James Patterson — [Alex Cross] 25 Crucea lui Cross

A 


Detectivul Cross este pe urmele criminalului în serie, 
dar criminalul în serie este pe urmele detectivului Cross. 


LUI CROSS 


Diincrox p, 

în, OST 

ON TOPs 2 
Muce ST NEWS 


AWBX CROSS 


? 
v tual-project.eu 


JAMES PATIERSON 


CRUCEA LUI CROSS 


Traducerea din limba engleză: GRAAL SOFT 
Titlul original: Criss Cross, 2019 


(_) 
e > 1 X 
virtual-project.eu 


CAPITOLUL 1 


ERA O DUPĂ-AMIAZĂ groaznică de la mijlocul lui martie, 
rece și cu lapoviţă, iar John Sampson și cu mine alergam spre 
poarta principală a Greensville Correctional Center, o închisoare 
de maximă siguranţă, în formă de hexagon, situată în regiunea 
sudică, rurală, a statului Virginia. 

Ne-am adăpostit în pavilionul de control, am arătat insignele 
și actele de identitate și ne-am predat armele de serviciu. S-a 
deschis o poartă și am intrat. 

Ca detectiv al Serviciului Omoruri din cadrul Poliţiei 
Metropolitane Washington, DC, și ca psiholog comportamental al 
FBI, am fost, de-a lungul anilor, în multe închisori de maximă 
siguranţă, aresturi și penitenciare, dar încă mă neliniștește 
sunetul porţilor cu bare din oţel care se trântesc în urma mea. 
Am trecut prin șapte astfel de porţi, urmându-i pe gardianul 
Adrian Yates și pe mai mulţi reporteri care ajunseseră acolo 
înaintea noastră. 

Unul dintre ei, o jurnalistă pe nume Juanita Flake, a spus: 

— Este adevărat, a ales? 

Gardianul a continuat să meargă. 

— Puteţi să...? 

Gardianul Yates s-a răsucit pe călcâie și a fixat-o cu privirea, 
părând că-și stăpânește cu greu furia. 

— Nu vreau să mai spun nimic, doamnă Flake. Nu sunt de 
acord cu această pedeapsă, dar misiunea mea este să mă 
asigur că este aplicată. Nu sunteţi de acord? Sunaţi-l pe 
guvernator. 

Yates, care fusese criticat de presă, s-a îndreptat către 
următoarea poartă, care s-a deschis în faţa lui. După alte trei 
porţi, am pătruns într-un mic amfiteatru cu vreo treizeci de 
locuri. 

Douăzeci dintre ele erau deja ocupate. În ciuda anilor care 
au trecut de când i-am văzut ultima oară, i-am recunoscut pe 
unii dintre cei adunaţi acolo. Şi ei ne-au recunoscut. Cei mai 
mulţi au înclinat din cap și ne-au zâmbit. 

Cinci oameni care stăteau împreună au surâs dispreţuitor și, 
sunt convins, au vorbit ranchiunos despre noi, în șoaptă. Cei 
cinci — trei bărbaţi și două femei — erau de departe cel mai bine 
îmbrăcaţi din toată încăperea. 


Bărbaţii — doi fraţi între două vârste și tatăl lor — purtau 
costume negre din trei piese, elegante și cu o croială deosebită. 
Femeile - una de aproape șaizeci de ani, cealaltă în jur de 
douăzeci — erau îmbrăcate în costume Chanel, de o nuanţă gri- 
închis. Amândouă aveau o coafură perfectă și bijuterii 
strălucitoare. 

Sampson a găsit două locuri lângă o fereastră lungă, 
dreptunghiulară. De partea cealaltă a ferestrei fuseseră trase 
draperiile. 

Aproape instantaneu am început să mă întreb dacă făcusem 
bine venind aici. Desigur, aveam motive întemeiate să fiu în 
acest loc, dar asta nu împiedica îndoielile să mă încolţească. 

— Voi i-aţi înscenat totul, a spus o femeie. 

Am ridicat privirea și am văzut-o pe cea mai în vârstă dintre 
femeile îmbrăcate elegant de lângă mine. Era o femeie 
măruntă, cu părul vopsit blond-cenușiu și o faţă cu pielea fermă, 
care sugera că își permitea un chirurg estetician de top. 

— Doamnă Edgerton, aceasta a fost apărarea fiului dumitale 
la proces și în timpul apelurilor sale, am spus, epuizat. 

— Apelului său, nu apelurilor sale, a șuierat Margaret 
Edgerton. In acest stat primitiv, dornic să ucidă, nu ai parte 
decât de un apel. 

— Dar Curtea Supremă din Virginia a confirmat 
condamnarea și sentința, doamnă. 

Ea tremura de furie. 

— Nu știu cum ai făcut, dar sunt sigură că tu ai fost, cum mă 
vezi și cum te văd, domnule. Şi sper din tot sufletul să te duci în 
mormânt știind că ai băgat un băiat nevinovat de partea 
cealaltă a draperiei ăleia, doctore Cross. 

— Nu, stimată doamnă, de fapt, fiul dumitale s-a băgat 
singur acolo, cu multă vreme în urmă, am spus eu. 

— Este nevinovat. 

Gardianul Yates a intervenit: 

— Trebuie să începem. 

— Fiul meu este nevinovat! a strigat doamna Edgerton. Nu 
puteţi face asta! 

— Legea cere asta, a spus, netulburat, Yates. Dacă aţi 
prefera să nu fiți aici, nu este nicio problemă, vă înţeleg. 

Yates a plecat din încăpere. Femeia m-a privit fix. 


— Ţine minte clipa asta. Pentru că în momentul ăsta ţi-ai 
distrus sufletul. Sufletul tău e blestemat. O să arzi în iad. 

Apoi a luat-o la fugă către soţul ei și, ghemuindu-se la 
pieptul lui, a izbucnit într-un hohot de plâns. 

În America, doar câteva state permit condamnaților la 
moarte să își aleagă singuri metoda de execuţie. În Virginia, ei 
trebuie să decidă între injecție letală și electrocutare. Perdelele 
s-au dat la o parte, lăsând să se vadă nu o targă, ci un scaun 
greu de stejar, cu curele în dreptul braţelor, picioarelor și 
pieptului. 

Doi ofiţeri au intrat în încăperea unde era pusă în aplicare 
pedeapsa capitală. Gardianul Yates i-a urmat și a privit cum 
superiorii săi deschid singura ușă care ducea câtre camera 
destinată execuţiei. 

Un bărbat ras în cap, puţin trecut de patruzeci de ani a ieșit 
din celulă. Era înalt și slab și părea ușor sedat. Nu s-a uitat la 
scaunul electric, ci spre noi, prin fereastră. 

Michael „Mikey” Edgerton s-a îndreptat de spate, cât era de 
înalt, iar apoi a pășit, de bunăvoie, către scaunul electric, ca și 
când ar fi acceptat cu bucurie ceea ce urma să se întâmple. 

— Mamă, tată, Delilah, Pete și Joe, știți de ce am ales 
scaunul electric? a întrebat Edgerton, vorbind la interfon. Apoi s- 
a așezat pe scaun, a râs și m-a privit direct în ochi. Nu vreau să 
plec de aici ca un copil care se duce să facă nani. Vreau ca Alex 
Cross, și Sampson, și toţi cei care au pus la punct înscenarea 
asta să vadă cum îmi iese fum din cap și cum mi se crapă pielea 
de pe braţe și de pe picioare de la fulgerul care o să fie trimis 
prin trupul meu, deși sunt absolut nevinovat. 

Mama lui, fratele mai mare și sora lui au început să plângă. 
Doar tatăl și fratele său mai mic au rămas împietriţi. 

— Tu ai făcut-o! a strigat la el, de pe scaunul de lângă noi, o 
femeie între două vârste, care purta blugi și un hanorac cu 
emblema Georgia Tech. Furioasă, femeia s-a ridicat în picioare: 
Tu ai făcut-o și meriţi asta! Sper ca atunci când vor trage de 
manetă să te sfărâmi în bucăţi, ticălosule! 


CAPITOLUL 2 


LUI MIKEY EDGERTON i s-a îndeplinit ultima dorinţă 
macabră. Nu mai văzusem vreodată pe cineva murind pe 
scaunul electric, și când corpul condamnatului a fost străbătut 
de două mii de volţi, și eu, și Sampson am fost atât de 
cutremurați, încât de-abia ne-am putut ridica în picioare după ce 
Edgerton a fost pronunţat mort, iar cortina a coborât peste viața 
lui. 

Am ieșit din camera martorilor, încercând s-o ignorăm pe 
mama lui Edgerton, care pendula între colaps emoţional și furie 
oarbă. 

— O să am grijă să fiţi amândoi distruși pentru asta! a 
strigat ea, la un moment dat. Cu ultimul cent pe care o să-l am, 
o să mă asigur că veţi sta amândoi pe scaunul ăla pentru ce i-aţi 
făcut fiului meu! 

A trebuit să asistăm la această reacţie și la replicile furioase 
ale rudelor victimelor lui Edgerton până când ultima poartă de 
oţel s-a trântit în urma noastră și am ieșit din penitenciar, în 
ceața și în ploaia măruntă de afară. 

Câteva clipe mai târziu au apărut și membrii familiei 
Edgerton, îndreptându-se către o limuzină care îi aștepta. Am 
luat-o în direcția opusă, spre mașina de poliţie cu care venisem 
acolo. 

— Domnule doctor Cross? Domnule detectiv Sampson? 

M-am răsucit pe călcâie, așteptându-mă să dau de o 
jurnalistă care să îmi vâre microfonul în faţă. În schimb am 
văzut-o pe Crystal Raider, femeia cu hanorac, al cărei chip, 
frământat de neliniști și gânduri, părea o mare agitată de 
furtună. 

— A făcut asta ca să ne tortureze, a spus ea. Să înfigă 
cuțitul în noi după tot ce i-a făcut surorii mele și celorlalţi. 

— Așa este, am spus eu. Şi a reușit. 

Crystal a săltat capul sfidător. 

— Poate. Dar cred că, oriunde s-ar afla, Kissy a mea se 
gândește că a fost un lucru bun că el a sfârșit în felul ăsta. Şi 
pariez că și celelalte fete cred asta. 

— Mergi acasă acum, am șoptit. incearcă să o regăsești pe 
Kissy în fiul ei și fă în așa fel încât aceste amintiri urâte să nu te 
tulbure prea des. 


La auzul cuvintelor mele, femeia a început să plângă și ne-a 
îmbrățișat pe amândoi. 

— Vă mulţumesc că i-aţi luat apărarea, domnule doctor 
Cross, detectiv Sampson. Niciunul dintre voi nu a judecat-o 
vreodată și vă sunt recunoscătoare pentru asta. 

— Şi dansatoarele la bară sunt oameni, a spus Sampson. 
Oameni buni. Ca sora ta. 

A schițat un zâmbet, fără să se oprească din plâns, apoi ne- 
a făcut un semn moale cu mâna și s-a îndreptat spre o 
camionetă cu număr de Florida, care o aștepta. 

Drumul de trei ore spre nord a fost tăcut și încordat, căci 
amândoi am rămas pierduţi în gândurile noastre. 

De-abia când ne apropiam de Washington, DC, ploaia s-a 
oprit. Sampson și-a dres glasul. 

— Alex, nu mă așteptam la asta, a spus el, cu o voce 
răgușită. 

— Niciunul dintre noi nu se aștepta. Cu excepţia lui 
Edgerton, am spus eu, suprimându-mi un fior. 

Prietenul meu de-o viață m-a privit. 

— Alex, în momentul ăsta nu știu dacă ar trebui să fiu 
mulţumit că justiţia și-a spus cuvântul sau să mă rog pentru 
păcatele mele. 

Am simţit că mi se strânge stomacul, dar am alungat acea 
senzaţie neplăcută și am spus: 

— Mikey Edgerton le-a ucis pe cele opt femei și poate nu 
doar pe ele. Nu am niciun dubiu în privinţa asta. 

A urmat o pauză lungă în timp ce Sampson a ieșit de pe 
autostrada 95, intrând pe șoseaua de centură și luând-o spre 
casa mea, situată pe Fifth Street, în sud-estul orașului. 

— Nici eu nu am dubii, a spus Sampson în cele din urmă. ŞI 
totuși mă gândesc... 

Am înghiţit cu greutate. Înainte să pot răspunde, telefonul 
mi-a sunat în buzunar. L-am scos, am văzut un număr cunoscut 
și am răspuns. 

— Cross la telefon, am spus eu. Ce faci, șefa? 

— Asta ar trebui să te întreb eu pe tine, a zis comandantul 
brigăzii de detectivi din cadrul Poliţiei Metropolitane, Bree 
Stone, nimeni alta decât soţia mea. Dar nu am timp și nici tu nu 
ai. 

M-am îndreptat de spate și am spus: 


— Ce se întâmplă? 

Mi-a dat o adresă din Friendship Heights și mi-a cerut să mă 
duc acolo imediat. Apoi mi-a explicat și de ce, iar amăreala care 
îmi zăbovea în stomac a devenit cea mai rea formă de greață, 
acel gust teribil pe care îl simţi în gât chiar înainte să-ţi iei 
rămas-bun de la tot ce ai mâncat peste zi. 

— Am pornit într-acolo, am spus eu și am închis. 

— Care-i treaba? m-a întrebat Sampson. 


— John, am șoptit eu, cu un glas răgușit. Oare ce Dumnezeu 
am făcut? 


CAPITOLUL 3 


AM MERS SPRE FRIENDSHIP HEIGHTS, la marginea dinspre 
nord-vest a orașului, Sampson a parcat mașina pe Forty-First 
Street, după care amândoi am alergat pe trotuar, către Harrison 
Avenue, unde o mașină de poliție cu girofarul pornit se afla în 
faţa unei bariere. 

— Care dintre ele este? l-a întrebat Sampson pe ofiţerul de 
patrulă. 

— A treia din dreapta, domnule. Sunt deja câţiva polițiști în 
civil acolo. 

— Şi îmi imaginez că vor mai veni și alţii, am spus, ocolind 
bariera și îndreptându-mă spre o casă cenușie în stil Craftsman, 
cu o curte îngrijită și dubita de la medicină legală parcată în 
faţă. 

In curte erau trei ofiţeri în uniformă și doi în civil, pe care i- 
am recunoscut a fi Owen Shank și Deana Laurel, detectivi novici 
de la Serviciul Omoruri. 

Cei doi tocmai stăteau de vorbă cu două femei de aproape 
patruzeci de ani, care erau foarte tulburate. Laurel ne-a văzut, s- 
a scuzat și a venit spre noi. Ne-a spus că cele două femei, Patsy 
Phelps și Anita Kline, erau vecine cu familia Nixon, proprietara 
casei în stil Craftsman. Capul familiei, Gary Nixon, era un avocat 
de succes la Washington. Domnul Nixon își luase cei doi copii 
mici într-o excursie de patru zile, să își vadă mama bolnavă în 
San Diego. Katrina, femeia cu care era căsătorit de 
cincisprezece ani, avea un cabinet de logopedie foarte solicitat 
și de aceea nu putuse veni cu ei. 

— Femeile ne-au spus că soţii Nixon ţineau neapărat să 
vorbească de două ori pe zi, indiferent unde se aflau, m-a 
informat detectivul Laurel. Așa că, atunci când doamna Nixon nu 
a răspuns la telefon în dimineaţa asta și nici în seara asta, 
domnul Nixon le-a sunat pe doamnele Phelps și Kline și le-a 
rugat să meargă și să vadă ce se întâmplă... 

