări 
pentru că toţi se vor duce la serviciile medicale de care 
beneficiază Sadie. 

Ştiam foarte bine cât costă aceste servicii medicale; plătisem 
deja trei sute de dolari pentru partea din spitalizare pe care 
spanacul ăla de asigurare nu o acoperea. Cu toate bunele intenţii 
ale lui Ellerton, restul cheltuielilor vor creşte cu repeziciune. Şi, 
cu toate că încă nu ajunsesem la fundul sacului, îl vedeam deja. 

- George? Ce zici? 

- Juma-juma, am fost eu de acord. 

- Atunci termină-ţi berea aia mizerabilă. Vreau să mă întorc. 


3 


Când am ieşit din bomba aia cu pretenţii de local, mi-a atras 
atenţia un anunţ din vitrină. Sus scria: 


URMĂRIȚI LUPTA SECOLULUI PE UN CIRCUIT TV ÎNCHIS! 
IN DIRECT DE LA MADISON SQUARE GARDEN! 
TOM „THE HAMMER” CASE DIN DALLAS VS. DICK TIGER! 
DALLAS AUDITORIUM JOI, 29 AUG. 
BILETE IN AVANS DISPONIBILE AICI 


Dedesubt, una lângă alta, erau fotografiile a doi bărbaţi bine 
făcuţi, dezgoliţi până la brâu, cu mâinile în mănuşile de box 
ridicate în poziţia binecunoscută. Unul era tânăr şi fără semne. 
Celălalt părea mult mai în vârstă şi dădea senzaţia că avusese 
nasul spart de mai multe ori. Dar numele lor m-au oprit. Le ştiam 
de undeva. 

- Nici să nu te gândeşti, mi-a spus Deke clătinând din cap. Ai 
parte de mai mult sport dacă te uiţi la o luptă de câini între un 


554 


pitbull şi un cocker. Un cocker bătrân. 

- Pe bune? 

- Tommy Case a avut întotdeauna o tonă de curaj, dar acum 
are un curaj de patruzeci de ani într-un trup de patruzeci de ani. 
A făcut burtă şi abia se mişcă. Tiger e tânăr şi e rapid. O să 
ajungă campion în vreo doi ani dacă impresarii n-o dau în bară. 
Intre timp îl ţin în formă cu şuşe din astea. 

Parcă era vorba despre meciul dintre Rocky Balboa şi Apollo 
Creed, dar de ce nu? Uneori viaţa este cea care imită arta. 

Deke a continuat: 

- Şi să dai bani ca să te uiţi la televizor într-o sală. Măi, măi, 
ce naiba o să mai născocească? 

- O fi valul viitorului, am spus. 

- Şi probabil că o să vândă toate biletele - cel puţin în Dallas 
-, dar asta nu schimbă cu nimic faptul că Tom Case aparţine 
trecutului. Tiger o să-l mănânce de viu. Sigur îţi convine 
povestea asta cu Grange? 

- Absolut. 


4 


A fost un iunie straniu. Pe de-o parte eram încântat să repet 
din nou cu trupa cu care pusesem în scenă spectacolul original. 
Era un dâjă vu din cele mai bune soiuri. Pe de altă parte, mă 
întrebam din ce în ce mai des dacă avusesem vreodată intenţia 
să-l elimin pe Lee Harvey Oswald din ecuaţia istoriei. Nu puteam 
crede că îmi lipsea curajul - deja ucisesem cu sânge rece un om 
rău -, dar era incontestabil faptul că îl avusesem pe Oswald în 
cătare şi îl lăsasem în pace. Imi spuneam că este vorba despre 
principiul incertitudinii, nu despre familia lui, însă o tot vedeam 
pe Marina în faţa ochilor, surâzând cu mâinile puse protector 
peste abdomen. Mă tot întrebam dacă nu cumva Oswald era, la 
urma urmelor, un laş şi atât. Mi-am amintit că se va întoarce în 
octombrie. Şi apoi, desigur, mă întrebam dacă asta avea să 
schimbe cumva lucrurile. Soţia lui va fi tot însărcinată, iar 
fereastra de incertitudine va fi tot deschisă. 

Intre timp, era recuperarea lentă a lui Sadie de care trebuia 
să am grijă, erau facturi care trebuiau plătite, formulare de 
asigurare care trebuiau completate (birocraţia la fel de 
enervantă în 1963, ca şi în 2011) şi erau şi repetițiile. Doctorul 
Ellerton nu a putut lua parte decât la una, dar şi-a intrat extrem 


555 


de repede în rol şi ne-a încântat pe toţi când a executat dansul 
din posteriorul poneiului Bertha. După repetiţia generală, mi-a 
spus că vrea să mai aducă un doctor în echipă, un specialist în 
chirurgie facială de la spitalul Mass General. l-am răspuns - cu o 
senzaţie de slăbiciune în inimă - că încă un chirurg mi se pare o 
idee excelentă. 

- Vă puteţi permite? m-a întrebat. Mark Anderson nu-i ieftin. 

- O să ne descurcăm, am spus eu. 

Pe măsură ce seara primului spectacol se apropia, o tot 
invitam pe Sadie le repetiţii. Cu blândeţe, dar şi cu fermitate, ea 
refuza de fiecare dată, în ciuda promisiunii anterioare că va 
asista măcar la o repetiţie cu costume. leşea rareori, şi atunci 
doar până în grădiniţa din spatele casei. Nu fusese nici la şcoală, 
nici în oraş din noaptea în care John Clayton îi tăiase ei obrazul, 
iar apoi îşi tăiase sieşi gâtul. 


5 


Mi-am petrecut dimineaţa şi prima parte a după-amiezii zilei 
de 12 iulie la Grange Hall, punând la punct ultimele amănunte 
pentru spectacol. Mike Coslaw, care intrase în rolul de 
producător la fel de uşor cum intrase în acela de actor de 
comedie burlescă, mi-a spus că se vânduseră toate biletele 
pentru reprezentaţia de sâmbătă seara, iar cele pentru 
spectacolul din această seară se vânduseră în proporţie de 
nouăzeci la sută. 

- O să avem atâtea locuri în picioare cât să umplem sala, 
domnule A. Fiţi sigur de asta. Tot ce sper e ca io şi Bobbi Jill să n- 
o dăm în bară la bisuri. 

- Bobbi Jill şi cu mine, Mike. Şi n-o s-o daţi în bară. 

Toate astea erau lucruri bune. Un lucru mai puţin bun a fost 
că am trecut pe lângă maşina lui Ellen Dockerty tocmai când 
ajunsesem în faţa casei lui Sadie şi că am găsit-o lângă fereastra 
din living, cu lacrimi pe obrazul cel bun şi cu o batistă făcută 
ghemotoc în pumn. 

- Ce e? am vrut să ştiu. Ce ţi-a spus? 

Dar Sadie m-a surprins schiţând un zâmbet. Strâmb, dar cu un 
strop de farmec copilăresc. 

- Nimic neadevărat. Nu-ţi face griji, te rog. Hai să-ţi pregătesc 
un sandvici şi să-mi povesteşti cum a fost. 

Şi aşa am şi făcut. Şi bineînţeles că mi-am făcut griji, dar le 


556 


tineam pentru mine. Aşa cum tineam şi toate părerile mele 
despre o anumită directoare de liceu cam prea băgăcioasă. La 
şase seara, Sadie mi-a inspectat ţinuta, mi-a refăcut nodul de la 
cravată şi mi-a scuturat nişte scame, reale sau imaginare, de pe 
umerii sacoului sport pe care îl purtam. 

- Să ai baftă. 

Era îmbrăcată în blugi şi într-o bluză mai largă ce reuşea să-i 
mascheze cât de cât silueta mult prea slabă acum. Mi-am adus 
aminte de rochia frumoasă pe care o purtase la premiera cu 
Jodie Jamboree. In seara aceea fusese o rochie frumoasă cu o 
fată frumoasă în ea. Asta fusese atunci. In seara aceasta, când 
cortina se va ridica, fata - tot frumoasă pe o parte - va fi acasă şi 
se va uita la o reluare a filmului Route 66. 

- Ce e? m-a întrebat. 

- Mi-aş dori să fii şi tu acolo, atâta tot. 

Am regretat vorbele astea imediat ce le-am rostit, dar nu 
făcusem prea mare rău. Zâmbetul i-a pălit puţin, apoi a revenit. 
Aşa cum se întâmplă cu soarele când trece pe după un nor 
micuţ. 

- Tu vei fi acolo. Şi asta înseamnă că voi fi şi eu. 

M-a privit cu un soi de timiditate sfioasă în ochiul pe care 
coafura Veronica Lake îl lăsa la vedere. 

- Adică, dacă mă iubeşti. 

- Te iubesc foarte mult. 

- Da, aşa cred şi eu. 

Mi-a sărutat colţul gurii. 

- Şi eu te iubesc. Aşa că baftă şi mulţumeşte tuturor din 
partea mea. 

- Aşa voi face. Nu ţi-e frică să stai aici singură? 

- O să fiu în regulă. 

Nu era chiar un răspuns la întrebarea mea, dar atât putea să 
ofere pentru moment. 


6 


Mike avusese dreptate când vorbise despre biletele vândute 
în ultima clipă. Cu o oră înainte de începerea spectacolului de 
vineri seara le epuizasem pe toate. Fix la ora 8:00, Donald 
Bellingham, regizorul nostru secund, a micşorat luminile în sală. 
Mă aşteptam să simt o uşoară deziluzie după originalul aproape 
sublim cu bătaia cu frişcă de la final (pe care intenţionam să o 


557 


repetăm doar sâmbătă, fiind cu toţii de acord să curăţăm scena 
de la Grange Hall - şi primele două rânduri de scaune - o singură 
dată), dar şi reprezentaţia aceasta a fost foarte bună. Mie, 
apogeul comediei mi s-a părut a fi dansul de nebun al căluţului. 
La un moment dat, partenerul doctorului Ellerton, cel care se 
ocupa de partea din faţă, un antrenor Borman aflat pe culmile 
entuziasmului, a dansat atât de sălbatic încât aproape că a scos- 
o pe Bertha de pe scenă. 

Publicul a crezut că acele douăzeci, treizeci de secunde de 
împleticeală dezlânată printre luminile rampei au făcut parte din 
spectacol şi a aplaudat frenetic nesăbuita cutezanţă a 
interpreţilor. Eu, care cunoşteam adevărul, m-am pomenit prins 
într-un paradox emoţional care probabil că nu se va mai repeta 
niciodată. Stăteam în culise, alături de un Donald Bellingham 
aproape paralizat de spaimă, şi râdeam să-mi dau sufletul, în 
vreme ce inima-mi îngrozită îmi palpita în gât. 

Armonia acelei seri a venit în timpul bisului. Mike şi Bobbi Jill 
s-au îndreptat, mână în mână, spre mijlocul scenei. Bobbi Jill s-a 
întors cu faţa la spectatori şi a spus: 

- Domnişoara Dunhill înseamnă extrem de mult pentru mine, 
datorită sufletului ei bun, datorită dragostei ei creştineşti. M-a 
ajutat atunci când aveam nevoie de ajutor şi m-a făcut să îmi 
doresc să învăţ ceea ce vă vom arăta acum. Vă mulţumim 
tuturor pentru că aţi venit aici în această seară şi pentru că vă 
dovediţi dragostea voastră creştinească. Aşa este, Mike? 

- Da, a spus tânărul. Sunteţi nemaipomeniţi. 

S-a uitat la stânga scenei. | l-am arătat pe Donald care era 
aplecat peste pickup, cu braţul acestuia în mână, gata să dea 
drumul la muzică. De această dată însă, pentru că se afla în 
public, tatăl lui Donald avea să ştie că fiul lui împrumutase unul 
din discurile sale de colecţie. 

Glenn Miller, acel bombardier de mult dispărut, s-a lansat în 
„In the Mood”, iar pe scenă, în bătăile ritmice din palme ale 
spectatorilor, Mike Coslaw şi Bobbi Jill Allnut au izbucnit într-un 
Lindy mult mai frenetic decât reuşisem eu vreodată să dansez cu 
Sadie sau Christy. Dansul lor era tot numai bucurie şi entuziasm 
şi tinereţe, şi asta îl făcea minunat. Când l-am surprins pe Mike 
strângându-i mâna lui Bobbi Jill, comunicându-i astfel să facă o 
piruetă în partea opusă şi să îi treacă printre picioare, m-am 
pomenit înapoi în Derry, cu Bewie-cea-cu-blugii-Levie şi Richie- 
cel-cu-aricii. 


558 


Este parte din acelaşi întreg, mi-am spus. Ecou atât de perfect 
încât nu-ți poti da seama care anume este vocea cea reală şi 
care este vocea-fantomă ce se întoarce. 

Preţ de o clipă totul mi-a devenit clar, şi când aşa ceva se 
întâmplă, lumea aproape dispare. Dar nu ştim toţi asta în 
adâncurile ființei noastre? Rămâne un mecanism perfect 
echilibrat de strigăte şi ecouri care pretind a fi arcuri şi roţi 
zimţate, un ceas al visurilor ce bate sub acel clopot misterios de 
sticlă pe care îl numim viaţă. In spatele lui? Sub el şi în jurul lui? 
Haos, furtuni. Bărbaţi cu ciocane, bărbaţi cu cuțite, bărbaţi cu 
pistoale. Femei care deformează ceea ce nu pot domina şi 
minimalizează cea ce nu pot înţelege. Un univers al groazei şi 
pierderii în jurul unei unice scene luminate unde muritorii 
dansează sfidând întunericul. 

Mike şi Bobbi Jill au dansat în timpul lor, iar timpul lor era 
1963, epocă a tunsorilor milităreşti, a televizoarelor de consolă şi 
a trupelor rock inventate în garaj. Au dansat în ziua în care 
preşedintele Kennedy a promis să semneze tratatul de 
interzicere a testelor nucleare şi le-a spus reporterilor: „nu am 
nici cea mai mică intenţie să permit forţelor noastre militare să 
se cufunde în mlaştina politicilor oculte şi a duşmăniilor străvechi 
din sud-estul Asiei.” Au dansat aşa cum dansaseră şi Bewie cu 
Richie, aşa cum dansaserăm Sadie şi cu mine, şi au fost frumoşi 
şi i-am iubit nu în ciuda fragilităţii lor, ci pentru ea. Incă îi mai 
iubesc. 

Finalul dansului a fost unul perfect, cu mâinile ridicate, 
respirând sacadat şi cu faţa la publicul ridicat în picioare. 
Aplauzele au răsunat patruzeci de secunde (uluitor cât de repede 
nişte resturi de la cina de ieri pot fi transformate în şuncă 
presată de primă calitate de magia scenei), după care Mike a 
cerut linişte. Intr-un final a şi obținut-o. 

- Regizorul nostru, domnul George Amberson, doreşte să vă 
spună câteva cuvinte. A pus mult efort şi multă creativitate în 
acest spectacol, aşa că sper că îl veţi primi cum se cuvine. 

Am ieşit la rampă în alt val de aplauze. l-am strâns mâna lui 
Mike şi am sărutat-o pe Bobbi Jill pe obraz. Tinerii au fugit de pe 
scenă. Am ridicat mâinile cerând linişte şi mi-am început 
discursul repetat cu grijă de mai multe ori. Prin care spuneam 
spectatorilor că Sadie nu poate fi alături de noi în seara aceasta, 
dar că le mulţumesc în numele ei pentru tot. Orice orator de 
valoare ştie că trebuie să-şi concentreze atenţia asupra unor 


559 


anumiţi membrii din audienţă, iar eu m-am fixat pe o pereche din 
al treilea rând care semănau teribil de bine cu Ma şi Pa din filmul 
American Gothic. Erau Fred Miller şi Jessica Caltrop, acei membri 
din consiliul director care nu ne permiseseră să folosim sala de 
sport a liceului pe motivul că atacul căruia îi căzuse victimă 
Sadie era de prost gust şi că toată povestea trebuia ignorată pe 
cât posibil. 

După doar patru propoziţii, am fost întrerupt de exclamaţii de 
surpriză. După care au urmat aplauzele - izolate la început, apoi 
transformându-se în furtună. Publicul s-a ridicat iarăşi în picioare. 
Habar n-am avut din ce cauză se aplaudă până când nu am 
simţit cum o mână îmi strânge uşor şi nesigur braţul. M-am întors 
şi am dat cu ochii de Sadie, care stătea alături de mine, 
îmbrăcată în rochia roşie. Işi ridicase părul şi îl prinsese cu o 
clemă strălucitoare. Faţa - ambele părţi - era complet vizibilă. Şi 
am fost şocat să văd că semnele nu erau chiar atât de 
îngrozitoare cum mă temusem că vor fi. S-ar putea să fie vreun 
adevăr universal în povestea asta, dar eram mult prea uluit ca 
să-l înţeleg. Sigur, era greu să te uiţi la scobitura aceea adâncă şi 
neuniformă şi la cusăturile decolorate ale cicatricelor. Şi la 
bucata moale de obraz şi la ochiul stâng, nefiresc de mare, care 
nu prea mai clipea în tandem cu cel drept. 

Dar surâdea cu surâsul acela strâmb însă fermecător, iar în 
ochii mei ea era Elena din Troia. Am îmbrăţişat-o, m-a îmbrăţişat 
şi ea, râzând şi plângând în acelaşi timp. Sub rochie corpul îi 
vibra ca un cablu de înaltă tensiune. Când ne-am întors iarăşi 
spre spectatori, am văzut că toţi erau în picioare şi ovaţionau, 
mai puţin Miller şi Caltrop. Care s-au uitat în jur, au văzut că sunt 
singurii care mai stau pe poponeţ, şi s-au alăturat celorlalţi fără 
prea multă tragere de inimă. 

- Mulţumesc, a spus Sadie când ropotele de aplauze s-au 
potolit. Vă mulţumesc din adâncul inimii. In mod special vreau 
să-i mulţumesc lui Ellen Dockerty care mi-a spus că dacă nu voi 
veni să vă privesc pe toţi în ochi, voi regreta tot restul vieţii. Şi îi 
mulţumesc cel mai mult lui... 

A urmat o ezitare minusculă. Sunt convins că publicul nu a 
observat-o, prin urmare am fost singurul care am ştiut cât de 
aproape fusese Sadie de a spune numele meu real în faţa a cinci 
sute de oameni. 

- ... lui George Amberson. Te iubesc, George. j 

Ceea ce, fireşte, a înnebunit iarăşi spectatorii. In vremuri 


560 


întunecate, când până şi înţelepţii sunt nesiguri, declaraţiile de 
dragoste au calitatea de a-i înflăcăra pe oameni. 


7 


La zece şi jumătate, Ellen a dus-o pe Sadie - care era epuizată 
- acasă. Mike şi cu mine am fost ultimii care am părăsit Grange 
Hall şi am ieşit în alee pe la miezul nopţii. 

- Veniţi la petrecere, domnule A? Al ne-a promis că o să ţină 
restaurantul deschis până la două şi a adus şi nişte butoiaşe cu 
bere. N-are licenţă, dar nu cred că o să-l aresteze cineva. 

- Nu, i-am spus. Sunt frânt. Ne vedem mâine seară, Mike. 

M-am oprit mai întâi acasă la Deke. Stătea pe verandă în 
pijama şi fuma ultima pipă a zilei. 

- O noapte deosebită, a zis el. 

- Da. 

- Tânăra a dat dovadă de mult curaj. O tonă. 

- Aşa este. 

- Ai să te porţi cum se cuvine cu ea, fiule? 

- Am să încerc. 

A dat din cap, aprobându-mă. 

- Merită, după câte a pătimit cu ultimul. Şi deocamdată te 
porţi cum trebuie. 

S-a uitat spre Chevroletul meu. 

- Ai putea să-ţi iei maşina în seara asta şi s-o parchezi în faţa 
casei ei. După seara asta nu cred că ar mai bârfi cineva din oraş. 

Poate că avea dreptate, dar mi-am spus că paza bună trece 
primejdia rea şi am plecat pe jos, aşa cum o făcusem în toate 
celelalte nopţi. Aveam nevoie de timp ca să-mi cern emoţiile. O 
tot vedeam în lumina scenei. Rochia roşie. Conturul delicat al 
gâtului. Obrazul neted... şi cel marcat. 

Când am ajuns pe Bee Tree Lane şi am intrat, am văzut că 
sofaua extensibilă pe care dormeam eu nu era desfăcută. Am 
rămas nedumerit în loc, uitându-mă la ea, neştiind ce să înţeleg. 
Atunci Sadie m-a strigat - pe numele meu adevărat - din 
dormitor. Foarte încet. 

Veioza era aprinsă, aruncând o lumină dulce pe umerii ei goi 
şi pe un obraz. Ochii ei erau strălucitori şi gravi. 

- Cred că locul tău este aici, mi-a spus. Vreau să vii aici. Tu 
vrei? 

M-am dezbrăcat şi m-am urcat în pat lângă ea. Mâna i s-a 


561 


mişcat pe sub aşternuturi, m-a găsit şi m-a mângâiat. 
- Ţi-e foame? Pentru că, dacă îţi este, am nişte tort. 
- Sadie, mor de foame. 
- Atunci, stinge lumina. 


8 


Noaptea aceea petrecută în pat cu Sadie a fost cea mai 
frumoasă din viaţa mea - nu pentru că i-a închis uşa lui John 
Clayton, ci fiindcă a deschis din nou uşa pentru noi. 

După ce am făcut dragoste, am căzut în primul somn adânc 
după luni bune. M-am trezit la opt dimineaţă. Soarele era sus pe 
cer, formaţia Angels cânta la radioul din bucătărie „My 
Boyfriend's Back” şi simţeam miros de şuncă prăjită. Curând mă 
va chema la masă, dar nu acum. Nu chiar acum. 

Mi-am împletit degetele sub cap şi am privit tavanul, mirat 
întrucâtva cât de prost - cât de orb aproape - am fost în ziua în 
care îl lăsasem pe Lee să se urce în autobuzul de New Orleans 
fără să schiţez niciun gest ca să-l împiedic. Trebuia să aflu dacă 
George de Mohrenschildt avusese mai mult de-a face cu 
atentatul împotriva lui Edwin Walker, sau dacă doar îl întărâtase 
pe omuleţul acesta labil? Ei bine, exista o modalitate destul de 
simplă de a răspunde la întrebarea asta. 

lar de Mohrenschildt cunoştea răspunsul, aşa că îl voi întreba 
pe el. 


9 


În dimineaţa aceea Sadie a mâncat cel mai bine de la 
nenorocirea cu Clayton şi nici eu nu m-am lăsat mai prejos. 
Impreună am ras şase ouă, pâine prăjită şi şuncă. După ce 
vasele au ajuns în chiuvetă şi ea îşi aprinsese o ţigară la a doua 
cană de cafea, i-am spus că vreau să o întreb ceva. 

- Dacă vrei să vin şi la spectacolul de diseară, nu cred că voi 
mai reuşi performanţa şi a doua oară. 

- Nu e asta. Dar dacă tot ai adus vorba, ce anume ţi-a spus 
Ellie? 

- Că a venit vremea să nu-mi mai plâng de milă şi să mă 
alătur iar paradei. 

- Cam dur. 

Cu gestul reflex atât de des folosit în ultimul timp, Sadie şi-a 
netezit părul lipit de obrazul vătămat. 


562 


- Duduia Ellie nu-i faimoasă pentru delicateţe sau tact. M-a 
şocat când a dat năvală aici şi mi-a spus să încetez să-mi mai 
număr degetele? Da, m-a şocat. A avut dreptate? Da, a avut. 

Pe neaşteptate, şi-a împins părul spre spate cu podul palmei. 

- Aşa am să arăt de acum înainte, cu oarece ajustări, aşa că 
ar trebui să încep să mă obişnuiesc. Sadie va afla cât adevăr este 
în zicala aia care spune că frumuseţea e doar de suprafaţă. 

- Despre asta vreau să stăm de vorbă. 

- Bine, mi-a spus suflând fumul pe nări. 

- Cum ar fi dacă te-aş putea duce într-un loc unde doctorii ar 
putea să repare stricăciunile de pe chipul tău - nu la perfecţie, 
însă mult mai bine decât ar putea-o face vreodată Ellerton cu 
echipa lui? Ai vrea să vii? Chiar dacă ai şti că nu ne vom mai 
putea întoarce aici niciodată? 

S-a încruntat: 

- Vorbim ipotetic? 

- Nu. 

Şi-a stins încet ţigara, trăgând de timp ca să poată cântări în 
minte cele auzite. 

- E ca atunci când duduia Mimi s-a dus în Mexic pentru 
tratamentul acela experimental împotriva cancerului? Pentru că 
nu cred că... 

- Vorbesc despre America, iubito. 

- Atunci, dacă e America, nu înţeleg cum de nu putem să... 

- Şi mai este ceva: eu s-ar putea să fiu nevoit să mă duc. Cu 
tine sau fără tine. 

- Şi să nu te mai întorci niciodată? s-a speriat ea. 

- Niciodată. Niciunul din noi nu s-ar mai putea întoarce din 
motive greu de explicat. Poate crezi că am înnebunit. 

- Ştiu că nu, mi-a spus fără şovăială, deşi privirea îi era 
neliniştită. 

- S-ar putea să trebuiască să fac un lucru considerat rău de 
oamenii legii. Nu este rău, dar nimeni nu va crede asta. 

- Are... Jake, are vreo legătură cu ce mi-ai povestit despre 
Adlai Stevenson? Atunci când a zis chestia aia cu iadul care va 
îngheţa? 

- Intr-un fel. Dar este o problemă. Chiar dacă voi reuşi să fac 
ceea ce trebuie fără să fiu prins - şi cred că se poate - asta nu 
schimbă cu nimic situaţia ta. Chipul tău tot va avea cicatrice. 
Acolo unde te-aş putea duce există resurse medicale la care 
Ellerton doar visează. 


563 


- Dar nu am putea să ne întoarcem niciodată. 

Nu vorbea cu mine, încerca să se dumirească. 

- Nu. 

Mai important încă, dacă ne-am fi întors în septembrie 1958, 
versiunea originală a lui Sadie Dunhill ar fi existat deja. Or, asta 
era o încurcătură atât de mare că nici nu voiam să mă gândesc 
la ea. 

S-a ridicat şi s-a dus la fereastră. A rămas multă vreme acolo, 
cu spatele la mine. Am aşteptat. 

- Jake? 

- Da, iubito. 

- Poţi să prevezi viitorul? Poţi, nu-i aşa? 

Nu am răspuns. 

Cu o voce mică m-a întrebat apoi: 

- Ai venit din viitor? 

Nu am răspuns. 

S-a întors de la fereastră. Chipul îi era foarte palid. 

- Aşa e, Jake? 

- Da. 

Şi m-am simţit ca şi cum de pe inimă mi s-ar fi luat o greutate 
de vreo cincizeci de kilograme. |n acelaşi timp, eram şi 
înspăimântat. Pentru amândoi, dar mai ales pentru ea. 

- De cât de... de departe? 

- lubito, chiar vrei... 

- Da. Cât de departe? 

- Aproape patruzeci şi opt de ani. 

- Eu am... murit? 

- Nu ştiu. Nu vreau să ştiu. Asta se întâmplă acum. Asta 
suntem noi. 

A rămas pe gânduri. | se albise pielea din jurul semnelor roşii 
de pe faţă şi am vrut să mă duc la ea şi s-o iau în braţe, dar mi-a 
fost teamă să mă mişc. Dacă ţipa şi se ferea de mine? 

- De ce ai venit aici? N 

- Ca să împiedic pe cineva să facă ceva. Il voi omori dacă va fi 
nevoie. Dacă mă pot convinge că merită să moară. Până acum n- 
am reuşit. 

- Ce anume e acel ceva? 

- Sunt destul de sigur că peste patru luni îl va asasina pe 
preşedinte. Il va ucide pe John Kenn... 

Am observat că încep să-i tremure genunchii, dar a reuşit să 
rămână în picioare până am ajuns lângă ea să o prind. 


564 


10 


Am dus-o în dormitor şi m-am repezit în baie să aduc o 
compresă cu apă rece. Când m-am întors, avea ochii deschişi. M- 
a privit cu o expresie pe care nu am putut-o descifra. 

- N-ar fi trebuit să-ţi spun. 

- Poate că nu, a spus, dar nu s-a tras speriată când m-am 
aşezat pe marginea patului lângă ea şi a scos un oftat mic de 
plăcere când am început să-i mângâi obrajii cu compresa rece, 
ocolind partea vătămată care nu mai simţea absolut nimic în 
afară de durere surdă. 

Când am terminat, s-a uitat la mine cu ochi gravi. 

- Spune-mi un lucru care se va întâmpla. Ca să te cred. Ceva 
ca atunci cu Adlai Stevenson şi cu iadul care îngheaţă. 

- Nu pot. Am studiat engleza, nu istoria americană. In liceu 
am învăţat istoria statului Maine - era o materie obligatorie -, dar 
nu ştiu aproape nimic despre Texas. Nu... 

Şi atunci mi-am dat seama că totuşi ştiam ceva. Ştiam ce 
spune ultimul rând din secţiunea dedicată rezultatelor sportive 
din agenda lui Al Templeton, pentru că îl citisem de mai multe 
ori. În caz că mai ai nevoie de un ultim transfer de fonduri, 
scrisese el. 

- Jake? 

- Ştiu cine o să câştige meciul de box de la Madison Square 
Garden de luna viitoare. Se numeşte Tom Case şi o să-l facă 
knock-out pe Dick Tiger în runda a cincea. Dacă nu va fi aşa, ai 
tot dreptul să chemi oamenii în halate albe să mă ia. Dar, până 
atunci, poţi, te rog, să nu mai spui nimănui? Sunt prea multe în 
joc. 

- Da, pot să fac asta. 


11 


După a doua reprezentaţie, aproape că mă aşteptam ca Deke 
sau Ellie să mă bage într-un colţ şi să-mi spună pe un ton grav că 
au primit un telefon de la Sadie care i-a anunţat că îmi 
pierdusem minţile. Dar nu s-a petrecut aşa ceva, iar când am 
ajuns acasă la Sadie am găsit pe masă un bileţel: 7rezeşte-mă, 
dacă ai chef de o gustare în miez de noapte. 

Incă nu era miezul nopţii şi ea nu dormea. Următoarele 
patruzeci de minute au fost foarte plăcute. După aceea, în 
întuneric, mi-a spus: 


565 


- Nu trebuie să iau nicio hotărâre acum, nu? 

- Nu. 

- Şi nu trebuie să mai vorbim acum despre asta. 

- Nu. 

- Poate după meciul ăla despre care mi-ai spus. 

- Poate. 

- Te cred, Jake. Nu ştiu dacă am înnebunit sau nu, dar te cred. 
Şi te iubesc. 

- Şi eu te iubesc. 

Ochii i-au lucit în întuneric - şi cel migdalat şi superb, şi cel 
căzut, care încă mai vedea. 

- Nu vreau să păţeşti nimic şi nu vreau să faci rău cuiva dacă 
nu este neapărată nevoie. Şi niciodată din greşeală. Niciodată- 
niciodată. Promiţi? 

- Da. 

Era uşor. Din motivul acesta Lee Oswald mai era încă în viaţă. 

- Şi o să fii prudent? 

- Da. Voi fi foarte... 

Mi-a închis gura cu un sărut. 

- Pentru că indiferent de unde vii, pentru mine nu există viitor 
fără tine. Acum haide să dormim. 


12 


Am crezut că va relua discuţia a doua zi dimineaţă. Nu aveam 
nici cea mai vagă idee ce sau cât de mult îi voi spune, dar în 
final, n-a fost nevoie să-i mai spun nimic, pentru că nu m-a 
întrebat nimic. In sensul acela. M-a întrebat în schimb ce încasări 
a avut Spectacolul de Binefacere Sadie Dunhill. Când i-am spus 
că un pic peste trei mii de dolari, împreună cu donațiile din cutia 
amplasată la intrarea sălii, şi-a dat capul pe spate şi a scos un 
hohot bogat de râs, incredibil de frumos. Cele trei mii n-aveau 
cum să acopere toate cheltuielile cu operaţiile ei, dar valora un 
milion doar s-o aud râzând... şi să nu o aud spunând ceva de 
genul De ce să ne mai facem probleme când faţa mi se poate 
aranja foarte bine în viitor? Pentru că nu eram convins că voia 
într-adevăr să vină cu mine, chiar dacă m-a crezut. Şi pentru că 
nu eram sigur că voiam să o iau cu mine. 

Da, voiam să fiu cu ea. Să ne petrecem veşnicia muritorilor 
împreună. Dar poate că ar fi fost mai bine în 1963... şi în toţi anii 
pe care Dumnezeu sau soarta ni-i v-a da după 1963. Nouă poate 


566 


ne-ar fi fost mai bine. Mi-o închipuiam complet pierdută în 2011, 
uitându-se cu groază şi nervozitate la fiecare pereche de 
pantaloni cu talia foarte joasă şi la fiecare ecran de calculator. 
Niciodată n-aş lovi-o şi n-aş ţipa la ea - nu, nu la Sadie - însă cu 
toate acestea s-ar putea transforma într-un fel de Marina 
Prusakova a mea personală, care va trăi într-un loc straniu, 
exilată pentru totdeauna din ţara ei. 


13 


Exista în Jodie o persoană care ştia cum aş fi putut să mă 
folosesc de ultima însemnare a lui Al. Freddy Quinlan, agentul 
imobiliar. Organiza partide de poker săptămânale la el acasă - 
cinci cenți deschiderea, douăzeci şi cinci mâna - şi jucasem şi eu 
de câteva ori. In timpul uneia dintre ele, l-am auzit cum s-a 
lăudat că se pricepe foarte bine la două domenii sportive: 
fotbalul profesionist şi turneul de baschet al statului Texas. M-a 
primit la birou, doar pentru că era mult prea cald ca să jucăm 
golf. 

- Despre ce vorbim, George? Despre un pariu mediu sau 
foarte mare? 

- Mă gândesc la cinci sute de dolari. 

A scos un fluierat subţire, apoi s-a lăsat pe speteaza scaunului 
împreunându-şi mâinile peste burtică. Era doar nouă dimineaţa, 
dar aparatul de aer condiţionat funcţiona la turație maximă. In 
respiraţia lui rece fluturau mormanele de pliante şi broşuri cu 
proprietăţi de vânzare sau închiriere. 

- Aştia sunt bani serioşi, George. Imi zici şi mie care-i pontul? 

De vreme ce îmi făcea un serviciu - sau, măcar, speram că 
îmi va face - i-am spus. Sprâncenele i s-au ridicat atât de sus 
încât aproape că s-au unit cu linia părului. 

- Măi, drace! De ce nu-ţi arunci mai bine banii la canal? 

- Am o senzaţie, atâta tot. 

- George, ascultă la tăticu'. Meciul dintre Case şi Tiger nu-i un 
eveniment sportiv, e doar un balon de încercare pentru chestia 
asta nouă de-i zice televiziune cu circuit închis. S-ar putea să fie 
câteva meciuri bune în deschidere, dar lupta principală e o 
glumă. Tiger va primi instrucţiuni să-l ducă pe amărâtul ăla vreo 
şapte sau opt runde şi abia după aia să-l pună la podea. Doar 
dacă nu... 

S-a aplecat în faţă. De undeva, de sub fundul lui, scaunul a 


567 


scos un scârțâit dizgraţios. 

- Doar dacă nu cumva tu ştii ceva în plus. 

S-a lăsat iarăşi pe spetează, cu buzele făcute pungă. 

- Dar cum să ştii? Pentru numele lui Dumnezeu, doar trăieşti 
în Jodie. Dar, dacă, prin absurd, ai şti ceva, i-ai împărtăşi secretul 
unui prieten, nu-i aşa? 

- Nu ştiu nimic, l-am minţit eu (foarte fericit să o fac). Nu-i 
decât o senzaţie, dar ultima oară când am mai simţit aşa ceva, 
am pariat că Pirates îi vor învinge pe Yankees şi am făcut un 
purcoi de bani. 

- Foarte frumos, dar ştii vorba aia veche - chiar şi un ceas 
stricat tot arată ora exactă de două ori pe zi? 

- Poţi sau nu să mă ajuţi, Freddy? 

Mi-a aruncat un zâmbet liniştitor care părea a spune că 

fraierul îşi va pierde banii foarte curând. 
___— In Dallas există un tip care ar fi bucuros să-ţi accepte pariul. 
II cheamă Akiva Roth. Operează pe Greenville Avenue, la Faith 
Financial. A preluat afacerea de la taică-său, acum vreo cinci sau 
şase ani. 

Şi-a coborât glasul. 

- Lumea spune că are legături cu Mafia. 

Şi-a coborât glasul şi mai mult. 

- Carlos Marcello. 

Exact de aşa ceva mă temeam, pentru că şi despre Eduardo 
Gutierrez se spunea acelaşi lucru. M-am gândit iarăşi la Lincolnul 
cu plăcuţe de Florida, parcat vizavi de Faith Financial. 

- Nu prea vreau să fiu văzut într-un loc ca ăsta. S-ar putea să- 
mi doresc să mă întorc la catedră, şi deja mă am la cuțite cu 
două persoane din consiliul director. 

- Ai putea să încerci la Frank Frati din Forth Worth. Are o casă 
de amanet. 

Scârț a făcut scaunul când s-a aplecat să se uite mai bine la 
mine. 

- Ce e? Ce-am zis? Sau ai înghiţit o muscă? 

- Nee. Doar că am cunoscut pe cineva cu acelaşi nume. Şi el 
avea o casă de amanet şi accepta pariuri. 

- Probabil că provin amândoi din acelaşi clan de cămătari din 
România. In orice caz, ar putea să accepte o cotă de cinci la unu, 
mai ales la pierdere, aşa cum mergi tu. Oricum, n-o să primeşti 
cota reală. Sigur că nici Roth nu ţi-ar da-o, dar tot ar fi mai bine 
decât cu Frank Frati. 


568 


- Dar Frati nu are legături cu Mafia, nu? 

- Cred că nu, dar cine poate şti? Agenţii de pariuri, chiar şi cei 
care se ocupă ocazional de aşa ceva, nu-s renumiţi pentru 
relaţiile lor oneste. 

- Probabil ar trebui să-ţi urmez sfatul şi să-mi ţin banii. 

Quinlan a părut îngrozit. 

- Nu, nu, nu, să nu faci asta. Pariază pe echipa Bears la 
câştigarea campionatului de fotbal. iți garantez că o să-ţi iasă. 


14 


Pe 22 iulie, i-am spus lui Sadie că am nişte treabă în Dallas şi 
că îl voi ruga pe Deke să aibă grijă de ea. Mi-a răspuns că nu 
este nevoie şi că o să fie bine. Işi recăpăta fosta personalitate. 
incetul cu încetul, dar şi-o recăpăta. 

Nu m-a întrebat nimic despre natura treburilor mele din 
Dallas. 

M-am oprit mai întâi la First Corn, unde mi-am deschis caseta 
de valori şi am verificat de trei ori notițele lui Al, ca să mă 
conving că îmi amintisem corect toate datele. Şi da, Tom Case 
avea să fie învingătorul surpriză, făcându-l knock-out pe Dick 
Tiger în runda a cincea. Probabil că Al luase rezultatul meciului 
de pe internet, pentru că plecase din Dallas - şi din senzaţionala 
perioadă a anilor şaizeci - cu mult înainte. 

- Vă mai pot fi de folos cu ceva, domnule Amberson? m-a 
întrebat funcţionarul conducându-mă la uşă. 

Ai putea să te rogi ca bunul meu prieten Al să nu fi înghițit o 
găluşcă de minciuni vehiculate pe internet. 

- Poate. Ştiţi unde pot găsi un magazin care închiriază 
costume? Trebuie să fac pe magicianul la ziua de naştere a 
nepotului meu. 

După ce s-a uitat în Pagini Aurii, secretara domnului Link mi-a 
dat o adresă de pe Young Street. De acolo am cumpărat ce îmi 
trebuia. Şi mi-am dus cumpărăturile în apartamentul de pe West 
Neely - măcar să fie bun la ceva, de vreme ce tot plăteam chiria. 
Mi-am lăsat acolo şi pistolul, pe raftul de sus al dulapului. Am pus 
în torpedo atât microfonul, pe care îl scosesem din lampa de la 
etaj, cât şi magnetofonul japonez. Intenţionam să le arunc în 
pădure pe drumul de întoarcere în Jodie. Nu mai aveam nevoie 
de ele. Apartamentul de sus nu mai avea chiriaşi, iar casa era 
înfricoşător de tăcută. 


569 


Înainte să plec de pe Neely Street, m-am dus în curtea unde, 
cu doar trei luni în urmă, Marina îl fotografiase pe Lee cu puşca 
în mâini. Nu era nimic de văzut acolo, decât pământ bătătorit şi 
câteva buruieni mai temerare. Dar tocmai când am dat să plec, 
am observat ceva, o sclipire roşie sub trepte. Morişca roşie de 
jucărie a unui copil. Am luat-o şi am pus-o tot în torpedoul 
maşinii, alături de microfon, dar pe ea nu am aruncat-o. Nu ştiu 
de ce. 


15 


După aceea, m-am oprit la ferma impozantă de pe Simpson 
Stuart Road, unde locuiau George de Mohrenschildt şi soţia sa, 
Jeanne. De îndată ce am văzut-o, am scos-o din discuţie pentru 
întâlnirea pe care o puneam la cale. In primul rând, nu aveam 
cum să fiu sigur când Jeanne va fi acasă şi când nu, iar discuţia 
trebuia să aibă loc doar între noi doi, fără martori. În al doilea 
rând, nu era suficient de izolată. Chiar alături se afla un liceu 
eminamente pentru elevi de culoare, Paul Quinn College, iar 
cursurile de vară probabil că începuseră. Nu am observat cârduri 
de copii, dar tot erau destui, pe jos sau pe biciclete. lar asta nu 
era bine pentru scopul meu. Era foarte posibil ca discuţia noastră 
să devină zgomotoasă. Era foarte posibil să nu fie o discuţie în 
adevăratul sens al cuvântului - în sensul conferit de dicţionarul 
Merriam-Webster. 

Şi atunci am observat ceva. Pe gazonul întins din faţa 
conacului familiei de Mohrenschildt, unde aspersoarele aruncau 
sprayuri graţioase de apă în aer şi creau curcubeie atât de mici 
că le puteai pune în buzunar. 1963 nu era an electoral, dar, la 
începutul lunii aprilie - chiar în preajma zilei în care cineva 
atentase la viaţa generalului Edwin Walker - deputatul din 
circumscripţia cinci murise în urma unui infarct. Aşa că, pe 6 
august, urmau să aibă loc alegeri anticipate pentru locul său în 
Camera Reprezentanţilor. i î 

Pe semnul de pe peluză scria: VOTEAZA JENKINS IN 
CIRCUMSCRIPŢIA CINCI! ROBERT „ROBBIE” JENKINS, CAVALERUL 
CEL ALB DIN DALLAS! 

Şi, dacă era să mă iau doar după ce scriau ziarele, Jenkins 
chiar era un cavaler alb, un politician de dreapta, care 
împărtăşea în totalitate opiniile lui Walker şi ale mentorului 
spiritual al lui Walker, Billy James Hargis. Robbie Jenkins susţinea 


570 


cu ardoare autonomia statelor, învăţământ egal, dar segregat. Și 
reinstituirea blocadei din timpul Crizei Rachetelor în jurul Cubei. 
Aceiaşi Cubă pe care de Mohrenschildt o numea minunata insulă. 
Pancarta aceea întărea sentimentul pe care deja îl aveam 
referitor la de Mohrenschildt. Nu era altceva decât un diletant 
care, în fond, nu nutrea absolut niciun crez politic. Va acorda 
sprijin oricui îl va amuza sau îi va aduce bani. Lee Oswald n-avea 
cum să-l facă bogat - era el însuşi atât de sărac încât, în 
comparaţie cu el, un şoarece de biserică ar fi părut milionar - 
însă devotamentul lui lipsit de orice haz faţă de socialism în 
combinaţie cu ambițiile lui grandomane îi oferiseră lui de 
Mohrenschildt suficientă distracţie. 

O concluzie era evidentă: Lee nu călcase niciodată pe această 
peluză şi nici nu murdărise covoarele acestei case cu tălpile lui 
de băiat sărac. Aceasta era cealaltă viaţă a lui de 
Mohrenschildt... sau una dintre celelalte vieţi. Simţeam că avea 
mai multe şi le păstra în diferite compartimente sigilate. Dar 
toate astea nu-mi răspundeau la întrebarea care mă frământa, şi 
anume: se simţise el oare atât de plictisit încât l-a însoţit pe Lee 
atunci când a încercat să-l asasineze pe monstrul fascist care era 
Edwin Walker? Nu-l cunoşteam suficient de bine ca să mă 
aventurez să fac o presupunere cât de cât corectă. 

Dar voi afla. Eram hotărât sută la sută. 


16 


Pe afişul din vitrina casei de amanet a lui Frank Frati scria 
BINE AŢI VENIT LA MAGAZINUL DE CHITARE. Erau expuse o 
mulţime de asemenea instrumente: chitare acustice, electrice, 
cu douăsprezece corzi, şi una cu grif dublu care mi-a adus 
aminte de un clip al lui Mötley Crüe. Desigur că mai erau scoase 
la vânzare şi tot felul de mărturii ale vieților falimentate - inele, 
broşe, coliere, aparate de radio. Femeia care m-a întâmpinat nu 
era grasă, din contră; nu purta rochie roşie şi mocasini, ci 
pantaloni largi şi bluză cu gulerul răsfrânt, dar trăsăturile îi erau 
la fel de impenetrabile ca acelea ale femeii pe care am întâlnit-o 
în Derry şi din gură mi-au ieşit aceleaşi cuvinte. 

- AŞ dori să discut cu domnul Frati o propunere de afaceri cu 
privire la anumite activităţi sportive. 

- Nu mai spune? Adică despre un pariu, cum zicem noi pe 
aici? 


571 


- Eşti de la poliţie? 

- Da, sunt ofiţerul Curry de la poliţia din Dallas. Nu-ţi dai 
seama după ochelarii de soare şi falca pătrată? 

- Nu văd nici ochelari, nici falcă pătrată, doamnă. 

- Pentru că sunt sub acoperire. Ce pariu vrei să faci în mijlocul 
verii, băiete? Nu-i nimic de pariat. 

- Case-Tiger. 

- Pe care din ei? 

- Case. 

Şi-a dat ochii peste cap şi a strigat peste umăr: 

- Vino până aici, tati, te-ai pricopsit cu un fraier. 

Frank Frati avea cam de două ori vârsta lui Chaz Frati, dar 
asemănarea dintre ei era evidentă. Erau rude, sigur că erau. 
Dacă aş fi spus că am pariat odinioară la domnul Frati din Derry, 
Maine, sunt convins că am fi pornit o discuţie despre cât de mică 
era lumea. 

Dar m-am abținut şi am trecut direct la negocieri. 

- Pot să pun cinci sute de dolari pe Tom Case învingător 
împotriva lui Dick Tiger la Madison Square Garden? 

- Bineînţeles, mi-a răspuns Frati. La fel de bine poţi să-ţi vâri 
un drug de fier fierbinte în poponeaţă, dar pentru ce ai vrea să 
faci una ca asta? 

Fiica sa a scos un hohot scurt de râs, ca un lătrat. 

- Ce cotă îmi dai? 

S-a uitat la femeie. Ea şi-a ridicat mâinile. Două degete la 
stânga, unul la dreapta. 

- Doi la unu? E ridicol. 

- Viaţa e ridicolă, prietene. Du-te la o piesă de-a lui lonesco, 
dacă nu mă crezi. lţi recomand Victimele datoriei. 

Măcar nu-mi spunea „frăţioare” cum o făcuse frăţiorul lui din 
Derry. 

- Fii înţelegător, domnule Frati. 

A luat o chitară Epiphone Hummingbird şi a început s-o 
acordeze. Uluitor de repede. 

- Dă-mi motive să fiu, sau du-te în Dallas. E un loc acolo... 

- Ştiu locul din Dallas. Prefer Fort Worth. Am locuit aici. 

- Faptul că te-ai mutat dovedeşte mai multă minte decât 
pariul pe Tom Case. 

- Dacă aş zice că va învinge Case prin knock-out în primele 
şapte runde? Ce cotă ar fi? 

S-a uitat la fiica sa. Acum aceasta a ridicat trei degete de la 


572 


stânga. 

- Dar în primele cinci? 

S-a gândit puţin şi a ridicat şi al patrulea deget. M-am hotărât 
să nu întind coarda mai departe. Mi-am notat numele în registru 
şi i-am arătat permisul auto, având grijă să astup cu degetul 
adresa mea din Jodie, exact la fel cum făcusem cu trei ani în 
urmă când pariasem pe Pirates la Faith Financial. Apoi i-am dat 
banii, cam un sfert din toate lichidităţile mele, şi am îndesat 
chitanţa în portofel. Două mii îmi vor ajunge ca să acopăr alte 
cheltuieli ale lui Sadie şi să mă ţină cât timp voi mai rămâne în 
Texas. În plus, nu îmi făcea plăcere să-l trag pe sfoară pe acest 
Frati, aşa cum nu-mi plăcuse să-l înşel nici pe Chaz, chiar dacă îl 
pusese pe Bill Turcotte pe urmele mele. 

- Vin a doua zi după dans, i-am zis. Să-mi pregăteşti banii. 

Fata a început să râdă şi şi-a aprins o ţigară. 

- Nu asta i-a zis dansatoarea arhiepiscopului? 

- Te cheamă cumva Marjorie? 

A împietrit cu ţigara între degete şi fumul ieşindu-i printre 
buze. 

- De unde ştii? 

Mi-a observat expresia şi a râs. 

- De fapt, mă cheamă Wanda, băiete. Sper să te pricepi mai 
bine la pariuri decât la ghicit nume. 

Pe drumul spre maşină mi-am spus că şi eu sper acelaşi lucru. 


573 


Capitolul 25 


1 


În dimineata zilei de 5 august am stat cu Sadie până au pus-o 
pe o targă mobilă şi au dus-o în sala de operaţie. Acolo o aştepta 
doctorul Ellerton, împreună cu alţi doctori, suficienţi cât să 
formeze o echipă de baschet. Ochii ei erau lucioşi din cauza 
anesteziei pre-operatorii. 

- Urează-mi noroc. 

M-am aplecat şi am sărutat-o. 

- Să ai parte de tot norocul din lume. 

Operația a durat trei ore, după care au adus-o dormind dusă 
şi sforăind înapoi în rezervă - aceeaşi cameră, acelaşi tablou pe 
perete, aceeaşi canapea oribilă înghesuită în colţ. Obrazul stâng 
îi era acoperit cu un bandaj nou. Rhonda McGinley, asistenta cu 
umeri de fotbalist, m-a lăsat să stau cu ea până şi-a mai revenit 
puţin, lucru ce constituia o încălcare gravă a regulilor spitalului. 
Orele de vizită sunt mult mai stricte pe Tărâmul lui Demult. În 
cazul în care nu te simpatizează asistenta-şefă. 

- Cum te simţi? am întrebat-o pe Sadie luând-o de mână. 

- Mă doare. Şi mi-e somn. 

- Atunci culcă-te la loc, iubito. 

- Poate data viitoare... 

Vorbele i s-au înecat în sforăit. Ochii i s-au închis, dar s-a 
forţat să-i deschidă iarăşi. 

- ... O să fie mai bine. Acolo de unde vii tu. 

Apoi a adormit. lar eu am avut altă temă de gândire. 

Când m-am dus la cabinetul asistentelor, Rhonda mi-a spus că 
doctorul Ellerton mă aşteaptă la cantina de la parter. 

- O s-o ţinem astăzi şi probabil şi mâine, a zis el. O infecţie 
este ultimul lucru pe care ni-l dorim. (M-am gândit mai târziu la 
asta, bineînţeles - una dintre chestiile acelea care sunt nostime, 
dar nu tocmai.) 

- Cum a mers? 

- Cât de bine ne-am aşteptat, dar rănile pe care i le-a făcut 
Clayton sunt foarte grave. In timpul recuperării, am s-o 
programez la o a doua operaţie prin noiembrie sau decembrie. 

Şi-a aprins o ţigară, a suflat fumul şi a continuat: 


574 


- Echipa de chirurgi e dată naibii şi facem tot ce ne stă în 
putere... dar există anumite limite. 

- Da, ştiu. 

Şi eram convins că mai ştiam şi altceva. Aici, cel puţin. Data 
următoare când Sadie va fi operată, nu va fi cu un bisturiu. Va fi 
cu laserul. 

Acolo de unde veneam eu. 


2 


Economiile mărunte pe care le faci au uneori obiceiul să se 
întoarcă şi să te muşte de fund. Renunţasem la telefonul din 
apartamentul de pe Neely Street doar ca să economisesc opt sau 
zece dolari pe lună, iar acum aveam nevoie de el. Dar era un 
magazin mic, la vreo patru străzi distanță, cu o cabină telefonică 
lângă frigiderul de Cola. Aveam numărul lui de Mohrenschildt 
notat pe o bucăţică de hârtie. Am băgat o fisă în aparat şi am 
format. 

- Reşedinţa de Mohrenschildt, cu ce vă pot ajuta? 

Nu era vocea lui Jeanne. Probabil era menajera - de unde 
aveau soţii de Mohrenschildt atâţia bani? 

- Aş dori să vorbesc cu George, vă rog. 

- Imi pare rău, domnule, dar este la birou. 

Am scos la iuţeală un pix din buzunarul de la piept. 

- Imi puteţi da numărul? 

- Da, domnule. CHapel 5-6323. 

- Mulţumesc. 

L-am notat pe dosul palmei. 

- Cine să-i spun că l-a căutat dacă nu reuşiţi să daţi de el, 
domnule? 

Am închis. Senzaţia binecunoscută de frig începuse iar să mă 
învăluie. M-am bucurat. In momentele acelea chiar aveam nevoie 
de minte limpede şi rece. 

Am pus altă monedă de douăzeci şi cinci de cenți în telefon şi 
de această dată mi-a răspuns o secretară care mi-a spus că 
sunasem la Centrex Corporation. Am informat-o că doresc să 
vorbesc cu domnul de Mohrenschildt. Bineînţeles că ea a vrut să 
ştie în ce problemă. 

- Spuneţi-i că este vorba despre Jean-Claude Duvalier, din 
Haiti, şi Lee Oswald. Spuneţi-i că este spre binele lui. 

- Numele dumneavoastră, domnule? 


575 


Puddentane nu ţinea aici. 

- John Lennon. 

- Vă rog să aşteptaţi, domnule Lennon, să văd dacă poate 
vorbi. 

Nu am ascultat muzică de aşteptare, ceea ce, în linii mari, era 
mai bine decât în timpul meu. M-am sprijinit de peretele încălzit 
de soare al cabinei şi am privit ţintă semnul pe care scria DACĂ 
FUMAŢI VĂ RUGĂM SĂ PORNIŢI VENTILATORUL. Nu fumam, dar 
tot i-am dat drumul. Fără prea mare folos. 

Am auzit un clic suficient de tare ca să mă facă să tresar şi 
apoi glasul secretarei: 

- Aveţi legătura, domnule de Mohrenschildt. 

- Alo? cu vocea aceea jovială şi tunătoare de actor. Alo? 
Domnul Lennon? 

- Alo? Linia asta este sigură? 

- Ce vreţi să...? Sigur că este. O clipă. Să închid uşa. 

A urmat o pauză, apoi s-a întors. 

- Despre ce e vorba? 

- Despre Haiti, prietene. Şi despre zăcăminte de petrol. 

- Care-i treaba cu Monsieur Duvalier şi tipul ăla, Oswald? 

Nu i se simţea niciun strop de îngrijorare în glas. Doar 
curiozitate bonomă. 

- O, dar îi cunoşti mult mai bine, i-am zis. Haide, spune-le cum 
le spui de obicei, Baby Doc şi Lee. 

- Sunt extrem de ocupat astăzi, domnule Lennon. Dacă nu îmi 
spuneţi despre ce este vorba, mă tem că va trebui să... 

- Baby Doc îţi poate aproba trecerea în proprietate a 
terenurilor petrolifere din Haiti pe care le urmăreşti de cinci ani. 
Şi ştii asta; este mâna dreaptă a tatălui său, conduce gruparea 
paramilitară şi este succesorul direct la funcţia de preşedinte. 
Ţine la tine şi noi ținem la tine... 

De Mohrenschildt începuse să aducă mai mult cu un om 
adevărat şi mai puţin cu un actor. 

- Când spui noi, vrei să zici... 

- Noi toți ţinem la tine, de Mohrenschildt, dar ne îngrijorează 
asocierea ta cu Oswald. 

- Doamne, dar abia dacă-l cunosc! Nu l-am mai văzut de vreo 
şase sau opt luni! 

- L-ai văzut în duminica Paştelui. l-ai dus un iepure de jucărie 
fetiţei lui. 

O pauză foarte lungă. Apoi: 


576 


- Da. Aşa a fost. Uitasem. 

- Ai uitat şi că a tras cineva în Edwin Walker? 

- Da’ ce treabă am eu cu asta? 

Aproape imposibil să nu crezi în indignarea lui nedumerită. 
Cuvânt cheie: aproape. 

- Haide, haide, i-am spus eu. Doar l-ai acuzat pe Oswald. 

- Glumeam, fir-ar a dracului de treabă! 

Am tăcut câteva secunde, după care i-am zis: _ 

- Ştii pentru ce companie lucrez eu, de Mohrenschildt? lţi dau 
un indiciu - nu este Standard Oil. 

La capătul celălalt al firului s-a aşternut tăcerea câtă vreme 
de Mohrenschildt procesa tot rahatul pe care i-l îndrugasem. 
Doar că nu era rahat, nu în întregime. Ştiusem despre iepurele 
de jucărie şi ştiusem despre glumele pe care le făcuse în 
legătură cu tentativa eşuată a lui Oswald, după ce soţia lui 
observase puşca. Concluzia care se impunea era destul de 
evidentă. Compania mea era Compania, adică CIA, şi singura 
întrebare care îl frământa acum pe de Mohrenschildt - sau cel 
puţin aşa speram - era cât de mult interceptasem din viaţa lui 
atât de interesantă. 

- Este o neînțelegere, domnule Lennon. 

- Pentru tine, aşa ar fi bine să fie, pentru că nouă ni se pare 
că tu l-ai instruit să tragă. Ai tot dat din gură despre ce rasist e 
generalul Walker şi cum o să ajungă el un Hitler al Americii. 

- Este complet fals! 

Nu l-am băgat în seamă. 

- Dar nu aspectul acesta ne preocupă. Grija noastră principală 
este că l-ai fi putut însoţi pe domnul Oswald în misiunea lui de pe 
zece aprilie. 

- Ach, mein Gott! E o nebunie! 

- Dacă îmi poţi dovedi asta - şi dacă promiţi să te ţii departe 
de labilul domn Oswald pe viitor... 

- Pentru numele lui Dumnezeu, e în New Orleans! 

- Taci din gură, i-am spus. Ştim unde este şi ştim ce face. 
Împarte pliante de solidaritate cu Cuba. Dacă nu o să înceteze, o 
să ajungă curând în puşcărie. 

Şi chiar aşa o să se întâmple, în mai puţin de o săptămână. 
Unchiul lui, Dutz - cel asociat cu Carlos Marcello - îi va plăti 
cauţiunea. 

- Se va întoarce în Dallas, dar tu nu trebuie să iei legătura cu 
el. Micuţul tău joc s-a terminat. 


577 


- Îţi spun că niciodată n-am... 

- Terenurile acelea încă mai pot fi ale tale, doar cu condiţia să 
dovedeşti că nu ai fost împreună cu Oswald pe zece aprilie. Poţi 
face asta? 

- Eu... stai să mă gândesc... 

A urmat o pauză lungă. 

- Da. Da, cred că pot. 

- Atunci să ne întâlnim. 

- Când? 

- In seara asta. La nouă. Trebuie să raportez mai departe, iar 
şefii mei vor fi foarte supăraţi dacă ţi-aş da timp să-ţi fabrici un 
alibi. 

- Vino la mine acasă. O s-o trimit pe Jeanne la film cu 
prietenele ei. 

- Mă gândesc la alt loc. Şi nici nu ai nevoie de direcţiuni ca să 
ajungi acolo. 

l-am spus ce aveam în minte. 

- De ce tocmai acolo? m-a întrebat sincer nedumerit. 

- Doar vino. Şi, dacă nu vrei să se supere foarte tare pe tine 
cei doi Duvalier, pere şi fi/s, vino singur, prietene. 

Şi am închis. 


3 


La şase fix am fost înapoi la spital, unde am stat cu Sadie o 
jumătate de oră. Avea mintea limpede acum şi spunea că 
durerile nu sunt aşa de mari. La şase şi jumătate i-am sărutat 
obrazul cel teafăr şi i-am zis că trebuie să plec. 

- La treaba ta? m-a întrebat. La treaba ta cea adevărată? 

- Da. 

- Dar nu o să păţească nimeni nimic dacă nu este absolut 
necesar, da? 

Am dat din cap. 

- Şi nici din greşeală. 

- Fii prudent. 

- Ca şi cum aş merge pe ouă. 

A încercat să zâmbească. Dar surâsul i s-a transformat în 
grimasă când i s-a întins pielea proaspăt jupuită de pe obrazul 
stâng. A privit peste umărul meu. M-am întors şi i-am văzut în 
prag pe Deke şi Ellie. Se îmbrăcaseră cu cele mai bune haine ale 
lor. Deke purta un costum dintr-o țesătură subţire, de vară, şiret 


578 


la guler şi pălărie de cowboy. Ellie avea o rochie din mătase roz. 

- Dacă vrei, noi putem să mai aşteptăm, a spus Ellie. 

- Nu, intraţi. Tocmai plecam. Dar nu staţi mult. E obosită. 

Am Ssărutat-o pe Sadie de două ori - pe buzele uscate şi pe 
fruntea umedă. Apoi m-am dus la apartamentul de pe Neely 
Street şi am înşirat pe masă toate articolele cumpărate de la 
magazinul de costume. M-am deghizat încet şi cu trudă în faţa 
oglinzii din baie, citind mereu indicaţiile şi dorindu-mi ca Sadie să 
fie cu mine ca să mă ajute. 

Nu mi-era teamă că de Mohrenschildt se va uita la mine şi îmi 
va spune nu te cunosc de undeva?, ci voiam să fiu sigur că nu îl 
va recunoaşte pe „John Lennon” şi cu altă ocazie. In funcţie de 
cât de sincer era, s-ar fi putut să fie nevoie de încă o întrevedere. 
Şi dacă aşa ar fi fost situaţia, voiam să-l iau prin surprindere. 

Mai întâi mi-am lipit mustaţa. Era stufoasă şi mă făcea să 
semăn cu un proscris din westernurile regizate de John Ford. Apoi 
m-am dat cu fond de ten şi pe faţă, şi pe mâini ca să dau 
senzaţia că sunt ars de soare ca un fermier. Mai aveam şi 
ochelari cu rame din baga şi lentile din sticlă fără dioptrii. M-am 
gândit în treacăt dacă ar fi cazul să-mi vopsesc părul, nu 
credeam că aş fi putut face faţă unei asemenea analogii cu John 
Clayton. Aşa că mi-am îndesat pe cap o şapcă de baseball 
inscripționată cu simbolul echipei San Antonio Bullets. Abia dacă 
m-am recunoscut eu însumi în oglindă când am terminat. 

- Nimeni nu va păţi nimic dacă nu este absolut necesar, i-am 
spus străinului care se uita la mine. Nici din greşeală. Ne-am 
înţeles? 

Străinul a dat din cap, însă ochii din spatele lentilelor false 
erau reci, impenetrabili. 

Ultimul lucru pe care l-am făcut înainte să ies din casă a fost 
să-mi iau pistolul din dulap şi să mi-l pun în buzunar. 


4 


Am ajuns în parcarea pustie de la capătul străzii Mercedes cu 
douăzeci de minute mai devreme decât ora stabilită, dar de 
Mohrenschildt era deja acolo, cu fundul Cadillacului său ţipător 
înfipt în zidul de cărămidă al depozitului Montgomery Ward. Asta 
însemna că era nerăbdător. Excelent. 

M-am uitat în jur, aproape aşteptându-mă să văd fetiţele cu 
coarda, dar, la ora asta erau bineînţeles acasă - probabil 


579 


dormind şi visându-l pe Charlie Chaplin care e în Franţa, 
împreună cu cineva căruia nu-i tace clanţa. 

Am parcat lângă balena de maşină a lui de Mohrenschildt, am 
coborât geamul, mi-am scos pe el mâna stângă şi i-am făcut un 
semn cu arătătorul. O clipă bărbatul a rămas pe loc, ca şi cum nu 
ştia ce să facă. Apoi s-a dat jos. Renunţase la mersul fălos. Părea 
înspăimântat şi făcea mişcări furişe. Şi asta era excelent. Intr-o 
mână avea un dosar. Din cât de subţire era, mi-am dat seama că 
nu avea prea multe înăuntru. Speram doar să nu fie un obiect de 
recuzită. Insă dacă era, urma să dansăm, iar dansul nostru nu 
avea să fie un Lindy Hop. 

A deschis portiera, s-a aplecat spre mine şi a spus: 

- Ascultă, nu ai de gând să mă împuşti sau mai ştiu eu ce, nu-i 
aşa? 

- Nu, i-am răspuns, sperând că vocea îmi sună plictisită. Ai fi 
putut să-ţi faci probleme dacă aş fi fost de la FBI, dar nu sunt şi 
tu ştii asta. Ai mai colaborat cu noi şi înainte. 

Şi mă rugam la Dumnezeu ca să fi avut dreptate în această 
privinţă. 

- Maşina are microfoane? 7u ai? 

- Dacă ai grijă la ce vorbeşti, n-o să fie nevoie să-ţi faci 
probleme, nu-i aşa? Acum urcă. 

S-a urcat în maşină şi a trântit portiera. 

- Cu terenurile alea... 

- Despre ele ai să discuţi altădată, cu altcineva. Petrolul nu e 
specialitatea mea. Specialitatea mea e să mă ocup de cei care s- 
au purtat imprudent, iar relaţia ta cu Oswald este foarte 
imprudentă. 

- Am fost curios, atâta tot. E un tip care a reuşit să ceară azil 
politic în Rusia, pentru ca, după aia, să re-emigreze în Statele 
Unite. Un mocofan semidoct, dar surprinzător de abil. In plus... 
şi-a dres el glasul. Am un prieten care vrea să i-o pună nevesti- 
sii. 

- Ştim asta, l-am repezit, gândindu-mă la Bouhe - un alt 
George în aparent nesfârşita defilare de bărbaţi cu acest nume. 

Cât de fericit aş fi să scap din camera de ecou a trecutului. 

- Singurul meu interes este să mă asigur că nu ai niciun 
amestec în atentatul nereuşit împotriva lui Walker. 

- Uită-te la asta. Am luat-o din albumul soţiei mele. 

A deschis dosarul şi a scos o foaie de ziar pe care mi-a dat-o. 
Am aprins plafoniera maşinii, sperând să nu-şi dea seama că 


580 


bronzul meu nu este altceva decât fond de ten. Dar, pe de altă 
parte, de ce mi-ar fi păsat? De Mohrenschildt ar fi crezut că este 
vorba despre un alt artificiu care ţinea de lucrul sub acoperire. 

Foaia era din ziarul Morning News, din data de 12 aprilie. 
Cunoşteam rubrica. DIN ORAŞ era probabil mai citită de locuitorii 
din Dallas decât ştirile din ţară sau din lume. Erau o mulţime de 
nume tipărite cu aldine şi o sumedenie de poze înfăţişând 
bărbaţi şi femei în ţinute de seară. De Mohrenschildt încercuise 
articolul cu cerneală roşie până la jumătatea paginii. Nu aveai 
cum să nu-i recunoşti pe George şi Jeanne în fotografia de 
alături. El era în smoching şi îşi pusese rânjetul de gală, cel cu 
dinţi la fel de numeroşi ca şi clapele unui pian. Jeanne etala o 
suprafaţă foarte mare de decolteu, pe care a treia persoană de la 
masă o cerceta cu mare atenţie. Toţi trei ţineau ridicate pahare 
cu şampanie. 

- Asta e ziarul de vineri, i-am spus. Atentatul asupra lui 
Walker a avut loc miercuri. 

- Articolele astea apar mereu cu două zile mai târziu. Pentru 
că se ocupă cu viaţa de noapte, te prinzi? In plus... nu te uita 
doar la poză, citeşte şi ce scrie, omule, e chiar acolo, negru pe 
alb! 

M-am uitat la articol, dar am ştiut că spune adevărul de îndată 
ce am citit numele celuilalt bărbat. Ecoul armonic a fost ca un 
acord reverberat de chitară. 


Rajahul local al petrolului George de Mohrenschildt împreună cu 
soţia Jeanne au închinat un pahar (sau o duzină!) la Carousel Club 
miercuri seara, sărbătorind ziua de naştere a acestei sexoase şi 
abţiguite doamne. Câţi ani a împlinit? Turturelele n-au vrut să ne 
spună, dar nouă nu ni se pare nici cu o zi peste douăzeci şi trei 
(glumim!). Gazdă le-a fost jovialul pontif al clubului Carousel, Jack 
Ruby, care le-a trimis la masă o sticlă de spumos şi li s-a alăturat 
pentru un toast. La mulţi ani, Jeanne, şi fie să te unduieşti încă mulţi 
de acum încolo! 


- Şampania a fost o poşircă şi am fost mahmur până a doua zi 
la trei după-amiaza, dar a meritat, dacă eşti satisfăcut. 

Eram. Eram şi fascinat. 

- Cât de bine îl cunoşti pe individul ăsta, Ruby? 

De Mohrenschildt a pufnit - tot snobismul lui nobiliar exprimat 
în aerul care i-a ţâşnit prin nările umflate. 

- Nu prea bine şi nici nu am intenţia să-l cunosc. E un ovreiaş 
smintit care face cinste cu băutură poliţiştilor sperând ca ei să se 


581 


uite în altă parte când îşi foloseşte pumnii. Şi tare-i mai place să 
se bată. Firea asta o să-l vâre în bucluc într-o bună zi. Lui Jeanne 
îi plac stripperii. O înfierbântă. 

