John Le Carre — Jocul

John le Carre 


JOCUL 


Traducere din limba engleză 
ILEANA ŢAROI și VIRGINIA NANU 


Coperta DONE STAN 
Versiune 1.0 
John le Carre 


Our Game 
Copyright © David Cornwell, 1995 


RAO International Publishing Company S.A. 


aevi 
lanuarie 1997 


Născut în 1931, John le Carré (David John Moore Cornwell pe 
adevăratul său nume) face parte dintre scriitorii de calibru ai 
romanelor de spionaj. Cu toate acestea, ce impresionează la el 
este reflexul bine cultivat de a îmbrăca trama detectivistică în 
haina literaturii veritabile, efort răsplătit mai de fiecare dată cu 
recenzii favorabile şi ascensiuni fulminante în clasamentele de 
specialitate. După ce tatonează terenul cu Ca// for the Dead şi A 
Murder of Quality, le Carré se impune definitiv în conştiinţa 
cititorului cu The Spy Who Came în from the Cola, carte scrisă în 
şase zile şi ecranizată într-o distribuţie în care străluceşte 
Richard Burton. Firesc, lista se îmbogăţeşte de la an la an, pe ea 
făcându-şi loc titluri care au devenit între timp repere ale 
genului: The Looking Glass War, A Small Town în Germany, The 
Naive and Sentimental Lover, o trilogie care cuprinde Tinker 
Tailor Soldier Spy, The Honourable Schoolboy şi Smiley's People 
(în a cărui variantă pe marele ecran Sir Alec Guiness face un rol 
de zile mari), The Little Drummer Girl, A Perfect Spy, Russia 
House (prilej pentru un nou cinerecital, susţinut de data asta de 
Sean Connery, Michelle Pfeiffer şi Karl Maria Brandauer), The 
Secret Pilgrim, The Night Manager, Our Game şi - recent - The 
Tailor of Panama. Retras de ani buni la masa de scris, după o 
vreme când chiar a funcţionat ca agent al Serviciului Englez de 
Informaţii, le Carre reparcurge în cărţile sale trasee ale unei 
tinereţi trăite sub semnul riscului. Confesiv dar şi dinamic, 
detaşat dar şi sentimental, scrisul lui ridică vălul misterului de pe 
multe zone tabuizate în trecut şi probează un adevăr 
inconturnabil: în lumea în care trăim, cea mai scumpă marfă a 


ajuns să fie informaţia. 


„Fiecare roman nou al lui le Carre le pune în umbră pe 
celelalte. Nici Jocul nu face excepţie. Şahul intercontinental în 
care jucătorii sunt maeştri ai serviciilor secrete, iar piesele 
reprezintă provincii, insule sau republici, îşi dispută încă una din 
fascinantele sale partide.” 

Publishers Weekly 


„Ca să scrii romane de spionaj şi să fii comparat cu Dickens 
sau Conrad, trebuie să te numeşti le Carré. Citiţi Jocul şi veţi 
vedea cât de întemeiate sunt aceste alăturări.” 

Daily Mail 


Cel care se gândeşte la urmări nu poate fi curajos. 
Proverb inguş 


Cel care adună multă ştiinţă adună şi multă 
suferinţă. 
Ecleziastul 


Dacă aș fi trăit în Caucaz, aş fi scris basme. 
Cehov, 1888 


CUVÂNT DE MULȚUMIRE 


Universitarii nu se bucură de un tratament foarte primitor în 
această carte. Recunoştinţa pentru domniilor lor este cu atât mai 
mare. Le mulţumesc pe această cale următorilor: Dr. George 
Hewitt de la Academia de Studii Orientale şi Africane, consul 
onorific al Abhaziei; Marie Bennigsen Broxup, editor al revistei 
Central Asian Survey; Robert Chenciner de la Colegiul St. Antony, 
Oxford; Federico Varese de la Colegiul Nuffield, Oxford. Maiorul 
Colin Gillespie şi soţia lui, Sue, din Wootton Vineyard, Somerset, 
fac un vin mult mai bun decât cel produs de Tim Cranmer; John 
Goldsmith m-a călăuzit pe coridoarele Colegiului Winchester, iar 
Edward Nowell, maestru bijutier şi negustor de antichităţi din 
Wells, mi-a înfăţişat privirii o peşteră a lui Aladin în variantă 
personală. Pe tot parcursul scrierii acestei cărţi, am avut norocul 
unor opţiuni fericite, indiferent că a fost vorba de prieteni sau de 
necunoscuţi. 


John le Carre 
Cornwall, decembrie 1994 


CAPITOLUL UNU 


Larry a dispărut oficial din această lume la jumătatea lui 
octombrie, într-o zi de luni, la ora unsprezece şi zece fix, 
absentând de la susţinerea primului curs din noul an universitar. 

Sunt în stare să descriu în amănunt scena deoarece nu demult, 
pe o vreme la fel de mohorâtă, caracteristică oraşului Bath, chiar 
eu fusesem cel care-l târâse pe Larry acolo, ca să vadă cu ochii 
lui locul acela pentru prima dată. Nici până în ziua de azi nu am 
scăpat de amintirea apăsătoare a acelei cazărmi din piatră, cu 
ziduri ca ale unei noi temnițe care-l înghiţea fără milă. 

Şi nu am uitat nici aerul tineresc al lui Larry, care părea să-mi 
reproşeze ceva, pe măsură ce dispărea, absorbit de canionul de 
beton, asemenea unui muritor ce avea o întâlnire cu Nemesis. 
Dacă aş fi avut un fiu, mi-am zis, privind în urma lui, în prima zi în 
care l-aş fi dus la internat m-ar fi încercat aceleaşi sentimente. 

— Hei, Timbo, şopteşte Larry peste umăr, aşa cum numai el 
era în stare să-ţi vorbească de la câteva mile distanţă. 

— Da, Larry. 

— Gata, ăsta e, nu? 

— Asta e... ce? 

— Viitorul. Locul unde se sfârşesc toate. Rămăşiţele vieţii. 

— Ba este un nou început, îi spun, pe un ton plin de loialitate. 

Loial faţă de cine? Faţă de el? De mine? De Birou? 

— Va trebui să ne dăm la fund. Amândoi, precizez după un 
timp. 

Toată lumea a fost de părere că, în ziua în care a dispărut, a 
fost grozav de deprimat. 

— O ceaţă lacomă şi scârboasă înfăşoară hidosul campus 
cenuşiu al Universităţii, agăţând un giulgiu lipicios de ferestrele 


cu cercevele metalice ale sălii soioase în care Larry ar fi trebuit 
să-şi ţină cursul. Douăzeci de studenţi stau cuminţi în bănci, cu 
ochii ţintă la catedra goală, al cărei lemn de pin de un galben 
strident e plin de zgârieturi. O mână misterioasă, probabil cea a 
unui discipol devotat, scrisese pe tablă subiectul cursului. „Karl 
Marx în supermarket: Revoluţia şi materialismul modern.” Se aud 
câteva hohote de râs. Studenţii sunt pretutindeni la fel. În prima 
zi de şcoală, râd de orice. Pe măsură ce trece timpul, devin tot 
mai tăcuţi, mulţumindu-se să-şi arunce unii altora zâmbete mai 
mult sau mai puţin infatuate; ochii le alunecă cercetători spre 
uşă şi urechile încearcă să surprindă zgomotul paşilor lui Larry. 
Numai că, după ce îi acordă vreo zece minute, îşi pun deoparte 
stilourile şi caietele şi pornesc spre cantină, tropăind pe 
pardoseala de ciment. 

În timp ce-şi beau cafeaua, bobocii găsesc cuvinte pentru 
groaza provocată de această primă întâlnire cu imprevizibilul fel 
de a fi al lui Larry. Aşa ceva nu ni s-a întâmplat niciodată la 
şcoală! Cum vom recupera? Vom primi cursul scris? Of, Doamne! 
Dar, în loc de răspuns, cei cu experienţă, fanii lui Larry, se 
mulţumesc să zâmbească. Asta-i Larry, explică ei apoi, încântați: 
data viitoare, are să ne mitralieze cu teoriile timp de trei ore şi o 
să fiţi atât de prinşi, că o să uitaţi şi de foame. Şi se pornesc să 
facă speculaţii în legătură cu motivul absenței: o mahmureală de 
zile mari sau o scandaloasă poveste de dragoste din seria 
interminabilă a poveştilor de acest fel pe care i le puneau în 
seamă, deoarece, la cei patruzeci şi ceva de ani ai săi, Larry are 
un „vino-ncoace” de poet care nu riscă să se maturizeze 
niciodată. 

Autorităţile universitare priviseră relaxat lipsa de tragere de 
inimă a lui Larry de a-şi face apariţia. Din motive nu neapărat 
prieteneşti, colegii de cancelarie raportaseră ofensa în mai puţin 
de-o oră. Cu toate acestea, administraţia aşteptase încă o zi de 
luni şi o nouă absenţă înainte de a acumula suficientă energie 
pentru a telefona proprietăresei, precum şi poliţiei din Bath, după 
răspunsul nesatisfăcător al femeii. Mai trecuseră apoi şase zile 
până când poliţia venise să mă vadă: adică într-o duminică, dacă 
vă vine să credeţi aşa ceva, la ora zece seara. Petrecusem o 
după-amiază plictisitoare, escortând un autocar plin cu bătrâni 
porniţi într-o excursie la Longleat, şi o seară frustrantă într-o 


cârciumă specializată în vinuri, luptându-mă corp la corp cu un 
rachiu nemţesc pe care răposatul meu unchi Bob îl botezase 
„Neamţul cel Ursuz”. Totuşi, când am auzit soneria de la intrare, 
inima mi s-a oprit o clipă, în timp ce încercam să mă conving că 
voi da peste Larry legănându-se în pragul uşii, cu o privire 
acuzatoare în ochii căprui şi un zâmbet plin de miere pe buze: 
„Hai, Timbo, ia toarnă câte un Scotch de-ăla mare, că nu dă 
nimeni o ceapă degerată pe femei!”. 
* 


Doi bărbaţi. 

Ploua torențial, aşa că cei doi se strânseseră unul în altul pe 
verandă, aşteptând să le deschid. Imbrăcăminte corectă, aleasă 
tocmai pentru a fi uşor recunoscută. Maşina, un Peugeot 306 
Diesel, parcată pe alee, strălucind sub şiroaiele de apă; pe ea 
scria cu litere mari POLIŢIA şi era dotată cu toate oglinzile şi 
antenele obişnuite pentru acest gen de maşini. M-am uitat pe 
vizor la feţele lor de cadavre buhăite; tipul mai vârstnic - 
mustăcios şi vulgar; cel mai tânăr - slinos, cu o ţeastă lungă şi 
ţuguiată ca un sicriu şi ochi mici şi rotunzi, ca două găuri lăsate 
de gloanţe. ` 

la stai puţin, mi-am zis, lasă-ți inima să bată. In fond, totul este 
să fii calm. Eşti la tine acasă şi mai este şi o oră târzie din 
noapte. Abia atunci am hotărât să le deschid uşa. O uşă din 
secolul al şaptesprezecelea, legată în fier, care cântăreşte o 
tonă. Cerul nopţii e agitat. Un vânt capricios îndoaie copacii. 
Ciorile se vânzolesc de colo-colo şi cârâie cât pot, în ciuda 
întunericului. În timpul zilei am avut şi o ninsoare cam aiurea. 
Urme cenuşii de zăpadă se mai pot vedea şi acum pe alee. 

— Bună, le-am zis. Nu staţi acolo că-ngheţaţi. Veniţi înăuntru. 

Holul mic, o adăugire târzie, datorată bunicului meu şi 
asemănătoare unui ascensor vast, din sticlă şi lemn de mahon, 
serveşte de anticameră a holului cel mare. O clipă, am rămas toţi 
trei sub felinarul de alamă, privindu-ne unul pe celălalt, fără să 
facem vreun pas. 

— Aici este Honeybrook Manor, nu-i aşa, domnule? întrebă 
mustaţa, o persoană zâmbăreaţă. Cred că n-am reuşit să vedem 
nicio plăcuţă indicatoare. 

— În momentul de faţă, noi 


Ar 


îi spunem „The Vineyard”!, am 


1 Podgoria (engl.). 


spus eu. Cu ce pot să vă fiu de folos? 

Tonul infirma politeţea cuvintelor. Le vorbeam ca unora care 
intraseră pe o proprietate particulară: Scuzaţi-mă, chiar credeţi 
că pot să vă ajut cu ceva? 

— Atunci, dacă nu mă-nşel, dumneavoastră sunteţi domnul 
Cranmer, nu-i aşa, domnule? sugeră mustaţa, cu acelaşi zâmbet. 

Nu ştiu de ce spun „zâmbet”, pentru că expresia de pe chipul 
respectivei persoane era lipsită de orice urmă de umor sau de 
bunăvoință. 

— Da, eu sunt Cranmer, am răspuns, cu o intonaţie vag 
întrebătoare. 

— Domnul Timothy Cranmer? Nu vă supăraţi, este doar o 
chestiune de rutină, domnule. Sunteţi convins că nu vă 
deranjăm? 

Mustaţa ascundea o cicatrice albă, verticală - o operaţie de 
„buză-de-iepure”, sau poate că cineva îl pocnise cu o sticlă 
spartă, căci era cârpită şi cusută. 

— De rutină? am repetat, neascunzându-mi neîncrederea. La 
ora asta din noapte? Te pomeneşti că aţi venit să-mi spuneţi că 
mi-a expirat permisul de circulaţie. 

— Nu, domnule, nu e vorba de maşina dumneavoastră. Am 
venit să vă punem câteva întrebări despre un anume domn 
doctor Lawrence Pettifer de la Universitatea din Bath. 

Mi-am îngăduit o pauză dojenitoare, apoi o căutătură 
încruntată, pe jumătate amuzată, pe jumătate vexată. 

— Adică despre Larry? Of, Doamne Dumnezeule! Ce-a mai 
făcut de data asta? 

Dar, cum tipii s-au mulţumit să mă privească cât se poate de 
serios, am insistat: 

— Sper că nimic grav, nu-i aşa? 

— Noi am înţeles că sunteţi o cunoştinţă de-a domnului doctor, 
ca să nu spun prieten apropiat. Sau nu-i adevărat? 

Ba chiar prea adevărat, mi-am zis în sinea mea. 

— Apropiat? am repetat cu voce tare, de parcă ar fi fost o 
noţiune nouă pentru mine. Nu cred că aş merge chiar atât de 
departe. 

Apoi mi-au întins amândoi într-un singur gest pardesiele, 
urmărindu-mă cu privirile în timp ce le agăţam în cuier şi 
continuând să mă scruteze pe când le deschideam uşa 


următoare. Ajunşi aici, majoritatea celor care vin pentru prima 
dată la Honeybrook fac o pauză reverenţioasă, în vreme ce 
privesc galeria menestrelilor, căminul impunător, portretele de 
pe pereţi şi plafonul cu steme şi armoarii. Nu era însă cazul 
Mustăţii. Şi nici al Capului în Formă de Sicriu, care fusese cum nu 
se poate mai circumspect şi lugubru în timpul schimbului de 
replici dintre mine şi colegul său şi care acum mi se adresa pe un 
ton nemulţumit şi arţăgos: 

— Noi am auzit că dumneavoastră şi Pettifer eraţi prieteni 
intimi. Şi am auzit asta la Winchester College, nu în altă parte. Aţi 
fost colegi de şcoală. 

— Bine, dar între noi e o diferenţă de trei ani. Şi, pentru nişte 
elevi, asta-nseamnă o viaţă de om. 

— Cu toate astea, după cum am auzit noi, în şcolile publice 
tocmai astfel de lucruri îi leagă pe tineri. In plus, aţi studiat 
împreună la Oxford, adăugă el acuzator. 

— Ei, şi ce-a păţit Larry? am întrebat eu. 

Întrebarea mea nu primi din partea lor decât o tăcere 
insolentă. Ba chiar păreau că deliberează dacă meritam sau nu 
un răspuns. Acesta căzu în cele din urmă în sarcina tipului mai 
vârstnic, căci el era purtătorul oficial de cuvânt. In sinea mea, am 
hotărât că tehnica omului era de a se interpreta pe sine într-o 
manieră caricaturală. Şi cu încetinitorul. 

— Mda, ei bine, ca să vă spun adevărul, prietenul 
dumneavoastră doctorul a cam dispărut puţin, domnule Cranmer, 
mărturisi el pe tonul unui şovăielnic Inspector Plod. Deocamdată 
nu bănuim nimic necurat. Totuşi, lipseşte şi de acasă şi de la 
muncă. Şi atât cât putem să estimăm situaţia - încruntarea 
sprâncenelor arăta lumii întregi cât de tare îi plăcea expresia - e 
clar că n-a lăsat nimănui vreun bileţel de la revedere. Asta dacă, 
bineînţeles, nu v-a scris dumneavoastră vreunul. Nu este din 
întâmplare pe-aici, nu, domnule? Dormind pe undeva pe la etaj, 
ca să zic aşa? 

— Fireşte că nu. Nu fiţi caraghios. 

Mustaţa cu cicatrice se lărgi brusc, dând la iveală o mare furie 
şi dinţi cariaţi. 

— Cum? De ce sunt caraghios, domnule Cranmer? 

— Dacă ar fi fost aici, v-aş fi spus imediat. V-aş fi spus că este 
sus. De ce să fi pierdut şi timpul meu şi pe al dumneavoastră 


pretinzând că nu se află aici, dacă ar fi fost aici? 

Din nou, niciun răspuns. În privinţa asta, îi mergea mintea. Şi, 
de fapt, începeam să-l suspectez că-i mergea mintea bine de tot 
şi în alte privinţe. Imaginea mea despre poliţişti era plină de 
prejudecăţi şi încercam să scap de ea tocmai în momentul în care 
tipul îşi pusese în minte să nu o contrazică. Parţial, era o 
chestiune de clasă socială; într-un fel, provenea din fosta mea 
profesie, în care oamenii de teapa lor erau consideraţi „rudele 
sărace”. Şi, parţial, ţinea de agitația pe care Larry o stârnea în 
mine pentru că, aşa cum obişnuiam să spunem la Birou, era 
suficient să se găsească în acelaşi târguşor cu un poliţist, ca să 
fie arestat pentru că-l împiedicase pe acesta să-şi îndeplinească 
îndatoririle. 

— Numai că, vedeţi, domnul doctor nu pare să aibă nici soţie, 
nici vreo legătură şi nicio altă persoană importantă în viaţa lui, se 
lamentă Mustaţa. E foarte popular printre studenţii care îl privesc 
ca pe un oracol, dar, dacă îi întrebi pe colegii de cancelarie, te 
izbeşti de ceea ce eu numesc un perete alb, indiferent dacă e 
vorba de dispreţ, sau de invidie. 

— Larry este un spirit liber, am spus. lar profesorii universitari 
nu sunt obişnuiţi cu aşa ceva. 

— Pardon, domnule? 

— Este obişnuit să spună cu voce tare ceea ce gândeşte. Mai 
ales referitor la ceilalți profesori universitari. 

— Dintre care întâmplător făcea şi el parte, remarcă Mustata, 
ridicându-şi cu obrăznicie sprânceana stângă. 

— Era fiu de pastor, am zis, fără să mă gândesc. 

— Era, domnule? 

— Era. Taică-său a murit. 

— Dar, oricum, este tot fiul tatălui său, domnule, zise Mustaţa, 
pe un ton dojenitor. 

Onctuozitatea lui ostentativă începea să aibă asupra mea 
efectul unei insulte. După părerea ta, la modul ăsta probabil că 
ne prezentăm noi, sticleţii ăştia inculţi, îmi spunea el, aşa că la 
modul ăsta suntem priviţi. 

Un coridor lung, ai cărui pereţi erau împodobiţi cu acuarele din 
secolul al nouăsprezecelea, ducea către salon. Am luat-o înainte 
ca să le arăt drumul, atent la lipăitul pantofilor din urma mea. 
Boxele  combinei muzicale revărsau valuri de muzică de 


Şostakovici. O casetă pe care o pusesem în aparat fără prea 
multă convingere. Aşa că l-am oprit şi, într-un acces de 
ospitalitate, am umplut trei pahare cu propriul nostru vin 
Honeybrook Rouge, recolta 1993. Mustaţa murmură un 
„Sănătate!”, dădu paharul peste cap şi zise că era de mirare 
când te gândeşti că aşa ceva a crescut chiar aici, în casă, dacă se 
poate spune aşa. În schimb, celălalt aproape că-şi vâri paharul cu 
totul sub ochi, ca să-i poată observa mai bine culoarea. Apoi 
nasul lui interminabil intră în pahar şi începu să adulmece. Pe 
urmă sorbi o picătură pe care o plimbă prin gură în chip expert, 
în timp ce ochii îi priveau cercetător mica pianină Bechstein pe 
care, în nebunia mea, o cumpărasem pentru Emma. 

— Mă-nşel eu, sau există într-adevăr o urmă de Pinot pe-aici, 
pe undeva? întrebă el. In orice caz, e sigur că are foarte mult 
tanin. 

— Este un Pinot, am rostit printre dinţi. 

— A, nu ştiam că în Anglia se poate obţine un Pinot. 

— Păi nici nu se poate, decât dacă ai un loc cu totul 
excepţional. 

— Şi al dumneavoastră este excepţional? 

— Nu. 

— Atunci de ce aţi plantat soiul ăsta? 

— Nu eu l-am plantat, ci predecesorul meu. Era un optimist 
incurabil. 

— Ce vă face să spuneţi asta? 

M-am stăpânit. Cu greu. 

— Mai multe motive. Pământul este prea bogat, este prost 
drenat şi prea sus faţă de nivelul mării. Dar unchiul meu era 
hotărât să nu ia în seamă aceste aspecte minore. Când a văzut 
că viilor locale le-a priit şi numai a lui a avut de suferit, a zis că n- 
a avut noroc şi a încercat din nou în anul următor. 

M-am întors apoi către Mustaţă. 

— Poate că aş avea şi eu totuşi voie să ştiu cum vă numiţi. 

Atunci, cei doi s-au grăbit să-mi arate, cu gesturi exact cât 
trebuia de stingherite, legitimaţiile pe care le-am împins imediat 
la o parte. In zilele mele bune, vânturasem şi eu prin dreptul 
multor perechi de ochi o sumedenie de legitimaţii, majoritatea 
false. Mustaţa încercase să-mi telefoneze înainte, zicea, dar 
descoperise că numărul meu nu mai apărea în cartea de telefon. 


Aşa că, trecând întâmplător pe-aici pentru o cu totul altă 
chestiune, hotărâseră amândoi să-şi permită să sune la uşă. N- 
am crezut o iotă din ceea ce auzeam. Peugeot-ul lor avea număr 
de Londra. Erau încălţaţi cu pantofi de oraş. Tenul lor n-avea 
strălucirea dată de viaţa la ţară. Ziceau că-i cheamă Oliver Luck 
şi Percy Bryant. Luck, cel cu ţeasta ca un sicriu, era sergent. 
Mustaţa era inspector. 

Luck făcea inventarul salonului: miniaturi de familie, mobilă din 
secolul al optsprezecelea, în stil gotic, cărţi - memoriile lui 
Herzen şi ale lui Clausewitz despre război. 

— Probabil că citiţi foarte mult, zise el. 

— Când am timp. 

— Limbile străine nu sunt o piedică. 

— Unele dintre ele. 

— Cu care nu aveţi probleme? 

— Cu germana. Cu rusa. 

— Franceza? 

— Numai cu cea scrisă. 

Ochii lor, toţi patru, erau lipiţi de mine. Oare poliţiştii ne văd 
aşa cum suntem cu adevărat? Oare recunosc în noi ceva ce le 
aminteşte de ei înşişi? Lunile de când eram la pensie se 
estompau. Eram din nou Agentul Operativ şi mă întrebam dacă 
acest lucru era vizibil pentru ceilalţi şi cât de mult se implicase 
Biroul în toată povestea asta. Emma, îmi spuneam, oare au reuşit 
să dea de tine? Să te strângă cu uşa? Să te facă să spui anumite 
lucruri? 

Este ora patru dimineaţa. La mansardă, în studiou, Emma este 
aşezată la biroul din lemn de trandafir, un alt dar extravagant din 
partea mea. Bate la maşină. A bătut toată noaptea. O pianistă 
care făcuse o pasiune pentru maşina de scris. 

— Emma, o implor din pragul uşii. De ce faci asta? 

Niciun răspuns. 

— Ai să te epuizezi. Trebuie să dormi puţin, te rog. 

Inspectorul Bryant îşi freca mâinile între genunchi, asemenea 
cuiva care vântură grâul. 

— Prin urmare, domnule Cranmer, zise el, cu zâmbetul gata să 
reapară, când l-aţi văzut sau aţi vorbit ultima oară cu prietenul 
nostru, doctorul, dacă-mi pot permite să fiu atât de direct? 

Aceasta era întrebarea pentru care mă pregătisem zi şi noapte 


în ultimele cinci săptămâni. 
* 

Dar nu i-am răspuns. Încă. Hotărât să nu-i permit să folosească 
ritmul unui interogatoriu, am adoptat un ton destins, potrivit cu 
atmosfera de „conversaţie în preajma focului din cămin” în care 
ne aflam. 

— Vedeţi, când spuneţi că nu avea nicio /egătură..., am 
început eu uşor. 

— Da, domnule? 

— Ei bine, pentru Dumnezeu, am izbucnit eu în râs, Larry a 
avut întotdeauna pe cineva, fără discuţie. 

Norocul răsări brusc. Fără niciun fel de menajamente. Omul ori 
se oprea ori gonea, în niciun caz nu mergea în viteza a doua. 

— Vreţi să spuneţi o femeie? întrebă el. 

— De când îl ştiu a avut o preferinţă pentru femei, am răspuns. 
Să nu-mi spuneţi că la bătrâneţe s-a transformat într-un burlac 
înrăit. 

Bryant îmi cântărea fiecare cuvânt. 

— Asta-i reputaţia care i-a precedat sosirea la Bath, domnule 
Cranmer. Numai că adevărul de care am dat noi e oarecum 
diferit, nu-i aşa, Oliver? 

Dar Luck nu-şi întoarse privirea ursuză de la focul din cămin. 

— Am întrebat-o în amănunt pe proprietăreasa doctorului şi 
am făcut acelaşi lucru şi cu colegii de la universitate. Totul - 
confidenţial. Evident că nu dorim să stârnim furtuni în această 
etapă a anchetei. 

Ajuns în acest punct, tipul a tras adânc aer în piept, iar eu am 
fost pus în situaţia de a mă minuna cât de mult i se modelase 
comportamentul lugubru după cel al omologilor săi din serialele 
alea de televiziune cu un succes de-a dreptul ridicol. 

— Sigur, în momentul numirii la Bath, doctorul era exact aşa 
cum aţi spus. Avea locurile lui preferate unde mergea să bea, îi 
plăceau studentele drăguţe şi se pare că cele care i-au cedat au 
fost destul de multe. Cu toate acestea, am constatat că, treptat, 
s-a produs o schimbare în el. Adică a devenit din ce în ce mai 
serios. Nu mai merge la petreceri. Îşi petrece singur multe seri. 
Bea din ce în ce mai puţin. Preocupat este un cuvânt care apare 
foarte des. Dacă-mi daţi voie să mă exprim direct - obiceiurile 
doctorului au, în ultima vreme, o anumită nuanţă de 


secretomanie căreia se pare că suntem incapabili să-i dăm de 
cap. 

Asta se cheamă să ai simţul comerţului, mi-am zis în sinea 
mea. 

— Poate că a început şi el, în sfârşit, să se maturizeze, am 
sugerat pe un ton degajat, dar cu mai multă simţire decât 
avusesem de gând să exprim, căci ţeasta lunguiaţă a lui Luck s-a 
întors şi el m-a fixat cu privirea, în timp ce luminile portocalii şi 
roşii ale focului din cămin îi jucau pe ceafă. 

— Din câte ştim noi, singurul său vizitator din ultimele 
douăsprezece luni este un domn din străinătate cunoscut sub 
numele de „Profesorul”, continuă Bryant. Ce fel de profesor e şi 
unde - nu ştie nimeni. Ei bine, vizitele Profesorului nu au fost 
niciodată lungi şi, cu toate că apărea pe neanunţate, doctorul 
părea întotdeauna bucuros să-l vadă. De obicei, cumpărau nişte 
curry gata preparat şi nişte bere, la care se adăuga şi ceva 
Scotch, şi-apoi din camera doctorului se auzeau hohote de râs. 
Sursa noastră ne-a spus că Profesorul era fără-ndoială un om 
spiritual şi inteligent; de dormit, dormea pe canapea şi pleca a 
doua zi. Intotdeauna ducea cu el un bagaj uşor, absolut suficient 
pentru o asemenea vizită scurtă. Proprietatea zice că era un 
singuratic. Niciodată nu şi-a dat vreun nume, în orice caz nu în 
faţa proprietăresei; a fost mereu doar Profesorul. În plus, el şi 
doctorul vorbeau într-o limbă necunoscută, mai ales noaptea 
târziu. 

Am dat din cap, încercând să afişez un interes politicos faţă de 
spusele tipului, în locul fascinaţiei pe care o stârnea în mine. 

— Nu vorbeau ruseşte, pentru că femeia ar fi recunoscut limba 
asta. Răposatul ei soţ fusese ofiţer de marină, aşa că femeia ştia 
cum sună rusa. Am verificat la Universitate, dar niciunul din 
oaspeţii oficiali nu se potriveşte. Vizitele Profesorului erau 
absolut particulare. 

Cu cinci ani în urmă, pe Hampstead Heath, Larry şi cu mine 
mergem unul lângă altul. Mergem prea repede, întotdeauna 
mergem aşa când suntem împreună. În parcurile din Londra, în 
weekendurile în care ne refugiem la vila specială din Norfolk a 
Biroului, suntem doi atleți aflaţi în concurs, chiar şi în timpul 
liber. 

— Ceceev s-a convertit la curry, mă anunţă Larry. De şase luni 


de zile, mă bate la cap că mielul e miel şi că sosurile sunt 
decadente. Seara trecută, mergem la „Viceroy of India”, Ceceev 
devorează un pui gătit cum scrie la carte şi, brusc, îl descoperă 
pe Dumnezeu. 

— Se pare că este scund şi voinic, îi dădea înainte Bryant. 
După ochiul proprietăresei, omul se apropie de cincizeci de ani; 
păr negru pieptănat spre spate, favoriţi şi o mustață groasă, pe 
oală. De obicei purta o jachetă de aviator şi ghete cu crampoane. 
Deşi tenul îi e smead, e vorba totuşi de un a/b, susţine femeia. 
Cu faţa ciupită, ca şi cum ar fi avut multe coşuri în copilărie. Un 
umor sec, scăpărător. Nu seamănă deloc cu cei câţiva profesori 
pe care-i cunoaşte proprietăreasa. Nu ştiu dacă toate astea vă 
spun ceva. 

— Mi-e teamă că nu, am răspuns, refuzând ca aceste elemente 
să-mi spună ceva sau, mai bine zis, refuzând să iau în seamă 
însăşi evidenţa. 

— Femeia a mers până acolo încât a folosit cuvântul 
scânteietor, nu, Oliver? Noi chiar ne-am zis că poate i s-or fi 
aprins călcâiele după el. 

Dar, în loc să-i răspundă colegului, Luck mi se adresă brusc. 

— Ce alte limbi mai vorbeşte Pettifer în afară de rusă? 

— Precis, nu ştiu. - Tipului nu-i plăcu răspunsul meu. - Dar este 
specialist în slavistică. Limbile străine sunt punctul lui forte şi în 
special limbile minoritare. Am avut impresia că le prinde din zbor. 
Şi cred că este şi filolog într-o oarecare măsură. 

— Are ceva în sânge, nu? 

— Din câte ştiu eu, nu. Are fler. 

— Ca şi dumneavoastră. 

— La mine e vorba de sârguinţă. 

— Pe care Pettifer n-o are? 

— El n-are nevoie de aşa ceva. V-am mai spus. Are fler. 

— Din câte ştiţi, când a avut loc ultima lui călătorie în 
străinătate? 

— Ultima călătorie? Dumnezeule mare, dar omul ăsta 
călătorea tot timpul. Era pasiunea lui. Cu cât locul respectiv era 
mai lipsit de savoare, cu atât mai mult îi plăcea. 

— Când a fost plecat ultima dată? 

Pe 18 septembrie, mi-am zis. Când Dumnezeu altă dată? 
Ultima dată, ultima lui întâlnire clandestină, absolut ultimul hohot 


de râs. 

— Vreţi să spuneţi ultima călătorie? am întrebat din nou. Mi-e 
teamă că n-am nici cea mai vagă idee. Dacă aş îndrăzni să vă 
ofer o dată anume, v-aş induce pur şi simplu în eroare. Nu puteţi 
mai bine să verificaţi nişte liste de pasageri şi alte lucruri de 
genul ăsta? Aveam impresia că în zilele noastre aceste date sunt 
informatizate. 

Luck îi aruncă o privire lui Bryant. Bryant se uită la mine, iar 
zâmbetul mai-mai că îi atinse limitele răbdării. 

— Ei bine, acum, domnule Cranmer, aş vrea să revin la 
întrebarea iniţială, zise el. Problema constă în acest „când”, asta- 
i clar. Şi ar fi foarte amabil din partea dumneavoastră dacă ne-aţi 
împărtăşi, în sfârşit, şi nouă secretul, precum şi dacă ne-aţi 
spune când anume aţi luat ultima oară legătura cu persoana 
dispărută. 

Pentru a doua oară în cursul acestei conversații, adevărul 
devenea aproape stingheritor. Legătura? aş fi vrut să spun. 
Legătura, domnule Bryant? Acum cinci săptămâni, pe 18 
septembrie, la Priddy Pool, domnule Bryant! O legătură a cărei 
anvergură n-ai s-o bănuieşti niciodată! 

— Cred că s-a-ntâmplat la câtăva vreme după ce Universitatea 
i-a oferit un post permanent, am răspuns cu voce tare. Era fericit 
la culme. Se săturase până peste cap să tot ţină cursuri pe 
termen scurt şi să însăileze tot felul de articole ca ziarist. Bath îi 
oferea siguranţa pe care o căuta. Aşa că a înşfăcat ocazia cu 
amândouă mâinile. 

— Şi? Mai departe? interveni Luck, pentru care lipsa de 
eleganţă era un semn de virtute. 

— Şi mi-a scris. Mâzgălea bileţele în grabă. Asta a fost ultima 
noastră legătură. 

— Şi ce anume scria acolo? vru să ştie Luck. 

Scria că Universitatea din Bath era la fel ca atunci când îl 
adusesem aici: cenuşie, al dracului de friguroasă şi mirosind a 
pipi de pisică, am replicat în gând, căci adevărul ţâşnea din nou 
la suprafaţă. Scria că putrezeşte de la cap în jos, într-o lume care 
nu credea în nimic. Scria că Universitatea din Bath era 
închisoarea Lubianka, mai putin râsetele, şi că, bineinţeles, mă 
considera personal vinovat de toată situația. Semnat: Larry. 

— Scria că primise scrisoarea oficială de numire, că era extrem 


de bucuros şi că toţi ar fi trebuit să-i împărtăşească bucuria, am 
replicat politicos. 

— Când anume s-a întâmplat asta? 

— Mi-e teamă că nu am memoria datelor. După cum nu-ncetez 
să repet. Cu excepţia anilor de recoltă. 

— Aveţi scrisoarea aceea? 

— Nu păstrez corespondenţa veche. 

— Dar de răspuns i-aţi răspuns. 

— Imediat. Aşa fac întotdeauna când primesc o scrisoare 
personală. Nu suport să rămân dator. 

— Bănuiesc că este o reminiscență de pe vremea când eraţi şi 
dumneavoastră funcţionar public. 

— Cred că da. 

— Dar v-aţi retras din activitate. 

— Slavă Domnului, nici vorbă, domnule Luck. N-am fost 
niciodată mai ocupat ca acum. 

Zâmbetul şi mustaţa cu cicatrice ale lui Bryant reveniră în 
scenă. 

— Cred că vă referiţi la munca atât de variată şi de folositoare 
pe care o puneţi în slujba comunităţii. Se spune că domnul 
Cranmer este sfântul acestui cartier. 

— Nu cartier, ci sat, am precizat eu netulburat. 

— Ne salvaţi biserica. Îi ajutaţi pe cei în vârstă. Vacanţe la ţară 
pentru copiii săraci de la oraş. Casa şi, proprietatea deschisă 
pentru cei de la ţară în beneficiul azilului local. Să ştiţi că am fost 
foarte impresionați de toate astea, nu-i aşa, Oliver? 

— Da, da, foarte, întări Luck. 

— Prin urmare, domnule, când ne-am întâlnit faţă-n faţă cu 
domnul doctor - lăsând la o parte biletele măzgălite în grabă? 
reluă Bryant. 

Am ezitat cu bună ştiinţă. 

— Trei luni? Sau patru? Sau poate cinci? l-am invitat eu să 
aleagă. 

— Întâlnirea a avut loc aici, domnule? La Honeybrook? 

— Aici, da. 

— Şi cât de des v-aţi întâlnit, dacă ne-aţi putea spune? 

— Of, Doamne, în cazul lui Larry planificările nu-şi au rostul. 
Apare pur şi simplu la uşă, îi oferi o omletă în bucătărie şi pe 
urmă îl dai afară - în ultimii doi ani, chestia asta s-a-ntâmplat de 


vreo şase ori. Sau, hai, opt. 

— Şi când s-a-ntâmplat efectiv ultima dată, domnule? 

— Păi, tot încerc să-mi amintesc. S-ar putea să fi fost prin iulie. 
Ne hotărâserăm să curăţăm mai devreme decât de obicei 
butoaiele de vin. Şi cel mai bun mijloc de a scăpa de Larry este 
să-l pui la treabă. A frecat butoiul preţ de-o oră, pe urmă a 
mâncat nişte brânză cu pâine, a băut patru pahare de gin cu apă 
tonică, după care şi-a luat tălpăşiţa. 

— În iulie, deci, zise Bryant. 

— Aşa am spus, iulie. 

— Dar o dată anume? Să zicem o zi lucrătoare? Era cumva la 
sfârşit de săptămână? 

— Da, probabil că a fost la un sfârşit de săptămână. 

— De ce spuneţi asta? 

— Pentru că nu aveam personal. 

— Dar am avut impresia că aţi spus „ne hotărâserăm”, 
domnule. 

— Câţiva copii din cartierul sărac mă ajutau pentru o liră pe 
oră, am răspuns, evitând din nou cu mare grijă orice referire la 
Emma. 

— E vorba de mijlocul lui iulie, de începutul sau poate mai 
degrabă de sfârşitul lunii? 

— E vorba de mijlocul lunii. Atunci cred că s-a întâmplat, am 
spus. 

Apoi m-am ridicat de pe scaun, probabil ca să le arăt celor doi 
cât de relaxat eram, şi m-am apucat să studiez ostentativ 
calendarul sticlarului, pe care Emma îl agăţase pe perete, în 
spatele telefonului. 

— Asta este. Mătuşa Madeline, din douăsprezece până în 
nouăsprezece. Bătrână mea mătuşă a stat la mine în perioada 
aceea. Probabil că Larry şi-a făcut apariţia în weekendul 
respectiv. A stat la taifas cu bătrâna. 

Nu mai dădusem cu ochii de mătuşa Madeline de vreo 
douăzeci de ani. Dar, dacă tipii ăştia ar fi avut de gând să 
pornească în căutarea martorilor, aş fi preferat să o caute pe 
mătuşa Madeline decât pe Emma. 

— Ei, şi se mai spune, domnule Cranmer, sugeră Bryant 
viclean, că pentru doctorul Pettifer era o delectare să se 
folosească de te/efon. 


Am izbucnit într-un hohot de râs. Cum eram pe cale să pătrund 
într-o altă zonă întunecată, aveam nevoie de toată siguranţa 
interioară pe care o puteam aduna. 

— Sunt sigur că aşa se spune. Şi pe bună dreptate. 

— V-aţi adus aminte de ceva, nu, domnule? 

— Doamne, cred că da. Ei bine, au fost momente în care Larry, 
cu un telefon în mână, putea să-ţi transforme viaţa într-un 
adevărat iad. Te suna la orice oră din zi sau din noapte. Şi nu te 
alegea în mod special. Se apuca să dea telefon la toţi cei pe care 
îi avea în agendă. 

Am izbucnit din nou în râs şi Bryant mi s-a alăturat, în timp ce 
Luck cel puritan continua să privească încruntat flăcările din 
cămin. 

— Fiecare dintre noi avem asemenea cunoştinţe, nu-i aşa, 
domnule? zise Bryant. Eu îi numesc negustori de drame şi nu din 
lipsă de respect. Oamenii de genul ăsta îşi fac rost de o problemă 
- o ceartă cu iubitul sau iubita, dilema dacă să cumpere ori nu 
casa aia nemaipomenită pe care tocmai au zărit-o din autobuz, 
de exemplu - şi nu se simt fericiţi până nu te vâră şi pe tine în 
grămadă. Ca să fiu sincer, la mine acasă cred că nevastă-mea e 
cea care îi atrage. Eu, unul, nu am răbdarea necesară. Prin 
urmare, când a apărut doctorul Pettifer ultima oară cu aşa ceva, 
domnule? 

— Cu ce? 

— Păi, cu o dramă, domnule. Cu ceea ce eu numesc o 
fandoseală. 

— O, cu mult timp în urmă. 

— Acum câteva luni, să zicem? 

M-am prefăcut iar că scotocesc prin memorie. Când eşti supus 
unui interogatoriu, trebuie să ţii întotdeauna seama de două 
reguli de aur, de care eu nu mă sinchisisem. Prima regulă spune 
să nu dai amănunte neesenţiale, pe care nu ţi le-a cerut nimeni. 
A doua zice să nu spui niciodată o minciună sfruntată dacă nu 
eşti capabil să te ţii de ea până la capăt. 

— Poate că, dacă ne-aţi putea descrie acea dramă, domnule, 
asta ne-ar ajuta să punem ordine, nu credeţi? sugeră el, de parcă 
ar fi propus un joc de familie. 

Grea dilemă. Pe tot parcursul existenţei mele trecute, ideea 
general acceptată era că, spre deosebire de noi, poliţia se 


folosea foarte puţin de microfoane şi de înregistrarea 
convorbirilor telefonice. Ceea ce ei numeau în mod cât se poate 
de greşit „anchete discrete” se reducea la întrebările puse unor 
vecini cicălitori, comercianţi şi directori de bănci, dar se poticnea 
de colecţia noastră de dispozitive electronice de supraveghere. 
Sau, cel puţin, aşa credeam noi. Aşa că m-am hotărât să mă 
refugiez în acest trecut îndepărtat. 

— După câte îmi amintesc, asta s-a-ntâmplat când Larry şi-a 
luat un fel de rămas-bun public de la socialismul de stânga şi a 
vrut ca prietenii lui să ia parte la eveniment, am spus cu voce 
tare. 

Rămas în faţa căminului, Luck îşi prinse obrazul în mâna-i 
lungă şi subţire, ca şi cum ar fi vrut să-şi potolească o nevralgie. 

— E vorba de socialismul rus? întrebă el cu un glas morocănos. 

— E vorba de oricare socialism doriţi. Larry era pe cale de a se 
de-radicaliza - asta este expresia lui - şi avea nevoie ca prietenii 
săi să asiste la demersul respectiv. 

— Şi când s-a petrecut exact chestia asta, domnule Cranmer? 
întrebă Bryant din celălalt colţ al triunghiului. 

— Acum vreo doi ani. Ba chiar mai mult. Pe vremea când îşi 
termina teza de doctorat, mai înainte de a depune cererea 
pentru postul de la Universitate. 

— Noiembrie '92, rosti Luck. 

— Poftim? 

— Dacă vorbim despre renunţarea publică la socialismul 
radical, atunci vorbim despre articolul scris de doctor şi intitulat 
„Moartea unui experiment”, publicat în noiembrie '92 în Socialist 
Review. În articolul respectiv, doctorul a stabilit o legătură între 
hotărârea sa şi o analiză a ceea ce el numea continuitatea 
subterană a expansionismului rus, indiferent de drapelul sub care 
se desfăşoară - cel țarist, cel comunist sau cel federalist actual. 
Tot acolo s-a referit şi la noua ortodoxie morală a Occidentului, 
pe care a legat-o de etapele timpurii ale dogmei sociale 
comuniste, fără însă a fi însoţită şi de idealismul fundamental al 
acesteia. Unul sau doi colegi universitari radicali au considerat 
articolul acela drept un act de pură trădare. Dumneavoastră ce 
credeţi? 

— Eu n-am avut nicio părere. 

— Aţi discutat cu el despre articol? 


— Nu. L-am felicitat. 

— De ce? 

— Pentru că asta îşi dorea. 

— Întotdeauna le spuneţi oamenilor lucrurile pe care îşi doresc 
să le audă? 

— Domnule Luck, dacă îi cânt în strună unei persoane care mă 
plictiseşte şi dacă vreau să trec la altceva, atunci da, aşa fac, am 
răspuns, aruncând o privire spre cadranul pendulei franţuzeşti 
care stătea cuminte în cutia, ei de sticlă. 

Dar Luck nu era o persoană uşor de intimidat. 

— lar noiembrie '92 - când Pettifer a scris articolul ăla faimos - 
înţeleg că ar fi fost şi momentul în care v-aţi retras din nu ştiu ce 
fel de activitate pe care o desfăşuraţi la Londra, nu? 

Nu-mi plăcea deloc faptul că Luck făcea mereu paralele între 
viaţa mea şi cea a lui Larry şi detestam tonul pe care-l folosea. 

— S-ar putea. 

— Aţi fost de acord cu renunţarea la socialism? 

— Să-nţeleg că mă-ntrebaţi ce fel de politică fac, domnule 
Luck? 

— Mă gândeam pur şi simplu că, în timpul Războiului Rece, 
cunoştinţa cu această persoană s-ar fi putut dovedi riscantă 
pentru dumneavoastră. În acea perioadă eraţi funcţionar public, 
iar el, după cum tocmai aţi spus, era un socialist revoluţionar. 

— N-am făcut niciodată un secret din faptul că îl cunoşteam pe 
doctorul Pettifer. Faptul că am fost colegi de şcoală şi de 
universitate nu este o crimă, deşi se pare că dumneavoastră 
aveţi altă părere. În orice caz, în departamentul unde am lucrat 
nu s-a pus niciodată problema. 

— Aţi avut ocazia să-i cunoaşteţi pe unii dintre prietenii săi din 
blocul sovietic? Ruşi, polonezi, cehi şi toţi cei cu care se vântura 
de colo-colo? 

Stau în camera de la etaj a casei noastre conspirative din 
Shepherd Market, la un pahar de rămas-bun împreună cu Volodia 
Zorin, consilier economic, în realitate şeful biroului din Londra al 
spionajului rusesc, proaspăt refăcut. Este ultima dintre întâlnirile 
noastre semioficiale. Peste trei săptămâni, îmi voi lua adio de la 
această lume secretă şi de la tot ce ţine de ea. Zorin este un 
veteran al Războiului Rece, despre care nimeni nu ştie că are 
gradul de colonel. Despărțirea de el este aproape o despărţire de 


propriul meu trecut. 

— Aşadar, ce-ai să faci cu restul vieţii tale, prietene Timothy? 
întreabă el. 

— Am să o restrâng, răspund eu. Am să fiu un nou Rousseau. 
Am să întorc spatele tuturor marilor concepte, am să-mi cultiv 
viţa de vie şi am să pictez miniaturi. 

— Adică ai să te înconjori de un nou Zid al Berlinului? 

— Din nenorocire, Volodia, sunt deja înconjurat de un astfel de 
zid. Unchiul meu Bob şi-a plantat via într-o grădină închisă de un 
zid din secolul al optsprezecelea. E o capcană pentru ger şi un 
refugiu în calea bolilor. 

— Nu, doctorul Pettifer nu mi-a făcut niciodată cunoştinţă cu o 
astfel de persoană, am replicat. 

— Dar v-a vorbit vreodată de prietenii aceia? Cine erau? Ce 
puneau la cale împreună? Ce înţelegeri cloceau? Servicii 
reciproce, chestii de genul ăsta? 

— Înţelegeri? Bineînţeles că nu. 

— Ba da, înţelegeri. Servicii reciproce. Tranzacţii, adăugă Luck 
cu un accent ameninţător. 

— Habar n-am despre ce vorbiţi. Nu, nu a discutat cu mine 
despre asemenea lucruri. Nu ştiu ce făceau împreună. Foarte 
probabil că stăteau la taclale. Rezolvau problemele omenirii, 
ajutaţi de vreo două-trei sticle. 

— Nu prea-l aveţi la inimă pe Pettifer, nu-i aşa? 

— Nici nu-mi place, nici nu-mi displace persoana, domnule 
Luck. Spre deosebire de dumneavoastră, eu nu fac parte din 
categoria celor care emit judecăţi de valoare. Doctorul este o 
veche cunoştinţă care, luată în doze mici, este efectiv amuzantă. 
Aşa l-am considerat întotdeauna. 

— V-aţi certat vreodată în mod serios cu el? 

— N-a fost vorba nici de o ceartă serioasă, nici de o prietenie 
serioasă. 

— V-a poftit vreodată Pettifer să participaţi la vreo acţiune în 
schimbul unor servicii oarecare? Pentru faptul că eraţi funcţionar 
public. Să-i neteziţi o anumită cale, să-i vindeţi un pont, să-i daţi 
vreo recomandare? 

Dacă Luck şi-a pus cumva în gând să mă sâcâie, planul îi 
reuşeşte de minune. 

— Sugestia asta este absolut nepotrivită, am replicat. Şi eu aş 


putea la fel de bine să vă întreb dacă primiţi mită. 

Incă o dată, cu o sârguinţă special calculată ca să mă aducă la 
exasperare, Bryant îi luă apărarea cu stângăcie. 

— lertaţi-l, domnule Cranmer, Oliver este încă prea tânăr, zise 
el, împreunându-şi mâinile a rugăciune. Domnule Cranmer, vă 
rog - dacă-mi permiteţi... 

— Da, domnule Bryant? 

— Cred că iar ne-am îndepărtat de la subiect, domnule. De 
altfel, observ că avem un talent special. Începuserăm să vorbim 
despre un telefon şi câteva clipe mai târziu discutam despre o 
poveste întâmplată acum doi ani. Cum stăm cu prezentul, 
domnule? Când a avut loc cea mai recentă convorbire telefonică 
dintre dumneavoastră şi doctorul Pettifer? Subiectul sau topica 
frazei nu au nicio importanţă, spuneţi-mi numai când anume. 
Asta este ceea ce mă interesează şi încep să cred că, dintr-un 
motiv sau altul, nu vreţi să-mi daţi un răspuns direct; din cauza 
asta, tânărul Oliver a fost puţin iritat. Da, domnule? 

— Incerc să-mi aduc aminte. 

— Nu vă grăbiţi, aveţi tot timpul, domnule. 

_ — Cu telefoanele era ca şi cu vizitele. Pur şi simplu le uiţi. 
Intotdeauna telefonează când eşti foarte prins. - De exemplu, 
atunci când făceam dragoste cu Emma, în zilele în care nu 
făceam nimic altceva. - Dacă am zărit nu ştiu ce articol în ziar, 
dacă l-am văzut la televizor pe dobitocul ăla care minţea cu 
neruşinare despre un ştiu ce subiect? Asta se-ntâmplă mereu cu 
prieteniile din vremea studenţiei. Tot ceea ce era o încântare cu 
douăzeci şi cinci de ani în urmă se transformă într-o calamitate. 
Tu te maturizezi. Prietenii tăi nu. Tu te adaptezi. Ei rămân 
neschimbaţi şi devin nişte copii bătrâni, din ce în ce mai 
plictisitori. Asta te face să schimbi macazul. 

Privirea încruntată a lui Luck nu-mi plăcea deloc, aşa cum nu- 
mi plăcea nici căutătura chiorâşă a lui Bryant. 

— Când vorbiţi de „schimbarea macazului”, domnule, continuă 
Bryant, vă referiţi de fapt la „scoaterea telefonului din priză”? La 
deconectarea lui? Pentru că mi se pare că exact asta am făcut 
noi, domnule Cranmer, pe întâi august, şi timp de trei săptămâni 
n-am mai avut niciun fel de legătură cu lumea exterioară. La 
capătul acestor trei săptămâni am primit un nou număr de 
telefon. 


Eram pregătit pentru replica asta, căci i-am şocat pe amândoi. 

— Domnule inspector Bryant, domnule sergent Luck! Cred că 
m-am săturat până peste cap de toată povestea asta. Acum 
sunteţi prinşi într-o anchetă despre o persoană dispărută, iar 
după un minut întrebaţi nişte aberaţii fără nicio legătură cu 
subiectul, referitoare la contactele care contravin eticii în 
perioada când am fost funcţionar public, la părerile mele politice, 
dacă reprezint un risc pentru securitatea statului şi de ce nu mai 
sunt în cartea de telefon. 

— Chiar aşa, de ce? sări Luck. 

— Fiindcă eram agasat de telefoane nedorite. 

— Din partea cui? 

— Absolut nimeni care să vă intereseze. 

Acum era rândul lui Bryant. 

— Domnule, dacă aşa au stat lucrurile, de ce nu aţi luat 
legătura cu poliţia? Doar nu v-aţi pierdut cu firea, nu? Ştiţi doar 
că suntem mai mult decât fericiţi să-i ajutăm pe cei care sunt 
importunaţi de telefoane de ameninţare sau obscene. Evident, în 
colaborare cu British Telecom. Nu era nevoie să vă rupeţi de 
lume timp de trei săptămâni. 

— Telefoanele faţă de care am avut obiecţii nu erau nici 
obscene, nici amenințătoare. 

— A, nu? Dar atunci despre ce fel de telefoane era vorba, 
domnule, dacă nu vă supăraţi? 

— Nu vă priveşte, mai ales că acum nu mai există. 

Şi am adăugat o a doua scuză, acolo unde una singură ar fi 
fost de-ajuns. 

— Şi-apoi, trei săptămâni fără telefon sunt o adevărată cură 
balneară. 

Bryant săpa adânc într-un buzunar interior. La un moment dat, 
scoase la lumină un carneţel îmbrăcat în negru, dădu la o parte 
bucata de plastic în care era înfăşurat şi îl deschise, punându-l pe 
genunchi. 

— Da, numai că vedeţi dumneavoastră, domnule, eu şi cu 
Oliver aici de faţă am făcut cercetări serioase în privinţa 
telefoanelor date de doctor pe tot parcursul şederii sale la Bath, 
explică el. Marele nostru noroc a vrut ca doctorul să aibă o 
proprietăreasă scoțiană şi un telefon cuplat. Fiecare apel pe care- 
| făcea era imediat notat, cu dată, oră şi durată. Ideea fusese a 


comandantului, răposatul soţ al proprietăresei. lar doamna 
Macarthur a continuat tot aşa. 

Bryant îşi umezi vârful degetului şi dădu pagina. 

— Doctorul a şi primit un mare număr de telefoane, multe 
dintre ele părând că vin din locuri foarte îndepărtate, iar unele, 
destule la număr, au fost întrerupte în mijlocul conversaţiei. 
Foarte des, doctorul a vorbit limba aceea pe care femeia nu o 
poate recunoaşte. În ceea ce priveşte telefoanele pe care le-a 
dat omul nostru, lucrurile stau cu totul altfel. Până la întâi august 
anul acesta, dumneavoastră aţi fost partenerul de discuţie 
numărul unu, cel puţin aşa susţine doamna Macarthur. Numai în 
mai şi iunie, doctorul a avut şase ore şi douăzeci de minute de 
conversaţie cu dumneavoastră. 

Inspectorul s-a întrerupt, dar eu am rămas mai departe tăcut. 
Jucasem o mână imposibilă şi pierdusem. Mă sucisem şi mă- 
nvârtisem, sperând să-i satisfac cu jumătăţi de adevăr. Dar nu 
aveam nicio posibilitate de apărare împotriva unui atac atât de 
bine pus la punct. Şi, în timp ce căutam un tap ispăşitor, mi-am 
amintit brusc de Birou. Dacă nebunii de acolo erau la curent cu 
dispariţia lui Larry, de ce dracu' nu m-au avertizat mai devreme? 
Doar ştiau categoric că era căutat de poliţie. Atunci de ce n-au 
făcut nimic ca să împiedice povestea asta? lar dacă n-au putut s- 
o împiedice, de ce m-au lăsat în bătaia vântului, fără să ştiu 
nimic? 

* 

Sunt la ultima mea întâlnire cu Jack Merriman, şeful 
personalului, în apartamentul său frumos decorat, ale cărui 
ferestre dau în Berkeley Square. Aşezat într-un fotoliu, Merriman 
rupe în două un biscuit Rich Tea, în timp ce bolboroseşte ceva 
despre roata istoriei. Omul ăsta a jucat atâta amar de vreme rolul 
Englezului Ţicnit, încât nici el, nici altcineva nu mai este în stare 
să-şi dea seama dacă omul este cu adevărat ceea ce pare a fi. 

— Ai făcut o treabă bună, Tim, bătrâne, rosteşte el cu un glas 
tărăgănat şi spart. Ai trăit din plin vremurile astea pline de 
pasiuni. Cine ar putea să facă mai mult de-atât? 

Chiar aşa, cine oare? Numai că Merriman nu pricepe decât 
propriile sale ironii. 

— A existat, a fost o întruchipare a răului, l-ai spionat în draci, 
iar acum a dispărut. Vreau să spun că nu e cazul, doar pentru că 


am câştigat, să credem că lupta nu mai are rost, nu? Dimpotrivă, 
este mult mai bine să spunem hip hip ura, i-am zdrobit, câinele 
comunist e mort şi îngropat, e timpul să începem o nouă partidă. 

Aici reuşeşte să scoată un mic nechezat amuzat. 

— Nu Partidă cu P mare. Cealaltă, cu literă mică. 

Ajuns aici, rupe o bucată mai mică dintr-o jumătate de biscuit 
şi o înmoaie în cafeaua din ceaşcă. 

— Dar eu nu sunt invitat să iau parte la această nouă partidă, 
nu? îl întreb. 

Merriman nu-ţi dă niciodată el însuşi veştile proaste. Preferă să 
facă în aşa fel încât să le spui chiar tu. 

— Ei bine, am impresia că nu, Tim, nu-i aşa? mă aprobă el, 
clătinând compătimitor din capul rotund şi lătăreţ. Vreau să spun 
că o perioadă de douăzeci şi cinci de ani îţi modelează mintea, 
nu? Aşa că m-am gândit că te vei simţi mult mai bine dacă vei fi 
de acord că ţi-ai primit porţia şi că a venit vremea să-ţi găseşti 
locuri noi de păşunat. La urma urmelor, nu eşti un sărăntoc. Ai o 
proprietate la ţară şi ceva parale. Apoi iubitul tău unchi Robert a 
avut delicateţea să moară, ceea ce nu se poate spune despre 
mulţi unchi bogaţi, nu-i aşa? Ce poate fi mai plăcut? 

La Birou umbla vorba că trebuia să fii atent în privinţa lui 
Merriman, ca nu cumva să ajungi să demisionezi din greşeală, în 
loc să aştepţi să te dea el afară. 

— Nu cred că sunt prea bătrân pentru nişte ţinte noi, spun eu. 

— Tim, cavalerii Războiului Rece a căror vârstă a atins 
patruzeci şi şapte de ani nu se mai reciclează. Sunteţi cu toţii 
mult prea drăguţi. Vă supuneţi prea multor reguli. Ai să-i spui tu 
Şi lui Pettifer, nu-i aşa? E mai bine să afle de la tine. 

— Să-i spun ce anume? 

— Păi, cred că exact ce ţi-am spus eu ţie. Doar nu crezi că-l 
putem îndrepta tocmai pe e/spre o ţintă teroristă, nu-i aşa? Ştii 
cât mă costă omul ăsta? Doar onorariul de angajare? Ca să nu 
mai vorbesc de cheltuielile lui, care nu sunt o glumă. 

— Dat fiind că secţia este cea care-l plăteşte, da, ştiu. 

— Ei, şi pentru ce? La dracu', când încerci să-i convingi pe 
nişte tipi să se alăture grupului Baghdad Brotherhood de dragul 
tău sau de dragul a orice altceva, atunci ai nevoie de toţi banii pe 
care poţi pune mâna, nu-i aşa? Specia Pettiferilor a dispărut din 
lumea asta. Este o realitate pe care trebuie s-o accepti ca atare, 


ascultă-mă pe mine. 

Ca de obicei, încep să mă înfurii când e deja prea târziu. 

— Nu asta a fost hotărârea şefilor cei mari ultima dată când s-a 
analizat cazul lui. Toate părţile au fost de acord că va trebui să 
aşteptăm să vedem dacă Moscova i-a destinat un nou rol. 

— Am aşteptat şi ne-am plictisit aşteptând, zice Merriman, 
întinzându-mi un articol decupat din Guardian. Pettifer are nevoie 
de un context, altfel ne va face probleme. Vorbeşte cu cei de la 
reciclarea cadrelor. Universitatea din Bath caută un lingvist care 
să ţină un curs despre ceva ce se cheamă securitate globală, 
ceea ce mie-mi sună a oximoronul tuturor timpurilor. O slujbă 
care poate deveni permanentă. Marele „Eu şi numai Eu” a lucrat 
în cadrul Biroului şi ne e binevoitor; condiţia este ca Pettifer să 
nu-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala. Habar n-aveam că la Bath 
există o universitate, mai bombăne el morocănos, ca şi cum 
nimeni nu-i spune niciodată nimic. Probabil că e una din chestiile 
alea tehnice la modă. 

* 

Acesta este momentul cel mai greu din cei peste douăzeci de 
ani de activitate comună. Viața a decretat că trebuie să stăm în 
maşini parcate fiecare pe o culme de deal. De data aceasta, 
suntem pe o colină din afara oraşului Bath. Larry stă lângă mine, 
cu faţa îngropată în palme. Din locul în care ne aflăm, pot să 
disting, pe deasupra coroanelor copacilor, silueta cenuşie a 
Universităţii pe care tocmai o inspectasem, precum şi perechea 
de coşuri tubulare de metal - semnul ei ameninţător. 

— Prin urmare, în ce mai credem acum, Tim? Într-un pahar de 
sherry acasă la decan şi în mobila din lemn natural de pin? 

— Hai să-i zicem în pacea pentru care ai luptat, propun eu fără 
convingere. 

Ca de obicei, tăcerea lui este mai rea decât furia. Îşi ridică 
braţele, dar în loc de aer dă de acoperişul maşinii. 

— Este un paradis plin de siguranţă, spun eu. Jumătate de an 
te plictiseşti, cealaltă jumătate eşti liber să faci ce-ţi pofteşte 
inima. O perspectivă mai bună decât media pe omenire. 

— Timbo, eu nu pot fi domesticit. 

— Dar nimeni nu-ţi cere aşa ceva. 

— N-am nevoie de un paradis sigur. N-am avut niciodată 
nevoie. Ducă-se dracului toate paradisurile sigure. Ducă-se 


dracului toate stazele. Ducă-se dracului universitarii, pensiile şi 
spălatul maşinii duminica. Şi mai du-te dracului şi tu. 

— La dracu’ cu istoria, la dracu’ cu Biroul, la dracu’ cu viaţa şi 
cu anii care mi se aşază în spinare, propun eu dezvoltarea tezei. 

Cu toate acestea, nu pot să neg că simt un nod în gât. Aş pune 
mâna pe umărul care-i tremură, fierbinte şi transpirat, numai că 
nu avem obiceiul să ne atingem unul pe celălalt. 

— Ascultă, îi spun eu. Mă asculţi? Eşti la treizeci de mile de 
Honeybrook. Poţi să vii duminica la prânz şi la ceai, să-mi spui şi 
mie cum dracu' se prezintă situaţia. 

Este cea mai rea invitaţie pe care am făcut-o în viaţa mea. 

* 


Bryant se conversa cu propriul carnet de Însemnări, în timp ce- 
şi bătea joc de mine cu înregistrarea convorbirilor telefonice 
făcute de Larry. 

— După câte văd eu aici, domnul Cranmer apare şi pe lista 
telefoanelor primite. Nu sunt numai străinii aceia ciudaţi de care 
pomeneaţi. Un domn educat, întotdeauna foarte politicos, cu o 
voce ca de la BBC, aşa vă descrie proprietăreasa. Şi adevărul e 
că, fără nicio lipsă de respect, exact aşa v-aş descrie şi eu, 
remarcă el, umezindu-şi din nou un deget şi trecând la pagina 
următoare. Apoi, deodată, vă răsuciţi pe călcâie şi rupeţi orice 
legătură cu doctorul. Ca să vezi. Niciun telefon din nicio parte, 
timp de trei săptămâni. Cum aţi spune dumneavoastră, o tăcere 
radiofonică. l-aţi trântit uşa în nas, asta aţi făcut, domnule 
Cranmer, iar eu şi Oliver, aici de faţă, ne-am întrebat de ce i-aţi 
făcut aşa ceva. Ne-am întrebat ce s-a-ntâmplat înainte să rupeţi 
legătura cu el şi totodată ce anume aţi întrerupt în clipa în care 
aţi făcut mişcarea asta. Nu-i așa, Oliver? 

Inspectorul continua să zâmbească. Chiar dacă m-ar fi condus 
pe ultimul drum spre spânzurătoare, tot nu şi-ar fi pierdut 
zâmbetul acela. Furia pe care o simţeam împotriva lui Merriman 
se întoarse într-un mod cât se poate de agreabil către Bryant. 

— Domnule inspector, am început, încălzindu-mă pe măsură ce 
vorbeam. Spuneţi că sunteţi un funcţionar public. Cu toate 
acestea, într-o duminică seara la ora zece, fără vreun mandat 
sau vreo întâlnire anunţată, aveţi impertinenţa să năvăliţi la mine 
în casă cu încă o persoană... 

Bryant se ridicase deja în picioare. Masca glumeaţă căzu. 


— Aţi fost foarte amabil, iar noi am abuzat de primire. 
Bănuiesc că ne-am lăsat duşi de conversaţie, explică el, apoi 
trânti o carte de vizită pe măsuţa de cafea. Sunaţi-ne, domnule, 
da? Indiferent ce se-ntâmplă. Dacă vă dă telefon, dacă vă scrie, 
dacă vă apare în prag, dacă auziţi ceva de la un terţ, ceva care 
să ne ajute să-l localizăm. 

l-aş fi trântit un pumn care să-i îndese drept în gât zâmbetul 
acela insinuant. 

— A, iar în cazul în care doctorul îşi face apariţia, aţi fi atât de 
amabil să ne daţi şi nouă actualul dumneavoastră număr de 
telefon? Mulţumesc, domnule. 

| l-am dictat, în timp ce Luck continua inventarul. 

— Frumos pian, zise el. 

Deodată, era mult prea aproape de mine şi mult prea înalt. N- 
am răspuns. 

— Cântaţi la pian, nu-i aşa? 

— Toată lumea ştie că da. 

— Soţia dumneavoastră nu este acasă? 

— Nu sunt căsătorit. 

— Ca şi Pettifer. Unde spuneaţi că aţi lucrat? Ca funcţionar 
public? Am uitat. 

— N-am pomenit de niciun domeniu. 

— Atunci ce anume aţi lucrat? 

— Am fost ataşat la Trezorerie. 

— Ca lingvist? 

— Nu neapărat. 

— Şi nu vi s-a părut Trezoreria un domeniu prea negativ? Să tai 
cheltuielile publice, să limitezi salariile, să nu mai dai bani pentru 
spitale? Mie chestiile astea mi-ar pune capac. 

Nici de data asta n-am găsit de cuviinţă să-i răspund. 

— Ar trebui să vă luaţi un câine, domnule Cranmer. 

O casă ca asta plânge după un câine. 

Afară, vântul se potolise complet, iar ploaia se oprise, lăsând în 
urma ei un văl de ceaţă care transforma farurile Peugeot-ului în 
focuri de întâmpinare a toamnei. 


CAPITOLUL DOI 


Nu sunt sperios din fire, dar în noaptea aceea am fost mai 
aproape ca niciodată de panică. Care dintre noi era cel urmărit - 
Larry sau eu? Sau amândoi? Cât de multe ştiau despre Emma? 
De ce îl vizitase Ceceev pe Larry la Bath şi când? Când? Poliţiştii 
ăia nu erau în căutarea unui profesor ţicnit care plecase la 
plimbare pentru câteva zile. Nu, tipii luaseră o urmă, le mirosea a 
sânge, vânau pe cineva care le trezise instinctele cele mai 
agresive. 

Şi totuşi, cine credeau ei că este omul ăsta? - Larry, Larry a/ 
meu, Larry al nostru. Ce anume făcuse? Discuţia asta despre 
bani, ruşi, înţelegeri, Ceceev, despre mine, socialism, iarăşi 
despre mine — oare cum ar putea Larry să fie altceva decât ceea 
ce l-am făcut noi; să fie: un revoluţionar debusolat din clasa de 
mijloc engleză, un disident permanent, un diletant, un visător, un 
tip oarecare, care nu ştie decât să refuze; un ratat semicreator, 
risipit, fustangiu, leneş, brutal, prea isteţ ca să nu demoleze orice 
argument, prea îndărătnic ca să nu clarifice o afirmaţie plină de 
lacune? 

Şi-apoi cine credeau ei că sunt eu? Un funcţionar public solitar 
şi retras din activitate, care vorbeşte numai pentru sine toate 
limbile străine pe care le cunoaşte, care face vin şi se joacă de-a 
Bunul Samaritean în frumoasa lui vie din Somerset? Ar trebui să 
vă luați un câine. Da, ce să zic! Cine le dă dreptul să presupună, 
doar fiindcă sunt singur, că sunt şi un prăpădit singuratic? 

De ce să mă urmărească pe mine doar pentru că nu pot să 
pună mâna pe Larry sau pe Ceceev? Şi Emma - fragila, sau nu 
chiar atât de fragila, şi pierduta mea Stăpână de la Honeybrook - 
cât va mai trece până le va intra şi ea în vizor? Am urcat la etaj. 


Nu, nu e bine spus. Am alergat la etaj. Telefonul era lângă pat, 
dar, în timp ce ridicam receptorul, m-am umilit singur, căci nu 
reuşeam să-mi amintesc numărul pe care voiam să-l formez, 
lucru care nu mi se mai întâmplase niciodată, în întreaga mea 
viaţă secretă, nici măcar în situaţiile operative foarte grave. 

Şi totuşi, de ce urcasem la etaj? Doar aveam în salon un 
telefon în stare de funcţionare, precum şi un altul, la fel de bun, 
în birou. De ce am luat-o la goană pe scări? Mi-am amintit atunci 
de un lector fistichiu de la şcoala noastră care ne pisa la cap cu 
metodele de a forţa o încercuire. Când intră-n panică, zicea el, 
oamenii o pornesc în sus. Năvălesc în ascensoare, pe scări 
rulante, pe scări normale, în orice chestie care duce în sus, nu în 
jos. În clipa în care băieţii pătrund înăuntru, oricine nu s-a 
transformat încă în stană de piatră a ajuns deja în pod. 

M-am aşezat pe pat şi mi-am lăsat umerii în jos ca să-i relaxez. 
Apoi mi-am rotit capul, urmând sfatul nu mai ştiu cărui guru de 
culoare pe care-l citisem în legătură cu automasajul. Dar n-am 
simţit nicio uşurare. Am traversat coridorul spre aripa casei care-i 
aparținuse Emmei, m-am oprit în dreptul uşii de la camera ei şi 
am ciulit urechile ca să ascult habar n-am ce. Ţăcănitul maşinii ei 
de scris care îmbrăţişa de-a valma toate cauzele pierdute? 
Şoaptele ei de femeie îndrăgostită nebuneşte, care umpleau 
telefonul până în clipa în care eu însumi le pusesem capăt? 
Muzica ei tribală, venind dintr-o Africă extrem de îndepărtată - 
Guineea, Tombuctu? Am pus mâna pe clanţa uşii. Era încuiată. 
De mine. Am ascultat din nou, fără să intru. Îmi era oare teamă 
de stafia ei? De privirea ei mult prea inocentă, directă şi 
acuzatoare, care-mi spunea: păzeşte-te, sunt periculoasă, m-am 
speriat pe mine însămi şi acum o să te sperii şi pe tine? 
Răsucindu-mă pe călcâie ca să mă-ntorc la mine, m-am oprit în 
faţa ferestrei lungi a palierului, şi am rămas cu privirea aţintită în 
depărtare, la grădină şi la zidul care o înconjura, strălucind în 
lumina palidă a serelor. 

* 

Duminică de vară târzie la Honeybrook. Suntem împreună de 
şase luni. Primul lucru pe care l-am făcut în dimineaţa asta a fost 
să stăm umăr la umăr în sala de îmbuteliere, în timp ce marele 
vinicultor Cranmer măsoară cu răsuflarea tăiată conţinutul de 
zahăr al soiului Madeleine Angevine, încă una din alegerile 


dubioase ale unchiului Bob. Madeleine este capricioasă ca orice 
femeie, m-a asigurat un expert francez venit în vizită, printre 
clipiri din ochi şi clătinări din cap cu dublu înţeles: coaptă şi gata 
de cules azi, dispărută în neant mâine. Prudenţa mă face să nu-i 
expun Emmei această analogie absolut sexistă. Mă rog la 
Dumnezeu să găsesc şaptesprezece la sută zahăr, deşi chiar şi 
şaiprezece la sută ar anunţa o recoltă bună. În legendarul an 
1976, unchiul Bob atinsese un uluitor douăzeci la sută, asta 
înainte ca Viespile englezeşti să-şi ia partea ce li se cuvenea, iar 
ploaia englezească restul. Emma mă urmăreşte atentă cum ridic 
cu o mână nervoasă refractometrul în lumină. 

— Se apropie de optsprezece la sută, psalmodiez într-un târziu, 
cu un glas mult mai nimerit pentru un general în ajunul bătăliei 
decisive. Peste două săptămâni îi culegem. 

Acum lenevim în mijlocul viţei-de-vie din grădina noastră 
apărată de ziduri, spunându-ne că, prin simpla noastră prezenţă, 
o hrănim, ajutându-o să atingă ultima etapă a coacerii. În 
balansoarul ei, Emma a arborat înfăţişarea aceea ce pare 
coborâtă dintr-un tablou de Watteau şi pe care eu o încurajez cât 
pot: pălărie cu boruri largi, fustă lungă, bluza descheiată ca să 
primească soarele. Soarbe liniştită din pahar şi-şi citeşte 
partiturile în timp ce eu o privesc, adică fac singurul lucru pe care 
aş dori să-l fac până la sfârşitul zilelor. Noaptea am făcut 
dragoste. Azi dimineaţă, după ceremonia măsuratului zahărului, 
am făcut iar dragoste, oglindindu-mă în plăcerea leneşă din ochii 
ei. 

— Eu zic că, dacă strângem o echipă ca lumea, putem să 
terminăm lotul ăsta într-o zi, declar cu îndrăzneală. 

Ea dă pagina şi surâde. 

— Unchiul Bob a făcut greşeala să-şi invite prietenii la cules. N- 
a avut nicio şansă. A fost o pierdere de timp nemaipomenită. 
Ţăranii adevăraţi îţi culeg tone întregi într-o zi. Cinci, în mod 
sigur. Deşi noi n-avem mai mult de trei aici. 

Emma îşi ridică privirea, zâmbeşte, dar continuă să nu scoată o 
vorbă. De unde trag concluzia că-şi bate joc cu blândeţe de 
fanteziile mele de fermier. 

— Aşa că, după părerea mea, dacă îi avem pe Ted Lanxon şi 
pe cele două fete Tiller, dacă Mike Ambry nu s-a apucat de arat, 
şi dacă, poate, cei doi băieţi ai lui Jack Taplow din corul bisericii 


ar putea să vină şi ei după slujbă, în caz că sunt liberi - evident, 
în schimbul participării noastre la Sărbătoarea Recoltei... 

Pe chipul ei tânăr se citeşte brusc lipsa de atenţie şi mi-e 
teamă că o plictisesc. Fruntea i se încreţeşte, mâinile i se ridică 
şi-şi încheie nasturii de la bluză. Apoi, spre uşurarea mea, îmi dau 
seama că este vorba doar de un sunet pe care ea l-a auzit şi eu 
nu, căci urechea ei de muzician aude totul înaintea mea. Pe urmă 
îl aud şi eu: sunt horcăielile şi pocnetele unei maşini îngrozitoare, 
care tocmai ia curba. Ştiu imediat cui îi aparţine maşina. Şi nu 
trebuie să aştept până să recunosc şi vocea familiară, care nu 
este niciodată ridicată, fără să fie totuşi, niciodată, prea scăzută 
ca să nu o poţi auzi. 

— Timbo Cranmer, pentru numele lui Dumnezeu. Unde dracu' 
te ascunzi, omule? Tim? 

După care, deoarece Larry te găseşte întotdeauna, poarta 
grădinii se răsuceşte din balamale şi el îşi face apariţia, subţire 
ca o nuia în cămaşa nu tocmai albă, pantaloni negri ca nişte 
burlane şi cizmele mizerabile din piele de capră, cu celebrul 
cârlionţ marca Pettifer atârnându-i peste ochiul drept. Şi ştiu că, 
tocmai când începusem să cred că nu aveam să mai aud nimic 
despre el vreodată, Larry a venit cu o întârziere de aproape un 
an, ca să-mi ceară primul din prânzurile de duminică pe care i le 
promisesem. 

— Larry! Fantastic! Dumnezeule mare! strig eu. 

Ne strângem mâinile, apoi, spre marea mea surpriză, obrazul 
proaspăt ras mi se lipeşte de barba lui ţepoasă de salahor. Câtă 
vreme fusese subalternul meu, nu mă îmbrăţişase niciodată. 

— Minunat. În sfârşit, ai reuşit. Emma, el e Larry. 

Acum îl ţin de braţ. Şi acest gest este nou pentru mine. 

— Dumnezeu ne-a trimis împreună la Winchester, apoi la 
Oxford, şi de-atunci nu mai sunt în stare să mă descotorosesc de 
el. Este, Larry? 

La început, pare incapabil să se concentreze asupra ei. Este 
palid ca un condamnat la ghilotină şi oarecum nestăpânit: 
căutătura lui, încruntată, tip Lubianka. Dacă e să te iei după 
răsuflare, omul este încă beat după un chiolhan care a durat 
toată noaptea, probabil în compania portarilor de la universitate. 
Dar, ca de obicei, înfăţişarea lui nu trădează nimic. Dimpotrivă, 
această înfăţişare zice că ai de-a face cu un duelist studios şi 


sensibil, pe cale să moară tânăr. Stă în faţa ei şi o examinează, 
cu capul dat critic spre spate. Işi freacă maxilarul cu încheieturile 
degetelor.  Zâmbeşte  - zâmbetul lui păcătos, de 
autodezaprobare. Zâmbeşte şi ea - alt zâmbet păcătos; umbra 
pălăriei de soare îi transformă într-un mister partea de sus a 
feţei, lucru de care ea este perfect conştientă. 

— Ei, să-nţepenesc, declară el fericit. la întoarce-te, frumoaso, 
întoarce-te! Cine e frumuseţea asta, Timbo? Unde dracu' ai găsit- 
0? 

— Sub pălăria unei ciuperci, răspund eu mândru şi, chiar dacă 
Larry nu ar fi satisfăcut de informaţie, ea sună oricum mai bine 
decât „în anticamera unui fizioterapeut din Hampstead, într-o 
seară umedă de vineri”. 

Apoi zâmbetele lor se conectează şi se luminează unul pe 
celălalt - al ei întrebător, al lui pentru moment, poate şi din 
cauza frumuseţii ei, mai puţin încrezător în acest „bine ai venit”. 
In orice caz, un zâmbet reciproc de recunoaştere, chiar dacă 
niciunul din ei nu ştie foarte bine ce anume recunoaşte. 

Eu însă ştiu. 

Eu sunt misitul, intermediarul. Eu i-am condus lui Larry privirea 
mai bine de douăzeci de ani. lar acum o conduc pe Emma, 
protejând-o de ceea ce a găsit mult prea des în trecut şi jură că 
nu vrea să mai găsească. Şi totuşi, în timp ce-i observ pe cei doi 
căutători de destin cum se inventariază reciproc, îmi dau seama 
că este suficient să fac un singur pas în afara ringului pentru ca 
amândoi să mă uite. 

— Ea nu ştie nimic, îi spun lui Larry, imediat după ce-l prind 
singur în bucătărie. Sunt un savant pensionat care a lucrat la 
Trezorerie. Tu eşti tu. Asta-i tot. Fără niciun fel de subtext. OK? 

— Tot mai trăieşti minciuna asta veche, ai? 

— Tu nu? 

— A, fireşte. Tot timpul. la spune, ce e cu ea? 

— Cum adică? 

— Adică ce face aici? Are jumătate din vârsta ta. 

— Şi din a ta. Mai puţin trei ani. E iubita mea. Ce altceva crezi 
că face? 

Larry s-a vârât cu totul în frigider în căutarea brânzei. Îi este 
mereu foame. Uneori chiar mă-ntreb ce-ar fi mâncat în toţi anii 
ăştia dacă nu ar fi fost subalternul meu. O marcă locală îi 


captează atenţia. 

— Unde e afurisita aia de pâine? Şi-o bere, dacă nu te superi. 
Mai întâi o bere şi abia pe urmă o tărie. 

A adulmecat-o, îmi zic, în timp ce mă duc după afurisita lui de 
pâine. O voce interioară i-a spus că trăiesc cu o fată şi-a venit să 
verifice. 

— Hei, am văzut-o zilele trecute pe Diana, spune el pe tonul 
intenţionat nepăsător pe care-l foloseşte când vorbeşte de fosta 
mea soţie. Arată cu zece ani mai tânără. Îţi trimite toată 
dragostea ei. 

— Ei da, asta-i o noutate, spun eu. 

— N-a zis-o chiar cu atâtea cuvinte. Dar a lăsat să se-nţeleagă 
că aşa se-ntâmplă cu toate marile iubiri. De câte ori numele tău 
apare într-o conversaţie, ochii ei au aceeaşi privire lăptoasă. 

Până acum, Diana fusese ultima lui armă împotriva mea. Cât 
timp fuseserăm căsătoriţi, o ridiculizase mereu, acum afişează 
pentru ea o afecţiune frăţească, pe care o actualizează ori de 
câte ori are impresia că mă va tulbura. 

— Dacă am auzit de el? protestează Emma în seara aceea, 
ofensată de faptul că am putut pune o asemenea întrebare. Dar, 
iubitule, eu am stat la picioarele lui Lawrence Pettifer încă din 
copilărie. Mă rog, nu în sens literal. Metaforic vorbind, însă, omul 
ăsta este un zeu. 

Prin urmare, aşa cum se întâmplă adeseori, învăţ ceva nou 
despre ea. Acum câţiva ani - ăsta-i felul de-a fi al Emmei, ba aş 
zice chiar meşteşugul ei, acela de a nu fi niciodată exactă în 
exprimare - hotărâse că muzica nu-i era de-ajuns şi că prin 
urmare se va autoeduca. Aşa că, în loc să ia parte la Festivalul de 
Muzică Alternativă din Denvon - care, pe cuvântul meu, Tim, s-a 
prostit de tot în ultima vreme, explică ea cu un surâs dispreţuitor 
care nu mă convinge nici măcar de formă - se dedică unui curs 
de vară de politică şi filosofie organizat la Cambridge: 

— Şi mă refer la chestiile alea radicale, pentru că de-aia m-am 
şi dus acolo, evident, iar Pettifer era absolut obligatoriu, practic 
pentru orice subiect... Vreau să zic, lucrarea lui despre „Artiştii 
răzvrătiți” şi „Deşertul materialist”. 

Pare să-şi fi epuizat brusc subiectul şi, cum ştie pe dinafară 
titlurile corecte, dar nu merge dincolo de ele, mă întreb oarecum 
răutăcios dacă l-a citit într-adevăr pe Larry sau numai a auzit de 


el. 

După aceea, printr-o înţelegere tacită, subiectul Larry este pus 
la index. Duminica următoare îl curăţăm pe Neamţul cel Ursuz și- 
| pregătim de luptă. Cât timp ne ocupăm cu asta, stau cu urechile 
ciulite, ca să surprind zgomotul cumplitei maşini a lui Larry, fără 
succes însă. Dar duminica următoare, mai implacabil decât 
destinul şi din nou pe neanunţate, Larry îşi face apariţia, de data 
asta împodobit cu un bluzon țărănesc, model franțuzesc, cu 
sperietoarea lui din paie pe cap şi cu o batistă roşie cu buline, ale 
cărei capete flutură în bătaia vântului, asemenea unor aripi de 
pasăre. 

— Foarte bine, perfect. Foarte amuzant, îl avertizez eu, nu 
tocmai cu amabilitatea mea obişnuită. Dar, dacă ai venit să 
culegi struguri, atunci să te ia naiba dacă nu-i culegi cum trebuie. 

Şi bineînţeles că strânge mai mult de-o grămadă, căci aşa e el. 
Când vrei să meargă „hăis”, el merge „cea”. Când vrei să 
meargă „cea”, el îţi farmecă iubita. Trei săptămâni mai târziu 
fermentația este gata şi separăm vinul de drojdie drept preludiu 
la prima filtrare. Şi deja am luat obiceiul de a pune masa pentru 
trei persoane: un tacâm pentru Cranmer, unul pentru Emma, iar 
unul pentru zeul metaforic la picioarele căruia s-a aşezat ea încă 
din copilărie. 

* 

Am coborât fuga scările până în birou şi am scotocit după 
agenda de telefon. La Merriman nu e nimic, dar nici nu-l caut pe 
Merriman. O caut pe Mary, numele de cod pe care i l-am dat. 
Sunt sigur că Emmei nu i-ar fi trecut prin cap ideea de a căuta în 
agenda mea. Dar, dacă totuşi ar fi făcut-o, ar fi găsit în loc de 
Merriman o femeie pe nume Mary, care locuia în Chiswick şi lucra 
într-un birou la Londra. Pe de altă parte, Larry ridicase la rang de 
principiu cititul corespondenţei mele personale, ca şi a oricui 
altcuiva, cu o perfectă lipsă de scrupule. Şi-n fond, cine ar fi 
putut să-i reproşeze lucrul ăsta? Dacă încurajezi pe cineva să se 
prefacă şi să fure inimi, trebuie să-ţi mulţumeşti doar ţie în clipa 
în care se întoarce şi-ti fură secretele şi tot ce mai ai. 

— Alo? 

O voce feminină. 

— Sunteţi şase şase nouă şase? am întrebat. Sunt Arthur. 

Nu-i recitasem numărul de telefon, ci codul meu personal. Intr- 


o vreme, fusesem teribil de impresionat de asemenea şmecherii. 

— Da, Arthur, ce doreşti? întrebă ea cu o tărăgănare uşor 
princiară în glas. 

Atunci mi-a venit ideea că numărul meu de cod îi dezvăluise 
faptul că eram mai degrabă un fost decât un actual membru. De 
unde şi tonul ei inflexibil, căci, prin definiţie, foştii membri nu 
aduc decât necazuri. Mi-am închipuit-o înaltă, la vreo treizeci şi 
ceva de ani şi cu un nume gen Sheena. Intr-o vreme, toate 
aceste Sheena reprezentau pentru mine însăşi coloana 
vertebrală a Angliei. 

— Vă rog, aş vrea să vorbesc cu Sidney, am replicat. Cât mai 
repede, dacă se poate. 

Sidney, adică Jake Merriman. Arthur, adică Tim Cranmer, adică 
Tim. Nimeni dintre cei care sunt cineva nu-şi foloseşte propriul 
nume. Ce bine ne-a făcut oare vreodată trâăncăneala asta gen 
capă şi spadă? Şi ce rău ne-a făcut jocul ăsta fără de sfârşit de-a 
v-aţi ascunselea cu propriile noastre identități? Un scârţâit. Un 
bâzâit. O rezonanţă misterioasă, de calculator care vorbeşte cu 
un alt calculator şi pe urmă cu Dumnezeu. Zgomotul apei care dă 
pe dinafară din cadă. 

— Arthur, Sidney are să te sune peste două minute. Aşteaptă 
acolo unde te afli. 

Se auzi un clic şi femeia dispăru de pe fir. 

Bine, dar unde mă aflu? Cum va şti Sidney unde să dea de 
mine? Pe urmă mi-am adus aminte că toată povestea despre 
localizarea convorbirilor telefonice devenise cunoscută, 
producând o mare agitaţie în vechea clădire. Numărul meu de 
telefon apăruse pe ecran mai înainte ca femeia să ridice 
receptorul. Probabil că ştia şi de care dintre aparate mă 
folosisem: Cranmer e în birou... Cranmer se scarpină în fund... 
Cranmer e bolnav de lingoare... Cranmer este un anacronic... 
Cranmer e de părere că, din moment ce eternitatea este 
calculată, atunci o clipă închide în ea o viață întreagă şi se 
întreabă unde a citit chestia asta... Cranmer ridică iar 
receptorul... 

Un vid, după care am auzit o cantitate şi mai mare de fâşâit 
electronic. Imi alesesem discursul. Imi pregătisem tonul. Detaşat. 
Fără emoția indecentă care l-ar scandaliza pe Merriman. Nicio 
sugestie cum că încă un fost membru ar putea să-ncerce să 


revină în circuit, mişcare caracteristică pentru foştii membri. Apoi 
am auzit vocea lui Merriman şi am început să-i cer scuze că-l sun 
atât de târziu într-o seară de duminică, dar scuzele mele nu-l 
interesau. 

— lar te-ai jucat prosteşte cu telefonul de-a vânătorul de 
microfoane? 

— Nu. De ce? 

— Pentru că de vineri seara tot încerc să dau de tine. Ţi-ai 
schimbat numărul şi nu-nţeleg de ce dracu’ nu ne-ai anunţat şi 
pe noi. 

— Fiindcă mi-am închipuit că aveţi mijloacele voastre ca să-l 
aflaţi. 

— În timpul weekendului? Glumeşti. 

Am închis ochii. Spionajul britanic trebuie să aştepte până luni 
dimineaţa ca să dea de urma unui număr care nu se află în 
cartea de telefoane. Încearcă să spui chestia asta ultimului 
(inutil, de altfel) comitet de supraveghere a cărui sarcină este să 
ne facă să ne justificăm cheltuielile devenind eficienţi, 
responsabili sau - culmea ironiei - deschişi. 

Merriman m-a întrebat dacă primisem vreo vizită din partea 
poliţiei. 

— Un oarecare inspector Percy Bryant şi un oarecare sergent 
Oliver Luck, am replicat. Ziceau că vin de la Bath. Mi s-a părut că 
vin mai degrabă de la Turnătoria Centrală. 

Tăcere la celălalt capăt al firului, în timp ce Jake îşi consulta 
jurnalul, un coleg sau, de ce nu, chiar pe maică-sa. Era oare la 
Birou? Sau la plăcuta sa reşedinţă boierească din Chiswick, aflată 
faţă de Tamisa la distanta pe care se plimbă un pudel când face 
pipi dimineaţa? 

— Mai devreme de mâine la ora trei nu pot, zise el pe tonul pe 
care-l foloseşte dentistul meu atunci când i se cere să facă o 
extracţie de urgenţă: dar chiar vă doare? Bănuiesc că ştii unde 
ne poţi găsi în momentul de faţă. Poţi să ajungi aici fără 
probleme? 

— Pot oricând să cer ajutorul unul poliţist. 

N-a gustat gluma. 

— Vino la intrarea principală şi ia-ţi şi paşaportul. 

— Ce să-mi iau? 

Merriman însă închisese. M-am luat singur în primire: 


calmează-te. Doar nu vorbise Zeus, ci Jake Merriman, cel mai 
uşor dintre boxerii de categorie uşoară de la Ultimul Etaj. Noi 
obişnuiam să spunem că, dacă ar fi fost puţin mai uşor, şi-ar fi 
luat zborul de pe acoperiş. Pentru Jake, o criză însemna o măslină 
stricată în paharul lui cu Martini. Şi-n fond şi la urma urmelor, ce 
era atât de senzaţional în faptul că Larry dispăruse? Poate doar 
faptul că poliţia îşi făcuse intrarea în scenă. Dar toate celelalte 
dăţi când Larry dispăruse? La Oxford, când hotărâse să plece la 
Delphi pe bicicletă, în loc să-şi dea examenele preliminare? La 
Brighton, în ziua în care trebuia să-i pun la punct primul randevu 
clandestin cu un curier rus, dar el preferase să se îmbete 
împreună cu o şleahtă de suflete înrudite cu al său, pe care le 
culesese în barul Metropole? 
* 

E trei dimineaţa. Ca agent al meu, Larry încă are ceva caş la 
gură. Ne-am parcat maşinile una lângă alta pe vârful unuia din 
dealurile puțin străbătute de oameni, de data asta în Sussex 
Downs. Sub noi se zăresc luminile din Brighton. Dincolo de ele se 
întinde marea. Cerul plin de stele şi cu o semilună agăţată într-un 
colţ pare fereastra unei camere de copil. 

— Timbo, mârţoagă bătrână ce eşti, nu văd scopul chestiei 
ăsteia, protestează Larry, mijindu-şi ochii prin parbriz, cu un gest 
de miop. 

E încă un puşti, cu silueta unui Pan în faza copilăriei, cu gene 
lungi şi buze cărnoase. Aerul său de îndrăzneală nechibzuită, cu 
fumuri aristocratice, îl face să fie foarte drag admiratorilor săi 
comunişti. Aceştia nu înţeleg - şi cum ar putea oare? - că cea 
mai nouă cucerire a lor poate schimba macazul într-o clipă, dacă 
neostoita sa sete de acţiune nu primeşte răspuns; că Larry 
Pettifer ar prefera să vadă lumea îmbulzindu-se spre o catastrofă 
decât să n-aibă el nimic de făcut. 

— Ai făcut o alegere greşită, Timbo. Aveai nevoie de un tip mai 
puţin valoros. Adică de un rahat mai mare. 

— la aici, Larry, şi mănâncă ceva, zic eu, întinzându-i o bucată 
de plăcintă cu carne. Uite, mai ia şi o înghiţitură de limonadă. 

Căci asta este crima pe care o comit ori de câte ori îl văd că- 
ncepe să se înmoaie: mă folosesc de cuvinte ca să-i înfrâng 
rezistenţa; îi flutur prin faţa ochilor stindardul îngrozitor al 
datoriei. Îmi fac numărul de coordonator principal, vorbindu-i aşa 


cum obişnuiam s-o fac în şcoală, când Larry era fiul răzvrătit al 
unui pastor, iar eu eram Regele Babilonului. 

— Mă auzi? 

— Te aud. 

— Chestiei ăsteia i se spune serviciu, ţi-aduci aminte? Adică 
pui mâna şi cureţi reţeaua de canalizare politică. Este cea mai 
murdară muncă pe care o oferă democraţia. Dacă vrei s-o laşi în 
seama altcuiva, noi te vom înţelege. 

O tăcere interminabilă. Când e beat, Larry nu este niciodată 
stupid. Uneori este mult mai perspicace când e beat decât când e 
treaz. lar eu l-am flatat. l-am oferit drumul cel mai greu, sus pe 
creastă. 

— Vorbind cât se poate de democratic, Timbo, nu crezi că ne- 
ar fi de fapt mult mai bine cu canalele murdare? întreabă el, 
făcând acum pe custodele democraţiei noastre propovăduitoare 
a libertăţii conştiinţei. 

— Nu, nu cred. Dar, dacă asta este părerea ta, atunci spune-o 
şi du-te acasă. 

Ceea ce este puţin cam dur din partea mea, dar în privinţa lui 
Larry sunt încă în faza lacomă: el este creaţia mea şi trebuie să- 
mi rămână sub control, indiferent pe ce butoane va trebui să 
apăs ca să rămână al meu. Abia au trecut câteva săptămâni de 
când rezidentul atotstăpânitor de la Ambasada Sovietică din 
Londra, un bărbat despre care se presupune că se numeşte Brod, 
l-a recrutat ca agent după un interminabil mers pe sârmă. Acum, 
ori de câte ori Larry se întâlneşte cu Brod, sunt extrem de 
îngrijorat. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la părerile răzvrătite 
care îi influenţează natura impresionabilă şi capricioasă, umplând 
vidul permanentei sale plictiseli. Atunci când îl trimit în lume, 
aştept de fapt să se întoarcă şi mai legat de mine decât în 
momentul în care plecase. lar dacă toate astea sună a fantezie 
de proprietar, asta este şi din cauza felului în care am fost 
antrenați noi, mânuitorii de marionete tinere, să ne conducem 
soldaţii: ei sunt copiii noştri, cealaltă familie, compusă din băieţii 
şi femeile pe care trebuie să-i conducem, să-i sfătuim, să-i ţinem 
în stare de funcţionare, să-i motivăm, să-i cocoloşim, să-i 
desăvârşim şi să-i luăm în posesie. 

Deci Larry mă ascultă, iar eu la rândul meu îl ascult. Şi, 
bineînţeles, sunt cât se poate de convingător şi de liniştitor. 


Poate că tocmai de-aceea aţipeşte pentru câteva clipe, căci 
deodată capul transpirat, de geniu cu pantaloni scurţi, zvâcneşte 
în sus, de parcă tocmai s-a trezit din somn. 

— Timbo, am o problemă gravă, mă anunţă el cu un glas 
sobru, plin de sinceritate. De fapt, e o chestie foarte serioasă. 
Ultraserioasă. 

— Povesteşte-mi, spun eu generos. 

Dar inima mi-a căzut deja în călcâie. E vorba despre o femeie, 
îmi zic în sinea mea. Încă una. E gravidă, şi-a tăiat venele, a 
plecat de-acasă, bărbatul ei îl caută pe Larry ca să-l biciuiască. O 
maşină, îmi zic. Încă una. A făcut-o praf, a furat-o, a uitat unde a 
parcat-o. Toate problemele astea se iviseră cel puţin o dată în 
scurta noastră viaţă operativă, astfel încât, în momentele în care 
moralul îmi era mai scăzut, am început să mă întreb dacă Larry 
merita efortul, adică exact ceea ce Ultimul Etaj mă întreabă 
aproape de la începutul strădaniei mele. 

— E vorba de inocenţa mea, explică el. 

— De ce anume? 

Repetă cu multă precizie. 

— Problema mea, Timbo, constă în inocenţa mea omnivoră, 
incurabilă şi obtuză. Nu sunt în stare să mă rup de viaţă. Pentru 
că o iubesc prea mult. În toată realitatea şi în toată ficţiunea ei. 
lubesc în permanenţă pe toată lumea. lar cel mai tare iubesc 
ultima persoană cu care am stat de vorbă. 

— Şi corolarul situaţiei ăsteia? 

— Corolarul situaţiei ăsteia e că trebuie să fii al naibii de atent 
ce-mi ceri să fac. Fiindcă am s-o fac. Eşti un tip foarte elocvent. O 
dulceaţă de om. Trebuie să fii chibzuit, pricepi ce-ţi spun? Să iei 
cu porţia. Să nu-mi iei totul, tot timpul. 

Apoi îşi întoarce faţa spre mine, dându-mi posibilitatea să-i văd 
lacrimile de beţiv curgându-i pe obraji precum ploaia; ele nu-i 
afectează totuşi vocea care este, ca de obicei, intenţionat blândă 
şi dulce. 

— Vreau să spun că pentru tine e OK să-ţi vinzi sufletul. Fiindcă 
nici nu ai aşa ceva. Dar ce fac eu cu al meu? 

Nu-i iau în seamă apelul. 

— Ruşii recrutează în stânga, în dreapta şi la centru, spun eu 
cu un glas din care nu răzbate decât vocea raţiunii, glasul pe 
care Larry îl urăşte la nesfârşit. Nu au niciun fel de scrupule, dar 


au foarte mult succes. Şi dacă Războiul Rece va deveni vreodată 
fierbinte, or să ne cumpere pe nimic, în cazul în care nu reuşim 
să-i batem cu propriile lor arme. 

Tactica mea dă roade, căci a doua zi, contrar tuturor 
aşteptărilor, mai puţin alor mele, Larry se prezintă la întâlnirea cu 
legătura lui, probându-şi din nou ca un înger calităţile în rolul de 
Protector Necunoscut al Binelui. Pentru că în cele din urmă - 
aceasta era în zilele acelea convingerea subalternului meu - în 
cele din urmă, condus cum trebuie, fiul pastorului sfârşeşte prin a 
se supune, inocenţa lui obtuză nemaiopunând nicio rezistenţă. 

* 


Paşaportul meu stătea în sertarul din dreapta al biroului. Un 
paşaport britanic adevărat, din vechea şcoală, albastru cu auriu, 
cu nouăzeci şi patru de pagini; un document care îi înspăimânta 
pe toţi străinii, pe numele Timothy d'Abell Cranmer, neînsoţit de 
vreun copil, de profesie nemenţionată, termen de expirare peste 
şapte ani - să sperăm că înaintea proprietarului. 

la-ţi paşaportul, zisese Merriman. 

De ce? Unde vrea să mă trimită? Sau îmi va spune, în spiritul 
unei vechi camaraderii: ai timp până mâine după-amiază la ora 
trei să dai de el? 

Urechile îmi vâjâiau. Am auzit ţipetele, apoi suspinele şi, în 
sfârşit, vaietele vântului. Se iscase furtuna. Mânia lui Dumnezeu. 
leri - o zăpadă de toamnă nebună, iar seara o adevărată furtună 
pe mare, care trânteşte obloanele de la ferestre, fluieră pe la 
streşini şi face să trosnească toată casa din încheieturi. Stăteam 
în picioare lângă fereastra biroului şi priveam picăturile de ploaie 
care biciuiau geamul. Pe când mă uitam aşa, fără ţintă, în 
întunericul de-afară, am văzut chipul palid al lui Larry privindu- 
mă din ploaie, cu trăsăturile crispate într-un rânjet; mâna lui albă 
şi fină a bătut darabana în geam. 

pd 

Este ajunul Anului Nou, dar pe Emma o doare din nou spatele 
şi n-are chef de sărbători. S-a retras în apartamentele sale regale 
şi s-a întins pe scândura patului. Felul în care dormim l-ar 
nedumeri categoric pe cel care ar căuta alcovul convenţional al 
unui cuplu de amanți, pentru că la noi casa este împărţită în 
aripa Emmei şi aripa mea, lucru hotărât chiar din prima zi în care 
a venit la mine: fiecare dintre noi va avea dreptul la suveranitate, 


la teritoriu şi la singurătate. Emma mi-a cerut-o şi eu am fost de 
acord, nevenindu-mi totuşi să cred că mă va pune să-mi ţin 
promisiunea. Numai că este exact ceea ce mă pune să fac. Chiar 
şi atunci când îi duc ceaiul, puţină supă, sau orice altceva cred că 
i-ar plăcea, mai întâi bat la uşă şi aştept până când o aud 
spunându-mi că am voie să mă apropii. lar în seara asta, fiindcă 
este ajunul Anului Nou, primul pe care îl petrecem împreună, mi 
se permite să mă întind lângă ea şi să o ţin de mână; în timp ce 
stăm de vorbă, privind în tavan, din casetofonul ei se revarsă 
muzică de lăută, iar restul Angliei petrece. 

— Omul ăsta este culmea, se plânge ea - cu oarecare umor, e- 
adevărat, dar nu suficient ca să-şi ascundă dezamăgirea - vreau 
să spun că până şi Larry ştie când e Crăciunul. Putea măcar să 
dea un telefon. 

Aşa că îi explic, şi nu e prima dată că fac acest lucru, că pentru 
Larry Crăciunul este o oroare; că, de când îl cunosc, în fiecare an 
de Crăciun mă ameninţă că se converteşte la islamism; şi că, în 
fiecare an de Crăciun pleacă într-o călătorie nebună şi 
îndărătnică ca să scape de grozăvia zaiafeturilor englezeşti 
aproape păgâne. Pictez în cuvinte un tablou glumeţ, cu Larry 
traversând un deşert neospitalier, alături de un grup de beduini 
arabi. Dar am impresia că nici nu mă ascultă. 

— La urma urmelor, în ziua de azi nu există nicăieri în lume un 
loc de unde să nu poţi da un telefon, zice ea cu un glas sever. 

Căci adevărul este că de-acum Larry a devenit bătaia noastră 
de cap, geniul nostru rătăcitor. Aproape că nu se mai întâmplă 
nimic în vieţile noastre fără un semn prealabil în direcţia lui 
Larry. Până şi ultima noastră producţie viticolă, deşi nu va fi bună 
de băut decât peste un an, a primit pseudonimul artistic de 
„Château Larry”. 

— Noi în schimb îl sunăm suficient de des, se plânge ea. Vreau 
să spun că ar fi putut măcar să ne anunţe că este bine. 

In realitate ea este cea care-l sună, numai că menţionarea 
acestei stări de fapt ar însemna o încălcare a suveranităţii sale. Il 
sună ca să fie sigură că a ajuns cu bine acasă; să-l întrebe dacă 
este bine să cumpere struguri din Africa de Sud; să-i amintească 
de cina la care a fost invitat de Decan şi la care a făgăduit că se 
va duce, sau de întâlnirea studenţilor din anii terminali, la care 
trebuie să participe şi să fie treaz şi la locul lui. 


— Poate că o fi agăţat vreo frumuseţe, sugerez eu, cu sufletul 
plin de speranţă, într-o măsură mult mai mare decât îşi închipuie 
ea. 

— Păi, de ce nu ne spune? S-o aducă şi pe ea, dacă trebuie. 
Doar n-o să fim împotrivă, nu? 

— Departe de noi aşa ceva. 

— Pur şi simplu, detest gândul că este singur. 

— De Crăciun. 

— Oricând. De câte ori iese pe uşă, am impresia că n-are să se 
mai întoarcă niciodată. Este - nu ştiu - ca şi cum ar fi în 
primejdie. 

— Eu cred că s-ar putea să afli că este ceva mai puţin delicat 
decât îl bănuieşti, îi spun cu ochii în tavan. 

De câtăva vreme, am observat că vorbim mai bine când nu ne 
privim. Poate că este singurul mod în care mai putem vorbi. 

— A ajuns prea devreme pe culme, ăsta-i necazul lui Larry. 
Strălucitor la Universitate, un fâsâit în lumea reală. Am avut vreo 
două sau trei cazuri în generaţia mea. Dar toţi au stofă de 
supraviețuitori. Apucători e, parcă, un cuvânt mai bun. 

Ziceţi-i apărare, ziceţi-i cum doriţi, în termeni mult mai triviali: 
în ultimele săptămâni, m-am auzit de nenumărate ori jucând rolul 
Bunului Samaritean de pe pământ. În seara asta însă, Dumnezeu 
s-a săturat de duplicitatea mea. Abia am terminat de vorbit că şi 
aud nu cântatul vreunui cocoş, ci o darabană bătută într-una din 
ferestrele de la parter. Un sunet atât de distinct şi atât de bine 
aşezat pe ritmul muzicii de lăută, încât preţ de o clipă m-am 
întrebat dacă nu cumva el nu există decât în mintea mea; dar 
Emma îşi smulge mâna dintr-a mea de parcă aş fi înţepat-o, apoi 
se răsuceşte pe-o parte şi se ridică în picioare. Şi, aidoma lui 
Larry, nu strigă, ci vorbeşte. Cu el. Ca şi cum Larry şi nu eu ar fi 
stat întins alături de ea. 

— Larry? Tu eşti? Larry? 

Darabana este înlocuită de un glas slab, care sfidează 
gravitația şi zidurile de piatră groase de aproape un metru; are o 
capacitate uluitoare de a te găsi oriunde te ascunzi. Evident, 
Larry nu a auzit-o pe Emma. Nu avea cum s-o audă. Nimic din 
lumea asta nu putea să-i arate unde ne aflăm şi nici măcar dacă 
suntem acasă. E-adevărat că la parter sunt aprinse vreo două 
lumini, dar sunt cele două care ard tot timpul, ca să-i descurajeze 


pe eventualii spărgători. În plus, maşina mea e încuiată în garaj. 
— Hei, Timbo. Emm. lubiţilor. Coborâţi podul. Am venit acasă. 
Vă mai aduceţi aminte de Larry Pettifer, marele educator? 
Pettifer Petomanul? Un An Nou fericit. Şi orice alt drac fericit. 
Aşa îi spune el, Emm. lar ea n-are nimic împotrivă. Dimpotrivă, 
am început să cred că priveşte acest nume ca pe o favoare. 
* 


Dar eu? în spectacolul ăsta de cabaret, eu chiar nu am nicio 
replică? Nu este rolul meu, ba aş zice chiar datoria mea, să-i cânt 
în strună? Să mă reped la fereastra dormitorului, să o deschid 
într-un zvâcnet, să mă aplec peste pervaz şi să strig: „Larry, tu 
eşti, ai reuşit - eşti singur? Ascultă, spinarea Emmei i-a jucat iar o 
festă. Cobor imediat!” N-ar trebui să fiu încântat, să-i urez bun 
venit lui, celui mai vechi prieten care este singur în ajunul Anului 
Nou? Timbo, stânca lui, cel care l-a zdrobit, după cum îi place să 
spună? Să alerg până la parter, să aprind luminile de afară şi să 
mă uit atent la el prin vizetă, în timp ce desfac zăvoarele, ca să-i 
văd silueta byroniană legănându-se în întuneric? Să-mi arunc 
braţele în jurul lui, conform noului nostru obicei de a ne 
îmbrăţişa, în jurul nepreţuitului său mantou austriac de ploaie, 
căruia el îi spune blana lui de sobol, şi asta cu toate că este ud 
până la piele, căci mersese cu maşina de la Londra până în clipa 
în care obiectul ăla nenorocit avusese o izbucnire de voinţă şi se 
răsturnase într-un şanţ, obligându-şi şoferul să facă autostopul şi 
să accepte o călătorie în compania unui grup de fete bătrâne, 
ameţite de băutură? In seara asta, barba de designer are şase 
zile vechime, iar aura de superioritate care îl însoţeşte nu este 
doar rezultatul alcoolului; este o lumină, o scânteiere de locuri 
îndepărtate. Cred că am avut dreptate: fusese iar plecat într-una 
din călătoriile sale eroice şi acum va începe să se umfle în pene. 

— O doare spatele? zice el. Pe Emm? Baliverne. Nu se poate să 
o doară spatele, nu în seara asta, nu pe Emm! 

Are dreptate. 

Deja sosirea lui se dovedeşte a fi un tratament miraculos. La 
miezul nopţii, Emma e pe cale să-şi înceapă din nou ziua, de 
parcă niciodată în viaţa ei n-ar fi suferit de dureri de spinare. Şi, 
în timp ce alerg prin cabinetul meu de toaletă, pregătind baia 
pentru Larry, scoțând şosete curate, pantaloni, cămaşă, pulover 
şi o pereche de papuci care să înlocuiască cizmele alea 


îngrozitoare din piele de capră, o aud pe Emma vânturându-se 
prin dormitorul ei, într-o veselă nehotărâre. Să-mi pun blugii sau 
fusta cea lungă, de casă, pe care mi-a făcut-o Tim cadou de ziua 
mea? Uşa şifonierului scârţâie, fusta este cea care a primit 
aprobarea. Să aleg bluza albă cu guler înalt sau pe cea neagră şi 
decoltată? Cea albă, mai ales că lui Tim nu-i place să arăt prea 
picant. Şi-apoi, la bluza albă pot să port colierul intaglio pe care 
Tim a insistat să mi-l dăruiască de Crăciun. 

Dansăm. 

