James Patterson — Niciodata nicaieri

JAMES 
PATTERSON 


sı CANDICE FOX 


PRIMUL ROMAN DIN SERIA 
DETECTIV HARRIET BLUE 


virtual-project.eu 


JAMES PATTERSON 


ȘI CANDICE FOX 


NICIODATĂ NICĂIERI 


Traducere din limba engleză 
Alexandru Szollo prin Lingua Connexion 


Titlul original: Never Never - 2016 


- 2019 - 


Capitolul 1 


— Dacă ajungi în tabără înaintea mea, s-ar putea să te las 
să scapi cu viață, spuse Soldatul. 

Era șansa pe care-o dădea tuturor. Cea mai dreaptă 
judecată pentru fărădelegile comise împotriva oamenilor săi. 

Tânărul zăcea smiorcăindu-se în nisipul de la picioarele lui. 

Pe Soldat îl scârbiseră întotdeauna lacrimile. Cea mai josnică 
formă de exprimare, un simptom fizic al unei slăbiciuni 
psihologice! Soldatul înălță capul și privi peste deșertul 
întunecat, spre luminile de la marginea taberei. Cerul întunecat 
era doldora de stele, acoperite ici-colo de nori hoinari. Trase aer 
rece de deșert în plămâni. 

— De ce faci treaba asta? scânci Danny. 

Soldatul trânti ușa dubei și răsuci cheia. Își puse ochelarii cu 
vedere pe timp de noapte la gât și se îndepărtă cu pași mari de 
trădătorul care tremura. Se apropie de o stâncă mare. Urcă pe 
ea și arătă cu braţul întins spre nord-est. 

— La un unghi de zero-patru-șapte, la o distanţă de un 
kilometru șaizeci și doi, te-așteaptă arma ta, se răsti Soldatul. 

Se răsuci pe călcâie și arătă spre nord-est. 

— La un unghi de trei-unu-cinci, la o distanţă de un 
kilometru șaizeci și șapte, mă așteaptă arma mea. Mina se află 
chiar la nord de-aici. 

— Ce vrei să spui cu asta? se tângui trădătorul. lisuse 
Hristoase! Te rog, te rog eu mult, nu face asta! 

Soldatul sări de pe stâncă, își aranjă centura și-și trase 
chipiul pe faţă. Tânărul trădător se ridicase anevoie în picioare și 
stătea tremurând lângă dubă, cu braţele slăbite lipite de piept. 

„Judecata e datoria celor drepţi”, gândi Soldatul. „Nu e loc 
de milă. Doar de furie faţă de cei care și-au uitat onoarea!” 

Chiar și în timp ce cuvintele cunoscute îi treceau ușor prin 
minte, simţea furia rece crescând înlăuntrul lui. Umerii i se 
încordară, și nu reuși să nu rânjească în timp ce se întorcea să-și 
înceapă misiunea. 

— Avem undă verde, soldat, spuse el. Să plecăm! 


Capitolul 2 


Danny îl urmări pe Soldat dispărând în lumina palidă a lunii, 
cu puţin înainte să fie acoperită de nori. intunericul care-l 
învăluia era desăvârșit. Căută ușa dubei din partea șoferului, 
trase de ea și se opinti în fereastra din spate. O spărtură lungă 
se întindea în sus în mijlocul parbrizului. Alergă și făcu la fel și-n 
cealaltă parte. Il cuprinse panica. Oare ce făcea? Chiar dacă 
reușea să urce-n dubă, cheile dispăruseră. Se întoarse în 
direcția opusă și o luă la goană în beznă, spre nord-est. Cum 
dracului să fi găsit ceva acolo? 

Luna străluci din nou printre nori, lăsându-l să întrevadă 
întinderea de nisip uscat și stânci, apoi dispăru. Se împiedică și 
alunecă pe un dig abrupt. Transpiraţia îi lipi nisipul de mâini și 
de obraji. Respira gâfâind și chinuindu-se nebunește să ia aer. 

— Te rog, Doamne, striga el, plângând. Te rog, Doamne, te 
rog! 

Alerga orbește prin întuneric, dând cu putere din braţe și 
împiedicându-se din când în când de plante deșertice ascuţite 
ca briciul. Trecu un mic deal stâncos și văzu luminile taberei 
sclipind în depărtare. Nu-și dădea seama cât de departe erau. 
Oare trebuia să încerce să ajungă în tabără? Strigă. Poate avea 
să-l audă cineva care patrula. 

Danny ţinea privirea în pământ în timp ce alerga. | se părea 
că fiecare umbră și fiecare undă din nisip semănau a armă. Se 
năpusti asupra unui buștean uscat care semăna cu o pușcă, 
îngenunche și se împletici prin întuneric. Pieptul i se scutura de 
suspine. Era o sarcină imposibilă. 

Primul sunet fu un șuierat, mai ascuţit și mai puternic decât 
vântul. Danny se îndreptă, alarmat. Al doilea șuierat fu urmat de 
o bufnitură greoaie, și înainte să apuce să lege cele două sunete 
între ele, Danny se trezi pe spate, în nisip. 

Durerea-i radie din braţ, ca într-un val roșu-aprins. Tânărul 
se prinse de cotul distrus și simţi golul cumplit din locul unde-i 
fuseseră antebraţul și mâna. Din stomac i se ridicară strigăte 
ascuțite, puternice. În valul roșu din spatele ochilor îi apărură 
vedenii cu mama lui. Se rostogoli și se ridică în picioare, cu 
greu. 

Nu avea să moară așa. Nu avea să moară în întuneric. 


Capitolul 3 


Soldatul privea prin luneta puștii în timp ce tânărul se 
împleticea. Cu mâna care-i rămăsese se ţinea de ciot. Soldatul 
văzuse carabina Barrett M82 retezând cu totul capete de pe 
umeri în Fâșia Gaza. Nici în deșertul australian arma nu 
dezamăgea. Intins pe burtă pe o culme, Soldatul aranjă uriașa 
carabină neagră și-și lipi partea de sus a ochiului de lunetă. 
Respiră, dădu înapoi, apăsă pe trăgaci și-l privi pe puști 
prăbușindu-se în timp ce glonţul de intimidare-i șuiera pe lângă 
ureche. 

„Ce urmează? Un picior? O ureche?” 

Soldatul era surprins de propria brutalitate. Știa că nu era 
demn de simţul dreptăţii unui militar să se joace cu trădătorul, 
dar tot ardea de furie. 

„Ne-ai fi dat de gol”, își spuse el, fierbând, în timp ce-l 
urmărea pe băiat cum alerga prin întuneric. „Ne-ai fi sacrificat 
pe toți.” 

Nu există pe pământ o făptură mai josnică decât un hoţ, un 
escroc și un trădător. Să aduci moartea unui camarad de front 
nu era niciodată ușor. Intr-un fel, semăna cu o a doua trădare. 

„Uită-te ce m-ai silit să fac”, gândi Soldatul, în timp ce-l 
urmărea pe puştiul care zbiera în vânt. II lăsă să zbiere. Vântul 
avea să-i ducă glasul spre sud, departe de tabără. 

Strigătele unui trădător. Avea să le ţină minte, pentru 
vremurile când slăbiciunea avea să-l cuprindă. 

Soldatul se foi în nisip, se pregăti să tragă un glonţ în cap și- 
| urmări pe Danny în obiectivul lunetei. Se ridică pentru ultima 
oară. 

— Ţintă detectată, murmură Soldatul pentru sine, expirând 
încet. Execut ordinul. 

Apăsă pe trăgaci. 

Ceea ce văzu prin lunetă îl făcu pe Soldat să zâmbească 
amar. Se ridică, închise bipodul din capătul armei uriașe și puse 
arma pe umăr. 

— Ţintă eliminată. Misiune îndeplinită. 


Capitolul 4 


Șeful Morris a fost cel care m-a chemat în camera de 
interogatoriu. Stătea în partea stângă a mesei, pe unul dintre 
scaunele anchetatorilor, și mi-a făcut semn să mă așez în 
dreapta, unde stau de obicei infractorii. 

— Ce? am întrebat. Ce-i cu toată chestia asta, Tataie? Am 
treabă. 

Avea o expresie serioasă pe faţă. Nu-l mai văzusem așa de 
ultima oară când îi trăsesem un pumn lui Nigel de la Omucideri 
pentru că-mi ocupase locul de parcare. Șeful fusese obligat să- 
mi dea o mustrare aspră, în scris, și nu-i picase deloc bine. 

— la loc, detectiv Blue. 

„Să-mi bag picioarele”, mă gândeam. „E groasă rău.” Știu c- 
am dat de belea când Seful mi se adresează cu titulatura 
oficială. 

Adevărul e că petrecem cea mai mare parte a timpului 
împreună departe de holurile aglomerate ale Centrului Poliţiei 
Sydney din Surry Hills. 

Aveam douăzeci și unu de ani când am început să lucrez la 
infracţiuni Sexuale. Era prima mea misiune după doi ani de 
patrulare pe străzi, așa că m-am mutat în birourile Poliţiei 
Metropolitane din Sydney cu destul de multă frică-n sân, cu 
gândul la noua mea funcţie și la responsabilităţile aferente ei. Mi 
se spusese că eram prima femeie din Departamentul de 
Infracţiuni Sexuale după cinci ani. Mie-mi revenea sarcina de-a-i 
învăţa pe băieți cum să se poarte cu femeile în situaţii de criză. 
Departamentul era la pământ; eu trebuia să-l ridic, repede. In 
primele câteva săptămâni, la cafenea, Șeful mormăise un salut 
demoralizat către mine, și-atât. Am avut destule nopţi 
nedormite în care m-am tot gândit la faptul că se vedea de lao 
poștă că n-avea încredere în mine, întrebându-mă cum să-i 
demonstrez că se înșela. 

După o primă lună punctată de vreo două cazuri de viol cu 
violență și două-trei atacuri violente, mă înscrisesem la 
antrenamente de box unu la unu la o sală de sport din 
apropierea apartamentului meu. Din ce văzusem, era bine 
pentru o femeie din orașul ăsta să știe să arunce un upercut 
iute. Așteptasem în faţa biroului sălii de sport în seara aceea, 


fiind sigură că tânăra musculoasă care-și bandaja pumnii în 
vestiar era antrenoarea mea. 

Dar șeful Morris, într-un maiou gri, transpirat, a fost cel care 
m-a bătut pe umăr și mi-a spus să intru în ring. 

În ring, șeful îmi spunea „Blue”. În birou, mormăia. 

Acolo, în camera de interogatoriu, nu era nici urmă de 
căldura care era între Blue și Tataie în ring. Privirea șefului era 
rece. Am simţit ceva din groaza din primele mele zile la locul de 
muncă. 

— Tataie, am spus. Care-i treaba? 

Luă carneţelul de declaraţii și un creion de lângă reportofon 
și le împinse spre mine. 

— Fă o listă cu lucruri din apartamentul tău de care o să ai 
nevoie cât ești plecată. S-ar putea să dureze câteva săptămâni. 
Obiecte de toaletă. Haine. Lucruri de genul ăsta. 

— Unde plec? 

— Cât de departe poţi, oftă el. 

— Şefule, vorbeşti aiurea, am spus. De ce nu pot să mă duc 
acasă și să iau chiar eu lucrurile astea? 

— Pentru că-n clipa de față apartamentul tău e plin de 
ofițeri de la Criminalistică. Aia de la Patrulă ţi-au blocat strada. 
Ţi-au blocat și mașina, detectiv Blue, spuse el. Nu te duci acasă. 


Capitolul 5 


l-am râs șefului în nas, tare. 

— Bună treabă, Tataie, am spus, ridicându-mă. 

Scaunul meu scrâșni puternic pe gresie. 

— Uite ce-i, îmi plac glumele bune, ca oricui, dar sunt 
ocupată până-n gât. Nu-mi vine să cred că te-au convins să faci 
treaba asta. Bună treabă, prietene. Hai, deschide ușa aia. 

— Nu-i o glumă, Harriet. Stai jos la loc. 

Am râs din nou. Asta fac când am emoţii. Râd și zâmbesc 
larg. 

— Am cazuri. 

— Apartamentul și mașina ta sunt supuse unei analize 
medico-legale în legătură cu cazul celor trei fete ucise la râul 
Georgest?!, spuse Șeful. Trânti un dosar gros între noi, pe birou. 
Era burdușit cu hârtii și fotografii, declaraţii ale martorilor, pe 
hârtie galbenă, și fişe medico-legale, pe hârtie roz. 

Ştiam bine dosarul. II văzusem dus de colo-colo de băieţii de 
la Omucideri, din mână-n mână, ca pe-o Biblie a ororilor. Trei 
studente frumoase de la universitate, toate brunete, toate 
găsite pe aceeași porțiune noroioasă a râului Georges. Morțţile 
lor, survenite la exact treizeci de zile distanţă una de cealaltă, 
fuseseră violente, cumplite și îndelung planificate. Tânjeam 
după cazul ăla. Dar i-l dădusem hoţului de locuri de parcare, 
detectivul Nigel Spader, și haitei sale de copoi de la Omucideri. 
Săptămâni întregi stătusem la serviciu, fierbând de furie în faţa 
ușii biroului lor de caz, înainte ca furia să-mi dispară în sfârșit. 

M-am lăsat la loc pe scaun. 

— Ce-are de-a face asta cu mine? am întrebat. 

— E rutină, Blue, spuse Şeful cu blândeţe. 

Intinse mâna și o puse peste a mea. 

— Nu fac decât să se-asigure că nu știi. 

— Ce să știu? 

— L-am găsit pe ucigașul de la râul Georges, spuse el. 

Mă privi în ochi. 

— E fratele tău, Blue. E Sam. 


Capitolul 6 


Am trântit ușa camerei de interogatoriu în nasul Șefului și 
am pornit cu pas hotărât spre biroul anchetei de la Omucideri, 
de vizavi. Zeci de perechi de ochi mă urmăreau. Am deschis ușa 
cu putere și l-am văzut pe jegosul ăla de Nigel Spader cum 
stătea în faţa unui panou uriaș plin de imagini, pagini și schiţe 
agăţate în cuie. S-a ferit să nu-l lovesc în timp ce mă îndreptam 
spre el, dar m-am abținut și i-am trântit dosarul pe care-l ţinea 
în mâini. Paginile zburau peste tot. 

— Dobitoc smiorcăit ce ești! am ţipat, arătând cu putere cu 
degetul spre fața lui. Puţoi mizerabil și smiorcăit ce ești! 

Eram atât de furioasă, încât nici să vorbesc nu puteam, și 
chiar era prima oară când mi se întâmpla așa ceva. Nu puteam 
să respir. Parcă-mi luase tot gâtlejul foc. N-am mai putut să mă 
stăpânesc și l-am apucat pe Nigel de partea din faţă a cămășii, 
strângând în pumni două mănunchiuri de fire portocalii de păr 
de pe piept în timp ce-l târâm spre podea. Cineva m-a prins de 
pumn înainte să apuc să-i trag una. A mai fost nevoie de doi 
bărbaţi ca să-i dau drumul din strânsoare. Am dat înapoi cu 
greu, lovindu-ne de o masă plină de cești de cafea și de brioșe. 
Vasele se făcură ţăndări lovindu-se de podea. 

— Cum ai putut să te-nșeli în halul ăsta? am strigat. Măi, dar 
tu nu ești bun de absolut nimic! Ești jalnic, ești un... 

— Ajunge! 

Șeful făcu un pas în faţă și mă luă de braţ. 

— Detectiv Blue, calmează-te dracului în clipa asta, că-i pun 
pe băieţi să te scoată-n stradă dacă nu te calmezi. 

Deodată, scăpasem din braţele tuturor și m-am împiedicat. 
Îmi bubuia capul. 

Apoi, le-am văzut. 

Cele trei fete, în portrete de la autopsie, lângă imagini cu 
ele zâmbind, făcute în zile însorite și puse la dispoziția poliţiei 
de către familii. Urma unei mâini pe gâtul cuiva. O poză cu 
mâna fratelui meu. O hartă a orașului Sydney în care erau 
înfipte piuneze în zonele în care locuiau victimele și familiile lor, 
în zona în care locuia fratele meu și unde fuseseră găsite 
cadavrele fetelor. Fotografii cu interiorul apartamentului fratelui 
meu, dar nu așa cum îl știam eu. Din sertare și din dulapuri 
fuseseră scoase lucruri care nu-mi erau familiare. Materiale 


pornografice. Grămezi de reviste, DVD-uri, poze pe hârtie 
lucioasă. O frânghie. Un cuţit. Un tricou plin de sânge. Fotografii 
cu oameni care stăteau și priveau la locurile crimelor. Faţa 
fratelui meu în mulţime. 

În mijloc era o fotografie cu Sam. Am luat fotografia de pe 
panou și am desfăcut jumătatea imaginii care era împăturită. 
Fața mea. Eram amândoi înghesuiți în ramă. Ochii albaștri ai 
fratelui meu sclipeau. 

Semănăm atât de mult. Detectiva Harry Blue și ucigașul de 
la râul Georges. 


Capitolul 7 


În ultimii zece ani am fumat două ţigări. Pe ambele le-am 
fumat în faţa firmei de pompe funebre unde trupul neînsufleţit al 
câte unui coleg căzut la datorie era pregătit pentru ultimul 
drum. 

Stăteam pe aleea din spatele secţiei de poliţie, terminând-o 
pe a treia. Am aprins-o imediat pe a patra, am tras un fum 
zdravăn din ea și am expirat adânc în aerul rece al dimineţii. 
Deși era foarte frig, tricoul mi se lipise de piele din cauza 
transpirației. Am încercat să-l sun pe fratele meu de trei ori. Nu 
mi-a răspuns. 

Șeful și-a făcut apariţia de la ieșirea de incendiu de lângă 
mine. Am ridicat mâna. Nu doar că n-aveam chef de vorbă, nici 
măcar nu eram sigură că aș fi reușit dacă încercam. Bătrânul 
stătea și mă privea în timp ce fumam, îmi tremurau mâinile. 

— Ala... șobolanul ăla... gunoiul ăla uman de Nigel Spader o 
să plătească foarte scump pentru asta, am spus. Și dac-o fi să 
fie ultimul lucru pe care-l fac, o să mă asigur că... 

— Am supravegheat întreaga operaţiune, spuse Şeful. N-am 
putut să-ți spun că era în desfășurare, că l-ai fi alertat pe Sam. 
Te-am lăsat să-ţi vezi de treabă, ca de obicei. Nigel și echipa au 
făcut o treabă foarte bună. Se ţin de fratele tău de trei 
săptămâni deja. 

Mi-am privit șeful. Mentorul. Prietenul. 

— Mă gândeam că n-arăţi prea bine, am spus, cu dispreţ. Nu 
dormi noaptea, Șefule? 

— Nu. Chiar nu dorm. N-am mai dormit din dimineaţa în 
care echipa de la Omucideri mi-a comunicat bănuielile. Nu mi-a 
plăcut deloc că trebuia să te mint, Blue. 

__ Sfărâămă o bucată de asfalt cu călcâiul și o aruncă în canal. 
In lumina de la blocurile impunătoare din jurul nostru, părea 
bătrân. 

— Unde e fratele meu? 

— L-au luat azi-dimineaţă. E cercetat de Poliţia Federală, la 
secţia din Parramatta‘. 

— Trebuie neapărat s-ajung acolo. 

— N-o să te poţi apropia de el în faza asta. 

Șeful mă apucă de umeri înainte să apuc să trec de el și să 
dau buzna pe ușa de incendiu. 


— E în faza de procesare. Depinde dacă vrea sau nu să 
coopereze, dar s-ar putea să nu primească vizite o săptămână, 
chiar două. 

— Sam n-a făcut lucrul ăsta, am spus. Aţi înţeles greșit. 
Nigel a înţeles greșit. Trebuie neapărat să fiu aici și să rezolv 
toate astea. 

— Ba nu, nu trebuie. Trebuie să-ţi iei lucrurile și să pleci de- 
aici. 

— Păi și cum, să-l las baltă? 

— Harry, Sam o să fie considerat unul dintre cei mai sadici 
perverși sexuali de la Ucigașul cu Rucsac încoace. Fie că tu crezi 
sau nu c-a făcut-o, în momentul de față ești inamicul public 
numărul doi. Dacă te prind ăștia din presă acum, te mănâncă de 
vie. 

Am mai scos o ţigară din pachetul pe care-l șterpelisem de 
pe biroul lui Nigel. Mintea mi-o luase razna. 

— Nu te-ajuţi cu absolut nimic aici, Harry. Dacă ieși în faţa 
camerelor și zbieri cum ai zbierat în biroul ăla de anchetă, o să 
pari nebună de legat. 

— Mă doare-n cur de cum o să par! 

— N-ar trebui să te doară, spuse Şeful. Toată ţara o să se 
uite la asta la știrile de la ora șase. Oamenii sunt furioși. Dacă 
nu pot să pună mâna pe Sam, o să încerce să pună mâna pe 
tine. Gândește-te bine la asta. E ca-n literatură, în mă-sa. Sora 
ucigașului e o polițistă iute la mânie, cu izbucniri violente dese 
și cu o gură spurcată. Mai mult de-atât, e la Infracţiuni Sexuale, 
și a reușit cumva să scape din vedere obsedatul sexual de la 
grătarul din familie. 

Scoase o foaie de hârtie din buzunarul de la piept al gecii și 
mi-o întinse. Era un itinerar de zbor scos la imprimantă. Scoase 
un dosar subțire de la subraţ și mi-l puse în mâini. L-am deschis 
și am văzut că era un dosar de caz, dar n-am reușit să rămân cu 
ochii pe el mai mult de câteva secunde. Mi se făcea rău de 
teamă și de nesiguranţă. 

— Ce-i asta? am întrebat. 

— E un caz cu o moarte neelucidată într-o mină din deșert, 
în apropiere de Kalgoorlie!“*, spuse Șeful. 

— Tataie, eu sunt de la Infracţiuni Sexuale. Nu de la echipa 
de curăţenie. 


— Nu-mi pasă de unde ești. Te duci. Am tras niște sfori cu 
niște prieteni vechi din Perth. Cazul în sine e o abureală totală, 
dar zona e izolată, o să fie o ascunzătoare perfectă. 

— Nu vreau să merg la mama dracu-n praznic, în Kalgoorlie! 
Tu te-ai dilit? 

— N-ai de ales, detectiv. Chiar dacă nu știi ce e cel mai bine 
pentru tine în momentul de faţă, eu știu. Îţi dau un ordin direct, 
ca ofiţer superior. Dacă nu te duci, te închid și te interoghez. O 
să-i spun unui judecător că vreau să știu dacă știai ceva despre 
crimele-astea, și-o să arunc cheia până când se termină de tot 
cu situaţia asta de căcat. Vrei asta? 

Am încercat să mă îndepărtez. Șeful mă prinse din nou de 
mână. 

— Uită-te la mine, spuse el. 

Nu m-am uitat. 

— Nu ai ce să faci ca să-ţi ajuţi fratele, Blue, spuse bătrânul. 
S-a terminat. 


Capitolul 8 


Nu știu care deștept de la Poliția Metropolitană din Sydney 
mi-a făcut bagajele, dar n-a reușit să găsească valizele din 
dressingul din apartamentul meu micut din Woolloomoolloo:::. 
Am ieșit din zona de preluare a bagajelor din aeroportul din 
Kalgoorlie cu trei saci negri de gunoi plini cu lucrurile mele. Din 
câte-am văzut în lumina palidă a farurilor mașinilor de închiriat, 
unele dintre lucrurile pe care le cerusem erau acolo, dar și 
destule pe care nu le cerusem. Mi-am recunoscut telecomanda 
de la televizor printre calabalâcurile pline de amprente. 

Amorţeala care mă cuprinsese în legătură cu arestarea 
fratelui meu a început după primul pahar de vin din timpul 
zborului. Începea să-mi afecteze mișcările. Mi-am dat seama că 
stăteam la ghișeul firmei de închiriat mașini ameţită, când 
funcţionarul începu să pocnească tare din degete în faţa mea, 
trezindu-mă la realitate. 

— Domnișoară? Alo! Domnișoară! 

M-am încruntat, m-am întins și am dărâmat o cutie cu 
creioane care stătea pe marginea ghișeului. Creioanele i se 
împrăștiară pe toată tastatura. 

— Deci sunteţi trează, oftă el, teatral, adunând creioanele. 

— Sunt trează. 

— Cum vă numiţi? 

— Blue. 

Tastă ceva pe tastatură. Scoase la imprimantă un formular 
demoralizant de lung pe care mi-l dădu să-l completez și-mi 
dădu un set de chei. 

— Blue și Whittacker. Aveţi Camry'** ăla mic și roșu. 

— Cine-i Whittacker? 

— Eu sunt, spuse o voce din spatele meu. 

M-am întors, iar un bărbat suplu, cu umerii laţi, punea două 
valize Armani, din piele, imaculate, pe micile lor suporturi aurii. 
Scoase o mână cu degete lungi. 

— Edward. Tu cred că ești Harriet, nu? 

— Harry. Tu ești șoferul? am întrebat. 

— De fapt, eu sunt partenerul tău, răspunse el, zâmbind. 


Capitolul 9 


L-am sunat întâi pe Șeful, stând pe bancheta din spate a 
mașinii, ca să-i spun că ajunsesem și să-l întreb dacă mai avea 
ceva vești despre Sam. Nu erau vești despre fratele meu. Am 
sunat un cunoscut de la Poliţia Federală. Când n-am reușit să 
aflu nimic de la el, am sunat niște jurnaliști în care puteam să 
am încredere, ca să văd dacă aveau ei ceva informaţii în 
exclusivitate. Sam parcă fusese înfășurat într-un cocon de 
liniște. Când am renunţat să-i mai sun prietenii și vecinii, pentru 
că auzeam de la ei aceeași groază pe care-o simţeam eu însămi, 
Whittacker ne scosese deja din oraș și ajunseserăm pe 
autostradă. 

— Toate bune? întrebă el. 

— Tu vezi-ţi de drum, Whitt, și lasă-mă pe mine să-mi văd 
de mine. 

— De fapt, prefer Edward, spuse el. 

— Zici foarte des „de fapt”. 

În oglinda retrovizoare, fruntea i se încreţi. M-am sprijinit de 
geam și am privit peisajul șters din deșert cum trecea pe lângă 
mine. Când n-am mai putut să suport să mă gândesc că fratele 
meu era în închisoare, am trecut peste golul dintre scaune și am 
ajuns în faţă, lângă Whitt. Pe podea, am găsit exemplarul lui din 
dosar, care era mai mare decât al meu. 

— Reamintește-mi de ce lucrez cu un partener, am spus. Eu 
n-am cerut partener. 

— M-am accidentat la spate acum vreo lună. Am făcut 
compresie la un disc de la coloana lombară. Deci prestez munci 
ușoare. Eram la Brigada Antidrog, dar trebuia să sparg multe uși 
cu piciorul la Brigada Antidrog, după cum îţi închipui, probabil. 

Zâmbi. _ 

— Pune-mă la curent cu cazul ăsta, Whitt. Incotro ne- 
ndreptăm? 

— Tocmai la dracu-n praznic. 

— Doar ce-am fost acolo. 

Am arătat scurt cu degetul mare spre autostrada din spatele 
nostru, spre orășelul din mijlocul unui abis nisipos. 

— A, nu, stai, că mai avem multă pustietate de străbătut. 
Chiar acum suntem la marginile Marelui Deșert Victoria. E cât 
California de mare, și în cea mai mare parte nelocuit. Mina de 


uraniu Bandyat e fix în mijlocul lui. Mai avem cinci ore de 
peisaje de-astea. 

Făcu un gest spre peisajul pustiu. 

— Cinci ore? Dumnezeule mare! 

M-am lăsat înapoi în scaun. 

— Suntem pe urmele unui anume Daniel Stanton, de 
douăzeci și unu de ani. 

Am deschis dosarul și am găsit fotografia unui tânăr 
bronzat, cu părul blond și miţos. Avea un zâmbet larg, 
contagios. In poză, avea braţul în jurul gâtului unui labrador 
negru. 

— Drăguţ. Ce-a făcut ăsta? 

— A murit. 

— Proastă alegere. 

Am oftat. 

— Managerul diviziei lui de la Bandya l-a dat dispărut pe 
Stanton acum vreo unsprezece zile, spuse Whitt. La început, n-a 
fost mare brânză. Îmi zice că oamenii dispar din mină tot timpul. 

— Serios? 

— Ce vreau să zic e că în cele din urmă apar. Minele astea 
sunt atât de izolate, încât lucrează în ele muncitori care vin cu 
avionul din orașe din toată ţara. Lucrează trei săptămâni, apoi 
zboară iar spre orașele natale și-și iau câte-o săptămână liberă. 
Tinerii vor să lucreze aici pentru că-i vorba de foarte mulţi bani. 

— Cât de mulţi bani? 

— Chiar vrei să știi? 

— Eu pun întrebările aici, detectiv Whittacker. 

— Salariile pentru începători sunt de trei ori mai mari aici 
decât salariile noastre de detectivi, spuse el. 

N-am putut să răspund. Mă holbam la noul meu partener, cu 
gura căscată. 

— Da, râse el. 

— Păi și-atunci de ce dracului dispar? 

— Păi, există un motiv pentru care salariul e atât de bun. E 
muncă grea, periculoasă, și trei săptămâni pe lună, rămân aici, 
în mijlocul deșertului, departe de familiile lor. Cei mai mulţi 
dintre ei sunt tineri și nerăbdători. Când se satură de treaba 
asta, își iau concediu, pur și simplu, și nu se mai întorc. Sau își 
lasă uneltele jos, iau o mașină spre oraș și pleacă acasă. Și cei 
mai duri dintre oameni cedează după o vreme. 


— Păi și ce s-a întâmplat cu Danny Stanton? A plecat pur și 
simplu de la slujbă? 

— Păi, dac-a plecat, a plecat intr-o direcţie total greșită. 

Whitt îmi aruncă o privire. 

— A luat-o chiar prin deșert. 


Capitolul 10 


— Dă cu câteva fotografii în faţă, spuse Whitt. 

Am trecut repede peste ele și am ajuns la o poză din 
laboratorul de medicină legală cu un picior care începea să se 
descompună. 

— A, salutare! am zis, ţinând poza la lumina slabă a mașinii. 
să nu pleci de-acasă fără ambele picioare, Whitt. N-o să ajungi 
prea departe. 

— Piciorul a fost găsit, de fapt, în tabără, spuse el. La trei 
zile după ce a dispărut Danny, doi mineri au găsit un dingo: 
după garduri, care trăgea după el laba unui picior încălţat cu un 
bocanc cu vârf de oţel, și încerca s-ajungă la ce era înăuntru. 
Mina era plină de dingo care căutau resturi de mâncare, deci la 
început nu s-a alarmat nimeni. In bocanc, băieţii au găsit laba 
piciorului, iar laba piciorului e a lui Danny. A fost a lui Danny. 
Cum o fi. 

Am mijit ochii la fotografie. Laba piciorului fusese retezată 
de la gleznă. Fotografia era destul de bună încât să se vadă 
bucăţi de material alb, făcute ferfeniţă, lipite de pielea păroasă 
la sfârtecătura inegală. Era șoseta lui. 

— Băieţii de la medicină legală din Perth au spus că laba 
piciorului a fost despărțită de corpul lui Danny postmortem, de 
către animalele de pradă. 

— Deci puştiul murise deja când au început câinii dingo să-l 
facă bucăți. 

— Intr-adevăr. 

— Păi, văd un dingo în stare să ducă un bocanc foarte 
departe. Probabil distanţa dintre cadavru și mină era cam până 
unde-ar fi putut duce un bocanc, nu? _ 

— Greșit, spuse Whitt. Asta-i partea interesantă. Incă n-au 
găsit cadavrul. Operatorii minei și poliția din Perth au trimis 
echipe de căutare aeriene și terestre timp de două zile. N-au 
găsit nimic. Nici urmă. 

— N-are nicio logică. 

Whitt ridică din umeri. 

— Nu ridica din umeri, Whitt. Eu vreau răspunsuri. 

— N-am ce răspunsuri să-ţi dau, spuse el. Nici măcar n-am 
ajuns încă în tabără. 


M-am lăsat pe spate și am privit din nou spre fotografia 
labei piciorului lui Danny. De ce-ar fi luat-o puştiul ăsta la pas 
prin deșert, dacă voia să se facă nevăzut? De ce n-ar fi luat pur 
și simplu o mașină până-n oraș? Dacă plecase singur prin deșert 
și se rătăcise, poate murise de deshidratare încercând să 
găsească drumul de întoarcere, dar de ce nu-i era laba piciorului 
plină de bășici de la transpiraţia care i se scursese de pe glezne 
în bocanc? 

Am privit fix laba piciorului până când am adormit cu capul 
lipit de parbriz. Soarele apunea. li simţeam căldura după 
pleoape. Șeful avusese dreptate. Deodată, pe nesimţite, mintea 
mea era plină, chiar dacă era așa doar pentru că un eveniment 
sumbru din viaţa mea fusese înlocuit de altul. 


Capitolul 11 


— Acum ce mai e? întrebă Whitt, încetinind mașina. 

M-am trezit brusc. 

În faţa noastră pe drumul neasfaltat, izolat, apăru o berlină, 
cu capota ridicată și cu farurile aprinse. O siluetă deșirată stătea 
lângă ea și dădea din mâini. 

— Unde suntem? 

— Tocmai am trecut de Bandya, zise Whitt. Cred că ăstuia 
tocmai i-a murit rabla. 

În timp ce ne apropiam de vehiculul omului, farurile noastre 
i-au luminat partea inferioară a feţei. O șapcă închisă la culoare 
îi era trasă peste ochi. Aproape că-și băgă capul prin parbrizul 
meu. Imi mirosea a fum de ţigară. 

— Care-i baiul? întrebă Whitt. 

— Niciun bai, amice. 

Bărbatul zâmbi larg. Avea prea mulţi dinţi. 

— Hai, afară din mașină. 

Din întuneric, apărură șase bărbaţi care ne înconjurară. 

Bărbatul înalt îmi deschise ușa cu forţa și se întinse peste 
mine, desfacându-mi centura de siguranţă. 

— Măi! am ţipat. Îmi trebuie doar câteva secunde ca să mi 
se declanșeze reflexele de luptă. Şeful mă plesnise peste față 
de atâtea ori în mijlocul ringului, încât să-mi declanșeze un soi 
de furie la comandă: 

„Trezirea, tigroaico!” striga el. 

Bărbatul înalt trezise tigroaica. 

În timp ce mă trăgea din mașină de încheieturi, mi-am luat 
avânt, am sărit în sus și l-am izbit cu fruntea în nas. Se dădu 
înapoi, iar eu mi-am încolăcit piciorul în jurul genunchilor lui și l- 
am împins în piept cu ambele mâini. Amândoi am ajuns întinși în 
pământ. Reacţia tuturor a fost una de bucurie amestecată cu 
surprindere. Cineva m-a apucat de braţe și m-a tras de pe 
bărbat, dar nu înainte s-apuc să-i trag un croșeu de dreapta în 
ureche. 

— Eşti bine, Richie? 

— Băga-mi-aș! 

Richie se ridică în picioare, atingându-și buza însângerată. 

— Nu m-așteptam la asta! 

Bărbaţii râseră. 


Am fost împinsă și lipită de mașină, lângă Whitt. O mână 
aspră îmi ţinea capul lipit de partea de sus a mașinii calde. Whitt 
mă privea. Nu i se citea panica pe faţă. Părea aproape curios. 
Oare ăștia erau răspunzători pentru ce i se întâmplase lui 
Danny? Oare dăduserăm deja de răspunsul la întrebările 
noastre, chiar înainte s-ajungem la mină? Tocmai mă pregăteam 
să strig că suntem polițiști, dar faţa lui Whitt mă făcu să-mi ţin 
gura. Poate aflam ceva de-aici. 

— Unde mergeţi voi doi? 

Richie mă apucă de cap și mă întoarse cu faţa spre el. 

— Cum te cheamă, frumușico? 

— Harriet Blue, zise cineva. 

Îmi luaseră portofelul. Am auzit cum trăgeau sacii de gunoi 
plini cu lucrurile mele de pe bancheta din spate. 

— Eşti departe de casă, păsărico, spuse Richie, sprijinindu- 
se de mașină lângă mine, cu braţele lui lungi încrucișate. Ce faci 
tocmai prin părţile astea? Tolomacul ăsta e gagiul tău? 

— Înapoi, ratatule, am mârâit. 

— Ooo, făcu Richie, zâmbind. Eşti fată obraznică. 

— Dacă mi-ar fi zis cineva că pe-aici sunt porci sălbatici, mi- 
aș fi adus arcul și săgeata. 

— Dar, iubire, mi-ai tras deja cu o săgeată drept în inimă. 

Richie zâmbi și se apucă de piept. Din grup se auzi un 
geamăt gutural de plăcere. 

— Păsărica și prietenul ei împopoţonat, tocmai din Sydney. 
Ce surpriză. 

— De fapt, eu sunt din Perth, spuse Whitt. 

— Păi, nu poţi să treci pe-aici fără să plătești taxa. 
Drumurile astea-s ale noastre, și nu-s gratuite. 

Bărbaţii găsiseră valizele lui Whitt în portbagaj. Le-am auzit 
căzând cu zgomot pe drum. 

— Pot să-i las pe băieţi să caute plata în catrafusele tale. 

Richie se linse pe buza însângerată. 

— Sau putem să împărțim „factura”, tu și cu mine. 

— În! făcu unul dintre băieţii din mașină. Ăștia au poze cu 
picioare dă morţi! 

Unul dintre complicii lui Richie ocoli capota mașinii cu 
dosarul lui Danny și pozele de la Medicină Legală. 

— Fiţi atenţi! zise unul. Ţinea pistolul meu din dotare -— și 
insigna mea de polițistă. 


Deodată, eram liberă. 

— Hopa, zise Richie. 

— Da, hopa, în mă-ta de nemernic! 

L-am îmbrâncit pe cel care mă prinsese. 

Îmi venea să-i sparg faţa lui Richie. Dar știam că dacă îi 
arestam pe-ăștia pentru că ne bruscaseră în mijlocul deșertului, 
nu mai ajungeam să aflu dacă ei fuseseră cei care-l omorâseră 
pe Danny Stanton. Trebuia să-i observăm în mediul lor natural. 
Să-i lăsăm să ne conducă la niște probe. Whitt mi-a recuperat 
pistolul de la gunoiul care îl găsise. Cu toţii mergeau cu spatele, 
îndreptându-se spre mașinile lor. 

— Ce ziceai tu de-o taxă? 

Înaintam spre Richie. 

El zâmbea în continuare. 

— Uitaţi, oameni buni, vă facem o reducere pentru angajaţii 
guvernului. Intrare gratuită. Cu acces în toate zonele. 

— Ce frumos din partea voastră. 

— Păi, ce pot să zic, sunt un gentleman. 

— Urcaţi în mașină și ștergeţi-o dracului de-aici, am spus. 

Le-am trântit capota. 

— Fugiţi, rataţilor. 

l-am urmărit cum dădeau cu spatele și întorceau mașina. 
Lucrurile noastre erau împrăștiate pe tot drumul, în întuneric. 

— Ce noroc avem. Primii suspecți, spuse Whitt, vesel. Și nici 
măcar n-am ajuns încă. 

În timp ce se îndepărtau în noapte, Richie imită forma unui 
pistol cu degetele și le îndreptă spre fața mea. 


Capitolul 12 


Mina era o monstruozitate din oţel din mijlocul unui platou 
de pământ cu pietriș. O grămadă de mașinării înalte, luminate 
cu lămpi cu sodiu care se reflectau în norii joși. Era agitată, plină 
de muncitori în salopete fluorescente, portocalii cu albastru- 
deschis care mergeau pe drumuri chiar dacă se apropia miezul 
nopţii.  Excavatoarele treceau Încet pe-acolo. Luminile 
intermitente ale farurilor lor trecură peste o grămadă de clădiri 
demontabile pe care erau pancarte din carton. 

M-am întors chiar în timp ce o trupă de fete îmbrăcate în 
haine simple treceau în pas vioi de noi, chicotind. 

— Astea cine-s? 

— lepurași marsupiali'*?. 

Cum n-am răspuns, zise: 

— Cele mai simpatice animale din deșertul australian. 

— Prostituate? Tocmai aici? 

— Pentru unii, trei săptămâni înseamnă o perioadă lungă. 
Sunt bani frumoși. Mai mult decât câștigă în orașe. 

Nu voiam să aflu cu cât câștigau fetele de la mină mai mult 
decât mine. Whitt opri mașina la o clădire demontabilă de lângă 
gardul de la graniţă. 

— Asta-i donga#® noastră. 

Privi spre foaia de hârtie pe care-o primiserăm la poartă. 

— lepurași marsupiali, donga. Cam deocheată treaba pe- 
aici, Whitt. 

Tocmai mă pregăteam să împing ușa clădirii de tablă, când 
un găligan păros, înfășurat cu un prosop, trase de ea și o 
deschise dinăuntru. Trecu de mine încruntat. 

Chiar la intrarea pe ușă am dat de-un paravan mobil, de 
același gen precum cel pe care-l folosise Nigel Spader ca să-l 
atace pe fratele meu. Paravanele alcătuiau un hol lung, 
împărțind clădirea mică în trei camere minuscule. 

— La stânga, spuse Whitt din spatele meu. 

„Camera” mea era mai mică decât majoritatea celulelor de 
închisoare. Erau două paturi de tabără la treizeci de centimetri 
depărtare unul de altul, ocupând aproape tot spaţiul rămas 
liber. 

— Asta-i pentru noi doi? Împreună? am întrebat. 

— Cred că da. 


Whitt era piept în piept cu mine în holul minuscul din faţa 
camerei noastre. 

— Parteneri și colegi de cameră, ce zici de-asta? 

Îmi era rău. Sperasem să am parte de puţină intimitate, ca 
să pot plânge de una singură pentru Sam. Când plângeam, ceea 
ce se întâmpla cam o dată pe an, plângeam doar un minut, și 
doar în singurătate desăvârșită. Abia așteptasem momentul 
ăsta. 

Am cotrobăit prin sacii de gunoi după ţigările mele. Dincolo 
de paravanul pliant, cineva se întoarse pe cealaltă parte în pat, 
făcând paravanul să se clatine pe picioarele lui inegale. 

Am făcut o plimbare în jurul minei, să mă limpezesc la 
minte, am găsit cea mai apropiată cabină de duș și am aruncat 
o privire în interior, ascultându-i pe bărbaţii care cântau printre 
aburi. Am mai văzut niște „iepurași marsupiali” cum stăteau cu 
niște mineri în faţa unei donga și fumau, plimbându-și mâinile 
pe sub fuste scurte de blugi, în timp ce treceam pe lângă o 
arteră delimitată cu un gard, plină de excavatoare, am observat 
un miner cu părul lung care stătea în cabina pentru o singură 
persoană. Turnă o substanţă dintr-un tubuleţ de plastic pe dosul 
palmei și trase o linie groasă pe care apoi o inhală. Clipi de 
câteva ori, își îndreptă casca de protecţie, porni mașinăria și ieși 
cu ea din parcare. 

Eram la a treia ţigară când am făcut un tur complet al părţii 
din mină unde erau cazaţi oamenii. In ciuda faptului că existau 
ture de zi și de noapte, muzica răsuna din aproape fiecare 
donga, și se auzeau multe râsete zgomotoase. Telefoanele 
sunau, iar mirosul de marijuana se simţea de la ferestre. Privirile 
bărbaţilor care mă urmăreau în timp ce mergeam erau sumbre, 
înăsprite de epuizare și de nopţile singuratice din mijlocul 
deșertului. Visau cu toţii la casele lor. Dimineaţă aveam de gând 
să aflu ce puteam despre Richie și despre gașca lui. Dar dacă nu 
aflam nimic urmărind pista asta, din câte văzusem, erau destui 
dubioși prin mină de care să pot să mă leg. 


Capitolul 13 


Războiul mental era la fel de important pentru reușită 
precum războiul fizic. Soldatul știa asta din zilele de instrucţie, 
când îi văzuse pe cei slabi prăbușindu-se în jurul lui, cu minţile 
cedându-le sub povara datoriei. O minte puternică putea face 
faţă trupului care tânjea după hrană, confort, lipsa durerii. 

Frica și furia erau cele mai cumplite boli. In Afganistan, 
trecând spre vest, prin satele mici din provincia Nangarhar, 
primise ordin din partea comandantului să meargă prin orașe 
noaptea și să ia o tânără. S-o târască după el prin deșert și s-o 
lase să alerge înapoi spre casă desculţă, cu hainele sfâșiate, 
trezind tot satul cu bocetele ei. Numeau acest ritual „jumulirea 
găinii”. Membrii unităţii sale nu violau niciodată fetele pe care le 
furau - cu niciun chip nu-și permitea vreunul să riște ca sânge 
din sângele lui să crească în mizeria în care trăiau oamenii ăia. 
Răpirile îi înfuriau pe săteni, dar și pe cei din satele din 
împrejurimi. Soldaţii furioși erau soldaţi tâmpiţi. Erau neglijenţi 
și brutali. Orbiţi de emoții. 

Femeia-detectiv părea a avea tăria mentală a unui adversar 
vrednic, după cum gândea Soldatul. Dar încă nu apucase s-o 
observe prea mult. Frica era cea mai grea încercare. Din clipa în 
care pusese ochii pe ea, își dorise să-i vadă frica. 

Era ora 4:12 când se trezi. După gardul de sârmă orizontul 
tocmai căpăta culoarea cenușie a sosirii zorilor. Soldatul o 
privea mergând cu pas legănat pe pământul gol, învelită cu 
prosopul, cu papucii în picioare, cu o geantă cu produse de 
toaletă la piept. 

În zona băii, era singură. El lăsă aburul să pătrundă după 
paravanul demontabil, apoi intră. Lateralul cabinei se ridica 
până în dreptul sânilor mici. O perioadă lungă rămase cu faţa în 
jetul de apă, oftând adânc, de parc-ar fi fost gata să plângă. 
Chiar încerca să plângă. Părea greu să renunţe. Soldatul știa 
cum se simţea. Ştia că renunţarea la mască devenea cu totul 
nefirească, înspăimântătoare. Se întreba ce-o tulbura pe femeia- 
detectiv. Dacă putea profita de asta. Secretele erau unelte 
extraordinare. 

Se strecură spre mormanul de lucruri pe care ea le lăsase 
pe bancă și se ghemui. Îi căută prin telefon. Paginile de internet 
pe care le vizitase. Pozele, care erau dezamăgitor de puţine. 


Făcu un inventar al articolelor ei de îngrijire. Vitamine și o cutie 
de diclofenac. Întoarse cutia pe cealaltă parte. Pentru 
tratamentul inflamaţiilor articulare. Băgă cutia în geacă. 

Ea își pusese șampon în părul scurt și închis la culoare și 
stătea cu faţa spre el și cu ochii închiși, în timp ce-și zgrepţăna 
scalpul cu degetele. El îi privi buzele ţuguiate, trupul gol. 
Săpunul care i se scurgea pe burtă și pe picioarele puternice. 

Ea se întoarse, iar el întinse mâna și trecu un deget peste 
părul ud, lăsat să cadă ca o coadă pe ceafa ei. 

Ea căscă gura, iar el se ascunse după ușa cabinei. O auzi 
cum își clătește apa din ochi și cum scuipă. Nu era nimic de 
văzut. Tot corpul i se încordase de cât era de excitat. li văzu 
mâna ieșind prin deschizătura ușii cabinei, întinzându-se după 
balsam. El se ridică încet în timp ce ea închise din nou ochii. 

El strânse pumnul și-l izbi de ușa cabinei ei. 

— lisuse! ţipă ea. In pauza de dinainte să deschidă ușa 
cabinei, se trase înapoi în abur, apoi se retrase în întunericul de 
lângă clădirea demontabilă. O ascultă cum oprea dușul înăuntru. 
Ea deschise ușa și cobori scările, împleticindu-se și ajungând pe 
pământ. Picioarele i se umplură imediat de nisip. 

— Cine-a fost? Cine-i acolo? leşi, fir-ai al dracului tu să fii de 
căcat ce ești! 

Era spurcată la gură. 

Soldatul se ghemuli în întuneric. Îi privi mușchii bine definiţi 
ai umerilor mișcându-se, și gâtul suplu. Tremura? 

Se hotări c-avea să fie un recrut bun. Avea s-o pregătească 
să moară ca lumea. 


Capitolul 14 


Fusese o noapte foarte zgomotoasă. Din partea cealaltă a 
paravanului răsunau sforăituri și râsete. Din celelalte donga 
răsuna muzica. Sperasem că un duș fierbinte avea să mă 
adoarmă, dar mă agitase și mă făcuse furioasă pe cel care 
făcuse mișto de mine în întuneric. Urmărisem lumina trecând 
peste tavan, unde un păianjen-vânătorii!! cât palma mea de 
mare stătea ca o stană de piatră direct deasupra patului meu. 
Whitt dormea cu spatele la mine. Gulerul pijamalelor lui 
albastre-închise se vedea deasupra păturii. 

M-am rostogolit din pat. N-aveam pe mine decât chiloţii. Era 
ora șapte. Când m-a văzut, s-a înecat și și-a acoperit ochii. 

— Moamă! 

— Sunt doar niște ţâţe! Obișnuiește-te, colega, i-am spus. 

În drum spre micul dejun cu omul nostru de legătură de la 
mină, Whitt mi-a vorbit pe ocolite despre problemele pe care le 
avusesem. Chiar și după standardele mele, fusesem deosebit de 
neprietenoasă cu el. Dar ceea ce se întâmpla în Sydney părea 
să-mi ocupe toată mintea. Făceam un efort incredibil fie și 
numai pentru a vorbi cu Whitt. În dimineaţa aceea stătusem 
întinsă în pat, în tăcere, uitându-mă pe telefon pe site-urile de 
știri după noutăţi despre Sam, în timp ce el își călca din nou 
cămășile pe care nenorociţii ăia de pe drum i le făcuseră varză. 

În două incidente diferite, două fete ieșiseră în faţă și îl 
acuzaseră pe Sam că le atacase pe cărări pentru bicicliști, nu 
chiar în zona râului Georges, ci în suburbiile din împrejurimi. Una 
dintre fete spunea că îi băgase un băț între spiţele roții de la 
bicicletă și o târâse în tufiș, în timp ce ea sângera și ţipa. Se 
simţea în largul ei vorbind despre asta abia din momentul în 
care îl găsiseră pe atacatorul ei. Avea șaisprezece ani. 

— Se pare că s-au petrecut adevărate drame ieri la telefon, 
zise Whitt în timp ce ne îndreptam spre sala de mese. Pot să te- 
ajut cu ceva? 

— Nu. 

— Sam ţi-e prieten, sau...? 

M-am oprit. Pentru a doua oară, mi-am dat seama că Whitt 
ar fi putut fi un spion trimis de echipa lui Nigel din Sydney 
pentru a mă observa, pentru a afla dacă știam ceva despre 
presupusele infracţiuni comise de Sam. La urma urmei, cum să- 


mi fi scăpat? Trebuia să știu toate semnalmentele unui obsedat 
sexual. Trebuia să fiu expertă în detectarea unui bărbat cu 
gusturi periculoase. Poate sperau să mă apropii de Whitt, să-i 
mărturisesc că știam, dar nu puteam să-mi părăsesc singurul 
membru al familiei care-mi mai rămăsese. 

Stătea acolo și se uita la mine. Ce înţelegător din partea lui. 
Ce atent. Ce spectacol reușit dădea. 

— Unde spuneai că ţi-e sediul de bază? am întrebat. Cine-i 
partenerul tău obișnuit? 

— Perth. 

Se întoarse brusc și continuă să meargă. 

— Şi partenerul? 

— Ishmael... Carmody. 

— Care-i fostul tău departament? Cine ţi-e șeful? 

— Bun, am înţeles, spuse el către mine, oftând. Eram doar 
curios. 

— Fă-mi o favoare și păstrează-ţi curiozităţile pentru tine, 
Whitt, bine? 

— Nicio problemă. 

Salută. 

Am pornit după el, traversând mina, urmărindu-i picioarele 
cum mergeau pe pământ în faţa mea. Veselia lui era doar o 
șmecherie, așa am hotărât. Oricât de mare domn părea Edward 
Whittacker, știam că nu pot să am încredere în el. 


Capitolul 15 


Sala de mese era alcătuită din trei clădiri demontabile 
alăturate, cu mese și scaune pliante. Grupuri de mineri stăteau 
ici și colo, aplecaţi asupra unui mic dejun gătit, servit pe farfurii 
de plastic. Am mers direct la urnele cu cafea și am luat un pumn 
de punguliţe, aruncând destulă cafea și zahăr intr-o ceașcă încât 
să-mi iau doza de dimineaţă. 

Am simţit o prezenţă lângă mine în timp ce desfăceam o 
cutie de lapte. Era un bărbat scund și vânos, cu ochii mici mijiţi 
permanent. Părea că petrecuse ani de zile în soarele din deșert. 
O mână bătută de vreme se întinse către lada cu cafea și o 
împinse la loc pe perete. 

— Raţia de cafea e de două punguliţe pe zi! mârâi el. 

— Pardon? am zis. 

Pe ecusonul lui scria „Linbacher”. 

Uniforma lui era diferită de cea a minerilor, cu salopetele lor 
reflectorizante și cu bocancii lor. Purta o cămașă albă, cu pliuri 
pe piept. Credeam că-i ceva paznic. 

— Raţia de cafea, spuse el, rar, de parc-ar fi vorbit cu un 
copil, e de două... punguliţe... pe zi. Eşti bătută-n cap, sau ce-ai? 

— Nu, eu... 

— Raţia zilnică pusă la dispoziţie pentru personalul din mină 
e de două punguliţe de cafea, două de zahăr, două de lapte. Tu 
ești vizitatoare în mină, deci nici nu ești pusă la socoteală la 
raţie. Deja ne-ai băgat pe deficit. Mai și vii aici și bagi în tine cât 
te taie capul. Mina asta primește mâncare și băutură o dată la 
treizeci de zile fix. Dacă toată lumea vine-aici și consumă 
resurse după bunul plac, rămânem fără mâncare. Vrei așa ceva? 
Hă? 

— Da, vreau așa ceva, am spus, tărăgănat. Vreau să 
rămânem fără mâncare. 

— Hai, n-o face pe deșteapta. 

— Auzi, prietene, hai, c-aici nu suntem pe Marte, am spus. 
Nu poţi să mergi și tu la Bandya dacă rămâi fără cafea? 

— Nu despre asta-i vorba! 

Omului începuseră să i se umfle venele de la tâmple, așa că 
nu m-am mai certat cu el. Dacă făcea vreun atac cerebral din 
cauza mea, nu eram sigură că mina avea la dispoziţie proviziile 
medicale necesare pentru a se confrunta cu așa ceva. Mi-am 


sorbit cafeaua cât de zgomotos am putut și l-am lăsat să-și 
verse nervii. 

La micul dejun ne-au servit cu mâncare din penitenciar. 
Recunoșteam praful de ouă și feliile subţiri de pâine din vizitele 
la deţinuţii de la Long Bay Correctional Center”, unde 
mergeam să mai găsim piste în legătură cu cazurile de viol. 
Roșiile prăjite înotau în apă chioară, și în spatele bufeturilor, 
vedeam conserve de fasole mari cât butoaiele de bere. 
Linbacher mă urmări îndeaproape în timp ce mă uitam la meniu 
cu amărâta mea de farfurie în mână. 

L-am găsit pe Whitt la o masă în apropiere de ferestre, 
scoțând capacul unei cutii de granolat1:* de foarte bună calitate, 
cu smochine uscate. Avea și lapte cu termen de valabilitate 
extins într-o cutiuţă. 

— Mare figură mai ești și tu, așa-i, Whitt? 

— Cu pregătirea eviți nenorocirea, zise el. 

— Fac pariu că asta ţi-ai tatuat pe cur. 

Un miner se îndreptă spre capătul mesei noastre lungi și 
trânti un exemplar dintr-un ziar din Perth pe ea. Probabil 
adusese cineva un teanc din oraș. Pe prima pagină, din câte 
vedeam, era o fotografie cu Sam la o petrecere de Crăciun de la 
lucru. Avea zâmbetul lui timid. Titlul era un singur cuvânt: 
MONSTRU. _ 

Degetele lui Whitt începură să danseze pe masă. Inainte să 
apuc să descopăr ce anume-l neliniștea, un om mătăhălos într-o 
uniformă de miner apăru lângă mine. 

— Harriet și Edward? 

— Noi suntem. 

M-am ridicat și i-am întins bărbosului mâna. Avea un zâmbet 
larg și blând. Părea abia trecut de patruzeci de ani și era chipeș, 
cam cum erau fermierii și oamenii din deșert, care parcă 
emanau puterea pământului prin toţi porii. 

— Eu sunt Gabe Carter, spuse el. Pe puștiul meu îl căutaţi 
voi. 

— Puștiul tău? întrebă Whitt. 

— Păi, știți, așa mi se pare uneori, spuse Gabe. Puse o cască 
albă de protecţie pe masă. 

— Eu am fost șeful diviziei lui Danny Stanton. Am douăzeci 
de tineri sub supraveghere la mină. Lucrează pentru mine, și vin 
la mine cu problemele lor, fie personale, fie de altă natură. Orice 


au nevoie, la mine vin. Și așa o să trebuiască să fie și în cazul 
vostru cât sunteţi la mină. 

— De ce? 

Am înclinat capul. 

— Păi, spuse el râzând, apoi își luă o mină mai serioasă, 
pentru că nu vă vrea nimeni pe-aici. 


Capitolul 16 


— Sefii minei parc-au intrat pe avarii, spuse Gabe. Acum 
două luni a fost un reportaj la 60 Minutes::* în care apăreau 
câțiva mineri din mina asta. Era vorba despre minerit și 
zborurile dus-întors, și greutăţile vieţii de miner. 

— Zboruri dus-întors? am întrebat. 

— ZDI le zic ei. Cele mai multe ture sau „schimburi” sunt 
alcătuite din trei săptămâni în tabără și o săptămână acasă. 
Aproape că n-avem muncitori permanenţi în tabără. E mai ieftin 
ca mina să funcţioneze așa, cu mineri care zboară dus-întors în 
și din orașele mari, decât să se pună bazele unui oraș minier în 
sine. Aici totul e temporar. Când se termină resursele, toată 
mina merge pur și simplu mai departe. 

— Păi și ce-au spus în emisiune care să fi făcut atât de mult 
rău? întrebă Whitt. 

— Păi, ăștia de la 60 Minutes s-au concentrat mai mult pe 
partea întunecată a lumii mineritului. Pe droguri. Pe iepurașii 
marsupiali. Pe sinucideri. Șefii minei nu mai vor publicitate 
negativă și sunt siguri că voi doi o veţi aduce, indiferent că aflaţi 
sau nu ce s-a întâmplat cu Danny. 

Am aprobat amândoi din cap. 

— Ce crezi tu că s-a întâmplat cu el? am întrebat. 

Whitt scosese un carneţel și lua notițe în timp ce Gabe 
vorbea. 

— Nu știu. N-am nici cea mai vagă idee. Mulţi de pe aici 
încearcă să-mi dea de înţeles c-ar fi fost vorba despre o 
sinucidere. Dar eu nu văd de ce. 

Ridică din umeri. 

— Era un tip destul de optimist. 

— Sunt multe sinucideri în mină? 

— Stilul de viaţă însuși contribuie la asta, spuse Gabe. 
Izolarea. Singurătatea. Unii dintre membrii echipei mele mi-au 
spus de-a lungul anilor că slujba asta devine un ciclu din care nu 
mai găsesc scăpare. Aici sunt plătiţi bine și au o slujbă 
asigurată, și când sunt plecaţi nu trebuie să cheltuiască nici 
măcar un dolar dacă nu vor. Cazarea, mâncarea, uniformele, 
toate sunt plătite. Mulţi vin aici fără pic de experienţă. Renunţă 
la liceu. 


Am privit prin jur. Avea dreptate. Mulţi dintre minerii care 
stăteau în jurul nostru erau încă destul de tineri ca să aibă 
coșuri. Unul dintre ei, care stătea aproape de noi, avea aparat 
dentar complet. 

Gabe continuă: 

— Unii dintre mineri au familii tinere, și când își văd contul 
bancar după prima tură, înnebunesc. Işi cumpără case mari, 
mașini mari, iar iubitele lor dau de căldurică și încep să facă 
copii. După câteva luni, băieţii încep să obosească. Vor să 
renunţe, dar familiile lor au nevoie de ei. Au niște ipoteci și niște 
rate la mașini nebunești. Părinţii lor sunt foarte mândri de ei c- 
au reușit în viaţă. Dacă pleacă de-aici, au parte de un volum de 
muncă dublu, cu o treime din plata actuală. 

— Multă presiune, am spus. 

— Şi ce mai resimt ei presiunea asta! aprobă Gabe. Și 
bineînţeles că nu spun nimănui că se simt dezorientaţi, pentru 
că nu vor să pară niște tolomaci. Uneori, e pur și simplu prea 
mult pentru ei. 

Whitt părea distras de ziarul din capătul mesei. Se întinse și- 
| întoarse pe partea cealaltă în timp ce Gabe vorbea, astfel încât 
să se vadă ultima pagină, pagina de sport. Fusese un gest fugar, 
menit să scape vederii. Nu mi-a scăpat. 

— Șefii minei n-au vrut deloc o anchetă în legătură cu ceea 
ce i s-a întâmplat lui Danny, spuse Gabe. Eu tot mergeam la ei și 
le spuneam ce mă îngrijorează, iar ei îmi ziceau că probabil 
renunţase la slujbă. Că o luase razna și plecase de nebun în 
deșert. Unii dintre ăștia de-aici fac chestia asta destul de des. 
Dacă nu merg acasă de câteva ori, încep să o ia razna. Izolarea 
îi afectează la nivel mental. 

— Danny a ratat vreun drum spre casă? întrebă Whitt. 

— Nu. 

— Vi s-a părut că îl afecta izolarea? 

— Nu, repetă el. Mie nu. Părea un copil normal, vesel. Sunt 
ca un tată sau ca un frate mai mare pentru ei. Imi dau seama 
când se întâmplă ceva. Le tot spuneam șefilor că e nevoie deo 
anchetă. Dar nu reușeam să-i fac să înţeleagă. 

— Şi ce s-a schimbat? 

— Am mai pierdut doi mineri, spuse Gabe. 


Capitolul 17 


Gabe ne scoase din sala de mese în lumina dimineţii, în 
mină era agitaţie; minerii treceau de noi în drum spre intrarea 
principală, unde era ţinută o ședință de informare pe tema 
securităţii. 

— De fapt, Hon Lu a dispărut acum două luni, spuse Gabe. 
Dar n-am știut până acum. La fel ca Danny, a dispărut pur și 
simplu într-o noapte. 

Îmi dădu fotografia xeroxată a unui tânăr asiatic așezat la 
masă în ceea ce părea a fi o cafenea în aer liber. Işi ascundea 
zâmbetul timid sub o șapcă deschisă la culoare, cu drapelul 
Australiei, de genul celor oferite gratuit cu ziarul de Ziua 
Australiei, 

— De unde-ai luat-o pe-asta? l-am întrebat. Ai originalul? 

— Am copiat-o după o poză pe care-am găsit-o pe peretele 
din camera lui Hon. Am crezut de cuviință să las camera aşa 
cum era. 

Se foi, stânjenit. 

— Ştii ce zic. În caz că aflăm că e, ăăă... 

— Locul crimei. 

— înî. 

Gabe își feri privirea. 

— Cum de v-au trebuit două luni ca să vă dați seama că 
lipsea? întrebă Whitt. Era de-al vostru? 

— Da, de-al meu era. Echipa mea principală e alcătuită 
numai din oameni din construcții, dar am un grup mic de 
personal de la depozite în grijă. Hon se ocupa de depozitarea 
alimentelor. Am întrebat oamenii din jur despre Hon în 
dimineața în care trebuia să se prezinte la lucru, dar prietenii lui 
din mină mi-au spus c-a dispărut. 

— De ce să fi spus asta dacă nu era adevărat? întrebă Whitt. 

— Zvonurile se răspândesc mai repede ca fulgerul prin 
părțile-astea. E posibil să fi crezut cineva că plecase de unul 
singur și să fi presupus toată lumea că dispăruse. 

— Când nu s-a prezentat la lucru, aţi verificat să vedeţi dacă 
spusele celorlalţi băieţi erau adevărate? 

— Am trimis alerte, să fie căutat prin mină. Sistemul de 
anunţuri ocupă tot locul ăsta, chiar și jos în mine. Uneori, ăștia 


se îmbată sau se droghează în donga și adorm pe jos, deci mă- 
ntrebam dacă nu cumva zăcea pe undeva și aștepta să fie găsit. 

— Așa era și Hon? Mai întârziase la lucru din motivul ăsta 
înainte? 

— Nu. Dar cred că pentru toate există un început. 

— Şi ce s-a întâmplat în urma alertelor? 

— Nimic. Nu era nici urmă de el. Cineva a spus că l-a văzut 
îndreptându-se spre oraș cu o noapte înainte. Se fac drumuri 
regulate până-n oraș noaptea. Merg și se întorc unii cu mașinile 
altora. 