Detectivul Shank s-a apropiat și a întrerupt-o. 

— Îmi cer scuze că intervin, domnilor, dar sunteţi siguri că 
este în regulă să vă aflaţi aici? Vreau să spun... nu este un fel de 
conflict de interese? 

— Am primit ordin să fim aici, spuse Sampson. Du-ne 
înăuntru. 


Lui Hank, un tip dur și înalt, care servise pe vremuri într-o 
unitate de recunoaștere a Infanteriei Marine, nu îi plăcea 
situaţia, dar știa că ordinul trebuie respectat. 

— Am înţeles, mergeţi drept înainte, domnule. 

Detectivul Laurel s-a întors să continue discuţia cu cele două 
vecine, iar eu l-am urmat pe Shank înăuntru. Casa era mobilată 
și decorată de un brand scump și era ticsită de jucării. 

Shank ne-a raportat că nu existau semne că ușa de la 
intrare ar fi fost forţată și, deși în casă era dezordine, cum ar fi 
fost și de așteptat în cazul unei familii cu copii, nu existau indicii 
că aici s-ar fi dat o luptă. Am pășit pe un hol scurt, până lao 
bucătărie cum numai în reclamele la preparate fine mai vezi. 

Pe frigiderul de oţel inoxidabil erau lipite desenele copiilor, 
împreună cu o pagină de calendar pe care soţii Nixon notaseră 
programul bonelor și programările la doctor. De-abia după ce 
am trecut de aragaz am văzut dovada unei lupte. 

Un scaun de bucătărie era căzut pe jos. Pe podea erau 
împrăștiate cioburile unei vaze sparte, lângă un colţar pentru 
micul dejun. Lângă bucătărie era camera de zi. Televizorul era 
pornit, iar la știri tocmai se vorbea despre prezenţa unui număr 
mare de polițiști în faţa unei clădiri de pe Harrison Avenue, în 
Friendship Heights. 

Cadavrul Katrinei Nixon, care fusese o brunetă drăguță, de 
vreo 30-40 de ani, se afla în capătul opus al camerei. Femeia 
era goală și așezată pe un fotoliu moale. Avea pielea vineţie și 
fusese acoperită cu o folie albă, subţire. Gura îi era larg 
deschisă, ca și când cu ultimele puteri ar fi încercat să ţipe și 
rămăsese așa. Avea ochii deschiși și sticloși. 

Aerul duhnea a clor. Arma crimei, o eșarfă de mătase 
colorată în roșu cu mov, de la Hermes, era strâns înfașurată în 
jurul gâtului. 

O foaie albă de hârtie, pe care era scris ceva, îi fusese 
așezată în poală. 

Când m-am apropiat să văd despre ce era vorba, am simţit 
că se rupe ceva în mine. Am citit biletul și pur și simplu am avut 
impresia că o parte din mine se desprinde și cade. Pe foaie 
scria: 


Ai dat-o rău de tot în pară, doctore Cross, dar nu te 
frământa prea tare. In definitiv, călărind scaunul 


electric către lumea de dincolo, Mikey Edgerton a 
primit ce merita pentru păcatele sale din trecut. — M. 


CAPITOLUL 4 


M. 

DOUĂ ORE MAI TÂRZIU, când am ajuns în faţa casei mele, 
încă eram tulburat. Ploaia se oprise și bătea un vânticel 
neobișnuit de cald pentru mijlocul lunii martie. 

Am văzut-o pe Bree stând pe balansoarul de pe verandă, 
învelită cu o pătură subţire. A bătut ușor cu palma locul de lângă 
ea, invitându-mă să mă așez, și m-a întrebat: 

— E adevărat? 

Am înclinat din cap, în semn de încuviinţare, și m-am așezat 
pe balansoar. 

— Crima poartă semnătura lui. 

Ea a tăcut și, după câteva clipe, a simţit nevoia să mă 
atenţioneze: 

— ţi dai seama că acum soţii Edgerton vor folosi asta 
pentru a demonstra că fiului lor i s-a înscenat totul și că nu el 
era autorul crimelor. 

M-am lăsat pe spătarul șezlongului, exasperat. 

— Asta doar dacă vorbim presei despre acest misterios M și 
toată grozăvia iese la iveală. 

— Alex, nimic nu rămâne secret pentru totdeauna, a spus ea 
și m-a bătut încetișor pe frunte. 

— De-asta mă tem, am spus eu. Pentru că atunci, pentru 
presă, eu voi deveni subiectul principal al știrii. 

— Se pare că îl fascinezi pe criminal. Ești în centrul atenţiei 
lui. 

— Am înţeles asta, am spus eu. Doar că este... 

— Cum este? 

— Bulversant. 

— Mikey Edgerton era vinovat. 

— Ştiu asta, am răspuns, zărind ceva în curtea întunecată a 
vecinilor de alături. M pur și simplu se joacă cu noi. Hei, ce se 
întâmplă acolo? 

— Schele. Morse a spus că vor să repare casa cum trebuie, 
și pe dinăuntru, și pe dinafară. 

— Alte bocăneli, am pufnit, iritat. Au plecat de aici un an 
întreg doar ca să nu mai fie nevoiţi să audă gălăgia asta. 

— Şi-au luat amândoi un an sabatic. 


— Ce noroc pe ei, am spus și m-am ridicat din șezlong. Mi-e 
foame. 

— Nana îţi pregătește cina. Eu mă duc să mă culc. Amo 
presimţire că mâine ar putea fi o zi grea. 

Am sărutat-o, i-am spus că o iubesc și am intrat în casă. 

Televizorul din sufragerie difuza Terriers, actualmente 
emisiunea preferată a fiicei mele de șaptesprezece ani, Jannie. 
Pe holul de la intrare mirosea ameţitor a busuioc, usturoi și 
ceapă, semn că la bucătărie se gătea ceva bun. 

Mirosurile și zgomotele casnice m-au calmat. Am mers în 
camera din față, unde Jannie stătea întinsă pe canapea în 
hainele de jogging, moţăind. Avea în poală un manual de 
biologie, dar în mână ţinea telecomanda de la televizor. 

— Bună, draga mea, am spus eu, zgâlțâind-o ușor. Jannie s- 
a trezit brusc și a apăsat pe butonul de pauză al telecomenzii. 

— Bună, tată, a spus ea, încă adormită. 

— Dormi, înveţi sau te uiţi la televizor? 

— Toate trei deodată, a râs ea, apoi a căscat prelung. 

— Hei, nu poţi să faci trei lucruri deodată. 

— Cei mai mulţi bărbaţi nu pot, dar cele mai multe femei 
pot. 

— Da? îmi poţi explica asta? 

— Uite. De pildă săptămâna trecută eram la școală și am 
aflat, la ora de biologie, că potrivit celor mai recente cercetări, 
minţile bărbaţilor sunt făcute pentru activităţi individuale. 
Bărbaţii învaţă cel mai bine și au cele mai bune rezultate atunci 
când sarcinile trebuie îndeplinite pe rând, adică încep un 
proiect, îl termină, apoi se apucă de altul și tot așa. Şi probabil îi 
ajută dacă se pot deplasa. Atunci când studiază, vreau să spun. 

— Bun. Şi minţile femeilor? 

— Femeile sunt uimitoare! 

Am zâmbit. 

— Sunt întru totul de acord cu asta. Dar de ce sunt 
uimitoare? 

Ea a început să deseneze cu degetul arătător cercuri 
imaginare în jurul capului. 

— Mintea feminină poate să se concentreze la multe lucruri 
în același timp. Profesoara mea a comparat mintea unei femei 
cu un artist de circ care jonglează cu mai multe obiecte 
simultan. În timp ce bărbaţii ignoră totul, cu excepţia activităţii 


la care lucrează în acel moment, femeile pot să audă tot, să 
miroasă tot și să vadă tot ce este în jurul lor. Şi să facă tot! 

— Mai puţin atunci când dorm, probabil. 

Ea a râs. 

— Bine, nu și atunci când dorm. 

— Recunosc, știi ce vorbești. Dacă îl vezi pe fratele tău că 
încearcă să facă mai multe lucruri deodată, te rog să îi spui 
despre creierul masculin și să îl oprești. Bine? 

— Crezi că mă va asculta? 

— Probabil că nu, am spus eu. M-am aplecat să o 
îmbrăţișez. Mi-a fost dor de tine, draga mea. 

— Şi mie mi-a fost dor de tine, tată, a spus ea și a căscat. 
Nu știu de ce mă simt atât de obosită. 

— Culcă-te devreme în seara asta. 

Ea a dat din cap aprobator, dar părea îngrijorată de ceva. 

Pe când ieșeam din cameră, m-a strigat: 

— Marţi după-amiază am prima întrunire în aer liber. 

— E deja în calendarul cu lucrurile absolut obligatorii de 
făcut, am spus eu, îndreptându-mă spre bucătărie. 

Bunica mea, o femeie trecută de nouăzeci de ani și o 
gurmandă împătimită, tocmai amesteca ceva pe aragazul din 
bucătărie, într-o tigaie adâncă. 

— Nu știu ce gătești, dar miroase foarte bine aici. 

— E o reţetă nouă cu pui, a spus ea bătând cu lingura în 
marginea tigăii. 

— Tată! m-a strigat Ali din camera aflată lângă bucătărie. la 
vino să vezi asta! 

— Abia așteaptă să îţi arate un videoclip cu biciclete de 
teren, a spus Nana, și n-o să mănânci până nu-l vezi pe tot. 

Am ridicat ambele mâini, în semn de înţelegere. Ali, mezinul 
meu, avea zece ani, era deștept foc și mereu pasionat de ceva 
nou. lar când descoperea un lucru nou, era ca un bull terrier — 
nu îi mai dădea drumul. 

Cea mai nouă pasiune a lui Ali erau bicicletele de teren. De 
fapt, pasiunea debutase în urmă cu un an, când un prieten îi 
împrumutase una, iar băiatul meu nu-și mai dorise de Crăciun 
decât să primească o bicicletă. 

Am avut grijă să îi luăm una, pentru că, spre deosebire de 
sora lui mai mare, Ali nu obișnuia să facă vreun efort fizic dacă 
nu era cu adevărat nevoit să facă asta. Dar acea bicicletă de 


teren pur și simplu îl captivase și acum se deplasa cu ea tot 
timpul, chiar și când afară era zăpadă și frig. 

Când am intrat în cameră, Ali era pe podea, întins în faţa 
laptopului său. 

— Ai întârziat, a spus el, părând supărat. 

Am ridicat iar mâinile. 

— N-a depins de mine. Te-ai plimbat azi cu bicicleta? 

Ali a dat afirmativ din cap. 

— Da, pe traseul obișnuit, pe lângă Tidal Basin. 

Bree și cu mine mergeam adesea pe acel traseu. Era ozonă 
sigură și foarte circulată. Acceptasem ca Ali să se plimbe cu 
bicicleta pe acolo, dar numai după ce mai întâi primea acordul 
nostru și nu era prea devreme și nici prea târziu. 

— Voiai să îmi arăţi ceva? 

Ali a apăsat pe una dintre tastele laptopului. Ecranul s-a 
aprins, afișând imaginile surprinse de camera atașată la cască a 
unui biciclist, care mergea pe un drum accidentat de munte, în 
josul căruia se zărea un oraș aglomerat. 

— Unde este asta? 

— La Lima, în Peru, a spus el. E ceva incredibil, o să vezi. 

Tipul de pe bicicletă a pornit și imediat a coborât pe o scară 
acoperită, uimitor de abruptă. Apoi a ţâșnit în lumina soarelui și 
a sărit pe un zid lat cam de șaizeci de centimetri, în jurul căruia, 
de o parte și de alta, se căscau niște hăuri adânci. 

Mulțimea adunată urmărea biciclistul care a mers până la 
capătul zidului, după care s-a lansat în aer. După un salt de 
aproape șapte metri, a aterizat pe o cărare prăfuită, care 
șerpuia pe un deal atât de abrupt, încât am crezut că biciclistul 
o să cadă peste ghidon, suferind o căzătură fatală. Dar el a 
aterizat fără probleme, a cotit brusc la stânga, a traversat o 
podișcă îngustă de lemn, a ajuns în faţa altei movile, a sărit iar 
și a aterizat pe altă scară. 

Nebunia a continuat cam patru minute, după care biciclistul 
s-a oprit și a început să râdă. Videoclipul s-a oprit. 

— Ei, nu a fost uimitor? a întrebat Ali. 

— Ce-a fost asta? 

— Ciclism montan, la vale prin oraș! 

— Extraordinar! am exclamat. Un sport nou în fiecare zi. 

— Te asigur că într-o zi o să fac și eu asta, a promis el. 


— Ba n-o să faci, fiindcă am și eu un cuvânt de spus, a 
intervenit Nana, din bucătărie. Alex, cina ta este gata. 


CAPITOLUL 5 


ÎN LOC SĂ MĂ CONCENTREZ asupra execuţiei lui Edgerton, 
pe strangularea doamnei Nixon sau pe ultimul mesaj de la M, 
am savurat fantasticele paste de fasole neagră, cu pui și pesto, 
gătite de Nana, un preparat pe care i-am cerut să-l mai 
gătească neapărat pe viitor. 

La un moment, prin dreptul ușii de la bucătărie a trecut Ali, 
cu laptopul sub braţ. 

— Mergi la culcare? am întrebat eu. 

A căscat și a înclinat din cap, adăugând: 

— Tată, tu ai Wickr? 

— Aăă... nu cred. 

— Ştii, este o aplicaţie tare de scris mesaje. Şi este pentru 
spioni, cum ar veni. 

— Cum? 

— Da, are criptare de nivel militar, a spus el serios. Ne-am 
putea scrie mesaje și nimeni nu ar ști pentru că aplicaţia are o 
funcţie de autodistrugere. 

— Se autodistruge telefonul? 

— Nu, a strâmbat el din nas. Se distruge doar mesajul. Sau 
telegrama, cum i se spune. Dispare după câteva minute. E 
foarte tare pentru spionat, nu crezi? 

— Dacă stai pe telefon în timp ce spionezi, da, cred că e 
foarte tare. 

— Nu vrei să o instalez pe telefonul tău? Este simplu și am 
putea să... știi tu... 

— Să vorbim ca spionii? 

El a zâmbit, încuviințând din cap. 

— Lasă-mă să mă gândesc puţin la asta, am spus eu și l-am 
sărutat de noapte bună. 

— Tată? Dacă proba de coborâre prin oraș cu bicicleta de 
teren ar deveni sport olimpic, cred că aș fi grozav la asta. 

Am zâmbit gândindu-mă cât de repede trecea mintea lui de 
la o pasiune la alta. 

— Cred că ai fi bun la orice îţi place să faci. 

După ce Nana a plecat și ea la culcare, am strâns masa și 
m-am dus în camera din faţă. Jannie nu mai era acolo. Am 
încercat să mă uit la un meci de baschet. 


Când am urcat la etaj, era aproape miezul nopţii, iar când 
m-am băgat în pat, Bree deja dormea dusă. În ciuda a tot ce se 
întâmplase în ziua aceea, am putut să adorm. 

Dar chiar pe când aţipeam, am auzit un câine lătrând într-un 
fel iritant: trei lătrături puternice, o pauză, apoi două sau patru 
lătrături mai ascuţite. Fereastra era deschisă. M-am ridicat și am 
închis-o, dar lătratul se auzea la fel de tare. 