Dansul mă stânjeneşte, iar Larry ştie foarte bine asta; pentru 
el însă, este ceva cu totul natural: acum este elegantul dansator 
de foxtrot din coloniile britanice, acum cazacul ţicnit care, cu 
mâinile înfipte în şolduri, se învârteşte ţanţoş în jurul ei, cu 
mişcări sacadate, lipăind cu papucii pe podeaua de lemn lustruit. 
Cântăm, deşi n-am talent, iar la biserică am învăţat de mult doar 
să mimez cântecele. La început ne ţinem unul lângă altul într-un 
triunghi foarte strâns, ascultând cele douăsprezece bătăi ale 
pendulei. Apoi ne împletim braţele, câte un braţ alb şi moale 
pentru fiecare, şi dăm drumul într-un glas cunoscutului Auld Lang 
Syne, în timp ce Larry lansează trilurile de soprană ale băiatului 
din corul bisericii din Winchester, iar pe pieptul Emmei cameele 
saltă în ritmul muzicii, aruncând în jur focuri colorate. Şi, cu toate 
că surâsul şi privirile ei sunt pentru mine, n-am nevoie de lecţii la 
şcoala iubirii ca să ştiu că fiecare linie şi fiecare bornă de contact 
din trupul ei, din creştetul capului împodobit de coama 
întunecată de păr, până la cutele pline de castitate ale fustei, se 
îndreaptă spre el. Şi când, la trei şi jumătate, se face încă o dată 
ora de culcare şi Larry ne urmăreşte cu ochi plictisiţi din fotoliul 
în care s-a prăbuşit de câtva timp, iar eu stau în spatele ei şi îi 
masez umerii, ştiu că mâinile pe care Emma le simte plimbându- 
i-se pe trup sunt ale lui, nu ale mele. 

— Prin urmare, iar ai fost plecat într-una din călătoriile alea, îi 
spun a doua zi dimineaţă în bucătărie, constatând că mi-a luat-o 
înainte şi că-şi pregăteşte sandvişuri şi ceai. 

Larry n-a pus geană pe geană. Tot timpul l-am auzit fâţâindu- 
se de colo-colo prin biroul meu, răscolindu-mi cărţile, deschizând 
sertarele neîncuiate, întinzându-se pe canapea şi ridicându-se din 
nou în picioare. Toată noaptea am îndurat duhoarea râncedă a 
înfiorătoarelor sale ţigări ruseşti: „Prima” - pentru momentele în 


care vrea să se simtă ca un intelectual înregimentat; 
„Belomorkanal” — atunci când simte nevoia unui cancer de 
plămâni micuţ şi liniştitor, după cum îi place să spună. 

— Mă rog, da, am fost, este el în sfârşit de acord. 

Căci fusese neobişnuit de reticent în privinţa absenței sale, 
aţâţând în mine speranţa că îşi găsise şi el o femeie numai și 
numai alui. 

— În Orientul Mijlociu? sugerez eu. 

— Nu tocmai. 

— În Asia? 

— Nici. De fapt, a fost strict europeană. Într-un bastion al 
civilizaţiei europene. 

Nu-mi dau seama dacă încearcă să-mi închidă gura sau dacă, 
dimpotrivă, vrea să mă provoace să atac cu mai multă putere, 
dar nu-i fac în niciun caz pe plac. Nu mai sunt paznicul lui. 
Soldaţii care au fost lăsaţi la vatră şi şi-au regăsit liniştea - dar 
oare Larry o fi fost vreodată liniştit? - cad în sarcina Secţiei de 
Probleme Sociale (până la noi dispoziţii scrise). 

— Oricum, într-un loc plăcut şi păgân, îi sugerez, gata să atac 
alte subiecte. 

— O, a fost într-adevăr plăcut şi păgân. Dacă vrei o experienţă 
totală de Crăciun, încearcă savoarea unui loc numit Groznâi în 
decembrie. Beznă neagră ca smoala, totul pute a petrol, câini 
beţi pe străzi, adolescenţi cu bijuterii de aur şi Kalaşnikovuri în 
mâini. 

— Groznâi, în Rusia? zic eu, privindu-l ţintă. 

— De fapt, în Cecenia. În Caucazul de Nord. Independenţă 
proclamată unilateral. Moscova e un pic iritată. 

— Cum ai ajuns acolo? 

— Am făcut autostopul. Am zburat la Ankara. Pe urmă la Baku. 
Pe urmă m-am strecurat uşor pe litoral. Şi-am cotit-o la stânga. O 
nimica toată. 

— Şi ce-ai făcut acolo? 

— Am vizitat nişte vechi prieteni. Nişte prieteni ai unor 
prieteni. 

— Ceceni? 

— Unul sau doi. Şi vreo câţiva vecini de-ai lor. 

— l-ai anunţat pe cei de la Birou? 

— Adevărul e că nu m-am gândit că ar trebui să-mi bat capul 


cu aşa ceva. O călătorie de Crăciun. Munţi frumoşi. Ce-i priveşte 
pe ei chestia asta? Emma îşi bea ceaiul în pat? 

S-a şi apropiat de uşa bucătăriei, cu o ceaşcă de ceai proaspăt 
în mână. 

— Lasă, dă-mi-o mie, spun eu cu un glas tăios, luându-i ceaşca 
fără politeţuri inutile. Oricum mă duc sus. 

Groznâi? îmi tot repet în gând. Relatările de presă recente 
spun că, în ziua de azi, Groznâi este unul dintre cele mai puţin 
ospitaliere oraşe de pe pământ. Eu, unul, aş fi pus pariu că nici 
măcar Larry n-ar fi riscat să fie măcelărit de cecenii setoşi de 
sânge, şi asta numai şi numai ca să scape de Crăciunul 
englezesc. Nu cumva minte? Sau încearcă să mă şocheze? Ce 
vrea să spună cu prietenii ăia vechi, prietenii prietenilor, vecinii 
prietenilor? La Groznâi şi pe urmă unde? Oare Biroul l-a re- 
recrutat fără să-mi spună? Refuz să merg pe drumul ăsta. Şi mă 
port de parcă discuţia noastră n-a avut loc niciodată. La fel face 
şi Larry, cu excepţia afurisitului ăluia de zâmbet şi a strălucirii 
superioare, venită din depărtări. 

* 

— Emm a fost de acord să mă ajute la câteva dintre cauzele 
mele pierdute, spune Larry pe când ne plimbăm agale pe terasa 
de sus, într-o seară de duminică pe cerul căreia se desfăşoară 
focurile bengale ale apusului. Bineînţeles, dacă nu te deranjează. 

Duminicile nu se mai rezumă la masa de prânz. Din când în 
când, toţi trei ne simţim atât de fericiţi împreună, încât Larry se 
simte obligat să stea şi la cină. În cele opt săptămâni de când a 
început să vină la noi, caracterul vizitelor lui s-a schimbat radical. 
Gata cu istorioarele nesărate din viaţa de zi cu zi a lumii 
universitare. Le-a luat locul Larry, visătorul planetar şi 
predicatorul de duminică, omul care acum turbează de furie 
împotriva ruşinoasei inerţii occidentale, sau descrie viziuni 
dulcege despre războaiele altruiste duse de forţele armate ale 
Naţiunilor Unite, care primiseră autorizaţia să-şi îmbrace 
uniformele de Batman şi să ia gâtul cât ai clipi tiraniei, 
epidemiilor şi foametei. Şi, din moment ce întâmplarea face ca 
eu să privesc fanteziile de genul ăsta drept nişte aiureli 
periculoase, mie îmi revine rolul ghinionist al scepticului familiei. 

— Şi ea pe cine o să salveze? mă interesez cu prea mult 
sarcasm în glas. Triburile arabe? Stratul de ozon? 


Larry izbucneşte în râs şi-mi trânteşte o palmă pe umăr, ceea 
ce mă face să trec imediat în defensivă. 

— Pe toate, fir-ai tu să fii, Timbo, aşa, ca să-ţi facă-n ciudă. 
Fără ajutorul nimănui. 

Numai că, în timp ce mâna lui se odihneşte pe umărul meu, iar 
eu îi întorc zâmbetul mult prea strălucitor, ceea ce mă 
îngrijorează efectiv este ceva mult mai substanţial decât numele 
cu care o strigă el. In zâmbetul acela, descifrez promisiunea unei 
rivalități răutăcioase, dar inofensive. In spatele zâmbetului însă, 
citesc un avertisment împotriva unei socoteli iminente: „[i-aduci 
aminte, Timbo, tu m-ai pus în funcţiune!” spun ochii lui 
batjocoritori. „Asta nu-nseamnă însă că poţi să mă şi opreşti.” 

Dar în mine se naşte o dilemă provocată de conştiinţă, sau, 
cum ar spune Larry, de sentimentul meu de culpabilitate. Eu sunt 
atât prietenul, cât şi cel care l-a creat pe Larry. lar ca prieten, 
ştiu că toate aceste cauze fără speranţă cu care agită aerul fetid 
din Bath - Opriţi Nelegiuirea din Ruanda, Nu Lăsaţi ca Bosnia să 
Sângereze până la Moarte, Acţionaţi Acum pentru Molucce - sunt 
singurele mijloace pe care le are la îndemână ca să umple vidul 
în care îl aruncase debarcarea lui din Birou. 

— Ei bine, sper să-ţi fie de vreun folos, zic eu cu generozitate. 
Ştii că, dacă ai nevoie de spaţiu, poţi oricând să foloseşti 
grajdurile. 

Din nou nu-mi place expresia pe care i-o surprind pe chip. ŞI 
când, peste vreo două zile, mă hotărăsc să aflu în ce anume o 
târâse Larry, mă izbesc, culmea, de un zid de mister. 

— E o chestie asemănătoare cu Amnesty International, zice ea, 
fără să-şi ridice privirea de pe maşina de scris. 

— Pare să fie ceva nemaipomenit. Inseamnă că îi scoateţi din 
închisoare pe deţinuţii politici, şi aşa mai departe? 

— Da, chestii de-astea. 

Bate mai departe la maşină. 

— Inseamnă că e un proiect foarte ambițios, mă avânt eu 
stângaci, căci a duce o conversaţie dintr-un capăt în altul al 
studioului ei de la mansardă implică un efort considerabil. 

* 

În ultima vreme s-au adunat multe duminici, dar toate se 
topesc într-una singură. Duminicile sunt ziua lui Larry, apoi sunt 
ziua lui „Larry-şi-Emma”, iar pe urmă se transformă într-un 


adevărat infern care, în ciuda variațiilor, este sufocant de 
asemănător. Mai precis, este luni dimineaţa devreme şi cerul se 
luminează dincolo de Mendips. Larry ne-a părăsit acum o 
jumătate de oră şi totuşi, păcănitul îngrozitoarei sale maşini care 
cobora pe alee zăngănind şi trăgând vânturi puturoase prin ţeava 
de eşapament îmi mai răsună şi acum în urechi; iar acel „somn 
uşor, iubiţilor”, rostit cu atâta dulceaţă în glas, este un ordin 
căruia mintea mea refuză cu încăpățânare să i se supună. 

Aparent, Emma face acelaşi lucru, deoarece în momentul 
acesta stă, ca o santinelă goală, la fereastra dormitorului meu şi 
priveşte hora scamelor negre de nori destrămându-se şi 
adunându-se din nou pe cerul aprins de soare de la răsărit. 
Mărturisesc că niciodată în viaţa mea nu am văzut ceva atât de 
inaccesibil şi de plin de frumuseţe ca Emma privind ieşirea 
zorilor, înveşmântată doar în pletele-i întunecate. 

— Asta este exact ceea ce mi-aş dori să fiu, spune ea pe tonul 
acela dens şi mult prea entuziasmat care începe să-mi trezească 
tot felul de bănuieli. Vreau să fiu şi eu sfâşiată şi apoi cusută la 
loc. 

— Păi, tocmai pentru asta ai şi venit aici, iubito, îi amintesc eu. 

Dar ei nu-i mai place să-şi împartă visele cu mine. 

— Ce se-ntâmplă cu voi? mă întreabă. 

— Care „voi? 

Dar îmi ignoră întrebarea. Ştie şi ea, după cum ştiu şi eu, că 
vieţile noastre nu cuprind decât un singur partener. 

— Ce fel de prieteni aţi fost? întreabă ea. 

— N-am fost iubiţi, dacă la asta te gândeşti cumva. 

— Păi, poate că ar fi trebuit să fiţi. 

Uneori nu pot să sufăr toleranța asta a ei. 

— De ce? 

— Pentru că aşa v-aţi fi eliberat. Majoritatea englezilor pe care 
îi cunosc şi care au învăţat în şcoli de stat au trăit în adolescenţă 
poveşti de dragoste cu alţi băieţi. Tu n-ai fost niciodată 
îndrăgostit de el? 

— Mi-e teamă că nu. Zău că n-am fost. 

— Dar poate că el a fost îndrăgostit de tine. Strălucitorul lui 
cavaler puţin mai în vârstă. Modelul lui. 

— Eşti cumva sarcasticăâ? 

— El zice că ai avut o mare influenţă asupra lui. Ai fost omul lui 


cinstit şi de nădejde. Chiar şi după ce a terminat şcoala. 

Ziceţi-i meşteşug, ziceţi-i ţicneală de îndrăgostit: în mine simt 
o răceală de gheaţă. Răceala aceea operativă. Oare Larry a 
încălcat omertă - după douăzeci de ani de viaţă legat de catargul 
secretului, s-a pocăit oare în faţa iubitei mele? Folosise cumva 
aceleaşi formulări făţarnice pe care i le aruncase odată în faţă 
răbdătorului său ofiţer? Cranmer a pervertit în mine omenia, 
Emma, m-a sedus, mi-a exploatat inocența mioapă, m-a 
transformat într-un mincinos şi un prefăcut? 

— Şi ce altceva ţi-a mai spus? întreb eu, surâzând. 

— De ce? Mai e şi altceva? 

Este tot goală, dar de-acum goliciunea nu-i mai face plăcere, 
aşa că se-nfăşoară într-o cuvertură, rămânând mai departe la 
postul ei de observaţie. 

— Mă întrebam doar ce formă se presupune că a luat influenţa 
mea diavolească. 

— El n-a spus „diavolească”. Tu o spui. 

Acum era rândul ei să-şi impună un hohot de râs. 

— Pot să mă întreb dacă nu cumva sunt prinsă între voi doi, 
nu? Poate că aţi fost împreună şi la închisoare. Asta ar explica de 
ce Trezoreria te-a pus pe liber la patruzeci şi şapte de ani. 

De dragul ei, trebuie să cred că glumeşte; că este o modalitate 
de a scăpa de un subiect care ameninţă să-i scape din mână. 
Probabil că se aşteaptă să izbucnesc în râs. Dar, dintr-o dată, 
distanţa dintre noi devine de netrecut şi ni se face brusc frică. 
Niciodată nu am fost atât de departe unul de celălalt şi nici nu 
ne-am oprit atât de conştienţi în faţa a ceea ce nu se putea 
spune în cuvinte. 

— Ai să te duci să-i asculţi prelegerea? întreabă ea, cu un fals 
efort de a schimba subiectul. 

— Ce prelegere? Eu credeam că o prelegere în fiecare 
duminică este de-ajuns. 

Dar ştiu cât se poate de bine despre ce prelegere este vorba. 
Se numeşte „Victoria irosită: politica externă occidentală din 
1988 până în prezent” şi este încă o diatribă marca Pettifer 
împotriva falimentului moral al politicii externe occidentale. 

— Larry ne-a invitat la cursul de deschidere de la Universitate 
răspunde ea, dorind în acelaşi timp să aflu din vocea ei că face 
dovada unei răbdări supraomeneşti. Ne-a dat două bilete şi vrea 


să ne ducă după aceea să mâncăm împreună nişte curry. 

Eu sunt însă prea ameninţat, prea atent şi prea furios ca să fiu 
amabil. 

— Mulţumesc, Emma, dar nu cred că mai sunt un adept al 
acestui fel de mâncare. Şi din moment ce tu eşti, ca să zic aşa, 
prinsă între noi doi... 

— Da? 

Mă opresc la timp. Spre deosebire de Larry, detest vorbăria; 
viaţa m-a învăţat să nu rostesc lucruri periculoase. Ce rost ar 
avea să-i spun că nu Emma este cea prinsă între mine şi Larry, ci 
că, dimpotrivă, Cranmer este prins între propriile sale creaţii? Aş 
vrea să-i strig în faţă că, dacă este în căutarea unor exemple de 
abuz de influenţă, nu e nevoie să meargă mai departe de 
manipularea pe care o exercită Larry asupra ei însăşi; de felul 
lipsit de remuşcări în care o modelează şi o seduce, apelând la 
început săptămânal, apoi zilnic, la conştiinţa ei infinit accesibilă; 
de recrutarea ei fără scrupule pe post de ajutor şi de servitor 
personal, sub acoperişul aşa-numitelor cauze pierdute pe care el 
continuă să le îmbrăţişeze; iar dacă minciuna este duşmanul ei 
principal, atunci să o caute în noul ei prieten. 

Dar nu spun nimic din toate acestea. Spre deosebire de Larry, 
eu nu sunt un om al confruntărilor. Nu încă. 

— Vreau doar să fii liberă, îi spun. Nu vreau să fii prinsă în 
cursă de nimeni. 

Un gând îmi străpunge însă creierul ca un ferăstrău: Se joacă, 
numai, cu tine! Asta face! De ce nu vezi mai departe de vârful 
nasului? Are să te ridice din ce în ce mai sus şi, când se va plictisi 
de tine, are să te lase singură acolo, clătinându-te pe marginea 
prăpastiei. El reprezintă toate acele lucruri de care ai vrut să 
scapi, adunate într-o singură persoană de mine şi numai de mine. 

* 


Asta este Epoca Întunecată. Toată viața mea dinainte de 
Emma. Il ascult pe Larry aflat în postura sa cea mai proastă, 
împuindu-mi urechile cu cuceririle sale. Au trecut şaptesprezece 
ani de la conversaţia aceea de pe colina de lângă Brighton, când 
Cranmer îşi îmbărbătase tânărul agent plin de lacrimi. Astăzi, 
Larry este socotit drept cea mai bună armă din arsenalul Biroului. 
Unde ne aflăm? La Paris? La Stockholm? Într-una din 
cârciumioarele noastre din Londra, în care nu mergeam niciodată 


de două ori la rând? Ne aflăm în apartamentul conspirativ de pe 
Tottenham Court Road, înainte să fie demolat în favoarea uneia 
dintre chestiile astea moderne pe care le poţi vedea oriunde? 
Larry se fâţâie prin cameră, bea Scotch, se încruntă la chipul 
încruntat al Marelui Conducător, iar eu îl privesc atent. 

Cureaua pantalonilor îi strânge şoldurile suple. Scrumul ţigării 
lui puturoase se împrăştie pe haina descheiată, căreia i-a atribuit 
recent rolul de semn distinctiv. Degetele fine sunt îndreptate în 
sus, iar mâinile lui mulg aerul în ritmul sentinţelor sale neroade. 
Faimosul cârlionţ Pettifer, acum cu reflexe cenuşii, continuă să i 
se legene pe frunte, într-o răzvrătire lipsită de maturitate. Mâine 
pleacă iar în Rusia, oficial pentru o întâlnire de o lună a unor 
mahări universitari, la Universitatea de Stat din Moscova; în 
realitate, este vorba, ca în fiecare an, de perioada de odihnă şi 
recreere în compania ultimului supraveghetor KGB, neverosimilul 
ataşat cultural adjunct Konstantin Abramovici Ceceev. 

Felul în care se ocupă Moscova de Larry în ultima vreme are în 
el ceva maiestuos şi anacronic în acelaşi timp: tratament 
rezervat VIP-urilor la aeroportul Şeremetievo, o limuzină ZIL cu 
geamuri negre, care să-l ducă urgent la apartamentul pe care i-l 
pun la dispoziţie, cele mai bune locuri la restaurante şi la 
spectacole, cele mai frumoase femei. Plus Ceceev, venit special 
de la Londra ca să facă pe majordomul. Dacă păşeşti dincolo, ai 
putea să-ţi închipui că-i oferă onorurile de rămas-bun datorate 
unui vechi agent al serviciului secret britanic. 

— Pentru femei, loialitatea este un maldăr de gunoaie, declară 
Larry, scoţându-şi limba încărcată şi studiindu-i culoarea. Cum să 
fiu eu răspunzător de sentimentele unei femei, când nu pot să 
răspund nici pentru ale mele? adaugă el şi se trânteşte într-un 
fotoliu. 

De ce oare până şi cea mai stângace din mişcările lui este 
plină de atâta graţie indolentă? 

— Cu femeile, singura cale de a afla ce le este de-ajuns este să 
faci prea mult, anunţă el, spunându-mi, practic, să notez vorbele 
astea pentru posteritate. 

In momentele de felul ăsta, încerc să mă gândesc la Larry de 
pe poziţii critice. Sarcina mea este să-l cocoloşesc, să-i satisfac 
capriciile, să-i ridic moralul, să-i înfrunt insultele şi să nu-mi pierd 
niciodată zâmbetul. 


— Tim? 

— Da, Emma. 

— Trebuie să ştiu. 

— Tot ce doreşti, spun eu generos şi-mi închid cartea, una din 
cărţile alea scrise de femei din biblioteca ei, pe care mi-e greu să 
o duc până la capăt. 

Suntem în sufrageria specială pentru micul dejun, un borcan 
înfipt în partea de sud-est a casei de iubitul unchi Bob. Razele 
soarelui de dimineaţă o transformă într-un loc cât se poate de 
plăcut. Emma s-a oprit în pragul uşii. De când s-a dus singură la 
cursul lui Larry, abia dac-o mai văd. 

— E o minciună, nu-i aşa? zice ea. 

O trag uşor în cameră şi închid uşa, pentru ca doamna Benbow 
să nu ne poată auzi. 

— Ce anume să fie o minciună? 

— Tu. Tu nu exişti. M-ai făcut să mă culc cu cineva care nu 
există. 

— Vorbeşti de Larry? 

— Vorbesc de tine! Nu de Larry. De tine! De ce crezi că m-am 
culcat cu Larry? De tine e vorba! 

Pentru că te-ai culcat cu el, îmi spun. 

Numai că acum, ca să-şi ascundă faţa, a sărit să mă 
îmbrăţişeze. Privesc în jos şi constat cu surprindere că mâna mea 
dreaptă acţionează din proprie iniţiativă, bătând-o blând şi 
liniştitor pe spate, pentru că îi înţelesesem greşit povestea- 
paravan. Şi în clipa aceea îmi vine ideea că, atunci când nu-ţi mai 
rămâne nimic util de făcut pe tot pământul ăsta creat de 
Dumnezeu, să baţi uşor pe cineva pe spate este un mod de a-ți 
petrece timpul la fel de bun ca oricare altul. Lipită de mine, 
Emma suspină şi se sufocă, bâiguie când Larry, când Tim, preferă 
să mă acuze pe mine în loc să se acuze pe ea însăşi, dar multe 
din cuvintele ei se pierd, slavă Domnului, în pieptul scrobit al 
cămăşii mele. Urechea mea prinde sensul cuvântului fațadă, sau 
poate şaradă. Şi cuvântul ficțiune, sau poate fricțiune. 

Între timp, mă gândesc îndelung cine este, în ultimă instanţă, 
vinovat de scena asta şi de altele ca ea. Căci în lumea în care am 
crescut eu şi Larry ar fi o greşeală să presupui că, doar pentru că 
mâna dreaptă consolează, cea stângă nu va încerca o acţiune 


furişă, pe cont propriu. 
* 

Şi tot nu mă poate părăsi. Uneori se furişează ca un hoţ în 
camera mea în toiul nopţii şi facem dragoste fără să scoată un 
sunet. Apoi se strecoară afară, lăsându-şi lacrimile pe perna mea, 
mai înainte ca lumina zilei să o găsească lângă mine. Timp deo 
săptămână, abia dacă ne salutăm din cap, iar fiecare îşi locuieşte 
spaţiul, fără să-l încalce pe al celuilalt. In partea ei de casă nu se 
aude decât ţăcănitul maşinii de scris: Dragă Prietene, Dragă 
Susţinătorule, Dragă Doamne, scoate-mă de aici, dar cum? 
Vorbeşte la telefon nu ştiu cu cine, deşi bănuiesc. Uneori 
telefonează şi Larry; dacă răspund eu, sunt numai miere, ca şi el 
de altfel, aşa cum trebuie să se poarte doi spioni în timp de 
război. 

— Bună, Timbo. Cum îţi merg trucurile? 

În mintea mea nu există decât un singur truc şi ăla îi aparţine. 
Dar cui ce-i pasă, din moment ce suntem prieteni aşa de buni? 

— Foarte comic, n-am ce zice. E pentru tine, iubito. De la 
Controlul Misiunii, spun eu, trecându-i legătura Emmei prin 
centrala interioară. 

A doua zi, dau instrucţiuni să mi se decupleze telefonul, dar 
nici aşa Emma nu se hotărăşte dacă să rămână sau să plece. 

— Ca simplă informaţie, eu cum am să aflu că m-ai părăsit? o 
întreb într-o noapte când ne întâlnim ca două fantome pe palierul 
care desparte cele două aripi ale casei. 

— Am să-mi iau scaunul de pian, răspunde ea. 

E vorba de taburetul pliant care-i protejează spinarea şi pe 
care l-a adus cu ea în ziua în care s-a mutat la mine. l-l făcuse un 
amabil osteopat suedez, cât de amabil - n-aveam decât să-mi 
dau cu presupusul. 

— Şi am să-ţi înapoiez şi bijuteriile, adaugă ea. 

Pe chipul ei citesc o fluturare bruscă de panică furioasă, ca şi 
cum ar fi luat-o gura pe dinainte şi acum se-njură în gând pentru 
cuvintele care îi scăpaseră. 

Se referă, evident, la colecţia crescândă de  fleacuri 
costisitoare pe care i le-am tot cumpărat de la Mr. Appleby of 
Wells, ca să umplu în felul acesta golurile ce nu puteau fi 
astupate din relaţia noastră. 

A doua zi fiind duminică, obiceiul cere să merg la biserică. 


Când mă întorc, observ urmele lăsate pe covor în faţa pianinei 
Bechstein de taburetul dispărut. Nu mi-a lăsat însă bijuteriile. În 
creierul meu îmbibat de nebunia amanţilor dezamăgiţi, absenţa 
bijuteriilor dă naştere unei speranţe disperate - totuşi 
insuficientă pentru a slăbi hotărârea mâinii mele stângi. 

* 

Stau întins pe pat, cu lumina aprinsă; sunt complet îmbrăcat. E 
partea mea de pat — pernele mele, jumătatea mea. Vezi cum e 
şi partea ei, mi-a şoptit Diavolul, dar rațiunea a învins şi, în loc să 
ridic receptorul telefonului, m-am aplecat pe marginea patului şi 
am scos aparatul din priză, scutindu-mă de umilinţa de a fi pasat 
dintr-o parte în alta. 

„Mi-e teamă că Emma nu este aici, Tim, nu... încearcă mai bine 
la Lucy... Stai puţin, Tim, Lucy joacă la Paris, încearcă la Sarah... 
Hei, Deb, sunt Tim, ce număr de telefon mai are Sarah?” Dar nici 
ea nu ştie mai mult despre locul unde se află Emma. „Poate la 
John şi Gerry, Tim, numai că pe ăştia i-a lovit damblaua. Sau, şi 
mai bine, încearcă la Pat, ea trebuie să ştie.” Dar telefonul lui Pat 
nu-mi oferă decât un vaiet ascuţit, aşa că poate şi pe stăpâna lui 
a lovit-o damblaua. 

* 

Orologiul din sat a bătut ora şase. Dar, în mintea mea, 
chipurile celor doi poliţişti continuau să plutească în lentila 
vizetei. lar undeva în spatele lor, chipul lui Larry, tot atât de 
înecat şi de umflat ca şi chipurile lor, se uita la mine cu ochi mari, 
din apa argintată de lună a Lacului Priddy. 


CAPITOLUL TREI 


Perdelele murdare ale unei ploi subversive de după-amiază 
învăluiau Tamisa, obligându-mă să mă strâng bine sub umbrelă 
în timp ce contemplam zona aflată la sud de Embankment, noul 
cartier general al fostului meu serviciu. Plecasem cu un tren pe la 
mijlocul dimineţii şi luasem masa de prânz la club, aşezat la o 
masă pentru o singură persoană, chiar lângă liftul de la 
bucătărie, amplasarea aceasta laterală nemulţumindu-i pe 
nelondonezii clubului. După aceea mi-am cumpărat două cămăși 
dintr-un magazin de pe Jermyn Street, cu una dintre ele 
îmbrăcându-mă imediat. Nimic nu putea atenua însă impresia 
îngrozitoare trezită în mine de clădirea cumplită ce se ridica în 
faţa mea. Larry, mi-am zis eu, dacă Universitatea din Bath este o 
adevărată Lubianka, ce zici atunci de asta? 

Adevărul e că mă amuzam la culme să combat bolşevismul 
mondial dintr-un birou aflat în Berkeley Square. Să stau la biroul 
meu şi să marchez pe hartă răspândirea de neoprit a măreţei 
revoluţii proletare, iar seara să păşesc pe trotuarele aurite din 
Mayfair, fieful capitalismului, împodobite cu doamnele parfumate 
ale nopţii, hotelurile scânteietoare şi Rolls-Royce-urile tăcute - 
ironia situaţiei reuşea mereu să-mi facă pasul mai săltăreţ. Dar 
chestia asta, cazemata asta mohorâtă, cu nu ştiu câte etaje, 
înfiptă în mijlocul unui trafic nebunesc, al barurilor de noapte şi al 
magazinelor cu haine de mâna a paisprezecea - pe cine credea 
că sperie sau că protejează silueta aceea severă? 

Am traversat strada, ţinându-mi strâns umbrela. Primele lumini 
posomorite au şi apărut printre faldurile perdelelor bine trase la 
ferestre: candelabre cromate şi lămpi de birou ieftine pentru 
etajele superioare, neon pentru cele nespălate, de jos. Intrarea 


era apărată de vânt printr-un panou special. Mai mulţi tineri 
încruntaţi, îmbrăcaţi în costume de şofer, îşi pierdeau vremea în 
preajma biroului din placaj care servea deocamdată drept 
recepţie. „Cranmer”, am spus, în timp ce-mi lăsam umbrela, şi 
punga în care aveam cutia cu cămăşi. „Sunt aşteptat.” 

Numai că a trebuit să-mi golesc buzunarele de toate cheile şi 
de tot mărunţişul pentru ca detectorul de metale să mă lase să 
intru. 

— Tim! Extraordinar! Nu ne-am văzut de-un car de ani! Ce mai 
e cu tine? O duci foarte bine, dacă mă iau după ce văd, ba chiar 
al dracului de bine! Hei, ascultă, n-ai uitat de paşaport? 

Toată chestia asta a fost spusă în timp ce Andreas Munslow îmi 
strângea zdravăn mâna, mă bătea cu palma pe umăr, smulgea 
din mâna portarului o hârtie roz pe care o semna în numele meu 
şi o dădea înapoi. 

— Bună, Andy, am spus eu. 

Munslow fusese stagiar în secţia mea până în ziua în care îl 
mutasem brusc şi fără menajamente în altă parte. Te-aş 
concedia din nou chiar mâine, l-am informat vesel în gând, în 
timp ce mergeam împreună pe culoar, flecărind ca nişte vechi 
prieteni ce se regăsiseră după o lungă despărţire. 

Pe uşă scria S/SI. In Berkeley Square nu existase niciodată un 
astfel de post. Mobilierul din anticameră era dintr-un plastic care 
imita lemnul de trandafir. In Berkeley Square preferaserăm până 
atunci cretonul. Un anunţ avertiza vizitatorii: APASAŢI PE 
SONERIE, AŞTEPTAŢI LUMINA VERDE. Munslow aruncă o privire 
pe cadranul ceasului său de-scufundător şi mormăi „Cam 
devreme”. Ne-am aşezat pe scaun fără să apăsăm pe butonul 
soneriei. 

— Mi-aş fi închipuit că Merriman ar fi făcut pe dracu-n patru ca 
să-şi găsească un loc pe puntea de comandă, am spus eu. 

— Maa, păi, vezi tu, Tim, Jake s-a gândit să te lase mai întâi pe 
mâna celor care se ocupă de problemele de genul ăsta şi să 
discute cu tine ceva mai târziu. 

— Ce-nseamnă „probleme de genul acesta”? 

— Ei, ştii tu. Post-URSS. Noua Eră. 

În momentul acela m-am întrebat ce voia să însemne „noua 
eră” în cazul dispariţiei unui agent. 

— Aşadar, de la ce vine SI ăsta? De la Secţia Inchiziţie? 


— Întreab-o mai bine pe Marjorie, Tim. 

— Pe Marjorie? 

— Eu nu sunt complet la curent, înţelegi ce vreau să spun, 
explică el, luminându-se apoi excesiv la faţă. Hei, mă bucur 
grozav să te văd. Nemaipomenit, zău aşa. N-ai îmbătrânit nici 
măcar cu o zi. 

— Valabil şi pentru tine, Andy. Nu te-ai schimbat deloc. 

— Acum poate îmi dai paşaportul, Tim. 

| l-am dat. Timpul trecea în voie. 

— Şi care mai e viaţa în Birou? am întrebat. 

— Tim, sentimentul general este bun. E un loc minunat. De-a 
dreptul zburdalnic. 

— Mă bucur. 

— Te-ai apucat să faci vin, Tim. Aşa e? 

— Ei, vreo câţiva ciorchini. 

— Minunat. Fabulos. Se zice că vinul britanic merge foarte bine 
Şi se caută. 

— Aşa se zice? Ce drăguţ! Din păcate, nu e adevărat. Există 
vin englezesc şi există vin galez. Al meu este un vin englezesc de 
calitate inferioară, dar ne străduim să-l îmbunătăţim. 

Mi-am adus aminte că Munslow avea o piele groasă ca tovalul, 
căci vorbele mele nu l-au clintit nici cât negru sub unghie. 

— Hei, ce mai face Diana? Regina interogatoriilor, cum i se 
spunea pe vremuri şi cum încă i se mai spune. Asta da, 
compliment. 

— Sper că bine, mulţumesc, Andy. Numai că în ultimii şapte 
ani am fost divorţaţi. 

— Ah, Dumnezeule, îmi pare rău. 

— Păi, nu e cazul. Mie nu-mi pare. Şi nici Dianei. 

Munslow apăsă pe buton şi se aşeză din nou lângă mine, 
aşteptând şi el lumina verde. 

— Hei, ascultă, cum mai e cu spatele? întrebă el, într-o altă 
zvâcnire a inspiraţiei. 

— Bine că-mi aduci aminte, Andy, mulţumesc. N-a dat niciun 
semn de când am plecat de la birou - şi sunt mândru să ţi-o 
spun. 

Nu era decât o minciună, dar Munslow era una dintre acele 
persoane cu care nu ai dori să fii părtaş la adevăr. 

Acesta era, de altfel, şi motivul pentru care nu îl dorisem la 


mine în secţie. 
* 

— Pew?, rosti ea. Ca la biserică. Marjorie Pew. 

Avea un mod hotărât de a strânge mâna şi o privire directă, de 
un verde cenușiu, cu o sclipire uşor vizionară. Folosea o pudră de 
culoare deschisă, fină şi transparentă. Era îmbrăcată într-un taior 
bleumarin, cu umeri largi şi cu un nod alb la gât, pe care eu îl 
asociam întotdeauna cu femeile-avocat. Pe piept, un lanţ de ceas 
din aur care, am bănuit, aparținuse tatălui ei. Avea o siluetă 
extrem de tinerească şi o înfăţişare perfect englezească. Când s- 
a aplecat din şolduri ca să-mi întindă mâna, şi-a ridicat cotul într- 
o parte, semn al originii rurale şi al studiilor făcute într-o şcoală 
de stat. 

— Tim, zise ea. Toată lumea îţi spune aşa şi tot aşa am să-ţi 
spun şi eu. Pe mine mă cheamă Marjorie, scris cu „ie”. Şi nimeni 
nu-mi spune Marge. 

Nimeni nu ar repeta o asemenea greşeală, mi-am spus, 
aşezându-mă pe scaun. Am observat că nu purta inele pe 
degete. Şi că nicăieri nu exista vreo fotografie a soţiorului 
ciufulind un cocker spaniol, nici vreun instantaneu al unui puşti 
de zece ani, cu dantura în arpegiu, într-o tabără de vară din 
Toscana. 

Ce prefer, ceai sau cafea? Cafea, te rog, Marjorie. A făcut 
comanda prin telefon. Se vedea că era obişnuită să dea ordine. 
Nicăieri nicio hârtie, niciun stilou niciun bibelou, niciun 
magnetofon. Sau în orice caz, nu la vedere. 

— Deci, începem cu începutul? a sugerat ea. 

— De ce nu? am spus eu, la fel de amabil. 

M-a ascultat aşa cum ascultă Emma muzică, fără să facă nicio 
mişcare, zâmbind uşor uneori, încruntându-se alteori, şi tocmai 
atunci când mă aşteptam. Avea superioritatea înţeleaptă a unui 
psihiatru. Nu-şi notase nimic cât timp vorbisem şi a aşteptat să 
termin tot ceea ce aveam de spus înainte să pună prima 
întrebare. Discursul meu fusese cât se poate de curgător, căci 
repetasem rolul toată ziua precedentă şi, probabil, toată 
noaptea. Nici sosirea neaşteptată a unui fost coleg pe jumătate 
uitat nu m-a abătut de la el. Uşa se deschise - o altă decât cea 
pe care intrasem eu - lăsând să treacă un bărbat bine îmbrăcat, 


2 Strană (engl.) 


care aşeză între ea şi mine o tavă pe care se aflau ceştile de 
cafea. Bărbatul acela îmi făcu rapid cu ochiul şi-mi spuse că Jake 
avea şi el să vină dintr-un minut într-altul, pentru moment fiind 
„agăţat” de cineva de la Foreign Office. L-am recunoscut, cu un 
început de senzaţie agreabilă, pe Barney Waldon, regele echipei 
de legătură cu poliţia din cadrul Biroului. Dacă puneai la cale o 
spargere de domiciliu sau o mică răpire de persoană, sau dacă 
poliţia îţi găsise fiica drogată la limita inconştienţei, conducându- 
şi maşina ca o nebună pe drumurile publice la trei dimineaţa, 
Barney era cel care făcea în aşa fel încât puterea legii să fie de 
partea ta. Simpla lui prezenţă mă făcu să mă simt ceva mai în 
siguranţă. 

Marjorie îşi sprijinise bărbia în mâini cu un gest afectat. 

Sfânta îngrijorare cu care mă observase tot timpul cât 
vorbisem mă pusese pe gânduri; eram cu ochii în patru. Aşa că 
am lăsat la o parte orice referire la Emma. Am trecut cu uşurinţă 
peste schimbarea numărului meu de telefon, am dat câteva 
explicaţii vagi despre nişte apeluri telefonice greşite prin reţeaua 
de computere - de soiul acelora care-ţi transformă viaţa într-un 
adevărat iad - şi i-am mărturisit că am fost mai degrabă bucuros 
să scap, în acest mod, măcar pentru o vreme, de conversațiile de 
beţiv cu care mă fericea Larry noaptea, târziu. Ba chiar am 
transformat totul într-o glumă jalnică: am afirmat cum că un om 
care ţine pe umerii săi povara prieteniei lui Larry devine 
instantaneu expert absolut în tehnicile de autoapărare. Chestia 
asta i-a smuls lui Marjorie un surâs decolorat. Poate că ar fi 
trebuit să fiu ceva mai sincer cu cei de la poliţie - am spus - dar 
nu am vrut să par prea apropiat de Larry, în cazul în care tipii ar 
fi ajuns la nişte concluzii greşite. Sau chiar corecte. 

Pe urmă m-am aşezat iar pe scaun, arătându-i în acest mod 
că-i spusesem adevărul, tot adevărul şi numai... Am schimbat 
apoi o ocheadă amicală cu Barney. 

— Dură chestie, a zis el. 

— Cam deplasată, am fost eu de acord. Dar tipică pentru Larry. 

— Mai e vorbă? 

Mi-am întors privirile spre Marjorie, cu „ie”, care până în acel 
moment nu scosese niciun cuvânt. Fixa un punct de pe birou, de 
parcă ar fi citit ceva. Numai că nu citea nimic. Asta m-a făcut să 
mă gândesc că poate ne aflăm de fapt într-o anticameră şi că 


adevărata acţiune se petrecuse în cu totul altă parte. Aveam 
sentimentul că cineva asculta conversaţia noastră. Dar oricare 
din birou ar fi putut afirma că sentimentul acesta era general 
valabil şi permanent prezent. 

— lartă-mă, Tim, dar cum de nu ţi-a dat prin minte să le spui 
poliţiştilor să revină ceva mâi târziu şi să ne dai imediat un 
telefon, în loc să le deschizi uşa de la intrare? întrebă ea, studiind 
mai departe suprafaţa biroului. 

— Bineînţeles că am avut de ales, ca în orice situaţie 
operativă, am explicat cu o uşoară condescendenţă. Sigur că i-aş 
fi putut trimite la plimbare ca să vă pot căuta, dar exact această 
atitudine a mea i-ar fi pus în stare de alarmă. Mai puteam şi să 
joc piesa aşa cum se prezenta, adică foarte normal. Adică o 
anchetă normală a poliţiei despre un prieten normal care a 
dispărut. lar eu am ales această variantă. 

A fost fericită să profite de mingea ridicată la fileu. 

— Şi, oricum, probabil că era o situaţie normală, nu? Poate 
chiar mai este - încă. De fapt, este exact cum spui, Larry n-a 
făcut decât să dispară. 

— Ei bine, a fost totuşi menţionat şi Ceceev, i-am amintit eu. 
Descrierea pe care proprietăreasa lui Larry i-o făcuse vizitatorului 
străin i se potrivea ca o mănuşă. 

În clipa în care am pomenit numele lui CC, privirea ei cenuşiu- 
verzuie şi rece s-a ridicat brusc spre mine. 

— Zău? zise ea, mai mult pentru sine decât către mine. 
Povesteşte-mi despre el. 

— Despre Ceceev? 

— Nu e gruzin sau cam aşa ceva? 

Ah, Larry, ar trebui să fii aici, cu noi. 

— Nu, mi-e teamă că e cu totul altceva. E de pe undeva de prin 
Caucazul de Nord. 

— Prin urmare, cecen, remarcă ea cu acel dogmatism care îi 
era caracteristic şi pe care începusem să-l recunosc. 

— Ei bine, aproape, dar nu tocmai, am zis eu amabil, deşi îmi 
venea s-o pun să caute pe o hartă. E inguş. Adică din Inguşetia. 
Lângă Cecenia, dar ceva mai mică. Se învecinează cu Cecenia 
într-o parte şi cu Osetia de Nord în cealaltă. Ingușetia e la mijloc. 

— Înţeleg, răspunse ea, păstrându-şi o privire lipsită de orice 
expresie. 


— În termenii KGB-ului, Ceceev era un tip din afară. Cetăţenii 
ruşi, membri ai vechilor minorităţi musulmane, nu ajung de 
regulă la serviciul extern al KGB-ului. De fapt, nu ajung mai 
nicăieri. Sunt controlaţi de legi speciale, au faimă de oi negre şi 
sunt ţinuţi prin provincie. CC a spart gheaţa. 

— Inţeleg. 

— Larry îi spunea CC. 

— Inţeleg. 

Aş fi dorit să n-o mai aud repetând la nesfârşit acest cuvânt, cu 
atât mai mult cu cât era evident că mintea. 

— În ruseşte, „oi negre” sună mult mai urât decât în 
englezeşte. La început, li se spunea aşa numai musulmanilor din 
Asia Centrală. În actualul spirit de deschidere, termenul a fost 
extins şi asupra caucazienilor din nord. 

— Inţeleg. 

— Şi omul nostru a dobândit o dimensiune eroică - cel puţin în 
ochii lui Larry. Elegant, cultivat, formă fizică excelentă, în fine, 
ceva asemănător unui goret, ba chiar şi o oarecare alură de 
înţelept. După toate rebuturile cu care avusese de-a face în 
ultimii şaisprezece ani, pentru Larry CC a fost o adevărată gură 
de aer proaspăt. 

— Goret? 

— Muntean. Om de la munte. Goreti, la plural. Ba, mai mult, 
era şi un foarte bun anchetator. 

— Chiar aşa? întrebă ea, continuând să-şi studieze mâinile. 

— Lui Larry îi place să idealizeze oamenii, i-am explicat. Face 
parte din eterna lui lipsă de maturitate. Când tipii respectivi îl 
lasă cu fundu-n baltă, niciun termen nu este prea dur spre a-i 
caracteriza - din punctul lui de vedere. Cu CC nu i s-a întâmplat 
însă niciodată aşa ceva. 

Vorbele mele i-au adus aminte de ceva anume. 

— Nu cumva Larry a avut o poziţie în Caucaz? mă interogă ea 
pe un ton dezaprobator. Parcă îmi amintesc că, la un moment 
dat, am fost nevoiţi să apelăm la Foreign Office ca să-l putem 
auzi. 

— După părerea lui, ar fi trebuit să ne interesăm mai mult de 
zona respectivă, în perioada când sovietele agonizau. 

— Cum anume? 

— El vedea în Caucazul de Nord următorul butoi de pulbere. 


Următorul Afganistan. O Bosnie în devenire. Simţea că regiunea 
asta nu trebuia lăsată pe mâna ruşilor. Nu suporta ideea că ruşii 
vor interveni, vor împărţi şi vor conduce. Detesta demonizarea 
islamismului ca înlocuitor al cruciadei anticomuniste. 

— Şi de făcut? 

— Poftim? 

— De făcut. Ce-am fi avut noi, occidentalii, de făcut, conform 
teoriilor lui Pettifer, ca să ne răscumpărăm păcatele? 

Am ridicat din umeri, cu un gest puţin cam grosolan, poate. 

— Păi, să nu le mai ţinem partea vechilor dinozauri ruşi... să 
insistăm pe respectul normal care trebuie acordat naţiunilor 
mici... să renunţăm la pasiunea noastră pentru marile grupări 
politice. Şi să ne întoarcem faţa către minoritățile individuale... 
am detaliat, citându-l pe Larry, cuvânt cu cuvânt. 

Predicile marca Pettifer de duminică. La fel ca Larry, aş fi putut 
s-o ţin aşa toată ziulica. 

— Şi să fim mai preocupaţi de detalii. În general, de umanitate, 
că doar pentru ea ne bătuserăm în primul rând pe vremea 
Războiului Rece. 

— Da? Pentru asta ne-am luptat? 

— El, în orice caz. 

— Şi Ceceev l-a influenţat, evident, foarte mult. 

— Evident. 

Cât timp vorbisem, ochii ei nu mă părăsiseră nicio clipă. Acum, 
avuseseră o scurtă fulgerare acuzatoare. 

— Şi tu îi împărtăşeşti opinia - tu, personal? 

— Opinia lui CC? 

— Da, această viziune asupra datoriei noastre de occidentali. 

Nu, al dracului să fiu că nu, mi-am zis în sinea mea. Asta era 
doar Larry în forma lui cea mai cumplită, când inventa o furtună 
aşa, din plictiseală. Dar nu mi-am spus gândul cu voce tare. 

— Marjorie, eu am fost un profesionist. N-am avut timp să 
adopt sau să refuz opinii. Nu am crezut decât în ceea ce era 
necesar pentru munca mea în momentul respectiv. 

Dar, pe măsură ce continua să mă privească, aveam tot mai 
acut impresia că-mi asculta tot mai puţin cuvintele şi tot mai 
mult gândurile. 

— Oricum, noi l-am, ascultat, zise ea, ca şi cum acest lucru ne 
absolvea pe amândoi de orice vină. 


— A, fireşte că l-am ascultat. Analiştii noştri l-au ascultat. La fel 
şi expertul Foreign Office-ului pentru Rusia de Sud. Dar fără 
succes. 

— De ce? 

— Pentru că i-au spus cu toţii că zona respectivă nu prezenta 
interes pentru Marea Britanie. Cam acelaşi lucru i-am spus şi noi, 
atâta doar că, atunci când a auzit-o chiar din „gura profetului”, i- 
a sărit ţandăra. ŞI le-a citat un proverb oriental: „Ce nevoie ai de 
lumină dacă eşti orb?” 

— Ştiai că acum doi ani Ceceev s-a retras din Serviciu cu toate 
onorurile? 

— Bineînţeles. 

— De ce „bineînţeles”? 

— Pentru că asta s-a petrecut pe vremea când tocmai îl 
scoteam pe Larry din activitate. Şi retragerea lui CC a fost unul 
dintre elementele care i-au decis pe cei de la Ultimul Etaj să pună 
punct operaţiunii Pettifer. 

— Lui Ceceev i s-a oferit altceva în schimb? 

— Din câte spunea el, nu. Şi-a dat demisia. 

— Şi, tot din câte spunea el, unde ar fi vrut să plece? 

— Acasă. Voia să se întoarcă în munţii lui. Se săturase până 
peste cap să facă pe intelectualul şi dorea să-şi regăsească 
rădăcinile tribale. 

— Poate că spunea asta doar de formă. 

— Asta i-a spus lui Larry, ceea ce este, oarecum, altceva. 

— De ce? 

— Pentru că le plăcea să creadă că relaţia lor se baza pe 
încredere. CC nu l-a minţit niciodată. Sau aşa spunea el, iar Larry 
îl credea. 

— Dar tu? 

— Dacă l-am minţit pe Larry? 

— Dacă l-ai crezut pe Ceceev. 

— Nu l-am prins niciodată cu mâţa-n sac. 

Marjorie Pew îşi prinse nasul între degetul mare şi arătătorul 
mâinii drepte, vrând parcă să-i schimbe puţin poziţia. 

— Dar, fireşte, Ceceev nu era rezidentul-şef de aici, nu? 

M-am întrebat din nou cât de mult ştia deja şi cât de mult afla 
din răspunsurile mele. Şi am înţeles atunci că tehnica ei consta în 
a îmbina ignoranţa cu şiretenia; că repeta împreună cu mine 


ceea ce ştia, disimulând ceea ce nu ştia. 

— Nu, nu era. Rezidentul-şef se numea Zorin. O oaie neagră nu 
ar fi putut să ajungă vreodată numărul unu într-un post-cheie din 
Occident. Nici chiar CC. 

— Ai făcut vreodată vreun târg cu Zorin? 

— Ştii foarte bine că da. 

— Povesteşte. 

— S-a întâmplat la ordinele exprese ale Ultimului Etaj. Ne 
întâlneam cam o dată la două luni într-o casă conspirativă. 

— Care dintre ele? 

— Cea din Trafalgar. În Shepherd Market. 

— În ce perioadă? 

— Păi, cred că ne-am întâlnit de vreo douăsprezece ori în total. 
Bineînţeles, totul a fost înregistrat. 

— Au fost şi întâlniri neînregistrate? 

— Nu, iar când ne întâlneam Zorin îşi aducea propriul 
magnetofon. 

— Şi care era scopul acestor întâlniri? 

l-am prezentat tot, exact aşa cum apărea în raportul meu. 

— Schimburi neoficiale de informaţii între cele două Servicii, în 
probleme de interes reciproc potenţial, schimburi ce se cer 
organizate în noul spirit de cooperare. 

— Mai precis? 

— Migrene comune. Trafic de droguri. Comerţ clandestin cu 
arme. Extremişti cu bomba-n buzunar. Fraudă internaţională cu 
implicarea intereselor ruseşti. Când a început chestia asta, 
vorbeam în şoaptă şi nu le spuneam mai nimic americanilor. In 
momentul în care am plecat eu, colaborarea era aproape oficială. 

— Şi ai stabilit vreo legătură cu el? 

— Cu Zorin? Fireşte. Doar asta-mi era misiunea. 

— Relaţia a rezistat? 

— Vrei să ştii dacă ne mai iubim şi azi? Dacă aş mai fi avut şi 
alte întâlniri cu Zorin, le-aş fi raportat Biroului. 

— Când ai vorbit cu el ultima dată? 

— Când a părăsit Londra. Zicea că urma să preia un post 
plictisitor, de funcţionar. La Moscova. Nu l-am crezut şi nici el nu 
se aştepta să fie crezut. Ne-am întâlnit să bem pentru ultima 
dată un pahar împreună şi mi-a oferit din sticla de buzunar dată 
de KGB, ceea ce efectiv m-a mişcat. Bănuiesc că mai avea vreo 


douăzeci la fel. 

Marjorie nu părea să fi gustat faptul că fusesem într-adevăr 
mişcat. 

— Ai discutat vreodată cu el despre Ceceev? 

Am renunţat s-o mai şochez. 

— Bineînţeles că nu. Oficial, CC lucra în domeniul cultural şi 
era foarte bine acoperit, în timp ce Zorin ne fusese prezentat ca 
fiind diplomatul care răspundea de sectorul informaţii. Ultimul 
lucru pe care l-aş fi dorit ar fi fost să-i dau de înţeles lui Zorin că-l 
decodificasem pe CC. N-aş fi făcut altceva decât să-l compromit 
în faţa lui Larry. 

— Şi despre ce fel de fraudă internaţională aţi vorbit? 

— Vrei cazuri? Despre niciun caz anume. A fost vorba doar să 
stabilim viitoarele legături între ai noştri şi ai lor. Sau, aşa cum 
ziceam noi, să-i adunăm la un loc pe oamenii cinstiţi. Zorin făcea 
parte din vechea şcoală. Arăta de parcă abia venise de la parada 
militară de 7 Noiembrie. 

— Înţeleg. 

Am început să aştept. Ca şi ea, de altfel. Numai că ea a 
aşteptat ceva mai mult. lată-mă din nou împreună cu Zorin în 
Shepherd Market, cu paharul de adio în faţă. Până acum, băusem 
numai whiskyul Biroului. Azi însă, şi-a făcut apariţia votca lui 
Zorin. Pe masă se lăfăie sticla de buzunar de argint strălucitor, 
împodobită cu emblema roşie a Serviciului. 

— Nu sunt sigur pentru ce fel de viitor bem, prietene Timothy, 
mărturiseşte el cu o umilinţă ce nu-i stă în fire. Propune tu un 
toast potrivit. 

Aşa încât propun cuvântul rusesc care corespunde termenului 
de „ordine” ştiind bine că ordinea, nu progresul, îi stătea la inimă 
bătrânului soldat comunist. Bem, prin urmare, pentru ordine, 
stând în picioare lângă fereastra noastră de la primul etaj, cu 
perdele din tul, în timp ce sub noi, pe stradă, oamenii aleargă 
încoace şi încolo după cumpărături, târfele aflate în pragul uşilor 
îşi studiază clienţii, iar magazinul de muzică de la parter 
împrăştie în aer un vacarm înnebunitor. 

— Întrebările pe care ţi le-au pus poliţiştii despre afacerile lui 
Larry, spunea Marjorie Pew. 

— Da, Marjorie. 

— Nu ţi-au pus la încercare memoria? 


— Am presupus că poliţia pusese ca de obicei mâna pe cine nu 
trebuie. Cât despre afaceri... Larry era un copil. Cei din secţia 
mea s-au ocupat întotdeauna de impozitele lui, de cheltuieli, de 
depăşirile contului din bancă şi de facturile de electricitate 
neachitate. 

— Şi nu crezi că ar fi putut fi vorba despre o acoperire? 

— Păi, să acopere ce? 

Nu mi-a plăcut deloc felul în care a dat din umeri. 

— De exemplu, nişte bani despre care el nu ar fi dorit să se 
afle. Un cap de afacerist priceput, de exemplu. 

— Absolut deloc. 

— Propui, aşadar, teoria unei legături între Ceceev şi dispariţia 
lui Larry? 

— Eu nu propun nimic, asta mi s-a părut că sugerează cei de la 
poliţie. 

— Nu crezi, prin urmare, că prezenţa lui Ceceev la Bath ar 
avea vreo semnificaţie? 

— Uite ce e, Marjorie, nu am niciun fel de părere în privinţa 
asta. Cum aş putea să am? Larry şi CC erau foarte apropiaţi. Ştiu 
asta foarte sigur. Şi mai ştiu şi că se admirau unul pe celălalt. 
Dar dacă admiraţia mai este sau nu de actualitate, asta e o altă 
problemă. 

Aici mi-am dat seama că am o șansă şi n-am ratat-o. 

— Nu ştiu nici măcar când au avut loc vizitele lui CC la Bath. 

Dar Marjorie nu se aplecă după minge. 

— Deci nu crezi că ar fi posibil ca Larry şi Ceceev să fi ajuns la 
o înţelegere de afaceri, de exemplu? Sau orice alt fel de 
înţelegere? Absolut orice? 

Cum doream ca cineva, oricine, să-mi împărtăşească 
enervarea, mi-am întors privirea către Barney, dar el se prefăcea 
că nu pricepe. 

— Nu. În niciun caz, am răspuns. După cum le-am spus de 
altfel şi poliţiştilor, ba chiar de mai multe ori, nu doar o dată. Nici 
nu se pune problema, am adăugat. 

— De ce? 

Nu mi-a făcut plăcere că eram obligat să mă repet. 

— Pentru că lui Larry nu i-a păsat niciodată de bani şi pentru 
că era complet nul în materie de afaceri. Zicea că banii pe care-i 
primea de la Birou erau arginţii lui luda. Acceptarea lor îi dădea o 


stare proastă. O stare de... 

— Şi Ceceev? 

Incepusem să mă satur de întreruperile astea. 

— Ce-i cu Ceceev? 

— El avea talent la afaceri? 

— Absolut deloc. Ba chiar dispreţuia afacerile. Capitalismul, 
profitul, banii ca motivaţie - ura toate lucrurile astea. 

— Vrei să spui că era deasupra lor? 

— Sub ele, sau oriunde în altă parte. 

— Prea demn de încredere? Prea cinstit? Accepţi părerea lui 
Larry despre Ceceev? 

— Goreții susţin, plini de mândrie, că la ei în munţi cu bani nu 
poţi cumpăra, nimic. Şi mai spun că lăcomia îl prosteşte pe om, 
am adăugat, citându-l pe Larry. Numai bărbăţia şi onoarea 
contează. Probabil că este doar o aberaţie romantică, dar asta 
era replica pe care i-o servea lui Larry, iar Larry era efectiv 
impresionat. 

Gata, mă săturasem până peste cap. 

— Uite ce e, Marjorie, eu n-am nimic de-a face cu chestia asta. 
Larry s-a retras, la fel şi CC, la fel şi eu. M-am gândit că trebuie 
să ştiţi că CC l-a vizitat pe Larry la Bath şi că Larry a dispărut. 
Dacă nu cumva eraţi deja la curent cu toate chestiile astea. 
Rămâne ca cineva, oricine, să descopere cauza. 

— Da, numai că tu nu eşti oricine, nu? Tu eşti expertul în 
relaţia Larry-Ceceev, cu toate că te-ai retras din activitate. 

— Singurii experţi în relaţia asta sunt chiar Larry şi Ceceev. 

— Dar n-ai fost tu cel care a inventat-o? Cel care a controlat-o? 
Nu asta ai făcut în toţi aceşti ani? 

— Acum douăzeci de ani - nişte ani bizari - am proiectat o 
legătură între Larry şi rezidentul-şef al KGB-ului din epoca 
respectivă. Îndrumat de mine, Larry l-a lăsat să-i ia urma, apoi a 
jucat tare şi la sfârşit a zis da, am să spionez pentru Moscova. 

— Spune mai departe. 

Oricum aveam intenţia să povestesc mai departe. Nu reuşeam 
însă să înţeleg de ce mă îmboldea aşa şi nici nu eram sigur că ea 
însăşi înţelegea. Dar, dacă voia să asculte o prelegere despre 
istoricul cazului „Larry”, doamna va fi servită. 

— Primul a venit Brod. După Brod, l-am avut pe Miklov, pe 
urmă pe Kranski, apoi pe Şerpov, după aceea pe Mislanski şi la 


sfârşit pe Ceceev cu Zorin ca şef, dar CC era intermediarul lui 
Larry. lar Larry şi-a croit singur cărarea până la cei doi. Agenţii 
dubli sunt nişte cameleoni. Cei mai buni dintre ei nu 
interpretează un rol, ci chiar îl trăiesc. Ei devin personajele 
respective. Când Larry era împreună cu Tim, atunci era împreună 
cu Tim. Când era împreună cu supraveghetorul lui sovietic, 
atunci era împreună cu supraveghetorul lui sovietic - fie că-mi 
plăcea, fie că nu. Misiunea mea era să fac în aşa fel încât să ne 
asigurăm că vom lua partea leului din toată afacerea asta. 

— Şi erai convins că aşa s-a şi întâmplat. 

— În cazul lui Larry, da. Eram convins. 

— Şi mai eşti şi acum. 

— Acum, când m-am retras din activitate şi trec în revistă în 
linişte tot ceea ce s-a întâmplat, ei bine, da, sunt şi acum 
convins. În cazul agenţilor dubli, îţi asumi o anumită uzură a 
loialității. Partea adversă îi atrage întotdeauna mai mult decât 
propria lor familie. Asta-i felul lor de-a fi. Sunt nişte rebeli 
incorigibili. Şi Larry era un rebel. Dar el era al nostru. 

— Aşadar, Larry şi ofiţerii lui ruşi ar fi putut pune la cale orice 
le-ar fi trecut prin cap, fără ca tu să fii primul şi cel mai bine 
informat. 

— Nu prea. 

— Cum aşa? 

— Aveam şi informaţii colaterale. 

— De unde? 

— Din alte surse. Supravegherea audio. Apartamentul unui 
intermediar. Un restaurant înţesat cu microfoane. O maşină 
„aranjată”. Şi, ori de câte ori am avut o înregistrare, ea a 
confirmat punct cu punct versiunea lui Larry. Nu l-am prins 
niciodată cu mâţa-n sac. Totul poate fi găsit în dosarele 
respective, să ştii. 

Marjorie m-a onorat cu un zâmbet acru şi şi-a reluat ocupaţia 
favorită, aceea de a-şi studia propriile mâini. Se părea că avântul 
o părăsise. Atunci mi-a venit ideea că poate era obosită şi că nu 
era corect să-mi închipui că ar fi putut să citească într-un singur 
weekend - şi acela de criză - toate dosarele strânse de-a lungul a 
douăzeci de ani. Interlocutoarea mea respiră adânc. 

— Într-unul dintre ultimele tale rapoarte te-ai referit la 
„remarcabila afinitate” dintre Larry şi Ceceev. Ar fi putut această 


afinitate să cuprindă şi aspecte pe care să le ignori? 

— Păi, dacă le-aş fi ignorat, cum să răspund la întrebare? 

— Ce înseamnă atunci „afinitatea” asta? 

— Ţi-am spus deja. Larry îl numea pe CC „Universitatea mea 
din Caucazul de Nord”. Larry face întotdeauna chestii de-astea. 
Suge seva din toţi cei cu care are de-a face. Când CC a venit aici, 
Larry ştia tot atât de puţin despre Caucazul de Nord ca oricine 
altcineva. Avea cunoştinţe generale absolut obişnuite despre 
Rusia, dar popoarele din Caucaz sunt un subiect aparte. După 
câteva luni însă, putea să-ţi vorbească ore-n şir despre ceceni, 
osetieni, daghestanezi, inguşi, circazieni, abhazi şi aşa mai 
departe. CC se ocupa foarte bine de el. Avea un instinct cu totul 
special. Acum plesnea din bici, acum îl vrăjea de-l făcea să 
plutească-n nori. Avea haz. Avea un umor nemaipomenit şi îi 
ţinea lui Larry conştiinţa mereu trează. Larry trebuia să aibă 
mereu conştiinţa trează... 

Mă întrerupse din nou. 

— Vrei să spui că afinitatea dintre tine şi Larry era şi mai 
remarcabilă? 

Nu, Marjorie dragă, i-am răspuns în gând, nu vreau deloc să 
spun aşa ceva. Vreau să spun doar că Larry era un hoţ de 
sentimente care se legăna pe un balansoar şi că, imediat ce 
termina cu „prăjitul” lui CC, simţea nevoia să vină fuguţa la mine, 
pentru că era nu numai spion, ci şi fiu de preot, cu un foarte 
redus simţ al responsabilităţii, şi avea nevoie de iertarea tuturor 
pentru că îi trădase pe toţi. Mai vreau să spun că, în ciuda unei 
educaţii presupus intelectuale, moralizatoare şi sentimentale, 
spionajul îi intrase în sânge ca un drog. Mai spun şi că era un 
ticălos, un viclean şi un răzbunător, capabil să-ţi sufle femeia în 
timp ce te privea drept în ochi, că avea un talent deosebit pentru 
meserie ca şi pentru magia neagră, iar păcatul meu era că 
încurajam escrocul care zăcea în el, în detrimentul visătorului 
idealist. De asta mă şi ura, uneori mai mult decât meritam. 

— Marjorie, lui Larry îi plac la nebunie arhetipurile, am răspuns 
eu, pe un ton intenţionat obosit. lar dacă ele nu există, le 
inventează. Ca să folosesc un limbaj modern, Larry este un 
monstru al acţiunii concrete. Care adoră pericolul. lar CC i-l 
furniza. 

— Dar tu? 


Am izbucnit într-un râs indulgent. Ce Dumnezeu urmărea 
femeia asta - în afară de propria mea persoană? 

— Marjorie, eu am fost „din partea familiei apropiate”. Eu am 
fost Anglia lui, cu bune şi rele. CC era un extremist. În adâncul 
sufletului, era extremist tot aşa cum Larry era creştin. Când era 
împreună cu CC, Larry era în vacanţă. Când era cu mine, era la 
şcoală. 

— lar toată povestea asta a durat ceva timp, remarcă ea, 
lăsându-mă o clipă suspendat în aer. Datorită ţie, adăugă ea, 
privindu-şi iar mâinile. Multă vreme după ce alţi oameni ai noştri, 
agenţi din timpul Războiului Rece, fuseseră deja lăsaţi la vatră, 
Larry şi-a continuat nestingherit activitatea. Moscova i-a 
prelungit lui CC şederea la Londra tocmai ca să se ocupe de 
Larry. Privind acum în urmă, nu ţi se pare că situaţia era mai 
degrabă ciudată? 

— De ce ciudată? 

— Păi, dacă ţii cont de ceilalţi agenţi pe linie moartă? 

— Relaţia lui Larry cu Moscova era unică. Şi aveam toate 
motivele să credem că va supravieţui epocii comuniste. Tot aşa 
gândeau şi agenţii ruşi. 

— Este punctul de vedere pe care, categoric, l-ai încurajat. 

— Fireşte! 

Uitasem ce forţă aveau convingerile mele la vremea aceea. 

— Bun, e adevărat că se schimbase vântul şi lui Larry nu-i mai 
rămăsese de admirat niciun experiment comunist, dar, oricum, 
nu fusese niciodată genul ăsta de agent, nici din punctul lor de 
vedere, nici din al lui. Larry era un critic virulent al 
materialismului occidental, un campion al promovării Rusiei, cu 
tot ce avea ea mai bun sau mai rău. Fie că evada în imaginaţie, 
fie că trăia în realitate, el îşi extrăgea puterea atât din 
romantism, cât şi din afecțiunea pe care o avea pentru cei 
asupriţi, învinşi, din disprețul organic pentru ceea ce se cheamă 
„British Establishment” şi de apropierea lui insidioasă de 
America. Ura lui Larry nu s-a schimbat odată cu căderea 
comunismului. Nici iubirile lui, de altfel. Şi-a păstrat visurile 
despre o lume mai bună şi mai dreaptă, şi-a păstrat înclinația 
pentru individual în detrimentul colectivului, pentru ceea ce este 
deosebit, original. Dar nici societatea noastră de trântori nu s-a 
schimbat. Ba, după Războiul Rece, totul pare să se fi înrăutățit. 


Pe ambele maluri ale Atlanticului. Anglia a devenit din ce în ce 
mai coruptă, mai închisă în sine, mai conformistă, intolerantă, 
izolaţionistă - din ce în ce mai infatuată. Mai puţin echilibrată. 
Acum îl citez pe Larry, Marjorie. E discursul lui de umanist 
renegat care vrea să salveze omenirea. Marea Britanie pe care, 
în închipuirea lui, Larry o sabotase atâţia ani de zile, este bine 
mersi. Cel mai incapabil guvern, conducerea cea mai insipidă, cel 
mai trist şi mai dezamăgit electorat din câte au existat vreodată 
- atunci de ce să nu continue Larry să ne trădeze? 

Coborând de la tribuna mea improvizată, mi-a făcut plăcere să 
constat că interlocutoarea mea roşeşte. In mintea mea îi şi 
vedeam pe unchiuleţii din guvern şi pe mătuşicile scrobite care 
constituiau coloana vertebrală a dreptei conservatoare. 

— Larry trebuie lăsat acolo unde se află. Să aşteptăm să 
vedem ce face cu el noul serviciu de informaţii al ruşilor, în fond, 
este aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Rusia n-o să dea înapoi ca să 
lase o singură supraputere coruptă până-n măduva oaselor să 
conducă lumea. Să aşteptăm actul doi, în loc să-l aruncăm pe 
Larry la coş şi în loc să ne zbatem disperaţi spre a ajunge pe 
teren când e deja prea târziu - aşa cum facem de obicei. 

— Cu toate acestea, elocvenţa ta n-a dat roade, punctă ea, 
jucându-se neglijent cu lanţul de la gât. 

— Da, din păcate aşa e. Dar oricine a avut de-a face cu Larry 
cât de puţin ar trebui să ştie că, într-un an sau doi, toată 
afacerea ar fi revenit la normal. Chestie care nu a fost valabilă şi 
pentru cei de la Ultimul Etaj. Nu ruşii l-au abandonat pe Larry, ci 
noi. 

Mâinile ei renunţaseră să se mai joace cu lanţul şi-şi reluară 
poziţia de rugăciune,  sprijinindu-i  bărbia. Nemişcarea «ei 
prevestea ceva. În celălalt colţ al camerei, Barney privea ţintă în 
gol. Puțin mai târziu, mi-am dat seama că erau atenţi la ceva ce 
mie-mi scăpase: un piuit sau băzâit, ori un clinchet electronic ce 
susura dintr-o cameră alăturată; asta mi-a amintit de Emma în 
livadă, când auzise cu mult înaintea mea zgomotul maşinii lui 
Larry, în ziua în care acesta ne vizitase pentru prima oară. 

Marjorie Pew se ridică fără nicio explicaţie şi se îndreptă ca la 
comandă spre una dintre uşi. Trecu pragul fără zgomot, ca o 
fantomă, închizând uşa cu grijă în urma ei. 

— Barney, ce dracu' se-ntâmplă? am murmurat de îndată ce 


am rămas singuri. 

Ciuliserăm amândoi urechile, dar insonorizarea era perfectă; 
eu, unul, cel puţin, nu auzeam absolut nimic. 

— S-a umplut prăvălia de femei deştepte, Tim, replică el, 
ascultând mai departe. 

Din vorbele lui nu mi-am dat seama dacă era o laudă sau o 
lamentaţie. 

— Li se potriveşte. Le vine ca o mănuşă. 

— Bine, dar ce vrea de la mine? am insistat eu. Vreau să spun, 
Doamne, Dumnezeule, Barney, m-am retras. Sunt un „fost”. De 
ce-mi face viaţa amară? 

Marjorie Pew reveni în încăpere, scutindu-l să-mi mai 
răspundă. Avea chipul împietrit şi chiar mai palid decât înainte. 
Se aşeză la biroul ei, împreunându-şi vârfurile degetelor. Am 
observat că îi tremurau. Ai primit o palmă, mi-am zis. Cel care ne 
ascultă ţi-a spus să devii agresivă său să laşi locul altuia. Am 
simţit cum pulsul mi-o lua la galop. Aş fi dorit să mă ridic şi să fac 
câţiva paşi. Am fost al dracului de volubil, mi-am zis, şi acum o să 
plătesc pentru asta. 


CAPITOLUL PATRU 


— Tim. 

— Marjorie. 

— Am dreptate când presupun că Larry se afla în conflict cu 
noi în momentul în care ne-a părăsit? 

O voce mai dură, mai răguşită, o privire mai scrutătoare. 

— A fost întotdeauna în conflict cu noi, Marjorie. 

— Dar mai ales spre final, din câte înţeleg. 

— El consideră că nu merităm norocul pe care ni l-a oferit 
istoria. 

— Care noroc? 

— Acela de a fi ieşit învingători din Războiul Rece. Regretă 
caracterul nerealist al situaţiei. 

— Al cărei situaţii? 

— A Războiului Rece. A celor două ideologii discreditate care 
se luptau pentru o pace pe care nu şi-o doreau, cu armele 
ruginite şi neîncărcate. 

— Ai fost de acord cu el? 

— Până la un punct. 

— Crezi că avea impresia că îi eram datori cu ceva? Vreau să 
spun noi, Biroul. Ceva pe care avea dreptul să şi-l însuşească 
singur, eventual? 

— Voia să-şi recupereze viaţa. Adică un lucru care depăşea cu 
mult posibilităţile noastre. 

— Crezi că avea impresia că şi ruşii îi datorau ceva? 

— Dimpotrivă. El le era dator. Are nişte replici foarte bune şi în 
privinţa sentimentului de vinovăţie. 

Clătină nerăbdătoare din cap, ca şi cum sentimentul respectiv 
nu intra sub jurisdicţia ei. 


— Şi vrei să spui că în ultimii patru ani în care a lucrat pentru 
noi, Larry nu a avut niciun fel de înţelegeri financiare cu 
Konstantin Abramovici Ceceev? Sau niciuna despre care să nu ne 
fi spus tu nimic? 

— Tot ce vreau să spun este că, dacă au ajuns la o asemenea 
înţelegere, eu nu am ştiut nimic şi, prin urmare, nu am raportat 
nimic. 

— Dar tu? 

— Poftim? 

— Tu ai ajuns la vreo înţelegere financiară cu Ceceev - pe care 
să n-o fi raportat? 

— Nu, Marjorie, nu am avut niciun fel de înţelegere financiară, 
nici cu Ceceev şi nici cu vreun alt spion rus fost sau actual. 

— Nici cu Volodia Zorin? 

— Nici cu Zorin. 

— Şi nici cu Pettifer? 

— Nu, cu excepţia faptului că l-am împiedicat să dea faliment. 

— Dar, bineînţeles, tu ai propriile tale mijloace materiale. 

— Eu am avut baftă, Marjorie. Părinţii mei au murit când eram 
tânăr, aşa că am avut bani în loc de afecțiunea familiei. 

— Vrei, te rog, să mă ajuţi să-mi fac o idee despre cheltuielile 
tale personale din ultimele douăsprezece luni? 

* 


Am spus oare că, între timp, apăruse şi Merriman? Probabil că 
nu, fiindcă nu sunt sigur că-mi amintesc când s-a petrecut 
chestia asta, deşi cred că s-a întâmplat destul de repede după 
întoarcerea ei. Merriman era un tip masiv care „plutea” cu pas 
uşor, ca mulţi alţi oameni cu dimensiuni apreciabile, şi bănuiesc 
că intrase pe uşa lăsată întredeschisă de Marjorie. Totuşi, mă 
intriga faptul că nu-l observasem, căci, asemenea multor colegi 
de breaslă, aveam o înclinaţie specială pentru uşile neînchise. 
Tot ce puteam deduce era că asaltul la care mă supusese 
Marjorie Pew produsese în mine o asemenea zguduire interioară, 
încât nu mai reuşeam să sesizez deplasarea straturilor de aer şi 
jocul de umbre produs de instalarea tăcută a impunătoarei târtiţe 
a lui Merriman pe braţul canapelei pe care stătea Barney. Tocmai 
mă  întorsesem plin de indignare către Barney, protestând 
împotriva enormităţii din întrebarea ei, când am dat nas în nas cu 
Merriman. Purta o cămaşă cu gulerul alb foarte scrobit, o cravată 


argintie şi o garoafă roşie la butonieră. Merriman era întotdeauna 
îmbrăcat de parcă se ducea la nuntă. 

— Tim! Ce plăcere să ne revedem! 

— Bună, Jake. Ai picat la ţanc. Tocmai mi s-a cerut să spun câţi 
bani am cheltuit anul ăsta. 

— Chiar, câţi ai cheltuit? Păi, mai întâi, Bechsteinul. O avere. 
Pe urmă, micul pelerinaj la bijutierul Appleby din Wells, loc 
departe de a fi ieftin, unde ai dat vreo treizeci de mii, ca să nu 
mai vorbim de toate zorzoanele şi ţoalele elegante pe care i le-ai 
cumpărat. Fata asta trebuie să fie grozavă! Norocul tău că nu-i 
plac şi maşinile, că altfel te-aş fi văzut şi cu un Bentley tapiţat cu 
vizon. Ştiu că ţi-ai moştenit părinţii de timpuriu, ştiu că unchiul 
Bob ţi-a' lăsat un Schloss cu acareturi cu tot, da’ cu restul cum e? 
Sau totul vine de la caţa aia de mătuşă Cecily care a murit la fix, 
acum câţiva ani, în Portugalia? Să ştii că, pentru un tip căruia nu 
i-a păsat niciodată de bani, ai un talent nemaipomenit să-ţi alegi 
rudele. 

— Dacă nu mă crezi, n-ai decât să verifici totul cu avocaţii mei. 

— Băiete dragă, avocaţii tăi au confirmat deja totul. O 
jumătate de milion de lire merită, nu-i aşa? Mai ales când o 
adaugi la ceea ce mai aveai şi când e plătită în două rate dintr-un 
cont frumuşel din Channel Islands. Şi apoi, dacă-mi amintesc 
bine, avocaţii tăi n-au întâlnit-o niciodată pe mătuşică. Ei şi-au 
primit pur şi simplu instrucţiunile de la Lisabona. lar cei de la 
firma din Lisabona n-o cunoşteau nici ei pe mătuşică. Lor le 
parveneau instrucţiunile de la un avocat din Paris, care se ocupa 
de afacerile ei. Ce vreau eu să spun, Tim, este că bani spălaţi am 
mai văzut la viaţa mea, dar avocaţi - niciodată. 

Se întoarse apoi spre Marjorie şi i se adresă de parcă eu nici nu 
existam: 

— Verificările continuă, aşa că să nu-şi facă vreo iluzie că a 
scăpat. Dacă mătuşica Cecily îşi face până la urmă apariţia într- 
un cimitir pentru săraci, Cranmer o să fie cocoţat la trapez, fără 
plasă sub el. 

— Tim? 

Din nou Marjorie. Ar vrea să revină asupra logicii 
comportamentului meu de-aseară, zice ea. Se întreba dacă am 
mai fi putut trece totul încă o dată în revistă, ca să fie sigură că a 
înţeles cum trebuie. 


— Eşti invitata mea, am răspuns, cu o expresie pe care n-o mai 
folosisem niciodată. 

— Tim, de ce n-ai telefonat de la tine de-acasă? Ai spus că în 
mintea ta exista ideea că poliţia ar fi putut face nişte ascultări 
ilegale şi că povestea cu vigilenta proprietăreasă scoțiană a lui 
Larry era doar o acoperire. În acest caz, nu era posibil ca poliţia 
să-ţi supravegheze şi ţie telefonul? Eu, una, m-aş fi gândit că 
experienţa şi pregătirea ta te-ar fi trimis mai degrabă în sat, la un 
telefon public. 

— Am folosit procedura obişnuită. 

— Nu prea sunt sigură de asta. Prima regulă este să te asiguri 
că totul este în siguranţă. 

Am aruncat o privire spre Merriman, dar el adoptase poziţia 
publicului ostil, privindu-mă cu ochii cu care s-ar fi uitat, probabil, 
la un prizonier aflat în boxa acuzaților. 

— Poliţia ar fi putut înregistra şi convorbirile de la telefonul 
public din sat, am spus. Nu că le-ar face mare plăcere - telefonul 
ăla mai e şi stricat de obicei. 

— Înţeleg, spuse ea, ceea ce, din nou, însemna exact 
contrariul. 

— Ar fi părut al dracu’ de ciudat să dau fuga-n sat la unşpe 
noaptea cu maşina, ca să sun de la un telefon public. Mai ales 
dacă poliţia mă supraveghea. 

Majorie îşi privi iar vârfurile îngrijite ale degetelor, iar apoi se 
uită la mine, făcând în gând inventarul chestiunilor care o 
nelinişteau. Merriman părea decis să studieze plafonul, iar 
Waldon podeaua. 

— Ai rupt legătura cu Pettifer.. Dispariţia lui ţi se pare cum nu 
se poate mai normală. Dar, în acelaşi timp, te îngrijorează atât 
de mult, încât mori de nerăbdare să ne-o aduci la cunoştinţă. Ştii 
că Ceceev s-a retras. Ştii că la fel a făcut şi Pettifer. Bănuieşti că 
cei doi pun la cale ceva, dar ignori şi subiectul şi motivul. Crezi că 
poliţia îţi ascultă convorbirile telefonice. Dar pe noi ne suni de la 
tine de-acasă. Pierzi douăzeci de minute studiind clădirea asta, 
înainte de a-ţi lua inima-n dinţi ca să intri. Prin urmare, trebuie 
să-l iertăm pe cel care ar putea presupune că, din momentul în 
care ai fost vizitat aseară de poliţie, ai intrat într-o stare de 
nelinişte, absolut disproporţionată, în legătură cu dispariţia lui 
Pettifer. Acelaşi om ar putea chiar să bănuiască că ai ceva greu 


de tot pe suflet, atât de greu, încât chiar şi un tip dotat cu 
autocontrolul tău extraordinar ar ajunge în situaţia de a comite o 
serie de erori, în totală contradicţie cu formaţia sa profesională. 

Toate temerile mele dispăruseră, făcând loc unei bucurii 
desăvârşite. Şi i-am iertat totul lui Marjorie: infatuarea de 
procuror, brutalitatea abia ascunsă, descrierea autocontrolului 
meu extraordinar. Glasuri suave de îngeri îmi cântau la ureche şi, 
din punctul meu de vedere, Marjorie Strană-ca-la-biserică era 
unul dintre ei. Nu îi spusesem nimic. N-avea nicio importanţă că 
nu putea sau nu voia să-mi spună data ultimei vizite a lui 
Ceceev. Pentru că-mi spusese ceva mult mai important: nu știau 
nimic despre Emma şi Larry. 

Erau la curent cu relaţia mea cu Emma, căci regulile Biroului 
mă obligaseră să-i informez. Numai că nu trasaseră şi cea de-a 
treia latură a triunghiului. Şi, cum obişnuiam noi să spunem, asta 
era o informaţie de trei stele. Merita drumul până aici. 

Am ales un ton sentimental, de om rănit. 

— Larry era mai mult decât agentu/ meu, Majorie. Era prietenul 
meu de peste un sfert de veac. Şi, pe deasupra, era şi cea mai 
bună sursă umană pe care o aveam. Era unul dintre soldaţii aceia 
care-şi fac singuri norocul în luptă. La început, KGB-ul l-a recrutat 
la nimereală. Nu era destul de mare ca să fie un agent influent, 
nu avea acces la lucrurile importante. Aşa că i-au fixat un salariu 
mic şi l-au lansat în circuitul internaţional de conferinţe, înarmat 
cu un teanc de instrucţiuni scrise de Centrul din Moscova. Cu 
speranţa că timpul îl va transforma în „cineva”. Ceea ce s-a şi 
întâmplat. Larry a devenit omul lor, un adevărat talent în 
depistarea studenţilor cu simpatii de stânga, reţinând în memorie 
pe partizanii de mâine ai Kremlinului. Şi înălţând zmeie pe la 
conferințele mondiale. După câţiva ani, graţie lui Larry, Biroul 
ăsta îşi pusese la punct o trupă de agenţi comunişti 
„domesticiţi”, britanici şi străini, aflaţi cu toţii în stăpânirea 
absolută a Biroului care, cu ajutorul lor, a furnizat Moscovei 
câteva dintre cele mai sofisticate dezinformări din timpul 
Războiului Rece - iar KGB-ul n-a mirosit nimic. Larry îi atrăgea pe 
cei dornici de activităţi subversive aşa cum mierea atrage 
muştele. l-a „lucrat” atât de mult pe toţi cei care visau la cel de- 
al treilea război mondial, încât a făcut băşici în palme. Avea o 
memorie pentru care mulţi dintre noi am fi fost în stare să 


ucidem. Îi ştia pe toţi parlamentarii vânduți din Westminster 
Palace, pe toţi ziariştii corupți din Marea Britanie, pe toţi cei care 
făceau parte dintr-un grup de lobbying, pe toţi agenţii importanţi 
aflaţi pe statul de plată londonez al Centrului de la Moscova. Şi în 
KGB şi în Birou erau oameni care-i datorau pâinea şi cariera. Eu 
însumi mă număram printre aceştia. Aşa că - da - am fost 
îngrijorat. Şi încă mai sunt. 
* 

În tăcerea plină de respect care a urmat peroraţiei mele, am 
înţeles brusc semnificaţia iniţialelor H/SI. Dacă Jake Merriman era 
şeful Serviciului Personal, iar Barney Waldon era legătura dintre 
Birou şi Scotland Yard, atunci Marjorie Pew nu era altcineva decât 
şacalul atât de detestat de către toţi membrii Biroului, cunoscut 
odinioară, mai ales de către gradele inferioare, drept Comisarul 
Politic, înnobilat acum cu titlul de şef al Securităţii Interne. Munca 
ei cuprindea totul, de la coşurile de hârtie negolite la timp la 
bârfele privind viaţa sentimentală a foştilor şi actualilor angajaţi, 
precum şi raportarea imediată a tuturor bănuielilor sale lui Jake 
Merriman. Cum altfel ar fi putut fi explicată deferenţa cu care i se 
adresau amândoi, Merriman şi Waldon? De ce să-mi fi cerut să-i 
descriu, înainte de orice, cu propriile mele cuvinte - de parcă le- 
aş fi putut folosi pe-ale altuia - cum am reuşit să pun mina pe 
Larry, în beneficiul Biroului? Majorie Pew voia să verifice cine ştie 
ce teorie aiuristică despre o conspirație din care am fi făcut parte 
amândoi, şi eu şi el, încă de la început, în virtutea căreia nu eu îl 
recrutasem pe Larry, ci el se autorecrutase; sau, şi mai frumos, 
Larry şi CC mă recrutaseră amândoi într-o afacere necinstită şi 
aducătoare de beneficii materiale. 

Am avansat pe acest drum cât mai prudent cu putinţă; în 
meseria noastră, astfel de teorii distruseseră vieţile multor 
persoane care nu mai apucaseră să le dea la o parte. l-am 
răspuns lui Majorie cu grijă, dar foarte limpede, chiar dacă, 
pentru a-mi demonstra starea de calm, mi-am permis câteva 
icneli impertinente. 

— Când l-am cunoscut eu, Larry nu era decât un mic golan. 

— Asta s-a întâmplat la Oxford? 

— Nu, la Winchester. Larry şi-a făcut apariţia chiar în trimestrul 
în care fusesem numit monitor. Avea un soi de bursă - şcoala îi 
plătea jumătate din taxe, Biserica Anglicană îi dădea şi ea o 


bursă pentru că era lipsit de mijloace materiale, iar restul îl 
aduna de ici de colo. Muncă inferioară, pedepse corporale, 
fanfaronade cu toptanul, în fine, tot tacâmul. Larry nu intra defel 
în peisaj şi nici n-o dorea. Era şleampăt şi isteţ, refuza să înveţe 
pe de rost, dar nici gura nu şi-o ţinea, ceea ce-l făcea nepopular 
în unele grupuri şi erou în altele. A încasat multe bătăi. Eu, unul, 
am încercat să-l protejez. 

Marjorie arboră un surâs plin de toleranţă, lăsând să se 
înţeleagă că prinsese nuanţa homosexuală a vorbelor mele, dar 
că era mult prea vicleană pentru a o rosti cu voce tare. 

— Cum anume să-l protejezi, Tim? 

— Ajutându-l să-şi ţină gura. Împiedicându-l să devină atât de 
al dracului de antipatic. A mers un timp, dar pe urmă a fost prins 
fumând şi chiar bând. După care a fost surprins la St. Swithin's 
School în timp ce făcea restul - stârnind invidia unor suflete mai 
puţin altruiste... 

— Ca tine, de exemplu? 

— ... şi punându-se astfel la adăpost de curentul principal de 
homosexualitate, am continuat eu, zâmbindu-i dulce lui 
Merriman. Când pedeapsa corporală n-a mai avut niciun efect, a 
fost exmatriculat. Taică-său, canonic la nu ştiu care catedrală 
mare, s-a spălat pe mâini. Maică-sa murise. O rudă îndepărtată a 
pus banii pe masă ca să-l trimită la o şcoală în Elveţia, dar, după 
primul trimestru, elveţienii au spus „nu, mulţumim” şi l-au trimis 
înapoi în Anglia. Cum de s-a pricopsit cu bursa de la Oxford, 
rămâne un mister; ceea ce este sigur e că toţi cei de la 
Universitate s-au îndrăgostit de el până peste urechi. Era şi 
foarte arătos - umblau fetele după el grămadă. Era un expansiv 
frumos şi desfrânat, am declarat, folosind nişte expresii care 
credeam că aveau să-i placă interlocutoarei mele. 

— Şi pe deasupra mai era şi marxist, fie el binecuvântat, 
interveni Jake Merriman. 

— Şi troţkist, şi ateu, şi pacifist, şi anarhist şi orice ar fi putut 
băga spaima în cei avuţi, am replicat. O vreme a fost atras de 
apropierea dintre Marx şi Cristos, dar s-a ales praful de teoria 
asta când şi-a dat seama că nu putea să creadă în Cristos. Şi mai 
era şi un senzual, am aruncat neglijent, observând cu plăcere că 
buzele nefardate ale lui Marjorie Pew se strâng brusc. Până la 
sfârşitul celui de-al doilea an, Universitatea a avut de ales între a- 


| exmatricula şi a-i da diploma. Au ales prima variantă. 

— Din ce motiv? interveni Pew, încercând să-mi stăvilească 
efuziunile. 

— Păi, pentru că era prea mult. Prea multă băutură, prea multă 
politică, prea puţină muncă, prea multe femei. Era excesiv în tot 
ce făcea. Trebuia să plece. Următoarea noastră întâlnire a avut 
loc la Veneţia. 

— Dată la care tu te căsătoriseşi, evident, rosti Marjorie, 
izbutind să insinueze că, prin căsătorie, trădasem oarecum 
prietenia cu Larry. 

lar am văzut capul lui Merriman dându-se pe spate, pentru ca 
ochii lui să reia studiul aprofundat al plafonului. 

— Da, şi încă cu cineva din Birou, am confirmat. Diana făcea şi 
ea parte dintre ai noştri. La Veneţia eram în luna de miere. Şi, 
deodată, în mijlocul Pieţii San Marco, răsare Larry îmbrăcat în 
drapelul britanic, în fine, în culorile acestuia. Îşi ridică spre noi 
pălăria de pai în vârful umbrelei. Făcea pe ghidul unui grup de 
matroane americane. Ca de obicei, toate damele erau 
îndrăgostite de el. Şi era normal. Larry cunoştea totul despre 
Veneţia, avea un entuziasm inepuizabil, vorbea o italiană foarte 
frumoasă şi o engleză aristocratică şi, în plus, nu se putea hotărî 
dacă să se convertească la catolicism sau să pună o bombă sub 
Vatican. Am strigat „Larry!”, el m-a văzut, şi-a aruncat pălăria şi 
umbrela în aer şi m-a luat în braţe. Pe urmă, l-am prezentat 
Dianei. 

In timp ce vorbeam, mintea mea se fixase pe subtext: 
monotonia dureroasă şi absenţa fericirii, chiar şi atunci când 
făceam dragoste, deşi nu era decât a doua săptămână a 
călătoriei noastre de nuntă, sentimentul de uşurare - chiar şi 
pentru Diana, după cum mi-a mărturisit ea însăşi mai târziu - 
adus de prezenţa unei a treia persoane în viaţa noastră, a unei 
persoane dezlănţuite ca Larry, chiar dacă el îşi bătea joc de felul 
ei de a fi prea convenţional. L-am văzut pe Larry în tricoul lui 
roşu-alb-albastru îngenunchind artistic în faţa Dianei, ducându-şi 
o mână la piept, în dreptul inimii, şi ridicându-şi cu cealaltă mână 
pălăria, emblema studenţilor de la Winchester College, aceeaşi 
supraviețuitoare miraculoasă pe care o purtase şi la Honeybrook 
acum un an, când culeseserăm via. De o viaţă întreagă, calota 
lăcuită şi multicoloră era ţinută strâns laolaltă de borul zdrenţuit 


cu ajutorul unei panglici destrămate, dar victorioase, sfânta 
panglică a Casei noastre. l-am auzit vocea dulce şi falsul accent 
italienesc sfâşiind lumina soarelui, în timp ce-şi răcnea salutul 
aiurit: Este Timbo! Băiatul-episcop în persoană! lar tu eşti 
frumoasa lui mireasă! 

— L-am cărat cu noi prin restaurante, i-am vizitat locuinţa 
înfiorătoare - trăia evident cu o contesă din Pomerania - şi, într-o 
bună dimineaţă, m-am trezit lovit de inspiraţie: Larry era exact 
omul pe care-l căutăm, cel despre care tot vorbiserăm la 
seminarele de vineri. O să-l înscriem la noi şi o să-l punem la 
treabă. 

— Nu te-a deranjat faptul că era prietenul tău? întrebă 
Marjorie. 

La auzul cuvântului „prieten”, o altfel de durere m-a năpădit. 
Prieten? Niciodată nu m-am apropiat de el, mi-am zis în sinea 
mea. O persoană familiară, poate; un prieten, niciodată. Larry era 
un risc pe care nu mi l-aş fi asumat sub nicio formă. 

— Marjorie, să ştii că m-ar fi deranjat mult mai mult dacă mi-ar 
fi fost duşman, m-am auzit replicând insinuant. Noi discutăm 
acum despre abisurile Războiului Rece. Pe atunci luptam pentru 
supravieţuire. Credeam în ceea ce făceam. Îmi închipui că aşa 
ceva e mai greu de înţeles în momentul de faţă, am adăugat, 
neputând rezista dorinţei de a o lua peste picior. 

Şi-atunci, pentru cazul în care Noua Eră i-ar fi întunecat 
amintirea celei vechi, am explicat despre ce era vorba: faptul că 
secţia de coordonare a agenţilor se afla sub o presiune 
permanentă ca să găsească un tânăr - în zilele acelea se cereau 
doar bărbaţi - care să se învârtească pe lângă albinuţele de la 
Ambasada Sovietică din Kensington Palace Garden care se 
ocupau de recrutări pe circuitul Oxford-Cambridge. Şi cum Larry 
se potrivea aproape perfect cu portretul-robot al tipului pe care şi 
noi şi ei visam să-l găsim, puteam chiar să-l trimitem înapoi la 
Oxford, ca să urmeze şi anul trei şi să-şi dea examenele de 
absolvire. 

— Dracu' să-l ia, a ajuns bine mersi pe primul loc, în timp ce eu 
pariasem că o să fie al doilea, am zis, cu un hohot de râs sincer, 
pe care însă nimeni nu l-a împărtăşit: nici Merriman, care 
continua să studieze cu încăpățânare plafonul, nici Waldon, care- 
şi încleştase fălcile cu atâta înverşunare, încât îţi venea să te 


îndoieşti că va mai putea vorbi vreodată. 

Şi cum doream să le dăm ruşilor tocmai ce căutaseră şi 
găsiseră singuri în trecut, am continuat să turui - adică un englez 
rasat aflat în derivă, un explorator intelectual, un Băiat-de-Aur- 
Care-o-Apucase-pe-Căi-Greşite, un căutător al lui Dumnezeu şi 
simpatizant al Partidului, care însă nu era compromis de o 
apartenenţă efectivă, nelegat de nimic, imatur, instabil, un 
omnivor politic, vag viclean, şi de-a dreptul tâlhar atunci când 
era nevoie... 

— Aşa că l-ai propus, mă întrerupse Marjorie Pew, reuşind să 
facă în aşa fel încât totul să arate ca şi cum l-aş fi pescuit pe 
Larry dintr-un WC public. 

Am izbucnit în râs. Râsul o deranja, aşa că râdeam foarte des. 

— O, Doamne, Marjorie, nici pomeneală de aşa ceva, cel puţin 
nu în primele luni de zile. Mai întâi trebuia să înfrângem opoziţia 
sistemului. O mulţime de oameni de la Ultimul Etaj erau de 
părere că Larry nu avea să accepte niciodată disciplina. 
Rezultatele sale şcolare erau cumplite, cele de la Universitate 
chiar şi mai proaste. Toată lumea zicea că era un tip strălucitor, 
dar în ce domeniu? Pot să dezvolt puţin ideea asta? 

— Te rog. i 

— Recrutarea lui Larry a fost o operaţiune de grup. In 
momentul în care a fost de acord să se „călugărească”, şeful 
secţiei mele a hotărât ca eu să mă ocup de noul novice. Dar 
numai după ce ne-am înţeles că am să-i dau raportul înainte şi 
după fiecare întâlnire cu Larry. 

— Păi, atunci de ce s-a mai călugărit, aşa cum spui? întrebă ea. 

Întrebarea ei revărsă peste mine o oboseală adâncă. Dacă nu 
ţi-ai dat seama acum, atunci n-ai s-o faci niciodată, voiam să-i 
spun. A făcut-o pentru că n-avea cătuşe. Pentru că era un soldat. 
Pentru că Dumnezeu îl îndemnase, iar el nu credea în Dumnezeu. 
Pentru că era mahmur. Sau nu. Pentru că partea întunecată a 
fiinţei lui avea şi ea nevoie de aer proaspăt. Pentru că el era 
Larry şi eu eram Tim şi trebuia să se-ntâmple. 

— Bănuiesc că savura sfidarea pe care o reprezenta situaţia 
respectivă, am zis. Să fii ceea ce eşti, dar şi mai mult de-atât. 
Cred că îi plăcea ideea de a fi un servitor liber. Era răspunsul 
cerut de ceea ce înţelegea el prin simţul datoriei. 

— Să fie ce? 


— În mintea lui rămăsese o mică propoziţie în germană. Frei 
sein ist Knecht. A fi liber înseamnă a fi vasal. 

— Asta-i tot? 

— Cum adică tot? 

— Asta este motivul pentru care acceptase, ori existau cumva 
şi considerente mult mai practice? 

— Larry era ispitit de mirajul meseriei. Noi i-am spus că aşa 
ceva nu există, dar vorbele noastre n-au făcut decât să-i aţâţe 
apetitul. Se vedea pe sine însuşi drept un soi de templier eretic 
care aducea un omagiu ortodoxiei. Îi plăcea faptul că avea doi 
taţi, chiar dacă nu mărturisise niciodată - noi şi KGB-ul. Dacă mi- 
aţi cere să pun totul pe hârtie, v-aţi alege cu un şir de 
contradicții. Asta-i Larry. Ăştia-s soldaţii. În abstract, motivul nu 
există. Nu e vorba de cine sunt oamenii. Ci de ceea ce fac. 

— Mulţumesc. 

— N-ai pentru ce. 

— Şi banii? 

— Poftim? 

— Banii cu care a fost plătit. Substanţialul venit neimpozabil. 
După părerea ta, ce loc ocupau banii în calculele lui? 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu, Marjorie, în zilele acelea 
nimeni nu lucra pentru bani, iar Larry n-a lucrat în viaţa lui pentru 
aşa ceva. In privinţa banilor este nepriceput. Un neaderthalian 
financiar. 

— Cu toate acestea, i-au trecut foarte mulţi prin mână. 

— Omul era lefter. Cheltuia tot ce avea. Îi tapa pe toţi de bani 
pe câte-o chestie care mergea la sentiment. Avea vreo câteva 
obiceiuri costisitoare, de aristocrat, pe care noi le-am încurajat 
pentru că ruşii sunt nişte snobi, dar, în esenţă, Larry nu avea nici 
urmă de materialism. 

— De exemplu? 

— De exemplu, îşi cumpăra vin de la „Berry's”; de exemplu, îşi 
făcea pantofi de comandă. 

— Ei bine, n-aş spune că asta-i o lipsă de simţ al banului. Eu zic 
că e extravaganţă. 

— E un cuvânt potrivit, i-am replicat eu. 

Apoi, timp de câteva clipe, nimeni nu mai scoase niciun 
cuvânt, ceea ce mi se păru a fi de bun augur. Marjorie îşi mai 
trecu o dată în revistă unghiile nelăcuite. Barney arăta de parcă 


ar fi preferat să se afle din nou la adăpost printre poliţiştii lui. În 
cele din urmă, Jake Merriman se scutură de starea aceea 
anormală de transă în care căzuse, îşi îndreptă spinarea, îşi 
netezi uşor haina cu amândouă mâinile, apoi trecu un deget pe 
marginea gulerului alb şi scrobit al cămăşii, ca să-l elibereze de 
cutele de carne care amenințau să-l înghită. 

— Konstantin Abramovici Ceceev al tău a stors guvernul rus de 
treizeci şi şapte de milioane de lire, dacă nu cumva mai mult, 
zise el. Pentru că tipii n-au terminat încă de numărat. Vinerea 
trecută, ambasadorul rus a cerut să se vadă cu ministrul de 
externe şi i-a arătat un dosar plin cu probe. De ce a ales ziua de 
vineri, când ministrul tocmai se pregătea să plece în weekend, la 
dacha lui de la ţară, numai Dumnezeu ştie. Cert e că a făcut-o, 
iar dosarul ăla e arhiplin de urmele copitelor lui Larry. Banditism 
premeditat, ziua în amiaza-mare, Tim Cranmer, pus la cale de 
fostul tău agent şi de fostul său supraveghetor KGB. E posibil ca 
Ceceev să fi primit un pont că balonul e pe punctul să-şi ia zborul 
şi atunci să se fi strecurat pe nevăzute până la Bath ca să-l 
sfătuiască pe Larry să-şi ia tălpăşiţa mai înainte ca ambasadorul 
să-l pună pe liber. Vrei să spui ceva? Nu spune nimic. 

Nu cred să fi dat semne că aş fi avut vreun asemenea gând, 
aşa că am clătinat din cap, dar Merriman îşi şi reluase discursul. 

— Ce-au făcut ei este o fraudă destul de simplă, dar nu e cazul 
să ne mulţumim cu diagnosticul ăsta. Foarte puţine bănci ruseşti 
sunt autorizate să transfere bani în străinătate. lar cele care au o 
asemenea autorizaţie au şi tendinţa să întreţină legături strânse 
cu fostul KGB. Un complice cu sediul în Marea Britanie pune la 
punct o companie britanică fictivă - import-export, orice - şi îşi 
năpădeşte colegii de la Moscova cu facturi false. Facturile cu 
pricina sunt autentificate de oficiali escroci, în relaţii cu mafia. Pe 
urmă sunt plătiţi. Există o chestie care-mi place în mod deosebit. 
Se pare că în Rusia codul penal nu include, deocamdată, 
excentrităţile moderne precum frauda bancară, aşa că nimeni nu 
e vârât în corzi pe chestia asta şi oricine ajunge să facă o 
porcărie se alege cu o reducere de pedeapsă. Băncile ruseşti 
trăiesc încă în epoca glaciară, profiturile sunt doar un concept 
abstract, pe care nimeni nu-l ia în serios, exact ca în 
nemuritoarele vorbe ale lui Noel Coward: înfulecă din caviar şi 
mulţumeşte-i lui Dumnezeu. 


Un nou hiatus şi-a făcut apariţia, în timp ce Merriman m-a 
privit ridicând din sprâncene a invitaţie, dar am rămas mai 
departe tăcut. 

— După ce a pus mâna pe bani, Ceceev a făcut ceea ce ar fi 
făcut oricare dintre noi. l-a îngropat într-o serie de conturi 
nevăzute şi necunoscute din Marea Britanie şi din străinătate. În 
majoritatea cazurilor, bătrânul tău prieten Larry a acţionat ca 
intermediar, comis-voiajor şi complice fără scrupule. Peste o clipă 
ai să-mi spui că totul e doar produsul imaginaţiei blestemate a lui 
Ceceev, că i-a falsificat semnătura lui Larry. Şi ai să greşeşti. 
Larry e vârât în povestea asta până-n gât şi, după părerea 
noastră, asta-i valabil şi pentru tine. Aşa e? 

— Nu. 

— Cât de departe au ajuns amicii noştri? se întoarse el spre 
Barney. 

— Comandantul Serviciului Special o să prezinte un raport 
Secretarului Guvernului în după-amiaza asta la ora cinci, 
răspunse Barney după ce-şi drese glasul. 

— De acolo vin Bryant şi Luck? am întrebat eu. 

Barney Waldon se pregătea să confirme când Merriman 
interveni cu duritate: 

— Asta e un lucru pe care numai noi trebuie să-l ştim; el 
trebuie să se mulţumească cu presupunerile, Barney. 

Atâta doar că îmi primisem răspunsul şi acela era afirmativ. 

— Se vorbeşte că investigaţiile lor nu avansează deloc, dar 
poate că e doar o cacealma, continuă Barney. Nu-mi stă în 
putinţă să arăt un interes exagerat pentru problema asta. Le-am 
spus celor de la Serviciul Special că nu e problema noastră, am 
jurat chiar cu mâna pe inimă. Le-am spus acelaşi lucru şi celor de 
la Fisc, tuturor. Le-am vândut o minciună sfruntată, încheie el 
relatarea acestei situaţii care părea că-l supără. 

Din nou interveni Merriman. 

— Aşa că nu ne strica jocul, Tim Cranmer, auzi ce-ţi spun? 
Dacă tipii pun mâna pe Larry, iar el pretinde că a lucrat pentru 
noi, ei bine, o să negăm totul, o să negăm până la proces şi 
dincolo de el, până-n pânzele albe. Dacă spune însă că a lucrat 
pentru tine, atunci domnul Timothy Cranmer, fost funcţionar la 
Trezorerie, o să cadă într-o groapă foarte adâncă. 

— Ambasadorul lor îl prezintă pe CC drept un diplomat 


autentic? am întrebat. 

— Fost diplomat. Da, aşa face. Şi cum noi n-am prezentat nicio 
urmă de plângere împotriva lui Ceceev în toţi cei patru ani cât a 
fost la Londra, pentru motivul evident că n-am vrut să 
întrerupem fluxul de informaţii, suntem nevoiţi să adoptăm 
aceeaşi poziţie. Dacă se găseşte vreunul să pronunţe cuvântul 
„fantomă”, pe cei de la Ministrul de Externe or să-i apuce 
pandaliile. 

— Ce fel de relaţie era între CC şi Larry? 

— Cum adică? Era perfect legală. Ceceev era un ataşat 
cultural, popular şi eficient. Larry, la rândul său, era un 
intelectual a cărui orientare filozofică bătuse în roz şi care 
acceptase călătorii regulate şi gratuite în Maica Rusie, în Cuba şi 
în alte colţuri lipsite de farmec ale globului. În momentul de faţă, 
este un profesor universitar ce duce o existenţă liniştită în Bath. 
Relaţia lor era normală şi corectă, iar dacă nu a fost aşa, nimeni 
n-o spune. 

Tot timpul cât vorbise, Merriman nu-şi luase ochii de la mine. 

— Dacă ruşilor le va trece vreodată prin cap că Larry Pettifer a 
lucrat pentru Serviciul ăsta - aşa cum ne-ai amintit în mod 
repetat, el a fost, mai bine de douăzeci de ani, slujitorul nostru 
cel mai supus - ei bine, dacă ruşilor le vine o astfel de idee, 
atunci se va produce un adevărat cutremur, înţelegi ce vreau să 
spun? Scumpul tău prieten Zorin şi-a primit pedeapsa disciplinară 
- alcoolism, conspirație pasivă, faptul că a gândit cu curul - a fost 
arestat şi are mari şanse să fie împuşcat în zori. Trebuie să 
recunoşti că este extrem de amabil din partea noastră că n-am 
făcut acelaşi lucru în cazul tău. Dacă în creierele lor mititele îşi va 
face loc ideea - când folosesc pluralul mă refer la poliţie, la ruşi 
împreună sau separat, e acelaşi lucru în situaţia dată, mai ales că 
poliţia orbecăieşte şi noi ne propunem s-o ajutăm să continue în 
acelaşi fel - deci, ideea că Serviciul ăsta, în cârdăşie cu una din 
mafiile ruseşti, a ales ca, într-un moment în care economia rusă 
stă să moară din pricina unei răceli banale, să o stoarcă de 
treizeci şi şapte de milioane de lire... Poţi să termini şi singur 
fraza asta. Da, ce s-a-ntâmplat? 

Nu era decât eternul meu refren. Nici măcar vârtejul care mă 
prinsese nu mă putea împiedica să-ntreb: 

— Când a fost văzut Larry pentru ultima oară? 


— N-ai decât să-i întrebi pe cei de la poliţie, dar eu zic să te 
abţii. 

— Când a avut loc ultima vizită a lui CC în Marea Britanie? 

— Niciun Ceceev nu a intrat în ţară în ultimele şase luni. Dar, 
deoarece toată lumea era de acord că în realitate nici măcar nu-l 
chema aşa, ar fi destul de surprinzător să se întoarcă aici sub o 
identitate care nu-i aparţinea. 

— l-aţi căutat şi celelalte nume de împrumut? 

— Îmi dai voie să-ţi aduc aminte că te-ai retras din activitate? 
Tu nu ai voie să faci nimic, tinere Tim Cranmer, auzi ce-ţi spun? 
Ai să stai cuminte în castelul ăla al tău, ai să-ţi vezi de ale tale, ai 
să-ţi pritoceşti vinul ăla pişcăcios, ai să te comporţi normal şi ai 
să ai un aer nevinovat. N-ai să părăseşti ţara fără aprobare şi, de 
altfel, paşaportul tău rămâne la noi, deşi în ziua de azi asta nu 
mai reprezintă cine ştie ce garanţie. Nu ai voie să faci nici cea 
mai mică mişcare în direcţia lui Larry, nici prin vorbă, nici prin 
faptă, gest sau telefon. Nici tu, nici agenţii sau instrumentele 
tale, nici măcar delicioasa ta Emma. Nu ai voie să discuţi despre 
Larry, despre dispariţia lui sau despre amănuntele conversaţiei 
noastre cu absolut nimeni, inclusiv colegi sau diverse persoane 
de legătură. Larry tot mai flirtează cu Diana? 

— N-a flirtat niciodată cu ea. S-a prefăcut doar, ca să mă 
sâcâie pe mine. Şi pentru că erau amândoi de acord că urau 
Biroul. 

— Nu s-a întâmplat absolut nimic. Nimeni nu a dispărut. Tu eşti 
un fost savant de la Trezorerie care trăieşte împreună cu o copilă 
nevrotică şi compozitoare, sau ce Dumnezeu este, şi care face un 
vin al dracului de prost. Dacă ne cauţi la telefon, ai grijă să fie o 
convorbire perfect clandestină de la un telefon sigur. Numărul pe 
care ţi-l vom da îşi schimbă ultima cifră în fiecare zi. 

Pentru duminică e 1, pentru luni e 2 şi aşa mai departe. Crezi 
că eşti în stare să faci faţă? 

— Dat fiind faptul că eu sunt cel care a inventat sistemul, cred 
că da. 

Marjorie Pew îmi întinse o bucată de hârtie pe care era notat 
un număr de telefon cu 071. Merriman vorbi mai departe. 

— Dacă poliţiştii vor să discute iar cu tine, ai să-i dai înainte cu 
minciuna. Tipii încearcă să afle cu ce fel de cercetări te ocupai la 
Trezorerie, numai că cei de-acolo sunt la fel de constipaţi în 


privinţa informaţiilor ca-ntotdeauna şi poliţiştii nu vor ajunge 
nicăieri. lar în ceea ce ne priveşte, tu nu exişti. N-ai fost niciodată 
aici. Cranmer? Tim Cranmer? N-am auzit de el. 

* 

Am rămas singuri, Merriman şi Cranmer, fraţii de sânge 
dintotdeauna. Merriman mă luase de braţ. Intotdeauna făcea aşa 
când îşi lua rămas-bun. 

— După tot ce-am făcut pentru el, zise el. O pensie, un nou 
început, un loc de muncă bun după ce, practic, toate 
universităţile din Anglia îl refuzaseră, poziţie socială. Şi-acum, 
uite ce face. 