— Aţi verificat la hotelul din oraș să vedeţi dacă înnoptase 
acolo? încercă Whitt. 

— Am verificat. Nu era acolo. 

— Atunci ce s-a întâmplat? 

— Am uitat pur și simplu de asta. Ştiu că e o prostie, dar mă 
obișnuisem deja cu faptul că oamenii plecau când voiau. 

Gabe miji ochii la deșertul roșu, cu mâinile în buzunare. 

— Muncitorii ăștia tineri vin la lucru câteva săptămâni sau 
luni, după care dispar. 

— Și nu există niciun sistem prin care să li se dea de urmă? 

— E ca la oricare altă slujbă, datoria șefilor minei de-a avea 
grijă de mineri încetează atunci când aceștia părăsesc mina. 
Şefii-mi spun asta mereu - dacă nu sunt la mină, nu sunt 
problema noastră. 

— Corect, am spus. Ce drăguţi par ăștia. 

— Păi, cred că-i preocupă numai timpul și banii, ca pe 
majoritatea șefilor. 

Gabe ridică din umeri. 

— Dacă s-ar porni pe urmele minerilor, s-ar consuma foarte 
mult timp. Îi suni pe telefon și nu răspund. Lași e-mailuri. Le suni 
pe soțiile sau pe iubitele lor, și ele nu știu unde s-au dus. Incepi 
să intri în panică. Suni la poliţie, la părinţi, la prieteni. Pe urmă, 
după ce te-ai căcat pe tine de grija lor timp de patruzeci și opt 
de ore, afli că-s în Darwin sau în Fremantle, sau Dumnezeu mai 
știe pe unde. „Aaa, m-am săturat dă muncă, șefu'! Nu-i dă mine! 
M-am întâlnit cu niște amici vechi pe-aici prin Freo și ne-am 
făcut veacul p-aici și ne-am îmbătat. Mă întorc curând acasă.“ 
Cu fetele e și mai rău. 

— De ce? întrebă Whitt. 


— Băieţii își îneacă singurătatea în băutură. Fetele îi fac față 
agăţându-se de câte-un băiat. Când se despart de iubiții lor de- 
aici din mină, fetele pleacă acasă fără să spună o vorbă 
nimănui. 

— Şi când aţi știut sigur că Hon dispăruse? am întrebat. 

— Am crezut ce mi-au spus băieţii, că se săturase pur și 
simplu și plecase acasă. N-am chemat pe nimeni să verifice; l- 
am scos de pe statul de plată și am dat slujba și patul lui 
altcuiva. Pe urmă, două luni mai târziu, mă sună părinţii lui. Imi 
spun că el îi suna în fiecare lună și nu i-a sunat. N-au aflat nimic. 
Am încercat din nou să-l sun pe Hon, dar numărul era 
deconectat. 

— Și-acum vrei să ne spui că lipsește un al treilea? 

— Da. 

Gabe îmi dădu o altă fotografie. Fotografia unei tinere 
scunde, pistruiate, cu părul portocaliu-deschis. 

— Tori King. Nouăsprezece ani. Sora ei e aici, la mină. Amy 
King și-a tot bătut la cap șeful de divizie în legătură cu Tori trei 
zile. Spunea că sora ei n-ar fi plecat fără să-i spună că pleacă. 
Șeful diviziei lui Tori a făcut ce-am făcut și eu când ea nu s-a 
prezentat la lucru: a căutat-o, n-a reușit s-o găsească, și nu și-a 
mai bătut după aceea capul cu ea. Am aflat că Tori a dispărut 
abia după ce am început să le pun întrebări celorlalți șefi de 
divizie. 

— Povestea ăsteia care e? 

Whitt ţinea fotografia lui Tori la umbra unei donga. 

— A dispărut de la mină. Asta e tot ce știu. Fusese în oraș în 
ziua aceea, dar la patru după-amiaza s-a întors în mină, și 
niciuna dintre camerele de supraveghere de la porţile de ieșire 
din mină n-a surprins-o plecând din nou. 

— Unde-a fost văzută ultima oară în mină? 

— În camera de recuperare. Le-a zis celorlalți că se duce la 
culcare și a ieșit pe ușă în întuneric. A fost ultimul semn pe care 
ni l-a dat. 


Capitolul 18 


Gabe ne lăsă în faţa dongăi lui Danny Stanton și plecă într-o 
dubă. Voiam să-l întreb mai multe despre ce fel de oameni 
frecventau mina fără să fie mineri - Richie și gaşca lui, 
prostituatele —, dar era zi de lucru, o zi pe care șefii lui n-aveau 
să-l lase s-o piardă ca să ne ajute pe noi. 

l-am privit duba cum se îndepărta, cu parbrizul din spate 
spart și plin de praf. Whitt începuse deja să transpire în arșița 
uscată. Cămașa business strâmtă pe care-o purta i se 
îndepărtase de piept. 

— Triunghiul Bermudelor pentru mineri, spuse el, privind 
spre orizontul roșu, întrerupt doar de mănunchiuri de plante 
deșertice ţepoase. Nu știu unde mi-ar plăcea să mor, dar știu 
sigur că nu aici. 

— Nu știm sigur că Hon și Tori s-au dus acolo, am spus. O să 
sun la secţie la Sydney, să cer să le fie verificate conturile 
bancare, numerele de telefon și adresele de e-mail. 

— Bun plan. Ai putea să-l adaugi și pe Danny la căutare. Să 
vezi cu cine interacţiona în zilele dinaintea dispariţiei, sugeră 
Whitt. Poate și-o fi făcut intenţiile cunoscute cuiva. 

Am intrat în donga și am găsit-o împărţită în trei, ca pe a 
noastră. În părţile din dreapta și din mijloc nu erau oameni. Pe 
paravanele de lângă paturi fuseseră agăţate fotografii de 
familie, orare de muncă și poze cu femei goale. In secţiunea din 
stânga, am găsit un miner care zăcea întins pe pat cu căștile în 
urechi și citea o revistă despre mașini. Deasupra capului lui 
atârna un poster cu o femeie blondă goală, cu picioarele larg 
desfăcute și cu degetele deasupra sexului ei fără păr. 

— Fain așa! am spus. 

Tânărul miner se ridică și-și smulse căștile din urechi. 

— Asta-i soră-ta? am întrebat, făcând un semn cu capul spre 
poster. 

— Ce? Nu! Tu cine pana mea mai ești? 

— Detectiv-inspector Harry Blue, de la Infracţiuni Sexuale. El 
e detectiv-inspector Whitt, de la Pregătire și Ordine. 

Whitt oftă. 

— Ăsta e patul lui Danny Stanton? am întrebat, arătând spre 
patul gol. 

— A fost. 


Patul lui Danny era exact ca al meu, dar fusese golit de tot. 
Pe pereţi erau câteva fotografii personale, dar rămăsese o gaură 
mare unde fusese în mod evident un poster. Un dulăpior 
standard cu sertare, pus la dispoziţia fiecărui miner, stătea la 
capătul patului lui, lipit de perete. Când l-am deschis, am 
descoperit că și acesta era aproape gol. Erau câteva lucruri 
rămase în urmă - un teanc de formulare cu măsuri de protecţie, 
câteva benzi elastice și un deodorant gol. 

— Unde-s lucrurile lui Danny? l-am întrebat pe un coleg de 
cameră. 

— Așa erau când am ajuns aici, spuse tânărul. N-am pus io 
mâna pă nimica. 

Am așteptat o secundă ca minerul să schimbe placa. Văzând 
că nu zicea nimic, m-am îndreptat cu pași mari spre el, l-am 
apucat ca lumea de păr și l-am ridicat cu forţa din pat. 

— Unde. Sunt. Toate. Lucrurile? 

— Harry! 

Whitt mă apucă de braţ. 

— Jur că dispăruseră toate când am ajuns io aicea! se 
văicări tânărul miner. Ăștia-ţi iau catrafusele dacă pleci. Așa-s 
regulile. Le lași în urmă și pot să ţi le ia. Când s-a aflat că Danny 
a murit, au curăţat ăștia tot pe-aici. 

— Cine? 

— Toţi! 

Se răsucea, încerca să-și scoată capul din strânsoarea mea. 

— Oricine! Lumea intră și iese mereu din mină! Lasă haine și 
reviste și tot felul de căcaturi când pleacă acasă, și ăștia le iau 
dacă-s bune dă ceva! 

— Tu ai luat ceva? 

— Nu! Ba da! Băga-mi-aş, i-am luat iPod-ul! 

Făcu un semn cu mâna spre dispozitivul de pe patul lui. Şi 
niște reviste cu prostii. Și vreo două tricouri. 

l-am dat părul pe spate. 

— Ce mai era pe-acolo? Ceilalţi ce-au luat? 

— Telefonul și portofelul lui erau aici, gâfâi minerul. Cineva 
le-a luat. Erau și niște bani și niște cărți. 

— Cine-a luat portofelul și telefonul? 

— Nu știu. 

L-am apăsat cu bocancul pe picior. 

— Nu știu! Să-mi bag! 


— Unde-au ajuns toate lucrurile pe care nu le-a vrut nimeni? 
întrebă Whitt din pragul ușii. 

— Dacă nu le vrea nimeni, ajung la departamentul de 
obiecte pierdute. 

— Unde-i departamentul de obiecte pierdute? 

— În clădirea biroului administrativ! Încetează! Doare! 

L-am îmbrâncit pe miner și l-am doborât la podea. Nu mai 
aveam ce să aflu stând în fosta cameră a lui Danny. Am adunat 
toate fotografiile personale de pe peretele lui Danny și le-am 
băgat în buzunar. 

— Scapă de posterul ăla, i-am spus tânărului miner, arătând 
cu degetul spre afișul de deasupra patului lui. Nu-ţi face bine. Te 
uiţi toată ziua-n scorburica fetei. Perversul dracului. 

Whitt prinse ușa dongăi în timp ce încercam s-o trântesc. 

— Scorburică? 

Zâmbi. 

— Ăștia-s niște animale. 

Am făcut un semn cu mâna spre minerii care treceau pe- 
acolo. 

— Dispare un om pentru câteva zile și-i dau năvală printre 
lucruri ca hienele. Presupun c-au scotocit și prin camerele lui 
Tori și Hon. Ceea ce înseamnă că avem trei tineri dispăruţi și 
niciun semn c-ar fi fost vreodată aici. 


Capitolul 19 


Am văzut camerele lui Tori și Hon și am găsit aceleași 
semne că le răvâășise cineva lucrurile. Tot ce era-n sertare 
fusese golit pe podeaua camerei lui Tori, în care stătuse doar 
ea. Nu-i mai rămăsese decât o grămăjoară de obiecte ciudate, 
perii de păr și niște resturi de hârtie. Am adunat fotografiile lui 
Hon și Tori și le-am pus în teancuri lângă ale lui Danny. 

În drum spre biroul administrativ, l-am sunat pe Tataie, 
lăsându-l pe Whitt s-o ia înainte printre rândurile de excavatoare 
și compresoare din curtea de transport. M-am oprit în timp ce 
telefonul suna la Sydney și am urmărit doi tineri mineri cum se 
îmbrăţișau în umbrele lăsate de mașinăriile înalte de excavat. 
Căștile de protecţie li se ciocniră când se apropiară să se sărute. 

— Blue, spuse Șeful când răspunse. 

— Nu știu în ce văgăună mizerabilă m-ai băgat, Tataie, dar 
chiar te-ai întrecut de data asta, am spus. 

— Bună și ţie. 

— Nu pot să-mi dau seama dacă-i grădină zoologică sau 
liceu. Nimeni n-are peste treizeci de ani. Pun muzică de rahat 
toată noaptea și nu-i interesează câtuși de puţin să-și găsească 
tovarășii. Lucrurile victimelor au fost toate furate. Toţi oamenii 
din tabără sunt cu mintea la droguri sau la pornoșaguri, și dorm 
atât de aproape de partenerul meu, că aș putea să-l dobor din 
pat. 

— Mai ai și-alte plângeri? 

— Mâncarea e naşpa. Și văd... văd tot felul de ciudăţenii 
despre Sam la știri. 

Bravada îmi dispăru în timp ce vocea-mi tremura rostind 
numele fratelui meu. M-am întors în partea cealaltă când Whitt 
îmi aruncă o privire. 

Petrecusem primele ore ale dimineţii ascultând respiraţia lui 
Whitt, care dormea, și gândindu-mă la Sam. Îmi închipuiam cum 
ar fi fost să-l sun, ce avea să-mi spună când luam în sfârșit 
legătura. 

„N-am făcut eu asta, Harry.” 

„Au înţeles totul greșit.” 

Abia așteptam să îmi aud fratele spunând cuvintele astea, 
prezentându-se drept cineva cu totul diferit de monstrul care 
apărea pe primele pagini ale ziarelor. 


„Spune-mi că nu le-ai atacat tu pe femeile alea, Sam. 
Spune-mi că nu le-ai răpit, că nu le-ai torturat, că nu le-ai violat. 
Spune-mi că nu le vânai. Că nu ești ceea ce spun ei că ești.” 

— Avem trei tinere care-au lansat acuzaţii recente împotriva 
fratelui tău, spuse Șeful. Spun că le era frică să iasă în față 
înainte, dar au prins curaj acum, că l-au văzut pe prima pagină a 
ziarelor și știu că e el. A treia tocmai s-a așezat să facă raportul. 
Unele obiecte relevante au fost confiscate din apartamentul lui 
azi-noapte. Mostre ADN și alte asemenea probe au fost 
prelevate, atât de la Sam, cât și de la femeile care-au lansat 
acuzaţiile. Ne organizăm probele pentru a-l pune oficial sub 
acuzaţie. In momentul de faţă, e în faza de procesare. Asta-i tot 
ce pot să-ţi spun. 

— Cine sunt femeile astea? Ce spun? 

— Blue, ţi-am zis că asta-i tot ce pot să-ţi spun. 

— Vreau să vorbesc cu el. Vreau să vorbesc cu avocatul lui 
și să văd dosarul lui Nigel despre caz. Cine-l reprezintă pe Sam? 
Vreau numărul lui. 

— Harriet, când vine vorba de cazul ăsta, tu ești membru al 
familiei acuzatului. 

— Sunt singurul membru al familiei lui! 

— Ascultă-mă. Eşti membru al familiei, și asta înseamnă că 
nu ești polițistă, spuse Tataie. Nu poţi să mergi și să ceri să 
vorbești cu lumea. Nu poţi să mergi și să ceri dosare. Trebuie să 
păstrăm integritatea acestei anchete, și asta înseamnă că 
trebuie să stai la rând și să aștepți, ca oricare alt civil. 

— Să aștept la rând? Aștept în beznă, Tataie. Aștept în 
beznă, la dracu-n praznic. 

— Așa-i. Mă bucur că aștepți. Că dac-ai fi aici, ai sparge uși 
cu picioarele și-ai lua jurnaliștii la pumni, spuse el. 

Avea dreptate. Când vorbi din nou, vocea i se îmblânzi. 

— O să te sun în momentul în care ni se permite orice 
legătură. Fie cu Sam, fie cu avocatul. lți promit asta. Bine? 

Am cerut numerele de telefon, adresele de e-mail și 
conturile bancare ale lui Hon, Danny și Tori și l-am auzit pe Şef 
notându-și toate astea. In fundal se auzeau sunetele cunoscute 
din biroul meu. Telefoane și voci scăzute. Dacă aș fi fost la 
Sydney cu douăzeci și patru de ore înainte, n-aș fi avut deloc 
parte de liniște. Îmi fierbea pielea de furie. Îmi rosesem unghiile 
până la sânge. 


Whittacker stătea pe treptele biroului administrativ, 
admirând macaraua uriașă care marca mijlocul minei, o 
structură înaltă cât un bloc cu paisprezece etaje, care putea 
ridica clădiri demontabile cu totul și le putea muta dintr-o parte- 
n alta a minei. 

— Incă un lucru înainte să plec, i-am spus Sefului. Nigel a 
pus pe cineva să stea cu ochii pe mine? 

— l-am oferit lui Nigel putere absolută asupra acestui caz, 
din punct de vedere administrativ, Blue, spuse Șeful. Manevrele 
sale de supraveghere depind cu totul de el. 

„Deci răspunsul e da” m-am gândit. 


Capitolul 20 


Într-un dulap din biroul administrativ Whitt și cu mine am 
descoperit rafturi întregi de obiecte abandonate, etichetate 
după data la care sosiseră. Cele mai vechi erau pe raftul de 
„Șase săptămâni”. Erau obiecte pe care se pregăteau să le 
arunce de tot. Niciunul dintre ele nu-i aparţinea lui Hon. Am 
început să scot obiecte de pe rafturile mai recente și să le 
împrăștii pe podea, categorisindu-le. Erau tipare în obiectele pe 
care minerii le lăsau în urmă. Femeile lăsau chiloţi, tricouri și 
produse cosmetice. Bărbaţii lăsau reviste, echipamente sportive 
și încălțăminte. Mai erau și unele excepţii — un set Monopoly pe 
care Whitt îl studie mult și bine, o trompetă și niște hârtie de 
origami. 

Am luat un caiet de pe raftul cu „două săptămâni” și l-am 
deschis. Nu era niciun nume pe el, dar am recunoscut scrisul 
stângaci, pătrăţos, al lui Danny, de pe formularele de pregătire 
pe care le lăsase în urmă în donga lui. 

— Asta-i el, am spus, așezându-mă. 

Whitt se ghemui pe podeaua prăfuită, lângă mine, să nu-și 
murdărească dosul pantalonilor. 

Am simţit furnicăturile din degete pe care le simt când am 
impresia că am descoperit ceva important în legătură cu un caz. 
Adrenalina mi se urcă până-n gât. Toţi polițiștii simt asta la un 
moment dat. Il privesc pe criminal în ochi. Găsesc cuțitul plin de 
sânge. lar adrenalina le năvălește în vene, ameţitoare ca un 
drog. 

Primele câteva pagini erau pline de notițe despre ședințe de 
siguranţă ţinute la sosirea lui Danny în mină. Apoi erau liste de 
scoruri și iniţiale în ceea ce păreau a fi clasamente la fotbal. Era 
un desen rudimentar cu un miner care fuma un joint gros și 
inevitabilele pagini cu desene cu femei goale pe care le găsești 
în jurnalele școlarilor. Cred că n-a trecut chiar atât de mult de la 
anii adolescenţei lui Danny. 

Apoi, chiar pe ultima pagină, un rând de cuvinte. 

Criminal. Întuneric. Vânător. Răzbunare. 


Capitolul 21 


Soldatul stătea în partea din spate a limuzinei, înghesuit pe 
al treilea rând de scaune, cu picioarele întinse și cu mâinile în 
poală. Îi era ușor să-și aducă aminte de strategiile de care se 
folosise în regiunile ierboase din afara Kabulului, când era 
santinelă în tabăra lui, în nopţile caniculare. In seriale 
santinelele se plimbă ici și colo, fumează și stau de vorbă, dar în 
realitate, un paznic bun e invizibil și mortal, ca un șarpe. Stătea 
cu mâinile pe coapse și cu capul ridicat, urmărind și cea mai 
mică tresărire. Nu mișca din cap decât dacă trebuia s-o facă. 
Braţele îi rămâneau neclintite, iar respiraţia îi era ritmică. Era 
stană de piatră. 

Detectivii se apropiau cu pași greoi. Vehiculul se legănă în 
timp ce urcau pe locurile din faţă, cam la un metru de locul în 
care stăteau. 

Începură să conducă, iar Soldatul închise ochii și încercă să 
detecteze respiraţia femeii peste uruitul cauciucurilor. Corpul îi 
zvâcni și i se încordă la auzul vocii lui. Își aminti cum stătea 
întins la umbra unui copac în deșertul din Janda#®, vânând 
oameni care coborau de pe versantul muntelui cu carabina lui 
Barrett. Furnici negre, uriașe îi ajunseseră pe degete, peste 
ceafa. Nu mișcase nici măcar un mușchi. 

Darul liniștii era bun și pentru lupta corp-la-corp. Plutonul lui 
străbătuse în liniște aleile din Peshawar#=, în serile 
înmiresmate, în misiuni de recunoaștere pentru câte-un singur 
agent. În spaţii strâmte, înconjurați de acoperișuri păzite de 
soldaţi inamici, le era imposibil să folosească armele de foc. 
Morţile tăcute erau de ajuns. El fusese cel care introdusese 
metoda strangulării cu un fir în plutonul său. Firul era pur și 
simplu trecut peste capul victimei, într-o buclă, și smucit și 
strâns tare. Dacă era tras destul de puternic și de repede, banda 
groasă, transparentă presa toată traheea, blocând aerul în 
plămâni înainte ca victima să fie forțată să-l scoată cu un țipăt. 
Strangularea era de obicei o moarte foarte zgomotoasă și 
spectaculoasă, din cauza slăbiciunii mâinilor omenești. 

Singura problemă era doborârea soldatului inamic înainte de 
a apuca să fugă. Era strâns de gât cu o forţă nebunească. Dacă 
reușeai să-i dobori destul de repede, după cum îi spunea el 


ofițerului său superior, se concentrau pe a lua aer, înainte să 
fugă. 

Soldatul îi ascultă pe detectivi vorbind și se gândi ce s-ar fi 
întâmplat dacă s-ar fi furișat peste bancheta din spatele lui și ar 
fi pus un fir în jurul gâtului detectivului Whittacker. Care ar fi 
fost prioritatea detectivului Blue? Salvarea partenerului său sau 
menţinerea mașinii pe șosea? Cărei vieţi îi era ea devotată — 
vieţii partenerului său sau propriei vieţi? 

„Interesantă mai e și loialitatea asta pe timp de război”, 
gândi Soldatul. 


Capitolul 22 


Am ocupat o masă în colţul barului aglomerat, punând două 
pahare de vin roșu între noi. Barul, una din doar trei clădiri care 
alcătuiau orașul Bandya, era bine echipat, cu televizoare uriașe 
pe care se vedea meciul de fotbal, cu canapele comode și cu 
aparate cu fise pline de gustări care nu se găseau în mină. 

Preţurile erau ceva de groază. Simţeam o vină cumplită 
pentru că dădusem pe-un pahar de vin cât aș fi dat la Sydney 
pentru o sticlă. Dar apoi mi-am dat seama că un sentiment 
ciudat, de tulburare, mă apăsase, fără să aibă vreo legătură cu 
vinul. Aveam un gol în stomac. Mă simţeam urmărită, și mi-am 
dat seama că instinctele mele mă avertizau în legătură cu 
trădătorul de lângă mine, cu străinul care poza în partenerul 
meu. 

Un pachet de medicamente antiinflamatorii pe care-l aveam 
mereu la mine îmi lipsea din geanta de toaletă. Ştiam că aveam 
medicamentele când sosisem la mină. În anii de experienţă ca 
boxer, cu câteva lupte aprige în palmares, resimțeam durerile 
datorate unor încheieturi lovite și rupte. Când ploua, 
încheieturile și pumnii îmi ardeau de durere și se umflau. Se 
puteau întoarce oricând împotriva mea. Medicamentul era cu 
rețetă, deci mă enervasem rău pe cine mi-l luase. N-aveam cum 
să-l înlocuiesc tocmai în mijlocul pustietăţii. 

Gabe Carter sosi. Stătea la bar cu câţiva prieteni și se uita la 
meciul de fotbal, cu o bere rece în mână. Pe faţă îi apăru un 
zâmbet binevoitor auzind gluma prietenului său. 

— Bine, măi, i-am spus lui Whitt. Hai să vedem ce-i cu 
minerii ăia dispăruţi. 

Am pus fotografiile lui Danny, Hon și Tori pe masă. 

— Ce știm? 

— Păi, dacă ne uităm după vreun tipar, nu prea știm nimic 
din ce avem, spuse Whitt. Hon e vietnamez, dar ceilalţi doi nu 
sunt, deci un motiv rasial pică. Nu există vreun tipar legat de 
gen. Sau vreo fixație pe o anumită vârstă. Tori avea 
nouăsprezece ani, Danny douăzeci și unu, iar Hon treizeci și 
unu. Nu au trecuturi asemănătoare. Hon avea o situaţie 
materială foarte bună, Danny era un băiat obișnuit din clasa 
muncitoare, iar Tori provine dintr-o familie care s-a obișnuit de 
mult să obţină ilegal ajutoare sociale. 


— Ai reușit să iei legătura cu familiile lor? am întrebat. 

— Am sunat în după-amiaza asta la familiile lui Danny și 
Hon, răspunse Whitt. Sunt distruși, bineînţeles. Părinţii lui Tori n- 
aveau un număr stabil. Va trebui să luăm mâine legătura cu 
soră-sa și să vedem care-i treaba cu adevărat. 

— A pomenit careva dintre membrii familiei ceva de starea 
lor psihică ultima oară când au vorbit cu ei? 

— Părinţii lui Han mi-au spus că el e o fire destul de 
puternică și că dac-ar fi avut vreo problemă nu le-ar fi 
împărtășit-o. Sora lui Danny a zis că părea cam neliniștit, dar nu 
știa exact de ce. Nu dăduse vreun motiv clar. Am întrebat-o ce 
credea că înseamnă cuvintele scrise în caiet. Mi-a spus că habar 
n-are. 

Gabe se îndreptă spre masa noastră și se așeză lângă mine, 
aliniind fotografiile minerilor dispăruţi în faţa lui. Prin ferestrele 
de lângă noi, l-am zărit pe Richie stând la o distanţă ceva mai 
mare de clădire, cu doi membri ai găștii lui și fumând la lumina 
verandei. 

— Ce vești avem, echipă? întrebă Gabe. 

— Avem vești nasoale rău, am răspuns. Nu știm cum a murit 
Danny, sau dacă Hon și Tori au murit de fapt. Așteptăm un 
raport de la Medicină Legală, pe care-o să-l primim din Perth și 
numerele de telefon, adresele de e-mail și conturile din bancă 
ale tuturor celor trei, care-o să vină din Sydney. In momentul 
ăsta, n-avem nici cadavre, nici suspecți. 

— O, Doamne, spuse Gabe. 

— Păi, hai să vorbim despre suspecți, am spus eu. 

M-am întors și am arătat cu degetul spre Richie, pe 
fereastră. 

— Vreau să știu tot ce știți despre ăla de-afară. 


Capitolul 23 


Gabe privi pe fereastră spre Richie. 

— Richie? Asta-i traficantul de droguri din mină. 

— Aveţi un traficant de droguri desemnat? 

— Păi, cred c-au mai fost ceva rivali în trecut, spuse Gabe. 
Dar e mai frumos și mai curat să avem doar un traficant care să 
aprovizioneze toată mina. Lucrurile nu fac decât să iasă urât 
dacă sunt mai mulţi tipi care se ocupă de treaba asta. 

— Păi și cum de sunt de acord grangurii ăștia mari cu faptul 
că există un traficant de droguri pe-aici? 

— Păi, na, unii se mai droghează. 

Gabe ridică din umeri. 

— E o realitate. Dacă nu au aici pe cineva care să-i 
aprovizioneze, aduc din Perth sau cu avionul din Sydney. Astfel, 
riscurile ca mina să rămână fără mineri din cauza arestărilor și 
să primească mai multă atenţie nedorită cresc simţitor. 

— Păi și șefii sunt de acord cu asta, pur și simplu? 

— Nu sunt de acord, dar nu fac niciun efort ca să oprească 
fenomenul. Se întâmplă, și o să se întâmple, fie că șefilor le 
place sau nu. lei un grup mare de oameni, îi izolezi și-i lași fără 
absolut nimic de făcut în timpul liber. Se-apucă de droguri. Se 
întâmplă în armată. Se întâmplă-n închisori. 

— Richie și gaşca lui ne-au oprit pe drumul de la intrarea în 
Bandya, spuse Whitt. 

— A, da, ei fac de-astea. E Salutul Paznicilor Deșertului!1*:. 
Am auzit că dacă prind oameni care călătoresc, îi jefuiesc. Dacă 
prind oameni care vin spre mină, de obicei îi lasă în pace — dar 
transmit un mesaj, să nu se ia vizitatorii de ei. Richie și-o fi dat 
seama că eraţi în drum spre mină, nu? 

— Nu, și-a dat seama că suntem polițiști, am zis. 

Gabe râse. 

— Ce penibil trebuie să fi fost. 

— Chiar a fost. ÎI știi bine p-ăsta? 

— Nu, spuse Gabe. N-am de-a face cu el. Sunt prea bătrân 
pentru rahaturi de-astea. Am prea multe responsabilităţi pe cap. 

Pe ecranele televizoarelor apăru un buletin de știri, înlocuind 
terenul verde de fotbal cu griul rece al unui studio de știri. Whitt 
lăsă paharul jos și se ridică, îndreptându-se direct către baie. 


Primul reportaj era despre Sam. Îmi era teamă să mă uit. 
Am închis ochii și am ascultat. 

— În această seară, vă prezentăm în exclusivitate pe canalul 
10 mai multe informaţii recent ieșite la iveală despre trecutul 
sumbru al lui Samuel Jacob Blue, spunea reporterul. Stăm de 
vorbă cu un părinte adoptiv pe termen lung al lui Blue și al 
surorii sale, și vă dezvăluim copilăria traumatizantă a celor doi 
în grija statului. 

Am cedat și am privit. Erau fotografii cu mine și cu fratele 
meu în copilărie, jucându-ne în curtea câte unei familii adoptive. 
Nu-mi aduc aminte prin câte case ne-am plimbat când ne-au 
scos din dugheana infectă de drogaţi în care ne ţinea mama 
noastră. O imagine cu ea apăru brusc pe ecran. Am încercat să- 
mi aduc aminte de ea, dar nu-i vedeam decât braţele 
slăbănoage și nu-i auzeam decât cuvintele împleticite, ca printr- 
o ceață. Aveam trei ani când m-au luat de-acolo. Sam avea 
șapte. Nu ne cunoșteam tatăl. 

Am încremenit când mi-am retrăit trecutul timp de treizeci 
de secunde în prezentarea reportajului. Toţi ochii din bar erau 
aţintiţi asupra trecutului meu, a intimităţii mele. Din fericire, nu 
erau fotografii recente cu mine, și nimeni nu părea să facă 
legătura cu numele meu de familie. Ştiam că era doar o 
chestiune de timp până când cineva avea să o facă. 

Când am deschis ochii, mi-am dat seama că Gabe nu era 
atent deloc. Se uita afară, la Richie și la oamenii lui. Lumina 
apusului care pătrundea prin fereastră îi scălda părul roșcat- 
închis. Privindu-l pe uriașul din fața mea, am simţit un val 
nefiresc de recunoștință luându-mă parcă pe sus. 

„Mulţumesc că nu m-ai recunoscut”, mă gândeam. 


Capitolul 24 


Gabe mi-a propus să vorbesc cu „iepurașii marsupiali” din 
mină, care ar fi putut să afle câte ceva despre dispariţii 
discutând cu minerii în pat. Am ieșit repede din bar și am intrat 
în veranda unde erau adunate prostituatele, departe de ediţia 
specială a ştirilor în prime-time despre viaţa mea. 

— Bună seara, doamnelor. Detectiv Harry Blue, Infracţiuni 
Sexuale... și Persoane Dispărute, pentru moment. Poate și 
Omucideri. Dracu' mai știe. 

— Ooo! Salut! strigă una dintre fete, o roșcată cu buze 
țuguiate. De la Omucideri, zici? Ce palpitant! Cine-a murit? 

— Danny Stanton, Jaymee. lisuse. 

Una dintre celelalte fete se plesni peste frunte. 

— Toată lumea din mină vorbește despre asta. Asta a trăit 
sub o piatră, în pana mea. 

— Cine-i Danny Stanton? întrebă Jaymee, încruntându-se. 
Era drăguţ? 

— A murit, iubita, am spus. Acuma-i cam la fel de drăguţ ca 
un sac plin de viermi. Vreau să știu cine l-a omorât, dacă l-o fi 
omorât cineva. Vă deranjează dacă vă pun câteva întrebări, 
fetelor? 

— Cam ăsta ar fi singurul moment în care nu m-ar deranja! 
spuse Jaymee. E supertare, n-am mai fost martor, întreabă-ne 
orice! 

— II știaţi bine pe Danny? 

— Nu, spuse o fată înaltă, cu părul închis la culoare. 

Purta un colier de argint cu numele „Beth” scris cu litere de 
mână la gât. Era atât de lată în umeri și-avea o față parcă 
dăltuită, încât m-am întrebat dacă nu era cumva transsexual. 

— Stanton era cuminţel. Prea tânăr pentru a se încadra în 
clientela noastră. Nu că n-am fi încercat. Noi încercăm mereu. 

— Avea vreun dușman de care să știți voi? 

Clătinară din cap. 

— Şi ăștia doi? Hon Lu și Tori King. 

Jaymee rămase cu gura căscată. 

— Asta-i târâtura de mi-a luat placa de îndreptat părul. 

— /lo-s târâtura de ţi-a luat placa de îndreptat părul, fa, 
tâmpito, spuse o altă fată. 

— A, da. 


— Ştii, ești destul dă bună pentru o doamnă polițistă. 

Cea înaltă, Beth, își trecu degetele peste braţul meu. 

— Ai putea să faci o căruţă dă bani p-aici. Ai cătușe? 

— In momentul de față am o slujbă bine plătită, mulţumesc. 
Dar te rog să mă ții la curent cu orice alte ocazii, i-am spus. 

— Păcat. 

Continua să mă mângâie. 

— Uite, tocmai am rămas fără suspecți în cazul ăsta. 

l-am dat degetele la o parte cu fotografiile. 

— La cine ar trebui să mai fiu atentă? E cineva din mină care 
să vi se pară genul violent? 

— A, e destulă violenţă pe-aici, oftă Beth. Unii dintre băieţi 
sunt foști soldaţi. Sunt obișnuiți să-și rezolve problemele cu 
pumnii. 

— Mina e un loc bun unde poţi să-ţi găsești de lucru dac-ai 
ieșit din închisoare, spuse una dintre fete. Aștia-s destul de 
relaxaţi în legătură cu verificarea cazierului, așa că unii dintre 
băieți sunt foști deţinuţi. Nu-i deranjează mâncarea nasoală. 

— Sunt cam ciudati... foștii deţinuţi, spuse Jaymee. Le place 
să se joace. lo-s deţinutul, tu ești paznicul. Câh! Ciudaţi! 

— Mai e cineva care te deranjează? am întrebat. Fost 
deţinut sau nu? 

— Păi mai e Linebackeri1*%. Ce i-a făcut dingoului ăluia... zise 
una dintre ele. 

Toate se opriră, amintindu-și, cu feţele cernite. 

— Ce? am întrebat. 

— Aaron Linbacher, spuse Beth. Toţi îi spun Linebacker, 
ceea ce-i ciudat, pentru că-i un amărât de-ăla deșirat. El e șeful 
pazei. 

— Cred că l-am întâlnit și eu pe ăsta o dată, am recunoscut. 

— Da, e un ciudat, zise Jaymee. 

— El e responsabil cu controlul populaţiei de dingo din jurul 
minei, explică Beth. E de datoria lui să îi omoare repede și fără 
să-i facă să sufere, dacă provoacă stricăciuni. Uneori, minerii îi 
hrănesc, iar câinilor le intră-n cap că e locul lor aici, și 
Linebacker trebuie să se descotorosească de ei. Stăteam toate 
pe-aici într-o zi și am auzit un foc de armă. Dup-aia am văzut un 
dingo care-a ocolit târâș zona toaletelor, fără picioarele din 
spate. Îl împușcase. 

Jaymee făcu o grimasă. 


— Îi erau retezate. Adică, retezate de tot. 

— Cred că înţeleg, am spus. Era o armă de calibru mare. 

— Nu prea mă pricep la de-astea. Dar ne-apucase scârba pe 
toate. Pe urmă, apare Linebacker cu ditamai pușcociul ăla al lui 
și râde, și-l lasă să se târască și să urle ca din gură de șarpe, 
spuse Beth. l-am spus să-l termine, dar n-a vrut. | se părea tare 
hazliu. 

Am privit în jur, nerăbdătoare să-i spun lui Whitt despre 
pistă și mi-am dat seama că tot plecat era. Vedeam pe fereastră 
că știrile de pe ecranele televizoarelor nu mai erau despre Sam. 
Următorul reportaj era de știri locale. Un om mătăhălos și 
mustăcios într-o uniformă de poliţie primea un premiu pe un 
podium. Titlul de sub imagini era „Detectivul Ishmael Carmody 
și partenerul său din ultimii cincisprezece ani, detectivul Matt 
Horner, primesc medalii pentru curaj”. 

In timp ce urmăream reportajul despre noul meu partener 
făcut praf la televizor, mincinosul ieși din baie și-mi zâmbi de la 
fereastră. 


Capitolul 25 


În faţa barului era adunat un grup de tineri. Erau foarte 
diferiți de mineri; mulţi aveau dreadlocks:2% și tatuaje, iar pielea 
le era foarte închisă la culoare. Ar fi putut trece drept ţigani 
după hainele colorate, dacă n-ar fi fost mașina lor cu tracțiune 
integrală de ultimă generaţie. Partea de sus a vehiculului era 
plină de echipamente solare și de satelit, și de lămpi uriașe de 
ceață care stăteau peste schele improvizate. Pe o parte a 
camionului, cineva scrisese cu un spray, cu pricepere, numele 
„Soldaţii Pământului”. 

Am hotărât să păstrez secret ceea ce aflasem despre 
Ishmael Carmody, să folosesc informaţiile la momentul potrivit 
pentru a-l lua pe Whitt prin surprindere. M-am oprit lângă el și-i 
urmăream pe Soldaţii Pământului. 

— Cine zici că-s păcălicii ăștia? am întrebat. 

— Aștia sunt activiștii, zise Richie. 

Gașca lui apăruse de nicăieri lângă mașina noastră. El 
stătea sprijinit de ușa șoferului, cu braţele încrucișate. 

— Să nu cumva să te-ncurci cu ăștia, Păsărică. Sunt niște 
țacăniţi. 

Activiștii desfașurară un banner uriaș într-o parte a 
camionului. Pe el scria: „Banii nu înseamnă nimic într-un 
holocaust nuclear”. Erau fotografii alb-negru de la Cernobil. 

Când m-am întors din nou, Richie era mai aproape de mine. 
Aproape că-mi atingea umărul cu al lui. Oamenii lui îl 
înconjuraseră pe Whitt. 

— Mersi de sfat, Robin Hood, i-am spus. Dar dac-o să-mi mai 
răspunzi la întrebări, o să ai nevoie de niște bomboane 
mentolate. 

Mi-am fluturat mâna prin faţa nasului. 

— Nu te-a-nvăţat mă-ta să te porţi frumos, madam poliţista? 
întrebă Richie. 

— Era prostituată și dependentă de droguri. Nu prea le-avea 
cu codul bunelor maniere. 

— Vezi, uite, de-astea îmi place mie s-aud. Și maică-mea era 
de meserie. Avem lucruri în comun! Zi-mi mai multe. 

— De fapt, dacă vrei să stai de vorbă, am eu chef de vorbă, 
spuse Whitt. 


Mă surprindea amabilitatea lui subită. Se îndreptă spre noi 
cu pași mari și se strecură între mine și Richie. 

Richie zâmbi larg. Doi dintre dinţii lui de jos erau din aur 
masiv. Arătă cu degetul mare spre Whitt. 

— la uite la pișăciosul ăsta! 

Zâmbetul îi dispăru. 

— Pretenaș, ești hazliu tare, dar dă-te-n pana mea dân calea 
mea. 

Richie îl îmbrânci primul. Whitt îl îmbrânci al doilea, mai 
tare. M-am îndepărtat de cercul lor și i-am lăsat să se încaiere. 

— Richie, chiar sper că n-ai de gând să-l rănești dracului p- 
ăsta, am spus. E cu mine. 

— Cam bună ești de gură, Păsărico. 

Richie se întoarse spre mine. 

— Așa-i cu polițistele. Bruschează câţiva șmecheri dă oraș și 
se cred ăle mai ale dracului muieri. Ei, și dacă io fac așa? 

Îl apucă pe Whitt de ceafa. 

Cei doi se prinseră unul pe altul, apoi Whitt încasă un pumn 
zdravăn în burtă. Se prăbuși la pământ, tușind. 

Richie înainta spre mine, dându-și părul slinos pe spate. 
Intră în ringul imaginar de box pe care-l trasasem în jurul meu. 
Mi-am relaxat umerii și mi-am aplecat gâtul spre stânga, unde 
era mereu ţeapăn, până când trosni. 

„Sus mâinile, jos capul. Respiră, Tigroaico. Nu uita să 
respiri.” 

Mi-am ridicat mâinile, mi-am ascuns capul după ele și am 
luat poziţia de luptă. 

— la uite la ea, spuse Richie râzând. E Rocky'21:. 

Cântând melodia din Rocky®#, veni spre mine, făcând toate 
greșelile majore deodată - faţa neacoperită, postura dreaptă, 
picioarele depărtate. Palmele-i erau deschise, gata să mă 
plesnească. Faptul că m-a subestimat a fost cea mai mare 
greșeală a lui. 

M-am apropiat de el, i-am băgat mâinile sub braţe și i-am 
tras una ca lumea cu pumnul drept. Stângul îl tineam încleștat 
în dreptul ochiului, iar bărbia-mi era lipită de piept. Am dat din 
nou înapoi și am început să ţopăi. A simţit durerea înainte să 
apuce să mă vadă cum mă mișc. 

— Ce mă-sa-n... 


Cuvintele i-au fost întrerupte în timp ce eu pășeam din nou 
în faţă și-i trăgeam vreo două directe de stânga în nas. M-am 
îndepărtat de el, ţopăind, în timp ce el dădea înapoi cu pași 
împleticiţi. 

Avea nasul plin de sânge, înfundat. Am pășit într-o parte și l- 
am izbit în coaste. 

„Joacă-te cu el”, mi-am spus în gând. „Fii calmă și nu-l răni. 
E doar un idiot.” 

Aș fi putut să-l omor p-ăla cu un singur pumn. Trebuia să mă 
stăpânesc. Gașca lui îl aclama. Aruncă o lovitură spre mine, cu 
tot braţul, una care dacă m-ar fi atins, m-ar fi făcut să zbor și să 
mă izbesc de pământ. 

M-am ferit, m-am dat spre dreapta și i-am tras una scurtă în 
bărbie. l-am auzit dinţii scrâșnind. Eram iar în ring. Pierdeam 
noţiunea timpului și nu mai știam unde mă aflu. Parcă pluteam, 
ca atunci când mă luptam cu Tataie. Mișcările-mi deveniseră 
mecanice. El lovea, eu mă feream. El arunca o directă, eu mă 
aplecam. Loveam din ce în ce mai tare. Știam că trebuia să mă 
abţin, dar mintea mea era în altă parte. Mă gândeam la Sam. 

„Te rog, spune-mi că n-ai făcut-o, Sam. Te rog, rostește 
aceste cuvinte.” 

Am auzit strigăte și am revenit brusc în prezent. Niște 
oameni mă trăgeau de umeri. Activiștii interveniseră, la fel ca 
oamenii lui Richie, ca să ne despartă, târându-ne. Richie era la 
pământ. Îi curgea sânge în ochi şi avea nisip în gură. 

— Târfa dracului! urla el. S-o prindă cineva pe târfa aia! 

La ferestrele barului era plin de curioși. Mi-am făcut loc prin 
mulţime cu forţa și am ajuns la Whitt. 

— S-ar putea să trebuiască să încheiem seara asta aici, i-am 
spus. 

Pe faţă i se citea dezamăgirea unui bărbat căruia-i luase 
faţa o femeie. O văzusem de foarte multe ori în cariera mea. A 
urcat pe locul șoferului, iar eu m-am înghesuit în mașină lângă 
el, în timp ce oamenii lui Richie loveau ușile cu picioarele și 
băteau în parbriz. 

În timp ce ne îndepărtam, am văzut o lumină licărind în 
deșert, un punctuleţ în beznă. Am încercat să calculez 
aproximativ distanţa la care era, dar mergeam prea repede. 
Lumina licări și dispăru în timp ce noi mergeam mai departe în 
noapte. 


Capitolul 26 


Soldatul deschide ușa de la donga detectivilor și intră în 
întuneric. Luna era sus pe cer. La ora 22:34 stătuse în fața 
clădirii demontabile și ascultase sunetele din interior, învățând 
să deosebească scârţâiturile celor două paturi din capătul din 
stânga al clădirii și ritmurile respirației detectivilor. Corpul îi 
rămăsese nemișcat ca o piatră în umbrele de sub fereastră, 
până când șoaptele dinăuntru îl făcură să zâmbească. 

— Și zici că maică-ta era drogată? 

— Tacă-ţi fleanca, Whitt. Sunt obosită. 

— E destul de ciudat să-i spui așa ceva de bunăvoie unui tip 
atât de periculos. E cam... intim. 

— Cine mai știe care-s ăia periculoși? 

— Ce? 

— Las-o moartă. 

— Oamenii ca ăsta se pot folosi de secretele tale împotriva 
ta. 

— Probabil c-o s-o facă. Toţi or s-o facă. 

— Adică? 

— Adică dacă nu taci din gură, ţi-o astup cu perna. Sunt 
obosită. Culcă-te. 

Soldatul știa ce spunea femeia. O văzuse cum traversa cu 
pași mari încăperea barului, trăgând cu ochii către ecranele 
televizoarelor, cu o expresie hotărâtă pe faţă, în timp ce 
suferinţa ei intimă era servită pe tavă mulţimii avide de 
senzaţional. 

Umilinţa era o metodă excelentă de dezvoltare personală, 
un soi de ritual care putea căli și cel mai slab soldat. Tinerii 
recruți aveau nenumărate ocazii de a-i dezamăgi pe membrii 
detașamentului lor, fie prin faptul că soseau ultimii la punctul 
stabilit pentru detașare, fie prin faptul că se afla că primiseră un 
pat prost la bază. Detașamentul său participase la umilirea 
recidiviștilor, a celor slabi, cei care nu puteau fi în rândul lumii. 
Soldatul care nu-și ţinea uniforma dreaptă pe el era târât 
dezbrăcat în zona cazarmei și bătut. Soldatul care nu se păstra 
curat era îmbibat în dezinfectant chimic și curăţat cu mătura. 
Soldatul care nu ajungea la timp era ars cu o ţigară pentru 
fiecare minut întârziat. Dacă avea destulă tărie de caracter, 


soldatul umilit își accepta pedeapsa cu mândria unui bărbat care 
învățase o lecţie și care nu avea s-o uite niciodată. 

Ce avea să înveţe detectivul Blue din păcatele fratelui ei? Ce 
avea să facă atunci când ritualul ei era dus la bun sfârșit? 

Era ora 2:27. Soldatul intră cu grijă în partea din clădire care 
era repartizată celor doi detectivi și rămase în întuneric între 
paturi, privindu-i. Harriet dormea somnul adânc ca moartea al 
unui recrut, fără vise. Trupul ei suplu era încurcat între 
cearșafuri, iar o mână-i era prinsă în părul scurt. Se aplecă 
aproape de ea, inhalându-i mirosul, transformându-l într-o 
amintire pe care-avea s-o recunoască în bătaia vântului din 
deșert. Deja purta mirosul noului ei mediu. Se adaptase 
întocmai ca un războinic adevărat. Părul ei purta mirosul de 
pârjolit al minei, de uleiuri arse și oţel strivit, iar pielea-i mirosea 
a pământ, a nisipuri fierte și a ploi demult trecute. Avea să fie 
greu de vânat când îi venea timpul. 

— Sam, șopti ea. 

O încruntătură i se formă, apoi îi dispăru în timp ce visa. 
Soldatul zâmbi din nou. li furase un secret. 

Văzu un păianjen vânător care se plimba pe paravanul de 
lângă detectiv, oprindu-se în lumina slabă a lunii. Soldatul se 
întinse și luă păianjenul în mână. Il puse cu grijă pe pielea ei 
goală. Urmări creatura fragilă plimbându-se pe întinderea golașă 
a gâtului ei. 


Capitolul 27 


Intrarea principală în mină era epicentrul activităţii, în 
adâncurile unui șanț enorm, cu părţile laterale pline de trepte de 
piatră largi cât o autostradă cu patru benzi, fusese săpat un 
tunel în pământ. Acesta era destul de înalt și de lat încât să 
încapă în el un Boeing 74712. Mineri cu căști de protecţie intrau 
și ieșeau din tunel în grupuri de câte doi și trei, dându-se din 
când în când la o parte pentru a face loc unor camioane 
portocalii cu cauciucuri înalte cât mine să treacă uruind. 

Când am plecat să ne întâlnim cu sora lui Tori King, am 
văzut cum un grup de activiști de la Soldaţii Pământului flutura 
acel banner cumplit dincolo de poarta principală. Whitt și cu 
mine am stat și i-am urmărit hărțuind câte-un miner care 
mergea de-a lungul liniei gardului. 

— Nu vă supăraţi! Nu vă supăraţi! Mă întrebam ce-o să 
faceţi peste patru miliarde de ani de-acum înainte? întrebă unul 
dintre ei, luându-se după doi mineri care mergeau de-a lungul 
gardului de sârmă. Pentru că atât o să dureze până când locul 
ăsta e din nou sigur dacă se activează uraniul după care 
scormoniţi voi! 

În timp ce mergea pe urmele minerilor, ţinea o pancartă pe 
care scria: „Fukushima!?** nu se va mai repeta!” 

Era o fată minionă cu dreadlocks lungi, groase, mov. 

— Ce faceţi ca să oferiţi compensaţii aborigenilor pe care 
mina asta i-a lăsat fără case? Câţi bani costă moștenirea lor 
culturală pierdută? Alo! Cu voi vorbesc! 

Sosi un alt miner, iar activiștii renunţară la expresiile lor 
pline de ură și se adunară în jurul lui să discute cu el. Când intră 
pe poartă, l-am oprit. 

— Care-i treaba aici, amice? Ești prieten cu ăștia? 

— Prieten? O, nu. Am împrumutat o brichetă de la Shamma 
când am văzut-o ultima oară, și-acum i-o dădeam înapoi. 

— Credeam că minerii și activiștii se urăsc unii pe alţii, am 
spus. Nu sunteţi „dușmanii” în ochii lor? 

Minerul miji ochii la Soldaţii Pământului, care se-apucaseră 
iar de ţipat. 

— Nu-i chiar așa, spuse el. Adică, toţi suntem băgaţi în 
treaba asta. Nu le place lor ce facem, dar uneori ne mai ajutăm 


reciproc cu ţigări, cu iarbă, cu de-astea. Ţipă la noi că-i 
enervează slujbele noastre. N-au nimic cu noi ca oameni. 

— Șefii minei știu c-aveţi o relaţie atât de relaxată cu ei? 
întrebă Whitt. 

— Nu cred că știu, răspunse minerul. Încercăm să ţinem 
treaba asta secretă. Ne fac și foarte multe probleme. 

— Ce fel de probleme? 

— Păi sunt destul de șmecheri. Fac razii de noapte, intră și 
ne fură lucruri. De exemplu, ne fură piese de la camioanele-alea 
mari, de obicei de-alea pe care durează câteva săptămâni să le 
înlocuiești. Uneori leagă piese cu lanţuri mari. Te trezești și vezi 
că-i legată jumate de mină, și durează ore-ntregi să tai unele din 
lanţurile-alea. Dacă fac o razie ca lumea, activiștii reușesc să- 
nchidă toată mina pentru o zi. 

— Așa-i, am spus. Ce enervant e. 

— Păi, sincer să fiu, nouă ne cam place treaba asta, știți. Pe- 
ascuns, așa. Noi, minerii, suntem plătiţi indiferent de ce se 
întâmplă, deci când se-nchide mina, mergem toţi la bar. 

Râse. 

— Șefii-s ăia care se enervează din cauza asta. 

— Deci faptul că sunteţi prieteni cu activiștii e un soi de 
secret între mineri? 

— Nici măcar așa nu i-aș zice, știți? 

Minerul privi în depărtare spre Soldaţii Pământului. 

— Adică, uneori sunt de treabă, dar șefa aia a lor e nebună 
de legat. Seamănă un pic cu câinii dingo. Poţi să interacţionezi 
cu ei, da-s sălbatici, frate. N-ai cum să ai încredere-n ei. 

— Unde locuiesc oamenii-ăștia? întrebă Whitt. Sigur nu la 
mină, nu? 

— Nu, amice, spuse minerul. Făcu un gest larg cu mâna, 
arătând tot deșertul. Trăiesc acolo, în Niciodată Nicăieri. 

— Acolo, am murmurat, privind orizontul. 

La lumina zilei, pustiurile erau relativ inofensive, dar odată 
ce se lăsa noaptea, peisajul care putea ascunde o întreagă 
comunitate de oameni devenea un loc în care un tânăr miner 
rătăcit sau rănit avea de dus o adevărată luptă pentru 
supravieţuire. 


Capitolul 28 


Amy King căra o ladă de lemn într-un tunel îngust din mină. 
Tunelurile se întindeau în adâncul pământului. Erau tot mai 
prost construite. Whitt și cu mine urmam indicaţii pentru a o 
găsi. 

Semăna leit cu sora ei. Pistruiată și cu părul portocaliu, 
părea un copil în vesta reflectorizantă care-i era prea mare și cu 
casca de pe cap. 

— Amy King? 

— Eu sunt. 

— Eu sunt detectiv Edward Whittacker, iar ea e detectiv 
Harriet Blue. 

— Of, în sfârșit. 

Amy puse lada grea jos. 

— V-a luat ceva. Tori o fi deja la jumatea drumului spre 
Mexic, în pușca mea! De zile-ntregi le tot spun s-aducă niște 
polițiști p-aicea. 

— De ce-ar fi Tori la jumătatea drumului spre Mexic? am 
întrebat. 

— Nu știu, să dea naiba! 

Amy oftă. 

— Voi sunteţi poliția. Voi să-mi ziceţi. Undeva tot trebuie să 
fie. 

— Corect. 

Whitt scoase carneţelul și pixul din buzunar. 

— Ce-ar fi să ne spui totul despre asta? 

— Ultima oară am văzut-o în camera de odihnă. E ultima 
oară când a fost văzută de cineva, spuse Amy. 

— Era bine, frăţie. Bine, să mor io. Îmi tot zicea lumea că s-o 
fi dus și s-o fi aruncat în vreo râpă, sau o fi plecat cu vaporul la 
Sydney, sau mai știe sărăcia pe unde. N-a făcut nimic de genul 
ăsta. Deci poţi să tai astea de pe lista aia ata. 

Am urmat-o pe fată în timp ce lua becuri din ladă și le 
înlocuia pe cele care umpleau tavanul cu unele noi. La fiecare 
câţiva metri deșuruba un bec și mi-l dădea mie. Când aveam 
ambele mâini pline, mă îndreptam din nou către ladă cu ele. 

— Gabe Carter ne-a spus că a ieșit pur și simplu și s-a dus la 
culcare, așa e? 

— Așa a fost. 


— A zis ceva? 

— Mi-a zis mie: „Să ţi-o trag”. Purtam una dintre bluzele ei 
favorite. Nu e mare brânză. În mod sigur nu era un motiv pentru 
care s-o ia de nebună prin deșert, cum au tot zis unii c-ar fi 
făcut. 

— Unde sunt lucrurile lui Tori? am întrebat. În mod sigur, ai 
intrat să le recuperezi, să nu le ia ceilalți mineri. 

— În mod sigur! se răţoi Amy. Parcă nici n-aş fi încercat! Tori 
lucra în partea de vest. N-am aflat că dispăruse decât în ziua și 
noaptea următoare. Mă certasem cu ea pentru bluză în noaptea 
în care-a dispărut - într-o vineri. Așa că a doua zi, când n-am 
reușit s-o găsesc, m-am gândit că nu făcea decât să mă evite. 
Se juca de-a v-aţi ascunselea cu mine ca să nu o caut și să nu-i 
cer scuze că i-am șterpelit bluza. Duminică dimineaţa încă nu 
dădusem de ea. Am întrebat lumea din jur și n-o văzuse nimeni! 
Fără să-mi spună cineva, i-au cotrobăit prin lucruri, de parcă nu 
s-ar mai fi întors. 

— Aici parcă toată lumea moare să pună mâna pe lucrurile 
altora. 

Am ridicat mâinile, într-un gest disperat. 

— De ce, când au atâţia bani pe mână? 

— Pentru că locul ăsta-i o nenorocită de insulă, colega, 
spuse Amy. Dacă uiţi să-ţi pui șosetele în bagaj când pleci de- 
acasă din Sydney sau Darwin sau de unde mama dracului vii, s- 
a-ncheiat! — trei săptămâni nu mai ai șosete. Nu poţi să mergi 
pur și simplu la mină și să-ţi mai cumperi! Dacă vrei un rahat de 
pachet de ţigări trebuie să mergi cu mașina până-n oraș 
jumătate de oră și să te-ntorci după încă jumătate de oră. 

— Dar, stai un pic, c-am văzut un automat în biroul 
administrativ. Nu-s țigări acolo? 

— Nu. Dacă lași ţigările în automat, gaşca lui Richie le 
cumpără și le cresc preţul cu cincizeci la sută. Deci când vin 
companiile de catering să reumple stocul, toată lumea se duce 
și le cumpără. Ideea e că lucrurile sunt de mare preţ pe-aici. Ar 
trebui să vezi cu cât vând fetele tampoane când cineva și-a uitat 
stocul. Am văzut și la zece dolari bucata. 

— E nebunie, spuse Whitt. 

— Ştii ce lucruri de-ale lui Tori au dispărut? Telefonul și 
portofelul ei erau încă aici? am întrebat. 


— Nu știu, dar am văzut un telefon care seamănă al dracului 
de tare cu al lui Tori pe-aici. L-a luat una dintre târâturile-alea de 
prostituate. Dar probabil c-a scos SIM-ul lui Tori. N-avem cum să 
dovedim că-i al ei. 

Whitt se duse la lada grea din capătul tunelului și o ridică, 
scutindu-mă de al treilea drum cu becuri arse. O cără până unde 
era Amy. 

„S-a zis și cu accidentarea aia la spate”, mă gândeam. 

— Dac-aș fi în locul vostru, aș sta cu ochii pe curvele-alea, 
spuse Amy. Sunt date dracului. 

— Pe mine m-au ajutat destul de mult, am spus. 

— Mda, pufni Amy, sunt bune să te facă să crezi că-ţi fac un 
serviciu. Dacă vorbesc cu tine, o fac doar ca să afle ce știi. 

— De ce le-ar interesa ce facem noi? întrebă Whitt. 

Amy se opri și arătă cu un bec spre noi. 

— Acum trei sau patru luni, un tip de la departamentul de 
inginerie a babardit o fată de-asta și n-a plătit factura. Am auzit 
că iepurașii marsupiali s-au adunat și l-au trimis în deșert, numai 
în boxeri. Nu tu pantofi, nu tu nimic. Asta a ajuns înapoi la mină 
după cinci ore, cu arsuri solare de gradul doi și insolaţie. 

Amy clătină din cap, scârbită. 

— Atunci n-au ajutat atât de mult, nu-i așa? 


Capitolul 29 


Whitt intră în vorbă cu Amy, iar eu am început să notez în 
carneţel o listă cu întrebările pe care aveam să le pun. Trebuia 
să știu numele complete ale iepurașilor marsupiali și tot cazierul 
lor, și dacă povestea cu minerul care nu-și plătise factura era 
adevărată. Cei de la centrul medical îmi puteau spune asta. 
Dacă Tori își lăsase telefonul și portofelul în urmă când 
dispăruse, era de rău. Dar faptul că văzuse cineva telefonul în 
posesia uneia dintre prostituatele de la mină nu era o pistă 
suficient de bună pentru a o urmări. 

— Şi asta faci tu toată ziua? întrebă Whitt. Schimbi becuri? 

— Da. Te cam doare mintea, așa-i? Penele-astea de curent 
sunt de vină. Se întâmplă mereu. Dacă-i afectată o linie, pușcă 
toate becurile. 

Lui Amy îi curgea transpiraţia pe gât în timp ce se întindea 
după becuri. 

— E mai ieftin să schimbi pur și simplu becurile decât să 
reconfigurezi tot traseul electric. 

— Mina asta face o grămadă de lucruri prin metoda 
economică, remarcă Whitt. 

— Mare dreptate ai. 

La jumătatea drumului prin tunelul izolat am dat de un alt 
tunel blocat cu o baricadă din lemn. 

— Acolo jos ce-i? 

Am arătat cu degetul în întuneric. 

— Nu-i nimic, zise Amy. Ăla-i un tunel de explorare. Minerii 
au coborât pe-acolo ca să caute minereu de uraniu și n-au găsit. 

— Pare periculos. 

Whitt miji ochii în întuneric. 

— Nici măcar nu e luminat. 

— Luminat? Astea ar trebui distruse. Dar costă timp și bani, 
frăţie, şi șefilor nu le place să piardă de-astea. În loc să le- 
astupe, minerii blochează tunelurile nefolosite. 

— Oamenii intră în ele? 

— A, am văzut oameni intrând în ele, spuse Amy, zâmbind 
ștrengărește. E un loc bun pentru o cuibăreală pe ascuns. Dar 
cei mai mulţi știu că nu trebuie să intre prea adânc. E periculos. 
Dacă te-mpiedici și ţi se taie filmul într-un tunel de-ăsta, nici 
naiba nu te mai găsește. 


— Câte tuneluri de-astea sunt? am întrebat. 

— Cine știe? Eu aș zice că-s câteva zeci. Am auzit că apar 
unele și prin deșert. Dar cred că-i vrăjeală. 

— Stai așa. Adică, vrei să ne spui că dac-ai putea găsi 
intrarea acestor tuneluri, ai putea să intri în mină din deșert? 

— Ai putea, dar n-ai face-o. 

Amy merse mai departe. 

— Nimeni nu vrea atât de tare să intre aici. Tunelurile de 
explorare nu sunt pregătite. Șansele de prăbușire sunt destul de 
mari. Sunt și găuri negre — tuneluri care nu mai merg pe 
orizontală și duc direct în jos. Unele dintre găurile-astea au 
câţiva kilometri adâncime. 

Amy se opri, privind spre becurile din mâinile ei. Mi s-a părut 
că o cuprinde un val de durere, de parc-ar fi suferit vreo 
pierdere. Era o fată puternică, dar pentru o clipă, i se făcu gura 
pungă. Era evident că încerca să-și stăpânească niște gânduri 
cumplite. 

— Sper că nu e într-una dintre găurile-alea, spuse Amy, în 
sfârșit. 

Ridică privirea spre mine. 

— Zi-mi că nu-i într-una dintre găurile-alea. 


Capitolul 30 


Era dureros să ieși la lumina puternică a zilei. l-am trântit 
carneţelul lui Whitt pe piept, simţindu-mă demoralizată. Arny ne 
conduse până la intrarea în mină, unde un Richie care părea 
epuizat făcea o afacere cu un tânăr miner. Richie se uită urât la 
mine cu ochiul care nu-i era umflat, vânăt și închis. Apoi 
întoarse privirea spre Amy, în timp ce aceasta se apuca din nou 
de treabă. 

— Cu cât vorbim cu mai mulţi oameni pe-aici, cu atât 
dispoziţia mea devine mai proastă, i-am spus lui Whitt, 
trosnindu-mi încheieturile pumnilor, care mă dureau. Articulațiile 
începuseră să mă doară de la bătaia din bar din seara 
precedentă. In curând, durerea avea să ajungă la încheieturi, 
dacă nu găseam pastilele. Parcă nimic nu mergea bine. 

— Presupusa scenă a crimei tocmai a crescut simţitor, oftă 
Whitt. Echipele de căutare care-au pornit pe urmele lui Danny 
au pornit spre deșert. Dar n-au luat-o pe sub pământ. E posibil 
ca acel dingo care i-a adus laba piciorului să-l fi găsit într-unul 
dintre tunelurile alea? 

— Nu știu. Nu vreau să mă gândesc la asta. Pare un mod 
cumplit de a muri, am spus. Hai să nu ne distragem atenția, 
Whitt, pentru că în momentul de faţă nu există nicio dovadă că 
tunelurile au vreo legătură cu cazul nostru. 

— Eu nu le-aș da la o parte așa repede, spuse Whitt. Adică, 
unde s-a dus Tori în noaptea aia în care-a plecat din camera de 
odihnă? Ştim că n-a plecat din mină pe la intrările oficiale, că 
altfel ar fi surprins-o echipele de securitate pe camerele de 
supraveghere. Dacă a scos-o cineva din mină prin tuneluri? 

— Amy spunea că tunelurile de explorare sunt întunecoase 
și periculoase. Dacă le folosea cineva ca să intre și să iasă din 
mină, trebuia să fie cineva care să le cunoască foarte bine. 

— Și cine ţi se pare că le-ar cunoaște foarte bine? întrebă 
Whitt, făcând un semn din cap către ceva din spatele meu. 

M-am întors și i-am văzut pe activiștii de la Soldaţii 
Pământului. Scuturau gardurile în timp ce un grup de mineri 
trecea pe lângă ei, cu degetele încurcate în sârma ca diamantul 
și cu ochii măriţi de furie. 


Capitolul 31 


Prânzul arăta exact la fel de apetisant precum micul dejun 
din dimineaţa în care ajunseserăm la mină. Priveam cârnaţii 
care înotau în sosul uleios, translucid, care se prăjeau la lămpile 
de deasupra bufetului de oţel. 