Lucrul ăsta se întâmpla deja de aproape o lună, dar nu 
avusesem timp să găsesc proprietarii câinelui și să mă plâng de 
nedoritele „concerte” nocturne ale acestuia. Şi nu aveam 
dispoziția necesară pentru așa ceva nici în seara aceea. Mi-am 
pus căștile în urechi și am pornit o aplicaţie de zgomot alb pe 
telefon. 

Am închis ochii. Nu voiam, dar mintea mi-a revenit la M și la 
ce știam despre el — informaţii limitate și contradictorii. 

Exista un singur lucru cert despre M, m-am gândit în timp ce 
adormeam - biletul pe care îl lăsase pe cadavrul strangulat al 
doamnei Nixon nu reprezenta primul atac direct la adresa mea. 

Era a patra oară când se întâmpla asta. A patra oară, în 
doisprezece ani. 


CAPITOLUL 6 


PE LA ORA ŞAPTE în dimineaţa zilei următoare, Ali Cross a 
intrat în dormitorul părinţilor lui. Bree se trezise deja și coborâse 
la parterul casei. 

Băiatul s-a îndreptat spre tatăl său, care sforăia întins în pat, 
și l-a scuturat ușor de umăr. Alex a tresărit și s-a ridicat în capul 
oaselor, confuz. 

— Neaţa, tată! Vrei să mergem la alergat? a întrebat Ali. Eu 
cu bicicleta, iar tu pe jos. 

Tatăl său s-a întins la loc pe pernă, mormăind: 

— Amice, de-abia dacă am dormit azi-noapte. Nu cred că 
organismul meu e pregătit pentru o alergare în dimineaţa asta. 

Ali s-a bosumflat, dar cu toate acestea și-a sărutat tatăl pe 
obraz, spunându-i: 

— Bine, dormi. O să mergem sâmbăta viitoare. 

Alex i-a zâmbit și a închis ochii. 

La parter, Ali a găsit-o pe mama lui în bucătărie, bând 
cafeaua și deja îmbrăcată pentru a pleca la serviciu. 

— Nici tu nu vrei să mergi la alergat? a întrebat-o el. 

— Nu azi, scumpule, i-a răspuns ea. Am un birou de eliberat. 

— Bine, atunci mă duc singur. O să merg pe traseul obișnuit, 
da? Şi o să îmi iau telefonul mobil. 

— l-ai cerut voie tatălui tău? 

— Tata e în comă. 

Bree nu s-a putut abţine să zâmbească. 

— O să-i spun lui Nana unde ești când se trezește. 

Ali a zâmbit. Nu se așteptase să obţină permisiunea atât de 
uşor. 

Dar în definitiv avea zece ani, aproape unsprezece, nu-i 
așa? Şi era deja în clasa a șasea, cu o clasă înaintea majorităţii 
copiilor de vârsta lui. Ştia cum să își poarte singur de grijă. 

Şi-a scos bicicleta de teren din magazia din spatele casei și 
a plecat. Deși mezinul lui Alex Cross se simţea cel mai 
confortabil citind o carte sau căutând să înveţe lucruri noi de pe 
internet, își adora bicicleta, mai ales când se putea lansa într-o 
cursă. Amortizoarele din faţă și din spate erau grozave. 

Până să treacă de monumentul lui Martin Luther King Jr., 
îndreptându-se spre sud de-a lungul malului de vest al lacului 
Tidal Basin, Ali găsise deja cel puţin zece locuri grozave pentru 


sărituri și le executase pe toate cu succes. Avea aleea principală 
aproape liberă, doar pentru el. 

În timp ce Ali pedala cu putere spre memorialul dedicat lui 
Franklin Delano Roosevelt, a văzut un bărbat îngenuncheat 
lângă o bicicletă, pe dreapta aleii. Bărbatul s-a răsucit brusc și i- 
a făcut semn cu braţele, cerându-i să se oprească. 

Dar era prea târziu. Cum privea la bărbat, Ali nu a mai fost 
atent la drum și a trecut cu bicicleta peste niște cioburi care i-au 
tăiat cauciucul din fată. Pierzând controlul, Ali a ieșit de pe alee 
și s-a lovit de asfalt. Izbitura a fost atât de puternică, încât l-a 
ametit și l-a lăsat fără aer. 

Bărbatul care îi făcuse semn a venit în fugă spre el. 

— Hei, ești bine? 

— Da, sunt în regulă. 

— La naiba, îmi pare rău că nu te-am avertizat mai devreme 
să fii atent la sticla spartă, a spus bărbatul, vorbind tărăgănat, 
cu un puternic accent sudist. Cioburile mi-au spart și mie 
amândouă cauciucurile. Mare noroc am avut că nu mi s-a îndoit 
janta. 

Era înalt și foarte suplu, avea pantaloni scurți și mulaţi, de 
ciclism, și un jerseu cu emblema echipei de ciclism a armatei 
americane. Purta ochelari Oakely prinși cu o bandă elastică de 
cap, iar peste părul scurt, de culoarea nisipului, avea o cască de 
curse Bell. 

L-a ajutat pe Ali să se ridice, în timp ce se prezenta: 

— Eu sunt căpitanul Arthur Abrahamsen. 

— Ali Cross. 

— Îmi pare bine de cunoștință, Ali Cross. Vrei să mă uit la 
cauciucul tău? 

— Nu, domnule, o să mă întorc pe jos acasă. Nu e nicio 
problemă. 

— Ai putea să te întorci acasă pe bicicletă, i-a spus militarul 
zâmbind, dacă roata se poate repara. Te superi dacă mă uit? Mă 
pricep puţin la asta. 

Ali a ezitat, dar apoi a ridicat din umeri și a încuviinţat, 
gândindu-se că, într-adevăr, ar fi fost mult mai ușor să meargă 
acasă pe bicicletă decât să străbată aproape șase kilometri pe 
jos împingând o bicicletă cu cauciucul spart. 

— Poţi să dai la o parte cioburile de pe alee, în timp ce eu 
mă uit dacă se poate face ceva? l-a întrebat căpitanul. N-ar fi 


bine ca și alți oameni să-și spargă cauciucurile, altfel ne vom 
alege cu o conferinţă. 

— Sigur, a spus Ali. 

Abrahamsen a ridicat furca bicicletei și a învârtit puţin roata. 

Ali a început să dea la o parte cu un picior cioburile mari în 
iarbă. 

— Chiar ești din armată? 

— Da, lucrez în armata SUA, a spus Abrahamsen, 
examinând în continuare roata. 

— Ce faci, participi la curse pentru ei? 

— Într-un fel, a răspuns Abrahamsen. Sunt suficient de bun 
încât să mă antrenez cu echipa, dar nu destul de bun cât să 
zbor prin toată lumea ca să concurez pe bicicletă pentru ţară. 
Nu încă. 

Spusese asta cu atâta convingere și entuziasm, încât Ali nu 
s-a putut abţine să nu zâmbească. 

— Asta e grozav. 

— Absolut, cum zice nepotul meu, a surâs Abrahamsen. 
Uite, aici e înţepătura, i-a arătat el lui Ali locul unde un ciob 
străpunsese cauciucul. 

— Se poate repara? a întrebat Ali. 

— Da, aș putea să peticesc cauciucul, cât să poţi ajunge 
acasă. Dar pe urmă vei avea nevoie de un cauciuc și deo 
cameră nouă, a adăugat Abrahamsen, îndreptându-se către 
bicicleta sa. Ajuns lângă aceasta, a ridicat-o, și-a trecut braţul 
drept prin cadru și a săltat-o pe umăr. Tu poţi să-ţi duci bicicleta 
așa? 

Ali a înclinat din cap. Văzuse cicliști montani făcând asta 
când trebuiau să treacă peste obstacole prea mari. 

— Dar unde mergem? Nu ai scule și o trusă pentru 
vulcanizare la tine? 

— Doar pentru un cauciuc, a răspuns militarul. Nu-ţi face 
griji. Am tot ce ne trebuie în dubița echipei. Este parcată lângă 
portul turistic. Vrei un abţibild cu echipa noastră, să ţi-l lipești pe 
bicicletă? 

Lui Ali i-a surâs ideea. 

— N-am mai cunoscut un ciclist profesionist. 

— Şi tot nu cunoști. Încă. Hai, să grăbim ritmul. Trebuie să 
ajung la o ședință la prânz. Şi îmi imaginez că mama ta te 
caută. 


— Mama Nana, străbunica mea, spuse Ali, ridicând bicicleta 
lui mică pe umăr și dorindu-și foarte mult ca Arthur Abrahamsen 
să creadă că e suficient de puternic cât să o poată duce așa 
tocmai până la port. 

Căpitanul a zâmbit. 

— Străbunica? Vrei să o suni? Să îi spui unde ești și cu cine? 
N-aș vrea să își facă griji. 

Ali s-a încruntat, a lăsat bicicleta jos și a început să își pipăie 
buzunarele, căutând telefonul. 

— Ştiu că îl aveam când am plecat de acasă. 

— Uite, i-a spus celălalt, dându-i telefonul său. Sun-o și eu 
mă uit în urmă, să văd dacă ţi-a scăpat telefonul când ai căzut. 

Ali a luat telefonul și a tastat numărul străbunicii, în timp ce 
Abrahamsen se întorsese în locul unde se accidentaseră 
amândoi. 

Telefonul a sunat de câteva ori, iar în cele din urmă Nana a 
răspuns: 

— Alo? 

— Nana? Sunt Ali. Am făcut pană la bicicletă și căpitanul 
Arthur Abrahamsen, care este ciclist în armată, mă va ajuta s-o 
repar. Sun de pe telefonul lui. 

— Ei bine, drăguţ din partea lui. 

— Mă întorc acasă în curând, a spus Ali și a închis telefonul. 

Apoi s-a răsucit și l-a văzut pe căpitan ghemuit peste un 
petic de iarbă mai înaltă. Bărbatul s-a ridicat, ţinând în mână un 
telefon negru. 

— Acesta este? 

Ali a răsuflat ușurat. Tatăl lui s-ar fi înfuriat dacă el și-ar fi 
pierdut telefonul. 

— Da. Mulţumesc. 

După ce au făcut schimb de telefoane, Abrahamsen l-a 
întrebat: 

— Ai vorbit cu străbunica ta? 

— Da. 

— E mai bine dacă nu își face griji, nu crezi? 

Ali a încuviinţat, ridicându-și din nou bicicleta pe umăr. 

— Mult mai bine, domnule. 


CAPITOLUL 7 


SÂMBĂTĂ DIMINEAŢA M-AM TREZIT abia pe la ora nouă. 
După ce am făcut duș și m-am îmbrăcat, am coborât la parter și 
am ieșit pe verandă, căutând ziarul de dimineaţă. In faţa casei a 
oprit o dubă decorată cu abţibilde cu bărbaţi și femei pe 
biciclete și purtând însemnele armatei SUA. 

Spre mirarea mea, din ea a coborât Ali. 

— Tată! 

De pe locul șoferului a coborât un bărbat puţin trecut de 
treizeci de ani. Purta un hanorac pe care scria „U.S. ARMY“ 
peste costumul de ciclism. 

El și Ali au urcat treptele din fața casei, iar Ali a spus: 

— Căpitanul Abrahamsen este aproape membru în echipa 
de curse de ciclism a Forţelor Armate SUA! Mi s-a spart un 
cauciuc la bicicletă. N-am putut să rezolvăm pana, așa că 
domnul căpitan s-a oferit să mă aducă acasă. 

Militarul a zâmbit și a întins mâna. 

— Arthur Abrahamsen, domnule. Aveţi un băiat deosebit. 

Am dat mâna cu el și am zâmbit. 

— Așa este. Vă mulţumesc că l-aţi ajutat. 

— A fost plăcerea mea, a rostit Abrahamsen și apoi a râs. M- 
a învăţat multe lucruri noi. 

— Sper că nu v-a ameţit de cât a vorbit. 

— Nu, domnule, a spus Abrahamsen. Chiar deloc. Ei bine, 
permiteţi-mi să îi cobor bicicleta. Mă tem că o să aibă nevoie de 
un alt cauciuc și de o cameră nouă. 

— Am trecut amândoi peste o sticlă spartă și am făcut pană, 
a explicat Ali, în timp ce Abrahamsen a ocolit și a deschis ușa 
din spate a dubei. 

Duba era plină cu roţi, cauciucuri și alte echipamente care 
atârnau de părţile ei laterale. 

— Așadar, domnule căpitan, participaţi la curse pentru 
armată cu normă întreagă? am întrebat eu, pe când el scotea 
bicicleta. 

— Se antrenează cu echipa, a intervenit Ali. 

— Şi nici asta nu este cu normă întreagă, a spus 
Abrahamsen, închizând ușile. Sunt ocupat la Pentagon și pe 
Capitoliu, așa că încerc să strecor când pot cursele de 
antrenament. lată bicicleta. 


— Bun, vă mulţumesc din nou, am spus și am dat încă o 
dată mâna. 

Căpitanul i-a zâmbit lui Ali. 

— Este întotdeauna o plăcere să întâlnesc un coleg de 
cavalerie. 

Ali s-a uitat la el, încurcat. 

— Am fost militar în Regimentul 4 Cavalerie din armata SUA, 
a explicat Abrahamsen. Tancuri. Dar mereu am fost de părere 
că în vremurile astea cavaleriștii ar trebui să lupte de fapt pe 
biciclete. 

— Biciclete de teren, a adăugat Ali, zâmbind. 

— Exact! Seamănă mai mult cu caii, a spus Abrahamsen, 
ridicând arătătorul spre Ali și făcându-i cu ochiul: Ai grijă de tine, 
băiete. Mi-a părut bine să vă cunosc, domnule Cross. 

— Şi mie, domnule căpitan, am spus eu. 

Abrahamsen s-a suit în duba lui, a schiţat un salut cu mâna 
și a virat pe stradă. 

— Este un tip foarte de treabă, a spus Ali. 

— Așa se pare, am încuviinţat eu, luându-i bicicleta. 

— Crezi că aș putea să fiu în cavalerie într-o bună zi? a 
întrebat copilul. 

— Într-un tanc sau pe bicicletă? 

— Pe bicicletă. 

Am zăbovit puţin și apoi am spus: 

— Fiule, poţi avea tot ce îți dorește inima, dar numai dacă 
muncești pentru asta. 


CAPITOLUL 8 


TIMP DE TREI ZILE AM IGNORAT relatările din presă despre 
execuţia lui Edgerton și acuzaţiile din partea familiei sale cum 
că uciderea  Katrinei Nixon reprezenta dovada clară a 
nevinovâăţiei lui Mikey. Marţi-dimineaţă m-am dus la centrul 
federal de detenţie de pe Mill Street din Alexandria, în statul 
Virginia, nu departe de tribunal. 

Adjunctul șerifului mi-a înapoiat cartea de identitate și a 
spus: 

— Dirty Marty știe că vii? 

— Însuși domnul Forbes a solicitat consilierea, am spus. 

Ofiţerul, o femeie solidă pe nume Estella Maines, a pufnit, 
nemulțumită, și a spus: 

— VI-l vom aduce, doctore Cross, dar nu știu de ce vă 
deranjaţi. 

—  Idealistul fără speranţă din mine, stimată doamnă. 
Maines aproape a zâmbit în timp ce mi-a deschis ușa. 

Am intrat în cabină, amintindu-mi că acest tip de vizite erau 
importante pentru mine. In ciuda faptului că eram foarte ocupat 
cu activitatea mea de consultant al Poliţiei Metropolitane din 
Washington și al Biroului Federal de Investigaţii, găseam 
întotdeauna o satisfacţie mai profundă în calitate de terapeut. 