— E tare neplăcut, am fost de acord. 

Orice alt cuvânt părea de prisos. 

— Nu l-ai judecat, condamnat şi executat, nu-i aşa, Tim? 
întrebă Merriman cu un zâmbet pungaş pe buze. 

— Ce motive aş fi avut s-o fac? 

Pentru prima dată în ziua aceea, fu cât pe-aci să-mi pierd şi 
ultima  brumă din ceea ce Marjorie Pew numise 
supraautocontrolul meu. 

— Şi de ce să nuo fi făcut? mă contră Merriman cu viclenie. Nu 
asta preferă să-şi facă de obicei escrocii unul altuia, decât să 
împartă prada? Şi viaţa cu Emma este pur şi simplu minunată? 
Eşti îndrăgostit /a nebunie? 

— Da, dar pentru moment Emma e plecată. 

— Mi se rupe inima. Unde? 

— Asistă la nişte spectacole cu piese de-ale ei undeva în 
Midlands. 

— N-ar fi trebuit să fii şi tu acolo ca să-i ţii de urât? 

— Emma preferă să fie singură la chestiile de genul ăsta. 

— A, evident, caracterul ei independent. Nu cumva e prea 
tânără pentru tine? 

— Când va simţi asta, sunt convins că-mi va spune. 

— Bravo ţie, Tim. Neînfricat băiat. Am spus mereu că nu eşti 
dintre cei care-şi retrag cavaleria din bătălie. Toate Emmele din 
lumea asta au nevoie de permanenta noastră atenţie. la uită-te 
la dosarul ei. 

— Nu, mulţumesc. 

Dar în faţa lui Merriman nimeni nu reuşea să marcheze vreun 
punct. 


— Nu, mulţumesc? Adică n-ai aruncat niciodată o privire 
iscoditoare? 

— Nu şi nici n-am de gând. 

— Dar, dragul meu băiat, eşti obligat s-o faci! E un dosar atât 
de plin, de variat, quel courage! Dacă schimbi numele 
personajelor, ai putea să publici la bătrâneţe o adevărată bombă. 
Mult mai lucrativă decât pișatul ăla care ţi-a rămas de la unchiul 
Bobby. Tim? 

— Ce mai e? 

Degetele lui mi se încleştară pe braţ. 

— Legătura asta lungă, foarte lungă, pe care ai avut-o cu 
dragul de Larry. Winchester, Oxford, Biroul. A fost atât de 
fructuoasă. Atât de deosebită. Numai că astăzi, dragă băiete, e 
sub embargo. 

— Ce tot spui acolo? 

— Imaginea, drăguţule. Trecutul nobil, vechea epocă. Un 
subiect ca ăsta în mâinile vreunui scriitoraş flămând e adevărată 
dinamită. Or să strige toţi în gura mare cât ai zice peşte despre 
cercurile de spioni din universităţi şi despre dragostea care nu 
îndrăzneşte să trăiască în plină lumină. Şi nu eraţi, nu? 

— Nu eram ce? am rostit, luptându-mă cu amintirea Emmei, 
stând goală la fereastra dormitorului meu şi punându-mi aceeaşi 
întrebare. 

— Păi, ştii tu. Tu şi Larry. Ceva în sensul ăsta. Eraţi? 

— Dacă te interesează să afli dacă eram homosexuali şi 
trădători, află că nu eram niciuna, nici alta. Larry era o raritate 
într-o şcoală publică: Heterosexualul Desăvârşit. 

Degetele lui Merriman zăboviră mai departe pe braţul meu. 

— Bietul de tine. Ce dezamăgire pentru un flăcău sănătos. Ei, 
ce să-i faci, asta este, nu? Suntem pedepsiţi pentru crimele pe 
care nu le-am comis niciodată, în schimb scăpăm cu faţa curată 
din cine ştie ce mare pungăşie la care am participat din plin. Este 
extrem de important să fim cât se poate de prudenţi. Scandalul 
este tot ce poate fi mai rău. Poţi să minţi cât pofteşti, atâta 
vreme cât mă scuteşti de scandal. În vremurile astea, Biroului îi 
vine foarte greu să-şi găsească locul potrivit. S-au adunat prea 
multe muşte în jurul borcanului cu miere. Mă găseşti întotdeauna 
aici, băiete dragă. Oricând. 

În anticameră, Munslow se plimba de colo-colo. Când m-a 


văzut răsărind din biroul alăturat, s-a apropiat iute de mine. 
Mâinile i se legănau stângace pe lângă trup. Niciuna dintre ele 
nu-mi ţinea paşaportul. 


CAPITOLUL CINCI 


Aveam două ore de omorât înainte de a lua ultimul tren spre 
Castle Cary şi m-am plimbat pe jos. Probabil că am cumpărat de 
undeva un ziar de seară, deşi nu pot să le sufăr. A doua zi 
dimineaţă l-am găsit în buzunarul fulgarinului; era un cocoloş 
sălbatic de rânduri tipărite, dar ilizibile, cu careul de cuvinte 
încrucişate completat cu litere mari, scrise ascuţit, extrem de 
diferite de ale mele. Şi cred că am dat şi vreo câteva pahare de 
whisky peste cap, căci nu-mi amintesc mare lucru despre 
călătorie, cu excepţia imaginii răsfrânte în geamul ferestrei şi 
uneori a chipului lui Larry, al meu sau al Emmei, cu părul ridicat 
pe ceafă şi cu colierul de perle din secolul al optsprezecelea pe 
care i-l dăruisem în ziua în care îşi adusese scaunul de pian la 
Honeybrook. Aveam atâtea în cap, încât îl simţeam perfect gol. 
Larry furase treizeci şi şapte de milioane; CC era unul dintre 
complici; Emma s-a dus după el. Figura principală era chiar Larry, 
cel pe care eu îl învăţasem să fure, să devalizeze birouri, să 
spargă zăvoare, să fotografieze documente, să înveţe pe 
dinafară, să aştepte momentul potrivit şi, dacă e nevoie, să-şi ia 
tălpăşiţa şi să se ascundă. Colonelul Volodia Zorin, una din 
mândriile secţiei engleze a omologilor moscoviți, fusese arestat 
la el acasă. In timp ce traversam pasarela de la Castle Cary, am 
fost surprins de zgomotul unor pantofi pe fierăria victoriană şi mi 
s-a părut că simt un miros de aburi şi de cărbuni aprinşi. Eram 
din nou copil şi-mi târam ghiozdanul greu pe treptele de piatră, 
în drum spre o nouă vacanţă singuratică. 

Superbul şi bătrânul meu Sunbeam era acolo unde-l lăsasem, 
în parcarea gării. Oare îşi vârâseră nasul în el, îl burduşiseră cu 
microfoane şi cu alte dispozitive de urmărire, îl acoperiseră cu 


cea mai nouă vopsea fermecată? Tehnologia modernă mă 
depăşea. Intotdeauna mă depăşise. In timp ce conduceam, două 
faruri care stăteau mereu în plasa mea au început să mă irite, 
fiindcă pe un drum îngust ce se răsucea ca un şarpe, numai un 
nebun sau un beţiv ar fi încercat să facă o depăşire. Am trecut de 
coline şi am traversat satul. In unele nopţi, biserica era inundată 
de lumină. Nu însă şi în noaptea asta. Prin ferestrele caselor se 
zăreau ecrane de televizor pâlpâind ca nişte tăciuni ce stau să se 
stingă. Farurile din spatele meu îşi continuau cursa, fulgerând din 
când în când prin întuneric. Apoi am auzit zgomotul unui claxon. 
Când m-am tras pe dreapta ca să las să treacă maşina, am zărit- 
o pe Celia Hodgson făcându-mi semne vesele cu mâna din Land- 
Roverul ei. l-am răspuns cu aceeaşi veselie. Celia era una din 
cuceririle mele locale din zilele dinaintea Emmei, pe când eram 
doar stăpânul nevăzut de la Honeybrook, precum şi divorţatul cel 
mai bun de-nsurătoare din regiune. Celia trăia în sărăcie pe un 
domeniu întins, aflat lângă Sparkford, îi plăcea să vâneze cu 
ogari şi punea la cale planuri de vacanţă pentru copii. Intr-o 
duminică am invitat-o la prânz şi, spre surpriza mea, ne-am trezit 
în pat cu mult înainte de sfârşitul mesei. După ziua aceea, am 
continuat să prezidez reuniunile comitetului ei şi să stau de vorbă 
cu ea în prăvălia băcanului. Dar n-am mai făcut niciodată 
dragoste, iar ea părea să nu-mi poarte pică din cauza Emmei. 
Uneori mă întrebam chiar dacă-şi mai aminteşte măcar vag de 
episodul cu pricina. 

In faţa mea au apărut stâlpii de piatră ai porţii de la 
Honeybrook. Am încetinit la maximum, am aprins farurile de 
poziţie şi m-am obligat să privesc îndeaproape urmele de 
cauciucuri de pe alee. Primele aparţineau dubiţei poştale a lui 
John Guppy. Toţi ceilalţi şoferi fac la stânga ca să evite cele trei 
gropi adânci din pantă, însă John, în ciuda rugăminţilor mele 
stăruitoare, preferă s-o ia la dreapta pentru că aşa face de 
patruzeci de ani încoace, zdrobind bordura de iarbă şi tescuind 
literalmente bulbii de narcise. 

Alături se desfăşura dunga subţire şi curajoasă lăsată de roţile 
bicicletei lui Ted Lanxon. Ted era grădinarul meu, lăsat moştenire 
de unchiul Bob împreună cu ordine precise să-l păstrez până 
când nu se mai ţine pe picioare, ceea ce Ted refuza cu 
încăpățânare să facă, preferind să ducă mai departe 


nenumăratele erori ale unchiului meu. Apoi, drept în mijlocul 
grămezii, când pe drum, când pe lângă el, răsăreau urmele 
cauciucurilor de la automobilul Subaru în culori de camuflaj al 
surorilor Toller. Surorile erau ajutoarele cu jumătate de normă şi 
pacostea de pe capul lui Ted, dar şi marea lui plăcere. In sfârşit, 
călare peste urma lăsată de Subaru, semnele străine ale unui 
camion greu. Probabil că mi se livrase ceva. Dar ce anume? 
îngrăşămintele pe care le comandasem? Alea sosiseră de vineri. 
Noile sticle? Le primisem luna trecută. 

Pe pietrişul din faţa casei n-am mai văzut însă nimic şi chestia 
a început să mă intrige. De ce nu mai apărea nicio urmă de 
cauciuc pe alee? Oare surorile Toller n-au trecut pe-aici cu 
automobilul lor în drum spre grădină? John Guppy nu şi-a parcat 
aici dubita când mi-a adus scrisorile? Şi ce s-a întâmplat cu 
camionul misterios care a parcurs atâta drum doar ca să facă 
apoi o decolare verticală? 

Am lăsat farurile aprinse, am coborât din maşină şi m-am 
apucat să inspectez aleea, căutând atent urme de paşi sau de 
roţi de maşină. Cineva vânturase bine pietrişul. Cât stătusem în 
tren, spinarea se pornise să mă chinuie. Dar, în clipa în care am 
păşit pe verandă, durerea mă părăsi brusc. Aproape o duzină de 
plicuri, majoritatea de culoare închisă, zăceau pe covoraşul din 
faţa uşii. Nici unul nu era din partea Emmei sau a lui Larry. M-am 
uitat la ştampile. Toate erau din ziua precedentă. Am privit atent 
marginile lipite. Erau mult prea bine sigilate. Când oare or să- 
nveţe ceva cei de la Birou? Am pus plicurile pe măsuţa cu tăblie 
de marmură, am urcat cele şase trepte care mă despărţeau de 
holul cel mare, fără să aprind luminile, şi am rămas nemişcat. 

Cu urechile ciulite. Cu nările la pândă. Şi, în aerul nemişcat, am 
simţit fluturarea miresmei unui trup. Transpiraţie? Deodorant? 
Ulei de păr bărbătesc? Dacă aş fi putut să-mi dau seama despre 
ce era vorba, aş fi recunoscut-o apoi imediat. Am mers mai 
departe spre biroul meu. Pe la jumătatea drumului, mirosul acela 
mi-a izbit din nou nările: acelaşi deodorant, cu un iz vag de fum 
de ţigară stătut. Nu de ţigară fumată în casă - asta ar fi fost 
curată nebunie. Fumată mai degrabă într-un bar sau poate chiar 
în maşină şi nu neapărat de persoana ale cărei haine degajaseră 
miasmele stătute; putea fi fumul unei ţigări străine. 

In dimineaţa aceea pusesem nişte capcane deştepte înainte de 


a pleca la Londra; nu lăsasem fire de păr prin încuietorile uşilor, 
nici bucățele de vată întinse peste balamale, nu făcusem 
fotografii Polaroid. Nu avusesem nevoie de aşa ceva. Eu aveam 
praful. Doamna Benbow este întotdeauna liberă lunea. Prietena 
ei, doamna Cooke, vine numai atunci când vine şi doamna 
Benbow, acesta fiind felul ei personal de a-şi arăta dezaprobarea 
în privinţa Emmei. Prin urmare, de vineri seara până marţi 
dimineaţa nimeni nu şterge praful din casă, cu excepţia mea, 
dacă vreau. Şi, de obicei, vreau. Imi place să fac un pic de menaj, 
iar lunea îmi lustruiesc colecţia de barometre din secolul al 
optsprezecelea, precum şi vreo două-trei desperecheturi care 
primesc mult mai puţin decât partea care li se cuvine din ritualul 
strict practicat de doamna Benbow: scăunelele chinezeşti pentru 
picioare, stil Chippendale, precum şi masa de campanie din 
cabinetul meu de toaletă. 

În dimineaţa asta însă, mă trezisem mai devreme şi, cu 
meşteşugul care se pare că-mi fusese inoculat încă din copilărie, 
am lăsat praful să zacă la locul lui. Un foc de lemne în holul mare 
şi un altul în salon aveau să-mi dea o recoltă splendidă luni 
dimineaţă şi una şi mai şi luni seara. Or, cum am intrat în birou, 
am şi văzut că nu mai era nici urmă de praf pe biroul din lemn de 
nuc. Cât era tăblia lui de-ntinsă, nu vedeai niciun fir de praf. 
Aproape că simţeam în nări mirosul de lustruială a mânerelor 
vechi de alamă. 

Prin urmare, au venit, mi-am zis, fără urmă de emotie în suflet. 
E o certitudine: au venit. Merriman mă convoacă la Londra şi, în 
timp ce eu mă aflu în siguranţă chiar sub ochii lui, el îşi trimite 
dihorii într-un camion de mobilă, într-o dubiţă de intervenţie 
pentru defecţiunile din reţeaua electrică sau în orice alt vehicul 
folosesc în momentul de faţă, ca să-mi intre pe şest în casă şi să 
o scotocească, ştiind că lunea este o zi perfectă pentru aşa ceva. 
Ştiind că Lanxon şi surorile Toller lucrează la cinci sute de metri 
distanţă de casa mare, în grădina împrejmuită de ziduri de 
cărămidă, rupţi de lumea înconjurătoare, în afară de albastrul 
cerului. Şi pentru că tot sunt acolo, Merriman mă mai supune şi 
unei verificări a corespondenţei şi de-acum, fără-ndoială, şi a 
convorbirilor telefonice. 

Am urcat la etaj. Din nou, mirosul acela de fum de ţigară. 
Doamna Benbow nu fumează. Şi nici soţul ei. Eu, nici atât; 


dimpotrivă, nu pot să sufăr nici obiceiul, nici mirosul. Dacă mă- 
ntorc acasă cu hainele îmbâăcsite de fum de ţigară, simt imediat 
nevoia să fac baie, să mă spăl pe cap şi să-mi schimb 
îmbrăcămintea. Când primeam vizitele lui Larry, trebuia să 
deschid larg toate ferestrele dacă îmi permitea starea vremii. 
Dar, odată ajuns pe palier, m-a izbit din nou mirosul stătut de 
fum de ţigară. La fel în cabinetul de toaletă şi în dormitor. Am 
traversat coridorul în aripa de casă care fusese a Emmei: partea 
ei, partea mea, iar între noi galeria, asemenea unei săbii. Sabia 
lui Larry. 

Cu cheia în mână, am rămas în faţa uşii ei, aşa cum făcusem şi 
cu o noapte înainte, neştiind dacă să intru sau nu. Era o uşă din 
stejar întărită cu bolţuri de fier, o uşă de intrare care reuşise, în 
mod misterios, să fie urcată pe scări. Am răsucit cheia în broască 
şi am păşit în încăpere. Pe urmă am încuiat uşa la loc, de frica nu 
ştiu cui. Nu mai călcasem pe teritoriul ăsta din ziua în care 
făcusem ordine după plecarea Emmei. Am tras încet aer în piept. 
O boare de pudră de talc parfumată se combina cu miasma de 
mosc a unei încăperi părăsite. Prin urmare, au trimis o femeie, 
mi-am zis în sinea mea. O femeie care se pudrează. Sau două 
femei. Sau şase. Femei, în orice caz. La insistenţele cine ştie 
cărui personaj îndărătnic din straturile elegante ale Biroului. 
Bărbaţii căsătoriţi nu pot fi lăsaţi să scotocească prin hainele 
femeilor tinere. Stăteam nemişcat în mijlocul dormitorului 
Emmei. În stânga era baia. În faţă, studioul. Pe măsuţa de noapte 
de la capul patului nu se zărea nici urmă de praf. Am ridicat 
perna. Sub ea stătea cuminte splendida cămaşă de noapte din 
mătase de la „White House”, de pe Bond Street, pe care i-o 
pusesem sub pomul de Crăciun, dar pe care n-o îmbrăcase 
niciodată. În ziua în care mă părăsise Emma, am găsit cămaşa 
înfăşurată în hârtia de mătase de la magazin, vârâtă în fundul 
unui sertar al comodei. Atunci, rolul meu de agent operativ m-a 
obligat să desfac pachetul şi să aşez bucata de mătase sub 
pernă, pentru derutarea adversarului. Domnișoara Emma a 
plecat în nord ca să-şi asculte muzica în concert, doamnă 
Benbow... Domnişoara Emma se-ntoarce peste câteva zile, 
doamnă Benbow... Mama domnişoarei Emma este îngrozitor de 
bolnavă, doamnă Benbow... Domnişoara Emma a dat de dracu’, 
doamnă Benbow... 


Am deschis uşa şifonierului. Toate hainele pe care i le 
cumpărasem de-a lungul timpului stăteau cuminţi pe umeraşe, 
exact aşa cum le găsisem în ziua dispariţiei stăpânei lor: rochii 
lungi din jerseu sau de mătase, costume de comandă, o capă de 
hermină pe care refuzase s-o probeze, pantofi de la mari case de 
modă, curele şi poşete de la altele şi mai mari. In timp ce le 
priveam, m-am întrebat cine eram atunci când le-am cumpărat şi 
ce femeie avusesem impresia că îmbrac. 

A fost doar un vis, mi-am zis. Totuşi, de ce să fie nevoit un 
bărbat să viseze la cine a fost Emma pentru realitatea lui? Îi 
auzeam vocea în întuneric: Nu sunt o persoană rea, Tim. N-am 
nevoie să mă schimb şi să mă deghizez tot timpul. Mă simt foarte 
bine aşa cum sunt. Pe cuvânt. Pe urmă în urechi mi-a răsunat 
glasul lui Larry, care mă lua peste picior. Timbo, tu nu iubeşti 
oamenii. Tu îi inventezi. Asta-i treaba lui Dumnezeu, nu a ta. Şi 
din nou Emma: Nu eu am nevoie de o schimbare, ci tu, Tim. Din 
clipa în care Larry a intrat în grădină, ai început să te porti ca un 
om hăituit. Şi iar Larry: Tu mi-ai furat viața, eu ti-am furat femeia. 

Am închis şifonierul, am aprins toate luminile din încăpere şi 
am reuşit să arunc în jur o privire rapidă, de om pregătit să 
treacă la acţiune, în cazul observării unui element ciudat. Dar 
ochii mei nu au depistat nimic care să trebuiască să fie evitat. 
Camera era exact aşa cum o lăsasem când refăcusem decorul 
după plecarea Emmei. Birouaşul stil „Queen Anne”, pe care i-l 
făcusem cadou de ziua ei de naştere, era, mulţumită eforturilor 
mele susţinute, un model de ordine. Sertarele, perfect aranjate, 
erau pline cu rechizite noi. Ziarele şi sursele stăteau cuminţi pe 
grătarul, acum strălucitor de lustruit, al căminului. Emmei îi 
plăcea focul la nebunie. Asemenea unei pisici enorme, se 
întindea în faţa flăcărilor, culcată pe-o parte, cu un şold ridicat şi 
cu un braţ adus leneş sub cap. 

Aceste investigaţii m-au ajutat să alung o clipă din mine 
povara care mă apăsa. Dacă toţi spărgătorii din echipă se 
îmbulziseră aici înarmaţi cu camere de filmat, mănuşi de plastic 
şi cagule pe faţă, ce altceva ar fi putut să vadă în afară de ceea 
ce le era destinat? femeia lui Cranmer n-are niciun fel de 
importanță operativă. Cântă la pian, poartă rochii lungi de 
mătase şi scrie despre chestii rurale la un birou pentru doamne. 

Nu ştiau însă absolut nimic despre dosarele ei cu 


corespondenţă, despre hotărârea nepotolită de a vindeca lumea- 
ntreagă de toate bolile care o macină, despre ţăcănitul maşinii 
de scris electrice la orice oră din zi şi din noapte. 

* 

Deodată, mi s-a făcut o foame de lup. Aşa că am dat iama prin 
frigider, în stilul lui Larry, şi am ras fazanul rămas de la o cină 
plicticoasă pe care o oferisem unor notabilităţi din sat. Ar mai fi 
fost şi sticla de Pauillac, pe jumătate plină, care aştepta să fie 
terminată, dar aveam treabă. Mi-am impus să dau drumul la 
televizor ca să urmăresc ştirile care însă n-au cuprins nici măcar 
un participiu sau un infinitiv despre un profesor dispărut sau 
despre o compozitoare fugită de la domiciliu. La miezul nopţii, 
am urcat iar la etaj, am aprins lumina în cabinetul meu de toaletă 
şi, după ce am tras draperiile la ferestre, m-am îmbrăcat cu un 
pulover închis la culoare, cu pantaloni gri de flanelă şi cu 
espadrile negre. Pe urmă am aprins lumina în baie, ca să poată fi 
văzută de afară, şi am lăsat-o aşa vreo zece minute. După ce am 
repetat procedeul şi în dormitor, am coborât fără zgomot la 
parter şi, pe întuneric, mi-am pus o şapcă de fermier pe cap şi 
mi-am înfăşurat o eşarfă neagră în jurul feţei; apoi am coborât în 
vârful picioarelor scara de serviciu până la bucătărie unde, la 
lumina unei lămpi de veghe, am luat din cămară o cheie antică, 
de zece ţoii, pe care mi-am vârât-o în buzunarul pantalonilor. 

Am deschis uşa din spate, am ieşit din casă, am închis uşa în 
urma mea şi am rămas nemişcat în frigul nopţii, aşteptând ca 
ochii să mi se înveţe cu întunericul. La început, mi s-a părut că 
aşa ceva nu se va întâmpla niciodată, căci era un întuneric de 
smoală, fără nicio stea pe cer. Frigul mi se înfăşurase ca o mantie 
de gheaţă pe trupul scuturat de fiori. Auzul mi-a fost înţepat de 
tipetele păsărilor şi de gemetele unui mic animal. 

Treptat, am reuşit să zăresc cărarea pietruită. Patru şiruri de 
trepte tăiate în gresie coborau peste terase spre pârâul care 
dăduse numele casei. Dincolo de podeţul care traversa pârâul, se 
ridica o poartă din bârne ce dădea spre un dâmb fără copaci 
unde, puţin câte puţin, am reuşit să disting silueta familiară a 
unei biserici mici şi robuste, atât de solid desenată pe cerul 
întunecat, încât părea gravată pe întunericul nopţii. 

Am reuşit să mă furişez spre pârâu. Voiam să merg la biserică. 
Dar nu ca să mă rog. 


* 


Nu sunt un credincios, deşi cred că societății îi merge mai bine 
împreună cu Dumnezeu decât fără El. Eu nu-L resping, aşa cum 
face Larry, pentru ca să dau fuga după El şi să-L rog să mă ierte. 
Dar nici nu-L accept. 

Dacă undeva, în adâncul meu, cred într-un sens principal al 
existenţei, un fel de Urgeist, cum i-ar spune Larry, drumul meu 
este mai degrabă unul estetic - frumuseţea autumnală din 
Mendips, să zicem, sau Emma cântând din Liszt numai pentru 
mine - decât asemănător cărării ce duce spre rugăciune. 

Cu toate acestea, destinul hotărâse să devin un păstrător al 
credinţei deoarece, atunci când am moştenit de la 
binecuvântatul meu unchi Bob domeniul Honeybrook şi am 
hotărât să-l desemnez drept casa de odihnă a Războinicului 
Rece, m-am pricopsit şi cu titlul de „squire” şi cu dreptul de 
reprezentare în beneficiul Bisericii St. James the Less, o catedrală 
în miniatură din perioada goticului timpuriu, iţită la marginea de 
răsărit a domeniului, prevăzută cu un portic, cu un acoperiş ca de 
căruţă, o clopotniţă hexagonală în miniatură şi o pereche 
superbă de corbi uriaşi. Dar poziţia ei izolată şi declinul simțului 
religios făcuseră ca biserica să nu mai fie folosită. 

Proaspăt descins de la Londra şi plin de entuziasm faţă de 
noua mea viaţă bucolică, am hotărât, cu asentimentul total al 
autorităţilor diocezei, să-mi readuc la viaţă biserica, sub formă de 
lăcaş activ de închinăciune, fără să-mi dau seama, ca şi episcopul 
de altfel, că prin asta aveam să pun în pericol deja micşorată 
congregaţie a bisericii parohiale, aflată la o milă distanţă. Am 
reparat pe cheltuiala mea acoperişul şi am salvat de la distrugere 
lemnăria frumuseţei aceleia de portic. incurajat personal de soţia 
episcopului, am dat la reparat acoperământul altarului, am 
organizat un serviciu de curăţenie prin rotaţie, alcătuit din suflete 
binevoitoare, şi, când totul a fost gata, am obţinut serviciile unui 
preot palid din Wells, care, pentru o răsplată neoficială, oferea 
pâinea şi vinul cuminecăturii unei adunături de fermieri şi 
excursionişti şi nouă, retraşii din activitate, care făceam tot 
posibilul să avem o înfăţişare cât mai pioasă. 

Numai că, după o lună de zile, şi dioceza şi eu am fost nevoiţi 
să recunoaştem că eforturile mele se duseseră într-o direcţie 
greşită. Mai întâi, sufletele binevoitoare şi-au pierdut din 


bunăvoință, după cât se pare, din pricina Emmei. Nu erau deloc 
încântați, ziceau ei, să vină cu mături, găleți şi cârpe doar ca să 
dea de ea cocoţată pe scaunul orgii, cântând din Peter Maxwell 
Davies pentru o congregaţie cu un singur membru. Mesajul lor, 
lipsit de orice menajamente, era că, dacă londonezul iubitor de 
tinereţe şi târfuliţa lui voiau să folosească biserica drept sală 
particulară de concerte, atunci n-aveau decât să facă singuri 
curăţenie. Pe urmă şi-a făcut apariţia un tip absolut antipatic, 
îmbrăcat cu un blazer şi încălţat cu nişte cizme din piele de 
capră, asemenea celor ale lui Larry; omul pretindea că vorbeşte 
în numele nu ştiu cărui comitet ecleziastic şi s-a pornit să ceară 
tot felul de informaţii din partea mea; de exemplu, numărul 
membrilor congregaţiei noastre, sumele de bani strânse în 
momentul colectelor şi destinaţia lor, numele predicatorilor care 
ne vizitaseră, într-o altă viaţă, acreditările lui mi-ar fi trezit 
bănuielile, pentru că m-a întrebat şi dacă sunt francmason, dar în 
momentul în care tipul a dispărut din sat, eu luasem deja 
hotărârea că zilele mele ca salvator al Bisericii St. James the Less 
se sfârşiseră. Plin de bucurie, episcopul a fost de acord cu 
hotărârea mea. 

Nu mi-am abandonat însă datoria. Undeva în mine trăieşte un 
majordom  înnăscut şi, aproape imediat, am descoperit 
satisfacţiile liniştitoare oferite de spălatul dalelor podelei, ştersul 
prafului de pe strane şi lustruitul candelabrelor de alamă, în 
liniştea bisericii mele personale, veche de şapte sute de ani. lar 
acum aveam şi alte motive ca să insist; pe lângă consolarea 
spirituală, St. James îmi mai furniza şi cel mai bun loc conspirativ 
pe care puteam spera să-l găsesc. Şi nu mă refer la capela Sfintei 
Fecioare, cu lambriurile ei roase de cari, în spatele cărora ai fi 
putut ascunde o arhivă întreagă, fără să dai de bănuit; şi nici la 
cripta spațioasă, unde pietrele fărâmicioase de pe mormintele 
unor stareţi-fermieri oferă un număr nesfârşit de cutii pentru 
scrisorile  neînmânate destinatarului. Mă refer la turnul 
clopotniţei; o văgăună hexagonală, fără ferestre şi ascunsă, la 
care se ajungea printr-un dulap pentru odăjdii din sacristie şi mai 
departe pe o scară îngustă şi răsucită ca un melc, până la oa 
doua uşă pe care sunt absolut convins că nu intrase nimeni de 
secole, până în ziua în care eu însumi am nimerit acolo din 
întâmplare, nedumerit foarte tare de discrepanţa existentă între 


dimensiunile interne şi externe ale turnului. 

Am spus că nu existau ferestre, dar geniul care proiectase 
camera asta secretă - drept refugiu sau loc de desfrâu - avusese 
totuşi ingeniozitatea să asigure câte o fantă îngustă în zid, acolo 
unde grinzile principale susţin copertina de lemn care îmbracă 
turnul pe-afară. În consecinţă, dacă stau în picioare şi dacă mă 
mut de la o fantă la alta, am la dispoziţie o perspectivă perfectă 
a inamicului. 

În privinţa luminii, repetasem testul de nenumărate ori. Cum 
echipasem clădirea cu un sistem de iluminat electric, fusesem 
nevoit să fac la nesfârşit turul bisericii, când mai de-aproape, 
când mai de departe. Abia atunci când m-am lipit de zidul 
turnului şi mi-am lungit gâtul în sus, am observat strălucirea 
palidă, reflectată pe dinăuntrul copertinei de lemn. 

Am descris cu atâtea amănunte văgăuna asta din cauza 
importanţei ei pentru viaţa mea interioară. Cine n-a trăit o viaţă 
plină de secrete nu poate să-i aprecieze puterea de atracţie. Cel 
care a renunţat la o lume secretă sau a fost alungat dintr-o astfel 
de lume nu-şi mai revine după pierderea suferită. Dorul după 
viaţa interioară, fie ea religioasă sau clandestină, devine uneori 
de neîndurat. În fiecare clipă, omul va visa la liniştea secretă ce îl 
cheamă în îmbrăţişarea ei. 

Este ceea ce mi se-ntâmpla şi mie, ori de câte ori intram acolo 
ca să-mi admir mica mea comoară tainică de amintiri: jurnalele 
pe care n-ar fi trebuit să le păstrez, hârtii vechi despre diverse 
întâlniri mai mult sau mai puţin întâmplătoare, jurnale operative 
nedescifrate, notițe  mâzgălite în graba impusă de 
conspirativitate, benzi post-operaţionale necenzurate şi, ici-colo, 
dosare întregi care ar fi trebuit distruse, conform ordinului venit 
de la Ultimul Etaj, şi a căror distrugere fusese, confirmată - doar 
pentru a le putea face să dispară în arhiva mea personală, în 
parte pentru luminarea posterităţii, în parte pentru a contribui la 
asigurarea mea împotriva zilelor reci şi ploioase de a căror sosire 
mă temusem mereu şi care, acum, tăbărâseră pe mine, când o 
interpretare eronată din partea patronilor mei sau vreo acţiune 
prostească din partea mea ar fi putut arunca o lumină deformată 
asupra a tot ceea ce altădată spusesem sau făcusem cu toată 
onoarea. 

În sfârşit, mai aveam acolo şi trusa personală de evadare 


pentru momentul în care nimic, nici măcar dosarul, nu m-ar mai 
fi putut salva: identitatea mea de rezervă pe numele Bairstow, 
adică paşaportul, cartea de credit şi permisul de conducere, 
toate obţinute cât se poate de corect pentru o acţiune avortată, 
dar pe care le păstrasem ca să fie testate şi retestate până când 
am fost sigur că intendentul Biroului nu mai era la curent cu 
existenţa lor. Şi nici cu faptul că erau bune de folosit, înţelegeţi 
ce vreau să spun. Aici vorbim de funcţionarea Biroului pe 
pământul patriei, nu de un falsificator şarlatan care nu-şi asumă 
mai multe riscuri deodată. Fiecare document era introdus pe 
calculatoare adecvate şi asigurat împotriva unei eventuale 
anchete externe, în aşa fel încât, dacă un tip era dotat cu 
meşteşug (şi eu eram), şi mai avea şi ceva bani personali (iar eu 
aveam), ei bine, tipul cu pricina putea să se lanseze într-o nouă 
viaţă, mult mai sigură decât cea dusă până atunci. 
x 

Un val sinuos de ceaţă îngheţată m-a prins brusc în fâşiile sale 
în momentul în care traversam podeţul peste pârâu. Odată ajuns 
la poartă, am apăsat pe zăvor, am trecut dincolo şi am împins 
poarta înapoi cât am putut de repede, producând un scârţâit 
ascuţit şi indignat, care s-a alăturat, pentru scurtă vreme, 
zgomotelor nopţii. M-am furişat apoi pe potecă, prin bătrânul 
cimitir devenit ultimul loc de odihnă al unchiului Bob, până la 
portic, unde am început să caut pe bâjbâite cheia de la intrare. În 
întunericul care mă învăluia, am vârât cheia în broască, am 
răsucit-o scurt, am împins uşa cu umărul şi am păşit înăuntru. 

Aerul din biserică nu seamănă cu nimic din lumea asta. Este 
aerul pe care-l respiră morţii, umed, vechi şi înspăimântător. 
Ecoul există chiar şi atunci când înăuntru nu se-aude niciun 
zgomot. Intuind drumul spre sacristie cât mai iute cu putinţă, am 
localizat dulapul pentru odăjdii, l-am deschis şi, cu palmele lipite 
de pietrele bătrâne, m-am furişat în sus pe scara în spirală până 
în sanctuarul meu şi am aprins lumina. 

Acum eram în siguranţă. În sfârşit, puteam să mă gândesc la 
inimaginabil. O întreagă viaţă interioară pe care nu îndrăznisem 
s-o iau în seamă, darămite s-o mai explorez, mai înainte de a mă 
afla în siguranţă, protejat de zidurile văgăunei mele, se 
deschidea din nou analizei. 

Domnule Timothy d'Abell Cranmer, ce ai de spus? În noaptea 


de optsprezece septembrie, în locul numit Lacul Priddy din 
Comitatul Somerset, l-ai omorât sau nu, prin bătaie şi înec, pe 
numitul Lawrence Pettifer, fost agent secret şi prieten al 
dumitale? 

* 

Ne luptăm unul cu celălalt cum numai fraţii sunt în stare s-o 
facă. Tot răsfăţul şi toată blândeţea pe care i le arătasem, toate 
insultele nepăsătoare pe care le înghiţisem fără să crâcnesc - 
începând cu mârâielile lui insinuante despre Diana, prima mea 
soţie, şi continuând timp de douăzeci de ani cu zeflemeli 
interminabile la adresa inadecvării mele emoţionale, a ceea ce el 
numeşte zâmbetul meu de doi bani, a bunelor mele maniere care 
îndatorează orice inimă, şi culminând cu furtul desfrânat şi 
absurd al Emmei - toată îngăduinţa mea aducătoare de 
nenorociri s-a transformat într-o revoltă turbată şi fără margini. 

Îl copleşesc cu lovituri şi probabil că şi el îmi înapoiază cât 
poate, dar nu simt nimic. Orice lovitură pe care o primesc nu este 
decât un obstacol nesemnificativ în drumul spre el, căci am de 
gând să-l omor. Intenţia cu care venisem aici este pe cale să se 
transforme în realitate. Il pocnesc aşa cum o făceam când eram 
puşti, lovituri sălbatice şi rudimentare, adică tot ce fuseserăm 
învăţaţi să nu facem în timpul unei lupte. L-aş fi sfâşiat cu dinţii 
dacă degetele mi s-ar fi dovedit incapabile să ducă treaba la bun 
sfârşit. Foarte bine! îi strig, ai zis că la mine spionajul este o 
boală psihică, acum ai ocazia să vezi cum se manifestă boala 
asta! Şi, printre gemete şi icnete, fără să sper că voi primi vreun 
răspuns, îi urlu toate întrebările care-mi ard sufletul din clipa în 
care Emma mă părăsise: Ce-ai făcut cu ea? Ce minciuni i-ai spus 
despre noi? - înțelegând prin asta ce adevăruri îi povestise - Ce i- 
ai promis tu şi eu nu pot să-i ofer? 

E lună plină. Biciuită de vânturile din Mendips, iarba de sub 
picioarele noastre a crescut în smocuri mari. Vin mereu peste el 
şi îi car pumni cu nemiluita, iar apoi, deodată, genunchii mi se 
izbesc de nişte muşuroaie. Probabil că mă prăbuşesc, pentru că 
luna se leagănă deasupra mea, iar ochii îmi rămân lipiţi de un cer 
vertical, cu margini crestate ca o mină deschisă. Dar nu încetez 
să-l lovesc cu mâinile înmănuşate, urlând mai departe alte şi alte 
întrebări, ca cel mai afurisit anchetator din lume. Are faţa umedă 
şi fierbinte şi cred că sângerează puternic, deşi, în lumina 


înşelătoare a lunii, nu poţi să ai încredere în nimic: o peliculă de 
sudoare şi de noroi poate să arate asemenea unui chip nimicit de 
pumni. Prin urmare, nu mă încred în nimic şi continuu să-l lovesc 
şi să-i strig: Unde e? Dă-mi-o înapoi! Las-o în pace! Suspinele de 
autocompătimire au luat locul ironiei. 

În cele din urmă, îl înving pe Larry - adevărata versiune a 
propriei mele persoane, cum îmi spune el, Timbo cel Liber, cel a 
cărui viaţă n-am îndrăznit niciodată s-o conduc până în momentul 
în care am reuşit să fac lucrul ăsta prin intermediul celuilalt. 
Atunci, mori], îi strig eu şi-l lovesc din nou, de data asta cu cotul, 
pentru că am obosit şi mi-am amintit câteva trucuri. Intr-o clipă, 
am să-i trântesc un pumn grozav în trahee, ori am să-i vâr ochii 
libidinoşi înapoi în orbite, cu vârful degetelor mele înmănuşate. 
Mori şi-atunci nu va mai exista decât unul singur dintre noi care 
să-mi trăiască viața. Pentru că altfel, Larry, bătrâne, o singură 
viață trăită de amândoi e de fapt o aglomeratie îngrozitoare. 

Înţelegeţi că am avut o conversaţie foarte lungă; toată 
vorbăria despre a încălca omertă şi despre care a cui viaţă este, 
despre cine a cui iubită este, unde se ascunde ea şi de ce. O 
conversaţie care a ajuns departe în trecutul nostru întunecat. 
Oricum însă, vorba e doar vorbă, iar eu am venit aici ca să-l ucid. 
La brâu, am un „38” cu care am de gând să-l împuşc. E un 
revolver fără proprietar, fără număr, fără vânzător. Nici poliţia 
britanică şi nici Biroul nu au auzit vreodată de el. Am ajuns aici 
cu o maşină care n-are nimic de-a face cu mine, îmbrăcat în 
haine pe care n-am să le mai port niciodată. De-acum, în mintea 
mea este foarte clar că de ani de zile plănuiesc moartea lui Larry, 
fără să-mi dau seama de asta, poate chiar din ziua în care ne-am 
îmbrăţişat în Piaţa San Marco. Poate chiar de pe vremea când 
eram la Oxford şi când îi plăcea atât de mult să mă umilească-n 
public: Timbo, care abia aşteaptă să ajungă între două vârste; 
Timbo, fecioara colegiului, parvenitul nostru burghez, episcopul 
nostru copil; poate chiar de la Winchester unde, în ciuda atenţiei 
şi grijii pe care le investisem în el, nu arătase niciodată veneraţia 
cuvenită statutului meu superior. 

Şi eu fusesem îndemânatic. Totul sub acoperire, ca altădată. 
Nu era vorba de un prânz de duminică pregătit de Timbo, nici de 
amabilitatea lui Larry în privinţa conversaţiei şi nici de plimbările 
romantice în compania Emmei. L-am invitat la o întâlnire 


clandestină aici, pe Mendip Hills, pe platoul ăsta sub clar de lună, 
care-ţi dă impresia că te afli mai aproape de cer decât de 
pământ, unde copacii aruncă umbre de oameni morţi pe cărarea 
albită de lună şi unde nu rişti să dai de vreo maşină. l-am vorbit 
de un context operativ urgent, dar nedefinit, ca să-i domolesc 
bănuielile. lar Larry apăruse mai devreme pentru că, în ciuda 
atitudinii sale de nomad, după douăzeci de ani de manipulare 
răbdătoare din partea mea, este un agent operativ din creştet 
până-n tălpi. 

Şi eu? Strig oare? Nu, nu cred. „Larry, de fapt e vorba despre 
Emma”, îi explic drept introducere în timp ce stăm unul în faţa 
celuilalt, scăldaţi în lumina lunii. Şi probabil că-i ofer zâmbetul 
meu de doi bani. Timbo cel Liber continuă să-şi aştepte 
eliberarea. „E vorba de relaţia noastră.” 

Relaţia noastră? Adică a cui? Cea dintre mine şi Emma? Dintre 
mine şi Larry? Dintre mine şi e? Tu m-ai împins în brațele lui, îmi 
spusese Emma printre lacrimi. M-ai; trimis spre el fără ca măcar 
să-ți dai seama. 

El îmi vede faţa cu trăsăturile deformate de lumina lunii, sunt 
sigur de asta, dar suficient de sălbatice ca să trezească-n el un 
sentiment de alarmă. Şi, în loc să se sperie, dă la iveală o replică 
atât de insolentă, atât de perfect îmbinată cu tot ceea ce 
învăţasem să urăsc în el în cei treizeci de ani de când ne 
cunoaştem, încât, fără să-şi dea seama, îşi semnează 
condamnarea la moarte. E o replică pe care o aud şi azi în urechi. 
Se roteşte în întunericul din faţa mea, asemenea unui felinar la 
care trebuie să ajung şi să-l sting. Chiar şi ziua în amiaza mare 
îmi zumzăie cu neruşinare în creier. 

Care dracu’ e de fapt problema ta, Timbo? Tu mi-ai furat viaţa. 
Eu ţi-am furat femeia. E cât se poate de simplu. 

Imi dau seama că e băut. Vântul îmi aduce în nări mirosul de 
Scotch şi parfumul toamnei. Aud foarte clar semitonul arogant 
care-i apare în voce ori de câte ori e pe cale să dea drumul unuia 
din monologurile lui perfect construite, împănate cu propoziţii 
subordonate şi relative, despărțite practic doar de punct şi de 
virgulă. Faptul că n-are mintea trează mă umple de indignare. 
Pentru că îl vreau treaz şi responsabil. 

— Idiotule, e o femeie în toată puterea cuvântului! îmi strigă 
el, sufocându-se de furie. Nu o jucărie pentru patul unui întârziat 


psihic! 

Scot înnebunit pistolul de la centură, aşa cum fuseserăm 
învăţaţi amândoi, şi, de la nici treizeci de centimetri, îi ţintesc 
şaua nasului. 

— Ai mai văzut vreodată aşa ceva, Larry? 

Arma îndreptată spre el nu reuşeşte să-l facă să pară stupid. 
Dimpotrivă, o fixează printre gene, apoi mă priveşte ridicând din 
sprâncene şi zâmbeşte plin de admiraţie. 

— A, văd că ţi-ai făcut rost de unul cu adevărat mare, spune el. 

Cuvintele lui mă fac să-mi pierd controlul şi, ţinând pistolul cu 
amândouă mâinile, îl pocnesc peste obraz. 

Sau aşa cred. 

Şi poate că ăla a fost momentul în care l-am omorât. 

Sau poate că-mi amintesc aparenţa şi nu realitatea. 

Poate că restul loviturilor mele, dacă le-am dat vreodată, au 
căzut pe un muribund sau pe un cadavru. Nici în vis, nici când 
sunt treaz, nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat. Zilele şi nopţile care au 
urmat nu mi-au adus nicio lumină, doar variaţiuni cumplite ale 
aceleaşi scene. Îl târăsc pe Larry spre baltă, apoi îi fac vânt în 
apă, iar el se scufundă cu un plescăit uşor, cu zgomotul acela 
discret al apei care-l soarbe în adânc. In timp ce joc mai departe 
în acest act final, nu sunt capabil să spun dacă în sufletul meu 
domneşte panica sau remuşcarea. Sau poate că este doar 
instinctul de conservare, pentru că şi atunci când îl târăsc de 
picioare peste smocurile de iarbă - în timp ce privesc cum capul 
albit de lumina lunii rânjeşte spre mine, pentru ca apoi să dispară 
din vedere - mă întreb cu toată seriozitatea dacă să-i trag un 
glonţ în tâmplă sau să-l duc în cea mai mare viteză la Spitalul din 
Bristol. 

Numai că nu fac nimic din toate astea. Nici în imaginaţie, nici 
în realitate. Larry alunecă în apă cu capul înainte, iar prietenul lui 
cel mai bun se întoarce singur acasă, oprindu-se pe drum doar ca 
să schimbe maşinile şi hainele. Sunt oare plin de voie bună? Sunt 
oare cuprins de disperare? Şi una şi alta; pentru o clipă amo 
inimă uşoară cum nu mi se mai întâmplase de ani de zile, pentru 
ca imediat după aceea să fiu plin de remuşcările clasice ale 
asasinului. 

Dar oare l-am omorât? 

N-am tras niciun glonţ. Nu lipseşte niciunul din revolver. 


Pe capătul ţevii nu e nicio urmă de sânge. 

Respiră. Am văzut bule de aer la suprafaţa apei. lar morţii, 
dacă nu sunt Larry şi beţi pe deasupra, nu respiră, chiar dacă 
rânjesc. 

Dacă m-am omorât pe mine însumi? 

Undeva, într-un colţ îndepărtat al minţii mele, îmi spun că 
Larry e umbra mea şi trec cu detaşarea inconştientă a visului 
printre stâlpii de la intrarea domeniului Honeybrook. Singurul 
mod de a-l prinde este să cazi împreună cu el. Pe urmă îmi 
amintesc de un citat dintr-una din icoanele sale literare, un citat 
pe care mi-l spusese demult: „A ucide fără a fi ucis este doar o 
iluzie.” 

Înapoi la adăpost, în biroul meu, cu mâinile în sfârşit 
tremurânde. Îmi umplu un pahar mare cu whisky şi-l dau pe gât; 
pe urmă îmi torn încă unul şi-ncă unul. N-am mai băut în halul 
ăsta dintr-o noapte la Oxford, când Larry şi cu mine ne-am otrăvit 
unul pe altul, mai-mai să dăm ortul popii, întrecându-ne care era 
în stare să bea mai mult. E lumina asta neagră, îmi zic, în timp ce 
mătur dintr-o singură mişcare sticla din faţa mea şi, încăpățânat 
de treaz, mă apuc de a doua; lumina neagră care îi ispiteşte pe 
oamenii normali să traverseze mlaştina cu un pistol la centură ca 
să-şi omoare cei mai buni prieteni; lumina neagră care, începând 
cu noaptea asta, va străluci în capul meu, învăluind tot ce s-a 
întâmplat sau nu la Lacul Priddy. 

* 

M-am trezit. Eram aşezat cu capul în mâini la masa din 
văgăuna mea de preot, înconjurat de teancuri de dosare şi de 
amintiri. 

Să fie Larry şi hoţ şi răposata mea Nemesis? m-am întrebat. Un 
delapidator, un conspirator, un iubitor de valori ascunse şi de 
femei frumoase? 

Tot ce ştiam despre mine însumi şi despre Larry se revolta 
împotriva ideii. N-avea chemare pentru bani. de câte ori a trebuit 
să strig propoziţia asta în aerul pustiu mai înainte ca cineva să 
mă creadă? Lăcomia te prosteşte. 

Niciodată, dar absolut niciodată în întreaga sa carieră de agent 
secret, indiferent de pasul spre care l-am împins, nu m-a 
întrebat: cât o să mă plăteşti? 

Niciodată nu a cerut nimic în plus, nu s-a plâns de felul nostru 


atât de meschin de a avea grijă de cheltuielile lui, nu a ameninţat 
că lasă baltă totul dacă nu i se promite mai mult. 

Niciodată de-a lungul anilor nu a ridicat obiecţii atunci când 
regulamentul Biroului îl obliga să-mi înmâneze valiza cu zeci de 
mii de lire pe care o primea în fiecare lună de la ofiţerul sovietic 
de legătură ca să-şi plătească agenţii din reţea. 

Şi acum, să se fi transformat brusc într-un hoţ? Complicele şi 
cărăuşul lui Ceceev? Treizeci şi şapte de milioane de lire puse 
deoparte în bănci străine de Larry? Şi de Ceceev? In înţelegere cu 
Zorin? Toţi trei să nu fie nimic altceva decât nişte escroci 
ordinari? 

* 

— Hei, Timbo! 

S-a înserat şi suntem în Twickenham, un loc pe care l-am ales 
tocmai pentru că niciunul din noi nu domiciliază aici. Stăm 
amândoi la barul unei cârciumi numite „Stratul de Varză”, sau 
poate „Luna sub Apă”. Larry îşi alege cârciumile strict în funcție 
de nume. 

— Hei, Timbo. Ştii ce mi-a povestit CC? Că tipii ăia fură. Goretii 
fură. Furtul e o ocupație onorabilă atâta timp cât furi de la cazaci. 
lţi iei puşca, împuşti un cazac, îi şterpeleşti calul şi acasă eşti 
primit ca un erou. Pe vremuri, aduceau cu ei şi capul victimelor, 
ca să aibă copiii cu ce să se joace. Noroc. 

— Noroc, răspund eu, oţelindu-mă împotriva farmecului unui 
Larry aflat într-o formă de zile mari. 

— Nici măcar nu există legi împotriva asasinatelor. Dacă eşti 
prins într-o vendetă sângeroasă, noblețea te obligă să-i dobori pe 
toţi cei care vin în bătaia puştii. lar inguşilor le place să înceapă 
Ramadanul mai devreme decât e trecut în calendar, ca să le 
scoată ochii vecinilor, demonstrând cât sunt de pioşi. 

— Şi ce ai de gând să faci? îl întreb tolerant. Să furi, să omori 
sau să te rogi pentru ei? : 

Larry izbucneşte în râs fără să-mi răspundă. In locul 
răspunsului, mi se serveşte un discurs despre sufism? aşa cum 
este el practicat de goreti, precum şi despre puternica influenţă 
exercitată de diverse comunităţi secrete pentru păstrarea unităţii 
etnice; trebuie să mi se amintească faptul că Munţii Caucaz 
reprezintă creuzetul pământului, marea barieră care ne desparte 


3 Sufism - mistică panteistă mahomedană (n.tr.). 


de Asia, ultima redută de mici naţiuni şi individualităţi etnice. 
Patruzeci de limbi vorbite pe un teritoriu de mărimea Scoției, 
Timbo! Trebuie neapărat mă mi se spună să recitesc Lermontov 
şi „Cazacii” lui Tolstoi şi să-l alung pe Alexandre Dumas pentru că 
e doar un cârpaci romantic. 

Şi, la un anumit nivel, dacă Larry e fericit, atunci sunt şi eu 
pentru el. Înainte de sosirea lui CC la Londra, n-aş fi dat nicio 
ceapă degerată pe viitorul acţiunii noastre. Dar în loc de asta, 
înnoirea ne bucură pe toţi trei. Că veni vorba, undeva, ascuns de 
ochii celorlalţi, se afla şeful lui CC, venerabilul Volodia Zorin. 
Numai că, la un alt nivel, n-am încredere în legătura dintre Larry 
şi CC, aşa cum n-am avut nici în cele pe care le-a avut cu 
precedenţii săi supraveghetori sovietici. 

De ce? 

Pentru că CC îl atinge pe Larry acolo unde predecesorii săi n- 
au ştiut s-o facă. ŞI nici eu, de altfel. 

* 


Larry mânuiește mult prea bine cuvintele, citesc o notiță 
iritată, scrisă chiar de mâna mea. Sunt convins că el şi CC pun 
ceva la cale... Da, dar ce? am întrebat cu nerăbdare. Să-i 
jefuiască pe fermieri doar aşa, de amorul artei? Era prea absurd. 
Sub influenţa unui om mai tare decât el, Larry era capabil de 
multe lucruri. Dar chiar să ajungă să falsifice chitanţe, să 
deschidă conturi în bănci în străinătate? Să fie părtaş la o fraudă 
sofisticată şi confirmată în valoare de treizeci şi şapte de 
milioane de lire? Pentru mine, acest Larry este o persoană 
absolut necunoscută. Dar, în fond, pe care Larry l-am cunoscut? 

* 


CC PERSONAL, citesc eu majusculele severe caracteristice, 
desenate pe un dosar albastru, în care se află documentele mele 
despre Ceceev, începând cu ziua sosirii sale la Londra şi 
terminând cu ultima călătorie oficială înregistrată şi făcută de 
Larry în Rusia. 

— Timbo, CC e o vedetă... jumate nobil, jumate sălbatic, 
absolut mensch şi al dracului de amuzant, îşi prezintă Larry 
discursul. Este obişnuit să urască tot ce este rusesc din cauza 
felului în care s-a purtat Stalin cu poporul din care se trage, dar 
când a venit Hruşciov la putere a devenit şi el omul celei de-a 20- 
a Conferinţe a Partidului. Asta-i refrenul lui atunci când e beat. 


Cred în cea de-a 20-a Conferinţă a Partidului e ca o profesiune de 
credinţă... 

— CC, cum de-ai intrat în afacerea asta a umbrelor? îl întreb 
eu. 

Era pe vremea când îşi făcea studiile la Groznâi, zice el. 
Drumul până la Universitate şi l-a croit luptându-se cu o 
birocraţie îngrozitoare. Din câte s-ar părea, inguşii nu sunt 
bineveniţi în singura universitate din Cecenia vecină. O 
adunătură de capete înfierbântate au încercat să-l convingă să 
participe la aruncarea în aer a statului-major al Partidului, în 
semn de protest împotriva felului în care erau pocniţi inguşii din 
toate părţile. CC le-a spus că-şi pierduseră minţile, dar nu l-au 
ascultat. Le-a spus şi că el era unul din oamenii celei de-a 20-a 
Conferinţe a Partidului, dar ei tot n-au vrut să asculte. Atunci CC 
i-a bătut pe umăr, a aşteptat până când au luat-o la goană spre 
dealuri şi pe urmă i-a denunţat KGB-ului. 

Cei de la KGB au fost atât de impresionați de gestul lui, încât 
au pus laba pe el imediat după ce şi-a terminat studiile şi l-au 
trimis la o şcoală specială în afara Moscovei pentru trei ani de 
engleză, arabă şi spionaj. Hei, şi fii atent la chestia asta - a jucat 
rolul Lordului Goring în „Soţul ideal”. El zice că a fost ceva cu 
totul ieşit din comun. Un inguş să-l interpreteze pe Lordul Goring! 
Il iubesc pe omul ăsta! 

Confirmat de  interceptări, îşi notase cu conştiinciozitate 
prozaicul Cranmer cu scrisul lui de funcţionar de bancă. 

* 

Groznâi, în Rusia? mă aud întrebând. 

De fapt, în Cecenia. În Caucazul de Nord. Şi-a declarat 
independenta. 

Cum ai ajuns acolo? 

Cum am putut. Am zburat la Ankara. Am zburat la Baku. M-am 
furişat un pic de-a lungul coastei. Am cotit-o la stânga. O nimica 
toată. 

* 

Timpul, îmi spun în sinea mea, cu ochii aţintiţi în gol spre 
peretele de piatră din faţa mea. 

Agaţă-te de timp. 

Timpul, marele vindecător al morţii. De cinci săptămâni mă tot 
agăţasem de el, dar acum o făceam de dragul vieţii. 


Pe 1 august îmi debranşez telefonul. 

Câteva duminici mai târziu - duminica fiind pentru noi ziua 
destinului - Emma îşi ia taburetul de pian şi bijuteriile vechi şi 
dispare fără să lase vreo adresă. 

Pe 18 septembrie, îl omor sau nu pe Larry Pettifer la Lacul 
Priddy. Până în momentul în care Emma m-a lăsat de izbelişte, 
tot ce ştiam era, în cea mai bună tradiţie a Serviciului Public, că 
trebuia să se ia măsuri. Timpul se transformă într-un spaţiu gol, 
luminat de lumina neagră. 

Timpul devine din nou timp pe 10 octombrie, prima zi de curs 
a lui Larry la Universitatea din Bath, şi la douăzeci de zile după 
episodul de la Lacul Priddy, când doctorul Lawrence Pettifer este 
dat dispărut în mod oficial. 

Întrebare: de cât timp dispăruse Larry în momentul în care a 
fost dat dispărut în mod oficial? 

Întrebare: unde se afla Emma atunci când îl omoram sau nu pe 
Larry? 

Întrebare: unde se află acum Emma? 

lar cea mai tare întrebare dintre toate, cea la care nu-mi va da 
nimeni răspuns, chiar dacă toată lumea l-ar cunoaşte: când l-a 
vizitat Ceceev pe Larry? Pentru că, dacă ultima vizită a lui CC la 
Bath s-a petrecut după 18 septembrie, atunci învierea lui Larry 
era definitivă. Dacă însă s-a petrecut înainte de data asta, atunci 
sunt nevoit să bâjbâi mai departe în lumina cea neagră, purtând 
pentru mine însumi, dacă nu şi pentru Larry, chipul unui asasin. 

După un timp, o altă problemă: unde se află cadavrul lui Larry? 

La Priddy există două iazuri, Mineries şi Waldegrave. Noi, 
localnicii, îi zicem Lacul Priddy iazului Mineries. Vara, malurile îi 
sunt răvăşite de copii. La sfârşit de săptămână, familiile mic- 
burgheze organizau mese la iarbă verde pe pământul mlăştinos 
din jur şi-şi parcau Volvo-urile pe linia moartă de tren din 
apropiere. Prin urmare, cum ar fi fost posibil ca un cadavru de 
dimensiunile celui al lui Larry - sau orice alt cadavru - să 
putrezească, să pută şi să plutească în apa iazului, timp de 
treizeci şi şase de zile şi nopţi, fără să fie observat? 

Prima teorie: poliția a găsit cadavrul lui Larry şi acum minte. 

A doua teorie: poliția se joacă cu mine, aşteptând să le aduc 
dovada care le lipseşte. 

A treia teorie: /e atribui poliţiştilor mult prea multă inteligență. 


Şi cei de la Birou ce fac în timpul ăsta? O, dragul meu, ce-am 
făcut întotdeauna! Călărim toți caii care iau parte la cursă şi nu 
ajungem niciunde. 

A patra teorie: lumina neagră devine albă şi trupul lui Larry nu 
e neînsufleţit. 

x 

De câte ori m-am întors oare la Lacul Priddy ca să arunc o 
privire în apropiere? Coborât din maşină, îmbrăcat cu o haină 
veche sport, ieşit în drum doar ca să inventez altceva - să răsar 
pe neaşteptate la Castle Cary, să fac nişte cumpărături, să mă 
abat pe la „Appleby of Wells”? 

Am citit undeva că femeile moarte plutesc cu faţa în sus. 
Bărbaţii, dimpotrivă, rămân cu faţa în apă. Sau e invers? Oare 
rânjetul lui Larry, cel care urma să mă acuze, era tot acolo - se 
mai zgâia la mine în lumina lunii? Sau era capul său spart, în 
timp ce privirea rămăsese să iscodească pentru totdeauna apele 
noroioase ale vieţii de dincolo? 

x 

Dădusem peste un dosar însemnat cu creionul care cuprindea 

biografia oficială a lui CC, plus înfrumuseţările aduse de Larry: 


1970: Iran, sub numele de Grubaev. Şi-a construit 
reputația luând legătura cu Partidul Comunist (interzis). 
Numit şi ridicat în slăvi de Comitetul Central, al cărui 
membru din oficiu este, şi de către şeful personalului 
KGB. Promovat. 

1974: Yemenul de Sud, sub numele de Klimov, 
adjunctul  rezidentului-şef.  Îndrăzneală nebună, 
ambuscade în deşert, beregate tăiate. (Descrierea 
lipsită de delicateţe a lui Larry: era un Lawrence rus 
care se hrănea cu pişat de cămilă şi nisip fript). 

1980-82: trimitere de urgenţă la Stockholm, sub 
numele de Ceceev, înlocuindu-l pe numărul 2 de-acolo 
ce fusese expulzat pentru activităţi dubioase. Plictiseală 
cumplită. A urât Peninsula Scandinavă, cu excepţia 
aquavit-ului şi a femeilor. (Larry dădea gata cam trei 
femei pe săptămână. Femei şi sticle). 

1982-86: Secţia „Anglia” a Centralei din Moscova, 
mâncându-şi ficaţii şi suportând tot felul de observaţii 
pentru tupeul de care dădea dovadă. 


1986-90: Londra, sub numele de Ceceev, al doilea om 
dintre rezidenții dirijaţi de Zorin. (Pentru că, aşa cum îi 
spusesem scumpei de Marjorie, nicio oaie neagră nu 
devenea numărul unu într-o reţea occidentală de prim 
rang). 


Dintr-un plic prins de coperta interioară a dosarului, am scos 
nişte instantanee luate, în cea mai mare parte, de Larry: CC în 
faţa cabanei ambasadei sovietice de la Hastings, unde Larry 
fusese invitat uneori să-şi petreacă weekendurile; CC la Festivalul 
din Edinburgh, trăindu-şi acoperirea culturală în faţa unor afişe 
care anunțau „Un spectacol de muzică şi dansuri caucaziene”. 

M-am uitat din nou la chipul lui Ceceev, chipul pe care îl 
privisem de-atâtea ori în trecut: trăsături ascuţit-aspre, dar 
plăcute, un aer de umor ascuns şi de ingeniozitate. Ochi liniştiţi, 
în valoare de treizeci şi şapte de milioane de lire. 

* 


Am continuat să mă uit la el. Am luat chiar vechea lupă a 
unchiului Bob ca să văd mai în adânc decât până acum. Citisem 
undeva că marii generali cărau după ei fotografiile adversarilor, 
le agăţau în interiorul corturilor, le contemplau înainte de a-şi 
spune rugăciunile adresate ferocelui zeu al războiului. Dar 
sentimentele pe care le nutream faţă de CC nu conţineau nici 
urmă de ostilitate. 

Mă întrebasem, aşa cum o făcusem întotdeauna în privinţa 
acestui al doilea părinte al lui Larry, cum dracu' reuşise Larry să-l 
păcălească. Dar e adevărat că asta-i problema cu toţi agenţii 
dubli din lume. Dacă te aflai de partea celor buni, partea celor răi 
părea absurdă. Dacă situaţia era inversă, atunci te luptai din 
răsputeri, până când era prea târziu, ca să-i convingi pe toţi că te 
aflai de partea celor buni; şi, categoric, mi-am stors creierii să- 
nţeleg cum de-a putut cineva al cărui popor fusese vânat timp de 
trei sute de ani de stăpânirea colonială rusească să se 
autoconvingă să îşi servească opresorii. 

—E un vârcolac caucazian, Timbo, zice Larry, plin de- 
nflăcărare. Spion raţional ziua, goret noaptea. Seara pe la ora 
şase, vezi cum îi apar colții... 

Am aşteptat să-i mai scadă entuziasmul. De data asta însă, nu 
s-a întâmplat. Aşa că, treptat, cu Larry ca mesager şi 
intermediar, am constatat că CC începea să-mi placă şi mie. Am 


ajuns să mă bizuiesc pe profesionalismul lui. M-am minunat cu 
voce tare de abilitatea lui de a-şi păstra respectul pe care i-l 
arătase Larry. Şi, chiar dacă nu vedeam unde se afla lupul din el, 
aşa cum îi spunea Larry, eram totuşi capabil să-i simt revolta 
împotriva sinistrului sistem pe care-l servea. 

* 

Mă aflu în casa de supraveghere din Lambeth, aşezat lângă 
Jack Andover, supraveghetorul nostru şef, care a pus o casetă 
video cu CC în Kew Gardens, golind o cutie de scrisori 
clandestină, umplută de Larry cu o oră mai devreme. Mai întâi 
trece cu pas liniştit pe semnalul de avertizare care-i arată că 
locul e plin şi camera video ne arată mâăzgăliturile copilăreşti 
făcute de Larry cu creta pe peretele de cărămidă. Păşeşte vioi, 
aproape insolent, ca şi cum ar şti că este filmat. Merge nepăsător 
pe un strat de trandafiri. Se apleacă, prefăcându-se că citeşte 
plăcuţa cu descrieri botanice. Şi, în timp ce stă aşa, trunchiul se 
precipită iute în faţă, iar mâna înşfacă pachetul din ascunzătoare 
şi-l disimulează sub haină; mişcarea a fost însă atât de abilă, atât 
de imperceptibilă, încât mi-am amintit de o paradă militară la 
care m-a dus cândva unchiul Bob şi unde am văzut călăreţi 
cazaci care se lăsau să alunece în plin galop, pe sub burţile cailor 
neînşeuaţi, ca să reapară câteva secunde mai târziu pentru a 
saluta. 

— Individul ăsta al tău are ceva sânge galez în vine? mă 
întreabă Jack, în timp ce CC îşi reia inspectarea nevinovată a 
straturilor de trandafiri. 

Jack are dreptate. CC are-n el îndemânarea şi mersul legănat 
al unui miner. 

— Băieţii şi fetele mele au o adevărată slăbiciune pentru el, mă 
asigură Jack, în timp ce mă pregătesc de plecare. Alunecos nu e 
cuvântul cel mai potrivit. Toţi spun că e un adevărat privilegiu să- 
| urmărească, domnule Cranmer. Ai mai primit întâmplător vreo 
veste de la Diana, domnule Cranmer? mă întreabă el apoi pe un 
ton timid. 

— E foarte bine, mulţumesc. S-a recăsătorit, e fericită şi am 
rămas prieteni buni. 

Înainte să vadă lumina, fosta mea soţie, Diana, lucrase în 


secţia lui Jack. 
* 


Din nou banii. 

După un timp, asta e problema: îndreaptă-ţi atenţia spre bani. 
Larry nu are cheltuielile mele anuale; nu e vorba nici de 
moştenirea de la unchiul Bob sau de la mătuşa Cecily, nici de cât 
am dat pe Bechsteinul Emmei, pe care ea nu l-a vrut. Ci de bani 
adevăraţi, treizeci şi şapte de milioane mulşi de la guvernul rus, 
după un plan banditesc, elaborat de nişte funcţionari, cu 
amprentele lui Larry împrăştiate pe tot dosarul. 

M-am ridicat de la masă şi am început să mă învârtesc prin 
văgăuna mea, aruncând priviri iscoditoare prin fiecare fantă din 
zid. Amintirile dansau în faţa mea. 

Banii. 

Chem în minte ocaziile în care Larry să fi pomenit de bani în 
orice alt context decât cel legat de impozite, datorii, facturi 
uitate, materialismul de porci rătăciţi prin trifoi al occidentalilor şi 
cecurile pe care nu le-a primit. 

Intors la masă, am căutat iar să puric dosarele până când am 
dat de ceea ce căutam, fără să ştiu prea bine despre ce era 
vorba: o foaie de hârtie galbenă dintr-un carnet de avocat, plină 
cu adnotări meticuloase făcute cu pixul meu albastru. Sus de tot, 
formulată în cuvintele perfect conştiente pe care le folosesc 
atunci când îmi vorbesc mie însumi, apărea întrebarea: De ce m- 
a mințit Larry în legătură cu prietenul său bogat din Hull? 

* 


Avansez încet prin întrebarea respectivă, exact aşa cum face 
Larry. Sunt un ofițer al unui serviciu secret de informații. Nimic 
nu există în afara unui context. 

Larry tocmai s-a întors de la Moscova. Intrăm în ultimul lui an 
de jug. De data asta, apartamentul conspirativ nu se mai află pe 
Tottenham Court Road, ci pe Hohe Warte în Viena, într-un conac 
dărăpănat, acoperit cu ţiglă verde, programat spre a fi demolat, 
dar burduşit cu mobilier Biedermeyer. S-au ivit zorii, dar oricum 
nu ne-am dus la culcare în noaptea asta. Seara trecută, avionul 
lui Larry venise foarte târziu şi, ca de obicei, am intrat direct în 
subiect. Peste câteva ore, va rosti alocuţiunea oficială la o 
conferinţă a ziariştilor internaţionali implicaţi, pe care, în mod 
previzibil, Larry îi rebotezase labagii. Se întinde pe canapea, cu o 
mână fină atârnându-i precum într-un desen de Sickert, cealaltă 
legănând uşor pe burtă un pahar cu whisky roşcat. O întrunire de 


analişti ruşi între două vârste - termenul de supraveghetor este 
deja ieşit din uz - îl făcuse să fie în dezacord. Acum vorbeşte 
despre lume, despre rolul nostru în această lume. Chiar şi-atunci 
când se pregăteşte să vorbească despre bani, Larry se simte 
obligat să vorbească mai întâi despre lume. 

— Compasiunea Vestului este pe terminate, Timbo, anunţă el 
cu ochii în tavan, fără să facă efortul de a-şi înăbuşi un căscat 
imens. E pe drojdie. Suntem în aer. 

Tu eşti încă la Moscova, îmi zic, urmărindu-l atent. Cu vârsta, 
trecerea asta bruscă dintr-o tabără în alta te marchează tot mai 
mult şi ai nevoie de un timp din ce în ce mai lung ca să te întorci 
acasă. Când stai aşa, cu privirea în tavan, ştiu că în ochi mai ai 
încă cerul Moscovei. Când te uiţi la mine, îmi compari formele 
bine hrănite cu chipurile lihnite pe care le-ai lăsat în urmă. Şi 
atunci când vorbeşti în felul ăsta, ştiu că eşti stors. 

— Să votăm pentru noua democraţie rusă, conchide el vag. 
Antisemitism, antiislamism, antioccidentalism şi anticorupţie, ai 
pentru ce să mori. Hei, Timbers... 

Dar, chiar şi atunci când e pe punctul de a vorbi despre bani, 
Larry trebuie mai întâi să mănânce. Ouă, şuncă şi pâine prăjită, 
meniul lui favorit. Nimic nu-l îngraşă. Ceai English Breakfast, 
Fortnum & Mason's, lapte integral şi zahăr. Pâine hipercalorică. O 
grămadă de unt sărat. Doamna Bathurst, menajera noastră, 
cunoaşte toate capriciile culinare ale lui Larry, ca şi mine de 
altfel. Mâncarea l-a înmuiat. Aşa se-ntâmplă întotdeauna, 
îmbrăcat cu halatul de casă maro, mâncat de molii, pe care-l ia 
cu el peste tot, Larry a redevenit prietenul meu de-o viaţă. 

— Ce s-a-ntâmplat? îl întreb. 

— Pe cine cunoaştem care să facă bani? întreabă la rândul lui 
cu gura plină. 

Am ajuns la ceea ce-l preocupă. Neştiind însă acest lucru, 
evident, sunt foarte scurt în răspunsurile mele, ceea ce nu-mi 
este caracteristic. Poate că acum, odată cu sfârşitul Războiului 
Rece, discuţia mă oboseşte mai mult decât sunt pregătit să 
recunosc. 

— Bun, Larry, în ce fel de încurcături ai intrat de data asta? N- 
au trecut decât două săptămâni de când ţi-am plătit cauţiunea. 

Dar el izbucneşte într-un hohot de râs mult prea sincer pentru 
nervii mei. 


— Potoleşte-te, fraiere. Nu e vorba de mine. E pentru un amic 
de-al meu. Am nevoie de un bancher fascist cu simpatii de 
stânga. Cunoaştem vreunul? 

Deci, am pornit. Să discutăm despre bani. E vorba de amicul 
ăsta al meu de la Universitatea din Huli, explică el jovial în timp 
ce-şi întinde marmelada pe pâine. Un amic pe care nu-l cunoşti, 
adaugă el, înainte să-ntreb cum îl cheamă. Bietul om a căzut într- 
o oală cu bani. O megaoală cu bani. Răsărită în calea lui absolut 
din cer. Cam cum s-a întâmplat cu tine, Timbo, când mătuşa ta s- 
a hotărât să dea ortul popii. Are nevoie să fie ţinut de mână. Are 
nevoie de contabili, de avocaţi, depozite bancare, chestii de- 
astea. Cineva din prima divizie, de peste mări, cineva sofisticat, 
cunoaştem pe cineva? Hai, Timbo, tu îi cunoşti pe toţi. 

Aşa că, pentru el, mă apuc să trec în revistă tot ce ştiu, dar 
îndeosebi încerc să înţeleg de ce a ales exact acest moment ca 
să discutăm despre un subiect atât de irelevant precum 
neliniştile financiare ale amicului său din Huli. 

lar întâmplarea face ca, exact cu două zile în urmă, să mă fi 
aflat tocmai lângă un astfel de bancher, în calitatea mea de 
membru în consiliul de administraţie al unei societăţi particulare 
de binefacere numită „Fondul Rural şi Urban Charles Lavender 
pentru Wales”. 

— Ei bine, există întotdeauna marele şi bunul Jamie Pringle, 
sugerez cu prudenţă. Nu se poate spune despre el că este 
sofisticat, dar face categoric parte din prima divizie, el fiind 
primul care o să ţi-o spună. 

Pringle ne fusese coleg la Oxford, o mlădiţă jucătoare de rugby 
din ceea ce Larry numea Clasele Insuportabile. 

— Jamie e un nătărău, declară Larry, sorbindu-şi lacom ceaiul. 
Dar oricum, pe unde se vântură? În caz că amicul ăsta al meu e 
interesat? 

Numai că Larry minte. 

De unde ştiu? Ştiu şi gata. Nu e nevoie de observaţiile iritate 
aduse de criza de după Războiul Rece ca să vezi ce se ascunde 
dincolo de tertipurile lui. Dacă ai supravegheat un om timp de 
douăzeci de ani, dacă i-ai predat arta disimulării, dacă l-ai 
scufundat în ea, dacă ai ademenit viclenia din el şi ai pus-o la 
treabă, dacă l-ai trimis să doarmă împreună cu duşmanul şi ţi-ai 
mâncat unghiile aşteptându-l să se întoarcă, dacă ai avut grijă de 


el când a fost îndrăgostit şi când a urât, când s-a luptat cu 
disperarea, cu maliţiozitatea desfrânată, cu plictiseala mereu 
prezentă, şi când tu însuţi te-ai luptat din toată inima ca să-i 
desparti fiinţa histrionică de cea reală, atunci ori îi cunoşti chipul, 
ori nu ştii nimic, iar eu îl cunoşteam pe Larry ca pe o hartă a 
propriului meu suflet. Aş putea să vi-o şi desenez dacă aş fi 
artist: fiecare subliniere a trăsăturilor, fiecare ridicare şi cădere a 
fiecărei linii, locurile unde nu se-ntâmplă nimic şi nemişcarea de 
sfânt care apare atunci când minte. Despre femei sau despre el 
însuşi. Sau despre bani. 
* 

Însemnare a lui Cranmer către el însuşi, nedatată: De întrebat 
Jamie Pringle ce dracu’ pune LP la cale. 

Dar, cu toporul lui Merriman deasupra noastră şi cu LP 
călcându-mă neobişnuit de tare pe nervi, probabil că Cranmer a 
avut altceva mult mai bun de făcut. 

* 

Aşa că, abia cu vreo două luni în urmă, când suntem deja doi 
bărbaţi liberi, plus Emma, care e gata să se bucure de 
nenumăratele dejunuri de duminică la Honeybrook, când am 
întors conversaţia cam prețioasă de la angoasa numită Bosnia, 
de la epurarea etnică a abhazilor, de la decimarea populaţiei din 
Molucce şi de la nu mai ştiu care alte subiecte cumplite ale 
momentului care îi consumă pe amândoi, numele lui Jamie 
Pringle este pomenit absolut pe neaşteptate. Sau poate că un 
drăcuşor ascuns în mine mă tot îmboldeşte, căci încep să 
acţionez într-un chip cam necugetat. 

— Da. Doamne, apropo, cum a mers treaba cu Jamie? îl întreb 
pe Larry, cu nepăsarea suplimentară pe care noi, spionii, o 
folosim când vrem să dezghiocăm un subiect din învelişul lui 
secret, în faţa unui muritor de rând. A livrat marfa pentru 
prietenul tău din Huli? Ţi-a fost de vreun ajutor? Ce s-a-ntâmplat? 

Larry îşi întoarce privirea spre Emma şi apoi spre mine, numai 
că eu am încetat să mă mai întreb de ce o priveşte întâi pe 
Emma, pentru că tot ce se petrece între noi trei este de-acum o 
chestiune de conivenţă tăcută. 

— Pringle e o javră, răspunde el tăios. A fost. Este. Şi va fi în 
vecii vecilor amin. 

Apoi, pe când Emma îşi contemplă cu răceală farfuria, el se 


lansează într-o diatribă împotriva a ceea ce el numeşte gurile 
nefolositoare din generaţia noastră de la Oxford, transformând 
astfel subiectul Jamie Pringle într-o altă diatribă împotriva 
compasiunii obosite a Vestului. 
A răsucit-o, remarc în gând în jargonul meseriei. E dusă. 
Fugită. Trecută dincolo. Şi ea nici măcar nu-şi dă seama de asta. 
* 


Lumina cenuşie a dimineţii se ridica de dincolo de dealuri şi 
pătrundea prin fantele din zid. O bufniţă tânără şi greoaie a 
fâlfâit uşor din aripi pe deasupra firelor de iarbă în căutarea 
micului dejun. Atâtea răsărituri trăite împreună, mi-am zis: atâta 
viaţă revărsată pe capul unui singur om. Pentru mine, Larry e 
mort indiferent dacă l-am ucis sau nu, iar eu sunt mort pentru el. 
Singura întrebare care se pune este: care dintre noi este mort 
pentru Emma? 

M-am întors la masă şi m-am îngropat iar în hârtii; mai târziu, 
când mi-am atins din întâmplare obrazul cu mâna, am fost 
surprins să mă simt înţepat de o barbă de treizeci şi şase de ore. 
Mi-am privit printre gene sanctuarul şi am numărat ceştile de 
cafea. Apoi m-am uitat la ceas şi nu mi-a venit să cred că arăta 
ora trei după-amiaza. Dar ceasul era bun şi soarele intra prin 
fanta dinspre sud-vest. De data asta nu traversam în locul altuia 
cine ştie ce noapte albă polară în Helsinki şi nici nu măsurăm cu 
paşi nervoşi camera de hotel, rugându-mă pentru întoarcerea în 
siguranţă a lui Larry de la Moscova, Havana sau chiar Groznâi. De 
data asta eram în văgăuna mea popească şi trăsesem firele, dar 
nu mă apucasem încă să le adun într-o țesătură. 

Privind cercetător în jur, ochii mi s-au oprit pe un colţ al 
regatului meu care îmi era interzis prin propriul meu decret. Era 
un alcov, separat de restul domeniului de o aşa-zisă draperie de 
camuflaj pe care o găsisem în pod şi o prinsesem în cuie la 
intrare. Botezasem colţul acela „arhiva Emmei”. 

* 


— Frumoasa ta Emma e o fată grozavă, mă anunță Merriman 
cu un glas pofticios, la două săptămâni după ce fusesem obligat 
să-i comunic numele ei ca fiind cel al viitoarei mele partenere de 
viaţă. Îți va face plăcere să afli că nu prezintă niciun risc pentru 
nimeni decât, poate, pentru tine. Ai vrea să arunci cumva o 
privire scurtă pe biografia ei, înainte de a te arunca în apă? Ti-am 


pregătit un dosărel să-l iei acasă. 

— Nu. 

— Originea ei înspăimântătoare? 

— Nu. 

Dosărelul, cum îi zice el, se află deja între noi, pe birou; e un 
dosar anonim, format A4 galben deschis, din care se iţeau vreo 
şase-şapte coli anonime de hârtie albă. 

— Anii despre care nu vorbeşte? Peregrinările ei exotice prin 
străinătate? Ruşinoasa ei viaţă sentimentală, cauzele ei absurde, 
marşurile în picioarele goale, pichetele de protest, inima ei 
mereu sângerândă? In ziua de azi, dai uneori de nişte muzicieni 
tineri despre care te-ntrebi când mai au timp să-nveţe gamele. 

— Nu. 

Cum ar putea să-nţeleagă că Emma este riscul pe care mi l-am 
asumat singur, că este noua mea deschidere, g/asnostul meu 
sentimental? N-am nici cea mai mică dorinţă să primesc 
informaţii furate despre ea, nimic din ceea ce nu-mi spune de 
bună voie. Cu toate acestea, spre ruşinea mea, iau dosarul. 
Merriman ştia că aşa voi face; mi-l vâr furios sub braţ. Impulsurile 
vechii mele profesii sunt pur şi simplu mult mai puternice decât 
mine. Cunoaşterea nu omoară niciodată, asta am predicat timp 
de douăzeci de ani oricui voia să mă asculte: ignoranţa, însă, 
omoară. 

* 

Am aşezat totul în ordine pentru următoarea mea vizită, apoi 
mi-am strecurat corpul pe scara răsucită spre dulapul pentru 
odăjdii. Din sacristie mi-am luat o salopetă, o mătură, o cârpă de 
praf şi o alta pentru lustruit podeaua. Echipat astfel, am ajuns în 
naos, unde m-am oprit cu fața la altar; aici am oferit, în felul 
ambiguu ce ne caracterizează pe noi, agnosticii, o recunoaştere 
sțângace a supunerii față de Făcătorul lumii, în care nu am reuşit 
să mă autoconving să cred. După asta, mi-am văzut mai departe 
de curăţenie, căci nu eram omul care să-şi neglijeze vreodată 
acoperirea. 

Mai întâi am şters de praf stranele medievale, pe urmă am 
lustruit podeaua din plăci de ceramică, necăjind în felul acesta 
familii întregi de lilieci. O jumătate de oră mai târziu, îmbrăcat tot 
în salopetă şi cu mătura în mână în chip de mărturie 
suplimentară despre ocupațiile mele, m-am aventurat la lumina 


zilei. Soarele dispăruse în spatele unei grămezi de nori negri- 
albaştri. Fâşii ceţoase de ploaie curgeau pe colinele pustii. Şi-n 
clipa aceea, inima mi s-a oprit în piept. Privirea-mi rămăsese 
lipită de colina căreia i se spunea „Baliza”. E cea mai înaltă din 
toate şase. Conturul ei este ciupit de pietre fasonate şi de movile 
despre care se spune că ar fi vestigiile unei necropole antice. 
Decupându-se neagră pe cerul agitat, silueta unui bărbat 
îmbrăcat într-un mantou lung sau, poate, într-o haină de ploaie, 
stătea nemişcată printre pietrele rămase din alte vremuri; haina, 
care părea să nu aibă nasturi, se umfla şi se zbătea în bătaia 
rafalelor de vânt, cu toate că bărbatul îşi înfundase mâinile în 
buzunare. 

Avea capul întors în direcţia în care mă aflam eu, ca şi cum 
tocmai l-aş fi pocnit cu ţeava unui revolver de calibrul 38. Piciorul 
stâng îi era întors în afară, în acea curioasă poză napoleoniană 
pe care Larry o aborda cu mare plăcere. Pe cap avea o şapcă 
turtită şi, cu toate că nu-mi aminteam să-l fi văzut vreodată pe 
Larry purtând şapcă, asta nu însemna nimic, pentru că el îşi lăsa 
tot timpul pălăriile proprii pe-acasă pe la alţii şi se servea de 
altele care-i plăceau. Am încercat să-l strig, dar n-am fost în stare 
să articulez niciun sunet. Am deschis gura şi am vrut să strig 
„Larry!”, dar, pentru prima oară în viaţa mea, limba mea n-a 
putut să pronunţe L. Intoarce-te, l-am implorat fără glas, 
coboară-ncoace. Hai s-o luăm de la-nceput, hai să fim prieteni, 
nu rivali. 

Am făcut un pas înainte, apoi încă unul. Cred că aveam de 
gând să mă reped la el, aşa cum o făcusem la Priddy, sărind 
peste zidurile de piatră, neluând în seamă panta şi urlând „Larry, 
Larry! Larry, eşti bine?” Numai că, aşa cum îmi spunea mereu 
Larry, eu nu prea stau bine la capitolul spontaneitate. Aşa că, în 
loc să fac toate astea, am pus mătura jos, mi-am făcut palmele 
pâlnie la gură şi am strigat ceva timid, de genul „Hei, cine-i 
acolo, tu eşti?” 

Şi poate că în acel moment mi-am dat seama, pentru a doua 
oară în ultimele zile, că mă adresam persoanei lipsite de 
frumuseţe a lui Andreas Munslow, altădată membru al secţiei 
mele şi păstrător permanent al paşaportului meu. 

— Ce dracu' faci aici? am zbierat. Cum de-ndrăznești să vii să- 
mi dai târcoale? Pleacă de-aici. Dispari din faţa mea. 


Individul a început să coboare dealul în fugă în direcţia mea, 
alunecând cu paşi fini ca o pânză de păianjen. Abia acum mi-am 
dat seama ce creatură agilă se ascundea în el. 

— Ziua bună, Tim, mă salută el, fără deferenţa din ziua 
anterioară. Ai făcut curăţenie, pentru Dumnezeu? mă-ntrebă 
apoi, aruncând mai întâi o privire spre mătură şi după aceea spre 
mine. Nu te mai bărbiereşti în ultima vreme. 

— Ce cauţi aici? 

— Stau cu ochii pe tine, Tim. Pentru siguranţa şi pentru liniştea 
ta. Ordin de la Ultimul Etaj. 

— N-am nevoie să stai cu ochii pe mine. Pot s-o fac şi singur. 
Dispari de-aici. 

— Jake Merriman e de părere că ai nevoie. Crede că îl încurci. 
Şi mi-a ordonat să stau mereu pe urmele tale. Sau să-ţi atârn un 
clopoțel de cur, ca să-ţi redau cuvintele pe care le-a folosit. Mă 
găseşti la Crown, zi şi noapte, când doreşti, zise el, trântindu-mi 
sub ochi o bucată de hârtie. Asta-i numărul telefonului meu 
mobil. Daniel Moore, camera 3, preciză el, împungându-mă cu 
degetul în piept. Şi să ştii că tot o să-ţi vin de hac. Mi-ai tras-o şi 
îţi sunt dator, Cranmer. E un avertisment. 

* 

Fantoma Emmei mă aştepta în salon. Era aşezată pe taburetul 
ei special în faţa Bechsteinului şi îşi gândea notele cu voce tare; 
stătea în poziţia ei obişnuită, care-i subţia talia şi-i lărgea 
şoldurile. Ca să-mi facă plăcere, se împodobise cu toate 
bijuteriile vechi. 

— lar ai flirtat cu Larry? m-a întrebat ea, încercând să acopere 
muzica. 

Dar n-aveam deloc chef să fiu luat peste picior, şi cu atât mai 
puţin de ea. 

* 

Se lăsa seara, dar eu intrasem de mult în lumina neagră din 
sufletul meu. Nici lumina soarelui de amiază nu m-ar fi putut 
salva. M-am plimbat fără ţintă prin casă, am atins obiectele, am 
deschis cărţile şi le-am închis la loc. Mi-am pregătit ceva de 
mâncare şi am lăsat farfuria neatinsă. Am dat drumul la muzică, 
dar n-am ascultat-o. Am adormit şi m-am trezit cu acelaşi vis 
care-mi distrusese somnul. M-am întors în văgăuna mea 
popească. După ce urmă mă ţineam oare, după care indicii? 


Ciuguleam din molozul propriului trecut în căutarea fragmentelor 
bombei care-l distrusese. De multe ori, cuprins de disperare, m- 
am ridicat de la masă şi m-am oprit în faţa draperiei vechi şi 
zdrenţuite, iar mâna mea şi-a adunat toată energia de care era în 
stare ca să smulgă din loc bariera pe care mi-o impusesem ca să 
mă despartă de teritoriul interzis al Emmei. De fiecare dată însă 
am reuşit să mă abţin. 


CAPITOLUL ŞASE 


— Ca de obicei, nu-i aşa, domnule Cranmer? 

— Dacă eşti amabil, Tom. 

— Probabil că abia aşteptaţi să ieşiţi la pensie. 

— Mulţumesc, Tom, dar mai am câţiva ani de aşteptat şi chiar 
sunt bucuros s-o fac. 

Şi m-am alăturat hohotelor lui de râs, căci asta este gluma 
noastră proastă preferată, cea pe care o facem în cele două 
vineri din fiecare lună când îmi cumpăr biletul pentru Paddington 
şi-mi ocup locul de pe peron, printre costumele londoneze. lar 
dacă azi ar fi fost o zi obişnuită de vineri, sunt sigur că mi-aş fi 
lăsat un pic imaginaţia să zburde şi mi-aş fi închipuit că trăgeam 
încă la ham. lar Emma din zilele bune mi-ar fi îndreptat cu gesturi 
jucăuşe cravata, mi-ar fi netezit reverele hainei şi mi-ar fi urat să 
am o zi bună la birou, înainte să-mi servească un ultim, delicios şi 
neruşinat de sugestiv sărut. În zilele rele, m-ar fi urmărit plecând 
printre umbrele ferestrei, fără să bage aparent de seamă că şi eu 
o urmăream pe ea în oglinda laterală a maşinii, ştiind că aveam 
s-o las toată ziua cu maşina de scris şi cu telefonul, în timp ce 
Larry se afla la numai treizeci de mile distanţă. 

În dimineaţa asta însă, simţeam în spate nu ochiul de amator 
al Emmei, ci înţepătura supravegherii profesioniste. În timp ce 
schimbam banalităţi cu un baronet stingher, cunoscut pe plan 
local sub numele de „Bietul Percy”, care, după ce moştenise o 
afacere inginerească prosperă şi reuşise s-o îngroape definitiv, 
vindea acum asigurări pe viaţă pe bază de comision, l-am 
surprins pe Tom, adică silueta lui, croindu-şi drum spre telefonul 
aflat în colţul opus al ghişeului şi vorbind cu spatele la mine. Şi, 
pe când trenul ieşea din gară, am zărit în parcare un bărbat 


îmbrăcat într-un impermeabil şi cu o şapcă ţărănească pe cap, 
care îşi flutura plin de zel mâna în direcţia femeii care, aşezată în 
faţa mea, câteva locuri mai departe, nu-i acorda nici cea mai 
mică atenţie. Era acelaşi bărbat din furgoneta Bedford care mă 
urmărise de la intersecţia aflată la capătul potecii de pe domeniul 
meu. 

În mod absolut arbitrar, l-am atribuit pe Tom poliţiei, iar şapca 
şi impermeabilul lui Munslow. Succes amândurora, le-am urat în 
gând. Fie ca toate grupurile urmăritoare să-şi noteze că, în 
această vineri, Tim Cranmer îşi vede, o dată-n plus, de activităţile 
obişnuite. 

Îmbrăcasem costumul albastru cu dungi. N-am ce face, mă- 
mbrac întotdeauna în funcţie de oameni şi de împrejurări. Dacă-i 
fac o vizită vicarului, arborez un costum de tweed; dacă mă duc 
la meci de cricket, atunci pun un blazer şi o cravată sport. lar 
atunci când, după patru zile de încarcerare de coşmar înăuntrul 
propriului cap, trebuie să iau parte le reuniunea bilunară a 
administratorilor Fondului Charles Lavender Pentru Wales, 
dirijată de fraţii Pringle de pe Threadneedle Street, nu mă pot 
abţine să nu arăt şi eu oarecum ca un bancher adevărat; şi asta 
în timp ce, în tren, studiez pagina financiară a ziarului, apoi mă 
urc în maşina cu şofer care mă aşteaptă în dreptul splendidelor 
arcade de la Brunei, îl salut pe portarul în uniformă de la Pringle 
şi observ în luciul uşii de mahon şi sticlă de la intrarea băncii 
imaginea aceluiaşi taxi liber cu farurile stinse care mă urmărise 
tot drumul de la Praed Street încoace. 

* 

— O, domnule Cranmer, bună ziua, este într-adevăr 
extraordinar de plăcut să vă văd, se fandosi Pandora, indolenta 
secretară a lui Jamie, cu accentul ei cockney, când mă văzu 
intrând în anticamera mobilată în stil edwardian peste care era 
stăpână absolută. 

— Fir-ar dracu’ al dracu’, Tim! răcni Jamie Pringle din cămaşa 
cu dungi şi bretelele de culoarea dudelor, obligându-mă să intru 
în contact direct cu o strângere de mână zdrobitoare. Să nu-mi 
spui că am ajuns iar în vinerea de reuniune, ai? 

Pringle e o javră, l-am auzit pe Larry susurându-mi în urechea 
internă. A fost. Este. Şi va fi în vecii vecilor amin. 

Monty se prelinse înăuntru precum propria sa umbră. Purta un 


sacou negru şi pantaloni largi cu manşetă şi duhnea a ţigările pe 
care n-avea voie să le fumeze la etajul şefilor. Monty ţinea 
registrele contabile şi ne plătea cheltuielile trimestriale cu cecuri 
semnate de Jamie. 

După el îşi făcu apariţia Paul Lavender, care nu-şi revenise încă 
de pe urma primejdioasei călătorii pe care o făcuse cu Rolls- 
Royceul de acasă de la el, din Mount Street, şi până aici. Paul 
avea şaptezeci de ani, era blond şi prefăcut ca o felină şi se 
mişca foarte lent în mocasinii săi de lac împodobiţi cu ciucuri 
moi. Tatăl său şi binefăcătorul nostru îşi începuse viaţa ca 
învăţător la Llandudno, asta înainte să pună pe picioare un lanţ 
hotelier pe care să-l vândă mai apoi pentru o sută de milioane de 
lire. 

După Paul sosiră Dolly şi Eunice, cele două surori celibatare ale 
sale. Dolly purta la gât un cal de curse din diamante. Cu mulţi ani 
în urmă, Dolly câştigase derbyul hipic, sau cel puţin aşa 
pretindea, deşi Eunice jura că sora ei nu fusese niciodată stăpâna 
unui animal ceva mai mare decât un chihuahua supraalimentat. 

lar după el apăru şi Henry, avocatul familiei Lavender. Datorită 
lui ne întâlneam atât de des unii cu alţii. Şi cine ar fi putut să-l 
condamne, dacă te gândeşti că primea patru sute de lire pe oră? 

— Cursul pentru Plunk e tot ridicat? întrebă el fără convingere, 
în timp ce ne strângeam mâna. 

— A, da, aşa cred, mulţumesc. Merge destul de bine. 

— Marfa aia ieftină de la Fong nu te-a scos de pe piaţă? 
Probabil că n-am citit ziarele cum trebuie. 

— Mi-e teamă că da, Henry, am zis eu. 

* 


Eram aşezaţi cu toţii în jurul celebrei mese de consiliu de la 
Pringle. Fiecare dintre noi avea în faţa lui copiile minutelor de la 
ultima întâlnire, situaţia conturilor şi o ceaşcă de ceai din 
porțelan Wedgwood pe farfurioara căreia se odihnea un fursec 
din aluat fraged. Pandora turnă ceaiul. Paul îşi sprijini capul într-o 
mână palidă, lipsită de sânge, şi închise ochii. 

Jamie, preşedintele nostru, stătea să-şi înceapă discursul. 
Pumnii care acum treizeci de ani înşfăcaseră mingi înnoroiate de 
rugby din meleuri clocotitoare, se întâlniră acum pe ramele fine 
de aur ale unei perechi de ochelari cu jumătate de lentilă, pe 
care îi aşezară uşor după fiecare ureche. Piaţa, zicea Jamie, era 


în cădere. Şi, după părerea lui, străinii erau de vină. 

— Păi, cu nemţii care refuză să-şi reducă ratele dobânzii, cu 
yenul care a săltat prin acoperiş şi cu încasările de pe High Street 
care stăteau să spargă podeaua - îşi roti el năucit privirea în jur, 
de parcă uitase unde se afla - mi-e teamă că paralele Regatului 
Unit au ajuns la baza valului, conchise el, după care făcu un 
semn cu capul înspre Henry, care deschise cu un pocnet 
înspăimântător servieta din fibre de sticlă plină cu documente şi 
se apucă să ne citească un raport interminabil: 

Discuţia cu autorităţile locale în legătură cu amenajările 
sportive din localităţile de provincie se desfăşoară în ritmul 
aşteptat din partea funcţionarilor publici locali, Jamie... 

Oferta Fondului de a realiza o aripă suplimentară, destinată 
copiilor de la Maternitatea Lavender, nu poate să avanseze până 
când nu se pun deoparte banii suplimentari pentru materialele 
de construcţie. Şi pentru moment, Jamie, nu există nimic 
disponibil în sensul ăsta... 

Propunerea noastră de a pune pe picioare o bibliotecă mobilă, 
care să vină în întâmpinarea nevoilor copiilor din zonele puţin 
alfabetizate, s-a lovit de obiecțiile politice ale consiliului local. O 
parte din membri argumentând că bibliotecile gratuite sunt 
moarte şi îngropate de mult, cealaltă parte susţinând că alegerea 
cărţilor trebuie făcută de autorităţile însărcinate cu educaţia la 
nivelul comitetului, Jamie... 

— Catâării dracului! 

Eunice fusese cea care explodase. Aşa făcea de obicei când 
procedura ajungea în acest punct. 

— Tăticul nostru s-ar răsuci în mormânt, rosti ea în accentul 
galez abia înăbuşit care-i era caracteristic. Cărţi gratuite pentru 
ignoranţi? Da’ ăsta nu-i decât un comunism mizerabil, adus la 
lumina zilei! 

Tot atât de furioasă, Dolly îşi exprimă dezacordul cu sora ei. 
Aşa făcea întotdeauna. 

— Asta-i o minciună sfruntată, Eunice Lavender. Tăticu' s-ar fi 
ridicat în picioare şi ar fi aplaudat din toată inima. Ultima lui 
suflare a fost pentru copii. Ştii bine că ne-a iubit. Nu-i aşa, Paulie? 

Numai că Paul cutreiera un Wales pe care-l ştia numai el. Avea 
ochii-nchişi, iar pe buze îi flutura un zâmbet vag. 

Atunci, Jamie Pringle îmi pasă cu îndemânare mingea. 


— Tim. Eşti foarte tăcut azi. Ce zici, ai vreun punct de vedere? 

De data asta însă, talentele mele diplomatice mă părăsiseră. În 
oricare altă zi i-aş fi pescuit de undeva un subiect care să 
relanseze discuţia: l-aş fi presat pe Henry ca să se mişte mai 
repede în negocierile cu autorităţile orăşeneşti, aş fi ridicat din 
sprinceană în legătură cu costurile administraţiei Pringle, singurul 
punct din documentele contabile unde se înregistra o creştere. 
Numai că, în dimineaţa asta, îl aveam prea mult pe Larry în cap. 
Oriunde îmi întorceam capul, îl vedeam tot pe el odihnindu-se 
într-unul din tronurile ce înconjurau masa, îmbrăcat cu costumul 
meu gri pe care nu mi-l mai înapoiase niciodată, născocind nu 
ştiu ce poveste despre amicul acela al lui din Huli. 

— Monty, e rândul tău, ordonă Jamie. 

Aşa că Monty îşi drese conştiincios glasul, scoase o bucată de 
hârtie din teancul aflat în faţa lui pe masă şi ne oferi un raport 
despre venitul ce ne putea fi distribuit. Din păcate, după 
eliminarea impozitelor, costurilor şi a plăţilor în numerar pentru 
cheltuieli diverse, nu mai rămânea nimic de distribuit, lucru care 
se întâmpla de zece întâlniri încoace. Nici chiar firma Pringle nu 
reuşise deocamdată să pună la punct o formulă care să permită 
distribuirea de procente ieşite din nimic Bieţilor Membri ai înaltei 
Societăţi din Wales Aflaţi la Ananghie, aşa cum erau ei definiţi în 
contractul de asociere, din ce an o fi fost el. 

* 

Am mâncat de prânz. Atâta ştiu. În sanctuarul lambrisat în care 
luam întotdeauna prânzul. Am fost serviţi de doamna Peters, 
înmănuşată în alb, şi am ras vreo două sticle de Cheval Blanc 
1955 pe care Fondul, prudent, le pusese la păstrare cu douăzeci 
de ani în urmă, pentru revigorarea mult încercaţilor săi angajaţi. 
Dar, slavă Domnului, uit aproape tot în ceea ce priveşte 
conversaţia noastră îngrozitoare. Dolly îi ura pe negri: asta-mi 
aduc aminte. Eunice, dimpotrivă, era de părere că sunt minunati. 
Monty zicea că locul lor e-n Africa. Paul îşi păstrase zâmbetul lui 
de mandarin. O pendulă marinărească splendidă, care marca prin 
tradiţie trecerea timpului la firma Pringle, înregistra sonor 
progresul discuţiei. Pe la două şi jumătate, Dolly şi Eunice, 
amândouă cu feţele roşii şi cu un aer ofensat, ieşiră vijelios din 
sală. Pe la trei, Paul îşi aminti că avea ceva de făcut; nu cumva 
trebuia să meargă undeva, sau poate să se întâlnească cu 


cineva? Probabil că frizerul, hotărî el. Henry şi Monty plecară 
împreună cu el; Henry îi murmura la ureche nişte probleme de 
primă importanţă pentru patru sute de lire pe oră, iar Monty îşi 
căuta disperat prima dintr-un număr uluitor de mare de ţigări 
care urmau să-l aducă înapoi la normal. 

* 


Jamie şi cu mine stăteam gânditori lângă carafa de vin de 
Porto destinată şefilor. 

— În cazul ăsta, este cât se poate de bine, declară el plin de 
profunzime. Da. Păi, atunci, noroc. În sănătatea noastră. 

Dacă nu făceam nimic ca să-l opresc, într-un minut avea să se 
lanseze într-un discurs interminabil pe una din marile teme ale 
zilelor noastre: obrăznicia femeilor, marele mister - unde au 
ajuns beneficiile de la North Sea Oil - îi era extraordinar de 
teamă că fuseseră dirijate către cei fără slujbă - sau cum se 
făcuse că băncile normale, la locul lor, fuseseră ruinate de 
calculatoare. Şi peste fix treizeci de minute, Pandora îşi va vâri 
mutra stupidă pe uşă şi-i va aminti domnului Jamie că mai are o 
reuniune înainte de sfârşitul piesei: ăsta era codul fraţilor Pringle 
pentru: „Şoferul aşteaptă să vă ducă la aeroport pentru partida 
de golf de la St. Andrews”, sau „Aţi promis că-n weekendul ăsta 
vă duceţi la Deauville”. A 

Am întrebat de Henrietta, soţia lui Jamie. Intotdeauna întreb de 
ea şi n-am îndrăznit să mă abat de la ritual. 

— Henrietta face al dracului de bine, mulţumesc de întrebare, 
replică el, repliindu-se în apărare. Hunt o imploră să rămână, dar 
Hen nu e sigură că vrea. Sincer vorbind, cred că s-a cam săturat 
de toate intervenţiile şi aiurelile alea. 

Am întrebat şi de copii. 

— Copiii sunt foarte bine, Tim, mulţumesc. Marcus e căpitan de 
echipă, iar Penny îşi va face debutul în societate primăvara 
viitoare. Mă rog, nu e o intrare în societate ca pe vremea noastră, 
dar tot e mai bine decât nimic, adăugă el, privind înţelept, pe 
deasupra mea, ilustrele nume ale Membrilor Familiei Pringle 
Căzuţi în Cele Două Războaie. 

L-am întrebat dacă mai văzuse de curând pe vreunul din 
gaşcă, înțelegând prin asta grupul nostru de la Oxford. Nu, de 
când cu bătaia de la Boodle's, mi-a răspuns el. L-am întrebat cine 
mai fusese de faţă. Au mai fost necesare două mişcări până 


când, aparent din proprie iniţiativă, să înceapă să vorbească 
despre Larry. Şi zău dacă a fost nevoie de cine ştie ce mare artă 
din partea mea, pentru că, dacă te-apucai să vorbeşti de vechii 
colegi sau amici, mai devreme sau mai târziu ajungeai şi la Larry. 

— Un tip extraordinar, se pronunţă Jamie cu siguranţa celor de 
felul său. Dăruit de natură, talente imense, farmec. Origine 
creştină cumsecade, tatăl - om al Bisericii, şi toate celelalte. Dar 
niciun pic de stabilitate. Ori, în viaţă, dacă n-ai stabilitate, n-ai 
nimic. Săptămâna asta era mai rozaliu la culoare, săptămâna 
următoare se recunoştea învins. Şi, de data asta, bătut definitiv. 
Acum toţi comuniştii sunt capitalişti. Sunt mai rău decât afurisiţii 
ăia de yankei, declară el, adăugând apoi, cu prea multă uşurinţă, 
ca şi cum îngerul meu protector i-ar fi şoptit la ureche: A trecut 
pe la mine cu câtva timp în urmă. Mi s-a părut cam jigărit, cam 
umil. Cred că era o anume conştiinţă a faptului că îi susţinuse pe 
cei răi. Destul de natural, dacă priveşti problema de aproape. 

Am izbucnit într-un hohot de râs încântat. 

— Jamie! Doar nu vrei să-mi spui că Larry s-a transformat într- 
un întreprinzător capitalist, nu? Aşa ceva ar fi o chestie mult prea 
matură. 

Numai că Jamie, deşi era capabil să râdă ca un nebun fără 
niciun fel de avertisment - şi de obicei şi fără umor - îşi mai turnă 
puţin vin şi apăsă pe accelerator într-un mod şi mai clar decât 
până atunci. 

— Ca să fiu sincer, nu ştiu în ce anume s-a transformat. Nici nu 
e treaba mea, de altfel. Dar e sigur că e mai mult decât un 
simplu întreprinzător. Ceva mai mult decât ar fi normal, dacă mă- 
ntrebi pe mine adăugă el pe un ton întunecat, împingând carafa 
spre mine de parcă n-ar fi vrut s-o mai vadă niciodată. Şi, ca să 
fiu sincer, nici acolo nu prea apare cine ştie ce din respectul 
cuvenit. 

— Of, Doamne, am zis. 

— Are o părere exagerată despre el însuşi. Cam multe 
despăgubiri. O mulţime de tâmpenii despre datoria noastră de a 
ajuta naţiunile proaspăt eliberate să-şi găsească, matca în care 
să se aşeze, să îndreptăm toate relele şi greşelile, să stabilim 
norme de justiţie socială. M-a întrebat chiar dacă n-am de gând 
să arunc o privire prin tabăra cealaltă. „Uşurel, bătrâne”, i-am zis 
eu. „la stai aşa. Nu eşti tu unul dintre tipii care i-au ajutat pe 


sovietici să se ridice? Pe mine m-ai cam dus de nas, dacă nu te 
deranjează expresia. M-ai cam pus în încurcătură. M-ai zăpăcit.” 

M-am aplecat uşor în faţă, ca să-i arăt că se bucura de toată 
atenţia mea. Mi-am aşternut pe faţă o expresie de incredulitate 
fascinată, de sicofant. M-am străduit ca, prin gesturi, să-i scot 
afurisita aia de poveste din ceţurile minţii sale mici şi singuratice. 

— Dă-i înainte, Jamie. Ce spui tu mă-nnebuneşte pur şi simplu. 
Mai vreau. 

— Singura datorie pe care o am e către firma asta, aşa i-am 
spus. Dar nu voia să mă asculte. Mi-am zis că e intelectual. Da' 
cum poţi să fii intelectual şi să nu asculţi ce ţi se spune? Eu nici 
nu contam. M-a făcut struţ. Da’ eu nu sunt struţ. Sunt un familist. 

— Bine, dar ce dracu' voia de la tine, Jamie? Să predai firma 
„Pringle Brothers” celor de la Oxfam? 

În timp ce spuneam cuvintele acelea, prin minte mi-a trecut 
gândul că, în fond şi la urma urmei, nici n-ar fi fost o idee prea 
rea. Dar faţa mea, dacă-şi făcea cum trebuie meseria, nu dădea 
la iveală decât sincera mea compasiune pentru faptul că Jamie 
trebuise să fie ţinta unei atât de rele stări de spirit. 

O jumătate de minut de linişte îi permise să-şi adune resursele 
intelectuale. 

— Partidul Comunist Sovietic se privatizează. Corect? 

— Corect. 

— Asta era povestea. Vânzarea bunurilor Partidului. Clădiri. 
Case de odihnă, birouri, mijloace de transport, palate ale 
sporturilor, şcoli, spitale, ambasade străine, pământ cu toptanul, 
picturi nepreţuite, Dumnezeu mai ştie ce. Marfă de miliarde de 
dolari. Are sens ce-ţi spun? 

— Pe cuvântul meu că are. Rusia Limited. Totul a început pe 
şest pe vremea lui Gorbaciov, iar după aceea a urmat 
dezlănţuirea. 

— Cum de-a intrat Larry în piesa asta, dracu' ştie. „Pringle 
Brothers” nu au relaţiile lui şi sunt mulţumit s-o spun. Nu le-am 
vrut. Nu ne-am atinge de aşa ceva nici cu o prăjină de împins 
bărcile, mulţumesc. Nici gând. 

— Bine, dar, Jamie... 

Nu îndrăzneam să arăt că mă interesează vorbele lui, deşi 
timpul meu era pe sfârşite. 

— Jimminy - asta era porecla lui de la Oxford - băiete, ce ţi-a 


cerut să faci? Să cumperi Kremlinul? Sunt pur şi simplu fascinat. 

Ochii săi înroşiţi se fixaseră din nou asupra Galeriei de Onoare 
a companiei. 

— Tot mai lucrezi pentru cine lucrai înainte? 

Am ezitat să-i răspund. Odată, demult, Jamie făcuse o cerere 
de angajare la noi, dar cererea fusese respinsă. De atunci, din 
când în când, îmi arunca câte o informaţie suplimentară, de 
obicei după ce făcuserăm rost de ea din surse mai bune şi mai 
rapide. Oare mistica noastră îl delecta sau îl dezgusta? Oare mi- 
ar spune mai mult dacă i-aş răspunde afirmativ? Am ales calea 
de mijloc. 

— Doar câte ceva suplimentar pe ici, pe colo, Jamie. Nimic 
oneros, însă. Ascultă, mă faci să mor de curiozitate. Ce 
Dumnezeu punea la cale Larry? 

Încă o amânare consacrată paharului de vin şi strâmbăturilor. 

— Poftim? 

— Două salve de tun. Acum vreo doi ani mi-a telefonat ca să- 
mi povestească o sumedenie de tâmpenii despre o afacere foarte 
frumoasă pe care voia să mi-o ofere. Câteva milioane, ca între 
vechi amici. Cică o să vină să mă vadă data viitoare când va sosi 
în oraş. Şi-a dispărut. 

— Şi-a doua oară? Când s-a petrecut? 

Abia dacă ştiam pe ce să apăs mai tare: pe „care” sau pe 
„când”. Dar Jamie hotărî şi pentru mine. 