— Care e porţia alocată pentru... batoanele astea din carne? 
am întrebat-o pe femeia de la bufet 

— Poţi să iei două bucăți d-alea, dacă vrei, spuse ea, 
tărăgănat. 

— Şi lipiciul ăsta cu miros de cartofi? 

Doamna puse un braţ păros pe tejghea. 

— Crezi că e prima glumă pe care-a făcut-o cineva despre 
mâncarea d-aici, scumpete? 

— Ce glumă? 

Miji ochii la mine. 

La masa noastră, Whitt scoase capacul unui alt pachet de 
delicatese de la Cercetași'2:. Era pui cu unt și cu orez basmati. 
Puiul cu unt era unul dintre felurile mele preferate de mâncare, 
de când stăteam în Sydney; era felul cu care mă răsfăţăm de 
câte ori pierdeam un caz sau infractorul reușea să scape, sau 
victima nu reușea să depună mărturie împotriva atacatorului. 
Mirosul îmi provoca un soi de nod în stomac. Am început să-mi 
mestec cârnatul uscat. 

— Dacă stai acolo și te holbezi la mine, mâncarea mea n-o 
să aibă un gust mai puţin senzaţional, zise Whitt, amestecând în 
orez. 

— Poate face ceva cu gustul mâncării mele, am spus. 

Se aplecă și-și luă niște pui cu unt de pe farfurie și-l puse 
pe-a mea. A trebuit să-mi reamintesc că era un spion și un 
mincinos, nu prietenul meu, în timp ce acceptam cu 
recunoștință mâncarea. 

— Cum merge cu cazul? întrebă Gabe Carter, în timp ce se 
trântea în scaunul de lângă mine. Farfuria-i era plină de 
mâncare de la mină, iar casca-i era plină de praf. 

— Două cuvinte. Blake Korby, am spus. 

— Cunosc numele-ăla. 

Gabe se încruntă. 

— Miner. Departamentul de inginerie. Personalul de la 
centrul medical tocmai a confirmat că a fost tratat pentru niște 


arsuri grave și pentru insolaţie în urmă cu câteva luni. O 
păsărică ne-a șoptit că asta s-a întâmplat pentru c-a încercat să- 
i jumulească de bani pe iepurașii marsupiali, așa că l-au dus 
până-n deșert și l-au obligat să se întoarcă pe jos. 

— A, da, am auzit. 

Gabe aprobă din cap. 

— Pe-atunci eram în concediu, deci n-am văzut întâmplarea, 
dar am auzit c-a fost urât de tot. Dar nu cred că de la bania 
pornit cearta. Am înţeles că s-a purtat cam dur cu una dintre 
fete, și ele au vrut să-l intimideze. 

— Poate-ar trebui să fim mai atenţi la ele, am spus. 

— Nu știu. 

Gabe se foi, neliniștit. 

— Nu știu dacă v-ajută treaba asta cu ceva. Fetele-astea nu 
sunt ceea ce para fi. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Adică sunt fete de treabă. Unele au probleme foarte 
grave, și când își iau lumea-n cap, o fac pentru că așa au 
învăţat. Nu cred c-ar fi în stare să omoare pe cineva. Niciuna 
dintre ele nu e atât de răzbunătoare. 

Avusesem ocazia să cunosc destule prostituate în meseria 
mea, pe vremea când lucram în Sydney, iar Gabe avea dreptate 
— jumătate dintre fetele care practicau această meserie erau 
fete bune prinse într-o viaţă nepotrivită. Dar cealaltă jumătate, 
după cum aflasem, era la fel ca oricine care trăia la limitele 
societăţii. Periculoase și disperate, erau genul de oameni care ar 
fi fost în stare de orice pentru a supravieţui. 

— De unde știi atâtea despre cucoanele-astea? am întrebat. 

Eram surprinsă de asprimea propriului ton. 

— Nu! râse Gabe. Nu eu. Nu, mulţumesc. Știu pentru c-am 
stat de vorbă cu ele. Lu' Beth aia îi place-un pahar de vin și-o 
bârfa, ca oricui. 

Un zâmbet îmi apăru discret pe faţă. Am renunţat la el 
imediat ce l-am simţit formându-se. 

— Atunci, zi-ne ceva de activiștii ăia. 

Gabe se întunecă la față. 

— Na, ăștia da suspecți ca lumea, zise el. 


Capitolul 32 


— Mereu am fost foarte precaut în privinţa Soldaţilor 
Pământului, continuă Gabe. Cred că sunt mai inteligenţi decât 
sunt dispuși ceilalți să recunoască. 

— De ce spui asta? 

— Păi, în primul rând, sunt aici de opt luni. 

Gabe arătă spre deșert. 

— Bun, desigur, unii dintre oamenii lor au fost înlocuiţi cu 
alţii, dar prezenţa lor a rămas constantă. Dacă e să mă-ntrebaţi 
pe mine, oricine are banii și resursele necesare pentru a 
supravieţui acolo atât de mult timp n-ar trebui subestimat. 

— De ce nu trimit șefii minei o echipă de pază să-i 
gonească? întrebă Whitt. 

— Au încercat. Dar activiștii au tabăra mereu în mișcare, 
deci de câte ori pune Linebacker la punct o echipă de pază care 
să meargă să-i gonească, nu sunt unde erau ultima oară. Ştiu să 
intre și să iasă din mina asta. Știu ce echipamente să 
demonteze și când o să fie lăsate nesupravegheate. 

— Par o adunătură de șmecheri, am spus. 

— Stai, că mai e. 

Se aplecă înainte. 

— Linebacker a pus la un moment dat o echipă pe urmele 
lor și i-a încolţit într-o peșteră, undeva. Oamenii lui au dat buzna 
peste ei cu arme, cu torţe, și desigur, poate-au făcut ceva exces 
de zel. Îi vânaseră pe activiști de săptămâni întregi. S-au agitat. 
Ei, a lovit dezastrul când membrii echipei lui Linebacker și-au 
dat seama că activiștii ţineau un blog live. 

— Un blog live? 

— Se numește Operaţiunea Furtună în Deșerti:. Tare 
drăguţ, așa-i? Au camere în tabără, care funcţionează 24/7. 
Camerele-astea transmit filmări pe site-ul Soldaţilor Pământului. 
Site-ul numără de câte zile sunt aici, luptând pentru cauza lor, 
împotriva minei. Oameni din toate colţurile lumii pot urmări 
filmările în orice moment și pot vedea tot ce fac ăștia, fie că 
dorm în nisip, că protestează la poartă, sau că te miri ce mai 
fac. 

— E un stimulent destul de puternic pentru strângerile de 
fonduri, mă gândesc, comentă Whitt. 


— Nu știu, ridică Gabe din umeri. Tot ce știu e că a ieșitun 
scandal destul de mare după ce imaginile cu echipa lui 
Linebacker dând buzna în tabăra activiștilor au ajuns pe 
YouTube. Una dintre fete a fost îmbrâncită, a căzut la pământ și 
s-a rănit la gleznă. Și CNN-ul a preluat filmarea. Au ameninţat cu 
închiderea minei. Acum, ordinele șefilor sunt ca nimeni să nu se- 
atingă de activiști. O să se ardă rău. 

Ușa sălii de mese se trânti. Linebacker însuși se strecură 
înăuntru. Paznicul vânos se duse direct la aparatul de cafea să 
verifice rezerva în scădere. În vreme ce eu și Whitt îl urmăream 
neliniștiți, Gabe zâmbi și ridică o mână, în semn de salut 
prietenesc. 

— Aaron! strigă el. Aaron! Te răpim un minut? 

Linebacker se îndreptă spre ei, târșâindu-și picioarele. Cu 
mâinile aspre, își netezea agitat partea din faţă a uniformei 
imaculate. 

— Aaron Linbacher, ai făcut cunoștință cu detectivii Blue și 
Whittacker? 

— Mdeah, mormăi Linebacker. 

—  Detectivii sunt interesaţi să afle despre Soldaţii 
Pământului. 

— Soldaţii Pământului? 

Linebacker își feri privirea, scârbit. 

— Ăia-s niște teroriști. Nişte insurgenți, la grămadă. 

— E o acuzaţie destul de gravă, spuse Whitt. Ceea ce fac ei 
chiar se poate numi „terorism'? 

Bărbatul mai în vârstă se încruntă la Whitt și-și încrucișă 
braţele pe piept. 

— Terorismul este violenţă motivată ideologic sau 
ameninţarea cu astfel de violenţe, spuse el. Este un 
comportament de laș, menit să intimideze. 

— Știu ce este terorismul, spuse Whitt zâmbind. Doar că nu 
văd violenţa sau ameninţarea cu violenţa în ceea ce fac ei. 

Linebacker se zburili. 

— Pe 5 aprilie, anul ăsta, un compresor de șapte tone din 
cvadrantul E7 s-a defectat în timp ce era folosit pentru a scoate 
minereu la suprafaţă. Inginerii noștri au inspectat mașinăria și 
au descoperit că fusese sabotat cablul de frână. 


— Cablul de frână și cablul de acceleraţie de la chestiile- 
astea arată la fel, spuse Gabe. E posibil să fi încurcat activiștii 
firele. 

— Nu despre asta-i vorba! se răsti Linebacker. Dacă faci 
ceva ce pune în pericol vieţile altora, se numește terorism! Am 
vorbit cu grupul de la gard despre incident și le-am spus ce-au 
făcut, le-am spus că puteau să ucidă pe cineva. Ştii ce mi-au 
zis? la zi, știi? 

— Ce? am întrebat. 

— Au zis: „Închideţi mina și nu moare nimeni”. 


Capitolul 33 


Păianjenul-vânător ocupase peretele de deasupra capului 
meu, ca o stea maronie și păroasă pe paravanul precum cerul. 
Când mi-am deschis telefonul, l-am găsit plin de mesaje în 
legătură cu Sam. Îl ţinusem pe silențios, ca să nu audă nimeni 
bipăielile aproape neîncetate care începuseră odată cu primele 
comunicate de la știri. Aveam șaizeci și două de apeluri 
pierdute. Mesageria mea era plină de numere necunoscute, ale 
jurnaliștilor de la ziare din toată ţara. Stăteam întinsă în pat și le 
citeam în timp ce Whitt vorbea cu cei de la Medicină Legală din 
Perth despre laba piciorului lui Danny. 

Unele dintre mesaje erau întrebări binevoitoare, atente. 
Altele, mai puțin. 

„Cum te simţi știind că fratele tău e un criminal în serie?” 

„Harriet, poţi comenta decizia ministrului Boyd cu privire la 
reinstaurarea pedepsei cu moartea pentru Sam?” 

„Detectiv Blue, dumneavoastră/Sam, aţi fost abuzaţi sexual 
în sistemul de adopţie? Este aceasta o posibilă motivaţie a 
crimelor? Vă rog, răspundeţi!” 

Era un număr pe care-l recunoșteam. Mama lui Julius Dean 
era o mamă adoptivă care ne luase pe mine și pe Sam în 
plasament pentru o perioadă scurtă, când eu aveam opt ani. Și 
Julius avea tot opt ani, și înţelegea foarte bine ciudăţeniile 
noastre — anxietatea legată de mâncare pe care-o dezvoltasem 
fiind înghesuită laolaltă cu hoarde de copii flămânzi și nedoriți, 
în case din toată Australia. Planurile de fugă pe care mi le 
făceam mereu împreună cu fratele meu. 

Julius, Sam și cu mine fuseserăm mereu prieteni, până când 
am fost mutaţi la o altă familie. Venise să mă viziteze în timp ce 
stăteam trează în unele nopţi în patul pliant din camera din 
spate. De mic dormea și el prost. Vorbisem despre mama lui. 
Stătusem trează după ce pleca el, imaginându-mi cum ar fi fost 
să am și eu o mamă. 

Îmi dau seama, acum, ca adult, că-i căzusem probabil cu 
tronc micului Julius. Fără să știe cât de mult timp aveam să fiu 
prezentă în viaţa lui, băiatul se îndrăgostise probabil de fetiţa 
cea nouă și interesantă care venise să locuiască la el, cu 
poveștile ei despre familii și școli de departe. Ori îl ignorasem, 
ori nu știam asta la momentul acela. Eu nu mă îndrăgostisem 


niciodată în copilărie. Ştiam că n-aveam să rămân mult timp 
nicăieri. 

„L-au adus aici pe Sam pentru un control medical”, spunea 
mesajul lui Julius. 

M-am ridicat în șezut. Cum putusem să uit? Julius era doctor 
pentru pacienţii externi la spitalul Prince of Wales! Îl duseseră 
pe Sam la spital pentru a i se preleva probe fiziologice. Îi 
făcuseră fotografii, îi luaseră mostre din unghii, sânge, piele, 
urină. Dacă se putea pleda cu motivul nebuniei temporare, 
probabil că avocatul lui Sam ceruse și un RMN și un CT. l-am 
răspuns imediat lui Julius: 

„Ce-ar trebui să știu? Cum e” 

Julius îmi răspunse aproape imediat: 

„Zgârietură mare pe gât. Multe zgârieturi mici pe braţe. Se 
potrivesc cu urmele de unghii. Sunt destul de vechi încât să 
cadreze cu moartea ultimei victime. Îmi pare rău, Harry.” 

Îmi tremurau mâinile când i-am răspuns: 

„Cum e?” am repetat. 

„Rece”, scrise Julius. 

Am lăsat telefonul deoparte, m-am așezat și mi-am trosnit 
încheieturile pumnilor, care mă dureau. 


Capitolul 34 


Whitt își încheie apelul telefonic. 

— Așa, zise el, privindu-și notițele. Laba piciorului lui Danny 
ne spune-o grămadă de lucruri, care s-ar putea să fie foarte 
folositoare. În primul rând, mostrele de sânge și de ţesut au un 
nivel izotonic intracelular normal. 

— Pe limba noastră, te rog. 

M-am întins pe pat și mi-am afundat faţa-n pernă. 

— Nivelul de plasmă din sângele lui era normal. Când suferi 
de deshidratare, îţi scade nivelul de plasmă. Al lui n-a scăzut. 
Avea și nivel normal de electroliți — nivelul de sodiu din sângele 
lui Danny în momentul în care a murit era stabil. 

— Aham. 

— Deci e rezonabil să tragem concluzia că n-a fost pe-acolo, 
rătăcind prin deșert, pierdut, pentru o perioadă lungă. 

— Păi și dac-a fost și-a avut apă la el? 

— M-am gândit la asta. Dac-a avut apă la el, așa se explică 
nivelul normal de electroliți. Dar ascultă aici: echipa a prelevat 
mostre din nisipul de la mină când a luat laba piciorului. Nisipul 
din și dimprejurul minei are o concentraţie mare de chimicale 
transmise prin aer, produse de echipamentele miniere. Carbon. 
Benzină. Etanol. Nisipul din deșert n-are chimicale. Deci, dacă 
Danny ar fi fost acolo o perioadă lungă, nisipul din bocancul lui 
ar fi fost în mare parte lipsit de chimicale. Nisip din adâncul 
deșertului. 

— Și nu era așa? am întrebat, cu faţa-n pernă. 

— Nu era. Era un strat subțire de nisip din adâncul 
deșertului, destul încât să sugereze că mersese ceva. Dar nu era 
destul încât să sugereze că mersese tocmai până acolo. Sau că 
fusese-acolo ore-n șir. 

M-am întors ușor. 

— Păi, dacă n-a mers pe jos de la mină înseamnă c-a ajuns 
prin alte mijloace. Și-a fost acolo doar puţin timp înainte de-a 
muri. Dacă n-a mers pe jos, înseamnă că a condus. De ce să fi 
condus tocmai până-n mijlocul deșertului? 

— Habar n-am, zise Whitt. 

— Dacă a condus într-adevăr, de ce n-a găsit echipa de 
căutări mașina? 

— Care mașină? 


— Oricare mașină. Să zicem că Danny ar fi condus singur 
până-n deșert și ar fi murit cumva. De ce nu mai e mașina 
acolo? 

— Da, că bine zici. 

Whitt își luă niște notițe. 

— Dac-a mers cu cineva, și acel cineva s-a întors cu mașina, 
cine dracului e acel cineva și ce i-a făcut lui Danny? 

— Exact. 

Whitt aprobă din cap. 

Întunericul și perna mea moale mi se păreau îmbietor de 
sigure. Chiar și să mă îndrept, să deschid din nou ochii, mi se 
părea o ameninţare la adresa psihicului meu. Dac-aș fi putut să 
mă ascund în pernă, nu m-aș mai fi gândit la Sam. Sam cel rece 
și nesimţitor, plin de zgărieturile făcute de femeile răpite și... 

— Şi ce zici că-i cu tine? 

— Nimic, am spus. Sunt obosită. 

— Păi nu-i timp să fii obosită. Hai să mergem să-ţi luăm o 
cafea de la sala de mese și... 

Cuvintele lui Whitt se pierdură undeva. În cealaltă cameră, 
la radio, pălăvrăgeala și reclamele se întrerupseseră. Răsună 
melodia ştirilor de la ora șase. Am auzit patul lui Whitt scârţâind, 
și când m-am uitat după el, dispăruse. 


Capitolul 35 


Am sărit în sus și am ieșit din donga după el. Pe de-o parte, 
eram motivată de comportamentul ciudat al lui Whitt, pe de 
alta, eram recunoscătoare pentru orice lucru, cât de mic, care- 
mi lua gândul de la Sam. 

— Hei! l-am strigat. 

Whitt era deja la jumătatea curţii zonei de locuit când l-am 
ajuns din urmă. 

— Hei, ce faci? 

— A, păi mă gândeam să-ţi aduc cafeaua aia. 

Râse neliniștit. 

— Am zis să mergem, pe urm-am zis să merg numai eu, și... 

— Lasă vrăjeala, Whitt. 

L-am înghiontit în umăr. 

— Tu crezi că n-am observat cum dispari ca un ninja de 
fiecare dată când încep știrile, în mă-sa? Ce dracului pui la cale? 

— Să pun la cale? pufni el. Nu pun nimic la cale! 

— Ai dispărut aseară exact la timp pentru a rata un reportaj 
drăguţ despre fostul tău partener, detectivul Carmody. 

De data asta l-am împuns cu degetul în piept. 

— A primit un premiu. Ciudată chestie, totuși, și un alt tipa 
primit un premiu. Partenerul lui din ultimii cincisprezece ani. 

— Poliţiştii pot avea doi parteneri, Blue. 

— Nu și-n departamentul meu. 

— Iţi cam bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala. 

Whitt se îndreptă. 

— Nu mi se pare corect. N-ai niciun motiv să faci asta. 

— A, păi, de fapt, vreau să ajung să te cunosc mai bine, 
Whitt, am spus. Ce-ar fi să-mi spui mai multe despre 
accidentarea aia la spate? 

— De fapt, asta-i o idee bună. Ce-ar fi să-mi spui tu ce cauţi 
aici? întrebă el. N-am vorbit niciodată despre asta, nu-i așa? Hai 
să vorbim despre asta. Hai să avem o discuţie lungă și profundă 
despre Sam, oricine-o fi și-ăla, și despre motivul pentru care ţi-e 
atât de greu să ajungi să vorbești cu el la telefon. Hai s-avem o 
discuţie despre motivul pentru care telefonul tău s-a aprins 
continuu toată noaptea. De ce primești atâtea apeluri? Cine te 
tot sună? 

— Eşti un tâmpit. 


— Eu sunt tâmpit? 

— Da, am spus. Şi mai ești și mincinos. 

— Asta nu-i răspuns la întrebările mele, Harriet. 

— O să răspund la întrebările tale când o să răspunzi și tu la 
ale mele. 

Ne-am fixat cu privirea în lumina slabă a după-amiezii. 
Câţiva mineri se opriseră în apropiere să vadă încăierarea. În 
timp ce între noi se lăsa o liniște încărcată de furie, ei plecară 
mai departe, târșâindu-și picioarele, dezamăgiţi că nu ne 
luaserăm la pumni. 


Capitolul 36 


M-am despărțit pentru o vreme de Whitt la marginea minei, 
urmărind soarele mare și roșu cum cobora dincolo de orizont. 
Deși trecuseră doar trei zile, mi se părea că trecuse o lună de 
când ajunseserăm la mină, iar inima-mi era încărcată de 
vinovăţie pentru că reușisem să aflu atât de puţine lucruri 
despre ce li se întâmplase lui Danny, Tori și Hon. Ochii lui Amy, 
care dăduse în sfârșit frâu liber îngrijorării pentru sora ei, 
lăsând-o s-o copleșească, mă chinuiau. Erau ochii cuiva care se 
confrunta cu un posibil viitor lipsit cu desăvârșire de răspunsuri. 

„Spune-mi că nu-i într-una din găurile alea.” 

Tot ce știam era că moartea lui Danny mi se părea sinistră. 
Şi nu credeam că Tori și Hon plecaseră de bunăvoie. Puținele 
probe de natură fizică pe care le aveam în legătură cu Danny nu 
indicau un tânăr pe care să-l fi afectat izolarea în așa hal încât 
să plece de unul singur prin deșert. Cineva îl dusese acolo. 

Și din mesajul din caietul lui, părea că nu vrusese să 
meargă. Oare și alții avuseseră aceeași soartă? 

M-am așezat pe treptele dongăi goale și am început să 
navighez pe Internet de pe telefonul meu, testând teoria cu 
privire la Soldaţii Pământului și aparentele lor acte de 
„terorism . 

Din câte se părea, chiar exista „ecoterorism”: acte de 
violență comise în numele salvării mediului. Am aruncat o 
privire asupra cazurilor „ţepuitorilor de copaci” din Amazon, din 
anii 1960-1970, care băteau pe ascuns piroane de fier în 
trunchiurile copacilor, distrugând drujbele tăietorilor de lemne. 
În unele cazuri, aceștia suferiseră răni grave, iar programele de 
defrișări se opriseră de teama posibilelor decese. Erau multe 
grupuri acuzate de ecoterorism pentru că dăduseră foc 
fabricilor, centralelor energetice și laboratoarelor care făceau 
testări pe animale, fără să le pese cine-ar fi putut fi înăuntru. 
Am căutat condamnări și-am găsit destule. 

Marie Mason, condamnată la douăzeci și doi de ani de 
închisoare pentru că arsese un laborator de cercetare care 
studia recolte modificate genetic. 

Daniel Gerard McGowan, condamnat la șapte ani de 
închisoare pentru că arsese din temelii o fabrică de cherestea. 


Site-ul FBl-ului descria felul în care membrii a două 
organizaţii din Statele Unite, Frontul de Eliberare a 
Pământului!27* și Frontul de Eliberare a Animalelori2* amenințau 
și urmăreau angajaţi ai companiilor cu care se confruntau. 
Trimiteau oficialilor acelor companii scrisori în care le amenințau 
familiile oamenilor pe care-i angajau. 

Soldaţii Pământului erau o organizaţie de protestatari 
ecologici și politici de pe tot globul. Erau Soldaţi ai Pământului 
care se legau cu lanţuri de utilajele de defrișări în Tasmania, și 
erau și mai mulţi care porneau pe urmele balenierelor japoneze 
din Oceanul Indian. Erau activiști de la Soldaţii Pământului care 
aveau tabere în deșertul african, și încercau să spargă grupurile 
de braconieri. Mândria site-ului lor erau imaginile live de la 
proteste. Nu era nevoie decât ca vizitatorii site-ului să facă un 
clic, și puteau urmări imagini în timp real de la locurile câtorva 
proteste ale Soldaţilor Pământului. 

Am încercat să urmăresc imaginile filmate cu camera web 
sub titlul „Operaţiunea Furtună în Deșert: Australia de Vest”. Un 
mesaj de la un jurnalist întrerupse încărcarea transmisiei. 

„Detectiv Blue, sunt producătorul emisiunii 60 Minutes, Tony 
Gardner. Aș dori să vă ofer 400.000 $ în schimbul unui interviu 
în exclusivitate despre Sam. Haideţi să vorbim!” 

Am băgat telefonul în buzunar, scârbită. 


Capitolul 37 


În plin deșert, am văzut o lumină. 

A sclipit doar o dată. O străfulgerare a unei forme rotunde, 
ca lentila unei perechi de ochelari care sclipește exact din 
unghiul potrivit în lumina lunii. Am stat și am fixat cu privirea 
punctul în care-o văzusem până când mi se înceţoșă privirea, 
dar n-am mai văzut-o. Probabil erau activiștii, care se întorceau 
de la gard la mină. Am aruncat o privire în depărtare, spre 
donga noastră, și m-am hotărât că n-aveam nevoie de ajutorul 
Locotenentului Mincinosu cu pista asta. Am pornit de-a lungul 
gardului, aruncând o privire spre camerele de supraveghere în 
timp ce mergeam prin întuneric. 

De când eram mică, obișnuiam să umblu noaptea fără ţintă. 
Eram cu capsa pusă, și spurcată la gură, ca majoritatea 
adolescenților, dar mă săturasem de tot jocul ăla — de ciclul 
sistemului de adopţii care ne băgase pe mine și pe fratele meu 
în casele unor părinţi tineri, cu visuri măreţe. Cupluri de 
douăzeci de ani care voiau să facă ceva „diferit” și „îndrăzneţ”, 
adoptând doi adolescenţi cu probleme, ne luau pentru perioade 
de probă de câteva luni. Drăguţii de Sharon și Dave Frumușelul 
din Mosman:2%, cu ochii sclipind de speranţa că Sam avea să-i 
spună într-o bună zi „tată” lui Dave, iar eu aveam să izbucnesc 
în lacrimi de recunoștință în faţa lui Sharon pentru că mă 
scăpase de obiceiurile mele distructive. 

Perioadele de plasament mergeau mereu la fel. Prost. 

Sam îi arunca priviri pline de ură tăticului Dave de după 
romanele lui în ediție de buzunar, cu căștile urlându-i în urechi, 
iar pe Sharon o neliniștea o anumită privire pe care Dave mi-o 
arunca în timp ce stăteam întinsă pe marginea piscinei în bikini, 
iar noua noastră familie fericită se năruia. 

Așa că mă plimbam noaptea ca să scap de prefăcătorie. 
Dacă mă încuiau în casă, ieșeam pe fereastră și făceam turul 
străzilor. Imi plăcea să știu că puteam evada, fizic, dacă 
simţeam nevoia s-o fac. Că mă puteau plimba de colo-colo, dar 
nu mă puteau ţine într-o cușcă. 

Vântul deșertului îmi biciuia părul în timp ce mă ridicam din 
negura amintirilor și mă întorceam în prezent. Nu-mi dădusem 
seama cât de mult mă îndepărtasem de mină. Am privit în 
urmă, în direcţia în care credeam că era mina, dar n-am văzut 


decât beznă. Am decis că probabil coboram un deal și mă 
rătăcisem de mină din cauza dâmbului stâncos. M-am întors și- 
am luat-o pe unde venisem, dar după aproximativ zece minute, 
tot nu vedeam luminile minei. 

Probabil că ajunsesem cumva în direcţia opusă. M-am oprit 
în întuneric și am ascultat urletele vântului. 

Vântul suflase dinspre est în momentul în care plecasem de 
la mină. 

Sau nu? 

Cerul se umpluse de nori care se mișcau repede. Aveam 
gura uscată ca iasca. Unde erau activiștii? Oare dacă strigam, 
mă auzeau? Oare voiam să mă audă? 

Băgasem pistolul în buzunarul de la spatele blugilor când 
mă îndepărtasem de Whitt, lucru pe care-l făceam când 
simţeam că toată lumea era împotriva mea. Mă bucuram că-l 
aveam la mine. M-am simţit copleșită de recunoștință când am 
auzit pași în apropiere. Talpa unui bocanc scrâșnea pe stâncile 
alunecoase. 

— Cine-i acolo? am ţipat, scoțând arma. 

— Te văd, șopti o voce. 


Capitolul 38 


— Rămâi pe loc! am tipat. 

— Mă predau, râse Gabe Carter. Nu trage. 

Luna se ițea de după nori. l-am recunoscut silueta 
mătăhăloasă în întuneric. 

— lisuse! Ce dracu’ e cu tine? 

L-am îmbrâncit atât de puternic, încât a dat în spate 
împleticindu-se. 

— Scuze, n-am putut să m-abţin. Te-am văzut când ai venit 
peste dâmbul ăla de-acolo. 

— M-am rătăcit, am recunoscut. M-am rătăcit rău de tot. 

— Mă gândeam eu că asta s-a întâmplat. Din fericire, sunt 
dornic să te ajut. O să-ţi arăt drumul de întoarcere în schimbul 
a... 

Privi spre cer. 

— ...O sută de dolari? 

— lţi dau eu o sută de copci dacă nu-ţi ţii gura și nu mă duci 
la mină. 

— Haide. 

Mă luă de braţ. 

— Pe-aici. 

Mergeam prin beznă, peste dealuri și prin văi. Urmasem o 
pantă ușoară și ocolisem o curbă, din ce-mi spunea el, lăsând 
probabil stelele să mă călăuzească în timp ce se plimbau pe cer. 

— Ce mama naibii cauţi pe-aici? l-am întrebat. 

— Imi place să mă plimb noaptea. Să privesc stelele. Mă 
face să mă simt... liber, cred. Inţelegi ce vreau să spun? 

— Cred că da. 

Habar n-aveam că ajunsesem atât de departe. Mă îngrozea 
faptul că mă pierdusem într-un asemenea hal și că mă 
apropiasem tot mai mult de pericol, precum un înotător care era 
tras în largul mării de un curent blând. 

— Zici că-i un ocean aici, zise Gabe, de parcă mi-ar fi citit 
gândurile. Nu mai poţi aprecia distanţele pe întuneric. N-ai 
puncte de reper. Bine, asta dacă n-ai ochiul format să le vezi. 

— Ce vrei să zici cu asta? 

— Acolo, spuse el. Aia e Venus. Aia galbenă de la orizont. 
Dacă te-ndrepţi încolo, să știi c-o iei spre vest. 

— Nu văd încotro arăţi. 


Am clipit. 

— E beznă acolo. 

Mâinile lui calde mi se lăsară pe umeri și merseră în jos pe 
braţe. Am zâmbit pe ascuns în timp ce el îmi ridica mâna și o 
întindea în faţă. Degetele lui mari, puternice, le cuprinseră pe- 
ale mele, luându-mi arătătorul și ghidându-l spre planeta 
îndepărtată. 

— Incolo, spuse el. Aia galbenă. 

— A, da. 

— Aia e Venus. Aia e Saturn. Dacă te iei după aia mergi 
către sud-vest. Pătratul lui Pegas% e la nord, încolo. Alea de- 
acolo alcătuiesc Crucea Sudului®*#, 

— Știu cum arată Crucea Sudului. E și pe afurisitul de 
steagi32. 

I-am tras un cot în stomac. 

— Bine, măi, deșteapto. Atunci, știi să-ţi găsești singură 
drumul spre mină. 

— Nu, nu, nu, am spus, zâmbind. Poţi s-o iei tu înainte. Nu- 
mi place să întrerup un tip care se descurcă bine. 

Am pornit pe urmele umbrei mari din faţa mea. Eram ciudat 
de fericită. Oare chiar râdeam alături de omul ăsta în deșert, în 
ciuda a tot ceea ce se întâmpla acasă? Chiar mă gândeam la 
mâinile lui calde atingându-mă, când toată viaţa mea era 
vraiște? 

Peste un dâmb stâncos se înălțau luminile portocalii ale 
minei, strălucitoare și primitoare. Dispoziţia mi se înrăutăţi 
simţitor când Linebacker ieși de la postul de pază, în timp ce noi 
ne întorceam la porți. 

În timp ce ne apropiam de biroul lui, am remarcat ţinuta lui 
Gabe. Purta un trening negru și bocanci grei, negri. 

— Ţi-ai depășit perimetrul, se răţoi Linebacker. Ai vreo 
explicaţie pentru asta? 

— Păi, eu mă plimbam, pur și simplu, și m-am întâlnit cu 
detect... 

— N-ai nicio explicaţie oficială pentru contravenţia ta. N-ai 
aprobare specială, zise Linebacker. 

— Contravenţie? am pufnit. Prietene, vezi-ţi de-ale tale. Am 
fost doar la o plimbare. 


— Nu ești aici la mină doar pentru că unul dintre minerii 
noștri a decis să meargă la o plimbare neaprobată prin 
sălbăticie? rânji Linebacker. 

— Nu, am spus. De fapt, nu sunt. 

— N-a luat-o pe jos până încolo? întrebă Gabe. 

— Nu. A condus. Sau a fost condus. E improbabil, dar totuși 
posibil, chiar să fi zburat. Dar de mers pe jos, n-a mers. 

Linebacker se întoarse tropăind în biroul lui minuscul, 
trântind ușa și murmurând pentru sine. Am observat o carabină 
neagră uriașă, cu o lunetă gigantică, îndreptată în sus, într-o 
servietă electronică prinsă cu nituri de podeaua biroului său. O 
bară din fier trecea de trăgaci, iar un cerc din jurul ţevii 
carabinei permitea scoaterea ei din servietă fără să fie nevoie 
de cod. Trebuia să fie arma cu care vânase câinii dingo. 

— Vă fac raport la amândoi, spuse Linebacker, reapărând cu 
un carnet mare și albastru. 

— Ne faci raport! Ca să ce, să ne reţii? Hai, lasă-mă. 

M-am întors și am pornit la drum. Gabe o luă pe urmele 
mele. 

— Asta o să fie trecută în jurnalul cu incidente. Alcătuiesc un 
raport oficial! zbieră Linebacker după noi. Un sumar detaliat al 
tipului și frecvenţei breșelor de securitate! 

— Ce ratat, i-am spus lui Gabe. Vai de capul lui. 

— Hai, măi. Se simte și el important. Are impresia că e 
principalul responsabil cu siguranţa tuturor. E linia aia subţire 
dintre noi și hăul întunecat. 


Capitolul 39 


Soldatul stătea în apropiere și aștepta în tunelul cufundat în 
beznă ca trădătoarea să-și vină în fire. 

Pereţii spaţiului strâmt erau luminaţi de ochelarii lui cu 
vedere de noapte. Erau pereţii prost asiguraţi ai unui tunel de 
explorare îndepărtat de artera principală a minei. 

In timp ce-și revenea după lovitura surdă la cap, Amy 
orbecăia prin întunericul din faţa ei. Chiar își trecu o mână prin 
faţa ochilor, cumplit de speriată de gândul că orbise. Curând, o 
izbi mirosul puternic de pământ reavăn și-și dădu seama că era 
în adâncul minei. După căldura cumplită, realiză că era departe 
de suprafața scăldată în lumina lunii. 

Soldatul se foi, iar Amy tresări la auzul pietrelor ce se 
dărâmau sub bocancii lui. Gura-i era deschisă. Gâfâia de groază. 
Soldatului nu-i pricinuia nicio bucurie groaza ei. De dragul 
respectării codului, trebuia să îi dea aceeași șansă pe care-o 
dădea și celorlalţi. Era un om corect — un om cu principii. 

Pentru că ea era femeie, sarcina lui avea să fie grea în seara 
aceea. In timp ce trecea prin Torkham}, cele două femei pe 
care le întâlnise acolo îi bântuiseră visele în perioada timpurie a 
detașării lui, și nu zecile de bărbaţi și băieţi fără chipuri, ale 
căror zâmbete strălucitoare și bărbi îi făceau pe toţi să se 
contopească într-unul singur. 

Fusese un truc reușit. Cea mai tânără dintre femei stătuse în 
fața casei construite rudimentar, alături de persoana care era 
probabil mama ei, ţinând în braţe flori ieftine, din plastic, și 
pungi pline de sheer pira®#. Cele două așteptau mulţimea din 
casă să urce în mașini și să plece la nuntă. Tânăra era 
îmbrăcată în veșmintele tradiţionale, azuriu cu fucsia, cu 
căptușeală aurie. Zâmbise foarte drăguţ în timp ce primul 
convoi se oprise să vadă familia de ţărani gătiți cu veșmintele 
cele mai alese. 

Cu vesta ei cu explozibili, tânăra mireasă eliminase ea însăși 
șase soldaţi, apropiindu-se de fereastra șoferului de la prima 
mașină și oferindu-le dulciurile. Mama mai ucisese doi și 
distrusese un tanc care mergea al doilea în șir. Femeile veneau 
cu trucurile cele mai reușite. Făceau pe neajutoratele în timp ce 
măgarul lor zăcea pe marginea drumului, atrăgând oamenii buni 
spre moarte. Fugeau zbierând de gloate de bărbaţi, cu 


veșmintele sfâșiate, pretinzând că fuseseră violate, și scăpând 
în braţele inamicilor. Își trimiteau fiii și fiicele mici să cerșească 
apă, cu dinamită legată de ei. 

Detașamentul  Soldatului  măcelărise familia care se 
pregătea de nunta falsă. Dar dreptatea pe care-o făcuseră era 
tardivă. 

Își luă gândul de la amintirile sângeroase și azvârli casca de 
miner la picioarele lui Amy. Luă poziţia de drepţi și-și feri 
privirea de ea în timp ce se pregătea să-i comunice 
instrucţiunile. 

— Cine-i acolo? se tângui ea. 

— Dacă ajungi la suprafaţă înaintea mea, te las să scapi cu 
viaţă, începu el. 

— Ce mama mă-sii? 

— Tunelul în care te afli se întinde de la est la vest pe o 
distanță de zero virgulă șaptezeci și respectiv doi virgulă 
cincizeci kilometri raportă el. Vocea lui umplea spaţiul strâmt. În 
punctul cu adâncimea cea mai mică, tunelul e la un kilometru 
virgulă cincizeci și șase sub nivelul mării, iar în punctul cu 
adâncimea cea mai mare, e la un kilometru virgulă nouăzeci și 
nouă sub nivelul mării. 

— Ce mă-sa-i treaba asta? 

Amy se împletici și se agăţă de pereţi în întuneric. 

— Ce mama mă-sii? 

— La patru sute optzeci și unu de metri de-a lungul 
tunelului, spre est, te-așteaptă arma ta. 

Se răsuci pe călcâie și arătă cu degetul spre tunelul din 
spatele lui, de parcă ea l-ar fi putut vedea. 

— La patru sute optzeci și unu de metri de-a lungul 
tunelului, spre vest, mă așteaptă arma mea. Avem undă verde, 
soldat. 

— Să-mi bag! 

Amy tremură. Se aplecă și pipăi casca de la picioare. 
Degetele i se plimbară pe orbecăite pe suprafaţa ei până când 
găsi lanterna prinsă de partea din faţă. 

— Băga-mi-aș picioarele să-mi bag! 

— Hai, afară! se răsti Soldatul. 

Se întoarse și începu să alerge. 


Capitolul 40 


— O, Dumnezeule mare. 

Mâinile lui Amy erau amorţite, sângele îi năvălea în cap, 
răsunându-i în urechi. 

— Doamne. Doamne. 

Propriile cuvinte de mai devreme îi veniră în minte. 

„Spune-mi că nu-i într-una dintre găurile alea.” 

Simţea un nod în gât, dar nu avea de gând să lase lacrimile 
s-o copleșească în momentul acela. Orice i s-ar fi întâmplat lui 
Tori acolo jos, nu avea să lase să i se întâmple și ei. 

Intoarse lanterna de pe cască și și-o puse repede pe cap. 
Tunelul din faţa ei se cufunda în beznă în timp ce lumina 
fremăta pe pereţi. Gândurile-i zburau prin minte. Își închipuia 
cum ar fi fost să alunece unul dintre pilonii de susţinere, iar 
noroiul să se reverse în tunel ca un val uriaș, care s-o dărâme, 
să-i umple plămânii, îngropând-o pe veci. 

Alerga, oprindu-se brusc din loc în loc atunci când i se părea 
că zărise o gaură în calea ei. Pe neașteptate, drumul cufundat în 
beznă din faţa ei se împărţi în două. Ajunse la o bifurcaţie. Nu-i 
zisese nimic despre vreo bifurcaţie. 

— Dobitocule! șuieră ea. Dobitocul dracului! 

Furia clocotea în ea. Se întoarse și privi în urmă, spre bezna 
din care venise. 

— Te omor! Te omor, băga-te-aș în mă-ta! 

Nu era nimic acolo. Nu se-auzea nici măcar un sunet în afară 
de respiraţia ei agitată. 

Amy intră în goană în tunelul din partea stângă. Pământul 
se înălța acolo. Centimetru cu centimetru, se îndrepta spre 
suprafaţă, spre siguranţă. 

Auzi un pocnet, iar braţul îi zbură înapoi. Nu simţi durere, ci 
doar o smucitură puternică, iar ultimele două degete ale mâinii 
ei dispărură. Privi locul unde fuseseră și continuă să alerge, 
concentrată. Răsună un alt pocnet, iar ea fu aruncată într-o 
parte în timp ce un glonţ îi atinse razant șoldul. Privi în urmă, 
văzu o străfulgerare și auzi glonţul zburând pe lângă ea. 

In tunelul din faţa ei, văzu o formă. O ladă de lapte, cu o 
carabină uriașă culcată pe ea. O ofrandă. Se aruncă înainte. 


Capitolul 41 


El o urmă calm, în timp ce ea apuca arma. Mai folosise o 
armă. Îngenunche și o amorsă, se întoarse și trase o ploaie de 
gloanţe în întuneric. 

Soldatul se feri, zâmbind la strădania ei. Mult prea sus. 

Amy se aruncă în deschizătura din dreapta. El dădu colţul la 
timp pentru a o vedea privind în sus spre dâmbul noroios. 
Lumina de la intrarea principală în mină dansa pe acoperișul 
tunelului. Oamenii mergeau înainte și înapoi pe el. 

Soldatul își simţi mușchii feţei încordându-se. Se încruntă, 
mijind ochii. Se lăsă într-un genunchi, ţinti și trase. Amy se 
împiedică și căzu. Glonţul îi zdrobi genunchiul stâng. 

— Ajutor! Să mă ajute cineva! 

El înaintă și o apucă de gleznă. Nu era pregătit pentru 
momentul în care ea se răsuci în strânsoarea lui. Amy îl izbi cu 
patul puștii în partea laterală a capului. El începu să vadă cu 
coada ochiului lumini roșii din cauza loviturii. Nu era destul. O 
târî înapoi în întuneric în timp ce ţipătul ei se ridica dincolo de 
pereţii tunelului. 


Capitolul 42 


L-am găsit pe Whitt în camera de odihnă, stând așezat cu 
unul dintre latte-urile aromate pe care le adusese în mină în 
punguliţe. În dimineaţa aceea îl lăsasem să doarmă și pornisem 
într-o plimbare lungă prin jurul minei, văzând-o din toate 
unghiurile. Macaraua uriașă din mijlocul minei părea a mă 
urmări precum ochii dintr-un portret. 

Camera de odihnă era alcătuită din două clădiri demontabile 
care fuseseră unite pentru a crea un spaţiu larg, în care se aflau 
o sală de sport cu multe greutăţi și o zonă cu canapele, pentru 
relaxare și lectură. Unii dintre mineri se antrenau cu 
echipamentele sportive, iar o mulţime destul de mare se 
adunase în fața unui televizor uriaș din zona cu canapele, unde 
mai mulţi jucau un joc video. Mulțimea aclamă când una dintre 
perechile de pe canapea înscrise, dar nu vedeam ce jucau din 
cauza umerilor minerilor. 

In colţul încăperii era atârnat un sac de box. Am simţit un 
mic puseu de energie văzând crăpăturile și  cutele 
binecunoscute din pielea roșie. 

— Neaţa, spuse Whitt, prudent, în timp ce mă așezam lângă 
el. 

— Neaţa, partenere. Eşti gata să-l înhățăm p-ăsta azi? 

— In mod sigur, o să dau tot ce am mai bun, zise el. Tocmai 
am vorbit la telefon cu părinţii lui Hon. Vor să vină cu avionul 
până aici, dar le-am zis că n-ar fi o idee bună. N-o să facă decât 
să ne încurce. 

— O să afle că fiul lor nu și-a făcut simțită prezenţa aici în 
niciun fel, am spus eu. Nu i-a rămas nici măcar o șosetă 
desperecheată care să sugereze c-ar fi fost în vizită pe-aici. 

— Ah, făcu el. Ţi-a revenit veselia. 

— Mă deranjează chestia asta, Whitt. Mă deranjează faptul 
că nu a rămas nimic în urma oamenilor ăstora. Parcă i-ar fi ras 
cineva de pe fața Pământului. 

— Toată mina asta o să fie rasă de pe faţa Pământului când 
se termină minereul, spuse el. O s-o ia cu totul și o s-o mute în 
următorul loc. O să sufle vântul prin ea, o să astupe tunelurile și 
o să îngroape echipamentul pe care-l lasă în urmă. Aștia-s ca 
țiganii. 

— Mă enervează rău chestia asta, am spus. 


Chiar mă enerva - toată nesiguranța, senzația că timpul 
până la plecare era limitat. Imi aducea aminte de copilărie. 

— Ce știm despre părinţii lui Amy și ai lui Tori? întrebă el. 

— Am dat un telefon de dimineaţă, încercând să aflu câte 
ceva. Tatăl lui Amy și al lui Tori e văduv. Cele două fete l-au dat 
în judecată și au obţinut un ordin de restricție în 2011, când a 
încercat să dea peste Amy cu mașina. De-atunci, ele sunt 
fugare. 

— Nu e printre posibilii suspecți, nu-i așa? Ştie unde sunt? 

— Din câte știu, nu, am spus. E pe un vas de pescuit din 
Cairnsi==:. E tot rudă, deci poliţia din Queensland::* l-a informat 
despre dispariţia lui Tori. N-a avut de oferit nicio informaţie utilă. 

Se lăsă liniștea între noi. Tensiunea care apăruse în seara 
precedentă păru a crește. Pe buze îmi stăteau cuvinte nerostite. 
Whitt se uită la telefon. 

— Părinţii lui Hon mi-au spus c-au vorbit cu el ultima oară la 
apelul lunar, îmi explică Whitt. Hon îi sună mereu pe data de 
întâi a lunii. Și eu sunt la fel. Doar că eu sun săptămânal. Mama 
așteaptă mereu să sune telefonul luni la ora șase seara. 

Părea trist. Un moment rar de vulnerabilitate. L-am urmărit 
cu atenţie. 

— Fratele meu este Jacob Samuel Blue, îmi scăpă. 


Capitolul 43 


Am căutat acea sclipire din ochii lui care să-mi arate că știa 
despre ce era vorba, o străfulgerare de-o clipă înainte să 
ascundă și să mascheze faptul că știa. N-a apărut. Pentru o 
clipă, am reușit să cred că nu știa nimic despre fratele meu. 

— Imi pare rău, eu nu... 

Ridică din umeri. 

— Ucigașul de la râul Georges. 

Whitt se încruntă și mai tare. 

— Ei, cel puţin așa îi zic ăștia de la ziare. 

l-am sorbit din latte. 

— Dacă e să mă-ntrebi pe mine, el n-are nicio treabă cu 
toată povestea asta. 

Am lăsat faptul că Whitt fugea de orice formă de știri să 
rămână nerostit și neexplicat între noi. l-am spus despre 
dimineaţa din Sydney în care-am aflat că Sam avea să fie dus la 
poliție, drept unul dintre cei mai barbari criminali în serie ai 
naţiei noastre. Odată ce-am început, cuvintele parcă se 
revărsau din mine. Dacă Whitt mă spiona pentru colegii lui de la 
Sydney, auzea în clipa aceea chiar din gura mea că eram șocată 
și revoltată de ceea ce spuneau. Acuzaţia mă surprindea la fel 
de tare ca pe oricine altcineva. 

— Am avut o copilărie grea, am spus. Ne-am tot plimbat prin 
casele oamenilor care ne luau în plasament, până când Sam a 
împlinit vârsta necesară pentru a-mi deveni tutore legal. Presa 
face mare tam-tam din chestia asta acum pentru a încerca să 
explice ce e-n neregulă cu el. 

— Ce cred ei că e-n neregulă cu el, adică, zise Whitt. Din ce- 
mi spui tu, nu e nimic în neregulă cu el. 

— Păi, am început. M-am oprit. 

Confesiunea mea prinsese atât de mult elan, încât îmi 
veneau noi gânduri în minte, și abia apucam să-mi dau seama la 
ce mă gândeam înainte să iasă la iveală. 

— Am văzut niște chestii pe panoul cazului de la Sydney, am 
spus. Erau fotografii din interiorul apartamentului lui. Lucrurile 
pe care le-au găsit. Și mie mi-au tot venit lucruri în minte, 
despre vieţile noastre. Am avut parte de taţi adoptivi care au 
fost duri cu el. Uneori l-au și bătut. Nu știu ce altceva i s-a mai 


întâmplat. Mereu a fost iute la mânie. Mereu a fost... secretos. 
Făceam o echipă pe cinste, știi? 

El aprobă din cap. 

— Trebuia să fim o echipă ca să putem supravieţui. Dar o 
părticică din el s-a ascuns mereu de mine. Îmi dădeam seama. 
Era ceva acolo, o parte din el la care nu reușeam să ajung. Dar 
nu e la fel cu toată lumea? 

Whitt asculta cu atenţie. O parte din mine nu voia să creadă 
că eram sinceră cu el. Cealaltă parte avea un sentiment 
extraordinar de eliberare, auzindu-mi cuvintele rostite cu voce 
tare, știind încotro se îndreptau. 

— Oare cum pot gândi așa? am întrebat. 

— Gândești așa cum ar gândi oricine în locul tău, spuse 
Whitt după o vreme. Ești confuză. Oricine-ar fi confuz în locul 
tău. 

Ne-am privit, și inevitabil, vechiul meu zid s-a înălţat din nou 
în jurul meu. Creierul îmi răsuna de alerte. Faptul că mă 
deschideam era periculos. Deja făcusem destul rău, iar 
instinctele îmi intrau în funcţiune. 

— Bun, am spus, ridicându-mă hotărâtă. N-avem timp de 
conversații profunde, de suflet. Hai, ridică-te, să mergem iar la 
Amy. Să vedem dacă-și aduce aminte de ceva, acum c-a avut 
timp de gândire. 

Am plecat fără să aștept ca Whitt să mă urmeze. 


Capitolul 44 


Whitt și cu mine am ajuns la colţul dongăi lui Amy și 
aproape c-am dat peste Richie și peste un miner tânăr care 
părea foarte indispus, stând în lumina zilei. Ochiul vânăt al lui 
Richie se închisese foarte tare la culoare. In partea de jos avea o 
vânătaie care se vindeca, de un gălbui bolnăvicios. Prietenul lui 
miner se încordă văzându-ne și plecă târșâindu-și picioarele. 
Părea să profite de șansa de a ieși dintr-o situaţie riscantă. 

— Nu părea a fi o întâlnire amicală. 

Am făcut un semn cu capul spre miner. 

— Ceva datorii neplătite? 

— Ce-ar fi să-ţi vezi tu de treburile tale, Păsărică, iar eu de- 
ale mele. 

— Mă gândesc că trebuie să-ţi fie greu. Nu poţi să ai 
încredere-n drogaţii ăștia. 

— Ce? Și-acuma io-mi dau drumu’ la gură și-ţi zic de clienţii 
mei și de toate alea legate de droguri, cu dus și-ntors, ca să ai 
tu ce să pui pă casetă? Cred că tu ai nevoie dă lecţii. 

— Nu te înregistrăm, spuse Whitt. 

— Toată operaţiunea asta a fost aiurea rău, rânji Richie la 
mine. Toată povestea aia cu minerii dispăruţi ce-o folosiţi voi. Se 
vede dă la o poștă că-i o abureală. Tot în curu’ meu aţi stat dă 
când aţi ajuns aicea. Ei, ia uite-mă, păpușe. Aici sunt. 
Percheziţionează-mă cât vrei; io nu-s traficant dă droguri. 

Am râs, tare. 

— Poţi să crezi zvonurile dacă vrei. Da'-ţi pierzi vremea așa. 
lo-s distribuitor neoficial dă bunuri, și-s specializat pă 
divertisment. 

Scoase repede un catalog din buzunarul de la spate și mi-l 
aruncă în piept. Am consultat sute de titluri de DVD-uri. 

— Filme, cărţi, console, muzică, reviste, numără el pe 
degete. Pot să-ţi fac rost dă titluri dân străinătate, titluri rare și 
titluri doar pentru adulți în dooșpatru dă ore. Am cartele 
preplătite dă internet, cartele dă telefon, telefoane mobile. Am 
legături și-n lumea divertismentului în direct, numai pentru 
adulţi. 

— Fain paravan ţi-ai făcut. 

Whitt îl bătu pe umăr. 

— Nu-i paravan. V-arăt chitanţele. 


Am atins catalogul cu un deget și am studiat un praf fin, alb, 
la lumina soarelui. Cei doi bărbaţi mă urmăriră cu privirea. 

— Asta e cocaină? am întrebat. 

Richie înghiţi în sec. 

Mi-am dat cu praful pe limbă și am pus puţin și pe gingii. 

— Chiar are gust de cocaină. 

— De apreciat efortul tău. 

Whitt îl bătu iar pe Richie pe umăr. 

— Dacă tot ești tu ăla mare care le-nvârte și le sucește pe 
toate în comerţ la mină, poate poţi să ne spui dac-a făcut cineva 
vreo tranzacţie, ceva, cu lucrurile-astea. 

Mi-am scos carneţelul din buzunarul de la spate. 

— Un iPhone negru în carcasă albastră, aparţinând lui 
Danny Stanton. Un iPhone alb în carcasă roz, aparținând lui Tori 
King. O tabletă, argintie, posibil iPad, aparţinând lui Hon... 

— Nu știu eu nimic dă chestiile-astea. 

Richie făcu un semn din mână, expediindu-ne repede. 

— lo n-am prins când s-au dat toate astea. D-asta sunt aici 
azi, dă dimineaţă devreme, ca să iau lucrurile lui Amy. Cineva a 
zis c-are laptop nou. 

— Amy? 

l-am aruncat o privire lui Whitt. 

— Amy King? 

— Da, Amy King. 

Richie făcu un gest spre donga de lângă noi. 

— Știu io cum stă treaba. Azi-noapte și-a ratat tura, și n-a 
mai văzut-o nimeni. Nici la apel n-a fost, dimineaţă. O să vină 
omu' meu dă legătură și să ne spună dacă și-a preluat tura azi, 
dă dimineaţă. Am auzit c-a plecat la Darwin s-o găsească pă sor- 
sa, deci dacă drăcia aia dă laptop e acolo, al meu e. 

L-am împins pe Richie la o parte și am alergat pe scări în 
clădirea demontabilă. 

Secţiunea lui Amy era dezordonată, în afară de pat, care era 
frumos aranjat. O pungă de plastic din apropierea pervazului îmi 
atrase atenţia, și m-am dus acolo. Am ridicat două cutii cu 
mâncare la pachet și le-am îndreptat spre lumină. Era mâncare 
dintr-un bar. Capacul primei cutii era desfăcut, iar pe podea 
zăcea o furculiță din plastic. Pe chitanța de pe fundul pungii 
scria că fusese cumpărată la ora 18:37. Işi cumpărase cina ca să 


reziste în tura de noapte. Venise acasă, desfăcuse prima cutie... 
păţise ceva. 
Cineva stătuse și o așteptase. 


Capitolul 45 


Whitt mă urmă în sala de mese, cu telefonul lipit de ureche, 
raportând dispariţia lui Amy șefilor lui din Perth. 

L-am găsit pe Gabe Carter punându-și casca de protecţie și 
adunându-și farfuria goală și tacâmurile. 

— Amy a dispărut, am spus eu, cu răsuflarea tăiată. Vreau 
să fie căutată în toată mina. Toţi minerii trebuie chemaţi. 
Trebuie să se știe unde e fiecare dintre ei. Cum fac să declar o 
alertă de-aia? 

— Stai așa... ce? Adică Amy King? 

— A dispărut! 

— De unde știi? 

— Ai dracului încredere-n mine! m-am răstit. Cu cine să 
vorbesc ca să trimită o echipă de căutare în deșert? 

Mă roșisem la faţă, simţeam că-mi arde gâtul - cunoscutul 
sentiment al vinovăţiei extreme. Oare faptul că vorbisem 
deschis cu Amy o pusese în pericol? Oare ucigașul, oricine-ar fi 
fost el, ne văzuse ieșind din mină? Oare o considerase pe Amy 
periculoasă? 

Cine fusese acolo în acele momente? Erau zeci de mineri 
care intraseră și ieșiseră, conducând camioane, lucrând în 
tunelurile aflate de-o parte și de alta a arterei principale a minei. 
Nu-mi aminteam nicio figură concretă. Nu era nimeni care să-mi 
fi stârnit deja curiozitatea. 

— Bun. Cei de la secţia din Perth știu că Amy a dispărut. 

Whitt închise telefonul. 

— O să vadă care-i situaţia telefonului și conturilor ei și o să 
lanseze o alertă generală în Perth și-n împrejurimi. Dar n-o să 
trimită niciun elicopter până nu primesc confirmarea că nu-i în 
mină. In caz de eșec, o să accepte o solicitare din partea șefilor 
minei. 

— Baftă cu asta, spuse Gabe. N-o să reușiţi să-i convingeţi 
pe șefi să golească mina sau să trimită o echipă de căutare. 
Dacă se-nchide locul ăsta, vor fi pierderi de zeci de mii de dolari 
pe oră. 

— Hai să nu ne pierdem cu firea, i-am spus lui Whitt, vorbind 
mai mult cu mine însămi decât cu el. Incă s-ar putea să fie aici. 

— Fetele-astea, King, mergeau din când în când în tabăra 
Soldaţilor Pământului, dacă ţin eu bine minte, spuse Gabe. Când 


era pe terminate iarba la mină, erau câţiva care mergeau acolo. 
Ştiu că Tori mergea de obicei. Poate că Amy s-a dus să-i ia la 
întrebări. 

— Corect, am spus eu, întorcându-mă către Whitt. Trebuie 
să mergem să vorbim cu ei. Dacă nu-i la mină, trebuie să fiu 
sigură că nu-i nici pe-aproape. 

— Mă duc în oraș, să văd dacă n-a văzut-o careva pe-acolo, 
se oferi Gabe. O să rog pe cineva să preia tura mea. Dacă 
mergeţi în deșert, nu fiţi proști. 

Gabe arătă spre mine. 

— la-ţi un telefon cu satelit, o pălărie, cremă de protecţie 
solară și apă. Foarte multă apă. Tabăra Soldaţilor Pământului nu 
e departe, dar e periculoasă situaţia. Nu vrem să se mai piardă 
careva. 


Capitolul 46 


Am pornit în pas alergător înapoi spre clădirea demontabilă, 
ca să-mi schimb bocancii și să-mi iau crema de protecţie. Inima 
încă-mi bubuia în piept. Trebuia neapărat să mă stăpânesc. Era 
foarte posibil ca Amy să fie încă în mină, să ne întâlnim cu ea pe 
drumul de întoarcere de la tabăra Soldaţilor Pământului. O 
apucase brusc cheful de stat de vorbă cu ei în noaptea dinainte, 
în timp ce-și desfăcea cina. Dar nu puteam decât să continui s-o 
caut, și abia dacă n-o găseam puteam să intru în panică. 

In timp ce intram în donga noastră, un anunţ de la difuzor 
răsună undeva în apropiere, urmat de note muzicale stridente. 

— Amy King, te rugăm să te prezinţi la biroul administrativ 
imediat. Amy King, te rugăm să te prezinţi la biroul administrativ 
imediat. 

M-am oprit chiar în pragul ușii secțiunii mele și a lui Whitt. 
Pe fereastra mea, păianjenul vânător fusese strivit și omorât. 
Picioarele-i păroase erau lipite de geam de măruntaiele-i 
galbene și lipicioase. Am simţit că mă cuprinde greaţa. 

— Whitt! 

M-am întors și l-am auzit urcând treptele dongăi. 

— Ai omorât pocitania aia de păianjen? 

Imi auzeam oroarea din glas. Urmă o pauză, în timp ce el 
încerca să înţeleagă ce spuneam. Ajunse după colţ, încruntându- 
se. 

— Hă? 

— Păianjenul, băi, cretinule. 

Am făcut un semn spre mizeria de pe geam. 

— De ce-ai făcut asta? Ești conștient că nu fac niciun rău, 
nu? 

— O, nu. 

Se îngrozi văzându-l pe geam. 

— Da, l-am văzut că se tot plimba prin cameră. Azi-noapte 
era pe tavan. Ajunsesem să-mi placă prezenţa lui. Era ca un 
animăluț de companie mai ciudat. 

— Şi-atunci de ce pușca mea l-ai omorât? 

— Dar nu l-am omorât! N-am făcut eu asta, tu ești nebună? 

— Şi ce vrei să zici, c-a venit cineva și l-a-mprăștiat pe toată 
fereastra ca să-l găsim noi? 

— Așa se pare. 


Ridică din umeri. 

M-am dus la patul meu și-am început să mă dezleg la 
bocanci, în timp ce el se holba la păianjen. 

Era foarte ciudat să-l aud vorbind despre chestia asta exact 
în termenii în care ajunsesem eu să mă gândesc la ea — o mică 
bucurie într-o lume dură, un animăluţ de companie ciudat. Dar 
nu credeam că altcineva ar fi putut intra în camera noastră și 
rămâne destul încât să observe drăcovenia și s-o vâneze. De ce 
să fi intrat cineva în camera noastră? Nu era nimic de valoare 
sau interesant în ea. 

Mă întrebam de ce-ar fi minţit Whitt în legătură cu ceva atât 
de straniu și de plin de cruzime, când am văzut colţul unei cutii 
cunoscute ițindu-se de sub perna lui. M-am ridicat și-am dat 
perna la o parte de pe pat, înhățându-mi cutia de diclofenac. 

— Ce mama mă-sii? am întrebat, rar. 

Whitt stătea în prag și se uita la mine. 

— Ce... 

— Să nu-ndrăznești, am spus, ridicând un deget. Să nu 
cumva să faci pe prostul. Ştiai că eu căutam astea. [i-am spus 
să fii cu ochii pe ele. Știai că am nevoie de ele. 

— Harriet, spuse Whitt, nu am pus eu astea acolo. 

M-am trezit că pumnii-mi erau încleștaţi, cutia strivită, iar 
pachetul de pastile pocnea. Fierbeam de furie. Sângele-mi 
clocotea în cap, iar alerta pentru Amy răsună din nou în difuzor. 

— O să mergem s-o căutăm din nou pe Amy, am spus. Și pe 
urmă o să discutăm despre cum te duci tu-n mă-ta înapoi în 
Perth și mă lași pe mine să mă ocup singură de cazul ăsta. Eu n- 
am încredere-n tine. Și dacă nu putem s-avem încredere unul în 
altul, ne pierdem vremea de pomană aici. 

— Harriet, eu... 

— Tacă-ţi fleanca. 

Mi-am pus bocancii de drumeţie. 

— Taci odată, Whitt. Nu faci decât să înrăutăţești situaţia. 

Am aruncat o privire spre rămășițele păianjenului în timp ce 
treceam de el și ieșeam din clădirea demontabilă. Ochii mei i-au 
întâlnit pe-ai lui timp de-o secundă. Părea îngrozit. Se pricepea 
foarte bine să mintă. 


Capitolul 47 


„Bun”, mă gândeam. „Așadar, e posibil ca partenerul tău să 
nu fie doar un spion pentru Omucideri, în Sydney, ci și un ciudat 
care se joacă cu mintea ta.” 

Imi târșâiam picioarele prin deșert, cu Whitt la câţiva metri 
în spatele meu. Transpiraţia îmi curgea de pe frunte și pe linia 
maxilarului. 

Mă descurcam cu ciudaţii. Ciudaţii cărora le plăceau jocurile 
bazate pe putere, brutalitate și supunere alcătuiau majoritatea 
cazurilor mele de la Departamentul de infracţiuni Sexuale. 
Genul controlat, închis, precum Whitt, căruia-i plăcea să se 
joace cu mintea unei femei, intra, desigur, în categoria celor mai 
periculoși. Aștia erau soţii care puneau senzori GPS în spatele 
mașinilor soțiilor lor. lubiţii care întorceau o femeie împotriva 
prietenelor ei cu secrete și minciuni complicate, care-o izolau de 
reţeaua ei de sprijin. Cei care-i luau și-i ascundeau lucrurile 
personale, pentru ca ea să se întrebe dacă nu cumva 
înnebunise, fiind în alertă, și deci, mai ușor de controlat. 

Erau cei care răneau animale pentru a-i demonstra ce se 
putea întâmpla dacă depășea vreo limită. 

Un păianjen strivit era un mesaj foarte subtil. Dar însemna 
ceva, altfel nu l-ar fi lăsat acolo ca să-l găsesc eu. 

Căldura uscată a deșertului îmi pârjolea gâtlejul. M-am oprit 
și l-am lăsat pe Whitt să mă ajungă din urmă, privind harta 
rudimentară pe care mi-o desenase Gabe. In timp ce plecam de 
la mină, răsuna alerta pentru Amy. Nu răspunsese deloc în cele 
douăzeci de minute de când era activă. Ştiam că mesajul răsuna 
sub pământ, la mare adâncime, la radiouri portabile și prin 
difuzoarele prinse pe tavanele camerei de odihnă, biroului 
administrativ și sălii de mese. Se auzea în parcările de camioane 
și prin staţiile de pompare în care bătea soarele. 