A ridicat din umeri ca şi cum ar fi vrut să spună că femeile nu 
pot fi înţelese. 

- Eşti... 

A privit în jos, a observat pistolul pe care îl ţineam în mână şi 
s-a întrerupt. A făcut ochii mari. Şi-a scos limba şi şi-a lins buzele. 
Apoi a băgat-o la loc în gură cu un leorpăit umed. 

- Sunt satisfăcut? Asta voiai să mă întrebi? 

L-am împuns cu ţeava armei şi m-am simţit foarte bine când l- 
am auzit cum icneşte. Crima îl schimbă pe om, ascultă la mine, îl 
face mai aspru, dar, în apărarea mea pot spune că insul ăsta 
merita cu vârf şi îndesat să treacă printr-o spaimă soră cu 
moartea. Marguerite era parţial vinovată pentru ceea ce 
devenise fiul ei cel mic, iar Lee însuşi era răspunzător în multe 
feluri pentru ce ajunsese - cu toate visurile alea găunoase de 
glorie -, dar şi de Mohrenschildt jucase un rol important în toată 
povestea asta. Să fi fost vorba despre un plan complicat urzit în 
străfundurile C.I.A? Nu. Pur şi simplu îl amuza să se amestece cu 
gloata. Aşa cum îl amuzau şi furia, şi dezamăgirea care se 
coceau în cuptorul personalităţii tulburate a lui Lee. 

- Te rog, a şoptit de Mohrenschildt. 

- Sunt satisfăcut. Dar ia aminte la ce-ţi spun, gură spartă ce 
eşti: nu ai să te mai întâlneşti niciodată cu Lee Oswald. Nu ai să 
mai vorbeşti niciodată cu el la telefon. Nu ai să pomeneşti nimic 
despre această discuţie nici soţiei lui, nici mamei lui, nici lui 
George Bouhe, nici altui emigrant. Ai înţeles? 

- Da. Absolut. Oricum, mă cam plictisisem de el. 

- Nici pe jumătate cât m-am plictisit eu de tine. Dacă aflu că 
ai vorbit cu Lee, am să te omor. Capisce? 

- Da. Şi terenurile...? 

- O să ia cineva legătura cu tine. Acum ieşi dracului din 
maşina mea. 

Aşa a şi făcut. Cu maximă urgenţă. Când s-a urcat în maşina 
lui, mi-am scos iar mâna stângă pe geam. Acum nu i-am mai 
făcut semn să se apropie, ci i-am arătat spre Mercedes Street. Şi 
într-acolo s-a şi dus. 

Am mai rămas ceva timp pe loc, privind tăietura din ziar pe 
care o uitase în graba lui cea mare de a se îndepărta de mine. 
Soții de Mohrenschildt şi Jack Ruby cu paharele ridicate. Să fie, 


582 


oare, acesta un indiciu că totuşi era vorba despre o conspirație? 
Probabil că tărtăcuţele care credeau în ideea lunetiştilor ascunşi 
prin canale ar fi fost de acord, dar eu ştiam mai bine. Era doar un 
alt acord armonic. Acesta era Tărâmul lui Demult unde totul avea 
ecou. 

Am simţit că închisesem fereastra de incertitudine a lui Al 
Templeton. Oswald se va întoarce în Dallas pe trei octombrie. În 
conformitate cu informaţiile din agenda lui Al, se va angaja ca 
lucrător la Texas School Book Depository pe la jumătatea lunii. 
Doar că asta nu se va mai întâmpla, pentru că, undeva între trei 
şi şaisprezece, aveam de gând să pun capăt vieţii lui nefericite şi 
periculoase. 


5 


Mi s-a permis să o scot pe Sadie din spital în dimineaţa zilei 
de 7 august. A tăcut pe drumul înapoi spre Jodie. Imi dădeam 
seama că are dureri destul de mari, dar şi-a ţinut mâna pe 
piciorul meu aproape tot timpul. Când am trecut de intersecţia 
cu Highway 77, în dreptul panoului cu echipa Denholm Lions, m- 
a înştiinţat: 

- În septembrie mă întorc la şcoală. 

- Eşti sigură? 

- Da. Dacă am fost în stare să apar în faţa întregului oraş la 
Grange, cred că nu voi avea probleme cu copiii din biblioteca 
liceului. In afară de asta, am senzaţia că avem nevoie de banii 
ăştia. În cazul în care nu ai vreo sursă de venit despre care nu 
ştiu, trebuie să fii aproape falit. Din cauza mea. 

- Pe la sfârşitul lunii o să mai fac rost de ceva bani. 

- De la meciul de box? 

Am aprobat din cap. 

- In regulă. lar eu va trebui să ascult doar foarte puţină vreme 
toate şoaptele şi chicotelile elevilor. Pentru că o să vin cu tine 
atunci când va fi să pleci. 

A făcut o pauză. Şi apoi: 

- Dacă mai vrei. 

- Sadie, asta e tot ce vreau. 

Am intrat pe Main Street. Jem Needham tocmai terminase de 
livrat laptele. În faţa brutăriei, Bill Gavery aşeza sub o bucată de 
tifon pâinile proaspăt scoase din cuptor. Dintr-o maşină care a 
trecut pe lângă noi i-am auzit pe Jan şi Dean cântând despre cele 


583 


două fete la fiecare băiat care există în Surf City. 

- O să-mi placă acolo, Jake? Acolo de unde vii tu? 

- Aşa sper, iubito. 

- Cât de diferit este? 

Am zâmbit. 

- Benzina costă mai mult şi sunt mai multe butoane. Dar, în 
rest, este cam la fel. 


6 


Acel august a fost minunat, aproape ca o lună de miere. 
Curând am renunţat să mă mai prefac că locuiam cu Deke, cu 
toate că încă îmi mai lăsam maşina în faţa casei lui pe timpul 
nopţii. 

Sadie se recupera cu paşi repezi în urma ultimei insulte pe 
care o suferise chipul ei şi apăruseră semne vizibile de 
ameliorare chiar dacă ochiul tot era căzut, iar obrazul încă îi mai 
era plin de cicatrice şi scobit acolo unde Clayton îl străpunsese 
până în cavitatea bucală. Ellerton şi echipa lui făcuseră o treabă 
bună cu mijloacele pe care le avuseseră la dispoziţie. 

Citeam, stând unul lângă altul pe canapea, în vreme ce 
ventilatorul ne răvăşea părul - ea citea The Group, eu Jude the 
Obscure. Improvizam picnicuri în curtea din spatele casei, la 
umbra arborelui chinezesc de fistic şi beam tone de cafea cu 
gheaţă. Sadie a început din nou să reducă numărul de ţigări. Ne 
uitam la televizor la Rawhide şi la Ben Casey şi la Route 66. Intr- 
o seară am mutat pe The New Adventures of Ellery Queen, dar 
am rugat-o să schimbe canalul pentru că, am spus eu, nu-mi plac 
filmele polițiste. 

Inainte de culcare, o dădeam grijuliu cu unguent pe chipul 
rănit şi, când ajungeam în pat... era minunat. Şi atât. 

Intr-o zi, în faţa băcăniei, am dat nas în nas cu acel membru al 
consiliului director, de o integritate absolută, Jessica Caltrop. Şi 
mi-a spus că trebuie să discute cu mine o clipă despre „un 
subiect delicat”, cum l-a numit ea. 

- Despre ce anume este vorba, doamnă Caltrop, am întrebat- 
o. Pentru că am luat nişte îngheţată şi aş dori să ajung cu ea 
acasă înainte să se topească. 

Mi-a aruncat un zâmbet atât de rece că ar fi putut să-mi 
congeleze instantaneu crema de vanilie. 

- Acasă este cumva pe Bee Tree Lane, domnule Amberson? 


584 


Cu nefericita domnişoară Dunhill? 

- lar asta e treaba ta pentru că...? 

Zâmbetul a mai scăzut cu câteva grade. 

- In calitatea mea de membru în consiliul director, trebuie să 
mă asigur că moralitatea cadrelor noastre didactice este 
ireproşabilă. M-ar îngrijora foarte tare dacă ai locui împreună cu 
domnişoara Dunhill. Adolescenţii sunt firi impresionabile. Imită 
ceea ce văd la cei mai în vârstă. 

- Aşa crezi? După cincisprezece ani la catedră, aş fi spus că se 
uită cu atenţie la comportamentul adulţilor şi după aia o iau în 
direcţie opusă cât de repede îi ţin picioarele. 

- Sunt convinsă că am putea purta o discuţie edificatoare pe 
tema părerii dumitale despre psihologia adolescentină, domnule 
Amberson, dar nu acesta este motivul pentru care vreau să 
vorbesc cu dumneata, oricât de mult m-ar stânjeni asta. 

Nu părea absolut deloc stânjenită. 

- Dacă trăieşti în păcat cu domnişoara Dunhill... 

- In păcat, am întrerupt-o eu. Este un cuvânt interesant. lisus 
a spus că acela fără de păcat să arunce primul piatra. Sau cea 
fără păcat. Tu eşti fără păcat, doamnă Caltrop? 

- Nu discutăm despre mine aici. 

- Dar am putea să discutăm despre tine. Eu aş putea discuta 
despre tine. De exemplu, aş putea să încep să pun întrebări 
despre puiuţul de care te-ai descotorosit odinioară. 

A tresărit ca pălmuită şi a făcut doi paşi înapoi spre zidul din 
cărămidă al pieţei. Eu am făcut doi paşi înainte, cu sacoşele în 
braţe. 

- Este o aluzie jignitoare. Dacă încă ai mai preda, aş... 

- Sigur că da, doar că nu mai predau, aşa că ascultă-mă cu 
mare atenţie. Am înţeles că ai făcut un copil când aveai 
şaisprezece ani şi locuiai în Sweetwater Ranch. Nu ştiu dacă tatăl 
a fost unul dintre colegii tăi, un vagabond, sau chiar propriul tău 
tată... 

- Eşti dezgustător! 

Corect. Şi uneori este atât de plăcut. 

- Nu-mi pasă câtuşi de puţin cine a fost, dar îmi pasă de Sadie 
care a trecut prin mai multă durere şi disperare decât ai simţit în 
toată viaţa ta amărâtă. 

Acum se lipise cu spatele de zid. Se uita în sus la mine cu ochi 
în care lucea teroarea. Intr-un alt timp şi loc, poate mi-ar fi părut 
rău de ea. Dar nu acum. 


585 


- Dacă scoţi o singură vorbă despre Sadie, dacă spui un 
singur cuvânt indiferent cui, voi considera că este de datoria 
mea să aflu pe unde îţi este copilul şi voi da de veste întregului 
oraş. Ai priceput? 

- Dă-te la o parte! Lasă-mă să trec! 

- Ai priceput? 

- Da! Da! 

- Bine, am zis dându-mă înapoi. Trăieşte-ţi viaţa, doamnă 
Caltrop. Bănuiesc că e destul de cenuşie de pe vremea când 
aveai şaisprezece ani, dar şi destul de plină, căci te ţine ocupată 
cotrobăiala prin rufele murdare ale oamenilor. Dar dă-i înainte şi 
trăieşte-ţi-o. Şi lasă-ne în pace să ne-o trăim pe a noastră. 

S-a retras speriată spre stânga, ştergând zidul din cărămidă 
cu hainele, în direcţia parcării din spatele pieţei. Ochii îi ieşiseră 
din orbite. Şi i-a ţinut în permanenţă aţintiţi asupra mea. 

I-am surâs cu amabilitate: 

- Inainte ca această conversaţie să devină ceva ce nu s-a 
petrecut niciodată, vreau să-ţi dau un sfat, micuță doamnă. Din 
toată inima. O iubesc pe Sadie şi crede-mă că nu vrei să te pui 
cu un bărbat îndrăgostit. Dacă te bagi în treburile mele, sau ale 
lui Sadie, îmi voi da toată silinţa să te fac cea mai nefericită 
căţea ipocrită din Texas. Ai cuvântul meu de onoare. 

A luat-o la fugă spre parcare. Mişcările îi erau stângace, ca ale 
unei persoane obişnuite doar cu mersul lent şi ţanţoş. Cu fusta ei 
cafenie, lungă până la jumătatea gambei, cu ciorapii opaci de 
culoarea pielii şi pantofii comozi, reprezenta spiritul acestei 
epoci. Părul îi scăpase din agrafele cocului. Eram convins că pe 
vremuri îl purtase liber, aşa cum le place bărbaţilor, dar asta se 
întâmplase cu foarte mult timp în urmă. 

- Să ai o zi bună! am strigat după ea. 


7 


Când puneam cumpărăturile în frigider, Sadie a intrat peste 
mine în bucătărie. j 

- Ai întârziat cam mult. Incepusem să mă îngrijorez. 

- M-am oprit de vorbă cu cineva. Ştii cum e în Jodie. Mereu dai 
peste unul care are chef să stea la taclale. 

A zâmbit. Zâmbea mult mai des acum. 

- Eşti un drăguţ. 

l-am mulţumit pentru compliment şi i-am spus că şi ea eo 


586 


drăguță. Mă întrebam dacă duduia Caltrop îi va povesti ce se 
întâmplase lui Fred Miller, celălalt membru al consiliului director 
al şcolii, erijat în ocrotitorul moralității oraşului. Dar nu credeam 
că o va face. Şi nu doar din cauză că ştiam povestea ei din 
tinereţe; ci pentru că o speriasem straşnic. lar atitudinea asta 
funcţionase cu de Mohrenschildt şi a funcţionat şi cu ea. E o 
treabă murdară să sperii oamenii, dar cineva tot trebuie să o 
facă. 

Sadie s-a apropiat şi m-a luat de gât: 

- Ce-ai zice de un weekend la Candlewood Bungalows înainte 
de începerea şcolii? Ca pe vremuri? Cred că e o propunere foarte 
neobrăzată venind din partea lui Sadie, nu-i aşa? 

- Păi, depinde, i-am răspuns luând-o în braţe. E vorba de un 
weekend obscen? 

S-a îmbujorat, mai puţin zona din jurul cicatricelor. Carnea de 
acolo a rămas albă şi lucioasă. 

- Cel mai dezmăţat, señor. 

- Atunci, cu cât ajungem acolo mai repede, cu atât mai bine. 


8 


Nu a fost un weekend obscen, în afara cazului în care crezi - 
aşa cum toate femeile de genul Jessicăi Caltrop din lume par a fi 
convinse - că dragostea este ceva obscen. Adevărat că am 
petrecut cea mai mare parte a timpului în pat. Dar am petrecut 
multe ore şi afară. Sadie nu se mai sătura să se plimbe şi avea 
pe unde, căci pe coasta dealului din spatele motelului era un 
câmp deschis, plin cu o orgie de flori sălbatice de vară târzie. 
Aproape întreaga după-amiază de sâmbătă ne-am petrecut-o 
acolo. Sadie cunoştea numele unora dintre flori - pumnal spaniol, 
mac cu spini, ceva numit iarba ciorii -, iar la altele doar clătina 
din cap şi se apleca să le miroasă parfumul. Ne-am plimbat mână 
în mână, cu iarba înaltă mângâindu-ne blugii, în vreme ce nori 
uriaşi şi pufoşi navigau pe albastrul cerului. Pe câmp se fugăreau 
lumini şi umbre. Adia un vânt răcoros în ziua aceea, iar aerul nu 
mai mirosea deloc a rafinărie. Pe culmea dealului, ne-am întors şi 
ne-am uitat în jos. Cabanele se vedeau mici şi neimportante pe 
bucata de prerie însemnată din loc în loc cu copaci. Şoseaua 
părea o panglică. 

Sadie s-a aşezat pe iarbă, şi-a adus genunchii la piept şi i-a 
prins cu braţele. M-am aşezat alături. 


587 


- Vreau să-ţi pun o întrebare, mi-a spus ea. 

- Bine. 

- Nu e despre... ştii tu, despre locul de unde vii... nu am 
puterea să mă gândesc acum la asta. Vreau să te întreb despre 
tipul pentru care ai venit aici. Cel despre care zici că o să-l 
omoare pe preşedinte. 

M-am gândit. 

- E un subiect delicat, iubito. Ţi-aduci aminte când ţi-am spus 
că în preajma mea se află o maşinărie mare plină cu dinţi 
ascuţiţi? 

- Da... 

- Şi ţi-am zis că nu vreau să stai lângă mine când meşteresc 
la ea. Deja ţi-am dezvăluit mai multe decât am intenţionat, şi 
probabil mai multe decât ar fi trebuit. Pentru că trecutul nu vrea 
să fie schimbat. Şi ripostează atunci când încerci. lar cu cât este 
mai mare posibila schimbare, cu atât ripostează mai înverşunat. 
Nu vreau să păţeşti ceva. 

- Deja am păţit, a şoptit ea. 

- Mă întrebi dacă a fost vina mea? 

- Nu, dragule, mi-a cuprins ea obrajii în palme. Nu. 

- Păi, se poate să fi fost, măcar parţial. E o chestie care se 
numeşte efectul de fluture... 

In faţa noastră zburătăceau sute de fluturi, ca pentru a-mi 
întări spusele. 

- Ştiu ce este, m-a întrerupt ea. Ray Bradbury are o povestire 
despre asta. 

- Da? 

- Se cheamă „Vânătoare fatală”. Foarte frumoasă şi foarte 
tulburătoare. Dar Jake, Johnny era nebun cu mult dinainte de 
apariţia ta. L-am părăsit cu mult înainte de a te cunoaşte pe tine. 
Şi dacă tu n-ai fi apărut, poate ar fi apărut altcineva. Sunt sigură 
că n-ar fi fost la fel de drăguţ ca tine, dar n-aş fi avut de unde să 
ştiu asta. Timpul este un copac cu o sumedenie de ramuri. 

- Ce vrei să ştii despre individul ăsta, Sadie? 

- În primul rând de ce nu suni la poliţie - anonim, bineînţeles - 
şi nu le spui ce are de gând să facă. 

Am rupt un fir de iarbă şi am început să-l mestec în vreme ce 
mă gândeam la întrebarea ei. Primul lucru care mi-a venit în 
minte a fost ce-mi spusese de Mohrenschildt în parcarea de la 
Montgomery Ward: Un mocofan semidoct, dar surprinzător de 
abil. 


588 


Era o apreciere corectă. Lee scăpase din Rusia atunci când se 
plictisise de ea; şi va fi la fel de abil să scape din Book Depository 
după ce îl va fi împuşcat pe preşedinte, în pofida răspunsului 
aproape imediat venit din partea poliţiei şi a serviciilor secrete. 
Bineînţeles că va fi un răspuns rapid; mulţi oameni vor vedea 
exact de unde au venit împuşcăturile. 

Lee va fi interogat sub ameninţarea armei în sala de recreere 
de la etajul al doilea, chiar înainte ca preşedintele muribund să 
fie dus la spitalul Parkland. Polițistul care l-a luat la întrebări îşi 
va aminti mai târziu că tânărul îi oferise răspunsuri logice şi 
convingătoare. De îndată ce maistrul Roy Truly îi va confirma că 
Ozzie Rabbit este angajat în echipa lui, îl va lăsa să plece şi se va 
repezi la etaj să depisteze sursa focurilor de armă. Puteai chiar 
să crezi că, dacă nu s-ar fi întâlnit apoi cu polițistul Tippit, Lee nu 
ar fi fost prins încă multe zile sau săptămâni după atentat. 

- Sadie, poliţiştii din Dallas vor şoca o lume întreagă cu 
incompetenţa lor. Aş fi nebun să am încredere în ei. S-ar putea 
chiar să nu ia în seamă un pont anonim. 

- Dar de ce? De ce nu ar face-o? 

- N-ar face-o acum, pentru că individul nici măcar nu este în 
Texas, şi nici nu are de gând să se întoarcă aici. Şi-a pus în cap 
să fugă în Cuba. 

- Cuba? Dar de ce tocmai în Cuba? 

Am clătinat din cap. 

- Nu contează, pentru că nu o s-o facă. Se va întoarce în 
Dallas, dar fără vreun plan de a-l asasina pe preşedinte. Nici 
măcar nu are habar că John Kennedy va veni în Dallas. Kennedy 
însuşi habar nu are, pentru că nu a fost încă planificată călătoria 
aceasta. 

- Dar tu ştii. 

- Da. 

- Pentru că în timpul din care vii, toate lucrurile astea sunt în 
cărţile de istorie. 

- În linii mari, da. Am aflat amănuntele de la prietenul care m- 
a trimis aici. Într-o bună zi îţi voi spune toată povestea, dar nu 
acum. Nu atâta vreme cât maşinăria cu toţi dinţii ăia ascuţiţi 
merge la turație maximă. Important este că dacă poliţia îl 
interoghează oricând înainte de jumătatea lunii noiembrie, va 
părea complet nevinovat, tocmai pentru că este. 

Deasupra noastră s-a rostogolit umbra unui alt nor uriaş, 
coborând temperatura cu vreo trei, patru grade. 


589 


- Din ce ştiu, s-ar putea să nu fie hotărât s-o facă până în clipa 
când va apăsa pe trăgaci. 

- Vorbeşti ca şi cum toate astea s-au întâmplat deja, s-a 
minunat ea. 

- În lumea mea s-au întâmplat. 

- Ce se întâmplă atât de important la jumătatea lui 
noiembrie? 

- Pe şaisprezece, în ziarul Morning News se va publica ştirea 
despre coloana prezidenţială care va trece pe Main Street. L... 
tipul de care îţi spun va citi articolul şi îşi va da seama că 
maşinile vor trece chiar pe lângă locul unde lucrează. Probabil că 
îşi va închipui că este un mesaj din partea lui Dumnezeu. Sau 
poate din partea fantomei lui Karl Marx. 

- Unde anume va lucra? 

lar am clătinat din cap. Era periculos să ştie. Bineînţeles că tot 
ce-i spusesem era periculos. Insă (am mărturisit-o înainte, dar 
merită să mă repet) ce uşurare să împărtăşesc şi altei persoane 
măcar o parte din ce ştiam. 

- Dacă poliţiştii ar sta de vorbă cu el, s-ar putea să-l sperie şi 
să nu mai încerce. A 

Avea dreptate, dar ce risc îngrozitor de mare. Imi asumasem 
deja unul mai mic atunci când am stat de vorbă cu de 
Mohrenschildt, însă acesta avea mintea fixată doar asupra 
terenurilor petrolifere. In plus, nu doar că îl speriasem - îl 
făcusem să facă pe el de frică. Credeam că îşi va ţine gura. Lee, 
pe de altă parte... 

Am prins-o pe Sadie de mână. 

- In momentul acesta pot să prevăd unde se va duce el tot 
aşa cum pot să prevăd unde merge un tren pentru că nu poate 
ieşi de pe şine. Odată ce intervin, odată ce mă amestec, doar 
Dumnezeu ştie ce se poate întâmpla. 

- Şi dacă ai sta tu de vorbă cu el? 

O imagine de coşmar mi s-a arătat în minte. L-am văzut pe 
Lee spunând poliţiştilor: Un om pe care îl cheamă George 
Amberson mi-a vârât ideea asta în cap. Nici nu m-aş fi gândit la 
aşa ceva, dacă nu mi-ar fi spus el. 

- Nici asta nu cred că ar merge. 

M-a întrebat cu o voce mică: 

- Va trebui să-l ucizi? 

Nu i-am răspuns. Ceea ce era, oricum, un răspuns în sine. 

- Şi tu chiar eşti sigur că aşa se va întâmpla. 


590 


- Da. 

- Aşa cum eşti sigur că Tom Case va câştiga meciul de pe 
douăzeci şi nouă. 

- Da. 

- Chiar dacă toată lumea care se pricepe la box spune că 
Tiger o să-l facă praf. 

Am zâmbit. 

- Ai început să citeşti paginile de sport din ziare. 

- Da. Am început. 

Mi-a luat firul de iarbă dintre buze şi şi l-a pus în gură. 

- N-am fost niciodată la un meci de box. Vrei să mă duci? 

- Dar nu e pe viu. E pe un ecran mare. 

- Ştiu. Mă duci? 


9 


Erau destule femei frumoase în Dallas Auditorium în seara 
meciului, dar şi Sadie a atras multe priviri admirative. Se fardase 
cu multă grijă pentru această ocazie, dar chiar şi cel mai talentat 
machiaj nu putea decât să-i ascundă parţial rănile de pe chip, nu 
să i le ascundă cu totul. Rochia o ajuta mult. I se lipea de trup şi 
avea un decolteu adânc. 

Tuşa de maestru o constituia pălăria de fetru pe care i-o 
dăduse Ellen Dockerty când îi spusese că o invitasem la meci. 
Era aproape identică cu cea purtată de Ingrid Bergman în ultima 
scenă din Casablanca. Inclinată nonşalant, îi scotea perfect în 
evidenţă trăsăturile... şi, bineînţeles, era înclinată spre stânga, 
aruncând un triunghi de umbră pe obrazul cu probleme, 
mascându-i-l mult mai bine decât orice machiaj. Când a ieşit din 
dormitor pregătită pentru inspecţie, i-am spus că este absolut 
divină. Expresia de uşurare de pe chip şi strălucirea emoţionată 
din ochi mi-au dovedit că ştia că nu încerc doar să o fac să se 
simtă bine. 

Traficul a fost aglomerat spre Dallas şi, când, în cele din 
urmă, am ajuns, era în toi al treilea din cele cinci meciuri din 
deschidere - un negru uriaş şi un alb şi mai uriaş îşi cărau pumni 
cu mişcări lente, iar mulţimea ovaţiona. Nu unul, ci patru ecrane 
enorme atârnau deasupra podelei din lemn lăcuit unde echipa 
Spurs din Dallas juca (prost) în timpul sezonului de baschet. 
Imaginea era redată de un sistem de proiectoare multiple şi, deşi 
culorile erau  mocirloase, aproape rudimentare, se vedea 


591 


surprinzător de clar. Sadie era impresionată. Ca să spun 
adevărul, şi eu eram. 

- Eşti agitat? m-a întrebat ea. 

- Da. 

- Chiar dacă... 

- Chiar dacă. In 1960, când am pariat că echipa Pirates va 
câştiga campionatul de baseball, am ştiut că aşa va fi. Acum 
depind cu totul de prietenul meu, care a luat rezultatul de pe 
internet. 

- Ce Dumnezeu mai e şi aia? 

- Science-fiction. Ca scrierile lui Ray Bradbury. 

- Aha... bine. 

Apoi şi-a vârât degetele în gură şi a fluierat: 

- Hei, tu ăla cu berea! 

Vânzătorul de bere, cu vestă, pălărie de cowboy şi curea cu 
ţinte argintii, ne-a vândut două sticle cu Lone Star (sticle din 
sticlă adevărată, nu din plastic) cu pahare din hârtie. l-am dat un 
dolar şi i-am spus să păstreze restul. 

Sadie şi-a luat berea, şi-a ciocnit sticla de a mea şi mi-a spus: 

- Noroc, Jake. 

- Dacă am nevoie de noroc, înseamnă că sunt într-un rahat 
cât mine de mare. 

Şi-a aprins o ţigară, adăugând şi fumul ei la voalul albăstrui 
din jurul reflectoarelor. Stăteam în partea ei dreaptă şi văzută de 
acolo arăta perfect. 

Am bătut-o pe umăr şi, când s-a întors spre mine, am sărutat- 
o uşor pe buzele întredeschise. 

- Puştoaico, i-am zis, ne va rămâne mereu Parisul. 

A râs cu gura până la urechi. 

- Poate cel din statul Texas. 

Un oftat adânc s-a înălţat din public. Boxerul negru tocmai îl 
pusese în fund pe cel alb. 


10 


Meciul principal a început la nouă şi jumătate. Ecranele s-au 
umplut cu prim-planuri ale celor doi boxeri, şi mi s-a strâns inima 
atunci când l-am văzut pe Tom Case. Părul lui negru şi ondulat 
era înspicat cu alb. Avea un început de guşă. Burta i se 
bălăbănea peste marginea de sus a şortului. Dar cel mai tare m- 
au speriat ochii lui cumva derutaţi, care mijeau din două pungi 


592 


umflate de ţesut cicatrizat. Nu prea părea a-şi da seama unde se 
află. Cei o mie cinci sute de spectatori au aplaudat - în fond, Tom 
Case era de-al lor -, dar am auzit şi un cor de huiduieli destul de 
vajnice. Aşa cum stătea în colţul lui, prăbuşit pe taburet, cu 
mâinile înmănuşate pe corzile ringului, părea să fi pierdut deja 
meciul. Pe de altă parte, Dick Tiger era în picioare, ţopăind vioi şi 
executând mişcări de încălzire. 

Sadie s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit: 

- Nu arată prea bine, dragul meu. 

Puțin spus. Arăta îngrozitor de rău. 

Mai jos (acolo de unde ecranul se vedea probabil ca o faleză 
abruptă cu nişte figuri neclare proiectate pe ea) l-am observat pe 
Akiva Roth conducând o păpuşică înveşmântată într-un şal de 
nurcă şi cu ochelari de soare în stil Greta Garbo spre nişte locuri 
care ar fi fost chiar lângă ring, dacă lupta aceasta nu ar fi avut 
loc pe un ecran. In faţa noastră, un individ dolofan care pufăia 
dintr-un trabuc s-a întors spre noi şi a întrebat: 

- Cu cine ţii, frumoaso? 

- Cu Case! a răspuns Sadie curajoasă. 

Dolofanul cu trabuc a început să râdă. 

- Pot să zic că eşti miloasă. Vrei să pariezi zece dolari? 

- Imi dai patru la unu? Dacă Case îl lasă lat? 

- Case să-l lase lat pe Tiger! Accept, cucoană. 

l-a întins mâna. Sadie i-a strâns-o. Apoi s-a întors către mine 
cu un zâmbet impertinent jucându-i în acel colţ al gurii care îi 
funcţiona. 

- Cam îndrăzneață mişcarea, am comentat eu. 

- Nici vorbă, a spus. Tiger pierde în repriza cinci. Pot să văd în 
viitor. 


11 


Crainicul din ring, în smoching şi un kilogram de pomadă de 
păr s-a îndreptat ţopăind spre centru, a tras spre el un microfon 
argintiu spânzurat din tavan cu un cablu şi a prezentat boxerii cu 
o voce de câine graseiat. S-a auzit imnul naţional. Bărbaţii şi-au 
scos pălăriile şi şi-au pus mâna pe inimă. Mi-o simţeam pe a mea 
zbătându-se cu o sută douăzeci de bătăi pe minut, poate chiar 
mai multe. in sală era aer condiţionat, dar mie îmi curgea 
transpiraţia pe ceafă şi mi se umeziseră subsuorile. 

O fătucă în costum de baie s-a bâţâit de-a lungul şi de-a latul 


593 


ringului cu o pancartă pe care era scrisă cifra 1. 

Clopotul a sunat. Tom Case s-a târât spre mijlocul ringului cu 
o expresie resemnată pe chip. Dick Tiger i-a ţopăit vesel în 
întâmpinare, a simulat o lovitură cu dreapta, apoi a executat un 
croşeu scurt de stânga ce l-a pus la podea pe Case la doar 
douăsprezece secunde de la începutul meciului. Mulţimile - cea 
de aici şi cea de la trei mii de kilometri depărtare, din Madison 
Square Garden - au scos un geamăt dezgustat. Din mâna pe 
care Sadie şi-o sprijinea pe pulpa mea parcă începuseră să iasă 
gheare când s-a încordat şi mi s-a înfipt în carne. 

- la-ţi la revedere de la ăia zece dolari, frumoaso, a spus vesel 
durduliul cu trabuc. 

Al, ce mama dracului ai avut în cap? 

Dick Tiger s-a retras în colţul lui şi a rămas acolo săltând 
nonşalant pe vârfuri, în vreme ce arbitrul a început 
numărătoarea, mişcându-şi braţul dramatic în sus şi în jos. La 
trei, Case s-a mişcat. La cinci, s-a aşezat în fund. La şapte, s-a 
pus într-un genunchi. Şi la nouă, a fost în picioare şi şi-a ridicat 
mănuşile. Arbitrul i-a prins faţa în palme şi i-a pus o întrebare. 
Case i-a răspuns. Arbitrul a dat din cap, i-a făcut semn lui Tiger şi 
s-a dat la o parte. 

Omul-Tigru, poate nerăbdător să ajungă la friptura care îl 
aştepta la restaurantul Sardi, s-a năpustit să ucidă. Case n-a 
încercat să-i scape - viteza îl părăsise cu multă vreme în urmă, 
probabil în timpul vreunui meci dintr-un orăşel de provincie, 
poate din Moline, Illinois, sau din New Haven, Connecticut - dar a 
reuşit să se acopere... şi să se prindă de adversar. Şi a făcut 
aproape numai asta, culcându-şi capul pe umărul lui Tiger ca un 
dansator obosit de tangou şi lovind moale spatele acestuia. 
Mulțimea a început să huiduie. Când a sunat clopotul şi Case s-a 
târât spre colţul lui, cu mâinile atârnându-i pe lângă trup, a 
huiduit şi mai tare. 

- Pute, frumoaso, a remarcat dolofanul. 

Sadie m-a privit îngrijorată. 

- Ce părere ai? 

- Cred că măcar a terminat prima rundă. 

Insă părerea mea adevărată era că ar trebui să înfigă cineva o 
furcă în târtiţa înmuiată a lui Case, pentru că mie mi se părea 
terminat. 

Puicuţa în costum de baie şi-a făcut iar numărul, de această 
dată arătându-ne cifra 2. Clopotul a sunat. Din nou Tiger a ţopăit 


594 


şi Case s-a târât. Tipul meu a ţinut aproape pentru ca să se poată 
agăța de celălalt la nevoie, dar am băgat de seamă că acum 
reuşea să evite croşeul de stânga care-l lăsase lat în prima 
repriză. Tiger lucra la burta boxerului mai în vârstă cu lovituri de 
dreapta ca de piston, dar Case probabil că încă mai avea ceva 
muşchi rămaşi sub toată celulita aia, pentru că nu păreau a-l 
afecta prea mult. La un moment dat, Tiger l-a îmbrâncit pe Case 
şi i-a făcut semn cu ambele mănuşi: haide, haide. Publicul l-a 
aclamat. Case s-a holbat, aşa că Tiger a fost cel care a înaintat. 
Case s-a agăţat imediat de el. Publicul a gemut. Clopotul a 
răsunat. 

- Până şi bunică-mea s-ar lupta mai bine, a bombănit 
durduliul cu trabuc. 

- Poate, a spus Sadie aprinzându-şi a treia ţigară de la 
începutul meciului, dar rămâne în picioare, nu? 

- Nu multă vreme, dulceaţo. Cu prima ocazie când o să-l 
nimerească un croşeu de stânga, o să fie „caz închis”, a chicotit 
el la propriul joc de cuvinte. 

In runda a treia am văzut tot eschive şi strângeri în braţe, dar 
în cea de-a patra, Case şi-a lăsat garda jos, iar Tiger a declanşat 
asupra capului său o rafală de lovituri şi de stânga, şi de dreapta, 
sculând publicul de pe scaune. Şi prietena lui Akiva Roth se 
ridicase. Domnul Roth a rămas aşezat, dar şi-a dat totuşi 
osteneala să pipăie fundul păpuşicii cu mâna dreaptă împodobită 
cu multe inele. 

Case se sprijinea de corzi şi încerca să-l nimerească pe Tiger 
cu lovituri de dreapta şi se pare că una dintre acestea şi-a atins 
ţinta. Cât de debilă ar fi fost, tot am văzut stropi de sudoare 
sărindu-i lui Tiger din păr atunci când şi-a scuturat capul. Pe chip 
i se întipărise o expresie uluită, care părea a întreba dar-de- 
unde-a-mai-venit-şi-asta. Apoi s-a apropiat iarăşi de adversar şi 
s-a apucat din nou de treabă. Dintr-o tăietură de lângă ochiul 
stâng a lui Case a început să curgă sângele şi numai gongul l-a 
oprit pe Tiger să nu transforme tăietura asta într-o rană serioasă. 

- Auzi, frumoaso, dacă îmi dai acum ăia zece dolari, a spus 
umflatul cu trabuc, tu şi iubiţelul o să scăpaţi de aglomeraţie pe 
şosea. i 

- Uite ce zic eu, s-a rățoit Sadie. iți dau ocazia să anulezi 
pariul şi să faci economie de patruzeci de dolari. 

Durduliul cu trabuc a izbucnit în râs: 

- Şi frumoasă, și cu tupeu. Dulceaţo, vino cu mine dacă 


595 


elicopterul ăla cu care umbli se poartă urât cu tine. 

In colţul lui Case, antrenorul îi oblojea frenetic ochiul rănit. A 
stors ceva dintr-un tub şi i l-a întins pe rană cu vârfurile 
degetelor. Mie mi se părea că e Crazy Glue, doar că nu cred că 
fusese inventat. Apoi l-a plesnit peste faţă cu un prosop ud. S-a 
auzit gongul. 

Dick Tiger a atacat, parând cu dreapta şi lovind cu stânga. 
Case a evitat un croşeu de stânga şi, pentru prima dată de când 
începuse meciul, Tiger a lansat un upercut la capul boxerului mai 
bătrân. Case a reuşit să se tragă înapoi, atât cât să nu fie lovit în 
falcă, dar pumnul celuilalt l-a nimerit în maxilar. Forţa loviturii i-a 
strâmbat faţa într-o grimasă a groazei. S-a clătinat puternic şi s-a 
retras. Tiger s-a repezit la el. Mulțimea era iar în picioare, cerând 
sânge. Ne-am ridicat şi noi. Sadie îşi astupase gura cu palmele. 

Tiger îl încolţise pe Case într-unul din cele două colţuri neutre 
şi îi turna lovituri şi cu stânga, şi cu dreapta. In faţa ochilor mei 
Case se înmuia, îi dispărea lumina din privire. Incă un croşeu de 
stânga, sau o salvă cu dreapta, şi se va stinge definitiv. 

- PUNE-L JOS! a strigat durduliul iubitor de trabuc. PUNE-L LA 
PODEA, PĂMPĂLĂULE! RUPE-L! 

Tiger a lovit jos, sub centură. Probabil nu dinadins, dar arbitrul 
a intervenit şi a oprit lupta. In timp ce îl avertiza pe Tiger, eu l- 
am urmărit pe Case ca să văd cum va folosi acest scurt respiro. 
Şi am observat cum pe faţă i se întipăreşte o expresie pe care 
am recunoscut-o. Era expresia lui Lee din ziua când îi făcuse 
scandal Marinei din cauza fermoarului stricat de la fustă. Apăruse 
atunci când Marina ripostase, acuzându-l că o adusese pe ea şi 
pe cea mică într-o cooocină şi apoi fluturându-şi mâna în dreptul 
urechii în gestul „ai înnebunit”. 

Şi, brusc, pentru Tom Case, ziua aceasta a încetat să mai fie 
una dintr-un lung şir de umilinţe. 

Arbitrul s-a dat la o parte. Tiger a atacat, dar acum Case i-a 
ieşit în întâmpinare. Ceea ce s-a întâmplat în următoarele 
douăzeci de secunde a fost lucrul cel mai entuziasmant, cel mai 
terifiant la care fusesem vreodată martor. Cei doi au stat 
nemişcaţi, lovindu-se în faţă, piept, umeri, burtă. Fără ţopăieli, 
fără eschive, fără joc de picioare. Ca doi tauri pe o păşune. Nasul 
lui Case s-a spart şi sângele a ţâşnit. Buza inferioară a lui Tiger s- 
a ciocnit de dinţi şi s-a despicat; sângele i s-a împrăştiat pe 
bărbie, făcându-l să semene cu un vampir după o masă 
copioasă. 


596 


Toată lumea din sală era în picioare şi urla. Sadie sărea în sus 
şi în jos. 

li căzuse pălăria, dezvelind cicatricele. Dar nici n-a băgat de 
seamă. Nimeni n-a băgat de seamă. Pe ecranele uriaşe, al 
Treilea Război Mondial era în plină desfăşurare. 

Case şi-a aplecat capul pentru a preîntâmpina o bazooka de 
dreapta şi am văzut cum Tiger se strâmbă de durere când 
pumnul i se loveşte de osul ca de piatră. S-a dat un pas înapoi, 
iar Case l-a lovit cu un upercut monstruos. Tiger a întors capul, 
evitând să-l primească în plin, dar proteza i-a zburat din gură şi 
s-a rostogolit pe jos. 

Case a atacat, lansând o serie de lovituri nimicitoare cu ambii 
pumni, care nu aveau nimic de-a face cu arta acestui sport, ci 
doar cu forţa brută şi furioasă. Tiger s-a dat înapoi, s-a împiedicat 
în propriile-i picioare şi a căzut. Case s-a aplecat deasupra lui, 
neştiind parcă ce să facă mai departe sau, poate, neştiind unde 
se află. Şi-a observat antrenorul care îi făcea semne disperate şi 
s-a retras greoi spre colţul său. Arbitrul a început iar să numere. 

La patru, Tiger s-a ridicat într-un genunchi. La şase, a fost în 
picioare. Lupta s-a reluat după numărătoarea obligatorie până la 
opt. M-am uitat la ceasul mare din colţul ecranului şi am văzut că 
mai erau doar cincisprezece secunde până la încheierea reprizei. 

Nu-i de ajuns, nu-i suficient timp. 

Case a înaintat. Tiger şi-a aruncat croşeul spulberător de 
stânga. Case şi-a ferit capul, iar când pumnul adversarului i-a 
trecut razant pe lângă faţă, a lovit cu dreapta. Acum chipul lui 
Tiger s-a contorsionat şi a căzut fără să se mai ridice din nou. 

Durduliul s-a uitat la rămăşiţele zdrenţuite ale trabucului, apoi 
l-a aruncat pe jos. 

- lisus a plâns! 

- Da! a ciripit Sadie, aşezându-şi pe cap pălăria în acelaşi 
unghi insolent. Deasupra unui maldăr de clătite cu afine, iar 
discipolii au spus că sunt cele mai bune pe care le-au mâncat 
vreodată! Acum, plăteşte! 


12 


Când am ajuns înapoi în Jodie, 29 august tocmai ce devenise 
30 august, dar amândoi eram mult prea agitaţi pentru somn. Am 
făcut dragoste, apoi ne-am dus la bucătărie în chiloţi şi am 
mâncat plăcintă. 


597 


- Ei? Ce părere ai? am întrebat-o eu. 

- Că n-o să mai merg în viaţa mea la alt meci de box. A fost 
pur şi simplu un măcel. Şi eu m-am ridicat în picioare şi am urlat 
cot la cot cu toată lumea. Câteva secunde, poate chiar un minut, 
mi-am dorit ca Tom Case să-l omoare pe filfizonul ăla plin de el. 
Şi după aia abia am aşteptat să ajung acasă şi să sar în pat cu 
tine. Doar că, Jake, de data asta n-a fost vorba de dragoste. A 
fost ceva ca o fierbințeală. 

N-am spus nimic. Uneori nu e nimic de spus. 

S-a întins peste masă, mi-a cules o firimitură de pe bărbie şi 
mi-a vârât-o în gură. 

- Spune-mi că nu e ură. 

- Ce anume? 

- Motivul pentru care simţi că trebuie să-l opreşti singur pe 
omul acela. 

A văzut că voiam să zic ceva şi a ridicat mâna ca să mă 
oprească. 

- Am auzit tot ce mi-ai spus, toate motivele, dar trebuie să mă 
convingi că sunt cu adevărat motive, că nu e vorba despre ce am 
văzut în ochii lui Case când Tiger l-a lovit în testicule. Te pot iubi 
dacă eşti un om simplu şi te pot iubi dacă eşti erou - deşi, nu ştiu 
din ce cauză, mi se pare ceva mai greu -, dar nu cred că aş 
putea iubi un justiţiar. 

Mi-am amintit cum se uitase Lee la soţia lui atunci când nu 
era supărat pe ea. Mi-am amintit de conversaţia pe care o 
ascultasem când se bălăcea în baie cu fetiţa. Mi-am amintit de 
lacrimile lui din staţia de autobuz, când şi-a frecat nasul sub 
bărbia lui June, înainte de a pleca spre New Orleans. 

- Nu e ură, am spus. Ce simt pentru el e... 

Vocea mi s-a stins. 

- Părere de rău pentru o viaţă ratată. Dar îţi pare rău şi de un 
câine bun care a turbat. Asta nu te împiedică să-l împuşti. 

M-a privit în ochi. 

- Te vreau iarăşi. Dar acum din dragoste, bine? Nu pentru că 
tocmai ce am văzut doi oameni care s-au stâlcit în bătaie şi al 
nostru a câştigat. 

- Bine, am răspuns. E bine. 

Şi aşa a fost. 


598 


13 


- la te uită, m-a întâmpinat fiica lui Frank Frati când am intrat 
în casa de amanet vineri pe la prânz. Dacă nu e zeul boxului cu 
accent de New England. 

Mi-a aruncat un zâmbet strălucitor, după care şi-a întors capul 
şi a strigat: 

- Ta-taaa! A venit tipul cu Tom Case! 

Frati a apărut din casă. 

- Bună ziua, domnule Amberson, mi-a spus. Mare ca viaţa şi 
fercheş ca Satana într-o seară de sâmbătă. Imi închipui că te 
simţi tare bucuros astăzi, nu-i aşa? 

- Sigur, i-am răspuns. De ce nu m-aş simţi? Am avut parte de 
o lovitură norocoasă. 

- Eu sunt cel care a avut parte de o lovitură. 

Din buzunarul de la spatele pantalonilor lui din gabardină cu 
turul lăsat a scos un plic puţin mai mare decât plicurile standard. 

- Două miare. Poţi să-i numeri. 

- E în regulă, i-am spus. Am încredere în tine. 

A dat să-mi întindă plicul, apoi l-a tras înapoi şi s-a bătut 
peste bărbie cu el. M-a cântărit cu ochii lui albaştri, decoloraţi 
dar vicleni. N 

- Nu te interesează să laşi banii ăştia în joc? În curând începe 
campionatul de fotbal. Incep şi meciurile de baseball. 

- Nu mă pricep deloc la fotbal, iar meciurile dintre Dodgers şi 
Yankees nu mă interesează. Dă-mi banii. 

Mi i-a dat. 

- Mi-a făcut plăcere să fac afaceri cu tine, i-am zis şi am ieşit. 

Am simţit cum şi tatăl, şi fiica mă urmăreau cu privirea şi 
iarăşi m-a copleşit senzaţia aceea neplăcută de déjà vu, fără să- 
mi dau seama din ce cauză anume. M-am urcat în maşină, 
sperând să nu mă mai întorc niciodată în zona aceea din Fort 
Worth. Şi nici pe Greenville Avenue. Sau să mai pariez vreodată 
la un agent de pariuri cu numele Frati. 

Acestea au fost cele trei dorinţe ale mele şi s-au îndeplinit 
toate. 


14 


Următoarea oprire am făcut-o pe Neely Street, la numărul 
214. li telefonasem dinainte proprietarului şi îi spusesem că 
august va fi ultima lună când voi mai plăti chiria. A încercat să 


599 


mă facă să mă răzgândesc, spunându-mi că e greu de găsit 
chiriaşi aşa buni ca mine. Probabil că era adevărat - poliţia nu 
fusese chemată niciodată din cauza mea, deşi făceau foarte 
adesea incursiuni prin zonă, mai ales la sfârşit de săptămână -, 
dar bănuiam că insistenţele lui se datorau mai ales faptului că 
erau prea multe apartamente libere şi prea puţini oameni care să 
le închirieze. Dallasul trecea printr-una din crizele lui periodice. 

Pe drum, m-am oprit la First Corn şi mi-am umflat contul cu 
cele două mii primite de la Frati. Şi bine am făcut. Mai târziu, 
mult mai târziu, am realizat că aş fi pierdut cu siguranţă banii 
dacă i-aş fi avut la mine pe Neely Street. 

Ideea era să verific în cele patru camere ale apartamentului şi 
să văd ce lucruri am uitat pe acolo, acordând o atenţie deosebită 
locurilor acelea misterioase unde se ascund tot felul de obiecte 
necesare, cum ar fi sub pernele canapelei, sub pat, sau în 
spatele sertarelor. Şi, bineînţeles, aveam de gând să-mi iau 
pistolul Police Special. Aveam nevoie de el pentru atunci când îl 
voi rezolva pe Lee. Acum mă hotărâsem să-l omor de îndată ce 
se va întoarce în Dallas. Intre timp, nu voiam să las în urmă nicio 
urmă de George Amberson. 

Când mă apropiam de Neely, sentimentul că sunt blocat în 
camera de ecou a timpului a devenit foarte intens. Mă tot 
gândeam la cei doi Frati, unul cu o nevastă pe nume Marjorie, 
celălalt cu o fiică pe nume Wanda. 


Marjorie: Adică pariu, pe limba oamenilor obişnuiţi? 
Wanda: Adică pariu, cum le zicem noi pe aici? 
Marjorie: Sunt /. Edgar Hoover, fiule. 

Wanda: Sunt ofițerul Curry de la poliția din Dallas. 


Şi ce-i cu asta? Era doar ecoul, atâta tot. Armonia. Efectul 
secundar al călătoriei în timp. 

Totuşi, o sonerie de alarmă a început să-mi zbârnâie prin 
străfundurile minţii şi a urcat spre lobul frontal când am intrat pe 
Neely Street. Istoria se repetă, trecutul se armonizează cu sine 
însuşi, asta era ceea ce simţeam... dar parcă era mai mult. Când 
am oprit în faţa casei în care Lee îşi ticluise planul tâmpit de a-l 
asasina pe Edwin Walker, am dat atenţie soneriei de alarmă 
pentru că acum o auzeam de foarte aproape. Acum îmi zbiera în 
cap. 

Akiva Roth la meciul de box. Dar nu singur. Cu el fusese o 
păpuşică cu ochelari de soare a la Greta Garbo şi cu un şal de 


600 


nurcă. Cam nepotrivită nurca pentru luna august în Dallas, dar în 
sală era aer condiţionat şi - cum se zice în vremea mea - uneori 
merită să te dai mare. 

Scoate.-i ochelarii ăia întunecați. la-i nurca. Ce obţii? 

Câteva clipe am rămas în maşină, ascultând ticăitul motorului 
care se răcea, fără să obţin nimic. Apoi mi-am dat seama că, 
dacă înlocuiam blana cu o bluză cu gulerul răsfrânt, o obţineam 
pe Wanda Frati. 

__ Chaz Frati din Derry îl pusese pe urmele mele pe Bill Turcotte. 
Imi trecuse prin minte gândul acesta... dar nu i-am dat ascultare. 
Şi rău am făcut. 

Pe cine pusese Frank Frati din Fort Worth pe urmele mele? 
Păi, precis îl cunoştea pe Akiva Roth de la Faith Financial; în fond, 
Roth era iubiţelul fetei lui. 

Şi, brusc, am simţit că îmi trebuie pistolul. Chiar atunci. 

M-am dat jos din maşină şi am urcat repede treptele casei, cu 
cheile în mână. Căutam cheia potrivită când am auzit un camion 
urlând dinspre colţul cu Haines Avenue şi l-am văzut apoi 
oprindu-se în faţa numărului 214 şi cocoţându-se cu roţile pe 
trotuar. 

M-am uitat în jur. Nimeni. Strada era pustie. Niciodată nu e 
nimeni când ai nevoie de ajutor. Nici măcar un trecător, darămite 
un poliţist. 

Am vârât cheia în broască şi am descuiat uşa, gândindu-mă 
că o să le-o trântesc în nas - celor din camion, indiferent cine 
erau aceia - şi că voi suna la poliţie. Inhalam aerul fierbinte şi 
închis din apartament când mi-am adus aminte că nu aveam 
telefon. 

Nişte bărbaţi masivi traversau în fugă peluza. Trei bărbaţi. 
Unul ţinea în mână o bucată de ţeavă înfăşurată în ceva. 

Nu, de fapt erau suficienţi pentru o partidă de bridge. Al 
patrulea bărbat era Akiva Roth. El nu se grăbea. Urca încet aleea 
cu un zâmbet calm pe buze şi mâinile în buzunare. 

Am trântit uşa. Am pus lanţul. Imediat a fost dărâmată cu o 
lovitură puternică. M-am repezit spre dormitor, dar n-am ajuns 
decât la jumătatea drumului. 


15 


Doi dintre bătăuşii lui Roth m-au târât în bucătărie. Al treilea 
era individul cu ţeava. Acum am văzut că era înfăşurată într-o 


601 


bucată de postav închis la culoare. A pus-o cu grijă pe masa pe 
care mâncasem de nenumărate ori. Şi-a pus o pereche de 
mănuşi galbene din piele netăbăcită. 

Roth se sprijinea de canatul uşii, zâmbind în continuare. 

- Eduardo Gutierrez are sifilis, m-a anunţat el. | s-a urcat la 
creier. O să dea colţul în optâşpe luni, da' ştii ceva? Nu-i pasă. 
Crede că o să se reîncarneze în emir sau alt căcat de ăsta. Ce 
părere ai? 

E destul de riscant să răspunzi la replici fără logică - la 
petreceri, în mijloacele de transport în comun, la coada de bilete 
la film -, dar este şi mai greu să ştii ce anume trebuie să spui 
atunci când eşti imobilizat de doi haidamaci, în vreme ce al 
treilea se pregăteşte să te ia la bătaie. Aşa că nu am avut nicio 
părere. 

- Chestia e că a ajuns să fie obsedat de tine. Ai câştigat 
pariuri pe care nu ar fi trebuit să le câştigi. Ai mai şi pierdut, dar 
Eddie G. are ideea smintită că ai pierdut dinadins. Pricepi? Şi 
după aia ai dat lovitura la derbi şi a înţeles că eşti, nu ştiu, un soi 
de şarlatan telepat care poate să vadă viitorul. Ştii că el ţi-a dat 
foc la casă? 

N-am răspuns. 

- Apoi, a continuat Roth, când viermişorii au început să-i 
mănânce creierii, a început să creadă că eşti un vârcolac, sau un 
diavol. Şi a dat de veste despre tine în tot sudul, vestul şi centrul 
ţării. „Căutaţi-l pe tipul ăsta, Amberson, şi prindeţi-l. Faceţi-i de 
petrecanie. Tipul nu e om, am mirosit asta pe el, dar n-am dat 
atenţie. Acum m-am îmbolnăvit şi sunt pe moarte. Şi doar din 
vina lui. E vârcolac sau diavol, sau ceva.” E nebun, pricepi? Are 
pitici pe creier. 

N-am răspuns. 

- Carmo, cred că prietenul nostru, Georgie, nu e atent la 
mine. Cred că a aţipit. Dă-i trezirea. 

Bărbatul cu mănuşi galbene din piele mi-a tras un upercut tip 
Tom Case, pornind cu pumnul din dreptul şoldului lui şi izbindu-l 
de falca mea stângă. In capul meu a avut loc o explozie de 
durere crâncenă şi câteva clipe am văzut totul printr-o ceaţă 
stacojie. 

- In regulă, acum pari niţeluş mai treaz, a comentat Roth. 
Unde rămăsesem? Aha, ştiu. iți povesteam cum s-a întâmplat de 
ai ajuns baubaul personal al lui Eddie G. Din cauza sifilisului, cu 
toţii ştiam asta. Dacă nu erai tu, l-ar fi obsedat câinele vreunui 


602 


frizer. Sau o fată care l-a masturbat prea tare la cinema când 
avea şaişpe ani. Trist, nu? Dar îi facem toţi pe plac pentru că 
Eddie e un tip tare simpatic. Omule, ştia atât de bine să zică 
bancuri, că te făcea să râzi cu lacrimi. Nici măcar n-am crezut că 
exişti cu adevărat. Şi după aia baubaul lui Eddie G. apare în 
Dallas şi intră la mine în prăvălie. Şi ce să vezi? Baubaul pariază 
că Pirates o să-i bată pe Yankees, deşi toată lumea ştie că aşa 
ceva n-are cum să se întâmple, şi în şapte meciuri ceea ce toată 
lumea care se pricepe la baseball ştie că nu-i posibil. 

- A fost vorba de noroc, am spus cu o voce plină de câlţi din 
cauză că mi se umfla falca. Am pariat la impuls. 

- Asta-i o prostie şi prostia se plăteşte întotdeauna. Carmo, 
sparge-i rotula prostului ăsta! 

- Nu! am exclamat eu. Nu! Te rog, nu! 

Carmo a zâmbit de parcă aş fi spus ceva nostim, a înşfăcat 
țeava de pe masă şi m-a lovit în genunchi. Am auzit un pocnet. 
Ceva ca o articulaţie care trosneşte. 

Durerea a fost insuportabilă. Mi-am muşcat buzele ca să nu 
urlu şi m-am lăsat moale în mâinile celor doi care mă ţineau. 
Bătăuşii m-au pus iar în picioare. 

Roth stătea tot în pragul uşii, cu mâinile în buzunare şi pe 
buze cu zâmbetul calm şi fericit. 

- In regulă. Super. Apropo, o să ţi se umfle. Nici nu-ţi închipui 
cât de tare. Dar, ce să-ţi fac, tu ai cerut-o, ai plătit şi acum ţi-o 
iei. Între timp, să revenim la fapte. 

Huidumele care mă ţineau au început să râdă. 

- Faptele sunt acestea: nimeni care se îmbracă aşa cum erai 
tu îmbrăcat în ziua când mi-ai intrat în prăvălie nu face aşa un 
pariu. Pentru unul cu ţoalele tale un pariu la impuls înseamnă 
zece dolari, hai, douăzeci, cel mult. Dar echipa Pirates a câştigat 
şi ăsta-i alt fapt. Şi încep să mă gândesc că poate Eddie G are 
dreptate. Nu că ai fi un vârcolac, sau diavol, sau de pe altă 
planetă, dar cum ar fi să ştii pe cineva care ştie ceva? Cum ar fi 
că s-au vândut meciurile şi Pirates vor câştiga în şapte etape? 

- Nimeni nu face aranjamente în baseball, Roth. Nu s-a mai 
pomenit aşa ceva de la Black Sox în 1919. Te ocupi de pariuri, ar 
trebui să ştii asta. 

Şi-a ridicat sprâncenele. 

- Ştii cum mă cheamă! Hei, poate că ești de pe altă planetă. 
Dar n-am toată ziua la dispoziţie. 

S-a uitat la ceas, ca şi cum ar fi vrut să-şi întărească spusele. 


603 


Era unul mare şi demodat, probabil un Rolex. 

- Când ai venit să-ţi iei câştigul am încercat să văd unde stai, 
dar ţi-ai ţinut degetul peste adresa de pe permisul de conducere. 
Nu face nimic. Mulţi procedează aşa. M-am hotărât să uit toată 
povestea. Să fi trimis mai bine nişte băieţi să te prindă pe stradă 
şi să-ţi tragă o bătaie soră cu moartea, poate chiar să te omoare, 
pentru ca Eddie G - ce a mai rămas din el - să se liniştească? 
Pentru că m-ai uşurat de o mie două sute cu un pariu aiurea rău? 
Dă-o-ncolo de treabă, ce Eddie G nu ştie nu are cum să-i facă 
rău. În plus, dacă nu mai aude de tine, poate că o să înceapă să 
se gândească la altele. Poate o să-şi închipuie că Henry Ford e 
nevasta lui Moş Crăciun, sau cam aşa ceva. Carmo, iar nu mă 
ascultă şi asta mă scoate din sărite! 

Carmo m-a izbit cu ţeava în burtă, chiar sub coaste, cu o forţă 
care aproape m-a paralizat. Tot abdomenul mi-a explodat de 
durere, parcă aveam înăuntru o bilă uriaşă de foc. 

- Te doare, nu? a zis Carmo. Te-am lovit chiar în mate. 

- Cred că mi-ai rupt ceva, i-am spus eu. 

Am auzit un sunet răguşit ca de locomotivă cu aburi şi mi-am 
dat seama că era gâfâitul meu. 

- Sper că da, mi-a zis Roth. Te-am lăsat să pleci, nenorocitule! 
Te-am lăsat să pleci, în puii mei! Am uitat de tine! Şi după aia îţi 
faci apariţia în prăvălia lui Frank din Fort Worth ca să pariezi pe 
meciul Case-Tiger. Exact aceeaşi metodă de operare - bani mulţi 
pe ăl mai slab la cea mai mare cotă pe care o poţi obţine. Şi de 
data asta spui şi repriza exactă. Aşa că uite cum o să facem, 
prietene: ai să-mi spui de unde ai ştiut. Dacă faci ce-ţi cer, am 
să-ţi fac nişte poze aşa cum eşti acum şi Eddie G o să fie 
mulţumit. Ştie că nu te poate omori pentru că i-a spus Carlos să 
înceteze cu crimele şi de Carlos ascultă, chiar şi aşa bolnav cum 
e. Dar dacă vede ce futut eşti... au, dar nu eşti destul de futut. 
Mai fute-l, Carmo. Dă-i la meclă. 

Prin urmare, Carmo a început să mă lovească peste faţă, iar 
ceilalţi m-au ţinut. Mi-a spart nasul, mi-a închis ochiul stâng, mi-a 
scos câţiva dinţi şi mi-a sfâşiat obrazul stâng. lar eu îmi tot 
spuneam: Am să leşin sau mă vor ucide. Oricum, durerea va 
înceta. Dar nu am leşinat, iar Carmo s-a oprit la un moment dat. 
Răsufla greu şi mânuşile galbene erau pătate cu sânge. Prin 
ferestrele bucătăriei intra lumina soarelui care forma 
dreptunghiuri purpurii pe linoleumul decolorat. 

- E mai bine acum, a constatat Roth. Adu-mi polaroidul din 


604 


camion, Carmo. Hai, dă-i bice. Vreau să terminăm aici. 

Înainte să iasă, Carmo şi-a scos mănuşile şi le-a pus pe masă 
lângă ţeava de plumb. Se desprinseseră fâşii de postav. Imbibate 
în sânge. Mie îmi pulsa faţa, dar abdomenul era şi mai rău. Acolo 
fierbinţeala începuse să se întindă în toate direcţiile. Ceva nu era 
deloc în regulă. 

- Te mai întreb încă o dată, Amberson. De unde ai ştiut de 
aranjament? Cine ţi-a zis? Vreau adevărul. 

- Am ghicit, am răspuns, încercând să-mi spun că vocea îmi 
suna aşa cum sună cea a unui om foarte răcit. 

Dar nu era aşa. Suna ca vocea unui om care tocmai ce fusese 
bătut de se căcase pe el. 

A luat ţeava şi şi-a lovit-o uşor de podul palmei grase. 

- Cine ţi-a zis, faţă de cur? 

- Nimeni. Gutierrez avea dreptate. Sunt un diavol şi diavolii 
pot vedea viitorul. 

- Încep să-mi pierd răbdarea. 

- Wanda e prea înaltă pentru tine, Roth. Şi prea slabă. Când 
eşti deasupra, probabil că arăţi ca un broscoi râios care încearcă 
să babardească un buştean. Sau poate... 

Chipul lui placid s-a încreţit de furie. A fost o transformare 
totală şi s-a petrecut în mai puţin de o secundă. A repezit ţeava 
la capul meu. Mi-am ridicat braţul stâng şi l-am auzit plesnind ca 
o nuia sub povara zăpezii. Când m-am lăsat moale, huidumele 
mi-au dat drumul şi m-am prăbuşit pe podea. 

- Faci pe deşteptul, nu pot să-i sufăr pe ăia care fac pe 
deştepţi. 

L-am auzit ca de la o mare depărtare. Sau de la o mare 
înălţime. Sau ambele. In cele din urmă, mă simţeam pe punctul 
de a leşina şi eram foarte recunoscător pentru asta. Dar am avut 
suficient timp cât să îl văd pe Carmo întors cu un aparat de 
fotografiat Polaroid. Era mare şi umflat, modelul unde obiectivul 
iese dintr-un fel de acordeon. 

- Intoarce-l, a comandat Roth. Să-l prindem pe partea bună. 

În vreme ce huidumele mă aranjau, Carmo i-a dat aparatul lui 
Roth, iar Roth i-a dat ţeava. Apoi Roth a ridicat aparatul la ochi şi 
mi-a spus: 

- Păsărică, boule! Una pentru Eddie G... 

Jac. 

- ... Şi una pentru colecţia mea personală pe care nu o am 
încă, dar pe care mă gândesc să o încep acum... 


605 


Jac. 

- ... Şi uite una pentru tine. Ca să ţii minte să răspunzi atunci 
când oamenii serioşi te întreabă ceva. 

Jac. 

A smuls din aparat cel de-al treilea instantaneu şi l-a aruncat 
spre mine. A aterizat în faţa mâinii mele stângi... pe care a călcat 
el apoi. Oasele s-au sfărâmat. Am scâncit şi mi-am tras mâna la 
piept. Îmi rupsese cel puţin un deget, sau poate chiar trei. 

- Ar trebui să ţi-o imobilizezi în vreo şaizeci de secunde sau o 
să se umfle. Asta în cazul că o să mai fi treaz. 

- Vrei să-l mai întrebăm ceva acum că e frăgezit? a întrebat 
Carmo. 

- lţi baţi joc de mine? Uită-te le el. Nici măcar nu mai ştie cum 
îl cheamă. Dă-l în pula mea. 

A dat să plece, dar s-a întors. 

- Hei, boule. Uite încă una ca să mă ţii minte. 

Şi m-a lovit în tâmplă cu vârful pantofului. Probabil era din 
metal. Mii de rachete mi-au explodat în faţa ochilor. Apoi capul 
mi s-a conectat cu duşumeaua şi n-am mai ştiut nimic. 


16 


Nu cred că am stat multă vreme inconştient, pentru că nu mi 
se părea că dreptunghiurile de lumină de pe linoleum şi-ar fi 
schimbat poziţia. In gură aveam gust de cupru. Am scuipat pe jos 
sânge pe jumătate coagulat şi un fragment de dinte, hotărât să 
mă ridic în picioare. Am fost nevoit să mă ţin de unul dintre 
scaunele de bucătărie cu mâna care încă îmi mai funcţiona, apoi 
de masă (care aproape că s-a răsturnat peste mine), dar, în linii 
mari, a fost mai uşor decât mă aşteptam. Piciorul stâng îmi 
amorţise, iar cracul pantalonului mă strângea acolo unde 
genunchiul se umflase aşa cum prevăzuse Roth, însă credeam că 
ar fi putut fi mult mai rău. 

M-am uitat pe fereastră ca să mă asigur că plecase camionul, 
apoi am pornit într-o călătorie lentă şi şchiopătată spre dormitor. 
Inima îmi făcea tumbe în piept. Fiecare dangăt al ei îmi zvâcnea 
în nasul spart şi îmi vibra în falca umflată, unde probabil că mi se 
frânsese maxilarul. Şi ceafa îmi pulsa. Gâtul mi-era ţeapăn. 

Ar fi putut fi mult mai rău, mi-am reamintit când mă târâm în 
dormitor. Eşti pe picioare, nu? la pistolul ăla blestemat, pune-l în 
torpedoul maşinii şi apoi du-te la camera de gardă. In general 


606 


eşti bine. Poate mai bine decât e Dick Tiger în dimineaţa asta. 

Şi tot aşa mi-am spus până când a fost momentul să întind 
mâna spre raftul dulapului. Atunci ceva parcă mi s-a rupt 
înăuntru... şi apoi durerea mi-a trecut prin abdomen ca un 
tăvălug. Focul mocnit din partea stângă s-a întețit aşa cum se 
întâmplă atunci când arunci benzină peste cărbunii încinşi. Am 
atins patul pistolului, l-am întors, mi-am vârât un deget pe lângă 
trăgaci şi l-am tras de pe raft. A căzut. 

Probabil că nici nu-i încărcat. M-am aplecat să-l ridic. 
Genunchiul stâng a dat un zbieret şi a cedat. M-am prăbuşit pe 
podeaua dormitorului şi durerea crâncenă din burtă m-a săgetat 
iarăşi. Cu toate acestea am reuşit să apuc arma şi să-i învârt 
butoiaşul. Era încărcată. Avea gloanţe în toate camerele. Am pus 
pistolul în buzunar şi am încercat să mă târăsc înapoi în 
bucătărie, însă genunchiul mă durea mult prea tare. lar durerea 
din cap era încă şi mai groaznică, întinzându-şi tentaculele 
întunecate din grota ei mică de la ceafă. 

Am reuşit să mă târăsc până la pat, cu mişcări de înotător. 
Apoi m-am ridicat, folosindu-mi mâna şi piciorul drept. Piciorul 
stâng m-a ţinut, dar genunchiul îşi pierdea capacitatea de 
flexare. Trebuia să plec de acolo. Cât mai repede. 

Probabil că semănam cu Chester, ajutorul şchiop de şerif din 
Gunsmoke, pe când mă chinuiam să ies din dormitor, să ajung în 
bucătărie şi apoi la uşa dată de perete, plină de aşchii acolo 
unde fusese lovită. Acum chiar îmi aduc aminte că repetasem o 
replică din film: Domnu’ Dillon, domnu’ Dillon, se întâmplă ceva 
la Longbranch! 

Am traversat veranda, m-am prins cu pumnul drept de 
balustradă şi am început să cobor cu spatele. Erau doar patru 
trepte, dar durerea de cap devenea mai fioroasă la fiecare pas. 
Parcă începusem să-mi pierd şi vederea periferică, iar ăsta n- 
avea cum să fie un lucru bun. Am încercat să întorc capul ca să- 
mi văd maşina, dar gâtul nu a vrut să coopereze. În schimb, cu 
greu am reuşit să mă răsucesc cu tot trupul şi, când am avut 
Chevroletul în raza mea vizuală, mi-am dat seama că îmi va fi 
imposibil să conduc. Imi va fi imposibil chiar şi să deschid 
portiera şi să pun pistolul în torpedo: atunci îmi va exploda iarăşi 
durerea fierbinte din partea stângă. 

Mi-am scos cu mâini tremurânde pistolul din buzunar şi m-am 
întors. M-am ţinut de balustradă şi am reuşit să-l ascund sub una 
din trepte. M-am îndreptat iarăşi de mijloc şi am păşit încet pe 


607 


alee îndreptându-mă spre stradă. Cu paşi de copil, mi-am tot 
repetat. Cu paşi mici de copil. 

