Deon Meyer — [Lemmer] 01 Safari insangerat

DEON MEYER 


Seria: Lemmer 
Volumul 1 


SAFARI ÎNSÂNGERAT 


Original: Onsigbaar | Blood Safari] (2007) 


Traducere din limba engleză de: 
CARMEN ION 


e 
© 
e» r 
. S 


Ă 


virtual-project.eu 
LITERA” 


2011 


VP - 


PARTEA ÎNTÂI 


1. 


Lucram cu barosul într-un ritm lent. Era o zi de marți, 25 
decembrie, abia trecut de amiază. Peretele era gros și se 
încăpăţâna să nu cedeze. După fiecare bufnitură surdă, cioburi 
de cărămizi și bucăţi de ciment se desprindeau și aterizau ca un 
șrapnel pe podeaua din scânduri. Am simţit cum sudoarea îmi 
alunecă pe faţă și pe corpul plin de praf. In ciuda ferestrelor 
deschise, parcă eram într-un cuptor. 

Printre lovituri am auzit telefonul sunând. N-aveam niciun 
chef să mă opresc și să rup ritmul. Pe căldura aia, cu greu l-aș fi 
reluat. Am așezat încet mânerul lung pe jos și am traversat 
camera de zi, cu cioburile scârțâind sub tălpi. Pe ecran am zărit 
numele apelantului: „JEANETTE”. Mi-am șters mâna murdară de 
pantaloni, am luat telefonul și am răspuns. 

— Da. 

— Crăciun fericit! Vocea aspră a lui Jeanette Louw era 
încărcată de o ironie inexplicabilă. Ca de obicei. 

— Mersi. Și ţie. 

— Cred că e bine și cald acolo la tine. 

— Treizeci și opt de grade la umbră. 

larna ar fi comentat că „e bine și rece acolo la tine”, fără să-și 
ascundă dezaprobarea pentru locul unde trăiam. 

— Loxton!, am auzit-o acum rostind pe un ton care sugera că 
făcusem un faux pas în alegerea locuinței. O să te spetești 
muncind. Și cum își petrec oamenii Crăciunul prin părțile alea? 

— Dărâmă peretele dintre bucătărie și baie. 

— Dintre bucătărie și baie ai zis? 

— Păi da, pe vremuri așa se construiau casele. 

— Și deci așa sărbătorești tu Crăciunul. În spiritul vechilor 
tradiții rurale, nu? 

După care a scos un singur „Ha!” scurt, ca un lătrat. 


1 Orășel din regiunea Karoo, provincia Northern Cape, cunoscut mai ales drept centru 
de prelucrare a lânii de oaie (n.tr.). 


VP-3 


Ştiam că nu mă sunase ca să-mi ureze Crăciun fericit. 

— Ai ceva de lucru pentru mine? 

— Îhî. 

— Ce sunt? Turiști? 

— Nu, e o femeie din Cape Town. Susţine că a fost atacată 
ieri. Vrea să te angajeze pentru o săptămână sau două. 

M-am gândit imediat la bani. Aveam mare nevoie. 

— Așa, și? 

— Acum e în Hermanus?. Îţi trimit un SMS cu adresa și 
numărul ei de mobil. O anunţ că ești pe drum. Sună-mă dacă 
intervine ceva. 


Am întâlnit-o pentru prima oară pe Emma le Roux într-o casă 
de vacanţă ridicată pe plajă, cu vedere spre vechiul port din 
Hermanus. Casa era impresionantă, o cladire de bogătaș, cu trei 
etaje în stil toscan nou și o ușă de intrare din lemn sculptat 
manual, cu un ciocănel în formă de cap de leu. 

Era ora șapte fără un sfert, în seara de Crăciun, când un tânăr 
cu părul lung și cârlionţat și cu ochelari cu rame din oţel mi-a 
deschis ușa. S-a prezentat ca fiind Henk și mi-a comunicat că 
eram așteptat. Am sesizat că era curios, deși nu arăta fățiș 
acest lucru. M-a invitat să intru în camera de zi și să aștept, apoi 
a strigat pe un ton ceremonios: 

— Domnișoară le Roux! 

Din interior răzbăteau diverse zgomote - muzică clasică, 
sunetul unei conversații. Și miros de mâncare. 

Tânărul s-a făcut nevăzut. Nu m-am așezat. După șase ore de 
condus prin regiunea Karoo, preferam să stau în picioare. In 
încăpere fusese montat un pom de Crăciun, unul mare, artificial, 
cu ace de pin din plastic și cu imitație de fulgi de zăpadă. Plus o 
instalație de becuri multicolore care se aprindeau intermitent. In 
vârful pomului era un înger cu păr lung și blond și cu aripile 
întinse ca o pasăre de pradă. În spatele pomului, draperiile care 
acopereau ferestrele largi fuseseră trase în lături. Golful arăta 
minunat în lumina apusului, cu marea liniștită, fără valuri. Am 
stat așa, admirând peisajul. 

— Domnul Lemmer? 

M-am întors. 


? Stațiune situată pe malul mării, la circa 120 de kilometri de Cape Town, considerată 
cel mai bun loc din lume pentru observarea balenelor de pe uscat (n.tr.). 


VP -4 


Era o femeie micuță de statură și subţirică. Avea părul negru 
foarte scurt, o tunsoare aproape bărbătească. Ochi căprui mari, 
vârfurile urechilor ușor ascuţite. Părea o nimfă descinsă dintr-un 
basm. A rămas nemișcată o clipă, cântărindu-mă involuntar din 
priviri și comparându-mă cu imaginea pe care și-o făcuse despre 
mine. Și-a ascuns bine dezamăgirea. În general, oamenii se 
așteaptă la un bărbat mai voinic, mai impunător, nu la o 
persoană de înălțime medie și cu o înfățișare ștearsă. 

S-a îndreptat spre mine și mi-a întins mâna. 

— Sunt Emma le Roux, a spus. 

Avea mâna caldă. 

— Îmi pare bine. 

— Vă rog să luaţi loc. A arătat spre o canapea cu fotolii. Pot să 
vă ofer ceva de băut? 

Avea un timbru surprinzător, mai degrabă potrivit pentru o 
femeie mult mai solidă. 

— Nu, mulțumesc. 

M-am așezat. Se deplasa cu mișcări fluide, semn că se simţea 
perfect în propria piele. S-a așezat în fața mea. Și-a strâns 
picioarele sub ea, făcându-se comodă. M-am întrebat dacă ea 
era proprietara casei și de unde proveneau banii. 

— Ăăă... A fluturat din mână. Știţi, e pentru prima oară când... 
apelez la un bodyguard. 

N-am știut ce să răspund. Beculeţele din pomul de Crăciun își 
aruncau luminile asupra chipului ei cu o regularitate monotonă. 

— Poate ar fi mai bine să-mi explicaţi dumneavoastră cum 
funcţionează sistemul. În practică, vreau să zic, a adăugat deloc 
stânjenită. 

Mi-a stat pe limbă să-i spun că dacă te decizi să comanzi 
asemenea servicii, ar trebui ca măcar să ai idee în ce constau. 
Doar nu există niciun fel de manuale cu instrucţiuni. 

— E destul de simplu. Ca să vă pot proteja, trebuie să știu ce 
program aveţi zilnic... 

— Sigur. 

— Și natura amenințării. 

A încuviinţat din cap. 

— Da, înțeleg... N-aș putea să vă spun exact despre ce este 
vorba. Însă în ultima vreme s-au întâmplat niște lucruri 
ciudate... Carel m-a convins să... O să sosească și el imediat; a 
mai beneficiat de serviciile dumneavoastră. Eu... în fine, ieri- 


VP-5 


dimineaţă a avut loc un atac... 

— Asupra dumneavoastră? 

— Da. Cel puţin așa cred... Au spart ușa... 

— Erau mai mulţi? 

— Trei bărbați. 

— Înarmaţi? 

— Nu. Da. Nu știu... Totul s-a petrecut atât de repede... abia 
dacă am apucat să-i văd... 

M-am stăpânit cu greu să nu ridic din sprâncene. 

— Știu că pare... bizar. 

Am tăcut. 

— Dar, știți, totul a fost atât de... ciudat. Ceva... ireal. 

Am dat aprobator din cap, încurajând-o să continue. 

M-a privit intens preț de o clipă, apoi s-a aplecat ca să aprindă 
veioza așezată pe măsuţa de lângă ea. 

— Casa mea e în Oranjezicht:, a spus. 

— Deci nu locuiţi aici? 

— Nu... asta e casa lui Carel. Sunt venită în vizită, de Crăciun. 

— Înţeleg. 

— leri-dimineaţă... am vrut să-mi termin treburile înainte să- 
mi fac bagajele. Știţi... lucrez de acasă. Pe la nouă și jumătate 
m-am dus să fac un duș... 

Vorbea poticnit. Ca și cum îi venea greu să retrăiască 
momentele. Nu-și termina frazele, stătea cu braţele nemișcate, 
rostind cuvintele pe un ton politicos, indiferent, monoton. Și 
oferindu-mi mai multe amănunte decât ar fi fost necesar. Poate 
din cauză că spera că astfel povestea avea să fie mai credibilă. 

După ce ieșise de la duș intrase în dormitor ca să se îmbrace 
și tocmai își vârâse un picior în jeanși, iar cu celălalt era în aer, 
într-un echilibru precar. Atunci auzise poarta curţii deschizându- 
se, se uitase prin perdeaua de dantelă și zărise trei bărbaţi 
străbătând rapid și foarte hotărâți grădina din faţă. Inainte să 
dispară din raza ei vizuală și să ajungă la ușă, sesizase că 
purtau cu toții cagule. Și că aveau în mâini niște obiecte tăioase. 

Era o celibatară modernă. Și conștientă de riscurile la care se 
expunea locuind singură. Se gândise în repetate rânduri că era 
posibil să devină ţinta unui atac și își pusese problema cum ar fi 
mai bine să reacționeze într-o asemenea situaţie. Așa că își 
trăsese pe ea, în mare grabă, pantalonii. Era doar pe jumătate 


3 Suburbie a Cape Town (n.tr.). 
VP-6 


îmbrăcată, în sutien și cu jeanșii pe ea, dar prioritatea ei era să 
ajungă la butonul de alarmă și să fie pregătită să îl acţioneze. 
Fără să-l apese numaidecât, căci existau totuși o ușă securizată 
și gratii la fereastră care să o apere de intruși. Nu ţinea să se 
facă de râs chemând fără rost firma de pază. 

Lipăise cu picioarele goale pe covor, traversând camera spre 
butonul de alarmă montat în peretele dormitorului. Ridicase 
degetul și rămăsese în așteptare. Inima îi bubuia în piept, dar își 
păstrase cumpătul. Auzise zgomot de metal îndoit și rupt. Ușa 
securizată nu îi mai era de niciun folos. Apăsase butonul. 
Dinspre tavan izbucnise un urlet prelung și, odată cu el, o 
cuprinsese un val de panică. 

Acum femeia părea tot mai captivată de propria poveste și 
începuse să dea din mâini, explicându-mi. lar vocea căpătase un 
ton muzical și se înălţase cu o notă. p 

Emma le Roux alergase pe hol spre bucătărie. Intr-o 
străfulgerare, își dăduse seama că spărgătorii și hoţii nu operau 
în mod normal cu asemenea metode. Asta o înspăimântase și 
mai tare. Din grabă, se lovise cu un pocnet surd de ușa de lemn 
din spate. Mâinile îi tremurau în timp ce trăgea ambele zăvoare 
și răsucea cheia în broască. În clipa când smucise de ușă, 
deschizând-o, auzise din hol zgomot de sticlă spartă, de geam 
făcut  ţăndări. Atacatorii trecuseră de ușa din față. ȘI 
pătrunseseră în casă. 

Făcuse un pas afară, apoi se oprise. Se întorsese în bucătărie 
ca să ia o cârpă de vase pusă la uscat lângă chiuvetă. Ca să-și 
acopere goliciunea. Mai târziu, avea să se dojenească pentru 
gestul complet lipsit de sens, însă atunci acţionase din instinct. 
Ezitase încă o fracțiune de secundă. Să ia cu ea o armă, poate 
un cuţit? Își înăbușise pornirea. 

leșise în fugă în lumina strălucitoare a soarelui, ţinându-și 
lipită de sâni cârpa de vase. Curtea din spatele casei, frumos 
pavată, era și foarte mică. 

Se uitase la zidul înalt de beton menit să o protejeze, să ţină 
lumea departe. Dar care acum o ţinea prizonieră. Pentru prima 
oară strigase după ajutor. Un țipăt de disperare adresat vecinilor 
pe care nu-i cunoștea - așa era în Cape Town, în zona urbană, 
unde păstrai distanța, rupeai seara punţile de comunicare cu 
exteriorul și te retrăgeai înăuntru. Îi auzise pe atacatori 
mișcându-se în spatele ei, în casă. Unul dintre ei strigase ceva. 


VP -7 


Cu coada ochiului, zărise tomberonul de gunoi lipit de zidul din 
beton - mai avea un pas până să scape. 

— Ajutor! strigase încercând să acopere urletele alarmei, care 
veneau în valuri. 

Nu-și mai amintea cum reușise să sară peste zid. Dar o 
făcuse, din una sau două mișcări, sub impulsul adrenalinei. 
Cârpa de vase căzuse, așa că aterizase în curtea vecinilor cu 
pieptul aproape dezgolit. Piciorul stâng i se agăţase de ceva. Pe 
moment, nu simţise nicio durere, însă mai târziu avea să 
descopere că își rupsese pantalonii și se zgăriase. _ 

— Ajutor! ţipase ascuţit, în culmea disperării. Işi încrucișase 
braţele peste piept pentru a-și păstra cât de cât decenta și 
alergase spre ușa din spate a casei. Ajutor! 

Auzise tomberonul răsturnându-se și înţelesese că atacatorii 
se apropiaseră. Ușa se deschisese, și în prag apăruse un bărbat 
cărunt, îmbrăcat într-un halat roșu cu buline albe. Ținea o pușcă 
în mână. Deasupra ochilor, sprâncenele argintii erau atât de 
lungi și de stufoase, încât păreau niște aripi fâlfâind peste 
frunte. 

— Ajutor! strigase ea din nou, de data aceasta ceva mai 
ușurată la vederea lui. 

Vecinul își oprise o secundă privirea asupra chipului ei - o 
femeie în toată firea, dar cu alură de băieţel. Apoi își ridicase 
ochii spre zidul din spatele ei. Își sprijinise pușca de umăr și 
țintise într-acolo. De acum, ea se apropiase și întorsese capul ca 
să se uite în urmă. O cagulă se ivise pentru o secundă pe 
deasupra zidului din beton. 

Bărbatul trăsese. Împușcătura reverberase prin numeroasele 
ziduri care îi înconjurau și glonţul lovise casa ei cu un pocnet. 
Timp de trei sau patru minute după aceea, ea nu mai auzise 
nimic. Rămăsese lângă vecin, tremurând din toate încheieturile. 
El nu o privise. Trăsese piedica puștii. Un cartuș căzuse pe 
ciment, însă urechile ei asurzite nu percepuseră zgomotul. 
Vecinul cercetase din ochi zidul. 

— Ticăloșii, spusese el ţintind în continuare în aceeași 
direcție. 

Plimbase apoi pușca în stânga și în dreapta, în aceeași poziţie 
orizontală, pentru a acoperi toată grădina. 

Ea nu știa cât timp stătuseră acolo împreună, umăr la umăr. 
Atacatorii plecaseră. Își recăpătase brusc auzul, și primul sunet 


VP-8 


perceput fusese urletul alarmei. Într-un târziu, bărbatul 
coborâse pușca și o întrebase îngrijorat, cu un puternic accent 
est-european: 

— Eşti bine, draga mea? 

Și atunci, ea izbucnise în plâns. 


2. 


Numele vecinului era Jerzy Pajak. O condusese în casa lui. Îi 
ceruse soţiei, Alexa, să sune la poliţie, apoi începuseră amândoi 
să se agite în jurul ei vorbind cu accent polonez. Bărbatul îi 
adusese o pătură ușoară, cu care să-și acopere goliciunea, și o 
cană de ceai îndulcit, cu gheaţă. Și, mai târziu, când sosiseră 
polițiștii, cei doi soți o însoţiseră înapoi la ea acasă. 

Ușa metalică securizată era întredeschisă, iar cea din lemn - 
complet distrusă. Polițistul metis avea rang mai mare, căci avea 
trese pe uniforma impecabilă. Ea se gândise că era probabil 
sergent, dar nefiind sigură, preferase să li se adreseze ambilor 
cu „domnule”. Polițistul îi ceruse să verifice dacă nu lipsea ceva 
din casă. Ea răspunsese că avea să facă asta în timp ce se 
îmbrăca. Incă mai avea înfășurată pe umeri păturica 
multicoloră, iar temperatura începuse să crească. Urcase în 
camera ei și rămăsese preț de câteva clipe așezată pe pilota 
albă care acoperea patul dublu. Trecuse o oră de la incident. ȘI 
era convinsă că indivizii nu intraseră în casă cu gândul de-a o 
jefui. Avusese suficient timp pentru a ajunge la această 
concluzie, care îi alimenta și mai mult îngrijorarea. 

Se îmbrăcase cu un tricou verde și cu pantaloni de trening. 
După care cercetase casă, pentru a-i face pe plac sergentului, și 
raportase că nu se furase nimic. Pe urmă, se așezaseră cu toții 
în cerc, familia Pajak pe canapea și ea împreună cu polițiștii pe 
scaune, iar polițistul metis începuse să o chestioneze atent și cu 
înţelegere, într-o limbă afrikaans regulamentară și îngrijită. 

Sesizase cumva că o urmărise cineva în ultimele zile? 

— Nu. 

— Aţi remarcat vreo mașină sau un alt tip de vehicul 
staționând în apropiere? 

— Nu. 


VP-9 


— Dar indivizi dând târcoale casei? 

— Nu. 

— Înţeleg că eraţi în dormitor când au pătruns în casă. 

Ea încuviințase. 

— Mă îmbrăcam când am auzit un zgomot la poartă. Știţi, 
scoate un scârţâit. Și pe urmă i-am zărit cum aleargă spre ușa 
de la intrare. Nu, am greșit, nu alergau, mergeau repede. Și, 
când am văzut că purtau cagule, m-am gândit... 

— Presupun că n-aţi avut cum să le vedeţi feţele. 

— Nu. 

Vecinii polonezi nu vorbeau afrikaans, însă urmăreau 
schimbul de replici întorcându-și capetele de la unul la altul, ca 
niște spectatori la un meci de tenis. 

— Sau culoarea pielii. 

— Nu... 

— Nu păreţi prea sigură. 

Ei i se păruse că bărbaţii erau negri, dar nu voia să-l jignească 
pe celălalt poliţist. 

— N-am cum să fiu sigură. Totul s-a petrecut atât de repede. 

— Da, înţeleg, domnişoară le Roux. Eraţi speriată. Dar orice 
amănunt ne poate fi de folos. 

— Am impresia că... unul dintre ei era negru. 

— Și ceilalţi doi? 

— Nu știu... 

— Aţi făcut cumva lucrări sau reparaţii la casă în ultima 
vreme? 

— Nu. 

— Aveţi cumva lucruri de mare valoare în casă? 

— Nimic deosebit. Câteva bijuterii. Un laptop. Televizorul... 

— Aveţi laptop? 

— Da. 

— Și nu l-au luat? 

— Nu. 

— Îmi cer scuze, domnişoară le Roux, dar e ceva total 
neobișnuit aici. Ceea ce povestiți dumneavoastră nu reprezintă 
un modus operandi tipic pentru niște hoţi. Spargerea ușii și 
faptul că v-au urmărit până în curtea din spate... 

— Da? 

— Se pare că intenționau să vă atace, nu să vă jefuiască. 

Ea încuviințase. 


VP - 10 


— Și, în cazul acesta, trebuie să descoperim motivaţia, 
înțelegeţi ce vă spun? 

— Înţeleg. 

— Și motivaţia este, în marea majoritate a cazurilor, de natură 
personală. 

— Ah! 

— Îmi cer scuze, dar sunt nevoit să vă întreb: Aţi avut cumva 
vreo relație amoroasă care s-a sfârșit prost? 

— Nu, răspunsese ea cu un zâmbet pentru a-și masca 
ușurarea. Cel puţin... nu atât de prost, cred. 

— Nu se știe niciodată, domnişoară. Deci aţi avut pe cineva în 
viața dumneavoastră în ultimul an? 

— Vă asigur, domnule, că a trecut mai bine de un an de la 
ultima mea relaţie serioasă. In plus, era englez și s-a întors la el 
în ţară. 

— Deci v-aţi despărțit în termeni buni? 

— Absolut. 

— Și de-atunci nu a mai existat nimeni care ar putea avea 
resentimente pentru că aţi rupt legătura? 

— Nu. Categoric nu. 

— Cu ce vă ocupați, domnişoară le Roux? 

— Sunt consultant de branding. 

Observase că polițistul era derutat și încercase să-i explice: 

— Ajut companiile să-și poziționeze marca sau produsele pe 
piaţă. Sau să le reinventeze. 

— La ce firmă lucraţi? 

— Lucrez pe cont propriu. Companiile sunt clienţii mei. 

— Deci nu aveţi angajaţi? 

— Nu. 

— Și lucraţi pentru companii mari? 

— De obicei. Dar sunt și unele mai mici... 

— |n ultima vreme s-a întâmplat ceva în relaţiile 
dumneavoastră profesionale care să îi supere pe unii clienți? 

— Nu. Știţi, eu nu... Eu mă ocup de mărci și de produse - sau 
mai bine zis de percepţia publicului asupra lor. Asta nu are cum 
să deranjeze pe nimeni. 

— Poate un incident? Cu mașina, de pildă? Cu cineva care vă 
făcea un serviciu? Sau un angajat personal. Grădinarul...? 

— Nu. 

— Nu vă vine nimic în minte? Nimic de natură să fi provocat 


VP -11 


incidentul? 
Fusese o întrebare la care ea nu era deocamdată pregătită să 
răspundă. 


— Așa că am zis, pur și simplu, „nu”, deși nu era întru totul 
adevărat, mi-a spus Emma. Lampadarul i-a luminat dulce și 
compătimitor eufemismul. 

Am tăcut. 

— Eu... n-am vrut... nu eram sigură dacă era vreo legătură 
între incident și povestea asta. Și... nici nu voiam să existe vreo 
legătură. Oricum, ceea ce s-a întâmplat a fost la mii de kilometri 
distanţă de Cape Town, și poate că era mâna lui Jacobus, sau 
poate nu, și nu voiam să deranjez poliţia cu niște chestiuni care 
puteau să fie doar rodul imaginaţiei mele. Dintr-odată, s-a oprit 
din vorbit și m-a privit zâmbind ușor, ca și cum îi era lehamite 
de ea însăși. Nu prea are sens ce vă spun, nu-i așa? 

— Nu vă grăbiţi. 

— Nu știu... Totul pare atât de absurd. E vorba despre fratele 
meu... S-a poticnit din nou, a răsuflat adânc. S-a uitat în jos, 
spre mâinile așezate în poală, apoi și-a ridicat încet ochii spre 
mine. Emoţia i se citea acum clar în priviri, și a schiţat un mic 
gest de neputinţă. Domnule Lemmer, fratele meu a murit... 

Limbajul trupului, cuvintele pe care le alesese, schimbarea 
bruscă a atitudinii ei, toate au declanșat în mine alarma. Era ca 
și cum făcuse repetiţii, ca și cum meditase îndelung la modul în 
care avea să-mi prezinte oferta. O mică pâlpâire, o senzaţie de 
manipulare, sentimentul că încerca să-mi distragă atenţia de la 
fapte. Și m-am întrebat: „De ce a simţit nevoia să recurgă la 
acest șiretlic?” 

Emma le Roux nu ar fi fost primul client care să mintă sfruntat 
cu privire la o posibilă ameninţare, simulând totul cu o mică 
încruntare în semn de sinceritate absolută. Nici prima care să 
încerce să mă învăluie în ceață sau să exagereze pentru a-și 
justifica apelul la „bodyguard”. Oamenii mint. Dintr-un milion de 
motive. Uneori, pur și simplu pentru că pot. Incă o confirmare a 
justeței Primei Legi a lui Lemmer: Nu te implica niciodată. Și una 
dintre cele mai importante raţiuni pentru care elaborasem a 
Doua Lege a lui Lemmer: Să nu ai încredere în nimeni. 


VP - 12 


3, 


Și-a revenit repede, trebuie să recunosc. Cum nu i-am oferit 
niciun răspuns, s-a debarasat imediat de emoție, cu o scuturare 
a capului. 

— Fratele meu se numea Jacobus Daniel le Roux... 

Mi-a povestit că dispăruse în 1986. Acum, rostea propoziţiile 
mai puţin fluent, cu multe hopuri, ca și cum detaliile relatate 
erau niște fântâni din care nu îndrăznea să bea. La momentul 
respectiv, ea avea paisprezece ani, iar Jacobus - douăzeci. 
Fusese angajat temporar ca pădurar, fiind unul dintre puţinii 
soldaţi care se oferise voluntar să-și satisfacă stagiul militar 
obligatoriu ajutând Comitetul Forestier să ţină departe 
braconierii de elefanţi din Parcul Naţional Kruger. Și pe urmă pur 
și simplu dispăruse. Ulterior se descoperiseră urme ale unei 
lupte cu căutătorii de fildeș, cartușe și sânge, pe locul unei 
tabere abandonate în grabă de braconieri. Timp de două 
săptămâni, poliția cercetase împrejurimile, încercând să dea de 
indicii utile, apoi trăsese singura concluzie care avea sens: 
Jacobus şi însoțitorul său negru fuseră uciși în cursul 
confruntării, și braconierii le luaseră cu ei cadavrele, de teama 
repercusiunilor. 

— Au trecut mai bine de douăzeci de ani de atunci, domnule 
Lemmer... Foarte mult timp. Și tocmai de aceea mi se pare totul 
atât de ciudat... Luna trecută, pe data de 21, s-a întâmplat însă 
ceva, un lucru despre care nu am povestit nimic poliţiei... 

In seara aceea de sâmbătă, la câteva minute peste ora șapte, 
ea se afla în al doilea dormitor al casei. Îl reamenajase ca birou, 
cu o masă de lucru deasupra căreia agăţase dulapuri cu dosare 
și rafturi pentru cărţi. În încăpere mai avea un televizor, o 
bicicletă staţionară pentru exerciţii și un panou acoperit cu pluș 
în care prinsese fotografii vesele de la câteva evenimente 
sociale, plus decupaje din ziare și din reviste care vorbeau în 
termeni elogioși despre succesul ei în afaceri. Emma butona la 
laptop, cercetând fișiere cu statistici care îi solicitau toată 
atenţia. Era vag conștientă că la televizor erau afișate titlurile 
ştirilor, dar toate îi dădeau senzaţia de déjà vu. Președintele 


VP - 13 


Mbeki“ și aliaţii săi erau la cuțite, un atac sinucigaș cu bombe în 
Bagdad, liderii africani care se plângeau de rezultatele întrunirii 
G8 referitoare la ștergerea datoriilor țărilor în curs de 
dezvoltare. 

Nu a putut spune ulterior ce anume a făcut-o, la un moment 
dat, să își întoarcă privirea. Poate că tocmai terminase de 
parcurs un paragraf și voia să-și odihnească ochii câteva clipe 
sau poate nu fusese decât o coincidenţă, însă, la numai câteva 
secunde după ce își fixase privirea pe televizor, o fotografie 
fusese postată pe ecran. Il auzise pe prezentator rostind: „... 
implicat într-un incident armat în Khokovela, în apropiere de 
Parcul Naţional Kruger, soldat cu împușcarea mortală a unui 
vraci și a trei localnici. Rămășițele a paisprezece vulturi dintr-o 
specie amenințată cu dispariţia au fost descoperite la locul 
crimei”. 

Fotografia era alb-negru. Un bărbat alb, abia trecut de 
patruzeci de ani, se uita direct în obiectivul aparatului de 
fotografiat, așa cum procedează toți oamenii când își fac poze 
pentru actele de identitate. 

„Arată exact la fel cum ar fi arătat Jacobus”. Așa se gândise 
ea atunci, un gând instinctiv, abrupt, o constatare făcută doar 
pentru sine, poate doar cu o ușoară umbră de... nostalgie. 

„Poliţia din Limpopo se află în căutarea unui oarecare domn 
Jacobus de Villiers, cunoscut și sub numele de Cobus, angajat al 
unei clinici veterinare din Klaserie, care ar putea să ofere date 
suplimentare anchetatorilor. Cei care pot da informaţii cu privire 
la el sunt rugaţi să sune la secţia de poliţie din Hoedspruit...” 

Emma clătinase din cap, strâmbându-se. Simple coincidente. 

Prezentatorul de știri trecuse la un alt subiect, prețurile 
bunurilor de larg consum, iar ea se concentrase din nou asupra 
computerului, cu gândul la cantitatea uriașă de date care 
așteptau să fie procesate. Indreptase cursorul mouse-ului spre o 
coloană de cifre. Se pregătea să realizeze un grafic. 

„Cum ar fi arătat Jacobus la... patruzeci de ani, atât ar fi 
trebuit să împlinească, nu-i așa?” Amintirile ei se bazau în cea 
mai mare măsură pe fotografiile păstrate în casa părintească; 
propriile imagini nu erau la fel de demne de încredere. Işi 
amintea însă intensitatea incredibilă a fratelui ei, felul lui de-a fi, 


+ Thabo Mvuyelwa Mbeki (n. 1942), al doilea președinte (1999-2008) postapartheid al 
Africii de Sud după Nelson Mandela (n.tr.). 


VP - 14 


personalitatea sa copleșitoare. 

Transformase coloana de cifre într-un grafic menit să-i ofere o 
perspectivă asupra direcţiei pe care aveau s-o urmeze vânzările 
produselor sale, comparativ cu ale concurenței. 

O coincidenţă. Și mai ciudat era faptul că pe bărbatul din 
fotografia postată la televizor îl chema tot Jacobus. 

A selectat o altă coloană de cifre. 

Jacobus nu era un nume prea comun. 

Acum trebuia să facă o diagramă, cu ponderea deţinută de 
diverse produse pe piaţă, pentru a-i demonstra clientului că 
sosul său de salată era cel care îi încetinea dezvoltarea. În asta 
consta munca ei și pentru asta fusese angajată. 

„Rămășițele a paisprezece vulturi dintr-o specie ameninţată 
cu dispariţia au fost descoperite la locul crimei”. 

Treaba asta l-ar fi supărat peste măsură pe Jacobus. 

Greșise diagrama, și plesnise din limbă, iritată. O coincidență, 
pură întâmplare. Dacă absorbeai zilnic o mie de informaţii, în 
douăzeci de ani nu se putea să nu ajungi la astfel de 
coincidenţe. Numerele conspirau întotdeauna împotriva ta, te 
amăgeau cu infinite posibilităţi. 

Timp de aproape două ore, cât îi luase procesarea tuturor 
datelor, reușise să-și ţină în frâu gândurile. Verificase dacă 
primise între timp vreun mesaj pe e-mail, apoi închisese 
computerul. Scosese un prosop curat din dulapul pentru lenjerie 
și se urcase pe bicicleta staţionară, cu telefonul mobil în mână. 
Işi citise SMS-urile. Crescuse treptat ritmul pedalării, uitându-se 
distrată la televizor și schimbând canalele. 

Se întrebase dacă fotografia reproducea corect modul în care 
ar fi arătat Jacobus. Și dacă ea ar fi fost în stare să îl 
recunoască. Dar dacă Jacobus n-a murit? Dacă intra, chiar acum, 
pe ușă? Ce-ar fi spus tatăl ei despre o asemenea știre dată la 
televizor? Dacă Jacobus ar fi trăit, cu ce anume s-ar fi ocupat? Și 
cum ar fi reacţionat el dacă ar fi dat peste paisprezece vulturi 
omorâți? 

Incercase în repetate rânduri să-și alunge toate aceste 
gânduri din minte, concentrându-se pe ceea ce avea de făcut a 
doua zi, pe planurile de a petrece câteva zile la Hermanus de 
Crăciun, însă imaginea lui Jacobus revenea iar și iar, obsedantă. 
La câteva minute după ora zece, scotocise în șifonier și scosese 
două albume cu fotografii. II răsfoise rapid pe primul, fără să se 


VP -15 


oprească asupra pozelor care îi înfățișau pe părinţi și nici asupra 
celor cu reuniunile vesele de familie. Căuta o fotografie anume, 
cu Jacobus purtând pălăria de safari. 

O scosese din album și o cercetase cu atenţie. 

Amintirile. Efortul de a le suprima necesita multă voinţă. 
Jacobus din poză semăna cu cel de la televizor? 

Dintr-odată, fusese sigură că da. Luase fotografia cu ea și 
intrase în birou. Sunase la informaţii și ceruse numărul de 
telefon al secţiei de poliţie din Hoedspruit. Se uitase din nou la 
poză, lăsându-se cuprinsă de îndoieli. Sunase la Lowveld. Voia 
doar să întrebe dacă erau siguri că omul pe care îl căutau se 
numea Jacobus de Villiers, nu Jacobus le Roux. Doar atât. Ca să- 
și scoată din cap ideea și să se poată bucura de sărbătoarea de 
Crăciun fără frustrarea de-a fi rămas fără mamă, fără tată, fără 
frate. Cu toții morți. _ 

În cele din urmă, i se făcuse legătura cu un inspector. Își 
ceruse mai întâi scuze. Nu sunase pentru a oferi informaţii și nici 
nu intenţiona să-l facă să-și piardă vremea. Însă bărbatul din 
poza de la televizor semăna cu cineva cunoscut, pe care ÎI 
chema tot Jacobus. Jacobus le Roux. Pe urmă se oprise, în 
așteptarea reacției poliţistului. 

— Nu, răspunsese inspectorul cu acea curtoazie exagerată a 
celui obișnuit să răspundă multor apeluri ciudate. Nu. Numele lui 
e Jacobus de Villiers. 

— Da, înţeleg că acum se numește de Villiers, dar poate că s- 
a numit le Roux. 

Bărbatul de la celălalt capăt al firului își pierduse răbdarea. 

— Imposibil! Omul ăsta trăiește aici de când s-a născut. Toată 
lumea îl cunoaște. 

Emma își ceruse scuze și pusese capăt convorbirii. Măcar 
aflase ce era de aflat. 

Se dusese la culcare tânjind după familia ei moartă, ca și cum 
senzația aceea îngrozitoare de pierdere se reînnoise acum, după 
atâția ani. 


— Și pe urmă, ieri după-amiază, stăteam afară cu meșterul 
venit să-mi înlocuiască ușa de la intrare. Sergentul acela de la 
poliţie mi-l recomandase, lucra ca tâmplar la Hanover Park. Am 
auzit telefonul sunând în birou. Am ridicat receptorul, dar pe fir 
erau paraziți. N-am înțeles prea bine, dar mi s-a părut că aud o 


VP - 16 


voce - părea a unui bărbat negru - care întreba: „Da”, 
„Domnișoara Emma?” Am răspuns, și pe urmă el a zis ceva care 
semăna cu „Jacobus”. l-am spus că nu-l aud bine. Pe urmă ela 
adăugat: „Jacobus mi-a spus că trebuie să...” Am repetat că nu 
aud bine, dar el nu a mai adăugat nimic. Am întrebat: „Cine e la 
telefon?”, însă convorbirea se întrerupsese... 

Emma a rămas câteva clipe adâncită în gânduri, cu mintea în 
altă parte, apoi și-a revenit și s-a întors spre mine. 

— Știţi, nici măcar nu sunt sigură că asta a spus. Și 
convorbirea a fost, oricum, foarte scurtă. Acum mitralia 
cuvintele, ca și cum se grăbea să termine povestirea. leri-seară 
am ajuns aici, a continuat. Și i-am relatat totul lui Carel. Și el e 
cel care... 

A lăsat propoziţia neterminată. Aștepta un răspuns din partea 
mea, un semn că înţelesesem și că eram dispus s-o protejez 
împotriva oricăror rele. Era momentul tipic de căință al 
cumpărătorului, al celui care achiziţionează, de exemplu, o 
mașină nouă, după care mai parcurge o dată pliantul cu 
informaţii despre acel model. Recunosc clipa, e momentul ăla 
când îţi asumi partea nescrisă a contractului, aceea care spune: 
„Accept necondiţionat”. 

Am dat din cap plin de înţelepciune și am răspuns: 

— Înţeleg. Îmi pare rău... 

Și am trasat cu mâinile în aer un semicerc care să înglobeze 
tot - durerea ei, pierderile suferite, dilema. 

Preţ de o clipă, s-a lăsat tăcerea. Pactul fusese semnat. Acum 
ea se aștepta la ceva concret, o acţiune, o îndrumare. 

— Primul lucru pe care trebuie să-l fac este să inspectez casa, 
pe dinăuntru și pe dinafară. 

— A, sigur, a spus, și ne-am ridicat amândoi. 

— Dar n-o să rămânem aici decât în noaptea asta, domnule 
Lemmer. 

— Cum așa? 

— Trebuie neapărat să aflu ce se întâmplă. Totul... totul e atât 
de ciudat și de tulburător. Nu pot să stau aici și sa-mi pun 
întrebări. Credeţi că puteţi să mă însoţiţi? Pentru că mâine am 
de gând să plec spre Lowveld. 


VP - 17 


4. 


Afară era întuneric, dar felinarele erau aprinse. Am dat ocol 
casei. Nu era nici pe departe o fortăreață. Echipamentele 
antifurt erau instalate numai la parter și numai în locuri discrete, 
ca să nu intre în contradicţie cu estetica locului. Punctul slab îl 
reprezentau ușile glisante din sticlă care se deschideau spre 
veranda spațioasă, cu vedere spre mare. Coloanele, colţurile și 
protuberanțele ofereau potenţialilor hoţi patru sau cinci 
posibilităţi pentru a ajunge la ferestrele de la primul și de la al 
doilea etaj. 

Înăuntru fusese instalat, așa cum, de altfel, mă așteptam, 
sistemul obișnuit de alarmă cu senzori de mișcare, conectat la o 
firmă locală de pază și securitate. Un abţibild cu logoul ei alb cu 
albastru era fixat la vedere, pe peretele garajului. Una peste 
alta, sistemul fusese clar conceput pentru o reședință de 
vacanţă, un inhibitor al infracţiunilor mult prea optimist, folosit, 
probabil, și cu scopul de a menţine la un nivel cât mai jos 
primele de asigurare. 

Clădirea fusese construită în urmă cu circa trei ani. M-am 
întrebat ce se aflase pe acest loc înainte și ce dărâmaseră 
pentru a ridica această dovadă a grandomaniei și a exceselor - 
și cu ce costuri. 

Legea lui Lemmer cu privire la Afrikaanderii Bogaţi: Dacă un 
Afrikaander Bogat are ocazia să facă paradă de avuţia lui, o va 
face. 

Primul lucru pe care un Afrikaander Bogat îl cumpără este o 
operaţie de mărire de sâni pentru nevastă-sa. Al doilea lucru pe 
care-l cumpără un Afrikaander Bogat este o pereche scumpă de 
ochelari de soare fumurii (cu eticheta de firmă la vedere), pe 
care nu și-i scoate decât când se lasă complet întunericul. 
Aceștia servesc drept o primă barieră între el și cei săraci: „Eu 
pot să te văd pe tine, dar tu n-ai cum să mă vezi”. Al treilea 
lucru pe care-l cumpără un Afrikaander Bogat este o casă cu 
două etaje în stil toscan. (lar al patrulea, o plăcuţă de 
înmatriculare personalizată pentru mașina lui, cu numele său 
înscris pe ea sau cu numărul purtat pe tricou pe vremea când 
juca rugby.) Cât de mult o să ne ia ca să depășim sentimentul 
înnăscut de inferioritate? De ce nu putem fi subtili atunci când 


VP-18 


Mamona’ ne aruncă zâmbete? Asemenea compatrioţilor noștri 
bogaţi vorbitori nativi de limba engleză care stau mereu cu 
nasul pe sus și care mă jignesc prin comportamentul lor, dar 
care au macar meritul că-și poartă avuţia cu un anumit stil. Am 
rămas în întuneric, meditând asupra lui Carel, proprietarul casei. 
Din câte aflasem, era deja client al lui Jeanette. Afrikaanderul 
Bogat nu apelează în mod normal la bodyguarzi, se mulțumește 
cu sistemele de siguranţă - ziduri înalte, alarme sofisticate, 
butoane de panică și firme de pază din apropiere. Așadar, ce fel 
de nevoi speciale de protecţie avea acest domn Carel? 

Am primit răspunsul mai târziu, la cină. 

Când am intrat în încăpere, cei mai mulţi musafiri erau deja 
așezați în jurul mesei mari. Emma m-a prezentat. Aparent, ea 
era singurul invitat care nu făcea parte din familie. 

— Carel van Zyl, a rostit bărbatul așezat în capul mesei, 
scuturându-mi mâna cu o fermitate exagerată, de parcă voia să 
demonstreze ceva. Era un tip solid, de cincizeci și ceva de ani, 
cu buze cărnoase și umeri laţi, însă viața de huzur își lăsase deja 
amprenta asupra obrajilor și asupra abdomenului. Lângă el 
ședeau trei cupluri mai tinere - copiii lui Carel, cu partenerii lor 
de viaţă. Unul dintre ei era Henk, bărbatul care mă întâmpinase 
la ușă. Stătea alături de soţia lui, o blondă drăguță cu un 
bebeluș în poală. Mai erau alți patru nepoti de-ai lui Carel, cel 
mai mare dintre ei fiind un băiețel de opt sau nouă ani. Locul 
meu era lângă el. 

Soţia lui Carel era o femeie înaltă și atrăgătoare, care se ţinea 
incredibil de bine. 

— Vă rog să vă faceţi comod, domnule Lemmer. Dacă vreţi, 
puteţi să vă scoateţi jacheta, m-a invitat ea cu o amabilitate 
exagerată în timp ce așeza pe masă un platou cu un curcan 
aburind. 

— Mamă... a spus Carel cu reproș. 

— Ce-i? a întrebat ea. 

Carel a desenat un pistol în aer, apăsând pe un trăgaci 
închipuit. Voia să o atenţioneze că purtam armă și că nu aveam 
de gând să o arăt, scoţându-mi jacheta. 

— A, pardon, s-a scuzat ea, de parcă făcuse o gafă. 

— Haideţi să ne rugăm, a spus Carel pe un ton solemn. 

Ne-am prins cu toţii de mâini și ne-am plecat capetele. Mâna 


5 Nume biblic al diavolului, personificând bogăţia și lăcomia (n. red.). 
VP- 19 


băiatului era mică și umedă în palma mea, cea a tatălui său, 
rece și moale. Carel se ruga cu o elocvență liniștitoare, 
enumerând ce avea de spus ca și cum dădea citire unei liste 
dedicate lui Dumnezeu, membru în comitetul directorial al uneia 
dintre firmele sale. 

„Amin”, a răsunat din toate părţile la sfârșitul cuvântării. 
Farfuriile cu mâncare au început să circule, copiii au fost 
încurajați să ia din legumele servite la masă. Din când în când, 
se așternea câte o tăcere scurtă: conștiința tainică a prezenţei 
unui străin în rândurile lor și o nesiguranţă subtilă privind modul 
în care trebuiau să interacționeze cu mine. Eram un oaspete, 
desigur, dar în același timp un angajat, un intrus care avea o 
meserie interesantă. Băiatul de lângă mine mă urmărea cu o 
curiozitate nerușinată. 

— Porţi, într-adevăr, armă? 

Mama lui i-a făcut semn să tacă. 

— Nu-l luaţi în seamă, m-a prevenit. 

Mi-am pus niște curcan în farfurie. 

— Sunt doar niște resturi, a spus gazda. 

— Nu contează, sunt delicioase, mamă, a zis Carel. 

Cineva a adus în discuţie vremea, și conversaţia a început să 
curgă - planuri pentru ziua următoare, cu ce să-și ţină ocupați 
copiii, al cui era rândul la făcut grătarul. Emma nu participa la 
schimbul de replici. Se concentrase asupra curcanului, deși a 
mâncat puţin. 

Am devenit conștient de amabilitatea lor nefirească și cam 
stranie, care nu avea nimic de-a face cu prezenţa mea. Intre ei 
părea să nu existe niciun conflict, nicio rivalitate între fraţi și 
nicio tachinare între partenerii de viaţă, așa cum se întâmplă de 
obicei. Formau un fel de familie ideală, asemenea celor 
înfățișate în emisiunile TV americane. Și dovada supremă era 
felul în care Carel avea întotdeauna ultimul cuvânt, votul 
suprem. Supunerea celorlalţi era abia sesizabilă, mascată de 
tiparele unei socializări voioase îndelung exersate, și totuși era 
acolo, plecându-se în fața despotului benign - posesorul 
portofelului și al averii. 

Dar care era legătura Emmei cu familia aceasta? 

După ce farfuriile s-au golit și s-au pus la punct planurile 
privind partida de golf din ziua următoare, Carel a decis că 
sosise vremea să se ocupe de mine. A așteptat un moment de 


VP - 20 


tăcere, apoi mi-a aruncat un zâmbet prietenos. 

— Acum știm cum arată fantomele, domnule Lemmer. 

Preţ de o fracțiune de secundă, nu mi-am dat seama la ce se 
referea. Dar apoi am înţeles. Mai avusese de-a face cu Body 
Armour, numai că interpretase totul greșit. 


La prima vedere, Jeanette Louw este o lesbiană de cincizeci și 
ceva de ani cu o claie de păr blond platinat, o fumătoare înrăită 
- marca ei preferată erau ţigările Gauloise - și o preferință 
nedeclarată pentru femeile heterosexuale recent divorţate și 
vulnerabile. Dar în spatele acestei fațade se ascund o minte 
ascuțită ca un brici și un creier făcut pentru afaceri. 

Fusese sergentul major de legendă al regimentului la Colegiul 
Militar pentru Femei din George, până în urmă cu șapte ani, 
când se retrăsese. După luni de cercetare a pieţei, își deschisese 
propria afacere la etajul șaisprezece al unei clădiri de birouri de 
lux din Cape Town, chiar pe țărmul mării. Pe ușile duble din 
sticlă, prin care se zărea Jolene Freylinck, recepţionera cu 
manichiura impecabilă, stătea scris cu litere groase, masculine, 
„BODY ARMOUR”, iar dedesubt, cu un font subțire, explicaţia: 
„Director Securitate Personală”. 

La început, clienţii ei au fost oameni de afaceri străini, 
directori cu funcţii înalte ai unor corporaţii internaţionale, veniţi 
aici ca să cerceteze cât de repede se puteau stoarce bănuţii în 
Africa. Ambasadele lor dăduseră discret de veste că ţara era 
acum suficient de stabilă pentru a permite investiţii, însă 
siguranţa pe stradă încă nu se ridica la înălţimea standardelor 
occidentale. Jeanette și-a îndreptat strategia de marketing spre 
diplomaţi, atașați pe probleme economice și consuli, funcţionari 
de la ambasade și operatorii lor de telefonie. Oare vizitatorii lor 
importanţi nu preferau să evite lista nesfârșită de pericole 
personale la care se expuneau, atacurile, furturile de mașini, 
violurile, răpirile, jafurile? Dacă da, Body Armour era răspunsul. 
Primii câţiva clienţi s-au întors acasă teferi și nevătămaţi, și 
reputaţia ei a crescut. Treptat, a ajuns să fie angajată de 
întregul spectru de pe mapamond, de la est la vest: japonezi, 
coreeni, chinezi, germani, francezi, britanici și americani. 

Pe urmă străinii au început să facă filme în Cape Town și 
vedetele pop - să vândă burilor bilete la concertele lor, iar lista 
ei de clienţi a căpătat noi dimensiuni. Instantanee cu Jeanette 


VP -21 


alături de Colin Farrell, Oprah, Robbie Williams, Nicole Kidman și 
Samuel L. Jackson îi împodobeau pereţii sediului. Așezată în 
spatele biroului, obișnuia să povestească tuturor cu ce nume 
mari avusese de-a face. Will Smith și suita sa imensă, care 
includea propriii bodyguarzi americani care îl însoțeau peste tot, 
ca niște cântăreţi africani de muzică religioasă. Sean Connery 
era însă cel care îi câștigase pe veci admiraţia refuzându-i oferta 
cu remarca: „Ai cumva impresia că sunt un fătălău?” 

La fel ca în afacerile similare din întreaga lume, bodyguarzii 
aleși punctual de Jeanette pentru a îndeplini diverse însărcinări 
intrau în două categorii. Prima era formată din cei cu aspect 
ameninţător - indivizii foarte vizibili, musculoși și cu gâturi 
groase, coloșii umflaţi cu steroizi care însoțesc celebrităţile și ţin 
mulțimile înfierbântate la distanţă prin intimidare vizuală. 
Singura lor calificare rezidă în dimensiunile exagerate ale 
trupurilor și ale membrelor și în privirile fioroase pe care sunt în 
stare să le arunce. 

In cea de-a doua categorie intrau tipii capabili să răspundă 
unor ameninţări de natură mai subtilă, dar în mare parte la fel 
de imaginare. Pentru a fi aleși, trebuiau să își convingă clienţii 
prezentându-le un curriculum vitae care să reflecte atât 
instrucţia dobândită în școli pregătitoare oficiale, cât și 
recunoașterea unei experienţe solide în domeniu. Păstrau iluzia 
pericolului iminent mișcându-se neîncetat la periferia scenei pe 
care se afla clientul, mereu alerți, observând și evaluând totul. 
Uneori lucrau în echipe de câte doi, patru sau șase, cu niște 
microfoane minuscule prinse în ureche. Alteori operau singuri, în 
funcţie de mărimea grupului, de mijloacele financiare puse la 
dispoziţie și de potenţialul risc. Sarcina lor era aceea de a se 
confunda cu mediul în care se învârtea angajatorul, mărginindu- 
se să șoptească sugestii politicoase la momentul potrivit. 
Clientul se aștepta la așa ceva fiindcă filmul și televiziunea 
impuseseră standardele de comportament ale bodyguarzilor. 
(Am lucrat odată pentru o femeie de afaceri scandinavă care a 
insistat să port un microfon în ureche, cu un fir care să dispară 
pe sub gulerul cămășii, cu toate că eram singur și, în 
consecinţă, nu aveam cu cine să comunic.) 

Așa se face că Jeanette Louw își întreba posibilii clienţi sau pe 
agenţii acestora: „Aveţi nevoie de o gorilă sau de un invizibil?” 
Lumea celor bogaţi și faimoși era familiarizată cu acest argou. 


VP - 22 


Dar Carel cel atotștiutor nu înțelesese prea bine. Eroarea lui 
m-a convins că nu dispunea decât de cunoștințe fragmentare. 

— Atunci când angajezi un bodyguard, Jeanette te întreabă 
dacă dorești o gorilă sau un invizibil, le-a explicat el celorlalți. 
Noi nu am folosit până acum decât gorile pentru celebrităţile 
care vin la noi ca să facă reclame. 

N-am știut ce să răspund. Eram pus în dificultate, fiind o 
situaţie nouă pentru mine. Angajatul nu stă, de obicei, la 
aceeași masă cu angajatorul - din punct de vedere social, ar fi 
fost inacceptabil. La asta se adăuga și propria mea reticență de 
a vorbi doar de dragul conversaţiei. Carel nu avea însă nevoie 
de un răspuns din partea mea. 

— Gorilele sunt indivizii aceia musculoși, a continuat el. Arată 
ca bodyguarzii de la cluburile de noapte. Tipii invizibili sunt însă 
adevărații profesioniști. Cei care îi apără pe președinți și pe 
miniștri. 

Toţi cei adunaţi în jurul mesei și-au întors privirile spre mine. 

— Cu asta v-aţi ocupat până acum, domnule Lemmer? m-a 
întrebat Carel. 

Era, în mod clar, o invitaţie, dar am respins-o, preferând să 
încuviințez ușor din cap, fără pic de entuziasm. 

— Ti-am spus eu, Emma, că ai încăput pe mâini bune, a 
replicat Carel. 

Pe mâini bune. Carel nu se implica, mai mult ca sigur, în 
selectarea bodyguarzilor de la Body Armour. Lăsa sarcina 
aceasta pe seama subordonaţilor. Dacă s-ar fi ocupat personal, 
ar fi aflat că Jeanette punea la dispoziţia clienţilor o listă de 
preţuri. lar eu nu figuram, nici pe departe, în vârful ei. 
Dimpotrivă, eram plasat undeva la coada clasamentului, un om 
care refuza lucrul în echipă, un individ cu un trecut secret și cu 
relaţii sociale defectuoase. 

Oare Emma știa toate astea? Evident, nu. Jeanette era o 
profesionistă desăvârșită. Probabil că o întrebase: „Cât de mult 
sunteţi dispusă să cheltuiţi?” lar Emma răspunsese că n-avea 
nici cea mai vagă idee cu privire la tarife. „Variază de la zece 
mii de ranzi pe zi pentru o echipă de patru, la șapte sute 
cincizeci de ranzi pentru un singur om”, îi explicase, probabil, 
Jeanette, fără să menţioneze partea ei de douăzeci la sută, plus 
cheltuielile administrative, impozitul pe șomaj, impozitul pe 
venit și comisioanele pentru transferurile bancare. 


VP - 23 


Cam cât putea să câștige un consultant de branding? Cât de 
mult conta pentru Emma o sumă de 750 de ranzi pe zi, 5.250 de 
ranzi pe săptămână, 21.000 de ranzi pe lună? Nu era chiar un 
fleac, mai ales ţinând cont de amenințarea aceea imaginară. 

— Da, sunt sigură, a răspuns ea într-un târziu cu un zâmbet 
distant, ca și cum se gândea la cu totul altceva. 

— Mai avem îngheţată, a anunţat veselă soţia lui Carel. 


M-a invitat în camera lui de joacă. Sau în vizuină, cum îi zicea 
el. 

„Invitat” e un fel de-a spune. „Ce-ar fi ca noi doi să avem 
acum o mică discuţie?” mă întrebase Carel pe un ton situat 
undeva între invitaţie și ordin. Un cap împăiat de antilopă kudu 
domina încăperea. În cameră se mai aflau o masă de biliard și 
un bar din ratan, niște sticle pe rafturi, alături de o cutiuţă 
pentru păstrat trabucurile. Fotografiile de pe pereți îl înfățișau 
pe Carel cu pușca în mână, pozând cu animalele moarte. 

— Vrei ceva de băut? m-a întrebat îndreptându-se spre 
spatele tejghelei barului. 

— Nu, mersi, am răspuns rezemându-mă de masa de biliard. 

Și-a turnat două degete dintr-un lichid maroniu la culoare, 
fără să-l dilueze cu apă. A sorbit din pahar și a deschis cutia de 
trabucuri. 

— Un trabuc? E cubanez. 

Am scuturat din cap. 

— Eşti sigur? Sunt grozave, a adăugat plin de sine. Le ţin să 
se matureze timp de douăzeci și patru de luni. La fel ca vinul. 

— Mulţumesc, nu fumez. 

A ales un trabuc pentru el, mângâind cu degetele cilindrul 
îndesat. l-a tăiat vârful cu ajutorul unui instrument mare și a 
băgat trabucul în gură. 

— Amatorii folosesc o porcărie de cleşte care încrețește 
trabucul în capăt. Mi-a întins instrumentul ca să-l examinez. 
Uite, ăsta-i un așa-zis Magnum.44. Gaura pe care o face e 
perfect rotundă. S-a întins după cutia de chibrituri. Mai sunt și 
unii tâmpiţi care ling trabucul înainte de a-l aprinde. Un obicei 
moștenit de pe vremea când îţi cumpărai trabucul produs pe 
plan local de la cafeneaua din colț. Dacă-l pastrezi la 
temperatură constantă, nu e nevoie să-l umezești. A scăpărat 
un chibrit și a lăsat flacăra să crească. Pe urmă a apropiat-o de 


VP - 24 


trabuc. A inhalat pufăind scurt și rapid și învârtind trabucul între 
degete. Nori albi de fum au plutit în aer și o aromă puternică a 
umplut camera. A scuturat chibritul, stingându-l. Se spune că cel 
mai bine e să aprinzi trabucul de la o așchie de lemn de cedru 
spaniol. lei mai întâi o rămurică lungă și subţire de cedru, îi dai 
foc și abia pe urmă o folosești ca să aprinzi trabucul. Cedrul 
scoate o flacără curată și pură, care nu afectează savoarea 
trabucului. Dar de unde să fac eu rost de cedru spaniol? Poţi să- 
mi spui? Mi-a zâmbit, ca și cum ne loveam amândoi de aceleași 
dificultăţi. A tras adânc din trabuc. Cubanezele, nimic nu le 
întrece. Și jamaicanele sunt acceptabile, ușoare și bune, cele 
dominicane se situează pe undeva pe la mijloc, dar cele din 
Honduras sunt prea tari. Nimic nu se compară cu recoltele 
bătrânului Castro. 

M-am întrebat, în trecere, cât timp putea să o ţină tot așa, 
rostind un monolog în fața unei audienţe plictisite de moarte, 
apoi mi-am amintit brusc că făcea parte din rândurile 
Afrikaanderilor Bogaţi. Așa că răspunsul era: la infinit. 

A tras scrumiera mai aproape. 

— Unii cretini cred că nu e bine să scuturi scrumul. Nu e decât 
un mit. O tâmpenie. A chicotit. Tipii care fumează trabucuri 
proaste sunt cei care se plâng de gustul amar, pe care-l pun pe 
seama scuturatului scrumului. 

S-a așezat pe un scaun de la bar, cu trabucul într-o mână și 
cu paharul în cealaltă. 

— Pe lumea asta e multă prostie, prietene, nici nu știi cât de 
multă. 

Unde voia să ajungă? 

A tras din nou din trabuc. 

— Mica Emma nu spune însă prostii. Dacă susține că niște 
oameni îi vor răul, atunci așa e, eu o cred pe cuvânt. Ințelegi ce- 
ţi spun? 

N-aveam niciun chef de discuţie. N-am răspuns. Și am sesizat 
imediat că tăcerea mea nu i-a convenit. 

— Nu vrei să iei loc? 

— Am stat prea mult pe scaun toată ziua. 

— Emma mi-e ca o fiică. De-asta a apelat la mine. Și de-asta 
te afli aici. Trebuie să înţelegi că a trecut prin multe. Prin tot 
felul de necazuri... 

Am încercat să-mi stăpânesc iritarea gândindu-mă cât de 


VP -25 


fascinanţi erau oamenii de tipul lui Carel van Zyl. 

Cei care Răzbat prin Propriile Forțe au trăsături de 
personalitate comune - sunt ambiţioși, inteligenţi, muncitori și 
dominatori. Atunci când averea le crește și oamenii încep să 
apeleze la ei pentru puterea și pentru influența pe care le au, 
toţi Cei care Răzbat prin Propriile Forțe fac aceeași greșeală. Işi 
închipuie că respectul li se adresează lor, personal. Fapt care îi 
ajută să-și mai cizeleze caracterul, făcându-i mai amabili, și le 
mai potolește din ego. Dar totul nu e decât o spoială, o 
autoamăgire în spatele căreia vechiul dinam pompează în 
continuare din plin. 

Carel era obișnuit să fie în centrul atenţiei. Nu-i plăcea să fie 
exclus, să stea pe margine, ţinea cu tot dinadinsul să se implice 
în eveniment. Voia ca eu să știu că se considera responsabil de 
modul în care aveam să mă comport; era figura paternă care 
servea interesele Emmei și, prin urmare, trebuia să-și păstreze 
controlul și să mă arbitreze. Avea dreptul să intervină și să 
participe. Pentru că, mai presus de orice, el are Cunoașterea. lar 
acum era pe punctul de a-mi împărtăși din înțelepciunea sa. 

— Emma a venit să lucreze pentru mine imediat ce a terminat 
facultatea. Majoritatea bărbaţilor nu ar fi văzut în ea decât o 
fetișcană drăguță, însă eu mi-am dat seama că avea stofă. Işi 
sublinia spusele gesticulând cu trabucul. La viața mea, am avut 
de-a face cu o mulțime de responsabili de relaţii cu clienţii, însă 
cei mai mulţi nu văd dincolo de fiţe, de prânzurile lungi cu 
clienţii și de cecurile grase încasate lunar. Nu și Emma. Ea voia 
să înveţe și să muncească. Nici n-ai fi zis că provine dintr-o 
familie înstărită - lucra cu ambiția celor care trag tare pentru a- 
și depăși condiţia umilă. Știu bine ce spun, fiindcă eu am fost 
într-o asemenea situaţie. În fine, era la mine de vreo trei ani în 
momentul în care s-a întâmplat nenorocirea cu părinţii ei. Un 
accident de mașină, ambii au murit pe loc. A venit la mine în 
birou și, sărăcuţa de ea, era complet distrusă. Nu exagerez cu 
nimic, prietene, era distrusă. Nu mai avea pe nimeni pe lume. 
Atunci mi-a povestit despre fratele ei. Inchipuiește-ţi câtă durere 
în sufletul ei... Trăim niște vremuri atât de tulburi. Ce să mai zic? 
A întins mâna și a luat sticla și i-a desfăcut capacul. Norocul ei e 
că e o fiinţă puternică. Foarte puternică. A tras sticla mai 
aproape. Abia mai târziu am aflat ce moștenire primise. Și, îţi 
spun eu... Și-a turnat două degete. In afacerea asta încurcată de 


VP - 26 


acum e vorba despre bani. 

O tăcere dramatică, apoi capacul răsucit pe gâtul sticlei, o 
sorbitură din pahar, un pufăit scurt din trabuc. 

— Mulţi vulturi dau târcoale pe lumea asta. O mulţime, 
prietene. Cu cât averea e mai mare, cu atât o miros mai repede. 
Crede-mă, știu ce vorbesc. A gesticulat cu paharul în mână. Iți 
spun eu, cineva a copt un plan. Cineva care a studiat-o pe 
Emma cu atenţie, care îi știe trecutul și vrea să se folosească de 
el pentru a pune mâna pe banii fetei. N-am idee cum 
intenţionează să procedeze. Dar în mod cert e o chestiune 
legată de bani. Și-a dus din nou paharul la buze, apoi l-a pus jos, 
cu o mișcare hotărâtă. Tu doar trebuie să te prinzi care e planul. 
Și așa o să dai de cel care i-a pus gând rău Emmei. 

Era momentul să-i recit Prima Lege a lui Lemmer. Dar m-am 
abținut. 

— Nu, am răspuns. 

Era un cuvânt pe care nu era obișnuit să-l audă. Am văzut 
asta din reacția lui. 

— Sunt bodyguard, nu detectiv, am spus înainte de-a ieși din 
încăpere. 


Aveam camera lângă cea a Emmei. Ușa ei era închisă. 

Am făcut un duș și mi-am aranjat hainele pe care urma să le 
port a doua zi. M-am așezat pe marginea patului și i-am trimis 
lui Jeanette Louw un SMS: E VREUN DOSAR LA POLIȚIE CU 
SPARGERE/JAF IERI LA LE ROUX? 

Am lăsat ușa deschisă la dormitor, ca să aud orice mișcare de 
pe palier, și am stins luminile. 


5. 


Nu ne-a urmărit nimeni pe drumul spre aeroport. Am mers cu 
Renault-ul Mégane al Emmei, un cabrio de culoare verde. Mi-am 
lăsat camioneta Isuzu în garajul lui Carel. 

— E spațiu suficient, Emma. 

De dimineață, bărbatul mă ignorase complet. 

— Nu vreţi să conduceţi dumneavoastră, domnule Lemmer? 
mă întrebase Emma. 


VP - 27 


— Dacă și dumneavoastră sunteţi de acord, domnișoară le 
Roux. 

A fost ultimul schimb de cuvinte formale între noi. Între 
Fisherhaven și drumul naţional N2, în timp ce mă familiarizam 
cu schimbătorul automat de viteze și cu puterea fenomenală a 
motorului de doi litri, ea mi-a cerut să-i spun pe numele mic. 

În astfel de situaţii, întotdeauna intervine un moment de 
stânjeneală, pentru că lumea se așteaptă să spun și eu același 
lucru. Însă eu nu m-am oferit niciodată să-mi dezvălui 
prenumele. 

— OK. Poţi să-mi spui Lemmer. 

La început, m-am tot uitat îngrijorat în oglinda retrovizoare, 
pentru că din spate ar fi venit, în mod normal, amatorii - vizibili 
și puși pe fapte mari. Dar n-am observat nimic deosebit. Am 
rulat cu diferite viteze, de la 90 la 120 de kilometri pe oră. Când 
am ajuns în trecătoarea Houw Hoek, un sedan alb de fabricaţie 
japoneză aflat în fața noastră mi-a trezit suspiciuni. In ciuda 
precauţiilor pe care le luasem, păstra aceeași viteză ca noi, și 
bănuielile mi s-au întărit când am coborât dealul apăsând pe 
acceleraţie până la 140 de kilometri la oră. 

Cu câţiva kilometri înainte de Grabouw, m-am hotărât să 
clarific chestiunea o dată pentru totdeauna. Cu puţin înainte de 
o întretăiere de drumuri, am semnalizat și am încetinit, ca și 
cum voiam să opresc, cu ochii pe mașina albă. Nicio reacţie, a 
continuat să înainteze. Am oprit semnalizatorul și am accelerat. 

— Cunoști drumul? m-a întrebat Emma pe un ton politicos. 

— Da, îl știu, am răspuns. 

A încuviinţat din cap mulţumită și a început să scotocească în 
geantă după ochelarii de soare. 


La Aeroportul Internaţional Cape Town domnea haosul - după 
construirea noilor terminale, duceau lipsă de locuri de parcare, 
și pasagerii erau prea mulţi, un roi de turiști nervoși plecaţi de 
acasă de sărbătorile de Crăciun și dornici să-și termine călătoria 
cât mai repede cu putinţă. Imposibil de găsit un loc la umbră. 

Am pus la cală geamantanul voluminos al Emmei și rucsacul 
meu negru. 

— Cum o să treci cu arma? m-a întrebat în drum spre 
terminalul de plecări. 

— N-am nicio armă. 


VP - 28 


S-a încruntat. 

— Carel a presupus că port armă, i-am explicat. 

— Ah! Nu părea prea fericită. Voia garanţii că apărătorul ei 
era echipat corespunzător. Mi-am ţinut gura cât am trecut de 
detector, apoi am așteptat la cafenea să se elibereze o masă. 

— Credeam că ești înarmat, mi-a spus ușor îngrijorată. 

— Armele nu fac decât să complice lucrurile. Mai ales în 
timpul călătoriilor. Nu i-ar fi fost de niciun folos dacă i-aș fi 
povestit că, fiind eliberat condiţionat, nu aveam voie să port 
arme de foc. 

S-a eliberat o masă, și ne-am grăbit ne așezăm. 

— Cafea? am întrebat-o. 

— Cappuccino, dacă se poate. Fără zahăr. 

M-am așezat la coadă, plasându-mă însă în așa fel încât să o 
țin sub supraveghere. Stătea cu biletul de îmbarcare în mână, 
holbându-se la el. La ce se gândea? La arme și la genul de 
protecţie de care voia să aibă parte? La ceea ce avea să 
urmeze? 

Și atunci l-am zărit. Își ţinea ochii fixaţi asupra Emmei. Făcea 
slalom printre mese. Solid, alb, barbă îngrijită, tricou de 
culoarea muștarului, jeanși călcaţi, jachetă sport, abia trecut de 
patruzeci de ani. M-am mișcat iute, dar se apropiase prea mult 
de ea ca să-l pot bloca. A întins o mână spre umărul ei, însă eu 
am prins-o, i-am strâns încheietura și i-am răsucit-o la spate, 
apăsându-mă cu toată greutatea pe spinarea lui și înghesuindu-l 
în stâlpul de lângă locul unde era așezată Emma, fără să devin 
totuși violent. Nu intenţionam să atrag atenţia celorlalţi. 

Bărbatul a scos un mic strigăt de surpriză: 

— Hei! 

Emma și-a ridicat ochii. Părea confuză, cu trupul încordat de 
spaimă. Dar l-a recunoscut imediat pe bărbos. 

— Stoffel? a întrebat. 

Stoffel s-a uitat mai întâi la ea, apoi la mine. A făcut un pas în 
spate, încercând să-și elibereze braţul. Era un bărbat puternic, 
dar nu-și coordona bine mișcările. Un amator. Am rămas pe 
poziție, dându-i însă loc de respiro. 

— Îl cunoști? am întrebat-o pe Emma. 

— Da, sigur. E Stoffel. 

l-am dat drumul din strânsoare, și bărbatul și-a smucit braţul. 

— Dar tu cine ești? a întrebat. 


VP - 29 


M-am ţinut aproape, intimidându-l cu privirea. Nu i-a plăcut. 
Emma s-a ridicat de pe scaun, fluturând o mână în aer, în chip 
de scuză. 

— E o neînțelegere, Stoffel. Mă bucur să te revăd. la loc, te 
rog! 

Stoffel era de-acum indignat. 

— Cine-i individul? 

Emma l-a prins de mână. 

— Nu contează. L-a tras spre ea. El nu s-a opus. Ea i-a oferit 
obrazul. A sărutat-o repede, ca și cum se aștepta din partea 
mea la orice. 

— Cafea? am întrebat cu o voce prietenoasă. 

Nu mi-a răspuns imediat. Mai întâi s-a așezat, încet și solemn, 
ca pentru a-și redobândi demnitatea. 

— Da, te rog. Cu lapte și zahăr. 

Pe fața Emmei plutea acum un zâmbet ușor, iar încordarea îi 
dispăruse. S-a uitat fugitiv la mine, de parcă împărţeam 
amândoi un secret. 

Am zburat spre Nelspruit cu un avion SA Express de cincizeci 
de locuri al companiei Canadair. Am stat pe același rând, eu pe 
locul dinspre culoar, ea lângă fereastră. Avionul era aproape 
plin. Cel puţin zece pasageri corespundeau ca vârstă, sex și 
nivel al interesului cu imaginea presupușilor oponenți ai Emmei. 
Însă aveam dubii. A plasa pe cineva pe post de coadă într-un 
avion e o exagerare, având în vedere că punctul de plecare și 
cel de sosire sunt cunoscute. 

Înainte de decolare, Emma mi-a spus: 

— Stoffel e avocat. 

Nu stătusem cu ei cât își băuseră cafeaua. Masa nu avea 
decât două scaune, și am preferat să nu mă așez, pentru a avea 
o perspectivă mai largă și a-mi putea dezmorțţi picioarele înainte 
de îmbarcare. Presupun însă că Stoffel insistase să afle cine 
sunt, iar ea îi evitase întrebările. 

— E un tip de treabă, m-a informat ea. După care a adăugat 
pe un ton nostalgic, care sugera că aveau un trecut comun: Am 
ieșit împreună, în urmă cu niște ani... 

Pe urmă a luat revista companiei aeriene din buzunarul 
scaunului și a început să o răsfoiască. 

Așadar, Stoffel era un fost iubit. 

Eu presupusesem altceva - crezusem că era o cunoștință de 


VP - 30 


serviciu sau soțul unei prietene. Nu avusesem impresia că era 
genul de bărbat de care să se simtă atrasă. In plus, se 
comportaseră atât de... amical unul cu celălalt. Totuși, puteam 
să-mi imaginez cum decurseseră lucrurile: se întâlniseră într- 
unul dintre barurile acelea cu pretenţii sociale sau culturale 
unde se strângeau seara bogătașii. El este curtenitor și 
inteligent, are o doză de autoironie tăioasă și un sac de povești 
avocățești pe care le servește cu multe înflorituri. O tratează pe 
Emma cu o atenţie subtilă, are metodele lui de a atrage femeile, 
o rețetă perfecționată de-a lungul a douăzeci de ani de celibat. 
Ei i se pare o abordare drăguță. Când o sună patru sau cinci zile 
mai târziu, după ce-i află numărul de telefon de la o cunoștință 
comună, își amintește numele lui. Și îi acceptă invitaţia la unul 
dintre cele mai bune zece restaurante din oraș. Sau la o 
expoziție de artă ori la un concert simfonic. Probabil că-și dă 
seama de la bun început că nu e tocmai genul ei, dar se 
hotărăște să-i acorde o șansă. Are treizeci și cinci de ani, și a 
învăţat destule despre oameni, în general, și despre bărbaţi, în 
particular, pentru a ști că un tip pe gustul ei nu i-ar crea decât 
necazuri. O femeie ca Emma este atrasă de fotomodelele care 
apar pe coperta revistei Men's Health - zei greci cu trupuri fin 
sculptate și cu numai o jumătate de metru mai înalţi decât ea. 
Ca împreună să formeze un cuplu arătos. 

Genul ei este metrosexualul cu ten măsliniu, ochi deschişi la 
culoare și zâmbet perfect. Genul sportiv, în formă fizică 
excelentă, căruia îi place să-și petreacă timpul în aer liber, să 
facă jogging pe plajă alături de terrierul său Staffordshire și să-și 
parcheze vechiul Land Rover Defender la mâna a doua în fața 
cluburilor la modă de pe Camps Bay, genul care își ţine cazmaua 
la vedere, lângă bidoanele de benzină. Dar, după patru sau cinci 
relaţii cu clonele Domnului Men's Health, Emma își dă seama că 
tăcerile profunde și trăncănelile nonșalante ascund un ego 
supradimensionat și un intelect mediocru. Așa că se decide să 
acorde unuia ca Stoffel o șansă. După o lună, sau așa ceva, de 
întâlniri plăcute, dar neincitante, îi spune, cu toată blândețea, că 
ar fi mai bine pentru amândoi să rămână prieteni („ești un tip de 
treabă”), întrebându-se între timp, în sinea ei, de ce un astfel de 
bărbat nu-i pune pe jar inima. 

Ne-am desprins de la pământ și am pornit pe direcția sud-est. 
Emma a pus revista deoparte și s-a uitat pe geam spre False 


VP - 31 


Bay, unde îngrijitorii de cai galopau pe țărm. S-a întors apoi 
către mine. 

— De unde ești, Lemmer? m-a întrebat, aparent interesată. 

Un bodyguard nu stă lângă client în avion. Chiar dacă 
lucrează singur, el trebuie să se confunde cu anturajul. De 
obicei, călătorește cu un alt vehicul, de preferință un mijloc de 
transport public, pentru a-și îndeplini îndatoririle în mod anonim 
și impersonal. Fără contacte intime, fără conversații amicale, 
fără întrebări despre trecutul său. Este o distanţă care trebuie 
păstrată, un soi de zonă-tampon de natură profesională, 
consfințită de Prima Lege a lui Lemmer. 

— Din Cape. 

Răspunsul nu a satisfăcut-o. 

— Din care parte a orașului? 

— Am crescut în Seapoint. 

— Cred că ai avut o copilărie grozavă. Ce presupunere 
interesantă din partea ei! Văd că nu vorbești cu accent, a 
adăugat. 

— Din cauza celor douăzeci de ani în serviciul public. 

— Ai fraţi sau surori? 

O parte din mine agrea chestionarul, atenţia, interesul ei. 
Vorbeam ca de la egal la egal. 

— Dar părinţi? 

M-am mulţumit să clatin din cap, sperând că nu avea să mai 
insiste. Era oricum vremea să schimb subiectul. 

— Dar tu unde-ai crescut? am întrebat-o. 

— În Johannesburg. Mai bine zis, în Linden. Pe urmă, m-am 
înscris la Universitatea Stellenbosch. Mi s-a părut o idee atât de 
romantică, prin comparaţie cu Pretoria sau cu Johannesburg. A 
făcut o mică pauză, lăsându-și gândurile să plutească în voie. 
Apoi m-am stabilit în Cape. E așa de diferit de Highveldf. Mult 
mai... frumos. Nu știu, pur și simplu m-am simțit ca acasă. Ca și 
cum aparţineam acestui loc. Tata obișnuia să mă tachineze pe 
tema asta. Zicea că eu trăiam în Canaan, în timp ce ei erau în 
exil în Egipt. 

Nu știam ce s-o mai întreb. Tot ea a fost cea care a vorbit. 

— Am înţeles de la Jeanette Louw că locuiești la ţară. 


ê Platou înalt din zona interioară a Africii de Sud care cuprinde regiunea Gauteng, 
concentrând o treime din populaţia țării prin orașele Johannesburg, Pretoria, 
Bloemfontein, Vereeniging, Welkom, Carletonville (n.tr.). 


VP - 32 


Patroana mea era obligată să le explice clienţilor de ce 
rapoartele mele soseau întotdeauna cu șase ore întârziere, așa 
că am încuviințat. 

— Da. În Loxton. 

A reacţionat previzibil. 

— Loxton... a murmurat, ca și cum ar fi trebuit să știe unde 
era această localitate. 

— E în Northern Cape. Mai precis, în Upper Karoo, între 
Beaufort West și Camarvon. 

Avea un fel anume de-a se uita în ochii oamenilor, cu o 
curiozitate deschisă, neprefăcută. Ştiam ce întrebare îi stătea 
acum pe buze. „De ce-ai preferat să te stabilești acolo?” Dar nu 
mi-a pus o asemenea întrebare. Era o adeptă a corectitudinii 
politice, prea conștientă de convențiile sociale. 

— Mi-ar plăcea și mie să-mi fac cândva o casă la ţară, a spus, 
ca și cum mă invidia. 

Mi-a pândit reacţia, așteptând să-i ofer explicaţii, motivațiile 
pro și contra. Era un mod subtil de a-mi pune întrebarea: „De 
ce-ai preferat să te stabilești acolo?” 

Am fost salvat de însoţitorul de bord, care a început să 
împartă cutiile din carton albastru cu mâncare - un sandviș, un 
pachet de snacksuri delicioase și suc de fructe. Am dat pâinea la 
o parte. Emma s-a mărginit să bea sucul. In timp ce se chinuia 
să bage cu degetele ei delicate paiul în gaura sigilată cu folie, a 
spus: 

— Ai o meserie foarte interesantă. 

— Numai când am prilejul să înghesui câte un Stoffel într-un 
stâlp, am replicat. 

A izbucnit în râs. Dar am deslușit și altceva, o ușoară surpriză, 
ca și cum sesizase ceva ce contrazicea imaginea pe care și-o 
făcuse despre mine. Bărbatul acesta cu nimic ieșit din comun, 
care până atunci o dezamăgise în privinţa conversaţiei, dovedea 
că avea simțul umorului. 

— Ai lucrat pentru vreo celebritate? 

Asta e întrebarea cea mai comună dintre toate. Unora dintre 
colegii mei faptul că au lucrat pentru vedete le ridică ștacheta. 
Răspund „da” fără să clipească și aruncă nume de vedete de 
muzică și de cinema ca un cartofor care decartează. Și pe urmă 
interogatoriul continuă. E întrebat despre cineva anume: „Cum 
e? E drăguţ/drăguţa?” Nu: „E o persoană de treabă?” sau „E un 


VP - 33 


om integru?” Ci dacă e drăguţ sau drăguță, asta incluzând orice 
- e genul acela de cuvânt leneș și lipsit de sens pe care sud- 
africanii adoră să-l folosească. Ceea ce vor ei cu adevărat să 
afle este dacă faima și bogăţia au transformat obiectul 
interesului lor într-un monstru egocentric, noutăţi pe care mai 
apoi să le paseze altora, ca parte a eternei pieţe a informaţiilor 
care determină statutul social al posesorului de date. 

Sau ceva de genul ăsta. Răspunsul standard oferit de BJ. 
Fikter, singurul angajat de la Body Armour pe care-l tolerez cât 
de cât, este: „Sigur, pot să-ţi povestesc pentru cine am lucrat. 
Dar dup-aia o să fiu nevoit să te împușc”. O glumă răsuflată, 
care-i permite, totuși, să-și păstreze intact avantajul în faţa 
curioșilor, fără a dezvălui în vreun fel informații. 

— Sunt pus să semnez un contract de confidenţialitate, i-am 
explicat. 

— Ah! 

l-a luat ceva timp până să-și dea seama că încercase să 
abordeze, fără succes, toate subiectele posibile. Apoi, din 
fericire, între noi s-a așternut tăcerea. După câteva clipe, a scos 
din nou revista companiei aeriene și-a început s-o răsfoiască. 


6. 


În ciuda numelui pretenţios, Kruger Mpumalanga International 
Airport a fost o surpriză. Clădirea, așezată între dealuri verzi și 
formațiuni stâncoase masive, era nouă și modernă. Și atractivă. 
Fusese construită după modelul locuințelor africane tradiţionale, 
cu un acoperiș gigantic de paie și cu zidurile vopsite în ocru, 
fără a fi totuși marcată de kitsch. Pe pistă, căldura era 
înăbușitoare, iar umiditatea - ridicată. Mi-am deschis telefonul 
mobil în timp ce parcurgeam terminalul de sosiri. Primisem un 
SMS de la Jeanette: „DOSARUL EXISTA”. 

În terminal aerul era ceva mai răcoros, iar temperatura - 
aproape suportabilă. Ne-am așteptat bagajele. M-am ascuns pe 
jumătate în spatele Emmei. Linia senzuală a gâtului și a 
umerilor, care cobora apoi spre curba senzuală ce se contura 
prin jeanși, îi punea în valoare camizolul bleu. insă, uitându-mă 
în jur pentru a o compara cu ceilalți pasageri, mai robuști și mai 


VP - 34 


vulgari, am sesizat la ea o anumită vulnerabilitate. Avea un soi 
de fragilitate delicată care părea să ceară protecţie, sau măcar 
compasiune, și asta în ciuda aparentei siguranţe de sine tipice 
unei femei de carieră frumoase și bogate. 

În avion fusese fermecătoare, corectă, umilă, altruistă. Mă 
interesează ce fel de om ești, Lemmer, chiar dacă nu ești decât 
un angajat. 

Atât de multe fațete. 

Legea lui Lemmer cu privire la Femeile Minione: Să nu te 
încrezi niciodată în ele. Nici profesional, nici personal. De la o 
vârstă fragedă, acestea deprind două trucuri pavloviene. Primul 
este rezultatul reacției celorlalţi: „Ce drăguță ești”, mai ales 
dacă au fețișoara rotundă și ochii mari. Oamenii le tratează ca 
pe niște animale de companie preţioase, așa că ele învață să 
exploateze tendinţa purtându-se manierat și cu gesturi subtile, 
menite să le sublinieze drăgălășenia, pe care o vor transforma 
mai târziu, în societate, într-o armă redutabilă de manipulare. Al 
doilea truc se referă la senzaţia de neajutorare fizică. Lumea e 
mare și puternică, ele - delicate și slabe. Curbele mai largi și 
mai pline ale femeilor solide suscită imediat interesul bărbaţilor; 
siluetele minione atrag mai puţin atenţia. Pentru a supraviețui, a 
se proteja și a-și apăra redutele cucerite, minionele sunt forțate 
să adopte alte mijloace. Ele învaţă să se bazeze pe puterea 
intelectului, să manipuleze, să se lanseze într-un joc mental 
nesfârșit cu lumea înconjurătoare. 

Jeanette îmi confirmase existenţa dosarului. Asta însemna că 
povestea Emmei avea ceva adevăr în ea. Dar cât anume? De 
ajuns pentru a răspunde tuturor întrebărilor? Dacă viața ei se 
afla realmente în pericol, de ce optase pentru cea mai ieftină 
variantă oferită de Body Armour, din moment ce, potrivit lui 
Carel, era o moștenitoare bogată? 

Să-i acord prezumția de nevinovăție, pornind de la ideea unei 
exagerări a lui Carel? Sau Emma nu credea, de fapt, că o 
pândesc niște pericole reale, deși, minionă cum era, ar fi fost 
predispusă la așa ceva? Poate că era o persoană conservatoare 
din punct de vedere financiar. Sau, pur și simplu, avară. Ori doar 
prea modestă și prea timidă pentru a se putea obişnui cu 
prezența în jurul ei a doi sau a patru bărbaţi înarmaţi până-n 
dinţi. 

La fel de bine s-ar fi putut însă ca totul să nu fie decât un joc. 


VP - 35 


Au sosit bagajele. Ne-am îndreptat spre biroul de închirieri 
mașini al unei firme. În timp ce Emma completa formularul, mi-a 
sunat telefonul. Am recunoscut numărul, așa că m-am 
îndepărtat puţin și am răspuns. 

— Bună, Antjie. 

— Unde ești? m-a întrebat Antjie cu vocea ei profundă, 
incredibil de senzuală. 

— Lucrez la un caz. O să lipsesc o săptămână, poate două. 

— Bănuiam eu. Ce facem? E rândul tău să te ocupi de irigație. 
E foarte cald pe-aici. 

— O să te rog pe tine s-o faci în locul meu. 

— Bine, atunci așa rămâne. Și, dacă nu ne vedem până 
atunci, La mulți ani! 

— Mersi, Antjie, și ţie. Și ai grijă de tine. 

— Pentru ce? A râs și a închis telefonul. 

M-am întors și am văzut-o pe Emma lângă mine, cu ochii 
sclipind de plăcerea noii ei descoperiri. N-am spus nimic, ci doar 
am luat cheile BMW-ului 318i pe care mi le întindea. Mașina era 
parcată afară, în plin soare. Am pus valiza ei și rucsacul meu în 
portbagaj și m-am uitat de jur-împrejur. Nimeni nu părea să ne 
dea atenţie. Am urcat în mașină și am pornit motorul și, odată 
cu el, aerul condiţionat. Emma desfăcuse o hartă pe genunchi. 

— M-am gândit ca mai întâi să mergem la Hoedspruit, a spus. 

A urmărit cu degetul șoselele pe hartă. Am observat că nu-și 
dăduse cu ojă pe unghii. 

— Uite-aici, trebuie să trecem de Hazyview și de Klaserie, 
pare drumul cel mai scurt. Cunoști regiunea, Lemmer? 

— Nu prea bine. 

— Atunci o să te direcţionez eu. 

Am pornit. Traficul era mai aglomerat decât mă așteptasem, 
furgonete, mașini 4x4, camioane și microbuze. Pe moment, 
niciun semn că eram urmăriţi. Nici că se putea o diferenţă mai 
mare între Cape și White River” - aici, natura se desfășura în 
culori strălucitoare, cu flori roșii ca sângele în vârful mai tuturor 
frunzișurilor din rândurile nesfârșite de copaci și cu oamenii 
negri ca abanosul care-și vindeau produsele la tarabele înșirate 
de-a lungul drumului. Panouri urâte, făcute cam la repezeală, 


7 Orășel din provincia Mpumalanga, din nord-estul Africii de Sud, una dintre cele mai 
fertile din ţară. Este așezat în Crocodile River Valley și este cunoscut ca loc de 
vacanţă, dar și pentru culturile de fructe, de legume și de flori tropicale (n.tr.). 


VP - 36 


anunțau nume, prețuri și distanţe spre campinguri, pensiuni și 
ferme particulare de animale sălbatice. 

Emma mă direcţiona, și am găsit rapid șoseaua R538, așa că 
m-am înscris în trafic, conducând la început în tăcere. 

Când întrebarea a venit, în cele din urmă, nu m-a luat prin 
surprindere. Nicio femeie nu-și poate stăpâni curiozitatea când e 
vorba despre anumite lucruri. 

— Era - o clipă de ezitare, pentru a-mi arăta că trebuia să 
interpretez termenul într-un sens cât mai larg - prietena ta? 

Știam la cine se referea, dar m-am prefăcut că nu înțeleg. 

— Cea care te-a sunat? Era o întrebare aruncată așa, într-o 
doară, pe un ton amical neutru care dovedea mai degrabă un 
real interes decât curiozitate. Pentru că așa operează creierul 
unei femei. Ea folosește astfel de informații pentru a da culoare 
imaginii de ansamblu. Dacă ai o prietenă înseamnă că nu poți să 
fii psihopat. Arta consta în a da răspunsuri care să nu atragă 
alte întrebări. De genul: „Cu ce se ocupă prietena ta?” (Pentru a 
determina statutul social al amândurora, al tău și al iubitei tale.) 
Sau: „Sunteţi împreună de mult timp?” (Pentru a cântări 
seriozitatea relaţiei.) „Și cum v-aţi cunoscut?” (Pentru a-și 
satisface pofta de romantism.) 

Am rânjit, mulţțumindu-mă să scot un sunet ambiguu. Era o 
strategie care funcţiona de fiecare dată, pentru că le dădea 
băgăcioaselor de înţeles că femeia cu pricina nu era genul de 
prietenă pe care o aveau ele în minte și că, oricum, asta nu era 
treaba lor. Emma a încasat lovitura fără să clipească. 

Am trecut prin Nsikazi, Legogoto, Manzini, niște sătucuri, o 
înșiruire monotonă de case amărâte, cu oameni care se foiau de 
colo-colo prin arșița înăbușitoare și cu copii stând pe vine lângă 
drum, sau înotând în râul ce trecea pe sub un pod. 

Emma s-a uitat în stânga, către linia orizontului. 

— Ce munte e ăla? 

Era hotărâtă să continue conversaţia. 

— Mariepskop, am răspuns. 

— Credeam că nu cunoști zona. 

— Nu știu șoselele. 

M-a privit expectativ. 

— Când miniștrii vin în weekend în Parcul Kruger, zboară cu 
avionul până la Hoedspruit. Au acolo un aeroport militar. 

S-a uitat din nou spre munte. 


VP - 37 


— Cu câţi miniștri ai lucrat, Lemmer? apoi a adăugat, cu grijă: 
Dacă poţi să-mi spui... 

— Cu doi. 

— Da? 

— Cu ministrul transporturilor și cu cel al agriculturii. Dar mai 
mult cu cel de-al doilea. 

Mi-a aruncat o privire. A tăcut, dar știam la ce se gândea. Nu- 
mi asumasem cine știe ce riscuri. Eram fostul bodyguard al 
ministrului agriculturii. Acum avea toate motivele să se simtă pe 
deplin în siguranţă. 


— Îl caut pe inspectorul Jack Phatudi, i-a spus Emma 
sergentului de la secţia de poliție din Hoedspruit. 

Poliţista vânjoasă avea întipărită pe chip o expresie de 
nepătruns. 

— Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta. 

— Din câte știu, lucrează aici. 

— Nu. 

— Anchetează crimele din Khokhovela. Emma i se adresa pe 
un ton lejer și amical, ca și cum ar fi vorbit cu cineva apropiat. 

Sergentul a privit-o fără să dea semne că înţelegea. 

— Vraciul și cei trei bărbaţi care au fost uciși. 

— A, despre asta e vorba. 

— Da. 

Poliţista s-a deplasat cu încetinitorul, ca și cum căldura 
dogoritoare o trăgea înapoi. A luat telefonul mai aproape de ea. 
Aparatul fusese, probabil, alb la viaţa lui. Acum era prăpădit și 
pătat de stropi de cafea. A format un număr și a așteptat. Pe 
urmă a vorbit sacadat în sePedi, mitraliind cuvintele. A închis 
telefonul. 

— Nu e aici. 

— Știţi unde e? 

— Nu. 

— Se întoarce? 

— Nu știu. 

— Și cum aș putea afla? 

— Va trebui să așteptați. 


8 Dialect sud-african (numit și Northern Sotho sau „Sesotho sa Laboa”), vorbit de circa 
4,2 milioane de locuitori, una dintre cele unsprezece limbi recunoscute oficial în ţară 
(n.tr.). 


VP - 38 


— Unde? Aici? 

— Da. 

Fără nicio inflexiune a vocii. 

— A... păi... Emma s-a uitat la banca tare din lemn rezemată 
de perete, apoi din nou la polițistă. Nu prea cred că... 

— O să sune ei. 

— Da? 

— Ca să mă anunţe unde e domnul inspector. 

— OK, a răspuns Emma ușurată. Mulţumesc. 

S-a dus spre bancă. Picături de transpiraţie îi străluceau pe 
piele. S-a așezat și i-a aruncat femeii un zâmbet binevoitor. M- 
am postat în apropiere, sprijinindu-mă cu spatele de zid. Nu era 
chiar atât de rece pe cât mă așteptasem. Am stat așa, 
urmărind-o pe polițistă. Era ocupată cu completarea unui 
formular. Nu nădușise deloc. Doi negri au intrat în încăpere și s- 
au îndreptat spre biroul ei. l-au vorbit. Sergentul i-a luat la rost, 
dojenindu-i în fraze scurte. Bărbaţii răspundeau pe un ton de 
scuză. Telefonul a sunat. Femeia a ridicat o mână, făcându-le 
semn să tacă. Bărbaţii s-au oprit din vorbit și s-au uitat în jos, 
spre pantofii cu care erau încălţaţi. Femeia a ridicat receptorul, 
a ascultat, apoi a închis telefonul. 

— S-a întors în Tzaneen, a spus în direcția Emmei. 

Dar Emma se holba pe geam. 

— Hei, doamnă! 

Emma a tresărit și a sărit în picioare. 

— S-a întors în Tzaneen. 

— Inspectorul Phatudi? 

— Da. Acolo își are biroul. Crime comise cu violenţă. 

— Ah!... 

— Dar vine mâine aici. Dimineaţa devreme. La ora opt. 

— Mulţumesc, a spus Emma, dar femeia era acum ocupată 
din nou cu cei doi bărbaţi, pe care îi certa de parcă ar fi fost 
niște puști care făcuseră o năzbâtie. 

M-a condus spre Rezervaţia Privată de Animale Sălbatice 
Mohlolobe ţinând în mână un print după pagina lor de web. 

— Sunt atâtea locuri frumoase pe-aici, a spus în timp ce 
treceam de spectaculoasa poartă de intrare la Rezervaţia 
Naturală Kapama, de Cabana Mtuma Sands pentru Observarea 
Naturii Sălbatice și de Hanul Cheetah, fiecare dintre ele o 
versiune proprie a stilului Lowveld postmodern, cu clădiri din 


VP - 39 


piatră brută, acoperișuri de paie, decoraţiuni cu motive 
animaliere și panouri scrise cu litere fanteziste. Bănuiam că 
tarifele de cazare erau direct proporţionale cu subtilitatea 
acestor porți ale raiului. 

Singurul element legat de Mohlolobe căruia i se făcea reclamă 
era o pereche de colţi subţiri de elefanţi, sculptați cu bun-gust 
din beton ce stăteau de strajă la intrare. Ușa era păzită de un 
portar îmbrăcat într-o uniformă kaki cu verde oliv. Purta o 
pălărie cu boruri late, prea mare pentru capul lui, și ţinea în 
mână niște foi de hârtie prinse de un clipboard. Pe piept avea 
agăţat un ecuson: „Edwin. Responsabil Securitate”. 

— Bun venit la Mohlolobe, ne-a întâmpinat aplecându-se 
peste portiera mea și zâmbindu-mi cu dinţii lui albi strălucitori. 
Aveţi rezervare? 

— Bună ziua, a răspuns Emma. Da, am făcut rezervare. Pe 
numele le Roux. 

— Le Roux? Și-a consultat lista, cu sprâncenele ușor arcuite. 
S-a luminat la faţă. Da, da, domnul și doamna le Roux. Poftiţi. 
Până la tabăra principală sunt șapte kilometri, dar, nu vă faceţi 
griji, urmaţi indicatoarele și, vă rog, sub niciun motiv, nu 
coborâţi din mașină. A deschis poarta masivă și ne-a făcut semn 
să intrăm cu o fluturare a mâinii. 

Drumul de ţară șerpuia prin pădurea deasă de mopani? între 
care se intercalau, din loc în loc, spaţii deschise de grassveld!”. 
O turmă de antilope impala a ţâșnit, ascunzându-se, 
nemulțumită, în tufișuri. 

— Uite! a exclamat Emma. Și pe urmă și-a acoperit, 
inexplicabil, gura cu palma, holbându-se vrăjită. Păsări-rinocer 
se năpusteau dintr-un pom în altul. Niște bivoli rumegau 
privindu-ne plictisiți. Emma a rămas tăcută chiar și când i-am 
arătat mormanele de iarbă digerată, explicându-i: 

— Balegă de elefant. 

Tabăra Principală  Mohlolobe mirosea a bani mulți. 
Acoperișurile din paie ale colibelor pentru oaspeţi erau 
camuflate, înșirându-se de-a lungul râului Mohlolobe, aleile erau 
pavate și sursele de lumină - ascunse. La toate astea se adăuga 


? Arbore care crește în ţinuturile joase, calde și uscate din nordul Africii de Sud și în 
alte țări ca Zimbabwe, Mozambic sau Botswana (nitr.). 

10 Vegetație tipică regiunii Highveld din Africa de Sud, dominată de tufișuri din ierburi 
de culoare roșie (n.tr.). 


VP - 40 


jovialitatea forţată a personalului îmbrăcat în uniforme kaki cu 
oliv. Aceasta era Africa destinată turiștilor bogaţi, Africa de cinci 
stele prietenoasă cu mediul, o oază de civilizaţie în mijlocul 
naturii sălbatice și crude. Am urmat indicatoarele care duceau 
spre recepţie și, când am coborât din mașină, căldura ne-a izbit 
în moalele capului, însă în interior domnea răcoarea. Am 
traversat coridorul spre biroul de recepţie. În stânga era o sală 
de internet numită: „The Bush Telegraph”. În dreapta, un 
magazin scump de curiozităţi locale: „The Trading Post”. 

O blondă drăguță stătea în spatele biroului. Pe pieptul 
uniformei avea un ecuson: „Susan. Reprezentant ospitalitate”. 

— Bună. Sunt Susan. Bine aţi venit la Mohlolobe, a spus 
zâmbindu-ne larg și disimulându-și cu pricepere accentul 
afrikaans. Pronunţând Sue-zin, nu Soe-sun, așa cum ar fi fost în 
afrikaans. 

— Bună. Sunt Emma le Roux, și dânsul este domnul Lemmer, i 
s-a adresat Emma, la fel de amabilă, lui Sue-zin. 

— Doriţi un apartament cu două camere? s-a interesat blonda 
discret. 

— Exact. 

— Vă putem oferi apartamentul Bateleur!!, ne-a anunţat 
blonda cu mândrie, ca și cum ne făcea o mare favoare. Este 
exact în fața iazului. 

— Grozav! a exclamat Emma, iar eu m-am întrebat de ce nu-i 
vorbea în afrikaans. 

— Acum o să am nevoie de cardul dumneavoastră, vă rog, mi 
s-a adresat recepţionera. 

După care, când Emma a scos portcardul din geantă, m-a 
privit pentru o clipă cu alţi ochi. 


Apartamentul Bateleur era de un lux împins la extrem, dar 
Emma n-a catadicsit decât să dea aprobator din cap, de parcă 
ar fi corespuns, mai mult sau mai puţin, pretențiilor ei. 

Hamalul de culoare („Benjamin. Asistent ospitalitate”) ne-a 
cărat bagajele înăuntru. Emma i-a strecurat o bancnotă verde în 
palmă, spunându-i: 

— E OK. Lasă-le aici, te rog. 

Omul ne-a dezvăluit secretele aparatului de aer condiţionat și 
ale minibarului. După ce a plecat, Emma m-a întrebat, arătând 


11 Specie de vultur african specific zonelor de savană (n.tr.). 
VP - 41 


spre dormitorul din stânga camerei de zi, cu un pat dublu în 
mijloc: 

— Pot să-l iau pe-ăsta? 

— Sigur că da, am răspuns. 

Mi-am dus rucsacul în cealaltă cameră, din dreapta, dotată cu 
două paturi de o persoană acoperite cu aceeași lenjerie crem ca 
cea din dormitorul Emmei. Apoi am evaluat situaţia. Ferestrele 
cu rame din lemn se puteau deschide, însă erau ţinute închise 
din cauza aerului condiţionat pornit. Cele două dormitoare și 
camera de zi cu bar dintre ele aveau fiecare câte o ușă glisantă 
care dădea spre veranda din faţă. Incuietoarea nu era deloc 
sofisticată și nu prezenta siguranţă. Am deschis-o și am păşit 
afară. Veranda avea pardoseala din piatră lustruită, două 
canapele și scaune din piele de struț și două telescoape 
montate pe direcţia iazului, aproape pustiu la acea oră, cu 
excepţia unor porumbei care se agitau și beau apă. Am dat ocol 
clădirii. Trei metri de peluză, după care urmau tufișurile. Totul 
conceput și amplasat pentru a asigura intimitatea oaspeţilor. 
Niciuna dintre celelalte colibe, toate purtând nume de specii de 
vulturi, nu se afla în raza mea vizuală. Din punctul de vedere al 
unui bodyguard, asta nu era deloc o veste bună. 

Pe de altă parte, cel puţin teoretic vorbind, dacă cineva voia 
să se apropie de Emma, ar fi trebuit să evite poarta principală, 
să se caţăre pe un gard de doi metri înălţime care fusese 
construit pentru a ţine animalele sălbatice la distanţă și să 
meargă șapte kilometri pe jos printr-un ţinut al leilor și al 
elefanților. Așa că nu prea aveam de ce să-mi fac griji. 

Am intrat înapoi în cameră; răcoarea ei era revigorantă. Ușa 
de la dormitorul Emmei era închisă, dar am auzit sunetul 
inconfundabil al dușului. Pentru o clipă, mi-am imaginat stropii 
șiroind pe trupul ei, apoi am intrat în baia mea pentru a da 
drumul la robinetul de apă rece. 


7. 


Când s-a lăsat amurgul, ne-am dus la restaurantul Honey 
Buzzard!?. Emma părea ușor abătută. Cu o seară în urmă, la 


12 „Viesparul”, specie de uliu răpitor de zi (n.tr.). 
VP - 42 


Hermanus, rămăsese tăcută pe tot parcursul cinei. Poate că nu 
era genul nocturn - sau poate de vină era căldura. 

În vreme ce stăteam la o masă pe care tronau lumânări 
aprinse, mi-a spus: 

— Probabil că ţi-e foarte foame, Lemmer. 

— Da, nu mi-ar strica să mănânc ceva. 

Un chelner ne-a adus meniul și lista de vinuri. 

— Uneori eu uit de mâncare, a spus ea. 

Mi-a întins lista de vinuri. 

— Poftim, poţi să alegi ce vrei. 

— Nu, mersi. 

A studiat meniul îndelung și fără prea mare entuziasm. 

— Nu vreau decât o salată grecească, i-a spus într-un târziu 
chelnerului. 

Eu am comandat o sticlă de apă minerală - la preţul unei 
mașini mai mici - și file de vită în sos de ardei verde, cu 
garnitură de piure de cartofi. Ne-am uitat amândoi în jur, la 
ceilalți comeseni: erau străini între două vârste, în grupuri de 
câte doi sau patru. Emma a scos șervetul de pânză albă din 
inelul imitație de fildeș. A început să se joace cu el, învârtindu-l 
între degetele ei subţiri și examinându-i gravura fină în formă de 
frunză. 

— Îmi cer scuze pentru felul cum am reacţionat mai 
devreme... a spus ridicându-și privirea. Atunci când am văzut 
antilopele impala... 

Mi-am amintit momentul când își acoperise gura cu palma. 

Și-a îndreptat din nou atenţia spre inelul pe care-l ţinea în 
mână. 

— Am avut și noi, în familie, o fermă de animale sălbatice, în 
Waterberg. Și tata... A inspirat adânc, încercând să-și 
stăpânească emoția care răzbătea la suprafaţă, de dincolo de 
cuvinte. Nu era o fermă prea mare, doar trei mii de hectare, o 
bucată de teren cu niște căprioare, ca să avem unde să mergem 
în weekend. Tata spunea mereu că o cumpărase pentru noi, 
copiii, ca să simţim și noi, cât de puţin, gustul vieţii la ţară. Ca 
să știm cum arată iarba klits. Jacobus nu stătea niciodată în casă 
când mergeam la fermă. Dormea afară, umbla de colo-colo cât 
era ziua de lungă, trăia în aer liber... Işi găsea întotdeauna doi 
sau trei prieteni cu care să hoinărească prin împrejurimi, dar, 
după-amiaza târziu, când soarele stătea să apună, venea mereu 


VP - 43 


să mă ia cu el. Aveam pe-atunci nouă sau zece ani; el termina 
curând școala. Și își scotea surioara la plimbare. Știa unde se 
adăposteau căprioarele. În turmele lor restrânse. Și mă întreba: 
„Astăzi ce căprioară vrei să vezi?” Și pe urmă îmi povestea 
despre obiceiurile animalelor. Și despre păsări. M-a pus să învăţ 
toate numele de păsări. Ne distram, deși mă simţeam un pic 
vinovată, fiindcă nu semănăm cu el. Jacobus părea că trăia cu 
adevărat numai când ajungea la fermă. In timp ce eu n-aveam 
mereu chef să merg acolo, în orice caz nu în fiecare weekend 
sau vacanţă... 

A tăcut până când ne-a fost servită mâncarea. Am devorat 
friptura. Ea a tot scormonit prin salată cu furculița, apoi s-a lăsat 
păgubașă. 

— Tata... nu și-a revenit niciodată după dispariţia lui Jacobus. 
Poate că s-ar fi împăcat cu ideea... dacă i s-ar fi găsit cadavrul. 
Sau orice altceva, numai să aibă o certitudine... A ridicat 
șervetul din poală și l-a apăsat ușor pe buze. După aceea a 
vândut ferma. Când toate speranţele i s-au năruit. Și niciodată 
nu a mai adus-o în discuţie. Într-o bună zi, a venit acasă și ne-a 
spus că ferma nu mai exista... Azi... a fost pentru prima oară de 
atunci... când am văzut o căprioară. De când a murit Jacobus. 

N-am spus nimic. Nu aveam încredere în reacțiile mele de 
compasiune. Am rămas nemișcat, conștient că nu mă 
privilegiase cu aceste mărturisiri. Eram, pur și simplu, singura 
persoană la îndemână în acel moment. 

Emma a luat din nou în mâini inelul pentru șervete. 

— Ştii... noaptea trecută m-am gândit că poate fac o mare 
greșeală. Că dorinţa mea de a avea ceva din Jacobus este atât 
de mare, încât îmi întunecă judecata. Cum aș putea să fiu sigură 
că nu e doar o proiecţie a emoţiilor și a dorului? Mi-e dor de ei, 
Lemmer. Mi-e dor de ei ca oameni, dar și pentru ceea ce au 
reprezentat pentru mine. Fratele, mama și tatăl meu. Cu toții 
avem nevoie de-o familie. Așa că stau și mă gândesc dacă nu 
cumva am venit aici tocmai pentru a o căuta. Și mă întreb dacă 
tipul din fotografia aceea difuzată la televizor semăna într- 
adevăr cu Jacobus. N-am cum să fiu sigură. Dar nici nu pot să 
stau cu braţele încrucișate... Și, dac-ar fi să mă întrebi ce anume 
mi-a spus omul acela la telefon, iarăși nu aș putea să-ţi răspund 
cu precizie. Vezi, de-asta ai nevoie de un tată prin preajmă, ca 
să-l poţi întreba: „Tati, oare e bine ceea ce am de gând să fac?” 


VP - 44 


Îmi golisem farfuria. Sătul, am așezat cuțitul și furculita în ea. 
Acum nu mai trebuia să mă simt vinovat pentru că mâncarea 
fusese bună, iar eu o savurasem, în timp ce ea se lupta să-și 
țină în frâu emoţiile. Nu aveam însă răspuns la întrebările ei. Așa 
că am spus: 

— Tatăl tău... 

Doar ca s-o încurajez puţin. _ 

A înconjurat inelul cu ambele mâini, pierdută în gânduri. Intr- 
un târziu, și-a ridicat ochii spre mine. 

— Tata era fiu de fochist. 

Un chelner a venit să-mi ia farfuria, și ea și-a împins salata la 
o parte. 

— Îmi pare rău, salata e foarte bună, s-a scuzat ea. Dar nu 
prea mi-e foame. 

— Nu face nimic, doamnă. Vreţi să vă aduc meniul de 
deserturi? 

— Lemmer, ar trebui să încerci ceva dulce. 

— Nu, mersi. Am mâncat destul. 

— Cafea? Un lichior? 

Am refuzat amândoi. Speram că Emma era gata de plecare. A 
pus șervetul în locul în care fusese mai înainte farfuria și și-a 
sprijinit coatele pe masă. 

— Am impresia că lumea a început să uite cât de săraci erau 
afrikaanderii pe vremuri. Bunica mea avea o grădină de 
zarzavaturi în spatele curții, și bunicul - un coteţ de găini între 
șinele de cale ferată. Nu avea voie să-l facă acolo, bineînţeles, 
dar nu exista niciun alt loc disponibil. Casele acelea mici ale 
muncitorilor feroviari din Bloemfontein... 

Mi-a relatat istoria familiei, saga ridicării lui Johannes Petrus le 
Roux de la sărăcie la bogăţie. Presupun că povestea îi era bine 
cunoscută, o ascultase de multe ori în copilărie, cu ochii mari de 
curiozitate. Pentru ea, era o modalitate de a intra în contact cu 
familia pe care o avusese și o pierduse, de a se redefini și de a- 
și plasa investigația în prezentul imediat. 