Nu răspundea. 

Am înghiţit în sec și m-am șters pe frunte. 

— E destul de cald aici. 

Mi-am scos chipiul și mi-am făcut vânt pe faţă. 

— Nici măcar nu e încă miezul zilei. 

— Uită-te cum ne joacă ochii feste pe căldura asta. 

Miji ochii la orizont. 


Pe suprafeţele plate ale deșertului apăruseră miraje mari, 
care semănau cu niște lacuri largi şi negre. Îmi curgea 
transpiraţia în ochi. M-am ghemuit pe picioarele care mă dureau 
cumplit. 

— Ştii, aici au cămile, spuse el. În deșertul australian există 
vreo jumătate de milion de cămile sălbăticite. Le-au adus 
britanicii pe vremea coloniilor. 

— Sunt sigură că s-au adaptat perfect. 

Am împăturit harta. 

— Pe-aici. Trebuie să trecem printr-o vale, drept înainte. 

În faţa noastră se întindea un defileu masiv, cu versanţii 
înclinați acoperiţi de stânci galbene ce se sfărâmau. Am coborât 
cu grijă, pe stânci uneori mai înalte decât noi. 

— Fosile! 

Whitt se opri în fața mea când am ajuns la fund, arătând cu 
sticla de apă. 

— Probabil a fost cândva un râu pe-aici. 

— Grăbește-te. 

Am trecut pe lângă el. 

— Căutăm persoane dispărute, nu suntem la National 
Geographic. 

Sticla de apă a lui Whitt zbură din mâna lui cu un pocnet 
puternic, lovindu-se de stânca plată din spatele lui. 

Urmă sunetul împușcăturii, care răsună în toată valea, cu un 
ecou ca de tunet. 

Ne-am oprit amândoi. Whitt încă ţinea mâna întinsă, 
încercând să înţeleagă ce se întâmplase. Mai multe focuri de 
armă loviră lutul uscat de lângă noi, ridicând trâmbe de fum. 

— Lasă-te jos! 

Whitt se aruncă spre cea mai apropiată stâncă, lăsându-mă 
să merg cu pași împleticiţi în spatele lui. Impușcăturile loviră 
pământul de la picioarele mele. Toată valea răsuna de explozii 
asurzitoare, care-mi vibrau în timpane. 

— lisuse! am spus, gâfâind. Unde e? Vezi ceva? 

Whitt aruncă o privire printr-o crăpătură dintre bolovani, 
spre partea superioară a văii. Nu aveai cum să-ţi dai seama din 
ce direcţie veneau împușcăturile. M-am ghemuit lângă piatra 
caldă. Mă dureau genunchii și mâinile, pentru că mi le făcusem 
carne vie în timp ce mă cățăram pe stâncă, îndreptându-mă 
spre un loc sigur. M-am uitat în spate și-am văzut că tot ce mai 


rămăsese din sticla de apă a lui Whitt era un capac și o bucată 
de plastic pârlit. Era o armă de calibru mare, cu o lunetă destul 
de zdravănă. Împușcăturile încetaseră. În urma lor rămăsese 
numai ţiuitul dureros din timpanele noastre traumatizate. 

Eram prinși chiar în lumina soarelui. 

Mâinile-mi tremurau în timp ce mă agăţam de stâncă. 


Capitolul 48 


Membrele  încetară să-mi tremure după cincisprezece 
minute, dar tensiunea persistă,  provocându-mi dureri 
musculare. Eram ghemuiţi după o stâncă ce ne ajungea doar 
până la mijloc, dar când am încercat să ne schimbăm poziţia, 
mutându-ne în lateral pentru a ajunge la o ascunzătoare mai 
mare, împușcăturile începură din nou, făcând să zboare bucăţi 
de lut. _ 

— Aștia sigur nu-s activiștii, spuse Whitt. 

— Numai Gabe Carter știe că suntem aici, am spus. Dacă nu 
cumva ne-a urmărit careva în tot acest timp. 

— Poate-i aceeași persoană care ţi-a furat pastilele, zise el. 

Mi-am scos nisipul și praful din nas. Voiam să mă răţoiesc la 
el, dar nu puteam să mă cert cu Whitt în momentul acela, nu 
atât timp cât vieţile amândurora erau în joc. Dacă voiam să 
scăpăm cu viaţă, trebuia neapărat să lucrăm în echipă. 

Soarele se înălța încet deasupra capului nostru, arzându-mi 
antebraţele și ceafa neprotejate. Am luat câte-o gură din sticla 
de apă care ne mai rămăsese și ne-am dat din nou cu cremă de 
protecţie, dar eram direct în lumina soarelui, iar dacă 
temperaturile corpurilor noastre continuau să crească, riscau să 
ne provoace insolaţie. In douăzeci de minute, respiram amândoi 
pe gură, inhalând scurt, cu hainele scăldate în sudoare. 

M-am lipit de stâncă, iar Whitt îmi urmă exemplul. 

— Cam căcăcioasă situaţia asta, spuse el deodată. 

Nu m-am putut opri din râs. Nu-i stătea absolut deloc în fire. 
Am râs continuu cam un minut. Când am ridicat privirea, am 
văzut c-avea un soi de ușurare întipărită pe faţă, la gândul că 
tensiunea dintre noi dispăruse, chiar dacă pentru puţin timp. 

— Nu sunt un pericol pentru tine, spuse Whitt. 

— Dacă tu zici. 

— Nu, pe bune. Faptul c-am venit aici la mină n-are nicio 
legătură cu tine. 

— Şi-atunci de ce-ai minţit în legătură cu asta? 

Se șterse pe faţă cu tricoul și-și ascunse fața după cutele 
închise la culoare o perioadă. Când m-am hotărât că nu aveam 
să primesc un răspuns, ridică privirea și vorbi: 

— N-am fost în brigada antidrog în Perth, spuse el. Am fost 
la Omucideri. 


L-am urmărit străduindu-se să vorbească, în timp ce ţinea 
mâinile în poală. 

— Acum vreo doi ani mă ocupam de cazul unei puștoaice 
care fusese ucisă. Avea șapte ani. Un camionagiu de cursă 
lungă a găsit-o într-un șanț. Toate pistele din cazul ăsta duceau 
la trei fraţi care aveau legături cu pornografia infantilă. Era 
sinistru cazul ăla. O perioadă n-am mai fost bun de nimic. Am 
schimbat doi parteneri. N-a putut nimeni să suporte. Aveam 
coșmaruri. 

— Te cred și eu, am spus. 

— N-aveam nicio informaţie despre ăștia. Erau alunecoși ca 
ţiparii. De fiecare dată când credeam că am ceva cu care să pot 
să-i încolţesc, îmi scăpau printre degete. Tatăl lor era avocat. Şi 
era unul foarte inventiv. l-am urmărit un an. Eram cu totul 
obsedat de ei. Îl alegeam pe unul și-l urmăream peste tot în 
zilele libere, sperând să ajung undeva. Nu vorbeam decât 
despre fraţii Cattair. După câteva luni, prietenii au început să 
mă evite. Am început să mă simt singur. Și știi și tu, spuse el, 
zâmbind amar, există un prieten care nu te lasă niciodată. 

— Sticla, am spus eu. 

— Corect. 

— Ce mizerie. 

M-am trezit că zâmbeam și eu amar. 

— Stai, că devine o mizerie și mai mare, zise el. Toată viaţa 
mea era un haos. Apartamentul era praf. Nu mă mai spălam și 
nu mai mâncam zile întregi. Mi se părea că toate reușitele și 
nereușitele mele ca om aveau legătură cu indivizii ăștia trei. Așa 
că... le-am făcut-o. Am plantat probe. 

Nu-mi venea să cred că-mi spunea lucrurile astea. Aproape 
că uitasem de valea din jurul nostru, de omul cu arma. Căldura 
făcea totul să pară suprarealist. Vedeam cu coada ochiului 
lumini albe, sclipitoare, iar capul îmi bubuia. 

— Bineînţeles că nu mi-a mers, zise Whitt. A ieșit așa un 
dezastru, încât a venit poliţia federală și m-a ameninţat că mă 
bagă la zdup. A avut loc o operaţiune uriașă de mușamalizare a 
întregii povești. Doar din motivul ăsta am reușit să-mi păstrez 
slujba. Dar fraţii Cattair sunt foarte departe de noi acum. N-o să 
fie niciodată judecaţi pentru ceea ce au făcut. 

Își muşcă buza, scrutând cerul albastru nemărginit. 


— Acum sunt foarte precis, spuse el. Obsesia aproape că s-a 
inversat. Dacă viaţa nu mi-e întru totul organizată, întru totul 
pregătită, simt că totul se prăbușește. Mă enervează lucruri 
mărunte, cum ar fi o cămașă necălcată. Mă fac să simt că o iau 
razna de tot. Când am plantat probele alea, Blue, am renunţat la 
tot. La codul meu moral. La simţul realităţii. Dacă mai fac o dată 
așa ceva? Dacă fac ceva mai râu? 

Înţelegeam ce voia să spună despre a ţine mâna ca lumea 
pe „volanul” vieţii. Simţisem, zile întregi, că pierd controlul 
asupra vieţii mele. Poate că suspiciunile mele cu privire la Whitt 
erau acea obsesie despre care vorbea -— acea dorinţă disperată 
de-a controla lucrurile. 

— Nu mă uit la știri pentru că nu vreau să văd nimic despre 
ei, spuse el. Fraţii Cattair. O să ucidă din nou. Ştiu că o să o 
facă. Şi când o să o facă, vina o să fie a mea. Acum umblă liberi 
prin lume din cauza mea. 

— Tu ai încercat să faci ceea ce trebuie. 

M-am întins să-l iau de mână. 

— Sunt polițist. 

Își retrase mâna. 

— N-am nicio scuză. 

Brusc, Whitt fu aruncat în faţă, și am auzit pocnitura 
carabinei. Rămase cu gura căscată, apoi se împletici și se 
ghemui, ţinându-se de braţ. Pipăia materialul sfâșiat. Il zgăriase. 

— A dat ocolul, spuse Whitt, privind spre versantul văii. 
Trebuie neapărat să ieșim de-aici. 


Capitolul 49 


Am pornit, alergând spre un grup de stânci care ne 
ascundea de locul unde credeam că era trăgătorul. Doar câteva 
împușcături răsunară în aer. Stâncile erau mai mari, și m-am 
simţit ușurată imediat ce umbra lor m-a acoperit. Fiecare 
mușchi din picioare îmi zvâcnea. Whitt privi peste partea de sus 
a stâncii, iar un glonţ intră pocnind într-una dintre stâncile din 
spatele nostru, stârnind praful. 

— Pare aproape ca un joc, am spus eu. Ar fi putut să ne 
doboare cu ușurință când alergam. 

— Am auzit despre chestii de-astea de la un coleg care a 
luptat în Afganistan, gâfâi Whitt. A văzut lunetiști din trupele 
speciale cum se antrenau în deșert folosind sătenii pe post de 
vânat. Aștepţi să iasă într-un spaţiu deschis și pe urmă vezi 
dacă poţi să-i îndrepţi încotro vrei tu să meargă. A spus că unii 
forțează adolescenţi să sară de pe stânci, mânându-i cu 
împușcături. 

— Deci nu ne mișcăm, am spus. Nu intrăm în joc. Când se 
întunecă, o rupem la fugă. Dacă nu cumva... 

— Ce? 

— Dacă nu cumva are vedere de noapte. 

Incepusem din nou să tremur. 

— Whitt, trebuie neapărat să scăpăm de-aici. Dacă Gabe 
trimite pe cineva să ne găsească, o să-i trimitem direct într-o 
capcană. 

— Atunci vom fi nevoiţi să ne mișcăm în continuare. 

Ridică privirea spre versantul văii. 

— Poate găsim vreun tunel, sau ceva. Stâncile-alea de- 
acolo. Ești gata? Pornim. 

Oricât făcea pe curajosul, Whitt ezită o clipă, legănându-se 
pe călcâie, apoi o luă la goană spre următoarea grămadă de 
stânci. Am alergat după el, și abia după ce-am ieșit din umbra 
ascunzătorii mele au început împușcăturile. 

Am alunecat pe pietriș în timp ce împușcăturile izbeau 
pământul de sub mine. N-aveam de ales decât să mă arunc într- 
o depresiune puţin adâncă. M-am aruncat cu faţa în jos. M-am 
înghesuit acolo, lipindu-mi corpul de partea laterală a culmii 
micuţe. Un scorpion auriu, scos din nisip de aterizarea mea, se 
îndepărtă de mine cu coada curbată. 


Whitt se  ghemuise după stâncile spre care ne 
îndreptaserăm, cu o privire zăpăcită. Acum că trăgătorul ne 
despărţise, nu mai puteam colabora. Whitt își acoperi faţa 
câteva secunde, gândindu-se.  Soarele-mi ardea ceafa, 
pătrunzând într-o piele deja pânlită. 

Când am ridicat privirea, Whitt se bătea ușor în piept și 
arăta cu degetul în vale, spunând ceva pe mutește. 

“Îl îndepărtez eu.” 

Arătă spre gura văii, deasupra noastră, spre panta care 
ducea spre cer. Arătă spre ochii lui. 

„Tu du-te repede-acolo sus. Încearcă să te uiţi la trăgător. “ 

Am ridicat degetul mijlociu. 

„la du-te tu-n mă-ta. Îl îndepărtez eu. Tu fugi pe culmea 

aia.” 
Ştiam că eu alergam mai bine, și având în vedere 
experienţa mea din ring, eram cea mai stăpână pe propriile 
picioare dintre noi doi pe stâncile alea abrupte. Da, faptul că mă 
transformasem în ţintă era mai periculos. Dar n-aveam timp de 
galanteriile răsuflate și de doi bani ale lui Whitt. Voiam să scap 
din vale cu viaţă. 

Whitt oftă. Când privi din nou spre mine, mi-am lovit palma 
cu pumnul. 

„Vezi că-ţi dau!” ` 

Whitt își mușcă buza, gândindu-se ce variante avea. Inainte 
să apuc să-i mai adresez vreo ameninţare, fugi. 

— Dobitocule, am spus printre dinţi. 

M-am întors și-am luat-o la fugă, urcând pe versantul văii. 
Mușchii coapselor mi se încordară. Am simţit o durere cumplită 
în timp ce urcam treptele din piatră. Picioarele-mi alunecară în 
nisip, dar am reușit repede să urc, aproape ajungând la gura 
văii. 

Auzeam împușcături răsunând în valea de sub mine. 

M-am prins de ultima culme și am alunecat spre pământ, 
lipindu-mă de un grup de stânci. L-am văzut pe Whitt gonind pe 
lângă un șir de stânci. Gloanţele treceau prin găurile dintre 
bolovani, groaznic de aproape de capul lui. 

Am căutat crestele și am văzut cu coada ochiului umărul 
unui om, în timp ce trăgătorul își ajusta ţinta. Braţul lui lung era 
acoperit de uniforma de camuflaj pentru deșert. Faţa-i era 
ascunsă în umbra unei stânci mari. 


Urmă o pauză, apoi răsună o singură împușcătură în vale. L- 
am auzit pe Whitt țipând. Apoi, parcă alunecă, dispărând din 
raza mea vizuală. 

— Whitt! am urlat. 

Culmea din fața mea parcă explodă în timp ce trăgătorul 
împroșca gloanţe în direcţia mea. Nu am putut decât să stau 
întinsă cu faţa în mâini, așteptând să se oprească vacarmul. 

Se opri. Când am ridicat privirea, braţul și silueta din umbră 
dispăruseră. 

Am început să cobor spre fundul văii. Pământul de sub mine 
cobora în pantă, și am alunecat. M-am oprit chiar în faţa unei 
gropi uriașe din deșert. 

Whitt se târa de unde căzuse pe o porţiune îngustă, chiar 
lângă o prăpastie colosală. Din hăurile întunecate, vântul trecea 
repede de mine. Partenerul meu avea fiecare porţiune de piele 
la vedere zgâriată sau lovită. Pe obraz, îi curgea sânge. 

— Ești bine. 

Whitt se uită la porţiunea de la umăr a cămâășii, care i se 
rupsese și la butonul lipsă. Palmele lui zdrelite lăsau urme 
însângerate pe materialul murdar. 

— Am distrus-o. 

În timp ce mă privea, în ochii lui se vedea un zâmbet. 

— Am distrus-o, în mă-sa. 


Capitolul 50 


Intrarea noastră în tabăra Soldaţilor Pământului fu anunţată 
cu mult înainte de-a avea loc. Răsună un fluier pătrunzător. 
Oamenii stăteau în grupuri, privindu-ne. Îmi sucisem glezna în 
lupta din vale, iar Whitt arăta de parcă suferise un accident de 
mașină. Dar niciunul dintre cei din grupul de zdrenţăroși nu veni 
să ne ajute. 

Se lăsă liniștea, până când o femeie înaltă, cu părul lung, 
cărunt și împletit, făcu un pas în faţă. 

— Eu sunt Ocean Devine, de la Colectivul Internaţional al 
Soldaţilor Pământului, spuse ea. Suntem pe pământurile 
aborigenilor aici, și avem permisiunea șefilor lor de trib pentru a 
ne afla aici. 

— Ușurel, băi, Gandalf:**, am spus. N-am venit aici să ne 
punem cu voi. Suntem detectivi de la poliția statală, care 
anchetează niște dispariţii legate de mină. 

— Ce-aţi păţit? se băgă în seamă Shamma, tipa cu 
dreadlocks mov. Un găligan care purta numai blugi o dădu 
înapoi. 

— A tras cineva în noi, spuse Whitt. Avem nevoie de 
echipamentele voastre ca să anunțăm autorităţile despre 
incident. Dacă aveţi oameni în zonă, o să vă rog să le spuneţi să 
plece. Nu sunt în siguranţă. 

— Şi avem nevoie de îngrijiri medicale, am spus. 

Am smuls o sticlă de apă din mâinile celui mai apropiat 
hipiot. 

— Dumnezeule mare, credeam că voi eraţi ăia care-și ajutau 
aproapele. 

— Vă dăm voie să intraţi în tabăra noastră dacă vă lăsaţi 
percheziţionaţi, spuse Ocean. 

— Hai, faceţi-vă de cap. Şi-așa, hainele lui Whitt mai au un 
pic și pică de pe el. 

Mi-am târșâit picioarele spre gura peșterii uriașe unde-și 
făcuseră tabăra și m-am trântit pe una dintre păturile de pe 
nisip. Mi-am desfăcut braţele și picioarele pe lâna răcoroasă și 
moale. 

— Tot mă doare. Eu de-aici nu mă mișc. N-aveţi decât să mă 
percheziţionaţi de-aici. 


În timp ce stăteam întinsă în tăcere pe pătură, simțind că 
mor, niște bărbaţi îl percheziționară pe Whitt, iar două fete 
veniră la mine și mă pipăiră fără prea mare tragere de inimă. 
Whitt se așeză în apropiere, iar Shamma deschise o trusă 
medicală. 

Nu mi-a scăpat din vedere faptul că unul dintre acei oameni 
ar fi putut fi trăgătorul. Îi priveam cu atenţie, în timp ce o altă 
fată îngenunche alături de mine și începu să-mi frece mâinile 
zdrelite. Nu era un grup de amatori. Trei dintre cele patru mașini 
cu tracţiune integrală de ultimă generaţie înconjurau partea din 
față a peșterii. Echipamente la fel de scumpe erau peste tot — 
laptopuri cu carcasă dură, echipamente radar și generatoare 
electrice. Pentru o adunătură de ecologiști, aveau aparatură 
destul de ca lumea. 

Mi-am venit în fire când fata care se îngrijea de mâinile mele 
rupse o ramură în faţa mea și începu s-o frece într-un bol. 

— Ce mama naibii-i aia? 

— E rădăcină de arbore de ceai, zise fata. Am niște aloe 
vera pentru arsura solară. Asta-i copita-caprei 2%, 

Îmi arătă o cutie de plastic plină de o pastă maro. 

— Copita-caprei? 

— Așa-i spune plantei, copita-caprei. E din nordul statului. 

— Dar voi ceva medicamente adevărate n-aveţi? am 
întrebat, cotrobăind prin cutia de lângă ea. 

— Noi suntem hotărâți să folosim numai metode medicale 
lipsite de cruzime faţă de animale, spuse Ocean. 

Se ghemui lângă mine. 

— Nu folosim deloc produse farmaceutice provenite din 
tratamente neetice împotriva animalelor, sau de origine animală 
ca atare. Așa că n-avem de ales decât să ne bazăm pe ceea ce 
putem culege. 

Fata mă mânji cu niște pomadă de-aia de-a ei pe palme. 
Durerea-mi dispăru aproape instantaneu, dar n-aveam de gând 
să strig asta în gura mare. 

— Amy King a fost pe-aici în ultimele douăzeci și patru de 
ore? 

— Oamenii voștri intră și ies continuu de-aici. 

Buza lui Ocean se strâmbă a dispreţ. 

— Pentru unii cărora le pasă atât de puţin de mediu, se 
deplasează cam mult ca să facă rost de niște iarbă. Aruncă 


gunoi peste tot pe drum. Sticle de apă care se descompun în 
miliarde de ani. Hai să te întreb, ce-o să faci tu... 

— „într-un miliard de ani? Nimic. O să zac moartă în 
pământul rece, și n-o să ascult predici despre mediul 
înconjurător. 

— Cam așa ceva, spuse ea, cu dispreţ. Numai tu contezi. 
Numai prezentul contează. 

— Numai Amy King contează, am spus. Ai văzut-o? 

— Detectivul Blue nu are intenţia de a da dovadă de lipsă de 
respect faţă de cauza voastră, spuse Whitt, din apropiere. Dar 
fata a dispărut de azi-noapte, și credem că dispariţia ei ar putea 
avea legătură cu dispariţiile altor trei mineri, printre care se 
numără și sora ei, Tori. 

Unele dintre fetele din apropiere schimbară priviri cu 
subînțeles cu Shamma. 

— N-am văzut pe nimeni în ultimele douăzeci și patru de 
ore, spuse Ocean, apoi își dădu părul după ureche. Și am 
observat o crotalie de plastic ieșind dintre firele ei de păr 
argintii. Crotalia era cusută cu o aţă în cartilajul din partea de 
sus a urechii ei. 

— Ce dracului e aia? 

— Asta? întrebă ea. Crotalia asta a fost purtată de un miel 
australian în vârstă de opt luni. Numele lui era B211349. A fost 
electroșocat, apoi măcelărit. l-a fost tăiată beregata, apoi a fost 
consumat. 

Am expirat lung și profund pe nas. 

— Şi tu-i porţi crotalia? 

— Unii dintre noi ne-am tatuat numele lor, spuse o fată din 
apropiere. 

Imi arătă partea interioară a braţului ei. 

— li deplângem. 

Nu știam dacă să râd sau să plâng, și nu puteam să opresc 
câteva semne ale acelei lupte interioare să-mi apară pe faţă. 
Ocean observă. Femeia înaltă, bronzată se ridică în picioare, și 
în timp ce-o urmăream îndreptându-se spre grupul de bărbaţi de 
lângă mașini, alţi trei bărbaţi veniră din deșert, desculți și plini 
de praf. Unul dintre ei purta pantaloni de camuflaj pentru 
deșert, dar nu purta bluză. Ocean ne aruncă o privire 
răutăcioasă, în timp ce ne adăposteam în peșteră. Era genul de 


privire pe care-o mai văzusem de multe ori. Era privirea cuiva 
care-și măsura adversarul pentru o luptă. 


Capitolul 51 


Am încercat să mă grăbesc alături de băieţii care ne duceau 
înapoi la mină cu mașina, deși Soldaţii Pământului nu păreau 
genul de oameni care să facă lucrurile în grabă. Am folosit unul 
dintre telefoanele lor cu satelit ca să sun la mină. Gabe Carter 
încă nu se întorsese din oraș. Pe fundal încă se-auzea alerta 
pentru Amy. 

— Nu știu ce-i mai rău, am spus, deplângerea mieilor morți 
sau ipocrizia crasă de care se dă dovadă pe-aici. Cât o să dureze 
până când se descompun toate sculele-astea? l-am întrebat pe 
Whitt, trăgându-i un șut unui generator în timp ce umblam 
neliniștiți prin tabăra Soldaţilor Pământului. 

— Şi fătuca aia, Shamma, are machiaj, jur. 

— Poate-i machiaj ecologic, spuse el. Oricum, nu m-aș 
apuca să mă cert cu ăștia. Par destul de pregătiţi. O să-ţi spună 
că au nevoie de tehnologie pentru cauza lor. Un mic sacrificiu 
pentru binele comun. 

— Da, păi dacă tot vor atât de tare să facă sacrificii, poate c- 
o să se apuce să facă sacrificii umane. 

Ne-am oprit la marginea taberei Soldaţilor Pământului, 
trecând de stânca de deasupra. 

— Felul în care-a vorbit Ocean despre mielul ăla; probabil că 
ei consideră persoana care l-a omorât drept... altceva. Un 
criminal. Pentru ei e un război cât se poate de real. Și ţine minte 
ce ne-a zis Linebacker. Aproape c-au omorât pe cineva cu 
cascadoria aia a lor cu compresorul. Nu-i văd purtând casca 
acelui miner în cazul în care omul ar fi fost strivit. 

— Poate c-ar trebui să le verificăm antecedentele, spuse 
Whitt. 

— Sunt de acord. Trăgătorul purta o bluză de camuflaj 
pentru deșert. Sunt destule cu modelul ăsta. 

Am arătat spre două fete care stăteau în cerc în partea din 
spate a peșterii. Două dintre ele purtau acei pantaloni de 
armată. 

Am ieșit din mină și am stat în umbra culmii, cu ochii pe 
șoferi. Speram doar ca Gabe s-o fi găsit pe Amy în oraș. În 
fiecare secundă în care Amy era dispărută, era în pericol. Nu 
înţelegeam de ce nimeni nu era în stare să vadă lucrul ăsta. Îmi 


venea să mă apuc să mă cert cu oamenii de lângă camioane, 
când fata, Shamma, se apropie de mine. 

— Sunteţi aici în legătură cu Danny? întrebă ea. 

— Da. 

M-am concentrat asupra ei. 

— Și cu alţii. II cunoșteai? 

Feri capul și se scărpină în laţele murdare. 

— S-ar putea zice că eram prieteni. M-am întristat auzind ce 
s-a întâmplat. Sunteţi siguri c-a murit? Adică, n-aveţi de unde să 
știți că nu-i undeva pe-acolo și... și-i lipsește laba unui picior? 

— A murit, am spus. Laba piciorului i-a fost mâncată de 
animalele de pradă, post-mortem. 

— Și ne pare foarte rău pentru pierderea pe care-aţi suferit- 
o, interveni Whitt, dându-mi un cot. 

— Mersi. 

Shamma ridică din umeri. Se întoarse să plece, apoi ezită. 

— Pot să vă arăt ceva? 

— N-avem ti... 

— Sigur că da, spuse Whitt. 

Am urmat-o pe fată, ocolind versantul culmii, spre un loc 
îngust cu umbră. Ardeam de nerăbdare să mă întorc în mină și 
am rămas în spate. Când am ajuns-o din urmă, Shamma 
îngenunchease lângă o grămăjoară de pietre, în nisip. 

— În urmă cu câteva săptămâni, băieţii au găsit un cangur. 

Trasă o linie cu degetul prin nisip, urmărind conturul unui 
cerc concentric frumos din pietre. 

— Era grav rănit. Rana încetase să sângereze, dar cangurul 
părea să fi rătăcit multă vreme. Era epuizat. A murit aici, la 
mină. 

Whitt se ghemui ca să se uite mai bine la pietre, la moviliţa 
unde îngropaseră animalul. 

— Îi retezase cineva piciorul cu un glonţ, spuse Shamma. Ce 
fel de om ar fi în stare să facă așa ceva? 


Capitolul 52 


Ne-am întors la mină, iar Whitt se duse la centrul medical 
să-i fie îngrijite tăieturile și zgărieturile. Soarele deja arunca 
umbre de după-amiază. Când am ajuns la colț, la donga mea, l- 
am găsit pe Gabe acolo. Păși în față, căscând gura. 

— Ce dracului s-a întâmplat? Arăţi groaznic! 

— A tras cineva în noi. 

M-am așezat pe trepte, epuizată. 

— Ne-a vânat cineva-n vale, ca pe câini. 

— O, Dumnezeule. 

Gabe privi în jur. 

— Unde e partenerul tău? 

— S-a dus la centrul medical. A căzut într-o crevasă. O să 
stau aici un minut, că-s moartă de oboseală. Pe urmă mergem 
direct la șefi. Avem un criminal în libertate. Nimeni nu e în 
siguranţă. 

— N-o să găsești pe nimeni de la conducerea administraţiei 
aici, spuse Gabe. Am încercat deja să-i abordez în legătură cu 
Amy. E o ședință la mina din nord, și toţi ăștia mari s-au dus 
acolo. 

— O să fac rost de aprobare de la poliţie dacă e nevoie, am 
spus. Inchidem mina asta până la noi anchete. 

M-am ridicat în picioare și m-am împleticit. 

Gabe mă prinse de braţul pe care l-am întins. 

— Cred că-ţi trebuie un pahar cu apă. Probabil că ai 
insolaţie. Toată ești prăjită pe braţe. 

Imi întoarse braţul pe partea cealaltă. Pielea era roșie ca 
focul, până la vârful degetelor. Deja simţeam cum ceafa arsă 
începea să mă mănânce pe sub guler. M-am așezat la loc, iar 
uriașul se așeză lângă mine. 

— Deci nu era nici urmă de ea? 

— Nu, spuse el. Au văzut-o vreo doi oameni în oraș, 
cumpărându-și cina. A luat o mașină încoace și-apoi a mai 
văzut-o cineva îndreptându-se spre donga. Asta a fost tot. 

Am încercat să respir adânc. De când aflasem despre Sam, 
stomacul meu era mereu într-o stare vecină cu greaţa. Nici 
insolaţia și nici îngrijorarea mea faţă de Amy nu mă ajutau prea 
tare. 


— Nu pot să cred c-am pierdut-o, am spus eu. Chiar de sub 
nas mi-a scăpat. De ce n-am recunoscut-o ca pe-o posibilă ţintă? 
Am pierdut-o, și l-am pierdut și pe criminal acolo în vale. Trebuia 
să alerg direct spre el. Trebuia să fi făcut tot ce puteam ca să-l 
văd mai bine. 

— Harry, tu ești absolut sigură că ăsta era tipul pe care-l 
căutai? 

M-am uitat la el, și probabil că privirea mea era 
înspăimântătoare, pentru că ridică ambele mâini. 

— Fac și eu pe avocatul diavolului pe-aici. Oare să fi fost 
vreun dobitoc din deșert care încerca să v-alunge de pe 
pământurile lui? Sau vreunul dintre Soldaţii Pământului care 
voia să vă gonească? 

— Nu încerca să scape de noi, Gabe, am spus, printre dinţi. 
Încerca să ne omoare. Gloanţele loveau pământul de la 
picioarele mele, măi, dă-o-n mama mă-sii de treabă. Whitt a 
căzut într-o groapă-n pământ, băga-mi-aș! 

— Îmi pare rău, spuse el. Trebuia să întreb. Șefii o să te 
întrebe exact același lucru mâine. O să sugereze, exact așa cum 
au făcut și în cazurile lui Hon, Danny și Tori, că toată povestea 
nu-i decât o exagerare. 

— lar eu o să le sucesc gâturile-alea de umflaţi! 

— N-o să ajungi nicăieri cu asta, râse el. 

— Simt că-mi pierd minţile. 

M-am frecat la ochi. Mă dureau de oboseală. 

— De fiecare dată te învinovăţești pentru tot ce se 
întâmplă? 

Gabe mă luă de mână. Abia am băgat de seamă. 

— Sau e vorba numai despre cazul ăsta? 

— Nu știu. Pur și simplu parc-aș fi blestemată acum. Oricine 
care are orice legătură cu mine e în pericol. 

— Probabil că merită riscul. 

Mi-am dat seama că degetele lui le cuprinseseră pe ale mele 
și mi-am stăpânit dorința bruscă și atotcuprinzătoare de-a le 
retrage brusc. Toată viața am avut impulsul de a da înapoi în 
faţa dovezilor de afecțiune. 

Erau atât de multe riscuri în a te apropia de Harriet Blue. 
Părinţii adoptivi care mă avuseseră în grijă. Băieţii care mă 
iubiseră, cărora le dădeam regulat papucii fără vreo explicaţie 
atunci când lucrurile începeau să devină serioase; chiar și 


simpla prezenţă a periuţei de dinţi a unui bărbat în baia mea 
cerea prea multă implicare. Șefii cu care lucram mă considerau 
imprevizibilă, o fată temperamentală. O parte din mine era 
sigură că Sam era nevinovat, și ceva în legătură cu mine 
adusese acel coșmar în viaţa lui. În mod sigur eu eram de vină. 
Murdăream oameni. Le aduceam pericolul la ușă. 


Capitolul 53 


Deși știam bine bătăile de cap pe care urma să le avem, eu 
și Gabe ne-am strecurat din mină și-am ajuns în deșert. Cerul 
era senin, imens și plin de stele. Era o noapte fierbinte — căldura 
zilei orbitoare nu se potolise aproape deloc. O perioadă, am 
mers în liniște. La fel de firesc ca atunci când eram în pragul ușii 
mele, Gabe mă luă de mână. Am simţit acele furnicături 
cunoscute pe gât, izbindu-se de-o greutate din stomac, adusă 
de amintirea ultimei dăţi când cineva mersese astfel alături de 
mine. Toate sentimentele mele faţă de iubiții din trecut erau 
distante și dureroase, îmi simţeam trupul răzvrătindu-se. La 
orizont, purpuriul apusului persista precum ceața. 

Am găsit o stâncă mare, plată și ne-am așezat unul lângă 
altul, privind răsăritul lunii. 

— Dacă voia să te omoare, întrebă Gabe deodată, de ce nu 
ești moartă? 

Am fost nevoită să mă gândesc o clipă. Experienţa mea în 
pragul morţii din ziua aceea era ultimul lucru la care voiam să 
mă gândesc. Cineva încercase să mă omoare, iar ceea ce mă 
umpluse pe mine de groază era mâna unui străin într-a mea. 

— Ştii tu. Viteza și agilitatea mea incredibilă au salvat 
situaţia. 

El râse. 

— Şi Whitt e incredibil de rapid și de agil? 

— Nu, el e doar norocos. 

Mi-am adus aminte de povestea lui în timp ce stăteam 
adăpostiţi sub stânci și am privit spre mină, întrebându-mă cum 
se descurca la centrul medical. Îl lăsasem în grija asistentelor 
care îi dădeau jos blugii și-i dezlipeau un tricou scăldat în 
sudoare de pe umeri. Gabe îmi urmări privirea și văzu pistolul 
care mi se ițea din buzunarul din spate al blugilor. 

— Umbli peste tot cu drăcia aia după tine? 

— De-acum înainte, așa o să fac, am spus, punându-mi 
repede tricoul peste armă. 

— Fac pariu că s-au speriat câţiva bărbaţi care voiau s- 
apuce și ei un cur ca lumea și-au dat de un Glock:2% autorizat 
pentru uz de către poliție. 

— De unde vin eu, să apuci pe cineva de cur bruscnu eo 
formă de salut acceptată în general. 


— Păi acum ești în deșertul australian. 

Zâmbi. 

— Poate-ar fi bine să dai de veste. Să n-o apuce nimeni pe 
Harry de cur. Nici pe Whitt — și el o să poarte o armă. 

— O să încerc să mă stăpânesc. 

— Cred că ăla-i un tip de treabă, am spus eu, aruncând din 
nou o privire spre mină. Dar nu sunt sigură. E foarte greu să ai 
încredere în oameni când sunt atât de multe în joc. 

— E foarte greu să ai încredere în oameni când nu e nimic în 
joc, spuse Gabe. Dacă te-ai ars destul de tare o dată, o să ai 
mereu cicatrici. Ţi se schimbă instinctele. 

— Pare că vorbești din proprie experienţă, am spus. 

Zâmbi cu sfială. 

— Cât de intim vrei să discutăm? 

— Tu poţi să discuţi cât de intim vrei. Eu nu recunosc nimic. 

Privi spre orizont. Vântul îi aruncă părul peste frunte. 

— Am venit aici să-mi stric căsnicia, spuse el. 


Capitolul 54 


Făcu o pauză lungă după ce rosti cuvintele. Senzaţia de 
neliniște din stomacul meu era tot mai puternică. Al meu corp 
îmi spunea că eram prea aproape de ăsta, că eram prea 
vulnerabilă. Că dacă-i dădeam voie să mă atragă cu secretele 
lui, aveam să fiu nevoită să-i ofer și eu niște secrete la schimb. 

— Povestea noastră a fost una foarte frumoasă, știi? spuse 
el. Când l-am auzit pe taică-meu spunând-o la toastul de la 
nuntă, mi s-a părut inventată. Ea și prietenele ei se îndreptau 
spre o galerie de artă într-o seară, îmbrăcate de gală. Cu rochii 
de bal, cu tot tacâmul. Ceva chestie de-asta caritabilă. 

— În timp ce conduceam spre serviciu, am văzut grupul lor. 
Arătau de parcă tocmai ieșiseră de la o ședință foto și aproape 
c-am dat cu mașina în spatele unui camion. Apoi s-a deschis 
cerul și a început să plouă. Turna cu găleata. 

Lăsă brusc mâinile jos. 

— O, nu! 

Am râs. 

— Şi-am început să strig: „Urcaţi, urcați!” și ele intraseră 
toate-n panică. Parcă erau niște găini ude. Nu era nici urmă de- 
adăpost nicăieri. N-au stat nici măcar o secundă pe gânduri. S- 
au aruncat în mașină. 

— Fără să se gândească o clipă că s-ar fi putut să fii vreun 
criminal înarmat cu un topor? 

— Păi, purtam o uniformă de la McDonald's. 

Am râs cu poftă. 

— Poftim? Câţi ani aveai? 

— Nouășpe. 

Durerea din stomac mi se liniștea. 

— Michelle a urcat pe locul din faţă, spuse el. Când am ajuns 
la ușile de la intrare ale galeriei, am întrebat-o dacă nu vrea, în 
loc de asta, să mergem să luăm o îngheţată. Chiar a acceptat. L- 
am lăsat încolo de serviciu și-am plecat împreună. 

— Chiar pare inventată povestea asta. 

— Nu-i așa? Partea cea mai nebunească e că un an mai 
târziu, mă căsătoream cu ea. 

Între noi se lăsă o liniște, în care se resimțea o tristeţe 
autentică. 


— Nu era de nasul meu. Era evident din prima seară în care 
ne-am cunoscut, și a rămas la fel de evident pe durata logodnei 
și a căsniciei. S-a hotărât să se stabilească într-o casă 
suburbană cu un tolomac de muncitor în construcţii, când ar fi 
putut să bea șampanie cu vedetele de film, ca familia ei. 

— Când am adus-o pe lume pe-a doua noastră fiică, s-a 
schimbat, oftă el. leșea mult. Aveam scandaluri-monstru. Nu mă 
mai suporta de nicio culoare, știi? 

— Uau, am făcut eu. 

— Am considerat c-avea să-i fie mai ușor dac-o părăseam. 

— Şi-ai venit aici. 

— Da. După o vreme, nu m-am mai întors. Lucram în ture 
consecutive fără s-o mai sun. l-am dat undă verde. A profitat de 
asta. 

— Copiii ţi-i vezi? 

— Ori de câte ori pot, spuse el. S-ar putea să fie mai bine 
pentru ei așa. Şi pentru Michelle. Se înscrie la făcultatea de 
drept. 

— Facultatea de drept n-o să-i ţină de cald noaptea, am 
spus. 

El zâmbi. 

— Nu. Chiar n-o să-i ţină. Și cred că îngheaţă. Își șterse 
fruntea de sudoare și scutură stropii de pe mână. Că io-s destul 
de fierbinte. 

Am râs, scoțând un sunet puternic, ca un claxon. Era genul 
de sunet pe care-l scoteam rar în prezența oamenilor pe care 
nu-i cunoșteam. Il făcu și pe el să râdă. Puse un braţ în jurul 
umerilor mei și mă ţinu strâns. Am închis ochii, simțind cum 
stomacul îmi făcea o nouă tumbă. Eram copleșită de încântare și 
de groază în timp ce buzele ni s-au unit. 

Alertă. Alarmă. Stare de panică. Imagini fulgerătoare prin 
faţa ochilor mei. 

Sam. Fetele moarte. Camera ciudată din fotografiile de pe 
panoul cazului. Danny. Hon. Tori. Amy. Whitt. Tunelurile 
întunecate de sub pământ, care duceau din ce în ce mai jos, 
spre nimic. 

„Renunţă”, mi-am spus. „Renunţă dracului, pur și simplu.” 

M-am strecurat în poala lui și i-am trecut degetele prin părul 
umed de transpiraţie. M-a tras în jos și m-a lipit de el, strivindu- 
mă. 


— O, Doamne, spuse el, cu fruntea lipită de a mea. 
L-am cuprins de gât cu braţele. 


Capitolul 55 


„Ce. Mă-sa. Ai făcut?” 

Mergeam prin tabăra minieră, încercând să rămân pe aleile 
dintre clădirile unde erau cazaţi minerii. Umblam fără ţintă, 
ascunzându-mă mai degrabă de propriile gânduri decât de 
vreun pericol real. Eram atât de șocată de ceea ce făcuserăm eu 
și Gabe în deșert, încât mă opream din când în când și ridicam 
privirea spre stele. 

„Ce. Mama. Mă-sii?” 

„M-am culcat cu un tip în timpul unui caz.” 

„M-am culcat cu un tip pe care abia îl cunoșteam în timpul 
unui caz.” 

„M-am culcat cu un tip, aici, acum, la mama dracu-n 
praznic, când Sam ar putea fi închis pe viaţă, iar cineva alege 
minerii tineri unul câte unul, ca pe rațe, când cineva ne vânează 
pe mine și pe Whitt, se joacă cu noi de parcă am fi niște piese.” 

Până să-mi vin în fire, stăteam în fața minei. Un camion care 
trecu uruind pe lângă mine aruncă o lumină mare și portocalie 
pe pereţii de stâncă. Ţineam minte vag cum trecusem pe lângă 
Linebacker, în drumul meu. Acesta fuma o ţigară pe prima 
platformă a macaralei uriașe. Il văzusem, dar parcă nu-l 
văzusem cu adevărat. În capul meu era o harababură totală. 

Dar știam ce mă adusese în acel punct. Era ultimul loc în 
care o văzusem pe Amy. M-am hotărât că nu aveam să mă culc. 
Nu când mintea-mi era atât de tulburată. Trebuia neapărat să 
caut acolo, chiar dacă în cele din urmă aveam să fiu oprită și- 
avea să mi se spună să-mi mut curul din zona minei în care se 
lucrează până nu muream cumva. Dacă părea că știu încotro mă 
îndrept, în mod sigur aveau să mă ignore. Am luat o cască de 
protecţie din cuier și am pornit prin tunelurile superioare ale 
minei. 

Am studiat atent chipul fiecărui om care-a trecut pe lângă 
mine prin întuneric, aprobând din cap cu o mină sumbră. „Mă 
duc să mă întâlnesc cu un martor. Nu e nimic interesant de 
văzut aici.” 

Toţi erau atât de tineri. M-am trezit întrebându-mă cum își 
lăsau atâţia părinţi fiii și fiicele tinere să plece la o muncă atât 
de periculoasă, atât de departe. Dar poate că-mi proiectam 
fanteziile din tinerețe despre părinţi și îngrijorarea lor pentru 


copii asupra tinerilor ăstora. La urma urmei, habar n-aveam cum 
era să fii fata cuiva, în pragul maturității. S-o sun pe mama să-i 
spun că ajunsesem cu bine acasă după o noapte de pomină în 
oraș. Să-i dau voie să-mi cumpere lucruri pentru primul meu 
apartament. 

Poate că părinţii adevăraţi n-aveau atâtea nevoi. Nu știam. 
Dac-am fi avut părinţi adevăraţi, oare cum ar fi reacţionat în 
clipa aceea, având în vedere că Sam era după gratii, iar bărbaţii 
și femeile din departamentul meu de poliţie alcătuiau dosarul 
pentru prima lui înfățișare la tribunal? Părinţii mei închipuiţi, 
când mi-i imaginam, erau mai în vârstă decât ar fi trebuit să fie. 
Aveau ochii larg deschişi, erau speriaţi de moarte și trăgeau 
perdelele dantelate în timp ce jurnaliștii le băteau cu putere la 
ușă. 

Îmi imaginam cum îi apăram de presă. Le spuneam să ţină 
ușa închisă, să nu asculte lucrurile cumplite pe care le spuneau 
cei de la știri. Îmi imaginam cum eram eroina lor în vremurile- 
astea extrem de grele. 

Dar nu, eram singură. Numai eu puteam decide cum să mă 
descurc, și până în acel moment nu luasem nicio decizie clară. 
Tataie mă forţase să vin în mijlocul pustietăţii, unde aproape că 
murisem, cu tot cu partenerul meu, înainte să-i sar în braţe 
primului tip care făcuse o glumă de Doamne-ajută în prezenţa 
mea. 

Criticile amare pe care mi le făceam au fost întrerupte de 
sunetul unui țipăt scurt. Un vaiet subţire, de surprindere, o 
pauză, apoi un urlet. 

Am încremenit în loc. În clipa aceea eram într-una dintre 
arterele principale ale minei, care porneau din caverna 
principală. Un șir lung de becuri aurii atârna lângă mine. Lumina 
lor abia pătrundea într-un tunel îngust de explorare blocat cu o 
barieră din lemn pe care scria „NU INTRAŢI”. 

Am fixat hăul cu privirea, încercând să detectez orice se afla 
dincolo de baricadă. Oare chiar auzisem un țipăt sau o luasem 
razna din cauza stresului? 

Am apucat lanterna din vârful căștii și am pornit-o cu un clic. 
Nu mergea. Probabil că luasem o cască de pe un suport cu căști 
cu lanterne ce trebuiau reîncărcate. Am aruncat o privire în 
urmă, spre locul pe unde venisem, întrebându-mă dacă aveam 


să reușesc să mai găsesc drumul de întoarcere dacă mă 
îndreptam spre tunelul principal ca să chem ajutoare. 

Ţipătul răsună din nou. 

Am scos pistolul. 


Capitolul 56 


„Te omor! Te omor, lua-te-ar dracu!” 

Cuvintele răsunau prin tunelul minuscul, izbindu-se de 
pereţii întunecaţi și producând ecou. 

Soldatul privi silueta detectivului Blue la intrarea în tunelul 
de explorare, activând carabina și trăgând piedica. 

Apăsă „redare” pe micul reportofon din mâna lui. Ţipătul lui 
Amy era strident. 

„Ajutor! Să mă ajute cineva!” 

— Cine-i acolo? strigă Blue. 

Soldatul merse pe furiș cu spatele, încet, ajungând după 
colțul tunelului. Odată învăluit în întuneric, își trase ochelarii cu 
viziune nocturnă pe faţă și-i porni. Se auzi un zumzet ușor, apoi 
un nor gri începu să-i plutească prin faţa ochilor. 

După aceea, ea îi apăru în față. Se furișa înainte, prin 
pământul moale, cu un picior în faţa celuilalt, cu șoldul în faţă și 
cu pistolul întins, strâns cu ambele mâini, gata de atac. Avea 
mișcările lente, calculate, ale unui păianjen. Soldatului îi plăcea 
s-o vadă astfel, în modul de atac. Merse cu spatele, făcând pași 
tot mai mari, până când ajunse la o distanţă potrivită. Cu 
reportofonul în buzunar, acoperind sunetele înăbușite ale 
reluării înregistrării, se întoarse și apăsă din nou pe redare. 

„Ajutor! Să mă ajute cineva! 

Se opri, se lipi de peretele tunelului și o urmări furișându-se 
spre el, pe nevăzute. Luă una dintre mâini de pe pistol și o 
întinse în faţă, iar el observă ușorul tremur al acesteia, singura 
parte din corpul ei care nu era încordată ca o bucată de sârmă, 
gata să plesnească. Îi vedea chiar și mușchii gâtului flexându-se, 
și o singură venă umflându-i-se pe fruntea transpirată. Se 
apropie mai mult. Era aproape deasupra lui. Ochii ei erau ca 
două găvane albe în lumina ochelarilor cu viziune nocturnă. Era 
chinuitor s-o vadă trecând fără să se întindă, fără s-o atingă în 
treacăt, fără s-o ciupească zdravân. 

Probabil că respirase prea puternic, pentru că ea se întoarse 
repede și începu să orbecăie prin întuneric. 

— Unde ești? întrebă ea. 

— Chiar aici, răspunse el. 

Soldatul o lovi cu piciorul în tibie, făcând-o să cadă în faţă, 
apoi o plesni peste faţă. Pistolul îi zbură din mână în tunel. Ea se 


întinse în praf, dar, ca un bun boxer, nu rămase la pământ mult 
timp. Se năpusti asupra picioarelor lui, iar el nu-și putu stăpâni 
un hohot de râs în timp ce cădea în praf cu tot cu ea. 

Hazlie tigroaica aia mică. Nu putea rezista unei cotonogeli 
ca la carte. 

Dar ăsta nu era jocul ei. 

Soldatul scoase lanterna din buzunar și-i trase una cu ea în 
cap. 
Își pierdu imediat cunoştinţa. 


Capitolul 57 


Războiul era o chestiune complexă. Nu mulţi îl înțelegeau 
așa cum îl înţelegea Soldatul. Mergea încet de-a lungul 
tunelului, târând-o pe detectiv Blue, inconștientă, de glezne. 
Aruncă o privire în urmă, spre ea, de parcă i-ar fi putut vorbi, de 
parcă ar fi putut s-o înveţe ceva cu gândurile lui. Braţele și 
mâinile ei treceau peste denivelări și peste pietre, în spatele 
capului ei. 

El se gândea că războiul implica aspecte științifice. Calcule 
strategice. Risc şi recompensă. Probabilitate, așteptări, 
managementul informaţiei. Războiul putea fi măsurat în 
milioane de variabile, în care mediul optim era comparat cu 
tehnologia disponibilă, nivelul de pregătire și calitatea de lider. 
Dar pe Soldat îl interesau variaţiunile de ordin moral din cadrul 
războiului. Felul în care câmpul de luptă putea dezvolta sau 
distruge loialitatea. Crea eroi. Crea trădători. 

Lumea avea nevoie de război. 

In timp ce o târa spre gaură, Soldatul avea multe decizii 
importante de luat. Pe câmpul de luptă, le luase de nenumărate 
ori. „Ar trebui să moară acest om?” 

Era o întrebare pe care și-o pusese poate de sute de ori. 
Gonise prin tranșee și buncăre subterane, trăsese rafale de 
gloanţe, se trăseseră asupra lui rafale de gloanţe, era plin de 
praf pe jachetă și de sânge în ochi, și peste tot în jurul lui, 
oamenii urlau. 

Goliseră camere în case-capcană, câte una pe rând, 
măcelărindu-și inamicii în bazele lor. În timp ce trecea din 
cameră în cameră cu echipa lui, dădea uneori de câte-un soldat 
inamic care se zbătea pe jos cu un glonţ înfipt în mate. 

„Ar trebui să moară acest om?” 

Uneori, apăsase pe trăgaci. Alteori, îi lăsase să sufere, 
permițând ca altcineva să-și asume meritul pentru moartea lor. 
Uneori, dacă admirase ceva anume, cum ar fi croiul hainelor lor, 
sau felul în care se aruncaseră în faţa femeilor când începuseră 
focurile de armă, trecuse mai departe, fără să apese pe trăgaci. 

Se opri și o privi pe detectiva Harriet Blue cum își venea în 
fire, se rostogolea pe-o parte și se ţinea de capul plin de sânge. 
O urmări orbecăind prin întuneric, amintindu-și unde era, 


ridicându-se brusc în picioare, încercând să se hotărască ce i se 
întâmplase. 

„Oare-ar trebui să moară?” se întrebă el. 

O admira foarte mult. Era un adversar bun. Îi făcea plăcere 
să se joace cu ea. 

Inainte să apuce să se hotărască, ea păru a-l auzi și alergă 
spre el. El o apucă de păr și o trânti la pământ, căzu peste ea și 
scoase din nou lanterna de la cingătoare. 

O ţinu de păr și aprinse lanterna. Se asigură că vedea bine 
gaura din faţa ei, hăul nesfârșit, întunericul. 

„Acolo te duci, scorpie ce ești.” 

O ridică, făcu un pas înapoi și o aruncă. 


Capitolul 58 


Am alunecat pe pământ și am întins mâinile. Mi s-au umplut 
de pământ până când au atins o scândură aflată chiar pe 
marginea găurii. Ochii-mi erau împăienjeniţi de explozii de 
lumină purpurie, iar lanterna ardea, acoperindu-mi vederea 
nocturnă ca un foc nestăpânit. M-am ţinut tare. Loveam cu 
picioarele în gol. 

— Lașule! am spus printre dinţi. Căcat laș ce ești! 

Îmi tremurau braţele. Știam că era tot acolo, în întuneric. 
Dacă mă lovea cu picioarele în mâini, s-ar fi zis cu mine. Aveam 
să cad direct în hău. 

„Sunt și găuri negre.” 

Vocea lui Amy îmi răsuna în cap. 

„Unele dintre găurile-alea au câţiva kilometri adâncime.” 

Îmi auzeam propriile strigăte răsunând în adâncuri. Am 
rămas agăţată și l-am așteptat să vină și să mă termine. 

Dar sunetul pașilor lui care se îndepărtau îmi întrerupse 
respiraţia panicată. Pașii lui îmi dădură puterea de a-mi găsi un 
punct de sprijin și de a mă strădui să urc, târându-mă pe burtă. 
Am rămas întinsă pe pământ și am respirat, încă ţinând strâns 
pumni de pământ, de parc-aș fi căzut dacă mi-aș fi dat drumul. 
Ştiam că dacă ţipam, tunelul avea să-mi ducă vocea până la el. 

— Te găsesc eu! am urlat, cu o voce tremurândă. Vin după 
tine, dobitocule! 


Capitolul 59 


l-am dat la o parte pe bărbaţii și pe femeile îngrozite care 
încercaseră să se înghesuie în jurul meu la intrarea în mină. 
Probabil că arătam destul de rău, pentru că se deschiseră 
telefoane și începură să se dea indicaţii. Puțin îmi păsa. M-am 
dus hotărâtă direct înapoi la donga noastră. Era evident că Whitt 
fusese chemat, pentru c-a venit doar în pantalonii dungaţi de 
pijama. Pe braţul zgâriat de glonţ purta un bandaj alb, gros. 

— Dumnezeule, spuse el, în timp ce se apropia de mine. 
Blue, ești... _ 

— Nu, nu sunt bine. E aici. Tocmai a... Eram în... În mină. 

Nu puteam să-mi trag sufletul. Mă strângea pieptul. Ştiam 
că era vorba de șoc. Il văzusem de multe ori în meseria mea. M- 
am pocnit cu pumnul în piept, încercând să fac aerul să circule. 

— E o gaură. Ucigașul. 

Fiecare individ reacţionează într-un mod unic la șoc. Unii 
încep să sughiţă. Altora le clănțăne dinţii-n gură. Unii se 
prăbușesc, devin catatonici. Corpul nu poate face față 
supradozei de teroare, adrenalinei revărsate în vene. Am tușit și 
m-am îndreptat. 

— Blue, stai jos. 

— Nu. Nu. Criminalul. E aici. 

— Stai jos! 

— Vreau - un radio! 

Whitt mă apucă de umeri și mă privi în ochi. Vorbi foarte rar. 

— Ai o gaură-n cap cât degetul meu arătător de lungă. 

Am privit spre el. Ridică un deget în faţa nasului meu. 

— Aa. 

M-am așezat pe treptele de la intrarea dongăi noastre. Whitt 
alergă înăuntru și-mi aduse un prosop pentru mâini, pe care mi 
l-am lipit de frunte, pe partea dreaptă. Nu simţeam deloc rana. 
Senzorii mei pentru durere se închideau în tot corpul. Îmi era 
frig. 

— Ce să fac? întrebă el. 

— Evacuează mina. Închide tabăra. Adu-i pe șefi aici. 
Cheamă-mi un doctor. Găsește-l pe Gabe. Te-ajută el. 

Whitt alergă pe scări și intră în dongă să-și găsească 
telefonul. Vestea atacului se răspândise, iar minerii se furișau 
din dongile lor ca să arunce o privire spre mine. Am văzut doi 


iepurași-marsupiali la fereastra de vizavi de mine. Le-am făcut 
semn cu mâna. Nu mă puteam hotărî dacă eram rușinată sau 
furioasă. Când am plecat privirea, am văzut că bluza și 
pantalonii-mi erau mânjiţi de sânge. 


Capitolul 60 


Am rămas pe treptele dongăi, lăsând medicul să vină la 
mine. Voiam să transmit un mesaj minerilor. Da, era un criminal 
în libertate. Pericolul era real. Lucrurile nu mergeau ca de 
obicei. 

Hainele-mi erau pline de murdărie, iar jumătate din faţa 
mea parcă era o mască mânjită de sânge. Când medicul mi-a 
terminat de șters obrajii și gâtul, cârpa sterilă era îmbibată în 
roșu. 

— Una la mână, spuse ea, mi se pare-o prostie că nu vrei să 
vii cu mine înapoi la cabinetul medical. Iți intră praf și tot felul 
de rahaturi în rană. 

— O să fiu în regulă, am spus, cu ochii închiși. N-am văzut să 
scrie „Moarte prin praf” pe prima pagină a vreunui ziar. 

— Nu e vorba doar despre asta. 

Strânse tare copca. Bazele palmelor ei înmănușate stăteau 
pe fruntea mea. 

— Cred c-ar trebui să fii într-un elicopter, în drum spre Perth. 
Ai nevoie de un RMN. S-ar putea să ai o fractură craniană. 

— N-am nicio fractură craniană. 

— De unde știi tu asta, măi, deșteapto? 

— Mi-am fracturat craniul de trei ori în ring. Cunosc 
senzaţia. 

— Așadar, boxezi. Asta explică niște lucruri. 

Se auziră pași, iar Gabe apăru în câmpul meu vizual. Se uită 
la rana de la capul meu. 

— Să-mi bag picioarele! 

— E-n regulă. 

De-a lungul anilor, încasasem ceva lovituri, deci nu-mi 
făceam prea multe griji în legătură cu capul meu. Cu toate 
astea, expresia lui Gabe m-a dus cu gândul la anii de început. 
Semnele unei bătăi zdravene arată mai rău pe o femeie. 
Depinde din ce familie vii, dar de obicei e o priveliște șocantă. 

Asistenta mi-a dat drumul, și mi-am trosnit gâtul. Când am 
ridicat privirea, Whitt și un bărbat în pantaloni și o cămașă albă, 
imaculată, se alăturaseră lui Gabe, care stătea în faţa mea. 

— Harry, el e David Burns. E ofiţerul operaţional de serviciu. 

l-am întins mâna mea însângerată. O privi cu groază. 

— Păi... 


Am lăsat-o să cadă. 

— Cred c-ar fi trebuit să m-aștept să fiţi la fel de primitor 
precum aţi fost și prima oară când am ajuns aici. 

— Îmi cer scuze, doamnă Blue. Echipa de management a 
fost deosebit de ocupată luna asta. 

— Sunt detectiv Blue. 

— Sunt îngrozit de povestea asta, spuse Burns. 

Privirea i se îndreptă spre rana mea de la cap. 

— Presupun corect că aţi fost neînsoţită în mod accidental 
într-una din zonele noastre operaţionale? 

— Am fost neiînsoţită în mod intenţionat într-una dintre 
zonele dumneavoastră operaţionale, am spus. Am cerut ajutor 
pentru a o găsi pe Amy King acum vreo nouă-zece ore bune. N- 
am văzut nici picior de om care s-o caute. Mă gândesc că ăsta 
nu-i accident, nu? 

Burns își umflă pieptul. 

— N-am trimis nicio echipă de căutare, doamnă Blue, pentru 
că nu există dovezi care să sugereze... 

— Acum există, am spus. Am văzut șapca lui Hon. 

Gabe și Whitt se priviră fix. 

— Înainte ca ucigașul să mă arunce-n gaură, a binevoit să-și 
aprindă lanterna și să-mi arate unde-aveam să ajung. M-am 
uitat în gaură și am văzut o șapcă atârnând într-o parte a 
puţului, care avea pe ea drapelul australian. Se prinsese de-o 
rădăcină, sau de-o piatră, ceva. Era aceeași șapcă trăsnită pe 
care-o poartă Hon Lu într-o fotografie pe care-am luat-o de la 
locul crimei lui. 

Burns pufni, ferindu-și privirea. 

— Adică din dormitorul lui? 

— Da, când cineva a fost omorât, ne referim în general la 
ultimul loc unde a fost văzut drept „locul crimei”. Am zâmbit. 

— Pentru că e /ocul unde a fost comisă o crimă. 

— În regulă. 

Whitt ieși în faţă, agitat. 

— Jucaţi-vă frumos. Putem măcar să închidem mina, să ne- 
asigurăm că-i toată lumea în regulă, și să aruncăm o privire-n 
gaură. 

— Nu putem măcar să facem nimic, domnule Whittacker, 
spuse Burns, cu mâinile în buzunare. De la bun început, ancheta 
asta a fost o farsă. Toată lumea chiar e în siguranţă. Şi să 


pornim o misiune de excavare ca să căutăm ce? Indicii? E 
penibil. 

— Cadavre, măi, idiotule. 

M-am ridicat, poate prea repede. 

— Căutăm cadavre. Cred că Hon și Tori sunt jos, acolo. 
Poate și Amy. Dacă nu aprobi o căutare, cobor chiar eu acolo, 
dă-o-n mă-sa de treabă. 

— Doamnă Blue, spuse Burns, aţi suferit o rană gravă la 
cap. Nu știu ce vi se pare c-aţi văzut... 

— Sunt detectiv Blue, maimuţoi emasculat ce ești! 

Medicul pufni tare, apoi încercă să-și ascundă zâmbetul. 

— Poveștile dumneavoastră n-au nicio logică, spuse Burns în 
continuare. Aţi umblat pe-aici fără să fiți autorizată, fără 
escortă, într-o zonă restricționată a minei, punându-mă în 
pericol și pe mine, și personalul meu, și-aţi inventat povestea 
asta despre cum aţi fost... atacată? Nu l-aţi văzut pe acest 
presupus atacator, și totuși pretindeţi că aţi văzut o șapcă în 
gaură, care-ar reprezenta o dovadă că... 

— Eu îl omor p-ăsta, i-am spus lui Whitt, calm. Dacă nu-l iei 
de lângă mine în clipa asta, io-l sugrum cu cravata. 

— Bun. 

Whitt îl luă pe Burns pe după umeri. 

— Domnule Burns, ce-ar fi să stăm noi de vorbă acolo... 

Când Gabe mă atinse pe umăr, am tresărit, șocată. Parcă-mi 
trecuse curent electric prin piele. 

— Restul echipei de la conducere ar trebui să vină mâine cu 
avionul, spuse el. Ce-ar fi s-o lăsăm așa în seara asta? 

— S-o lăsăm așa? am zis. S-o lăsăm așa! Da, bineînţeles, 
lăsăm copilul dispărut al cuiva într-o gaură întunecată aflată 
tocmai... 

— Știu. 

Aprobă din cap, frecându-mă pe umăr. 

— Nu-i nevoie să mă convingi. Sunt cu tine până la capăt, 
Harry. 

— Măcar e cineva, am spus. Locul ăsta e... e fără suflet, dă- 
o-n mama mă-sii. Dacă ăștia din conducere nu ni se alătură, 
Gabe, o să moară mai mulţi oameni. Garantez asta. 


Capitolul 61 


Pumnii mei loveau sacul de box din camera de odihnă cu 
bufnituri satisfăcătoare. Impactul trimitea unde de șoc pe 
antebraţele mele, spre umeri, prin pieptul meu. M-am întors și i- 
am tras sacului vreo câteva croșee puternice în partea laterală, 
m-am dat înapoi și mi-am pocnit adversarul imaginar direct în 
faţă. Îmi era ușor să mă pierd cu totul în antrenament. Aveam 
destui parteneri de antrenament pe care să mi-i închipui. Îmi 
imaginam că-l pocnesc pe Nigel în cap pentru că-l arestase pe 
fratele meu. Îi trăgeam lui Linebacker un pumn în stomac prin 
surprindere pentru că mă certa ca pe un copil. Il izbeam pe 
Burns cu pumnul în rinichi și îmi imaginam cum se chircea, 
prăbușindu-se pe saltea, sfâșiat de durere. 

Când m-am întors, trei mineri stăteau în pragul ușii camerei 
de odihnă și se holbau la mine. Am scuipat pe podea și m-am 
întins după sticla de apă. 

— Vreţi să faceţi o poză cumva? m-am răstit. 

Bărbaţii dispărură. 