S-au apropiat doi puşti pe biciclete. Am încercat să le spun că 
am nevoie de ajutor, dar din gura mea umflată nu ai ieşit decât 
un hhhhhaaa uscat. Au schimbat o privire, apoi au început să 
pedaleze mai repede şi s-au îndepărtat evitându-mă. 

Am făcut la dreapta (genunchiul umflat făcea ca mersul spre 
stânga să pară cea mai proastă idee din lume) şi am început să 
mă împleticesc pe trotuar. Vederea mi se îngusta tot mai mult; 
acum parcă mă uitam prin cătarea unui revolver sau printr-o 
gură de tunel. Şi asta mi-a amintit de coşul dărâmat de lângă 
turnătoria Kitchener din Derry. 

Du-te pe Haines Avenue, m-am îndemnat. Pe Haines Avenue e 
circulație. Trebuie să ajungi până acolo. 

Dar spre Haines Avenue mă duceam, sau în direcţie opusă? 
Nu-mi aduc aminte. Lumea din faţa ochilor mei se micşorase 
până la dimensiunile unui cerc cu diametrul de vreo zece 
centimetri. Capul îmi plesnea de durere; în maţe aveam un 
incendiu forestier. lar când m-am prăbuşit, parcă am făcut-o cu 
încetinitorul, iar trotuarul mi s-a părut moale ca o pernă umplută 
cu puf. 

Inainte să-mi pierd cunoştinţa, am simţit că mă împunge 
ceva. Ceva tare şi metalic. Apoi am auzit o voce ruginită venită 
parcă de la vreo zece kilometri înălţime: 

- Hei! Hei, băiete! Ce ai păţit? 

M-am întors. Cu ultimele puteri, dar m-am întors. Deasupra 
mea era bătrâna care mă făcuse laş atunci când am refuzat să 
intervin în scandalul dintre Lee şi Marina din Ziua Fermoarului. 
Cred că din ziua aia, pentru că, în ciuda caniculei de august, 
femeia era îmbrăcată tot cu cămaşa de noapte din flanel roz şi 
cu jacheta vătuită. În ziua aceea însă părul ei sculat mi-a amintit 
de Don King - ce-mi mai rămăsese din minte se gândea probabil 
tot la box - şi nu de Elsa Lanchester. Mă împunsese cu unul din 
picioarele cadrului ei ortopedic. 

- O, Doamne, Dumnezeule, a exclamat bătrâna. Cine te-a 
bătut? j 

Povestea era lungă şi nu i-o puteam spune. intunericul mă 
înconjura din toate părțile şi îl întâmpinam cu bucurie, pentru că 
durerea din cap mă ucidea. A/ a avut cancer la plămâni, mi-a 
trecut prin gând. Eu l-am avut pe Akiva Roth. Şi jocul s-a sfârşit 
de fiecare dată. Ozzie iese victorios. 


608 


Nu şi dacă mai aveam un cuvânt de spus. 

Adunându-mi toate puterile, m-am adresat chipului de 
deasupra mea, singura imagine luminoasă în negura care 
năvălea peste mine. 

- Sună la... nouă-unu-unu... 

- Ce-i aia ? 

Desigur că nu avea de unde să ştie. Nouă-unu-unu nu se 
inventase încă. Am reuşit să mai şoptesc: 

- La ambulanţă. 

Cred că am şi repetat cuvântul, dar nu sunt sigur. Căci atunci 
m-a înghiţit întunericul. 


17 


De atunci mă tot întreb dacă maşina mi-a fost furată de copiii 
de pe stradă sau de huidumele lui Roth. Şi când anume s-a 
întâmplat asta. În orice caz, hoţii nu au distrus-o; Deke Simmons 
a ridicat-o din parcarea poliţiei din Dallas. Arăta mult mai bine 
decât mine. 

Călătoria în timp este o aventură plină de ironii. 


609 


Capitolul 26 


În cele unsprezece săptămâni care au urmat am trăit din nou 
două vieţi. Una despre care nu ştiam mai nimic - lumea 
exterioară - şi una pe care o cunoşteam mult prea bine. Lumea 
dinăuntrul meu, în care îl visam adesea pe Omul cu bilet galben. 

In lumea exterioară, doamna cu cadrul ortopedic (Alberta 
Hitchinson; Sadie o găsise şi îi dusese un buchet de flori) a stat 
lângă mine pe trotuar şi a tot strigat până a apărut un vecin care 
a văzut despre ce e vorba şi a chemat o ambulanţă care m-a dus 
la spitalul Parkland. Doctorul care m-a îngrijit se numea Malcolm 
Perry, şi era acelaşi care, mai târziu, se va ocupa de John F. 
Kennedy şi de Lee Harvey Oswald, în clipele dinaintea morţii lor. 
A avut mai mult noroc cu mine, deşi existau şanse ca nici eu să 
nu scap. 

Aveam dinţii sparţi, nasul spart, maxilarul spart, genunchiul 
stâng fracturat, braţul stâng fracturat, degete dislocate la mână 
şi răni abdominale. Suferisem şi o rană la cap, care îl îngrijora cel 
mai mult pe Perry. 

Mi s-a povestit că m-am trezit şi am urlat când mi-au palpat 
abdomenul, dar nu-mi aduc aminte nimic despre asta. Mi s-a pus 
cateter şi imediat am eliminat ceea ce crainicii de ring ar fi numit 
„urină cu sânge”. Iniţial, semnele mele vitale au fost stabile, apoi 
au început să scadă. Mi s-a determinat grupa sanguină şi mi s-au 
dat patru unităţi de sânge bun... donat, mi-a spus mai târziu 
Sadie, de locuitorii din Jodie la sfârşitul lui septembrie. A trebuit 
să-mi spună povestea de mai multe ori, pentru că eu uitam 
întruna. Am fost pregătit pentru operaţie la abdomen, dar întâi 
mi s-a făcut un consult neurologic şi o puncţie în măduvă - căci 
în Tărâmul lui Demult nu există nici ecografii, nici tomografii. 

Mi s-a mai povestit că am purtat o discuţie interesantă cu cele 
două asistente care m-au pregătit pentru puncţie. Le-am spus că 
soţia mea avea probleme cu băutura. O asistentă mi-a zis că vai 
ce rău şi m-a întrebat cum o cheamă. Le-am spus că e un 
peştişor pe nume Wanda şi am râs din toată inima. După care 
am leşinat din nou. 

Splina îmi era făcută varză. Mi-au scos-o. 

Cât încă eram tot inconştient, iar splina mea o apuca pe 
drumul pe care se duc toate organele paradite şi nu neapărat 


610 


esenţiale, am fost mutat la Ortopedie. Acolo mi-au pus braţul în 
atelă şi piciorul în ghips. Mulţi oameni mi-au semnat ghipsul în 
săptămânile ce vor urma. Uneori recunoşteam anumite nume; de 
cele mai multe ori, însă, nu. 

M-au ţinut sedat, cu capul imobilizat şi patul ridicat exact la 
treizeci de grade. Nu-mi dădeau fenobarbital pentru că aş fi fost 
prea conştient (deşi Sadie zice că mai mormăiam din când în 
când), ci pentru că se temeau ca nu cumva să mă trezesc brusc 
şi să-mi fac singur rău. In principiu, Perry şi ceilalţi doctori (a 
venit şi Ellerton să-mi monitorizeze progresele) se purtau cu 
capul meu stricat aşa cum te porţi cu o bombă neexplodată. 

Nici până în ziua de azi nu am habar ce înseamnă 
hematocritele şi hemoglobina, dar ale mele au început să se 
ridice, iar asta a părut să bucure pe toată lumea. După trei zile 
mi-au mai făcut o puncţie. Aceasta a scos la iveală semne de 
sânge vechi, iar atunci când e vorba de măduva spinării, vechi e 
mai bun decât nou. A mai indicat şi că am o semnificativă 
traumă cerebrală, însă doctorii au refuzat să ia în calcul 
procedura de găurire a craniului cu ceva ca o bormaşină, 
deoarece ar fi fost o operaţie mult prea riscantă având în vedere 
toate bătăliile pe care corpul meu le purta pe alte fronturi. 

Dar trecutul este încăpățânat şi viclean şi se apără împotriva 
schimbării. La cinci zile după internare, carnea din jurul 
splenoctomiei se făcuse roşie şi ardea. Starea mea, care 
coborâse de la „critică” la „serioasă” după a doua puncţie, a 
urcat fulgerător din nou la „critică”. In fişa mea scria că eram 
„sedat la indicaţiile domnului doctor Perry şi aveam reacţii 
neurologice minime”. 

Pe şapte septembrie m-am trezit pentru scurtă vreme. Cel 
puţin, aşa mi s-a spus. O femeie, atrăgătoare în pofida chipului 
acoperit cu cicatrice, şi un bărbat în vârstă cu o pălărie de 
cowboy pe genunchi stăteau pe scaune lângă patul meu. 

- Ştii cum te cheamă? m-a întrebat femeia. 

- Puddentane, i-am răspuns. Intreabă-mă din nou şi-ţi voi 
răspunde la fel. 

Domnul Jake George Puddentane Epping-Amberson a petrecut 
şapte săptămâni la spitalul Parkland, înainte de a fi mutat într-un 
sanatoriu - un mic complex unde erau găzduiţi oamenii foarte 
bolnavi - din nordul Dallasului. În aceste şapte săptămâni mi s-au 
administrat intravenos antibiotice pentru infecția care își 
deschisese prăvălie acolo unde fusese cândva splina mea. 


611 


Atelele de la braţ mi-au fost înlocuite cu un ghips lung care şi el 
s-a umplut cu nume pe care nu le ştiam. Puțin înainte de a pleca 
la Eden Fallows, aşa se numea sanatoriul, am trecut la nivelul de 
ghips mai scurt. Cam tot atunci un fizioterapeut a început să-mi 
tortureze genunchiul încercând să-l aducă la un stadiu 
asemănător cu mobilitatea. Mi s-a spus că am ţipat foarte mult, 
dar eu nu-mi aduc aminte. 

Nu am nici cea mai mică îndoială că Malcolm Perry şi ceilalţi 
doctori de la Parkland mi-au salvat viaţa. Totodată, mi-au făcut şi 
un dar neintenţionat şi nedorit care m-a ţinut şi după ce 
ajunsesem la Eden Fallows. Acest dar a fost o a doua infecţie 
provocată de antibioticele pe care le pompaseră în mine ca să o 
învingă pe prima. Imi amintesc ca prin ceaţă că am vomitat la 
greu şi că îmi petreceam parcă zile în şir cu fundul pe o ploscă. 
Imi amintesc şi că, la un moment dat, mi-am spus: Trebuie să mă 
duc la domnul Keene de la drogheria din Derry. Am nevoie de 
Kaopectate. Dar cine era domnul Keene şi unde era Derry? 

Mi-au dat drumul din spital când am început să rețin din nou 
hrana, dar eram deja de două săptămâni la Eden Fallows când mi 
s-a oprit diareea. Era cam pe la sfârşitul lui octombrie. Sadie (de 
obicei îmi aduceam aminte numele ei; alteori nu) mi-a adus un 
dovleac de hârtie cu ochi şi gură decupate. Imi amintesc foarte 
limpede scena aceasta pentru că am urlat când l-am văzut. Erau 
urletele cuiva care uitase ceva esenţial. 

- Ce e? m-a întrebat femeia. Ce e, iubitule? Ce s-a întâmplat? 
Kennedy? E vorba despre Kennedy? _ 

- O să-i omoare pe toți cu un ciocan! am strigat la ea. /n seara 
de Halloween! Trebuie să-l impiedic! 

- Pe cine? mi-a prins ea mâinile care băteau aerul. Pe cine să 
împiedici? 

Dar nu am putut să-mi aduc aminte şi am adormit. Dormeam 
foarte mult, şi asta nu numai din cauza rănii de la cap care se 
vindeca încet. Mă simţeam epuizat şi ajunsesem o umbră a celui 
care am fost. In ziua caftelii avusesem peste nouăzeci de 
kilograme. Când am ieşit din spital şi am fost dus la Eden 
Fallows, abia dacă mai cântăream şaizeci şi opt. 

Aceasta era viaţa exterioară a lui Jake Epping, un bărbat care 
fusese bătut măr şi care aproape murise în spital. Viaţa mea 
interioară consta din întuneric, voci şi fulgere de înţelegere: mă 
orbeau cu strălucirea lor şi dispăreau înainte să apuc să 
desluşesc peisajul la lumina lor. Eram pierdut în cea mai mare 


612 


parte a timpului, dar din când în când se întâmpla să mă 
regăsesc. 

Şi mă regăseam simțind că îmi este înfiorător de cald şi că o 
femeie îmi dădea în gură chipsuri de gheaţă, divin de reci. Era 
FEMEIA CU CICATRICEA, care uneori se numea Sadie. 

Şi mă regăseam dându-mi seama că mă aflu pe canapeaua 
din colţul camerei de spital, fără să am nici cea mai mică idee 
cum am ajuns acolo, şi scoțând din mine tone de fecale apoase şi 
fierbinţi, în vreme ce toată faţa îmi pulsa şi mă mânca, iar 
genunchiul zvâcnea. Imi amintesc că îmi doream să mă ucidă 
cineva. 

Şi mă regăseam încercând să mă dau jos din pat, pentru că 
aveam ceva extrem de important de făcut. Mi se părea că de 
mine depindea întreaga lume. BARBATUL CU PĂLĂRIA DE 
COWBOY era acolo. M-a prins înainte să apuc să cad şi m-a pus 
înapoi în pat. N 

- Nu încă, fiule, mi-a spus el. Incă nu ai putere. 

Şi mă regăseam vorbind - sau încercând să vorbesc - celor 
doi poliţişti în uniformă care veniseră să-mi pună întrebări despre 
bătaia pe care o încasasem. Pe ecusonul unuia dintre ei scria 
TIPPIT. Am încercat să-i spun că e în pericol. Am încercat să-i 
spun să ţină minte data de 5 noiembrie. Luna bună, data 
proastă. Nu-mi puteam aminti data cea bună şi, de frustrare, am 
început să mă lovesc în capul meu cel prost. Poliţiştii s-au privit 
nedumeriţi. Cel care NU era TIPPIT a chemat o infirmieră. 
Infirmiera a adus un doctor. Doctorul mi-a făcut o injecție şi am 
plutit departe de lumea aceasta. 

Şi mă regăseam ascultând ce îmi citea Sadie, la început Jude 
the Obscure, apoi Tess D'Uberville. Ştiam poveştile astea şi mă 
simţeam mai liniştit să le ascult iar şi iar. La un moment dat, în 
timp ce ascultam Tess, mi-am amintit ceva. 

- Am făcut-o pe Tessica Caltrop să ne lase în pace. 

Sadie şi-a ridicat privirea din carte. 

- Vrei să spui Jessica? Jessica Caltrop? Da? Cum? Ţii minte? 

Dar nu ţineam. Amintirea dispăruse. 

Şi mă regăseam uitându-mă la Sadie care stătea la fereastră, 
privea ploaia de afară şi plângea. 

Dar în cea mai mare parte a timpului eram pierdut. 

BARBATUL CU PALARIA DE COWBOY era Deke, dar o dată am 
crezut că e bunicul şi m-am speriat foarte tare, pentru că tata- 
mare Epping era mort şi... 


613 


Epping, acesta era numele meu. Nu-/ uita, mi-am spus, dar nu 
am putut. R î / 

În câteva rânduri a venit să mă vadă O FEMEIE ÎN VÂRSTĂ CU 
RUJ APRINS. Uneori mă gândeam că o cheamă Duduia Mimi; 
alteori Duduia Ellie; o dată, chiar am fost convins că este lrene 
Ryan, care juca rolul bunicuţei Clampett în The Beverly Hillbillies. 
l-am spus că îmi aruncasem telefonul mobil într-un iaz. 

- Acum doarme împreună cu peştii. Tare mi-aş dori să-l am la 
mine. 

Au venit şi DOI TINERI. Sadie mi-a spus: 

- Uite, sunt Mike şi Bobbi Jill. 

Şi eu am aprobat-o: 

- Mike Coleslaw. 

TÂNĂRUL a zis: 

- Destul de aproape, domnule A. 

Apoi a surâs şi o lacrimă i-a alunecat pe obraz. 

După aceea, când Sadie şi Deke veneau să mă viziteze la 
Eden Fallows, stăteam împreună pe canapea. Sadie mă lua de 
mână şi mă întreba: 

- Cum îl cheamă, Jake? Niciodată nu mi-ai spus care este 
numele lui. Cum să-l oprim dacă nu ştim cine este sau unde se 
va afla? 

l-am răspuns: 

- Eu o să-l popesc. 

Am încercat din toate puterile să pronunt cuvântul aşa cum 
trebuie, am încercat aşa de tare, că începuse să mă doară ceafa, 
dar tot nu m-am lăsat: 

- Să-l opresc. 

- N-ai putea să opreşti nici măcar un gândac fără ajutorul 
nostru, a spus Deke. í 

Dar Sadie mi-era prea dragă, iar Deke era prea bătrân. in 
primul rând nici nu ar fi trebuit să-i spună. Dar poate că era în 
regulă, pentru că, oricum, nu credea. 

- Omul cu bilet galben o să vă oprească dacă vă amestecați, 
le-am zis. Eu sunt singurul pe care nu-l poate opri. 

- Cine este Omul cu bilet galben? m-a întrebat Sadie 
aplecându-se şi luându-mi mâinile într-ale ei. 

- Nu mai ţin minte, dar nu mă poate opri pentru că nu sunt 
din lumea asta. 

Dar mă oprea. El sau altceva. Doctorul Perry a spus că 
amnezia mea era superficială şi trecătoare şi a avut dreptate... 


614 


dar până la un punct. Dacă mă străduiam prea tare să-mi 
amintesc lucrurile cele mai importante, începea să mă doară 
capul îngrozitor de tare, mersul meu şchiopătat se transforma în 
poticneală, iar vederea mi se înceţoşa. Cel mai mult mă deranja 
tendinţa de a adormi din senin. Sadie l-a întrebat pe doctorul 
Perry dacă nu cumva e vorba de narcolepsie. El a zis că probabil 
că nu, dar mie mi s-a părut că e cam îngrijorat. 

- Se trezeşte atunci când îl strigi sau îl scuturi? 

- Intotdeauna, i-a răspuns Sadie. 

- Şi asta se întâmplă mai ales atunci când e supărat pentru că 
nu-şi poate aminti ceva? 

Sadie i-a confirmat şi această presupunere. 

- Atunci, sunt sigur că-i va trece, aşa cum îi trece şi amnezia. 

În cele din urmă, încetul cu încetul, lumea mea interioară a 
început să se contopească cu cea exterioară. Numele meu era 
Jacob Epping. Eram profesor şi călătorisem cumva înapoi în timp 
ca să împiedic asasinarea preşedintelui Kennedy. Am încercat să 
resping gândurile acestea, însă ştiam mult prea multe despre 
anii dintre cele două epoci, iar ceea ce ştiam nu era o 
halucinație. Erau aduceri-aminte. Grupul Rolling Stones, audierile 
pentru suspendarea lui Clinton, World Trade Center în flăcări. 
Christy, fosta mea soţie chinuită şi chinuitoare. 

Într-o seară, când mă uitam cu Sadie la serialul Combat, mi- 
am adus aminte ce îi făcusem lui Frank Dunning. i 

- Sadie, am omorât un om înainte să vin în Texas. Intr-un 
cimitir. A trebuit s-o fac. Urma să-şi ucidă întreaga familie. 

M-a privit fără să spună nimic, cu ochii mari şi gura căscată. 

- Inchide televizorul, am rugat-o. Tipul acela care îl joacă pe 
sergentul Saunders - nu-mi aduc aminte cum îl cheamă - o să fie 
decapitat de elicea unui elicopter. Te rog, Sadie, închide-l. 

L-a închis şi s-a lăsat în genunchi în faţa mea. 

- Cine o să-l omoare pe Kennedy? Şi unde se va afla când o va 
face? 

Am încercat din răsputeri, fără să adorm de această dată, dar 
tot nu am reuşit să-mi amintesc. Călătorisem din Maine în 
Florida, asta îmi aminteam. In Fordul acela Sunliner, minunată 
maşină. Călătorisem din Florida la New Orleans şi, după ce am 
plecat din New Orleans, am venit în Texas. Mi-am adus aminte că 
ascultasem „Earth Angel” la radio când am traversat graniţa 
statului şi că mersesem cu o sută cincizeci la oră pe Highway 20. 
Mi-am amintit panoul cu TEXAS IŢI UREAZA BUN VENIT. Şi un 


615 


altul care făcea reclamă la ceva ce se numea SONNY'S B-B-Q, 27 
MI. După aceea, mi se rupea filmul. Apoi reveneau amintiri 
despre viaţa mea din Jodie. Amintiri mai vii despre cum 
dansasem swing cu Sadie şi cum stăteam alături de ea în pat la 
Candlewood Bungalows. Sadie mi-a spus că locuisem şi în Fort 
Worth, şi în Dallas, dar nu ştia unde; nu avea decât două numere 
de telefon care erau deconectate acum. Nici eu nu ştiam unde 
locuisem, deşi parcă una din adrese era pe Cadillac Street. S-a 
uitat pe hartă, dar nu exista nicio stradă cu numele acesta în 
niciunul dintre cele două oraşe. 

Acum îmi aduceam aminte o mulţime de lucruri, dar nu şi 
numele asasinului sau locul unde se va afla când îl va ucide pe 
preşedinte. Şi de ce să-mi fi amintit? Căci trecutul îmi ascundea 
informaţiile acestea. Trecutul viclean. 

- Asasinul are un copil, am spus. Cred că o cheamă April. 

- Jake, vreau să te întreb ceva. S-ar putea să te enervezi, dar 
trebuie, din moment ce prea multe depind de asta - chiar soarta 
întregii lumi, după cum zici tu. 

- Intreabă-mă, am îndemnat-o, neputând să-mi închipui că 
vreo întrebare de-a ei m-ar fi putut enerva. 

- Mă minţi? 

- Nu, i-am răspuns. 

Şi era purul adevăr. Atunci. 

- l-am spus lui Deke că trebuie să anunţăm poliţia. Mi-a arătat 
un articol în Morning News unde scria că până acum au fost deja 
două sute de ameninţări cu moartea şi informaţii despre 
potenţiali asasini. Deke zice că şi militanţii de dreapta din Dallas 
şi Fort Worth, şi cei de stânga din San Antonio încearcă să-l 
sperie pe Kennedy ca să nu mai vină în Texas. Mai spune şi că 
poliţia din Dallas transmite FBl-ului toate amenințările şi 
ponturile astea şi nu se ia absolut nicio măsură. Zice că singura 
persoană pe care J. Edgar Hoover o detestă mai mult decât pe 
J.F.K. este fratele lui, Bobby. 

Nu mă interesa câtuşi de puţin pe cine detesta J. Edgar 
Hoover. 

- Mă crezi? 

- Da, a oftat ea. Vic Morrow chiar o să moară? 

Aşa îl chema pe actor. Bineînţeles. 

- Da. 

- Când filmează la serial? 

- Nu, la alt film. 


616 


A izbucnit în plâns. 

- Tu să nu mori, Jake - te implor. Fă-te bine. 

Aveam multe coşmaruri. Scenele erau diferite - uneori era o 
stradă pustie care semăna cu Main Street din Lisbon Falls, alteori 
era cimitirul unde îl împuşcasem pe Frank Dunning, sau 
bucătăria lui Andy Cullum, campionul de cribbage, dar cel mai 
adesea era restaurantul lui Al Templeton. Stăteam într-un 
separeu sub privirile celor din fotografiile de pe Peretele 
Celebrităţilor. Al era bolnav - era pe moarte -, dar ochii aveau o 
intensitate luminoasă. 

-Omul cu bilet galben este întruchiparea trecutului 
neîndurător şi viclean, mi-a spus Al. Ştii asta, nu? 

Da, ştiam. 

- Şi-a închipuit că ai să mori în urma bătăii, dar n-a fost aşa. 
S-a gândit că ai să mori din cauza infecțiilor, dar nici asta nu s-a 
întâmplat. Acum îţi blochează amintirile - cele esenţiale - pentru 
că ştie că asta-i ultima lui speranţă de a te putea opri. 

- Dar cum poate face asta? E mort. 

Al a clătinat din cap. 

- Nu, eu sunt mort. 

- Cine este? Ce este? Şi cum poate să învie? Şi-a tăiat gâtlejul 
şi biletul s-a făcut negru! Am văzut cu ochii mei! 

- Nu ştiu, prietene. Tot ce ştiu e că nu te poate opri dacă 
refuzi să te opreşti. Trebuie să-ți recapeți amintirile. 

- Atunci ajută-mă! am strigat eu şi l-am apucat de mâna care 
semăna cu o gheară. Spune-mi numele tipului! II cheamă 
Chapman? Manson? 

Ambele nume îmi păreau cunoscute, dar niciunul nu părea cel 
bun. 

- Tu m-ai vârât în povestea asta, tu să mă ajuţi! 

In acest moment al visului, Al deschide gura tocmai ca să mă 
ajute, dar intervine Omul cu bilet galben. Dacă suntem pe Main 
Street, iese prin vitrina de la Kennebec Fruit. Dacă suntem în 
cimitir, se ridică dintr-un mormânt deschis, aidoma unui zombie. 
Dacă suntem în restaurant, uşa se dă brusc de perete. Biletul 
înfipt la panglica pălăriei este atât de negru, încât pare o gaură 
dreptunghiulară făcută în lume. E mort şi descompus. Trenciul lui 
vechi e plin de argilă. In orbite i se zvârcolesc viermi. 

- Nu poate să-ţi spună nimic, pentru că e ziua plății duble! 
urlă Omul cu bilet galben, care este acum Omul cu bilet negru. 

Mă întorc înspre Al, însă Al s-a transformat într-un schelet 


617 


dintre dinţii căruia atârnă o ţigară. Şi atunci mă trezesc, scăldat 
în sudoare. Îmi caut amintirile. Dar nu le găsesc. 

Deke mi-a adus articolele din ziare despre apropiata vizită a 
lui Kennedy, sperând să-mi împrospăteze memoria. Degeaba. 
Într-o zi, când stăteam întins pe canapea (tocmai mă trezisem 
dintr-unul din episoadele subite de somn), i-am auzit certându-se 
din nou pe subiectul alertării poliţiei. Deke zicea că o informaţie 
anonimă nu ar fi luată în seamă, iar un nume n-ar face nimic 
altceva decât să ne bage pe toţi în bucluc. 

- Nu-mi pasă! a strigat Sadie. Ştiu că tu crezi că s-a ţicnit, dar 
dacă are dreptate? Cum te-ai simţi dacă Kennedy ar pleca din 
Dallas înapoi la Washington într-o cutie? 

- Drăguţa mea, dacă anunţi poliţia, Jake va avea probleme. Şi, 
din câte îmi spui, a omorât un om în New England înainte de a 
veni aici. 

Of, Sadie, Sadie, de ce i-ai spus? 

Ea a încetat să se mai certe, dar nu a renunţat. Uneori încerca 
să mă ia prin surprindere ca să-mi aducă amintirile la suprafaţă, 
aşa cum se zice că poţi vindeca pe cineva de sughiţ cu o 
sperietură zdravănă. Doar că pe mine nu m-a vindecat. 

- Ce mă fac eu cu tine? m-a întrebat cu tristeţe. 

- Nu ştiu. A 

- Încearcă să abordezi altfel problema. Încearcă să ajungi pe 
ocolite la ce ştiai. 

- Am încercat. Cred că individul a fost în armată sau la 
puşcaşii marini. 

M-am frecat la ceafă, unde durerea reîncepuse. 

- Sau s-ar fi putut să fi fost în marină. La dracu’, Christy, 
habar n-am. 

- Sadie, Jake. Eu sunt Sadie. 

- Nu aşa am spus? 

A clătinat din cap şi a încercat să-mi surâdă. 

Pe doisprezece, în marţea de după Ziua Veteranilor, Morning 
News a publicat un editorial amplu despre iminenta vizită a lui 
Kennedy şi despre semnificaţiile acesteia pentru oraş. 
„Majoritatea locuitorilor par pregătiţi să-l întâmpine cu braţele 
deschise pe tânărul şi neexperimentatul preşedinte”, spunea 
articolul. „Emoţia este la cote maxime. Desigur, nu ar fi rău să fie 
însoţit de frumoasa şi carismatica lui soţie.” 

- L-ai mai visat azi-noapte pe Omul cu bilet galben? m-a 
întrebat Sadie când a intrat pe uşă. 


618 


Îşi petrecuse ziua liberă în Jodie ca să ude florile şi să facă act 
de prezenţă, cum zicea ea. 

Am clătinat din cap. 

- lubito, stai aici mai mult decât în Jodie. Ce faci cu serviciul? 

- Duduia Ellie mi-a dat jumătate de normă. Mă descurc şi 
atunci când o să plec cu tine... dacă vom pleca... cred că vom 
trăi şi vom vedea ce va fi. 

Şi-a ferit privirea şi şi-a făcut de lucru cu o ţigară. Am urmărit- 
o cum bate ţigara prea mult de măsuţa de cafea, cum se joacă 
cu chibriturile şi mi-am dat seama de un lucru care m-a 
demoralizat şi mai mult: şi Sadie avea îndoieli. Prevestisem un 
final paşnic pentru Criza Rachetelor, ştiusem că Dick Tiger va fi 
doborât în repriza a cincea... dar tot mai avea îndoieli. Şi n-o 
condamnam. Dacă rolurile ar fi fost inversate, şi eu m-aş fi îndoit. 

Apoi s-a luminat la faţă: 

- Dar am un înlocuitor al naibii de bun şi sunt sigură că-i ştii 
numele. 

Am zâmbit: 

- E... 

Dar numele nu mi-l aminteam. Îl vedeam - chipul ridat şi ars 
de soare, pălăria de cowboy, şiretul de la gulerul cămăşii - însă 
în dimineaţa aceea de marţi nici măcar nu reuşeam să mă 
apropii de numele lui. lar capul a început să mă doară la ceafă, 
acolo unde mă lovisem de podeaua din scânduri -, dar care 
podea, din care casă? Era oribil de frustrant să nu ştiu. 

Kennedy vine în zece zile, iar eu nu-mi pot aminti nici numele 
bătrânului. 

- incearcă, Jake. 

- Incerc, am spus. Incerc, Sadie! 

- Stai aşa. Mi-a venit o idee. 

Şi-a lăsat ţigara aprinsă într-unul din jghebuleţele scrumierei, 
s-a ridicat, a ieşit din cameră şi a închis uşa după ea. Apoi a 
deschis-o şi mi-a vorbit cu voce schimbată, morocănoasă şi 
profundă şi al naibii de comică, rostind exact aceleaşi cuvinte pe 
care mi le spunea bătrânul de fiecare dată când venea să mă 
vadă: 

- Cum te simţi azi, fiule? Te hrăneşti bine? 

- Deke, am spus. Deke Simmons. A fost căsătorit cu Duduia 
Mimi, dar ea a murit în Mexic. Şi noi i-am organizat un fel de 
parastas. 

Şi durerea de cap îmi dispăruse. Pur şi simplu. 


619 


Sadie a aplaudat veselă şi mi-a oferit un sărut lung şi 
minunat. 

- Vezi, mi-a spus apoi. Poţi. Nu e prea târziu încă. Cum îl 
cheamă, Jake? Care-i numele nemernicului ăla dement? 

Dar nu mi-am putut aduce aminte. 

Pe 16 noiembrie, Times Herald a publicat traseul coloanei 
prezidenţiale. Pornea din Love Field, de la capătul pieţei, unde 
Kennedy va vorbi în faţa membrilor Consiliului Cetăţenilor din 
Dallas şi a invitaţilor acestora. Scopul scurtului său discurs va fi 
acela de a saluta înfiinţarea Centrului de Cercetări Superioare şi 
de a felicita Dallasul pentru progresele economice făcute în 
ultimul deceniu, dar Times Herald era bucuros să-i informeze pe 
cei care încă nu ştiau că motivul real al prezenţei preşedintelui 
era unul politic. Texasul votase cu Kennedy în 1960, dar '64 nu 
arăta prea bine pentru acesta, în pofida faptului că la bordul 
echipei îl avea pe un fost locuitor din Johnson City. Cinicii îl mai 
numeau pe vicepreşedinte Lyndon „Avalanşă”, aluzie la victoria 
acestuia destul de dubioasă din 1948, când îşi câştigase locul din 
Senat cu optzeci şi şapte de voturi. Povestea era veche, dar 
longevitatea poreclei spunea multe despre sentimentele confuze 
pe care texanii le nutreau faţă de el. Sarcina lui Kennedy - şi a lui 
Jackie, bineînţeles - era să-i ajute pe Lyndon Avalanşă şi pe John 
Connaly, guvernatorul statului Texas, să-i înflăcăreze pe 
simpatizanți. 

- Uită-te, mi-a spus Sadie urmărind traseul cu vârful 
degetului. Cvartale şi cvartale din Main Street. Apoi Houston 
Street. Sunt clădiri înalte pe toată partea asta. O să fie pe Main 
Street? Pe undeva pe aici trebuie să fie. 

N-o mai ascultam, pentru că văzusem altceva: 

- Uite, Sadie, coloana va trece pe Turtle Creek Boulevard! 

Ochii i s-au aprins: 

- Acolo o să se întâmple? 

Am clătinat nesigur din cap. Probabil că nu, dar ştiam ceva în 
legătură cu Turtle Creek Boulevard, ceva ce avea legătură cu 
omul pe care venisem să-l opresc. Pe când mă gândeam la asta, 
altceva a ieşit la suprafaţă. 

- Urma să ascundă puşca şi să vină mai târziu după ea. 

- S-o ascundă unde? 

- Nu contează, pentru că s-a întâmplat deja. Asta a fost în 
trecut. 

Mi-am acoperit faţa cu mâinile, deoarece lumina din cameră 


620 


devenise brusc prea puternică. 

- Nu te mai gândi acum, mi-a spus şi a luat ziarul. Relaxează- 
te sau iar o să te apuce durerea de cap şi vei avea nevoie de 
medicamente. Şi te ameţesc prea tare. 

- Da, i-am răspuns. Ştiu. 

- Ai nevoie de cafea. Cafea tare. 

S-a dus în bucătărie să o pregătească. Când s-a întors, 
sforăiam deja. Am dormit aproape trei ore şi poate că aş mai fi 
întârziat pe Tărâmul Somnului, dar m-a trezit scuturându-mă de 
umeri. 

- Care e ultimul lucru pe care ţi-l aminteşti despre drumul 
spre Dallas? 

- Nu-mi amintesc nimic. 

- Unde ai stat? La un hotel? Motel? Cameră cu chirie? 

O clipă am văzut ca prin ceaţă o curte şi multe ferestre. Şi un 
portar? Poate. Apoi n-am mai văzut nimic. lar durerea de cap 
revenise. 

- Nu ştiu. Tot ce-mi aduc aminte e că am trecut graniţa 
statului pe Highway 20 şi am văzut acolo un panou cu reclamă la 
grătarele în aer liber. Dar asta a fost cu mulţi kilometri înainte de 
Dallas. 

- Inţeleg, dar nu va trebui să ajungem până acolo, pentru că, 
dacă ai venit pe 20, ai rămas tot drumul pe 20, mi-a spus Sadie 
uitându-se la ceas. E târziu acum, dar mâine facem o plimbare 
de duminică. 

- Probabil că n-o să meargă. 

Dar tot am simţit un licăr de speranţă. 

A rămas peste noapte cu mine şi în dimineaţa următoare am 
ieşit din Dallas pe ceea ce localnicii numesc Honeybee Highway, 
îndreptându-ne spre est, spre Louisiana. Sadie era la volanul 
Chevroletului meu, care mergea bine acum, pentru că îi fusese 
înlocuit contactul spart. Deke se ocupase de asta. Am mers până 
la Terrell, apoi am ieşit de pe 20 şi am întors în parcarea 
neasfaltată din faţa unei bisericuțe de la marginea drumului. 
Sângele Mântuitorului, spunea pancarta de pe iarba veştedă. Sub 
numele bisericii era trecut şi un mesaj cu litere aplicate. Ar fi 
trebuit să ne spună: Al CITIT ASTAZI CUVANTUL LUI DUMNEZEU 
ATOTPUTERNICUL, dar unele din litere căzuseră, lăsând doar: Al 
CI IT ST I CU A UL LUI DU EZEU AL. 

S-a uitat la mine cam neliniştită: 

- Ai putea să conduci tu la întoarcere, iubire? 


621 


Eram sigur că da. Drumul era drept, iar maşina avea comenzi 
automate, adică nu era nevoie să-mi folosesc deloc piciorul 
ţeapăn. Singura problemă era... 

- Sadie? i-am spus în vreme ce mă aşezam la volan pentru 
prima oară din august şi îmi potriveam scaunul. 

- Da? 

- Dacă adorm, apucă volanul şi scoate cheia din contact. 

A zâmbit cam nervos: 

- Crede-mă că aşa voi face. 

M-am uitat în dreapta şi în stânga şi am ieşit din parcare. La 
început, nu am îndrăznit să merg mai repede de şaizeci şi cinci la 
oră, dar era duminică după-amiază şi eram aproape singuri pe 
şosea. Am început să mă relaxez. 

- Limpezeşte-ţi mintea, Jake. Nu încerca să-ţi aminteşti ceva. 
Lasă să vină de la sine. 

- Imi doresc să fi condus Sunlinerul, am spus. 

- Atunci imaginează-ţi că este Sunlinerul şi lasă-l să te poarte 
unde vrea el. 

- Bine, dar... 

- Fără dar. Ziua este frumoasă. Tu vii într-un loc nou şi nu 
trebuie încă să-ţi faci probleme despre asasinarea lui Kennedy 
pentru că asta se va întâmpla mai încolo. Peste ani mulţi. 

Da, ziua era frumoasă. Şi nu, nu am adormit, chiar dacă eram 
destul de obosit - nu mai făcusem un drum aşa de lung de la 
bătaie. Gândurile mi se tot întorceau la bisericuţa de la marginea 
drumului. Foarte probabil o biserică pentru cei de culoare. 
Probabil că imnurile se cântau acolo într-un mod în care albii nu 
vor reuşi niciodată să cânte şi CU A UL LUI DU EZEU A L era 
presărat cu „aleluia” şi „lisus fie lăudat”. 

Acum intram în Dallas. Am făcut la stânga şi la dreapta - 
probabil mai mult la dreapta, pentru că încă mă mai durea braţul 
stâng şi nu puteam să întorc volanul. Nu după mult timp, m-am 
rătăcit pe nişte străduţe lăturalnice. 

Gata, m-am rătăcit, mi-am spus. Trebuie să mă îndrume 
cineva, aşa cum a făcut puştiul ăla în New Orleans. Spre hotelul 
Moonstone. 

Doar că hotelul nu se numise Moonstone, ci Monteleone. lar 
hotelul unde am stat când am venit în Dallas se chema... se 
chema... 

O clipă am crezut că voi pierde şi această amintire, aşa cum 
îmi dispărea din minte chiar şi numele lui Sadie uneori. Dar 


622 


atunci l-am văzut pe portar şi am văzut ferestrele sclipitoare care 
dădeau spre Commerce Street şi mi-am amintit. 

Avusesem o cameră la hotelul Adolphus. Pentru că era 
aproape de... 

Dar n-am mai reuşit. Partea asta încă era blocată. 

- lubitule? Eşti bine? 

- Da, i-am răspuns. De ce? 

- Ai tresărit. 

- Din cauza piciorului. Mă cam doare. 

- Nu ţi se pare cunoscut nimic din ce vezi? 

- Nu, am spus. Nimic. 

A oftat. 

- Altă idee care dă greş. Cred că ar fi mai bine să ne 
întoarcem. Vrei să conduc eu? 

- Ar fi bine. 

Am şchiopătat spre locul de lângă şofer, gândind: Hotelul 
Adolphus. Să-ţi notezi când ajungi înapoi la Eden Fallows. Ca să 
nu uiţi. 

Când ne-am întors în cele trei camere micuţe, prevăzute cu 
rampe, pat de spital şi mânere de-o parte şi de alta a toaletei, 
Sadie mi-a spus că ar fi bine să mă întind puţin. 

- Şi ia şi o pastilă. 

M-am dus în dormitor, mi-am scos pantofii - chinuitoare 
operaţiune - şi m-am culcat. Dar nu am luat nicio pastilă. Voiam 
să am mintea limpede. Trebuia să am mintea limpede de acum 
înainte. Kennedy urma să sosească în Dallas peste cinci zile. 

Ai stat la hotelul Adolphus pentru că era aproape de ceva. De 
ce anume? 

Păi, se afla în apropierea traseului pe unde va trece coloana 
prezidenţială, aşa cum fusese el publicat în ziar, ceea ce reducea 
numărul clădirilor la... ce să vezi! Doar două mii. Ca să nu mai 
numărăm şi statuile, monumentele şi zidurile în spatele cărora s- 
ar fi putut ascunde un aşa-zis lunetist. Şi câte alei erau pe 
traseu? Zeci. Câte pasaje rutiere cu benzi pentru maşinile de 
pompieri şi puncte de trecere pe West Mockingbird Lane, 
Lemmon Avenue, Turtle Creek Boulevard? Coloana auto a 
preşedintelui va trece pe lângă toate acestea. Câte încă mai erau 
şi pe Main Street şi pe Houston Street? 

Trebuie să-ți aminteşti ori cine este, ori de unde va trage. 

Dacă îmi aminteam unul din aceste două lucruri, celălalt va 
veni singur. Ştiam asta. Dar gândurile îmi tot reveneau la 


623 


biserica de pe şoseaua 20 în faţa căreia întorsesem maşina. 
Sângele Mântuitorului de pe Highway 20. Mulţi îl considerau pe 
Kennedy un mântuitor. Cu siguranţă că aşa îl văzuse şi Al 
Templeton. El a... 

Ochii mi s-au făcut mari şi am uitat să respir. 

In camera cealaltă a sunat telefonul şi am auzit-o pe Sadie 
răspunzând în şoaptă, deoarece credea că dorm. 

CU A UL LUI DU EZEU AL. 

Şi mi-am adus aminte de ziua când văzusem numele întreg al 
lui Sadie cu anumite litere şterse, aşa că tot ce putusem citi 
fusese Doris Dun. Acum mă aflam în faţa unui acord armonic de 
aceeaşi magnitudine. Am închis ochii şi am vizualizat semnul din 
faţa bisericii. Apoi m-am văzut pe mine acoperind DU EZEU. Până 
am obţinut: CUVANTUL LUI AL. 

Insemnările lui Al. Aveam agenaa lui! 

Dar unde? Unde o pusesem? 

Uşa de la dormitor s-a deschis. Sadie a băgat capul înăuntru. 

- Jake? Dormi? 

- Nu, i-am răspuns. Stau un pic liniştit. 

- Ţi-ai adus aminte de ceva? 

- Nu, am zis. Imi pare rău. 

- Mai avem timp. 

- Da. Şi-mi amintesc în fiecare zi câte ceva. 

- lubitule, a sunat Deke. Circulă o viroză prin şcoală şi s-a 
îmbolnăvit şi el. M-a întrebat dacă pot să mă duc mâine şi marţi. 
Poate şi miercuri. 

- Du-te, am spus. Dacă nu te duci, o să vină el, aşa bolnav 
cum e. Şi nu mai e tânăr. Cine ştie ce poate păţi. 

Trei cuvinte se aprindeau şi se stingeau în mintea mea, ca un 
tub de neon. N g 

CUVANTUL LUI AL. CUVANTUL LUI AL. CUVANTUL LUI AL. 

S-a aşezat pe pat lângă mine. 

- Sigur? 

- O să fie bine. O să am şi musafiri. Mâine vin fetele ADA, ţii 
minte? 

ADA însemna Asistente din Dallas Acasă. lar treaba lor era să 
verifice dacă nu turbasem încă, ceea ce ar fi dovedit că am, 
totuşi, cheaguri de sânge pe creier. 

- Sigur. La nouă. Am notat pe calendar, în caz că se întâmplă 
să uiţi. Şi doctorul Ellerton... 

- Vine la prânz. Ţin minte. 


624 


- Bravo, Jake. Bravo. 

- A spus că o să aducă sandviciuri. Şi suc. Vrea să mă pună la 
îngrăşat. 

- Trebuie să fii pus la îngrăşat. 

- Şi miercuri am terapie. Tortură a picioarelor de dimineaţă, 
tortură a braţelor după-amiaza. 

- Nu-mi place să te las singur atât de aproape de... ştii tu. 

- Dacă-mi vine ceva în minte, am să te sun, Sadie. 

M-a apucat de mână şi s-a aplecat atât de mult că i-am putut 
mirosi parfumul şi aroma de tutun a respirației. 

- Promiţi? 

- Da. Sigur. 

- Mă întorc cel mai târziu miercuri seara. Şi dacă Deke nu 
poate veni joi, atunci biblioteca va trebui să stea închisă. 

- Voi fi în regulă. 

M-a sărutat uşor pe buze, s-a dus la uşă, apoi s-a întors iar 
spre mine. 

- Aproape că sper ca Deke să aibă dreptate şi toată povestea 
asta să fie doar o halucinație de-a ta. Nu suport ideea să ştim ce 
se va întâmpla, dar să nu putem face nimic. Că vom sta la 
televizor şi ne vom uita la manifestații când cineva... 

- O să-mi amintesc, am asigurat-o. 

- Aşa o să fie, Jake? 

- Trebuie. 

A dat din cap, dar şi cu jaluzelele lăsate îi puteam citi îndoiala 
de pe chip. i 

- Putem să luăm cina înainte să plec. Inchide ochii şi lasă 
medicamentul să-şi facă treaba. Dormi puţin. 

Am închis ochii, convins fiind că nu voi dormi. Şi nu mă 
deranja, pentru că trebuia să mă gândesc la Cuvântul lui Al. Nu 
după mult timp am simţit miros de mâncare. Miros bun, miros 
plăcut. Când ieşisem din spital, încă vomitând şi cu diareea 
chinuindu-mă la fiecare zece minute, orice miros îmi făcea 
greață. Acum îmi era mult mai bine. 

M-a luat somnul. Al stătea în faţa mea, într-unul din 
separeurile restaurantului lui, cu boneta albă înclinată pe 
sprânceana stângă. Ştabii orăşelului de provincie ne priveau din 
fotografii, dar poza cu Harry Dunning nu mai era pe perete. Il 
salvasem. Poate că a doua oară îl voi salva şi de Vietnam. N- 
aveam de unde să ştiu. 

- Omul cu bilet galben încă te mai reţine, prietene, nu-i aşa? 


625 


m-a întrebat Al. 

- Da. Aşa e. 

- Dar acum eşti mai aproape. 

- Nu suficient. N-am nici cea mai mică idee unde am pus 
afurisita aia de agendă a ta. 

- Ai pus-o la loc sigur. Pentru că are valoare. Te ajută cumva 
ce-ţi spun? 

Am vrut să-i spun că nu, dar m-am gândit: Cuvântul lui Al are 
valoare. Valoare. Pentru că... 

Am deschis ochii şi, pentru prima oară după multe săptămâni, 
un zâmbet larg mi-a încreţit faţa. 

Era într-o cutie de valori. 

S-a deschis uşa. 

- Ţi-e foame? Am păstrat mâncarea la cald. 

- Ce? 

- Jake, ai dormit mai bine de două ore. 

M-am ridicat în capul oaselor şi mi-am dat jos picioarele din 
pat. 

- Atunci, haide să mâncăm. 


626 


Capitolul 27 


1 


17 noiembrie 1963 (duminică) 

După ce am mâncat, Sadie a vrut să spele vasele, dar i-am 
spus să se ducă să-şi strângă lucrurile în valijoara ei albastră cu 
margini rotunjite. 

- Dar genunchiul tău... 

- Genunchiul meu o să reziste la câteva farfurii. Trebuie să 
ridici ancora acum dacă vrei să mai prinzi ceva somn la noapte. 

Zece minute mai târziu, vasele erau spălate, vârfurile 
degetelor mele erau zbârcite, iar Sadie era la uşă. Niciodată nu 
mi s-a mai părut mai frumoasă ca atunci, cu valijoara în mână şi 
cu buclele încadrându-i obrajii. 

- Jake? Spune-mi un lucru bun despre viitor. 

Surprinzător de puţine lucruri mi-au venit în minte. 
Telefoanele mobile? Nu. Atentatele sinucigaşe? Probabil că nu. 
Calote polare care se topesc? Poate cu altă ocazie. Şi am rânjit 
brusc: 

- iți dau două la preţ de unul. Războiul Rece s-a încheiat şi 
preşedintele este negru. 

A dat să zâmbească, dar a văzut că nu glumesc. A căscat 
gura: 

- Adică vrei să-mi spui că la Casa Albă e un negru? 

- Da. Deşi, în vremea mea, asemenea persoane preferă să fie 
numite afro-americani. 

- Nu glumeşti? 

- Nu. 

- Doamne, Dumnezeule! 

- Exact aceste cuvinte au fost rostite de o mulţime de oameni 
a doua zi după alegeri. 

- Şi face... face treabă bună? 

- Părerile diferă. Dacă vrei să ştii ce părere am eu, îţi pot 
spune că mi se pare că face tot ce poate, având în vedere 
complexităţile situaţiei. 

- Cu aceste cuvinte, cred că am să mă întorc în Jodie, a râs ea 
zăpăcită. Şi am să conduc ca prin ceaţă. 

A coborât rampa, şi-a pus valiza în cufărul-portbagaj al 


627 


Gărgăriţei şi mi-a aruncat un sărut. Când să se urce la volan, mi- 
am dat seama că nu o puteam lăsa să plece aşa. Nu eram în 
stare să alerg - doctorul Perry zicea că o să mai dureze opt luni, 
poate chiar un an, până aveam să mă mişc mai bine -, dar am 
coborât şchiopătând rampa cât de repede puteam. 

- Stai, Sadie, stai puţin! 

Domnul Kenopensky stătea în faţa căsuţei de alături, în 
scaunul lui cu rotile, încotoşmănat într-o jachetă groasă şi ţinând 
pe genunchi un aparat de radio Motorola cu baterii. Pe trotuar, 
Norma Whitten mergea încet spre cutia poştală de la colţ, 
folosind pentru deplasare două bastoane care aduceau mai mult 
a bețe de schi, decât a cârje. S-a întors şi ne-a făcut cu mâna, 
încercând să-şi modeleze partea împietrită a feţei într-un 
zâmbet. 

In lumina amurgului, Sadie m-a privit întrebător. 

- Vreau să-ţi mai spun ceva, i-am zis. Vreau să-ţi spun că eşti 
cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată în viaţă. 

A izbucnit în râs şi m-a îmbrăţişat:. 

- Idem, bunul meu domn. 

Ne-am sărutat multă vreme şi poate că ne-am fi sărutat şi mai 
mult dacă nu am fi auzit un sunet sec din dreapta noastră. 
Domnul Kenopensky ne aplauda. 

- Ai să mă suni, da? Ai să mă... cum spui tu? Ai să mă ţii la 
curent? 

- Aşa spun şi am să te ţin. 

Nu aveam absolut nicio intenţie s-o ţin la curent. Şi nici pe 
Deke şi nici pe cei de la poliţie. 

- Fiindcă nu poţi să faci asta de unul singur, Jake. Eşti mult 
prea slăbit. 

- Ştiu, i-am răspuns gândind: ar fi bine să nu fiu. Sună-mă ca 
să ştiu că ai ajuns acasă cu bine. 

Când maşina ei micuță a dispărut după colţ, domnul 
Kenopensky mi-a zis: 

- Să ai grijă să te porţi cum se cuvine, Amberson. Fata asta 
nu-i de lăsat. 

- Ştiu. 

Am rămas în faţa aleii cât să mă conving că doamna Whitten 
reuşeşte să se întoarcă de la cutia poştală fără să cadă. A reuşit. 

M-am întors în casă. 


628 


2 


Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi iau inelul cu chei 
de pe bufet şi să mă uit la ele, mirându-mă, tot timpul acesta, de 
ce Sadie nu mi le arătase niciodată ca să-mi zgâlţâie puţin 
memoria... dar sigur că nu se putea gândi la toate. Pe inel erau 
douăsprezece chei. Habar nu aveam ce anume deschideau cele 
mai multe dintre ele, deşi eram aproape sigur că aceea purtând 
marca Schlage era de la uşa casei mele din... Sabattus? 
Credeam că aşa se numea orăşelul unde locuiam, însă nu eram 
foarte sigur. 

Pe inel era şi o cheie micuță. Inscripţionată cu FE şi 775. 
Bravo, era cheia de la o cutie de valori, dar de la ce bancă? First 
Commercial? Suna a nume de bancă, dar nu era ăsta. 

Am închis ochii şi am privit în întuneric. Am aşteptat, aproape 
convins că voi vedea ceea ce voiam... şi aşa s-a şi întâmplat. Am 
văzut un carnet de cecuri într-un portofel din piele fa/să de 
aligator. M-am văzut pe mine deschizându-l. A fost surprinzător 
de uşor. Pe prima pagină a carnetului era tipărit nu doar numele 
pe care îl purtam în Tărâmul lui Demult, ci şi ultima mea adresă 
oficială de acolo. 


214 W. Neely St. Apartment 1 Dallas, TX 


Mi-am spus: De acolo mi-a fost furată maşina. 

Şi mi-am mai spus: Oswald. Pe asasin îl cheamă Oswald 
Rabbit. 

Nu, sigur că nu. Era om, nu personaj de desene animate. Dar 
pe aproape. 

- Vin după tine, domnule Rabbit, am şoptit. Tot vin eu după 
tine. 


3 


Telefonul a sunat puţin înainte de nouă şi jumătate. Sadie 
ajunsese cu bine acasă. 

- Bănuiesc că nu ţi-ai mai adus aminte de ceva? Ştiu, sunt o 
pisăloagă. 

- Nu. lar tu eşti atât de departe de a fi pisăloagă cât e luna de 
pământ. 

Şi, dacă puteam, intenţionam să o ţin tot atât de departe de 
Oswald Rabbit. 

Ca să nu mai vorbesc de soţia lui, al cărei nume putea sau nu 


629 


să fie Mary şi de fetiţa lui, despre care eram aproape sigur că se 
numea Aprilie. 

- Ţi-ai bătut joc de mine când mi-ai spus că un negru e la 
Casa Albă, nu-i aşa? 

Am zâmbit. 

- Mai aşteaptă puţin şi ai să vezi şi singură. 


4 


18 noiembrie 1963 (luni) 

Asistentele ADA, una în vârstă şi teribilă, cealaltă tânără şi 
drăguță, au sosit la ora nouă fix. Şi-au făcut treaba. Când cea în 
vârstă a considerat că m-am strâmbat, m-am zvârcolit şi am 
gemut suficient, mi-a dat un pliculeţ din hârtie cu două pastile în 
el. 

- Analgezice. 

- Nu cred că... 

- la-le, mi-a ordonat laconica femeie. Sunt gratis. 

Mi le-am vârât în gură, le-am ascuns sub limbă, am înghiţit 
nişte apă, apoi m-am scuzat şi m-am retras la baie unde le-am 
scuipat. 

M-am întors la bucătărie, iar asistenta în vârstă mi-a spus. 

- Faci progrese. Nu exagera. 

- Sigur că nu. 

- l-au prins? 

- Poftim? 

- Pe ticăloşii care te-au bătut. 

- A... încă nu. 

- Ai făcut ceva ce nu se cuvenea? 

l-am adresat cel mai aiurit zâmbet al meu, cel despre care 
Christy spunea că mă face să semăn cu un moderator de jocuri 
televizate drogat la maxim. 

- Nu-mi aduc aminte. 


5 


Doctorul Ellerton a venit la prânz şi a adus sandviciuri uriaşe 
cu friptură de vită, cartofi prăjiţi crocanţi din care curgea 
grăsimea şi sucurile promise. Am mâncat cât am putut, ceea ce 
a fost chiar foarte mult. Imi revenea pofta de mâncare. 

- Mike flutură ideea de a pune în scenă alt spectacol de 
varietăţi, mi-a spus. Pentru tine, acum. Dar minţile înțelepte au 


630 


avut câştig de cauză. Un orăşel atât de mic nu poate face faţă 
atâtor acţiuni caritabile. 

Şi-a aprins o ţigară, a aruncat chibritul în scrumieră şi a tras 
fumul cu multă poftă. 

- l-au prins pe ticăloşii care te-au folosit pe post de sac de 
box? Ce mai ştii? 

- Nu ştiu nimic, dar mă îndoiesc că i-ar fi prins. Mi-au luat tot 
din portofel, mi-au furat maşina şi au tăiat-o. 

- În fond, ce căutai în zona aia din Dallas? Nu e chiar un 
cartier select. 

Păi, se pare că locuiam acolo. 

- Nu-mi aduc aminte. Probabil că mă dusesem în vizită la 
cineva. 

- Te odihneşti suficient? Nu-ţi forţezi genunchiul prea tare? 

- Nu. 

Deşi îl voi forţa destul de mult în curând. 

- Tot adormi din senin? 

- Nu aşa de des. 

- Minunat. Cred că... 

A sunat telefonul. 

- Trebuie să fie Sadie, am zis. Mă sună în pauza de prânz. 

- Oricum, eu trebuie s-o şterg. Mă bucur că ai început să te 
mai împlineşti, George. Salut-o pe frumoasa doamnă din partea 
mea. 

Am salutat-o. Şi ea m-a întrebat dacă mi-am amintit ceva 
pertinent. Din exprimarea ei prudentă mi-am dat seama că 
vorbea din cancelaria şcolii - şi când va termina de vorbit cu 
mine va trebui să-i achite doamnei Coleridge costul convorbirii 
interurbane. lar această doamnă, pe lângă atribuţiile de contabil, 
mai avea şi urechi foarte lungi. 

l-am răspuns că nu, nu mi-am amintit nimic, dar că aveam de 
gând să trag un pui de somn şi că speram să-mi aduc aminte 
ceva când mă voi trezi. Am adăugat că o iubesc (şi slavă 
Domnului că am putut să spun şi ceva adevărat), am întrebat-o 
ce mai face Deke, i-am urat o după-amiază plăcută şi am închis. 
Dar nu am tras un pui de somn. Mi-am luat cheile de la maşină şi 
servieta şi am plecat spre centrul oraşului. Speram din tot 
sufletul ca la întoarcere servieta mea să fie plină. 


631 


6 


Am condus încet şi cu grijă, dar genunchiul mă durea foarte 
tare când am intrat în banca First Corn şi am prezentat cheia de 
la caseta de valori. 

Imediat bancherul meu mi-a ieşit în întâmpinare şi mi-am 
amintit brusc numele lui: Richard Link. Ochii i s-au mărit de 
uimire când m-a văzut că şchiopătez. 

- Ce-aţi păţit, domnule Amberson? 

- Am avut un accident de maşină. 

Speram să nu fi citit articolul din rubrica de fapte diverse din 
Morning News. Nici eu nu-l citisem, dar se publicase ceva despre 
întâmplarea mea: Domnul George Amberson din Jodie, bătut şi 
tâlhărit, găsit fără cunoştinţă, transportat la spitalul Parkland. 

- Mă refac binişor. 

- Mă bucur. 


Cutiile de valori erau la subsol. Am coborât treptele una câte 
una, ţopăind greoi. Ne-am folosit cheile, iar apoi Link mi-a dus 
caseta într-unul din cubicule. L-am aşezat-o pe o măsuţă foarte 
îngustă, apoi mi-a arătat un buton din perete. 

- Când sunteţi gata, sunaţi-l pe Melvin. El vă va ajuta. 

l-am mulţumit şi, după ce a plecat, am tras perdeaua care 
despărţea cubiculul de restul subsolului. Descuiaserăm cutia, dar 
capacul îi era încă închis. M-am uitat lung la ea, respirând 
sacadat. lnăuntru se afla viitorul lui John Kennedy. 

Am deschis-o. Deasupra era un teanc de bani şi tot felul de 
chestii din apartamentul meu de pe Neely Street, inclusiv primul 
meu carnet de cecuri de la First Corn. Dedesubt, se afla un top 
de foi prinse cu două benzi elastice. Pe prima foaie fusese scris la 
maşină LOCUL CRIMEI. Nu exista şi numele autorului, dar ştiam 
că era lucrarea mea. Mai jos am găsit un caiet albastru: Cuvântul 
lui Al. L-am luat în mână, încredinţat că toate paginile din el sunt 
albe. Că Omul cu bilet galben le ştersese. 

Te rog, nu. 

L-am deschis. De pe prima pagină, o fotografie se uita la 
mine. O faţă îngustă, deloc atrăgătoare. Buze curbate într-un 
zâmbet pe care îl ştiam bine - oare nu-l văzusem de atâtea ori cu 
propriii mei ochi? Genul de zâmbet care spune: Eu ştiu ce o să se 
întâmple, tu nu ştii, amărâtule. 

Lee Harvey Oswald. Nenorocitul care urma să schimbe lumea. 


632 


7 


lar amintirile au dat năvală peste mine în cubiculul acela, pe 
când mă luptam să-mi recapăt respiraţia. 

Ivy şi Rosette de pe Mercedes Street. Numele de familie: 
Templeton, ca al lui Al. 

Fetiţele cu coarda: Charlie Chaplin e în Franța. 

Silent Mike (Holy Mike) de la magazinul de electronice. 

George de Mohrenschildt sfâşiindu-şi cămaşa, ca Superman. 

Billy James Hargis şi generalul Edwin A. Walker. 

Marina Oswald, frumoasa ostatică a asasinului, în pragul uşii 
mele de la numărul 214 de pe West Neely: Rog, scuze, văzut 
hubcik? 

Clădirea cu Texas School Book Depository. 

Etajul şase, fereastra dinspre sud-est. Cu cea mai bună 
vedere la Dealey Piaza şi la Elm Street, în locul unde se 
îngemăna cu Triple Underpass. 

M-au apucat frisoanele. Mi-am încrucişat braţele strâns peste 
piept. Şi durerea m-a săgetat în cel stâng - fracturat de ţeava 
înfăşurată în postav. Dar nu i-am dat atenţie. Eram bucuros. Mă 
conecta la lumea reală. 

Când m-am oprit din tremurat, am încărcat în servietă 
manuscrisul romanului neterminat, preţiosul caiet albastru şi 
toate celelalte. Am întins mâna spre butonul care îl va chema pe 
Melvin, dar m-am răzgândit şi am mai verificat o dată fundul 
cutiei. Am găsit alte două obiecte. O verighetă ieftină cumpărată 
de la amanet pentru a da un aer de veridicitate istoriei pe care 
am spus-o la magazinul de electronice. O morişcă de jucărie 
roşie care aparținuse fetiţei soţilor Oswald (June, nu April). Am 
pus morişca în servietă, iar verigheta în buzunarul de ceas de la 
pantaloni. O voi arunca pe drumul spre casă. Dacă şi când va fi 
momentul, Sadie va primi una mult mai frumoasă. 


8 


O bătaie în geam. Apoi o voce: 

- ... bine? Domnule, eşti bine? 

Am deschis ochii, fără să ştiu, la început, unde mă aflu. M-am 
uitat la stânga şi am văzut un poliţist de patrulă, în uniformă, 
care ciocănea în geamul Chevroletului meu. Şi atunci mi-am 
adus aminte. Cam pe la jumătatea drumului înapoi spre Eden 
Fallows, epuizat şi exaltat şi îngrozit, toate la un loc, am simţit 


633 


cum mi se furişează iarăşi în minte senzaţia aceea de am să 
adorm. Am intrat imediat într-o parcare din apropiere. Asta se 
întâmplase pe la ora două. Acum, după lumina care începuse să 
scadă, trebuie să fi fost în jur de patru. 

Am deschis fereastra şi am spus: 

- Scuze, domnule ofiţer. Am simţit din senin că mi se face 
foarte somn şi mi s-a părut mai sigur să trag pe dreapta. 

M-a aprobat din cap. 

- Da, da. Aşa se întâmplă când tragi la măsea. Câte pahare ai 
băut înainte să te urci la volan? 

- Niciunul. M-am lovit la cap acum câteva luni. 

Mi-am răsucit gâtul ca să-i arăt locul unde nu-mi mai creştea 
părul. 

A părut pe jumătate convins, dar tot mi-a cerut să-i suflu în 
nas. Numai aşa m-a crezut pe deplin. 

- Arată-mi permisul, mi-a zis. 

| l-am arătat pe cel emis de statul Texas. 

- Doar nu te gândeşti să conduci tot drumul până în Jodie? 

- Nu, domnule ofiţer. Doar până în zona de nord a Dallasului. 
Stau la sanatoriul Eden Fallows. 

incepusem să transpir. Speram că, dacă va observa, îşi va 
zice că este reacţia normală a unuia care aţipise într-o maşină 
închisă într-o zi călduroasă de noiembrie. Şi mai speram - din tot 
sufletul - că nu va dori să se uite în servieta de pe banchetă. În 
2011 aş fi putut să refuz o asemenea cerere, spunând că doar un 
pui de somn tras în maşina personală nu constituie un motiv 
întemeiat. A dracu', parcarea nici măcar nu era contorizată. Insă 
în 1963, un poliţist ar fi putut să mă perchiziţioneze pur şi 
simplu. Şi nu ar descoperi droguri, dar ar găsi bani aruncaţi de-a 
valma, un manuscris al cărui titlu conţinea cuvântul crimă şi un 
caiet plin cu aiureli năucitoare despre Dallas şi J.F.K. Şi atunci aş 
fi dus la cea mai apropiată secţie de poliţie pentru interogatoriu, 
sau înapoi la Parkland pentru evaluare psihiatrică? 

Polițistul a rămas câteva clipe lângă maşină, masiv şi cu faţa 
roşie, ca poliţiştii din ilustrațiile lui Norman Rockwell de pe 
coperta revistei Saturday Evening Post. Apoi mi-a dat permisul 
înapoi. í 

- În regulă, domnule Amberson. Întoarce-te la Eden Fallows şi 
îţi sugerez să nu mai ieşi cu maşina astăzi. Arăţi destul de ofilit, 
somn sau nesomn. 

- Exact asta intenţionez să fac. 


634 


După ce am pornit, l-am văzut în oglinda retrovizoare cum mă 
urmărea cu privirea. Eram convins că o să adorm din nou chiar 
înainte să-i ies din câmpul lui vizual. lar de această dată se va 
întâmpla fără nicio avertizare; pur şi simplu voi ieşi de pe 
carosabil, voi urca pe trotuar, secerând, probabil, un pieton sau 
trei, înainte de a mă opri în vitrina unui magazin de mobilă. 

Când am parcat, în cele din urmă, în faţa căsuţei mele cu 
rampa care ducea la uşa de intrare, mă durea capul, îmi curgeau 
ochii, genunchiul îmi pulsa... Dar amintirile despre Oswald erau 
clare. Mi-am aruncat servieta pe masa din bucătărie şi am sunat- 
o pe Sadie. 

- Te-am sunat şi eu când am venit de la şcoală, dar nu mi-ai 
răspuns, mi-a zis ea. Am fost îngrijorată. 

- Am fost alături să joc cribbage cu domnul Kenopensky. 

Aceste minciuni erau necesare. Trebuia să ţin minte asta. Și 
trebuia să le spun cât se poate de bine pentru că mă cunoştea. 

- Bravo. 

Apoi, fără nicio pauză şi fără să-şi schimbe modulaţia glasului: 

- Cum îl cheamă? Care este numele asasinului? 

Lee Oswald. Aproape îmi scosese cuvintele din gură. 

- Nu... tot nu ştiu. 

- Ai ezitat. Te-am auzit. 

Am strâns receptorul atât de tare că mâna a început să mă 
doară, aşteptând să-i aud acuzaţiile. 

- De data asta aproape l-ai avut pe limbă, nu-i aşa? 

- Am simţit ceva, am răspuns eu cu prudenţă. 

Am mai vorbit vreo cincisprezece minute, iar tot timpul m-am 
uitat la servieta în care se aflau însemnările lui Al. M-a rugat să îi 
mai dau un telefon pe seară. l-am promis că aşa voi face. 


9 


Am hotărât să deschid caietul albastru doar după programul 
de ştiri Huntley-Brinkley Report. La acest punct nu mă mai 
aşteptam să găsesc şi altceva extrem de valoros din punct de 
vedere practic. Insemnările finale ale lui Al erau schematice şi 
grăbite; probabil că nu-şi închipuise că Misiunea Oswald ar putea 
dura atâta vreme. Nici eu nu crezusem una ca asta. Efortul de a 
ajunge la jigodia aia antipatică a fost ca mersul anevoios pe un 
drum acoperit cu crengi căzute din copaci şi, în final, trecutul 
reuşise să se protejeze. Dar îl oprisem pe Dunning. lar gândul 


635 


acesta mi-a dat speranţă. Întrevedeam deja liniile principale ale 
unui plan care s-ar fi putut să-mi permită să îl opresc pe Oswald 
fără să ajung la puşcărie sau pe scaunul electric de la Huntsville. 
Aveam nişte motive excelente pentru a-mi dori să rămân liber. 
lar cel mai bun dintre acestea se afla acum în Jodie, probabil 
pregătindu-i supă de pui lui Deke Simmons. 

Mi-am adunat cu atenţie toate lucrurile din micuțul 
apartament de handicapat. In afară de maşina de scris nu voiam 
să las nimic care să amintească de George Amberson în urma 
mea. Şi speram să nu fiu nevoit să plec mai devreme de 
miercuri, dar, dacă Sadie îmi va spune că Deke se simte mai bine 
şi că are de gând să vină de marţi seară, voi fi nevoit să grăbesc 
lucrurile. Dar unde mă voi ascunde până îmi voi face treaba? 
Bună întrebare. 

Un sunet de trompetă a anunţat începutul ştirilor NBC. A 
apărut Chet Huntley. 

- După ce şi-a petrecut weekendul în Florida, unde a luat 
parte la testarea rachetei Polaris şi a făcut o vizită tatălui 
suferind, preşedintele Kennedy a avut ocupată întreaga zi de 
luni, când a conceput cinci discursuri în nouă ore. 