Tatăl ei fusese al doilea dintre cei cinci copii ai unei familii 
numeroase care nu trăia decât dintr-un salariu amărât de 
fochist. Când împlinise cincisprezece ani, nu avusese de ales, 
așa că fusese nevoit să-și ia o slujbă. In primul an, lucrase ca om 
bun la toate la atelierele imense ale SA Railways din 
Bloemfontein, East End, la o aruncătură de băț de modesta casă 


VP - 45 


părintească dintre liniile de garare ale căii ferate. La sfârșitul 
fiecărei săptămâni, îi dădea mamei plicul cu câștigul său 
neînsemnat. În fiecare seară își spăla singura cămașă de lucru și 
o atârna în faţa cuptorului cu cărbuni, ca să se usuce. La 
șaisprezece ani, a devenit ucenic de lăcătuș și strungar, 
domeniile lui de interes. 

Și, pe urmă, treptat, miracolul începuse să se întâmple. Johan 
le Roux și mentorii săi și-au dat seama că băiatul avea un dar 
înnăscut pentru motoare și echipamente și o minte numai bună 
pentru a înţelege raportul dintre ele și mecanismele care le 
conduc. Până să obţină calificarea de lăcătuș ajustor, abilităţile îi 
erau recunoscute de multă lume, și inovațiile lui ingenioase 
pentru diverse motoare aduseseră companiei economii de mii 
de ranzi. 

Într-o dimineaţă de vară a anului 1956, doi oameni de afaceri 
din Bothaville intraseră în atelierul lui. Țipând ca să acopere 
zgomotul ciocanelor și al aparatelor de sudură, anunţaseră că 
veniseră să-l caute pe le Roux, băiatul care se pricepea atât de 
bine la motoare. Se ocupau cu fabricarea de echipament agricol 
pentru fermele de porumb din Northern Free State și aveau 
nevoie de priceperea lui pentru a putea face față concurenţei 
echipamentelor scumpe importate din America și din Marea 
Britanie. 

Tatăl său, fochistul, se împotrivise. Statul era un patron de 
încredere, o poliţă de asigurare împotriva crizei economice, a 
războiului și a sărăciei, așa credea el. Pe de altă parte, sectorul 
privat era acaparat de englezi, de evrei și de străini, cu toţii 
porniţi să-i tragă pe buri pe sfoară, așa că acceptarea unei 
asemenea oferte i se părea o experienţă riscantă. 

— Dar, tată, așa pot să-mi proiectez singur echipamentele. 
Pot să desenez schiţa și să torn formele, și pe urmă să asamblez 
totul bucată cu bucată. La căile ferate n-am cum să fac asta, 
argumentase băiatul. La sfârșitul acelei luni, se urcase în tren și 
pornise spre orășelul de pe valea râului Vals unde avea să-i 
surâdă norocul. 

Corespunsese întru totul speranţelor noilor să-i patroni - era 
conștiincios, dedicat și inteligent. Avea idei inovatoare și realiza 
produse de succes; și-a câștigat o bună reputaţie în cercuri tot 
mai largi. După mai puţin de un an, avea s-o cunoască pe Sara. 

Așa cum se întâmplă în multe istorii de familie pe care le-am 


VP - 46 


auzit de-a lungul anilor, acela fusese un moment de răscruce în 
viața lui Johan le Roux. lar când Emma mi l-a relatat, a făcut-o 
cu acea veche uimire în faţa forţei destinului, a sorții care a vrut 
ca drumurile a doi necunoscuți să se intersecteze și ca acești 
doi oameni să devină tatăl și mama sa, cei care aveau să-i 
hotărască moștenirea genetică. 

Mica zonă industrială din Bothaville se afla în nordul orașului, 
de cealaltă parte a căii ferate. Pentru a ajunge la pensiunea din 
centru în care locuia, Johan le Roux trebuia să traverseze podul 
pietonal și să străbată peronul. Şi asta și făcea, mergând pe 
drumul lui obișnuit, într-o după-amiază târzie, nădușit și murdar, 
ţinând în mâini cutia cu mâncarea de prânz. În trecere, se uitase 
curios pe fereastra salonului de ceai al gării, puternic luminat și 
plin ochi la acea oră. Și zărise o tânără drăguță stând acolo. Se 
oprise. Fusese o clipă magică: fata aceea minionă cu o 
pălărioară simpatică pe cap și cu bluza albă ca zăpada, ducând, 
cu mâinile ei delicate, o ceașcă de ceai la gura cu buze roșii. 

Rămăsese multă vreme pe peronul scăldat în lumina 
crepusculară, privind-o, sfâșiat între recunoașterea faptului că 
ea era aleasa și teama că salopeta lui mânjită de ulei nu avea 
cum să producă o bună impresie. Nu putea nici să riște să se 
ducă acasă pentru a se schimba; până când avea să se întoarcă, 
ea ar fi putut să se urce într-un tren și să dispară. 

În cele din urmă, deschisese ușa și își croise drum printre 
mese spre locul unde ședea aceasta. 

— Sunt Johan le Roux, spusese. Și arăt mult mai bine după ce 
fac baie. 

Tânăra își ridicase privirea și, spre cinstea ei, văzuse bărbatul 
din spatele muncitorului, îi observase zâmbetul blând, ochii 
inteligenţi și pofta de viață. 

— Sunt Sara de Wet, se prezentase întinzându-i mâna fără să 
ezite, și tocmai s-a anunţat că trenul meu are întârziere. 

El se oferise să-i comande o altă ceașcă de ceai. Pentru o 
fracțiune de secundă, ea șovăise, așa avea să le povestească 
mai târziu copiilor, ca un om care se leagănă pe marginea unei 
prăpăstii. Ştia cu certitudine că acel „da” sau „nu” pe care urma 
să-l rostească avea să-i pecetluiască viața. 

— Da, te rog, mi-ar face plăcere, spusese într-un târziu. 

În ora scursă până la fluierul mecanicului și plecarea ei, își 
povestiseră unul altuia viaţa și făcuseră primii pași pe drumul 


VP - 47 


iubirii. Ea era cea mai mare dintre cele două fiice ale singurului 
avocat din Brandfort și se afla în drum spre Johannesburg, unde 
se angajase ca dactilografă pentru o companie de minerit. Avea 
o diplomă de studii de secretariat de la colegiul din 
Bloemfontein - și emoţii mari în fața aventurii care o aștepta. El 
își scrisese adresa pe dosul notei de plată (un bileţel îngălbenit 
de vreme și abia lizibil, pe care Emma îl păstra acum între 
paginile vechii Biblii a familiei) și îi spusese că-i putea scrie 
dacă-i făcea plăcere. 

Și fix asta făcuse. Corespondaseră o lună, două, și idila lor la 
distanță prinsese contur. O dată pe lună, el o vizita la 
Johannesburg, și în fiecare săptămână primea câte o scrisoare 
lungă de la ea și îi trimitea, la rândul său, răspuns. Din când în 
când o suna, doar ca să-i audă vocea printre pârâiturile vechilor 
linii telefonice din Bothaville. 

Asta continuase vreme de un an, până când oamenii de la 
firma Sasol apăruseră la ușa atelierului său. Era în 1958. Fabrica 
lor fusese inaugurată în urmă cu trei ani, însă o parte dintre 
utilajele de pe linia de producţie a cărbunelui nu funcționau așa 
cum trebuia. Erau în căutarea unui contractant care să asigure 
întreţinerea și reparaţiile și să le îmbunătăţească performanțele, 
iar pe piaţă circula zvonul că le Roux era cel mai priceput la 
echipamente. 

Contractul pe care-l negociase cu ei fusese suficient de 
generos pentru a-i permite să-și deschidă propria afacere în 
Vanderbijl Park, dar nu îndeajuns pentru a îndrăzni să-i ceară 
mâna Sarei. Se văzuse nevoit să aștepte până în 1962, când 
reușise să-și plătească toate datoriile. Dar în acei patru ani se 
văzuseră cel puţin în fiecare weekend și vorbiseră zilnic la 
telefon. 

Se căsătoriseră în 1963 și se ocupaseră împreună de le Roux 
Engineering Works - el în atelier, ea cu partea administrativă și 
de contabilitate. Trei ani mai târziu, se născuse Jacobus Daniel 
le Roux, iar Sara devenise mamă cu normă întreagă și casnică. 
În 1968 începuseră să se gândească la un al doilea copil. Însă, 
între timp, mulțumită reputației crescânde a lui Johan le Roux, o 
altă revoluţie se petrecuse în viața lor. De data aceasta, un 
sedan negru și lung se oprise în faţa ușii atelierului, și trei 
bărbaţi albi, în costume și cu pălării negre, coborâseră pentru a 
sta de vorbă cu el. Erau de la recent înființata Arms 


VP - 48 


Development and Production Corporation, predecesoarea lui 
Armscor”, așa cum avea să fie denumită începând din 1977. 
Fusese nevoit să semneze un acord de confidenţialitate înainte 
de a i se povesti despre piesele de artilerie și despre vehiculele 
blindate pe care intenționau să le proiecteze și să le execute. 
După ce-i studiaseră atent dosarul, ajungând la concluzia că era 
un afrikaander de nădejde, veniseră ca să-i propună să preia 
contractul pentru furnizarea de echipamente. 

Noul său venit constant avusese două consecințe majore. În 
primul rând, Johan și Sara le Roux se îmbogăţiseră. Nu peste 
noapte sau fără merit, căci statul este un client pretenţios și 
fuseseră necesare ore lungi de muncă și multă sudoare. Însă, pe 
parcursul a treizeci de ani, Le Roux Engineering a evoluat spre 
un conglomerat industrial deținând trei uzine gigant și un sediu 
separat în Johannesburg, destinat cercetării, managementului și 
administraţiei. 

A doua consecinţă fusese amânarea deciziei de a avea încă 
un copil până în 1972. În anul acela se născuse Emma. Pe 6 
aprilie, la vremea aceea Ziua Naţională!*. 

— Și pe urmă ne-am mutat cu toţii la Johannesburg, pentru ca 
tata să nu mai fie nevoit să călătorească atât de mult. 

După părerea mea, altul fusese motivul: Domnului Baștan nu-i 
mai convenea atmosfera mic-burgheză cenușie din Vanderbijl 
Park. Linden era pe atunci un loc la modă pentru noii îmbogăţiţi. 


— Acolo am crescut, a adăugat cu o fluturare ușoară a mâinii, 
în chip de scuză, de parcă-ar fi zis „asta mi-a fost soarta”. Am 
văzut că i se ridicase o piatră de pe suflet, ca și cum faptul că- 
mi povestise istoria familiei o eliberase cumva de povară. A 
zâmbit timid, apoi s-a uitat la ceasul de la mână. Mâine- 
dimineaţă trebuie să ne sculăm devreme. 

Am ieșit din restaurant. Noaptea era înăbușitoare și umedă. În 
depărtare, spre vest, un fulger a luminat cerul. În timp ce 
mergeam pe cărarea puternic luminată spre apartamentul 


13 Armaments Corporation of South Africa, conglomerat industrial, militar și 


tehnologic, cel mai mare producător de armament din țară în perioada apartheidului 
și a sancţiunilor economice dictate de ONU împotriva Africii de Sud (n.tr.). 

14 După abolirea apartheidului, data de 6 aprilie, marcând ziua fondatorilor primei 
colonii din Africa de Sud (Cape Town, 1652), nu a mai fost considerată zi naţională, 
fiind înlocuită cu 27 aprilie - ziua libertăţii, data la care s-au ţinut primele alegeri 
democratice, în 1994 (n.tr.). 


VP - 49 


Bateleur, m-am gândit la povestea Emmei. M-am întrebat dacă 
meditase vreodată la sursele bogăției ei, fondată pe sistemul de 
apartheid, atât de blamat acum ca incorect din punct de vedere 
politic, și pe sancțiunile internaţionale. Oare conștiința ei 
vinovată o făcea să pună atât de mare accent pe originea umilă 
a părinţilor? 

Și din cauza sursei averii alesese să-și facă o carieră, în loc să 
se mulțumească să trăiască din dobânzi? 

Odată ajunși în apartament, i-am cerut să încuie pe dinăuntru 
ușa de la dormitor - ceea ce, după cum aveam să aflu în curând, 
s-a dovedit un sfat prost. 

Am simțit cum telefonul din buzunar vibrează. Era SMS-ul 
zilnic obișnuit de la Jeanette Louw: „TOTUL E OK?” l-am răspuns 
cu textul pe care i-l trimiteam de fiecare dată: „TOTUL E OK”. 
Înainte de-a merge la culcare, am mai dat un ocol clădirii. Am 
lăsat ușa deschisă la dormitorul meu. M-am întins pe pat și am 
așteptat să mă ia somnul. Și, nu pentru prima oară în viaţă, am 
reflectat asupra avantajului de a proveni dintr-o familie 
respectabilă. 


8. 


Strigătul Emmei a străpuns vălul gros al somnului. 

— Lemmer! 

Am sărit din pat și, înainte de a mă trezi de-a binelea, m-am 
pomenit în camera de zi, încă nesigur dacă strigătul fusese real 
sau doar visasem. 

— Lemmer! 

Groază în stare pură. 

M-am repezit spre ușa dormitorului ei și m-am izbit cu putere. 
Era încuiată. 

— Sunt aici, am spus răgușit de somn și de frustrare. 

— E ceva în cameră, a urlat ea. 

— Deschide ușa. 

— Nu! 

Am lovit ușa cu umărul - un pocnet surd, dar a rămas închisă. 
Dinăuntru răzbătea un sunet vag și ciudat. 

— Cred că e un... Lemmer! 


VP - 50 


Alt țipăt de groază. 

M-am dat puţin înapoi și am lovit cu piciorul în ușă. Aceasta s- 
a crăpat, înăuntru era întuneric beznă. Emma a ţipat din nou. 
Am orbecăit cu mâna pe perete, căutând întrerupătorul, și dintr- 
odată camera s-a luminat, iar șarpele s-a năpustit spre mine, un 
monstru mare, cenușiu, săsâind cu fălcile larg deschise și cu 
cerul gurii negru ca moartea. M-am retras în camera de zi. 
Emma m-a strigat iarăși și pentru o fracțiune de secundă am 
zărit-o cocoţată în vârful patului dublu, înfășurată în pilotă și cu 
perna și cearșafurile strânse ghem în faţă, în chip de scut. 
Șarpele s-a aruncat spre mine, dând repetat din coadă și 
sâsâind furios. M-am împiedicat de un scaun, și colții lui s-au 
înfipt în pantalonii mei, la câţiva milimetri de picior. In timp ce 
se dădea înapoi pentru a se avânta din nou, veninul i s-a scurs 
într-o ceaţă strălucitoare. Am rostogolit scaunul pe podea. 
Trebuia să fac urgent rost de-o armă, un băț sau orice altceva. 
Am înșfăcat lampadarul din colțul mesei și l-am balansat în aer 
în direcţia șarpelui, fără să-l nimeresc. 

Era un șarpe incredibil de lung, de trei metri, dacă nu mai 
mult, aerodinamic și la fel de letal ca o lance. M-am adăpostit în 
spatele unui fotoliu, încercând să-l poziționez între mine și 
șarpe; șarpele s-a urcat pe el, ridicându-și mult partea din faţă. 
Lampadarul era prea greu, și nu reușeam să-l manevrez bine. L- 
am izbit de perete pentru a scăpa de abajur, și am lovit un 
tablou; geamul s-a spart, și rama de lemn s-a fărâmat. Emma a 
scos un țipăt. Șarpele a atacat, și eu l-am lovit, julindu-i gâtul. 
Am sărit apoi în dreapta, pentru a mă feri din calea lui. S-a 
repezit din nou spre mine, iute, de neoprit, îngrozitor de hotărât, 
de parcă lovitura încasată eliberase din el o furie și mai 
profundă - un proiectil lung, elastic și gros care-și rostogolea 
neîncetat ochii negri în cap, căutându-mă cu botul larg deschis. 

Tremuram de-atâta adrenalină. M-a atins, și durerea mi-a 
săgetat piciorul. Am ripostat pocnindu-l cu lampa, și partea 
metalică din locul unde fusese becul l-a plesnit peste gât, 
dându-i capul pe spate și izbindu-i-l de perete. M-am 
dezechilibrat pentru o clipă. Pe urmă am lovit din nou. 
Lampadarul era lung și atârna greu. M-am repezit spre locul 
unde șarpele alunecase pe podea și, de data aceasta, când l-am 
pocnit, ceva a părut că se rupe sub solzii metalici. Șarpele s-a 
retras, încolăcindu-se în jurul cozii. Am lovit iar și iar, dar reușise 


VP -51 


să-și ferească, totuși, capul. Am văzut un fir de sânge 
scurgându-se pe podea. Din piciorul meu. Veninul avea să mă 
amețească în curând; trebuia să lichidez șarpele cât mai repede. 
Am ridicat lampadarul mult deasupra umerilor și-am lovit cu 
toată forța. Am ratat. Ținându-l în mână ca pe o bâtă de 
baseball, l-am învârtit în aer, am lovit, l-am răsucit și am izbit 
din nou, zdrelindu-i capul. Am ratat. Şarpele începuse acum să 
se retragă. Am luat lampadarul în mâini ca pe o sabie, încercând 
să-i prind capul sub el și să-l ţintuiesc de podea. O dată, de două 
ori, iar a treia oară am nimerit în zona capului. Trupul lung s-a 
încolăcit în jurul lampadarului și al braţului. Cu piciorul 
sângerând, l-am călcat pe gât, am ridicat iar lampadarul și i l-am 
înfipt în cap cu toată forța, spaima, ura și scârba de care eram 
în stare. Șarpele rămăsese acum încolăcit în jurul piciorului meu, 
și mușchii lui lungi și supli se convulsionau pentru ultima oară. 
In timp ce corpul i se detensiona, mi-am smucit piciorul din 
strânsoare și l-am lovit încă o dată, zdrobindu-i capul dur. 


Emma s-a așezat pe capacul vasului de toaletă din baia mea, 
în timp ce eu stăteam pe podea, îmbrăcat în continuare în șortul 
de dormit. Îmi ţinea piciorul în poala ei. Mi-a scos cu grijă ciobul 
din talpă. 

— Te-am pătat de sânge. 

— Nu contează. Nu te mișca, îmi spuse pe același ton sever 
de guvernantă cu care îmi ordonase, cu câteva minute înainte: 
„Stai jos, Lemmer”. Am remarcat că mâinile îi tremurau și acum 
în mod vizibil. A scos ciobul din piele trăgând cu degetele, după 
care l-a așezat atent pe pervazul ferestrei. Nu, nu colții veninoși 
ai șarpelui mă răniseră. Emma a derulat sulul de hârtie igienică 
și a ținut apăsat ghemotocul pe tăietura de la picior, umezind-o 
de sânge. 

— Apasă aici tare, mi-a spus, dându-mi piciorul jos din poală. 

S-a sculat și a ieșit. N-am putut să nu-i observ sfârcurile care 
împungeau tricoul larg pe care-l purta pe post de pijama și care 
îi atârna deasupra genunchilor, lăsându-i dezgolite gambele 
frumos proporţionate. Am ţinut apăsată hârtia igienică pe 
tăietura din picior. Mâinile nu-mi tremurau. A lipsit ceva vreme 
din cameră, după care am auzit-o lipăind cu picioarele goale pe 
podeaua camerei de zi întoarse cu fundul în sus, cu scaunul 
răsturnat, tabloul spart și bucăţile de lampadar împrăștiate pe 


VP - 52 


jos. Șarpele zăcea pe verandă, și corpul său lung și solzos era la 
fel de suplu ca atunci când îl cărasem afară. In ciuda 
circumstanțelor, mă simţeam vinovat de grozăvia faptei mele, 
de contrastul puternic dintre forța lui mortală și colacul acela 
lipsit de viață. 

Emma ţinea în mâini o trusă din piele. S-a așezat din nou, a 
tras fermoarul și a scos dinăuntru o foarfecă. A luat un bandaj 
din tifon și a început să taie. 

— Cineva a băgat șarpele în dormitor, Lemmer, a spus pe un 
ton impersonal. 

M-am holbat la foarfecă și la bandaje. 

— Asta m-a trezit. Fereastra... când s-a trântit. Cel puţin, așa 
cred, fiindcă am auzit un zgomot. Și m-am sculat ca să arunc o 
privire. Fereastra stă închisă, dar nu încuiată. A tăiat cu 
îndemânare o fâșie lungă de bandaj. Întinde piciorul. 

L-am ridicat și l-am așezat în poala ei. A dat la o parte hârtia 
igienică îmbibată de sânge și a inspectat rana, care nu mai 
sângera. A luat tifonul și-a început să-l răsucească în jurul labei 
piciorului. ` 

— Cineva a descuiat fereastra pe dinăuntru seara trecută. In 
timp ce eram la cină. Nu există altă explicație, ferestrele nu se 
pot deschide de afară. 

N-am spus nimic. N-avea niciun rost să încerc să-i demonstrez 
cât de improbabilă era o asemenea teorie. Cum să te descurci 
cu ditamai reptila? Cum s-o strecori prin deschizătura ferestrei? 

Și cum de aflaseră „ei” unde urma să stăm? Cum de 
ajunseseră aici noaptea, străbătând cei șapte kilometri de la 
șoseaua principală cu o reptilă după ei? Cum știuseră care 
anume era fereastra de la dormitorul Emmei? 

A scos din trusa de piele un mic ac de siguranţă din argint, cu 
care a prins bandajul. M-a strâns ușor de picior. 

— Gata, a spus mulţumită de sine. g 

Mi-am dat jos piciorul. Ne-am ridicat amândoi. In ușa băii s-a 
oprit și s-a întors spre mine cu o expresie solemnă întipărită pe 
chip. 

— Mersi, Lemmer. Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine. 

N-aveam ce să-i răspund. Tot ce voiam era să mă lase în 
pace. 

— Cum de reușești? Faci alergări? 

— Poftim? 


VP-53 


— N-ai pic de grăsime pe tine, numai mușchi. 

— Ah! Mă luase prin surprindere. Păi da... alerg... și alte 
chestii de genul ăsta. 

— La un moment dat, va trebui să-ţi faci timp să-mi povestești 
despre „alte chestii de genul ăsta”, a spus ieșind cu un zâmbet 
întipărit pe buze. 


Stând din nou întins în pat în întuneric, am meditat la 
siguranţa atât de calmă cu care Emma privea presupusa 
conspirație. Pentru ea, totul era cât se poate de adevărat, un 
fapt dovedit, o realitate nefericită căreia trebuia să-i facă faţă. ȘI 
nu devenise isterică, doar pragmatică. Cineva vrea să mă ucidă. 
Atunci angajez un bodyguard. Și, cu asta, problema e rezolvată. 

Într-un fel, eram flatat de încrederea ei copilărească în mine, 
în abilităţile mele. Dar asta nu-mi dădea nicio satisfacție, având 
în vedere că venea din partea unei femei prinse în ițele 
încurcate ale unor intrigi imaginare. Iniţial, crezusem că mintea, 
acum o bănuiam de fantasmagorii născute din durerea pierderii 
familiei. 

Am zăcut mult timp în beznă, ascultând zgomotele savanei, 
păsările de pradă, apoi urletul unei hiene. Ba chiar mi s-a părut 
la un moment dat că aud un răget de leu. Când eram pe punctul 
de-a mă cufunda în somn, un alt sunet a venit - hârșâitul ușor al 
picioarelor goale ale Emmei, care a traversat camera de zi, a 
trecut pe lângă mine și s-a urcat în celălalt pat. Apoi foșnetul 
cearșafurilor, după care s-a lăsat liniștea. 

Am auzit-o pe Emma cum răsuflă încet, un mic oftat de 
plăcere. Sau de ușurare. 


9. 


Greg. Manager ospitalitate. Avea părul blond, cu firul subţire, 
și pielea lui roșcovană nu făcea față cu bine soarelui arzător. 
Uniforma kaki cu oliv îi era un pic strâmtă peste burtă. 

— Îmi cer mii de scuze, ceea ce s-a întâmplat este 
inacceptabil. O să vă dăm un alt apartament. Evident, veţi fi 
oaspeţii noștri fără niciun fel de obligaţii de plată. 

S-a uitat în jos spre șarpele lipsit de viaţă. 


VP - 54 


Era dimineaţa devreme, și veranda se umpluse de lume. 
Lângă reptila moartă stătea Dick. Senior Game Ranger. 

— Este o mamba neagră, un animal redutabil, i s-a adresat el 
Emmei, de parcă șarpele îi aparţinea. 

Dick era genul de bărbat pe placul Emmei, și o știa - o clonă 
bronzată, de treizeci și ceva de ani, a lui Orlando Bloom, foarte 
pricepută în a face conversaţie cu femeile. Imediat ce aflase că 
Emma era singură în dormitorul încuiat în momentul când 
avusese loc incidentul, își îndreptase toată atenţia asupra ei. 

Eu și paznicul de vânătoare negru (Sello. Game Ranger) ne- 
am uitat la animalul mort. Pe verandă era deja cald. Nu 
domnisem prea bine. Și nu-mi plăcea de Dick. 

— Nu are niciun rost să ne mutăm, i-a spus Emma lui Greg. 

— E cel mai temut șarpe din Africa. Veninul lui neurotoxic 
provoacă blocarea plămânilor în opt ore dacă antidotul nu este 
administrat. Foarte activ, mai ales în această perioadă a anului, 
de dinaintea sezonului ploios. Extrem de agresiv când este 
atacat. Cel mai bine este să te ţii la distanţă... a perorat Dick în 
faţa Emmei. 

Cel mai bine este să te ţii la distanţă... Dar ce-și închipuia că 
făcuserăm noi? Îl invitaserăm la dans? 

— Atunci o să facem curat aici. Totul va fi gata până la prânz. 
Încă o dată, îmi cer scuze, a spus Greg. 

Pentru prima oară de când venise, Dick mi-a aruncat o privire. 

— Ar fi trebuit să ne chemi pe noi, tipule. 

M-am mulţumit să mă uit la el, fără să catadicsesc să-i 
răspund. 

— Nu cred că ar fi avut timp, a intervenit Emma. 

Greg s-a încruntat la Dick. 

— Sigur că n-ar fi avut timp. 

Dick a încercat să recupereze terenul pierdut. 

— Păcat că a trebuit să fie ucis. Un exemplar atât de 
remarcabil. Știţi, trăiesc pe arii restrânse și, de obicei, evită 
contactul cu oamenii, atâta timp cât nu sunt încolţiţi. Vânează 
mai ales pe timpul zilei. E foarte ciudat, extrem de ciudat, așa 
ceva nu s-a întâmplat niciodată. Cum naiba a intrat în casă? Pe 
de altă parte, sunt niște animale atât de agile, se strecoară prin 
cele mai mici găuri din conducte, așa că... cine știe? Sello, mai 
ţii minte șarpele ăla pe care l-am găsit luna trecută în mușuroiul 
de furnici? O femelă uriașă, de vreo patru metri, doar ce-am 


VP-55 


zărit-o, și imediat s-a furișat pe undeva și dusă a fost... 

— Mergem să luăm micul dejun, a anunţat Emma. 

— Tot din partea casei, desigur, a spus Greg. Și, dacă mai 
aveți nevoie de ceva, vă rog... 

— Un șarpe mamba în casă, a zis Dick și a clătinat din cap. Nu 
s-a mai pomenit așa ceva pe-aici, dar, la urma urmei, asta-i 
savana, nu? Africa nu-i pentru pămpălăi... Mai devreme sau mai 
târziu, tot s-ar fi întâmplat. Deși e păcat că s-a terminat așa... 


Inspectorul Jack Phatudi era așezat în spatele biroului, un 
bărbat masiv care rezista tentaţiei de a-și etala mușchii, din 
moment ce alesese o cămașă albă ca zăpada care nu se mula 
pe corp. Fruntea lui lată era permanent încruntată, și câteva 
șanțuri adânci și neprietenoase îi brăzdau ţeasta rasă, lucioasă. 
Avea pielea într-o nuanţă maronie-închisă, foarte apropiată de 
negru, ca lemnul lustruit al unui arbore african exotic. In aerul 
închis al biroului său, era singurul care nu transpira. 

A luat fotografia veche de douăzeci de ani a lui Jacobus le 
Roux între degetele sale groase și puternice și a spus: 

— Nu e el. A împins-o apoi, iritat, pe tăblia mesei 
guvernamentale. 

— Sunteţi absolut sigur? a întrebat Emma. 

Noi doi eram așezați vizavi de Phatudi. Emma a lăsat poza pe 
masă. 

— Nu aveți dreptul să-mi puneţi o asemenea întrebare. Cine 
poate fi sigur? De unde să știu cum arăta omul acum douăzeci 
de ani? 

— Desigur, domnule inspector. Eu doar... 

— Și cu ce m-ar ajuta? 

— Poftim? 

— Suspectul a ucis patru oameni săptămâna trecută. După 
care a dispărut. Nimeni nu știe unde se ascunde. 
Dumneavoastră aţi venit aici ca sa-mi arătați o fotografie veche 
de douăzeci de ani. Cu ce-ar putea să-mi fie ea de folos? 

Surprinsă de atacul lui, Emma a rămas pentru o clipă fără 
cuvinte. 

— Ei bine, inspectore, chiar nu știu, a răspuns într-un târziu pe 
un ton plăcut. Poate n-o să vă fie de niciun ajutor. Nu vreau să 
vă răpesc din timp. Am prea mult respect pentru munca forțelor 
de poliţie. Speram însă că m-aţi putea ajuta. 


VP - 56 


— Cum anume? 

— Am văzut poza la televizor doar câteva secunde. Este 
posibil să revedem materialul și să confruntăm imaginea cu 
poza mea? 

— Nu, nu se poate. Este un caz de crimă. 

— Înţeleg. 

— Foarte bine. 

— Pot să vă mai pun o întrebare sau două? 

— Poftiţi. 

— La televizor s-a spus că omul acela, Jacobus de Villiers, 
lucra la o clinică pentru animale... 

— Indivizii ăia de la televiziune nu se documentează niciodată 
ca lumea. Nu e o clinică, ci un centru de conservare a naturii. 

— Pot să vă întreb care este numele centrului? 

Inspectorul nu părea prea dornic să-i ofere informaţia. Și-a 
aranjat cravata de un galben strălucitor, rotindu-și umerii masivi 
pe sub cămașa albă. 

— Mogale. Ce aveţi de gând să faceţi? Să mergeţi acolo și să 
arătaţi fotografia oamenilor? 

— Dacă nu aveţi nimic împotrivă. 

— N-o să faceţi altceva decât să agitati apele. 

— Inspectore, vă asigur că... 

— Văd că nu înţelegeţi. Aveţi impresia că nu doresc să vă 
ajut. Că sunt un om dificil. 

— Nu, nici vorbă... 

Phatudi a ridicat o mână ca s-o oprească. 

— Sunt convins că asta credeți. Numai că nu cunoașteţi 
situaţia. Prin părţile astea sunt necazuri mari, conflicte între 
negri și oamenii dumneavoastră. 

— Oamenii mei? 

— Da, albii. 

— Dar eu nu cunosc pe nimeni de-aici. 

— N-are importanţă. Avem probleme grave. Tot timpul sunt 
discuţii, bătăi. Și e multă tensiune. Negrii spun că albii îl ţin 
ascuns pe Cobie de Villiers. Susţin că albilor nu le pasă decât de 
animale. Dar oamenii ăia care au fost uciși aveau familie. Și 
familiile s-au înfuriat foarte tare. lar animalele ucise sunt 
sălbatice. Aparţin poporului. Nu sunt animalele de companie ale 
unor albi. 

— Înţeleg... 


VP - 57 


— Așa că, dacă o să mergeţi acolo și-o să începeți să puneţi 
întrebări, o să tulburaţi și mai tare apele. 

— Inspectore, vă dau cuvântul meu, nu intenţionez să aprind 
spiritele. N-am venit aici pentru a investiga crimele. Și îmi pare 
foarte rău pentru familiile celor uciși. Și eu mi-am pierdut toată 
familia. Nu vreau decât să vorbesc cu cei care au lucrat cu acest 
bărbat. Să le arăt fotografia și, dacă o să-mi spună că nu el este 
cel suspectat de omor, atunci o să mă întorc acasă și n-o să vă 
mai deranjez niciodată. 

Inspectorul s-a încruntat la ea. A privit-o intens, ca și cum 
încerca s-o determine să se răzgândească prin puterea voinţei. 
Emma i-a susţinut privirea cu o sinceritate dezarmantă. 

Phatudi a fost cel care a cedat. A oftat adânc, a tras dosarul 
spre el, l-a deschis și a scos dinăuntru o fotografie pe care a 
împins-o nervos spre poza adusă de Emma. Cele două imagini 
stăteau acum una lângă cealaltă. 

Emma s-a aplecat ca să le studieze. Inspectorul o urmărea. Eu 
transpiram și mă uitam la afișul de pe perete. li avertiza pe 
oameni să nu comită crime. 

Au stat așa un minut sau două, micuța Emma și detectivul cel 
solid, într-o tăcere mormântală. 

— E Jacobus, a spus Emma mai mult pentru sine. 

Phatudi a oftat. 

Emma a luat ambele poze și mi le-a întins. 

— Tu ce zici, Lemmer? 

Eu? 

Fotografia lui Jacobus le Roux era alb-negru și înfățișa un 
soldat tânăr cu pălărie de safari zâmbind spre obiectiv. Aceiași 
pomeţi înalţi că ai Emmei, aceiași canini ușor ieșiţi în afară. În 
privirea lui se citea o anumită intensitate, o nerăbdare de-a 
scăpa cât mai repede de fotografiat pentru că-l așteptau lucruri 
mai interesante. O încredere în sine lejeră, convingerea 
nestrămutată că aparatul avea să surprindă imaginea lui reală. 
Am un tată bogat și viața mi se întinde în faţă ca o rodie coaptă. 

Fotografia lui Phatudi cu Cobie de Villiers era color, dar în 
nuanţe șterse - fusese mărită după o poză făcută pentru vreun 
act de identitate. In ea, de Villiers părea sătul de viaţă. Nu 
zâmbea și avea fața inexpresivă și ochii terni - un bărbat de 
patruzeci de ani fără niciun viitor. Singura posibilă similitudine 
rezida în pomeţii înalţi, însă era totuși vagă - ca s-o vezi, era 


VP -58 


nevoie de prea multă speranţă. 

— Ek kan nie se nie. 

— Dis reg, a răspuns inspectorul Jack Phatudi, tot în afrikaans. 
'n Mens kan nie sê. Nimeni nu-și poate da seama. 

Emma l-a privit surprinsă. 

— De ce nu ne-ați spus? N-am mai fi vorbit în engleză. 

Detectivul a ridicat din umeri. 

— Vorbesc și sePedi, Tshivenda și isisZulu. Aţi intrat aici 
vorbind englezește. 

Emma a așezat cele două fotografii pe masă și le-a întors spre 
Phatudi. 

— Uitaţi-vă la ochi, inspectore. Și la forma feței. Luaţi-o pe 
aceasta și adăugaţi-i douăzeci de ani. E Jacobus... E posibil să fie 
Jacobus. 

Polițistul a clatinat din cap. 

— Ce fel de cuvânt este ăsta - „posibil”? Doamnă le Roux, 
aveţi idee în ce constă, de fapt, munca mea? Eu trebuie să 
construiesc un caz solid referitor la acest bărbat. A bătut ușor cu 
palma peste fotografia nefericitului de Cobie de Villiers. Trebuie 
să-l găsesc și să-l prezint în faţa instanței după ce m-am 
asigurat că este vinovat mai presus de orice îndoială. Aţi 
înțeles? Mai presus de orice îndoială. Dacă mă apuc să vorbesc 
despre „posibilităţi”, judecătorul o să strige la mine. Acum ați 
priceput? 

— Da, sigur. Numai că eu nu intenţionez să dau pe nimeni pe 
mâna justiţiei. 

Phatudi și-a luat fotografia de pe masă și a băgat-o la loc în 
dosar. 

— Vă mai pot ajuta cu ceva? 

— Inspectore, ce s-a întâmplat cu oamenii care au fost uciși? 

Incruntătura s-a adâncit. 

— Nu, doamnă le Roux, asta este sub judice. Nu mi-e permis 
să vă răspund. 


În BMW, Emma a început să studieze harta cu maximă 
concentrare. Am îndreptat jetul rece al aerului condiţionat spre 
fața mea. Dumnezeule, ce bine era! Emma și-a ridicat ochii spre 
mine. 

— Putem să oprim la un atelier de reparaţii auto? Trebuie să 


15 Expresie juridică latinească - „În curs de judecare” (n.tr.). 
VP -59 


întreb unde este Centrul de Conservare a Naturii Mogale. 

Am pornit motorul. 

— Da, doamnă le Roux. 

ÎI imitasem, fără să vreau, pe inspectorul Phatudi, și Emma a 
izbucnit într-un râs uimitor de cristalin. 

— E un tip interesant, a comentat. A așteptat să-și revină din 
râs, apoi a adăugat: La fel ca tine. 

Eram băgat în aceeași oală cu detectivul. Nu eram sigur de 
corectitudinea clasificării, dar n-aveam de gând să obiectez. 

— Uite, o staţie de benzină Engen. Hai să oprim să întrebăm... 

Am semnalizat și am oprit mașina. 


10. 


Centrul se afla la poalele muntelui Mariepskop. Muntele, cu 
masivele și cu ameninţătoarele lui culmi stâncoase roșii, era o 
prezenţă autoritară, stând de strajă câmpiei. 

Numele Centrului de Conservare a Naturii Mogale era scris cu 
litere fanteziste verzi, lângă un logo înfățișând un cap de răpitor 
și o invitație de a intra. Plus un program: 


ORELE DE PLECARE ÎN TURURI 
De luni până sâmbătă: 
* Primul tur pleacă la ora 9.30 
* Al doilea tur pleacă la ora 15.00 


— Am ajuns la ţanc, a spus Emma dându-se jos ca să 
deschidă poarta. 

Am intrat cu mașina pe alee. Imediat după poartă, a apărut 
un alt indicator: „Atenţie, animale sălbatice. Vă rugăm să 
rămâneţi în vehicul”. Emma s-a urcat înapoi în mașină. După un 
kilometru, mi-a arătat un stol de vulturi care se rotea pe 
deasupra unui hoit. 

— Mă întreb dacă îngrijitorii sunt cei care hrănesc animalele. 

Centrul ocupa o suprafață mare - cuști, grădini, peluze și o 
parcare acoperită: „Parcare vizitatori. Vă rugăm să lăsați 
vehiculul aici”. Un bărbat tânăr, îmbrăcat în kaki și verde, 
aparent uniforma standard în savană, aștepta impacientat la 
ușă. Am coborât din mașină. 

VP - 60 


— Tocmai eram pe punctul de a porni în tur, a spus pe un ton 
nu lipsit de amabilitate. 

Era cu un cap mai înalt decât mine, cu umeri laţi, un tip 
atletic, plin de el. Genul Emmei. 

Ne-a condus spre o clădire cu acoperiș din paie care s-a 
dovedit a fi o sală de conferințe. Șirurile de bănci din lemn 
coborau spre o scenă. Publicul era deja așezat, oameni de toate 
felurile, unii solizi, alţii slăbănogi, majoritatea cu aparate de 
filmat atârnate de gât și cu sticle cu băuturi răcoritoare în mâini. 
Pe peretele din spatele scenei fusese pictat un peisaj cu o 
natură sălbatică: prădători și vulturi rotindu-se pe cer, un 
leopard, hiene și o căprioară păscând iarba înaltă dintre 
tufișurile ţepoase. Tânărul s-a postat în centrul scenei. 

— Bună dimineața, doamnelor și domnilor și bine ați venit la 
Centrul de Conservare a Naturii Mogale. Numele meu este 
Donnie Branca și voi fi ghidul dumneavoastră. 

S-a uitat la audienţă și a rostit: „Vulturi”. Pentru o clipă, am 
avut senzaţia neplăcută că se referea la noi. 

— Nu sunt deloc drăgălași. Și nici simpatici. Noi, oamenii, ne- 
am obișnuit să-i considerăm niște animale dezgustătoare, care 
cârâie și se încaieră între ele pentru hoiturile putrezite, pentru a 
se înfrupta din cadavrele în descompunere. Mâncători de 
stârvuri, cu ochi mici ca niște mărgele, gâturi uscăţive și ciocuri 
încovoiate, adesea acoperite de sânge, de măruntaie și de 
resturi. Revoltător. Nu e deci de mirare că majorităţii oamenilor 
nu le plac vulturii. Ei bine, noi, cei de la Mogale, nu numai că îi 
plăcem, dar îi și iubim. Chiar foarte tare. 

Ceva anume din tonul și din maniera de a vorbi a lui Donnie 
Branca îmi era cumva vag familiar. Cuvintele i se scurgeau din 
gură cu ușurință, convingere și fervoare. 

Ne-a povestit că vulturii constituiau vânatul cel mare în 
regatul înaripatelor, o legătură indispensabilă între mamifere și 
păsări în cadrul spectrului larg al naturii. Constituiau o 
necesitate ecologică, erau sanitarii savanei, capabili să consume 
stârvurile aflate în putrefacție din cap până la coadă, înainte ca 
bolile răspândite de cadavre să infesteze lumea și să creeze 
haos în lanţul trofic. Vulturii erau cei care asigurau echilibrul, ne- 
a explicat el, acel echilibru perfect și fragil care stătea de sute 
de mii de ani la baza ciclului vieții în Africa. 

— Asta până când noi, oamenii, am început să distrugem 


VP - 61 


acest echilibru. 

Branca a lăsat vorbele să pătrundă bine în mintea publicului 
înainte de a continua. Ne-a spus că marea problemă cu vulturii 
era aceea că nu puteau fi închiși în rezervaţiile naturale, fie ele 
de stat sau particulare. Multe păsări survolau zone de patru sau 
cinci ori mai întinse decât Parcul Naţional Kruger. Și de aici 
porneau toate necazurile. Vulturii își cloceau ouăle în munţi și în 
văi, în copacii și pădurile în care strămoșii lor își construiseră 
cuiburile de mii de ani, dar pe care oamenii, acum, le 
acaparaseră. Exista o percepţie greșită cum că vulturii furau 
animalele mici de la ferme, motiv pentru care erau adesea 
împușcați de agricultori. 

— Și, pe urmă, mai există și credinţa răspândită printre 
localnici că vulturii posedă puteri magice. Că au un soi de 
intuiţie supranaturală care-i ajută nu numai să descopere 
mâncarea pe arii extrem de vaste, ci și să afle ce-are să se 
întâmple a doua zi. Cu alte cuvinte, să prevadă viitorul. De când 
statul a organizat Loteria Naţională, sangoma, așa cum își zic 
vracii, vând capete de vulturi la prețuri uriașe pariorilor înrăiţi, 
care le consideră talismane norocoase capabile să-i ajute să 
ghicească numerele câștigătoare. 

Lângă mine, Emma îl asculta concentrată. 

— Piaţa organelor de vulturi a cunoscut creșteri fulminante în 
ultimii ani. Cam cu cât credeți că se vinde actualmente un cap 
de vultur? Cinci sute de ranzi? O mie? Nu, răspunsul este mai 
degrabă undeva în jur de zece mii de ranzi. Sangoma cumpără 
vulturii morți de la braconieri, probabil pentru două sau trei sute 
de ranzi bucata. Și cum capturează braconierii vulturii? Îi 
otrăvesc. Presară o otravă letală pe carcasa unui animal mort, și 
în felul acesta ucid câte o sută, poate chiar două sute de vulturi 
odată. Cum braconierii nu-și pot face meseria decât umblând pe 
jos, iau cu ei doar zece sau douăzeci de hoituri de vulturi, restul 
fiind lăsaţi să putrezească. 

Din public a răzbătut un murmur de dezaprobare, dar Donnie 
Branca era departe de a fi terminat. A început să enumere 
statistici cu privire la scăderea numărului de exemplare de 
diverse specii, dându-le denumirea în engleză, în afrikaans și în 
latină. Magnificul vultur bărbos/bearded 
vulture/lammergeier/Gypaetus barbatus, care își depunea de mii 
de ani ouăle în munţii din Lesotho, dispăruse din acea ţară. 


VP - 62 


— Complet anihilat. Nici măcar un exemplar rămas. În timp 
ce, de cealaltă parte a graniţei, în Africa de Sud, se păstraseră 
numai nouă perechi. Nouă, doamnelor și domnilor. Doar atât. _ 

Mi-am dat seama de cine îmi amintea Donnie Branca. In 
închisoare, cunoscusem un predicator laic, un jefuitor din Cape 
Flats care-și ameninţa victimele cu arma, un tip pe nume Job 
Tieties, un creștin renăscut. Noaptea, cu Biblia în mână, predica 
pentru el și pentru o mână de adepţi. Vocea i se auzea de 
dincolo de celulă, rostind vorbele cu aceeași fervoare 
imperioasă, evanghelică. 

Vulturul de Cape/Cape vulture/Kransaasvoel/Gyps 
coprotheres, cândva atât de răspândit în Africa, dispăruse cu 
totul din Swaziland, se afla pe lista speciilor amenințate din 
Namibia, și la nivel mondial nu mai existau decât două mii de 
perechi reproducătoare. 

— Două mii. Imaginaţi-vă că pe lume nu ar rămâne decât 
două mii de oameni. Încercaţi să vă imaginaţi așa ceva. Cu un 
secol în urmă, specia număra, numai pe teritoriul Africii de Sud, 
circa o sută de mii de exemplare. Această pasăre incredibilă, cu 
o anvergură a aripilor de doi metri și jumătate, este capabilă să- 
și petreacă o zi întreagă planând prin aerul dogoritor al savanei 
africane și acoperind, fără efort, șapte sute cincizeci de kilometri 
- adică distanţa în linie dreaptă dintre Bloemfotein și Cape 
Town. Numai două mii de perechi reproducătoare! Ce bătaie de 
joc, ce tragedie, ce dezastru! Așadar, de ce? De ce-ar trebui să 
ne facem griji cu privire la dispariţia acestor păsări murdare și 
dezgustătoare? 

Pentru că natura era o piesă de inginerie delicată, ne-a 
explicat el. Un ceasornic creat de Dumnezeu, în care fiecare 
bucăţică de mecanism, fiecare arc minuscul avea o importanţă 
vitală pentru păstrarea în perfecte condiţii a ritmului ecologic. 

— De pildă, diversele specii de vulturi își au locul, funcţia, 
rolul lor bine definit. Consumă diferite părţi din stârvuri - 
corpurile și ciocurile le sunt adaptate unei sarcini anume. 
Vulturul cu creastă/hooded vu/ture/Monnikaasvo&l/Necrosyrtes 
monachus este primul care se înfruptă din hoit. Cu ciocul său 
mai mic și mai ascuţit, poate desface carcasa și poate sfâșia 
pielea animalului mort. Totul în mare grabă, pentru a apuca să 
ia câteva bucăţi de carne înaintea sosirii vulturilor mai mari, 
dominanti. Dar face o treabă indispensabilă, fără de care ceilalți 


VP - 63 


nu ar avea cum să despice hoitul și să mănânce carnea. 

Vulturii de Cape alcătuiesc un fel de drojdie a societății 
mâncătorilor de stârvuri. Planează sus, pe cerul savanei 
africane, în căutarea leilor, a hienelor, a ciorilor, a corbilor și a 
șacalilor care indică locul unde se află hoituri. Pe urmă, se 
năpustesc în jos în stoluri uriașe, rotindu-se deasupra 
pământului în cercuri largi și strângându-se în grupuri 
gălăgioase în apropierea prăzii, asigurându-se mai întâi că pot 
porni la atac. Pe urmă, începe marea bătălie, îmbulzeala care 
decide vulturii cu șanse de a ajunge la carcasă. Această specie 
are gâtul golaș și se hrănește cu organele interne. Cu ciocul lor 
imens și limba puternică, de forma unei mistrii, ei pot apuca 
bucăţi mari de carne - consumă un kilogram în numai trei 
minute. 

— Dar regele stârvurilor este, fără umbră de îndoială, vulturul 
egiptean cu bărbie/lappet-faced vulture/Swartaasvoel/Aegyptius 
tracheliotos. Are un metru înălțime, a spus Donnie Branca 
arătând distanța de la podea. Are o anvergură a aripilor 
incredibilă, de aproape trei metri, aproximativ dublă faţă de cea 
a oricărei alte specii de vulturi, de care nu se lasă niciodată 
păcălit. Acești vulturi pot parcurge până la o mie o sută de 
kilometri în zbor în căutarea unui leș. Ajung mai tărziu, însă din 
clipa aceea se impun în faţa celorlalte specii. Insă, fapt 
interesant, în ciuda dimensiunii și a aerului lor ameninţător, nu 
intră în competiţia pentru hrană cu celelalte specii, și asta 
pentru că sunt singurii adaptaţi pentru a consuma pielea și 
ligamentele. Ce ziceţi de treaba asta? Nu-i așa că vă dă de 
gândit? 

În jurul meu, capetele s-au aplecat în semn de încuviinţare. 
Trebuia să recunosc: individul era bun. 

Nimic nu se pierde în natură, a continuat să ne explice Donnie 
Branca. O altă specie, vulturul bărbos, este cel care curăță 
oasele. De multe ori sosește primul la un stârv, însă așteaptă 
impacientat, stând deoparte, până când se ajunge la oase. 
Înghite bucăţile mici întregi; este chiar comic să vezi cum osul îi 
intră uneori de-a curmezișul pe gât. Oasele mari le prinde în 
gheare și zboară cu ele sus, de unde le aruncă pentru a le 
sfărâma de pietre și a le putea apoi îngurgita. 

— Dacă otrăvim vulturii, dacă se electrocutează în cablurile 


VP - 64 


Escom!f, dacă fermierii îi împușcă sau le acaparează arealele 
folosite pentru clocit, atunci acel ceasornic creat de Dumnezeu 
va înceta să mai ticăie. Și nu numai pentru ei, doamnelor și 
domnilor, ci pentru întreaga natură. În cadavrele în 
descompunere apar muștele de carne, din ele se răspândesc 
boli contagioase care ajung la mamifere, reptile și păsări. Și 
adesea și la oameni. Lanţurile trofice se rup, echilibrul delicat al 
naturii este dat peste cap și tot sistemul se prăbușește. Tocmai 
de-aia, nouă, celor de la Mondale, ne pasă de ceea ce se 
întâmplă cu vulturii. Din acest motiv îi iubim. De-aia încercăm să 
ajutăm păsările otrăvite stând lângă ele nopţi în șir ca să le 
detoxifiem, să le bandajăm aripile, să le hrănim cu multă 
răbdare și, dacă se însănătoșesc, să le dăm iarăși drumul în 
libertate. În captivitate nu se înmulțesc, însă le putem vindeca, 
le putem salva pe cele rănite sau bolnave. lar dumneavoastră 
puteți să contribuiţi educându-i pe fermieri și pe vraci, vorbindu- 
le, explicându-le că natura nu este o sursă inepuizabilă, ci un 
instrument delicat, fragil. Toate acestea cer însă putere de 
muncă, dotări speciale, instruire, mâncare, dăruire și atenţie. 
Lucruri care costă. Noi nu beneficiem de sprijin financiar din 
partea guvernului. Mogale reprezintă o iniţiativă privată, 
sprijinită de voluntari - are aleg să lucreze aici din greu, șapte 
zile pe săptămână - și de donațiile făcute de oameni ca 
dumneavoastră. Oameni cărora le pasă, oameni care-și doresc 
ca și copiii lor să poată vedea peste zece, douăzeci, cincizeci de 
ani de-acum încolo vulturul de Cape întinzându-și aripile 
superbe și planând peste savana africană. 

Donnie Branca a păstrat preț de câteva clipe o tăcere 
încărcată de înțelesuri. Eu, unul, eram pregătit să donez bani. 

— Avem și programe de înmulţire a servalilor, a câinilor 
sălbatici, a leoparzilor și a gheparzilor, a adăugat Branca. Lângă 
mine, Emma a clătinat din cap. 

— Nu, m-a atenţționat ea. Am privit-o surprins. Nu știe să-și 
vândă marfa, mi-a șoptit. Lasă, îţi explic eu mai târziu. 

Și pe urmă Donnie Branca ne-a invitat să vedem animalele 
împreună cu el. 


16 Compania națională de electricitate din Africa de Sud (n.tr.). 
VP - 65 


11. 


Emma stătea în cușca mare cu o mănușă uriașă pe mâna 
dreaptă, ţinând o bucată de carne. Vulturul de Cape s-a ridicat 
de la pământ în zbor cu un zgomot ca de morișcă și a aterizat 
pe mănușă cu ghearele întinse. Aripile lui imense, deschise 
pentru a-și păstra echilibrul, o făceau pe Emma să pară pitică, 
iar greutatea lui era atât de mare, încât a fost nevoită să-și 
sprijine mâna îmbrăcată în mănușă cu celălalt braţ. 

— Țineţi carnea în pumn cât de strâns puteți, a spus Donnie 
Branca, dar în zadar. Ciocul vulturului a înșfăcat carnea și a 
extras-o fără efort din mânușă. 

Am stat în spatele celorlalţi vizitatori la ușa cuștii, urmărind 
uimirea copilărească așternută pe chipul Emmei. 

— Jislaaik", a spus ea, și vulturul și-a luat zborul de pe mâna 
ei, mângâindu-i în trecere părul scurt cu penele lungi de pe 
aripi. Mulțimea a aplaudat. 

Donnie Branca stătea la poartă, imediat în spatele cutiei unde 
se colectau donațiile, pentru a le mulțumi vizitatorilor și a le ura 
drum bun. Emma a rămas în urmă, asigurându-se că eram 
ultimii din șir. Branca i-a zâmbit și i-a întins mâna. 

— V-aţi descurcat minunat cu hrănirea vulturului, a spus el. 

— Domnule Branca. 

Emma i-a strâns mâna. 

— Vă rog, spuneţi-mi Donnie. 

O plăcea. 

— Numele meu este Emma le Roux. Aș vrea să stau de vorbă 
cu cineva despre Jacobus de Villiers. 

Lui Branca i-a trebuit o secundă pentru a percepe schimbarea 
subiectului. Dinţii lui albi perfecţi au dispărut în spatele buzelor. 

— Cobie? 

— Da, a răspuns Emma. 

Branca a privit-o de parcă atunci o vedea pentru întâia oară, 
cu un interes mult diminuat. 

— Lucraţi la vreun ziar? 

— Nu, sunt consultant în Cape Town. Jacobus este fratele 
meu. 

A deschis fermoarul genții. 


17 În afrikaans, în original, expresie de surpriză (n.tr.). 
VP - 66 


— Fratele dumneavoastră? 

Emma a scos fotografia. l-a întins-o lui Branca. El a luat-o, 
studiind-o intens. 

— Dar Cobie... Credeam că... l-a dat poza înapoi. Cred că ar fi 
mai bine dacă aţi discuta cu Frank. 

— Frank? 

— Frank Wolhuter. Directorul centrului. 


Biroul lui Frank Wolhuter nu avea aer condiţionat. Mirosea 
puternic a animale, a transpiraţie și a tutun de pipă. S-a ridicat 
și i-a întins mâna Emmei, măsurând-o cu ochii săi albaștri din 
cap până-n picioare. Era dur ca biltongul!*, cu o ţăcălie à /a Jan 
Smuts!” și păr grizonant, des și lung, cam neîngrijit. S-a 
prezentat având pe faţă zâmbetul fericit al cuiva care se 
așteaptă la vești bune. 

— Emma le Roux. lar acesta este domnul Lemmer. 

— Luaţi loc, vă rog. Cu ce vă pot ajuta, oameni buni? Era 
probabil trecut binișor de cincizeci de ani, chipul îi era marcat de 
ridurile specifice unui om care-și trăia viaţa în soare și vânt. 

Ne-am așezat. 

— Cobie de Villiers ar putea fi fratele meu, a spus Emma. 

Zâmbetul a înghețat pe faţa lui Wolhuter, apoi s-a destrămat 
treptat. S-a holbat îndelung la Emma și, în cele din urmă, a 
întrebat: 

— Cum adică s-ar putea? 

— Ultima oară l-am văzut acum douăzeci de ani. Eram 
convinsă că a murit. 

— Domnișoară de Villiers... 

— Le Roux. 

— Pardon. Doamnă le Roux... 

— Domnișoară. 

— Le Roux este numele de fată? 

— Tot așa îl chema și pe Jacobus. Este o poveste lungă, 


18 Un fel de păstramă de vită, vânat, strut, pui etc., preparată din fâșii de carne tăiate 
pe lungimea mușchiului, sărată și asezonată cu diverse condimente. Rețeta cărnii de 
vită afumate a fost adusă în Africa de Sud de primii coloniști olandezi și adaptată apoi 
condiţiilor locale, având în vedere necesitatea păstrării cărnii până la formarea 
cirezilor noi (n.tr.). 

19 Jan Christiaan Smuts (1870-1950), important om de stat sud-african și britanic, lider 
militar și filosof. A deţinut diverse portofolii guvernamentale și a fost prim-ministru 
între 1919-1924 și 1939-1948 (nitr.). 


VP - 67 


domnule Wolhuter... 

Frank Wolhuter s-a cufundat încet în fotoliul lui uzat din piele 
maronie. 

— Jacobus le Roux. A rostit numele de parcă voia să audă cum 
sună. Îmi cer scuze, dar vă daţi seama că, date fiind 
circumstanţele, am toate motivele să fiu puţin sceptic. 

Emma a dat aprobator din cap și a deschis geanta. Știam ce 
urmează. A scos fotografia. A pus-o pe birou și a împins-o spre 
Wolhuter. Bărbatul a dus o mână la buzunarul cămășii, apucând 
o pereche de ochelari de citit pe care și i-a pus pe vârful nasului. 
A luat fotografia și a cercetat-o îndelung. De afară s-a auzit 
răgetul unui leu bolnav ţinut în cușcă. Păsările i-au răspuns 
cârâind. Înăuntru, căldura nu era insuportabilă, poate pentru că 
perdelele erau pe jumătate închise. Emma l-a urmărit 
răbdătoare pe Wolhuter. 

Într-un târziu, a pus fotografia deoparte, și-a scos ochelarii, i-a 
așezat pe masă, a deschis un sertar și a luat dinăuntru o pipă cu 
coada lungă și dreaptă. Apoi o cutie de chibrituri. A mușcat din 
coada pipei, a scăpărat un băț de chibrit și l-a apropiat de tutun. 
Cu ușurința dată de practică, a aprins tutunul și și-a dat capul pe 
spate, suflând fumul spre tavan. 

— A9%, nu, a spus uitându-se spre Emma. Acela nu este 
Cobie. 

— Domnule Wolhuter... 

— Spuneţi-mi Frank... 

— L-aţi cunoscut pe Jacobus când avea douăzeci de ani? 

M-a mirat tonul Emmei, atât de rezonabil și de plăcut. 

— Nu, a răspuns el, trăgând în continuare din pipă. 

— Atunci puteţi afirma cu certitudine că persoana din 
fotografie nu este el? 

Wolhuter s-a mărginit să-i arunce o privire peste pipă. 

— Asta e tot ce mă interesează. Certitudinea absolută. 

l-a zâmbit. Un zâmbet drăguţ. Eram sigur că bărbatul nu avea 
cum să-i reziste. 

Frank Wolhuter a scos un rotocol mare de fum. 

— Cred că e cazul să-mi spuneţi povestea aceea lungă, 
domnișoară le Roux, a zis mijindu-și ochii și uitându-se 
neîncrezător spre ea. 


20 în afrikaans, în original, exclamațţie, aproximativ „Oh!” (n.tr.). 
VP - 68 


Emma nu i-a relatat despre oamenii care o atacaseră. O 
mișcare inteligentă, având în vedere că nici eu nu considerasem 
povestea prea convingătoare. S-a mulţumit să enumere 
evenimentele în ordine cronologică. Poate că învățase ceva din 
experienţele recente. A început cu 1986, anul dispariţiei fratelui 
ei. După care a povestit cum, douăzeci de ani mai târziu, a 
văzut un chip cunoscut la televizor și a primit un telefon 
misterios. Vorbea în același stil ezitant, lăsând frazele 
neterminate, de parcă nici ea nu credea în totalitate în adevărul 
celor relatate. Poate că se temea să creadă. Când și-a încheiat 
povestirea, Wolhuter a împins fotografia spre Branca. 

— M-am uitat deja la ea, a spus tânărul. 

— Și ce părere ai? 

— Există o anumită asemănare. 

Wolhuter a luat din nou fotografia în mâini. A privit-o iarăși cu 
atenţie. l-a înapoiat-o Emmei. A pus pipa înapoi în sertarul lăsat 
deschis. 

— Domnișoară le Roux... 

— Emma... 

— Emma, ai cumva un act de identitate la tine? 

Ea s-a încruntat un pic. 

— Da. 

— Pot să-l văd? 

Emma mi-a aruncat o privire, apoi și-a băgat mâna în geantă. 
A scos buletinul și i l-a dat lui Wolhuter. El s-a uitat la poză. 

— Ai cumva și o carte de vizită? 

A ezitat din nou, dar a scotocit prin poșetă, scoțând portofelul 
și, din el, o carte de vizită. Wolhuter a luat-o cu degetele lui 
subțiri și a studiat-o. Pe urmă, s-a uitat spre mine. 

— Am înţeles că numele dumneavoastră este Lemmer. 

— Da. 

Nu-mi plăcea tonul lui. 

— Și ce anume vă aduce aici? 

Emma a tras aer în piept, gata să răspundă în locul meu, dar 
i-am luat-o înainte: 

— Acord sprijin moral. 

— Ce profesie aveți? 

Maniera lui de a pune întrebări a fost cea care m-a făcut să 
comit o eroare. Am încercat să fac pe isteţul. 

— Sunt constructor. 


VP - 69 


— Constructor? 

— Exact. Construiesc în special case. 

— Aveţi vreo carte de vizită la dumneavoastră? 

— Nu. 

— Și ce anume intenţionaţi să construiți aici? 

— Prietenii. 

— Sunteţi dezvoltator, Lemmer? 

— Ce să fiu? 

— Frank... a intervenit Emma. 

Wolhuter a încercat, amabil, s-o întrerupă: 

— Așteaptă o clipă, Emmatjie... a spus folosind diminutivul 
afrikaans. Proastă alegere. 

— Nu mă cheamă Emmatțijie. 

Pentru prima oară de când o cunoșteam, vocea ei era ca de 
gheaţă. M-am uitat spre ea. Wolhuter și Branca s-au uitat și ei. 
Stătea dreaptă în scaun, cu obrajii ușor îmbujoraţi. Numele meu 
este Emma. Sau domnișoara le Roux, dacă Emma nu vă 
convine. Astea sunt singurele două variante pe care le accept. E 
clar? 

Nu m-am putut abţine să nu mă întreb de ce credea că avea 
nevoie de un bodyguard. 

Nimeni nu s-a oferit să răspundă. Tot Emma a spart tăcerea. 

— Lemmer m-a însoțit pentru că l-am rugat. lar eu sunt aici 
pentru a afla dacă Jacobus de Villiers este fratele meu. Atâta tot. 
Și vom afla, cu sau fără ajutorul vostru. 


12. 


Wolhuter a ridicat o mână osoasă și și-a frecat încet ţăcălia. 
După care un zâmbet încordat i s-a lăţit pe faţă. 

— Emma, a rostit el plin de respect. 

— Exact. 

— Ai adoptat atitudinea cea mai potrivită. Nici nu știi în ce 
cuib de viespi ești pe cale să intri. 

— Da, așa mi-a spus și inspectorul Jack Phatudi. 

Wolhuter i-a aruncat lui Branca o privire plină de înțelesuri. 
Apoi a întrebat-o pe Emma: 

— Când ai vorbit cu el? 


VP - 70 


— Azi-dimineaţă. 

— Ce știi despre el? 

— Nimic. 

Frank Wolhuter s-a aplecat în față, rezemându-și coatele de 
birou. 

— Îmi placi, Emma. Văd din cartea de vizită că locuiești în 
Cape Town. E o cu totul altă lume faţă de cea de aici. N-o să-ți 
placă ce-am să-ţi spun, dar află că oamenii din Cape nici nu 
trăiesc, de fapt, în Africa. Știu ce spun. Eu merg în fiecare an în 
Cape, și e ca și cum aș face o călătorie în Europa. 

— Ce-are asta de-a face cu Jacobus? 

— O să ajung și acolo. Mai întâi, lasă-mă să-ţi descriu un pic 
Limpopo” și savana, ca să-ţi faci o imagine de ansamblu. Aici o 
să vezi vechea Africă de Sud. Ba nu, greşesc. Mentalitatea 
tuturor, negri sau albi, e specifică vechiului regim, dar 
problemele aparțin noii Africi de Sud. O combinaţie nefericită. 
Rasismul și progresul, ura și cooperarea, suspiciunea și 
reconcilierea... toate astea nu merg bine împreună. Și dacă mai 
adăugăm banii, sărăcia și lăcomia... Și-a luat din nou pipa în 
mână, dar fără s-o aprindă. Nici n-ai idee ce se întâmplă pe aici. 
Hai să-ţi povestesc despre inspectorul Jack Phatudi! Provine din 
tribul Sibashwa, unde deţine o poziţie înaltă, este nepotul de 
frate al căpeteniei. Coincidenţa face ca tribul lui să se afle în 
centrul unei dispute referitoare la proprietatea asupra unui 
teren de mari dimensiuni. Zona pe care o revendică face parte 
din Parcul Naţional Kruger. Cei din tribul Sibashwa nu-l au deloc 
la inimă pe Cobie de Villiers. Fiindcă el este ceea ce mulţi ar 
numi un activist. Nu ecologistul obișnuit, nu un simplu pasionat 
de natură. Nu participă la marșuri de protest și nu ţine discursuri 
de pe podium. Lucrează sub acoperire, umblă tăcut, se furișează 
de colo-colo, și nimeni nu știe pe unde bântuie. Dar e neabătut, 
foarte hotărât, nu renunţă niciodată și își urmărește mereu 
scopul. Trage cu ochiul și cu urechea, face fotografii, ia notițe și 
află totul înaintea celorlalţi. A obţinut dovezi cum că tribul 
Sibashwa a semnat deja o înţelegere cu un dezvoltator. O 
afacere de sute de milioane. Cobie s-a dus la cei din 
administraţia Parcului Kruger și la avocaţii lor și le-a oferit 


?1 Cea mai nordică provincie din Africa de Sud, cu cel mai mare procent de populaţie 
neagră din ţară (cca. 97%), o regiune agrară și minieră relativ săracă, mai ales în 
zonele rurale (n.tr.). 


VP -71 


informaţia, convins că, dacă tribul pune mâna pe acest teren, 
asta va însemna pentru rezervaţie începutul sfârșitului. N-ai cum 
să construiești niște clădiri fără ca ele să aibă impact asupra 
mediului. N-ai cum să... S-a oprit brusc. In fine, nu vreau să-ţi ţin 
o prelegere. Ideea este că cei din tribul Sibashwa nu-l plac pe 
Cobie. Chiar și înaintea afacerii cu terenul le făcuse destule 
necazuri. Indivizii pun capcane pentru leoparzi și curse din 
sârmă ca să prindă căprioare și își lasă câinii liberi să alerge pe 
unde vor și să facă prăpăd. Cobie raportează toate astea 
autorităţilor, și ei știu. ÎI cunosc foarte bine. Din cauza asta au 
otrăvit vulturii, pentru că erau siguri că cineva avea să-i 
telefoneze ca să-l anunțe. Au recurs la un șiretlic, ca să pară că 
el i-a împușcat pe oamenii aceia, pe vraciul sangoma și pe 
prizonieri. Dar n-a fost el. Sunt sigur. Cobie nu ar ucide 
niciodată. 

— Da, știu, a spus Emma emoţionată. Dar unde se ascunde? 

O întrebare legitimă. 

— Acel vraci sangoma care a fost ucis făcea și el parte din 
tribul Sibashwa. Voiau să-l înlăture fiindcă se opunea afacerii cu 
dezvoltatorul. Nu era un om prost. Și-a dat seama că totul avea 
să se schimbe din clipa când banii urmau să înceapă să curgă. Și 
că ăsta avea să fie sfârșitul modului lor de viață, al culturii și al 
tradiţiilor lor. Deci cum au rezolvat problema? S-au gândit să 
scape și de sangoma, și de Cobie, doi dintr-o lovitură. Cum altfel 
îți explici că toți martorii sunt din tribul Sibashwa? 

— Bate la ochi, a intervenit Branca. 

— Exact, a spus Wolhuter. Cât de obiectiv poate fi inspectorul 
Jack Phatudi în anchetarea cazului? Asta dacă plecăm de la 
prezumția că nu e și el amestecat în afacere. De ce s-a intrat în 
camera lui Cobie acum două nopți? De ce Jack Phatudi nu a 
venit el primul aici cu un mandat de percheziţie? Iți spun eu de 
ce: fiindcă ei caută copia contractului cu dezvoltatorul. Vor să 
pună mâna pe fotografiile, pe agenda și pe notițele lui Cobie, pe 
toate dovezile pe care le-a strâns. Nu ca să le ducă în fața 
instanţei. Ci ca să le distrugă. La fel cum vor să-l facă dispărut și 
pe Cobie. Vor să-l scoată din joc sub o acuzaţie ridicolă și, dacă 
reușesc, atunci următorii pe lista lor suntem eu și Donnie, 
pentru că noi ne-am opus de la bun început înstrăinării terenului 
și știm despre contract. O să se aleagă praful și pulberea de 
pământul ăsta... 


VP - 72 


A înșfăcat furios cutia de chibrituri și a ridicat glasul. 

— Frank... a dat Branca să-l potolească, de parcă știa la ce să 
se aștepte. 

— Nu, Donnie, n-o să mai tac. A aprins chibritul și a tras 
nervos din pipă, uitându-se prin fum către Emma. Știţi câte 
cereri de revendicare au fost depuse pentru diverse bucăţi din 
Parcul Naţional Kruger? Aproape patruzeci. Patruzeci de 
nenorocite de acțiuni formulate împotriva rezervației naturale. 
Și pentru ce? Ca s-o distrugă și pe asta? Mergeţi să vedeţi ce-au 
făcut negrii cu fermele căpătate aici, în savană. După ce-au pus 
mâna pe terenuri. Nu sunt rasist, dar faptele vorbesc de la sine. 
Mergeţi să vedeți cum arată acum fermele. Era un pământ de 
cea mai bună calitate, și fermierii albi care-și vedeau de 
treburile lor și obțineau recolte bogate au fost alungaţi. Acum, 
terenurile sunt în paragină și lumea moare de foame. Totul a 
fost distrus - pompele, conductele de irigație, tractoarele, 
camionetele și banii cu care i-a finanţat guvernul, totul s-a dus 
pe apa sâmbetei. S-a risipit. Și ei ce fac? Spun „mai daţi-ne 
bani”, dar niciunul nu se apucă să muncească, și jumătate 
dintre ei s-au întors în locurile de unde au venit când le-au dat 
pământurile. 

Pipa se stinsese. A aprins un alt chibrit, dar, în focul 
argumentaţiei, a uitat de pipă. 

— Aceștia sunt oamenii care pretind câte o bucată din Parcul 
Kruger, pentru că stră-stră-străbunicul lor avea pe la o mie 
șapte sute și ceva trei vaci care pășteau pe acolo. Datţi-le 
pământul, și o să vedeți ce se întâmplă. Ciopârţiţi parcul în 
patruzeci de loturi tribale, și cu asta totul se termină, vă spun 
eu, putem la fel de bine să ne facem bagajele și să ne mutăm în 
Australia, fiindcă aici nu mai e de trăit... S-a rezemat de spătarul 
scaunului. Dar nu e vorba numai despre negri. Lăcomia n-are 
culoare. A împuns aerul cu pipa, arătând spre mine. De-asta mă 
enervez când vine câte cineva și se prezintă drept constructor. 
O mulţime de astfel de indivizi dau acum târcoale. Numai 
bărbaţi albi. Tot felul de escroci de oraș cu costum și cravată, cu 
simbolul dolarului în ochi și cu termenul „dezvoltator” pe cărțile 
de vizită. Nu le pasă nici cât negru sub unghie de protejarea 
mediului. Și nici nu vin aici pentru a îmbunătăţi condiţiile de 
viaţă ale celor săraci. Vin ca să seducă oamenii. Să-i 
ademenească. Le flutură pe la nas vasele pline cu aur pe care o 


VP-73 


să le capete când vor primi pământurile. Și oamenii sunt atât de 
săraci, că se agaţă de aceste visuri, sunt creduli și se lasă orbiți. 

— Terenurile de golf, a intervenit Branca pe un ton plin de 
dispreţ. 

— Da, exact, a spus Frank Wolhuter cu vocea lui profundă, 
pasională. Mergeţi la Garden Route ca să vedeți ce s-a ales de 
terenul de golf. Totul făcut sub umbrela protejării mediului. 
Arătaţi-mi un singur lucru pe care îl conservă ei acolo. 
Dimpotrivă, au distrus cât au putut. Au risipit ce aveau. Folosesc 
mai multă apă la hectar decât orice alt proiect de dezvoltare din 
lume și, din câte am auzit, au de gând să amenajeze terenuri de 
golf și în Little Karoo”, fiindcă pe coastă nu mai sunt parcele 
disponibile. Cu ce apă vor să le întreţină, vă întreb? Singura apă 
din zonă este la mare adâncime și este o sursă limitată, dar asta 
n-o să-i împiedice, atâta timp cât la mijloc sunt bani frumoși. Și 
aici ce vor să facă? Tot teren de golf? Imaginaţi-vă așa ceva în 
Parcul Kruger! Vă daţi seama că vor distruge flora, fauna și 
resursele de apă, cu atât mai mult cu cât aici e o secetă 
cumplită la fiecare doi ani? 

— Cu ce vor rămâne copiii noștri? s-a întrebat Branca. 

— Cu nimic, a răspuns Wolhuter. Cu optsprezece găuri și 
câteva căprioare dincolo de ultima gaură în teren. 

Au rămas amândoi tăcuţi, în vreme ce sunetele scoase de 
animalele din cuști răzbăteau prin draperii ca niște murmure 
aprobatoare. 

Emma le Roux a fixat mult timp cu privirea peretele din fața 
sa înainte de a-și lua buletinul și a-l băga în geantă. A lăsat 
cartea de vizită pe birou. 

— Unde e Jacobus? a întrebat. 

Lui Wolhuter îi trecuse furia. 

— Nu-ţi pot spune, a răspuns calm. 

— Poţi să-i transmiţi un mesaj? 

— Nu, n-ai înțeles. Vreau să spun că nu știu unde este. Nimeni 
nu știe unde s-a ascuns. 

— Poate s-a întors în Swaziland, a zis Branca. 

— Poftim? 

— De acolo ne-a spus că e. Și tu tot în Swaziland te-ai născut? 

— Nu. 

Wolhuter și-a aruncat brațele în aer, într-un gest care voia să 


22 Partea de sud a regiunii semideșertice Karoo, din interiorul Africii de Sud (n.tr.). 
VP - 74 


însemne: „Vezi, ţi-am spus eu!” 

— De când îl cunoști pe Jacobus? 

— Să vedem... De cinci... Ba nu, de șase ani. 

— Și ești sigur că e din Swaziland? 

— Așa mi-a spus. 

— Are rude acolo? 

Wolhuter s-a lăsat pe spate. 

— Nu știu. Am avut impresia că e orfan. Donnie? Tie ţi-a 
povestit ceva despre familia lui? 

— Nu prea. Doar îl cunoști și tu pe Cobie. Nu e genul care 
vorbește prea mult. 

— De unde anume din Swaziland a zis că e? 

Wolhuter a clătinat din cap. 

— Emma, trebuie să înţelegi că noi nu le cerem CV-ul 
oamenilor care vin să muncească aici. Marea lor majoritate 
lucrează doar temporar. Intotdeauna se oferă prea mulţi 
voluntari. În special tineri și turiști, după ce fac turul. Vin la noi 
cu ochii strălucind. E un fenomen aparte; bănuiesc că și cu 
Biserica se întâmplă la fel. Eu le spun de la bun început că le 
oferim casă și masă, dar nu-i putem plăti. Că vor sluji o cauză 
nobilă, și vom vedea în timp cum decurg lucrurile. Avem nevoie 
de mână de lucru, dar majoritatea nu rezistă mult timp. Două 
luni de curăţat mizeria în cuștile pentru păsări și de cărat 
stârvuri în locul unde sunt hrăniți vulturii și gata, strălucirea le 
dispare din ochi, încep să vină cu tot felul de scuze, după care, 
pleacă. Nu și Cobie. La trei sau patru zile după ce-a venit, mi-am 
dat seama că avea să rămână. 

— l-ai cerut referinţe? 

— Pentru ce? Pentru o slujbă neplătită? 

— A muncit aici șase ani fără salariu? 

Wolhuter a izbucnit în râs. 

— Sigur că nu. Dar a trebuit mai întâi să-l cunosc, abia pe 
urmă l-am trecut pe statul de plată. Caracterul omului spune 
mult mai mult decât orice CV. 

— Dar înainte de asta unde a lucrat? 

— La graniţa cu Swaziland. În Heuningrand. 

— Heuningklip, l-a corectat Branca. Pentru un bărbat pe nume 
Stefan, sau Stef Moller. Un milionar care face o treabă 
formidabilă. 

— Ce fel de treabă? 


VP -75 


Wolhuter s-a uitat la Branca. 

— Spune-i tu, Donnie. Se pare că știi mai multe decât mine. 

Branca a ridicat din umeri. 

— Am citit într-un articol din Africa Geographic... cum că 
Moller a cumpărat trei sau patru ferme lângă Rezervaţia 
Naturală Songimvelo. Terenuri abuziv exploatate, stoarse de 
resurse după pășunat și însămânţări excesive, erodate, pline de 
deșeuri. Moller a băgat o groază de bani ca să le reabiliteze. 
„Vindecarea pământului”, parcă așa i-a spus. Le-a transformat 
în rezervaţie privată. 

— Și Jacobus l-a ajutat în treaba asta? 

— Așa mi-a zis, a răspuns Branca ridicând din umeri. Cobie nu 
e genul care să stea la palavre. A menționat, în trecere, că a 
lucrat acolo. 

— Ce altceva v-a mai povestit? 

S-a lăsat o tăcere apăsătoare, spartă într-un târziu de 
Wolhuter: 

— Emma, nu știu cum merg lucrurile în Cape Town, dar aici 
noi respectăm dreptul omului la intimitate. Eu și Donnie suntem 
altfel decât Cobie. Nouă ne place să vorbim. Câteodată mă satur 
singur de poveștile mele. Toată viaţa mea am lucrat ca îngrijitor 
de animale pentru Consiliul Parcurilor Naturale din Natal și, dacă 
în seara asta vii și te așezi cu mine lângă șemineu, sunt în stare 
să-ți torn la povești până se crapă de ziuă. Donnie e din 
Mozambic, fostă colonie portugheză, și are și el povești 
interesante despre familia și despre copilăria lui. Cobie nu e ca 
noi. Stătea cu mine și, dacă povesteam ceva despre animale, 
îmi sorbea fiecare cuvânt. Și pe urmă îmi punea o întrebare 
după alta, până ajungeam să mă plictisesc. De parcă voia să 
scoată cât mai multe de la mine, să afle și să înveţe tot ce 
știam. Dacă însă discutam despre orice altceva, pur și simplu se 
ridică și plecă. Nu-l interesa. A durat ceva până m-am obișnuit 
cu felul lui de-a fi. Cei mai mulţi oameni povestesc despre ei 
înșiși. E un fel de a spune lumii cine suntem sau cine am vrea să 
fim. Nu și Cobie. Lui nu-i pasă de ceea ce cred alţii despre el, 
sau dacă le e indiferent. El trăiește într-o lume aparte... numai a 
lui... o lume unidimensională în care oamenii nu au ce căuta. 

— Da, lui Cobie nu-i place să aibă de-a face cu oamenii, a 
adăugat Branca. 

Emma aștepta explicații. 


VP - 76 


— El spune că umanitatea este cea mai mare pacoste de pe 
pământ. Că ne-am înmulţit prea mult, deși nu asta este 
problema cea mai gravă. Ci faptul că, dacă e pus să aleagă între 
bogăţie și conservarea mediului, omul alege întotdeauna 
bogăţia. Că e în firea noastră să exploatăm, să stoarcem orice 
resursă și că nu ne vom vindeca niciodată. 

— Din cauza asta știm atât de puţine lucruri despre Cobie, a 
intervenit Wolhuter. Pot doar să vă spun că s-a născut undeva în 
Swaziland. Cred că tatăl lui era agricultor, fiindcă din când în 
când pomenea despre o fermă. Știu că a terminat liceul, dar nu 
s-a dus la facultate. Și că a lucrat pentru Stefan Moller înainte 
de a veni aici. Asta e tot. 

— Și că a avuto prietenă, a spus Branca. 

Emma a sărit în picioare. 

— O prietenă? Când? 

— Când lucra pentru Moller. A pomenit la un moment dat... 

— Cum dau de Stef Moller? 


13. 


Ţeava unei puști schimbă totul. 

In mașină s-a lăsat tăcerea în timp ce ne îndepărtam de 
rezervaţie. Mă gândeam la modul în care Emma le Roux le 
vorbise lui Wolhuter și lui Branca înainte de plecare. Le 
explicase greșeala pe care o comiseseră în poziţionarea 
brandului, vorbindu-le calm, ca un adevărat expert - fără fraze 
neterminate, fără ruperi de ritm. Cu vocea aceea muzicală 
încântătoare a ei și cu lumina siguranţei de sine strălucind în 
ochi, le spusese că discursul lui Donnie Branca era remarcabil, 
dar suferea de o carență majoră. Dacă o rezolvau, donațiile 
aveau să crească substanţial. 

Cu asta le captase imediat atenţia. 

Le explicase ce înseamnă brandingul și poziționarea mărcii pe 
piaţă. Cum fiecare produs reprezintă o idee în mintea clientului, 
un concept unic. De pildă, firmele constructoare de 
autovehicule: una dintre ele se confundă cu ideea de 
„Siguranţă” - este Volvo; o alta înseamnă „plăcerea de a 
conduce”: BMW; și a treia, „fiabilitatea” - Toyota. Niciun brand 


VP - 77 


nu poate ocupa mai mult de o poziţie. Pentru că nu ar încăpea în 
mintea omenească. Ori de câte ori s-a încercat așa ceva, 
rezultatul a fost un eșec. 

Și la Mogale, le spusese ea cu entuziasmul cunoscătorului, se 
aplică același principiu. Protejarea vulturilor era un concept 
perfect. Original, unic, puternic, proaspăt, în mod cert diferit de 
orice altceva - avea toate atributele unei bune poziționări pe 
piață. Prelegerea lui Branca fusese bine gândită - educativă, 
distractivă, emoţională și capabilă să atingă coarda sensibilă. 
Până când menţionase celelalte animale: gheparzii, pisicile 
sălbatice, leoparzii și câinii sălbatici. Din clipa aceea, Mogale se 
transformase într-un centru de protejare a animalelor la fel ca 
oricare altul, încercând să vândă de toate pentru toți. 

— Aveţi următoarea alternativă. Fie redefiniţi programul 
dedicat mamiferelor dându-i un alt nume, fie îl scoateţi cu totul 
din discurs. Le înmuiaţi inimile vizitatorilor povestindu-le despre 
vulturi. Stau și vă ascultă și se gândesc: „Cât pot să donez 
acestei cauze atât de nobile?” După care, fără niciun motiv, le 
multiplicaţi opţiunile, și ei nu mai știu pe ce li se vor cheltui 
banii. Dacă ar fi după mine, eu aș muta celelalte animale de 
aici, aș lăsa numai vulturii și aș înfiinţa un alt centru, sub un alt 
nume, unde prelegerea și turul să se concentreze exclusiv 
asupra mamiferelor. 

Pe drumul spre ieșire, m-am gândit că sfaturile acelea 
profesionale confirmau încă o dată faptul că Emma mă mintea - 
deși probabil că termenul nu era întru totul potrivit - cu privire 
la atacul asupra ei și la Jacobus. 

De douăzeci de ani mă ocupam cu detectarea 
comportamentului care anunţă o posibilă ameninţare. Cel mai 
bun indiciu era ruperea de ritm. Cineva care nu se integra în 
fluxul celorlalți oameni, cineva a cărui respiraţie, mișcare sau 
musculatură facială dansa pe o melodie diferită. Mai era și 
ritmul vorbirii - fiecare dintre noi avem propria cadență și, 
atunci când intervin schimbări dramatice și bruște, asta denotă 
tensiune și stres, mugurii minciunii. 

Din ce cauză și în legătură cu ce anume minţea, astea erau 
chestiuni asupra cărora nu puteam decât să fac speculaţii. 
Oamenii mint din motivele cele mai inexplicabile și mai 
complexe sau, dimpotrivă, din cele mai simple cu putinţă. 
Uneori o fac doar pentru că pot. Nu și Emma. Ea avea nevoie de 


VP - 78 


o motivaţie. 

Următorul lucru care îmi ținea mintea ocupată era o nouă 
Lege a lui Lemmer despre Fanaticii Animalelor, pe care însă nu 
am reușit să o formulez. La ieșirea pe poarta Centrului Mogale, 
un Opel Astra argintiu stătea parcat vizavi, flagrant vizibil, 
așteptându-ne. 

Înăuntru erau doi bărbaţi, șoferul negru și un alb așezat pe 
scaunul pasagerului. Ţeava puștii a fost cea care a făcut 
adrenalina să-mi pompeze în vene. Arma era proptită vertical, în 
fața pasagerului, și ţeava îi ascundea faţa. După formă și după 
gura țevii, era un R4. 

Cufundată în studierea hărții, Emma nu a observat mașina. 

O armă de foc reprezintă cea mai gravă problemă cu care se 
poate confrunta un bodyguard neînarmat. Dar nu numai asta 
mă îngrijora în acel moment. Ci posibilitatea de a mă fi înșelat 
cu privire la Emma, posibilitatea ca ameninţarea să fie reală, iar 
ea să nu mă fi minţit. Toate astea mai aveau însă de așteptat. 

M-am înscris în traficul de pe șoseaua principală. Am văzut în 
oglinda retrovizoare că Opelul Astra mă urmărea. Fără să se 
ascundă. La două sute de metri în spate. Semn rău. 

Am accelerat treptat. Nu voiam ca Emma să-și dea încă 
seama. 

Drumul spre Klaserie se întindea larg și drept în faţă. La 130 
de kilometri pe oră, Opelul a părut că ezită un pic, după care a 
recuperat distanţa. La peste 150, era tot în spate. 

— Va trebui s-o luăm prin Nelspruit către Barberton și pe 
urmă să intrăm pe R38, m-a anunțat Emma gânditoare. Asta 
pare drumul cel mai scurt. Și-a ridicat ochii spre mine. De ce 
mergi așa repede? 

Mi-am ridicat piciorul de pe acceleraţie. Aflasem deja ce mă 
interesa. 

Emma mi-a aruncat o privire. 

— Te simţi bine, Lemmer? 

— Voiam să văd ce poate BMW-ul. 

A dat din cap înţelegătoare și a început să strângă harta. 

— Ce impresie ţi-au făcut Wolhuter și Branca? 

Chiar dacă n-am fi fost urmăriţi de niște indivizi înarmaţi, tot 
nu m-aș fi oprit asupra acestui subiect. Nu-mi plăceau Wolhuter 
și compania. Conform unei alte Legi a lui Lemmer, cel care 
pretinde „Nu sunt rasist”, de fapt, este. Eram convins că 


VP - 79 


Wolhuter și Branca nu ne spuseseră tot ce știau, dar nu aveam 
niciun chef să-i dezvălui asta Emmei. După umila mea părere, 
Centrul de Conservare a Naturii Mogale era o reinventare de tip 
ecologist a punţii Titanicului, la fel ca majoritatea iniţiativelor 
verzilor. Dar nimic din toate astea nu era acum de neamânat. 

Trebuia să mă ocup de Opelul Astra, și pentru asta eram 
nevoit să o pun la curent pe Emma. 

— Emma, trebuie să fac ceva pentru care o să am nevoie de 
ajutorul tău, am spus încercând să vorbesc pe un ton cât mai 
liniștitor. 

— Da? 

— Te rog, fă exact ce-ţi cer, fără ezitare și fără să pui 
întrebări. Ai înţeles? 

Nu era proastă. 

— Ce se întâmplă? a întrebat îngrijorată, după care s-a uitat în 
spate. A văzut Opelul. Ne urmăresc? 

— Trebuie să rămâi calmă. E important să știi cum să respiri. 
Respiră încet și adânc. 

— Lemmer, te-am întrebat ce se întâmplă. 

— Ascultă-mă și rămâi calmă, am spus pe un ton plat, domol. 

— Sunt calmă. 

N-avea niciun rost să o contrazic. 

— Știu că ești, dar trebuie să te liniștești și mai mult. Să fii la 
fel de calmă ca un... castravete. O comparaţie nu foarte 
originală. Sau ca o roșie, ca o frunză de salată, ceva, orice, am 
continuat, obținând de data aceasta efectul scontat. 

A izbucnit într-un râs scurt și nervos. 

— Cred că e cea mai lungă frază pe care mi-ai spus-o 
vreodată. Anxietatea îi mai trecuse. A răsuflat adânc. Sunt OK, a 
zis. Acum poți să-mi spui ce se petrece? 

— Opelul Astra ne urmărește de când am ieșit pe poarta de la 
Mogale. Nu te uita în spate. O să mă ocup eu de asta. N-am cum 
să scap de ei pe șosea. E o mașină puternică, și se va ţine după 
noi. În plus, nu cunosc prea bine drumurile de aici. 

— Hai să mergem la poliţie. 

Cât de simplu! Oare de ce nu-mi trecuse și mie prin cap? 

— E o idee. Numai că secţia cea mai apropiată e la șaizeci de 
kilometri distanță. Şi ce-am putea să le spunem? Ce plângere să 
depunem? Problema e că pasagerul are o armă. Un R4. Pe care 
a așezat-o în așa fel încât să o văd. Fapt care m-a pus pe 


VP - 80 


gânduri - nu știu de ce a făcut-o, dar nu-mi place niciunul dintre 
posibilele motive. Cel mai bine ar fi dacă aș putea să-i smulg 
pușca. După care să ascultăm ce au de zis. Și pentru asta am 
nevoie să faci ceea ce îţi cer. OK? 

A reacţionat cu totul altfel decât mă așteptam. 

— Cum se face că ţi-ai dat drumul la gură, Lemmer? 

— Poftim? 

— De două zile te prefaci că ești tăcut și prost, că n-ai nimic 
de spus și că nu ești în stare să întreţii o conversație, și acum 
te-a apucat logoreea. 

Tăcut și prost. Am înghiţit-o și pe-asta. 

— Noaptea trecută, când plângeam, stăteai și te uitai la mine 
imperturbabil ca un zid de piatră. 

— Poate că acum nu e momentul cel mai potrivit ca să... 

— Constructor? Lui Wolhuter ai putut să-i spui, dar mie nu? 

Cu ce reproș amar a rostit asta! 

— Nu putem să amânăm discuţia asta pentru mai târziu? 

— Sigur. 

— Mersi. 

A tăcut, mulțumindu-se să se uite la drum. 

— In faţă e o staţie de benzină. Am trecut pe lângă ea azi- 
dimineaţă. Dacă ţin bine minte, au și o cafenea. O să opresc la 
benzinărie, iar tu o să te dai jos din mașină și o să intri în 
cafenea. Să nu mergi nici prea repede, nici prea încet. Dar în 
pas vioi, ca și cum ai fi pe fugă. Ne-am înţeles? 

— OK. 

— Important este să nu ne uităm spre Opel. Să nu-i aruncăm 
nici măcar o privire. 

Nu a răspuns. 

— Emma? 

— Bine, n-o să mă uit. 

— Să mă aștepți în cafenea. Stai acolo până mă întorc. E 
foarte important. 

— De ce să stau înăuntru? 

— Fiindcă e o construcţie din cărămidă, care o să te ferească 
de gloanţe. Și e o clădire publică. Sunt oameni în jur. 

A încuviinţat din cap. Era încordată. 

Mi-am scos telefonul mobil din buzunar. 

— Formează numărul tău, i-am spus întinzându-i-l. 

L-a luat și a format numărul. 


VP - 81 


A durat ceva vreme până când am auzit telefonul ei sunând. 

— Acum poţi să închizi. 

l-am luat telefonul din mână și l-am băgat înapoi în buzunar. 

— Nu aveam numărul tău în memorie. 

— Ah! 

— Ţine minte să respiri cu calm. Gândește-te la castravete, 
am spus. 

Am văzut benzinăria și am semnalizat că trag pe dreapta. 

Nu s-a uitat spre Opel, deși bănuiesc că fusese tentată. Am 
urcat împreună treptele spre cafenea și am intrat. lnăuntru erau 
trei clienţi, și o femeie grasă stătea la tejghea. Locul mirosea a 
sare și a oțet. 

— Rămâi în spate, i-am spus arătând spre colțul unde se aflau 
frigiderele cu băutură. 

În capul meu ticăia un cronometru. 

Treizeci de secunde. 

Am căutat ușa din spate. Un paravan alb din lemn masca 
intrarea într-o bucătărie mică, unde o negresă tăia niște roșii. Și- 
a ridicat privirea spre mine, mirată. Am dus un deget la buze și 
am trecut pe lângă ea spre ușa din lemn care, speram eu, dădea 
afară. Am răsucit mânerul și am deschis-o. 

În curte erau parcate patru sau cinci vehicule în diverse stadii 
de dărăpănare sau de reparaţie. Doi bărbaţi se uitau pe sub 
capota deschisă a unuia dintre ele. Mi-au auzit pașii în timp ce 
mă strecuram spre marginea pădurii de dincolo de curte. 

— Toaleta e în partea aceea, mi-a spus unul dintre ei. 

Am ridicat degetul mare în aer și am continuat să merg, fără 
să mă uit în spate și fără grabă, rămânând însă concentrat. Era 
extrem de cald în bătaia soarelui. 

Un minut. 

Cei din Opel nu trebuiau să mă vadă, asta era tot ce conta. 
Între noi se interpuneau acum clădirea atelierului auto și cea a 
cafenelei. 

Am ajuns la liziera pădurii și am înaintat încă douăzeci de 
metri în linie dreaptă, după care am aruncat, pentru prima oară, 
o privire în jur. Tufișurile erau dese; nu aveam cum să fiu văzut. 
M-am întors spre dreapta la nouăzeci de grade și am luat-o la 
fugă. Laba piciorului mă ardea în locul unde pătrunsese ciobul 
cu o noapte în urmă. Nu aveam prea mult timp la dispoziţie. 
Speram ca tipul cu pușca R4 și tovarășul lui să se fi oprit la 


VP - 82 


benzinărie. Și să se străduiască să ia o decizie. Reacţia logică ar 
fi fost să mai aștepte puţin. Patru, cinci sau șase minute, ca să 
vadă dacă ieșim sau nu. Exact timpul de care aveam nevoie. 

Am alergat până la locul de unde clădirea nu se mai 
interpunea între mine și Opel. M-am întors cu faţa spre șosea. Și 
am luat-o înapoi, tot în fugă, spre marginea pădurii. Ca să verific 
unde parcaseră mașina. _ 

Opelul se zărea printre copaci și iarba înaltă. IIl parcaseră de 
cealaltă parte a drumului, cam la o sută douăzeci de metri de 
benzinărie. Portierele erau închise, dar din ţeava de eșapament 
ieșea fum. 

Două minute. 

Trebuia să traversez șoseaua prin spatele mașinii. M-am 
afundat mai adânc în pădure, apoi am început să alerg paralel 
cu drumul, ocolind pomii și tufișurile dese. Mi-am cronometrat 
pașii. Mușuroi, iarbă înaltă, copaci. 

„Mai ţii minte șarpele ăla pe care l-am găsit luna trecută în 
mușuroiul de furnici?” Așa spusese Dick în dimineața aceea 
despre mamba. Asta m-a făcut să grăbesc pașii. 

Trei minute, șaptezeci de metri. 

Am dat de o potecă. Urme de copite de vită. Am accelerat. 
Nouăzeci de metri, o sută, o sută zece, o sută douăzeci. Arsură 
și umezeală în laba piciorului. Sângeram din nou. Am cotit brusc 
către șosea. Am încetinit, trecând la o alergare ușoară, apoi la 
mers. Sudoarea îmi șiroia pe faţă, coborând pe piept și pe 
spinare. 

Dintr-odată, tufișurile s-au terminat. M-am oprit. Opelul se afla 
la treizeci de metri în dreapta, cu spatele la mine. Motorul 
mergea la ralanti. Cei doi stăteau cu ochii pe benzinărie. 

Am șovăit o clipă, respirând cât puteam de adânc și de încet. 

Patru minute. De-acum, aveau să se impacienteze. 

Am auzit dinspre stânga zgomotul unei mașini care se 
apropia. Îmi putea fi de folos. Am așteptat ca vehiculul să 
ajungă în dreptul meu și am traversat șoseaua, ușor cocârjat, 
prin spatele său. Era o camionetă cu două locuri, cu grilaj și cu o 
vacă maro, cu fața plictisită, urcată pe platformă. 

Am făcut la dreapta spre Opel și am alergat de-a lungul unui 
gard, în speranţa că zona se afla în unghiul mort al ocupanților 
mașinii. Mi-am șters transpiraţia din ochi. Douăzeci de metri, 
zece, cinci, și pe urmă șoferul, bărbatul negru, a întors capul și 


VP - 83 


s-a uitat în ochii mei, a scos un „Ah” de uimire și i-a spus ceva 
celui de alături. Portiera din dreptul pasagerului s-a întredeschis 
și în clipa următoare am ajuns la ea și am deschis-o larg. Tocmai 
voia să pună mâna pe armă. Am înșfăcat ţeava cu mâna stângă, 
zgâriindu-mă în cătare; sângele și transpiraţia au făcut arma 
alunecoasă. Am strâns-o cu putere și am smucit-o spre mine. L- 
am lovit pe bărbatul alb în nas cu mâna dreaptă cât de tare am 
putut. S-a auzit o bufnitură, durerea mi-a săgetat braţul și am 
simţit cum cartilajul individului se rupe. A slăbit strânsoarea. 

Arma era un R5, varianta mai scurtă a puștii R4. Am apucat-o 
cu ambele mâini și i-am smuls-o. A scos un geamăt când l-am 
pocnit deasupra urechii cu patul. 

Am rotit arma și am apăsat cu degetul mare pe trăgaci. Era 
ridicat. Am asigurat arma și am îndreptat-o spre șofer. 

— Bună ziua, kérels?, am spus. 

Bărbatul alb și-a dus mâna tremurătoare spre nasul 
însângerat, acum îndoit spre stânga. 


14. 


Am sunat-o pe Emma. Mi-a răspuns cu o voce îngrijorată: 

— Lemmer? 

— Poţi să ieși. Sunt lângă Opel, la circa o sută de metri în 
stânga atelierului, am spus punând telefonul mobil înapoi în 
buzunar. 

Am văzut-o ieșind din cafenea și îndreptându-se în grabă spre 
mine. Bărbaţii stăteau întinși în iarbă, în faţa mea, unul lângă 
altul, cu fețele îngropate în praf și cu mâinile duse la spate. 
Țineam pușca R5 aţintită asupra bărbatului negru; albul nu mai 
avea, pe moment, cum să-mi creeze probleme. 

Emma s-a apropiat. Ochii i s-au mărit văzând scena și nasul 
spart din care curgea sânge. l-am întins o legitimatie, a 
sergentului negru. 

— Sunt polițiști, i-am spus. Oamenii lui Jack Phatudi. 

— Poliţia? 

Și-a șters furioasă sudoarea de pe frunte și a luat legitimaţia. 

— Ai dat de dracu', a spus agentul de poliţie alb. 


23 În limba afrikaans, în original, „caralii, polițiști” (n.tr.). 
VP - 84 


— Ai grijă cum vorbești, amice. Ești în prezența unei doamne, 
am zis trăgându-mă mai aproape de el. 

— De ce ne-aţi urmărit? a întrebat Emma. 

— Pentru a vă proteja, a răspuns sergentul negru. 

— De cine? a continuat Emma. 

Pusesem aceeași întrebare - și căpătasem același răspuns: 
tăcerea. 

— Sus cu voi, am zis scoțând încărcătorul. S-au ridicat 
amândoi, agentul cu mai mare dificultate decât sergentul negru. 
Am întors pușca și am întins-o cu patul înainte spre Nas Spart. 
Am pus încărcătorul în buzunar. 

— Aveţi pistoalele în mașină. 

— Ești arestat, m-a anunţat sergentul. 

— Sună-l pe Jack Phatudi. 

— Vă opuneţi arestării? m-a întrebat, nu foarte convins. 

— Sună-l pe Phatudi și dă-i telefonul doamnei. 

Nu era un tip solid - avea cu douăzeci de centimetri mai puțin 
decât mine și era slăbănog. Nu s-a arătat prea încântat de idee. 
Bănuiam că nu-i convenea deloc perspectiva de a-și suna șeful 
și a-i da explicații. 

— Spune-mi numărul, a intervenit Emma, cu telefonul deja 
pregătit în mână. 

Propunerea asta i-a surâs mai mult. A recitat numărul. Emma 
l-a format în timp ce eu mă îndreptam spre agentul alb. 

— Hai să văd ce ai la nas, i-am spus. 

A făcut un pas în spate. 

— O să te în fund eu, nenoro... 

S-a oprit, aruncând o privire în direcția Emmei. 

— N-ai decât. 

— Inspectorul Phatudi? a spus Emma la telefon. Sunt Emma le 
Roux. Mă aflu pe marginea șoselei, în apropiere de Klaserie, cu 
doi dintre oamenii dumneavoastră, care ne-au spus că le-aţi dat 
ordin să ne urmărească. 

A rămas cu telefonul lipit de ureche, ascultând. Auzeam vag 
vocea tunătoare, furioasă a inspectorului, dar n-am înțeles ce 
spunea. 

— Bine, dar cum se face că...? Eu n-am... 

— Nu e adevărat. 

— De ce nu ne-aţi informat și pe noi? 

— Da, dar unul dintre ei are nasul spart. 


VP - 85 


— Nu, inspectore. Dumneavoastră sunteţi cel care ați refuzat 
să-mi daţi explicaţii azi-dimineaţă, sub pretextul că e sub judice. 

— Sunt convinsă că vom supraviețui și fară protecţia 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc, inspectore. Pe același ton înghețat folosit și 
atunci când Wolhuter îi spusese „Emmaţjie”. l-a întins telefonul 
sergentului negru. Poftim, vrea să discute cu tine. 


— Am reușit să înfurii niște oameni, a spus Emma în timp ce 
conduceam spre White River. 

Nu știam ce-i spusese Jack Phatudi sergentului. Conversaţia 
fusese purtată în sePedi. Când, în sfârșit, se terminase, polițistul 
negru își ferise ochii și, uitându-se spre tufișuri, spusese extrem 
de nemulţumit: 

— Ar trebui să plecaţi. 

Acum Emma stătea în BMW pe scaunul pasagerului, cu 
picioarele sub ea și cu braţele înlănţuindu-i genunchii. 

— Phatudi m-a avertizat că umblă vorba că Jacobus este 
fratele meu și că am venit cu un avocat ca să-l scot basma 
curată. Spune și tu! Mi-a zis că-și face griji pentru siguranța 
mea. Că circulă zvonuri cum că știu unde s-a ascuns Jacobus. Și 
că vreau să dau vina pe alţii pentru crime. Că lucrez cu cei de la 
Mogale ca să pun bețe-n roate revendicărilor tribului. L-am 
întrebat cine sunt cei care împrăștie asemenea zvonuri, dar n- 
am primit niciun răspuns. Și totuși, el este singurul care 
cunoaște motivele venirii mele. 

„Plus toţi ceilalți prezenţi în biroul din Hoedspruit în dimineața 
aceea”, mi-am zis. Emma părea să fi uitat de ei. 

A scuturat supărată din cap și m-a privit. 

— De ce trebuie să se întâmple asemenea lucruri, Lemmer? 
De unde atâta ură în țara asta? Când o să trecem peste toate și 
o să mergem mai departe? Când vom depăși stadiul acela în 
care totul se reduce la chestiunea rasei, a culorii pielii sau a 
trecutului, și lucrurile vor putea fi judecate, în termeni de bine și 
de rău? 

„Atunci când vom fi cu toţii la fel de bogaţi sau de săraci”, mi- 
am spus în sinea mea. „Când toată lumea va deţine aceeași 
suprafață de teren și aceeași avere. Sau când nimeni nu va mai 
avea nimic...” 

Nu terminase ce avea de zis. 


VP - 86 


— Dar ce rost are să-ţi spun ţie toate astea? E ca și cum m-aș 
izbi de un zid. Probabil ai semnat vreun contract care îţi 
interzice să discuţi asemenea probleme. A început să-și 
frământe mâinile. Spune, Lemmer, de ce te porţi așa? Eşti ursuz 
de felul tău sau nu-ți place de mine? Oi fi plictisitoare din cale- 
afară, după atâtea celebrităţi și personaje importante cu care ai 
avut de-a face. 

Bănuiam că sursa frustrării ei venea din faptul că 
drăgălășenia sa bine studiată nu avusese efectul scontat. Nu 
funcţionase asupra lui Phatudi, nici pe departe asupra lui 
Wolhuter și nici asupra mea. Bine ai venit în lumea reală, 
Emma! 

— Am impresia că ești supărată, am răspuns. 

— la nu mă lua tu pe mine de sus! 

Și-a coborât picioarele, s-a întors cu spatele la mine și s-a 
uitat pe geam. 

Mi-am păstrat tonul amabil: 

— Pentru a-mi face treaba, e necesar să păstrez distanţa 
profesională. În meseria mea, acesta este unul dintre principiile 
fundamentale. M-aș bucura să poţi înţelege; situaţia în care ne 
aflăm nu e una obișnuită. În mod normal, un bodyguard nu 
merge în același vehicul cu clientul, nu mănâncă la aceeași 
masă și nu se bagă în conversaţie. 

l-aș fi putut spune despre Prima Lege a lui Lemmer. 

A cugetat ceva vreme asupra vorbelor mele. Pe urmă s-a 
întors spre mine. 

— Asta e scuza ta? Distanţa profesională? Ce vrei să spui? Că 
nu știu ce înseamnă să te porți ca un profesionist? Și eu am 
clienți, Lemmer. Cu care întreţin relaţii de lucru. Când e vorba 
de muncă, muncim. Dar și ei sunt ființe umane. lar eu îi iau ca 
atare și îi respect pentru ceea ce sunt. Altfel, ce rost ar avea 
munca mea? Seara trecută, nu te aflai în exerciţiul funcţiunii. 
Eram la masă, ca doi oameni, și tu... 

— Nu spun că... 

Însă era pornită rău. Nervoasă, vorbea cu o voce profundă, 
accentuând cuvintele: 

— Ştii care e necazul nostru, Lemmer? Că trăim în epoca 
telefoanelor mobile și a iPodului, ăsta e necazul. Toată lumea 
are căști în urechi, și fiecare trăiește în lumea lui îngustă și nu 
vrea să-i audă pe ceilalți, tot ce îl interesează este muzica lui. 


VP - 87 


Ne tăiem punţile de comunicare. Nu ne pasă de ceilalți. Ridicăm 
ziduri și porţi de securitate, lumea noastră se restrânge pe zi ce 
trece, trăim fiecare în coconul său, în spaţii tot mai mici în care 
ne simţim în siguranță. Mergem la lucru fiecare cu mașina lui, 
închiși în propria cochilie din oţel, și nu ne auzim unii pe alţii. Eu, 
una, refuz să trăiesc așa. Eu vreau să-i aud pe oameni. Vreau 
să-i cunosc. Vreau să te aud pe tine. Nu ca bodyguardul puternic 
și tacut. Ci ca om. Un om ca oricare altul. Cu trecutul său. Cu 
părerile și cu opiniile lui. Vreau să cunosc punctele tale de 
vedere și să le compar cu ale mele - și, dacă e cazul, să-mi 
schimb viziunea. Cum altfel aș putea evolua? Uite-așa devin 
oamenii rasiști, sexiști sau teroriști! Pentru că nu vorbim între 
noi, pentru că nu ne ascultăm unii pe alţii, pentru că nu vrem să 
aflăm ce gândesc ceilalți, pentru că ne mulțumim cu ceea ce 
avem în capul nostru. 

Totul spus în fraze curgătoare, duse până la capăt, și însoţite, 
atunci când a terminat, de un gest de frustrare făcut cu mâinile 
ei mici, delicate. 

Trebuie să recunosc că aproape mă cucerise. Și, pentru o 
clipă, am fost tentat să cedez și să-i răspund: „Ai dreptate, 
Emma le Roux, deși nu totul se reduce la ceea ce ai spus”. Apoi 
mi-am amintit că, în privinţa oamenilor, eram un discipol al școlii 
de filosofie a lui Jean-Paul Sartre. Așa că m-am mărginit să 
constat: 

— Munca noastră e destul de diferită. 

A clătinat ușor din cap și a ridicat din umeri, în semn de 
disperare. 