— Larry Pettifer punea la cale următoarele, anunţă el, cu o 
voce alarmată. Larry Pettifer pretindea că fusese autorizat de o 
anumită agenţie a fostului stat sovietic, numele agenţiei nu a fost 
menţionat - corectez - de anumite persoane din agenţia 
respectivă, nici numele /or nu au fost menţionate - să organizeze 
un dialog cu firma noastră în legătură cu posibilitatea deschiderii 
unui cont prin această firmă - a mai multor conturi - în 
străinătate, natural, iar firma urma să primească sume 
substanţiale în valută forte din surse neidentificate cu claritate, 
să păstreze bănii cu pricina în conturi anonime şi să facă anumite 
plăţi în conformitate cu instrucţiunile primite din când în când, de 
la persoane dotate cu o parolă, sau cu o scrisoare de referinţă ce 
se vor potrivi cu parola sau scrisoarea de referinţă aflată în 
posesia acestei firme. Plăţile aveau să fie substanţiale, dar nu 
aveau să depăşească niciodată valoarea activelor şi nu aveau să 


ni se ceară niciodată credite. 

Monologul lui Jamie scăzuse la cincisprezece cuvinte pe minut, 
iar pendula marinărească nu îmi mai dădea decât nouă minute. 

— Erau sume mari? Vreau să spun din punct de vedere bancar. 
Ce sumă avea în vedere Larry? 

Jamie consultă încă o dată consiliul atârnat pe peretele din 
spatele meu. 

— Dacă te-ai gândi la o cifră de genul celei asupra căreia au 
deliberat în dimineaţa asta anumiţi administratori şi consilierii 
lor, n-aş zice că ai greşi foarte tare. 

— Treizeci de milioane de lire sterline? Păi ce dracu' să 
cumpere cu atâta bănet? De unde avea o asemenea sumă? 
Vreau să spun că ăştia-s bani, nu glumă, nu-i aşa? Şi pentru tine, 
nu? Pentru mine, categoric. Ce-o fi avut de gând? Sunt pur şi 
simplu fără glas. 

— Spălare, asta era de fapt. Sentimentul meu e că am fi 
acţionat după instrucţiuni fără să punem mâna pe ei. Am fi avut 
un asociat sau un partener undeva prin nord. El ar fi fost un fel 
de cosemnatar până la anumite sume-limită. Mirosea urât. 

Timpul meu era pe terminate. Şi la fel şi al lui Jamie. 

— Ţi-am spus unde anume în nord? 

— Nu-nţeleg. 

— Ai zis că avea un amic undeva în nord. 

— Macclesfield. Un asociat în Macclesfield. Dar putea fi şi 
Manchester. Nu, nu era Manchester. Era Macclesfield. Avea o 
damă acolo pe care o regula... Cindy. Lucra în comerţul cu 
mătase. Cindy cea mătăsoasă. 

— Bine, dar pentru numele lui Dumnezeu, de unde poate să 
primească Larry Pettifer treizeci de milioane de lire? Bine, bine, 
nu sunt banii lui, dar trebuie să fie ai cuiva! 

Aşteaptă. Numără. Se roagă. Zâmbeşte. 

— Ai mafiilor, mărâi Jamie. Nu aşa li se spune pe-acolo? Mafiile 
concurente? Ziarele sunt pline de ele. 

Clătină din cap şi mormăi ceva în genul „treaba lui”. 

— Şi atunci, tu ce-ai făcut? l-am întrebat, încercând cu 
disperare să păstrez un ton de dezorientare amuzată. [i-ai 
chemat partenerii? L-ai trimis la plimbare? 

Pendula ticăia ca o bombă, dar, spre disperarea mea, Jamie tot 
nu scotea o vorbă. Până când dădu semne violente de 


nerăbdare, de parcă eu eram cel care-l făcea să aştepte. 

— In situaţii din astea, nu-i trimiţi pe oameni la plimbare. 
Dimpotrivă, îi inviţi la masă. Vorbeşti cu ei despre vremurile de 
altădată. Zici că ai să te mai gândeşti, că ai să discuţi chestiunea 
cu restul Consiliului. Eu le-am spus că erau vreo câteva probleme 
de rezolvat, unele practice, altele etice. Le-am sugerat că ar fi 
drăguţ din partea lor să-mi spună cine era în realitate clientul lor, 
care era obiectul afacerii, care va fi statutul impozitelor. O 
confirmare ar fi fost de mare ajutor. Le-am sugerat să organizeze 
o abordare prin Foreign Office - la nivel înalt, bineînţeles. Sigur, 
aveau o scrisoare de la Ambasada din Londra. Semnată de unul 
dintre oficiali. Nu de ambasador. Semnătura lui putea fi 
falsificată. După cum putea fi şi autentică. N-ai cum să ştii. 

Jamie examină marca de pe linguriţa de cafea şi o compară cu 
cea de pe lângă linguriţa din dreptul scaunului gol de lângă el. 

— Set descompletat, murmură el apoi. Extraordinar, adăugă el, 
teribil de mâhnit. Cum dracu' de s-a-ntâmplat aşa ceva. Trebuie 
s-o-ntreb pe doamna Peters. Afurisită neglijenţă. 

— Jamie, ai vorbit mereu de eí, am zis. 

— Ce spui, bătrâne? 

— lartă-mă, Jamie, am zis, punându-mi mâna pe mâneca lui. 
Poate că am auzit greşit - mi s-a părut că ai spus e/. Vrei să spui 
că Larry n-a venit singur? Mi-e teamă că n-am prea prins partea 
aia. 

— Ei, e corect, confirmă el, studiind mai departe linguriţele. 

Mintea îmi alerga nebuneşte.  Ceceev?  Asociatul din 
Macclesfield? Sau amicul lui Larry de la Universitatea din Huli? 

— Şi cine mai era cu el? am întrebat. 

Spre surprinderea mea, Jamie m-a blagoslovit cu un zâmbet 
extrem de libidinos şi plin de superioritate. 

— Pettifer îşi adusese şi o asistentă. O păpuşică, i-aş zice eu. 
Asistenta urma să-i fie intermediar, zicea el. Avea să se ocupe de 
socoteli. Larry nu prea le avea cu matematica, în schimb fata le 
visa. Când a fost vorba de cifre, strălucea de la o milă distanţă de 
Larry. 

Ceea ce auzeam mă amuza grozav. Aşa trebuie să fi fost 
pentru că am dat drumul unui hohot vesel de râs, deşi în mine 
totul îngheţase în stare de alarmă. 

— Perfect, Jamie. Nu mă mai fierbe. Era rusoaică. Avea zăpadă 


pe cizme. 

Zâmbetul superior nu voia să-i dispară. 

— Eroare. Se vedea de departe că era o englezoaică la locul ei. 
îmbrăcată decent. Vorbea engleza la fel de bine ca tine şi ca 
mine. Nu m-ar mira dacă ea ar fi forţa motrice. Aş angaja-o aici în 
orice clipă. 

— Drăguţă? 

— Nu. Nu drăguță. Era frumoasă. Un cuvânt pe care-l folosesc 
foarte rar. Dumnezeu ştie de ce dracu' se-ncurcase cu un rahat 
ca Pettifer. 

Intrase pe teritoriul care-i plăcea cel mai mult. 

— O siluetă pentru care merită să faci moarte de om. Un 
funduleţ drăguţ. Picioare interminabile. Stătea chiar acolo şi mi le 
legăna drept în ochi. Unul din lucrurile cele mai extraordinare pe 
care le întâlneşti în viaţă, Tim, şi pe care l-am observat de 
nenumărate ori. O fată drăguță, care poate avea orice bărbat, 
după cine se duce? După un rahat. Pun pariu o liră contra un 
penny că Pettifer o bate. Şi ei probabil că-i şi place. Masochistă. 
Ca Angie, cumnată-mea. Bani grămadă, să facă focul cu ei, nu 
alta, frumoasă de te taie, dar trece de la un rahat la altul. Are 
noroc că i-au mai rămas dinţi în gură, după cum se poartă ăia cu 
ea. 

— Fata aia avea şi un nume? am întrebat. 

— Sally. Sally şi nu mai ştiu cum. Păr negru, prins în vârful 
capului, care te îndemna să i-l despleteşti în jos, pe umeri. 
Slăbiciunea mea fatală. Sunt înnebunit după pletele astea negre. 
Acolo găseşti esenţa feminităţii. Grozavă. 

N-auzeam nimic, nu vedeam nimic, nu simţeam nimic. Mă 
purtam normal, adunam şi înregistram. Asta-i tot ce făceam, în 
timp ce Jamie avea un aer trist şi bătrânicios, dădea din cap 
înspre mine şi-şi sorbea lacom vinul din pahar. 

— Ai mai auzit ceva de el de-atunci încoace? 

— Nici pomeneală. De niciunul din ei. Cred, mai degrabă, că au 
înţeles mesajul. Nu era prima oară când dădeam un escroc pe 
uşă afară. Şi pe târfuliţa lui. 

Pendula îmi arăta că-mi mai rămăseseră cinci minute. 

— L-ai trimis la altcineva? l-ai sugerat unde s-ar putea adresa? 

O grimasă îngrozitoare, un ultim atac. 

— Aici, la „Pringle Brothers”, nu prea le avem cu afaceri de 


felul ăsta. Odată demult, exista în teritoriu o echipă nu prea mare 
care-şi zicea BCCI şi care se ocupa de chestii de-astea. S-ar 
putea spune că au o reputaţie cam dubioasă. 

Aveam o penultimă întrebare. l-am lipit şi zâmbetul comercial, 
plus o doză bună de camaraderie şi o degustare plină de 
recunoştinţă a vinului din pahar. 

— Şi nu ţi-a trecut prin cap, dragă Jamie, ca atunci când l-ai 
văzut că pleacă - sau /-ai văzut că pleacă - să dai un telefon la 
ăia pentru care am lucrat eu şi să le vinzi pontul în legătură cu 
Larry? — acum, că eu nu mai sunt pe-acolo - despre Larry şi 
iubita lui? 

Jamie Pringle se uită la mine cu o privire de taur furios, 
încărcată de revoltă. 

— Să-l dau în gât pe Larry? Ce dracu' spui? Eu sunt bancher. 
Dacă Larry şi-ar fi sugrumat mama şi ar fi îndesat-o într-un butoi 
cu acid, atunci cred că e de presupus că aş fi telefonat undeva. 
Dar dacă cineva şi, în plus, un fost coleg vine aici ca să discute 
cu mine o propunere de afaceri care, după mine, pute până la 
Dumnezeu şi-napoi, sunt obligat să-mi respect jurământul de a 
păstra un secret absolut şi tota/. Dacă tu vrei să le spui, te 
priveşte. N-ai decât. 

Gata, se terminase. Numai că obstacolul îngrozitor nu 
dispăruse. Poate că era călăul din mine care decretase că, după 
ce atacasem prea tare cu întrebarea asta şi pe cei de la poliţie şi 
cuplul Pew-Merriman, de data asta era mult mai bine s-o păstrez 
pentru sfârşitul sfârşitului. Sau poate că era doar jucătorul de 
câmp care-mi spunea că mai întâi să adun toate detaliile şi abia 
pe urmă să atac bijuteriile Coroanei. 

— la spune, Jamie, când? 

— Ce zici, bătrâne? 

Era pe jumătate adormit. 

— Când? Când au venit la tine? Larry şi fata lui? E de presupus 
că au cerut o întâlnire, căci altfel nu i-ai fi invitat la masă, am 
sugerat, sperând ca în felul acesta să-l încurajez să caute în 
agendă sau să ridice telefonul care-l lega de Pandora. 

— Potârniche, anunţă el cu voce tare şi la-nceput am crezut 
că-mi spune că el sau Larry - sau chiar Emma - s-ar fi plâns de 
ceva. 

— Le-am dat potârniche, continuă el. Adică doamna Peters le-a 


dat. Coleg. Vremurile de-altădată. Nu-l mai văzusem de douăzeci 
şi cinci de ani. l-am întins covorul roşu. Datoria. Ultima 
săptămână din septembrie, ultima potârniche a sezonului, din 
punctul de vedere al firmei. Le-mpuşcă arabii ăia nenorociţi. Mai 
rău ca niciodată. La mijlocul lui septembrie, abia dacă mai dai de 
vreo pasăre. Autodisciplina e esenţială. Familia să se abţină, 
indiferent de ce fac străinii. În zilele astea, nici să spui „cioară” 
nu ai voie. 

Gura îmi paralizase. Mi se făcuse o injecție ca la dentist. 
Gingiile de sus erau îngheţate, iar limba îmi alunecase adânc, pe 
beregată în jos. 

— Deci, la sfârșitul lui septembrie, am reuşit să bâigui, de 
parcă aş fi vorbit cu cineva surd sau foarte bătrân. Aşa e? Aşa e, 
Jamie? Au venit să te vadă la sfârşitul lui septembrie? A fost 
teribil de generos din partea ta că le-ai oferit potârniche. Sper că 
au fost recunoscători, aşa cum se cuvine. Mai ales că ai fi putut 
foarte bine să-i dai pe uşă afară. Vreau să spun că eu aş fi fost 
recunoscător. Ca şi tine, de altfel. Sfârşitul lui septembrie, da? 

Am bâjbâit mai departe, dar nu mai ştiu dacă Jamie mi-a mai 
răspuns, în orice caz nu altfel decât ridicând din umeri, 
strâmbându-se şi sughiţând. Ştiu că la un moment dat am auzit 
bătaia pendulei. Îmi amintesc faţa ca o chiflă a Pandorei răsărind 
în uşă şi anunțând caleaşca Cenuşăresei. Imi amintesc că, în timp 
ce-n capul meu cântau mii de îngeri, mi-am zis că, dacă e să 
sărbătoreşti ieşirea din zona de lumină neagră, o sticlă de Cheval 
Blanc 1955 şi o doză masivă de Graham's 1927 constituie o 
companie perfect cerească. 

Jamie Pringle se ridicase cu greu în picioare şi făcea dovada 
unei pasiuni pe care nu i-o bănuisem în afara terenului de rugby. 

— Pandora. Fetiţa mea. Uite ce-i. O ofensă nenorocită. Te duci 
acum la doamna Peters, da, scumpo? Un set de linguriţe 
desperecheate. Poate să distrugă tot serviciul. Află de ce, află 
unde şi află cine. 

Eu însă aflasem când. 

* 

Dacă în anumite zone din creierul meu euforia supravieţuia, în 
celelalte n-a avut o viaţă prea lungă. Lumina cea albă în care mă- 
ntorsesem m-a ajutat să văd mai limpede ca niciodată 
monstruozitatea trădării. Bun, luasem o armă. Urzisem un plan, 


închiriasem o maşină şi plecasem undeva în noapte, hotărât să- 
mi măcelăresc prietenul şi agentul meu de-o viaţă. Dar o 
meritase! Şi ea la fel! 

* 

Am mers pe jos. 

Emma. 

Mă-mbătasem. Nu din cauza vinului. După douăzeci şi cinci de 
ani de serviciu în Birou, aveam un cap de bivol în privinţa asta. 
Dar, oricum, eram beat, orb şi umilit. 

Emma. 

Cine eşti sau încerci să pari - cu părul tău strâns în creştet, 
legănându-ţi picioarele prin faţa ochilor lui Jamie Pringle? Ce alte 
vieţi trăiaţi în timp ce vă băteaţi joc de mine în absenţa mea - 
Timbo, bătrânul şi scorţosul Timbo, întârziatul psihic cu zâmbet 
comercial? 

Te jucat de-a îngerul. Te speteai pentru cauzele tale pierdute 
până noaptea târziu. Dădeai telefoane, băteai la maşină, aveai o 
expresie gravă pe faţă, te arătai generoasă, preocupată, 
rezervată, împrumutai Sunbeamul meu ca să dai fuga la poştă, la 
gară, la Bristol. Totul pentru oprimaţii de pe acest pământ. 
Pentru Larry. 

* 

Am mers pe jos. Am fumat. M-am bucurat. Am fumat din nou. 

Dar, oricât de furios eram în momentele alea, tot am observat 
cuplul banal de peste drum care a abandonat studiul vitrinei de 
pe trotuarul de vizavi şi a pornit în aceeaşi direcție şi cu aceeaşi 
viteză ca mine. Am ştiut că vor fi trei pe urma mea, cu o maşină 
oarecare, o furgonetă sau un taxi de care se pot servi în caz de 
nevoie. Şi, prin urmare, am ştiut că, în ciuda furiei, a 
sentimentului de uşurare din mine, a noului meu ţel şi a 
statutului meu modificat, de creatură a luminii obişnuite a zilei, 
trebuia neapărat să mă prefac. Nu trebuia cu niciun chip să fac 
vreun gest care să dea impresia că aş fi altceva decât un 
membru bine hrănit al unui Consiliu de Administraţie şi fost spion 
care-şi vede de treburile lui perfect legale. Şi le eram 
recunoscător lui Larry, Emmei şi urmăritorilor mei că-mi 
impuneau această răspundere. Pentru că simularea a fost 
întotdeauna o activitate bazată pe anumite reguli, pe o disciplină 
care să ţină în frâu anarhia, iar în momentul ăsta anarhia din 


mine ajunsese la apogeu. 
Emma! Cum Dumnezeu de ţi-a sucit capul în halul ăsta? 
Larry! Ticălos hoţ şi răzbunător ce eşti. 
Voi doi! Ce dracu' puneţi la cale şi de ce? 
Cranmer! Nu eşti un asasin! Poţi să ţii capul sus! Eşti curat! 
x 


Eram nebun. 

Un nebun turbat, furios, dotat cu supraautocontrol, chiar dacă 
eram lăsat în stare de libertate. Îmi închipuisem că fusesem 
teribil de îndrăgostit şi primisem o viperă în viața mea. 

O adoptasem, o răsfățasem, o sfinţisem, mă coborâsem la 
nivelul idiosincraziilor ei. O potopisem cu bijuterii şi cu libertate, 
făcusem din ea altarul meu şi obiectul iubirii mele, cea cu care se 
sfârşeau toate femeile din lume, icoană, zeiţă, fiică şi, aşa cum ar 
fi spus Larry, sclavă. O iubisem pentru dragostea pe care mi-o 
purta, pentru trecerile ei neaşteptate de la gravitate la râs şi 
înapoi, pentru nestatornicia şi dezordinea din ea, pentru 
încrederea cu care se plasase sub protecţia mea. Şi toate astea 
pe baza a ce? Venite din care impuls, de dincolo de dorurile pline 
de prospeţime ale unui întârziat psihic? 

Sub imperiul noii şi dezlănţuitei mele furii, o adevărată furtună 
de nebunie a pus stăpânire pe mine: Emma fusese o capcană, o 
capcană unsă cu miere, care fusese strecurată în viaţa mea de o 
conspirație de duşmani! Eu, Cranmer, omul care ştia să evite atât 
de bine încurcăturile sentimentale, romanticul de cafenea, 
veteranul unui regiment de  amoruri futile,  căzusem 
melodramatic şi cu ochii-nchişi în făcătura cea mai veche din 
branşă! 

Emma fusese o lucrătură încă din prima zi! O lucrătură 
aparţinând lui Larry. Lui CC. Lui Zorin. O lucrătură din partea 
amândurora, a lor, trei sau patru câţi erau! 

Dar de cel! în ce scop? Ca să mă folosească drept acoperire? Să 
folosească Honeybrook drept acoperire? Era mult prea absurd. 

Ruşinat de a fi căzut pradă unor asemenea închipuiri 
neprofesionale şi nestăpânite, le-am alungat din minte şi am 
căutat alte moduri de a-mi zgândări paranoia abia înmugurită. 

Ce ştiam despre ea? La propriile mele insistenţe, nimic, în 
afară de ceea ce dorise ea însăşi să-mi spună mie sau să-i spună 
cu voce tare lui Larry, în duminicile în care ne vedeam cu toţii. 


Dosărelul lui Merriman stătea liniştit dincolo de draperia din 
ascunzătoarea mea: nedesfăcut, adunând în el praf cu nemiluita, 
simbolul integrităţii mele de îndrăgostit. 

Un nume italienesc. 

Un tată mort. 

O mamă irlandeză. 

O copilărie diletantă şi în derivă. 

Un internat englezesc. 

Studii muzicale la Viena. 

S-a întors cu faţa spre răsărit, a devenit mistică, a îmbrăţişat 
fiecare cauză derivată din mişcarea hippy, s-a dus la dracu'. 

Pe urmă s-a-ntors acasă, iar a plutit în derivă, a studiat şi mai 
multă muzică, a compus, a făcut aranjamente muzicale, a fost 
cofondatoarea a ceva ce se chema Grupul Alternativ de Muzică 
de Cameră, a introdus instrumentele tradiţionale din lumea nouă 
în muzica clasică a celei vechi - oare nu cumva invers? 

S-a plictisit, a urmat un curs de vară la Cambridge, a citit sau 
nu cuvintele lui Lawrence Pettifer despre degenerescenţa 
Occidentului. Întoarsă la Londra, s-a dăruit oricui o ruga cu 
frumosul. S-a speriat, l-a întâlnit pe Cranmer şi l-a numit în 
funcţia de protector orb, plin de bunăvoință şi îndrăgostit 
nebuneşte. 

L-a cunoscut pe Larry. A dispărut. Şi-a făcut reapariţia cu părul 
strâns în creştet, zicându-şi Sally şi legănându-şi picioarele în 
faţa lui Jamie Pringle. 

Emma mea. Falşii mei zori de ziuă. 


Ne jucăm, goi. Ea îşi aranjează părul cel negru în jurul umerilor 
mei. 

— Să-ţi spun şi eu Timbo? 

— Nu. 

— Pentru că aşa îţi spune Larry? 

— Da. 

— Vezi, eu te iubesc, aşa că fireşte am să-ţi spun aşa cum 
doreşti. Am să-ţi spun „Hei, tu”, dacă aşa vrei. Sunt perfect 
adaptabilă. 

— „Tim” este perfect suficient. Doar Tim. Şi, da, eşti într- 
adevăr perfect adaptabilă. 

Stăm întinşi în faţa focului din camera ei. Şi-a ascuns capul în 


ceafa mea. 

— Eşti spion, nu-i aşa? 

— Fireşte. Cum de-ai ghicit? 

— În dimineaţa asta. Te-am observat când îţi citeai 
corespondenţa. 

— Vrei să spui că ai văzut cerneala simpatică? 

— Nu arunci nimic la coş. Orice e de aruncat ajunge într-un sac 
de plastic care ajunge pe urmă pe foc. Pus de tine. 

— Sunt un foarte tânăr cultivator de viţă de vie. M-am născut 
acum şase luni, când te-am cunoscut pe tine. 

Dar sămânţa bănuielii fusese deja sădită. De ce mă observa? 
De ce gândea despre mine în felul ăla? Ce anume îi vârâse Larry 
în cap ca s-o facă să-şi pună protectorul sub o supraveghere 
atentă? 

* 

Am ajuns la club. În hol, câţiva bătrâni citeau cotaţia acțiunilor 
la bursă. Am fost întâmpinat de cineva. Gordon nu-ştiu-cum - 
Gordon, ce minunat, ce mai face Prunella? M-am cufundat într- 
unul din fotoliile de piele din fumoar şi mi-am aruncat ochii pe un 
ziar de necitit, în timp ce ascultam murmurele acelor bărbaţi care 
aveau impresia că vorbele lor aveau vreo importanţă. Ceaţa 
caracteristică anotimpului învăluia ferestrele înalte. Charlie, 
portarul nigerian, a venit să aprindă lămpile de citit. Afară, pe 
Mall, distinsa mea bandă de urmăritori rămăseseră sub tocurile 
uşilor şi îi invidiau pe navetişii de vineri care plecau acasă în 
weekend. Cealaltă minte a mea îi vedea cât se poate de clar. Am 
rămas în fumoar până când s-a lăsat înserarea, prefăcându-mă 
că citesc. Pendula a sunat de şase ori. Niciunul din amiralii aceia 
la pensie nu s-a clintit din loc. 

* 

— Larry chiar crede, nu-i aşa? zice ea. 

O seară de duminică. Suntem în salon. Larry a plecat acum 
zece minute. Eu mi-am turnat un Scotch mare şi m-am prăvălit în 
fotoliul meu, precum un boxer în pauza dintre runde. 

— În ce anume? întreb. 

Întrebare ignorată. 

— N-am mai întâlnit până acum un englez care să creadă. Cei 
mai mulţi se mulţumesc să spună „pe de-o parte şi pe de altă 
parte” şi nu fac nimic. E ca şi cum i-ar fi fost scoase piesele din 


mijlocul motorului. 

— Tot nu pricep. În ce anume crede? 

Am reuşit s-o plictisesc. 

— N-are importanţă. E clar că nu m-asculţi. 

lau încă o înghiţitură de alcool. 

— Poate că auzim lucruri diferite, îi spun. 

Ce-am vrut să zic cu asta? mă întreb, privind prin perdelele de 
dantelă de la ferestrele fumoarului noaptea trandafirie. Ce 
auzisem eu şi Emma nu, atunci când Larry îşi făcuse numărul 
pentru ea, când îşi cântase ariile politice, când o aţâţase, o 
scosese din rezerva ei obişnuită, o făcuse să roşească (de ruşine) 
şi o iertase, pentru a o scoate şi mai mult din rezervă? Eu îl 
ascultasem pe Larry marele seducător, am hotărât, răspunzând 
astfel propriei mele întrebări. Mă gândeam că prejudecățile mă 
duc pe o cale greşită, că Larry era mult mai şmecher decât 
fusesem eu vreodată la furatul inimilor. Şi că, timp de douăzeci 
de ani, nutrisem o iluzie extrem de unilaterală despre cine 
conducea pe cine, în cadrul măreţei distanţe Cranmer - Pettifer. 

După asta, în timp ce cărbunii din căminul fumoarului ardeau 
leneş pe grătar, m-am pomenit întrebându-mă dacă nu cumva 
Larry, prin nişte mijloace oculte pe care mai aveam până să le 
înţeleg, aproape că-şi pusese singur la cale moartea. Şi dacă nu 
cumva, în cazul în care aş fi reuşit să trimit glonţul fatal în loc să 
renunţ, nu i-aş fi făcut, în fond, o favoare. 

* 

Ceaţa trandafirie pe care o observasem prin ferestrele clubului 
deveni şi mai deasă, pe măsură ce taxiul urca spre Haverstock. 
Intram pe pământul înţelenit al Emmei. După cât fusesem în 
stare să stabilesc, el se întindea între Belsize şi Whitestone Pond 
în nord, Kentish Town în est şi Finchley Road în vest. Intre aceste 
puncte se întindea teritoriul duşmanului. 

Cum anume se presupune că ar fi acţionat Hampstead asupra 
ei, Emma nu-mi spusese niciodată, iar eu, din respect faţă de 
suveranitatea care însemna atât de mult pentru amândoi, n-am 
întrebat-o. Din puţinul care-i scăpase, ajunsesem la concluzia că 
fusese trecută din mână în mână de prinţişori intelectuali mai în 
vârstă şi mai aerieni decât ea. Ziarişti de calitate răsăreau cu 
nemiluita în bastionul ei. Într-o vreme, mi-o închipuisem pe biata 
mea frumuseţe străbătând cu greu, în repetate rânduri, mlaştina, 


mult prea des fiind cât pe-aci să se înece în timp ce se izbea 
violent de mal. 

Chirurgia se afla într-o fostă biserică baptistă. O plăcuţă de 
alamă prinsă pe unul din stâlpii de la intrare îl ridica în slăvi pe 
Arthur Medawi Dass şi numeroasele sale diplome ştiinţifice. Un 
avizier din sala de aşteptare oferea aromaterapie, Zen şi mic- 
dejun vegetarian. Recepţionera plecase acasă. O femeie 
îmbrăcată în verde şi cu o faţă ca luna plină stătea pe scaunul 
Emmei. Bănuiesc că am privit-o îndelung, căci a roşit. Ceea ce 
vedeam eu însă nu era o femeie în verde, ci Emma sub masca de 
eroină tragică din seara în care ne cunoscuserăm. 

* 

Îmbrăcată ca să prindă-n cursă. Nu îmbrăcată decent, ca 
pentru banca lui Pringle. Nici nu-şi legăna picioarele în faţa mea, 
deşi recunosc că, până şi când e cocoşată de durere, e o fată 
înaltă şi foarte drăguță şi că are picioare remarcabile. O bonetă 
sobră îi eliberează fruntea de coama cea neagră. In ochi are o 
privire plină de stoicism. Hainele aminteau de Armata Salvării şi 
de Edith Piaf. Fustă lungă de pânză neagră, cizme negre, din cele 
care se dau de pomană. Sacou de lână, cam sărăcăcios. Şi, ca să- 
şi protejeze mâinile de pianist, mitene negre şi uşor destrămate. 

Spatele meu chiar că s-a trezit. Şerpi fierbinţi din cap până-n 
călcâie. Şi totuşi, în timp ce o examinez pe ascuns, halul în care 
se află ea are pentru mine mai multă importanţă decât propria 
mea stare. Durerea ei este prea veche pentru ea, prea urâtă. O 
transformă prea mult în guvernantă şi prea puţin în pungaş. 
Vreau să-i fac rost de cei mai buni medici, de cele mai calde 
paturi. Îi prind din nou privirea. Îmi dau seama că suferinţa o face 
atrăgătoare, mult mai atrăgătoare decât şi-ar permite o tânără 
frumoasă să fie în mod normal. Bătrânul tactician din mine se 
trezeşte şi trece urgent în revistă opţiunile. Să-i ofer înţelegere? 
E implicită, căci ne uneşte suferinţa. Să joc rolul veteranului? S-o 
întreb dacă se află aici pentru prima dată? E mai bine să nu faci 
pe superiorul. Cu felul de-a fi al fetelor din ziua de azi, la cei 
douăzeci şi ceva de ani ai ei poate că e mai veterană decât tine 
la patruzeci şi şapte. Aşa că recurg la umorul de tip caraghios. 

— Arăţi absolut îngrozitor, îi zic. 

Ochii continuă să privească în depărtare. Mâinile înmănuşate 
sunt împreunate într-o consolare reciprocă. 


Dar, o, slavă Ţie, Doamne, deodată zâmbeşte! 

Un zâmbet fanfaron, de douăzeci şi două de carate, strălucind 
orbitor, năvăleşte peste mine din celălalt colţ al încăperii, 
triumfând peste scaunele din vinii, lămpile albe şi cele două 
spinări suferinde. Şi acum observ că ochii ei sunt de un albastru 
fumuriu, precum plumbul. 

— Păi, mulţumesc foarte mult, zice ea în engleza şmecheră a 
tinerilor moderni. Este exact ceea ce doream să aud. 

Nici n-am apucat să schimbăm zece propoziţii că deja mi-e 
absolut clar că zâmbetul ei este cel mai frumos din Londra. 
Pentru că, închipuiţi-vă: chiar în seara asta, pe când aşteaptă să 
scape de agonie, ratează primul angajament profesional din 
cariera ei muzicală! Dacă n-ar fi fost spatele ăsta, chiar acum s- 
ar fi aflat într-o sală de concerte din Wimbledon, ascultându-şi 
propriul aranjament de muzică populară şi tribală culeasă de pe 
toate meridianele! 

— E o poveste care se repetă? întreb. Poate că ai ridicat ceva, 
ori te-ai răsucit cumva? La vârsta asta? Nu poate fi povestea de 
care sufăr eu. 

— E din cauza poliţiei. 

— Care poliţie? Dumnezeule mare! 

— Nişte colegi de-ai mei urmau să fie evacuaţi dintr-o clădire 
dezafectată. Şi-atunci, câţiva dintre noi am organizat un pichet în 
dreptul clădirii. Un caraliu masiv a încercat să mă ridice şi să mă 
arunce într-o dubă şi-atunci m-a lăsat spatele. 

Respectul meu obişnuit pentru autorităţi se evaporase. 

— Bine, dar e îngrozitor! Ar trebui să-l dai în judecată. 

— A, păi, el ar trebui să mă dea în judecată pe mine. L-am 
muşcat. A 

Din clipa asta, pic în cursă cu ochii închişi. li sorb fiecare 
cuvânt amăgitor. O trec în rolul unuia din rarele suflete 
nepângărite din lumea noastră. Fac tot ce se aşteaptă din partea 
unui fraier de cinci stele. Ajung chiar la promisiunea celei mai 
bune cine din Londra imediat ce se va fi pus pe picioare, şi asta 
ca o recompensă neînsemnată pentru nenorocul care o lovise. 

— Primim şi supliment? întreabă ea. 

— Oricât doreşti. 


Spre surprinderea mea, nici măcar nu este vegetariană. 
* 


Povestea noastră de dragoste nu prea seamănă cu o tornadă - 
şi de ce să semene? Din clipa în care am văzut-o, am ştiut că nu 
face parte din categoria feminină din care îmi aleg de obicei 
cuceririle: colega sau secretara cu vechime, plină de 
complezenţă; adulterele sportive din provincia englezească. Ea 
este tânără. Este inteligentă. Este un curs de apă necunoscut. 
Este riscul însuşi. Şi sunt ani de zile, dacă nu dintotdeauna, de 
când Cranmer a ieşit din limitele autoconstrângerii, a jucat jocul 
curajos, a aşteptat cu nerăbdare sosirea serii, a rămas treaz 
până-n zori. 

Avea oare o înclinaţie pentru noi? Mă-ntreb. Pentru bărbaţii 
mai în vârstă care o culeg din apartamentul ei, o duc într-o sală 
de concerte de doi bani din afara Londrei - într-o seară în teatrul 
aproape scos din uz din Fincley, săptămâna viitoare într-o sală de 
sport din Ruislip sau în salonul cuiva din Lodbroke Grove - şi pe 
urmă se cocoaţă pe un scaun din ultimul rând, ca să-i asculte 
muzica ciudată într-o admiraţie loială, mai înainte de a o conduce 
la cină? Sau din cei care fac conversaţie în timpul mesei dacă 
este prost dispusă sau tac dacă este bine dispusă, şi, în cele din 
urmă, o lasă în pragul uşii, ciupind-o frăţeşte de obraz şi 
promiţându-i să repete toată figura săptămâna următoare? 

— Sunt o târfă, Tim, îmi mărturiseşte ea în timpul splendidei 
noastre cine de la Wilton. Cum intru într-o încăpere plină, 
oamenii mă privesc, iar eu încep să flirtez cu toţi. La următoarea 
mişcare, mă trezesc agăţată de cineva care arată convenabil în 
vitrină, dar care odată adus acasă, nu e decât un hap amar! 

Oare mă provoacă în mod deliberat? Scrie romane? Mă 
îmboldeşte ca să-mi încerc norocul? Categoric, nu pot fi mai rău 
decât un bancher oarecare, de treizeci de ani, dotat cu un 
Porsche. Şi totuşi, cum pot să ştiu că totul nu-i decât o cacealma? 
Şi dacă îmi declar intenţiile şi ea mă respinge, ce se va alege de 
relaţia noastră? Fără îndoială, excentricul ei drum prin viaţă are 
un parfum de nebunie - chiar dacă o invidiez pentru el: un salt 
înfricoşător de la Londra la Khartoum, în speranţa de a da de 
uluitorul italian cu care vorbise o singură dată timp de treizeci de 
secunde în Camden Lock; darea aceea la fund, timp de şase luni, 
în nu ştiu ce ashram din India Centrală; traversarea pe jos a 
Defileului Darien Gap dintre Panama şi Columbia, în căutarea 
muzicii; muşcarea unui ofiţer de poliţie - evident, dacă polițistul 


muşcat nu era doar un alt capitol al invențiilor ei. 

Cât despre arborarea nesocotită a celebrelor ei cauze, asta nu 
e decât caricatura foiletonistului din ziarele de duminică, gata să- 
şi aroge conştiinţa claselor bârfitoare. Şi totuşi, de ce să o iau 
peste picior fiindcă refuză să mănânce smochine turceşti din 
cauză că uite ce le fac turcii kurzilor? Sau peşte japonez pentru 
că uite ce le fac balenelor? Ce era aşa de râs - aşa de 
neenglezesc - să-ţi duci viaţa în conformitate cu nişte principii, 
chiar dacă, după judecata mea demodată, astfel de principii erau 
ineficiente? 

Intre timp, o pândesc, o imaginez, încerc s-o ghicesc din nou şi 
aştept: o încurajare din partea ei, scânteia care nu prea zboară, 
decât dacă tu însuţi socoteşti momentele propice, în mijlocul 
uneia din serile noastre de frate şi soră; ea îşi întinde mâna şi şi-o 
aşază pe obrazul meu sau îmi masează cu încheieturile degetelor 
spinarea de tovarăş de suferinţă. O singură dată mă-ntreabă cum 
îmi câştig existenţa. Şi atunci îi răspund că la Trezorerie. 

— Atunci, de partea cui eşti? mă anchetează ea, împingându-şi 
înainte falca cu gropiţe, a provocare. 

— A nimănui. Sunt funcţionar public. 

Un asemenea răspuns n-o mulţumeşte defel. 

— Tim, nu se poate să nu fii de nicio parte. E ca şi cum n-ai 
exista. Trebuie să avem o credinţă în ceva. Altfel, nu putem fi 
caracterizați. 

Într-o zi m-a întrebat de Diana: ce anume n-a mers? 

— Nimic. Nimic n-a mers înainte de a ne căsători şi aşa a 
rămas. 

— Atunci de ce v-aţi căsătorit? 

Mi-am înăbuşit iritarea. Greşelile trecute pe care le facem în 
dragoste, vreau să-i spun, nu pot fi nici explicate, nici îndreptate. 
Numai că ea este tânără şi crede încă, bănuiesc eu, că totul 
poate fi explicat dacă vrei într-adevăr s-o faci. 

— Pur şi simplu am fost cumplit de stupid, am replicat cu ceea 
ce speram să fie o sinceritate dezarmantă. Haide, Emma. Să nu- 
mi spui că nu te-ai făcut şi tu de râs de vreo câteva ori. Îmi spui 
mereu că da. 

Cuvinte la care ea zâmbeşte oarecum cu semeţie, iar eu, într- 
un acces de mânie secretă, mă trezesc comparând-o cu Larry. 
Voi, oamenii frumoşi, sunteţi scutiţi de încercările grele ale vieţii, 


nu-i aşa? aş vrea să-i spun. Voi n-aveţi nevoie să vă străduiţi, nu? 
Voi vă permiteţi să staţi acolo şi să judecaţi viaţa, în loc să vă 
judece ea pe voi. 

Dar amăreala din mine, sau ce Dumnezeu o fi, a ajuns până la 
ea. Imi ia mâna într-ale ei şi şi-o apasă gânditoare pe buze, în 
timp ce mă studiază atent liste oare o înţeleaptă? Sau este 
complet idioată? Emma desfide categoriile astea. Ca şi la Larry, 
frumuseţea ei îi este propria moralitate. 

Săptămâna următoare suntem din nou aceeaşi vechi prieteni, 
iar lucrurile continuă în acest fel până în ziua în care Merriman 
mă cheamă în biroul lui şi îmi spune că luptătorii din Războiul 
Rece nu pot fi reciclaţi şi că am voie, cu efect imediat, să mă duc 
pe domeniul Honeybrook. Dar, în locul deprimării care ar fi 
trebuit să mă copleşească la auzul sentinţei, sunt conştient doar 
de o vigoare nechibzuită. Merriman, ai nimerit-o şi tu o dată! 
Cranmer e liber! Cranmer şi-a plătit birul! Din ziua asta şi pentru 
tot restul vieţii, Cranmer va urma sfatul lui Larry, împotriva 
principiului anterior. Va sări înainte să privească în jur. În loc să 
dea, va lua. 


CAPITOLUL ŞAPTE 


Dar Cranmer va face mai mult decât să ia pur şi simplu. El se 
va face mic de tot, se va face ţăran şi om liber. Se va rupe de 
problemele complexe ale lumii largi, acum că Războiul Rece s-a 
terminat şi a fost câştigat. După ce a ajutat la obţinerea victoriei, 
va părăsi demn câmpul de bătălie în favoarea noii generaţii, 
despre care Merriman vorbeşte cu atâta căldură. Literalmente va 
strânge în pace recolta la care îşi adusese el însuşi contribuţia: 
de pe câmpuri, din pământ, din simplitatea rustică, în legături 
deschise, bine construite, decente, va savura în sfârşit libertăţile 
pe care le apărase în toţi aceşti peste, douăzeci de ani. Nu în 
mod egoist, în niciun caz aşa. Dimpotrivă, se va angaja în 
numeroase acţiuni sociale: dar în beneficiul microcosmosului, al 
unei mici comunităţi, lăsând la o parte aşa-numitele interese 
naţionale care, în zilele astea, sunt un adevărat mister chiar şi 
pentru cei mai în măsură să le preţuiască. 

lar această perspectivă uluitoare, care-mi fusese acordată de o 
instanţă atât de neaşteptată, mă mână spre un act de-o 
iresponsabilitate magnifică. Aleg sala numită Grill Room, la 
„Connaught”, templul meu pentru ocazii cu totul speciale. Dacă 
aş fi acţionat cu ceva mai multă prudenţă, aş fi optat pentru un 
loc mai umil, căci recunosc prea târziu că i-am supraevaluat 
garderoba. N-are importanţă. De-ajuns cu prudenţa. Dacă 
vreodată are să vină la mine, am s-o îmbrac în aur din cap până- 
n picioare! 

Ea mă ascultă cu atenţie, deşi nu acelaşi lucru se poate spune 
şi despre discursul meu - excepţie face trecutul meu secret; în 
legătură cu el, buzele mele sunt, fireşte, pecetluite. 

Îi spun că o iubesc şi că mi-e teamă pentru ea zi şi noapte. Mi- 


e teamă pentru talentul ei, înţelepciunea ei, curajul, dar mai ales 
fragilitatea ei şi chiar pentru ceea ce aş putea să numesc - din 
moment ce ea însăşi făcuse aluzie - primejdioasa ei 
disponibilitate. 

Adevărul ţâşneşte din mine ca niciodată înainte. Poate chiar 
mai mult decât adevărul, poate un vis de adevăr, căci sunt luat 
de valul bucuriei de a nu mai recurge la niciun fel de tactică, 
după o viaţă întreagă de subterfugii. În sfârşit, sunt liber să am 
sentimente. Totul, mulţumită ei. Aş vrea să fiu pentru ea tot ce 
poate fi un bărbat, îi spun: în primul rând, s-o apăr şi s-o 
adăpostesc, nu în ultimul rând de ea însăşi; pe urmă să-i susţin 
arta, să-i fiu prieten, tovarăş, iubit şi discipol; şi să-i ofer un 
acoperiş sub care diferitele ei fațete să se poată reconcilia în 
armonie. Pentru care scop, îi propun aici şi acum să mi se alăture 
în viaţa mea de fermier: în cel mai pustiu colţ din Somerset, 
adică la Honeybrook, să se plimbe dealuri, să cultive viţă de vie, 
să facă muzică şi dragoste şi să îngrijească în microcosmos o 
lume ca în cărţile lui Rousseau, dar mai veselă decât acolo; să 
citim cărţile pe care am avut mereu de gând să le citim. 

Uluit de îndrăzneala mea imprudentă, ca să nu mai vorbesc de 
elocvenţă - exceptând, fireşte, chestiunea delicată a modului în 
care mi-am petrecut ultimii douăzeci şi cinci de ani din viaţă - mă 
ascult folosindu-mi tot arsenalul într-o singură salvă uriaşă. Viaţa 
mea sentimentală, zic eu, a fost până în seara asta o comedie de 
mezalianţe, consecinţă clară a faptului că nu i-am permis 
niciodată inimii să iasă din cutiuţa ei. 

Oare îl citez iar pe Larry? Uneori, spre consternarea mea, 
descopăr prea târziu că el m-a îndopat cu cele mai bune replici 
ale mele. 

Dar, în seara asta, îi zic, inima mea aleargă liberă, iar eu 
privesc ruşinat în urmă la prea numeroasele turnante greşite pe 
care le luasem în trecut. Şi cu siguranţă - doar dacă n-am înțeles- 
o greşit - asta poate fi chiar ceea ce, dincolo de falia dintre 
vârstele noastre, împărţim împreună: căci nu-mi mărturiseşte ea 
fără-ncetare că s-a săturat până peste cap de iubiri mărunte, 
conversații mărunte, minţi mărunte? În ceea ce priveşte cariera, 
va avea mai departe Londra în pragul uşii. Va avea propriii ei 
prieteni, nu va fi nevoită să renunţe la nimic din ceea ce-i stă la 
suflet, va fi un spirit liber, nu va fi niciodată prizoniera mea din 


turn. Şi, cu anumite reţineri, eu, unul, cred în ceea ce spun, în 
fiecare cuvânt, în fiecare efuziune. Căci la ce serveşte o 
acoperire, dacă nu să ne facă capabili să ne lepădăm de propria 
noastră viaţă şi să ne construim o alta? 

O bună bucată de vreme, pare incapabilă să vorbească. Poate 
că am supus-o unui atac mult mai impetuos decât era în mod 
normal de aşteptat din partea unui birocrat cumpătat, pe cale să- 
şi aleagă pe cineva pentru pensie, într-adevăr, în timp ce-i aştept 
reacţiile, încep să mă-ntreb dacă am scos efectiv vreo vorbă sau 
poate doar am ascultat sirenele eliberate din îndelungata mea 
încarcerare clandestină. j 

Mă priveşte. „Observă” e un cuvânt mai bun. Imi citeşte pe 
buze expresiile de teamă, de adoraţie, de fervoare, de dorință - 
tot ce se desenează pe chipul meu pe măsură ce mă descifrează. 
Ochii de culoarea plumbului au o privire neclintită, dar aţăţată. 
Sunt precum marea care aşteaptă tunetul. In cele din urmă îmi 
comandă să tac, deşi nu mai scot niciun cuvânt. Şi face asta 
punându-mi un deget pe buze şi lăsându-l acolo. 

— E-n ordine, Tim, zice ea. Eşti un om bun. Mai bun decât îţi 
închipui. Tot ce trebuie să faci acum este să-mi dai un sărut. 

La „Connaught”? Probabil că mi-a citit uluirea pe faţă pentru 
că izbucneşte brusc în râs, se ridică în picioare, vine de cealaltă 
parte a mesei şi, fără cel mai mic semn de jenă, îmi depune un 
sărut lung şi explicit pe gură, spre aprobarea chelnerului mai 
vârstnic care se ocupă de vinuri, a cărui privire o surprind absolut 
întâmplător, în clipa în care ea mă eliberează din strânsoare. 

— Cu o singură condiţie, zice ea neînduplecată, aşezându-se la 
loc. 

— Spune-o. 

— Pianul meu. 

— Ce-i cu pianul tău? 

— Pot să-l aduc cu mine? Nu pot să mă acomodez fără un pian. 
Aşa-mi fac eu jucăriile. 

— Ştiu cum îţi faci jucăriile. Ascultă, adu-ţi şase piane. Adu-ţi o 
prăvălie întreagă. Toate pianele din lume. 

In aceeaşi noapte, devenim amanți. In dimineaţa următoare, 
cu aripi la picioare, pornesc în goană spre Honeybrook ca să 
chem decoratorii. Mă uit măcar o dată înapoi? Mă opresc să mă- 
ntreb dacă fac bine ce fac? Dacă n-am plătit cumva un preţ prea 


mare pentru ceva ce puteam să obţin mult mai uşor? Nu. Toată 
viaţa mea m-am lăsat pe vine, am urzit tot felul de intrigi şi am 
iscodit pe după colţuri. De-acum încolo, cu Emma pe post de 
prețioasă captivă, intenţionez să fac în aşa fel încât gândurile şi 
acţiunile mele să meargă mână în mână - tocmai de aceea, chiar 
în ziua respectivă, îi telefonez de urgenţă domnului Appleby de la 
Wells, furnizor de bijuterii şi mobile vechi. Şi îl însărcinez, fără 
nicio restricţie în privinţa cheltuielilor, să cutreiere toată ţara 
până ce va da de cel mai simpatic, cel mai frumos şi micuţ pian 
de concert care a ieşit vreodată din mâna omului: ceva cu 
adevărat vechi şi de calitate, domnule Appleby, din lemn bun, mă 
gândesc de exemplu la un lemn tropical şi, pentru că veni vorba, 
mai aveţi colierul acela superb din trei rânduri de perle, închis cu 
o camee, pe care l-am zărit întâmplător în vitrina dumneavoastră 
acum mai puţin de-o lună? 
* 

Domnul Dass era prea timid ca să-ți ceară să te dezbraci. Dacă 
erai bărbat, atunci stăteai în faţa lui doar cu şosetele în picioare, 
gol până la brâu şi ţinându-ţi strâns pantalonii cu mâna, 
deoarece bretelele îţi atârnau de-a lungul coapselor. Chiar şi 
atunci când erai întins pe burtă ca să-ţi lucreze la baza coloanei 
vertebrale, nu dezgolea decât cea mai mică bucăţică de piele 
necesară scopului său. 

Şi domnul Dass vorbea. În ritmul său oriental, mângâietor. Ca 
să-ţi inspire încredere şi să creeze o atmosferă intimă. Şi uneori, 
ca să te împiedice să adormi, îţi punea tot felul de întrebări, deşi 
astăzi, dată fiind vigilenţa noii mele condiţii, aş fi vrut să le pun 
eu însumi: l-ai văzut? Ea a fost pe aici? El a adus-o? Când? 

— Ţi-ai făcut exerciţiile, Timothy? 

— Cu religiozitate, am minţit cu un glas somnoros. 

— Şi ce mai face doamna din Somerset? 

înăuntrul prefăcutei mele somnolenţe, mintea îmi mergea 
repede. Vorbea - după cum ştiam foarte bine - de o colegă de 
profesie din Frome, pe care mi-o recomandase când mă 
mutasem la Honeybrook. Numai că eu am preferat o altă 
interpretare. 

— O, e bine, mulţumesc. Munceşte enorm. Călătoreşte foarte 
mult. Dar e bine. Probabil că aţi văzut-o mai de curând decât 
mine. Când a venit aici ultima dată? 


Domnul Dass izbucnise deja în râs, explicând neînţelegerea. M- 
am alăturat râsului său. Legătura mea cu Emma nu era un secret 
nici pentru el, nici pentru altcineva. În primele luni ale noii mele 
vieţi, fusese marea mea plăcere să declar oricui dorea să mă 
asculte: Emma e fata cu care trăiesc, marea mea pasiune, 
protejata mea, nimic pe ascuns. 

— Nu e nici pe departe la fel de bună ca dumneavoastră, 
domnule Dass, ascultaţi-mă pe mine, am zis eu, răspunzându-i cu 
întârziere la întrebare şi aruncându-l imediat pradă stingherelii. 

— Ei, Timothy, nu e deloc aşa cum spui, insistă el, în timp ce-şi 
aşeza palmele fierbinţi pe umerii mei. Te duci la ea în mod 
regulat? Câte o şedinţă când şi când şi pe urmă o uiţi cu totul mai 
bine de şase luni, asta nu e bine deloc. 

— Încercaţi să-i spuneţi asta şi Emmei, am zis eu. Mi-a promis 
că trece pe la dumneavoastră săptămâna trecută. Pun pariu că n- 
a făcut-o. 

Dar, în ciuda scormonelilor mele, domnul Dass păstră o tăcere 
eliptică. L-am tot zgândărit, căci stăteam ca pe ghimpi. A fost ieri 
aici? Azi? Dass îmi evita întrebările pentru că era stânjenit de 
faptul că ar fi trebuit să-mi spună că venise împreună cu Larry? 
Oricare ar fi fost cauza, Dass nu se lăsa cu niciun chip. Poate că- 
mi simţise tensiunea din voce sau din corp. Cum domnul Dass 
era orb, nu puteai să ştii ce mesaje curioase ajungeau la el prin 
urechea-i extrasensibilă sau prin degetele-i blând cercetătoare. 

— Data viitoare cred că ai să-mi acorzi mai multă concentrare, 
Timothy, zise el grav, în timp ce-i puneam în mână cele douăzeci 
de lire. 

Deschise casa de bani, iar privirea mea căzu pe agenda 
pacienţilor de lângă telefon. Fur-o, mi-am zis. Inşfac-o şi du-te. Pe 
urmă ai să vezi cu ochii tăi dacă a fost aici, cu cine şi când.. Dar 
nu-l puteam fura pe domnul Dass cel orb ca s-o spionez pe 
Emma, chiar dacă asta ar fi însemnat rezolvarea tuturor 
misterelor cosmosului. 

* 

Am rămas pe asfaltul din fața secției de chirurgie, respirând cu 
greutate, simțind în ochi şi-n nări înţepătura fuioarelor groase de 
ceaţă. O maşină parcată zece metri mai încolo stătea la pândă în 
micul cerc de lumină răspândit de un felinar. Urmăritorii mei? M- 
am apropiat de maşină, am izbit cu mâinile în capotă şi am 


răcnit: „E cineva aici?” Ecoul glasului meu a fost înghiţit de ceaţă. 
Am făcut vreo douăzeci de paşi, m-am oprit şi m-am răsucit în 
loc. Nicio umbră nu îndrăznise să se apropie de mine. Niciun 
sunet nu a venit către mine dinspre peretele cenuşiu de ceaţă. 

Vânatul meu se schimbase, mi-am amintit. Nu mai caut plin de 
teamă semne ale vieţii sau morţii lui Larry. Acum îi caut pe ei doi. 
Pentru complotul lor. Ca să le aflu motivul. 

Traversam grăbit conuri de lumină de pe străzi laterale, pe sub 
coroanele ascuţite şi bogate ale copacilor. Siluete înfofolite ca de 
refugiaţi treceau iute pe lângă mine. M-am înfăşurat mai bine în 
fulgarin. În buzunar am găsit o şapcă turtită pe care mi-am 
îndesat-o pe cap. Mi-am schimbat înfăţişarea. Acum devenisem 
invizibil. Trei câini se învârteau unul pe lângă altul, într-o tristă 
schimbare a gărzii. M-am oprit din nou, ascultând tăcerea. M-am 
întors o bucată de drum. Urmăritorii mei plecaseră. 

* 

După zece ani, casa continua să mă sperie. Deşi evadasem din 
ea, continuam s-o vizitez foarte des. În spatele zidurilor cenușii, 
prinşi în movul pe jumătate îndoliat al glicinelor, zăceau 
rămăşiţele visurilor mele de fericire fără de sfârşit. Când abia mă 
mutasem într-un apartament umil aflat ceva mai departe de 
oraş, obişnuisem să mă duc la Birou pe un drum ocolit, ca să nu 
trec prin dreptul uşii ei. Ce dacă nevoia mă conducea în direcţia 
ei? În mintea mea răsărea ideea că voi fi târât din nou înăuntru, 
ca să execut o nouă pedeapsă. 

După o vreme însă, m-am simţit cuprins de o curiozitate 
tainică, iar casa a început să mă atragă, în ciuda sentimentelor 
mele. Aş fi coborât din metrou cu o staţie mai devreme şi aş fi 
trecut prin Heath cu paşi mărunți şi grăbiţi, doar ca să arunc o 
privire spre ferestrele luminate. Cum trăiesc? Despre ce vorbesc, 
în afară de mine? Cine eram pe vremea când locuiam acolo? 
Ştiam foarte bine că Diana părăsise Biroul pentru că îi trimisese 
lui Merriman una din faimoasele ei scrisori. 

— Fosta ta iubită a hotărât că noi suntem Gestapoul, mă 
anunţă el, fierbând din cauza jignirii. Şi s-a exprimat al dracului 
de grosolan. Neconstituţionali, incompetenţi şi iresponsabili, ăştia 
suntem noi. Ai ştiut că ai încălzit o viperă la piept? 

— Asta-i Diana. Dă năvală. 

— Ei, şi ce-are de gând? Presupun că o să-şi spele conştiinţa în 


public. Să ne tăvălească prin toate coloanele de la The Guardian. 
Tu mai ai cât de cât influenţă asupra ei? 

— Dar tu? 

Studiază să devină psihoterapeut, aşa merge vorba. E consilier 
nuptial. A slăbit. la lecţii de yoga în Kentish Town. Edgar e editor 
universitar. 

Am sunat la uşă. Ea mi-a deschis imediat. 

— Credeam că e Sebastian, a zis când m-a văzut. 

Mi-a stat pe limbă să mă scuz că nu eram cel pe care-l aştepta. 

* 

Ne-am dus în salon. Uitasem cât de joase erau tavanele. Poate 
că Honeybrook mă răsfăţase prea mult. Era îmbrăcată cu 
pantaloni şi cu un pulover din Cornwall pe care-l cumpărasem în 
timpul vacanței petrecute la Padstow. Albastrul lui stins îi venea 
foarte bine. Faţa ei era mai luminoasă decât mi-o aminteam şi 
mai lată. Tenul mai lăptos. Ochii mai puţin adumbriţi. Cărţile lui 
Edgar ocupau tot spaţiul, din podea până-n tavan. Cele mai 
multe tratau subiecte de care nu auzisem niciodată. 

— E la un seminar la Ravenna, zise ea. 

— A, bun. Grozav. Foarte frumos. 

Pentru ea, n-aveam niciun fel de voce naturală. Nicio uşurinţă. 
Nu le avusesem niciodată. 

— La Ravenna, am repetat. 

— Peste o jumătate de minut trebuie să-mi vină un pacient şi 
nu-mi las pacienţii să aştepte, zise ea. Ce vrei? 

— Larry a dispărut. Şi e căutat. 

— De cine? 

— De toată lumea. Biroul, poliţia. Fiecare separat. Poliţia n-are 
voie să afle de legătura cu Biroul. 

Trăsăturile ei se înăspriră şi, brusc, mi se făcu teamă că mă va 
blagoslovi cu una din diatribele ei despre nevoia ca noi toţi să ne 
spunem totul direct, fără ocolişuri, despre secretul care nu e un 
simptom, ci o boală. 

— De ce? întrebă ea. 

— Vrei să spui de ce nu pot să afle sau de ce a dispărut? 

— Amândouă. 

De unde venea puterea asta pe care o avea asupra mea? De 
ce mă bâlbâi şi încerc s-o îmblânzesc? Pentru că mă cunoaşte 
mult prea bine? Sau pentru că nu m-a cunoscut niciodată? 


— Se presupune că a furat nişte bani, am răspuns. O grămadă. 
Poliţia mă suspectează că-i sunt complice. Ca şi cei de la Birou, 
de altfel. 

— Dar nu eşti. 

— Bineînţeles că nu sunt. 

— Şi de ce ai venit la mine? 

S-a aşezat pe braţul unui fotoliu, cu mâinile împreunate în 
poală şi spinarea dreaptă. Pe buze avea zâmbetul lipsit de 
veselie al ascultătorului profesionist. Nu mi-a oferit nimic de 
băut, deşi bufetul era plin de sticle. 

— Pentru că ţine la tine. Eşti una din puţinele femei pe care le 
admiră şi care nu i-au trecut prin pat. 

— Eşti sigur de asta, nu? 

— Nu. E o presupunere. Din întâmplare, ăsta e şi felul în care 
vorbeşte despre tine. 

Îmi dărui un zâmbet plin de superioritate. 

— Nu zău? Şi tu eşti gata să-l crezi pe cuvânt, nu? Eşti foarte 
încrezător în oameni, Tim. Să nu-mi spui că vârsta te-a-nmuiat. 

Mai-mai să mă reped la ea. Mi-am propus să-i spun că fusesem 
întotdeauna blând, şi că ea fusese singura care nu observase 
lucrul ăsta; i-aş mai fi spus şi că nu dădeam o para chioară dacă 
se culcase sau nu cu Larry, sau cu vreun alt amărât; şi că 
singurul motiv pentru care Larry i-ar fi arătat cea mai slabă urmă 
de interes ar fi fost doar ca să se răzbune pe mine. Din fericire, 
tot ea a fost cea care a aruncat un nou cârlig. 

— Cine te-a trimis aici, Tim? 

— Nimeni. Am venit singur. 

— Cum ai ajuns aici? 

— Pe jos. Singur. 

— Vezi tu, nu ştiu de ce, dar în mintea mea şi-a făcut loc 
imaginea lui Jake Merriman aşteptându-te într-o maşină, ceva 
mai încolo pe şosea. 

— Nu m-aşteaptă. Dac-ar şti că sunt aici, şi-ar asmuţi câinii pe 
mine. Practic şi eu sunt tot un fugar. 

Se auzi soneria de la uşă. 

— Diana, dacă ştii ceva despre el - dacă a luat legătura cu tine 
- dacă ţi-a telefonat, a scris sau a trecut pe-aici - dacă ştii cum 
se poate ajunge la el, te rog, spune-mi. Sunt pur şi simplu 
disperat. 


— Ăsta-i Sebastian, a zis ea, îndreptându-se spre uşă. 

Le-am auzit sunetul vocilor, apoi zgomotul unor picioare tinere 
coborând scările spre subsol. Intr-o zbatere de indignare 
anacronică, mi-am dat seama că îmi rechiziţionase vechiul birou 
şi-l transformase în cameră de consultaţii. Apoi se întoarse la 
locul ei şi se aşeză din nou pe braţul fotoliului. Am crezut că-mi 
va spune să plec, deoarece chipul ei căpătase o expresie oficială. 
Pe urmă am înţeles că luase una din hotărârile ei atât de 
caracteristice şi că avea să mi-o comunice. 

— A găsit ce-a căutat. Asta-i tot ce ştiu. 

— Şi ce a căutat? 

— Nu mi-a spus. Dar, chiar dacă mi-ar fi spus, probabil că nu 
te-aş fi pus la curent. Tim, să nu mă interoghezi, nu accept aşa 
ceva. Tu m-ai târât în Birou timp de şapte ani şi pentru mine 
perioada aia a fost suficient de rea. Nu subscriu la concepţia ta 
despre etică şi nu-i accept imperativele. 

— Diana, nu te interoghez. Îţi pun doar o întrebare: ce anume 
caută? E 

— Nota perfectă. Asta a fost întotdeauna visul lui, aşa zice. Să 
cânte o singură notă perfectă. Intotdeauna s-a exprimat foarte 
plastic, ăsta e felul lui de-a fi. A telefonat. A găsit-o. Nota 
perfectă. 

— Când? 

— Acum o lună. Am avut impresia că pleca undeva şi că-şi lua 
rămas-bun. 

— Ţi-a spus unde? 

— Nu. 

— Ţi-a sugerat unde? 

— Nu. 

— În străinătate? Nu cumva în Rusia? O destinaţie interesantă? 
Nouă? 

— Nu m-a lăsat să-înţeleg absolut nimic. Era dominat de 
emoţii. 

— Adică beat? 

— Adică emoţionat, Tim. Faptul că tu ai scos la lumină tot ce e 
mai rău în Larry nu îţi dă niciun drept de proprietar asupra lui. El 
era emoţionat, era noaptea târziu şi Edgar era aici. „Diana, te 
iubesc, am găsit-o. Am găsit nota mea perfectă.” Pentru el, toate 
erau la locul lor. El însuşi se adunase. Şi voia ca eu să ştiu asta. 


L-am felicitat. 

— Ţi-a spus numele ei? 

— Nu, Tim, nu vorbea de o femeie. Larry e mult prea matur ca 
să creadă că noi reprezentăm răspunsul la toate întrebările. 
Vorbea despre descoperirea de sine şi de faptul că este cine 
este. A venit vremea să-nveţi să trăieşti fără el. 

Până acum mă străduisem să evit s-o fac. Dar, din moment ce 
se numise singură în funcţia de mare preoteasă a autoexprimării, 
se părea că nu mai aveam niciun motiv ca să mă abţin. 

— Ador să trăiesc fără el, Diana! Mi-aş da toată afurisita de 
avere doar ca să scap de Larry şi de tot ce ţine de el, pe tot 
restul vieţii mele biologice. Din nefericire, suntem definitiv legaţi 
unul de celălalt şi trebuie neapărat să-l găsesc pentru propria 
mea salvare şi probabil şi pentru a lui. 

Şi-a întors zâmbetul spre podea, ceea ce bănuiesc că face ori 
de câte ori pacienţii se pornesc să se exprime mai emfatic. Glasul 
i-a devenit şi mai dulce. 

— Şi Emma ce mai face? s-a interesat ea. La fel de tânără şi de 
frumoasă ca-ntotdeauna? 

— E bine, mulţumesc. De ce întrebi? Ţi-a vorbit şi despre ea? 

— Nu. Dar nici tu n-ai făcut-o. Şi mă-ntreb de ce. 

* 

Urcam. În Hampstead, dacă urci, eşti un explorator; dacă însă 
cobori, atunci te-ntorci drept în iad. Aer rarefiat, ceață groasă, 
bucăți de conace din cărămidă şi fațade în stil georgian. Am 
intrat într-o cârciumă şi am băut un Scotch mare, apoi încă unul, 
pe urmă alte câteva, aducându-mi aminte de noaptea în care 
mă-ntorsesem la Honeybrook cu capul plin de lumina neagră. 
Dacă în cârciumă aceea mai fuseseră şi alţi clienţi, eu, unul, nu i- 
am văzut. Am plecat din nou pe jos, fără să simt nicio schimbare 
înăuntrul meu. 

Am intrat pe o alee. Pe o latură, un zid înalt de cărămidă. Pe 
cealaltă, un grilaj de fier aidoma unor sulițe, far la capătul aleii, o 
biserică albă din lemn, cu turnul clopotniţei retezat de ceaţă. 

Am început să blestem. 

Am blestemat englezul din mine care m-a tras înapoi sau m-a 
îmboldit înainte în tot ce-am făcut de-a lungul vieţii. 

Am blestemat-o pe Diana pentru că mi-a furat copilăria şi 
pentru că m-a disprețuit în timp ce-mi făcea asta. 


Mi-am amintit toate pândele chinuitoare în aşteptarea 
legăturii, toate amorurile ratate şi revenirea repetată la mistuirea 
în singurătate. 

După ce am blestemat Anglia care mă făcuse aşa cum eram, 
am blestemat Biroul pentru că era şcoala ei tainică şi pe Emma 
fiindcă mă ademenise afară din captivitatea mea confortabilă. 

Şi l-am blestemat pe Larry, pentru că făcuse să strălucească o 
lampă în vidul cavernos din ceea ce el numea plictisitoarea mea 
minte dreptunghiulară şi pentru că mă târâse dincolo de limitele 
preţioasei mele stăpâniri de sine. 

Mai presus de toate, m-am blestemat pe mine însumi. 

Brusc, am simţit nevoia disperată să dorm. Capul îmi era mult 
mai greu decât puteam duce pe umeri. Picioarele mă lăsau în 
drum. Tocmai mă gândeam să mă-ntind pe asfalt, când norocul 
mi-a scos în cale un taxi, aşa că m-am întors la club, unde 
Charlie, portarul, mi-a dat un mesaj primit prin telefon. Era din 
partea detectivului-inspector Bryant care mă ruga să fiu atât de 
bun şi să sun la următorul număr, cât mai repede cu putinţă. 

* 


Nimeni nu doarme la club. Tragi pe nas mirosul de sudoare 
masculină şi de varză, asculţi sforăiturile celorlalţi şi-ţi aminteşti 
de anii de şcoală. 

Este seara de după Meciul Celor Şase, festivalul anual de fotbal 
din Winchester, un joc cu atâtea secrete, încât nici măcar 
jucătorii cu experienţă nu îi cunosc toate regulile. Firma a 
câştigat. Ca să fiu lipsit de modestie, eu am câştigat, căci 
Cranmer, căpitanul echipei şi eroul meciului, a fost cel care a 
condus un atac extraordinar de viguros. Acum, prin tradiţie, cei 
şase victorioşi se autosărbătoresc în bibliotecă, în timp ce băieţii 
cei noi s-au cocoţat în picioare pe masă şi îi tratează regeşte cu 
cântece şi alte numere artistice. Unii dintre ei cântau fals, alţii 
cântau prea bine şi a trebuit să fie aduşi la normal cu ajutorul 
zeflemelelor şi al unor cocoloaşe de pâine zburătoare. Dar unul 
dintre băieţii cei noi refuza să cânte şi de aceea trebuia bătut; iar 
ăsta era Pettifer. 

— De ce n-ai cântat? îl întreb ceva mai târziu în aceeaşi seară, 
în timp ce el se apleacă peste aceeaşi masă. 

— E împotriva religiei mele. Sunt evreu. 

— Nu-i adevărat. Tatăl tău e om al Bisericii. 


— Eu m-am convertit. 

— Îţi mai dau o şansă, îi spun cu sufletul deschis. Care este 
noţiunea pentru fotbalul din Winchester? 

E cel mai simplu test pe care-l pot găsi în jargonul şcolii, un 
cadou de-a dreptul. 

— Ispitirea evreilor, replică el. 

Aşa că n-am de ales, trebuie să-l bat, căci nu trebuia să 
răspundă decât „Jocul”. 


CAPITOLUL OPT 


Fereastra era prea mică ca să poţi sări pe ea şi prea sus ca să 
poţi vedea ceva, dacă nu aveai o preferinţă pentru capetele 
portocalii ale macaralelor şi norii umflaţi de ploaie dinspre Bristol. 
Cele trei scaune din încăpere erau, ca şi masa de altfel, prinse cu 
bolţuri în podea. O oglindă era ancorată în perete. Am presupus 
că era o oglindă unidirecţională. Aerul mirosea a stătut şi a bere. 
O notiţă şifonată care mă avertiza care-mi sunt drepturile 
tremura din cauza traficului în desfăşurare cu cinci etaje mai jos. 

Bryant stătea la un capăt al mesei, eu la celălalt, iar între noi, 
Luck, îmbrăcat doar în cămaşă. M-am întrebat unde-şi lăsase 
sacoul. Pe podea, în dreapta lui Luck, se odihnea o servietă 
deschisă, dintr-un înlocuitor de piele maro. În compartimentele 
ei, am zărit patru pachete dreptunghiulare de dimensiuni diferite, 
fiecare din ele etichetat şi înfăşurat într-o folie de plastic. 
Referințele de pe etichete fuseseră scrise cu un pix roşu şi erau 
ceva de genul „LP Prb 27”, ceea ce eu am presupus că însemna 
Proba 27 în cazul Lawrence Pettifer. Şi era oarecum natural ca, 
dată fiind starea de spirit pe care aş descrie-o drept diluată, să 
mă trezesc că sunt mai îngrijorat de celelalte douăzeci şi şase de 
probe decât de Proba 27. Şi dacă sunt douăzeci şi şapte, atunci 
de ce doar patru dintre ele au avut loc în servietă? 

Nu a existat niciun preambul. Nimeni nu şi-a cerut scuze că 
fusesem târât până la Bristol, într-o sâmbătă după-amiază. 
Bryant îşi sprijinise un cot de tăblia mesei şi îşi odihnea bărbia în 
pumnul încleştat, ca un om care se ţinea de barbă. Luck pescui 
din servietă un casetofon negru şi crăpat şi îl trânti pe masă. 

— Te deranjează dacă procedăm aşa? 

Şi, fără să aştepte să afle dacă mă deranjează sau nu, apăsă 


pe butonul de pornire, pocni de trei ori din degete, opri banda şi 
o dădu înapoi. Aşa am ascultat încă o dată cele trei pocnituri. De 
când îl văzusem ultima oară, se alesese cu o eczemă de la 
bărbierit şi cu pungi sub ochii mici. 

— Domnule Cranmer, prietenul dumitale, doctorul Pettifer, are 
în proprietatea sa vreo maşină? întrebă el cu un glas morocănos. 
Şi făcu un semn cu capul în direcţia casetofonului: vorbeşte spre 
chestia aia, nu spre mine. 

— La Londra, Pettifer avea un adevărat garaj, am replicat. De 
obicei, maşinile manifestau tendinţa de a aparţine altora. 

— Cui? 

— Nu l-am întrebat niciodată. Cunoştinţele lui nu-mi erau 
familiare. 

— Dar la Bath? 

— La Bath habar n-am ce aranjamente făcuse în privinţa 
transportului. 

Răspunsurile mele erau anoste şi literale. Eram mult mai 
bătrân decât cu o săptămână în urmă. 

— Când l-ai văzut ultima dată într-o maşină? întrebă Luck. 

— Ar trebui să fiu strâns cu uşa ca să-mi amintesc. 

Bryant arboră un nou zâmbet. Avea în el o nuanţă victorioasă. 

— O, te presăm noi, dacă asta doreşti, domnule Cranmer. Nu-i 
aşa, Oliver? 

— Am înţeles că m-ati chemat aici ca să identificaţi un anumit 
obiect, am zis. 

— Aşa e, fu de acord Bryant. 

— Atunci, dacă e vorba de maşina lui, mi-e teamă că nu e 
deloc probabil că vă pot ajuta. 

— L-ai văzut vreodată într-o Toyota verde sau neagră, model 
aproximativ 1990? întrebă Luck. 

— Nu sunt expert în maşini japoneze. 

— Domnul Cranmer nu e expert în nimic, îi explică Bryant lui 
Luck. Habar n-are, domnule ofiţer. Asta se vede după toate 
cărţile alea mari şi străine pe care le are la conac. 

Luck scoase din servietă un manual murdar de-al poliţiei cu 
desene de maşini şi mi-l întinse peste masă. Întorcându-i 
paginile, am văzut silueta de un negru strălucitor a unei Toyota 
Carina, model 1989, identică cu cea pe care o folosise Larry în 
ultima sa apariţie de duminică la Honeybrook. Luck o văzuse şi 


el. 
— Ce zici de asta? întrebă el, punându-şi degetul osos pe 


pagină. 

— Mi-e teamă că nu mi se pare cunoscută. 

— Nu? 

— Adică nu-mi amintesc să-l fi văzut conducând o astfel de 
maşină. 


— Atunci de ce oare domnul Guppy, poştaşul local, îşi 
aminteşte de o Toyota neagră sau verde, condusă de cineva a 
cărui înfăţişare se potriveşte cu descrierea lui Pettifer, intrând pe 
aleea dumitale, exact în momentul în care el ieşea din biserica 
din sat într-o duminică foarte călduroasă, după părerea lui în luna 
iulie? 

Faptul că-l interogaseră pe John Guppy m-a dezgustat. 

— Habar n-am de ce ar trebui să-şi amintească sau nu aşa 
ceva. Şi, din moment ce intrarea pe aleea mea nu poate fi văzută 
de la biserică, sunt înclinat să mă-ndoiesc că a văzut ceea ce 
spune. 

— Toyota a trecut prin dreptul bisericii în direcţia dumitale, 
replică Luck. A intrat pe terenul cu pietriş aflat mai jos de zidul 
curţii bisericii, dar nu a mai ieşit la celălalt capăt. Singura 
schimbare de direcţie nu se putea face decât înspre aleea 
dumitale. 

— Maşina putea să iasă şi fără ca domnul Guppy să o observe, 
am răspuns. Se putea opri chiar la margine. 

În timp ce Bryant privea mai departe desenul cu pricina, Luck 
făcu iar nişte săpături în servietă şi scoase unul din pachete, 
pentru ca din el să extragă un registru contabil învelit în plastic 
de la banca lui Larry din Londra. Vederea unui prieten atât de 
vechi mă făcu aproape să zâmbesc. La vremea mea, răsfoisem 
sute de astfel de registre, încercând mereu să văd ce se 
întâmplase cu banii lui Larry, cui îi dăduse, ce cecuri uitase să 
onoreze. 

— Ţi-a dat vreodată întâmplător Pettifer vreo sumă în numerar 
drept cadou? întrebă Luck. 

— Nu, domnule Luck, doctorul Pettifer nu mi-a dat niciodată 
vreun ban. 

— Dar dumneata lui? 

— L-am împrumutat din când în când cu sume mici. 


— Cât de mici? 

— Douăzeci o dată. Cincizeci altă dată. 

— Asta numeşti dumneata sume mici, nu? 

— Sunt convins că din ei ar fi putut fi hrăniţi numeroşi copii 
înfometați. Pentru Larry însă nu ţineau prea mult. 

— Domnule Cranmer, vrei să-ţi modifici, în formă sau fond, 
relatarea cum că dumneata şi Pettifer n-aţi fost implicaţi în niciun 
fel de tranzacţie? 

— Bine, dar ăsta-i adevărul! Prin urmare, nu doresc să modific 
nimic. 

— Pagina opt, zise el, vârându-mi sub ochi registrul bancar. 

L-am deschis la pagina opt. Era declaraţia pe luna septembrie 
1993, adică luna în care Biroul îi plătise lui Larry gratificaţia 
câştigată cu preţul unor mari şi grele eforturi: o sută cincizeci de 
mii de lire, vărsate de către Mills & Highborn Trustees, din St. 
Helier, Jersey, care ştergeau în felul ăsta o depăşire de 3728 de 
lire a contului din bancă. 

— Ai vreo idee cât de mică, întrebă Luck, unde, cum sau de ce 
doctorul Pettifer a intrat în posesia a o sută cincizeci de mii de 
lire sterline în septembrie 1993? 

— Absolut niciuna. De ce nu-i întrebaţi pe cei care au făcut 
plata? 

Sugestia mea îl deranjă. 

— Mills & Highborn, mulţumesc frumos, e una din firmele 
dumitale avocăţeşti de modă veche şi de sânge albastru, 
moştenite din tată-n fiu, din Channel Islands. Şefilor de acolo nu 
le place să stea de vorbă cu poliţiştii şi nu sunt dispuşi să 
furnizeze nicio informaţie despre un client fără un ordin 
judecătoresc valabil în Insule. Cu toate acestea... 

Bryant îşi sprijini braţele de masă, luând poziţia de luptă. 

— Cu toate acestea, repetă Luck, cercetările mele scot efectiv 
în evidenţă faptul că aceeaşi firmă îi plăteşte lui Pettifer un 
salariu anual, aparent pe baza instrucţiunilor primite din partea 
anumitor companii producătoare de film şi de carte, înregistrate 
în locuri bizare, precum Elveţia. Nu te surprinde deloc? 

— Nu înţeleg de ce-ar trebui să mă surprindă. 

— Pentru că aşa-zisele plăţi de salariu erau false, de-aia. 
Pettifer n-a lucrat niciodată aşa ceva. Drepturi de autor din 
străinătate pentru cărţi pe care nici măcar nu le-a scris. Avansuri 


care nu-l angajau în niciun fel. Întreaga structură, de la început 
până la sfârşit, n-a fost decât o născocire şi nici măcar una făcută 
cu competenţă, dacă e să-mi spun părerea. Dumneata n-ai nicio 
teorie de oferit, presupun, nu-i aşa, domnule Cranmer, în 
legătură cu cine ar fi putut să-şi provoace asemenea bătăi de cap 
în numele doctorului? 

N-aveam nici cea mai mică teorie şi am spus-o cât am putut de 
iute. Şi eram îngrozit să confirm că toate aranjamentele atât de 
ridicate-n slăvi prin care i se plăteau lui Larry banii lui de ludă 
puteau fi, aşa cum am bănuit întotdeauna, date în vileag în 
numai două zile, de un poliţist fanatic, cu ajutorul unui terminal 
de calculator. 

— E o chestie foarte ciudată în legătură cu firma asta, Mills & 
Highborn, pe care îmi permit să ţi-o împărtăşesc, reluă Luck cu 
un sarcasm zăpăcitor. Una din activităţile ei marginale, după cum 
putem să stabilim din anumite surse, este aceea de operare de 
plăţi neoficiale în numele guvernului Maiestăţii Sale. 

Lumea începu să se clatine. 

— Prin asta înţeleg primirea de mari sume de bani lichizi din 
partea Trezoreriei Maiestăţii Sale şi trimiterea lor spre alte forme 
de plată în numerar - cum ar fi mituirea unor potentaţi străini, 
fonduri murdare pentru diverse contracte din domeniul apărării şi 
alte aşa-numite zone cenuşii ale cheltuielilor guvernamentale. 
Dumneata n-ai ştiinţă de un asemenea aspect al problemei, nu? 
Pentru că vezi dumneata, domnul Bryant şi cu mine am fost 
oarecum fermecaţi de coincidenţa dintre faptul că ai lucrat la 
Trezorerie chiar în timp ce anumite fonduri ale guvernului 
britanic au fost dirijate spre binefăcătorii lui Pettifer din Channel 
Islanas. 

Nici în coşmarurile cele mai negre nu visasem că Secţia de 
Plăţi şi Alocaţii ar fi putut fi atât de incompetentă, încât să 
folosească spălătoria automată Larry pentru alte operaţiuni 
clandestine, fără nicio legătură cu cea principală, multiplicând în 
felul acesta la infinit riscul de a-l compromite pe Larry şi pe 
oricine altcineva de pe statul de plată. 

— Mi-e teamă că toate astea mă depăşesc, am spus. 

— Poate ai să ne spui atunci ce nu te depăşeşte, sugeră Bryant 
pe un ton lipsit de politeţe. Ai fost un angajat de rang înalt la 
Trezorerie şi cam asta-i tot ce ni s-a permis să aflăm despre 


dumneata. 

— N-am idee ce vrei să insinuezi. 

— Să insinuez? Cine, eu? O, nimic, nimic, domnule Cranmer. 
Mi-aş depăşi categoric rolul dacă aş face aşa ceva. Mi s-a spus că 
economiile realizate la Trezorerie reprezintă o chestie care dă 
ameţeală mare. Ei bine, pot să înţeleg o asemenea situaţie. In 
fond, dacă îi strecori câteva milioane unui avocat arab de mâna a 
doua ca să te ajute să te descotoroseşti de propriile avioane de 
luptă mai zdruncinate, de ce să nu-ţi strecori şi ţie câteva 
grăunţe, având în vedere că eşti un gentleman englez? Sau să le 
strecori complicelui; e chiar mai bine, nu? 

— Asta este o afirmaţie scandaloasă şi complet neadevărată. 

— Pagina trei, zise Luck. 

* 

— Observi ceva? întrebă Luck. 

Mi-ar fi fost greu să n-o fac. Pagina a treisprezecea din 
registrul bancar al lui Larry acoperea luna iulie 1994. Până la 
douăzeci şi unu ale lunii respective, contul curent al lui Larry se 
ridicase la o sută patruzeci de mii de lire. Pe douăzeci şi doi, 
Larry retrăsese o sută treizeci şi opt de mii, lăsându-şi un credit 
de numai 2176 de lire. 

— Ce părere ai? 

— Niciuna. Probabil că şi-a cumpărat o casă. 

— Eroare. 

— l-a investit. Ce mă priveşte pe mine? 

— Pe douăzeci şi două iulie, după ce-l avertizase pe director 
prin telefon, cu două zile mai înainte, în legătură cu intenţia sa, 
doctorul Pettifer a retras întreaga sumă de o sută treizeci şi opt 
de mii de lire în bani lichizi de la ghişeul băncii sale, în bancnote 
de douăzeci de lire, puse în plicuri de culoare închisă. A refuzat 
să accepte bancnotele de cincizeci. Nu-şi adusese nimic în care 
să ia banii, astfel încât casierul le-a pus pe fete pe jar până când 
una din ele a făcut rost de o servietă în care au fost îngrămădite 
plicurile cu bani. În ziua următoare, doctorul Pettifer i-a plătit o 
mie de lire în bani lichizi proprietăresei şi şi-a achitat patru 
facturi neonorate, inclusiv cea de la furnizorul de vin. Destinația 
a ceea ce a mai rămas din bani - adică o sută treizeci de mii de 
lire fix - este, până în prezent, necunoscută. 

De ce? m-am întrebat în mod stupid. Ce logică operează aici? 


Când un om escrochează ambasada Rusiei de treizeci şi şapte de 
milioane, se simte obligat să-şi golească propriul cont din bancă 
de o sută treizeci de mii? Pentru cine? Pentru ce? 

— Doar dacă nu ţi i-a dat dumitale, bineînţeles, domnule 
Cranmer, sugeră Bryant de la celălalt capăt al mesei. 

— Sau dacă nu au fost de la bun început ai dumitale, completă 
Luck. 

— Nu în mod legal, evident, zise Bryant. Dar nu vorbim aici 
despre lucruri legale, nu? Mai degrabă de un cod al hoţilor. 
Dumneata ai şutit banii, doctoraşul i-a depus la bancă. El era 
operatorul dumitale. Complicele dumitale. Corect? 

N-am catadicsit să-i răspund, aşa că omul a continuat pe 
acelaşi ton elaborat, atotştiutor. 

— Dumneata eşti nebun după bani, nu-i aşa, domnule 
Cranmer? Eşti o coţofană, cum îmi place mie să spun. Ai o 
grămadă, dar vrei şi mai mult. Aşa merge treaba, nu? Stai toată 
ziulica, sau ai stat, la Trezorerie. Vezi toate grămezile alea de 
bani care merg ici-colo, peste tot, mulţi dintre ei fără să aducă 
nimic bun, îmi permit să spun. Şi-atunci îţi spui, în sinea 
dumitale: „la ascultă, Timothy, nu le-ar sta unora din grămezile 
alea mai bine în buzunarul meu decât în buzunarele altora?” Aşa 
că şuteşti ceva, uşurel. Şi nimeni nu se prinde. Şi-atunci mai 
şuteşti un pic. Un pic mai mult. Şi tot nu se prinde nimeni. Aşa că 
te extinzi, aşa cum ar face orice bun om de afaceri. Păi, nu 
putem să stăm liniştiţi în ziua şi în vremurile astea. Nimeni nu 
poate. Nu e în firea omului, nu? Nu după doamna Thatcher. Şi, 
într-o bună zi, apare o ocazie, fie-ne permis să spunem, ca să 
pătrunzi pe o anumită piaţă străină. O piaţă unde vorbeşti pe 
limba lor şi ai cunoştinţele tehnice necesare. Ca Rusia, de 
exemplu. Aşa că ataci în forţă. Dumneata, doctorul şi un anumit 
gentleman străin, cunoscut de el, care îşi spune Profesorul. 
Fiecare dintre dumneavoastră e expert în branşa lui. Numai că 
domnul Cranmer este creierul. El e Şeful cel Mare. Are clasă şi 
sânge-rece. Rang. Sunt pe aproape, e călduţ, domnule? Poţi să 
ne spui. Noi suntem doar nişte oameni simpli, nu-i aşa, Oliver? 

Atunci când eşti acuzat de fapte monstruoase, nimic nu sună 
mai plăpând decât adevărul. Îmi dăruisem întreaga viaţă activă 
apărării ţării mele de diversele animale de pradă. lar acum eram 
eu însumi distribuit în rol de prădător. Niciodată nu-mi însuşisem 


ilegal nici măcar un penny din ceea ce mi se încredinţase. lar 
acum eram acuzat că ascunsesem mari sume de bani în Channel 
Islands şi că mi le plăteam mie însumi, prin intermediul fostului 
meu agent. Şi totuşi, când m-am ascultat protestând şi 
afirmându-mi nevinovăția, cuvintele mele au sunat aidoma celor 
spuse de oricare alt vinovat. Vocea mi-a scăpat de sub control şi 
a devenit stridentă, iar fluenţa exprimării m-a părăsit, făcându- 
mă să devin brusc la fel de neconvingător pentru mine însumi ca 
şi pentru acuzatorii mei. Ei, aşa merg lucrările, am auzit în urechi 
glasul lui Merriman: pedepsiți pentru crime pe care nu le-am 
comis niciodată, scăpăm însă în altă parte cu fața curată din hotii 
imense. 

— Domnule Cranmer, noi acum gândim cu voce tare, explică 
Bryant cu o falsă delicateţe după ascultarea argumentelor mele. 
Nu a fost formulată nicio acuzație până la acest punct al 
anchetei. Noi căutăm o colaborare, nu nişte cadavre calde încă. 
Dumneata ne spui unde putem să găsim ceva ce căutăm, noi 
punem ceva-ul ăla la locul lui de unde a dispărut şi toată lumea 
merge pe urmă acasă şi se cinsteşte cu un pahar de vin de 
Honeybrook. Inţelegi ce vreau să spun? 

— Nu. 

Un interludiu dezarticulat urmă răspunsului meu, timp în care 
Luck dădu la iveală alte registre bancare de dinainte de perioada 
despre care vorbiserăm, care nu difereau însă în mod esenţial de 
primul. Modelul era foarte clar. Ori de câte ori Larry avea sume 
substanţiale în cont, retrăgea bani lichizi. Ce făcea cu ei rămânea 
un mister. Un abonament lunar încă actual pe traseul Bristol- 
Bath, în valoare de şaptezeci şi una de lire, fusese găsit, 
pretindeau ei, într-unul din sertarele biroului din sala lui de curs. 
Nu, am spus, habar n-aveam de ce ar fi vrut Larry să se afle atât 
de des în Bristol. Poate pentru teatre, biblioteci sau femei. Preţ 
de o clipă, Luck păru să se fi domolit. Stătea în faţa mea de parcă 
ar fi fost sfârşit, cu gura căscată, cu umerii ridicându-se şi 
prăbuşindu-se înăuntrul cămăşii ude de transpiraţie. 

— Doctorul Pettifer a furat ceva vreodată de la dumneata? 
întrebă el cu acreala implacabilă care-l făcea să fie un partener 
de conversaţie atât de neplăcut. 

— Fireşte că nu. 

— Asta-i ciudat. În alte privinţe, nu ai o părere prea bună 


despre el. Cum se face atunci că eşti atât de sigur că nu te-a 
furat niciodată? 

întrebarea asta era doar un şiretlic, preludiul unui nou atac 
violent. Dar, nedându-mi seama ce fel de şiretlic era, nu puteam 
decât să-i dau un răspuns direct. 

— Domnul Pettifer poate fi orice, dar nu hoţ, am zis eu, şi abia 
am pronunţat ultimul cuvânt, că Bryant a început să tipe la mine. 

La început am crezut că e o tactică menită să mă scoată din 
ale mele. Pe urmă l-am văzut fluturând un plic deasupra capului. 

— Atunci cum priveşti asta, domnule Cranmer? 

Am auzit înainte de a vedea: bijuteriile vechi ale Emmei, 
rostogolindu-se spre mine de-a lungul mesei, fiecare piesă pe 
care i-o cumpărasem, începând cu primul cadou oferit cu 
timiditate, perechea de cercei victorieni din onix, şi trecând prin 
şiragul din trei rânduri de perle, colierul din /intag!/io, inelul cu 
smarald, pandantivul din granat şi cameea montată în aur care 
ar fi putut s-o reprezinte chiar pe Emma însăşi - toate au 
alunecat pe tăblia mesei în direcţia mea, asemenea unor gunoaie 
aruncate de mâna nepricepută a detectivului-inspector Bryant. 

* 


Mă ridicasem în picioare. Pe masă, bijuteriile formau un şir 
care se termina la mine. Probabil că m-am ridicat cu o mişcare 
iute, căci Luck sărise şi el în picioare, blocându-mi drumul spre 
uşă. Am luat colierul din /ntag/io şi l-am pipăit repede cu 
degetele, pentru a mă convinge că nu păţise nimic, deşi în 
mintea mea degetele mi se plimbau pe pielea Emmei. La fel am 
făcut cu cameea, broşa, pandantivul şi în sfârşit cu inelul. Apoi, 
prin minte au început să-mi treacă noţiuni de-ale Biroului: 
legături... scurgeri... intercunoştinţe. Ține-o departe de Larry, îmi 
spuneam în sinea mea. Orice ti-ar face, oricum te-ar ameninţa, 
Emma va sta departe de Larry. 

M-am reaşezat pe scaun. 

— Recunoşti vreunul din obiectele astea, absolut din 
întâmplare, domnule Cranmer? întrebă Bryant benign, asemenea 
unui complotist care s-a achitat cu bine de un şiretlic isteţ. 

— Bineînţeles că da. Doar eu i le-am cumpărat. 

— De la cine, sir 

— De la „Appleby of Wells.” Cum de-au ajuns în posesia 
voastră? 


— În ce dată, cu exactitate, le-ai achiziţionat, dacă nu te 
superi, de la „Appleby of Wells”? Ştim că ai o memorie a datelor 
oarecum slabă, dar... 

N-a mai continuat. Mi-am trântit pumnul pe masă cu atâta 
putere, încât bijuteriile au început să danseze, iar casetofonul a 
făcut un salt, s-a răsucit în aer şi a aterizat din nou pe masă cu 
burta-n sus. ` 

— Sunt bijuteriile Emmei. Spuneţi-mi de unde le aveţi. Incetaţi 
să vă mai bateţi joc de mine! 

E un lucru rar ca emoția şi necesitatea operativă să coincidă, 
dar de data asta aşa s-a întâmplat. Bryant îşi pierduse zâmbetul 
şi începuse să mă studieze cu o privire calculată. Poate că îşi 
zicea că eram gata să-i ofer mărturisirea în schimbul ei. Luck s-a 
ridicat cât era de lung, iţindu-şi capul înspre mine. 

— Emma? repetă Bryant gânditor. Am impresia că nu 
cunoaştem nicio Emma, nu-i aşa, Oliver? Cine mai e şi Emma 
asta, domnule? Poate ne luminezi puţin minţile. 

— Ştiţi foarte bine cine e. Tot satul ştie. Emma Manzini e 
partenera mea de viaţă. E muziciană. Bijuteriile sunt ale ei. Eu le- 
am cumpărat şi i le-am dat. 

— Când? 

— Ce importanţă are când? Anul trecut. Cu ocazii deosebite. 

— Străină, nu-i aşa? 

— Tatăl ei, care a murit, era italian. Ea e cetăţean britanic prin 
naştere şi a fost crescută în Anglia. Unde le-aţi găsit? Sunt soţul 
ei după obiceiul pământului, domnule inspector! Spune-mi ce se- 
ntâmplă. 

Bryant îşi puse pe nas o pereche de ochelari cu ramă de baga. 
Nu ştiu să vă spun de ce ar fi trebuit să mă şocheze chestia asta, 
dar ştiu că m-a şocat. Ochelarii ăia păreau că-i alungă rămăşiţa 
de bunătate omenească din privire. Mustaţa neregulată îşi lăsase 
colţurile în jos, într-un rânjet furios. 

— Şi domnişoara Manzini e cât de cât în termeni prietenoși cu 
Pettifer al nostru, domnule Cranmer? 

— S-au cunoscut. Dar ce importanţă are chestia asta? Spuneţi- 
mi unde i-aţi găsit bijuteriile! 

— Atunci pregăteşte-te pentru un şoc, domnule Cranmer. Am 
obţinut bijuteriile Emmei dumitale de la domnul Edward Appleby 
din Market Place, în Wells - e acelaşi gentleman care ţi-a vândut 


amintitele comori. A încercat să ia legătura cu dumneata, dar 
telefonul dumitale a avut năbădăi. Aşa că, de teamă ca treaba să 
nu fie urgentă, a relatat-o poliţiei din Bath care, fiind cam în criză 
de personal în vremea respectivă, n-a luat nicio măsură 
ulterioară. Domnul Appleby îşi face turul obişnuit la Hatton 
Gardens, vizitându-şi prietenii bijutieri, c-aşa e el. Când deodată, 
unul dintre ei, ştiind că domnul Appleby se ocupă de bijuterii 
vechi, îi oferă colierul domnişoarei Manzini a dumitale - chestia 
aia romană, cum îi spune? Acolo, în stânga dumitale. 

— Intaglio. 

— Mulţumesc. Şi pe urmă i le oferă pe toate. Tot ce vezi în faţa 
dumitale. Asta-i tot ce-ai cumpărat pentru domnişoara Manzini, 
domnule - colecția completă? 

— Da. 

— Şi cum oamenii din branşă se cunosc între ei, domnul 
Appleby îl întreabă de unde a avut marfa. Răspunsul este de la 
un doctor Pettifer din Bath. Doctorul a primit douăzeci şi două de 
mii de lire pe bijuteriile astea. După cele spuse de el, erau o 
moştenire de familie. Moştenite de la bătrâna lui mamă, acum, 
vai, plecată dintre noi. E un preţ bun, nu - douăzeci şi două de 
mii de lire? 

— E un preţ de angro, m-am auzit zicând. Asigurarea e pentru 
treizeci şi cinci. 

— Asigurate de dumneata? 

— Bijuteriile sunt înregistrate ca fiind proprietatea domnişoarei 
Manzini. Eu plătesc primele de asigurare. 

— A fost depusă vreo plângere la compania de asigurări în 
legătură cu pierderea bijuteriilor? 

— Nimeni nu a ştiut că dispăruseră. 

— Vrei să spui că dumneata n-ai ştiut. S-ar fi putut ca doctorul 
sau domnişoara Manzini să fi depus o plângere în numele 
dumitale? 

— Nu văd cum ar fi putut face aşa ceva. Intrebaţi la compania 
de asigurări. 

— Mulţumesc, domnule, aşa am să şi fac, zise Bryant, notându- 
şi numele şi adresa companiei din agenda mea. Doctorul voia 
bani lichizi pentru moştenirea de la bătrâna sa mamă, numai că 
magazinul din Hatton Gardens n-a putut să-l servească, reluă el 
povestirea cu un glas fals prietenos. Vezi dumneata, domnule, 


astea-s regulamentele. Tot ce-au putut să facă pentru el a fost 
să-i semneze un cec la purtător pentru că le-a spus că nu are 
cont în bancă. Pe urmă doctorul trecea pe celălalt trotuar şi se 
prezintă la banca bijutierului, îşi culege prada şi dispare. Cu toate 
că şi-a lăsat numele complet în urma lui; a fost obligat s-o facă. A 
fost verificat pe baza permisului de conducere, ceea ce e chiar 
amuzant, dacă te uiţi la câte puncte de penalizare are pe el. 
Adresa - Universitatea din Bath. Bijutierul a sunat la secretariatul 
Universităţii şi i s-a spus: da, avem un doctor Pettifer în corpul 
profesoral. 

— Când s-au întâmplat toate astea? am întrebat. 

Cum îi mai plăcea să mă tortureze cu zâmbetele lui 
atotştiutoare! 

— E o problemă care te roade, nu? remarcă el. Când. Nu-ţi poţi 
aminti datele, dar întrebi mereu când. Doctorul a vândut 
bijuteriile doamnei dumitale în ziua de vineri, douăzeci şi nouă 
iulie. 

Cam atunci a încetat ea să le mai poarte, mi-am zis. După 
cursul cu public ţinut de Larry şi acel curry pentru două persoane 
care i-a urmat sau nu. 

— Apropo, unde este domnişoara Manzini? întrebă Bryant. 

Aveam răspunsul pregătit şi i l-am furnizat cu multă autoritate. 

— Ultima oară când am auzit de ea, era undeva între Londra şi 
Newcastle, într-un turneu de concerte. li place să călătorească 
împreună cu un grup care cântă piese compuse de ea. Ea este un 
fel de ghid spiritual. Unde se află în clipa asta mi-e imposibil să 
vă spun, nu ştiu. Nu avem obiceiul să ţinem legătura. Sunt însă 
sigur că îmi va telefona foarte curând. 

* 

Acum era rândul lui Luck să se distreze pe socoteala mea. 
Deschisese un alt pachet care părea să conțină doar însemnări 
pătate de cerneală pe care şi le scrisese pentru sine însuşi. M-am 
întrebat dacă era căsătorit şi unde anume va fi locuind - dacă 
locuia cumva în altă parte decât pe culoarele strălucitoare şi 
aseptice ale secţiei sale. 

— Emma te-a informat întâmplător că i-au dispărut bijuteriile? 

— Nu, domnule Luck, domnişoara Manzini nu m-a informat 
despre asta. 

— De ce? Vrei să spui că, timp de două luni, Emma dumitale a 


neglijat nişte bijuterii valorând treizeci şi cinci de mii de lire şi nici 
măcar nu s-a deranjat să-ţi menţioneze în treacăt ce s-a- 
ntâmplat? 

— Vreau să spun că e posibil ca domnişoara Manzini să nu fi 
observat lipsa bijuteriilor. 

— Dar a fost prin preajmă, nu-i aşa, lunile astea? Vreau să 
spun prin preajma dumitale. Doar nu a fost tot timpul în turneu. 

— Domnişoara Manzini a stat toată vara la Honeybrook. 

— Totuşi, n-ai avut nici cea mai vagă bănuială că într-o zi 
Emma avea bijuteriile şi că ziua următoare rămăsese fără ele? 

— Nici măcar cea mai vagă bănuială. 

— N-ai observat, de exemplu, că nu le mai purta? Asta ar fi 
putut fi un semnal, nu? 

— Nu în cazul ei. 

— De ce? 

— Domnişoara Manzini e o fiinţă capricioasă, ca majoritatea 
artiştilor. Într-o zi poate să arboreze o toaletă luxoasă, pentru ca 
după aceea să treacă săptămâni întregi în care ideea de a purta 
ceva de valoare să fie o adevărată anatemă pentru ea. ŞI 
motivele sunt numeroase. Munca ei, ceva care a deprimat-o, o 
durere fizică, de pildă de spate. 

Referirea la spatele Emmei a produs o tăcere semnificativă. 

— A avut probleme cu spatele, nu? se interesă Bryant, plin de 
solicitudine. 

— Mi-e teamă că da. 

— O, Doamne. Şi cum s-a-ntâmplat? 

— Am înţeles că a fost brutalizată în timp ce lua parte la o 
demonstraţie paşnică. 

— S-ar putea să existe totuşi două puncte de vedere în 
legătură cu subiectul ăsta, nu? 

— Sunt convins că da. 

— A mai muşcat vreun poliţist în ultima vreme? 

A fost o întrebare la care am refuzat să răspund. 

Luck reluă discuţia: 

— Şi dumneata n-o întrebi: Emma, de ce nu porţi inelul? Sau 
colierul? Sau broşa? Sau cerceii, de exemplu? 

— Nu, domnule Luck. Domnişoara Manzini şi cu mine nu ne 
vorbim în felul ăsta. 

Fusesem bombastic şi ştiam asta. Era din cauza lui Luck, care 


avea mereu efectul ăsta asupra mea. 

— Foarte bine. Deci nu vorbiţi unul cu altul, izbucni el. Tot aşa 
cum nu ştii unde e ea acum. Foarte bine. După părerea dumitale 
foarte personală şi foarte privilegiată, de funcţionar la Trezorerie, 
cum îţi explici că prietenul dumitale, doctorul Lawrence Pettifer, 
ajunge să pună, în iulie trecut, bijuteriile Emmei la două treimi 
din cât ai plătit pentru ele pe taraba unui magazin din Hatton 
Gardens, pretinzând că le are de la mama lui, când de fapt ele 
veneau de la dumneata, prin Emma? 

— Bijuteriile erau ale domnişoarei Manzini, care putea să 
dispună de ele aşa cum dorea. Chiar dacă i le-ar fi dat unui 
lăptar, tot n-aş fi putut să ridic un deget ca s-o împiedic. Dar sunt 
convins că domnul Guppy v-a oferit deja soluţia, nu, domnule 
Luck? 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Păi, nu pretinde Guppy că l-a văzut în luna iulie pe Pettifer 
venind spre casa mea? Într-o duminică? Poftim, aveţi spărgătorul 
în mână. Pettifer se apropie de casă, o găseşte goală. Duminica 
personalul este liber. Domnişoara Manzini şi cu mine luăm masa 
în oraş. Atunci, el forţează fereastra, intră-n casă, merge în 
apartamentul ei şi se autoserveşte cu bijuteriile. 

A bănuit, neîndoielnic, că îl tachinez, căci se roşise la faţă. 

— Parcă ziceai că Pettifer nu fură, obiectă el suspicios. 

— Să zicem că mi-aţi dat un motiv să-mi revizuiesc părerea, 
am replicat cu un glas suav, exact în clipa în care casetofonul s-a 
oprit brusc. 

— Lasă-l puţin aşa, te rog, Oliver, rosti Bryant blând. 

Luck întinsese deja mâna să schimbe caseta. Acum însă şi-a 
retras-o cu un gest oarecum ameninţător, mi-am zis eu, 
aşezându-şi-o în poală, lângă colegul său. 

— Domnule Cranmer. 

Bryant stătea în picioare chiar lângă mine. Îmi prinse umărul 
cu palma, gestul tradiţional al arestării. Se îndoi din mijloc, 
aducându-şi buzele la câţiva milimetri, de urechea mea. Până 
acum uitasem cum arată teama fizică, dar Bryant reuşea să mi-o 
amintească. 

— Ştii ce-nseamnă asta, domnule? mă-ntrebă el foarte încet, 
strângându-mă de umăr până la durere. 

— Sigur că ştiu. la-ţi mâna de pe mine. 


Numai că mâna lui nu se clinti. Presiunea ei creştea pe măsură 
ce inspectorul îşi continua discursul. 

— Pentru că asta e ceea ce am să-ţi fac, domnule Cranmer, 
dacă nu obţin mult mai mult din colaborarea de care vorbeam 
decât primesc acum. Dacă nu intri foarte repede în joc cu mine, 
am să fabric orice pretext, am să răsucesc orice probă, după cum 
vine cântecul ăla vechi, şi am să am grijă personal să te văd 
petrecându-ţi ultimii dintre cei mai frumoşi ani din viaţă cu 
privirea lipită de un zid extrem de plictisitor, în loc de persoana 
domnişoarei Manzini. Ai auzit, domnule? 

— Te aud foarte bine, am zis, încercând în van să-i scutur 
mâna de pe umărul meu. Dă-mi drumul. 

Dar el îşi întări strânsoarea. 

— Unde-s banii? 

— Care bani? 

— Nu mă lua pe mine cu „care bani”, domnule Cranmer. Unde- 
s banii pe care dumneata şi Pettifer i-aţi presărat prin conturi în 
străinătate? Milioane de lire, proprietatea unei anumite 
ambasade străine de la Londra? 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. Eu n-am furat nimic şi nu m- 
am coalizat nici cu Pettifer, nici cu altcineva. 

— Cine este AM? 

— Cine? 

— AM, cel care apare pe toate paginile agendei lui Pettifer de 
la el de-acasă. Telefon AM. Informare AM. Vizită AM. 

— Nu am absolut nicio idee. Poate că înseamnă pur şi simplu 
„dimineaţă”. PM înseamnă „după-amiază”. 

Cred că, dacă ne-am fi aflat în altă parte, m-ar fi pocnit, 
deoarece şi-a ridicat ochii spre oglindă, de parcă ar fi cerut 
permisiunea. 

— la zi, unde este amicul dumitale Ceceev? 

— Cine? 

— Scuteşte-mă de afurisitul ăsta de „cine”. Konstantin Ceceev 
este un domn din serviciul cultural rus, de la Ambasada Rusiei, 
fostă a URSS, de la Londra. 

— N-am auzit numele ăsta niciodată în viaţa mea. 

— Fireşte că nu. Ceea ce-mi faci dumneata mie, domnule 
Cranmer, se cheamă minciună sfruntată, cu tupeul afurisitei 
dumitale clase superioare, când de fapt ar fi trebuit să mă ajuţi în 


desfăşurarea anchetelor mele. 

Imi strânse umărul şi mai tare, apăsându-l în acelaşi timp şi 
provocându-mi valuri de durere în tot spatele. 

— Ştii ce cred că eşti, domnule Cranmer? Ştii? 

— Nu dau o ceapă degerată pe ceea ce crezi dumneata. 

— Cred că eşti un gentleman foarte lacom, cu multe pofte 
arogante care trebuie satisfăcute. Cred că ai un mic prieten pe 
nume Larry. Şi un alt mic prieten pe nume Konstantin. Şi o 
căutătoare de aur pe nume Emma, pe care o strici de atâta răsfăţ 
şi care crede că legea e un căcat şi că poliţiştii sunt făcuţi ca să 
fie muşcaţi. Şi mai cred că dumneata joci rolul domnului 
respectabil, că Larry e pe post de mieluşel, iar Konstantin cântă 
împreună cu nişte îngeri foarte zburdalnici în corul de la 
Moscova, în vreme ce Emma îţi cântă la pian. Ce-am auzit c-ai 
spus? 

— N-am spus nimic. Dă-mi drumul. 

— Te-am auzit clar cum m-ai insultat. Domnule Luck, l-ai auzit 
şi dumneata pe domnul acesta folosind un limbaj insultător faţă 
de un ofiţer de poliţie? 

— Da, confirmă Luck. 

Bryant mă zgâlţâi cu putere şi îmi urlă în ureche. 

— Unde e tipul? 

— Nu ştiu! 

Forţa pumnului său nu scăzu defel. Glasul în schimb luă brusc 
un ton confidenţial. Îi puteam simţi răsuflarea fierbinte în ureche. 

— Domnule Cranmer, eşti la o răscruce a vieţii. Poţi să-i 
serveşti mingea detectivului-inspector Bryant, în care caz o să- 
nchidem ochii în privinţa multora din nelegiuirile dumitale, nu zic 
toate. Sau poţi să continui să încerci să ne duci de nas, în care 
caz nu vom exclude din anchetele noastre niciuna din persoanele 
care-ţi sunt dragi, fie ea cât de tânără şi de muzicală. lar strigi 
măscări la mine, domnule Cranmer? 

— N-am spus absolut nimic! 

— Bun, pentru că doamna dumitale le strigă, aşa zic dosarele 
noastre. Fiindcă foarte curând ea şi cu mine ne vom conversa 
foarte mult şi n-am să tolerez lipsa de maniere, nu-i aşa, Oliver? 

— Da, aprobă Luck. 

După o ultimă strângere a menghinei, Bryant îşi luă mâna de 
pe umărul meu. 


— Mulţumesc că ai venit la Bristol, domnule Cranmer. 
„Cheltuielile” sunt la parter, dacă ai ceva de cerut, domnule. Bani 
lichizi. 

Luck îmi deschise uşa. Cred că ar fi preferat să mi-o izbească 
în faţă, dar simţul său englezesc al corectitudinii îl împiedică s-o 
facă. 

* 

Cu urma umilitoare a pumnului lui Bryant arându-mi încă 
umărul, am păşit în burniţa cenuşie a serii şi am început să urc 
cu pas viguros dealul spre Clifton. Reţinusem camere în două 
hoteluri. Primul era Eden, cu patru stele şi vedere frumoasă spre 
Gorge. Acolo eram domnul Timothy Cranmer şi moştenitor al 
vechiului Sunbeam al unchiului Bob, mândria parcării. Al doilea 
era un motel prăpădit cu numele de Starcrest, aflat în cealaltă 
parte a oraşului. Acolo eram domnul Colin Bairstow, voiajor 
comercial şi nemotorizat. 

Aşezat confortabil în camera elegantă de la etajul întâi al 
Hotelului Eden cu vedere spre Gorge, am comandat o friptură şi o 
jumătate de sticlă de vin de Burgundy şi am cerut centralei 
telefonice să nu fiu deranjat până dimineaţa. Am aruncat friptura 
în tufişurile de sub fereastra mea, ani vărsat vinul în chiuvetă - în 
afară de un pahar pe care l-am băut - am pus tava şi o pereche 
de pantofi pe culoar, în faţa uşii, am agăţat de clanţă cartonul cu 
„Nu deranjaţi”, m-am strecurat pe scara de incendiu şi am plecat 
pe jos. 

La un telefon public am format numărul de urgenţă de la Birou, 
folosind şapte drept ultima cifră pentru că era sâmbătă. În urechi 
mi-a răsunat glasul dulce al lui Marjorie Pew. 

— Da, Arthur. Cu ce te pot ajuta? 

— Poliţia m-a luat iar la întrebări în după-amiaza asta. 

— A, da. 

Staţi-ar în gât, mi-am zis. 

— Au luat la puricat plăţile pentru Absalom prin intermediul 
prietenilor noştri din Channel Islanda, am zis, folosind unul din 
numeroasele nume de cod ale lui Larry; parc-o vedeam băgând 
numele de Absalom în calculator. Au dezgropat o legătură cu 
Trezoreria şi, după părerea lor, am subtilizat bani guvernamentali 
pe care i-am plătit lui Absalom, complicele meu. Şi şi-au mai pus 
în cap că asta e şi urma care-i va duce la aurul rusesc. 


— Asta-i tot? 

— Nu. Nu ştiu ce tâmpit de la „Plăţi şi Indemnizaţii” a încurcat 
itele. Au folosit varianta Absalom ca să-i plătească şi pe alţi 
prieteni în afară de Absalom. 

Ori mă trata iar cu una din tăcerile ei muşcătoare, ori nu-i 
venea nimic în minte. 

— Noaptea asta rămân la Bristol, am spus. S-ar putea ca poliţia 
să vrea să mă mai vadă o dată mâine dimineaţă. 