Martin Forbes a intrat încet pe o ușă de oţel și s-a așezat de 
cealaltă parte a unui geam despărțitor, din sticlă anti-glonţ. 
Având vreo patruzeci și cinci de ani și început de chelie, Forbes 
era un bărbat care nu se remarca prin nimic, cu excepţia unei 
dungi șerpuite, albe, care se întindea pe sub tot maxilarul. 
Cicatricea aceea era singurul motiv pentru care fusesem de 
acord să îl văd. 

Pe vremuri lucrasem cu Forbes la FBI, atunci când el fusese 
detașat pentru scurtă vreme la Brigada de Analiză 
Comportamentală. Era pe atunci un tânăr ofițer, la fel de dornic 
să prindă infractorii pe cât eram și eu. 

Această dorinţă aproape că îl ucisese pe Forbes, dar 
totodată îi salvase viața lui Ned Mahoney, fostul meu partener în 
cadrul Biroului de Investigaţii. Investigam mai multe crime 
oribile comise în Arizona, New Mexico și Texas, care păreau a fi 
opera unui ucigaș în serie, dar care în cele din urmă s-au 


dovedit a fi comise de un grup infracţional organizat care 
încerca să își acopere urmele. 

Mahoney se apropiase prea mult de o celulă a cartelului de 
droguri Sinaloa și într-o noapte a fost răpit de pe stradă în 
Tucson. Forbes, care fusese martor la răpire, i-a urmărit pe 
agresori și s-a luptat cu ei, reușind să îl elibereze pe Ned, chiar 
dacă în timpul confruntării un bătăuș din cartel i-a tăiat gâtul, 
rana fiind aproape mortală. 

Forbes a ridicat receptorul aflat de partea cealaltă a 
geamului blindat. 

— Alex, apreciez că ai venit. 

— Măcar atât puteam să fac. 

— Sunt nevinovat. 

— Am văzut că ai pledat nevinovat. 

— Da, a spus el. Nu e nicio strategie avocăţească, Alex. 
Cineva mi-a înscenat totul. 

Am oftat. 

— Marty, ai spus că vrei consiliere. De aceea am venit. 

— Ştiam că altfel nu ai fi venit. Nu am făcut eu asta. 

— Marty, ai antecedente. Trecutul te-a prins din urmă. 

Forbes s-a înroșit de furie, dar în cele din urmă s-a calmat. 

— Am fost achitat în cazul acelor împușcături. Nu tu spuneai 
că dacă vrei să stingi un incendiu, trebuie să te apropii mult de 
flacără? 

— Mahoney a spus asta. 

— Ei bine, eu nu sunt un justiţiar. Nu știu cine a tras în acei 
ticăloși de pe iaht, dar pe cât de convins sunt că și-au meritat 
soarta, pe atât de sigur sunt că nu eu am fost făptașul. 

Preţ de câteva clipe nu am răspuns, lăsându-mi mintea să 
deruleze din nou cazul, așa cum fusese prezentat la știrile care îl 
supranumiseră pe fostul agent FBI Dirty Marty, o aluzie la filmul 
Dirty Harry, al cărui protagonist era un poliţist scăpat de sub 
control, dornic să-și facă singur dreptate. 

Deși judecătorii îl achitaseră pe Forbes pentru acele 
incidente cu împușcături, conducerea Biroului fusese suficient 
de îngrijorată încât să îl retragă din post, transferându-l dintr-o 
funcţie de conducere din domeniul investigaţiilor, la Chicago, la 
munca de birou, în departamentul de analiză infracţională din 
Quantico. La vremea aceea, Forbes aduna probe pentru a prinde 
o rețea de traficanţi de persoane - o bandă de indivizi care 


aducea femei, fete tinere și băieţi din ţări subdezvoltate în 
Statele Unite prin Canada sau Mexic. 

Investigația durase două luni, dar Forbes reușise să se 
infiltreze la nivelul cel mai de jos al reţelei, suficient însă pentru 
a elibera peste cincizeci de femei ţinute în sclavie sexuală și 
care călătoreau prin ţară, păzite de proxeneţi violenţi. Acele 
femei eliberate identificaseră cu o mare probabilitate doi bărbați 
și o femeie ca fiind capii reţelei. 

Despre Carlos Octavio, un panamez care vorbea fluent în 
opt limbi, se credea că ar lucra în tandem cu Ji Su Rhee, o tipă 
din Coreea de Sud, cunoscătoare a nouă limbi. Octavio și Rhee 
cumpărau fete, băieţi și tinere femei din ţări corupte și afectate 
de sărăcie. Investigatorii credeau că Gor Bedrossian, un armean 
având legături cu clanurile mafiote americane și rusești, era cel 
care crease sistemul de trafic și de distribuţie și îl conducea cu o 
mână de fier. 

Pentru Forbes, problema asta era o sabie cu două tăișuri. În 
primul rând, nu exista nicio dovadă concretă care să facă 
legătura între oricare dintre cei trei suspecți și sclavele sexuale 
care fuseseră eliberate în timpul diverselor razii din ţară. În al 
doilea rând, cei trei se fereau, în general, să pună piciorul pe 
pământ american. 

Înainte de a fi scos din activitatea de investigaţii, Forbes 
urmărise circuitul banilor, încercând, fără rezultat, să găsească 
o legătură cu liderii reţelei. La un an după transferul său, Forbes 
și-a luat două luni de concediu neplătit ca să scrie o carte 
despre sclavia sexuală în secolul XXI. 

De fapt, procurorii credeau că adevăratul motiv pentru care 
își luase liber era să îi ucidă pe suspecți. 

La șase săptămâni după ce Forbes s-a retras să-și scrie 
cartea, ofițerii Pazei de Coastă a SUA au urcat la bordul unui iaht 
numit Haren - ”harem” în spaniolă - care plutea în derivă în 
largul coastelor Floridei. La bord se găsiseră cadavrele umflate a 
șase bărbaţi, printre care Bedrossian, Octavio și Rhee, toți fiind 
împușcați mortal înainte de a fi decapitați. 

In compartimentele de sub punte, ofițerii descoperiseră 
șaisprezece adolescente din Brazilia, Cambodgia și India. Toate 
erau înfometate și deshidratate. 

Ulterior, fetele au declarat anchetatorilor că împușcăturile 
avuseseră loc cu patru nopţi în urmă. Ele au mai relatat că 


auziseră o barcă apropiindu-se de iaht, ceea ce nu era un lucru 
neobișnuit. De obicei, asta însemna că un cumpărător sau un 
vânzător urca la bord. 

Apoi se declanșaseră împușcăturile, la început lente și 
metodice, apoi tot mai frenetice. Fetele auziseră cum cealaltă 
barcă se îndepărtează și apoi zile întregi nu se mai întâmplase 
nimic. Pentru că iahtul fusese găsit plutind aproape de apele 
internaţionale, fusese solicitată prezența FBl-ului. Starea 
cadavrelor îngreunase investigația, dar nu o zădărnicise. 

Fiecare dintre cele șase victime fusese împușcată de 
aproape, din spate, între omoplaţi. Capetele fuseseră apoi 
îndepărtate cu o precizie chirurgicală. 

Mai târziu, s-a dovedit că gloanţele aveau același calibru 
— „40 -— cu al pistolului utilizat de Forbes cât timp fusese agent 
de teren. Pistolul lui fusese găsit într-un dulap din cabana din 
Virginia de Vest, unde agentul se dusese să își scrie cartea. Cei 
de la FBI găsiseră pe iaht inclusiv probe ADN care îl incriminau 
pe Forbes. 

— Alex! a spus Forbes acum, lipindu-și mâna de geamul 
antiglonţ. Te rog, trebuie să mă asculţi. Nu am făcut eu asta. 
Totul este o înscenare. 

— A cui? 

A ezitat. 

— Nu știu... Nu pot să spun sigur. Ştiu doar că individul își 
spune M. 


CAPITOLUL 9 


ÎN ACEA DUPĂ-AMIAZĂ LA ORA TREI, am urcat în tribuna 
care străjuia pista de alergare a liceului Coolidge, simţindu-mă 
încă într-un fel de zonă crepusculară, în care parcă intrasem în 
timpul discuţiei cu Martin Forbes. 

M? 

Din nou? 

Cum de este posibil? 

Dar cele șase cadavre erau... exact la fel ca... 

— Alex? 

Am ridicat privirea și am văzut-o pe Mama Nana făcându-mi 
semn cu mâna. Bunica mea purta o pălărie de lână și o jachetă 
și avea o pătură grea în poală. Ploaia se oprise, dar aerul era 
încă rece și umed. Lângă ea, Ali era captivat de ceva pe 
telefonul său. 

— Ce face fata noastră? am întrebat, așezându-mă lângă ei. 

— Încă nu am văzut-o, a spus Ali fără să ridice capul. 

— Serios? am făcut eu, privind spre pista de alergare unde 
sportivi de la trei licee diferite se încălzeau. Nu îi stă în fire. 

— Ai observat că a rămas în urmă cu școala? m-a dojenit 
Nana. Îţi spun eu: nu se odihnește suficient. 

— Este o fată de șaptesprezece ani. Este imposibil să se 
odihnească suficient. 

— Tată, a spus Ali, pot să împrumut telefonul tău? Al meu s- 
a descărcat. 

— Ca să te joci? 

A părut insultat. 

— Nu, ca să citesc o carte. 

| l-am dat, spunând: 

— Ce citeşti? 

Degetele sale au zburat peste ecranul telefonului meu în 
timp ce a rostit dintr-o suflare: 

— Introducere în principiile și practica investigatiilor 
criminalistice, de Peter Stelfox. 

— Unde ai găsit asta? am întrebat. 

— Pe internet. 

— Ar trebui să citeşti cărți care sunt mai potrivite pentru 
vârsta ta, a spus Nana. 


— Lucrurile potrivite pentru vârsta mea mă plictisesc, a spus 
Ali, holbându-se la ecranul telefonului meu. 

Bunica mea m-a privit intens, aparent așteptându-se să 
spun ceva. 

— Mi-ar prinde bine dacă m-ai susţine din când în când, a zis 
ea, pe un ton mustrător. 

Înainte să-i pot răspunde, Jannie a ieșit și a început să 
alerge pe pistă. Purta pantaloni de sport și un hanorac cu gluga 
ridicată. De obicei, fiica mea alerga cu o arcuire anume care 
ieșea în evidenţă, se vedea de fiecare dată când piciorul ei 
atingea pământul. Era ca și cum ar fi alergat în salturi. Acel pas 
natural atrăsese în mod serios atenţia mai multor antrenori din 
Liga Naţională de Atletism și toţi îi promiteau burse. 

Dar, pe când Jannie mărea ritmul alergării de încălzire, am 
observat că nu lovea pământul cu partea anterioară a tălpii, ci 
cu zona situată mult mai în spate, spre călcâie. Pașii ei o făceau 
să arate ciudat și Jannie nu lăsa niciodată impresia asta pe 
pistă. 

— S-a lovit iar la picior? a întrebat Mama Nana, îngrijorată. 

— Sper că nu, am spus, ridicându-mă și privind prin binoclu 
ca să văd mai bine. 

Jannie trecuse printr-un an greu după ce își rupsese unul 
dintre oasele sesamoide de la picior. Suferise o operaţie și 
pentru o vreme nu s-a știut dacă își va reveni complet. Dar se 
refăcuse și scosese chiar niște timpi impresionanţi în cursul 
sezonului de alergare pe pistă acoperită. 

Acum, totuși, se vedea clar că era în neregulă, deși nu 
credeam că din cauza piciorului. Avea umerii lăsaţi și când se 
lăsa pe talpă, pe chip nu i se citea durerea. 

Şi nu avea scânteia pe care o vedeam de obicei la ea. 

— Ţi-a spus că ar deranja-o ceva la școală? am întrebat-o pe 
Mama Nana, după ce Jannie și-a încetinit alergarea, cu mâinile 
în șolduri și capul aplecat. 

— Până acum are numai calificative maxime la toate 
materiile. 

— Băieți? 

Ali a chicotit. 

— Băieţii se sperie de Jannie. 

Bree a sosit și s-a așezat lângă noi. 

— Am ratat-o? 


— Nu, am spus eu, privindu-mi din nou fiica prin binoclu. 
Părea distrasă, aproape fără vlagă, în timp ce traversa terenul 
spre echipa sa. 

Am lăsat binoclul jos, apoi am îmbrăţișat-o și am sărutat-o 
pe Bree. 

— Mă bucur că ai ajuns. 

— Şi eu, a spus ea și a zâmbit. Ce era cu acel mesaj pe 
telefon, cum că ai ceva bizar să îmi spui? 


CAPITOLUL 10 


ÎNTR-ADEVĂR, AVEAM CEVA SĂ Îl SPUN, ceva aproape la fel 
de necrezut precum cele spuse de Forbes, ceva cu implicații și 
ramificații care treceau cu mult dincolo de misterul lui M. 

— E bizar și e complicat, am spus eu. 

— Ce este? a întrebat Ali. 

— Nu-i treaba ta, tinere, a spus bunica mea. De ce nu citeşti 
despre biciclete de teren și cum să le repari? Așa cum ţi-a 
sugerat căpitanul Abrahamsen. 

Ali a înclinat din cap și a zâmbit. 

— Este o idee bună, Nana. 

— Vorbim despre asta mai târziu? a întrebat Bree. 

— Da. Cu siguranţă. 

Am alungat conversaţia mea cu Forbes într-un cotlon al 
minţii și am încercat să-mi concentrez iarăși atenţia asupra lui 
Jannie, care urma să alerge în cursa de 400 metri și apoi în cea 
de 200 metri. 

În ultima parte a încălzirii dinainte de start, Jannie părea să 
fi alungat acea angoasă care o deranjase până atunci. A mers 
către banda ei de alergare, culoarul cu numărul trei, a alergat 
câteva secunde pe loc, după care a făcut câteva salturi largi. 

— Sare bine, a lăudat-o Bree. 

— Uită-te acolo, i-a atras atenţia Mama Nana. 

Nu am spus nimic, ci doar am privit-o pe Jannie cum revine 
la culoarul ei și ia poziţia de start. Când arbitrul a strigat „Fiţi 
gata“, fata s-a încordat, iar când pistolul marcând startul s-a 
declanșat, ea a ţâșnit imediat înainte. 

Braţele pistonau direct pe lângă corp. Genunchii se ridicau 
și coborau iar, aproape instantaneu, spre sol. Fiecare pas era 
ușor și elastic, iar ritmul ei era aproape perfect la încheierea 
primei ture de stadion. 

— Este în frunte! a strigat Ali. O să câștige! 

Jannie părea în formă. La intrarea pe turnantă se afla deja în 
faţa celorlalţi atleți cu mai bine de zece metri. 

Şi-a păstrat poziţia fruntașă în continuare și la curba 
următoare, dar când mai erau mai puţin de o sută de metri de 
alergat, capul a părut să-i alunece în jos și ea a început să dea 
semne de oboseală. Până și ritmul respirației părea să i se fi 
schimbat. 


O elevă dintr-un an superior, de la un alt liceu, a depășit-o 
chiar pe ultimii metri ai cursei. Mi-am dat seama că pur și simplu 
nu mai avea energie. 

O altă fată a trecut pe lângă ea, apoi încă una. Jannie a 
trecut linia de finiş abia a patra -— fusese cea mai slabă cursă de 
la accidentarea la picior. 

A încetinit ritmul, ajungând să meargă la pas, apoi a 
continuat să înainteze cu capul plecat. Mă așteptam să fie 
devastată din cauza eșecului, dar când și-a ridicat, în sfârșit, 
privirea, mi s-a părut că avea o expresie mai degrabă de uluială. 