Am continuat să mergem în tăcere timp de mai bine de o oră, 
traversând White River și Nelspruit, apoi peisajul sublim de 
dincolo de oraș - munţii cu panoramele lor spectaculoase -, 
după care am urcat pe șoseaua în serpentine până la creasta 
care dădea în orășelul Badplaas și Rezervaţia Naturală 
Heuningklip. Niciun fel de decoraţiuni la intrare, doar o poartă 
înaltă din sârmă tăiată în zid și o mică pancartă cu numele 
centrului și un număr de telefon. Poarta era încuiată. 

Emma a sunat la numărul afișat. | s-a răspuns abia după ceva 
vreme. 

— Domnul Moller? 

Se părea că nimerise. 

— Numele meu este Emma le Roux, domnule. Și aș dori foarte 


VP - 88 


mult să discut cu dumneavoastră despre Cobie de Villiers. 

A ascultat, a mulțumit și a încheiat convorbirea. 

— Trimite pe cineva să ne conducă, m-a anunţat iritată. 

Am așteptat zece minute în deplină tăcere până când un 
tânăr alb în salopetă albastră a apărut într-o camionetă. S-a 
recomandat drept Septimus. Se uita cruciș cu un ochi. 

— Unchiul Stef e în baracă. Urmaţi-mă, a spus. 


— Ei bine, draga mea, sincer să fiu, nu seamănă cu Cobie, a 
spus Stef Moller, multimilionarul, pe un ton grijuliu, plin de 
regret, înapoindu-i fotografia Emmei cu degetele lui murdare. 

Ne aflam într-o baracă mare din tablă ondulată, și alături era 
un tractor, la care lucra în momentul sosirii noastre. Ilnăuntru ne 
întâmpinase un talmeș-balmeș de unelte, piese de schimb, 
bidoane, rafturi din oţel, bancuri de lucru, cutii de tablă, pensule 
de vopsit, căni de cafea, sticle goale de suc, cauciucuri vechi, o 
farfurie cu firimituri de pâine, peste care plutea un miros de 
carburant și de lucernă. Hambarul standard. Ceva anume, în 
subconștient, nu-mi dădea însă pace. Poate contrastul dintre 
așteptări și realitate. Pete de ulei se întindeau pe tricoul și pe 
jeanșii decoloraţi ai lui Moller. Se apropia de șaizeci de ani, un 
bărbat înalt și aproape complet chel. Cu mâini puternice, de 
muncitor. Ochii mari clipeau din spatele ochelarilor laţi, cu rame 
aurii. Vorbea chinuitor de rar, ca un robinet care abia picură. Nu 
arăta deloc a bogătaș. 

Emma a luat fotografia fără un cuvânt. Nu și-a ascuns 
dezamăgirea. Oboseala zilei începuse să-și spună cuvântul. 

— Îmi pare rău, s-a scuzat sincer Moller. 

— Nu face nimic, a răspuns Emma pe un ton neconvingător. 

Am rămas în tăcere în întunericul barăcii. Acoperișul din zinc 
pârâia din cauza căldurii. Moller a clipit des, trecându-și privirea 
de la mine la Emma și înapoi la mine. 

După o vreme, Emma a întrebat, cam fără chef: 

— Domnule Moller, cât timp a lucrat Cobie la dumneavoastră? 

— Spune-mi Stef, draga mea. A ezitat, ca și cum urma să ia o 
decizie dificilă. N-aţi vrea să beţi ceva răcoritor? a întrebat 
arătând cu degetul murdar spre casă. 

Am ieșit cu toţii din hambar. Nu puteam să scap de gândul 
sâcâitor că sesizasem la un moment dat ceva de o importanţă 
vitală. 


VP - 89 


Locuinţa era complet lipsită de personalitate, o casă albă, cu 
acoperiș din tablă ondulată decolorată de soare, construită 
probabil în anii '70 într-un stil lipsit de imaginaţie și reparată și 
recondiționată ceva mai târziu. Ne-am instalat pe veranda 
pavată cu dale de ciment. Mi-am potolit foamea servindu-mă 
dintr-un castron mare cu biltong și dând pe gât trei pahare de 
suc. Moller s-a scuzat că era nevoit să facă singur onorurile. 

— Îmi pare rău, nu suntem decât eu și Septimus, n-avem pe 
altcineva. Mi-e teamă că n-avem decât Coca-Cola. Sper că vă 
convine. 

— Sigur că da, a răspuns Emma. 

Moller a început să povestească. Am văzut că o plăcea pe 
Emma, în felul lui timid și reținut. 

Ne-a spus că-și amintea bine de Cobie de Villiers. 

— A venit aici în 1994. Cred că prin martie. Conducea o 
camionetă Nissan 1400 veche și uzată. Moller vorbea fără 
grabă, cântărindu-și cuvintele, de parcă dicta ceva unei 
secretare cam nepricepute. Pe vremea aia, nu încuiam poarta. 
Și m-am trezit cu el că-mi bate la ușă. 

Se dusese să deschidă și văzuse în prag un tânăr care 
învârtea în mâini o șapcă de baseball. 

— Oom, am auzit că vreţi să înfiinţaţi o rezervaţie, spusese 
tânărul folosind termenul afrikaans de respect pentru oamenii 
mai în vârstă. 

Moller confirmase. 

— Atunci aș vrea să lucrez pentru dumneavoastră. 

— Sunt multe rezervaţii naturale care oferă slujbe de 
îngrijitori... 

— Nu, acolo se caută oameni care să facă tururi pentru turiști, 
oom. Eu nu vreau așa ceva. Vreau să lucrez cu animalele. E 
singurul lucru la care mă pricep. Și am auzit că aici nu vreţi să 
organizaţi un centru turistic. 

Ceva anume în felul de-a fi al lui Cobie, simplu și hotărât, 
dublat de o convingere fermă, trezise simpatia lui Moller. Il 
invitase în casă și îi ceruse recomandări. 

— Îmi pare rău, oom, n-am așa ceva. Dar am două braţe cu 
care pot să fac orice-mi ceri pentru protejarea naturii. 

Așa că Moller îl întrebase dacă plantarea unor palmieri ilala pe 
terenul rezervației i se părea o idee bună. 


VP - 90 


— Nu, oom. 

— De ce nu? E o mâncare bună pentru liliecii de fructe. Și 
maimutelor, elefanților și babuinilor le plac fructele lor. 

— Așa e, oom, dar ilala e un arbore de savană. Aici altitudinea 
e prea mare pentru el. 

— Dar ce părere ai despre tamboti? 

— Tamboti ar fi perfect, oom. Aici e habitatul lor natural. 
Plantaţi-i pe malul râului, le place apa. 

— Sunt arbori buni pentru animale? 

— Da, oom. Bibilicile și potârnichile îi mănâncă fructele; iar 
antilopele kudu și nyala consumă frunzele care cad pe jos. 

Ultimul test. 

— Tamboti este un lemn bun de pus pe foc? 

— Da, oom. Cu condiţia să nu-l folosești la grătare. E otrăvitor 
pentru oameni. 

Și, cu asta, Moller se lămurise. În noaptea aceea, Cobie de 
Villiers se mutase într-o colibă renovată destinată muncitorilor 
și, timp de trei ani, trudise mai mult decât îi fusese dat lui Moller 
să vadă vreodată, din zori și până noaptea târziu, șapte zile pe 
săptămână. 

— Ştia tot ce se poate ști despre natură. Am învăţat o 
mulţime de lucruri de la el. 

— Ti-a vorbit vreodată despre trecutul lui? De unde dobândise 
toate cunoștințele? 

— Of, draga mea... Stef Moller și-a scos ochelarii și a început 
să-i șteargă cu tricoul său murdar. Ochii lui albaștri spălăciți 
păreau vulnerabili neprotejaţi de lentilele groase. Oamenii... Și-a 
pus ochelarii înapoi pe nas. Vin o mulţime pe aici, dar niciunul 
nu e interesat să afle cum am reușit să reabilităm savana. Îmi 
pun cu totul altfel de întrebări. De unde mă trag? Cum am făcut 
avere? Chestii care nu-mi plac. Pe om nu trebuie să-l judeci 
după greșelile făcute în viaţă, ci după ceea ce a învăţat din 
greșeli. 

Moller s-a oprit, ca și cum răspunsese deja întrebării Emmei. 

Emma nu era însă mulțumită. 

— De ce-a plecat de aici? 

Moller a clipit des. 

— Nu știu... A ridicat din umeri. Nu mi-a spus motivele. A 
cerut un concediu de două săptămâni. Și dus a fost. Nici nu și-a 
luat toate lucrurile. Poate că... Și-a întors privirea, uitându-se în 


VP - 91 


depărtare, spre soarele care coborâse peste dealul înverzit. 

— Poate că ce? l-a îmboldit Emma. 

— Fata, a răspuns Moller încet. Poate că e vorba despre fată. 
Cu câteva săptămâni înainte să plece... Și-a lăsat gândurile să 
zboare, apoi s-a concentrat din nou. Atunci a venit la mine și mi- 
a cerut concediu. Primul în trei ani. Am crezut că vrea s-o ducă 
pe fată undeva, dar mai târziu ea a trecut pe-aici, căutându-l. Și 
de-atunci nu l-am mai văzut... 

— Unde s-a dus? 

— Nu mi-a zis. N-a spus nimănui. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— În august 1997. 

Fără nicio ezitare în glas. 

Emma a rămas nemișcată, ca și cum informaţia lămurea o 
mulţime de lucruri. Pe urmă a deschis geanta și a scos 
dinăuntru un pix și o coală de hârtie. Era printul paginii web a 
Rezervaţiei Private de Animale Sălbatice Mohlolobe. L-a așezat 
pe masă, cu faţa în jos, și a scris ceva pe spate. S-a uitat la 
Moller. 

— AȘ vrea să discut cu fata. 

— Lucra în staţiune. 

— Cum o cheamă? 

— Melanie, a răspuns el pronunţând în afrikaans, lungind „a”- 
ul. Și cu o ușoară dezaprobare în voce. Melanie Lottering. 

Emma a notat numele. 

Moller a clipit mărunt și a spus, pe un ton admirativ: 

— Chiar ești convinsă că e fratele tău. 

— Da, a murmurat ea abia auzit. 


Emma și-a luat geanta în mâini, gata de plecare, apoi a 
șovăit, articulând cu grijă cuvintele: 

— Pot să îţi pun o întrebare cu privire la rezervaţie? 

Moller a încuviințat. 

— Vrei să știi de ce. Care e rostul rezervației, din moment ce 
nu avem facilităţi pentru turiști? 

— Oh, Doamne, asta vă întreabă toată lumea, nu-i așa? 

— Nu, nu chiar toată lumea. Numai unii. Eu îi înţeleg. E greu 
să pricepi motivațiile altora atunci când nu gândești ca ei. 
Oamenii se așteaptă să cheltuiești bani cu unicul scop de a face 
avere. Să înființezi o rezervaţie naturală pentru ca alţii să 


VP - 92 


plătească pentru a o vizita. Dacă nu procedezi așa, lumea se va 
întreba ce ascunzi. E cât se poate de normal. 

— Credeți-mă, nu asta am avut eu în minte. 

— Da, știu, însă majoritatea așa gândesc. Și tocmai de-asta 
încui poarta, înainte, aici veneau tot felul de oameni pentru a-mi 
adresa întrebări. Cei mai mulţi nu-mi înțelegeau răspunsurile și 
scuturau deznădăjduiţi din cap. Sau poate că înțelegeau, dar nu 
le plăceau răspunsurile. Voiau să aibă dreptul de a vedea ce-am 
făcut eu aici, de a se distra, de a circula prin rezervaţie cu 
mașina și de a le arăta copiilor animalele. S-a uitat în direcția 
porţii și a adăugat pe un ton nostalgic: Cobie m-a înţeles. Și-a 
întors privirea spre Emma. Am să-ţi explic și ţie, ca să poţi să 
judeci singură. Clipind, a încercat să-și pună gândurile în ordine. 
Până în urmă cu zece mii de ani, noi, oamenii, eram la stadiul de 
vânători-culegători. Cu toţii, fără excepţie. Pe toate continentele 
și insulele. Ne deplasam de colo-colo în grupuri mici, în căutare 
de mâncare și de apă. Depindeam de resursele naturale. Eram 
parte a naturii. Și trăiam în armonie cu natura, respirând în 
același ritm cu ea. Am făcut asta timp de o sută de mii de ani. 
Principiul „bate fierul cât e cald” ne e înrădăcinat în gene. Atunci 
când găseam mâncare din belșug, ne bucuram, căci știam că 
aveau să vină anii de foamete. Nu e nimic special în asta, toate 
animalele fac la fel. Pe urmă însă, am descoperit cum să 
îmblânzim vitele și caprele și cum să însămânţăm iarba, și totul 
s-a schimbat. Am oprit migrările și ne-am construit sate. Ne-am 
înmulțit și am început să cultivăm pământul, iar vitele, oile și 
porcii își găseau hrana într-o arie restrânsă. Și am pierdut 
legătura cu natura. Mă urmărești? 

Emma a încuviinţat din cap. 

— Nu susţin că ceea ce s-a întâmplat a fost greșit. Ci o 
evoluţie inevitabilă. Dar cu implicaţii enorme. Savanţii sunt de 
părere că oamenii au început să facă agricultură în Orientul 
Mijlociu, în acea semilună fertilă delimitată la est de Irak și care 
cuprindea Siria și Israelul, ajungând până în Turcia actuală. 
Mergeţi acolo, și cu greu vă puteţi închipui că i se spunea pe 
vremuri Cornul Abundenţei. Pentru că nu veţi vedea decât 
deșert. Dar nu și în urmă cu zece mii de ani. Atunci totul era 
acoperit numai de pajiști și de copaci, într-un climat temperat și 
pe un sol roditor. Cei mai mulţi oameni cred că schimbările se 
datoreaza modificărilor climatice. Și totuși, surprinzător, clima 


VP - 93 


nu s-a schimbat prea mult. Solul s-a transformat în deșert 
pentru că agricultura a secătuit resursele din Orientul Mijlociu. 
Terenurile au fost exploatate prin pășunat și prin semănat în 
exces. Din cauza acelei porniri omenești de a stoarce tot ce se 
poate atunci când dăm de belșug, riscăm să nu mai avem niciun 
viitor... 

Moller nu avea acel har nativ de predicator evanghelic 
precum Donnie Branca. Vocea lui era mai suavă, tonul infinit 
mai curtenitor, însă vorbea cu aceeași convingere nestrămutată. 
Emma îl urmărea ca hipnotizată. 

— Nu avem cum să schimbăm trecutul. Nu putem renunţa la 
tot ceea ce am cucerit prin tehnologie, inclusiv în agricultură, și 
cu atât mai mult nu putem schimba natura umană. Păunul cu 
coada cea mai lungă și mai colorată are șansele cele mai mari 
de a-și găsi o pereche, în timp ce oamenii își măsoară realizările 
în funcţie de numărul de vite din kraal? sau de marca mașinii 
din garaj. De aceea banii sunt atotputernici. Oamenii nu sunt, de 
fapt, în stare să conserve mediul, cu toate că îi plâng de milă. 
Pentru că nu este în natura noastră să facem așa ceva. Și în 
extragerea țițeiului, și în tăierea copacilor pentru a face lemne 
de foc, tot mediul este cel care pierde. În zilele noastre, singura 
modalitate de a păstra echilibrul ecologic este de ai menţine pe 
oameni la distanţă. De a-i exclude cu totul. Conceptul de 
rezervaţie naturală pentru animale este eronat în sine, 
indiferent că este vorba despre parcuri naţionale, provinciale 
sau private. Știţi câţi rinoceri au fost împușcați anul acesta în 
parcurile naturale, pentru coarnele lor? 

Emma a clătinat din cap. 

— Douăzeci și șase. Din care douăzeci în Kruger. Au arestat 
doi îngrijitori de animale - chiar oamenii care ar fi trebuit să 
protejeze rinocerii. În Kwazulu, doi bărbaţi albi au pătruns ziua 
în amiaza mare în Rezervaţia Naturală Umfolozi, au împușcat 
doi rinoceri, le-au tăiat coarnele și au fugit cu mașina. Toată 
lumea știe că acolo sunt rinoceri. De-asta ţin poarta încuiată. Cu 
cât se cunoaște mai puţin despre ceea ce fac eu aici, cu atât 
șansele ca animalele să supraviețuiască sunt mai mari. 

— Înţeleg. 

— lată de ce nu vreau picior de turist în rezervaţie. Fiindcă, 


24 Așezare temporară a crescătorilor de vite din Africa de Sud, în care colibele sunt 
dispuse în cerc, în jurul oborului animalelor (n.tr.). 


VP - 94 


odată ce pornești în direcţia asta, e greu să te oprești. Locurile 
de cazare sunt insuficiente în Kruger, cererea crește de la un an 
la altul. Acum s-au apucat să construiască hoteluri noi. Când vor 
înceta toate astea? Cine hotărăște? Nu ecologiștii, asta e sigur. 
Presiuni se exercită și dinspre sfera politică, și din lumea 
finanţelor. Turismul a devenit sufletul dezvoltării acestei ţări, a 
depășit în importanţă minele de aur. Creează locuri de muncă, 
aduce valută ţării, s-a transformat într-un monstru pe care 
trebuie să-l alimentăm continuu. Și monstrul acesta ne va înghiți 
pe toţi, într-o bună zi. Numai locuri precum Heuningklip vor 
rezista. Dar nu pe vecie. Fiindcă nimic nu se poate pune în calea 
omului. 


15. 


Așezaţi în restaurantul din staţiunea de vacanță Aventura 
Badplaas, l-am așteptat pe manager să caute în calculator 
actualul loc de muncă al lui Melanie Lottering. 

Am comandat o porţie de legume și salată, altceva fiindu-mi 
imposibil să mănânc după ce mă îndopasem cu biltong la Moller. 
Emma a luat pește și salată. Când eram pe la jumătatea mesei, 
directorul a apărut cu o bucată de hârtie în mână. 

— Lucrează tot în Aventura, dar la stațiunea Bela-Bela. Au și 
ei spa, a spus dându-i foaia Emmei. S-a căsătorit, acum se 
numește Posthumus, a continuat. Poftim, aici sunt trecute 
numerele de telefon. 

Emma i-a mulțumit. 

— Melanie se descurca foarte bine cu clienţii. Plecarea ei a 
fost o pierdere pentru noi. 

— Cu ce anume se ocupa? 

— Era terapeută, lucra la centrul de înfrumusețare. Știţi, băi 
de ierburi, masaje, talasoterapie, împachetări cu nămol, tot 
tacâmul... 

— Când a plecat de aici? 

— Jislaaik, staţi să mă gândesc... Să tot fie vreo trei ani. 

— Cât de departe e Bela-Bela? 

— Destul de departe. Puțin peste trei sute de kilometri. 
Drumul cel mai scurt este prin Groblersdal și Marble Hall. 


VP - 95 


— Mulţumesc foarte mult. 

Directorul s-a scuzat și s-a dus să-și vadă de treburi, iar 
Emma a scos telefonul și a sunat la Bela-Bela. 

Se întunecase când am plecat. 

— E o zi lungă, Lemmer, sper că nu te deranjează, a spus 
Emma. 

Părea obosită. 

— Nu-i nicio problemă. 

— Dacă vrei, conduc eu... 

— Nu e nevoie. 

— Mâine o să dormim până mai târziu. Măcar atâta lucru 
putem face. 

Și pe urmă? Îmi stătea pe limbă să o întreb. Pe urmă ce 
intenţiona să facă? Să se întoarcă la Cape Town și să-l aștepte 
pe Cobie de Villiers să iasă din ascunzătoare? Sau poate spera 
să o ţină cineva la curent. De pildă Wolhuter? 

A aprins plafoniera, a scos din nou din geantă printul și a 
notat ceva pe spatele lui. Pe urmă a stins lumina și s-a afundat 
în scaun. A rămas tăcută atât de mult timp, încât am crezut că 
adormise. Pe urmă, am văzut însă că stătea cu ochii deschiși. Se 
uita în față, la întunericul beznă și la razele strălucitoare ale 
lămpilor cu halogen pe lângă care treceam. 

Melanie Posthumus era așezată pe o canapea, în casa 
rezervată personalului de la Bela-Bela, cu un copilaș în poală. 

— Ea e Jolanie și are doi ani, a răspuns fericită la întrebarea 
Emmei. 

— E un nume destul de neobișnuit. _ 

— Am combinat numele meu și al soţului. Îl cheamă Johan. În 
seara asta e de serviciu. Este director de aprovizionare, și acum 
suntem în plin sezon. Dar o strigăm Jollie?5, ea e raza noastră de 
soare. 

Melanie era o femeie drăguță la prima vedere - păr negru, 
ochi albaștri și un ten fără cusur. Avea buze roșii ademenitoare - 
un arc dulce al lui Cupidon. Vorbea cu accentul afrikaans al celor 
din suburbiile Johannesburgului, modelându-și exagerat vocea și 
transformând „a”-ul în „6”. 

— O să vă servesc imediat cu ceva de băut. Dar mai întâi 


25 joc de cuvinte: numele fetiţei se pronunţă la fel ca adjectivul englezesc jolly, „vesel, 
voios” (n.tr.). 


VP - 96 


trebuie s-o duc pe Jollie în pat, e /ekker* de obosită și, dacă 
trece ora ei de culcare, o ia de la capăt cu joaca și, după cum 
zice Johan, atunci să te ţii distracţie! 

— Îmi cer scuze, știu că nu e o oră prea potrivită, a spus 
Emma. 

— A, nu vă faceți griji, aţi venit de departe și chiar m-aţi făcut 
curioasă. De unde știți de Cobie? Am fost mult timp supărată pe 
el, dar n-ai cum să porți ranchiună pe viaţă. Trebuie să-ţi treacă 
și să-ți vezi de-ale tale, să-ţi urmezi soarta. A dat din cap spre 
fetița somnoroasă din poală. Ca Brad și Angelina” și ei au fost 
nevoiți să aștepte mult timp până s-au găsit. 

— E o poveste lungă. L-am cunoscut în urmă cu mulţi ani. 

— Aţi fost prieteni? 

— Nu, rude. 

— Tocmai asta voiam să spun, că nu cred că i-ai fost și tu 
iubită... 

— Nu, eu încerc să dau de urma lui. 

— Și zici că-i ești rudă? Ciudat, mie mi-a spus că e orfan și că 
n-are familie. 

— Poate că nu e același Cobie. Asta încerc să aflu, i-a explicat 
Emma cu infinită răbdare. 

M-am întrebat dacă se simțea dezamăgită că fratele ei se 
îndrăgostise de prostuța aceea. 

— Ah, acum înţeleg... 

— Îi caut pe toţi cei care l-au cunoscut. Ca să fiu sigură dacă e 
el sau nu. 

— Ca să-ţi vezi și tu mai departe de viaţă, la fel ca mine, a zis 
Melanie și a dat din cap plină de simpatie. Nici nu știi cât de 
bine te înțeleg. 

Telefonul Emmei a sunat brusc și ascuţit. Ochii fetiţei s-au 
deschis și faţa i s-a schimonosit de spaimă. 

— Îmi pare rău, a spus Emma, apăsând pe buton și 
respingând apelul. 

Ochii lui Jollie-jolanie s-au închis încet la loc. 

— L-ai cunoscut când lucra la Heuningklip? a întrebat Emma 
cu o voce joasă, punând înapoi mobilul în geantă. 

— Jo. Doamne, ce vremuri grozave! Veneam din Carolina?. 
Aveam un mic Volkswagen Golf, îi ziceam Dolfie. Nu avusesem 


26 În afrikaans, în original, „foarte, grozav de”, dar și „bine, bun” (n.tr.). 
2! Referire la Brad Pitt și la Angelina Jolie, două cunoscute vedete de cinema (n.tr.). 


VP - 97 


niciodată necazuri cu el. Niciodată. Am simţit că nu e totul 
lekker cu mașina, așa că am oprit. Aveam pană. Pe bune, nici nu 
știam dacă am roată de rezervă la mine. Și atunci a trecut 
Cobie, fusese cu camioneta la magazinul cooperaţiei să facă 
niște cumpărături și a văzut o puștoaică stând cu mâinile în șold 
și uitându-se la cauciucul dezumflat. A oprit. Ce zici, nu că-i 
grozav? 

— Absolut, a răspuns Emma cu o faţă serioasă. 

— Și uite-așa am intrat în vorbă. Adevărul e că eu turui ca o 
moară stricată, și acest ou” era atât de timid și de liniștit. A 
scos roata de rezervă din portbagaj, dar era și ea dezumflată. 
Am urcat cu el în camionetă și ne-am dus la staţia de benzină 
British Petroleum, iar pe drum l-am descusut: unde lucra, ce 
făcea și așa mai departe. Când mi-a zis de Heuningklip, nu mai 
conteneam cu întrebările. Toată lumea a auzit de Stef Moller. E 
miliardarul care a cumpărat o mulţime de ferme și le-a 
reabilitat, dar nimeni nu știe cum a făcut avere și, în plus, 
locuiește într-o amărâtă de căsuţă și nu vorbește cu nimeni. Și 
Cobie mi-a spus că Stef e un om minunat și că tot ce dorește el 
este să refacă solul și să readucă echilibrul în natură, așa că l- 
am întrebat: „Şi cum procedează?”, și Cobie a început să-mi 
explice. Atunci m-am îndrăgostit de el, când mi-a vorbit despre 
savană, despre animale și despre economie, și mi-am dat 
seama cum era el în realitate, dincolo de timiditatea aia a lui. L- 
am întrebat care era animalul lui favorit și mi-a răspuns 
„Viezurele melivor”. Și pe urmă l-am întrebat de ce, și am stat 
amândoi în camionetă, pe drum, lângă Dolfie, și el mi-a povestit 
despre viezuri, și tot dădea din mâini și încerca să se exprime cu 
tot corpul. 

Ochii albaștri ai lui Melanie scânteiau, și s-a uitat în jos spre 
fetița din poală cu o expresie vinovată întipărită pe chip. Micuța 
își ținea ochii închiși, dar gurita, o copie a gurii mamei, era 
deschisă. 

Melanie și-a coborât vocea cu o octavă când a văzut că fetița 
adormise. Şi-a șters ochii umezi de lacrimi. _ 

— In clipa aceea, m-am îndrăgostit de el. Insă apoi pur și 
simplu a plecat. Dar nu-i nimic. Eu mi-am văzut de viaţa mea. 


28 Oraș sud-african situat în provincia Mpumalanga, pe drumul de la Johannesburg 
spre Swaziland (n.tr.). 
29 În afrikaans, în original, „tip, individ” (n.tr.). 


VP - 98 


— Cât timp aţi fost împreună? 

— Șapte luni. 

Emma a dat din cap încurajator. 

— La început, Cobie era teribil de timid. Timp de o săptămână 
după povestea cu pana de cauciuc, nu a dat niciun semn de 
viaţă. l-am cumpărat un cadou de la drogheria din Badplaas, știi, 
în chip de mulţumire, și m-am dus să i-l dau. L-am găsit în 
hambar și l-am întrebat ce trebuia să facă o fată ca să bea o 
cafea cu el. Am văzut că nu avea perdele la el în căsuță și i-am 
promis că-i cos eu unele, dar mi-a zis că nu e nevoie. O femeie 
simte când un ou o place, iar eu l-am văzut cum se uita la mine 
și mi-am dat seama că tot ce trebuia să fac era să aștept cu 
răbdare. În duminica următoare, m-am dus din nou la el la 
fermă și am măsurat ferestrele. Pe urmă, am cumpărat din 
Nelspruit un material galben, vesel și drăguţ. În weekendul 
următor, m-a ajutat să agăţ perdeaua. l-am spus: „Acum poţi să- 
mi mulțumești” și când m-a luat în braţe, am văzut că tremura. 
Cred că era pentru prima oară când experimenta așa ceva. 


Era trecut de unsprezece noaptea când ne-am întors la 
Mohlolobe, patru sute de kilometri pe N1, via Polokwane, și pe 
urmă tot înainte pe R71. Mult timp, Emma a rămas tăcută, 
uitându-se pe geam. Înainte de Tzaneen, capul i-a căzut încet pe 
umăr și a adormit, prea obosită ca să mai lupte cu fantomele 
trecutului. 

Am privit-o și mi-a venit să o compătimesc. Să-i mângâi părul 
scurt și să-i declar cu toată simpatia de care mă simțeam în 
stare: „Emma le Roux, tu ești Don Quijote din Cape Town, cea 
care atacă morile de vânt din savană cu un curaj lipsit de sens. 
Acum e însă momentul să te întorci acasă”. 

Cobie de Villiers venise din Swaziland, așa ne relatase Melanie 
Posthumus. Își povestise viaţa în faţa ei pe bucățele. Crescuse 
într-un orfelinat din Mbabane, după ce părinţii lui fuseseră uciși 
în timpul unui jaf la magazinul lor de fermă. Nu mai avea pe 
nimeni. După școală, lucrase ca asistent de îngrijitor de animale, 
iar mai târziu își luase o slujbă la compania angajată de 
guvernul din Swaziland ca să reabiliteze mediul după dezastrul 
ecologic provocat de vechea mină de aur de la Bomvu Ridge. 
Avea o mulţime de povești minunate - despre arheologii care 
lucrau cot la cot cu muncitorii pentru a dezgropa urme ale 


VP - 99 


istoriei. „E cea mai veche mină din lume, știți?” spusese Melanie 
pe un ton autoritar. „Africanii scot chestii din pământ din 40.000 
î.Hr”. 

Cobie era un „outlander”%, adăugase ea. Personalul din 
stațiunea Badplaas forma un grup izolat. Fuseseră lăsaţi mai 
mult de capul lor, și făceau deseori grătare, dansau și petreceau 
împreună. Lui Cobie nu-i plăcuse însă să socializeze cu ei, în 
ciuda invitaţiilor care curgeau gârlă. În schimb, când își lua liber 
o jumătate de zi, o ducea pe Melanie în savană, și acolo ieșea la 
iveală  „adevăratul” Cobie. Atunci trăia, atunci soarele îi 
strălucea în ochi și timiditatea îi dispărea. Dormeau sub cerul 
liber și, stând în fața focului de tabără, el îi mărturisise că își 
găsise un cămin la ferma lui Stef Moller, că voia să rămână 
acolo până la sfârșitul zilelor lui. Moller avea atâtea planuri în 
minte, și erau atât de multe lucruri de făcut. Fermele 
miliardarului ocupau la acel moment cincizeci de mii de hectare. 
Scopul lui era să ajungă la șaptezeci de mii. Atunci puteau 
reintroduce lei și câini sălbatici în mediul lor natural. Numai că 
nu toţi fermierii din împrejurimi erau dispuși să vândă. 

Ea fusese cea care adusese vorba despre căsătorie. Ştii, 
Cobie „era atât de sfios”. La început, el păruse că nu-i înţelege 
aluziile, apoi spusese „poate mai încolo, vedem noi”. Melanie 
avea o explicaţie: „Se obișnuise să trăiască singur”. Ea îl ajutase 
să scape de singurătate. Îi promisese că avea să locuiască la 
fermă cu el, că urma să aibă grijă de casă, că avea să-l 
însoțească prin savană și că nu avea să pună nicio presiune 
socială asupra lui. Treptat, el se lăsase cucerit de idee - în felul 
lui rezervat. 

Eu, unul, aveam propriile mele idei despre modul în care 
Melanie aprinsese flacăra acestui entuziasm la Cobie. 

— Într-o noapte, Cobie a venit la mine în staţiune. Era foarte 
serios. Mi-a spus că, înainte de a ne căsători, mai avea ceva de 
rezolvat. Că avea să lipsească o săptămână sau două și că, la 
întoarcere, urma să-mi aducă un inel. L-am întrebat ce anume 
avea de făcut, dar n-a vrut să-mi spună, mi-a zis doar că era un 
lucru pe care trebuia neapărat să-l facă, așa era corect, și că 
într-o zi avea să-mi explice totul. 

După care plecase, și Melanie nu-l mai văzuse niciodată. 

— ii minte când s-a întâmplat asta? 


30 Străin (n.tr.). 
VP - 100 


— Pe 22 august 1997. 

Emma scosese din geantă printul și fotografia cu tânărul 
Jacobus le Roux. Fără un cuvânt, împinsese fotografia spre 
Melanie pe măsuţa de cafea. În timp ce Melanie Posthumus se 
uita la ea, Emma notase ceva pe foaia de hârtie. Melanie 
studiase îndelung poza, apoi spusese: 

— Nu știu. Nu pot să-mi dau seama. 

Soţul ei, Johan Posthumus, ajunsese acasă când noi ne 
pregăteam de plecare. Nu era cu mult mai înalt decât Melanie. 
Avea urechi clăpăuge și un început de burtă. Işi trata soţia de 
parcă se simţea extrem de norocos că o avea alături. 

În timp ce ne îndepărtaserăm, cei doi stătuseră pe verandă. El 
o ţinea cu un braţ pe după umeri, iar pe celălalt îl flutura spre 
noi în semn de rămas-bun. Un gest în care am ghicit multă 
ușurare. 

Era unsprezece și un sfert noaptea când am intrat pe N1. 
Emma făcuse o singură notiță, apoi pusese pixul și foaia în 
geantă și se uitase pe geam. Mă întrebam la ce se gândea. 
Poate că medita și ea, la fel ca mine, la formidabila ironie a 
întâlnirii cu Melanie Posthumus, o femeie nu foarte înzestrată 
intelectual, însă binecuvântată cu acea înţelepciune instinctivă 
care o făcea să știe cum să-și folosească trupul sexy și fețișoara 
drăguță pentru a prinde în mreje un bărbat atât de reținut din 
fire precum Cobie de Villiers. Stătusem acolo și o ascultasem pe 
Melanie trăncănind la nesfârșit, în naivitatea ei copilărească, și 
mă întrebasem: „De ce Cobie?” Ca urmare a slujbei ei, avusese, 
fără îndoială, de-a face cu destui bărbaţi mult mai avuţi și mai 
bine integrați în societate. Ce anume din imaginea ei de sine, 
din nevoile ei genetice o făcuse să-l aleagă pe „outlander”? 
(Transformarea lui „outsider” în „outlander” era probabil cea 
mai amuzantă dintre greșelile ei de limbă și spunea multe 
despre sindromul cvasiintelectualului, tot mai răspândit în 
ultima vreme. Televiziunea prin satelit adusese National 
Geographic, Discovery și History Channel în casele oamenilor 
obișnuiți, familiarizându-i cu jargonul intelectual, pe care mulţi 
dintre ei îl foloseau însă în mod eronat.) Poate că Melanie tânjea 
după un bărbat căruia să nu-i curgă balele după ea, precum 
câinelui lui Pavlov. Femeile frumoase au deseori asemenea 
dorinţe, chiar și cele care nu fac operaţii pe creier, pentru că, 
adesea, sub acel exterior încântător se ascunde o nesiguranţă 


VP - 101 


de sine distrugătoare. 

Ceea ce m-a făcut să-mi pun o altă întrebare: Oare Emma mai 
credea și acum că acel Cobie de Villiers de la Heuningklip și 
Mogale era una și aceeași persoană cu Jacobus le Roux? Am 
încercat să pun în balanţă dorinţa de a da de urma unui frate 
pierdut cu descoperirile făcute în ziua aceea și am ajuns la o 
singură concluzie - speranțele ei erau, probabil, năruite. Toate 
dovezile erau contra. Dar, sigur, eu nu eram decât un 
observator. 

Emma nu era Melanie Posthumus, ci o femeie inteligentă, 
capabilă să-și ducă intenţiile până la capăt. Îi respectam 
perseverenţa, cruciada aceea în care pornise în căutarea 
adevărului, dorinţa de a „ști cu certitudine” ce se întâmplase, 
așa cum repetase de nenumărate ori. Însă putea oare să 
discearnă adevărul aflat chiar sub nasul ei? Putea să facă un pas 
în spate pentru a evalua situaţia într-un mod obiectiv? 

Emma dormea în timp ce am răspuns, butonând cu o singură 
mână, SMS-ului zilnic de la Jeanette Louw cu „TOTUL E OK?” Aș 
fi vrut să adaug obișnuitului meu „TOTUL E OK” un alt text: „Cu 
excepţia faptului că clientul meu a pierdut contactul cu 
realitatea”, dar codul de conduită de la Body Armour nu 
permitea așa ceva. 


Emma nu s-a trezit când am ajuns în faţa apartamentului 
Bateleur din Rezervaţia Naturală Mohlolobe, la ora trei 
dimineaţa. Părea vulnerabilă așa cum stătea pe scaunul din faţă 
al pasagerului: micuță, tăcută, adormită. 

M-am dat jos din mașină, am descuiat ușa de la intrarea în 
apartament și am aprins luminile. Ușa fusese reparată, 
lampadarul înlocuit, iar pe masa din camera de zi trona un bol 
uriaș plin cu fructe, alături de ciocolată și șampanie. Am 
cercetat camerele cu atenţie, apoi am dat ocol clădirii, 
verificând ferestrele. M-am întors la mașină. Emma dormea în 
continuare. 

Nu voiam s-o trezesc. Dar nici să-mi petrec noaptea în 
mașină. 

Am rămas acolo, uitându-mă îndelung la trupul ei adormit, 
apoi am deschis încet portiera și am ridicat-o cu blândețe de pe 
scaun, ţinând-o cu capul lipit de gâtul meu, cu un braţ petrecut 
pe după spatele ei și celălalt pe sub genunchi. Era ușoară ca un 


VP - 102 


copil. l-am simţit răsuflarea pe piele și mirosurile amestecate ale 
trupului. 

Am urcat scările și, în clipa când am vrut s-o duc în camera ei, 
mi-a șoptit la ureche: „Cealaltă cameră”. Am văzut că își ţinea 
ochii închiși. M-am răsucit pe călcâie și am intrat în dormitorul 
meu. Am așezat-o încet pe patul meu și am tras cuvertura de pe 
cel de-al doilea pat. Am luat-o din nou în brațe, am așezat-o pe 
celălalt pat și i-am scos pantofii din picioare. Am învelit-o cu 
pătura. 

Chiar înainte de a mă întoarce cu spatele și a ieși ca să încui 
mașina, am zărit cu coada ochiului un mic, foarte mic, zâmbet 
de satisfacție în colțul gurii ei. Zâmbetul unei femei care își 
impusese punctul de vedere. 


16. 


La ora opt dimineaţa, îmi beam cafeaua pe verandă, când 
Emma a apărut înfășurată în halatul alb de baie al hotelului, cu 
părul ud de la duș. 

— 'Neaţa, Lemmer. 

Își revenise, și vocea ei avea din nou un ton melodios. S-a 
așezat pe scaun, lângă mine. 

— 'Neaţa, Emma. Vrei cafea? 

— O să-mi torn imediat, mersi. 

Poalele halatului s-au deschis, dându-i la iveală genunchii 
bronzați. M-am concentrat asupra animalelor pe care le 
urmăream. 

— Babuini, am spus arătând spre trupa de pe celălalt mal al 
râului care se îndrepta spre apă. 

Masculii păzeau femelele și puii ca niște veritabili bodyguarzi. 

— Da, îi văd. 

Am sorbit din cafea. 

— Lemmer... 

Am privit-o. Ideea că era posibil să nu poarte nimic pe sub 
halatul de baie îmi distrăgea atenția. 

— Îmi pare rău pentru ieri. 

— N-ai de ce să-ţi ceri scuze. 

— Ba da. Am greșit și îmi pare rău. 


VP - 103 


— Nu contează. A fost o zi grea. Mai întâi chestia cu șarpele, 
pe urmă toate celelalte. 

— Asta nu e o scuză. Te-ai purtat ireproșabil din punct de 
vedere profesional, și vreau să știi că am mare respect pentru 
tine. 

Nu am răspuns. Bodyguardul ireproșabil din punct de vedere 
profesional încerca să-și ţină în frâu imaginaţia, care în mod 
inexplicabil se strecurase pe sub halatul ei alb și pufos. 

Sunt anumite lucruri asupra cărora ajungi să-ţi pui întrebări 
toată viaţa, pentru că n-ai cum să le discuţi cu ceilalţi, de teamă 
că ai putea fi categorisit drept pervers. Ca, de pildă, faptul că 
stăteam lângă ea imaginându-mi cum arăta pubisul ei. Acel 
triunghi abrupt din păr întunecat, fin, cârlionțat, mai jos de 
pielea suplă și bronzată a pântecului. Tot ce trebuia să fac era 
să întind mâna și să ridic poalele halatului ca să dau de el, la fel 
de umed cum îi era și părul, o cochilie tropicală mirosind a 
săpun și a parfumul trupului ei, pe care-l adulmecasem cu o 
noapte în urmă. M-am concentrat asupra babuinilor, cuprins de 
remușcări și întrebându-mă dacă numai bărbaţii erau așa, sau 
dacă și femeile, în circumstanțe similare, sunt capabile de astfel 
de porniri banale. 

— OK. Iți accept scuzele. 

A tăcut ceva vreme. 

— Ştii... mă gândeam dacă ai fi de acord să mai rămânem aici 
încă o noapte. Am putea face turul rezervației și pe urmă să 
luăm cina. Și să ne întoarcem mâine acasă. 

— E în regulă. Zărise oare, în sfârșit, lumina? 

— O să plătesc pentru toată săptămâna. 

— Jeanette se ocupă de contracte. 

— O s-o sun. 

Am încuviinţat din cap. 

— Hai să mergem să luăm un mic dejun decent. 

— Bună idee. 


O așteptam pe Emma pe verandă, când am auzit-o strigându- 
mă dinăuntru, cu o voce emoţionată. Am intrat și am găsit-o în 
camera de zi, cu telefonul mobil în mână. 

— Ascultă asta, a spus. Stai să-ţi pun înregistrarea. A apăsat 
niște butoane, a dus telefonul la ureche, apoi mi l-a întins mie. 

„Aveţi un mesaj”, am auzit robotul. După care a intervenit o 


VP - 104 


voce familiară: „Emma, sunt Frank Wolhuter. Cred că ai avut 
dreptate. Am găsit ceva. Te rog, sună-mă imediat ce primești 
mesajul”. 

— Interesant, am spus înapoindu-i telefonul. 

— E apelul de aseară, când eram la Melanie. Am sunat, dar nu 
a răspuns nimeni. Avem o carte de telefon în apartament? 

— Da, e în sertarul noptierei. Ți-o aduc eu. 

M-am întors în camera de zi și am răsfoit cartea, căutând 
numărul Centrului Mogale. A trecut mult timp până să răspundă 
cineva. 

— Pot să vorbesc cu Frank Wolhuter, vă rog? a spus Emma. 

La celălalt capăt al firului era un bărbat. Nu înțelegeam ce 
spunea, dar am văzut șocul de pe chipul Emmei în timp ce 
exclamă: „O, Doamne!” și, câteva clipe mai târziu: „O, nu!”, 
apoi: „Îmi pare rău. Mulţumesc. Ce nenorocire! La revedere”, 
după care a închis telefonul și l-a lăsat să cadă încet în poală. 

— Frank Wolhuter e mort. A adăugat, înainte să apuc să 
răspund: L-au găsit azi-dimineaţă, în cușca leilor. 


Am renunțat la micul dejun. Ne-am urcat în mașină și am 
pornit spre Mogale. Pe drum, Emma a spus: 

— Sunt sigură că nu e o coincidenţă, Lemmer. 

Mă așteptam să reacționeze așa. Dar era prematur ca să 
facem presupuneri. 

Cu zece kilometri înainte de Mogale, o ambulanţă a trecut pe 
lângă noi gonind în direcţia opusă, fără a avea luminile aprinse 
și sirena pornită. În faţa rezervației staţionau patru vehicule de 
poliţie și un afiș din carton, scris de mână, era prins de poartă: 
„Închis pe termen nelimitat”. Un agent în uniformă păzea 
intrarea în sala de conferinţe. 

— E închis, ne-a informat. 

— Cine se ocupă de anchetă? 

— Inspectorul Phatudi. 

— Ah! Prinsă pe picior greșit, Emma a tăcut preţ de-o clipă. 
Vreți să-l anunţaţi, vă rog, că Emma le Roux dorește să-l vadă? 

— N-am voie să părăsesc postul. 

— Pot să intru? Am niște informaţii pentru dânsul. 

— Nu. Trebuie să așteptați. 

Emma a ezitat, apoi s-a întors și a luat-o înapoi spre BMW-ul 
adăpostit sub acoperiș, lângă pancarta cu „Parcare vizitatori. vă 


VP - 105 


rugăm să lăsaţi vehiculul aici”. S-a postat în faţa mașinii, cu 
braţele încrucișate la piept. Am urmat-o. 

— Cât de bine cunoști poliția, Lemmer? 

— Cum adică? 

— lerarhia. Cunoști ierarhia din poliție? 

— Oarecum, am răspuns. Minţeam. 

— Rangul de inspector e important? 

— Nu foarte. E peste cel de sergent și sub cel de căpitan. 

— Deci Phatudi nu este șeful? 

— Șeful poliţiei? 

— Nu! Al Departamentului de Infracţiuni Majore. 

— Nu. Șeful are, probabil, grad de comisar - sau de director. 

— Aha! 

Era mulţumită de răspuns. 

A dat aprobator din cap. Am așteptat până când căldura a 
devenit insuportabilă. Pe urmă, ne-am urcat în BMW și am pornit 
motorul și aerul condiţionat. După un sfert de oră, motorul a 
început să se încingă. L-am oprit și am deschis toate geamurile. 
Am repetat manevra de câteva ori pe parcursul unei ore, până 
când agentul în uniformă s-a apropiat de noi și ne-a anunţat: 

— Vine inspectorul. 

Am coborât din mașină. 

Phatudi a apărut din sala de conferinţe însoţit de cele două 
umbre pe care le cunoscuserăm în ziua precedentă - sergentul 
cel negru și agentul alb cu nasul spart. Acesta din urmă avea un 
plasture lipit de nas și amândoi ochii vineţi. Niciunul dintre ei nu 
părea fericit să ne revadă. 

Emma s-a îndreptat spre Phatudi, dar inspectorul a ridicat un 
braţ, privind-o încruntat. 

— Nu vreau să discut cu dumneavoastră. 

Reacţia ei ne-a luat pe toți prin surprindere. Emma și-a 
pierdut cumpătul. Mai târziu, aveam să meditez asupra acestei 
piese din mozaicul personalităţii sale, trăgând concluzia că așa 
se comporta ea în condiţii de stres - o izbucnire spectaculoasă 
atunci când circuitele îi erau supra-încărcate, așa cum se 
întâmplase și cu o zi în urmă, în mașină. Numai că astăzi 
manifestarea era mai intensă - își pierduse, pur și simplu, 
controlul. Și-a smucit capul în faţă, și-a îndreptat umerii, și-a 
ridicat mânuţa și, cu arătătorul îndreptat în sus, s-a dus direct 
spre polițistul cel masiv. 


VP - 106 


— Ce fel de detectiv ești tu? Și-a punctat vorbele 
împungându-l cu degetul în pieptul lat. 

Părea o ciocănitoare cu cioc roșu care ciugulea paraziţii de pe 
un bivol. 

Speram că avea și alte argumente, în afara acelei fraze. 

— Doamnă, a răspuns inspectorul șocat, lăsându-și brațele să- 
i atârne pasiv pe lângă corp, în timp ce degetul ei îl împungea 
acuzator și o roșeaţă puternică urca pe faţa Emmei, dinspre gât 
spre frunte. 

— Nu mă lua pe mine cu „doamnă”. Ce fel de detectiv ești? 
Spune-mi! Deţin informaţii. Despre o crimă. lar tu nu vrei să 
discuți cu mine? Cum vine asta? Protejarea oamenilor tăi e tot 
ce te interesează? 

— Protejarea oamenilor mei? 

— Știu tot ce trebuie știut despre tine și fii sigur că n-o să ţin 
informaţiile pentru mine. Țara asta e și a mea. E ţara mea. lar tu 
trebuie să fii în slujba tuturor cetățenilor. Mai bine zis, să 
servești justiția. Așa că n-am de gând să las lucrurile așa cum 
sunt. M-ai auzit? 

Și-a punctat fiecare propoziţie împungându-l pe Phatudi în 
piept, în dreptul inimii. 

Sergentul și agentul priveau scena consternați. 

— Deci așa, îmi protejez oamenii? 

Phatudi a prins-o de încheietură cu mâna lui puternică, 
încercând să pună capăt ghionturilor. 

— Dă-mi drumul, a zis Emma. 

Inspectorul nu a slăbit strânsoarea. 

— Las-o în pace, căci, în caz contrar, îţi rup braţul, am 
intervenit. 

Și-a întors încet capul spre mine, ţinând în continuare mâna 
Emmei captivă în palmă. 

— Ce faci? Îndrăznești să ameninţi un ofiţer de poliţie? 

Am făcut un pas spre el. 

— Nu. Nu ameninţ. Dar nu avertizez decât o dată. 

A dat drumul braţului Emmei și s-a apropiat de mine. 

— Hai să văd de ce ești în stare, a spus rotindu-și umerii 
masivi. 

In cazul tipilor masivi ca el, ideea este să lovești tare și rapid. 
Nu la nivelul trunchiului, așa sigur o să dai de necaz. La față. ȘI 
să-l rănești cât poţi de tare, preferabil la gură și la nas, să-l faci 


VP - 107 


să scuipe sânge, să-i despici buza și să-i spargi dinţii și 
maxilarul. Cu alte cuvinte, să-l pui pe gânduri - mai ales pe 
indivizii care trag de fiare și, care au, oricum, înclinații 
narcisiste. Ca să-și facă griji cu privire la modul în care arată. 
După care să-l pocnești în testicule cu toată forța. 

Dar Emma s-a interpus între noi. Eram pregătit, cu toată 
greutatea fixată pe călcâie și cu adrenalina curgându-mi vijelios 
prin vene, gata să sar la bătaie, când ea l-a izbit ineficient cu 
pumnii în piept pe Phatudi. _ 

— Inspectore, oprește-te. Cu tine vorbesc. lți mai acord o 
ultimă șansă. După care să știi că o să mă adresez șefului tău. 

Acel unic cuvânt a făcut diferenţa. Phatudi era pe punctul de 
a mă ataca, dar s-a răzgândit. 

— Șef, a murmurat el. Asta e un termen folosit numai de albi. 

Emma se calmase între timp și își redobândise controlul. 

— leri, dacă mai ţii minte, tu ai fost cel care a adus vorba 
despre „oamenii mei”, inspectore. Albii. Nu juca acum cartea 
rasistă cu mine. Știi bine ce vreau să spun. Comandantul tău, 
ofițerul superior... Mă rog, gradele polițienești nu sunt punctul 
meu forte, dar drepturile mele cetățenești mi le cunosc. Sunt 
drepturile oricărui cetățean, fie el negru, alb sau metis. Fiecare 
dintre noi are dreptul să se adreseze organelor de poliţie și să 
ceară să fie ascultat, servit, protejat. Dacă nu ești de aceeași 
părere, ar fi bine să-mi spui de pe-acum, ca să știu cum stăm. 

Marea problemă a lui Phatudi era prezenţa celor doi colegi. 
Nu-și putea permite să iasă cu prestigiul știrbit din această 
dispută. 

— Domnișoară le Roux, a spus el vorbind rar și apăsat, toți 
cetățenii au dreptul să beneficieze de serviciile poliţiei. Insă 
nimeni nu are dreptul să se amestece într-o anchetă 
criminalistică. Nimeni nu are dreptul să stârnească agitaţie și să 
provoace neajunsuri. Obstrucţionarea justiţiei reprezintă o 
infracțiune. Atacarea unui ofiţer de poliţie reprezintă o 
infracțiune. Și-a apropiat degetul mare la câţiva centimetri de 
arătător. Uite-atât mai am până să vă arestez. 

Emma nu s-a lăsat intimidată. 

— Wolhuter mi-a telefonat aseară. Găsise o dovadă cum că 
Jacobus de Villiers este fratele meu... 

Așa interpretase ea faptele. 

— Am venit aici ca să vă ofer informaţia pentru că este direct 


VP - 108 


legată de investigația pe care o desfășuraţi. Deci puteți să-mi 
explicaţi în ce fel acţiunea mea poate fi considerată un act de 
obstrucționare a justiţiei? În plus, dacă intenţia dumneavoastră 
a fost să ne protejaţi, atunci de ce idioţii ăştia doi nu m-au 
informat că ne urmăresc în acest scop, fapt pe care, totuși, mi-e 
imposibil să-l cred? Refuz să fiu făcută răspunzătoare pentru 
lipsa de inteligenţă a altora. 

Cei doi idioţi își studiau vârfurile pantofilor. 

— Ce fel de dovadă? a întrebat Phatudi. 

— Poftim? 

— Ce dovadă a găsit Wolhuter? 

— Nu știu. Tocmai de-aceea mă aflu aici. 

— Ce-a spus la telefon? 

Emma a scos telefonul din geantă. 

— Ascultă singur, a zis apăsând pe taste pentru a relua 
mesajul și întinzându-i telefonul lui Phatudi. 

Inspectorul l-a dus la ureche. 

— Nu asta spune Wolhuter. 

— Poftim? 

— Nu spune că a găsit dovada că de Villiers e fratele 
dumneavoastră. 

— Ba da, sigur că asta spune. 

Phatudi i-a înapoiat mobilul cu aceeași încruntare permanentă 
care îl făcea să arate scârbit, așa încât îmi era greu să ghicesc 
ce gândea. S-a uitat îndelung la Emma. 

— Ce-ar fi să mergem undeva mai la răcoare ca să stăm de 
vorbă? a zis, într-un sfârșit. 

S-a răsucit pe călcâie și a luat-o spre sala de conferinţe. 


— Ce v-a povestit ieri Wolhuter? a întrebat inspectorul după 
ce ne-am așezat. 

— Cum a murit Wolhuter? a replicat Emma. 

Confruntarea celor doi se anunţa interesantă. 

In clipa aceea, un miracol s-a petrecut cu faţa lui Phatudi. 
Cută după cută, încruntarea i-a dispărut. După care un zâmbet i 
s-a așternut treptat pe chip. Era o metamorfoză fascinantă, 
poate pentru că părea neverosimil ca acele două expresii să 
poată apărea pe aceeași față. Când zâmbetul i s-a lăţit până la 
urechi, corpul lui masiv a început să se zguduie și ochii i s-au 
îngustat. Mi-a luat ceva vreme ca să înțeleg că inspectorul Jack 


VP - 109 


Phatudi râdea. Pe mutește, ca și cum uitase sonorul oprit. 

— Eşti o figură, a declarat după ce s-a mai potolit din râs. 

— Cum așa? a întrebat Emma pe un ton mai puţin agresiv. 

— Eşti tare micuță, dar ai vână în tine. 

Și cu asta s-a alăturat fan clubului Emmei celei îndrăznețe, 
format din răposatul Wolhuter, Lemmer, încă în viață, și timidul 
Stef Moller. M-am întrebat cât de calculată era Emma din fire și 
câtă manipulare se ascundea în spatele izbucnirii ei de 
indignare. Era un șiretlic pavlovian nou, pe care trebuia 
neapărat să-l adaug la argumentaţiile din Legea lui Lemmer cu 
privire la Femeile Minione. 

Am studiat-o cu atenţie. Dacă era infatuată, atunci disimula 
asta bine. 

— Inspectore, hai să ne ajutăm reciproc. Te rog. 

— OK. Măcar putem face o încercare. Zâmbetul neverosimil i- 
a rămas întipărit pe chip până când Emma i-a povestit ce ne 
relatase Wolhuter cu o zi în urmă. 


17. 


— De ce minte lumea? Pur și simplu, nu înţeleg, a spus Jack 
Phatudi. 

Încruntarea îi revenise în forţă. 

— Despre ce să mintă? a întrebat Emma. 

— Despre toate. Despre mine. Despre tribul Sibashwa. ȘI 
despre procesele pentru pământuri. Nu s-au depus patruzeci de 
revendicări pentru Parcul Naţional Kruger. Acum șase ani, 
comisia și-a dat seama că petiţiile proveneau de la aceleași 
familii, numai că fuseseră înaintate fără ca unii să știe de 
ceilalți. Le-au pus pe toate cap la cap, și acum au mai rămas 
numai revendicările triburilor Mahashi, Ntimane, Ndluli, Sambo, 
Nkuna și Sibashwa. Alte două, de la Mhinga și Mapindani, au fost 
respinse. Au rămas opt revendicări. Nici pe departe patruzeci. 

— Asta nu înseamnă că nu ai și tu o revendicare. 

— Eu? Eu sunt poliţist. Eu nu cer pământ. 

— Nu tu personal, tribul Sibashwa. Din care faci parte. 

— Așa e. Sibashwa a depus o cerere. In 1889 am fost 
alungați. Oamenii mei trăiau pe pământurile astea de o mie de 


VP - 110 


ani, și pe urmă au venit albii și le-au cerut să plece. Spune-mi, 
scumpă doamnă, dumneata ce-ai face dacă guvernul ar veni 
într-o bună zi și te-ar anunţa: „Vă luăm pământurile unde v-aţi 
construit casele, trebuie să vă mutați într-un alt loc”? 

— AȘ pleca, dacă aș ști că la mijloc e reabilitarea solului. 

— Fără niciun fel de compensație? 

— Asta nu, ar trebui să primesc o despăgubire. 

— Exact. Asta vor și oamenii mei. În 1889 nu a existat așa 
ceva, au fost ameninţaţi și li s-a cerut să plece, căci altfel aveau 
să fie împușcați. Strămoșii noștri sunt îngropaţi aici, mormintele 
lor acoperă o mie de ani de istorie, iar ei ne-au luat pământul și 
ne-au alungat. Acum, cei din triburile Mahashi și Sibashwa, la fel 
ca toți ceilalți, nu vor decât să îndrepte lucrurile. 

— Dar ce-o să se aleagă din Parcul Naţional? 

— N-o să se întâmple nimic. Triburile nu cer teren pe teritoriul 
Parcului Kruger. Vor pământuri lângă parc, unde să-și poată 
construi colibe. Știţi ce-au făcut cei din tribul Makuleke? 

— Nu. 

— Makuleke au revendicat o bucată de pământ, și acum zece 
ani au câștigat procesul. Și ce credeţi că au făcut? Au ridicat 
acolo o cabană de vânătoare și au format un comitet împreună 
cu cei de la Kruger. Makuleke exploatează cabana și obțin profit, 
Kruger conservă mediul. Toată lumea e fericită. De ce să nu facă 
la fel și celelalte triburi? Pentru că ele asta și vor. 

— Dar construcţiile despre care aflase Jacobus? 

— Tipii ăştia de la Mogale trag cu urechea la zvonuri și pe 
urmă scornesc tot felul de minciuni. Pe aici au trecut, într- 
adevăr, mulţi oameni de afaceri din Johannesburg care le-au 
promis oamenilor marea cu sarea. Cei din tribul Makuleke au 
concesionat managementul cabanei unei companii administrate 
de albi. E o afacere ca oricare alta, toată lumea vrea să scoată 
un ban. Unii albi au venit cu ideea de a amenaja staţiuni în jurul 
unor terenuri de golf, dar propunerea a fost respinsă. Cobie de 
Villiers a auzit ce se vorbește și a dat fuga să-i informeze pe cei 
de la Kruger înainte chiar ca lucrurile să demareze și oamenii să 
decidă dacă vor accepta o idee sau alta. 

— Dar vulturii? 

Chiar mă întrebam când avea să aducă în discuţie chestiunea 
vulturilor. Lui Phatudi nu i-a convenit. S-a ridicat de pe scaun și 
și-a fluturat braţele, exasperat. 


VP - 111 


— Vulturii. Spuneţi-mi, doamnă, cine a ucis animalele din ţara 
asta? Cine a vânat zebrele quagga până când specia a dispărut 
cu totul? Negrii? 

— Nu, dar... 

— Uitaţi-vă la locuitorii din Limpopo, doamnă. La condiţiile lor 
de trai. La modul în care luptă pentru supravieţuire. N-au slujbe, 
n-au bani, n-au pământ pe care să-l cultive. Și atunci, ce pot să 
facă? Dacă n-au ce pune pe masă copiilor, ce pot să facă? Să 
facă... ce-au făcut și burii. De ce au înfiinţat burii Parcul Kruger? 
Pentru că albii uciseseră aproape toate animalele, iar ei voiau să 
le salveze pe alea, puţine, care mai rămăseseră. La fel și cu 
elefanții. Burii erau săraci, și fildeșul era o marfă valoroasă, așa 
că au început să împuște elefanții. Cu miile. Dar nu contează, 
erau albi, și, oricum, asta se petrecea acum o sută de ani. Astăzi 
a venit rândul oamenilor mei să fie săraci. Problemele sunt de 
ordin socioeconomic. Trebuie să creăm locuri de muncă pentru 
oameni, și atunci o să lase vulturii în pace. 

— Wolhuter a spus că vulturii otrăviţi au fost o capcană, 
pentru a-l atrage pe Jacobus acolo. Dar nu el i-a ucis pe oamenii 
aceia. Cei care au făcut-o au vrut să dea vina pe Jacobus ca să 
scape de el. 

Phatudi a mormăit ceva pe limba lui, o exclamaţie de 
neîncredere. Sergentul negru a clătinat din cap. 

— Inspectore, fratele meu nu e capabil să ucidă. 

— Poate că nu e fratele dumneavoastră. Cobie ăsta e cam... A 
bătut ușor cu degetul gros în tâmplă. Cinci copii l-au văzut cu 
arma în mână. A intrat în coliba vraciului sangoma, acolo unde 
se strânseseră oamenii care împușcaseră vulturii, pe urmă au 
auzit foc de armă dinăuntru și l-au văzut ieșind în fugă. Copiii îl 
știu de la rezervaţia Mogale; au vizitat-o cu școala. N-au habar 
că el îi urăște pe negri. Nu se pricep la politică și nu știu că el le 
zice negrilor „cioroi”51. Ei doar au povestit ce-au văzut. 

Emma nu mai voia să audă nimic. Și-a întors capul. 

Phatudi s-a așezat din nou în faţa ei. l-a vorbit pe un ton mai 
blând! 

— Acest de Villiers nu seamănă cu dumneavoastră. Nu se 


31 În original, kaffir (ortografiat și kaffer sau kafir), termen folosit în prezent în sens 
peiorativ în Africa de Sud și în alte state de pe continentul african pentru a desemna o 
persoană de culoare. Iniţial, termenul era neutru și se referea la populaţia Cafri, de 
rasă neagră, din sudul Africii (n.tr.). 


VP - 112 


poate să vă fie frate. 

— Atunci de ce a fost ucis Wolhuter? 

— Cine zice că a fost o crimă? 

Emma i-a aruncat o privire întrebătoare. 

Phatudi a arătat cu degetul spre cuștile de animale. 

— Leul ăla l-a omorât. Wolhuter a intrat noaptea trecută în 
cușcă. Mi s-a spus că uneori e nevoit s-o facă, pentru a scoate 
viezurele melivor de-acolo. Când erau pui, leul și viezurele au 
crescut împreună în cușcă, dar acum se pare că viezurele se 
târăște afară pe sub sârmă și-l ațâţă pe leu. Azi-dimineaţă au 
văzut că viezurele ieșise din cușcă și intrase la Wolhuter în casă. 
Și Wolhuter a făcut greșeala de a se vâri în cușca leului fără să-l 
sedeze mai întâi. Chestii dintr-astea se întâmplă des la fermele 
de animale sălbatice. 

Emma îl urmărea atentă pe Phatudi, încercând parcă să-și dea 
seama dacă polițistul spunea adevărul sau nu. Când inspectorul 
a terminat de vorbit, a continuat să se holbeze la el, până ce, 
într-un târziu, a oftat din greu, încovoindu-și umerii, semn de 
capitulare. Își epuizase întrebările. 

Gestul a dat naștere unei reacţii de simpatie din partea lui. 

— Îmi pare rău, a spus Phatudi. „Pentru ce?” mi-am zis în 
sinea mea. 

Emma a dat aprobator din cap, fără să scoată vreo vorbă. 

— leri nu aveam numărul dumneavoastră de telefon. Dacă l- 
aș fi avut, v-aș fi anunţat că trimit oameni ca să vă protejeze. 
Comunitatea locală a luat foc. A ameninţat că, dacă pun mâna 
pe de Villiers, îl omoară. Când aţi venit după mine la secție, 
cineva a ascultat discuţia noastră. Și atunci au început să circule 
zvonuri, cum că o să-l ucidă... Inspectorul și-a dus o mână la 
craniul ras și s-a scărpinat după ureche. Nu era singurul semn 
că minţea. Îl trăda și vocea. Până atunci, vorbise pe un ton ferm, 
dar explicaţia pe care o însăila acum indica o schimbare - era un 
soi de pledoarie stângace, în încercarea de a se face credibil în 
ochii Emmei. 

— N-are importanţă, a spus ea. 

Phatudi s-a ridicat. 

— Acum trebuie să plec, domnișoară le Roux. 

Sergentul și agentul au început și ei să se foiască. 

— Da, înțeleg. Mulţumesc, inspectore. 

Phatudi și-a luat rămas-bun. S-a făcut că nu mă vede până 


VP-113 


când a ajuns în prag. Atunci s-a întors și s-a uitat în ochii mei. 
Nu știam dacă să iau gestul drept o provocare sau un 
avertisment. 

Eu și Emma am rămas în urmă. Ea și-a rezemat coatele pe 
genunchi și și-a luat capul în mâini. A stat așa câteva clipe. Pe 
urmă a murmurat ceva. 

— Ce-ai spus? 

— Că acum nu mai pot să intru în casa lui Wolhuter. Ca să văd 
dacă nu a lăsat acolo ceva pentru mine. 


Pe drumul de întoarcere la Rezervaţia de Animale Sălbatice 
Mohlolobe, Emma mi-a cerut să opresc în fața măcelăriei din 
Klaserie. A intrat în prăvălie și a ieșit după cinci minute cu un 
pachet învelit în hârtie groasă maronie. 

A urcat în mașină și mi-a întins pachetul. 

— E pentru tine, Lemmer. 

Am luat pachetul. 

— Poţi să-l deschizi. 

Înăuntru erau cel puţin două kilograme de biltong. 

— leri, la Moller, am văzut că-ți place. 

— Mulţumesc mult. 

— Cu plăcere. 

Dar nu mai era aceeași Emma. Sclipirea din ochi dispăruse. 
Am parcurs drumul până la Mohlolobe în tăcere. Când am parcat 
în faţa apartamentului, a spus: 

— De data asta sunt trează. 

Cu un mic zâmbet autoironie. 

A așteptat să verific camerele și să dau ocol apartamentului 
Bateleur. Era la amiază, și căldura ajunsese la apogeu, devenind 
înăbușitoare, insuportabilă. l-am făcut semn că poate să intre, și 
s-a făcut nevăzută în dormitorul ei, lăsând ușa întredeschisă. 
Am auzit arcurile patului scârțâind. Am cântărit opţiunile. Nici nu 
se punea problema să stau pe verandă. Am luat o revistă Africa 
Geographic și m-am așezat pe marginea unui scaun din camera 
de zi, în locul unde bătea aerul condiţionat. Un pic de moţăială 
n-avea să-mi strice. Am răsfoit revista și m-am oprit la un articol 
pe două pagini, cu titlul „Totul despre viezurii melivori”. 
Animalul care se făcuse, aparent, vinovat de moartea lui 
Wolhuter. Și favoritul lui Cobie de Villiers. 

M-am apucat să citesc. „A fi catalogat de Guiness Book drept 


VP - 114 


cel mai curajos animal de pe lume nu e puţin lucru, cu atât mai 
mult cu cât nu măsoară decât treizeci de centimetri în înălțime 
și cântărește doar până la paisprezece kilograme”. 

Un om care se ascunde atunci când este suspectat de crimă 
nu dă neapărat dovadă de curaj. 

„Viezurelui melivor îi place la nebunie carnea de șarpe; odată, 
am avut ocazia să urmăresc cum un exemplar de numai 
douăsprezece kilograme consumă un șarpe de zece metri 
lungime în numai trei zile”. Autorul relata în continuare 
povestea unui viezure care prinsese o viperă sâsâitoare care-l 
mușcase, injectându-i veninul, dar își revenise după trei ore și își 
devorase prada. 

Din nefericire, niciun viezure nu fusese prin preajma noastră 
în noaptea când apăruse șarpele. 

Și pe urmă am auzit-o. 

Am lăsat din mână revista și am ascultat atent. Suspine 
înăbușite veneau dinspre dormitorul ei. 

Fir-ar să fie! 

Ce ar trebui să facă un bodyguard într-o asemenea situație? 

Am rămas nemișcat. 

Plânsul răzbătea acum printre sughiţuri, semn că Emma avea 
inima sfâșiată de durere. 

M-am ridicat și m-am apropiat de ușa camerei ei. Am aruncat 
o privire discretă înăuntru. Era întinsă în pat, cu corpul zguduit 
de plâns. 

— Emma. 

Nu m-a auzit. 

l-am repetat numele, de data aceasta mai tare, dar și cu mai 
multă blândeţe. Nu a răspuns. M-am îndreptat încet spre pat și 
mi-am pus o mână pe umărul ei. 

— Emma. 

— Scuze, a reușit să murmure printre hohote. 

— N-ai de ce să-ţi ceri scuze. 

Am bătut-o ușurel pe umăr, fapt care a părut să o consoleze 
puţin. 

— Nu mai înțeleg nimic, Lemmer. 

Cu numai două ore în urmă, se purtase ca o pisică sălbatică. 

— Liniștește-te, am spus, fără ca vorbele mele să-i aducă însă 
alinare. 

— Nu mai pricep nimic. Și-a suflat nasul într-o batistă leoarcă 


VP - 115 


de lacrimi și a început să plângă și mai tare. 

— Șșt, șșt, a fost tot ce-am putut să spun. 

Fără vreun efect. M-am așezat pe pat lângă ea, și Emma s-a 
mișcat spre mine și și-a aruncat braţele în jurul gâtului meu. 
După care s-a lăsat cu totul pradă plânsului, hohotind fără nicio 
reţinere. 


l-a luat un sfert de oră ca să se oprească din plâns. Se agăța 
de mine ca de o geamandură, în timp ce eu încercam, stângace, 
s-o împing ușor înapoi, fără să am nici cea mai mică idee cum s- 
o consolez, în afară de a-i spune „șșșt, șșșt”. Intr-un târziu, s-a 
liniștit, hohotele s-au mai potolit și corpul i s-a relaxat. 

Pe urmă a adormit. La început, nu mi-am dat seama. Eram 
prea conştient de picioarele care îmi amorţiseră, de 
incapacitatea mea de a găsi cuvintele potrivite, de căldura și de 
parfumul trupului ei lipit de-al meu și de cămașa mea udă de 
lacrimile ei fierbinţi. Abia după ceva vreme am observat că 
răsufla încet și adânc și, când am privit-o, am văzut că avea 
ochii închiși. 

Am așezat-o pe pat, lăsând-o să alunece ușor pe pernă. Aerul 
condiționat răcorise dormitorul, și am acoperit-o cu cearșaful, 
după care m-am strecurat înapoi spre scaunul din camera de zi. 

Trebuia să-mi reconsider opinia despre ea. Poate că nu era 
decât o tânără atrăgătoare care-și dorea cu ardoare să-și 
regăsească fratele. Poate că speranţa începuse să o părăsească 
pe măsură ce căpăta noi informaţii, dar ea continuase, până în 
dimineaţa aceea, să se agate cu disperare de iluziile pe care și 
le făcuse, de eventualitatea unor conspirații și secrete bine 
păzite. Acum se vedea prinsă la mijloc între două posibilităţi la 
fel de inacceptabile: fratele ei era Cobie de Villiers, un ucigaș, 
sau nu era el, ceea ce echivala cu pierderea lui pentru a doua 
oară. 

Sau poate că ar fi fost mai bine pentru mine dacă luam 
lucrurile ceva mai lejer și cu mai multă precauţie. Poate că 
trebuia să reformulez Legea lui Lemmer cu privire la Femeile 
Minione și s-o fac să sune astfel: „Să nu ai niciodată încredere în 
tine însuţi”. 

Nu eram în stare să mă concentrez asupra revistei. Mâinile 
mele păstraseră amintirea conturului spatelui Emmei, iar în 
inimă îmi rămăseseră întipărite neajutorarea și disperarea ei. 


VP - 116 


Nu eram decât bodyguardul, singurul om disponibil la acel 
moment. La fel de bine ar fi putut să plângă pe umărul altcuiva. 

Emma era o tânără inteligentă, perfect adaptată social, 
extrem de bogată, bine educată și atrăgătoare, iar eu - Lemmer 
din Seapoint și Loxton. Amănunte pe care nu aveam voie să le 
scap din vedere. 

Mi-am dat seama că era a doua oară în douăzeci și patru de 
ore când o culcam pe Emma le Roux. Poate că era cazul să cer 
un bonus. 


18. 


În după-amiaza aceea, Emma a rămas în dormitor mai mult 
de o oră. Când a ieșit, m-a întrebat dacă voiam să mergem să 
mâncăm. N-aș fi ghicit că plânsese. Era pentru prima oară când 
o vedeam îmbrăcată în rochie. Era albă cu floricele roșii și îi lăsa 
umerii dezgoliți. In picioare avea sandale albe. Părea mai 
tânără, cu excepţia ochilor, care parcă îmbătrâniseră. 

In asfinţit, am străbătut în tăcere poteca spre restaurant. 
Soarele se ascunsese în spatele fortărețelor impresionante 
clădite de norii de furtună care veneau dinspre vest. Fulgerele 
licăreau printre norii cumulus albi ca zăpada. Umiditatea 
atinsese cote insuportabile, iar căldura era incredibilă. Până și 
păsările și insectele stăteau nemișcate. Natura părea să-și ţină 
răsuflarea. 

Susan, recepţionera, o afrikaander blondă care refuza să 
vorbească altă limbă decât engleza, ne-a tăiat calea. 

— Domnișoară le Roux, ce mai faceţi? Cum vă simţiţi? Am 
auzit despre șarpele mamba, ne pare foarte rău tuturor. 
Apartamentul e în regulă acum? 

— Da, totul e în ordine, mulţumesc, a răspuns ea, pe un ton 
șoptit, încă sub imperiul depresiei. 

— Minunat. Poftă bună la cină. 

In timp ce ne așezam, Emma a spus: 

— Ar trebui să vorbesc în afrikaans cu ea. 

— Da, am răspuns fără să mă gândesc. 

— Eşti un fan al limbii, Lemmer? Un taa/buf? 

Nu părea prea interesată, de parcă știa deja că aveam să evit 


VP - 117 


întrebarea. Sau poate că depresia luase o nouă formă... 

— Oarecum... 

A dat din cap, absentă, și a luat lista de vinuri. S-a uitat 
câteva clipe peste ea, apoi și-a ridicat ochii spre mine. 

— Uneori, mă port atât de prostește, a spus ea încetișor. 

Am văzut că avea umbre sub ochi, imposibil de mascat de 
machiajul discret. A încercat să zâmbească, fără succes. 

— Dacă i-aș vorbi în afrikaans, îmi închipui ce se va întâmpla. 
Îmi va spune „O, sunteţi afrikaander?”, prefăcându-se surprinsă, 
deși amândouă știm ce sunt, și atunci va veni un moment de... 
stânjeneală. Un alt surâs ratat. Tipic pentru afrikaanderi, a 
continuat. Noi, după cum știi, ne ferim de momentele penibile. 

Înainte să apuc să răspund, și-a întors privirea, hotărâtă, spre 
lista de vinuri. 

— În seara asta o să bem vin. Ce fel de vin îţi place? 

— Sunt în exercițiul funcțiunii, mersi. 

— Nu, în seara asta ai liber. Alb sau roșu? 

— Nu prea beau vin. 

— Atunci bere? 

— Poate un Grapetiser*? roșu. 

— Nu bei niciodată? 

— Nu beau alcool. Speram să nu continue cu întrebările. La fel 
ca în chestiunea cu originea afrikaander, ar fi urmat o 
conversaţie jenantă. Dar mă înșelam în previziuni, așa cum se 
întâmplase cu mai tot ceea ce gândisem despre Emma. 

— O faci din principiu? m-a chestionat alegându-și cu grijă 
cuvintele. 

— Nu tocmai. 

A clătinat din cap. 

— Ce e? am întrebat. 

A întârziat cu răspunsul, de parcă simţea nevoia să-și adune 
puterile. 

— Eşti o enigmă, Lemmer. Când citeam într-o carte că un 
personaj e o adevărată enigmă, nu înţelegeam ce voia să spună 
autorul. Acum știu. 

Poate pentru că-mi spusese că sunt „tăcut și prost”, sau 
fiindcă voiam se mai înveselesc, am spus: 

— Explică-mi și mie care e treaba cu alcoolul. Eu, unul, nu 
pricep. 


32 Marcă de sucuri de fructe (nitr.). 
VP-118 


— Oh, s-o iau drept o invitaţie de a face o conversaţie 
adevărată? 

— Tu ești cea care a spus că în seara asta „am liber”. 

— Aha! A pus lista de vinuri deoparte. Foarte bine. S-a uitat în 
sus spre candelabrul de deasupra capetelor noastre, a răsuflat 
adânc și a început să vorbească încetișor, la început căutându-și 
cuvintele potrivite. 

— Mie îmi place vinul roșu. Și numele soiurilor. Shiraz. 
Cabernet. Merlot. Pinotage. Îmi place să le rostogolesc în gură, 
sună atât de tainic. Și să le adulmec buchetele complexe. Știi, 
există o mistică a aromelor. A început să rostească vorbele mai 
repede, eliberându-se. E ca și cum ai naviga pe o rută 
comercială, printre insule cu fructe și cu mirodenii. Nu poți 
vedea insulele, dar poţi ghici cum arată după aromele care 
plutesc pe deasupra apei. Sunt locuri exotice, în culori 
strălucitoare, cu păduri dese și cu oameni frumoși care 
dansează la lumina focului. lubesc culorile; îmi place să le 
urmăresc schimbându-se atunci când le priveşti în lumina 
soarelui sau a lumânării. lubesc aromele, ele mă fac să gust 
vinul, să mă concentrez asupra lui, să-l plimb în gură pentru a-i 
simţi savoarea. Și iubesc tot ce este asociat cu aromele - 
veselia, compania prietenilor. Reprezintă un simbol social, un 
mod de a arăta că ne simţim suficient de bine alături de alţii 
pentru a putea să ne bucurăm împreună de un pahar de vin. Îmi 
dă o senzaţie de civilizaţie, mă face să mă simt recunoscătoare 
că am privilegiul de a putea savura un lucru făcut cu atâta grijă, 
pricepere și artă. Și atunci, spune-mi, ce nu este grozav la vin? 

Am clătinat din cap. Nu eram de acord cu ea și, pe de altă 
parte, nici numi venea să cred că purtam o asemenea discuţie. 

— Vinul nu are gust bun. Punct. Sigur, nu e la fel de rău ca 
whisky-ul, dar, în orice caz, e mai rău ca berea. Și nici nu se 
compară cu sucul de struguri. Sigur, sucul de struguri nu e la fel 
de sofisticat, deși își schimbă și el culoarea dacă-l privești în 
lumina soarelui sau a lumânării. Singura excepţie este vinul 
dulce. Dar nimeni din înalta societate nu bea așa ceva, nici 
măcar un vin dintr-o recoltă târzie bună. De ce nu? Pentru 
simplul motiv că acest vin nu se bucură de același statut. 
Statutul. O chestie veche de când lumea. Civilizaţia noastră își 
are originile în Mesopotamia, dar acolo nu cresc struguri. 
Mesopotamienii făceau bere din grâne, și toată lumea o bea. 


VP - 119 


Dar bogătașii nu beau ceea ce bea toată lumea. Așa că aduceau 
vin din ţinuturile mai înalte din Iran. Și, fiind importat și, deci, 
mai scump - și pentru că oamenii obișnuiți nu și-l puteau 
permite -, a ajuns, cu timpul, să câștige un statut mai înalt, 
indiferent de gust. Așa a apărut mitul că vinul este pentru cei 
cultivați, pentru cei cu gusturi alese. Și acum, după opt mii de 
ani, încă mai credem asta. 

Îmi plăcea felul în care mă urmărea în vreme ce vorbeam. 
Când am terminat, a râs, scoțând un sunet scurt, fericit, de 
parcă tocmai deschisese un cadou. Era pe punctul de a-mi da 
replica, însă chelnerul însărcinat cu vinurile a apărut lângă noi. 
A dat comanda: 

— Aș vrea o sticlă din acest Merlot și cel mai bun suc de 
struguri pe care-l aveţi. Și aduceţi, vă rog, două pahare în plus. 

Chelnerul a notat comanda, și după ce acesta a plecat, Emma 
s-a rezemat de spătar. 

— Pe unde-ai stat tu ascuns până acum, Lemmer? Și-a ridicat 
o mânuţă în aer, ca pentru a mă opri să răspund. Nu contează. 
Mă bucur că ești aici. Spune-mi, îţi place să citești? Cum de știi 
toate lucrurile astea? 

Patru ani în pușcărie înseamnă o grămadă de timp, Emma le 
Roux. 

— Ei, mai citesc și eu câte ceva. 

— Câte ceva? Ce anume îţi place să citești? 

— Nonficţiune. 

— Ca de pildă? 

— Orice. 

— Zău așa... Povestește-mi despre ceva ce-ai citit în ultima 
vreme. 

Am rămas câteva clipe pe gânduri. 

— De exemplu, știai că iarba de sămânță a jucat un rol 
hotărâtor în istoria Africii de Sud? 

A ridicat o sprânceană, zâmbind din colțul buzelor. 

— Nu, nu știam. 

— E adevărul gol-goluţ. Cu două mii de ani în urmă, aici nu 
trăiau decât triburile Khoi și San. Erau nomazi, nu agricultori. Și 
pe urmă, dinspre estul Africii au venit oamenii Bantu, cu cirezile 
lor de vite și culturile de sorg. Aceștia i-au împins pe Khoi și pe 
San către jumătatea de vest a Africii de Sud. De ce într-acolo? 
Pentru că sorgul se recoltează vara, și partea de vest este o 


VP - 120 


zonă cu precipitaţii hibernale. De aceea tribul Xhosa nu s-a 
așezat niciodată mai departe de Fish River. Fiindcă avea nevoie 
de ploi de vară pentru recolte. Acum patru sute de ani, 
europenii au adus în Cape Town cereale de iarnă. lar tribul Khoi 
nu li s-a putut opune; diferenţa în tehnologie era mult prea 
mare. Gândește-te, ce s-ar fi întâmplat dacă triburile Xhosa și 
Zulu ar fi avut seminţe pentru recolte de iarnă? Cât de diferită 
ar fi fost istoria noastră? Nu ar fi fost mult mai dificil pentru 
olandezi să întemeieze prima lor colonie la Cape? 

— Uimitor. 

— Da. 

— Unde-ai citit asta? 

— Într-o carte de popularizare a științei. 

— Dar problema cu limba afrikaans? 

— Ce vrei să spui? 

— Ai zis că ești un apărător al ei, un taa/bu/. 

— Mda, cam așa ceva. 

— Și? 

— Păi, uite, hai să o luăm, de pildă, pe Susan. Ştie că ești 
afrikaander. N-avea cum să nu-și dea seama, din cauza numelui 
tău. Și a accentului. Și totuși, îţi vorbește în engleză. De ce? 

— Tu să-mi spui. 

— Pentru că majoritatea clienţilor rezervației sunt străini, și ea 
nu vrea ca ei să știe că nu e decât o fată afrikaander. Ar fi o 
povară prea mare pentru ea. Vrea ca turiștii să o placă, să o 
considere o fată drăguță. Nu să fie judecată și etichetată după 
limba pe care o vorbește și după istoria poporului ei. 

— Nu-i convine poziționarea brandului Afrikaans. 

— Exact. Ceea ce nu înțeleg eu este de ce Susan... de ce noi 
toți nu facem nimic pentru a schimba ceva în poziționarea 
aceasta. A ne preface că nu vedem ce se întâmplă nu reprezintă 
o soluţie. Soluţia este de a schimba poziţia brandului. 

— Și crezi că e posibil? 

— Păi nu cu asta te ocupi? 

— Ba da, dar limba este o chestiune ceva mai complexă decât 
ketchupul. 

— Diferenţa este că toţi cei cărora le place ketchupul sunt 
dispuși să-și unească forțele pentru a schimba percepţia despre 
ketchup. În timp ce burii nu vor să facă același lucru pentru 
limba lor. 


VP - 121 


Emma a izbucnit în râs. 

— Asta e adevărat. 

Chelnerul a venit cu sticla de Merlot, cu cea de suc de struguri 
și cu două pahare în plus. A dat să ne servească, dar Emma l-a 
oprit. A împins un pahar de vin spre mine. 

— la o gură, m-a îndemnat. Gustă puţin și pe urmă spune-mi 
dacă nu ţi se pare bun. Dar să fii sincer. 

A turnat puţin vin. Am luat paharul. 

— Așteaptă, a spus. Mai întâi miroase.-l. Și-a turnat o jumătate 
de pahar, l-a răsucit în mână și l-a apropiat de nas. l-am urmat 
exemplul. Aroma era plăcută, dar mai exista și altceva în afara 
ei. 

— Cum ţi se pare? m-a întrebat. 

Ce să-i fi spus? Că trecutul meu era îngropat în mirosul de vin, 
că el îmi amintea cine eram și de unde veneam? 

Am ridicat din umeri. 

— Hai, Lemmer, fii obiectiv. Nu simţi mirosul de cuișoare? Și 
de fructe? E subtil, știu, dar n-ai cum să nu-l simţi. 

— Da, îl simt, am minţit. 

— Bun. Acum gustă! 

A luat o înghiţitură, a plimbat-o prin gură și m-a privit 
întrebătoare. Am sorbit. Vinul avea o aromă întunecată, ca 
flacăra unui foc ce arde înăbușit. Emma a înghiţit. 

— Ei, acum spune-mi dacă are gust rău. 

Am înghiţit și eu. 

— Are gust rău, am spus. 

A râs din nou. 

— Pe bune? Pe bune, Lemmer? 

— Acum încearcă tu sucul de struguri. Fii obiectivă și sinceră. 
Am turnat suc în două pahare. Nici nu trebuie să-l miroși. Doar 
să-l guști. 

— OK, a spus zâmbind amuzată. 

Am băut amândoi. 

— Răcoros, am spus. 

— Simte aroma subtilă, inconfundabilă, de struguri. 
Proaspătă, revigorantă, joie de vivre, ce mai! 

A râs. Mi-a făcut plăcere s-o aud. 

— Simte cum bulele îți dansează pe limbă, ca niște mici 
explozii de extaz de o sinceritate dezarmantă și complet lipsite 
de pretenţii. Acest lichid nobil, fără fiţe, nu are nevoie să se 


VP - 122 


sprijine pe opt mii de ani de branding. El există pur și simplu, un 
suc nebotezat cu apă, un deliciu, plăcerea pură de a bea. 

A izbucnit într-un râs zgomotos, gata-gata să se înece, cu 
ochii închiși și cu guriţa ei frumoasă căscată. Ceilalţi comeseni 
și-au întors capetele ca să vadă de unde venea veselia și nu și- 
au putut stăpâni zâmbetele. Dincolo de ferestre, fulgerele își 
aruncau luminile pe cer, iar tunetele bubuiau din ce în ce mai 
aproape, rostogolindu-se dinspre nord spre sud ca o locomotivă 
fugară. 


Chiar înainte de desert, sub impulsul momentului, i-am 
mărturisit, în mod inexplicabil: 

— Prietena care m-a sunat când eram la aeroport... 

— Antjie, a intervenit Emma cu o sclipire răutăcioasă în ochi. 

Am tresărit surprins; ţinuse minte numele. 

— Are aproape șaptezeci de ani. 

— Minunat, a spus ea. 

N-am înțeles ce voia să spună cu asta. 

Era ameţită când am plecat. S-a agăţat de brațul meu. Afară 
ploua, o perdea deasă de picături grase de furtună. In pragul 
restaurantului, am șovăit. Emma și-a scos sandalele din picioare 
și m-a luat iar de braț. Am ieșit și, în clipa următoare, eram 
amândoi uzi leoarcă. Era o ploaie caldă, și aerul încă nu se 
răcorise. M-a tras de braţ, reţinându-mă. M-am uitat la ea. Işi 
ridicase fața și stătea cu ochii închiși, iar șiroaiele îi 
transformaseră rimelul în lacrimi întunecate. M-a lăsat s-o 
conduc ca pe o oarbă. Rochia albă i se lipise de corp. Și prin ea i 
se întrezăreau formele. Apa mi se prelingea pe faţă, pe ochi. 
Ploaia răpăia pe cărare, pe copaci, pe acoperișurile de paie. Era 
singurul sunet care spărgea tăcerea nopţii. 

Ajunși la apartamentul Bateleur, mi-a lăsat braţul, și-a azvârlit 
sandalele într-un colț al verandei și a rămas acolo, în ploaie. Am 
intrat sub acoperiș, am descuiat ușa, m-am așezat pe un scaun 
și mi-am scos pantofii și șosetele. Emma stătea afară, cu faţa 
întoarsă în sus și cu braţele întinse spre cer. Acceptând invitaţia, 
ploaia s-a întețit, și puhoaiele de apă străluceau în lumina 
verandei. 

Fulgerul a explodat scânteind și un tunet a bubuit asurzitor de 
aproape. Emma a ţipat și a urcat în fugă scările, trecând pe 
lângă mine și năpustindu-se pe ușă râzând veselă. 


VP - 123 


Mi-am scos cămașa și am întins-o pe braţul scaunului. Mi-am 
întors pantofii ca să las apa să se scurgă din ei și mi-am atârnat 
șosetele lângă cămașă. 

Am pășit prin ușa glisantă, am închis-o în urma mea și am 
încuiat-o. Camera de zi era cu totul cufundată în beznă, cu 
excepţia unei raze de lumină care se strecura pe sub ușa 
dormitorului Emmei. Cu gândul la un duș, am făcut un pas în 
față, și atunci am văzut imaginea reflectată în sticla care proteja 
tabloul agăţat pe perete. 

Emma. 

Se dezbrăcase. Stătea în picioare, lângă patul dublu, aplecată 
în faţă și cu un prosop alb înfășurat în jurul capului. 

Am înghețat. Mi-am ţinut răsuflarea. Am conspirat cu geamul 
tabloului, cu unghiurile perfecte care mi se deschideau stând 
acolo, cu ușa întredeschisă de la dormitorul ei. l-am privit trupul 
auriu. Linia fermă a pântecului, șoldurile feminine, picioarele 
zvelte și puful des și întunecat al părului pubian. Sânii îi săltau la 
fiecare mișcare bruscă a prosopului, sfârcurile i se întăriseră. O 
eternitate, și totuși atât de puţin timp - a terminat prea curând 
cu ștersul părului și s-a răsucit pe jumătate, aruncând prosopul 
într-un colț al camerei. l-am zărit o clipă curbele fundului 
bronzat, după care a ieșit din raza mea vizuală, fără să știe că o 
pândeam și pășind graţioasă ca o leoaică sau ca o antilopă 
steenbok, dispărând în baie. 


Zăceam în pat, în întuneric, când a intrat în cameră. Ploaia se 
oprise, și se așternuse o tăcere asurzitoare. Am rămas întins, cu 
ochii închiși, străduindu-mă să respir adânc și regulat. 

l-am auzit pașii ușori oprindu-se chiar lângă pat. li simţeam 
apropierea, căldura care îi radia din trup, și m-am întrebat cu ce 
era îmbrăcată. 

Tot ce trebuia să fac era să dau cearșaful la o parte ca să-i fac 
loc în pat. 

Stătea în picioare, lângă mine. Atât de aproape. Nu, nu 
puteam, nu trebuia s-o fac, și totuși nu mă puteam împotrivi 
dorinţei. Dar, când am întins mâna, ea se îndepărtase deja, și 
după câteva clipe am auzit scârţăitul celuilalt pat, foșnetul 
lenjeriei și un oftat. A cărui semnificaţie n-aveam s-o aflu 
niciodată. 


VP - 124 


19. 


Ziua care avea să se sfârșească în chip îngrozitor începuse 
atât de bine. 

Am dormit până târziu. M-am trezit primul și am făcut 
cafeaua. Am băut-o împreună pe verandă. Era o dimineaţă 
senină, proaspătă, răcoroasă. Emma mi-a mărturisit, luându-se 
singură peste picior, că o durea puţin capul. 

Mai târziu, a sunat la Centrul Mogale și a cerut cu Donnie 
Branca. Nu l-au găsit pe moment, dar au asigurat-o că aveau 
să-i spună că l-a căutat și că urma să o sune el înapoi. Ne-am 
dus să luăm micul dejun. Dick, Senior Game Ranger, ne-a zărit. 

— În seara asta o să avem un tur al rezervației formidabil, i-a 
spus el Emmei. 

— S-ar putea să nu mai fim aici. E posibil să plecăm spre casă. 

— Nu se poate. Trebuie să mai rămâi măcar o zi. Nimic nu se 
compară cu savana după prima ploaie adevărată de vară. 
Animalele înnebunesc. O să vezi, e o experiență unică. Și 
formidabilă. 

„Formidabil” se număra, în mod cert, printre cuvintele lui 
preferate. | se adresa exclusiv Emmei. 

— Bine, mai vedem... 

— Pentru tine sunt dispus să amân plecarea până la ora șase. 
Sau șapte, a încercat el să flirteze. 

— Zău? 

Îi plăceau atenţiile lui. 

— Absolut. 

— Atunci, eu și Lemmer o să facem tot posibilul. 

— Formidabil, a spus el, de data aceasta ceva mai reţinut, 
fiindcă Emma tocmai îmi pomenise numele. Atunci, să aveți o zi 
bună. 

— Și tu, a răspuns Emma cu un zâmbet. 

Apelul a venit când eram la masă. Emma a răspuns, a ascultat 
câteva clipe, apoi am auzit-o spunând: 

— Domnule Branca, sincere condoleanţe. 

S-a scuzat. Înţelegea că trecea prin momente grele, însă 
Frank Wolhuter o sunase cu o noapte înainte să moară și îi 
lăsase un mesaj. l-a reprodus conţinutul și a așteptat reacţia lui 
Branca, urmărindu-i cu atenţie răspunsul lung. 


VP-125 


— La unsprezece e perfect, mulțumesc. 

A închis telefonul. 

— Mi-a spus că știe că Frank Wolhuter a umblat prin lucrurile 
lăsate de Cobie la centru, pentru prima oară de când acesta a 
plecat. Și că Frank nu i-a zis nimic despre ceea ce a găsit, dar că 
bănuiește unde ar putea fi lucrurile. Ne vedem cu el la ora 
unsprezece. S-a uitat la ceas. E cazul să plecăm, a spus. 

Susan s-a apropiat de masa noastră. 

— Domnișoară le Roux, v-a lăsat cineva un mesaj la poartă. 

— Cine? 

— Paznicul spune că era un băieţel. 

— Un copil? 

— Să trimit pe cineva să vă aducă mesajul? 

— Nu, nu, oricum voiam să plecăm, ons sal dit daar kry, 
dankie, Susan, îl luăm noi, mulțumesc. 

— OK, a spus Susan și, după o scurtă tăcere apăsătoare, a 
plecat, fluturându-și părul lung și blond. 


Mesajul fusese scris pe o foaie ruptă, probabil, dintr-un caiet 
de școală, sau așa ceva, o hârtie cu linii bleu subțiri și cu o 
dungă verticală roșie trasă pe margine. Nu fusese introdus într- 
un plic, ci doar îndoit, cu numele Emma le Roux notat cu pix cu 
pastă albastră. 

Am stat lângă ghereta unde Edwin, responsabil cu 
securitatea, întâmpina oaspeţii cu pălăria lui cu boruri late și cu 
un zâmbet alb strălucitor. Emma a desfăcut foaia. A citit biletul, 
apoi mi l-a întins mie. 


Domnișoară Emma, 
Ar fi mai bine să vă întoarceți acasă. Aici nu sunteți 
în siguranță. 
Un prieten 


— Cine a adus biletul? l-a întrebat Emma pe Edwin. 

— Un băiat, a zis pe un ton prudent, ca și cum se aștepta să 
dea de necaz. 

— Îl cunoști? 

— S-ar putea. 

— Edwin, te rog, am mare nevoie de ajutorul tău. E ceva 
foarte important. 


VP - 126 


— Sunt mulţi băieți în sat. Cred că era unul dintre ei. 

— Care sat? 

— O să încerc să aflu. 

— Stai puţin, a spus Emma. S-a dus la BMW. S-a întors cu o 
bancnotă de o sută de ranzi în mână. Edwin, nu vreau decât să 
aflu cine i-a dat biletul băiatului. Spune-i că nu are motive să se 
teamă și că o să-l plătesc. Și asta e pentru tine. lar dacă dai de 
băiat, o să primești mai mulţi bani. 

— Mulţumesc, doamnă, a zis Edwin, și bancnota i-a dispărut 
imediat în buzunar. Sper să dau de el. 

— Mulţumesc mult. Hai să mergem, Lemmer, suntem deja în 
întârziere, a adăugat ea uitându-se la ceas. 


În mașină, a stat cu biletul în mână. L-a studiat îndelung. 

— Domnișoara Emma. Așa mi-a spus și bărbatul acela care m- 
a sunat acasă. Ti-am povestit, Lemmer. S-a uitat spre mine, apoi 
din nou la mesaj. La telefon am avut impresia că era o voce de 
negru, și cel care a scris mesajul ăsta nu cred că e vorbitor nativ 
de engleză. 

Eram decis să nu comentez. Din fericire, nici nu a fost nevoie. 
Telefonul ei a scos un ţărâit, și Emma s-a grăbit să răspundă. 

— Carel! Probabil că o întreba cum merg lucrurile, căci s-a 
pornit pe explicaţii: Dacă m-ai fi sunat ieri, ţi-aș fi spus că nu 
prea bine, dar acum cred că am dat de ceva. Tocmai sunt în 
mașină, mergem acolo ca să vedem despre ce e vorba. Ah, și 
mai ţii minte telefonul pe care l-am primit acasă? Da, de la 
bărbatul acela care mormăia greu de descifrat... 

Prietenul meu, Carel Bogătașul. Probabil că voia un raport 
complet, de vreme ce Emma s-a apucat să-i povestească tot ce 
se întâmplase, și a ţinut-o așa până am ajuns la Mogale. 


O voluntară olandeză, tânără și drăguță, cu picioare lungi, 
purtând o pălărie de safari pe cap și pantaloni scurţi, ne-a 
condus la Donnie Branca. Ne aștepta în biroul lui Frank 
Wolhuter. Emma a încercat să-i vorbească fetei în afrikaans, dar 
ea i-a răspuns în engleză. Ne-a povestit că erau cu toții, în 
continuare, în stare de șoc și că încă nu conștientizau pe deplin 
faptul că domnul Wolhuter nu mai era printre ei. 

Branca a dat deoparte documentele la care lucra. Era prost 
dispus și vorbea încet. Imediat ce fata olandeză a ieșit, ne-a 


VP - 127 


spus: 

— Imposibil să fi fost un accident. Viezurele a intrat de multe 
ori în cușca leului, dar de fiecare dată l-am adormit pe Simba cu 
ajutorul tranchilizantelor. Așa ar fi procedat Frank. Dar arcul cu 
săgeți e în magazie, nu s-a atins nimeni de el. In plus, Frank n-ar 
fi intrat niciodată singur în cușcă. Phatudi zice că n-a găsit nicio 
dovadă că ar fi vorba despre crimă, dar eu tocmai am 
descoperit ceva. Haideţi cu mine, să vă arăt! 

A deschis ușa care dădea în interiorul clădirii. Dincolo de birou 
era apartamentul unde locuise Wolhuter. Am intrat în dormitor. 
Biblioteca, prinsă în balamale de perete, fusese lăsată deschisă. 
În spatele ei, în perete, era fixat un rastel de arme a cărui ușă 
era și ea deschisă. Branca s-a oprit în faţa lui. 

— Uitaţi-vă aici, a spus arătând cu degetul. 

Rastelul avea doi metri înălțime și o jumătate de metru 
lăţime. Era împărţit în două. Jos era loc pentru șase arme, dar 
înăuntru erau numai două puști de vânătoare. După urmele de 
praf, era clar că cineva luase, de curând, celelalte patru arme. 
Pe raftul de sus erau niște documente și câteva grămăjoare cu 
bancnote, în total în jur de trei mii de ranzi, am estimat eu, plus 
un teanc de dolari și un altul de euro, cam de câte o mie fiecare. 
Pe polita de sus se vedea o dungă de culoare ruginie. Părea o 
dâră de sânge lăsată de cineva, din greșeală. 

— Sânge, a spus Branca. 

Emma s-a aplecat pentru a privi mai de-aproape. N-a 
comentat. 

— Avem două asemenea seifuri. Toată lumea știe de cel din 
magazie. Dar de ăsta nu știam decât eu și Frank. Dacă ar fi dat 
de ceva care v-ar interesa, aici l-ar fi pus. Așa că azi-dimineaţă, 
după ce m-aţi sunat, am deschis seiful ca să verific. 

— Crezi că...? 

Emma s-a oprit, speriată de posibilele răspunsuri. 

— Pot să ascult mesajul de la Frank? 

Emma a încuviințat din cap și a scos telefonul din geantă. A 
apăsat pe butoane și i-a întins aparatul lui Branca. De dincolo de 
mormânt, s-a auzit vocea lui Frank Wolhuter: „Emma, sunt 
Frank Wolhuter. Cred că ai avut dreptate. Am găsit ceva. Te rog, 
sună-mă imediat ce primești mesajul”. 

Cu faţa încordată, Branca i-a înapoiat telefonul. 

— Alaltăieri, după ce-aţi plecat de aici, Frank s-a dus la casa 


VP - 128 


lui Cobie. A stat acolo toată după-amiaza. Am băgat capul 
înăuntru ca să-mi iau rămas-bun, înainte să plec să mă întâlnesc 
cu prietena mea, la Graskop. Atunci l-am văzut pe Frank pentru 
ultima oară. 

— In noaptea aceea... Mai stătea cineva aici? a întrebat 
Emma uitându-se în continuare la pata de sânge. 

Branca a clătinat din cap. 

— Nu, numai eu, Frank și Cobie locuiam în incinta centrului. 
Baraca muncitorilor e pe panta muntelui, și voluntarii stau în 
niște dormitoare comune, la doi kilometri de-aici. M-am întors 
după miezul nopţii, dar n-am auzit nimic. Am presupus că Frank 
se culcase - el se culca și se scula întotdeauna devreme. A doua 
zi dimineaţă, Mogoboya l-a găsit în cușca lui Simba. 

Branca a scos o batistă din buzunar și a folosit-o pentru a 
închide ușa rastelului. 

_ — O să-l anunţ pe Phatudi... a spus făcând un gest spre rastel. 
Incă nu am intrat în casa lui Cobie. Vreţi să veniți cu mine? 

— Sigur că da. 

A luat o legătură de chei din biroul lui Wolhuter, și am 
străbătut împreună cărarea spre o mică clădire, pe jumătate 
ascunsă de pâlcurile de copaci, la marginea centrului de 
reabilitare. Branca a arătat spre un geam spart. 

— Pe acolo au încercat săptămâna trecută să pătrundă în 
casă. 

— Cine? 

— Habar n-am. Dar bănuiesc că au fost oamenii lui Phatudi. 
Noaptea, nu se văd gratiile de la fereastră. Frank a auzit 
zgomotul de geam spart și a aprins lumina. 

A descuiat ușa, închisă temeinic cu două yale. M-am întrebat 
dacă toţi cei de la centru își luau asemenea măsuri de precauţie. 
Coliba era cufundată în beznă, cu perdelele trase. Branca a 
aprins lumina. 

„Spartan” era cuvântul cel mai potrivit. Un pat lipit de perete, 
alături de un dulap din lemn de pin, două fotolii uzate și un 
dulap vechi din pal alb, zidit în perete. Pereţii erau goi; pe podea 
era întinsă o carpetă roasă, țesută din lână, cu motive 
geometrice africane. Două uși. Una dădea spre bucătăria în care 
se aflau o masă pătrată din lemn închis la culoare și trei scaune, 
tot din lemn, o sobă electrică veche și o etajeră cu rafturi pentru 
cărți. Cealaltă se deschidea spre baie. Totul relativ ordonat și 


VP - 129 


curat pentru un burlac. O pereche de jeanși atârna de braţul 
unui fotoliu. Emma a frecat ușor materialul între degete în timp 
ce se uita în jur. Branca a traversat camera spre pat, pe care se 
afla ceva. Părea o carte. 

A luat-o și a deschis-o. 

— Fotografii, a spus. 

Emma s-a apropiat. Era un album mic, exact cât să încapă în 
el poze de dimensiuni obișnuite. k 

— Asta e Melanie Posthumus, a spus ea. Inseamnă că sunt 
pozele lui Cobie. 

— Cine e Melanie? Prietena lui? 

— Da. 

— Două, trei, patru poze. Probabil că a fost foarte îndrăgostit 
de ea. 

— Şi acesta e Stef Moller, a adăugat Emma. 

Branca a dat paginile. 

— Uite, aici e Frank. Cu mine. Și aici, o voluntară din Suedia. 
Care îl plăcea foarte mult pe Cobie. Chiar ne-am gândit la un 
moment dat... 

— Că ce? 

— Ei, știți și voi... 

— Adică? 

— Păi, am văzut-o într-o dimineaţă ieșind de-aici. Dar după 
aia, a plecat. Așa cum fac toate. 

Branca terminase de răsfoit albumul. 

— Asta e tot. 

— Stai puţin, a spus Emma luându-i albumul din mână. L-a 
deschis. Uite aici, mi-a arătat. Vezi, lipsesc două poze. Chiar în 
faţă. 

M-am uitat. Pe ambele părți ale paginii nu se vedea decât 
plasticul transparent sub care, pe fundalul alb, se întrezăreau 
vag contururile a doua fotografii. 

— Camera e așa cum a lăsat-o Frank? a întrebat Emma. 

— Așa cred. Nimeni nu a mai intrat după el. 

— Nu aveţi pe cineva care face curățenie? a insistat ea 
îndreptându-se spre bucătărie. 

— Eu și Frank avem menajeră, asta pentru că amândoi 
suntem dezordonaţi. Dar Cobie își făcea singur toate treburile. 

Bucătăria nu era atât de mare încât să încăpem toți trei. Eu și 
Branca am rămas în prag. Emma a cercetat etajera. 


VP - 130 


— Deci e posibil ca Frank să fi lăsat albumul pe pat? 

— Mda. 

S-a întors spre Branca. 

— Poate că el a scos fotografiile din album, ca să mi le arate. 

— Da, s-ar putea. 

— Te-ai uitat înăuntrul rastelului? 

Sigur că se uitase, imediat ce scosese de-acolo cele patru 
puști. 

— Nu. Când am văzut pata de sânge, m-am gândit să nu 
umblu, ca să nu contaminez probele. 

Minţea. Și chiar cu pricepere. 

— Ce zici? Putem să aruncăm o privire? Îţi promit că o să fim 
atenți. 

— OK. 

S-au îndreptat amândoi spre ieșire. Ne-am uitat rapid la 
etajera cu cărţi. Pe raftul de jos erau așezate reviste. Am 
recunoscut cotoarele galbene ale National Geographic, lângă o 
serie de Africa Geographic. Deasupra, cărţi despre animale, 
vânat și managementul savanei. Totul înghesuit. Niciun loc liber 
în care să fi încăput albumul. 


Fotografiile lipsă nu erau în rastel. Înăuntru se găseau titluri 
de valoare, acte de donaţie, declaraţii fiscale și bani. 

— Pentru ce sunt banii ăștia? a întrebat Emma. 

— Sunt din încasări. Îi ţinem aici pentru plăţi și pentru situaţii 
de urgenţă. 

— Mai e vreun alt loc unde ar fi putut pune Frank fotografiile? 

— Nu știu, o să mă uit. Poate în dormitor. Dar o să-mi ia ceva 
timp. Și am atâtea pe cap. Nu știu ce-o să se aleagă de centru. 
Oricum, dacă găsesc ceva, vă sun. 

— Mersi. 

Ne-am luat rămas-bun și am plecat. Emma voia să dea de 
urma băiatului care adusese mesajul. 

A scos din geantă biletul, l-a recitit și l-a împăturit la loc. Când 
am ajuns la șosea, nu mai erau mașini cu polițiști care să ne 
protejeze. M-am uitat atent de jur-împrejur după eventuali 
urmăritori, întrebându-mă de ce mă simţeam atât de neliniștit. 
M-am concentrat asupra drumului, decis să ignor vocea 
interioară care mă îndemna să o previn pe Emma că Branca ne 
ascunsese ceva. N-am reușit. Am încercat să privesc totul cu 


VP - 131 


calm; la urma urmei, nu era treaba mea, iar ceea ce credeam eu 
nu avea importanţă. Și, cel mai probabil, nici n-avea nimic de-a 
face cu căutarea lui Jacobus le Roux. 

Biletul pe care îl ţinea în mână mă îngrijora însă cel mai mult. 
Nu avea niciun sens. Și nu se potrivea cu scenariul pe care mi-l 
creionasem în minte. 