Am închis telefonul; misiunea fusese îndeplinită. O avertizasem 
că şi alte surse ar putea fi în pericol. Îi transmisesem scuza 
pentru faptul că nu mă întorceam la Honeybrook. Singura 
mişcare pe care nu o va face va fi să alerge la poliţie ca să mă 
verifice. 

* 

Patul de motel al lui Colin Bairstow era în realitate un divan 
plin de cocoloaşe, acoperit cu o cuvertură de un portocaliu 
scânteietor. Întins cât eram de lung pe divanul cu pricina şi cu 
telefonul alături, priveam adânc tavanul crem, murdar şi plin de 
pete şi-mi cântăream pasul următor. Din clipa în care primisem la 
club mesajul telefonic al lui Bryant, mă pusesem în stare de 
alertă operativă. De la gara din Castle Cary mersesem cu maşina 
până la Honeybrook, de unde îmi recuperasem setul de evadare 
Bairstow: cărţi de credit, permis de conducere, bani şi paşaport, 
toate vârâte într-o servietă-diplomat destul de uzată, pe care 
erau lipite etichete vechi, care să ateste viaţa rătăcitoare a 
comis-voiajorului. Odată ajuns la Bristol, lăsasem Sunbeamul 
familiei Cranmer în parcarea Hotelului Eden şi servieta lui 
Bairstow aici, la motel, în seiful directorului. 

Din aceeaşi servietă am scos acum o agendă de adrese, de pe 
coperta căreia mă privea un pui de cerb pestriţ. Cât de mult îşi 
modificase oare Biroul practica obişnuită după ce se mutase la 
Embankment? m-am întrebat. Merriman nu se schimbase. Nici 
Barney Waldon. Şi, după câte îi cunoşteam eu pe cei de la poliţie, 
orice procedură care se dovedise eficientă timp de douăzeci şi 
cinci de ani era foarte probabil să funcţioneze încă o sută. 

Cu sufletul la gură, am format numărul centralei automate a 
Biroului, iar apoi, ghidându-mă după numerele din agendă, m-am 
introdus în reţeaua internă de la Whitehall. Alte cinci cifre m-au 
pus în contact cu camera de legătură a Informaţiilor de la 


Scotland Yard. Mi-a răspuns un glas bărbătesc de invidiat. Am 
spus că sunt North House, ceea ce, pe vremuri, fusese numele de 
cod al secţiei mele. Glasul de invidiat nu se arătă surprins. Am 
mai spus că referinţa era Bunbury, adică ceea ce fusese numele 
de cod al şefului secţiei. Glasul de invidiat m-a întrebat: „Cu cine 
vrei să vorbeşti, Bunbury?” şi atunci am cerut departamentul 
domnului Hatt. Nimeni nu dăduse vreodată cu ochii de domnul 
Hatt, dar, dacă exista cu adevărat, atunci el era cel care 
răspundea de informaţiile referitoare la vehicule. În urechi îmi 
răsună un fond muzical rock, apoi glasul proaspăt al unei fete. 

— E Bunbury de la North House cu o chestie plicticoasă pentru 
Hatt, am zis. 

— E-n regulă, Bunbury. Domnului Hatt îi place să fie plictisit. 
Eu sunt Alice. Cu ce te putem ajuta? 

Timp de două decenii nu scăpasem din ochi maşinile lui Larry. 
Puteam să spun pe dinafară numărul fiecărei epave în care-şi 
făcuse vreodată apariţia, plus culoarea, anul fabricaţiei, starea 
de decrepitudine şi numele ghinionistului ei proprietar. l-am dat 
lui Alice numărul Toyotei. Nici nu pronunţasem bine ultima literă, 
că ea îşi citea imprimanta de la calculator. 

— Anderson, Sally, Cambridge Street, numărul 9A, din Bellevue 
Road, Bristol, mă anunţă ea. Vrei şi restul? 

— Da, te rog. 

Şi mi-l dădu: asigurarea, numărul de telefon al proprietarului, 
caracteristicile vizibile ale maşinii, data primei înregistrări, data 
expirării, nicio altă maşină înregistrată pe numele ăsta. 

Băiatul cu faţa plină de coşuri şi sacou de seară roşu de la 
recepţia motelului îmi dădu un plan mototolit al oraşului Bristol. 


CAPITOLUL NOUĂ 


Am luat un taxi până la gara din Bristol Temple Meads, iar de- 
acolo am mers pe jos. Mă aflam într-un deşert industrial căruia 
noaptea îi dădea un aer măreț. Camioane de mare tonaj goneau 
pe lângă mine, împroşcându-mă cu un noroi uleios, mai-mai să- 
mi agaţe fulgarinul. Totuşi, valea în care se afla oraşul era 
învăluită într-un abur moale, stele umede umpleau cerul şi o lună 
plină, languroasă, mă trăgea pe deal în sus. Liniile de tren 
presărate cu luminiţe portocalii se deschideau la picioarele mele 
şi mi-am amintit de abonamentul lui Larry, Bath-Bristol, şaptezeci 
şi una de lire pe lună. Am încercat să mi-l imaginez navetist. 
Unde lucra? Unde-i era casa? Anderson, Sally, Cambridge Street, 
numărul 9A. Camioanele mă asurziseră. Eram incapabil să-mi 
aud paşii. 

Drumul, care începuse ca un viaduct, se unea cu dealul. 
Culmea dealului se mută în dreapta mea. Exact deasupra mea se 
ridica o terasă presărată cu case cu faţada plată, înconjurate de 
un zid din cărămidă roşie, în chip de parapet. Aco/o sus, mi-am 
zis, amintindu-mi de hartă. Acolo sus, mi-am repetat, amintindu- 
mi de preferința lui Larry pentru locurile abandonate. Am ajuns la 
un sens giratoriu, am apăsat pe butonul care punea în funcţiune 
lumina verde a semaforului şi am aşteptat ca motorizata 
cavalerie a Angliei să se oprească în scrâşnete de frâne. După ce 
am traversat pe celălalt trotuar, am intrat pe o stradă laterală, 
împodobită cu ghirlande de cabluri aeriene. Un băieţel negru 
foarte serios, de aproximativ şase ani, şedea în pragul unui bar 
chinezesc specializat în mâncare marină, care servea şi pentru 
acasă. 

— Asta-i Cambridge Street? Bellevue Road? 


l-am zâmbit, dar nu mi-a întors zâmbetul. Un druid bărbos cu o 
şapcă irlandeză lăbărţată pe cap ieşi cu un pic cam multă 
prudenţă de la Robbins Off Licence. In mână avea o pungă de 
hârtie maro. 

— Fii atent pe unde calci, omule, mă sfătui el. 

— De ce? 

— Cauţi Cambridge Street? 

— Da. 

— Păi, aproape că eşti cu picioarele pe ea, omule. 

l-am urmat instrucţiunile, aşa că am mai mers vreo cincizeci 
de metri, după care am făcut dreapta. Casele se înşirau pe o 
singură parte a străzii. O peluză de un verde tare se întindea de 
cealaltă. In jurul ierbii alerga în zigzag parapetul de cărămidă cu 
cornişă roşie pe care-l văzusem de jos. M-am aşezat în faţa 
zidului, încercând să par a fi un turist întâmplător. Marile drumuri 
ale imperiului, strânse mănunchi la gară, se despleteau apoi în 
întuneric. 

M-am întors şi am început să supraveghez casele. Toate aveau 
două ferestre la etaj, acoperişul plat, un horn şi o antenă de 
televiziune. Uşa de la intrare era în stânga, fereastra boltită în 
dreapta. Privirea mi-a alergat iute de la una la alta şi am 
observat că, în majoritatea caselor, fereastra boltită sau cea a 
unui dormitor era luminată, un ecran de televizor pâlpâia, un 
buton fosforescent de sonerie strălucea în noapte şi simţeai că, 
dincolo de perdele, viaţa îşi vedea de-ale ei. Doar ultima casă era 
învăluită în întuneric şi era chiar cea de la numărul 9A. Ocupanţii 
ei îşi luaseră oare tălpăşiţa? Sau poate că doi iubiţi îşi scoseseră 
ceasurile de la mână şi adormiseră unul în braţele celuilalt? 

Ca o persoană fără secrete, mi-am pus înadins mâinile la 
spate, în stil colonial, pregătit să inspectez zona. Sunt un 
arhitect, un supraveghetor, un potenţial cumpărător. Sunt un 
englez de un anumit rang social, cultivator de viță-de-vie. 
Maşinile parcate pe trotuar mă împiedicau să mă plimb în voie. 
Am luat-o pe mijlocul drumului. Nicio Toyota albastră. Nicio 
Toyota de vreo altă culoare. Am mers încet mai departe, citind 
ostentativ numerele de pe case. S-o cumpăr pe-asta sau pe-asta? 
Sau pe toate? 

Sudoarea îmi şiroia pe coaste. Nu sunt pregătit, mi-am zis în 
sinea mea. Incapabil, neantrenat, lipsit de curaj. Am fost prea 


mult legat de birou, prea multă vreme. După teamă, s-a iscat o 
furtună de sentimente de vinovăţie. El e aici. Mort. S-a-ntors 
clătinându-se pe picioare şi a murit aici. Asasinul e pe cale să 
descopere cadavrul. Un om vinovat a venit să-şi ia 
medicamentul. Pe urmă însă mi-am amintit că Larry era din nou 
viu şi că fusese aşa din momentul în care Jamie Pringle îşi 
adusese aminte de ultima potârniche a sezonului, aşa că 
vinovăția mea se târî înapoi în bârlogul ei. 

Ajunsesem la capătul şirului. Casa de la numărul 9A era pe 
colţ, aşa cum trebuie să fie orice casă conspirativă. Perdelele de 
la etaj erau portocalii şi fără falduri. Lumina palidă răspândită de 
felinarul din colţul străzii cădea pe materialul lor ieftin. lnăuntru 
nu se vedea niciun semn de viaţă. 

Mi-am continuat turul de recunoaştere şi am luat-o pe strada 
ce se desfăcea pe latura casei. La etaj, încă o fereastră 
neluminată. Un zid tencuit. O uşă laterală. Am trecut pe trotuarul 
de vizavi şi am aruncat o privire de proprietar pe stradă. O pisică 
galbenă se uita la mine din spatele unei perdele de tul. Una din 
maşinile parcate de fiecare parte a străzii era îmbrăcată într-o 
folie de plastic care s-o apere de capriciile vremii. 

Încă o privire atentă spre uşile de la intrare, spre trotuare şi 
spre maşinile parcate. Umbrele nu se puteau citi uşor, dar 
oricum, mi-am dat seama că niciuna dintre ele nu era 
omenească. Am ridicat cu vârful piciorului drept marginea foliei 
de plastic şi am văzut bara de protecţie din spate şi numărul 
familiar al Toyotei albastre a lui Larry. Era unul din micile trucuri 
pe care le predam la cursurile de pregătire, pe care soldaţii noştri 
aveau să le uite în clipa în care se reîntorceau la viaţa reală: dacă 
eşti îngrijorat din cauza maşinii tale, acoper-o cu ceva. 

Uşa laterală a casei nu avea nici clanţă, nici gaură de cheie. La 
întoarcere, trecând din nou prin dreptul ei, am împins-o pe furiş, 
dar era fie încuiată, fie bătută-n cuie pe dinăuntru. O mâăzgălitură 
în formă de L făcută cu creta se lăfăia în centrul uşii. Partea 
inferioară a literei L avea o codiţă îndreptată în jos. Am atins 
urma de cretă cu vârful degetelor. Era amestecată cu ceară şi 
rezistentă la ploaie. Am dat iar colţul pe Cambridge Street, am 
mărşăluit cu pas încrezător spre uşa de la intrare şi am apăsat pe 
butonul soneriei. Nu s-a întâmplat nimic. Curentul electric fusese 
întrerupt. Felul lui Larry de a-şi rezolva facturile. Atunci am bătut 


temător în uşă. E ajunul Anului Nou la Honeybrook, mi-am zis: a 
venit rândul meu să-i dau jos din pat pe fericiţii amanți. Acţionam 
cu îndrăzneală, fără niciun şiretlic în tolbă. Dar urma de cretă de 
pe uşă mă preocupa în mod serios. 

Am ridicat capacul cutiei de scrisori şi l-am lăsat să cadă înapoi 
cu zgomot. Am bătut o darabană destul de puternică în fereastra 
de la parter. Am strigat „Hei, eu sunt!” - mai mult pentru 
păstrarea aparenţei decât pentru realitate, căci destul de multă 
lume trecea pe lângă mine pe trotuar. Am încercat să smucesc în 
sus fereastra-ghilotină, dar era blocată. Pe urmă mi-am lipit faţa 
de geam, încercând să zăresc ceva cu ajutorul luminii de felinar. 
Nu exista niciun hol la intrare. Uşa dădea drept în salon. Am 
reuşit să descifrez forma fantomatică a unei maşini de scris 
portabile aflate pe un birou, iar jos, în stingă mea, un teanc de 
corespondenţă, mai ales facturi şi pliante publicitare. Larry ar fi 
putut să sară peste ele săptămâni la rând fără să le acorde nici 
cea mai mică atenţie. M-am uitat din nou şi am văzut ceea ce 
prima dată văzusem doar pe jumătate: scaunul pentru pian al 
Emmei, aşezat în dreptul maşinii de scris. În sfârşit, gândindu-mă 
că până acum reuşisem să atrag interesul vecinilor, am făcut 
ceea ce fac în cazuri din astea persoanele în situaţie legală: mi- 
am scos agenda, am notat ceva pe o pagină pe care apoi am 
rupt-o şi am aruncat-o în cutia de scrisori. Pe urmă m-am 
îndreptat, ca să las amintirile să se aşeze bine la locul lor. 

Am făcut o plimbare rapidă în jurul cvartalului, păstrându-mă 
mereu pe mijlocul drumului fiindcă nu-mi plac umbrele, până 
când am intrat din nou pe stradă, de data asta pe la capătul 
opus. Am trecut a doua oară prin dreptul uşii laterale, cu ochii nu 
la urma de cretă, ci la direcţia indicată de codiţa L-ului de la 
Larry. L de la meşteşugul lui Larry din zilele când el şi Ceceev 
schimbau materiale secrete cu ajutorul cutiilor pentru scrisori 
clandestine şi al semnalelor de siguranţă. În parcuri. În toalete 
publice. In parcări. In Kew Gardens. L pentru „am umplut cutia”, 
semnat Larry. L-ul se transforma în C pentru „am golit-o”, 
semnat CC. Intr-o parte şi-n alta, nu o singură dată, ci mai 
degrabă de cincizeci de ori în cei patru ani ai colaborării lor: 
microfilm pentru tine; bani şi ordine pentru mine; bani şi ordine 
pentru tine; microfilm pentru mine. 

Codiţa era îndreptată în jos şi era desenată apăsat. O codiţă 


bine definită. Mergea în diagonală, spre laba piciorului meu 
drept, iar în dreptul degetelor de la piciorul meu drept ajungea la 
soclul uşii şi, chiar la baza acestuia, putea fi observat un muc de 
ţigară bine strivit; presupun că o persoană foarte curioasă şi-ar fi 
putut pune întrebarea cum de fusese strivit şi înfipt sub tocul uşii 
mucul ăla de ţigară, poate doar dacă cineva îl strivise şi îl 
aruncase apoi acolo în mod intenţionat; aceeaşi persoană ar fi 
putut de asemenea să remarce faptul că raza de lumină de la 
felinarul din colţ strălucea cu putere pe partea inferioară a uşii, 
aşa încât, în momentul în care deveneai conştient de legătura 
dintre urma de cretă şi mucul de ţigară, te minunai cum de nu 
erai deja înconjurat de o mulţime de oameni care să se zgâiască 
la acelaşi lucru. 

Eu nu eram, totuşi, dotat cu abilitatea fizică a lui Ceceev; eu 
nu puteam să realizez balansul acela fulgerător al părţii 
superioare a corpului, cel care-l dusese pe Jack Andover, 
supraveghetorul nostru şef, cu gândul la minerii galezi. Aşa că 
am făcut ceea ce fac peste tot în lume spionii de vârstă mijlocie; 
m-am aplecat şi mi-am legat în mod ostentativ şiretul de la 
pantof cu o mână, în timp ce cu cealaltă am cules mucul de 
ţigară şi sfoara care era în el şi am smucit: răsplata se afla la 
capătul unei bucăţi ceva mai lungi de sfoară, şi anume, o cheie 
de yale din alamă. Pe urmă m-am ridicat, ascunzând cheia în 
palmă, şi am dat colţul, îndreptându-mă cu pas încrezător spre 
intrare. 

— Sunt în vacanţă, scumpule, strigă o voce de bas de lângă 
mine. 

M-am ridicat iute pe călcâie, cu zâmbetul meu comercial gata 
pregătit. O blondă masivă, luminată din spate de lampa din 
propriul ei hol, stătea înfiptă în pragul uşii vecine, îmbrăcată în 
ceva ce părea o cămaşă de noapte de culoare albă şi strângând 
în mână un pahar cu tărie. 

— Ştiu, am zis. 

— El îmi zice „Feebs”. În realitate mă cheamă Phoebe. Ai mai 
trecut pe-aici, nu-i aşa? 

— E-adevărat. Am uitat să iau cheia şi a trebuit să mă-ntorc s-o 
iau. O să-mi uit şi numele într-o zi. Dar aveau nevoie de o 
vacantă, nu credeţi? 

— El avea nevoie, zise ea sumbru. 


Creierul meu făcea probabil ore suplimentare, căci am ghicit 
imediat ce voia să spună. 

— Fireşte! Bietul om! am strigat. Vreau să spun, cum arată, 
mai bine? Merge spre însănătoşire? Sau e tot precum culorile 
curcubeului? 

Dar un al şaselea simţ o opri să continue cu confidenţele. 

— Şi ce vrei? întrebă ea cu un glas ursuz. 

— Mi-e teamă că e vorba de ceea ce vor ei. Maşina de scris a 
lui Sally. Haine suplimentare. Practic tot ce pot să duc. 

— Eşti portărel, nu? 

— Doamne fereşte, nu! am izbucnit în râs, făcând doi paşi 
înspre ea, în aşa fel în cât să poată vedea ce tip de încredere 
eram. Eu sunt fratele lui. Richard. Dick. Cel respectabil. M-au 
sunat la telefon: n-aş putea să strâng câteva lucruri de pe-aici şi 
să le duc la Londra? Că el a avut un accident. A căzut pe scări, 
aşa mi-a zis. Dragul de el, scapă de una şi dă de alta. Au reuşit 
măcar să plece împreună? Bănuiesc că totul a fost făcut cam în 
grabă. 

— Pe-aici nu se-ntâmplă accidente, scumpule. Totul e cu 
intenţie, declară ea, chicotind de propria ei înţelepciune. Lucru 
pe care l-am făcut şi eu cu multă grijă, de altfel. El a plecat 
primul, şi ea mai pe urmă, nu ştiu de ce. 

Îşi duse paharul la buze fără să-şi ia ochii de la mine. 

— Nu cred că-mi place ideea să te văd intrând acolo. Nu câtă 
vreme ei sunt în Franţa. Cred că sunt îngrijorată. 

Şi, zicând aceasta, se dădu un pas înapoi şi închise uşa. O clipă 
mai târziu, un pocnet umed, asemenea celui făcut de o grenadă 
de antrenament, sfâşie aerul şi fereastra de la etaj a casei se 
deschise larg, dând la iveală căpăţâna pătrăţoasă şi plină de păr 
a unui bărbat înfăşurat într-o vestă. 

— Tu de colo! Vino-ncoa'! Eşti fratele lui Terry, nu? 

— Da. 

— Dick, nu? 

— Exact. 

— Ştii totul despre el, nu? 

— Destul de mult. 

— Atunci, ia zi, Dick, care-i echipa lui preferată de fotbal? 

— Dinamo Moscova, am răspuns, mai înainte să-mi dau timp 
de gândire, căci fotbalul era una din numeroasele obsesii 


absurde ale lui Larry. Şi Lev laşin a fost cel mai mare portar al 
tuturor timpurilor. Şi cel mai frumos gol marcat vreodată a fost 
cel al lui Ponedelnik înscris pentru Rusia în meciul împotriva 
lugoslaviei din 1960. 

— Ei, fir-ar a dracului! 

Tipul dispăru o bucată de vreme, probabil ca să se sfătuiască 
cu Phoebe. Zâmbea când reapăru în cadrul ferestrei. 

— Eu, unul, ţin cu Arsenal. Nu că l-ar fi deranjat. Cum de s-a 
pricopsit cu ochiul ăla vânăt? Am mai văzut vânătăi în viaţa mea, 
dar a lui era ca la carte. Ce s-a-ntâmplat? îl întreb. Fata şi-a 
strâns picioarele mai repede? Ba m-am izbit de-o uşă, zice el; pe 
urmă vine şi Sally, care zice că i-a pocnit o maşină. Zău dacă mai 
ştii pe cine să crezi în ziua de azi. Ai nevoie de-o mână de ajutor? 

— Poate mai târziu. Am să vă strig, dacă nu vă deranjez. 

— lo-s Wil. Tipu'-i sărit, da’ mie-mi place de el. 

Fereastra se închise cu un pocnet. 

x 

Am închis uşa de la intrare în urma mea şi am sărit peste 
teancul de corespondenţă de pe podea. Mânat de o izbucnire de 
optimism, am răsucit comutatorul, dar fără niciun efect. Dobitoc 
ce sunt, nu-mi luasem nicio lanternă cu mine. Incremenisem în 
penumbra din încăpere, neîndrăznind nici măcar să respir. 
Tăcerea mă speria. Bristolul fusese evacuat. Grăbeşte-te sau vei 
fi ucis. Din nou sudoarea, de data asta rece şi unsuroasă. Am 
răsuflat, pe urmă am tras aer pe nări şi am simţit mirosul de casă 
veche, pe ducă. Am privit atent în jur, încercând să atrag ceva 
mai multă lumină. Singura sursă era însă becul din stradă. lar 
strălucirea lui cădea peste şi nu prin fereastra boltită. Ca să 
poată descifra interiorul casei, ochii mei erau nevoiţi să strângă 
lumina din dreptul ei, cu care să dea fuga de cealaltă parte a 
camerei, ca atunci când încerci să cari apă în pumni. 

Scaunul ei pentru pian, nevătămat. Mi-am plimbat mâna peste 
el: tuburile din aliaj uşor, asemenea unei lămpi de birou care 
pleacă drept, descriu un unghi şi se întorc spre punctul de 
pornire, apăsând suportul capitonat de zona îngustă a spatelui ei. 
Maşina de scris portabilă şi electrică. Era aşezată pe o masă pe 
care abia o zăream din cauza hârtiilor de pe ea, hârtii pe care 
abia le-am distins din cauza prafului. Pe urmă am văzut o a doua 
masă care era o masă de fapt o măsuţă cu rotile pentru ceai, iar 


pe ea un telefon cu robot, însoţit de tipicele sârme şi antene 
Pettifer, precum şi de banda folosită cu multă chibzuinţă. Pe 
robot nu se vedea niciun beculeţ aprins, căci priza era lipsită de 
curent. 

Camera începu să se micşoreze, iar pereţii veneau spre mine. 
Ochii mei vedeau mai bine şi mai mult. Am putut urmări cordonul 
maşinii de scris până în punctul unde acesta atingea peretele. 
Am început să disting semne ale unei plecări grăbite: sertare 
trase şi golite doar pe jumătate, documente împrăştiate pe 
podea, grătarul căminului plin de hârtie arsă, coşul de hârtii 
trântit pe-o parte. Apoi am recunoscut şi alte lucruri tipice pentru 
Larry: teancuri de reviste ferfeniţite, pline de hârtiuţe în chip de 
semne de carte; un afiş vechi înfăţişându-l pe cel mai benign Iosif 
Stalin cu putinţă, tăind trandafiri în grădină. Larry îi desenase o 
coroană imperială pe cap şi-i măzgălise pe piept cuvintele „Noi 
nu  închidem niciodată”. Mesaje  mâăzgălite pe bucățele 
dreptunghiulare de hârtie cu bandă adezivă, prinse de o gravură 
reprezentând Catedrala Notre Dame, care fusese atârnată 
deasupra grătarului. Mâna mea înmănuşată a luat vreo două din 
ele şi le-a dus lângă fereastră, dar n-am putut să le citesc; am 
văzut doar că primul fusese scris de Emma şi cel de-al doilea de 
Larry. Le-am scos şi pe celelalte şi le-am aşezat în ordine unul 
peste altul înainte de a le da drumul în buzunar. 

M-am întors în dreptul uşii şi am adunat de pe podea câteva 
scrisori. Miss Sally Anderson, am citit de-a curmezişul, Free 
Prometheus Ltd, Cambridge Street nr. 9A. Ştampila poştei nu era 
de la Macclesfield, ci de la Zurich. Terry Altman, Esq., am citit 
mai departe, Free Prometheus Ltd - Terry Altman fusese unul din 
numele de lucru ale lui Larry, iar Prometheus fusese un tip care, 
din pricina vicleniilor lui, se trezise înlănţuit de un munte din 
Caucaz, până în ziua în care Larry şi Emma îl eliberaseră. 
Pamflete, broşuri oribile, calitate rusească. Imprimate de la 
Serviciul de Ascultare al BBC din Caversham cu destinaţia Rusia 
de Sud (Vest). Pentru Director, Free Prometheus Ltd. Pentru 
Sally, Free Prometheus Ltd. Extrase de cont. Un dosar plin de 
scrisori adresate Emmei şi scrise de Larry, pentru care o 
scrisoare putea fi orice, de la un suport pentru paharul de bere, 
până la un şerveţel de hârtie sau la pagina de titlu a unei lucrări 
radicale, publicate de un anarhist din Islington care nu circulă 


decât noaptea, de frica creditorilor. Adresate lubitei, sau lubitei 
Emm şi continuând cu „O, Doamne, am uitat să-ţi spun”. Un 
buletin săptămânal titra „Manipularea mijloacelor de informare” 
şi subtitra „Cum face presa occidentală jocul Moscovei”. Fii calm, 
mi-am spus, aruncând totul înapoi pe podea. Metodă, Cranmer. 
Eşti un jucător de câmp, veteran din nenumărate penetrări 
organizate de birou, unele din ele avându-l chiar pe Larry drept 
om din interior. Intră-n ritm. la-le pe rând. Un pamflet alb şi roşu, 
scris în ruseşte, avea titlul „Genocid în Caucaz” tipărit cu 
majuscule aprinse, şcoala sovietică Agitprop, anii '50, doar că era 
datat februarie 1993 şi se referea la „Holocaustul din octombrie 
trecut”. L-am deschis la întâmplare şi în faţa ochilor mi-au apărut 
cadavrele înjunghiate şi umflate ale unor copii. Caucasian 
Review, Il, Munchen '56, vezi paginile 134-156. Caucasian 
Review, V, Munchen '56, vezi paginile 41-46. Pasaje 
suplimentare. Însemnări furioase pe marginea foii, de necitit în 
lumina aceea slabă. 

lnăuntru exista o uşă în privinţa căreia geografia dicta că 
trebuia să conducă în acea parte a casei care dădea spre strada 
laterală. Am apăsat pe clanţă. Nu s-a întâmplat nimic. Am împins 
mai tare şi uşa a cedat, scârţâind pe linoleum. În nări mi-a venit 
un miros amestecat de unt rânced, praf şi săpun Lifebouy. Mă 
aflam în oficiu. Prin fereastra de deasupra chiuvetei, lumina de 
pe stradă pătrundea cu ceva mai multă putere, îndreptându-se 
spre dalele podelei. Câteva farfurii stăteau înşirate cuminţi pe 
uscătorul de vase. Se uscaseră atât de îndelung, încât acum erau 
iar murdare. Pe rafturi, o selecţie din mofturile lui Larry: sardine, 
ciper de la un băcan faimos de pe Jermyn Street, marmeladă de 
la Oxford şi ceai Fortnum's. În frigider, iaurt rânced şi lapte acrit. 
Lângă frigider, o uşă de lemn bătută în cuie de sus până jos şi un 
Zăvor cu lanţ de siguranţă. Era uşa laterală pe care o 
inspectasem de pe trotuar. In timp ce mă-ntorceam în salon, mi- 
am privit ceasul. Eternitatea durase până acum trei minute. 

Scara, cufundată într-un întuneric de smoală, era şubredă şi cu 
treptele goale. Am numărat paisprezece, pornind de la parter. 
Am ajuns pe palier, am bâjbâit, am simţit o uşă, apoi o clanţă. 
Am apăsat şi am intrat în încăpere. Mă aflam într-o toaletă. Am 
ieşit, am închis uşa în urma mea şi, cu spatele lipit de ea, am 
bâjbâit din nou până când am găsit o altă uşă pe care am 


deschis-o şi am intrat în camera Emmei, inundată de lumină, 
deoarece lampa cu halogen de pe stradă îşi trimitea razele drept 
în fereastră, prin perdelele rărite, ca şi cum acestea nici n-ar fi 
existat. l-am dat totul, mi-am zis, privind atent podeaua goală şi 
lavaboul crăpat, florile uscate dintr-un borcan de pământ, veioza 
ieftină, tapetul cafeniu, cu floricele, care se decojea din loc în loc; 
şi n-a vrut nimic din ce i-am dat. Uite pentru ce am salvat-o. Asta 
preferă ea. 

Jos, pe podea, o saltea japoneză era pregătită exact aşa cum îi 
plăcea ei să pregătească patul atunci când voia să facem 
dragoste: lângă foc, cu multe, multe perne şi o plapumă albă de 
puf. Peste plapumă, cămăşuţa de noapte austeră de la Marks & 
Spencer, pe care o adusese când venise la mine cu mânecile 
lungi şi întinse pentru îmbrăţişare. Am văzut-o goală, întinsă pe 
burtă, cu bărbia sprijinită în pumni, întorcându-se să mă 
privească în clipa în care mă auzea intrând. Lumina focului de 
buşteni desenând umbre pe trupul ei. Şi părul care-i curgea pe 
umeri aidoma unor flăcări negre. 

Două cărţi: una pe partea lui, cealaltă pe partea ei. Pentru 
Larry, un volum de prin anii douăzeci, îmbrăcat în roşu şi scris de 
un oarecare W. E. D. Allen care-i dăduse titlul neverosimil de 
Beled-es-Siba. L-am deschis la întâmplare şi am căzut pe un 
omagiu în memoria poetului Aubrey Herbert şi pe cuvintele 
subliniate: îi lipsea grosolănia geniului. Mi-am amintit vag că 
Herbet se luptase să salveze Albania de autodenumiţii Eliberatori 
ai Balcanilor şi că era unul din eroii lui Larry. Pentru Emma, 
Caucaz, de Fitzroy Maclean, carte cu subtitlul Sfârşitul întregului 
pământ. 

Un afiş în sepia. De data asta nu cel cu losif Stalin, dar nici cu 
vreun personaj cunoscut mie. Era un profet modern bărbos, cu 
maxilare puternice şi o privire întunecată, înveşmântat în ceea ce 
mi s-a părut a fi portul tradiţional al munteanului din Caucaz: 
căciulă de blană, haină de piele cu buzunare speciale pentru 
muniţie. Apropiindu-mă, am descifrat numele Bashir Haji scris în 
chirilice în colţul de jos al afişului, precum şi, cu mare greutate, 
cuvintele „Prietenului meu Mișa, marele războinic”. Era un trofeu 
straniu pentru un cuib de îndrăgostiţi. L-am scos din piuneze şi l- 
am întins pe pat, alături de cămaşa de noapte a Emmei. Haine, 
mi-am zis, au nevoie de mai multe haine. Nimeni nu pleacă-n 


grabă luându-şi toate hainele. O draperie atârna peste o firidă de 
lângă cămin, amintindu-mi de draperia de camuflaj a unchiului 
Bob, atârnată în dreptul alcovului meu din văgăuna popească. 
Am tras-o la o parte şi am făcut iute un pas înapoi. 

Sunt călare pe Priddy şi mă lupt corp la corp cu el. L-am prins 
de reverele pardesiului austriac, despre care el zice că-i din blană 
de sobol. E o chestie lungă-n poale, verde-olive şi cu falduri, cu 
un tuşeu mătăsos. Pentru mine, moliciunea lui e jignitoare. In 
timp ce-l trag spre mine, aud un pârâit şi izbucnesc în râs. In 
timp ce ne lovim, în mintea mea îi văd pardesiul desfăcându-se 
în fâşii. În timp ce-i târâi de picioare corpul plin de noroi de sus 
până jos, îi văd zdrenţele în lumina lunii, târându-se în urma lui, 
asemenea giulgiului unui cerşetor. 

Şi-l văd acum, atârnat pe un umeraş de sârmă, cu bonul de la 
curăţătorie prins încă de căptuşeală. l-am verificat nasturii. Sunt 
toţi la locul lor. Oare i-am smuls nasturii atunci când ne-am 
bătut? Nu-mi aduc aminte s-o fi făcut. Şi ruptura, unde era 
ruptura? Auzisem foarte clar sfâşierea materialului. Dar n-am 
putut să găsesc nicio despicătură, nicio reparaţie, nici la 
căptuşeală, nici la tiv, nici în jurul butonierelor. Nici chiar în jurul 
reverelor de care-l apucasem. 

M-am uitat atent la cordon. El îl purta de obicei înnodat. 
Pardesiul avea o cataramă foarte bună, în cazul în care ai fi vrut 
să-l porţi cu cordon, dar catarama nu era de-ajuns de bună 
pentru Larry. Nu, el trebuia să-şi înnoade cordonul precum un 
gigolo şi tocmai de-aia îmi făcuse atâta plăcere să-mi văd mâinile 
înmănuşate încleştându-se pe cordon, în timp ce-i târam corpul 
pe pământ, cu capul izbindu-se de toţi bolovanii, cu rânjetul 
aprinzându-se şi stingându-se în lumina lunii. 

E o altă haină, mi-am zis. Dar pe urmă m-am întrebat: când a 
avut Larry vreodată ceva în dublu exemplar, cu excepţia 
femeilor? 

* 

Găsisem sub chiuveta de la bucătărie un sul de saci negri de 
plastic pentru gunoi. Am desfăcut unul din ei şi l-am umplut cu 
tot ce era pe podea, fără să fac vreo discriminare între scrisorile 
personale şi pliantele publicitare. Şi-n timp ce mă ocupam de 
asta, am văzut din nou copiii înjunghiaţi şi mi-am adus aminte de 
Diana şi de nota lui perfectă. Ce era oare perfect în tipetele unor 


copii muribunzi? În patru labe în faţa căminului, am râcâit hârtia 
arsă de pe grătar şi, cu o grijă imensă, am pus-o într-un alt sac. 
Un al treilea şi un al patrulea sac s-au umplut cu dosarele şi 
hârtiile împrăştiate în jurul biroului. Am îndesat acolo o agendă 
Esso şi un registru contabil pârlit uşor, pe care cineva încercase 
în zadar să-l ardă, precum şi o agendă de adrese din anii 
patruzeci pe care n-am asociat-o nici cu Larry, nici cu Emma, şi 
care părea să fie un copil de pripas prin vieţile lor, până când am 
descoperit că era rusească. Am scos panglica din maşina de scris 
şi cordonul din priză şi am aşezat maşina pe măsuţa din 
bucătărie, în drum spre uşa laterală. Asta doar pentru aparente, 
căci îi spusesem lui Phoebe că trebuia să iau maşina de scris a lui 
Sally. Am pus panglica în cel de-al treilea sac. 

M-am întors în salon cu ideea să scot din priză şi robotul 
telefonului, dar, după ce m-am gândit mai bine, l-am ridicat de la 
locul lui şi, la lumina felinarului, am recunoscut butonul de 
repetare a apelului, aşa că am ridicat receptorul telefonului şi am 
apăsat pe buton. Un ţârâit la celălalt capăt al firului. Apoi am 
auzit o voce caldă, străină şi cu darul vorbirii, exact ca cea a 
domnului Dass: „Mulţumesc că aţi sunat la birourile Hardwear 
Carpets International. Dacă doriţi să lăsaţi un mesaj sau să faceţi 
o comandă, vă rugăm ca după semnalul sonor...” Am ascultat tot 
mesajul de două ori, apoi am scos aparatul din priză şi l-am pus 
pe masa din bucătărie, lângă maşina de scris. Ochii mi-au căzut 
apoi pe un set de chei de automobil agăţate într-un cui. Toyota. 
Mi le-am vârât în buzunar, simţindu-mă recunoscător pentru că 
nu mai aveam nevoie să ţopăi peste firele şi cablurile de pe o 
stradă laterală întunecată, sâmbătă noaptea târziu. Am alergat la 
etaj. N-aveam niciun motiv puternic pentru această grabă 
excesivă, dar poate că, dacă nu aş fi alergat, nu aş fi găsit curajul 
să merg liniştit. 

M-am oprit lângă fereastra dormitorului. Cambridge Street era 
pustie. Aşteptând să mi se limpezească creierul, am rătăcit cu 
privirea dincolo de întinderea de iarbă, spre rândurile de şine de 
tren. Noaptea era şi mai întunecată. Bristolul se dusese la 
culcare. lat-o pe Emma, aşteptându-l să se întoarcă, mi-am zis. 
Goală, aşa cum mă aştepta pe mine, atunci când hotăra că 
aveam să facem dragoste. Stăteam în picioare pe salteaua 
japoneză. Pernele erau adunate într-o singură parte, pentru un 


singur cap. La ce se gândea oare, întinsă de una singură printre 
perne? El a plecat primul, ea mai pe urmă, aşa a zis Phoebe. Şi a 
stat aici întinsă, singură, înainte de plecare. M-am aplecat să iau 
de jos afişul cu munteanul acela din Caucaz. Ilmaginară sau 
adevărată, mireasma trupului ei s-a ridicat spre mine din 
aşternuturi. Am împăturit afişul până când dimensiunile lui mi-au 
permis să-l vâr în buzunar. Am scos pardesiul cel verde al lui 
Larry de pe umeraş şi mi l-am aruncat pe braţ. M-am întors încet 
la parter şi am intrat în bucătărie. Încet. Am descuiat 
încuietoarea din uşa laterală, am ridicat zăvorul şi am fixat tija în 
aşa fel încât să împiedic uşa să se închidă. Incet. Pentru mine, 
era foarte important să nu fac nimic în grabă. 

Am lăsat uşa întredeschisă şi am traversat trotuarul până la 
maşină, am tras de pe ea folia de plastic şi am văzut cizmele din 
piele de capră ale lui Larry pe bancheta din spate. Am hotărât să 
nu dramatizez. Erau cizmele lui Larry şi Larry era în viaţă. Ce era 
aşa de nemaipomenit cu cizmele astea, făcute de comandă de 
Lobb din St. James şi plătite în gemetele de durere ale Ultimului 
Etaj, numai fiindcă Larry hotărâse că venise vremea să pună la 
încercare dragostea noastră faţă de el? 

Am observat noroiul uscat de pe ele, aşa cum observi noroiul 
de pe orice obiecte: dă-le o perie mai târziu. Ura din mine ardea 
din nou cu vâlvătaie. Aş fi vrut să pot cere rejucarea meciului, să 
mă-ntorc la Priddy şi de data asta să-l termin definitiv. 

Am intrat în bucătărie, am luat maşina de scris şi robotul şi m- 
am întors la maşină, chinuit de îndoială: o să pornească sau nu? 
Mi-am făcut câteva calcule fanteziste în legătură cu timpul de 
care aş avea nevoie ca să împing maşina spre vârful dealului, 
pentru ca pe urmă să o duc spre gară, şi, dacă tot nu ar fi pornit, 
să-mi transfer noile obiecte personale într-un taxi. 

Curajul aproape că mi se epuizase când m-am întors în casă ca 
să iau şi restul încărcăturii: pardesiul de sobol al lui Larry, de care 
se părea că aveam nevoie drept dovadă clară a faptului că el era 
în viaţă, şi cei patru saci de plastic pe care i-am stivuit în jurul 
maşinii de scris, cu excepţia celui în care se afla hârtia arsă din 
cămin; grija pentru fragilitatea conţinutului m-a făcut să-l aşez pe 
scaunul din faţă. lar acum, tot ce-mi doream mai mult pe lume 
era să mă urc în maşină şi să ajung împreună cu comorile mele 
într-un loc cât mai sigur cu putinţă. Numai că eram îngrijorat din 


cauza lui Phoebe şi a lui Wilf. Cât timp mă aflasem înăuntru, cei 
doi deveniseră nişte personaje majore în imaginaţia mea. Le 
fusesem recunoscător pentru că mă acceptaseră, dar trebuia să 
mă asigur că făcusem tot ce era omeneşte posibil ca să-şi 
păstreze buna părere despre mine, în special Phoebe, pentru că 
ea fusese cea care se îndoise în privinţa mea. Nu voiam ca 
oamenii aceia să cheme poliţia. Voiam să se simtă în largul lor. 

Aşa că m-am întors în casă, am blocat din nou uşa laterală şi 
am pus zăvorul; pe urmă am traversat salonul prin faţa scaunului 
pentru pian al Emmei şi, odată ieşit din casă, am răsucit de două 
ori cheia în broasca uşii de la intrare, pentru că aşa o găsisem. 
Apoi am strigat spre fereastra de la etaj: 

— Mulţumesc, Wilf. Misiunea a fost îndeplinită. Totu-i gata. 

Niciun răspuns. Nu cred să-mi amintesc de alţi douăzeci de 
metri mai lungi parcurşi vreodată-n viaţa mea decât cei care 
despărţeau uşa de la intrarea casei cu numărul 9A de Toyota 
albastră de pe marginea străzii; abia făcusem jumătate din ei 
când mi-am dat seama că sunt urmărit. La început am crezut că 
în urma mea era Larry, sau Munslow, şi asta pentru că 
urmăritorul era atât de tăcut, încât prezenţa lui mi-a fost 
semnalată nu de auz, ci de alte simţuri profesionale: privirea 
celuilalt ca o împunsătură din spate; reflectarea în aerul din faţa 
ta a persoanei care e chiar în spate; conştiinţa unei prezenţe, ori 
de câte ori verifici o vitrină şi nu vezi nimic în ea. 

M-am oprit să deschid portiera. Mi-am rotit privirea în jur, dar 
tot n-am văzut nimic. M-am îndreptat de spate, m-am răsucit pe 
călcâie cu antebraţul gata să lovească şi m-am trezit faţă-n faţă 
cu băieţaşul negru de la barul chinezesc, care fusese prea serios 
ca să stea de vorbă cu mine. 

— De ce nu eşti în pat? l-am întrebat. 

Clătină din cap. 

— Nu eşti obosit? 

Clătină din nou din cap. Nici obosit, nici la culcare. 

M-am urcat la volan şi am răsucit cheia în contact, în timp ce 
puştiul nu mă scăpa din ochi. Motorul porni din prima. Puştiul îmi 
arătă degetele mari de la amândouă mâinile, în semn că totul era 
bine, şi, înainte să mă pot opri, am scos portofelul lui Colin 
Bairstow din străfundurile îmbibate de transpiraţie ale jachetei 
mele şi i-am dat o bancnotă de zece lire. In timp ce maşina se 


îndepărta de locurile acelea, mă gratulam cu tot felul de epitete, 
căci, în imaginaţia mea, îl şi auzeam pe inspectorul Bryant 
întrebând cu glasul său cel mai dezmierdător ce crezuse oare 
gentlemanul acela alb şi amabil, de vârstă mijlocie, cu o Toyota 
albastră, că rezolvă atunci când ţi-a dat hârtia aia de zece, 
băieţaş? 

x 

În Mendips, pe partea dinspre Bristol, e o colină din vârful 
căreia ai una dintre cele mai ample şi mai frumoase privelişti din 
Anglia, o panoramă ce coboară brusc peste câmpuri mici şi sate 
încă autentice şi trece printre două dealuri impresionante, 
îndreptându-se spre oraş. Era unul din locurile unde o dusesem 
de nenumărate ori pe Emma în acele momente în care soarele 
merge la culcare şi seara ne prinde în îmbrăţişarea ei, atunci 
când sărim în maşină, dornici să plecăm oriunde, doar de dragul 
plimbării. Primăvara şi vara, în locul ăsta e un du-te-vino 
extraordinar de perechi de îndrăgostiţi. Pe terenurile din 
apropiere, taţii joacă fotbal împreună cu puştii lor. Dar, spre 
sfârşitul lui octombrie, între unu noaptea şi şapte dimineaţa, poţi 
fi sigur că nu te deranjează nimeni. 

Mi-am proptit braţele de volan, mi-am sprijinit bărbia de braţe 
şi mi-am lăsat privirea să rătăcească în noaptea schimbătoare. 
Stelele şi luna atârnau deasupra mea. Maşina se umpluse de 
miros de rouă şi de focuri în aer liber. 

La lumina slabă din maşină, am citit schimbul de mesaje dintre 
cei doi amanți: pătrăţele de hârtie galbenă, înşirate unul după 
altul pe bordul maşinii, în ordinea în care le culesesem din casă. 


Emma: Am aşteptat telefonul tău azi la 5:30. 

Cine e AM? l-am auzit pe Bryant întrebându-mă. AM 
care apare peste tot în agenda lui Pettifer? 

Larry: Mă iubeşti? 

Emma: A sunat CC. N-a spus de unde. Covoare tot 
nu aveam. 

Larry: Unde e afurisita aia de Bovril, femeie? 

(Larry detesta cafeaua, dar nu se putea lipsi de ea. 
Bovril era drogul lui.) 

Larry: NU sunt obsedat de tine. Atâta că nu pot să 
mi te scot din capul ăsta tâmpit. De ce nu vrei să 
faci dragoste cu mine? 


Emma: A sunat AM. Au sosit covoarele. Toate 
prezente, conform promisiunii. Pentru că nu mă mai 
joc. Aşteaptă până joi. 

Larry: Nu pot. 


Orele s-au scurs aidoma tuturor orelor inutile pe care le-am 
pierdut aşteptând sosirea şi plecarea spionilor - în maşini, la 
colţuri de stradă, în gări şi localuri de mâna a paişpea. Aveam 
două paturi în două hoteluri şi nu puteam să dorm în niciunul din 
ele. Eram proprietarul unui Sunbeam confortabil, tapiţat cu piele 
şi cu o instalaţie de încălzire absolut nouă, numai că eram obligat 
să îngheţ de frig într-o Toyota lovită şi pocnită pe toate părţile. 
Mi-am înfăşurat umerii în blana de sobol a lui Larry şi am încercat 
de mai multe ori să adorm, dar în zadar. Pe la şapte, tocam 
mărunt cu picioarele pietrişul de pe drum, neliniştit din cauza 
ceţii. Sunt blocat! N-am să mai cobor niciodată de pe colina asta! 
Pe la opt şi jumătate şi pe o vizibilitate perfectă, am ajuns la 
intrarea unei parcări acoperite de lângă un nou centru comercial, 
doar ca să aflu că duminica nu se deschidea înainte de nouă. Am 
mers mai departe şi m-am oprit la un cimitir unde, timp de o 
jumătate de oră, am studiat cu mintea perfect goală toate 
pietrele de pe morminte, după care m-am întors la centrul 
comercial, unde m-am îmbarcat pentru următoarea etapă a 
odiseei mele de spion. Am lăsat maşina în parcare, mi-am 
cumpărat cremă de ras şi lame, aşa de ochii lumii, am luat un 
taxi spre Clifton, mi-am cules Sunbeamul de la Eden şi am 
revenit la centrul comercial. Am parcat Sunbeamul cât mai 
aproape de Toyota, am scos un cărucior al magazinului din şirul 
aflat la îndemână, l-am lipit de Toyota şi l-am umplut cu cei patru 
saci de plastic, cizmele din piele de capră, maşina de scris şi 
pardesiul verde, iar apoi am transferat toată tărăşenia în 
Sunbeam. 

Toate astea fără cea mai mică urmă de circumspecţie în minte, 
deoarece, când Dumnezeu inventase supermarketul, aveam noi 
obiceiul să zicem la Birou, el ne-a făcut nouă, spionilor, un cadou 
la care până atunci nu îndrăzniserăm decât să visăm: un loc unde 
orice nebun poate să transfere orice dintr-o maşină în alta fără ca 
vreun alt nebun să bage ceva de seamă. 

Pe urmă, deoarece nu ţineam deloc să atrag atenţia asupra 
domnişoarei Sally Anderson de pe Cambridge Street - nici asupra 


lui Free Prometheus Ltd. sau a lui Terry Altman Esq. — am dus 
Toyota într-un cartier industrial dezgustător, dincolo de zona de 
centură a oraşului, am tras husa de plastic peste ea şi i-am spus 
un adio plin de răceală. 

Apoi am revenit în parcarea centrului comercial şi, cu ajutorul 
Sunbeamulul, înapoi la Hotelul Eden, unde am lăsat maşina, am 
plătit nota printr-o carte de credit pe numele Cranmer şi am luat 
un taxi până la Motelul Starcrest, unde am achitat cea de-a doua 
notă cu o carte de credit pe numele Bairstow. 

De acolo, iar la Eden ca să-mi iau maşina, şi apoi spre 
Honeybrook ca să dorm şi poate, cu puţin noroc, să şi visez. 

x 


Sau nu, cum ar fi spus Larry. 

Pe marginea drumului din fața porții principale, doi biciclişti 
erau foarte ocupați să nu facă nimic. În hol, stătea stătea un bilet 
scris cu durere de doamna Benbow, care regreta că „din cauza 
inimii soțului meu şi a întrebărilor de la poliţie” nu mă va mai 
îndatora pe viitor. Restul corespondenţei nu era nici el mai vesel: 
două cereri din partea Poliţiei din Bristol să-mi plătesc amenzile 
de parcare pe care le primisem; o scrisoare din partea biroului 
inspectorului fiscal care mă avertiza că, pe baza unor informaţii 
recente, propusese lansarea unei verificări complete a bunurilor 
mele, a venitului, a cheltuielilor şi a încasărilor din ultimii doi ani. 
Şi o factură din partea domnului Rose, cărăuşul meu, care nu 
trimisese niciodată o factură decât dacă fusese ameninţat de 
perceptori. Doar prietenul meu, funcţionarul însărcinat cu 
accizele, părea să fi scăpat de înrolare: 


Dragă Tim, 

Îţi propun una din vizitele mele surpriză pentru 
miercurea viitoare pe la prânz. Avem vreo şansă să- 
mbucăm ceva? 

Toate cele bune, 

David 


David Beringer, un „fost” al Biroului. 

Mai rămăsese un singur plic. Maro. De proastă calitate. Scris la 
o maşină portabilă. Ştampila poştei din Helsinki. Bine sigilat. Sau, 
aşa cum bănuiam, bine resigilat. Înăuntru, o singură coală de 
hârtie, împăturită. Scris de mână cu cerneală. Masculin. Plin de 


pete. Începea cu Moscova şi era datată cu şase zile în urmă. 


Timothy, prietene, 

Mi-au aruncat, pe nedrept, tot iadul pe umeri. Sunt 
prizonier în propria mea casă, dezonorat pentru nimic. 
Dacă ai vreun motiv să vii la Moscova, sau dacă mai 
eşti în legătură cu foştii tăi patroni, te rog să mă ajuţi şi 
să-i faci pe opresorii mei să asculte de glasul raţiunii. 
Poţi să iei legătura cu Serghei, care să facă în aşa fel 
încât să pună scrisoarea asta la poştă pentru mine? 
Telefonează-i numai în engleză la numărul pe care-l ştii 
şi menţionează-i doar numele vechiului tău prieten şi 
coleg de instrucţie. 

Peter 


Nu-mi puteam lua ochii de la scrisoare. Peter pentru Volodia 
Zorin. Peter pentru conversațiile telefonice şi aranjarea 
întâlnirilor din Shepherd Market. Peter pentru iniţiative de 
prietenie uşor de negat. Peter, victima unui infern nedrept, 
arestat la domiciliu şi aşteptând să fie împuşcat în zori. Bine ai 
venit în clubul nostru. 

Era duminică şi, chiar fără să mai fiu obligat să gătesc pentru 
Larry, trebuia să mă ocup de o mare cantitate de aparente. Ora 
unsprezece m-a găsit îngenuncheat pe perna brodată a unchiului 
Bob, îmbrăcat în costum şi mormăind notele unui imn religios pe 
care îl detest din toată inima. Domnul Guppy care se ocupa de 
colectă, bietul om, nici măcar nu a reuşit să-şi ridice ochii spre 
mine când mi-a întins cutia. După biserică, a venit rândul 
domnişoarelor Bethel din Dower House să ne ofere câte un pahar 
de sherry prost şi să ne alarmeze cu ultimele zvonuri despre 
noua derivație a şoselei. Numai că azi interesul pentru zvonuri nu 
era prea mare, aşa că n-am vorbit despre nimic, iar ele îmi 
aruncau din când în când priviri piezişe, atunci când credeau că 
nu le observ. Numai că, în momentul în care m-am strecurat în 
văgăuna mea la adăpostul întunericului, cu prada încărcată în 
roaba lui Tom Lanxton, am început să mă simt mai puţin ca 
stăpânul propriei mele case şi mai mult ca un hoţ care intră acolo 
fără să aibă dreptul. 

* 


Stăteam în picioare lângă vechea draperie de camuflaj pe care 


o bătusem în ţinte la intrarea în alcov. Chiar şi în seara asta, 
intimitatea Emmei îmi era la fel de dragă cum îi fusese şi ei. Ao 
spiona însemna să păcătuiesc împotriva convingerilor pe care nu 
le băgasem niciodată în seamă până să o întâlnesc pe ea. Dacă 
primea un telefon şi eu eram cel care ridica receptorul, i-l 
dădeam fără alte comentarii sau întrebări. O scrisoare putea să 
stea „intactă” pe măsuţa din hol până când ea hotăra să o 
observe. Nu înţelegeam oricum nimic din ştampila poştei, 
calitatea hârtiei şi scrisul de pe plic. Dacă însă ispita devenea de 
neîndurat - dacă recunoscusem scrisul lui Larry sau dacă un alt 
stilou masculin începea să-mi fie prea familiar - atunci alergam 
vesel pe scări, fluturând plicul cu mâna şi strigând „Scrisoare 
pentru Emma! Scrisoare pentru Emma! Emma, o scrisoare pentru 
tine!”, iar apoi, cu un sentiment de uşurare pioasă, strecuram 
plicul pe sub uşa dormitorului ei şi la revedere. 

Până acum. 

Până când, într-un adevărat revers al triumfului, am dat 
draperia într-o parte şi m-am uitat scrutător la cele opt cutii pe 
care le umplusem cu conţinutul biroului ei în duminica în care mă 
părăsise; şi la dosarul anonim, galben-deschis, căruia Merriman îi 
zisese „dosăre!” şi care stătea peste ele. 

L-am deschis iute, cu graba cu care îmi închipuisem mereu că 
aş înghiţi otravă. Cinci coli A4 fără antet, toate alcătuite de 
subalternii lui. Fără să-mi acord vreun răgaz, nici măcar ca să mă 
aşez pe-un scaun, am citit totul dintr-o singură răsuflare, pe 
urmă încă o dată, mult mai potolit, aşteptând semnul divin care 
să mă înşface de beregată şi să-mi strige: „Cranmer, Cranmer, 
cum de-ai putut să fii atât de orb?” 

Nu a venit niciunul. 

Căci, în loc de cine ştie ce soluţie ieftină şi şcolărească la 
misterul Emmei, am găsit doar confirmarea dureroasă a ceea ce 
presupusesem sau aflasem deja: iubiţi trecători, implicări şi 
evadări repetate, căutarea absolutului într-o lume de cârpăceli şi 
falsitate. l-am recunoscut disponibilitatea de a fi lipsită de 
principii atunci când urmărea un principiu şi uşurinţa cu care se 
scutura de toate responsabilităţile atunci când ele intrau în 
conflict cu ceea ce ea percepea a fi țelul propriei vieţi. Obârşia ei, 
deşi nu atât de sumbră pe cât vrusese să mă facă să cred, se afla 
într-o zodie cu adevărat rea. Crescută de mama ei în aşa fel încât 


să creadă că era copilul născut din dragoste al unui mare 
muzician, îşi vizitase oraşul natal din Sardinia, unde descoperise 
că omul fusese un simplu zidar. Aşadar, talentul muzical îl 
moştenise de la mamă. Emma o urâse pe femeia aceea şi, pe 
măsură ce citeam dosarul, acelaşi sentiment mă cuprindea şi pe 
mine. 

Am pus dosarul la o parte cu o mişcare blândă şi am găsit 
puţin timp să mă-ntreb ce-şi închipuise Merriman că realizează 
când mi-l vârâse pe gât. Tot ce reuşise să facă fusese să 
reaprindă neliniştea pe care o simţisem pentru ea, precum şi 
hotărârea mea de a o salva de consecinţele oricărei nebunii în 
care o târâse Larry. 

Am pus mâna pe prima cutie, am răsturnat-o, am pus mâna pe 
a doua şi aşa mai departe, până când le-am golit pe toate opt. 
Cei patru saci din Cambridge Street, cu bagajele legate cu 
panglici, se zgâiau la mine, asemenea unor inchizitori mascaţi. 
Le-am sfâşiat şi le-am răsturnat conţinutul pe podea. Cu excepţia 
sacului plin cu hârtie arsă. Am scos funinginea aceea uşor de tot, 
cu vârful degetelor, şi tot cu ele am pus bucăţelele necesare în 
grămăjoare separate. In patru labe în faţa rămăşiţelor dispariţiei 
netrecute în scenariu a Emmei, m-am lansat într-o misiune 
specială, aceea de a intra în lumea secretă a amantei mele şi a 
iubitului ei. 


CAPITOLUL ZECE 


Citeam aşa cum nu mai citisem niciodată în viaţa mea. Mâinile 
mele găseau şi mintea mea tălmăcea tot ceea ce ochii mei ratau. 
Netezeam bucăţi de hârtie, le reconstruiam pe altele rupte cu 
nepăsare, le aşezam în teancuri şi mi le băgăm în memorie în 
acelaşi timp. Făceam în câteva ore ceea ce altă dată mi-ar fi luat 
câteva săptămâni, căci, dacă nu mă-nşelam, câteva ore erau tot 
ce mai aveam la dispoziţie. Şi, dacă era să găsesc o logică oarbă 
pentru frenezia care mă cuprinsese, atunci trebuia să adaug 
lângă ea şi licărirea unui sentiment de uşurare nebună. Uite 
explicaţia! Aici se afla totul, singura problemă era descifrarea! 
Aici, în hârtiile astea - şi nu în cine ştie ce colţ paranoic al 
fanteziei superactive a lui Cranmer - erau îngropate răspunsurile 
la toate întrebările care mă hărţuiesc noapte şi zi, de săptămâni 
întregi: eram oare prins în cursă, tras pe sfoară, ţinta unei 
conspirații diavoleşti? Ori sunt doar un nebun, produs al 
dragostei şi al propriilor închipuiri de andropauzat? 

Cât de mult mă aflam în urma lui Larry şi a Emmei sau înaintea 
lor, era un lucru pe care nu-l puteam măsura. Ştiam, ştiam pe 
jumătate. Pe urmă însă nu mai ştiam nimic. Poate că le ghicisem 
acţiunile, dar fusesem indus în eroare de scopul lor. Sau le-am 
ştiut scopul, dar am refuzat să le încurajez motivul; era prea 
nebunesc, prea îndepărtat, prea străin de noi, prea absurd de 
obscur ca să poată fi crezut. Sau mă voi descoperi brusc, stând 
din nou pe scaunul meu şi, împotriva oricărei evidențe, rânjind 
extaziat spre plafon: nu eu eram ţinta, nu eu eram obiectul 
înşelăciunii lor, urmăreau ceva mult mai important decât 
persoana mea. Cranmer era doar un martor nu-tocmai-nevinovat. 
Pagini întregi cu cifre, scrisori de afaceri, scrisori din partea 


băncilor şi copii ale scrisorilor trimise băncilor. Publicaţii ale 
numitei Asociații pentru Supravieţuirea Popoarelor Tribale; 
literatură de la Munchen; o broşură intitulată „Dumnezeu ca 
detaliu”, scrisă de cineva pe nume P. Wook din Islington. Agenda 
Esso, un calendar subliniat, agenda rusească, mâzgălelile 
scrântite ale lui Larry. Facturi de telefon, electricitate, apă, chirie, 
alimente şi pentru whiskyul lui Larry. Facturi păstrate corect, 
plătite corect şi pentru care se primiseră chitanţele de rigoare. 
Facturi de-ale Emmei sosite pe diferite nume - S. Anderson, T. 
Altman sau Free Prometheus Ltd, Cambridge Street. Caietul de 
exerciţii al unui copil, dar copilul era Emma; printre mai multe 
dosare, el a ieşit la iveală când m-am apucat să sortez dosarele 
respective. Am deschis caietul, dar l-am închis apoi dintr-o 
autocenzură spontană, înainte de a-l redeschide cu mai multă 
prudenţă. Printre însemnări menajere şi notite muzicale, m-am 
împiedicat de mesaje întâmplătoare, adresate fostului ei iubit, 
Cranmer: 

Tim, încerc să înțeleg ce s-a întâmplat cu noi, astfel încât să-ți 
pot explica şi ție, dar mă-ntreb, totuşi, de ce ar trebui să-ți explic 
ceva? Şi-n clipa următoare mă gândesc că, oricum, am să-ți spun 
totul în mod absolut direct, asta m-am hotărât să fac... 

Numai că această hotărâre impecabilă nu fusese însoţită de o 
punere în practică pe măsură, deoarece semnalul se termina 
brusc. Baterii uzate în transmiţător? Poliţia secretă dând năvală 
pe uşă? Am sărit peste vreo două pagini. 

Emma către Emma: Tot ce s-a întâmplat până acum în viața 
mea m-a pregătit pentru clipa asta... Fiecare amant sau pas 
greşit, părțile mele rele şi părțile bune, toate părțile mărşăluiesc 
în aceeaşi direcţie, atâta vreme cât merg alături de Larry... Când 
Larry spune că nu crede în cuvinte, nici eu nu cred în ele. Larry 
este acţiune. Acțiunea înseamnă caracter. În muzică, în dragoste, 
în viață... 

Numai că Emma către Emma avea doar aerul unei parodii 
după Larry. 

Emma către Tim:...ceea ce ai lăsat în mine a fost o prăpastie 
uriaşă în care mi-am păstrat dragostea pentru tine, până când 
mi-am dat seama că nu erai prezent. N-are importanță cât 
anume din tine am ghicit singură sau mi-ai spus tu sau Larry, 
important e doar faptul că Larry nu a trădat niciodată în felul în 


care crezi tu şi niciodată în felul în care tu... 

Păi, da, sigur, mi-am zis: nici n-a făcut-o, nu? Vreau să spun, 
să-i fure celui mai bun prieten iubita nu înseamnă trădare; nici 
furtul a treizeci şi şapte de milioane de lire şi nici faptul că a 
făcut din tine complicea lui. Asta-i altruism. Asta-i nobleţe 
sufletească. Asta e sacrificiu! 

Abia după şase pagini de autoanaliză inspirată de Larry, îşi 
adună forţele ca să mi se adreseze din nou, de data asta pe un 
ton condescendent: 

Vezi tu, Tim, Larry este viaţa care continuă. El nu mă va 
dezamăgi niciodată. El a făcut ca viața să fie din nou adevărată şi 
simplul fapt de a fi împreună cu el înseamnă a călători şi a 
participa, pentru că acolo unde Tim evită, Larry se angajează. Şi 
acolo unde Tim... 

Semnalul dispare din nou. Acolo unde Tim ce? Ce mai 
rămăsese de distrus în mine pe care ea să nu-l fi distrus deja? Şi, 
dacă Larry era viaţa care continua, Tim ce rol mai avea în 
Evanghelia după Larry, transmisă nouă de discipolul Emma? 
Bănuiesc că viaţa care se întrerupe. Mai cunoscută sub numele 
de moarte. lar moartea, atunci când a descoperit că locuia 
împreună cu ea, a devenit puţin cam molipsitoare, probabil - de- 
aia şi-a adunat curajul să o ia la sănătoasa în dimineaţa aia de 
duminică, pe când eu eram la biserică. 

Dar eu nu sunt vinovat, mi-am zis. Eu sunt cel înşelat, nu cel 
care înşală. 

* 

— Fă din mine o singură persoană, Tim, m-a implorat ea în 
prima noastră noapte la Honeybrook. Am fost prea multă vreme 
prea multe persoane, Tim. Tim, fii mănăstirea mea cu un singur 
om, Armata mea a Salvării. Să nu mă dezamăgeşti. 

Larry n-o să te dezamăgească niciodată, neroado? Ba da, Larry 
are să te arunce în groapa cea mai adâncă pe care ai văzut-o 
vreodată! Asta face Larry! Şi să nu-mi ţii mie predici despre 
dragostea ta pentru el! Larry, întruchiparea vieții? Sentimentele 
tale sacre? De câte ori poţi fi cinstit cu propriile sentimente şi să- 
ţi mai şi rămână sentimente faţă de care să fii cinstit? De câte ori 
poţi să te încredinţezi cerului dulce şi albastru şi eternității, doar 
ca să te întorci acasă pe furiş, la ore mici, cu rochia sfâşiată şi doi 
dinţi lipsă? 


Şi totuşi, protectorul din mine era în stare de alertă maximă, 
chiar atunci când legăturile născute din sentimentul de vinovăţie 
şi de ignoranță se rupeau. Fiecare pagină, fiecare cuvânt citit, îmi 
injectaseră o doză proaspătă de nevoie presantă, îmboldindu-mă 
în dorinţa mea de a o elibera de ultima, de cea mai mare nebunie 
a ei. 

* 

Emma artistă. Emma - amantă a unui neisprăvit freudian. 
Emma - ecoul veşnicul strigăt de protest al lui Larry împotriva 
lumii în care nu se putea încadra, dar pe care nici n-o putea 
distruge. Pentru noi, a scris ea. Un far ar fi cea mai generoasă 
descriere. Se ridică mândru, chiar în mijlocul paginii. Are patru 
pereţi zvelţi şi ascuţiţi, cu ferestrele nu departe, ca fantele 
pentru aruncat săgeți din văgăuna mea. Vârful e conic, ca al unui 
coif, şi ca orice alt vârf de formă conică. La parter a desenat o 
vacă care parcă e vie, la primul etaj Larry şi Emma mănâncă 
ceva din nişte farfurii, la al doilea etaj se îmbrăţişează. lar la 
ultimul etaj, goi precum în Paradis, cei doi stau de strajă la 
ferestre opuse. 

Dar pentru când? Pentru ce? Acum Cranmer, salvatorul ei, se 
caţără după ea, strigând stop!, aşteaptă! şi întoarce-te! 

* 


O dizertaţie indignată a lui Larry, destinată Emmei, despre 
originea cuvântului „inguş”, care se dovedeşte a fi o noţiune 
rusească, impusă de cotropitor. Se pare că „inguş” este pur şi 
simplu cuvântul inguş pentru „popor”, tot aşa cum „cecen” e 
cuvântul cecen pentru „popor” (vezi folosirea cuvântului „bantu” 
de către colonialiştii buri ca să desemneze popoarele negre din 
Africa). Cuvântul inguş pentru locuitorii Inguşetiei este, evident, 
galgai. Larry este înfuriat la culme din cauza lipsei de 
sensibilitate a ruşilor şi, bineînţeles, doreşte ca Emma să-i 
împărtăşească furia... 

* 

Citeam hârtia arsă. 

Din când în când trebuia să o aduc mai aproape de lumină. Din 
când în când eram obligat să folosesc lupa sau să completez 
singur câte o frază ciuntită. Orice spion ştie că hârtia arde prost. 
Ceea ce e tipărit supravieţuieşte numai dacă e alb pe negru. Dar 
Emma nu era spioană şi, indiferent de măsurile de siguranţă pe 


care îşi imagina că le luase, acestea nu erau în niciun caz cele 
recomandate de persoane precum Marjorie Pew. Citeam litere şi 
numere, în ciuda flăcărilor, scrisul ei cursiv îşi păstrase claritatea. 


25XMKZ22...... 200aprox... 
500XML7........ 900 
1 X MQI8........ 50 


În dreptul fiecărei înregistrări, un punct sau o cruce, în partea 
de jos a colii, cuvintele: comandă confirmată de AM, 14 sept, ora 
10,30 dim., telefon din partea lui. 

Atunci l-am auzit pe Jamie Pringle: Larry nu le are cu 
matematica... când e vorba de cifre, e de departe mai isteaţă 
decât Larry. Parcă o vedeam stând la biroul din Cambridge 
Street, cu părul negru dat cuminte după urechi şi strâns în chinga 
gulerului de la bluză; are de lucru cu aritmetica pentru care 
mintea ei de muzician avea atâta aplicaţie şi îl aşteaptă pe Larry 
să urce grăbit dealul dinspre gara de la Bristol Temple Meads, 
după încă o zi obositoare la Lubianka. 

Total absolut, patru şi jumătate aprox., stă scris în josul paginii 
următoare. Până şi cifrelor le dă aspect de „cursive”. 

Patru şi jumătate ce, afurisito? am întrebat, furios pe ea. Mii? 
Milioane? Vreo treizeci şi şapte, acolo, la care se mai pot adăuga? 
Atunci de ce ţi-a vândut Larry bijuteriile în numele tău? De cea 
trebuit să renunţe la gratificaţia primită din partea Biroului? 

Am auzit din nou glasul Dianei şi am simţit iar că iau foc: o 
notă perfectă. 

Imaginea începea să prindă contur. Poate că se şi formase, de 
altfel. Poate că acest ce era, de fapt, acolo şi nu mai rămânea de 
desluşit decât de ce. Numai că dispoziţia lui Cranmer era aceea a 
unui ofiţer de birou. Şi deducţiile, dacă ajungea să le facă, 
veneau după, nu înainte şi nici în timpul cercetărilor. 

* 


Ascultam. 

Şi simţeam nevoia să râd, să-i fac cu mâna, să-i răspund: 
„Emma! Eu sunt! Te iubesc. Într-adevăr, te iubesc! Te ador în 
mod incredibil, irațional, indiferent că sunt viața, moartea sau 
doar plicticosul Tim Cranmer!” 

Dincolo de fantele mele din zid, lumea se ducea la dracu’. 
Turla capelei vâjâia, obloanele trosneau, burlanele se izbeau de 


zidurile de piatră, în huruitul asurzitor al tunetului. Jgheaburile 
dăduseră pe-afară şi garguiele nu reuşeau să scuipe apa care le 
îneca. Apoi ploaia s-a oprit şi armistițiul neliniştit al nopţii de ţară 
s-a întors peste lume. Dar singurul meu gând era „Emma, tu eşti” 
şi tot ce auzeam era glasul de pe robotul din Cambridge Street, 
un glas atât de frumos, încât îmi venea să-mi lipesc faţa de 
maşinăria aia fără viaţă: un glas în acelaşi timp cald, răbdător şi 
muzical, puţin leneş, poate, din cauza clipelor de mare intimitate 
petrecute împreună cu iubitul ei, doar cu puţin timp înainte de a 
face înregistrarea, glas care se adresează unor oameni care pot 
să nu vorbească cine ştie ce engleză sau care nu au obiceiul să 
se converseze cu asemenea şmecherii occidentale precum 
roboții telefonici. 

„Aici Free Prometheus din Bristol; eu sunt Sally. Bună ziua şi 
mulţumesc că ne-aţi căutat. In clipa aceasta nu putem să vorbim 
cu dumneavoastră, pentru că nu suntem aici. Dacă doriţi să 
lăsaţi un mesaj, aşteptaţi până când auziţi semnalul sonor, după 
care începeţi să vorbiţi imediat. Sunteţi gata...?” 

După Emma, acelaşi mesaj citit în ruseşte de Larry. Atunci 
când vorbea ruseşte, Larry intra într-o altă piele, pentru că limba 
rusă fusese dintotdeauna refugiul său din calea tiraniei. Acolo se 
ascunsese de tatăl care-i ţinuse predici, de şcoala care pedalase 
pe conformistul din el şi de monitorii care-l biciuiseră ca să 
imprime mesajului mai multă forţă. 

După rusă, Larry se exprimă din nou într-o limbă pe care am 
plasat-o în Caucaz - în mod arbitrar, evident, deoarece nu 
pricepeam o iotă. Nu mă puteam înşela însă în privinţa aerului 
dramatic, a freamătului conspirativ pe care reuşise să le 
strecoare într-un mesaj atât de mic şi de oficial. L-am ascultat din 
nou în ruseşte. Pe urmă, iar în limba aceea nefamiliară. Atât de 
ofensiv, de eroic, de plin de importanţa momentului. Oare ce 
anume îmi amintea? Cartea de lângă patul lui din Cambridge 
Street? Amintiri despre eroul său, Aubrey Herbert, care luptase 
pentru salvarea Albaniei? 

Mi-am amintit - asta era, The Canning! 

Suntem pe vremea studenţiei noastre la Oxford, e noapte, iar 
afară ninge. Stăm cu toţii în camera unuia din colegii de la 
Trinity, suntem vreo doisprezece, bem vin roşu fiert şi e rândul 
lui Larry să ne citească un eseu despre un subiect pretenţios 


care-i aprinsese imaginaţia. The Canning este unul din grupurile 
de discuţii introvertite de la Oxford, cu diferenţa că este mai 
vechi decât majoritatea celorlalte şi că are o argintărie ca lumea. 
Larry îl alesese pe Byron şi are de gând să ne şocheze. Ceea ce şi 
face, cu multă aplicaţie, insistând asupra faptului că marile iubiri 
ale lui Byron fuseseră bărbaţii şi nu femeile, stăruind asupra 
devoţiunii poetului pentru un băiat de cor, în perioada în care 
fusese la Cambridge, şi pentru pajul său Loukas, când fusese în 
Grecia. 

Dar, în timp ce-mi amintesc seara cu pricina, în urechi îmi 
răsună nu aplecarea previzibilă a lui Larry către performanţele 
sexuale ale lui Byron, cât zelul cu care vorbea despre Byron- 
salvatorul grecilor, cel care-şi trimisese banii personali pentru ca 
astfel să-i ajute pe greci să-şi pregătească nave de război, cel 
care adunase şi plătise soldaţi pentru ca el însuşi să poată 
conduce atacul de la Lepanto împotriva turcilor. 

lar ceea ce văd cu ochii minţii este tot persoana lui Larry, 
aşezată lângă plita de gaz şi cu paharul cu vin strâns la piept, un 
Byron al propriei imaginaţii; moţul de pe frunte, obrajii 
îmbujoraţi, ochii arzători, luminaţi de vin şi de retorică. Să-şi fi 
vândut oare Byron iubitele bijuterii vechi ca să finanţeze cauza 
pierdută? Să-şi fi transformat gratificaţia în bani lichizi? 

Ceea ce-mi mai amintesc este din nou persoana lui Larry, în 
timpul uneia din prelegerile lui de la Honeybrook, spunându-ne 
că Byron este o curiozitate caucaziană şi asta pe baza faptului că 
scrisese o gramatică a limbii armene. 

Am trecut la mesajele primite. Mă transformasem şi eu într-un 
toxicoman suplimentar, care îmbrăţişa visul şi trăgea miresmele 
pe nări, scăldându-se în strălucirea aceea periculoasă. 

* 


— Sally? 

Un glas străin gutural, bărbătesc, adânc şi presant, care 
vorbea englezeşte. 

— Aici e Issa. Conducătorul va face o vizită la Nazran, mâine. 
Va discuta în secret cu Consiliul. Spune-i, te rog, asta lui Mișa. 

Clic. 

Mişa, mi-am zis. Unul din numele conspirative date de Ceceev 
lui Larry. Nazran, capitala temporară a Inguşetiei, la hotarul din 
Caucazul de Nord. 


Un glas diferit, bărbătesc şi groaznic de obosit, vorbind o limbă 
rusă neguturală, într-un murmur moale: 

— Mişa, am noutăţi. Covoarele au ajuns pe munte. Băieţii sunt 
fericiţi. Salutări de la Conducător. 

Clic. 

Un bărbat vorbeşte o engleză vioaie, cu un uşor accent 
oriental: aceeaşi voce, asemănătoare cu cea a domnului Dass, pe 
care am auzit-o în Cambridge Street, atunci când am apăsat pe 
butonul de repetare a apelului. 

— Bună, Sally, aici Hardwear care te sună din maşină, anunţă 
el mândru, ca şi cum telefonul sau maşina erau achiziţii de ultimă 
oră. Tocmai a sosit un mesaj de la furnizorii noştri, care spun fiţi 
pregătiţi pentru săptămâna viitoare. E momentul pentru ceva 
discuţii despre bani, cred eu. Noroc. 

Clic. 

Şi după ei, din nou glasul lui Ceceev, aşa cum îl auzisem de 
nenumărate ori pe benzile cu interceptări telefonice. Vorbeşte 
englezeşte, dar, pe măsură ce-l ascult, îmi dau seama că vocea 
lui are politeţea nefirească a unui om aflat în bătaia puştii. 

— Bună dimineaţa, Sally, aici CC, trebuie neapărat să-i 
transmit un mesaj lui Mișa, te rog. Nu trebuie, în niciun caz, să 
plece în nord. Dacă şi-a început călătoria, îl rog neapărat s-o 
întrerupă. Este un ordin al Conducătorului. Te rog, Sally. 

Clic. 

Din nou Ceceev, ceva mai calm, mai potolit: 

— CC pentru Mișa. Mișa, te rog, fii cu băgare de seamă! 
Pădurea ne urmăreşte. Mă auzi, Mişa? Suntem trădaţi. Pădurea a 
plecat spre nord şi la Moscova se cunoaşte totul. Mișa, nu te duce 
în nord. Nu fi nesăbuit! Lucrul cel mai important este să te pui la 
adăpost şi să te lupţi într-o altă zi. Vino la noi şi vom avea grijă 
de tine. Sally, te rog să-i spui toate astea lui Mișa, cât mai urgent 
cu putinţă. Spune-i să facă uz de pregătirile pe care le-am 
convenit deja. 

Clic. Sfârşitul mesajului. Sfârşitul tuturor mesajelor. Pădurea se 
îndreaptă obligatoriu spre nord, Codrul Birnam a venit la 
Dunsinane şi Larry a primit sau n-a primit mesajul. Dar Emma, 
mă-ntreb eu? Ea ce-a primit? 

* 
Număram bani: facturi, scrisori, cotoare de cecuri. Citeam 


scrisori arse din partea băncilor. 

„Stimată domnişoară Stoner - colţul din dreapta sus ars, 
adresa expeditorului incompletă, cu excepţia literelor SBANK şi a 
cuvintelor «... des Pays, Genève». Adresa domnişoarei Stoner - 
Cambridge Street nr. 9A, Bristol. «Observăm din... stei stări... are 
substan... lire... în... ur... ont curen... Dacă dvs... nicio... imedia... 
faceţi o vizită... aţi putea dori să... ferindu-le către...»”. 

Partea stângă şi jumătatea inferioară a scrisorii - distruse, 
răspunsul  domnişoarei Stoner - necunoscut. Numai că 
domnişoara Stoner nu mai este o necunoscută pentru mine. ŞI 
nici pentru Emma. 

„Stimată domnişoară Roylott”. 

Chiar aşa: domnişoara Roylott este partenera normală a 
domnişoarei Stoner. Este seara de Crăciun, înaintea marelui foc 
din salonul de la Honeybrook. Emma poartă colierul de intag/io şi 
o fustă lungă şi stă în fotoliul Queen Anne, în timp ce eu citesc cu 
voce tare din The Speckled Band a lui Conan Doyle, pasajul în 
care Sherlock Holmes o salvează pe frumoasa domnişoară Stoner 
de intenţiile asasine ale doctorului Grimesby Roylott. Beat de 
fericire, mă prefac că citesc mai departe, când, de fapt, mă 
îndepărtez cu ingeniozitate de text: 

— Şi dacă-mi daţi voie, doamnă, psalmodiez eu cu glasul meu 
cel mai holmesian, să vă mărturisesc umilul meu interes faţă de 
neprihănita dumneavoastră persoană, atunci vă rog să-mi mai 
permiteţi să vă propun ca, peste câteva clipe, să ne întoarcem la 
etaj şi să punem la încercare acele dorinţe şi pofte pe care, dată 
fiind impetuozitatea sexului meu, abia dacă le mai pot ţine în 
frâu... 

Dar deja Emma îmi închide buzele cu vârfurile degetelor 
pentru ca să mi le poată săruta în voie cu propriile ei buze... 

„Dragă domnişoară Watson”. 

Cel care scrie se află la Edinburgh şi se semnează „Exe... 
Portofoliul de Peste Mări”. lar Watson probabil că le ţinea piept 
animalelor feroce din grădina zoologică particulară a doctorului 
Grimesby Roylott, bazându-se pe revolverul de serviciu tip Eley 2 
din buzunar şi nepretându-se la mascarada deghizării într-o 
femeie pe nume Sally, a cărei adresă este Cambridge Street, 
Bristol. 

„Ne face plăcere să... unem... termen scurt... combi... înaltă 


liv... condi... retragă... ste mări”. 

Cred şi eu că vă face plăcere, îmi spuneam. Cui nu i-ar face, 
dacă ar avea treizeci şi şapte de milioane, să se joace cu ele? 

„Stimată domnişoară Holmes”. 

Şi tot aşa, aceeaşi pomadă din sticla unsuroasă a bancherului. 

* 

Colecţionam covoare. 

Din Kilim, Hamadan, Balukistan, Azerbaidjan, Gebbeh, Bahtiar, 
Basmak şi Dosemalt. Insemnări despre covoare, convenţii 
mâzgălite pe tot felul de bucăți de hârtie despre covoare, mesaje 
telefonice, scrisori scrise la maşină pe coli cenușii şi pătate, puse 
la poştă de bunul nostru prieten care călătoreşte la Stockholm: 
au sosit cele din Kilim? Sunt pe drum? Săptămâna trecută aţi 
spus că săptămâna viitoare. Conducătorul nostru este tulburat, 
atâtea discuţii îngrijorate despre covoare. Issa este şi el tulburat 
pentru că Mahomed nu are covoare pe care să se aşeze. 

A sunat CC. Speră să fie aici luna viitoare. N-a spus de unde 
vine. Tot nicio veste despre covoare... 

A sunat CC. CNS în extaz. Covoarele despachetate în clipa 
asta. Găsit depozit excelent la mare altitudine, totul intact. Pe 
când altele? 

Covoare de la AM. Pentru Conducătorul Nostru Şef, sau, aşa 
cum se spune pe scurt, CNS. 

„Dragă Prometheus”. Scrisoare arsă rău, hârtie albă, maşină 
de scris electronică. „Suntem... posi... să aran... ivrarea a 300 
conform discuţiei, o... fi fericiţi să luăm... următoarea etapă 
convenită pe chitanţa pe care ne-aţi... Semnătura, o hieroglifă 
zimţată, semănând cu trei piramide desenate una lângă alta, 
adresa expeditorului - The Hardwear Company, Căsuţa Poştală 
număr ilizibil...sfield”. 

Petersfield? 

Mansfield! 

Alt fie/d englezesc? 

Era Macclesfield, aud eu în urechi glasul plin de vin de Porto al 
lui Jamie Pringle. Pe vremuri, o regula pe una acolo. 

lar sub semnătură, o notă internă de birou, Larry către Emma, 
cu mâzgăleala lui nerăbdătoare: 

Emm! E vital! N-am putea să rezolvăm asta împreună cât îl 
aşteptăm pe CC să se ouă? L. 


les din scenă bijuteriile ei, mi-am zis. lese şi gratificaţia lui. Și 
într-un târziu apare şi o dată prețioasă, mâzgălită de mâna fără 
astâmpăr a lui Larry: 18/7-18 iulie, cu câteva zile înainte ca Larry 
să-şi scoată banii lui de ludă. 

Şi da, au rezolvat împreună - stă mărturie jumătatea de foaie 
nearsă, perfect păstrată, despre nişte achiziţii de covoare, cu 
literele sigure şi cursive ale Emmei: 


ps ia fi PRAIRIE RONCEA 60.000 
Dosemalt............... 10.000 
Hamadan.............. 1.500 
Kolyala nesinnes 10 x 1.000 


Şi în josul paginii, tot cu scrisul ei: 
Total plată către Macclesfield 
până acum............ £ 14.976.000 
Lubianka 
Între parăzi 


Emm, ascultă! 

Azi-noapte mi-am pus capul pe pântecele tău şi am 
auzit clar freamătul mării. Băusem oare? Dar tu? 
Răspunsul e nu, pur şi simplu visam în culcuşul meu de 
paie. Nici nu-ţi poţi închipui ce efect liniştitor are un 
buric prietenos la urechea unui om în acelaşi timp cu 
freamătul îndepărtat al unei ape. Ştii - ai acea 
inteligenţă care să-ţi permită să-ţi imaginezi - ce- 
nseamnă să fii ţinut pe jăratic de iubirea absolut pură şi 
frustrată pentru Emm? Probabil că nu. Eşti prea opacă. 
Dar fă un efort, iar eu mă voi întoarce în seara asta, 
ceea ce, acum că-mi veni în minte, îmi dau seama că e 
cu douăsprezece ore înainte de sosirea scrisorii, dar 
ăsta nu-i decât încă un simptom al iubirii mele nebune, 
divine, ridicole pentru tine. 

Te rog să faci un efort suplimentar ca să-l iubeşti şi 
să-l divinizezi pe 

al tău 
Larry 
şi să nu accepţi niciun înlocuitor. 


PS. Seminar peste o jumătate de oră. Marcia o să 


plângă şi dacă o insult şi dacă n-o insult. Talbot - cine 
Dumnezeu îi botează pe amărâţii ăştia de copii? - o să 
se urce pe tronul lui infantil, iar eu am să vomit. 

PPS. Tristis post-plictis. Mai că l-am strâns de gât pe 
Talbot. Uneori am impresia că sunt în război cu toţi 
copiii englezi (mic-burghezi) ai doamnei Thatcher. 

PPPPPPPS. Marcia mi-a adus o pppprăjitură! 


Scrisoarea, fiind a lui Larry, nu are dată. 


Emm! Referitor la Timbo. 

Timbo e cutia în care am venit eu. Timbo este o 
reasigurare devenită perfectă. Este singurul om pe 
care-l cunosc în stare să meargă în acelaşi timp înainte 
şi înapoi, făcând în aşa fel încât mişcarea să pară un 
progres sau o retragere, în funcţie de punctul de 
interes. 

Timbo mai este şi rezistent la foc, din moment ce e 
omul care nu crede în nimic şi, în consecinţă, are spaţiu 
disponibil pentru orice, aşa că deţine un avantaj teribil 
asupra noastră. Ceea ce la el trece drept o blândă 
toleranţă nu este decât o acceptare laşă a celor mai 
rele crime din lume. Este un imobilist, un apatic şi un 
inert militant, cu majuscule. Şi bineînţeles că mai e şi 
un om tare dulce. Din păcate, tocmai bărbaţii ăştia tare 
dulci duc de râpă pământul ăsta pe care trăim. Timbo e 
un spectator. Noi suntem cei care acţionează. Şi ce mai 
acţionăm! 

L 

PS. Am intrat adânc în tine şi îţi propun să rămân 
acolo până când ne vom întâlni - când voi fi intrat şi 
mai adânc... 


Emm, 

Nietzsche a zis ceva îngrozitor de aspru despre 
umorul care este o evadare din serios, aşa că mă înclin 
în faţa lui N şi mă gândesc serios la tine. Te iubesc. 
Inima, râsetele, sărutările, tăcerile, fiecare gropiţă şi 
fiecare orificiu, smoc de păr, aluniţă, pistrui, sfârc şi 
netezime fără pereche. Te iubesc atât de mult, încât 


iubirea îmi ţâşneşte prin ochi. În copaci, cer, iarbă şi în 
Vladikavkaz, pe râul Terek, acolo unde Caucazul ne 
primeşte în sanctuarul său şi ne apără de Moscova şi de 
balaurul creştin. Sau aşa ar trebui, dacă nemernicii ăia 
de osetini n-ar sta în drum. 

Intr-o zi, când ai să guşti din asta, ai să-nţelegi. 
Acum, când scriu, am pe genunchi cartea lui Negley 
Farson. Ascultă-i cuvintele liniştitoare: „Oricât de ciudat 
ar părea, căci oamenii aceia trăiesc în cei mai sălbatici 
munţi de pe Pământ, singurul lucru pe care-l simţi în 
legătură cu locurile singuratice din Caucaz este o 
tandreţe personală foarte adâncă, un sentiment de 
frăţie şi dorinţa dureroasă, deşi o ştii zadarnică, să poţi 
păstra rara lor frumuseţe. Ele pun stăpânire pe tine. 
Dacă ai simţit o singură dată vraja Caucazului, nu-ţi mai 
revii niciodată.” Cuvinte confirmate şi răsconfirmate de 
călătoria mea din perioada Crăciunului trecut. Doamne, 
cât te iubesc. Subcomisia pentru Artă se întruneşte 
peste o oră. Ce tipic e pentru Lubianka faptul că până şi 
Comisia pentru Artă trebuie să fie „sub”. Tu eşti 
Caucazul meu. /ch bin ein Ingush. 

Al tău întru Allah, 


_ Emm, 

Intrebare din partea lui Talbot, unul din copiii din 
epoca Thatcher, care s-a hotărât să-şi lase barbă: 
Spune-mi, te rog, Larry, de ce l-a luat Occidentul în 
braţe pe Şevarnadze? 

Răspunsul, dragă Talbot, copil din epoca Thatcher: 
Pentru că Şevi are o faţă tristă, buimăcită, şi arată ca 
un tătic, deşi este de fapt unul din dinozaurii KGB-ului şi 
poartă în spinare nenumărate târguri încheiate cu CIA, 
precum şi un dosar absolut scârbos de reprimare a 
disidenţilor. 

Intrebare din partea Marciei, alt copil din epoca 
Thatcher: De ce i-a refuzat Occidentul recunoaşterea lui 
Gamsahurdia după ce fusese ales în mod corect? Pe 
urmă, imediat după ce Şevarnadze a fost înscăunat 
drept marioneta Moscovei, nu numai că a recunoscut 
mica scârbă, dar a mai şi închis ochii în privinţa 


genocidului condus de el împotriva  abhazilor, 
mingrelienilor şi a tuturor celorlalţi. 

Răspunsul, dragă Marcia, copil din epoca Thatcher: 
Mulţumesc pentru pppprăjitură şi te rog să vii în ppppat 
cu mine, e vorba de Vechii Băieți Buni care se adună pe 
ambele maluri ale Atlanticului şi cad de acord că 
drepturile minorităţilor pot ameninţa serios sănătatea 
omenirii... 

Te iubesc până la disperare şi înapoi. Când mă vei 
auzi urcând dealul, să te rezemi gânditoare într-un cot, 
goală şi visând la dealuri. 

L 


Degetele mi se înnegriseră complet. 

Şerpi mi se înfăşuraseră pe glezne. 

Stăteam în picioare, cu braţele întinse în formă de cruce; am 
scos banda maşinii de scris din cutia ei şi am trecut-o prin 
dreptul luminii, lăsând-o să se strângă grămadă la picioarele 
mele. La început n-am înţeles nimic. Pe urmă, mi-am dat seama 
că nimerisem iar peste Larry-autorul de scrisori, de data asta sub 
forma lui mult mai familiară, de terorist universitar: 


„Articolul tău intitulat «A impune raţiunea în 
Caucaz» este abominabil. Cea mai mare ofensă pe 
care o aduce este încercarea sa de a justifica 
persecutarea prelungită a unor popoare mândre şi 
independente până la îndârjire. 

Timp de trei sute de ani, Rusia Imperială şi cea 
Sovietică i-au jefuit, omorât şi împrăştiat pe muntenii 
din Caucazul de Nord, în efortul de a le distruge 
cultura, religia şi modul de viaţă. Acolo unde 
confiscările de bunuri, sclavia, convertirile silite şi 
crearea deliberată de graniţe au eşuat, opresorii ruşi 
au recurs la deportări în masă, tortură şi genocid. 
Dacă Occidentul s-ar fi arătat câtuşi de puţin interesat 
să înţeleagă Caucazul în timpul ultimelor zile de 
agonie ale puterii sovietice, în loc să-i asculte cu gura 
căscată pe cei cu interese oficiale - cel care-ţi scrie 
fiind un exemplu flagrant al acestei categorii - atunci 
conflictele cumplite care au desfigurat de curând 


regiunea ar fi fost evitate. La fel şi cei care sunt pe 
cale să ne înghită.” 
L. Pettifer 


O salvă de artilerie îndreptată împotriva altui duşman al lui 
Larry era incompletă: 


„este motivul pentru care, astăzi, osetinii sunt 
complicii de nădejde ai Moscovei, aşa cum au fost şi 
sub comunişti şi sub țari. Este adevărat că-n sud osetinii 
au pierdut în faţa celorlalţi purificatori etnici, gruzinii. 
Dar în nord, în războiul de uzură pe care-l duc împotriva 
inguşilor, război în care au fost susținuți fără ruşine de 
unităţi regulate ale trupelor foarte bine dotate ale 
ruşilor, ei se dovedesc a fi învingători absoluţi... 


Bătută la maşină de Emma cu trei zile înainte de momentul în 
care am fost cât pe-aci să-l omor pe autor. Lucru pentru care 
duşmanul lui necunoscut era, neîndoielnic, recunoscător. 


lubita mea, 


Larry cu mână sigură: cea pe care o folosea ca să-mi scrie 
faimoasele lui scrisori despre starea Universului. Deja nu mai 
puteam să sufăr tonul sforăitor, de frate mai mare, al 
egocentrismului său bine structurat. 


Acum, că ne adâncim tot mai mult în povestea asta, 
trebuie să-ţi spun ceva, aşa că e bine să iei scrisoarea 
mea ca pe un panou indicator dintr-o intersecţie, care-ţi 
oferă ultima şansă de întoarcere. 

Intâmplarea face să fie inguşii şi simt nevoia să-ţi 
spun că am o înclinaţie pentru popoarele care nu sunt 
auzite în lumea asta şi nici nu au habar cum se 
operează pe piața mass-media... Dreptul la 
supravieţuire al inguşilor este dreptul meu, al tău şi al 
oricărui suflet drept şi liber de a nu se supune forţelor 
abjecte ale uniformizării: fie ele impuse de comunişti, 
de porcii pieţei sau de discursul vomitiv al Partidului 
despre probitatea politică. 

Intâmplarea face să fie inguşii pentru că iubesc 


dragostea lor de libertate, pentru că n-au avut niciodată 
un sistem feudal sau o aristocrație, nici iobagi, nici 
sclavi, nici superiori sau inferiori din punct de vedere 
social; pentru că iubesc pădurile, urcă pe munţi şi fac o 
sumedenie de lucruri cu vieţile lor, lucruri pe care şi noi, 
ceilalţi, ar trebui să le facem în loc să studiem 
securitatea globală şi să ascultăm platitudinile emise de 
Pettifer. 

Întâmplarea face să fie inguşii pentru că păcatele 
comise împotriva inguşilor şi a cecenilor sunt atât de 
îngrozitoare, încât nu există niciun rost omenesc care 
să justifice comiterea unei nedreptăţi şi mai mari 
împotriva altcuiva. Ăsta n-ar fi decât un alt mod de a 
întoarce spatele amărâtului de gândac strivit pe 
podea... 


De-acum eram îngrozit. Pentru Emma, nu pentru mine. 
Stomacul îmi tremura, mâna care ţinea scrisoarea era umedă de 
transpiraţie. 


întâmplarea face să fie inguşii (şi nu arabii din 
mlaştini sau balena comună, aşa cum mi-a sugerat, 
amabil, Tim) pentru că i-am văzut în orăşelele lor din 
văi şi în munţi şi, asemenea lui Negley Farson, am văzut 
un fel de paradis şi trebuia să-l iau în grija mea. Aşa 
cum ştim amândoi, în viaţă e vorba de noroc, cu cine 
faci cunoştinţă şi când şi cât ţi-a mai rămas de dat, 
precum şi momentul în care spui ducă-se dracului, aici 
am să mă opresc. Ştii fotografiile bătrânilor ăia în 
mantalele lor de munte absolut măreţe, aşa-numitele 
burkas? Ei bine, într-o luptă inegală, când războinicul 
din Caucazul de Nord este înconjurat de duşmani, el îşi 
va arunca burka pe pământ şi se va aşeza cu picioarele 
pe ea, ca să arate că nu se va retrage nici cu un pas de 
pe suprafaţa de pământ acoperită de burka. Eu îmi 
arunc burka undeva, pe drumul spre Vladikavkaz, într-o 
zi splendidă de iarnă, când tot rodul creaţiei divine se 
desfăşoară în faţa ochilor tăi, invitându-te să intri, 
indiferent de riscuri şi de preţ. 


Afară, în jurul turnului, liliecii chiţcăiau, iar bufniţele se strigau 
una pe alta. Dar sunetele pe care le ascultam erau cele din 
mintea mea: duruitul revoltei, strigătul armelor. 


întâmplarea face să fie inguşii pentru că sunt un 
exemplu pentru tot ce e mai josnic în lumea asta a 
noastră de după Războiul Rece. De-a lungul întregului 
Război Rece, noi, occidentalii, ne-am fălit că l-am apărat 
pe oprimat împotriva tiranului. Fudulia noastră a fost 
doar o minciună sfruntată. În timpul Războiului Rece şi 
după încheierea lui, Occidentul a făcut mereu corp 
comun cu tiranul, în favoarea a ceea ce noi numim 
stabilitate, spre disperarea exact a acelor popoare pe 
care pretindem că le protejăm. 

Asta este ceea ce suntem pe cale să facem şi acum. 


De câte ori fusesem oare obligat să ascult expunerile astea 
bombastice? Şi mi-am astupat şi urechile şi mintea în faţa lor? 
De-atât de multe ori, încât le-am uitat efectul asupra unor urechi 
larg deschise, ca cele ale Emmei. 


Inguşii refuză să fie ignoraţi, subapreciaţi sau 
dizolvaţi. Şi ei luptă, conştient sau nu, împotriva unei 
alianţe de târfe între Imperiul Rusesc, putred şi 
mărşăluind în sunetul vechilor lui cântece, şi 
conducerea occidentală care, în târguielile ei cu restul 
lumii, a proclamat indiferența morală ca fiind dreptul ei 
creştin normal. 

Am să lupt şi eu împotriva tuturor acestor lucruri. 

În după-amiaza asta, pe când moţăiam în seminar, 
m-am trezit cu un zvâăcnet, cu trei sute de ani mai 
târziu. Helmuth Kohl era cancelarul tuturor Rusiilor, 
Brejnev conducea asaltul sârbilor bosniaci asupra 
Berlinului, iar Margaret Thatcher primea bani lichizi la 
ghişeu. 

Toate astea ca să-ţi spun că te iubesc, dar ai grijă de 
mine pentru că, în locul spre care mă-ndrept, nu prea 
există posibilităţi de întoarcere. Amin şi gata. 

L 


Aşa cum eram în picioare, m-am aşezat în faţa pardesiului cel 


verde al lui Larry, pe care-l agăţasem într-un cârlig de lemn din 
zid. Cizmele îmbrăcate în noroi zăceau sub el, pe podea. În 
mintea mea, îi vedeam zâmbetul byronian. 

— Cimpoier nebun şi afurisit ce eşti, am şoptit. Pentru numele 
lui Dumnezeu, unde ai dus-o? 

Am zăvorât-o într-un munte găunos din Caucaz, a replicat el. 
Am sedus-o în conformitate cu ura mea neîmpăcată împotriva 
necredinciosului Tim Cranmer. Am furat-o pe armăsarul cel alb al 
sofisticii mele. 

* 

Îmi aminteam. Priveam absorbit pardesiul cel verde şi-mi 
aminteam. 

— Hei, Timbo! 

Chiar şi chemarea asta mă zgârie pe nervi. 

— Da, Larry. 

E o duminică nenorocită, şi, aşa cum îmi dau acum seama, 
este ultima noastră duminică. Larry a adus-o pe Emma cu maşina 
de la Londra. Se aflase întâmplător în oraş şi avusese tot 
întâmplător o maşină. Aşa că, în loc să se ducă pe sine la Bath, 
mi-a adus-o mie pe Emma. Cum de dăduse de ea în Londra 
depăşeşte puterea mea de înţelegere. După cum nu ştiu nici cât 
de mult timp petrecuseră împreună. 

— Veşti grozave, anunţă Larry. 

— Zău? Bravo. 

— Am numit-o pe Emma ambasadorul nostru pe lângă Curtea 
de la St. James. Parohia ei va include Americile, Europa, Africa şi 
cea mai mare parte din Asia. Nu-i aşa, Emma? 

— O, grozav, zic eu. 

— l-am găsit o maşină de copiat. Mai avem nevoie de nişte 
hârtie cu antet şi putem să ne alăturăm Naţiunilor Unite. Aşa e, 
Emma? 

— O, minunat, zic eu. 

Dar asta-i tot ce spun, pentru că aşa este scris rolul lui 
Cranmer. Să privească blând. Să fie tolerant şi lipsit de spirit 
posesiv. Să lase copiii cu idealismul lor şi să rămână în aripa lui 
de casă. Nu e un rol uşor de jucat cu demnitate. Şi poate că Larry 
vede câte ceva din toate acestea pe faţa mea şi este mişcat, 
dacă nu de sentimentul de vinovăţie, cel puţin de cel de milă, 
căci îşi aruncă braţul în jurul umărului meu şi mă strânge lângă 


el. 

— Nu că suntem o pereche de regine, bătrâne Timbers? 

— Toată lumea nu vorbeşte decât despre asta, sunt eu de 
acord, iar Emma zâmbeşte şi că, în cinstea prieteniei noastre. 

— Uite. Poţi să citeşti aici tot, zice Larry, răscolind în sacul său 
uzat de unde scoate o broşură albă intitulată Ca/varu/ popoarelor. 

Despre care popoare e vorba, nu-mi este prea clar. Seminarele 
noastre de duminică au abordat în ultimele luni atâtea conflicte 
insolubile, încât calvarul se putea întâmpla oriunde între Timorul 
de Est şi Alaska. 

— Păi, atunci, vă mulţumesc foarte mult amândurora, zic eu. 
Am s-o citesc chiar în seara asta, la culcare. 

Numai că, odată întors în birou, îndes documentul în 
compartimentul  „depune-şi-uită” al bibliotecii, printre alte 
pamflete de necitit pe care Larry mi le vârâse pe gât de-a lungul 
anilor. 

* 

Rămăsesem cu ochii lipiţi de poză. 

Eram în picioare în faţa afişului pe care-l luasem din cuibul 
pentru îndrăgostiţi al Emmei şi-l înfipsesem într-un cui îndoit din 
vizuina mea de holtei. 

Cine dracu' mai eşti şi tu, Bashir Haji? 

Tu eşti CNS - Conducătorul Nostru Şef. 

Tu eşti Bashir Haji pentru că aşa te-ai semnat: „de la Bashir 
Haji, prietenului meu Mișa, marele războinic”. 

— Larry, ticălos nebun ce eşti, am spus cu voce tare. Ticălos cu 
adevărat nebun ce eşti. 

* 

Alergam. Mă strecuram prin ploaie şi pe întuneric spre casă. 
Nevoia urgentă din mine era un lucru pe care nu-l puteam 
controla. Eram îndoit din şale, cu genunchii atingându-mi bărbia, 
alergam în salturi pe panta dealului şi pe podeţul învăluit în 
întuneric, alunecând, căzând, jupuindu-mi genunchii şi coatele, în 
timp ce grămezi de nori negri se fugăreau pe cer ca nişte armate 
în retragere, iar ploaia venea peste mine în rafale. Odată ajuns 
lângă intrarea de la bucătărie, am privit iute în jur, dar n-am 
observat mare lucru din cauza copacilor numeroşi. Cu picioarele 
zdrobite de călătoria făcută, am traversat în grabă holul cel mare 
şi coridorul cu dale până în biroul meu, unde am găsit ceea ce 


căutam pe rafturile bibliotecii: broşura strălucitoare, cu copertă 
albă, ca o teză de universitate, intitulată Ca/varu/ popoarelor. O 
privire rapidă, prima de altfel, pe paginile ei: erau menţionaţi trei 
scriitori ruşi. Numele lor erau Mutaliev, Farghiev şi Pliev. Traduşi 
nici mai mult nici mai puţin decât de mâna lui Larry. Am îndesat- 
o sub pulover, m-am întors în bucătărie şi m-am pierdut din nou 
în noapte. Furtuna se potolise. Fuioare de abur se ridicau din 
pârâu. Am văzut oare umbra unui bărbat pe colină - un bărbat 
înalt, care alerga din stânga-n dreapta, ferindu-se ca şi cum ar fi 
fost observat? Reîntors în văgăuna mea, am făcut o recapitulare 
neliniştită a faptelor înainte de a aprinde lumina, dar n-am văzut 
nimic despre care să-ndrăznesc să spun că era un bărbat viu. Am 
deschis broşura şi am aşezat-o pe masa de lucru. Profesorii ăştia 
universitari, atât de plicticoşi, atât de abstracţi, fără niciun simţ 
al trupului. În numai un minut ajung să facă teoria chibritului. 
Întorceam nerăbdător paginile. Foarte bine, încă o tragedie 
omenească de nerezolvat, lumea e plină de ele. Marginile foilor 
erau pline de adnotările copilăreşti ale lui Larry, în folosul meu, 
suspectam eu: „Cf. Palestinieni” - „Moscova minte de-ngheaţă 
apele, ca de obicei” - „Nebunul de Jirinovski zice că toţi 
musulmanii ruşi ar trebui să fie lipsiţi de drepturile cetăţeneşti”. 
Am identificat cu întârziere caracteristicile literelor. Maşina 
electrică portabilă a Emmei. Probabil că-i bătuse broşura la 
maşină în timp ce erau la Londra. Pe urmă, când s-au întors, mi- 
au făcut prudenţi cadou un exemplar. Tare drăguţ din partea lor. 
* 


Încă o dată, nu vă pot spune cât de multe ştiam în clipa aceea, 
sau până unde mergea spiritul meu neîncrezător cu căutarea de 
dovezi despre ceea ce ştiam, dar refuzam să accept. Ce ştiu însă 
este că, pe măsură ce descopeream un indiciu după altul, 
sentimentul de vinovăţie, înăbuşit atât de curând, revenise şi 
începeam să mă văd pe mine însumi drept creatorul nebuniei lor, 
cel care o provocase, instigatorul ei, bigotul esenţial care, prin 
intoleranţa sa, scoate la suprafaţă unele lucruri pe care le 
deplânge apoi în cel mai înalt grad. 

* 


Ne certăm, Cranmer contra restului Angliei. Cearta a început 
noaptea trecută, dar am reuşit să o rezolv înainte de culcare. 
Totuşi, la micul dejun, din cenuşa ce ardea mocnit izbucnesc iar 


flăcări şi de data asta niciunul din cuvintele mele blânde nu pot 
să le potolească. De data asta, cedează nervii lui Cranmer, nu cei 
ai lui Larry. 

Mă tot împunsese în legătură cu indiferența mea faţă de 
agoniile lumii în care trăim. A mers atât de departe cât i-a permis 
politeţea şi pe urmă un pic mai departe, sugerând că eu 
minimalizez lipsurile Occidentului apatic din punct de vedere 
moral. Deşi n-a spus mare lucru, Emma e de partea lui. Stă 
rezervată, cu mâinile întinse în faţă, cu palmele în sus, ca şi cum 
ar vrea să demonstreze că nu are nimic în ele. Acum am răspuns 
atacului lui Larry cu o precizie încleştată. Ei m-au distribuit în 
rolul arhetipului împăcării cu sine a clasei de mijloc. Foarte bine, 
atunci asta am să şi fiu pentru ei. Şi le-am vorbit ca să-i satur 
exact din această perspectivă perversă. 

Le-am spus că nu m-am considerat niciodată responsabil de 
bolile lumii, nici în ce priveşte cauzele, nici tratamentul. După 
părerea mea, lumea este o junglă condusă de sălbatici şi aşa a 
fost mereu. Cele mai multe din problemele ei sunt de nerezolvat. 

Le-am mai spus că privesc fiecare colţ liniştit al acestei lumi 
(de exemplu, Honeybrook) ca pe un refugiu smuls din fălcile 
iadului. De aceea găsesc că este nepoliticos pentru un musafir să 
aducă într-un astfel de loc un pomelnic al nenorocirilor. 

Le-am mai spus că am fost întotdeauna şi că voi continua să 
fiu pregătit să fac sacrificii pentru vecinii, compatrioţii şi prietenii 
mei. Dar, când era vorba să salvez nişte barbari de alţii 
asemenea lor, din nişte ţări nu mai mari decât o literă de pe o 
hartă, nu reuşeam să înţeleg de ce trebuia să mă arunc într-o 
casă în flăcări ca să scap un câine care înainte îmi fusese perfect 
indiferent. 

Am spus toate acestea cu însufleţire, dar inima mea nu se 
regăsea în niciun cuvânt, deşi am refuzat să las să se vadă acest 
lucru. Poate că-mi face plăcere să primesc etichete. Deodată, 
spre surpriza noastră generală, Larry declară că este încântat de 
mine. 

— M-ai pocnit în plin, Timbo. Ai vorbit din adânc. Felicitări. 
Corect, Emm! 

Dar, după părerea Emmei, numai corect nu e. 

— Ai fost înspăimântător, îmi aruncă ea drept în faţă, cu un 
glas scăzut şi răutăcios. Ai fost efectiv ucigător. 


Adică vrea să spună că, spre marea ei uşurare, m-am purtat 
suficient de urât ca să-i justific păcatele. 

Şi, în aceeaşi seară, în timp ce urcă scara cea mare ca să-şi 
reia lucrul la maşina de scris, îmi spune: „Nu-nţelegi nici cel mai 
elementar lucru despre implicare”. 

* 


Mă reîntorsesem la Calvarul popoarelor. Citeam istorie, o 
citeam prea repede şi nu aveam înclinaţie pentru ea, chiar dacă 
trecutul explică prezentul. Dispute academice despre fondarea 
oraşului Vladikavkaz: se ridicase oare pe teritoriul inguş sau 
osetin? Referiri la fapte istorice denaturate, oferite de apologeţii 
din tabăra osetină. Relatări despre bravura inguşilor, locuitori ai 
câmpiilor din secolele optsprezece şi nouăsprezece, când au fost 
nevoiţi să ridice armele ca să-şi apere satele. Relatări despre 
disputata regiune Prigorod, sfântul raion Prigorodnâi, actualul 
măr aj discordiei dintre osetini şi inguşi. Relatări despre locuri 
care puteau într-adevăr să aibă dimensiunea unei litere pe o 
hartă, dar care puseseră sub semnul întrebării puterea întregului 
imperiu rus atunci când locuitorii lor se ridicaseră la luptă. 
Relatări despre speranţele trezite de sosirea comunismului 
sovietic şi despre cum fuseseră spulberate aceste speranţe în 
clipa în care tarii roşii s-au dovedit a fi la fel de groaznici ca şi 
predecesorii lor albi. 

Deodată, o rază de lumină a ţâşnit din frustrarea mea 
temporară şi am sărit nervos în picioare. 

* 

Vechiul cufăr de şcoală pe care-l foloseam drept fişier pentru 
arhiva mea „CC” era înghesuit în perete. Din el am scos mai 
multe mape. Una cu rapoarte de supraveghere. O a doua cu note 
caracterologice şi o a treia cu interceptări de convorbiri 
telefonice. Înarmat cu interceptările telefonice, m-am întors iute 
la masă şi mi-am reluat lectura: cu diferenţa că, de data asta, 
este calvarul lui CC şi în mintea mea îi aud glasul rusesc plăcut - 
s-ar putea spune chiar civilizat - din momentele în care el şi Larry 
stăteau de vorbă în camera de hotel înţesată de microfoane de la 
Heathrow şi beau whisky de malt din pahare de clătit dinţii. 

Pentru mine, întâlnirile dintre Larry şi CC au avut întotdeauna 
în ele ceva magic. Dacă Larry simte o legătură de rudenie cu CC, 
atunci şi eu simt acelaşi lucru. Nu e Larry punctul nostru comun? 