Pe ecranul televizorului, un elicopter, Marine One, ateriza în 
ovaţiile mulţimii. In următorul cadru, Kennedy, netezindu-şi părul 
cu o mână şi îndreptându-şi cravata cu cealaltă, se apropia de 
mulţimea strânsă să-l întâmpine înapoia unei bariere 
improvizate. Se afla mult înaintea agenţilor de la serviciile 
secrete, care aproape alergau pentru a putea ţine pasul. 
Fascinat, l-am urmărit cum s-a strecurat printr-o breşă din 
barieră şi a păşit printre oameni, strângând mâini la dreapta şi la 
stânga. Cuprinşi de panică, agenţii s-au grăbit după el. 

- Aşa au stat lucrurile în Tampa, a continuat Huntley, unde 
Kennedy a strâns mâinile cetăţenilor vreme de zece minute. Le 
dă bătăi de cap celor care au misiunea de a-l proteja, dar puteţi 
vedea că mulțimilor le place acest lucru. Şi îi place şi lui, David, 
căci, în ciuda aşa-zisei sale rezerve, pare a se bucura de 
solicitările politicii. 

Acum Kennedy se îndrepta spre limuzină, strângând mâini în 
continuare şi acceptând îmbrăţişări ocazionale din partea 
doamnelor. Automobilul era decapotabil, identic cu acela care îl 
va duce de la Love Field la întâlnirea cu glonţul lui Oswald. Poate 
chiar era aceeaşi maşină. O clipă, filmul alb-negru neclar a 
surprins un chip cunoscut din mulţime. Incremenisem pe 


636 


canapea urmărindu-l pe preşedintele Statelor Unite care dădea 
mâna cu fostul meu agent de pariuri din Tampa. 

N-aveam cum să ştiu dacă Roth fusese sincer atunci când 
povestise despre sifilis, sau dacă doar repeta un zvon, dar 
Eduardo Gutierrez slăbise foarte mult, părul începuse să i se 
rărească, iar în ochi avea o privire derutată, de parcă nu ştia 
prea bine unde se află sau chiar cine anume este. Aidoma 
agenţilor lui Kennedy, şi bărbaţii care îl flancau purtau costume 
greoaie în ciuda temperaturilor ridicate din Florida. A fost doar o 
imagine fugară, camera îndreptându-se apoi asupra lui Kennedy 
care se îndepărta în maşina deschisă care îl făcea atât de 
vulnerabil, făcând cu mâna şi zâmbind. 

Huntley iarăşi, cu un surâs mirat pe chipul colţuros. 

- Ziua aceasta a avut şi o faţetă amuzantă, David. Atunci 
când preşedintele a intrat în sala de bal de la International Inn, 
unde urma să vorbească în faţa membrilor Camerei de Comerţ 
din Tampa... ei bine, ascultă şi tu. 

Inapoi la reportaj. In momentul când a apărut Kennedy, un 
domn în vârstă, îmbrăcat cu pantaloni tirolezi şi pălăriuţă 
aşijderea, a început să cânte imnul prezidenţial la un acordeon 
mai mare decât el. Luat prin surprindere, preşedintele a tresărit 
puternic, apoi şi-a ridicat mâinile în semn de ei, asta-i acum! Şi 
atunci l-am văzut aşa cum ajunsesem să îl văd pe Oswald - ca pe 
un om în carne şi oase. Din cauza surprizei şi a gestului care a 
urmat, am descoperit ceva mai frumos chiar decât simţul 
umorului: am descoperit înţelegerea faţă de absurdul vieţii. 

Şi David Brinkley surâdea: 

- In cazul în care Kennedy va fi reales, poate că domnul acela 
va fi invitat să cânte la balul inaugural. Probabil că o polcă, nu 
imnul prezidenţial. Intre timp, la Geneva... 

Am închis televizorul, m-am întors pe canapea şi am deschis 
caietul lui Al. 

In timp ce îl răsfoiam, tot aveam în faţa ochilor gestul acela 
de surpriză. Şi zâmbetul. Simţul umorului. Simţul absurdului. 
Bărbatul de la fereastra etajului al şaselea al Book Depository nu 
avea nici de unul, nici de celălalt. Oswald dovedise asta în 
repetate rânduri, iar unui asemenea om nu trebuie să-i fie 
îngăduit să schimbe istoria. 


637 


10 
Am fost uimit să văd că ultimele cinci pagini din caietul lui Al 


se ocupau cu mişcările lui Lee în New Orleans şi cu eforturile lui 
zadarnice de a ajunge în Cuba prin Mexic. Doar ultima se referea 
la evenimentele dinaintea asasinatului, iar însemnările de aici 
erau superficiale. Fără îndoială că Al ştiuse partea aceasta pe de 
rost şi probabil că-şi închipuise că, dacă nu îl voi elimina pe 
Oswald până în a treia săptămână din noiembrie, va fi, oricum, 
mult prea târziu. 


03.10.63: O. înapoi în Texas. Separat de Marina. Ea stă la 
Ruth Paine, O. vizite mai ales în weekend. Ruth îi face rost lui 
O. de o slujbă la Book Dep printr-un vecin (Buell Frazier). Ruth 
spune că O. este „un tânăr destoinic”. 

În timpul săptămânii O. stă în Dallas. La o pensiune. 

17.10.63: O. începe lucrul la Dep. Mută cărți, descarcă 
remorci etc. 

18.10.63: O. face 24 ani. Ruth şi Marina îi fac o petrecere- 
surpriză. O. le multumeşte. Plânge. 

20.10.63: I se naşte fata nr.2: Audrey Rachel. Ruth o duce 
pe Marina la spit. (Parkland) când O. e la muncă. Puşca 
ascunsă în garajul domiciliului Paine, înfăşurată în pătură. 

O. primeşte vizite repetate ale agentului FBI James Hosty. 
Declanşează paranoia. 

21.11.63: O. vine la Paine acasă. O imploră pe Marina să 
se întoarcă la el. M. refuză. Ultima picătură pt. O. 

22.11.63: O. își lasă toţi banii pe bufet pt. Marina. şi 
verigheta. Merge din Irving la Book Dep cu Buell Frazier. 
Pachet înfăşurat în hârtie maro. Buell întreabă ce e în el. 
„Bare de perdele pt. apartamentul meu cel nou” îi spune O. 
Probabil că puşca Mann-Carc e dezasamblată. Buell 
parchează la 2 străzi de Book Dep. 3 min de mers pe jos. 

11:50 a.m.: O. construieşte cuibul de lunetist în colțul de 
SE de la et. 6, cu bucăţi de carton care să-l ascundă de 
muncitorii din partea cealaltă care fac duşumeaua cea nouă. 
Pauza de prânz. Rămâne singur. Toţi îl aşteaptă pe Preş. 

11:55 a.m.: O. asamblează & încarcă Mann-Carc. 

12:29p.m.: Coloana prezidenţială ajunge în Dealey Piaza. 

12:30 p.m.: O. trage trei focuri. Al 3-lea îl omoară pe J.F.K. 


Informaţia de care aveam nevoie - adresa pensiunii unde 


638 


stătea Oswald - nu se afla în notițele lui Al. Mi-am înfrânat 
pornirea de a azvârli caietul. În schimb, m-am ridicat, mi-am pus 
haina şi am ieşit. Era aproape întuneric, iar pe cer se înălța o 
lună trei sferturi plină. La lumina ei l-am văzut pe domnul 
Kenopensky în scaunul lui cu rotile. In poală avea nelipsitul 
aparat de radio. 

Am coborât rampa şi m-am îndreptat şchiopătând spre el. 

- Domnule K? Vă simţiţi bine? 

O clipă nu mi-a răspuns şi nici nu s-a mişcat. Şi am fost 
convins că murise. Apoi şi-a ridicat privirea la mine şi mi-a 
zâmbit. 

- Ascultam muzica mea preferată. Seara se transmit melodii 
swing la KMAT şi mă duc înapoi în timp. Pe vremuri eram cel mai 
bun dansator de Lindy şi de „ţopăitul iepuraşului”, deşi n-ai mai 
zice asta acum. Nu că-i frumoasă luna? 

Era frumoasă la greu. Ne-am uitat tăcuţi la ea ceva vreme, iar 
eu m-am gândit la ce aveam de făcut. Poate că nu ştiam unde 
anume era Lee în această seară, dar ştiam unde este pușca lui: 
în garajul lui Ruth Paine, înfăşurată într-o pătură. Ce-ar fi dacă m- 
aş duce acolo şi aş lua-o? S-ar putea nici să nu fie nevoie să 
sparg uşa. Acesta era Tărâmul lui Demult, când oamenii din 
centrul ţării nu-şi încuiau casele, darămite garajele. 

Dar dacă Al se înşelase? |n fond, nu nimerise nici 
ascunzătoarea dinaintea atentatului împotriva lui Walker. Şi chiar 
dacă era acolo... 

- La ce te gândeşti, băiete? m-a întrebat domnul Kenopensky. 
Ai o mutră nefericită. Sper că nu ai probleme cu fata. 

- Nu. 

Cel puţin nu încă. 

- Poţi să-mi dai un sfat? 

- Da, domnule, sigur că pot. De asta mai sunt buni moşnegii 
când li se termină zilele de dănţuit şi de călărit. 

- Să zicem că ştii că un om o să facă un lucru foarte rău. Că e 
absolut chitit să-l facă. Dacă l-ai împiedica o dată - cu vorba 
bună, de exemplu - crezi că ar mai încerca din nou, sau ar 
renunţa pentru totdeauna? 

- Greu de spus. Te gândeşti poate că individul acela care a 
tăiat faţa fetei tale o să se întoarcă să-şi termine treaba? 

- Cam aşa ceva. 

- Imbecilul. 

Nu era o întrebare. 


639 


- Da. 

- Ăia cu ceva minte în cap înţeleg o aluzie, a spus domnul 
Kenopensky. Demenţii nu prea. Am văzut multe poveşti din astea 
pe vremea Mişcării fermierilor, înainte să apară electricitatea şi 
telefoanele. li ameninţi, se întorc, îi iei la bătaie, te atacă prin 
surprindere - mai întâi pe tine, apoi ţinta lor. li bagi la răcoare, 
aşteaptă să iasă. Cel mai sigur e să-i închizi pe viaţă într-un 
penitenciar. Sau să-i omori. 

- Şi eu m-am gândit la fel. 

- Nu-l lăsa să-i strice şi obrazul celălalt, dacă asta 
intenţionează. Ai o responsabilitate dacă ţii la ea atât de mult cât 
laşi să se vadă. 

Cu siguranţă că aveam o responsabilitate, chiar dacă nu 
Clayton era problema. M-am întors în apartamentul meu 
modular, mi-am făcut o cafea tare şi m-am aşezat cu un carneţel 
în faţă. Planul îmi era mai limpede acum şi voiam să încep să-mi 
notez detaliile. 

Dar n-am făcut decât nişte măzgălituri. Şi am adormit. 

Când m-am trezit, era aproape miezul nopţii şi mă durea 
obrazul pe care mi-l culcasem pe muşamaua în carouri de pe 
masa din bucătărie. M-am uitat la carneţel. Nu ştiam dacă 
făcusem desenul acela înainte de a adormi sau dacă mă trezisem 
suficient timp cât să-l fac. Pur şi simplu nu-mi aminteam. 

Era o armă. Nu o puşcă Mannlicher-Carcano, ci un pistol. 
Pistolul meu. Cel pe care îl ascunsesem sub treptele de la 
numărul 214 de pe West Neely Street. Probabil că încă mai era 
acolo. Speram să mai fie încă acolo. 

Urma să am nevoie de el. 


11 


19 noiembrie 1963 (marţi) 

Sadie m-a sunat de dimineaţă şi mi-a spus că Deke se simte 
puţin mai bine, dar că vrea să-l determine să stea acasă şi ziua 
următoare. 

- Altfel, s-ar putea să-i revină viroza. Dar îmi fac bagajul 
mâine dimineaţă înainte de a pleca la şcoală şi pornesc spre tine 
imediat ce se termină ora a şasea. 

Ora a şasea se termina la unu şi zece. Ceea ce însemna că 
trebuia să fiu plecat din Eden Fallows pe la patru după-amiaza 
cel târziu. Numai să fi ştiut încotro. 


640 


- Abia aştept să te văd. 

- Ai o voce cam morocănoasă. Te doare iarăşi capul? 

- Puțin, am spus şi era adevărat. 

- Intinde-te şi pune-ţi o compresă rece pe ochi. 

- Aşa voi face. 

Nu aveam nici cea mai mică intenţie să fac aşa ceva. 

- Te-ai mai gândit? 

De fapt, chiar mă gândisem. Mă gândisem că nu ar fi suficient 
să-i fur puşca lui Lee. lar să-l împuşc acasă la Ruth Paine ar fi o 
decizie proastă. Nu doar pentru că probabil că aş fi prins. Dacă 
puneam la socoteală şi cei doi fii ai lui Ruth, în casă erau patru 
copii. Aş fi putut încerca, totuşi, dacă Lee ar fi venit pe jos de la 
staţia de autobuz, dar îl aducea cu maşina Buell Frazier, vecinul 
care îi făcuse rost de slujbă la cererea lui Ruth Paine. 

- Nu, i-am răspuns. Incă nu. 

- Ne va veni nouă o idee. Aşteaptă şi ai să vezi. 


12 


Am condus (încet, dar cu încredere tot mai mare) maşina 
traversând oraşul până pe West Neely, întrebându-mă mereu ce 
anume voi face dacă apartamentul de la parter se ocupase între 
timp. Probabil că voi cumpăra altă armă... Dar eu voiam acel 
pistol Police Special calibrul .38, fie şi numai pentru că avusesem 
unul exact la fel în Derry, iar misiunea aceea se dovedise un 
succes. 

Prezentatorul ştirilor, Frank Blair, de la emisiunea Today, 
spunea că preşedintele Kennedy ajunsese la Miami unde a fost 
întâmpinat de o mulţime însemnată de cubanos. Unii ţineau 
pancarte pe care scria VIVA J.F.K., iar alţii aveau un banner care 
zicea: KENNEDY NE TRADEAZA CAUZA. Dacă nu se schimba 
nimic, mai avea de trăit doar şaptezeci şi două de ore. Oswald, 
care avea să-l depăşească doar cu foarte puţin, era probabil 
acum în Book Depository, poate încărcând cutii din carton într- 
unul din lifturi, poate în pauză, bând cafea. 

S-ar putea să reuşesc să îl prind acolo - nu ar fi nevoie decât 
să urc scările şi să-l omor -, dar aş risca să fiu imobilizat de 
colegii lui. După ce l-aş rezolva, dacă am noroc. Inainte, dacă nu 
am. In oricare din aceste situaţii, data viitoare când o voi vedea 
pe Sadie Dunhill va fi din spatele unui geam din sticlă armată. 
Credeam că aş fi putut să renunţ la binele meu ca să îl pot opri 


641 


pe Oswald - aş fi putut să mă sacrific, cum zic eroii. Dar nu 
voiam să se sfârşească aşa. O voiam şi pe Sadie a mea şi îmi 
voiam şi felia de tort. 

Pe iarba din faţa casei de la numărul 214 de pe West Neely 
era instalat un grătar, iar pe balcon era un balansoar nou, dar 
jaluzelele erau trase şi nu era nicio maşină acolo. Am parcat, mi- 
am spus că tipii îndrăzneţi sunt şi frumoşi şi am urcat treptele 
spre uşa de la intrare. Mă aflam în acelaşi loc în care stătuse 
Marina pe 10 aprilie când mă vizitase şi am bătut la fosta mea 
uşă aşa cum bătuse ea atunci. Dacă îmi răspundea cineva, 
aveam să fiu Frank Anderson care încearcă să vândă 
Enciclopedia Britannica (eram prea bătrân ca să vând Grit). Dacă 
stăpâna casei îşi va exprima interesul, îi voi promite să revin a 
doua zi cu exemplarele. 

Dar nu mi-a deschis nimeni. Poate stăpâna casei era la 
muncă. Poate era într-o vizită prin vecini. Poate era în dormitorul 
care fusese al meu şi dormea dusă după o beţie zdravănă. În 
fond, nu-mi păsa câtuşi de puţin unde era, atâta vreme cât 
apartamentul părea gol, iar strada era pustie. Nu se zărea nici 
măcar doamna Alberta Hitchinson, santinela înarmată cu cadru 
ortopedic. 

Am coborât treptele verandei, în maniera laterală pe care mi- 
o perfecţionasem, am pornit spre stradă, m-am întors ca şi cum 
aş fi uitat ceva şi m-am uitat sub trepte. Da, pistolul era tot 
acolo, pe jumătate îngropat în frunzele veştede. M-am aşezat în 
genunchiul cel zdravăn, l-am înşfăcat şi mi l-am vârât în buzunar. 
M-am uitat în jur şi nu am văzut pe nimeni. Am şchiopătat până 
la maşină, am pus arma în torpedo şi am plecat de acolo. 


13 


În loc să mă îndrept către Eden Fallows, m-am dus în centru, 
la un magazin de articole sportive, de unde am cumpărat o trusă 
de curăţat arme şi o cutie cu gloanţe. Ultimul lucru de care 
aveam nevoie era ca pistolul să nu tragă sau să-mi explodeze în 
faţă. 

Apoi am oprit la hotelul Adolphus. Portarul mi-a spus că până 
săptămâna următoare nu aveau camere libere - toate hotelurile 
din Dallas erau pline din cauza vizitei preşedintelui - dar, după ce 
i-am dat un dolar, a fost mai mult decât foarte bucuros să-mi 
permită să-mi las maşina în parcarea hotelului. 


642 


- Dar trebuie să plecaţi pe la patru. Cam pe atunci vin clienţii 
cu camere rezervate. 

Era deja miezul zilei. Şi până în Dealey Piaza nu erau mai mult 
de trei, patru cvartale, dar am mers foarte încet. Eram obosit şi 
capul mă durea rău, deşi luasem o pastilă. Texanii obişnuiesc să 
conducă cu claxoanele apăsate şi fiecare ţiuit îmi sfredelea 
creierul. Mă opream des să mă odihnesc, sprijinindu-mă de ziduri 
şi stând pe piciorul cel bun ca un cocostârc. Un taximetrist ieşit 
din schimb m-a întrebat dacă mă simt bine; l-am asigurat că da. 
Era o minciună. Eram supărat şi mă simţeam oribil. Un om cu un 
genunchi nefuncţional nu ar trebui să poarte pe umeri viitorul 
lumii. 

Mi-am aşezat fundul cu recunoştinţă pe aceeaşi bancă pe care 
am stat în 1960, la câteva zile după ce ajunsesem în Dallas. 
Ulmul, la umbra căruia stătusem atunci, astăzi îşi agita în vânt 
ramurile goale. Mi-am întins piciorul suferind, apoi m-am 
concentrat asupra clădirii cubice din cărămidă care adăpostea 
Book Depository. Ferestrele dinspre străzile Houston şi Elm 
scânteiau în soarele cu dinţi al după-amiezii. Știm un secret, îmi 
spuneau ele. O să ajungem celebre, mai ales sora noastră din 
colțul de sud-est al etajului al şaselea. O să ajungem celebre, iar 
tu nu ne poți opri. Intreaga clădire părea că emană un soi de 
ameninţare tâmpă. Şi oare doar eu aveam senzaţia asta? Poate 
că nu, căci am văzut câteva persoane care traversau Elm ca să 
nu fie nevoite să treacă prin faţa ei. Chiar acum Lee era înăuntru 
şi eram convins că multe din gândurile lui semănau cu ale mele. 
Pot s-o fac? O voi face? Aceasta e soarta mea? 

Robert nu mai este fratele tău, i-am spus în gând. Eu sunt 
fratele tău acum, Lee, fratele tău de arme. Doar că nu ştii încă. 

O locomotivă a şuierat din spatele clădirii. Un stol de 
porumbei speriaţi şi-au luat zborul. S-au rotit o dată pe deasupra 
reclamei Hertz de pe acoperiş, apoi s-au îndreptat spre Forth 
Worth. 

Dacă l-aş omori înainte de douăzeci şi doi, l-aş salva pe 
Kennedy, dar mai mult ca sigur că aş ajunge fie la închisoare, fie 
la balamuc pentru următorii douăzeci sau treizeci de ani. Dar 
dacă l-aş ucide chiar pe douăzeci şi doi? Poate atunci când îşi 
asamblează puşca? 

Era teribil de riscant să aştept până atunci, şi încercasem din 
toate puterile să evit asta, dar acum credeam că se putea face şi 
că probabil era cea mai bună ocazie pe care o aveam. Ar fi fost 


643 


mult mai bine dacă aş fi avut un coechipier care să mă ajute, dar 
nu exista decât Sadie şi nu voiam s-o implic. Nici măcar, mi-am 
dat eu seama cu tristeţe, dacă asta ar fi însemnat moarte pentru 
Kennedy şi puşcărie pentru mine. Suferise destul. 

Am pornit încet pe drumul înapoi spre hotel ca să-mi 
recuperez maşina. M-am uitat o ultimă dată peste umăr la Book 
Depository. Şi clădirea se uita la mine. Nu încăpea nicio îndoială. 
Şi bineînțeles că totul se va sfârşi acolo, fusesem tâmpit să-mi 
închipui altceva. Fusesem mânat spre matahala aia de cărămidă 
ca o vacă spre abator. 


14 


20 noiembrie 1963 (miercuri) 

În zori m-am trezit brusc dintr-un vis pe care nu reuşeam să 
mi-l amintesc, cu inima bătându-mi cu putere. 

Stie. 

Ce ştie? 

Că ai mintit-o când i-ai spus că nu-ti aduci aminte. 

- Nu, am spus cu voce îngroşată de câlţii somnului. 

Ba da. A avut grijă să te anunțe că va pleca încoace abia după 
ora a şasea, pentru că nu vrea să ştii că intenționează să vină 
mult mai devreme. De fapt, s-ar putea să fie pe drum chiar 
acum. O să intre cam pe la jumătatea şedinţei tale de terapie de 
dimineață. 

Nu voiam să cred aşa ceva, dar mi se părea inevitabil. 

Unde aveam de gând să mă duc? lar atunci, când stăteam pe 
marginea patului în zorii zilei de miercuri, răspunsul la această 
întrebare mi s-a părut inevitabil. De parcă subconştientul meu ar 
fi ştiut tot timpul că acolo voi ajunge. Trecutul rezonează, are 
ecouri. 

Dar mai întâi trebuia să scriu ceva la maşina mea cea veche. 
Un bilet deloc plăcut. 


15 


20 noiembrie 1963 

Dragă Sadie, 

Te-am minţit. Şi cred că bănuieşti asta de ceva timp. Cred că ți- 
ai pus în minte să vii mai devreme astăzi. De aceea nu mă vei mai 
vedea până după vizita lui J.F.K. în Dallas, de poimâine. 

Dacă totul merge aşa cum sper eu, vom trăi mult şi fericiţi într- 


644 


un alt loc. La început ţi se va părea straniu, dar cred că te vei 
obişnui. Te voi ajuta. Te iubesc şi de aceea nu te pot lăsa să iei 
parte la toată povestea asta. 

Te rog să ai încredere în mine, să ai răbdare şi să nu te miri dacă 
ai să-mi citeşti numele şi ai să-mi vezi poza în ziare - probabil aşa se 
va întâmpla dacă lucrurile merg cum sper eu. Mai presus de toate 
nu încerca să dai de mine. 

Cu toată dragostea, Jake 

PS: Arde biletul acesta. 


16 


Mi-am împachetat viaţa de George Amberson şi am pus-o în 
portbagajul Chevroletului meu fiţos, am lăsat un bilet în uşă 
pentru terapeut şi am plecat cu inima grea şi plină de nostalgie. 
Sadie plecase din Jodie încă mai devreme decât îmi imaginasem 
eu - chiar înainte de răsăritul soarelui. Eu am ieşit din Eden 
Fallows la ora nouă. Ea a oprit în faţa căsuţei mele la nouă şi un 
sfert, a citit biletul care anula şedinţa de fizioterapie şi a intrat 
folosind cheia pe care i-o dădusem. De maşina de scris era 
sprijinit un plic cu numele ei. L-a deschis, a citit scrisoarea, s-a 
aşezat pe canapea în faţa televizorului stins şi a plâns. Incă mai 
plângea când a apărut terapeutul... dar arsese biletul aşa cum îi 
cerusem. 


17 


Mercedes Street era tăcută sub un cer mohorât. Nici fetiţele 
cu coarda nu se vedeau. Probabil că erau la şcoală, unde 
ascultau fascinate cum învăţătoarea le vorbeşte despre 
apropiata vizită prezidenţială. Aşa cum mă aşteptasem, semnul 
DE INCHIRIAT era agăţat încă de balustrada rahitică. Pe el era 
trecut şi un număr de telefon. M-am dus până la parcarea 
depozitului Montgomery Ward şi am sunat din cabina aflată 
lângă platforma de încărcare. Nu mă îndoiam câtuşi de puţin că 
bărbatul care mi-a răspuns cu un laconic „Da, Merritt aici” era 
acelaşi individ care închiriase apartamentul de la 2703 lui Lee şi 
Marinei. li aveam în faţa ochilor pălăria Stetson şi cizmele 
ţipătoare cu tigheluri mari. 

l-am spus ce anume doresc, iar el a început să râdă în 
batjocură. 

- Nu închiriez cu săptămâna. E o casă bună, amice. 

- E o groapă de gunoi, l-am repezit. Am fost înăuntru. Ştiu 


645 


cum e. 

- la ascultă puţin... P 

- Nu, amice, ascultă tu puţin. Iți dau cincizeci de dolari pentru 
un weekend în gaura aia de şobolan. Asta înseamnă aproape 
chiria pe o lună, iar începând de luni poţi să pui iar anunţul la 
vedere. 

- Da' de ce vrei să... 

- Pentru că vine Kennedy şi toate hotelurile din Dallas şi Forth 
Worth sunt pline. Am bătut o cale lungă ca să apuc să îl văd şi nu 
am intenţia să dorm sub cerul liber în Fair Park sau în Dealey 
Piaza. 

Am auzit scăpăratul unei brichete în vreme ce Merritt a făcut 
o pauză de gândire. 

- Timpul trece, i-am spus. Tic-tac. 

- Cum te cheamă, amice? 

- George Amberson. 

Imi cam doream să mă fi mutat în casă fără acest telefon. Şi 
aş fi făcut-o, dar nu-mi doream să fiu vizitat de poliţia din Forth 
Worth. Mă îndoiam că locuitorilor de pe strada unde găinile erau 
aruncate uneori în aer pentru a marca sărbătorile importante le- 
ar fi păsat cât negru sub unghie că printre ei este unul care stă 
ilegal în casă, dar paza bună trece primejdia rea. Nu mă mai 
aflam în faţa castelului din cărţi de joc; locuiam în el. 

- Ne întâlnim în faţă într-o jumătate de oră, hai, patruzeci şi 
cinci de minute. 

- Te aştept înăuntru, i-am zis. Am cheie. 

Din nou tăcere. Apoi: 

- De unde o ai? 

N-aveam de gând s-o pârăsc pe Ivy, chiar dacă acum stătea în 
Mozelle. 

- De la Lee. Lee Oswald. Mi-a dat-o ca să-i ud florile. 

- Pişăciosul ăla avea flori? 

l-am închis telefonul în nas şi m-am întors la numărul 2703. 
Probabil motivat de curiozitate, temporarul meu proprietar a 
venit după numai cincisprezece minute. Aceeaşi pălărie Stetson, 
aceleaşi cizme fandosite, acelaşi Chrysler. Eu stăteam în prima 
cameră, ascultând fantomele celor care trăiau încă. Aveau multe 
de spus. 

Merritt voia să mă tragă de limbă cu privire la Oswald - chiar 
era comunist? Am spus că nu, că era un băiat bun din Louisiana 
care lucra într-un loc de unde vineri se va vedea foarte bine 


646 


coloana prezidenţială. Am mai spus că speram ca Lee să mă lase 
să stau şi eu acolo cu el. E 

- Al dracului Kennedy! aproape a urlat Merritt. Asta pe bune e 
comunist. Ar trebui să fie împuşcat. 

- O zi bună îţi doresc, i-am zis deschizând uşa. 

A ieşit, dar fără prea mare tragere de inimă. Individul ăsta se 
obişnuise cu chiriaşi care se ploconeau în faţa lui, cărora le era 
teamă de el. S-a întors spre zidul dărăpănat. 

- Să laşi locul la fel de curat şi îngrijit cum l-ai găsit, m-auzi? 

M-am uitat în jur la covorul zdrenţuit din living, la tencuiala 
crăpată şi la fotoliul şchiop. 

- Nicio grijă, i-am răspuns. 

M-am aşezat la loc şi am încercat să mă racordez iarăşi la 
lumea fantomelor: Lee şi Marina, Marguerite şi de Mohrenschildt. 
Dar am avut iarăşi una din crizele mele de somn. Când m-am 
trezit, am crezut că rimele pe care le aud veneau din visul avut 
înainte. 

- Charlie Chaplin e în FRAANŢA şi ție nu-ți tace CLANŢA! 

Dar n-au tăcut atunci când am deschis ochii. M-am dus la 
fereastră şi m-am uitat afară. Fetiţele erau puţin mai înalte şi 
puţin mai mari, dar sigur că ele erau, Trio-ul cel Teribil. Cea care 
sărea acum coarda avea nişte pete pe faţă, deşi părea că mai 
are de aşteptat încă vreo patru ani până la acneea adolescenţei. 
Poate era rubeolă. 

- Am-bam-bus! 

- Ţine-te de urs! am şoptit eu şi m-am dus în baie să-mi dau 
cu apă pe ochi. 

Robinetul a râgâit un şuvoi de apă cu rugină, dar destul de 
rece ca să mă trezească. La Timexul ieftin cu care îmi înlocuisem 
ceasul distrus am văzut că era ora două şi jumătate. Nu-mi era 
foame, dar trebuia să mănânc ceva, aşa că m-am dus cu maşina 
la restaurantul Bar-B-Q al domnului Lee. Apoi, la întoarcere, am 
oprit la o farmacie şi mi-am mai luat o cutie cu prafuri împotriva 
durerilor de cap. Mi-am cumpărat, de asemenea, două romane 
de John D. MacDonald. 

Fetiţele cu coarda nu se mai vedeau. lar Mercedes Street, de 
obicei destul de stridentă, era cufundată într-o linişte ciudată. Ca 
înainte de ridicarea cortinei pentru actul patru, mi-am spus. Am 
intrat în casă şi am încercat să mănânc, dar, deşi costiţele erau 
fragede şi picante, le-am aruncat aproape pe toate la gunoi. 


647 


18 


Am încercat să dorm în dormitorul cel mare, dar umbra lui Lee 
şi a Marinei erau mult prea vii acolo. Inainte de miezul nopţii m- 
am mutat în dormitorul cel mic. Fetitele desenate ale lui Rosette 
Templeton încă mai erau pe pereţi şi mi s-a părut că mă mai 
calmează imaginea bluzelor lor identice (Verde de Pădure trebuie 
să fi fost creionul preferat al lui Rosette) şi a pantofilor lor uriaşi 
şi negri. Mi-am spus că aceste fetiţe desenate ar face-o pe Sadie 
să zâmbească, mai ales cea cu diadema de Miss America. 

- Te iubesc, draga mea, am şoptit şi am adormit. 


19 


21 noiembrie 1963 (joi) 

Nu am avut nevoie de micul dejun aşa cum nu avusesem 
nevoie de cină cu o seară înainte, dar pe la 11:00 mi-am zis că 
trebuie neapărat să beau o cafea. Cam vreo tonă. Am înşfăcat 
unul din romanele cele noi - 7rânteşte uşa cea mare se chema 
acesta - şi m-am repezit la Happy Egg pe Braddock Highway. 
Televizorul din spatele tejghelei era deschis şi am urmărit alte 
reportaje despre sosirea lui Kennedy în San Antonio unde urma 
să fie întâmpinat de Lyndon şi Bird Johnson. La festivități vor mai 
fi prezenţi şi guvernatorul John Connaly alături de soţia sa, Nellie. 

Pe imaginile care îi înfăţişau pe soţii Kennedy traversând 
asfaltul bazei aeriene Andrews din Washington şi îndreptându-se 
către avionul prezidenţial vopsit în alb şi albastru, o 
corespondentă care părea că se va scăpa de urgenţă în chiloţi, 
vorbea despre noua coafură a lui Jackie, „scoasă în evidenţă de 
eleganta beretă neagră” şi despre linia fină a „costumului cu 
cordon, creaţie a designerului ei preferat, Oleg Cassini”. Poate 
Cassini era creatorul de modă preferat, dar eu ştiam foarte bine 
că doamna Kennedy mai avea şi altă ţinută la ea. Creată de Coco 
Chanel. Un taior din lână roz cu guler negru. Bineînţeles, purtat 
cu o tocă roz. Taiorul va merge destul de bine cu trandafirii pe 
care îi va primi la Love Field, dar mai puţin cu sângele care va 
împroşca fusta şi ciorapii şi pantofii. 


20 


M-am întors pe Mercedes Street şi am citit cele două romane. 
Am aşteptat ca trecutul neîndurător să mă strivească aşa cum 


648 


faci cu o muscă enervantă sau să se prăbuşească acoperişul 
peste mine, sau să se deschidă pământul şi să înghită casa de la 
numărul 2703. Am curăţat pistolul, l-am încărcat, apoi l-am 
descărcat şi l-am curăţat din nou. Aproape speram să fiu cuprins 
de unul dintre accesele mele subite de somn - măcar ar fi trecut 
timpul mai repede -, dar nici vorbă de aşa ceva. Minutele se 
târau ca melcul, înspre locul unde, fără voia lor, vor deveni ore, 
fiecare din acestea aducându-l şi mai aproape pe Kennedy de 
intersecţia dintre străzile Elm şi Houston. 

Fără crize de somn astăzi, mi-am spus. Asta va fi mâine. La 
momentul crucial voi cădea în neştiință. lar când voi deschide 
ochii, fapta va fi fost făcută, iar trecutul va fi reuşit să se 
protejeze. 

S-ar putea. Ştiam că era foarte posibil. Şi dacă aşa vor sta 
lucrurile, va trebui să iau o hotărâre: să o găsesc pe Sadie şi să o 
iau de soţie, sau să mă întorc şi să iau totul de la început. 
Gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că nu era nicio 
hotărâre de luat. Nu aveam puterea să iau totul de la capăt. Intr- 
un fel sau altul, asta era. Ultimul foc al vânătorului. 

In seara aceea, familiile Kennedy, Johnson şi Connaly au luat 
cina în Houston, la un eveniment organizat de Liga Cetăţenilor 
Latino-Americani. Bucătăria a fost argentiniană: ensalada rusa şi 
tocana cunoscută sub numele de guiso. Jackie a ţinut discursul 
de după masă - în spaniolă. Eu am mâncat hamburgeri şi cartofi 
prăjiţi... sau, mai bine zis, am încercat să mănânc. După doar 
câţiva dumicaţi şi mâncarea asta a luat drumul coşului de gunoi 
din curte. 

Terminasem ambele romane. Mi-a trecut prin minte să-mi 
scot manuscrisul din portbagaj, dar îmi făcea rău doar gândul de 
a-l citi. Aşa că, până s-a întunecat afară, n-am făcut nimic 
altceva decât să stau în fotoliul paradit şi să mă uit pe pereţi. 
Apoi m-am dus în dormitorul cel mic unde dormiseră şi Rosette 
Templeton, şi June Oswald. Mi-am scos pantofii, dar nu m-am 
dezbrăcat, şi m-am întins punându-mi sub cap perna scaunului 
din living. Lăsasem uşa deschisă şi nu stinsesem lumina din 
cealaltă cameră, aşa că puteam vedea fetiţele desenate cu bluze 
verzi. Ştiam că noaptea ce avea să vină va face ca ziua 
nesfârşită ce tocmai trecuse să mi se pară scurtă; voi sta întins 
pe pătuţul cel mic, cât se poate de treaz, cu picioarele atârnând 
pe jos, până la prima geană de lumină a zilei de douăzeci şi doi 
noiembrie. 


649 


Şi a fost o noapte lungă. M-au chinuit întrebările şi regretele şi 
gândurile la Sadie. Cele mai rele. Dorul de ea era atât de 
puternic încât îmi provoca o suferinţă aproape fizică. La un 
moment dat, probabil mult după miezul nopţii (renunţasem să 
mă mai uit la ceas pentru că mişcarea lentă a acelor mi se părea 
prea deprimantă), am căzut într-un somn adânc şi fără vise. 
Dumnezeu ştie cât aş fi dormit dacă nu m-ar fi trezit cineva. 
Cineva care mă scutura cu blândeţe de mână. 

- Haide, Jake. Deschide ochii. 

Am făcut cum mi se spusese, deşi am fost absolut convins că 
încă mai dormeam şi că visam, atunci când am văzut persoana 
care stătea pe marginea patului lângă mine. Sigur că visam. Dar 
apoi am întins mâna, am atins blugii decoloraţi şi le-am simţit 
țesătura sub palmă. Părul îi era prins în coadă, chipul nefardat, 
cicatricele de pe obrazul stâng clare şi unice. Sadie. Mă găsise. 


650 


Capitolul 28 


1 


22 noiembrie 1963 (vineri) 

M-am ridicat şi am luat-o în braţe fără să mă gândesc la ce se 
petrecea. M-a îmbrăţişat şi ea, cât de tare a putut. Apoi am 
sărutat-o, bucuros să simt că e adevărată - amestecul de arome 
de tutun şi Avon. Rujul i se ştersese; îl mâncase aproape pe tot 
din cauza agitaţiei. Am simţit parfumul şamponului, al 
deodorantului, amestecat cu izul uleios al transpiraţiei pe care o 
declanşează încordarea nervoasă. Şi am atins-o: şoldul şi sânul şi 
cicatricele de pe obraz. Da, era adevărată. 

- Cât e ceasul? am întrebat, pentru că mi se oprise 
credinciosul Timex. 

- Opt şi un sfert. 

- Glumeşti? Nu se poate! 

- Ba se poate. Şi este normal să te miri aşa. De câtă vreme n- 
ai mai dormit ca lumea, în afară de pierderile astea bruşte de 
cunoştinţă de câte două ore? 

Incercam să mă obişnuiesc cu ideea că Sadie era aici, în casa 
din Fort Worth unde locuiseră Lee şi Marina. Dar cum era posibil? 
Pentru numele lui Dumnezeu, cum? Şi nu doar la asta mă 
gândeam. Kennedy era de asemenea în Forth Worth şi ţinea 
chiar acum un discurs la Texas Hotel în faţa membrilor Camerei 
de Comerţ din oraş. 

- Am valiza în maşină, a spus ea. Mergem cu Broscuţa sau cu 
Chevroletul tău acolo unde trebuie să mergem? S-ar putea să fie 
mai bine dacă am lua Broscuţa. E mai uşor de parcat. Chiar şi 
aşa, s-ar putea să plătim o căruţă de bani pentru un loc dacă nu 
plecăm chiar acum. Speculanţii au ieşit deja pe traseu. l-am 
văzut când am venit. 

- Sadie... 

Mi-am scuturat capul încercând să-mi limpezesc gândurile şi 
am început să mă încalţ. Aveam multe gânduri în cap, o 
sumedenie, dar se învârteau ca bucăţile de hârtie într-un ciclon 
şi nu mă puteam agăța de niciunul. 

- Aici sunt, mi-a răspuns ea. 

Da. Asta era problema. 


651 


- Nu se poate să vii cu mine. E prea primejdios. Am crezut că 
ţi-am explicat, dar poate că nu am fost suficient de clar. Trecutul 
te muşcă atunci când încerci să-l schimbi. Ţi se repede la 
beregată, dacă îi dai ocazia. 

- Ai fost foarte clar. Dar nu poţi să faci singur ce ai de făcut. 
Priveşte realitatea în faţă, Jake. Ai pus două sau trei kilograme la 
loc, dar tot eşti slab ca o sperietoare de ciori. Şchiopătezi şi 
şchiopătezi tare. Trebuie să te opreşti să-ţi odihneşti piciorul la 
fiecare două, trei sute de paşi. Ce te faci dacă o să fie nevoie să 
o iei la fugă? 

N-am spus nimic. Dar o ascultam în timp ce mi-am întors şi 
reglat ceasul. 

- Şi nu asta e cel mai rău lucru. Tu - au! Ce faci? 

O ciupisem de coapsă. 

- Vreau să mă conving că eşti reală. Tot nu pot să cred. 

Air Force One urma să aterizeze pe Love Field peste trei ore. 
Şi cineva îi va da lui Jackie Kennedy un buchet de trandafiri. In 
celelalte oraşe din Texas primise trandafiri galbeni, dar buchetul 
primit în Dallas avea să fie roşu. 

- Sunt reală şi sunt aici. Ascultă-mă, Jake. Cel mai rău lucru nu 
e că nu ţi-ai recăpătat puterile. Cel mai rău lucru e că adormi 
fără să vrei şi pe neaşteptate. Te-ai gândit la problema asta? 

Mă gândisem mult. 

- Dacă trecutul este aşa de răuvoitor cum zici tu că este, ce 
crezi că se va întâmpla dacă vei reuşi să te apropii de omul pe 
care îl urmăreşti, înainte ca el să apuce să apese pe trăgaci? 

Trecutul nu era tocmai răuvoitor, nu acesta era cuvântul 
potrivit, dar am înţeles ce vrea să spună şi nu puteam să o 
contrazic. 

- Nu ştii în ce te vôri. 

- Ba ştiu foarte bine. Şi tu uiţi ceva extrem de important. 

M-a apucat de mâini şi m-a privit în ochi. 

- Nu sunt doar iubita ta, Jake... dacă asta sunt eu pentru 
tine... 

- Şi tocmai de aia sunt atât de speriat că ţi-a trecut prin cap 
să vii aici. 

- Spui că îl va împuşca cineva pe preşedinte, şi am motive să 
te cred, deoarece şi alte lucruri pe care le-ai prezis s-au dovedit 
a fi corecte. Până şi Deke este pe jumătate convins. „A ştiut că o 
să vină Kennedy aici înainte s-o ştie Kennedy însuşi”, spune el. 
„Inclusiv ziua şi ora. Şi a ştiut şi că Doamna o să vină cu el.” Dar 


652 


te porţi de parcă ai fi singura persoană căreia îi pasă. Şi nu e aşa. 
Şi lui Deke îi pasă. Şi ar fi venit şi el dacă nu ar fi făcut iar treizeci 
şi nouă de grade. Şi mie îmi pasă. Nu l-am votat, dar sunt 
cetăţean american, iar asta îl face să-mi fie şi mie preşedinte. 
Sună fals, sună demagogic? 

- Nu. 

- Bine, a exclamat cu ochii aruncând fulgere. Pentru că nu am 
nici cea mai mică intenţie să las un dement să-l împuşte aşa cum 
nu am nici cea mai mică intenţie să adorm brusc. 

- Sadie... 

- Lasă-mă să termin. Nu avem mult timp, aşa că te rog să-ţi 
ciuleşti urechile. Sunt ciulite? 

- Da, doamnă. a 

- Bun. Nu scapi de mine. lţi repet: nu. Vin şi eu. Dacă nu mă 
iei cu maşina ta, te voi urmări cu Broscuţa. 

- lisuse Hristoase, am oftat, fără să ştiu dacă era un blestem 
sau o rugăciune. 

- Dacă ne vom căsători vreodată, voi face tot ce îmi vei cere, 
atâta vreme cât te vei purta frumos cu mine. Am fost educată să 
cred că aceasta este îndatorirea unei soţii. 

(O, tu, copil al anilor şaizeci, am gândit eu.) 

- Sunt gata să las totul în urmă şi să te urmez în viitor. Pentru 
că te iubesc şi pentru că sunt convinsă că viitorul despre care 
vorbeşti există. Probabil că nu-ţi voi mai da niciodată un 
ultimatum, dar îţi dau unul acum. Faci treaba asta împreună cu 
mine sau nu o mai faci deloc. 

M-am gândit la ce mi-a spus. M-am gândit bine. M-am întrebat 
dacă vorbea serios. Răspunsul era la fel de clar ca şi cicatricele 
de pe chip. 

Intre timp, Sadie se uita la fetiţele desenate pe perete. 

- Cine crezi că le-a desenat? Nu sunt urâte deloc. 

- Rosette le-a făcut, i-am răspuns. Rosette Templeton. S-a 
întors în Mozelle împreună cu mămica ei după ce tăticul a avut 
un accident. 

- Şi atunci tu te-ai mutat în locul lor? 

- Nu. M-am mutat vizavi. O familie pe nume Oswald s-a mutat 
aici. 

- Jake, aşa îl cheamă? Oswald? 

- Da. Lee Oswald. 

- Vin cu tine? 

- Am de ales? 


653 


A zâmbit şi mi-a luat chipul în mâini. Până nu i-am văzut 
zâmbetul acela de uşurare nu-mi dădusem seama cât de 
speriată fusese tot timpul. 

- Nu, iubitule. Nu ai. De aceea i se spune ultimatum. 


2 


l-am pus valiza în Chevrolet. Dacă îl opream pe Oswald (şi nu 
eram arestaţi) putea să-şi ia Broscuţa după aceea şi să se 
întoarcă în Jodie, unde va arăta foarte firesc pe locul ei din faţa 
casei. Dacă lucrurile nu mergeau bine - dacă nu reuşeam să-l 
împiedicăm pe Lee, sau reuşeam, dar eram daţi în urmărire 
pentru asasinarea lui - eram nevoiţi să fugim. Şi puteam fugi mai 
repede, mai departe şi mai puţin observați într-un Chevy V-8, nu 
într-o Broscuţă Volkswagen. 

A observat pistolul când mi l-am pus în buzunarul interior al 
hainei mele sport şi m-a atenţionat. 

- Nu. În buzunarul exterior. 

Am ridicat din sprâncene. 

- Ca să pot ajunge la el dacă te hotărăşti din senin că ai 
obosit şi că trebuie să tragi un pui de somn. 

Am coborât aleea din faţa casei. Sadie îşi petrecuse geanta pe 
umăr. Prognoza meteo anunţase ploaie, dar mie mi se părea că 
meteorologii meritau un cartonaş galben. Cerul se limpezea. 

Inainte ca Sadie să se urce alături de mine în maşină, am 
auzit o voce care m-a întrebat: 

- Prietena ta, domnule? 

M-am întors. Era fetiţa cu acnee. Doar că nu era acnee, nu era 
nici rubeolă, şi nu aveam nevoie să o întreb de ce nu era la 
şcoală. Era vărsat de vânt. 

- Da, prietena mea. 

- E frumoaaasă. Fără... şi a scos un câh, care, în mod grotesc, 
mi s-a părut cumva fermecător... chestia aia de pe faţă. 

Sadie i-a surâs. Respectul pe care îl simţeam în faţa prezenţei 
de spirit şi a curajului ei nebun nu mai cunoştea limite. 

- Cum te cheamă, drăguţo? 

- Sadie, a răspuns fetiţa cu coarda. Sadie Van Owen. Şi pe 
tine? 

- N-ai să crezi, dar şi pe mine mă cheamă tot Sadie. 

Fetiţa a măsurat-o cu o privire plină de toată neîncrederea 
care mustea pe Mercedes Street. 


654 


- Banul 

- Ba da. Mă cheamă Sadie Dunhill. 

S-a întors apoi spre mine: 

- Ce părere ai de coincidenţa asta, George? 

Nu era o coincidenţă, din câte ştiam eu, dar nu aveam timp 
de discuţii. 

- Domnişoară Sadie Van Owen, vreau să te întreb ceva. Nu-i 
aşa că ştii unde e staţia de autobuz de pe Winscott Road? 

- Sigur, şi-a dat fetiţa ochii peste cap ca şi cum ar fi vrut să 
mă întrebe: cât de tâmpită crezi că sunt? Auziţi, voi aţi avut 
vărsat? 

Sadie a dat din cap. 

- Şi eu am avut, am spus, aşa că nu este nicio problemă. Ştii 
care autobuz ajunge în centrul Dallasului? 

- Numărul Trei. 

- La ce intervale vine Numărul Trei? 

- Cred că la jumătate de oră, dar s-ar putea să fie la sfert. Da' 
ce treabă ai cu autobuzul când ai maşină? Când aveţi dovă 
maşini? 

După expresia de pe chipul lui Sadie cea Mare, îmi puteam da 
seama că o frământă aceeaşi întrebare. 

- Treaba mea. Şi apropo, ţine-te de urs. 

Sadie Van Owen a zâmbit cu gura până la urechi: 


- O ştii? 
- De ani buni, i-am răspuns. Urcă-te, Sadie. Trebuie să 
pornim. 


M-am uitat la ceasul meu cel nou. Nouă şi douăzeci. 


3 


- Spune-mi de ce te interesează autobuzele, mi-a cerut Sadie. 

- Mai întâi spune-mi tu cum m-ai găsit. 

- Când am ajuns la Eden Fallows şi nu te-am mai găsit, întâi 
am ars biletul, aşa cum m-ai rugat, apoi m-am dus să-l întreb pe 
bătrânul de alături dacă ştie ceva. 

- Domnul Kenopensky. 

- Da. Nu ştia nimic. Ajunsese şi terapeuta, care se aşezase pe 
treptele de la intrare. Nu era deloc bucuroasă că nu eşti acasă. 
Mi-a zis că făcuse schimb de tură cu Doreen pentru ca Doreen să 
se poată duce să-l vadă pe Kennedy. 

Staţia de pe Winscott Road era chiar în faţa noastră. Am 


655 


încetinit ca să văd dacă era afişat vreun orar pe peretele 
adăpostului micuţ, dar nu, nu era. Am intrat într-un loc de 
parcare cam la o sută de metri mai în faţă. 

- Ce faci? 

- Fac rost de o poliţă de asigurare. Dacă autobuzul nu vine 
până la nouă, plecăm mai departe. Termină de povestit. 

- Am sunat la toate hotelurile din centrul Dallasului, dar 
nimeni n-a vrut să stea de vorbă cu mine, atât de ocupați sunt. Şi 
atunci l-am sunat pe Deke şi el a sunat la poliţie. Şi le-a spus că 
ştie dintr-o sursă sigură că cineva o să-l împuşte pe preşedinte. 

Mă uitam în oglinda retrovizoare după autobuz, dar auzind ce 
a făcut, m-am uitat şocat la Sadie. Şi, împotriva voinţei mele, m- 
am simţit şi cuprins de admiraţie faţă de Deke. Nu ştiam cât 
anume ajunsese să creadă din tot ce-i spusese Sadie, dar, 
oricum, se expusese unor riscuri foarte mari. 

- Şi ce s-a întâmplat? A spus cum îl cheamă? 

- N-a apucat. l-au închis telefonul în nas. Cred că aşa am 
început să te cred când spui că trecutul se apără. De fapt, pentru 
tine toată povestea asta e un fel de carte de istorie vie, nu-i aşa? 

- Nu mai este. 

A apărut un autobuz hodorogit, galben cu verde, pe care scria 
3 MAIN STREET DALLAS 3. A oprit în staţie şi toate uşile s-au 
deschis pe balamale de acordeon. S-au urcat doi sau trei 
pasageri care, fără îndoială, aveau să călătorească în picioare. 
Când autobuzul a trecut pe lângă noi, am observat că era plin şi 
am mai văzut şi o femeie cu o sumedenie de insigne cu chipul lui 
Kennedy prinse la pălărie. Mi-a făcut veselă semne cu mâna şi, 
cu toate că privirile ni s-au întâlnit numai preţ de o secundă, i-am 
simţit emoția, încântarea şi anticiparea. 

Am băgat Chevroletul în viteză şi am pornit după autobuz. La 
spatele acestuia, parţial ascunsă de gazele maronii de 
eşapament, o tânără radioasă ne privea surâzătoare din reclama 
Clairol, spunându-ne că viaţa merită trăită dacă eşti blondă. 
Sadie a început să fluture mâna demonstrativ. 

- Câh! Stai mai în urmă! Pute! 

- Tu, care fumezi un pachet pe zi, spui asta? am exclamat, 
dar avea dreptate, duhoarea era insuportabilă. 

În plus, nu mai era nevoie să mă ţin acum pe urmele lui, 
pentru că aflasem că fetiţa cu coarda nu se înşelase asupra 
numărului. Probabil avusese dreptate şi în legătură cu intervalele 
la care circula. În zile obişnuite s-ar fi putut să vină la fiecare 


656 


jumătate de oră, doar că aceasta nu era o zi obişnuită. 

- Şi am mai plâns, pentru că am crezut că ai plecat de tot. Mi- 
a fost teamă pentru tine şi te-am şi urât. 

O înţelegeam, dar tot eram de părere că făcusem ceea ce 
trebuia, aşa că era mai bine să nu spun nimic. 

- L-am sunat iarăşi pe Deke. M-a întrebat dacă ai spus 
vreodată ceva despre o ascunzătoare de-a ta, din Dallas, sau mai 
degrabă din Fort Worth. l-am zis că nu-mi aduc aminte aşa ceva. 
Şi el mi-a spus că poate ai scăpat vreun cuvânt când ai fost în 
spital, pentru că nu erai cu minţile la tine. Şi mi-a spus să mă 
gândesc bine. De parcă nu asta făceam. M-am întors la domnul 
Kenopensky, sperând că i-ai spus lui ceva. Şi deja se făcuse 
seară şi era ora mesei. Şi el a zis că nu-şi aduce aminte, dar chiar 
atunci a venit fiul lui care a adus friptură pentru cină şi m-au 
invitat să stau cu ei la masă. Şi domnul K a început să 
povestească - ştie o mulţime de întâmplări de pe vremuri... 

- Ştiu că ştie. 

In faţa noastră, autobuzul cotea înspre est, pe Vickery 
Boulevard. Am semnalizat şi l-am urmat, având, totuşi, grijă să 
rămân suficient de mult în spate, ca să nu ne sufocăm cu mirosul 
de motorină arsă. 

- Am auzit vreo treizeci pe puţin. Despre văcari şi fermieri şi 
bandiți. 

- A fost cel mai bun lucru pe care l-am putut face atunci, să-l 
ascult şi să încetez să-mi storc creierii. Şi ştii cum se întâmplă 
atunci când te relaxezi, îţi vin în minte tot felul de lucruri. Şi când 
mă întorceam la tine acasă, mi-am adus brusc aminte că ai spus 
că ai pomenit despre locuinţa ta de pe Cadillac Street. Ştiai totuşi 
că nu acesta e numele corect, dar că era ceva asemănător. 

- Of, Doamne, uitasem cu totul de asta. 

- Era ultima mea şansă. L-am sunat iar pe Deke. N-avea hărţi 
acasă, dar ştia că sunt hărţi bune la bibliotecă. Aşa că s-a dus 
până acolo - probabil că şi-a scuipat plămânii de atâta tuse, că 
tot nu i-a trecut viroza - le-a luat şi m-a sunat din cancelarie. In 
Dallas, a găsit o Ford Avenue, un Chrysler Park şi câteva străzi 
Dodge. Dar niciuna dintre ele nu aveau aerul de Cadillac, dacă 
pricepi ce vreau să spun. Apoi a descoperit o Mercedes Street în 
Fort Worth. Şi am vrut să plec imediat într-acolo, dar mi-a spus 
că dacă aştept până dimineaţă, o să am mai multe şanse să-ţi 
găsesc maşina. 

M-a strâns de braţ. Avea mâna rece. 


657 


- A fost cea mai lungă noapte din viaţa mea, om rău ce eşti. 
N-am pus geană pe geană. 

- Lasă, că am compensat eu, deşi n-am adormit decât spre 
dimineaţă. Dacă n-ai fi apărut, probabil că aş fi dormit pe timpul 
asasinatului. 

Cât de tare ar fi fost asta? 

- Mercedes are patru cvartale. Şi m-am tot învârtit cu maşina 
în jurul lor. Şi la un moment dat am văzut că strada se termină 
într-o parcare de lângă o clădire mare care arată ca un magazin. 

- Cam aşa şi e. E un depozit al Montgomery Ward. 

- Şi tot nici urmă de tine. N-ai idee cum mă simţeam. Atunci... 

Pe buze i s-a întins un zâmbet radios, în ciuda cicatricelor. 

- Atunci am văzut Chevroletul cel roşu cu eleroanele alea 
aiurite care seamănă cu sprâncenele de femeie. Strălucitor ca o 
reclamă cu neon. Şi, de bucurie, am urlat şi am lovit cu pumnul 
în bordul Broscuţei până a început să mă doară mâna. Şi acum 
uite... 

S-a auzit un bubuit din partea dreapta-faţă a maşinii şi ne-am 
pomenit că ne îndreptăm spre un felinar. De sub Chevrolet 
veneau nişte bufnituri surde. Am tras de volan. M-am speriat de 
cât de lipsit de reacţii era, dar am reuşit totuşi să evit să ne 
ciocnim frontal de stâlp. Dar partea din dreptul lui Sadie l-a şters, 
scoțând un scârţâit oribil de metal pe metal. Portiera ei s-a 
curbat înspre înăuntru şi am tras-o spre mine. Ne-am oprit cu 
capota atârnând deasupra trotuarului şi maşina înclinată înspre 
dreapta. Asta n-a fost o pană de cauciuc, mi-am spus. Asta a fost 
o avarie care putea să ne omoare. 

Sadie s-a uitat înfricoşată la mine. Am început să râd. Aşa 
cum am arătat şi mai înainte, sunt momente când nu poţi face 
altceva. 

- Bine ai venit în trecut, Sadie, i-am zis. Aşa se trăieşte aici. 


4 


N-a putut să coboare pe partea ei; portiera trebuia forţată cu 
o rangă. A trecut pe locul meu şi a coborât pe acolo. Câţiva 
trecători se opriseră să caşte gura. Nu prea mulţi. 

- Doamne, ce s-a întâmplat? a întrebat o femeie cu un 
cărucior. 

Mi-a devenit clar imediat ce am ajuns în faţa maşinii. Roata 
din dreapta pur şi simplu se desprinsese din locul ei. Zăcea la 


658 


vreo zece metri în spatele nostru, într-o groapă din asfalt. Ciotul 
frânt al axului sclipea în soare. 

- Mi-a explodat roata, i-am spus femeii cu cărucior. 

- Vai de mine, a exclamat ea. 

- Ce ne facem? mi-a şoptit Sadie. 

- Ne-am făcut o poliţă de asigurare, acum o revendicăm. 
Mergem în staţia de autobuz. 

- Valiza mea... 

Da, mi-am dat eu seama. Și însemnările lui Al. Şi manuscrisele 
mele - romanul de tot căcatul care nu contează câtuşi de puțin şi 
jurnalul meu care este foarte important. Plus rezerva de bani. M- 
am uitat la ceas. Nouă şi un sfert. La Texas Hotel, Jackie 
începuse să se îmbrace cu taiorul cel roz. După aproximativ o oră 
de discuţii, coloana prezidenţială se va îndrepta spre baza 
Carswell a Forţelor Aeriene Americane, unde se afla avionul 
uriaş. Având în vedere distanţa dintre Fort Worth şi Dallas, piloţii 
abia vor avea timp să ridice trenul, că vor şi trebui să aterizeze. 

Am încercat să mă gândesc. 

- Vreţi să daţi un telefon de la mine? ne-a întrebat femeia cu 
copilul în cărucior. Stau chiar vizavi. 

S-a uitat mai bine la noi, observând cicatricele lui Sadie şi 
şchiopătatul meu. 

- Sunteţi răniţi? 

- Nu, n-am păţit nimic, i-am răspuns, luând-o pe Sadie de 
mână. Vreţi să fiţi bună să sunaţi la un service şi să le cereţi să 
remorcheze maşina? Ştiu că vă cerem mult, dar ne grăbim 
îngrozitor de tare. 

- Şi i-am spus că mi se pare că se clatină, a intervenit Sadie, 
care îşi pusese accentul tărăgănat de Georgia. Slavă cerului că 
nu eram pe şosea. 

Șoo-sea. 

- E un service la vreo două străzi de aici, a arătat femeia 
înspre nord. Cred că aş putea să-l plimb pe acesta mic până 
acolo. 

- O, ne-aţi salva viaţa, doamnă, a exclamat Sadie. 

Şi-a scos portofelul din geantă şi i-a dat o bancnotă de 
douăzeci. 

- Vă rog să le daţi banii ăştia din partea noastră. Ne pare rău 
că vă deranjăm aşa, dar dacă nu-l văd pe Kennedy, o să mo-or. 

Femeia cu căruciorul a zâmbit. 

- O, Doamne, dar cu banii ăştia plătiţi dou remorcări. Dacă 


659 


aveţi şi o bucăţică de hârtie, vă scriu o chitanţă... 

- Nu-i nevoie, am spus eu. Avem încredere în dumneavoastră. 
Dar poate ar fi bine să las un bileţel sub ştergător. 

Sadie m-a privi întrebător... întinzându-mi un pix şi un 
carneţel cu un puşti saşiu desenat pe copertă. MAREA 
ZĂPACEALA, scria sub rânjetul lui larg. MAREA ŞI BUNA 
MOŢAIALA. 

Şi multe ecouri răsunau acum, dar nu aveam timp să mă 
gândesc la formularea aceea. Am scris la repezeală câteva 
cuvinte, am împăturit bucata de hârtie şi am pus-o sub lama 
ştergătorului. 


- Jake? Te simţi bine? 

- Da. Tu? 

- M-a pocnit uşa şi probabil că o să am o vânătaie cam mare 
pe umăr, dar în rest sunt bine. Cred că n-aş mai fi fost aşa dacă 
ne izbeam de stâlpul ăla. Şi nici tu. Pentru cine era biletul? 

- Pentru cine remorchează maşina. 

Şi mă rugam la Dumnezeu ca persoana respectivă să facă ce 
îl rugam eu în bilet. 

- O să ne gândim la asta când o să ne întoarcem. 

Dacă o să ne întoarcem. 

Următoarea staţie era la distanţă de jumătate de cvartal. 
Lângă stâlp aşteptau trei negrese, două femei albe şi un 
hispanic, amestec de rase atât de bine echilibrat încât puteai 
crede că este vorba despre castingul pentru Lege şi ordine, 
brigada specială. Ne-am alăturat lor. Eu m-am aşezat pe băncuţa 
din adăpost, lângă o a şasea femeie, o doamnă afro-americană 
ale cărei dimensiuni grandioase erau împachetate într-o 
uniformă albă din vâscoză ce urla din toate cusăturile „Menajeră 
de Albi Bogaţi”. La piept avea prinsă o cocardă pe care scria 
ALATURI DE J.F.K. IN '64. 

- Probleme cu piciorul, domnule? m-a întrebat ea. 

- Da. 

In buzunarul de la haină aveam patru pliculeţe cu prafuri 
împotriva durerilor de cap. Am băgat mâna pe lângă revolver, 
am scos două, le-am desfăcut şi mi le-am vărsat în gură. 

- O să-ţi nenoroceşti rinichii dacă iei medicamentele aşa, mi-a 
zis femeia. 


660 


- Ştiu. Dar trebuie să mă ţin pe picioare ca să-l văd pe 
preşedinte. 

Pe faţă i-a înflorit un zâmbet larg. 

- Mie-mi spui? 

Sadie era pe bordură şi se uita nerăbdătoare după un Număr 
Trei. 

- Autobuzele merg prost astăzi, a observat menajera, dar o să 
vină unul imediat. Nici vorbă să nu-l văd pe Kennedy, nu, 
domne'! 

Ora nouă treizeci şi niciun autobuz, dar durerea din genunchi 
mi se redusese la o jenă surdă. Dumnezeu să binecuvânteze 
prafurile Goody. 

Sadie a venit spre mine. 

- Jake, poate ar trebui să... 

- Uite un Trei, a spus menajera şi s-a ridicat în picioare. 

Era o cucoană impresionantă, de culoarea ebonitei, mai înaltă 
decât Sadie cu cel puţin trei centimetri, cu părul îndreptat, des şi 
lucios. 

- Bravo! O să mă opresc chiar în Dealey Piaza, ca să văd mai 
bine. Am şi nişte sanvişe în geantă. Şi o să mă audă el când o să 
strig? 

- Sunt convins că o să te audă, i-am spus. 

A izbucnit în râs. 

- Pe cinstea mea că o să mă audă! Şi el, şi Jackie! Amândoi! 

Autobuzul era plin, dar cei din staţie s-au îngrămădit şi ei. 
Sadie şi cu mine am fost ultimii care să ne urcăm, dar şoferul, 
supărat ca un agent de bursă în Vinerea Mare, a întins mâna spre 
noi. 

- Ajunge! E plin! Sunt îngrămădiţi ca sardelele! Aşteptaţi-l pe 
următorul! 

Sadie mi-a aruncat o privire disperată, dar înainte să apuc să 
zic ceva, doamna cea voluminoasă a intervenit în numele nostru: 

- Nu, nu, lasă-i să urce. Bărbatul e şchiop de un picior, iar 
doamna are şi ea probleme după cum se vede. Şi ea e slabă, iar 
el e şi mai slab. Lasă-i să urce sau te dau la o parte şi mă pun eu 
la volan. Ştiu cum se conduce un autobuz. Taica m-a învăţat. 

Şoferul s-a uitat în sus la ea, şi-a dat ochii peste cap şi ne-a 
făcut semn să ne urcăm. Când am vrut să pun monedele în 
automatul de bilete, l-a acoperit cu o mână cărnoasă. 

- Lasă-le naibii de bilete, duceţi-vă în spatele liniei albe. Dacă 
puteţi. 


661 


A clătinat din cap cu tristeţe şi resemnare. 

- În ruptul capului nu înţeleg de ce nu au suplimentat cursele 
de azi cu încă vreo zece autobuze. 

A tras de mânerul cromat. S-au închis uşile şi în faţă, şi în 
spate. Frânele pneumatice s-au destins cu un şuierat lung şi am 
pornit. Încet, dar sigur. 

Ingerul meu nu isprăvise cu noi. A început să se răţoiască la 
doi muncitori, unul alb şi unul negru, care stăteau în spatele 
şoferului, cu cutiile cu prânzul pe genunchi. 

- Ridicaţi-vă şi lăsaţi-i să stea jos pe domnul şi pe doamna! Nu 
vedeţi că are un picior defect? Şi tot se duce să-l vadă pe 
Kennedy! 

- Nu e nevoie, doamnă, am spus eu. 

Nu m-a luat în seamă. 

- Haide, sus, ce, aţi fost crescuţi în pădure? 

S-au sculat de pe scaune şi şi-au croit drum cu coatele pe 
intervalul aglomerat. Muncitorul cel negru s-a uitat urât la 
menajeră: 

- O mie nouă sute şaizeci şi trei şi tot dau locul meu unui alb. 

- Taci, măi! i-a spus prietenul alb. 

Negrul s-a uitat mai bine la mine. Nu ştiu ce anume a văzut, 
că mi-a arătat cele două locuri libere. 

- Stai jos înainte să cazi de-a-mpicioarelea, Jackson. 

M-am aşezat lângă geam. Sadie a mulţumit în şoaptă şi s-a 
aşezat alături. Autobuzul se legăna greoi ca un elefant bătrân 
care tot mai poate alerga dacă i se dă ocazia. Menajera stătea în 
picioare lângă noi, protejându-ne, parcă. Se ţinea de bară şi îşi 
balansa şoldurile la fiecare curbă. Şi avea ce să balanseze. M-am 
uitat iarăşi la ceas. Acele se grăbeau spre ora 10:00; curând vor 
trece peste. Sadie s-a înclinat spre mine, gâdilându-mă cu părul 
pe obraz şi pe gât. 

- Unde ne ducem şi ce o să facem când vom ajunge acolo? 

Am vrut să mă întorc spre ea, dar mi-am ţinut privirea înainte 
anticipând problemele. Anticipând următoarea lovitură. Acum 
eram pe West Division Street, care era şi Highway 180. Curând 
vom ajunge în Arlington, viitorul cartier general al echipei de 
baseball Texas Rangers, preferata lui George W. Bush. Dacă totul 
merge bine, vom ajunge la marginea Dallasului la zece şi 
jumătate, cu două ore înainte ca Oswald să pună primul glonţ în 
blestemata aia de puşcă italienească. Doar că atunci când încerci 
să schimbi trecutul, lucrurile merg rareori bine. 


662 


- Fă ce fac şi eu, i-am spus. Fii cu ochii în patru. 


6 


Am trecut pe la sud de Irving, unde soţia lui Lee îşi revenea 
după naşterea celui de-al doilea copil din urmă cu doar o lună. 
Călătoria era foarte înceată şi rău mirositoare. Jumătate din 
pasagerii din autobuzul plin până la refuz fumau. Afară (unde 
probabil că aerul era puţin mai respirabil), străzile se sufocau sub 
puhoiul de maşini. Pe geamul din spate al uneia era scris cu 
săpun TE IUBIM, JACKIE, iar pe al alteia IEŞI DIN TEXAS ŞOBOLAN 
COMUNIST. Autobuzul gâfâia şi se clătina. Cârduri din ce în ce 
mai numeroase de oameni aşteptau în staţii şi scuturau 
ameninţător pumnii când şoferul nici măcar nu încetinea. 

La zece şi un sfert am intrat pe Harry Hines Boulevard şi am 
trecut pe lângă un semn care indica drumul spre aeroportul Love 
Field. Accidentul s-a petrecut la trei minute după aceea. Tot 
sperasem să nu se întâmple, dar îl aşteptasem, aşa că atunci 
când camionul cu benă a trecut pe roşu prin intersecţia dintre 
Hines şi Inwood Avenue, eram pregătit să îl întâmpin. Mai 
văzusem un asemenea accident pe drumul spre cimitirul 
Longwood din Derry. 

Am apucat-o pe Sadie de ceafă şi i-am împins capul pe 
genunchi. 

- Jos! 

O secundă mai târziu am fost aruncaţi în porţiunea dintre 
scaunul şoferului şi zona pasagerilor. Geamurile s-au spart. S-a 
auzit scrâşnetul metalului. Cei din picioare au fost aruncaţi 
urlând înainte, într-un maldăr de membre, genţi şi pălării de 
sărbătoare. Muncitorul cel alb, cel care spusese Taci, măi, era 
încovoiat peste automatul de bilete din capătul intervalului. 
Menajera cea uriaşă dispăruse pur şi simplu, îngropată sub o 
avalanşă de trupuri. 