— De ce s-a mulțumit să-mi trimită un bilet abia acum? a 
gândit Emma cu voce tare. Doar sunt aici de trei zile. 

Bună întrebare. N-am avut însă timp să meditez asupra ei. La 
Klaserie, imediat după ce-am traversat calea ferată, o imagine a 
apărut, fulgerător, în savană, în stânga noastră. Ceva care nu se 
încadra în peisaj. Am încetinit în apropierea întretăierii 
drumurilor R351 și R40. Cu coada ochiului, am zărit, pentru o 
clipă, reflexia soarelui pe o suprafaţă metalică. Am vrut să întorc 
capul pentru a arunca o privire, dar în acel moment am văzut o 
camionetă Nissan albastră, veche și prăpădită, staționată pe 
partea stângă a drumului, chiar înaintea indicatorului de cedare 
a trecerii. Înăuntru erau doi oameni, și portierele mașinii s-au 
deschis la unison în timp ce mă apropiam. 

Aveau cagule pe cap și arme în mâini. 

— Ține-te bine, i-am spus Emmei apăsând puternic pe 
acceleraţie și uitându-mă în dreapta ca să văd dacă nu venea 
vreun vehicul. Trebuia să virez la stânga în mare viteză. Și să 
mă îndepărtez cât de repede puteam. 

— Ce se întâmplă? 

N-am apucat să răspund. Cauciucul din stânga faţă a explodat 
cu un bubuit îngrozitor. 


20. 


Adrenalina face ca lucrurile să-ți apară ca filmate cu 
încetinitorul. 

Capota BMW-ului s-a înclinat o clipă în momentul când 
cauciucul s-a dezintegrat. Am tras puternic de volan, dar mașina 
nu mă asculta. Voiam să mă uit în oglinda retrovizoare, să văd 
dacă Nissanul era în spate. Am apăsat din nou pe acceleraţie. 
Roata din spate s-a supus comenzii, și pe moment mașina s-a 
înscris în viraj, însă nu aveam suficientă tracțiune faţă. Am 


VP - 132 


derapat, cu spatele întors spre R40, către marginea cu pietriș a 
drumului, străduindu-mă să readuc mașina pe șosea. 

— Lemmer! 

Cauciucurile au scrâșnit, BMW-ul s-a răsucit la 180 de grade, 
cu botul spre intersecţie. Nissanul se apropia acum ameninţător 
de noi - prin geam se vedeau cei doi oameni înarmaţi, cu 
cagulele trase peste faţă și cu mănuși în mâini. 

Am încercat să întorc mașina, dar ceva ne-a lovit. Poc. 

Cu coada ochiului, am zărit o lucire în savană. Reflexia 
soarelui pe ţeava unei puști? Am tras de volan, cu mâinile 
alunecoase din cauza transpiraţiei, și am turat cât am putut 
motorul. 

Poc. Alt cauciuc, cel din dreapta spate cedase. BMW-ul s-a 
clătinat, trepidând. 

— Lemmer! 

— Calmează-te! 

Am întors și am accelerat. Botul mașinii s-a îndepărtat de 
oamenii cu cagule, poziționându-se acum spre nord. O mașină s- 
a apropiat din direcţia opusă, claxonând cu disperare. S-a ferit 
virând la limită, și am zărit, pentru o clipă, faţa cuprinsă de 
panică a șoferului. Am apasat din nou pe acceleraţie, și 
cauciucul a sărit cu totul de pe roată. Cu janta metalică zgâriind 
gudronul șoselei și cu mașina scoțând un scrâșnet înfiorător, m- 
am năpustit în faţă, îndepărtându-mă, treizeci, patruzeci, 
cincizeci de metri. 

Scârțâind și clătinându-ne, am reușit, totuși, să ţin mașina pe 
direcţie, mergând pe mijlocul șoselei și prinzând viteză. În 
depărtare, traficul se aglomerase. 

Au tras și au nimerit cauciucul din stânga spate. Acum, BMW- 
ul era complet scăpat de sub control. Trebuia să opresc. Sau să 
abandonăm mașina. Opritul pe șosea nu reprezenta o opţiune. 
Am văzut în oglinda retrovizoare Nissanul apropiindu-se. Am 
decis s-o iau pe câmp, prin iarba înaltă. 

Am trecut prin gard, sfâșiind cu un huruit sârma. Am frânat și 
am rasucit pentru ultima oară volanul. Motorul s-a oprit și, dintr- 
odată, s-a lasat liniștea. 

— Afară! 

Emma a deschis portiera, dar n-a reușit să iasă. Mi-am 
desfăcut centura de siguranţă și m-am întors spre ea. 

— Ai centura prinsă, am spus pe un ton plat în timp ce 


VP - 133 


apăsam butonul care-o deschidea. Gata! Acum ieși! 

Am deschis portiera și am sărit din mașină. Emma era deja 
afară. Am prins-o de mână, trăgând-o după mine. 

— Stai! a ţipat. S-a întors la mașină, și-a înșfăcat geanta și mi- 
a luat mâna. 

Am auzit un șuierat de tren. La nord-vest de noi. Am început 
să alergăm în direcţia zgomotului. 

— Ține-ţi capul în jos, am urlat. 

larba nu era la fel de înaltă ca pe porțiunea de lângă șosea. 
Dar copacii și tufișurile ne ofereau ascunzători. O împușcătură a 
venit din spate. O împușcătură de pistol. Glonţul a trecut 
șuierând prin dreapta noastră. 

Lunetistul, cel care ne făcuse, cu atâta pricepere, praf 
cauciucurile, se afla undeva la vest de noi. lar cele două cagule 
ne urmăreau din spate. 

Alte două împușcături. Amândouă la întâmplare. Nu-și dădeau 
exact seama unde eram. 

Am auzit huruitul trenului venind acum dinspre nord. Linia 
ferată era drept în faţa noastră, dar încă nu o zăream. Am 
accelerat, trăgând-o pe Emma după mine peste o groapă de 
porc furnicar. Eu am sărit. Emma a căzut, și mâna i s-a desprins 
din mâna mea. M-am întors și am văzut că zăcea întinsă. 
Încercase să atenueze efectul căzăturii cu mâinile și se lovise cu 
capul de ceva, o piatră sau un ciot. Pe pomete, sub ochi, avea o 
rană de vreo doi centimetri. 

— Haide, am strigat ridicând-o. 

Avea ochii înceţoșaţi. M-am uitat în spate. Cagulele alergau 
spre noi prin iarbă, ocolind tufișurile. 

— Lemmer. 

Am tras-o de mână. 

— Trebuie să fugim. 

— M-am... Cu răsuflarea tăiată, și-a dus o mână la coaste. M- 
am lovit de ceva... 

— Nu acum, Emma. Hai s-o luăm din loc! 

Mergea cu gura deschisă, respirând greu. Din obraz îi curgea 
sânge. Ne mișcăm prea încet. 

Trenul. 

Huruitul m-a asurzit în clipa când trenul a intrat în raza 
noastră vizuală. Era o locomotivă diesel care trăgea după ea 
vagoane de marfă de culoare maro, ce înaintau cu un zgomot ca 


VP - 134 


de tunet. Între noi și griblură era un gard din sârmă ghimpată, 
apoi rambleul de un metru înălțime care urca spre șinele de cale 
ferată. 

Am tras-o pe Emma după mine. N-aveam timp să ne căţțărăm 
ca să sărim peste gard. Am prins-o cu amândouă braţele pe 
după piept. 

— Nu! a ţipat când durerea din coaste a săgetat-o. 

Am ridicat-o pe deasupra sârmei ghimpate și am lăsat-o să 
cadă de cealaltă parte a gardului. Mi-am luat avânt și am sărit 
peste gard, la trei metri mai încolo. Emma a încercat să se 
ridice. Cagulele se apropiau. Erau la șaizeci, șaptezeci de metri. 
Doi bărbaţi. S-au oprit și au început să facă semne cu mâna spre 
cineva. Atunci l-am văzut, imediat la sud de noi. Lunetistul. Un 
bărbat alb, solid, îmbrăcat într-un costum de camuflaj și cu o 
șapcă de baseball pe cap. S-a aruncat la pământ. Cele două 
cagule și-au reluat alergarea spre noi. 

M-am apropiat de Emma. Stătea încovrigată, și am ghicit din 
forma buzelor că mă striga, dar huruitul trenului îi acoperea 
vocea. Arăta foarte rău. Sângele i se scurgea din rana din obraz, 
prelingându-se pe gât. Tăietura părea adâncă. Dar problema 
mai gravă era cea a coastelor rupte. 

Nu aveam timp de pierdut. 

Am prins-o cu brațul stâng pe după spate și, ţinând-o aproape 
de mine, am sprintat spre dâmb. Poșeta îi căzuse din mână, și 
am lăsat-o acolo, în iarbă. Am alergat în paralel cu trenul, care 
înainta însă cu viteză prea mare. Totuși, nu aveam altă șansă. 
Mi-am ridicat braţul drept, am așteptat să ajungem în dreptul 
unui vagon și l-am întins, lovindu-mă de suprafaţa de metal. 
Durerea m-a străfulgerat, dar n-avusesem noroc. Trebuia să 
aştept următorul vagon. Am întins din nou braţul și m-am prins 
de bară, lăsându-mă purtat în sus prin forța inerției. Am ţinut-o 
strâns pe Emma, răsucind-o spre mine. Atârna prea greu de 
brațul meu, dar am reușit să o salt pe tamponul dintre vagoane. 
Am pus piciorul pe bara metalică și m-am izbit cu capul de ceva. 
Nu i-am dat însă drumul Emmei. Am pipăit cu piciorul, în 
căutarea unui punct de sprijin. Am tras-o spre mine. Era agăţată 
strâns cu mâinile de umerii mei. A strigat ceva, dar n-am înțeles 
ce. 

Aveam să reușim. 

Mi-am întors privirea spre savană. Cagulele se opriseră din 


VP-135 


alergat și stăteau nemișcate. 

Lunetistul era întins pe burtă, cu arma în faţa lui, fixată pe 
trepied. Urmărea cu țeava puștii și cu telescopul mișcarea 
trenului. 

Un nor de fum a ieșit din armă, după care bărbatul a dispărut 
din raza mea vizuală. Emma a tresărit în brațele mele și s-a 
prăvălit, desprinzându-se de mine. Am prins-o de materialul 
subţire al tricoului, încercând să o trag înapoi. 

Tricoul s-a rupt, și, prin despicătură, am zărit rana - era sus, 
pe piept. Lunetistul o nimerise, de această dată. M-a copleșit o 
furie groaznică. Tricoul s-a sfâșiat și mai tare și, cu mișcări 
încete, Emma s-a desprins și mai mult de mine. A căzut, și am 
rămas cu o bucăţică de tricou în mână. 

Am sărit din tren. Saltul a fost prea lung în aer, am zărit 
pietrele și iarba zburând pe lângă mine, apoi am aterizat 
lovindu-mă rău la umăr. Durerea m-a pocnit ca un ciocan. M-am 
rostogolit, tăindu-mă în ceva. Am continuat să mă răsucesc, și 
m-am lovit din nou. Într-un târziu, m-am oprit, dar nu puteam să 
mă ridic. Trebuia să o găsesc pe Emma. Probabil că îmi 
dislocasem umărul în cădere. Tot brațul drept mă ardea. Nu 
reușeam să-mi controlez respiraţia, dar am încercat să mă ridic, 
gemând și trăgând cu greu aer în piept. M-am împleticit, am 
înaintat și am căzut. M-am ridicat din nou. 

Uite-o. Zăcea nemișcată. 

— Emma. 

Dar sunetele refuzau să-mi iasă din gură. 

Era întinsă cu faţa în jos. Din ceafă i se scurgea sânge. Și pe 
spinare. Rana de glonţ. Am întors-o cu mâna stângă. Avea trupul 
inert. O, Doamne, nu! M-am aplecat peste ea, am prins-o cu 
braţul stâng pe după spate și am ridicat-o. Acum stătea 
atârnată, lipsită de viaţă, pe umărul meu. Oare mai respira? 

Trenul se făcuse nevăzut. 

Cagulele se apropiau. 

Trebuia să o iau la fugă. Cărând-o pe Emma. 

M-am împiedicat. Cum să sar peste gard? Am alergat paralel 
cu linia ferată, în direcţia opusă celei din care veneau 
urmăritorii. Să trec de sârma ghimpată, asta era tot ce conta. 

În faţă am zărit o poartă. Asemănătoare uneia de fermă, era 
intrarea la un drum de șantier. Trebuia să ajung acolo. Să mă 
agăț de poartă și, sprijinindu-mă de ea, să sar peste. Am 


VP - 136 


continuat să alerg, clătinându-mă și împiedicându-mă la fiecare 
pas. Trebuia să-mi folosesc brațul drept și să sper că nu avea să 
cedeze. Mi-am apăsat brațul stâng de poartă și mi-am săltat 
picioarele peste ea, ţinând-o pe Emma la piept cu braţul drept. 
M-am balansat așa în aer, un moment de-a dreptul ireal. Brațul 
nu m-a mai ajutat. 

A cedat, și m-am lovit cu șoldul drept de partea de sus a 
porţii. Ne-am rostogolit amândoi de cealaltă parte a gardului, și 
eu am aterizat pe spate, cu Emma peste mine. Care părea acum 
să atârne greu. M-am ridicat în genunchi și am văzut că mâna 
stângă îmi era lipicioasă, de la sângele Emmei. 

Am reușit să ajung în poziţie verticală, dar picioarele îmi 
tremurau îngrozitor. 

Liziera pădurii era la douăzeci de metri de noi. l-am auzit pe 
urmăritori strigând în spate. Trebuia să ajung la copaci. 
Genunchii abia mă mai ţineau, umărul mă ardea, durerea se 
înălța în valuri. „Să nu mori, Emma le Roux, să nu cumva să 
îndrăznești să mori!” 

O cărare șerpuia printre copaci. O potecă de vânătoare. Am 
luat-o într-acolo, înaintând, nesigur pe picioare. „Nu trebuie să 
mergi pe potecă, ei atâta așteaptă”. Am luat-o la dreapta. Am 
simţit miros de fum, de lemne care ardeau. Să fie vreo casă prin 
preajmă? 

„Uită-te pe unde mergi”, mi-am spus. „Nu face zgomot și 
afundă-te tot mai mult în tufișuri”. Nu mai puteam să respir, 
pieptul mă ardea, picioarele mi se înmuiaseră, îmi dislocasem 
umărul. Am ajuns într-un luminiș, un loc sărăcăcios în care se 
înșirau colibe, și în fața lor am zărit femei adunate în jurul unui 
foc. Trei copii jucându-se în praf și un al patrulea legat la spatele 
mamei. Oale de gătit. Femeile stăteau aplecate peste ele. M-au 
auzit și și-au ridicat privirea, mirate, spre mine. Un alb nebun 
cărând în spinare o femeie rănită. 

În spatele meu, cagulele continuau să strige. Se apropiaseră 
și mai tare. Nicio șansă de scăpare. 

Am alergat spre coliba din mijloc. Ușa era întredeschisă. Am 
intrat în fugă și am închis-o împingând-o cu șoldul. Pe podea 
erau două saltele, și pe o măsuţă stătea un aparat de radio. Am 
așezat-o pe Emma pe o saltea și m-am întors cu faţa spre ușă. 
Trebuia să-i smulg arma primului urmăritor imediat ce intra. Dar 
cum? Cu o singură mână? Imposibil. Totuși, nu vedeam altă 


VP - 137 


soluţie. 

Am tras cu urechea. Domnea o tăcere mormântală. În ușă era 
o crăpătură. Mi-am apropiat ochiul de ea și i-am zărit apărând 
din tufișuri, surprinși să găsească colibe în acel loc. La vederea 
femeilor, s-au oprit, și-au rotit armele în aer și au rostit ceva 
într-un dialect indigen. Nicio reacţie. Din unghiul în care mă 
aflam nu le puteam vedea pe femei. Cagulele au început să 
strige ameninţător, poruncindu-le ceva. O voce de femeie le-a 
răspuns. Bărbaţii s-au holbat la ea câteva clipe, apoi au luat-o la 
goană înapoi. 

Am continuat să ascult. Un copil a început să scâncească. L-a 
urmat un altul. Vocile mamelor care îi linișteau. 

Să-i fi îndreptat femeile pe o pistă greșită? 

M-am dus spre saltea. Emma zăcea nemișcată. Prea 
nemișcată. Mi-am lipit urechea de gura ei. Respira. Sacadat, 
inegal. Semn rău. Prea mult sânge pe piept, în păr, pe gât, pe 
faţă. Trebuia neapărat s-o duc la spital. 

Ușa s-a deschis. O femeie s-a oprit, prudentă, în prag. 

— ls hulle weg? am întrebat. 

Nu mi-a răspuns. 

— Au plecat? 

A spus ceva, dar n-am înțeles. A aruncat o privire spre Emma. 

— Doctor. 

— Doctor, a repetat încuviințând din cap. 

— Repede. 

A dat din nou aprobator din cap. 

— Repede. 

S-a întors și a strigat după cineva, pe un ton imperios. 


21. 


Se numea Goodwill și conducea ca un nebun. 

Nu părea să aibă vârsta necesară pentru a obţine permisul. 
Toyota Hi Ace avea patru ani vechime și 257.000 de kilometri la 
bord. Începuse prin a mă contrazice. 

— Clinica din Hoedspruit nu-i bună de nimic. Trebuie s-o 
ducem la spitalul din Nelspruit. 

— N-o să reziste. 


VP - 138 


— Ba da. O să conduc repede. 

— Nu. 

— La Hoedspruit nu sunt medici, numai asistente care habar 
n-au de nimic. A cotit la dreapta în intersecţia unde fuseserăm 
atacați. Crede-mă, știu ce vorbesc. 

Am ezitat. 

— Atunci, grăbește-te! 

— Sigur. A accelerat. 

Stăteam pe locul din mijloc, ţinând-o pe Emma strâns în 
braţe, și Goodwill conducea cu luminile de avarie pâlpâind, 
cauciucurile scrâșnind și claxonul urlând. Am simtit-o pe Emma 
tresărind în timp ce spasmele îi traversau corpul micut din care 
viaţa se scurgea. 

— Emma, nu muri. Te rog, Emma, nu muri. 

Medicul mi-a smucit braţul, fixându-l la loc în articulație, și, în 
clipa aceea mi-a venit să-l b/iksem, să-l pocnesc peste faţă, atât 
de cruntă era durerea. A trecut însă aproape imediat. Doctorul a 
făcut apoi un pas în spate. 

— Jissie, omule, cât pe-aci să mă lovești. 

Era un bărbat de cincizeci și ceva de ani, rotund ca un butoi. 

— La naiba, doctore, chiar asta mi-a trecut prin cap. 

A izbucnit în râs. 

— Doc, sună, te rog. Trebuie să aflu ce-i cu ea. 

— Ti-am spus deja cum o să procedăm. 

— Ai zis că o să-mi pui braţul la loc și că pe urmă o să pot să 
sun. 

— Da. Mai încolo. 

— Nu. Acum. 

— N-are niciun rost. E în operaţie. 

— Unde e sala de operaţii? 

— Trebuie să-ţi injectez un antiinflamator. A scos o seringă 
dintr-un sertar. Și să-ţi dau ceva contra durerii. Și să-ţi curâţ și 
să-ţi bandajez rana. 

— Care rană? 

— Ai o tăietură pe bicepsul drept. 

— Doc, unde e sala de operații? 

— Stai jos. 

— Nu. Trebuie să... 

S-a înfuriat. 

— la ascultă, amice. Dacă vrei să mă pocnești, acum e 


VP - 139 


momentul, pentru că o să schimbăm placa! Uită-te și tu cum 
arăţi! Tremuri ca o frunză, ești în hiperventilaţie, în stare de șoc, 
sângerezi și ești murdar ca un porc. Și zici că vrei să te duci în 
halul în care ești la sala de operaţii? O să te arunce pe ușă 
afară, poţi fi sigur de asta. Mișcă-ţi fundul încoace și așază-te pe 
scaun ca să-ţi fac injecţia și să-ţi curăţ rana. După care o să iei o 
pastilă, ca să te mai calmezi. Și pe urmă o să te duci să te speli 
și o să aștepți cumintel să iasă chirurgii din operaţie și să-ţi 
spună care e situația. 

M-am holbat încruntat la el. 

— Mută-ţi fundul pe scaun! 

M-am așezat. 

— Apleacă-te în față. Desfă cureaua la pantaloni. 

M-am conformat. 

— Apleacă-te și mai tare. Trebuie să ajung să-ţi fac injecţia în 
fund. 

S-a proptit în spatele meu, mi-a tras pantalonii în jos și a 
frecat un loc cu un tampon de bumbac îmbibat în spirt. 

— E soţia ta? 

Acul a pătruns în carne, împins cu prea multă forță. 

— Nu. E 

— Rămâi așa. Nu te mișca. Incă una, pentru durere. E iubita 
ta? 

— Nu. 

— Rudă? 

A întins mâna să ia o altă seringă. 

— Nu. E o clientă. 

Am simţit din nou acul intrând în came. 

— Clientă, zici? Hmmm. 

A aruncat seringa într-un coș și a tras un alt sertar. 

— Da. 

A scos o folie de pastile. 

— După cum te porţi, aș zice că ţii foarte tare la clienta asta a 
ta. Uite pastila! Du-te și te spală puţin, și pe urmă înghite-o. 


Îmi pierdusem telefonul mobil. Și îmi lăsasem portofelul în 
BMW. L-am rugat pe doctorul cel rotofei să-mi împrumute bani 
ca să sun de la telefonul public. 

— Poţi să folosești telefonul meu, mi-a spus conducându-mă 
în cabinetul lui. Avea pe birou fotografia unei femei, într-o ramă 


VP - 140 


argintie. Era frumoasă, elegantă, zveltă. Cu părul lung și roșu 
înspicat cu fire albe. 

— Cum fac să sun în exterior? 

— Apasă pe zero, a spus închizând ușa în urma lui. 

Am format numărul. Jolene Freylinck, recepţionera cu 
manichiura impecabilă, a răspuns la al doilea apel, cu vocea ei 
profundă și sexy. 

— Body Armour, bună dimineaţa, cu ce vă putem fi de folos? 

— Jolene, sunt Lemmer. 

— Bună, Lemmer, cum merge treaba? 

— Trebuie să vorbesc cu Jeanette. 

— Îți fac legătura. 

Fără nicio clipă de ezitare. 

Muzica înregistrată, melodia preferată a lui Jeanette, My Way, 
cântată de Frank Sinatra. Doar două fraze, în care spune că a 
avut parte de mai mult decât putea duce, apoi glasul lui 
Jeanette. 

— Ai dat de belele. 

O afirmaţie scurtă și la obiect. 

l-am povestit despre ce belele era vorba. 

— Cum se simte? a întrebat după ce am terminat. 

— E în stare critică. 

— Asta e tot ce-ai putut să afli? 

— Da. 

— Lemmer, nu-mi prea place vocea ta. Tu cum te simţi? 

— Sunt bine. 

— Nu prea-mi vine să cred. 

— Jeanette, n-am nimic, pe bune. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Deocamdată, o să stau aici, până când iese din operaţie. 

Cinci secunde de pauză. 

— Te sun eu. 

— Mi-am pierdut mobilul. 

— La ce număr pot să dau de tine? 

Nu știu cât timp am stat la biroul din cabinetul doctorului, cu 
fața îngropată în palme. Zece minute poate. Sau o jumătate de 
oră. Am încercat să mă concentrez. Deși capul nu mă ajuta. Ușa 
s-a deschis. Au intrat un bărbat și o femeie. El avea părul 
grizonant și purta un costum gri scump. 

— Grundling, s-a prezentat întinzându-mi mâna. A zâmbit. 


VP - 141 


Avea dinţii ascuţiţi. Arăta ca un rechin mare și alb. Sunt 
administratorul spitalului, și aceasta este Maggie Padayachee, 
directorul departamentului nostru de relaţii cu clienţii. Am venit 
ca să vă oferim asistenţă. 

Taiorul lui Maggie era tot gri, dar de-o nuanţă mai închisă. Era 
brunetă și avea părul prins într-un coc. Și dinţii mai puţin 
ascuţiţi. 

— Emma... 

— Vă asigur că domnișoara le Roux beneficiază de cea mai 
bună îngrijire medicală. Am fost însă sunat din Johannesburg de 
directorul nostru executiv, care mi-a cerut să vă acord și 
dumneavoastră sprijin. 

— De orice natură, l-a completat Maggie. 

Jeanette Louw. Femeia care cunoștea oameni în poziţii-cheie. 
Ea se afla în spatele acestui comportament atât de binevoitor. 

— Trebuie să ajung la sala de operaţii. 

S-au făcut că nu mă aud. 

— Avem aici, în spital, un apartament VIP pe care dorim să vi-l 
punem la dispoziţie. Și aveţi, evident, nevoie de haine de 
schimb, a spus Maggie. 

— Atunci, domnule Lemmer, eu am să vă las pe mâinile 
doamnei Padayachee. O să se ocupe dânsa de tot ce vă trebuie. 
Și nu ezitaţi să apelaţi la noi oricând este cazul. 

— Vă rog, trebuie să vorbesc cu medicul Emmei... al 
domnișoarei le Roux. 

— Desigur. Pe un ton liniștitor. Dar operaţia încă nu s-a 
terminat. Ar fi bine să vă faceţi mai întâi comod. Aveţi bagaje la 
dumneavoastră? Să trimit pe cineva după ele? 


Apartamentul era format dintr-o cameră de zi, un dormitor și 
o baie cu duș. Era luxos. Aer condiţionat. Tablouri în ulei 
originale. Chilimuri. 

Pe pat erau așezate o pijama și un halat de spital. lar pe 
podea, o pereche de papuci. In baie am găsit o periuţă de dinţi, 
o pastă de dinţi, o lamă de ras, cremă de bărbierit și un 
deodorant. M-am întrebat ce anume îi spusese Jeanette Louw 
directorului executiv de la SouthMed. 

Mi-am scos cămașa. Era pătată cu sângele Emmei. Îmbibată, 
de fapt, cu sânge care, între timp, se uscase și căpătase nuanţa 
întunecată a vinului roșu. 


VP - 142 


Torsul meu arăta ca o pictură abstractă în umbre mohorâte 
de roșu, negru și purpuriu. Urechile îmi vâjâiau. Inima îmi bubuia 
în piept. Durerea se mai atenuase, mulţumită injecţiei. M-am 
dezbrăcat și m-am vârât sub duș. Îmi era frig. Am dat drumul la 
robinete la maximum și mi-am ridicat faţa spre șuvoiul de apă. 
M-am cutremurat când m-a izbit. 

Nu, Emma nu trebuia să moară. 

N-avea voie să moară. 

Nu mai pierdusem niciodată un client. 

Unde greșisem? Poate la tren? N-ar fi trebuit să sar în tren, 
dar în momentul acela nu întrezărisem nicio altă posibilitate. 

N-ar fi trebuit să mă îndoiesc de ceea ce îmi povestise. Ar fi 
trebuit să o cred. Trei bărbaţi. Doi cu cagule. La fel ca în ziua 
când fusese atacată acasă, în Cape. Dar de ce? De ce să-și 
ascundă feţele? Și de ce lunetistul nu purta și el cagulă? Și mai 
erau și mănușile. Ele ce rost aveau? 

Ar fi trebuit să-l văd pe lunetist mai din timp. Ar fi trebuit să 
pătrund mai adânc între vagoane. Ar fi trebuit s-o ţin pe Emma 
în spatele meu. Ar fi trebuit să încasez eu glonţul. Ar fi trebuit s- 
o ţin strâns, să nu-i dau voie să cadă. 

Nu, Emma nu avea voie să moară. Trebuia să-mi duc sarcina 
până la capăt. S-o apăr. Urmăritorii aveau să se întoarcă. Emma 
era ca și moartă, acum o știam. Și asta pentru că eu nu eram 
suficient de bun. 

Trebuia s-o protejez în continuare. 

Am sunat de la telefonul din camera de zi, încercând să aflu 
cum decursese operaţia. 

— V-aș ruga să-mi spuneţi care este starea domnișoarei le 
Roux. 

— Cine e la telefon? 

— Lemmer. Cum pot să iau legătura cu unul dintre chirurgi? 

— Sunaţi din apartamentul VIP? 

— Da. 

— Vă contactăm noi. 

După câteva minute, am auzit bătăi în ușă. Am deschis. 
Purtam pijamaua și halatul de spital. Maggie era însoţită de 
medicul cel rotofei. 

— Doctorul Taljaard își face griji din cauza dumneavoastră. 

— Mă simt bine. 

— Bine pe dracu’, a replicat Taljaard. Ai luat pastila pe care ți- 


VP - 143 


am dat-o? 

— Domnule doctor... a încercat Maggie, încruntată, să-l 
oprească. 

— Niciun „domnule doctor”. la zi, ai luat pastila? 

— Nu, doc. 

— Bânuiam eu. Numele meu e Koos. Nu-mi place să mi se 
spună „doc”. Hai să-ţi mai fac o injecție. Intinde-te pe pat. 
Maggie, fii drăguță și așteaptă afară. 

— Doctore Taljaard, domnul Lemmer e un VIP. 

— Nu mă privește, asta-i treaba ta. Pe mine mă îngrijorează 
ochii lui, uite ce privire de nebun are, mai ceva ca un câine 
turbat. Hai, amice, întinde-te, te rog, pe pat. Dacă nu mă asculti, 
o să ai niște dureri cumplite, îți garantez. 

— Doc, te rog, nu vreau să... 

— Hei! a ţipat el brusc la mine, ameninţător. Ce-i cu tine? Ai 
cumva probleme cu auzul? 

Nu știam ce să mai fac. Am încremenit. 

S-a dus să închidă ușa. 

— Uite ce-i. Fii rezonabil. Acum îmi vorbea încet, pe un ton 
blând. N-am idee ce ţi s-a întâmplat, dar în mod cert ești 
traumatizat, și trauma nu e de natură fizică. Creierul nu-ți 
funcţionează normal, și mai ai puţin și o iei razna cu totul. Mai 
târziu, o să-ţi pară rău că nu m-ai ascultat. Trebuie să te 
liniștești un pic. Vin de la sala de operaţii. Intervenţia nu s-a 
terminat. Și faptul acesta trebuie luat ca o veste îmbucurătoare. 

— Trebuie să o protejez pe Emma. 

M-a împins spre pat cu o mână fermă. Și fără să se oprească 
din vorbit. 

— Deocamdată, n-ai ce să faci. Așa, întinde-te. Cu faţa în jos. 
Bravo! Facem rapid o injecție, de data asta în buca dreaptă, cea 
stângă s-a cam învineţit. Să tragem halatul mai sus. Ușurel. Așa, 
o mică înţepătură și gata. Ai văzut ce repede a trecut? Nu, mai 
stai întins. Stai nemișcat un minut, două. Ca să lași substanţa să 
pătrundă în organism. O să te ajute să te relaxezi. Și să dormi. 
N-ar fi o idee prea rea dacă te-ai odihni puţin. Ei, ce zici? Un pui 
de somn, atât cât să-ţi revii cât de cât. 

O piatră grea îmi apăsa acum pieptul. 

— Așa, acum hai să scoatem papucii. Oricum, erau urâţi ca 
dracu’. Și să te învelim cu pătura. Stai, dă-te puţin mai încolo, 
așa, încă un pic. Gata. Somn ușor, amice. Somn ușor. 


VP - 144 


22. 


Durerea m-a trezit din somn. Durerea din umăr, din braț, din 
șoldul drept și din genunchiul stâng. La început, nu mi-am dat 
seama unde eram. Halatul se răsucise în jurul corpului, 
stânjenindu-mi mişcările. În spatele draperiilor am zărit 
ferestrele întunecate. Prin crăpătura ușii de la dormitor 
pătrundea o rază de lumină din camera de zi. 

Cineva era acolo. Am auzit o voce adâncă, vorbind șoptit. 

M-am sculat din pat. Nu mă ţineam bine pe picioare. Mi-am 
aranjat halatul. Și m-am uitat la ceas: 19.41. Dormisem aproape 
șase ore. Ce se întâmplase între timp cu Emma? Am deschis 
ușa. Musafirul era inspectorul Jack Phatudi. Vorbea la telefon. S- 
a încruntat la mine. 

— Trebuie să închid, a spus în telefon. 

— Martin Fitzroy Lemmer, mi s-a adresat apoi. 

M-am dus spre telefonul din cameră și am ridicat receptorul. 
Am văzut rucsacul meu negru lângă scaunul pe care era așezat 
Phatudi. Să-l fi adus el? 

— E în stare critică, Martin. Nu se știe dacă va ieși din comă. 
Asta e tot ce îţi vor putea spune. 

Am pus receptorul jos. 

— Trebuie s-o protejez. 

— Am postat doi oameni la ușa de la terapie intensivă. 

— Aceiași? 

— Da. Vino și ia loc. Trebuie să stăm de vorbă. 

— Ce aranjamente ai făcut ca să controlezi accesul la Emma? 
Oamenii tăi știu ce au de făcut? 

— Ne crezi tâmpiţi pentru că suntem negri? 

— Nu, Jack, vă cred tâmpiţi pentru că vă purtaţi ca niște 
tâmpiţi. În plus, unul dintre oamenii tăi e alb. Așadar, ce 
aranjamente ai făcut? 

— Am alcătuit o listă cu doi medici și patru asistente. Numai 
ei pot intra la Emma. 

— Trece-mă și pe mine pe listă. 

— De ce? De când ești tu medic? 

— Emma e clientul meu. 

— Clientul tău? Eşti Martin Fitzroy Lemmer, ai executat la 
închisoarea Brandvlei patru ani de detenţie din cei șase la care 


VP - 145 


ai fost condamnat pentru omor din culpă. Spune-mi, ce fel de 
servicii poți tu presta pentru o tânără bogată ca Emma le Roux? 

N-am răspuns. Omul își făcuse bine temele. 

— Ce s-a întâmplat astăzi, Martin? Ai luat-o razna pe șosea? 
Un conflict în trafic sau ce? 

Eram ametit. Tot corpul îmi pulsa de durere. 

— Stai jos. 

M-am așezat. 

— Ti-am luat amprentele de pe pușca R5. 

— Felicitări! 

— Deci ce treabă ai tu cu Emma le Roux? m-a întrebat pe un 
ton rezonabil. 

— Lucrez pentru Body Armour, o companie care oferă servicii 
de protecţie. Emma m-a angajat. 

— Numai că serviciile tale de protecţie nu prea s-au ridicat la 
înălțimea așteptărilor, Martin. 

Voia să mă provoace. Îmi folosea prenumele pentru a mă 
scoate din sărite. 

— Am căzut într-o ambuscadă, Jack. Au tras cu pușca în 
cauciucurile mașinii. Cum poţi să previi așa ceva? 

— Cine a tras? 

— Nu știu. 

— Minti. 

— Tu ești cel care a trimis oameni după noi, chipurile fiindcă 
erai îngrijorat să nu păţim ceva. Tu să-mi spui cine a tras. 

— Oamenii de care mă temeam că vor să vă facă rău nu sunt 
genul care să folosească arme de mare precizie. Cum s-a 
întâmplat? 

— Ne întorceam de la Mogale. Și tipii ăștia ne așteptau pe 
șosea. Au tras în cauciucuri. Am pierdut controlul mașinii. Am 
încercat să ne salvăm. Prin apropiere trecea un tren. Am sărit în 
tren, și atunci au împușcat-o pe Emma. 

— Câţi erau? 

— Trei. 

— Cum arătau? 

— Erau prea departe ca să-mi dau seama. 

— Asta nu e bine. 

— Purtau cagule. Și erau cu toţii bărbaţi, de asta sunt sigur. 
N-au reușit să se apropie la mai mult de cincizeci, șaizeci de 
metri, așa că nu pot să-i descriu. 


VP - 146 


— Și, cu toate astea, aţi reușit să scăpaţi? Le Roux a fost 
împușcată și tu te-ai ales doar cu umărul dislocat? 

— Ce să zic? Am avut noroc. 

— Noroc? Spune-i asta și domnișoarei le Roux. 

— Mai du-te dracului, Jack! 

— Ce-o să faci, Martin? O să sari la mine? O să mă omori în 
bătaie, așa cum ai făcut cu funcţionarul acela de douăzeci și trei 
de ani? 

— Funcţionarul era însoțit de trei indivizi. Am fost în legitimă 
apărare. 

— Curtea a decis altfel. Ai o problemă cu controlul furiei. Am 
văzut asta și ieri. 

— Ai ameninţat-o fizic pe Emma. Ţi-a cerut s-o lași în pace. A 
fost un gest de brutalitate din partea unui om al legii. 

— Pe unde-aţi umblat? 

— Poftim? 

— Pe unde ai umblat cu domnișoara le Roux de când aţi ajuns 
aici? 

— Am fost la Mogale, Badplaas și Warmbad. 

— Ce-aţi căutat la Badplas și la Warmbad? 

— A vrut să discute cu fostul patron și cu iubita lui Cobie de 
Villiers. 

— Și? 

— Și nimic. Niciunul nu știe nimic. 

— Ce altceva? 

— Cum adică „ce altceva”? 

__— Ceva s-a întâmplat. Fiindcă altfel n-aţi fi fost atacați. 
inseamnă că aţi deranjat, aţi supărat pe careva. 

— Tu ești cel care s-a enervat pe noi, Jack. Și asta îmi dă de 
gândit. 

— Ce-i cu mesajul? 

— Care mesaj? 

— Ştii la ce mă refer. 

— Habar n-am. 

— Recepţionera de la Mogale a declarat că v-a lăsat cineva un 
mesaj la poartă. Și paznicul ne-a spus că i-a dat mesajul Emmei 
le Roux. Deci ce conținea biletul? 

— Nu știu. Nu mi-a spus. 

Phatudi s-a aplecat în față, cu capul rezemat în mâini. 
Gânditorul. 


VP - 147 


— Acum aș vrea să fac un duș, Jack. 

A făcut o pauză, apoi m-a întrebat: 

— De ce ar fi avut nevoie de tine, Martin? 

— Poftim? 

— De ce a angajat un bodyguard ca s-o ajute să-și găsească 
fratele? Doar savana nu e un loc atât de periculos. 

— Nu știu. Intreab-o pe ea. 

— Eu te întreb pe tine. 

— Nu știu. 

S-a ridicat încet, drept în faţa mea. 

— Cred că minți. 

— Dovedește-o! 

— Îi cunosc eu pe cei de teapa ta. Tipi care dau mereu de 
belele. Atrag necazurile ca un magnet. N-avem nevoie de 
necazuri. Și așa avem destule probleme pe aici. O să stau cu 
ochii pe tine. 

— Jissie, inspectore, asta chiar că mă face să mă simt mai în 
siguranţă. 

S-a încruntat la mine, s-a întors, cu corpul său masiv și a 
pornit spre ușă. 

— Data viitoare n-o să mai fie patru ani, Martin, mi-a aruncat 
din prag. O să am eu grijă să te înfund pentru mult, mult timp. 

Abia după ce-am făcut duș am văzut plicul de pe noptieră. 
Cine știe câţi oameni se vânturaseră prin cameră în timp ce 
dormeam... 

Am deschis plicul. Mesajul fusese scris la computer, pe o foaie 
purtând antetul Clinicii SouthMed. 


Dragă domnule Lemmer, 

V-am adus bagajul, îl găsiți pe hol. Valizele 
domnișoarei le Roux au fost depozitate în siguranță. 
Dacă aveti nevoie de ele, contactați-mă. 

Puteţi folosi facilitățile oferite de restaurantul nostru 
de la parter. De asemenea, vă anunt că v-a căutat 
doamna Jeanette Louw. Vă roagă să o sunati imediat 
ce veti putea. 

Doctorul Koos Taljaard, medicul care v-a tratat, vă 
stă la dispoziție. Numărul său de telefon este 092 449 
9090. Chirurgul care a operat-o pe domnișoara le Roux 
este Eleanor Taljaard - cereti la centrală să vă facă 


VP - 148 


legătura la interior 4142. 
Dacă mai aveți nevoie de ceva, vă rog nu ezitati să 
mă sunaţi /a numărul 092 701 3869. 
Toate urările de bine! 
Maggie T. Padayachee 
Director relații cu clienții 


Am recunoscut-o imediat pe chirurg. Era femeia a cărei poză 
trona în rama de argint de pe biroul doctorului Koos Taljaard. 

— Sunt Eleanor, s-a prezentat ea cu o voce plăcută, 
melodioasă. 

Era mai înaltă decât mine. 

— Cum se simte Emma? 

— Sunteţi domnul Lemmer? 

— Da, îmi cer scuze... 

— Nu face nimic. E de înțeles. Domnișoara le Roux este 
clientul dumneavoastră, din câte mi s-a spus. 

— Exact. 

— Ne puteţi ajuta să-i contactăm rudele apropiate? 

— Nu. Vreau să spun... că nu are rude. 

— Cum așa? N-are pe nimeni? 

— Nu. Părinţii și fratele ei sunt morți. 

— O, Doamne. Atunci, patronul, colegii? 

— E consultant, lucrează pe cont propriu. 

— Ah! 

— Doctore, vă rog, spuneţi-mi cum se simte. 

— Veniti cu mine, domnule Lemmer. 

M-a luat de cot și m-a condus spre cabinetul ei. Pe birou avea 
o fotografie în ramă de argint a lui Koos. Grăsun, așa cum era și 
în realitate. S-a așezat. M-am așezat și eu, de cealaltă parte a 
biroului. 

— Tot ce vă pot spune în clipa de faţă este că starea pacientei 
este foarte gravă. Și leziunea de pe creier complică și mai mult 
situaţia. 

— Care leziune? 

— E vorba despre un traumatism la nivel cranian, domnule 
Lemmer. 

— Ce fel de traumatism? 

— Nu contează detaliile... 

— Ba da, doctore, contează foarte mult. 


VP - 149 


S-a uitat atentă la mine, a oftat și a spus: 

— Este un traumatism tipic, de genul coup-contrecoup. Din 
păcate, starea pacientei nu este suficient de stabilă pentru a 
permite efectuarea unei tomografii. Bănuiesc însă că este vorba 
despre un hematom epidural:. Cu afectarea creierului. Îmi 
puteți spune cum s-a produs leziunea? 

— Doctore... 

— Eleanor. 

— Emma a căzut. l-a curs sânge din ochi... uitaţi, aici... am 
spus eu, apăsându-mi degetele de pomeţi. 

— Nu. Rana de la nivelul osului zigomatic al feței este 
superficială. Eu mă refer la trauma parietală. Și-a aplecat capul 
și mi-a arătat cu mâna partea stângă din spatele craniului. Uite, 
acesta este osul parietal. Care protejează lobul parietal al 
creierului. Impactul a fost, probabil, deosebit de sever. Eleanor 
îmi explica termenii medicali, convinsă că nu-i puteam pricepe, 
fără să știe că aveam ceva experienţă în domeniu. 

— Eu și Emma eram în tren. Ea a fost împușcată și a căzut. 
Trenul mergea cu viteză mare. 

— O, Doamne... 

— Nu am văzut cum a aterizat. 

— Bine, dar cine ar fi...? 

— Nu știu. 

Am sesizat că ar fi vrut să continue discuţia. Dar, după câteva 
clipe, s-a răzgândit și și-a adunat gândurile. 

— Domnule Lemmer... 

— Lemmer e de ajuns. 

— Atunci când cineva suferă o asemenea lovitură, impactul 
este atât de mare, încât creierul se clatină, la propriu, dintr-o 
parte în alta a craniului. Primul impact este cel pe care noi îl 
numim „coup”, iar al doilea este „contrecoup”, atunci când 
partea opusă a creierului se izbește de craniu. De obicei, 
leziunea este localizată în cortexul cerebral, stratul exterior al 
cerebelului, cu grosimi între zero virgulă cinci și cinci milimetri. 
Aria de extindere a vânătăilor și a zgărieturilor variază în funcţie 
de natura impactului. În limbajul popular, procesul este 
cunoscut drept  contuzie. Termenul din afrikaans - 
harsingkudding - îl descrie foarte bine, este un fel de cutremur 


33 Tip de leziune traumatică a creierului în care apare o acumulare de sânge între 
dura mater (membrana groasă a sistemului nervos central) și craniu (n.tr.). 


VP - 150 


al creierului. Mă urmăriţi? 

— Da, înţeleg. 

— Contuziile diferă ca gravitate și ca simptome. Cele ușoare 
provoacă scurte ameteli, în timp ce contuziile severe cauzează 
starea de inconștiență. Leziunea domnișoarei le Roux este 
gravă. Și-a pierdut conștiența, ceea ce nu e de bun augur. În 
astfel de leziuni, unde nu există un obiect sau un fragment care 
să fi penetrat creierul, pierderea conștienţei este, de obicei, un 
simptom al afectării creierului. Nu întotdeauna, dar în cele mai 
multe cazuri. 

— Doc... 

— Te rog, nu-mi spune „doc”. Mă cheamă Eleanor. Ceea ce 
vreau să înţelegi, Lemmer, este că nu putem ști, pe moment, 
dacă e vorba despre o afectare cerebrală permanentă - și nici 
care este natura exactă a acesteia, în cazul în care s-a produs. 
Depinde de aria din creier care a fost afectată. Domnișoara le 
Roux se află în comă, și cel mai bun indicator al severității 
afecțiunii este perioada comatozei. Există însă și două semne 
bune. Nu prezintă dilatare bilaterală a pupilelor. Asta înseamnă 
că ambele pupile reacţionează la lumină - se contractează 
atunci când sunt expuse la o rază de lumină. Statistic, numai 
douăzeci la sută dintre pacienţii cu traumatisme craniene și 
reacţie pupilară normală decedează. Așadar, avem ceva 
speranţe, dar, repet, încă nu putem stabili un diagnostic de 
hematom epidural. Sau, în termeni mai pe înțelesul tău, de 
sângerare a creierului. Imediat ce va fi stabilizată, o vom putea 
supune unei analize tomografice. 

— Şi care este celălalt semn bun? 

— In cazuri de genul acesta, folosim scala Glasgow de 
măsurare a comei. Are punctaje de la trei, care indică lipsă de 
reacţie, la cincisprezece, care înseamnă răspuns normal. Starea 
pacientului este determinată în primele douăzeci și patru de ore 
de la producerea traumatismului. Sigur, nu este o metodă sută 
la sută științifică, dar vestea bună este că domnișoara le Roux 
se află în afara zonei de pericol extrem - între numerele trei și 
patru. Mai precis, în prezent, se poziţionează la șase pe această 
scală, și sperăm că în următoarele douăsprezece ore va 
înregistra progrese. Potrivit statisticilor elaborate pe baza scalei 
Glasgow, treizeci și patru la sută dintre pacienţii cu indicatori 
inițiali între cinci și șapte supraviețuiesc, cu sau fără un 


VP - 151 


handicap de grad nu foarte sever. 

Treizeci și patru la sută. 

— Ne poţi însă ajuta cu niște informaţii, Lemmer. La cât timp 
după cădere ai ajuns la ea? 

— Nu știu exact. Trebuie să mă gândesc. 

— După un minut? Două, patru, cinci minute? 

Am închis ochii. Am revăzut imaginea lunetistului stând întins 
în iarbă, mișcarea armei care urmărea deplasarea trenului, 
împușcătura, acoperită de zgomotul făcut de vagoane, doar 
fumul alb care se înălțase din ţeavă, ca aburul unei răsuflări într- 
o dimineaţă geroasă. Și, pe urmă, mâna Emmei smucindu-se din 
a mea... 

— Rana de la împușcătură, Eleanor? Cum e? 

— Explică-mi care a fost traiectoria glonţului. 

— Cam la treizeci de grade, a fost tras de jos. 

— Asta a salvat-o. Glonţul a ratat plămânii și arterele. Dar nu 
rana asta ne îngrijorează cel mai mult. 

Cât îmi luase ca să ajung la Emma? 

Cât de mult așteptasem până să sar din tren, după ce tricoul i 
se sfâșiase și ea se desprinsese de mine și căzuse? 

Cu ochii minţii, m-am văzut sărind din nou. În stânga mea, 
trenul - o nălucă maro ruginie -, apoi iarba, traversele de cale 
ferată, pietrișul din preajma șinelor, toate zburând prin faţa 
mea. Eram suspendat în aer. M-am izbit de pământ. Mai întâi cu 
umărul, impactul puternic, durerea bruscă, faţa îngropată în 
iarbă, rostogolirea, acel ceva care mi-a tăiat faţa. Incă o 
răsucire, și încă una, și pe urmă stăteam întins în iarbă, uitându- 
mă la pământul cafeniu. Cât timp zăcusem așa? Nu știam. Cât 
timp trecuse înainte să mă pot ridica? 

Cât de departe erau cagulele de mine la acel moment? 
Deplasarea trenului ne îndepărtase de ele - dar cu cât, cu o 
sută, două sute de metri? Sau poate mai mult? Punctul de 
referință îl constituia lunetistul. Peste trei sute de metri, mai 
mult ca sigur. Când îi văzusem după aceea, se apropiau de noi. 
Cât timp rămăseseră nemișcaţi? 

— Chiar nu știu, am răspuns într-un târziu. Cred că au trecut 
două minute până să ajung la Emma. Dar se poate să fi fost mai 
mult. 

— Și, când ai ajuns la ea, era inconștientă? 

— Da, așa cred. De ce? 


VP - 152 


— Pentru că la pacienţii aflaţi în comă se aplică următoarea 
regulă de bază: cu cât perioada dintre momentul traumei și cel 
al declanșării comei este mai mic, cu atât leziunea este mai 
profundă. 

— Deci e o veste proastă, nu? 

— Da, Lemmer, mi-e teamă că da. 


Nu mi-a permis să o văd pe Emma. Trebuia să aștept până a 
doua zi. Koos voia să mă vadă înainte de a pleca acasă. Eleanor 
l-a sunat. Doctorul a intrat în cabinet și și-a sărutat soţia pe 
frunte. 

— Știu la ce te gândești, amice, mi-a spus. Te întrebi cum de 
un ou ca mine a pus mâna pe o fiinţă atât de sexy ca ea. 

— Nu, doc... 

— Și ţie tot „doc” îţi spune? și-a întrebat el soția. 

— Da. 

— O să Îi fac injecții până o să renunţe. 

— Mersi, dragule. 

— Avem și noi nume, să știi. Ea e Eleanor, și eu sunt Koos. 
Repetă după mine... 

— Cum de un ou atât de urât ca tine a pus mâna pe o nevastă 
așa de frumoasă, Koos? 

— Ei, așa mai vii de-acasă. Și răspunsul meu este: Habar n- 
am. Cum te mai simţi? Măcar văd că nu mai ai privirea aia de 
nebun. 

— Mă ascultă când îi vorbesc. De-asta l-am luat de bărbat, a 
spus Eleanor. 

— Nuuu, pentru că sărut foarte bine, și toate celelalte... 

— Lasă „celelalte”, Koos. E un pacient de faţă... 

— OK. Amice, presupun că ai dureri mari. 

— O să supraviețuiesc. 

— A, faci pe durul? Să știi că nu așa câștigi o femeie. 

— Ba uneori funcţionează, a intervenit doamna doctor. 

— Dar nu la fel de bine ca un sărut franțuzesc perfect... 

— Koos! 

Doctorul a rânjit și a scos din buzunarul halatului alb un flacon 
cu pastile. L-a așezat în faţa mea, pe masă. 

— la două pastile diseară, înainte de culcare, și câte una după 
fiecare masă, începând de mâine. O să-ţi mai calmeze durerea 
și te vor ajuta să dormi bine. Dar nu depăși doza de trei pastile 


VP - 153 


pe zi. Şi, după ce îţi trec durerile, aruncă flaconul. 

— OK, doc. 

— lar o iei de la capăt. Tipul e un dur, dar nici pe departe un 
geniu. Sau poate că nu i-a intrat în cap ce i-am spus fiindcă e 
îndrăgostit. Și iubirea îţi ia minţile. 

— Crezi că e îndrăgostit? 

— Absolut. 


— Am impresia că te simţi ceva mai bine, mi-a spus Jeanette 
Louw la telefon. 

Parcă o vedeam cu ţigara Gauloise între buze. 

— Mi-au făcut o injecție. Nu știu ce era în ea, dar am dormit 
șase ore. 

— Da, am aflat. Eu le-am spus să-ţi dea ceva ca să te mai 
calmezi. Mi-am dat seama după cum vorbeai că nu erai în 
regulă. Cum se mai simte le Roux? 

l-am povestit ce știam. 

— Nu sună prea bine. 

— Mda. 

— Nu e vina ta. 

— Nu sunt prea sigur de asta. 

— Prostii! Ce-ai fi putut să faci? 

— Să iau ameninţarea în serios. S-o cred pe Emma. 

— Și atunci te-ai fi purtat altfel? 

Nu știam ce să-i răspund. Și nici nu voiam să mă gândesc 
prea mult la asta. 

— Am nevoie de niște lucruri. 

— Ce anume? 

— Doi invizibili. O mașină. Bani. Și o armă. 

Nu i-a luat prea mult timp ca să pună totul cap la cap. 

— Ai de gând să-i vânezi? 

— Da. 

Altă pauză. Am auzit-o trăgând din ţigară și suflând fumul 
afară, la două mii de kilometri distanţă. 

— Zece mii îţi ajung? 


VP - 154 


PARTEA A DOUA 


23. 


Nu i-am recunoscut pe polițiștii postați la ușa unităţii de 
terapie intensivă. Păreau doi puști cu caș la gură. Tâmpiţii lui 
Phatudi lucrau, probabil, în schimburi, dar nici băieţii noi nu 
arătau prea bine. Au rămas așezați, cu pistoalele fixate, în 
siguranţă, în tocuri, până când am ajuns în dreptul lor. Abia 
atunci unul dintre ei s-a ridicat. 

— Nu aveţi voie să intraţi. Avea ochii roșii de nesomn. 

— Numele meu e pe listă. 

— Cine sunteți? 

— Lemmer. 

A scos din buzunarul de la piept o foaie de hârtie și a 
despăturit-o. 

— Martin Fitzroy? 

„Naiba să-l ia pe Phatudi”. 

— Da. 

— Așteptaţi aici. 

Cagulele i-ar fi scos pe mucoșii ăștia din circulație în patru 
secunde. 

Am așteptat. La șapte și un sfert, doamna doctor Eleanor 
Taljaard a ieșit din salonul Emmei. Arăta obosită. M-am întrebat 
de cât timp nu mai dormise. Mi-a spus că existau „semnale 
pozitive”. 

— E în continuare în comă, dar răspunde mai bine stimulilor 
externi. Se situează la nivelul opt pe scala Glasgow. 

— Și cu cât îi îmbunătățește asta șansele de supravieţuire? 

— O să pot să-ți răspund după ce-i fac tomografia, la noapte. 

— Măcar cu aproximaţie. 

— Lemmer, nu-mi place să merg pe ghicite. 

— Da, știu. Totuși... 

— Of, bine. Aș zice că șansele i-au crescut acum la peste 
cincizeci la sută. 

— E un progres faţă de treizeci și patru la sută. 


VP - 155 


— Da. Dar nu înseamnă că trebuie să ne facem prea mari 
speranţe. Mai avem multe de făcut. lar tu poţi să ajuţi. 

— Da? Cum așa? 

— Are nevoie de stimulare. Dintre toți oamenii din spital, 
vocea ta este singura pe care o cunoaște. Vreau să-i vorbești. 

— Eu? Să-i vorbesc? 

— Da. Vreau să stai pe scaun, lângă patul ei, și să-i vorbești, 
mi-a explicat Eleanor cu infinită răbdare. 

— Cât timp? 

— Cât de mult poți. O zi. 

— O zi întreagă! 

— Sigur, poţi să mănânci și să bei între timp, dar, cu cât o să-i 
vorbești mai mult, cu atât mai bine. 

— Bine, dar ce să-i spun? 

— Orice îţi trece prin cap. Dar, ţine minte, trebuie să-i vorbești 
pe un ton uniform și doar suficient de tare cât să te audă. 

Totul se plătește în viaţă. 

Doctoriţa a observat lipsa mea de entuziasm. 

— Zău așa, Lemmer, ce te tot codești? N-o să știe ce-i spui. la 
o carte și citește-i. Sau povestește-i ultimul film pe care l-ai 
văzut. Nu contează ce-i spui. Are nevoie de tine. 


Părea lipsită de viaţă și fragilă, palidă și oropsită. O răseseră 
în cap. Pieptul și capul îi erau înfășurate în bandaje, era 
conectată la tot felul de tuburi și avea o perfuzie în braț. 
Monitoarele și celelalte echipamente scoteau regulat piuituri 
electronice. Mâna stângă, inertă, îi era așezată peste cuvertură. 
Mi-a venit să întind braţul și să i-o strâng. 

M-am așezat pe pat, lângă ea. Imi era greu s-o privesc. M-am 
uitat spre geamul din capătul opus al salonului. Eleanor Taljaard 
stătea acolo, urmărindu-ne. A dat din cap spre mine. l-am 
răspuns la fel. M-am întors spre Emma. 

— Îmi pare rău, am spus, dar vorbeam prea încet, n-avea cum 
să mă audă. Mi-am dres glasul. Emma, îmi pare atât de rău. 

N-am căpătat alt răspuns decât piuitul aparatelor electronice. 

Ce-aș putea să-i spun? 

— Aăă... doctoriţa zice că poţi să mă auzi. 

„O zi întreagă? Imposibil. De unde să fac rost de-o carte? Sau 
de-o revistă? Poate o revistă pentru femei”. 

— Mi-au spus că starea ta s-a ameliorat puţin în dimineața 


VP - 156 


asta. Și că ai șanse mari de vindecare. Așa că trebuie să 
vasbyt... 

Vasbyt... Ce naiba mă apucase? Cum să-i spui unei persoane 
aflate în comă să reziste? Mare dobitoc mai eram. 

— Emma, mi-au spus să vorbesc cu tine pentru că-mi cunoşti 
vocea. 

„Spune-i ce trebuie să-i spui. Nu mai trage de timp”. 

— Emma, a fost vina mea. Ar fi trebuit să-ți iau în serios 
povestea. Am greşit. Îmi pare atât de rău... Am făcut pe 
deșteptul. Eram sigur că mă pricep la oameni. Și că te-am citit. 
Dar m-am înșelat. 

Zăcea în continuare nemișcată. 

— O să îndrept lucrurile. Ai să vezi. O să le rezolv. 

Cum? Cum aveam să le rezolv? 

— Deocamdată nu știu cum, dar o s-o fac. Îţi promit. 

M-am așezat mai bine pe pat și am tăcut. 

M-am uitat spre geamul care dădea pe coridor. Doctoriţa 
Taljaard plecase. Rămăsesem singur cu Emma. Îi vedeam 
pieptul ridicându-se și coborând domol în ritmul respirației. 

Mi-am adunat încet gândurile și am rostit cu grijă: 

— Mi s-a spus că trebuie să-ţi vorbesc tot timpul. Ştii că nu 
sunt prea bun la asta. Adevărul este că nu prea știu ce să-ți 
spun. M-au anunţat din scurt, nu mi-au dat timp de gândire. 
Sper că înţelegi. O să mă duc să-ţi cumpăr o revistă. Ce-ţi place 
să citești? N-am nici cea mai vagă idee. Și sunt atât de multe 
reviste acum... In dimineaţa asta a plouat din nou. Dar n-a fost 
furtună, ca alaltăieri, doar o ploaie liniștită. Tocmai vin de afară. 
E pentru prima oară când ies după... Oricum, s-a mai răcorit, nu 
mai e așa de cald. 

„Ce-ar fi să ies să cumpăr o revistă?” 

— Doctoriţa Taljaard pare să știe ce are de făcut. Are în jur de 
cincizeci de ani. Soţul ei lucrează tot aici. Îl cheamă Koos. Sunt 
un cuplu interesant. El e mai scund decât ea. Dar par să se 
înțeleagă foarte bine. 

„Hai, spune-mi ceva”. 

— O s-o rog pe Jeanette Louw să-ţi returneze banii. 

„Să nu cumva să aduci vorba despre rănile ei”. 

„Despre ce le place femeilor să discute?” 

— Mai ţii minte când am spus că sunt constructor? l-am zis 
asta lui Wolhuter ca să fac pe deșteptul, dar să știi că nu 


VP - 157 


minţeam chiar în totalitate. Îmi renovez casa. Casa mea din 
Loxton. 

Uite, ăsta era un subiect bun. 

— E o casă veche. Nu se știe cu exactitate când a fost 
construită. Cred că acum nouăzeci sau o sută de ani. E ultima 
casă pe stânga, cum vii dinspre baraj. Fostul proprietar era 
musulman. A lucrat ca electrician, un an sau doi, în oraș. De- 
asta oamenii o porecliseră casa al-Qaeda. In glumă, bineînţeles. 
În fine, cert e că omul nu prea avea de lucru și a fost nevoit să 
plece. Sau poate că nu se simţea bine acolo, fiind singurul 
musulman din oraș. Acum i se zice casa lui Lemmer. Ceea cee 
amuzant, având în vedere că e pentru prima oară când locuiesc 
într-o casă. Am avut un apartament în Seapoint. Și, înainte de 
asta, am stat numai cu chirie, pentru că pe vremea când lucram 
pentru ministru stăteam șase luni în Pretoria și următoarele șase 
în Cape Town. Și, cum îţi spuneam, acum îmi renovez casa. Nu 
era într-o stare proastă atunci când am cumpărat-o. Am găsit 
câteva crăpături în pereți, și grădina fusese lăsată în paragină. 
Fiindcă musulmanul plecase deja de doi ani. Planul clădirii e mai 
aparte. Toate casele din Loxton sunt construite cu bucătăria și 
cu baia zid în zid și plasate în spatele casei. Dacă vrei să te duci 
la baie, trebuie să ieși din dormitor, să străbaţi holul și să treci 
prin bucătărie. Și pe vremea aceea nu existau dușuri. Nu știu de 
ce, dar apa este o problemă în Karoo. Și de-asta se puneau căzi. 
Acum sunt ocupat cu spargerea peretelui dintre baie și 
bucătărie. Am transformat unul dintre dormitoarele mici în baie. 
A fost mult de tras - a trebuit să mut toate conductele și 
instalaţiile. Și n-am mai lucrat pentru Jeanette de aproape un 
an. Dar cred că baia cea nouă arată bine. Am pus gresie pe jos, 
și în spatele unui zid am instalat un duș mare, o chiuvetă și un 
vas de toaletă. Am învăţat să zidesc în închis... Mai demult. 
Poate că n-ar fi rău să-ţi povestesc cum am... Nu, o s-o las pe 
mai târziu, dacă o fi să fie. Ce spuneam? A, da. Am ridicat și am 
dărâmat și iar am ridicat zidul ăsta de trei ori la rând, înainte să 
fiu multumit. După ce am terminat cu baia, m-am apucat să 
dărâm peretele dintre baie și bucătărie. Vreau să fac o singură 
încăpere mare, care să cuprindă și micul dormitor de lângă 
bucătărie. Un spaţiu care să fie și cameră de zi, și bucătărie, și 
zonă de primit oaspeţi. Nu că aș ști să gătesc... Sau că aș avea 
deseori musafiri. Dar oamenii sunt altfel în Loxton. Te pomenești 


VP - 158 


cu ei că-ţi bat la ușă și zic: „Am venit să bem cafeaua 
împreună”. Și pe urmă se așază la taclale. In bucătărie am o 
sobă veche cu gaz. Marca Aga. Arată nemaipomenit și iarna 
încălzește bine casa. După ce-o să termin cu dărâmarea 
peretelui, o să am o cameră mare, și soba va fi în centru. E o 
mulatră care mă învaţă să gătesc. O cheamă Agatha. Zice că 
numele ei îl cuprinde pe cel al sobei. Vine de două ori pe 
săptămână la curăţenie și ca să-mi calce hainele și după aia îmi 
arată cum să bag la cuptor o pulpă de miel sau niște coaste. 
Când gătești la sobă, carnea ţi se topește în gură, și mirosul ei 
minunat umple toată casa. Uneori Agatha își aduce cu ea 
nepoțelul. Are trei ani și îl cheamă Ryno. l-au dat numele unui 
personaj din 7deLaan, telenovela aceea în afrikaans. O 
urmărești? Eu m-am uitat, pentru prima oară, cu Agatha. Ea e 
foarte prinsă de intrigă. Probabil că te-am plictisit deja. Când 
lucram la guvern, n-aveam niciodată timp să mă uit la televizor. 
Acum am antenă de satelit. Am pus-o ca să mă uit la meciurile 
de rugby. Dar știi și tu cât de slab e acum campionatul... Viaţa e 
tare monotonă în Loxton. Dar asta îmi și doream. Din cauza asta 
m-am și mutat acolo. Însă asta e o altă poveste. În fine, ce 
vreau să-ți spun e că am transformat vechea cameră de zi din 
față în dormitor. Acolo dorm, și alături e baia cea nouă. Casa are 
o verandă care dă în stradă. Vizavi nu sunt case. Doar islazul 
comunal. Savana din Karoo. Și dâmburile. Islazul are zece mii de 
hectare. Ce zici, nu-i așa că nu-ți vine să crezi? Unii oameni își 
țin oile să pască pe islaz. Oom Joe van Wyk m-a sfătuit să-mi 
cumpăr oi. Și să nu-mi fac griji: după șapte ani, au din nou un 
măcelar în oraș. Și mai au și un restaurant, și o cafenea... îi zice 
Rooi Granaat. Ar trebui să guști din lichiorul de smochine făcut 
de Tannie Nita, e mai bun ca orice soi de vin, Emma. M-am 
ocupat și de grădină. În Loxton se folosesc și acum șanțuri de 
irigare. Rândul meu e marțea, la ora trei. Când nu sunt acolo, 
Agatha Barnard, sau Antjie, cum i se mai spune, dă drumul apei. 
Am un păr bătrân în grădină. l-am tăiat crăcile, și văd că-i merge 
bine. Am plantat un gard viu de salsolă în jurul curţii, trei peri și 
un cais. Agatha mi-a zis că ar trebui să plantez și smochini, 


34 Invenţie din 1929 a fizicianului suedez Gustav Dâlen (1869-1937), laureat al 
Premiului Nobel. Extrem de populară, în special în Anglia rurală, este folosită și acum, 
în variante modernizate, atât la prepararea mâncării, cât și la încălzirea locuinţelor 
(n.tr.). 


VP - 159 


pentru că, dintre toți pomii fructiferi, ăsta se împacă cel mai 
bine cu clima din Karoo și, în plus, din smochine se poate face 
gem. Așa că am plantat patru smochini, în apropierea 
bucătăriei. În rest, am în curte gazon și câteva straturi de flori. 
Îmi place să grădinăresc. 

M-am uitat la ceas. Opt fără un sfert dimineaţa. 

O zi întreagă. 

M-am uitat la mâna Emmei. La forma delicată a degetelor și a 
încheieturilor ei subțiri. 

— Emma, nu știu ce altceva să-ți mai spun. 

Am văzut pe geam o asistentă trecând pe coridor. 

— Vreau să fac și o grădină de plante. Și una de legume. Solul 
e foarte bun. Oom Wessel van der Walt și-a făcut grădini de 
legume pe ambele loturi și, crede-mă, loturile din Loxton sunt 
mari, marea majoritate depășesc o mie de metri pătraţi. Oom 
Wessel a cumpărat două loturi cu mult timp în urmă. După ce s- 
a pensionat, s-a apucat să lucreze pe unul dintre ele. In Loxton 
sunt mulţi pensionari, dar în ultima vreme s-au mutat și oameni 
mai tineri din Cape Town și din Johannesburg. Fug de oraș. Și 
poate și de altele, n-am cum să știu. Au deschis pensiuni și un 
restaurant. E o pereche care lucrează ca ziariști liber- 
profesioniști, scriu articole pentru niște reviste, și un tip care se 
ocupă cu designul de pagini web. Și s-au construit și câteva case 
de vacanţă. 

Ușa s-a deschis. A intrat o asistentă, o negresă tânără. Mi-a 
zâmbit. 

— Bună dimineaţa, a spus. 

S-a apropiat de Emma. 

— Bună dimineaţa, am răspuns. 

Și-a notat valorile indicate de aparate pe o diagramă. 

— Continuaţi, a spus. Nu durează mult, termin imediat ce am 
de făcut aici. 

— Credeţi că înţelege ce-i spun? 

— Nu. 

— Dar va ţine minte? 

— Nu. După care, cu șiretenie: Așa că, dacă aveţi ceva 
important să-i spuneţi, va trebui să așteptați până iese din 
comă. 

M-am întrebat ce le spusese doctorul Koos asistentelor. 

— Pot să mă duc să cumpăr o revistă? Ca să i-o citesc? 


VP - 160 


— Sigur. Dar știți ce să-i cumpăraţi? 

— Nu, dar mă descurc eu. Mă gândeam la o revistă pentru 
femei. 

— Ce revistă? 

— Una în afrikaans. 

— Bine, dar care? 

— Are vreo importanţă? 

Mi-a aruncat o privire încruntată. 

— Cum să nu! Are mare importanţă. 

— De ce? 

— Of, of! Văd că nu prea vă pricepeţi la femei, nu-i așa? 


24. 


— O să-ţi povestesc cum am ajuns să locuiesc în Loxton. 
Trebuie să-ţi povestesc totul. Exact așa cum a fost. 

Când avea să se trezească și să discute cu Phatudi, avea să 
descopere, oricum, adevărul. 

„Nu înțelege ce-i spun, și nici nu va ţine minte”. 

„Spune-i, ce mai aștepți?” 

— Emma, am făcut închisoare. 

Zăcea în continuare nemișcată. 

— Am făcut patru ani de închisoare. 

M-am rezemat de spătarul scaunului și am închis ochii. 

— Când m-am eliberat, n-am vrut să mai rămân în oraș. 
Orașul e locul care scoate la lumină tot ce-i mai rău în oameni. 
Nu vreau să-mi găsesc scuze. Am avut opţiuni la viaţa mea, și 
am făcut alegeri proaste. Dar trebuie să ajungi să-ţi cunoști 
slăbiciunile și să știi să te ferești de ele. lar eu căutam un loc în 
care să fiu ferit de slăbiciunile mele. Așa că m-am urcat în 
mașină și am condus fără nicio ţintă. Am luat-o pe drumurile 
lăturalnice dintre Cape și Ceres. Și pe urmă spre Sutherland, și 
Merweille, și Fraserburg, și Loxton. Ştii că în Karoo sunt trecători 
montane? Ştii că sunt locuri unde te poţi opri, cobori din mașină 
ca să privești în jur și poţi vedea pe o distanţă de până la o sută 
de kilometri? Și drumuri pietruite, pe lângă râuri în care apa nu 
seacă tot timpul anului? Și toate astea în Karoo. Eu, unul, nu 
știam. Când am ajuns în Loxton, făceam plinul la benzinăria 


VP - 161 


cooperativei, și oom Joe van Wyk a venit la mine, și am intrat în 
vorbă. Pompele de la cooperaţie sunt în spate, așa că trebuie să 
intri în incintă. Eu tocmai coborâsem ca să-mi dezmorţesc 
picioarele când s-a apropiat de mine. Mi-a întins mâna și s-a 
prezentat și pe urmă m-a întrebat dacă știu cât cântărește o 
camionetă Isuzu, pentru că el nu folosea la fermă decât 
camionete Isuzu, și ultima pe care o avusese îl ținuse șapte ani 
și patru sute de mii de kilometri. Acum copiii cultivau pământul, 
și el locuia cu soția în oraș și conducea tot un Isuzu, dar un Isuzu 
Frontier, pentru că în el încăpeau și nepoții. Și după asta m-a 
întrebat cine eram și cu ce treburi venisem pe-acolo. Ei, vezi, 
așa ar trebui să meargă lucrurile. Chiar tu spuneai deunăzi că 
oamenii nu se mai ascultă unii pe alţii. Am vrut să-i zic lui Joe că 
eu eram altfel. Că n-avea de ce să-și piardă vremea cu mine, că 
n-aveam ce să-i spun și că tot ce voiam era să fiu lăsat în pace. 
Și că interacţiunea cu oamenii înseamnă necazuri. Știi și tu, 
concepția aia a lui Jean-Paul Sartre. Dar ar fi fost o minciună. 
Pentru că, de fapt, nu cred așa ceva. Ce vreau să-ţi spun, 
Emma, este că te-ai înșelat. Eu nu vreau să mă fac auzit, vreau 
să fiu văzut. Pe de-o parte, chestia asta cu a fi văzut mă sperie 
de moarte. Dar, pe de altă parte, este ceva ce îmi doresc de 
mult. Și asta pentru că nu am avut niciodată parte de ea. 
Probabil din cauza orașului. Într-un oraș, oamenii nu se uită unii 
la ceilalți. Dar în Loxton am întâlnit pe cineva care chiar s-a uitat 
la mine. Însă nu de asta m-am mutat acolo. Sau, în orice caz, nu 
ăsta a fost motivul principal. Voiam un loc în care să mă simt în 
siguranţă. Pentru că, vezi tu, am o problemă, nu îmi controlez 
temperamentul. Asta e problema la mine, Emma. Și din cauza 
asta a trebuit să caut un loc unde să nu fiu provocat. Am mai 
avut însă și alte motive. Eu cred că fiecare dintre noi trebuie să 
aparţină unui loc. Noi, oamenii, avem dorința asta în sânge. In 
închisoare, am vrut să studiez ca să obţin o diplomă. Nu era 
pentru prima oară când încercam. Cred că am bătut toate 
recordurile în materie de longevitate studenţească din istoria 
Universităţii Unisa. Nu mai puţin de unsprezece obiecte de 
studiu, nu toate pentru aceeași specializare. Începeam un curs, 
dar după un an sau doi mă tenta altceva. Cât am stat închis, am 
citit și am studiat mult, ca să înțeleg ce se întâmpla cu viaţa 
mea. Dar asta nu m-a ajutat cu nimic. Ești ceea ce ești. 
Răspunsul nu-l găsești în cărți. Ci în tine. Am găsit însă în cărți 


VP - 162 


lucruri care mi-au dat de gândit. Ca, de pildă, năzuinţa asta spre 
apartenenţa la ceva. Chiar dacă ești conștient că nu poţi face 
niciodată parte cu adevărat din acel ceva. Se spune că oamenii 
au trăit la început în mici comunităţi locale. Și mai târziu în 
triburi. În care toţi se înrudeau între ei. Am citit undeva că, în 
Noua Guinee, dacă doi oameni se întâlnesc întâmplător într-o 
pădure, stau ore în șir de vorbă ca să-și descopere strămoșii 
comuni. Și, dacă nu-i găsesc, trebuie să se omoare între ei. Așa 
suntem noi, oamenii. Dacă facem parte din aceeași familie, din 
același trib, dacă avem ceva în comun, atunci ne vedem unii pe 
alţii. Și atunci domnesc liniștea și ordinea. Dar în oraș nu 
reprezentăm nimic unii pentru alţii. Fiecare e pe cont propriu. În 
copilărie, aveam și noi triburile noastre în Seapoint. De evrei, de 
greci și de italieni. Toată lumea aparținea unui trib. In afară de 
mine. Tata era afrikaander. Gerhardus Lodewikus Lemmer din 
Seapoint. Gert. Gert, mecanicul de la atelierul Ford de pe strada 
principală. Acolo, la serviciu, a întâlnit-o pe mama. Ea era 
englezoaică. Beverly Anne Simmons. Lucra la secţia de piese de 
schimb. Era o femeie subţirică și micuță de statură. Tatăl ei era 
Martin Fitzroy Simmons. Bunicul meu din partea mamei. Nu l-am 
cunoscut. Dar i-am moștenit prenumele. Atunci când mi-ai 
povestit despre familia ta... Cum s-a realizat tatăl tău... Tatăl 
meu nu a făcut așa ceva. Timp de treisprezece ani, mama l-a tot 
bătut la cap să-și deschidă o afacere, dar el n-a vrut. „Ești un 
bun mecanic. Ai putea să faci avere”. lar el îi răspundea mereu 
că treaba lui e să se ducă la serviciu și să se întoarcă acasă și să 
lase grijile pe seama englezului, patronul atelierului. Dacă ai 
propria afacere, atunci îţi faci griji, așa spunea. lar el n-avea 
chef de bătăi de cap. Și atunci mama îi zicea că era un gunoi 
alb, un afrikaander sărăntoc, și că ea nu se măritase ca să stea 
toată viaţa ei într-un apartament cu două dormitoare din 
Seapoint. Presupun că se iubiseră. Cel puţin la început. Oricum, 
tata o iubea. | se vedea în ochi. O singură dată am mai povestit 
despre ei, Emma. Nu-mi vine deloc ușor să o fac. De cele mai 
multe ori, nici nu-mi place să mă gândesc la ei. Erau la fel de răi 
amândoi. Fiecare în felul său. Mama îl înșela, era o târfă, iar tata 
- un bărbat laș și violent. Ce poţi să faci când ai parte de doi 
părinţi care se poartă așa? Ce poţi să faci când alţii îţi povestesc 
despre părinţii lor și tu nu poţi decât să taci și să strângi toată 
ura aia în tine? Ura pentru ceea ce își făceau unul altuia. Și ţie. 


VP - 163 


Erau ca două substanțe chimice fundamental diferite şi 
inofensive luate separat, dar care, odată combinate, deveneau 
explozive. Engleza era limba certurilor din casă, a scandalurilor 
și a reproșurilor, a urletelor și a înjurăturilor. Între ei, nu-și 
vorbeau decât în engleză. Mama refuza să vorbească în 
afrikaans. „E o limbă atât de vulgară”, obișnuia să spună, și 
atunci tata îmi vorbea în afrikaans, și ea se supăra pe el, și 
izbucneau certurile. Se certau, de fapt, din orice. Pe tema 
banilor, a slujbei lui, a faptului că bea, pe tema infidelităţii ei, a 
lipsei lui de ambiţie, a dorinței ei de parvenire. Din cauza 
mâncării pe care o gătea ea și a sarcinilor gospodărești de la 
care el se eschiva. A felului ei cheltuitor de-a fi și a zgârceniei 
lui. Se certau din orice. Mie toate astea mi se păreau niște 
lucruri normale. Nu cunoscusem altceva. Timp de cinci zile pe 
săptămână, se certau și se ciorovăiau în fiecare noapte. Aruncau 
cu diverse lucruri unul într-altul, până când unul dintre ei 
nimerea ţinta, și atunci ăsta devenea subiectul scandalului, și o 
luau de la capăt cu gâlceava și cu înjurăturile. Nu știu câţi ani 
aveam când am început să ies singur pe stradă. Poate șapte. 
Când se făcea vremea să vină ei acasă de la serviciu, eu mă 
plimbam de nebun pe străzi sau mă duceam și mă așezam pe 
faleză ca să privesc marea. Și, când ajungeam acasă, mama mă 
lua la rost: „Pe unde-ai umblat până la ora asta?” Tata 
intervenea: „Lasă-mi băiatul în pace”. Și uite așa deveneam 
subiect de ceartă. In timp ce mă plimbam prin Seapoint, 
vedeam alţi oameni. Triburi și grupuri stând pe trotuare, și în 
grădini, și pe balcoane, râzând și pălăvrăgind. Stăteam acolo și 
mă uitam, ca un copil fără un sfant în buzunar care se zgâiește 
în vitrina unui magazin de dulciuri. Tata m-a bătut pentru prima 
oară când aveam nouă ani. A fost ca și cum un stăvilar mi s-ar fi 
spart în cap. Nu avusese niciodată încredere în mama, 
întotdeauna o bănuise că îl înșela. Tot făcea aluzii și o acuza, 
dar fără să aibă dovezi. Mama era prea șireată. Insă în seara 
aceea s-a purtat nesăbuit. lar el era beat. Stătea la fereastră și a 
văzut-o coborând de pe motocicleta unuia dintre fraţii Bardini, 
cei care ţineau un magazin de îngheţată pe strada principală. Și 
tipul a sărutat-o la despărțire, apucând-o de fund. lar ea s-a 
uitat în urmă la italian, râzând. Atunci tata s-a lămurit cum 
stăteau lucrurile. „Ce faci? Te-ai apucat să ţi-o tragi cu 
macaronarii acum?”, a întrebat-o când a intrat în casă. „Măcar 


VP - 164 


ei știu cum să te reguleze”, a răspuns ea, și atunci el a ţipat la 
ea, i-a spus că era o curvă, și ea a aruncat cu o scrumieră în el, 
dar nu l-a nimerit, ci s-a spart de perete, și el a vrut s-o 
lovească. S-a dus spre ea și a ridicat mâna, dar ea a zis: „Să nu 
cumva să îndrăznești”, și atunci el s-a întors și m-a pocnit pe 
mine în cap, în lateral. Și ea a urlat: „Ce mama dracului faci?” Și 
el a întrebat-o: „Ai de gând să ţi-o tragi din nou cu italianul?”, iar 
ea a spus „Fir-ai tu al naibii să fii, ce te-a apucat?”, și el m-a 
lovit atunci din nou șia ţipat la ea: „Nu eu. Tu. Tu-i faci asta”. 

M-am oprit. Cum Dumnezeu ajunsesem să-i povestesc Emmei 
toate astea? 

— lartă-mă, Emma. _ 

M-am foit în scaun. M-am aplecat în faţă. Intrebându-mă dacă 
era în regulă s-o ţin de mână. 

— N-am vrut să-ţi tom toate poveștile astea despre mine... 

Pielea ei părea străvezie. | se vedeau venele delicate, de un 
albastru-închis. 

— Dar ăsta sunt eu. 

Cu fiecare piuit al aparatului, inima ei pompa sânge prin 
artere către creier, spre locul despre care încă nu se știa cât era 
de vătâămat. 

— Cred că acum, privind retrospectiv, înțeleg mai bine ce s-a 
petrecut, începând din ziua aceea, tata m-a tot lovit. Mă bătea 
des. Și tare. Problema e că violenţa naște și mai multă violenţă. 
E valabil și pentru oameni, și pentru comunităţi, și pentru state. 
E ca și cum ai da drumul răului, și pe urmă n-ai mai avea cum 
să-l închizi la loc. Dar nu poţi să stai în banca acuzaților și să-i 
spui judecătorului că ai devenit violent din cauza tatălui tău. Nu 
ţi-e de niciun folos. 

Am pipăit marginea cearșafului. Era mai moale decât 
crezusem. 

— Singurul lucru pe care nu l-am înțeles niciodată a fost de ce 
tata nu l-a bătut pe Bardini. De ce nu s-a dus la magazinul de 
îngheţată ca să-l înhaţe de guler, să-l târască afară și să-l ia la 
bătaie. Și singurul răspuns care îmi vine în minte este că tata 
era laș. Și jur că eu nu voi fi niciodată ca el. Strategia tatei a 
funcţionat ceva vreme. l-a spus mamei că trebuie să înceteze cu 
curvăsăritul dacă vrea să nu mă mai bată. Vreo două sau trei 
luni, ea s-a purtat cumsecade, dar cred că nu putea rezista prea 
mult timp fără atenţii din partea altor bărbaţi. Abia după ce-am 


VP - 165 


crescut am încercat să pun cap la cap fragmentele pe care le 
știam despre trecutul ei. Am strâns toate pozele ei din copilărie 
și pe cele de mai târziu, unde era cu tata. Îmi amintesc că, 
atunci când se certa cu tata, ea îi spunea mereu: „Tăticul meu 
mă iubea, mă adora”. Își descria tatăl drept un englez din clasa 
mijlocie din Rosebank*. Lucra ca funcţionar în administraţia 
locală. Mama fusese un copil drăguţ. Minionă, cu păr blond și 
ochi mari. În toate pozele zâmbea uitându-se în aparat 
obraznică și plină de sine. Infatuată. L-a cunoscut pe tata la 
atelier. El avea pe atunci douăzeci de ani - un brunet cu ochi 
visători. Avea o iubită în Parow, o relaţie serioasă, aveau de 
gând să se logodească. Și cred că de-aici a pornit totul. Mama 
voia să fie mereu în centrul atenţiei, și faptul că un bărbat 
îndrăznea s-o ignore a înverșunat-o. A stat pe capul lui până l-a 
cucerit. La vremea când am împlinit eu cinci ani, mama nu mai 
era la fel de tânără și de drăguță. Nu știu dacă asta era din 
cauză că mă născuse pe mine sau pur și simplu fiindcă începuse 
să îmbătrânească. Poate că se înăcrise din cauza căsniciei. Avea 
treizeci de ani și era sătulă de viaţă. Arăta obosită, și asta i se 
vedea pe față, iar ea o știa. A încercat să recâștige atenţia 
bărbaţilor cu ajutorul fardurilor și al vopselei de păr și purtând 
haine cât mai strâmte. Pentru ea, bărbaţii erau ca o lumânare, 
ea fiind molia atrasă continuu de ei. Avea faţă de ei o reacţie 
irezistibilă, incontrolabilă, ca atunci când îţi saltă piciorul dacă 
lovești cu ciocănelul în genunchi. Istoria familiei noastre s-a 
măsurat în cicluri. Mama avea perioade când îi era fidelă tatei și 
se purta rezonabil, și atunci în casă domnea liniștea. Pe urmă 
apăreau certurile, și atunci ieșea căutând atenţia altora și, când 
dădea de un bărbat care își dorea și altceva de la ea, îi ceda și 
se culca cu el pe oriunde apuca. Chiar și la noi în casă. Tin minte 
că, odată, am venit acasă dimineaţa, nu știu de ce, probabil că 
mi se făcuse rău la școală. Aveam cheie, și am intrat în 
apartament și atunci i-am auzit. Mama era cu Phil Robinson, un 
englezoi bogat, proprietarul unui hotel de pe faleză. Un hotel cu 
o sută de camere, și ei veniseră la noi acasă! Când m-a văzut, 
mama a început să strige: „lisuse Hristoase, Marty, pleacă de- 
aici, ieși”, dar eu încremenisem în prag, așa că s-a dat jos din 
pat, m-a împins afară din cameră și a închis ușa în urma ei. Mai 
târziu, după ce Robinson a plecat, m-a implorat să n-o pârăsc 


35 Suburbie cosmopolită și modernă a Johannesburgului (n.tr.). 
VP - 166 


tatei: „O să te bată iar, ai să vezi”. Ei bine, Emma, uite-așa am 
crescut eu. Un gunoi, un afrikaander sărăntoc. Exact așa cum 
spunea mama. Tata era băutor de vin. Și aroma vinului asta îmi 
trezește în memorie. Mirosul acru al respirației lui atunci când 
venea beat și mă bătea pentru că n-o găsea pe mama acasă. 
Mama ne-a părăsit când aveam treisprezece ani. Tata m-a 
bătut. Pentru că ea plecase. Și ca să mă ajute să devin „un tip 
dur, ca să știu cum să mă descurc cu toate mizeriile de care voi 
avea parte în viață”. Și a reușit. M-am gândit mult la copilăria 
mea. Și la ceea ce mi-a făcut tata. A reușit să mă facă să nu mă 
mai tem de nimic. Să nu mă tem că voi fi rănit de ceilalţi. Și că 
pot răni la rândul meu. Ăsta a fost lucrul cel mai important. 
Fiindcă așa, durerea ajunge să fie ceva normal. Cu care te 
obișnuiești. În schimb, a provoca suferinţă e un lucru pe care 
trebuie să-l exteriorizezi. În holul bisericii anglicane din Seapoint 
funcţiona un club de karate. Tata m-a dus acolo. Problema mea 
era că nu puteam să mă controlez. Nu înţelegeam de ce trebuia 
să mă retrag de fiecare dată, de ce nu mi se dădea voie să-l 
lovesc pe cel cu care luptam. Am fost genul de puști care intra 
mereu în încurcături. La școală, pe stradă. Și, evident, căutând 
necazul cu lumânarea, am avut parte de el. Ba chiar îmi plăcea. 
Numai că, acum, eu eram cel care provoca durere. li făceam pe 
alţii să sângereze. Îi băteam. Ca și cum, în clipele acelea, uitam 
cu totul de mine. Sau de parcă intram în trupul altuia, într-o altă 
lume, un alt fel de-a fi. Momentul când timpul stă pe loc. Și totul 
dispare, nu mai auzi nimic și nu mai vezi decât o ceaţă roșie- 
cenușie. Și acel obiect din faţa ta pe care vrei să îl distrugi, cu 
toată ura și forța pe care le ai în tine. In colegiu, l-am bătut pe 
tata pentru prima oară. După aceea, lucrurile au mers ceva mai 
bine între noi. Voiam să plec de-acasă. Să plec din Seapoint și să 
nu mai am de-a face cu tata. Senseiul de la clubul de karate era 
polițist de meserie. A vrut să mă înscrie în echipa de karate a 
poliţiei. Am fost de acord, pentru că asta însemna să ajung în 
Pretoria. Suficient de departe pentru mine. Acolo m-am făcut 
remarcat, și m-au recrutat. Am devenit bodyguard. Am lucrat 
zece ani ca bodyguard. Un an pentru ministrul transporturilor. 
Apoi s-a retras. Opt ani pentru ministrul agriculturii, la acea 
vreme un bărbat alb. Și ultimul an pentru ministrul educaţiei, un 
bărbat negru. Primul meu an ca bodyguard... Ministrul 
transporturilor era un om extraordinar. Îi citea pe toţi. Inclusiv 


VP - 167 


pe mine. Poate că vedea prea multe - și simțea prea multe. 
Poate din cauza asta s-a și împușcat. Dar știu că mă întrebam 
adesea: de ce nu am putut să am și eu un tată ca el? 


25. 


l-am vorbit Emmei le Roux timp de patru ore, înainte ca 
doamna doctor Eleanor să vină și să mă îndemne să mă duc la 
masă. 

Nu i-am povestit însă chiar totul. N-am suflat nicio vorbă 
despre Mona. 

Deși voiam s-o fac. Îmi stătea pe buze. 

Era o chestie tare ciudată să dau drumul monștrilor acelora 
din capul meu. Era ca o avalanșă, ca un râu secat imediat după 
ploaie, o dâră de apă, un izvor, un șuvoi care mătură totul în 
cale. 

Dar, atunci când am întâlnit-o pe Mona, elanul acela distructiv 
a dispărut și norii s-au risipit ca prin farmec. Mona din Pretoria. 
Mona din orășelul Muckleneuk. O femeie planturoasă, cu patru 
centimetri mai înaltă decât mine. 

Stând acolo, lângă patul Emmei, am rememorat acea 
perioadă. Cronicile Monei. Am cunoscut-o în vara lui 1987, la un 
an după ce mă angajasem ca bodyguard. Lucra într-o frizerie și 
eu am intrat ca să mă tund. M-a întrebat: 

— De ce nu-ţi lași părul să mai crească puţin? 

— N-ar rezolva nimic, i-am răspuns. 

M-am așezat, și ea a fixat pieptenele pentru tunsori numărul 
unu în aparat și l-a trecut în sus și în jos pe capul meu, fără 
niciun cuvânt. Am urmărit-o în timp ce lucra. Avea părul 
castaniu des și o față drăguță, cu obraji rozalii. Pielea netedă și 
sănătoasă. Și corpul ei! Era îmbrăcată cu o rochie largă sub care 
se ghiceau cu ușurință curbele generoase ale sânilor și ale 
șoldurilor. Și nu avea verighetă pe inelar. 

S-a îndepărtat la un moment dat de mine, ca să ia ceva. O 
colegă a făcut o remarcă, n-am auzit ce. Mona a izbucnit în râs. 
Era un sunet minunat, muzical, cristalin, neprefăcut, un sunet 
venit din adâncul ființei ei și căruia i se abandonase fără 
opreliști. Mi-am întors privirea spre locul de unde venea sunetul 


VP - 168 


și am văzut cum râsul îi invada treptat trupul, punând în cele din 
urmă stăpânire pe ea. 

După ce a terminat cu tunsul, cu spălatul și cu îndepărtarea 
perilor de pe umeri și de pe faţă, am întrebat-o cum o cheamă: 

— Mona, mi-a răspuns ea. 

— Pot să te invit la o pizza vineri, Mona? 

— Pe tine cum te cheamă? 

— Lemmer. 

S-a uitat la mine preț de două bătăi ale inimii și, pe urmă, a 
spus: 

— Da, sigur. 

Am luat-o din apartamentul ei de pe Berea Street, și am mers 
să mâncăm pe Esselen Street. Niciunul dintre noi nu era prea 
priceput la făcut conversaţie, dar ne-am simţit bine împreună, 
ca și cum ne cunoșteam de mult timp. Eram amândoi copii unici 
la părinţi, crescuţi în oraș, și nu apucaserăm să ne maturizăm. 

Îmi amintesc că m-a întrebat: 

— Cum de ești așa de slab, dacă mănânci atât de mult? 

— Fac exerciţii. 

— Ce fel de exerciții? 

— Cincizeci de flotări dimineaţa și tot atâtea seara. Și alerg 
cincizeci de kilometri pe săptămână. 

— Dar de ce? 

— Pentru slujbă. 

A clătinat încet din cap. 

— Slavă Domnului că sunt coafeză. 

Voiam să-i aud din nou râsul. Mai mult decât atât. Voiam să i-l 
provoc, să fiu eu sursa acelei melodii, pentru că sunetul pe care- 
| scotea când râdea era unul de fericire, de mulțumire, era acel 
sunet care arată că totul pe lumea asta e bine și în regulă. 

In seara aceea am condus-o înapoi acasă, și ea m-a invitat 
înăuntru, și am rămas acolo timp de nouă ani. A trebuit să mă 
străduiesc mult ca s-o fac să râdă. A trebuit să îmi găsesc simţul 
umorului, să fac loc în mine pentru cineva ca ea, un om cu inima 
ușoară, mereu dispus să se prostească, să facă glume și să 
tachineze. Și asta pentru că Mona nu râdea într-un fel 
programat. Râsul ei era inefabil și impredictibil, ca numerele de 
la loteria naţională. Insă, atunci când trăgeam lozul cel mare - s- 
o aud râzând din toată inima -, eram pe deplin răsplătit. 

Mona m-a schimbat fără să-și dea seama. Pentru că nu avea 


VP - 169 


loc în ea decât pentru un anumit număr de bagaje. Dacă aduci 
cu tine umorul și dragostea de viață, atunci trebuie să lași 
deoparte ranchiuna și melancolia. Ca să poţi călători cu 
ușurință. Fără poveri după tine. 

Am mai învăţat și alte lecţii de la ea. Mona își accepta 
propriile slăbiciuni cu o resemnare voioasă. Ea a fost cea carea 
încercat să-mi bage în cap că nu merită să regreţi nimic, că ești 
ceea ce ești și că nu are rost să te ascunzi după degete. Dar 
abia mult mai târziu mi-am însușit, cu adevărat, aceste sfaturi. 

Relaţia noastră decurgea ușor și firesc. Mona nu emitea 
pretenţii, ci doar se bucura de fiecare zi în parte. Ori de câte ori 
îi spuneam că aveam să lipsesc pentru trei, patru zile fiindcă 
trebuia să-l însoțesc pe ministru, îmi răspundea cu toată 
sinceritatea: „O să-ţi duc dorul”. 

lar atunci când mă întorceam, mă întâmpina cu un zâmbet 
neprefăcut, mă săruta și râdea fericită în clipa când o luam în 
brațe, cu oarece dificultate, ca s-o duc spre patul dublu uriaș din 
dormitor. Și pe urmă o dezbrăcăm și mângâiam fiecare părticică 
a trupului ei minunat până când dorinţa se aprindea în ea, ca 
într-o ursoaică ieșită din hibernare. Trupul îi rezona la unison cu 
al meu, și mi se dăruia cu totul, de parcă ar fi deschis porțile 
unei ţări a minunilor. lar când mă aplecam peste ea, îi vedeam 
faţa copleșită de o plăcere infinită și lipsită de orice pudoare. Și 
am ajuns dependent de asta, la fel cum eram și de râsul ei. 

Nimic nu era convenţional în felul de-a fi al Monei. 

În februarie anul următor, atunci când a trebuit să-l însoțesc 
pe ministru la Cape Town și să rămân acolo timp de șase luni, 
mi-a spus: 

— Am ceva de vorbit cu tine. 

— Ce e? 

— Ești liber să faci ce vrei acolo. 

— Cum adică? 

S-a uitat pe fereastră, apoi a adăugat: 

— Lemmer, eu nu pot să... 

— Ce nu poţi? 

— Nu pot să rezist șase luni fără să fac sex. 

— O să vin din când în când în vizită. 

Mi-a spus că asta n-avea nicio importanţă. Că nu avea nimic 
împotrivă să cunosc o altă femeie în Cape Town. Și că dacă 
după șase luni, când urma să mă întorc, aveam să-mi doresc să 


VP - 170 


stau în continuare la ea, foarte bine. Și, dacă nu, tot bine. Darcă 
nu putea să-mi promită că avea să-mi fie credincioasă. Având în 
vedere că urma să lipsesc atât de mult. 

— De ce nu? 

— Există un gen de bărbaţi în faţa căruia nu pot spune „nu”. 

— Ce gen? 

— Genul tău. 

— Și cum anume e genul ăsta de bărbat? 

N-a vrut să-mi răspundă. 

— Vino cu mine la Cape! 

— Casa mea e aici. 

Timp de nouă ani, Mona a fost soţia mea de vară. Casa și 
limanul meu din Pretoria. Nu ne-am certat niciodată. N-am 
discutat niciodată despre cele șase luni pe an cât stăteam 
despărțiți. Și pe urmă am ieșit din serviciul public și mi-am luat 
indemnizaţia de retragere. Și am știut că trebuia să mă întorc în 
Cape Town, în Seapoint. Ca să mă regăsesc. 

l-am spus din nou să vină cu mine. 

Și m-a refuzat și de această dată. 

La trei ani după ce am părăsit-o, m-a sunat, chiar în noaptea 
de dinainte de a fi găsit vinovat de tribunal, când toate ziarele 
vuiau despre scandalul pe care îl iscasem. Mi-a spus: 

— Ei bine, acum știi. 

— Ce să știu? 

— Care e genul meu de bărbat. 


l-am povestit Emmei de ce mă retrăsesem din serviciul public. 

— În 1998 s-au hotărât să crească numărul de bodyguarzi 
negri. Aveam de ales între transfer și indemnizaţia de retragere. 
Transfer unde? N-au vrut să-mi spună. Așa că am ales pachetul 
cu plăţi compensatorii. Mi-am cumpărat un apartament în 
Seapoint, într-un bloc situat între străzile Fort și Marine, la 
numai un kilometru de casa părintească. L-am căutat pe tata. N- 
am reușit să dau de el. Nimeni nu știa unde plecase. Dealerul 
Ford își avea în continuare atelierul tot acolo, sub aceeași firmă. 
Doar proprietarul se schimbase. Tot Seapointul era plin de fețe 
noi. Italienii părăsiseră cartierul, la fel și grecii. Dintre evrei nu 
rămăseseră decât femeile, niște doamne în vârstă care se 
plimbau pe faleză singure sau în grupuri, așteptându-și copiii să 
vină în vizită. Acum cartierul se umpluse de nigerieni și de 


VP - 171 


somalezi, de ruși și de români, de bosniaci, de chinezi, de 
irakieni. Triburi noi, în care nu-mi puteam găsi locul. Am deschis 
o sală de karate dojo în clubul Virgin Active din suburbia 
Greenpoint. Dimineaţa, predam lecţii de autoapărare unor 
englezoaice și femei afrikaander; după-amiaza, karate JKA35 
copiilor sud-africani și din toate celelalte triburi din Seapoint. Am 
făcut asta timp de aproape doi ani. Era o muncă la fel ca oricare 
alta. În sală, femeile îmi spuneau „Lemmer” iar copiii - „sensei”. 
Nu eram nici fericit, nici nefericit, însă am început să văd 
lucrurile cu alţi ochi. Să capăt o nouă perspectivă, pentru că, 
pentru prima oară după mai bine de treisprezece ani, eram din 
nou civil. Omul de pe stradă. Am văzut cum se făceau noile 
averi. Cum a apărut noul consumerism, umblatul acela frenetic 
după mărci și după statut social, din simpla dorinţă de a avea și 
tu ce au alţii. Am văzut cum toată lumea se contaminează. Albii, 
negrii, mulatrii. Voiau să-și mascheze trecutul în spatele unui zid 
de bunuri acumulate? Sau poate că prezentul era cel pe care 
doreau să-l ascundă? Cea mai mare surpriză a fost pentru mine 
noul tip de agresiune urbană, atitudinea „fac ce vreau” sau „dă- 
te din calea mea”. Am observat-o pentru prima oară în lipsa de 
consideraţie din trafic. Lipsa spiritului cavaleresc, caritabil, civic. 
Și, bineînțeles, fărădelegea care prolifera în voie. Ca și cum 
regulile dispăruseră. Sau, mai bine zis, nu se aplicau tuturor. 
Traversarea intersecţiei pe culoarea roșie a semaforului. 
Neadaptarea vitezei. Vorbitul la telefon pe autostradă și privirea 
care parcă spunea: „Să te văd dacă îndrăznești să zici ceva”. Ca 
și cum ţara asta devenise un loc în care fiecare făcea ce-i trecea 
prin cap și lua tot ce era de luat înainte să se aleagă praful. Sau 
să i-o ia altcineva înainte. Și mormăielile, și nervii, și scrâșnitul 
din dinţi. Toată lumea era nefericită, indiferent de rasă, de 
culoarea pielii sau de religie. Toată lumea era nemulțumită de 
guvern, de ceilalţi, de propria persoană. Toată lumea arăta cu 
degetul, acuza, se văita. Nu înţelegeam de ce. Părinţii ruși, 
români și bosniaci care veneau să-și ia copiii seara de la karate 
spuneau: „Ce ţară minunată. Aici curge lapte și miere”. Dar sud- 
africanii se plângeau. Conduceau mașini ultimul răcnet, locuiau 
în case mari și în apartamente cu vedere la mare, mâncau la 
restaurant, își cumpărau televizoare cu ecrane plate uriașe și 


36 Artă marţială tradițională japoneză a cărei denumire reprezintă abrevierea de la 
Japan Karate Association (n.tr.) 


VP - 172 


haine de firmă, și totuși găseau întotdeauna ceva de care să se 
vaite și pe cineva pe care să dea vina. Albii se plângeau de 
discriminarea pozitivă” și de corupţie, uitând că beneficiaseră și 
ei de astfel de privilegii timp de cincizeci sau șaizeci de ani. 
Negrii dădeau vina pe apartheid pentru orice. Cu toate că 
trecuseră deja șase ani de când fusese abolit. Și mai era și 
singurătatea. Seara, când mă întorceam acasă, mergeam pe 
coridor în spatele băiatului care livra pizza femeilor grase și 
singure care deschideau ușa cu ochi speriaţi, își luau cutiile și 
înfulecau mâncarea în timp ce așteptau să-și facă prieteni 
uitându-se la emisiunile de la televizor. Sau navigând pe 
internet. Dimineaţa, câte una dintre elevele mele mă invita la o 
cafea ca să-mi spună cât de singură se simţea în căsnicie. 
Uneori, și eu mă simţeam suficient de singur încât să o 
despovărez, pe moment, de nevoile fizice. După care nu mai 
venea la lecţii. Atunci am formulat Legea lui Lemmer cu privire 
la Mămicile Singure. Simţeam că avea să se întâmple ceva. Nu o 
știam în mod conștient, ci era doar o presimţire vagă. Orașul te 
suge sistematic, te transformă, te stoarce și te modelează, 
astfel încât să ajungi aidoma celorlalți. Singuratic, agresiv și 
egoist. Până la un anumit punct, ești conștient de ceea ce ai 
devenit, de lucrurile care zac adormite în tine. De lucrurile de 
care ești capabil, de acele lucruri pe care, ca bodyguard, le-ai 
reprimat sau amânat. Nu te gândești însă niciodată la ele - și 
nici nu vorbești despre ele, ci doar percepi acea tensiune, acel 
sentiment crescând de neliniște. Probabil că-ţi spui că prea 
despic firul în patru, nu-i așa, Emma? Îți închipui că încerc să-mi 
găsesc scuze. Dar am făcut ceea ce am făcut, și nu pot să dau 
timpul înapoi. Când m-am așezat în faţa avocatului, un tip masiv 
pe nume Gustav Kemp, și m-am străduit să-i demonstrez de ce 
nu mă consideram vinovat, tipul mi-a spus: „Kak, omule. Joci 
cărţile pe care ţi le dă viaţa, așa că ia-ţi pedeapsa meritată, ca 
un adevărat bărbat”. Mi-a dat o zi de gândire, după care, dacă 


37 Seturi coerente de măsuri menite să stabilească egalitatea efectivă între rase, 
națiuni, religii, femei și bărbaţi etc., în domeniul vieţii sociale și politice, luate de 
obicei pentru a contracara discriminările anterioare. Noţiunea a fost folosită pentru 
prima dată în timpul administraţiei Kennedy, fiind apoi explicitată în conţinutul unor 
documente federale din 1965, sub mandatul lui Lyndon Johnson. In Africa de Sud, 
primele măsuri legislative privind discriminarea pozitivă au fost luate în anul 1998 
(n.tr.). 

38 în afrikaans, în original, „rahat” (n.tr.). 


VP - 173 


aveam să mă consider în continuare nevinovat, avea să-mi 
recomande un alt avocat. L-am păstrat până la sfârșitul 
procesului. Ceea ce s-a petrecut a fost inevitabil. Mai devreme 
sau mai târziu, tot avea să se întâmple. În închisoare, am avut 
timp să mă gândesc mult la ziua aceea și la faptul că ar fi 
trebuit să-mi dau seama că plutea în aer, că erau atâtea semne. 
În mine. În ochii celorlalţi atunci când dădeam, din greșeală, 
peste ei pe trotuar sau când îmi arătau degetul din mașină. Dar 
mintea îţi vine întotdeauna la cap abia după aceea. In seara 
aceea... 

Trebuia să ajung la Bellville pentru o evaluare, la o întrunire 
JKA. Mă grăbeam să plec cât mai repede după lecţia de karate. 
Am făcut duș și am coborât în fugă scările de la Virgin Active, 
spre mașină. Am văzut patru bărbaţi care îl șicanau pe Demetru 
Niculescu, unul dintre elevii mei. Era un băiat de cincisprezece 
ani din România, cu o acnee urâtă și cu un breton care îi cădea 
tot timpul în ochi. Bărbaţii aveau între douăzeci și doi și 
douăzeci și cinci de ani, erau la vârsta aia când crezi că le știi pe 
toate, dar, de fapt, nu ai habar de nimic. Patru tipi albi, cu 
mușchi făcuţi la sală și cu mentalitate de gașcă de cartier, care 
își băteau joc de Demetru. 

„— Hei, karate kid, arată-ne și nouă niște mișcări. 

— Mamă, ce coșuri mișto, gagiule. Ce faci? Le crești la 
întuneric, ca pe ciuperci?” 

De cum a deschis gura, s-au luat de accentul lui. 

„— De unde mama naibii vii? 

— Sunt din Seapoint. 

— Aiurea, tipule! Ce naţionalitate ai? 

— Sunt sud-african. 

— Taică-tu e în mafia rusească?” 

Asta e tot ce-am apucat să prind din discuţie. 

„— Lăsaţi băiatul în pace, am intervenit eu. 

— Ooo, uite-l și pe maestrul de karate. Acu chiar c-o să fac pe 
mine de frică. 

— Demetru, du-te acasă”. 

A plecat, ușurat. Cel mai solid dintre cei patru mi-a remarcat 
accentul. 

„Hei, olandezule, ne arăţi și nouă niște mișcări de karate?” M- 
am îndepărtat. S-a luat după mine. 

„Cu tine vorbesc, olandezule”. Ceilalţi au început să strige: 


VP - 174 


„Ce faci, lașule, vrei să dai bir cu fugiţii? N-o să-ţi facem niciun 
rău, promitem, Chop Suey**”. Am auzit pașii individului solid în 
spatele meu. Știam că, dacă mă atingea, aveam să dau de 
necaz. M-a urmărit până în parcare. l-am simţit mâna pe umăr și 
m-am întors; acum era chiar lângă mine, mai înalt și mai solid, 
dar eu eram pregătit să-l întâmpin, cât se poate de pregătit. 

„O să te omor”, i-am spus, și știam, și știa și el că ăsta era 
adevărul. 

Ceva s-a schimbat în privirea lui. l-am văzut licărul de teamă 
din ochi. Și asta m-a oprit pe moment. Pentru că nu mă 
așteptasem la așa ceva. Dar bănuiesc că tot asta l-a făcut și să 
mă urmărească apoi cu mașina - faptul că-și dezvăluise 
slăbiciunea. M-am întors cu spatele, m-am urcat în mașină și am 
plecat. Fără să mă uit în urmă. Voiam să o iau pe faleză, ca să 
mai câștig timp. La sensul giratoriu din zona reprezentanţei 
BMW traficul se aglomerase și se formase o coadă lungă. Am 
simţit cum o mașină mă izbește din spate. Nu tare. Doar un soi 
de bobârnac. Și pe urmă i-am văzut în oglinda retrovizoare, într- 
un Volskwagen Golf GTi. Vociferau și gesticulau. Am coborât din 
mașină. N-ar fi trebuit să mă dau jos, Emma, ar fi trebuit să 
rămân la volan. Au coborât și ei din mașină. 