Jannie a părut că încearcă să se agaţe de un reazem 
inexistent, apoi a dat ochii peste cap, s-a împleticit și a căzut pe 
pistă, cu faţa în jos. 

— Jannie! am răcnit cât am putut de tare și sărind peste 
rândurile de scaune din tribune, am dat buzna pe poarta către 
pistă. Antrenorul lui Jannie și încă un instructor erau deja lângă 
ea. Au întors-o pe spate. Fata avea o tăietură pe bărbie, în locul 
unde se izbise de teren, dar ochii, larg deschiși, mă căutau. 

— Tată? 

— Nu te mișca, scumpo, am rugat-o eu. 

Un medic, mama uneia dintre alergătoare, a venit repede 
lângă noi. Doctoriţa Ellen Roberts a examinat-o pe Jannie, care 
era tot mai panicată. 

— Spune-ne ce s-a întâmplat, i-a cerut doctorița Roberts. 

Jannie a spus că se simţise obosită toată ziua, mai rău decât 
cu o zi înainte și alaltăieri. Adormise de două ori la ora de 
biologie și fusese nevoită să facă un duș rece ca să se trezească 
pentru cursă. La începutul și până chiar după jumătatea cursei 
se simţise bine. 

— Dar apoi am pierdut totul, a șoptit ea. Nu știu... eu... A 
închis ochii. Mă doare tot corpul. 

— Cred că are febră, a spus medicul. Ceea ce nu mă miră. 

— Gripă? a întrebat antrenorul ei. 

— Nu, mă gândesc la Epstein-Barr, deși trebuie să îi facem 
analizele cât mai repede cu putinţă. 

— Epstein-Barr? am întrebat mirat. 

— Virusul care provoacă mononucleoza, a spus doctorița 
Roberts. Face ravagii în școală. Dacă este vorba despre asta, mă 
tem că fiica dumitale nu va mai alerga timp de șase săptămâni. 


CAPITOLUL 11 


— ŞASE SĂPTĂMÂNI, A GEMUT JANNIE. 

Ne întorseserăm acasă după un drum la spital, unde 
medicul  confirmase, în urma analizelor, diagnosticul de 
mononucleoză. 

Jannie stătea întinsă pe canapeaua din camera de zi, învelită 
cu o pătură, și avea o privire tristă. 

— Tată, șase săptămâni înseamnă aproape tot sezonul de 
primăvară. Gata, s-a dus. Exact ca anul trecut. Sunt blestemată 
sau ce? 

Îi înţelegeam durerea și frustrarea și i-am spus asta, dar ea 
a început să plângă. 

— S-a terminat, a izbucnit. Niciun antrenor de colegiu n-o să 
mă mai vrea acum în echipa lui. Sunt blestemată. 

— Ești bolnavă pentru că te-ai suprasolicitat. Şi stai liniștită, 
sunt sigur că antrenorii de la D-One au mai avut de-a face și 
până acum cu atleți cu mononucleoză. 

Ea a privit în gol, către perete. 

— Am vrut să fie totul bine, tată. Adică eram cu siguranţă 
pregătită. 

— Ştiu. Şi cred că deja ești în vizorul multor antrenori. Ei au 
văzut înregistrări cu tine și timpii pe care i-ai obţinut, îţi cunosc 
potenţialul. 

M-a privit cu speranţă. 

— Așa crezi? 

— Da. Cel mai bun lucru pe care poţi să îl faci acum este să 
urmezi sfatul doctorului Roberts. la vitaminele pe care le-a 
recomandat, bea multe lichide pe zi și odihnește-te cât mai 
mult. O să te faci bine rapid. 

Jannie a părut să accepte situaţia. 

— Mama Nana îmi aduce supă. 

Bree s-a întors de la farmacie cu un adevărat stoc de 
vitamine, iar apoi am urcat amândoi în dormitorul nostru de la 
etaj, să ne schimbăm înainte de cină. 

— Şi, cum a mers întâlnirea ta cu Dirty Marty? m-a întrebat 
Bree din dressing. 

— Mi-a zis că e curat, i-am răspuns. 

A ieșit și m-a privit încruntată. 

— Şi tu îl crezi? 


— Nu știu, am spus, și i-am povestit despre cum Forbes 
fusese contactat de M. 

In afara unui cerc restrâns, format din membri ai agenţiilor 
de aplicare a legii, nimeni nu știa despre biletele pe care mi le 
trimisese M, iar Forbes sigur nu făcea parte din acel cerc. 
Hotărâserăm să păstrăm secretă acea informaţie încă de la 
început, cu mulţi ani în urmă. 

— Asta nu înseamnă că Forbes nu ar fi putut să pătrundă în 
dosarele de la FBI ca să afle despre M, mi-a atras atenţia Bree. 

— Ai dreptate, am zis eu și apoi i-am destăinuit totul. 

Forbes pretindea că M îl contactase primul, printr-un e-mail 
trimis de pe un server anonim din Panama și apoi printr-un 
mesaj de pe un telefon cu cartelă. 

Forbes susținea că M părea să știe detalii din interiorul 
operațiunilor împotriva acelor reţele de trafic de persoane în 
care el încercase să se infiltreze și s-a oferit să-i furnizeze 
acestuia dovezi privind vinovăția celor trei conducători ai 
reţelei, precum și locaţia unde îi putea găsi. 

La scurtă vreme după aceea, M i-a trimis lui Forbes 
documente care detaliau achiziţia unui iaht în Panama și 
lucrările efectuate ulterior la bord pentru a improviza celule de 
detenţie sub punte. 

M l-a ademenit pe Forbes în Florida, promițând că-i va 
dezvălui locaţia iahtului imediat ce ambarcaţiunea intra în apele 
SUA, pentru a livra ultimul transport de sclave sexuale. l-a mai 
spus lui Forbes să aducă cu el 25 000 de dolari și să închirieze o 
cameră la un anumit motel din Fort Lauderdale. 

Forbes pretindea că a doua zi după cină, când intrase în 
camera de motel, în baie era ascuns un bărbat. Acesta i-a pus 
lui Forbes pe faţă o cârpă îmbibată într-o substanţă chimică — 
Forbes credea că fusese cloroform. 

— Am căzut la pământ, dar nu mi-am pierdut cu totul 
cunoștința, spusese Forbes. Era ca și când eram paralizat și îl 
priveam pe acel bărbat ca într-un coșmar, pe când el m-a târât 
în pat și mi-a băgat o perfuzie în venă. Apoi am leșinat. Mi-am 
pierdut cunoștința cu totul și am rămas așa patru zile. 

— Patru zile? m-am mirat eu. Şi nu te-a găsit nimeni în 
camera aceea de motel? 


— Tot ce știu este că atunci când m-am trezit, patru zile mai 
târziu, după-amiaza, aveam o durere de cap foarte puternică, 
iar banii dispăruseră. 

— Dar nu ai raportat asta la poliție? 

A coborât ochii în podea și a clătinat din cap. 

— Ar fi trebuit să o fac, acum știu asta, dar la vremea 
respectivă eram prea jenat. Pornisem într-o investigaţie de unul 
singur și fusesem păcălit de un tâlhar. 

— Unul care ţi-a luat banii și ţi-a înscenat totul, astfel încât 
să fii învinuit pentru uciderea a șase oameni. 

M-a privit furios. 

— Nu știam asta atunci. Eram atât de dezgustat de mine, 
încât m-am hotărât să mă sui în mașină și să conduc înapoi spre 
Virginia de Vest. Am ajuns acolo a doua zi și am început să 
lucrez din nou la carte. După două zile, la ușa mea au apărut 
agenţii federali. 

M-am gândit la asta câteva minute. 

— Aveai cu tine pistolul de calibrul de .40 când te-ai dus în 
Florida? 

— Nu, l-am luat pe cel de 9 milimetri, dar știu la ce te 
gândești: cum au pus mâna pe cel de .40? Tipul care m-a lăsat 
lat sau cineva care lucra cu el trebuie să fi intrat prin efracţie în 
cabana mea și să-l fi găsit. Este singura explicaţie pe care o pot 
găsi. 

— Doar că pe armă nu erau alte amprente în afară de ale 
tale, am spus. Şi pe iaht au găsit fire de păr și mici fragmente de 
piele care se potrivesc cu ADN-ul tău. 

— Le-a pus acolo ca să îmi însceneze totul! a spus Forbes. M 
sau oricine o fi fost. 

— Ai spus toate astea celor de la FBI? 

— Absolut tot, dar nu au crezut niciun cuvânt. 

— De ce? 

— Pentru că dovezile împotriva mea sunt copleșitoare, a 
rostit el pe un ton amar. Şi pentru că le-am spus cine cred că 
este M. 

— Cine? 

— Alex, nici tu nu vei crede. Şi nici eu nu cred încă. Dar i-am 
văzut chipul când eram în acea stare de confuzie, după ce 
inspirasem cloroform, iar el se chinuia să îmi pună perfuzia. 

Înţelegeam unde bate. 


— Vrei să spui că l-ai recunoscut? 

Forbes și-a mușcat buza, a privit în altă parte și a dat din 
cap aprobator, dar atât de subtil, încât mi-am dat seama că se 
îndoia de propriile sale gânduri. 

— Cine era? am întrebat eu. 

A tras aer adânc în piept și m-a privit drept în ochi. 

— Un vechi prieten al tău, a spus el. Kyle Craig. 


CAPITOLUL 12 


ÎN DORMITORUL NOSTRU, DUPĂ CE i-am relatat toată 
discuţia cu Forbes, Bree a rămas uimită. 

— Craig? Dar este imposibil. Craig e mort de ani buni, Alex. 
L-ai văzut murind. 

Am încuviinţat. 

— Așa este. A murit chiar în faţa mea. În luna noastră de 
miere. 

Kyle Craig era mort. Cel mai malefic adversar al meu 
dispăruse pentru totdeauna de multă vreme. Îl rănisem și știind 
că dacă era prins viu avea să se întoarcă la închisoare, Craig 
trăsese într-un rezervor de oxigen, care explodase instantaneu, 
transformându-l și pe el în cenușă. 

Așezându-mă pe marginea patului, am încercat să nu-l văd 
cu ochii minţii pe Craig murind, dar era o imagine aproape 
tatuată în creierul meu. Tot ce trebuia să fac era să închid ochii 
ca să o văd. 

— Cred că Forbes halucina, am spus. Efectele cloroformului 
au adus la suprafaţa minţii sale imaginea lui Craig. 

— Sau Dirty Marty a inventat toată povestea, a spus Bree. 
Cumva a aflat despre M și acum mizează pe faptul că ești 
obsedat de Kyle Craig. 

Am rămas pe gânduri. 

Marty Forbes trebuie să fi știut cât de preocupat fusesem de 
agentul FBI care devenise diabolic. Kyle Craig era un criminal în 
serie sadic care o omorâse pe Betsey Cavalierre, iubita mea de 
la acea vreme. 

Bree s-a întins pe pat. M-am întins și eu lângă ea. 

— Ar fi putut să mă manipuleze. Dar pentru ce? Ca să îl ajut 
să iasă din închisoare convingând procurorii federali că bărbatul 
incinerat în faţa mea se ridicase din morţi și acum se numea M? 

— Oamenii vinovaţi au scornit povești și mai ciudate de- 
atât, a spus ea. 

Am stins veioza, gândindu-mă: Dar în definitiv Craig a folosit 
multă vreme aliasul Mastermind, nu-i așa? Să fie el acum M? 
Este posibil să fi supravieţuit acelei explozii? 

Partea raţională a minţii mele a spus: Wu. In mod sigur nu. 

După câteva minute, Bree sforăia ușor. M-a cuprins și pe 
mine toropeala... 


Câinele acela a început să latre iar și m-am trezit brusc, de- 
a binelea. Tocmai mă pregăteam să mă îmbrac și să merg în 
sfârșit să-i cer socoteală stăpânului său, când am auzit o 
răpăială în geamul ferestrei de la dormitor și mi-am dat seama 
că începuse să plouă. M-am gândit că asta va opri lătratul. 

M-am înșelat. Peste douăzeci de minute eram tot treaz și 
câinele încă lătra în acel ritm nenorocit și repetitiv. 

În cele din urmă, m-am ridicat și am urcat scările spre biroul 
meu din pod. Am închis fereastra din spatele mesei mele de 
lucru, am aprins lumina și m-am uitat la cutiile așezate unele 
peste altele, într-un maldăr care îmi ajungea până la brâu, lângă 
alte șapte dulapuri înalte, de asemenea burdușite cu hârtii. 
Dosarele unor cazuri vechi, unele rezolvate, altele nu. 

Deși nu voiam, știam unde trebuia să caut — direct la 
începuturi, la vânătoarea lui Mikey Edgerton, cu multă vreme 
înainte ca M să fi apărut în peisaj. 

Am găsit ce căutam într-o cutie etichetată „KISSY“, aflată la 
baza teancului din colţul din dreapta al biroului, unde pusesem 
acele dosare crezând că nu mă voi mai atinge niciodată de ele. 
Am pus cutia pe masă, dar am ezitat să o deschid, întrebându- 
mă dacă era înţelept să scormonesc în această parte a 
trecutului meu. Intuiția îmi spunea că era totuși mai înţelept să 
procedez astfel, decât să ignor. 

Am ridicat capacul cutiei, am scos primul dosar și aproape 
imediat m-am întors în timp. 


CAPITOLUL 13 
Cu doisprezece ani înainte 


ÎNTR-O DUPĂ-AMIAZĂ DE LA SFÂRŞITUL lui mai, pe o ploaie 
torențială, mergeam cu mașina, împreună cu John Sampson, pe 
Wisconsin Avenue, îndreptându-ne spre nord, către La Cravate, 
un magazin de îmbrăcăminte masculină de lux, a cărui clientelă 
era alcătuită din cei mai bogaţi și puternici oameni din 
Washington, DC. 

Aveam cu noi, într-o pungă de plastic sigilată, o cravată. 
Una de mătase, cu imprimeu în picăţele albastre și roșii, de 
genul celor purtate de lobbyiștii puternici de la Washington. Sau 
cel puţin asta a fost impresia mea când am văzut-o, viu 
colorată, apretată și cu nodul aproape perfect strâns la gâtul 
sugrumat al Cassandrei „Kissy“ Raider, o tânără de nici 
douăzeci și șase de ani. 

Doi bărbaţi fără adăpost care căutau un loc unde să 
înnopteze găsiseră cadavrul domnișoarei Raider într-o dubă 
furată și abandonată în sud-estul orașului. Tânăra zăcea 
dezbrăcată și întinsă pe podea, cu picioarele desfăcute și 
încheieturile și gleznele legate cu cabluri groase de nailon prinse 
de inele fixate de pereţii dubei. În mașina abandonată mirosea 
puternic a clor. 

In urma autopsiei s-a descoperit că ucigașul spălase trupul 
lui Raider cu o soluţie diluată de clor, distrugând astfel orice 
dovadă de ADN care ar fi putut rămâne după ce tânăra fusese 
bătută și violată cu sălbăticie în mod repetat, înainte să fie 
strangulată. 

La început am tratat violul și crima drept un incident 
singular și în primele patruzeci și opt de ore, cruciale în orice 
anchetă, ne-am concentrat asupra activităţii lui Raider la 
Stallion Club, un club de striptease din suburbia Marylandului, și 
a fostului ei iubit, un motociclist din Roanoke, în Virginia, 
condamnat în trecut pentru infracţiuni minore. 