Nu suntem amândoi când încântați, când alarmaţi de el, stârniţi, 
potoliţi, înfuriaţi şi fermecaţi rând pe rând? Nu depindem 
amândoi de el în privinţa poziţiei noastre în faţa stăpânilor? Şi, pe 
măsură ce citesc interceptările şi ascult benzile, nu am dreptate 
să fiu oarecum mândru de avantajul meu de coordonator? 

Heathrow e unul din locurile favorite ale lui CC. Acolo poate să 
reţină camere pentru o jumătate de zi, poate să schimbe 
hotelurile şi să-şi închipuie că e anonim - deşi, mulţumită lui 
Larry, ascultătorii sunt mereu cu un pas în faţa lui. În cursul 
acestei întâlniri, conform informării făcute de Larry, CC a scos din 
portofel un teanc de fotografii vechi: 


„Larry, asta este familia mea, ăsta este satul meu aşa 
cum era pe vremea tatălui meu, asta este casa noastră 
încă ocupată de osetini, asta e spălătoria, aşa cum a 
fost aranjată de tatăl meu, aici sunt fraţii şi surorile 
mele şi asta este calea ferată care i-a dus pe-ai mei în 
Kazahstan... Atât de mulţi dintre ei au murit în timpul 
călătoriei, încât ruşii opreau mereu trenul ca să-i 
îngroape în gropi comune... şi aici e locul unde a fost 
împuşcat tatăl meu...” 


CC îşi scoate din buzunar paşaportul diplomatic şi-l flutură prin 
faţa lui Larry. Engleza celui care a transcris conversaţia e la fel 
de greoaie ca şi până acum: 


„Tu crezi că m-am născut în 1946. Nu este adevărat. 
1946 este pentru acoperirea mea de-aici, pentru 
celălalt ego. In realitate m-am născut în 1944 de Ziua 
Armatei Roşii, adică pe 23 februarie. În Rusia asta este 
o sărbătoare foarte importantă. Şi nu m-am născut în 
Tbilisi, ci într-un camion îngheţat care transporta vite 
spre stepele îngheţate ale Kazahstanului. 

„„Ştii ce s-a-ntâmplat pe 23 februarie 1944, când m- 
am născut şi când toată lumea se bucura de ziua aia de 
sărbătoare, iar soldaţii ruşi dansau la ordin şi se 
străduiau ca totul să fie festiv? Am să-ţi spun. Națiunea 
inguşă şi cea cecenă erau declarate criminale printr-un 
decret al lui Stalin şi duse în căruţe la mii de kilometri 
de câmpiile lor fertile din Caucaz, ca să se reaşeze pe 


pământurile sterpe din nordul Mării Aral...” 
Am sărit vreo două pagini şi am citit mai departe cu lăcomie: 


„in octombrie '43, staliniştii îi deportaseră deja pe 
karaceai. In martie '44 i-au ridicat pe balkari. lar în 
februarie au venit după ceceni şi inguşi... personal, 
înţelegi? Beria şi adjuncţii lui, în carne şi oase, au venit 
să dirijeze recolonizarea noastră... exact ca şi cum ai 
lua un om din California şi l-ai reaşeza în Alaska, genul 
ăsta de recolonizare...” 


Am dat un bobârnac hârtiei: umorul sec al lui CC începea să se 
afirme, în ciuda banalităţii transcrierii. 


„... Cei bătrâni şi bolnavi au fost scutiţi de călătoria 
asta. Ei au fost mânaţi într-o clădire căreia i s-a dat foc 
ca să le fie cald. Pe urmă clădirea a fost împroşcată cu 
gloanţe de mitraliere. Tatăl meu a fost ceva mai 
norocos. Soldaţii lui Stalin l-au împuşcat în ceafă pentru 
că nu fusese de acord ca nevasta lui însărcinată să fie 
urcată cu forţa în tren... Când mama a văzut cadavrul 
tatălui meu, a ştiut că a rămas singură, aşa că m-a 
zămislit pe mine. Fiul văduvei s-a născut în camionul de 
vite care-l ducea în exil...” 


Aici transcrierea indică, în felul ei prozaic, o pauză naturală în 
timpul căreia CC se retrage la baie, iar Larry umple din nou 
paharele. 


„... Cei care au supravieţuit călătoriei au fost puşi să 
muncească într-un gulag, să cultive stepele îngheţate, 
să scoată aur din mină şaisprezece ore pe zi, motiv 
pentru care, până în ziua de azi, inguşii fac comerţ cu 
aur... Ei erau clasificați drept muncitori-sclavi, pe baza 
pretinsei colaborări cu germanii; în realitate, inguşii 
luptaseră împotriva nemților, numai că pe Stalin şi pe 
ruşi îi urau şi mai mult...” 


„Şi îi urau şi pe osetini”, zice Larry tăios, ca un şcolar care vrea 
să facă pe grozavul. 
A atins un punct sensibil, poate chiar în mod deliberat, căci CC 


se lansează într-o veritabilă tiradă. 


„Şi de ce să nu-i urâm pe osetini? Nu sunt de pe 
meleagurile noastre! Nu sunt sânge din sângele nostru! 
Sunt perşi care se pretind creştini, dar care se închină 
în taină unor zei păgâni. Sunt lacheii Moscovei. Ei ne-au 
furat câmpiile şi casele. De ce? Ştii de ce?” 


Larry se prefăcea că nu ştie. 


„Ştii de ce ne-a deportat Stalin şi a zis că suntem 
criminali şi duşmani ai poporului sovietic? Pentru că 
Stalin însuşi era osetin! Nu gruzin, nici abhaz, nici 
armean, nici azer, nici cecen şi nici inguş - Dumnezeu 
ştie că nu era inguş - ci un străin, un osetin. Îţi place 
Osip Mandelstam?” 


Luat pe sus de izbutirea pasională a lui CC, Larry îşi 
mărturiseşte dragostea pentru poezia acestuia. 


„Ştii de ce a ordonat Stalin ca Mandelstam să fie 
împuşcat? Pentru că scrisese într-unul din poemele lui 
că losif Stalin era osetin! De-asta a fost împuşcat 
Mandelstam de Stalin!” 


Mă îndoiam că ăsta fusese motivul pentru care fusese 
împuşcat Mandelstam. Eram în posesia unei versiuni mult mai 
bine confirmate, şi anume că poetul murise într-un spital 
psihiatric. Şi mă-ndoiam că Stalin fusese într-adevăr osetin. Poate 
că şi Larry se îndoia, numai că, faţă-n faţă cu o asemenea 
fervoare, singurul său răspuns înregistrat este un mormăit urmat 
de o lungă tăcere, cât timp cei doi bărbaţi îşi golesc paharele. 
Într-un târziu, CC îşi reia povestea. Stalin a murit în 1953. Trei ani 
mai târziu, Hruşciov l-a înfierat şi, puţin după asta, Republica 
Autonomă Ceceno-lnguşă îşi găseşte locul ce i se cuvine pe 
hartă: 


„Ne-am întors acasă din Kazahstan. E un drum lung, 
dar l-am făcut, chiar dacă unii dintre noi sosesc puţin 
cam târziu. Mama moare pe drum şi eu mă jur s-o 
îngrop în pământul patriei. Dar, atunci când sosim, uşile 
caselor noastre sunt închise pentru noi şi chipuri 


osetine ne privesc de la ferestre. Suntem cerşetori, 
dormim pe străzile care ne aparţin, braconăm pe 
pământurile noastre. N-are importanţă că legea spune 
că osetinii trebuie să plece. Lor nu le place asta. Nici 
măcar n-o recunosc. Nu recunosc decât legea armelor. 
lar Moscova le-a dat multe arme şi ni le-a luat pe-ale 
noastre.” 
* 

Mi-aduc aminte că se dezbătuse îndelung la Ultimul Etaj dacă, 
dată fiind forța acestei întâlniri, n-ar fi fost bine să încercăm să-l 
contactăm pe Ceceev şi să-ncercăm să nu-i transformăm în 
sursă. In fond, încălcase deja jumătate din regulile manualului 
KGB. Işi torpilase acoperirea, îşi dăduse pe față sentimentele 
antisovietice şi făcuse să răsune toba interzisă a problemelor 
etnice. Dar, în cele din urmă, raţionamentul meu lipsit de nuanţe 
pasionale a câştigat disputa şi baronii au acceptat fără tragere 
de inimă faptul că Larry era piesa noastră cea mai importantă şi 
că nu trebuia să luăm în considerare nicio mişcare care l-ar putea 
pune în primejdie. 

* 

Eram din nou în picioare în mijlocul văgăunei mele, chiar în 
dreptul lămpii, studiind rămăşiţele unui dosar cu pamflete 
tipărite, scoase de Serviciul de Monitorizare al BBC. Cuvintele- 
cheie, cele care au supravieţuit, erau puse în evidenţă cu un 
marker verde. Idiosincraziile celor care făcuseră transcrierea 
rămăseseră neatinse. 


„Osetia de Nord reia... calm pe fi... versar al 
conflictului” Agenţia de presă ITAR-TASS (Serviciul 
Mond... Mosc... în rusă 1106 gmt 31 oct 93 

Textul rep... 

Vladikavkaz, 31 octombrie: Trista ani... a tragediei 
din 31 octombrie 1992, cân... a început confruntarea 
armată în zon... t... Oset... Conflictul inguş, ............. fie 
îmblânzit de o............. 

Tragicul bilanţ 

(Pentru ses soare cc setea ata 

conflict): 1300 de morţi.............. 

părţi, peste 400 ............eeeeeeee. 

case distruse Şi zii oare zane ada ta ai ab fără adăpost. 


Am dat vreo două pagini înnegrite. Sublinierea continua: mâna 
Emmei sau a lui Larry, nu avea nicio importanţă, din moment ce 
ştiam că împărtăşeau aceeaşi nebunie: 


i Galati dezordine în masă şi inte .................... 
conflicte însoţite de folosirea forţei, 
armament şi vehicule de luptă: ..............ceei.. 


situaţia refugiaților ............ catastrofală, cu peste 
60000 cca aa aaa 

situaţia este o tragedie care a lovit un popor de care 
nu avea nimeni nevoie ................ trupele ruseşti care 


operează într-o zonă supusă stării de urgenţă pe 
teritoriul Osetiei de Nord şi Inguşetiei au primit ordinul 
să elimine toate bandele de răufăcători care fa............. 
autorităţile, a spus Generalul  ..sassssssssssrresee 
administraţia provizorie în zona conflictului osetino- 
inguş.” 


Dar, pe marginea din stânga, Larry scrisese următoarele 
cuvinte cu majuscule furioase: 


ÎN LOC DE RĂUFĂCĂTOR CITEŞTE PATRIOT 

ÎN LOC DE BANDĂ CITEŞTE ARMATĂ . 

ÎN LOC DE ELIMINĂ CITEŞTE UCIDE, TORTUREAZĂ, 
SCHILODEŞTE. 

ARDE DE VIU. 


Eram în criză. 

În criză, dar autocontrolat. 

Eram în picioare şi spinarea îmi striga că o doare, iar eu îi 
strigam acelaşi lucru, dar găsisem dosarul pe care-l căutam. UB 
ULTIMELE BRIEFINGURI, trecusem eu cu majuscule pe copertă cu 
mâna mea de birocrat. Totuşi, în ciuda nerăbdării mele, am fost 
nevoit să mă preling de-a lungul zidului precum o cioară rănită 
pentru a putea căra dosarul până la masă. 

M-am ghemuit pe scaun şi m-am sprijinit de masă, încercând 
să-mi relaxez cât mai mult coloana vertebrală. Cotul drept mi-l 
aşezasem pe o perniţă, aşa cum mă-nvăţase domnul Dass. Dar 
durerile de spate erau nimic în comparaţie cu ruşinea şi chinul 
care-mi umpleau sufletul, în timp ce contemplam dovezile din ce 


în ce mai numeroase ale orbirii mele vinovate: 


Întrebat LP dacă putea să evite în mod acceptabil 
călătoria în Caucaz la care CC ţine atât de mult. N-am 
spus aşa ceva, dar interesul clienţilor pentru regiunea 
respectivă este f. scăzut şi deja ultrasatisfăcut de 
sateliții şi de avalanşa de rapoarte trimise de 
companiile petrolifere americane care deservesc sau 
prospectează regiunea. LP nereceptiv: 

LP: fi sunt dator cu asta, Tim. Îi tot promit de ani de 
zile fără să-mi fi ținut până acum promisiunea. Ei sunt 
singurul lucru care-i stă la inimă. El este EI. 


Lingându-mi vârful degetelor, am parcurs paginile din faţa 
mea, până când am ajuns la relatarea mea despre briefingul care 
avusese loc trei săptămâni mai târziu: 


LP a reacţionat violent la călătoria în Caucaz - 
previzibil, dată fiind actuala lui stare de spirit isterică. 

În el, nimic nu este echilibrat, totul este superlativ. 
Cel mai trist, cel mai incitant, cel mai emotionant - 
magica experiență a carierei mele, etc., neodihnă 
clocotitoare, balonul are să urce în orice clipă, tensiuni 
etnice, tribale şi religioase pretutindeni. Ocupanții ruşi, 
nătărăii absoluti, angajamentul arhetipului inguş pentru 
implicarea micilor naţiuni musulmane oprimate din 
regiune, etc... 


Notă de subsol pentru raportul sursei: H/ţinta ex-sov. a 
evaluării mi-a spus neoficial că, în ceea ce-o priveşte, este puţin 
probabil să se încoloneze. 

Însă Cranmer s-a încolonat. 

S-a încolonat şi a uitat. 

In miopia lui de o neglijenţă criminală, Cranmer vârâse cauza 
poporului inguş în lada de gunoi a istoriei şi pe LP împreună cu 
ea, după care îşi îngropase capul tâmpit în dulcele pământ din 
Somerset - deşi ştia că nimic, dar absolut nimic din viaţa lui 
Larry, sau din imitarea ei jalnică de către Cranmer însuşi, nu 
avea cum să dispară: 


„„„pentru că i-am văzut în orăşelele lor din văi şi în 


munţii lor... În viaţă, după cum ştim bine amândoi, în 
viață e vorba de noroc, cu cine faci cunoştinţă, când, 
cât ti-a mai rămas de dat şi momentul în care spui 
ducă-se totul dracului - aici am să mă opresc. 


O ilustrată. Ruptă cândva pe verticală. Adresată lui Sally 
Anderson din Cambridge Street şi reprezentând un cuplu 
îmbrăcat, întins pe iarba unui câmp. Ştampila poştei din 
Macclesfield. Artistul, un oarecare David Macfarlane. Legenda: 
„Amiază liniştită 1, 1979, tehnici mixte, 18 X 24”. Provenienţă: 
coşul de hârtii al Emmei. 


Emm. Crucial. AM are nevoie de 50.000 în cont până 
vineri la prânz. Mi-e dor de ochii tăi frumoşi. L. 

PS. De-acum încolo are să fie precum Pălărierul cel 
Nebun: o persoană tare, tare dificilă. 


Am făcut o scurtă pauză mintală, căci se trezeau în mine alte 
amintiri. AM care este precum Pălărierul cel Nebun este o 
persoană tare, tare dificilă, care vorbeşte în stilul domnului Dass 
şi are un telefon nou în maşină. Amintirile s-au agitat, s-au 
ordonat singure şi apoi s-au dat la o parte, aşteptând să le vină 
rândul. 

Am luat o pagină galbenă de carnet de însemnări, mototolită 
de Emma şi netezită de mine. Provenienţă: biroul ei de la 
Honeybrook. 


Emm. Vital. Îl văd pe Pălărier mâine la ora 10, la 
Bath. CC a trimis lista de cumpărături prin prietenul cel 
bărbos şi-mi aşteaptă colecţia LA LONDRA, la Royal 
Automobile Club, Pall Mall. Sună la Club. Spune-le că 
eşti secr. mea şi că trebuie să-mi trimită scrisoare 
EXPRESS aici, pt. mâine. Astea sunt cele mai frumoase 
zile din viaţa mea. Îți mulţumesc pt. zilele astea, îţi 
mulţumesc pt. viaţă. Pălărierul zice că trebuie să 
calculăm în jur de 20 la sută mită. Auden zice că trebuie 
să ne iubim unul pe altul sau să murim. 


O nouă mapă cu rapoarte al Serviciului de Monitorizare al BBC, 
de data asta intactă; extrasele sunt subliniate precum o muzică 
funebră pentru toate războaiele de frontieră de pe glob: 


„Luptele în raionul Prigorodnâi au continuat pe 1 
noiembrie... Punctele de foc ale forţelor inguşe 
neregulate au fost suprimate... Pierderi numeroase, atât 
morţi, cât şi răniţi, au fost înregistrate în multe sate... 
schimburile de focuri continuă în zona de conflict... 
regimentele aeropurtate întâmpină o rezistență 
îndârjită... rachete folosite împotriva satelor inguşe... 
primul ministru rus respinge revizuirea actualelor 
graniţe... coloană de blindate ruseşti intră în Ingușetia... 
refugiații inguşi se îndreaptă spre munţi... sosirea iernii 
nu reuşeşte să calmeze conflictul...” 


Tim Cranmer, idiot de marcă, de mare marcă, de cea mai mare 
marcă ce eşti, mi-am zis în sinea mea. Cum rămâne cu inocenţa 
aia obtuză a ta - tu, care erai atât de mândru că nu te păcăleşte 
niciun truc? 

* 

Poate că furia asta Împotriva propriei persoane m-a făcut să-mi 
ridic capul cu o asemenea grabă. Mi-am ridicat capul, am 
ascultat şi nu ştiu ce am auzit, dar am auzit ceva. Agăţându-mă 
de zid, am purces la un nou şi greu tur al celor şase ferestruici. 
Norii aducători de tunete se împrăştiaseră. O jumătate de lună 
drapată într-un nor arunca o lumină cenuşie peste dealurile din 
jur. Treptat, am ajuns să disting siluetele a trei bărbaţi în jurul 
capelei. Stăteau cam la cincizeci de metri unul de altul şi cam la 
optzeci de mine. Fiecare dintre ei stătea înfipt ca o santinelă pe 
propriul deal. În timp ce-i observam, tipul din centru a venit 
câţiva paşi mai în faţă şi a fost imitat imediat de ceilalţi doi 
colegi. 

Mi-am îndreptat privirea spre casă. Lumina de pe verandă m-a 
ajutat să reperez un al patrulea om aflat lângă maşina mea. De 
data asta n-am mai intrat în panică. N-am mai dat fuga la etaj, 
uitând numerele de telefon. Panica, la fel ca durerea de spate, 
ţinea de trecut. Am aruncat o privire la hârtiile de pe podea şi de 
pe masă, la arhiva mea întâmplătoare, aflată în mare 
neorânduială, la cutiile din care se revărsau dosare. N-am cedat 
impulsului ridicol de a le pune în ordine, ci am făcut iute o 
colecţie de documente esenţiale. 

Servieta pentru evadare a lui Bairstow stătea deschisă lângă 


uşă. Am înghesuit în ea documentele respective şi nişte muniţie 
suplimentară, iar apoi mi-am vârât revolverul în centură. În 
momentul acela, instinctul mi-a amintit de scrisoarea lui Zorin, 
care mi se odihnea în buzunar. M-am întors la cutia cu pricina şi 
am scotocit înăuntru până când am dat peste un dosar pe care 
scria „Peter”. Am scos din el foaia cu detalii personale despre 
Zorin şi am pus-o în servietă, la un loc cu celelalte documente 
esenţiale. Am stins lumina şi am aruncat o ultimă privire afară. 
Cei trei se apropiau de capelă. Cu servietă în mână, am coborât 
pe bâjbâite scara în spirală până la sacristie. Am închis dulapul 
pentru odăjdii, am înhăţat o cutie de chibrituri şi am intrat în 
biserică. 

Aveam un avans faţă de cei trei. Ajutat de lumina lunii, am 
descuiat uşa dinspre sud şi m-am îndreptat iute spre amvonul 
normand, minunat sculptat. Am urcat cele patru trepte 
scârţâitoare din lemn şi am aşezat servieta la adăpost, lângă 
panourile din faţă, acolo unde s-ar afla picioarele preotului care 
ar ţine predica. Pe urmă m-am dus la altar şi am aprins 
lumânările. Calm. Fără să tremur. Am ales o strană din partea de 
nord, am îngenunchiat, mi-am ascuns faţa în mâini şi, în lipsa 
unei definiţii adecvate a ceea ce se petrecea în capul meu, m-am 
rugat pentru eliberarea mea, fie şi numai pentru ca în felul 
acesta să-i pot elibera la rândul meu pe Emma şi pe Larry de 
nebunia lor. 

Exact când trebuia, am auzit pocnetul uşii dinspre sud care era 
deschisă din afară; apoi scârţâitul balamalelor pe care avusesem 
mereu grijă să nu le ung, căci în felul acesta ele constituiau un 
excelent sistem de alarmă pentru oricine avea ceva de lucru în 
văgăună. După scârţâit, am auzit o pereche de picioare - cizme 
ude, tălpi de cauciuc - care au făcut câţiva paşi, iar apoi s-au 
oprit, venind în direcţia mea de-a lungul culoarului central. 

* 


Există un protocol în cazul rugăciunilor făcute în asemenea 
împrejurări şi probabil că mă gândisem şi eu la asta. Pentru că 
cineva a năvălit în biserica ta personală la ora două noaptea, nu-l 
întrebi ce dracu’ crede că face. Dar nici nu te comporţi ca şi cum 
ai fi devenit surd ca o ciubotă. lată de ce am hotărât că, în cazul 
meu, cel mai bine era să-mi mişc spatele renăscut, să-mi îndrept 
umerii şi să-mi îngrop şi mai adânc faţa în mâini, ca să arăt că 


mă străduiesc să ajung la o şi mai adâncă evlavie, în ciuda unui 
comportament grosolan. 

Numai că acest rafinament nu l-a influenţat pe intrus, căci 
următoarea mişcare pe care am sesizat-o a fost aceea a unui 
trup masiv care s-a lăsat într-un mod cât se poate de 
neceremonios pe treapta pentru îngenuncheat, în stânga mea, 
iar nişte coate învelite în mânecile unui fulgarin au aterizat cu 
zgomot pe pupitru, lângă ale mele. Chipul dur al lui Munslow 
strălucea la numai câţiva centimetri de mine. 

— Bun, Cranmer. la zi-i, ce-i cu pasiunea asta subită pentru 
Doamne-Doamne? 

M-am lăsat uşor pe spate. Am lăsat să-mi scape un oftat. Mi- 
am trecut o mână peste ochi, ca şi cum intensitatea meditaţiei 
era încă stăpână pe mine. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, am şoptit, dar asta nu a făcut 
decât să îl irite şi mai mult. g 

— Nu-mi vinde gogoşi de-astea. Am verificat. In dosarul tău nu 
e nici urmă de Dumnezeu. Ce cloceşti aici? Ai ascuns pe careva 
aici, nu? Pettifer? Tovarăşul Ceceev? lubiţica ta, Emma, pe care 
nimeni nu reuşeşte s-o găsească? Fojgăi aici de şase ore. Nici 
măcar afurisitul de papă nu stă aşa mult la el acolo. 

Mi-am păstrat tonul obosit, înăbuşit. 

— Mă preocupă multe lucruri, Andy. Lasă-mă singur. Nu admit 
să fiu luat la întrebări în privinţa credinţei mele. Nici de tine, nici 
de altcineva. 

— Ba da, ai să admiţi. Bătrânii tăi şefi ar vrea foarte mult să te 
ia la întrebări în privinţa credinţei tale şi în privinţa altor câtorva 
lucruri care îi neliniştesc. Începem mâine la unsprezece şi 
continuăm atât cât va fi nevoie, între timp, să ştii că te-ai 
pricopsit acasă cu nişte oaspeţi, în cazul că-ţi vine în minte să 
dispari. lar ăsta e un ordin. 

S-a ridicat în picioare. Genunchii lui erau foarte aproape de 
faţa mea şi am simţit nevoia ridicolă să-i cosesc, deşi sunt sigur 
că uitasem cum se face aşa ceva. La cursurile de antrenament 
ne învăţaseră o anumită priză, un fel de placaj de rugby care 
îndoaie picioarele în direcţia greşită. Dar nici nu i-am cosit 
picioarele, nici n-am încercat s-o fac. Dacă aş fi încercat, mai 
mult ca sigur că mi le-ar fi cosit el pe-ale mele. In loc de asta, mi- 
am plecat din nou fruntea, mi-am trecut mâna peste ea şi am 


închis ochii. 

— Trebuie să-ţi spun ceva, Andy. A venit momentul să-mi iau 
povara asta de pe suflet. Câţi sunteţi aici? 

— Patru. Dar ce legătură are asta cu restul? întrebă el, iar în 
glas îi citeam lăcomia şi interesul. 

— Aş prefera să-ţi vorbesc aici, am spus. Spune-le celorlalţi să 
meargă în casă şi să ne aştepte acolo. 

Am rămas în genunchi cât timp el şi-a lătrat ordinele brutale în 
aparatul portabil. Am aşteptat să aud confirmarea înainte de a-mi 
scoate pistolul şi de a-i propti ţeava în burtă. M-am ridicat în 
picioare şi acum feţele noastre aproape că se atingeau. Munslow 
purta la el o instalaţie de comunicare. Mi-am vârât mâna în haina 
lui şi am oprit microfonul. l-am dat instrucţiunile una câte una. 

— Dă-mi haina. 

S-a conformat şi am aşezat-o pe strană. Ţinându-i mai departe 
pistolul înfipt în burtă, i-am smuls firele de pe el şi le-am pus 
lângă haină. 

— Pune-ţi mâinile pe cap. Fă un pas înapoi. 

Din nou s-a conformat ordinului meu. 

— Intoarce-te şi mergi spre uşă. 

A făcut ce i-am spus, urmărindu-mă cum încuiam din interior 
uşa dinspre sud şi cum scoteam cheia din broască. Pe urmă l-am 
dus în sacristie şi l-am încuiat acolo. Sacristia are o uşă foarte 
solidă, numai că, spre deosebire de alte sacristii, nu are nicio uşă 
care să dea afară şi nici vreo fereastră. 

— Dacă-ncepi să strigi, te-mpuşc direct prin uşă, i-am spus. 

Şi bănuiesc că prostul m-a crezut, pentru că n-a scos niciun 
sunet. 

Apoi m-am repezit în amvon, de unde am scos servieta 
ascunsă şi, lăsând să ardă lumânările din altar, am ieşit pe uşa 
dinspre nord pe care am încuiat-o de dinafară, ca măsură 
suplimentară de prevedere. Primele trăsături palide de penel ale 
unor zori noi mi-au luminat calea. O potecă alerga de-a lungul 
zidului care înconjura via, până la ferma unde ne tineam 
butoaiele şi sticlele de vin. Am luat-o pe poteca aceea, cu un pas 
mărunt şi rapid. Aerul mirosea a ciuperci. Am descuiat uşa de la 
hambarul unde păstram o parte din recoltă. Ilnăuntru se afla 
furgoneta. Volkswagen, proprietate a Domeniului Honeybrook şi 
mijlocul meu de transport ocazional. De când cu întrevederea cu 


Larry, aveam grijă ca rezervorul să fie mereu plin şi să mai am şi 
o canistră în spate, împreună cu o valiză cu haine de schimb, căci 
nimic nu e mai rău când eşti pe drum decât să rămâi fără haine. 

Am mers cu farurile stinse până la răscruce. De-acolo am luat- 
o pe vechiul drum spre Mendip, am trecut pe lângă Lacul Priddy 
fără să-ntorc capul şi am ţinut-o tot aşa, până am ajuns la 
aeroportul din Bristol, unde am lăsat furgoneta în parcare şi mi- 
am cumpărat un bilet la primul zbor spre Belfast, pe numele 
Cranmer. Apoi am luat un autobuz de navetişti spre Bristol 
Temple Meads, un autobuz plin cu suporteri galezi de fotbal, care 
cântau în cor tot felul de cântece şi imnuri. Din curtea gării mi- 
am permis o ultimă privire spre Cambridge Street, apoi mi-am 
luat un bilet la un tren spre Paddington. Am coborât la Reading, 
unde am închiriat o cameră pe numele de Bairstow într-un hotel 
pentru voiajorii comerciali. Am încercat să dorm, dar teroarea 
pulsa în mine ca o a doua inimă şi era o teroare dintre cele mai 
rele, teroarea unui spectator obsedat de sentimentul vinovâăţiei, 
pentru că asistă la o catastrofă pe care nu o poate împiedica să 
se abată pe capul unor oameni pe care nu-i poate avertiza, iar 
oamenii aceia erau ai mei. Eu eram cel care-l fixase pe Larry într- 
o viaţă de ficţiune, care-i predase arta subterfugiului şi care 
pusese în funcţiune în el mecanismul care acum eşuase într-un 
chip dezastruos. Eu eram cel care aruncase un lat în jurul Emmei, 
fără să ghicesc că, atunci când o numisem partenera ideală, ea 
avea să fie partenera ideală pentru Larry. 

Am aprins toate luminile din camera mohorâtă de hotel şi mi- 
am făcut un ceai oribil dintr-un plic cu plante, iar apoi m-am 
apucat să trec din nou în revistă hârtiile pe care le îndesasem în 
servietă atunci când părăsisem biserica. Am scris o scrisoare 
lungă cu instrucţiuni către bancă, în care îi mentionam pe 
doamna Benbow, pe Ted Lanxon şi pe fetele Toller. Am lipit 
plicul, am scris adresa şi l-am pus la o cutie poştală din centrul 
oraşului. Am dat câteva telefoane dintr-o cabină publică şi mi-am 
petrecut restul după-amiezii într-o sală de cinema, deşi nu-mi 
amintesc nimic din film. Pe la ora cinci am părăsit oraşul Reading 
în momentul fluxului de seară, într-un Ford roşu, închiriat pe 
numele de Bairstow. Fiecare câmp auriu mărginit de tufişurile 
brune era ca o nouă fărâmă a lumii mele sparte în cioburi. 

„Sunt sunetele şi mirosurile tinereţii care se întorc spre tine”, îi 


scrisese Larry Emmei. „E cerul pe care obişnuiai să-l priveşti când 
erai copil. Acum înţelegi din nou ideile. Banii nu au nicio putere.” 
Aş fi vrut să-i împărtăşesc lirismul. 


CAPITOLUL UNSPREZECE 


— O, Tim, minunat, strigase Clare Dugdale cu glasul ei 
provocat parcă de o palpitaţie de thatcherită târzie, când am 
sunat-o de la o cabină telefonică ca să-i spun că mă aflam 
întâmplător prin zonă. Simon o să fie în al nouălea cer. N-a mai 
avut de săptămâni de zile nicio discuţie ca de la amic la amic. 
Vino devreme, o să bem ceva şi ai să mă ajuţi să-i culc pe copii, 
exact ca pe vremuri. Nici n-ai s-o recunoşti pe Petronella. E 
enormă. Te deranjează peştele? Simon are ceva la inimă. Ai să fii 
singur, Tim, sau eşti cu...? 

Am traversat un pod şi am văzut sub mine hotelul cel alb 
devenit cenuşiu din cauza trecerii timpului. larba peluzelor 
dinspre râu era netunsă. Pe uşa barului unde o aşteptasem, 
cineva cu o bucată de cretă mâăzgălise „Disco”. Câteva măsuţe 
din lemn de pin făceau acum cu ochiul din altădată eleganta sală 
de mese, unde mâncaserăm steak flambé, în timp ce ea mă 
pipăia între picioare cu vârful piciorului înfăşurat în ciorapul de 
mătase, în aşteptarea momentului în care să ne permitem să 
mergem în cameră, ceea ce am şi făcut în clipa în care mişcarea 
respectivă a fost perfect decentă, pentru că pe la patru 
dimineaţa era aşezată în faţa oglinzii, refăcându-şi machiajul ca 
să meargă acasă. 

— Nu trebuie să-i las pe copii să le fie dor de mine. Nu-i aşa, 
iubitule? zice ea. Şi apoi, bietul Simon poate foarte uşor să se 
hotărască să-mi telefoneze la Washington ca să-mi spună bună 
dimineaţa. Când face călătorii scurte nu poate niciodată să 
doarmă. 

— Bănuieşte ceva? întreb eu, mai mult din curiozitate 
omenească decât dintr-un sentiment special de vinovăţie. 


E linişte cât timp ea se rujează. 

— Nu prea cred. Şi este un adept al lui Berkeley. Deci neagă 
existenţa a tot ceea ce nu poate fi perceput. 

Clare îşi luase licenţa în filozofie la Cambridge înainte de a-şi 
încărca umerii cu poverile intelectuale ale unei soţii din Ministerul 
de Externe. 

— Şi, din moment ce noi nu existăm, putem să facem tot ce ne 
trece prin cap, nu? Fiindcă de fapt n-am făcut nimic, nu? 

La Maidenhead am lăsat maşina la gară şi, înarmat cu servieta 
plină cu acte pe nume Bairstow, am luat un taxi până la oribilele 
barăci din anii cincizeci în care locuiau ei. Un spalier de căţărat 
pentru copii, care stătea să se dezintegreze, împodobea grădina 
năpădită din faţa casei. Renaultul lovit al lui Clare rămăsese 
abandonat pe aleea neîngrijită. Lângă butonul soneriei, o hârtie 
aproape ştearsă avertiza: CHIEN MECHANT. Am presupus că era 
o relicvă a vizitelor lui Simon la Bruxelles ca însărcinat cu 
supravegherea relaţiei dintre NATO şi Moscova. Uşa se deschise 
şi o pereche de ochi mă privi cu o curiozitate indolentă. 

— Anna Greta. Tot aici, Dumnezeule. Ce minunat. 

Am trecut pe lângă ea în hol, făcându-mi loc printre cărucioare 
şi biciclete pentru copii. Clare cobori scările în trombă şi-şi 
aruncă braţele în jurul meu. Purta broşa de chihlimbar pe care i-o 
dăruisem. Simon era convins că o moştenise de la o verişoară de 
departe. 

— Anna Greta, scumpo, vrei te rog să pregăteşti legumele şi să 
le ţii la cald? comandă ea, luându-mă de mână şi conducându-mă 
la etaj. Să ştii că eşti la fel de apetisant, Tim. Se zice că ţi-ai găsit 
o fată superbă şi înspăimântător de tânără. Eu, una, cred că eşti 
teribil de deştept. Petronella, uite cine-a venit! zise ea şi, 
ducându-şi mâna la spate, mă ciupi de fund. Nu avem peşte, 
avem rață. Am hotărât că inima lui Simon poate să se împace cu 
situaţia asta măcar o dată. Dă-mi voie să te mai privesc! 

Petronella răsări încruntată din baie, înfăşurată într-un prosop 
şi cu o cască de plastic pe cap. Era un copil ingrat, în vârstă de 
zece ani, cu aparat de îndreptat dinţii şi cu zâmbetul rătăcitor al 
tatălui ei pe buze. 

— De ce o săruţi pe mama? 

— Pentru că suntem prieteni foarte vechi, Pet, iubito, răspunse 
Clare, hohotind de râs. Nu fi prostuţă. Şi ţie ţi-ar plăcea să te 


îmbrăţişeze o persoană aşa de atrăgătoare ca Tim, pun pariu. 

— Nu, nu mi-ar plăcea. 

Gemenii voiau „Ursul Rupert”. O fetiţă venită în vizită şi căreia 
i se spunea Hubbie voia „Black Beauty”. Mediatorul din mine a 
ales „lepuraşul Peter”, şi tocmai ajunseserăm la partea în care 
tatăl lui Peter are un accident în grădina lui McGregor, când l-am 
auzit pe Simon urcând scara. 

— Bună, Tim, îmi pare bine că te văd, zise el fără nicio 
intonaţie, întinzându-mi o mână lipsită de viaţă. Bună, Pet. Bună, 
Clive. Bună, Mark. Bună, Hubbie. 

— Bună, răspunseră ei în cor. 

— Bună, Clare. 

— Bună, răspunse Clare. 

Am continuat să citesc, în timp ce Simon mă asculta din prag. 
În starea imponderabilă în care mă aflam, sperasem că ar putea 
să mă placă ceva mai mult acum, că făceam şi eu parte din 
categoria încornoraţilor. Dar se părea că nu era cazul; sau poate 
că nu o arăta. 

* 

Probabil că rața fusese congelată, căci unele bucăţi nu se 
dezgheţaseră încă. În timp ce ne croiam drum printre membrele 
ei sângerânde, mi-am amintit că aşa mâncaserăm întotdeauna 
atunci când luaserăm mesele acelea îngrozitoare: cartofi fierţi 
până când se transformau într-o pastă groasă şi nişte varză ce 
plutea pe un lac verde. Oare sufletele lor catolice îşi aflau 
mângâierea într-o astfel de abstinenţă? Se simțeau în felul ăsta 
mai aproape de Dumnezeu şi mai departe de turmă? 

— De ce ai venit aici? întrebă Simon cu glasul lui uscat şi nazal. 

— De fapt, am venit să-mi vizitez o mătuşă necăsătorită, am 
răspuns eu. 

— Încă una scârbos de bogată, Tim? interveni Clare. 

— Şi de unde e mătuşa asta? continuă Simon. 

— Nu, de data asta e o mătuşă sărmană, i-am răspuns lui 
Clare. În Marlow, am adăugat, pentru Simon. 

— În care azil? întrebă Simon. 

— Sunnymeads, am răspuns, dându-i un nume pe care-l 
pescuisem din anuarul oraşului, sperând că instituţia respectivă 
exista în continuare. 

— E o mătuşă din partea tatălui? se interesă mai departe 


Simon. 

— De fapt, e o verişoară de-a mamei, am spus, anticipând 
posibilitatea ca Simon să telefoneze la azilul Sunnymeads şi să 
constate că mătuşa cu pricina nu exista. 

— Vă rog, faceţi mulţi struguri? intonă Anna Greta care fusese 
ridicată la rangul de musafir pentru seara aceea. 

— Ei bine, nu avem o recoltă bogată, Anna Greta, am replicat 
eu. Dar e bună. Şi primele degustări sunt extrem de 
promițătoare. 

— O! exclamă Anna Greta, ca şi cum ar fi fost uluită de cele 
aflate. 

— Ca să fiu cinstit, trebuie să spun că am o mică problemă. 
Unchiul meu Bob, care a pus afacerea pe picioare de amorul 
artei, a plasat o mare cantitate de încredere în Dumnezeu şi 
foarte puţină ştiinţă. 

Clare izbucni în râs, dar Annei Greta îi căzu falca. Dintr-un 
motiv pe care nu mi-l puteam explica, i-am dat înainte pe aceeaşi 
temă. 

— A plantat alţi struguri, iar pe urmă s-a rugat să fie soare şi a 
fost ger. Din nefericire, speranţa de viaţă a unei vii este de 
douăzeci şi cinci de ani. Ceea ce-nseamnă că ori comitem 
genocid, ori ne batem cu natura încă zece ani. 

Nu mă puteam opri. Bătându-mi joc de propriile eforturi, am 
ridicat în slăvi succesele concurenţilor mei englezi şi galezi şi am 
deplâns povara impozitelor care fuseseră impuse de un guvern 
nepăsător. Am făcut un tablou complet al Angliei ca una din ţările 
cele mai vechi cultivatoare de viță-de-vie, în timp ce Anna Greta 
se uita la mine cu gura căscată. 

— Bietul de tine, zise Simon. 

— Ei, şi-acum hai s-auzim ce-i cu fetiţa aia încă minoră cu care 
îţi împărţi casa, interveni Clare îndrăzneață, gata să spună 
absolut orice după două pahare de vin roşu românesc. Tim, eşti 
atât de bătrân. Simon este pur şi simplu verde de invidie. Nu-i 
aşa, Si? 

— Nici pomeneală, replică Simon. 

— E frumoasă, are talent muzical, ştie să facă de mâncare şi o 
ador, am proclamat, recunoscător că mi se oferise posibilitatea 
să preamăresc virtuțile Emmei. În plus, are o inimă plină de 
bunătate şi este strălucitor de deşteaptă. Ce mai vreţi să ştiţi? 


Petronella năvăli în încăpere, cu părul blond pieptănat pe spate 
şi cu privirea albastră, plină de un chin nepământesc, îndreptată 
asupra maică-sii. 

— Faceţi atâta zgomot că nu pot să dorm! protestă ea, bătând 
cu piciorul în podea. O faceţi dinadins! 

Clare o conduse pe Petronella înapoi în pat. Anna Greta 
strânse gânditoare farfuriile. 

— Simon, am o problemă de serviciu pe care aş vrea s-o discut 
cu tine, am zis. Crezi că am putea rămâne singuri vreun sfert de 
oră? 

* 

Simon a spălat vasele şi eu le-am şters. Îşi pusese un şort 
albastru, de măcelar. Nu aveau maşină de spălat vesela. Am avut 
impresia că spălam farfuriile rămase după mai multe mese. 

— Ce vrei? întrebă Simon. 

Avuseserăm şi altădată asemenea conversații, în mohorâtul 
său cuib de vulturi de la Foreign Office, priviţi prin ferestrele 
murdare de nişte porumbei amărâţi. 

— Am fost abordat de cineva care vrea o grămadă de bani 
pentru o anumită informaţie, am spus. 

— Aveai impresia că te-ai retras. 

— Chiar aşa şi e. E vorba de un caz vechi care revine la 
suprafaţă. 

— Nu ai de ce să-ţi baţi capul cu chestii de-astea, zise Simon, 
or să se fâsâie de la sine. Ce-ncearcă să-ţi vândă? 

— O revoltă armată care se apropie în Caucazul de Nord. 

— Cine se revoltă împotriva cui? Mulţumesc, zise el, primind 
farfuria murdară pe care i-o întindeam. Cei de-acolo se revoltă 
tot timpul. E ocupaţia lor de bază. 

— Inguşii împotriva ruşilor şi a osetinilor. Cu ceva ajutor din 
partea cecenilor. 

— Au mai încercat şi în '92 şi au fost zdrobiţi. N-aveau arme. 
Doar ce reuşiseră să şterpelească sau să cumpere pe sub mână. 
În timp ce, mulţumită Moscovei, osetinii erau înarmaţi până-n 
dinţi. Şi sunt şi acum. 

— Ce-ar fi dacă inguşii s-ar echipa cu un arsenal ca lumea? 

— N-au cum. Sunt împrăştiaţi şi descurajaţi şi, indiferent pe ce 
pun mâna, osetinii or să aibă şi mai mult. Săptămâna trecută am 
aflat că acum cumpără surplusul de echipament al Armatei Roşii 


din Estonia şi-l trimit sârbilor din Bosnia cu ajutorul 
contraspionajului rus. 

— Sursa mea insistă că de data asta inguşii sunt hotărâți să 
meargă până la capăt. 

— Păi, sigur că insistă, nu? 

— Tot el zice că nimic n-are să-i oprească. Au un nou 
conducător, un tip pe nume Bashir Haji. 

— Bashir e eroul de faţadă, zise Simon, lustruind vehement o 
cratiţă foarte ciobită. Curajos ca un leu. Măreţ când e călare. Un 
sufit cu centură neagră. Dar, când e vorba să se bată cu 
rachetele şi elicopterele ruseşti, nu e-n stare să conducă nici 
măcar o fanfară. 

Avuseserăm şi altădată discuţii de genul ăsta. Arta de a ştirbi 
prestigiul serviciului de spionaj îşi găsise în Simon Dugdale un 
adevărat maestru. 

— Dacă e să-l credem pe omul meu, Bashir le promite că le 
face rost de armament occidental extrem de sofisticat şi că-i 
trimite pe ruşi şi pe osetini înapoi de unde au venit. 

— Ascultă! 

Simon trânti cratita de chiuvetă şi-şi repezi o mână udă spre 
faţa mea, dar reuşi să şi-o oprească la vreo câţiva milimetri de 
nasul meu. 

— În '92, inguşii au pornit într-un marş armat asupra raionului 
Prigorodnâi. Aveau ceva tancuri, puţină artilerie, nu prea multă, 
marfă rusească, cumpărată sau furată. Aveau împotriva lor - îşi 
prinse degetul mare cu mâna liberă - forţele interne din Osetia 
de Nord - îşi prinse arătătorul - trupele speciale ruseşti OMON, 
gărzile republicane, cazacii tereci de la faţa locului - ajunse la 
degetul mic - şi aşa-zişii voluntari din Osetia de Sud, ridicaţi de 
ruşi ca să taie beregate în locul lor şi să nimicească raionul 
Prigorodnâi. Inguşii n-au primit ajutor decât din partea cecenilor, 
care le-au împrumutat aşa-zişi voluntari şi ceva arme. Cecenii 
sunt prieteni cu inguşii, dar îşi au propria lor agendă, pe care 
ruşii o cunosc foarte bine. Aşa că ruşii se folosesc de inguşi ca să 
le înfigă cecenilor o săgeată în spate. Deci, dacă omul tău îţi 
spune serios că Bashir sau altcineva plănuieşte un atac organizat 
de anvergură împotriva duşmanilor Inguşetiei, fie că minte, fie că 
Bashir s-a scrântit. 

După ce puse punct acestei izbucniri, Simon îşi vâri din nou 


braţele în zoaie. 

Atunci am încercat să-l iau altfel. Poate că voiam să scot de la 
el ceva ce ştiam că se afla acolo. Ceva ce aveam nevoie să aud 
din nou, în chip de confirmare a logicii emoţionale a lui Larry. 

— Şi atunci cum rămâne cu dreptatea în povestea asta? am 
întrebat. 

— Cu ce? 

Îl înfuriasem. 

— Cauza inguşă. Au cumva dreptatea de partea lor? 

Simon trânti o strecurătoare pe uscătorul de vase. 

— Dreptatea? repetă el indignat. Vrei să ştii în termeni absoluţi 
cum i-a tratat istoria pe inguși? 

— Da. 

Simon luă buretele şi atacă o tavă de copt. Simon Dugdale nu 
fusese niciodată în stare să reziste ispitei de a ţine prelegeri. 

— Timp de trei sute de ani, țarii i-au bătut de le-a sunat apa-n 
cap. Compliment întors în mod frecvent. Intră în scenă 
comuniştii. Fals interludiu de linişte senină, pe urmă afacerile 
obişnuite. Deportaţi de Stalin în '44 şi declaraţi o naţiune de 
criminali. Treisprezece ani în sălbăticie. Reabilitaţi printr-un 
decret al Sovietului Suprem şi lăsaţi să golească lăzile de gunoi. 
Au încercat să protesteze paşnic. N-a ţinut. Răsculaţi. Moscova 
cade drept în fund. 

Lustruieşte încrâncenat tava de copt. _ 

— Comuniştii ajung în rigolă, intră-n scenă Elţân. li duce cu 
vorba. Parlamentul rus votează în mare viteză o hotărâre care 
repune în drepturi popoarele deposedate de drepturile 
respective. 

Îi dă înainte cu lustruitul. 

— Inguşii muşcă momeala. Sovietul Suprem adoptă legea care 
favorizează existenţa unei Republici Inguşe în sânul Federaţiei 
Ruse. Ura. Cinci minute mai târziu, îi loveşte în moalele capului 
cu un decret prezidenţial care interzice schimbările de graniţe în 
Caucaz. Nu mai e chiar aşa de „ura”. Cel mai recent plan al 
Moscovei este să-i oblige pe osetini să-i accepte pe inguşi înapoi, 
într-un număr şi în nişte termeni conveniţi dinainte. A dracului 
speranţă. Din punct de vedere moral, indiferent ce poate să- 
nsemne cuvântul ăsta, cazul inguşilor este inatacabil, numai că, 
în lumea de compromisuri conflictuale în care am nenorocul să 


trăiesc, asta-nseamnă, cu aproximaţie, că se poate întâmpla 
orice. Din punct de vedere legal, pentru cine ia de bună 
legalitatea postsovietică, nimeni n-are nimic de zis. Osetinii 
încalcă legea, inguşii sunt nevinovaţi. Dar când a influenţat 
chestia asta preţul peştelui? 

— Şi americanii unde se află în povestea asta? 

— Cine? întrebă el, vrând să spună prin asta că, dacă putea 
exista un expert în problemele Caucazului de Nord, Statele Unite 
ale Americii erau un concept care nu-i era deloc familiar. 

— Unchiul Sam, am zis. 

— Dragul meu, - era prima oară-n viaţa lui că mă alinta aşa - 
ascultă-mă bine, sper că nu te deranjează, nu? 

Adoptă un accent american aflat undeva între cel al unui 
proprietar de plantație din Sud şi cel al unui negustor de peşte de 
pe Coasta de Est. 

— Ce paștele mă-sii e un inguş? Vreun fel de indian, omule? De 
ameringuş? 

Am arborat un zâmbet corect şi, spre uşurarea mea, Simon a 
revenit la vocea lui monoton-normală. 

— Dacă America are vreo politică postsovietică, aia înseamnă 
să nu aibă niciun fel de politică. Ceea ce e valabil pentru politica 
ei postsovietică oriunde în altă parte. Apatia planificată e cea mai 
bună descriere la care mă pot gândi: poartă-te normal şi priveşte 
în altă parte, în timp ce purificatorii etnici fac curăţenie şi 
restaurează ceea ce politicienii numesc normalitate. Ceea ce- 
nseamnă că, pentru Washington, tot ce face Moscova e bine, cu 
condiţia ca nimeni să nu sperie caii. Sfârşitul lecţiei. 

— Bine, şi-atunci ce pot să spere inguşii? am întrebat. 

— Să aibă şi ei în faţa ochilor o mare stea de cinema, replică 
Simon Dugdale pofticios. În Cecenia sunt nişte zăcăminte de 
petrol al dracului de mari, chiar dacă şi-au băgat picioarele în ele 
cu ajutorul unor exploatări de două parale. Pe urmă au minerale, 
lemn, numai bunătăţi. Mai e şi Autostrada Militară Gruzină, pe 
care Moscova are s-o ţină deschisă, indiferent ce gândesc cecenii 
şi inguşii. lar Armata Rusă n-o să intre în Cecenia ca să lase de 
izbelişte Inguşetia vecină. 

Îşi vărsase ceva pe şorţ şi ceva-ul ăla ajunsese până la 
pantaloni. Aşa că luă un alt şorţ şi, cu toate că era mai murdar 
decât primul, şi-l înfăşură în jurul mijlocului. 


— În orice caz, zise el acuzator, tu pe cine ai favoriza dacă ai fi 
la Kremlin? Pe o adunătură de munteni musulmani, setoşi de 
sânge, sau pe osetiniii sovietizaţi, creştinaţi şi pupincurişti, care 
se roagă în fiecare zi pentru întoarcerea lui Stalin? 

— Dar tu ce-ai face dacă ai fi în locul lui Bashir? 

— Dar nu sunt. O mizerie ipotetică. 

Spre surprinderea mea, începu să semene brusc cu Larry când 
îl apuca divagatul despre războaie la modă sau demodate. 

— Mai întâi, mi l-aş cumpăra pe unul din lobbyişti ăia încrezuţi 
şi căniţi de la Washington. Asta-nseamnă cam un milion de 
dolari. În al doilea rând, mi-aş face rost de un bebeluş inguş 
mort, preferabil de sex femeiesc, şi l-aş pune, la o oră de mare 
audienţă, la televizor, în braţele unui prezentator de ştiri nou şi 
smiorcăit, preferabil de sex bărbătesc şi tot vopsit pe scăfârlie. 
Aş face în aşa fel încât să se producă nişte interpelări în Congres 
şi la Naţiunile Unite. Şi când absolut tot tacâmul s-ar fi petrecut 
ca de obicei, aş zice ducă-se dracului şi, dacă aş mai avea ceva 
bani, mi-aş duce familia în sudul Franţei şi aş arunca totul în aer. 
Nu, aş pleca singur. 

— Sau te-ai duce la război, am propus. 

Se lăsase pe vine şi aranja cratiţele într-un dulap negru ca 
smoala, aflat chiar la nivelul podelei. 

— Există un semnal de alarmă în legătură cu tine, zise el. Cred 
că e mai bine să-ţi spun. Oricine dă cu ochii de tine trebuie să 
anunţe serviciul personal. 

— Şi tu aşa ai să faci? am întrebat. 

— Nu cred. Eşti prietenul lui Clare, nu al meu. 

Am crezut că terminase, dar era evident că avea încă multe pe 
inimă. 

— Ca să fiu sincer, nu prea-mi placi. Şi nici afurisitul ăla de 
Birou al tău. Niciodată n-am crezut un cuvânt din ceea ce mi-aţi 
spus tu şi ai tăi, decât dacă îl citisem înainte întâmplător în ziare. 
Nu ştiu ce cauţi, dar ţi-aş fi recunoscător dacă n-ai căuta aici. 

— Spune-mi doar dacă e adevărat. 

— Ce anume? 

— Că inguşii pun la cale ceva serios? Ar putea să facă aşa 
ceva? Dacă ar avea arme? 

M-am întrebat prea târziu dacă nu cumva era beat. Părea să-şi 
fi pierdut simţul de orientare. Greşeam. De fapt, tocmai începea 


să se încălzească în privinţa subiectului. 

— In realitate, este ceva foarte interesant, încuviinţă el cu 
entuziasmul acela adolescentin cu care aborda toate felurile de 
catastrofe. Din ceea ce primim noi, se pare că Bashir încinge 
spiritele în propriul lui detriment. S-ar putea să fi nimerit pe o 
chestie valabilă. 

Atunci am trecut pe rolul Emmei şi am făcut pe nevinovatul. 

— Nu poate nimeni să împiedice povestea asta? am întrebat. 

— Fireşte că da, ruşii. Cum au făcut şi ultima oară. Or să-i 
asmuţă pe osetini împotriva lor. Or să le trimită rachete peste 
sate. Or să le scoată ochii. Or să-i târască până-n vale şi-or să-i 
înfunde în ghetouri. Or să-i deporteze. 

— Mă refeream la noi. NATO, fără americani. La urma urmelor, 
e vorba de Europa. E ograda noastră. 

— Adică, să punem de-o Bosnie? propuse el cu aceeaşi notă 
triumfătoare cu care sărbătorea fiecare impas. Pe pământ 
rusesc? Minunată idee. Ce-ar fi să aducem şi ceva trupe de şoc 
ruseşti ca să rezolve problema huliganilor britanici? 

Furia pe care o dezlegasem în el ieşea acum la lumină. 

— Prezumția, continuă el, ridicând glasul cu un semiton, că 
tara asta, că orice ţară civilizată, are datoria să se interpună între 
două grupuri de derbedei care se întâmplă să fie hotărâte să se 
măcelărească unii pe alţii - vorbeşte exact ca mine, mă gândeam 
- să patruleze pe tot globul, să medieze între nişte sălbatici 
păgâni, hotărâți să meargă până-n pânzele albe şi de care n-a 
auzit nimeni niciodată - n-ai vrea să pleci acum? 

— Ce înseamnă Pădurea? 

— Ai înnebunit? făcu el. 

— De ce să avertizeze un inguş pe cineva în legătură cu 
Pădurea? 

Chipul i se lumină din nou. 

— Ku Klux Klanul osetin. O gloată de umbre, hrănită şi 
aprovizionată de KGB şi de derivatele lui. Dacă te-ai trezi mâine 
dimineaţă cu ouăle în gură, ceea ce n-ar fi deloc cel mai rău lucru 
de pe lumea asta după părerea mea, ar putea fi opera Pădurii. Te 
conduc. 

În salon, Clare privea pe deasupra ochelarilor la un televizor 
alb-negru; în poală avea o revistă ilustrată. 

— O, Tim, scumpule, hai să te duc la gară. Aproape că n-am 


stat deloc de vorbă. 

— Îi comand un taxi, spuse Simon de lângă telefon. 

Când sosi maşina, Clare mă luă de braţ ca să mă conducă, în 
timp ce Simon-de-la-Berkeley rămase în casă, negând existenţa a 
tot ceea ce nu putea să perceapă. Mi-am adus aminte de 
momentele în care eu însumi dădusem dovadă de aceeaşi 
politeţe faţă de Emma, scoțând flăcări pe nas şi strâmbându-mă 
la propria mea imagine din oglindă, în timp ce ea îşi lua rămas- 
bun de la Larry, pe aleea din faţa casei. 

— Întotdeauna mă gândesc la tine ca la un om care 
acționează, îmi şopti Clare la ureche. Bietul Si este extrem de 
academic. 

Nu simţeam nimic pentru ea. Un alt Cranmer făcuse dragoste 
cu femeia aceea. 

* 

Larry stătea pe scaunul din stânga, iar eu eram la volan. 

— Eşti nebun, i-am spus, imitându-l pe Simon Dugdale. Nebun 
periculos, nebun de legat. 

Se prefăcu că îmi întăreşte vorbele, lucru pe care-l făcea 
întotdeauna înainte să dea lovitura de răspuns. 

— Timbo, eu definesc nebunul ca fiind persoana aflată în 
posesia tuturor faptelor. 

Era miezul nopţii. Mă apropiam de Chiswick. Am ieşit de pe 
şoseaua principală, am trecut printr-o derivație şi am intrat pe un 
domeniu particular. Casa era o bijuterie  edwardiană 
supradecorată. Dincolo de ea, se vedea luciul întunecat al 
Tamisei, mângâiat de luminile oraşului. Am parcat maşina, mi-am 
pescuit pistolul din servietă şi l-am vârât în centură. Cu servieta 
în mâna stângă, am ocolit o barieră deteriorată şi am ajuns la 
drumul de edec. Pe râu, aerul mirosea a pământ şi a noroi. Peo 
bancă, doi îndrăgostiţi se îmbrăţişau şi se sărutau de mama 
focului; fata avea chiar picioarele desfăcute. Am păşit încet, 
evitând băltoacele şi punând pe fugă păsările şi şobolanii de apă. 
Dincolo de gardul viu, oaspeţi şi gazde îşi luau rămas-bun unii de 
la alţii. 

— O petrecere pur şi simplu minunată, efectiv minunată. 

Asta mi-a adus aminte de Larry când făcea uz de o anumită 
voce din repertoriul său. Am ajuns din nou lângă casă, venind 
însă din spate. Becurile de deasupra uşii şi de la garaj erau 


aprinse. Am ales locul unde gardul era mai scund, am apăsat în 
jos sârma, am aruncat servieta dincolo şi aproape că am reuşit 
să mă autocastrez. M-am rostogolit într-o grădină cu un gazon 
bine întreţinut şi straturi de trandafiri. Doi copii goi se zgâiau la 
mine, întinzându-şi braţele rugător, dar, pe măsură ce m-am 
apropiat de ei, s-au transformat într-o pereche de Cupidoni de 
porțelan. Garajul se afla în stânga. Grăbindu-mă să ajung la 
umbra lui, m-am ridicat în vârful picioarelor în dreptul unei 
ferestre şi am tras cu ochiul înăuntru. Nicio maşină. Omul lua 
masa în oraş. Fusese convocat la o petrecere războinică. Ajutor, 
ajutor, Cranmer a nimerit în poiată. 

M-am sprijinit de perete şi am rămas cu ochii lipiţi de intrare. 
Puteam să aştept în felul ăsta ore-ntregi. O pisică mi s-a frecat de 
picior. Am simţit mirosul greu de vulpe. Am auzit o maşină, i-am 
văzut farurile hurducându-se înspre mine pe drumul desfundat. 
M-am lipit şi mai strâns de peretele garajului. Maşina trecu mai 
departe şi se opri la vreo cincizeci de metri mai încolo. Apoi 
apăru o a doua maşină, una mai bună: două perechi de farfurii 
albe, un motor mai silențios. Să fii singur, Jake, l-am avertizat. 
Nu-mi face viaţa grea. Nu-mi aduce şi pe Altcineva Important. 
Adu-mi doar Nesemnificativa Ta Persoană. 

Roverul ultralustruit al lui Merriman intră impetuos în garaj şi 
se urcă pe mica rampă dinăuntru. Il avea pe Jake Merriman la 
volan şi pe nimeni altcineva la bord, nicio altă persoană, 
indiferent de sex. Farurile se stinseseră şi urmă una din acele 
pauze pe care eu le asociez întotdeauna cu oamenii singuri de o 
anumită vârstă; Merriman rămase un timp la volan şi în lumina 
difuză din maşină îşi făcu de lucru cu nişte obiecte pe care nu 
puteam să le văd. 

— Nu te alarma, Jake, am spus. 

li deschisesem portiera ca să coboare şi îi ţineam pistolul la 
câţiva centimetri de cap. 

— N-o să mă alarmez, zise el. 

— Aprinde complet lumina din maşină. Dă-mi cheile. Pune-ţi 
mâinile pe volan. Să nu le iei de-acolo. Cum se închide uşa de la 
garaj? 

Îmi întinse o cutiuţă magică. 

— Inchide-o, am spus. 

Uşa se-nchise. 


M-am aşezat lângă el. Cu o mână i-am lipit pistolul de ceafă, 
iar cu cealaltă i-am apropiat capul de al meu până când ni s-au 
lipit obrajii. 

— Munslow îmi spune că o cauţi pe Emma, am zis. 

— Atunci Munslow e un idiot nenorocit. 

— Unde e Emma? 

— Nicăieri. Noi îl căutăm şi pe Pattifer, în caz că nu ţi-ai dat 
seama. Şi nici pe el nu l-am găsit. lar după seara asta o să te 
căutăm şi pe tine. 

— Jake, am s-o fac. Eşti conştient de chestia asta, nu? Am să 
te-mpuşc dacă va fi nevoie. 

— N-am nevoie să fiu convins. Am să cooperez. Sunt un laş. 

— Ştii ce-am făcut ieri, Jake? l-am scris o scrisoare şefului 
Poliţiei din Somerset şi am trimis o copie la The Guardian. Acolo 
am descris cum câţiva dintre noi, cei de la Birou, ne-am hotărât 
să facem praf Ambasada Rusă cu o mână de ajutor din partea lui 
Ceceev. Mi-am luat libertatea să menţionez şi numele tău. 

— Atunci nu eşti decât un mic poponar imbecil. 

— Nu că tu ai fi capul afacerii, ci doar o persoană pe care se 
poate conta că va închide ochii la momentul potrivit. Un 
conspirator pasiv, ca Zorin. Scrisorile vor fi puse la poştă mâine 
dimineaţă la ora nouă dacă nu anunţ altceva. Şi n-am să spun 
cuvântul magic, dacă nu-mi spui tot ce ştii despre Emma. 

— Ţi-am spus tot ce ştim despre ea. Ţi-am dat şi un afurisit de 
dosar referitor ia Emma. E o târfă. Ce altceva mai vrei să ştii? 

Broboane mari de sudoare îi curgeau pe obraji şi pe gât. Până 
şi pistolul era umed. 

— Vreau o actualizare a dosarului. Şi, Jake, te rog să nu-i mai 
spui târfă. Spune-i drăguţa doamnă sau cum vrei tu. Dar nu târfă. 

— Era la Paris. Telefona de la un telefon public din Gare du 
Nord. Ai format-o cum trebuie. 

Larry a făcut asta, mi-am zis în sinea mea. 

— Când? 

— În octombrie. 

— Acum suntem în octombrie. Când anume în octombrie? 

— Pe la mijlocul lunii. Pe doisprezece. Dar ce dracu’ ai impresia 
că punem la cale? Domoleşte-te. Mărturiseşte. Revino-ţi. 

— De unde ştii că era pe doisprezece octombrie? 

— Pentru că au cules-o americanii într-o „măturare” 


întâmplătoare. 

— Americanii? Cum dracu' au intrat americanii în povestea 
asta? 

— Planeta calculatoarelor,  scumpule. Noi le-am trimis 
amprenta ei vocală. Şi au căutat-o printre interceptări. lar 
prețioasa ta Emma a răsărit acolo, ba mai vorbea şi cu un bizar 
accent scoţian. 

— Cu cine vorbea? 

— Cu un oarecare Phillip nu-mai-ştiu-cum. 

Nu-mi aminteam de niciun Phillip. 

— Şi ce spunea? 

— Că era bine, că se afla la Stockholm. Asta era o minciună. 
Pentru că era la Paris. Voia ca toţi băieţii şi toate fetele să ştie că 
e fericită şi că-şi propune să ia totul de la-nceput. Cu treizeci şi 
şapte de milioane la dispoziţie, oricine îşi poate închipui că nu-i 
era imposibil. 

— Ai ascultat chiar tu înregistrarea? 

— Doar nu-ţi închipui că aş fi lăsat-o pe mâinile unui puşti plin 
de coşuri de la CIA, nu? 

— Povesteşte-mi exact ce-a spus! 

— „Mă-ntorc de unde am venit. O iau de la început.” La care 
Phillip zice „Bine, bine”, adică exact exprimarea din ziua de azi a 
claselor de jos. Bine, bine. Şi „noroc” în loc de „mulţumesc”. O 
să-ţi făcă plăcere să afli că te aşteaptă. lţi este total devotată. 
Înrobită. Am fost mândru de tine. 

— Cuvintele ei, am repetat. 

— „Am să-l aştept oricât”, spus cu o convingere minunată. 
„Am să fiu Penelopa lui, chiar dacă asta va însemna ani de zile. 
Am să ţes ziua şi am să deşir noaptea până când va veni să mă 
ia cu el.” 

Cu pistolul într-o mână şi cu servieta în cealaltă, am alergat 
mâncând pământul spre maşină. Am mers spre sud până când 
am ajuns la periferia oraşului Bournemouth, unde mi-am luat o 
cameră într-un hotel cu bungalouri, cu muzică pe coridoare şi 
lumini mov deasupra ieşirilor de incendiu. Vin să te iau, i-am 
spus. Rezistă, pentru numele lui Dumnezeu, rezistă. 

* 

E moartă de frig, atâta că tremură. E ca şi cum aş fi salvat-o 

dintr-o mare îngheţată. Pielea ei este rece, umedă şi lipicioasă. 


Îşi îndeasă atât de tare faţa într-a mea, încât îmi este imposibil 
să-i rezist. 

— Tim, Tim, trezeşte-te. 

A dat buzna în camera mea, goală. Dă la o parte cuvertura şi 
îşi înfăşoară în jurul meu trupul îngheţat, şoptind „Tim, Tim” când 
în mintea ei nu e decât „Larry, Larry”. Tremură şi se chirceşte 
lângă mine, dar eu nu sunt iubitul ei, ci doar trupul de care se 
agaţă până când aproape că se sufocă, cel mai apropiat de Larry. 

— Şi tu îl iubeşti, zice ea. Trebuie să-l iubeşti. 

Şi pleacă pe nesimţite în camera ei. 

* 


Paris, a spus Merriman. Telefona de la un telefon public din 
Gare du Nord. Ai format-o bine. 

Paris, mi-am zis. Pentru noul ei început. 

Casa lui Dee, spune ea; unde am fost readusă la viață. 

Cine e Dee? întreb. 

Dee e o sfântă. Dee m-a salvat când eram la pământ. 

O iau de la început, spune Merriman cu glasul lui parfumat, 
citând-o pe Emma. Mă-ntorc de unde am venit. 

* 

O dimineaţă cenuşie, fără soare. O alee lungă care urca spre 
casă pescăruşi şi păuni cu strigăte guturale. Mi-am spus numele 
cu voce tare, porţile de fier s-au dat la o parte de parcă aş fi spus 
„Sesam, deschide-te” şi conacul în stil Tudor s-a ridicat deodată 
în faţa mea printre peluzele ude de burniţă, terenul de tenis pe 
care nu jucase nimeni niciodată şi piscina în care nu înotase 
nimeni. Un drapel vlăguit atârna de un catarg înalt şi alb. In 
spatele casei, dune şi piste de golf. Undeva, departe, o veche şi 
fantomatică navă se proiecta pe cer. Era acolo din prima zi în 
care mă aventurasem pe dealul ăsta, cu cincisprezece ani în 
urmă, şi îi sugerasem timid lui Ockie Hedges că ar fi putut să se 
gândească să ne ajute în anumite probleme nu fără legătură cu 
comerţul cu arme. 

— În ce fel să vă ajute, fiule? mă întreabă Ockie din spatele 
biroului său în stil napoleonian. 

Oficial şi pentru moment, face comerţ în Isle of Wight, dar 
dorinţa lui e ca, mai târziu în viaţă, să-şi ducă afacerile de pe 
dealul lui din Bournemouth. 

— Ei bine, domnule, zic eu cu stângăcie, ştim că staţi de vorbă 


cu Ministrul Apărării şi ne-am gândit că, poate, aţi putea sta de 
vorbă şi cu noi. 

— Despre ce, fiule? Spune-ne de-a dreptul. Ce vă doare? 

— Ruşii folosesc negustori occidentali ca să furnizeze pe 
ascuns arme în numele lor, spun eu. 

— Fireşte că aşa fac. 

— Unii dintre negustorii ăştia sunt cunoştinţe de afaceri de-ale 
dumneavoastră, adaug, abţinându-mă să adaug că sunt şi 
partenerii lui de afaceri. Am dori să fiţi postul nostru de ascultare, 
să ne acceptaţi întrebările, să staţi de vorbă cu noi în mod 
regulat. 

Urmează o tăcere lungă. 

— Ei? zice el. 

— Ei, ce? 

— Ce-mi oferi, fiule? 

— Nu ofer nimic. Aţi face-o pentru patrie. 

— Al dracului să fiu! exclamă Ockie cu o sinceritate pioasă. 

Cu toate acestea, după mai multe plimbări prin grădina 
dichisită, Ockie Hedges, văduv, tată înstrăinat de copii şi unul 
dintre cei mai mari escroci implicaţi în comerţul ilegal cu arme, 
hotărăşte că a venit momentul să se alăture oştilor binelui. 

* 

Am fost condus de-a lungul holului de un tânăr înalt, îmbrăcat 
cu un blazer. Avea părul scurt şi umeri largi, adică exact ce-i 
plăcea lui Ockie la tinerii care lucrau pentru el. Doi războinici din 
bronz cu arcuri şi săgeți păzeau uşa dublă de la biroul lui 
lambrisat. 

— Jason, adu-ne, te rog, ceaiul, zise Ockie, prinzându-mi în 
acelaşi timp mâna şi braţul. Şi dacă dai de vreun vițel îngrăşat, 
omoară-l. Domnul Cranmer merită ce-i mai bun. Cum îţi merge, 
fiule? Le-am spus că rămâi la prânz. 

Era un bărbat de şaptezeci de ani, puternic şi îndesat, un 
dictator de buzunar într-un costum brun, de comandă, şi cu un 
lanţ de ceas din aur traversând stomacul plat al sacoului la două 
rânduri. Când te primea, îşi umplea pieptul mic de mândrie şi te 
înrola printre soldaţii săi. Cazmaua lui de boxer profesionist îţi 
prindea mâna ca o labă de urs. O fereastră ca-n filme privea pe 
deasupra grădinilor, spre mare. Camera era plină cu trofeele bine 
lustruite la care Ockie ţinea cel mai mult: din partea clubului de 


cricket al cărui preşedinte era şi din partea clubului poliţiei, unde 
era preşedinte pe viaţă. 

— Niciodată n-am fost mai bucuros să văd pe cineva, Tim, zise 
Ockie. 

Vorbea ca un însoțitor de bord de pe liniile aeriene britanice, 
oscilând între clasele sociale ca şi cum ar fi fost lungimi de undă. 

— Nici nu pot să spun „Tim, transportă-te până aici şi hai să 
stăm de vorbă”. Tânărul ăla pe care mi l-ai prezentat e la fel de 
folositor ca un weekend ploios. Mai înainte de orice, are nevoie 
de un frizer bun. 

— Haida-de, Ockie, am spus, izbucnind în râs. Nu e chiar aşa 
de rău. 

— Ce vrei să spui? E mai rău decât rău. E un fătălău. 

Ne-am aşezat şi am ascultat cuminte înşiruirea eşecurilor 
succesorului meu lipsit de noroc. 

— Tim, tu mi-ai deschis nişte uşi, iar eu ţi-am făcut câteva 
favoruri. N-oi fi tu mare mahăr, dar te-ai purtat ca şi cum ai fi 
fost. Şi de-a lungul anilor între noi s-a dezvoltat o reciprocitate 
frumoasă. Singurul meu regret e că n-ai avut cum s-o cunoşti pe 
Doris. Dar băiatul ăsta nou pe care mi l-ai trântit e omul 
regulamentelor. De unde ai asta, cine ţi-a spus astalaltă, de ce 
au spus ce ţi-au spus şi hai să punem totul pe hârtie în două 
exemplare. Lumea nu merge în felul ăsta, Tim. Lumea e 
schimbătoare. Ştii asta şi o ştiu şi eu. El de ce n-o ştie? N-are 
timp, asta e necazul cu el. Totul trebuie să fie gata ieri. Bănuiesc 
că n-ai să-mi spui c-ai intrat iar la ham, nu? 

— Nu pe termen /ung, am spus eu prudent. 

— Păcat. Foarte bine, care-i baiul? Din câte mi-aduc aminte, n- 
ai venit niciodată aici fără să ai nevoie de ceva şi nu te-am lăsat 
niciodată să pleci cu mâna goală. 

M-am uitat la ușă şi am scăzut tonul. 

— E vorba de Birou, dar nu e pentru Birou, dacă-nţelegi ce 
vreau să-ţi spun. 

— Nu. 

— E o problemă neoficială. Ultradelicată. Vreau să rămână 
între tine şi mine, fără nimeni altcineva. Dacă te deranjează, e 
mai bine să mi-o spui de-acum. 

— Să mă deranjeze, pe mine? Glumeşti. 

Adoptase şi el tonul meu. 


— Dacă vrei sfatul meu, să ştii că ar trebui să-l verifici pe 
băiatul ăla. E un pacifist. Uită-te numai la pantalonii ăia ţipători 
pe care-i poartă. 

— Am nevoie de nişte date de ultimă oră despre o persoană de 
care ne-am interesat amândoi în vremurile de altădată. 

— Cine? 

— Jumătate britanic, jumătate turc, am zis, contând pe 
înfiorătoarele păreri despre rasele umane nutrite de Ockie. 

— Toţi oamenii sunt egali, Tim. Toate religiile sunt cărări care 
duc la aceeaşi poartă. Cum îl cheamă? 

— Era în relaţii agreabile cu anumite persoane din Dublin şi în 
relaţii şi mai agreabile cu anumiţi diplomaţi ruşi din Londra. Era 
interesat de transportul de arme şi explozibili cu un trauler din 
Cipru spre Marea Irlandei. Ai avut partea ta, ţi-aduci aminte? 

Pe buzele lui Ockie flutura deja un zâmbet mai degrabă plin de 
cruzime. 

— Via Bergen, zise el. Un mic negustor slinos de covoare, pe 
nume Aitken Mustafa May. 

Plata către AM, Macclesfield, mi-am zis, în timp ce-l felicitam 
aşa cum trebuia pe Ockie pentru memoria lui prodigioasă. 

— Avem nevoie să-ţi pleci urechea la urme, i-am spus. Adresa 
particulară, adresele pentru afaceri, chiar şi numele pisoiului 
siamez, dacă are aşa ceva. 

* 

În cazurile de felul ăsta, Ockie avea un ritual bine pus la punct. 
Şi de fiecare dată aveam viziunea unei Anglii profunde, teribile, 
pe care noi, bieții spioni, abia dacă o ghicim, cu semnale pe linii 
secrete de calculatoare şi cu învoieli misterioase. O convocă mai 
întâi pe domnişoara Pullen, o femeie cu chip de piatră, îmbrăcată 
cu o bluză şi o jachetă în aceeaşi nuanţă de cenușiu, care îşi notă 
vorbele şefului stând în picioare. Cealaltă sarcină a ei era 
autobiografia cu care Ockie voia să apară în faţa unei lumi în 
aşteptare. 

— A, şi informează-te discret şi în legătură cu o firmă numită 
Hardwear de undeva din nord, te rog, un oarecare domn May, 
Aitken M. May, adăugă el cu o voce de-a dreptul lugubră, după ce 
dictase o listă-ntreagă de alte însărcinări ca să-şi ascundă scopul 
principal. Am avut odată cu ei o afacere secundară, dar s-au 
schimbat, nu mai sunt oamenii pe care i-am cunoscut. Vreau o 


evaluare a creditelor, situaţia conturilor companiei, acţionarii, 
dobânzile curente de capital, lista capitalurilor fixe, adrese 
personale, numerele de telefon de la domiciliu, tot tacâmul. 

Domnişoara Pullen se întoarse după zece minute cu o foaie de 
hârtie scrisă la maşină şi Ockie se retrase într-o încăpere 
alăturată, închizând uşa în urma lui, ca să dea nişte telefoane pe 
care abia dacă le desluşeam. 

— Domnul May ăsta al tău face o grămadă de cumpărături, mă 
anunţă el când reveni în birou. 

— Pentru cine? 

— Mafia. 

Mi-am jucat rolul mai departe rolul. 

— Mafia italiană? am strigat. Bine, Ockie, dar ăştia au tot 
armamentul din lume! 

— Acum faci pe prostul. Mafia rusească. Nu citeşti ziarele? 

— Păi, Rusia se descurcă şi cu arme şi cu orice altceva. Ani de 
zile, militarii le-au vândut oricui a venit să le ceară. 

— Acolo sunt mafii şi mafii. Poate că sunt şi mafii care cer ceva 
special şi nu ţin ca vecinii să li se uite peste umăr când cumpără 
acel ceva. Poate că sunt mafii care au valută forte, care sunt 
gata să plătească pentru o mică superioritate. 

Studie pe rând foaia de hârtie adusă de domnişoara Pullen şi 
propriile sale însemnări. 

— Domnul May al tău e doar un intermediar. Un avocat 
necinstit. M-ar surprinde să aflu că deţine mai mult decât un 
model pentru demonstraţii, indiferent de categoria de produse. 

— Dar care mafie, Ockie? Că sunt cu zecile. 

— Asta-i tot ce ştiu. Mafiile. Din punct de vedere oficial, clientul 
este o naţiune importantă care vrea să rămână sub linia 
orizontului, aşa că beneficiarul final nominalizat este Iordania. 
Neoficial, e vorba de mafia şi e vârât până peste cap. 

— De ce? 

— Fiindcă ceea ce cumpără este prea greu pentru sacul lui, de- 
aia. El e un negustor de firimituri, asta e, un negustor soios. Şi- 
aşa, brusc, iese pe faleză cu mitraliere, rachete antitanc mortiere 
grele şi muniţie de parcă n-ar mai exista nicio zi de mâine. Unde 
anume trimite toate astea, e o altă poveste. Unii zic că în nordul 
Turciei, alţii că în Gruzia. E şi fudul. Într-una din serile trecute l-a 
invitat pe un prieten de-al meu la cină la Claridge's, dacă poţi să 


crezi aşa ceva. Mă miră că l-au lăsat înăuntru. Poftim. Niciodată 
să nu ai încredere în cineva cu mai multe adrese. 

A împins spre mine un teanc de hârtii pe care le-am depozitat 
în servietă. Jason ne-a condus în sufragerie, am mâncat la o 
masă din lemn de stejar lungă de aproape şase metri şi am băut 
zeamă de orz, în timp ce Ockie îi desfiinţa succesiv pe 
intelectuali, evrei, negri, Pericolul Galben şi pe homosexuali cu o 
ură benignă şi universală. lar Tim Cranmer zâmbea cu zâmbetul 
lui comercial şi îşi mesteca peştele, fiindcă asta făcuse în ultimii 
cincisprezece ani pentru Ockie Hedges: mângâiase vanitatea 
omuleţului, trecuse cu bine prin insulte, nu băgase în seamă 
bigotismul persoanei şi făcuse curte  îndeletnicirii sale 
dezgustătoare, în serviciul unei Anglii mai sigure şi mai înțelepte. 

— Defecţi din naştere, asta-i părerea mea. Subumani. Mă 
surprinde că voi, băieţi, nu-i împuşcaţi. 

— Problema e că n-ar mai rămâne nimeni pe-aici, Ockie. 

— Ba da, ar mai rămâne. Am rămâne noi. Şi nici n-ai avea 
nevoie de altceva. 

lar după un prânz trebuia admirată grădina, unde fiecare 
petală îşi avea locul ei. Mai erau şi ultimele achiziţii din colecţia 
lui de arme vechi, păstrate precum vinul bun, într-o pivniţă cu 
temperatura controlată, la care se ajungea cu un lift care semăna 
cu intrarea unei fortărețe. Aşa se face că, atunci când Ockie s-a 
oprit pe verandă, cu braţele încrucişate la piept, trecuse bine de 
ora patru: încă un bătrân tiran fără copii în vârful unei coline, 
uitându-se încruntat în urma mea, în timp ce eu urcam în Fordul 
meu umil, iar drapelul se strângea pe catargul din spate. 

— Ăsta-i cel mai bun lucru pe care-l poate face ţara ta pentru 
tine? întrebă el, împingându-şi bărbia spre mine. 

— Trăim într-o Epocă Nouă, Ockie. Fără conturi grase pentru 
cheltuieli, fără maşini strălucitoare. 

— Atunci vino mai des pe-aici, s-ar putea să-ţi cumpăr eu una, 
zise el. 

k 

Drumul în maşină mi-a amortit, pentru o vreme, toate 
spaimele. Din când în când pe margine răsărea câte un motel, 
dar gândul la mirosul stătut de ţigară şi la încă o cuvertură 
brodată m-a descurajat, aşa că am mers mai departe. S-a pornit 
şi ploaia, iar în faţa mea se întindea un cer întunecat. Brusc, 


asemenea Emmei, am simţit nevoia unei mângăieri, fie şi sub 
forma unei cine decente. Primul sat în care am intrat mi-a dăruit 
ceea ce căutam: un han vechi pentru trăsuri, cu meniul pus în 
ramă pe uşă şi o curte pietruită. La recepţie m-a întâmpinat 
chipul deschis al unei tinere fete de la ţară. Am simţit în nări 
mirosul de friptură şi de foc de lemne. Mă simţeam binecuvântat 
de Dumnezeu. 

— In partea liniştită a casei, dacă se poate, vă rog, i-am spus 
fetei, în timp ce ea studia lista camerelor ocupate. 

Şi în momentul acela ochii mi-au căzut pe o bucată de hârtie 
pe care era imprimată o listă de numere şi care stătea cuminte 
lângă cotul fetei. De felul meu nu am memoria cifrelor, dar am 
simţul pericolului. Pe hârtia aceea nu apăreau nume, ci numai 
grupuri de cifre ca nişte coduri, un grup de patru cifre, un rând 
de patru grupe. În partea de sus a paginii de hârtie stătea scris 
LISTA DE URMARIRE, iar sursa era compania de cărţi de credit al 
cărei vechi membru era Colin Bairstow. 

Adică, de fapt, nu mai era. Numărul cărţii mele de credit pe 
numele de Bairstow apărea la sfârşitul coloanei din dreapta, sub 
cuvântul CURENT scris cu majuscule. 

— Cum vreţi să plătiţi, domnule? mă întrebă recepţionera. 

— Cu bani gheaţă, am răspuns şi, cu o mână sigură, am scris 
în registrul clienţilor un nume inventat pe loc: Henry Porter, The 
Maltings nr. 3, Shoreham, Kent. 

* 

Stăteam în camera mea. Maşina, mi-am zis. Scapă de maşină. 
Scoate-i numărul de înmatriculare. M-am forţat să mă calmez. 
Dacă Fordul era „cu probleme”, atunci era o piedică. Dar cât de 
„cu probleme” era oare? Şi eu, cât de „cu probleme” eram? Cât 
de „cu probleme” îmi putea permite cuplul Pew-Merriman să fiu 
fără să-şi torpileze interesele în faţa poliţiei? Uneori, aveam 
obiceiul să le spun recruţilor mei, trebuie să tragi adânc aer în 
piept, să închizi ochii şi să sari. 

Am făcut o baie, m-am bărbierit şi mi-am pus o cămaşă curată. 
Am coborât în sala de mese şi am comandat o sticlă din cel mai 
bun vin roşu pe care-l aveau. Apoi am urcat în cameră, m-am 
întins în pat şi am ascultat glasurile de vrăjitoare care-mi răsunau 
în urechi: Nu pleca în Nord, Mișa... Mișa, fii cu băgare de seamă, 
te rog... Dacă şi-au început călătoria, ar trebui să o întrerupă. 


Nu eu alesesem călătoria. Fusesem literalmente aruncat în ea 
şi n-avea nicio importanţă că Pădurea, sau întreaga Vale a 
Umbrelor, mă urmărea. 

* 

Dealul era abrupt, iar casa era ca o bătrână doamnă hotărâtă, 
cu picioarele bine înfipte în mijlocul prietenilor mai în vârstă. 
Avea un aspect de şcoală de duminică şi o verandă închisă, cu 
geamuri de sticlă colorată, care străluceau precum Raiul în 
lumina soarelui de dimineaţă. Avea perdele din dantelă, un gard 
viu, o masă pentru păsări şi un castan care împrăştia în jur frunze 
aurii. Vârful dealului se înălța în spatele ei, asemenea colinei 
verzi din cântecele religioase, iar dincolo de deal se întindeau 
mai multe ceruri, unul albastru pentru soare, unul negru pentru 
judecată şi cerul alb şi curat al nordului. 

Am apăsat pe butonul soneriei de la intrare şi imediat am auzit 
duduitul unor picioare tinere care coborau nişte trepte. Ceasul 
arăta nouă douăzeci şi cinci. Uşa se deschise larg şi, deodată, m- 
am aflat faţă-n faţă cu o tânără drăguță, desculţă, îmbrăcată în 
jeans şi cu o cămaşă în carouri. Zâmbea, dar zâmbetul i se şterse 
de pe buze când îşi dădu seama că nu era persoana pe care 
spera s-o vadă. 

— O, iertaţi-mă, zise ea jenată. Credeam că e prietenul meu 
care ne face o surpriză plăcută. Nu-i aşa, Ali? Credeam că e 
tăticul. 

Glasul ei dulce avea un accent de la Antipozi. Noua Zeelandă, 
aş fi zis. Un băiat pe jumătate asiatic, şi el desculţ, mă studia din 
spatele ei. 

— Doamna May? am întrebat. 

Zâmbetul îi reveni pe buze. 

— Ei bine, aproape. 

— lertaţi-mă că am ajuns cam devreme. Am o întâlnire cu 
Aitken. 

— Cu Aitken? Aici, acasă? 

— Numele meu e Peter Bradbury. Sunt un client. Aitken şi eu 
mine facem multe afaceri împreună. Aveam întâlnire aici la nouă 
şi jumătate. 

Tonul meu era energic, dar blând: eram pur şi simplu doi 
oameni care stăteau de vorbă în prag într-o dimineaţă însorită de 
toamnă. 


— Bine, dar nu aduce niciodată clienţii acasă, obiectă ea, iar 
zâmbetul îi deveni rugător şi oarecum neîncrezător. Toată lumea 
merge la magazin. Nu-i aşa, Ali? Asta-i regula. Tăticu' nu-şi aduce 
niciodată afacerile acasă, nu, puiule. 

Băiatul o luă de mână şi încercă să o tragă pe tânără înapoi în 
casă. 

— Ei bine, eu sunt un client cu destulă greutate. Lucrăm 
împreună de câtăva vreme. Ştiu că îi place să nu amestece viaţa 
particulară cu afacerile, dar mi-a spus că are ceva special pentru 
mine. 

Tânăra era impresionată. 

— Sunteţi un cumpărător mare, mare? Cel care ne va face 
îngrozitor de bogaţi? 

— Ei bine, sper că aşa se va-ntâmpla. Şi sper că şi el mă va 
face pe mine bogat. 

Era din ce în ce mai derutată. 

— Nu se poate să fi uitat, zise ea. Nu Aitken. Se gândeşte la 
înţelegerea cu dumneavoastră zi şi noapte. Precis e pe drum 
încoace. 

Dar îndoiala o cuprinse din nou. 

— Şi chiar credeţi că nu v-aţi înşelat şi că nu trebuia să mergeţi 
la magazin? Vreau să spun că de la aeroport puteaţi merge direct 
acolo. El are un program pur şi simplu nepământean. 

— Nu am fost niciodată la magazin. Ne-am întâlnit întotdeauna 
la Londra. Nici n-aş fi în stare să găsesc magazinul. 

— Nici eu. Ali, termină! Vreau să spun că nu face niciodată, 
absolut niciodată aşa ceva. Vedeţi, este în străinătate. Adică, mă 
rog, pe drumul de întoarcere, evident. Vreau să spun că ar putea 
fi aici. 

Am aşteptat-o să termine ce avea de spus. 

— Uitaţi ce e. Foarte bine. Nu vreţi să intraţi să beţi o ceaşcă 
de ceai până apare şi el? Are să fie teribil de furios. Dacă oamenii 
îl ţin pe el în picioare, n-are nimic de zis. Nu e deloc oriental din 
punctul ăsta de vedere. Pe mine mă cheamă Julie. 

Am urmat-o în casă, mi-am scos pantofii şi i-am aşezat alături 
de cei ai familiei, pe stativul de lângă uşă. 

* 


Camera de zi era în acelaşi timp bucătărie, cameră de joacă şi 
salon. Aduna la un loc o casă veche de păpuşi, mobilă împletită 


din trestie şi rafturi de cărţi într-o dezordine plăcută, cu cărţi 
englezeşti, turceşti şi arabe îngrămădite unele peste altele. Mai 
vedeai un samovar suflat cu argint, texte coranice şi broderii din 
mătase. Am recunoscut crucea coptă şi garoafele otomane. Un 
ochi magic verde şi auriu era agăţat deasupra uşii, ca să alunge 
demonii. Într-un dulap de perete sculptat, o zeiţă a cultului 
fertilităţii călărea un armăsar extrem de impunător, iar pe 
televizor stătea o fotografie în culori a lui Julie împreună cu un 
bărbat cu barbă, aşezaţi amândoi printre trandafiri roz. La 
televizor tocmai rula un film de desene animate pentru copii. 
Tânăra îl dădu mai încet, dar Ali începu să se smiorcăie, aşa că 
sunetul reveni la nivelul dinainte. Julie pregăti ceaiul şi aranjă 
câţiva biscuiţi pe-o farfurie. Avea picioare lungi, o talie frumoasă 
şi mersul studiat al unui model. 

— Dacă aţi şti cât de neobişnuită e toată povestea asta, e-atât 
de necaracteristic pentru el, spuse ea. N-aţi bătut tot drumul de 
la Londra doar pentru - mă rog - pentru asta, nu? 

— Dar nu e nicio tragedie. De cât timp e plecat? 

— De o săptămână. În ce sunteţi specializat? 

— Poftim? 

— Cu ce fel de comerţ aveţi de-a face? 

— A, orice. Hamadam. Baluhi. Kilim. Tot ce-i mai bun atunci 
când pot să-mi permit. Sunteţi şi dumneavoastă implicată în 
afacere? 

— Nu chiar. 

Zâmbea mai ales spre fereastra pe care aproape că nu o scăpa 
din ochi. 

— Eu predau la şcoala unde învaţă Ali. Nu-i aşa, Ali? 

Intră apoi în camera alăturată şi băiatul plecă după ea. 

Am auzit-o telefonând. Am aruncat o privire mai de-aproape 
fericitului cuplu din fotografie. Fotograful avusese fler şi-i pusese 
să şadă, căci în picioare domnul Aitken Mustafa May ar fi fost cu 
un cap mai scund decât doamna sa, cu toate tocurile înalte ale 
pantofilor ultralustruiţi şi cu catarame. Zâmbetul său era însă 
mândru şi fericit. 

— Nu-mi răspunde decât robotul, se plânse ea, revenind în 
încăpere. Toată săptămâna a fost aşa. Au acolo un vânzător şi o 
secretară. Nu-nţeleg de ce nu opresc maşina şi nu răspunde unul 
din ei la telefon. Ar fi trebuit să fie acolo la ora nouă. 


— Nu puteţi da de vreunul din ei acasă? 

— Aitken s-a încăpățânat să-i angajeze pe oamenii ăştia! 
protestă ea, clătinând din cap. Zice că sunt bătrânul lui cuplu, ea 
e o bibliotecară la pensie, sau cam aşa ceva, iar el a lucrat în 
armată. Locuiesc înspre mlaştini şi nu vorbesc cu nimeni în afară 
de caprele lor. De-aia i-a şi angajat. Zău. 

— Şi n-au telefon? 

Se așezase iar la fereastră. 

— Scot apă din puț, zise ea indignată, n-au canalizare, n-au 
telefon, n-au nimic. Sunteţi absolut sigur că nu v-a spus că 
întâlnirea e la magazin? Nu vreau să fiu nici stupidă, nici 
nepoliticoasă, numai că niciodată, dar absolut niciodată nu se 
întâlneşte cu partenerii de afaceri aici. 

— Pe unde călătoreşte? 

— Ankara. Bagdad. Baku. Ştiţi cum e. În clipa în care miroase 
ceva, nimic nu-l mai opreşte. 

Se porni să bată darabana în fereastră. 

— E partea musulmană din el, adăugă ea. Să ţină femeile 
departe de toate astea. De cât timp îl cunoaşteţi? 

— De şase ani. Poate chiar şapte. 

— Aş vrea atât de mult să-mi vorbească de oamenii pe care-i 
cunoaşte. Pun pariu că unii dintre ei sunt foarte, foarte 
interesanti. 

Pe drum apăru un taxi care trecu însă mai departe fără să 
încetinească. Era liber. 

— Vreau să spun că nu-nțeleg pentru ce îi mai plăteşte, 
protestă ea exasperată. Două momâi adulte care stau pe scaun 
şi ascultă robotul telefonic. Îmi pare rău pentru dumneavoastră. 
Aitken are să-i omoare, zău că da. 

— O, Doamne. 

— Mai are şi superstiția ridicolă ca să nu-mi spună cu ce avion 
vine, adăugă ea. Crede că altfel au să-l arunce în aer sau mai ştiu 
eu ce. Vreau să spun că uneori e de-a dreptul speriat de 
fantome. Uneori mă-ntreb: oare am să ajung ca el, sau el are să 
ajungă ca mine? 

— Ce maşină are? 

— Un Mercedes. Albastru-metalizat. Nou-nouţ. Cu două uşi. E 
mândria şi bucuria lui. Şi l-a cumpărat cu banii din afacerea cu 
dumneavoastră, completă ea. 


— Şi unde îl ţine când e în străinătate? 

— Câteodată la aeroport, câteodată la magazin. Depinde. 

— Nu e plecat cu Terry, nu? 

— Cu cine? 

— Un fel de partener de-al meu şi de-al lui Aitken. Terry 
Altman. Un personaj tare amuzant. Vorbeşte mult. Are şi o iubită 
nouă, foarte frumoasă, pe care o cheamă Sally. Sally Anderson. 
Dar prietenii îi spun nu ştiu de ce Emma. 

— Dacă sunt parteneri de afaceri, lăsaţi-o baltă. 

— Uitaţi ce e, am spus, ridicându-mă în picioare. E clar c-a fost 
o încurcătură la mijloc. Ce-ar fi să mă duc la magazin şi să-ncerc 
s-o trezesc pe secretară? Dacă aflu ceva, vă pot telefona. Nu vă 
faceţi griji. Am adresa. Am să cobor un pic dealul şi am să iau un 
taxi. 

Mi-am luat pantofii de pe stativ şi mi-am legat şireturile. Apoi 
am păşit în lumina soarelui. Aveam un nod în stomac şi îmi ţiuiau 
urechile. 


CAPITOLUL DOISPREZECE 


Pe măsură ce conduceam, dealurile se întunecau, drumurile 
deveneau tot mai râpoase şi mai înguste, culmile pietroase se 
înnegreau, de parcă ar fi fost arse, au început să mă înconjoare 
nişte ziduri de piatră şi am intrat într-un sat cu acoperişuri de 
ardezie, ziduri măcinate de vreme, cauciucuri de maşini vechi şi 
saci de plastic. Purcei şi găini mi se încurcau printre roţi, oile de 
pe drum mă priveau cu ochi iscoditori, dar n-am văzut nicăieri 
vreun suflet omenesc. Harta mea de la Direcţia Cartografică de 
Stat zăcea deschisă pe scaunul de alături, împreună cu lista 
adreselor lui Aitken May pe care mi-o dăduse Ockie. 

Apoi zidurile de piatră s-au dat la o parte şi acum puteam să 
zbor peste văi largi, presărate cu pete de soare şi traversate de 
pâraie vesele. Cai  castanii păşteau pe pajişti perfect 
dreptunghiulare. Numai că, în starea de tensiune în care mă 
aflam, totul venea prea târziu, iar ceea ce simţeam era doar 
disperare, nu şi plăcere. De ce nu mă jucasem niciodată pe acolo 
când eram copil, de ce nu mă plimbasem niciodată pe-aici pe 
când eram adolescent? Să alerg pe țărm, să locuiesc în casa de 
acolo, să fac dragoste pe malul pârâului? Şi culorile astea, de ce 
nu le pictasem niciodată? Emma, tu erai toate speranţele astea. 

Am oprit maşina pe marginea drumului şi am studiat harta. 
Brusc, lângă fereastră a răsărit de niciunde un bătrân a cărui faţa 
brăzdată mi-a amintit de îngrijitorul terenului de sport de la 
prima şcoală unde fusesem. 

— Treci de bazinul de colo... faci la dreapta când ajungi la 
Gospel Hall... ţii înainte până când o să ai în faţa ochilor o 
moară... de-acolo mergi mai departe, până când nu mai ai unde 
să te duci... 


Am pornit maşina şi am trecut peste dealurile gheboase, 
intrând apoi pe o plantație de conifere albastre care treceau 
treptat în verde. Am luat cu asalt primul deal, când l-am văzut pe 
Larry cu pălăria lui cu boruri largi stând pe marginea drumului, cu 
un braţ ridicat, ca să mă oprească, şi cu celălalt braţ înconjurat 
după umerii Emmei, dar până la urmă nu erau decât doi călători 
cu un câine. Am urcat cel de-al doilea deal şi i-am văzut iar în 
oglinda retrovizoare. Dar temerile mele erau cu mult mai rele 
decât aceste fantasmagorii. Şi cuprindeau avertismentele care 
încă răsunau în urma mea pe cărare. O săptămână, zisese Julie... 
şi nu dau decât peste robot... aşa a fost toată săptămână... 

Gospel Hall se desena vag în faţa mea. Am făcut la dreapta, 
aşa cum îmi indicase bătrânul, şi am zărit moara părăsită, un 
monstru cu ochii scoşi. Drumul se transformase într-un făgaş 
săpat de roţi; am traversat un vad şi am intrat într-o periferie 
rurală, plină de conopidă putrezită, butelii de plastic şi alte 
mizerii rămase de la fermieri şi turişti. Copii cu trăsături aspre mă 
urmăreau cu privirea din pragul unui şopron de tablă. Am 
traversat un al doilea pârâu, sau poate că era tot primul, am 
ocolit o carieră de piatră şi am văzut o săgeată pictată cu vopsea 
portocalie fosforescentă sub care fuseseră desenate cuvintele 
NUMAI PENTRU HARDWEAR ANGRO. Urmând săgeata, mi-am dat 
seama că am coborât mai mult decât crezusem, căci o a doua 
vale se deschidea acum în faţa mea; porțiunile ei mai joase erau 
pline de copaci deasupra cărora se întindeau pătratele verzi ale 
câmpurilor şi mlaştinilor amenințătoare, iar vârfurile lor erau 
retezate de nori. O nouă săgeată m-a îndreptat spre o poartă de 
lemn. Un indicator galben avertiza că aveam de-a face cu un 
DRUM PARTICULAR. Am împins poarta, am trecut cu maşina şi 
am închis poarta în urma mea. Alt panou zicea că PENTRU 
HARDWEAR DREPT ÎNAINTE (NUMAI PENTRU COMERŢ). 

Drumeagul era mărginit pe ambele părţi de sârmă ghimpată. 
Smocuri de lână de oaie împodobeau sârma, iar nişte vite albe 
păşteau printre pietre. Drumeagul mergea sus, pe deal. Am 
păstrat direcţia şi curând am văzut, la vreo trei sute de metri în 
faţă, un lanţ de clădiri din piatră absolut banale, unele cu 
ferestre, altele fără, semănând împreună cu un tren de marfă ale 
cărui vagoane mai înalte se găseau în stânga, coada aflându-se 
într-un grup de coteţe de pui şi cocine de porci. Poteca trecea pe 


sub un pod vopsit în alb şi o insulă întunecată de teren mlăştinos, 
ca să reapară apoi în dreptul intrării principale. Un alt panou 
spunea că e numai PENTRU VIZITATORII CU INVITAŢIE. O săgeată 
portocalie arăta direct spre casă. 

Am trecut podul şi am văzut un Mercedes albastru parcat pe 
aleea principală, cu capota spre mine. Metalizat, zisese ea. Dar 
nu-mi puteam da seama dacă albastrul era metalizat sau nu. Cu 
două uşi, zisese ea. Dar maşina era aşezată cu faţa spre mine şi 
nu-i puteam număra portierele. Cu toate acestea şi în ciuda 
presentimentelor avute, inima mea s-a pornit să bată mai iute. 
Aitken May era aici. S-a întors. E înăuntru. Cu ei. Şi Larry era aici. 
Larry venise în nord în ciuda avertismentului - dar când oare 
ţinuse Larry seama de un avertisment? Pe urmă pleca la Paris, ca 
s-o găsească pe Emma. 

Am venit până aproape de casă şi o perdea albă de nori a 
coborât peste deal ca să mă împiedice să intru, apoi a înfăşurat 
cu totul şi persoana mea şi drumul. Am văzut alte două maşini, 
un Volkswagen Golf şi un Dormobile gri aproape demolat, cu un 
steguleţ triunghiular de un roşu şters pe antenă şi cu cauciucurile 
dezumflate. Volkswagenul era parcat în colţul îndepărtat al curţii 
din faţă. Dormobile-ul stătea părăsit în hambarul de fân care 
părea să fie locul odihnei sale veşnice. Abia acum am văzut că 
Mercedesul avea două uşi, că vopseaua era într-adevăr 
metalizată şi că geamurile erau înnegrite de funingine. A plătit-o 
cu banii primiţi din afacerea cu dumneavoastră, spusese Julie. 
Am văzut antena telefonului şi mi-am amintit glasul nu tocmai 
englezesc plin de mândrie: Bună, Sally, aici Hardwear care te 
cheamă din maşină... 

După ce mi-am parcat Fordul roşu, m-am izbit de o problemă 
pe care ar fi trebuit s-o fi rezolvat deja: să iau servieta cu mine, 
sau să o las în maşină? Cu spatele la casă şi cu portiera deschisă 
pe post de acoperire, mi-am pescuit pistolul din servietă şi mi l- 
am vârât din nou la centură. Incepeam să mă obişnuiesc cam 
mult cu mişcarea asta. Am încuiat servieta în portbagaj. Când am 
trecut pe lângă Mercedesul albastru, i-am mângâiat capota cu 
vârfurile degetelor. Era rece ca gheaţa. 

* 


Intrarea casei era apărată de o verandă din piatră neagră, 
tăiată în romburi. Uşa era vopsită în verde. Soneria de la intrare 


era conectată la un interfon. Lângă butonul soneriei se afla o 
plăcuţă curată din oţel, pe care erau gravate nişte cifre. Ori 
apăsai pe sonerie, ori formai un număr cu ajutorul cifrelor de pe 
plăcuţă. Uşa era prevăzută cu un vizor încadrat de fâşii de geam 
colorat, dar, cum bucăţile de geam nu aveau niciun pic de 
luminozitate în ele, am bănuit că erau blocate cu o scândură pe 
dinăuntru. Pe o carte de vizită încreţită se putea citi: „Aitken 
Mustafa May, BADA, Covoare Orientale, Objets d'Art, Chmn, The 
Hardwear Company, Gmbh”. Am apăsat pe buton şi am ascultat 
clinchetul soneriei răsunând în interiorul casei: clinchete de 
zurgălăi de sanie, care ar trebui să calmeze nervii, dar care, în 
realitate îi întindea la maximum. Am sunat încă o dată, cu ochii 
lipiţi de Volkswagen. Fusese înregistrat anul ăsta. Numărul era 
local, ca şi cel al Mercedesului. Culoarea albastră, ca a 
Mercedesului. lar geamurile, ca şi cele ale Mercedesului, erau 
negre de funingine şi de vremea urâtă. Prin urmare, când vaporul 
lui Aitken ajungea acasă, toată lumea primea o maşină nouă, am 
hotărât eu. „Dumneavoastră sunteţi cumpărătorul cel mare? Cel 
care ne va face pe toţi îngrozitor de bogaţi?” Nu tocmai, ăla era 
prietenul meu: cel cu treizeci şi şapte de milioane de lire furate 
ca să le cheltuiască pe covoare de Caucaz. 

Am apăsat a treia oară pe sonerie. Numai că, în loc să mai 
ascult zurgălăii de sanie, am pornit-o de-a lungul fațadei casei, în 
căutarea unei alte intrări, dar n-am găsit-o iar ferestrele dădeau 
pe un coridor îngust din cărămidă vopsită în alb. lar când am 
ciocănit uşor în geam, niciun chip prietenos şi zâmbitor nu a 
venit să mă întâmpine, nici măcar cel al lui Larry. 

Am mers atunci în spatele casei, făcându-mi loc printre 
resturile unui gater vechi: fierăstraie circulare mâncate de 
rugină, motoare voluminoase cu curele roase, o grămadă de 
buşteni tăiaţi cu fierăstrăul, care zăceau exact acolo unde 
căzuseră cu ani în urmă, un topor ruginit, grămezi de rumeguş 
peste care crescuseră buruieni şi muşchi, totul abandonat ca la 
un semn. lar eu m-am întrebat ce anume se-ntâmplase în locul 
ăsta, cu oricât de mulţi ani în urmă, pentru ca cei care lucrau 
acolo să se oprească din tăiatul lemnelor şi să dispară, lăsând 
totul în starea în care se afla şi acum; şi pentru ca Aitken Mustafa 
May, vânzătorul şi secretara lui să-şi abandoneze maşinile noi şi 
frumoase şi să plece la fel ca ceilalţi. 


Pe urmă am văzut sângele, sau poate că-l văzusem mai 
înainte, dar îmi găsisem alte lucruri la care să mă gândesc: o 
pată de sânge fără identitate, putând să fie la fel de bine al 
Emmei sau al lui Larry, o insuliţă frumos desenată, cam de 
treizeci de centimetri lungime şi cincisprezece lăţime, închegată 
peste rumeguş; dar atât de bogată, de sigură de ea, încât la 
început am avut o senzaţie mai degrabă de solid decât de lichid 
şi mai că mi-a venit s-o ridic de jos - dar mi-am văzut mâna 
dându-se înapoi cu spaimă şi mi-am închipuit faţa palidă şi 
moartă a Emmei privindu-mă prin praful de rumeguş. M-am 
aplecat şi l-am răscolit. Rumeguşul s-a dovedit a fi un rumeguş 
banal. 

Nicio urmă înspăimântătoare, nicio picătură trădătoare, nicio 
altă pată nu conducea ochiul exersat al unui detectiv spre indiciul 
următor. Pata de sânge se găsea pe rumeguşul care zăcea la 
rândul lui la vreo cinci paşi de uşa din spate. lar între grămada de 
rumeguş şi uşă, o mulţime de urme grăbite de paşi în ambele 
direcţii, şi nu fără sex, ci evident bărbăteşti: urme de ghete cu 
crampoane şi altele de pantofi cu pingele plate, obişnuite, care 
nu ieşeau cu nimic în evidenţă. Şi totuşi, deosebit de masculine, 
alergând înainte şi înapoi de suficient de multe ori şi cu suficient 
de multă grabă şi vigoare masculină ca să creeze un adevărat 
râu uleios de noroi bine amestecat, ce se oprea lângă insula de 
sânge care părea extrem de hotărâtă să rămână separată de 
rumeguşul pe care cursese. 

Sau poate că, în fond, râul ăsta nici nu se oprea acolo. Căci, 
dincolo de grămada de rumeguş, am văzut abia acum urmele a 
două roţi solitare care fuseseră în tandem. Erau prea înguste 
pentru nişte roţi de maşină, dar ar fi fost foarte bune pentru cele 
de motocicletă, atâta că fiecare roată era cu urma ei şi în 
consecinţă - mintea mea hotărâse s-o ia mai uşurel, fiind 
ocupată mai ales cu posibilul proprietar al petei de sânge - şi în 
consecinţă mult mai potrivite cu un vehicul de fermă. 

O remorcă? Genul ăla de vagonet care trage bărcile pe 
drumurile aglomerate şi blochează traficul prin Somerset? Un 
afet de tun? Un dric? Genul ăsta de remorcă? Cât despre 
destinaţia lui, orice sugestie ar fi fost binevenită căci, după 
numai câţiva metri, urmele intrau pe o alee de beton, iar de 
acolo dispăreau în neant. La rândul ei, aleea de beton nu ducea 


nicăieri: un nor proaspăt şi solid cobora deja pe deal. 

Uşa din spate era încuiată, lucru care la început m-a necăjit, iar 
apoi m-a înfuriat, cu toate că ştiam precis că dintre toate emoţiile 
inutile pe care le puteam lăsa să se manifeste în voie - suferinţă, 
disperare, frustrare, groază - furia era cea mai puţin productivă 
şi cea mai puţin adultă. Pornisem spre maşini cu intenţia să le 
studiez cu atenţie când furia m-a oprit la jumătatea drumului, m- 
a răsucit în loc şi m-a împins să atac uşa încuiată. Am bătut în ea 
cu pumnii. Am strigat: „Deschide-te odată, lua-te-ar dracu'!”, 
după care am tipat „Larry! Emma!” M-am aruncat în uşă de 
câteva ori, cu un efect minor asupra ei, dar major asupra 
umărului meu. Lipsa de băgare de seamă mă făcuse însă imun. 
Am strigat: „May! Aitken May! Larry, pentru numele lui 
Dumnezeu! Emma!” Mi-am adus aminte de toporul ruginit de 
lângă grămada de buşteni. Un spion mai versat ar fi tras cu 
pistolul în broască, dar eu nu mă simţeam deloc versat, iar în 
agitația în care mă aflam nici măcar nu m-am gândit dacă uşa 
era încuiată sau nu. M-am aruncat pur şi simplu asupra ei, cam 
cum mă aruncasem asupra lui Larry, numai că de data asta 
înarmat cu un topor. 

Prima lovitură a produs o crăpătură destul de mare şi a trimis 
spre cer o escadrilă de ciori care protestau amarnic: lucrul ăsta 
m-a surprins, pentru că în jurul casei copacii erau răzleţi şi 
aproape morţi, cu excepţia unui şir de Macra Carpa hidoşi şi arşi 
de vânt, care păreau că se născuseră şi muriseră în aceeaşi clipă. 
A doua mea lovitură a ratat cu numai câţiva milimetri şi uşa şi 
piciorul meu stâng. Dar am răsucit toporul pe deasupra capului şi 
am lovit încă o dată. La a patra izbitură, uşa a explodat ca o foaie 
de hârtie. Am aruncat toporul prin deschizătură şi am păşit 
înăuntru, urlând cât mă ţinea gura: „leşiţi afară! Daţi-vă înapoi! 
Ticăloşilor,” într-o nouă explozie de aer şi de tensiune nervoasă. 
Poate că ăsta era însă felul meu de a-mi mobiliza curajul, căci în 
clipa în care mi-am coborât privirea spre labele picioarelor, le-am 
văzut izolate într-un lac de sânge, foarte asemănător cu primul, 
dar mult mai mare. lar asta fusese probabil ceea ce vruseseră să 
vadă ochii înainte de orice altceva în bucătăria cu căpriori a 
fermei: faianţa zdrobită, cuţitele şi cratiţele azvârlite pe podeaua 
de gresie, scaunele rupte, mesele răsturnate şi copacul, silueta 
inconfundabilă a unui copac, desenată sau mai bine zis pictată 


pe cărămizile albe de deasupra aragazului distrus. Poate că era 
un castan, poate un cedru - în orice caz, un copac cu coroana 
bogată, care se întindea în jur. Cu picăturile de sânge asemenea 
conurilor sau ţepilor. Pădurea stătea la pândă. 