Lui Sadie îi sângera nasul şi avea o contuzie sub ochiul drept, 
care se umfla ca aluatul de pâine. Şoferul căzuse peste volan. 
Parbrizul din faţă se spărsese, dar prin el nu se vedea strada, ci o 
bucată de metal pe care înfloriseră pete de rugină. ARI PUBLICE 
DALL. Mirosul înţepător al bitumului fierbinte pe care îl 
transporta era foarte puternic. 

Am întors-o pe Sadie cu faţa la mine. 

- Ai păţit ceva la cap? Ţi-e bine? 


663 


- Sunt bine, doar puţin zguduită. N-aş fi fost bine dacă n-ai fi 
ţipat atunci când ai ţipat. 

Gemete şi strigăte de durere se auzeau din grămada din faţa 
autobuzului. Un bărbat, probabil cu braţul rupt, s-a extras dintre 
ceilalţi pasageri prăbuşiţi şi l-a scuturat pe şofer, care s-a 
rostogolit jos de pe scaun. Din mijlocul frunţii îi ieşea un ciob de 
sticlă. 

- O, Hristoase! a exclamat bărbatul cu braţul rupt. Cred că a 
murit! 

Sadie a ajuns până la individul care se lovise de automatul 
pentru bilete şi l-a adus la scaunele noastre. Era alb la faţă şi 
gemea. Mi-am dat seama că se lovise cu testiculele de aparat; 
avea înălţimea potrivită. Prietenul lui negru m-a ajutat s-o ridic 
pe menajeră, dar nu cred că am fi reuşit dacă femeia n-ar fi fost 
pe de-a întregul conştientă şi nu ar fi făcut ea mare parte din 
treabă. Căci discutăm despre o sută cincizeci de kilograme în viu. 
Sângera la greu dintr-o rană de la tâmplă, iar uniforma aceasta 
nu avea să-i mai fie vreodată de folos. Am întrebat-o dacă se 
simte bine. 

- Cred că da, dar mi-am luat una zdravănă în cap. Maa-mă! 

In spatele nostru, tumultul se înteţea. Foarte curând se va 
transforma în panică. l-am cerut lui Sadie să se ţină cu braţele de 
mijlocul meu. Poate că eu ar fi trebuit să mă sprijin de ea, dacă 
aş fi stat să mă gândesc la halul în care mi-era genunchiul, dar 
instinctul e instinct. 

- Trebuie să-i ajutăm pe oamenii ăştia să iasă din autobuz, i- 
am zis muncitorului negru. Roteşte mânerul. 

A încercat, dar nu a reuşit să-l mişte. 

- E blocat! 

M-am gândit că e o aiureală. M-am gândit că trecutul îl 
blochează. Şi nici nu îl puteam ajuta să tragă de el. Nu aveam 
decât o mână sănătoasă. Menajera - cu uniforma îmbibată de 
sânge pe o parte - m-a împins din drum, aproape răsturnându- 
mă. Am simţit cum slăbeşte strânsoarea braţelor lui Sadie, dar s- 
a încleştat la loc. Pălăria menajerei se strâmbase, iar voalul era 
pătat cu sânge. Efectul era decorativ într-o manieră sinistră: 
parcă erau bobiţe de ilice. Şi-a aranjat pălăria la unghiul 
corespunzător, apoi a apucat mânerul din crom al uşii, alături de 
muncitorul cel negru. 

- Am să număr până la trei şi o să tragem de nenorocitul ăsta, 
i-a ordonat ea. Gata? 


664 


Bărbatul a dat din cap. 

- Unu... doi... trei! 

Au tras... mai degrabă, ea a tras, atât de tare că i s-a 
descusut rochia la umăr. Uşile s-au deschis. Din spate s-au auzit 
urale lipsite de vlagă. 

- Mulţu... a început Sadie, dar eu mă pusesem deja în 
mişcare. j 

- Repede. Inainte să ne calce în picioare. Nu-mi da drumul. 

Am coborât primii din autobuz. Am întors-o pe Sadie cu faţa 
spre Dallas. 

- Haide. 

- Jake, oamenii ăia au nevoie de ajutor! 

- Şi sunt convins că ajutorul e pe drum. Nu te uita în urmă. 
Uită-te numai înainte, pentru că de acolo o să vină necazurile 
următoare. 

- Ce necazuri? Câte mai sunt? 

- Câte poate arunca trecutul peste noi, i-am răspuns. 


7 


Douăzeci de minute ne-au trebuit ca să parcurgem patru 
străzi de la locul unde autobuzul cu Numărul Trei îşi dăduse 
obştescul sfârşit. Genunchiul mi se umflase rău. Pulsa cu fiecare 
bătaie a inimii. Ne-am oprit lângă o bancă şi Sadie mi-a spus să 
mă aşez. 

- N-avem timp. 

- Stai jos, domnule. 

M-a împins pe neaşteptate, iar eu m-am prăbuşit pe băncuţa 
pe care se afla o reclamă de pompe funebre. Sadie a dat energic 
din cap, aşa cum face orice femeie care a rezolvat o sarcină 
neplăcută, apoi s-a îndreptat cu hotărâre spre mijlocul 
bulevardului Harry Hines, scotocind în geantă. Am uitat pentru 
moment de chinul din genunchi, căci inima mi-era ocupată să mi 
se caţere în gât şi să se oprească. 

O maşină a trecut razant pe lângă ea, claxonând. A reuşit s-o 
evite virând la mai puţin de jumătate de metru. Fără să 
oprească, şoferul a ameninţat-o cu pumnul, apoi, considerând că 
merită şi un compliment adiţional, i-a arătat degetul mijlociu. Am 
strigat la ea să se întoarcă pe trotuar, dar nici nu s-a uitat la 
mine. Şi-a scos portofelul, cu maşinile vâjâind pe lângă ea, 
dându-i părul pe spate şi dezvelindu-i obrazul cu cicatrice. Era 


665 


calmă ca o dimineaţă senină de primăvară. A găsit ce căutase, a 
pus portofelul la loc în geantă, apoi a ridicat o bancnotă verde 
deasupra capului. Parcă era o majoretă la o competiţie 
importantă între licee. Şi a început să ţipe: 

- Cincizeci de dolari! Cincizeci de dolari ca să ajung în Dallas! 
Main Street! Main Street! Trebuie să-l văd pe Kennedy! Cincizeci 
de dolari! 

N-o să meargă, mi-am spus. Doar o să fie călcată de trecutul 
încăpățânat şi vicle... 

Un Studebaker mâncat de rugină a urlat din frâne oprindu-se 
în faţa ei. Motorul zăngănea şi păcănea. O orbită goală se 
căscase în locul unuia dintre faruri. Din maşină a coborât un 
bărbat în maiou şi pantaloni lăbărţaţi. Pe cap (îndesată până la 
urechi) avea o pălărie de cowboy din fetru verde, cu o pană la 
bandă. Rânjea. Rânjetul îi etala dantura cu cel puţin şase dinţi 
lipsă. l-am aruncat doar o privire şi m-am gândit: încep 
problemele. 

- Coană, eşti nebună, i-a zis cowboyul cu Studebaker. 

- Vrei sau nu cincizeci de dolari? Du-ne la Dallas. 

Bărbatul s-a uitat chiorâş la bancnotă, la fel de nepăsător ca 
şi Sadie la maşinile care dansau şi claxonau pe lângă ei. Şi-a scos 
pălăria, şi-a bătut-o de pantalonii care-i atârnau pe şoldurile 
aschilambice, apoi şi-a pus-o înapoi pe cap, îndesând-o iarăşi 
până când borul i-a atins vârfurile urechilor clăpăuge. 

- Coană, aia nu-i cincizeci, e zece. 

- Restul e în portmoneu. 

- Atunci, ce-ar fi să-l iau? 

l-a înşfăcat geanta voluminoasă de una din curele. M-am dat 
jos de pe trotuar, dar mi-am dat seama că n-o să reuşesc să 
intervin la timp. Şi chiar dacă ajungeam la ei, probabil că m-ar fi 
bătut de mi-ar fi sunat apa-n cap. Aşa slăbănog cum era, tot era 
mai zdravăn decât mine. Şi avea şi două braţe bune. 

Dar Sadie nu s-a dat bătută. Trasă în direcţii opuse, geanta se 
deschisese, căscând o gură a agoniei. A băgat mâna înăuntru şi 
a scos un cuţit de bucătărie care mi se părea cunoscut. L-a lovit 
pe individ, despicându-i pielea antebraţului. Tăietura începea de 
la încheietura mâinii şi se ducea până la cutele murdare de la 
cot. Omul a urlat de durere şi surpriză, a dat drumul curelei şi s-a 
dat înapoi, holbându-se la ea. 

- Căţea nebună, m-ai tăiat! 

S-a repezit la portiera lăsată deschisă a maşinii care îşi 


666 


continua ritualul sinucigaş. Sadie a făcut câţiva paşi înspre el 
lovind aerul cu cuțitul. Părul îi căzuse în ochi. Buzele i se 
strânseseră într-o linie aprigă. Caldarâmul se umpluse de 
sângele care curgea din braţul cowbovyului cu Studebaker. 
Maşinile continuau să treacă pe lângă ei. Nu mi-a venit să-mi 
cred urechilor când am auzit pe cineva încurajând-o: 

- Atinge-l, cucoană! 

Cowboyul cu Studebaker s-a retras către trotuar, nescăpând 
cuțitul din ochi. Fără să mă privească, Sadie a spus: 

- Ai legătura, Jake. 

N-am înţeles pentru moment, apoi mi-am adus aminte de 
pistol. L-am scos din buzunar şi l-am îndreptat spre el. 

- II vezi, texanule? E încărcat. 

- Eşti la fel de nebun ca ea. 

Işi ţinea acum braţul la piept, colorând maieul cu sânge. Sadie 
s-a repezit la maşină şi a deschis portiera din dreapta. S-a uitat 
la mine peste capotă şi mi-a făcut un semn nerăbdător. Nu 
crezusem că o puteam iubi mai mult, dar atunci mi-am dat 
seama cât de mult mă înşelasem. 

- Ar fi trebuit ori să iei banii, ori să nu te opreşti, am zis. 
Haide, să-ţi văd mersul. Acum, sau îţi vâr un glonţ în picior, de n- 
o să mai poţi merge deloc. 

- Eşti o jigodie ordinară, a comentat el. 

- Da, sunt. Şi tu eşti un hoţ împuţit pe cale să fie împuşcat. 

Am tras trăgaciul. Cowboyul cu Studebaker n-a stat să vadă 
dacă vorbeam serios. A făcut stânga-mprejur şi s-a grăbit pe 
Hines înspre vest, cu capul în pământ şi cu braţul strâns la piept, 
înjurând şi lăsând o dâră de sânge după el. 

- Şi să nu te opreşti până nu ajungi la aeroport! am strigat 
după el. Mai ai cinci kilometri! Salută-l pe preşedinte! 

- Urcă-te în maşină, Jake. Hai să plecăm până nu vine poliţia. 

M-am urcat la volanul Studebakerului, strâmbându-mă de 
durere la protestele genunchiului umflat. Avea schimbător de 
viteze standard şi pedale, ceea ce însemna că trebuia să-mi 
folosesc piciorul vătămat pe ambreiaj. Am dat scaunul înapoi cât 
de mult se putea, auzind zgomotele foşnite ale gunoaielor 
strivite pe bancheta din spate, şi am pornit. 

- Cuţitul, am spus. E... 

- Cel cu care m-a tăiat Johnny, da. Şeriful Jones mi l-a înapoiat 
după anchetă. A crezut că-i al meu şi probabil a avut dreptate, 
dar nu-i din casa de pe Bee Tree. Sunt aproape sigură că Johnny 


667 


l-a adus din casa noastră din Savannah. De atunci îl port cu mine 
mereu. Pentru că vreau să am ceva cu care să mă apăr pentru 
orice eventualitate... 

Ochii i s-au umplut de lacrimi. 

- lar asta este o eventualitate, nu-i aşa? Este cea mai clară 
eventualitate din toate. 

- Pune-l la loc în geantă. 

Am apăsat ambreiajul, îngrozitor de rigid, şi am reuşit să trec 
maşina în viteza a doua. lnăuntru mirosea ca într-un coteţ de 
găini care n-a mai fost curăţat de cel puţin zece ani. 

- O s-o umplu toată de sânge. 

- Nu contează, pune-l la loc. Nu poţi să te fâţâi pe aici cu un 
cuţit în mână, mai ales când e aşteptat preşedintele. lubita mea, 
ai fost mai mult decât vitează. 

A ascuns cuțitul şi a început să se frece la ochi cu pumnii, ca o 
fetiţă care şi-a julit genunchii. 

- Cât e ceasul? 

- Unşpe fără zece. Kennedy aterizează pe Love Field în 
patruzeci de minute. 

- Totul e împotriva noastră, a şoptit ea. Nu-i aşa? 

l-am aruncat o privire şi am spus: 

- Acum înţelegi. 


8 


Reuşisem să ajungem pe North Pearl Street când a explodat 
motorul Studebakerului. De sub capotă ieşea abur dens. Ceva 
metalic se lovea de asfalt. Sadie a scos un strigăt de supărare, s- 
a lovit cu pumnul de picior şi a folosit câteva cuvinte urâte, dar 
eu eram aproape fericit. Nu mai trebuia să mă mai chinuiesc cu 
ambreiajul. Am pus schimbătorul de viteze în poziţie neutră şi 
am lăsat maşina care fierbea în clocote să ruleze singură în josul 
străzii. S-a oprit în faţa unei alei pe macadamul din faţa căreia 
erau vopsite cuvintele NU BLOCAŢI, dar această infracţiune mi s- 
a părut nesemnificativă după un atac cu o armă letală şi furtul 
unei maşini. 

Am coborât şi am şontâcăit până la trotuar. Sadie ajunsese 
deja acolo. 

- Acum cât e? m-a întrebat ea. 

- Unşpe douăzeci. 

- Până unde trebuie să mergem? 


668 


- Texas School Book Depository este pe colţul dintre Houston 
şi Elm. Cinci kilometri. Poate mai mult. 

Nici nu apucasem să rostesc cuvintele când am auzit zgomot 
de avioane deasupra noastră. Am ridicat ochii şi am văzut Air 
Force One venind la aterizare. 

Sadie şi-a dat părul pe spate cu un gest obosit. 

- Şi acum ce facem? 

- Acum o să mergem pe jos. 

- la-mă de umeri. O să te sprijin eu. 

- N-am nevoie, iubito. 

Dar după două străzi, am avut nevoie. 


9 


Am ajuns la intersecţia dintre North Pearl şi Ross Avenue la 
unsprezece treizeci, exact când Boeingul 707 al lui Kennedy 
oprea în faţa oficialităților venite să-l întâmpine pe preşedinte. 
Printre acestea se afla şi femeia cu buchetul de trandafiri roşii. 
Colţul din faţa noastră era dominat de catedrala Santuario de 
Guadalupe. Pe trepte, lângă o statuie reprezentând o sfântă cu 
braţele întinse, stătea un om, cu cârjele din lemn sprijinite într-o 
parte, şi cu o oală smălțuită în partea cealaltă. De oală sprijinise 
o bucată de carton pe care scrisese IS OLOG TARE! VA ROG DAŢI 
CE PUTETI FIŢI BUNI SAMARITENI DUMNEZEU VĂ IUBEŞTE. 

- Unde sunt cârjele tale, Jake? 

- In dulapul din dormitor de la Eden Fallows. 

- Ţi-ai uitat cârje/e? 

Femeile se pricep de minune la întrebările retorice, nu-i aşa? 

- Nu prea le-am folosit în ultima vreme. Mă descurc destul de 
bine pe distanţe mici. 

Explicaţia asta a sunat ceva mai bine decât dacă aş fi 
recunoscut că nu mă gândisem decât la cum să plec cât mai 
repede din complexul de sănătate înainte ca ea să ajungă acolo. 

- Ţi-ar prinde bine acum. 

A alergat cu agilitate de invidiat spre treptele catedralei şi i-a 
spus ceva cerşetorului. Când am reuşit să ajung şi eu, deja erau 
în faza negocierilor. 

- Un set de cârje ca astea costă nouă dolari şi tu vrei cincizeci 
pe una? 

- Am nevoie măcar de una ca să ajung acasă, a sunat 
explicaţia lui logică. lar prietenul tău pare a avea nevoie teribilă 


669 


de una. 

- Şi cum rămâne cu Dumnezeu care ne iubeşte şi cu bunul 
samaritean? 

- Păi, uite cum rămâne, i-a răspuns cerşetorul frecându-şi 
gânditor bărbia ţepoasă. Dumnezeu vă iubeşte cu adevărat, dar 
eu nu sunt decât un biet olog. Dacă nu vă plac condiţiile mele, 
faceţi ca fariseii şi treceţi pe trotuarul celălalt. Eu aşa aş face în 
locul vostru. 

- Sunt convinsă. Dar dacă ţi le-aş lua, pur şi simplu, om lacom 
de bani ce eşti? 

- Cred că ai putea să mi le iei, dar atunci Dumnezeu nu te-ar 
mai iubi, a răspuns izbucnind în hohote de râs ciudat de vesele 
pentru un invalid. Şi o ducea mai bine cu dantura decât cowboyvul 
cu Studebaker, dar nu cu mult mai bine. 

- Dă-i banii, am spus. N-am nevoie decât de una. 

- Sigur c-o să i-i dau. Dar nu-mi place să fiu futută la bani. 

- Coniţă, asta-i o ocară la adresa tuturor bărbaţilor, dacă nu te 
superi că-ţi spun. 

- Ai grijă cum vorbeşti, l-am repezit. Doamna e logodnica 
mea. 

Unsprezece patruzeci. 

Cerşetorul nu mi-a dat atenţie. Se uita la portofelul lui Sadie. 

- E plin de sânge. Te-ai tăiat la bărbierit? 

- Nu încerca să te angajezi încă la emisiunea Sullivan, 
drăgălaşule, că nu aduci a Alan King. 

Sadie a scos bancnota de zece dolari folosită să oprească 
traficul, plus alte două de câte douăzeci. 

- Na, i-a spus. Am rămas lefteră. Eşti satisfăcut? 

- Ai ajutat un biet invalid, i-a răspuns cerşetorul. Tu ar trebui 
să fii satisfăcută. 

- Ei bine, nu sunt! a ţipat Sadie. Şi sper să-ţi cadă ochii din 
capul ăla urât! 

Cerşetorul mi-a aruncat o privire ironică, de mascul aflat 
deasupra sâcâielilor cotidiene. 

- Mai bine du-o acasă, Sunny Jim, cred că-i începe chestia 
lunară. 

Mi-am proptit cârja sub braţul drept - cei care au avut norocul 
să nu aibă probleme ortopedice probabil cred că este suficientă 
una singură, dar nu este aşa - şi am prins-o pe Sadie de cot cu 
cealaltă mână. 

- Haide. Nu mai e timp. 


670 


Când ne-am îndepărtat, Sadie s-a plesnit cu palma peste 
fundul îmbrăcat în blugi, s-a uitat peste umăr şi a strigat: 

- Pupă-l! 

lar cerşetorul i-a răspuns: 

- Adu-l aici şi apleacă-l spre mine, iubiţico, şi ţi-l pup gratis! 


10 


Am mers pe North Pearl... sau, mai degrabă Sadie a mers, iar 
eu am ţopăit în cârjă. Era de o sută de ori mai bine cu ea, dar nici 
vorbă să reuşim să ajungem la intersecţia dintre Houston şi Elm 
înainte de douăsprezece şi jumătate. 

In faţă, deasupra trotuarului, era un eşafodaj de schelărie. Am 
împins-o pe Sadie pe stradă. 

- Jake, de ce... 

- Pentru că o să cadă pe noi. Crede-mă pe cuvânt. 

- Ne trebuie o maşină. Avem nevoie... Jake? De ce te-ai oprit? 

Mă oprisem pentru că viaţa este un cântec, iar trecutul se 
armonizează. De obicei, armoniile nu înseamnă nimic (sau aşa 
credeam eu atunci), dar din când în când, călătorul cutezător pe 
Tărâmul lui Demult se poate folosi de câte una. M-am rugat din 
tot sufletul ca acum să fie una din ocaziile acestea. 

Parcat în colţul dintre North Pearl şi San Jacinto era un Ford 
Sunliner decapotabil din 1954. Al meu fusese roşu, iar acesta era 
albastru ca noaptea de vară, dar... poate... j 

M-am dus repede la el şi am încercat portiera. Incuiată. 
Bineînţeles. Uneori îţi mai surâde norocul, dar să-ți şi râdă cu 
toată gura? Niciodată. 

- Ai de gând să legi firele? 

Habar nu aveam cum să fac una ca asta şi bănuiam că e mai 
greu decât mă lăsaseră să înţeleg personajele din serialul 
Bourbon Street Beat. Dar ştiam cum să-mi ridic cârja şi să o 
lovesc de mai multe ori cu mânerul de geam, până când l-am 
crăpat. Nimeni nu ne-a văzut pentru că nu era nimeni pe stradă. 
Toată acţiunea se desfăşura înspre sud-est. De acolo veneau în 
valuri spre noi urletele mulţimii strânse pe Main Street în 
aşteptarea sosirii preşedintelui Kennedy. 

Geamul s-a deformat. Am întors cârja şi l-am pocnit cu vârful 
îmbrăcat în cauciuc. Unul dintre noi va trebui să stea în spate. 
Adică, dacă îmi ieşea treaba. Pe vremea când fusesem în Derry, 
îmi făcusem o copie după cheia de la contactul Sunlinerului şi o 


671 


prinsesem cu bandă adezivă de torpedo, sub toate hârtiile pe 
care le ţineam acolo. Poate şi proprietarul acestei maşini făcuse 
la fel. Poate această anume armonie se întindea până într-acolo. 
Slabe şanse... dar şi şansele ca Sadie să mă găsească pe 
Mercedes Street fuseseră atât de slabe că vedeai prin ele şi, 
totuşi, aşa se întâmplase. Am deschis torpedoul acestui Sunliner 
şi am început să pipăi înăuntru. 

Armonizează-te, ticălosule. Te rog, armonizează-te. Dă-mi o 
mână de ajutor, măcar de data asta. 

- Jake? Ce te face să crezi... 

Degetele mi s-au împiedicat de ceva şi am scos o cutie de 
dropsuri. Inăuntru nu era o cheie, erau patru. Nu ştiam la ce 
folosesc celelalte trei, dar nu aveam nici cea mai mică îndoială 
cu privire la cea care îmi trebuia. O puteam recunoaşte şi pe 
întuneric, doar după formă. 

Doamne, cât mai iubeam maşina asta. 

- Bingo, am exclamat şi aproape am căzut când Sadie s-a 
repezit să mă îmbrăţişeze. 

- Condu tu, iubito. Eu stau în spate să-mi odihnesc piciorul. 


11 


Am avut suficientă minte ca să-i spun că nu trebuie să 
încercăm să o luăm pe Main Street; mai mult ca sigur că era 
blocată cu bariere şi maşini de poliţie. 

- Mergi pe Pacific cât de departe poţi să ajungi. După aia 
încearcă pe străduţele laterale. Ai grijă să auzi mereu mulţimea 
din stânga. Cred că o să fie bine. 

- Cât mai avem? 

- O jumătate de oră. 

De fapt, mai erau doar douăzeci şi cinci de minute, dar „o 
jumătate de oră” mi se părea că sună mai bine. In plus, nu voiam 
să încerce vreo cascadorie şi să avem un accident. Mai aveam 
timp - teoretic, cel puţin - dar încă o oprire neprevăzută şi eram 
terminati. 

Sadie nu a făcut nicio cascadorie, dar a condus ca la curse. 
Am dat peste un copac căzut de-a latul uneia dintre străzi 
(bineînţeles că aşa trebuia să se întâmple), dar ea s-a urcat pe 
trotuar şi ne-am continuat drumul. Am ajuns până la intersecţia 
dintre North Record Street şi Havermill. Nu am putut merge mai 
departe de acolo, deoarece ultimele două cvartale din Havermill 


672 


- până la intersecţia cu Elm - nu mai existau. Se transformaseră 
într-o parcare uriaşă. Un bărbat cu un fanion portocaliu ne-a 
făcut semn. 

- Cinci dolari, ne-a cerut. La două minute de mers pe jos până 
pe Main Street, aveţi tot timpul din lume. 

Deşi s-a uitat cam nesigur la cârja mea când a spus asta. 

- Chiar că sunt lefteră, a zis Sadie. N-am minţit. 

Mi-am scos portofelul şi i-am dat omului cei cinci dolari. 

- Pune-o în spatele Chryslerului acela. Vezi cum te porţi cu ea. 

Sadie i-a aruncat cheile. 

- Parcheaz-o frumos şi sigur. Haide, iubitule. 

- Hei, nu pe acolo! a strigat tipul de la parcare. Pe acolo e 
Elm! Trebuie să ajungeţi pe Main! Pe acolo vine! 

- Ştim ce facem! i-a răspuns Sadie. 

Speram să aibă dreptate. Ne-am strecurat printre maşinile 
parcate, Sadie în frunte, eu în spate, contorsionându-mă şi 
bocănind cu cârja, încercând să nu mă lovesc de oglinzile 
maşinilor şi să ţin pasul cu ea. Auzeam acum şuierul 
locomotivelor şi zăngănitul vagoanelor de marfă de la platforma 
de încărcare din spatele clădirii unde se afla Book Depository. 

- Jake, lăsăm o mulţime de urme. 

- Ştiu. Am un plan. 

Exagerare cât casa, dar suna încurajator. 

Am ieşit pe Elm şi i-am arătat clădirea de vizavi. 

- Acolo. Acolo e. 

A aruncat o privire la cubul îndesat şi roşu cu ferestre ce se 
uitau fix la noi şi s-a întors spre mine cu ochii mari de spaimă. 
Foarte detaşat, am văzut că i se făcuse pielea de găină. 

- Jake, e îngrozitoare! 

- Ştiu. 

- Dar... ce are? 

- Totul. Trebuie să ne grăbim, Sadie. Nu mai avem timp. 


12 


Am traversat Elm în diagonală, eu străduindu-mă să alerg în 
cârjă. Cea mai mare parte a mulţimii se afla pe Main Street, dar 
foarte mulţi oameni umpleau şi Dealey Piaza şi se strânseseră pe 
Elm în faţă la Book Depository. Stăteau înghesuiți pe trotuar 
până mai departe, la Triple Underpass. Fete ridicate pe umerii 
prietenilor lor. Copii, care în curând vor striga de spaimă, îşi 


673 


mânjeau voioşi feţele cu îngheţată. Am observat un bărbat care 
vindea cornete şi o femeie cu un coc bufant care împărțea poze 
cu „Jack” şi Jackie în ţinute de seară la preţul de un dolar bucata. 

Când am ajuns în umbra clădirii, eram ud de transpiraţie, 
subsuoara îmi răcnea de durere din cauza presiunii constante a 
patului cârjei, iar genunchiul stâng îmi era prins într-o chingă de 
foc. Abia dacă mai puteam să îl îndoi. Am privit în sus şi am 
văzut angajaţii de la Book Depository aplecându-se peste 
ferestre. N-am văzut pe nimeni în colţul de sud-est de la etajul al 
şaselea, dar Lee era cu siguranţă acolo. 

M-am uitat la ceas. Douăsprezece şi douăzeci. Ne puteam da 
seama de avansul coloanei prezidenţiale după valurile de urale 
de pe Lower Main Street. 

Sadie a încercat uşa şi mi-a aruncat o privire feroce. 

- E încuiată! 

Am văzut înăuntru un negru cu un fes pe cap, pus 
şmechereşte pe o sprânceană. Fuma. Al nu făcuse economie de 
notițe marginale, iar pe la sfârşit - aproape lizibil - mâzgălise şi 
numele câtorva dintre colegii lui Lee. Nu-mi dădusem osteneala 
să le învăţ, pentru că nu le vedeam rostul. Lângă unul din 
numele acestea - precis cel al negrului cu fes - Al scrisese: 
Primul suspect (probabil pentru că e negru). Era un nume 
neobişnuit, dar tot nu mi-l puteam aminti, fie din cauză că 
huidumele lui Roth mi-l scoseseră din cap cu bătaia (împreună cu 
alte amintiri), fie din cauză că nu-i acordasem suficientă atenţie 
din capul locului. 

Sau pur şi simplu din cauză că trecutul era încăpățânat şi 
viclean. Şi mai conta, oare? Nu mi-l aduceam aminte şi gata. Nu 
era pe nicăieri. 

Sadie a lovit cu pumnii în uşă. Negrul cu fes s-a uitat impasibil 
la ea. A tras din ţigară şi i-a făcut un semn cu mâna: du-te, 
cucoană, pleacă de aici. 

- Jake, fă ceva! TE ROG! 

Douăsprezece şi douăzeci şi unu. 

Un nume neobişnuit, da, dar de ce? Şi am fost surprins să-mi 
dau seama că ştiam. 

- Pentru că e nume de fată, am spus. 

Sadie s-a întors spre mine. Avea obrajii îmbujoraţi, mai puţin 
în locul unde cicatricea ieşea în evidenţă ca un cârcel alb de 
floare. 

- Ce? 


674 


Pe neaşteptate, m-am apucat să lovesc în geamul uşii. g 

- Bonnie! am strigat eu. Hei, Bonnie Ray! Dă-ne drumul! II 
ştim pe Lee! Lee! LEE OSWALD! 

A înregistrat numele şi a traversat holul cu pas atât de agale 
că m-a scos din minți. 

- Nu ştiam că sfrijitul ăla mic are prieteni, ne-a spus Bonnie 
Ray deschizând uşa şi dându-se la o parte când noi ne-am 
năpustit înăuntru. Probabil că e în camera de odihnă şi se uită la 
preşedinte cu toţi... 

- Ascultă-mă, i-am zis. Nu sunt prietenul lui şi el nu e în 
camera de odihnă. E la etajul şase. Cred că vrea să-l împuşte pe 
preşedinte. 

Negrul a izbucnit în hohote vesele de râs. A aruncat ţigara pe 
jos şi a strivit-o cu talpa bocancului. 

- Pişeciosul ăla mic nu are sânge în el nici cât să înece nişte 
pisoi abia fătaţi. Nu face nimic altceva decât să stea într-un colţ 
şi să citească cărți. 

- lţi spun că... 

- Eu urc până la doi. Puteţi să veniţi cu mine, dacă vreţi. Dar 
nu mai vorbiţi prostii despre Leela. Aşa îi zicem noi, Leela. Auzi, 
să-l împuşte pe preşedinte! Dooamne! 

Ne-a făcut un semn cu mâna şi s-a îndepărtat. 

l-am spus în gând: Locul tău este în Derry, Bonnie Ray. Acolo 
se pricep de minune să nu vadă ce e chiar în faţa ochilor lor. 

- Pe scară, i-am spus lui Sadie. 

- Liftul ar fi... 

Sfârşitul oricărei şanse care ne-a mai rămas, asta ar fi. 

- S-ar bloca între etaje. Pe scară. 

Am luat-o de mână şi am tras-o într-acolo. Scara era foarte 
îngustă, cu stâlpi mici din lemn care susțineau treptele 
strâmbate şi tocite de anii mulţi de trafic. La stânga era o 
balustradă din fier ruginit. La piciorul scării, Sadie s-a întors spre 
mine: 

- Dă-mi pistolul. 

- Nu. 

- N-ai să ajungi la timp. Eu da. Dă-mi pistolul. 

Şi aproape că i l-am dat. Nu că aş fi simţit că doar eu merit să- 
| port; acum, când momentul de cumpănă venise cu adevărat, nu 
mai avea nicio importanţă cine anume îl oprea pe Oswald, atâta 
vreme cât cineva îl oprea. Insă eram doar la un pas distanţă de 
maşinăria criminală a trecutului şi în ruptul capului nu voiam să 


675 


risc să o las pe Sadie să facă pasul acesta înaintea mea, ca să fie 
strivită de vârtejul lamelor şi roţilor dinţate. 

Am zâmbit, apoi m-am aplecat spre ea şi am sărutat-o. 

- Haide să ne luăm la întrecere, i-am spus şi am început să 
urc. 

l-am mai strigat peste umăr: 

- Dacă adorm, al tău e! 


13 


- Sunteţi nebuni, l-am auzit pe Bonnie Ray reproşându-ne pe 
ton destul de blajin. 

Apoi am auzit zgomot uşor de paşi când Sadie a început să 
urce în urma mea. M-am sprijinit de cârjă în dreapta, aproape 
sărind, şi m-am tras cu mâna de balustradă în stânga. Pistolul din 
buzunarul hainei se legăna şi mi se lovea de şold. Genunchiul îmi 
urla. L-am lăsat să urle. 

Când am ajuns pe palierul de la etajul al doilea, am furişat o 
privire la ceas. Douăsprezece şi douăzeci şi cinci. Ba nu; şi 
douăzeci şi şase. Auzeam cum vuietul mulţimii se apropie, ca un 
val pe punctul de a se sparge de stânci. Coloana prezidenţială 
trecuse de intersecțiile dintre Main şi Ervay, Main şi Akard, Main 
şi Field. In două minute - trei, cel mult - va ajunge pe Houston 
Street, va face la dreapta şi va trece pe lângă vechiul tribunal al 
Dallasului cu douăzeci şi cinci de kilometri la oră. Din momentul 
acela, preşedintele va fi o ţintă sigură. Văzuţi prin luneta ataşată 
carabinei Mannlicher-Carcano, soţii Kennedy şi Connaly probabil 
că păreau la fel de mari ca actorii de pe ecranul de la 
cinematograful în aer liber din Lisbon Falls. Dar Lee va mai 
aştepta puţin. Nu avea nicio intenţie să se sinucidă; voia să 
scape cu viaţă şi liber. Dacă va trage prea devreme, agenţii de 
securitate aflaţi în maşina din fruntea coloanei, ar vedea fulgerul 
împuşcăturii şi ar deschide focul asupra lui. 

Va aştepta până când maşina agenţilor şi limuzina 
preşedintelui vor face la stânga pe Elm. Nu era doar un lunetist; 
era un ticălos care trage pe la spate. 

Mai aveam încă trei minute. 

Sau poate doar două şi jumătate. 

Am atacat treptele dintre etajele doi şi trei, ignorând complet 
durerea din genunchi, forţându-mă să înaintez, ca un maratonist 
aproape de sfârşitul cursei foarte lungi. Ceea ce, fireşte, chiar 


676 


eram. 

De sub noi, l-am auzit pe Bonnie Ray strigând ceva care 
conţinea expresiile nebunu' ăla şi zice că Leela o să-l împuşte. 

Pe la mijlocul drumului spre etajul a treilea, am simţit cum 
Sadie mă bate pe spate, ca un jocheu care îşi îndeamnă calul să 
alerge mai repede, dar a rămas repede în urmă. Am auzit-o cum 
gâfâie şi mi-am spus prea multe țigări, draga mea. Nu mă mai 
durea genunchiul; durerea fusese pentru moment acoperită de 
un val de adrenalină. Imi ţineam piciorul stâng cât de ţeapăn 
puteam, lăsând cârja să-şi facă treaba. 

Am cotit pe palier. Am început să urc spre etajul al patrulea. 
Acum gâfâiam şi eu, iar treptele păreau tot mai abrupte. Ca un 
munte. Patul cârjei  cerşetorului era lipicios din cauza 
transpiraţiei. Capul îmi zvâcnea; urechile îmi ţiuiau împreună cu 
uralele mulţimii de pe stradă. Am deschis larg ochiul imaginaţiei 
şi am văzut cum se apropie coloana prezidenţială: mai întâi 
maşina de protecţie, apoi limuzina flancată de motociclete 
Harley-Davidson ale Departamentului de Poliţie din Dallas, 
conduse de poliţişti cu ochelari de soare şi căşti albe prinse cu 
curele pe sub bărbie. 

Alt cot. Cârja alunecă, apoi îşi revine. Urc iarăşi. Bufniturile 
cârjei. Mirosul dulce al rumeguşului de la reparaţiile făcute la 
etajul al şaselea: muncitorii înlocuiesc şipcile parchetului. Dar nu 
şi pe partea unde stă Lee. Lee are colţul de sud-est numai pentru 
el. 

Am ajuns pe palierul de la etajul cinci şi am ocolit balustrada 
o ultimă dată, cu gura căscată ca să înghită cât mai mult aer, cu 
cămaşa transformată într-o cârpă îmbibată de transpiraţie şi 
lipită de pieptul care se zbuciuma să respire. Stropi de sudoare 
mi-au intrat în ochi, înţepându-mă şi am clipit des ca să-i 
îndepărtez. 

Treptele de la etajul şase erau blocate de trei cutii cu cărţi pe 
care scria HĂRŢI RUTIERE şi CĂRŢI DE CITIRE PENTRU CLASELE A 
4-A ŞI A 5-A. M-am proptit pe piciorul drept şi am izbit vârful 
cârjei într-una din ele, împingând-o cât acolo. O auzeam pe Sadie 
în spate. Ajunsese între etajele patru şi cinci. Deci se părea că 
avusesem dreptate să păstrez arma, deşi cine şi-ar fi dat seama? 
Dar judecând după propria mea experienţă, alergi mai repede 
atunci când ştii că ai fost însărcinat cu responsabilitatea 
fundamentală de a schimba viitorul. 

M-am strecurat prin breşa pe care reuşisem s-o fac între cutii. 


677 


Dar pentru asta a trebuit să-mi las o secundă toată greutatea pe 
piciorul stâng. Care a scos un urlet cumplit de durere. Am gemut 
şi m-am prins repede de balustradă ca să nu mă prăbuşesc în jos 
pe trepte. M-am uitat la ceas. Douăsprezece şi douăzeci şi opt. 
Dar dacă mergea în urmă? Mulțimea ovaţiona. 

- Jake... grăbeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu... 

Sadie, tot între patru şi cinci. 

Am urcat ultimele trepte, iar vuietul mulţimii a început să se 
topească într-o tăcere deplină. Când am ajuns sus, nu mai 
auzeam decât hârâitul respirației mele şi loviturile fierbinţi de 
ciocan ale inimii mele suprasolicitate. 


14 


Etajul al şaselea al Texas Book School Depository era o zonă 
rectangulară întunecată, din loc în loc cu stive de cutii de cărţi, 
ca nişte insule. Luminile ardeau acolo unde se înlocuia parchetul. 
Erau însă stinse în partea unde Lee Harvey Oswald avea de gând 
să intre în istorie în mai puţin de o sută de secunde. Şapte 
ferestre dădeau spre Elm Street, cele cinci din mijloc mari şi 
semicirculare, cele două din margini dreptunghiulare. Era 
întuneric lângă casa scării, dar înspre stradă, etajul era învăluit 
într-o lumină difuză. Datorită prafului de rumeguş, razele de 
soare care intrau oblic pe ferestrele de aici păreau pline de 
substanţă. Insă erau blocate în colţul de sud-est de o baricadă 
din cutii de carton. Cuibul lunetistului se întindea pe diagonală 
de la nord-vest la sud-est. 

In spatele baricadei, la fereastră, în plină lumină a soarelui, 
stătea un bărbat cu o puşcă. Cu umerii încovoiaţi, uitându-se 
atent afară. Fereastra era deschisă. O adiere blândă îi ciufulea 
părul şi îi răvăşea gulerul cămăşii. A început să ridice arma. 

Am alergat spre el, mai mult târându-mi picioarele, făcând 
slalom printre grămezile de cutii, cu mâna în buzunar după 
pistol. 

- Lee! am strigat. Opreşte-te, nemernicule! 

A întors capul şi s-a uitat la mine, cu ochii mari de uimire, cu 
gura căscată. O clipă, nu era nimeni altcineva decât Lee - omul 
care râsese şi se jucase cu Junie în baie, care îşi îmbrăţişa uneori 
soţia şi o săruta pe chipul ridicat spre el - apoi, buzele subţiri s- 
au strâmbat într-un rânjet care i-a dezvelit dinţii de sus. Şi când 
s-a întâmplat asta, s-a transformat în ceva monstruos. Poate nu 


678 


crezi, dar îţi jur că aşa a fost. A încetat să mai fie om şi a devenit 
fantoma demonică ce va bântui America de acum înainte, 
pervertindu-i puterea şi distrugându-i toate bunele intenţii. 

Dacă îl lăsam. 

Peste noi a năvălit iarăşi vuietul mulţimii, zgomotul asurzitor 
făcut de mii de oameni care aplaudau şi ovaţionau şi strigau cât 
îi ţineau puterile. l-am auzit şi i-a auzit şi Lee. Ştia ce înseamnă: 
acum ori niciodată. S-a întors la fereastră şi şi-a proptit patul 
puştii în umăr. 

Eu aveam pistolul, acelaşi cu care îl împuşcasem pe Frank 
Dunning. Nu doar asemănător, în clipa aceea era acelaşi pistol. 
Aşa am crezut atunci şi aşa cred şi acum. Percutorul s-a agăţat în 
căptuşeala hainei, dar am smuls arma cu putere, sfâşiind 
materialul. 

Am tras. Doar că prea sus, sfărâmând cadrul ferestrei din care 
au explodat aşchiile, însă atât a fost de ajuns pentru salvarea 
vieţii lui John Kennedy. Căci Oswald a tresărit puternic atunci 
când a auzit focul tras de mine, iar glonţul de 200 de grame din 
carabina lui Mannlicher-Carcano nu şi-a nimerit ţinta, spărgâna, 
în schimb, un geam al tribunalului. 

De jos se auzeau ţipete uluite. Lee s-a întors iarăşi spre mine, 
cu chipul transformat într-o mască a furiei, a urii şi a dezamăgirii. 
A ridicat din nou puşca, însă, de data aceasta, nu va mai ţinti la 
preşedintele Statelor Unite. A armat carabina - clic-clac - iar eu 
am tras din nou. Şi am ratat din nou, chiar dacă mă aflam la mai 
puţin de doisprezece metri distanţă de el. Am văzut cum cămaşa 
i se mişcă, dar atâta tot. 

Cârja mi s-a lovit de o stivă de cutii, mi-am pierdut echilibrul, 
am lovit aerul cu mâna în care ţineam pistolul, încercând să mi-l 
recapăt, dar nici vorbă de aşa ceva. O fracțiune de secundă mi- 
am amintit cum Sadie căzuse la propriu în braţele mele în ziua 
când ne-am cunoscut. Şi am ştiut ce urma să se întâmple. Istoria 
nu se repetă, ci se armonizează, şi de obicei răsună cu muzica 
diavolului. Acum eu m-am împiedicat, iar asta a schimbat absolut 
totul. 

- Jos, Sadie! am urlat, dar vorbele mi s-au pierdut în lătratul 
puştii lui Oswald. 

Am auzit glonţul trecând pe lângă mine. Am auzit-o pe Sadie 
ţipând. 

Apoi au fost şi alte focuri de armă. De afară. Limuzina 
preşedintelui demarase în trombă şi se îndrepta spre Triple 


679 


Underpass cu viteză ameţitoare. Cele două cupluri dinăuntru se 
lăsaseră pe vine şi se ţineau unii de alţii. Dar maşina cu agenţii 
de securitate rămăsese la capătul străzii Elm, în apropiere de 
Dealey Piaza. Poliţiştii de pe motociclete se opriseră în mijlocul 
străzii, asaltaţi de cel puţin patruzeci de oameni care le arătau 
fereastra de la etajul şase, unde se vedea limpede un bărbat 
slăbuţ cu cămaşă albastră. 

Am auzit un ropot, ca cel făcut de grindină în noroi. Erau 
gloanţele care nu nimeriseră fereastra şi se loviseră de 
cărămizile de deasupra sau din lateral. Dar majoritatea şi-au 
atins ţinta. Am văzut cum cămaşa lui Lee se umflă de parcă ar fi 
suflat vântul pe dinăuntrul ei - vânt roşu, care-i găurea pânza: 
deasupra sfârcului drept, în dreptul sternului, în zona buricului. Al 
patrulea glonţ i-a lovit gâtul. Sub impactul loviturilor, începuse să 
danseze ca o marionetă în lumina ceţoasă, plină cu praf de 
rumeguş, dar rânjetul acela hidos nu i s-a şters nicio secundă de 
pe chip. Crede-mă când îţi spun că acum, la final, nu mai era om; 
era altceva. Acel ceva care intră în noi atunci când ascultăm de 
comenzile îngerilor noştri întunecaţi. 

Un glonţ a lovit lampa din tavan, a spart becul şi i-a imprimat 
mişcare de scrânciob. Apoi un alt glonţ i-a despicat fruntea, 
exact la fel cum glonţul lui Lee despicase fruntea lui Kennedy în 
lumea din care vin eu. S-a prăbuşit peste baricada de cutii, 
împrăştiindu-le în toate părţile. 

Strigăte de jos. Cineva care răcnea: 

- A căzut, l-am văzut când a căzut! 

Paşi care aleargă, urcă treptele. Am împins pistolul spre trupul 
lui Lee. Am avut măcar atâta prezenţă de spirit cât să-mi dau 
seama că, dacă aş fi fost găsit cu o armă în mână aş fi fost bătut 
zdravăn, dacă nu chiar omorât de oamenii care urcau acum pe 
scară. Am vrut să mă ridic, dar genunchiul n-a mai vrut să mă 
ţină. Mai bine. Poate că nu puteau să mă vadă din Elm Street, 
dar dacă m-ar fi văzut, ar fi tras şi în mine. Aşa că m-am târât 
spre locul unde zăcea Sadie, sprijinindu-mă în mâini şi trăgându- 
mi piciorul stâng ca pe o ancoră. 

Partea din faţă a bluzei era îmbibată cu sânge, dar am reuşit 
să văd rana. Exact în mijlocul pieptului, deasupra sânilor. Din 
gură îi curgea sânge. Se îneca. Mi-am trecut mâinile pe sub ea şi 
am ridicat-o. Nu şi-a luat nicio clipă ochii de la mine. li străluceau 
în semiîntunericul ceţos. 

- Jake, a şoptit răguşit. 


680 


- Nu, iubito, nu vorbi. 

Nu m-a luat în seamă - dar când o făcuse vreodată? 

- Jake, preşedintele! 

- E bine. 

De fapt, nu văzusem că e teafăr, dar l-am văzut pe Lee 
tresărind tocmai atunci când a tras asupra lui, iar asta era 
suficient pentru mine. Şi indiferent cum ar fi stat lucrurile, tot i-aş 
fi spus lui Sadie că e bine. 

A închis ochii, apoi i-a deschis la loc. Paşii se auzeau acum de 
foarte aproape, la etajul cinci şi pornind pe ultimul rând de trepte 
spre etajul şase. De jos se auzeau ţipetele de spaimă şi tulburare 
ale mulţimii. 

- Jake? 

- Ce e, iubito? 

Mi-a surâs: 

- Cum am mai dansat! 

Când au ajuns Bonnie Ray şi ceilalţi, stăteam cu ea în braţe 
pe jos. Au trecut în goană nebună pe lângă mine. Nu ştiu câţi 
erau. Poate patru. Sau opt. Sau doisprezece. Nu m-am uitat la ei. 
O ţineam în braţe, cu capul lipit de pieptul meu şi o legănam. 
Moartă. Sadie a mea. In cele din urmă, tot căzuse în maşinăria 
criminală a trecutului. 

N-am fost niciodată ceea ce se cheamă un plângăcios, dar nu 
crezi că bărbatul care a pierdut femeia pe care o iubeşte ar 
trebui să plângă? Aşa ar fi normal. Doar că eu nu am plâns. 

Pentru că ştiam ce trebuie să fac. 


681 


Partea a Vl-a 
Omul cu biletul verde 


pr | 
aer Daily Neus EXTRA 


IF ESGIPE UNII 
FIRST LADY ALSO 04! S 
S amr, j 


Capitolul 29 


1 


Nu pot spune că am fost arestat, ci am fost reținut şi dus la 
secție cu o maşină de poliție. Pe ultima parte a drumului, o 
mulțime de oameni - unii dintre ei reporteri, majoritatea oameni 
obişnuiţi - au bătut în geamurile maşinii şi s-au uitat înăuntru. Ca 
de foarte departe mă întrebam dacă aveam să fiu scos cu forţa 
din maşină şi linşat pentru că încercasem să-l împuşc pe 
preşedinte. Ce mă interesa cel mai mult era cămaşa mea plină 
de sânge. Voiam să mi-o scot; dar voiam şi să o port pentru 
totdeauna. Era sângele lui Sadie. 

Niciunul dintre cei doi poliţişti din faţă nu m-a întrebat absolut 
nimic. Bănuiesc că aşa li se spusese. Şi chiar dacă mi-ar fi pus 
vreo întrebare, nu le-aş fi răspuns. Mă gândeam. Puteam să mă 
gândesc pentru că simţeam iarăşi cum mă învăluie frigul. M-am 
îmbrăcat în el ca într-o armură. Puteam să rezolv asta. Voi 
rezolva asta. Dar mai întâi trebuia să port nişte discuţii. 


2 


M-au dus într-o cameră albă ca zăpada. Doar cu o masă şi trei 
scaune tari. M-am aşezat pe unul. Afară sunau telefoanele şi un 
telex clincănea. Oamenii se fâţâiau de colo-colo vorbind tare, 
strigând uneori, râzând alteori. Râsetele lor aveau accente 
isterice. Aşa râd cei care ştiu că au scăpat ca prin urechile acului 
dintr-un dezastru. Că au fentat glonţul, ca să zic aşa. Poate la fel 
a râs şi Edwin Walker în noaptea de zece aprilie când dădea 
interviuri şi-şi scutura cioburile din păr. 

Aceiaşi poliţişti care mă aduseseră de la Book Depository m- 
au perchiziţionat şi mi-au luat lucrurile. l-am întrebat dacă îmi 
pot lăsa cele două plicuri cu prafuri pentru durerile de cap. Cei 
doi s-au consultat între ei, apoi le-au desfăcut şi au turnat 
prafurile pe masa scrijelită cu iniţiale şi arsă cu mucuri de ţigări. 
Unul dintre ei şi-a înmuiat un deget în gură, a gustat praful şi a 
fost de acord. 

- Vrei şi apă? 

- Nu. 

Am luat praful în căuşul palmei şi mi l-am turnat în gură. Era 


683 


amar. Dar nu mă deranja asta. 

Unul dintre poliţişti a ieşit. Celălalt mi-a cerut cămaşa 
însângerată, pe care mi-am scos-o şi i-am dat-o cu multă părere 
de rău. Apoi i-am spus: 

- Ştiu că e probă, dar poartă-te cu respect cu ea. Sângele vine 
de la femeia pe care am iubit-o. Poate că asta nu înseamnă nimic 
pentru tine, dar femeia asta m-a ajutat să opresc asasinarea 
preşedintelui Kennedy, şi asta ar trebui să însemne ceva. 

- Vrem doar să aflăm grupa de sânge. 

- Bine. Dar s-o treci pe chitanţa cu obiectele mele personale. 
O vreau înapoi. 

- Sigur. 

Celălalt poliţist s-a întors cu o flanelă de corp albă. Semăna cu 
cea purtată de Oswald - pe care ar fi purtat-o în timpul meu - în 
fotografiile judiciare făcute imediat după arestarea lui la Texas 
Theatre. 


3 


Am intrat în camera de interogatoriu la ora unu şi douăzeci. 
Cam o oră mai târziu (nu pot spune cu exactitate, pentru că nu 
era niciun ceas acolo, iar Timexul meu cel nou îmi fusese luat 
împreună cu toate celelalte lucruri), aceiaşi doi poliţişti mi-au 
adus un vizitator. De fapt, o veche cunoştinţă: doctorul Malcolm 
Perry, cărând după el o geantă medicală uriaşă din piele neagră. 
L-am privit cu uimire moderată. Venise să mă vadă la secţia de 
poliţie pentru că nu trebuia să fie la spitalul Parkland, unde să 
culeagă bucățele de glonţ şi fragmente de os din creierul lui John 
Kennedy. Fluviul istoriei începuse deja să curgă pe vadul cel nou. 

- Bună, doctore. 

A dat din cap: 

- Domnule Amberson. 

Ultima oară când ne întâlniserăm îmi spusese George. Şi, 
dacă m-aş fi îndoit câtuşi de puţin că eram suspect, atitudinea lui 
mi-ar fi confirmat bănuielile. Dar nu mă îndoiam. Mi se mai 
întâmplase asta şi ştiam ce urmează. Probabil că Bonnie Ray 
Williams le spusese deja ce ştia. 

- inţeleg că te-ai lovit la genunchi. 

- Da, din păcate. 

- Să ne uităm. 

A încercat să-mi ridice cracul pantalonului, dar nu a putut. 


684 


încheietura era mult prea umflată. Când a scos din geantă un 
foarfece, ambii poliţişti au făcut un pas înainte cu armele scoase 
din toc. Le-au ţinut cu ţeava în jos, cu degetele lângă trăgaci. 
Doctorul Perry i-a privit uşor mirat, apoi mi-a tăiat pantalonul pe 
la cusătură. S-a uitat, a pipăit, mi-a scos lichid cu un ac 
hipodermic. Mi-am încleştat maxilarele şi am aşteptat să se 
termine. Apoi a scotocit în geantă şi a scos un bandaj elastic şi 
mi-a bandajat strâns genunchiul. Parcă m-am simţit mai bine. 

- Pot să-ţi dau ceva pentru durere, dacă domnii ofiţeri nu au 
ceva împotrivă. 

Ei nu aveau nimic împotrivă, dar eu aveam. Mă aştepta cea 
mai importantă oră din viaţa mea - şi din viaţa lui Sadie. Nu 
voiam să am minţile îngălate de la analgezice atunci când va 
veni. 

- Ai nişte prafuri Goody pentru dureri de cap? 

Perry a strâmbat din nas de parcă simţise un miros urât. 

-Am aspirină Bayer şi Empirin. Empirinul e puţin mai 
puternic. 

- Atunci dă-mi din ăsta. Doctore Perry? 

Şi-a ridicat ochii spre mine. 

- Sadie şi cu mine nu am făcut nimic rău. Ea şi-a dat viaţa 
pentru ţară... 

lar eu mi-aş fi dat viaţa ca s-o salvez pe a ei. Dar n-am 
apucat. N 

- Dacă este adevărat, sunt primul care îţi mulţumeşte. In 
numele întregii ţări. 

- Preşedintele. Unde e acum? Ştii ceva? 

Doctorul Perry i-a întrebat pe poliţişti din ochi. S-au uitat unul 
la celălalt şi unul a răspuns: 

- A plecat la Austin, unde o să ţină un discurs la cină, exact 
aşa cum era programul. Nu ştiu dacă dă dovadă de curaj nebun 
sau dacă e doar nebun pur şi simplu. 

Poate, mi-am spus, o să se prăbuşească Air Force One, 
omorându-l şi pe Kennedy, şi pe toți ceilalți aflați la bord. Poate o 
să facă un infarct sau o să aibă un atac cerebral care o să-i fie 
fatal. Poate alt ucigaş de două parale o să-i despice capul cel 
frumos cu un glonț. Era posibil ca trecutul încăpățânat şi viclean 
să lucreze şi împotriva schimbărilor nu numai împotriva 
agentului care le provoacă? Nu ştiam. Şi nici nu-mi păsa prea 
mult. Imi făcusem treaba. Din momentul acela, ce urma să se 
întâmple cu Kennedy nu mai era în responsabilitatea mea. 


685 


- Am auzit la radio că Jackie nu e cu el, mi-a spus Perry cu 
glas scăzut. A trimis-o la ferma vicepreşedintelui din Johnson 
City. | se va alătura la sfârşitul săptămânii, aşa cum a fost 
stabilit. Dacă spui adevărul, George... 

- Cred că este suficient, doctore, a spus unul din poliţişti. 

Pentru mine era; redevenisem George pentru Mal Perry. 

Doctorul Perry, înzestrat cu doza obişnuită de aroganță 
profesională, l-a ignorat. 

- Dacă spui adevărul, îţi prevăd o călătorie la Washington în 
viitorul foarte apropiat. Şi foarte posibil o ceremonie de acordare 
a medaliei în Rose Garden. 

După ce a plecat, am rămas iarăşi singur. Dar nu tocmai; 
Sadie era cu mine. Cum am mai dansat, mi-a spus chiar înainte 
să plece din lumea aceasta. Dacă închideam ochii, o puteam 
vedea aliniată cu celelalte fete, scuturându-şi umerii şi dansând 
Madison. În amintirea aceasta a mea, Sadie râdea, părul îi flutura 
în jurul capului, iar chipul îi era perfect. Tehnicile din 2011 ale 
chirurgiei estetice ar fi reparat mare parte din stricăciunile pe 
care i le făcuse John Clayton, dar m-am gândit că exista o 
tehnică şi mai bună. În cazul în care aveam şansa să o folosesc. 


4 


Am fost lăsat să fierb în suc propriu încă două ore înainte ca 
uşa camerei de interogatoriu să se deschidă din nou. Au intrat 
doi bărbaţi. Unul cu mutră de baset sub o pălărie Stetson albă s- 
a prezentat ca fiind căpitanul Will Fritz de la Poliţia din Dallas. 
Avea o servietă - dar nu servieta mea, aşa că totul era în ordine. 

Celălalt avea maxilare proeminente, ten de beţiv şi păr negru 
scurt, care lucea de prea mult tonic. Avea ochii pătrunzători, 
iscoditori şi puţin îngrijoraţi. A scos o legitimaţie din buzunarul 
interior al hainei şi mi-a arătat-o. 

- James Hosty, domnule Amberson. FBI. 

Ai toate motivele să fii îngrijorat, i-am spus în gând. Tu aveai 
misiunea să-l supraveghezi pe Lee, nu este aşa, agent Hosty? 

Will Fritz a început: 

- Vrem să vă punem câteva întrebări, domnule Amberson. 

- Bine, am răspuns. Şi eu vreau să ies de aici. Oamenii care 
salvează viaţa preşedintelui Statelor Unite nu ar trebui să fie 
trataţi ca nişte criminali. 

- Uşurel, a intervenit agentul Hosty. Ţi-am trimis un medic, 


686 


nu? Şi nu orice medic, ci medicul tău personal. 
- Intrebaţi-mă, le-am spus. 
Şi m-am pregătit să dansez. 


5 


Fritz şi-a deschis servieta şi a scos o pungă din plastic cu o 
etichetă lipită pe ea. Inăuntru era pistolul meu calibrul .38. 

- Am găsit arma asta lângă baricada de cutii ridicată de 
Oswald, domnule Amberson. Credeţi că a fost pistolul lui? 

- Nu. Asta-i un Police Special. Este al meu. Lee a avut tot 
un .38, dar model Victory. Dacă nu îl avea asupra lui, probabil că 
îl veţi găsi acolo unde locuia. 

Fritz şi Hosty au schimbat priviri uluite, apoi s-au uitat iarăşi la 
mine. 

- Deci recunoşti că îl cunoşteai pe Oswald, a spus Fritz. 

- Da, dar nu foarte bine. Dacă aş fi ştiut unde stă, m-aş fi dus 
acolo peste el. 

- Intâmplător, a spus Hosty, a închiriat o cameră pe Beckley 
Street, unde s-a înregistrat sub numele de O.H. Lee. Se pare că 
mai avea şi un nume fals. Alek Hidell. Pentru corespondenţă. 

- Nevasta şi copilul nu erau cu el? l-am întrebat. 

Hosty a zâmbit larg. Fălcile i s-au întins cam o jumătate de 
kilometru în ambele direcţii. 

- Cine pune întrebările aici, domnule Amberson? 

- Amândoi, m-am înfuriat eu. Mi-am pus viaţa în primejdie ca 
să-l salvez pe preşedinte, iar logodnica mea şi-a sacrificat-o pe a 
ei, aşa că mi se pare că am tot dreptul să pun întrebări. 

Apoi am aşteptat să văd cât de dur aveau să-mi răspundă. 
Dacă erau duri pe bune, însemna că chiar credeau că fusesem 
amestecat în toată povestea. Dacă mă luau mai uşurel, însemna 
că nu cred, dar vor să fie siguri. 

Cu un deget bont Fritz a învârtit pe masă punga cu pistolul 
înăuntru. 

- O să-ţi spun cum s-ar fi putut să se petreacă lucrurile, 
domnule Amberson. Nu zic că așa a fost, dar e treaba dumitale 
să ne convingi de asta. 

- Bine. l-aţi anunţat pe părinţii lui Sadie? Locuiesc în 
Savannah. Ar trebui să-i anunţaţi şi pe Deacon Simmons şi pe 
Ellen Dockerty din Jodie. Erau ca nişte părinţi pentru ea. 

M-am gândit puţin la cele spuse. 


687 


- Pentru amândoi. Voiam să-l rog pe Deke să fie cavaler de 
onoare la nunta noastră. 

Fritz nu mi-a dat atenţie. 

- S-ar fi putut ca dumneata şi fata să fiţi mână în mână cu 
Oswald şi poate că la sfârşit te-a apucat frica. 

Bine cunoscuta teorie a conspirației. Nu ar trebui să lipsească 
din nicio casă. 

- Poate că ţi-ai dat seama în ultima clipă că eşti pe punctul de 
a-l împuşca pe cel mai puternic om din lume, a spus şi Hosty. A 
fost un moment în care ţi s-au limpezit minţile. Aşa că l-ai 
împiedicat. Dacă astfel au stat lucrurile judecătorii vor fi foarte 
indulgenti cu tine. 

Sigur. Indulgenţă exprimată prin patruzeci, poate chiar 
cincizeci de ani de macaroane cu brânză în închisoarea 
Leavenworth, în loc de moartea pe scaunul electric al statului 
Texas. À 

- Atunci de ce nu am fost împreună cu el, agent Hosty? In loc 
să bat cu pumnii în uşă ca să mi se dea drumul înăuntru? 

Hosty a ridicat din umeri. Tu să-mi spui. 

- Şi dacă puneam la cale un asasinat, ar fi trebuit ca tu să mă 
fi văzut cu el. Pentru că ştiu că îl supravegheai. 

M-am aplecat peste masă. 

- De ce nu l-ai oprit tu, Hosty? Asta era misiunea ta. 

S-a tras înapoi de parcă aş fi ridicat pumnul la el. Fălcile i se 
înroşiseră. 

Câteva clipe durerea mi s-a transformat într-un soi de plăcere 
duşmănoasă. 

- FBl-ul nu-l slăbea din ochi pentru că a fugit în Rusia, a fugit 
înapoi în Statele Unite, apoi a încercat să fugă în Cuba. Impărţea 
pliante pro-Castro la colţul străzii de luni de zile înainte de 
spectacolul horror de azi. 

- De unde ştii? a lătrat Hosty. 

- Pentru că mi-a spus el. Şi după aia? Vine la Dallas exact 
preşedintele care a încercat absolut orice ca să-i facă de 
petrecanie lui Castro. lar în clădirea unde lucrează, Lee are locuri 
în rândul întâi pentru parada motorizată. Ai ştiut toate astea şi 
nu ai făcut nimic. 

Fritz se holba consternat la Hosty. Şi sunt convins că Hosty 
regreta până şi faptul că polițistul se afla în încăpere, dar ce 
putea face? Era secţia lui Fritz. 

- Nu l-am considerat o ameninţare, a răspuns băţos Hosty. 


688 


- Ei bine, asta a fost cu siguranţă o greşeală. Ce scria în 
biletul pe care ţi l-a dat, Hosty? Ştiu că Lee te-a căutat la birou şi 
ţi-a lăsat un bilet când nu te-a găsit acolo, dar nu a vrut să-mi 
spună ce scria înăuntru. Mi-a aruncat zâmbetul ăla de du-te- 
dracului şi atât. Vorbim despre cel care a omorât-o pe femeia pe 
care o iubesc, aşa că mi se pare că am dreptul să ştiu. Ţi-a spus 
că are de gând să facă ceva ce va capta atenţia întregii lumi? 
Pun pariu că da. 

- N-a fost nimic de genul ăsta! 

- Atunci arată-mi biletul. Te provoc. 

- Orice comunicare din partea domnului Oswald este 
problema Biroului. 

- Nu cred că aí putea să mi-l arăţi. Pun pariu că e făcut scrum 
şi aruncat la veceu, aşa cum a ordonat domnul Hoover. 

Şi dacă nu era încă aşa, cu siguranţă că va fi curând. Scria în 
notițele lui Al. 

- Dacă eşti nevinovat, a spus Fritz, spune-ne de unde îl 
cunoşteai pe Oswald şi de ce aveai o armă asupra ta. 

- Şi de ce doamna avea un cuţit de bucătărie plin de sânge, a 
adăugat Hosty. 

La replica asta am văzut roşu în faţa ochilor. 

- Doamna avea sânge peste tot! am strigat la ei. Pe haine, pe 
pantofi, în geantă! Ticălosul a împuşcat-o în piept, sau n-aţi 
observat? 

Fritz: 

- Calmează-te, domnule Amberson. Nimeni nu te acuză de 
nimic. 

Şi în subtext: încă. 

Am inspirat adânc. 

- Aţi stat de vorbă cu doctorul Perry? Trebuie să fi discutat 
ceva cu el, că doar l-aţi trimis să mă examineze şi să-mi 
oblojească genunchiul. Ceea ce înseamnă că aţi aflat că am 
mâncat o bătaie soră cu moartea în august. Cel care a ordonat 
să fiu bătut - şi care a luat parte la acţiune - este un agent de 
pariuri pe nume Akiva Roth. Nu cred că a avut intenţia să mă 
rănească atât de tare, dar probabil că am făcut pe nebunul cu el 
şi l-am înfuriat. Nu pot să-mi aduc aminte. Din ziua aia nu-mi mai 
aduc aminte o grămadă de lucruri. 

- De ce nu ai depus plângere? 

- Pentru că am fost în comă, domnule detectiv Fritz. Şi nu mi- 
am mai amintit nimic atunci când am ieşit din ea. Când am 


689 


început să-mi aduc aminte - o parte din ce s-a întâmplat - mi-am 
amintit că Roth a spus că e în cârdăşie cu un agent din Tampa cu 
care colaborasem pe vremuri şi cu un mafiot pe care îl cheamă 
Carlos Marcello. Şi atunci mi s-a părut că e riscant să fiu văzut că 
merg la poliţie. 

- Adică vrei să zici că Departamentul de Poliţie din Dallas este 
corupt? 

Nu mi-am putut da seama dacă mânia lui Fritz era reală sau 
prefăcută, dar nici că mi-ar fi păsat. 

- Vreau să zic că mă uit la /ncoruptibilii şi ştiu că Mafia nu 
iubeşte delatorii. Mi-am cumpărat armă ca să mă apăr - aşa cum 
spune dreptul meu de cetăţean conform celui de-al Doilea 
Amendament - şi am ţinut-o mereu la mine. 

Am arătat spre punga cu proba. 

- Arma aia. 

- De unde ai cumpărat-o? a fost curios Hosty. 

- Nu-mi aduc aminte. 

- Amnezia asta e foarte convenabilă, nu? a remarcat Fritz. Ca 
o idee dintr-un serial, din The Secret Storm sau din As the World 
Turns. 

- Vorbiţi cu Perry, am repetat. Şi mai uitaţi-vă o dată la 
genunchiul meu. Mi l-am nenorocit la loc urcând şase etaje ca să 
salvez viaţa preşedintelui. Şi voi avea grijă să povestesc asta 
ziariştilor. Aşa cum le voi spune şi că recompensa pentru că mi- 
am făcut datoria de american a fost un interogatoriu într-o 
cămăruţă sufocantă, fără să primesc nici măcar un pahar cu apă. 

- Vrei apă? m-a întrebat imediat Fritz şi am înţeles că eram pe 
drumul cel bun, dar trebuia să am grijă să nu fac niciun pas 
greşit. 

Preşedintele scăpase de la moarte ca prin urechile acului. Cei 
doi bărbaţi din faţa mea - ca să nu-l mai pomenesc şi pe 
comandatul Poliţiei din Dallas, Jesse Curry - se vor afla sub 
presiune enormă ca să iasă la rampă cu un erou. Din moment ce 
Sadie era moartă, numai pe mine mă mai aveau. 

- Nu, am răspuns. Dar o Cola mi-ar prinde bine. 


6 


Pe când îmi aşteptam Cola, m-am gândit la vorbele lui Sadie: 
Lăsăm o mulțime de urme. Era adevărat. Dar poate aş reuşi să 
mă folosesc de asta. Doar în cazul în care un anumit şofer al 


690 


camionetei de remorcări auto de la o anumită staţie Esso din 
Forth Worth făcuse ce-i cerusem în biletul lăsat sub ştergătorul 
Chevroletului. 

Fritz şi-a aprins o ţigară şi a împins pachetul peste masă spre 
mine. Am clătinat din cap şi l-a luat înapoi. 

- Spune-ne de unde ÎI ştii. 

Le-am spus că l-am întâlnit pe Lee pe Mercedes Street şi că 
am făcut cunoştinţă. Că îi ascultam elucubraţiile sforăitoare 
despre relele Americii fascisto-imperialiste şi despre minunatul 
stat socialist pe cale de a se dezvolta în Cuba. Cuba reprezenta 
idealul, îmi spunea el. Rusia a intrat pe mâna unor birocraţi de 
nimic, motiv pentru care el o părăsise. In Cuba era Unchiul Fidel. 
Lee nu spunea direct că Unchiul Fidel calcă pe apă, dar sugera 
asta. 

- Mi-am dat seama că e nebun, dar îmi plăcea familia lui. 

Asta era adevărat. Imi plăcea familia lui, şi credeam că e 
nebun. 

- In fond, cum a ajuns un pedagog de profesie ca dumneata 
să locuiască în haznaua aia din Fort Worth? m-a întrebat Fritz. 

- Încercam să scriu un roman. Şi nu puteam să mă concentrez 
câtă vreme predam la şcoală. Mercedes Street e o groapă de 
gunoi, dar măcar e ieftină. Am crezut că lucrul la carte o să 
dureze cam un an aşa că trebuia să trag de bani. Şi când mă 
apucau bâzdâcii încercam să-mi închipui că locuiesc într-o 
mansardă pe malul stâng al Senei. 

- Când vorbeşti despre bani te referi şi la cei obţinuţi din 
pariuri? a spus Fritz. 

- Mă prevalez de Amendamentul Cinci, am răspuns eu. 

Will Fritz a izbucnit în râs. 

- Aşa deci, l-ai cunoscut pe Oswald şi te-ai împrietenit cu el, a 
continuat discuţia Hosty. 