Dar, când am introdus datele lui Raider în arhiva FBI și am 
căutat cazuri similare, am obţinut nu mai puţin de șapte 
rezultate, inclusiv unul din Boca Raton, în Florida, și altul în 
Newport Beach, din California. 


La fel ca în cazul lui Kissy Raider, ambele victime fuseseră 
blonde, minione, voluptuoase și mame singure cu copii mici. ŞI 
tot ca ea, ambele femei fuseseră violate, bătute și apoi 
strangulate cu o cravată fină de mătase. 

Niciuna dintre cravate nu avea vreo emblemă a 
producătorului, ceea ce ne-a blocat ancheta timp de aproape o 
săptămână. Pe urmă însă Sampson a început să ia la rând 
magazinele specializate în cravate de lux și așa am ajuns la 
buticul din Georgetown. 

Am intrat și am fost întâmpinați de un amestec de mirosuri 
— uleiuri esenţiale, cedru și ceva ce nu am putut identifica exact. 
Orice ar fi fost, se părea că mă detensionase, deși un motiv 
pentru buna mea dispoziţie putea fi și faptul că ieșisem în sfârșit 
din ploaie. 

Din spatele tejghelei a apărut un bărbat suplu, chel, de vreo 
patruzeci de ani, cu pielea bronzată. Un al doilea bărbat aranja 
pe raft teancuri peste teancuri de cravate bărbătești. Era la fel 
de înalt ca și celălalt tip, dar părea să cântărească aproape o 
sută treizeci de kilograme. Dar nu ţi-ai fi dat seama la prima 
privire, întrucât croiala costumului îi ascundea masivitatea, până 
când a început să se miște și a devenit evident că era un om 
foarte corpolent. 

Cel din spatele tejghelei ne-a fixat cu o privire 
dispreţuitoare, ca și cum ar fi vrut să spună: Ce căutați voi doi 
într-un loc atât de select? și a spus, cu un puternic accent 
englezesc: 

— Livrările se fac în spatele magazinului. 

Sampson s-a îndreptat de spate cât era de înalt — cu mult 
peste un metru optzeci — și i-a aruncat bărbatului o privire 
ursuză. Apoi și-a scos insigna și legitimaţia și eu am făcut 
același lucru. 

— Nu suntem aici pentru o livrare, Cresus, a spus Sampson. 

— Suntem investigatori ai Serviciului Omoruri, Poliţia 
Metropolitană, am adăugat eu. 

Bărbatul din spatele tejghelei a părut revoltat și apoi s-a 
bâlbâit: 

— Numele meu nu este Cresus, este Bernard Mountebank și 
nu știm nimic despre nicio crimă. 

— Absolut nimic, a bâiguit și celălalt bărbat, cu un vag 
accent sudist. 


Ne-a zis că se numește Nathan Daniels și că deţine 
magazinul împreună cu Bernard. 

— Nici n-am spus că sunteţi implicaţi în vreo crimă, a 
mormăit Sampson. Avem însă nevoie de ajutorul vostru. 

— Domnilor, sperăm că ne puteţi ajuta să identificăm 
această cravată, am spus eu, ţinând punga de probe la vedere. 
Să precizaţi care este producătorul și să oferiţi orice fel de 
informaţii despre ea. 

Asta a părut să îl îmbuneze întrucâtva pe Daniels, dar 
Mountebank părea încă destul de afectat de insulta lui 
Sampson, care îl numise Cresus. Faptul că Sampson îl ironizase 
mi se părea în egală măsură amuzant și justificat, de vreme ce 
acesta ne luase drept curieri și ne tratase cu aroganță. 

Mountebank nu s-a clintit din loc, dar Daniels s-a apropiat de 
noi, brusc interesat, în timp ce costumul îi foșnea la fiecare 
mișcare. 

l-am întins punga de probe. S-a uitat la cravată și apoi a 
răsucit punga. 

— Pot să o scot? a întrebat el. 

— Numai dacă porţi mănuși, a spus Sampson, ţinând o 
pereche de mănuși de unică folosinţă. 

Am scris pe pungă un bilet, cu ora la care o deschideam, mi- 
am pus mănușile, am desfăcut fermoarul și i-am dat lui Daniels 
cravata, care era încă înnodată. 

— Hm, a mormăit acesta, examinând cravata. Ca să o vadă 
mai bine, și-a pus ochelarii de citit. 

— Este din mătase Jacquard și fabricată în Italia, în mod 
sigur. Foarte frumoasă, într-adevăr. Bernard, cred că este o 
Stefano Ricci. 

Mountebank a îngăimat, bosumflat: 

— Eşti sigur? 

— Nu, nu sunt, a recunoscut Daniels. Tu ai un ochi mai bun 
pentru astfel de lucruri. 

Vorbele lui au părut să îl încânte peste măsură pe 
Mountebank, iar acesta s-a apropiat rapid, privindu-l cu ostilitate 
pe Sampson când a trecut pe lângă el. Şi-a pus mănușile, a 
studiat cravata în detaliu, observând cusătura și țesătura. 

— Ai zice că este o Ricci, dar nu este, a spus Mountebank în 
cele din urmă. Este o cravată în ediție limitată de la Kiton, o 


firmă din Napoli, din Italia. Foarte frumoasă. Pe piaţă se vinde cu 
două, poate trei sute de dolari. 

— Cum? O cravată să coste atât? s-a mirat Sampson. 

— Dacă v-aţi pricepe la modă, domnule detectiv, ați 
înţelege, a pufnit celălalt și mi-a înapoiat cravata. 

— Vindeţi multe cravate Kiton în ediţie limitată? a întrebat 
eu. 

Daniel a râs. 

— Este o piaţă mai degrabă de nișă. 

— Aţi avut acest model de cravată? 

Mountebank s-a gândit la asta și apoi a spus: 

— Cred că da. Anul trecut. Am avut o singură cravată Kiton, 
pe care am vândut-o unuia dintre cei mai buni clienţi ai noștri. 

— Cine este? a întrebat Sampson. 

— O, nu pot să spun. Este cineva care apreciază 
confidențialitatea. 

Sampson a părut tentat să-l plesnească pe netot, dar s-a 
abținut și i-a strecurat printre dinţi: 

— Domnule, aceasta este o anchetă criminalistică. Ne 
putem întoarce cu un mandat ca să răscolim peste tot și să vă 
confiscăm și computerele. 

Mountebank s-a albit la faţă. 

— O, Doamne! Ei bine, atunci vă spun: îl cheamă Perry 
Singer. 

Partenerul său a părut confuz. 

— Perry? 

— Sigur că da, a spus Mountebank, ridicându-și nasul, cu o 
atitudine trufașă. 

— Este un fanatic al cravatelor. S-ar putea să fie omul 
vostru, domnilor detectivi. 


CAPITOLUL 14 


NATHAN DANIELS A CĂUTAT adresa lui Perry Singer și, fără 
absolut nicio tragere de inimă, ne-a oferit-o. Tipul locuia pe 
Cambridge Place, în Georgetown, la doar opt străzi distanţă de 
magazin. Ploaia încetase, așa că ne-am decis să mergem pe jos. 

Domnul Singer trăia într-o frumoasă clădire veche, în stil 
georgian. Trotuarul și treptele erau de cărămidă, ca și faţada 
casei. Ușa, de un verde-închis, nu avea nicio sonerie, ci doar un 
inel de alamă lustruită, deasupra căruia era sculptat un soare 
răsărind. 

Sampson a ciocănit de câteva ori cu inelul în ușă. 

După câteva clipe, o servitoare a venit să ne deschidă. Am 
înștiințat-o că doream să vorbim cu domnul Singer și ne-a spus 
că acesta tocmai ieșise, dar că aveam noroc, fiindcă se afla încă 
la Washington și nu în Palm Beach sau La Jolla, unde avea, de 
asemenea, case de vacanţă. 

Cum celelalte două cazuri de viol și crimă avuseseră loc la 
mică distanță de orașele menţionate de ea, acum chiar 
deveniserăm amândoi foarte interesaţi să discutăm cu domnul 
Singer. 

Menajera ne-a spus că bărbatul se hotărâse să iasă la o 
plimbare după ploaie și se îndreptase spre Georgetown 
Cupcake, o cofetărie de pe M Street. 

Am pornit spre sud și apoi spre vest până la cofetăria 
respectivă, plină de copii care tocmai ieșiseră de la școală și de 
mame cu copii mai mici, toţi dornici să cumpere brioșe. In afară 
de noi, în cofetărie mai erau doar doi bărbaţi, fiecare așezat la 
câte o masă. Unul avea vreo 30 de ani, purta un costum cenușiu 
cam strâmt și o cravată care arăta de parcă era prinsă cu clips. 
Celălalt, așezat cu spatele la noi, purta o haină sport elegant 
croită, pantaloni kaki și șosete albastre cu picăţele albe. Avea 
părul negru și pieptănat pe spate, uns cu un fel de pomadă. 
Acesta trebuia să fie Perry Singer. 

Când am ajuns la masă, am descoperit un bărbat de 
aproape nouăzeci de ani, sorbind un espresso și ciugulind dintr- 
o brioșă cu ciocolată pe care o ţinea cu mâini tremurătoare. 
Purta o cămașă albă, apretată și un papion asortat cu șosetele. 
De coapsă avea sprijinit un baston elegant. 


Omul nu părea să ne fi remarcat prezenţa nici măcar după 
ce Sampson a mormăit, destul de tare: 

— Asta ar trebui să fie suspectul nostru? Nu-mi place deloc 
de Bernard Mountebank. 

— Britanicii au un simţ al umorului ciudat, am spus eu. 
Domnul Singer? Perry Singer? 

Bătrânul a tresărit. 

— Ne cunoaștem? a întrebat el, cu un ușor accent sudist. 

l-am arătat insignele și legitimaţiile și i-am spus că lucram la 
anchetarea unei crime. 

— Încercăm doar să punem cap la cap niște informaţii, a 
spus Sampson. Nu trebuie să vă alarmaţi. 

Domnul Singer a ridicat din umeri. 

— În ordine. Cu ce pot să vă ajut? 

După ce i-am arătat cravata din punga de probe i-am spus: 

— Deţineţi o cravată ca asta? Este o Kiton, genul care se 
vinde la magazinul La Cravate. 

A căutat în buzunarul de la piept, a găsit ochelarii și i-a pus 
la ochi. A studiat apoi cu atenţie cravata și a dat aprobator din 
cap. 

— Da, am una. Sau cel puţin am avut. N-am mai văzut-o de 
ceva timp. În plus, acest stil de cravată este aproape demodat 
în prezent. 

— Dar aţi spus că nu aţi mai văzut cravata de ceva timp? a 
întrebat Sampson. 

Domnul Singer a părut mai întâi derutat și apoi amuzat. 

— Așa este, dar cine știe, s-ar putea să fie în vreun dulap 
din casa mea de aici sau în cele din Palm Beach sau La Jolla. Am 
cel puţin patru mii de cravate în colecţie, domnilor. 

— Deci asta ar putea fi cravata dumitale? am întrebat eu. 

— Ei bine, bănuiesc că ar fi putut fi furată. Dar în mod sigur 
nu am făcut eu acel nod. Este unul care se face din patru 
mișcări, iar eu prefer întotdeauna un nod Pratt sau, dacă vreau 
să fiu foarte elegant, un nod Van Wijk. 

Înainte să pot răspunde, am ridicat întâmplător privirea și l- 
am văzut intrând pe ușă pe agentul special FBI Kyle Craig. 
Acesta m-a observat și a părut surprins. 

M-am scuzat și m-am dus la el. 

— Kyle? 

— Alex, ce faci aici? 


— Intervievez un octogenar despre cravatele lui. 

Craig și-a mușcat buza. 

— Perry Singer? 

Asta m-a surprins. 

— Da. 

— Tipul ăla englez te-a trimis? 

— Da. 

— Nu-mi place deloc de acel Bernard. 

— Nici lui John. Dar ce cauţi tu aici? 

— Cei de la Brigada de Analiză Comportamentală au preluat 
ancheta, fiindcă acum sunt deja trei cazuri similare, a spus el în 
grabă. M-am uitat la fotografiile cravatelor găsite la locul 
crimelor și am decis să mă interesez la singurul magazin local 
de cravate. 

— Hm, marile spirite se întâlnesc, Kyle. Şi eu am procedat la 
fel. 

— Există vreun indiciu cum că tipul ăsta ar fi implicat? 

Am dat din cap, în semn de dezaprobare. 

— Domnul Singer are o cravată care se potrivește cu cea 
folosită la uciderea lui Kissy Raider, dar spune că nu a văzut-o 
de ceva timp. Deși asta nu înseamnă nimic, omul spune că are 
vreo patru mii de cravate împrăștiate prin dulapuri în toate cele 
trei locuinţe ale lui. 

l-am povestit și despre noduri. 

— Celelalte noduri sunt din patru mișcări? l-am întrebat. 

Craig a ridicat din umeri. 

— Nu știu care e diferenţa. Eu fac nodul doar așa cum m-a 
învăţat tata. 

— Cel pe care mi l-a arătat Mama Nana este, cred, un nod 
Windsor. 

— Am ajuns într-o fundătură, așadar? 

L-am văzut pe Sampson strângând mâna slăbită a domnului 
Singer și apoi luând punga de probe de pe masă. 

— Cam așa se pare, am spus. 


CAPITOLUL 15 


INVESTIGAŢIA CAZULUI KISSY RAIDER a rămas blocată 
pentru încă o săptămână, iar apoi au venit documentele și 
rapoartele de la laboratoare și răspunsurile la solicitările pe care 
le făcusem către FBI și alte agenţii de implementare a legii din 
Florida și din California. M-am așezat la birou și am citit. 

Mi se părea interesant că fiecare dintre cele trei victime 
avusese o relaţie proastă cu tatăl copilului lor. Fiecare femeie se 
hotărâse să pornească pe drumul ei, alături de fiu, pe când 
acesta era încă foarte mic. 

Althea Marks, femeia găsită în Newport Beach, avea un 
băiat de șase ani. Samantha Bell, victima găsită în Boca Raton, 
avea un băieţel de cinci ani. Fiul lui Kissy Raider avea cinci ani 
când mama lui fusese ucisă prin strangulare. 

Sora lui Kissy, Crystal, venise în nord aproape imediat după 
crimă, pentru a sta cu nepotul său. Crystal fusese cât se poate 
de dispusă să ne ofere informaţii, dat fiind faptul că sora ei 
fugise de acasă la șaisprezece ani ca să trăiască alături de 
Ricco, iubitul ei motociclist, care o „trata ca pe un gunoi“ și o 
„lăsase borțoasa”. 

Crystal mai declarase că, de îndată ce sora ei își dăduse 
seama care era adevărata fire a lui Ricco, îl părăsise și plecase 
la un adăpost pentru mamele singure, ca să înceapă o nouă 
viaţă. Şi se mândrea cu asta, chiar dacă era nevoită să lucreze 
în locuri precum Stallion Club ca să își întreţină fiul. 

Am verificat dacă și celelalte două femei lucraseră în 
localuri de striptease, dar am primit răspunsuri negative. Althea 
Marks fusese ani de zile chelneriţă la mai multe restaurante, 
ultimul ei loc de muncă fiind un local fast-food din Laguna 
Niguel, în California. 

Samantha Bell lucrase în mai toate domeniile, de la comerţ 
la construcţii, ajungând în cele din urmă barmaniţă într-un local 
Hooters. Spre uimirea mea, localul se afla în Laurel, din statul 
Maryland. Potrivit unui raport primit de la detectivii din Florida 
care lucrau la caz, doamna Bell locuise în apropiere de 
Washington, DC, cu trei ani în urmă. Abandonase slujba de la 
Hooters cu zece săptămâni înainte să fie strangulată. 