In timp ce mă îndreptam din nou spre donga mea, le-am 
văzut pe Shamma și pe o altă fată de la Soldaţii Pământului 
stând lângă linia gardului, ascunse vederii de un stivuitor uriaș. 
Stăteau ghemuite și se foloseau de binocluri pentru a privi 
pământul de dincolo de cauciucurile mașinăriei, spre curtea de 
transport. Am privit în direcţia în care se uitau ele, dar n-am 
văzut nimic. Când am ieșit de după unul dintre cauciucurile 
uriașe ale stivuitorului, ambele fete ţipară, surprinse. 

— Doamnelor. 

— Să-mi bag picioarele, ne-ai speriat de ne-am căcat pe noi, 
spuse Shamma. Ce-ai pățit la cap? 

— Am luat una-n căpăţână de la suspectul nostru, am spus, 
punând mâna pe copci. N-a fost nimeni dintre voi la mină azi- 
noapte, nu? 

Fetele se uitară una la alta. Shamma deschise gura să 
vorbească, iar prietena ei o întrerupse. 

— Ocean a spus să nu vă ajutăm cu ancheta, spuse ea. 

— Poftim? 

— Trebuie să plecăm. 

Trase de Shamma. Fata cu părul mov se ridică repede, 
privindu-și sandalele fix. 


—  Oricine-ar fi fost, l-a omorât pe Danny, murmură 
Shamma. 

— Tu și Danny aţi fost un cuplu? am întrebat. 

— Shamma, trebuie să plecăm. 

Prietena ei dădea înapoi. 

— Cam așa ceva, spuse Shamma. 

Privirea ei o întâlni pe a mea. Se opri asupra sârmei dintre 
noi, iar când vorbi în sfârșit, o făcu pe o voce scăzută și repede. 

— Ocean și vreo doi tipi au ieșit aseară la legat, spuse ea. 
Au și niște chestii înregistrate pe sistemul de camere. Ştii tu, 
pentru blog. Chestii care-ar putea să ne ajute. Dar nu știu dac-o 
să ţi le dea. Cred că ești pe urmele lor. 


Capitolul 62 


Stătea la intrarea în sala de ședințe a echipei de la 
conducere, lângă Whitt, și citeam știrile pe telefon. 

— Legat, am citit. Termen folosit de activiștii ecologişti 
pentru a descrie legarea cu lanţuri grele a echipamentelor 
considerate dăunătoare pentru cauză și atașarea lacătelor 
industriale. Activiștii leagă uneori bucăţi mari din echipamentele 
funcţionale laolaltă sau închid clădirile importante pentru a 
încerca să oprească producţia. 

— Mari șmecheri, ăștia, nu-i așa? întrebă Whitt. 

N-aveam cum să nu caut mai departe pe internet, să dau de 
informaţii despre Sam. Ştiam că pentru câteva zile, informaţiile 
despre probele colectate trebuiau oprite în timp ce avocaţii 
acuzării se pregăteau pentru audierea preliminară. N-aveau de 
ce să dea toate cărţile pe față în faza iniţială. Dar unele 
informaţii aveau să scape oricum. 

Am trecut fulgerător cu privirea peste câteva titluri. Nu 
eram în stare să citesc mai multe. 


„BLUE PLÂNGE ÎN CUSTODIE, SPUN PAZNICII” 


„«MI-A SPUS CĂ MĂ OMOARĂ»: VICTIMA LUI BLUE DE PE 
TRASEUL PENTRU BICICLIȘTI SPUNE TOTUL” 


„A CHINUIT ANIMALE, A FĂCUT ÎN PAT PÂNĂ ÎN 
ADOLESCENŢA TÂRZIE - SPUNE UN PĂRINTE ADOPTIV AL 
LUI BLUE” 


Am făcut clic pe ultimul link, apoi m-am oprit. Nu mă 
puteam concentra pe așa ceva în acel moment. Aveam să mă 
înfurii, iar dacă voiam să-i conving pe cei de la conducere să ne 
sprijine în căutarea minerilor dispăruţi, trebuia să-mi păstrez 
calmul. 

— De ce stăm aici ca niște școlari care-l așteaptă pe 
director? am întrebat. 

M-am ridicat și-am deschis cu putere ușa sălii de ședințe. 

Doisprezece bărbaţi și femei la costum stăteau la o masă 
lungă de pin. Burns era singurul bărbat care stătea în picioare. 

— ...e ficţiune pură, spunea el. 

Aproape că se înecă în momentul în care mă văzu. 

Gabe se opri din alergat în hol, lângă Whitt. 

— Mi-a scăpat ceva? întrebă el. 


— Nu, oftă Whitt. Ai venit exact la timp pentru spectacol. 

— Bună dimineaţa! la te uită, ce mai priveliște. la te uită la 
voi toţi! 

Am făcut un gest larg cu braţul, arătând spre masă. 

— Sunteţi imaculaţi. Faini cercei, domnişoară. Foarte stilaţi. 
Mă bucur că aţi petrecut atât de mult timp aranjându-vă pentru 
ședința asta în timp ce trupurile neînsufleţite a patru dintre 
angajaţii voştri zac putrezind în pământ, așteptând să fie 
descoperite. 

— Dumnezeule. 

Femeia cu cerceii se apucă de piept, privindu-l pe Burns. 

— Asta vorbește serios? 

— Exact despre asta vorbeam. 

Burns își dădu ochii peste cap. 

— Douăzeci de minute-am așteptat acolo. 

Am arătat spre pragul ușii. 

— Asta înseamnă încă douăzeci de minute în care familiile 
lor au așteptat să afle ce s-a întâmplat cu ei. Vreţi să încetaţi să 
vă mai prostiți și să aprobaţi naibii o căutare, cretini umflaţi în 
pene ce sunteţi? 

— Nu vrem decât să înţelegem situaţia, doamnă Blue, spuse 
un om mai în vârstă, cu palmele desfăcute într-un gest care 
îndemna la cumpătare. Domnul Burns tocmai ne punea la 
curent. Până acum, am înţeles că toată povestea asta are 
legătură cu dispariţia lui Daniel Stanton. 

— Sunt detectiv. 

Am simţit maxilarul pocnindu-mi. 

— Şi da. Daniel Stanton. Hon Lu. Tori și Amy King. 

— Vedeţi dumneavoastră, poliţia din Perth mi-a dat impresia 
că nu li s-a întâmplat nimic acestor mineri. 

Privi spre toți oamenii de la masă. 

— Ni s-a spus, de exemplu, că Hon Lu a fost foarte tulburat 
de faptul că activiștii au avut o razie la depozitul de hrană, și 
probabil c-a părăsit mina de rușine pentru că nu i-a putut opri. 
Ni s-a spus că Tori King a plecat pentru că avea probleme în 
relaţie, și că sora ei a plecat s-o caute. Deși o parte din 
rămășițele lui Daniel au fost recuperate, nu există vreun semn 
în niciunul dintre aceste cazuri, inclusiv al lui, de... 

— Jocuri murdare? 

Am arătat spre capul meu. 


— Nu ţi se pare destul de murdar? 

— Ah, da. David mi-a spus despre declaraţia dumneavoastră 
cum că ați fi fost... atacată de un bărbat pe care-l consideraţi 
răspunzător pentru soarta minerilor dispăruţi. Doamnă Blue, 
serios, trebuie să vă întreb... 

— Dacă-mi mai spune careva „doamnă Blue”, jur că-mi ies 
din sărite, am spus. 

— Păi nu v-aţi ieșit deja? întrebă el, zâmbind. 

— Dragule, i-am zâmbit la rându-mi, nici măcar n-am 
început. 

— În absenţa altor amănunte care să vă confirme povestea, 
detectiv Blue, mă tem că nu pot aproba o operaţiune care să 
consume atât de mult timp și bani investiţi în resursele noastre. 

Bărbatul mai în vârstă își împreună mâinile pe masă. 

— Mina a fost închisă azi-noapte timp de cinci ore după... 
accidentul dumneavoastră. Acest lucru ne-a costat aproximativ 
șaptezeci și cinci de mii de dolari. Pe lângă dificultăţile pe care 
le-am întâmpinat în primele ore ale acestei dimineţi cu activiștii 
locali, care ne-au scos din funcţiune niște echipamente, în acest 
moment ne concentrăm pe repunerea în funcţiune a acestui loc. 
Nu există probe care să sugereze faptul că Daniel Stanton sau 
oricare dintre ceilalți tineri pe care i-ați menţionat ar fi fost luaţi 
în vizor intenţionat de cineva, fie din interiorul minei, fie din 
exteriorul acesteia. Și cu asta, basta. 

— Cu asta, basta, așa-i? 

Cu toţii mă fixau cu privirea, un zid uman sfidător îmbrăcat 
în mătăsuri și lână scumpă. Era un tip, evident cel mai tânăr din 
echipa de conducere, care-avea o expresie foarte vinovată. l-am 
considerat rușinea nerostită ca pe un mic triumf, un câștig 
destul de mare ca să ies din cameră fără să iau ceva la pumni. 

Am stat la intrarea în sala de ședințe și i-am ascultat cum 
încuiau ușile în urma mea. 

Nici măcar n-am fost afară suficient de mult încât Gabe și 
Whitt să-și dea seama ce să-mi spună. l-am privit, apoi m-am 
întors și i-am tras un șut ușii sălii de ședințe, deschizând-o din 
nou. 


Capitolul 63 


Femeia cu cerceii frumoși ţipă. Patru sau cinci persoane se 
ridicară în picioare. Ochii se măriseră, iar gurile se căscaseră. 
Credeam că nimeni din încăpere nu mai văzuse de mult un act 
de violenţă. De fapt, puteam să pun pariu că exact de lucrul 
ăsta aveau nevoie. 

— Ba cu asta nu e basta, am spus, dând la o parte lacătul de 
pe ușă, care se spărsese și sărise pe covor. 

Cel mai tânăr membru al echipei de conducere părea 
impresionat în secret. 

Whitt se grăbi să intre în încăpere și începu să 
bolborosească vrute și nevrute, încercând să se scuze, să 
calmeze situaţia, dar l-am redus la tăcere cu o privire. 

— Samuel Jacob Blue este fratele meu, am spus. 

În încăpere se lăsase tăcerea. Toate privirile erau aţintite 
asupra mea. 

Burns se ridică brusc de pe scaun, vânăt la faţă de furie. 

— Ce mama dracului tot bălmăjești acolo? 

— Să-mi bag picioarele, spuse cel mai tânăr membru al 
echipei de conducere. Samuel Jacob Blue? Asta-i Ucigașul de la 
râul Georges! 

Aruncă priviri prin încăpere, dar niciunul dintre colegii lui nu 
înțelegea ce voia să spună. 

— La toate jurnalele de știri au spus. Tocmai a fost arestat în 
Sydney. 

— Sunt aici în văgăuna asta de căcat, uitată de Dumnezeu, 
pentru că șeful meu vrea să mă ţină departe de toată nebunia 
creată în presă de arestarea fratelui meu, am spus. A fost 
arestat acum cinci zile, cu trei capete de acuzare, pentru 
agresiune sexuală gravă și crimă. Urmează să mai vină capete 
de acuzare. Până acum, am ţinut la distanţă zecile de jurnaliști 
care încearcă să scoată un comentariu de la mine. Sunt la secţia 
mea de poliție. Sunt la mine acasă. Imi umplu telefonul de 
apeluri, mesaje și e-mailuri. In clipa de faţă, sunt persoana cea 
mai căutată pentru interviuri din întreaga ţară. 

Am întâlnit privirea lui Gabe. Stătea cu gura căscată. Nu 
puteam să mă gândesc la ce sacrificam în timp ce cuvintele-mi 
ieșeau ca un șuvoi din gură. Nu puteam să mă gândesc la ce 
avea să însemne această poveste odată ce aveau s-o afle 


minerii, odată ce oameni de teapa lui Richie și a găștii lui și a 
altor personaje amenințătoare care umblau prin mină aveau să 
afle cine sunt. In acel moment, trebuia să îi găsesc pe minerii 
dispăruţi, și numai disperarea pură mă împingea înainte. 

— Dacă nu organizaţi o căutare a acelor tineri prin mină, am 
spus, o să încep să preiau apeluri din partea jurnaliștilor. O să le 
spun unde sunt. O să vină aici ca să mă caute, și până să 
apucaţi să vă dezmeticiţi, o să vă treziţi cu ochii întregi ţări, 
poate ai întregii lumi, aţintiţi asupra acestui loc. Dacă voi credeţi 
că-s interesaţi de mine, aflaţi c-o să le placă /a nebunie cazul la 
care lucrez. 

Se lăsă din nou o tăcere apăsătoare, și abia în acea liniște 
deplină mi-am dat seama că tremuram din toate încheieturile de 
furie. 

Renunţasem la tot, și fie că ameninţarea mea avusese efect, 
fie că nu, nu mai aveam unde să mă ascund. 


Capitolul 64 


Eram conștient că Gabe era undeva în grămada de oameni 
adunaţi în jurul biroului de la intrarea în mină, dar n-am dat 
vreun semn că l-aș fi văzut, și nici el nu se apropie de mine. Nu 
știam când aveam să discutăm, dar probabil că avea să insiste 
în legătură cu asta. Imi era rușine că sărisem pe el în mijlocul 
deșertului, că mă folosisem de el pentru a-mi astâmpăra nevoia 
disperată, primordială, de a fi ţinută în braţe, de a-mi fi distrasă 
atenţia de la viaţa mea. Mai era și umilinţa resimţită în urma 
situaţiei cu Sam. Ca detectiv la Infracţiuni Sexuale, nu reușisem 
să fac nimic pentru ca fratele meu să nu comită, sau cel puţin să 
nu fie arestat pentru unele dintre cele mai cumplite fapte din 
istoria ţării. Am aruncat o privire peste umăr spre Gabe, care 
cotrobăia pe birou, în spatele mulţimii. Se uita la ceva pe 
telefon. Oare era cu ochii pe titlurile din ziare, având în vedere 
ceea ce aflase? Oare citea despre trecutul meu? 

La masa pliantă din faţa noastră, două laptopuri mari 
fuseseră instalate și afișau filmări de pe o cameră GoPro care 
era coborâtă în mină. Identificasem tunelul de explorare în care 
mă atrăsese ucigașul și-i spusesem lui Burns și muncitorilor pe 
care-i trimisese despre ţipetele pe care le-auzisem dinăuntru. 
Erau două rânduri de urme de pași în nisipul și pământul din 
faţa găurii, și semne clare în locul în care mă luptasem cu 
bărbatul care mă atacase. Peretele era mânjit cu sângele meu. 
Dar când am încercat să i le arăt lui Burns, lanterna lui s-a 
îndepărtat de ele. Era prea încăpățânat ca să mă ia în serios, 
chiar și în clipa aceea. 

Whitt și cu mine am privit spre monitoarele laptopurilor în 
timp ce GoPro-ul era băgat în gaură. Lanterna de pe el nu 
scotea la iveală decât un cerc negru. Pereţii stâncoși se 
îndepărtau în timp ce camera se afunda în adâncul pământului. 
Șapca pe care-o văzusem la doar trei sau patru metri adâncime 
dispăruse. 

— Cât e de adâncă? am întrebat. 

— Asta are în jur de un kilometru adâncime, spuse un miner 
tânăr. Cam atât de adânc am intrat în fiecare gaură din partea 
aia a minei înainte să mergem mai departe. 

— Dacă nu s-a prăbușit, spuse altul. Nu-i nimic care să le 
susţină. 


Ne-am oprit cu toţii și am privit gaura neagră. Minerii care 
intrau și ieșeau din mină se opreau din când în când ca să 
întrebe oamenii din spatele mulţimii ce se întâmpla. Curând, 
începu să iasă la iveală o formă. Fundul circular al minei. $apca 
roșie, albastră și albă. 

— Uitaţi șapca! am strigat eu. 

— Și uitaţi fundul minei, spuse Burns, abia reușind să 
ascundă faptul că jubila. 

— Nu există cadavre. Exact așa cum am prezis. 

Stăteam și priveam fix în adâncul pământului, la nisipul și 
bucăţelele de piatră ce zăceau la suprafaţă. Burns transmise 
prin radio echipei de conducere că nu găsiserăm nimic. 
Tensiunea dintre oamenii din jurul meu a scăzu simţitor. Doi sau 
trei se îndepărtară. 

— Staţi așa, am spus. Ce-i asta? 

Am bătut ușor în ecran. Era un obiect lung și alb care zăcea 
lângă șapcă. Oamenii din interior primiră un mesaj prin radio și 
coborâră ușor camera. Obiectul nu apărea clar. Burns se apropie 
de ecranul laptopului și se aplecă până ajunse cu nasul la 
centimetri distanţă de el. 

— E o piatră, spuse el. 

— O singură piatră, albă, strălucitoare, într-un tunel plin 
numai de pietre gri, negre și maronii? 

Burns privi spre mine, scrâșnind din măsele. Se întoarse 
repede și ridică o piatră palidă. 

— O vezi p-asta? se răsti el la mine. Asta-i o piatră albă! Şi 
asta-i tot o piatră albă! 

Mai făcu câteva gesturi largi, ridicând furios o mână de praf 
și pietre. 

— Aici cred că-s o mie de culori de pietre, dă-le-n mama 
mamii lor de pietre! 

— Băi! se răsti Whitt. Ce-ar fi să vorbești cu colega mea cu 
un pic mai mult respect? 

— Respect? 

— Da, un pic mai mult respect, în mă-sa! 

Whitt înaintă, facându-l pe Burns să dea înapoi. 

— Nu-mi place tonul tău. Putem să vorbim frumos, sau 
putem să începem să-ţi facem și mai multe probleme. Tu 
aproape că-mpiedici bunul mers al unei anchete a poliţiei, 
prietene. 


— Voi îmi împiedicaţi bunul mers al afacerii. Sunteţi pe 
proprietatea mea, fără mandat. 

Burns ridică mâinile a exasperare. 

— De când e curiozitatea unui poliţist mai presus de... 
logică? De dovezi! De realitate, dă-o dracului! 

— Băgaţi-mă-n gaură, am spus. 

Whitt și Burns se întoarseră amândoi să mă privească. 

— Ce? _ 

— Am spus. Să mă băgaţi. In gaură. 


Capitolul 65 


Mi s-a părut o idee bună să cobor cu capul înainte, până m- 
au coborât cam o sută de metri. Circumferinţa găurii îmi 
permitea să mă întind și să ating pereţii în timp ce treceam pe 
lângă ei. Degetele-mi treceau peste crestăturile pe care 
sfredelul uriaș le lăsase în lut și-n noroi. Sângele îmi năvălea în 
cap. Atârnam acolo, ascultându-mi bătăile inimii cum bubuiau în 
urechi, și simţindu-mi copcile de la rana de la cap cum 
zvâcneau. 

„Aici aș fi căzut”, mă gândeam. „Aici aș fi murit.” 

— Ești în regulă, Harriet? întrebă vocea lui Whitt. 

Am apăsat butonul radioului portabil legat de talia mea. 

— E cald aici, jos. 

— Aranjează un pic camera, nu poţi? întrebă el, în replică. 
Nu vedem decât pământ. 

Am îndreptat camera de pe partea din faţă a căștii mele. 
Chinga de la bărbie îmi tăia maxilarul. Transpiraţia începuse să- 
mi alunece spre nas. Radioul lui Whitt pârâia când și când între 
transmisii. Îl auzeam pe Burns în fundal. Încă se smiorcăia în 
legătură cu siguranţa, timpul și banii, cu faptul că decizia de a 
mă trimite jos fusese una ridicolă. 

— Eşti la vreo trei sute de metri, zise Whitt. 

În timp ce macaraua mă cobora lin în beznă, mă întrebam 
cum aveam să mor dacă puţul se prăbușea brusc. Un scrâșnet 
brusc. Răsuflarea mi se tăia. Aveam pământ în ochi și în gură. 
Respiram încet în timp ce coboram, urmărind umbrele care 
dansau pe pereţi. 

— Şase sute de metri. 

Hamul îmi învineţea umerii. Nu îndrăzneam să mă mișc ca 
să câștig un pic de confort. Dacă alunecam, aveam să intru în 
picaj patru sute de metri spre fund, în beznă absolută. 

— Nouă sute douăzeci. 

— Cred că văd fundul, am șuierat. 

Era incredibil de cald. Transpiraţia mi se scurgea pe braţe și 
de pe vârfurile degetelor. 

— Văd șapca. 

Macaraua cobora în continuare. Mă apropiam mult prea 
repede de fundul puţului. 

— Stop! Stop! 


Cablul care mă ţinea se opri scrâșnind, zăngănind și 
tremurând în mașinăria îndepărtată. Am luat șapca lui Hon și am 
legat-o de ham. 

— Unde ţi-e piatra albă? întrebă Whitt. 

Am întors capul și-am găsit-o. Era o piatră albă, lungă și 
subţire, care zăcea pe pământ, la suprafaţă. Am întins mâna. 
Eram la doar câţiva centimetri de ea. 

— Coboară-mă un pic. 

Răsunară două zăngănituri puternice, și-am coborât brusc 
treizeci de centimetri. Am apucat piatra și-am tras de ea. 

Degetul mi se rupse în mână, plesnind. 


Capitolul 66 


Am început să sap frenetic, îndepărtând nisipul și pământul 
de pe mână, de pe braţ, de pe umărul îngropat acolo. Hon se 
pleoștise pe fundul găurii, cu un braţ ridicat peste o movilă de 
pământ. Nu i se vedea decât încheietura unui deget deasupra 
liniei pământului, arătând ca o piatră palidă și subţire. Căldura 
extremă din gaură și solurile bogate începuseră să-i 
descompună cadavrul, slăbindu-i pielea și tendoanele din jurul 
degetelor și făcând-o să semene cu aluatul. 

Am îndepărtat nisipul din jurul feţei lui Hon. Gura căscată a 
mortului vomita un puhoi continuu de nisip de pe buzele-i 
înnegrite. Camera mea de filmat transmitea imagini spre biroul 
de sus, plin de oameni. 

— lisuse, ei sunt, îl auzeam pe Whitt prin radio. Întoarceţi- 
vă. Intoarceţi-vă toţi. Scoateţi-i pe oamenii ăștia de-aici. 

Am auzit strigăte de groază la radio. Am încetat să mai 
îndepărtez nisipul și am rămas acolo, privind spre cadavrul pe 
jumătate cufundat. 

— Trage-mă sus, te rog. 

Stăteam la intrarea în mină, încă purtând hamul, 
recunoscătoare că simţeam soarele pe faţă. Am băgat degetul 
lui Hon Lu într-o pungă și i-am dat-o lui Whitt. Cei din Perth 
trimiteau o echipă ca lumea de la criminalistică să coboare în 
gaură și să excaveze orice era acolo, asigurându-se că tot 
pământul și nisipul din jurul cadavrelor era băgat în pungi, în 
caz că existau fibre sau fire de păr care-ar fi putut ajuta la 
identificarea criminalului. 

Mulțimea cu laptopuri din jurul mesei se împrăștiase. 
Bănuiam că acest lucru se întâmplase mai ales din cauza 
faptului că oamenii se grăbiseră să le povestească prietenilor lor 
ceea ce văzuseră. Deja se răspândeau veștile cu viteza unui 
incendiu de vegetaţie. Am ridicat privirea spre linia gardului și 
am văzut vreo doi mineri vorbind cu Soldaţii Pământului dincolo 
de sârmă, arătând spre mine, în jos, spre pereţii înalţi ai minei. 
David Burns se făcuse nevăzut cu totul. Mă bucuram. Nu știam 
ce-aș fi fost în stare să-i fac dacă-l vedeam, având în vedere că 
tocmai ieșisem din gaura în care aproape că fuseserăm obligaţi 
să lăsăm cadavrele. 

— Câţi crezi că-s acolo? întrebă Whitt. 


— Nu știu. 

Mi-am dres vocea. 

— Cel puţin doi. Când am înlăturat nisipul din jurul umărului 
lui Hon, am văzut laba unui picior care nu era al lui, proptită 
lângă el. Dar nisipul era prea instabil. Mă tot afundam. 

Whitt mă bătu ușor pe umăr și se duse să dea niște 
telefoane în Perth. N-am știut că Gabe se apropia de mine până 
când nu s-a oprit în faţa mea. 

— Salut. 

— Salut. 

L-am privit în ochi, încercând să descifrez ce simţea. N-am 
reușit. Işi băgă mâinile-n buzunare. 

— Păi, se pare c-o s-avem un circ pe cap, spuse el. Câţi 
oameni vor ăștia să trimită? 

— Păi, o să fie un medic legist, o echipă de extracţie, vreo 
doi fotografi. Cel mai probabil o să scoată cadavrele de-acolo 
repede și eficient, o să le-arunce intr-un elicopter și-o să le 
trimită înapoi spre Perth. Totul o să fie foarte discret. Nu vor să 
sperie restul minerilor. 

— Cred că mă întorc la muncă, oftă el. Nu vreau să fiu prin 
apropiere când o să-nceapă să-i scoată. Crezi c-o să fie și 
jurnaliști? 

— Nu știu. S-ar putea să nu aibă vreun motiv să vină dacă 
echipa duce cadavrele la Perth destul de repede. 

Nu eram sigură că echipa de la Medicină Legală avea să 
reușească să intre și să iasă din mină înaintea jurnaliștilor. 
Minerii stăteau deja aproape de noi și ne făceau poze cu 
telefoanele. Aveau să alerteze presa doar de dragul distracţiei. 
Căutau să dea interviuri, să aibă parte de zece secunde în fața 
camerelor. Plictiseala de viaţă face așa ceva din om. lIl 
transformă într-o vedetă de reality show în devenire. 

Gabe îmi studia expresia feţei. Ştiam despre ce voia să 
vorbească, dar nu știam sigur dacă eram în stare să deschid 
subiectul chiar în clipa aceea. 

— Imi pare rău pentru fratele tău, spuse el. Dacă vin 
jurnaliștii... 

— Mersi, am spus. Mă descurc eu. 

M-am îndepărtat de el, prea confuză în legătură cu ceea ce 
făcuserăm și prea îngrozită de ceea ce văzusem acolo, în 
adâncul pământului, ca să mai vorbesc cu el. 


Capitolul 67 


Până la sosirea echipei de extracţie se lăsase deja noaptea. 
Whitt și cu mine am petrecut după-amiaza la biroul de la 
intrarea în mină, revizuind notițele pe care le luaserăm și 
urmărind oamenii care intrau în mină. Echipa de conducere 
aprobase închiderea completă a minei din partea de nord, dar 
asta nu-i împiedicase pe oameni să umble în continuare pe- 
acolo. L-am văzut cu coada ochiului pe Richie printre ei, și pe 
Linebacker. Veștile despre descoperire au circulat repede prin 
mină și au revenit la noi, profund distorsionate. 

Cineva ne adusese cafeaua și prânzul. In timp ce stăteam 
acolo și încercam să mănânc, am auzit un grup de mineri aflaţi 
la jumătatea dealului. Vocile lor străbăteau suprafaţa de forma 
unui bol cu pământ prăfuit, ajungând până la noi. 

— „zicea c-a găsit vreo zece cadavre acolo jos. 

— Nu, nu, ea a căzut acolo. In timp ce-o salvau pe ea au 
găsit un braț. Dar asta-i tot, nu sunt cadavre. 

— Davo a aflat de la Richie... tot felul de bucăţi, degete, 
chestii de-astea. Şi o frânghie și niște bandă adezivă. 

Le-am aruncat o privire urâtă minerilor și se retraseră. Dar 
până să se aprindă lămpile portocalii cu sodiu și până să dispară 
soarele dincolo de orizont, se mai întoarseră câteva zeci, care 
stăteau pe deal în grupuri. Când veni elicopterul, începură să 
arate cu degetul și să facă poze. 

— Ai zice c-au și ei măcar unul acolo jos care să pară că 
jeleşte, i-am spus lui Whitt. În caz că vine presa. 

— O să spună că erau în birouri, îi consolau pe membrii 
familiilor, spuse el. Dacă sunt aici, jos, când vine presa, o să 
trebuiască să răspundă la întrebări dificile despre asta. 

Am recunoscut-o pe una dintre femeile care-au coborât din 
elicopter. Taylor Fink, cea cu părul portocaliu și cu pielea albă ca 
laptele, își puse geanta grea jos și-mi strânse mâna. Pentru o 
femeie atât de frumoasă, avea o poreclă groaznică, „Finkles”, 
ce-o urmărea peste tot. Mă ducea cu gândul la pistrui și riduri, 
ceea ce nu mi se părea corect, pentru că n-avea multe, nici de 
unele, nici de celelalte. 

— Detectiv Blue, spuse ea. Ce grozăvii mi-aţi mai pregătit? 

Lucrasem cu Fink la câteva cazuri grave de trafic de carne 
vie din Sydney Făcusem o razie la un bordel din Cambelltown:4% 


și găsiserăm două sclave sexuale moarte în beci. Ne-am 
îmbrățișat. S-ar fi putut s-o ţin un pic cam mult. 

— Ce faci pe-aici? am întrebat. Ai plecat din Sydney? 

— Da, acum sunt în Perth. 

Zâmbi larg. 

— Singurele lucruri care m-ar determina să mă mut atât de 
departe ar fi banii sau un bărbat. 

— Ar trebui să-mi dau seama după zâmbet despre care e 
vorba? 

Făcu un semn cu ochiul. 

Am condus patologul și toată echipa spre gaură și i-am lăsat 
acolo. 

Când luna ajunse sus, iar curiozitatea majorităţii populaţiei 
de la mină se potoli, trei dintre polițiștii de la Medicină Legală, 
bărbaţi, ieșiră din mină cu o targă acoperită cu un cearșaf. 
Silueta de sub cearșaf nu era întinsă, ci ghemuită pe-o parte, cu 
un braţ ridicat. Era Hon. 

Taylor se îndreptă spre mine. Purta un costum din hârtie 
albă și mănuși albastre și avea camera în jurul gâtului. Nimeni 
dintre noi nu voia să audă ceea ce avea de spus. 

— Erau trei acolo jos, spuse ea. Două femei tinere și un 
bărbat asiatic, înalt. 

— Să-mi bag picioarele. 

Am oftat. 

— Una dintre femei a murit foarte recent. Între douăzeci și 
patru și patruzeci și opt de ore. Rigor mortis i s-a declanșat ușor. 
După cât de livide erau toate cele trei cadavre, se pare c-au fost 
azvârlite acolo la două ore după deces. 

Se așeză pe marginea biroului și ne arătă o schiţă pe care-o 
desenase, cu poziţia cadavrelor în gaură. Una dintre fete căzuse 
pe-o parte, într-un soi de poziţie fetală, cu picioarele îndoite. 
Hon căzuse în genunchi peste corpul ei strâmb, cu un braţ 
ridicat peste o stâncă ieșită în relief. Altă fată căzuse între 
aceste două cadavre și se pleoștise cu faţa pe genunchii lui Hon. 
Fata din vârful grămezii era Amy. În schiţă, n-aveau feţe, n- 
aveau trăsături, mâinile și labele picioarelor le erau rotunjite, iar 
membrele le erau îndoite în poziţii ciudate. Am urmărit echipa 
cum muta o altă targă în elicopter. 

— Sunt ceva semne în legătură cu ce i-a ucis? 


— O grămadă, spuse Taylor. Una dintre fete are uite-așa o 
gaură în piept. 

Făcu un cerc cu circumferința cât o minge de tenis cu 
mâinile. 

— Dac-aș fi în locul tău, spuse Taylor, băgându-și caietul sub 
braţ, aș începe să-i iau p-ăștia la întrebări ca lumea, să aflu cine 
are-o armă mare și puternică pe-aici. 


Capitolul 68 


Soldatul o urmări pe detectiv Blue în timp ce elicopterul se 
îndepărta în noapte. Văzu luminile roșii de aterizare reflectându- 
se în pomeţii ei înalţi, transformându-i albul ochilor obosiţi într- 
un roz lucios. In timp ce elicopterul dispărea, faţa ei deveni o 
mască dură a hotărârii. Stătea în umbra unui excavator din 
apropiere și-și mușca buzele. 

„Da, detectiv Blue. Incordează-te din nou. Simte goliciunea 
cum zvâcnește în tine. Eşti un soldat. O să-i răzbuni pe cei care- 
au căzut alături de tine.” 

Cu fiecare moarte, se călea. Muschii și oasele i se 
concentrau încet. Era același proces prin care lemnul se 
transforma în piatră. In același timp, măruntaiele-i fuseseră 
roase, până când Soldatul ajunsese doar o carcasă, care nu 
putea purta încărcătura inutilă a iubirii, a spaimei, a dorinţei. 
Inlăuntrul lui nu era loc pentru milă. Când începeau să răsune 
împușcăturile, se izbeau de pereţii lui interiori, astfel încât n- 
avea niciodată parte de liniște. 

Când privirea ei se ridică pentru a o întâlni pe a 
partenerului, ochii-i luceau de ură în întuneric. 

— O să începem să căutăm în zonele de locuit, spuse ea. O 
să confiscăm arma lui Linebacker și o s-o verificăm. Dă un 
telefon la Perth. Ne trebuie mai mulţi oameni. Ne trebuie o 
echipă care să meargă și să caute prin tabăra Soldaţilor 
Pământului. O echipă care să caute prin mine. 

Era ca o regină nebună. Ca un comandant atât de distrus de 
bătăliile pe care le purtase, încât refuza să vadă limitele propriei 
puteri. Echipa de conducere avea să-i refuze toate indicaţiile. 
Dar nu asta conta în clipa aceea, în clipa aceea conta doar 
chemarea războiului. 

In timp ce partenerul ei alerga prin noapte, Soldatul o 
urmări pe detectiv Blue pe după excavator, într-un spaţiu dintre 
două camioane și în umbrele din spatele intrării în mină. Acolo o 
urmări cum stătea în întuneric, cu pumnii încleștaţi pe lângă 
Corp. 

Vedea că ei îi venea din nou să plângă. De când sosise, nu 
avusese parte nici măcar de-o clipă în care să poată lăsa garda 
jos. Lui îi făcuse plăcere să vadă sentimentele ei pentru fratele 
ei apărându-i pe faţă ori de câte ori arunca o privire de-o 


secundă spre titlurile din ziare, pe telefonul ei. Îi plăcea să-i 
vadă mușchii gâtului încordându-se, s-o vadă înghițind în sec, 
tulburată, de fiecare dată când afla o știre sumbră. 

Of, plânsul. Ce plăcere vinovată ar fi fost. Să renunţe la tot 
și să se lase copleșită de suferinţă. 

Detectivul Blue își drese glasul, își încordă maxilarul și se 
întoarse. 

Nu vărsă nici măcar o lacrimă. 


Capitolul 69 


Am dormit agitată, parcă făcând schimb de coșmaruri cu 
mine însămi. Am visat că strigam din fundul găurii, urlând de 
nebună la cercul de lumină cenușie de deasupra mea, cu 
picioarele prinse sub trupul neînsufleţit al lui Amy. Când nu 
eram în gaură, eram în pat, dar corpul meu era paralizat de 
groază. O siluetă întunecată se plimba prin cameră, atingându- 
mi lucrurile, stând deasupra lui Whitt în timp ce acesta dormea. 
M-am smuls din visare, într-o parte a clădirii demontabile răsuna 
un ciocănit puternic. Whitt dispăruse. 

M-am dat jos din pat și am deschis cu forță ușa. Eram în 
maiou și în chiloţi. Shamma cea cu părul mov era acolo, cu o 
șapcă trasă peste faţă. 

— O să mă bag într-un mare căcat pentru chestia asta, 
spuse ea, aruncând o privire spre curtea zonei de locuit, îmi 
puse niște hârtii în braţe. 

— Hai înăuntru, am spus. 

— Nu. 

Ţopăia cu nerăbdare pe călcâie. 

— Trebuie s-o tai de-aici înainte să afle Ocean că sunt la 
mină. Ne-a luat pe toți deoparte. N-avem voie să vorbim cu 
nimeni de la mină până la noi ordine. 

— De ce încearcă să vă stea în cale? am întrebat. Nu vrea 
să-l prindem pe-ăla care face toate grozăviile-astea? 

— Nu știu, frate. 

Shamma oftă. 

— lo niciodată nu știu care-i treaba. lo-s aici, în deșert, doar 
fiindcă vreau să opresc mina. Încerc să-mi urmez visul, știi ce 
zic? Nu vreau să fiu implicată-n crime și căcaturi de-astea. 

— Shamma. 

Am apucat-o de bluză înainte să apuce să plece. 

— Crezi că există cineva în tabăra voastră care să fie 
suficient de periculos încât să fie răspunzător pentru așa ceva? 

Fata se zbătu. 

— Auzi, colega, ăia periculoșii-s în mină, zise ea. lo ieșisem 
la legat cu vreo lună-n urmă și unul m-a prins și m-a dat dă 
pământ. Şi m-a dat ca lumea, mă, omule. Dup-aia m-a scuipat. 

— Te-a scuipat? 

— În faţă. 


Aruncă o privire spre gard, din nou. 

— Mi-a zis harși. 

— Ce-i aia harși? 

— Nu știu. Dar n-a mai pus nimeni mâna pă mine-așa, știi 
cum zic? Am fost io la ceva proteste la viaţa mea, și-au fost 
dure, dar nu așa dure. lo cred că ăsta mi-ar fi făcut ceva rău 
dacă nu eram în mijlocul minei. Parcă s-a supărat rău de tot. 

— l-ai văzut fața? am întrebat-o. Poţi să-mi zici ceva despre 
el? 

Shamma se eliberă din strânsoarea mea și plecă în fugă. 

Am privit spre hârtiile pe care mi le pusese tânăra în braţe. 
Erau copii xerox de calitate proastă de la două dintre camerele 
de luat vederi din tabăra Soldaţilor Pământului. Una dintre 
camere era îndreptată spre partea din spate a peșterii, urmărind 
un grup de Soldaţi ai Pământului care dormeau pe saltele pe 
pământ, unii adunaţi laolaltă, alţii tolăniţi de unii singuri. La 
început, nu mi-am dat seama care era scopul pozei, până când 
am distins o formă între stâncile vizibile prin gura peșterii. Era 
silueta întunecată a unui bărbat care traversa tabăra mergând 
printre camioane și cărând o armă mare după el. 


Capitolul 70 


Așa cum se întâmplă de obicei cu corporaţiile mari în 
momente de criză, cei mai mulţi din șefii minei dispăruseră. Un 
David Burns cu faţa cernită ne făcu un tur al minei, încercând în 
același timp să pară dornic să coopereze cu noi și să mă ţină 
departe de birouri ca să nu mai dărâm vreo ușă. Ne adusese 
cappuccino în pahare de hârtie imaculate. Mă întrebam care era 
raţia de cafea pentru membrii elitei. 

In câteva minute, ne-a fost clar că plimbarea lungă și 
cafelele de la butic erau singurele gesturi prietenoase de care 
aveam să ne bucurăm. 

— O să începem cu stabilirea punctelor de control la intrările 
și ieșirile din mină, am spus. Închideţi toate ieșirile mai mici, 
restricționaţi fluxul de oameni și camioane spre cele două porți 
principale. O să am nevoie ca niște oameni de-ai voștri să se 
ocupe de căutări. 

Burns asculta în tăcere, privind fix pământul. 

— Eu și Whitt vom căuta în zona de locuit astăzi. Am și niște 
interogatorii de făcut cu anumiţi oameni. O să confiscăm arma 
lui Aaron Linbacher și o să o trimitem să se facă teste balistice 
asupra ei, laolaltă cu orice arme pe care le descoperim. 
Contravenţii legate de arme, atacuri violente... 

— O să vreau să-mi predaţi toate imaginile surprinse de 
camerele de supraveghere din mină în ultimele câteva 
săptămâni, am continuat. 

Ne-am oprit în faţa biroului administrativ. 

— Bine. 

Burns își aranjă cravata. 

— Din păcate, ai menţionat doar un fapt concret cu care 
sunt de acord. 

Am deschis gura, dar nu mi-am găsit cuvintele. 

— Interogatoriile. 

Aprobă din cap. 

— Sunt de acord cu interogatoriile. Poţi să le faci. 

— Ce? 

— O să transmit planurile tale echipei de conducere, 
bineînţeles, dar pot să-ţi zic de pe-acum că răspunsurile o să fie 
aceleași. Propunerea ta încalcă unele dintre principiile noastre 
esenţiale de-aici, de la mină. 


Ridică din umeri, a neajutorare. 

— Nu putem restricționa mișcările oamenilor care intră și ies 
din mină. Incetinirea vehiculelor în timp ce intră și ies pe porţi, 
pentru a fi percheziţionate cu lux de amănunte o să 
încetinească rău de tot activitatea din locul ăsta. Nu e practic, 
pur și simplu. Asta ca să nu mai vorbim de siguranţă. Trebuie să 
ne asigurăm că putem duce vehiculele de urgenţă în diverse 
părți ale minei într-o clipă. 

L-am privit pe Whitt. Expresia feţei lui era impasibilă. 

— Verificarea cazierelor? Aici trebuie să adopt aceeași 
poziţie ca șefii noștri. Și percheziționarea zonelor de locuit? Nici 
să nu te gândești. In jurul minei se desfășoară activităţi la limita 
legalității. 

Întinse palmele. 

— Avem aici bărbaţi și femei care muncesc din greu, oameni 
cu familii, care trăiesc într-un mediu cu un nivel ridicat de stres. 
Nu pot să te las să mergi până la capăt și să arestezi o mare 
parte din populaţia minei pentru contravenţii minore legate de 
droguri în căutarea cuiva despre care... 

— Nu căutăm droguri, căutăm arme! 

— In căutarea cuiva despre care nici nu suntem siguri că e 
măcar la mină. 

—  Înţelegem că sunt droguri la mină, spuse Whitt, cu 
blândeţe. Ne-am face că nu vedem. 

— Nu vorbesc numai despre droguri. Știm că aici există 
prostituate. Sunt șanse să existe DVD-uri piratate și pornografie. 
Și dacă găsiţi într-adevăr arme? Suntem în deșertul australian. 
Avem aici membri ai personalului cărora le place să plece la 
vânătoare de porci sălbatici și de canguri. Probabil că locul ăsta 
e plin ochi de arme. 

— Căutăm o armă foarte exactă, îi explică Whitt. Nu-i vreo 
pârâitoare de-aia de vânat porci. 

Burns făcu un gest de lehamite din mână. 

Mă străduiam din greu să-mi găsesc cuvintele. 

— Tu ești conștient că avem un dement în mină? E un 
nenorocit de criminal în serie dus cu capul în mina asta. E pe- 
aici, pe undeva. Am dovezi fotografice cu el umblând prin tabăra 
Soldaţilor Pământului de la nici doi kilometri distanţă. Am scos 
cadavrele a trei tineri din mina voastră. Fuseseră împușcați de 
la distanţă. Fuseseră vânaţi ca... animalele. 


Burns mă fixă cu privirea. 

— Nu-mi spui nimic din ce nu știu deja, detectiv Blue. 

— De fapt, împiedici bunul mers al căutărilor noastre, am 
spus. Adică... nu pot să cred că tu nu faci tot posibilul ca să 
găsești persoana care-a făcut asta. 

— Cred că diferenţa dintre mine și tine, detectiv Blue, e că 
eu sunt un om care are o perspectivă de ansamblu. 

Stătea drept în fața mea și flutura din mâini, cu gesturi largi. 

— Am în subordine peste cinci mii de membri ai personalului 
aici. Sunt... sunt ca un tată pentru ei. Sunt responsabil cu 
siguranţa lor. Cu fericirea lor. Cu productivitatea lor. Încearcă 
să-ţi închipui lucrul ăsta. Încearcă să ai perspectivă de 
ansamblu. Încearcă să-ţi închipui cum e să ai cinci mii de copii 
care au cu toţii foarte mare nevoie de tine. 

Își aduse palmele laolaltă, astfel încât erau la doar un 
centimetru depărtare una de cealaltă. 

— Ai o îndatorire foarte concretă, înțeleg asta. Dar e o slujbă 
care necesită o perspectivă în amănunt. Acum, eu nu pot să-mi 
sacrific grija faţă de perspectiva în ansamblu pentru a avea grijă 
de nevoile perspectivei în amănunt. 

Căldura mi se strecura pe ceafă. Incheieturile pumnilor îmi 
trosneau, iar unghiile mi se înfigeau în palme. Whitt se mișcă 
din instinct, punând un picior între mine și Burns, pentru 
eventualitatea în care aveam să mă reped asupra lui. Dar, o 
dată în viaţă, eram atât de supărată încât nu mă puteam mișca. 

Burns ridică din umeri a treia oară, descărcându-și fizic 
povara pe care i-o pusesem pe umeri. Era un om de care nu se 
putea lipi nimic, nici măcar morţile despre care eram sigură că 
aveau să urmeze refuzului lui de-a lua atitudine. 


Capitolul 71 


Am dat buzna în camera de odihnă, cu Whitt pe urmele 
mele. Oamenii din zona cu consola de jocuri se opriră și se 
întoarseră. Mulțimea adunată în jurul canapelelor începu să 
șușotească. Am găsit iepurașii marsupiali exact acolo unde 
spuseseră minerii c-aveau să fie — se antrenau la aparatele de 
sport. Micuța blondă, Jaymee, stătea întinsă pe podea și făcea 
niște abdomene trase de păr, iar Beth, cea înaltă și brunetă, 
ridica vreo șaizeci de kilograme bune. Era ajutată de o fată 
agitată cu ciorapi cu sclipici. M-am îndreptat spre ea și m-am 
strecurat în faţa fetei care-o ajuta pe Beth, luând greutatea și 
punând-o înapoi în suport. 

— Măi! 

— Am nevoie de tine, am spus, aplecându-mă peste bară, 
cu capul în jos, spre Beth. 

— Ştiam io c-o să-ţi vină cândva mintea la cap. 

Beth zâmbi și-și mușcă buza inferioară. 

— Dar de obicei nu îmi ofer serviciile fără o programare în 
prealabil. 

— Am nevoie de voi toate. Afară. Acum. 

Whitt mă întâlni în curte. 

— Ce faci? întrebă el. 

— Forţez un pic regulile, am spus, așteptând în timp ce 
prostituatele se adunau în jurul meu. 

— Care-i treaba, dulceaţă? 

Beth îmi dădu la o parte niște praf din deșert de pe umăr. 
Îmi privi copcile de pe frunte. 

— Are careva nevoie de-o mătrășeală? 

— Încă nu. Vă numesc pe toate ajutoarele mele. Neoficial. 
Am nevoie de ajutor cu ancheta crimelor ăstora și ăștia din 
conducere pur și simplu nu vor să mă ajute. Trebuia să-mi dau 
seama de treaba asta și să apelez întâi la cei dezavantajaţi. Dar 
asta e. 

— O, suntem ajutoare! strigă Jaymee, bătând din palmele.-i 
transpirate. Ajutoare într-un caz de crimă! 

— Vreau să daţi de veste că aţi fost jefuite, i-am spus lui 
Beth. Spuneţi-le minerilor că sunteţi în căutarea unei grămezi de 
bani, și mergeţi din ușă-n ușă. Băieţii ar trebui să fie dispuși să 
vă lase să le umblaţi prin lucruri dacă le băgaţi un pic de 


vrăjeală, nu? Doar să fiți rapide, relaxate și prietenoase și să vă 
uitaţi prin cât mai multe donga posibil. 

— Ce căutăm de fapt? întrebă Beth. 

— Arme. 

Mi-am scos telefonul și am deschis pagina de internet pe 
care o găsisem. Le-am arătat tuturor telefonul, încet. 

— Căutăm arme de genul aceleia pe care-o vedeţi aici, în 
rândul de sus. Vedeţi luneta aia mare? Probabil o să găsiţi de- 
astea. 

Am derulat imaginile pe ecran. 

— Astea sunt puști de vânătoare elementare. Sunt ușor de 
găsit. Noi căutăm de-alea mai complicate. Alea mari și scumpe. 
Când vedeţi arme ca astea, vreau să le faceți poze cu telefonul 
și să mi le aduceţi mie. 

— Şi dacă-i în vreo cutie? întrebă o roșcată. Nu putem să le 
cerem să le deschidă, pur și simplu. 

— Faceţi o poză cutiei, am spus. S-ar putea să fie de folos. 
Mai vreau ca una dintre voi să se infiltreze în biroul 
administrativ și să îmi facă rost de o listă cu numele tuturor 
membrilor personalului minei. Listele de prezenţă. Trebuie să fie 
undeva la vedere; sunt verificate în fiecare zi. Doar numele, fără 
altceva. O să trimit numele la secția mea și o să obţin niște 
verificări de cazier. 

— Mă duc eu la biroul administrativ, spuse Jaymee, 
zâmbind. Il știu pe Terry, care lucrează la recepţie. Ala da 
ciudat. 

— O să pierdem toate ceva venituri dacă facem chestia 
asta, spuse Beth. Carnetul meu cu programări e plin. 

— Vă plătesc eu, am spus. 

— Vă plătim amândoi, spuse Whitt. 

Fetele zâmbiră în semn de apreciere și plecară, lăsându-ne 
singuri în curte. 

— Nu putem decât să sperăm că, oricine-ar fi, ţine arma 
lângă el, i-am spus lui Whitt. S-ar putea să fie o pierdere totală 
de vreme dacă arma e într-unul dintre camioane, sau dacă o 
ţine-ascunsă undeva în deșert. Dar e cea mai bună variantă la 
care pot să mă gândesc. 

— E un plan bun. S-ar putea să reușim să descoperim ceva. 
Ce facem cu arma lui Linebacker? 

— Asta-i următoarea mea șmecherie, am spus. 


Capitolul 72 


Lenny Xavier avea slujba la care visase dintotdeauna. În 
copilărie, avea o obsesie: jocurile mecanicei“:. Mama lui își 
făcuse un obicei din a o lua pe alte drumuri spre centrul 
comercial, pentru că atunci când Lenny vedea jocurile 
mecanice, se grăbea spre geam și se uita la comorile dinăuntru. 
Jucăriile cele mai apropiate de gaură erau mereu cel mai ușor de 
prins, dar de cele mai multe ori erau aiurea — pachete de cărți 
sau ursuleţi roz. Premiile ca lumea erau în colţul aparatului — 
pistoale cu apă și seturi cu arcuri și săgeți. Riscul consta în 
faptul că putea să înhaţe în sfârșit un premiu cu braţul cromat și 
alunecos, iar la jumătatea drumului braţul să se clatine și să 
lase premiul să cadă. 

Tensiunea resimţită când urmărea acele degete de oţel 
înfigându-se în grămada de comori era adesea mai 
satisfăcătoare decât câștigul. Într-un fel, când premiul cădea 
prin gaură, era mai puţin palpitant decât când zăcea acolo, după 
geam, și parcă-l chema. 

In cabina macaralei de 250 de tone de la marginea crevasei, 
Lenny simţea același fior tăcut, electrizant, pe care-l simţise 
direcţionând braţul aparatului în copilărie. Vedea la sute de 
metri în jos în crăpătura uriașă din pământ. Vântul fierbinte al 
deșertului îi ciufulea părul în timp ce stătea pe scaunul 
operatorului, cu geamul deschis lângă el. In clipa aceea, ridica o 
piesă veche dintr-un excavator aflată pe o poliţă la optzeci de 
metri de suprafaţă. 

Mâinile lui Lenny se mișcau cu naturaleţe pe butoanele de 
control, ghidând manetele lucioase cu mișcări imperceptibile. 
Cârligul de la capătul cablului se strecură cu ușurință în 
crăpătură, iar Lenny se ridică din scaun în timp ce-l ducea la 
câţiva centimetri de bucata enormă de metal. 

Mick, un bărbat dolofan care stătea afară, chiar în faţa 
macaralei lui Lenny, duse staţia radio la gură. Difuzorul de lângă 
Lenny părâi și porni. 

— Mai vreo nouăzeci de centimetri-n jos, Lenny. Pe-ormă 
adu-l înapoi. Terminat. 

— Recepţionat, șefu'. Terminat. 

Radioul bipăi și se opri. 


Lenny cobori cablul încă nouăzeci de centimetri, apoi 
îndreptă din nou maneta spre el însuși, auzind pocnetul 
cârligului care ajunsese sub braţul excavatorului. 

Radioul pârâi din nou. Purici. Ajustă cadranul, trecând de pe 
una dintre frecvențele din mină pe alta. Încerca să-și găsească 
șeful. Între frecvenţe, auzi din întâmplare o voce. 

— Dacă ajungi la mină, te las să scapi cu viaţă. 

Lenny cobori privirea spre Mick, care nu folosea radioul. 
Mâna șefului său se ridica și cobora ușor, facându-i semn lui 
Lenny să ridice cablul. Lenny se întreba dacă dăduse peste un 
post de radio sau peste un semnal de frecvenţă foarte înaltă de 
la camionagiii de pe o autostradă îndepărtată. Dar până la cea 
mai apropiată autostradă erau vreo patru ore bune. Și nu auzise 
de niciun post care să n-aibă legătură cu mina prin apropiere. 

— Apelant, poţi să repeti? Terminat. 

— Dacă ajungi la mină, te las să scapi cu viaţă. 

Lenny privi fix radioul. Părul de pe ceafa i se ridică, dar doar 
pentru o perioadă scurtă. Scăpă de sentiment. Luă radioul și 
acţionă comutatorul pentru a retrage cârligul și cablul. 

— Oricine-ar fi pe canalul ăsta, ai ajuns pe frecvenţa minei. 
Alege altă frecvenţă, colega. 

Nu răspunse nimeni. Lenny își dădu seama că transpira. Se 
șterse pe frunte cu încheietura mâinii. 

Se auzi brusc zgomot, un trosnet dinspre unul dintre stâlpii 
de oţel aflaţi chiar lângă geamul deschis. Lenny opri retragerea 
cablului și se ridică. Deschise mai larg geamul. Răsună încă un 
trosnet puternic, iar Lenny văzu niște scântei strălucitoare 
sărind de pe oţelul de deasupra pervazului. Pe pământ, Mick se 
întoarse și ridică privirea fixă, cu ochii mari, spre el. 

Se auzi un bâzâit, apoi încă un trosnet, iar fereastra de 
lângă el se făcu țăndări. 

— Rahat! 

Se așeză înapoi în scaun. Fusese pregătit să-și dea seama 
când macaraua se afla sub presiune; când vântul bătea prea 
puternic, iar electricitatea statică din aer făcea mașinăriile să 
scoată scântei. Dar acea situaţie era diferită. 

Apucă radioul. 

— Mick? Băi, Mick! strigă el. 

Trecu pe celălalt canal. 

— Colega, vezi că-i ceva... 


Un alt geam explodă în faţa punţii macaralei. Mick se feri, 
iar Lenny ieși grăbit din macara și sări în camion. Apoi sări din el 
și i se alătură șefului său, privind în sus spre macara. 

În timp ce ei aşteptau, gâfâind amândoi în soarele 
deșertului, radioul din mâna lui Mick pârâi din nou. 

— Dacă ajungi la mină, te las să scapi cu viaţă. 


Capitolul 73 


Stăteam la colţul cabanei lui Linebacker, privindu-l pe Whitt 
cum se pregătea să bată la ușă. Ca un școlar cu părul bălai, 
după cum se purta de când îl cunoscusem, minciunile, 
înșelătoria și încălcatul protocolului n-aveau să-i pice bine lui 
Whitt. Părea un om foarte diferit de cel pe care mi-l descrisese 
când eram ghemuiţi în deșert, încolţiți. Alcoolicul, hărţuitorul, 
detectivul neliniștit obsedat să vâneze prădătorii care-i 
scăpaseră. O parte din mine admira faptul că revenindu-și din 
cea mai grea perioadă a vieţii lui, Whitt părea să fi reușit să facă 
o nouă ființă din firea lui de odinioară. Cumva, fiind atent la 
detalii și ocupându-se de cele mai mici lucruri — făcutul patului, 
călcatul cămășilor, lustruirea pantofilor — evita gândurile negre. 
Poate că aveam ceva de învăţat din comportamentul lui. 

Ușa cabanei se deschise. 

— Domnule Linebacker, spuse Whitt, zâmbind. 

— Ce-i? Care-i treaba? 

— Speram să puteţi veni cu mine până-n sala de mese. 

Whitt își îndreptă partea din faţă a cămâășii. 

— Facem niște interogatorii și m-am gândit că în calitatea 
dumneavoastră de șef al securităţii... 

— Da, da. 

Bărbatul mai în vârstă făcu un gest de lehamite din mână, 
trântind ușa de la donga după el. 

Am văzut-o pe Beth în curtea celei de-a doua zone de locuit, 
în depărtare, trecând de la o cabană la alta. M-am strecurat pe 
ușa dongăi lui Linebacker și am rămas în întuneric și-n răcoare. 

Spaţiul mic mirosea a lac de ghete și a ulei de pușcă și era 
imaculat, la fel ca partea lui Whitt din cabana noastră. M-am dus 
direct la dulap, trecându-mi degetele peste cămășile și 
pantalonii agăţaţi acolo. Hainele erau agăţate în ordinea 
descrescătoare a lungimii. Fiecare umeraș era așezat la exact 
cinci centimetri distanță pe cuier. Și noi ne aranjaserăm 
uniformele la fel la academia de poliţie. Pe podeaua debaralei 
erau două perechi de pantofi, cu boturile în afară, care sclipeau 
de curăţenie. O pereche era din piele maro, una din piele 
neagră. 

Dacă ucigașul era un fost poliţist, astfel se explicau 
cunoștințele sale în materie de arme și poate și abilitatea lui de- 


a ţinti. În Australia era dificil să găsești pe cineva care să te 
pregătească să tragi cu o armă cu bătaie lungă dacă nu ești fie 
poliţist, fie cadru militar, sau fără să cheltui grămezi de bani la 
unul dintre puţinele poligoane din ţară. Chiar și așa, fără permis, 
criminalul n-ar fi putut deţine o armă cu care să omoare în halul 
în care-o făcea omul nostru. Era o pistă bună. 

Am cotrobăit prin partea de sus a dulapului și am luat o 
carabină neagră, uriașă. Am pus-o pe pat. l-am făcut repede o 
poză cu telefonul, am luat-o și i-am scos încărcătorul. Era 
complet încărcată. Eram atât de agitată că-mi ardea pielea. Dar 
nici dacă găseam arma crimei în camera lui nu era destul ca să-l 
pot acuza pe Linebacker pentru crime. Găsisem chiloţii 
victimelor în dormitoarele atacatorilor lor și nu reușisem să obţin 
o condamnare. Am apucat primul sertar al biroului și i-am 
deșertat conţinutul pe podea. 

Pixuri, creioane, caiete, benzi de cauciuc, chei. Am apucat al 
doilea sertar și l-am golit. Fotografii cu femei goale. O revistă 
numită Gore Porn. Am răsfoit-o rapid, simțind cum strâmbam 
din buza superioară. Mai erau două exemplare în sertar. Am luat 
un dosar albastru și am răsfoit documentele înghesuite în el. 

Un certificat de naștere. Declaraţii fiscale. Fluturași de 
salariu. Registre de închirieri. Și un teanc de hârtii capsate 
laolaltă, marcate cu un blazon australian negru. 

M-am așezat pe pat și m-am uitat repede peste document. 
Privirea mi se opri asupra unui rând de litere îngroșate de pe a 
treia pagină. 

Lăsare la vatră MEC 52. 

L-am auzit pe Whitt strigând afară, dar înainte să apuc să 
mă ridic în picioare, Linebacker deschise cu forţă ușa dongăi. 
Am scos pistolul de la cingătoare și l-am îndreptat spre el în 
timp ce el stătea în prag, înnegrindu-se la faţă. 


Capitolul 74 


Linebacker râse scurt, cu ură. 

— Asta înţelegi tu prin operaţiuni strict secrete, nu-i așa? 
zise el. Superdetectiva lui pește. Il pui pe homălău să mă 
îndepărteze de-aici și-mi cotrobăi prin lucruri ca vulturii, ai? 

Whitt intră în donga. Rușinea îi fu repede înlocuită de șoc 
când văzu carabina mare și neagră care stătea pe pat. 

— Vrei să-mi explici și mie ce-i cu chestia asta? 

Am făcut un semn cu mâna spre armă. 

— Mie mi se pare că seamănă cu-o armă, spuse Linebacker, 
cu un zâmbet neplăcut. 

— Interesant, i-am spus, zâmbind la rându-mi. Pentru că din 
câte-mi aduc eu aminte, singura armă pe care-ţi este permis s-o 
deţii se află la postul de pază. 

— Ce fetiță deşteaptă, spuse Linebacker. 

— Aia de la postul de pază tot închisă e? 

— Bineînţeles că-i închisă. 

— Și-atunci ce dracului e cu asta? m-am răstit. 

El se întinse după armă, iar eu am sărit în picioare și mi-am 
armat pistolul. Și Whitt scosese arma, cu ambele mâini strânse 
în jurul patului, cu ţeava aproape lipită de urechea lui 
Linebacker. 

— Să nu îndrăznești să mişti, fir-ai al dracului tu să fii! 

— Sus mâinile! 

— În regulă. 

Linebacker încremeni, cu mâna la câţiva centimetri de patul 
carabinei. 

— Ce-ar fi s-o armezi tu, atunci? 

M-am oprit în loc. 

Simţind că mă prăbușesc, mi-am lăsat pistolul jos și am 
ridicat carabina. Am apucat piedica și-am încercat s-o trag, dar 
am descoperit că nu se lovea de nimic. În timp ce degetul mi se 
îndrepta firește spre trăgaci, apăsă în gol, fără să-l găsească. 
Am întors carabina pe-o parte. Locul trăgaciului era gol. 

Linebacker mustăcea. 

Am luat carabina în mâini, privindu-i fix carcasa neagră, 
lucioasă. 

— Acuma nu mai faci pe deșteapta, așa-i, fetișcană? 

— Unde sunt piesele lipsă? 


— Nu există, rânji Linebacker. Am un prieten în armată care- 
mi dă arma bucată cu bucată. O dată la șase săptămâni 
comandă o piesă de rezervă de la armurărie, ca să nu trezească 
suspiciuni, și mi-o trimite prin poștă. Asteia-i lipsește piedica, 
percutorul și arcul de la cui. În, să zicem, cam vreo trei luni, o să 
am o armă completă, fără niciun act. 

— De ce-ai vrea o armă ca asta fără acte? 

— Ca s-o vând, măi, dobitoaco! Tu ai habar cu câţi bani pot 
să vând o armă de mărimea asta, căreia să nu poată nimeni să-i 
dea de urmă? 

Linebacker miji ochii la mine. 

— Eşti bătută-n cap, sau ce-ai? 

M-am uitat la dezordinea din pat. Linebacker luă carabina și 
o îndreptă spre faţa mea. 

— Pac! urlă el, apoi izbucni într-un râs sacadat. 


Capitolul 75 


Stăteam cu ochii închiși în soarele dogoritor, care-mi înroșea 
dosul pleoapelor. Mă gândeam că poate dacă stau suficient de 
mult, ard rușinea pe care-o simţeam. 

— Păi, asamblarea pieselor furate și confecţionarea armelor 
neînregistrate din ele pe piaţa neagră nu e tocmai de ici, de 
colo. 

Whitt mă bătu pe umăr. 

— Sunt șanse mari de condamnare, dată fiind percheziţia 
ilegală, am spus. 

Am scos un geamăt prelung și zgomotos. 

— O să se descotorosească de toate înainte să apucăm să 
solicităm un mandat prin telefon. 

— A, da, știu, oftă el. Nu făceam decât să-mi arăt aprecierea 
față de efortul tău. Un efort de a face bine nu trebuie să treacă 
niciodată neobservat. 

O perioadă lungă am mers în tăcere. Simţeam fierbințeala 
umilinţei cum mi se revărsa de pe gât și față, dar inima încă-mi 
bubuia în piept. 

— Nu-mi place de individul ăsta, Whitt. 

Mi-am privit partenerul. 

— Are un formular de lăsare la vatră din motive medicale de 
la Ministerul Apărării. Deci nu doar că știm că are prieteni în 
armată, dar știm și că el însuși a fost cadru militar. Ar avea 
pregătirea necesară pentru a folosi o asemenea armă, fie că 
spune că o asamblează pentru a o comercializa sau nu. Avea și- 
un exemplar din Gore Porn acolo. 

— Porno-ce? 

— Revista Gore Porn, am spus. Hai, nu mai face pe 
oripilatul. E o fițuică, dar e destul de populară. Contrar celor ca 
tine, care nu citesc decât Grammar Weekly!“ sau Quiches of 
the World*:, când se-adună laolaltă, tipii citesc niște porcării 
bolnave. Cele mai populare rubrici din revista Broot sunt tot 
accidentele cumplite de la locul de muncă și desigur, 
pornografia. Combină-le p-astea două, și-ţi iese Gore Porn. 
Sadism. Operații estetice greșite. Filmări cu execuţii și morți 
reale“, 

— Nu văd ce-i aşa de atractiv în chestia asta. 


— Chestia cu Gore Porn e că te-amuză copios, am spus. 
Oriunde-am mai văzut revista asta, asta a fost reacţia 
proprietarului ei — „te-amuză copios”. E scârboasă și perversă. O 
găsești în vestiarele polițiștilor, în cantinele de la marină și în 
camerele lăturalnice ale cluburilor sportive. Locuri în care 
femeile n-au ce să caute. 

— Te cred pe cuvânt, Harriet. 