-E un mod de a spune că m-am împrietenit. Nu te 
împrieteneşti cu nebunii. Cel puţin eu nu o fac. 

- Spune mai departe. 

- Lee şi-a luat familia şi s-a mutat de acolo; eu am rămas. 
Apoi într-o zi, din senin, am primit un telefon de la el. Mi-a zis că 
stătea cu Marina pe Elsbeth Street în Dallas. Mi-a mai zis că era 
un cartier mai bun, că apartamentele de închiriat sunt multe şi 
ieftine. Le-am povestit apoi lui Fritz şi Hosty că mă săturasem 
deja de Mercedes Street, aşa că am venit în Dallas, am luat 
prânzul cu Oswald la Woolworth's şi după aia am făcut o 


691 


plimbare prin zonă. Am închiriat apartamentul de la parter de la 
numărul 214 de pe West Neely Street, iar când s-a eliberat 
apartamentul de la etaj, l-am anunţat pe Lee. l-am întors 
serviciul, adică. 

- Soţiei lui nu-i plăcea pe Elsbeth Street. Casa de pe West 
Neely Street nu era departe şi era mult mai drăguță. Aşa că s-au 
mutat acolo. 

Habar nu aveam cât de bine aveau de gând să verifice 
povestea asta, cât de reală părea cronologia faptelor sau ce 
anume le-ar putea spune Marina. Insă nu mă interesa nimic din 
toate astea. Aveam nevoie de timp. Doar atât. lar o poveste 
măcar pe jumătate plauzibilă mi l-ar putea oferi, mai ales că 
agentul Hosty avea toate motivele să se poarte cu mănuşi cu 
mine. Căci, dacă aş fi spus ce ştiam despre relaţia lui cu Oswald, 
şi-ar fi putut petrece restul carierei în Fargo. _ 

- Apoi s-a întâmplat ceva ce mi-a atras atenţia. In aprilie, în 
ajun de Paşte. Stăteam la masa din bucătărie şi lucram la carte, 
când o maşină simandicoasă, cred că un Cadillac, a oprit în faţa 
casei şi din ea au coborât un bărbat şi o femeie. Bine îmbrăcaţi. 
Aduseseră un iepure din pluş pentru June. Ea e... 

- Ştim cine este June Oswald, mi-a tăiat-o Fritz. 

- S-au dus la etaj şi l-am auzit pe tipul ăsta - avea accent 
nemţesc şi o voce tunătoare - l-am auzit că zice „Lee, cum de nu 
l-ai nimerit?” 

Hosty s-a aplecat spre mine, cu ochii cât de mari se puteau 
face pe faţa lui buhăită. 

- Ce? 

- M-ai auzit. Aşa că m-am uitat în ziar şi ghici ce? Cu patru sau 
cinci zile înainte, cineva trăsese într-un general în retragere. Un 
extremist de dreapta. Exact genul de individ pe care nu-l putea 
suferi Lee. 

- Şi ce ai făcut? 

- Nimic. Ştiam că are un pistol - mi-l arătase într-o zi -, dar în 
ziar scria că tipul care a tras în Walker avusese o puşcă. In plus, 
pe atunci aveam grijă de prietena mea. M-aţi întrebat de ce avea 
un cuţit în geantă. Răspunsul e foarte simplu - era speriată. Şi ea 
a fost atacată, dar nu de domnul Roth. Ci de fostul ei soţ. A 
desfigurat-o. 

- Am văzut cicatricele, a spus Hosty. Ne pare rău pentru 
pierderea pe care ai suferit-o, Amberson. 

- Mulţumesc, am răspuns, gândind în acelaşi timp: nu arăţi că 


692 


ti-ar părea. Cuţitul pe care îl avea era acelaşi pe care fostul - 
John Clayton îl chema - l-a folosit când a tăiat-o. Il avea în 
permanenţă la ea. 

Mi-am adus aminte când a spus Pentru orice eventualitate. 
Mi-am adus aminte când a spus Aceasta e cea mai clară 
eventualitate dintre toate. 

Mi-am acoperit faţa cu mâinile. Au aşteptat. Le-am lăsat pe 
genunchi şi am continuat cu vocea fără intonaţie care amintea 
de detectivul Joe Friday. „Doar faptele, doamnă.” 

- Mi-am păstrat locuinţa de pe West Neely, dar vara mi-am 
petrecut-o în Jodie ca să pot avea grijă de Sadie. Am cam 
renunţat şi la ideea cu cartea şi mă gândeam să mă reangajez la 
liceul Denholm Consolidated. Şi am dat nas în nas cu Akiva Roth 
şi huidumele lor. Şi am ajuns şi eu în spital. Când m-au externat, 
m-au trimis la un complex de sănătate care se numeşte Eden 
Fallows. 

- ÎI ştiu, a intervenit Fritz. Cu asistenţă medicală la domiciliu. 

- Da, iar Sadie era asistenta-şefă. Am avut grijă de ea după ce 
soţul ei a rănit-o; a avut grijă de mine după ce Roth şi asociaţii 
lui m-am bătut de m-au rupt. Aşa se petrec lucrurile. Fac... nu 
ştiu cum să vă explic... un soi de armonie. 

- Lucrurile se petrec cu un rost, a rostit Hosty cu gravitate şi, 
preţ de o fracțiune de secundă, am simţit că-mi vine să mă reped 
la el peste masă şi să-i iau la pumni faţa roşie şi puhavă. 

Nu pentru că nu ar fi avut dreptate. După umila mea părere, 
lucrurile se petrec într-adevăr dintr-un anumit motiv, dar ne 
place nouă motivul acesta? Rareori. 

- Pe la sfârşitul lui octombrie, doctorul Perry mi-a permis să 
încep să conduc pe distanţe mici. 

Asta era o minciună sfruntată, dar poate că nu-l vor interoga 
pe Perry chiar atât de curând... ba chiar s-ar putea să nu-l 
interogheze deloc dacă se vor hotărî să investească în mine ca 
fiind autenticul erou american. 

- M-am dus marţi în Dallas ca să-mi vizitez fostul apartament 
de pe West Neely. Dintr-o toană. Voiam să văd dacă reuşesc să- 
mi amintesc ceva. 

Şi într-adevăr fusesem pe West Neely, dar ca să-mi recuperez 
arma de sub trepte. 

- După aceea, m-am hotărât să mănânc la Woolworth, ca pe 
vremuri. Şi pe cine credeţi că văd acolo, dacă nu pe Lee, care se 
îndopa cu peşte şi pâine de secară. M-am aşezat lângă el şi l-am 


693 


întrebat cum o mai duce şi atunci mi-a spus că FBl-ul îl hărţuieşte 
pe el şi pe soţia lui. Mi-a zis: „O să le dau o lecţie ticăloşilor 
ăstora ca să nu se mai pună cu mine, George. Uită-te la televizor 
vineri după prânz că s-ar putea să vezi ceva interesant.” 

- Dumnezeule mare, a exclamat Fritz. Ai făcut legătura cu 
vizita preşedintelui? 

- La început, nu. Nu l-am urmărit pe Kennedy atât de 
îndeaproape; sunt republican. 

Astea au fost două minciuni la preţ de una. 

- In plus, Lee a trecut direct la subiectul lui preferat. 

- Cuba, a ghicit Hosty. 

- Corect. Cuba şi viva Fidel. Nici măcar nu m-a întrebat de ce 
şchiopătez. Era complet absorbit în nebunelile lui, înţelegeţi? Dar 
aşa era Lee. l-am făcut cinste cu o bucată de plăcintă - e aşa de 
bună aia de la Woolworth şi ieftină, doar douăzeci şi cinci de 
cenți - şi l-am întrebat unde lucrează. Mi-a spus că la Book 
Depository pe Elm Street. Şi mi-a zis asta cu un rânjet larg, de 
parcă era cea mai bună afacere din lume să descarci camioane şi 
să muţi cutii de colo-colo. Vorbele lui îmi intrau pe o ureche şi îmi 
ieşeau pe cealaltă, am continuat eu, pentru că mă durea piciorul 
şi pentru că mă apucase una din migrenele mele. M-am întors la 
Eden Fallows şi am tras un pui de somn. Dar când m-am trezit, 
mi-am adus aminte de glumiţa tipului cu accent german când l-a 
întrebat cum de nu a nimerit. Am dat drumul la televizor şi toată 
lumea vorbea despre vizita preşedintelui. Şi atunci am început să 
mă îngrijorez. Am săpat prin ziarele din living şi am dat de ruta 
coloanei oficiale şi am văzut că trece chiar pe lângă Book 
Depository. 

- M-am perpelit toată ziua de miercuri. 

Acum se aplecaseră peste masă, sorbindu-mi fiecare cuvânt. 
Hosty lua notițe fără să se uite în carneţel. Mă întrebam dacă va 
fi în stare să le citească după aceea. 

- Ba îmi spuneam: Dar dacă o s-o facă. Ba: Nici vorbă, numai 
gura e de Lee. Ba una, ba alta, tot aşa am ţinut-o. leri dimineaţă 
am sunat-o pe Sadie, i-am spus toată povestea şi am întrebat-o 
ce părere are. Ea i-a dat telefon lui Deke - Deke Simmons, cel 
despre care am spus că-i ţine loc de tată - şi după aia m-a sunat 
înapoi. Mi-a spus că ar trebui să anunţ poliţia. 

Fritz a spus: 

- Nu vreau să te fac să suferi mai mult, fiule, dar dacă ai fi 
făcut asta, prietena ta ar mai fi în viaţă. 


694 


- Stai aşa. Nu ai auzit toată povestea. 

Şi desigur că nici eu nu o auzisem; o fabricam pe măsură ce 
vorbeam. 

- l-am spus şi ei, şi lui Deke că nu vreau nicio poliţie, pentru 
că, dacă Lee era nevinovat, chiar că ar fi fost terminat. Trebuie 
să înţelegeţi că tipul era vai de mama lui. Mercedes Street era o 
hazna, iar West Neely abia dacă arăta mai bine, dar pe mine nu 
mă deranja - sunt singur şi aveam cartea la care lucram. Şi ceva 
bani la bancă. Lee, pe de altă parte... avea o nevastă frumoasă şi 
două fetiţe, a doua fiind nou-născută, şi se străduia din toate 
puterile să le ofere un acoperiş deasupra capului. Nu era un om 
rău... 

Când am spus asta, am simţit nevoia să-mi pipăi nasul, să văd 
dacă nu cumva crescuse. 

- ... dar era un ratat de talie mondială, scuzaţi-mă că sunt 
atât de dur. Ideile lui trăsnite nu-i permiteau să rămână într-o 
slujbă mult timp. Obişnuia să-mi spună că, dacă îşi găsea ceva 
de lucru, FBl-ul avea grijă să şi-l piardă. Mi-a spus că aşa s-a 
întâmplat cu slujba lui de la imprimerie. 

- Prostii, m-a întrerupt Hosty. Băiatul dădea vina pe toată 
lumea pentru necazurile pe care el însuşi le făcea. Dar sunt de 
acord cu nişte lucruri pe care le-ai spus, Amberson. Era un ratat 
de talie mondială şi mi-a părut rău de soţia şi fetiţele lui. Chiar 
mi-a părut al naibii de rău. 

- Aşa zici? Bravo ţie. Oricum, acum avea o slujbă şi nu voiam 
să şi-o piardă din vina mea, dacă doar vorbea gura fără el... 
chestie la care se pricepea de minune. l-am spus lui Sadie că mă 
duc la Book Depository mâine - adică azi - ca să văd ce face. Mi- 
a spus că vrea să vină cu mine. l-am zis că nu, că dacă lui Lee 
chiar îi fila o lampă şi avea de gând să facă ceva rău, ea va fi în 
primejdie. 

- Ţi s-a părut că i-ar fi filat o lampă atunci când te-ai întâlnit 
cu el? m-a întrebat Fritz. 

- Nu, mi s-a părut foarte calm, dar aşa era mereu, i-am 
răspuns şi m-am aplecat către el. Vreau să mă asculţi acum 
foarte atent, domnule detectiv Fritz. Ştiam că Sadie vrea să vină 
cu mine indiferent ce i-aş spune eu. Mi-am dat seama după cum 
mi-a vorbit. Aşa că am plecat dracului de acolo. Am făcut-o ca s- 
o protejez. Pentru orice eventualitate. 

lar aceasta este cea mai clară eventualitate din toate, mi-a 
şoptit acea Sadie care se afla în capul meu. Şi care va continua 


695 


să trăiască acolo până când o voi vedea din nou în carne şi oase. 
Jur că aşa se va întâmpla, indiferent de ce o să fie. 

- M-am gândit să stau peste noapte la un hotel, dar toate 
erau arhipline. Atunci mi-am adus aminte de Mercedes Street. 
Predasem cheia de la numărul 2706, unde am stat eu, dar mai 
aveam cheia de la 2703, de vizavi, unde a stat Lee. Mi-a dat-o 
chiar el ca să-i ud florile. 

- Avea flori? s-a mirat Hosty. 

Dar eu nu-l scăpam din ochi pe Will Fritz. 

- Sadie s-a speriat când nu m-a mai găsit în Eden Fallows. S-a 
speriat şi Deke. Şi a sunat la poliţie. Nu doar o dată, ci de mai 
multe ori. Şi de fiecare dată, polițistul care i-a răspuns, i-a zis să 
termine cu tâmpeniile şi i-a închis în nas. Nu ştiu dacă s-a obosit 
cineva să înregistreze apelurile astea, dar Deke vă va putea 
confirma şi nu are niciun motiv să mintă. 

Acum Fritz se făcuse roşu ca focul. 

- Dacă ai şti câte ameninţări cu moartea am primit... 

- Sunt convins. Şi atâtea capete deştepte. Aşa că nu-mi spune 
că Sadie ar mai fi încă în viaţă dacă am fi anunţat poliţia. Nu-mi 
spune aşa ceva, bine? 

Nu a mai scos un cuvânt. 

- Cum te-a găsit? m-a întrebat Hosty. 

Aici nu mai trebuia să mint şi nu am făcut-o. Apoi m-au 
întrebat despre drumul de pe Mercedes Street din Fort Worth 
până la Book Depository în Dallas. Această parte a poveştii mele 
era cea mai riscantă. Nu că mi-aş fi făcut probleme în legătură cu 
cowboyul cu Studebaker; Sadie îl rănise, de acord, dar doar după 
ce el încercase să-i fure geanta. Maşina lui fusese oricum pe 
moarte şi aveam senzaţia că nici nu va raporta furtul. Bineînţeles 
că mai furasem şi altă maşină, dar, având în vedere urgenţa 
misiunii noastre, eram aproape convins că poliţia nu va face un 
caz din asta. Presa ar crucifica-o dacă ar face aşa ceva. Mă 
îngrijora însă Chevroletul roşu, cu eleroane ca sprâncenele de 
femeie. S-ar fi putut găsi explicaţii pentru valizele noastre din 
portbagaj; mai  petrecusem  weekenduri la Candlewood 
Bungalows şi înainte. Dar dacă s-ar fi uitat la caietul lui Al... nici 
măcar nu voiam să mă gândesc la una ca asta. 

La uşă s-a auzit o bătaie uşoară şi unul dintre poliţiştii care 
mă aduseseră la secţia de poliţie şi-a vârât capul înăuntru. La 
volanul maşinii şi apoi, când îmi cotrobăise prin lucruri împreună 
cu partenerul lui, mi se păruse dur şi periculos, ca poliţiştii cu 


696 


care am fost obişnuiţi din filme. Dar acum, văzându-l aşa de 
speriat şi cu ochii scoşi din orbite de emoție, mi-am dat seama 
că nu are mai mult de douăzeci şi trei de ani şi că încă se mai 
luptă cu acneea pubertăţii. In spatele lui, multe persoane - în 
uniformă sau nu - îşi întindeau gâturile ca să mă vadă mai bine. 
Fritz şi Hosty s-au întors iritaţi spre nepoftit. 

- Domnilor, îmi cer scuze că vă întrerup, dar domnul 
Amberson este căutat la telefon. 

Roşeaţa s-a urcat iar pe fălcile lui Hosty. 

- Tinere, aici are loc un interogatoriu. Nu-mi pasă nici dacă la 
telefon e preşedintele Statelor Unite ale Americii. 

Polițistul a înghiţit în sec. Se vedea cum mărul lui Adam îi urcă 
şi coboară ca o maimuţă pe băț. 

- Eee... domnilor, chiar este preşedintele Statelor Unite la 
telefon. 

Deci, până la urmă, s-a dovedit că le păsa. 


7 


M-au dus în biroul comandantului Curry. Fritz mă ţinea dintr-o 
parte, Hosty din cealaltă. Pentru că ei îmi susțineau greutatea, 
aproape că nu mai şchiopătam deloc. Pe coridor erau reporteri, 
camere TV şi reflectoare care ridicaseră temperatura la aproape 
patruzeci de grade. Indivizii aceştia - o treaptă peste paparazzi - 
nu ar fi avut ce să caute într-o secţie de poliţie în urma unei 
tentative de asasinat, dar nu eram absolut deloc mirat. Pe o altă 
axă a timpului, se buluciseră aici şi după arestarea lui Oswald şi 
nu îi dăduse nimeni afară. Din câte ştiam, nici măcar nu se 
gândise cineva la asta. 

Cu chipuri împietrite, Hosty şi Fritz îşi croiau vitejeşte drum 
prin mulţime. Eram toţi trei asaltaţi cu întrebări. Hosty a strigat: 

- Domnul Amberson va da o declaraţie la încheierea discuţiei 
cu autorităţile! 

- Când? l-a întrebat cineva la fel de tare. 

- Mâine, poimâine, poate săptămâna viitoare! 

Gemetele reporterilor l-au făcut pe Hosty să zâmbească. 

- Poate /una viitoare! Acum este aşteptat la telefon de 
preşedintele Kennedy, aşa că dați-vă la o parte! 

Şi s-au dat la o parte, clămpănind ca un stol de coţofene. 

Singurul dispozitiv de răcire a temperaturii din biroul 
comandantului Curry era ventilatorul de pe raft, dar chiar şi aerul 


697 


învârtit era o binecuvântare după camera pentru interogatoriu şi 
cuptorul cu microunde al presei. Un receptor mare şi negru era 
aşezat pe sugativa de pe birou. Alături se afla un dosar pe a 
cărui copertă era scris la maşină LEE H. OSWALD. Era subţire. 

Am luat receptorul: 

- Alo? 

Vocea nazală, cu accent de New England, de la celălalt capăt, 
mi-a trimis fiori pe şira spinării. Vocea bărbatului care acum ar fi 
zăcut pe o lespede de morgă dacă nu am fi fost eu şi cu Sadie. 

- Domnule Amberson? Jack Kennedy la telefon. Am... ăăă... 
am înţeles că soţia mea şi cu mine vă datorăm... ăăă... vieţile 
noastre. Am înţeles şi că aţi pierdut pe cineva foarte drag. 

Drag pronunţat daag, aşa cum fusesem obişnuit să-l aud. 

- Numele ei era Sadie Dunhill, domnule preşedinte. Oswald a 


împuşcat-o. 

-Imi pare foarte rău pentru...  ăăă... pierderea 
dumneavoastră, domnule Amberson. Pot să vă spun... ăăă... 
George? 

- Dacă doriţi. 


Gândind: Nu port această conversație. Este doar un vis. 

- Sunt convins că ţara ei îi va mulţumi... iar ţie îţi va oferi 
condoleanţe. Permite-mi... ăăă... să fiu primul care să-ţi prezint 
mulţumirile şi condoleanţele mele. 

- Vă mulţumesc, domnule preşedinte. 

Mi se pusese un nod în gât şi abia dacă mai puteam vorbi. l- 
am văzut ochii, atât de strălucitori, când se stingea în braţele 
mele, Jake, cum am mai dansat. Se sinchisesc, oare, preşedinţii 
de asemenea lucruri? Au idee, măcar, ce înseamnă ele? Poate 
doar cei mai buni. Poate acesta este motivul pentru care sunt în 
funcţie. 

- Mai... ăăă... mai este cineva care doreşte să îţi 
mulţumească, George. Soţia mea nu este acum aici, dar... ăăă... 
are de gând să-ţi telefoneze diseară. 

- Domnule preşedinte, nu ştiu unde voi fi diseară. 

- Te va găsi ea. E foarte... ăăă... hotărâtă atunci când vrea să 
mulţumească cuiva. Acum, spune-mi, George, cum te simţi? 

l-am zis că mă simt bine, ceea ce era o minciună. Mi-a promis 
că o să ne vedem la Casa Albă foarte curând, iar eu i-am 
mulţumit, dar nu credeam că va avea loc vreodată o vizită de-a 
mea la Casa Albă. In tot timpul acestei conversații fantastice, 
când ventilatorul îmi răcorea chipul transpirat, iar uşa vitrată 


698 


strălucea în lumina supranaturală a reflectoarelor camerelor de 
filmat de pe coridor, trei cuvinte îmi răsunau în minte: 
Sunt în siguranţă. Sunt în siguranţă. Sunt în siguranță. 
Preşedintele Statelor Unite sunase din Austin ca să-mi 
mulţumească pentru că i-am salvat viaţa, iar eu eram în 
siguranţă. Puteam să fac ceea ce trebuia. 


8 


La cinci minute după încheierea discuţiei mele suprarealiste 
cu John Fitzgerald Kennedy, Hosty şi Fritz m-au scos pe scările 
din spate în garajul unde Oswald ar fi fost împuşcat de Jack Ruby. 
Atunci fusese plin cu oamenii care aşteptau să urmărească 
transferul asasinului la închisoarea districtuală. Acum era pustiu 
şi nu se auzea decât sunetul paşilor noştri. Paznicii mei m-au dus 
cu maşina la hotelul Adolphus şi nu m-a surprins absolut deloc să 
mă pomenesc în aceeaşi cameră pe care o ocupasem când 
venisem pentru prima dată în Dallas. Roata se învârteşte, se 
spune, şi cu toate că niciodată nu am fost în stare să înţeleg cine 
anume sunt acei înţelepţi care „spun” asta, trebuie să 
mărturisesc că au dreptate atunci când vine vorba despre 
călătoria în timp. 

Fritz m-a informat că poliţiştii de la uşă şi cei din holul de la 
parter erau postați acolo doar pentru a-mi asigura protecţia şi 
pentru a ţine presa la distanţă. (Mda, sigur.) Apoi mi-a strâns 
mâna. Mi-a strâns mâna şi agentul Hosty şi mi-a strecurat o 
bucăţică de hârtie împăturită. 

- Odihneşte-te, mi-a spus. O meriţi. 

După ce au plecat, am despăturit hârtia. Era o pagină din 
carneţelul lui. Mâzgălise pe ea trei propoziţii, probabil în timpul 
convorbirii mele cu „Jack” Kennedy. 

Telefonul e ascultat. Vin diseară la 9. Arde biletul şi aruncă-l la 
WC. 

L-am ars, aşa cum Sadie îl arsese pe al meu, apoi am 
deşurubat receptorul telefonului. lnăuntru, printre cabluri, era un 
cilindru micuţ, albastru, nu mai mare decât o baterie AA. M-am 
amuzat să văd că pe el scria ceva în japoneză şi m-am gândit la 
amicul meu, Silent Mike. 

L-am deşurubat, l-am pus în buzunar, am asamblat la loc 
receptorul şi am format zero. Telefonista de la celălalt capăt a 
făcut o pauză lungă atunci când mi-a auzit numele. Tocmai 


699 


voiam să închid şi să formez din nou, când a început să plângă şi 
să se bâlbâie spunându-mi cât de recunoscătoare îmi este pentru 
că îl salvasem pe preşedinte. Dacă îmi poate fi de folos cu ceva, 
a zis, dacă îmi poate fi de folos oricine din personalul hotelului, 
nu trebuia decât să le spun, numele ei era Marie şi ar face orice 
ca să-mi dovedească recunoştinţa. 

- Ai putea începe prin a-mi face o legătură cu Jodie, i-am spus 
şi i-am dat numărul lui Deke. 

Telefonul a uruit de două ori şi Deke a răspuns. Avea vocea 
răguşită şi îngroşată, ca şi cum viroza i se agravase. 

- Dacă eşti tot un blestemat de reporter... 

- Nu sunt reporter, Deke. Sunt George. 

Am făcut o pauză mică, şi apoi: 

- Jake. 

- O, Jake, a spus cu tristeţe şi a început să plângă. 

Am aşteptat, strângând receptorul atât de tare, că începuse 
să mă doară mâna. Imi zvâcneau tâmplele. Ziua era pe sfârşite, 
dar lumina care pătrundea prin ferestre era încă destul de 
puternică. Din depărtare am auzit un bubuit de tunet. In cele din 
urmă, m-a întrebat: 

- Eşti bine? 

- Da. Dar Sadie... 

- Ştiu. Au dat la ştiri. Am auzit când mă duceam la Fort Worth. 

Deci femeia cu căruciorul şi şoferul camionului de tractare de 
la staţia Esso făcuseră ce îi rugasem. Slavă Domnului. Nu că mi 
s-ar mai fi părut important acum, când îl ascultam pe bătrânul 
acesta distrus încercând să-şi stăpânească lacrimile. 

- Deke, crezi că eu sunt de vină? Te-aş înţelege. 

- Nu, a spus în cele din urmă. Nici Ellie nu crede că tu eşti de 
vină. Când Sadie îşi punea ceva în minte, nu se lăsa până nu 
ducea la capăt ce şi-a propus să facă. Şi dacă te-a găsit pe 
Mercedes Street din Fort Worth, eu sunt cel care am trimis-o 
acolo. 

- Acolo m-a găsit. 

- Lepădătura aia a împuşcat-o? La ştiri aşa zic. 

- Da. A vrut să mă împugşte pe mine, dar din cauza piciorului 
meu bolnav... M-am împiedicat de o cutie şi am căzut. Era chiar 
în spatele meu. 

- lisuse, a exclamat, cu voce mai puternică. Dar a murit 
făcând ce trebuie. La asta am să mă gândesc. La asta trebuie să 
te gândeşti şi tu. 


700 


- N-aş fi ajuns niciodată acolo dacă n-ar fi fost ea. Dacă ai fi 
putut s-o vezi... cât de hotărâtă era... cât de curajoasă... 

- lisuse, a repetat Deke cu un oftat. Suna foarte, foarte bătrân 
acum. A fost adevărat. Tot ce ai spus. Tot ce a spus ea despre 
tine. Chiar vii din viitor, nu-i aşa? 

Ce mult m-am bucurat că microfonul era în buzunarul meu. 
Nu prea credeam că avuseseră timpul necesar să planteze 
dispozitive de ascultare în cameră, dar tot mi-am făcut mâinile 
căuş la gură şi mi-am coborât glasul. 

- Să nu spui nimic despre povestea asta nici poliţiei, nici 
reporterilor. 

- Doamne, Dumnezeule, nici vorbă! 

Părea indignat doar de ideea în sine. 

- N-ai mai apuca în veci să vezi lumina zilei! 

- Ne-ai luat bagajele din portbagajul Chevroletului? Chiar 
după ce... 

- Sigur. Am ştiut că e ceva important, pentru că imediat ce 
am auzit ştirile, mi-am dat seama că eşti suspect. 

- Cred că o să fiu în regulă, am spus, dar te rog să umbli în 
servieta mea şi... ai un crematoriu? 

- Da, în spatele garajului. 

- In servietă e un caiet albastru. Arde-l în crematoriu. Faci 
asta pentru mine? Şi pentru Sadie. Amândoi ne bazăm pe tine. 

- Da. Aşa am să fac. Jake, îmi pare rău pentru pierderea ta. 

- Şi mie pentru a ta. Ata şi a duduii Ellie. 

- Nu-i corect! a izbucnit el. Nu-mi pasă că e vorba de 
preşedinte, nu-i corect! 

- Nu, i-am răspuns. Nu este. Dar Deke... n-a fost vorba doar 
despre preşedinte. E vorba despre toate lucrurile rele care s-ar fi 
întâmplat dacă el ar fi murit. 

- Cred că trebuie să te cred pe cuvânt. Dar mi-e greu. 

- Ştiu. 

Vor ţine o adunare comemorativă pentru Sadie la liceu, aşa 
cum au ţinut pentru Duduia Mimi? Bineînţeles. Posturile de 
televiziune vor trimite echipe de transmisie şi nu va mai exista 
niciun ochi neînlăcrimat în America. Dar când se vor fi terminat 
toate, Sadie tot moartă va fi. 

Doar dacă nu făceam eu ceva. Asta ar însemna să trec iarăşi 
prin toate, dar aş face-o pentru Sadie. Chiar dacă la petrecere 
mi-ar arunca o privire şi şi-ar spune că sunt prea bătrân pentru 
ea (deşi m-aş da peste cap ca s-o fac să se răzgândească). Dar 


701 


acum exista şi un avantaj: ştiam că Lee acţionase singur, aşa că 
nu va mai trebui să aştept multă vreme până să-l expediez pe 
lumea cealaltă. 

- Jake? Mai eşti la telefon? 

- Da. Şi ţine minte să-mi spui George când vorbeşti despre 
mine, da? 

- Fii fără grijă. Oi fi eu bătrân, dar mintea încă îmi 
funcţionează. Am să te mai văd? 

Nu dacă agentul Hosty îmi va spune ce vreau să aud, mi-am 
spus. 

- Dacă nu ne vom mai vedea înseamnă că totul s-a sfârşit cu 
bine. 

- In regulă. Jake... George... a spus... a spus ceva la sfârşit? 

Nu aveam de gând să-i spun care fuseseră ultimele cuvinte 
ale lui Sadie. Asta era ceva personal, dar îi puteam oferi ceva. Şi 
el îi va spune lui Ellie, iar Ellie va spune tuturor prietenilor lui 
Sadie din Jodie. Avusese mulţi prieteni. 

- A întrebat dacă preşedintele e bine. Când i-am zis că da, a 
închis ochii şi s-a stins. 

Deke a început iarăşi să plângă. Mie îmi vibra întreaga faţă. 
Lacrimile ar fi fost o uşurare, dar ochii îmi erau uscați ca piatra. 

- Rămâi cu bine, am şoptit. Rămâi cu bine, bătrânul meu 
prieten. 

Am pus uşor receptorul în furcă şi am rămas o vreme 
nemişcat, privind prin fereastră la lumina roşie a amurgului din 
Dallas. Cer roşu noaptea, bucuria marinarului, sună zicătoarea... 
dar am auzit un alt bubuit de tunet. Cinci minute mai târziu îmi 
recăpătasem stăpânirea de sine. Am ridicat receptorul şi am 
format iarăşi zero. l-am spus lui Marie că am de gând să mă 
întind puţin şi am rugat-o să mă trezească la opt. Am mai rugat-o 
şi să nu mă deranjeze nimeni până atunci. 

- Problema asta e deja rezolvată, mi-a răspuns surescitată. 
Comandantul poliţiei a dat ordin să nu primiţi niciun telefon. 

Vocea i-a coborât o treaptă. 

- Era nebun, domnule Amberson? Adică, trebuie să fi fost 
nebun, dar părea că e? 

Mi-am amintit privirea piezişă şi rânjetul demonic. 

- O, da. Părea nebun. Ora opt, Marie. Nimic până atunci. 

Am închis înainte să mai apuce să spună ceva. Apoi mi-am 
scos pantofii (cel stâng a ieşit greu şi m-a durut tare), m-am 
întins pe pat şi mi-am acoperit ochii cu braţul. Am văzut-o pe 


702 


Sadie dansând. Am văzut-o pe Sadie spunându-mi să intru, 
bunule domn, îţi place tortul? Am văzut-o în braţele mele, în ochi 
cu ultima strălucire a vieţii. 

M-am gândit la vizuina de iepure şi la faptul că fiecare drum 
prin ea reprezenta o resetare completă. 

Intr-un final am adormit. 


9 


Hosty mi-a bătut în uşă fix la ora nouă. l-am deschis, iar ela 
intrat cu pas agale. Intr-o mână ducea o servietă (dar nu servieta 
mea, ceea ce era foarte bine). In cealaltă avea o sticlă de 
şampanie, de foarte bună calitate, Moët et Chandon, cu o fundă 
cu roşu, alb şi albastru la gât. Părea foarte obosit. 

- Amberson, m-a salutat el. 

- Hosty, i-am răspuns eu. 

A închis uşa, apoi mi-a arătat telefonul. Am scos microfonul 
din buzunar. A dat din cap. 

- Mai sunt şi altele? l-am întrebat. 

- Nu. Microfonul ăla e al Poliţiei din Dallas, iar acum cazul este 
al nostru. Din ordinul direct al lui Hoover. Dacă te întreabă cineva 
de microfon, să spui că l-ai găsit singur. 

- Bine. 

Mi-a arătat sticla de şampanie. 

- Cu complimente din partea conducerii hotelului. Au insistat 
să ţi-o aduc. Ai chef să închini în cinstea preşedintelui Statelor 
Unite? 

N-aveam chef să închin în cinstea nimănui când frumoasa 
mea Sadie zăcea pe o lespede la morga districtuală. Reuşisem, 
iar reuşita avea gust de cenuşă. 

- Nu. 

- Nici eu, dar mă bucur al naibii de tare că trăieşte. Vrei să-ţi 
spun un secret? 

- Sigur. 

- L-am votat. Cred că sunt singurul din FBI care l-a votat. 

N-am răspuns. 

Cu un oftat lung de uşurare, Hosty s-a tolănit într-unul din 
cele două fotolii din cameră. Şi-a pus servieta la picioare, apoi s- 
a uitat pe eticheta sticlei. 

- 1958. Probabil că amatorii de vin ştiu dacă a fost un an bun 
sau nu, dar mie îmi place mai mult berea. 


703 


- Şi mie. 

- Înseamnă că o să-ţi placă sticlele de Lone Star pe care ţi le- 
au păstrat la restaurant. O cutie întreagă şi o scrisoare prin care 
ţi se promite câte o cutie pe lună pentru tot restul vieţii. Şi 
şampanie. Am văzut pe puţin zece sticle. Ţi le-au trimis absolut 
toţi, de la Camera de Comerţ din Dallas până la Consiliul Local al 
Turismului. Mai ai şi un televizor color marca Zenith, 
nedespachetat încă, un inel cu sigiliu din aur masiv cu chipul 
preşedintelui pe el de la Calloway's Fine Jewelry, un bon pentru 
trei costume noi de la Dallas Menswear şi tot felul de alte chestii, 
inclusiv o cheie a oraşului. Conducerea a rezervat o cameră la 
etajul unu unde să-ţi depoziteze toate cadourile şi cred că până 
mâine dimineaţă va mai rezerva încă una. Şi mâncarea! Oamenii 
îţi aduc prăjituri, plăcinte, mâncare gătită, friptură de vită la 
cuptor, pui fript şi suficientă mâncare mexicană cât să dai într-o 
diaree care să te ţină cinci ani. Le facem vânt, dar, crede-mă că 
nu vor să plece. Sunt şi femei strânse în faţa hotelului şi... să 
zicem că până şi „Jack” Kennedy ar fi invidios pe tine, cu toată 
reputaţia lui de fustangiu. N-o să-ţi vină să crezi câte detalii 
picante despre viaţa lui sexuală are directorul meu în dosare. 

- Te-ar putea surprinde capacitatea mea de a crede. 

- Dallasul te iubeşte, Amberson. La dracu', ţara întreagă te 
iubeşte. 

A început să râdă. Râsul i s-a înecat într-un acces de tuse. 
Când i-a trecut, şi-a aprins o ţigară. Apoi s-a uitat la ceas. 

- Cu începere de la ora şapte fără nouă minute, din seara de 
douăzeci şi doi noiembrie, 1963, ai devenit prinţul Americii. 

- Dar tu, Hosty? Tu mă iubeşti? Directorul Hoover mă iubeşte? 

După un singur fum, şi-a lăsat ţigara în scrumieră, apoi s-a 
aplecat spre mine şi m-a țintuit cu privirea. Ochii lui erau 
îngropaţi în cute de grăsime, şi obosiţi, dar, cu toate acestea, 
erau foarte sclipitori şi alerţi. 

- Uită-te la mine, Amberson. Priveşte-mă în ochi. Şi spune-mi 
că nu ai fost complicele lui Oswald. Şi spune-mi adevărul pentru 
că mă pricep să recunosc o minciună. 

Având în vedere eşecul lui răsunător cu Oswald, n-am crezut 
că se pricepe, dar am crezut că el crede asta. Aşa că mi-am 
încrucişat privirea cu a lui şi am răspuns: 

- Nu am fost. 

O clipă a rămas mut. Apoi a oftat, s-a sprijinit de speteaza 
fotoliului şi şi-a luat ţigara. 


704 


- Nu. Nu ai fost. 

A scos fumul pe nări şi a continuat: 

- Atunci, pentru cine lucrezi? Pentru C.I.A.? Poate pentru ruşi? 
Eu nu prea cred, dar directorul crede că ruşii şi-ar sacrifica 
bucuroşi un agent sub acoperire doar ca să împiedice un 
asasinat care ar declanşa un incident internaţional. Poate chiar 
Al Treilea Război Mondial. Mai ales când lumea va afla despre 
perioada petrecută de Oswald în Rusia. 

A pronunţat Rusiia, întocmai cum făcea teleevanghelistul 
Hargis în emisiunile sale. Poate că asta era ideea lui Hosty 
despre ce înseamnă o glumă. 

Am răspuns: 

- Nu lucrez pentru nimeni. Sunt un om obişnuit, Hosty. 

Şi-a îndreptat ţigara spre mine: 

- Ţine-ţi vorba. 

Şi-a deschis servieta şi a scos un dosar mai subţire decât cel 
despre Oswald pe care îl observasem pe biroul comandantului 
Curry. Acesta era dosarul meu care se va îngroşa... dar nu atât 
de repede cum ar face-o în computerizatul secol douăzeci şi unu. 

- Inainte de Dallas ai fost în Florida. In oraşul Sunset Point. 

- Da. 

- Ai fost profesor suplinitor în şcolile din Sarasota. 

- Corect. 

- Inainte de asta, credem că ai fost o perioadă în... în Derren? 
Derren, Maine? 

- Derry. 

- Unde te-ai ocupat cu ce anume? 

- Unde mi-am început lucrul la carte. 

- Aha. Şi înainte de asta? 

- Pe aici şi pe acolo, peste tot. 

- Cât de multe ştii despre mine şi Oswald, Amberson? 

Nu i-am răspuns. 

- Nu face pe sfiosul. Suntem între noi. 

- Ştiu destul de multe cât să pot provoca necazuri şi ţie, şi 
directorului tău. 

- Dacă? 

- Să zicem aşa. Cantitatea de necazuri pe care am să ţi le fac 
va fi direct proporţională cu cantitatea de necazuri pe care ai să 
mi le faci tu mie. 

- Este corect să spun că în acest caz ai putea să inventezi 
anumite lucruri pe care nu le ştii... în defavoarea noastră? 


705 


Nu i-am răspuns. 

A continuat ca şi cum ar fi vorbit pentru sine: 

- Nu mă miră că te-ai apucat de o carte. Ar fi trebuit să 
continui, Amberson. Probabil că ar fi fost un bestseller. Pentru că 
eşti al naibii de bun când e vorba de inventat lucruri, recunosc 
asta. Ai fost foarte credibil astăzi. In plus, ştii anumite chestii pe 
care nu trebuie să le ştii, fapt pentru care noi am ajuns la 
concluzia că eşti departe de a fi un cetăţean obişnuit. Haide, cine 
te-a pus? Angleton, de la C.I.A? El a fost, nu-i aşa? Al dracului 
vulpoi. 

- Nu m-a pus nimeni să fac nimic, am spus, şi probabil că nu 
ştiu atât de multe pe cât îţi închipui. Dar da, ştiu suficient ca să 
pun FBI-ul într-o lumină proastă. De exemplu, cum mi-a spus Lee 
că te-a anunțat că are de gând să-l împuşte pe Kennedy. 

Hosty şi-a strivit ţigara cu atâta forţă încât a stârnit o 
arteziană de scântei. Unele i-au aterizat pe mână, dar nu a părut 
să-i pese. 

- Asta-i o minciună ordinară! 

- Ştiu, i-am replicat. Şi o s-o spun fără să clipesc. Dacă ai să 
mă obligi. Ce zici, Hosty, ţi-a venit ideea să scapi de mine? 

- Scuteşte-mă de clişeele din benzile desenate. Nu omorâm 
oameni. 

- Spune asta fraţilor Diem din Vietnam. 

S-a uitat la mine aşa cum te uiţi la un şoarece aparent 
inofensiv care te muşcă pe nepusă masă. Cu colţi mari şi ascuţiţi. 

- De unde ştii că America are ceva de-a face cu fraţii Diem? 
Ziarele scriu că avem mâinile curate. 

- Să nu ne abatem de la subiect. Chestia e că acum sunt mult 
prea celebru ca să mă omori. Sau greşesc? 

- Nimeni nu vrea să te omoare, Amberson. Şi nimeni nu vrea 
să găsească inadvertenţe în povestea ta. 

A scos un hohot de râs ca un lătrat lipsit de umor. 

- Dacă ne-am apuca să facem asta, totul ar ieşi la iveală. Atât 
de subţire e. 

- Plăsmuirile la moment erau specialitatea ei, am spus. 

- Ce zici? 

- H.H. Munro. Mai bine cunoscut sub numele Saki. Povestirea 
se numeşte „Fereastra deschisă”. Citeşte-o. E plină de 
învăţăminte despre arta de a crea aiureli pe loc. 

S-a uitat atent la mine, cu îngrijorare în ochii mici şi vicleni. 

- Nu te înţeleg deloc. Asta mă nelinişteşte. 


706 


La vest, înspre Midland, unde sondele de petrol funcţionează 
fără oprire, iar exploziile de flăcări umbresc stelele, a mai bubuit 
un tunet. 

- Ce vrei de la mine? l-am întrebat. 

- Cred că atunci când vom încerca să aflăm unde ai fost 
înainte de Darren, sau Derry, sau cum se cheamă locul ăla... nu 
vom găsi nimic. Ca şi cum ai fi apărut din văzduh. 

Ce a spus a fost atât de aproape de adevăr, că mi-a tăiat 
răsuflarea. 

- Vrem să te întorci acolo de unde ai venit. Scandalul de presă 
va da naştere la obişnuitele speculaţii fantasmagorice şi teorii 
ale conspirației, dar îţi putem garanta că imaginea ta nu va avea 
de suferit. Asta în cazul în care îţi pasă de asemenea chestii. lar 
Marina Oswald îţi va confirma povestea la virgulă. 

- Să înţeleg că deja ai vorbit cu ea. A 

- Inţelegi bine. Ştie că va fi deportată dacă nu cooperează. In 
plus, domnii de la presă nu au apucat să te vadă prea bine; 
fotografiile din ziarele de mâine vor fi destul de neclare. 

Ştiam că are dreptate. Presa mă văzuse doar pe scurtul drum 
de pe coridor spre biroul comandantului Curry, iar Fritz şi Hosty, 
masivi amândoi, mă ţineau de braţe, împiedicându-i astfel pe 
fotografi să mă surprindă din cele mai bune poziţii. In plus, îmi 
ţinusem capul în jos din cauza luminii puternice. În Jodie existau 
o mulţime de fotografii în care apăream - chiar şi un portret în 
anuarul liceului de pe vremea când fusesem profesor cu normă 
întreagă - dar, în această eră de dinaintea fişierelor foto, sau 
chiar a faxurilor, pozele mele vor fi găsite şi publicate probabil 
abia marţea sau miercurea viitoare. g 

- Uite o poveste pentru tine, a spus Hosty. Iți plac poveştile, 
nu-i aşa? Ca „Fereastra deschisă”? 

- Sunt profesor de engleză. Ador poveştile. 

- Tipul acesta, George Amberson, e atât de copleşit de durere 
din cauza morții iubitei lui... 

- Logodnicei. 

- Corect, logodnicei. Mai bine, chiar. E atât de copleşit de 
durere, că se eschivează de la toate manifestările şi, pur şi 
simplu, dispare. Nu vrea publicitate, şampanie gratis, medalii de 
la preşedinte sau parade cu confetti. Nu vrea decât să plece şi să 
jelească în singurătate. E genul de poveste care merge la 
sufletele americanilor. Se fac mereu filme de genul acesta. Doar 
că, în loc să se numească „Fereastra deschisă”, se numeşte „Un 


707 


erou modest”. Şi mai există şi un agent FBI bucuros să susţină 
fiecare cuvinţel şi chiar să citească o declaraţie pe care ai s-o laşi 
în urmă. Cum ţi se pare? 

Mi se părea mană cerească, dar nu am lăsat să se vadă. 

- Eşti al naibii de convins că pot să dispar. 

- Toţi suntem. 

- Şi chiar eşti sincer atunci când spui că n-o să sfârşesc pe 
fundul fluviului Trinity, la ordinele directorului vostru? 

- Sigur că da. 

Mi-a zâmbit. A vrut să mă liniştească, însă mi-a adus aminte 
de o replică din anii adolescenţei: Nu-ti face griji, n-o să rămâi 
însărcinată, am avut oreion la paisprezece ani. 

- Pentru că s-ar putea să las o asigurare, agent Hosty? 

l-a zvâcnit o pleoapă. Singurul indiciu că vorbele mele îl 
neliniştiseră. 

- Credem că poţi să dispari pentru că suntem de părere că... 
hai să spunem că, atunci când ieşi din Dallas, ai să-ţi chemi 
ajutoare. 

- Fără conferinţă de presă? 

- E ultimul lucru pe care ni-l dorim. 

Şi-a deschis iarăşi servieta. A scos un carneţel cu file galbene. 
Mi l-a dat, împreună cu un pix pe care l-a scos din buzunarul de 
la piept. 

- Scrie-mi o scrisoare, Amberson. O s-o găsesc mâine 
dimineaţă când am să vin cu Fritz să te iau, dar poţi să te 
adresezi „Tuturor celor interesaţi”. Şi fii convingător. Fii foarte 
convingător. Poţi să faci asta? 

- Sigur că pot, am răspuns eu. Plăsmuirile de moment sunt 
specialitatea mea. 

Mi-a rânjit fără să pară amuzat şi a luat sticla de şampanie. 

- Poate că o să încerc nişte licoare din asta cât te ocupi tu cu 
plăsmuirile. Dar ţie nu-ţi dau. Te aşteaptă o noapte grea. Cum se 
zice, ai un drum lung înainte de a te duce la culcare. 


10 


Am scris cu grijă, dar nu a durat mult. Mi-am spus că, într-un 
asemenea caz (nu că ar fi fost vreodată în istoria lumii un 
asemenea caz), mai concis este mai bine. M-am axat pe ideea cu 
eroul modest a lui Hosty. Eram foarte bucuros că apucasem să 
mă odihnesc câteva ore. Chiar dacă somnul îmi fusese presărat 


708 


cu vise triste, mintea îmi era relativ limpede. 

Până când am terminat de scris, Hosty ajunsese deja la al 
treilea pahar. Scosese şi nişte lucruri din servietă şi le înşirase pe 
măsuţa de cafea. l-am întins carneţelul, iar el a început să 
citească. Afară a bubuit iarăşi un tunet, iar fulgerul a luminat 
scurt cerul nopţii, dar furtuna mi se părea încă destul de departe. 

In vreme ce agentul îmi citea compunerea, am examinat 
articolele de pe măsuţă. Timexul meu, singurul obiect care nu 
îmi fusese restituit cu celelalte efecte personale când părăsisem 
secţia de poliţie, habar nu am din ce motiv. O pereche de 
ochelari cu ramă din baga. l-am luat în mână şi mi i-am pus la 
ochi. Lentilele erau din sticlă obişnuită. O cheie cu un butoiaş 
găurit în loc de zimţi. Un plic cu aproximativ o mie de dolari în 
bancnote uzate de douăzeci şi cincizeci. O plasă pentru păr. Şi o 
uniformă albă din două piese - pantaloni şi tunică. Materialul era 
la fel de subţire ca povestea mea. 

- Scrisoarea e bună, mi-a spus Hosty lăsând jos carneţelul. 
Tristă. Parcă ai fi Richard Kimball din Evadatu/. Urmăreşti 
serialul? 

Văzusem filmul cu Tommy Lee Jones, dar nu mi se părea 
necesar să pomenesc asta. 

- Nu. 

- Aşa deci, vei fi un fugar, dar vei fugi doar de presă şi de 
publicul american care va dori să ştie totul despre tine, de la ce 
fel de suc bei la micul dejun, până la măsura chiloţilor. Eşti o 
poveste senzaţională, Amberson, dar nu eşti treaba poliţiei. Nu 
ţi-ai împuşcat iubita; nici măcar pe Oswald nu l-ai împuşcat. 

- Am încercat. Ea ar fi în viaţă dacă l-aş fi nimerit. 

- Pe chestia asta nu trebuie să te învinovăţeşti prea mult. 
Acolo, sus, e mult spaţiu şi un pistol de calibrul .38 nu prea 
nimereşte de la distanţă. 

Adevărat. Trebuia să ajungi la cincisprezece metri. Aşa mi se 
spusese de mai multe ori. Dar nu am comentat. M-am gândit că 
scurta mea cunoştinţă cu agentul special FBI, James Hosty, era 
aproape de final. Şi, de fapt, abia aşteptam să se termine. 

- Eşti curat. Tot ce trebuie e să ajungi într-un loc de unde ai 
tăi să te ia şi să te ducă pe tărâmul vostru de nicăieri. Poţi s-o 
faci? 

Tărâmul de nicăieri era, în cazul meu, o vizuină de iepure care 
să mă ducă patruzeci şi opt de ani în viitor. Presupunând că 
vizuina de iepure mai era încă unde o lăsasem. 


709 


- Cred că o să fiu în regulă. 

- Aşa să fie, pentru că, dacă încerci să ne faci vreun rău, o să 
ţi-l întoarcem înmiit. Domnul Hoover... să spunem că domnul 
director nu este un om prea iertător. 

- Spune-mi cum ies din hotel. 

- Te îmbraci cu uniforma asta de ajutor de ospătar, îţi pui 
ochelarii şi fileul pentru păr. Cheia e de la liftul de serviciu. O să 
ajungi la nivelul B-1. Traversezi bucătăria şi ieşi pe uşa din spate. 
Mă urmăreşti? 

- Da. 

- Te aşteaptă o maşină a Biroului. Te urci în spate. Nu 
vorbeşti cu şoferul. Nu e de la serviciul pentru închirieri limuzine. 
Cobori la autogară. Şoferul îţi dă unul dintre cele trei bilete pe 
care le are: Tampa, la unsprezece-patruzeci; Little Rock, la 
unsprezece-cincizeci; sau Albuquerque, la douăsprezece şi 
douăzeci. Nu vreau să ştiu pe care îl alegi. Tot ce trebuie tu să 
înţelegi este că acolo se încheie parteneriatul nostru. De acolo 
este treaba ta să te dai la fund. Treaba ta şi a celor pentru care 
lucrezi, bineînţeles. 

- Bineînţeles. 

A început să sune telefonul. 

- Dacă e vreun isteţ de ziarist care a reuşit să sune în cameră, 
scapă de el, mi-a zis Hosty. Şi dacă sufli vreo vorbă despre mine, 
îţi tai gâtul. 

Mi-am zis că glumeşte, dar nu eram foarte sigur. Am ridicat 
receptorul: 

- Nu ştiu cine e la telefon, dar sunt foarte obosit acum şi... 

Vocea uşor voalată de la capătul celălalt mi-a spus că nu o să 
mă reţină mult. Lui Hosty i-am murmurat /ackie Kennedy. A dat 
din cap şi şi-a mai turnat din şampania mea. M-am întors cu 
spatele la el, de parcă aşa aş fi fost în stare să-l împiedic să 
asculte ce vorbeam. 

- Doamnă Kennedy, nu era nevoie să sunaţi, i-am spus, dar 
sunt onorat să vă aud. 

- Am vrut să vă mulţumesc pentru ceea ce aţi făcut, mi-a 
replicat ea. Ştiu că soţul meu v-a mulţumit deja în numele 
nostru, dar... domnule Amberson... 

Prima Doamnă a izbucnit în plâns. 

- Am vrut să vă mulţumesc în numele copiilor noştri, care au 
putut să le ureze noapte bună mamei şi tatălui lor în seara asta. 

Carolyn şi John-John. Până în clipa aceea nu mă gândisem 


710 


deloc la ei. 

- Cu foarte multă plăcere, doamnă Kennedy. 

- Am aflat că tânăra care a murit trebuia să vă devină soţie. 

- Aşa este. 

- Trebuie că aveţi inima frântă. Vă rog, primiţi condoleanţele 
mele - nu sunt mare lucru, ştiu asta, dar sunt tot ce vă pot oferi 
într-o asemenea situaţie. 

- Vă mulţumesc. 

- Dacă aş putea schimba ceva... dacă aş putea cumva să dau 
timpul înapoi... 

Nu, a oprit-o gândul meu. Asta-i treaba mea, duduiță Jackie. 

- inţeleg. Vă mulţumesc. 

Am mai vorbit puţin. Discuţia asta a fost mult mai dificilă 

decât cea avută cu Kennedy de la secţia de poliţie. Pe de-o parte 
pentru că atunci mi se păruse că visez, iar acum nu, dar mai ales 
din cauza spaimei încă prezente în vocea lui Jacqueline Kennedy. 
Părea să fi înţeles cât se poate de bine că scăpaseră ca prin 
urechile acului. Soţul ei nu păruse conştient de asta. Păruse a 
crede că fusese binecuvântat cu noroc şi, chiar cu nemurire. Mi- 
amintesc că, pe la sfârşitul conversaţiei, am rugat-o să îl 
convingă pe soţul ei să nu mai circule în maşină deschisă câtă 
vreme va mai fi preşedinte. 
_ Mi-a spus să contez pe ea şi mi-a mai mulţumit încă o dată. 
Incă o dată i-am răspuns că a fost plăcerea mea, apoi am închis. 
Când m-am întors, am văzut că rămăsesem singur în cameră. 
Hosty plecase în timp ce vorbeam cu Jacqueline Kennedy. Tot ce 
mai rămăsese ca semn al prezenţei sale erau două mucuri de 
ţigară în scrumieră, un pahar cu şampanie băut pe jumătate şi 
un alt bileţel aşezat lângă carnetul cu scrisoarea adresată 
„tuturor celor interesaţi”. 

Aruncă microfonul înainte să ajungi la autobuz, scria în el. și 
dedesubt: Mult noroc, Amberson. Imi pare extrem de rău pentru 
pierderea pe care ai suferit-o. H 

Poate că îi părea, dar părerile de rău sunt ieftine, nu crezi? 
Părerile de rău sunt atât de ieftine. 


11 


M-am deghizat în ajutor de ospătar şi am coborât la B-1 cu un 
lift în care mirosea a supă de pui, sos de friptură şi whisky Jack 
Daniel's. Când s-au deschis uşile, am traversat cu pas iute 


711 


bucătăria aburindă şi înmiresmată. Nu cred că m-a băgat cineva 
în seamă. 

Am ieşit pe o alee unde doi boschetari căutau printr-o pubelă 
de gunoi. Nici ei nu s-au uitat la mine, cu toate că şi-au ridicat 
privirea când un fulger a brăzdat cerul. La gura aleii, aştepta un 
Ford banal cu motorul pornit. M-am urcat pe bancheta din spate 
şi am luat-o din loc. Bărbatul de la volan a spus un singur lucru 
înainte să oprim la autogara Greyhound: 

- Stă să plouă. 

Mi-a arătat cele trei bilete, ca mâna de poker a unui nefericit. 
L-am luat pe cel spre Little Rock. Mai aveam de aşteptat cam o 
oră. Am intrat în magazinul de cadouri şi mi-am cumpărat o 
valiză ieftină. Dacă totul mergea bine, la sfârşit voi avea ce să 
pun în ea. Nu îmi trebuiau prea multe; aveam o mulţime de 
haine în casa mea din Sabattus şi, cu toate că acel domiciliu al 
meu era la aproape cincizeci de ani în viitor, speram să ajung 
acolo în mai puţin de o săptămână. Paradox de care Einstein s-ar 
fi îndrăgostit. Dar nu mi-a trecut nicio clipă prin mintea-mi 
obosită şi îndurerată că - din cauza efectului de fluture - aproape 
sigur casa respectivă nu îmi va mai aparţine. In cazul în care încă 
mai exista. 

Am cumpărat şi ediţia specială a ziarului Muci Herald. 
Conţinea o singură fotografie, poate făcută de un profesionist, 
cel mai probabil însă de un trecător norocos. În ea, Kennedy era 
aplecat peste femeia cu care vorbisem la telefon mai devreme, 
femeia care nu avusese nicio pată de sânge pe taiorul roz când 
s-a dezbrăcat de el în seara aceasta. 

John F. Kennedy îşi apără soţia cu propriul trup în vreme ce 
limuzina prezidenţială se îndepărtează în viteză de ceea ce ar fi 
putut fi o catastrofă naţională. Deasupra, titlul era scris cu litere 
foarte mari. Avea loc, pentru că era un singur cuvânt: 


SALVAT! 


Am deschis la pagina a doua şi am dat cu ochii de altă 
fotografie. In aceasta era Sadie, incredibil de tânără, incredibil de 
frumoasă. Surâdea. lar surâsul ei părea a spune: Am toată viața 
înainte. 

Aşezat pe unul dintre scaunele cu şipci de lemn, în vreme ce 
călătorii nocturni se agitau pe lângă mine şi copiii plângeau şi 
soldaţii cu saci kaki pe umăr râdeau şi oamenii de afaceri 
discutau în contradictoriu şi megafoanele de deasupra anunțau 


712 


sosirile şi plecările, am împăturit cu grijă marginile fotografiei, ca 
să o pot rupe din ziar fără să o stric. Am reuşit şi am privit-o timp 
îndelungat, apoi mi-am pus-o în portofel. Am aruncat restul 
ziarului. Nu mă interesa nimic din ce scria în el. 

La unsprezece şi douăzeci de minute s-a anunţat îmbarcarea 
pentru autobuzul de Little Rock şi m-am alăturat mulţimii 
îngrămădite la poarta respectivă. In afară de faptul că purtam 
ochelarii falşi, nu am încercat deloc să-mi ascund chipul, dar 
nimeni nu a manifestat vreun interes special faţă de mine; nu 
eram nimic altceva decât o celulă din reţeaua de vase sangvine 
a companiei Tranzit America, la fel de importantă ca oricare alta. 

Astăzi v-am schimbat vieţile, le-am spus în gând privindu-i pe 
cei încă treji la acest miez de noapte, dar gândul nu mi-a adus 
nici un sentiment de triumf, nici de uimire. Parcă era golit de 
orice încărcătură emoţională, fie ea pozitivă sau negativă. _ 

M-am urcat în autobuz şi m-am aşezat mai la spate. In faţa 
mea erau mai mulţi tineri în uniformă care probabil se duceau la 
baza aeriană de la Little Rock. Dacă nu aş fi făcut ce am făcut în 
ziua aceea, unii dintre ei ar fi murit în Vietnam. Alţii s-ar fi întors 
acasă schilodiţi. Şi acum? Cine poate şti? 

Autobuzul a pornit la drum. Când am ieşit din Dallas, tunetul 
se auzea şi mai tare, iar fulgerele erau şi mai puternice, dar 
ploaia tot nu începuse. Când am ajuns la Sulphur Springs, 
ameninţarea furtunii rămăsese în urmă şi pe cer erau zeci de mii 
de stele, strălucitoare ca fulgii de gheaţă şi de două ori mai reci. 
Le-am privit un timp, apoi m-am lăsat pe spate, am închis ochii şi 
am ascultat cum roţile uriaşului autobuz muşcă din asfaltul 
şoselei interstatale 30. 

Sadie, cântau roţile. Sadie, Sadie, Sadie. 

In cele din urmă, cam după ora două dimineața, am adormit. 


12 


În Little Rock, mi-am cumpărat bilet pentru autobuzul de la 
prânz spre Pittsburgh, cu o singură oprire în Indianapolis. Am luat 
micul dejun în bufetul autogării, alături de un bătrân care mânca 
acompaniat de un aparat de radio portabil. Era mare şi acoperit 
cu tot soiul de discuri lucioase. Bineînţeles că ştirea principală 
era tot tentativa de asasinat... şi Sadie. Sadie era o ştire foarte, 
foarte importantă. Urma să aibă parte de funeralii naţionale, de 
înhumare în Cimitirul Naţional din Arlington. Existau speculaţii 


713 


conform cărora J.F.K. însuşi avea să rostească câteva cuvinte. În 
alte ştiri, cu legătură directă cu povestea principală, se spunea 
că George Amberson, logodnicul domnişoarei Dunhill, tot din 
Jodie, Texas, urma să apară în faţa presei pentru declaraţii la ora 
zece dimineaţa, dar acest eveniment fusese amânat pentru 
după-amiază - fără a se oferi vreun motiv. Hosty îmi punea pe 
tavă toate ocaziile posibile ca să pot fugi. Bravo mie. Şi bravo lui, 
desigur. Şi bravo şi scumpului său director. 

- Preşedintele şi eroicii lui salvatori nu constituie singura ştire 
care ne vine din Texas în această dimineaţă, a mai spus radioul 
moşului, iar eu am înţepenit cu ceaşca de cafea la jumătatea 
drumului între farfurioară şi buze. In gură îmi revenise gustul 
acru pe care ajunsesem să-l recunosc. Un psiholog l-ar fi numit 
presque vu - senzaţia pe care o au oamenii uneori când ceva 
uluitor este pe punctul de a se petrece -, dar denumirea pe care 
i-o dădeam eu era mult mai umilă: armonie. 

- În toiul unei furtuni puternice, în jurul orei unu dimineaţa, o 
tornadă extrem de ciudată a lovit oraşul Fort Worth, distrugând 
un depozit al Montgomery Ward şi vreo zece locuinţe. S-au 
înregistrat două decese, iar patru persoane sunt date dispărute. 

Nu aveam nicio îndoială că două din casele distruse erau cele 
de la numerele 2703 şi 2706 de pe Mercedes Street; un vânt 
furios le ştersese ca pe o ecuaţie greşită. 


714 


Capitolul 30 


1 


În ziua de douăzeci şi şase noiembrie, puțin după ora 
prânzului, am coborât din ultimul autobuz la stația Minot Avenue 
din Auburn, statul Maine. După mai mult de optzeci de ore de 
călătorie neîntreruptă decât de scurte perioade de somn agitat, 
mă simțeam ca o născocire a propriei mele imaginaţii. Era frig. 
Dumnezeu îşi curăța gâtul şi scuipa din când în când fulgi de 
zăpadă din cerul cenuşiu şi murdar. Imi cumpărasem o pereche 
de blugi şi nişte cămăşi albastre din batist cu care să înlocuiesc 
uniforma de bucătărie, dar tot eram îmbrăcat prea subţire. Cât 
trăisem în Texas uitasem cât de aspră poate fi vremea din Maine, 
dar corpul meu şi-a amintit-o de îndată şi a început să tremure. 
Aşa că mai întâi şi mai întâi m-am dus la magazinul de haine 
bărbăteşti al lui Louie, unde am găsit un cojoc din piele de oaie 
pe măsura mea pe care l-am arătat vânzătorului. 

Acesta a lăsat deoparte ediţia din Lewiston Sun ca să se 
ocupe de mine şi mi-am văzut fotografia - da, chiar cea din 
anuarul liceului Denholm Consolidated - pe prima pagină a 
ziarului. UNDE ESTE GEORGE AMBERSON? voia să ştie titlul. 
Vânzătorul a înregistrat tranzacţia în casa de marcat şi mi-a 
mâzgălit chitanţă. Am bătut cu degetul în poza din ziar. 

- Unde crezi că o fi individul? 

Vânzătorul s-a uitat la mine şi a ridicat din umeri: 

- Nu-i trebuie publicitate şi nu pot să zic că-l acuz pentru asta. 
Şi eu o iubesc foarte mult pe nevastă-mea şi, dacă ar fi să moară 
din senin, n-aş vrea să-mi apară poza în ziare şi nici să-mi dea 
moaca plânsă la televizor. Dumneata ai vrea una ca asta? 

- Nu, i-am răspuns. Cred că nu. 

- Dacă aş fi în locul lui, n-aş mai da ochii cu nimeni până în 
1970. Aş aştepta până s-ar stinge tot tărăboiul acesta. Ce zici, 
vrei şi o căciulă la haină? Am primit ieri nişte căciuli din flanel, cu 
urechi bune şi groase. 

Aşa că am cumpărat şi o căciulă. Apoi, cu valiza în mâna cea 
bună, am şchiopătat cele două străzi până la staţia de autobuz. 
O parte din mine voia să se întoarcă la Lisbon Falls chiar în clipa 
aceea ca să verific dacă vizuina de iepure mai este la locul ei. 


715 


Dar dacă ar fi tot acolo, n-aş fi în stare să mă stăpânesc şi aş 
folosi-o; dar, după cinci ani petrecuţi pe Tărâmul lui Demult, 
partea mea raţională ştia că nu sunt pregătit să întâmpin atacul 
dezlănţuit a ceea ce devenise, în mintea mea, Tărâmul din Viitor. 
Mai întâi trebuia să mă odihnesc. Să mă odihnesc ca lumea, nu 
să moţăi, cum am făcut în autobuz, înconjurat de copii care 
plângeau tare şi de bărbaţi ameţiţi de băutură care râdeau şi mai 
tare. 

Lângă trotuar erau parcate patru sau cinci taxiuri, în 
ninsoarea care se înteţise. M-am urcat în primul, bucurându-mă 
de răsuflarea caldă a radiatorului. Taximetristul s-a întors spre 
mine, un ins grăsuţ, cu o insignă pe care scria FIRMA 
AUTORIZATA pe borul pălăriei boţite. Nu-l mai văzusem niciodată 
în viaţa mea, dar am ştiut că, atunci când va da drumul la radio, 
va fi pe postul WJAB din Portland; şi, atunci când îşi va scoate 
ţigările din buzunarul de la piept, pachetul va fi unul de Lucky 
Strike. Uite aşa se învârteşte roata. 

- Incotro, şefule? 

l-am spus să mă ducă la motelul Tamarack, pe autostrada 
196. 

- Aşa să fie. 

A deschis radioul şi acolo formaţia Miracles cânta „Mickey's 
Monkey”. 

- Dansurile astea moderne! a mârâit taximetristul, scoţându- 
şi ţigările. Nu-s bune de nimic decât să-i înveţe pe puşti cum să 
se zbânţuie şi să dea din fund. 

- Dansul este viaţă, am spus eu. 


2 


Era o altă persoană la recepție, dar mi-a dat aceeaşi cameră. 
Bineînțeles că aceeaşi. Prețul era un pic mai mare, iar televizorul 
fusese înlocuit cu unul nou, dar acelaşi anunţ era proptit de 
antena de pe el: NU FOLOSIŢI POLEIALA! Recepţia era tot 
mizerabilă. lar în program nu erau buletine de ştiri, ci doar 
seriale. 

L-am închis. Am pus semnul cu NU DERANJAŢI pe uşă. Am tras 
draperiile. Apoi m-am dezbrăcat şi m-am târât în pat - unde, cu 
excepţia unui drum împleticit până la baie ca să-mi golesc vezica 
- am dormit douăsprezece ore. Când m-am trezit, era miezul 
nopţii, curentul era întrerupt, şi afară bătea un vânt puternic 


716 


dinspre nord-vest. O semilună strălucitoare călătorea pe cer. Am 
mai luat o pătură din dulap şi am mai dormit încă cinci ore. 

Când m-am trezit iar, zorile scăldau motelul Tamarack în 
umbrele şi culorile clare ale unei fotografii de Wationa/ 
Geographic. Maşinile parcate în faţa căsuţelor erau îmbrăcate în 
chiciură şi mie îmi ieşeau aburi din gură. Am încercat telefonul, 
fără să mă aştept să funcţioneze, dar mi-a răspuns imediat un 
tânăr care suna încă pe jumătate adormit. Sigur, mi-a spus el, 
telefoanele mergeau şi îmi va chema cu dragă inimă un taxi - 
unde voiam să merg? 

La Lisbon Falls, i-am spus. La intersecţia dintre Main Street şi 
Old Lewiston Road. 

- La The Fruit? m-a întrebat el. 

Fusesem plecat atâta timp, încât o clipă nu am priceput ce 
spune. Apoi mi-am adus aminte. 

- Da. La Kennebec Fruit. 

Mă duc acasă, mi-am spus. Dumnezeu să mă ajute, mă duc 
acasă. 

Doar că nu era adevărat - 2011 nu însemna acasă şi, oricum, 
voi sta acolo foarte puţin - presupunând că voi putea ajunge 
acolo. Poate doar câteva minute. Acum, Jodie era acasă. Sau va 
fi de îndată ce va ajunge şi Sadie acolo. Sadie, fecioara. Sadie, 
cea cu picioare lungi şi păr lung şi predilecție de a se împiedica 
de orice e în drum... însă, în momentul crucial, eu am fost cel 
care a căzut. 

Sadie, cu chipul neatins. 

Ea însemna acasă. 


3 


Taxiul din dimineaţa aceea era condus de o femeie solidă cam 
la cincizeci de ani, încotoşmănată într-un hanorac negru şi vechi 
şi purtând pe cap o şapcă de baseball cu efigia echipei Red Sox, 
în locul pălăriei cu insigna pe care să scrie FIRMĂ AUTORIZATĂ. 
Când am făcut la stânga, pe 196, spre Lisbon Falls, mi-a zis: 

- Aţi auzit ştirile? Pun pariu că nu. N-a fost curent pe aici, aşa- 
i? 

- Ce ştiri? am întrebat-o, deşi în oase mi se strecurase deja o 
convingere îngrozitoare: Kennedy era mort. Nu ştiam dacă într- 
un accident, din cauza unui infarct, sau chiar în urma unui 
asasinat, dar era mort. Trecutul era încăpățânat, iar Kennedy era 


717 


mort. 

- Cutremur în Los Angeles, mi-a răspuns, pronunţând Las 
Angle-ees. Oamenii zic de ani de zile că o să cadă California în 
ocean şi se pare că au dreptate. 