Ku Klux Klanul osetin, am auzit glasul lui Simon Dugdale. O 
gloată de umbre, hrănită şi susținută de KGB... 

Mi-am permis să studiez toate astea, însă abia după ce am 
văzut sângele de la picioare. Când am studiat destul ca să trag 
concluziile inevitabile, mi-am scos pistolul de la brâu - mai mult, 
bănuiesc eu, ca să mă apăr de morţi decât de vii - am pornit pe 
coridor cu un pas uşor şi elastic, aşa cum spun instructorii noştri, 
cu braţul stâng ridicat în dreptul feţei, strigând: „Aitken Mustafa 
May! Vino afară! Unde eşti?” deoarece, deşi ştiam că ar fi trebuit 
să strig „Larry!” şi „Emma!”, mi-era groază să nu dau de ei, 
motiv pentru care, de altfel, îmi ridicasem şi braţul, ca să mă 
apăr de priveliştea de care mă temeam cel mai mult. 

Eram încălţat cu o pereche de pantofi maro, foarte buni, de la 
Ducker din Oxford, făcuţi de comandă şi cu tălpi de cauciuc, dar 
nu foarte moi. Am aruncat o privire peste umăr, am văzut nişte 
urme brune şi lipicioase care împodobeau parchetul şi mi-am dat 
seama că, în timp ce proprietarul sângelui rămânea necunoscut, 
urmele de pe podea erau fără discuţie şi cât se poate de clar ale 
mele. Treceam iute de la o uşă la alta, strigând: „Hei, hei, cine-i 
acolo?” Şi apoi, pe un ton imperios, cu glasul meu de suporter de 
pe stadion: „May! Aitken May!” Tăcerea care urma acestor 
izbucniri era mai amenințătoare decât orice alt răspuns şi mi-e 
teamă că mă gândeam la ea ca la tăcerea Pădurii. 

Trecând prin dreptul altei ferestre, am văzut vitele albe, 
mlaştina şi podul şi m-am simţit recunoscător pentru faptul că 
fusesem înapoiat naturii-mamă. Am trecut fără să mă opresc pe 
lângă o a treia uşă închisă, hotărât să mă lansez în 
recunoaşterea terenului pornind de la uşa de la intrare şi nu de la 
toporul înfipt în uşa din spate. In plus, sunt dreptaci şi, dacă 
aveam de gând să mă comport precum un membru de vârstă 
mijlocie al unor trupe de asalt, atunci preferam să atac uşile din 
stânga mea şi să-mi ţin arma în mâna dreaptă. S-ar putea ca asta 
să nu fie conform cu ceea ce se predă la şcoală sau se vede prin 
filme, dar era procedura normală pentru vârsta mea şi al dracului 
să fiu dacă aveam să-mi pun ambele mâini în slujba armei. 


Vârsta mea mă preocupa acum cu aceeaşi intensitate cu care 
mă preocupa ori de câte ori mă aflam în pat cu Emma: mă ridic, 
oare, la nivelul situaţiei? Sunt prea bătrân pentru pasiunile mele? 
Nu cumva cineva mai tânăr s-ar descurca mai bine? 

Ajunsesem în holul de la intrare. Ţine-ţi firea, Cranmer. Mergi 
liniştit, nu alerga. 

— E cineva pe-aici? am strigat pe un ton ceva mai potolit. Sunt 
Cranmer, Tim Cranmer. Sunt prieten cu Sally şi cu Terry. 

Scaune moi. O măsuţă pentru cafea, un teanc de reviste cu 
colţurile îndoite, specializate în comerţul cu covoare fine şi 
antichităţi. O centrală telefonică de interior şi un robot; robotul 
care continua să funcţioneze. O umbrelă de damă, deschisă ca să 
se usuce, deşi era deja uscată. Ploua, oare, în ziua aceea? In care 
zi? Aminteşte-ţi de urmele de paşi din noroiul de dincolo de uşa 
din spate! 

Pe perete, broderii asiatice şi un afiş cu nişte supersonice 
militare care sfâşiau aerul fierbinte al unui deşert, zburând la 
joasă altitudine. Pe masă, trei ceşti de ceai murdare şi o 
scrumieră în formă de roată de maşină, plină ochi cu mucuri de 
ţigări. Zaţ de ceai gros şi negru, fără lapte, fără zahăr. Ceai 
rusesc, oare? Ar fi fost dulce. Ceai asiatic? Ar fi fost slab. Poate că 
era un ceai de pe marele hotar dintre cele două. Şi ţigări ruseşti, 
ca ale lui Larry. 

Înainte de a mă îndrepta spre prima uşă, m-am oprit şi am 
ciulit urechile, ca să surprind un zgomot de paşi, sforăitul 
motorului unei maşini care ar fi urcat dealul, un ciocănit în uşă şi 
un strigăt vesel - „E cineva acasă?” - care să-l anunţe pe poştaş. 
După cum ştiam, la ţară nu e niciodată o linişte perfectă dar n- 
am auzit nimic care să-mi amplifice neliniştea. Am apăsat pe 
clanţă fără s-o mai încerc şi am împins uşa cât de tare şi de iute 
am putut. Am năvălit apoi în încăpere cu speranţa disperată că, 
dacă era cineva acolo şi nu era mort, l-aş fi luat prin surprindere. 

Surpriza avusese însă deja loc, căci încăperea fusese 
devastată metodic. Sertare întoarse cu susul în jos şi călcate în 
picioare. Faxuri şi copiatoare într-un hal fără de hal. Fotoliul de la 
birou măcelărit cu atâta răutate, încât maţele îi atârnau pe afară. 
Fişetele trântite cu faţa la podea fuseseră lovite centimetru cu 
centimetru. Perdelele zdrenţuite de lovituri iuți de cuţit. Sexul 
ocupantului dispărut al acelei încăperi a rămas un mister, până 


când căutările mele au dat încet la iveală absenţa unei femei: un 
fragment de poşetă de umăr din imitație de piele, departe de 
gustul Emmei; un şerveţel de hârtie mototolit şi pătat cu nimic 
altceva mai rău decât cu ruj de buze ieftin, pe care Emma nu l-ar 
fi folosit; apoi chiar tubul de ruj, zdrobit în picioare; pudră de 
faţă, împrăştiată asemenea unei cenuşi omeneşti; un portmoneu 
de damă cu câteva monede pentru aparatele de taxat din parcări 
şi o cheie de Volkswagen împreună cu o telecomandă pentru 
portiere, toate călcate în picioare. 

Şi o pereche de pantofi. Nu din piele de capră plini de noroi şi 
nici bocancii negri cu şiret, de vagabond, ai Emmei, ci nişte 
pantofi maro eleganţi, bine lustruiţi şi aproape noi, din aceia pe 
care îi arunci din picioare când îţi baţi capul cu munca o zi 
întreagă la birou şi simţi nevoia de puţin aer pentru bietele 
picioare. Măsura cinci. Emma purta măsura trei. 

Două uşi o legau altădată pe secretara lui Aitken Mustafa May 
de patronul ei. Ele erau plasate cam la vreo treizeci de centimetri 
una de cealaltă şi fuseseră capitonate cu un material plastic 
verde, absolut oribil. Dar, indiferent de liniştea la care sperase 
May prin acest aranjament, ea fusese puternic afectată, căci 
prima uşă fusese făcută ţăndări, în timp ce a doua se prăvălise 
peste biroul său, trezindu-mi în minte imagini de tortură 
medievală, în care victima era întinsă pe-o masă, iar peste ea era 
aşezată o scândură grea din lemn; victima era apăsată până 
când îşi dădea duhul sub greutatea efectivă a fărădelegilor sale: 
în cazul de faţă, teancuri de reviste pentru viitori mercenari şi 
pistolari liber-profesionişti, cataloage de arme, inventare şi liste 
de preţuri pentru potenţialii furnizori; şi fotografii lucioase de 
tancuri, piese de artilerie, mitraliere grele, lansatoare de rachete, 
elicoptere de asalt şi torpiloare. 

Cum mă plimbam dezgustat prin haosul acela, am fost izbit de 
modul deliberat în care acţionaseră musafirii nepoftiţi. Ca şi cum 
absolut fiecare simbol idolatrizat trebuia căutat şi distrus metodic 
- dar şi simboluri care, după ştiinţa mea, nu erau deloc 
idolatrizate, precum chiuveta din sala de baie de alături, poliţa de 
sticlă aruncată în cadă şi peretele care înfunda WC-ul. 

Insă cele mai mari pângăriri fuseseră rezervate lucrurilor pe 
care Aitken Mustafa May le iubea cel mai mult: fotografiile 
copiilor săi care păreau să fie numeroşi şi făcuţi cu femei diferite, 


presepapierul în formă de Mercedes, aparţinând unui mândru şi 
proaspăt proprietar, figurinele de bronz şi vasele din ceramică, 
haina de la costumul său nou-nouţ, albastru închis, marca 
Aquascutum, din care mai atârnau câteva fâşii pe spătarul 
scaunului, un Coran hărtănit, profanat cu lovituri atât de 
puternice, încât muşcaseră şi din masa pe care se afla cartea, 
sau fotografia Juliei, făcută, am presupus, de acelaşi fotograf care 
îi pozase pe amândoi pe buşteanul scăldat de soare, numai că 
aici tânăra în costum de baie se afla pe puntea a ceea ce părea 
să fie un vapor de croazieră în Caraibe şi zâmbea spre aparatul 
de fotografiat. Şi trofeele discrete ale celeilalte vieţi, precum o 
bucată de obuz transformată în vază de flori şi transportorul 
blindat suflat cu argint, pe care era gravată dedicaţia unui 
cumpărător recunoscător, dar anonim; ambele obiecte erau 
literalmente călcate în picioare. 

M-am întors pe coridor şi mi-am urmat propriile urme. Uşa 
bucătăriei era mai departe deschisă, dar am trecut pe lângă ea 
fără să arunc vreo privire. Mă uitam înainte, acolo unde o altă 
uşă, de data asta din oţel, îmi bloca înaintarea. În broască atârna 
o legătură de chei şi printre ele le-am observat şi pe cele de la 
Mercedesul lui Aitken May. Am aruncat legătura de chei în 
buzunar, am trecut pragul de oţel şi, la lumina zilei care 
pătrundea prin deschizătura uşii, am văzut că de-acum coridorul 
era placat cu cărămidă şi că ferestrele căptuşite cu scândură 
erau blocate de saci cu nisip. Mi-am amintit aspectul exterior al 
casei şi mi-am dat seama că mă aflam în cel de-al doilea mărfar. 
Eram tocmai pe cale să fac descoperirea asta, când am orbit 
brusc. 

Luptându-mă să nu-mi pierd minţile, am tras concluzia că uşa 
de oţel se răsucise în balamale şi se închisese în urma mea, fie 
că aşa-i venise ei, fie pentru că o împinsese cineva, şi că, prin 
urmare, aş face mai bine să caut un comutator, deşi mă-ndoiam 
că un sistem electric ar fi putut supravieţui unui asemenea avânt 
destructiv. Mi-am amintit însă de robotul ei telefonic şi mi s-a mai 
ridicat oarecum moralul. lar optimismul meu a fost răsplătit căci, 
continuându-mi drumul pe pipăite, am descoperit, spre bucuria 
mea, un cablu electric exterior. Mi-am vârât pistolul înapoi la 
brâu - ce-aş fi putut să-mpuşc în întunericul acela de smoală? - 
am urmărit cablul cu vârfurile degetelor şi deodată în faţa ochilor 


mei a răsărit un comutator verde şi bulbucat, la nici zece 
centimetri de nasul meu. 

Mă aflam într-un poligon de tragere care se întindea pe toată 
lungimea clădirilor, probabil vreo treizeci de metri. La capătul lui, 
în lumina puternică a unor reflectoare, se ridicau nişte ţinte de 
dimensiunea unor fiinţe omeneşti, cu o implicaţie evident rasistă: 
chipuri negroide rânjite sau căpcăuni asiatici strângând la piept 
pistoale-mitralieră, cu un genunchi ridicat, în timp ce dădeau la o 
parte Dumnezeu ştie ce anume înjunghiaseră mai devreme cu 
baioneta; uniformele pestriţe verde cu ocru, căştile din oţel 
aşezate obraznic pe-o parte, pentru a sugera lipsa disciplinei. 
Locul unde mă oprisem era aliniamentul de tragere: saci cu nisip 
în spatele cărora să stai în picioare sau în genunchi, furci 
metalice în care să-ţi sprijini braţul care ţine arma şi telescoape 
pentru cazul în care doreai să studiezi ţintele, sau fotolii pentru 
cazul în care nu voiai aşa ceva. 

Şi, la câţiva metri dincolo de aliniamentul de tragere, trântit 
chiar în mijlocul frontului şi încurcându-l pe oricare utilizator 
serios al acestuia, se itea bancul de lucru plin de sânge al unui 
armurier. Pe podea, la picioarele bancului, şi mai mult sânge. 
Ceea ce explica mirosul pe care-l simţisem, dar pe care Îl 
pusesem de seama vaselinei de uns armele şi a vaporilor de 
cordită. Numai că nu era nimic din toate astea. Era pur şi simplu 
sânge. Sânge de abator. lar tunelul ăsta era chiar locul unde 
avusese loc măcelul, un buncăr izolat acustic şi dedicat 
distracţiilor profitabile ale distrugerii. Aici fuseseră târâte 
victimele, una dintre ele fără pantofi, a doua fără haină şi a treia 
- aşa cum m-am temut la vederea salopetei maro din bumbac, 
spânzurată de un cui deasupra şirului de unelte ale armurierului - 
fără salopeta de vânzător. Aici fuseseră hăcuite în voie, la 
adăpostul acestei linişti artificiale, înainte ca oamenii încălţaţi cu 
ghete cu crampoane sau pantofi normali să le care prin bucătărie 
şi peste grămada de rumeguş până la ce-o fi fost chestia cu două 
roţi care-i aştepta afară. 

A, şi pe drum, unul dintre ei se oprise ca să picteze un copac. 
Copac ca în Pădure. Copac ca în sânge. 

* 


_ Aveam în buzunar cheile Mercedesului şi ale Volkswagenului. 
Imi simţeam picioarele de plumb şi capul plin de imaginile unor 


cadavre vechi de şapte zile, înghesuite în portbagaje de maşină. 
Cu toate acestea, am luat-o la fugă, pentru că trebuia s-o fac 
repede sau deloc. Mercedesul era încuiat şi, în clipa în care am 
răsucit cheia în broasca din stânga, a izbucnit un urlet care le-a 
făcut pe vacile albe care păşteau în apropiere să-şi ridice 
capetele şi să mă privească nedumerite, în timp ce o oaie cu 
capul negru de pe pajiştea alăturată a behăit până când am 
reuşit să pun capăt nenorocirii. Interiorul maşinii mirosea a nou. 
O pereche de mănuşi din piele de porc zăceau lângă telefonul 
atât de iubit. Un şirag de mărgele atârna de oglindă, iar pe 
scaunul de lângă şofer se odihnea un exemplar încă nedeschis 
din The Economist, datat de acum opt zile. 

Nici urmă însă de cadavre. 

Am tras adânc aer în piept şi am deschis portbagajul. S-a 
ridicat automat şi l-am ajutat să meargă până la capăt. Un sac de 
dormit, parte a unui ansamblu. O servietă-diplomat din piele 
neagră, atât de suplă că părea o pudrieră pentru domni. Încuiată. 
De examinat mai târziu. M-am gândit să le transfer în Fordul roşu 
dar, gândindu-mă mai bine, le-am lăsat la locul lor. Am trecut la 
Volkswagenul a cărui fereastră am încercat să o curăţ cu batista. 
Am aruncat apoi o privire înăuntru. Niciun cadavru. Am descuiat 
portbagajul şi am ridicat capacul. Un cablu de remorcare nou, o 
cutie de antigel, o sticlă cu detergent pentru spălat parbrizul, o 
pompă de picior, un stingător, un covoraş, un radio detaşabil. 
Niciun cadavru. Am pornit spre Dormobile-ul gri, dar m-am oprit 
îngheţat, căci am văzut pentru prima dată ceea ce maşina îmi 
ascunsese până acum: o cotigă veche, cu o oişte pentru ham şi 
roţi îmbrăcate în cauciuc pe jumătate în fân. lar urmele 
inconfundabile ale aceloraşi roţi şerpuiau prin iarbă, în sus pe 
deal. Acolo unde se terminau urmele se ridica o colibă din granit 
acoperită cu ardezie, în spatele căreia răsărea un copac uscat, 
cocoţat pe coasta dealului, exact sub norul care se îndepărta. 
Eram la vreo cinci metri de cotigă atunci când am văzut-o şi nu 
prea ştiu bine cum am parcurs distanţa aceea şi am dat fânul la o 
parte. Locul vizitiului şi tapiţeria erau pline de sânge. M-am întors 
lângă Dormobile şi am tras de broasca portierei, ca şi cum aş fi 
vrut s-o smulg din loc, ceea ce poate că am şi făcut. Broasca a 
cedat brusc. Am tras de ambele uşi în acelaşi timp, dar n-am 
găsit decât nişte saci, urme de şobolani şi un teanc de reviste 


erotice vechi. 

Am luat-o în sus pe deal, când la pas, când alergând. larba 
crescuse în smocuri înalte, aidoma celei de la Priddy, şi după 
numai trei paşi pantalonii îmi erau uzi leoarcă. Un zid de piatră 
alerga alături de mine. Copaci singuratici şi goi de frunze, loviți 
de trăsnet şi argintaţi de soare şi de ploaie, mă înghionteau cu 
crengile lor. De două ori m-am împiedicat şi am fost gata-gata să 
cad. Coliba era înconjurată de un gard de sârmă ghimpată care 
era deschis doar în locul unde urmele de roţi treceau dincolo. 
Încăperea era dreptunghiulară, având nu mai mult de patru metri 
pe trei, cu toate că, într-o anumită perioadă din viaţa ei, primise 
o extindere grosolană din care însă nu mai supravieţuise decât 
scheletul din lemn. Norul dispăruse. Culmi întunecate se uitau 
încruntate la mine de pe ambele laturi ale văii, iar flancurile lor 
îmbrăcate în ferigi se zbuciumau în bătaia vântului. 

Am căutat o uşă sau o fereastră, dar un prim tur al locului nu a 
scos nimic de genul ăsta la iveală. Atunci m-am uitat din nou la 
urme şi am constatat că ele se opreau pe latura aflată în pantă a 
colibei, chiar în dreptul unui punct din zid unde altădată fusese o 
uşă, deoarece cadrul de lemn şi drugul de piatră erau încă 
vizibili, în ciuda faptului că deschizătura fusese înfundată cu un 
amestec de bucăţi de granit şi mortar. Şi am mai văzut o pată de 
noroi frământat şi tescuit pe pragul uşii, precum şi urmele care 
făceau naveta între colibă şi dârele de roţi: aceleaşi urme de 
încălțări bărbăteşti pe care le observasem şi în faţa uşii de la 
bucătărie. N-am văzut sânge, dar, când am scos o monedă din 
buzunar şi am săpat în mortar, mi-am dat imediat seama că era 
mai moale decât cel din perete, de dincolo de uşă. 

În momentul acela am avut o a doua indicație referitoare la 
intruşi: nu erau doar profanatori şi cuţitari, ci în acelaşi timp 
oameni care trăiau în aer liber, în condiţii vitrege, obişnuiţi cu un 
trai aspru. Îmi spuneam toate astea pe măsură ce râcâiam 
mortarul cu o bucată de fier vechi. Am râcâit până când am putut 
să forţez intrarea şi să privesc înăuntru. Apoi m-am întors iute şi 
m-am căznit să vomit, în timp ce duhoarea se revărsa înspre 
mine, căci văzusem deja, într-o singură scăpărare de lumină, trei 
cadavre cu braţele legate deasupra capetelor şi cu gurile 
deschise, aidoma unui cer tăcut. Numai că, în momentele de 
criză, egoismul nostru este atât de puternic, încât, chiar în 


mijlocul acestei reacţii, eram totuşi în stare să răsuflu uşurat 
fiindcă nici Emma şi nici Larry nu făceau parte din grupul acela 
înspăimântător. 

* 

După ce am pus pietrele cum m-am priceput mai bine, am 
coborât încet dealul, cu pantalonii uzi frecându-mi-se de picioare. 
Când ne aflăm în prezenţa morții, ne agăţăm cu tenacitate de 
banalităţi; astfel îmi explic de ce m-am întors în camera de 
primire şi, pentru că aşa se proceda, am scos caseta din robotul 
telefonic, vârând-o apoi în buzunar. Am trecut apoi din încăpere 
în încăpere, luându-mă după propriile urme şi întrebându-mă ce 
altceva aş mai fi putut să iau cu mine şi dacă merita să-mi pierd 
timpul încercând să alung orice mărturie a prezenţei mele în 
acele locuri. Dar amprentele mele erau risipite peste tot, ca de 
altfel şi urmele paşilor. Am mai privit o dată îndelung biroul lui 
May. Am pipăit ce mai rămăsese din haina de la costum şi am 
răscolit resturile mobilierului. Niciun portofel. Niciun fel de bani. 
Nicio carte de credit. Mi-am amintit de servieta-diplomat de 
culoare neagră. 

M-am întors cu pas lent la Mercedesul cel nou şi am pescuit 
printre cheile lui May un obiect care aducea cu un minuscul 
deschizător cromat de conserve. Am descuiat servieta şi am dat 
înăuntru peste un dosar cu documente, un calculator de buzunar, 
un stilou nemţesc cu rezervele de cerneală aferente, un paşaport 
britanic dolofan pe numele de May, cecuri de călătorie, dolari 
americani şi nişte bilete de avion. Paşaportul semăna cu cel al lui 
Bairstow: legat în albastru, nouăzeci şi patru de pagini, vize 
exotice, ştampile de intrare şi de ieşire cu toptanul, valabilitate 
de zece ani, înălţimea 1.70, născut la Ankara în 1950, emis la 10 
noiembrie 1985, expiră la 10 noiembrie 1995. Fotografia 
proprietarului de pe pagina a treia avea foarte puţin în comun cu 
domnul de vârstă mijlocie ce încăleca buşteanul alături de iubita 
sa. Şi absolut nimic în comun cu cadavrul legat şi mutilat din 
colibă. Biletele de avion erau pentru Bucureşti, Istanbul, Tbilisi, 
Londra şi Manchester, aşa că fata greşea când vorbea de Baku şi 
Ankara. Numai zborul spre Bucureşti era confirmat şi îl ratase. 
Restul călătoriei, inclusiv cea de întoarcere, rămânea valabil. 

Am pus totul la loc în servietă, mi-am luat propriul bagaj din 
Fordul roşu, am aranjat pistolul în servieta personală şi am pus 


totul în portbagajul Mercedesului. Era o alegere între două maşini 
cu probleme: Fordul care, împreună cu persoana lui Colin 
Bairstow, se puteau afla sau nu pe lista de persoane căutate a 
fiecărui poliţist şi Mercedesul albastru care, din clipa în care 
cadavrele aveau să fie descoperite, avea să fie cea mai căutată 
maşină din ţară - până atunci, însă, nimic. Şi, în fond, dacă tot 
trecuseră şapte zile, de ce n-ar mai trece şi a opta? Toată lumea 
ştia că Aitken May era în străinătate. Corespondenţa şi-o ridica 
de la o căsuţă poştală din Macclesfield. Niciun poştaş nu avusese 
ocazia să vină până aici. Şi cât timp va trece până când avea să 
observe cineva că ciudata pereche lipsea din casa singuratică 
dintre mlaştini? 

Am parcat Fordul între Dormobile şi cotigă, în aşa fel încât să 
nu fie uşor de observat, şi i-am împrăştiat pe capotă şi pe 
acoperiş un maldăr de fân. După aceea, am traversat iar podul 
cel alb, de data asta cu Mercedesul, ştiind foarte bine că fiecare 
oră de întârziere putea foarte bine să fie ultima din viaţa mea. 

* 

Emma îmi vorbea din nou. Cu insistenţă. Nu-i mai auzisem 
niciodată glasul ăsta tensionat, imperativ. 

— Hardwear, zicea primul mesaj. Sunt Sally. Unde eşti? 
Suntem îngrijoraţi din pricina ta. Sună-mă. 

— Aitken, sunt tot eu, Sally, zicea al doilea. Am un mesaj 
foarte important pentru tine. Au apărut ceva probleme pe drum. 
Sună-mă, te rog. 

— Hardwear, suntem tot noi, Prometheus, zicea al treilea. 
Ascultă, Terry nu a reuşit. Lucrurile s-au schimbat. Te rog, când 
ai să auzi mesajul ăsta, oriunde te afli, lasă totul şi te/efonează. 
Dacă nu eşti la lucru, nu veni. Dacă ai familie, du-o undeva în 
vacanţă. Hardwear, vorbeşte-mi. Asta este numărul, în caz că nu- 
| mai aveai. Noroc. 

Am oprit banda. 

* 

Eram într-o stare de oroare amânată. În clipa în care mi-aş fi 
permis să mă scufund prin gheaţa subţire a calmului meu, aş fi 
fost pierdut. Oricare mi-ar fi fost îndoielile în legătură cu propria 
mea călătorie, ele fuseseră spulberate. Larry şi Emma erau într- 
un pericol extraordinar. Dacă Larry murise, atunci pentru Emma 
pericolul era dublu. Focul pe care îl aţâţasem în el cu o jumătate 


de viaţă în urmă şi pe care îl întreţinusem atâta timp cât ne 
servise pe noi scăpase acum de sub control şi, din câte-mi 
dădeam seama, flăcările lingeau tălpile Emmei. A-mi deşerta 
sacul sufletului în faţa cuplului Pew-Merriman ar fi însemnat să- 
mi calmez sentimentul de vinovăţie şi să nu realizez nimic: 
„Marjorie, sunt mai răi decât nişte hoţi. Sunt nişte visători. S-au 
înrolat într-un război de care n-a auzit nimeni.” 

Aveam două paşapoarte, unul pe numele de Bairstow, altul pe 
cel de May. Aveam bagaj şi pentru Bairstow şi pentru May şi 
conduceam maşina lui May. Mintea mea lucra la tot felul de 
combinaţii pe baza acestor lucruri. Paşaportul lui Bairstow era un 
obstacol numai în interiorul Regatului Unit, deoarece nu-mi 
puteam închipui că Biroul, cu teroarea lui congenitală de a nu se 
da în vileag, ar fi riscat să le dea numele lui Bairstow celor de la 
Interpol. Paşaportul lui May era într-o stare mai bună decât cel a 
titularului, dar continua să-i aparţină lui May, al cărui chip era, 
într-un mod cât se poate de caraghios, diferit de al meu. 

Evident că mi-ar fi plăcut să înlocuiesc pagina a treia a 
paşaportului lui May - pe care, în afară de fotografie, nu erau 
menţionate niciun fel de semne particulare - cu pagina a treia a 
paşaportului lui Bairstow, dând astfel titularului propriile mele 
trăsături. Numai că un paşaport britanic se pretează foarte greu 
la genul ăsta de adaptări, iar modelele de calitate superioară, 
precum cele ale lui May şi Bairstow, merg cel mai greu. Nicio 
pagină nu e separată de celelalte. Filele sunt îndoite armonică şi 
apoi cusute cu un singur fir. Cerneala de tipar e specială şi se 
întinde imediat ce începi să te joci cu ea. Filigranele hârtiei şi 
culorile sunt extrem de complexe, ceea ce-i făcea pe instructorii 
milităroşi şi permanent iritaţi ai secţiilor de falsificări ale Biroului 
să nu obosească niciodată să ne spună: „Domnilor, cu paşaportul 
dumneavoastră britanic, aţi face mai bine să vă potriviţi cu omul 
din document, decât să-ncercaţi să potriviţi documentul după 
omul pe care-l aveţi în vedere”, având în glas veninul asociat de 
obicei cu felul în care sergenţii din armată li se adresează 
elevilor-ofiţeri. 

Totuşi, cum aş fi putut să mă potrivesc cu paşaportul lui May 
care îi atribuia acestuia 1.70 m - cu tocuri cu tot, probabil - când 
înălţimea mea e de 1.83 m? O barbă neagră, o uşoară întunecare 
a tenului, un păr înnegrit, toate astea presupun că se aflau mai 


mult sau mai puţin în limitele talentelor mele. Dar cum 
Dumnezeu aş putea să-mi scad treisprezece din înălţime? 

Spre bucuria mea, răspunsul mi l-a dat scaunul şoferului din 
Mercedes, care, prin apăsarea unui buton de la uşă, m-a 
transformat într-un pitic. Această descoperire m-a făcut să mă 
opresc la un bar de pe marginea drumului, cam la o oră după ce 
trecusem de Nottingham, să iau etichetele pentru bagaje din 
teancul cu bilete de avion, să scriu pe ele numele şi adresa lui 
May şi să înlocuiesc cu ele etichetele pe numele de Bairstow de 
pe propriile mele bagaje, să trec Mercedesul şi pe mine însumi 
sub numele de May pe lista de traversare a feribotului dintre 
Harwich şi Hook, în Olanda, care pleca în seara aceea la nouă şi 
jumătate, pentru ca după aceea să caut adresa celui mai 
apropiat furnizor de costume şi alte obiecte de scenă care, în 
mod surprinzător, se afla la Cambridge, adică la mai puţin de 
cincizeci de mile de locul unde mă aflam. 

Tot la Cambridge mi-am cumpărat un costum albastru şi o 
cravată în culori ţipătoare, din felul celor pe care May părea că le 
preferase, precum şi o pălărie neagră de fetru, o pereche de 
ochelari de soare şi - din moment de mă aflam la Cambridge - un 
exemplar din Coran la mâna a doua, pe care l-am pus împreună 
cu pălăria şi ochelarii de soare pe servieta-diplomat aflată pe 
scaunul de lângă mine, totul într-o poziţie care să influenţeze 
ochiul unui ofiţer atent de la serviciul Imigrări care s-ar fi aplecat 
pe fereastra maşinii ca să mă compare cu cel din paşaport. 

Acum mă vedeam confruntat cu o problemă nouă pentru mine 
şi care, în împrejurări mai fericite, mi s-ar fi părut amuzantă: 
unde poate un spion cinstit şi de sex bărbătesc să petreacă patru 
ceasuri ca să-şi schimbe înfăţişarea când, prin definiţie, va intra 
într-un loc având un anumit chip şi va ieşi de acolo cu un altul? 
Regula de aur a deghizării este să te foloseşti de cât mai puţine 
lucruri. Cu toate acestea, era indiscutabil că aveam să-mi frec 
părul cu o substanţă care să-l înnegrească, că aveam să-mi 
atenuez nuanţa deschisă, atât de englezească, a tenului, că 
urma să-mi lipesc, fir cu fir, o barbă pe cale să încărunţească, pe 
care trebuia apoi să o tund conform gustului ciudat al lui Aitken 
May. 

După o recunoaştere a împrejurărilor, soluţia s-a dovedit a fi 
un motel cu un singur etaj, ale cărui camere dădeau direct spre 


nişte parcări individuale şi al cărui recepţioner prost dispus cerea 
plata în avans. 

— Sunteţi de mult pe-aici? l-am întrebat, doar ca să nu tac, în 
timp ce îi număram treizeci de lire. 

— Al dracului de mult. 

Aveam în mână o bancnotă de cinci lire drept supliment. 

— Am să vă văd în seara asta? Am să plec cu feribotul. 

— Păi, termin la şase, nu? 

— Atunci, poftim, luaţi asta, am spus eu generos şi am stabilit 
astfel ca, pentru cinci lire, să nu fie acolo şi să nu mă vadă sub 
noua mea înfăţişare, în clipa în care aveam să părăsesc motelul. 

Ultima mea acţiune înainte să părăsesc Anglia a fost să-mi duc 
Mercedesul la spălat. Pentru că, atunci când ai de-a face cu minţi 
oficiale - aşa le spuneam eu învăţăceilor mei - dacă nu poţi să fii 
umil, măcar să fii curat. 

* 

Punctele de trecere a frontierei mă făcuseră întotdeauna să fiu 
nervos, iar cele de la mine din ţară în mod special. Deşi mă 
socotesc un patriot, de câte ori îmi las în urmă patria-mamă, simt 
cum mi se ridică o povară de pe umeri, iar când mă-ntorc e ca şi 
cum aş relua o condamnare la închisoare pe viaţă. Poate că de 
aceea pentru mine era aproape firesc să joc rolul călătorului în 
străinătate, căci am intrat cu inima uşoară în şirul de maşini care 
aşteptau îmbarcarea şi am înaintat vesel spre ghişeul de imigrări 
care era deservit, dacă se putea spune aşa nu de o poteră de 
ofiţeri înarmaţi cu o descriere a persoanei mele, ci de un tânăr cu 
caschetă albă şi păr blond ce-i curgea pe umeri. l-am trântit 
paşaportul lui May în faţă, dar nu l-a luat în seamă. 

— Biletele, amice. Bill-etti. Fahr-karte. 

— O, scuză-mă. Poftim. 

Dar mă miram că puteam să articulez cuvintele, căci mi-am 
amintit brusc de pistol. Care stătea cuminte, împreună cu o 
cantitate impresionantă de muniţie, la niciun metru jumătate de 
mine, pe podea, sub scaunul alăturat, în servieta dolofană a lui 
Bairstow, devenită acum proprietatea lui Aitken Mustafa May, 
negustor de armament. 

* 

Puntea era măturată de un vânt aspru de noapte. Câţiva 

pasageri mai viteji stăteau zgribuliți printre bănci. M-am 


îndreptat clătinându-mă spre pupa, am găsit un loc mai 
întunecat, m-am aplecat peste balustradă în atitudinea clasică a 
unui pasager lovit de răul de mare şi le-am permis mai întâi 
pistolului şi muniției să alunece în întunericul în care pluteam. N- 
am auzit niciun plescăit, dar aş fi putut să jur că am simţit 
miresmele ierbii de la Priddy trecând peste mine purtate de vânt. 

M-am întors în cabină şi am adormit atât de adânc, încât am 
fost nevoit să mă îmbrac în grabă ca să ajung la timp în 
Mercedes şi să-l adăpostesc într-o parcare cu mai multe niveluri 
din zona docurilor. Am cumpărat o cartelă de telefon şi am intrat 
într-o cabină telefonică. 

— Julie? Sunt Peter Bradbury, cel de ieri, am zis, dar abia am 
apucat să-mi articulez numele, că a şi tăbărât pe mine. 

— Am avut impresia că ai zis că mă suni, izbucni ea. Tot nu s-a 
întors, mie tot robotul îmi răspunde şi, dacă nu soseşte nici în 
noaptea asta, îl pun pe Ali în maşină şi primul lucru pe care am 
să-l fac mâine dimineaţă... 

— Să nu faci nimic, am spus. 

O tăcere de rău augur. 

— De ce? A 

— Mai e cineva acolo cu tine? In afară de Ali? Mai e cineva cu 
voi în casă? 

— Da' ce dracu te priveşte pe tine? 

— Ai vreun vecin la care vă puteţi duce? Ai vreun prieten care 
să vină să stea cu voi? 

— Spune-mi odată ce vrei să-mi spui, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Aşa că i-am spus. Nu mai aveam nicio resursă tactică, nicio 
urmă de tact pe care să mă sprijin. 

— Aitken a fost ucis: toţi trei, de altfel. Aitken, secretara lui şi 
bărbatul ei. Sunt în coliba de piatră de pe deal, mai sus de 
magazin. El făcea comerţ cu covoare şi cu arme. Au fost prinşi 
într-un foc încrucişat. Îmi pare rău. 

Nu-mi dădeam seama dacă mă mai auzea. Am auzit un țipăt, 
dar atât de ascuţit, că s-ar fi putut să fi fost copilul. Mi s-a părut 
că aud o uşă deschizându-se şi închizându-se, precum şi 
zgomotul făcut de un obiect care se spărgea. Am întrebat de 
câteva ori: „Mai eşti acolo?”, dar n-am primit niciun răspuns. În 
mintea mea, vedeam receptorul atârnând de fir, în timp ce mă 


adresam unei încăperi goale. Aşa că, după puţin timp, am închis 
telefonul şi, în aceeaşi seară, după ce mi-am dezlipit barba şi am 
revenit la culorile aproximativ naturale ale părului şi tenului, am 
luat un tren spre Paris. 

x 

Dee e o sfântă, zicea ea de la fereastra dormitorului meu. 

Dee m-a primit când eram la pământ, zicea ea pe când ne 
plimbam împreună la Quantocks, braţele ei înlănţuindu-l pe unul 
dintre ale mele. 

Dee m-a readus pe linia de plutire, se lăsa ea legănată de 
amintiri somnoroase pe umărul meu, pe când stăteam, întinşi pe 
podea, în faţa focului din dormitorul ei. Fără Dee n-aş fi fost în 
stare să trec mai departe. Pentru mine, ea a fost şi mamă, şi tată 
şi prietenă. 

Dee m-a dăruit înapoi vieții, spunea între două discuţii despre 
cum puteam să-i fim cât mai folositori lui Larry. Cum să fac 
muzică, dragoste, cum să spun nu... Fără Dee aş fi murit... 

Până când, puţin câte puţin, mândria mea de conducător de 
agenţi ajunge să aibă obiecţii în legătură cu acest nou 
supraveghetor al vieţii ei. Aş vrea ca Dee să cadă în uitare şi 
descurajez orice conversaţie despre ea, despre această Dee din 
fabulosul castel pustiu din Paris, în care nu existau decât un pat 
şi un pian - această Dee ale cărei nume aristocratice şi adresă 
sunt caligrafiate cu dragoste în agenda Emmei: alias Contesa 
Ann-Marie von Diderich, cu adresa în Saint-Louis. 


CAPITOLUL TREISPREZECE 


Frunze ude de castan se lipiseră de trotuar. Asta e casa, mi-am 
zis, privind zidurile înalte şi cenuşii şi ferestrele cu obloane pe 
care le ştiam din visurile mele. Penelopa șade acolo sus, în turn, 
ţesându-şi vălul, şi-i rămâne credincioasă răutăciosului ei Larry, 
neacceptând niciun înlocuitor. 

Am fost atent la eventualele „codiţe” ore-ntregi. Stătusem prin 
cafenele, observasem tot soiul de maşini, pescari şi biciclişti. Mă 
vânzoleam prin metrou şi prin autobuze. Mă plimbam prin grădini 
şi mă cocoţam pe bănci. Făcusem tot ce putea să-i treacă prin 
cap Agentului Operativ ca să-şi apere iubita necredincioasă de 
Merriman şi Pew, de Bryant şi Luck, precum şi de Pădure. 
„Spatele” era curat. Ştiam sigur că aşa era. Deşi experţii spun că 
nu poţi fi niciodată sigur, ştiam asta. 

Îmi deschise o bătrână plină de riduri. Părul cărunt îi era prins 
într-un coc la ceafă şi era îmbrăcată cu o tunică neagră- 
albăstruie de calitate proastă, de uniformă pentru servitori. In 
picioare avea sandale ortopedice de lemn şi ciorapi grosolani. 

— Aş vrea s-o văd pe contesă, vă rog, am zis în franceză, pe un 
ton sever. Mă numesc Timothy. Sunt un prieten de-ai lui 
mademoiselle Emma. 

N-am mai adăugat, pentru că nu-mi mai venea nimic în minte 
şi, aparent, acest lucru era valabil şi pentru bătrâna din faţa mea, 
căci a rămas în prag, clătinând din cap şi bucurându-şi ochii, de 
parcă ar fi vrut să fixeze imaginea, până când mi-am dat seama, 
de fapt, că mă măsura din cap până-n picioare, mai întâi faţa, 
apoi mâinile şi pantofii şi pe urmă din nou faţa. Şi, dacă ceea ce 
văzuse în mine rămânea un mister deloc comod, ceea ce am 
văzut eu în ea era o inteligenţă şi o omenie aproape prea 


puternice. lar ceea ce am auzit, slab, la etaj, era sunetul unui 
pian, înregistrat sau nu, n-aveam de unde să ştiu. 

— Să fiţi bun şi să mă urmaţi, a zis ea în engleză şi am urmat-o 
pe scara care ducea spre locul de unde pianul se auzea tot mai 
tare. 

Am început să simt un rău al recunoaşterii asemănător cu 
ameţeala dată de înălţime şi, de aceea, Sena văzută prin 
ferestrele de pe scară părea mai multe râuri diferite, văzute în 
acelaşi timp; la o fereastră unul curgea iute la vale, la altă 
fereastră un al doilea îşi vedea liniştit de drum, în sfârşit, un al 
treilea nu era decât un canal. Copii cu pielea brună mă priveau 
din pragul unei uşi. O tânără înfăşurată în bumbacurile albe ale 
Arabiei a trecut pe lângă mine cu pas uşor şi neauzit, coborând 
treptele spre ieşire. Am intrat într-o încăpere înaltă, prin ale cărei 
ferestre cele trei râuri se uneau şi deveneau din nou Sena, cu ai 
săi pescari cu băşti pe cap şi cu îndrăgostiţii ce se plimbau braţ la 
braţ. Aici muzica se auzea mult mai slab, deşi asta nu scădea cu 
nimic intensitatea recunoaşterii, căci era o piesă scandinavă 
obscură, pe care Emma o cânta în chip de exerciţiu de digitaţie la 
Honeybrook, mai înainte de a fi acaparată cu totul de cauzele ei 
pierdute. In dimineaţa asta, relua mereu aceleaşi mici fraze 
muzicale, până când ajungeau să sune aşa cum dorea. Şi mi-am 
amintit cum, deşi alţii s-ar fi plictisit de repetarea asta nesfârşită, 
eu o ascultasem fermecat, încercând aproape fizic să o ajut să 
treacă de fiecare obstacol, indiferent de cât de multă vreme ar fi 
avut nevoie pentru a-şi atinge țelul, căci ăsta era în esenţă rolul 
pe care mi-l atribuisem în viaţa ei: în acelaşi timp dirijorul şi 
publicul ei devotat, omul care era pregătit să o ridice ori de câte 
ori avea să se împiedice şi să cadă. 

— Mi se spune Dee, rosti femeia, acceptând parcă faptul că nu 
păream să am multe de oferit din punctul de vedere al 
conversaţiei. Sunt prietena Emmei. Dar ştii asta. 

— Da. 

— lar Emma e sus. Ai auzit. 

— Da. 

Vorbea cu un accent mai degrabă german decât francez. Dar 
trăsăturile feţei purtau în ele o suferinţă universală. Se aşezase 
pe un scaun cu spătar înalt, de ale cărui braţe se sprijinea într-o 
atitudine de regină-văduvă. M-am aşezat în faţa ei pe un taburet 


de lemn. Parchetul era gol şi scândurelele care-l alcătuiau 
veneau dinspre tălpile ei direct spre mine. Nu existau covoare pe 
podea, nici tablouri pe pereţi. Într-o cameră alăturată se auzi un 
telefon căruia ea nu-i dădu nicio atenţie şi, după un timp, soneria 
se opri. Dar curând se porni din nou, ceea ce se-ntâmpla mai tot 
timpul, am bănuit, precum telefonul unui medic. 

— Şi eşti îndrăgostit de ea. Ăsta e motivul pentru care eşti aici. 

O tânără asiatică îmbrăcată în jeans apăru în uşă, ascultându- 
ne vorbele. Dee îi spuse ceva tăios şi fata se îndepărtă cu paşi 
repezi şi mărunți. 

— Da, am răspuns. 

— Ca să-i spui că o iubeşti? Dar ştie asta. 

— Ca s-o pun în gardă. 

— Este avertizată. Ştie că este în pericol. E mulţumită. E 
îndrăgostită, deşi nu de dumneata. Este în pericol, dar el este 
într-un pericol şi mai mare, prin urmare, ea nu este în pericol. 
Totul este perfect logic. Inţelegi? 

— Fireşte. 

— A încetat să-şi mai caute scuze că-l iubeşte. Nu trebuie să-i 
ceri să-ţi prezinte astfel de scuze, te rog. Ar fi degradant pentru 
ea să continue să se scuze. Te rog să nu i-o ceri. 

— Nici nu o fac. Nici n-am s-o fac. Nu pentru asta sunt aici. 

— Atunci trebuie să te întrebăm din nou: pentru ce ai venit? Te 
rog - este mai onorabil să nu ştim! Dar, dacă ai să-ţi descoperi 
motivele atunci când ai s-o vezi, fii bun şi gândeşte-te mai întâi la 
sentimentele ei. Înainte să te întâlnească pe dumneata, era o 
epavă. Nu avea niciun reper, nicio stabilitate. Ar fi putut fi orice. 
Ca şi dumneata, poate. Nu voia decât să intre într-o cochilie şi să 
trăiască acolo. Acum însă, totul s-a schimbat. Dumneata ai fost 
ultima ei cochilie. Acum a devenit reală, este, în sfârşit, definită. 
E o persoană. Sau simte că, dacă nu este, atunci cel puţin 
diferitele sale euri merg în aceeaşi direcţie. Mulțumită lui Larry. 
Poate că şi mulţumită dumitale. Pari trist. Din cauză că am 
pomenit de Larry? 

— Nu am venit aici ca să-i primesc mulţumirile. 

— Atunci de ce? Pentru o scenă obligatorie? Sper că nu. Poate 
că într-o zi, cândva, ai să fii şi dumneata real. Poate că dumneata 
şi Emma sunteţi foarte asemănători. Prea asemănători. Fiecare 
dintre voi dorea ca celălalt să fie real. Te aşteaptă de câteva zile. 


Poţi să mergi singur la ea? 

— De ce nu? 

— Mă gândeam la siguranţa Emmei, domnule Timothy, nu la a 
dumitale. 

M-a însoţit până la scară. Pianul încetase să mai cânte. Fetiţa 
asiatică ne urmărea cu privirea printre umbrele din casă. 

— l-ai dat o mulţime de bijuterii, din câte ştiu, zise Dee. 

— Nu-mi amintesc să-i fi făcut vreun rău. 

— De-asta i le-ai dat - ca s-o aperi de rău? 

— Il le-am dat pentru că era frumoasă şi fiindcă o iubeam. 

— Eşti bogat? 

— Destul de bogat. 

— Poate că i le-ai dat fiindcă nu ai iubit-o. Poate că, pentru 
dumneata, iubirea este o ameninţare, ceva ce trebuie cumpărat. 
Poate că iubirea e într-o competiţie cu celelalte ambiţii ale 
dumitale. 

Avusesem de-a face cu Pew-Merriman. Avusesem de-a face cu 
inspectorul Bryant şi sergentul Luck. Dar a avea de-a face cu Dee 
era infinit mai rău. 

— Nu mai ai decât un şir de trepte de urcat, zise ea. Te-ai 
hotărât pentru ce-ai venit aici? 

— Îmi caut prietenul. lubitul ei. 

— Ca să-l poţi ierta? 

— Cam aşa ceva. 

— Poate că el ar trebui să te ierte pe dumneata? 

— Pentru ce? 

— Noi, fiinţele omeneşti, suntem nişte arme foarte ciudate, 
domnule Timothy. Şi extrem de periculoase, chiar acolo unde 
suntem slabe. Cunoaştem atât de mult despre puterea celorlalţi. 
Şi atât de puţin despre a noastră. Dumneata ai o voinţă 
puternică. Poate că nici nu ai ştiut care este forţa dumitale în 
ceea ce-l privea pe el. 

Izbucni în râs. 

— Ce inconsecvent eşti, domnule Timothy. Când o cauţi pe 
Emma, când pe prietenul dumitale. Ştii ceva? Nu cred că doreşti 
să-ţi găseşti prietenul, ci că vrei să devii el. Fii atent cu ea. Are să 
fie foarte neliniştită. 

* 


Aşa şi era. Lucru valabil şi pentru mine, de altfel. 


Stătea în picioare la capătul unei camere lungi, extraordinar de 
asemănătoare cu acea parte a casei care îi aparținuse la 
Honeybrook, atât de asemănătoare, încât primul meu gând a fost 
să mă întreb de ce se mai obosise să se mute. Avea aerul acela 
de mansardă care îi plăcea aşa de mult, cu un tavan înalt, 
susţinut de bârne de lemn şi înclinat într-o parte, precum şi 
vederea spre râu care o atrăgea în mod deosebit. Un pian vechi, 
din lemn de trandafir, ocupa un colţ al încăperii şi am bănuit că 
era genul de pian pe care şi-l dorise cu ardoare atunci când 
locuia în Portobello Road şi eu i-am cumpărat Bechsteinul. În alt 
colţ se afla un birou în stilul prozaic al mobilierului din Cambridge 
Street. Pe birou stătea o maşină de scris, iar pe podea zăcea o 
nouă versiune a hărtiilor pe care le furasem. Aşa că în jurul lor 
plutea un aer de revenire la viaţă plină de mândrie, cum stăteau 
acolo regrupate vitejeşte, după un masacru înspăimântător. Şi n- 
ar fi fost nimic surprinzător dacă deasupra lor ar fi fâlfâit un 
steag zdrenţuit. 

Braţele îi atârnau pe lângă corp. În mâini purta mănuşi, ca în 
ziua în care ne cunoscuserăm. Era îmbrăcată cu o cămaşă din in 
şi ăsta părea să fie un obicei: o renunțare deliberată la carnea 
propriului trup şi la mine. Părul negru îi era legat într-o coadă de 
cal. lar efectul neprevăzut al tuturor acestor amănunte a fost că 
am dorit-o cu mai multă putere decât oricând înainte. 

— Îmi pare rău de bijuterii, începu ea, într-un fel de pretext 
pentru conversaţie. 

Lucru care mă răni, fiindcă nu voiam să-şi închipuie, după câte 
îndurasem din pricina ei - neliniştea, presiunea psihică şi 
pierderea - că aş mai fi putut fi îngrijorat de ceva atât de trivial 
precum nişte bijuterii. 

— Larry e bine? am zis. 

Capul ei se răsuci energic, ochii îi ardeau. 

— Bine? Ce vrei să spui? Ce-ai auzit? 

— lartă-mă. Vorbeam în general. După Priddy. 

Mă înţelesese cu întârziere. 

— Fireşte. Ai încercat să-l ucizi, nu? Spunea că speră ca toate 
morţile lui să fie la fel de confortabile. De fapt, îl urăsc când 
vorbeşte în felul ăsta. Fie şi numai în glumă. Nu cred că e bine să 
vorbească aşa. Îi spun şi evident că face acelaşi lucru doar 
fiindcă i s-a spus să nu-l mai facă. 


Clătină din cap. 

— E incurabil. 

— Unde e acum? 

— Undeva pe-afară. 

— Pe-afară? 

Tăcere. 

— Moscova? înapoi la Groznâi? 

Tot tăcere. 

— Bănuiesc că asta depinde de Ceceev. 

— Nu cred că există cineva care să-l mute pe Larry de colo- 
colo ca pe un sac. Nici chiar CC. 

— Probabil că nu. Şi tu cum iei legătura cu el? În scris? Prin 
telefon? Care e mişcarea? 

— Nu iau legătura cu el. Şi nici tu n-ai s-o faci. 

— De ce nu? 

— Pentru că aşa a spus. 

— Ce-a spus? 

— Dacă vii să-l cauţi, dacă întrebi de el, să nu-ţi spun nimic, 
chiar dacă aş şti. Nu pentru că n-are încredere în tine. Era doar 
îngrijorat că s-ar putea să iubeşti mai mult Biroul. N-are să 
telefoneze. Spune că telefonul nu e sigur. Nici pentru el, nici 
pentru mine. Primesc mesaje. „E bine... Nicio schimbare.. 
Curând...” A, şi „Mi-e dor de ochii tăi frumoşi”, fireşte. Asta este 
practic o formulă standard. 

— Fireşte. 

Pe urmă m-am gândit să-i spun, pentru cazul în care nu era la 
curent cu ce se-ntâmplase: 

— Aitken May e mort. Cele două ajutoare au fost ucise odată 
cu el. 

îşi întoarse brusc faţa, ca şi cum aş fi pălmuit-o. Apoi se 
întoarse complet cu spatele la mine. 

— Pădurea i-a ucis, am spus. Mi-e teamă că avertismentul tău 
a venit prea târziu. Îmi pare rău. 

— Atunci CC va trebui să găsească un înlocuitor, spuse ea într- 
un târziu. Larry cunoaşte precis pe careva. Cunoaşte 
întotdeauna. 

Stătea cu spatele spre mine şi mi-am amintit că întotdeauna i 
se păruse că îi este mai uşor să vorbească dacă stă aşa. Privea 
undeva departe şi lumina care intra prin fereastră îmi arăta 


forma trupului prin țesătura cămăşii; o doream atât de mult, 
încât abia dacă îndrăzneam să vorbesc. lar asta cred că avea de- 
a face cu chimismul sexual care existase întotdeauna între noi 
doi, şi anume că, prin natura mezalianţei noastre, făcuserăm 
dragoste ca nişte străini, asigurându-ne astfel că încărcătura 
erotică dintre noi era mereu extraordinar de puternică. Şi mă 
întrebam dacă dorinţa ei era acum egală cu a mea, aşa cum 
păruse să fie în frumoasele zile de altădată, şi dacă, parţial, se 
aştepta să o posed aici şi acum - să o întorc pur şi simplu spre 
mine şi să o răstorn pe podea - în timp ce, un etaj mai jos, Dee 
se aştepta la un joc cinstit. Şi mi-am amintit de sărutul pe care 
mi-l dăduse la „Connaught”, care mă trezise din somnul meu de 
o sută de ani, şi cum iscusinţa ei instinctivă ca amantă mă 
transportase pe tărâmuri despre a căror existenţă nu aveam 
habar. 

— la zi, ce mai face lumea la Honeybrook? întrebă ea, ca şi 
cum şi-ar fi amintit vag de locul acela. 

— O, bine. Da, minunat. Şi vinul pare să fie din ce în ce mai 
bun. 

Şi fiindcă, parţial, mă gândeam la ea ca la cineva care avea 
nevoie de curaj - poate că emoția ar fi putut să-i strice - am 
inventat ceva despre fetele Toller, am spus că erau mai fudule ca 
niciodată şi că îi transmiteau dragostea lor nesfârşită; altceva 
despre doamna Benbow şi dorinţa ei respectuoasă de a nu fi 
uitată; despre tusea lui Ted Lanxon, care suna mult mai bine, cu 
toate că nevastă-sa era mai departe convinsă că era vorba de 
cancer, ce importanţă avea că doctorul insista că n-avea decât o 
uşoară bronşită? lar ea a primit toată vorbăria mea ca pe nişte 
veşti binevenite, exact aşa cum era de presupus că trebuia s-o 
primească, dând din cap spre ceea ce vedea pe fereastră şi 
spunând chestii artificiale de genul „O, minunat” sau „Foarte 
drăguţ din partea lor”. 

Pe urmă, mă întrebă vioaie ce planuri aveam şi dacă mă 
gândisem să călătoresc în timpul iernii. Aşa că am inventat şi 
nişte planuri pentru iarnă. Nu reuşisem să-mi amintesc de vreo 
altă ocazie în care să ne fi fost atât de uşor, şi mie şi ei, să 
discutăm banalităţi, aşa că am presupus că ne bucuram amândoi 
de uşurarea care vine peste oameni când descoperă că, după 
lucrurile îngrozitoare pe care şi le-au făcut unul altuia, sunt 


amândoi drepţi şi sănătoşi, funcţionează normal şi, partea cea 
mai bună dintre toate, s-au eliberat unul de celălalt. Cee ce, în 
alte împrejurări, ar fi constituit un motiv pentru a face dragoste. 

— Ce aveţi de gând să faceţi când se va întoarce? am întrebat. 
O familie sau ceva de genul ăsta? Sincer vorbind, nu mi te-am 
închipuit niciodată cu copii. 

— Asta pentru că m-ai văzut întotdeauna ca pe-un copil, 
replică ea. 

După banalităţi treceam la subiecte grave şi atmosfera se 
încorda în consecinţă. 

— În orice caz, s-ar putea să nu se-ntoarcă, adăugă ea pe un 
ton autoritar. S-ar putea să plec eu acolo. El zice că e ultimul loc 
de veci bun lăsat de Dumnezeu. N-o să fie numai război. Au să fie 
şi plimbări, chiar şi călare, oameni minunaţi, muzică nouă şi tot 
felul de lucruri grozave. Problema e că este şi comemorarea 
marii represiuni. Lucrurile sunt cumplit de tensionate. Aş fi o 
povară pentru el, mai ales cu felul celor de acolo de-a se purta cu 
femeile. Vreau să spun că n-ar şti ce să facă cu mine. Nu că m-ar 
deranja ceva primitiv, dar l-ar deranja pe Larry pentru mine. ŞI 
asta l-ar distrage, ceea ce ar fi ultimul lucru de care să aibă 
nevoie. Doar pentru moment. 

— Fireşte. 

— Vreau să spun că este, practic, un fel de general în ochii 
celor de-acolo. Mai ales la capitolul logistică - cum să transporte 
lucrurile, cum să le plătească, instruirea oamenilor ca să ştie cum 
să folosească toate lucrurile acelea şi aşa mai departe. 

— Fireşte. 

Era clar că auzise în vocea mea ceva ce avu impresia că 
recunoaşte şi asta nu-i plăcu. 

— Ce vrei să spui? De ce tot spui „fireşte”? Nu fi atât de blând, 
Tim. 

Dar nu eram blând; în orice caz, nu în mod conştient, îmi 
aduceam aminte de alte conversații pe care le purtasem cu 
femeile lui Larry: „E obligat să se întoarcă în curând, ştii doar 
cum e Larry... Sunt sigur că are să scrie sau să telefoneze...” lar 
uneori: „Mi-e teamă că, după părerea lui, relaţia voastră a ajuns 
la capăt”. Mă gândeam fără niciun fel de agitaţie că, deşi iubirea 
lui Larry pentru Emma fusese neîndoielnic o mare pasiune atât 
timp cât durase - şi din câte ştiam eu dura încă - în realitate eu o 


iubisem mai mult decât el şi cu un risc mult mai mare. Şi asta din 
cauză că femeile veneau spre el în chip firesc, n-avea decât să- 
ntindă mâna şi îi săreau în palmă. Pentru mine însă, Emma 
fusese singura, deşi nu-mi fusese niciodată uşor să-i explic asta 
lui Larry, mai ales la Priddy. lar suma reflecţiilor mele era că m- 
am trezit alergând după o dovadă mai clară din partea lui că o 
iubea, altceva decât o fluturare de mână şi un „aşteaptă-mă”. Şi, 
cum nu venea nimic în sensul pe care-l aşteptam, următoarea 
mişcare a mea a fost să o încurajez să meargă după el, mai 
înainte ca ardoarea lui să-şi aleagă altă ţintă. 

— Ştii, tocmai mă gândeam că - deşi ştii şi tu toate astea - în 
Anglia vă caută foarte multă lume pe amândoi; şi nu numai în 
Anglia. Vreau să spun că sunt tare furioşi. Poliţia şi ceilalţi. Cu 
alte cuvinte, treizeci şi şapte de milioane nu sunt o sumă pe care 
să o neglijeze cineva, nu? 

Scoase un hohot mic de râs. 

— Aşa că mă gândesc că, într-un fel, Caucazul s-ar putea să fie 
o soluţie logică. Chiar dacă trebuie să te împiedici mai degrabă 
de celelalte femei, ca să zic aşa, şi să nu-l vezi prea des pe Larry. 
Cel puţin pentru o vreme. Până când se potolesc lucrurile. 

— Adică din punct de vedere practic, sugeră ea, ridicând glasul 
oarecum a sfidare. 

— Păi, nu e întotdeauna cel mai rău punct de vedere, cel 
practic. Vezi tu, ironia e că sunt şi eu în aceeaşi barcă. 

— Poftim? Prostii, Tim. De ce? 

— Ei bine, puterile acelea m-au băgat şi pe mine în 
operaţiunea voastră. Mi-e teamă că sunt convinse că fac şi eu 
parte din conspirație. lar rezultatul e că - ei bine - sunt şi eu un 
fugar. 

— Dar este absolut ridicol. Spune-le că nu faci deloc parte din 
nimic. 

Era supărată că îndrăznisem să aspir la înălțimile delincvenţei 
lor comune. 

— Eşti extrem de convingător atunci când vrei. Semnătura ta 
nu apare nicăieri. Tu nu eşti Larry. Tu eşti tu. N-am auzit 
niciodată ceva mai absurd. 

— Mă rog, oricum m-am gândit să mă plimb puţin, am zis, 
simţindu-mă obligat, nu ştiu de ce, să continuu cu această 
relatare extravagantă despre mine însumi. Să stau departe de 


Anglia. La o parte din calea răului. Să las lucrurile să moară de 
moarte bună. 

Dar era deja clar că nu era nici măcar vag interesată de viitorul 
meu. 

— Şi acum mai ştim şi că nu a fost cu totul un complot 
răutăcios al Kremlinului, am spus pe un ton banal, ca un om 
hotărât să ia partea bună a situaţiei. Vreau să spun, tu, Larry şi 
CC - să mă trageţi oarecum pe sfoară - ca să folosiţi Honeybrook 
drept casă conspirativă sau ceva pe-aproape. Când am avut 
moralul la pământ, m-am gândit la tot felul de teorii pe tema 
conspirației. Nici nu ştii ce uşurat m-am simţit când am 
descoperit că n-aveau niciun sens. 

Clătină din cap compătimitoare şi am înţeles că pentru ea era 
o uşurare să descopere că eram încă o dată un ostracizat. 

— Tim, zău. Nu se poate. 

Am ajuns lângă uşă mai înainte să-şi dea seama că-mi iau 
rămas-bun. M-am gândit la ce să-i spun; lucruri drăguţe - „voi fi 
mereu aici dacă ai nevoie de mine” de exemplu, sau „dacă-l 
găsesc, am să-i transmit dragostea ta” - dar, dacă mai aveam 
vreun simţ treaz, acela era cel al lipsei mele de importanţă, aşa 
că n-am spus nimic. lar lângă fereastră, Emma părea că a ajuns 
la aceeaşi concluzie, căci a rămas să privească mai departe în 
zare, ca şi cum ar fi aşteptat ca Larry să apară în orice clipă pe 
malul apei, purtând pe cap una din faimoasele lui pălării. 

— Da. Atunci la revedere, zise ea. 

* 

la legătura cu Serghei, care aranjează să pună la poştă 
scrisoarea asta pentru mine, citesc în timp ce zac în pat fără să- 
mi fie somn. Jelefonează-i în engleză, doar la numărul pe care-l 
ştii... In lumea lui Zorin, să ai pe cineva ca Serghei era un lucru 
înţelept. 

Am format numărul de la Moscova şi, la a şasea încercare, a 
sunat. Mi-a răspuns o voce bărbătească. 

— Sunt Timothy, am spus în engleză. Prietenul lui Peter. Aş 
vrea să vorbesc cu Serghei. 

— Serghei la telefon. 

— Fii bun şi spune-i lui Peter că sunt în drum spre Moscova. 
Spune-i să-mi lase vorbă la un prieten de-al meu pe nume 
Bairstow, care are să fie peste câteva zile la Hotelul Luxor. 


Am spus numele lui Bairstow pe litere şi am adăugat şi Colin 
pentru siguranţă. 

— Vei primi un mesaj, domnule Timothy. Te rog să nu mai 
telefonezi la numărul ăsta. 

* 

În cele trei zile în care mi-am aşteptat viza, am vizitat galerii 
de artă, am mâncat, am citit ziarele şi mi-am verificat „spatele”. 
Dar n-am văzut şi n-am simţit nimic. În timpul zilei, îmi aminteam 
de ea cu tandreţe. Ea era familia mea, un vechi prieten, o 
imprudenţă iertată de mult. Noaptea însă, imaginile unor cadavre 
mutilate alternau cu cele ale Emmei, moartă în iazuri din pădure. 
Grămezi de rumeguş însângerat se ridicau ca nişte lanţuri 
muntoase caucaziene în jurul patului meu. Am urmărit 
cauzalitatea a tot ceea ce mi se întâmplase până atunci în viaţă 
şi am văzut în Emma desăvârşirea eşecului. Am privit înapoi la 
tot ceea ce preţuisem, adăpostul şi viaţa uşoară care crezusem 
că mi se cuvin, prejudecățile la care aderasem fără să mă 
gândesc şi felurile dibace în care scăpasem de semnificaţia 
autoobservării. Stăteam la fereastra camerei mele şi urmăream 
forfota bătrânului oraş care se pregătea să înfrunte iarna, când 
mi-am dat seama, fără cine ştie ce simţ al revelaţiei, că Emma 
murise; altfel spus, din momentul în care mi-a devenit clar că nu 
era în niciun fel utilă protecţiei mele, pentru mine devenise tot 
atât de îndepărtată şi de fără chip ca oricare din trecătorii de pe 
stradă. 

Emma era moartă, fiindcă ea mă ucisese pe mine şi se 
reîntorsese în lumea imposibilă în care o găsisem, cu picioarele 
adânc cufundate în noroi, cu ochii fixaţi pe nişte orizonturi 
imposibile. Numai Larry supravieţuise. Numai mergând după 
Larry puteam să umplu prăpastia care îmi ţinuse loc de suflet 
atât de multă vreme. 


CAPITOLUL PAISPREZECE 


Nu aveam niciun mesaj de la Serghei. 

Candelabre ţariste luminau holul vast, nimfe de ipsos zburdau 
în apa irizată a unei fântâni, torsurile lor strălucitoare repetându- 
se la infinit într-un carusel de oglinzi cu rame aurii. O dansatoare 
de carton recomanda cazinoul de la etajul trei, o imitație de 
însoţitoare de bord îmi ură să am o zi bună. Ar fi trebuit să le-o 
spună şi cerşetoarelor înfofolite în zdrenţe din colţul străzii, 
copiilor cu priviri moarte care se învârteau cu un anumit scop pe 
lângă semafoare şi în pasajele subterane mizerabile, epavelor de 
nici douăzeci de ani din intrândurile clădirilor care dormeau în 
picioare, precum morţii, sau armatelor de pietoni înfrânți, pornite 
la vânătoare pentru un dumicat din lumea dolarilor pe care să îl 
cumpere cu rublele lor pe cale de a se evapora. 

Dar tot nu aveam niciun mesaj de la Serghei. 

Hotelul meu se afla la zece minute de mers pe jos de 
adevărata Lubianka, pe o stradă întunecată şi desfundată ale 
cărei pietre de pavaj zdrăngăneau de parcă ar fi fost din fier 
atunci când călcam pe ele, în vreme ce un noroi galben se 
prelingea printre ele în clipa în care se afundau în pământ. La 
intrare, paza era formată din şase oameni: o santinelă vigilentă 
într-o uniformă albastră, ca s-o asigure din afară, doi tineri în civil 
care se ocupau de sosirea şi plecarea maşinilor, iar în holul de la 
intrare încă un trib în costume negre, toţi trei atât de solemni, 
încât i-aş fi putut lua drept antreprenori de pompe funebre, 
ocupați să-mi ia măsurile pentru coşciug cu privirile lor care mă 
cântăreau din cap până-n picioare. 

Dar nici ei nu aveau vreun mesaj de la Serghei. 

M-am plimbat pe străzile largi, fără să analizez nimic, cu 


atenţia trează şi pregătit pentru orice, ştiind că nu mai am alt 
adăpost spre care să alerg, niciun alt număr de telefon la care să 
sun în caz de pericol, că eram gol puşcă şi că trăiam sub un 
nume de împrumut acolo unde, pentru mine, de când mă ştiam, 
fusese teritoriul duşmanului. Trecuseră şapte ani de la ultima 
mea călătorie aici, sub înfăţişarea unui funcţionar al Ministerului 
de Externe, într-o plimbare de două săptămâni la ambasadă, în 
realitate ca să mă-ntâlnesc în taină cu un tehnocrat de-al 
Partidului care avea nişte marfă de vânzare. Şi, cu toate că 
trecusem prin momente grele, când mă ascundeam în tot felul de 
maşini şi intrânduri de clădiri, lucrul cel mai rău de care trebuise 
să mă feresc fusese darea în vileag şi o retragere lipsită de 
demnitate la Londra, câteva rânduri neadevărate în ziare, 
precum şi zâmbetele uscate ale colegilor din barul ofiţerilor 
superiori. Şi, dacă ar fi fost să am o imagine despre mine însumi, 
aşa cum stăteam să privesc sufletele nefericite din jurul meu, 
aceea era a unui emisar clandestin al unei lumi superioare. Acum 
însă, astfel de viziuni înălţătoare nu mai aveau cum să mă 
consoleze. Eram o parte din ele, împinse înainte de trecutul meu 
aşa cum erau, într-o ignoranță totală a viitorului. Eram un 
evadat, fără casă şi fără ţară, o mică naţiune cu un unic 
reprezentant. 

Mergeam fără ţintă prin oraş şi, oriunde îmi întorceam privirea, 
îmi răspundea nebunia istoriei. În vechea clădire a magazinului 
GUM, altădată gazda celor mai de nepurtat haine din lume, femei 
zdravene, aparţinând noii pături de îmbogăţiţi ai Rusiei, încercau 
rochii de la Hermes şi parfumuri Lauder, în timp ce limuzinele cu 
şofer le aşteptau cuminţi afară, împreună cu gărzile de corp şi 
maşinile deschizătoare de drum. Totuşi, o privire rapidă, 
aruncată în ambele sensuri ale străzii, putea prinde scheletele 
zilei bălăbănindu-se în spânzurătorile lor murdare: câte un crai 
nou din fier, de a cărui coadă stăteau agăţate stelele ruginite ale 
triumfalismului sovietic, secere şi ciocane sculptate în faţă, pe 
cale să se prăbuşească, fragmente din discursuri de partid 
mâzgălite în ornamente din piatră, ce se ridicau pe cerul spălat 
de ploaie. Şi, pe măsură ce se lăsa seara, semnalele luminoase 
ale adevăraţilor cuceritori care-şi propovăduiau evanghelia: 
„Cumpără-ne, mănâncă-ne, bea-ne, poartă-ne, fumează-ne, 
aşază-te la volanul nostru, mori cu noi! Noi suntem ceea ce 


primeşti în locul sclaviei!” Mi-am adus aminte de Larry. Îmi 
aduceam mult aminte de el. Poate pentru că amintirea Emmei 
era prea dureroasă. „Proletari din toate ţările, uniţi-vă”, avea el 
obiceiul să-mi spună când voia să mă ia peste picior. „Nu avem 
nimic altceva de vânzare în afară de lanţurile noastre.” 

Am intrat în cameră şi am observat plicul brun care mă privea 
din vârful teancului de perne luxoase de pe pat. 

„Vă rugăm să veniţi la această adresă mâine, la ora 1:30 după- 
amiază, etajul şapte, camera 609. Veţi aduce un buchet cu flori. 
Serghei.” 

* 

Era o casă îngustă, pe o stradă îngustă şi mizerabilă, la 
marginea de răsărit a oraşului. Nimic nu-i trăda funcţia. 
Adusesem cu mine un buchet de garoafe roz, fără parfum, 
înfăşurate într-un ziar. Venisem cu metroul, schimbând 
intenţionat liniile mai des decât aş fi avut nevoie. Am coborât cu 
o staţie mai devreme şi am mers pe jos ultima jumătate de milă. 
Ziua era morocănoasă. Până şi mestecenii de pe bulevarde 
păreau negri. N-aveam pe nimeni în spate. Imobilul era la 
numărul şaizeci, dar trebuia să-l deduci singur pe baza clădirilor 
de pe ambele laturi ale străzii, pentru că pe uşă nu scria nimic. 
Un Zil negru era parcat în faţa intrării de un galben posomorit; în 
maşină stăteau doi bărbaţi, unul dintre ei fiind şoferul. S-au uitat 
mai întâi la mine, apoi la flori, după care au privit din nou strada. 
Luck şi Briant, mi-am zis, îmbrăcaţi ruseşte. În timp ce, ajuns pe 
ultima treaptă, apăsam pe butonul soneriei, o duhoare camforată 
a năvălit spre mine prin uşile prost montate şi mi-a adus aminte 
de duhoarea care aproape că mă doborâse când deschisesem 
mormântul lui Aitken May. Un bătrân îmi dădu drumul înăuntru, 
în vreme ce la un birou o femeie înfăşurată în alb îşi văzu mai 
departe de ale ei şi nu-mi acordă nici cea mai mică atenţie. Un 
bărbat îmbrăcat într-o jachetă de piele stătea pe o bancă. Imi 
aruncă o privire cercetătoare pe deasupra ziarului, apoi se 
întoarse la ceea ce citea înainte de intrarea mea. Mă aflam într- 
un hol înalt, cu stâlpi de marmură şi un lift stricat. 

Niciun covor nu îmbrăca treptele de piatră şlefuită ale scării. 
Sunetele din interior erau tot atât de ostile ca şi decorul: un 
păcănit de tocuri pe podeaua faianţată, un scârţâit de cărucioare, 
voci aspre de femei bătrâne, ale căror strigăte acopereau 


murmurele pacienţilor. Un loc al privilegiilor trecute, care trăia 
acum vremuri grele. La etajul şapte, un acoperiş din sticlă 
colorată lumina casa scării. Sub el, un omuleţ bărbos şi 
ochelarist, îmbrăcat într-un costum negru, ţinea sfios în mână un 
buchet de crini aurii. 

— Prietenul dumneavoastră, Peter, e-n vizită la domnişoara 
Eugenie, îmi spuse el în grabă. Protectorii lui i-au permis să stea 
o jumătate de oră. Aşa că vă rog să fiți cât mai scurt, domnule 
Timothy, zise el şi-mi întinse crinii ca să-i iau cu mine. 

Prietenul meu Serghei este un creştin cu patalama la mână, mi 
se destăinuise Zorin. Aşa că, dacă îl tin departe de închisoare, 
mă va ajuta să ajung în Rai. 

* 

În mijlocul cârpelor negre de murdărie, care o acopereau, 
domnişoara Eugenie părea o culme albă şi subţire de munte. Era 
o fiinţă mititică şi galbenă şi respira trăgând aerul în piept cu 
înghiţituri scurte şi hârşâite, iar Zorin-soldatul stătea lângă ea ca 
o gardă de onoare, cu umerii traşi spre spate şi pieptul bombat, 
parcă pentru a pune în evidenţă medaliile pe care ar fi trebuit să 
le poarte. Chipul său cu trăsături aspre era sculptat în suferinţă. 
Am pus apă într-un borcan în care am aranjat apoi florile, după 
care m-am strecurat de-a lungul patului, pe partea pe care se 
afla Zorin, până când am reuşit să-i prind mâinile pe care le 
întinsese spre mine. S-a ridicat în picioare şi, cu o mişcare de 
luptător, m-a tras spre el, m-a îmbrăţişat, stânga-dreapta- 
sărutare, apoi mi-a dat drumul să mă aşez de cealaltă parte a 
patului pe ceea ce părea să fie un scăunel pentru muls 
animalele. 

— Îţi mulţumesc că ai venit, Timothy. lartă-mă pentru deranj. 

Luă mâna domnişoarei Eugenie şi o strânse uşor. Forma aceea 
din pat putea fi tot atât de bine un copil sau un bătrân. Ţinea 
ochii închişi. Zorin îi aşeză mâna pe piept, apoi, de teamă să nu 
fie prea grea, o puse cu grijă pe pat. 

— E soţia ta? am întrebat. 

— Ar fi trebuit să fie. 

Ne-am privit stânjeniţi, niciunul dintre noi nesimţindu-se în 
stare să înceapă discuţia. Sub ochii lui se întindeau cearcăne 
galbene. Poate că nici eu nu arătam mai bine. 

— Îţi aduci aminte de Ceceev? zise el. 


Regulile meseriei noastre îmi cereau să caut adânc în 
memorie. 

— Konstantin. Ataşatul cultural de la ambasada voastră. De 
ce? 

Zorin se încruntă nerăbdător şi aruncă o privire rapidă spre 
uşă. Începu să vorbească englezeşte iute şi cu glas scăzut. A 

— Cultura era de fapt acoperirea. Cred că ştii foarte bine. In 
realitate, era numărul doi dintre rezidenţi. Avea un prieten pe 
nume Pettifer, un intelectual burghez marxist. Cred că-l cunoşti şi 
pe el. 

— Vag. 

— Hai să nu ne jucăm, Timothy, măcar nu azi. Zorin nu are 
timp şi nici domnul Bairstow nu stă mai bine. Pettifer ăsta a 
complotat cu Ceceev ca să fure o sumă de bani de la guvernul 
rus şi au folosit ambasada din Londra drept paravan. iți aminteşti 
că şi eu am avut rang comercial. Ceceev mi-a falsificat 
semnătura pe anumite documente. Suma pe care au furat-o 
depăşeşte orice minte sănătoasă. S-ar părea că e în jur de 
cincizeci de milioane de lire. Eşti la curent cu toate astea? 

— Am auzit nişte zvonuri, am răspuns şi mi-am adus aminte 
cum, chiar şi atunci când fierbea, Zorin se exprima în aceeaşi 
engleză complicată, învățată la şcoala lui de spioni, un idiom 
demodat şi pedant; şi cum, ascultându-l cum vorbeşte în casa 
conspirativă din Shepherd Market, obişnuiam să mi-i imaginez pe 
instructorii lui ca pe nişte bătrâni pasionaţi de operele lui Bernard 
Shaw. 

— Guvernul meu vrea un tap ispăşitor şi m-a ales pe mine. 
Zorin a complotat cu ticălosul de Ceceev şi cu disidentul englez 
Pettifer. Zorin trebuie judecat. Ce rol a jucat fostul tău Birou în 
povestea asta? 

— Niciunul. 

— Pe cuvântul tău? 

— Pe cuvântul meu. 

— Dar eşti la curent cu povestea asta? S-au consultat cu tine? 

Viteza şi intensitatea întrebărilor, precum şi gravitatea tonului 
cu care le punea, m-au convins să las orice prudenţă la o parte. 

— Da, am răspuns. 

— Ca să-ţi ceară sfatul? 

— Ca să mă interogheze şi să mă acuze. M-au trecut şi pe 


mine într-un rol asemănător, cel de complice al vostru. Voi şi cu 
mine am avut convorbiri secrete, aşa că suntem toţi un fel de 
hoţi. 

— De-asta acum eşti Bairstow? 

— Da. 

— Unde este Pettifer? 

— Probabil că aici. Unde e Ceceev? 

— Prietenii mei spun că a dispărut. Poate că e la Moscova, 
poate în munţi. Idioţii l-au căutat peste tot, ba au pus mâna şi pe 
câţiva dintre ai lui. Numai că inguşii nu se lasă uşor interogaţi, 
preciză el şi trăsăturile i se recompuseră într-un surâs 
posomorât. Niciunul dintre ei nu a făcut de bunăvoie vreo 
declaraţie. Ceceev e un tip isteţ, îmi place de el, dar în adâncul 
inimii nu e decât un ticălos şi noi îi omorâm pe ticăloşi ca pe 
muşte. A furat banii ca să-i ajute pe ai lui. Pettifer al tău l-a ajutat 
- poate tot pentru bani, cine ştie? Sau poate chiar din prietenie. 

— Idioţii zic şi ei acelaşi lucru? 

— Bineînţeles că nu. Nu sunt chiar atât de idioţi. 

— De ce nu? 

— Pentru că refuză să susţină teoria propriei lor incompetenţe, 
replică el, păstrându-şi cu greu tonul scăzut al vocii, din cauza 
furiei care îl copleşise. Dacă Ceceev era un patriot inguş, n-ar fi 
trebuit să-l trimită la Londra. Ai impresia că cei de la Kremlin vor 
să transmită lumii întregi aspiraţiile naţionale ale unui trib de 
sălbatici? Ai impresia că vor ca întreaga binecuvântată confrerie 
a bancherilor internaţionali să afle că un ticălos îşi poate semna, 
într-o ambasadă rusă, un cec de cincizeci de milioane de lire spre 
folosinţă personală? 

Eugenie începu să tuşească. Privind-o disperat, Zorin o ridică în 
braţele lui puternice. Nu cred să fi văzut vreodată atâta durere şi 
atâta adoraţie gravate pe un chip atât de nepotrivit pentru aşa 
ceva. Femeii îi scăpă un suspin blând, prin care încercă să se 
scuze. La un semn al lui Zorin, am îndreptat pernele, iar el a 
aşezat-o uşor la loc. 

— Timothy, găseşte-l pe Ceceev pentru mine, comandă el. 
Spune-i să strige lumii întregi cauza pentru care luptă, să spună 
că e un om bun, să spună ce a făcut şi de ce a făcut. Şi în acelaşi 
timp să spună că Volodia Zorit şi cu tine sunt nevinovaţi. Spune-i 
să-şi mişte curul ăla nenorocit înainte ca idioţii să-mi trântească 


un glonţ în ceafă. 

— Şi cum să-l găsesc? 

— Păi, pentru numele lui Dumnezeu, Pettifer a fost agentul 
tău! Ne-a scris! KGB-ului sau cum ni s-o mai fi zicând în zilele 
astea. Şi-a mărturisit toate crimele. Ne-a spus că vă aparţinea 
vouă şi abia pe urmă nouă. Dar că acum vrea să-şi aparţină în 
întregime. Să nu mai aibă de-a face nici cu voi, nici cu noi. Din 
nefericire, scrisoarea se află în mâinile idioţilor şi nu va vedea 
niciodată lumina zilei. Aşa că tot ce-a reuşit să facă a fost să se 
transforme singur într-o ţintă vie. Şi dacă idioţii vor putea să-l 
ucidă şi pe Pettifer, nu numai pe Ceceev, au să fie încântați. 

Zorin scoase din buzunar o cutie de chibrituri englezeşti şi o 
puse pe pat, în faţa mea. 

— Timothy, du-te la inguşi. Spune-le că eşti prietenul lui 
Pettifer. El o să confirme. Ca şi Ceceev, de altfel. Astea sunt 
numerele de telefon de la Moscova ale capilor răzvrătiţilor 
cunoscuţi aici. Spune-le să te ducă la el. Pot s-o facă! S-ar putea 
să te şi omoare, dar nu pentru că ar avea ceva personal 
împotriva ta. Un ticălos rămâne un ticălos. lar dacă te-ntâlneşti 
cu Ceceev, taie-i boaşele pentru mine. 

— Da, numai că e o problemă. 

— Sunt sute de probleme. Despre care dracu' dintre ele 
vorbeşti? 

— Dacă aş fi în locul stăpânilor tăi, dacă aş vrea să pun mâna 
pe Ceceev şi dacă te-aş avea pe tine drept prizonier, tot ce mi-ai 
sugerat tu acum câteva clipe este exact ceea ce ţi-aş spune să-i 
transmiţi lui Cranmer când ar fi intrat în încăperea asta. 

Zorin a început să protesteze, dar n-am ţinut seama de el. 

— Pe urmă aş aştepta ca Cranmer să mă ducă la Ceceev. Şi, 
evident, şi la prietenul său, Pettifer... 

Zorin îşi înghiţi un mârâit furios şi-mi tăie vorba fără 
menajamente: 

— Crezi că nu aş fi făcut aşa ceva, dacă asta ar fi fost situaţia? 
Isuse Cristoase! Chiar eu m-aş duce la ei şi le-aş spune: 
„Ascultaţi, idioţilor! Cranmer, spionul britanic, vine să mă vadă! E 
un tip cam nătâng. Crede că îi sunt prieten. L-am prins în mreje, 
aşa că lăsaţi-mă să-l trimit la inguşi. O să-i ţinem urma împreună, 
ca unei pete de ulei în apă, până când o să ajungem la fântână! 
Şi-atunci am face-o praf pe jigodia aia rebelă şi le-am trimite la 


dracu' maeştrii spioni din Anglia!” Da, aş face toate astea şi mai 
mult de-atât, dacă aşa ne-am recâştiga demnitatea şi poziţia în 
lume. Am crezut toată viaţa în ceea ce am făcut. „Ei bine”, îmi 
ziceam, „facem şi greşeli, o luăm pe căi greşite, doar suntem 
oameni, nu îngeri. Oricum însă, noi suntem cei care au dreptate. 
Cu noi viitorul oamenilor este în siguranţă. Noi suntem 
instrumentele morale ale istoriei.” Când a apărut perestroika am 
sprijinit-o, ca de altfel întreg Serviciul. „Dar să fie treptat”, am 
spus. „Să-i hrănim cu linguriţa. Câte o bucată de libertate la o 
masă.” Numai că n-au vrut să fie hrăniţi cu linguriţa. Dimpotrivă, 
au vărsat hârdăul şi au înfulecat tot la o singură masă. Şi acum, 
uite în ce hal am ajuns! 

O privea pe Eugenie cu atâta intensitate, încât părea că 
vorbeşte doar pentru ea, mai ales că glasul îi redevenise blând, 
aproape tandru. 

— Aşa că pe unii, destul de numeroşi, sincer vorbind, i-am 
împuşcat, continuă el. Unii erau oameni buni, pe care n-ar fi 
trebuit să-i omorâm. Alţii erau doar nişte jigodii puturoase, care 
ar fi meritat să fie împuşcate de zece ori, nu doar o dată. la zi, 
câţi oameni a omorât Dumnezeu? Şi pentru ce? Câţi omoară EI 
pe nedrept în fiecare zi, fără niciun motiv, fără nicio explicaţie, 
fără milă? lar noi nu suntem decât nişte fiinţe omeneşti şi am 
avut şi motiv. 

Când să trec pragul, am aruncat o privire în urmă. Zorin se 
aplecase peste femeia din pat şi, cu chipul scăldat de lacrimi, îşi 
concentrase întreaga atenţie asupra respirației ei chinuite. 

* 


În cameră aveam două telefoane, unul roşu şi altul negru. O 
mică foaie de hârtie lucioasă susţinea că telefonul roşu 
reprezenta Linia Directă şi Personală, care mă lega cu Tot Restul 
Lumii. Numai că, pe la ora două noaptea, telefonul negru a fost 
cel care m-a smuls din moţăială. 

— Dumneavoastră sunteţi, domnule Bairstow? întrebă un glas 
bărbătesc într-o engleză corectă, dar cu accent. 

— Cine sunteţi? 

— Sunt Issa. Vă rog, ce vreţi de la noi, domnule Bairstow? 

Issa, cel de pe robotul telefonic din Cambridge al Emmei, mi- 
am spus. 

— Sunt un prieten al lui Mișa, am răspuns. 


În ultimele două zile, repetasem de nenumărate ori propoziţia 
asta la telefoanele din cabinele publice sau cafenele, în beneficiul 
roboților sau ale unor intermediari cu vorbă scurtă şi tăioasă, 
folosindu-mă de rusa mea ieşită de sub presa manuală a unei 
tipografii, cum îi plăcea lui Larry să spună, şi de numerele de 
telefon pe care mi le dăduse Zorin: sunt aici, sunt Bairstow, sunt 
un prieten al lui Mișa, e urgent, vă rog să luaţi legătura cu mine 
la hotel, la numărul ăsta de telefon. Şi trebuie să mărturisesc că 
mă simţeam ciudat să acţionez pe post de agent al lui Zorin. 

— Vă rog, domnule Bairstow, cine este Mişa? 

— Mişa este un domn englez, ca şi mine, Issa, am replicat 
jovial, căci nu doream ca cei douăzeci de ascultători din preajmă 
să aibă impresia că asistă la o conversaţie conspirativă. 

Cât timp Issa îmi digeră vorbele, la celălalt capăt al firului se 
instală tăcerea. 

— Cu ce se ocupă omul ăsta, Mișa, vă rog? 

— Face comerţ cu covoare. Le cumpără în străinătate şi le 
livrează unor clienţi speciali. 

Am aşteptat puţin, dar interlocutorul meu s-a mulţumit să tacă. 

— Din păcate, exportatorul pe care Mişa îl folosise pentru 
livrări... 

Dar nu am reuşit să-mi termin fraza, căci Issa m-a întrerupt 
brusc. 

— Ce treabă aveţi la Moscova? 

— Sunt aici din prietenie. Aduc nişte mesaje personale foarte 
importante pentru Mişa. 

Legătura se întrerupse. Ca şi Larry, puţini ruşi spun la revedere 
la telefon. Am rămas cu privirea pierdută în întuneric. Zece 
minute mai târziu, telefonul sună din nou. De data asta, Issa 
vorbea acompaniat de tremolourile unor voci din fundal. 

— Care e prenumele dumneavoastră, domnule Bairstow, vă 
rog? 

— Colin, am răspuns. Dar cei care mă cunosc îmi spun uneori 
Tim. 

— Tim? 

— Prescurtare de la Timothy. 

— Colin Timothy? 

— Colin sau Timothy. Timothy e mai degrabă o poreclă. 

Am repetat cuvântul „poreclă” în ruseşte. Am repetat şi 


„Timothy”, mai întâi în engleză, apoi în versiunea rusă. 
Interlocutorul meu dispăru din nou. Se întoarse după alte 
douăzeci de minute. 
— Domnul Colin Timothy? 


— Da. 
— Sunt Issa. 
— Da, Issa. 


— O maşină va aştepta în faţa hotelului dumneavoastră. O 
Lada albă. Numărul maşinii este - acoperi telefonul cu palma, ca 
şi cum s-ar fi sfătuit cu cineva - numărul este 686. 

— Cine are să fie în maşina asta? Unde are să mă ducă? 

Glasul celălalt deveni deodată imperativ, ca şi cum proprietarul 
său ar fi primit ordinele pe care mi le transmitea chiar în timp ce 
vorbea cu mine. 

— Maşina e chiar acum în faţa hotelului. Şoferul este 
Mahomed. Veniţi imediat, vă rog. Veniţi acum. 

M-am îmbrăcat urgent. Pe pereţii coridorului atârnau nişte 
tablouri înfiorătoare, reprezentând ţărani ruşi care dansau fericiţi 
în mijlocul unor poieni acoperite de zăpadă. La Cazino doi 
finlandezi posaci jucau, având ca adversari doar crupierii şi 
animatoarele. Am ieşit în stradă. O liotă de fete însoţite de peştii 
lor au venit spre mine şi atunci am strigat „nu” atât de 
vehement, încât s-au dat imediat înapoi. Picăturile îngheţate de 
ploaie se amestecau cu fulgi de lapoviţă. Nu aveam pălărie şi 
eram îmbrăcat doar cu un impermeabil subţire. Domnul 
comandase cumva un taxi? mă întrebase portarul în germană. 
Nu, domnul nu comandase nimic. Domnul îl comandase pe Larry. 
Aburi se revărsau din gurile de canal din pavaj. Siluete vagi se 
amestecau cu umbrele de cealaltă parte a străzii. 

În mijlocul drumului, oprită între două camioane, aştepta o 
Lada nu albă, ci verde, cu numărul 688 şi nu 686. Dar era o Lada 
şi eram la Moscova. Un bărbat foarte bine clădit şi zâmbăreţ, nu 
mai înalt de un metru şaizeci, îmi deschise portiera. Purta o 
bonetă groasă cu pompon, un costum sport şi o jachetă vătuită, 
iar pe chip şi în privire i se citea tristeţea unui bufon. Un al doilea 
bărbat se ascundea în umbrele din spatele maşinii, chipul uscăţiv 
abia zărindu-i-se de sub borul pălăriei. Dar o rază de lumină de la 
felinarul sub care era oprită maşina chiar atunci se agăţă de 
albastrul cămăşii. Şi cum, în momente de tensiune maximă, un 


om vede totul sau nimic, am observat că purta cămaşă fără guler 
în sensul occidental al cuvântului, că fusese croită dintr-un 
material gros şi ţesut de mână, că era croită pe gât şi că era 
prinsă cu un şiret din pânză împletită. 

— Domnul Timothy? întrebă bufonul şi îmi strânse mâna. 
Numele meu este Mahomed, domnule, ca Profetul, mă înştiinţa el 
într-o limbă rusă la fel de demnă ca a mea. Regret că cei mai 
mulţi dintre prietenii mei sunt morţi. 

M-am urcat în maşină şi m-am aşezat pe scaunul de lângă 
şofer, întrebându-mă dacă încercase să-mi spună că şi prietenii 
mei muriseră. După ce închise portiera, reapăru în faţa maşinii ca 
să fixeze ştergătoarele de parbriz la locul lor. Apoi se aşeză fără 
probleme pe scaunul şoferului, deşi dimensiunile nu i se 
potriveau deloc. Răsuci de câteva ori cheia în contact. Clătină din 
capul moţat ca un om care ştie că nimic nu merge ca lumea şi 
răsuci din nou cheia. Motorul a început să sforăie şi am pornit la 
drum, făcând slalom printre găurile din asfalt; am observat 
atunci că Mahomed făcea exact ceea ce sperasem să facă: nu 
scăpa din ochi oglinda retrovizoare. 

Bărbatul din spatele nostru mormăia într-un telefon celular 
cuvinte într-o limbă pe care nu o înţelegeam. Din când în când, 
se întrerupea ca să-l piloteze pe Mahomed, dându-i indicaţii de 
traseu pe care le anula aproape imediat, în aşa fel încât călătoria 
noastră s-a transformat într-un lung şir de ţâşniri şi replieri 
grăbite, până în clipa în care ne-am adăpostit plini de 
recunoştinţă în spatele unui lung şir de limuzine. Am coborât din 
maşină. Nişte tineri foarte bine făcuţi, cu căciuli de vizon pe cap, 
cizme de cowboy în picioare şi pulovere pe gât, părăsiră pragul 
unei uşi şi se apropiară de noi. Unul dintre ei avea brățară de aur 
la o mână şi un pistol-mitralieră în braţe. Mahomed îi puse o 
întrebare, aşteptă şi primi un răspuns bine cântărit. Tânărul 
aruncă o privire iute pe ambele laturi ale drumului, iar apoi îmi 
lovi uşor cotul în felul în care îi dirijăm pe orbi. Mahomed intră pe 
aleea dintre două depozite despărțite de grinzi puternice. Mergea 
cu paşi mari, împingându-şi pieptul înainte şi trăgându-şi capul 
înspre spate; mâinile i se legănau ceremonios de-o parte şi de 
alta a corpului. În urma noastră veneau doi sau trei băieţi. 

Am trecut pe sub o arcadă şi am coborât treptele abrupte ale 
unei scări din piatră, ajungând în dreptul unei uşi roşii din fier, 


fixată în bolţuri de cale ferată şi luminată de un bec spânzurat 
deasupra ei. Mahomed bătu un semnal în uşă şi, în timp ce 
aşteptam un răspuns, ploaia ne bătea drept în ceafă. In sfârşit, 
uşa s-a deschis şi am fost înghiţiţi de un nor de fum de ţigară. 
Am auzit ritmul cunoscut al muzicii rock şi, de-a lungul unui 
perete de cărămidă mov, am văzut atârnate chipurile albe ale 
prietenilor morţi ai lui Mahomed. Movul s-a transformat în 
portocaliu, iar eu am reuşit să disting şi trupuri înfăşurate în 
țesături întunecate, strălucirea armelor şi mâini gata să apese pe 
trăgaci. Mă aflam faţă-n-faţă cu un detaşament de şapte sau opt 
oameni înarmaţi. La brâu le atârnau grenade. Uşa se închise în 
urma mea. Mahomed şi prietenii lui dispăruseră. Doi bărbaţi mă 
însoţiră de-a lungul unui coridor cu pereţii vopsiți în roşu aprins, 
până la un balcon de observaţie care dădea printr-un geam 
fumuriu spre separeurile fastuoase, îmbrăcate în pluş, ale unui 
night-club moscovit. Chelnerii se mişcau lent printre mese; pe 
ringul de dans, câteva perechi se legănau purtate de muzică. 
Câteva fete goale se răsuceau absente în ritm de rock. Atmosfera 
era tot atât de erotică şi de tensionată ca cea din sala de 
aşteptare a unui aeroport. După un colţ, balconul se transforma 
într-o sală de proiecţie combinată cu un birou. Un morman de 
Kalaşnikovuri se sprijinea de perete, lângă cutii cu muniţie şi 
grenade. Doi băieţi stăteau lângă fereastra de observaţie, iar un 
al treilea îşi lipise un telefon celular de ureche şi urmărea atent 
cu privirea monitoarele pe care apăreau aleea, limuzinele 
parcate în faţa intrării, scara de piatră şi holul de la intrare. 

Intr-un colţ îndepărtat al încăperii, un bărbat cu chelie, 
îmbrăcat cu o haină şi o pereche de izmene, era prins cu cătușe 
de un scaun. Se chircise cu totul, îmbibat în propriul sânge. La un 
birou aflat la nici măcar un metru jumate distanţă de el, stătea 
un omuleţ gras, îmbrăcat într-un costum maro, care trecea 
sârguincios nişte bancnote de o sută de dolari printr-un detector 
electronic, făcând adunarea cu ajutorul unui abac de lemn. 
Uneori, în timp ce număra banii, clătina din cap sau îşi lăsa 
ochelarii în jos pe nas, ca să se uite pe deasupra lor într-un 
registru. Din când în când se oprea ca să ia o înghiţitură 
zdravănă de cafea din ceaşca aflată lângă el. 

lar peste toate astea se roteau privirile imperturbabile şi lipsite 
de orice expresie ale unui bărbat de vreo patruzeci de ani, cu o 


constituţie foarte atletică; era îmbrăcat cu un bluzon verde cu 
nasturi de aur, pe degete îi străluceau mai multe inele de aur, iar 
la încheietura mâinii purta un ceas de aur marca Rolex, îmbogăţit 
cu diamante şi mici rubine. Avea o faţă lată şi umeri largi şi i-am 
observat muşchii puternici ai gâtului. 

— Eşti Colin Bairstow, căruia i se spune Timothy? mă întrebă el 
în engleza pe care o auzisem la telefon. 

— lar tu eşti Issa, am replicat. 

Murmură un ordin. Bărbatul din dreapta mea îşi puse mâinile 
pe umerii mei. Un al doilea se plasă chiar în spatele meu. Apoi le- 
am simţit mâinile explorându-mi partea de sus a corpului, iar pe 
urmă pântecele, coapsele, gleznele, în buzunarul interior al 
hainei îmi găsiră portofelul pe care i-l dădură lui Issa, care îl 
prinse între degete de parcă ar fi fost cine ştie ce mizerie. Atunci 
i-am observat butonii de la manşete: mari cât nişte monezi şi 
gravaţi cu ceea ce păreau să fie nişte lupi. Primi apoi stiloul meu 
şi batista, cheia de la camera de hotel, fişa de la hotel şi ceva 
mărunţiş. Cu un aer dezgustat, Issa puse totul într-o cutie de 
carton de culoare închisă. 

— Unde-ţi este paşaportul? 

— Cei de la hotel îl opresc în momentul în care îţi iei în primire 
camera. 

— Rămâi în aceeaşi poziţie. 

Din buzunarul bluzonului, scoase un aparat de fotografiat pe 
care îl fixă asupra mea de la numai câţiva centimetri distanţă şi 
apăsă pe buton de două ori la rând. Apoi se învârti în jurul meu 
cu paşi lenți, de stăpân, mă fotografie şi din lateral, derulă filmul, 
îl scoase din aparat şi îl întinse unuia dintre paznici, care ieşi în 
grabă cu el din încăpere. Bărbatul legat de scaun scoase un 
scâncet sufocat, îşi dădu capul pe spate şi începu să sângereze 
pe nas. Issa murmură atunci un alt ordin, iar doi băieţi desfăcură 
cătuşele şi îl târâră pe amărât de-a lungul coridorului. Bărbatul în 
costum continua să treacă bancnotele de o sută de dolari prin 
maşina electronică şi să le noteze pe abac. 

— Aşază-te aici. 

Issa luă loc la un birou. M-am aşezat pe un scaun în faţa lui. 
Din buzunar pescui o bucată de hârtie pe care o despături cu 
grijă. Intre noi aranjă un casetofon de buzunar, amintindu-mi în 
felul ăsta de Luck şi Bryant şi de secţia lor de poliţie. Avea mâini 


mari, versate şi misterios de elegante. 

— Care e numele complet al celui căruia îi spui Mișa? 

— Doctorul Lawrence Pettifer. 

— Care sunt aptitudinile omului ăsta? 

— Poftim? 

— Talente. Realizări. Ce e aşa greşit dacă spun „aptitudini”? 

— Nimic. Atâta doar că, pentru o clipă, nu te-am înţeles. E un 
cercetător al revoluțiilor. Un prieten al naţiunilor mici. Un lingvist. 
Ca şi tine. 

— Şi ce altceva mai e omul ăsta, te rog? 

— Un fost agent KGB, dar în realitate un agent al Serviciului 
Secret Britanic. 

— Care e situaţia oficială referitoare la omul ăsta în Marea 
Britanie? 

— E un evadat. Britanicii îl bănuiesc că ar fi furat o mare sumă 
de bani de la Ambasada Rusă. Acelaşi lucru îl bănuiesc şi ruşii. Şi 
au dreptate. Intr-adevăr, a furat. 

Issa studie atent hârtia din faţa lui, având în acelaşi timp grijă 
să o ţină departe de ochii mei. 

— Când te-ai întâlnit ultima oară cu cel numit Mișa? 

— Pe optsprezece septembrie, anul ăsta. 

— Descrie-mi împrejurările întâlnirii. 

— A avut loc noaptea. Într-un loc numit Priddy, departe, în 
regiunea Mendip, în Somerset. Eram singuri. 

— Despre ce-aţi discutat? 

— Probleme personale. 

— Despre ce aţi discutat? 

Exista un mârâit ierarhic de care mă folosisem uneori şi efectul 
fusese cel aşteptat, un mârâit la care am recurs şi acum. 

— Mie să nu-mi vorbeşti aşa, de parcă aş fi un ţăran. Dacăcţi 
spun că erau personale, atunci să ştii că erau personale. 

Primisem palme la şcoală, poate chiar prea multe. 

Primisem palme de la femei, cu toate că niciodată nu se mai 
întâlneau cu o a doua ocazie. Făcusem box. Dar cele două palme 
cu care mă trăsni Issa, aplecându-se peste birou, erau precum 
nişte culori pe care nu le mai văzusem până atunci, ca nişte 
sunete pe care nu le mai auzisem niciodată. M-a lovit cu mâna 
stângă şi aproape simultan şi cu mâna dreaptă, iar mâna aia 
dreaptă a fost ca o ţeavă de fier din cauza inelelor de aur care se 


odihneau pe fiecare deget. Şi, în timp ce mă pocnea, i-am văzut 
ochii întunecaţi de trăgător de elită fixându-mă atât de ferm, 
încât mi-a fost teamă că mă va lovi până mă va ucide. Dar o 
convocare venită din cealaltă parte a încăperii îl făcu să se 
oprească şi să înşface telefonul celular care-i fu adus de băiatul 
de la monitoarele de televiziune. Ascultă atent, înapoie telefonul 
şi îi puse o întrebare contabilului, care clătină din cap, fără să se 
oprească din număratul banilor. 

— Tipii sunt glumeţi, se plânse contabilul în ruseşte. Zic că eo 
treime şi când colo nu e nici măcar a zecea parte dintr-o treime. 
Nu-i de-ajuns să-şi plătească datoriile, nu-i de-ajuns nici să 
hrăneşti un şoarece. Sunt nişte hoţi atât de proşti, că stai să te- 
ntrebi cum de s-au apucat de meseria asta. 

Cu o zvâcnitură din coate, ridică banii şi îi dădu lui Issa; apoi se 
jucă încă puţin cu bilele abacului, luă o riglă şi un creion roşu şi 
se apucă să tragă câte o linie pe fiecare a patra pagină din 
registru. În cele din urmă, îşi scoase ochelarii şi îi puse într-o 
casetă de oţel pe care o vâri apoi cu grijă în buzunarul interior al 
hainei. Dintr-odată, toată gaşca - luptătorii, contabilul, Issa şi eu 
însumi - a pornit în grabă pe coridorul roşu spre holul de la 
intrare. Uşa de fier se deschise în faţa noastră, scara de piatră ne 
invita să coborâm, tineri înarmaţi se vânzoleau peste tot, aerul 
proaspăt năvăli peste mine asemenea unei pale de libertate, în 
timp ce ultimele stele ale nopţii clipeau încă pe cerul palid al 
zorilor. O maşină lungă fu adusă în dreptul scării. Tovarăşul cel 
uscăţiv al lui Mahomed era deja instalat pe scaunul şoferului şi-şi 
ţinea mâinile înmănuşate pe volan. Mahomed însuşi se aşezase 
în spate şi în mâini ţinea o eşarfă cu buline pe care mi-o legă 
peste ochi cu îndemânarea unei infirmiere. 

Acum trec de cealaltă parte a oglinzii, îmi spuneam în gând, în 
timp ce mă înghiţea întunericul. Mă înec în Lacul Priddy. Nu pot 
să văd, prin urmare nu pot să respir. Ţip, dar toţi ceilalţi sunt 
surzi şi orbi. Ultimul lucru pe care l-am văzut au fost pantofii 
italieneşti extrem de eleganţi ai lui Issa care se aşezase lângă 
mine, în timp ce Mahomed strângea nodul eşarfei. Erau pantofi 
împletiţi, din piele maro, şi aveau catarame din zale aurii. 

* 


Ce anume vor? 
Pe cine aşteptăm? 


Ceva n-a mers cum trebuia. Planurile sunt modificate. 

Am visat că urma să fiu împuşcat în zori şi, când m-am trezit, 
se făcuse deja ziuă şi am auzit paşi şi zgomot de voci dincolo de 
uşă. 

Am visat că Larry stătea pe patul meu şi mă privea, aşteptând 
să mă trezesc. M-am trezit şi l-am văzut pe Zorin aplecat peste 
mine, ascultându-mi răsuflarea, dar nu era decât unul dintre 
tinerii mei paznici care îmi aducea micul dejun. 

Am auzit-o pe Emma cântând ceva de Peter Maxwell Davies în 
biserica de la Honeybrook. 

* 

Beciul meu era de fapt un club de întreținere a formei fizice, cu 
aparatele de gimnastică împinse la perete şi cu un anunţ pe uşă 
care spunea că localul era INCHIS PENTRU REPARAŢII. Clubul se 
afla la subsolul unui bloc cu o înfăţişare monstruoasă, la o oră de 
mers orbeşte cu maşina, departe de Moscova metropolitană, la 
capătul unui drum plin de hârtoape, printre duhori de gunoaie, 
petrol şi copaci putrezi, şi era cel mai prost întreţinut loc de pe 
pământ şi de sub el. Aerul umed puţea, apa gâlgâia toată 
noaptea prin conductele care traversau tavanul, îndreptându-se 
spre podeaua crăpată, din ciment - conducte de scurgere, 
conducte pentru apă caldă şi rece, conducte pentru încălzire, 
conducte care erau de fapt cabluri electrice şi de telefon, 
populate de şobolani mici şi cenuşii, cei mai mulţi dintre ei aflaţi 
doar în trecere pe-acolo. Dacă aritmetica mea nu mă-nşală, 
atunci am stat în beciul cu pricina nouă zile şi zece nopţi, numai 
că timpul nu avea nicio importanţă, pentru că, atunci când eşti 
închis pentru prima oară, anii se duc fără ca ceasul tău să 
avanseze mai mult decât câteva secunde, iar distanţa în timp 
dintre două mese este un adevărat marş care traversează 
întregul deşert al propriei vieţi. Intr-o noapte te culci cu fiecare 
femeie pe care ai cunoscut-o vreodată, iar când te trezeşti este 
tot noapte şi tot singur tremuri de frig. 

* 


Beciul meu n-avea ferestre. Cele două grilaje de sus, din 
perete, care ar fi trebuit să asigure aerisirea, fuseseră blocate de 
mult. Când m-am cățărat pe un cal de sărituri mâncat de 
şobolani, am descoperit că scheletul metalic era şi el mâncat de 
rugină. În prima zi, miasmele din celula mea mi s-au părut 


insuportabile, a doua zi mă supărau deja mult mai puţin, pentru 
ca în cea de-a treia zi să dispară cu totul, şi atunci am ştiut că 
devenisem şi eu o parte din ele. Dar mirosurile de deasupra mea 
erau un permanent carusel de parfumuri, de la cel de ulei de 
floarea-soarelui la cel de usturoi, ceapă, miel fript şi friptură de 
pui, ajungând la aerul închis, universal, al familiilor numeroase, 
înghesuite în camere minuscule şi supraaglomerate. 
* 


— Bashir Haji! 

M-am trezit cutremurat de strigătul de uluire sau de agonie 
scăpat de paznicii mei în toiul nopții. 

Mai întâi sunase telefonul de campanie. Apoi venise strigătul 
chinuit sau încântat. 

ÎI sărbătoreau oare? 

Oare îl consacrau drept idolul lor şi îi strigau numele peste 
dealuri? Chemau blestemele asupra lui? Sau îl plângeau? 

Am rămas treaz, aşteptând actul următor. Dar nu a mai urmat 
nimic. Am adormit la loc. 

* 

Un prizonier al inguşilor se poate simţi însingurat, dar singur 
nu e niciodată. 

Bărbatul fără copii care eram a fost literalmente năpădit de 
copii. Îmi alergau deasupra capului, săreau pe el, se băteau, 
râdeau şi ţipau drept în creierul meu, iar mamele lor ţipau la ei. 
Din când în când, câte o plesnitură puternică era urmată de o 
tăcere amară şi fără suflare, după care ţipetele reveneau şi mai 
în forţă. Am auzit şi lătrături de câini, dar numai în afara clădirii. 
În timp ce tânjeam să fiu lăsat să ies, câinii cereau să fie lăsaţi 
înăuntru. Miorlăituri de pisici veneau de pretutindeni. Am auzit 
zarva televizoarelor care mergeau ziua-ntreagă. Am auzit seriale 
mexicane de duzină dublate în ruseşte, întrerupte de un anunţ 
urgent despre un nou faliment al unei companii financiare. Am 
auzit bolboroseala apei în baie, încăierări de bărbaţi furioşi sau 
beti, ori de femei ultragiate. Am auzit şi plânsete. 

Muzica era fie un disco rusesc ieftin, fie un rock american 
stupid, separate uneori de ceva mai profund şi mai binevenit: un 
răpăit ritmic de tobe, agitat şi insistent, care mă stârnea să mă 
ridic, să sfidez ziua, să mă lupt, să câştig. Şi-am ştiut că era 
genul de muzică pe care-l căuta Emma, născută în văile şi munţii 


de baştină ai exilaţilor care o ascultau. lar noaptea când toate 
sunetele astea amuţeau, auzeam curgerea neîntreruptă, la fel de 
veche ca şi marea, a discuţiilor din jurul focurilor de tabără. 

Astfel, aveam impresia clară că devenisem parte integrantă a 
unei vieţi subterane, căci gazdele mele erau ele însele departe 
de casă şi dispreţuite, iar eu, cu toate că le eram prizonier, 
beneficiam de privilegiile unui oaspete de onoare. Dimineaţa, 
când paznicii mei mă conduceau, cu degetele lipite de buze, ca 
să-mi comande să tac, privindu-mă încruntaţi şi ameninţători, 
alergându-mă prin măruntaiele clădirii, spre toaleta minusculă, 
dotată cu bucăţi proaspăt rupte din ziare ininteligibile, mă 
simţeam mai degrabă complicele decât prizonierul lor. 

* 


Îl ascult pe Pettifer conferenţiind despre teamă. Nu este o 
dizertaţie prea lungă şi, în niciun caz, un seminar de duminică. 
Suntem într-un hotel din Houston, Texas, şi el tocmai petrecuse 
zece zile într-o închisoare cubaneză, pe baza unei acuzaţii false 
de deţinere ilegală de droguri - în realitate, bănuieşte el, pentru 
ca cei de la Securitate să-l poată vedea mai de aproape. La 
început nu l-au lăsat să doarmă. Pe urmă l-au ţinut o noapte şi o 
zi fără apă. În cele din urmă, l-au agăţat de patru inele fixate în 
perete şi l-au invitat să recunoască că era spion american. 