— Dar îţi spun din experienţă - l-am bătut pe Whitt pe umăr 
- întotdeauna există doar un exemplar. Nu poţi să zici că a 
cumpărat-o cineva să se-amuze când ai o colecţie întreagă. In 
dormitorul tău. 

— Şi Linebacker câte avea? 

— Cel puţin trei. Și erau numere consecutive. Ştii, eu nu 
încerc să fac din ţânţar armăsar, doar pentru că am impresia că 
ăsta-i un tâmpit sadea -— ceea ce și este, evident —, dar când pui 
laolaltă arma și stagiul militar, mai adaugi și faptul că individul 
ăsta nu-i popular, și faptul că petrece mult timp umblând pe-aici 
de unul singur, și relatările martorilor oculari care spun că l-au 
văzut chinuind animale. Pe lângă toate astea, adaugi materiale 
lecturate în privat, care sugerează un soi de excitație violentă și 
ciudată și obţii o persoană care — băi! 

Un miner năvăli pe lângă mine, atât de aproape și de 
repede încât aproape că mă dobori. Fu urmat de încă doi, care 
se îndreptau spre camera de odihnă. Am auzit strigăte. Whitt și 
cu mine ne-am privit fix. Am văzut o străfulgerare de groază pe 
faţa partenerului meu, apoi am auzit o împușcătură răsunând în 
aer. 


Capitolul 76 


O mulţime se adunase într-o parte a curții, de-a lungul liniei 
gardului, ţinându-se strâns cu mâinile de sârmă. Unii dintre 
bărbaţi strigau, dar cei mai mulţi tăceau. 

— Ce dracului se întâmplă? 

L-am apucat pe cel mai apropiat miner. 

Nu spuse nimic, doar arătă cu degetul. 

În deșert, un bărbat înalt și musculos, cu cască de protecţie, 
stătea nemișcat, cu mâinile ușor îndepărtate de corp. Stătea 
cam la trei sute de metri distanță. Am zărit o macara în 
depărtare. 

— Ce se întâmplă? 

Whitt se prinse de sârmă lângă mine. 

Bărbatul păru că respiră adânc, apoi o luă în grabă înainte, 
dând nebunește din braţe în timp ce-și punea tot efortul în 
goana lui. Începu să alerge într-o parte. La picioare-i explodau 
nori de nisip. În cele din urmă, groaza puse stăpânire pe el. Se 
opri. 

— O, Hristoase. 

Am scos pistolul. 

— Îl urmărește lunetistul. 

M-am îndreptat în goană spre partea din faţă a mulţimii, la 
poartă. Nu era deschisă destul de larg pentru o mașină. M-am 
înghesuit și am închis-o după mine, încuindu-l pe Whitt de 
partea cealaltă, cu mulţimea, ca să nu mă poată opri în caz că 
trebuia să alerg acolo. Nu voiam ca minerii ăia să rămână în 
afara liniei gardului. 

Pe câmpii nu exista niciun fel de adăpost. Omul care stătea 
în deșert nu avea altă opţiune decât să încerce s-o ia la fugă. De 
oriunde ar fi venit împușcăturile, veneau de fiecare dată când 
începea să alerge. Nu știa dacă să stea nemișcat sau să alerge. 
Era la mila trăgătorului. 

— Să-mi bag una, frate! strigă cineva din apropierea mea. 
De unde vin împușcăturile? 

— Nu văd! Nu se-aude nimic! Oare-o avea amortizor? 

— Trebuie să ieșim acolo! 

— Nu iese nimeni acolo. 

I-am urmărit opintindu-se în poarta încuiată. 

— Toată lumea să-și păstreze calmul. 


— Lenny! Lenny, fugi! ţipă o tânără. 

— Unde-i Mick? Mick era afară cu el! 

— Să tacă toată lumea din gură! 

Simţeam tremurul începând de la gambe și urcând pe 
picioare. Trebuia să gândesc. 

— Vreau să vă îndepărtați cu toţii de gard. Aici sunteţi 
expuși. 

— Nu putem să stăm cu mâinile-n sân și să vedem cum îl 
omoară! strigă cineva. Trebuie s-ajungem acolo! 

M-am întors spre omul din deșert, Lenny, care se pregătea 
să alerge din nou spre gard. 

Alergă, iar după vreo zece metri norii de nisip începură să se 
ridice din nou. Viră într-o parte, se împiedică și căzu. Se prinse 
de gambă. Sporovăiala de la gard încetă suficient cât să-i auzim 
urletul de agonie. 

— Fă ceva! urlă fata la mine. 

Transpiraţia îmi picura de pe buza superioară. Trebuia 
neapărat să aflu din ce direcţie veneau împușcăturile. Nisipul 
părea a se umfla în dreapta lui Lenny. Dar spre est nu era niciun 
loc în care trăgătorul să se poată adăposti — decât dacă exista 
vreo gură de tunel pe care eu n-o vedeam, vreo gaură din care 
să iasă. Am mijit ochii în lumina orbitoare. Răsuflarea îmi ieșea 
greoi. 

„Totul e asupra ta, Blue. Toţi se uită la tine.” 

Lenny se târa, încerca să ajungă în genunchi. Am deschis 
poarta și m-am înghesuit prin mulţime, închizând-o după mine. 

— Asta pleacă! strigă cineva în timp ce traversam curtea în 
fugă. Nu pleca, târâtură proastă ce ești! Nu-l lăsa acolo! 

O mașină cu tracţiune integrală stătea în capătul parcării de 
camioane. Ușa șoferului fusese lăsată deschisă. Am sărit în 
mașină și-am răsucit cheile. 

Mașina avea toată greutatea și aderenţa de care aveam 
nevoie. Am călcat pedala de acceleraţie, am întors camionul și 
m-am îndreptat direct spre poartă, cu claxonul urlând. 

— Daţi-vă la o parte! _ 

Mașina se apropia cu viteză de gard. In timp ce distanţa se 
micșora, am apăsat pedala de acceleraţie până la podea. 

Poarta căzu cu un zgomot cumplit. De pe buze îmi scăpă un 
țipăt. Împușcăturile începură imediat. Geamul din partea 


șoferului se făcu țăndări, iar mii de cioburi de sticlă îmi zburară 
pe umeri și pe spate. Eram chircită aproape de tot la volan. 

Poc-poc-poc-poc. 

Nu m-am uitat, dar știam că umplea partea laterală a 
vehiculului de gloanţe. Am auzit curentul de aer ieșind dintr- 
unul dintre cauciucurile din spate, care explodase. Ştiam că un 
glonţ ar fi putut să mi se înfigă-n măruntaie dintr-o clipă în alta. 
Mai fusesem împușcată - știam că era o bufnitură, o căldură 
amorţită, apoi acea senzaţie scârboasă de ceva ud care-mi 
curgea într-o parte a corpului. 

Lenny începu să alerge. M-am întins și am deschis ușa 
pasagerului, călcând cu forţă frânele în timp ce mă opream 
lângă miner. Se aruncă înăuntrul vehiculului, izbindu-se cu tot 
corpul de mine, aproape ajungându-mi cu capul în poală. 

Am întors volanul și-am lăsat motorul să urle, întorcându-mă 
cu spatele la trăgător și transformând vehiculul într-o ţintă mai 
mică. Nu-mi păsa unde aveam să ajungem. Bărbatul aflat în 
mașină cu mine era viu. Se chirci, plângând, pe bord. Tinea 
volanul cu degetele ca niște gheare. 


Capitolul 77 


Când s-a lăsat seara, Whitt și cu mine ne-am retras pe 
treptele dongăi noastre, după ce petrecuserăm toată ziua 
interogându-l pe Lenny Xavier. Între noi se lăsă liniște, în timp 
ce ne gândeam la cele spuse de el cu privire la vocea de la radio 
care-l anunţa că un joc bolnav era în desfășurare. 

În deșert, Taylor Fink și echipa ei examinau cadavrul lui 
Michael Hibbert. Lenny ne spusese că în momentul în care 
începuseră împușcăturile, Mick rămăsese întins pe nisip și 
refuzase să fugă. Focurile de armă loviseră tot nisipul din jurul 
lui. Criminalul părea că îl încurajează să participe la cursa lui 
bolnavă. 

— Cred că și-a dat seama că Mick n-avea de gând să-i intre- 
n joc, ne spusese Lenny tremurând, în timp ce stătea ghemuit în 
colțul camerei de odihnă. Apoi a mai răsunat o împușcătură, și 
creștetul capului lui Mick a fost despicat de tot. Dup-aia am luat- 
o la fugă. 

Whitt și cu mine am primit în după-amiaza aceea vestea că 
poliția avea să trimită întăriri. 

— Oare criminalul o să rămână aici sau o să plece? m-am 
întrebat cu voce tare. 

Whitt își scutură genunchii pantalonilor, gândindu-se. 

— O să rămână, spuse el într-un final. Toate elementele din 
povestea lui Lenny sugerează că ucigașului îi place spectacolul. 
O să vrea să vadă viespile agitându-se, acum că le-a dărâmat 
cuibul de-a binelea. , 

— Ziua în amiaza mare, am spus. În văzul tuturor. Ăsta s-a 
pus pe treabă. 

— Că bine zici. 

Am făcut doar o pauză de cinci minute, dar tot mă simţeam 
vinovată pentru că Gabe sosise și nu ne găsise pe mine și pe 
Whitt făcând ceva. Când l-am văzut îndreptându-se spre noi, cu 
casca în mână, am sărit din scaun. 

— Ce-i, Harry, te-a mușcat ceva? întrebă Gabe. 

— Nu. 

Mi-am dat părul la o parte. 

— Nu, doar ne adunam gândurile, și nu voiam să crezi că... 


— Cred că păreţi epuizați, zâmbi Gabe. Amândoi. Și toți 
minerii vorbesc despre cum ai condus ca o nebună ca să-l 
salvezi pe Lenny. Puteaţi să muriţi amândoi. 

Nu l-am observat pe Whitt plecând de lângă noi. Dar când 
Gabe îmi puse mâna pe umăr, am știut că eram singuri. 

— M-am speriat de moarte când am auzit, spuse el. 

— A fost în regulă. 

Am mers în liniște până la gardul dinspre est și am privit 
spre corturile unităţii de medicină legală, care luminau în 
depărtare. 

Privirea îmi rătăci prin deșertul întunecat până când 
descoperi un convoi de mașini care se îndrepta spre oraș, un 
lanţ auriu cu roșu care străbătea deșertul, uruind. 

— O să plece foarte puţini, spuse Gabe. 

— A, serios? 

— A, da. 

Râse, puţin trist. 

— O să se discute mult în seara asta, dar majoritatea o să 
rămână. Niciunul dintre ăștia nu vrea să pară speriat în fața 
celorlalți. 

l-am privit degetele mari prinzând sârma. 

— Făceam o verificare de materiale la trei kilometri 
adâncime la un moment dat, spuse Gabe. Drumul până jos cu 
liftul a durat cincisprezece minute. E cald la adâncimea aia, și 
aerul nu e bun de respirat. Trebuie să porţi mască și echipament 
de protecţie. Curgeau toate apele pe mine. 

Privi fix cerul. 

— Pământul scoate zgomote - nu înseamnă neapărat că se 
întâmplă ceva. Uruie întruna. Dar din nu știu ce motiv, un miner 
tânăr s-a speriat. Se prăbușise o mină din apropiere cu o zi 
înainte, și probabil că ăsta era foarte sensibil din fire. După un 
uruit foarte puternic, și-a lăsat jos toate sculele și-a-nceput să 
zbiere: „Se prăbușește!” 

— lisuse, am șoptit. 

— La adâncimea aia, cu întunericul, cu presiunea, cu 
căldura, ești cu nervii la limită. Mintea e pregătită să intre în 
panică. De cele mai multe ori însă, reușești să-ți duci treaba la 
capăt. Dar strigătul puștiului ăstuia ne-a terminat pe toţi. Pac! 
Parcă eram niște animale. 

Clătină din cap, nevenindu-i să creadă. 


— În momente ca ăsta ești pus față-n față cu propria 
omenie. Sau cu lipsa ei. Ca să scurtez povestea, tipii ăștia sunt 
experţi neîntrecuţi în a-și nega frica. N-o să plece de-aici. 

Din proprie inițiativă, mâinile mele se strecuraseră și 
apucaseră gulerul bluzei mele. Materialul era umed de 
transpiraţie. Fusesem pe cale să intru în aceeași panică 
animalică din momentul arestării lui Sam. „Aș putea să trec prin 
asta ani de zile”, mă gândeam. „Ar putea să nu-mi mai treacă 
niciodată.” 

— Cum trăiești la limită atât de mult timp? am întrebat. 

— Îţi obișnuiești mintea să nu se gândească la chestia asta. 
Totul stă în negare. Și crede-mă, într-un loc cum e ăsta ești atât 
de departe de tot ce înseamnă lumea obișnuită, încât cele 
câteva minciuni nevinovate pe care ţi le spui ca să 
supravieţuiești vin foarte ușor. Adică, totul e ca un vis, nu-i așa? 
Soarele răsare, soarele apune. Nu există zile, nu există luni, iar 
vremea nu se schimbă niciodată. Aceiași oameni vin și pleacă. 
Ştii, adevărul e că fie că ești la douăzeci sau la trei mii de metri 
adâncime, tot mori dacă se prăbușește toată șandramaua. 

Privi fix spre orizont. 

— Așa că te-apuci să-ţi spui minciuni. 


Capitolul 78 


Whitt și cu mine stăteam pe patul meu în semiîntuneric, cu 
spatele la paravan. În jurul nostru, pe așternuturi, erau vreo 
șase sau șapte caiete pline cu nume ale suspecţilor, istoricul 
locurilor lor de muncă și unde se aflau în mină. Am fixat cu 
privirea ecranul laptopului dintre noi. Jaymee, iepurașul 
marsupial, ne făcuse rost de lista cu membrii personalului. Și 
începuseră să vină e-mailuri de la secţie cu cazierele minerilor. 

Jaymee îmi adusese și o sticlă transparentă de plastic cu 
„Vin din mină”. Ca să combată interdicţia la alcool din mină și 
preţurile mari din oraș, mulţi dintre mineri începuseră să facă ei 
vin. Precum trăscăul din închisoare, de cele mai multe ori vinul 
din mină era groaznic - era rezultatul unor experimente 
nereușite cu fructe uscate și roșii, uneori chiar și cu pâine. Deși 
lotul ăsta era groaznic de acru și plin de sedimente, nu era chiar 
atât de rău. Am ţinut sticla între genunchi și m-am bucurat de 
ameţeala ușoară care mă cuprindea. 

— Theodore Ivan Sava, spuse Whitt, căscând. Acuzaţie: 
agresiune sexuală, vătămare corporală gravă. Condamnare 
luată la cunoștință. Joseph Doyle. Acuzaţie: agresiune, 
agresiune... măi, dar multe agresiuni mai are ăsta. Condamnare 
luată la cunoștință. Blake Henry Young. Acuzaţie: agresiune, 
opunerea la arest, atitudinea generală de cretin. 

— Categoria a treia*®%, am spus. 

Am scris numele pe lista mea de categoria a treia. 

— Jessica May Harvey. Acuzaţie: furt din locuinţe, deținerea 
unei substanţe interzise. Condamnare luată la cunoștință. 
Mamă. Următorii trei sunt acuzaţi de agresiune sexuală, iar unul 
dintre ei a avut și-o acuzaţie de omor. 

Am luat carnetul cu categoria întâi și-am început să scriu. 

Whitt începu să râdă brusc. 

— David Alistair Burns, spuse el, zâmbind. Deţinerea unei 
substanţe interzise. Trei capete de acuzare. 

— Ce dobitoc, am zis. Nici nu mă miră că n-a vrut să facem 
verificările. Unde-i al lui Linebacker? Abia aștept să văd cazierul 
ăluia. 

— Nu ne dau dosarele într-o anumită ordine. 

Whitt căscă din nou. 


Se auzi o bătaie ușoară în ușă, iar Taylor Fink băgă capul în 
cameră. 

— Aaa, făcu ea. Daţi petrecere-n pijamale? 

— Parola e „Sunt obosit și vreau acasă”. 

Patologul se strecură pe pat între mine și Whitt. Am mutat 
laptopul ca să-i fac loc. 

Deschise un caiet plin de scrijelituri. 

— Bun. 

Respiră adânc. 

— Hai să începem cu ceea ce-am văzut mai înainte în 
deșert. Bărbat alb, decedat, trecut de patruzeci de ani, ușor 
obez, cu o rană externă majoră, probabil cauzatoare de moarte. 
Plagă la nivelul capului, cauzată de o armă de calibru mare. 
Calota craniană a fost retezată complet. Moartea a survenit cel 
mai probabil instantaneu. 

Îmi luam repede notițe în caiet. 

— Am și descoperirile făcute în legătură cu cele trei cadavre 
din mină, dar în cazul lor parafrazez. Cu Amy King s-a jucat 
puţin. li lipsesc degete, are o plagă împușcată la genunchi și 
una la șold. Se pare c-a fugărit-o pe-aici. Sora ei mai mică a 
murit în urma unui singur foc, de la distanță mare. A nimerit-o în 
spate. Hon Lu a suferit câteva răni. Îi lipseau vreo două degete 
și o ureche. Arsurile sugerează că și acestea au fost focuri trase 
de la distanţă mare. Erau răni menite să-l provoace. 

— Colegii tăi au făcut analiza solului din bocanci? întrebă 
Whitt. 

— Da, au făcut-o. Tori și Hon aveau nisip din adâncul 
deșertului în partea superioară a bocancilor. Deci înainte să 
moară au fost undeva în Niciodată Nicăieri. Bocancii lui Amy 
erau plini doar de nisip din mină. Deci se pare că ea a fost ucisă 
aici. 

— În tuneluri, am oftat. Probabil c-a vânat-o până a ajuns 
unde lucra ea, pentru că a vorbit cu noi. N-a avut timp să-și 
ducă ritualul la bun sfârșit. 

— Uite o chestie interesantă pe care-am aflat-o, spuse 
Taylor. Toţi trei aveau ulei de pușcă pe mâini. Lu avea și vânătăi 
care se potrivesc cu frecarea ţevii unei puști. Toţi trei au mânuit 
arme cu puţină vreme înainte de a muri. 

— Poftim? 

M-am uitat la Whitt. 


— De ce să fi mânuit victimele noastre arma? 

— Habar n-am. Nici n-avem idee dacă au mânuit acea armă, 
arma care i-a ucis. Au mânuit o armă, atât, spuse Taylor. Şi 
descoperirile legate de reziduurile focurilor de armă sunt 
interesante. Hon și Tori aveau o cantitate mică pe ei, ceea ce 
indică faptul că mânuiseră o armă cu care se trăsese la un 
moment dat. Dar Amy era plină de resturi. Mie mi se pare că ea 
chiar a tras la un moment dat cu arma pe care-o mânuia. 

Am stat în tăcere o perioadă lungă. 

— E o vânătoare, am spus eu, privindu-i pe ceilalţi în 
întuneric. Lenny a spus că înainte să înceapă împușcăturile, o 
voce de la radio i-a spus că dacă reușea să ajungă la mină, avea 
să scape cu viaţă. Gândiţi-vă. E ca un ritual, îi stimulezi cu o 
provocare și-i vânezi ca pe vulpi. Ce-i scoate cel mai tare din 
sărite pe vânătorii de vulpi? Când vulpile se lasă la pământ. 
Când Michael a refuzat să fugă ca să scape cu viaţă, a fost 
executat. Poate că ucigașul le-a dat celorlalţi câte-o armă ca să 
facă vânătoarea mai interesantă. Să le dea o șansă de a lupta 
pentru supravieţuire. 

— Lui Lenny nu i-a dat nicio armă, spuse Whitt. 

— Nu, dar de data asta vâna ziua în amiaza mare, cu zeci de 
martori. Şansele ca Lenny să fie salvat existau oricum, întreg 
spectacolul era destul de tentant pentru criminal. 

— Cum îl găsim pe-ăsta? murmură Whitt, privindu-și fix 
mâinile. Cum preluăm controlul asupra ritualului? 

— Încetăm să mai avem comportament de pradă, am spus. 


Capitolul 79 


M-am trezit cu sunetul unui elicopter. O clipă am rămas pe 
loc întrebându-mă dacă mai fuseseră găsite cadavre, dar nu era 
decât elicopterul de la Canalul Şapte, care făcea ghemele de 
iarbă uscată să zboare prin curtea zonei de locuit. Minerii 
mergeau și se întorceau de la muncă de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic, dar știam că dincolo de poartă avea să fie un 
număr mare de jurnaliști. 

Când am ajuns la sala de mese, Whitt stătea cu un grup de 
opt polițiști în uniforme, patru bărbaţi și patru femei. O cafea 
neagră mă aștepta în locul în care m-am așezat. 

Whitt mă prezentă fiecărui poliţist, pe rând. 

— Chiar aș vrea să știu ce-ar trebui să facem noi pe-aici, 
spuse unul dintre bărbaţi. Ne-a zis Edward că n-avem aprobare 
din partea șefilor minei ca să căutăm prin cabane. Și-ăștia din 
Perth parcă trag de timp pentru un mandat. 

— N-o să obţinem niciun mandat, am spus. Oamenii care au 
atâția bani și atâta influenţă au prea mulţi prieteni la Ministerul 
Justiţiei. Şefii n-o să le permită polițiștilor să facă publică 
problema drogurilor din mină la știrile serii. 

— Ce abureală, pufni polițistul de lângă mine. 

— Percheziţiile au loc, dar au loc neoficial. 

Am luat o gură din cafea. 

— Se fac și verificări ale cazierelor, dar totul se desfășoară 
în mare secret. Am o listă cu membrii personalului minei care au 
un istoric de incidente cu violenţă sau contravenţii legate de 
arme. Mă puteţi ajuta cu chestiile-astea. Dar n-avem aprobare 
pentru arestări. Deci dacă minerii refuză să vorbească, n-aveţi 
ce să faceţi. 

— Care sunt principalii suspecți? întrebă cineva. 

Am scos o fotocopie după actul de identitate al lui 
Linebacker și am întins-o pe masă. 

— Nu-mi place de ăsta, am spus. Și da, poate că asta mă 
influențează un pic. E un ciudat sadea. Dar dacă instinctele 
mele-s bune de ceva, ăsta e unul pe care trebuie să-l luăm în 
considerare. 

La masă se lăsă o tăcere apăsătoare. 

— Bun. 

Am simţit cum mă înfierbânt la faţă. 


— Știu la ce vă gândiţi. La ce-s bune instinctele detectivului 
dacă nu și-a recunoscut fratele ca fiind un obsedat sexual? Păi, 
știți ceva, băieţi? Încă nu s-a luat o hotărâre în privinţa 
vinovăţiei sau nevinovăţiei fratelui meu. Așadar, la data de azi 
nu am motive să bănuiesc c-ar fi ceva-n neregulă cu intuiţia 
mea. 

— Sunt de acord cu ceea ce crede Harriet despre individul 
ăsta. 

Whitt bătu uşor în fotografia lui Linebacker. 

— Cred că-i nevoie ca doi membri din echipa noastră să-l 
supravegheze nonstop. 

Am despăturit fotografia siluetei misterioase din tabăra 
Soldaților Pământului. 

— Am această imagine de la un grup de activişti din afara 
minei. Nici șefa lor nu-mi place, femeia asta, Ocean Divine. 

— Ocean Divine? izbucni o polițistă tânără. Clasic! 

— Ciudaţii ăştia poartă crotalii de la oi moarte. Cine știe de 
ce-or fi în stare? Nu cred că ei sunt în spatele acestor crime. Dar 
în mod cert nu cooperează cu noi, și vreau să știu de ce. 

— Richard Lee Macchina. 

Whitt puse o fotografie cu Richie pe masă. 

— Ăsta-i baronul drogurilor din mină. Richie și gaşca lui au 
fost violenţi cu oamenii din zonă. Se știe c-au jefuit turiști 
neajutoraţi, și chiar și pe membrii mai slabi de înger ai 
personalului minei care încercau să treacă pe-aici. Dacă ăsta nu- 
i un soi de joc bolnav de putere, nu știu ce e. 

— De ce avem un sindicat al drogurilor care funcţionează pe 
faţă în mină? întrebă un poliţist. Individul ăsta e salariat? 

— Nu mă-ntreba, am oftat. Ăsta are voie să-și facă veacul 
pe-aici. Face parte din decor. 

— Avem și prostituate care se ocupă de percheziţii în locul 
nostru, spuse Whitt, zâmbind. Dar deși ne-au ajutat foarte mult, 
au fost și ele răspunzătoare pentru niște acte de violenţă asupra 
minerilor. Deci nu au ieșit de tot de pe lista noastră de suspecți. 

— Bun venit în deșertul australian, râse cineva. 


Capitolul 80 


De când trimiseserăm iepurașii marsupiali să caute prin 
zonele de locuit, îmi aduseseră poze cu lucrurile interesante pe 
care le găsiseră. Erau destule pistoale în mină. Cu atâta 
masculinitate prin jur, era logic ca unii dintre băieţi să fi adus cu 
ei pistoale cu care să se dea mari, ba chiar pe care să le fi dus în 
deșert și să fi tras cu ele în niște conserve. 

Printre arme erau și carabine, dar până la acel moment, 
numai carabine clasice, cu carcasă din lemn, pentru distanță 
mică, fără lunete. Erau genul de arme pe care fermierii le 
dădeau fiilor lor pentru a ţine iepurii la distanţă. Niciunul dintre 
bărbaţi nu părea să-și ascundă armele foarte bine. Pozele arătau 
arme care stăteau sprijinite de pereţi și pe marginile paturilor. 
Probabil că exista o oarecare lăudăroșenie în legătură cu ce 
avea să se întâmple următoarea dată când apărea trăgătorul. 

Pe măsură ce ziua trecea, minerii începură să se apropie de 
Whitt și de mine, în timp ce noi ne uitam peste caziere și 
interogam membri ai echipei de securitate care fuseseră la 
marginile minei în momentul în care Lenny și Mick fuseseră luaţi 
în vizor. Cei mai mulţi nu oferiseră decât piste inutile, zvonuri și 
frânturi de discuţii auzite din întâmplare. 

Cineva văzuse o străfulgerare în curtea zonei de locuit 
dinspre est în timp ce se trăgea asupra lui Lenny. 

Cineva auzise că omorurile aveau legătură cu o reţea de 
traficanţi sexuali. 

Cineva îl știa pe un tip din Perth care se ocupa de muniţie și 
căruia un tip îmbrăcat cu un costum șic îi cumpărase recent 
toate gloanţele de calibru 50. 

Dispoziţia mi se înrăutăţea simţitor cu fiecare nouă așa-zisă 
pistă. Ştiam că același lucru se întâmpla în Sydney, acum că 
ziarele își nominalizaseră deja suspectul în cazul Ucigașului de la 
râul Georges. Cineva trebuie să fi aflat că fratele meu arunca 
probe undeva în spatele unui depozit. Prietenul prietenului cuiva 
trebuie să fi scăpat la limită de el, după ce se oferise să-l ajute 
să mute niște lucruri care nu-i aparţineau într-un beci care nu 
era al lui. 

Oamenii voiau să fie implicaţi în evenimente traumatice, 
îngrozitoare. Nu știam dacă era din cauză că voiau să înțeleagă 


o tragedie sau să se simtă ei înșiși mai bine, sau dacă era vreo 
fantezie bolnavă făcută să pară adevărată prin minciuni. 

Bărbaţii și femeile din mină se agitau foarte mult. Bănuiam 
că unii dintre ei rămâneau acolo din motivele pe care mi le 
explicase Gabe. Dar bănuiam și că unii, în adâncul sufletelor lor, 
rămâneau pentru că se temeau să nu-și piardă slujbele. Erau 
oameni cu vieţi grele, care avuseseră parte acolo de o siguranţă 
pe care nu o cunoscuseră altundeva. Rămâneau pentru bani, 
pentru mâncare, pentru paturi. Rămâneau pentru că poate 
acasă îi așteptau soţi, soţii sau părinţi furioși, și astfel se aflau 
într-un pericol la fel de mare. 

Mulţi dintre ei aveau aceleași suspiciuni ca și mine despre 
unii din rândurile lor. Tot auzeam despre actele de violență pe 
care Richie le comisese asupra unor oameni care aduseseră în 
mină droguri care nu erau ale lui. Fetele păreau să se teamă 
foarte tare de el și de haita lui de dulăi înfierbântaţi de soare. 

Pe măsură ce lista noastră de suspecți periculoși creștea, 
Whitt și cu mine ne plimbam de la o cabană la alta, căutându-i 
pe principalii vinovaţi pentru actele de violenţă și contravenţiile 
legate de arme din mină. Erau bărbaţi slinoși, cu priviri sumbre, 
care stăteau singuri în cabanele lor mucede și împuţite sau 
râdeau în grupuri strâns unite în camera de odihnă. 

Din punct de vedere legal, nu aveam absolut niciun drept 
să-i întrebăm pe oamenii ăștia dacă puteam să le umblăm prin 
lucruri. Dar era foarte clar ce implica refuzul lor. In timp ce ne 
confruntam cu ei, priveau feţele celor ce stăteau cu ei la masă și 
știau că un zvon despre vinovăția lor ar fi putut să treacă prin 
jumătate de mină în decurs de o oră. Whitt și cu mine ne-am 
băgat pe sub paturi, am scos cutii din dulapuri, am dat la o 
parte saci cu haine. 

Ziua trecu monoton. Până la prânz, jurnaliștii de la poartă, 
care nu reușiseră să intre în mină sau să obţină vreun 
comentariu din partea șefilor minei, începuseră deja să se 
furișeze spre gardurile laterale, încercând să intre în vorbă cu 
minerii din parcarea de camioane sau din zona de locuit. Nimeni 
nu voia să stea de vorbă cu ei, dar am văzut mineri care luau 
cărţi de vizită. Mi-am ţinut capul plecat. Nu voiam să fiu 
recunoscută. 

— Mă-ntreb dacă sunt și ceva bani implicaţi în toată chestia 
asta, am murmurat, ferindu-mi privirea de camere. 


— Dacă minerii-s băieţi deștepţi, vor aștepta până la ora 
trei. Reporterii o să înceapă să se calce în picioare pentru 
interviuri pentru știrile de la ora șase. 

Doi reporteri începură să ne urmărească pe mine și pe Whitt 
de-a lungul liniei gardului, observând că nu purtam uniforme de 
mineri. De când venise presa, mă obișnuisem să-mi port șapca 
neagră. Mi-am tras-o mai jos peste față când au început să ne 
strige. 

— Hei! Voi sunteţi de la poliţie? 

— Ăștia-s buni, am murmurat. 

— E din cauza ta, zise Whitt. Pe tine se vede de la o poștă că 
ești polițistă. 

— Ce? Ba nu! 

Mi-am îndreptat umerii. , 

— Tot pui mâna pe pistol, spuse el. Aștia se gândesc: „Asta 
ori are-o armă acolo-n spate, ori nu-i vin bine blugii ăia deloc”. 

— Ba nu asta se gândesc. Se gândesc: „Cine-i femeia asta 
obișnuită și ce caută cu traficantul ăla de antichităţi?” 

Whitt râse scurt, obosit. Îmi plăcea sunetul râsului lui. M-aș 
fi bucurat mai mult timp de el dacă n-ar fi fost întrerupt de 
focuri de armă. 


Capitolul 81 


Împușcăturile au început tocmai când ajungeam după colţ, 
în spaţiul mare și gol dinaintea sălii de mese. Erau focuri rapide, 
care parcă spărgeau aerul. Eu și Whitt am ajuns la marginea 
clădirii cu provizii. Am privit într-acolo și i-am văzut pe cei doi 
jurnaliști ghemuindu-se lângă gard. Camera de filmat fusese 
deja pornită. De-a lungul gardului, îi vedeam pe ceilalţi jurnaliști 
cum alergau spre noi prin nisip. 

— Idioţii dracului. 

Am scos pistolul. 

Camera de filmat se întoarse spre mine în timp ce le făceam 
semne cu mâna. 

— La pământ! La pământ! 

Minerii trecură în goană pe lângă noi. Eu și Whitt alergam 
din poziţia ghemuit spre sala de mese. O tânără alerga afară, 
izbindu-se cu umărul de ușa din sticlă și ciobind-o. Auzeam 
mese și scaune dărâmate. 

Focurile de armă încetară. Am simţit în aer miros de praf de 
pușcă, dar și un damf de ouă clocite care mă duse cu gândul la 
copilăria mea, la nopţile de vară și la Anul Nou. Încă dinainte să 
dăm buzna pe uși am știut că era ceva în neregulă în sala de 
mese. Încăperea era goală. 

M-am îndreptat spre bufet și am luat în mână fitilul ars al 
unui șir de artificii roșii. Chicotelile și mustăcelile bărbaţilor de la 
fereastra din capătul sălii îmi atraseră atenţia. Erau trei dintre 
membrii găștii lui Richie. Omul cu ochi de șarpe stătea în 
spatele mulţimii și filma cu telefonul ridicat. Bărbaţii o luară la 
goană, iar eu am rămas acolo ca proasta, cu arma lângă mine. 

— Doamne. Whitt îmi luă fitilul. Ce aiurea e. 

Un om în haine civile intră alergând în sala de mese, cuo 
cameră de filmat uriașă după el. Mi s-a părut că n-am făcut 
decât să tresar, dar văzându-l, m-am înfuriat atât de tare, încât 
mi-a trezit o reacţie animalică. Pentru o fracțiune de secundă, 
am văzut o armă, apoi mi-am dat seama că întinsesem braţul și 
ținteam spre jurnalist cu pistolul. 

— Aoleu! făcu el. Îmi cer scuze. Tocmai ce-am sărit gardul. 
Voiam să văd... 

— Ai sărit gardul? 

Am băgat pistolul înapoi în buzunarul blugilor. 


— Bun. Lasă chestia aia jos. Scoate niște acte. Îţi dau o 
citaţie pentru încălcarea proprietăţii private. 

— Ce faci? 

Cameramanul râse. 

— Nu cred că vorbești serios. 

Eram conștientă că gestul pe care-l făceam era prostesc și 
meschin, dar pe lângă faptul că umblam după fundul lui Richie și 
al membrilor găștii lui, ţipând la ei să vină înapoi ca o profesoară 
care fugea după un grup de băieţi neastâmpăraţi, n-aveam ce 
face. Nu știam cât aveam să mai pot suporta faptul că nu eram 
în stare să iau atitudine în faţa unui laș de lunetist care împușca 
oamenii unul câte unul, ca pe rațe. Trebuia neapărat să fac 
ceva. Când l-am prins pe individ de biceps, am înfipt unghiile 
prea tare, iar el ţipă. 

— Nu trebuie să spui nimic, dar orice spui poate fi folosit la 
tribunal ca probă împotriva ta. Te voi escorta de la locul faptei, 
apoi vei primi o citaţie pentru a te prezenta la tribunal. 

Whitt luă camera și băgă repede cipul de memorie în ea în 
timp ce eu îl conduceam pe cameraman afară. Oamenii care 
ieșiseră speriaţi din sala de mese priveau scena, alături de 
doisprezece jurnaliști. Furia pe care-o simțeam clocotindu-mi în 
piept era atât de fierbinte și de dureroasă, încât nu reușeam să 
mă concentrez pe altceva. Nu puteam să mă opresc din a o lua 
pe calea asta prostească. Nu puteam da înapoi în clipa aceea. 

În timp ce-l conduceam pe cameraman prin curte, cu pas 
hotărât, camerele se opriră asupra feţei mele. Atrăsesem 
atenţia asupra mea în cel mai prost mod posibil. 

— Harriet... Harriet Blue? strigă unul dintre jurnaliști. 

— Hei! Nu e detectiv Harry Blue? 


Capitolul 82 


— Echipele de filmare care anchetează crimele cărora le-au 
căzut victime câţiva angajaţi ai unei mine dintr-o zonă izolată 
din Australia de Vest s-au confruntat astăzi cu opoziţia poliţiei. 
Un ofițer implicat în acest caz a acuzat un cameraman de 
încălcarea proprietăţii private, spuse prezentatorul ştirilor. 
Cameramanul Simon Windell, de la Canalul Șapte, a fost 
escortat din mină de către detectivul-șef Harriet Jupiter Blue, 
după ce un incident din mină i-a speriat pe reporterii prezenţi la 
faţa locului. 

Gabe se foi în patul de lângă mine, proptindu-se de perne și 
împingându-se mai tare în sus. Ţinea braţul gros în jurul gâtului 
meu. 

— Cum au zis ăștia mai înainte? 

— C-am arestat un jurnalist. 

Am scos fum de ţigară pe fereastra deschisă de lângă mine. 

— Așa am și făcut. 

— Nu, au zis Harriet Jupiter... 

l-am aruncat o privire piezișă. 

— Așa mă cheamă. 

Gabe mă privi în întuneric, cu ochii sclipind. 

— Jupiter? 

— Maică-mea era prostituată și dependentă de droguri, am 
zis. La ce dracului te-așteptai? 

l-am tras un pumn în coaste. 

Am urmărit imaginile din afara gardului care mă arătau pe 
mine conducându-l pe cameraman afară din sala de mese. 

— Membrii echipelor de jurnaliști de la mină au fost șocați s- 
o descopere pe detectiva Blue, care n-a mai vorbit în public de 
la arestarea fratelui său Samuel Jacob Blue în cazul celor trei 
crime de la râul Georges. 

Urmară mai multe imagini cu mine făcând semn camerelor 
să dispară din faţa mea după ce-l scosesem pe Simon Windell 
pe porţile minei. Reporterii strigau la mine pe ecran, dar mi-am 
plecat capul și m-am îndepărtat. Eram în siguranţă, în 
perimetrul minei. 

O imagine cu Sam apăru foarte repede pe ecran. Fotografia 
cu noi doi în grădina însorită. 


— Samuel Jacob Blue încă nu a înaintat nicio pledoarie 
pentru crime, și nici polițiștii nu au făcut vreun comentariu din 
care să reiasă dacă crimele au legătură cu ancheta surorii sale 
din Australia de Vest. 

Am smuls telecomanda din mâna lui Gabe și am oprit 
televizorul de la marginea patului. 

— Legătură? m-am răstit. Dacă au legătură crimele-astea 
de-aici cu cele de la râul Georges, atunci cine dracului le 
comite? Sam e-n pușcărie, dă-o-n mă-sa! 

— Umblă și-ăștia după senzaţional, spuse Gabe, căscând. 
Crimele sunt mai palpitante atunci când sunt legate unele de 
altele. 

În calitate de șef al unei echipe mari de mineri, Gabe Carter 
avea o dongă mică și dărăpănată numai pentru el. Așezase 
patul aproape de fereastra prăfuită, unde putea sta proptit de 
perete și bea cafea dimineaţa. Stăteam întinsă pe pieptul lui și 
priveam luminile de la macaraua mare sclipind în mijlocul minei, 
în timp ce scuturam scrumul unei binemeritate ţigări pe 
fereastră. 

— Cum am putut să fiu atât de proastă? am întrebat. Acum 
m-am deconspirat. 

— Ești prea dură cu tine. 

Îmi mângâie firele moi de păr de la ceafă. 

— Le-ai transmis jurnaliștilor un mesaj cum că n-ai de gând 
să le înghiţi porcăriile. 

— Au venit aici pentru imagini cu un ucigaș arestat și au 
găsit o polițistă care se umflă-n pene și-l scoate-n șuturi din 
mină pe unul de-al lor pentru că a sărit un gard. Nu dă bine. Nu 
doar că nu-mi sprijin fratele în Sydney, nici măcar aici nu-mi fac 
treaba ca lumea. 

— Harry, tu... 

— Ucigaş. Întunecat. Vânător. Răzbunare. 

— Ce? 

— Ucigaș. Întunecat. Vânător. Răzbunare, am spus, sucindu- 
i firele de păr de pe piept în timp ce mă gândeam. Danny 
Stanton a scris aceste cuvinte într-unul dintre caietele lui. Dacă 
nu găsesc arma, trebuie să aflu care e legătura dintre victime. 
Oare cuvintele-astea aveau vreun înțeles? Oare ele sunt 
informaţia-cheie care-mi lipsește? 

— Auu! 


Gabe îmi desprinse degetele de părul de pe pieptul lui. 

— Vezi că ăsta-i prins! 

— Aa. Scuze. 

Stăteam în liniște sub cearșafurile reci. În noaptea de-afară 
se simţea zvâcnind căldura de peste zi. La început, și cea mai 
fină atingere a pielii lui Gabe, chiar și cea de la prima noastră 
strângere de mână, îmi oferea un refugiu excelent din calea 
gândurilor la ce se întâmpla acasă. În clipa aceea, acea alinare 
părea a fi dispărut. În prima noapte petrecută în deșert, nu știa 
cine eram sau ce se petrecea în lumea fratelui meu. Cum să nu 
se fi întrebat ce știam, în ce fel eram implicată în ceea ce se 
presupunea că făcuse Sam? 

M-am îndepărtat de el, ghemuindu-mă, dar el mă trase 
aproape de el cu braţul pe care-l ţinea sub mine și-și lipi buzele 
de urechea mea. 

— Nu te mai gândi la Sydney. Eşti aici din capul locului doar 
pentru că încerci să stai departe de toate necazurile de-acasă. 

— Tu acum îmi citeşti gândurile? 

Întinse o mână și îmi dădu o buclă neagră după ureche. 

— Dacă încerci suficient de mult, poţi să uiţi de tot ce există 
în afara gardurilor ăstora. Eu fac chestia asta de ani de zile. Uită 
de presă. Uită de fratele tău. Acum n-ai ce să faci în legătură cu 
asta. Concentrează-te doar pe ceea ce se întâmplă aici. 

Am închis ochii și am încercat să-mi închipui mina din 
mijlocul deșertului ca pe-o planetă într-un univers vast, cufundat 
în nisip. Pentru o clipă, m-am agăţat de minciuna asta, și lumea 
mea mare și rea mi s-a părut un pic mai mică. 


Capitolul 83 


Până la ora zece în seara aceea, Gabe adormise deja lângă 
mine. Ceasul lui intern se reglase exact după turele pe care le 
lucra în fiecare zi în mină. M-am furișat din patul lui și m-am 
întors în donga mea, ca să-l găsesc pe Whitt. Pe patul lui era un 
bilet în care scria că plecase în oraș. Pentru o clipă, mă copleși 
panica, și am rămas încremenită în întuneric. Poate că toţi 
polițiștii care se ocupau de caz plecaseră în oraș. Probabil cei 
mai mulţi dintre jurnaliști stăteau la hotelul din oraș. Aveau să 
facă presiuni asupra lui Whitt și a polițiștilor pentru a le da 
detalii despre caz. Aveau să știe totul înainte s-apuc eu să urc în 
mașină ca să plec spre mină. 

M-am îndreptat spre mașină, încercând să respir egal. La 
asta mă pricepeam cel mai bine. La a mă aștepta la ce era mai 
rău. La a nu avea încredere în abilitățile celorlalţi. Bineînţeles că 
ceilalţi polițiști nu aveau să discute cu jurnaliștii. Bineînţeles că 
Whitt nu avea să dezvăluie nicio informaţie sensibilă. Oamenii 
ăștia erau profesioniști. 

L-am zărit pe Whitt la o masă în spatele barului, cu două 
dintre polițiste. 

— E adevărat? întrebă el. 

Mi-am simţit părul de pe ceafa ridicându-se. 

— Ce să fie adevărat? 

— Jupiter? 

Îi zvâcni colţul gurii. 

— Al doilea nume al tău chiar e Jupiter? 

Am oftat. Poliţistele de lângă el chicotiră. M-am așezat și mi- 
am turnat un pahar de vin din sticla de pe masă și l-am băut din 
trei înghiţituri. 

— Ce s-a mai întâmplat în ultimele câteva ore? am întrebat. 

— Păi una dintre spioanele tale hărnicuţe a venit la mine cu 
niște vești palpitante. _ 

Pe ecusonul polițistei scria Beckett. Işi puse telefonul mobil 
în fața mea. Pe ecran era o poză cu o cutie neagră de plastic 
sub un pat de miner făcut în grabă. 

— Şi arăta bine. Proprietarul era Ethan Formosa. E ăla de la 
depozitul de mâncare, care lucra cu Hon. Are câteva atacuri 
grave în cazier. 

— L-aţi verificat? 


— L-am verificat. 

Rânjetul de mâncător de rahat nu dispăruse de pe faţa lui 
Whitt. 

— Formosa ni s-a opus din răsputeri. Nu voia să deschidem 
cutia aia în faţa celorlalţi mineri aflaţi la vremea aia prin dongă. 
Cu niciun chip. 

— Păi și ce era? Era o armă? 

Poliţiștii de la masă se opriră, uitându-se unii la ceilalţi. 

— Dar-ar dracii, Whitt, vorbește. 

— A fost, ăăă... 

Își drese vocea. 

— Cred că-i zice costum BDSM:*. 

Cealaltă polițistă, Shae, pufni puternic și-și acoperi gura. 

— Avea mască de-aia cu fermoar, spuse Whitt, chinuindu-se 
să se stăpânească. Nişte curele, cu catarame. Nişte... unelte. 
Era și... și un fel de pompă. 

— În regulă. 

M-am lăsat pe spate în scaunul meu și mi-am mai turnat un 
pahar de vin. 

— Înţeleg ce zici. 

— Percheziţiile fetelor au scos la iveală și alte patru cutii 
negre de dimensiuni mari, spuse Beckett, veselă. Două flaute, 
un saxofon și un fagot. Nu m-aș fi gândit niciodată că ar putea 
exista atât de mult talent muzical într-un loc ca ăsta. Am putea 
să ne facem o trupă. 

— Da,  Minerii  Prăfuiţi. Și invitatul lor special, 
Sadomasochistul Mascat. 

Cei trei izbucniră în râs. Tensiunea simțită de Whitt în 
ultimele zile cedă. Oboseala din trăsăturile lui dispăruse. 
Deodată, le eram recunoscătoare femeilor de lângă el. In 
meseria asta e imposibil să rămâi mereu apăsat de seriozitatea 
situaţiilor. Monotonia asta te poate omori. Am văzut-o 
înnebunind ofițeri mai în vârstă, care nu mai aveau puterea de-a 
râde și de-a se bucura, nici măcar în vremuri bune. Eu încă nu 
ajunsesem în acel punct. Ştiam că am o rezervă consistentă de 
umor, dar nu mi se părea încă momentul potrivit pentru a-l 
scoate la iveală. Dacă o făceam, aveam să-mi aduc aminte 
repede de ceea ce se întâmpla acasă și să fiu copleșită de 
vinovăţie. Nu-mi rămânea, pentru moment, decât să-mi găsesc 
alinarea în braţele lui Gabe. 


M-am dus la bar să iau o altă sticlă de vin, fără să anunţ pe 
nimeni unde mergeam. Procedam așa când eram foarte 
implicată într-un caz, deveneam nesimţită, distantă, uitam de 
regulile unei companii plăcute.  Tataie îmi observase 
comportamentul și-l numise „modul de acțiune”. Deodată, îi 
simţeam foarte tare lipsa, în timp ce mă îndreptam spre bar pe 
holul întunecat. Şi în acest nor de tristețe, n-am reușit să observ 
primul braţ întins spre mine de nicăieri. 

Un bărbat în faţă. Un bărbat în spate. Am simţit o mână 
caldă și puternică pe gură. Un alt braţ mă prinse de talie și 
începu să mă tragă înapoi. 


Capitolul 84 


Muzica din barul principal era dată atât de tare, încât nici nu 
mi-am auzit propriul țipăt. Am fost târâtă cu spatele pe o scară 
minusculă, apoi împinsă în față într-unul dintre dormitoarele 
mucegăite de la primul etaj. 

Se aprinse lumina de la baie. Odată cu ea veniră și 
mijloacele mele de apărare. Vocile a o sută de victime ale 
violurilor din cariera mea îmi răsunară în minte. Cele care se 
apăraseră și cele care nu se apăraseră. Vocile lor erau vii în 
imaginaţia mea. Retrăiam cele câteva momente în care le 
fusese luată siguranța. ă 

„Mușcă. Zgârie. Dă-i cu piciorul. Incearcă să-i scoţi ochii. Fă 
orice-ţi dictează corpul să faci. Dar nu-l lăsa să te bage în 
mașină, în cameră, în beci.” 

În momentul în care am început să mă lupt, bărbatul care 
mă ţinea în braţe îmi dădu drumul tare pe gresia din spaţiul 
mare al cabinelor de duș. Dușul de deasupra mea picura ușor. 
Podeaua de sub mâinile și picioarele mele era udă. 

Richie stătea în pragul ușii cu pistolul meu negru din dotare 
în mână. Mi-l șterpelise în ultimul moment din buzunarul de la 
spatele pantalonilor. Doi dintre oamenii lui stăteau în baie. 
Privirile li se îndreptară repede spre chiuveta plină de barbă 
rasă, spre cada pătată, spre oglinda crăpată și spre poliţista 
speriată. Mirosul muced al trupurilor lor de bărbaţi umplu 
încăperea. 

Richie aștepta în timp ce-mi analizam situaţia. Ştiam că doi 
membri ai găștii lui lipseau, probabil păzeau ușa. Podeaua vibra 
de muzica de jos. Nu avea să mă audă nimeni. Nu avea să vină 
să mă caute nimeni. Eram neînarmată și depășită numeric. Așa 
te simţi când te cuprinde groaza. 

— Să nu zici nimic, spuse Richie, de parc-aș fi fost în stare 
să zic ceva. Doar să stai să te gândești la tot ce ţi-am putea face 
în clipa asta. Pune-ţi imaginaţia la bătaie. Nu te gândi doar la 
cum te-am târî spre pat, acolo, ţinându-te bine. Uită-te la cadă. 
Gândește-te cum ar fi s-o umplu pă jumate și să te înec în ea. 
Gândește-te la toate sculele cu care m-aș putea juca. Iți închipui 
toate lucrurile-astea, Păsărică? 


Am încercat să trag mai mult aer în plămâni. Richie arătă 
spre mine. Toată mina lui de hoț-gentleman ţanţoș dispăruse. 
Ochii-i erau goi. 

— Multe belele mi-ai mai făcut pe-aici, femeie. Dân clipa 
când ai venit aici, ai fost o pacoste, în pana mea. N-a mai 
cumpărat lumea dă la mine. Pe-ormă a-nceput să cumpere și 
mai puţină lume când au venit pretenarii ăia ai tăi ieri. Pe-aici a 
trecut un șir dă mașini în ultimele patrușopt dă ore, și cele mai 
multe n-o să mai vină. Astea-s drumurile mele, și totuși, ăia au 
trecut fără să plătească taxa. Ştii dă ce? Pentru că doi tâmpiţi 
dă gabori stăteau în cârca mea ca puricii. 

Richie se ghemui în faţa mea. Un membru al găștii lui, un 
blond deșirat cu tatuaje pe mâini, zâmbi când i-am atras atenţia. 

— Venitul meu acuma-i zero, zise Richie. Cineva tre' să 
marce banu'. 

— Whitt o să vină să mă caute, am spus. 

— A, da? Așa ţi-au zis ăștia să zici? murmură Richie. Mai 
întâi ţi-au zis „Luptă pentru viaţa ta. Nu-i lăsa să te desprindă de 
turmă”. Dup-aia ţi-au zis: „Zi-le că ai o boală. Zi-le că ești 
gravidă. Zi-le că iubitul tău o să se-ntoarcă după tine dintr-o 
clipă în alta”. Pe urmă ti-au zis: „Zi-le chestii despre tine. Fă-te 
om adevărat în ochii lor, ca să nu te omoare când termină cu 
tine”. 

Râse. 

— Ei, uite că prietenul tău n-o să vină, Păsărică. Şi-n ochii 
mei, tu nu ești om. Dar nu-ţi fac nimica. Nici io, nici oamenii mei. 
Şi știi de ce? Pentru că nu trebuie să-ţi facem nimica. Acuma-ţi 
dai și tu seama că toată vrăjeala ta cu fata luptătoare care face 
pă deșteapta nu te-a ajutat s-ajungi nicăieri. Te-ai umflat în 
pene pe-aicea, că ești tu mare polițistă nebună care nu-nghite 
căcaturile la nimenea. Ei, ia uită-te-acuma. Ai belit-o. Și cred că 
pentru cineva ca tine, ăsta-i cel mai nasol lucru pe care-aș putea 
să ţi-l fac. 

Richie se ridică și privi în jos spre mine. 

— Uite cum stă treaba, Păsărică zise el. O să te ducă Pete și 
Andy cu mașina la Perth. Tu o să le zici la șefii ăia ai tăi că ai 
ajuns pân-acolo cu cercetările, pentru că ai crezut că trăgătorul 
a plecat dân mină. Îl suni pă bulangiu' ăla dă prieten al tău, 
Whittacker, și-i spui să se ducă acasă, și retragi și echipa dă 
sprijin. După ce-ai făcut toate astea, o să mă gândesc dacă-ţi 


trimit înapoi arma dân dotare, ca să nu pari c-ai dat cu mucii-n 
fasole mai tare decât ai dat deja când ai pierdut-o. 

Băgă arma în buzunarul de la spate și se întoarse în direcţia 
opusă, făcând un schimb de priviri cu blondul. Cei doi tovarăși ai 
lui făcură un pas în faţă. 

— Nu cred că-i nevoie să-ţi spun ce se întâmplă dacă te pui 
rău cu mine, detectiv. 

Făcu un semn cu degetul, privind apartamentul, baia, patul, 
frumoasa capcană în care mă prinsese. 

— Asta? A fost mai ușor decât ar fi trebuit. 

— Dar e o problemă, am spus eu. 

M-am ridicat încet, iar Pete și Andy dădură înapoi, 
aruncându-i șefului lor doar câte-o privire fugară. Richie se opri 
în pragul ușii în timp ce eu mă adunam. 

— Eu chiar sunt o polițistă nebună care nu-nghite căcaturile 
nimănui. 


Capitolul 85 


E cel mai bine să-ţi păstrezi energia când știi că lupţi pentru 
viaţa ta. Începe cu puţin. Păstrează-te ușoară. Lovește cu 
precizie și nu risipi lovitura. 

Cel numit Pete zâmbi și se întinse după mine în colţul 
dușului. l-am zâmbit și eu și i-am dat mâna la o parte cuo 
palmă. 

„Așa-i. Totul e numai distracţie și joacă.” Transpiraţia de 
groază încă-mi picura pe maxilar, chiar și în timp ce dansam cu 
atacatorul meu. Richie se opri în prag să vadă ce avea să se 


întâmple. 
Pete veni din nou în față. L-am prins de braţ cu ambele 
mâini, i l-am sucit și l-am îmbrâncit. Se lovi de ușa de la duş, 


chircindu-se un pic și făcând geamul să se clatine în ramă. Am 
ridicat genunchiul și l-am lovit tare cu călcâiul peste braţul de 
care-l țineam, rupându-i radiusul cu un trosnet răsunător. Pete 
urlă. Braţul lui Andy se înfășură în jurul gâtului meu pe la spate. 
M-am împins în el destul cât să-i slăbesc strânsoarea, astfel 
încât antebraţul lui să ajungă aproape de gura mea. 

L-am mușcat ca lumea. 

Urletul lui Andy îmi făcu timpanele să pulseze. Cu toată 
greutatea corpului meu, l-am răsturnat peste Pete. Amândoi se 
prăvăliră peste paravanul de la duș, căzând în cabină. M-am 
întors și-am vrut să mă arunc asupra lui Richie, care era în prag, 
dar Andy mă atacă din nou, încercând să mă cuprindă cu 
braţele. l-am făcut jocul, l-am lăsat să încerce să mă ridice. 

„Mare greșeală, prietene.” 

Mi-am încolăcit corpul în jurul capului lui, ca o pisică, 
înfigându-mi degetele în carnea moale de sub maxilarul lui. li 
cuprinsesem mijlocul cu picioarele. Ne-am lovit de chiuvetă. 
Robinetul mi se înfipse în șold, despicând carnea de sub blugi. L- 
am apucat pe Andy de păr cu ambii pumni și l-am izbit puternic 
cu capul în nas. 

Pete stătea în colțul cabinei de duș, unde fusesem eu cu 
doar câteva clipe înainte, ţinându-se de braţul îndoit, rupt. Andy 
îmi dăduse drumul și se lăsase la podea, lângă toaletă. M-am 
așezat pe marginea chiuvetei și mi-am șters sângele lui Pete de 
pe bărbie cu partea de jos a bluzei, trecându-mi un picior ud 
peste celălalt, cu nonșalanţă, în timp ce Richie mă urmărea. 


Rămăsesem fără unul dintre pantofi. Umărul bluzei îmi era 
sfâșiat, iar părul îmi intrase în față. Pantalonii-mi erau leoarcă, 
iar groaza-mi dispăruse, fiind înlocuită de adrenalina eliberată în 
luptă. În timp ce-mi acordam un moment pentru a analiza 
situaţia, mi-am dat seama că eram mai scoasă din sărite ca 
niciodată. 

Richie ridică arma mea și o îndreptă spre mine. Arma ţăcăni. 
Am băgat mâna în celălalt buzunar și am scos încărcătorul pe 
care-l ţineam acolo. 

— Nu-l ţin niciodată încărcat când beau, am spus. 

l-am făcut semn să vină în faţă. 

— Hai să-l iei. Nu-ţi fac nimic. 

Richie lăsă arma mea pe podea și dădu înapoi. 


Capitolul 86 


— Cred că ai craniul din plumb, spunea Whitt. 

Ciocăni tare deasupra sprâncenei mele stângi. 

— La câteva zile după ce ţi-l crapă criminalul, tu-l folosești 
pe post de armă. 

Asistenta era aceeași femeie acră care mă doftoricise în faţa 
dongăi mele când aproape că-mi găsisem sfârșitul în tuneluri. 
Stăteam întinsă pe o masă la centrul medical, iar ea-mi cosea 
crăpătura în formă de Y din șold, provocată de robinetul de la 
baie. 

— Ştii, spunea ea, există o legătură între traumele lobului 
frontal și comportamentul antisocial. lei des lumea la capete-n 
gură? 

— Încerc să mă limitez la de două-trei ori pe săptămână, am 
spus. 

— E surprinzător de ușor să-ţi provoci leziuni pe creier. 

Ridică din umeri în timp ce trăgea de o copcă. 

— În lobul frontal sunt toţi neuronii care-ţi controlează 
emoțiile. Dacă te joci cu el, devii violentă. Nesăbuită. 

— Adică mă sfătuiţi să nu mai iau oamenii la capete-n gură 
pentru că s-ar putea să ajung să vreau să-i iau la capete-n gură? 

Asistenta se uită urât la mine. 

— Cred că putem să-l tăiem pe Richard Lee Machinna de pe 
lista de suspecți. De ce să-și fi bătut capul să-ncerce să te facă 
pachet și să te trimită la Perth dacă era el criminalul? Ţi-ar fi 
făcut felul de la distanţă, așa cum a făcut și cu restul țintelor lui. 

— Poate că-i place de mine, am spus. Poate că îi place de- 
amândoi și că vrea să nu-i mai stăm în cale ca să-i dea înainte 
cu crimele fără să facă rău niciunuia dintre noi, de faini ce 
suntem. 

— Nimănuli de-aici nu-i place de voi, spuse asistenta. 

— Eu nu-i dau drumul ăstuia. Poate că ritualul lui implică 
mineri, și se pare că suntem o belea prea mare pe capul lui. 
Vreau să știu dacă-l ţinem pe lista suspecţilor sau îi dăm un șut. 
Aflăm unde stă și pe urmă ne dăm seama cât de gravă-i situaţia 
cu ăsta. 

— Toată echipa are vreo două rulote la ieșirea din mină, la 
vreo zece kilometri de mers cu mașina de-aici, spuse Whitt. 
Bănuiesc c-o s-avem aceeași bătaie de cap dacă încercăm să 


obţinem un mandat pentru locul ăla pe care-am avut-o când am 
încercat aici. Putem să ne gândim la treaba asta dimineaţă. 
Punem la cale ceva prin care să-i distragem atenţia, sau ceva de 
genul ăsta. 

— Dar cazierul penal al lui Aaron Linebacker? N-a ajuns 
încă? 

— Nu, spuse Whitt, când am verificat eu ultima oară, nu 
ajunsese, și asta a fost cel puţin acum câteva ore. Mai verific o 
dată când ne întoarcem la donga. 

Partenerul meu se întinse pe scaunul de plastic. l-am auzit 
gâtul trosnind. Îmi pica bine să-l văd mai puţin obosit. Cel puţin 
unul dintre noi lucra la un nivel eficient de tensiune. Ştiam că 
eram prea tensionată. Dar mereu fusesem așa, chiar și înainte 
să intru în poliție. Faptul că eram atât de agitată avea să-mi 
facă probleme în vremuri de război sau de pace. Richie avea 
dreptate. Eram nebună. 

— Du-te la culcare, i-am spus lui Whitt. Eu cred că mai stau 
ceva vreme pe-aici. 

Fu de acord, fără tragere de inimă, și se îndepărtă în 
noapte, alene. 

În timp ce asistenta mea prietenoasă căuta un analgezic 
potrivit în biroul ei exterior, eu mă gândeam la Danny Stanton. 

— Ucigaş. Întunecat. Vânător. Răzbunare. _ 

Ştiam că eram aproape să-l găsesc pe criminal. li simţeam 
prezenţa la mină. Avea să-mi dea de furcă mai mult decât Richie 
și gorilele lui — o luptă din care nu eram sigură că aveam să 
scap cu viaţă. 


Capitolul 87 


— O să fie grozav, i-am spus lui Whitt. Nici picior de om pe- 
aici, deci o să putem să intrăm și să ieșim fără să trebuiască 
măcar să-i atragem departe de-aici. 

Stăteam întinși pe burtă pe o culme, în soarele dogoritor, 
privind gașca lui Richie prin binocluri. Tabăra consta în două 
rulote albe damblagite, și un Hyundai Sonata!** model 1980, 
gri, pe cărămizi. Dreptunghiul minuscul de umbră pe care-l 
oferea era plin de lantana!*%* și de ierburi deșertice. In 
jumătatea de oră în care am stat acolo, n-a fost nicio mișcare în 
tabără. Eram sigură că Richie și gașca lui petrecuseră cel puţin 
încă vreo două ore în arest la Perth. M-am întrebat în tăcere 
dacă fusese îngrijorat sau ușurat de faptul că acuzaţia de 
„agresiune asupra unui ofiţer de poliţie” îi fusese retrasă, știind 
că puteam să-l acuz foarte ușor de tentativă de omor. 

Când i-am spus lui Whitt că Richie încercase să mă împuște, 
acesta fusese îngrozit, mai îngrozit decât atunci când îi 
relatasem încercarea lor de-a mă brusca în baia de la hotel. Nu 
mă sinchisisem să-l pun pe Richie sub acuzaţie pentru tentativă 
de omor, pentru că știam că acuzaţia nu avea să reziste. Un 
avocat bun, pe care probabil că și-l permitea, ar fi argumentat 
că Richie își dăduse seama că arma nu avea încărcător când o 
luase în mână, după diferența mare de greutate, și apăsase pe 
trăgaci doar ca să mă sperie. In situaţia dată, avea să iasă pe 
cauţiune înainte de căderea nopţii, iar asta avea să-mi dea 
destul timp cât să mă uit prin tabăra lui și să văd dacă avea 
inimă de criminal. 

Voiam să știu dacă Richie avea asupra lui genul de arme de 
care trăgătorul din mină ar fi avut nevoie ca să-l vadă, darămite 
să tragă asupra lui Lenny Xavier de la distanţa de la care 
trăsese. Voiam să văd dacă erau ceva haine de camuflaj acolo. 
Vreun cartuș. Vreo hartă. Ceva care fie să-l incrimineze pe 
Richie, fie să-l scape de bănuielile mele. 

Eu și Whitt ne-am ridicat fără vreun cuvânt și am alergat 
ghemuiţi spre tabăra lui Richie, cu armele pe lângă corp, 
uitându-ne în jur după mișcare în timp ce coboram. Asta mi-a 
amintit de conversaţia pe care o avusesem cu Gabe pe întuneric 
în deșert despre cât de repede se adaptează corpul uman unui 
astfel de climat. Cât de repede, sub presiunea soarelui și a 


vastităţii acelui spaţiu, omul devenea precum creaturile care 
supravieţuiau acolo — dur și descurcăreţ. Soarele-mi colorase 
pielea în maro, iar praful continuu îmi mijise ochii. Tălpile-mi 
erau tari ca piatra de la mersul spre și dinspre cabinele de duș 
la orele când încă era întuneric. Treceam peste pietrele și praful 
străvechi de pe drum. Toate hainele mi se decoloraseră și mi se 
pătaseră de transpiraţie, iar părul îmi era uscat și plin de sare. 
Deveneam o creatură a deșertului. 


Capitolul 88 


Ne-am dus mai întâi la o mașină cu tracţiune integrală 
parcată lângă cea mai apropiată rulotă. Ușa era descuiată, dar 
cheia nu era nicăieri înăuntru. M-am târât pe bancheta din spate 
și am ridicat preșurile de pe podea, trecându-mi degetele peste 
părţile laterale ale mașinii, în căutare de orice m-ar fi putut 
interesa. Partea de depozitare din bord era plină de mucuri de 
ţigară. Whitt înclină pe spate scaunul șoferului, aproape 
strivindu-mă de banchetă. 