A clătinat din cap cu dezaprobare şi a continuat: 

- N-o să spun că-i din cauza depravării în care se trăieşte 
acolo - toate vedetele alea de film -, dar sunt o baptistă 
credincioasă şi n-o să spun nici că nu-i aşa. 

Acum treceam pe lângă cinematograful în aer liber din Lisbon. 
Pe frontispiciu scria: INCHIS PENTRU IARNA. VA AŞTEPTAM CU 
MAI MULTE PREMIERE ÎN '64! 

- Cât de rău a fost? 

- Se spune că au murit şapte mii, dar când auzi o asemenea 
cifră, ştii că o să fie şi mai mulţi. S-au prăbuşit mai toate podurile 
şi şoselele s-au făcut bucăţi şi sunt incendii peste tot. Se pare că 
partea din oraş unde trăiau negrii a ars în întregime. Negrii! Nu-i 
un nume idiot pentru un cartier? Adică, chiar pentru unul în care 
trăiesc negrii? Negrii! Uau! 

Nu i-am răspuns. Mă gândeam la Rags, cățelul meu de pe 
vremea când aveam nouă ani şi locuiam în Wisconsin. Aveam 
voie să mă joc cu el în curte dimineaţa, până când apărea 
autobuzul care mă ducea la şcoală. Il învăţam să şadă, să facă 
aport, să se rostogolească, chestii de-astea. Şi el prindea foarte 
repede - căţel isteţ! Il iubeam tare mult. 

Când venea autobuzul, trebuia să închid poarta curţii înainte 
de a mă urca în el. Rags se culca mereu pe pragul de la 
bucătărie. Mama urma să îl cheme şi să-i dea micul dejun, după 
aceea îl ducea pe tata la gara locală. Intotdeauna ţineam minte 
să închid poarta - sau, cel puţin, nu-mi aduc aminte să fi uitat 
vreodată dar într-o zi, când m-am întors de la şcoală, mama mi-a 
zis că Rags a murit. leşise pe stradă şi îl călcase un camion. 
Niciodată, nici măcar o dată, nu mi-a reproşat în cuvinte, dar mi- 
a reproşat cu privirea. Pentru că şi ea îl iubise pe Rags. 

- L-am închis înăuntru, aşa cum am făcut mereu, am zis 
printre lacrimi, şi - aşa cum spun - am crezut că aşa am făcut. 

Poate pentru că o făcusem mereu. |n seara aceea, l-am 
îngropat în curte împreună cu tata. Poate că nu e voie să facem 
asta, mi-a spus el, şi e bine să păstrăm secretul. 

In noaptea aceea am rămas treaz multă vreme, obsedat de 
ceea ce nu-mi puteam aminti şi îngrozit de ceea ce probabil că 
făcusem. Ca să nu mai spun că mă simţeam vinovat. Şi 


718 


sentimentul acela de vină a durat un an sau poate mai mult. 
Dacă mi-aş fi putut aminti cu exactitate, ori una, ori alta, sunt 
sigur că mi-ar fi trecut mai repede. Dar nu am putut. Inchisesem 
poarta sau nu? lar şi iar mă întorceam la acea ultimă dimineaţă 
din viaţa căţelului meu din care singura amintire clară era cum 
aruncam bucata de piele şi strigam: „Aport, Rags, aport!”. 

La fel am simţit şi în taxi pe drumul spre Lisbon Falls. Mai 
întâi, am încercat să-mi spun că a existat întotdeauna un 
cutremur la sfârşitul lui noiembrie 1963. Doar că era una din 
acele ştiri de presă care mi-au scăpat - ca tentativa de asasinat 
împotriva lui Edwin Walker. După cum îi spusesem lui Al 
Templeton, absolvisem facultatea de engleză, nu pe cea de 
istorie. 

Nu ţinea. Dacă un cutremur de o asemenea magnitudine s-ar 
fi întâmplat în acea Americă în care trăisem înainte să trec prin 
vizuina de iepure, cu siguranţă că aş fi ştiut. Au existat dezastre 
mult mai mari - acel tsunami din Oceanul Indian care omorâse 
peste două sute de mii de oameni în 2004 -, dar şapte mii de 
morţi erau mulţi pentru America, de două ori mai mulţi decât cei 
care pieriseră în atentatele de la unsprezece septembrie. 

Apoi m-am întrebat dacă nu cumva ar fi fost posibil ca faptele 
mele din Dallas să fi provocat ceea ce pretindea femeia aceasta 
zdravănă că s-ar fi întâmplat în Los Angeles. Singurul răspuns 
care îmi venea în minte era efectul de fluture, dar cum să se fi 
întâmplat atât de repede? Nu se putea. Nici vorbă. Nu exista 
nicio legătură imaginabilă între cele două evenimente. 

Cu toate acestea, o parte adâncă a minţii mele îmi şoptea: Tu 
ai făcut asta. Tu ai făcut posibilă moartea lui Rags fie pentru că 
ai lăsat poarta curții deschisă, fie pentru că nu ai tras-o suficient 
de bine ca să se blocheze... şi l-ai omorât. Tu şi cu Al aţi tot dat 
din gură despre cât de nobil ar fi să salvați viețile miilor de 
soldați din Vietnam, dar aşa arată prima ta contribuție reală la 
Noua Istorie: şapte mii de morți în L.A. 

Dar nu se putea. Şi chiar dacă... 

Nu există inconveniente, mă asigurase Al. Dacă /ucrurile iau o 
întorsătură nasoală, poți să retragi totul. E la fel de uşor ca 
atunci când ştergi un cuvânt obscen de pe tab... 

- Domnu’? a spus şoferiţa. Am ajuns. 

S-a întors şi s-a uitat mirată la mine. 

- Am ajuns de trei minute. Dar e cam devreme pentru făcut 
cumpărături. Sunteţi sigur că aici aţi vrut să ajungeţi? 


719 


Eram sigur că aici trebuia să fiu. Am plătit cât indica contorul, 
apoi am adăugat şi un bacşiş generos (în fond erau banii FBI- 
ului), i-am urat o zi bună şi am coborât. 


4 


Lisbon Falls mirosea la fel de urât ca înainte, dar măcar 
curentul nu era întrerupt; semaforul intermitent de la intersecţie 
clipea, bălăngănindu-se în rafalele vântului din nord-vest. 
Kennebec Fruit avea luminile stinse, iar din vitrină lipseau în 
continuare merele, portocalele şi bananele ce urmau a fi expuse 
mai târziu. Pe semnul agăţat de uşă scria VOM DESCHIDE LA 10 
A.M. Câteva maşini au trecut pe Main Street şi câţiva pietoni se 
grăbeau spre treburile lor, cu gulerele hainelor ridicate. Totuşi, 
vizavi, fabrica Worumbo lucra la capacitate maximă. Chiar de 
acolo unde mă aflam şi tot puteam auzi șaaa-ȘUUUUȘ-ul 
războaielor industriale de ţesut. Apoi am mai auzit şi altceva: 
cineva mă striga, deşi nu pe vreunul din cele două nume ale 
mele. 

- Jimla! Hei, Jimla! 

M-am întors spre fabrică gândind: S-a întors. Omul cu bilet 
galben s-a întors din morti, întocmai ca preşedintele Kennedy. 

Doar că era şi nu era Omul cu bilet galben, aşa cum 
taximetristul care mă luase de la autogară era şi nu era acelaşi 
cu cel care mă dusese din Lisbon Falls la motelul Tamarack în 
1958. Cu excepţia faptului că cei doi şoferi erau aproape identici, 
deoarece trecutul se armonizează, iar omul de peste stradă era 
asemănător cu cel care îmi ceruse un dolar pentru că era ziua 
plăţii duble la casa verde. Era mult mai tânăr decât Omul cu bilet 
galben, iar trenciul lui negru părea mai nou şi mai curat... dar era 
aproape acelaşi trenci. 

- Jimla! Aici! 

Îmi făcea semne disperate. Vântul i-a zburătăcit poalele 
hainei, care a lovit semnul de pe lanţ, făcându-l să se legene ca 
semaforul intermitent din intersecţie. Dar tot am reuşit să citesc 
ce scria pe el: TRECEREA INTERZISA PANA LA REPARAREA 
CONDUCTEI. 

Au trecut cinci ani, mi-am zis, şi amărâta aia de ţeavă e tot 
spartă. 

- Jimla! Nu mă face să vin la tine! 

Probabil că putea să vină; sinucigaşul lui predecesor fusese în 


720 


stare să se ducă până la magazinul cu băuturi. Însă eram sigur 
că dacă o apucam şchiopătând, dar suficient de repede pe Old 
Lewiston Road, această nouă variantă va avea ghinion. Poate că 
m-ar putea urmări până la Red & White, de unde Al îşi făcuse 
proviziile de carne, dar dacă eu aş fi reuşit să ajung până la Titus 
Chevron sau la Jolly White Elephant, m-aş fi putut întoarce cu 
faţa la el să-i dau cu tifla. Era forţat să rămână în apropierea 
vizuinii de iepure. Dacă nu ar fi fost aşa, probabil că m-aş fi 
întâlnit cu el în Dallas. Eram convins de asta, la fel de convins 
cum sunt că forţa gravitaţiei ne împiedică să plutim prin aer. 

Şi, ca şi cum ar fi vrut să-mi dea dreptate, a strigat iar: 

- Jimla, te rog! 

Disperarea pe care i-am citi-o pe chip era aidoma vântului: 
subţire, dar implacabilă. 

M-am uitat la stânga şi la dreapta după maşini, am văzut că 
nu trecea niciuna şi am traversat. Pe când mă apropiam de el, 
am mai observat şi alte două deosebiri. Ca şi predecesorul său, 
purta o pălărie din fetru, doar că a lui era curată. Şi, întocmai ca 
în cazul predecesorului său, din panglica pălăriei ieşea un bilet 
colorat, ca permisul de liberă trecere al vreunui reporter de 
modă veche. Numai că acest bilet nu era galben şi nici portocaliu 
şi nici negru. 

Era verde. 


5 


- Slavă Domnului! a exclamat. 

Mi-a luat o mână într-ale sale şi mi-a strâns-o. Avea pielea 
aproape la fel de rece ca aerul începutului de iarnă. Mi-am tras 
uşor mâna înapoi. Nu sesizam niciun pericol în atitudinea lui, ci 
doar acea disperare subţire, dar insistentă. Cu toate că şi 
aceasta ar fi putut reprezenta un pericol în sine; ar fi putut fi la 
fel de tăioasă ca şi cuțitul folosit de John Clayton pe faţa lui 
Sadie. 

- Cine eşti? l-am întrebat. Şi de ce îmi spui Jimla? Jim LaDue e 
departe, domnule. 

- Nu ştiu cine e Jim LaDue, mi-a răspuns Omul cu bilet verde. 
M-am ţinut departe de povestea ta cât de mult... 

S-a întrerupt. Trăsăturile feţei i s-au schimonosit. Şi-a dus 
mâinile la tâmple şi a apăsat, de parcă ar fi vrut să-şi împiedice 
creierii să iasă dinăuntru. Insă atenţia îmi era captată mai mult 


721 


de biletul înfipt în panglica pălăriei. Culoarea acestuia nu era 
prea stabilă. O clipă s-a tulburat şi s-a învolburat, amintindu-mi 
de protecţia ecranului de la calculatorul meu care apare după 
vreo cincisprezece minute de mers în gol. Verdele s-a vălurit în 
galben de canar. Apoi, când şi-a îndepărtat încet mâinile de la 
tâmple, a redevenit verde. Dar poate nu un verde la fel de intens 
ca la început. 

- M-am ţinut departe de povestea ta cât de mult a fost posibil, 
a reluat bărbatul cu trenci negru, dar nu a fost cu desăvârșire 
posibil. In plus, sunt atât de multe poveşti noi acum. Din cauza ta 
şi a prietenului tău, bucătarul, situaţia s-a împutțit atât de tare. 

- Nu pricep absolut nimic, i-am spus, dar nu era în întregime 
adevărat. 

Imi cam dădeam seama ce e cu biletul pe care îl purta omul 
acesta (şi înaintaşul lui cu creierii înecaţi în băutură). Biletele de 
la pălărie erau ca semnele distinctive pe care le poartă cei ce 
lucrează în centrale nucleare. Doar că, în loc să măsoare 
radiaţiile, biletele monitorizau... ce? Sănătatea psihică? Verde, 
eşti bine. Galben, ai început să o iei pe arătură. Portocaliu, e 
momentul să chemi oamenii în halate albe. Şi când biletul tău se 
face negru... 

Omul cu bilet verde mă urmărea cu atenţie. Când îl văzusem 
de vizavi, mi se păruse de vreo treizeci de ani. De aproape, arăta 
cam de vreo patruzeci şi cinci. Insă, atunci când te apropiai 
suficient de mult ca să îl poţi privi în ochi, părea mai bătrân 
decât veşnicia şi cu minţile duse rău de tot. 

- Eşti un soi de paznic? Păzeşti vizuina de iepure? 

A zâmbit... sau, mai degrabă, a încercat să zâmbească. 

- Aşa îi spunea prietenul tău. 

A scos un pachet de ţigări din buzunar. Fără nicio etichetă pe 
el. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva, nici în Tărâmul lui 
Demult, nici în cel din Viitor. 

- E singura care există? 

A scos şi o brichetă şi şi-a aprins ţigara apărând flacăra de 
vânt cu mâinile făcute căuş. Aroma era dulceagă, ca de 
marijuana, nu de tutun. Dar nu era marijuana. Deşi nu mi-a spus, 
cred că era un amestec de ierburi medicinale. Poate nu cu mult 
diferit de prafurile mele pentru migrene. 

- Mai sunt câteva. Inchipuie-ţi un pahar cu suc de ghimbir 
care a fost uitat nebăut. 

- Da...? 


722 


- După două sau trei zile, aproape tot acidul a dispărut, dar au 
mai rămas câteva bule. Vizuina de iepure, aşa cum îi spui tu, nu 
e deloc un fel de gaură. E o bulă. lar în ceea ce priveşte chestia 
cu păzitul... nu. Nu chiar. Ar fi frumos, dar nu putem face prea 
multe fără a înrăutăţi lucrurile. Asta-i necazul cu călătoria prin 
timp, Jimla. 

- Numele meu este Jake. 

- Bine. Noi veghem, Jake. Uneori avertizăm. Aşa cum Kyle a 
încercat să-l avertizeze pe prietenul tău, bucătarul. 

Deci nebunul avea un nume. Unul cât se poate de normal. 
Kyle, pentru Dumnezeu! Inrăutăţea situaţia, tocmai pentru că o 
făcea să pară mai reală. 

- N-a încercat niciodată să-l avertizeze pe Al! N-a făcut nimic 
altceva decât să-i ceară un dolar ca să-şi cumpere vin ieftin! 

Omul cu bilet verde a tras din ţigară şi a privit la asfaltul 
crăpat, încruntându-se, de parcă pe jos era scris ceva, iar el se 
străduia să citească. Şaaa-ȘUUUUŞ, şopteau războaiele de ţesut. 

- Ba da, la început a încercat, mi-a spus. In felul lui. Dar 
prietenul tău era mult prea entuziasmat de lumea nouă pe care o 
descoperise ca să-i dea atenţie. Şi apoi, Kyle s-a şubrezit. E... 
cum se spune? Un risc profesional. Ceea ce facem ne supune 
unei tensiuni mentale enorme. Ştii din ce cauză? 

Am clătinat din cap. 

- Gândeşte-te o clipă. Câte prospecţiuni şi drumuri la 
cumpărături a făcut prietenul tău bucătar înainte să-i vină ideea 
de a se duce în Dallas ca să-l oprească pe Oswald? Cincizeci? O 
sută? Două sute? 

Am încercat să-mi amintesc de cât timp se afla restaurantul 
lui Al în curtea fabricii, dar nu am fost în stare. 

- Poate chiar mai multe. 

- Şi ce ţi-a zis? Că fiecare drum era primul? 

- Da. O resetare completă. 

A scos un hohot obosit de râs: 

- Sigur că aşa a zis. Oamenii cred doar ceea ce văd. Şi, totuşi, 
ar fi trebuit să fie mai prevăzător. Tu ar fi trebuit să fii mai 
prevăzător. Fiecare drum îşi creează propria poveste incredibilă, 
şi, atunci când ai mai multe poveşti, acestea ajung să se încurce 
între ele. l-a trecut vreodată prietenului tău prin cap să-şi pună 
problema cum de poate cumpăra iar şi iar aceeaşi carne? Sau de 
ce lucrurile aduse din 1958 nu dispar la următorul drum? 

- L-am întrebat şi eu. Nu ştia, aşa că a preferat să nu se mai 


723 


gândească la asta. 

A dat să zâmbească, dar zâmbetul s-a transformat într-un 
rictus. Şi din nou verdele biletului din pălărie a început să se 
topească. A tras un fum lung din ţigara cu aromă dulceagă. 
Culoarea a revenit şi s-a mai stabilizat. 

- Mda, a ignorat tocmai evidenţa. Asta facem cu toţii. Chiar şi 
după ce a început s-o ia razna, Kyle a ştiut că drumurile lui la 
magazinul de băuturi îi făceau mai mult rău, dar tot se ducea 
acolo, indiferent de consecinţe. Şi nu-l pot învinovăţi. Sunt 
convins că vinul îi mai alina suferinţa. Mai ales spre sfârşit. Poate 
că lucrurile ar fi stat mai bine dacă nu ar fi fost în stare să ajungă 
la magazinul acela, dacă ar fi fost în afara cercului, dar nu a fost. 
Şi, de fapt, cine poate şti? Aici nu există vină, Jake. Nu există 
condamnare. 

Bine de ştiut, dar doar pentru că astfel puteam vorbi despre 
subiectul ăsta dement ca doi oameni pe jumătate raţionali. Nu 
pentru că sentimentele lui ar fi însemnat ceva pentru mine; tot 
mai aveam de gând să fac ceea ce trebuia să fac. 

- Cum te cheamă? 

- Zack Lang. Din Seattle. 

- Seattle, din ce timp? 

- Această întrebare nu are relevanţă pentru discuţia noastră. 

- Te doare să fii aici, nu? 

- Da. Nici sănătatea mea mentală nu va mai dura mult, dacă 
nu mă întorc. lar efectele reziduale vor rămâne cu mine pentru 
totdeauna. E mare rata sinuciderilor printre cei din soiul meu, 
Jake. E foarte mare. Oamenii - iar noi suntem oameni, nu 
extratereştri sau fiinţe supranaturale, dacă asta ţi-ai închipuit - 
nu sunt făcuţi să aibă în cap mai multe variante ale realităţii. Nu 
e ca atunci când îţi foloseşti imaginaţia. Nu e deloc aşa. Suntem 
pregătiţi pentru ceea ce facem, desigur, dar tot simţi cum îţi 
roade fiinţa. Ca un acid. 

- Deci fiecare călătorie nu este o resetare completă. 

- Este şi nu este. Rămân reziduuri. De fiecare dată când 
prietenul tău, bucătarul... 

- Numele lui era Al. 

- Da, cred că am ştiut, dar a cam început să mă lase 
memoria. E ca Alzheimerul, doar că nu este Alzheimer. E din 
cauză că mintea noastră nu se poate abţine să nu încerce să 
împace toate aceste straturi subţiri ale realităţii. Poveştile 
creează multiple imagini ale viitorului. Unele clare, altele 


724 


înceţoşate. Poate de asta Kyle a crezut că numele tău este Jimla. 
Probabil că l-a auzit într-una din poveşti. 

Nu l-a auzit, mi-am spus. L-a văzut. Pe un panou din Texas. 
Poate chiar l-a văzut prin ochii mei. 

- Habar nu ai cât de norocos eşti, Jake. Pentru tine călătoria în 
timp este un lucru simplu. 

Nu este deloc simplu, i-am replicat în gând. 

- Au existat paradoxuri, i-am spus. De tot felul. Nu-i aşa? 

- Nu. Nu este cuvântul corect. Reziduuri. Nu ţi-am spus mai 
adineauri? 

Nu părea deloc sigur că-mi spusese. 

- Deteriorează maşinăria. Şi, în cele din urmă, vine un 
moment când pur şi simplu... se opreşte. 

Mi-am adus aminte de explozia motorului Studebakerului pe 
care Sadie şi cu mine îl furasem. 

- Nu a fost chiar atât de rău să tot cumpere carne din 1958, a 
continuat Zack Lang. O, da, a provocat probleme pe axa 
timpului, dar au fost probleme suportabile. Apoi au început 
schimbările mari. lar salvarea lui Kennedy a fost cea mai mare 
dintre toate. 

Am încercat să spun ceva, dar nu am fost în stare. 

- Incepi să înţelegi? 

Nu complet, dar îmi dădeam seama de schema generală şi 
mă speria de moarte. Viitorul era format din poveşti incredibile, 
care atârnau una de alta ca pe o sfoară. Viitorul era ca o 
marionetă pe sfori. Doamne, Dumnezeule. 


- Cutremurul... eu /-am provocat. Când l-am salvat pe 
Kennedy, eu... Ce-am făcut? Am sfâşiat continuum-ul timp- 
spaţiu? 


Cuvintele astea ar fi trebuit să sune foarte aiurea, dar nu a 
fost aşa. Au sunat foarte solemn. Incepuse să-mi zvâcnească tot 
capul. 

- Acum trebuie să te întorci, Jake, mi-a spus el cu blândeţe. 
Trebuie să te întorci şi să vezi exact ce ai făcut. Ce urmări a avut 
munca ta asiduă şi bine intenţionată. 

Nu i-am răspuns. Fusesem destul de neliniştit la gândul 
întoarcerii, iar acum eram şi speriat. Există, oare, vreo frază mai 
de rău augur decât trebuie să vezi exact ce ai făcut? Nu-mi 
venea niciuna în minte. 

- Du-te. Uită-te în jur. Stai puţin acolo. Dar foarte puţin. O să 
se petreacă o catastrofă dacă lucrurile nu sunt îndreptate. 


725 


- Cât de mare? 

A vorbit cu calm: 

- Ar putea distruge totul. 

- Lumea? Sistemul solar? 

Am simțit nevoia să mă sprijin cu mâna de peretele 
uscătoriei. 

- Galaxia? Universul? 

- Mai mult. 

A făcut o pauză, dorind să fie convins că înţeleg. Culoarea 
biletului de la pălărie s-a tulburat, s-a făcut galbenă, apoi a 
redevenit verde. 

- Insăşi realitatea. 


6 


M-am dus spre lanţ. Semnul cu TRECEREA INTERZISĂ PÂNĂ LA 
REPARAREA CONDUCTEI a scârţâit în bătaia vântului. M-am uitat 
peste umăr la Zack Lang, acel călător prin timp de nu se ştie 
când. M-a privit şi el, inexpresiv, cu poalele trenciului fluturându-i 
peste coapse. 

- Lang! Armoniile... eu le-am provocat pe toate. Aşa este? 

Poate că a încuviinţat din cap. Nu sunt sigur. 

Trecutul se împotrivea schimbării pentru că schimbarea 
distrugea viitorul. Schimbarea crea... 

Mi-am adus aminte de o reclamă veche la casetele audio 
Memorex, cu o fotografie a unui pahar din cristal spart de 
vibrația sunetului. Prin simplu efect armonic. 

- Şi cu fiecare schimbare pe care am reuşit s-o fac, au sporit 
şi blestematele astea de armonii. Acesta este adevăratul pericol, 
nu-i aşa? Armoniile astea afurisite. 

Niciun răspuns. Poate că ştiuse, dar a uitat; poate că nu ştiuse 
niciodată. 

Uşurel, mi-am zis... aşa cum făcusem şi cu cinci ani în urmă, 
când încă nu-mi apăruseră primele fire de păr alb. /a-o uşurel. 

Am trecut pe sub lanţ, iar genunchiul meu stâng a schelălăit, 
apoi am rămas nemişcat câteva clipe, cu peretele verde al 
uscătoriei în stânga mea. Acum nu exista nicio bucată de beton 
care să-mi indice locul unde începeau treptele invizibile. Cât de 
departe de lanţ fuseseră? Nu-mi puteam aminti. 

Am înaintat încet, încet, cu tălpile pantofilor scrâşnind pe 
asfaltul crăpat. Șaaa-ȘUUUUŞ, şaaa-ȘUUUUȘ, spuneau războaiele 


726 


de ţesut... şi, după al şaselea pas, şoapta lor a început să aducă 
a prea-MUUUULT, prea-MUUUULT. Incă un pas. Şi încă unul. 
Curând voi ajunge la capătul uscătoriei, în curtea de dincolo de 
ea. Treptele nu mai erau. Bula se spărsese. 

Am mai făcut un pas, şi chiar dacă acolo nu era nicio treaptă, 
o clipă mi-am văzut pantoful dublat. Era pe asfalt, dar era şi pe 
linoleumul de un verde murdar. Alt pas, iar acum eu eram dublat. 
Mare parte din trupul meu se afla lângă uscătoria fabricii 
Worumbo, la sfârşitul lui noiembrie 1963, dar o altă parte din 
mine se afla altundeva, însă nu în cămara restaurantului lui Al. 

Cum ar fi fost să nu ajung în statul Maine, să nu ajung nici 
măcar pe Pământ, ci într-o altă dimensiune stranie? Intr-un loc cu 
un cer nebun şi roşu şi cu un aer care să-mi otrăvească plămânii 
şi să-mi oprească bătăile inimii? 

M-am uitat din nou în urmă. Lang stătea unde îl lăsasem, cu 
haina fâlfâindu-i în vânt. Cu chipul la fel de inexpresiv. Eşti pe 
cont propriu, părea, totuşi, a-mi spune faţa aceea goală. Nu pot 
să te oblig să faci nimic. 

Adevărat, dar dacă nu aş fi trecut prin vizuina de iepure în 
Tărâmul din Viitor, nu aş mai fi putut să mă întorc pe Tărâmul lui 
Demult. lar Sadie ar rămâne moartă pentru totdeauna. 

Am închis ochii şi am reuşit să mai fac un pas. Pe neaşteptate, 
nările mi s-au umplut de un iz slab de amoniac şi de alt miros, 
mult mai neplăcut. După ce ai traversat ţara în spatele unui 
autobuz Greyhound, acest al doilea miros este inconfundabil. 
Este aroma deloc atrăgătoare a unei toalete care are nevoie de 
ceva mai mult decât un simplu odorizant Glade lipit pe perete. 

Cu ochii tot închişi, am făcut încă un pas şi am auzit acel 
pocnet ciudat în cap. l-am deschis. Mă aflam într-o toaletă mică 
şi împuţită. Nu exista vas de veceu; fusese scos, iar în locul lui 
rămăsese doar fantoma murdară a fundaţiei. In colţ era un săpun 
dezodorizant, decăzut de la strălucirea albastră iniţială la un gri 
apatic. Pe el mişunau puzderii de furnici. Colţul prin care ieşisem 
eu era înconjurat de ambalaje din carton cu sticle şi bidoane 
goale. Mi-a adus aminte de cuibul de lunetist al lui Lee. 

Am dat câteva cutii la o parte şi mi-am croit drum în 
încăperea îngustă. Am vrut să mă duc la uşă, dar m-am întors şi 
am pus la loc cutiile. Nu avea niciun rost să cadă cineva în 
vizuină din greşeală. Apoi am păşit afară, înapoi în anul 2011. 


727 


7 


Fusese întuneric ultima oară când trecusem prin vizuina de 
iepure, aşa că bineînţeles că şi acum era întuneric, pentru că nu 
trecuseră decât două minute. Dar, chiar şi prin beznă am reuşit 
să observ că foarte multe se schimbaseră în decursul acestor 
două minute. La un moment dat, în ultimii patruzeci şi opt de ani, 
fabrica arsese din temelii. Din ea nu mai rămăseseră decât 
câteva ziduri înnegrite de fum, un coş industrial prăbuşit (care în 
mod inevitabil mi-a amintit de cel pe care îl văzusem la 
turnătoria Kitchener din Derry) şi câteva grămezi de moloz. Nici 
urmă de magazinul cu articole de iarnă, Your Maine Snuggery, 
nici urmă de L.L. Bean Express, sau vreo altă prăvălie de lux. 
Doar ruinele unei fabrici pe malul râului Androscoggin. Nimic 
altceva. 

In noaptea aceea de iunie când pornisem în misiunea de cinci 
ani pentru salvarea lui Kennedy, temperatura fusese plăcută. 
Acum era înfiorător de cald. Mi-am scos cojocul din piele de oaie 
pe care îl cumpărasem în Auburn şi l-am aruncat în baia rău- 
mirositoare. Când am închis iar uşa, am văzut anunţul de pe ea: 
TOALETĂ DEFECTĂ! FĂRĂ WC! CONDUCTĂ SPARTĂ! 

Preşedinţii frumoşi şi tineri mureau şi preşedinţii frumoşi şi 
tineri trăiau, tinerele frumoase trăiau, iar apoi mureau, dar se 
pare că ţeava spartă de sub curtea vechii fabrici Worumbo este 
veşnică. 

Lanţul era tot acolo. M-am îndreptat spre el pe lângă aripa 
clădirii din zgură murdară ce înlocuise uscătoria. După ce am 
trecut pe sub lanţ şi m-am dus în faţă, am văzut că era un 
magazin părăsit al cărui nume era Quik-Flash. Vitrinele fuseseră 
sparte şi toate rafturile furate. Locul nu mai era nimic altceva 
decât o carcasă în care o singură lampă de veghe, cu bateria pe 
terminate, bâzâia ca o muscă muribundă lângă un oblon de 
iarnă. Pe ceea ce mai rămăsese din duşumea, cineva scrisese cu 
spray: PLEACA DIN ORAŞ ARABOI IMPUŢIT. 

Am traversat curtea cu asfaltul spart. Dispăruse şi parcarea 
unde muncitorii îşi lăsaseră maşinile odinioară. In locul ei nu se 
construise nimic; era doar un dreptunghi gol, plin cu sticle 
sparte, bucăţi de asfalt vechi şi smocuri indiferente de buruieni. 
De ele atârnau prezervative folosite, ca serpentinele după o 
petrecere. Am ridicat privirea căutând stelele, dar nu am văzut 
niciuna. Cerul era acoperit cu nori joşi, suficient de subţiri cât să 


728 


permită unei raze nehotărâte de lună să treacă printre ei. Lumina 
intermitentă de la intersecţia dintre Main Street şi Route 196 
(cunoscută în vechime sub numele de Old Lewiston Road) fusese 
înlocuită cu un semafor care acum era stins. Nicio problemă; nu 
trecea nicio maşină din nicio direcţie. 

Fruit Kennebec dispăruse. Pe locul lui se căsca gura unei 
pivnițe. Peste stradă, acolo unde în 1958 fusese casa verde cu 
băuturi şi unde ar fi trebuit să se înalțe o bancă în 2011, era ceva 
ce se numea Cooperativa Alimentară a Provinciei Maine. Dar şi 
vitrinele acestei clădiri erau sparte, iar bunurile care vor fi fost 
înăuntru fuseseră furate de multă vreme. Locul era la fel de 
pustiu ca şi Quik-Flash. 

Ajunsesem la jumătatea drumului prin intersecţia goală când 
am împietrit la auzul unui zgomot fluid, asurzitor. Singurul lucru 
pe care mi-l puteam imagina că ar putea face aşa ceva ar fi fost 
un avion din gheaţă care se topeşte când sparge bariera 
sunetului. O clipă mi s-a cutremurat pământul sub tălpi. Alarma 
unei maşini a râgâit scurt. Câinii au început să latre, apoi s-au 
liniştit, unul câte unul. 

Cutremur În Los Angel-ees, mi-am spus. Şapte mii de morți. 

Lumina unor faruri a inundat Route 196 şi m-am refugiat 
grăbit pe trotuar. Maşina cu pricina era un autobuz micuţ şi 
pătrăţos pe parbrizul căruia era o plăcuţă luminată indicând 
traseul: RUTA OCOLITOARE. Mi s-a părut cunoscut, dar nu ştiu de 
ce. Cred că îmi aducea aminte de vreo armonie. Pe acoperişul 
autobuzului erau câteva dispozitive care se roteau şi care 
aduceau a părţi dintr-un sistem de ventilaţie. Turbine eoliene, 
poate? Să fie posibil? Şi nici nu se auzea vreun sunet de motor cu 
combustie, ci doar un zbârnâit electric stins. Am urmărit 
autobuzul cu privirea până când a dispărut şi semiluna de lumină 
aruncată pe stradă de unicul stop de pe spate. 

Aşa, care va să zică, motoarele pe benzină fuseseră înlocuite 
în această variantă a viitorului - această sfoară, ca să folosesc 
termenul lui Zack Lang. lar acesta era un lucru bun, nu-i aşa? 

Posibil, dar aerul pe care îl respiram avea un miros greu, un 
miros mort, iar în urma lui rămânea o dâră olfactivă ce mi-a 
amintit de felul în care mirosea în copilăria mea transformatorul 
trenuleţului Lionel atunci când îl suprasolicitam. Trebuie să-l 
opreşti şi să-l laşi să se odihnească niţel, obişnuia să-mi spună 
tata. 

Pe Main Street mai erau câteva firme care păreau cumva mai 


729 


vioaie, dar cea mai mare parte a străzii era un haos de ruine. 
Trotuarul era spart şi îngropat în gunoaie. Am văzut vreo cinci, 
şase maşini parcate iar acestea erau fie hibrizi cu motoare şi pe 
benzină şi electrice, fie erau prevăzute cu dispozitive cu elice pe 
capotă. Una era o Honda Zephyr; alta o Takuro Spirit; alta un 
Ford Breeze. Toate păreau vechi, iar vreo două fuseseră 
vandalizate. Insă toate aveau pe parbrize nişte autocolante roz 
scrise cu litere negre destul de mari ca să le pot citi şi în 
întuneric: PROVINCIA MAINE - O CARTELA DE ALIMENTE LA 
FIECARE AUTOCOLANT. 

Un grup de puşti pierdeau vremea pe cealaltă parte a străzii, 
râzând şi vorbind foarte tare. 

- Hei! i-am făcut eu atenţi. Biblioteca mai e deschisă? 

S-au uitat la mine. Am observat sclipirea de licurici a jarului 
de la ţigări... Doar că aroma care a plutit până la mine era cu 
siguranţă marijuana. 

- Du-te-n pulele noastre de-aici! m-a invitat unul din ei. 

Altul s-a întors cu spatele, şi-a dat jos pantalonii şi mi-a arătat 
fundul. 

- Dacă găseşti vreo carte aici, a ta să fie! 

Au izbucnit în râs şi au plecat mai departe discutând cu voci 
scăzute şi uitându-se peste umăr, la mine. 

Nu m-a deranjat că mi s-a arătat fundul - nu era pentru prima 
dată -, dar nu-mi plăceau privirile acelea furişe, iar şoaptele cu 
atât mai puţin. Parcă era ceva conspirativ în atitudinea lor. Jake 
Epping nu prea credea asta, dar George Amberson era sigur; 
George trecuse prin multe şi George a fost cel care s-a aplecat, a 
luat de pe jos două bucăţi mari de beton şi le-a îndesat în 
buzunarele din faţă ale pantalonilor ca să-i poarte noroc. Jake a 
zis că e o prostie, dar nu s-a împotrivit. 

Cartierul comercial (atâta cât mai rămăsese din el) se termina 
brusc o stradă mai încolo. Am văzut o bătrână mergând repede şi 
aruncând priviri speriate la băieţii care acum erau mai departe, 
pe cealaltă parte a Main Street. Purta o basma şi ceva ca o 
mască de oxigen, din aceea pe care o folosesc cei cu 
bronhopneumopatie cronică sau emfizem pulmonar în stadiu 
avansat. 

- Doamnă, ştiţi cumva dacă biblioteca... 

- Lasă-mă în pace! 

Ochii îi erau înspăimântați şi ieşiţi din orbite. Luna a ieşit o 
clipă printr-o crăpătură în nori şi am văzut că faţa îi era acoperită 


730 


cu răni. Cea de sub ochiul drept îi mâncase carnea până la os. 

- Lasă-mă în pace, că am permis cu ştampila Consiliului, aşa 
că am voie să circul la ora asta! Mă duc să-mi văd sora! Ajunge 
că sunt băieţii ăia răi care vor începe curând vandalismele. Dacă 
pui mâna pe mine, am să sun alarma şi o să vină un poliţist! 

Mă cam îndoiam de asta. 

- Doamnă, vreau doar să ştiu dacă biblioteca e... 

- E închisă de ani de zile şi nu mai e nicio carte înăuntru! 
Acum se ţin întruniri ale Urii acolo. Lasă-mă în pace, îţi zic, ori 
sun după poliţist! 

Şi-a văzut grăbită de drum, uitându-se peste umăr la fiecare 
câteva secunde ca să se încredinţeze că nu o urmăream. Am 
lăsat-o să capete suficient avans cât să se simtă în largul ei, apoi 
am continuat să merg pe Main Street. Genunchiul meu îşi 
revenea după efortul pe care îl făcusem urcând scara de la Book 
Depository, dar tot mai şchiopătam şi încă voi mai şchiopăta 
destul timp de acum înainte. In câteva case se vedeau lumini 
arzând în spatele draperiilor, dar eram destul de sigur că nu erau 
produse de Centrala Electrică a statului Maine. Erau lanterne 
Coleman, iar, în câteva cazuri, lămpi cu gaz. Dar majoritatea 
caselor erau cufundate în beznă. Unele erau doar nişte ziduri 
carbonizate. Pe unul dintre ele era desenată o zvastică nazistă, 
iar pe altul, cineva scrisese cu spray cu vopsea cuvintele 
ŞOBOLAN JIDAN. 

Ajunge că sunt băieții ăia răi care vor începe curând 
vandalismele. 

Şi... chiar spusese întruniri ale Urii? 

In faţa uneia dintre case care părea mai întreagă - vilă de lux 
în comparaţie cu restul - am observat un stâlp pentru priponit 
caii aidoma celor din westernuri. Şi acolo chiar fuseseră legaţi cai 
adevăraţi. Când noaptea s-a luminat din nou, într-una din 
convulsiile acelea difuze, am văzut pe jos grămăjoare de balegă 
de cal, unele chiar proaspete. Aleea era barată cu o poartă. Luna 
intrase iar în nori, aşa că nu am putut să citesc ce scria pe 
grilajul din fier, dar nici nu era nevoie. Ştiam ce scrie: TRECEREA 
INTERZISA. 

De undeva, din faţă, am auzit un singur cuvânt: 

- Idiotule! 

Vocea care îl rostise nu era tânără, ca vocile băieţilor violenţi, 
şi venea parcă de pe partea străzii pe care mă aflam eu, nu de 
vizavi. Individul cu pricina părea scos din sărite. Şi mai părea că 


731 


vorbeşte cu sine însuşi. M-am îndreptat spre locul de unde se 
auzise exclamaţia. 

- Imbecilule! a strigat vocea exasperată. Boule! 

Era cam la o stradă distanţă de mine. Dar, înainte să apuc să 
ajung acolo, am auzit şi un bocănit metalic, iar vocea de bărbat a 
strigat: 

- Căraţi-vă! Mucoşi afurisiţi! Căraţi-vă până nu-mi scot 
pistolul! 

Amenințarea a fost întâmpinată cu râsete batjocoritoare. 
Băieţii cu marijuana. lar vocea care a răspuns aparţinea precis 
celui care îmi arătase fundul. 

- Singurul pistol pe care îl ai la tine e în pantaloni şi pe pariu 
că nu mai are ţeavă! 

Alte hohote de râs. Urmate de un baaaang ascuţit şi metalic. 

- Nenorociţilor, mi-aţi stricat o roată! 

In vocea bărbatului se strecurase o nuanţă de teamă. 

- Nu, nu, rămâneţi pe partea voastră! 

Norii s-au despicat iarăşi. Luna s-a furişat printre ei. La lumina 
ei nesigură, am văzut că vocea aparţinea unui bătrân aflat într- 
un scaun cu rotile. Se afla pe la jumătatea uneia dintre străzile 
care se intersectau cu Main-Goddard, dacă numele nu se 
schimbase. Una dintre roţi se înţepenise într-o groapă, făcând 
scaunul să se încline uşor spre stânga, aidoma unui beţiv. Băieţii 
traversau strada îndreptându-se spre el. Puştiul care mă 
îndemnase să mă duc în pulele lor avea în mână o praştie cuo 
piatră de dimensiuni considerabile în ea. Ceea ce mi-a explicat 
bocăniturile. 

- Ai niscaiva dolari vechi, tataie? De fapt, ai niscaiva dolari noi 
sau niscaiva conserve? 

- Nu! Şi dacă nu aveţi bunul simţ să mă ajutaţi să ies din 
groapa asta, măcar plecaţi de-aici şi lăsaţi-mă în pace! 

Dar puştii o luaseră razna, ca nişte animale sălbatice, şi nici 
prin cap nu le trecea să facă ce îi rugase. Aveau de gând să îi 
fure tot ce avea la el, indiferent cât de lipsit de valoare ar fi fost, 
să-l bată, poate, dar cu siguranţă să-l răstoarne cu totul. 

Jake şi George şi-au unit forţele şi amândoi au văzut roşu în 
faţa ochilor. 

Toată atenția băieților turbaţi era îndreptată asupra 
boşorogului din scaunul cu rotile, aşa că nu m-au văzut scurtând 
drumul în diagonală spre ei - la fel cum o făcusem în School 
Depository. Braţul stâng încă nu-mi funcţiona la parametri 


732 


normali, dar dreptul era în formă, mult întărit în urma celor trei 
luni de şedinţe de fizioterapie, mai întâi la spitalul Parkland, apoi 
în Eden Fallows. Şi încă mai aveam ceva din acurateţea care mă 
consacrase în liceu ca cel mai bun apărător de la baza a treia din 
meciurile de baseball. De la zece metri am azvârlit una din 
bucăţile de beton şi l-am lovit pe Băiatul Fund Gol chiar în piept. 
A scos un țipăt de durere şi surpriză. Şi toţi băieţii, cinci la 
număr, s-au întors spre mine. Atunci am văzut că aveau chipurile 
desfigurate, la fel ca femeia speriată pe care o întâlnisem mai 
devreme. Cel cu praştia, Domnişorul Du-te-n Pulele Noastre, 
arăta cel mai rău. Avea o gaură în locul unde ar fi trebuit să-i fie 
nasul. 

Am trecut a doua bucată de beton din stânga în dreapta şi am 
aruncat-o în băiatul cel mai înalt, îmbrăcat cu o pereche de 
pantaloni atât de mari încât şi-i sumesese până aproape de capul 
pieptului. A ridicat un braţ ca să se apere. Bucata de beton l-a 
lovit, făcându-l să scape pe jos ţigara cu marijuana. Mi-a aruncat 
o singură privire, apoi s-a răsucit pe călcâie şi a luat-o la goană. 
Băiatul Fund Gol l-a urmat. Mai rămăseseră doar trei. 

- Goneşte.-i, fiule! a chirăit bătrânul din scaunul cu rotile. Pe 
Dumnezeul meu, ei au cerut-o! 

Eram convins că ei o ceruseră, dar erau mai mulţi, iar eu nu 
mai aveam muniţie. Atunci când ai de-a face cu adolescenţii, 
singura metodă prin care poţi avea câştig de cauză este să nu-ți 
arăţi teama, ci doar furia justificată a adultului. Şi să nu baţi în 
retragere, ceea ce am şi făcut. Cu mâna dreaptă l-am apucat pe 
Domnişorul Du-te-n Pulele Noastre de piepţii tricoului lui 
zdrenţuit şi i-am smuls praştia cu stânga. S-a holbat la mine, fără 
să opună rezistenţă. 

- Laşule, l-am congratulat ridicându-mi faţa spre... fără să mă 
impresioneze lipsa nasului. 

Mirosea a transpiraţie şi a droguri şi a jeg. 

- Cât de laş trebuie să fii ca să te iei de un bătrân într-un 
scaun cu rotile? 

- Cine eşti... 

- Sunt ticălosul de Charlie Chaplin şi m-am dus în Franţa, iar 
ţie ar trebui să-ţi tacă clanţa. Cară-te de aici. 

- Dă-mi... 

Ştiam că-mi cere praştia, aşa că l-am lovit în frunte cu ea, 
reuşind să-i rup coaja uneia dintre răni, care a început să 
supureze. Probabil că îl durea ca dracu', pentru că ochii i s-au 


733 


umplut de lacrimi. Mi s-a făcut greață şi mi s-a făcut şi milă de el, 
dar am încercat să nu arăt ce simţeam. 

- Nu-ţi dau nimic, laşule, doar şansa de a te căra de aici 
înainte să-ţi smulg coaiele de nimic de pe scrotul tău bolnav şi să 
ţi le îndes în gaura unde ţi-a fost nasul. O singură şansă. Profită 
de ea. 

Am inspirat adânc, apoi i-am urlat în faţă, într-o arteziană de 
decibeli şi scuipat: 

- Fugi! 

M-am uitat după ei, simțind deopotrivă ruşine şi exaltare. 
Vechiul Jake se pricepuse de minune să-i domolească pe zurbagii 
de pe coridoarele liceului în după-amiezile de vineri dinaintea 
vacanţelor. Dar cam atât. Noul Jake, însă, era o parte din George, 
iar George trecuse prin foarte multe. 

Din spatele meu s-a auzit un acces de tuse care m-a dus cu 
gândul la Al Templeton. După ce s-a liniştit, bătrânul mi-a zis: 

- Dom'ne, merită să suport cinci ani pietre la rinichi doar ca 
să-i văd pe ordinarii ăia cum spală putina. Nu ştiu cine eşti, dar 
mi-a mai rămas nişte scotch Glenfiddich în cămară - licoare 
adevărată, nu făcătură - şi dacă mă scoţi din groapa asta şi mă 
împingi până acasă, îţi fac cinste. 

Doar o rază slabă de lună se strecura printre zdrenţele norilor 
şi la lumina ei i-am văzut chipul. Avea o barbă lungă şi albă şi o 
canulă în nări, dar, chiar şi după cinci ani, nu mi-a fost absolut 
deloc greu să-l recunosc pe cel care mă vârâse în tot rahatul 
ăsta. 

- Bună, Harry, i-am spus. 


734 


Capitolul 31 


1 


Tot pe Goddard Street locuia. L-am împins pe rampă spre uşă 
şi acolo a scos un mănunchi impresionant de chei. Avea nevoie 
de toate. Uşa de la intrare avea patru broaşte. 

- E cu chirie sau e ata? 

- O, ea mea, mi-a răspuns. Atâta câtă este. 

- Bravo ţie. 

Inainte stătuse cu chirie. 

- Tot nu mi-ai spus de unde ştii cum mă cheamă. 

- Mai întâi, hai să bem paharul ăla. Mi-ar prinde bine. 

Am intrat într-un salonaş care ocupa jumătate din casă. Mi-a 
cerut să mă opresc, scoțând sunetul cu care se opresc caii, şi a 
aprins o lanternă Coleman. La lumina ei, am observat că mobila 
era ceea ce se numeşte îndeobşte „veche, dar rezistentă”. Pe jos 
era un covor împletit foarte frumos. Pe pereţi nu era nicio 
diplomă a cursurilor pentru adulţi şi, bineînţeles, nicio 
compunere înrămată purtând titlul „Ziua care mi-a schimbat 
viaţa”, dar erau o sumedenie de icoane catolice şi fotografii. Nu 
m-am mirat atunci când am recunoscut unele din chipurile din 
ele. În fond, îi cunoscusem pe toţi oamenii aceia. 

- Incuie uşa, te rog. 

Am închis-o, lăsând în spatele nostru tulburătorul loc care era 
acum Lisbon Falls şi am încuiat broaştele. 

- Şi zăvorul, dacă nu te superi. N 

L-am răsucit şi am auzit un clinchet metalic greu. Intre timp, 
Harry îşi mâna scaunul prin salonaş aprinzând acelaşi tip de 
lămpi lungi cu gaz pe care mi-am amintit vag că le mai văzusem 
în casa bunicii mele, Sarie. Era o lumină mai plăcută decât 
lucirea alb-incandescentă a lămpii Coleman şi, când am stins-o, 
Harry Dunning mi-a încuviinţat iniţiativa cu un semn din cap. 

- Cum te numeşti, domnule? Numele meu îl cunoşti deja. 

- Jake Epping. Bănuiesc că nu-ţi trezeşte niciun fel de amintiri, 
nu-i aşa? 

S-a gândit puţin, apoi a clătinat capul. 

- Ar trebui? 

- Probabil că nu. 


735 


Mi-a întins mâna care îi tremura uşor dând semne de paralizie 
incipientă. 

- Chiar şi aşa, mă bucur să te cunosc. Puteam să dau de 
belea. 

l-am strâns bucuros mâna. Bună, prieten nou. Bună, prieten 
vechi. 

- Bine, acum, că am rezolvat problema asta, putem bea cu 
conştiinţa împăcată. Să aduc licoarea de malţ. 

S-a îndreptat spre bucătărie, învârtindu-şi roţile scaunului cu 
mâini încă puternice, în ciuda tremuratului. Scaunul era prevăzut 
cu un motoraş, dar fie că era stricat, fie că Harry voia să 
economisească bateria. M-a privit peste umăr. 

- Nu ai de gând să-mi faci vreun rău, nu-i aşa? 

- Nu, Harry, i-am zâmbit eu. Sunt îngerul tău păzitor. 

- Al dracului de ciudat, a comentat el. Dar ce nu e ciudat 
zilele astea? 

A intrat în bucătărie. Curând s-au aprins şi alte lumini. Lumini 
blânde, galben-portocalii. Aici, în casă, întreaga atmosferă era 
blândă şi primitoare. Dar afară... în lume... 

Ce mama dracului făcusem? 


2 


- Pentru ce bem? am întrebat când am avut amândoi 
paharele în mâini. N 

- Pentru vremuri mai bune. |ţi convine, domnule Epping? 

- Îmi convine de minune. Şi spune-mi Jake. 

Am ciocnit. Am băut. Nu-mi aminteam ultima dată când 
băusem ceva mai tare decât berea Lone Star. Scotchul mi-a uns 
gâtlejul ca mierea fierbinte. 

- Nu e curent? l-am întrebat uitându-mă la lămpile din jur. Le 
scăzuse nivelul, probabil ca să facă economie la gaz. 

A făcut o figură acră: 

- Nu eşti de pe-aici, nu? 

Intrebare pe care o mai auzisem şi înainte, din gura lui Frank 
Anicetti, proprietarul magazinului Fruit Kennebec. Cu ocazia 
primei mele incursiuni în trecut. Atunci spusesem o minciună. 
Acum n-am mai vrut să mint. 

- Nu prea ştiu cum să-ţi răspund la asta, Harry. 

A ridicat din umeri, ca şi cum răspunsul meu nu îl interesa 
prea tare. 


736 


- Ar trebui să avem curent electric trei zile pe săptămână, iar 
azi e una din zilele acelea, dar l-au luat la şase seara. Cred în 
compania de electricitate a Provinciei cum cred în Moş Crăciun. 

Pe când mă gândeam la vorbele lui, mi-am adus aminte de 
autocolantele pe care le văzusem pe maşini. 

- De câtă vreme e Maine parte din Canada? 

Mi-a aruncat o privire care spunea „ei, dar cât de nebun poţi 
să fii”, însă mi-am dat seama că toată situaţia îi făcea plăcere. 
Bizareria ei şi, de asemenea, normalitatea ei. M-am întrebat de 
cât de multă vreme nu mai purtase o conversaţie reală cu 
cineva. 

- Din 2005. Dar ce ai? Te-ai lovit la cap? 

- Chiar aşa. 

M-am dus lângă scaunul lui, m-am pus în genunchiul care se 
îndoia fără să protesteze şi fără să mă doară şi i-am arătat locul 
de la ceafă unde nu-mi mai creştea părul. 

- Am luat o bătaie zdravănă acum câteva luni... 

- Aha. Te-am văzut că şchiopătezi când te-ai repezit la puştii 
ăia. 

- ... Şi nu-mi aduc aminte o mulţime de lucruri. 

Pe neaşteptate, podeaua a început să se mişte sub noi. 
Flăcările lămpilor cu gaz au tremurat. Fotografiile de pe pereţi s- 
au legănat şi un lisus din ghips de vreo cincizeci de centimetri s- 
a clătinat spre marginea poliţei pe care era aşezat. Părea un 
individ mânat de gânduri sinucigaşe dar, având în vedere situaţia 
existentă, nu-l puteam condamna. 

- Zguduieli, a spus Harry pe un ton neutru când podeaua s-a 
liniştit. iți aduci aminte de ele, nu-i aşa? 

- Nu. 

M-am ridicat şi l-am împins pe lisus lângă Fecioara Maria. 

- Mulţumesc. Deja mi s-au spart vreo şase discipoli când au 
căzut de pe etajera din dormitor. Imi pare rău de ei. li aveam de 
la mama. Zguduielile sunt trepidaţii ale pământului. Sunt o 
grămadă, dar cutremurele mari se întâmplă în Midwest şi în 
apropiere de California. Şi în Europa şi în China, desigur. 

- Adică lumea îşi ancorează bărcile în Idaho? 

Eram tot în faţa căminului şi mă uitam la fotografiile înrămate. 

- Încă nu-i aşa de rău, dar... ştii că au dispărut patru insule 
japoneze, nu? 

L-am privit îngrozit. 

- Nu. 


737 


- Trei au fost doar nişte insulițe, dar a pierit şi Hokkaido. A 
căzut în ocean acum patru ani de parcă ar fi fost un lift. Oamenii 
de ştiinţă spun că e o chestie care are de-a face cu scoarţa 
terestră, a continuat el pe ton indiferent. Şi mai spun că, dacă nu 
va înceta, până prin 2080 va dezmembra planeta. Tot atunci şi 
sistemul solar va avea dovă centuri de asteroizi. 

Mi-am băut restul de scotch dintr-o singură înghiţitură şi, o 
clipă, am văzut dublu din cauza lacrimilor de crocodil ale 
alcoolului. Când încăperea s-a solidificat la loc, am arătat spre o 
poză unde era Harry cam pe la vârsta de cincizeci de ani. Era tot 
în scaunul cu rotile, dar arăta bine sănătos, cel puţin de la brâu 
în sus. Pantalonii i se încreţeau pe picioarele micşorate. Lângă el 
se afla o femeie cu o rochie roz care mi-a adus aminte de taiorul 
purtat de Jackie Kennedy la 22.11.63. Mama mă învățase să nu 
spun niciodată despre o femeie că are o „faţă obişnuită”; toate 
femeile sunt „drăguţe”, îmi mai spusese ea. Femeia aceasta era 
drăguță. 

- Soţia ta? 

- Da, da. Poza a fost făcută la aniversarea de douăzeci şi cinci 
de ani a căsătoriei noastre. A murit doi ani mai târziu. Multă lume 
a murit atunci. Politicienii ar spune că din cauza bombelor 
atomice - douăzeci şi opt sau douăzeci şi nouă de la Infernul din 
Hanoi din '69 încoace. Insistă pe chestia asta până se învineţesc 
la faţă, dar toată lumea ştie că nici cancerul şi nici bubele nu au 
fost atât de rele pe la noi până când centrala nucleară Vermont 
Yankee n-a căpătat Sindromul Chinezesc. Şi asta s-a petrecut 
după ani buni de proteste pentru închiderea ei. „O, nu”, ziceau, 
„nu vor fi cutremure mari în Vermont, nici vorbă să se întâmple 
aşa ceva aici, în Regatul lui Dumnezeu; nu vor fi decât 
zguduielile şi trepidaţiile obişnuite”. Mda. Şi uite ce s-a întâmplat. 

- Vrei să spui că a explodat un reactor în Vermont? 

- Şi a împrăştiat radiaţii peste New England şi Quebec-ul de 
sud. 

- Când a fost asta? 

- Jake, îţi baţi joc de mine? 

- Deloc. 

- Nouăsprezece iunie 1999. 

- Imi pare rău de soţia ta. 

- Mulţumesc, fiule. A fost o femeie bună. O femeie 
încântătoare. Nu merita să i se întâmple aşa ceva. 

Şi-a şters încet ochii cu mâneca. 


738 


- N-am mai vorbit despre ea de foarte multă vreme, de fapt n- 
am mai vorbit cu nimeni de foarte multă vreme. Să-ţi mai torn 
puţin? 

Mi-am îndepărtat un pic degetele. Nu aveam de gând să 
zăbovesc prea mult aici; trebuia să pricep foarte repede toată 
istoria asta fictivă, tot acest întuneric. Aveam o mulţime de 
treburi, cea mai importantă fiind readucerea la viaţă a minunatei 
mele iubite. Asta va presupune o altă şuetă cu Omul cu bilet 
verde. Şi nu voiam să fiu cherchelit atunci, dar nu avea cum să- 
mi facă rău încă un păhărel. Aveam nevoie de el. Aveam senzaţia 
că îmi îngheţaseră toate emoţiile, ceea ce probabil că era un 
lucru bun, pentru că mi se învârtea capul. 

- Ai paralizat în timpul Ofensivei Tet? l-am întrebat, gândind: 
Bineînțeles că atunci ai paralizat; dar ar fi putut fi mai rău; în 
ultimul ciclu ai murit. 

O clipă, a părut să nu înţeleagă ce îl întreb, apoi chipul i s-a 
luminat: 

- Dacă mă gândesc mai bine, cred că da. Doar că noi îi 
spuneam Marele Futai de la Saigon din 1968. Am căzut cu 
elicopterul. Am avut noroc. Majoritatea celor de la bord au murit. 
Unii erau diplomaţi, alţii doar nişte puşti. 

- Ofensiva Tet din '67, l-am corectat. Nu din '68. 

- Ai dreptate. Nici nu te născuseşi pe atunci, dar ai citit în 
cărţile de istorie. 

- Nu. 

L-am lăsat să-mi mai toarne puţin scotch în pahar, doar atât 
cât să acopere fundul, şi i-am spus: 

- Ştiu că în noiembrie 1963 s-a încercat asasinarea 
preşedintelui Kennedy. Mai departe, nu mai ştiu absolut nimic. 

A clătinat amuzat din cap: 

- E cel mai ciudat caz de amnezie de care am auzit vreodată. 

- A fost reales? 

- In faţa lui Goldwater? Sigur că da. 

- Şi l-a păstrat pe Johnson vicepreşedinte? 

- Bineînţeles. Kennedy avea nevoie de Texas. Şi l-a căpătat. 
Guvernatorul Connaly a trudit pentru el ca un sclav în timpul 
campaniei, indiferent cât de mult dispreţuia conceptul de Nouă 
Frontieră impus de Kennedy. | se spunea Girul Complicaţiilor. Din 
cauza celor întâmplate în Dallas atunci. Sigur nu ştii povestea 
asta? N-ai învăţat la şcoală? 

- Tu ai trăit-o, Harry. Povesteşte-mi. 


739 


- Cu plăcere, mi-a răspuns el. Stai jos. Nu te mai uita la pozele 
alea. Dacă nu ştii că John Kennedy a fost reales în '64, cu 
siguranţă n-ai de unde să-i cunoşti pe membrii familiei mele. 

O, Harry, a şoptit gândul meu. 


3 


Când eram mic - la patru ani, poate chiar trei - un unchi beţiv 
mi-a spus „Scufiţa Roşie”. Dar nu varianta standard, din cărţile 
cu poveşti, ci aceea care nu poate fi ascultată de copiii sub 12 
ani decât cu acordul părinţilor, plină de ţipete, sânge şi bufnituri 
făcute de toporul pădurarului. Până în ziua de azi îmi aduc foarte 
bine aminte cum mi-a povestit-o unchiul meu, deşi doar câteva 
detalii mi-au rămas vii în memorie: colții lupului dezgoliţi într-un 
rânjet sclipitor, de exemplu, şi bunicuţa plină de sânge extrasă 
din burta lui căscată. Aceasta este modalitatea prin care încerc 
să-ţi spun să-ţi iei adio de la Scurtă istorie alternativă a lumii 
spusă de Harry Dunning lui Jake Epping, în cazul în care la aşa 
ceva te aşteptai. Vei cunoaşte, în schimb, groaza care m-a 
cuprins când am aflat cât de mult s-au înrăutățit lucrurile. Şi vei 
cunoaşte şi dorinţa imperativă de a mă întoarce cât mai repede 
ca să le îndrept. 

Totuşi, trebuie să scot în evidenţă anumite aspecte. De pildă, 
căutarea lui George Amberson prin lumea întreagă. Fără rezultat 
- George era de negăsit întocmai ca judecătorul Carter, cel a 
cărui dispariţie a născut atât de multe legende începând din anii 
treizeci - dar, în cei patruzeci şi opt de ani trecuţi de la tentativa 
de asasinat din Dallas, Amberson devenise o figură aproape 
mitică. Salvator sau parte a conspirației? Se organizau congrese 
pentru dezbaterea acestei dileme şi, pe când îl ascultam pe 
Harry povestindu-mi partea aceasta, mi-a fost imposibil să nu mă 
gândesc la toate teoriile conspirației care răsăriseră în acea 
variantă a istoriei în care Lee izbândise. După cum am aflat, 
deja, dragii mei elevi, trecutul se armonizează. 

Kennedy se aştepta să obţină o victorie răsunătoare împotriva 
lui Barry Goldwater în '64; dar a câştigat doar la o diferenţă de 
patruzeci de voturi reprezentative, limită pe care doar partizanii 
fanatici ai Partidului democrat o puteau considera onorabilă. La 
începutul acestui al doilea mandat al său, a reuşit să înfurie şi 
votanţii de dreapta şi instituţia armatei spunând că Vietnamul de 
Nord „este mai puţin periculos pentru democraţia noastră decât 


740 


inegalitatea rasială din şcolile şi oraşele noastre”. Nu a retras în 
întregime trupele americane, dar le-a restricţionat la Saigon şi în 
jurul acestuia pe suprafaţă numită - ce surpriză! - Zona Verde, 
aidoma celei din jurul Bagdadului din altă variantă a istoriei. In 
loc să trimită trupe numeroase acolo, a doua administraţie 
Kennedy a trimis sume uriaşe de bani. In binecunoscuta manieră 
americană de rezolvare a problemelor. 

Marile reforme ale drepturilor civile din anii şaizeci nu au mai 
avut loc niciodată. Căci Kennedy nu era Lyndon B. Johnson şi - 
culmea! - în calitate de vicepreşedinte, Johnson nu putea să-l 
ajute. Republicanii şi democraţii de dreapta au obstrucţionat 
lucrările Parlamentului timp de o sută zece zile; un membru chiar 
a murit acolo în timp ce-şi ţinea discursul şi a devenit unul dintre 
eroii cu convingeri de dreapta. Când Kennedy a cedat, în cele din 
urmă, a făcut o remarcă spontană care avea să-l urmărească 
până la moartea sa din 1983: „America Albă şi-a umplut casa cu 
vreascuri; acum o să ia foc.” A 

Apoi au venit tulburările rasiale. In timp ce Kennedy era 
ocupat cu ele, armatele nord-vietnameze au invadat Saigonul, iar 
omul care mă vârâse în toată povestea asta a rămas paralizat în 
urma prăbuşirii unui elicopter pe puntea unui portavion 
american. Opinia publică s-a întors împotriva lui J.F.K. 

La o lună după căderea Saigonului, a fost asasinat Martin 
Luther King în Chicago. S-a dovedit că asasinul era un agent FBI 
extrem de dur, pe nume Dwight Holly. Inainte de a fi ucis, la 
rândul lui, acesta a declarat că acţionase la ordinele lui Hoover. 
Chicago a luat foc. La fel şi alte vreo douăsprezece oraşe 
americane mari. 

George Wallace a fost ales preşedinte. Pe atunci cutremurele 
deveniseră deja foarte serioase. Wallace nu avea ce face în 
privinţa lor, aşa că s-a mulţumit să înăbuşe tulburările din 
Chicago cu bombe incendiare. Asta, mi-a povestit Harry, s-a 
întâmplat în iunie 1969. Un an mai târziu, preşedintele Wallace i- 
a trimis un ultimatum lui Ho Şi Min: ori laşi Saigonul să devină un 
oraş liber, aşa cum este Berlinul, ori Hanoiul va deveni un oraş 
mort, aşa cum este Hiroşima. Unchiul Ho a refuzat propunerea. 
S-a înşelat, însă, dacă îşi închipuia că Wallace merge la 
cacealma. La data de nouă august 1969, Hanoiul a devenit un 
nor radioactiv, exact la douăzeci şi patru de ani din ziua în care 
Harry Truman a aruncat peste Nagaski bomba atomică poreclită 
„Grasul”. Vicepreşedintele Curtis LeMay s-a ocupat personal de 


741 


misiune. Într-un discurs în faţa naţiunii, Wallace a spus că 
aceasta a fost voinţa lui Dumnezeu. Majoritatea americanilor îi 
împărtăşeau părerea. Wallace se plasa foarte sus în sondaje, însă 
a existat măcar un individ care nu a fost de acord cu el. Se 
numea Arthur Bremer şi, pe cincisprezece mai 1972, l-a împuşcat 
mortal pe Wallace, în timp ce acesta se afla într-un centru 
comercial din Laurel, Maryland, fiind în campanie electorală 
pentru realegerea în funcţia de preşedinte. 

- Cu ce fel de armă? 

- Mi se pare că a fost un revolver de calibrul .38. 

Sigur că da. Poate modelul Police Special, dar cel mai probabil 
Victory, acelaşi fel de armă care îi curmase viaţa poliţistului 
Tippit pe o altă axă a timpului. 

Din momentul acesta am cam început să pierd şirul. Din 
momentul acesta gândul trebuie să înarept asta, să îndrept asta, 
să îndrept asta, să îndrept asta a început să-mi sune în minte ca 
bătăile unui gong. 

Hubert Humphrey a fost ales preşedinte în '72. Cutremurele 
au devenit încă şi mai grave. Rata sinuciderilor la nivel mondial a 
urcat brusc. A înflorit fundamentalismul de toate soiurile. Drept 
consecinţă, a înflorit şi terorismul. A început războiul dintre India 
şi Pakistan; pe cer s-au văzut alţi nori în formă de ciupercă. 
Bombay nu a devenit Mumbai niciodată. In schimb, a devenit 
cenuşă radioactivă într-un vânt aducător de cancer. 

La fel s-a întâmplat şi cu Karachi. Şi ostilitățile au încetat doar 
atunci când Rusia, China şi Statele Unite au promis că vor 
bombarda ambele ţări beligerante într-un asemenea hal încât le 
vor duce înapoi la nivelul Epocii de Piatră. 

În 1976, Reagan a repurtat o victorie răsunătoare împotriva 
lui Humphrey care nu a fost în stare să câştige nici măcar în 
statul său natal, Minnesota. 

Două mii de persoane au comis o sinucidere în masă în 
Jonestown, Guyana. 

In luna noiembrie a anului 1979, studenţii iranieni au atacat 
ambasada americană din Teheran şi au luat peste două sute de 
ostatici, nu doar şaizeci şi şase. Titluri mari ale acestei victorii 
curgeau la televiziunea iraniană. Reagan învățase destule de pe 
urma Infernului din Hanoi ca să ţină bombele nucleare în burta 
avioanelor şi în buncăre, dar a trimis foarte multe trupe. 
Bineînţeles că ostaticii rămaşi au fost măcelăriți şi o grupare 
teroristă nouă, autointitulată Baza - sau Al-Qaida în arabă - a 


742 


început să pună bombe ici, colo, pretutindeni. 

- Nenorocitul de Reagan ştia să dea din gură ca nimeni altul, 
dar habar nu avea cu ce se mănâncă terorismul islamic, a 
adăugat Harry. 

Beatleşii s-au reunit şi au organizat un Concert pentru Pace. 
Un atentator sinucigaş din public şi-a detonat vesta şi a omorât 
trei sute de spectatori. Paul McCartney a fost rănit la ochi şi a 
orbit. 

Orientul Mijlociu a izbucnit în flăcări la scurt timp după aceea. 

Rusia s-a prăbuşit. 

Un anumit grup - probabil nişte fanatici intransigenţi din 
rândurile ruşilor din exil - s-a apucat să vândă armament nuclear 
grupărilor teroriste, inclusiv Bazei. 

- Prin 1994, a continuat Harry cu vocea lui uscată, din 
terenurile petrolifere de acolo nu a mai rămas decât sticlă 
neagră. Din aceea care străluceşte în întuneric. Dar tot de atunci 
au cam încetat atentatele teroriste. Cineva a detonat o servietă 
cu încărcătură nucleară în Miami acum vreo doi ani, dar 
pagubele nu au fost prea însemnate. Adică, sigur că o să mai 
treacă încă şaizeci sau optzeci de ani până când o să se mai 
poată ţine petreceri pe South Beach şi bineînţeles că Golful 
Mexic e ca o supă stricată, dar n-au murit de otrăvirea cu radiaţii 
decât zece mii de oameni. Şi oricum, la vremea aceea, nu mai 
era problema noastră. Statul Maine a votat să facă parte din 
Canada, iar preşedintele Clinton s-a bucurat să ne spună drum 
bun şi cale bătută. 

- Bill Clinton e preşedinte? 

- Doamne, nu. Urma să fie nominalizat în 2004 fără prea 
multe bătăi de cap, dar a făcut un infarct la convenţie şi a murit. 
I-a luat locul nevastă-sa. Ea e preşedinte. 

- Şi face treabă bună? 

Harry a dat din mână. 

- Nu prea rea... dar nu poţi să impui legi cutremurelor. Şi, în 
cele din urmă, astea o să ne termine. 

De undeva de deasupra am auzit iarăşi zgomotul acela fluid. 
Mi-am ridicat ochii. Harry nu s-a mişcat. 

- Ce-i asta? l-am întrebat eu. 

- Fiule, mi-a răspuns, se pare că nu ştie nimeni. Oamenii de 
ştiinţă se tot contrazic, dar în cazul acesta cred că preoţii sunt 
mai aproape de adevăr. Ei spun că îl auzim pe Dumnezeu care se 
pregăteşte să dărâme toate lucrările făcute de mâinile Lui, aşa 


743 


cum Samson a dărâmat templul filistinilor. 

A băut restul de scotch. O roşeaţă timidă i se urcase în obrajii 
lipsiţi de rănile provocate de radiaţii. 

- Inclin să le dau dreptate în această privinţă. 

- Dumnezeule Atotputernic, am exclamat eu. 