— Ei bine, şi din momentul în care mi-am ieşit din pepeni, a 
fost nemaipomenit, mă asigură Larry, stând lângă piscina 
hotelului şi studiind costumele de baie care se plimbă pe lângă 
noi, în timp ce-şi savurează piñă colada. Le-am spus că era mai 
rău dacă ar fi făcut-o pe maică-mea târfă. Pe urmă le-am spus că 
mamele lor fuseseră nişte târfe şi chiar atunci sau, mă rog, cam 
pe-atunci, Rogov dă năvală peste noi şi le spune să mă dea jos 
de pe perete, să mă ducă să fac o baie şi să mă lase să plec. 

Rogov e rezidentul-şef al KGB-ului din Havana. Convingerea 
mea intimă este însă că tocmai Rogov ordonase interogatoriul. 

Îi pun întrebarea aceea imposibilă: Cum a fost? Larry se 
preface surprins. 

— După Winchester? O nimica toată. Între o închisoare 
cubaneză şi House Library, o aleg oricând pe prima. Hei, Timbo - 
mă înghionteşte uşor - ce zici de tipa asta? E făcută pentru tine. 
Urâtă şi dornică. Nicio ameninţare. 

* 


Beneficiam de doi paznici care nu aveau nimic altceva de făcut 
decât să stea zi şi noapte după mine. Amândoi aveau aerul acela 
legănat, în vârful picioarelor, pe care îl observasem şi la tovarăşii 
lor de la night-club. Amândoi vorbeau rusa blândă din sud, dar ca 
pe a doua sau chiar a treia limbă, căci erau studenţi în anul întâi 
la Universitatea Islamică din Nazran, disciplinele fiind araba, 
Coranul şi istoria Islamului. Refuzară să-mi spună cum îi cheamă, 
bănuiesc fiindcă aşa era ordinul, dar şi fiindcă minciuna le era 
interzisă de credinţă, aşa că, în toate cele zece zile în care am 
fost împreună, cei doi nu au avut nume. 

Mi-au spus plini de mândrie că erau murizi, devotați lui 
Dumnezeu şi stăpânilor lor spirituali, dedicați unei vieţi 
bărbăteşti şi discrete, de căutare a cunoştinţelor sacre. Murizii, 
ziceau ei, reprezentau inima morală a cauzei inguşe, precum şi a 
opoziţiei militare şi politice faţă de Rusia. Erau datori să dea un 
exemplu de pietate, cinste, vitejie şi asceză. Cel mai solid şi mai 
studios - nu-i dădeam nici unuia dintre ei mai mult de douăzeci 
de ani - venea de la Ekajevo, un sat cu mulţi locuitori în 
apropiere de Nazran; tovarăşul său mai mic era din Jairah, un sat 
aflat sus, în munţi, aproape de autostrada militară gruzină, în 
extremitatea sudică a mult disputatului raion Prigorodnâi, care 
constituia, după cum mi-au spus ei, jumătate din Ingusetia 
tradiţională. 

Am aflat toate astea chiar din prima zi, în timp ce stăteau sfioşi 
la celălalt capăt al celulei mele, îmbrăcaţi în jachete de aviatori 
şi, strângându-şi pistoalele-mitralieră la piept, mă urmăreau cum 
îmi mâncam micul dejun - acelaşi ceai negru şi tare pe care-l 
găsisem în anticamera lui Aitken May, cu o felie groasă de 
lămâie, pâine, brânză şi ouă fierte. Mesele erau adevărate 
ceremonii. Murizii mei cărau pe rând tava şi erau foarte mândri 
de generozitatea lor. Am observat foarte repede că meniul lor 
era mult mai puţin apetisant - consta, după cum mi-au spus ei, în 
provizii pe care şi le aduseseră din Nazran, în aşa fel încât să nu 
fie obligaţi să încalce legile credinţei lor - şi mi-am savurat cu 
ostentaţie hrana. A doua zi bucătarii înşişi au început să-şi facă 
apariţia: femei cu priviri deschise şi capetele înfăşurate în tot 
felul de eşarfe, care mă priveau cu atenţie din pragul uşii, cele 
mai tinere fiind mai reţinute, cele mai în vârstă studiindu-mă cu 
ochi strălucitori. 


O singură dată, şi asta din cauza unei neînţelegeri, am avut 
parte şi de latura mai puţin sociabilă a relaţiei noastre. Stăteam 
întins pe pat şi probabil că visurile mele apucaseră o cale mai 
violentă, pentru că, atunci când am deschis ochii şi i-am văzut pe 
murizi holbându-se la mine, unul purtând mândru o bucată de 
săpun de toaletă şi nişte prosoape, iar celălalt tava cu cina mea, 
am ţâşnit în picioare scoțând un strigăt de luptă, doar pentru a 
simţi cum picioarele îmi fug de sub mine şi cum ţeava unsuroasă 
a unui pistol mi se înfige în ceafă. Din nou singur, am auzit 
sunetul telefonului de campanie şi sunetul vocilor lor liniştite care 
raportau întâmplarea. Apoi s-au întors ca să mă urmărească cum 
mănânc; la sfârşit, au luat tava şi m-au legat de pat. 

Spre salvarea mea, am abandonat orice rezistenţă fizică şi 
psihică. Inert şi nepăsător, m-am autoconvins că cea mai mare 
libertate din lume era să nu ai niciun fel de control asupra 
propriului destin. 

Şi totuşi, dimineaţa, când paznicii mei mi-au dat drumul, 
încheieturile mâinilor îmi sângerau, iar gleznele erau atât de 
amorţite, încât a trebuit să mi le ţin în apă rece. 

* 


Mahomed sosi cu o sticlă de votcă. Avea ochii înroşiţi, iar 
chipul rotund de sub boneta cu pompon era năpădit de o barbă 
tepoasă şi întunecată la culoare. Ce anume îl făcea să fie atât de 
trist? Sau zâmbetele lui erau, toate, la fel de triste ca cel de- 
acum? Turnă votcă în pahare, dar el nu bău niciun strop. Mă 
întrebă dacă sunt mulţumit. „Regeşte”, i-am răspuns. Imi oferi un 
zâmbet rezervat şi repetă: „Regeşte”. Am discutat apoi despre 
creaţiile literare ale lui Oscar Wilde, Jack London, Ford Maddox 
Ford şi Bulgakov. Mă asigură că i se întâmpla rareori să se 
angajeze în conversații civilizate şi mă întrebă dacă, pentru mine, 
în Anglia, situaţia era asemănătoare. 

— Numai cu Larry pot să atac asemenea subiecte, am replicat, 
sperând să-l atrag în direcţia aceea. 

Răspunsul său fu însă un alt zâmbet trist, care nici nu confirma 
şi nici nu nega existenţa lui Larry. Mă întrebă apoi cum mă 
înţeleg cu murizii. 

— Sunt politicoşi? 

— Fără cusur. 

— Sunt fii de martiri. 


Din nou zâmbetul acela plin de tristeţe. 

— Poate că se gândesc că eşti instrumentul voinţei lui 
Dumnezeu. 

— De ce ar crede aşa ceva? 

— Fiindcă există o profeție, care circulă mai ales în cercurile 
sufite încă din secolul al nouăsprezecelea, când Imamul Şamil i-a 
trimis Reginei Victoria mai multe scrisori în care îi spunea că într- 
o bună zi Imperiul Rus se va prăbuşi, iar Caucazul de Nord, 
inclusiv Inguşetia şi Cecenia, vor trece sub suveranitate britanică. 

Am primit această informaţie cu gravitate, aşa cum de altfel 
îmi fusese transmisă. 

— Mulţi dintre bătrânii noştri vorbesc despre profeția 
englezească continuă el. Dacă Imperiul Rus a început să se 
destrame, când vom primi un alt doilea semn? se întreabă ei. 

O răsucire a memoriei mi-a amintit de cuvintele pe care mi le 
spusese odată Larry. 

— Nu cumva am citit undeva, am zis în propoziţii tot atât de 
meşteşugite ca şi cele ale interlocutorului meu, că Regina 
Victoria i-a trimis lmamului Şamil arme ca să-l ajute să-i învingă 
pe opresorii ruşi? 

— E posibil, acceptă Mahomed, fără prea mult interes. Imamul 
Şamil nu era un fiu al poporului nostru şi, de aceea, nu este cel 
mai mare dintre eroii noştri. 

Îşi trecu palma groasă peste frunte, iar apoi îşi mângâie barba, 
ca şi cum ar fi vrut să îndepărteze o amintire nefericită. 

— Mai e şi o legendă care spune că fondatorii naţiunilor cecenă 
şi inguşă fuseseră puşi să acţioneze într-un alt context. 

— E-adevărat, am spus, amintindu-mi de lupii gravaţi pe 
butonii de la cămaşa lui Issa. 

— Mai practic vorbind, întotdeauna a existai printre noi punctul 
de vedere conform căruia Marea Britanie ar putea modera 
hotărârea Moscovei de a ne încătuşa. Crezi că ăsta este unul din 
visele noastre fără substanţă, sau putem spera că veţi vorbi 
despre noi în consiliile din care suntem excluşi? Te întreb cu 
toată seriozitatea, domnule Timothy. 

N-aveam niciun motiv să mă-ndoiesc de ea, dar era greu să-i 
dau vreun răspuns. 

— Dacă Rusia îşi va încălca tratatele cu vecinii... am început eu 
stânjenit. 


— Da? 

— Dacă tancurile vor intra în Nazran aşa cum au intrat în '68 în 
Praga... 

— Păi, au şi făcut-o, domnule Timothy. Poate că la vremea aia 
dormeai. Inguşetia este o ţară aflată sub ocupaţie rusească. ŞI 
aici, la Moscova, noi suntem nişte paria. Nici nu ne iubesc, nici nu 
au încredere în noi. Suntem victimele aceloraşi prejudecăţi care 
precumpăneau şi pe vremea tarilor. Comunismul ne-a adus exact 
acelaşi lucru. Acum guvernul lui Elţân este plin de cazaci, iar 
cazacii ne-au urât încă de la facerea lumii. Are generali cazaci, 
spioni cazaci, cazaci în comitetele care ne hotărăsc noile hotare. 
Poţi să fii sigur că ne vor trage pe sfoară cu fiecare ocazie. Pentru 
noi lumea nu s-a modificat nici cu un centimetru în ultimele două 
sute de ani. Suntem oprimaţi, suntem stigmatizaţi şi rezistăm. 
Rezistăm cu înverşunare. Poate că ar trebui să-i spui toate astea 
reginei voastre. 

— Unde e Larry? Când pot să-l văd? Când o să-mi daţi drumul 
de-aici? 

Se ridicase deja în picioare, pregătindu-se de plecare, iar la 
început am crezut că se hotărâse să nu-mi ia în seamă întrebările 
care, spre regretul meu, aveau în ele o notă de disperare 
incompatibilă cu buna purtare. Îmblânzit, m-a îmbrăţişat solemn, 
m-a privit aprig drept în ochi şi a murmurat ceva ce nu am 
înţeles, deşi mi-a fost teamă că era o rugăciune pentru protecţia 
mea. 

— Mahomed este cel mai mare maestru în lupte din toată 
Inguşetia, spuse mândru muridul mai în vârstă. Este un mare 
sufit şi doctor în filozofie. Este un mare războinic şi un maestru 
spiritual. A omorât mulţi ruşi. L-au torturat în închisoare şi, când 
a ieşit de acolo, nu mai putea să vorbească. Acum are cele mai 
puternice picioare din întreg Caucazul. 

— Mahomed este şi maestrul vostru spiritual? i-am întrebat. 

— Nu. 

— Dar Bashir Haji? 

Intrasem într-un domeniu interzis. Cei doi tăcură brusc şi se 
retraseră în cămăruţa lor aflată de cealaltă parte a coridorului. Şi, 
din acel moment, n-am mai auzit decât o tăcere adâncă, 
întreruptă din când în când de câte un murmur neînțeles. Am 
presupus că fiii de martiri îşi spuneau rugăciunile. 


* 

Issa îşi făcu apariţia, părând strălucitor şi uriaş în jacheta nou- 
nouţă din piele şi aducând cu el servieta mea, împreună cu 
servieta-diplomat de la hotel. Era însoţit de doi din băieţii săi 
înarmaţi. Ca şi Mahomed, era neras şi pe faţă i se putea citi o 
expresie gravă, chinuită. 

— Ai vreo nemulţumire? mă întrebă el, venind spre mine cu 
atâta încrâncenare, încât am crezut că avea de gând să mă 
lovească din nou. 

— Sunt tratat cu respect şi cu onoare, i-am întors răspunsul, la 
fel de agresiv. 

Dar, în loc să mă pocnească, mă prinse de mână şi mă trase 
spre el în aceeaşi îmbrăţişare unilaterală pe care mi-o dăruise şi 
Mahomed şi mă bătu cu aceeaşi încredere pe umăr. 

— Când am să plec de-aici? am întrebat. 

— O să vedem. Peste o zi sau trei. Depinde. 

— Depinde de ce? Ce aşteptăm? 

Conversaţia cu murizii îmi dăduse îndrăzneală. 

— Nu am nimic cu voi. Nu am gânduri necurate. Mă aflu aici 
într-o călătorie de onoare, ca să-mi văd prietenul. 

Privirea lui încruntată mă tulbură. Barba aspră şi ochii pustiiţi îi 
dădeau aerul unei persoane care văzuse lucruri îngrozitoare la 
viaţa ei. Dar nu-mi oferi niciun răspuns. Se răsuci pe călcâie şi 
plecă, împreună cu războinicii săi. Mi-am deschis servieta. 
Documentele lui Aitken May lipseau, ca şi agenda cu adrese a 
Emmei. M-am întrebat atunci dacă Issa îmi plătise şi hotelul; dacă 
da, atunci aş fi vrut să ştiu dacă folosise cartea de credit anulată, 
pe numele lui Bairstow. 

* 

Îl aud pe Pettifer în singurătatea spionului. Jumătate din el se 
plânge, jumătate e mulţumit. Îşi compară existenţa cu cățăratul 
pe stânci, o activitate pe care o adoră. 

— Este ca şi cum ai sta dracului atârnat în întuneric. Timp de o 
clipă eşti mândru că eşti de capul tău. În clipa următoare ai da 
însă orice ca să mai ai alţi doi flăcăi legaţi de frânghie. lar alteori 
vrei pur şi simplu să-ţi scoţi cuțitul, să tai frânghia şi să dormi 
puţin. 

* 
Cu fiecare zi ce trecea, orele cele mai interesante - şi mai 


instructive - erau cele pe care le petreceam conversând cu 
murizii mei. 

Uneori îşi făceau rugăciunile fără nicio jenă în faţa mea, după 
ce se rugaseră singuri. Veneau în camera mea, se aşezau pe 
unde puteau, închideau ochii şi-şi treceau plini de respect fiecare 
mărgea dintr-o mână în alta. Un murid, îmi explicau ei, nu prinde 
niciodată mărgeaua cu degetele fără să invoce numele lui 
Dumnezeu. Şi cum Dumnezeu avea nouăzeci şi nouă de nume, 
un şirag are nouăzeci şi nouă de mărgele, ceea ce însemna că 
numărul minim de invocaţii era nouăzeci şi nouă. Dar anumite 
ordine sufite - lăsau să se înţeleagă că şi cel din care făceau ei 
parte - cereau ca invocaţia să fie repetată de mai multe ori. 
Loialitatea unui murid era pusă la încercare şi verificată în multe 
feluri înainte ca el să fie acceptat. lerarhia muridă era încâlcită şi 
descentralizată. Fiecare sat era împărţit în mai multe cartiere, 
fiecare cartier îşi avea propriul său cerc condus de un turgh, care 
la rândul lui se supunea unui vechil sau şeic-adjunct... 
Ascultându-i pe cei doi, am simţit o oarecare simpatie de breaslă 
pentru amărâtul de ofiţer al spionajului rus însărcinat cu 
imposibila misiune de le infiltra organizaţia. Paznicii mei murizi îşi 
interpretau cele cinci rugăciuni obligatorii ale zilei pe covoraşele 
speciale pe care le păstrau în cămăruţa lor. Rugăciunile pe care 
le ofereau în prezenţa mea erau suplimentare şi adresate unor 
persoane sfinte şi unor cauze deosebite. 

— Issa este şi el murid? am întrebat, iar întrebarea mea a dat 
naştere unor hohote homerice de râs. 

Issa este extrem de laic, îmi răspunseră ei printre hohote. Issa 
este un escroc excelent pentru cauza noastră! Prin rakeţii săi, ne 
asigură suportul financiar. Fără Issa, n-am avea niciun fel de 
arme. Issa are mulţi prieteni buni în mafia, Issa e din sat cu noi, e 
cel mai bun trăgător cu carabina de pe toată valea, cel mai bun 
la judo, la fotbal şi la... 

Şi din nou tăcere, în timp ce eu meditam la noua înfăţişare a 
lui Issa, aceea de complice al lui Ceceev şi, poate, chiar creierul 
furtului celor treizeci şi şapte de milioane de lire ruseşti... 

Dorinţa mea nestăpânită de a le pune tot felul de întrebări era 
nimic în comparaţie cu sentimentul intens de curiozitate care se 
trezise în cei doi referitor la persoana mea. Abia îmi puneam 
dinainte tava cu mâncare, că se şi aşezau de cealaltă parte a 


mesei şi dădeau drumul la cele mai noi întrebări în regim de foc 
automat: Care erau cei mai viteji dintre englezi? Care erau cei 
mai buni războinici, luptători, boxeri? Elvis Presley era englez sau 
american? Regina avea putere absolută? Putea ea să distrugă 
satele, să ordone execuţii, să dizolve parlamentul? Munţii Angliei 
erau înalţi? În Parlament erau aleşi numai cei vârstnici? Creştinii 
au şi ei ordine şi secte secrete, oameni sfinţi, imami şi şeici? Cine 
îi învăţa să se bată? Ce fel de arme foloseau? Creştinii îşi tăiau 
animalele fără să le lase mai întâi să sângereze? Şi - deoarece le 
spusesem că locuiam la ţară - câte hectare de pământ aveam, 
câte capete de vită, câte oi? 

Situaţia mea personală îi lăsa fără încetare perplecşi. Dacă 
eram un bărbat ca toţi bărbaţii, de ce nu aveam nici soţie, nici 
copii ca să mă fericească la bătrâneţe? Le-am explicat în van că 
eram divorţat. Pentru ei, divorţul, era doar un amănunt, 
corectarea câtorva ore. De ce nu aveam nicio soţie nouă care să- 
mi dăruiască fii? 

Dorind să fiu răsplătit cu o sinceritate asemănătoare, le-am 
răspuns cu cea mai mare grijă. 

— Prin urmare, ce vă aduce pe amândoi la Moscova? Nu ar fi 
trebuit să fiţi acum la Nazran, la Universitate? i-am întrebat într-o 
seară pe când stăteam de vorbă, savurând nenumărate ceşti de 
ceai negru. 

S-au consultat reciproc, ca să vadă cine ar fi trebuit să aibă 
onoarea de a da prima replică. 

— Am fost aleşi de şeful nostru spiritual să păzim un important 
prizonier englez, declară băiatul din vale, potopit de mândrie. 

— Noi suntem cei mai buni războinici din Inguşetia, zise băiatul 
din munţi. Nu avem rivali, suntem cei mai viteji şi mai buni 
luptători, cei mai temerari, cei mai loiali! 

— Şi cei mai devotați, adăugă prietenul lui. 

Ajunşi aici, părură să-şi amintească de faptul că lauda de sine 
contravenea învăţătura lor, căci arborară nişte expresii cât se 
poate de serioase şi se porniră să vorbească cu blândeţe. 

— Am venit la Moscova ca să însoţim o mare sumă de bani 
pentru o cunoştinţă de-a unchiului meu, zise primul băiat. 

— Banii fuseseră îndesaţi în două perne foarte frumos brodate, 
preciză cel de-al doilea. Asta pentru că cei din Caucaz sunt 
percheziţionaţi pe aeroporturi. Dar proştii de ruşi nu au bănuit că 


le-am ascuns în perne. 

— Credem că banii pe care i-am păzit erau falşi, dar nu suntem 
siguri, zise primul cu sinceritate. Inguşii sunt nişte falsificatori de 
prima mână. La aeroport ne-am întâlnit cu un bărbat care s-a 
legitimat şi a plecat cu perne cu tot într-un Jeep. 

O vreme, se pierdură într-o discuţie tensionată despre lucrurile 
pe care ar putea să le cumpere cu banii câştigaţi pentru serviciul 
acela: un aparat stereo, ceva haine, alte inele de aur, sau un 
Mercedes furat şi adus prin contrabandă din Germania. Eu nu mă 
grăbeam însă. Eram în stare să-mi aştept norocul o noapte 
întreagă, dacă era nevoie. 

— Mahomed zice că sunteţi fii de martiri, am zis când au 
epuizat subiectul. 

Băiatul de la munte rămase nemişcat. 

— Tatăl meu a fost orb, spuse el. Şi-a câştigat existenţa 
recitind pe dinafară Coranul. Osetinii l-au torturat în faţa 
întregului sat, pe urmă soldaţii ruşi i-au legat mâinile şi picioarele 
şi l-au zdrobit cu un tanc. Când sătenii au încercat să-i ia 
cadavrul, soldaţii ruşi au tras în ei. 

— Tatăl meu şi cei doi fraţi ai mei sunt şi ei acum lângă 
Dumnezeu, adăugă liniştit băiatul din vale. 

— Când va fi să murim şi noi, vom fi pregătiţi, zise prietenul 
său cu aceeaşi neclintire cu care vorbise despre propriul său 
tată. Ne vom răzbuna taţii, fraţii şi prietenii şi pe urmă vom muri 
şi noi. 

— Am jurat să luptăm cu gazavat, adăugă tovarăşul său cu tot 
atâta intensitate. Războiul sfânt ne va elibera patria de ruşi. 

— Trebuie să ne salvăm poporul de nedreptate, interveni 
băiatul de la munte. Trebuie să facem în aşa fel încât poporul 
nostru să fie puternic şi evlavios, pentru ca să nu poată fi prădat 
de necredincioşi. 

Se ridică şi, ducându-şi mâna la spate, scoase la iveală un 
pumnal curbat pe care mi-l oferi să-l ţin. 

— Asta este K/njal-ul meu. Dacă nu am altă armă, sunt 
înconjurat şi nu am nici muniţie, am să ies în fugă din casă şi am 
să-l lovesc de moarte pe primul rus pe care am să-l văd în faţa 
ochilor. 

Fervoarea aceasta avu nevoie de ceva timp ca să se 
domolească. Dar cuvântul „necredincioşi” îmi oferi ocazia pe 


care o aşteptasem toată seara. 

— Poate un necredincios să constituie obiectul rugăciunii unui 
murid? l-am întrebat. 

Era clar că băiatul din vale se considera o autoritate morală 
mult mai solidă. 

— Dacă acel necredincios este un om demn de o înaltă stimă şi 
dacă ne serveşte cauza, un murid se va ruga pentru el. Un murid 
se va ruga pentru orice om care este instrumentul lui Dumnezeu. 

— Un necredincios demn de înaltă stimă ar putea să trăiască 
printre voi? m-am interesat, întrebându-mă în sinea mea ce-ar 
zice Larry de descrierea asta. 

— Dacă un necredincios este oaspetele casei noastre, el se 
numeşte hashah. Un hashah este un bun sacru. Dacă i se face 
vreun rău, atunci jignirea este apreciată ca şi cum răul ar fi fost 
făcut tribului care-l protejează. O duşmănie de moarte va trebui 
să răzbune moartea unui hashah şi să spele onoarea tribului. 

— Aveţi vreun astfel de hashah acum printre voi? am întrebat 
mai departe şi, aşteptându-le răspunsul, am adăugat: Un englez, 
poate? Un om care vă serveşte cauza şi vă vorbeşte limba? 

Pentru o clipă absolut minunată, chiar am crezut că strategia 
mea răbdătoare avea să fie răsplătită. Cei doi s-au privit nervoşi, 
iar ochii le ardeau; au sporovăit în propoziţii iuți şi şoptite, pline 
cu promisiuni de neînțeles. Apoi, treptat, am înţeles că băiatul de 
la munte mi-ar fi spus cu dragă inimă, dar că băiatul din vale îi 
ordona să păstreze tot ce ştia doar pentru sine. 

In aceeaşi noapte l-am visat pe Larry în chip de Lord Jim 
contemporan, de monarh înscăunat al întregului Caucaz, cu 
Emma pe post de consoartă, oarecum speriată. 

* 


Au venit să mă ia în zori, la ora la care vin de obicei călăii. La 
început i-am visat, pe urmă au devenit adevărați. Mahomed, 
tovarăşul său cel uscățiv şi doi dintre băieții care asistaseră la 
momentul în care fusesem pălmuit la night-club. Murizii mei 
dispăruseră. Poate că fuseseră rechemaţi la Nazran. Poate că 
doriseră să se îndepărteze de ceea ce urma să se întâmple. O 
căciulă de astrahan şi un kinjal se odihneau pe marginea patului 
şi probabil că fuseseră puse acolo în timp ce eu încă dormeam. 
Ţepii de pe faţa lui Mahomed erau de-acum o barbă în toată 
puterea cuvântului. De data asta, o căciulă de vizon luase locul 


bonetei cu pompon. 

— Plecăm imediat, te rog, domnule Timothy, mă anunţă el. Te 
rog să te pregăteşti pentru o plecare discretă. 

Apoi se întinse într-un fotoliu ca un maestru de ceremonii, cu 
antena telefonului celular iţindu-i-se din jacheta căptuşită; 
privirea îi era lipită de băieţii care mă zoreau să-mpachetez - 
Kinjal-ul în servietă, căciula de astrahan pe cap - iar urechea îi 
era ciulită spre coridor, atentă la orice sunet neobişnuit. 

Telefonul lui Mahomed piui, stăpânul lui murmură un ordin şi 
mă bătu uşor pe umăr, de parcă îşi lansa campionul în cursă. 
Unul din băieţi îmi înşfăcă servieta, celălalt servieta-diplomat, 
fiecare dintre ei ţinând în mâna rămasă liberă câte un pistol- 
mitralieră. l-am urmat pe coridorul unde m-a întâmpinat un aer 
îngheţat care mi-a amintit brusc de hainele mele subţiri şi m-a 
făcut să mă simt plin de recunoştinţă pentru căciula primită. 
Uscăţivul şuieră ruseşte un „repede, lua-te-ar-dracu” şi-mi făcu 
vânt, fără niciun fel de menajamente. Am urcat câteva trepte şi, 
când am ajuns la ultimele, am fost întâmpinat de zăpadă. Am 
trecut anevoie printr-o ieşire de incendiu într-un balcon potopit 
de zăpadă, păzit de un singur băiat dotat cu un pistol. Acesta mi- 
a făcut semn să cobor pe o scară de fier. Atunci am alunecat şi 
coloana mea vertebrală a încasat o lovitură foarte dureroasă. 
Tânărul m-a ocărât în gura mare. L-am înjurat la rândul meu şi 
am mers mai departe cu paşi şovăitori. Undeva în faţa mea, am 
reuşit să-i disting pe băieţii care-mi duceau bagajul dispărând în 
spatele unui perete de zăpadă. Mă aflam pe un şantier de 
construcţii, printre mormane de pământ, şanţuri şi tractoare. Am 
văzut un şir de copaci şi, dincolo de ei, o învălmăşeală de maşini 
parcate. Zăpada mi se revărsa din pantofi şi îmi acoperea 
muşchii gambelor. Am alunecat într-un şanţ din care m-am 
eliberat prin efortul concentrat al coatelor şi al degetelor. Zăpada 
mă orbea. După ce am dat-o la o parte, am fost surprins să-l 
zăresc pe Mahomed care ţopăia chiar în faţa mea, jumătate 
clovn, jumătate căprioară, cu tipul acela uscâăţiv pe urmele lui. 
Mă luptam mai departe, folosindu-mă de urmele de paşi care-mi 
fuseseră pregătite. Numai că zăpada era atât de adâncă, încât la 
fiecare aterizare mă afundam şi mai tare în smârcurile de la 
Priddy, poticnindu-mă şi căzând dintr-un şanţ în altul. 

Mahomed şi tovarăşul său m-au ridicat de două ori în picioare, 


cu o forţă fizică demnă de invidiat; până când, cu un răget de 
frustrare, Mahomed m-a luat literalmente în braţe şi m-a purtat 
pe sus prin zăpadă şi printre copaci până la o furgonetă cu 
şenile, al cărei spate era pe jumătate acoperit cu o prelată. In 
timp ce mă chinuiam să mă urc în cabină, l-am văzut pe cel de-al 
doilea dintre băieţii de la night-club târându-se sub prelată. 
Mahomed se aşeză la volan, iar uscăţivul lângă mine, vârându- 
mă practic la mijloc, între ei; Kalaşnikovul i se odihnea între 
genunchi, iar muniţia suplimentară era lângă picior. Motorul 
camionetei protestă vehement, pe măsură ce spulberam 
troienele. Prin parbrizul tapetat cu zăpadă mi-am luat adio de la 
peisajul fantomatic pe care abia îl vedeam: blocuri întunecate, 
furate parcă din decorul unui film; o fereastră spartă, care scuipa 
aerul fierbinte ca pe un fum. 

Mergeam înclinați pe o parte, pe un drum principal, pe care 
camioanele şi maşinile înaintau cu greu. Mahomed îşi încleştă 
mâna pe claxon cât timp încercă să treacă peste o denivelare de 
teren. Tovarăşul său din dreapta mea urmărea atent fiecare 
maşină care ne depăşea. Avea şi el un telefon portabil şi, după 
felul în care râdea şi-şi tot întorcea capul, am bănuit că vorbea cu 
băieţii de sub prelată. Drumul se înclina şi noi odată cu el. Sub 
noi începea o curbă de care ne-am apropiat cu încredere, dar 
furgoneta noastră, asemenea unui armăsar încăpățânat, refuza 
să se supună şi a alunecat drept înainte, cocoţându-se pe ceea 
ce era evident o bordură şi prăbuşindu-se cu graţie drept în 
zăpadă. Într-o clipă, Mahomed şi trei dintre ceilalţi au fost în 
picioare lângă maşină. Perfect la unison, cei patru au readus 
furgoneta în poziţie normală şi au pornit din nou la drum, înainte 
să am timp să mă alarmez. 

Şoseaua era acum mărginită de un şir de case de odihnă, 
coama ornamentată a fiecărei case mai că se prăbuşea sub 
troianul de omăt, iar fiecare grădiniţă era îmbrăcată în 
cearşafurile sale albe. Apoi şirul de case se termina brusc. Câmpii 
plate şi stâlpi de înaltă tensiune alergau pe lângă noi, urmaţi de 
zidurile şi gardurile de sârmă ghimpată înalte de trei metri, care 
păzeau palatele celor extrem de bogaţi. Pe urmă, spre un fel de 
uşurare generală, am pătruns în pădure - parţial pini, parţial 
mesteceni argintii - căutându-ne drumul de-a lungul unei urme 
atât de drepte, că părea desenată de zăpada imaculată care ne-a 


dus pe lângă nişte buşteni doborâţi şi epave arse de maşini 
abandonate în mod misterios. Dâra se îngustă şi mai mult şi se 
întunecă. Nori de ceaţă se prăvăliră peste capota furgonetei. 

Am ajuns într-o poiană şi ne-am oprit. 

La început, Mahomed lăsă motorul să meargă ca să putem 
avea căldură. Apoi îl opri şi deschise fereastra. În nări, am primit 
mireasma pădurii de pin şi a aerului curăţit de zăpadă şi am 
ascultat pleoscăiturile şi fâlfâielile care constituiau limbajul 
specific zăpezii. lmpermeabilul meu, leoarcă din cauza căzăturilor 
succesive, era rece şi greu. Am început să fiu îngrijorat de soarta 
celor aflaţi sub prelată. Am auzit un fluierat din trei semnale 
potolite. M-am uitat iute spre Mahomed, dar ochii omului sfânt se 
închiseseră, iar capul i se dăduse pe spate: medita, în mâna ţinea 
o grenadă verde de plastic şi-şi trecuse degetul mic prin inel. Era, 
de altfel, singurul deget care ar fi încăput. Am auzit apoi un al 
doilea fluierat, o singură notă de data asta. M-am uitat la copacii 
din stânga şi din dreapta mea, pe urmă în susul şi josul dârei de 
zăpadă, dar n-am văzut nimic. Mahomed a răspuns cu un fluierat 
de două note. In continuare, nicio mişcare. M-am întors spre 
Mahomed şi atunci, prin fereastra de lângă el, am văzut iţindu-se 
chipul împodobit cu barbă al lui Issa. 

* 

Unul dintre ei rămăsese în furgonetă şi, în clipa în care noi 
ceilalţi ne-am pus în mişcare, am văzut maşina plecând şi 
stârnind vârtejuri de zăpadă în urma ei pe drum. Issa conducea 
grupul, Mahomed mergea în pas cu el, precum un partener de 
vânătoare, Kalaşnikovul fiecăruia dintre ei acoperind partea sa 
de potecă. Uscăţivul şi cei doi băieţi ţineau spatele. Mahomed îmi 
dăduse nişte mănuşi şi o pereche de şoşoni care-mi permiteau să 
înaintez uşor prin zăpadă. 

Grupul nostru cobori un mal abrupt. Deasupra noastră, copacii 
îşi uniseră ramurile într-o boltă deasă, prin care se vedeau palide 
fărâme de cer. Zăpada începu să lase loc muşchiului şi altor 
plante pipernicite. Am trecut pe lângă movile de gunoaie şi de 
cauciucuri vechi de maşină, apoi pe lângă efigii sculptate de 
căprioare şi de veveriţe. Am intrat într-o poiană plină cu mese şi 
bănci şi, pe latura cea mai îndepărtată, cu un şir de colibe din 
lemn. Ajunseserăm într-o tabără de vară abandonată. Un şopron 
vechi din cărămidă ocupa centrul poienii. Cuvântul CLUB era 


desenat cu vopsea militară pe uşa încuiată cu lacăt. 

Issa se duse înainte. Mahomed rămase în picioare sub un 
copac şi, cu mâna ridicată, ne comandă celorlalţi să rămânem pe 
loc. Mi-am ridicat ochii şi am văzut trei bărbaţi deasupra noastră, 
pe panta dealului. Issa bătu în uşă un semnal anume, apoi un al 
doilea. Uşa se deschise. 

Issa îi făcu un semn din cap lui Mahomed care mă chemă la el 
printr-un semn al mâinii, chiar în clipa în care uscăţivul îmi dădu 
un brânci lipsit de orice urmă de afecţiune. Mahomed rămase în 
urmă şi mă trimise înainte. Am intrat în colibă şi acolo, pe un 
podium improvizat în capătul cel mai îndepărtat al încăperii, am 
văzut un bărbat singur, care stătea cu capul ascuns în mâini, într- 
o poziţie plină de disperare. Pe o bucată de pânză zdrenţuită 
erau pictaţi nişte muncitori agricoli plini de eroism, care-şi săpau 
cu lopeţile drumul spre victorie. Uşa se închise în urma mea şi 
zgomotul îl făcu pe bărbatul acela să-şi ridice capul, ca şi cum s- 
ar fi trezit dintr-un somn adânc, să se întoarcă spre mine şi să mă 
privească atent. In lumina trimisă de ferestrele acoperite de 
zăpadă, am recunoscut chipul bărbos şi chinuit al lui Konstantin 
Abramovici Ceceev, arătând cu zece ani mai bătrân decât în 
ultima fotografie clandestină în care îl văzusem. 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 


— Tu eşti Cranmer, zise el. Prietenul lui Larry. Celălalt prieten. 
Tim, marele maestru britanic în spionaj. Destinul lui mic-burghez. 

Avea glasul uscat de oboseală. Îşi mângâie falca, amintindu-mi 
în felul acesta de murizi. 

— O, Larry mi-a povestit totul despre tine. Acum câteva luni, la 
Bath. „CC, stai confortabil? Atunci ia o înghiţitură zdravănă de 
Scotch şi ascultă-mă, căci trebuie să-ţi fac o mărturisire.” Am fost 
uluit că mai avea încă ceva de mărturisit. Cunoşti sentimentul 
ăsta? 

— Mult prea bine. 

— Aşa că a mărturisit. lar eu am fost şocat. Prosteşte, evident. 
De ce să mă simt şocat? Doar pentru că eu mi-am trădat ţara, 
trebuia ca şi el să şi-o trădeze pe a lui? Aşa că am mai înghiţit 
nişte whisky şi nu m-am mai simţit şocat. Era un whisky bun. 
Glen Grant de la Berry Brothers & Rudd. Foarte vechi. Pe urmă 
am izbucnit în râs. Şi încă mai râd şi acum. 

Dar nici chipul răvăşit, nici glasul fără viaţă nu sugerau aşa 
ceva, deoarece nu mai văzusem niciodată un om atât de 
desfigurat de epuizare şi, după cum mi se părea, de ură 
îndreptată împotriva propriei persoane. 

— Cine este Bairstow? 

— O identitate de împrumut. 

— Cine a furnizat paşaportul? 

— L-am furat. 

— De unde? 

— De la propriul meu Birou. Pentru o operaţiune de acum 
câţiva ani. L-am păstrat pentru când urma să mă retrag din 
activitate. 


— De ce? 

— Drept poliţă de asigurare. 

— Împotriva cui? 

— A ghinionului. Unde e Larry? Când îl pot vedea? 

Mâna îi trecu din nou peste falcă, de data asta într-un gest 
brusc de uimire. 

— Chiar vrei să spui că eşti aici pentru probleme personale? 

— Da. 

— Nu te-a trimis nimeni? Nu ţi-a spus nimeni „adu-ne capul lui 
Pettifer şi ai să-ţi primeşti răsplata? Adu-ne capetele amândurora 
şi răsplata ta va fi dublă?” Serios, eşti aici singur ca să-ţi cauţi 
prietenul şi în acelaşi timp spionul? 

— La chestia asta, Larry ţi-ar răspunde „rahat”. Aşa că-ți 
răspund şi eu la fel. Rahat. În ţara mea, nu prea aveam obiceiul 
să înjurăm. Noi luăm insultele mult prea în serios. Dar, oricum, 
rahat. De două ori rahat. 

Era aşezat la o masă şi îşi ţinea un picior în faţă - o siluetă 
solitară, a cărei privire trecea dincolo de mine, spre muncitorii 
pictaţi pe perete. O lumânare aprinsă trona în mijlocul mesei. 
Altele, tot aprinse, erau înşirate pe podea. Când am văzut o 
umbră mişcându-se prin încăpere, mi-am dat seama că nu eram 
singuri. 

— Ce mai face marele şi bunul colonel Zorin? întrebă el. 

— E bine. Îţi transmite salutări. Şi îţi cere să declari public că ai 
furat banii pentru cauza voastră. i 

— Poate că te-au trimis aici ambele părţi. Şi ruşii şi englezii. In 
noul şi măreţul spirit de înţelegere. 

— Nu. 

— Sau poate că te-a trimis unica superputere din lume. Să ştii 
că-mi place chestia asta. America, marele jandarm: pedepseşte 
hoţii, îi reprimă pe rebeli, restaurează ordinea, restaurează 
pacea. Nu va mai fi război, dar nu va mai rămâne piatră pe piatră 
în lupta pentru pace. Îţi aminteşti gluma asta teribil de amuzantă 
din timpul Războiului Rece? 

Nu mi-o aminteam, dar am răspuns că da. 

— Ruşii cer Occidentului bani pentru menţinerea păcii. Ai auzit 
şi gluma asta? 

— Cred că am citit ceva asemănător. 

— E-adevărată. O glumă din viaţa adevărată. Şi Occidentul dă 


banii. Asta e o glumă şi mai bună. În scopul menţinerii păcii în 
spaţiul fostei Uniuni Sovietice. Occidentul furnizează banii, 
Moscova furnizează trupele şi epurarea etnică. Cimitirele sunt 
pline de pace şi toată lumea e fericită. Cu cât te plătesc? 

— Cine? 

— Cine te-a trimis. 

— Nu m-a trimis nimeni. Prin urmare, nu sunt plătit. 

— Adică lucrezi pe cont propriu. Un vânător mărinimos în 
spiritul întreprinderii libere. Eşti aici ca să reprezinţi forţele pieţei. 
Cât valorăm pe piaţa liberă noi doi, Larry şi Ceceev? Ai şi un 
contract? Avocatul tău a negociat contractul? 

— Nimeni nu mă plăteşte şi nu m-a trimis. Nu primesc ordine 
de la nimeni, nu dau raportul nimănui. Am venit pe cont propriu 
ca să-l găsesc pe Larry. Nu-mi propun să vă vând. Chiar dacă aş 
putea. Sunt agent liber. 

Scoase din buzunar o sticlă plată din care trase o duşcă. Deşi 
folosirea îndelungată o tocise, ba chiar o deformase, sticla avea 
un design identic cu cea pe care mi-o dăduse Zorin şi purta 
aceeaşi emblemă roşie bătătoare la ochi, a fostului său Serviciu. 

— Imi urăsc numele. Numele meu murdar şi afurisit. Dacă mi l- 
ar fi scris cu fierul roşu pe piele, tot nu l-aş fi urât mai mult. 

— De ce? 

— „Hei, ticălosule, cum ţi se pare Ceceev?” „Nicio problemă”, 
zic eu. „E un nume drăguţ. Un nume de ticălos nu prea ticălos. 
Sună bine.” Orice alt inguş pe care l-ai fi făcut „ticălos” în faţă te- 
ar fi ucis. Eu ce-am făcut? Sunt un om al concesiilor, un 
comedian. Negroteiul lor alb. Eu însumi mă folosesc de insultele 
lor, mai înainte s-o facă ei. „Dar Konstantin?” întreabă ei. „Nicio 
problemă”, zic eu. „Un împărat mare şi iubăreţ.” Dar de distrat, 
s-au distrat abia când au ales patronimicul. „Hei, ticălosule, 
poate că ar trebui să te facem şi un pic evreu, zic ei, ca să-i 
facem să-ţi piardă urma. Abraham a avut mulţi fii. Unul în plus ar 
trece neobservat.” Aşa că sunt un ticălos, sunt şi evreu şi 
continuu să zâmbesc. 

Dar nu zâmbea. Dimpotrivă, era stăpânit de o disperare 
furioasă. 

— Şi ce-ai să faci dacă dai de el? întrebă Ceceev, ştergând 
gâtul sticlei cu mâneca hainei. 

— Am să-i spun că a apucat-o pe un drum care duce spre 


dezastru şi că a târât-o pe iubita lui în aceeaşi direcţie. Am să-i 
spun că trei oameni au fost deja ucişi în Anglia... 

Ceceev mă întrerupse brusc. 

— Trei? Deja trei! Un dezastru. Ţi-aduci aminte de gluma aia 
care-i plăcea lui Stalin? Trei oameni morţi într-un şanţ într-un 
accident de maşină înseamnă o tragedie naţională? Însă o 
naţiune întreagă deportată şi pe jumătate exterminată înseamnă 
statistică? Stalin a fost un tip nemaipomenit. Mult mai bun decât 
Konstantin. 

Mi-am continuat neclintit discursul. 

— Au comis un furt măreț, s-au vârât până-n gât în comerţul 
ilegal cu arme, s-au plasat singuri în afara legii... 

Ceceev se ridicase şi acum stătea în mijlocul încăperii, cu 
mâinile la spate. 

— Care lege? întrebă el. Care lege, mă rog? Care lege a fost 
încălcată de Larry, mă rog? 

Incepusem să-mi pierd răbdarea. Frigul mă aducea la 
disperare. 

— Ce lege îmi arunci în cap? Legea britanică? Legea rusească? 
Legea americană? Legea internaţională? Legea Naţiunilor Unite? 
Legea gravitaţiei? Legea junglei? Nu-nţeleg a cui lege. De-asta 
te-au trimis încoace? Biroul tău? Biroul meu? Sensibilul şi 
altruistul colonel Zorin? Ca să-mi ţii mie predici despre lege? Ei 
au fost cei care au încălcat fiecare lege pe care au făcut-o! 
Fiecare promisiune! Fiecare mână liniştitoare pusă pe spinarea 
noastră în ultimele trei sute de ani - o minciună! Ne omoară în 
sate, în munţi, în oraşe, în văi, şi vor ca tu să-mi vorbeşti mie 
despre lege? 

Furia lui o aţâţă pe-a mea. 

— Nu m-a trimis nimeni! Auzi ce-ţi spun? Eu am găsit casa din 
Cambridge Street. Eu am auzit că l-ai vizitat pe Larry la Bath. Eu 
am pus totul cap la cap. Eu am plecat în nord şi am găsit 
cadavrele. Pe urmă, tot eu am fost nevoit să părăsesc ţara! 

— De ce? 

— Din cauza ta, CC. Şi a uneltirilor tale. Ale lui Larry şi ale 
Emmei. Fiindcă am fost bănuit de complicitate cu CC. Urma să fiu 
arestat, precum Zorin. Din cauza voastră. Trebuie să-l văd. Îi 
iubesc. 

Ca un englez ce eram, m-am grăbit să atenuez ultima 


declaraţie. 

— Îi sunt dator. 

O agitaţie de umbre, sau poate dorinţa de a scăpa de 
intensitatea furiei interlocutorului meu, mă făcu să-mi rotesc 
privirea în jur. Mahomed şi Issa stăteau lângă uşă; capetele 
aproape că li se atingeau şi nu mă scăpau din ochi. Alţi doi 
oameni păzeau ferestrele şi un al treilea pregătea nişte ceai pe 
un primus. L-am privit din nou pe Ceceev. Privirea lui obosită era 
încă fixată asupra mea. 

— Poate că nu tu ai pâinea şi cuțitul, am sugerat, zicându-mi 
că poate zeflemeaua îl va împinge la acţiune. Să vorbesc cu 
cineva care poate să spună „da” în loc de „nu”? Poate că ar 
trebui să mă duci la Conducătorul vostru Şef. Poate că ar trebui 
să mă duci la Bashir Haji, ca să-i explic eu însumi despre ce e 
vorba. 

În momentul în care am rostit numele acela, am simţit cum 
tensiunea din încăpere s-a întețit, ca şi cum aerul s-ar fi 
solidificat brusc. Cu coada ochiului, am văzut santinela de la 
fereastră întorcându-şi capul şi ţeava Kalaşnikovului răsucindu-se 
odată cu el. 

— Bashir Haji e mort. Mulţi din oamenii noştri au fost omorâţi 
împreună cu el. Nu ştim de cine. Acum suntem în doliu. Şi asta 
ne face să fim nervoşi. Poate că şi tu ar trebui să porţi doliu. 

* 


O oboseală teribilă s-a pogorât peste mine. Nu mai avea rost 
să mai lupt împotriva frigului. Intr-un colţ al estradei, Ceceev se 
sprijini de perete, cu mâinile înfipte adânc în buzunare şi cu capul 
bărbos vârât în gulerul paltonului său lung. Mahomed şi Issa 
căzuseră într-un fel de transă. Doar băieţii de lângă ferestre 
păreau treji. Am încercat să vorbesc, însă nu mai aveam suflu. 
Dar cred că totuşi am spus ceva, fiindcă am auzit răspunsul lui 
Ceceev, în engleză sau parcă în rusă. 

— Nu ştim cine, repetă el. Era un sat, sus în munte. Întâi au zis 
douăzeci de morţi, acum zic două sute. Tragedia se transformă în 
statistică. Ruşii folosesc nişte chestii pe care nu le-am mai văzut 
înainte. E ca şi cum ai trage cu puşti cu aer comprimat în 
bombardierele Stealth. Nici n-apuci să trimiţi glonţul în aer, că te- 
au şi prăjit. Oamenii de-acolo sunt atât de speriaţi, că nu mai ştiu 
nici măcar să numere. Vrei? 


Mi-a oferit sticla cea plată. Am tras o duşcă zdravănă. 
x 


Cum-necum, se înserase şi acum stăteam la masă, aşteptând 
să pornim într-o călătorie - Ceceev în capul mesei şi eu lângă el, 
dezorientat de propriile mele sentimente. 

— Şi toate sursele alea secundare grozave pe care le avea, a 
întrebat Ceceev, tu le inventaseşi? 

— Da. 

— Tu însuţi? Din propria ta ingeniozitate profesională? 

— Da, am răspuns. 

— Nu e rău. Pentru un destin mic-burghez, nu e rău deloc. 
Poate că eşti mult mai artist decât îţi închipui. 

Am avut brusc sentimentul că Larry era pe-aproape. 

Mahomed stătea pe vine lângă un radio militar, care vorbea 
doar din când în când într-un staccato tainic. Issa îşi încrucişase 
mâinile peste Kalaşnikov. Cu capul sprijinit în mâini, Ceceev 
privea pierdut în întuneric, cu ochii pe jumătate închişi. 

— Aici n-ai să găseşti niciun demon islamic, zise el în engleză. 
Dacă pentru asta ai fost trimis, las-o baltă. Nici fundamentalişti, 
nici ţicniţi, nici aruncători de bombe, nici visători care să 
tânjească la un mare superstat islamic. Intreabă-l pe Larry. 

— Ce face Larry pentru voi? 

— Impleteşte ciorapi. 

O vreme, păru că aţipise. 

— Vrei să auzi încă o glumă? Suntem un popor paşnic. 

— Observatorul întâmplător poate fi acuzat că nu a observat 
totuşi acest lucru, am sugerat. 

— Sute de ani, am avut printre noi şi evrei. Întreabă-l pe 
Konstantin Abramovici. Au fost bineveniţi. Un trib ca oricare altul. 
O sectă ca oricare alta. Nu vreau să spun că ar trebui să ni se 
mulţumească fiindcă nu i-am persecutat, îţi spun doar că suntem 
un popor paşnic, cu o istorie în mare măsură paşnică, pentru 
care nu primim nici măcar un singur punct. 

Asemenea unor boxeri obosiţi, ne-am bucurat amândoi de 
pauză. 

— In adâncul tău, nu l-ai bănuit niciodată pe Larry? l-am 
întrebat. 

— Eu am fost un birocrat. Larry era carne de tun calitatea întâi. 
Jumătate din prezidiul ăla stupid îi citea rapoartele. Crezi că 


voiam să fiu primul care să vină să le spună că tipul era rău şi că, 
de douăzeci de ani încoace, tot rău fusese? Eu, un ticălos tolerat? 
Bine, suntem nişte sălbatici bătăioşi şi certăreţi. Nu de calibrul 
cazacilor. Aştia sunt infernali! Nici de calibrul gruzinilor, care sunt 
şi mai răi decât cazacii. Şi, desigur, nici de calibrul ruşilor. Hai să 
spunem că inguşii au o viziune selectivă despre bine şi rău. 
Suntem religioşi, dar nu bătuţi în cap. 

Capul îi căzu în faţă, dar şi-l ridică iute. 

— Şi dacă vreun poliţist nebun ar încerca vreodată să ne aplice 
codul penal, jumătate din noi ar fi în puşcărie, iar cealaltă 
jumătate ar cobori cu Kalaşnikovurile în stradă ca să ne scoată 
afară. 

Bău iar din sticla plată. 

— Suntem o adunătură de munteni nesupuşi care-l iubesc pe 
Dumnezeu, băutura, bătaia, fanfaronada, furtul, falsificarea 
banilor, aurul şi duşmăniile de moarte şi care nu pot fi organizaţi 
în grupuri. Mai vrei? 

Am luat din nou sticla lui cu băutură. 

— Alianțe şi politici - nu există. Poţi să ne promiţi orice doreşti, 
poţi să-ţi încâlci promisiunea imediat şi mâine te vom crede din 
nou pe cuvânt. Avem o diaspora de care nu a auzit nimeni şi 
nişte suferinţe pe care nu ai cum să le vezi la televizor nici cu 
antenă specială. Nu ne plac tiranii, nu avem aristocrație ereditară 
şi nu am dat la iveală niciun despot în ultima mie de ani. În 
cinstea lui Konstantin. 

Bău în cinstea acestuia şi, o vreme, am crezut că aţipise, 
numai că îşi ridică deodată capul şi mă împunse cu degetul. 

— Şi când voi, occidentalii, ticăloşii albi, veţi hotărî că e 
momentul să fim striviţi - căci asta veţi face, domnule Timothy, 
asta veţi face, fiindcă niciun compromis nu vă scapă din laba aia 
a voastră englezească - atunci vom muri. Căci ceea ce vrem este 
acelaşi lucru pentru care aţi luptat şi voi pe vremea când eraţi 
bărbaţi adevăraţi. Intreabă-l pe Larry. 

Radioul produse un țipăt pătrunzător. Mahomed ţâşni în 
picioare, iar Issa le dădu un ordin băieţilor de la ferestre. Ceceev 
mă conduse până la uşă. 

— Larry ştie tot. Sau a ştiut. 

* 


Un autobuz ne-a luat pe toţi: Mahomed, Issa, cei doi murizi, 


Ceceev şi eu însumi. Un autobuz militar cu ferestruici blindate şi 
cu acoperişul plin de bagaje care nu erau ale noastre. Şi cu nişte 
indicatoare în faţă şi în spate, care spuneau că era autobuzul 
964. Murizii, îmbrăcaţi în jachete de aviaţie şi cu Kalaşnikovurile 
în mâini, se aşezară în spatele bărbatului gras, în uniformă 
militară, aflat la volan. Câteva banchete mai în spate stăteau 
Mahomed şi Issa, care şopocăiau ca nişte hoţi. Grasul conducea 
repede şi părea să-l distreze foarte mult să împingă celelalte 
maşini dincolo de marginea drumului îngheţat de ţară. 

— Pentru un ticălos, am fost băiat isteţ, mi se confesă Ceceev, 
împingându-mi reticent sticla de băutură şi luându-mi-o imediat 
înapoi. 

Stăteam amândoi pe bancheta din spatele autobuzului şi nu 
vorbeam decât englezeşte. Aveam sentimentul că, pentru el, 
rusa era limba duşmanului. 

— Şi tu ai fost un băiat isteţ pentru un ticălos alb ce eşti. 

— Nu neapărat. 

Lumina albastră din autobuz îi transforma chipul răvăşit într-o 
mască mortuară. Ochii înfundaţi în orbite pe care îi fixase asupra 
mea exprimau o dependenţă violentă. 

— Ţi-ai suspendat vreodată raţiunea? se interesă el. 

Nu i-am răspuns. A băut din nou. Atunci m-am răzgândit şi eu 
şi am băut împreună cu el, suspendându-mi raţiunea. 

— Ştii ce i-am spus lui Larry când am depăşit şocul? După ce el 
mi-a spus „Sunt copilul lui Cranmer, nu al tău”? 

— Nu. 

— De ce am izbucnit în râs? 

începu să râdă şi acum, cu un râs uscat şi sufocant, după care 
luă iar o înghiţitură din sticla pe care mi-o dădu şi mie. 

— „Ascultă”, i-am spus. „Până în octombrie '92 uitasem cât de 
mult îi uram pe ruşi. Azi, oricine a făcut spionaj împotriva 
Moscovei e prietenul meu.” 

Larry e mort, mi-am zis. Ucis de Bashir Haji. Împuşcat în timp 
ce încerca să scape de destinul său mic-burghez. 

Acum zace în apă, cu faţa în sus sau în jos; oricum, asta nu 
mai are nicio importanţă. 

El este o tragedie, nu o statistică. Şi-a găsit moartea byroniană 
pe care o căuta. _ 

Ceceev rostea încă un monolog muşcător. Işi ridicase bine 


gulerul paltonului în jurul feţei şi vorbea către bancheta din faţa 
lui. 

— Când m-am întors acasă în sat, încă eram în grațiile 
prietenilor şi rudelor. Bun, eram de la KGB, dar nu eram în 
misiune în Inguşetia. Fraţii şi surorile erau mândri de mine. De 
dragul meu, au uitat că îi urau pe ruşi. 

Entuziasmul său ostentativ era macabru. 

— „Poate că nu ruşii au fost cei care ne-au deportat în 
Kazahstan”, ziceau el. „Poate că nu ei l-au împuşcat pe tata. Şi, 
ia uitaţi-vă, nu ei l-au educat pe marele nostru frate, nu ei au 
făcut din el un occidental?” Nu pot să sufăr duioşia asta. De ce 
nu ascultă dracului radioul, de ce nu citesc dracului ziarele, de ce 
nu se maturizează dracului odată? De ce nu aruncă în mine cu 
pietre? De ce nu mă împuşcă? De ce nu bagă un cuţit în mine? 
De ce nu mi-au strigat că sunt un trădător? Cine dracu' vrea să 
fie iubit când îşi trădează poporul? Ai vreo idee? Tu pe cine ai 
trădat? Pe toţi. Da, dar tu eşti englez. Şi când măreţul Imperiu 
Sovietic a căzut în curul ăla alb al lui, ştii ce-au făcut prietenii şi 
rudele mele? M-au mângâiat! Mi-au spus să nu-mi fac griji! „Elţân 
ăsta e om bun, ai să vezi. Acum, că nu mai avem comunism, 
Elţân o să ne facă dreptate.” 

Mai trase o duşcă, insultându-se în acelaşi timp în şoaptă. 

— Ştii ceva? Le-am spus exact aceeaşi poveste stupidă şi când 
a venit Hruşciov la putere! De câte ori poţi să fii aşa de idiot? Vrei 
să-l auzi pe Zorin? Pe toţi Zorinii din lume, care stau la cantină. ŞI 
vorbesc în şoaptă de cum se-apropie prea mult negrul cel alb. 
Imperiul Sovietic nici nu era îngropat, că Imperiul Rus îşi croia 
deja drum la suprafaţă. „Nepreţuita noastră Ucraină, pierdută! 
Nepreţuita noastră Transcaucazia, pierdută! lubitele noastre Ţări 
Baltice, pierdute! Uite, uite, virusul se duce spre sud! Gruzia 
noastră, pe cale să o pierdem! Nagorno-Karabah, la fel! Armenia, 
Azerbaidjanul, la fel! Cecenia, pierdută! Intregul Caucaz, pe 
ducă! Drumul nostru spre Oceanul Indian, aşijderea! Flancul 
nostru sudic, gol puşcă în faţa Turciei! Toţi au tăbărât pe Maica 
Rusie şi o violează!” 

Autobuzul încetinise. 

— Prefă-te că dormi. Lasă-ţi capul în piept şi închide ochii. 
Arată-le căciula ta frumoasă de blană. 

Autobuzul se opri şi un val de aer îngheţat îl mătură de la cap 


la coadă când şoferul deschise uşa şi Ceceev trecu pe lângă 
mine. Privind printre pleoape am văzut o siluetă înfăşurată într-o 
manta lungă şi cenuşie, care se urcă înăuntru şi-l îmbrăţişă iute 
pe Ceceev. Am auzit nişte şoapte confidenţiale şi am văzut un 
plic gros trecând dintr-o mână în alta. Apoi mantaua cobori, uşa 
se închise în urma ei şi autobuzul porni mai departe. Ceceev 
rămase mai devreme în picioare în spatele şoferului. Am trecut 
pe lângă nişte barăci de campanie şi pe lângă un teren de fotbal 
cu instalaţie de nocturnă. Câţiva bărbaţi în treninguri se jucau în 
zăpadă. Am trecut pe lângă o cantină unde, la lumina 
fluorescentă dinăuntru, am văzut nişte soldaţi ruşi care îşi luau 
masa de seară. Pentru mine, ei reprezentau duşmanul într-un fel 
pe care nu-l mai simţisem înainte. Şoferul nostru mergea cu o 
viteză normală, netrădând nimic care să sugereze vinovăția sau 
graba. Ceceev rămase lângă el, cu o mână în buzunar. Ne-am 
apropiat de un punct de control. O barieră albă cu roşu bloca 
drumul. Cei doi murizi îşi aşezară Kalaşnikovurile pe genunchi. 
Bariera se ridică. 

Deodată, ne-am îndreptat spre zona neluminată a unui 
aerodrom, ghidându-ne după cele două urme de cauciucuri de 
camion din zăpadă. Eram sigur că aveam să simţim din clipă în 
clipă convulsiile autobuzului când vor începe să şuiere gloanţele. 
Un avion de transport cu două motoare şi hărtănit din cale afară 
răsări brusc în lumina farurilor; avea uşile deschise şi totul părea 
pregătit. Autobuzul nostru a alunecat spre o haltă laterală şi am 
sărit în noaptea de gheaţă, fără niciun glonţ pe urmele noastre. 
Elicele avionului se învârteau deja, iar luminile de poziţie erau 
aprinse. Din cabina de pilotaj, trei feţe albe ne strigau să ne 
mişcăm mai repede. Am urcat în grabă scara şubredă şi vechiul 
meu obicei m-a făcut să memorez numărul de înregistrare de pe 
eleron; pe urmă, mi-am dat seama că eram un prost. Burta 
avionului era goală, cu excepţia unui teanc de cutii de carton de 
culoare închisă, sigilate cu benzi de hârtie, şi a unor coşuri de 
oţel pe post de scaune, legate cu nişte curele de barele laterale. 
După vreo câţiva metri pe pământ, avionul a luat înălţime, iar 
apoi motorul a tăcut şi am coborât din nou; o săgeată rătăcită de 
lumină a lunii m-a ajutat să văd trei turle de biserică rotunde ca 
nişte cepe cum se ridică spre mine de pe un deal; cea mai mare 
era aurită, celelalte două erau prinse strâns într-un eşafodaj de 


schele. Avionul a urcat din nou şi a luat un viraj atât de brusc, 
încât m-am întrebat dacă nu cumva ne aşezaserăm cu fundul în 
sus. 

— Mahomed ţi-a servit deja aiureala aia cu profeția 
englezească? strigă Ceceev şi-mi întinse sticla de băutură. 

— Da. 

— Creierele astea de găină sunt în stare să creadă orice. 

Larry, mi-am zis. Asta-i o călătorie pe gustul tău. Zboară la 
Baku, furişează-te un pic pe coastă, ia-o la stânga, o nimica 
toată. Pericolul mă consola. Dacă Larry supravieţuise unei astfel 
de călătorii, atunci supraviețuiesc oricărei alte încercări. 

x 


Ghemuit pe coşul său, Ceceev povestea despre toamna de 
acum doi ani. 

— Am crezut că ruşii n-or să tragă. Că asta nu ni se întâmpla 
nouă. Elţân nu e Stalin. Fireşte că nu. El e Elţân. Osetinii aveau 
tancuri şi elicoptere, dar ruşii tot au venit, ca să fie siguri că 
niciun osetin n-o să fie rănit. Sistemul lor de propagandă era 
grozav. Inguşii erau nişte sălbatici setoşi de sânge, ruşii şi 
osetinii erau băieţii buni. Pe cuvântul meu că am trăit cu senzaţia 
că-i ştiu pe marii savanţi care scriau chestia asta. Osetinii au 
distrus toate luminile, iar ruşii stăteau acolo şi râdeau, în timp ce 
şaizeci de mii de inguşi fugeau ca să-şi salveze pielea. Cei mai 
mulţi dintre ruşi erau de fapt cazaci din Terek, care ştiau să 
aprecieze o glumă bună. Ruşii aduseseră şi ceva osetini din sud, 
care fuseseră deja purificaţi etnic de către gruzini, aşa că ştiau 
cum trebuia procedat. Ruşii au blocat regiunea cu tancurile şi au 
instituit legea marţială în Inguşetia. Nu în Osetia, fiindcă osetinii 
sunt tipi civilizaţi, clienţi vechi ai Kremlinului şi creştini. 

A băut din nou şi mi-a întins şi mie sticla pe care am împins-o 
la o parte, dar n-a băgat de seamă. 

— Asta s-a întâmplat când te-ai reconvertit, am intervenit. 
Când te-ai întors acasă. 

— Inguşii au făcut apel la omenire, dar omenirea era al 
dracului de ocupată în momentul ăla, continuă el, ca şi cum nu 
m-ar fi auzit, recitând motivul pentru care fusese atât de 
ocupată: „Cine dracu' mai sunt şi inguşii ăştia? Hei, se-ntâmplă în 
curtea ruşilor, nu? Hei, ia ascultați, fărâmițarea asta merge 
departe. În timp ce noi ştergem graniţele economice, nebunii 


ăştia etnici ridică graniţe naţionale. Sunt nişte disidenţi, nu? Sunt 
musulmani, corect? Şi criminali. Vreau să spun, daţi-i încolo pe 
criminalii ruşi, ticăloşii ăştia sunt mult mai aproape. Ce, ei nu ştiu 
că justiţia e pentru cei mari? Mai bine îl lăsăm pe Boris să se 
descurce cu chestia asta.” 

Motorul avionului şovăi, apoi îşi reluă mormăitul cu o notă mai 
jos. Pierdeam înălţime. g 

— Am fi putut să rezolvăm noi problema, zise el. In şase luni. 
Într-un an. Ar fi fost ceva lupte. Câteva capete ar fi sfârşit-o un 
pic mai departe de trupuri. S-ar fi plătit nişte socoteli mai vechi. 
Fără ruşi în cârcă, am fi rezolvat problema. 

— Aterizăm sau ne prăbuşim? am întrebat. 

Coşmarul meu obişnuit e că sunt noaptea într-un avion care se 
izbeşte de clădirile de pe marginea unui drum care se îngustează 
din ce în ce mai mult. Era exact coşmarul care mă bântuia acum, 
numai că de data asta ne izbeam de nişte faruri în drum spre 
panta neagră a unui deal. Apoi panta de deal s-a deschis şi am 
intrat într-un tunel luminat de nişte ochi de pisică plasați 
deasupra noastră. De-o parte şi de alta alergau lumini verzi şi 
roşii. Dincolo de ele se deschidea un teren de sport din ciment 
decolorat, pe care erau parcate câteva avioane de vânătoare, 
maşini de pompieri şi cisterne cu carburant, în spatele unei plase 
înalte de sârmă. 

Dispoziţia reflexivă îl părăsise pe Ceceev. Omul se trezise mai 
înainte să ne oprim, deschisese uşa din fuzelaj şi se uitase atent 
afară, cu cei doi murizi în spatele lui. Mahomed îmi vâri un pistol 
automat în mână. Eu mi-am pus arma la brâu. Issa cel laic veni şi 
el lângă mine, punându-mă la mijloc. Echipajul avionului privea 
fix înainte. Motoarele avionului mârâiau nerăbdătoare. De 
undeva, din străfundurile buncărului, două faruri fulgerară de 
două ori. Ceceev a sărit pe pistă, noi l-am urmat şi ne-am 
desfăşurat sub formă de vârf de săgeată, cu murizii pe post de 
aripi şi Ceceev însuşi drept vârf. Am început să înaintăm cu paşi 
mărunți; două Jeepuri soioase ne aşteptau lângă baza unei 
rampe. În timp ce Mahomed şi Issa mă înşfăcau fiecare de câte 
un cot şi mă duceau în grabă spre cel de-al doilea Jeep, am 
observat că micul nostru avion de transport era pe pistă pentru 
decolare. Jeepurile au trecut în viteză pe lângă un punct de 
control fără santinelă. Am ajuns apoi la o încrucişare de drumuri, 


am sărit peste un punct de dirijare a traficului şi ne-am abătut 
spre stânga, spre ceea ce, prin părţile astea, părea să fie un 
drum principal. Un panou indicator în rusă zicea că până la 
Vladikavkaz mai erau 45 de kilometri şi până la Nazran 20. Aerul 
mirosea a bălegar, a fin şi a Honeybrook. Mi-am adus aminte de 
Larry în cămeşoiul lui țărănesc, culegând struguri şi cântând 
Greensleeves, spre deliciul fetelor Toller şi al Emmei. Mi l-am 
amintit cu burta în sus şi cu burta în jos. Şi m-am gândit la el din 
nou în viaţă, după ce îl omorâsem cu mâna mea. 
* 

Casa noastră conspirativă era alcătuită de fapt din două case 
dintr-o curte prinsă între nişte ziduri albe. Porţile dădeau una 
spre drum şi cealaltă spre o pajişte. Dincolo de pajişte, colinele 
erau pătate de umbra lunii ridicată pe un cer spuzit de stele. 
Dincolo de coline se ridicau munţii, în şiruri nesfârşite. In 
depărtare, luminile satelor clipeau printre coline. 

* 


Ne aflam într-o cameră de primire cu podeaua plină de saltele 
şi cu o masă cu tăblia de plastic în mijloc. Două femei, mamă şi 
fiică, mi-am închipuit, amândouă cu capetele înfăşurate în eşarfe, 
puneau mâncarea pe masă. Gazda noastră era un bărbat scund 
şi îndesat, de vreo şaizeci de ani, care mi-a vorbit cu glas grav 
atunci când mi-a strâns mâna. 

— Zice că eşti binevenit, spuse Ceceev, fără cinismul său 
obişnuit. Zice că este extrem de onorat de prezenţa ta aici şi că 
ar trebui să te aşezi lângă el. Putem să ne ducem singuri 
războaiele, mai zice el. Nu avem nevoie de ajutor din afară. Dar, 
atunci când englezii ne oferă ajutorul lor, suntem recunoscători şi 
îi mulţumim lui Dumnezeu pentru asta. Să ştii că vorbeşte cât se 
poate de serios, aşa că zâmbeşte-i şi poartă-te ca un rege 
englez. Este un sufit, motiv pentru care nu îi punem la îndoială 
autoritatea. 

M-am aşezat lângă gazdă. Bărbaţii mai în vârstă se aşezară la 
locurile lor, în timp ce tinerii rămaseră în picioare, iar femeile 
serviră felii de pâine, carne de vită friptă şi ceai. O fotografie de- 
a lui Bashir Haji era agăţată pe perete. Era la fel cu cea din 
Cambridge Street, doar că îi lipsea dedicaţia scrisă cu cerneală 
într-un colţ. 

— Satul a fost atacat noaptea, zise Ceceev, traducând 


cuvintele gazdei noastre, în timp ce tinerii ascultau într-o tăcere 
respectuoasă. A fost părăsit ani de zile, chiar din momentul în 
care ruşii au dărâmat casele şi i-au mânat pe locuitori în vale. 
Altădată puteam să ne refugiem întotdeauna în munţi; azi însă 
au la îndemână altă tehnologie. Lansează rachete, pe urmă vin 
cu elicopterele. Ruşi sau osetini, sau poate toţi la un loc. 

Apoi adăugă din proprie iniţiativă: 

— Osetinii sunt nişte javre, dar sunt javrele noastre. O să ne 
ocupăm de ei în felul nostru. 

Reluă traducerea. 

— Oamenii din satele învecinate povestesc că au auzit nişte 
zgomote asemănătoare tunetului şi că au văzut fulgere pe cer. 
Elicoptere tăcute, zice el. Asta e vorbă de ţăran. Cel care ar 
putea să inventeze un elicopter silențios ar stăpâni lumea 
întreagă. 

Glasul abia dacă i se schimbă, ritmul rămase acelaşi, dar 
cuvintele se transformaseră clar într-o intervenţie personală. 

— Sufiţii sunt singurii de-aici capabili să răspundă amenințării 
ruseşti. Ei sunt păstrătorii conştiinţei locale. Numai că, atunci 
când vine vorba de arme şi de pregătire ca să se le foloseşti, sunt 
ca nişte broaşte țestoase răsturnate pe spate. De-astă au nevoie 
de Issa, de mine şi de Larry. 

Se întoarse din nou la traducere. 

— O femeie se afla la vreo zece kilometri distanţă, la 
înmormântarea mamei sale. Când s-a întors acasă, i-a găsit pe 
toţi morţi, aşa că a plecat înapoi, în satul unde îşi înmormântase 
mama. A doua zi a venit un grup de bărbaţi care au spălat 
cadavrele pe care le-au putut găsi, au spus rugăciunile şi le-au 
îngropat, după obiceiul nostru. Bashir fusese torturat cu nişte 
cuțite, dar au reuşit să-l recunoască. Gazda noastră zice că am 
fost trădaţi. 

— De cine? 

— Zice că de un trădător. De un spion osetin. Asta-i tot ce ştie. 

— Şi tu ce crezi? 

— In ziua de azi, când ai sateliți? Camere de luat vederi 
ascunse? Dispozitive de ascultare invizibile? Eu zic că am fost 
trădaţi de tot rahatul ăsta de tehnologie modernă. 

Abia am deschis gura, că mi-a şi anticipat întrebarea. 

— Nu s-au făcut alte identificări. Şi nu e politicos să-l presezi 


cu noi întrebări. 

— Bine, dar fără îndoială... un european... 

Dar exact în clipa aceea mi-am adus aminte de cârlionţul 
negru şi îndărătnic de pe fruntea lui Larry, cu nimic diferit de toţi 
cârlionţii din jurul meu, şi de pielea lui care devenea brună în 
bătaia soarelui, pe când a mea căpăta doar o nuanţă de roz. 

Mahomed se ruga înainte de a merge la culcare. 

— O să-i omorâm pe toţi. 

Ceceev traducea, în timp ce gazda dirija un cor de aprobări. 

— O să aflăm numele piloților elicopterelor, pe cele ale 
oamenilor care au plănuit operaţiunea asta, al celui care a 
condus-o şi ale celor care au luat parte la ea şi, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, o să-i omorâm pe toţi. Şi o să tot omorâm la ruşi, 
până când or să facă ceea ce a zis Elţân că or să facă: să-şi ia 
tancurile, tunurile, elicopterele, rachetele, soldaţii, oficialii şi 
spionii, să-i ducă dincolo de râul Terek, să ne lase pe noi să 
rezolvăm problemele şi să ne guvernăm în pace. Asta e voinţa lui 
Dumnezeu. Ştii ceva? 

— Nu ştiu nimic. 

— Eu îl cred. Am fost un idiot: m-am disociat de cel care sunt 
în realitate. lar povestea asta a durat douăzeci de ani. Acum m- 
am întors acasă şi aş fi vrut să nu fi fost niciodată plecat. 

* 


Camera noastră de oaspeţi era infirmeria, de când cu epidemia 
de pojar de la Winchester: paturi împinse la perete, saltele pe 
podea şi un hârdău pentru făcut pipi. Un murid stătea lângă 
fereastră şi nu scăpa din privire drumul, în timp ce camaradul 
său dormea. Unul câte unul, tovarăşii mei adormiră cu toţii. Din 
când în când, Larry îmi vorbea, dar preferam să nu-i ascult 
cuvintele, pentru că le ştiam pe dinafară. Să rămâi în viaţă 
pentru mine, mi-am avertizat agentul. Să rămâi dracu' în viaţă, e 
un ordin. Pentru noi ai să fii în viaţă atâta timp cât nu aflu că ai 
murit. Ai trecut o dată pe lângă moarte. Să nu mai faci aşa ceva 
şi să-ţi ţii gura aia închisă ca lumea. 

Orele au trecut şi am auzit cântatul cocoşilor, behăitul oilor şi 
melopeea şovăielnică a unui bărbat într-un difuzor. Am auzit apoi 
tropăitul vitelor. M-am ridicat, m-am apropiat de muridul de la 
fereastră, am văzut din nou munţii, precum şi munţii de dincolo 
de munţi, şi mi-am amintit cum, într-o scrisoare către Emma, 


Larry jurase că avea să-şi arunce bourka şi să se lupte aici, pe 
drumul spre Vladikavkaz. Le-am privit pe femeile care mânau 
bivolii prin curtea încă întunecată, înainte de ivirea zorilor. Am 
mâncat în grabă şi, la insistenţele lui Ceceev, am dăruit fiecărui 
copil câte zece dolari, amintindu-mi în acelaşi timp de băieţelul 
negru care mă urmărise pe Cambridge Street. 

— Dacă-ţi propui să duci la împlinire profeția englezească, 
atunci e mai bine să laşi o impresie bună, zise Ceceev pe un ton 
sec. 

Afară era încă întuneric. La început am mers pe drumul 
principal, pe urmă am luat-o printr-o vale care se deschidea din 
ce în ce mai mult, până când drumul s-a transformat într-un 
câmp presărat cu muşuroaie. Jeepul din faţă s-a oprit şi ne-am 
oprit şi noi lângă el. La lumina farurilor, am văzut în faţa noastră 
un podeţ peste un râu şi o potecă abruptă. Pe mâlul apei ne 
aşteptau opt cai gata înşeuaţi, un bătrân cu o căciulă înaltă de 
blană, cizme şi pantaloni bufanţi, şi un băiat de la munte, suplu şi 
cu ochi ageri, care ne auziseră venind. Mi-am adus aminte de 
scrisoarea trimisă Emmei de Larry şi, aidoma lui Negley Farson, 
am implorat autoritatea divină să-mi permită să iau Caucazul în 
grija mea. 

* 

Băiatul porni primul, însoțit de unul dintre murizi. Am aşteptat 
ca zgomotul copitelor să se piardă în întuneric. Ghidul nostru 
plecă imediat după aceea, apoi Ceceev, şi eu însumi. Issa, 
Mahomed şi cel de-al doilea murid încheiau convoiul. Mahomed 
adăugase lângă pistolul pe care mi-l dăduse mai înainte un toc şi 
un brâu cu muniţie, prevăzut cu inele de metal pentru grenade. 
Am vrut să refuz grenadele, dar Ceceev mi-a ordonat furios: 

— la afurisitele astea de lucruri şi poartă-le. Suntem aproape 
de graniţa cu osetinii, lângă autostrada militară, aproape de 
taberele ruşilor. Aici nu eşti în Somerset, ai înţeles? 

Se întoarse spre bătrânul nostru ghid, care îi şopti ceva la 
ureche. 

— Zice să vorbim încet şi doar dacă e nevoie. Nu trage decât 
dacă eşti obligat, nu te opri din drum decât dacă trebuie, nu 
aprinde niciun foc, nu înjura. Ştii să călăreşti? 

— Ştiam când aveam zece ani. 

— Nu-ţi face griji din cauza noroiului şi a locurilor abrupte. 


Calul cunoaşte drumul şi ştie ce trebuie să facă. Nu te apleca. 
Dacă te sperie ceva, nu te uita în jos. Dacă suntem atacati, 
nimeni nu se predă. Asta-i tradiţia, aşa că fii bun şi conformează- 
te. Pe-aici nu se joacă cricket. 

— Mulţumesc. 

Şoapte ale ghidului, apoi un râs sumbru din ambele părți. 

— Şi dacă vrei să te pişi, aşteaptă până o să omorâm câţiva 
ruși. 

Am mers vreo patru ore şi, dacă nu aş fi fost atât de speriat de 
ceea ce mă aştepta mi-ar fi fost ceva mai frică de călătoria în 
sine. La numai câteva minute de la plecare priveam în jos, la 
luminiţele satelor aflate la o mie de metri sub noi, în timp ce 
peretele muntelui aproape că ne mângâia chipurile. Dar, în 
trupurile frânte din faţa mea, asistam la o stingere a vieţii mai 
absolută decât orice mi s-ar fi putut întâmpla în drum spre ele. 
Cerul s-a luminat, vârfuri negre au apărut printre nori, ca într-un 
elan mistic. După o curbă, am dat peste turme de oi negre, 
îmbrăcate în haine groase de lână, aninate pe stâncile de sub 
noi. Doi ciobani se strângeau unul într-altul sub un adăpost 
primitiv, încălzindu-se la un foc de buşteni. Ochii lor trişti ne-au 
măsurat armele şi caii. Am intrat într-o pădure de copaci ascunşi 
de liane, dar pădurea se întindea numai într-o parte; în cealaltă 
se desfăcea genunea văii, plină de ceața învârtejită a zorilor, de 
oftatul vântului şi de ţipătul păsărilor. Şi cum nu prea aveam 
tragere de inimă pentru înălţimi, aş fi leşinat la fiecare nouă 
imagine a prăpastiei care apărea printre picioarele cam instabile 
ale calului meu, la cea mai mică răsucire a văii, la vederea tivului 
fărâmicios de piatră, larg de numai câţiva centimetri şi care era 
singurul meu punct de sprijin pe faţa muntelui, şi la sunetele 
misterioase şi nepământeşti ale cascadelor care meritau la fel de 
mult să fie respirate, băute şi ascultate. Dar supraviețuirea după 
care tânjeam era a lui Larry, nu a mea, iar măreţia lucidă şi de 
necuprins a munţilor îmi înălța sufletul. 

Vremea se schimba la fel de sălbatic ca peisajul; insecte uriaşe 
îmi bâăzâiau în jurul feţei, îmi pişcau obrajii şi plecau dansând 
vesel mai departe. Când norii albi şi prietenoşi alunecau lin pe 
cerul albastru de munte, când mă făceam mic de tot sub 
eucalipţii imenşi, într-un efort zadarnic şi disperat de a scăpa de 
prăpădul pus la cale de ploaia torențială. Apoi era o zi 


înăbuşitoare de iunie în Somerset, mirosind a ciuboţica-cucului şi 
a iarbă cosită, iar vitele din vale erau încălzite de soare. 

Aceste schimbări neanunţate aveau asupra mea efectul 
stărilor sufleteşti ale unui prieten iubit şi nestatornic; uneori 
prietenul ăsta era Larry, alteori era Emma. Am să fiu campionul 
vostru, prietenul vostru, aliatul vostru, am să fiu cel care vă va 
uşura îndeplinirea visurilor, le şopteam în adâncul inimii steiurilor 
şi pădurilor pe lângă care treceam. Lăsaţi-l pe Larry să trăiască 
pentru mine când am să ajung pe culmea ultimului deal şi nimic 
din ce am fost până acum n-am să mai fiu de-acum înainte. 

Când am ajuns într-un luminiş, bătrânul ghid ne-a ordonat să 
ne oprim şi să stăm unii lângă alţii sub o stâncă. Un soare arzător 
ne încingea feţele, iar păsările ţipau şi se roteau pe cer pline de 
încântare. Mahomed descălecase şi se ocupa de desagii atârnaţi 
de şa, fără să scape din ochi poteca. Issa stătea cu spatele la el 
şi-şi ţinea arma la piept, acoperind drumul pe care veniserăm. 
Caii stăteau cu capetele plecate. Băiatul de la munte se zărea 
printre copacii din faţa noastră. Îi murmură ceva la ureche 
ghidului bătrân care îşi atinse borul căciulii înalte de blană, ca şi 
cum şi-ar fi lipit ceva de el. 

— Putem pleca mai departe, zise Ceceev. 

— De ce ne-am oprit? 

— Ruşii. 

* 

La început, nu mi-am dat seama că intraserăm în sat. Am 
văzut un platou larg, asemenea unui munte tăiat, acoperit cu 
pietre zdrobite, care-mi aminteau de felul în care se vedea 
Beacon din văgăuna mea de la Honeybrook. Am mai văzut patru 
turnuri sfărâmicioase peste care se rostogoleau norii albaştri şi, 
în neştiinţa mea, am crezut că erau nişte cuptoare vechi - idee 
care-mi fusese întărită de imaginea unor urme arse despre care 
am crezut că stau dovadă pentru arderea manganului sau ce 
Dumnezeu arseseră timp de o sută sau două de ani, în nişte 
cuptoare de piatră, în munţii ăştia uitaţi de lume, la aproape trei 
mii de metri deasupra nivelului mării. Pe urmă mi-am adus 
aminte că citisem undeva că regiunea asta era faimoasă pentru 
vechile ei turnuri de pază din piatră; mi-am adus aminte şi de 
desenul Emmei, în care ea şi Larry priveau de la fereastra unui 
astfel de turn. 


Siluete întunecate erau presărate prin peisaj; la început am 
crezut că erau ciobani cu turmele lor, apoi mi-am zis că sunt 
culegători de cine ştie ce, dar, pe măsură ce ne apropiam, am 
observat că siluetele acelea se ghemuiau, apoi se ridicau şi se 
ghemuiau din nou şi mi-am închipuit că-şi folosesc un braţ ca să 
culeagă ce aveau de cules şi că braţul liber păstra recolta. 

Pe urmă am auzit deasupra noastră vântul - căci în sălbăticia 
asta deschisă vântul bătea cu înverşunare - un vaiet nazal, 
insistent şi ascuţit, care urca şi cădea şi pe care am încercat să-l 
atribui oricărui animal de munte care s-ar fi putut simţi acolo la el 
acasă - oi sau capre sălbatice, şacali sau poate chiar lupi. Am 
aruncat o privire în urma mea şi am văzut un cavaler negru în 
armură, dar în realitate era doar silueta bărboasă şi umflată a lui 
Mahomed; calul pe care-l primise era mai înalt cu câteva palme 
decât al meu, iar Mahomed însuşi purta căciula din blană de oaie 
tradiţională în regiunea asta, o căciulă cu calota mai largă decât 
baza, şi, spre uimirea mea, avea şi tradiționala cherkeska lată în 
umeri şi prevăzută peste piept cu inele pentru muniţie. lar 
Kalaşnikovul îi ieşea dintre umeri precum arcul unui cavaler. 

Vaietul se înteţi şi prin mine trecu un fior, căci abia acum îl 
recunoşteam: bocetul femeilor la căpătâiul unui mort, fiecare 
pentru ea însăşi şi fiecare disonând cu celelalte. Am simţit 
mirosul de fum şi am văzut vreo două focuri arzând la jumătatea 
pantei în faţa mea, întreţinute de femei şi cu copiii jucându-se în 
jurul lor. Şi, oriunde îmi întorceam privirea, speram să zăresc o 
atitudine sau un gest cunoscut: poza englezească inconfundabilă 
a lui Larry, cu un picior împins în faţă şi mâinile aruncate la 
spate; sau Larry aruncându-şi la o parte moţul de pe frunte, în 
timp ce dădea ordin sau punea punctul pe i într-o dezbatere. 
Speranţa mea a fost însă zadarnică. Am văzut vălătucii de fum 
ridicându-se, până când vântul i-a îndoit şi i-a trimis în josul 
dealului spre mine. Am văzut o oaie moartă atârnată cu capul în 
jos de un copac. Şi, pe lângă fumul acela, am simţit mirosul 
morţii şi am ştiut că ajunseserăm: mirosul dulce şi lipicios al 
sângelui şi al pământului ars, deschis spre cer. Cu fiecare pas pe 
care-l făceam, simţeam că vântul se înteţeşte, iar bocetul 
devenea mai puternic, ca şi cum femeile şi vântul ar fi făcut 
parte din aceeaşi echipă, şi, cu cât vântul sufla mai tare, cu atât 
mai multe vaiete scotea din pieptul femeilor. Călăream în şir 


indian, cu Ceceev în frunte şi cu Mahomed venind strâns în 
spatele meu, acordându-mi în felul acesta liniştea apropierii sale. 
În spatele lui Mahomed venea Issa. lar Issa, marele laic, escroc şi 
mafioso, îşi îmbrăcase hainele de ceremonie pentru ocazia asta 
specială, căci purta şi el căciula înaltă de blană şi o manta grea, 
care-i transforma partea superioară a trupului într-o adevărată 
piramidă, fără să-i poată totuşi ascunde butonii de aur ai 
bluzonului verde. Ca şi în cazul lui Mahomed, ochii săi aprigi erau 
întunecaţi de borul maro al căciulii şi de barba de doliu. 

Am început să identific funcţiile siluetelor presărate printre 
stâncile sparte. Nu erau toate îmbrăcate în negru, dar aveau 
capetele acoperite. La marginea platoului, într-un punct aflat la 
egală distanţă de turnurile de pază cele mai îndepărtate, am 
deosebit câteva grămezi proaspete şi alungite de pietre, având 
forma unor coşciuge crescute din pământ şi conice în partea de 
sus. Şi am văzut că femeile care se plimbau printre ele se 
ghemuiau în dreptul fiecărei grămezi, îşi lipeau mâinile de pietre 
şi vorbeau cu cel ce zăcea înăuntru. Dar făceau asta cu discreţie, 
ca şi cum nu ar fi trebuit să îi trezească. Copiii nu se apropiau de 
locul acela. 

Alte femei curăţau legume, aduceau apă pentru cazane, tăiau 
pâinea şi o puneau pe mesele improvizate. Şi mi-am dat seama 
că cei care sosiseră înaintea noastră aduseseră în dar oaia şi alte 
alimente. Dar grupul cel mai numeros de femei stătea separat de 
ceilalţi; adunate strâns una într-alta, în ceea ce părea să fie un 
hambar în ruină, ele erau cele care, la sosirea fiecărei noi 
delegaţii, boceau pline de suferinţă şi de revoltă. La vreo 
cincizeci de metri de hambar, în josul pantei, se ridicau 
rămăşiţele unei curţi înconjurate de resturile arse ale unui gard. 
Un deget de acoperiş spânzura deasupra ei, un fel de poartă 
ducea spre ea, iar zidurile din jur erau atât de sparte de găuri de 
obuz, încât totul putea fi mult mai bine descris prin ceea ce nu 
era decât prin ceea ce exista efectiv. 

Cu toate acestea, noii veniţi intrau pe uşa asta şi, odată ajunşi 
înăuntru, erau întâmpinați de alţi bărbaţi, îşi strângeau mâinile, 
se îmbrăţişau şi se rugau, apoi se aşezau, stăteau de vorbă, 
veneau şi plecau cu toată gravitatea cunoscută de secole şi, 
asemenea lui Mahomed şi lui Issa, se îmbrăcaseră toţi în haine 
speciale de ceremonie: bărbaţi cu căciuli înalte din blană de oaie 


şi pantaloni bufanţi, bărbaţi cu centuri largi, caucaziene, cizme 
înalte până la genunchi şi lanţuri de aur pentru ceas, bărbaţi cu 
bonete verzi cu benzi albe, bărbaţi ce-şi purtau kinjal-ul la şold, 
sfinţi bărboşi şi un bătrân splendid în bourkasa - mantia de stofă 
mai asemănătoare cu un cort decât cu o haină sub care copiii se 
ascund de furtuni sau pericol. Dar, oricât m-am uitat, n-am văzut 
niciun englez înalt cu un cârlionţ năbădios pe frunte, cu o graţie 
naturală în mişcări şi cu gust pentru pălăriile altora. 

Ceceev descălecase. In spatele meu, Mahomed şi Issa săriră 
uşor pe pământ; Cranmer însă, după atâţia ani de mers pe jos, 
era acum parcă sudat de şa. Am încercat să mă eliberez, dar 
picioarele îmi erau blocate în scări şi asta până când Mahomed, 
venindu-mi încă o dată în ajutor, m-a ridicat mai întâi în aer, m-a 
prins în braţe şi m-a aşezat pe picioare, iar apoi m-a îndreptat din 
nou, înainte să cad. Nişte băieţi ne-au luat caii. 

Am intrat în curte, cu Ceceev în frunte şi Issa lângă mine, şi, în 
timp ce intram, i-am auzit rostind un salaam în arabă şi i-am 
văzut pe bărbaţii care erau aşezaţi în faţa noastră că se ridică, iar 
pe cei care erau deja în picioare că se încordează, ca şi cum ar fi 
fost chemaţi la ordine, până când toţi stăteau în picioare în faţa 
noastră în semicerc, cu cel mai bătrân în dreapta noastră. 
Bărbatul din stânga, un uriaş în tunică militară şi pantaloni 
bufanţi până la genunchi, îşi asuma responsabilitatea în numele 
tuturor. Am ştiut că el era şeful celor veniţi să jelească morţii şi 
cel mai îndurerat dintre toţi, deşi chipul său purta o expresie 
sumbră de respingere a suferinţei, care mi-a amintit de Zorin şi 
iubita lui pe moarte. Şi am ştiut că, aşa cum nimeni nu întâmpina 
pe nimeni, tot aşa nu se vor vedea nici demonstraţii de lipsă de 
bărbăţie, sau de durere necwviincioasă, şi că era vremea 
stoicismului, a îndurării, a comuniunii mistice şi a răzbunării, nu a 
lacrimilor femeieşti. 

CC a vorbit din nou şi de data asta am înţeles că îi chemase să 
se roage fiindcă, deşi nu s-a auzit niciun cuvânt, toţi bărbaţii din 
jurul meu şi-au unit mâinile într-un vas rugător şi le-au ridicat 
drept ofrandă timp de aproape un minut, şi-au plecat privirile şi 
şi-au mişcat buzele, murmurând uneori în cor câte un amin. După 
ce se rugară, făcură gestul acela, ca şi cum s-ar fi spălat, cu care 
mă familiarizasem de-acum, ca şi cum şi-ar fi frecat rugăciunea 
de faţă, curăţindu-se şi pregătindu-se în acelaşi timp pentru 


următoarea rugăciune. Şi cum îi urmăream cu privirea, mi-am 
dat seama că mâinile mele le urmau gesturile, în parte din cauza 
unei anumite politeţi spirituale, pentru că, după ce fusesem răpit 
de peisaj, oamenii aceştia îmi făceau, fără s-o ştie, acelaşi lucru, 
iar eu nu mai eram capabil să disting între gesturile care-mi erau 
familiare şi cele care nu-mi erau. 

Un bătrân din dreapta mea a zis ceva în arabă, iar cuvintele lui 
au fost preluate de fiecare bărbat în parte, nu sub formă de 
cuvinte inteligibile, ci de mişcări rapide ale buzelor susţinute de 
aminuri. În spatele meu, l-am auzit pe Issa vorbind clar 
englezeşte, cu vocea sa obişnuită. 

— Îi binecuvântează martiriul, zise el. 

— Al cui? am şoptit. 

De ce oare am vorbit atât de încet când toată lumea vorbeşte 
normal? 

— Al lui Bashir Haji, răspunse el. Îl roagă pe Dumnezeu să-l 
ierte, să aibă milă de el şi să-i binecuvânteze gazavat-ul. Şi jură 
să se răzbune. Răzbunarea e meseria noastră, nu a lui 
Dumnezeu. 

Este şi Larry un martir? am întrebat. Dar nu cu voce tare. 

Ceceev îi vorbea uriaşului şi prin el tuturor celorlalţi. 

— Zice că viaţa şi moartea noastră stau în mâinile lui 
Dumnezeu, traduse Issa în engleză. 

A urmat încă un moment de murmure şi de spălare a feţelor. 
Cine trăieşte? mă milogeam. Cine moare? Dar nici de data asta 
cu voce tare. 

— Ce mai spune? am întrebat, căci cuvântul Larry trecuse prin 
minte asemenea unui cuţit - fusese pronunţat de Ceceev şi 
reluat de toţi ceilalţi, de la uriaşul din stânga până la cel mai 
bătrân şi mai venerabil dintre ei, aflat în dreapta. Unii dintre ei 
dădeau din cap în direcţia mea, alţii clătinau din cap şi ţâţâiau 
din buze, iar uriaşul mă privea atent cu gura strânsă. 

— Le spune că eşti un prieten de-al lui Larry Englezul, zise Issa. 

— Şi ce altceva le mai spune? l-am implorat, fiindcă uriaşul îi 
spusese câteva cuvinte lui Ceceev şi am mai auzit şi alte aminuri. 

— Zice că Dumnezeu îi ia la el pe cei mai dragi şi pe cei mai 
buni, a răspuns Issa. Bărbaţi şi femei deopotrivă. 

— Deci Dumnezeu l-a luat şi pe Larry? am răcnit, deşi vorbeam 
pe acelaşi ton cu toţi ceilalţi. 


Ceceev se răsuci pe călcâie şi mi se adresă direct. Pe chipul lui 
chinuit am citit şi mânie şi ameninţare. Şi am ştiut că, dacă nu-i 
făcusem lui Larry onoarea de a-l fi ucis mai înainte, o făcusem în 
schimb aici, într-un loc aflat mult mai departe decât Priddy şi 
mult mai aproape de cer. 

Glasul lui Ceceev căpătase o notă de insistenţă fierbinte. 

— Se aşteaptă să fii bărbat, aşa că vorbeşte ca un bărbat. 
Spune-le-o în englezeşte. Tuturor. Să-ţi văd curajul, zise el. 

Aşa că i-am spus-o în englezeşte uriaşului, cu voce foarte tare, 
ceea ce era absolut împotriva felului meu de-a fi şi a formaţiei 
mele; le-am spus tuturor celor din jurul lui, în timp ce Ceceev 
făcea traducerea, iar Mahomed şi Issa stăteau în spatele meu. 
Am spus că Larry fusese un englez care iubise libertatea mai 
presus de orice altceva. lubise curajul inguşilor şi le împărtăşise 
ura împotriva tiraniei. Şi că Larry va trăi pentru că lui îi păsa şi că 
numai cei cărora le pasă puţin mor cu adevărat. Şi că, deoarece 
curajul şi onoarea merg mână în mână, şi amândouă împreună 
cu loialitatea, era necesar să ţinem minte, şi că, într-o lume în 
care loialitatea este din ce în ce mai greu de definit, Larry a făcut 
în aşa fel încât să rămână un om de onoare, chiar dacă urmarea 
necesară a acestui fapt fusese să iasă în lume şi să-şi găsească 
moartea ca un războinic. 

În timp ce vorbeam, mi-a venit ideea - deşi avusesem grijă să 
n-o exprim în atât de multe cuvinte - că, dacă Larry trăise greşit, 
îşi găsise cel puţin o moarte dreaptă. 

N-am ştiut niciodată dacă Ceceev îmi tradusese corect vorbele. 
Şi nici cum fuseseră ele primite de publicul meu, căci o nouă 
delegaţie sosise şi ritualul era pe cale să reînceapă. 

* 

O sporovăială de copii mici urca dealul spre noi; agăţaţi de 
mâinile lui Mahomed, puştimea îl privea cu adoraţie pe marele 
erou şi cu nedumerire pe mine. În dreptul hambarului, Ceceev a 
mers mai departe, în timp ce noi ceilalți am rămas în bătaia 
vântului tăios. Se părea că aici, printre femei, o oarecare 
exprimare a emoţiei era permisă, pentru că, atunci când Ceceev 
s-a întors în mijlocul nostru împreună cu o femeie palidă şi cu cei 
trei copii ai acesteia şi i-a prezentat ca fiind familia lui Bashir, am 
văzut că ochii lui se umpluseră de lacrimi pentru care nu vântul 
era răspunzător. 


— Spune-i că soţul ei a avut o moarte de martir, mi-a ordonat 
el cu asprime în glas. 

Abia am apucat să mă supun ordinului primit că el mi-a şi 
tradus vorbele. Apoi probabil că-i spusese femeii că eram 
prietenul lui Larry, căci auzisem din nou cuvântul Larry. Şi, 
auzind acestea, femeia m-a prins într-o îmbrăţişare castă şi s-a 
pornit să plângă atât de amarnic, încât a trebuit să o susţin. Incă 
mai plângea când Ceceev o conduse înapoi în hambar. 

* 

Un tânăr ne deschise drumul. Mahomed îl găsise în curte şi ni-l 
adusese. Răzleţiţi în urma lui, ne căutam drumul printre bucăţi 
de zidărie şi mobile sfărâmate, ocolind un teanc de saltele arse şi 
o cadă metalică de baie ciuruită de gloanţe. Şi mi-am adus 
aminte de o plajă presărată cu pietricele pe nume St. Loy, în 
Cornwall, unde mă ducea uneori unchiul Bob când eram în 
vacanţă; în timp ce el citea, eu adunam bucăţile de lemn care 
pluteau pe apă. 

Un grup de bărbaţi tăia o oaie, sub privirile atente ale copiilor. 
Legaseră picioarele animalului două câte două şi îl întinseseră 
pe-o parte, cu capul, am presupus, orientat spre Mecca, căci 
fusese mare vânzoleală până să aşeze capul în direcţia corectă. 
Apoi, cu o rugăciune rapidă şi cu o lovitură dibace de cuţit, oaia 
fu ucisă şi îi lăsară sângele să curgă peste stânci şi să se 
amestece cu cel care era deja acolo. Am trecut pe lângă un foc 
de bucătărie şi am văzut apa care bolborosea într-un cazan uriaş 
de fier. Am ajuns lângă turnul de pază din colţul cel mai 
îndepărtat al platoului şi mi-am amintit de pasiunea lui Larry 
pentru locurile uitate de Dumnezeu şi de lume. 

Tânărul care ne conducea purta o haină lungă de ploaie care 
nu era nici verde, nici austriacă. Când ne-am apropiat de intrarea 
turnului, tânărul s-a oprit şi, asemenea unui ghid profesionist, a 
ridicat braţul spre clădirea în ruine de deasupra noastră şi ne-a 
anunţat prin intermediul lui Ceceev regretul său că, din cauza 
atacului acela, turnul de pază nu mai avea din păcate decât 
jumătate din înălţimea originală. Apoi ne-a făcut o descriere 
sângeroasă a bătăliei, pe care Ceceev a tradus-o conştiincios, dar 
pe care nu am prea ascultat-o; povestea cum toţi luptaseră până 
la ultimul cartuş şi până la ultima împlântare a kinjal-ului, cum 
Dumnezeu îi va privi cu milostenie pe eroii şi martirii care 


muriseră aici şi cum, într-o bună zi, locul acesta va deveni un loc 
de închinăciune. lar eu mă-ntrebam cam ce efect ar avea chestia 
asta asupra lui Larry: să fie o fantomă cu un nume într-un altar. 

În cele din urmă am păşit înăuntru, dar, aşa cum se-ntâmplă 
adeseori cu marile monumente, nu prea era mare lucru de văzut, 
în afară de ceea ce se prăbuşise de la etajele superioare. Căci 
parterul, rezervat tratativelor şi cailor, era pustiu, şi asta cu toate 
că desenul Emmei, îmi aminteam bine, închipuise acolo o vacă. 
În preajmă zăceau cratiţe de bucătărie, o sobă cu petrol, un pat, 
câteva zdrenţe de aşternuturi. Niciun fel de cărţi, dar nimeni nu 
s-ar fi aşteptat să dea peste aşa ceva într-un asemenea loc. Nici 
măcar, după câte reuşisem să văd, vreun radio amărât. Aşa că, 
probabil, după ce ciuruiseră totul de gloanţe şi îl pisaseră cu 
obuzele, după ce se asiguraseră că toată lumea, inclusiv Larry, 
murise, atacatorii se dedaseră jafului. M-am uitat în jur după 
ceva de mici dimensiuni pe care să-l iau cu mine ca amintire, dar 
nu am găsit absolut nimic pe care un om în căutarea unei 
amintiri să-l poată vâri în buzunar pentru viitoarele clipe de 
singurătate, într-un târziu, am dat peste un fragment ars de pai 
împletit, cam de doi centimetri pe cinci şi rotunjit pe-o parte. Era 
lăcuit şi îngălbenit şi era probabil o bucăţică dintr-un obiect 
împletit din paie - un coş de fructe sau ceva de genul ăsta. L-am 
păstrat oricum, gândindu-mă la posibilitatea ca el să provină 
chiar de la pălăria de pai a lui Larry de la Winchester. 

Şi mai era şi un morman de pietre, care reprezentau poate o 
placă de mormânt, separate respectuos de celelalte, pe propria 
sa movilită de pământ. Vântul şuiera pe deasupra, bucăţelele 
dure de zăpadă se alăturaseră vântului, iar mormanul de pietre 
părea că se micşorează pe măsură ce mă uitam la el. Cranmer 
era cutia în care sosise Pettifer, îmi repetam: dar asta numai 
pentru că mă gândeam mereu că mormântul acela era al meu. 
Ceceev îmi găsise două bețe, iar Mahomed dădu la iveală o 
bucată de sfoară. Cu oarecare jenă, căci îl ascultasem de prea 
multe ori pe Larry, fiul pastorului, tunând şi fulgerând împotriva 
Creatorului său, am construit neîndemânatic o cruce pe care am 
încercat să o înfig în movila de pământ şi pietre. N-am putut, 
bineînţeles, căci terenul era tare ca cremenea. Aşa că Mahomed 
a scobit o gaură cu kinjal-ul său. 

Un om mort este cel mai mare duşman în viaţă, mi-am zis. 


Nu-i poţi altera puterea pe care o are asupra ta. 

Nu poţi altera ceea ce iubeşti sau datorezi. 

Şi este prea târziu ca să-i mai ceri să-ţi ierte păcatele. 

Apoi mi-am amintit ceva ce-mi spusese Dee la Paris şi nu 
dorisem să aud în mod intenţionat: poate că nici nu vrei să-ţi 
găseşti prietenul, poate că vrei să devi; el. 

* 

Într-un loc deschis de lângă curte, un cerc de bărbați 
începuseră să danseze în timp ce preamăreau numele lui 
Dumnezeu. Câţiva tineri li se alăturară şi mulţimea se adună în 
jurul lor. Bătrânii, femeile şi copiii psalmodiau, se rugau şi-şi 
spălau feţele cu mâinile. Dansul se iuți, deveni mai sălbatic şi 
păru că trece într-un alt timp şi într-un alt spaţiu. 

— Ce-aveţi de gând să faceţi acum? l-am întrebat pe Ceceev. 

Dar probabil că-mi adresasem întrebarea aceea mie însumi, 
căci Ceceev ştia foarte bine ce avea de făcut. Îi dăduse drumul 
ghidului şi acum ne conducea el însuşi, cu pas hotărât, pe o 
cărare îngustă. Mi-am dat seama că traversam o stâncă 
proeminentă mai abruptă şi mai neliniştitoare decât orice alt 
obstacol pe care-l depăşiserăm când fuseserăm călare. Sub noi, 
dar atât de mult sub noi, încât putea fi chiar un alt nivel al 
pământului şi poate fără nicio legătură cu el, curgea un râuleţ 
argintiu peste câmpuri de un verde bucolic, pe care păşteau 
vitele. Aici însă, unde vântul urla şi stânca se apleca spre noi, şi 
unde fiecare bucată de teren era mai îngustă decât tălpile 
noastre, aici ne aflam într-un Infern ceresc, cu Paradisul departe 
sub noi. 

Am ocolit un stei de stâncă, dar un altul ne aştepta alături. Ne 
îndreptam, eram sigur de asta, intenţionat şi fără să scoatem 
vreo vorbă, spre propria noastră moarte. Urma să ne luăm în 
primire locurile printre martiri şi eroii necredincioşi. M-am uitat 
din nou şi am văzut că stăteam pe o margine de stâncă acoperită 
cu iarbă şi adăpostită, un fel de celulă uriaşă de stâncă, a cărei 
fereastră dădea direct spre Apocalips. În iarbă se vedeau 
aceleaşi urme arse pe care le observasem şi pe platou; şi urme 
de cizme şi de echipament greu. lar aerul liniştit din celulă 
mirosea a ars şi a explozibil. 

Am intrat şi mai adânc în munte şi am văzut rămăşiţele unui 
arsenal măreț: tunuri antitanc, distruse şi culcate pe-o parte, 


mitraliere cu ţevile despicate în două de încărcături uriaşe, 
lansatoare de rachete zdrobite. Şi, ducând direct în abis, urme 
înnoroiate de picioare, care mi-au amintit de ferma lui Aitken 
May, unde cele mai uşoare dintre covoarele sale fuseseră 
aruncate peste bord aşa, de amorul artei. 

x 


Pe platou vântul dispăruse şi lăsase în urma lui un frig alpin 
extraordinar de tăios. Cineva mi-a dat o haină, presupun că 
Mahomed. Stăteam toţi trei pe panta dealului: Mahomed, 
Cranmer şi Ceceev. În curtea aflată la picioarele noastre, ardea 
un foc de tabără în jurul căruia se strânseseră bărbaţi de toate 
vârstele, printre ei aflându-se şi Issa şi cei doi murizi. Din când în 
când, câte unul din tineri sărea în picioare şi Ceceev zicea că îşi 
amintea de răzbunare. Uneori câte unul din bătrâni se supăra 
brusc şi Ceceev spunea că vorbeşte despre deportări şi despre 
faptul că nimic, absolut nimic, nu se schimbase. 

— Ai să-i spui? am întrebat. 

— Cui? 

Părea că într-adevăr uitase de ea. 

— Emmei. Sau Sally. lubita lui. E la Paris, îl aşteaptă. 

— Va fi anunţată. 

— Acum ce mai spun? _ 

— Vorbesc despre virtuțile răposatului Bashir. II numesc mare 
învăţător, bărbat adevărat. 

— Şi aşa a fost? 

— Aici, când bărbaţii mor, alungăm din minte orice gânduri 
rele despre ei. Şi te-aş sfătui să faci la fel. 

Glasul unui bătrân ajungea până la noi. Ceceev traducea. 

— Răzbunarea este sfântă şi nu ne putem atinge de ea. Dar nu 
va fi de-ajuns să ucidem doi osetini sau doi ruşi. Avem nevoie de 
un nou conducător, care să ne salveze să nu fim transformați în 
sclavi, ca nişte animale. 

— Se gândeşte la cineva anume? am întrebat. 

— Tocmai asta-ntreabă şi el. 

— Tu? 

— Adică ai vrea o târfă stareță la mânăstire? Pe cine avem 
care să fie de-ajuns de mare, de isteţ, de viteaz, de religios, de 
modest... De ce n-or spune şi de-ajuns de nebun şi să termine 
odată cu toată chestia asta? 


— Deci, cine? am insistat. _ 

— Se numeşte tauba. Ceremonia este numită tauba. Inseamnă 
pocăință. 

— Cine se pocăieşte? Cu ce-au greşit? Pentru ce trebuie să se 
pocăiască? 

O vreme, nu a luat în seamă întrebarea mea. Am avut 
sentimentul că-l enervam. Sau poate că şi el, la fel ca mine, se 
gândea în altă parte. A băut lacom din ploscă. 

— Au nevoie de un murid care să cunoască şi să practice 
învăţătura sufită, răspunse el într-un tărziu, continuând să 
privească spre poala dealului. Asta-i o muncă de zece ani de zile. 
Ba chiar de douăzeci. Şi nu alegi dintre rezidenții KGB-ului. Un 
maestru al meditaţiei. O figură de prima mână. Un războinic de 
clasă. 

Mărâitul care se porni se transformă în chemare. Issa stătea 
aproape de centrul cercului. Flăcările îi luminau obrajii bărboşi 
când se întoarse şi făcu un semn spre vârful dealului. La câţiva 
paşi mai jos de noi, Mahomed se uita la el, cu faldurile cherkeske; 
strânse bine în jurul său. 

Alte glasuri se uniră cu cel al lui Issa, susţinându-l. Deodată se 
părea că toată lumea ne chema pe noi. Am auzit numele lui 
Mahomed repetat de-atâtea ori, încât s-a transformat într-o 
scandare generală. Mahomed ne părăsi, pe Ceceev şi pe mine, şi 
porni încet spre murizi. 

Atunci începu o nouă ceremonie. Mahomed se aşeză pe un 
covor special întins pentru el, chiar în centrul parcului. Bărbaţii, 
tineri şi bătrâni, închiseră cercul în jurul lui şi rămaseră cu ochii 
închişi cât timp scandară la unison acelaşi şi acelaşi cuvânt. 
Câţiva dintre ei se prinseră de mâini într-o horă care începu să se 
învârtească într-un dans lent, în ritmul scandării. 

— Mahomed e cel care vorbeşte acum? am întrebat, căci aş fi 
putut să jur că-i auzisem glasul răsunând peste bătăile din 
palme, rugăciuni şi tropăitul picioarelor. 

— invocă binecuvântarea lui Dumnezeu pentru sufletele 
martirilor, explică Ceceev. Le spune că mai sunt multe bătălii de 
dus împotriva ruşilor. Şi are al dracului de multă dreptate. 

Şi, fără să mai adauge un cuvânt, îmi întoarse spatele ca şi 
cum s-ar fi săturat de inutilitatea mea occidentală, sau de a lui, şi 
începu să coboare dealul. 


— Aşteaptă! am strigat. 

Dar fie că nu m-a auzit, fie că nu a vrut să mă audă, căci şi-a 
continuat coborârea fără să se întoarcă. 

Întunericul alungase vântul cu totul. Stele mari şi albe apăreau 
deasupra steiurilor de munte, răspunzând astfel focurilor din 
tabără. Mi-am dus mâinile pâlnie la gură şi am strigat din nou: 
„Aşteaptă!” 

Dar scandarea era de-acum mult prea puternică şi el nu mă 
mai putea auzi, chiar dacă ar fi vrut. O clipă am continuat să stau 
acolo singur, convertit la nimic, crezând în nimic. Nu aveam nicio 
lume în care să mă întorc şi pe nimeni altcineva pe care să-l 
conduc, în afară de mine însumi. Un Kalaşnikov zăcea pe 
pământ, lângă piciorul meu. Mi l-am atârnat de umăr şi m-am 
grăbit să-l prind din urmă pe Ceceev.