„— Cu tine vorbim, căcănarule. 

— Cine mama naibii te crezi? 

— Poponar nenorocit ce ești”. 

Tipul cel solid era cel care conducea Volkswagenul. Vincent 
Michael Kelly. Vince. Douăzeci și trei de ani, funcţionar angajat 
de probă la firma de consultanţă și audit KPMG. Un metru 
nouăzeci înălțime, nouăzeci și cinci de kilograme. Aveam să aflu 
toate acestea la tribunal. Am cercetat spatele mașinii. Nu păţise 
nimic. 

„Hei, n-auzi? Cu tine vorbim”. S-au apropiat toţi patru. Vincent 
a venit drept spre mine. 

„Ai probleme cu auzul, olandez împuţit?” M-a împuns cu 
degetul în piept. Acum ochii îi străluceau, își permitea să facă pe 
nebunul. În timpul procesului, avocatul meu a făcut în repetate 
rânduri referire la steroizi, dar nu putuse să-și dovedească 


3 Mâncare chinezească (literal, „bucăţi asortate”) constând din carne de diverse 
feluri, ouă și legume prăjite în sos iute, la foc încins. În limbaj argotic, se referă la o 
mișcare de karate făcută pentru a prinde adversarul de gât și a-l răsturna, cu scopul 
de a-l răni (n.tr.). 


VP - 175 


acuzaţia. Totuși, cred că au acţionat așa pentru că erau patru și 
pentru că erau tineri și puternici. În timp ce eu eram mai scund 
și mai slab. Și asta le-a creat iluzia unui avantaj fizic. Dar mai 
ales pentru că, atunci când ieșisem din sală, Vince se 
comportase pentru câteva clipe altfel decât credea el că era. 
De-asta se luase după mine, pentru a nu fi obligat să trăiască 
toată viaţa cu amintirea acelui moment. M-a împins, și atunci l- 
am lovit. Nu prea tare. Doar atât cât să-i bag minţile în cap. Dar 
n-a funcționat. Și, pe urmă, ceilalți s-au băgat și ei. Am încercat, 
Emma, crede-mă, am încercat. O parte din mine știa ce avea să 
se întâmple dacă dădeam frâu liber furiei. Dar ești cine ești, n-ai 
ce să faci. Asta am înţeles în noaptea aceea. Nu contează ce-ţi 
spun psihologii de la închisoare - în final, ești ceea ce ești, nimic 
altceva. Din cauza asta m-am mutat în Loxton, Emma. Și de 
aceea mi-am căutat un trib al meu. Ca să evit astfel de situații. 
Ca să încerc să nu mai dau de necazuri. Dar, dacă ar fi să mă 
întorc acolo, la sensul giratoriu, și ei ar veni iar după mine, aș 
proceda exact la fel și aș face același lucru, aș intra în lumea 
aceea pe care vreau s-o evit. Dacă Vince ar fi fost singur, nu mi- 
aș fi pierdut cumpătul. Nici măcar în acele circumstanţe. Însă, 
când e vorba despre doi, trei sau patru, e altceva, parcă ai 
dreptul să te porţi altfel - sau cel puţin așa ai impresia. Orice 
semnal de alarmă se stinge. Și mai era și frustrarea aceea - 
trecutul meu, cei treisprezece ani cât îmi reprimasem pornirile. 
Așa că mi-am pierdut controlul. Tipul acela solid, Vincent... 

Deși Emma nu avea cum să înțeleagă ce-i spuneam - și nici 
să-și aducă mai târziu aminte, mi-am ales cuvintele cu mare 
grijă. 

— ... A murit. M-au acuzat de omor din culpă. Cu circumstanţe 
agravante. Și m-au condamnat la șase ani de închisoare. Am 
executat patru. 

Am rămas mult timp lângă patul Emmei fără să mai scot o 
vorbă. Zece, poate douăzeci de minute. 

Conștient de ceea ce nu îi povestisem. 

Imaginea lui Vincent, căzând și lovindu-se cu capul de 
mașină. Îl pocnisem cu toată furia și ura strânse în mine. De trei, 
patru, cinci ori. Capul îi zvâcnise în spate și se izbise de colțul 
din dreapta faţă al Volkswagenului Golf. Încă mai aud și acum 
sunetul, acel zgomot puternic, dogit și clar. 

Stătuse în comă timp de patru zile. Creierul îi fusese afectat. 


VP - 176 


Avocatul meu, Kemp, rostise pe un ton dezaprobator termeni 
medicali precum hematom parietal și hematom epidural. Și pe 
urmă, Vince murise. 

Dar mai fusese ceva. Ceva despre care nu-i pomenisem nici 
lui Kemp, nici judecătorului și nimănui altcuiva. 

Cât de plăcut fusese. 

Clipele acelea, minutele acelea în care mă eliberasem, când 
putusem, în sfârșit, să lovesc, să provoc durere, să frâng oase, 
să bliksem, asta era, de fapt, lumea mea. Când îl omorâsem pe 
Vince și îi bătusem pe ceilalţi trei până ajunseseră să mă 
implore să-i cruţ, totul în univers păruse a se alinia perfect. 
Atunci m-am simţit în armonie cu lumea și parte din ea, întreg și 
împlinit, bun și drept. Un sentiment îngrozitor. Ameţitor. Care dă 
dependenţă. 

Și atât de plăcut! 


26. 


Doctoriţa Taljaard m-a alungat din salon la câteva minute 
după ora douăsprezece. Părea odihnită și avea o atitudine ce-i 
trăda profesionalismul. 

— Am treabă aici și, oricum, e ora mesei. Koos te așteaptă la 
restaurant. Maggie ţi-a lăsat un mesaj. Il găsești la tine în 
cameră. Poţi să te întorci pe la două. 

— OK, Eleanor. 

— Te-ai descurcat bine. 

Oare? 

Restaurantul era plin. 

— E duminică, mi-a oferit doctorul Koos Taljaard explicaţia. 
Ziua deșteptării conștiinței. Când lumea vizitează bolnavii la 
spital. 

În timpul mesei ce a constat dintr-un șniţel de pui insipid cu 
sos de brânză, mi-a povestit că se stabilise cu soția în Nelspruit 
în urmă cu șaisprezece ani și că lucraseră mai întâi la spitalul 
local, după care se mutaseră la SouthMed Clinic. 

— În toți acești ani, n-am mai avut vreun pacient care să fi 
căzut din tren în urma unei Împuşcături. 

M-am mulțumit să-i arunc o privire, continuând să mestec. 


VP - 177 


— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat. 

— Am deranjat pe cineva. 

— Bine, dar ce-aţi făcut? Ce-ar putea supăra pe cineva atât de 
tare? 

— Nu știu. 

S-a uitat la mine lung, neîncrezător. 

— Vorbesc serios, chiar nu știu, am repetat. 

— Oamenii nu reacționează, de regulă, în halul ăsta. 

— Da, știu. 

Întrebarea era cine o făcuse. Și de ce. 

În dormitor am găsit un nou bilet scris la computer, de la 
Maggie T. Padayachee. Și o cheie de mașină. 


Dragă domnule Lemmer, 

Budget Car Rental v-a livrat un Audi A4 argintiu. 
Este parcat lângă poartă. 

Doamna Jeanette Louw v-a sunat și m-a rugat să vă 
transmit că așteaptă să o contactaţi pe telefonul mobil 
imediat ce va fi posibil. 

Toate urările de bine! 
Maggie T. Padayachee 
Director relații cu clienții 


Am sunat-o pe Jeanette. 

— Mersi pentru mașină. 

— Cu plăcere. Am înţeles că starea ei s-a mai ameliorat. 

— Așa mi-au zis. 

— Dar tu? Cum te mai simţi? 

— Sunt bine. 

— Avioanele sunt pline, Lemmer. N-am găsit locuri. E ajunul 
Anului Nou, și toată lumea zboară de colo-colo. Nu putem să 
ajungem decât mâine. 

— Cum adică să ajungem? 

— Îi iau pe Fikter și pe Minnaar cu mine. 

— Ah! 

Jeanette nu își însoțea, de obicei, bodyguarzii. Mi-a sesizat 
surpriza din voce. 

— Știi și tu cum e în Cape Town în perioada asta a anului. 
Orașul colcăie de turiști veniţi din străinătate și din Gauteng. In 
plus, n-am mai fost de mult timp în zona savanei. 


VP - 178 


— La ce oră ajungeţi? 

— Inainte de prânz. O să-ţi aduc și cadoul de Crăciun. Sper să- 
ți fie util. 

— Mersi. 

— Măcar atâta lucru... 

„Ciudate vorbe”, mi-am zis. 


— Starea ei s-a stabilizat și permite efectuarea tomografiei în 
după-amiaza asta, mi-a spus Eleanor Taljaard când m-am întors, 
în jurul orei două, în salonul de la terapie intensivă. Așa că 
trebuie să stai cu ea până la patru. 

M-am așezat. Emma era la fel de palidă. Corpul îi era acoperit 
de un cearșaf. 

— Bună, Emma. 

Îi înlocuiseră perfuzia. Punga transparentă umflată atârna 
deasupra capului ei. 

— Am luat prânzul. Şniţel de pui. Nu se compară cu mâncarea 
de la Mohlolobe. Pe urmă am sunat-o pe Jeanette. Vine mâine 
aici, cu doi bodyguarzi. Cei de la spital o să se ocupe de tine, 
Emma. Până când termin eu ce am de făcut. 

Să termin. Să termin ce? N-aveam nici cea mai vagă idee de 
unde să încep. Stăteam acolo, lângă o femeie pe care abia dacă 
o cunoșteam, cu un chef nebun de a sparge capul cuiva, și 
habar n-aveam cum trebuia să procedez. 

Voiam să mă întorc în dormitor, să mă întind pe pat, să închid 
ochii și să revăd toate locurile pe unde umblasem cu Emma și 
toate acele lucruri, oricât de mărunte, care se întâmplaseră. Nu 
îi luasem în serios povestea, deși ar fi trebuit. N-o ascultasem, 
nu mă uitasem în jur, nu dădusem atenţie amănuntelor. Acum 
aveam în minte tot felul de nimicuri care păreau lipsite de sens 
și pe care nu reușeam să le pun cap la cap. Îmi alunecau printre 
degete, ca un săpun într-o cadă. Trebuia să gândesc. Întreaga 
poveste era pur și simplu absurdă. Și nu justifica uciderea 
Emmei. Ce făcuse pentru a fi omorâtă? În ce se băgase? 

Mănuși? În toiul verii? În savană? Mănuși și cagule, dar nu și în 
cazul lunetistului. 

In casa ei din Cape fusese atacată tot de trei oameni, toţi cu 
cagule. Poate și cu mănuși? Acolo ar fi fost de înțeles, fiindcă nu 
voiau să lase amprente. Dar în savană? 

Și de ce abia ieri? De ce așteptaseră? Fuseseră chemaţi din 


VP - 179 


Cape? 

Am încercat să așez evenimentele în ordine cronologică. 
Emma îmi spusese că știrea despre Cobie de Villiers fusese 
difuzată la televizor cu două zile înainte de a fi atacată. Cu trei 
zile înainte de Crăciun. Pe data de 22. Sâmbătă, 22 decembrie. 

Două zile. De ce acest decalaj între telefonul dat lui Phatudi și 
atacul din Cape? Ce semnificaţie avea? 

Ajunseserăm aici pe 26 decembrie. Cu una, două, trei, patru 
zile înainte de a fi prinși în ambuscadă. 

Să însemne asta ceva? 

Trebuia să continui să-i vorbesc Emmei. Nu puteam să stau 
acolo cufundat în propriile gânduri. Era important să-mi audă 
vocea. 

Unde ajunsesem? La Jeanette. Care urma să vină la Nelspruit. 

— Jeanette... am spus. Mă stabilisem în Loxton de două luni 
când am primit acel telefon. Era Jeanette Louw, care mă întreba 
dacă nu voiam o slujbă. Nu mai aveam cine știe ce economii. Îmi 
vândusem apartamentul din Seapoint, obţinând un preţ bun, ce 
fusese însă în mare parte înghiţit de taxe și de costul casei al- 
Qaeda. Așa că am răspuns: „Ce fel de slujbă?”, iar ea mi-a 
explicat. 

Am întrebat-o de unde știa de mine și mi-a răspuns: 

„— Unul sau doi dintre foștii tăi colegi mi-au vorbit de bine 
despre tine. 

— Abia am ieșit din închisoare. 

— N-am de gând să mă mărit cu tine. Tot ce vreau e să-ţi ofer 
de lucru. Pe urmă îmi povestise cum funcţiona sistemul și îmi 
spusese cu cât mă putea plăti. Cred că ar fi bine să știi de la bun 
început că sunt lesbiană și că nu mă las dusă de nas de nimeni. 
Când te sun, te prezinţi la datorie. Imediat. Dacă te bagi în 
vreun rahat, te dau afară. Imediat. Dar, ţine minte, eu nu-mi las 
niciodată oamenii de izbeliște. Ei, ce zici? Te intereseaza?” 

— Am acceptat. Aveam nevoie de bani ca să pun la punct 
casa. Nici nu mă apucasem încă să dărâm ce era de dărâmat și 
să reconstruiesc. In plus, casa era goală. Aveam un pat, o masă 
și două scaune. Masa o cumpărasem la o licitaţie din Victoria 
West, iar scaunele le primisem cadou de la Antjie Barnard. 
Antjie. Mare figură! La început, îi spusesem tannie, adică 
„mătușică” - e o dovadă de respect faţă de cei vârstnici -, iar ea 
mă ameninţase că mă pocnește cu bastonul. Ei, asta e o altă 


VP - 180 


poveste. Antjie Barnard mi-a ciocănit la ușă într-o după-amiază 
de duminică, pe la ora patru. Purta o pereche de bocanci și o 
pălărie cu boruri largi. „Eu sunt Antjie Barnard și am venit să 
aflu cine ești”. Avea șaizeci și șapte de ani pe atunci, și se 
vedea că în tinerețe fusese o femeie drăguță, poate chiar 
frumoasă, cu ochii verzi de o nuanţă neobișnuită, ca marea la 
Polul Sud. Mi-a întins mâna, și i-am strâns-o, apoi am spus: 

„— Lemmer. Mă bucur să vă cunosc, tannie. 

— Tannie? Tannie? Da’ ce, sunt măritată cu unchiu-tău? Și-a 
ridicat bastonul, gata să mă pocnească. Numele meu este 
Antjie. 

— OK, Antjie. 

— Bun. Și ţie cum să-ți spun? 

— Lemmer. 

— Bine, Lemmer. la dă-te mai încolo, ca să intru. Sper că ai 
cafea. 

— N-am scaune, i-am spus. 

— Atunci o să stăm pe podea”. 

— Și aşa am și făcut, cu cănile de cafea în mână. A scos un 
pachet de ţigări și mi-a oferit una. 

„— Şi ce caută un bărbat ca tine în Loxton? 

— Nu, mersi, nu fumez. 

— Sper că măcar bei, a spus aprinzându-și ţigara de la o 
brichetă electronică subţire. 

— Nu prea. 

— Nu prea? 

— De fapt, nu beau deloc. 

— Sex? 

— Imi place să fac sex. 

— Slavă Domnului! Fiecare dintre noi trebuie să aibă câte un 
păcat. Nu păcate grave, nu mă înțelege greșit, Lemmer. Ci 
păcate inofensive. Altfel, se cheamă că-ţi irosești viaţa. Și viaţa 
e prea scurtă. 

— Care sunt păcatele inofensive? 

— Bârfa. Mâncatul. Fumatul. Băutul. Sexul. Ce fac cu scrumul 
ăsta?” 

— M-am ridicat ca să-i aduc o farfurioară. Când m-am întors, 
m-a întrebat: 

Spune-mi, un păcat dintr-ăsta, inofensiv, te-a adus la Loxton? 

— Nu. 


VP - 181 


— E vorba despre vreo femeie? Poate sunt și copii la mijloc? 

— Nu. 

— Ei, nu contează. Cu toţii avem secrete, și nu e nimic rău în 
asta”. 

— M-am întrebat ce secrete ascundea ea. După două 
săptămâni, s-a înfiinţat din nou la ușa mea, de data asta într-o 
seară de marţi. „la-ţi camioneta. Ți-am facut rost de niște 
scaune”. Am mers cu mașina la ea acasă - o clădire victoriană 
impecabil restaurată, cu pereţi albi și acoperiș verde. Mobila era 
veche și de bun-gust. Pe coridor stăteau atârnate fotografii alb- 
negru care redau povestea vieţii lui Antjie Barnard. 

„Am fost violoncelistă”, mi-a spus în timp ce mă uitam la ele. 
O afirmaţie plină de modestie, având în vedere că imaginile 
înrămate dezvăluiau ceea ce fusese - fără urmă de îndoială - o 
carieră internaţională. In seara aceea am inaugurat scaunele în 
bucătăria mea, la o cană de cafea - și o ţigară pentru Antjie. 

„— Ce-i cu scrumiera asta, Lemmer? Te-ai apucat de fumat? 


— Nu. 

— Ai cumpărat-o pentru mine. 
— Da. 

— Uite, ăsta-i necazul cu mine. 
— Care? 


— Bărbaţii. Nu-mi dau pace”. 

— Am izbucnit în râs. Pe urmă mi-am dat seama că vorbea 
serios. M-a privit cu ochii aceia pătrunzători și adânci și m-a 
întrebat: 

„— Lemmer, poţi să ţii un secret? 

— Da. 

— Ştii de ce-am ajuns aici, în Loxton? m-a întrebat 
măsurându-mă din nou din priviri. 

— Nu. 

— Din cauza sexului. 

— Aici? 

— Nu, prostule. Nu aici”. 

— Și pe urmă s-a apucat să-mi povestească despre copilăria 
ei în Bethlehem, în provincia Free State, într-o familie afrikaans 
conservatoare, și cum talentul ei precoce a depășit curând 
posibilităţile de educaţie muzicală oferite de un astfel de oraș. 
Motiv pentru care fusese trimisă la Oranje Meisieskool din 
Bloemfontein, pentru a putea lua lecţii de violoncel la 


VP - 182 


universitate. La șaptesprezece ani, câștigase o bursă 
internaţională și plecase să studieze la Viena. La douăzeci de 
ani, se căsătorise cu un austriac, la douăzeci și opt cu un italian, 
la treizeci și șase cu un german, dar turneele de concerte nu 
făceau bine căsniciilor. „Bărbaţii mă plăceau prea mult, și mie 
îmi plăceau prea mult bărbaţii”. La cincizeci și cinci de ani se 
săturase. Câștigase suficient de mulţi bani, adunase destule 
amintiri, stătuse în prea multe camere de hotel din orașe străine 
și avusese parte numai de oameni care îi căutau prietenia din 
interes. Așa că se întorsese în Free State și își cumpărase o casă 
în Rosendal, în apropiere de Bethlehem. 

„După aceea l-am cunoscut pe Willem de Wonderkop. 
Fermier. Șaizeci de ani, căsătorit, dar un Bărbat cu „B” mare. Nu 
ne mai săturam unul de altul. Într-o miercuri seara, el i-a spus 
soţiei că se duce la o întrunire a consiliului eparhial, dar, de fapt, 
a venit la mine acasă și am făcut dragoste ca niște puști de 
douăzeci de ani, sălbatic, abandonându-ne cu totul pasiunii. Am 
căzut din pat, și eu mi-am rupt brațul, iar el - șoldul, și așa am 
rămas amândoi întinși pe podea, doi păcătoși goi care dăduseră 
de bucluc. 

Ce puteam să fac? Nu puteam să-l car în spate și el nu se 
putea ridica de jos. A trebuit să aleg între a cere ajutorul 
predicatorului sau al cuplului de homosexuali care avea 
cafeneaua din apropiere. Orice-aș fi ales, eram terminaţi, pentru 
că nimeni nu-i întrece la bârfe pe homosexuali și pe preoţi. Așa 
că, în cele din urmă, am apelat la homosexuali, ca să-i salvez lui 
Willem locul în consiliul eparhial. După ce mi-au scos ghipsul, m- 
am urcat în mașină și am plecat în căutarea unui loc unde 
nimeni să nu fi auzit de povestea mea. Așa am ajuns în Loxton”. 


— Antjie n-a încercat niciodată să mă descoasă. l-am spus că 
lucrasem ca bodyguard pentru mai mulţi miniștri. Când trebuia 
să lipsesc de-acasă timp de două sau trei săptămâni, o anunţam 
cum putea să dea de mine. Desigur, toată lumea aflase, între 
timp, cu ce mă ocupam. Era un soi de mândrie locală - 
nemărturisită - faptul că cineva din Loxton păzea oameni 
importanţi și celebri de toate relele de pe lumea asta. Printre 
care nu mă număr și eu. Pentru că încă mai sper. Anul ăsta, de 
Paște, am fost să iau ceaiul cu oom Joe și cu familia lui, și erau 
acolo toți nepoţii în momentul când a intrat Antjie. lar oom Joe a 


VP - 183 


prezentat-o celor mici: „Ea e Antjie Barnard a noastră”. Poate 
că, în patru, cinci ani, dacă nimeni nu are să afle între timp că 
am făcut închisoare, voi fi și eu prezentat drept „Lemmer al 
nostru”. 


27. 


La ora patru, când au scos-o pe Emma din salon ca să-i facă 
tomografia, am luat cheile și am ieșit să caut mașina. 

Parcarea era plină ochi, dar am găsit-o lângă intrare, așa cum 
îmi promisese Maggie T. Era un sedan argintiu de doi litri cu 
comenzi manuale și cu sistem de navigaţie prin satelit. Jeanette 
nu se zgărcise la bani. M-am urcat și am pornit spre Klaserie. 

Am luat-o pe drumurile secundare, întorcând mașina pe 
neașteptate, accelerând când și când și uitându-mă cu atenţie la 
toate vehiculele din față și din spate, însă nu mă urmărea 
nimeni. 

BMW-ul nu se mai afla la ieșirea de pe R40. Rămăseseră însă 
urmele adânci din iarba înaltă, acum acoperite de noroi, după 
ploaie. Am încuiat mașina și m-am întors pe jos la răscrucea de 
drumuri. Tot trupul mă durea. De la indicatorul de cedare a 
trecerii, am luat-o spre vest înspre pasajul unde R361 traversa 
șinele de cale ferată. Dacă aș fi vrut să întind cuiva o capcană, 
cum aș fi procedat? 

Cele două șosele asfaltate formau împreună cu calea ferată 
un triunghi, în mijlocului triunghiului se afla o ridicătură de 
pământ cu pietre și copaci. Acolo l-aș fi așezat pe lunetist, 
pentru a putea vedea intersecţia de drumuri. Am sărit peste 
gardul din sârmă și am înaintat prin savană, către dâmb. 

De unde știuseră că urma să trecem pe aici? 

Cum de aflaseră că mergeam la Mohlolobe - și nu la 
Hoedspruit? Pentru că o luaserăm pe aici în fiecare zi? Sau 
pentru că drumul care ajungea la Hoedspruit prin vest era mai 
lung? 

Sau acoperiseră ambele variante? 

Am stat așa, pe dâmb, uitându-mă de jur-împrejur. Panorama 
era perfectă. Se vedea traficul de pe R351 pe o distanţă de doi 
kilometri. Plus cel puţin un kilometru spre nord pe R41. 


VP - 184 


Ridicătură de pământ se afla la două sute cincizeci de metri de 
intersecţie, la distanţă egală de ambele șosele. Și rezonabilă 
pentru un lunetist. Vântul nu avea cum să creeze probleme, 
unghiul de tragere era la vreo douăzeci de grade. 

Totuși, ar fi trebuit ca lunetistul să fi avut ceva experiență. 
Cauciucul unui vehicul aflat în mișcare nu e o ţintă prea ușoară. 

Din păcate, erau sute de ţintași buni prin părţile acelea. 
Oameni capabili să doboare o antilopă mică de câmpie de la trei 
sute de metri cu ajutorul unei puști cu lunetă, indivizi care 
puteau smulge astfel de trofee oricând ar fi avut chef. 

Cum de știuseră că la intersecție aveam să cotim la stânga, 
spre nord? Cum de știuseră că mergeam la Mohlolobe, și nu la 
Nelspruit? Dacă aș fi virat la dreapta, n-ar fi putut să plaseze a 
doua și a treia împușcătură. 

Prea multe întrebări. Prea multe variabile. Și prea puţine 
informații. 

De unde anume ne pândise lunetistul? Am căutat printre 
copaci și printre pietre locul cel mai convenabil - un spaţiu 
suficient de mare pentru a te putea întinde pe burtă, un loc cu 
vizibilitate maximă, unde să-ţi poţi răsuci pușca la nouăzeci de 
grade. Și acoperirea necesară. 

În secundele de dinaintea împușcăturii, văzusem o sclipire ca 
de fulger. Am trasat o linie imaginară spre punctul aproximativ 
unde ne aflaseram pe R351 la acel moment și am căutat locul 
de unde ar fi putut veni glonțul. 

Acolo. Am sărit de pe piatră în adâncitura unde bănuiam că se 
ascunsese lunetistul. Eventualele urme fuseseră șterse de 
ploaie. larba era culcată la pământ, câteva fire fuseseră rupte. 
M-am întins pe jos, ţinând o pușcă imaginară în mână. Da, era 
un loc tocmai bun - trage în cauciuc, nu scăpa mașina din ochi, 
uite-o, nu se oprește, urmărește-o în continuare prin lunetă cum 
cotește, așteaptă până când BMW-ul se stabilizează pe direcţie, 
apoi trage încă o dată, și încă o dată, privește cum mașina iese 
de pe șosea. După ce coborâserăm din mașină, nu reușise să 
tragă în noi din cauza copacilor și a ierbii înalte. Ne urmărise, 
mai mult ca sigur, prin lunetă. Dacă avea o staţie radio la el, 
primise indicaţii de la ceilalţi doi, dar tot n-ar fi avut cum să 
ochească. Ar fi trebuit să se ridice, pentru că stânca din stânga 
lui îi bloca vederea. 

Așadar, se ridicase și ne urmaărise fără lunetă. Ne văzuse 


VP-185 


alergând, o zărise pe Emma cum cade, își observase amicii 
fugind spre noi. Atunci o luase și el din loc. Cu staţia radio într-o 
mână și cu luneta în cealaltă? 

Nu avea decât pușca în mâini atunci când îl zărisem. 

Avusese timp să adune cartușele? 

Cartușele săriseră în dreapta. Într-acolo. Pietre și iarbă. Ar fi 
trebuit să se miște repede. Trei cauciucuri. Dar trăsese mai mult 
de trei focuri. O împușcătură lovise mașina. Da, minimum patru 
împușcături. Poate mai multe? Patru cartușe pe care să le 
găsească, în mare grabă, pentru că trebuia să stea cu ochii pe 
noi, să ne urmărească și să ne doboare, asta era meseria lui, 
sarcina pe care o avea de îndeplinit. 

Am împărţit cei cinci metri pătraţi potenţiali în sferturi de cerc 
și am cercetat iarba centimetru cu centimetru, pe porțiunea 
dintre pietrele ruginii, începând cu sfertul de cerc cel mai 
probabil. Nimic. Nimic nici în al doilea sau în al treilea sfert de 
cerc. 

Ultimul sfert de cerc, cel din dreapta, puțin în spatele poziției 
ocupate de lunetist. Nimic. 

Și pe urmă l-am zărit, imediat în afara liniei imaginare pe care 
o trăsesem. Era înfundat adânc în crăpătura dintre două pietre, 
pe jumătate ascuns în iarbă. 

Am rupt o crenguţă dintr-un copac, am vârât-o în gaură și am 
dibuit cu ea cartușul, pe care l-am scos afară, lăsând apoi 
crenguţa să alunece într-un capăt al acestuia. 

Nou și strălucitor, un 7.62, calibrul mare folosit de NATO, un 
glonţ standard fabricat în masă pe plan local. 

Am rotit crenguţa astfel încât cartușul să cadă în buzunarul de 
la piept. 

Ce anume mi se păruse ciudat la pușcă? 

Nu o zărisem decât o clipă, în acea secundă îngrozitoare - 
poate să fi fost două -, în spatele Emmei. Lunetistul stătuse 
întins pe burtă în iarba savanei, un bărbat solid cu o șapcă de 
baseball pe cap, cu o pușcă cu lunetă și cu un trepied. 

Pușca nu era mare. Asta să mă fi surprins? Faptul că era o 
pușcă cu lunetă de dimensiuni mai mici? 

Posibil. Dar mai era ceva. Ceva care îmi scăpase până acum. 
Lunetistul fusese poziţionat prea departe. 

Faptul că avea un trepied însemna că pușca nu era de 
vânătoare. 


VP - 186 


Din rastelul de la Mohlolobe dispăruseră patru puști. Să existe 
vreo legătură? 

Trebuia să aflu. 

Am coborât de pe dâmb și m-am îndreptat spre locul unde 
oprisem BMW-ul pe iarbă. Gardul nu fusese reparat. Vedeam 
traficul de pe ambele șosele. Soarele stătea să apună înspre 
Mariepskop. Umbra mea se alungise peste pajiște. 

Am încercat să refac drumul străbătut în fugă împreună cu 
Emma. Am găsit groapa de porc furnicar în care căzuse. Pe 
urmă cotiserăm spre șinele de cale ferată. Mi-am căutat 
telefonul mobil în iarbă. Şansele de a da de el erau slabe. 

Aici era locul unde o împinsesem peste gardul din sârmă, 
către rambleu. Stătusem acolo, văzusem cele două cagule 
făcându-i semn lunetistului, îl zărisem apoi și pe el aruncându-se 
la pământ. 

De ce? Ca să ţintească spre noi? Din iarba asta înaltă? 
Imposibil... 

De ce se culcase la pământ? căzuse, se împiedicase cumva? 
Nu, fusese o mișcare deliberată. Dar care era scopul? 

De data asta, am escaladat gardul. Alergaserăm spre sud, 
paralel cu trenul. Geanta Emmei căzuse, probabil, aici. Așa și 
era. 

Rămăsese în iarbă, nu neapărat la vedere, dar suficient de 
ușor de găsit. Dacă oamenii lui Phatudi ar fi fost aici, ar fi dat de 
ea. Însemna că nu se apropiaseră de șinele de cale ferată. 

Am luat geanta și am deschis-o. 

Păstra parfumul Emmei. 

Am aruncat o privire. Nu părea să lipsească nimic. Telefonul 
mobil era și el înăuntru. 

Am închis geanta și m-am întors la Audi. 


— Se pare că nu s-a produs o hemoragie, mi-a spus doctoriţa 
Eleanor Taljaard în cabinetul ei. Și nici nu sunt semne că 
fractura de craniu ar fi afectat, în mod direct, țesutul creierului. 
Sunt optimistă. 

Nu mi-am putut ascunde sentimentul de ușurare. 

— Dar încă n-am sărit hopul, Lemmer. Vreau să înţelegi asta. 

— Da, știu. 

Voia să adauge ceva. Am sesizat că ezită, că se răzgândește. 

— Ce e, Eleanor? 


VP - 187 


— Trebuie să fii realist, Lemmer. La pacienţii aflaţi în comă, 
prima noastră prioritate este menţinerea lor în viaţă. Și 
prognosticul ei este bun în această privinţă. 

— Dar? am spus, anticipând ceva rău. 

— Da, ei bine, întotdeauna există câte un „dar”. Ar putea 
supraviețui, dar să rămână în comă pentru un timp nedefinit. 
Luni. Ani. După cum, la fel de bine, s-ar putea trezi și mâine... 

— Și? 

— Și să nu mai fie aceeași persoană. 

— Ah! 

— Nu vreau să-ţi dau speranțe deșarte. 

— Înţeleg. 

— Poţi să stai din nou cu ea în seara asta. Dacă vrei. 

— Așa o să fac. 

M-am dus în apartamentul VIP și m-am așezat pe pat, cu 
poșeta Emmei în mâini. Voiam să arunc o privire notițelor pe 
care le luase, sporadic, de când ajunseserăm în savană. 

Am deschis fermoarul. Parfumul Emmei le Roux. Poate că nu 
avea să se trezească niciodată. Sau, dimpotrivă, să iasă din 
comă și să fie neschimbată. Parfumul ei, atunci când o dusesem 
în braţe, căldura trupului ei, faţa ei îngropată în gâtul meu. 
„Cealaltă cameră”, așa îmi șoptise. Zâmbetul de pe faţa ei, după 
ce o întinsesem pe pat, zâmbetul acela care spunea: „Uite ce 
știu eu să fac, Lemmer, prostule, tăcutule”. 

Trecuseră zece luni de când nu mai strânsesem o femeie la 
piept. 

Nu, trebuia să mă concentrez asupra genţi. 

M-am uitat înăuntru, dar n-am dat din prima de notițe. 
Trebuia să scot totul. 

Geanta nu era mare, dar conţinutul s-a dovedit impresionant. 


Un telefon mobil. L-am așezat pe pat. 

O fotografie a lui Jacobus le Roux. 

O carte în afrikaans, Equatoria, de Tom Dreyer. 

Un bilet de la o persoană necunoscută - cel care îi fusese 
lăsat la poarta rezervației Mohlolobe. 


O mică trusă cu fermoar. Cosmetice. Am închis-o la loc. 


Un încărcător de telefon. 


VP - 188 


Un portofel. Câteva sute de ranzi. Carduri de credit. Cărţi de 
vizită. 

O foaie de hârtie, o pagină de web printată, conţinând harta 
rezervației Mohlolobe. Pe spate, notițele Emmei. Am pus-o 
deoparte. 


Mai era și altceva în adâncurile întunecate ale genţii? Ceva 
care să-mi fie de ajutor? 

Nu e frumos să te uiţi în poșeta unei doamne, dar, dacă n-ai 
încotro... 


Un toc cu o pereche de ochelari fumurii. 

Un recipient de plastic cu tampoane. 

O agendă mică și neagră, cam ferfeniţă, cu nume și numere 
de telefon, cu câte o notiță, ici-colo, nu de dată recentă, 
menționând ziua de naștere a respectivei persoane. 

Un pachet de șervețele Kleenex Softique albe, cu trei straturi. 
Care on the move”. 

Două chitanţe bancare. Nu m-am uitat la ele. Nu erau treaba 
mea. 

Două liste vechi de cumpărături, scurte și criptice, cu produse 
de băcănie. 

Nouă cărți de vizită. Una dintre ele a lui Jeanette Louw. 
Celelalte aparţinând unor directori de publicitate și marketing, 
ale căror nume nu-mi erau familiare. 

Șapte chitanțe de plăţi în numerar. Trei de la Woolworths 
Food, una de la Diesel Jeans, două de la Pick and Pay, una de la 
Casa de Oaspeți Calitzdorp. Pe spatele ei, o reţetă pentru „Tarta 
cu mere Calitzdorp”. 

Un bilet de la directorul staţiunii Badplaas, cu numerele de 
telefon ale lui Melanie Posthumus. 

O pereche de căști Bluetooth pentru telefonul mobil. 

O folie de pilule contraceptive. 

Un pachet de analgezice Disprins de mestecat. Nedeschis. 

Un tub mic din plastic. Balsam de buze Mac. 

O pietricică de râu plată. 

Un stilou Mont Blanc negru. 

Un pix Bic. 

Un pachet de chibrituri cu logoul Sandton Holiday Inn. 


+9 Unul dintre sloganurile firmei Kleenex, aproximativ „Îngrijire în mișcare” (n.tr.). 
VP - 189 


Un creion pe jumătate folosit. 
Trei agrafe de birou. 


Asta era tot. Am pus obiectele la loc în geantă, cu excepţia 
notițelor, a fotografiei și a telefonului mobil. Am apăsat un buton 
al mobilului. Ecranul s-a luminat. „PATRU APELURI 
NEPRELUATE”. 

Am apăsat pe taste. „APELURI NEPRELUATE: CAREL (3). 
NUMĂR NECUNOSCUT (1)”. 

„UN MESAJ VOCAL. FORMAŢI 121”. 

Am format numărul. 

„Emma, sunt Carel. Voiam să știu ce mai faci. Sună-mă când 
poţi”. 

Am salvat mesajul, am închis telefonul și l-am vârât înapoi în 
geantă. 

Să-l sun pe Carel și să-i spun ce se întâmplase? 

Știam cum ar reacţiona: „N-ar fi trebuit s-o aperi? Nu asta era 
sarcina ta?” 

Nu. Aveam s-o las pe Jeanette să se ocupe de asta. 

Am luat foaia de hârtie cu notițele. Erau mai puţine decât mă 
așteptasem. Câteva rânduri, cu scrisul mărunt, dar clar al 
Emmei. 


August 1997: Jacobus pleacă de la HeuningKklip. 
22 august 1997: Jacobus o părăsește pe Melanie. 
27 august 1997: Tata și mama mor în accident. 
A început să lucreze la Mogale în 2000? 


La cinci zile după dispariţia lui Cobie de Villiers, părinţii lui 
Jacobus le Roux muriseră într-un accident de mașină. 

Cinci zile. 

Coincidenţă? Poate. Dar Emma fusese de altă părere. 
Sublimase cu două linii notita. Credinţa mea în coincidenţe se 
zdruncinase și ea, serios, în ultimele două zile. 

Dar, dacă nu fusese o coincidenţă, ce legătură avea dispariţia 
lui Cobie de la Heuningklip cu accidentul? 

Unde se dusese după plecarea de la Heuningklip? Ce ne 
povestise Melanie Posthumus? Că, înainte de a se căsători, 
Cobie mai avea ceva de făcut. li spusese că avea să lipsească 
două săptămâni și că, la întoarcere, urma să-i dăruiască un inel. 


VP - 190 


Ceva de genul ăsta. lar atunci când îl întrebase ce avea de 
făcut, el refuzase să-i răspundă. Se mulţumise să o asigure că 
era ceva ce trebuia făcut și că, într-o zi, avea să îi mărturisească 
totul. 

Ceva ce trebuia făcut. 

Ce voise să spună? Și ce gândise Emma despre asta? 

Nu dispuneam de suficiente informaţii. Nu pentru a trage 
concluzii nesăbuite și a emite teorii improbabile. 

Mi-a venit o idee. Am scos pixul și o foaie de hârtie din geanta 
Emmei și am făcut un tabel cu toate datele evenimentelor și ale 
incidentelor de care îmi aminteam. 


1986: Jacobus dispare în Kruger Park. Vârsta +/19? 

1994: Cobie începe să lucreze la HeuningKlip. 27? 

22.08.1997: Cobie dispare. 29? 

27.08.1997: Părinții Emmei mor. 

2000: Cobie se angajează la Mogale. 32? 

21.12.2006: Cobie dispare după uciderea vraciului sangoma. 
38? 

22.12.2006: Emma sună, apoi este sunată. 

24.12.2006: Emma este atacată în Cape Town. 

26.12.2006: Plecăm în savană. 

29.12.2006: Emma este împuşcată. 


Opt ani între dispariţia lui Jacobus le Roux și angajarea lui 
Cobie de Villiers la Heuningklip. Asta presupunând că sunt una și 
aceeași persoană. Cu toate că Phatudi, Wolhuter, Moller și 
Melanie declaraseră cu toţii că Jacobus din fotografie nu semăna 
cu Cobie. Era posibil să se schimbe cineva atât de mult în opt 
ani? M-am uitat din nou la poză. In ea, Jacobus arăta mai 
degrabă a băiat decât a bărbat. Oare oamenii se schimbă atât 
de mult între nouăsprezece și douăzeci și șapte de ani? Greu de 
crezut. Și totuși, Emma sesizase similarități. 

La opt ani după ce se făcuse nevăzut în urma schimbului de 
focuri cu braconierii din Parcul Kruger, Cobie reapare. La numai 
două sute de kilometri depărtare. li spusese lui Melanie 
Posthumus că era din Swaziland. Kruger nu e la mare distanţă 
de Swaziland. La mai puţin de o sută de kilometri. Ce să 
însemne asta? 

Opt ani. 


VP-191 


De ce atâţia? De ce 1994? Anul în care fusese abolit 
apartheidul, anul de naștere al noii Africi de Sud. Lucrează trei 
ani pentru Moller, după care se face iar nevăzut, timp de 
aproape trei ani, pentru a reieși la lumină la Mogale. De ce? De 
ce nu în Namibia, în Durban sau în Zanzibar? Dacă Jacobus și 
Cobie erau una și aceeași persoană care avea motive bine 
îndreptăţite de a se ascunde, cum se face că revenea în aceeași 
zonă? Ce anume îl atrăgea aici? 

Șase ani petrecuţi la centrul de conservare a naturii, apoi 
incidentul cu vulturii. Exista vreo semnificaţie în aceste lacune în 
timp? Trei ani la Heuningklip, trei ani lipsă, șase ani la Mogale. 
Simple coincidente? 

Braconierii. Cobie dispăruse de două ori în urma unor 
schimburi de focuri cu braconierii. In 1986 trage în braconierii 
de fildeș. În 2006 este suspectat de uciderea unor braconieri de 
vulturi. La douăzeci de ani distanţă, dar similaritatea era 
evidentă. 

Ce naiba însemnau toate astea? 

N-aveam nici cea mai vagă idee. 

Am scos cartea din geantă și am luat-o cu mine, ca să i-o 
citesc Emmei. 

Bandajele de pe cap și de pe umeri fuseseră schimbate cu 
unele mai puţin voluminoase. Dar Emma părea la fel de fragilă. 

— Bună, Emma. Ti-am găsit poșeta. E intactă. Cu tot cu 
telefon și cu portofel. M-am uitat peste notițele tale. Cred că 
lucrurile îmi sunt ceva mai clare acum. Totuși... Nimic nu se 
leagă, deocamdată. Ceea ce mă intrigă cel mai tare este faptul 
că el pare atât de schimbat. Cum de s-a schimbat atât de mult 
la faţă între 86 și 94? Chestia asta mă face să mă îndoiesc că 
este una și aceeași persoană. Știu că nu ești de acord cu mine. 
Că ești convinsă că e fratele tău. Poate că din cauza telefonului 
aceluia misterios pe care l-ai primit. Și a faptului că ţi-ai dat 
seama că a plecat din Heuningklip cu numai câteva zile înainte 
de moartea părinţilor. Sau poate că mai ai și alte motive, pe 
care n-ai vrut să mi le dezvălui. 

Zăcea în continuare nemișcată, femeia al cărei trup gol, 
perfect, pulsând de viaţă, îl zărisem cu numai două zile în urmă 
în imaginea reflectată în geamul tabloului. 

Mi-am coborât privirea spre cartea pe care o ţineam în mână. 
Avea coperta verde, fotografia unei frunze. Am observat un 


VP - 192 


semn de carte înăuntru. Am deschis-o la pagina respectivă. 

— M-am gândit să-ţi citesc mai departe din carte, Emma. 

Am început să citesc. Era descrierea vânării unui unicorn. Și 
vânătorul se transformă în vânat. 


28. 


Jeanette Louw își petrecuse cea mai mare parte a vieţii de 
adult în uniformă. Și bănuiam că nu îi era ușor să renunţe la ea. 
Așa că își crease un soi de uniformă pentru noul ei rol de 
proprietar și de director executiv al firmei Body Armour. Purta 
costume bărbătești scumpe, cumpărate de la diverse case de 
modă de pe faleza din Cape Town, cămăși sobre și cravate 
multicolore. În timpul cât stătea la birou, își lega părul blond și 
înfoiat la spate, cu o panglică asortată la cravată. 

Am văzut-o apropiindu-se prin geamul intrării principale a 
spitalului. Era îmbrăcată în negru, cu o cămașă crem și o 
cravată galbenă cu picăţele albastre. Tinea între degete un 
chiștoc de Gauloise pe care l-a azvărlit în tufișuri, descriind un 
arc de scântei, înainte de a intra în clădire. La câţiva pași în 
spate veneau B.J. (Beejay) Fikter și Barry Minnaar, doi bărbaţi cu 
aspect șters, slabi, anonimi, așa cum și trebuiau să arate, 
fiecare cu câte o geantă sport în mână. 

M-am ridicat să-i întâmpin. 

— Văd că ești în formă, mi-a spus Jeanette transpirând din 
greu. 

— Ar trebui să mă vezi gol, cu toate rănile alea. 

— Doamne ferește! Ea cum se mai simte? 

— E stabilă. 

Am dat noroc cu Fikter și cu Minnaar. 

— Unde putem sta de vorbă? 

— În apartamentul meu VIP. 

— Acum e al nostru, a punctat B.J. 

— Dar tu nu ești la fel de VIP ca mine. 

— Sigur că nu. VIP înseamnă „Persoană foarte idioată”. 

— Ba nu. „Pămpălău foarte important”, a intervenit și Barry 
Minnaar. 

— Sunteţi geloși, am spus. Foarte urât din partea voastră. 


VP - 193 


Pe B.J. îl luase însă valul. 

— „Pișat foarte incert”... 

— OK! l-a întrerupt Jeanette Louw. A clătinat din cap. 
Nenorociţii ăștia de bărbaţi, a murmurat în vreme ce am intrat 
cu toții în spital. 


Le-am povestit totul. După ce am terminat, Jeanette a 
întrebat: 

— Cum o să ne descurcăm ca să-i asigurăm protecţia? 

— O să stau eu în schimbul de noapte, a răspuns B.]. Fikter. Și 
Barry o va păzi ziua. 

— Aveţi arme la voi? i-am întrebat. 

Au încuviinţat. 

— Mai sunt polițiști postați la ușa ei? a întrebat Jeanette. 

— Da. Și n-o să le placă prezenţa noastră. 

— Dă-i dracului! A izbucnit Jeanette. Emma le Roux e clientul 
meu și mă plătește. 

— Bun argument. 

Jeanette s-a uitat spre Fikter și spre Minnaar. 

— Sunaţi-mă dacă aveţi probleme. 

Alt „da” tăcut. 

— Unde te duci? am întrebat-o. 

— Mă întorc la Cape Town. Aici e prea cald, și umezeala e al 
dracului de mare. S-a ridicat. Hai cu mine, Lemmer. Ti-am adus 
un cadou. 

Și-a luat rămas-bun de la Fikter și de la Minnaar. Am străbătut 
coridoarele și am ieșit din spital spre parcarea unde își lăsase 
mașina închiriată. Arșiţa era la fel de insuportabilă ca în ziua în 
care ajunsesem eu în savană. Am măturat cu privirea parcarea 
pornind din dreapta, trecând prin ieșirea din mijlocul curții și 
terminând cu partea din stânga. Era luni, trecut de ora două 
după-amiaza, și parcarea era numai pe jumătate plină. O zi 
liniștită. Am auzit păsările ciripind. 

— Ce căldură, s-a plâns Jeanette ștergându-și fruntea. 

— Nu e pentru demoazelele din Cape. 

— Loxton e tot în Cape. 

— În partea de nord, am spus mândru. Și pe urmă am zărit un 
jeep Grand Cherokee la șase rânduri în stânga intrării și la două 
sute de metri nord-est de noi. Doi oameni stăteau pe scaunele 
din față. Doi bărbați. Ce făceau acolo? 


VP - 194 


— Parcă am fi la capătul lumii. Acum, pe bune, Lemmer, cum 
te simți? 

Pe un ton dintr-odată serios. _ 

— N-am decât câteva vânătăi, Jeanette. Intr-o zi, două voi fi 
același Brad Pitt pe care-l adori. 

N-a schiţat niciun zâmbet. 

— Nu mă minţi? 

— Nu. 

— Dar cu capul cum stai? Sâmbătă mi s-a părut că erai cam 
dus cu pluta. 

Cei doi bărbaţi din jeep stăteau pur și simplu acolo. Poate nu 
însemna nimic. Doar doi indivizi așteptând pe cineva. Sau poate 
nu. Mi s-a părut că ne urmăreau. 

— Sâmbătă am avut o zi grea. Dar n-am nimic. 

— Bun. 

— Nu te uita în stânga. Cred că suntem urmăriți. 

Era o profesionistă. Și-a ţinut ochii aţintiţi asupra mea. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Poate că-mi fac griji degeaba, dar vreau să fiu sigur. Unde 
ai lăsat mașina? 

— Acolo. 

A făcut un semn din cap spre dreapta, către nord-vest. 

— Bun. Ai vreo armă la tine? 

— Da. 

Nu ne-am oprit din mers. Păream doi oameni care discutau 
relaxaţi. 

— Ce-ai văzut? 

M-am uitat deliberat în altă direcţie. 

— Un jeep Grand Cherokee negru, nu cel mai nou model, 
penultimul. Pe direcţia orei 11, cu faţa spre noi, la o sută de 
metri, poate ceva mai mult. Doi tipi în faţă, prea departe ca să 
văd altceva. 

— Poliţia nu folosește jeepuri. 

— Foarte isteaţă observaţia, venind din partea unei doamne. 

— Pistolul e în valiză, în spate. Un Glock 37 de calibrul .45 
GAP, cu zece cartușe. L-am verificat ieri. Am tras de la douăzeci 
și cinci de metri grupat pe o rază de doi centimetri. De la 
cincisprezece metri, grupat sub un centimetru. Are recul slab și 
îi place focul rapid. Ti-am adus două încărcătoare și o sută de 
cartușe. Va trebui să-l încarci dacă vrei să-l folosești acum. 


VP-195 


— Vreau. 

— Cu ce pot să te ajut? 

— Încarcă-l fără să fii văzută și dă-mi-l. Pe urmă, urcă-te în 
mașină. Porneşte motorul și așteaptă-mă. 

— OK. 

Pe un ton rece ca gheaţa. Și fără reproșuri că prinsesem brusc 
glas. 

Am ajuns la mașina pe care o închiriase, un Mercedes C180 
alb. Jeanette a apăsat pe telecomandă, mașina a scos un piuit și 
luminile au pâlpâit. 

— Civili, a spus dând din cap spre un cuplu în vârstă care se 
urca într-o Corolla, între jeep și noi. 

— l-am văzut. 

A deschis portbagajul și a început să scotocească înăuntru. 

— Numărul de înregistrare a fost șters. Dar, nu uita, ești 
eliberat condiţionat. 

— Nu uit. 

— L-am pus lângă valiză. 

A făcut un pas în spate. M-am aplecat și am luat pistolul. Cu 
corpul poziţionat între jeep și Glock. Mi-am scos cămașa din 
pantaloni și l-am vârât în curea, pe sub cămașă. 

— Pe curând! 

M-am întors și am pornit spre jeep, mergând nici prea repede, 
nici prea încet. M-am uitat de jur-împrejur, în speranţa că îi voi 
face să creadă că-mi caut mașina. Mi-ar fi fost mai la îndemână 
să ţin pistolul la spate. 

Șaptezeci și cinci de metri. M-am uitat cu coada ochiului la 
jeep. Era încă prea departe pentru a discerne toate detaliile, dar 
cei doi indivizi erau în continuare înăuntru. 

În spatele meu, bătrânul a pornit motorul Corollei. 

Șaizeci de metri. 

Am auzit motorul jeepului. Zgomotul inconfundabil al unui 
motor V8 pe benzină. Mi-am ridicat poalele cămășii, am prins 
patul pistolului cu mâna și am rupt-o la fugă. 

Jeepul a pornit brusc și a cotit la stânga. Se îndreptau spre 
ieșirea din parcare. Am alergat ca să le tai calea, fără să scot 
totuși pistolul, din cauza civililor. Nu aș fi vrut să alerteze careva 
poliţia. Am aruncat o privire spre jeep. Trebuiau să înainteze 
cincizeci de metri către mine înainte de a vira spre ieșire. Poate 
reușeam să-i ajung din urmă. Am sprintat. Genunchii îmi 


VP - 196 


tremurau, și nici coastele nu erau într-o stare mai bună. 

Jeepul a accelerat; șoferul era pe partea dinspre mine. N-am 
putut să văd mare lucru, dar mi s-a părut că e alb. Pasagerul. 
Unde era pasagerul? Stătea ascuns, cu capul plecat. Eram la 
douăzeci de metri când au cotit la stânga scrâșnind din roți. 
Prea departe ca să trag. M-am concentrat asupra șoferului; i-am 
reținut chipul, apoi numărul de înmatriculare al mașinii: TWS 
519 GP. M-am răsucit pe loc și am luat-o înapoi, spre Jeanette. 
Corolla se apropia, bătrânul nu se grăbea nicăieri. El și bătrânica 
mă priveau cum alergam prin parcare. Păreau îngrijoraţi, 
întrebându-se, probabil, ce se întâmpla. 

Am văzut că Jeanette se apropia de mine cu Mercedesul. M- 
am uitat în jur; Jeepul ajunsese aproape de ieșire. „Hai odată, 
Jeanette”. Și pe urmă Corolla i-a tăiat calea, Jeanette a încercat 
să se strecoare, dar bătrânul a cotit spre ieșire chiar în fața ei. 
Jeanette a pus frână, ABS-ul și-a făcut datoria și a ratat Corolla 
cu puţin. Am ajuns la Mercedes, am deschis portiera și am sărit 
înăuntru. 

— Bunicul și nenorocita de bunicuţă, a spus ea nervoasă 
apăsând pe acceleraţie, cu o Gauloise între degete. 

A ocolit Corolla și s-a îndreptat în viteză spre ieșire. Cei doi 
bătrânei ne priveau cu ochii mari. Jeepul dispăruse. 

— Ai apucat să vezi încotro au luat-o? 

— Nu. Mă uitam la tine cum frânezi. Dar am reţinut numărul 
de înmatriculare. 

— Asta speram și eu. 

A oprit la poartă. Puteam s-o luăm la dreapta sau la stânga. 

Nici urmă de jeep. 

— Fir-ar al dracului! a exclamat Jeanette. 

— Hei, nu înjura de față cu copiii. 

În spatele nostru, bătrânelul a claxonat. Jeanette s-a încordat 
o clipă, apoi a izbucnit în râs - lătratul acela zgomotos al ei -, și 
a început să clatine din cap. 

— Ei, ce zici? Pe bunicuţ l-a apucat graba. Acum ce facem? 

— Nimic. Și, oricum, am obţinut ce-am vrut: i-am văzut faţa și 
numărul mașinii. Hai să ne întoarcem! 

Bătrânul a claxonat din nou, un sunet ascuţit, nervos. Jeanette 
a întors mașina, și am intrat din nou în parcare. 

— Nimic nu se compară cu un strop de adrenalină care să mai 
înveselească puţin ziua, a comentat ea. L-ai recunoscut pe tip? 


VP - 197 


— Nu, dar acum știu cum arată. Mă intrigă însă faptul că nu 
au fost și ieri aici. 

— Poate nu știau unde ești. 

— Sau poate au așteptat să vadă dacă Emma moare sau nu. 

— Va trebui să le spui lui B.J. și lui Barry. 

— Așa o să fac. 

A parcat. Am scos din buzunar unul dintre plicurile în care 
Maggie T. îmi lăsase bileţelele. 

— In plic e un cartuș. Cunoști pe cineva care îl poate analiza? 
Amprente, tipul de armă... 

— Mda, s-ar putea. Dă-mi și numărul de înmatriculare al 
jeepului. A scos un pix din buzunarul hainei. l-am dictat 
numărul, și l-a notat pe plic. Pe urmă a ieșit din mașină. Am 
coborât și eu. M-am uitat cu mare atenţie în jur. Nimic. Jeanette 
a dat ocol mașinii. A deschis portbagajul, a scotocit înăuntru și a 
dat la iveală o sacoșă de cumpărături din plastic, albă cu 
albastru. 

— Incărcătorul suplimentar, cele o sută de cartușe, tocul de 
umăr. Presupun că nu ţi-ai recuperat mobilul. 

— Nu. 

— Ai unul nou înăuntru. Să mă ţii la curent. Are cartelă 
preplătită, încărcată cu patru sute de ranzi. Și aici ai banii. Zece 
mii în bancnote de o sută. O groază de bani, Lemmer. Să-mi 
aduci chitanţe! 

— O să fac tot ce-o să pot. 

Mi-a înmânat sacoșa cu un gest formal. 

— Mersi, Jeanette. 

— N-ai de ce să-mi mulțumești. Acum, ascultă-mă. Pune 
mâna, cu orice preţ, pe nenorociţii ăștia. Ai grijă să nu dai de 
necazuri cu poliţia. Dacă te prind că porți pistol, o să te întorci la 
închisoare. Ştii asta. 

— Da, mămico. 

— Vorbesc serios, Lemmer. 

— Știu. 

— OK, a spus, întorcându-se cu spatele la mine. 

— Jeanette... 

S-a oprit, iritată, ștergându-și transpiraţia. 

— Ce mai e? 

— Dacă e atât de bogată, de ce-a ales varianta cea mai 
ieftină? 


VP - 198 


— Cine? Emma? 

— Da. 

— Ai impresia că tu ești varianta cea mai ieftina? 

— Știu că aşa e. 

A scuturat din cap. 

— Ba nu știi nimic. Când a venit la mine, mi-a cerut cel mai 
bun om pe care-l aveam. Indiferent de costuri. 

Am așteptat să-i aud râsul, să-mi spună că glumise. Nu s-a 
întâmplat așa. 

A observat că eram derutat. 

— Vorbesc serios, Lemmer. 

— Și tu m-ai recomandat pe mine? 

— Da, ţi-am dat ţie slujba. 

— Nu te cred. Faci mişto de mine. 

— Crezi că-mi arde de glume pe arșiţa asta? 

A zăbovit preţ de câteva clipe, apoi a deschis portiera. 

— La revedere, Lemmer. La mulţi ani! 

— Niciun sărut, nicio îmbrăţișare pe ziua de azi? 

— Mai du-te dracului, Lemmer, a spus urcându-se în 
Mercedes, cu un mic zâmbet în colțul gurii. 

A pornit motorul și a luat-o din loc fără să arunce nici măcar o 
privire în urmă. 


M-am dus la recepţia spitalului și am întrebat care era 
numărul centralei lor telefonice, apoi l-am introdus în memoria 
mobilului. După aceea am urcat la terapie intensivă, unde Barry 
Minnaar își luase deja în primire postul, de cealaltă parte a 
holului, faţă în faţă cu cei doi polițiști. 

— A plecat? m-a întrebat în timp ce mă apropiam. 

Am dat din cap în direcţia reprezentanţilor legii. 

— Cei de la SAPS“ au avut ceva de comentat? 

— Cum să nu... Și-au sunat șeful. 

— Phatudi? 

— Da, exact. 

— O să facă gât, dar n-are încotro, o s-o înghită și pe-asta. 

Barry a scos din buzunarul de la cămașă un document 
împăturit. 

— E o copie a contractului cu Emma le Roux. Phatudi n-are 
decât să facă spume. 


+1 South African Police Service, forţele de poliţie sud-africane (n.tr.). 
VP - 199 


— M-am întâlnit cu niște amici în parcare. Un jeep Grand 
Cherokee negru, număr de înmatriculare TWS 519 GP. Șoferul e 
un bărbat alb, cu păr negru, tuns scurt, de treizeci și ceva de 
ani. Pasagerul a stat ascuns, nu i-am văzut fața. 

— Ţi-ai luat rămas-bun de la ei? 

— N-am apucat. Dar am impresia că prietenia noastră s-a 
stricat. 

— E bine de știut. 

— Dă-mi numerele voastre de telefon, Barry, i-am cerut, cu 
mobilul pregătit. 

Le-am introdus în memorie. Apoi m-am dus să-mi iau lucrurile 
din apartamentul VIP. 


29. 


La poarta rezervației Mohlolobe stătea un paznic nou. Sidney. 
Responsabil securitate. L-am întrebat când era tura lui Edwin. 

— Edwin nu mai e aici. 

— A plecat? 

— Da, domnule. 

— Unde? 

— Nimeni nu știe. 

Am intrat cu mașina în rezervaţie și am condus până la 
recepţie. Mi-a luat o jumătate de oră, pentru că a trebuit să 
aștept ca o turmă de elefanţi să traverseze drumul. Patru 
masculi, opt femele și patru pui. Nu se grăbeau. S-au uitat de 
sus la Audi, cu un dispreț fățiș faţă de Vorsprung durch 
Technik?. 

Sue-zin era la post, ajutând un american între două vârste să- 
și achite factura. Și-a dat părul blond pe spate cu un gest 
studiat, zâmbind cu dinţii ei perfecţi. 

— Sigur că da, domnule Bradley. Va fi întotdeauna o plăcere 
să vă avem printre noi. 

Bărbatul s-a îndepărtat, și ea și-a ridicat ochii spre mine. 
Zâmbetul a fost înlocuit de o cută de îngrijorare. 

— Meneer? Lemmer, mi s-a adresat, surprinzător, în 
afrikaans. 


42 Sloganul mărcii de automobile Audi, „Progres prin tehnologie” (n.tr.). 
VP - 200 


A ocolit biroul și a venit către mine. 

— Bună, Susan. 

— Am fost atât de șocați când am aflat de domnișoara le 
Roux... 

S-a oprit în fața mea. 

— Ah! De unde aţi aflat? 

— Inspectorul Phatudi a trecut pe-aici. 

— Trebuia să-mi închipui. 

— Cum se simte? 

— Ceva mai bine. 

— O să-și revină? 

— E prea devreme ca să știm. 

Susan și-a pus o mână pe braţul meu. 

— Dar dumneavoastră, domnule Lemmer, ce mai faceţi? 
Sunteţi bine? 

Cu îngrijorare sinceră în voce. Era bună, trebuie să recunosc. 

— Da, sunt bine. 

— Nici măcar nu știm ce s-a întâmplat de fapt. 

— Au vrut să ne fure mașina. 

Și-a luat mâna de pe braţul meu și a dus-o la gură. 

— Să vă fure mașina? N-am mai auzit așa ceva prin părţile 
astea. 

— Susan, îl caut pe Edwin, paznicul. 

A șovăit o clipă, apoi mi-a răspuns pe un ton formal: 

— Ar trebui să vă adresaţi lui Greg. 

— Unde pot să dau de Greg? 

M-a condus spre biroul acestuia. Greg, manager ospitalitate. 
Era bărbatul acela rotofei cu păr blond cu fir subţire și cu pielea 
roșcovană. 

— E înăuntru, a spus ea. Ne vedem mai târziu? 

— Mersi, Susan. 

A plecat. Fundul obraznic îi sălta în pantalonii kaki. Și ea era 
conștientă de asta. 

Greg nu a părut prea încântat să mă revadă. S-a foit nervos 
pe scaun, aranjându-și fără rost hârtiile de pe birou. La început, 
a scos câteva exclamaţii de simpatie cu referire la „accident”, 
dar nu rostite din inimă. Nu era de mirare că-i dăduseră o slujbă 
de birou. L-am întrebat unde puteam să-l găsesc pe Edwin. A 


% În afrikaans, în original, formulă de adresare respectuoasă către bărbaţi, 


aproximativ „domnule” (n.tr.). 
VP - 201 


început să-și facă de lucru cu mâinile. 

— Și poliţia îl caută, dar a plecat de-aici. 

— Unde s-a dus? 

— Nu știm. leri s-a făcut o săptămână de când n-a mai călcat 
pe-aici, așa că am trimis pe cineva să vadă ce se întâmplă, dar 
nu era acasă. Poate că a plecat undeva să petreacă Anul Nou. 
Uneori, membrii personalului dispar când avem cea mai mare 
nevoie de ei. 

— Unde locuiește? 

— Îmi pare rău, nu vă pot da această informaţie. Ar fi 
împotriva politicii firmei. 

— AȘ putea încerca să dau eu de el. 

— Îmi pare rău, nu pot să vă ajut. 

— OK, am spus și m-am răsucit pe călcâie. 

— Domnule Lemmer... 

— Da? 

— Îmi cer scuze, dar avem o problemă cu achitarea facturii de 
către domnișoara le Roux. 

— Sunt sigur că va rezolva problema imediat ce-și va reveni. 

— Înţeleg. Dar știți, cu tot respectul, domnule, am auzit că se 
află într-o stare critică. 

— Așa e. 

— Și atunci? 

— Nu mă îndoiesc că politica firmei prevede și astfel de 
situaţii, Greg. La mulţi ani! am adăugat ieșind din birou. 

Holul era gol. Am rămas în faţa ușii. L-am auzit înjurând. Apoi 
a luat telefonul și a format un număr. 

— Cu inspectorul Phatudi, vă rog. 

N-am mai stat să-i ascult raportul. 


La întoarcere, pe drumul pietruit se așternuse un praf atât de 
gros, încât nu mi-am dat seama că aveam un vehicul în spate 
decât atunci când a claxonat insistent. M-am uitat în oglinda 
retrovizoare. Prin norul de praf am zărit vag niște faruri care se 
aprindeau intermitent. M-am oprit și am coborât din mașină, cu 
Glockul pregătit la spate. Un Land Rover cu șasiu cu 
ampatament scurt a tras pe dreapta. Dick, Senior Game Ranger, 
clona lui Orlando Bloom, s-a dat jos și a venit spre mine zâmbind 
cu gura până la urechi. 

Am împins pistolul mai adânc în curea. 


VP - 202 


— Bună, omule. 

Mi-a întins mâna, de parcă eram prieteni vechi. 

— Salut, Dick. 

Ne-am strâns mâinile. 

— Ce mai faci? 

— Bine. Dar tu? 5 

— Te superi dacă urcăm în mașină? A fluturat din mână. Asta 
e ținutul leilor, amice. 

Nu-mi trecuse niciodată prin minte că un paznic de vânătoare 
putea să se teamă de lei, dar am încuviințat. 

— Sigur. Am urcat în Audi. Nu m-a văzut cum am scos pistolul 
de la șold și l-am așezat între scaun și portieră. 

Dick și-a dat jos pălăria, punând-o în poală. Degetele lui 
frământau borurile acesteia. 

— Omule, am auzit ce s-a întâmplat. Groaznic. Cum se simte 
Emma? 

— Au stabilizat-o. 

De-asta se luase după mine? Ca să mă întrebe cum se simţea 
Emma? 

— Ce lucru înfiorător, omule. Înfiorător. Și Susan mi-a spus că 
niște tipi au vrut să vă fure mașina. 

— Da. 

— Nu-mi vine să cred. 

— Dick, presupun că nu te-ai luat după mine doar ca să mă 
întrebi ce mai face Emma. 

— Ei... nu chiar... 

— Deci cu ce-ţi pot fi de ajutor? 


A rânjit. 

— Păi știi, Emma... e o puicuţă tare bună... 
— Maa. 

— Am înţeles că lucrezi pentru ea. 

— Da. 


— Cu ce te ocupi? 

— Sunt bodyguard. 

M-a privit cu mai mult respect. 

— Formidabil. Ştii... voiam doar să mă asigur că... voi doi... nu 
sunteţi împreună. 

— Nu, nici vorbă. 

— Dar e cuplată cu cineva? 

— Nu, din câte știu eu. 


VP - 203 


— Crezi că aș putea să-i fac o vizită la spital? 

— Dick, Emma e în comă. 

— Am auzit. După aia, când o să-și revină. 

Dick. Senior Game Ranger. | se aprinseseră călcâiele după 
Emma le Roux. 

— Sunt sigur că i-ar face mare plăcere, am spus. 

— Ştii că lui Susan îi place de tine? 

M-am stăpânit să nu izbucnesc în râs - coastele m-ar fi durut 
prea tare. Dick își făcuse deja socotelile. El cu Emma, eu cu 
Susan. Două perechi fericite. 

— Susan e o fată de treabă. 

— E grozavă, omule. 

O știa din proprie experienţă? 

— Da, sunt sigur. 

Nu m-a auzit, cu gândul iar la Emma. S-a uitat pe geam, spre 
savană și spre șirurile de copaci. 

— Știi, e o chestie tare ciudată... cu Emma. Mi s-a părut că 
între noi e așa... o legătură. 

— Cum adică? 

— Omule, Emma e radicală, o tipă super, frumoasă de pică. 
Înţelegi? Și pare că e de-aici, din locurile astea, e ca la ea acasă, 
nu știu cum să-ți explic... Sunt multe puicuţe faine, dar nu par 
de aici... În timp ce Emma... Ea chiar... Brusc, a schimbat 
subiectul. Dar de ce i-a trebuit un bodyguard? E vreo 
celebritate? 

Părea afectat de posibilitatea ca asta să-i diminueze șansele. 

Mi-a luat ceva vreme până să-mi dau seama că puteam 
exploata interesul lui Dick pentru Emma. 

— Nu, nu e o celebritate, am spus măsurându-mi atent 
vorbele. Știi de ce a venit aici? 

— Nu. 

— Își caută fratele. 

— Formidabil! Și? L-a găsit? 

— Nu, dar eu încerc să dau de el. Și tu poţi să mă ajuţi. 

— Spune-mi cum, frate. 

Tocmai fusesem ridicat în rang, de la „omule” la „frate”. 

— ÎI cunoşti pe Edwin, paznicul? 

— Da. 

— Știi unde locuiește? 

— Sigur. Stă cam la o jumătate de kilometru de gara 


VP - 204 


Acornhoek. La vreo douăzeci de kilometri de-aici. O iei pe 
drumul spre Nelspruit și mergi până dai de indicator. Sunt de 
serviciu, că altfel aș veni eu cu tine. Dar n-ai cum să ratezi casa. 
Faci la stânga după ce treci de gară, și casa lui e pe partea 
stângă a drumului. Are în faţă un zid scund de beton, cu un fel 
de desen pictat în roz - o jumătate de roată de căruţă. Radical, 
frate. 

— Bun, lasă c-o găsesc eu. Care e numele lui de familie? 

A căzut pe gânduri 

— Nu știu, deși ar trebui. Îmi pare rău, nu-mi amintesc. 

— Nu contează. Mai e ceva. E posibil ca fratele Emmei să fi 
lucrat la Mogale. Centrul de Conservare a Naturii. Caut 
informaţii despre oamenii de-acolo. 

A scuturat din cap. 

— E o fermă tare zbanghie, frate. 

— Poftim? 

— O adunătură de ciudațţi, îți spun eu. 

— la spune-mi! 

— E o chestie radicală. Sunt niște tipi al naibii de radicali. 

Radicali? Ca zidul roz din beton? Sau ca frumuseţea Emmei? 

— În ce sens, Dick? 

— În sensul că sunt cam ţicniţi, înţelegi, radicali. 

Nu, nu înțelegeam. Dick vorbea o limbă a lui, imposibil de 
descifrat pentru mine. 

— Nu poţi să fii puţin mai explicit? 

— N-am dovezi, frate. Dar mai aud și eu una, alta. 

— Cum ar fi? 

— Păi, hai să-ţi povestesc! 


30. 


Dick mi-a povestit că, în urmă cu doi ani, la numai câteva luni 
după ce începuse să lucreze la Mohlolobe, găsise la recepție un 
mesaj pentru el, lăsat de un oarecare Domingo Branca. Era scris 
într-un stil informal și prietenos: nu era interesat să cunoască 
alți oameni de vârsta lui din zonă? Dacă da, era invitat la un 
pahar sâmbătă seara, la Warthog Bush Pub, o cârciumioară de 
la aerodromul aflat pe drumul pietruit ce ducea spre Guernsey. 


VP - 205 


Se întâlnise acolo cu patru bărbaţi. Donnie Branca și Cobie de 
Villiers de la Mogale, David Baumberger de la Rezervaţia Privată 
de Vânătoare Molomahlapi și Boetie Strydom de la Ferma de 
Animale Sălbatice Makutswi. Seara debutase într-o ambianţă 
plăcută. Îi uraseră bun venit în savană, îl întrebaseră de unde 
era, își bârfiseră patronii, trecuseră în revistă oportunităţile de-a 
face sex oferite de turiste și cele mai ciudate locuri și 
circumstanţe în care beneficiaseră de serviciile acestora și 
deplânseseră la unison soarta rugby-ului sud-african. 

O conversaţie tipică pentru niște tineri burlaci. 

Branca era liderul grupului, fapt pe care îl sesizase de la bun 
început. Baumberger era clovnul, Strydom era cel versat, având 
în vedere că își petrecuse copilăria în savană, iar de Villiers 
rămăsese practic tăcut tot timpul. 

După câteva ore și ceva halbe de bere, Branca îndreptase 
conversaţia într-o altă direcţie. Abia un an mai târziu, după ce 
aflase și alte lucruri, Dick înțelesese cu câtă pricepere 
manevrase Branca discuţia. De la bârfe, sex și rugby la povești 
cu animale, probleme de protecție a mediului, îngrijorarea faţă 
de apariția dezvoltatorilor și proliferarea fermelor de vânătoare, 
competiția în acest domeniu, managementul slab al rezervațiilor 
naturale naţionale și provinciale, revendicările de terenuri, 
pericolele tot mai mari care pândeau ecosistemul. Fusese o 
trecere făcută atent, cu grijă, fără declaraţii radicale, fără acuze 
directe sau remarci incorecte din punct de vedere politic. Doar o 
tatonare discretă cu privire la poziţia lui Dick față de aceste 
chestiuni. 

Dick nu avea, de fapt, nicio poziţie. El nu era decât un surfer 
ratat din Port Elizabeth care își găsise o slujbă și o carieră ce se 
potriveau ca o mănușă cu stilul de viaţă pe care-l alesese. 
Stătea toată ziua în aer liber, natura i se părea „super” și adora 
modul în care turiștii se agăţau de fiecare cuvânt rostit atunci 
când le oferea informaţiile pe care și el abia le culesese. 

— M-am întors la pub săptămâna următoare, dar nu erau 
acolo. Abia mai târziu mi-a căzut fisa - într-un fel, picasem 
testul. Și nu mă mai invitaseră după aia. 

În lunile care urmaseră începuseră să circule niște zvonuri. 
Nimic concret, doar niște vorbe aruncate ici-colo, din surse și din 
locuri dintre cele mai diverse. În primul rând, fuseseră scrisorile 
de avertizare anonime adresate fermierilor, comunităților locale 


VP - 206 


și oamenilor de afaceri, cu privire la stricăciunile pe care le 
produc mediului. Mai târziu, scrisorile deveniseră 
amenințătoare. Erau întotdeauna semnate cu inițialele H.B. 

Pe urmă se trecuse la altceva. 

Fotografii ale unor paznici de vânătoare negri, gătind un 
berbec la foc deschis, au fost trimise conducerii Parcului Kruger. 
Noaptea, se petreceau tot felul de lucruri. La Ga-Sekororo, între 
Rezervaţia Naturală Lagalameetse și Centrul de Conservare 
Makutsi, toți câinii comunităţii fuseseră otrăviţi. Noaptea, s-au 
tras împușcături de intimidare pe pământurile unui trib care 
revendica o bucată de teren din suprafața unei faimoase ferme 
de vânătoare. 

Nimeni nu știa cine se afla în spatele acestor acţiuni. Ca de 
fiecare dată, se emiseseră teorii și acuzaţii, iar cei blamaţi își 
susținuseră nevinovăția. Iniţialele H.B. dăduseră naștere celor 
mai multe speculaţii. Hendrick Bester, proprietarul unei livezi de 
bananieri, fusese hărțuit în asemenea hal, încât începuse să se 
gândească să-și vândă afacerea și să se mute. Oamenii se 
certau între ei pe tema abrevierii: era de origine latină, 
afrikaans, engleză, sePedi sau venda“? 

Incidentele deveniseră tot mai serioase. Doi presupuși 
braconieri fuseseră grav răniţi, prinși în laţurile unor capcane 
pentru leoparzi puse pe potecile folosite de tribul Tlhavekisa, 
lângă Rezervaţia de Vânătoare Manyeleti. Un gater din Graskop 
arsese până la temelii. Polua terenurile mlăștinoase. Doi bărbaţi 
din Dumfries fuseseră bătuţi cu bestialitate și legaţi de antilopa 
impala pe care o uciseseră în Rezervaţia de Vânătoare Sabi 
Sands. Câinii erau împușcați în savană. Un bărbat și o femeie 
specializaţi în sacrificarea animalelor pentru leacuri tradiționale 
fuseseră atacați. La fel ca bărbaţii legaţi de antilopă, și ei 
relataseră că atacul nocturn se produsese într-o tăcere 
mormântală și fusese de o eficienţă terifiantă. Nu li se adresase 
niciun cuvânt. Atacatorii erau mascaţi. Două dintre metodele de 
identificare folosite cu predilecție în această parte a lumii - 
culoarea pielii și dialectul - fuseseră astfel neutralizate. 
Incidentele nu fuseseră suficient de numeroase pentru a crea 
panică sau isterie. Ci mai degrabă sporadice, întinse pe 
parcursul mai multor luni și pe cuprinsul a două provincii 
totalizând mii de kilometri pătraţi. Așa că trecuse ceva timp 


4 Limbă vorbită de populaţia cu același nume din nordul Africii de Sud (n.tr.). 
VP - 207 


înainte ca poveștile să dezlege limbi și să nască speculații. 
Singurul indiciu cu privire la făptuitori rămânea abrevierea. 

H.B. 

Zvonul cel mai insistent pretindea că inițialele proveneau de 
la viezurele melivor“, sau mai bine zis de la Viezurii Melivori, 
având în vedere că formau un grup. Nu se știe cine îl lansase. 

Oamenii erau atât de ocupați cu speculaţiile privind 
identitatea misteriosului H.B., încât activitatea celor de la 
Mogale trecuse pe planul doi. Din când în când, apăreau totuși 
în lumina reflectoarelor. Poate și din cauză că nu făceau niciun 
secret din opoziţia lor faţă de intenţiile dezvoltatorilor, față de 
stricăciunile aduse mediului și faţă de braconaj. Poate pentru că 
nu luaseră niciodată atitudine împotriva acţiunilor întreprinse de 
H.B. Sau poate fiindcă viezurele lor melivor domesticit era cel 
mai cunoscut din toată provincia. Însă, după ce Cobie de Villiers 
fusese identificat de martorii oculari drept cel care îi ucisese în 
plină zi și pe vraciul sangoma și pe cei trei oameni care 
otrăviseră vulturii, toate bănuielile se îndreptaseră asupra celor 
de la Mogale. Moartea lui Frank Wolhuter generase o nouă serie 
de zvonuri. Cum că Frank fusese creierul din spatele afacerii 
H.B., dar la un moment dat își pierduse curajul și fusese omorât 
de adepţii săi. Că o forţă de intervenţie din cadrul comunităţii de 
negri fusese cea care-l eliminase. Sau că o echipă a serviciilor 
de spionaj îl executase. 

— E o adevărată nebunie, frate, ce de rahaturi se mai spun. 

— Și cum de toate rahaturile astea n-au ajuns în presă? 

— Fiţuicile locale au pus mâna pe niște date, dar n-au 
suficiente informaţii ca să le facă publice. 

— Dar cum s-a ajuns la povestea asta cu „viezurele melivor”? 

— Habar n-am, frate. Știu la fel de multe ca tine. Poate pentru 
că viezurele ăsta e un tip micuț, dar dat dracului, care nu se lasă 
cu una, cu două. Se strecoară prin locuri numai de el știute, pe 
sub pământ, și atacă tot felul de vietăți înspăimântătoare, ca de 
pildă șerpii. Un supraviețuitor. Un simbol formidabil, nu crezi? 

— Mda, formidabil, am încuviinţat. M-am întrebat ce reacţie ar 
fi avut Dick dacă i-aș fi spus că viezurele melivor era animalul 
preferat al lui Cobie de Villiers. Dar mi-ai zis că în seara aceea, 
la pub, te-ai întâlnit și cu alți oameni, în afara celor de la 
Mogale, am continuat. 


45 În engleză, honey badger (n.tr.). 
VP - 208 


— Cred că au o rețea, frate. Un fel de societate secretă. 
Condusă de cei de la Mogale. N-am dovezi. Dar tipul ăla, Cobie, 
e cam ţăcănit, îţi spun eu. 

— Zău? 

— Individul nu scoate o vorbă, dar, dacă te uiţi în ochii lui, ai 
să vezi cât e de radical. Țăcănit, ce să mai vorbim! 

— Dar tu nu ești de acord cu cauza lor? 

— Pe naiba, frate, sigur că nu! Uită-te și tu în jur! Suntem în 
mijlocul unei rezervații naturale aflate chiar lângă cel mai mare 
parc de vânătoare din lumea asta, cu o suprafaţă de treizeci și 
cinci de mii de kilometri pătraţi în momentul când se va termina 
amenajarea Parcului Limpopo de dincolo de graniţa provinciei. E 
mai mare ca Olanda, frate, cu o sută patruzeci și șapte de 
mamifere plus cinci sute șapte specii de păsări. Crezi c-avem 
nevoie de tămbălău și de oameni uciși? 

— Am înțeles. Dar întrebarea e, de ce nu văd și ei lucrurile la 
fel ca tine. 

— Frate, nu vreau să te jignesc, dar așa sunteţi voi. 

— Cine? Eu? 

— Nu, nu tu, eu vorbesc despre afrikaanderi, în general. 
Mereu apare la voi câte unul care-și face, nitam-nisam, o 
societatea de-asta, secretă. Ai idee cam câte sunt? Aveţi așa, un 
fel de înclinaţie spre asta. Ai auzit de gagiii ăia care-și zic 
Verbondsvolk? Sau de Dogters van Sion“? 

Pronunţia lui Dick era defectuoasă. 

— Nu, n-am auzit. 

— Sunt omniprezenţi, frate. Au avut cică un profet care a 
murit, unu care vedea în viitor, și au rupt paginile din Biblie cu 
Sfântul Pavel, și se consideră poporul ales. Aveţi o înclinaţie spre 
chestiile astea, ce să mai! 

— Cam ai dreptate. 

— Ştii că în Nelspruit există o mafie a burilor? 

— Nu. 

— Controlează totul, omule. Nu poți să te apuci să defrișezi un 
hectar de pământ până când nu le dai lor partea. 

— Credeam că ANC“'-ul controlează consiliul orășenesc din 


46 Grupări de orientare nazistă ale albilor din Africa de Sud, apărute în perioada 
apartheidului și care continuă să exercite și acum o influență restrânsă pe scena 
politică a ţării (n.tr.). 
+7 African National Congress, Congresul Naţional African, partidul de guvernământ din 
Africa de Sud (n.tr.). 


VP - 209 


Nelspruit. 

— Frate, banii dictează pe lumea asta. Și cu bani poţi să 
cumperi orice. 

Mai era, totuşi, un lucru lipsit de sens. 

— Dick, dacă, așa cum zici tu, afrikaanderii sunt în spatele 
acestei acțiuni, de ce-ar folosi un nume englezesc? 

— Frate, aici m-ai pierdut. 

— H.B. este abrevierea în limba engleză pentru viezurele 
melivor. 

A clătinat din cap, uimit. 

— Fir-aș al naibii, omule, pe bune, chestia asta e de-a dreptul 
radicală. 

La aşa ceva nu mai aveam ce să adaug. 


M-am urcat în mașină și am plecat, meditând asupra 
surprizelor pe care ţi le rezervă oamenii. 

In primul rând, era vorba despre Jeanette Louw. Fost sergent- 
major, o tipă dură, care nu lăsa nimic de la ea, genul „ia-mă așa 
cum sunt”, niciodată dispusă la eufemisme sau la vorbe de 
simpatie. Insă atunci când îi cerusem o mașină, îmi dăduse pe 
mână un Audi A4, nu un Nissan Almera sau o Toyota Corolla. 

O rugasem să-mi facă rost de-o armă și se prezentase cu un 
Glock de pe piaţa neagră cu numărul de înregistrare șters. Il 
testase cu mâna ei în poligon și venise personal ca să mi-l 
aducă. Ar fi putut să mi-l trimită prin B.]. și Barry. „Văd că ești în 
formă”, îmi spusese când mă văzuse. Dar în parcare, când îmi 
dădea ordine pe tonul ei obișnuit, despotic, mă întrebase: 
„Acum, pe bune, Lemmer, cum te simţi?” Cu o îngrijorare 
aproape maternă în ochi. 

Jeanette. Cea care îmi spusese: „Când a venit la mine, mi-a 
cerut cel mai bun om pe care-l aveam. Indiferent de costuri. Și 
ţi-am dat ţie slujba”. 

Incă o mai bănuiam că-și bătea joc de mine. 

Pe urmă, era Dick. Senior Game Ranger. Prima mea impresie 
fusese că nu era decât un tâmpit arogant și enervant, prost 
vorbitor de engleză. Ca după aceea să alerge după mine pentru 
că avea o slăbiciune pentru Emma, și atunci să-l descopăr așa 
cum este el de fapt - inofensiv și... cumva naiv. 

Nu mă surprindea faptul că fusese atras de Emma. Era genul 
ei de bărbat, și o simţise probabil instinctiv. Işi arătase interesul 


VP - 210 


încă din prima clipă când o văzuse. Numai că nu mă așteptasem 
din partea lui să se implice atât de mult. Se agitase chiar ca să 
vadă dacă îmi putea face lipeala cu Susan cât timp el se cupla 
cu Emma. Oare o blonduţă drăguță și cu atât de puţine 
oportunități în colţul acesta uitat de lume al savanei ar putea fi 
interesată de unul ca Lemmer din Loxton? 

Mai era și ironia aceasta extraordinară. Pentru că, în timp ce 
Dick îmi descria o posibilă legătură cu Susan, eu nu mă puteam 
gândi decât la șarpele geloziei pe care îl hrăneam la pieptul 
meu. La dorința nebună pe care o aveam de a-l înșfăca de 
gulerul cămășii verde cu kaki și de a-i spune să-ți ţină mâinile de 
„Senior Game Ranger” departe de Emma. 

Oamenii. Întotdeauna îţi oferă surprize. 

Donnie Branca, stând cocoţat pe podium și vorbind cu atâta 
pasiune și competență despre lupta pentru supraviețuire a 
vulturilor africani. Și acum îmi apărea drept un posibil 
ecoterorist stând la pândă pentru a-i lua pe braconieri la bătaie 
în toiul nopţii, cu fața și cu mâinile acoperite pentru a-și ascunde 
identitatea. Să fie el unul dintre cei care ne atacaseră la tren? 
De asta purtau cagule și mănuși? Pentru a nu dezvălui faptul că 
erau albi? 


Posibil. 
Deși Branca nu avea cum să fie unul dintre ei. Il studiasem cu 
atenţie. li cunoșteam felul de-a se mișca, mersul, alura și 


măsurile. Era un bărbat atletic, suplu, în bună formă fizică. 
Bărbaţii cu cagule erau mai scunzi și mai puţin siguri pe 
picioare. Nu se mișcau greoi, dar păreau să nu cunoască prea 
bine savana; nu se aflau în habitatul lor natural. 

Dar Branca putea fi cel care le ordonase atacul. lar ei puteau 
face parte din reţeaua despre care amintise Dick. 

Dar de ce să fi reprezentat Emma le Roux o ameninţare 
pentru ei? De ce să fi trimis misteriosul H.B. trei mascaţi la Cape 
Town doar pentru că o tânără minionă îl sunase pe inspectorul 
Jack Phatudi? Și, în primul rând, cum de aflaseră de apelul 
telefonic? Și ce voiau să facă dacă puneau mâna pe Emma? Și 
de ce? 

Toate variantele care îmi treceau prin minte erau 
înspăimântătoare. Poate că atacul din Cape și cel de la calea 
ferată fuseseră puse la cale de două grupări diferite. Sau de una 
și aceeași. Fiecare dintre aceste opțiuni năștea, la rândul său, 


VP - 211 


alte întrebări și implicaţii. Jack Phatudi era sau nu băgat până în 
gât în această afacere? Sau făcea parte dintr-un clan advers? 
Cobie de Villiers era una și aceeași persoană cu Jacobus le Roux 
sau nu? Jeepul aveau număr de înmatriculare de Gauteng. Care 
putea fi fals sau nu. 

Totul era lipsit de sens. Indicatorul de Acomhoek m-a 
împiedicat să continui să întorc problema pe toate părțile. 


Am cotit la stânga după gară, așa cum îmi spusese Dick, și 
dintr-odată m-am trezit pe o stradă prăfuită și atât de plină de 
mașini de poliţie, încât nu aveam loc să întorc. 

Nu mai puţin de cinci camionete SAPS erau parcate în zona 
împânzită de agenți în uniforme, care se adunaseră în grupuri 
mici. Audiul meu ieșea în evidenţă ca o măicuţă la o întrunire a 
unui cerc de terapie sexuală. Poliţiştii s-au uitat la mine 
suspicioși. Zidul roz de beton arăta ca un soi de baliză plutind pe 
mare. Jack Phatudi stătea în pragul casei modeste din cărămidă. 
A scos un strigăt fluturându-și braţele și, la comanda lui, unul 
dintre agenţi a alergat spre mine și m-a oprit ridicând mâna. 

Am tras pe dreapta și am coborât din mașină. Era o arșiță 
înăbușitoare, nicio frunză nu se clintea în copaci. Phatudi s-a 
apropiat de mine cu pași măsurațţi, trecând prin poarta scundă a 
zidului de beton. 

— Martin, a rostit plin de antipatie. 

— Jack. 

— Ce cauţi aici? 

Pe un ton foarte agresiv. 

— Pe tine. 

— Pe mine? 

— Voiam să-ţi pun niște întrebări. 

— Cine ţi-a spus unde sunt? 

— Oamenii tăi de la birou, am minţit. Ce se petrece aici? 

— Edwin Dibakwane e mort. 

— Paznicul? 

— Da, el. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Nu știi? 

— De unde să știu, Jack? Vin de la Mohlolobe. 

— Ce-ai căutat acolo? 

— Nu achitasem factura. Ce-a păţit Edwin? 


VP - 212 


— Ştii și tu. 

— Ba nu, nu știu. 

— Ba sigur că știi, Martin. Doar el v-a înmânat biletul cu 
mesajul. S-a apropiat și mai mult de mine. la zi, ce s-a 
întâmplat? N-a vrut să-ţi spună de la cine primise biletul? a 
continuat postându-se drept în faţa mea. Furia răzbătea din 
toată fiinţa lui. Sau poate ura? Așa că i-ai smuls unghiile, nu-i 
așa? Pentru că a refuzat să-ţi răspundă? De-asta l-ai torturat și, 
pe urmă, l-ai împușcat și i-ai azvârlit cadavrul pe plantaţia 
Green Valley? 

Poliţiștii negri s-au apropiat ameninţător, închizând un cerc în 
jurul meu. 

— l-au fost smulse unghiile? 

— la zi, ţi-a făcut plăcere chestia asta, Martin? 

Trebuia să-mi păstrez calmul. Eram înconjurat de-o armată de 
polițiști. 

— N-ar trebui, mai întâi, să suni la clinica SouthMed, Jack, ca 
să-mi verifici alibiul? 

Și-a ridicat braţele și, pe moment, am avut impresia că 
intenţiona să mă lovească. Eram pregătit să parez. Dar mișcarea 
nu fusese decât un gest de frustrare. 

— De ce să sun? Tu și femeia aia nu faceți decât să aduceţi 
necazuri. De când aţi apărut voi, Wolhuter a murit, le Roux e în 
spital, și acum asta! Nu ne-ai adus decât necazuri. 

— Noi am adus necazuri, Jack? Nu, nu trebuia să mă înfurii. 
Am respirat adânc. la spune, Jack, de ce nu i-ai zis Emmei 
despre oamenii mascaţi care omoară câini și leagă oamenii de 
antilope moarte? Și de ce n-ai suflat nicio vorbă despre Viezurii 
Melivori alaltăieri, când ţi-am povestit că bărbaţii ăia care au 
tras în Emma purtau cagule? Să nu-mi spui că n-ai făcut 
legătura între toate astea. Dăduserăţi de necaz cu mult înaintea 
venirii noastre. 

Dacă-mi închipuisem cumva că aveam să-l calmez cu tirada 
mea, ei bine, mă înșelasem. A pufnit ca o broască râioasă, furios 
la culme și încercând din greu să articuleze cuvintele: 

— Nu contează. Nu contează... Edwin Dibakwane... avea 
familie, copii... El... Tu... Cine să fi făcut așa ceva? Cine e în 
stare să chinuiască un om în asemenea hal? Tot ce-a făcut a 
fost să înmâneze un bilet, atât. 

N-aveam prea multe opţiuni la îndemână. Eram conștient de 


VP - 213 


adversitatea polițiștilor care mă înconjuraseră. Opinia lui Phatudi 
cum că eu și Emma eram răspunzători de moartea lui Edwin nu 
era pe de-a-ntregul nejustificată. Așa că mi-am ţinut gura. 

Phatudi m-a privit fără să-și ascundă repulsia. 

— Tu... a repetat, după care și-a înghiţit vorbele și a clătinat 
din cap. 

Și-a trosnit degetele puternice. S-a răsucit pe călcâie și a luat- 
o înspre căsuță. S-a oprit și mi-a aruncat o privire cruntă. S-a 
întors, a arătat cu degetul spre mine, pe urmă și-a pus mâinile 
în șolduri și s-a uitat de-a lungul străzii, către gară. A spus ceva 
într-un dialect african, două sau trei propoziţii rostite pe un ton 
ridicat, apoi și-a îndreptat din nou atenţia asupra mea. 

— Ordinea, a spus. Asta e meseria mea. Să asigur ordinea. Să 
lupt împotriva haosului. Dar în ţara asta... M-a fixat cu privirea. 
Ti-am mai spus. N-ai nici cea mai vagă idee de ceea ce se 
întâmplă pe-aici. Avem probleme. Probleme mari. Locul ăsta... E 
ca savana în vreme de secetă. Mereu gata să ia foc. Noi suntem 
cei care stingem focurile. Alergăm de la un foc la altul și le 
stingem. Și pe urmă ne trezim că apari tu și că vrei să dai foc la 
tot. Îţi spun, Martin, dacă nu-l oprim, focul se va extinde atât de 
repede, încât va pârjoli totul în calea lui. Totul și pe toţi. Și 
nimeni nu va putea să-l mai stingă. 

Câțiva polițiști au dat din cap în semn de încuviințare. 
Începeam să-i înţeleg punctul de vedere. Dar după aceea s-a 
luat de mine. 

— Trebuie să plecaţi de-aici. Și tu, și femeia aia. 

A scuipat cuvintele cu ură. M-am străduit să nu reacţionez. 

— Voi ne-aţi adus necazuri. M-a împuns, folosindu-și degetul 
ca pe un pistol. lar noi nu vrem necazuri. Luaţi-le cu voi și căraţi- 
vă naibii de aici! 

Am simțit cum mă cuprinde furia și am rostit cu glas ridicat: 

— Necazurile voastre au găsit-o pe Emma. Nu ea le-a creat, ci 
voi. 

— Cum adică noi? Ea a văzut poza aia la televizor. 

— Da, și ţi-a telefonat, iar după două zile, trei oameni cu 
cagule au intrat la ea în casă și au încercat s-o ucidă. Deci ce-ar 
fi trebuit să facă Emma după asta, spune-mi, Jack? 

S-a apropiat ușor de mine. 

— Mi-a telefonat? 

— În seara când a văzut la televizor știrea. Te-a sunat și a 


VP - 214 


întrebat dacă omul dat în urmărire nu este fratele ei, Jacobus le 
Roux. Îţi amintești? 

— Mă sună o groază de lume. 

— Dar ea a fost singura atacată pentru că a vorbit cu tine la 
telefon... 

— Nu te cred. 

Arogant. Batjocoritor. Mă provoca, voia să mă vadă cum îmi 
pierd cumpătul. 

Am scos din buzunar noul telefon mobil și i l-am întins. 

— Sună-ţi colegii din Cape Town, Jack. Intreabă-i dacă au pe 
rol o plângere. Înregistrată luni, 24 decembrie. Un atac la casa 
domnișoarei Emma le Roux, la ora zece dimineața. Hai, sună-i! 

A ignorat telefonul. 

— Hai, Jack, ia telefonul și sună-i. 

Cutele de pe fruntea lui Phatudi s-au adâncit. 

— De ce nu mi-a spus despre atac? 

— N-a crezut că era necesar. S-a gândit că era de ajuns dacă- 
ţi solicita ajutorul. 

— Nu m-a întrebat decât despre fotografie. 

— Și despre vulturii morți. 

— Nu puteam să-i dau informaţii, era sub judice. 

— Sub judice? De ce? Ca să-ţi aperi tu fundul? 

— Ce-ai spus? 

A făcut un pas spre mine. 

— Ai grijă ce faci, Jack, sunt martori de față. Deci Emma vede 
știrile la televizor. Pe 22 decembrie. Te sună. li spui că Jacobus 
le Roux nu poate fi una și aceeași persoană cu Cobie de Villiers, 
pe care îl cunoaște toată lumea și care locuiește aici de când s-a 
născut. Emma te crede pe cuvânt. Renunţă să facă alte 
cercetări și nu vorbește cu nimeni despre bănuielile sale. Insă, 
pe data de 24, este atacată la ea în casă și scapă numai printr-o 
minune. În aceeași după-amiază, cineva o sună și menţionează 
numele lui Jacobus. Legătura telefonică e proastă, și nu înțelege 
prea bine ce i se spune. Iși angajează un bodyguard și vine 
încoace. Și de aici încolo știi ce s-a întâmplat. 

— Așa, și? 

— Și singura legătură pe care pot s-o fac cu atacul ești tu, 
Jack. 

— Masepa. 

— Poftim? 


VP - 215 


— Rahat! 

— Rahat? 

— Nici măcar nu-mi amintesc să fi vorbit cu ea la telefon, 
Martin. 

Acum îmi vorbea pe un ton defensiv. 

— Cine mai era cu tine în birou? 

— Nimeni. 

— Nu înregistraţi apelurile? 

— Noi suntem poliţia, nu serviciile secrete. 

— Ai vorbit cu cineva despre convorbirea telefonică? 

— Ți-am spus, nu-mi amintesc să fi sunat. In ziua aia cred c- 
au fost cincizeci... șaizeci de telefoane. Marea majoritate, 
tâmpenii. 

— De ce nu i-ai spus Emmei despre Viezurii Melivori? 
Alaltăieri, la Mogale. 

— De ce să-i fi spus? 

— De ce nu? 

— Ce vrei să zici, Martin? Vrei să mă faci răspunzător? 

— Da, Jack. Nu știu exact în ce fel, dar ești amestecat în toată 
tărășenia asta. lar eu am să descopăr cum. Și pe urmă o să te 
înfund. 

— Tu? Tu nu ești decât un gunoi, un nenorocit de pușcăriaș. 
N-ai dreptul să vorbești cu mine în felul ăsta. 

S-a postat în faţa mea - stăteam piept în piept acum, ca doi 
cocoși gata să se ia la bătaie. Aveam un chef nebun să-l 
pocnesc, să las toată frustrarea și furia să clocotească în mine 
pentru a le lăsa apoi să se reverse asupra bărbatului care mă 
provocase. Voiam să ajung în lumea aceea unde timpul stă în 
loc, în spaţiul acela învăluit în ceața roșie-cenușie. Ușa mi se 
deschisese larg, primitoare. 

Ulterior, m-am întrebat ce anume mă făcuse să mă abțţin. 
Armata de polițiști? Din fericire, nu sunt chiar un idiot. Sau poate 
că mă temperase gândul, cunoscut tuturor gunoaielor de genul 
meu, tuturor pușcăriașilor, că de cealaltă parte te așteaptă 
întotdeauna cruda realitate și că momentele de plăcere se 
plătesc scump? Și faptul că nu-mi puteam permite să plătesc din 
nou preţul? Sau poate că de vină fusese umbra unei femei stând 
cu chipul în ploaie și cu braţele deschise către cer? 

Am făcut un pas în spate, îndepărtându-mă de prăpastie - și 
de Phatudi. Un pas mic, deliberat, șovăitor. 


VP - 216 


M-am întors și am plecat. 
31. 


Trupele lui Phatudi au râs când m-au văzut îndreptându-mă 
spre Audi. 

M-am urcat, și l-am zărit pe inspector stând cu pieptul împins 
înainte și cu un zâmbet de satisfacţie întipărit pe faţă. 

Am răsucit cheia în contact și am pornit motorul. 

După ce-am trecut de gară, am dat frâu liber furiei, am 
schimbat viteza și am apăsat pe acceleraţie. Am derapat cu 
spatele când am întors mașina și am ieșit de pe pietriș, apoi, 
strângând bine de volan, am readus-o pe direcţie și am 
accelerat din nou, scrâșnind din roţi. Tracţiunea și-a făcut 
treaba, și Audiul a ţâșnit înainte, însă mult prea turat. Am 
umblat din nou la viteze, cu gândul să calc acceleraţia până la 
fund, până la o sută șaizeci la oră, dar în clipa următoare am 
văzut că mă apropiam de intersecția cu R40. Am fost nevoit să 
frânez, mașina s-a cutremurat și, preț de o clipă, nu am fost 
sigur că aveam să reușesc să o stăpânesc, însă până la urmă s-a 
oprit într-un nor de praf. Am văzut că îmi încleștasem atât de 
tare mâinile pe volan, încât încheieturile degetelor mi se 
albiseră. 

Am deschis portiera și am coborât. Un camion cu remorcă, 
încărcat cu bușteni, a trecut vâjâind pe R40. Am ţipat după el, 
un urlet complet lipsit de sens. 

Un maxi-taxi a trecut în direcţia opusă. Era plin de chipuri 
negre care se zgâiau la mine, un alb ţicnit stând la marginea 
drumului. 

Nu știam încotro s-o iau. Asta era problema. Și sursa 
principală a stării mele de frustrare și de furie. 

Phatudi încercase să mă aţâţe, să mă ia peste picior, să mă 
irite, dar mă descurcasem bine. Acum mă simţeam capabil să 
stau în expectativă, în așteptarea momentului și a locului 
potrivite pentru a-l înfrunta. Însă în privinţa faptului că opţiunile 
mi se reduseseră la zero nu puteam face nimic. 

Pe drumul spre casa cu zid roz din beton avusesem la 
dispoziţie trei piste de urmat. Edwin Dibakwane și biletul. Jack 


VP - 217 


Phatudi și apelul telefonic. Donnie Branca și Mogale. Acum nu 
mai aveam niciuna. Edwin Dibakwane era mort. Torturat, 
împușcat și abandonat pe o plantație. Nu mai puteam face 
legătura între bilet și autorul său. Puteam să arunc varianta 
numărul unu la coș. 

Nu, nu chiar în totalitate. Dibakwane le mărturisise, probabil, 
atacatorilor care îi smulseseră unghiile de la cine primise biletul. 
Așadar, cineva cunoștea adevărul. Numai că nu eram eu acela. 
Pista nu-mi era de folos. 

Phatudi nu mă minţise. În ciuda antipatiei pe care o 
resimţeam pentru el, trebuia să recunosc că fusese realmente 
surprins la aflarea veștii despre atacul asupra Emmei și mirat de 
legătura dintre acesta și telefonul pe care ea i-l dăduse. Așadar, 
și varianta numărul doi putea fi ștearsă de pe listă. 

Ceea ce însemna că nu-mi mai rămânea de explorat decât 
opțiunea Mogale. 

Dintr-odată, m-a copleșit o dorinţă mistuitoare de-a mă duce 
acolo și a-l lua la bătaie pe Donnie Branca. Aveam un chef 
nebun să mă răzbun. Pentru împușcarea Emmei. 

Voiam să dau cu cineva de toți pereții, iar și iar, să îi zdruncin 
creierul de colo-colo în cap, coup și blestemata de contrecoup, 
până aveam să-i fac cortexul cerebral terci. Asta voiam. Să 
răsucesc brațele celor doi mascaţi care ne alergaseră pe 
rambleul liniei ferate până când aveau să le sară din încheieturi 
și să le aud ligamentele și oasele trosnind. Să pun mâna pe 
lunetist, să-i înșfac pușca, să-i vâr ţeava între dinţi, să pun 
degetul pe trăgaci și, uitându-mă în ochii lui, să-i spun „Adio, 
nenorocitule”, după care să-i împroșc creierii pe pereţi. 

Dar cine erau atacatorii? Și unde puteam să-i găsesc? 

Branca era ultima mea speranță. Ce mă făceam dacă refuza 
să vorbească? Dacă, după ce-l loveam, se încăpăţâna să tacă? 
Pentru că, dacă deschidea gura, risca enorm; lucrurile 
ajunseseră deja prea departe - o femeie aflată în comă, un 
paznic torturat și ucis, un om găsit mort în cușca leului... lar 
Cobie de Villiers nu putea fi făcut unic răspunzător pentru toate 
acestea. Una era să trimiţi scrisori de ameninţare fermierilor, să 
împuști câini și să incendiezi clădiri și altceva era să ucizi și să 
ajungi să fii condamnat la închisoare pe viaţă. 

A treia opţiune putea fi și ea aruncată la gunoi. 

M-am fâţăit în jurul Audiului. Nu știam ce să fac. 


VP - 218 


Am deschis portiera și am urcat în mașină. Am pornit motorul. 
Am cotit la dreapta pe șoseaua asfaltată, în direcţia Hoedspruit, 
Mogale și Mohlolobe. 

Am condus pur și simplu. Nu-mi rămăsese altceva de făcut. 

Am trecut de intersecţia cu R351, drumul care ducea la Parcul 
Naţional Kruger, și am zărit un panou scris de mână: „WARTHOG 
BUSH PUB. BERE RECE!!! AER CONDIȚIONAT!!! DESCHIS!” 
Pentru prima oară de la discuţia cu Phatudi, mi se deschidea o 
nouă perspectivă. Am reflectat asupra ei preț de încă un 
kilometru, am redus viteza și am oprit. Am așteptat să se 
elibereze șoseaua, apoi am întors mașina. 

Era momentul să mă gândesc. Să mă liniștesc. Și să văd cu 
ochii mei locul unde încercaseră să-l recruteze pe „fratele Dick”. 


Nu era locul cel mai indicat pentru turiștii străini. O clădire 
mare și alte șase sau șapte mai mici, răspândite printre copaci. 
Ziduri zugrăvite în alb, acoperișuri de paie înnegrite de vreme și 
lăsate în paragină. Trei mașini Land Cruiser uzate, o bătrână 
Toyota 4x4 cu cabină și un Land Rover Defender de vârstă 
incertă. Trei vehicule aveau numere de înmatriculare de 
Mpumalanga, celelalte erau înregistrate în provincia Limpopo. 

O cârciumioară locală. 

De clădirea principală stătea atârnat, puţin oblic, un panou 
crăpat. Cu o generaţie în urmă, cineva fără vreun talent artistic 
deosebit sculptase în lemnul închis la culoare cuvântul 
„Warthog”* și o caricatură a animalului. Dedesubt fusese 
înșurubată o firmă în formă de plăcuţă de înmatriculare: BUSH 
PUB. O scândură bine fixată chiar în centrul zidului promitea, cu 
litere roșii: „PRÂNZURI TIP PUB! CINE À LA CARTE! PREPARATE 
AUTENTICE DIN VÂNAT! SAVURAȚI MIX GRILLUL NOSTRU! 
BURGERI DE MISTREŢ!” 

Pe fereastra de lângă ușa mare din lemn fusese prins, cu 
bandă adezivă lipicioasă, ca un gând întârziat, un mic anunț, 
acum decolorat: „POSIBILITĂŢI DE CAZARE ÎN CĂSUȚE”. Am 
deschis ușa. Aerul condiţionat fusese pus în funcţiune. O tejghea 
se întindea pe toată lungimea clădirii. Mese și bănci din lemn 
umpleau restul încăperii. Toate erau frumos așezate, gata să 
întâmpine clienţii. De grinzi fusese agăţat un banner argintiu: 


48 Specie de porc mistreţ originară din Africa de Sud (n.tr.). 
VP - 219 


semnelor de exclamaţie. 

Peretele alb era acoperit cu graffiti: Jamie & Susan au trecut 
pe-aici. Eddie Germanul. Morgan și gaşca. Oloff Johannsen. 
Salvaţi balenele, vânați puicuțele grase. Eliberaţi-l pe Mandela - 
cu fiecare cutie de orez Krispies. Semper Fi. Naas Botha a fost 
aici. Seker omdat Morné nie kom nie. Faceţi dragoste, nu război 
= Steek, Maar Nie Met n’ Mes Nie. Desene. Semnături 
indescifrabile. 

Cinci mese erau ocupate de grupuri de opt sau mai multe 
persoane. După volumul conversației, am bănuit că începuseră 
deja petrecerea de Anul Nou. In spatele barului, o femeie scotea 
pahare dintr-o navetă de plastic. M-am așezat la tejghea, și a 
venit spre mine. 

— Cu ce vă servesc? 

— Un suc de lămâie cu gheaţă, vă rog. 

— De Anul Nou? a întrebat ea cu un zâmbet amuzat. 

Se apropia binișor de cincizeci de ani, dar rămăsese 
atrăgătoare. Avea ochi deschiși la culoare, mai mult cenușii 
decât verzi, iar părul lung, șaten, îi cădea în bucle până la 
umeri. Cercei în formă de lună și stele. Un tricou fără mâneci 
într-o nuanţă portocalie ștearsă îi acoperea pieptul generos. 
Jeanși cu o curea cu cataramă spectaculoasă. Mărgele africane 
în jurul gâtului, un morman de brățări, mâini frumoase 
împodobite cu prea multe inele. Unghii lungi, vopsite în verde. 

— Da, mulțumesc. 

Am urmărit-o în timp ce se îndrepta spre un frigider cu uși 
glisante. Arăta bine în jeanși. Pe umăr avea un tatuaj, o literă 
din alfabetul chirilic sau un simbol. A scos o cutie mică de suc. 