— Hei! 

— Uau, fii atentă aici, râse el, ridicând un revolver argintiu 
uriaș. M-am ridicat de pe bancheta din spate și m-am dus în 
partea șoferului. Am luat arma masivă din mâna lui și am ţintit 
spre orizont. , 

— lisuse, am spus. Asta are-o tonă. Smith and Wesson% 
500. Şi-o vacă omoară ăsta. ă 

— Ar trebui să tragem cu el, spuse Whitt. II confiscăm și 
tragem de câteva ori cu el. Știi tu. Doar pentru cercetare. 

— Ne-aud ăia de la mină. 

Am pus arma la loc în compartimentul de sub scaun. 

— Şi pe lângă asta, probabil că are permis pentru cel puţin o 
armă. 

Prima rulotă era încuiată, dar o fereastră crăpată din spate 
ne permise să intrăm. Spaţiul răcoros și întunecat mirosea 
puternic a deodorant bărbătesc și a burbon. Erau semne ale 
prezenţei unor bărbaţi care locuiseră mult timp singuri: 
prosoape ude pe podea, chiuveta plină de vase jegoase. Am 
început cu dulapul din bucătărie și am cotrobăit prin toate 
cutiile, trecând apoi la spaţiile de sub chiuvetă și de deasupra 
mesei micuţe. Nu era nimic pe, sub sau pe lângă pat. Nimic 
interesant pe rafturile cu cărţi. Whitt se dădu bătut și se 
îndreptă spre următoarea rulotă. Când m-am alăturat și eu, l-am 
găsit la fel de dezamăgit. 

Am ciocănit în pereţii de deasupra raftului. 

— La ce cantitate de droguri le-ar trebui ăstora pentru a 
deservi toată mina, nu le-ar lăsa cu niciun chip 
nesupravegheate, decât dac-ar fi bine ascunse pe undeva. Dar 
cum ascunzi ceva atât de mare aici? De ce nu-s umflaţi pereţii 
de droguri? 


Am aruncat o privire pe fereastra micii bucătării și am văzut 
două siluete apropiindu-se dinspre orizont. Am tresărit din tot 
corpul. 

— Cine dracu e acolo? 

Am scos pistolul. Whitt se aplecă și miji ochii la siluete prin 
perdelele jegoase din dantelă. Apoi ridică binocilul și privi. 

— Uită-te tu. 

Printre stânci se plimbau două păsări emu!* mari. Mari cât 
niște oameni, se aplecau din când în când ca să studieze 
pământul de sub picioarele lor masive. 

— Așa, am spus eu, dregându-mi glasul. Mai departe. 

Am căutat prin toată rulota, de-a fir a păr. Nu existau arme 
de niciun fel. Am încuiat rulota după noi și am rămas în soarele 
dogoritor. 

— Cruntă dezamăgire, am spus. 

— Poate nu-i chiar așa. 

Ceva îi atrăsese atenţia lui Whitt. Se îndreptă spre mașina 
dezmembrată. O șopârlă uriașă de culoarea nisipului se 
desprinse din iarba uscată și se îndreptă în fugă spre culmea 
stâncoasă. 

Intr-o parte a vehiculului, iarba tare și boscheţii fuseseră 
tăiaţi, astfel încât un om să se poată strecura-n voie sub mașină, 
ajungând la ce era dedesubt. Whitt băgă mâna prin ferestrele 
fără parbriz și încercă să miște locul din faţă și locul pasagerului, 
dar în zadar. Trebuia să se întindă pe burtă și să se bage sub 
mașină. După ce făcu asta, începu să dea frenetic nisipul la o 
parte. 

— Intru! strigă el vesel. 

Am auzit ceva răsucindu-se și deschizându-se cu un 
troncănit, apoi i-am văzut picioarele dispărând în timp ce 
încerca să le coboare printr-o deschizătură de forma unei 
capsule. 

M-am prins de marginea circulară a deschizăturii și am 
împins la o parte capacul greu din fibră de sticlă al capsulei 
cufundate în nisip. Când am înaintat târâș și m-am uitat în jos, |- 
am văzut pe Whitt stând în picioare într-un spaţiu de patru metri 
și jumătate adâncime, cu pereţii plini de rafturi improvizate. 
Whitt avea destul loc încât să stea de unul singur în picioare 
comod. Ridică privirea spre mine și zâmbi. 

— Intră aici, zise el. 


Capitolul 89 


Am coborât de pe scara minusculă și m-am alăturat lui 
Whitt. Piepturile aproape ni se atingeau. In jurul nostru erau 
înghesuite trei rafturi, burdușite cu droguri. Ultimele două erau 
aproape pline de pachete bine ambalate cu ceva ce era probabil 
cocaină și heroină înfășurată în plastic negru și bandă maronie. 
Cele două rafturi de deasupra erau pline de cutii cu 
medicamente eliberate cu prescripţie. 

— Mamă. 

Am luat vreo două cutii de pe rafturi și le-am citit conţinutul. 

— la uite ce de steroizi. Ce de antidepresive! 

— Da, păi nu-mi închipui că ăștia care stau aici sunt prea 
încântați de ideea că trebuie să consulte un doctor pentru 
depresia lor. 

Whitt studie cutiile. 

— Probabil că le e mai ușor să ia pur și simplu 
medicamentele de la Richie. Nu-s atâtea întrebări și verificări 
așa. 

— Analgezice. 

M-am îndreptat spre raftul din partea dreaptă. 

— Aici e numai oxicodonă::2:. Cred că-s vreo câteva sute de 
cutii. 

— Să-mi bag picioarele. 

Whitt râse ușor de încântare. 

Tocmai trăsese un sac uriaș de iarbă, închis ermetic, de pe 
un raft de sus. 

— Asta-i greu cât un copil. 

Pe rafturile din partea de sus erau lucrurile de care băieţii 
aveau nevoie urgent, lucruri după care se puteau apleca prin 
gaura de la acoperiș ca să le ia fără să trebuiască să intre de tot 
în încăpere. M-am întins și am luat câteva teancuri de bancnote 
verzi și galbene. Whitt și cu mine ne-am zâmbit și-am cântărit 
banii în mână. Parcă ne-apuca prosteala în atâta bogăţie. Am 
desfăcut teancul de bancnote în faţa lui în formă de evantai, le- 
am dus la nas și le-am mirosit. Nu mai ţinusem niciodată în 
mână atâţia bani. Nici măcar în raziile de droguri la care 
participasem în tinereţe. Era șocant și ciudat de amuzant să văd 
că oamenii trăiau astfel. Stivuiau teancuri de heroină într-un 
buncăr subteran de parcă s-ar fi pregătit pentru apocalipsă. 


Distracţia fu întreruptă brusc de un sunet ca un zgrepţănat 
afară. Eu și Whitt ne-am uitat unul la altul și am urmărit umbra 
capacului trecând peste faţa lui. 

— Nu! strigă el, privind în sus. Nu! 


Capitolul 90 


Pentru o clipă, am rămas pe loc amândoi, strigând. Strigând 
la cel care ne închisese acolo. Cuprinsă de panică, în întuneric, 
am fost împinsă în rafturile din spatele meu. Copcile de la șold 
mi se strângeau sub bandaj. Cutiile cu pastile căzură cu zgomot 
la podea. 

— Băga-mi-aș, strigă Whitt. Băga-mi-aș! 

— Mă asurzești! am strigat. 

— Ba tu mă asurzești pe minei 

— Urcă acolo. 

L-am îmbrâncit. 

— Hai, du-te. 

Whitt sui cele trei trepte pe care trebuia să le urce pentru a 
ajunge la deschizătura din acoperiș și se opinti în capac. Nu se 
clinti din loc. Am ascultat în beznă cum degetele lui se frecau de 
marginea de cauciuc care astupa deschizătura. Deși capsula era 
cufundată în nisip, fiind astfel mai răcoroasă decât deșertul de- 
afară, transpiraţia începuse deja să curgă pe tot corpul meu. 
Abia aveam loc să stăm amândoi în picioare. Whitt lovi cu 
pumnul în partea interioară a capacului. 

— Ajutor! Ajutor! 

— Ala care-a făcut asta n-o să ne-ajute, m-am răstit. Dacă ar 
fi vrut să ne-ajute, nu ne-ar fi închis aici de la bun început. 

— Crezi că-i ăla? întrebă Whitt, coborând lângă mine. 

— Probabil. Cine altcineva să ne fi urmărit și să fi știut că 
eram aici? 

Mi-am verificat telefonul mobil, dar bineînţeles că n-aveam 
semnal. Whitt făcu la fel. M-am întins până-n spatele cutiilor și- 
am lovit în pereţii capsulei. 

— Cred că ăsta-i un vechi rezervor de apă. Ceea ce 
înseamnă că-i închis ermetic. Am putea să murim aici. 

— Optimismul tău continuu mă uluiește, Harry, rânji Whitt. 
Mereu vezi partea plină a paharului, așa-i? 

M-am încruntat în întuneric. 

— Cine-i nașparliul ăsta de Edward Whittacker? N-am mai 
văzut latura asta a ta. Ești claustrofob, sau ce-ai? 

— Posibil. 

Avea vocea scăzută în beznă. 


— Păi, stai jos și astupă-ţi urechile, am spus, scoțând 
pistolul. Asta o s-ajute. 

Mi-am lipit una dintre urechi de umăr, dar n-am avut cum să 
o scutesc pe cealaltă de zgomotul puternic al focului de armă 
tras spre plafon. Lumina se revărsă asupra noastră din două 
găuri perfecte în capacul rezervorului, căzând pe expresia 
serioasă a lui Whitt. Am urcat din nou și m-am opintit în capac, 
sperând că găurile-l mai slăbiseră. Dar privind prin ele, mi-am 
dat seama că fibra de sticlă avea doi centimetri și jumătate 
grosime. 

M-am lăsat pe podeaua rezervorului, alături de Whitt. 
Picioarele ne erau prinse unele într-altele. Bluza i se lipea deja 
de el din cauza transpiraţiei. Am privit în jur și am apucat o cutie 
de medicamente de pe raftul de jos. 

— Diazepam! 

Am scuturat cutia în direcția lui. 

Partenerul meu ronțăi în liniște un diazepam. Respira 
îndelung, constant. O perioadă, am stat pur și simplu împreună 
și am încercat să nu intrăm în panică. Nu aveam să rămânem 
fără aer, datorită celor două găuri pe care le făcuserăm în 
capacul rezervorului de apă. Dar era posibil să fim omorâţi la 
întoarcerea lui Richie și-a găștii lui. Sau dacă nu se întorceau ei, 
aveam să murim din cauza deshidratării sau a epuizării de la 
căldură. Nu erau deloc lichide în rezervor. Doar destui bani cât 
să ne cumpărăm o insulă mică și destule droguri cât să murim 
de câteva ori la rând. 

— Trebuie să te-avertizez, spuse el. Dacă devine mai 
nasoală situaţia, io-mi aprind un cui. 


Capitolul 91 


Am stat cu rândul în vârful scării, ascultând sunetele venind 
din deșert și strigând din când în când după ajutor. Amândoi 
eram leoarcă de transpiraţie după o oră. Găurile din partea de 
sus a rezervorului ne dădeau aer, dar acel aer era fierbinte, iar 
condensul începu curând să picure pe pereţii plini de striaţii. Din 
când în când, vântul revărsa nisip roșu asupra noastră. 

Deși pe Whitt părea a-l depăși structura, eu eram convinsă 
că era o cale de ieșire. Am încercat să întorc capacul 
rezervorului, dar părea a fi blocat cu ceva și se mișca doar 
câțiva milimetri. Am găsit un cuţit pe raftul cel mai de sus și am 
început să scobesc marginea din cauciuc negru a capacului, 
făcând ca bucăţi din ea să cadă peste partenerul meu care era 
tot mai supărat. 

— Asta-i cea mai mare porcărie prin care-am trecut 
vreodată, spuse el, ștergându-se de transpiraţie pe faţă. De ce 
nu ne-a omorât și cu asta basta? 

— Pentru că așa n-ar mai fi fost distractiv, nu? am spus eu, 
înţepând capacul cu cuțitul. 

Criminalul avusese destule ocazii de a ne dobori pe mine și 
pe Whitt de când sosiserăm în Bandya. Mă puteam gândi la 
două motive pentru care ne lăsase în viață. Unu, își alegea 
foarte exact victimele și nu era dispus să omoare pe altcineva în 
afara lor. Sau doi, Whitt și cu mine creșteam miza vânătorii lui, 
mai echilibram terenul cu doi prădători drept concurenţă, stând 
între el și prada lui. Am tăiat toată căptușeala de cauciuc de pe 
capacul rezervorului și am descoperit că nu ajuta la nimic. Cu 
toate astea, simţeam o satisfacție ciudată la gândul că Richie și 
gașca lui aveau să fie nevoiţi să-și căptușească din nou 
rezervorul. 

— Hai să mai lucrăm la stabilirea legăturilor dintre victime. 
Știm că nu există nicio legătură de vârstă sau un motiv rasial. 
Dar cumva tot trebuie să fi fost legate între ele. Unde lucra 
Danny Stanton? 

— In construcţii, spuse Whitt. Sub supravegherea lui Gabe 
Carter. 

— Hon lucra la depozitul de hrană, am gândit eu cu voce 
tare. Tori și Amy la departamentul electric, iar Lenny și Mick la 
excavatoare. Deci nu poziţia în mină îi leagă pe toţi. 


— Nu. 

Whitt deveni atent, părând bucuros că-i distrăgea cineva 
atenţia. 

— Nu, nu asta e linia care îi leagă. Hon era singur și căuta 
fete pe net în orașul lui natal. Tori avea un iubit, iar Danny era 
într-un soi de relaţie cu fata aia cu părul mov. Deci n-a fost 
vorba de vreun triunghi amoros sau ceva de genul ăsta. 

— Danny și Shamma, am murmurat, sprijinindu-mă din nou 
pe scară. Danny vizita des tabăra Soldaţilor Pământului dac-o 
știa destul de bine pe fata aia încât să i se fi aprins călcâiele 
după ea. Amy spunea că și Tori mergea foarte des pe-acolo, 
deci poate că și Amy s-o fi dus. Și uite-așa, avem jumătate 
dintre victime. 

— Și cealaltă jumătate nu are nicio legătură cu Soldaţii 
Pământului, spuse Whitt. Hon nu fuma iarbă. Era curat ca 
lacrima. Mick și Lenny păreau cam trecuţi de vârsta la care-ar fi 
făcut așa ceva, nu? 

— Dacă victimele au fost alese intenţionat, ceva trebuie să 
le fi legat, am insistat eu. Ce altceva să fi adus toate 
personajele-astea fără nicio altă legătură între ele laolaltă? 
Adică, sunt de vârste între nouăsprezece și cincizeci de ani. Ce 
au făcut toţi de-au ajuns în calea criminalului? Ce activitate îi 
unește? 

— Mineritul, spuse Whitt. 

Am oftat către el și m-am strecurat spre fundul rezervorului. 
Liniștea se lăsă vreo oră, chiar mai mult, timp în care-am 
așteptat asudând. Când se auzi soneria de alertă pentru e-mail 
pe telefonul meu, am tresărit amândoi. 

— Poţi să primeşti mailuri? 

Whitt încercă să apuce ecranul aprins din mâinile mele. 

— De ce n-ai zis nimic? 

— Că nu știam că pot să primesc mailuri! 

Ne-am certat prostește pe telefon în beznă. 

— Dă-mi-l! 

Mi-am verificat semnalul. Tot nimic. Cum să fi intrat un e- 
mail? 

Am compus un mesaj către Tataie, cu subiectul URGENT! 
AJUTOR! Îmi tremurau degetele în timp ce descriam situaţia 
noastră. Când am apăsat pe „trimite”, mi-a ajuns direct în 
căsuţa de ieșiri, iar un mesaj apăru pe ecran. 


— Eroare semnal rețea? am citit. Ce mă-sa? 

— Cred c-ai avut semnal doar vreo secundă sau două, spuse 
Whitt. O fi fost vreun satelit care trecea pe deasupra, sau ceva 
de genul ăsta. 

Am deschis e-mailul pe care îl primisem. Era din partea unei 
jurnaliste. Atașase o fotografie cu prima pagină a ziarului 
Herald. 

„Ne-ar plăcea tare mult să fim primii care să-ţi ia un interviu 
în legătură cu asta, Harry”, scria ea. „Ai vreun comentariu? Doar 
unul!” 

Pe prima pagină era o poză cu fratele meu, cu faţa suptă, în 
timp ce trecea dintr-o încăpere în alta a unei secţii de poliţie. 
Titlul era: BLUE DEPUNE MARTURIE COMPLETA. 

— Ceva important? întrebă Whitt, căscând. 

— Nu. 

Am ascuns telefonul. 

— Nu-i nimic. 

Stând în întuneric, ascultând respiraţia partenerului meu în 
ceea ce s-ar fi putut să-mi fie camera mortuară, mă întrebam 
dacă era în regulă dacă începeam să plâng. 


Capitolul 92 


Când începură să se-audă zgomotele, era întuneric. Whitt 
fredona o melodie, încercând să-și ia gândul de la cât de tare-l 
trecea pipi, după cum mi-a spus. 

— Taci! Taci! la ascultă! 

— Ajutor! am strigat. 

M-am căţărat pe scară cât am putut de repede. Tot corpul 
mă furnica şi-mi era amorţit de la cum stătusem înghesuită pe 
căldura aia. 

— Ajutor! Suntem aici, înăuntru! 

Am bocănit în interiorul capacului rezervorului. Whitt se 
ridică și lovi scara de care m-am agăţat. 

— Eşti sigură c-ar trebui să facem asta? Dac-o fi ăla? 

— Puțin îmi pasă mie dacă-i ăla, eu ies de-aici! am spus. 

— Ajutor! Ajutor! 

Se lăsă liniștea. Am zbierat în continuare, sperând să m- 
audă vizitatorul. Nisipul se scurgea din găurile de glonț, 
constant. Am bocănit continuu, ascultând liniștea cumplită 
dintre strădaniile mele. 

— Unde dracului sunteţi? întrebă o fată. 

— O, Doamne, suntem aici! am strigat. Ajutor! Suntem sub 
mașină! 

Două voci, curioase și puţin speriate. Apoi, am auzit sunetul 
nisipului tras și îndepărtat de capac. Am fost surprinsă să văd 
cât de mult intrase înăuntru când fuseserăm prinși. După vreun 
minut, apăru un singur ochi albastru, care mă privi fix. 

— Ce mă-sa-i asta? 

Shamma ridică piatra din locul în care blocase capacul. 
Răsuci capacul și dădu înapoi, în timp ce eu ieșeam 
împleticindu-mă din rezervor. 

— O, Doamne, vă mulţumesc. Vă mulţumesc tare mult. 

M-am întins pe nisip, lângă prietena tinerei de la Soldaţii 
Pământului. 

— Of, sunteţi cei mai buni oameni din lume! 

— Ce mama dracului căutaţi acolo jos? întrebă Shamma. 
Unde-i Richie? 

— A fost arestat. 

Am respirat aerul curat din deșert. 


— O să se întoarcă în curând. Ne-am dus pe-acolo să 
aruncăm o privire și am rămas blocaţi. Vo; ce naiba faceţi pe- 
aici? 

— Am venit să luăm niște iarbă, ce să facem? râse Shamma. 
Nu putem să intrăm în mină. Ceva s-a întâmplat acolo. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat. 

— Nu știu. 

Fata ridică din umeri, dându-și o șuviță mov după ureche. 
Toată după-amiaza au răsunat alarmele. 


Capitolul 93 


Mașina pe care o împrumutaserăm de la mină urui și se 
zgâlţăi, trecând peste pietre uscate pe drumul de întoarcere 
spre mină. Se lăsa întunericul, care scălda orizontul într-o 
lumină de-un roșu sângeriu și făcând să zboare stoluri de 
păsărele din tufele de spinifex spre norii care se plimbau pe 
cer. Whitt stătea lângă mine în cabana slab luminată, 
verificându-și apelurile nepreluate și e-mailurile. În mina 
îndepărtată, vedeam lumini adunate la porţi, mai multe decât ar 
fi trebuit să fie. Tabăra jurnaliștilor se extinsese. 

— A venit cazierul penal al lui Linebacker, spuse Whitt. E 
curat. 

— Fac pariu că ăla militar nu e, am spus. Pe-ăla l-aţi primit? 

— Încă nu. 

La porţi, jurnaliștii roiau în jurul mașinii. Femei penibil de 
împopoţonate, cu coafuri rigide și complicate în care bătea 
vântul deșertului, aveau bluzele de mătase lipite de corp din 
cauza transpiraţiei. Am auzit alertele imediat ce porţile s-au 
închis în urma noastră, răsunând prin sistemul de anunţuri 
publice al minei. 

— Harriet Blue și Edward Whittacker, contactaţi biroul 
administrativ imediat. Valerie Beckett și Julia Shae, contactaţi 
biroul administrativ imediat. 

— Beckett și Shae. Am aruncat o privire spre Whitt. 

— Astea-s cele două... 

— Cele două polițiste pe care le-am repartizat să-l 
supravegheze pe Linebacker, spuse el. 

Expresia feţei i se înăsprise. 

Am tras mașina pe fâșia cu pământ din faţa biroului 
administrativ. David Burns dădu buzna pe ușile clădirii tocmai 
când coboram din mașină și se îndreptă spre noi. De data asta 
părea neîngrijit și un pic stresat. Eram aproape încântată. 

— Unde-aţi fost? se răsti el. Doi dintre ofiţerii voştri au 
dispărut. Mai sunt patru acolo înăuntru care mai au un pic și-și 
ies de tot din minţi. 

Nu m-am sinchisit să-i explic ce păţiserăm eu și Whitt în 
deșert. Voiam să știu ce se întâmplase cu ofiţerii mei. In jurul 
tejghelei am găsit trei bărbaţi și o femeie care fuseseră trimiși 


din Perth să ne-ajute așteptând neliniștiţi. Un poliţist pe nume 
Hellier mă apucă de braţ imediat ce-am ajuns aproape de el. 

— Unde-s Beckett și Shae? întrebă el. Vorbea atât de repede 
încât aproape că i se-mpleticea limba. 

— Tu să-mi zici mie, i-am spus. Ai încercat să iei legătura cu 
ele prin radio? 

— Nu mai răspund la radio și la telefon de pe la prânz, spuse 
femeia, Doyle. Au fost repartizate să-l supravegheze pe Aaron 
Linebacker. Am vorbit cu Mitch și Sully, sunt pe drumul de 
întoarcere dinspre Perth. Au renunţat la acuzaţiile de agresiune 
împotriva ta acolo. 

— Știu, știu. 

Am încercat să respir. 

— Pe Beckett și Shae nu le-a văzut nimeni? N-au zis nimic 
înainte să dispară? 

— S-au prezentat la raport la ora unsprezece și jumătate. 

Hellier se plimba de colo-colo. 

— Ca toată lumea. Am crezut că sunteţi plecaţi cu Soldaţii 
Pământului sau ceva de genul ăsta. Au spus că totul e-n regulă, 
că îl supravegheau pe Linebacker în timp ce-și făcea turele. 
Unde-aţi fost? Am sunat în neștire. 

— N-ar fi trebuit să plecaţi. 

David Burns își umflă pieptul în faţa mea. 

— Dacă li se-ntâmplă ceva acelor ofiţeri din mină, e-n cârca 
dumitale, detectiv. Nu a mea. 


Capitolul 94 


Devenea tot mai greu, dar așa era mereu cu punctul 
culminant al bătăliilor. Un soldat era pus la încercare în multe 
moduri diferite. Îi era pusă la încercare răbdarea. Îi era pusă la 
încercare mintea. Și era pus la încercare prin ce era dispus să 
sacrifice pentru a-și duce campania la nivelul următor. Dacă 
dădea înapoi, dacă ezita, se dovedea un comandant ineficient — 
și precum un tată, singurul său scop în calitate de comandant 
era acela de a crește generaţia următoare și de a-i elimina pe 
cei mai slabi. 

Soldatului îi era mai ușor să nu gândească. li era mai ușor 
dacă acţiona rapid și fără milă, la momentul potrivit. 

Pierduse vremea de pomană pe lângă grup, ascultând 
sporovăiala lor, identificând pe fiecare. Le cunoștea slăbiciunile. 
După ce îi închisese pe detectiv Harriet Blue și pe partenerul ei 
în rezervorul din deșert, Soldatul se întorsese în mină pentru a 
le vâna pe cele două polițiste, Beckett și Shae. Cum prada lui 
principală fusese rezervată pentru misiunea finală, ultima lui 
sarcină înainte de intrarea în următoarea fază a gloriosului său 
plan era eliminarea celor două femei. Bineînţeles, nu 
reprezentau un pericol pentru el, dar moartea lor avea să 
afecteze profund psihicul detectivei Blue. Femeile vulnerabile 
deveniseră misiunea ei. Scopul vieţii ei. Dacă dobora două chiar 
sub nasul ei, își ducea mai departe planul de a sfărâmă 
încrederea adversarei sale, și-așa fragilă. Jocurile minţii. Cât 
erau de importante. 

Un atac prin surprindere avea să funcţioneze. Nu era nevoie 
să le inducă celor două falsa impresie că erau în siguranţă. Le 
găsise sprijinite de un camion de transport, la umbra răcoroasă 
din curte, ca două santinele leneșe care râdeau împreună în 
tăcere. Una din ele privea cu mare interes ecranul telefonului. 

Soldatul urcase pe nesimţite scara îngustă din spatele 
camionului și se furișase pe partea superioară din aluminiu a 
vehiculului, oprindu-se pe margine ca să-și asculte victimele, să 
le simtă mirosul fumului de ţigară. 

— Tu-ţi închipui? zicea Beckett. Te trezești într-o dimineaţă, 
deschizi ziarul și trosc! Neaţa. Frate-tău e un criminal dezaxat, 
în pana mea. 

— Eu n-am frate. 


— Soră-ta, atunci. 

Beckett îi trase o palmă partenerei sale. 

— lubitul tău. Mă-ta, să-mi bag una. Intră-n jocul meu! Căca- 
m-aș pe ea treabă! 

— Trebuie să fie nasol. Dar care-i diferenţa între asta și a 
crede că bărbatu-tău te iubește și-a afla că de fapt mai are vreo 
trei neveste. 

— Sau că-i homo, chicoti Beckett. Ești măritată cu el de 
douăzeci de ani, ai trei copii, și deodată-ţi zice că lui îi plac tipii. 
Hopa, scuze, am uitat să zic! 

— Cred că toată lumea are impresia că există măcar câteva 
persoane pe care /e cunoaște. Adevărul e că de fapt nimeni nu 
cunoaște pe nimeni. 

— Așa e, spuse Beckett. Nimeni nu cunoaște pe nimeni. Nu 
e îngrozitor? 

Soldatul scoase dispozitivul de strangulare din sârmă din 
buzunarul de la spate al pantalonilor și-l lăsă să se 
descâlcească. In partea superioară a camionului, arma de obicei 
curbată se îndreptă. Jumătate din bucata de sârmă era izolată 
cu plastic, ceea ce avea să-i protejeze mâinile, dar Soldatul nu 
voia să-și asume niciun risc — își puse niște mănuși de 
electrician și făcu o buclă largă din sârmă, în care avea loc un 
cap de om. Se strecură până la marginea camionului și privi în 
jos, spre cele două femei. Cărările îngrijite, identice, din părul lor 
blond îi aduseră aminte de niște copii angelici. Era ceva în 
legătură cu creștetul, cu vulnerabilitatea acelei părţi superioare 
a capului, cu ușurința cu care un adult putea mângâia sau 
cuprinde în mâini creștetul capului unui copil care-i trecea de 
talie. Pentru o clipă, simţi nevoia să se călească. Era în plin 
război. Acolo nu aveau ce căuta gândurile despre copii. 

Soldatul cobori cu grijă bucata de sârmă, făcând-o să atârne 
la doar câţiva centimetri de fruntea lui Beckett, care habar n- 
avea ce i se întâmpla. Bucla se umflă și se întinse în faţă, gata s- 
o prindă în laţ. Ţinând ambele capete ale sârmei într-o singură 
mână, Soldatul își scoase cuțitul de vânătoare din buzunar și 
prinse chiar de vârful mânerului, întinse braţul, ţintind cu grijă. 
Lama lucitoare atârna ca un pendul deasupra capului lui Shae. 

Inchise ochii, numără până la trei și dădu drumul cuțitului. 
Acesta plană lin în jos, și aproape fără niciun sunet, se înfipse cu 
mânerul în sus în craniul lui Shae. 


— Lovitură directă, murmură el. Ţintă doborâtă. 

Beckett încă vorbea în timp ce Shae, care nu mai vedea și 
nu mai simţea nimic, căzu în genunchi și se lăsă cu faţa în nisip. 
Soldatul îi acordă lui Beckett o secundă, nu mai mult, ca să-și 
dea seama ce se întâmpla. 

Apoi, cobori bucla cât de repede putu și trase în spate și în 
sus, agăţând sârma dedesubtul bărbiei poliţistei și strângând-o 
în jurul gâtului ei. 

Strânse tare de sârmă, o încolăci în jurul mâinilor, și trase. 


Capitolul 95 


Burns se ținea după noi cu o încăpățânare feroce. Cravata-i 
era prinsă în vântul deșertului. Din când în când bombănea de 
unul singur despre incompetenţa noastră, despre procese și 
despre presă. L-am ignorat, trecând prin centrul minei ca să 
încercăm să ocolim camerele jurnaliștilor de la gard. Anunţurile 
încă răsunau la fiecare câteva minute pentru noi și pentru cele 
două polițiste. 

Telefonul parcă-mi explodase de atâtea mesaje imediat ce 
ajunsesem în apropierea serverelor de telefonie mobilă și de 
internet ale minei. Am aruncat o privire fugară spre ecran în 
timp ce alergam. Măcar o dată jurnaliștii nu mă deranjau în 
legătură cu Sam. Mesajele erau în mare parte la fel. Jurnaliștii 
disperaţi încercau să obţină ceva de valoare înainte de știrile de 
seară. 

„Pe Canalul Nouă s-a anunţat că ai dispărut în mină?! Sună- 
ne!” 

„Harry Blue te-ai băgat în pământ? Pe drum spre Sydney? 
Comentează, pls!” 

„Harry, te-a omorât Ucigașul din Mină? Dak nu răspunzi, 
presupunem c-ai murit! Sunt Joe @ The Inquirer.” 

L-am găsit pe Linebacker lângă cabana lui de paznic, 
completând formulare. Cutele de pe frunte îi erau pline de 
particule mici de praf roșu din deșert. In timp ce ne-apropiam, 
puse un picior în prag, sprijinindu-și corpul de locul unde era 
așezată arma. Whitt întinse mâna. Abia mă atinse pe umăr în 
timp ce prindeam viteză. 

— Harriet, potolește-te... 

Am trântit blocnotesul și pixul din mâna lui Linebacker și l- 
am apucat de bluză, târându-l din cabana de paznic și 
aruncându-l la distanţă de mine. Se împletici, aproape vânăt la 
faţă de furie. 

— Unde-s ofiţerii mei? am urlat. 

— Ei? Acum vii la mine după ce-ai dat de belea, gaboriţo? 

Linebacker scuipă pe pământul de la picioarele mele. 

— Trebuia să mă aștept la treaba asta, așa-i? 

Am scos pistolul și l-am îndreptat spre el. David Burns, care 
alergase după noi, ridică mâinile deasupra capului ca un ostatic 
din filmele de acţiune. 


— O, Dumnezeule! 

Privi în jur, încercând să-și dea seama încotro s-o ia la fugă. 

— O, Doamne, te rog! Nu-l împușca! 

— Zi-mi unde-s ofiţerii mei, Linebacker, că trag! 

— Asta-i abuz de forţă! 

Linebacker arătă cu un deget strâmb spre mine. 

— Nu reprezint o ameninţare pentru tine în clipa asta! 
Ajutor! Ajutor! 

Făcu câţiva pași mari în spate pentru a se poziționa în raza 
vizuală a jurnaliștilor dintr-un coridor mic dintre clădiri. 

— Sunt neînarmat, și o polițistă mă ameninţă cu arma! 

— O să-ţi dau cinci secunde, am spus. Dup-aia-ţi înfig un 
glonţ direct în burtă. 

— Ajutor! strigă Linebacker către jurnaliști. Sunt neînarmat! 

— Cinci. 

Am amorsat pistolul. 

— Dumnezeule, Harry, lasă pistolul jos! ţipă Whitt. 

— Patru. 

— Harry, nu pot să-ţi dau voie să faci asta! 

L-am auzit pe Whitt scoţându-și arma. 


— Lasă-l jos! 

— Trei. 

— Ajutor! Să m-ajute cineva! 
— Te rog, nu! 

— Doi. 

— Harry! 


— Unu. 


Capitolul 96 


Un țipăt sparse tăcerea, atât de ascuţit și de strident încât 
aproape că m-am speriat și-am apăsat pe trăgaci. M-am întors și 
l-am văzut pe Whitt cu ţeava armei îndreptată spre mine. Am 
băgat arma în teacă și am alergat în direcţia sunetului, cu Whitt 
venind alături de mine. Minerii care-mi urmăriseră confruntarea 
cu Linebacker de la colţurile clădirilor se dădură repede din 
calea noastră. : 

Femeia care țipase era ofiter Doyle. Ingenunchease în nisip 
între două camioane, îmbrăcată cu blugi și cu o bluză pătată de 
transpirație. Ofiţer Shae zăcea pe burtă. Din cap îi ieșea ca o 
antenă mânerul din piele neagră a ceea ce era probabil un cuțit 
mare. Nu era sânge, dar când m-am apropiat, am văzut că Shae 
era categoric moartă. Toată culoarea îi pierise din obraji, iar 
mâinile i se curbaseră spre interior, în poziția ciudată, ca de 
gheare, a cuiva care suferise un traumatism cerebral. 

Ofiţer Beckett era chircită într-o parte, la picioarele lui Shae. 
Am alergat spre ea. Moartea ei nu fusese atât de rapidă. Din 
câte se părea, un dispozitiv de strangulare din sârmă îi fusese 
strâns puternic în jurul gâtului, iar ea luptase în tăcere pentru 
viața ei în timp ce sârma-i străpungea pielea și ajungea la 
trahee. Am urmărit conturul rănii roșii de după urechile ei până 
în partea din spatele craniului. Probabil îngenunchease, iar 
criminalul trăsese de sârmă în sus, o spânzurase folosindu-și 
propriul corp. Sau poate stătuse în picioare, și fusese spânzurată 
de deasupra. 

Am privit spre partea superioară a camioanelor din ambele 
părţi. Deasupra lui Becket erau ciobituri și zgârieturi, acolo unde 
lovise cu picioarele. Paloarea ambelor femei, norii purpurii 
ridicaţi acolo unde trupurile lor atinseseră nisipul îmi spuneau că 
erau moarte de trei, patru ore. Nu mult după ce eu și Whitt 
fuseserăm închiși în rezervor. 

Atât durase să le găsească cineva, sau să anunţe că le 
găsise. Erau foarte multe urme de pași în nisip în zona unde 
fuseseră omorâte. Probabil că minerii văzuseră femeile și se 
hotărâseră că nu voiau să fie cei care să tragă semnalul de 
alarmă. Nu voiau să fie bănuiţi. _ 

Whitt stătea în apropiere, nesigur în ce direcţie să se uite. În 
cele din urmă, o luă pe poliţista care plângea și o târî de-acolo. 


În capetele aleii create de camioane, minerii ieșiră la iveală, 
privind fix, cu gura căscată sau cu feţe cernite. Veniră, văzură și 
plecară în grabă, făcând loc altora. Stăteam pe nisip între cele 
două polițiste moarte și îi urmăream cu privirea. 

— Hai, căscaţi bine ochii. Mda! Faceţi loc! Hai să beliţi ochii 
aici, fir-aţi ai dracului de demenţi! 

l-am tras gulerul cămășii lui Beckett în sus ca să-i ascund 
faţa de mulţime. Ultimele ei secunde îi încremeniseră durerea și 
groaza morţii pe chip. 

Whitt se întoarse și se ghemui lângă mine. 

— Acum îl arestăm și noi p-ăla? 

— Nu. 

M-am frecat la ochi. 

— Paloarea. 

— Așa. 

Whitt se aplecă să se uite. 

— Patru ore? Cinci? 

— Destul timp cât să facă un duș. Să scape de dispozitivul 
de strangulare. Să-și dea cu gheaţă-n palme, ca să nu se 
învineţească. Nu vreau să-l arestez pe-ăsta și să-i dea drumul 
șase ore mai târziu. M-am ridicat în picioare și mi-am privit 
colegele ucise. 

— Cred că am un plan 


Capitolul 97 


Aaron Linebacker privea fix pe fereastra cu obloane a 
dongăi lui, urmărindu-i pe jurnaliștii de la linia gardului. Lămpile 
uriașe pe care le duceau cu ei păreau torţele unei mulţimi 
plecate la vânătoare de monștri, aruncându-și umbrele pe 
nisipul din interiorul proprietăţii. Sorbea dintr-o cafea pe care-o 
făcuse la automatul personal și mijea ochii în timp ce doi Soldaţi 
ai Pământului se apropiau de tabăra presei, încercând să intre-n 
vorbă cu jurnaliștii. 

— Teroriști, spuse el, cu dispreţ. 

Işi simţi mușchii umerilor încordându-se în jurul rănilor 
vechi. Valuri de durere, cunoscute, îi străbăteau nervii întinși la 
maximum. Toate vechile traume îi erau chiar la îndemână. Deja 
începuseră să-i zvâcnească degetele. 

— insurgenți. Șobolani. 

jurnaliștii roiau în jurul micii perechi de teroriști. Pe chipurile 
lor tinere cădea o lumină aurie. 

Linebacker fusese în Afganistan, în misiune specială, când 
avioanele loviseră turnurilei5*. Işi aducea aminte de oamenii 
care urlau în noapte alergând spre moschei, de zgomotul pașilor 
lor grăbiţi prin praf, primele sunete slabe din ceea ce avea să 
devină o orchestră infernală a războiului. O sirenă răsuna și în 
momentele lui cele mai liniștite, chiar și în vise. 

Işi aducea aminte de furișarea discretă a pericolului pe 
străzi înaintea atacurilor, de ascensiunea trădătorilor și a 
oamenilor cu suflete foarte întunecate, episoadele de rebeliune 
aparent lipsite de vreo legătură. După aceea, urmaseră 
camerele jurnaliștilor. Feţele îngrozite ale femeilor și fetelor, 
alergătură, împușcături, apoi feţe scăldate în lumină aurie, la 
colțurile străzilor, privind avioanele cum străbăteau cerul. 
Linebacker învățase să recunoască semnele. Incercase să-i 
convingă chiar și pe bătrâni, pe orbi, dar nimeni nu-l asculta. Era 
prea bătrân, și ce era cel mai rău era faptul că experienţa 
personală din timpul războiului îi excludea dreptul de-a avea 
vreo opinie despre el. Închipuiţi-vă numai! Oamenii hotărâseră 
pe undeva că aceia care erau cei mai puţin demni de încredere 
în discuţiile despre război erau cei care fuseseră acolo. Fuseseră 
doborâţi la pământ, zguduiţi de explozii, străpunși de șrapnel, 
faţă-n faţă cu teroriștii — atât cu cei cu bărbi negre, cât și cu cei 


cu faţa ca de bebeluș. Și toate acele orori îi marcaseră. Nu 
exista nicio cale prin care să-și scoată capul din norul de praf și 
să vadă ce se întâmpla cu adevărat. Erau mișcările subtile ale 
unor piese de șah pe o tablă mare, aglomerată. Nu, soldaţii nu 
erau decât niște pioni. Habar n-aveau cum funcționau lucrurile. 

— Abureli, spuse Linebacker, dispreţuitor. Scutură pumnul 
încleștat. 

— A-bu-reli! 

Pentru că fusese acolo, pentru că simţise mirosul prafului de 
pușcă și văzuse umbrele furișându-se prin noapte, știa că se 
întâmpla din nou. Trebuia doar să fii atent la detaliile mici. 
Teroriștii cu feţe ca de bebeluşi apăreau la televizor. În ziare. 
Erau în trenuri și-n magazine. Cu sutele. Deodată, insurgenții nu 
mai erau bărbaţi cu bărbi negre, ci bunici cu părul alb. 
Domeniile lor de vânătoare erau universităţile, cafenelele, 
pădurile din Tasmania, Se deghizaseră și-și deghizaseră și 
cauza. 

Azi, era feminismul. Capitalismul. Mediul înconjurător. 

Mâine, oamenii aveau să urle, iar turnurile să se 
prăbușească. 

Aaron era pregătit. Dacă nu voia să i se mai alăture nimeni, 
era în regulă. Trăise singur destul de mult, înconjurat de 
oameni. Tot singur avea să fie și când dispăreau toți oamenii. 

— Teroriști, se trezi bodogănind în timp ce-și ducea ceașca 
de cafea în chicineta de lângă fereastra din spate a dongăi lui. 
Tot pe furiș, pe furiș, pe furiș. 

De parcă ar fi fost aduse la viaţă de cuvintele lui, Linebacker 
ridică privirea și văzu două siluete îmbrăcate în negru 
strecurându-se printre camioanele din spatele dongăi lui și 
oprindu-se la bara din faţă a unei dube albe parcate în colţ. 

Așteptară ceva, probabil un semnal, apoi plecară grăbiţi în 
noapte. 

Soldaţii Pământului. 

Linebacker își lăsă ceașca în chiuvetă și alergă spre ușă. 


Capitolul 98 


Whitt și cu mine am ajuns în partea de jos a macaralei 
uriașe, alergând atât de repede prin mină încât aproape că ne- 
am izbit unul de altul când ne-am întâlnit. Deasupra noastră 
erau schele roșii-închise înalte cât o clădire cu paisprezece 
etaje, care se profilau pe cerul întunecat. Toată șandramaua 
scârțâia și parc-ar fi căscat. Era cântecul monstruos al unei 
bestii nefiresc de mari. Cagula pe care-o împrumutasem de la 
Soldaţii Pământului îmi provoca deja mâncărimi pe frunte și pe 
obraji. Nu era un loc potrivit pentru lână grea. M-am prins de 
prima scară cu mănușile căptușite și am privit în urmă, spre 
figura mascată a partenerului meu. 

— Crezi c-a mușcat ăsta momeala? am întrebat, gâfâind. 
Oare să-l așteptăm? 

— Du-te. 

Mă împinse din spate. 

— Vine el. 

Am urcat ezitând prima scară, încercând să potolesc groaza 
pe care-o simțeam bubuindu-mi în piept. Dacă mai tremuram, 
dacă mai gâfâiam, aveam să cad. Am aruncat o privire în jos 
spre mină când am ajuns deasupra nivelului clădirilor 
demontabile. Ilnălţimea era deja îngrozitoare. 

Am traversat în grabă prima platformă și am sărit pe a doua 
scară. Whitt ajunse primul la bare de data asta. 

Fusese ideea lui să folosim macaraua. Ca să-l îndepărtăm de 
mineri, de victimele lui, de deșert — despre care știam că era 
domeniul lui de vânătoare - și să-l aducem sus, în aer, în colivia 
noastră. Ne-am oprit pe a treia scară și am ascultat scârţâitul și 
ticăitul structurii masive. Un sunet înăbușit. Pași pe prima 
platformă. O străfulgerare de frică îmi izbi pieptul, gonind prin 
scalpul meu. M-am întins în sus și i-am împins picioarele lui 
Whitt. 

— Du-te, du-te, i-am șoptit. Vine! 


Capitolul 99 


Linebacker iţi capul peste vârful celei de-a treia scări și 
scrută platforma cu balustradele înalte până la mijloc, care se 
întindeau de-a lungul spaţiului de cinci metri pătraţi. Nu era 
nimeni acolo. Probabil că intrușii continuaseră să meargă în sus. 
Da - le auzea pașii. Işi aruncă pușca pe platformă și se împinse 
în sus, întinzându-se după patul armei în timp ce se echilibra. 

— la labele, spuse cineva. 

Se opri, cu degetele la câţiva centimetri de oţelul negru, și 
privi în sus. 

Erau acolo. Două năluci suple, în veșminte negre, care 
îndreptau armele spre el. Nu se mișcă. Nu merse mai departe 
spre armă și nu se îndreptă. li trebuiră câteva secunde preţioase 
pentru a-și analiza situaţia, și în acele secunde intense, degetele 
începură din nou să-i tremure frenetic. 

Cea aflată mai aproape de el își dădu jos cagula și o aruncă 
la pământ. 

— Vezi că eu nu-s o hipioată de-aia, în mă-sa, zise ea. Eu 
chiar te-mpușc și te omor. 

Linebacker se îndreptă. _ 

Femeia era îmbrăcată ca o spărgătoare de locuinţe. işi 
dăduse seama că era o trădătoare încă de când dăduse cu ochii 
de ea. Partenerul ei, poponarul, își trase cagula pe faţă și 
strânse mai tare pistolul. 

— Erai atât de aproape să ne scapi printre degete, spuse 
detectiv Blue. Dar-ar dracii, omule, credeam că nu te mai 
prindem. 

— Ce tot vorbești acolo, târfa proastă? 

Linebacker era surprins de ura din propriul glas. 

„Controlează-te, locotenent.” 

— Cazierul tău penal civil era gol, spuse Harriet. N-ai avut 
nici măcar o amendă pentru depășirea limitei de viteză. Şi 
cazierul militar îți era gol. A trebuit să dăm peste fişele tale 
medicale ca să aflăm ce-ai făcut în Afganistan. Rapoartele 
medicale indicau faptul că din cauza traumei prin care-ai trecut 
într-un sat din afara Yemenului, n-ai mai fost în stare să lupți. 
Dar ce s-a întâmplat acolo? Am aflat când ţi-am căutat prin 
fișele psihologice. Cred că echipa de comandă ţi le-a rezolvat și 
p-alea, așa-i? Grozăviile ce le-ai făcut pe-acolo. 


Linebacker pufni. Rămăsese fără cuvinte. Era atât de furios 
încât aproape pica într-un fel de tristeţe. Era penibil. 

— Satul era atât de mic încât nici nume n-avea, spuse 
detectiv Blue. Patruzeci și opt de oameni. Aveai ordine să cureţi 
orașul ăla de teroriști. Dar după o vreme au început să ţi se pară 
toţi teroriști, așa-i? Le-ai ordonat tuturor să coboare-n groapă. 
Le-ai spus să se întoarcă cu spatele ca să nu le poţi vedea 
feţele. 

El făcu un pas spre carabină. 

— Nu, îl avertiză Whittacker. 

Urmărea cu arma mișcările lui Linebacker. 

— Să nu îndrăznești. 

— l-ai spus psihiatrului că-i vezi în vise. Le vezi cefele. Ţi-e 
groază de feţele lor. În vise, încep să se întoarcă. Te trezești 
urlând. 

—  Căcăcioși penibili ce sunteţi, spuse Linebacker. Voi 
credeţi că încă nu v-am omorât pentru că nu pot. Vreau să mai 
aud din povestea voastră prostească despre mine. Daţi-i înainte. 
Vă provoc. 

— Nu pleci niciodată din locul ăsta, spuse detectiv Blue. Nici 
când te obligă să mergi acasă. Ești mereu în deșert. Mintea ta e 
mereu aici. Pentru că asta cunoști. Dealurile nisipoase. Dușmanii 
pe care-i ascund. Nu trebuie decât să-ţi foloseşti imaginaţia, și 
apar aici. Victimele tale. 

Linbacher tremura tot. 

— Una dintre fetele de la Soldaţii Pământului mi-a descris pe 
cineva din mină care-a scuipat-o așa cum m-ai scuipat tu în 
după-amiaza asta. | s-a părut c-ai zis „harși”. Dar ai zis „hajji”, 
de la cuvântul pe care-l folosesc musulmanii pentru a face 
referire la cei care au călătorit spre Mecca. Forţele coaliţiei au 
mulţi termeni peiorativi pentru localnicii de-acolo. Dar „hajji” era 
cel mai întâlnit, nu-i așa? 

Linebacker clătină din cap, scârbit. 

— Era locul perfect pentru tine. 

Detectivul Blue făcu un semn cu capul spre mină, spre 
luminile de jos. 

— Ţi-a fost foarte ușor să-ți închipui mina ca pe baza ta. La 
urma urmei, ești șeful pazei. Ţine-i pe mineri în siguranţă și ține- 
i pe „hajji” afară. Doboară-i pe cei din mină care trădează 
siguranţa oamenilor. Hon, care i-a lăsat pe Soldaţii Pământului 


să facă razii la depozitele de hrană. Danny, care-a fraternizat cu 
ei, și Tori, care-a făcut schimburi cu ei. Amy, care a trecut de 
partea noastră, împotriva ta. 

— Ce oarbă ești, spuse Linebacker cu dispreţ. Ești oarbă de- 
a binelea. 

— Lenny și Mick au fost doar niște ţinte de antrenament, nu- 
i așa? întrebă Harriet. Ţi-ai rafinat abilităţile. Ţi-ai dus la capăt 
antrenamentele. E misiunea ta să protejezi locul ăsta, așa-i, 
Aaron? E tot ce ţi-a mai rămas. 

— Ai dreptate. 

Faţa bătrânului se descreţi, iar un zâmbet ușor îi apăru pe 
buze. 

— Doar asta mi-a mai rămas. Și n-o să te las să-mi iei asta. 


Capitolul 100 


Se mișca repede. Era singurul motiv pentru care reușise să 
ajungă la rangul de locotenent. Hotăra lucruri repede, acţiona 
repede, și nu greșea niciodată. Linebacker întinse o mână după 
armă, iar cu cealaltă luă un pumn de nisip pe care-l turnase în 
buzunar înainte de-a urca pe macara. Vântul era perfect. Avea 
nevoie doar de o mișcare ușoară de jos în sus a brațului. Nisipul 
îi zbură dintre degete și trecu de platformă, intrându-le în ochi. 
Poliţiștii se apucară de feţe. Apucă arma și o aţinti asupra lor. 

Fu ultimul lui gest din viaţa pământească. Glonţul care-l lovi 
stinse brusc luminile lumii lui reci, răvășite de război. 


Capitolul 101 


Pentru o clipă, am crezut că glonţul meu a fost cel care-l 
doborâse pe Linebacker. Apăsasem pe trăgaci, dar nu destul de 
tare, așa că arma nu avusese recul în mâna mea. Nu se-auzise 
nicio împușcătură, nu se văzuse nicio străfulgerare de pe ţeava 
armei lui Whitt. Doar un foșnet, o bufnitură, iar apoi, capul lui 
Linebacker explodase. 

Bătrânul se chirci pe sârma din fier de pe partea inferioară a 
platformei. Îi lipsea cea mai mare parte a craniului. l-am simţit 
sângele stropindu-mă pe faţă. Era ca o ceaţă caldă pe degetele 
și pe partea din faţă a bluzei mele. 

— O, lisuse, spuse Whitt, încet. 

In jurul nostru, vântul se înteţi și începu să urle. 

— Căca-m-aș să mă cac, nue el! 

— Ce? am întrebat, împleticindu-mă. Abia înţelegeam ce se 
întâmpla. 

O bubuitură, niște scântei galbene deasupra noastră. Pentru 
o secundă, am avut impresia că se întâmpla ceva cu circuitele 
electrice ale macaralei. Mai răsună o bubuitură. Un alt foc de 
armă lovi lampa care atârna deasupra celei de-a treia platforme. 
Ne-am lipit amândoi de podeaua plină de sânge. 

— Nu e el! zbiera Whitt. Nu e el. 

În stomacul meu apăru o senzaţie de rău, nu de la mizeria 
pe care-o făcuse capul lui Linebacker și în care zăceam, ci 
pentru că-mi dădusem brusc seama că eram la sute de metri 
înălţime, și criminalul nu era cu noi, nu era mortul care zăcea în 
faţa mea. Un voleu de focuri de armă vâjâi și se izbi de 
balustradă, de traversele de oţel de deasupra noastră, de vârful 
scării. Criminalul n-avea chef de joacă în clipa aceea. 

Prin grilajul de fier de sub mâinile mele am văzut oameni 
alergând, căutând să se adăpostească. Am auzit un țipăt. 
Zgomotul unui motor care pornea și al unei mașini care se 
îndepărta cu scrâșnet de frâne. 

— Suntem încolţiţi! am strigat. 

În jurul nostru continua să plouă cu gloanţe. 

— Suntem încolţiţi! 

— Nu intra în panică. 

Whitt întinse mâna și mă prinse de mână. Sârma lăsase un 
tatuaj însângerat în formă de romburi pe obrazul lui. 


— Nu ne poate prinde, c-ar fi făcut-o deja. O să se mute, ca 
să ne poată ţinti mai bine. Ne-am înșelat. Ne-am înșelat! 

— Putem să facem o autopsie completă a greșelilor noastre 
mai târziu. 

Whitt se lipi de podea în timp ce un glonţ se izbea de 
balustrada din spatele nostru. 

— Pentru moment, hai să ne concentrăm pe-a ieși de-aici în 
viaţă. 


Capitolul 102 


Am privit prin podeaua platformei cum ofițerii noștri își 
ocupau poziţiile. Unul încerca să calmeze femeile care urlau în 
cea mai apropiată dongă și se poziţiona la fereastră, cu pistolul 
pregătit. Alţi doi stăteau împreună, dispărând în adâncul 
nivelului inferior al macaralei. Eu și Whitt tresăream la fiecare 
împușcătură care răsuna în apropierea noastră. Unele ricoșau 
fără vreun pericol de pe suprafaţa macaralei, altele ne scăldau 
în scântei. Expresia impasibilă a lui Whitt era mai reușită decât a 
mea - simţeam șocul apropiindu-se cu repeziciune, iar acele 
simptome familiare ale intrării în acţiune începeau să-și facă 
simțită prezența - îmi clănțăneau dinţii. Picioarele-ncepuseră 
să-mi tremure. Dar chiar dacă el nega cu o faţă impasibilă tot ce 
se întâmpla în jurul lui, mâna lui o strângea mult prea tare pe a 
mea. ` 

— Dintr-o clipă în alta, spuse el. In timp ce spunea asta, 
focurile de armă încetară. 

Am așteptat, o fracțiune de secundă sau mai mult. Apoi, sări 
în picioare și se ascunse pe jumătate, ghemuindu-se. 

— Haide, Harriet, spuse el. 

Ar fi trebuit să mă aștept ca el, preocupat de cavalerismul 
lui de modă veche, să fie primul care să se-avânte în primejdie. 
Dar tot am fost surprinsă când a trecut pe lângă mine în drumul 
spre scară. Nu puteam fi siguri că omul cu arma își schimba 
poziţia sau rămăsese fără muniţie, așa cum speram noi. Dacă 
unul dintre noi avea să se sacrifice pentru a pune la încercare 
teoria asta, Whitt avea să se-asigure că el era ăla. 

Se strecură peste marginea platformei ca un șarpe, 
întorcându-se pe burtă și se prinse de scară. 

— E-n regulă, spuse el, aruncându-mi o privire. Haide. 

Impușcătura îl nimeri în spate. Se izbi de scară, ajungând în 
faţă, apoi se chirci și căzu, dispărând. 

Am ţipat. Sunetul era un chiot ascuţit, puternic, întrerupt de 
hotărârea mea de a mă arunca înainte ca să-l prind. Dar când 
am ajuns la scară, deja dispăruse. L-am auzit izbindu-se de 
prima platformă cu o bufnitură cumplită. O altă bufnitură răsună 
când se lovi de nisip. 


Capitolul 103 


Mai mult m-am târât decât am coborât scara spre a doua 
platformă. Parcă tot ce era în jurul meu tremura. Nu-mi 
funcționau membrele. Înainte să-mi dau seama ce făceam, de 
pericolul la care mă expuneam, deja traversam platforma unu 
spre ultima scară. Aveam un ţiuit în urechi, un murmur scăzut 
care parcă acoperea tot. 

Whitt zăcea nemișcat pe nisip, cu genunchii ridicaţi și cu 
braţele desfăcute pe lângă corp. M-am prins de scară, m-am 
împleticit și am apucat de-un pilon vertical, încercând să nu cad 
cu faţa-n nisip. Parcă eram beată. 

Nu venea nimeni în spaţiul întins, gol, de sub macara, în 
care zăcea partenerul meu. Împușcăturile îi ţinuseră la distanţă, 
așa că nu puteau decât să se uite și să se întrebe dacă era mort, 
dacă aveam să mă duc după el. 

Nu-mi păsa. Aveam să mă duc după partenerul meu. 


Capitolul 104 


Am dat drumul pilonului și m-am împleticit pe nisip, 
încercând să-mi conving buzele să-i rostească numele. Nu l-am 
văzut pe Gabe venind până când corpul lui nu se izbi de-al meu. 
În același timp mă doborî, mă luă pe sus și mă cără din calea 
primejdiei ca pe-un copil. 

— Nu, nu, nu! am strigat eu. Whitt! Whitt! 

Oare partenerul meu era cel care zăcea acolo pe nisip, sau 
fratele meu? 

Un tânăr era întins pe nisip, sângerând. Un bărbat la care 
tineam, pe care era de datoria mea să-l protejez, care avea 
nevoie de mine. Zgâriam aerul, mă răsuceam, încercam să mă 
eliberez. 

— Te rog, te rog, trebuie neapărat să îl salvez! 

— O să mori, mârâi el, punându-mă la pământ. 

Nu-și opri avântul. Braţul lui era în jurul gâtului meu ca 
parâma unei bărci cu pânze, ducându-mă înainte cu o forţă de 
neînchipuit. 

— Nu o să te las. 

Mă împinse în lumina fluorescentă puternică a camerei de 
odihnă. M-am prăvălit pe canapeaua din faţa televizorului, pe 
care părea a fi un joc video pus pe pauză. 

Nu eram eu persoana asta. Eu nu fugeam de luptă. M-am 
prins de canapea, m-am întors și am încercat să mă ridic. Unde- 
mi era pistolul? Oare scăpasem pistolul? Trebuia să-l găsesc pe 
trăgător, să-l dobor, să-mi salvez partenerul, fratele. Trebuia să 
salvez pe toată lumea. 

— Rămâi aici, spuse Gabe, din prag. 

Minerii treceau în fugă pe lângă el în noapte. 

— Au încetat focurile de armă. Mă duc să văd ce se 
întâmplă. 

Nu reușeam să trag aer în plămâni. Privirea-mi rătăcea pe 
pereţi; un poster uriaș cu o femeie goală care stătea întinsă pe-o 
parte cu un picior ridicat, cu părul revărsându-i-se peste 
încheietura slabă. Imaginea ei marca teritoriul canapelei drept o 
zonă exclusiv masculină. Lângă fata de pe afiș două pagini dintr- 
un caiet fuseseră lipite laolaltă cu bandă adezivă și umplute de 
cuvinte scrijelite neglijent alături de un șir de numere. Cifrele 


erau tăiate, se scrisese peste ele și fuseseră încercuite 
triumfător. Am citit numele, panicată și confuză. 

SergeantKill Z2 

ShooterAce99.:>7 

LetTheBodiesHitTheFloor.:58: 

HajjiHunter71. 4% 

VengeancelsMine.15: 


M-am foit pe canapea. O carcasă de plastic se mototoli și se 
crăpă în mâinile mele. Am luat-o. Era pentru un joc video. Pe 
copertă, doi soldaţi erau ghemuiţi într-un șanț plin de nămol, iar 
un nor în formă de ciupercă aprinsese orizontul ars de soare. 

— Duty and Honor IIS, am citit cu voce tare, întorcând 
carcasa pe partea cealaltă cu degetele tremurânde. Am citit 
ameţită descrierea jocului. Ochii mi se îndreptau când și când 
repede spre imaginile din partea inferioară a carcasei: un peisaj 
deșertic în care jucătorul la persoana | era întrevăzut numai 
după arma din mâna lui. Ţinte poziționate pe imagini cu bărbaţi 
cu barbă. Femei cu văluri negre ţineau de mână copii mici, 
computerizaţi, care fugeau să se adăpostească într-un soi de 
piaţă virtuală. 

Am desfăcut carcasa și am găsit un fel de broșură pe hărtie 
lucioasă legată cu capse. In ea erau mai multe imagini de 
același fel. Bărbaţi bărboși cu gurile căscate. Stropi de sânge 
care împroșcau ecranul în timp ce ei se smuceau și dansau în 
ploaia de gloanţe. Peste tot, slogane scrise cu stropi de sânge. 

„Protejează-ţi baza. Elimină teroriștii. Luptă pentru onoarea 
ta.” 

— Războiul e un joc, am citit cu vocea tremurândă. 

„Și singurul mod de-a câștiga e acela de-a fi puternic, 
mental, fizic și strategic. În Duty and Honor III nu vei înfrunta 
inamici doar în deșerturile din Afganistan, printre ghețarii din 
Rusia sau prin junglele din Africa — îi vei găsi chiar în unitatea 
ta.” 

Mâinile care ridicară maneta de pe canapea mi se păreau ca 
plumbul. Am fost nevoită să-mi controlez tremuratul, să apăs 
tare pe butoane ca să umblu prin meniul de pe ecranul 
televizorului. Am mers la tabela de scoruri a jocului, unde un 
soldat mătăhălos stătea lângă o listă de nume cu braţele 


încrucișate pe pieptul lui incredibil de mare. Numele de pe listă 
erau toate acolo. 

SergeantKill era în vârful tabelei de scoruri, cu un scor de 
morți care-l plasa la câteva cifre distanţă de toţi ceilalţi. Am 
deschis profilul și-am văzut o poză cu Gabe, făcută cu camera 
web. 

Deodată, mă cuprinse. Braţele lui uriașe erau peste mâinile 
mele. Mă ridică de pe canapea. 

— Trebuie să plecăm, Harry, îmi spuse Gabe, împingându- 
mă spre ușă. Mergem cu Whitt cu ambulanţa în oraș. 

Am ieșit împleticindu-mă din camera de odihnă, în direcţia 
dubei, cu braţul lui Gabe după umeri. Incă ţineam broşura 
jocului în mână. Nu-mi dezlipisem ochii de ea. 

„Urmează calea personajului tău personalizat de la 
antrenamente la câmpul de luptă. Luptă pentru comandantul 
tău într-o serie de misiuni dure și câștigă puncte care-ţi cresc 
nivelul general. Organizează misiuni în care pândești, vânezi și 
te joci cu minţile unor inamici realiști! Ajungi comandant și 
condu-ţi echipa! Experienţa războiului n-a fost niciodată mai 
captivantă!” 

Gabe mă împinse în dubă, urcă și începu să conducă. 

M-am agăţat de marginea parbrizului în vehiculul întunecat, 
urmărindu-i pe jurnaliști cum treceau pe lângă noi. Am ieșit din 
mină înainte să apuc măcar să scot o vorbă în semn de protest. 


Capitolul 105 


Duba hurducăia pe dunele de nisip, trecând din când în 
când peste câmpii uriașe și uscate, unde pietrele făceau tot 
vehiculul să zdrăngăne și să tremure. Amorţeala din membre 
îmi trecea ușor, dar n-am spus nimic. Am urmărit orizontul 
întunecat de care ne apropiam, o linie fină care marca diferenţa 
dintre întunericul plin de stele și întunericul gol. 

În oglinda retrovizoare, mina se micșoră până la câteva 
sclipiri aurii, apoi dispăru. 

Ţinând broşura în mâini, l-am privit pe Gabe. Era concentrat 
asupra drumului. Deși îi privisem profilul blând, chipeș, în timp 
ce dormea, în clipa aceea îmi părea o figură necunoscută. Părea 
hotărât. Aruncă o privire spre broșură, apoi privi în ochii mei. 

— Deci ţi-ai dat seama de toată povestea, zise el. 

— Nu știu, am spus. Dar nu mă simt bine. Spune-mi că mă 
înșel, Gabe. Spune-mi că ăsta... ăsta nu ești tu. 

Am întors broșura și i-am arătat imaginea unui soldat virtual 
care trăgea la greu cu gloanţe de mitralieră asupra unor civili 
virtuali care stăteau ghemuiţi, cu gurile un pic prea mari, cu 
ochii un pic prea albi. _ 

Avea logică. Gabe nu ieșea niciodată din mină. Imi spusese 
chiar el că trăia o minciună, o fantezie, că uitarea de viaţa reală 
era singura cale de-a trăi acolo. Singura cale prin care-ar fi putut 
ajunge la scorurile din jocul video, cu numărul dement al 
morţilor afișat pe ecran, era aceea de-a petrece ore-n șir în 
lumea jocului. 

— Imi pare rău, spuse el. 

M-am prins de scaun, dându-mi seama cu groază cine era el 
cu adevărat. Oare când îmi pierdusem abilitatea de-a vedea 
monștrii după măștile de oameni prietenoși și inofensivi pe care 
le purtau?  Instinctele mele mă dezamăgeau cumplit. Mă 
culcasem lângă un criminal odios, îi împărtășisem secretele 
mele, râsesem și-l ţinusem în braţe sub clar de lună. Degetele 
mele urmăriseră conturul corpului lui de criminal. Dacă reușisem 
să mă las în așa hal fermecată de minciunile lui Gabe, oare asta 
însemna că mă înșelam și-n privinţa fratelui meu? Ce dracului 
era în neregulă cu mine? 