M-a privit în ochi. 

- Ai auzit suficientă istorie, fiule? 

Suficientă cât să mă ţină o viaţă. 


4 


- Trebuie să plec, i-am zis. O să fii bine? 

- Până când n-o să mai fiu. La fel ca toată lumea. 

S-a uitat la mine cu atenţie. 

- Jake, de unde ai apărut? Şi de ce mama dracului simt că te- 
aş cunoaşte? 

- Poate pentru că întotdeauna ne cunoaştem îngerii păzitori. 

- Rahat! 

Voiam să plec de acolo. Mai ales pentru că bănuiam că viaţa 
mea după următoarea resetare avea să fie cu mult mai simplă. 
Dar în primul rând pentru că omul din faţa mea era un om bun 
care suferise teribil de mult în toate cele trei încarnări ale sale. 
M-am apropiat de cămin şi am luat în mână una dintre 
fotografiile înrămate. 

- Ai grijă să n-o scapi, mi-a zis Harry oarecum iritat. E familia 
mea în ea. 

- Ştiu. 

l-am pus fotografia în mâinile noduroase şi pătate de ani, 
fotografie alb-negru care, după uşoara neclaritate a imaginii, 
probabil că fusese făcută cu un aparat Kodak. 

- Tatăl tău a făcut-o? Te întreb pentru că el nu e în poză. 

S-a uitat iar mirat la mine, apoi şi-a coborât ochii la fotografie. 

- Nu, mi-a răspuns. Ne-a făcut-o o vecină în vara lui 1958. 
Atunci mama şi tata erau deja despărțiți. 

M-am întrebat dacă vecina fusese cea pe care o văzusem 
fumând o ţigară şi alternând spălatul automobilului familiei cu 
stropitul câinelui familiei. Cumva eram sigur că ea fusese aceea. 
De undeva, din adâncul minţii mele, ca un sunet care urcă la 
suprafaţă dintr-o fântână adâncă, am auzit incantaţia fetiţelor 
care săreau coarda: Am-bam-bus, ține-te de urs. 

- Avea o problemă cu alcoolul. Pe vremea aia nu era mare 


744 


lucru, majoritatea bărbaţilor obişnuiau să bea, dar rămâneau sub 
acelaşi acoperiş cu nevestele lor. Doar că tata devenea violent la 
băutură. 

- Sunt convins, am spus eu. 

S-a uitat iarăşi la mine, cu mai multă atenţie, apoi mi-a 
zâmbit. li dispăruseră mare parte din dinţi, dar zâmbetul îi 
rămăsese destul de plăcut. 

- Nu prea cred că ştii despre ce vorbeşti. Câţi ani ai, Jake? 

- Patruzeci, i-am răspuns, deşi eram sigur că arătam mult mai 
în vârstă în noaptea aceea. 

- Asta înseamnă că te-ai născut în 1971. 

De fapt, în 1976, dar nu aveam cum să-i spun asta fără să 
discut despre cei cinci ani pierduţi în vizuina de iepure, ca Alice 
în Ţara Minunilor. 

- Cam aşa, am spus. Fotografia asta a fost făcută la casa 
voastră de pe Kossuth Street. 

Am folosit pronunția obişnuită în Derry: Coșut. 

Am pus apoi degetul pe figura lui Ellen, aflată la stânga 
mamei ei, gândindu-mă la varianta adultă cu care vorbisem la 
telefon, să-i spunem Ellen no. 2. Şi gândindu-mă inevitabil la 
Ellen Dockerty, varianta armonică pe care o cunoscusem în Jodie. 

- Nu-ţi dai seama din poză, dar avea părul de culoarea 
morcovilor, nu-i aşa? O Lucille Ball în miniatură. 

Harry se holba la mine cu gura căscată, incapabil să scoată 
vreun sunet. 

- S-a făcut actriţă? Sau altceva tot din industria 
divertismentului. Radio sau TV? 

- Prezintă o emisiune la postul CBC al Provinciei Maine, a 
şoptit el. Dar cum de... 

- lar acesta e Troy... şi Arthur, cunoscut sub numele de 
Tugga... şi aici eşti tu, cu braţul mamei în jurul umerilor, am 
surâs eu continuând. Exact aşa cum a intenţionat Dumnezeu. 

Măcar dacă ar fi rămas aşa. Măcar. 


- Eu... tu... 
- Tatăl tău a fost omorât, nu-i aşa? 
- Da. 


Canula din nas i se strâmbase şi a împins-o la loc cu gestul 
moale al cuiva care visează cu ochii deschişi. 

- A fost împuşcat mortal în cimitirul Longview când punea flori 
la mormintele părinţilor lui. La câteva luni după ce a fost făcută 
poza asta. Poliţia a arestat un bărbat pe nume Bill Turcotte... 


745 


Au! Nu mă aşteptasem la una ca asta. 

- ... dar avea un alibi solid şi i-au dat drumul în cele din urmă. 
Asasinul nu a fost prins niciodată. 

Mi-a apucat mâinile într-ale lui. 

- Domnule... fiule... Jake... ştiu că e o nebunie, dar... tu l-ai 
omorât pe tata? 

- Nu vorbi prostii. 

Am luat fotografia şi am agăţat-o la loc pe perete. 

- M-am născut abia în 1971, ai uitat? 


5 


Am coborât încet Main Street, înapoindu-mă la fabrica 
dărâmată şi la magazinul Quik-Flash părăsit din faţa ei. Mergeam 
cu capul în pământ, fără să mă uit după Fără Nas sau Fund Gol 
sau restul băieţilor din gaşcă. Imi ziceam că, dacă se aflau 
cumva prin apropiere, vor avea grijă să mă ocolească, îşi 
închipuiau că sunt nebun. Probabil că eram. 

Toți suntem nebuni în locul acesta, îi spusese lui Alice Pisica 
de Cheshire. Apoi a dispărut. Mai puţin rânjetul. Din câte îmi 
aduc aminte, rânjetul a mai rămas puţin. 

inţelegeam mai multe acum. Nu totul. Şi mă îndoiam că 
Oamenii cu bilete înțelegeau totul (iar după ce îşi petreceau ceva 
vreme la datorie, nu mai înțelegeau aproape nimic), dar 
observaţia asta nu mă putea ajuta la hotărârea pe care o aveam 
de luat. 

Când am trecut pe sub lanţ, am auzit o explozie din 
depărtare. Nu am tresărit. Probabil că acum erau multe explozii. 
Exploziile apar atunci când oamenii încep să-şi piardă speranţa. 

Am intrat în toaleta din spatele magazinului părăsit şi m-am 
împiedicat în cojocul meu din oaie. L-am împins cu piciorul din 
drum - nu voi avea nevoie de el acolo unde mă duc - şi m-am 
îndreptat încet spre stiva de cutii care semăna atât de mult cu 
cuibul de lunetist al lui Lee. 

Ale dracului armonii. 

Am dat câteva la o parte ca să pot ajunge în colţ, apoi le-am 
reclădit cu atenţie în urma mea. Am înaintat cu paşi foarte mici, 
gândindu-mă iarăşi la ce trebuie că simte un om aflat în vârful 
unei scări pe beznă deplină. Doar că acum nu era nicio treaptă, 
ci doar dublarea aceea ciudată a piciorului meu. Am mai înaintat 
puţin, am văzut cum partea de jos a trupului mi se tulbură, apoi 


746 


am închis ochii. 

Alt pas. Şi altul. Acum simţeam căldura soarelui pe picioare. 
Alţi doi paşi şi razele lui mi-au înroşit căptuşeala neagră a 
pleoapelor. Incă un pas şi am auzit pocnetul mic din cap. Când a 
dispărut, am fost înconjurat de şaaa-ŞUUUUȘ, şaaa-ŞUUUUŞ-ul 
războaielor de ţesut. 

Am deschis ochii. Duhoarea toaletei abandonate fusese 
înlocuită de mirosul mizerabil al fabricii de ţesături care funcţiona 
la capacitate maximă într-un an când Agenţia pentru Protecţia 
Mediului nu fusese încă inventată. Sub tălpi aveam asfalt crăpat, 
nu linoleum zdrenţuit. La stânga mea erau lăzile mari din metal 
pline cu cupoane de testuri şi acoperite cu pânză groasă. La 
dreapta mea era uscătoria. Era ora unsprezece şi cincizeci şi opt 
de minute în dimineaţa zilei de nouă septembrie 1958. Harry 
Dunning era din nou copil. Carolyn Poulin era la şcoală, poate 
ascultând profesorul sau poate visând cu ochii deschişi la vreun 
băiat sau la expediţia de vânătoare pe care o va face cu tatălei 
peste două luni. Sadie Dunhill, încă necăsătorită cu Domnul 
Mătură, locuia în Georgia. Lee Harvey Oswald era cu unitatea sa 
în Marea Chinei de Sud. lar John F. Kennedy era un tânăr senator 
din Massachusetts, visând la preşedinţia Statelor Unite. 

Mă întorsesem. 


6 


M-am dus la lanţ şi am trecut pe sub el. Dincolo, am rămas o 
clipă perfect nemişcat, repetând ce anume aveam de gând să 
fac. Apoi m-am îndreptat spre capătul uscătoriei. Imediat după 
colţ, sprijinindu-se de perete, mă aştepta Omul cu bilet verde. 
Însă acum biletul lui Zack Lang nu mai era verde. Căpătase o 
nuanţă de ocru nămolos, pe undeva între verde şi galben. 
Trenciul absurd pentru vremea caldă era murdar, iar pălăria din 
fetru, elegantă odinioară, avea un aspect ponosit şi cumva 
înfrânt. Obrajii foarte bine bărbieriţi înainte, erau acum plini de 
ţepi... iar unii dintre ţepi erau albi. Ochii îi erau congestionaţi. Nu 
se apucase încă de băutură - cel puţin, nu mirosea încă - dar nu 
mai avea mult. In fond, casa verde era în interiorul micului său 
cerc de acţiune. In plus, probabil că suferea tare din cauza 
tuturor axelor de timp pe care le ţinea în cap. Erau foarte rele 
trecuturile multiple, dar cum te simţi oare atunci când se adaugă 
şi viitoarele multiple? Oricine şi-ar îneca suferinţa în băutură, 


747 


dacă ar avea-o la îndemână. 

Petrecusem o oră în anul 2011. Poate puţin mai mult. Cât de 
mult a însemnat asta pentru e/? Nu ştiam. Nu voiam să ştiu. 

- Slavă Domnului, a exclamat, întocmai ca mai devreme. 

Dar când s-a întins să-mi apuce mâna, m-am tras înapoi. 
Acum avea unghiile lungi şi murdare. li tremurau degetele. 
Acelea erau mâinile - şi trenciul şi pălăria şi biletul din panglica 
pălăriei - unui beţiv în devenire. 

- Ştii ce ai de făcut, mi-a spus. 

- Ştiu ce vreitu să fac. 

- Ce vreau eu nu are nicio importanţă. Nici ce vrei tu. Trebuie 
să te duci înapoi o ultimă oară. Dacă totul merge bine când ai să 
te întorci, ai să ieşi prin restaurant. Va fi demolat curând şi atunci 
se va sparge bula care a provocat toată nebunia asta. E o 
minune că a rezistat deja atâta timp. Trebuie să închizi cercul. 

S-a întins iarăşi spre mine. De această dată am făcut mai mult 
decât doar să mă trag înapoi; m-am răsucit pe călcâie şi am luat- 
o la fugă spre parcare. A pornit după mine. Din cauza 
genunchiului meu bolnav, a reuşit să se apropie mai mult decât 
ar fi reuşit probabil în mod normal. L-am auzit chiar în spate 
atunci când am trecut pe lângă Plymouthul Fury care era 
duplicatul maşinii pe care o văzusem, dar nu o luasem în seamă, 
într-o noapte în curtea de la Candlewood Bungalows. Apoi am 
ajuns la intersecţia dintre Main Street şi Old Lewiston Road. Pe 
trotuarul de vizavi, eternul rocker rebel îşi sprijinea gheata de 
peretele magazinului Kennebec Fruit. 

Am traversat şinele în goană, temându-mă ca nu cumva 
genunchiul să mă trădeze şi să alunec pe zgură. Insă Lang a fost 
cel care s-a împiedicat şi a căzut. l-am auzit ţipătul - un 
croncănit trist şi disperat - şi pentru o clipă mi-a fost milă de el. 
Tare grea misiune avea omul acesta. Dar nu am lăsat mila să mă 
încetinească. Imperativele iubirii sunt extrem de crude. 

Se apropia expresul de Lewiston. M-am împleticit în 
intersecţie şi şoferul şi-a răcnit claxonul la mine. M-am gândit la 
alt autobuz, plin cu oameni care se duceau să-l vadă pe 
preşedinte. Şi pe doamna preşedintelui, desigur, cea în taior roz. 
Trandafirii stăteau pe scaune între ei. Trandafiri roşii, nu galbeni. 

- Jimla, întoarce-te! 

Şi avea dreptate. La urma urmei, eu eram Jimla, monstrul din 
coşmarul micuţei Rosette Templeton. Am şchiopătat pe lângă 
Kennebec Fruit, având acum un avans considerabil în fața 


748 


Omului cu bilet ocru. Aveam de gând să câştig această cursă. 
Eram Jake Epping, profesor de liceu; eram George Amberson, 
romancier aspirant; eram Jimla, care punea în pericol întreaga 
lume cu fiecare pas pe care îl făcea. 

Dar am continuat să alerg. 

M-am gândit la Sadie, înaltă şi calmă, şi frumoasă, şi am 
continuat să alerg. Sadie, care era predispusă la accidente şi 
care se va împiedica de un om rău, pe nume John Clayton. Din 
cauza lui îşi va răni mai mult decât doar fluierul piciorului. Lumea 
pierdută din cauza dragostei - era Dryden sau Pope? 

M-am oprit gâfâind lângă Titus Chevron. Peste drum, 
proprietarul non-conformist al magazinului Jolly White Elephant 
îşi fuma pipa şi mă urmărea cu privirea. Omul cu bilet ocru se 
oprise în gura aleii din spatele prăvăliei Kennebec Fruit. Se pare 
că doar până acolo putea să meargă. 

Şi-a întins mâinile spre mine, dându-mi o senzaţie neplăcută. 
Apoi a căzut în genunchi şi şi-a împreunat mâinile în faţă, ceea 
ce a fost cumplit. 

- Te implor, nu face asta! Precis ştii care e prețul! 

Ştiam, dar tot m-am grăbit mai departe. Pe colţul de lângă 
biserica St Joseph se afla o cabină telefonică. Am intrat în ea, am 
închis uşa, am răsfoit cartea de telefon şi am pus o fisă în aparat. 

Când a venit taxiul, şoferul fuma Lucky Strike, iar aparatul de 
radio transmitea muzica postului WJAB. 

Istoria se repetă. 


749 


Note finale 


30.09.1958 

M-am ascuns în căsuţa nr. 7 de la motelul Tamarack. 

Mi-am plătit camera cu bani dintr-un portofel din piele de struţ 
pe care mi-l dăduse un prieten vechi. Banii rămân, aşa cum 
rămâne şi carnea cumpărată de la supermarketul Red & White şi 
aşa cum rămân şi cămăşile cumpărate de la Mason's Menswear. 
Dacă fiecare călătorie în trecut ar fi o resetare completă, nu ar 
trebui să se întâmple aşa, dar nu este o resetare completă, aşa 
că se întâmplă. Banii nu erau de la Al, dar agentul Hosty mă 
lăsase să fug, ceea ce s-ar putea să fie un lucru bun pentru 
întreaga lume. 

Sau nu. Habar n-am. g 

Mâine va fi întâi octombrie. In Derry, copiii familiei Dunning 
aşteaptă cu nerăbdare Halloweenul şi se gândesc cum se vor 
costuma. Ellen, drăgălaşa nostimă cu părul roşu, vrea să fie 
Prințesa Varătoamnă larnăprimăvară. Nu va avea ocazia. Dacă 
mă duc azi în Derry, aş putea să-l omor pe Frank Dunning şi să-i 
redau copilei Halloweenul, dar n-o voi face. Şi n-o să mă duc nici 
în Durham, să o salvez pe Carolyn Poulin de glonţul rătăcit al lui 
Andy Cullum. Intrebarea este: mă voi duce în Jodie? Nu pot să îl 
salvez pe Kennedy, este exclus, dar este, oare, istoria viitoare a 
lumii atât de şubredă încât să nu permită ca doi profesori de 
liceu să se întâlnească şi să se îndrăgostească unul de celălalt? 
Să se căsătorească, să danseze pe cântece ale Beatleşilor, ca „l 
Want to Hold Your Hand” şi să ducă o viaţă banală? 

Habar n-am, habar n-am. 

S-ar putea ca Sadie nici să nu vrea să aibă de-a face cu mine. 
Căci nu vom mai avea treizeci şi cinci, respectiv douăzeci şi opt 
de ani; acum eu aş avea patruzeci şi doi... sau şi trei. Şi arăt şi 
mai în vârstă. Dar cred în dragoste, înţelegi? Dragostea este o 
magie unică, ce transcende totul. Nu cred că e scrisă în stele, dar 
cred că sângele cheamă alt sânge şi mintea cheamă altă minte şi 
inima cheamă altă inimă. 

Sadie dansând Madison, cu obrajii îmbujoraţi, râzând. 

Sadie cerându-mi să o sărut iarăşi. 

Sadie întrebându-mă dacă vreau să intru şi să capăt o felie de 
tort. 


750 


Un bărbat şi o femeie. Cer prea mult? 

Habar n-am, habar n-am. 

Ai să mă întrebi ce am făcut aici, acum că mi-am scos aripile 
de înger păzitor. Am scris. Am un stilou - mi l-au dăruit Mike şi 
Bobbi Jill, îţi aminteşti de ei cu siguranţă - şi m-am dus la un 
magazinaş de pe marginea drumului de unde mi-am cumpărat 
zece rezerve. Cerneala este neagră, în consonanţă cu starea 
mea de spirit. Am mai cumpărat şi douăzeci şi patru de caiete 
groase şi le-am umplut pe toate, mai puţin unul. Lângă 
magazinul acela se află Western Auto, de unde mi-am cumpărat 
o lopată şi un cufăr din oţel cu cifru. Pe toate cumpărăturile 
astea am plătit şaptesprezece dolari şi nouăsprezece cenți. Pot, 
oare, articolele acestea să transforme lumea în ceva întunecat şi 
murdar? Ce se va întâmpla cu vânzătorul, al cărui drum 
prestabilit a fost schimbat, doar prin scurta noastră tranzacţie, 
de la ceea ce ar fi fost dacă nu i-aş fi intrat în magazin? 

Habar n-am, dar iată ce știu cu siguranţă: odată am dat unui 
tânăr din echipa de fotbal a liceului şansa de a străluci ca actor, 
iar prietena lui a fost desfigurată. Ai putea spune că nu a fost 
vina mea, dar ştim mai bine, nu-i aşa? Fluturele îşi întinde aripile. 

Timp de trei săptămâni am scris de dimineaţă până seara în 
fiecare zi. Uneori douăsprezece ore. Alteori paisprezece. Stiloul 
alerga şi tot alerga pe hârtie. Iin unele seri m-am dus la 
cinematograful în aer liber din Lisbon Falls, unde cei fără locuri 
se bucurau de reducere: treizeci de cenți. Mă aşezam pe câte un 
scaun pliant în faţa bufetului cu gustări, aproape de locul de 
joacă pentru copii. Am văzut iar Lunga vară fierbinte. Am văzut 
Podul de pe râul Kwai şi Pacificul de Sud. Am vizionat UN REGAL 
EXTRAÎNGROZITOR constând din filmele The Fly şi The Blob. Şi, 
în tot acest timp, mă întrebam ce anume schimb. Şi dacă 
striveam un gândac mă întrebam ce schimb. Mă întrebam ce 
anume schimb pe parcurs de zece ani. Sau douăzeci. Sau 
patruzeci. 

Habar n-am, habar n-am. 

lată alt lucru pe care îl știu. Trecutul este încăpățânat şi tare 
din acelaşi motiv pentru care carapacea unei broaşte țestoase 
este tare: deoarece carnea vie de dedesubt este moale şi lipsită 
de apărare. 

Şi încă ceva. Numeroasele opţiuni şi posibilităţi din viaţa 
noastră de zi cu zi sunt muzica pe care dansăm. Sunt aidoma 
coardelor unei chitare. Atinge-le şi vei crea un sunet plăcut. O 


751 


armonie. Dar apoi începe să adaugi coarde. Zece, o sută, o mie, 
un milion. Pentru că ele se multiplică! Harry nu a ştiut ce era 
sunetul acela fluid, dar eu cred că ştiu; este sunetul făcut de o 
armonie prea mare creată de mult prea multe coarde. 

la un Do de sus cu o voce bună şi puternică şi vei sparge un 
pahar de cristal. Ascultă suficient de tare la combina ta stereo 
tonurile armonice corecte şi vei sparge ferestrele. Pe cale de 
consecinţă asta înseamnă (sau, cel puţin, mie mi se pare că 
înseamnă) că dacă pui suficiente coarde la instrumentul timpului, 
poţi sparge realitatea. 

Dar resetarea este aproape completă de fiecare dată. Sigur, 
rămân reziduuri. Aşa susţine Omul cu bilet ocru şi eu îl cred. Dar 
dacă nu fac nicio schimbare importantă... dacă nu fac nimic 
altceva decât să mă duc la Jodie şi să mă întâlnesc din nou cu 
Sadie pentru o primă dată... dacă se va întâmpla să ne 
îndrăgostim din nou unul de celălalt... 

Şi vreau ca asta să se întâmple şi cred că s-ar putea întâmpla. 
Sângele cheamă sânge, inima cheamă altă inimă. Ea va dori să 
aibă copii. Prin urmare, şi eu. Şi îmi spun că un copil în plus sau 
în minus nu ar avea cum să schimbe situaţia. Sau, nu ar avea 
cum să schimbe prea mult situaţia. Sau doi copii. Chiar trei. (In 
fond, era Epoca Familiilor Numeroase.) Vom trăi liniştiţi. Nu vom 
face valuri. 

Numai că fiecare copil este un val. 

Fiecare respiraţie a noastră este un val. 

Trebuie să te duci înapoi o ultimă oară, mi-a spus Omul cu 
bilet ocru. Trebuie să închizi cercul. Ce vrei tu nu are nicio 
importanță. 

Pot oare să mă gândesc să pun lumea în pericol, poate chiar 
realitatea însăşi, de dragul femeii pe care o iubesc? Nebunia lui 
Lee ar părea un picnic la iarbă verde în comparaţie cu această 
idee. 

Omul cu biletul înfipt în panglica pălăriei mă aşteaptă lângă 
uscătoria fabricii. || simt. Poate că nu-mi trimite unde telepatic, 
dar mie aşa mi se pare. /ntoarce-te. Nu trebuie să fii Jimla. Incă 
mai poţi redeveni Jake. Poţi să fii băiatul cel bun, îngerul cel bun. 
Nu te mai gândi să-l salvezi pe preşedinte; salvează lumea. Fă-o 
cât încă mai este timp. 

Da. 

O voi face. 

Probabil că o voi face. 


752 


Mâine. 

Mâine nu va fi prea târziu, nu-i aşa? 

01.10.1958 i 

Tot la motelul Tamarack. Incă mai scriu. 

Cea mai rea este nesiguranța care mă frământă în legătură cu 
Clayton. La Clayton m-am gândit când am pus ultima rezervă de 
cerneală în credinciosul meu stilou şi la el mă gândesc şi acum. 
Cred că aş putea renunţa dacă aş şti că o va lăsa în pace. Dacă 
mă extrag din ecuaţie, se va mai înfiinţa John Clayton acasă la 
Sadie, pe Bee Tree Lane? Poate faptul că ne-a văzut împreună a 
fost picătura care i-a umplut paharul. insă o urmărise în Texas 
înainte de a şti despre relaţia noastră şi, dacă o va face din nou, 
poate o să-i taie gâtul, nu doar obrazul. Nici Deke, nici eu nu vom 
fi acolo să-l oprim. Asta e sigur. 

Dar poate că a ştiut, totuşi, despre noi. Poate că Sadie a scris 
unei prietene din Savannah, iar prietena a spus altei prietene şi, 
tot aşa, vestea că Sadie are o relaţie cu un tip - cu unul care nu 
cunoaşte necesitatea imperioasă a măturii - s-ar fi putut să 
ajungă la urechile fostului. Şi dacă niciunul din toate lucrurile 
astea nu se va petrece pentru că eu nu voi fi acolo, înseamnă că 
Sadie va fi în regulă. 

Domnița sau tigrul?’ 

Habar n-am, habar n-am. 

Vine toamna. 


06.10.1958 

Aseară m-a dus la cinematograful în aer liber. Era ultimul 
weekend din sezon. Luni, vor pune pe poartă un anunţ care va 
spune INCHIS PE DURATA IERNII şi ceva de genul VOM ADUCE DE 
DOUĂ ORI MAI MULTE FILME BUNE ÎN '59! Ultimul spectacol a 
constat dintr-un desen animat cu Bugs Bunny şi alte două filme 
de groază, Macabre şi The Tingler. Mi-am ocupat locul obişnuit 
pe scaunul pliant şi m-am uitat la Macabre însă fără să fiu atent. 
Era frig. Am bani de haină, dar acum mi-e teamă să cumpăr 
orice. Mă tot gândesc la schimbările pe care le-aş putea 
declanşa. 

Când s-a terminat primul film, m-am dus, totuşi, la bufet. 
Voiam să-mi iau cafea fierbinte. (Imi spuneam: N-am cum să 
schimb prea multe doar printr-o ceaşcă de cafea. Şi 


3 The Lady and the Tiger - povestire a lui Frank Stockon despre 
alegerile imposibile (n. tr.). 


753 


răspunzându-mi: N-ai de unde şti.) Când am ieşit, am observat 
că era doar un singur copil pe locul de joacă, unde, cu o lună în 
urmă, fuseseră puzderie. O fetiţă, cu jachetă de blugi şi pantaloni 
de un roşu aprins. Sărea coarda. Semăna cu Rosette Templeton. 

- Fluturaş, din floare-n floare, intona ea. Zbori bătând din 
aripioare! Stai, opreşte-te o clipă, să mă sui pe o aripă, să mă 
duci departe-n zări, să mai văd şi alte ţări! 

N-am mai putut să rămân acolo. Tremuram mult prea tare. 

Poeţii poate că sunt capabili să ucidă întreaga lume în numele 
iubirii, dar nu oamenii obişnuiţi şi neînsemnaţi ca mine. 
Presupunând că vizuina de iepure se află la locul ei, mâine am să 
mă întorc. Dar înainte... 

Nu cumpărasem doar cafea de la bufet. 


07.10.1958 

Cufărul de la Western Auto e pe pat, deschis. Lopata e în 
dulap (n-am nici cea mai vagă idee la ce s-a gândit femeia de 
serviciu când a văzut-o). Cerneala din ultima rezervă a stiloului e 
pe ducă, dar nu mă deranjează; mai am de scris doar două sau 
trei pagini. Apoi voi pune acest manuscris în cufăr şi îl voi 
îngropa lângă iazul unde mi-am aruncat odinioară telefonul 
mobil. Îl voi îngropa adânc în solul moale şi negru. Poate că îl va 
găsi cineva cândva, în viitor. Poate chiar tu vei fi acel cineva. În 
cazul în care există un viitor şi în cazul în care tu vei exista. Voi 
afla curând asta. Imi tot spun (cu speranţă, cu teamă) că astea 
trei săptămâni petrecute la Tamarack nu au putut schimba prea 
multe. Al a trăit patru ani în trecut şi s-a întors într-un prezent 
intact... deşi recunosc că m-am întrebat despre o eventuală 
relaţie între el şi holocaustul de la World Trade Center şi marele 
cutremur din Japonia. Imi tot spun că nu există nicio legătură... 
dar întrebarea rămâne. 

Ar mai trebui să-ţi spun că pentru mine anul 2011 nu mai 
reprezintă prezentul. Philip Nolan a fost Omul Fără Ţară; eu sunt 
Omul Fără Timp. Şi cred că aşa voi rămâne. Chiar dacă 2011 este 
tot acolo unde l-am lăsat, voi fi doar un străin aflat în vizită. 

Pe birou, lângă mine, e o carte poştală cu fotografia unor 
maşini strânse în faţa unui ecran uriaş. Singura carte poştală pe 
care o au în bufetul de la cinematograful în aer liber din Lisbon 
Falls. Am scris mesajul şi am scris şi adresa: Domnului Deacon 
Simmons, Liceul Jodie, Jodie, Texas. incepusem să scriu „Liceul 
Denholm Consolidated”, însă mi-am dat seama că nu se va numi 


754 


aşa decât anul viitor, sau peste doi ani. 

Am scris: Dragă Deke, Când va veni noua bibliotecară a 
liceului, ai grijă de ea. Va avea nevoie de un înger păzitor, mai 
ales în aprilie 1963. Crede-mă, te rog. 

Nu, Jake, îl aud şoptind pe Omul cu bilet ocru. Dacă este scris 
ca John Clayton să o omoare şi nu o va face, se vor petrece alte 
schimbări... şi, aşa cum ai văzut cu ochii tăi, schimbările nu sunt 
niciodată pozitive. Indiferent cât de bine intenționat ai fi. 

Dar e vorba de Sadie! mă răţoiesc la el şi, cu toate că 
niciodată nu am fost ceea ce se cheamă un plângăcios, acum 
încep să-mi curgă lacrimile. Şi lacrimile mă dor, lacrimile mă ard. 
E vorba de Sadie şi eu o iubesc! Cum să pot sta deoparte când 
ştiu că s-ar putea s-o omoare? j 

Răspunsul este la fel de inflexibil ca trecutul însuşi: /nchide 
cercul. 

Aşa că rup în bucăţi cartea poştală şi pun bucăţile în 
scrumieră şi le dau foc. Nu există alarmă de fum care să 
trâmbiţeze lumii despre fapta mea. Nu există decât şuieratul 
răguşit al suspinelor mele. E ca şi cum aş fi ucis-o cu propriile 
mele mâini. Nu peste multă vreme, voi îngropa cufărul cu 
manuscrisul şi mă voi întoarce în Lisbon Falls, iar Omul cu bilet 
ocru va fi cu siguranţă nespus de bucuros să mă vadă. Nu voi lua 
taxiul; vreau să merg pe jos până acolo, în lumina stelelor. Cred 
că vreau să-mi iau rămas-bun. In realitate, inimile nu se frâng. 
Măcar de-ar face-o. 

Dar acum nu plec nicăieri decât până în pat, unde îmi voi 
culca obrajii uzi pe pernă şi mă voi ruga la Dumnezeul în care nu 
prea cred să-i trimită lui Sadie a mea un înger păzitor care s-o 
ajute să trăiască. Şi să iubească. Şi să danseze. 

Rămas-bun, Sadie. 

Nu m-ai cunoscut niciodată, dar te iubesc, draga mea. 


755 


Cetăţean al secolului (2012) 


1 


Cred că acum nu mai există bodega unde funcționa Patria 
Burgerului Dodoloţ, înlocuită fiind de un L.L. Bean Express, dar 
nu sunt sigur; nu m-am obosit să caut pe internet. Tot ce ştiu 
este că încă se mai afla la locul ei când m-am întors din 
aventurile mele. Şi exista şi lumea din jurul ei. 

Cel puţin, deocamdată. 

Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Bean Express pentru că aceea a 
fost ultima mea zi în Lisbon Falls. M-am întors la casa mea din 
Sabattus, m-am odihnit, apoi mi-am pus lucrurile în două valize, 
mi-am luat şi motanul şi am pornit spre sud. M-am oprit să pun 
benzină într-un orăşel din Massachusetts care se numea 
Westborough şi am considerat că este un loc destul de bun 
pentru cineva fără perspective deosebite şi fără aşteptări de la 
viaţă. 

Prima noapte am stat la Westborough Hampton Inn. Aveam 
Wi-Fi în cameră. M-am conectat la internet, cu inima bătându-mi 
atât de tare, încât începuseră să-mi ţopăie o sumedenie de 
picăţele în faţa ochilor, şi am intrat pe site-ul ziarului Morning 
News din Dallas. După ce am tastat numărul cardului meu de 
credit (din mai multe încercări, pentru că degetele îmi tremurau 
îngrozitor de tare), am reuşit să accesez arhiva. Am găsit la data 
de 11 aprilie 1963 articolul despre agresorul necunoscut care 
trăsese asupra lui Edwin Walker, dar nu am găsit nimic despre 
Sadie la data de 12 aprilie. Nici săptămâna următoare, sau 
cealaltă. Am continuat să caut. 

Am găsit relatarea care mă interesa în ediţia din data de 30 
aprilie. 


2 


BOLNAV PSIHIC ÎŞI RĂNEŞTE FOSTA SOŢIE ŞI SE SINUCIDE 
De Ernie Calvert 


(JODIE) Deacon „Deke” Simmons, în vârstă de 77 de ani şi Ellen 
Dockerty, directoare a Liceului Denholm Consolidated au ajuns prea 
târziu duminică seara pentru a împiedica rănirea foarte gravă a lui 
Sadie Dunhill, însă situaţia ar fi putut fi mult mai gravă pentru 


756 


îndrăgita bibliotecară de 28 de ani. 

Douglas Reems, şeriful din Jodie, ne-a declarat: „Dacă Deke şi 
Ellie nu ar fi sosit chiar atunci, mai mult ca sigur că domnişoara 
Dunhill ar fi fost ucisă.” 

Cei doi profesori veniseră să aducă o porţie de ton şi budincă. 
Niciunul dintre ei nu a dorit să vorbească despre intervenţia lor 
curajoasă. Simmons a zis doar: „Păcat că nu am ajuns mai 
devreme.” 

În conformitate cu spusele şerifului Reems, Simmons l-a doborât 
la pământ pe mult mai tânărul John Clayton, din Savannah, Georgia, 
după ce domnişoara Dockerty aruncase cu caserola după el şi-i 
abătuse atenţia în altă parte. Simmons a reuşit să-i smulgă din 
mână un revolver micuţ. Atunci Clayton a scos cuțitul pe care îl 
folosise ca să-i despice obrazul fostei sale soţii şi şi-a tăiat gâtul. 
Simmons şi domnişoara Dockerty au încercat în zadar să-i oprească 
sângerarea. Clayton a fost declarat mort chiar la locul incidentului. 

Domnişoara Dockerty i-a spus şerifului Reems că este posibil ca 
John Clayton să-şi fi urmărit fosta soţie de luni întregi. Personalul de 
la Liceul Denholm Consolidated fusese prevenit asupra faptului că 
fostul soţ al domnişoarei Dunhill s-ar putea să fie periculos şi 
domnişoara Dunhill însăşi le pusese la dispoziţie o fotografie a lui 
Clayton, însă directoarea Dockerty spune că bărbatul se deghizase. 

Domnişoara Dunhill a fost transportată cu o ambulanţă la spitalul 
Parkland Memorial din Dallas, unde starea ei a fost declarată 
mulţumitoare. 


3 


Câtuşi de puţin plângăcios, aşa sunt eu, dar în noaptea aceea 
am recuperat timpul pierdut cu ochii uscați. In noaptea aceea am 
plâns până m-a luat somnul şi, pentru prima oară după foarte 
mult timp, somnul mi-a fost profund şi odihnitor. 

În viaţă. 

Sadie trăia. 

Insemnată pe viaţă, fără doar şi poate, dar în viaţă. 

În viaţă, în viaţă, în viaţă. 


4 


Lumea era tot la locul ei şi încă se mai armoniza... sau poate 
că eu o făceam să se armonizeze. Cred că ne obişnuim să creăm 
armonia aceasta. M-am angajat ca suplinitor în sistemul de 
învăţământ din Westborough, apoi am reuşit să ajung să predau 
cu normă întreagă. Nu m-a mirat absolut deloc faptul că 


757 


directorul de la liceul din oraş era un încrâncenat fan al 
fotbalului, pe nume Borman... la fel cum se numea un anumit 
antrenor glumeţ pe care îl cunoscusem altădată, altundeva. O 
vreme am păstrat legătura cu vechii mei prieteni din Lisbon Falls, 
apoi am renunţat. C'est la vie! 

Am verificat iarăşi arhiva ziarului Morning News din Dallas şi 
am descoperit o notă micuță în ediţia din 29 mai 1963: 
BIBLIOTECARA DIN JODIE PARASEŞTE SPITALUL. Era foarte scurtă 
şi complet lipsită de informaţii esenţiale. Nimic despre starea ei 
şi nimic despre planurile ei de viitor. Şi nicio fotografie. Rândurile 
înghesuite la pagina 20 între anunţuri de mobilă la mâna a doua 
şi reclame la centre comerciale volante nu sunt niciodată însoţite 
de fotografii. Aceasta este una din marile axiome ale vieţii, la fel 
cum întotdeauna sună telefonul când eşti la budă sau în duş. 

In anul de după întoarcerea mea pe Tărâmul lui Acum, m-am 
ferit să intru pe anumite site-uri sau să caut anumite subiecte pe 
internet. Am fost tentat să o fac? Bineînţeles. Dar internetul este 
o sabie cu două tăişuri. La fiecare lucru plăcut pe care îl găseşti - 
cum ar fi faptul că femeia pe care o iubeşti i-a supravieţuit 
fostului soţ dement - există alte două care au puterea de a te 
răni. Cel care caută informaţii despre altcineva ar putea să afle 
că persoana respectivă a murit într-un accident. Sau de cancer la 
plămâni apărut în urma fumatului. Sau s-a sinucis, în cazul 
acestei anume persoane cel mai probabil cu o combinaţie de 
alcool şi somnifere. 

Sadie singură, fără nimeni care să o lovească peste obraji ca 
s-o trezească, fără nimeni care să o bage în duşul rece ca 
gheaţa. Dacă aşa se întâmplase, nu voiam să ştiu. 

Am folosit internetul ca să-mi pregătesc cursurile, ca să aflu 
ce filme rulează în oraş şi, o dată sau de două ori pe săptămână, 
ca să văd ultimele filme online. Ce nu am făcut, însă, a fost să 
caut alte informaţii despre Sadie. Dacă Jodie ar fi avut propriul 
ziar, cred că aş fi fost mai tentat, dar nu avusese vreunul în 
trecut şi cu siguranţă că nu avea nici acum, când acelaşi internet 
strangula presa scrisă. In plus, mai există şi zicala aceea veche: 
Nu te uita pe gaura cheii dacă nu vrei să te superi. Şi oare exista 
în istoria omenirii vreo gaură mai mare decât internetul? 

Scăpase cu viaţă după povestea cu Clayton. Mi-am spus că ar 
fi mai bine ca tot ce ştiu despre Sadie să se sfârşească aici. 


758 


5 


Şi aşa ar fi rămas lucrurile, dacă în clasa mea de avansați nu 
ar fi fost transferată o elevă nouă. In aprilie 2012; se poate să fi 
fost chiar la 10 aprilie, data celei de-a patruzeci şi noua 
aniversare a tentativei eşuate de asasinat asupra lui Edwin 
Walker. Se numea Erin Tolliver, iar familia ei se mutase în 
Westborough din Kileen, Texas. 

Cunoşteam bine numele acesta. Kileen, de unde cumpărasem 
prezervative de la un farmacist cu un rictus murdar şi complice. 
Să nu încalci legea, fiule, mă sfătuise el. Kileen, unde Sadie şi cu 
mine petrecuserăm multe nopţi dulci la Candlewood Bungalows. 

Kileen, care avea un ziar intitulat The Weekly Gazette. 

In a doua săptămână de când se afla în oraş, deja noua mea 
elevă din grupa de avansați îşi făcuse câteva prietene noi, vrăjise 
câţiva băieţi şi părea că se adaptează de minune. Am întrebat-o 
dacă The Weekly Gazette mai apărea. | s-a luminat chipul: 

- Aţi fost în Kileen, domnule Epping? 

- Acum foarte multă vreme, i-am răspuns - afirmaţie care nici 
nu ar fi clintit acul vreunui detector de minciuni. 

- Mai apare încă. Mama obişnuia să spună că o cumpără doar 
ca să împacheteze peştele în ea. 

- Şi mai are rubrica „Ce mai e nou în Jodie”? 

- Are câte o rubrică de ştiri locale din fiecare orăşel de la sud 
de Dallas, a chicotit Erin. Cred că o puteţi găsi şi pe internet, 
dacă vreţi să aflaţi ceva, domnule Epping. Internetul are de 
toate. 

Avea dreptate în această privinţă, iar eu am reuşit să mă 
abţin exact o săptămână. Uneori gaura cheii este mult prea 
ispititoare. 


6 


Planul meu era simplu: intru pe internet în arhiva ziarului 
(presupunând că The Weekly Gazette avea aşa ceva) şi dau 
căutare pentru numele lui Sadie. Ştiam că nu e bine ce fac, dar, 
fără să vrea, Erin Tolliver îmi stârnise sentimente care 
începuseră să se mai domolească şi ştiam că nu-mi voi găsi 
liniştea dacă nu verific. S-a dovedit, însă, că nici nu aveam 
nevoie de arhivă. Căci am găsit ceea ce căutam nu în rubrica „Ce 
mai e nou în Jodie”, ci chiar pe prima pagină a ziarului. i 

JODIE ÎŞI ALEGE CETĂŢEANUL SECOLULUI LA MANIFESTARILE 


759 


CENTENARE DIN IULIE spunea titlul. lar fotografia de dedesubt... 
avea optzeci de ani acum, dar sunt chipuri pe care nu le uiţi 
niciodată. Se poate ca fotoreporterul să-i fi sugerat să încline 
puţin capul, ca să ascundă obrazul stâng, dar Sadie a privit direct 
în aparat. Şi, de ce nu? Acum cicatricea, rana provocată de un 
bărbat aflat de foarte mulţi ani pe lumea cealaltă, era veche. Mie 
mi se părea că-i conferă chipului ei o anumită forţă morală, dar, 
desigur, eu sunt subiectiv. In faţa ochiului îndrăgostit, până şi 
semnele de vărsat de vânt sunt frumoase. 

La sfârşitul lui iunie, după încheierea anului şcolar, mi-am 
făcut valiza şi am pornit încă o dată spre Texas. 


7 


Crepusculul unei zile de vară în oraşul Jodie, Texas. E puţin 
mai mare decât în 1963, dar nu cu mult. Acum e o fabrică de 
cartoane pe Bee Tree Lane, unde locuise Sadie Dunhill odinioară. 
Frizeria a dispărut, iar benzinăria unde îmi alimentam Sunlinerul 
a fost înlocuită cu un magazin 7-Eleven. În locul unde Al Stevens 
servea altădată burgerii Pronghorn şi cartofii Mesquite apăruse 
un fast-food Subway. 

S-au încheiat toate discursurile de comemorare a o sută de 
ani de atestare istorică a oraşului Jodie. Cel ţinut de femeia 
aleasă de Societatea de Istorie şi de Consiliul Local pentru titlul 
de Cetăţean al Secolului a fost încântător de scurt; cel al 
primarului a fost dezlânat, dar instructiv. Aşa am aflat că Sadie a 
deţinut, la rândul ei, un mandat de primar, precum şi patru 
mandate în Legislativul Statului Texas, dar aceste lucruri sunt 
nesemnificative în comparaţie cu restul. Activităţile ei caritabile, 
eforturile ei neprecupeţite de ridicare a nivelului calităţii 
educaţiei din Liceul Durham Consolidated şi anul când a 
participat, ca voluntar, la ajutarea victimelor uraganului Katrina, 
în New Orleans. Programul pentru elevii orbi de la Biblioteca 
Statului Texas, iniţiativa de îmbunătăţire a asistenţei medicale 
pentru veterani şi eforturile necontenite (chiar la optzeci de ani) 
de a obţine o mai bună îngrijire pentru nevoiaşii cu afecţiuni 
mentale. In 1996 i s-a oferit prilejul de a candida pentru 
Congresul Statelor Unite, dar a refuzat, spunând că are multe de 
făcut acasă. 

Nu s-a recăsătorit niciodată. Nu a plecat niciodată din Jodie. E 
tot înaltă, cu trupul neafectat de osteoporoză. Şi e tot frumoasă, 


760 


iar părul alb îi ajunge până la talie. 
Acum discursurile s-au terminat, iar Main Street a fost închisă 
traficului. La fiecare capăt al ei câte un banner anunţă: 


DANS ÎN AER LIBER, DE LA 7 LA MIEZUL NOPŢII! VENIȚI CU TOŢII! 


Sadie este înconjurată de prieteni, iar pe unii dintre aceştia mi 
se pare că îi recunosc, aşa că mă îndrept spre podiumul DJ-ului 
din faţa locului unde fusese Western Auto, iar acum este o 
farmacie naturistă Walgreen. Individul care se foieşte cu discuri 
şi CD-uri are vreo şaizeci şi ceva de ani, părul cărunt şi rar şi o 
burtă cât toate zilele, însă aş recunoaşte oriunde ochelarii aceia 
cu ramele roz. 

- Bună, Donald, îi spun. Văd că tot cu muzicile, discurile şi 
acusticele te ocupi. 

Donald Bellingham îşi ridică ochii la mine şi zâmbeşte: 

- Niciodată nu merg la evenimente fără ele. Te cunosc de 
undeva? 

- Nu, îi răspund eu, o cunoşti pe mama. A fost la un bal unde 
ai pus tu muzica pe la începutul anilor şaizeci. Mi-a povestit că 
şterpeliseşi plăcile tatălui tău. 

Râde cu gura până la urechi: 

- Şi dracu' m-a luat pe chestia asta. Cum o chema pe mama 
ta? 

- Andrea Robertson, îi spun, alegând numele la întâmplare. 

Andrea era cea mai bună elevă a mea din ciclul al doilea de 
literatură americană. 

- Sigur, mi-aduc aminte de ea, zice, dar zâmbetul său nesigur 
dovedeşte contrariul. 

- Bănuiesc că nu mai ai niciunul dintre discurile vechi. 

- O, Doamne, sigur că nu. Nu le mai am de mult. Dar am pe 
CD-uri tot felul de melodii vechi. Să înţeleg că vrei un cântec 
anume? 

- Da. Dar este ceva special. 

Râde: 

- Toate sunt speciale. 

li explic ce doresc şi Donald, la fel de îndatoritor ca 
întotdeauna, consimte. Când dau să mă întorc spre locul unde 
femeia pe care am venit s-o văd primeşte un pahar de punci de 
la primar, Donald strigă după mine: 

- Nu ţi-am reţinut numele. 

- Amberson, îi spun peste umăr. George Amberson. 


761 


- Şi vrei să pun melodia la opt şi un sfert? 

- Fix. Timpul este esenţial, Donald. Să sperăm că va coopera. 
Cinci minute mai târziu, Donald Bellingham bombardează Jodie 
cu „At the Hop”, iar dansatorii umplu strada în blândeţea 
amurgului de Texas. 


8 


La opt şi zece, Donald pune un cântec lent al lui Alan Jackson 
pe care pot dansa şi adulţii. Sadie este singură pentru prima oară 
de la terminarea discursurilor şi mă apropii de ea. Inima îmi bate 
atât de tare încât sunt convins că nu mai are mult şi o să-mi sară 
din piept. 

- Duduie Dunhill? 

Se întoarce surâzând şi privind un pic în sus spre mine. E ea 
înaltă, dar eu sunt şi mai înalt. Intotdeauna am fost. 

- Da? 

- Mă numesc George Amberson. Vreau să vă spun cât de mult 
vă admir pe dumneavoastră şi toate lucrurile frumoase pe care 
le-aţi făcut. 

Zâmbetul ei devine puţin nedumerit. 

-Vă mulțumesc, domnule. Nu vă ştiu, dar numele 
dumneavoastră mi se pare cunoscut. Sunteţi din Jodie? 

Nu mai pot călători în timp şi cu siguranţă că nu pot citi 
gândurile, cu toate astea ştiu ce-i trece prin minte. Aud numele 
acesta în vis. 

- Şi da, şi nu, îi răspund şi adaug fără să o las să continue: îmi 
puteţi spune ce anume v-a determinat să vă dedicați viaţa 
comunităţii? 

Din surâsul ei n-a mai rămas decât o umbră în colţul buzelor. 

- Şi vreţi să ştiţi asta pentru că...? 

- Din cauza asasinatului? Din cauza asasinării lui Kennedy? 

- De ce... cred că da, într-un fel. Vreau să cred că m-aş fi 
implicat oricum în serviciul public, dar cred că atunci a început. 
In urma evenimentului acela, Texasul a rămas cu oaşao... 

Mâna stângă i se ridică involuntar la obraz, apoi coboară la 
loc. 

- ... aşa o cicatrice. De unde vă cunosc, domnule Amberson? 
Pentru că vă cunosc. Sunt sigură. 

- Mai pot să vă pun încă o întrebare? 

Mă priveşte cu nedumerire crescândă. Mă uit la ceas. Opt şi 


762 


paisprezece. Momentul e aproape. Doar dacă Donald nu uită... 
dar nu cred că va uita. Ca să parafrazez versurile unui cântec 
vechi din anii cincizeci, anumite lucruri trebuie să se întâmple. 

- Serata dansantă Sadie Hawkins din 1961. Pe cine aţi luat cu 
dumneavoastră ca să-i supravegheați pe copii când mama 
antrenorului Borman şi-a fracturat şoldul? Mai ţineţi minte? 

Rămâne cu gura căscată. Apoi o închide încet. Primarul şi 
soţia lui se apropie de noi, văd că suntem cufundaţi în 
conversaţie şi schimbă direcţia. Suntem în propria noastră 
capsulă; doar Jake şi Sadie. Ca odinioară. 

- Cu Don Haggarty, spune. A fost ca şi cum l-aş fi luat să mă 
ajute pe idiotul satului. Domnule Amberson... 

Inainte să mai apuce să termine, prin cele opt difuzoare 
uriaşe bubuie vocea lui Donald Bellingham: 

- In regulă, Jodie, iată acum un tunet din trecut, o minune de 
melodie, ne-ntrecută şi mult cerută! 

Şi auzim sunetul dulce al alămurilor de la începutul cântecului 
unei orchestre de mult dispărute: 

Di-da-daaa... da-di-da-da-daaam... 

- Dumnezeule, „In the Mood”, exclamă Sadie. Dansam pe 
vremuri pe melodia asta. 

li întind mâna. 

- Haideţi. Veniţi să dansăm. 

Râde, clătinând din cap: 

- Mă tem că au cam trecut timpurile când dansam swing, 
domnule Amberson. 

- Dar încă mai puteţi să valsaţi. Cum zicea Donald altădată: 
„Haideţi, daţi din picioare până la alienare.” Şi, vă rog, spuneți- 
mi George. 

In mijlocul străzii, cuplurile dansează cum pot şi cum ştiu. 
Unele chiar încearcă mişcări de lindy, însă niciunul dintre ele nu 
poate dansa swing aşa cum dansam eu şi cu Sadie pe vremuri. 
Nici pe departe. 

Imi ia mâna ca o femeie într-un vis. Căci este într-un vis şi 
într-un vis sunt şi eu. lar ca toate visele frumoase, şi acesta va fi 
unul foarte scurt... dar, cu cât este visul mai scurt, cu atât este 
mai frumos, nu-i aşa? Da, cred că da. Pentru că, atunci când 
timpul a trecut, nu-l mai poţi da înapoi. 

Felinare colorate de petrecere atârnă deasupra străzii, 
galbene şi roşii şi verzi. Sadie se împiedică de scaunul cuiva, dar 
eu sunt pregătit pentru asta şi o prind de braţ. 


763 


- Scuze, sunt neîndemânatică, îmi spune. 

- Aşa ai fost mereu, Sadie. Este una dintre trăsăturile care te 
fac adorabilă. 

Înainte să apuce să-mi pună vreo întrebare, îmi petrec uşor 
braţul în jurul taliei ei. Mă prinde şi ea, cu ochii ridicaţi într-ai 
mei. Luminile îi alunecă pe obraji şi îi strălucesc în privire. Ne 
prindem de mâini, degetele îşi găsesc instinctiv locul, iar mie mi 
se pare că anii cad de pe noi, aidoma unei haine mult prea grele 
şi mult prea strâmte. In clipa aceea am o singură speranţă mai 
fierbinte: că nu a fost chiar atât de ocupată şi că a găsit măcar 
un om bun, unul care să fi aruncat la gunoi mătura blestemată a 
lui John Clayton odată pentru totdeauna. 

Muzica îi acoperă şoapta, dar eu o aud - întotdeauna am 
auzit-o: 

- Cine eşti, George? 

- Cineva pe care l-ai cunoscut într-o altă viaţă, iubito. 

Şi muzica ne învăluie, muzica alungă anii, şi dansăm. 


2 ianuarie 2009 - 18 decembrie 2010 
Sarasota, Florida Lovell, Maine 


764 


Cuvânt de încheiere 


A trecut aproape o jumătate de secol de când John Kennedy a 
fost asasinat în Dallas, însă două întrebări tot nu şi-au găsit 
răspuns: într-adevăr Lee Oswald a fost cel care a apăsat pe 
trăgaci şi, dacă da, a acţionat singur? Nimic din ce am scris în 
11.22.63. J.F.K. nu vine cu răspunsuri la aceste întrebări, 
deoarece călătoria în timp nu este decât o fantezie interesantă. 
Dar dacă şi voi, aidoma mie, vreţi să ştiţi de ce întrebările 
acestea mai persistă, cred că vă pot oferi eu un răspuns 
satisfăcător, format din două cuvinte: Karen Carlin. Nu doar o 
notă de subsol a istoriei, ci o notă de subsol la o notă de subsol. 
Cu toate acestea... 

Jack Ruby avea în Dallas o cârciumă cu program de 
striptease, care se numea Carousel Club. Acolo dansa Carlin, al 
cărei nume de scenă era Little Lynn. In noaptea de după 
asasinat, Ruby a primit un telefon de la domnişoara Carlin, căreia 
îi mai trebuiau douăzeci şi cinci de dolari ca să îşi poată plăti 
chiria pe luna decembrie şi avea nevoie disperată de un 
împrumut ca să nu ajungă în stradă. Vrea s-o ajute? 

Jack Ruby, care avea altele pe cap, s-a răstit la ea (adevărul 
este că numai aşa ştia să comunice Jack Strălucitorul din Dallas). 
Era oripilat de faptul că preşedintele pe care îl diviniza fusese 
ucis chiar în oraşul lui şi folosea orice ocazie pentru a se plânge 
prietenilor şi rudelor de tragedia doamnei Kennedy şi a copiilor 
ei. Ruby era profund îndurerat la gândul că Jackie va trebui să se 
reîntoarcă în Dallas pentru procesul lui Oswald. Spunea că 
văduva va deveni un spectacol naţional. Că se vor folosi de 
durerea ei pentru a-şi vinde gazetele de scandal. 

Doar dacă nu se întâmpla cumva ca Lee Oswald să se 
îmbolnăvească brusc de moarte cronică. 

Pe Jack îl cunoşteau toţi poliţiştii de la Departamentul de 
Poliţie din Dallas, fie doar din vedere. Venea adesea acolo însoţit 
de „soţia” lui - cum o alinta pe Sheba, micuța căţeluşă basset 
care îl însoțea pretutindeni. Impărţea permise de intrare liberă în 
clubul lui, iar atunci când poliţiştii îi onorau invitaţia, le făcea 
cinste cu băutură. Aşa că nimeni nu i-a dat atenţie în ziua de 
sâmbătă, douăzeci şi trei noiembrie, când a apărut la secţie. 
Ruby l-a văzut pe Oswald când a fost scos în faţa presei, unde şi- 


765 


a declarat nevinovăția şi şi-a etalat ochiul învineţit. Ruby era 
înarmat (da, iată un alt pistol de calibrul .38, un Colt Cobra de 
această dată), şi era hotărât să-l împuşte pe Oswald cu el. Dar 
încăperea era ticsită; Ruby a fost împins mult în spate; apoi 
Oswald a fost luat de acolo. 

Aşa că Ruby s-a lăsat păgubaş. 

Duminică spre prânz, s-a dus până la ghişeul Western Union, 
situat cam la două străzi distanţă de sediul central al Poliţiei, şi i- 
a expediat „Micuţei Lynn” un mandat poştal pentru suma de 
douăzeci şi cinci de dolari. Apoi s-a dus până la secţie. 
Presupunea că Oswald fusese deja transferat la închisoarea 
districtuală, aşa că a fost tare surprins să descopere mulţimea 
adunată în faţa clădirii. Reporteri, care de transmisie şi obişnuiţii 
gură-cască. Transferul nu avusese loc conform planului. 

Ruby avea pistolul la el şi Ruby s-a strecurat în garaj. Fără 
probleme. Chiar l-au salutat unii dintre poliţişti, iar el le-a 
răspuns la salut. Oswald se afla tot la etaj. In ultimul moment le 
ceruse paznicilor să-i permită să îşi pună un pulover, deoarece 
cămaşa îi era găurită. Ocolul făcut pentru a lua puloverul a durat 
doar trei minute, dar a fost suficient - viaţa se schimbă cât ai 
bate din palme. Ruby l-a împuşcat pe Oswald în abdomen. Când 
a fost pus la pământ de poliţişti, Jack Strălucitorul a apucat să 
strige: „Hei, băieţi, sunt Jack Ruby! Mă cunoaşteţi toţi!” 

Asasinul a murit la scurtă vreme după aceea la spitalul 
Parkland, fără să dea vreo declaraţie. Datorită unei stripteuse 
care avea nevoie de douăzeci şi cinci de dolari şi unui fudul 
tembel care a vrut un pulover, Oswald nu a fost niciodată judecat 
pentru crima comisă şi nu a avut niciodată o şansă reală de a 
vorbi. Ultima sa declaraţie despre rolul jucat în evenimentele din 
22.11.63 a fost „Sunt un ţap ispăşitor”. Controversele despre 
adevărul spuselor lui nu au încetat nici până în ziua de azi. 

La începutul romanului, Al, prietenul lui Jake Epping, apreciază 
probabilitatea ca Oswald să fi acţionat singur la 95%. După ce 
am citit un vraf cât mine de înalt de cărţi şi articole pe această 
temă, aş zice că această probabilitate se situează pe undeva pe 
la 98%, poate chiar 99%. Deoarece toate relatările asupra 
cazului, inclusiv cele scrise de teoreticienii conspirației, spun 
aceeaşi simplă poveste americană: un omuleţ violent, ahtiat 
după celebritate, care se află la locul potrivit în momentul 
potrivit pentru a-şi îndeplini visul. Să fi fost infime şansele ca 
lucrurile să se fi întâmplat aşa cum s-au întâmplat? Da. La fel 


766 


sunt şi şansele de a câştiga la loterie, însă cineva câştigă în 
fiecare zi. 

Cele mai folositoare surse pe care le-am citit atunci când m- 
am pregătit să scriu acest roman consider că au fost Case Closed 
de Gerald Posner, Legend de Edward Jay Epstein (lectură plăcută, 
dar cam sonată, în stilul lui Robert Ludlum), Oswa/a's Tale de 
Norman Mailer şi Mrs. Paine's Garage de Thomas Mallon. Această 
din urmă carte reprezintă o analiză strălucită a teoreticienilor 
conspirației şi a nevoii lor acerbe de a găsi o noimă într-un 
eveniment aproape întâmplător. Şi cartea lui Mailer este 
remarcabilă. El declară că s-a lăsat atras în acest proiect (care 
include interviuri extinse cu ruşii care i-au cunoscut pe Lee şi pe 
Marina în Minsk) nutrind convingerea că Oswald a fost victima 
unei conspirații, doar că la sfârşit a ajuns să creadă, fără tragere 
de inimă, că plicticoasa Comisie Warren a avut dreptate: Oswald 
acţionase de unul singur. 

Unei persoane raţionale i-ar veni foarte, foarte greu să fie de 
altă părere. Aşa ne spune şi Briciul lui Occam - explicaţia cea 
mai simplă este, de obicei, cea bună. 

Am fost profund impresionat - şi zguduit - atunci când am 
recitit Moartea unui preşedinte a lui William Manchester. Nu are 
absolut deloc dreptate în unele privinţe, cade în capcanele prozei 
bombastice (de exemplu, atunci când spune că Marina Oswald 
avea „ochi de linx”), analiza pe care o face asupra motivelor lui 
Oswald este şi superficială şi ostilă, dar această uriaşă lucrare a 
lui, publicată la numai patru ani după acea teribilă oră a 
prânzului din Dallas, a fost cea mai apropiată în timp de 
momentul asasinatului, scrisă atunci când majoritatea martorilor 
erau încă în viaţă, iar amintirile lor erau încă proaspete. Înarmat 
cu aprobarea condiţionată a lui Jacqueline Kennedy, Manchester 
a reuşit să stea de vorbă cu toată lumea şi, cu toate că 
descrierea urmărilor evenimentului este mult prea pompoasă, 
naraţiunea lui este înfiorătoare şi vie, aidoma filmului lui 
Zapruder pus în cuvinte. 

Mă rog... aproape toată lumea a stat de vorbă cu el. Marina 
nu a vrut să-l întâlnească, şi s-ar putea ca tratamentul aspru la 
care a supus-o în carte să fi avut ceva de-a face cu refuzul ei. 
Marina (care mai trăieşte încă şi azi) a profitat de şansa oferită 
de mişelia făcută de soţul ei, şi cine ar putea s-o condamne? 
Amintirile ei se regăsesc în cartea Marina and Lee, de Priscilla 
Johnson McMillan. Nu prea cred în adevărul mărturiilor ei (în 


767 


cazul în care nu există şi alte surse care să le confirme), dar 
apreciez - deşi fără entuziasm, recunosc - aptitudinile ei de 
supraviețuitoare. 

Iniţial, am vrut să scriu acest roman încă din 1972. Am 
amânat însă proiectul deoarece documentarea pe care o 
presupunea era demoralizant de vastă pentru un profesor cu 
normă întreagă. Şi a mai fost un motiv: chiar şi la nouă ani după 
eveniment, rana era încă mult prea proaspătă. Mă bucur că am 
aşteptat. Când m-am hotărât, în cele din urmă, să pornesc la 
acest drum, mi s-a părut firesc să apelez la ajutorul vechiului 
meu prieten Russ Dorr. El mi-a oferit un minunat sistem de date 
şi informaţii pentru o altă carte, Under the Dome, şi a făcut şi de 
această dată cu brio faţă situaţiei. Acum, când scriu acest cuvânt 
de încheiere, sunt înconjurat de maldăre de materiale 
documentare, dintre care cele mai valoroase sunt înregistrările 
filmate făcute de Russ în timpul călătoriilor noastre exhaustive 
(şi istovitoare) în Dallas şi de teancul înalt de o jumătate de 
metru de email-uri primite ca răspuns la toate întrebările pe care 
le-am pus, de la partidele ligii de baseball din 1958, la 
dispozitivele folosite la mijlocul secolului pentru interceptarea 
convorbirilor. Russ a fost cel care a reperat locuinţa lui Edwin 
Walker, care se întâmplă să se afle pe traseul coloanei 
prezidenţiale din 22.11 (trecutul se armonizează), şi tot Russ a 
găsit - după ce a verificat diferite arhive din Dallas - presupusa 
adresă la care locuia în 1963 acel om extrem de ciudat, George 
de Mohrenschildt. Şi, fiindcă veni vorba, unde anume s-a aflat 
domnul de Mohrenschildt în noaptea de 10 aprilie 1963? Probabil 
că nu era la Carousel Club, dar chiar dacă a avut un alibi pentru 
tentativa de asasinat împotriva generalului, eu unul nu am fost în 
stare să îl descopăr. 

Nu-mi place că sunt nevoit să vă plictisesc cu discursul meu 
de Premii Oscar - şi pe mine mă enervează scriitorii care fac asta 
- dar mai sunt câteva persoane în faţa cărora doresc să îmi scot 
pălăria. in primul şi în primul rând, Gary Mack, custode al 
Muzeului de la Etajul Şase. Mi-a răspuns la un miliard de 
întrebări, câteodată chiar de două sau de trei ori înainte ca eu să 
reuşesc să stochez informaţiile în tărtăcuţa mea seacă. Turul pe 
care l-am făcut în Texas School Book Depository a fost o 
necesitate sinistră, pe care el a înseninat-o cu remarcabilul său 
simţ al umorului şi cunoştinţele sale enciclopedice. 

De asemenea, se cuvin mulţumiri următorilor: Nicola 


768 


Longford, director executiv al Muzeului de la Etajul Şase, şi 
Megan Bryant, director al Colecţiilor şi Proprietății Intelectuale. 
Brian Collins şi Rachel Howell lucrează în cadrul Departamentului 
de Istorie al Bibliotecii Publice din Dallas şi mi-au dat ocazia să 
vizionez nişte documentare vechi (unele chiar destul de nostime) 
care înfăţişau oraşul în anii 1960-1963. 

Am colaborat şi cu Susan Richards, cercetător la Societatea 
de Istorie din Dallas, şi cu Amy Brumfield, David Reynolds şi cu 
personalul hotelului Adolphus. Martin Nobles, locuitor vechi al 
Dallasului, ne-a purtat pe mine şi pe Russ cu maşina prin oraş. 
Ne-a dus la Texas Theatre, clădire închisă acum, dar încă 
nedărâmată, unde a fost capturat Oswald, ne-a dus la fosta 
locuinţă a lui Edwin Walker, ne-a dus pe Greenville Avenue (nu 
chiar atât de înfiorătoare cum era odinioară cartierul „roşu” din 
Fort Worth) şi pe Mercedes Street, unde nu mai exista numărul 
2703. Intr-adevăr, fusese făcut una cu pământul de o tornadă... 
dar nu în 1963. Şi îi sunt recunoscător şi lui Mike „Silent Mike” 
McEachern, care mi-a permis să-i folosesc numele. 

Doresc să-i mulţumesc lui Doris Kearns Goodwin şi soţului ei, 
fostul asistent personal al lui Kennedy, Dick Goodwin, pentru că 
mi-au suportat curiozităţile referitoare la cele mai cumplite 
lucruri care s-ar fi putut întâmpla în cazul în care Kennedy ar fi 
trăit. Ei mi-au dat ideea de a-l face pe George Wallace al treizeci 
şi şaptelea preşedinte... Dar cu cât mă gândeam mai mult la 
asta, cu atât mai plauzibil mi se părea totul. Fiul meu, 
romancierul Joe Hill, mi-a adus în atenţie câteva consecinţe ale 
călătoriei prin timp la care nu mă gândisem. Tot el s-a gândit la o 
încheiere mai bună. Joe, eşti cel mai tare. 

Şi doresc să-i mulţumesc soţiei mele, care nu are încotro şi 
este întotdeauna primul cititor al cărţilor mele, dar şi cel mai dur 
şi onest critic pe care îl cunosc. Susţinătoare înflăcărată a lui 
Kennedy, l-a văzut în carne şi oase nu cu mult înainte de 
moartea lui şi nu a uitat niciodată asta. Extrem de încăpăţânată, 
Tabitha este (nu mă surprinde şi nu ar trebui să vă surprindă nici 
pe voi) de partea teoreticienilor conspirației. 

Am prezentat greşit anumite evenimente? Da. Am schimbat 
altele ca să se potrivească povestirii mele? Sigur. De exemplu, 
este adevărat că Lee şi Marina au fost la o petrecere de bun sosit 
organizată în cinstea lor de George Bouhe, la care au participat 
majoritatea emigranților ruşi din zonă, şi este adevărat că Lee îi 
detesta pe toţi aceşti indivizi din clasa mijlocie care îşi 


769 


întorseseră spatele Mamei Rusii, doar că petrecerea respectivă a 
avut loc cu trei săptămâni mai târziu decât în carte. Şi, cu toate 
că este adevărat că Lee, Marina şi micuța June au locuit la 
numărul 214 pe West Neely Street, habar nu am cine a locuit în 
apartamentul de la parter, dacă realmente a locuit cineva acolo. 
Dar pe acela l-am vizitat (plătind douăzeci de dolari pentru acest 
privilegiu) şi mi s-a părut că ar fi păcat să nu folosesc 
configuraţia locului. Şi ce loc mic şi deznădăjduit era. 

Dar, mai ales, am respectat adevărul. 

Vor fi unii care vor obiecta spunând că am tratat cu excesivă 
duritate Dallasul. Daţi-mi voie să fiu de altă părere. Narațiunea la 
persoana întâi a lui Jake Epping mi-a permis chiar să mă port mai 
frumos decât ar fi meritat acest oraş aşa cum era el în 1963. In 
ziua când Kennedy a aterizat pe Love Field, Dallasul era un loc 
odios. Steagurile confederate erau înălțate aşa cum se cuvine; 
steagurile americane fluturau cu susul în jos. Unii dintre cei aflaţi 
la aeroport ţineau pancarte pe care scria AJUTAŢI-L PE J.F.K. SĂ 
DISTRUGA DEMOCRAŢIA. Nu cu mult înainte de ziua aceea de 
noiembrie, atât Adlai Stevenson, cât şi Lady Bird Johnson au fost 
scuipaţi de alegătorii din Dallas. Lady Bird Johnson a fost 
scuipată de gospodine din clasa de mijloc. 

Astăzi este ceva mai bine, dar pe Main Street încă mai sunt 
anunţuri care spun INTERZIS ACCESUL CU ARME ÎN BAR. Acesta 
este un cuvânt de încheiere, nu un editorial, însă am păreri 
foarte ferme despre acest subiect, mai ales având în vedere 
actualul climat politic al ţării mele. Dacă doriţi să aflaţi la ce 
poate duce extremismul politic, priviţi cu atenţie cadrul 313 din 
filmul lui Zapruder, unde capul lui Kennedy explodează. 

Inainte de a încheia, doresc să mai mulţumesc cuiva: 
regretatului Jack Finney, unul dintre marii scriitori de povestiri şi 
de literatură fantasy ai Statelor Unite. In afară de The Body 
Snatchers, a mai scris şi Time and Again care, după umila mea 
părere, este cea mai nemaipomenită poveste despre călătoria în 
timp. La început, am vrut să-i dedic lui această carte, dar, în luna 
iunie a anului trecut, în familia noastră a sosit o nepoţică 
minunată, aşa că am ales-o pe Zelda. 

Jack, sunt convins că m-ai înţelege. 

Stephen King 
Bangor, Maine 


770