— Două, vă rog. 

A scos încă o cutie și a așezat-o lângă cealaltă, apoi a umplut 
cu gheață un pahar de bere. Mi le-a pus pe toate în faţă. 

— Să ţi le trec în cont? 

— Te rog. 

A deschis cutiile. Am văzut că pe rafturile cu băuturi fuseseră 
lipite, în rânduri lungi, sute de cărţi de vizită. Aproape de tavan 
atârna un șir de șepci de baseball. Logouri de tractoare și de 
mașini. De echipe de rugby din Cupa Currie. O cârciumioară de 
tară ca oricare alta. 

— Tertia, s-a prezentat întinzându-mi o mână plină de inele. 

Numele nu i se potrivea. 


VP - 220 


— Lemmer, am spus strângându-i mâna. 

Era rece din cauza cutiilor de sucuri, iar ochii ei mă priveau 
curioși. 

— Nu pari turist. 

— Dar cum arată un turist? 

— Depinde. Străinii sunt îmbrăcaţi în costume de safari. Cei 
din Gauteng, din Johannesburg și din Pretoria vin cu soţia și 
copiii. Mai întâi își scot telefoanele din buzunar și apoi 
portofelele grase. Vor să se dea mari și să nu rateze niciun apel. 
Tu, în schimb, ești aici în interes de serviciu. Ai venit cu un 
motiv. Poate aștepți pe cineva. Zic și eu, după cum văd că te tot 
uiţi în jur. M-a fixat apoi cu privirea. Ești mercenar, a spus. 

Ştiam ce urmărea. Mă pândea să clipesc, să îmi îngustez puțin 
ochii, să arunc o privire în jos. Nu i-am dat satisfacţie. 

— Consultant. Consultant militar. 

Nicio reacție din partea mea. 

— Contrabandist. 

Tot nimic. 

A renunţat. 

— OK, a spus fără niciun chef. Sucul e din partea casei. 

— Nu-i rău, am spus golind paharul. 

— Cât de aproape am fost? 

— Călduţ, aș zice. 

— Asta pentru că îţi închipui că te-ai descurca mai bine. 

— Îmi mai poţi da un suc? am întrebat-o împingând paharul 
spre ea. 

— Haide, zău, spune-mi cine ești. 

S-a dus să-mi aducă sucul. 

— Ai biltong? Sau niște alune, ceva? 

— Poate, mi-a răspuns așezând paharul cu băutura rece în 
fața mea. Dacă îmi dovedești că poţi să mă întreci. 

— Tersh, s-a auzit un strigăt de la o masă. Mai adu-ne vin! 

Un cor de cereri similare a umplut sala. 

— Vin imediat, a spus. O să fie o noapte lungă, mi-a șoptit. 

S-a dus să aducă vinul. Mi-am mai turnat niște suc. Am 
urmărit-o cât de agil se mișca. Avea un corp de femeie tânără, și 
era conștientă de asta. 

Un alt grup a intrat pe ușă, doisprezece albi, șase bărbaţi și 
șase femei, cu vârste de treizeci și ceva, spre patruzeci până pe 
la cincizeci și cinci de ani. A urmat un schimb de saluturi cu 


VP - 221 


ceilalţi. În sală domnea o atmosferă festivă, un aer de așteptare. 

Tertia și-a luat agenda pe care își nota comenzile și s-a 
prezentat la masa recent ocupată. Râdea împreună cu clienţii, 
atingând din când în când umărul unui bărbat sau mâna unei 
femei. Era clar că-i cunoștea, dar limbajul corpului arăta că se 
afla într-o ușoară defensivă, transmițând inconștient mesajul: 
„Eu nu aparţin, de fapt, acestui loc”. Un „outlander”, așa ar fi 
etichetat-o Melanie Posthumus. 

M-am gândit la jocul pe care mi-l propusese Tertia. M-am 
întrebat câte bancnote de o sută de ranzi încasase de la comis- 
voiajori. E ușor să descoperi cu cine ai de-a face dacă ai 
experiență cu oamenii, dacă știi să pui întrebările potrivite și să 
faci afirmaţiile cele mai nimerite. Mă pricepeam mai bine decât 
ea la acest joc. Cunoșteam genul. Intâlnisem femei ca Tertia în 
Cape, când parlamentul era în sesiune și mă plimbam pe Long 
Street, prin St George's Mall și în Greenmarket Square. In 
esenţă, toate aveau aceeași poveste. Formulasem atunci o lege. 
Legea lui Lemmer cu privire la Aventura de o Noapte cu o 
Pseudoartistă. După mai mult de o noapte, riscai să devii o 
insectă prinsă într-o pânză de păianjen. 

Tertia era o fată de la ţară, se trăgea dintr-un loc aflat pe o 
rază de maximum două sute de kilometri de pub. O femeie 
afrikaander din clasa mijlocie. inteligentă. O rebelă pe vremea 
liceului. 

După absolvire, plecase la oraș cuprinsă de un sentiment de 
euforie. Se dusese la Pretoria pentru a scăpa de casa 
părintească și de statutul ei social, fără să-și dea seama că le 
purta pe ambele în sine. Locuise într-un apartament micut 
undeva, în centrul orașului, și se angajase ca funcţionară la o 
companie mare, o slujbă temporară, pentru că nutrea vagi 
ambiţii de a studia artele. Se apucase să citească despre 
filosofia orientală și despre astrologie. 

Apoi își reconsiderase poziţia. Își dăduse demisia, se urcase în 
Volkswagenul ei broscuţă și pornise, de una singură, spre Cape 
Town. Se stabilise într-o comunitate, poate în suburbia Obs, sau 
în Hout Bay, și se apucase să creeze obiecte pseudoartistice pe 
care le vindea în Greenmarket Square, să poarte rochii lălăi, 
sandale și bandane colorate. Işi spunea Olga, sau Natasha, sau 
Alexandra. Fuma din când în când iarbă, se mai culca cu unii și 
cu alţii. Fără a se simţi împlinită. 


VP - 222 


La un moment sau altul renunţase la standardele ei atât de 
înalte și îi spusese „da” unui bărbat scund, între două vârste, 
care avea o mică afacere, sau poate unui fermier cu burta 
rotunjită de atâtea halbe, un tip care cultiva banane și care o 
curta, cu politeţe și cu perseverenţă, de ani buni. Astfel, măcar 
nu avea să îmbătrânească singură. 


32. 


Tertia nu a mai apucat să-mi ceară să-mi dau cu presupusul 
despre viața ei, pentru că între timp restaurantul se umpluse și 
comenzile curgeau una după alta. Cineva a dat drumul tare la 
muzică. Pop din anii '70. Între comenzi, Tertia mi-a așezat o 
farfurioară cu alune în faţă. Mi-a făcut cu ochiul, strigându-mi: 
„Trebuie s-amânăm pe mâine seară”. După zece minute, a 
apărut o altă barmaniță, cu zece ani mai tânără decât Tertia, 
deși bănuiam că poveștile lor nu difereau prea mult. Păr roșu, 
pistrui, sâni mai mici. Compensa prin lipsa sutienului. Cercei mai 
mari. Lucrau cot la cot și se înțelegeau bine între ele, fără a se 
împiedica una de cealaltă. 

M-am mutat într-un colț al tejghelei ca să fac loc mulţimii de 
clienţi. Le-am studiat chipurile. Hotărârea cu care dădeau pe gât 
pahar după pahar, îndârjirea cu care căutau plăcerea. N-am 
înțeles niciodată această frenezie de Anul Nou, dar asta poate 
pentru că mult timp petrecusem momentele de la trecerea 
dintre ani de unul singur sau împreună cu Mona. Sau poate că, 
pur și simplu, nu pricep de ce este considerată o ocazie festivă. 
Încă un an mediocru care s-a încheiat. Dus, iremediabil pierdut. 
Urmat de un altul, la fel de mediocru. 

Trebuia să ies. Nu puteam să mă concentrez în tot balamucul 
ăla. 

Mi-am dat seama că n-aveam unde să mă duc. 

Fără să-i cer, Tertia mi-a adus o farfurie cu mâncare. l-am 
multumit și am întrebat-o cum puteam închiria o căsuţă. Nu m-a 
auzit. Și-a apropiat urechea de gura mea. Am repetat 
întrebarea. Pielea îi strălucea de transpiraţie, și i-am adulmecat 
mirosul, amestecat cu cel de ţigări. A râs, încruntându-se la 
mine. 


VP - 223 


— Vrei să dormi de Anul Nou? m-a întrebat ducându-se să 
servească patru beri la o masă. 

Am mâncat frigăruile de miel, salata de cartofi, salata cu trei 
tipuri de fasole, pâinea cu brânză și dulceaţa de struguri. 
Agitaţia s-a întețit. A trecut din nou pe lângă mine și mi-a trântit 
un set de chei în faţă. Brelocul era în formă de delfin, unul 
argintiu, cu mărgeluțe albastre pe post de ochi. S-a aplecat 
peste tejghea, lipindu-și buzele de urechea mea. 

— Mergi drept înainte pe potecă și treci de garaje. Ultima 
căsuţă pe stânga. Camera cu un singur pat. 

După care și-a văzut de treabă. 


Am descuiat ușa vopsită în albastru. În mână ţineam geanta 
neagră de voiaj. 

O lampă decorativă ardea într-un colţ, și lumina ei portocalie 
arunca umbre lungi în camera de zi. Era o încăpere încărcată. O 
draperie dintr-un material albastru-închis cu verde, imprimată 
cu un motiv indian discret, șerpuia de la tavan în jos, iar pe 
pereţi erau agăţate picturi, schiţe și desene. Figuri mitice și 
fantastice, unicorni și pitici. Prinţese cu plete incredibil de lungi. 
Toate semnate cu aceleași litere mari și rotunjite. Sasha. 

Tertia picta, nu foarte bine, dar nici prea rău. Undeva, pe la 
mijloc. 

Draperiile grele erau trase. Pe podea se întindea un covor 
gros. O etajeră pentru cărţi stătea rezemată de perete. O 
canapea cu două fotolii, cu o măsuţă de cafea la mijloc, pe care 
tronau o scrumieră, trei cărți și un coșuleț împletit. Și, în el, mai 
multe brelocuri cu același delfin cu ochi din mărgele albastre. 

În aer plutea miros de marijuana. 

În stânga, două dormitoare, în dreapta - o chicinetă și o baie. 

Dormitorul cu un singur pat avea un aspect ceva mai spartan. 
Cuvertura era o combinaţie de bucăţi mari ţesute din fire 
multicolore. Pe perete atârna un singur tablou. O scenă 
nocturnă, la lumina lunii, înfățișând o prinţesă cu părul lung, cu 
spatele întors spre privitor și cu braţele întinse spre un pui de 
unicorn. Am pus geanta pe pat, am tras fermoarul, am scos 
dinăuntru Glockul și l-am așezat pe noptiera de lângă pat. Mi-am 
scos pantofii și șosetele, apoi am scotocit după trusa de toaletă. 
Am sunat de pe telefonul mobil la spitalul SouthMed. Au trecut 
câteva minute bune până să mi se facă legătura cu salonul de 


VP - 224 


terapie intensivă. Asistenta m-a informat că starea Emmei era 
neschimbată. „Dar nu e cazul să ne pierdem speranţa, domnule 
Lemmer”. 

L-am sunat pe B.J. El era de serviciu noaptea. 

— Liniște și pace, mi-a raportat. 

Jeanette Louw a răspuns la al doilea ţârăit. 

— Vântul de sud-est ne ia pe sus, a spus. Auzeam șuieratul 
lui. Și, în fundal, voci și susurul vag al mării. M-am întrebat unde 
și cu cine sărbătorea Anul Nou. 

— Jeepul are număr de înmatriculare fals. Unde ești? 

— Nu vrei să știi. 

— Ai făcut ceva progrese? 

— Nu încă, dar mă străduiesc. 

— Mda, cred c-o să-ți ia ceva timp. 

Am luat trusa de toaletă și am intrat în baie. Am aprins lumina 
și am văzut că baia era într-o nuanţă albăstruie. Fiecare plăcuţă 
de faianţă fusese pictată de mână, în culori vii, cu desene de 
pești, delfini, cochilii și alge. Pe rezervorul de toaletă erau 
paisprezece lumânări. Baia avea cadă, nu duș. Pe marginea ei 
erau aliniate diverse flacoane: uleiuri, creme, șampoane și săruri 
de baie din plante. 

Am deschis robinetele și m-am dezbrăcat. Am cochetat pentru 
câteva clipe cu ideea de a face o baie cu spumă. Apoi m-a pufnit 
râsul. 

Am intrat în cadă și m-am cufundat în apa fierbinte. 

În depărtare, auzeam ritmurile muzicii - și, când și când, niște 
strigăte vesele. M-am uitat la ceas. Încă două ore până la miezul 
nopții. 

Am închis ochii și mi-am pus mintea la treabă. 

Trebuia să dau uitării frustrarea. Și să renunţ la pornirea de a 
face ceva, orice. Pentru a revizui toate întâmplările. In mod 
obiectiv. La rece. Am aranjat în ordine faptele petrecute, ca 
piesele unui domino, atent și fără să mă grăbesc. Ce piesă 
căzuse prima și declanșase șirul evenimentelor? Oricât 
răsuceam problema pe toate părțile, răspunsul nu venea decât 
dintr-o singură direcţie: telefonul dat de Emma lui Phatudi. 

Pornind de-aici, am luat-o pas cu pas. Patru incidente majore. 
Atacul asupra Emmei. Uciderea lui Wolhuter. Atacul asupra 
noastră. Uciderea lui Edwin Dibakwane. 

Meditaţia mi-a deschis o nouă perspectivă. La început, 


VP - 225 


fuseseră numai niște acțiuni disparate ale ecoteroriștilor, acțiuni 
în limitele legii și relativ inofensive. Urmate însă de o escaladare 
sistematică, până când se ajunsese la ilegalităţi precum 
incendieri și atacuri. Și, dintr-odată, un salt uriaș spre crimă. 
Gheaţa fusese spartă de Cobie de Villiers, apoi fusese tentativa 
de ucidere a Emmei, moartea lui Wolhuter și, la scurtă vreme, 
cea a lui Dibakwane. 

Care era motivaţia? Dar catalizatorul? Și de ce totul se 
declanșase atât de subit? 

Nu știam, nu reflectasem până atunci la asta. 

Ce anume determinase căderea pieselor mari de domino? 
Existase o convorbire telefonică. Și apoi o alta. M-am așezat în 
fund în cadă și mi-am apăsat tâmplele cu palmele. „Gândește”. 
Fusese și un alt treilea apel? Un al patrulea? Nu. Sau poate că 
da? Cum decursese ziua aceea, după seara când Emma stătuse 
în ploaie? 

Dimineaţa băuserăm cafeaua împreună, pe verandă. O durea 
un pic capul, dar se luase singură peste picior, cu zâmbetul ei 
fermecător. Sunase la Mogale. Branca îi telefonase înapoi. Două 
apeluri. Dar, în momentul acela, încă nu aflasem de bileţelul 
lăsat la poartă. Dick venise și flirtase cu ea, apoi Susan ne 
spusese de bilet. Merseserăm la Edwin, bărbatul acela mare și 
solid care stătea de pază la poartă. Pe urmă porniserăm cu 
mașina spre Mogale. Cercetaserăm căsuţa lui Cobie însoţiţi de 
Branca, văzuserăm pata de sânge de pe rastel și apoi 
plecaserăm. Urmase atacul... 

Ce-mi scapă? 

Cum de aflaseră de mesajul lăsat la Edwin? Cum de ghiciseră 
pe ce drum aveam să o luăm, pentru a putea să ne prindă în 
ambuscadă? 

M-am întors la cele petrecute în dimineaţa aceea. Edwin ne dă 
biletul. Emma îl întreabă cine îl adusese. Și îi dă bani. 

Să ne fi văzut careva stând de vorbă cu Edwin la poarta de la 
Mohlolobe? Cineva care ne pândise și care observase că 
paznicul ne înmânase o scrisoare? 

Zidul ca de rezervaţie, zid înalt, tufișuri dese de o parte și de 
alta a drumului. Niciun vehicul nu era parcat în apropiere. L-aș fi 
zărit. Dar, chiar dacă fuseserăm spionați prin binoclu, n-ar fi 
avut cum să afle conţinutul biletului. 

Plecăm de la Mohlolobe. Emma studiază atent biletul. 


VP - 226 


Recitește mesajul de mai multe ori. Face speculaţii privind 
autorul. A 

Este sunată. De Carel Bogătașul. li povestește ce se 
întâmplase. Îi spune tot. Inclusiv despre bilet. Și în secunda aia 
mi-am dat seama cum de aflaseră. Am pocnit cu palma în apa 
din cadă, care a ţâșnit, stropind peștii și algele. Un delfin rânjea 
la mine, cu botul larg deschis, și eu i-am întors rânjetul. Pentru 
că, în sfârșit, înțelegeam. 

Ne ascultau. Nenorociţii ne urmăreau convorbirile telefonice. 
Încă nu știam cum - și nici cine -, dar eram sigur că o făcuseră. 

Telefonul Emmei. Într-un fel sau altul, îi ascultaseră 
convorbirile și mesageria vocală. Phatudi? Posibil. Emma ţinută 
sub supraveghere? O certitudine. 

Atât de multe întrebări. Cum de știuseră că trebuiau să-i 
monitorizeze apelurile? De cât timp o făceau? Sau poate că 
avuseseră, pur și simplu, noroc? De ce anume era nevoie pentru 
a urmări un telefon? Să fi avut acces o mână de pișăcioși 
îmbrăcaţi în uniforme kaki la o astfel de tehnologie? Sau făceau 
parte dintr-o grupare mult mai mare și mai complexă ca 
organizare? 

„Nu te gândi la ceea ce nu știi. Concentrează-te pe ceea ce 
știi”. Așadar, ascultau telefoanele. Acum eram sigur de asta. 
Fapt care îmi asigura un avantaj faţă ei. 

Cum puteam exploata avantajul? 

Am căutat săpunul, ca să mă spăl. Nu exista așa ceva în 
varianta tradiţională. Mi-am lăsat degetele să alunece peste 
șirul de flacoane. Primele două aveau dozator cu pompiţă și 
conţineau săpun lichid. Am vărsat câţiva stropi în palmă și m-am 
spălat. 

Cum puteam folosi noile informaţii? 

Și cum puteam pune mâna pe indivizi? Cum să dau de ei? 

Întrezăream o soluţie. Asta dacă aveam să-mi joc bine cărţile. 
Dacă eram isteț și analizam totul cu atenţie, poate aveam o 
șansă. Trebuia să iau telefonul Emmei. Il lăsasem la spital, în 
apartamentul VIP, în geanta ei. 

Nu încerca să-i cauţi. 

„Lasă-i pe ei să vină la tine”. 


Mi-am tras șortul pe mine și m-am întins pe pat, cu braţele 
sub cap. Am stat așa vreo patruzeci de minute, plănuind totul în 


VP - 227 


cele mai mici amănunte. 

Pe urmă m-am sculat, fiindcă știam că-mi era imposibil să 
dorm. Prea multe gânduri îmi treceau prin minte. Am intrat în 
camera de zi. Ușa de la dormitorul Tertiei era întredeschisă. Sau 
poate că, din clipa când ajungea acasă, devenea Sasha? M-am 
sprijinit de tocul ușii și am aruncat o privire înăuntru. Avea un 
pat cu baldachin mare și spectaculos, acoperit de o cuvertură, 
tot cu modele indiene, și de o grămadă de perniţe. Din tavan 
atârna o ramă cu păsări argintii în zbor. De jur-împrejurul 
pereţilor erau rezemate alte tablouri, un șevalet, niște pensule 
într-un colț, draperii grele, o noptieră plină cu borcănașe și cu 
flacoane. Un dulăpior cu cărţi și un aparat de exerciţii fizice, 
dintre acelea la care se face reclamă în emisiunile matinale de 
televiziune și care îţi garantează păstrarea corpului puternic și 
în formă. 

Cum arăta dormitorul Emmei le Roux? Casa ei? 

M-am așezat în lumina portocalie a lămpii decorative din 
camera de zi. 

Casa Emmei era, mai mult ca sigur, diferită de a 
Tertiei/Sashei. Mai subtilă. Spaţioasă, aerisită, curată. Perdele 
albe și crem, mobilier din pin de Oregon, cu accesorii din sticlă 
și crom. Tinea draperiile deschise, ca să pătrundă lumina 
soarelui. Și noaptea aprindea lămpile. 

Cât de diferiți sunt oamenii! 

Lucruri care ne fac să fim ceea ce suntem. 

M-am ridicat și m-am apropiat de rafturile de cărţi ale Sashei. 
Volume broșate, dintr-un capăt în celălalt. Colţurile erau îndoite 
de-atâtea citiri și recitiri, sau poate fuseseră cumpărate la mâna 
a doua. Cele patru legăminte: ghid practic pentru a obține 
libertatea personală. Cere și ti se va da: cum să îți manifești 
dorințele. Puterea prezentului: ghid de dezvoltare spirituală. 

Sasha în încercarea de-a se descoperi pe sine. 

Realitatea imediată: Cum să spargi ciclul nașterii și al mortii. 
Tărâmurile îngerilor pământeni: Informații suplimentare despre 
Îngerii Întrupați, Spiritele Naturii, Magi și alți Lucrători întru 
Lumină. 

Credea cu adevărat în toate astea? Sau era doar un joc, o 
soluţie de-a eluda, când și când, realitatea, o modalitate de a 
fantaza? 

Tezaurul unicornilor: povestiri, poeme și legende despre 


VP - 228 


unicorni. Dragoni și unicorni: o istorie naturală. Omul, mitul și 
magia: o enciclopedie ilustrată a mitologiei, a religiei și a 
misterelor. 

Și mai apoi - Zodiacul dragostei de Linda Goodman: Un nou 
mod de a privi sufletul omenesc. Și Astrologie sexuală: 
Compatibilitatea senzuală. 

Am scos ultima carte din raft și am deschis-o. Care era 
semnul zodiacal al Emmei? Îmi spusese că se născuse pe 6 
aprilie, de vechea zi naţională a Africii de Sud. Berbec, la fel ca 
mine. Am căutat la index și am găsit combinaţia „Berbec cu 
Berbec. Potrivire excelentă, atracţie sexuală intensă și satisfacţii 
erotice reciproce. În același timp, este un tip de relaţie dificil de 
întreţinut: atât bărbatul, cât și femeia au multe pretenţii de 
natură sexuală de la partener. Potenţialul unei legături de 
durată se situează mult peste medie”. 

O grămadă de rahat. 

Am frunzărit referirile la femeia Berbec: „Când lumina se 
stinge, se transformă într-un adevărat tigru, oriunde s-ar afla și 
indiferent de împrejurare. Atenţie însă: se concentrează mai 
mult pe propria plăcere decât pe cea a partenerului”. 

Am închis cartea. Am intrat în baie, m-am ușurat și m-am 
întors în camera mea. Am închis ușa și am deschis fereastra, în 
speranţa că aerul avea să se răcorească pe timpul nopţii, apoi 
am stins lumina. Trebuia să mă odihnesc. Mă aștepta o zi 
interesantă. 

La miezul nopţii, m-a trezit din somn hărmălaia. Am adormit 
din nou. Nu adânc. Ci foindu-mă de pe o parte pe-alta. 

La ora unu, am auzit voci de beţivi și pe cineva bâjbâind la 
ușa căsuţei de alături. 

La unu și jumătate, ușa albastră de la intrare s-a deschis. 
După o vreme, am auzit apa curgând în baie. Intre somn și 
trezie, am pierdut noţiunea timpului. Am simţit mirosul de 
marijuana și am auzit-o pe Tertia umblând prin camera de zi. O 
ultimă ţigară, înainte de culcare. În cinstea Anului Nou. 

Ușa camerei mele s-a întredeschis încet. 

Și pe urmă nimic. Am deschis puţin ochii. 

Sasha stătea în prag, cu umărul rezemat de toc și cu o mână 
pe șoldul împins în față. Goliciunea i se profila pe fundalul unei 
lumini difuze. Nu cea portocalie din camera de zi. O alta. De 
lumânare.  Stătea acolo, uitându-se la mine. Cu faţa 


VP - 229 


impenetrabilă ascunsă în umbra adâncă. 

— Lemmer, a rostit ușor, abia auzit. 

Nu-mi place numele meu de familie. Rimează cu gemmer”. Și 
face aluzie la termenul afrikaans pentru lame, ducând cu gândul 
la lupte cu cuțite pe alei dosnice. Mulțumită lui Herman Charles 
Bosman™, termenul a căpătat o oarecare nuanţă peiorativă, 
care, în cazul meu, se apropie prea mult de realitate. Dar, 
oricum, sună mai bine decât Martin, Fitz sau Fitzroy. 

M-am prefăcut că dorm. Un joc familiar, acum cu o altă 
motivaţie. Am închis ochii. 

A rămas mult timp în ușă. A repetat „Lemmer”, dar, când a 
văzut că ritmul respirației nu mi se schimbă, a plescăit din limbă 
și i-am auzit pașii îndepărtându-se. 

Scârțâitul patului ei. 

Sasha, în încercarea de a se descoperi pe sine. 

Cu o săptămână în urmă, i-aș fi acceptat invitaţia cu 
recunoștință. 

Câtă ironie! Îmi venea să râd. De mine. De ceilalţi. De viaţă. 
Acum câteva nopţi, mă temusem să întind braţele spre Emma. 
Imi fusese prea frică să nu fiu respins, să nu facă un pas înapoi 
și, cuprinsă de indignare, să-mi arunce în faţă: „Ce faci, 
Lemmer?” Prea conștient de statutul meu social, de prăpastia 
dintre noi și de consecințele unei erori de judecată. 

Emma venise la mine. De ce se apropiase de patul meu? 
Poate pentru că era puţin ameţită? Sau își amintise îmbrăţișarea 
aceea, când încercasem să o consolez? Se simţise singură și 
voise să o ţin din nou în braţe pentru că eram singurul bărbat 
din preajmă? Sau fusese atât de pierdută în gânduri, încât 
stătuse la marginea patului meu fără să-și dea seama? Nu, nu 
eram genul ei de bărbat. Nici ca origine, nici ca înfățișare. 

Știam că momentul acela avea să-mi rămână în memorie. Și 
că urma să-l retrăiesc în minte de nenumărate ori atunci când 
aveam să stau întins în patul meu din Loxton. Patul meu pentru 
o singură persoană. 

Dinspre camera Tertiei a răzbit un zgomot slab, ca de picioare 
târșâite. 
+9 în afrikaans, în original, „ghimbir” (n.tr.). 

50 H.C. Bosman (1905-1951), unul dintre cei mai importanţi autori sud-africani de 
povestiri, și-a împușcat în 1926 fratele vitreg cu o pușcă marca J.P. Gemmer, fiind 


condamnat la moarte. Ulterior, pedeapsa a fost comutată în zece ani de detenţie, din 
care a executat jumătate (n.tr.). 


VP - 230 


Venirea ei în pragul dormitorului meu nu lăsase nicio urmă de 
îndoială cu privire la intenţiile pe care le avea. Nu avusesem de 
ce să mă tem. Numai că nu eram disponibil. 

Ironia sorții. 

La început, foșnetul ritmic care se auzea din camera Tertiei 
putea trece nebăgat în seamă. Era domol și lent. Dar a 
continuat, dărâmând orice motivaţie logică. 

Mi-am încordat auzul. Era aparatul de exerciţii fizice? Nu, era 
un sunet mai subtil, mai gingaș, mai discret. 

Și pe urmă explicaţia a înmugurit în mintea mea. Era 
zgomotul făcut de o saltea și un pat care se legănau scârțâind 
uşor. 

Și continuu. 

Fără grabă. Liniștit, într-un tempo care creștea treptat, 
inconştient. 

| s-a adăugat apoi alt sunet. Nu vocea, ci respirația ei, ieșită 
din gâtlej, sau pe nas, sau printre dinţi, ţinând ritmul cu cadenţa 
tot mai frenetică a mișcărilor. 

Trupul meu i-a răspuns. 

Mai iute. 

În cameră era foarte cald. 

Mai tare. 

O, Doamne! 

Și mai tare. Cu ochii minţii i-am zărit imaginea. 

Am rămas ascultând-o, acaparat total. Ceea ce făcea era 
deopotrivă un lucru malefic și strălucit. 

Îmi venea să-mi lipesc palmele de urechi. Să scot, la rândul 
meu, sunete care să le acopere pe-ale ei. Dar n-am făcut-o. Am 
rămas întins în pat, ascultând-o. 

Imaginându-mi-o. Nu am idee cât timp. Patru minute? Opt? 
Zece? 

Într-un târziu, zgomotele au căpătat ritmul unei mașinării care 
gonea tare, tot mai tare, nebunește. 

Dacă aș fi intrat atunci la ea cameră, știam ce avea să 
urmeze. Avea să mă încurajeze strigându-și euforia cu glas tare, 
să se miște versat, să-și rotească șoldurile cu pricepere, să se 
rostogolească pentru a-mi oferi o nouă senzație, să se așeze 
deasupra mea, capabilă să intuiască momentul când să se 
retragă pentru a prelungi plăcerea ore în șir - și totul pentru a 
nu rămâne singură. 


VP - 231 


La fel ca toate celelalte. Femei disperate, însingurate, lipsite 
de orice rațiune de-a exista. 

Mintea îmi șoptea: „Nu merită”. Atunci când s-ar sfârși, 
conștiința mea va striga numele Emmei, în timp ce Tertia va 
vrea s-o iau în braţe, și apoi să își aprindă o ţigară și să discute 
cu mine despre ziua de mâine. 

M-am ridicat dintr-o singură mișcare. Am ajuns la ușa camerei 
ei din numai patru pași. Am văzut-o stând în pat. Pe noptieră 
ardea o lumânare. Era întinsă pe spate, cu genunchii depărtaţi, 
și degetele pline de inele i se mișcau iute, în timp ce lumina își 
arunca razele pâlpâitoare peste corpul ei asudat, care se 
cutremura. 

M-a văzut. Știuse că o să vin. O trădau ochii. Faţa îi era 
încordată de efort și de plăcere. 

Și-a tras degetele cu numai o secundă înainte să o pătrund 
sălbatic. 

— Da, a spus gâfâit. Trage-mi-o! 


VP - 232 


PARTEA A TREIA 


33. 


M-am trezit la cinci fără douăzeci. 

N-am stat nicio clipă pe gânduri. N-am zăbovit ca să mă spăl. 
Mi-am luat lucrurile și m-am strecurat afară ca un laș, lăsând-o 
să doarmă adânc sub pătura indiană înfățișând un cer înstelat. 
M-am dus spre Audi și am deschis încet portiera, am aruncat 
geanta înăuntru și am plecat. 

Soarele răsărea de dincolo de Hazyview. Era prima zi a noului 
an. 

M-am oprit la un atelier auto și m-am dus la toaletă. l-am 
simţit mirosul pe piele când am desfăcut fermoarul de la 
pantaloni ca să urinez. Mi-am spălat organul cu săpunul lichid cu 
parfum dulceag de pe etajeră. M-am ras, m-am spălat pe dinţi și 
pe faţă, dar senzaţia de murdărie persista. 

Am pornit spre spital, spre locul unde se afla Emma. Am 
încercat să mă gândesc la ceea ce aveam de făcut, dar mintea 
nu mă asculta. 

Stătusem deasupra ei, o pătrunsesem, și în fierbinţeala 
momentului o strigasem „Sasha”, iar în clipa aceea ceva se 
schimbase pe chipul ei, o bucurie intensă o invadase, de parcă 
tocmai fusese descoperită, ca o insuliță în largul oceanului. 

Fusese văzută. „Da?” îmi răspunsese, cu ochii ei verzi 
strălucitori. 

Mi-am amintit cum fusese atunci când cineva mă văzuse pe 
mine pentru întâia oară. 

Eram în primul meu an ca bodyguard, lucram pentru ministrul 
transporturilor. Eram la ferma lui, într-o dimineaţă de vară. Mă 
pregăteam să plec în alergarea zilnică, pe potecile dintre 
lanurile de porumb. A ieșit din casă cu o pălărie cu boruri largi 
pe cap și cu un baston în mână. 

— Vino să te plimbi cu mine, Lemmer, m-a invitat, și am urcat 
împreună, în tăcere, dâmbul de pe culmea căruia putea să-și 
vadă tot terenul. 


VP - 233 


Ministrul era un fumător înrăit. S-a așezat pe o piatră mare, și- 
a aprins încet pipa și m-a întrebat: 

— De unde ești, de loc? 

l-am povestit succint câte ceva, dar nu a fost mulțumit. Știa 
cum să se poarte cu oamenii. M-a făcut să-mi deschid sufletul și, 
când soarele se înălțase deasupra capului, m-am trezit că-i 
spusesem tot. Despre mama și despre tata, despre anii 
petrecuți în Seapoint. După ce-am terminat, a rămas mult timp 
adâncit în gânduri. Și pe urmă a spus: 

— Ești ca pământul ăsta. 

Aveam douăzeci de ani. Un mucos cu caș la gură. 

— Poftim, domnule? 

— Ştii cine a făcut pământul ăsta să fie ceea ce este? 

— Nu, domnule. 

— Afrikaanderii și englezii. Ești câte puţin din fiecare. 

Nu am răspuns. S-a uitat în depărtare. 

— Tu însă ai de ales, fiule. 

Fiule. 

— Nu știu dacă țara asta mai are de ales. Claustrofobia 
afrikaanderilor, combinată cu agresivitatea și cu viclenia 
englezilor, asta ne-a adus aici. Sunt lucruri care nu se potrivesc 
în Africa. 

Am  încremenit. Era membru al cabinetului Partidului 
Naţional”!. 

Și-a scuturat pipa de piatră și s-a uitat la mine. 

— Umuntu ngumuntu ngbantu. Ştii ce înseamnă asta? 

— Nu, domnule. 

— E în dialectul zulu. De aici derivă cuvântul „ubuniw”. 
Înseamnă mai multe lucruri, dar ideea este că putem fi oameni 
numai datorită altor persoane. Cu toţii facem parte dintr-un 
întreg, dintr-un grup mai mare. În mod inextricabil. Grupul 
înseamnă individ. Asta înseamnă că nu suntem niciodată 
singuri, dar că, în același timp, răul făcut cuiva ne afectează pe 
fiecare. Înseamnă simpatie, respect, iubire  frăţească, 
compasiune și empatie. M-a privit prin lentilele groase ale 
ochelarilor. Asta trebuie să caute un alb în Africa. Dacă nu 
găsește acest lucru, va rămâne pentru totdeauna un străin în 
locurile acestea. 


51 Partidul de guvernământ din Africa de Sud între 1948 și 1994, promotor al 
apartheidului și al culturii afrikaans (n.tr.). 


VP - 234 


Eram prea tânăr pe-atunci și prea prost ca să înţeleg. Și nu 
am mai avut ocazia să-i cer lămuriri, fiindcă s-a împușcat, pe 
același dâmb, pentru a-și cruța familia de chinurile bolii lui în 
fază terminală. Însă, de-a lungul anilor, am meditat de multe ori 
la ceea ce-mi spusese. M-am analizat, am studiat alţi oameni, 
am reflectat, am cercetat. Mi-am educat talentul de-a discerne 
în aspectul și în acțiunile oamenilor eventualul lor potenţial 
amenințător, dar și pe cel de-a le ghici poveștile de viaţă, 
gândindu-mă tot timpul: „Cum pot să fiu om prin ei?” M-am 
întrebat de unde venea incapacitatea mea de a fi parte a unui 
întreg. Comunitatea este un organism primitiv cu o membrană 
cu permeabilitate selectivă, iar eu nu aveam cum să mă număr 
printre cei aleși, nu mă încadram în peisaj. 

Mai târziu, când am început să văd altfel lucrurile, mi-am dorit 
să pot discuta din nou cu ministrul acolo, sus, pe dâmb. Ca să-i 
confirm că Africa era, într-adevăr, la originea lui ubuntu. Citisem 
în ochii multor oameni blândețe, simpatie, bunăvoință și o mare 
dorinţă de pace și de iubire. 

Continentul acesta avea însă și o altă latură, un fel de yang și 
yin ale ubuntu-lui. Era un tărâm care dădea naștere violenţei. Aș 
fi vrut să-i pot spune că recunoșteam în alţii tipul de om în care 
mă transformasem, datorită moștenirii genetice și îndâririi cu 
care tata mă educase în această direcţie. Recunoșteam golul din 
privire, semn al unui om mort pe dinăuntru, al unui om căruia 
nu-i mai pasă dacă simte durerea și care trăiește o senzaţie de 
plăcere atunci când răbufnește, rănindu-i pe ceilalți. 

Nicăieri nu întâlnisem acest sentiment cu mai multă acuitate 
ca în Africa. Călătorisem cu miniștri ai Partidului Naţional și ai 
Congresului Naţional African prin toată lumea - Europa, Orientul 
Mijlociu și îndepărtat - și pe continentul meu. Și aici, în însuși 
leagănul omenirii, în ochii politicienilor și ai dictatorilor, ai 
polițiștilor, ai soldaţilor și ai bodyguarzilor și, nu în ultimul rând, 
ai tovarășilor mei de detenţie, îi recunoscusem pe fraţii mei de 
sânge. În Congo și în Nigeria, în Mozambic și în Zimbabwe, în 
Angola și în Uganda, în Kenya și în Tanzania, și în închisoarea 
Brandvlei. Oameni al căror caracter fusese modelat de violența 
care se răspândise ca o adevărată religie. 

Uneori simţeam dorinţa stăruitoare de a fi altfel. De a aparţine 
frăţiei respectului, compasiunii și a simpatiei, a minunatului 
sprijin și a altruismului. Era ecoul genetic venit dinspre strămoșii 


VP - 235 


mei, care părăsiseră Africa cu prea mult timp în urmă, iar 
semnalul era prea slab și distanţa - prea mare. 

Ajunsesem să nu-mi mai bat capul cu asta. Lucrurile erau 
clare: un alb pe continentul lui ubuntu. 

In apartamentul VIP, B.J. Fikter mi-a povestit că noaptea 
trecuse fără incidente. Era pe punctul de-a se culca, și eu am 
luat telefonul mobil al Emmei și încărcătorul și m-am dus să o 
caut pe Eleanor Taljaard. 

Doctoriţa mi-a spus că faptul că Emma se afla în continuare în 
comă nu era un semn bun. 

— N-au apărut schimbări în starea ei pe parcursul ultimelor 
șaptezeci și două de ore, Lemmer. Asta e problema. Cu cât 
coma se prelungește, cu atât prognosticul este mai rezervat. 

Imi venea s-o întreb dacă nu puteau face totuși ceva, dar 
cunoșteam deja răspunsul. 

— Eleanor, am nevoie de un loc unde să stau câteva zile, 
poate o săptămână, în districtul Klaserie. Nu ceva pe rutele 
turistice, ci mai retras. O fermă sau o casă mică. 

— În Klaserie? 

Am încuviințat. 

— De ce acolo? 

— Nu mă întreba. 

A clătinat din cap. 

— Poliţia o păzeşte. Oamenii tăi o păzesc. Ce se întâmplă? E 
în pericol? 

— Aici, la spital, e în siguranță. Dar trebuie să-i garantez 
siguranţa și după ce se va externa. 

M-a privit cu o expresie de nepătruns. A renunţat să-mi mai 
pună alte întrebări. 

— Stai să-l întreb pe Koos. 

Și-a sunat soţul și i-a transmis rugămintea mea. 

— Koos zice că e Anul Nou. Numai medicii și îndrăgostiții 
muncesc în perioada asta a anului. 

— Spune-i, te rog, că e urgent. 

A vorbit, notând între timp ceva cu un pix inscripţionat cu 
logoul unui medicament. Mi-a cerut numărul de mobil și i l-a 
dictat lui Koos. A închis telefonul, a rupt foaia pe care făcuse 
notițele și mi-a dat-o. 

— Mi-a spus că o să ia legătura cu Nadine Bekker și că o să te 
sune ea. E agent imobiliar. Dar va mai dura un pic. Va trebui să 


VP - 236 


insiste. Și Koos se pricepe foarte bine la asta. 

— Mulţumesc foarte mult. 

M-am ridicat. 

— Lemmer, presupun că știi ce faci. 

— Om trăi și om vedea, i-am răspuns. 

N-am găsit deschis decât la un local numit Wimpy. Am 
comandat un mic dejun dublu, și tocmai băusem prima dintre 
cele două cești mari de cafea, când m-a sunat Nadine Bekker. 
Avea o voce ascuţită și vorbea rapid, de parcă abia mai răsufla 
și era gata să fugă. 

— Doctorul Koos Taljaard mi-a spus că aveţi o urgenţă. Dar 
trebuie să vă mărturisesc, de la bun început, că pare o problemă 
greu de rezolvat. Oamenii nu prea se înghesuie să-și închirieze 
casele pe termen scurt. 

— Sunt dispus să plătesc pe-o lună. 

— Ei, asta ar putea să ajute. E Anul Nou, o să dureze un pic. 
Nu știu dacă o să reușesc să dau de proprietari. O să revin cu un 
telefon. 

Un chelner cu ochii injectaţi de alcool mi-a adus micul dejun. 
Bucătarul fusese și el, probabil, la aceeași petrecere, având în 
vedere că ouăle aveau gust de cauciuc și cârnaţii erau prea 
uscați. Dar trebuia să mănânc. Am mai comandat o cafea, ca să 
fac mâncarea să alunece pe gât. Am aruncat o privire în jur, la 
ceilalți câţiva clienţi din local. Stăteau singuri sau câte doi la 
masă, discutând în șoaptă, cu capetele apropiate și cu umerii 
plecați. Oare și eu arătam la fel? Pierdut, vag singuratic, ușor 
stânjenit de faptul că tot ce găsisem de făcut în dimineaţa 
primei zile din noul an era să iau micul dejun la Wimpy? 

Aveam un sentiment neclar de vinovăţie de care nu reușeam 
să scap. Legat de Emma și cauzat, parţial, de starea în care se 
afla ea și de abaterile mele de la etica profesională. Cum 
putusem ca, în loc să îmi văd de treburile mele, să mă dedau 
plăcerilor carnale, în timp ce Emma zăcea în comă? Dar ăsta era 
lucrul care mă tulbura și îmi dădea cel mai puţin de gândit. 
Celălalt motiv era mult mai dificil, pentru că implica 
sentimentele pe care le aveam faţă de Emma. În ce măsură mă 
manipulase pentru a ajunge să o plac, să simpatizez cu cauza ei 
și să-i acord sprijin? In ce măsură se comportase așa în mod 
deliberat? În ce măsură neliniștea mea era provocată de faptul 
că nu reușisem să o protejez și că era primul caz în care 


VP - 237 


dădusem greș? Cu astfel de gânduri care mi se învălmășeau în 
cap, pășeam pe un câmp minat. 

În plus, nu ieșisem la agăţat. Pur și simplu, se întâmplase. 
Trecuseră zece luni de când nu mai fusesem cu o femeie. 
Tocmai de-aia noaptea trecută fusese atât de fierbinte. Se mai 
întâmplă; uneori, întâlnești câte o femeie cu aceeași foame în 
ea, cu aceleași porniri și nevoi ca și tine. 

Telefonul mobil a sunat. Era Nadine Bekker. 

— Am două variante pentru tine. Mai sunt și alte alternative, 
dar n-am reușit să-i contactez pe proprietari la telefon. Dacă aș 
avea mai mult timp la dispoziţie, aș putea să mai caut. Ce zici? 
Vrei să vii să vezi despre ce este vorba? 


Era o femeie mărunţică, pe la vreo cincizeci de ani, o albinuţă 
care se agita tot timpul, cu păr blond oxigenat tuns scurt și cu o 
verighetă extravagantă pe degetul rotofei. Imbrăcată de parcă 
era în drum spre biserică, a bocănit cu tocurile înalte pe asfalt, 
apropiindu-se de mașina mea. 

— Stai, nu cobori. Bună, sunt Nadine, îmi pare bine să te 
cunosc, ia-te după mine. Hai să vedem prima casă, nu e departe 
de-aici. 

Afacerile nu mergeau probabil prea rău în savană; conducea o 
Toyota Prado albă, dar nici pe departe la fel de repede precum 
vorbea. 

Prima proprietate se afla lângă Dingleydale, la est de R40, la 
circa zece kilometri de casa cu zid roz de beton a lui Edwin 
Dibakwane. Era situată chiar pe drumul pietruit și avea vedere 
spre un grup de colibe ale localnicilor. 

Am oprit mașina în spatele Toyotei și am coborât. 

— Din păcate, asta nu e potrivită. 

— Îmi pare rău, nu știu exact ce cauţi. De obicei trec mai întâi 
în revistă toate cerințele, împreună cu clientul. Koos nu mi-a 
spus decât că vrei o fermă sau o căsuţă. 

— Da, dar într-un loc mai retras. 

— Cealaltă proprietate e mai izolată, dar și ceva mai 
dărăpănată. Bănuiesc însă că e OK dacă nu te deranjează faptul 
că a fost neglijată și că n-are electricitate, numai gaze. Aparține 
unui avocat din Pretoria. Are mai multe proprietăţi, dar în asta 
nu locuiește nimeni, a cumpărat-o fiindcă a considerat-o o 
investiţie bună. Are vedere frumoasă spre munte, și în apropiere 


VP - 238 


curge un râu. 

— Nu-mi pasă dacă nu e în stare foarte bună. 

— Atunci, hai să aruncăm o privire. Poate că e ceea ce-ţi 
trebuie. În plus, chiria e mai mică. Se închiriază numai cu luna, 
dar mi-ai spus că asta nu e o problemă. 

— Exact. 

Ne-am urcat din nou în mașini, am luat-o pe R40 în direcția 
nord, apoi la Green Valley am făcut la stânga pe un drum 
pietruit. Muntele Mariepskop, cu pantele lui împădurite, se înălța 
chiar în faţa ochilor noștri. 

După cincisprezece kilometri pe un drum prăfuit și șerpuitor, 
Nadine a oprit la poarta unei ferme și a coborât, făcându-mi 
semn să aștept. A umblat la un mănunchi de chei până când a 
găsit-o pe cea potrivită, a descuiat, a împins poarta și mi-a 
strigat: 

— Las-o deschisă. O să ne întoarcem tot pe-aici. 

Lângă poartă era un stâlp ruginit cu un indicator aproape 
lizibil și cu șase găuri de glonţ în el. Motlasedi. 

Am urcat cu mașinile pe o potecă desfundată. Îmi făceam griji 
pentru garda la sol a Audiului. In apropierea porţii era o zonă cu 
iarbă, dar, după două sute de metri, tufișurile s-au îndesit. Am 
condus printr-un tunel între arbori, cu capota Toyotei Prado 
zgâriindu-se de crengi și de frunze. 

Casa se afla la peste un kilometru de drumul pietruit. O 
clădire veche, de șaizeci de ani, poate și mai mult, cu acoperiș 
din tablă ondulată, ziduri îngălbenite de vreme și cu un coș înalt. 
Veranda dădea spre ceea ce părea mai degrabă un izvor, nu 
râul promis. Imediat la vest, stâncile de pe Mariepskop dominau 
orizontul. 

Nu era tocmai locul perfect, dar, oricum, acceptabil. Din 
curtea mare și cu deschidere suficient de largă se putea vedea 
orice intrus pe o rază de o sută de metri. Din păcate, dincolo de 
ea, tufișurile dese ofereau ascunzișuri. Totuși, era o fortăreață 
greu de cucerit. Din câte îmi dădeam seama, exista o singură 
cale de acces, și asta datorită munţilor din spate și junglei de 
dincolo de izvor. 

Nadine a coborât din mașină, așteptându-mă. 

— Ce înseamnă Motlasedi? am întrebat-o. 

— Nu știu, dar o să mă interesez. Hai să aruncăm o privire 
înăuntru, nu știu în ce stare e casa; a fost nefolosită multă 


VP - 239 


vreme dar are ceva mobilier. Ce-ai de gând să faci aici, în 
pustietatea asta? A urcat sprintenă pe tocurile înalte cele trei 
trepte spre verandă și a zdrăngănit iar cheile, până a găsit-o pe 
cea de la intrare. 

— Nu vreau decât puţină liniște, am răspuns. 

— Da, omul mai are nevoie și de liniște din când în când. Uite, 
aici e camera de zi, în care măcar ai pe ce să stai, bucătăria e în 
partea aceea, are aragaz și frigider pe gaz, o să trebuiască să le 
dai drumul, văd că e cam prăfuit pe-aici, dacă vrei o să chem pe 
cineva să facă curățenie, uite, sunt plase de țânțari la ferestre, 
ăsta-i un lucru bun, deși în perioada asta a anului ar fi bine să 
dai și cu niște spray sau ceva, ţânțarii ăștia sunt o adevărată 
pacoste, sunt mulţi fiindcă e apă în apropiere, din păcate e o 
singură baie, nu sunt cuverturi, dar nici nu cred c-o să ai nevoie. 
Și-a continuat monologul prin toată casa, în același ritm rapid ca 
tropăitul cu pași mici și iuți pe podeaua neacoperită de covoare, 
ignorând cu bună știință cei trei gândaci mari de bucătărie care 
au rupt-o la fugă la apropierea noastră. Într-un final, s-a oprit, cu 
respiraţia tăiată. 

— Ei, ce zici? Asta căutai? a întrebat. 

— Da. 

— Bun, hai să mergem și să semnăm contractul, e o garanţie 
de o mie opt sute de ranzi, plus chiria pe o lună în avans, în total 
trei mii șase sute, e în regulă? 

Mi-am scos telefonul mobil, apoi pe cel al Emmei și am 
verificat dacă aveam semnal. O linie și o a doua cu intermitențe. 

— E în regulă, mulţumesc. 


34. 


La două și zece minute eram înapoi la Motlasedi. Am cărat în 
bucătărie proviziile pe o săptămână ambalate în sacoșele de 
cumpărături de la Pick 'n Pay, am aprins flacăra de gaz de la 
frigider și am depozitat înăuntru sticlele de băutură energizantă 
Energade. Am scos mătura, găleata, cârpele și detergenţii din 
portbagaj și am început cu bucătăria. Am continuat cu baia, 
camera de zi și dormitorul. Transpiraţia curgea șiroaie. 

Eram ocupat cu cele patru doze de insecticid pe care le 


VP - 240 


pulverizam prin toată casa, când unul dintre telefoane a sunat. 
Al meu. Era Nadine Bekker. 

— Motlasedi înseamnă „locul marii bătălii”, a spus. Vrei să-ţi 
spun povestea? 

— Da, te rog. 

Mi-a citit un text în engleză, nu știu din ce sursă, vorbind atât 
de rapid și fără pic de respect pentru semnele de punctuație, 
încât am fost nevoit să închid ochii și să mă concentrez pentru a 
o putea urmări. 

Un trib local, maPulana, fusese atacat în 1864 de regele 
Mswati al Swazilor. Tribul maPulana se retrăsese în munții 
Mariepskop, și acolo, la aproape două mii de metri deasupra 
nivelului savanei, oamenii se pregătiseră de luptă. Rostogoliseră 
pietre până la marginea crestelor și păziseră singura cărare spre 
vârf. 

Înainte de-a începe urcușul, războinicii Swazi au așteptat să 
se lase ceața aceea deasă care se aşterne uneori pe pantele 
munţilor în nopţile de vară. În noaptea aceea, ceața fusese atât 
de densă, încât fiecare luptător fusese nevoit să escaladeze 
muntele ţinând o mână pe umărul celui aflat în faţa sa. 

Pe culmea muntelui, oamenii din tribul maPulana se 
cufundaseră într-o tăcere mormântală. Așteptaseră până în 
ultima clipă înainte să rostogolească pietrele pe cărare. 
Strategia lor se dovedise letală. Războinicii Swazi suferiseră 
pierderi mari și atacul degenerase într-o încăierare. In cele din 
urmă, tribul maPulana măturase tot muntele, înăbușind orice 
rezistenţă și înecându-i pe Swazii care supravieţuiseră în micul 
râu aflat la sud de muntele Mariepskop. 

Nadine s-a oprit din citit și mi-a spus: 

— Presupun că e chiar locul pe care se află acum casa; se zice 
că pe-acolo poţi dezgropa oasele Swazilor dacă știi unde să 
cauţi, și din cauza asta râul se numește tot Motlasedi, locul marii 
bătălii, și tot de-aia tribul maPulana îi spune muntelui 
Mogologolo, care înseamnă „muntele vântului”, pentru că 
Swazii, luaţi prin surprindere, n-au auzit decât șuieratul pietrelor 
care cădeau peste ei. Ei, ce faci, te-ai instalat? Cum ţi se pare 
casa? Sună-mă dacă ai vreo problemă, acum trebuie să închid, 
am niște treburi de rezolvat. 

Baia nu avea duș. M-am spălat cu apă rece și m-am simţit, în 
sfârșit, curat. 


VP - 241 


Am programat telefonul mobil să mă trezească la 16.30 și m- 
am întins pe saltea. Am dormit iepurește mai bine de-o oră. Pe 
urmă, m-am sculat, m-am spălat pe faţă cu apă rece, am luat 
telefonul Emmei și am scos o sticlă de Energade din frigider. 

Am ieșit pe veranda cu vedere spre izvor. Zumzetul insectelor 
mă învăluia ca o pătură. Păsările ciripeau în pădurea deasă de 
dincolo de apa maronie a izvorului care susura. Un comando de 
maimuțe vervet a zburat de pe-o creangă înaltă pe alta, 
asemenea unor fantome. Un ibis cenușiu mare a aterizat pe 
malul apei și a început să scotocească hotărât, cu ciocul lui lung, 
prin firele scurte de iarbă. 

Mi-am rememorat pentru ultima oară planul. M-am uitat la 
ceas: 16.43. 

Am sunat la Informaţii și am cerut trei numere de telefon. Le- 
am notat cu un creion pe foaia de la Emma. 

Am telefonat imediat la primul număr - Centrul de Conservare 
a Naturii Mogale. 

Mi-a răspuns o voluntară cu accent scandinav. Am cerut să 
vorbesc cu Donnie Branca. M-a rugat să aștept. Am auzit cum 
era chemat. 

— Nu închideţi, vine acum. 

— Donnie la telefon, a zis acesta imediat. 

— Donnie, aici e Lemmer. Am fost la Mogale cu Emma le 
Roux. 

— Ah, am auzit de accident, îmi pare foarte rău. 

— N-a fost un accident, și tu o știi foarte bine. 

— Nu înţeleg ce vrei să zici. 

— Donnie, cred că e momentul să termini cu prostiile. Vreau 
să mă asculţi cu atenţie. 

— Nu-mi place deloc cum... 

— Taci naibii din gură și ascultă-mă, Donnie! 

A tăcut. Reflectasem îndelung la ceea ce aveam să-i spun. 
Mergeam pe bâjbâite, dar important era tonul cu care-i 
vorbeam. Trebuia să mă exprim cât mai agresiv și mai 
încrezător. Nu trebuia să-l las să-și dea seama că povestea mea 
nu era decât o însăilare plină de goluri. 

— Sunt la o fermă, îi zice Motlasedi, pe drumul pietruit dintre 
Green Valley și Mariepskop. Ai la dispoziţie patruzeci și opt de 
ore ca să-mi spui unde se ascunde Cobie de Villiers. Dacă până 
atunci nu mă contactezi, o să iau legătura cu presa și cu 


VP - 242 


comisarul de poliţie din Limpopo și o să le povestesc tot ce știu. 
l-am lăsat un scurt răgaz ca să asimileze ceea ce-i spusesem. 
Știu la ce te gândești acum, Donnie. Te întrebi cât anume am 
aflat. O să te ajut: știu tot. Știu despre escapadele tale nocturne, 
despre armele de foc pe care nu le-ai declarat la poliţie, știu ce- 
a găsit Frank Wolhuter în coliba lui Cobie - și faptul că albumul 
de fotografii nu fusese luat de pe raftul cu cărţi, Donnie. Mi-am 
jucat apoi cartea cea mare, cea asupra căreia zăbovisem cel 
mai mult. Și mai știu și că H.B. nu înseamnă Viezure Melivor. 
Patruzeci și opt de ore, Donnie, niciun minut mai mult. Nu 
cumva să mă suni ca să încerci să-mi vâri alte tâmpenii pe gât. 
Ai înţeles ce vreau de la tine. 

Am apăsat pe butonul roșu al telefonului pentru a încheia 
convorbirea și mi-am șters fruntea de sudoare. 

Am dat încet drumul aerului din plămâni. 

Al doilea apel a fost către Carel Bogătașul. A văzut probabil 
numele Emmei afișat pe ecran, pentru că a răspuns imediat: 

— Începusem să mă neliniștesc din cauza ta, Emma. 

— La telefon e Lemmer. Am vești nu tocmai bune. 

— Unde e Emma? 

Era mai degrabă un ordin, nu o întrebare izvorâtă din 
îngrijorare. 

— E la spital, Carel. A fost implicată într-un incident. 

— Un incident? Ce fel de incident? Ce caută la spital? 

— Carel, dacă o să-ţi ţii gura, o să-ţi povestesc totul. 

Nu era obișnuit să i se vorbească pe un asemenea ton. A fost 
atât de surprins, încât a tăcut. 

— Sâmbătă am fost atacați de trei oameni înarmaţi. Emma a 
fost rănită și a suferit o lovitură puternică la cap. E la secţia de 
terapie intensivă de la spitalul SouthMed din Nelspruit. Doctoriţa 
care o îngrijește este Eleanor Taljaard. Sun-o dacă vrei detalii 
despre starea Emmei. 

Nu s-a mai putut stăpâni. 

— Sâmbătă! a strigat. Sâmbătă? Și abia acum m-ai sunat? 

— Carel, liniștește-te! 

— Au trecut trei zile! Cum îndrăznești să mă suni abia acum? 
Cât de gravă este situaţia? 

— Carel, taci naibii din gură și ascultă-mă! Nu-ţi datorez 
nimic. Te sun din curtoazie. Pentru că știu cât de mult ţii la 
Emma. Am de gând să-i prind pe cei care ne-au atacat. Nu 


VP - 243 


pentru tine, ci de dragul Emmei. Stau la o fermă, se numește 
Motlasedi, pe drumul pietruit dintre Green Valley și Mariepskop. 
E doar o chestiune de timp până să-i prind. 

Speram să-mi pună întrebarea potrivită. Nu m-a dezamăgit. 

— Cine? Cine v-a atacat? 

— E o poveste lungă, și acum n-am timp pentru asta. O să-ţi 
dau amănuntele după ce voi termina cu ei. Nu va dura mult. O 
să fac totul public. 

— Ar fi trebuit s-o protejezi. Asta era sarcina ta. 

— La revedere, Carel. 

Am întrerupt convorbirea. 

Avea să mă sune imediat înapoi, eram sigur de asta. M-am 
uitat la ceas. Telefonul Emmei a sunat după nouăsprezece 
secunde. Pe ecran era afișat numele lui Carel. Am respins 
apelul. Am așteptat din nou. De data aceasta, a durat douăzeci 
de secunde. Am respins apelul. Alte nouăsprezece secunde, și 
telefonul a ţârâit din nou. Pariasem că avea să insiste de trei ori, 
dar Carel era un Afrikaander Bogat care nu se dădea bătut prea 
ușor. A sunat de șase ori, după care a renunţat. Parcă-l vedeam 
stând acolo, în vizuina lui, fierbând de furie și de indignare, cu 
un trabuc între degete. Plimbându-se în sus și în jos prin 
cameră, încercând să-și amintească numele spitalului și al 
doctorului și hotărând, într-un final, să o sune pe Eleanor. 

Era momentul pentru al treilea număr. L-am format. 

— infracţiuni Majore și Crime cu Violenţă. Bună ziua, cu ce vă 
putem ajuta? 

— Pot să vorbesc cu inspectorul Jack Phatudi, vă rog? 

— Așteptaţi. 

Mi s-a făcut legătura cu un număr de interior. Telefonul a 
sunat, și a tot sunat. Într-un târziu, centralista a revenit pe fir. 

— Cu cine așteptați să vorbiţi? 

— Cu inspectorul Jack Phatudi. 

— Nu este aici. Vreţi să-i lăsaţi un mesaj? 

— Dacă se poate. Vă rog să-l informaţi că l-a căutat Lemmer. 

— Cine? 

— Lemmer. l-am dictat numele pe litere. 

— OK. Care e mesajul? 

Am minţit cu nerușinare. 

— Spuneţi-i că știu cine i-a dat biletul lui Edwin Dibakwane. 

— Edwin Dibakwane? 


VP - 244 


— Da. 

— Bine, o să transmit mesajul. Cum vă poate contacta? 

— Are numărul meu. 

— OK. 

Pentru a fi și mai sigur, am sunat și la biroul SAPS din 
Hoedspruit, ca să las același mesaj, dar, spre surprinderea mea, 
mi s-a răspuns: 

— Așteptaţi. Vă fac imediat legătura cu inspectorul Phatudi. 

Am auzit apoi vocea lui neprietenoasă: 

— Alo? 

— Jack, sunt Lemmer. 

Câteva clipe de tăcere. 

— Ce vrei? 

— Știu cine i-a dat biletul lui Edwin Dibakwane. 

— Cine? 

— Nu pot să-ţi spun acum. Mai întâi, vreau să-ţi ceri scuze 
pentru felul cum te-ai purtat ieri. Manierele tale lasă mult de 
dorit, Jack. Sper că mama ta nu știe cât de urât te porți. 

S-a enervat instantaneu. 

— Mama mea? 

— Da, Jack, mama ta. Sunt convins că te-a învăţat să te porți 
frumos. Deci ai de gând să-ți ceri scuze sau nu? 

Mi-a răspuns în sePedi. N-am înţeles ce spunea, dar, din ton, 
rezulta clar că nu era o scuză. 

— Ei, atunci la revedere, Jack. Am întrerupt convorbirea și-am 
închis telefonul Emmei. 


Întinderea mare de tufișuri dese dintre intrarea la fermă și 
casă reprezenta, într-adevăr, o problemă. Partea bună era că, 
odată intrat, deveneam invizibil. Partea proastă era că nu 
puteam urmări simultan și căile posibile de acces, și casa. 

Am ales o ascunzătoare aflată la puţin peste zece metri 
distanţă de marginea tufărișului, de unde puteam vedea poarta 
și mai bine de un kilometru din potecă, plus o bucată mare din 
gardul împrejmuitor, fără a fi, la rândul meu, văzut. In Nelspruit 
nu găsisem deschis niciun magazin de unde să pot cumpăra un 
binoclu. Trebuia să mă bazez doar pe propriii ochi. 

Am mutat niște pietre și niște crengi și mi-am construit un mic 
adăpost în care să stau cât de cât comod, cu spatele rezemat de 
un trunchi de copac. Am așezat Glockul la îndemână. Am 


VP - 245 


deschis cutia cu zece prăjiturele Twinkie, am scos conţinutul din 
învelișul de plastic și le-am aranjat pe cutia kaki răsturnată cu 
fundul în sus pe care-o cumpărasem de la Pick 'n Pay. Era ceva 
comestibil care nici nu trosnea, și nici nu făcea vreun alt zgomot 
atunci când o mestecai. Am așezat cele patru sticle de Energade 
lângă prăjiturele și am deschis una dintre ele. Nu era rece ca 
gheața, dar mergea. 

M-am uitat la ceas. Trecuse mai puţin de-o oră de când 
vorbisem cu Donnie. Teoretic, putea să apară în orice clipă. Dar 
nu credeam că avea să se întâmple asta. Trebuia mai întâi să-i 
contacteze pe ceilalţi luptători mascaţi. Și să stabilească 
împreună strategia și armele pe care aveau să le folosească. 
Până acum, își organizaseră escapadele numai noaptea, ca 
bufniţele. Așadar, presupuneam că nu aveau să se ivească 
decât pe la miezul nopţii. Sau poate mai târziu. Totuși, aveam 
să-i aștept, pregătit. Pentru orice eventualitate. 

Am mâncat una dintre prăjiturelele Twinkie. Am luat o gură de 
Energade. 

Am citit pe cutie că, în lume, se vindeau anual peste cinci 
sute de milioane de prăjiturele Twinkie. Din 1930, Twinkie 
ajunsese un obiect de cult. Președintele Clinton pusese o 
Twinkie într-o capsulă a timpului. Asociaţia Americană a 
Fotografilor de Presă organizase, recent, o expoziţie de fotografii 
pe tema prăjiturilor Twinkie. Din ele se făceau până și torturi de 
nuntă. 

Am așezat cutia pe jos. M-am întrebat de ce Clinton nu pusese 
un trabuc, în loc de o Twinkie, în capsula aceea a timpului. Asta 
l-ar fi încântat pe Carel Bogătașul. 

Bucata de savană a intrat, dintr-odată, într-un con de umbră. 

Soarele coborâse în spatele munţilor Mariepskop. Mă aștepta 
o noapte lungă. 


35. 


Când stai ascuns, trebuie să rămâi nemișcat. _ 

Nu e o treabă la care să mă pricep prea bine. In ciuda 
eforturilor de a-mi face un culcuș confortabil între copaci, după 
o oră, situaţia a început să mă agaseze. Atunci când îmi 


VP - 246 


schimbam poziția, mă mișcam încet și precaut, pentru a nu 
atrage atenţia. 

Dar știam că nu eram urmărit. Asta fusese una dintre primele 
lecții pe care le învăţasem în cariera mea de bodyguard - faptul 
că oamenii simt când sunt urmăriţi. De obicei, eu eram în 
postura urmăritorului, mereu în alertă pentru a contracara 
posibilele pericole. In nouă cazuri din zece, obiectul atenţiei 
mele devenea conștient de faptul că-l supravegheam. E un soi 
de instinct primar, dar cât se poate de real. Unii oameni 
reacţionează rapid, au simţurile ascuţite și răspund iute și 
agresiv provocărilor. Pentru alţii, este un proces mai lent, de 
înţelegere treptată, care pornește de la o incertitudine și își 
caută apoi confirmarea. In timp, mă autoeducasem să 
supraveghez într-o manieră mai subtilă. Experimentând cu 
priviri piezișe, cu coada ochiului și obţinând rezultate 
semnificativ mai bune. Obiectul urmărit simte interesul, dar nu 
și focalizarea ochiului asupra sa. 

In frunziș, începuse agitația nocturnă. Zgomotele erau acum 
cu totul diferite, un foșnet continuu de crengi și de frunze cauzat 
de insecte, păsări și alte animale neștiute. Musculițele și țânțarii 
bâzâiau, dar spray-ul pe care-l aplicasem pe piele avea efect. 

De două ori m-am ridicat încet pentru a-mi dezmorţi 
picioarele. Am mâncat și am băut, am urmărit ce se petrecea în 
jur și am ascultat. Acum, că pusesem lucrurile în mișcare și 
construisem un nou șir de piese de domino, eram mai calm. M- 
am întrebat cine avea să-mi cadă primul în plasă. 

M-am gândit la Emma, la cât de mult mă înșelasem în privința 
ei și la cât de plin de prejudecăți fusesem. Nu-mi plac oamenii 
bogaţi. Trebuie să mărturisesc că, parţial, asta se întâmplă și din 
pricina invidiei, dar, pe de altă parte, și a experienței, pentru că 
în ultimii optsprezece ani cu asta mă îndeletnicisem - cu 
observarea lor. La început, avusesem de-a face cu tipii bogaţi și 
influenţi care voiau să ajungă la ministru, iar mai recent - cu 
ceea ce Jeanette numea clienţii ei. Marea majoritate a oamenilor 
bogați erau niște nenorociţi egoiști și plini de ei. 

Mai ales categoria aceea a Afrikaanderilor Bogaţi. 

Tata păstra pe raftul de sus al șifonierului, într-o cutie de ceai 
plată, din tablă, câteva fotografii îngălbenite de vreme. Două 
dintre ele îi înfățișau pe strămoșii noștri: străbunicul meu și trei 
dintre fraţii lui, patru bărbaţi bărboși îmbrăcaţi cu cămăși albe și 


VP - 247 


cu jachete. Potrivit tatei, poza fusese făcută la începutul 
secolului, după ce familia pierduse ferma, în zilele acelea când 
afrikaanderii nu mai aveau nimic. Sărăcia celor patru frați 
Lemmer era evidentă din croiala simplă a hainelor purtate. Dar 
în ochi aveau un amestec de mândrie, hotărâre și demnitate. 

După ani buni, îmi reamintisem de fotografie în momentul 
când mă dusesem cu mașina la Calvinia pentru a vedea 
Vleisfees, sărbătoarea anuală a oierilor. Fusese o decizie luată 
sub impulsul momentului. Nu mai lucram de vreun an și voiam 
să plec din Seapoint în weekend. Citisem în ziar un articol 
despre festival și, fără să stau prea mult pe gânduri, pornisem 
într-acolo sâmbătă dimineaţa. Mă întorsesem în aceeași seară 
pentru că nu îmi plăcuse deloc ceea ce văzusem: niște 
afrikaanderi bogaţi, tocmai sosiți din oraș în SUV-urile lor 
strălucitoare și nou-noute, ameţiţi de băutură la trei după- 
amiaza și zgâlțâindu-și trupurile de oameni între două vârste pe 
ritmurile muzicii asurzitoare, în timp ce copiii lor adolescenţi îi 
urmăreau, umiliţi, de pe margine. Stătusem acolo gândindu-mă 
la fotografiile din cutia de ceai a tatei și constatasem că sărăcia 
se potrivea mai bine afrikaanderilor. 

Recunosc, așadar, că am prejudecăţi faţă de bogătași și, prin 
urmare, și față de Emma. 

Dar prejudecățile sunt un mecanism de apărare. Cu unele 
prejudecăţi te naști, ele reprezintă căutarea instinctivă a 
propriilor noastre zăgazuri, a rudelor apropiate, a fraţilor și a 
surorilor, precum triburile acelea din Noua Guinee care își 
construiesc continuu arborele genealogic. Tot prejudecățile stau 
și la originea nevinovată a tuturor acelor, „-isme”, atât de 
incorecte din punct de vedere politic, dar care sunt în firea 
noastră, a oamenilor. 

Alte prejudecăţi sunt dobândite. Din experienţele personale 
ridicăm în jurul nostru ziduri de protecție. Aidoma copilului care 
învață că flacăra hipnotică poate să-l ardă, la fiecare 
interacțiune umană elaborâm structuri care duc de la cauză la 
efect, categorisim și etichetăm totul cu scopul de a evita 
suferinţa. De-asta formulăm legi. 

Femeile minione aduc belele. Și nu mă refer numai la mama; 
sinapsele noastre nu sunt chiar atât de ușor de programat. Mai 
fuseseră și altele, colegele din școală, femeile pe care le 
urmărisem fie din motive personale, fie profesionale, până când 


VP - 248 


îmi construisem o imagine mentală din care rezultase că orice 
femeie micuță și drăguță este aducătoare de necazuri. 

Nu mă lansez în speculaţii mai mult decât orice om obișnuit, 
dar în cazul Emmei trebuia să beneficiez de circumstanțe 
atenuante. De unde era să știu că era altfel decât celelalte? 
Nimic nu indica asta atunci când o cunoscusem. Bogată, drăguță 
și minionă. De ce să fi fost ea excepţia de la regulă? Așa că 
făcusem ceea ce trebuia să fac: evitasem să mă implic, 
păstrasem distanţa profesională. 

Și acum? Acum stăteam în bezna adâncă a vegetației din 
savană, și hotarele dintre implicarea personală și cea 
profesională se șterseseră. Trebuia să le trasez din nou pentru 
a-mi duce la bun sfârșit sarcina de a o proteja pe Emma. Forţa 
motrice principală care mă împingea de la spate era acum 
răzbunarea. Cineva trebuia să plătească pentru atacul asupra 
Emmei. Voiam să aflu răspunsurile la întrebările ei și să i le 
aștern apoi la picioare, ca o ofrandă, cerșindu-i iertarea și 
dându-i motive să se simtă atrasă de mine. 

Emma mea. 

Dar ieri mă culcasem cu o străină. 

Emma. O cărasem, adormită, până la ea în dormitor, o 
alinasem și o lăsasem atunci, la masă, să vadă o parte din mine 
pe care nu i-o dezvăluisem decât Monei. li ţinusem în braţe 
trupul sângerând, știind cu o claritate îngrozitoare că era pe 
moarte și că, odată cu ea, avea să piară nu numai reputaţia 
mea profesională. Koos Taljaard avea dreptate. Mă 
îndrăgostisem de Emma, de ceea ce era ea cu adevărat, în 
ciuda frumuseţii și a bogăției sale. Pentru că, în ciuda statutului 
și a intelectului ei, mă întrebase: „Cine ești tu, Lemmer?” cu un 
interes și cu o curiozitate veritabile. După ce fusese atacată în 
casa ei din Cape, avusese curajul de a veni aici, în savană, 
sperând, împotriva tuturor evidențelor, să-l găsească pe Cobie, 
una și aceeași persoană cu Jacobus, fratele ei. 

Emma mea, căreia îi fusesem necredincios cu o noapte în 
urmă. 

Ar fi trebuit să-mi dau seama că avea să se ajungă la asta. 
Eram scârbit de mine. Ar fi trebuit să simt pericolul și să rezist 
tentaţiei atunci când Tertia îmi spusese: „Eşti genul care se 
bate, Lemmer. Băiat rău ce ești!” O spusese cu un licăr în ochi. 
Remarca aprinsese, cu o mână fantomatică, un soi de instinct 


VP - 249 


primar în subconștientul ei. Femeile se tem de violenţă. O urăsc. 
Dar, în același timp, o mare parte dintre ele au o slăbiciune 
pentru potenţialul de violență care zace într-un bărbat. Pentru 
capacitatea sa de a-și dovedi fizic, în fața altor masculi, 
supremația și dreptul de a se reproduce, de a-și proteja femeia 
și vlăstarul de orice pericole. Mona era un astfel de exemplu. In 
cursul procesului meu, câteva femei veniseră zilnic la tribunal 
special ca să mă vadă, ca să se holbeze la mine, ca să 
urmărească atent, cuvânt cu cuvânt, mărturiile privind bătaia în 
care fusesem implicat. 

Și pe urmă fusese Tertia. Sasha. 

Ar fi trebuit să-i împing înapoi peste tejghea brelocul cu 
delfinul cu ochi albaștri. Ar fi trebuit să fiu mai raţional. 

Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu eram în stare să rezist 
tentaţiei. Ar fi trebuit să știu că era capabilă să mă scape de 
orice inhibiţii sexuale. 

Pentru mine, la fel ca pentru toţi bărbaţii, capacitatea de-a 
scăpa de inhibiţii reprezintă fantezia supremă, capcana letală: 
femeia care își strigă extazul, care se cabrează ca un cal 
sălbatic, ai cărei ochi nu ascund nimic, femeia care vrea mai 
mult, dar nu cere, ci își ia singură, cu o hotărâre diavolească. 

Tertia mă dorise pentru că nu mă arătasem fățiș interesat de 
ea. Pentru ea, seducţia însemna o confirmare a puterii pe care 
și-o păstrase, în ciuda trecerii vremii și a efortului tot mai mare 
cu care își menținea corpul în forma pe care o avusese la 
tinerețe. Exact așa cum se întâmplase și cu mama. Poate că 
pentru Tertia fusese și o modalitate de a evada din existenţa ei 
anostă de zi cu zi. Sau poate doar nevoia de a avea pe cineva 
pe care să-l ţină în braţe în noaptea de Anul Nou. Ori își dorise 
un ultim dans cu diavolul violenței potenţiale, cu bărbatul 
bătăuș, cu  mercenarul, sau consultantul militar, sau 
contrabandistul? 

M-am întrebat de cât timp știam ce avea să se întâmple în 
clipa când venise în pragul dormitorului meu, expunându-și 
șoldurile și sânii. În ce moment îmi dădusem seama că aveam 
să mă ridic din pat și să mă duc la ea? În ce măsură ezitările pe 
care le avusesem nu fuseseră decât o concesie făcută 
conștiinței mele? Ştiam că-mi dorisem și eu același lucru, că 
tânjisem după el. O știam din intensitatea actului și din plăcerea 
pe care o resimţisem, din pornirea aceea de a-mi descătușa 


VP - 250 


furia printr-o partidă de sex. Furia faţă de Emma cea de neatins, 
furia faţă de slăbiciunea, de predictibilitatea și de neajutorarea 
mea. Lemmer și Sasha. Prin contrast cu Martin și Tertia. Într-un 
fel, ne asemănăm și ne cuplaserăm ca niște animale timp de 
două ore. Căldura era cea pe care aveam să mi-o amintesc cel 
mai intens. Căldura nopţii, căldura corpului ei, căldura 
dinăuntrul ei, fierbinţeala pasiunii mele și a dorinţei ei. Modul în 
care strigase iar și iar, un țipăt de recunoștință, sau poate de 
teamă, „O Doamne, o Doamne, o Doamne!” 

Luminile care au pâlpâit brusc la poartă mi-au întrerupt șirul 
gândurilor. Am tresărit și am revenit la noaptea întunecată, la 
pădure și la prima clătinare a pieselor de domino. 

Am luat Glockul, m-am întins pe burtă și am așteptat. 

Cineva a coborât din vehicul, care părea să fie o camionetă, și 
a deschis poarta. Era prea departe ca să-l pot identifica. 

Mașina a trecut de poartă cu farurile aprinse, apoi a oprit 
pentru ca individul care o deschisese să se urce înapoi și a 
înaintat pe cărare. 

Am încercat să-mi păstrez vederea de noapte evitând să mă 
uit în direcţia farurilor. Trebuia totuși să aflu cine erau vizitatorii. 

Nu mă așteptasem la asta. La un atac direct și deschis. 

Camioneta reprezenta doar o momeală menită să-mi distragă 
atenţia. Mai erau, probabil, și alţi atacatori, care umblau acum 
prin beznă îmbrăcaţi în haine închise la culoare, cu cagule, 
binocluri cu infraroșu și puști cu lunetă. Am întors capul, 
încercând să-i reperez pe intruși cu privirea și să-i aud prin 
întuneric. Camioneta n-avea decât să înainteze până la casă - 
și-așa nu găseau nimic înăuntru. 

Vehiculul s-a apropiat. În interiorul cabinei era întuneric. Am 
aruncat iute o privire. Nu am putut să-i văd pe ocupanţii mașinii. 
Au trecut pe lângă mine și s-au afundat în tunelul format de 
copaci, lumina farurilor licărind printre crengi. 

Ceilalţi nu aveau să intre pe poartă. Ci să sară gardul, ceva 
mai departe spre est, poate spre vest. După cinci, zece sau 
cincisprezece minute. M-am uitat la cadranul fosforescent al 
ceasului de mână: 20.38. De ce apăruseră atât de devreme? De 
ce nu așteptaseră până spre dimineaţă, când aveam să fiu 
obosit și să mă lupt cu somnul? 

Bănuiau că eram singur? Și de asta erau atât de siguri de ei, 
acești vânători de noapte umblând după ceea ce considerau ei o 


VP - 251 


pradă neștiutoare? 

Motorul camionetei se auzea acum tot mai îndepărtat, apoi s- 
a așternut tăcerea. Se opriseră probabil în fața casei. „Nu te 
apropia, nu-ţi face griji din pricina lor, rămâi aici și așteaptă”. 

l-am auzit vag strigând dinspre casă: „Lemmer!” Cu ultima 
silabă a numelui meu mult prelungită. Au strigat de trei ori. A 
urmat iar tăcerea. 

20.43. Nimic, doar sunetele obișnuite ale pădurii. 

Vederea nocturnă mi-a revenit la normal. Aţintindu-mi ochii în 
față, mi-am plimbat încet privirea în sus și în jos, ţinându-mi 
răsuflarea ca să pot auzi zgomotele. 

Nimic. 

Ora 20.51 a venit și a trecut. 

Nu puteam să înțeleg de ce recurseseră la o asemenea 
strategie. De ce să fi trimis camioneta înainte din alt motiv 
decât acela al unei diversiuni? În spate stăteau cumva întinși alţi 
trei sau patru oameni, ca într-un soi de cal troian? N-avea niciun 
sens. Distragi atenţia cuiva atunci când vrei să-l surprinzi 
apărând dintr-o altă direcție, dintr-un alt loc, și totul trebuia 
cronometrat cu maximă precizie. Trebuia să menţii atenția 
vânatului concentrată asupra punctului A, în timp ce oamenii tăi 
se infiltrau prin punctul B. Dacă atenţia se muta asupra unui alt 
punct, atunci strategia dădea greș. 

21.02. Mi-am reprimat dorința de a mă ridica și a mă îndrepta 
spre un loc de unde să pot observa casa. Ce puneau la cale? De 
ce erau atât de tăcuţi? 

Inspectau cumva terenul? Aveau transmiţătoare la ei și le 
dădeau celorlalţi instrucţiuni? Există o singură cale de acces, 
procedaţi așa și așa... 

Trebuia să aştept. N-aveam altceva de făcut. Însă începusem 
să devin tot mai nesigur pe mine. Nu, exact asta urmăreau și ei. 
Să creeze incertitudini, îndoieli. Pentru că din îndoieli se nasc 
greșelile. Eram în avantaj. Și trebuia să-mi păstrez avantajul. 

Pe la 21.08 i-am auzit strigându-mi din nou numele și încă 
ceva nedeslușit. Nu le-am dat atenţie. Mâna în care tineam 
Glockul transpirase, iar pietrele și rădăcinile de copaci îmi 
împungeau dureros picioarele și pieptul. 

Tăcere. 

La 21.12 trecuse deja o jumătate de oră de când ajunseseră 
la casă, și nicio mișcare sau vreun sunet nu venise dinspre gard 


VP - 252 


ori dinspre drumul pietruit. 

După trei minute, am auzit din nou motorul camionetei, mai 
întâi încet, apoi tot mai tare. Se întorceau. Am zărit farurile 
printre tufișuri. 

Faptul că mergeau cu farurile aprinse era o idioţenie. Nu 
vedeau nimic, orbecăiau prin beznă. De ce făceau asta? 

S-au oprit în mijlocul potecii, au stins farurile și au oprit 
motorul. 

— Lemmer! 

Era vocea lui Donnie Branca. 

— Lemmer, ești acolo? 

Tufișurile au amuţit, animalele au tăcut și ele, intimidate. 

— Sunt Donnie Branca. Vrem să vorbim cu tine. Nu suntem 
decât noi doi. 

Nu m-am uitat înspre ei. M-am concentrat spre pământul din 
jur. 

Nici ţipenie de om. 

— Lemmer, greșești. Nu noi am fost. Nu i-am face niciodată 
rău Emmei le Roux. 

„Sigur că nu. Nu sunteţi decât niște activiști ecologiști 
nevinovați”. 

— Te putem ajuta. 

Au vorbit între ei, destul de tare, dar din poziţia în care mă 
aflam n-am auzit ce-și spuneau. 

Zgomotul portierelor deschise și trântite la loc. 

— Lemmer, am coborât din mașină. O să stăm aici, lângă 
camionetă. Ca să vezi că nu suntem înarmaţi. Uită-te bine la noi. 
O să așteptăm aici, lângă camionetă. 

Acum era momentul să apară și ceilalţi; acum, când credeau 
că-mi captaseră atenţia. Am măturat locul cu privirea, dinspre 
stânga spre dreapta, deplasând Glockul în aceeași direcţie. Nicio 
mișcare, niciun pas, nicio crenguţă ruptă, doar tăcerea deplină, 
spartă de băzâitul insectelor. 

— Înţelegem motivele pentru care ne suspectezi. Înțelegem 
foarte bine, ne dăm seama cum pare totul văzut din afară. Dar 
jur pe Dumnezeu că suntem nevinovați. 

„Juri pe Dumnezeu. Ce să zic, foarte convingător!” 

Oare mă luau drept tâmpit? 

Insă unde erau ceilalți? Ascunși în camionetă? Sau se târau 
acum prin spatele meu pentru a mă lua prin surprindere? M-am 


VP - 253 


întors încet, atent. Mi-ar fi fost foarte greu să-i aud și să-i văd 
venind din spate. Ar fi fost o idee genială să-mi distragă atenţia 
și sa mă atace de unde mă așteptam mai puţin. 

l-am auzit din nou discutând între ei, dar m-am concentrat 
asupra tufișurilor din jur. Frontul de luptă era acum de 360 de 
grade, și situația se complicase, dar încă nu știau unde mă 
aflam - și nici măcar dacă eram cu adevărat pe undeva, pe- 
acolo. 

— H.B. înseamnă „hemoglobină”, a spus o altă voce familiară. 
Nu am recunoscut-o din prima, dar apoi mi-am amintit cadenţa 
aceea înceată, măsurată. Stef Moller de la Heuningklip, cel care 
clipea des. 

Stef? Ce să caute Stef aici? 

O pauză lungă. M-am răsucit la loc, ţinând Glockul în față. Nu 
era nimeni în jur, doar tufișurile cufundate în tăcere. 

Alte mormăieli venite dinspre camionetă. Donnie Branca a 
strigat pe un ton dezamăgit: 

— Atunci, noi o luăm din loc. 

Am auzit portiera deschizându-se și am ţipat: 

— Stai, așteaptă! M-am ridicat în picioare, cu pieptul lipit de 
un trunchi de copac, pentru a reduce unghiurile de tragere la 
180 de grade. 


36. 


— Întindeţi-vă la pământ, în faţa camionetei, le-am ordonat, 
apoi m-am mișcat spre nord, în direcţia casei, și imediat către 
est, apropiindu-mă de ei. Am găsit un alt copac în dreptul căruia 
să mă ascund. 

— Bine, bine, uite, ne-am întins. 

M-am deplasat iute. Voiam să vin dinspre spatele camionetei, 
ca să mă asigur că nu mai era cineva înăuntru. 

— Vin acum, am strigat, și am luat-o la goană, alergând în 
zigzag printre copaci pentru a nu deveni o ţintă ușoară. 

Am văzut camioneta, o Toyota cu două locuri. M-am oprit o 
clipă, am vânturat Glockul spre vest, apoi spre nord, pe urmă m- 
am apropiat de spatele camionetei, cu pistolul pregătit. Dacă se 
ivea acum cineva, aveam să-l spulber înainte de-a apuca să 


VP - 254 


tragă. Am ajuns la vehicul, însă nu era nimeni înăuntru. Am 
continuat să alerg spre locul unde cei doi stăteau întinși, în fața 
camionetei, Stef Moller în stânga, Donnie Branca în dreapta. Am 
înfipt Glockul în pieptul lui Moller. 

— Asta înseamnă, după părerea ta, să te culci la pământ, 
Stef? Nu te uiţi la televizor? 

— Cum? Nu prea, scuze, a spus întorcându-se și lipindu-și 
burta de pământ. Imi venea să pufnesc în râs, sub efectul 
combinat al adrenalinei și al anticlimaxului. 

Mi-am așezat genunchiul pe spatele lui Moller și-am îndreptat 
pistolul spre ceafa lui. 

— Unde sunt ceilalți? am întrebat. 

— Nu mai e nimeni altcineva, a răspuns Donnie Branca. 

— Bine, o să vedem. Țineţi-vă mâinile la vedere. 

Și-a întins mâinile în faţă. 

— Te înșeli, Lemmer. Nu noi te-am atacat. 

L-am percheziţionat pe Moller. N-avea nicio armă asupra lui. 

— leri ai zis ceva despre incident. Acum a devenit, dintr- 
odată, atac, i-am aruncat lui Branca. , 

— Am vrut să-mi exprim compasiunea. Asta a fost cuvântul 
care mi-a venit ieri în minte. Nu vorbesc prea bine limba 
afrikaans. 

M-am dus spre Donnie Branca și l-am pipăit prin locurile unde 
ar fi putut ascunde o armă. 

— Atunci când vrei, știi să vorbeşti destul de bine afrikaans. 
Pune-ți mâinile la ceafă și întoarce-te cu fața în sus, ca să văd 
dacă ai vreo armă la tine. 

S-a conformat. 

— Nu suntem înarmaţi. Am venit aici ca să stăm de vorbă cu 
tine. 

M-am asigurat mai întâi că nu minţea. 

— Intinde-te pe burtă, i-am cerut. M-am așezat între cei doi, 
cu spatele rezemat de partea din faţă a camionetei. Bun, atunci 
vorbește! 

— Ce vrei să știi? m-a întrebat Branca. 

— Totul. 

— Mi-ai spus că știi totul. 

— N-are importanţă. Spune-mi tu. 

Stef Moller a fost cel care a început. 

— Incidentul acela cu sangoma și cu vulturii a fost o greșeală. 


VP - 255 


— Așa numești tu crimele alea, o greșeală? 

— Noi avem reguli. Principii. Nu ne ocupăm cu crime. 

— Noi? 

— Hb. Cu „H” mare și „b” mic, fără puncte între ele. 
Lowvelder a înţeles greșit. 

— The Lowvelder? 

— Ziarul local din Nelspruit. l-au tipărit numele scris cu „H” 
mare, punct, „B” mare, punct. De-aici a pornit zvonul acela cu 
Viezurii Melivori. 

— În timp ce Hb înseamnă hemoglobină? 

— Da. 

— De ce-aţi ales tocmai hemoglobina? 

— Din mai multe motive. Hemoglobina se găsește în sângele 
oamenilor și al animalelor. Transportă oxigenul. Oamenii au 
nevoie de ea, planeta noastră are nevoie de ea. Este opusul 
dioxidului de carbon. Și invizibilă cu ochiul liber. E compusă din 
patru părți. La fel ca noi. 

— Și care sunt cele patru componente ale voastre? 

— Conservarea, combaterea, comunicarea și organizarea. 

— Parcă sunteţi de la Mișcarea Voortrekker”? sau de la 
Broederbond”. 

— Nu contează cu cine ne asemănăm. 

— De ce-mi spui toate astea, Stef? . 

— Susţii că ai aflat totul, mi-a explicat el cu mare răbdare. Iți 
spun ca să te convingi că nu te mintim. 

— Dar incidentul cu vraciul sangoma voi l-ați provocat. 

— Nu noi, Cobie. 

— Cobie e unul de-al vostru. 

— Cobie s-a lăsat dus de val. E instabil psihic. Și noi ne-am 
dat seama de asta prea târziu. 

— Aţi minţit-o pe Emma în privinţa lui Jacobus. Amândoi ați 
minţit-o. 

— Nu în totalitate. 

— la-o cu începutul, Stef, ca să înțeleg și eu unde aţi minţit. 

— Pot să mă ridic? 

Am stat o clipă pe gânduri. 


52 Pionierii afrikaans și olandezi care în anii 1830-1840 au părăsit colonia Cape (la 
acea vreme britanică) pentru a se stabili în ţinuturile din interiorul Africii de Sud 
(n.tr.). 

55 Frăția Afrikaans, organizaţie secretă a bărbaţilor albi protestanți care în perioada 
19181994 a promovat interesele afrikaanderilor (n.tr.). 


VP - 256 


— Puteţi să vă ridicaţi amândoi, dar staţi mai încolo, ca să vă 
văd mâinile, am spus. 

S-au mutat cu doi metri mai în spate și s-au așezat mai 
comod cu mâinile pe genunchi. 

— Vorbiti, le-am cerut. 

Ochii lui Moller au început să clipească mărunt în spatele 
lentilelor groase ale ochelarilor. 

— Cobie a venit să lucreze la mine în 1994, după cum i-am 
spus și Emmei. 

— Și? 

— Eu... Eu și Cobie împărtășeam aceleași convingeri. Cu 
privire la pericolele care pândesc mediul, la conservarea lui, la 
problemele ecologice în general. 

— Stai, așteaptă puţin. De unde venea Cobie? 

— Din Swaziland. 

— Dar nu acolo s-a născut și a crescut. 

— El așa mi-a spus. 

— Minti, Stef. 

— Cobie de Villiers nu este fratele Emmei le Roux. 

— Minti. 

— Jur. 

— Juri pe Dumnezeu? l-am întrebat sarcastic, dar Moller n-a 
priceput ironia. 

— Da, a răspuns solemn. Jur pe Dumnezeu. 

— Continuă! 

— Timp de trei ani, cât a lucrat cu mine, am discutat amândoi 
zi de zi. Despre mediu. Uneori și câte o noapte întreagă. Cineva 
trebuia să ia atitudine, Lemmer. Vreau să înţelegi bine un lucru: 
noi nu suntem afiliaţi politic și nici rasiști, ci servim un singur 
interes. Cel al păstrării moștenirii noastre naturale. 

— Scutește-mă de propaganda asta ieftină, Stef. Spune-mi ce- 
ai de zis despre Cobie. 

— Păi asta și fac. Cobie se confundă cu Hb. Este raţiunea lui 
de-a fi. Asta vreau să înţelegi. Atunci când a găsit vulturii aceia 
otrăviţi, pentru el a fost ca și cum îi fusese ucisă familia. 

Am clătinat din cap, și Moller a observat. 

— Nu-i iau apărarea lui Cobie. Vreau doar să-ţi explic că 
intenţiile lui sunt bune. Noi doi am fondat Hb. Am procedat cu 
multă grijă. La început, am fost doar vreo șapte oameni, cinci în 
Mpumalanga și doi în Limpopo. A pornit ca un fel de dezbatere 


VP - 257 


informală, un schimb de idei. Și, ce chestie ciudată, Lemmer, pe 
urmă ni s-au alăturat, în fiecare lună, oameni noi. Cu toţii eram 
de aceeași părere: că discuţiile nu duc nicăieri, că trebuia făcut 
ceva. Pentru că trăim într-o lume în care oamenii înseamnă 
totul, și natura - nimic. Nimeni nu-și pune problema că natura 
are și ea drepturi. Și lucrurile evoluează din rău în mai rău. Așa 
a început totul. Și pe urmă Cobie a dispărut. Chiar în perioada 
când începuserăm să ne organizăm. N-am înțeles ce s-a 
întâmplat cu el. Era mai implicat decât mine, sentimentele lui 
erau extrem de puternice și se dedicase cauzei cu toată energia. 
Și, dintr-odată, s-a făcut nevăzut. Nu știu nici până în ziua de azi 
unde anume s-a dus. Dar, după trei ani, a reapărut la Mogale. 
Poate c-ar fi mai bine ca Donnie să-ţi povestească restul. 

— După ce Cobie a plecat, Hb nu s-a desfiinţat, nu-i așa? 

— Hb înseamnă mai mult decât un simplu individ. La 
momentul dispariţiei lui Cobie, eram peste treizeci de oameni. 
Răspândiţi în toată țara. În Kalahari, KwaZulu, Karoo. Însă ne 
concentraserăm numai pe conservare, comunicare și 
organizare. Am adăugat combaterea abia în 2001, când am 
înţeles că nu aveam de ales. 

— Bine, Stef, dar tot nu pricep de ce a fost nevoie să activațţi 
în secret. Există Fondul Mondial pentru Natură și Greenpeace. 
De ce nu v-aţi alăturat lor? 

A oftat din rărunchi. 

— Văd că nu pricepi. 

Branca a intervenit și el: 

— Eu și Frank v-am explicat. V-am spus că e un adevărat 
haos. 

— Nu mi se pare că niște revendicări din suprafeţele 
rezervațiilor și un teren de golf pot fi considerate haos. 

Branca a făcut un gest de neputinţă. Stef Moller a oftat din 
nou. 

— Lemmer, ăsta e doar vârful aisbergului. Un milion de specii, 
Lemmer. Îţi dai seama cât înseamnă asta? Despre cât de multe 
animale și plante e vorba? Ai cea mai vagă idee? Atâtea specii 
se vor stinge în următorii patruzeci de ani numai din cauza 
încălzirii globale. 

Mai auzisem poveștile astea de adormit copiii. Am clătinat din 
cap, neconvins. 

— N-ai decât să dai din cap. Ești și tu la fel ca restul omenirii. 


VP - 258 


Nu vrei să crezi ce ţi se spune. Și totuși, trebuie să crezi, astea 
sunt fapte, nu supoziţii. 

— Și ce-aveţi de gând să faceți? Credeţi că puteți opri 
încălzirea globală trimițând scrisori de ameninţare și împușcând 
câinii? 

— Nu. Noi facem aici tot ce ne stă în putinţă. Și nu putem 
decât să ne pregătim pentru nenorocirile care vor urma. 

— Spune-mi despre Cobie. În 2000 reapare. De data aceasta, 
la Mogale. La Wolhuter. 

— Da. 

— Pe unde umblase? 

— Nu știm. N-a povestit nimănui. 

— Stef, nu te cred. 

— Adevărul este uneori mai greu de crezut decât ficțiunea, 
Lemmer, a spus Donnie Branca. Nu te minţim. Cobie a venit să 
lucreze pentru Frank. Am început să am discuţii cu el. M-a 
abordat cu mare precauţie. Abia după șase luni a încercat să mă 
recruteze în Hb. Atunci mi-a cerut să-i transmit un mesaj lui 
Stef. Cum că îi pare rău, dar nu poate să-i dezvăluie unde fusese 
pentru că ar pune Hb în pericol, și din cauza asta fusese nevoit 
să se întoarcă în Swaziland. 

— Dar Frank Wolhuter nu făcea și el parte din Hb? 

— Am încercat să-l atragem, însă Frank era un tip de modă 
veche. Lucrase ca paznic de vânătoare în Natal, deci în cadrul 
sistemului, și nu vedea necesitatea unei, să zicem, acţiuni 
alternative. Ne-am străduit, dar era ferm convins că munca 
noastră de la Mogale era suficientă pentru promovarea cauzei. 
Nu i-am povestit niciodată în mod explicit despre Hb, pentru că 
am simţit că nu ar fi de acord cu organizaţia noastră. 

— Da, așa mă gândeam și eu, am replicat. Hai să-ţi spun eu 
cum s-au petrecut lucrurile mai departe, Donnie. Emma v-a 
arătat, ţie și lui Frank, fotografia lui Cobie. Și atunci s-au 
întâmplat două lucruri. Primul a fost că te-ai speriat. Stând 
acolo, în biroul lui Frank, ai început să-ţi faci griji, pentru că nu 
știai în ce mod povestea asta putea pune Hb în pericol. Nu știai 
dacă presupunerile Emmei erau corecte. Cine era, de fapt, 
Emma? Ce voia? Ai îndreptat-o spre Stef pentru că te putea 
ajuta să evaluezi situaţia. Ca apoi să luaţi o decizie. L-ai sunat 
pe Stef imediat ce-am plecat de la voi și l-ai prevenit că veneam 
la el. Până aici am sau nu dreptate? 


VP - 259 


— Mda, oarecum. 

— Al doilea lucru care s-a întâmplat a fost că fotografia și 
povestea Emmei au deșteptat bănuielile lui Frank. Presupun că 
vă suspecta, oricum, dinainte, pe tine și pe Cobie. Cu toate că 
ne-a spus că nu Cobie îi ucisese pe braconierii de vulturi, nu era 
cu adevărat convins de asta. Trebuia să se asigure că totul era 
în regulă. Așa că a scotocit casa lui Cobie. A găsit materiale 
compromiţătoare. Fotografii și alte dovezi despre existenţa Hb. 
Nu știu exact ce anume, dar, în orice caz, nu se aflau pe etajera 
cu cărți, nu-i așa? 

— Nu. 

— Unde le ascunsese Cobie? 

— În tavan. 

— După aceea, Frank a sunat-o pe Emma și i-a lăsat un 
mesaj, dar, înainte ca ea să-i telefoneze înapoi, te-a luat pe tine 
la întrebări despre Hb. Era foarte nemulţumit. Te-a ameninţat că 
se duce la poliție sau ceva de genul ăsta. Și tu l-ai aruncat în 
cușca leului. 

— Nu! Frank era prietenul meu, a strigat Donnie cu ardoare, 
fluturându-și braţele. Cum să-l omor? Nu știu ce s-a întâmplat, 
ţi-o jur. M-am uitat în rastelul de arme abia în ziua de după 
moartea lui. 

— Pentru că ai vrut să ascunzi înăuntru puștile cu care 
trăseseși în câini. 

— Da. OK. Nu am avut de ales. Dar, când am deschis rastelul, 
am văzut pata de sânge. Și după aceea am găsit documentele 
păstrate de Cobie. Și fotografiile pe care i le-am arătat Emmei. 
Am luat albumul și l-am dus acasă la Cobie, l-am așezat pe pat, 
apoi am cercetat din nou casa pentru a mă asigura că nu mai 
ascunsese și altceva. Am găsit în tavan o cutie, dar era goală. 
Pot doar să presupun că Frank o găsise, luase documentele 
dinăuntru și le pusese în seif. 

— Mi-ai spus că moartea lui Frank nu a fost întâmplătoare. 
Dar tu aveai un motiv solid, Donnie. 

— Doamne, Dumnezeule, cum poate să-ţi treacă prin cap așa 
ceva, Lemmer? L-am iubit pe omul ăsta și l-am respectat mai 
mult decât pe oricine. Nu eu l-am ucis. 

— Atunci cine? Cine, Donnie? 

— Cineva care nu voia ca Emma să vadă poza. 

— Care poză? 


VP - 260 


— Poza care lipsește din album. 

M-am uitat de la Stef Moller la Donnie Branca, amândoi cu 
frunţile încruntate, cu o expresie de sinceritate adânc întipărită 
pe chipurile care străluceau în lumina lunii, și am clătinat încet 
din cap. 

— Nu, nu vă cred, mă minţiţi. Mâine o să mă duc la revista 
Beeld și o să le spun tot ce știu. N-aveţi decât să încercaţi să vă 
vindeţi și voi povestea prefabricată jurnaliștilor. 

Branca a început să turuie ceva, dar Stef Moller l-a oprit cu un 
gest. 

— Lemmer, spune-mi, te rog, cum aș putea să te conving? m- 
a întrebat încet. 

— Spunând adevărul, Stef. 

— Asta am și făcut până acum. 

— Nu, nu-i așa. Cobie este fratele Emmei. Donnie a spus ceva 
de o poză lipsă și de faptul că Emma nu trebuia să o vadă. De ce 
n-aţi vrut să i-o arătaţi Emmei? De ce-a sunat-o Wolhuter în 
legătură cu poza asta? De ce insistaţi că nu e fratele Emmei. 

— Pentru că știm că nu el. Pentru că l-am întrebat. 

— Când? 

— Acum trei zile. Sâmbătă. Și Cobie de Villiers ne-a spus că n- 
a auzit în viața lui de Emma. 


37. 


M-am stăpânit cu mare greutate. Îmi venea să-l iau pe Stef de 
gât și să-l zgâlțâi zdravăn. 

— Atunci de ce m-aţi minţit că nu știți unde se ascunde 
Cobie? 

Moller îmi anticipase însă întrebarea. 

— Chiar nu știm, Lemmer. M-a sunat pe neașteptate. A spus 
că auzise că Frank Wolhuter murise. Și m-a prevenit să avem 
mare grijă de noi, fiindcă ucigașii sunt foarte periculoși. Să ne 
luăm măsuri de precauţie, să purtăm arme și să nu rămânem 
niciodată singuri. L-am întrebat unde era, și mi-a răspuns că n- 
avea importanţă. Și pe urmă i-am povestit despre Emma, și mi-a 
zis că el nu are familie și că n-a auzit niciodată de ea. 

— L-ai întrebat și de ce i-a ucis pe oamenii aceia? 


VP - 261 


— N-avea niciun rost. Suntem siguri că el a făcut-o. 

— Dar Frank și Donnie mi-au jurat că nu Cobie i-a omorât. 

Donnie Branca a dat să se ridice plin de indignare. 

— Ce-ai fi vrut să fac, Lemmer? Pentru numele lui Dumnezeu, 
fii realist! Frank era convins că nu Cobie îi ucisese. Ce-ai fi vrut 
să fac? Să mă duc și să le spun tuturor: „Da, Cobie i-a împușcat 
cu sânge rece, e un nemernic”? lisuse! 

— Stai jos, Donnie. 

Nu m-a ascultat. Se înfuriase de-a binelea. S-a ridicat, a dat 
un ocol prin beznă și s-a întors, proptindu-se în faţa mea. 

— Mai du-te dracului, Lemmer! Ce-ai de gând să faci? Să mă 
împuști? M-am săturat de tine. Nu e treaba noastră să căutăm 
dovezi că fratele Emmei ar fi Cobie. Nenorocitul a omorât 
oameni nevinovaţi și a pus în pericol munca noastră de 
doisprezece ani. Doisprezece ani! Atâta i-a trebuit lui Stef ca să 
pună Hb pe picioare și să facă lucrurile să meargă. Și tu vii aici 
și când îţi vorbim despre pericolul ce pândește mediul, clatini 
din cap. Ești la fel ca toţi ceilalţi. Mass-media, guvernul, opinia 
publică, toată lumea neagă evidenţa. N-ai habar ce se întâmplă, 
Lemmer. În întreaga lume. E o porcărie. Du-te mai întâi și 
documentează-te.  Uită-te la statistici. Citește articolele 
științifice. Pentru că nu e vorba numai despre schimbarile 
climatice. Ci despre multe alte lucruri. Pierderea habitatelor 
naturale, defrișările, creșterea numărului populaţiei, poluarea, 
exploatarea iraţională a pământului, dezvoltarea urbană 
excesivă, braconajul, contrabanda, sărăcia, globalizarea. Și pe 
urmă vin și au tupeul să ne spună că nu există nicio criză. N-ai 
decât să te duci să vorbești cu presa. Să ne demaști, dacă așa 
îți închipui că o să ne poţi opri. 

— Donnie, a încercat Stef Moller să-l potolească. 

— lisuse, Stef, m-am săturat până peste cap de tâmpitul ăsta. 
Lemmer, fii atent la ce-ţi spun. Nu ne-am atins nici de Frank și 
nici de Emma. Și, dacă nu mă crezi, treaba ta. A ocolit 
camioneta și a deschis portiera. Hai, Stef, să mergem! 

A trântit ușa și a pornit motorul. 

Stef Moller s-a ridicat încet și a trecut pe lângă mine. 

— Are dreptate. 

Asta a fost tot ce-a spus. S-a urcat în camionetă, și am fost 
nevoit să mă dau la o parte din drum - Donnie Branca nu părea 
dispus să mă ocolească. 


VP - 262 


Crezusem că Emma mă minte și mă înșelasem. Încrederea în 
abilitatea mea de a detecta minciunile se clătina serios. Am 
rămas urmărind în întuneric stopurile roșii ale Toyotei 
îndepărtându-se și m-am gândit că Donnie Branca spunea 
adevărul, dar Stef Moller îmi ascundea, în continuare, ceva. 

Când vrei să afli dacă cineva te minte, uită-te în ochii lui. 
Ceea ce era dificil în cazul lui Moller, din cauza clipitului aceluia 
permanent și a lentilelor groase ale ochelarilor. In noaptea 
aceea nu putusem să-i văd bine faţa în beznă și fusesem nevoit 
să mă limitez la a-i asculta vocea, la a-i urmări cadența și 
intonaţia. Nu mărturisise tot. 

Sau asta era doar în închipuirea mea? 

M-am întors în culcușul dintre tufișuri. 

Stef Moller cel înalt, cu scăfârlia lui cheală, cu ochelari și cu 
felul lui măsurat și solemn de a vorbi. În ziua când îl 
cunoscusem mi se păruse un tip inofensiv. Chiar dacă ceva mă 
tulburase la întâlnirea din baracă. Ceva ce îmi scăpase. 

Bărbaţii înalţi și liniștiți nu se regăsesc în fruntea listei cu 
potenţiale ameninţări a unui bodyguard. Marii asasini din istorie 
fuseseră oameni scunzi și agitaţi. Lee Harvey Oswald, Dmitri 
Tsafendas, John Hinckley, Mark David Chapman. 

Venirea lui Moller mă luase prin surprindere. Vocea lui fusese 
cea care mă convinsese să ies din ascunzătoare, pentru că în 
mintea mea nu putea exista o legătură între el, scenele de 
violenţă și atacurile comise cu sânge rece. Stef Moller avea 
aerul unui om care suferise mult la viaţa lui. 

Acum însă eram sigur că mă minţise. Că îmi ascundea ceva. 

Ce anume mă tulburase acolo, în baraca lui? _ 

Branca nu fusese implicat în atacul asupra mea și a Emmei. Il 
credeam. 

Și atunci? 

De ce mă minţea Moller? Trimisese pe altcineva? Nu avusese 
suficientă încredere în Branca sau dispunea și de alţi oameni din 
Hb, dispuși să facă lucrurile murdare? 

„Să avem mare grijă de noi, fiindcă ucigașii sunt foarte 
periculoși. Să ne luăm măsuri de precauţie, să purtăm arme, și 
să nu rămânem niciodată singuri”. 

Spusese asta cu autoritate sau cu teamă? Chiar și așa, în 
seara aceea, el și Branca veniseră neînarmaţi. Sau poate că 


VP - 263 


ascunseseră armele în camionetă? 

Ce văzusem în baraca lui Moller? 

M-am așezat, cu prăjiturelele Twinkie și cu sticlele de 
Energade la îndemână. Nu era momentul să mă relaxez. Trebuia 
să rămân în alertă, pregătit pentru orice. 