Gabe îmi aruncă o privire cu ochii goi în timp ce mă luptam 
cu gândurile mele. 


N-am spus nimic. Îmi acordă o perioadă de liniște, cu o 
expresie de încordare pe figură în lumina consolei din faţa 
noastră. 

— Cred că în seara aia când ţi-am spus despre soţia mea, 
încercam, de fapt, să-ţi explic, spuse el. Cum locul ăsta — de fapt 
e o altă lume. O lume în care evadez. Un loc în care vii ca să-ți 
marchezi orizonturile, în care spui: „Bun. Asta e. Tot ce-i afară a 
dispărut acum”. 

Am privit deșertul dinaintea noastră. Porţiunile repetate cu 
iarbă mai spinoasă, uscată, culmile cu pietriș care ne treceau pe 
sub cauciucuri. Ceva alergă iute ca fulgerul prin faţa noastră, 
zbughind-o din fața luminii. Era un iepure? 

— Aici pot controla lucrurile, spuse Gabe, arătând spre 
parbriz. În joc și în Niciodată Nicăieri. Trebuie să înţelegi ce lucru 
măreț e ăsta. Adică, ţie-ţi place controlul, nu, Harry? Am știut 
asta de prima dată când te-am văzut. 

— Ai, de fapt, vreun copil? am întrebat. Ar fi trebuit să 
observ. În cameră. N-ai nicio poză cu copii. 

Vocea-mi era seacă. De ce era asta prima întrebare pe care 
i-o puneam? 

— Copii? Ce? Nu, nu, nu. Totul face parte din joc. Eu mă 
cream. Profilul meu. Ştiam c-avea să te-atragă un bărbat 
divorţat și vulnerabil. Cineva care voia cu disperare să fie alături 
de copiii lui, dar nu putea. Familia s-a destrămat. Ştii? Strategie. 

Părea stânjenit. 

— Totul a fost o strategie. 

— De ce faci asta? Cum ai păstrat secretul ăsta faţă de 
mine? 

— Jocul pătrunde în realitate, spuse el. 

Vocea-i era subţire, aproape panicată. 

— Uneori, mi-a fost greu să văd limitele. Noaptea, am vise 
din joc, iar ziua, când mă trezesc, trebuie să-mi aduc aminte 
cine sunt. Sunt SergeantKill? Sau Gabe Carter? 

Își trecu o mână prin părul transpirat și aproape râse. 

— Cine vreau să fiu? Cine-mi dă un scop? Cine mă face să 
mă simt mai autentic? 

— Gabe, eu... 

— Cine joacă un rol, și cine nu? 

Făcu un gest neajutorat spre reflexia lui în parbriz. 

— Nu-mi mai dau seama care-i diferenţa. 


Eram la mare depărtare de mină. Opri duba și se uită la 
mine, cu ochii mai mari decât ar fi trebuit să fie. Se întinse să 
mă atingă, iar eu am sărit ca arsă în scaun. 

— Pricepi? întrebă el. 

Se întinse și bătu în partea interioară a geamului. Sub 
pumnu-i uriaș, geamul bocănea puternic. 

— Adică, suntem aici sau acolo? 

— Suntem acolo, am spus, cu vocea tremurând. Asta nu-i o 
misiune. Ăsta nu-i un joc. Ai omorât oameni adevăraţi, Gabe. Ai 
omorât bărbaţi adevăraţi și femei adevărate. Edward Whittacker 
e adevărat. S-ar putea să fie mort. Eu sunt adevărată. 

— Mda, poate. 

Gabe privi sceptic spre parbriz, spre marginile lui, își 
îndreptă privirea spre orizontul întunecat. 

— Poate. Poate. Auzi, nu vrei să te dai jos? Suntem presaţi 
de timp. 


Capitolul 106 


— Nu suntem presațţi de niciun timp, am spus, deschizând 
ușa din partea mea cu forţa. Gabe, uită-te la mine. Uită-te-n 
ochii mei. Poţi să ai încredere-n mine, bine? Poţi să ai încredere- 
n ce-ţi spun eu. 

— Toţi zic așa, rânji Gabe, dispreţuitor, apucându-mă de 
încheietura mâinii. Poţi să ai încredere-n mine. Sunt parte din 
echipă. Sunt unul dintre băieţii buni. Da. Da. Și până la urmă se 
întorc toţi împotriva noastră, nu-i așa? Adică, Danny - ăsta 
stătea mai mult cu Soldaţii Pământului decât la mină. Trebuia 
să-mi dau seama după ce treabă făcea în misiuni. Trădătorul 
dracului. Caută gloria ca un disperat. 

Gabe încuie duba și se duse la ușile din spate. Le deschise, 
iritat. 

Eu stăteam în nisip, ţinând în mână broșura jocului. Eram 
amorţită. 

__— Ucigaș. Întunecat. Vânător. Răzbunare, am murmurat. 
Incerca să-și aleagă un nume de jucător. 

— VengeancelsMine, pufni Gabe, cotrobăind prin spatele 
dubei. Pe bune? Extraordinar. 

— Dar nu el a fost prima ta victimă. 

— Nu. 

— Hon, am spus. El a fost prima ta victimă. Erai aici, în 
deșert, îi pândeai pe Soldaţii Pământului, dar n-ai reușit să te- 
apropii de ei din cauza camerelor de filmat. |ţi închipuiai că mina 
era o bază militară. Că Soldaţii Pământului erau insurgenți. 
Inamici. Când Hon le-a permis să facă o razie la depozitele de 
alimente, te-a trădat pe tine. A trădat mina. 

— Eşti foarte bună, Harry, spuse Gabe, cam trist. 

— Probabil că Hon nu ţi-a oferit ceea ce ai vrut. O 
provocare. O confruntare ca lumea. Danny a fost următorul, am 
spus. Pe Hon l-ai vânat prin tuneluri. Dar pe Danny l-ai doborât 
în deșert. 

— Fusese în joc, oftă Gabe, privind spre stele. Luptaserăm 
împreună, în Afganistan, în deșert. Curăţaserăm împreună sate 
întregi. Credeam c-o să fie-n largul lui, nemernicul. Dar era un 
laș. Un idiot. Fetișcana aia, Shamma, l-a stricat de tot. L-a făcut 
să devină un bleg. La fel și Tori. Aia avea zvăc. Mă gândeam că 
avea să lupte ca lumea. Dar era ca o lamă tocită. Umbla iar și 


iar prin tabăra inamică, disperată după iarbă. Ar fi trebuit să-mi 
dau seama. 

— Gabe. 

L-am apucat. 

— Gabe, ascultă-mă. Asta e lumea reală. Mina nu-i o bază. E 
o nenorocită de mină de uraniu. M-auzi ce-ţi spun? Eu nu sunt 
inamica ta. Nu sunt. Nu sunt. 

Ochii mi se umpleau de lacrimi. Dar nu puteam da dovadă 
de slăbiciune. Ar fi putut face diferenţa dintre viaţă și moarte. 
Părea că vrea să scape de-o furie care tot creștea. Adrenalina 
începutului vânătorii îi curgea deja prin vene. Poate dacă 
reușeam să-l calmez, aveam o șansă. 

— Gabe, ascultă-mă, nu-i nevoie să faci asta. 

— Uite, Harry, poate că la un moment dat o să am timp să 
rezolv lucrurile, să mă odihnesc o bucată de vreme și să-mi dau 
seama exact în cine pot să am încredere. Dar momentul ăla nu 
e chiar acum. 

L-am strâns de braţe și am încercat să-l ţin, dar, cu forţa lui 
brută, mă dădu la o parte ca pe-o muscă. 

— Ești bună, spuse el. Dar nu ești chiar atât de bună. Ai avut 
o misiune specială de la început, detectiv Blue. Aveai să-ţi faci 
planuri suplimentare. Să mă atragi, să mă supui, să mă 
capturezi, să aduni informaţii. Astea-ţi erau obiectivele. Pentru o 
vreme, am crezut că nu ești de nasul meu. Și acum ajungem la 
provocarea finală. Imi pare rău că trebuie să fie așa. 

Ridică o pereche de ochelari negri pe vârful capului. Era o 
mașinărie complicată cu o carcasă din cauciuc. De-abia când 
trase lentilele cu vedere de noapte mi-am dat seama ce era 
aparatul pe care-l purta. 

— Într-o direcţie de zero cincizeci și unu de grade, la o 
distanţă de unu virgulă nouăzeci și unu de kilometri, te-așteaptă 
arma ta, spuse el rece. Arătă cu degetul în spatele meu. Sticla 
verde care-i acoperea ochii îl făcea să semene cu un vizitator 
din spaţiul extraterestru. Într-o direcţie de trei sute douăzeci și 
opt de grade, la o distanţă de unu virgulă optzeci și șapte de 
kilometri, mă așteaptă arma mea. Mina se află chiar la nord de- 
aici. 

— Gabe, l-am implorat. Te rog! 


Pentru o clipă, păru să se desprindă de ritualul lui robotic. 
Ochii lui verzi, ca de extraterestru, se îndreptară în jos, spre 
mine. In colţurile gurii îi apăru un zâmbet de plăcere. 

— Pentru că ești în misiune specială, Harry, o să trebuiască 
să echilibrez un pic șansele. Pentru ceilalți n-am făcut treaba 
asta. Dar tu nu ești oricine. 

Inainte s-apuc să spun ceva, aruncă pumnul în spate, apoi în 
față, lovindu-mă tare-n burtă. M-am chircit și-am căzut pe nisip 
înainte să apuc să simt durerea străbătându-mi tot corpul și 
lăsându-mă fără aer în plămâni. 

— Avem undă verde, soldat, zise Gabe de deasupra mea. Să 
pornim! 


Capitolul 107 


„Trezește-te, tigroaico!” 

Am prins nisipul cu pumnii și am încercat să trag aer în 
plămâni. Amândoi parcă mi se lipiseră de spate. Lovitura de 
pumn parcă distrusese tot ce era între coastele mele inferioare, 
golindu-mă pe dinăuntru. Când am reușit să trag o gură de aer, 
am luat și-o gură de nisip. Era o lovitură zdravănă. Dar 
încasasem și mai dure. 

„Hai, sus!” 

Tataie era acolo cu mine, urlând, scuipând de furie și de 
exaltare, lovindu-mă cu piciorul în timp ce zăceam pe-o parte. 

„E runda a doua, în mă-sa-n cur!” 

Am aruncat o privire spre stele și-am încercat din nou să mă 
echilibrez. Lumea se legăna și se învârtea. M-am împiedicat, m- 
am împleticit, apoi am început să alerg ghemuită. Nu știam 
încotro mă îndreptam. Dar aveam de gând să plec dracului de- 
acolo. 

„Sus mâinile. Jos capul. Respiră, Tigroaico. Adu-ţi aminte să 
respiri. “ 

Am privit stelele în timp ce alergam. Secretele lor începură 
să-mi vorbească. Din noianul de lumini, ieșea câte-o stea. Mi-am 
amintit cum mă ţinuse Gabe de mână și arătase spre ele, parcă 
unindu-le, pe o hartă uriașă și neagră întinsă pe tot pământul. 

Acolo e Venus. Acolo e Saturn. Și acolo e Pătratul lui Pegas. 

Am lăsat capul jos și-am luat-o la fugă prin întuneric. 


Capitolul 108 


Gabe tropăia ţeapăn pe câmpiile stâncoase, urcând și 
coborând cu pricepere. Bocancii îi bubuiau printre plantele 
deșertice ascuţite, evitând crăpăturile din pământ. Era domeniul 
lui de vânătoare. Le știa ca-n palmă, așa cum îi era datoria. 
Carabina i se clătina în faţa lui, legănându-se înainte și înapoi 
într-un ritm cu care se obișnuise în mulţi ani de zile, în timp ce 
corpul lui făcea trecerea de la grăsime, mușchi și oase lao 
mașină de ucis. 

Fusese o călătorie lungă. Avusese parte de destule 
nereușite în întuneric. N-ar fi trebuit să îl îngroape pe Danny. Era 
vorba de lene, de îngâmfare - era o scurtătură pe care-o luase 
după o noapte lungă în misiunea care aproape-i întrerupsese 
jocul. 

Mereu aveau să existe greșeli, dar important era să 
continue să-și crească nivelul, să continue să crească și să 
evolueze. Trebuia să facă muncă de cercetare. Să completeze 
misiunile speciale și să-i păcălească pe idioţii care erau la 
comandă. 

Curând, după cum știa bine, avea să fie pregătit pentru 
campania finală — eliminarea taberei Soldaţilor Pământului. Incă 
nu avea puterea necesară, dar în momentul în care avea să o 
aibă, urma să dezlănţuie iadul asupra lor. Din misiunile de 
recunoaștere aflase că ei erau singurii care aveau pregătirea și 
echipamentul necesar pentru a-l provoca. lşi arătaseră forța 
mentală și fizică prin simpla supravieţuire în faţa furtunilor de 
nisip, a căldurii seci, a pământului pârjolit de soare. Erau 
neclintiți în lupta pentru cauza lor. 

Inspiră adânc și expiră încet în timp ce trecea peste o 
culme. Nu trebuia să se piardă cu firea, să se piardă printre 
visuri. Trebuia să fie puternic. Să aibă picioarele bine înfipte în 
pământ. Un singur obstacol îi stătea în cale, iar acel obstacol 
tocmai apărea în raza lui vizuală. Era o siluetă micuță care se 
profila la orizont. 

Harriet Blue reprezenta încercarea supremă a loialității sale, 
a devotamentului său faţă de misiune. Intr-o altă viaţă, i-ar fi 
plăcut să poată fi cu o femeie precum Harry. Precum Soldaţii 
Pământului, era rezistentă. Nu o afectau cu nimic problemele. 
Stătea dreaptă, puternică, asemeni unui copac. Dar nu tocmai 


aceea era cheia a tot ce-o făcea atât de periculoasă? Semăna cu 
Soldaţii Pământului. Era puternică și descurcăreaţă, ca ei. 

Era inamicul. Gabe nu-și putea permite să se lase influenţat 
de ea. 

Soldatul o urmări pe Harriet alergând prin partea inferioară 
a unei văi mici, spre arma pe care i-o lăsase, sprijinită de-o 
stâncă rotundă. Lumina lunii făcea arma să strălucească precum 
o torţă. 

El se opri din alergat și se ghemui. Urmări silueta ei verde- 
deschis încetinind puţin, apoi apucând arma și întorcându-se 
puţin în drumul ei. 

Gabe se încruntă. Ridică pușca și lipi lentilele ochelarilor cu 
vedere de noapte de lunetă. O urmări pe Harriet alergând cu 
toată puterea spre sud, exact în direcţia nepotrivită. 

Se îndrepta spre deșert. Se îndepărta de mină. 


Capitolul 109 


Respiram scurt, zgomotos și aspru. Cu fiecare pas, simţeam 
durerea străbătându-mi șoldurile și pătrunzându-mi în burtă. 
Carabina era enormă. O căram în ambele mâini. Mă împiedicam 
și aproape cădeam din când în când, în timp ce călcam strâmb 
cu bocancii prin nisipul deșertului. ` 

Am auzit un vâjâit deasupra capului. Incepuse să tragă. 

M-am ferit și am continuat să fug, trecând printre doi 
bolovani enormi. Gloanţele se loveau pocnind de ei în timp ce 
eu treceam, acoperindu-mă de praf. Am ţipat și m-am rostogolit, 
apoi m-am ridicat din nou în picioare, împleticindu-mă. Nisipul 
din faţa mea se ridica rapid, în nori. 

Voia să mă zgârie. Să mă rănească doar ușor - să-mi 
găurească laba unui picior. Să-mi tragă într-un genunchi. Așa 
făcea el. Cumva, știam că avea să mă încetinească și să se ia 
după urma sângelui meu cald prin nisip, unde putea să mă 
termine după bunul plac. 

Cel puţin ăsta era planul lui. Al meu nu era. 

Nu voiam cu niciun chip să-l conduc înapoi în tabără. Nu atât 
timp cât era atât de rupt de realitate, atât de periculos. Nu era 
în stare să facă diferenţa dintre oamenii reali și inamicii lui din 
joc. Nimic nu avea să-l împiedice să omoare zeci de mineri care 
voiau să mă ajute. Nu, în clipa aceea eram singură. Aveam de 
gând să evadez, altfel avea să mă omoare, acolo, în beznă. 

Am mutat carabina enormă în sus pe umăr în timp ce 
alergam, încercând să deșurubez amortizorul fără să încetinesc. 
Dacă tot porneam la luptă, nu voiam să-mi stea în cale Soldaţi ai 
Pământului care rătăceau prin întuneric. Trebuia să-l dobor pe 
Gabe repede și într-o manieră sigură. Speram ca niște focuri de 
armă să-i sperie pe posibilii spectatori nevinovați. 

Un glonţ din arma lui Gabe vâjâi pe lângă mine, speriindu- 
mă. M-am împleticit și am căzut. 

— Eu așa n-am de gând să mor, mi-am promis, adunând 
arma. 

Am smuls amortizorul de pe ţeavă și l-am lăsat să-mi zboare 
din mâini. Arma era ca un copil greu în braţele mele, parcă 
vrând să se desprindă de mine și să cadă. Lumina din faţa mea 
devenea tot mai strălucitoare. Am îndreptat arma în direcţia 
generală în care credeam că era Gabe. 


Braţele-mi tremurau din cauza focurilor de armă. Pentru o 
clipă, în nisipul din faţa mea apărură străfulgerări. 

Am mai lansat o rafală de focuri. Urechile-mi ţiuiau din 
cauza zgomotului. Se răspândea prin ţinuturile plate ca tunetul. 

Aveam să-l oblig să rămână la pământ, iar apoi să mă 
gândesc la ceva. Dacă aveam să reușesc să creez niște distantă 
între noi, speram să supraviețuiesc. 


Capitolul 110 


Gabe urmărea silueta verde care era Harry trăgând în 
stânga lui. Incă alerga, iar o explozie albă venea în sus din arma 
ei, după cum vedea el cu ochelarii cu vedere de noapte. 
Scăpase de amortizor. Ce dracului făcea? Ce femeie proastă, 
făcea risipă de muniţie ca să-l sperie și să-l determine să se 
ascundă. 

Prinse viteză, trase câteva focuri aproape de ea din când în 
când, în timp ce alerga, doar pentru a-i aduce aminte că era pe 
urmele ei și că nu avea de gând să dea înapoi. Aruncă o privire 
spre mină. O trâmbă îndepărtată de fum se ridica de jos. Vârful 
macaralei se vedea doar ca un ochi care clipea, îndreptat spre o 
grămadă de bolovani. Nu erau decât trei kilometri până la mină. 
Ar fi putut ajunge dacă alerga suficient de repede. Dar nu. Nu 
detectivul Blue. Nu avea să aducă pericolul la mină numai ca să- 
și salveze pielea. Avea să moară acolo înainte să se întâmple 
așa ceva. 

Zâmbi în timp ce alerga. Blue valora în mod sigur câteva 
puncte bonus. O eroină medaliată, care se sacrifica pentru 
oamenii ei? Avea să fie o plăcere s-o ucidă. 

Îi pieri zâmbetul în timp ce pe deal apăreau lumini. 


Capitolul 111 


Erau Richie și gașca lui. Gabe rânji și se opri. Focurile de 
armă ale lui Harry le stârniseră curiozitatea în loc să-i alunge. 
Săriseră în mașină și veneau după ea. El aruncă o privire spre 
stele. Da, erau chiar la nord de mină. Probabil că tinerii 
conduceau înapoi spre Perth după arestări. 

Soldatul aproape că râse. Ce fată proastă. Gabe știuse că 
Harry avea să fie cea mai mare provocare pentru el, iar ea se 
dovedea a se ridica la nivelul așteptărilor lui. Exact când el 
credea că ea avea să se sacrifice, să-i facă misiunea mai ușoară, 
îi arunca pericole în cale. Moartea ei avea să fie aproape prea 
mult pentru el — un sfârșit tragic, dar onorabil, pentru un 
adversar demn. 

Gabe avea să fie nevoit s-o încetinească în timp ce se ocupa 
de ceilalţi jucători. Ţinti cu grijă căprioara graţioasă care galopa 
la orizont. Flutura din braţe cu frenezie, încercând să avertizeze 
bărbaţii ca să se îndepărteze. Trase, apoi o urmări căzând și 
auzi ţipătul ei purtat spre el de vânt. 

Farurile lui Richie se întoarseră brusc spre Harry, aflată la o 
sută de metri distanţă. Se ridică în picioare, împleticindu-se, 
lăsă arma masivă jos, știind că dacă încetinea și se întorcea 
după ea avea să se pună în pericol. Gabe trase câteva focuri de 
avertisment, pentru a-i confirma bănuielile, și o urmări gonind 
direct spre mașină. 

— Nu vă opriţi! urla ea, dând din mâini. Nu vă opriţi! 

Bărbaţii din mașină nu se gândeau că încerca să-i 
îndepărteze. O văzuseră plină de sânge și credeau că le făcea 
semn să se apropie. 

Gabe se opri din alergat în timp ce mașina oprea și trase o 
rafală de gloanţe în ea. 


Capitolul 112 


M-am aruncat la pământ în spatele mașinii cu tracţiune 
integrală, abia apucând să mă opresc. Inerţia m-a făcut să mă 
rostogolesc și să alunec pe pietriș. Parbrizurile și cauciucurile au 
explodat când gloanţele au lovit mașina. l-am auzit pe bărbaţii 
dinăuntru urlând și aruncându-se asupra ușilor. Printre rafalele 
care bubuiau, le-am auzit vocile. Mi-am făcut corpul ghem, cu 
mâinile în jurul capului, ascultând. 

— Ce mă... ce mă-sa-n cur? 

— Hai, Richie! Condu, omule, condu! 

Se feriră cu toţii când începură din nou împușcăturile. Mi-am 
pus mâna tremurândă pe partea din spate a braţului drept, 
simțind rana făcută de glonţul care vâjâise pe lângă mine. 
Ajunsese în spatele bicepsului meu, lăsându-mă fără o bucată 
de carne cât un pumn. Mi se părea că simţeam osul, iar când 
acel gând îmi pătrunse în minte, am început să vomit. M-am 
înecat și m-am chinuit să respir, ștergându-mi mâinile îmbibate 
de sânge de bluză. 

Când împușcăturile încetară, bărbaţii din mașină tăcură. 

Am coborât și am deschis cu putere ușa din partea șoferului. 
Richie ieși chircindu-se din mașină și se izbi de pământ cu o 
bufnitură. 

— Of, băga-mi-aș, gemu el. Nu părea rănit, dar era paralizat 
de groază. l-am tras un brânci sănătos și l-am doborât în nisip. 

— Fă pe mortul, tâmpitule, i-am spus, încercând cu toată 
puterea să dau scaunul șoferului în spate. Am apucat arma 
ascunsă acolo și m-am aruncat la pământ. Auzeam pași pe 
stânci. Unul dintre bărbaţii din mașină scoase un vaiet jalnic. 


Capitolul 113 


Gabe se apropie de mașină și aruncă o privire înăuntru la 
haosul provocat de bărbaţii înghesuiți unii-n alţii și plini de 
sânge. Rănile erau superficiale — un deget lipsă ici, o bucată de 
carne lipsă colo —, dar se pleoștiseră cu toții unii peste alţii, 
amorţiţi de frică. Ochii celui mai apropiat bărbat erau căscațţi și 
priveau fix partea din spate a banchetei din faţa lui. Gabe 
văzuse această reacție în destule masacre la care participase. 
Oamenii fie luptă, fie se lasă moi. Ridică pușca și o îndreptă spre 
faţa celui mai apropiat tânăr, întrebându-se dacă ţeava aflată la 
câţiva centimetri de obrazul lui avea să-l trezească la viaţă. Îi 
mirosea a pișat. Cineva își pierduse controlul tuturor funcţiilor. 

— Jalnic, spuse el. 

Se îndreptă spre partea laterală a mașinii și privi la sângele 
de-acolo, care băltea. Era sângele de la rănile pe care i le 
provocase lui Harry în timp ce o fugărea. Richie însuși zăcea 
acolo pe burtă, cu capul întors în partea cealaltă, spre culme. 
Părea mort. Gabe se luă după urmele și după sângele din nisip 
și văzu chiar vârful unuia din bocancii lui Harry ițindu-se de după 
cauciucul din dreapta faţă al vehiculului. Probabil zăcuse întinsă 
pe spate. Se simţea cuprins de dezamăgire. 

Gabe încărcă pușca și închise încărcătorul cu forţă. 

— Ridică-te, Harry. Ridică-te-n picioare și înfruntă-mă. 


Capitolul 114 


Am ocolit partea din spate a vehiculului cu tracţiune 
integrală, privindu-l pe Gabe cum se uita la Richie, întins pe 
pământ, și la sângele pe care-l lăsasem să se congeleze în nisip. 
Am închis ochii și m-am întrebat dac-avea să-l împuște pe 
Richie. La distanţa aia, n-avea cum să supravieţuiască. Oare se 
descurcase destul de bine? Am auzit încărcătorul intrând la loc 
cu un pocnet scârbos. Îmi văzuse bocancul într-o parte a 
mașinii. Richie era în siguranţă. 

— Ridică-te, Harry, spuse Gabe. Ridică-te în picioare și 
înfruntă-mă. 

Am mers împleticindu-mă înainte, cu bocancul care-mi mai 
rămăsese, ridicându-mă în spatele omului în care avusesem 
încredere, al omului lângă care dormisem, care fusese singura 
mea alinare în deșertul ăla întunecat și îngrozitor. Am ridicat 
revolverul Smith and Wesson uriaș și i l-am îndreptat spre cap. 

— Măi, SergeantKill, i-am spus, văzându-l cum înţepenea la 
auzul vocii mele. Am așteptat, și când se întoarse suficient încât 
să-mi atragă atenţia, am încercat un zâmbet obosit. 

— Joc terminat. 

L-am împușcat și l-am omorât. 


Capitolul 115 


Am privit în jos, spre picioarele mele sprijinite de suportul 
vechi pentru picioare, din piele căptușită, din galerie. Fusesem 
nevoită să împrumut pantofii de lac cu tocuri ai vecinei mele, 
pentru că eu nu aveam. Vârfurile ascuţite ale pantofilor îmi 
striveau degetele mici. Oare de ce se chinuiau femeile-n halul 
ăsta? 

Am ridicat privirea, m-am uitat în jur și am văzut o sută de 
perechi de ochi privindu-mă cu toții. 

„E mai bine să te concentrezi, pur și simplu, pe pantofi, 
Harry”, îmi spuneam. 

Era mai bine să uit pur și simplu de sala de judecată plină 
până la refuz. De zecile de jurnaliști care șușoteau și murmurau 
la mezanin ca un stol de ciori. De familiile și prietenii victimelor, 
care se îmbrăţișau și suspinau în cealaltă parte a galeriei, 
aruncându-mi din când în când câte-o privire plină de ură. De 
adunătura de gură-cască -— studenţi la drept și pensionari care 
n-aveau altceva mai bun de făcut — ce umpluse nivelul superior, 
unde publicul curios avea loc să stea doar în picioare. 

Niciodată nu fusesem mai stânjenită fizic și emoţional decât 
eram în clipa aceea. Nici măcar în deșert, unde sudoarea-mi 
curgea continuu, iar soarele îmi bătea în ochi de pe fiecare 
suprafaţă, unde singurii mei aliaţi erau bărbaţi în care nu 
puteam avea încredere. Imi alesesem prost ținuta. 

Voiam să arăt ca o profesionistă, așa că renunţasem la 
obișnuiţii mei blugi și la tricou, pentru o fustă tip creion și o 
bluză fără mâneci. Uitasem cu totul de cicatricile proaspete, 
roșii, care-mi umpluseră antebraţul drept și semănau cu niște 
fulgere. 

„Da, da, de-aici îmi lipsește-o bucată de carne care a fost 
înlocuită de-o bucată zdravănă din gambă. Are o formă 
frumoasă, într-adevăr, dar nu-i aceeași culoare. Da, încă mă 
doare. Au trecut doar cinci săptămâni. Nu, partenerul meu n-a 
avut la fel de mult noroc.” 

Mi-am frecat stânjenită cicatricile, așteptând să sosească 
fratele meu. Incă-mi venea să plâng, ca înainte, dar de când mă 
întorsesem în oraș nu găsisem momentul potrivit pentru a ceda. 
Poate că ăla era momentul, chiar acolo, în tribunal, de faţă cu o 


pereche de gură-cască ce șușotise prea tare despre mine de 
când ajunsesem. 

— Ce naiba căuta tocmai acolo, totuși? 

— Se pare că-și trăgea un bronz incredibil. 

— Crezi că știa de frate-său? 

— Pff. Tu vorbeşti serios? Cum să nu știe? 

Se auzi un bocănit, și toată lumea din sala de judecată se 
ridică, târșâindu-și picioarele, aranjându-și fustele și netezindu-și 
coafurile proaspăt întinse cu placa. Judecătorul masiv și 
îmbufnat intră în sala de judecată și urcă treptele care duceau în 
spatele băncii sale. Nimeni nu vorbi până când nu se deschise o 
a doua ușă, într-o parte a sălii, și o matahală de paznic nu-l 
aduse pe fratele meu. 

Era îmbrăcat în treningul verde-închis de la Centrul de 
Corecţie Silverwater'*2* și părea obosit. Privirea lui o întâlni pe-a 
mea, și pentru o clipă, păru că nu mă recunoștea. 

Înainte s-apuc să-mi dau seama ce fac, am traversat în 
goană sala, aproape dărâmând fiecare persoană care îndrăznise 
să se-așeze în același rând cu mine, și m-am năpustit asupra 
fratelui meu înlănţuit și cocoșat. Mirosea la fel. După atât de 
mult timp, mirosea la fel. 

— Sam, Sam, Sam, Sam. 

Am rămas cu gura căscată, l-am strâns în braţe și aproape 
că l-am strivit când l-am lipit de mine. 

— O, Dumnezeule, Harry, spuse el. Harry, n-am făcut eu 
asta. 

L-am îndepărtat de mine și i-am luat faţa în mâini. 

Paznicul se răţoia la mine, tot voia să mă desprindă de el, 
dar n-avea chef să înceapă să mă bruscheze în fața sutelor de 
oameni prezenţi acolo. 

— Dar ai... 

Mă chinuiam să respir, fixând cu privirea ochii fratelui meu. 

— În ziare scria că ai mărturi... 

— N-am făcut asta, îmi spuse Sam, întinzând mâinile legate 
de cureaua pantalonilor spre mine. 

În public răsunau șoapte și murmure agitate. M-am întors și- 
am început să-mi fac loc cu forţa prin mulţimea de la uși, și am 
alergat în hol. Nu puteam să respir. M-am prins de gulerul bluzei 
mele tâmpite, de sutienul care-mi strângea cutia toracică 
precum sârma. 


— Nu pot să fac asta, am spus, căscând gura să iau aer în 
plămâni și chinuindu-mă să rămân în picioare. Mi-am pus 
mâinile pe cel mai apropiat perete de calcar rece și am încercat 
să revin la realitate. 

— Nu pot. Nu pot. Nu po... 

— Harry? spuse o voce. 

M-am întors. 

Edward Whittacker stătea acolo și mă privea. Umărul stâng 
îi era încă imobilizat, prins cu un bandaj uriaș, albastru-închis, 
pentru a proteja mușchii și oasele zdrobite de glonţul care-i 
intrase în spate. Ultima oară când îmi văzusem partenerul, încă 
nu putea merge, iar prima săptămână petrecută în spital îi 
fusese plină de medicamente și de durere. Îl lăsasem în Perth, 
un amărât rănit și închis într-un spital, ca să duc lupta familiei 
mele în Sydney, de una singură. 

M-am șters la ochi cu disperare. 

— Căca-m-aș! Edward, ce... ce... 

— Scuze de întârziere. 

Aruncă o privire spre ușa de lângă noi. 

— Au început deja? 

M-am îndreptat spre el, și deși nu ne îmbrăţișaserăm 
niciodată, braţul lui bun părea să știe ce-avea de făcut. Se ridică 
și mă cuprinse în timp ce mă afundam parcă în el. L-am ascultat 
expirând surprins deasupra mea în timp ce-mi lipeam fața de 
pieptul lui puternic și cald. 

La adăpostul bluzei lui, cu fața ascunsă de lumea cumplită, 
păream să fiu în siguranţă, în sfârșit, dacă plângeam. 


DESPRE AUTORI 


JAMES PATTERSON a primit Literarian Award pentru 
contribuţia deosebită la dezvoltarea comunităţii literare 
americane la National Book Awards în 2015. Deține recordul 
mondial din partea Guinness pentru cele mai multe cărți care-au 
ocupat poziția #1 în topul bestsellerurilor New York Times, iar 
cărțile sale s-au vândut în peste 350 de milioane de exemplare 
la nivel mondial. Susținător neobosit al puterii cărților și lecturii, 
Patterson a creat colecţia de literatură pentru copii JIMMY 
Patterson, a cărei misiune este simplă: „Vrem ca fiecare copil 
care termină o carte de la JIMMY să spună: «Vă rog să-mi mai 
dați o carte»“. A donat peste un milion de cărți elevilor și 
soldaților şi sponsorizează peste patru sute de burse pentru 
pregătirea profesorilor la douăzeci și patru de colegii și 
universități. A donat milioane și librăriilor independente, și 
bibliotecilor şcolare. Patterson investeşte un procent din 
vânzările cărților din colecția JIMMY Patterson în inițiative de 
promovare a lecturii. 


CANDICE FOX este autoarea romanului Hades care a 
câştigat Ned Kelly Award pentru cel mai bun debut în 2014. 
Continuarea, Eden, a câștigat Ned Kelly Award pentru cel mai 
bun roman poliţist în 2015. Candice a devenit astfel doar a doua 
autoare care-a câștigat aceste premii consecutiv. Fall, al treilea 
roman din seria Archer and Bennett, a fost lansat în 2015. Fox 
predă cursuri despre scris la University of Notre-Dame din 
Sydney, Australia, în timp ce lucrează la o teză de doctorat 
despre cenzura literară și terorism. 


CUM ÎŢI POŢI DOVEDI 
NEVINOVĂŢIA 
DACĂ NU-ŢI AMINTEȘTI 
INFRACŢIUNEA COMISĂ? 


JAMES PATTERSON 
CARNETUL NEGRU 
DAVID ELLIS 


PENTRU UN FRAGMENT, 
DAŢI PAGINA 


TRECUTUL 


Patty Harney oprește limuzina fără însemne la două cvartale 
distanţă de destinaţia ei. Străzile înguste sunt pline de mașini de 
patrulă, iar luminile de deasupra lor aruncă culori haotice în 
noapte. Trebuie să fie cel puţin douăzeci de mașini de poliţie. 

Patty lasă mașina și-și pune la gât cordonul. Insigna-i atârnă 
peste tricou. Aerul de-afară e nefiresc de rece pentru începutul 
lui aprilie. Cu toate astea, Patty nu simte decât căldură. 

Aleargă un cvartal, apoi ajunge la banda galbenă din 
perimetrul exterior. Primul ofițer face un pas în față ca s-o 
oprească, apoi îi vede insigna și o lasă să treacă. Nu-l cunoaște 
pe polițistul ăsta local și nici el n-o cunoaște pe ea. Cu atât mai 
bine. 

Se apropie. Transpiraţia face s-o usture ochii, tricoul ud i se 
lipise de piele, în ciuda frigului, iar nervii îi sunt franjuri. 

Cunoaște blocul de apartamente și fără să o ia pe urma 
polițiștilor spre locul unde s-au adunat afară, sub marchiză. Unul 
dintre polițiști — detectiv, ca Patty — o recunoaște, iar expresia 
feţei i se îmblânzește imediat. 

— Dumnezeule, Patty... 

Trece în goană de el, intrând în holul clădirii. Pare mai 
degrabă o înmormântare decât locul unei crime. Poliţiștii și 
detectivii în haine civile privesc în jos, suferind, cu feţele pline 
de lacrimi. Unii se consolează între ei. Ea n-are timp de-așa 
ceva. 

Se îndreaptă spre ascensor, aruncând priviri prin colţurile 
holului după camerele de supraveghere -— obicei vechi, venit din 
instinct, precum respiraţia —, apoi vede un grup de tehnicieni, 
membri ai Diviziei de Servicii Medico-Legale, care lucrează în 
lift, îl verifică de amprente. Se întoarce, în pantofii ei sport și 
intră pe ușă, luând-o spre scări. Ştie că e la etajul șase. Ştie și 
apartamentul. 

Urcă scările câte două deodată. O arde-n piept, îi cedează 
picioarele, în stomac i se dezlănţuie parcă o răzmeriță. Ameţită 
și panicată, se oprește în capătul scărilor la etajul al treilea, 
singură în tot acel haos, și se lasă pe vine o clipă, apucându-se 
de păr, adunându-se, tremurând din tot corpul. Lacrimi mari îi 
curg pe beton. 

„Trebuie neapărat să faci asta”, își spune. 


Aleargă pe scările care i-au mai rămas. Parcă are picioarele 
de cauciuc, iar pieptul îi arde înainte să intre pe ușă la etajul al 
șaselea. 

Aici, sus, totul se desfășoară ca la carte, toată lumea face 
fotografii, tehnicienii care umblă cu probele își fac treaba, 
polițiștii îi interoghează pe vecini și mai e și Ramsey de la 
cabinetul medical. 

Face un pas, apoi încă unul, dar parcă nu înaintează deloc, 
parcă nu câștigă deloc teren, ca într-o casă a groazei de la circ... 

— N-ai voie să intri acolo. 

— Patty. 

— Detectiv Hearney. Patty! 

O mână o prinde de braţ. Precum cu încetinitorul, privirea i 
se plimbă pe faţa Vrăjitorului:*:, mustaţa stufoasă, faţa rotundă, 
mirosul de trabuc... 

— Patty, îmi pare - Doamne, Maica Domnului — ce rău îmi 
pare! 

— E... e... 

Nici nu poate să termine propoziția. 

— Toți sunt, spune el. Imi pare al dracului de rău să fiu eu 
ăla care-o spune. 

Ea clatină din cap și încearcă să-și elibereze brațul cu forța. 

— N-ai voie să intri acolo, Patty. Încă nu. 

Vrăjitorul se pune-n calea ei, blocându-i drumul spre ușă. 

Cumva, reușește să-și găsească vorbele: 

— Sunt... știu să mă descurc... la locul unei crime... 

Locul unei crime. De parc-ar fi fost doar un simplu act 
violent pe care-l putea întâlni în timpul slujbei. 

— Nu în ăsta, detectiv. Nu încă. Patty, lasă-ne să... 

li dă mâinile la o parte cu palmele, îl face să dea înapoi. El 
se chinuie un moment, apoi o apucă de umeri. 

— Patty, te rog. Nimeni n-ar trebui să-și vadă fratele în halul 
asta. 

Il privește în ochi, fără să-l vadă cu adevărat, încercând să 
proceseze tot ce s-a întâmplat, considerând că are dreptate, că 
nu vrea să-l vadă, că dacă nu-l vede, n-o să fie mort, n-o să se 
prăpădească într-adevăr... 

Se-aude soneria liftului. Ding. 


Dar - dar liftul a fost scos din funcţiune. Băieţii de la Servicii 
Medico-Legale îl verificau de amprente. Cine se folosește de lift? 
Cineva trebuia să fi profitat de influenţa pe care-o avea. 

— A venit șeful poliției, spune cineva. 

Ea privește peste umărul lui Wiznievski. 

Silueta înaltă, ascuţită, pașii mari, nasul coroiat — pe care nu 
l-a moștenit. 

— Tată, spune ea. 

Cuvântul îi sună aiurea din gât. Simte cum își pierde orice 
urmă de control. 

Tatăl ei, detectiv principal Daniel Harney, cu o haină sport 
aruncată peste o cămașă ce se destramă, cu părul rărit 
nepieptănat, cu ochii deja încercănaţi. 

— lubita mea, spune el, deschizând braţele. Of, îngerașul 
meu. 

— E adevărat, tată? vorbește ea, lipită de pieptul lui, în timp 
ce el o ţine strâns, de parc-ar ști, de parcă ea e din nou bebeluș, 
și așteaptă de la tatăl ei toate răspunsurile din univers. 

— Vreau să-l văd, spune tatăl ei, nu către ea, ci către 
Wiznievski. O ia pe Patty de braţ, de parc-ar conduce-o pe 
coridor, și se îndreaptă spre ușă. 

— Vă înţeleg, domnule, dar nu e... Pregătiţi-vă sufletește. 

Tatăl ei o privește cu faţa congestionată. Parcă e un baraj 
care ţine piept unei furtuni. Ea îi face un semn din cap, drept 
răspuns. 

Vocea-i tremură în timp ce spune: 

— Mergeţi înainte, locotenent. 


Ceva se declanșează în mintea ei, de parc-ar apăsa pe un 
alt întrerupător. O să se comporte rece. O să fie detectiv, nu 
soră. O să vadă locul unei crime, nu pe fratele ei geamăn mort. 
Ţinându-se strâns, agățându-se cu toată puterea de brațul 
tatălui său, stând în pragul cu gresie al apartamentului. 

Cunoaște locul. Dă într-o cameră mare, o bucătărie mică în 
partea stângă, un dormitor și o baie în spate. E un apartament 
standard dintr-un bloc turn din Chicago, dar pe ăsta îl știe destul 
de bine. A mai fost aici. 

Prima dată a fost ieri. 

In apartament se lasă imediat liniștea, de parc-ar fi cerut-o 
cineva ridicând mâna. Cu toţii sunt ocupați, verifică de 


amprente, fotografiază, colectează mostre, vorbesc - toţi se 
opresc când șeful poliţiei și fiica lui, detectivă și ea, intră în 
încăpere. 

Patty își face treaba de detectiv. Nu există urme de luptă în 
camera din faţă, în camera principală. Mobila e la locul ei, gresia 
e lucioasă și curată. Nu există niciun semn de activitate, în afară 
de ce fac detectivii și tehnicienii. 

Cineva a dat aerul condiţionat la maximum. Aerul e plăcut și 
răcoros, ceea ce are să tempereze paloarea... 

„Paloarea. Cadavrul fratelui meu.” 

— E-n dormitor, spune Wiznievski, luând-o înainte. Eu nu pot 
să vă dau voie să intrați acolo, șefu', sper că sunteţi conștient 
de treaba asta. Sunteţi membru al familiei imediate a uneia 
dintre... 

— Vreau doar să-l văd. Nu intru, domnule locotenent. 

Tatăl ei, cu felul lui precis, hotărât de-a vorbi, deși ea e 
probabil singura persoană care recunoaște tremurul din vocea 
lui. 

Privirea lui Patty se plimbă prin jur, nu vede nimic. Amy și-a 
păstrat apartamentul curat. De-a lungul vieţii, Patty a văzut 
multe tentative de curăţare a locului unei crime, iar în acela nu 
erau semne de frecare sau pulverizare recentă sau încercări 
nereușite de ștergere a petelor sau de aspirare a resturilor. Nu 
se întâmplase nimic violent în camera mare sau în bucătărie. 

Tot ce se întâmplase se întâmplase în interiorul 
dormitorului. 

Era bandă roșie care delimita locul crimei, perimetrul 
interior și bloca accesul în dormitor. 

Tatăl ei se poziţionează delicat în faţa lui Patty. E un gest 
protector, care-i permite să privească primul în dormitor. Se 
apleacă peste banda roșie, respiră adânc și se întoarce spre 
dreapta ca să privească înăuntru. 

Inchide imediat ochii, ţinându-și respiraţia, nemișcat, înghite 
în sec, deschide ochii - acum seci, plini de groază - și se 
întoarce și privește din nou. 

Murmură: 

— Ce Dumnezeu s-a întâmplat aici? 

Îl aude pe Wiznievski oftând din greu. 

— După poziţia cadavrelor și toate astea, domnule — pare-a 
fi exact ce se vede. 


Trei cadavre. Kate - detectiv Katherine Fenton - zăcea 
moartă pe covor, cu ochii holbaţi în gol la tavan, cu o singură 
plagă împușcată deasupra ochiului drept. Rana era destul de 
curată. Doar un pic de sânge curgea din ea, restul urmase 
probabil atracţia gravitaţională, scurgându-se din rana din ceafa 
ei, îmbibând covorul de sub ea, ascuns de părul ei arămiu. 
Pistolul ei Glock zăcea chiar lângă mâna ei. 

Se concentrează asupra lui Kate — nu pentru că n-ar mai fi 
văzut cadavre (căci văzuse zeci), nici pentru că-i plăcea de Kate 
(căci nu-i plăcea), ci pentru că e de preferat să vezi ceea ce mai 
poţi vedea în încăpere, ceva ce până atunci văzuse doar cu 
coada ochiului. 

Pe pat sunt două cadavre -— al fratelui ei, Billy, și al lui Amy 
Lentini, ambele goale. Amy a fost împușcată în inimă. Corpul îi e 
întins, iar capul îi cade în partea stângă a patului. O pată mare 
de sânge e ascunsă aproape de tot în spatele lui Amy. A 
sângerat până a murit. 

Apoi... 

Billy. Il fixează cu privirea, cu inima bubuindu-i, cu căldura 
răspândindu-i-se prin corp în timp ce își privește fratele geamăn 
stând în capul oaselor pe pat, cu sângele scurgându-i-se pe 
partea dreaptă a feţei, cu capul căzut într-o parte, cu ochii 
închiși, liniștit. 

Dacă făceai abstracţie de sânge și de rană, ai fi putut la fel 
de bine să presupui că dormea. El era în stare s-o facă într-un 
fel în care ea nu reușise niciodată. Fusese mereu nevoită să 
doarmă pe o parte, cu o pernă între picioare. Billy nu era așa. 
Putea să doarmă toată noaptea într-un scaun sau stând în șezut 
în pat. Putea să tragă un pui de somn la ora de geometrie fără 
să scoată nici măcar un pâs, fără să sforăie, fără să tresară sau 
să se dea altfel de gol. Putea dormi pe ascuns, întocmai cum 
putea face orice altceva pe ascuns. Işi putea ascunde temerile, 
gândurile, supărările după acea expresie plăcută, impasibilă. Ea 
era singura care știa acest lucru despre el. Ea era singura care îl 
înţelegea. 

„Nu faci decât să dormi, Billy.” 

„Te rog. Sunt eu, Billy, haide. Deschide brusc ochii și spune: 
«Surpriză!»"“ 

„Te rog, zi-mi că dormi.” 


— Bineînţeles, e prea devreme ca să ne dăm seama, îi 
spune Wiznievski tatălui ei. Am impresia că detectivul Fenton a 
intrat — a văzut grozăvia asta, pe ei doi — și a deschis focul. Billy 
a tras și el. S-au omorât unul pe altul. S-au împușcat aici în 
dormitorul ăsta ca-n Vestul Sălbatic. Dar-ar dracii. 

— O, lisuse. 

„Nu”, gândește Patty în sinea ei. „Nu s-a întâmplat așa ceva 
aici.” 

Picioarele-i cedează, ameţește. Un braţ o trage deoparte, 
braţul tatălui ei, și pe cât i-a fost de groază să-l vadă pe Billy, 
pe-atât îi e de groază să-și ia ochii de la el. 

Tatăl ei o târăște pe Patty înapoi în camera mare. Poliţiștii 
se opresc cu toţii din ce fac și se holbează la tată și la fiică de 
parc-ar fi exponate la muzeu. 

In spatele lui Patty, echipa de medici se strecoară pe lângă 
ea și intră în dormitor cu saci de cadavre. 

Saci de cadavre. li e groază să se și gândească. 

— Facem treaba asta ca la carte, spune tatăl ei celor din 
încăpere. Acolo înăuntru e fiul meu, într-adevăr, dar era poliţist. 
Inainte de orice altceva era polițist. Și încă era unul dat naibii de 
bun. Faceţi-i cinste lui și detectivului Fenton tratând cazul ăsta 
ca lumea, oameni buni. Fără greșeli. Fără scurtături. Daţi tot ce- 
aveţi mai bun în voi. Și aduceţi-mi... 

Tatălui ei i se pune un nod în gât. 

— Aduceţi-mi o rezolvare, încheie el. Rezolvaţi cazul ăsta. 

Simţind dintr-odată că are claustrofobie, Patty se întoarce și 
se îndreaptă spre ușă. 

„Nu e adevărat”, hotărăște ea. „Asta nu s-a întâmplat.” 

— Dumnezeule. 

Chiar când e la ușă, aude acele cuvinte. Nu din partea 
tatălui ei. Nu din partea vreunuia dintre polițiștii din camera 
mare. 

Din partea echipei de medici din dormitor. _ 

— Avem puls! Avem puls! strigă bărbatul. Asta e viu! 


PREZENTUL 


Detectivul Billy Harney își frecă mâinile. Răsuflarea îi 
rămase în aer, rece, o reamintire efemeră a frigului din Chicago 
la mijloc de martie. Stătuse destul în interiorul SUV-ului trei ore. 
Nu suporta misiunile de filaj. Chiar dacă aceea era ideea lui. 
Cazul lui. 

Începuse cu moartea unei studente, boboacă la University of 
Columbia. Regiunea din jurul campusului — Hyde Park®* — avea 
unele zone mai dubioase, și toată lumea punea crima pe seama 
violenţei din mediul urban. Dar nu știau ceea ce aflase Billy 
descărcându-i datele de pe telefonul mobil - că tânăra câștiga 
bani în timpul liber ca damă de companie. Lucra printr-un site 
de pe Internet desființat a doua zi după moartea ei, dar SMS- 
urile ei indicau faptul că avea un anume client cu niște 
preferinţe mai neobișnuite și care era dispus să plătească bani 
frumoși pentru a și le satisface. 

Pe scurt, îi plăcea s-o sugrume în timp ce făceau sex. 

Era agent de bursă, căsătorit, cu copii, și câștiga mai mulţi 
bani într-o săptămână decât câștiga Billy în doi ani. Genul de om 
care-și putea cumpăra o armată de avocaţi dintre cei mai 
scumpi ca să-l apere. Billy își dorea ca dobitocul ăla să lase 
garda jos, să se relaxeze, așa că a dat presei niște știri cum că 
avea un suspect reţinut pentru uciderea studentei, că părea a fi 
un alt atac obișnuit în Hyde Park. 

Apoi, Billy îi dăduse de urmă nemernicului ăluia de agent de 
bursă. 

Exact la ora 9:00 seara, cu o săptămână înainte, agentul de 
bursă intrase în clădirea din piatră roșiatică din capătul străzii. 
Billy îl surprinsese pe camerele video, dar nu era sigur ce se 
întâmpla înăuntru. În urma unei mici misiuni de recunoaștere 
aflase că în acea clădire era un bordel de lux. 

Plecând de la presupunerea că individul se programa 
regulat — iar Billy era dispus să parieze bani frumoși că așa era 
—, în seara aceea trebuia să fie acolo. Voia să-l prindă cu 
pantalonii în vine și să-i propună un târg: nu avea să fie arestat 
pentru prostituție dacă răspundea la câteva întrebări despre o 
studentă moartă. De-acolo, avea să se ocupe Billy de el. Era 
mereu mai bine să începi un interogatoriu cu un suspect dornic 
să-ţi facă pe plac, pe care-l trec toate apele. 


Își suflecă mâneca paltonului și se uită la ceas. Opt şi 
jumătate. Își suflă aer cald în mâini. 

— Sosh, cum stăm? îl întrebă el prin radio pe Soscia, 
polițistul dintr-una dintre celelalte mașini, aflate la două cvartale 
distanţă, care fila clădirea dinspre est. 

Răspunsul veni prin casca wireless a lui Billy. 

— Pregătit, dispus și-n stare, spuse Sosh. Exact ca soră-ta. 

— Nu se-atinge soră-mea de tine nici cu un par de doi metri. 
Şi nici Stanislawski. 

— Cine mă-sa mai e și Stanislawski? 

— Un polonez de doi metrit, 

— Harney, treci înapoi în mașină. 

Vorbise partenera lui, detectivul Katherine Fenton, care 
stătea în mașina încălzită aflată chiar lângă a lui. 

— Sosh, ce mai face începătorul ăla al tău? 

Soscia avea un nou detectiv care lucra cu el, un puști de 
treabă, pe nume Reynolds. 

— Auzi, știi că i-am făcut cinste cu prânzul, nu? 

— Da, știu, băga-mi-aș picioarele. Mi-a zis că tu ai fost cu 
ideea să-și pună mai multă fasole pintoi** pe burrito. Și-am 
rămas cu el trei ore-n camionul ăsta, băga-mi-aș să-mi bag. 

Billy zâmbi șmecherește. Nu erau chiar atât de nasoale 
filajele. 

— Băi, Crowley, tu ești treaz? 

— Da, doar că mor aici de băgat în priză ce sunt. De câţi 
poliţai e nevoie ca să bagi la zdup un nemernic? 

Şi Sosh, și Crowley ridicaseră problema. Dar asta era partea 
fițoasă din oraș, Coasta de Aur, iar el n-avea nevoie de greșeli. 
Voia oameni cu experienţă, ca Sosh și Crowley, la cazul ăsta. 

— Ce-i, Crowley, vrei să mergi altundeva? Știu că ata nu-i 
acasă, că-i cu Sosh în mașină chiar acuma. 

— Păi atunci nici Sosh n-o să aibă parte de senzaţii tari. 

Era al dracului de frig afară. leșise de zece minute din 
mașină și deja simţea că-l pișcă-n vârfurile degetelor de la 
picioare. 

— Auzi, Fenton, îi zise el partenerei sale. Care-i asemănarea 
dintre-o broască și-o fată mare? 

Deschise portiera din partea pasagerului și urcă în mașină. 
Detectivul Fenton - Kate - îi aruncă o privire piezișă. 

— Amândouă se tem de barză®®%, zise Billy. 


Lui Sosh îi plăcea gluma asta. Lui Kate nu prea. 

— Măi. 

Billy înţepeni în scaun. 

— In faţă, spre dreapta. Intrăm în acţiune. 

— Așa. 

Kate vorbi în radio. 

— Bărbat alb, se îndreaptă spre nord pe Astor. E îmbrăcat 
cu o haină maronie și poartă o șapcă maronie. 

„Katie — gândea Billy pentru sine — mereu atât de aprinsă, 
mereu sub presiune. E singurul tip care merge pe-aici; probabil 
că-l observă.” 

Dar să-i spui lui Kate să se calmeze e parc-ai arunca un 
chibrit într-o baltă de benzină. 

— Îl vezi, Crowley? 

— O, da. Zâmbește frumos la cameră, drăguţul de el. 

— lo-l știu p-ăsta, zise Fenton. Asta nu-i ăla de la emisiunea 
aia? 

— Care emisiune? 

— Aia... emisiunea aia de critică de film... Primul Râna'6% 
sau cum îi spune. 

— Așa. 

O văzuse. Primul rând, cu... nu mai ţinea minte cum îl 
chema pe-ăla. 

— Numai pentru aia ar trebui să-l arestăm. 

— Da, chiar el e, zise Sosh. Brady Wilson. 

Stăteau încordaţi în timp ce criticul de film urca grațios 
scările clădirii din piatră maronie. Inainte să apese pe sonerie, 
un bărbat cu un costum roșu deschise ușa și-l conduse înăuntru. 

— Fiţe, spuse Crowley. Ce ziceţi, e aici în interes de afaceri? 

— Categoric. Un singur tip deţine toate etajele. Zice că stă 
acolo, dar n-am văzut semne c-ar locui cineva acolo de când am 
început să filez clădirea. Sunt trei etaje, vreo opt-zece 
apartamente. 

— Deci s-ar putea să dăm peste-o petrecere în toată regula. 

— Poate-ar fi bine să-i sunăm p-ăștia de la Moravuri, zise 
Billy, știind bine de ce reacţie avea să aibă parte. 

— Dă-i în mă-sa p-ăia de la Moravuri, zise Katie. E cazul 
nostru. 

— lisuse Hristoase. lisuse Hristoase, Sfântă Fecioară și-o 
ceată de îngeri. 


— Zi, Sosh. 

— N-o să-ţi vină să crezi cine-a trecut mai înainte pe lângă 
mine. Crowley, voi vedeţi pe video? 

— Recepţionat, vedem - Doamne, Maica Domnului. 

— Îmi ziceţi și mie odată? 

Billy își dorea să fi avut o lunetă cu precizie mare. Nu se 
aștepta la asta. Scoase un binoclu de sub bancheta din spate și 
îl îndreptă spre treptele clădirii din piatră maronie în timp ce un 
bărbat în vârstă își târșâia picioarele spre ușa din faţă. 

— Măi, măi, măi, zise Billy. E chiar Excelenţa Sa, 
Arhiepiscopul Michael Xavier Phelan. 

— Doamne, nevrednic este, Doamne, nevrednic este. 

Billy nu se putea hotărî dacă era încântat sau dezamăgit. 
Partenera sa, Kate, se hotărâse - avea de gând să se bage. 
Tocmai devenise un caz palpitant. 

— Respiraţi cu toţii, spuse Billy. Probabil c-a intrat să asculte 
vreo confesiune. 

Un SUV negru, nu foarte diferit de cel în care se afla Billy în 
acel moment, se opri la colţul străzii în faţa clădirii din piatră 
maronie. Geamurile erau fumurii, din câte-și dădea seama Billy, 
privind prin binoclu, în lumină slabă. Era ciudat, pentru că 
geamurile fumurii erau interzise în acel stat, cu foarte puține 
excepţii. 

Exceptii precum vehiculele care transportă oficiali ai 
guvernului. 

Billy duse binoclul spre numărul de înmatriculare, apoi îl 
ridică din nou. 

— Căcat, zise el. Ar trebui să-l sun pe Vrăjitor. 

— De ce? întrebă Kate, aproape sărind din scaun. 

Billy clătină din cap. 

Spuse: 

— Pentru că primarul orașului Chicago tocmai a coborât din 
mașina aia. 


i2 Suburbie din Sydney, Australia (n.tr.) 

2 Râu din Sydney, Australia (n.tr.) 

i Suburbie din Sydney, Australia (n.tr.) 

1 Numele colocvial al orașului Kalgoorlie Boulder din Australia, fondat în 1989 (n.tr.) 

3 Suburbie din Sydney, Australia (n.tr.) 

1 Model de automobil produs de compania japoneză Toyota începând cu 1982 (n.tr.) 

{2 Teren pastoral din vestul Australiei (n.tr.) 

4 Mamifer din familia canidelor, endemic Australiei (n.tr.) 

i» în original „Bilbies”, o specie rară de rozător marsupial cu urechi mari. Copiii 
australieni văd în el un soi de echivalent local al Iepurașului de Paște (n.tr.) 

10 Denumire colocvială pentru orice cort sau clădire demontabilă în Australia (n.tr.) 

un Specie australiană de păianjen de dimensiuni mari denumit astfel pentru viteza și 
precizia cu care-și omoară prada (n.tr.) 

u2 Penitenciar australian deschis în 1909 (n.tr.) 

u3 Mix de cereale pentru micul dejun, bogate în nutrienți (n.tr.) 

ua Emisiune de știri australiană transmisă pentru prima dată în 1979, ca derivat al 
emisiunii americane omonime lansate de postul CBS cu nouă ani mai devreme (n.tr.) 

“5 Ziua Naţională a Australiei este sărbătorită în fiecare an pe 26 ianuarie, (n.tr.) 

us Oraș din provincia afgană Ghazni (n.tr.) 

un Oraș din Afganistan, aproape de granița cu Pakistanul (n.tr.) 

us în original „The Bushranger's Outback Welcome” (eng., n.tr.) 

u2 „Fundaș” (eng., n.tr.) 

20 Freză tipic jamaicană cu cozi groase (n.tr.) 

2 Rocky Balboa, personajul principal al seriei omonime de filme cu Sylvester Stallone 
în rol principal (n.tr.) 

22 „Gonna Fly Now”, melodia compusă de Bill Conti care acompaniază de obicei 
momentele din filme în care Rocky se antrenează pentru meciuri (n.tr.) 

23 Model american de avion de pasageri lansat în 1969 (n.tr.) 

22 Accidentul nuclear de la Fukushima a avut loc în 2011 (n.tr.) 

£25 Mișcarea Cercetașilor a apărut în Anglia secolul XX, având ca scop dezvoltarea 
fizică, mentală și spirituală a tinerilor, (n.tr.) 

25 Aluzie la operațiunea armatei americane din timpul Războiului din Golf, din 1990. 
(n.tr.) 

2» Earth Liberation Front, organizaţie ecologistă radicală înființată în 1992 (n.tr.) 

2% Animal Liberation Front, organizație radicală care militează pentru drepturile 
animalelor, înființată în 1976 (n.tr.) 

22 Suburbie din Sydney, Australia (n.tr.) 

130 Constelaţie creată în jurul secolului II d.Hr. de către Ptolemeu și considerată una 
dintre cele 88 de constelații moderne (n.tr.) 

£22 Constelaţie care face parte dintre cele 88 de constelații moderne, fiind una dintre 
cele mai ușor de remarcat (n.tr.) 

132 Crucea Sudului apare într-adevăr pe drapelul Australiei (n.tr.) 

23 Oraș important de la granița dintre Pakistan și Afganistan (n.tr.) 

i Desert tradițional afgan preparat cu zahăr, apă de trandafiri, lapte praf, 
cardamom, fistic și nuci tocate (n.tr.) 

135: Localitate din statul australian Queensland (n.tr.) 

135 Stat din nord-estul Australiei, cu capitala la Brisbane (n.tr.) 

3» Celebrul vrăjitor din trilogia lui Tolkien, Stăpânul Inelelor (n.tr.) 

22 Ipomoea pes-caprae, plantă agăţătoare răspândită în nordul Australiei (n.tr.) 

13 Companie germană de armament fondată în 1963 (n.tr.) 

#2 Suburbie din Sydney, Australia (n.tr.) 

un E vorba despre celebrele aparate pline de jucării pe care cel care se joacă trebuie 
să le prindă cu un braţ mecanic și să le scoată din aparat. Dacă reușește, le poate păstra. 

#2 MEC este un acronim pentru Military Employment Classification, standard folosit 
pentru a stabili dacă un cadru militar este apt pentru serviciu în Australia MEC 5 este 
ultimul nivel, al cadrelor militare declarate inapte pentru serviciu, (n.tr.) 

ua „Săptămânalul de gramatică” (n.tr.) 


#2 „Plăcinte din lumea întreagă” (n.tr.) 

45 În original este folosit termenul „snuff” care denotă filmări reale cu oameni 
torturați sau uciși în moduri inimaginabile. (n.tr.) 

“a În categoria a treia se încadrează infracțiunile pentru care pedeapsa e aceea de 
închisoare pe viață sau pe o perioadă mai îndelungată de doi ani. Categoria a doua este 
rezervată celor cu termene mai scurte de doi ani, iar în categoria întâi este încadrată 
orice infracțiune pedepsită doar cu o amendă, (n.tr.) 

“n în original gimp suit, denumire colocvială pentru costumele purtate de persoanele 
care practică BDSM (Bondage, Domination, Sado-Masochism) (n.tr.) 

us: Primul model de Hyundai Sonata a fost produs în 1985. (n.tr.) 

#2 Plantă perenă ce cuprinde peste 150 de specii, originară din zonele tropicale ale 
Africii, Australiei și Oceanului Pacific (n.tr.) 

so Companie americană producătoare de armament înființată în 1852 în Norwich, 
Virginia, SUA (n.tr.) 

2 Pasăre asemănătoare struțului, întâlnită în Australia (n.tr.) 

152: Opioid puternic folosit pentru ameliorarea durerilor (n.tr.) 

£2 Plantă perenă răspândită în Australia (n.tr.) 

îs Aluzie la 11 septembrie 2001, ziua în care World Trade Center a fost lovit de două 
avioane, într-un atac pus la cale de organizaţia teroristă Al-Qaeda (n.tr.) 

55 Cea mai mică ţară din Australia, de fapt o insulă din sudul acesteia (n.tr.) 

ss „Sergentul Ucigaș” (eng.,n.tr.) 

5» „TrăgătorExpert99” (eng., n.tr.) 

{£8 Aluzie la o melodie a trupei americane de rock Drowning Pool (n.tr.) 

5% „VânătoruldeHajji71” (eng, n.tr.) 

i „RăzbunareaEaMea” (eng, n.tr.) 

ss „Datorie și onoare 111” (eng., n.tr.) 

{£2 Suburbie din Sydney, Australia (n.tr.) 

*5 în original „The Wiz” (eng., n.tr.) 

ss Oraș din statul american New York (n.tr.) 

15: Joc de cuvinte: în engleză „pole” înseamnă și „par” sau „undiţă” („fishing pole”), și 
„polonez” (n.tr.) 

is Fasole mexicană roșie (n.tr.) 

îs Preparat mexican asemănător cu shaorma, dintr-o lipie umplută cu carne, ardei 
iute, orez, fasole și altele (n.tr.) 

16 Gluma spusă în original de personaj este bazată pe un joc de cuvinte intraductibil, 
deci o vom reda aici: „What do you call a clairvoyant midget who escapes police custody? 
A small medium at large”, (n.tr.) 

1% În original Front Row (eng., n.tr.)