M-am întors la dosarul lui Marks trimis de detectivii din 
Newport Beach, și apoi la un dosar FBI pe care îl primisem de la 


Kyle Craig. Am găsit cererea ei de angajare la restaurantul fast- 
food și m-am uitat la ultimul loc de muncă pe care îl declarase. 

Cu cinci luni înainte de a fi ucisă, Marks demisionase de la 
un restaurant Hooters din Fairfax, Virginia, după ce locuise 
aproape un an în acel oraș. 

Cu sentimentul că aș putea descoperi o pistă, am început să 
scormonesc prin fișierele lui Kissy Raider. Am găsit cererea ei de 
angajare la Stallion Club, dar am remarcat că la rubrica unde 
trebuia trecut fostul loc de muncă femeia scrisese Nu este cazul. 

Așa că am sunat-o pe Crystal Raider, în Florida. 

Când sora lui Kissy mi-a răspuns, pe fundal am auzit ţipete 
de copii. 

— Crystal la telefon, a răspuns ea, părând frântă de 
oboseală. 

— Aici detectivul Cross. 

— Da? a făcut ea, înviorându-se deodată. L-aţi găsit pe 
criminal? 

— Incă îl căutăm, am spus. 

— O, a bâiguit ea, dezamăgită. Apoi a întrebat, cu teamă în 
glas: Cât va mai dura până să îl găsiți? Nu știți cum este să te 
trezești în fiecare zi și să nu știi asta. 

— De fapt, știu, am zis eu. Cu mai mulţi ani în urmă, soţia 
mea a fost ucisă, iar ucigașul ei încă umblă liber. La fel ca în 
cazul soţiei mele, investigația lui Kissy va dura cât va fi necesar. 
Nu renunțăm la investigarea crimelor. Niciodată. 

Ea a oftat. 

— Cum puteţi să trăiţi cu asta? Cu faptul că nu știți cine e 
criminalul? 

— Înveţi să pui totul într-un sertar pe care-l lași deoparte 
până când va trebui din nou deschis. 

— Nu pot să fac asta încă. 

— Nici nu mă aşteptam să puteţi. 

Crystal a oftat iar. 

— Cu ce pot ajuta? 

— Vă rog să-mi spuneţi dacă Kissy a lucrat vreodată la un 
local Hooters? înainte de Stallion Club, mă refer. 

— Nu... staţi. Da, poate. Cred că a spus că a lucrat la un 
Hooters, dar numai câteva săptămâni. Un individ ciudat se tot 
dădea la ea, așa că și-a dat demisia. 


— Ca să lucreze apoi la un bar de striptease? am întrebat 
eu. 

Crystal a răspuns pe un ton glacial. 

— Kissy se simţea în siguranţă la Stallion Club. Acolo aveau 
bodyguarzi pentru fete. Din câte știu, nu este cazul și la Hooters. 

— Îmi pare rău că am părut arogant mai devreme, încerc 
doar să înţeleg situaţia. 

A urmat o tăcere și apoi femeia a spus: 

— Bine. 

— Mai ţineţi minte la ce Hooters a lucrat? 

— Nu știu. Undeva aproape de Washington, DC. Câte ar 
putea să fie? 


CAPITOLUL 16 


E BINE DE ŞTIUT CĂ SUNT șapte restaurante Hooters în zona 
Washington, DC, inclusiv unul pe Seven" Street, în partea nord- 
vestică a districtului. 

Sampson și cu mine am ajuns acolo într-o seară caldă de 
iunie, dar când i-am arătat managerului o poză cu Kissy, a 
susținut că nu o mai văzuse vreodată. Am întrebat dacă putem 
să verificăm în lanţul Hooters, dar a spus că pentru asta va 
trebui să ceară permisiunea conducerii de la sediul central din 
Atlanta. 

Era aproape șapte seara, ceea ce însemna că era foarte 
improbabil ca funcţionarii de la sediul central să se mai afle încă 
la birou, așa că ne-am hotărât să mergem la francizele din 
Laurel, Maryland și Fairfax, în Virginia, unde știam sigur că 
lucraseră două dintre victime. 

Alice Fox, managerul locației din Laurel, a recunoscut-o 
imediat pe Samantha Bell. 

— Sigur că o știu, a spus ea. Are un copil mic. Şi e foarte 
muncitoare. De ce? 

— A fost ucisă în Florida, a spus Sampson. 

— Ucisă? a repetat ea, îngrozită. Dumnezeule mare! Nu poţi 
ști niciodată ce-ţi rezervă destinul, nu-i așa? 

— Așa e, doamnă, am zis. De ce a plecat? 

— Cred că avea probleme, a spus Fox, încruntându-se. 

— Probleme cu iubitul? 

— Cu câteva săptămâni înainte să își dea demisia, a început 
să susțină că un bărbat o urmărea mereu până la mașină. 
Spunea că era un tip care o pândea. 

— Ce tip? Un client? 

S-a încruntat din nou, s-a gândit o clipă, apoi a clătinat din 
cap. 

— Nu, nu cred. Mi-ar fi spus ceva despre asta, nu? 

— Așa s-ar crede. 

— Imi pare rău că nu vă pot ajuta mai mult, a spus ea. 

— Nu, tot ce ne-aţi spus ne este de mare ajutor, am 
asigurat-o. 

În drum spre localul Hooters din Fairfax, am pariat pe cât de 
probabil ar fi fost ca vreun tip dubios să fi apărut în viaţa Altheei 


Marks. După părerea lui Sampson, existau trei din cinci 
posibilităţi ca așa să fi stat lucrurile. 

Dar când am intrat pe ușa din față și am văzut mai multe 
tinere, extrem de bine dotate fizic, în pantaloni scurţi mulaţi și 
tricouri albe, aducând băuturi și mâncare unor bărbaţi care se 
holbau la ele, la fel cum văzusem că se întâmplă și la 
restaurantele Hooters din Washington, DC, și Laurel, mi-am zis 
că de fapt probabilitatea era de cinci din cinci. 

Un ciudat ar putea foarte bine să pândească femei tinere 
aici, mi-am zis în gând, în timp ce Sampson a cerut să 
vorbească cu managerul. Peter Mason, managerul, a venit și s-a 
scuzat că nu le putea identifica pe Kissy Raider sau Althea 
Marks din fotografii. 

— Dar domnișoara Marks a lucrat aici. A aplicat pentru un 
loc de muncă, a spus Sampson. 

Mason s-a încruntat. 

— Cu cât timp în urmă? 

— Trei ani și câteva luni. 

S-a gândit și apoi a ridicat din sprâncene. 

— Pe atunci eram în concediul de paternitate de zece 
săptămâni. Lăsaţi-mă s-o întreb pe Stella. Ea lucrează aici de la 
fel de multă vreme ca mine. 

Stella, asistentul managerului de noapte, nu a recunoscut 
numele Althea Marks, dar când a privit fotografia a spus: 

— A, este Aly. A lucrat aici, poate șase săptămâni. O 
chelneriță bună. 

— A spus de ce și-a dat demisia? a întrebat Sampson. 

Asta a părut s-o facă pe Stella să se simtă stânjenită. 

— Despre ce este vorba? Aly e bine? 

— Nu, am spus. A fost ucisă cu doi ani în urmă, în Newport 
Beach, California. 

— Ucisă? a spus ea, uimită. O, Dumnezeule, avea dreptate. 

— Aly avea dreptate? am întrebat. 

— Am vrut s-o promovez sau cel puţin să îi dau mai multe 
ture de lucru. Dar într-o zi a venit să-mi spună că ea și fiul ei nu 
sunt în siguranţă aici și că își dă demisia. Voia să îi trimit ultimul 
cec de salariu la o căsuţă poștală din California. 

— Cine o făcea să se simtă în nesiguranţă? Un client? 

Femeia a clătinat din cap. 


— Nu. Oricum, nu cred. Nu am observat incidente între ea și 
un tip anume, pe care să-l pot identifica. Dar știți cum este — 
vieţile oamenilor sunt complicate. Mai ales pentru o mamă atât 
de tânără. 

Când am plecat, se făcuse aproape zece și Sampson voia să 
reluăm investigația a doua zi. 

— Nu, m-am opus eu. Avem trei victime din trei care 
simțeau că sunt în pericol sau sunt urmărite de un ciudat. 
Trebuie să aflăm doar unde a lucrat Kissy. 

— Vrei să mergem la toate celelalte patru localuri Hooters 
de pe listă în seara asta? 

— Încă unul, am spus. Cel din Chantilly și apoi gata. 

Big John nu a fost deloc încântat de idee, dar a acceptat: 

— Bine. 

Din fericire, norocul era de partea noastră. 

Carol Patrick, managerul de la Chantilly Hooters, a 
recunoscut-o pe Kissy Raider încă din secunda în care i-a văzut 
fotografia. 

S-a albit la faţă și a îngăimat: 

— Kissy e bine? Vă rog, spuneţi-mi că e în regulă, draga de 
ea. 


CAPITOLUL 17 


CAROL PATRICK A IZBUCNIT ÎN PLÂNS într-un separeu din 
spatele localului Hooters unde ne retrăseserăm să vorbim. 

— Kissy mi-a spus că era un psihopat, a spus Patrick printre 
plânsete. A spus că vedea asta în ochii lui și că trebuia să fugă. 

L-am rugat să reia puţin și să ne spună tot ce știa. După ce 
și-a mai revenit, Patrick a spus că era vorba despre un tip în jur 
de 30 de ani, foarte bine îmbrăcat, care venise la restaurant de 
mai multe ori și ceruse de fiecare dată să fie servit de Kissy. 

Intr-o seară a încercat să o urmărească până acasă, ne-a 
dezvăluit Patrick. Kissy îi povestise apoi că gonise tare cu 
mașina și că scăpase de el, dar era înspăimântată, spunea că 
trebuie să-și dea demisia. 

— Avem un nume? a întrebat Sampson. 

— Nu cred că-i știa tot numele. li spunea doar Mike Ciudatul, 
din câte îmi amintesc. 

— Mike, am spus eu, notând. Niciun nume de familie? 

— Doar Mike Ciudatul, cel cu ochii sticloși. Şi tipul purta o 
perucă. 

— Plătea cu cardul de credit? a întrebat Sampson. 

— Nu. Asta știu sigur. Plătea cu bani-gheaţă și îi lăsa lui 
Kissy un bacșiș mare de fiecare dată când venea. 

— Şi cât de des se întâmpla asta? am întrebat eu. 

— Kissy a lucrat aici numai... cât să fi fost? Trei săptămâni? 
Posibil ca tipul să fi venit aici de patru ori în intervalul ăsta. 

— Dar după ce a plecat ea? 

Patrick a rămas pe gânduri. 

— Nu-i văd pe toţi cei care intră pe ușă. 

— Dar l-ai văzut? 

— Da. De două ori. 

— L-ai văzut bine? a întrebat Sampson. Suficient de bine cât 
să lucrezi cu un portretist al poliţiei? 

— Cred că da. Sigur și... 

Brusc, bărbatul a părut să aibă o revelaţie. 

— Ce este? am întrebat eu. 

— Să fiu al... am pe cineva cu care s-ar putea să vreţi să 
vorbiţi. 


Patrick s-a ridicat și a revenit însoţit de o chelneriţă. Se 
numea Marlene Rogers. Avea aproape treizeci de ani, un metru 
șaizeci înălţime, era o blondă drăguță, cu sâni mari. 

— Ar putea să fie sora lui Kissy, nu-i așa? a spus Patrick. 
Mereu am spus asta. 

O știam pe sora lui Kissy și nu arăta deloc ca doamna 
Rogers, dar nu puteam nega faptul că Marlene semăna foarte 
mult cu Kissy Raider, Althea Marks și Samantha Bell. 

Toate erau același gen de femeie. 

— Spune-le, Marlene, a spus Patrick. Spune-le ce mi-ai spus 
mie săptămâna trecută. 

— Nu știu, a zis fata, răsucindu-și o șuviţă de păr. E doar un 
sentiment pe care-l am. 

— Ce sentiment? am întrebat cu blândeţe. 

— Ca și cum aș fi privită. Ca și cum cineva mă urmărește. 

— Cine? 

— Nu știu sigur, dar aș putea jura că a fost tipul ăsta care a 
venit la prânz, cam cu șase săptămâni în urmă. Poate mai mult. 

— Bine îmbrăcat, a adăugat Patrick. Cu o perucă vizibilă, 
nu? 

Rogers s-a încruntat. 

— Nu avea perucă, avea un început de chelie. Era înalt și 
slab și, da, avea haine frumoase. 

— Despre ce a vorbit? a întrebat Sampson. 

— Voia să știe totul despre mine. 

— Ce anume despre tine? 

— Dacă sunt măritată. Şi dacă am copil. 

— Şi ești? Ai? 

— Soţul meu a murit în lrak și am un băieţel. Eddie. 

— Câţi ani are? am întrebat eu. 

— Patru ani. 

O mamă singură, blondă, cu sâni mari și un băiat mic. 

Am întrebat-o dacă își amintea ceva anume despre tip, în 
afară de faptul că era suplu și bine îmbrăcat. A spus că o 
incomoda de fiecare dată când se ducea la masa lui pentru că 
se holba la ea cu un zâmbet larg. 

— Şi avea niște ochi ciudaţi. Prea albaștri ca să fie reali, ca 
și cum purta lentile de contact. 

Nu-și amintea data exactă când individul fusese în 
restaurant, dar în mod sigur trecuse mai mult de o lună de 


atunci. Patrick a spus că, din păcate, nu păstrau filmările de pe 
camerele de supraveghere mai mult de treizeci de zile. Politica 
acestei companii. 

Chelnerița era mai mult decât dornică să lucreze și cu un 
portretist. 

— Asta ne va ajuta, mulțumim, am spus. O ultimă întrebare 
se poate? 

— Sigur. 

— Când a fost ultima oară când ai simţit că ești privită sau 
urmărită? 

— Păi, cam în fiecare noapte de atunci. Mereu privesc peste 
umăr. 

Le-am dat cărţile noastre de vizită și i-am spus doamnei 
Rogers să ne alerteze dacă acel client intră în restaurant sau 
dacă îl vede oriunde altundeva. 

— Puteţi suna oricând, am spus. Zi sau noapte. 

Tot drumul spre casă și chiar și până să mă ia somnul m-am 
tot gândit că, dacă tipul descris de Rogers era același ciudat 
despre care Kissy Raider credea că o urmărea, semăna foarte 
mult cu tipul de prădător din manualele de criminalistică. Şi era 
posibil ca Marlene Rogers să fie cea mai bună momeală pe care 
am fi putut-o găsi vreodată. 


CAPITOLUL 18 


ÎN SEARA URMĂTOARE, SAMPSON și cu mine ne-am instalat 
într-o mașină de poliție nemarcată, în fața localului Hooters din 
Chantilly, în timp ce Marlene Rogers intra în tura de noapte. 

Urmăream un tip înalt, slab, cu început de chelie sau care 
purta o perucă evidentă, dar nu am văzut pe nimeni care să se 
potrivească cu oricare dintre aceste descrieri. Am început să mă 
întreb dacă nu cumva chelneriţa simţea că este privită sau 
urmărită din simplul motiv că fusese obișnuită să se simtă 
astfel. 