În ziua când eu și Emma merseserăm la ferma lui Moller, 
baraca în care îl găsiserăm era destul de întunecoasă, singura 
lumină pătrunzând prin ușile duble. Pe pereţi se înșirau rafturi, 
în încăpere erau multe bidoane de motorină și de benzină, 
bancuri de lucru pline cu piese de schimb, cârpe murdare de 
ulei, cutii și canistre, piulițe și şuruburi, unelte și... 

Am luat o gură de suc. Am închis ochii, concentrându-mă. 

Pe bancul de lucru, aflat la doi metri de Moller, erau un 
carburator și un filtru de aer dezmembrat și lângă el... o tavă. 

O tavă veche maro-roșcată, cu baza din plută, pe care erau 
așezate o zaharniţă și cești de cafea. Da, asta îmi atrăsese 
atenția. 

Ceștile de cafea. 

De ce? 

Pentru că erau trei la număr. Trei cești de cafea, două goale și 
una pe jumătate plină. 

M-am ridicat în mijlocul pădurii întunecate, cu sticla de suc 
într-o mână și cu Glockul în cealaltă. 

„Nu suntem decât Septimus și cu mine, n-avem pe altcineva”. 
Așa spusese Stef Moller. Și totuși, pe tavă văzusem trei cești 
urâte, kaki-maronii, cu lingurițele încă înăuntru, și cineva nu-și 
terminase de băut cafeaua. Doi oameni, trei câni. N-avea sens. 
În momentul când Emma telefonase din faţa porţii, în baracă se 
mai afla cineva. Cineva care nu voise să fie văzut. 

Mi-am adunat lucrurile și am pornit spre casă. Bănuiam cine 
fusese a treia persoană. 

Și mai credeam și că se afla, în continuare, tot la Heuningklip 
și că din cauza ei mă minţise Stef Moller. 

Mi-a luat aproape trei ore ca să parcurg cei două sute 
cincizeci de kilometri până la Heuningklip. In defileurile din 
munți întâlnisem camioane grele și curbe strânse, practic 
invizibile în beznă până în clipa când ajungeai la ele. 

Am trecut prin Nelspruit și m-am gândit la Emma. Imi venea 
să fac un ocol și să mă opresc la spital, doar ca s-o ţin de mână. 
Și să-i vorbesc. Voiam s-o întreb ce avusese în cap în noaptea 


VP - 264 


aceea, când venise lângă patul meu, dar, pe de altă parte, 
preferam să tacă, pentru a păstra intacte șansele unor multiple 
răspunsuri. 

Chiar înainte de Suidkaap, am cotit la dreapta, intrând pe 
R38, reflectând asupra lui Stef Moller, bogătașul cel sfios. 
Melanie Posthumus fusese cea care ne povestise că el era 
miliardarul care cumpărase o mulțime de ferme și le reabilitase, 
dar că nimeni nu știa de unde avea atâţia bani. 

Așadar, de unde avea o asemenea avere? Și ce putea 
cumpăra cu ea? 

M-am închipuit așezat undeva, într-un colț. Mă săturasem de 
atâtea gânduri. Tânjeam după acţiune. Voiam răspunsurile care 
să clarifice totul, voiam să ridic vălurile groase și întunecate ale 
minciunii și ale înșelăciunii și să las lumina să pătrundă 
înăuntru, pentru ca la final să știu pe cine să înșfac de guler și, 
dându-i un pumn zdravăn în faţă, să-i zic: „Acum spune tot”. 

Dincolo de Badplass, pe R541, am încetinit pentru a putea 
zări în întuneric poarta de intrare la Heuningklip, care n-avea 
nimic special - obișnuita rezervaţie naturală fantomatică din 
spatele obișnuitului gard înalt. Am continuat să rulez încă un 
kilometru după ce am trecut de poartă și am parcat în iarba 
înaltă, cât de departe am putut de drum. M-am dat jos din 
mașină, mi-am înfipt bine Glockul la curea și m-am uitat la ceas. 
Trei fără un sfert dimineaţa. Ora la care bântuia Gestapoul. 

M-am cățărat pe poarta de trei metri înălțime și-am sărit de 
partea cealaltă. Trebuia să o iau pe potecă. Nu-mi permiteam să 
mă pierd printre tufișuri. În plus, se putea să dau și peste lei. 
Cobie îi spusese lui Melanie Posthumus că, atunci când Moller 
avea să deţină un teren de șaptezeci de mii de hectare, avea să 
poată reintroduce lei și câini sălbatici în mediul lor natural. De- 
atunci trecuseră câţiva ani buni. 

Drumul șerpuia cale de trei kilometri, urcând spre casa și 
dependințele modeste. Am înaintat. Mă simţeam expus, dar 
iarba de pe marginea drumului era prea mare și neclintită. Am 
mers cu mâna pe pistol și ascultând cu atenţie zgomotele nopţii. 
Un urlet de hienă, un altul de șacal. Câinii lătrau în depărtare. 
Oare câinii sălbatici lătrau? Poate. Tot ce știam despre ei era că 
atacau în haită și că-și fugăreau prada kilometri întregi, 
mușcând-o până când cădea, răpusă de pierderea de sânge și 
de oboseală. Și atunci, toată haita se aduna pentru ospăț. 


VP - 265 


Am iuțit pasul, mergând pe mijlocul drumului pentru a face 
cât mai puţin zgomot. 

O pasăre de noapte a trecut fâlfâind din aripi chiar prin faţa 
mea, apoi o alta, și încă trei, patru, cinci. M-am speriat și am 
încremenit. Am înjurat, cu pistolul în mână. A durat câteva 
minute bune înainte ca agitația să se potolească. 

Am pornit din nou la drum. 

Într-un sfârșit, am ajuns pe culmea dealului, la ferma învăluită 
în întuneric. Nicio lumină nu era aprinsă. 

Oare Stef Moller ajunsese acasă? Sau rămăsese peste noapte 
la Mogale? 

Mai întâi trebuia să cercetez casa. 

Am înaintat precaut, ascunzându-mă în umbră. Casă, baraca 
și o altă cladire lunguiață. Dincolo de deal erau colibele 
muncitorilor, niște căsuțe din cărămizi albicioase și cu 
acoperișuri din tablă ondulată. Stef Moller dăduse din cap, 
arătând în direcţia lor, atunci când ne spusese că Seppie sașiul 
era singurul om care lucra la fermă în acel moment. 

Am traversat încet veranda până la ușa de intrare în casă și 
am învârtit cu grijă mânerul cu mâna stângă, ţinând în 
continuare pistolul în dreapta. 

Ușa era descuiată. 

Ca să eviţi scârțâitul unei uși, trebuie să te mişti repede. Am 
împins-o iute, am intrat și am închis-o în urma mea. Fără să fac 
zgomot prea mare. 

Înăuntru era foarte întuneric. Nu puteam să văd bine mobila și 
nu voiam să mă izbesc de ceva. Trebuia mai întâi să aștept să 
mi se obișnuiască ochii cu bezna. In dreapta se afla o încăpere 
de dimensiuni mari. Camera de zi? În faţă, un coridor. Am luat-o 
într-acolo, pășind încet. 

Prima ușă pe stânga dădea în bucătărie. N-avea perdele la 
fereastră, și am zărit smalțul alb al unei sobe vechi de gătit. In 
stânga și în dreapta am mai zărit câte o ușă, ambele deschise. 
Baia în stânga. Dormitorul în dreapta. 

Am stat în pragul ușii dormitorului, trăgând cu urechea. Nimic. 

Am continuat să înaintez. Alte două uși, de o parte și de alta a 
holului. Ambele erau dormitoare, cel din dreapta mai mare. 
Probabil că aici dormea Stef Moller. Imposibil să văd ceva în 
beznă. Am făcut un pas înăuntru și mi-am încordat auzul, dar n- 
am deslușit altceva decât propriile bătăi ale inimii atunci când 


VP - 266 


mi-am ţinut răsuflarea. 

Am ieșit din cameră pășind cu grijă, mai întâi pe vârfurile 
picioarelor, apoi punând jos tălpile, încet, silențios, până când 
am ajuns în al treilea dormitor. 

Gol. Nu era nimeni în casă. Moller era pe drum sau poate se 
oprise să doarmă în altă parte. M-am întors cu pași grăbiţi la ușa 
de la intrare, convins că nu avea cine să mă audă. Am ieșit și m- 
am pornit pe verandă. Curtea era cufundată într-o tăcere 
stranie. Colibele muncitorilor se înșirau în stânga mea, spre est. 
Aveam de traversat cam o sută cincizeci de metri de teren 
deschis, acoperit cu pietriș care scârțâia sub picioare. larba 
înaltă fusese tunsă până la doi metri distanţă de colibe. Tot ce 
trebuia să fac era să ajung acolo și să mă pitulez. 

Colibele fuseseră construite pe o pantă a dealului, într-un șir 
curbat, perfect vizibil în lumina stelelor și a lunii, o boltă 
cerească superbă înălţată peste locul altfel învăluit complet în 
beznă. Aveam să încep din stânga, cu coliba cea mai apropiată 
de casă. Era însă o problemă. Septimus, cel care se uita cruciș, 
locuia într-una dintre case, și nu voiam să-l trezesc. În care 
casă? Imposibil de ghicit. Probabil nu chiar în prima - nimeni nu 
vrea să doarmă prea aproape de șef. Bănuiam că în a doua. 

Dar bărbatul pe care-l căutam? Poate în a patra sau a cincea 
colibă? 

Putea fi oricare dintre ele. Am pornit pe poteca lungă de 
pietriș, cu pistolul pregătit în mână. Am mulţumit cerului că nu 
aveau câini de pază. Am înaintat cu mare grijă, punând la 
fiecare pas piciorul jos în cea mai mare liniște, pentru a nu-l 
deștepta pe bărbatul adormit. Am luat-o înspre iarba înaltă, 
imediat la stânga după prima casă, fără să mă grăbesc, 
întrebându-mă unde dormea, în coliba a treia sau a patra, și 
cum urma să reacționeze atunci când aveam să-i pun Glockul la 
tâmplă și să-l trezesc din somn cu blândețe. 

Încă cincisprezece metri până la iarbă, apoi zece. A trebuit să 
mă stăpânesc să nu parcurg în goană ultimii cinci metri. Nu 
trebuia să fac zgomot. Ajuns în iarbă, m-am ghemuit și m-am 
uitat pe fereastra primei case. N-avea perdele. Ușa din lemn, 
zugrăveala crăpată. 

Am continuat să merg ghemuit prin iarbă până la casa 
următoare. Perdele murdare din plasă, cu o ruptură zdravănă 
într-una dintre ele. Unde era Septimus? Uite-l, doarme, neștiutor 


VP - 267 


și neînsemnat. Am înaintat alți șapte metri, apoi m-am așezat 
pe vine. Am zărit niște perdele galbene decolorate la fereastra 
casei numărul trei și mi-am amintit că Melanie Posthumus ne 
povestise cum cumpărase un material galben drăguţ și vesel, și 
atunci am știut unde dormea individul. 

„L-am găsit, Emma le Roux, l-am găsit pe diavolul fugar, pe 
Jacobus le Roux, cunoscut și sub numele de Cobie de Villiers. 
Ucigaș, persoană dată dispărută, ecoactivist și un mare mister”. 

Brusc, o umbră s-a lăţit lângă mine, în iarbă, și cineva mi-a 
lipit încet ţeava unei arme de obraz, spunând pe tonul cel mai 
serios cu putinţă: 

— Pune pistolul jos, altfel îţi zbor creierii. 


38. 


Furia sau spaima bruscă stimulează secreția hormonului 
epinefrină de către glanda medulosuprarenală. Știam pentru că 
citisem despre asta în închisoare, în nesfârșitele mele căutări 
după răspunsuri. Epinefrină accelerează ritmul bătăilor inimii, 
ridică nivelul glicemiei și tensiunea arterială și contractează 
pupilele și vasele capilare, pentru a diminua pierderile de sânge 
în cazul unei răniri. Pregătește corpul să facă faţă unei crize 
fiziologice, în cadrul reacției cunoscute drept „supraviețuirea 
prin fugă sau luptă”. 

Cărţile nu suflă însă nicio vorbă despre efectul pe care-l are 
asupra creierului - și anume, ignorarea nebuniei temporare, a 
ceții roșiatice care ţi se aşterne pe ochi. 

Dar cu o armă vibrându-ţi delicat la tâmplă, fuga, lupta sau 
nebunia nu constituie răspunsuri utile. Tot ce poţi face este să 
încerci să-ți păstrezi cumpătul și să neutralizezi efectul 
hormonului concentrându-te profund, respirând încet și adânc și 
rămânând nemișcat. 

Însă nu asta aștepta de la mine umbră. 

M-a pocnit tare cu arma în cap și a lătrat: 

— Aruncă naibii pistolul ăla! 

Nu vorbea ca un om stăpân pe sine. Ci cu o voce 
nerăbdătoare, ascuţită, care nu mi-a plăcut deloc. Am așezat 
încet Glockul pe iarbă. 


VP - 268 


— Cine ești? 

Voiam să mă uit la el, dar mi-a apăsat și mai tare arma de 
tâmplă. 

— Sunt Lemmer, am răspuns pe un ton liniștitor. 

— Ce cauţi aici? 

— Am fost angajat de sora ta, Jacobus. De Emma le Roux. 

— N-am nicio soră. 

Era încordat ca un arc, și mâna cu care ţinea arma a început 
să tremure tot mai tare. Nu puteam să o văd, dar am simțit-o 
lângă ureche, și m-am întrebat dacă și degetul îi era la fel de 
încordat pe trăgaci. 

— Atunci m-am înșelat. Îmi cer scuze. 

Răspunsul meu l-a luat prin surprindere. A rămas năuc preţ de 
două bătăi, ca de ciocan, ale inimii mele, apoi a spus: 

— Nu mă minţi! 

Mi-am păstrat tonul liniștit și plat. 

— Nu te mint, Jacobus. Îmi pare sincer rău. Mai ales pentru 
Emma. Voia atât de mult să-și revadă fratele... Cred că l-a iubit 
foarte tare. 

— N-am nicio soră. 

Ridicase tonul cu o jumătate de octavă. Încercarea mea de a-l 
mai potoli nu părea încununată de succes. 

— Da, Jacobus, te cred. Atunci, eu mi-am terminat treburile 
pe-aici. O să mă duc să-i spun că nu mai are niciun frate. 

— Corect. 

— Pot să mă ridic? O să plec și n-o să te mai deranjez 
niciodată. Poţi să păstrezi pistolul. 

A căzut pe gânduri și a îndepărtat ţeava armei de tâmpla mea 
cu câţiva milimetri. 

— Cum de-ai venit aici ca să mă cauţi? 

De data aceasta, vocea îi era mai puţin disperată și ascuţită. 

l-am răspuns, pe un ton lejer, de conversaţie, și fără să îl 
mint: 

— Am fost aici cu Emma săptămâna trecută. Am văzut trei 
căni de cafea în baracă. Dar Stef îmi spusese că nu mai era 
nimeni aici, în afară de el și de Septimus. Asta mi-a dat de 
gândit. Am presupus că se ascunde cineva în colibe. 

A tăcut. 

— Ai auzit păsările pe care le-am stârnit când m-am apropiat, 
am spus. Eşti foarte tare, tipule. 


VP - 269 


— Potârnichi. 

— Te mişti bine, nu te-am auzit venind. 

Stătea acolo, indecis, ca un câine care aleargă după autobuz 
și, când îl prinde din urmă, nu știe ce să mai facă. 

— Jacobus, acum o să mă ridic. Incet. Și pe urmă o să plec și 
n-o să mă mai întorc aici niciodată. Mi-am terminat treaba. 

— Nu. 

Știam de ce nu-i convenea propunerea mea. 

— N-o să spun nimănui unde ești. Jur pe Dumnezeu. 

Poate că jurământul ăsta avea credibilitate în rândul 
membrilor Hb. Mi-am întors foarte încet capul spre el. S-a uitat 
mai întâi spre casă, apoi către mine. Era Cobie de Villiers, 
bărbatul din fotografia pe care ne-o arătase Jack Phatudi. 
Transpirase, și fața îi strălucea în lumina lunii. Ochii îi fugeau de 
colo-colo, și ţinea arma cu mâinile întinse în faţă. Părea un MAC 
10. Cel mai ieftin pistol automat de pe piaţă, însă la fel de 
eficient ca armele scumpe. 

Nu i-a plăcut că mă uitam la el. Era un semnal de alarmă. E 
mai greu să ucizi un om după ce l-ai privit în ochi. Am încercat 
să stabilesc un contact vizual direct. Și-a ferit ochii, uitându-se 
într-o parte și-n alta, ca și cum nu știa ce să facă. Stătea cu gura 
pe jumătate deschisă, respirând iute. Ştiam că trebuia să 
acţionez și să nu-l las să facă prima mișcare. Era un om căutat 
de poliţie, un criminal și un fugar, care, chiar în clipa aceea, 
cântărea cu toată seriozitatea avantajele uciderii mele. Am 
așteptat să privească, o fracțiune de secundă, în lateral, mi-am 
ridicat brațul stâng pentru a-l lovi peste mână și mi-am vârăt 
piciorul drept între coapsele lui. Împușcăturile au bubuit, 
asurzindu-mă, și am simţit o arsură în ceafă. L-am dezechilibrat 
punându-i piedică, și s-a prăbușit la pământ. Pistolul automat a 
zdrăngănit în aer. Cobie a încercat să atenueze șocul căderii cu 
braţul stâng, și eu l-am pocnit tare cu pumnul în faţă, după care 
m-am repezit să înșfac MAC-ul cu ambele mâini. 

A încasat bine lovitura, căci nu a dat drumul armei. Pe gât mi 
se prelingea un lichid călduţ, am bănuit că era sânge. 

Cobie a smucit pistolul. Avea fața schimonosită, arăta ca un 
nebun și a scos un mârâit înfundat. Nu era mult mai înalt decât 
mine, însă era puternic și decis să lupte pe viaţă și pe moarte. 

Am renunţat, pe moment, să încerc să-i smulg MAC-ul și l-am 
lovit din nou. Am ţintit maxilarul, dar l-am nimerit în ochi. Capul 


VP - 270 


i s-a bălăngănit pe spate, dar a îndreptat pistolul automat spre 
mine. Am prins ţeava armei cu mâna stângă și cu dreapta l-am 
pocnit peste ureche, însă fără vreun efect vizibil. 

In spatele nostru, o lampă s-a aprins în a doua căsuţă, și la 
lumina ei am văzut fața contorsionată a lui Cobie. Din 
sprânceană îi curgea sânge. 

L-am lovit iar, cât de tare am putut. Și-a ferit capul, și pumnul 
meu i-a șters bărbia. M-am mișcat, încercând să mă urc peste el 
și să-l apuc de gât, dar s-a răsucit și mi-a prins antebraţul cu 
mâna stângă. 

O ușă s-a deschis, aruncând o rază de lumină afară. Dacă 
Septimus era înarmat, atunci chiar aveam probleme. l-am dat 
drumul lui Cobie din strânsoare și am ţâșnit în tufișuri, cu gândul 
să caut Glockul. L-am zărit strălucind în iarbă, l-am luat și m-am 
rostogolit către Cobie. Nu se sculase de la pământ, dar ţinea 
pistolul îndreptat către mine. N-aveam timp să trag, așa că m- 
am repezit spre el. A ţintit și a apăsat pe trăgaci. Clinchetul 
metalului, și atât. MAC-ul nu mai avea gloanţe. M-am aruncat 
asupra lui, pocnindu-l tare cu butoiașul Glockului în obraz și 
uitându-mă în același timp spre ușă. 

Seppie stătea în prag cu o pușcă de vânătoare îndreptată în 
sus, spre stele, și cu o expresie de uimire întipărită pe chip. 

— Cobie? a întrebat el. 

— Aruncă arma sau îl împușc pe Cobie, am spus. 

Cobie a încercat să-mi ia Glockul din mână. Depășise 
barierele fricii, era un om disperat, nebun. L-am lovit cu pistolul 
în cap, m-am rostogolit pe o parte și m-am așezat pe vine în faţa 
lui. Cu pistolul în ambele mâini, am ţintit spre el și am spus pe 
cel mai rezonabil ton cu putinţă: 

— Cobie, ăsta e un pistol cu calibrul de 45 de milimetri. Mai 
întâi o să te împușc în picior, unde sunt însă niște vene groase - 
și nu garantez că n-o să sângerezi de moarte. Tu alegi. 

Pe urmă m-am uitat la Septimus. Încremenise cu pușca în 
mână. 

— Septimus, am lătrat. 

M-a privit copleșit de spaimă. 

— Pune pușca jos. Acum. 

— OK. 

S-a aplecat încet și a așezat, cu mare respect, arma pe dala 
de ciment din fața ușii. 


VP - 271 


— Culcă-te la pământ, i-am ordonat. 

— Unde? 

— Oriunde, idiotule. Dar la distanţă de pușcă. 

S-a trântit pe burtă. 

M-am ridicat și m-am apropiat de Jacobus. 

— Cobie, pune arma jos. 

Nu i-a convenit, deși MAC-ul nu mai avea gloanțe. Nu știam 
dacă nu are cumva un încărcător plin în buzunar. 

— Ridică-te, i-am spus. 

S-a ridicat. L-am lovit cu genunchiul, cât de tare am putut, 
chiar deasupra buricului. A căzut în faţă, încovoiat și cu gura 
căscată. 

l-am smuls MAC-ul din mână și l-am aruncat departe, pe 
câmp. 

— Asta pentru c-ai vrut să mă omori, Cobie. Și ca să te mai 
liniștești puţin. La naiba, omule, arăţi ca un câine turbat! 

Cobie s-a ghemuit la pământ în poziţia fetală, încercând 
disperat să tragă aer în piept. 

Am dus mâna stângă la cap, în locul care mă durea. Am pipăit 
rana, o tăietură lungă și adâncă ce pornea de sub ureche. 
Sângera. Încă un centimetru, și aș fi fost un om mort. Mi-a venit 
să-l lovesc din nou pe Cobie. Mi-am reprimat însă pornirea, m- 
am dus spre Seppie, mi-am băgat Glockul la curea și am ridicat 
pușca. Am scos încărcătorul, am tras glonţul de pe ţeavă afară 
și le-am aruncat departe. Septimus mă urmărea neliniștit, cu un 
singur ochi. Am lăsat pușca să cadă lângă el și am luat iar 
Glockul în mână. M-am îndreptat spre Cobie, i-am înfipt un 
genunchi în spate și i-am lipit pistolul de ceafă. 

— Septimus, uită-te la mine! 

Și-a ridicat capul. 

— Du-te în casă și adu-mi un cablu electric. Cel mai lung pe 
care-l găsești. Ai înţeles? 

— Da. 

Nu părea prea convins. 

— Eu o să stau aici, cu Cobie, și, dacă te văd că ieși din casă 
cu altceva în mâini decât cablul, o să-l împușc. 

— OK. 

— Hai, du-te! Grăbește-te! 

A ezitat, dar numai o clipă, apoi s-a repezit în casă. Cobie de 
Villiers se smucea sub genunchiul meu. 


VP - 272 


— Jacobus, ascultă-mă, nu vreau să-ți fac necazuri. Dar, dacă 
nu cooperezi, jur pe Dumnezeu c-o să te împușc. Și-o să fiu 
decorat de poliţie pentru asta. 

— Ce-ai de gând să faci? 

Pe același ton de om nebun. 

— Am de gând să te leg, Jacobus, ca să nu-ţi mai vină vreo 
idee. Și, dup-aia, noi doi o să stăm frumușel de vorbă. Asta-i tot. 
Dacă discuţia noastră va decurge bine, o să-ţi dau drumul, și pe 
urmă o să plec și eu și n-o să suflu nimănui vreo vorbă despre 
tine. Dar, dacă nu-mi răspunzi la întrebări, voi fi nevoit să te duc 
la poliţie. Tu alegi. 

A tăcut. Zăcea gâfâind. 

Septimus a ieșit din casă mișcându-se cu mare grijă. În 
mâinile întinse în faţă căra o rolă de cablu electric, ca pe o 
ofrandă. 

— Adu cablul încoace, Septimus, și pe urmă întoarce-te și 
întinde-te pe burtă cu mâinile la spate. 

S-a conformat, supus și concentrat. Am așteptat să-l văd 
culcat la pământ, am luat cablul cu mâna stângă și mi-am 
îndesat Glockul la curea. 

Acesta era momentul pe care îl așteptase Cobie. S-a mișcat 
rapid, încercând să se rostogolească departe de mine și să mă 
lovească în același timp. Nu m-a luat prin surprindere. Răbdarea 
mea avea însă, și ea, o limită. L-am prins de braț, i l-am răsucit 
la spate și i-am împins încheietura mâinii în sus, spre gât, 
dislocându-i umărul. Cobie era un tip dur, dar n-a suportat 
durerea cumplită. A căzut moale la pământ. 

— Nebunia și prostia nu fac casă bună, Jacobus, am spus 
urcându-mă cu amândoi genunchii pe spinarea lui și apăsându-i 
corpul cu toată greutatea. 

Am auzit cum îi iese aerul din plămâni, i-am înșfăcat o mână, 
am tras-o aproape de cealaltă, am luat cablul și am început să-l 
înfășor în jurul încheieturilor. M-am dat jos de pe spinarea lui 
numai după ce m-am asigurat că nu avea cum să-și elibereze 
mâinile. 

— Seppie, mai am nevoie de cablu. 

— Nu mai am, a scâncit. 

— N-ai niște sfoară sau altceva? 

— Nu știu. 

— Du-te și caută la Cobie în casă. 


VP - 273 


— OK. 

— Fuguța, Septimus. Dacă nu te întorci repede, îl împușc pe 
Cobie. Mai întâi în piciorul stâng, pe urmă în dreptul. 

— OK. 

S-a repezit spre casa cu perdele galbene, a trântit ușa de 
perete și a aprins lumina. S-a întors cu o veioză cu cablul atașat 
la ea. 

— Sparge lampa și smulge-o de acolo, Septimus. 

S-a conformat. 

— Acum, întinde-te la pământ. 

Cunoștea poziţia. Am luat cablul nou, m-am așezat cu 
genunchii pe spatele lui Septimus și m-am apucat să-i leg 
încheieturile mâinilor. 

Cobie de Villiers a sărit în picioare. 

— Jacobus! am strigat după el, dar fără folos. Cobora dealul în 
fugă, cu mâinile legate la spate. 

— O să-ţi împușc amicul, Cobie. 

Nu părea o prietenie prea strânsă. Cobie a dispărut în noapte. 

— Rahat! am înjurat nervos. 

Și acum, ce-aveam să fac? Mai întâi, trebuia să-l imobilizez pe 
Septimus. M-am mișcat iute, înfășurând cablul în jurul gleznelor 
lui Seppie și făcând în mare grabă un nod. 

— Nu cumva să faci vreo prostie! l-am ameninţat. 

Pe urmă l-am lovit ușor cu piciorul în coaste, am scos Glockul 
de la curea și m-am repezit după Cobie. 

Ce naiba-l apucase pe nebunul ăsta? 


39. 


Întunericul îl punea în avantaj. În plus, cunoştea bine terenul. 
Din fericire, un om care aleargă cu mâinile legate la spate nu 
prea-și poate păstra echilibrul. 

Nu puteam să-l văd, dar l-am auzit căzând undeva, în dreapta 
mea, la circa o sută de metri distanţă. Crengile au trosnit, și a 
urmat o bufnitură surdă. Am rupt-o la fugă în direcţia 
zgomotului. 

Dacă ar fi stat liniștit, ar mai fi avut o șansă, însă Cobie voia 
cu tot dinadinsul să scape. Când a dat să se ridice, clătinându- 


VP - 274 


se, l-am auzit și i-am văzut umbra cenușie proiectată pe 
fundalul ierbii înalte, o siluetă ghemuită, împiedicată. M-am luat 
după el și l-am ajuns din urmă. De fiecare dată când trăgea aer 
în piept, scotea un sunet disperat. L-am atacat din spate și l-am 
doborât. Cum nu putea să se sprijine în mâini, s-a prăbușit cu 
fața îngropată în iarbă. 

Am sărit pe el și l-am țintuit la pământ, i-am lipit Glockul de 
gât și am șuierat cu răsuflarea întretăiată: 

— lisuse, Jacobus, ce mama naibii te-a apucat? 

— Împușcă-mă, a șoptit răgușit, abia auzit, zbătându-se în 
continuare într-o încercare inutilă de-a se elibera. 

= Ce 

— Impușcă-mă! 

— Eşti nebun? 

— Nu. 

— Pe cinstea mea că ești nebun! 

— Impușcă-mă. Te rog. 

— De ce? 

— Așa e mai bine. 

— Cum adică? 

— E mai bine pentru toată lumea. 

— Dar de ce? 

— De-aia. 

— Răspuns greșit. Uite ce-i, n-am de gând să stau aici și să-mi 
pierd vremea cu tine. Trebuie să mă întorc la Septimus. M-am 
ridicat, prinzându-l de încheieturile mâinilor. Hai, am spus 
trăgându-l după mine și forțându-l să-și ţină braţele suficient de 
sus, încât să fie străfulgerat de durere dacă-i mai trecea prin 
gând s-o ia la fugă. 

— Împușcă-mă! 

Un țipăt în noapte, un urlet demonic, plin de spaimă, și s-a 
smucit din nou, fără să-i pese de durerea care, fără îndoială, îi 
săgetase în umăr. Mi-am dat seama că nu puteam să-mi pun 
planul în aplicare și l-am lovit cu Glockul în cap cât de tare am 
putut. 

Abia atunci Viezurele Melivor s-a prăbușit, moale, ca o lumină 
care pâlpâie înainte de-a se stinge. 

L-am cărat pe Cobie de Villiers în spate până la locul unde 
Septimus stătea, supus, întins la pământ, la ţanc pentru a vedea 
farurile unei mașini care urca pe drum dinspre poartă. 


VP - 275 


— Cine e? l-am întrebat pe Septimus în timp ce-l așezam pe 
Cobie jos, lângă el. 

— Cred că Stef. 

Alte necazuri. Până atunci, mă descurcasem cu acești doi 
clovni. Dar aveam să fac faţă și unui al treilea? 

Era aceeași camionetă Toyota cu care Stef Moller și Donnie 
Branca veniseră după mine la Modasedi. Roţile au scâărţâit pe 
pietriș când Stef a oprit mașina în faţa casei și a coborât. Avea 
să vadă luminile aprinse la colibele muncitorilor. Întrebarea era: 
Ce avea să facă? 

Am simțit cum mă cuprinde oboseala. Fusese o zi lungă și o 
noapte și mai lungă. Am îngenuncheat lângă Cobie și i-am lipit 
pistolul de gât. 

— Cobie? 

Vocea lui Stef era cea care răsunase în întuneric. l-am auzit 
pașii călcând pe pietriș. Și pe urmă l-am zărit în conul de lumină. 
N-avea nimic în mâini. 

— Nu, Stef. Sunt eu, Lemmer. 

Ne-a văzut și el și s-a oprit. 

— Vino încoace, Stef. 

A ezitat. Părea îngrijorat. Clipea mărunt și des. 

— Ce i-ai făcut? a întrebat apropiindu-se. 

— E leșinat, dar o să-și revină repede. Hai, Stef, vino și stai jos 
cu noi, ca să discutăm puţin, să vedem de ce m-ai mințit. 

S-a așezat lângă Cobie și a întins o mână tremurătoare spre 
chipul lui nemișcat. 

— N-am avut de ales, a spus mângâind blând capul lui Cobie. 

— M-ai minţit. 

— l-am promis. Mi-am dat cuvântul în fața lui. 

— Stef, Cobie e un criminal. 

— Mi-e ca un fiu. ȘI... 

— Și ce? 

— Cobie a trecut printr-o experienţă îngrozitoare. 

— Ce anume? 

— Nu știu, dar în mod sigur l-a afectat cumplit. 

— Cum de știi? 

— Pur și simplu știu. 

Cobie s-a mișcat. A încercat să se răsucească, dar n-a reușit. 

— Stai liniștit, Cobie, a spus Moller pe un ton mângâietor. 

— Va trebui să vorbească. El e cel care cunoaște răspunsurile. 


VP - 276 


— N-o să scoţi nimic de la el. 

Cobie de Villiers a gemut și a dat să se întoarcă pe-o parte. A 
deschis ochii și l-a văzut pe Stef. 

— Sunt aici, Cobie, sunt aici cu tine. 

Pe urmă a dat cu ochii de mine. S-a smucit. Moller i-a pus o 
mână fermă pe umăr. 

— Cobie, stai cuminte. N-o să-ţi mai facă niciun rău. 

Nu l-a crezut. Își muta privirea de la Stef la mine. O privire de 
om nebun. 

— Gata, Cobie, liniștește-te, sunt aici cu tine. 

Mi-am dat seama că Moller mai făcuse asta și în alte dăţi, îl 
alinase, îl ridicase pe Cobie din abisul în care se cufundase. 
Cobie s-a holbat la el și, cum a părut că-l crede, a oftat adânc, și 
trupul i s-a relaxat. Am întrezărit în scena care se desfășura în 
faţa ochilor mei un crâmpei din istoria lor comună, din relația 
lor. Și din personalitatea lui Moller. Îmi impunea respect, dar pe 
moment nu-mi era de niciun folos. În capul lui Cobie, în spatele 
unei ușițe bine ferecate, zăceau informaţiile de care aveam 
nevoie. lar Moller deţinea cheia, asta dacă exista vreuna. 

Seppie nu scotea o vorbă, urmărind evenimentele cu un 
singur ochi. 

— Uite, Stef, hai să-ţi explic ce problemă am, am zis pe un ton 
de conversaţie, ca un părinte care nu vrea să-și supere copilul, 
cuvintele mele fiind, de fapt, adresate lui Cobie. Îi caut pe cei 
care au împușcat-o pe Emma le Roux. Asta e tot. O să-i vânez, o 
să-i prind și-o să-i facă să plătească pentru răul pe care i l-au 
făcut. Nu mă interesează ce-a făcut Cobie sau oricine altcineva. 
Și nu vreau să implic poliţia în toată povestea asta. Sincer să fiu, 
nu mi-ar conveni să fac asta. Tot ce vreau e să obțin un nume. 
Sau locul unde se ascund atacatorii. Atât și nimic mai mult. Și pe 
urmă o să plec. Și n-o să mai auziți niciodată de mine. N-o să 
povestesc nimănui ce s-a întâmplat. Îţi promit. 

Stef Moller rămăsese cu mâna pe umărul lui Cobie. Clipea 
încet, dar fără să rostească vreo vorbă. Decizia îi aparţinea în 
totalitate lui Cobie. 

Tăcerea era deplină. M-am uitat la ceas. Cinci fără douăzeci. 
În curând avea să răsară soarele. L-am privit pe Jacobus. Stătea 
nemișcat. 

Moller l-a strâns de umăr. 

— Ce zici, Cobie? 


VP - 277 


A scuturat din cap. Nu. 

Am oftat. 

— Cobie, există căi ușoare de-a afla adevărul, și căi mai grele. 
Hai să mergem pe calea cea mai ușoară. 

Moller s-a încruntat la mine. Nu era de acord cu modul meu 
de abordare. 

— Nu, a răspuns Cobie încet. 

— De ce nu? 

— O să-l omoare. 

— Cobie, omul ăsta poate să-ţi rezolve problema, a spus 
Moller. 

— Nu, nu poate. O să-l omoare și pe el. 

— Nu, n-or să mă omoare, am zis. 

Cobie adăugase ceva, dar nu înţelesesem. 

— Ce-ai spus, Cobie? 

— O să-i omoare pe toți. 

— Pe toţi? 

— Da, pe Emma, pe Stef, pe Septimus. 

— Nu și dacă-i opresc. 

— N-ai cum. Și-a înclinat capul dintr-o parte în alta, cu o 
privire încăpăţânată. 

Mi-am pierdut răbdarea. Cu totul. L-am apucat pe Cobie de 
păr și l-am tras în sus, după mine. 

— Stai, a spus Moller încercând să intervină. 

l-am împins braţul în lături. Cobie a scos un muget animalic. 
M-am făcut că nu-l aud. 

— Până acum, am mers pe mâna ta, Stef. E momentul să-i 
arăt nenorocitului ăstuia ce-a făcut. L-am tras pe Cobie după 
mine, pe cărare. S-a zbătut, dar nu foarte tare, pentru că îl 
tineam zdravăn de păr. 

— Unde-l duci? m-a întrebat Moller. 

— ÎI duc s-o vadă pe Emma. Ca să-i explice față în faţă cum 
de-a ajuns să fie atacată și împușcată. Să-i ceară scuze. 

— Nu! a ţipat Jacobus. 

— Taci dracului din gură și mergi, am spus iuțind pasul. 

— Lemmer, te rog, nu face asta, m-a implorat Stef Moller. 

— Nu-ţi face griji, Stef, tu n-ai niciun amestec. Nu vom fi decât 
eu, Cobie și Emma. 

— Dar mi-ai spus că e în comă. 

— O să așteptăm până se trezește. 


VP - 278 


— Nu, nu! a urlat Cobie de Villiers. 
— Mai tacă-ţi gura, am spus continuând să-l trag de păr după 
mine pe nebunul cu mâinile legate la spate și cu capul aplecat. 


La jumătatea drumului către poartă, în timp ce soarele 
răsărea la orizont, Jacobus le Roux a spus, pe același ton 
înverșunat: 

— O să vorbesc. 

L-am ignorat, trăgându-l și mai tare de păr după mine. 

— O să vorbesc, a zis ridicând glasul cu o octavă. 

— Minţi, Jacobus. 

— Nu. Jur că nu. 

— lisuse, voi ăștia din gaşca Hb nu faceți decât să jurați tot 
timpul. Ce te-a făcut să te răzgândești? 

— Faptul că suntem doar noi doi. 

— O să vorbeşti de faţă cu Emma. 

— Nu, te rog, nu de faţă cu Emma. 

— De ce nu? 

A scos un sunet sfâșietor, care m-a făcut să mă opresc. 

— De ce nu de faţă cu Emma, Jacobus? 

— Pentru că a fost din vina mea. 

— Ce anume? 

— Mama și tata. A fost din vina mea. 

l-am dat drumul la păr. S-a clătinat pe spate și s-a prăbușit. 
Și-a aplecat capul. În lumina palidă a răsăritului, i-am zărit faţa 
plină de sânge și tumefiată din cauza loviturilor. Umerii îi 
zvâcneau. 

Cobie de Villiers plângea. La început reţinut, apoi tot mai tare, 
până când savana a răsunat de hohotele lui curate, nestăpânite. 
Am rămas tăcut, urmărindu-l cu Glockul în mână, epuizat și 
părându-mi dintr-odată rău de această epavă umană. 

Poate că plânsul îi făcea bine. Și îi mai tempera accesele de 
nebunie. Sunetele au urcat în crescendo, apoi s-au domolit. 
Lacrimile îi cădeau în picături întunecate în praf. 

Am stat în faţa lui și mi-am băgat pistolul la curea. Cobie și-a 
ridicat ochii spre mine. Nu arăta deloc bine, dar privirea îi era 
mai puţin sălbatică. 

— Chiar poţi să-i oprești? m-a întrebat. 

— Nu numai că pot, Jacobus. O voi face! Negreșit. 

Am văzut că nu avea încredere în mine, dar pentru el asta nu 


VP - 279 


mai conta. l-am dezlegat mâinile și i-am frecat încheieturile. A 
înghiţit în sec și a tras adânc aer în piept de mai multe ori. 

— Sunt Jacobus le Roux, a spus cu mare emoție în glas, după 
ce așteptase vreme de douăzeci de ani o asemenea șansă. 

— Da, știu, am zis. 

— Și mi-e tare, tare dor de Emma. 


Nu i-a venit ușor să-mi spună povestea. 

l-a luat aproape trei ore. Înaintând smucit, chinuit, uneori atât 
de confuz, încât am fost nevoit să-l întrerup. Din când în când, 
emoția îl copleșea, reducându-l la tăcere, și atunci aşteptam 
până când umerii nu i se mai cutremurau de plâns. De fiecare 
dată când divaga, îl aduceam înapoi, cu infinită răbdare, la 
punctul de unde plecase. Mai târziu, când soarele a urcat pe cer 
și căldura a început să ne apese, ne-am retras la umbra unui 
copac. Amândoi eram însetaţi și nedormiţi. Insă acum Jacobus le 
Roux era hotărât să se despovăreze, iar eu îl urmăream cu 
dorinţa fierbinte de-a pune lucrurile cap la cap. 

Când a terminat, după ce i-am pus și ultima întrebare și mi-a 
răspuns cu un glas răgușit și epuizat de-atâta vorbit, am rămas 
în umbra arborelui ţepos ca doi boxeri ametţiţi după loviturile 
încasate. Ne holbam la savană, fără a vedea însă nimic. 

În timpul acelor minute de respiro, m-am întrebat ce simţea el 
acum. Ușurare? Ușurare că nu mai era singurul care cunoștea 
povestea? Teamă din cauza a ceea ce-mi dezvăluise? Speranţa 
că, după douăzeci de ani, coșmarul urma să se termine? Sau 
disperarea că nu avea să scape niciodată de el? 

M-am uitat la Jacobus le Roux, la rănile de pe faţă, la dârele 
lăsate de lacrimi pe obraji, la umerii lui încovoiați, umerii unui 
om care dusese prea mult timp în spate o povară de nesuportat, 
și mi-am reamintit imaginea lui din tinereţe, cea din fotografia 
Emmei. M-a cuprins o milă nesfârșită, și mi-am pus mâna pe 
umărul lui. Ca să știe că, de acum încolo, nu avea să mai fie 
singur. 

Și pe urmă am lăsat ceața roșie-cenușie a furiei să mă 
învăluie treptat. Furia față de oamenii care le făcuseră asta lui și 
Emmei. Trebuia să o controlez, pentru a-mi păstra capul 
limpede, însă am lăsat-o mai întâi să mă cuprindă, ca să-mi 
alunge oboseala. 

Inainte de a pleca, i-am spus lui Jacobus: 


VP - 280 


— O să îndrept lucrurile. 

Și-a ridicat privirea spre mine. Avea ochii goi. Fără acel licăr 
de nebunie, dar totodată lipsiţi de speranță. 

Am scos mașina cu spatele din iarba înaltă și am pornit la 
drum. Aveam multe de făcut. Trebuia să mă întorc la Motlasedi - 
casa pe care o închiriasem la poalele muntelui, casa de lângă 
râu, „locul marii bătălii”, și știam că ei mă așteaptă acolo. 

Îmi  urmăriseră convorbirile telefonice, dispuneau de 
tehnologia necesară. Îmi scotociseră adăpostul temporar în 
cursul nopții, cu puștile lor cu lunetă și cu cagulele trase pe față. 
Nu găsiseră nimic, dar mă așteptau. 

Și pe urmă aveau s-o pândească și pe Emma și s-o prindă, 
într-un fel sau altul. Pentru că nimic nu-i putea opri. 

Acum înţelesesem aproape totul. Nu reușeam încă să pricep 
de ce păstraseră, atât de neînduplecaţi, secretul acela mare al 
lor timp de douăzeci de ani, dar aveam să aflu. 

Astăzi. 


40. 


O ironie amară a făcut ca însăși influenţa tatălui lui Jacobus în 
rândurile armatei să fi declanșat întreaga poveste. 

În 1985, după un instructaj de bază, numai trei militari din 
forţele naţionale de apărare fuseseră transferați la recent 
înființata Unitate pentru Conservarea Naturii și a Mediului, 
formată din puţin peste douăzeci de soldaţi. Jacobus fusese unul 
dintre cei aleși, pentru că Johannes Petrus le Roux, directorul 
executiv al Le Roux Engineering Works, furnizorul de 
echipamente al Armscor, îl cunoștea pe generalul care trebuia. 

Jacobus nu se simţise vinovat pentru asta. Așa era în viaţă. 
Cel mai mult contau relaţiile. Și, oricum, un om ca el, cu o 
dragoste atât de mare faţă de natură, era mult mai potrivit să 
ocupe un asemenea post decât cine știe ce tâmpit care să 
trândăvească toată ziua prin tufișuri. Așa că Jacobus le Roux a 
avut șansa de a-și trăi pasiunea la Tabăra de Instrucție General 
de Wet din De Brug, lângă Bloemfontein. Pe cele 17.000 de 
hectare ale terenului aflat în proprietatea armatei pășteau peste 
zece mii de gazele sud-africane. 


VP - 281 


La vremea aceea, Jacobus era un tânăr încrezător în sine, 
inteligent, înflăcărat, dedicat meseriei și care se simţea în 
elementul lui la De Brug. Își impresionase superiorii cu vastele 
cunoștințe și cu etica lui. Următoarea ofertă, din septembrie 
1985, îi fusese făcută pe merit. 

Colonelul venise din Pretoria pentru a inspecta tabăra de la 
De Brug și, la o ceașcă de ceai într-o clădire din materiale 
prefabricate, îi povestise despre cele două unităţi militare din 
Parcul Kruger. Una dintre ele era așa-numita 7 SAI, un batalion 
de infanterie din Phalaborwa care patrula rezervaţia la graniţa 
cu Mozambicul. Cealaltă, mult mai obscura ESU, Unitatea de 
Servicii de Mediu, se formase sub influenţa legendarelor forțe 
speciale Major Jack Greeff, dar se afla sub controlul Unităţii 
pentru Conservarea Naturii și a Mediului. Scopul ESU era 
stoparea proliferării braconajului și a contrabandei cu fildeș în 
Parcul Naţional Kruger. 

Era Jacobus interesat să li se alăture? 

Răspunsese afirmativ cu mult înainte de a-și fi terminat 
ceașca de ceai. După paisprezece zile, se prezentase pentru un 
instructaj intensiv de șase săptămâni la baza Batalionului 5 
Recce din savană. Acolo îl cunoscuse pe Vincent Mashego, 
căutătorul de urme, viitorul său partener și camarad. 

Mashego era opusul lui Jacobus. Tânărul alb și bogat făcea 
parte din elita conducătoare; băiatul negru se născuse în 
Shatale, Mapulaneng, într-un trib extrem de sărac și de 
marginalizat, a cărui limbă, sePulane - pentru care nu exista 
niciun manual -, nu se preda în nicio școală. Numele lui tribal 
era Tao, care însemna „leu”, totemul tribului maPulane, dar el 
era atât de tăcut și de rușinos, încât oamenii lui îi spuneau Pego, 
o poreclă provenită din pegopego - gură-spartă. 

Jacobus era slab, musculos și străin în acea regiune. Pego 
Mashego era scund, uscăţiv, dar vânjos și cunoștea locurile ca 
pe propriul buzunar. Afrikaanderul venise acolo din proprie 
voinţă, băiatul din tribul maPulana - din necesităţi financiare. 
Aveau însă un lucru în comun: dragostea și interesul față de 
natură. 

Prietenia dintre ei nu se născuse spontan; diferențele dintre 
mediile și clasele sociale din care proveneau și dintre 
personalităţile lor erau prea mari. Dar, în cele șase săptămâni 
de privaţiuni, începuseră să capete respect unul față de celălalt. 


VP - 282 


lar evenimentele care urmaseră cimentaseră prietenia lor, 
făcând-o de nezdruncinat. 

Strategia folosită de ESU consta în alcătuirea unor echipe de 
doi oameni care să patruleze o anumită porţiune pe jos, timp de 
o săptămână. Zonele erau prestabilite în cadrul programului și 
bine delimitate. În fiecare echipă, bărbatul alb era liderul și cel 
care purta transmiţătorul. Bărbatul negru căra proviziile și căuta 
urmele. Ambii erau înarmaţi cu puști și ziua se adăposteau în 
tufișuri și în scobiturile stâncilor pentru a putea vâna în timpul 
nopţii, braconierii de fildeș fiind prădători nocturni. 

Tactica era simplă: după ce-i descopereau pe braconieri, luau 
legătura prin radio cu unitatea și cereau întăriri. Dacă nu aveau 
încotro, li se permitea să-i împuște pe braconieri pe loc, înainte 
ca aceștia să se facă nevăzuţi în tufișuri. Să-i împuște mortal. Ca 
să afle toată lumea că guvernul pornise război împotriva lor, 
pentru că Africa nu-și permitea să piardă, săptămânal, câte o 
mie de elefanţi. În ritmul în care mergeau lucrurile în anii '80, 
elefanții aveau să dispară cu totul până în 2010. 

Echipa Juliet Papa, numele de cod al lui Jacobus și al lui Pego, 
își începuse activitatea în noiembrie 1985, iniţial în părţile 
vestice, „mai sigure”, din Parcul Kruger, pentru a se obișnui cu 
terenul. Abia în februarie 1986 fuseseră trimiși mai la est - și 
atunci cunoscuseră pentru prima dată îndârjirea braconierilor de 
fildeș. 

Și, după douăzeci de ani, Jacobus le Roux era încă plin de ură 
când îmi povestise ce se întâmplase. La prima lor ieșire, 
găsiseră trei elefanţi morți. Femela fusese ucisă pentru că se 
afla prea aproape și era periculoasă. Puiul, doar de amuzament. 
Capul masculului era o masă însângerată, de nerecunoscut; 
braconierii îi tăiaseră colții cu topoare și cu macete. De jur- 
împrejur erau numai gunoaie, lăsaseră descoperit locul unde 
făcuseră focul. Cu o lipsă de respect voită, ostentativă. Dar 
infractorii părăsiseră de mult scena, trecând înapoi graniţa spre 
Mozambic. 

Trei săptămâni mai târziu, fuseseră implicaţi într-o primă 
ciocnire, un schimb de focuri cu o bandă de braconieri, într-o 
noapte. Merseseră pe urmele de sânge lăsate de unul dintre 
răniţi până la graniță. După numai o săptămână, Jacobus le 
Roux împușcase mortal un om pentru întâia dată. 

Noaptea, zăriseră focul făcut de hoţi în albia secată a râului 


VP - 283 


Nkulumbedi, la numai câţiva kilometri de barajul de la Langtoon, 
în partea de nord-est a parcului. Jacobus încercase, vorbind în 
șoaptă în transmiţător, să ceară întăriri, pentru că grupul de 
braconieri părea format din doisprezece sau paisprezece 
oameni, dar, ca de obicei, semnalul era prea slab. Se 
apropiaseră pe furiș și, la lumina pâlpâitoare a focului, văzuseră 
masacrul. Doi elefanţi imenși erau sfârtecaţi, în timp ce banda 
râdea și discuta pe un ton scăzut. 

Îi luaseră la ţintă. Jacobus se orientase spre un bărbat 
îmbrăcat într-o cămașă roșie sfâșiată care stătea deoparte, 
dând ordine. La început, cu o mână tremurătoare, cu toate că 
simţise o repulsie groaznică la vederea scenei. Dar creierul ezita 
să transmită comanda spre degetul lipit de trăgaci. Abia când 
Pego îi făcuse un semn liniștitor, atingându-l ușor cu cotul, 
închisese ochii și trăsese. Apoi îi deschisese, și îl zărise pe 
bărbat căzând la pământ. Fără convulsiile acelea dramatice care 
se văd în filme, doar o cufundare, o prăbușire înceată, jalnică, 
lipsită de viaţă. 

Lângă el, Pego trăgea glonţ după glonţ în braconierii care 
fugeau înnebuniţi în toate direcţiile, însă Jacobus rămăsese 
încremenit, holbându-se la omul în cămașă roșie, până când se 
așternu liniștea. 


M-am oprit la Wimpy ca să iau micul dejun și să dau niște 
telefoane. Chelneriţa a strâmbat din nas la vederea mea: eram 
murdar și miroseam urât după o asemenea noapte, iar pe gât 
aveam o dâră de sânge uscat. 

Înainte să vină comanda, l-am sunat pe B.]. Fikter. Mi-a spus 
că tura lui Eleanor Taljaard nu începuse încă dar, din câte știa el, 
starea Emmei rămăsese neschimbată. 

După ce am mâncat, m-am spălat pe faţă în toaleta imaculată 
a localului, înainte de a ieși, am șters mizeria adunată în 
chiuvetă cu hârtie igienică. 

Am intrat într-o cabină telefonică și am sunat-o pe Jeanette. 
Era singurul apel care nu voiam să fie ascultat. 

— Mi-am făcut griji pentru tine. Îmi trimisese un SMS la care 
nu răspunsesem. 

— Am fost cam ocupat. 

— Ceva progrese? 

— Chiar multe. S-ar putea să-mi termin treaba astăzi. 


VP - 284 


— Ai nevoie de ajutor? 

Bună întrebare. Meditasem intens asupra ei în ultimele ore. 

— Un singur lucru. Vreau să schimb Audiul cu o altă mașină. 

— De ce? 

— Au știut exact unde mergeam cu Emma, fără să apară în 
raza mea vizuală. Cred că au implantat un dispozitiv electronic 
de urmărire la BMW. Nu știu exact cum, dar presupun că așa ne- 
au ţinut sub supraveghere. 

— Când îţi trebuie mașina nouă? 

— Cât mai repede. Intr-o oră e bine? 

— Va trebui s-o ridici de la aeroportul din Nespruit. 

— Sunt în zonă. 

— Bun, atunci așa rămâne. Ai vreo preferință? 

— O camionetă, dacă se poate. 

— O să văd ce pot face. Mergi la ghișeul companiei de 
închirieri Budget. 

— Mersi. 

A tăcut câteva clipe. 

— Cartușul pe care mi l-ai dat. Ai niște prieteni foarte 
interesanţi, a spus. 

— Da? 

— Ai auzit vreodată de Galil? 

— Vag. 

— Este o pușcă de luptă de fabricaţie israeliană de calibru 
5,56 milimetri, copiată după AK și destul de rară. Dar cea din 
care s-a tras în tine e și mai deosebită. Pușca cu lunetă Galil. 
Același design, foarte fiabilă, destul de precisă, dar funcționează 
cu gloanţe de 7,62 mm de provenienţă NATO. 

— Cum arată? 

Mă intriga aspectul ciudat al misterioasei arme. 

— Pe internet este postată o fotografie a ei. E destul de mică 
pentru o pușcă cu lunetă. Se rabatează. Chestia interesantă 
este că trepiedul se află chiar în faţa piedicii trăgaciului, dar 
telescopul nu este fixat deasupra, ci în lateral. 

Mi s-a aprins instantaneu un beculeț. 

— Asta e. Asta e reflexia pe care am zărit-o. 

— Sursa mea mi-a mărturisit că e pentru prima oară în viaţa 
lui când aude de un incident cu o asemenea pușcă în Africa de 
Sud. Intrebarea e cum a ajuns o astfel de armă aici. 

— Am eu niște bănuieli. 


VP - 285 


— Zău? 

— E o poveste lungă. O să ţi-o spun când ne vedem. 

— Pari obosit, Lemmer. 

— Nu sunt genul matinal. 

— Minti. 

— Sunt bine. 

— Nu cumva să faci pe bărbatul macho cu mine, că dau cu 
ţine de toți pereţii. 

Jeanette Louw. Blândă și miloasă, ca întotdeauna. 

— Macho? Eu, care sunt atât de atașat de latura feminină din 
mine? 

Nu a râs. Părea îngrijorată când a spus: 

— Dacă ai nevoie de ajutor, cere-l. 

— Așa o să fac, îţi jur. 

— Juri? Ei, asta e una nouă. 

— Obiceiul zonei. Încă un lucru, Jeanette. Nu e ceva urgent. E 
vorba despre un bărbat, Stef Moller, proprietarul rezervației 
naturale Heuningklip. Trecut de cincizeci de ani, putred de 
bogat, dar nimeni nu știe cum și-a făcut averea. Poţi afla? 

— Stef cu „f” sau cu „ph”? 

— Habar n-am. 

A oftat. 

— O să văd ce pot face. 


Înainte de a pleca spre aeroport, am căutat un magazin de 
arme. În Nelspruit existau trei, însă numai unul era deschis pe 2 
ianuarie. Oferea o combinaţie bizară de echipamente de 
camping, îmbrăcăminte bărbătească și arme. 

Cuţitele de vânătoare erau expuse într-o vitrină din sticlă de 
lângă tejghea. Individul scund de la casa de marcat era atât de 
tânăr, încât părea să fie încă elev. Poate chiar era. l-am arătat 
ce doream. 

— Șapte sute de ranzi, a spus pe un ton arogant, ca și cum 
era sigur că nu-mi puteam permite preţul. 

M-am mulțumit să dau din cap aprobator. 

— Cum plătiţi? 

— În numerar. 

A scos cuțitul din vitrină, dar a așteptat până i-am întins 
bancnotele înainte să mi-l dea. 

Am plecat spre aeroport. 


VP - 286 


Negresa tânără de la compania Budget mi-a cercetat de două 
ori permisul de conducere înainte de a-mi înmâna cheile și 
formularul. Noi, oamenii, ne bazăm atât de mult pe impactul 
vizual! Ea, asemenea chelneriţei de la Wimpy și școlarului de la 
magazinul de arme, văzuse în mine un bărbat care-și petrecuse 
noaptea stând întins la pământ, bătându-se, asudând din greu și 
zbătându-se să rezolve cine știe ce treabă murdară, un bărbat 
care se clătise în grabă pe faţă, dar nu se spălase pe dinţi. 

Și, în fond, dând la o parte toate falsele pretenții, poate chiar 
asta și eram. 

— Vreţi să faceţi asigurarea? m-a întrebat femeia, cu speranţă 
în glas. 

— Da, am răspuns. 

Mi-a dat un Nissan alb cu cabină cu patru locuri, un 4x4 cu 
motor diesel de trei litri. O camionetă mai extravagantă decât îi 
cerusem lui Jeanette, dar totuși mai puţin ostentativă în savană 
decât Audiul, așa că era numai bună. 

— Aveţi cumva o hartă a regiunii? am întrebat-o. 

Mi-a arătat-o. Am studiat-o puţin, dar am văzut că era inutilă. 
Nu cuprindea decât drumurile asfaltate. 

— Mulţumesc, am spus, luând-o totuși. 

In holul aeroportului era un stand cu reviste și cărţi. Am intrat 
și am cerut o hartă. Am cumpărat în cele din urmă una dintre 
acelea care se împăturesc într-un fel atât de complicat, încât, 
după ce-o desfaci, n-o mai poţi împături la loc. Dar cel puţin 
prezenta rețeaua fină de drumuri pietruite, alături de invitaţia 
„Exploraţi savana!” 

M-am urcat în Nissan și am luat în calcul toate opţiunile pe 
care le aveam. Intenţionam să ajung la Mariepskop fără a coti 
spre casa pe care o închiriasem, dar am văzut pe hartă că așa 
ceva era imposibil. Exista un singur drum, și acela trecea prin 
faţa porţii de la Motlasedi. 


41. 


În primele zece luni din 1986, Jacobus le Roux devenise 
bărbat. Pasiunea pentru minunăţiile naturii, fascinația inspirată 
de lucrarea lui Dumnezeu și credinţa fermă că era în puterea ta 


VP - 287 


să protejezi toate acestea erau niște lucruri copilărești. 

In practică, se confrunta cu o lume a adulţilor și cu o realitate 
extrem de neplăcută: patrularea pe timpul nopţii, pe jos, printr- 
un loc în care animalele prădătoare erau la fel de periculoase ca 
prădătorii din specia umană; zilele epuizante când stătea 
ascuns, cu mercurul din termometre urcând la 45 de grade 
Celsius, fără să poată să adoarmă, păstrând în gură gustul 
mâncării semipreparate și al lichidului călduț și sălciu din sticla 
de apă. După cinci zise petrecute în asemenea condiţii în 
savană, tu și tovarășul tău de echipă miroseați a fum de la focul 
de tabără, a transpiraţie și a fecale. Trăiai într-o lume 
singuratică, restrânsă, primejdioasă, cu totul diferită de 
facilităţile și de siguranţa oferite de suburbia bogată în care 
crescuseși. A 

Omorai oameni. ți spuneai că ești în război și că lupţi de 
partea binelui, dar, în arșița cumplită a amiezii, în timp ce te 
foiai în culcușul făcut pe pământ, încercând să adormi, îi vedeai 
prăbușindu-se, îţi aminteai amorțeala și stupefacția teribilă 
resimţite când îngenuncheai lângă cadavrele lor, după încetarea 
schimbului de focuri. Și îti dădeai seama că nu erai un soldat 
înnăscut și că ceva murea în tine cu fiecare dușman ucis, deși 
cu timpul îţi era tot mai ușor. 

Când Jacobus își povestise istoria, devenisem conștient de 
diferențele care ne despărțeau. Atunci nu avusesem nici timp, 
nici chef să zăbovesc asupra lor. Insă acum, când conducem pe 
drumurile de ţară de la poalele dealurilor, cu aerul condiţionat 
dat la maximum, procurorul din mintea mea era pregătit să 
arate, acuzator, cu degetul. Omorâsem un om în bătaie, și cel 
mai mult mă chinuia gândul că fusesem capabil să o fac. 
Jacobus le Roux, fratele Emmei, născut în sânul elitei 
afrikaander - oricât de umilă ar fi fost originea părinţilor să-i - 
era torturat de ideea că nu se simţea în stare să ucidă. 

Însă nimic din toate astea nu avea importanţă. 

Imi zisese că fusese absolut sigur că în cursul anului 1986 
omorâse șapte oameni în rezervaţie. 

In iulie același an obținuse o permisie de două săptămâni și 
se dusese acasă. In prima săptămână, nu putuse să doarmă pe 
patul lui moale, iar farfuriile mari cu mâncare pe care mama i le 
îngrămădea în faţă îi provocau greață. Tatăl său sesizase cât de 
tăcut devenise, dar se ferise să deschidă subiectul. Sora lui, în 


VP - 288 


schimb, nu observase nimic în neregulă; ea îl venera, așa cum o 
făcuse dintotdeauna. 

Fizic, era în oraș, dar psihic - în cu totul altă parte. Mama îl 
prezentase unei fete, Petro. Studia la Facultatea de Comunicare 
de la Raand Afrikaans University. Părea drăguță îmbrăcată într-o 
rochiță de vară, și rujul ei roz îi rămăsese în minte. Vorbea 
despre lucruri pe care el nu le cunoștea. Campusul universitar, 
muzică și politică. lar el dădea aprobator din cap, fără să o 
asculte. 

— Ce faceţi voi acolo, în rezervaţie? îl întrebase ea, ca și cum 
mama lui nu-i povestise deja totul. 

— Patrulăm, răspunsese. Dar tu, tu ce-ai de gând să faci după 
ce-ţi termini studiile? 

Petro îi împărtășise visurile, însă el doar se prefăcuse că o 
urmărea, cu atenţia distrasă de alte lucruri. Ca, de pildă, 
imaginea unui bărbat într-o cămașă roșie sfâșiată care zăcea 
mort, în timp ce, undeva, cineva îl aștepta să se întoarcă acasă. 

Tatăl le făcuse o poză, lui și Emmei, în camera de zi a 
reședinței din Linden. Stăteau unul lângă celălalt, ea cu brațele 
încolăcite în jurul gâtului lui și cu capul pe jumătate ascuns la 
pieptul său. Aparatul le captase perfect starea de spirit - el avea 
o privire goală, Emma era toată numai zâmbet. Tatăl îi trimisese 
fotografia prin poștă, și Jacobus o ţinea în buzunarul de la piept, 
în mica Biblie primită de la armată. O ţinuse acolo mulți ani, 
până când, într-o zi, o pusese într-un album pe care îl ascunsese 
în tavanul căsuței lui din Mogale, de unde putea să-l scoată și să 
se uite la poză ori de câte ori avea chef. Ca să-și reamintească 
faptul că totul fusese real. 

Însă, în cele paisprezece zile petrecute cu familia, lumea lor i 
se păruse ireală. La modul cel mai propriu. Trăia ca într-un vis. 
Se simţise ca un străin în casa părintească. Ştia de ce, dar n- 
avea ce să facă. După luni și ani de zile, avea să se 
învinovățească pentru că nu se străduise mai mult, pentru că 
nu-și arătase dragostea faţă de ei. 

Pentru că, în scurt timp, familia lui avea să se destrame. 


Pe drumurile lăturalnice și pe cele care traversau plantațiile 
îmi era mai ușor să verific dacă eram urmărit. Am trecut pe 
lângă locuri necunoscute, dar marcate pe hartă: Dunottar, 
Versailles și Tswafeng, nimic mai mult decât niște mici 


VP - 289 


adunături de colibe și câte o prăvălioară. Ajuns pe pământurile 
tribului Boelang, am cotit la stânga. Drumul era din ce în ce mai 
accidentat, iar plantațiile - acoperite de păduri dese. La 
întretăierea de drumuri nu existau indicatoare. Am luat-o la un 
moment dat pe un drum greșit și n-am reușit să întorc 
camioneta, căci pinii se înșirau chiar pe margine. Am fost nevoit 
să merg cu spatele cale de un kilometru. La ora unsprezece am 
ajuns, în sfârșit. Căldura se ridica în valuri dinspre câmpia aflată 
în dreapta, și linia orizontului se întrezărea, tremurătoare, în 
depărtare. 

Acolo am făcut la stânga, luând-o în sus spre ocolul silvic 
Mariepskop. Am trecut de intrarea spre proprietatea pe care o 
închiriasem. Poarta era închisă. Totul era cufundat în liniște. Dar 
erau acolo, mă așteptau undeva în pădure sau în casă. 


La ocolul silvic erau doi paznici de serviciu. N-au vrut să mă 
lase să continui drumul dacă nu aveam permis. In vârful 
muntelui era amplasată o staţie radar, și n-aveam dreptul să urc 
acolo fără permis. 

De unde se obținea permisul? 

Din Polokwane sau din Pretoria. 

Dar eu voiam să merg pe jos, nu cu mașina. Și să cobor 
muntele, nu să-l urc. 

Și pentru asta aveam nevoie de permis. 

Puteam să-l cumpăr de la ei? 

Poate. 

Și cât m-ar costa? 

Cam trei sute de ranzi, dar n-aveau chitanţe. 

— Nu, patru sute de ranzi, a intervenit celălalt paznic. Trei 
sute a fost tariful anul trecut. Acum suntem pe două ianuarie. 

— A, da. Așa e. Patru sute. 

M-am dus să-mi iau portofelul din Nissan. Am ocolit camioneta 
și am deschis portiera din dreptul pasagerului, ca să nu mă vadă 
cum îmi împing Glockul și cuțitul de vânătoare mai adânc la 
curea, pe sub cămașă. 

Înainte să le dau banii, le-am pus câteva întrebări. Pe unde 
era cărarea care cobora din munte? Cărarea folosită în 1864 de 
tribul maPulana, atunci când îi atacaseră pe acei impi ai regelui 
Mswati. 

— Impi e în limba zulu, mi-a atras unul dintre ei atenţia, cu 


VP - 290 


reproș în glas. 

— Scuze. 

— Mohlabani. Soldat. Bahlabani. Soldaţi. Așa se spune în 
sePedi. Tribul maPulana i-a învins pe bah/abanii din Swaziland. 

— Bine, o să ţin minte. 

Apoi, pe un ton ceva mai prietenos: 

— Deci știi povestea cu Motlasedi. 

— Da, am auzit câte ceva. 

— Puţini albi o cunosc. Vino încoace, o să-ţi arăt potecile! 

— Pot să las mașina aici? 

— Da, o să avem noi grijă de ea. 

— S-ar putea să mă întorc după ea abia mâine. 

— Go lokil'e. Nicio problemă. 

A luat-o înainte, a înconjurat clădirea trecând pe lângă un foc 
deschis pe care clocotea o oală mare, printr-o grădină bine 
întreținută, spre marginea pădurii de arbori indigeni. A arătat cu 
degetul. 

— Mergi pe acolo și ţine-o drept înainte. O să vezi cealaltă 
cărare, care coboară muntele. Fă la dreapta și pe urmă ia-o pe 
potecă. Te duce până la poale. 

— Mulţumesc. 

— Și ferește-te de sepoko. Năluci. 

A izbucnit în râs. 

— Așa o să fac. 

— Sepela gabotse. Mergi cu bine. 

— Rămâi cu bine! 

— Sala gabotse, așa se spune pe limba noastră. 

— Sala gabotse, am zis și am intrat în tunelul de frunze 
răcoros. 


M-am oprit la un izvor cu apă cristalină și am sorbit adânc, 
lăsând apoi apa rece ca gheaţa să mi se prelingă pe cap, pe gât 
și în jos pe spinare, până când mi s-a tăiat răsuflarea. 

Coboram de unul singur muntele. 

Aveam nevoie să mă redefinesc. Timp de zece ani, mă 
prezentasem drept bodyguard. Numele guvernamental al slujbei 
mele, o expresie și atât, o cochilie goală, lipsită de sens. Fusese 
Koos Taljaard medic înainte de a vindeca pe cineva? Sau Jack 
Phatudi poliţist înainte de a face prima arestare? 

Zece ani, și niciodată persoana pe care o păzeam nu se aflase 


VP - 291 


cu adevărat în pericol. Întruniri politice, apariţii publice, 
evenimente mondene, călătorii cu mașina, inaugurări de clădiri 
și de școli. Nu fusesem nevoit să intervin niciodată. Nu 
avusesem altceva de făcut decât să mă menţin în formă și alert, 
să-mi lucrez trupul, să-mi șlefuiesc abilităţile, să le ascut ca pe 
un cuţit care nu avea să fie niciodată folosit pentru a tăia ceva. 
Urmărisem, o, da, asta da, urmărisem și supravegheasem zeci, 
sute, chiar mii de oameni cu ochii mei de vultur. 

Și nu se întâmplase niciodată nimic. 

Ideea de a deveni bodyguard mă salvase, pentru că, după ce 
terminasem școala, nu avusesem prea multe opţiuni - și toate 
celelalte nu promiteau decât belele. Fusesem un tânăr violent, 
care căuta necazurile cu lumânarea. Un tânăr plin de ură faţă de 
părinţi și față de lumea în care crescuse, din care nu fusese 
salvat decât prin disciplina instrucției căpătate și prin calmul 
părintesc și înțelepciunea ministrului transporturilor. Omul care 
oprise odată pe drum, în Transvaalul de Est, coloana oficială 
pentru a ajuta la schimbarea roții unui microbuz. Stătuse de 
vorbă cu șoferul și cu pasagerii negri, îi întrebase cum trăiau, ce 
greutăți și ce probleme aveau. Și, după ce se urcase înapoi în 
mașină, clătinase din cap și spusese că lucrurile nu mai puteau 
continua așa. 

Dar, deși nu avusesem un scop bine definit în toată acea 
perioadă, fuseseră, de fapt, zece ani petrecuţi ca simplu 
spectator. Zece ani la periferia lumii, un deceniu întreg la 
marginea a nimic. 

Un observator neimpresionant, în ciuda genelor. Mama mea, 
un trandafir englezesc care îmbobocise pal, la fel ca mine. Tata, 
un bărbat oacheș, viril și puternic. Însă eu moștenisem pielea 
albă, părul blond-roșcat și constituţia firavă a mamei. Numai că 
pe ea sânii o făceau să arate senzaţional. Și putea să mai 
adauge culoare feţei, ceea ce și făcea, dându-se cu rimel, cu ruj 
și cu pudră, și apărând în fiecare dimineaţă complet 
metamorfozată. Işi transformase cu pricepere trupul de o 
delicateţe înnăscută în cel al unei sirene senzuale, un borcan cu 
miere în jurul căruia roiau bărbaţii din Seapoint. 

Odată, îmi lăsasem barba să crească timp de patru luni, fără 
ca Mona să observe. O întrebasem dacă nu remarcase ceva nou 
la mine. Îi luase cinci minute ca să spună: „A, ţi-ai lăsat barbă”. 

Omul invizibil. 


VP - 292 


Definit printr-un singur incident. Crima comisă cu violenţă pe 
șosea. Așa o descrisese mass-media. In unica fotografie apărută 
în presă, eram înfățișat stând între avocaţi, cu Gus Kemp 
ascunzându-mi, plin de milă, chipul, în spatele unui dosar. Omul 
invizibil. 

Patruzeci și doi de ani, și unde ajunsesem? 

Capul mi se împotrivea: „Vorbește oboseala din tine. Lipsa de 
somn”. 

Dar toate astea nu contau. 

Astăzi coboram de unul singur muntele pentru că voiam să fiu 
și eu cineva. 

Cineva? 

Da, cineva. Cineva, ceva, orice. Pentru că voiam să fac 
diferenţa. Să pun capăt nedreptăţii. Pentru prima oară în viaţa 
mea, îmi doream să încalec pe calul cel alb și să galopez pe 
calea justiţiei. 

M-am ridicat, sătul să mă contrez cu mine însumi. Am scos 
Glockul de la curea și l-am verificat. Și pe urmă am luat-o încet 
în jos, pe panta muntelui, afundându-mă în umbrele adânci ale 
după-amiezii. 


Într-o zi de duminică, pe 5 octombrie 1986, comandantul lui 
Jacobus le Roux își adunase toţi oamenii și îi anunţase că 
trebuiau să plece din savană și să se întoarcă la unitate luni, 13 
octombrie. Aveau la dispoziţie o săptămână de odihnă și de 
recuperare; nu primeau permisii, dar se puteau relaxa în voie. 

Asta fusese tot. Nu li se oferise nicio explicaţie. Ca și cum era 
o situaţie la care ar fi trebuit să se aștepte. 

Ei însă bănuiau că era ceva necurat la mijloc, fiindcă 
batalionul Five Reconnaissance își trimisese trupele de 
recunoaștere în zona lor, pentru a preîntâmpina un posibil atac. 
Circulau tot felul de zvonuri. Se spunea că Renamo, facțiunea 
prooccidentală care lupta în războiul civil, intenţiona să atace 
Frelimo”* în două provincii din nordul Mozambicului. Și că 


54 Frontul pentru Eliberarea Mozambicului, fondat în 1962 cu scopul de a lupta pentru 
obţinerea independenţei țării, la acea vreme colonie portugheză, ceea ce și reușește, 
în 1975. Devine partid politic marxist-leninist în 1977, renunțând însă la această 
orientare după dezmembrarea Uniunii Sovietice. Din 1975 și până astăzi, se află la 
conducerea ţării, fie singur, fie în coaliții guvernamentale. Intre 1975 și 1992 a fost 
implicat într-un război civil cu organizaţiile anticomuniste cunoscute sub numele de 
Renamo, sponsorizate de guvernele minorităţilor albe din Rhodesia și din Africa de 


VP - 293 


trupele de recunoaștere fuseseră trimise pentru a-i ajuta. Ceva 
se întâmpla și cu unitatea 7 SAI, judecând după traficul intens 
de camioane Bedford care intrau și ieșeau din bază. 

Pentru Unitatea de Servicii de Mediu toate astea nu aveau 
cine știe ce importanţă. Nu-i privea direct și, în armată, dacă 
ceva nu te privește direct, atunci îl ignori. 

Dar luni, pe 13 octombrie, Jacobus și Pego nu se prezentaseră 
la apel. Adevărul era că nu se mai întorseseră niciodată la 
unitate. _ 

Necazurile începuseră pe data de 12, într-o duminică. Işi 
propuseseră să revină la bază în timp util. Terminaseră de 
patrulat ultima porțiune, pe lângă un drum îngust care mergea 
paralel cu granița cu Mozambicul, în colțul de sud-est al 
rezervației. Era ora unu după-amiaza și încercau să doarmă în 
stufărișul de pe malul pârâului Kangadjane, la patru kilometri de 
graniţa dintre Lindanda-Wolhuter Memorial și postul de pază de 
la Shishengedzim. Îi trezise uruitul unui mic aeroplan. Se 
târâseră afară din stufăriș și se uitaseră spre cer. Aeroplanul 
plana la vest de locul unde se aflau ei, descriind cercuri pe 
deasupra unui deal cunoscut sub numele de Ka-Nwamuri. Ceea 
ce era ciudat, având în vedere că avioanelor civile li se 
interzisese de mai bine de un an să pătrundă în acea zonă. 
Acesta zbura la mică altitudine, la maximum cinci sute de metri 
de sol și la numai o sută de vârful dealului. 

Făcuse un viraj larg și se îndreptase în direcţia lor, și atunci ei 
se târâseră înapoi în stufăriș. Jacobus dusese binoclul la ochi. Pe 
aripile aparatului nu erau inscripţionate litere sau alte semne de 
identificare. Era complet alb. Coborâse, apropiindu-se de sol, 
apoi o luase brusc spre nord. Jacobus zărise două sau trei 
persoane înăuntru și i se păruse că o recunoștea pe una dintre 
ele, dar își zisese că se înșela. 

Părea chipul unuia dintre miniștri. Unul foarte cunoscut. Dar 
pe urmă avionul se înclinase, și nu mai reușise să vadă oamenii 
dinăuntru pentru că se îndepărtase spre nord-vest, făcându-se 
tot mai mic, până când dispăruse cu totul. 

El și Pego se uitaseră unul la altul și clătinaseră din cap. Ce 
căuta aeroplanul în zona aceea restricţionată? De ce zburase pe 
deasupra dealului Ka-Nwamuri? In noaptea care urma, trebuiau 
să se ducă într-acolo ca să vadă ce se petrecea și să raporteze a 


Sud (n.tr.). 
VP - 294 


doua zi. 

Așteptaseră până la asfinţit, își strânseră lucrurile și se 
pregătiseră de plecare. Până la deal nu erau decât cinci 
kilometri. Nu aveau cum să-i parcurgă prea repede, pentru că 
străbăteau o porțiune de tufișuri dese, care le oferea, totuși, o 
bună acoperire. 

Două ore mai târziu, văzuseră pentru prima oară luminile, la 
jumătatea pantei dealului Ka-Nwamuri, niște lumini mișcătoare 
care pâlpâiau în noapte precum licuricii. 

Nu așa se comportau braconierii. Ce se întâmpla acolo? 

Jacobus încercase să ia legătura prin radio cu baza, dar nu se 
auziseră decât pârâituri. Se sfătuise în șoaptă cu Pego, pe ce 
drum să o apuce pentru a se apropia de lumini. 

Zona aflată imediat la est de Ka-Nwamuri era prea plată și 
deschisă. Dar în apropiere curgea pârâul Nwaswitsontso, care 
făcea o curbă largă dinspre vest, înconjurând dealul Ka- 
Nwamuri. Forma digul de la Eileen Orpen înainte de a săpa în 
stâncă un mic defileu care înainta apoi spre graniţă. Aveau să 
meargă pe malul apei până în spatele dealului și apoi să urce pe 
panta estică pentru a vedea ce se întâmpla. 

Le luase mai mult de o oră. La digul Orpen dăduseră peste o 
turmă de lei furioși care răgeau înfometați și frustrați după o 
vânătoare de zebre eșuată. In cele din urmă, când trecuse de 
ora nouă, aruncaseră o privire de dincolo de creasta dealului și 
văzuseră mai jos niște oameni. 

Luminile erau acum stinse, dar un foc mare de tabără ardea la 
poalele dealului. Un grup de oameni stătea adunat în jurul său. 
In spatele lor, niște plase de camuflaj acopereau câteva 
contururi masive. 

Pego șuierase printre dinţi befa, adică era de rău. Jacobus 
focalizase lentilele binoclului asupra grupului din jurul focului. 
Erau numai bărbaţi albi. Îmbrăcaţi în haine civile. 

Văzuse o carcasă atârnând de copacul cel mai apropiat. O 
antilopă impala. 

Discutase cu Pego în șoaptă. Trebuiau să se apropie, fusese el 
de părere. Nu, se opusese Pego, avea să se ducă numai el, 
pentru că era negru ca noaptea și n-aveau să-l vadă în întuneric. 
Lângă focul de tabără era un moshuta, un tufăriș, avea să se 
ascundă acolo și să arunce o privire înainte de a se întoarce. 
Jacobus trebuia să rămână pe loc și să încerce să ia din nou 


VP - 295 


legătura cu baza. Poate că radioul funcţiona mai bine sus, pe 
deal. 

— Dar te întorci, da? 

— Sigur, din moment ce o să las bushwa la tine, zisese Pego 
și răsese în beznă, repetând vechea lor glumă. 

Avea să se întoarcă pentru că lăsase mâncarea în grija lui 
Jacobus. 

— TShetshisa, spusese Jacobus folosind unul dintre puţinele 
cuvinte în dialectul mapuleng pe care le cunoștea. Grăbește-te! 

Pego se făcuse nevăzut, și Jacobus se retrăsese puţin mai jos 
de creastă, pentru a încerca să ia legătura cu baza. Apăsase pe 
buton și șoptise: 

— Bravo One, aici Juliet Papa, răspunde. 

Așteptase și, dintr-odată, auzise o voce clară și puternică, atât 
de puternică, încât fusese nevoit să reducă volumul. 

— Juliet Papa, identifică-te. 

Vocea era nefamiliară, nu aparţinea nici unui operator radio 
din cadrul ESU. 

Ezitase fiindcă nu i se mai întâmplase așa ceva, și 
instrucţiunile nu prevedeau nicio procedură în astfel de cazuri. 

— Bravo One, aici Juliet Papa, răspunde. 

— Te aud, Juliet Papa. Identifică-te. Ce cauţi pe frecvenţa 
asta? 

Simţise un fior de spaimă. Făcuse cumva vreo greșeală? 
Verificase din nou aparatul, îl fixase pe frecvenţa pe care lucra 
de obicei și repetase: 

— Bravo One, aici Juliet Papa, răspunde. 

Aceeași voce replicase clar ca bună ziua: 

— Juliet Papa, aceasta este o frecvență restricţionată. 
Identifică-te! 

Îi venise să arunce radioul în josul dealului. Afurisitul de 
aparat funcţiona numai când avea el chef, și acum îl băgase în 
ceață. Îl închisese și se târâse înapoi până pe creastă. Se uita 
prin binoclu la tufărișul pe care i-l arătase Pego. 

Zărise o lumină deplasându-se la poalele dealului. La mai 
puţin de trei sute de metri de el. Doi bărbaţi cu o torţă. Cercetau 
ceva aflat jos, pe pământ. Ridicaseră obiectul. O sfoară? Nu, 
văzuse prin binoclu că era un cablu negru și neted. 

Pe urmă auzise strigăte, îndreptase binoclul spre focul de 
tabără și zărise niște siluete alergând. Erau oameni înarmaţi, 


VP - 296 


oameni în uniformă. Unde stătuseră ascunși? De unde 
răsăriseră? 

Pârâit de Împuşcături. Luase binoclul de la ochi, încercând să 
descopere în beznă sursa exploziei, dar nu văzuse nimic. 

„Unde ești, Pego?” 

Jos, oamenii se agitau, îndepărtându-se de foc. Dusese din 
nou binoclul la ochi. Brusc, totul se cufundase în tăcere și 
oamenii dispăruseră. lIntorsese binoclul spre locul unde se 
aflaseră cei doi bărbaţi cu torta. Între timp o stinseseră. 

Trecuseră câteva minute. 

Continuase să stea cu ochii fixaţi pe foc și pe tufărișul unde 
Pego îi spusese că avea să se ascundă, dar era mult prea 
întuneric. 

Sesizase o mișcare în apropierea focului. Focalizase binoclul. 
Doi soldaţi având între ei pe cineva pe care pe jumătate îl cărau 
pe sus și pe jumătate îl târau. Ceilalţi oameni se adunaseră în 
jurul lor. Își dăduse seama că bărbatul aflat între cei doi soldați 
era Pego și inima îi sărise din piept când văzuse sângele 
curgându-i prietenului său de la genunchi în jos, pe picior. 

II aruncaseră pe Pego la pământ și îl încercuiseră. Cineva îl 
lovise cu piciorul pe bărbatul negru și Jacobus simţțise cum inima 
îi săltase în gât. Pego dăduse de necaz, mare necaz, și îi venise 
să o ia la fugă în jos pe pantă și să strige: „Ce faceţi, ce faceţi 
acolo? Lăsaţi-l în pace, e camaradul meu”, dar rămăsese locului, 
împietrit, neștiind ce să facă. 


42. 


Cărarea care ducea în jos, spre poalele muntelui, era abruptă 
și năpădită de crengi, rădăcini de copaci și pânze de păianjeni. 
Din loc în loc, am dat peste șanțuri și stânci pe care a trebuit să 
le cobor pas cu pas în timp ce sudoarea curgea din mine șiroaie. 

Mai mult ca orice, trebuia să mă mișc fără să fac zgomot, cu 
toate că nu credeam că traversaseră pârâul, pe partea unde mă 
deplasam eu. Mult mai probabil postaseră pe cineva care să ţină 
sub supraveghere bucata de pământ dintre pădure și casa 
închiriată. 

Am evaluat distanţa parcursă și mi-am dat seama că mă 


VP - 297 


apropiasem. Casa trebuia să fie la câteva sute de metri de locul 
unde mă aflam. Acum urma să cotesc spre sud și să înaintez cu 
și mai mare prudenţă. 


Jacobus îi văzuse cum îl târau pe Pego în afara cercului de 
lumină aruncat de focul de tabără și se adunaseră din nou, ca să 
se sfătuiască între ei. Şi-atunci luase o hotărâre. Mai întâi avea 
să-l salveze pe Pego, și după aceea să plece împreună ca să 
ceară întăriri. Prietenul lui era rănit și, din câte își dădea el 
seama, nimeni nu catadicsise să-i acorde primul ajutor. 

Se târâse în jos, pe panta vestică a dealului, apoi dăduse 
drumul la radio și ascultase. Îi era prea frică pentru a încerca să 
ia încă o dată legătura cu baza. 

Nimic. 

Se târâse și mai aproape, înaintând cu mare grijă. Cum de-l 
văzuseră pe Pego? Cum de puseseră mâna pe Pego, bărbatul 
din tribul maPulana - Tau, Leul, cel care se mișca la fel de agil 
ca o pisică? 

Jacobus avusese noroc. Zărise dispozitivul electronic din pură 
întâmplare. Era legat de un diblu de oţel fixat în pământ, și firul 
era atât de subțire, încât abia se vedea în noapte. Avea o lentilă 
îndreptată spre est, un fel de senzor, după cum bănuise, care 
arunca o rază invizibilă. 

Se târâse pe sub rază și nu se mai ridicase, ci rămăsese 
culcat, înaintând încet și tăcut, cu mare efort, cu pușca în 
ambele mâini, apropiindu-se tot mai mult, până când le auzise 
vocile și văzuse o santinelă stând sub un copac, cu o pușcă R4 
în braţe. Atunci își dăduse seama că erau soldaţi și se gândise 
că Pego era în siguranţă printre militari și că totul fusese o 
simplă copilărie. 

Tocmai era pe punctul de a se ridica, gândindu-se „Slavă 
Domnului, a fost o neînțelegere”, când l-a auzit pe Pego ţipând. 


Acum îi puteam vedea. 

Doi bărbaţi stăteau pe veranda casei. Unul dintre ei era 
șoferul jeepului din parcarea spitalului, iar celălalt - lunetistul, 
bărbatul blond și solid care trăsese cu pușca Galil cu lunetă în 
Emma. 

Blondul era așezat pe un scaun de bucătărie, cu picioarele 
întinse în față și cu călcâiele proptite de zidul verandei. Purta pe 


VP - 298 


cap aceeași șapcă de baseball. Omul din jeep stătea pur și 
simplu. Vorbeau între ei, dar, de la distanţa la care mă aflam, nu 
înțelegeam ce-și spuneau. 

Mă așteptau. Probabil mai erau și alţii. Mai mult ca sigur, unul 
sau doi care supravegheau drumul. 

Doar atâţia? 


Jacobus continuase să se târască în direcţia de unde veniseră 
tipetele, până când se apropiase suficient pentru a vedea ce se 
întâmpla și simţise mirosul cărnii arse a lui Pego. Patru oameni îi 
legaseră prietenul de un copac. Unul dintre ei lipise un obiect 
roșu și strălucitor de obrazul lui Pego și tocmai îi spunea: 

— Vorbește, kaffertjie:>. 

Pego uriașe din nou: 

— E adevărul adevărat, baas*. 

Bărbatul se întorsese cu fața spre Jacobus. Purta haine civile, 
era lat în spate, cu o mustață stufoasă și cu părul scurt cât să-i 
acopere la limită urechile și gulerul. Le spusese celorlalți: 

— İl cred. Și asta înseamnă că suntem într-un kak cât noi de 
mare. 

— Întreabă-l cum îl cheamă pe camaradul lui, îi ceruse un alt 
individ, unul mai vârstnic și mai sfrijit, cu burticică și ochelari cu 
rame aurii. 

— L-ai auzit pe șeful. Cum îl cheamă? 

Mustăciosul a apropiat fierul strălucitor. 

— Jacobus. 

— Jacobus? 

— Da. Jacobus le Roux. 

Bărbatul cel solid se întorsese spre tipul mai în vârstă. 

— Trebuie să mă interesez. Cred că patrulau în afara bazei. 
Trebuie să rămânem în alertă, în caz că se ascunde pe aici, pe 
undeva, în întuneric. 

— El era cel pe care l-am auzit vorbind la transmiţător, sunt 
sigur, intervenise un alt bărbat. 

Tipul mai vârstnic ridicase o mână, întrerupându-l: 

— Ascultați, putem s-o rezolvăm. Mai întâi, hai să vedem cine 
e! Și pe urmă hotărâm ce avem de făcut. 


5 În afrikaans, în original, termen peiorativ folosit pentru a desemna oamenii de 
culoare - „negrotei, cioroi” (n.tr.). 
56 În afrikaans, în original, „șefule” (n.tr.). 


VP - 299 


Se îndreptaseră către focul de tabără, lăsându-l pe Pego 
singur, legat de copac. 


Era în mijlocul după-amiezii și stăteam întins la patru metri de 
izvorul susurător, îngropat printre ferigi verzi, conștient că 
trebuia să aștept până la căderea nopţii. Cel puţin aveam timp 
să-mi fac un plan și să-i ţin sub supraveghere, ca să aflu câţi 
erau cu totul. 

Eram în avantaj. Nu aveau cum să mă ia prin surprindere. 
Trebuiau să stea și să aștepte, să se ascundă și să se întrebe 
dacă aveam să apar, când anume și din ce direcţie. 

M-am întors încet și m-am retras câțiva metri. Voiam să mă 
fac comod. Și să mă odihnesc. 

În clipa aceea, am zărit craniul. Zăcea între două pietre de râu 
mari și rotunde. Era acoperit de mușchi, pătat cu maro și 
îngălbenit de vreme. Maxilarul lipsea. L-am ridicat și l-am 
studiat. Orbitele goale se holbau la mine ca un semn prevestitor 
de rele. 


Jacobus se apropiase din spate și mai întâi îi șoptise lui Pego 
la ureche să stea liniștit, și abia apoi tăiase sforile care îl 
ținuseră legat de copac și îl prinsese în braţe înainte de a se 
prăbuși la pământ. Își trăsese prietenul într-o zonă cufundată în 
întuneric și își lipise buzele de urechea lui: 

— Poţi să te târăști? Au montat un sistem de alarmă, așa te- 
au prins. Va trebui să mergem pe brânci. Ești în stare? 

— Da. 

Îi arătase cu mâna pe unde să o ia, apoi șoptise: 

— Mergi tu în faţă. Te acopăr eu. 

Înaintaseră încet, chinuit, cu Pego oprindu-se des pentru a-și 
trage răsuflarea, pentru că glonţul îi sfâșiase piciorul stâng, și 
era obosit și slăbit, în cele din urmă, ajunseseră la pârâu, și 
acolo Jacobus îl forțase pe Pego să se ridice și să meargă 
sprijinindu-se de umărul său. Pe jumătate alergând, se 
mișcaseră așa, șchiopătând, până ce, dintr-odată, auziseră 
împușcături și văzuseră flăcările despicând cerul. Împiedicându- 
se, se cufundaseră în apa puţin adâncă a pârâului, la adăpostul 
malurilor. 

Din cauza fricii, pierduseră noţiunea timpului. Rămăseseră 
acolo, tăcuţi, și după ceva vreme auziseră pași și voci de 


VP - 300 


oameni neobișnuiţi cu savana și care făceau prea mult zgomot. 
Și pe urmă se așternuse din nou liniștea. 

Jacobus îi dăduse lui Pego să bea apă din bidon și îi spusese 
că trebuiau să pornească din nou la drum, spre defileul 
Nwaswitsontso de lângă graniţă. Acolo aveau să fie în siguranță; 
aveau unde să se ascundă, și mai jos de dig era o singură cale 
ușoară de acces. 

Pego încuviinţase din cap. 

— Piciorul. Go etsel/a. E amortit. 

— O să te car eu în spate. 

Așa și făcuse, pe ultima porţiune de un kilometru și ceva. 
Urmase cursul apei, dar în apropierea digurilor cotise, cu Pego 
pe umăr, pentru a evita întâlnirea cu crocodilii. 


Am adormit în gaura adâncă dintre stânci. M-am trezit cu o 
tresărire când soarele trecuse de cealaltă parte a muntelui, și 
am văzut o broscuță verde fosforescent la câţiva centimetri de 
nasul meu, privindu-mă cu ochii ei roșii și reci. 


Găsiseră un adăpost în defileul Nwaswitsontso, într-un loc 
unde apele străvechi tăiaseră în stâncă un intrând, exact cât să 
încapă ei doi. 

— Și acum ce-o să facem? întrebase Pego. 

— Nu știu. 

Cercetase rana lui Pego. Arăta râu, dar cel puţin nu mai 
sângera. li ceruse să-i spună ce întrebări i se puseseră. 

— Au crezut că sunt terorist, îi răspunsese Pego. N-au vrut să 
mă creadă când le-am zis că fac parte din ESU. Spuneau că 
trebuie să ne ucidă pe amândoi, Jacobus, i-am auzit. 

Pego tăcuse mult timp, după care întrebase: 

— De ce-ar face burii așa ceva? 

Dar Jacobus nu-i putuse oferi niciun răspuns. 

Stătuseră întinși în ascunzătoare, și Pego dormise ca un om 
bolnav, respirând iute și zvârcolindu-se în somn. Cuprins de 
febră, bărbatul din tribul maPulana gemuse și mormăise pe 
limba lui. Jacobus rămăsese treaz, întorcând lucrurile pe toate 
părțile, fără vreun rezultat. Ce căutau oamenii aceia acolo? 

La primele ore ale dimineţii, auzise niște glasuri. Zgomote de 
pași la numai șase metri mai sus de ei, pe creasta defileului. Işi 
apăsase mâna peste gura lui Pego și își văzuse prietenul 


VP - 301 


deschizând ochii și conștientizând treptat ceea ce se petrecea. 
Încuviinţase apoi ușor din cap. Înţelesese. 

Deasupra lor, o voce vorbea în afrikaans: 

— Rahat! Aproape că m-am izbit de stânca asta. 

— Nu e stâncă. 

— Dar ce mama dracului e? Uită-te și tu dacă nu sunt pe puţin 
nouă metri. 

— Omule, cum naiba îţi dai seama cât e până jos? E întuneric 
beznă. 

— Atunci, spune-mi tu cât e. 

— Nu contează. Oricum, va trebui s-o ocolim. 

— Fir-ar a dracului! N-au avut cum să coboare pe-aici. Uită-te 
și tu, vezi vreo cărare? 

— O să trebuiască să ne oprim. Nu putem merge așa la 
nesfârșit. Transmisiunea radio e programată pentru ora patru. 
Trebuie să ne pregătim. 

— OK. la-o pe acolo. Dacă au trecut pe-aici, n-ar fi putut s-o ia 
decât în direcţia aia. 

— Nu cred că au ajuns atât de departe. Mi-au spus că i-au 
paradit serios piciorul negroteiului. 

— Ce naiba le-a venit să apară tocmai în noaptea asta? 

— Nici n-am apucat să mănânc. 

— Nici eu. Dar civilii, da. Friptură de impala, naiba să-i ia. 

Unul dintre ei dăduse cu piciorul într-o piatră, care s-a 
rostogolit în defileu. 

— la stai niţel, să ascultăm. E adâncă prăpastia. 

Tăcere. 

— Ai fi în stare să tragi într-un alb? 

Celălalt nu răspunsese pe loc. Se foise nervos. 

— E întuneric. N-ai cum să vezi care-i alb și care-i negru. Mai 
întâi vreau să mă lămuresc cum pot depista poziţia unui individ 
interceptându-i transmisia radio. Hai, că avem treabă. 

Se îndepărtaseră. 


În timp ce se lăsa întunericul, am supravegheat casa. Acum 
nu mai era însă nimeni pe verandă. Blondul cel solid a ieșit din 
interior și a pornit spre pârâu, nu chiar direct către mine, ci în 
lateral. Cu pușca Galil în mână. 

Se îndrepta spre o limbă de pământ împădurită, de unde 
putea acoperi toată curtea dinspre partea aceea a casei. 


VP - 302 


Deșteaptă alegere, atâta timp cât nimeni nu știe unde te 
ascunzi. 

„Fă-te comod, malacule! Simte-te ca la tine acasă. Lemmer 
din Loxton n-o să te scape din ochi. Și Lemmer de la închisoarea 
de maximă securitate Brandvlei a învăţat în pușcărie să aștepte. 

Ne vedem mai încolo”. 


La ora patru dimineaţa îl contactaseră prin radio. 

Auzise ţărâitul încet venind dinspre aparatul așezat în poală. 
Luase casca și și-o lipise de ureche. 

— Jacobus le Roux, Jacobus le Roux, răspunde. 

Aceeași voce necunoscută. 

Tăcuse, conștient de ceea ce urmăreau. 

— Jacobus le Roux, Jacobus le Roux, răspunde. 

lar și iar, la nesfârșit, timp de câteva minute, aceeași voce 
răbdătoare. 

Și apoi: 

— Știu că mă auzi, Jacobus. Ne pare foarte rău pentru 
Vincent. N-am știut că lucraţi amândoi la ESU. Pe un ton 
înțelegător, amabil. Știm că are nevoie de îngrijiri medicale. 
Adu-l încoace, îl putem ajuta. Papa Juliet, răspunde. 

Timp de o jumătate de oră, tot încercaseră să-l convingă, cu 
promisiuni liniștitoare, dar, după o vreme, Jacobus încetase să-i 
mai asculte. Se gândea la ceea ce urma să facă peste o oră sau 
două, când avea să se lumineze. Trebuia să găsească ajutoare 
pentru Pego. Și trebuiau neapărat să plece de-acolo, dacă voiau 
să mai rămână în viaţă. 

Ce opţiuni avea? Se aflau la circa șapte kilometri de H10, 
drumul asfaltat folosit de turiști, dar, pentru a scăpa de oamenii 
aceia, trebuiau să facă un ocol mare. Nu asta era soluţia. 

Sau puteau să rămână în ascunzătoare, pentru că a doua zi, 
când nu aveau să se prezinte la baza ESU, cineva avea să 
pornească, mai mult ca sigur, în căutarea lor. Însă nu-și 
permiteau să aștepte atât de mult, din cauza rănii lui Pego. 

Vocea de la celălalt aparat radio rămăsese tăcută în 
următoarele cinci minute. Când revenise, i se adresase pe un 
ton complet diferit, dur și furios: 

— Ascultă bine ce-ţi spun. Dale Brooke Crescent numărul 
patruzeci și șapte. Îţi zice ceva? Dale Brooke Crescent numărul 
patruzeci și șapte, Linden, Johannesburg. 


VP - 303 


Adresa casei părintești. 

— Ai la dispoziţie zece minute ca să raspunzi. Altfel, o să 
trimit acolo câţiva oameni. Oameni cărora nu le pasă de nimeni 
și de nimic. Oameni care sunt în stare să taie gâtul unei femei 
doar așa, de distracţie. Zece minute. Revin. 


43. 


Jacobus le Roux folosise cele zece minute ca să ia o decizie. 
Lăsase radioul în intrândul dintre stânci, îl trezise pe Pego, și 
coborâseră împreună, cu mare dificultate, în prăpastia defileului, 
în întunericul de dinaintea ivirii zorilor. 

După care porniseră, împleticindu-se, spre est, urmând calea 
pârâului Nwaswitsontso, mai bine de patru kilometri, până la 
granița cu Mozambicul. 

Nu avusese altă alternativă. Dacă răspundea, îi depistau și îi 
omorau pe amândoi. Nu luase însă în serios ameninţarea cu 
familia. Tatăl lui era Cineva, era un om care cunoștea miniștri, 
un Furnizor al armatei și, prin urmare, o Rotiţă esenţială în 
Marele Angrenaj. 

Așadar, nu avusese de ales. Trebuiau să se facă nevăzuţi. 
Până când oamenii aceia aveau să plece de acolo, până când 
totul urma să se termine. 

Nu reușiseră să ajungă la graniță înainte ca soarele să se 
ridice pe cer. 

Auziseră zgomot de elicoptere imediat după ce culoarea 
cerului începuse să se schimbe. Ritmul rotoarelor lor, mai întâi 
îndepărtat, devenise tot mai puternic și mai apropiat. Jacobus 
găsise un adăpost și, printre frunzele copacilor, zărise cele două 
aparate care zburau încolo și încoace, acoperind toată zona de 
deasupra laturii dealului Ka-Nwamuri pe care se aflau ei. Erau 
complet albe, fără simboluri sau alte însemne de identificare, 
asemenea celui de cu o zi în urmă. 

Elicopterele continuaseră cercetarea zonei mai bine de o oră, 
apoi dispăruseră spre sud. 

Acum Jacobus și Pego trebuiau să treacă de punctul de 
observaţie de la Shishengedzim, și asta în plină zi. Punctul de 
frontieră avea vedere spre defileu, dar nu exista altă soluție. 


VP - 304 


Pego avea febră și era slăbit. lar Jacobus era mort de oboseală 
după ce îl sprijinise atâta vreme în mers. 

Traversase în zigzag cei patru sute de metri până la punctul 
de observaţie, așteptându-se, din clipă în clipă, să audă 
împușcăturile. Le simţea plutind în aer, chiar dacă, în final, 
niciuna nu venise. De două sau de trei ori își ridicase ochii spre 
clădire, dar nu zărise niciun semn de viaţă, nu era nimeni acolo, 
niciun soldat lăsat de pază, doar oamenii aceia rămași în urmă, 
la Ka-Nwamuri, cu cablurile lor de pe panta dealului și cu 
senzorii optici orientaţi spre savană. 

Tăiase gardul care delimita frontiera, și trecuseră în 
Mozambic. Mergând în josul râului, nu dăduseră peste niciun 
semn de viaţă, nu întâlniseră niciun animal, niciun om, nimic de 
jur-împrejur, doar căldura dogoritoare și oboseala lui cumplită. 
Șase ore mai târziu, văzuseră niște femei spălând rufe în râu. 

Pego le cunoștea limba, așa că le spusese: „N-aveţi de ce să 
vă temeţi de omul alb, mi-a salvat viaţa, și acum e și el urmărit, 
nu vrem decât să ne odihnim puţin”. 

In noaptea aceea, dormiseră în cătunul fără nume al femeilor. 
Căpetenia tribului, un bărbat cu părul cărunt care își zicea Rico, 
le povestise despre frământările prin care trecea țara lui. 
Mozambicul era în fierbere, războiul distrusese totul. Localnicii 
nu mai ieșeau din sat. Din când în când, mai treceau braconierii 
de fildeș, care le dădeau câte ceva, bani, mâncare sau haine, în 
schimbul permisiunii de a face un popas în sat. Dar cât te uitai 
în jur, nici picior de tânăr, toți plecaseră la război, ca să poată 
supraviețui. 

Duminică, 9 octombrie, Jacobus și Pego au auzit un zgomot 
teribil, tot cerul s-a despicat de la nord la sud, foarte aproape, în 
bubuituri asurzitoare. Jacobus ieșise în fugă din colibă și zărise o 
lumină roșie pâlpâind jos, la orizont. 

A doua zi, la trei dupa-amiaza, aflaseră veștile. 

Samora Machel, președintele Mozambicului, murise. Avionul 
în care se afla se prăbușise în noaptea precedentă lângă 
Mbuzini, la numai o sută treizeci de kilometri de sat. 

Jacobus nu pusese imediat lucrurile cap la cap, pentru că 
femeile începuseră să se vaite, iar bătrânul Rico, cel plin de 
riduri, clătinase din cap și repetase de mai multe ori: „Uma coisa 
mă, una coisa mă”. Pe urmă îi spusese lui Pego că bărbatul alb 
trebuia să plece, altfel aveau să aibă necazuri mari. Bărbatul alb 


VP - 305 


trebuia să plece. 

Mozambicanii îi dăduseră haine, un pachet cu mâncare și apă 
și îi luaseră la schimb pușca. Îi explicaseră pe unde să o ia ca să 
ajungă în Swaziland, unde avea să fie în siguranţă. 

Pego își îmbrăţișase prietenul. 

— Mulţumesc, frate, o să ne revedem! 

După aceea Jacobus plecase, călătorind la început în josul 
râului către sud-est, în căutarea unui drum de ţară. Și, în timp 
ce mergea, începuse să pună lucrurile cap la cap. 


Îi luase aproape o săptămână ca să străbată drumul de două 
sute de kilometri. Nu mergea decât noaptea, ascunzându-se de 
fiecare dată când vedea vehicule trecând sau aeroplane 
planând pe deasupra capului său. 

Traversase munţii spre Swaziland la opt kilometri de punctul 
de frontieră de la Lomahasha. În bisericuţa catolică din Ngwenya 
Peak se spălase și mâncase, pentru întâia oară după multe zile, 
o masă adevărată. Preoţii îi așternuseră un pat, și dormise două 
zile în șir. Îi dăduseră și haine, pentru că cele pe care le purta se 
făcuseră zdrenţe. Îi spuseseră că nu era primul sud-african alb 
care se refugia în biserica lor. Mai fuseseră alți doi, oponenți pe 
faţă ai regimului, care refuzaseră să-și satisfacă stagiul militar 
obligatoriu. În Manzini erau oameni care îl puteau ajuta. Trebuia 
să aștepte și să se urce în camionul care venea în fiecare joi cu 
provizii. Nu puteau să-i ofere prea mulţi bani. li dăduseră 20 de 
meticali mozambicani. „Du-te cu Dumnezeu!” 

În Manzini citise ziarele apărute la o săptămână după moartea 
lui Samora Machel. Presa arăta cu degetul spre guvernul sud- 
african. Africanii și rușii erau înfuriaţi la culme. 

Sunase la tatăl lui la birou de la o cabină telefonică, și 
centralista îi făcuse legătura cu secretara tatălui. Aceasta 
rămăsese fără suflare când îl auzise spunând: 

— Bună, Alta. 

— Jacobus? 

Și după aceea convorbirea se întrerupsese. _ 

Încercase să sune din nou, dar linia era moartă. Își luase 
monedele, vrând să se plece, dar telefonul sunase fix atunci. Se 
oprise. Se uitase în jur. Nimeni în apropiere. 

Se întorsese și ridicase receptorul. 

— Alo? 


VP - 306 


— Ești în Swaziland. Punem noi mâna pe tine. Până atunci, 
ascultă-mă bine... 

Încremenise. Era o altă voce, nu cea care îi vorbise prin staţia 
radio. 

— Dacă mai încerci să-ţi suni tatăl sau să iei legătura cu 
careva, o să le tăiem gâturile. O să aflăm. Să-ţi fie foarte clar. 

Rămăsese mut. 

— Vreau să te aud spunând că ai înțeles ce ţi-am spus. 

— Am înţeles. 

— Tatăl tău conduce un Mercedes Benz alb, cu număr de 
înmatriculare TJ 100765. În fiecare după-amiază merge pe 
același drum spre casă. În zilele noastre se petrec atât de multe 
accidente... Mama ta se duce în fiecare miercuri după-amiaza să 
se roage la Biserica Reformată Olandeză. Pleacă de acasă la 
șapte fără douăzeci și merge singură, în mașina ei Honda 
Ballade cu număr de înmatriculare TH 128361. E o ţintă ușoară. 
Sora ta se întoarce de la școală acasă după-amiaza. Sper că ai 
priceput unde bat. Repetă că ai înțeles ce ţi-am spus. 

— Am înţeles. 

— Foarte bine. Văd că ești în Manzini. Dacă rămâi acolo, o să 
trimit niște oameni ca să stea de vorbă cu tine. Sunt sigur că 
putem cădea la învoială. 

Jacobus își dăduse seama că bărbatul de la celălalt capăt al 
firului trăgea de timp, urmărind să lungească, pe cât posibil, 
convorbirea. Poate că deja trimisese oameni după el. Nu-l mai 
ascultase. 

Pusese jos receptorul și se îndepărtase grăbit de cabina 
telefonică și de viaţa lui de până atunci. 


Cu primul a fost ușor, pentru că știam unde se ascunsese și 
mai știam că el era cel care o împușcase pe Emma. 

Am așteptat până la nouă seara. Am înaintat târâș, la 
adăpostul întunericului. M-am apropiat de el prin spate. Stătea 
întins pe burtă, își făcuse un culcuș destul de confortabil, cu 
pușca Galil fixată pe trepiedul așezat în față. Din când în când, 
se uita prin lunetă. A 

În spatele lui zăcea un rucsac. Înăuntru avea, probabil, 
mâncare și băutură. Lucruri de care aveam nevoie. 

N-ai cum să te mişti complet silențios prin tufișuri, oricât de 
mult te-ai strădui. Mă aflam la trei metri distanţă, când am 


VP - 307 


călcat pe o crenguţă invizibilă. L-am văzut cum și-a întors mai 
întâi instinctiv capul, după care și-a smucit partea superioară a 
corpului, însă eu eram în picioare și aveam în mâna dreaptă un 
cuțit. S-a ridicat în grabă. A făcut ceea ce era de așteptat, ceea 
ce fac majoritatea oamenilor într-o asemenea situaţie - a 
încercat să-și folosească arma. A îndreptat pușca cu lunetă spre 
mine. 

Prea încet. Și prea târziu. l-am înfipt lama lungă în inimă și i- 
am spus: 

— Asta e pentru Emma. 

Nu cred că m-a auzit. 

Am făcut un pas în spate și l-am lăsat să cadă la pământ. L- 
am întors pe o parte, i-am luat pușca și m-am culcat pe locul 
unde stătuse întins. Am folosit luneta cu vedere nocturnă pentru 
a cerceta zona. 

Am văzut jeepul Grand Cherokee, pe jumătate ascuns în 
spatele casei, lângă o Toyota Prado. Vehicule mari. Suficient de 
spaţioase pentru a putea transporta o echipă numeroasă. Câţi 
să fie? Casa părea goală. Am mișcat încet telescopul pentru a 
acoperi întreaga arie. Și atunci l-am zărit pe verandă, în spatele 
zidului. Nu i se vedea decât vârful capului. 

Numărul doi. 

Dacă aș fi fost în locul lor, i-aș fi desfășurat pe ceilalți în 
apropierea porţii. 

Rămânea de văzut. 

Am auzit o voce șoptind încet. 

În spatele meu. 

Am scos Glockul și m-am întors. 

Nimic. 

Și totuși, vocea se auzea în continuare. Era a unui bărbat. 
Imposibil, din moment ce în spatele meu nu erau decât tufișurile 
dese. 

Mi-am dat seama că sunetul venea de la o staţie radio. 

M-am târât până la cadavrul Blondului și i-am pipăit 
buzunarele. Nimic. L-am rostogolit pe-o parte și i-am cercetat 
cureaua. Tot nimic. 

Vocea era acum mai puternică. Venea dinspre el. De undeva 
mai sus. 

Cum nu vedeam nimic în întunericul beznă, mi-am trecut 
mâinile peste cadavru, lipindu-mi urechea de capul lui. Și atunci 


VP - 308 


am auzit clar vocea: 

— Vannie, răspunde. 

O șoaptă joasă, nervoasă. 

Dispozitivul era în urechea individului, de unde ieșea un fir 
subţire. Ar fi trebuit să-mi dau seama că dispuneau de o 
asemenea tehnologie. l-am scos cu grijă casca și mi-am înfipt-o 
în propria ureche. Nu se potrivea prea bine. Probabil că fusese 
făcută special pentru el, la comandă. 

— Vannie, nu pot să cred că vack-ul tău nu funcţionează. 

Ce naiba însemna vack? 

— Frans, îl poţi vedea pe Vannie? 

— Negativ. 

— La dracu'! 

Numărul trei și numărul patru. 

— Vrei să mă duc să-l caut? 

— Da, e încă devreme. Dă-i unul dintre vack-urile de rezervă, 
mai am câteva în portbagajul jeepului, sunt într-o cutie albastră. 

— OK. 

M-am întins la pământ. Vack-uri? M-am uitat prin telescop. 
Bărbatul din spatele zidului s-a ridicat. Frans. A coborât de pe 
verandă și a deschis portbagajul jeepului. 

— Nu găsesc cutia. 

— Scrie pe ea „Voice Activated Comms”. 

„Aha, m-am prins. Vack. VAC”. 

— Nu-i aici. 

— Trebuie să fie. 

— Nu-i aici, te asigur. 

— Cutia e în portbagajul Toyotei, Eric. Eu am mutat-o acolo. 
Altă voce. Numărul cinci. 

— Mersi. 

Frans a închis portbagajul jeepului, s-a dus spre Toyotă și a 
început să scotocească înăuntru. 

— OK. Am găsit-o. Dumnezeule, Vannie, sper că n-o să tragi în 
mine. 

— N-are cum să te audă, Frans. 

— Ziceam și eu... 

A traversat peluza spre mine. M-am ridicat, cu cuțitul în mână. 


Jacobus le Roux își găsise de lucru la rezervaţia de vânătoare 
Mlawula din Swaziland. Era o ciudățenie printre paznicii de 


VP - 309 


vânătoare negri, dezertorul afrikaander alb dispus să facă 
munca unui negru. Băiatul tăcut care nu râdea niciodată. 

Cu mare efort și cu infinită răbdare, pusese laolaltă 
fragmentele de știri și zvonurile care îi ajunseseră la ureche. 
Avionul în care se aflase președintele Samora Machel deviase de 
la curs. Fusese îndrumat pe o direcţie greșită, o eroare 
deliberată în sistemul VOR”, după cum acuzau Times of 
Swaziland şi experții ruși. 

lar Jacobus știa de unde venise semnalizarea falsă. Știa cine o 
provocase. 

Presa susținea că guvernul sud-african îl voise pe Machel 
mort. Pentru că le stătuse ca un ghimpe în coastă încă din 1964, 
când condusese primele atacuri împotriva portughezilor ca 
luptător de gherilă în cadrul Frontului pentru Eliberarea 
Mozambicului, sau Frelimo. Fost asistent medical, Machel fusese 
martor la confiscarea pământului familiei și își văzuse părinții 
murind de foame sub stăpânirea portugheză, în timp ce fratele 
lui murea într-o mină de aur din Africa de Sud, iar profesional 
avusese ocazia să-și dea seama în mod direct de prăpastia 
uriașă dintre îngrijirea medicală acordată albilor și cea rezervată 
negrilor. 

Și, cum străbunicii și stră-străbunicii săi luptaseră împotriva 
portughezilor în secolul al XIX-lea, micuțul asistent medical le 
călcase pe urme. În 1970 ajunsese comandantul suprem al 
Frelimo, iar în 1975 devenise primul președinte al statului 
independent Mozambic. 

Și, după cum susțineau ziarele, la puţină vreme după aceea, 
își semnase propria condamnare la moarte - permisese forțelor 
de gherilă care luptau împotriva opresiunii în Africa de Sud și în 
Rhodesia să folosească Mozambicul ca rampă de lansare a 
atacurilor. Guvernele celor două ţări vecine răspunseseră 
formând o grupare rebelă, RENAMO, cu scopul de a înlătura de 
la putere regimul marxist al lui Machel, și așa se declanșase un 
aprig război civil. 

În 1986, criza atinsese apogeul. Președintele Zambiei, 
Kenneth Kaunda, cedase presiunii burilor și ordonase expulzarea 
susținătorilor RENAMO din ţară. Și cu aceasta, asaltul violent al 
RENAMO contra lui Machel începuse, și totul ajunsese pe muchie 


5” Abreviere de la „VHF Omnidirecţional Radio Range” („Radiofar Omnidirecţional 
VHF”), sistem de navigare radio folosit pentru aparatele de zbor (n.tr.). 


VP - 310 


de cuţit, pe marginea prăpastiei. Uciderea lui Machel avusese 
drept scop ieșirea din impas. 

Pretoria negase însă orice amestec. Chiar și ministrul pe care- 
| văzuse Jacobus în micul avion. Mai ales ministrul. 

Și asta îl speriase cel mai tare pe Jacobus. Ştia că oamenii 
aceia minţeau și că erau capabili de orice pentru a-și proteja 
interesele. 

După cinci luni petrecute în rezervaţia Mlawula, îl găsiseră. 

Se întorsese dintr-o patrulare în savană, și Job Lindani, 
directorul rezervației, un bărbat înalt și gras, cu un zâmbet 
lingușitor care i se lățea tot timpul pe faţă, îi spusese: 

— Nu te duce acasă. Vezi că te așteaptă niște bărbaţi albi. 
Buri. 

Și atunci fugise din nou. 


Frans fusese cel care condusese jeepul în parcarea spitalului. 
l-am întins trupul lipsit de viaţă lângă al lui Vannie, i-am zdrobit 
VAC-ul cu piciorul, am înșfăcat rucsacul și pușca cu lunetă a lui 
Vannie și m-am îndreptat, în întuneric, către casă. 

Afară mai erau cel puţin trei oameni, deși mă așteptam la mai 
mulți. Dacă n-ar fi fost decât cinci cu totul, n-ar fi avut de ce să 
vină cu două mașini. Așa că șase părea un număr mult mai 
apropiat de realitate. Alţi patru. Cel puţin. 

— Vannie, acum mă auzi? 

În bezna casei am deschis rucsacul. Apă îmbuteliată. 
Sandvișuri. Miroseau a pui. 

— Frans, ce faci acolo? 

Am căutat prăjiturelele Twinkie. Cutia era goală. Aveau să 
plătească și pentru asta. 

— Frans, răspunde. Frans! 

Am mâncat și am băut în mare grabă. Suficient cât să-mi 
potolesc foamea. 

— Nu-mi vine să cred. 

Am luat Galilul și am ieșit prin ușa din spate, am trecut de 
cele două vehicule și am luat-o spre sud, către tufărișul des în 
care stătusem ascuns cu o noapte în urmă. 

— Eric, cred că avem probleme. 

— Rahat! 

— Cred că a luat și pușca. 

Eric a rumegat această mostră de înțelepciune. 


VP - 311 


— ȘI VAC-ul, probabil, a spus în cele din urmă. Stai acolo cât 
mai liniștit cu putinţă și trage în orice mișcă. 


44. 


Lucrase în minele din Swaziland, în ferme izolate, ba chiar și 
pe o plantație. Uneori nu făcuse altceva decât să se ascundă în 
munţi și să fure ca să poată supravieţui. De două ori trecuse 
graniţa în Mozambic, dar nu se găsea de lucru, și oamenii 
mureau de foame. Trăise cu aceeași spaimă în suflet timp de 
opt ani. Se uita tot timpul peste umăr și își dezvoltase un 
instinct aparte de a-i repera pe potenţialii trădători. Pe care nu-i 
putea învinovăţi. Dacă ești sărac și în nevoie, dacă ai o soţie și 
cinci copii într-un sat oarecare din Swaziland, care cer mereu tot 
mai mult, atunci pui mâna pe fiecare cent când ai ocazia. Așa 
încât, dacă intrai într-un shebeen? din Mbabane și dădeai peste 
cineva care punea întrebări, îi povesteai din proprie iniţiativă 
despre bărbatul alb și ciudat care lucra cot la cot cu tine, omul 
acela care îţi cunoștea limba și care nu râdea niciodată. 

În 1992, ziarele din Swaziland relataseră pe larg Marea 
Schimbare din Africa de Sud. 

Jacobus își regăsise speranţa. 

Așteptase totuși încă doi ani, până în martie 1994, după care 
folosise banii economisiți pentru a-și face o operaţie estetică la 
faţă la un chirurg plastician din Mbabane. Işi cumpărase o 
camionetă Nissan 1400 și un pașaport fals din Bulembu și 
trecuse granița și muntele pe la Barberton. 

Găsise o cabină telefonică în centrul orașului și formase 
numărul de telefon de acasă, dar, înainte să sune, îl cuprinsese 
frica și pusese receptorul în furcă. 

Dacă...? 


58 Termen de origine irlandeză desemnând un bar sau un club ilicit care vindea 
băuturi alcoolice fără licenţă. În Africa de Sud și în Zimbabwe, aceste localuri, care 
comercializau bere și băuturi tari preparate în casă, erau răspândite mai ales în 
orășelele locuite de negri în perioada apartheidului, când populaţia de culoare nu 
avea dreptul să intre în puburile și în restaurantele rezervate albilor. Astăzi, 
majoritatea au trecut în legalitate, devenind parte integrantă a culturii sud-africane 
urbane (n.tr.). 


VP - 312 


Era mai bine să aștepte să se termine alegerile“. Așteptase 
opt ani, ce mai contau câteva luni? 

După o săptămână, auzise de Stef Moller în cursul unei 
conversații într-un bar. Se urcase în mașină și se dusese la 
Heuningklip. Abia când se pusese problema căsătoriei cu 
Melanie Posthumus se decisese că venise vremea să-și viziteze 
părinţii și că putea face asta în siguranţă. 


Știam unde se ascunseseră pentru a ţine sub observaţie atât 
poarta, cât și drumul de acces. Ştiam și din ce direcţie se 
așteptau să vin. 

Lucrau probabil în echipe de câte doi, pentru că așa era mai 
ușor pentru ei. 

Și pentru mine. 

M-am apropiat de ei dinspre vest, fiindcă se concentraseră pe 
direcția nord, cu una dintre echipe orientată spre sud. Prin 
dispozitivul de urmărire pe timp de noapte i-am văzut pe doi 
dintre ei la cincizeci de metri de adăpostul meu din tufișuri, de 
unde îi pândisem pe Donnie Branca și pe Stef Moller. 

Nu eram familiarizat cu pușca Galii. Nu știam pentru ce 
distanță fusese calibrată luneta. M-am târât până la două sute 
de metri de ei și m-am culcat la pământ. Cu mișcări atente, mi- 
am făcut loc și i-am luat în vizor. 

Vântul nu bătea. Am fixat firele reticulare pe umărul unuia 
dintre indivizii care se uita spre sud, am inspirat adânc, am scos 
aerul din plămâni încet și silențios și am apăsat pe trăgaci. 

Nu s-a întâmplat nimic. 

Am verificat: siguranţa era deblocată. Pe urmă, mi-am amintit 
că aveam de-a face cu o pușcă cu lunetă. Cu trăgaci în două 
trepte. 

Am ţintit din nou, am tras aer în piept și am expirat, am 
apăsat pe trăgaci o dată, a doua oară, și împușcătura a bubuit. 
Pe urmă am îndreptat ţeava spre celălalt individ, aflat în 
mișcare. Se uita spre partenerul său. L-am nimerit; l-am văzut 
convulsionându-se. 

Apoi tăcere. 

— Cine a tras? l-am auzit pe Eric întrebând. 

Ultimii doi. Nu știam unde erau. Presupuneam că acopereau 


5% Primele alegeri democratice din Africa de Sud, desfășurate între 26 și 29 aprilie 
1994 și marcând sfârșitul apartheidului (n.tr.). 


VP - 313 


frontul estic, deci se aflau undeva dincolo de tunelul de frunze 
unde stătusem de vorbă cu Donnie Branca. M-am ridicat și am 
pornit dinspre un loc întunecat spre altul. 

— Dave, răspunde. Dave, cine a tras? Ai văzut? 

— Eric, mă auzi? am întrebat. 

— Cine mama naibii ești? 

— Numele meu e Lemmer, și te urmăresc prin obiectivul de 
noapte al puștii cu lunetă. 

Trebuia să-l ţin de vorbă - un om care vorbește nu aude ce se 
întâmplă în jur. 

A rămas tăcut. 

— Sunteţi singurii rămași, Eric. Oferă-mi un motiv pentru care 
să nu vă împușc. 

— Ce vrei? 

— Informații. 

Nu-i vedeam din locul în care eram. Mă aflam pe drumul de 
motocicletă dintre casă și poartă. Am balansat încet luneta de la 
stânga la dreapta, dar tot nu i-am zărit. Să fie mai departe spre 
est? Posibil. 

— Ce fel de informaţii? 

— Nu am decât două întrebări. Dar gândește-te bine înainte 
de-a răspunde, fiindcă n-am să-ţi acord decât o singură șansă. 

— Ascult. 

Știam ce punea la cale. Îi făcea semne partenerului, uită-te 
încolo, uită-te încoace. Mă căutau cu privirea. Adrenalina le 
pompa cu putere prin vene; erau pregătiţi să ucidă. 

— Lăsați armele jos. 

Nu puteam să țin pasul cu ei. Dacă mă reperau, ceea ce se 
putea întâmpla în orice clipă, aveau să vadă că blufam. 

— Am spus să lăsaţi armele jos. 

— OK. 

— Acum, ridicaţi-vă. 

Încă nu-i zărisem. Se aflau mai aproape de poartă decât îmi 
închipuisem. 

— Amândoi. 

Am așteptat, prelungind tăcerea. 

— Și acum? a întrebat Eric. 

— Mergeţi spre drum. 

— Care drum? 

— Drumul spre casă. 


VP - 314 


— OK. 

Tot nu-i zăream. 

Ghiciseră că blufam? 

Nu se vedea nimic. 

Și pe urmă o mișcare, în depărtare, pe drum. 

— Am ajuns la drum. 

— Mergeţi spre casă. 

S-au apropiat, dar erau încă la prea mare distanţă ca să-i văd 
bine. 

— Eric, pune-ţi mâinile pe cap. 

S-au conformat amândoi. 

— Nu, nu amândoi. Doar tu, Eric. 

Unul dintre ei și-a coborât braţele. l-am lăsat să se apropie la 
o sută de metri, apoi am ţintit coapsa partenerului lui Eric. Am 
tras. A căzut la pământ. 

— Ce mama dracului ai făcut? 

— Întinde-te lângă el, Eric. 

— Au, Eric, piciorul! 

Am alergat printre copacii de pe marginea drumului, 
apropiindu-mă. Bărbatul celălalt gemea de durere. Cincizeci de 
metri, după care m-am aruncat la pământ, în liziera pădurii, și i- 
am luat la ţintă. 

— Eric, sângerez, o să mor. 

— Taci din gură, Kappies. 

Acum îi vedeam clar. Eric stătea întins lângă Kappies. 

— Ajută-l, i-am spus. 

Eric s-a ridicat. l-a aruncat o privire camaradului său. 

— Ajută-mă, Eric. 

Eric și-a dus mâna la brâu. Preţ de-o clipă, m-am temut că 
pipăia după o armă, dar pe urmă am văzut că-și scotea cureaua 
de la pantaloni. 

— lisuse, Kappies, a spus și i-a legat piciorul cu cureaua. 

— N-are niciun efect, s-a văitat Kappies cuprins de panică. 

— Stai naibii liniștit. Fac și eu ce pot. Eric și-a dezbrăcat 
cămașa și a sfâșiat-o. Doar nu sunt medic. 

În mare grabă, a înfășurat fâșia de material în jurul rănii. 

— Atât pot face. 

— E momentul să-mi răspundeţi la întrebări, am spus. 

— Ce vrei să știi? 

— N-am decât două întrebări. Și vreau rapid răspunsuri. Dacă 


VP - 315 


te văd că tragi de timp, îl împușc pe Kappies. De data asta, în 
celălalt picior. Și, dacă încerci să mă minţi, te împușc și pe tine. 

— Te rog, m-a implorat Kappies. 

— Dă-i drumul cu întrebările alea! 

— O să număr până la trei. Dacă nu răspunzi până atunci, o 
să trag în el, ai înţeles? E la cheremul tău. 

— Întreabă! 

— Bun. Întrebarea numărul unu: Pentru cine lucraţi? 

Nu s-a grăbit cu răspunsul. 

— Unu. 

— lisuse, Eric. 

— Doi. 

Kappies a fost cel care a strigat: 

— SCA. 

— Cum? 

— Southern Cross Avionics, a ţipat Kappies. 

— Mulţumesc, am spus. Acum, întrebarea numărul doi: Cine a 
dat ordinul de ucidere a Emmei le Roux? 

— Ce vrei să spui cu asta? 

Eric trăgea de timp. Am ţintit deliberat la câţiva centimetri de 
laba piciorul lui Kappies. Acesta a urlat îngrozit. 

— Nu mai trage, te rog. Eric. Eric a fost. 

— lisuse, Kappies. 

— Tu ai fost, ce mama naibii? 

— Ascultă, a spus Eric vorbind repede și uitându-se în direcţia 
mea. Ordinul a venit de sus. 

— Cine l-a dat? 

— Spune-i, Eric! 

— Unu, am început eu să număr. 


Tăcere. 
— Rahat, spune-i odată, omule. 
— Wernich. 


— Cine e Wernich? 

— Quintus Wernich. El este președintele. 
— Președintele cui? 

— Al consiliului de administraţie. 

— Și unde e? 

— Ai zis că n-ai decât două întrebări. 

— Am minţit. 

Kappies a gemut din nou. 


VP - 316 


— Unde e Wernich? 

— Locuiește în Stellenbosch, a urlat Kappies. Nu-i cunoaștem 
adresa. 

— Cine au fost cei trei care au atacat-o pe Emma în Cape 
Town? 

— Kappies, ţine-ţi gura. 

— Eric, Vannie și Frans, ei au fost. 

— Fir-ar a dracului de treabă, Kappies, ar fi trebuit să te las să 
mori. Nenorocitule, lașule! 

— Și cine ne-a atacat pe mine și pe Emma pe drum? 

— Tot ei. 

— Şi tot ei l-au aruncat pe Frank Wolhuter în cușca leului? 

— Da. 

— Ai fost și tu acolo, Kappies. 

— Da, dar eu am rămas în jeep. Jur. 

— Ce-aţi luat de la Wolhuter? Ce voia să-i arate Emmei? 

— O fotografie. 

— Ce fel de fotografie? 

— O poză veche. Cu Cobie și cu Emma, când el era în armată. 

— Voi l-aţi torturat pe Edwin Dibakwane? 

— Ăsta cine mai e? 

— Paznicul de la Mohlolobe. 

— Am fost cu toţii acolo. Inclusiv Kappies. 

— Da, dar Eric v-a băgat șarpele în cameră. 

Prieteni la cataramă, ce să mai! 

— Ce căutaţi cu jeepul deunăzi, în parcarea spitalului? 

— Voiam să-ţi plantăm un senzor GPS pe mașină, dar n-am 
apucat. 

— De unde-aţi știut care e mașina mea? 

— Am intrat în sistemul de operare electronic de la compania 
de închirieri Budget. 

— Aţi montat un dispozitiv de urmărire și pe mașina Emmei? 

— Da. 

— De ce-aţi așteptat atât de mult până să ne atacați? 

— N-am crezut că o să descoperiţi ceva, a răspuns Eric. 

— Până când Emma a primit biletul. 

— Da. 

M-am ridicat încet. Am lăsat pușca Galil jos, pe pământ. 

— Poţi să te scoli acum, Eric, i-am spus. 

— O să mă împuști, nu-i așa? 


VP - 317 


— Nu, am răspuns. N-am să te împușc. 


Cobie îmi istorisise ultima parte a poveștii sub arborele țepos 
de la Heuningklip. Vorbea monoton, răgușit, epuizat. Din când în 
când se oprea, copleșit de emoție. Și atunci stătea și privea în 
gol, cu umerii încovoiaţi și cu capul plecat, respirând încet 
pentru a-și aduna puterile. 

— M-am purtat cu mare grijă, zisese. Nu numai pentru ca ei 
să fie în siguranţă. Dar și fiindcă îmi imaginam prin ce trecuseră 
în toţi acei ani. Mama, convinsă că eram mort, și apoi eu 
apărând așa, din senin. Ar fi... Răsuflase de patru sau cinci ori 
înainte de a continua: 

— Nu voiam să sun. Nu știam dacă, după atâţia ani, mai 
țineau telefonul sub supraveghere. Mi-am zis, așadar, că mai 
întâi să mă duc la tata la birou. Când am ajuns acolo, am cerut 
să-l văd, dar mi s-a spus că nu era la serviciu, era plecat în 
concediu, dar oricum nu aveau posturi libere. Am explicat că nu 
venisem să caut de lucru, că eram o rudă. Recepţionera s-a uitat 
la mine și a întrebat: „Da? Sunteţi rude?”, dar nu părea să mă 
creadă. Am întrebat-o când se întoarce din concediu și mi-a 
răspuns că în două săptămâni. Am vrut să aflu unde era, dar n-a 
vrut să-mi spună, era confidenţial. Așa că am întrebat-o dacă 
putea să-i transmită un mesaj din partea mea, și ea a zis: „Nu, 
domnule, șeful e în concediu și nu-l pot deranja”. Am întrebat de 
Alta. „Cine?” Și eu am răspuns „Alta Blomerus”, iar ea a spuscă 
n-aveau niciun angajat cu numele acela. l-am zis că Alta era 
secretara domnului le Roux, și ea a replicat că domnișoara 
Davel era cea care lucra de cinci ani ca secretară pentru domnul 
le Roux. Și pe urmă s-a scuzat, trebuia să răspundă la telefoane, 
și m-a asigurat că domnul le Roux avea să revină la serviciu 
peste două săptămâni. Am insistat: „E cumva acasă?”, și ea mi- 
a răspuns grăbită: „Nu, nu e acasă, acum o să vă rog să mă 
scuzaţi, domnule”. N-am știut ce să fac, așa că m-am întors și 
am plecat. Și după aia am făcut o prostie, o prostie cât mine de 
mare. 

Jacobus închiriase o cameră la o pensiune din Randburg, la 
numai câţiva kilometri de casa părintească, și în ziua aceea 
stătuse toată după-amiaza întins pe pat, gândindu-se. Și pe 
urmă se sculase și sunase acasă, doar ca să afle dacă erau 
acolo sau nu. 


VP - 318 


Vocea mamei era înregistrată pe robot. „Momentan nu 
suntem acasă. Vă rugăm să sunaţi pe telefonul mobil. Numărul 
este...” Jacobus pusese receptorul jos cu o mână tremurândă și 
se așezase înapoi pe pat. Era pentru prima oară după mai bine 
de un deceniu când auzea din nou glasul mamei, și părea 
neschimbat, exact la fel cum și-l amintea. 

Sunase pe mobil. O dată, și încă o dată, și pe urmă de atâtea 
ori, încât învățase numărul pe dinafară. Era tot mai hotărât să ia 
legătură cu părinţii și începuse să mediteze la avantajele 
telefonului mobil. Nu putea fi interceptat pentru că n-avea fir și 
nici loc suficient în care să ascunzi un microfon. Dacă se 
mulțumea să întrebe scurt doar unde erau, avea să fie în 
siguranţă. Intenţiona să se dea drept altcineva. 

— N-am putut să dorm toată noaptea. Nu m-am putut gândi 
decât la ce aveam să-i spun tatei. Am plănuit totul. Am căutat în 
Pagini Aurii numele unei firme care comercializa oţel și m-am 
gândit să mă dau drept Van der Merwe de la Benoni Steel. Să-i 
solicit o întâlnire ca să discutăm despre niște posibile afaceri și 
să-l întreb când se întorcea din concediu. Am sunat a doua zi la 
nouă dimineața, și mama a fost cea care a răspuns: „Aici Sara le 
Roux, bună dimineaţa”. Mi-a venit să plâng, să-i spun: „Bună, 
mama, eu sunt”. „Alo?” a zis ea. „Bună dimineața, doamnă, pot 
să vorbesc cu domnul le Roux, vă rog?” Tăcere. „Alo? Doamna 
le Roux?” am insistat eu. Și atunci mama a spus: „Doamne, 
Dumnezeule, Jacobus”, și eu am tresărit. Nu mă mai puteam 
stăpâni, îmi venea să plâng. Mama îmi recunoscuse vocea după 
unsprezece ani. A știut că eram eu. Am izbucnit în lacrimi și am 
spus „Mama” și ea a zis „Fiule, o Doamne, fiule”. Dar după asta 
m-am speriat atât de tare, încât am închis telefonul, mi-am luat 
lucrurile și am plecat de la pensiune. 

A doua zi după-amiaza mi-am cumpărat un telefon mobil și 
am sunat din nou. De data asta nu a răspuns mama, ci poliţia 
din Willowmore. „Ne pare foarte rău, domnule. Doamna și 
domnul le Roux sunt morţi, au avut un accident pe N9, în 
apropiere de Perdepoort”. 


VP - 319 


45. 


Îi cunoșteam pe cei de genul lui Eric. 

Proveneau din zona gri a clasei de mijloc și erau întotdeauna 
mai înalţi și mai puternici decât ceilalți. La școală, erau prinși în 
capcana unui ţinut al nimănui, între casta copiilor inteligenţi și 
grupurile de neisprăviţi. Singura lor cale de ieșire, singura 
modalitate de a se face remarcaţi și respectaţi era prin 
intimidare fizică. Ingredientul perfect pentru a ajunge un bătăuș. 

Erau conștienți în mod instinctiv de faptul că strategia nu 
avea să funcţioneze în lumea adulţilor. Și atunci se înrolau în 
forțele polițienești sau militare pentru a compensa prin 
uniformă. Acolo descopereau Puterea Armei și deveneau 
dependenți de ea. Dar salariile mici, condiţiile proaste de muncă 
și întârzierea promovării în posturile ierarhic superioare le 
aminteau permanent de originea lor modestă, făcându-i să se 
simtă frustrați și dezamăgiţi. După patru sau cinci ani, începeau 
să își caute slujbe în sectorul privat, fără a renunţa niciodată la 
vechile povești - cât de duri și de buni fuseseră ei atunci când 
lucraseră în serviciul public. Repetau la nesfârșit tot felul de 
istorioare despre curajul și brutalitatea lor, despre oamenii pe 
care îi omorâseră în bătaie sau îi împușcaseră. 

Se încredeau în propria reputaţie, fiindcă, acţionând în grupuri 
de câte cinci sau șase, atacau femei, torturau paznici negri și 
aruncau activiști de mediu în cușca leilor. Nu se temeau de 
nimic, erau niște duri, dedaţi actelor de violență. 

Dar, dacă le luai puștile, deveneau niște nimicuri. 

M-am dus după el pe drum. Era un tip înalt și vânjos. L-am 
lovit în faţă. A căzut, dar s-a ridicat imediat de la pământ. 

— O să te omor, a spus el plin de sine. Și-a înălţat pumnii sub 
bărbie, și-a aplecat capul și m-a privit pe sub sprâncene. A 
încercat o lovitură de dreapta. l-am prins pumnul, l-am tras 
înainte și l-am pocnit peste faţă cu dosul palmei. 

Și-a ascuns sentimentul de umilinţă. A început să danseze în 
jurul meu, o parodie jalnică a unui joc de picioare. 

S-a repezit din nou spre mine, de data asta ceva mai prudent. 
A plasat două, trei lovituri de stânga la corp. L-am lăsat să mă 
atingă - nu erau lovituri serioase. Și asta i-a dat curaj. 
Următoarea avea să fie o dreaptă, cu intenţia clară de a mă lăsa 


VP - 320 


lat, o lovitură pe care avea s-o lanseze de sub umăr. 

Se ținea destul de bine pe picioare, știa mai multe decât să-și 
sfredelească adversarul cu privirea - cândva, în tinerețe, 
practicase probabil boxul timp de câţiva ani. A lovit, dar m-am 
ferit, braţul i-a trecut prin stânga capului meu, și atunci am 
intrat în lumea cealaltă, în locul celălalt. Unde timpul stă 
neclintit. Unde totul dispare și nu vezi nimic altceva decât ceața 
roșie-cenușie. Și lucrul care se află în faţa ochilor tăi și pe care 
arzi de nerăbdare să-l distrugi folosindu-ţi toată puterea de care 
ești în stare. 


Am luat jeepul, i-am târât pe Kappies și pe Eric în mașină și i- 
am dus înăuntru, în casă. l-am legat de câte un pat cu o sârmă 
pentru baloţi găsită în portbagajul Toyotei Prado, printre alte 
echipamente mult mai sofisticate. Aveau acolo receptoare radio 
și tot felul de cutii electronice cu ecrane LED, întrerupătoare, 
laptopuri, căști, microfoane și antene, cordoane de racord și 
unelte. M-am întrebat dacă astea erau lucrurile pe care le 
foloseau la interceptarea convorbirilor telefonice. Pe o cutie era 
scris: „Urmărire GPS”. 

După ce l-am legat strâns, am examinat rana lui Kappies. 
Avea să supravieţuiască. Nu putea însă câștiga Maratonul 
Camarazilor$0. S-a holbat la mine tăcut, cu ochi înspăimântați. 

Nu știam dacă și Eric avea să supraviețuiască. Dar nici că-mi 
păsa. 

Mi-am scos hainele pătate de sânge și m-am spălat. 

Mi-am luat geanta sport, m-am urcat în jeep și am condus 
până la ocolul silvic. Am lăsat jeepul acolo și mi-am luat 
Nissanul. Era abia trecut de miezul nopţii. M-am îndreptat spre 
Nelspruit. 

În parcarea spitalului SouthMed, primul lucru pe care l-am 
făcut a fost să o sun pe Jeanette Louw. Probabil că am trezit-o 
din somn, dar și-a mascat abil căscatul. 

— l-am prins, am spus. 

— l-ai prins? 

— Patru morți. Și doi răniţi în stare gravă. 


6 Cel mai vechi (1921) și mai lung (circa 90 de kilometri) supermaraton din lume, 
desfășurat în provincia Kwazulu-Natal din Africa de Sud. A fost inițiat în scopul 
comemorării soldaţilor sud-africani uciși în Primul Război Mondial, de unde și numele 
(n.tr.). 


VP - 321 


— lisuse, Lemmer! 

— Incă nu s-a terminat Jeanette. Mâine trebuie să plec spre 
Cape. 

— De ce acolo? 

— Vreau adresa lui Quintus Wernich, președintele consiliului 
de administraţie al Southern Cross Avionics. Locuiește în 
Stellenbosch. 

— Rahat! a izbucnit Jeanette. 

— Îl cunoști? 

— lisuse. Vrei să zici că e implicat în povestea asta? 

— Jeanette, n-am timp acum. O să-ţi povestesc totul mai 
încolo. Deci îl cunoști pe Wernich? 

— L-am cunoscut când am făcut o prezentare a serviciilor 
oferite de firma mea la Southern Cross. După ce m-am străduit 
atâta, jigodia mi-a zis nu, mersi, au agenţii lor. 

— Acum nu cred că-i mai au. Ce altceva mai știi despre tip? 

— M-am documentat despre firmă înainte de a face 
prezentarea, dar asta a fost cu câteva luni în urmă. Stai să mă 
gândesc... Dacă mi-aduc bine aminte, s-au făcut cunoscuţi cu 
niște echipamente de ultimă generaţie pentru avionul de luptă 
Mirage. Cred că mai am fişele la birou. O să arunc o privire. 

— Poţi să faci rost de adresa lui Wernich? Și sa-mi rezervi un 
loc la primul zbor? 

— Da, sigur. Pe urmă, pe un ton tăios: Când ai dormit ultima 
oară, Lemmer? 

— Nu știu, am uitat. Alaltăieri, ceva de genul ăsta. Sunt la 
spital. O să trag aici un pui de somn. 

— Bună idee. Ascultă, m-ai întrebat despre Stef Moller. 

— Da. 

— Stai să-mi iau notițele. Trebuie să înţelegi că ceea ce am 
găsit reprezintă în mare măsură doar niște speculații. Lucruri 
care nu se pot dovedi. 

— N-am nevoie de dovezi. Oricum, individul a ieșit din peisaj. 

— Mă rog. Spune-mi, ai auzit de Frama Inter-Trading? 

— Nu. 

— N-o să te plictisesc cu detalii. În anii '70 și '80, armata se 
ocupa cu contrabanda cu fildeș, și Frama era firma sub a cărei 
acoperire lucrau. Vorbim aici despre sute de milioane de ranzi. 
In 1996, Comisia Kumleben a investigat toată afacerea, și în 
raport se face referire la posibile acte de corupţie la nivel înalt și 


VP - 322 


de dobândire de foloase necuvenite. După cum cred că 
bănuiești, nimeni nu a fost pus sub acuzare. Unul dintre numele 
menţionate în raport este cel al lui Stefanus Lodewikus Moller. 
Tipul de la Frama care se ocupa de audit. Omul care mișca 
banii. 

Eram prea obosit pentru a putea digera informația. 

— Mai ești pe fir? a întrebat Jeanette. 

— Sunt consternat. 

— Da, Lemmer. Țara asta afurisită în care trăim... Bun, acum 
du-te și culcă-te. Vorbim mâine. 

— Mersi, Jeanette. 

— A, înainte să uit... a adăugat ea. 

— Ce-i? 

— Nu poţi să iei Glockul în avion. 

— A, da. Nu mă gândisem la asta. 

— Lasă-l la B.J. Fikter. O să-ţi găsesc eu altceva când ajungi la 
Cape. 

Mi-am luat geanta și am intrat în spital. B.J. Fikter era de 
serviciu. Părea odihnit și vioi și a luat mâna de pe pistol când m- 
a văzut. În faţa lui, agentul de poliţie dormea tun. 

— A, ce bine arăţi, drăguțule, a zis. 

— Să mă vezi după ce mă fardez. Vreo noutate? 

A clătinat din cap. 

— Riscul a scăzut acum considerabil, i-am spus. M-am gândit 
că ar fi bine să-ţi spun. Încă nu a dispărut cu totul, dar nu cred 
că te va deranja nimeni în noaptea asta. 

— l-ai prins. 

— Mda. 

— Mersi că te-ai gândit să-ţi inviţi prietenii la petrecere. 

— Știu că nu ești genul. Pari un tip casnic. 

— O, nu te lua după aparente. Și acum ce-o să faci? 

— O să trag un pui de somn pe canapeaua din apartamentul 
VIP. Dar mai întâi... 

Am făcut un gest spre salonul Emmei. 

N-a zis nimic, multțumindu-se să rânjească. 

Asistenta de noapte, negresa, m-a recunoscut. A dat din cap 
în semn că-mi permitea să intru. 

Am deschis ușa și m-am apropiat de pat. Stătea întinsă acolo, 
nemișcată, la fel ca ultima oară. Am privit-o, și m-a copleșit 
oboseala. M-am așezat și mi-am pus mâna peste a ei. 


VP - 323 


— Emma, l-am găsit pe Jacobus. 

Respira adânc, liniștit. 

— Îi este foarte dor de tine. O să vină și el aici, poate chiar 
mâine. Și, când o să-ţi revii, o să-l vezi. Așa că fă-te bine cât mai 
repede. 

După patruzeci de ore de nesomn, nu mai poţi avea încredere 
în propriile reacții. Totul ţi se învălmășește în cap, simţurile te 
lasă și trăiești într-o lume în care nu poţi deosebi visul de 
realitate. 

Așa că, atunci când mi-am imaginat că mâna Emmei s-a 
mișcat aproape imperceptibil sub a mea, am fost convins că mă 
autoamăgeam. 


În vara lui 2003, Vincent „Pego” Mashego făcea un curs la 
Centrul de Conservare a Naturii Mogale. Într-o după-amiază, pe 
când mergea printre clădiri, văzuse o siluetă în cușca vulturului 
bărbos, și inima aproape că-i încetase să mai bată. 

Bărbatul stătea pe vine și curăța murdăria de pe podea, iar 
Pego rămăsese înmărmurit. Plutea ca într-un vis, un vis ireal, de 
neînțeles. 

Bărbatul își ridicase privirea, și Pego își dăduse seama că era 
Jacobus le Roux. 

Jacobus ieșise în goană din cușcă, făcându-l pe vultur să dea 
din aripile lui uriașe. Se îmbrățișaseră strâns, fără cuvinte. 
Trecuseră șaptesprezece ani de când se despărţiseră în cătunul 
acela fără nume din Mozambic. Jacobus îl condusese imediat la 
coliba lui, de teamă să nu fie zăriți împreună și răul să se abată 
din nou asupra lui Pego. _ 

Își povestiseră unul altuia prin ce trecuseră. În 1986, Pego 
rămăsese în Mozambic șase luni, după care se întorsese la tribul 
său. Da, de două ori veniseră niște albi în căutarea lui. Dar asta 
se întâmplase după câteva luni. 

Pego fusese foarte speriat. Nu putuse să le spună rudelor 
totul, ca nu cumva vreunul dintre ei să scape, necugetat, o 
vorbă. Familia nu trebuia să știe decât că el avusese niște 
necazuri mari cu burii, care nu trebuiau să afle că se întorsese în 
trib. Le ceruse să nu-l mai strige Pego, ci Vincent, pentru că voia 
să înceapă o viaţă nouă. 

Burii renunţaseră să-l mai caute. Poate că nu-l considerau un 
pericol la adresa lor. Cine să creadă un negru din tribul 


VP - 324 


maPulana și poveștile lui despre lumini și cabluri întinse prin 
rezervaţia de vânătoare și oameni care trăseseră îl el și apoi îl 
torturaseră? 

Abia spre sfârșitul lui 1987 își găsise de lucru ca ospătar într-o 
rezervaţie naturală. Proprietarul își dăduse repede seama de 
cunoștințele lui despre savană și îl transferase ca să ajute ghizii 
care-i conduceau pe turiști în tururi. 

În 1990 se căsătorise cu Venolia Lebyane, iar în 1995 zărise 
un afiș postat de Consiliul de Administraţie al Parcurilor din 
Limpopo. Căutau negri cu studii care doreau să devină paznici 
de vânătoare în rezervaţiile provinciei. Pego nu terminase 
școala, dar se prezentase totuși la centrul de recrutare din 
Polokwane. Le explicase că avea cunoștințe practice, fără să fi 
citit prea mult la viața lui. Nu avea diplomele necesare, însă nu 
erau dispuși să-i acorde o șansă? 

Ba da, și asta pentru că numărul doritorilor era mic. Oamenii 
din Limpopo voiau să lucreze la oraș, nu în savană. Așa că 
Vincent Mashego ajunsese paznic de vânătoare, și acum era șef 
la Talamati Bushveld Camp din Rezervaţia de Vânătoare 
Manyeleti de lângă Parcul Kruger. 

Și pe urmă Jacobus își istorisise și el povestea, și bărbatul 
negru îl ţinuse pe după umeri, lăsându-l să plângă în voie. li 
datora viața, și îi promisese că avea să-l ajute. 

Jacobus răspunsese că nu avea cum. 

Ba da. Avea să vină și momentul acela. 

Se mai întâlniseră și după aceea. Din când în când, Jacobus se 
ducea pe ascuns la Manyeleti și stătea împreună cu Pego lângă 
un foc de tabără. Era aproape ca în vremurile când discutau 
despre savană și despre animale. Acum însă vorbeau despre 
amenințările tot mai mari la adresa mediului, despre 
dezvoltatorii urbani albi, despre revendicările de terenuri ale 
negrilor, despre braconierii de coarne de rinoceri și de capete de 
vulturi, despre lăcomia care cuprinsese ţara, depășind barierele 
rasei și ale culorii pielii. 

Scena de otrăvire, precedată de multe altele, îi pusese capac 
lui Jacobus le Roux. Îmi mărturisise că, în clipa aceea, simţise că 
nu mai putea suporta povara celor douăzeci de ani de teamă, 
frustrare și moarte. Stătuse acolo, în savană, uitându-se la 
vulturii uciși. Era la capătul puterilor. Creaturile acelea 
magnifice pe care ajunsese să le cunoască atât de bine la 


VP - 325 


Mogale, păsările acelea frumoase care își întinseseră aripile în 
bătaia vântului cu numai câteva ore în urmă deveniseră 
simbolul zădărniciei vieţii sale. Ceva se rupsese în el. Își luase 
pușca și pornise pe urma braconierilor, ajungând la coliba 
vraciului sangoma. Și acolo dăduse peste ceea ce căuta: 
capetele de vulturi și cuţitele boante cu care fuseseră retezate, 
teancurile mici de bancnote, sacii de plastic și cei patru bărbaţi. 
Pe care îi împușcase. Într-un acces de nebunie, de furie, de ură. 

Abia după trei ore, când se afla undeva în mijlocul savanei, își 
revenise în simţiri. Înţelesese ce făcuse. Fugise la Pego, care îl 
ascunsese și-i spusese că avea să-l ajute, pentru că soţia lui, 
Venolia, lucra la poliția din Hoedspruit. Și ea avea să le spună 
dacă Jacobus fusese dat în urmărire. 

Venolia Mashego se afla în biroul inspectorului Jack Phatudi 
atunci când o femeie din Cape Town sunase, întrebând dacă 
Jacobus le Roux nu era una și aceeași persoană cu Cobie de 
Villiers. Pego fusese convins că cea care telefonase era sora lui 
Jacobus. Găsise numărul de telefon al Emmei și o sunase, pentru 
că voia să-și plătească datoria față de Jacobus salvându-i sora. 
Dar semnalul de la mobil era slab în zona de tufișuri din 
Manyeleti, și nu știa cât anume din ceea ce spusese el 
înțelesese Emma. 

Jacobus se supărase pe el când îi mărturisise ce făcuse. Se 
supărase atât de tare, încât plecase în toiul nopţii și se dusese la 
Stef Moller. Însă, după uciderea lui Frank Wolhuter, îl sunase pe 
Pego și-i spusese că se înșelase și că trebuiau să o prevină pe 
Emma de pericolele la care se expunea. Și s-o convingă să plece 
din savană. 

Pego fusese cel care scrisese biletul și-l lăsase paznicului, 
Edwin Dibakwane. 

Dar fusese prea târziu. 


46. 


Visam cranii de oameni pe muntele de la Motlasedi când 
Jeanette m-a sunat. Era abia trecut de ora opt. 

— Ți-am rezervat un loc la cursa directă. Plecarea e la ora 
două și treizeci și cinci de minute după-amiaza, sosirea la Cape 


VP - 326 


la cinci. 

— E cam târziu. 

— De ce? 

— Wernich așteaptă, probabil, informaţii de la banda lui de 
ucigași. Presupun că e deja îngrijorat. Sper să nu-l apuce brusc 
cheful de călătorie. 

— Vrei să-l ţin sub supraveghere? 

— Asta mi-ar fi de mare ajutor. 

— E ca și făcut. 

— Mersi, Jeanette. 

— Să nu intri la idei, Lemmer. Fac asta pentru client. 


l-am spus doctoriţei Eleanor Taljaard că speram ca în după- 
amiaza aceea un membru al familiei s-o viziteze pe Emma, 
cineva a cărui voce ea aștepta de mult s-o audă din nou. 

— Ne-ar prinde tare bine o minune, Lemmer. Mai știi ce ţi-am 
spus, cu cât coma se prelungește mai mult... 

— Pe lumea asta se mai întâmplă și miracole, am răspuns, 
deși niciunul dintre noi nu credea asta. 

M-am dus cu mașina la aeroport și-am așteptat până mai 
rămăseseră douăzeci de minute până la decolare. Atunci l-am 
sunat pe Jack Phatudi. Mi s-a spus că era ocupat, dar am insistat 
că era vorba despre o urgență și am cerut numărul lui de mobil. 

Ce fel de urgenţă? 

li găsisem pe cei vinovaţi de torturarea și uciderea lui Edwin 
Dibakwane. 

Mi-au dat numărul telefonului mobil al lui Phatudi. Mi-a 
răspuns pe un ton ursuz și agresiv, asta până când i-am spus 
unde-i putea găsi pe ucigașii lui Wolhuter și al lui Dibakwane, 
unii și aceiași cu cei care o împușcaseră pe Emma le Roux. L-am 
prevenit că majoritatea erau morți, dar că unul său, poate, doi 
erau în viaţă. Răniţi, capabili să fie duși în fața justiţiei. 

— N-o să fie dispuși să vorbească, Jack, dar ei sunt cei pe 
care-i cauţi, fii convins de asta. Fă-le testele de laborator și o să 
obţii probele necesare. 

— Tu i-ai omorât? 

— Eram în legitimă apărare, Jack. 

A măârâit ceva în sePedi, semn clar că nu mă credea. 

— La revedere, Jack. 

— Așteaptă. Unde e Cobie de Villiers? 


VP - 327 


— Încă nu l-am găsit. Dar poţi să-ţi retragi oamenii care stau 
de pază la spital. Emma nu mai e în pericol. 

— Tu unde ești? 

— În Johannesburg, am minţit. În aeroport. 

— Pun eu mâna pe tine, Lemmer, dacă-mi torni minciuni. 

— O, mor de frică. Acum o să închid, Jack. 

Asta l-a înfuriat atât de tare, încât a întrerupt convorbirea 
înaintea mea. O nouă ocazie pierdută în încercarea de-a ridica 
punți de comunicare între rase. 

Am găsit numărul lui Stef Moller în lista de apeluri de pe 
telefonul Emmei. L-am sunat în momentul când pasagerii au fost 
prima oară chemați să se prezinte pentru îmbarcare. A răspuns 
după o lungă așteptare. 

— Stef, sunt Lemmer. 

— Ce vrei? 

— Cum se simte Jacobus? 

— Cobie? 

— Da, cum se simte? 

— Ce-ai vrea să-ţi spun? Că e bine? După tot ce i-ai făcut? 

— Te-am întrebat cum se simte. 

— Nu vrea să vorbească. Stă singur, într-un colț. 

— Stef, vreau să-i transmiţi un mesaj din partea mea. 

— Nu. 

— Doar ascultă-mă. Spune-i că i-am prins. Erau șase. Patru 
sunt morți, doi necesită îngrijiri medicale și vor fi duși la spital, 
dar vor fi luaţi în custodia poliţiei. Și că mă duc acum la Cape 
pentru a reteza capul balaurului. 

Am auzit în telefon respiraţia lui Stef și abia după un timp 
vocea lui calmă, măsurată: 

— Ești sigur? 

— Spune-i lui Cobie s-o sune pe soția lui Pego, pentru 
confirmare. 

A tăcut. 

— Și pe urmă, Stef, spune-i lui Cobie că medicii mi-au zis că 
un singur lucru o poate salva pe Emma. Jacobus trebuie să se 
ducă la spital și să-i vorbească. 

— Să-i vorbească? 

— Exact. Asta trebuie să facă. Du-l la spital, Stef. Du-l la 
Emma! 

„Ultimul apel pentru îmbarcarea pentru zborul opt opt zero 


VP - 328 


unu cu destinaţia Cape Town”, am auzit în fundal. 

— Du-l la spital, Stef. Promite-mi că o s-o faci. 

— Și ce-o să se întâmple cu Hb? a întrebat. 

— Cu cine? 

— Cu Hb. 

— N-am auzit în viaţa mea de Hb. Dar parcă HB e un tip de 
creion sau așa ceva, nu? 


În avion m-am gândit la Stef Moller. Omul care nu voia să-și 
dezvăluie sursa averii. Omul care-și căutase mântuirea în 
spatele unei porţi ferecate, încercând astfel să se spele de 
păcatele crimelor pe care le făcuse împotriva mediului. 

Fiecare cu propriul drum. 

Am dormit tun timp de două ore și m-am trezit în clipa în care 
avionul Canadair a aterizat pe pista aeroportului internaţional 
din Cape Town. Jeanette mă aștepta în sala de sosiri. Costum 
Armani negru, cămașă albă și cravată imprimată în culorile 
steagului sud-african. S-a apropiat de mine, și am pășit, umăr la 
umăr, afară, unde vântul de sud-est ne-a luat pe sus. 

— E la sediul central al firmei, în birourile din complexul 
Century City, a strigat ca să acopere șuieratul vântului. 

— Câte sedii au? 

— Au unul în Johannesburg, și fabrica - imediat la ieșirea din 
Stellenbosch. Ti-am adus documentaţia despre care ţi-am 
pomenit aseară. Poţi s-o citești în mașină. 

„Mașina” era un Porsche clasic și cu un mic spoiler montat în 
partea din spate. Jeanette a urcat, s-a aplecat în faţă și a 
descuiat portiera din dreptul pasagerului. Mi-am aruncat geanta 
peste scaun, în micul spaţiu din spate, și m-am așezat. 

— Ce roţi grozave, am remarcat. 

S-a mulţumit să zâmbească și a rotit cheia în contact. Din 
spate am auzit niște zgomote impresionante. 

— Cum îi zice chestiei ăsteia? 

— Magnet pentru gagici, a răspuns și a demarat. 

— Nu, vreau să zic, ce model e mașina? 

Mi-a aruncat o privire uluită. 

— Un turbo 911, Lemmer. 

— Aha! 

— lisuse, voi, ţărănoii ăștia inculţi din Loxton! Seria 930, 
modelul 1984. Fătuca asta a fost, la vremea ei, cea mai rapidă 


VP - 329 


mașină din lume. 

— Fătuca? 

— Păi sigur că e o „ea”. Frumoasă, sexy... 

Am trecut peste un mic dâmb pe șosea. Rulând încet. 

— ... Și fără suspensii? 

— la mai du-te dracului, Lemmer! Văd c-ai rămas în urmă cu 
temele. 

M-am răsucit și am luat în mână teancul mic de foi. Deasupra 
era un prospect al firmei: „Southern Cross Avionics. Inovaţie. 
Devotament. Calitate”. O fotografie a avionului de luptă Mirage 
în zbor ocupa coperta. Lucrarea era tipărită color, pe un carton 
lucios gros și scump. Am început să citesc. 


„Southern Cross Avionics este cel mai mare dezvoltator 
de sisteme aerospaţiale din Africa, o firmă de renume 
mondial care se conduce în activitatea sa după principiul 
inovației permanente, al devotamentului total față de clienţi 
și al dorinţei de-a atinge calitatea supremă a propriilor 
produse”. 


— Ce ţipi modești, am spus. 
— Nu-i decât propagandă, a replicat Jeanette. 
Am dat pagina. Titlul era Moștenirea noastră. 


„În anul 1983, doi străluciți ingineri sud-africani, 
specialiști în electronică, au avut un vis - acela de a-și 
fonda propria companie -, bazat pe credința fermă că 
cercetarea inovativă și designul îndrăzneţ reprezintă piatra 
de temelie în dezvoltarea sistemelor aerospaţiale ale 
viitorului. Și-au dat demisia din posturile deţinute la o 
fabrică de armament controlată de stat și au închiriat un 
mic depozit din orașul lor natal, Stellenbosch. 

De la aceste începuturi modeste, și în pofida pierderii 
tragice a unuia dintre fondatori, într-un accident din 1986 
petrecut în timpul escaladării unui munte, Southern Cross s- 
a extins continuu, devenind un concern cu o cifră de afaceri 
de milioane de ranzi și cu un personal format din peste cinci 
sute de angajaţi dedicați muncii lor, din care peste cincizeci 
de ingineri de clasă mondială, cu studii în străinătate. 

In drumul spre succes, compania a avut o contribuţie 
majoră la dezvoltarea unui sistem de evaluare a distanţei 
până la ţintă, bazat pe lasere, pentru avionul de luptă 
Dassault Mirage FIAZ, care a permis încărcarea și 


VP - 330 


detonarea în deplină siguranţă a rachetelor ghidate de la 
distanţă. Performanţele sale au fost recunoscute de revista 
de specialitate Jane's Defence Weekly, care a subliniat 
faptul că acurateţea dovedită a sistemului este în 
concordanţă cu reglementările USAF pentru avionul F-15E 
Strike Eagle. 

Desigur, o bună parte din munca desfășurată de 
companie în acei primi ani este strict secretă, dar se poate 
afirma, cu maximă certitudine, că aceasta a însemnat o 
experienţă inestimabilă, folosită în prezent la dezvoltarea 
unor tehnologii de ultimă oră la nivel internaţional. 

Printre acestea se numără sistemul de ghidare al 
rachetelor sol-aer pentru XV-700 „Black Eagle», rachetele 
aer-aer pentru XV-715 «Bateleur» și revoluţionarele rachete 
balistice blindate, cu rază lungă de acţiune, XZ-l 
«Lammergeier»”. 


Pe pagina a treia am găsit o fotografie lui Quintus Wernich, 
sub titlul: „Părinte fondator și director executiv”. Nu zâmbea, 
dar în spatele ochelarilor fără rame părea să aibă un aer 
binevoitor - un cap de familie amabil, cu păr scurt grizonant, de 
culoarea oțelului. 

— Credeam că e președintele consiliului de administraţie. 

Jeanette a aruncat o privire spre documentele pe care le 
tineam în poală. 

— Așa și e. Prospectul ăla e vechi de doi ani. Uită-te la 
decupajele din ziare. 

Am răsfoit teancul. Unul dintre articole, din Business Day, mi- 
a atras atenţia. „Director executiv de culoare, primul pas spre 
BEE la Southern Cross”. 


Numirea domnului Philani Lungile în calitate de director 
executiv este doar primul pas în cadrul unui proces amplu 
de Black Economic Empowerment (BEE), a declarat 
domnul Quintus Wernich, fost director executiv, în prezent 
președintele consiliului de administraţie al companiei 
private Southern Cross Avionics, cunoscut producător de 
echipamente militare din Stellenbosch. 


6& Program lansat în 2007 de guvernul sud-african având ca scop oferirea de 
oportunități economice populațiilor defavorizate sub regimul de apartheid (negri, 
metiși, indieni, chinezi). Cuprinde măsuri legate de condiţii egale de muncă, de acces 
la educație și de finanţare pentru dezvoltarea propriilor afaceri etc. (n.tr.). 


VP - 331 


— Ce trafic nenorocit, s-a plâns Jeanette. Am ridicat capul. 
Voia să iasă de pe N2 ca să intre pe N7, dar fluxul continuu de 
vehicule o împiedica. 

— In Loxton n-avem asemenea probleme, am spus. 

— Citește articolul despre programul de înarmare. L-am scos 
de pe internet, m-a anunţat Jeanette aprinzându-și o Gauloise. 

Am deschis geamul și-am scotocit printre documente. Era un 
articol postat de Centrul Internaţional pentru Cercetări 
Strategice. 


Programul sud-african de înarmare cu rachete 
balistice 


Chiar și astăzi, puţine lucruri se cunosc cu privire la 
efemerul program sud-african de înarmare cu rachete 
balistice. 

Africa de Sud a demarat producerea de rachete și de 
proiectile tactice cu rază mică de acţiune încă din anii 1960, 
dar abia după ce, în 1989, guvernul a testat ceea ceela 
denumit „o rachetă booster”, ţara a intrat în atenţia opiniei 
publice internaţionale. 

La scurt timp după aceasta, agenţiile de spionaj străine 
au remarcat similitudinile dintre noile dotări militare ale 
Africii de Sud și avioanele Jericho II se fabricaţie israeliană, 
dând astfel naștere unor speculaţii referitoare la furnizarea 
de către Israel a unor tehnologii cruciale pentru programul 
sud-african de înarmare. 

Ipoteza era confirmată și de faptul că cele două state 
deţineau cunoștințe și expertiză complementare datând din 
perioada anilor '70 și '80, când dezvoltaseră împreună 
sisteme de armament electronic prin intermediul 
concernului de stat ARMSCOR și al unor companii private, 
ca, de exemplu, Southern Cross Avionics. 


Mi-am ridicat ochii de pe pagină; lucrurile începeau să se lege. 

— Am știut de unde provenea pușca în clipa în care am citit 
articolul, a spus Jeanette. 

Am încuviinţat din cap. 

— Bun, acum e rândul tău să vorbești, Lemmer. 

— Despre ce? 

— Spune-mi tot ce-ai făcut. Și ce treabă are Southern Cross 
cu Emma le Roux. 

— Cât mai avem până ajungem? 


VP - 332 


— Jumătate de oră, dacă mergem cu viteza asta. 

— Ce altceva mai ai aici? am întrebat arătând spre maldărul 
de foi. 

— Ştii cum se fac afacerile mari cu armament? De pildă, cea 
legată de noul avion de luptă Gripen? 

— Spune-mi! 

— Firma suedeză Saab și firma BAE din Marea Britanie au 
câștigat contractul privind furnizarea către Africa de Sud a 
douăzeci și opt de avioane Gripen. Însă una dintre prevederile 
contractului stipulează obligativitatea furnizorului de-a face 
investiţii și achiziţii pe plan local. Ceea ce înseamnă afaceri 
inclusiv cu Southern Cross, care produce echipamente pentru 
BAE. Și, din câte-am înțeles, Wernich și compania îi curtează 
acum intens pe cei de la Airbus. 

— De-asta nu vor nici acum să răsufle ceva, am spus. Din 
cauza asta și a programului Black Economic Empowerment. 

— Ce anume nu vor să răsufle, Lemmer? 

— Mi-ai adus o armă? 

A aruncat chiștocul de Gauloise pe geam și și-a deschis 
jacheta, în partea stângă. Sub braţ avea un pistol fixat într-un 
toc. 

— Nu, a răspuns ea. Astăzi, eu o să-ţi fiu bodyguard, Lemmer! 
Acum spune-mi totul! 


47. 


Nu mi-a plăcut noul complex de birouri Century City. Nu știu 
cum să-l descriu. Neoroman? Corporatisto-toscan? Coloane 
supradimensionate și mult prea încărcate cu ornamente, 
acoperișuri triunghiulare ascuţite, sticlă și beton, tot ce poate fi 
mai neafrican. Southern Cross se afla la ultimul etaj al unei 
clădiri pe cinci niveluri. Zona de recepţie spațioasă avea aerul 
unei săli de așteptare dintr-un spital. 

In mijlocul încăperii, o negresă stătea la un birou uriaș cu blat 
de sticlă, în faţă avea un laptop argintiu și o minicentrală 
telefonică. Purta microfoane și căști. Arăta cam ca un pilot de 
avion de luptă. 

Jeanette a fost cea care i s-a adresat: 


VP - 333 


— Am vrea să discutăm cu domnul Wernich. 

Negresa a măsurat-o din cap până-n picioare cu privirea. 

— Aveţi programare? 

Am făcut un pas în faţă. 

— Da, avem. Anunţaţi-l că domnul Jacobus le Roux vrea să-l 
vadă. 

Degetele cu unghii lungi au dansat pe tastatura de ultimă 
generaţie. A vorbit abia auzit în cască: 

— Louise, e aici un domn le Roux care vrea să intre la domnul 
Wernich. 

— Jacobus le Roux, am precizat eu. Vă rog să nu uitaţi să 
menţionaţi prenumele. 

Femeia m-a privit de parcă mă vedea pentru prima oară. A 
ascultat răspunsul și apoi ne-a spus: 

— Îmi pare rău, dar se pare că nu aveţi programare. 

— Haide, Lemmer, a zis Jeanette trecând pe lângă prinţesa de 
la biroul de sticlă. Știu locul, am mai fost aici. 

— Doamnă, a strigat recepţionera şocată. Unde vă duceţi? 

Jeanette s-a oprit și s-a întors spre ea. 

— Un lucru pot să-ţi spun cu certitudine, iubiţico. Nu sunt o 
doamnă. După care și-a continuat drumul, deloc intimidată de 
negresă, care a ţipat după noi: 

— Chem paza. 


Birourile cu blat din sticlă erau o temă recurentă la Southern 
Cross. Și Louise prezida din spatele unuia. O femeie albă, cu 
părul castaniu-închis prins într-o coadă, discret machiată și cu 
ochelari la modă. Treizeci și ceva de ani, o înfățișare fără cusur. 
Pe fișa postului său scria, fără îndoială, „asistentă personală”, în 
niciun caz „secretară”. Fusese aleasă să ocupe această poziţie 
ca recunoaștere a eficienţei sale, a abilităţilor de lucru cu 
computerul și a aspectului fizic. In faţă avea doar o tastatură 
neagră și un monitor LCD plat. Restul computerului era ascuns 
pe undeva. S-a îmbăţoșat la vederea noastră. 

— Unde pot să dau de Quintus, drăguță? a întrebat Jeanette 
trecând pe lângă ea și îndreptându-se spre ușa care dădea în 
biroul șefului. 

Louise a icnit și a sărit în picioare. Fusta gri i s-a lipit de 
curbele impresionante. l-am făcut cu ochiul, doar așa, de-al 
dracului. După care am intrat în biroul lui Wernich. 


VP - 334 


Era o încăpere mare, iar pe biroul masiv cu blat din sticlă 
trona un mic laptop. In spatele biroului se afla un fotoliu din 
piele cu spătar înalt, un soi de tron regal, și alte șase scaune în 
același stil erau înșiruite în faţă. Pe pereţi, fixate în rame 
scumpe, erau atârnate schițe extrem de realiste ale unor 
rachete și avioane de luptă. Bărbatul stătea însă în picioare, în 
dreptul ferestrei care se înălța din podea până-n tavan, cu 
vedere spre canalul cu apă maro-verzuie de-afară. Își ţinea 
mâinile prinse la spate. 

Nu s-a întors decât în clipa când Louise a șuierat, din spatele 
nostru: 

— Îmi pare rău, domnule Wernich, n-am putut să-i opresc. 

S-a holbat îndelung la Jeanette, apoi la mine, încuviințând 
ușor din cap, mai mult pentru sine. Aceeași faţă amabilă din 
fotografia reprodusă în prospectul firmei, numai că ceva mai 
îmbătrânită. O înfățișare de epitrop, cu acel aer pios și, totuși, 
prietenos specific multor afrikaanderi care se apropie de șaizeci 
de ani. Respectabil în costumul său făcut la comandă și închis la 
culoare, o prezenţă cu adevărat impunătoare. 

— Nu-ţi face probleme, Louise, îi așteptam, a spus pe un ton 
patern. Avea o voce profundă și melodioasă, ca a unui crainic de 
la un post de radio specializat în muzică clasică. Te rog, închide 
ușa în urma ta. 

Louise s-a răsucit, nemulțumită, pe călcâie și a ieșit din 
încăpere. Ușa s-a închis fără zgomot. 

— Luaţi loc, vă rog, ne-a invitat Wernich. 

Reacţia lui ne-a luat prin surprindere. Am rămas în picioare. 

— Vă rog, a repetat. Haideţi să discutăm chestiunea ca niște 
adulți ce suntem. A gesticulat galant în direcţia scaunelor. 
Faceți-vă comozi. 

Ne-am așezat. A dat din cap satisfăcut și s-a întors încet cu 
faţa spre fereastră și cu spatele la noi. 

— Spune-mi, domnule Lemmer, oamenii mei... sunt în viaţă? 

Folosea un ton de conversaţie, ca și cum ne cunoșteam de ani 
buni. 

— Kappies, da. De Eric nu sunt prea sigur. 

— Și unde anume se află? 

— La ora asta, ar trebui să fie deja în custodia poliţiei, așa 
presupun. 

— Hmmm, a mormăit și și-a strâns mâinile la spate. Am văzut 


VP - 335 


că își rotea degetele mari în cercuri, părând cufundat în gânduri. 
Nu mă așteptam la asta, a adăugat. 

Nu mi-a venit nicio replică în minte. 

— La cât te-ai gândit? 

— Poftim? 

— Am întrebat la ce sumă te-ai gândit, domnule Lemmer. 

Mi-a luat câteva clipe bune ca să-mi dau seama ce voia să 
spună. ` 

— Aşa merg lucrurile în industria armamentului, Quintus? li 
cumperi pe cei pe care n-ai putut să-i ucizi? 

— O descriere puțin cam dură. Pentru ce alt motiv te-ai afla 
aici? 

— Eşti terminat, Quintus. 

— Terminat? 

— Exact. 

S-a răsucit cu fața spre noi, cu brațele întinse în lateral. O 
invitație. 

— Foarte bine, domnule Lemmer. Uite-mă! Fă ce ai de făcut. 
Cu un glas plăcut și rezonabil, de parcă negociam achiziționarea 
unor arme la mâna a doua. 

M-am mulţumit să-l privesc îndelung. 

— Și acum, domnule Lemmer? Ce-ai de gând? Sau poate că o 
să stai aici fără să faci nimic? 

Tocmai voiam să-i spun că aveam să-l fac să vorbească 
înainte de a-l târî afară, dar nu mi-a dat ocazia. 

— Știi, domnule Lemmer, ceea ce m-a mirat cel mai tare a 
fost incapacitatea dumitale de a descifra aluziile. Vreau să spun 
că ţi-am transmis mesaje atât de clare: Emma le Roux se afla în 
pericol de moarte, dar așa-zisul bodyguard nu a văzut nimic, nu 
a spus nimic, n-a auzit nimic și mai ales nu a făcut nimic. Și cât 
încasa pe zi pentru treaba asta? Ai dat dovadă de o 
incompetenţă incredibilă, pe cuvânt. Nu te-ai trezit decât când a 
fost prea târziu. Şi atunci te-ai apucat să împarţi pedepse în 
stânga și-n dreapta. Deși, dacă mă gândesc mai bine, toate se 
leagă. Nu ești tu bărbatul acela mare și puternic care a ucis cu 
mâinile goale un funcționar angajat de probă, un tânăr absolut 
nevinovat? Ne-am documentat în privinţa dumitale, domnule 
Lemmer. O viaţă atât de jalnică, atât de lipsită de sens! Și care 
nu dă semne că s-ar îmbunătăţi. Nu ești decât un fost pușcăriaș 
care nu știe să facă altceva decât să mintă clienţii în legătură cu 


VP - 336 


presupusele lui abilităţi, un om care stă ascuns într-un biet 
orășel de provincie unde lumea nu a aflat încă nimic despre 
trecutul său. Un om care primește ordine de la o lesbiană care 
se străduiește să se comporte, să vorbească și să arate ca un 
bărbat. 

Până să-și termine discursul, mă apropiasem și-mi dusesem 
mâna la spate ca să-mi iau avânt și să-l pocnesc, însă Jeanette 
mi-a strigat numele, iar Wernich a zâmbit mulţumit. 

— Ești un laș înnăscut, domnule Lemmer, a spus. La fel ca 
tatăl dumitale. In clipa aceea, l-am lovit. 

S-a prăbușit pe spate, peste biroul din sticlă, și a căzut la 
podea. 

Jeanette s-a interpus între noi. M-a tras cu putere de braț. 

— Lasă-l în pace, mi-a cerut. 

— O să-l omor. 

— Nu, o să-l lași în pace. 

M-a înșfăcat de gulerul cămășii. 

Wernich și-a șters sângele care-i curgea din gură și s-a ridicat 
încet. 

— Inainte de a continua, cred c-ar fi corect din partea mea să 
vă informez că avem instalate camere video în toate birourile 
firmei. Presupun că veţi dori să dezactivaţi camera înainte de a 
merge mai departe. Altfel, ar putea părea o crimă cu 
premeditare. 

Jeanette i-a răspuns, ţinându-mă cu fermitate de guler: 

— Nu fi ridicol! Câţi oameni ai omorât? Patru, cinci, șase? Să 
vedem... Partenerul de afaceri? A fost clasat ca accident la o 
escaladă în munţi. Nu i-a plăcut ce intenţionai să-i faci lui 
Machel, așa că l-ai ucis, nu? Și pe urmă au mai fost soţii le Roux, 
directorul rezervației naturale, paznicul... 

— O să înfunzi pușcăria, am spus. 

— Inainte sau după ce-o să mă omori în bătaie? 

— Nu, o să vezi, o să ai parte de un proces, și vei fi 
condamnat, îţi promit. 

M-a privit încruntându-se. 

— Chiar crezi asta, domnule Lemmer? 

— Da, asta cred. 

A scos o batistă albă ca neaua din buzunar și s-a șters la gură. 
A ocolit biroul și s-a așezat încet pe fotoliu, ca un om obosit. 

— Mai există un mic amănunt, domnule Lemmer. Dovezile. 


VP - 337 


Jeanette m-a împins pe un scaun de vizavi de Wernich. 

— Dovada zace acum într-o celulă a secţiei de poliţie din 
Hoedspruit, am spus. 

Wernich a oftat. 

— Domnule Lemmer, îmi dau seama de limitele capacităţii 
dumitale intelectuale. La urma urmei, e o chestiune de natură 
genetică. Ceea ce nu pricep cu niciun chip este naivitatea 
dumitale. S-a uitat spre Jeanette. Vă rog să luaţi loc, domnișoară 
Louw. Nu putem negocia decât dacă suntem cu toţii calmi și 
relaxaţi. 

— Să negociem? a întrebat ea. 

— Da. Dar, înainte de-a începe, aș vrea să vă întreb, în 
interesul vostru, cum vă închipuiţi că vor decurge lucrurile de- 
acum încolo. Doar nu vă imaginaţi că Eric va dezvălui de 
bunăvoie poliţiei informaţiile pe care le deţine, nu-i așa? 

— leri-seară, Kappies a ciripit ca o vrăbiuţă, Quintus. 

— Foarte bine, să presupunem atunci că poliţia va scoate de 
la Kappies tot ce știe. Și pe urmă? 

— Pe urmă poliţia va veni să te aresteze. 

— Nimic nu-l leagă pe Kappies de mine, domnule Lemmer. 
Nimic. Nu se află pe statul nostru de plată, nu avem un contract 
cu el, nici măcar nu a intrat vreodată în această clădire. In plus, 
cunoștințele lui cu privire la operaţiunile noastre sunt destul de 
restrânse; sper că nu ne crezi tâmpiţi. Desigur, mai sunt și alte 
opţiuni. Ca, de pildă, să faci să parvină în atenţia 
reprezentanţilor legii anumite date cu privire la povestea 
fantasmagorică a lui Kappies. Ceea ce ar arunca o nouă lumină 
asupra declaraţiilor sale. Insă, după părerea mea, există o cale 
mai ușoară. Trăim în Africa, domnule Lemmer, și aici justiția are 
un preț. Fapt cu atât mai adevărat în anumite provincii. Unde 
anume se află Hoedspruit? A, în Limpopo, din câte-mi amintesc, 
nu-i așa? Ce știți despre moralitatea organelor de justiţie din 
Limpopo? 

— Ai de gând să mituiești și presa? a întrebat Jeanette. 

Wernich își recăpătase aerul amabil. A zâmbit, ca și cum 
răspundea unei întrebări simpatice, dar prostești, puse de un 
țânc: 

— Și ce anume veţi istorisi presei, domnișoară Louw? 

— Totul. 

— Înţeleg. Haideţi să clarificăm mai întâi lucrurile. Intenţionaţi 


VP - 338 


să prezentaţi presei o poveste incredibilă bazată pe mărturia 
unui muncitor instabil psihic de la o instituţie de protejare a 
animalelor sălbatice, un om căutat de poliție pentru asasinarea 
a cinci oameni de culoare nevinovaţi. In plus, veţi cere 
jurnaliștilor să accepte și declaraţiile unui martor care a făcut 
patru ani de închisoare pentru o crimă comisă cu violenţă? 

— Omor din culpă, l-a corectat Jeanette. 

— Sunt convins că presa va lua în considerare diferența, 
domnișoară Louw. 

— Guvernul va redeschide anul acesta cazul referitor la 
accidentul președintelui Samora Machel, a spus Jeanette fără 
prea mare entuziasm. Își dădea și ea seama, la fel ca mine, că 
Wernich avea, în felul, lui, dreptate. 

— Aha, a spus el. Deci, dacă poliţia și presa nu vor înghiţi 
povestea, atunci vă veţi adresa guvernului. Și guvernul îi va 
crede pe domnii Lemmer și le Roux, nu? Chiar dacă peste 
câteva săptămâni firma BEE Impukane va deţine cincizeci și unu 
la sută din acţiunile noastre? Și dacă un fost ministru din 
Congresul Naţional African și trei foști guvernatori ai provinciilor 
vor face parte din consiliul nostru de administraţie? Zău așa, 
domnișoară Louw, din câte știu, sunteţi o femeie de afaceri 
capabilă, în ciuda unor deviații de ordin strict personal. 
Naivitatea este ultimul lucru la care m-aș fi așteptat din partea 
dumneavoastră. 

— Până la urmă, o să te în fund eu, Quintus, am spus. 

— Domnule Lemmer, ai un mod de-a gândi tare interesant. 

— Chiar așa? 

— Nu lipsit de-o anumită logică. Ideea de-a căuta cu tot 
dinadinsul un ţap ispăşitor care să fie apoi pedepsit este în firea 
umană, e ceva instinctiv. Dar nu lasă loc de nuanţe. 

— Da? Ce fel de nuanțe? 

— Cele legate de-o ofertă cât se poate de generoasă. 

— S-o auzim, am spus. 

Jeanette s-a încruntat la mine, dar m-am făcut că n-o văd. 

— Îți înţeleg nevoia de justiţie, domnule Lemmer. Dumneata 
ai sentimentul că lui Jacobus le Roux și familiei sale li s-a făcut o 
mare nedreptate, care trebuie reparată. Așa e? 

Am încuviinţat din cap. 

— Foarte bine. Cred că putem fi de ajutor în acest sens. 
Potrivit informaţiilor pe care le deţin, Jacobus este responsabil 


VP - 339 


de uciderea oamenilor din coliba vraciului sangoma. Să 
presupunem că pot rezolva acest lucru, astfel încât le Roux să 
nu mai fie acuzat. N-ar fi o soluţie compensatorie onorabilă? 

— Ba da. 

— Și dacă aș garanta că le Roux va putea trăi de-aici încolo ca 
un om liber, fără teama unor complicaţii legate de trecutul său 
și, în afară de asta, m-aș oferi ca, pe viitor, să apelez intens și în 
mod regulat la serviciile firmei Body Armours, pe baza unui 
contract de - să zicem - cincizeci de mii de ranzi pe lună? 

— O sută de mii, am răspuns. 

— Nu, a intervenit Jeanette. 

— Nu e acum momentul, Jeanette, i-am aruncat peste umăr. 

— Șaptezeci și cinci de mii, a spus Wernich. 

— Peste cadavrul meu, a zis Jeanette. 

Am ignorat-o. 

— Cu o singură condiţie. Să-mi răspunzi la toate întrebările, 
Quintus. 

Jeanette a sărit în picioare. 

— Du-te dracului, Lemmer! Din clipa asta, nu mai lucrezi 
pentru mine. Pe un ton mai degrabă dezamăgit decât supărat. 
S-a îndreptat spre ușă, a deschis-o și a ieșit. 

— O să-ţi răspund la întrebări, a spus Wernich ca și cum nimic 
nu s-ar fi întâmplat. 

— Scuză-mă puţin, am zis pornind după Jeanette. 

Louise m-a urmărit tăcută din priviri în timp ce i-am traversat 
biroul. De data asta, nu i-am mai făcut cu ochiul; mă grăbeam 
prea tare. Pe culoar mi-am văzut șefa înaintând hotărâtă spre 
lifturi. 

— Jeanette, am strigat-o, dar nu a întors capul. Am luat-o la 
fugă spre ea. A apăsat nervoasă pe butonul liftului. Ușile s-au 
deschis și a pășit înăuntru. Am ajuns exact înainte ca ușa să se 
închidă. 

— Jeanette, ascultă-mă... 

— Du-te dracului, Lemmer, lasă ușa înainte să te pocnesc. 

N-o mai văzusem niciodată așa. Cu faţa schimonosită de furie. 

Nu am avut de ales. Am prins-o de costumul Armani și am 
tras-o afară din lift, către mine, cu o asemenea forţă, încât s-a 
izbit de pieptul meu. Era furioasă la culme. Am înlănțuit-o strâns 
cu braţele și mi-am lipit buzele de urechea ei. 

N-am apucat să îi șoptesc decât: „Au microfoane, Jeanette”, 


VP - 340 


înainte să încerce să mă lovească cu genunchiul, dar, 
cunoscându-i trecutul și așteptându-mă la o astfel de manevră, 
mi-am ţinut picioarele apropiate. M-a izbit tare în șold. Am 
strâns-o și mai mult la piept. Se zbătea. Era o femeie puternică 
aflată într-o criză de furie. O combinaţie periculoasă. 

— N-o să-i accept nenorocita aia de ofertă, o să pun mâna pe 
el, potolește-te și ascultă-mă, te rog, nu trebuie să ne audă, i- 
am șoptit disperat în ureche. 

Mi s-a părut că era pe cale să se desprindă din strânsoare, dar 
trupul i s-a relaxat puţin și a șuierat printre dinți: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Lemmer. 

— Microfoane și camere video. Tot locul e împânzit de tehnică 
de supraveghere. Putem să folosim chestia asta. 

— Cum? 

— Nu știu. O să găsești tu o metodă de interceptare. 

— E nevoie să mă ţii atât de strâns? 

— Of, tocmai când începuse să-mi placă și mie... 

Jeanette Louw a izbucnit în râs. 

M-am întors în biroul lui Wernich. Am trecut pe lângă Louise. 
Stătea în expectativă, cu mâinile în poală. M-a urmărit din ochi, 
cu o privire dezaprobatoare. 

l-am zâmbit dulce. Cu același efect ca atunci când îi făcusem 
ochiul. Trebuia să schimb tactica. 

L-am găsit pe Quintus Wernich vorbind la telefon. 

— Trebuie să închid, l-am auzit spunând înainte de-a pune 
receptorul jos. Se pare că ţi-ai pierdut slujba, domnule Lemmer, 
a zis. 

— Crezi c-ar trebui să-mi dau șefa în judecată, Quintus? 

A surâs, fără a fi însă deloc amuzat. 

— Ţi-aș oferi eu un post, dar nu cred că antipatia noastră 
reciprocă ar putea constitui baza ideală pentru o viitoare 
colaborare strânsă. 

— Și, oricum, n-am capacitatea intelectuală necesară pentru 
mediul corporatist. 

— Touché, a spus. 

Ne-am așezat, cu biroul cu blat din sticlă între noi. A oftat 
adânc. 

— Deci unde rămăseserăm? 

M-am întrebat dacă Jeanette avusese suficient timp pentru a 
face ceea ce era de făcut. 


VP - 341 


— Îmi datorezi niște răspunsuri, Quintus. 
— Dacă tu crezi că merită efortul..., a spus. 


48. 


— În '86 erai și tu acolo, în Parcul Kruger? 

— Da. 

— Cine era bărbatul cu mustață? Cel care l-a torturat pe Pego 
Mashego arzându-l? 

— Șeful pazei noastre. 

— Cum îl cheamă? 

— Ce contează? 

— Contează. Trebuie să respecţi partea care-ţi revine din 
înțelegerea făcută, Quintus. 

Privirea i-a fugit pentru o clipă spre camera video din tavan. 
Pe urmă a răspuns resemnat: 

— Christo Look. 

— Cu ce se ocupă în prezent? 

— Este directorul nostru de resurse umane. 

— Ce tip talentat! Pentru cine lucraţi în momentul când a 
murit Machel? 

— Nu înțeleg întrebarea. 

— Cine vă angajase? Și vă plătea? 

— Am făcut-o din proprie iniţiativă. 

— Nu te cred. | 

— N-ai decât. Asta e adevărul. 

— De ce-ar vrea o firmă producătoare de sisteme electronice 
să-l asasineze pe președintele unei țări învecinate? 

— Pentru că puteam. Puteam, Lemmer. S-a așezat mai comod 
în fotoliu. Uite care era situația atunci. În 1983, când eu și Nico 
ne-am dat demisia de la Armscor, nu eram deloc bine văzuţi. Ne 
acuzau că nu servim interesele firmei și că umblăm să ne 
căpătuim, și asta pentru că intenționam să ne deschidem 
propria afacere. Singurul lucru care i-a făcut să nu ne dea afară 
a fost competența noastră. Nu vreau să mă laud, dar eram 
realmente cei mai buni dintre cei mai buni. Așa că nu se puteau 
lipsi de noi. Deși nu le convenea. Și atunci ne foloseau numai 
ocazional - când nu aveau de ales. S-a ridicat și s-a apropiat de 


VP - 342 


fereastră. Recunosc, acuzele nu erau întru totul neîntemeiate. 
Eram ambiţioși și voiam să facem avere. 

S-a uitat pe geam, încrucișându-și mâinile la spate. M-am 
întrebat dacă o făcea fiindcă i se părea un gest plin de 
demnitate, o postură de președinte. 

— Unul dintre motivele pentru care am părăsit Armscor a fost 
acela că o instituţie de stat nu recompensează niciodată așa 
cum trebuie meritele celor care se ridică deasupra mediocrității. 
Și ne săturaserăm amândoi de treaba asta. 

— Hai să ne întoarcem la ceea ce mă interesează pe mine, 
Quintus. 

— Scuză-mă. Aveam, totuși, o problemă: nu poți înfiinţa o 
companie specializată în tehnologie, fără capital. Cercetarea 
costă bani, mulţi bani. Aveam nevoie de ceva care, ca să spun 
așa, să ne poziţioneze la un alt nivel în relaţia cu guvernul. Dar 
cum? Asta era întrebarea. Insă Dumnezeu îți dă răspunsurile, 
domnule Lemmer, nu știu dacă ești credincios sau nu, dar 
nevoia îl învaţă pe om să se roage, iar rugăciunile îi sunt 
ascultate. Știu asta din proprie experienţă. Și-a dat seama că 
divagase și s-a întors cu spatele la fereastră, lumina de afară 
înconjurându-l cu o aură. Ochii îi fugeau în alte părţi, nu spre 
mine. N-a fost o coincidenţă faptul că, în decurs de numai trei 
zile, am aflat atât despre dilema guvernamentală cu privire la 
Samora Machel, cât și despre tehnologia israeliană. A fost mâna 
destinului. Așa mi-a fost scris. La vremea aceea, noi colaboram 
strâns cu israelienii pe mai multe proiecte. Și așa am aflat de 
progresele făcute de ei în domeniul tehnologiei VOR. Adică 
radiofar omnidirecţional de înaltă frecvenţă. Este sistemul de 
navigare radio folosit pentru aparatele de zbor. O rază VOR 
transmite un semnal care o autoidentifică și, totodată, stabilește 
poziția aparatului faţă de rază, în raport cu polul magnetic. Mă 
urmărești? 

— Da, înţeleg. 

— Israelienii dezvoltaseră o tehnologie pentru crearea unui 
VOR fals, imposibil de deosebit de McCoy-ul real. N-am să uit în 
viața mea ziua aceea, domnule Lemmer. Mă întorceam acasă 
noaptea târziu. Eram cu mașina și, când am oprit în faţa 
garajului, toate piesele acelui puzzle s-au așezat, dintr-odată, 
într-o ordine perfectă. Remarca ministrului cum că ar fi în 
interesul întregului continent african dacă Machel ar dispărea 


VP - 343 


pur și simplu. Și tehnologia israeliană. În clipa aceea, mi-am dat 
seama că aveam o soluţie. Care putea rezolva mai multe 
probleme deodată. 

— Așa că v-aţi oferit serviciile. 

— Corect. 

— Pentru a intra în grațiile guvernului. 

— Cam așa ceva. 

— Chiar dacă asta presupunea o crimă? 

— Crimă? Domnule Lemmer, în momentul acela, noi eram în 
război. Samora Machel era un comunist, un ateu care pornise 
războiul civil împotriva propriei ţări, cu ajutor acordat de 
sovietici. Își închidea, tortura și executa oponenții, concetăţenii, 
fără să le acorde șansa apărării în cadrul unui proces, un 
dictator care încuraja terorismul, pentru ca el să poată 
destabiliza întreaga regiune. Și asta în timp ce rușii stăteau și 
așteptau. 

— Și acum, aceiași „teroriști” sunt membri în consiliul tău de 
administraţie. 

— Căderea comunismului a schimbat toate datele problemei. 

— Bun, până aici am înțeles. Dar care a fost treaba cu Jacobus 
le Roux? Jacobus nu era nici comunist, nici ateu. 

— S-a nimerit să fie acolo. Îmi pare foarte rău pentru ce s-a 
întâmplat, a fost un șir de coincidenţe tragice. Uneori, domnule 
Lemmer, soarta naţiunilor e mai importantă decât cea a 
indivizilor. Uneori ești nevoit să iei decizii cruciale, decizii foarte 
importante, în interesul binelui suprem. 

— Sau al unui profit mai mare, am remarcat. 

S-a îndepărtat de fereastră și a trecut pe lângă mine, spre 
birou. Și-a încrucișat mâinile la piept. 

— Cine ești dumneata ca să mă judeci? m-a întrebat. 

— Mda, presupun că ai dreptate, Quintus. 

A încuviinţat din cap și s-a așezat. 

— Ce altceva mai vrei să afli? 

— Unde erai când s-a prăbușit avionul? 

— În Mariepskop. La staţia radio. 

— Dar atunci când au fost uciși Johan și Sara le Roux? 

— A fost un accident de mașină. 

— Unde erai, te-am întrebat. 

— Nu-mi amintesc. 

— Zău? 


VP - 344 


— Da. Altceva, domnule Lemmer? 

— Cred că restul pot să-l deduc și singur. Ceea ce nu pricep 
este de ce ești acum dispus să-l lași pe Jacobus în pace, când ar 
putea face totul public. 

— Nu va vrea să vorbească. 

— Cum așa? 

— Domnule Lemmer, din clipa în care a intrat în coliba 
vraciului și i-a împușcat pe oamenii aceia, Jacobus le Roux a 
încetat să mai fie o ameninţare pentru noi. 

— Atunci de ce-aţi atacat-o pe Emma? 

— Asta a fost altceva. Pur și simplu, am avut noroc. 

— Ce vrei să spui? 

— La momentul acela, nu urmăream telefonul Emmei. 
Consideraserăm că nu mai era necesar. Când am aflat de 
uciderea vraciului sangoma, am început să ascultăm telefoanele 
poliţiei, mai mult pentru a fi la curent cu mersul anchetei. Așa 
am interceptat, cu totul întâmplător, apelul dat de Emma la 
poliţie. Și, din clipa aceea, ne-am dat seama că reprezenta 
pentru noi un risc, dacă reușea să dea de urma lui Cobie. 

— Dar îmi poţi garanta că de-acum încolo va fi în siguranţă? 

— Asta depinde de ceea ce-i va povesti fratele ei. Sau tu. 
Desigur, în cazul în care ea își va reveni complet. 

— Desigur. 

— Deci siguranţa ei e în mâinile tale. 

— Asta dacă nu-ţi frâng ţie gâtul mai întâi. 

Și-a înălţat ochii spre camera video. 

— Ar fi o mare prostie din partea ta. 

M-am ridicat. 

— Quintus, vreau să mă fac bine înțeles. Dacă poliția nu 
renunţă la acuzele la adresa lui Jacobus, o să mă întorc. Dacă lui 
sau Emmei li se întâmplă ceva, o să mă întorc. Și-atunci o să-ţi 
arăt cât de laș sunt. 

A dat aprobator din cap, neimpresionat. Apoi s-a aplecat în 
faţă și a răsucit laptopul spre mine. 

— Domnule Lemmer, reține, te rog, un lucru. Dacă păţesc 
ceva, materialul acesta filmat va ajunge în mâinile autorităţilor. 
A apăsat pe-o tastă, și pe ecran a apărut o imagine de înaltă 
rezoluţie. Mă înfățișa pe mine stând în fața lui, cu spatele la 
cameră, apoi lovindu-l. Și pe el căzând peste masa cu blat din 
sticlă și prăbușindu-se la podea. 


VP - 345 


Și pe urmă Jeanette interpunându-se între noi și trăgându-mă 
cu putere de braţ. „Lasă-l în pace”. Vocea i se auzea limpede 
precum cristalul. „O să-l omor”. 

Wernich a făcut stop-cadru pe imaginea de pe ecran. Stăteam 
aplecat ameninţător deasupra lui, cu Jeanette ţinându-mă de 
gulerul cămâășii. 

— Sunetul are o calitate foarte bună, am remarcat. 

— Tehnologia noastră e întotdeauna de prima clasă. 


Stăteam rezemat de Porsche de zece minute, când Jeanette s- 
a apropiat și a descuiat mașina. 

— Hai să mergem! 

Abia după ce ne-am așezat amândoi, a scos din buzunar un 
DVD și l-a lăsat să cadă - neglijent - la mine în poală. 

— Poftim, a spus. 

— Ai avut vreo problemă? 

— Nimic nu e mai convingător decât o ţeavă de nouă 
milimetri lipită de ţeasta unui tip, a zis. 

— Ești mai nebună decât un câine turbat, l-am plagiat eu pe 
doctorul Koos Taljaard. 

S-a mulțumit să râdă, a pornit motorul și-am plecat. Pe drum 
mi-a povestit ce făcuse. 

Așteptase să mă vadă intrând în biroul lui Wernich și pe urmă 
o întrebase pe Louise unde era sala de control al camerelor 
video. La început, Louise refuzase să răspundă. Jeanette o 
ameninţase că-i rupe unghiile. 

— S-o fi văzut cum se uita la mine, de parcă-aș fi fost barbară. 

Într-un final, secretara o condusese, fără tragere de inimă, 
până la ușa fără niciun însemn pe ea a unei încăperi aflate în 
spatele clădirii. Arătase cu degetul spre ea și se întorsese pe 
călcâie, părăsind locul plină de demnitate. 

Jeanette deschisese ușa. Camera, nu foarte mare, era pe 
jumătate cufundată în beznă. Un șir de monitoare așezate pe o 
consolă circulară, și în mijloc un bărbat în faţa unui panou de 
control. Un tip mustăcios, lat în spate și puternic, cu părul 
grizonant. Jeanette îi fluturase Coltul pe la nas și-l întrebase: 

— Cine ești? 

— Look. Bărbatul o măsurase cu privirea de sus și până jos și 
decretase: lar tu ești Louw. 

— Ai ghicit. 


VP - 346 


— Ce cauţi aici? 

— Dă drumul mai tare la sonor, să auzim ce discută âia doi, 
spusese Jeanette arătând spre monitorul pe care apărea biroul 
lui Wernich. 

Ascultaseră în tăcere, în semiobscuritatea sălii, schimbul 
nostru de replici, până la momentul când eu mă ridicasem și 
plecasem. 

— Vreau o copie a înregistrării, te rog, zisese Jeanette. 

Bărbatul pufnise dispreţuitor. Și atunci, ea făcuse o gaură în 
cel mai apropiat monitor. 

— Dar n-am auzit nimic, am spus eu. 

— Sala e izolată fonic și împotriva prafului. Probabil că e și 
impermeabilă. Deși acum n-aș mai fi atât de sigură de asta. Am 
fost nevoită să stric puţin acoperișul ca să-l conving să-mi facă 
DVD-ul. 

Trăsese în trei monitoare și în tavan, și individul îi făcuse fără 
grabă și în mod mecanic o copie. Și pe urmă ea îl pocnise cu 
toată puterea cu Colţul peste faţă. Capul i se smucise pe spate, 
și sângele i se prelinsese prin mustață. 

— Și-a ridicat capul și s-a uitat la mine ca un piton care 
devorează din priviri un iepure. 

— Mersi, Jeanette. 

— Nu, Lemmer. Eu sunt cea care-ar trebui să-ţi mulţumească, 
a replicat și a rânjit plină de sine. 

L-am sunat pe B.J. Fikter. Mi-a spus că Jacobus le Roux era la 
Emma în salon de două ore. Și că poliţia retrăsese paza. 

— O să vin mâine să te înlocuiesc. 

— Slavă Domnului! a răspuns el și-a încheiat convorbirea. 

— Și acum ce facem? m-a întrebat Jeanette. 

— Acum o s-o rugăm pe frumoasa ta recepţioneră, Jolene 
Freylinck, să ne facă o copie a DVD-ului. 

— Una singură? 

— N-avem nevoie de mai multe. 

— Nu sunt de acord, Lemmer. Ar trebui să dăm câte o copie 
fiecărui viitor membru al noului lor consiliu de administraţie. 

— De ce? Ca să-l concedieze? 

— Ar fi un început. 

— Dar nu și un final reușit. 

— Ai o idee mai bună? 

— Da. O să te coste prețul unei călătorii cu avionul. 


VP - 347 


— Până la Nelspruit? 

— Nu. Ceva mai departe, am răspuns. 

— Ce pui la cale? 

— Prefer să nu-ţi spun. 

A meditat asupra propunerii mele și a acceptat-o, deși nu cu 
dragă inimă. A schimbat viteza și a apăsat pedala de acceleraţie 
până la podea. Forţa gravitaţională ne-a lipit de scaune cu mâna 
ei invizibilă. 


Biroul avea vedere spre mare, însă aparatul vechi de aer 
condiționat făcea prea mult zgomot ca să putem auzi valurile 
care se spărgeau la țărm. 

Bărbatul din faţa mea avea pielea de culoarea amurgului. Era 
trecut bine de șaizeci de ani, cu părul alb ca zăpada, dar 
cicatricea care se întindea din colţul gurii până la ureche se 
vedea și acum la fel de clar că în urmă cu zece ani, când îl 
cunoscusem. Avea aceiași ochi goi, ca și cum persoana aflată în 
spatele lor murise. Un om căruia nu-i mai păsa de durere și care 
simţea nevoia de-a răbufni din când în când. 

l-am întins DVD-ul peste masă. 

— Vei avea nevoie de un interpret, am spus. 

— De ce? În ce limbă e? m-a întrebat într-o engleză cu accent 
puternic. 

— În afrikaans. 

— Poţi să-mi traduci tu. 

— Cred c-ar fi mai bine pentru amândoi dacă ai apela la un 
traducător neutru. 

— Înţeleg. A întins mâna, a luat carcasa și a deschis-o. Discul 
a strălucit, nou și argintiu. Pot să te întreb de ce faci asta? 

— Mi-ar plăcea să-ţi pot răspunde că o fac pentru că mă 
încred în puterea justiţiei, dar aș minţi. Adevărul este că nu cred 
decât în răzbunare. 

A încuviinţat încet din cap și a închis carcasa. 

— Știu, a spus întinzându-mi mâna. Noi doi suntem la fel. 

În timp ce ieșeam în dogoarea amiezii, pe o stradă din 
Maputo, capitala Mozambicului, telefonul mobil a scos un bipăit 
care a acoperit susurul Oceanului Indian. L-am luat din buzunar 
și am făcut semn unui taxi să oprească. Am citit mesajul. 

Trei cuvinte: „EMMA S-A TREZIT”. 


VP - 348 


49. 


Trebuie să recunosc faptul că aveam așteptări în privința 
momentului când urma s-o revăd pe Emma în salonul ei de 
spital. 

Nu așteptări iraționale, de genul că avea să mă primească cu 
brațele deschise, să mă îmbrăţișeze și să-mi șoptească la 
ureche cât de recunoscătoare era și cât de mult mă iubea. Mai 
degrabă îmi imaginam cum aveam să mă așez pe pat, iar ea 
urma să-mi ia mâna și să-mi spună: „Mulţumesc, Lemmer”. Ar fi 
fost de-ajuns pentru mine, un început, preludiul unor noi 
posibilităţi. 

Însă Jack Phatudi m-a privat de-o asemenea plăcere. 

Vineri, 4 ianuarie, i-a trimis pe Negru și pe Albu, cei doi care 
ne urmăriseră pe Emma și pe mine cu un secol în urmă, să mă 
aresteze. Albul mai era și acum umflat la nas și la ochi. M-au 
arestat într-un mod cât se poate de ceremonios la Aeroportul 
Internaţional Kruger Mpumalanga pentru „crimă, tentativă de 
crimă și obstrucționarea justiţiei”. Mi-au permis să dau un singur 
telefon înainte de-a mă închide într-o celulă înăbușitoare din 
secția de poliție din Nelspruit, împreună cu o adunătură 
pitorească de indivizi agresivi. 

B.J. Ficker a venit sâmbătă după-amiaza „în vizită conjugală”, 
după cum a numit-o. După ce-a făcut câteva glume pe marginea 
situaţiei în care mă aflam, m-a informat că Emma urma să fie 
transportată duminică la Cape Town cu un avion SouthMed 
Health Care. Și că Jeanette îmi transmitea să nu-mi fac griji, că 
se ocupa ea de „problemă”. 

Luni dimineaţa m-au ameninţat că mă vor acuza și de atac 
asupra unui alt deţinut, dar eram conștient că avea să fie greu 
să găsească niște martori credibili. Și pe urmă au venit Negrul și 
Albul, care mi-au pus cătușe la mâini și lanţuri la picioare și m- 
au dus la curtea magistraţilor pentru audierea în vederea 
stabilirii cauţiunii. M-au îmbrâncit inutil de tare în Audi. 

Celulele din clădirea tribunalului se aflau la subsol, sub sala 
de ședințe. Un avocat alb, tânăr, cu un inel mare din aur pe 
deget, s-a apropiat și s-a prezentat drept Naas du Plessis. Avea 
să mă reprezinte, la cererea lui Jeanette Louw. „O să fac tot ce 
pot, dar mai aveţi o condamnare la activ”, m-a anunţat sumbru. 


VP - 349 


Am fost ultimul chemat, dar cei doi agenţi în uniformă nu m- 
au condus în sala de ședințe. M-au împins pe hol, și mi-am 
târșâit picioarele puse în lanțuri, cu mâinile prinse la spate în 
cătușe, până într-un birou mic, unde mă aștepta Jack Phatudi. 
Au închis ușa în urma lor. 

În încăpere erau câteva scaune, o masă și un fișet din oţel. M- 
am așezat. Phatudi s-a încruntat la mine, plin de ură, fără să 
scoată o vorbă. Pe urmă a dat cu pumnul, puternic, în fișet. 
Ferestrele au zdrăngănit. Și-a tras un scaun în faţa mea, 
ținându-se de încheieturile degetelor. Il dureau. Și-a apropiat 
chipul la numai câţiva centimetri de mine. Pentru prima oară, l- 
am văzut transpirând. Picăturile de sudoare i se scurgeau pe 
pielea întunecată, de-a lungul gâtului gros ca un trunchi de 
copac, dispărând pe sub gulerul imaculat al cămășii. Am ghicit 
din privirea lui că avea să mai dea o dată, de data aceasta în 
mine. 

— Tu... a spus, apoi a tăcut. 

Părea să se fi înecat și nu-și mai găsea cuvintele. S-a răsucit 
și a izbit din nou în fișet. Altă bubuitură. S-a întors spre mine și 
mi-a prins faţa în mâna dreaptă, strângându-mi-o cu o forță 
teribilă în timp ce se uita în ochii mei. După care m-a împins 
înapoi, scaunul s-a răsturnat și am căzut, lovindu-mă tare la cap. 

A scos un icnet de furie și de frustrare. 

— Să-ţi spun ceva. Un singur lucru. M-a înșfăcat de haine și 
m-a ridicat cu forța, ţinându-mă strâns. N-au reușit să mă 
cumpere, a zis. 

Am rămas așa, faţă în faţă, eu și Jack Phatudi, și în clipa aceea 
am știut că Wernich și oamenii lui îi făcuseră o ofertă, iar el o 
refuzase. Și că nimic din ceea ce aveam eu să spun n-ar fi 
contat pentru el. 

Așa că l-am întrebat: 

— Ce vrei să spui, Jack? 

Mi-a dat drumul din strânsoare. Mi-am pierdut echilibrul și m- 
am clătinat, rezemându-mă de zid. 

S-a întors cu spatele la mine. 

— Au venit la mine ca să mă mituiască. Mi-au cerut să renunţ 
la acuzaţii, împotriva ta. Și a lui Cobie de Villiers. l-am refuzat. 
Mi-au zis că tribul meu va obţine pământul pe care-l revendică și 
că eu voi căpăta o groază de bani. Cât voiam? Am repetat că nu. 
Așa că au trecut peste capul meu. Au cumpărat pe cineva aflat 


VP - 350 


mai sus în ierarhie, nu știu pe cine. Dar, ascultă-mă bine, n-o să 
mă las până nu te prind. Și pe tine, și pe de Villiers, și pe 
Kappies. Pe toți. 

S-a răsucit pe călcâie și a trecut pe lângă mine fără să-mi mai 
arunce vreo privire. A deschis ușa și-a ieșit, lătrând un ordin pe 
hol, în sePedi. Cei doi agenţi în uniformă au venit, m-au 
descătușat și m-au informat că eram liber să plec; acuzaţiile la 
adresa mea fuseseră retrase. 


Emma era într-un salon cu vedere spre Table Mountain. Am 
găsit ușa deschisă și încăperea plină de oameni adunaţi în jurul 
patului: Jacobus le Roux, Carel Bogătașul, avocatul Stoffel, alţii 
pe care nu-i cunoșteam. Oameni iubitori de pace, oameni 
atrăgători, de succes. Un spaţiu al prieteniei și al bucuriei. M-am 
oprit înainte să apuce să mă vadă și i-am aruncat pe furiș o 
privire. Am văzut-o din profil. Slăbise, dar avea aceleași linii 
frumoase ale feței în clipa când a zâmbit. M-am întors și-am 
ieșit. Am mâzgălit un bilețel pe care l-am lăsat, împreună cu un 
buchet de flori, în cabinetul asistentelor. 

Trebuia să-mi recuperez Isuzul de la Hermanus. Și pe urmă să 
cumpăr răsaduri de la magazinul Stodels. 

M-a sunat a doua zi. 

— Mulţumesc pentru flori, a spus. 

— Cu plăcere. 

— Ar fi trebuit să intri, Lemmer. 

— Erau prea mulţi oameni înăuntru. 

— Cum aș putea să-ţi mulţumesc? 

— Nu mi-am făcut decât datoria. 

— Of, Lemmer, te-ai băgat înapoi în cochilie. Unde ești? 

— În Loxton. 

— Cum e vremea pe-acolo? 

— Foarte cald. 

— Aici, în Cape, bate rău vântul. 

— Mă bucur că te simţi mai bine, Emma. 

— Tie trebuie să-ţi mulțumesc pentru asta. 

— Nu, n-ai de ce. 

— O să-ţi fac o vizită când o să mă refac complet. 

— Ești bine-venită. 

— Mersi încă o dată, Lemmer. Pentru tot ce-ai făcut pentru 
mine. 


VP - 351 


— Cu plăcere. 
Și pe urmă ne-am luat, stângaci, rămas-bun, și-am știut că 
șansele de-a o mai vedea vreodată erau de unu la zece. 


Ploua când am citit în ziare despre moartea lui Quintus 
Wernich și a lui Christo Look. 

Era pe 14 februarie, și stăteam la masă, citind ziarul, iar 
tunetele bubuiau afară, peste zgomotul picăturilor mari de 
ploaie care cădeau pe acoperișul din tablă ondulată. Articolul de 
pe prima pagină din Die Burger relata povestea unei prezumtive 
răpiri în Stellenbosch, și trăgea un semnal de alarmă privind 
rata tot mai înaltă a infracționalităţii. 

L-am parcurs de două ori, apoi m-am uitat pe fereastra de la 
bucătărie la băltoacele strălucitoare care se formau în grădina 
mea de legume, reflectând la bărbatul cu cicatricea aceea mare 
pe față. Raul Armando de Sousa. 

Îl întâlnisem o singură dată, în 1997, cu ocazia unei reuniuni 
la nivel guvernamental, în Maputo. Ne adunase pe toţi 
bodyguarzii într-o sală de conferinţe pentru a discuta despre 
procedurile pe care aveam să le urmăm în ultima seară, la 
banchetul festiv. Recunoscusem în ochii lui un „frate în ale 
violenţei”, dar de sub faţada de culoarea amurgului mai 
răzbătea ceva - o povară, o greutate invizibilă care îi apăsa pe 
umeri. 

Pusesem discret câteva întrebări în dreapta și-n stânga. Mi se 
spusese că fusese bodyguardul lui Samora Machel. Și că se 
aflase în Tupolevul 134A care se prăbușise în munţii Lebombo. 
Se numărase printre cei zece supraviețuitori. Îl înțelegeam. Mă 
întrebam cum este să aștepți o viaţă întreagă momentul în care 
să te autodefinești și, când acesta vine, să-ţi dai seama că, de 
fapt, nu e în puterea ta să schimbi lucrurile. Și atunci, nu era 
oare mai bine să rămâi invizibil și neîmplinit? 

La el mă gândisem în timp ce Jacobus le Roux îmi spunea 
povestea lui, sub copacul acela de la Heuningklip. In clipa 
aceea, trăisem același sentiment pe care-l avusese și Raul 
Armando de Sousa. Și atunci îmi dădusem seama că, uneori, 
viața îţi oferă o cale de ieșire. 

lar acum știam cu maximă certitudine că el era în spatele 
incidentului din Stellenbosch. De Sousa fusese cel care apăsase 
pe trăgaci. 


VP - 352 


Am parcurs restul ziarului fără prea mare atenţie. Până când 
am ajuns la un articol scurt din interior, scris pe o singură 
coloană și postat lângă o reclamă pentru Pick 'n Pay. Grupările 
ecologiste își exprimau îngrijorarea faţă de modul în care tribul 
Sibashwa își formulase revendicarea unei porţiuni mari de teren 
aparținând Parcului Naţional Kruger. 

După ce-am terminat de citit, am făcut o plimbare prin 
grădină pentru a savura parfumul îmbătător al pământului jilav 
din Karoo. M-am gândit la Jack Phatudi, fiul unei căpetenii 
Sibashwa. 


La ora cinci am pornit în alergare pe drumul spre Bokpoort, 
calculându-mi viteza în așa fel încât să mă întorc acasă când 
începea serialul 7 de Laan. 

Pe drumul acela există un loc, o ridicătură de pământ, dincolo 
de ultimul gater din Jakhalsdans, unde forţele scoarţei terestre 
au așezat, în milioane de ani, stânci masive una peste alta, ca 
un fel de avertisment. De jur-împrejur, ţinutul Karoo se întinde 
liber, deschis, și acolo obișnuiesc să poposesc și să meditez la 
locul nostru în univers. Dacă faci un pas în spate și te 
îndepărtezi de Terra, de sistemul nostru solar, de Calea Lactee, 
dacă privești din această perspectivă, suntem cu toţii atât de 
mici, de neînsemnați, de invizibili. 

Dar, în timp ce alergam înapoi prin orașul strălucitor și curat, 
după ploaie, oamenii mă salutau. Conrad de la atelierul de 
reparaţii, De Wit, ridicându-și privirea din pragul Cooperativei, 
Antjie Barnard, uitându-se la mine de pe veranda casei, oom Joe 
van Wyk smulgând buruienile din grădină. 

— Bună, Lemmer. O ploaie pe cinste, nu? 

Mai jos pe stradă, chiar la periferia orașului, e casa mea. Și în 
fața ei era parcat un Renault Megane cabrio verde. Am început 
să alerg mai repede. 


VP - 353 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 354