M-am gândit la ideea asta. În acel an fusesem la un seminar 
la care un vorbitor întrebase câţi bărbaţi din încăpere se 
simţiseră fizic sau psihologic ameninţaţi în ultima lună. Poate 
patru bărbaţi din cei două sute prezenţi ridicaseră mâinile. Când 
cele două sute de femei din sală fuseseră întrebate același 
lucru, cam o sută șaptezeci ridicaseră mâinile. 

Fusesem șocat de asta și căpătasem o nouă înţelegere a 
ceea ce femeile, inclusiv Marlene Rogers, trebuie să fi simţit 
zilnic. M-am gândit că fusese hărţuită sexual destul de des încât 
să știe dacă un tip reprezenta o ameninţare reală, așa că dacă 
ea spunea că se simte urmărită, eu o credeam. 

In jurul orei nouă, Rogers, acum fără uniforma Hooters și cu 
o geantă grea pe umăr, a ieșit pe ușa din spate a restaurantului. 
S-a suit în Toyota ei Prius și a plecat din parcare. Nimeni nu a 
urmărit-o în afară de noi. 

— Se îndreaptă spre casa mamei ei ca să-și ia fiul, am spus. 
Hai să așteptăm în fața casei și să ne asigurăm că ajunge cu 
bine, apoi încheiem pentru seara asta. 

— Sună bine, a spus Sampson. 

Rogers locuia la ultimul etaj al unei clădiri cu două niveluri și 
patru apartamente de închiriat, nu departe de Walmart 
Supercenter, la capătul autostrăzii interstatale 1-66. Am parcat 
peste drum de blocul ei. 

Am cercetat cu binocul mașinile de pe stradă, dar nu am 
remarcat nimic suspect. Rogers a ajuns zece minute mai târziu, 
și-a parcat mașina pe locul obișnuit — cu capota lângă un gard 
de tuia — și și-a luat în braţe fiul care dormea, urcând scările 
spre apartament. 


Am privit timp de câteva minute și tocmai ne pregăteam să 
renunţăm, când Rogers a ieșit înapoi afară și s-a grăbit spre 
mașină. A deschis portiera, s-a aplecat înăuntru și a apărut cu 
geanta. Punând-o pe umăr, s-a întors și s-a îndreptat iar spre 
apartament. 

Atunci, o siluetă întunecată s-a desprins de lângă gardul viu, 
a făcut câțiva pași spre femeie și a atacat-o din spate. 


CAPITOLUL 19 


INDIVIDUL ERA MASIV ŞI O DEPĂŞEA PE Marlene Rogers cu 
cel puţin cincizeci de kilograme. l-a pus tinerei o mână 
înmănușată pe gură, trecându-și celălalt braţ peste gâtul ei. 

A început s-o târască pe chelneriţă, iar în acel moment noi 
am ţâșnit din mașină și am alergat pe stradă spre ei. Dar până 
să ajungem la mașină, o trăsese deja printre tufele de tuia. 

Am trecut de gardul viu, cu armele pregătite și ne-am trezit 
pe peluza din spatele parcării unui alt complex de apartamente, 
mai mare. 

Individul se afla poate la 45 de metri distanță de noi. Era 
îmbrăcat tot în negru, inclusiv cizmele, masca și gluga de pe cap 
îi erau negre. Rogers nu se mai zvârcolea, iar agresorul o târa 
acum spre ușa laterală, deschisă, a unei dubiţe bej. Ne-am 
repezit spre el, eu alergând mai încet și mai împiedicat decât 
Sampson, dar nu m-am oprit. 

Bărbatul încă nu ne vedea și s-a răsucit pe loc, ţinând-o pe 
chelneriţă în faţa lui și încercând să o urce în dubiţă. Atunci ea 
s-a opintit pe călcâie și s-a împins în spate, izbindu-l în piept. 
Dezechilibrat, agresorul i-a eliberat gura suficient cât ea să ţipe 
și să-l lovească puternic cu cotul în coaste. 

El a gemut, a înjurat și s-a tras înapoi. 

— Poliţia! a strigat Sampson, cu pistolul ridicat, venind 
dintre două mașini parcate cam la treizeci de metri distanță de 
ei. Dă-i imediat drumul femeii! 

Bărbatul a scos un Glock și l-a dus la tâmpla lui Marlene. Cu 
o voce monotonă, a spus: 

— Dacă vrei să trăiască, lasă-mă să plec. 

— Dă-i drumul acum! am răcnit, venind spre el dintr-o 
direcție ușor diferită decât cea din care se apropia Sampson. 

— Stai pe loc, sau o omor, a mârâit el. Nu am nimic de 
pierdut. Jur că o să o omor pe căţeaua asta doar ca să vă fac în 
ciudă, gaborilor! 

Înainte să mai putem răspunde altceva, s-a auzit o 
împușcătură, apoi încă una. 

Sampson și cu mine ne-am lăsat în jos, să ne adăpostim. 

Dar deja nu mai era nevoie. 

Nu tipul mătăhălos trăsese cu pistolul. Un glonţ îi 
pătrunsese în umărul drept, facându-l să-și îndoaie braţul, care 


i-a căzut neputincios, iar al doilea îl nimerise cu zece centimetri 
mai sus, intrându-i în gât, dintr-o parte. 

S-a lăsat moale ca o păpușă de cârpă și a dat drumul armei 
și lui Marlene Rogers. Apoi a căzut pe spate, prăvălindu-se, de la 
brâu în sus, în dubiţă, în timp ce restul corpului i-a rămas afară. 

Chelnerița a ţipat și a luat-o imediat la fugă. Incă stând în 
genunchi, am încercat să o apuc când a trecut pe lângă mine. 

— Stai liniștită, ești bine! 

— Nu, nu sunt bine! a strigat ea. Trebuie să mă asigur că 
Eddie este în siguranţă! 

A fugit mai departe și s-a strecurat prin gardul de tuia, 
plângând isteric. 

Sampson și cu mine ne-am ridicat și ne-am lăsat pe vine, 
gata să tragem, încă în alertă, cu pistoalele îndreptate spre zona 
întunecată de unde se trăsese. 

Agentul special FBI Kyle Craig a ieșit din umbră, cu mâna 
dreaptă și pistolul din dotare lăsate în jos, pe lângă corp, și cu 
palma stângă deschisă, ridicată în semn de salut și de 
nonagresiune. 


CAPITOLUL 20 


— BINE CĂ AM VENIT la timp, a spus Craig, pe un ton mai 
mult practic decât arogant, altfel acea tânără ar fi murit. Sau 
unul dintre voi. 

Eram complet uimiţi și am lăsat pistoalele în jos. 

— Doamne sfinte, Kyle, tu de unde ai mai apărut? s-a mirat 
Sampson. 

— De acolo, a spus el, mergând spre cadavru. L-am tot 
urmărit pe tip. Dar nu aveam habar ce urma să facă, după ce a 
dispărut pe după tufișul ăla. 

— Stai puţin, am spus eu. Îl urmăreai? 

— Seara trecută și azi toată ziua l-am urmărit, a spus Craig. 

— Ştii cine este? l-a întrebat Sampson. 

— Sigur că da, a zis Craig, punându-și pistolul în toc, după 
care a scos o lanternă și a îndreptat-o spre chipul bărbatului 
mort. l-a scos masca și a rânjit: la te uită, Sampson, ăsta nu-i 
amicul tău? 

Am rămas cu gurile căscate când l-am văzut pe Bernard 
Mountebank, proprietarul magazinului care ne repezise când 
întrebasem despre cravată. 

— Ceee? a făcut Sampson, uluit. 

— Nu-i așa că te miră și pe tine? a surâs Craig, părând 
mulţumit de sine. 

— Cum i-ai luat urma? l-am întrebat eu, în timp ce sirenele 
mașinilor de poliţie se auzeau tot mai aproape -— fără îndoială că 
focurile de armă îi alarmaseră pe polițiști. 

— Mi-am dat seama încă de la început că era genul de tip 
pus pe rele. L-am mirosit cumva, mai ales după ce ne-a trimis 
pe toți după acel bătrân la cofetărie. Așa că am făcut unele 
cercetări în privinţa lui. Nu se numește Bernard Mountebank și 
nu este din Anglia. Faceţi cunoștință cu Gerald St. Michel, un 
individ suspectat de multiple agresiuni sexuale în Insulele 
Virgine Britanice. 

Craig ne-a spus că St. Michel intrase în Statele Unite după 
ce obținuse viza de ședere căsătorindu-se cu o femeie din 
Northern Virginia. St. Michel nu-i suflase o vorbă acesteia despre 
trecutul lui criminal și nici nu pomenise, în cererea de obţinere a 
rezidenţei permanente, despre faptele lui reprobabile sau 
despre afacerile cu Nathan Daniels. 


Dar Craig găsise documente într-o bază de date FBI care 
arătau că St. Michel își schimbase numele în Mountebank cu un 
an înainte să plece din Insulele Virgine. Craig avea în insule 
contacte care îl puseseră în legătură cu un detectiv de acolo. 

— Detectivul nu știa că St. Michel primise statut de rezident 
în State, ne-a zis Craig. Nimeni nu contactase autorităţile din 
Insulele Virgine Britanice în privinţa lui. Pentru că, dacă cineva 
ar fi făcut-o, detectivul l-ar fi anunţat că St. Michel era suspectat 
acolo de mai multe agresiuni sexuale, adesea comise față de 
turiste. 

Detectivul credea că St. Michel răpise cinci femei tinere pe 
parcursul a șapte ani. În fiecare an, ţinea femeia răpită drept 
sclavă sexuală timp de trei zile, apoi o seda și o elibera. 

— De fiecare dată purta mască, a spus Craig, arătând către 
masca pe care o lăsase lângă capul bărbatului împușcat. Şi avea 
grijă să șteargă orice eventuală urmă care l-ar fi putut trăda. 

Dar detectivul era convins că St. Michel era omul lui. 

— Crezi că el este cel care a ucis-o pe Kissy Raider? a 
întrebat Sampson. 

— Mi se pare că lucrurile se potrivesc prea bine pentru ca 
ucigașul să fie altcineva, a spus Craig. 

Am scos o lanternă din buzunar și am îndreptat fasciculul de 
lumină către dubă, unde era pregătită o trusă: role de bandă 
adezivă pentru gura și gleznele victimei sale, deasupra cărora 
atârnau cătușe, sudate de peretele dubei. 

— Avea totul pregătit. Arată la fel cum am găsit-o pe Kissy, 
a zis Sampson. 

— Dar nu este chiar la fel, i-am atras eu atenţia. Kissy a fost 
legată cu cabluri de nailon, trecute prin inele. 

— Suficient de asemănător, a spus Craig. 

— Poate, am acceptat eu, deschizând portiera din dreapta 
șoferului. 

Becul din plafon era stins, dar am luminat cu lanterna pe 
sub scaune, peste consola de bord și în torpedou. 

Apoi, când prima mașină de patrulă a șerifului comitatului 
Fairfax a intrat în parcare, am început să scotocesc prin 
buzunarele lui St. Michel. N-am găsit nimic. 

— Crezi că e același tip? m-a întrebat Sampson după ce ne- 
am îndepărtat puţin de locul faptei. 


— Nu știu, am spus. Dar dacă este același, unde este soluția 
de clor? Şi, mai important, unde este cravata cu care urma s-o 
stranguleze pe fată? 


CAPITOLUL 21 
În prezent 


ÎNTR-UN FINAL AM PUS DEOPARTE fișele din dosar în 
mansardă și m-am întors în pat. În ziua următoare, după mai 
puţin de cinci ore de somn, am reușit să mă văd cu câţiva clienţi 
privaţi în biroul meu de la subsol. Dar în intervalele dintre 
programări mă întorceam cu gândul în trecutul îndepărtat, 
reamintindu-mi cum apăruse Kyle Craig de nicăieri, pentru a-l 
împușca pe Gerald St. Michel. 

Dar nici urmă de plasă de nailon. Niciun șurub cu inel în 
pereții dubei. Nicio picătură de clor. Nicio cravată. 

Doisprezece ani mai târziu, încă mai simţeam reacţia 
instinctivă pe care o avusesem faţă de acele discrepanțe, încă 
îmi aminteam cum am plecat de la locul crimei având serioase 
îndoieli că St. Michel era violatorul și criminalul în serie pe care-l 
căutam. 

Dar, după cum continua să susţină Sampson, St. Michel 
vizase o mamă blondă, singură, care avea un fiu mic și lucra la 
Hooters. Care erau șansele ca doi ucigași diferiţi să aibă același 
profil al victimei? Destul de reduse, așa că acest aspect, precum 
și faptul că pentru o vreme nu s-au mai produs alte atacuri mi- 
au alungat suspiciunile. 

Apoi, un bărbat a atacat, noaptea târziu, o tânără blondă, la 
Falls Church, în Virginia. Individul a folosit o cravată ca să îi lege 
mâinile și a aruncat-o într-o dubă. Femeia a reușit să fugă când 
mașina s-a oprit la un semafor și a putut să dea poliţiei o 
descriere sumară a atacatorului. 

Eram pierdut în gânduri când am auzit o bătaie în ușa 
biroului și aproape că am sărit de pe scaun de surprindere. 

— Da, ce este? am spus încruntat, știind că deja terminasem 
cu clienţii pe ziua respectivă. 

— Alex, fac negrese, a spus bunica mea, deschizând ușa. Şi 
Ali a venit acasă de la școală. 

Negrese. M-am uitat la ceas. Patru și jumătate. Era un 
moment bun să iau o pauză. 

— Urc imediat, am promis și am închis laptopul. 

Când am intrat în bucătărie, mirosul de negrese puse la copt 
era incredibil. 


— Să nu cumva să deschizi ușa cuptorului, m-a avertizat 
Mama Nana. Le cronometrez. 

— Nici nu mă gândesc, am spus, turnându-mi niște suc de 
portocale, deși voiam cu disperare să deschid cuptorul și să 
inspir aroma aluatului divin al negreselor gătite de bunica mea, 
care făcea prăjiturile cu trei tipuri de ciocolată, nuci tocate și 
fistic. 

Ali a intrat în bucătărie și și-a pus ghiozdanul pe bufet. 

— Bună, tată. Cât mai durează, Nana? 

— Zece minute. Oricine poate să aștepte zece minute. 

A început să protesteze zgomotos, dar l-am întrerupt: 

— Regula numărul unu: ascult-o pe Nana. Regula numărul 
doi: vezi regula numărul unu. 

— Bun sfat, a spus bunica, venind în spatele meu, după care 
a aprins lumina cuptorului și s-a aplecat să se uite pe geam. 

În acel moment s-a auzit soneria de la intrare. 

— Răspund eu! a spus Ali și a și zbughit-o din loc. 

M-am hotărât să cobor înapoi în biroul meu și să termin de 
scris o notă despre unul dintre clienţi și tocmai urma să o rog pe 
Nana să-mi trimită o negresă proaspătă, după ce scotea 
prăjiturile din cuptor, când l-am auzit pe Ali spunând: 

— Salut, domnule căpitan Abrahamsen! 

— Nu este domnul amabil care l-a adus pe Ali acasă? s-a 
interesat Mama Nana. 

— Chiar el, am spus, ieșind din bucătărie pe holul de la 
intrare. Căpitanul era pe verandă, în uniforma armatei SUA. 
Stătea de vorbă cu Ali prin plasa ușii, iar când m-a văzut, a luat 
poziţie de drepţi. 

— Domnule Cross, a spus el, zâmbind. 

— Căpitane, am înclinat din cap, apoi m-am uitat la Ali. 

— Nu ai de gând să-l lași să intre? 

Ali a deschis ușa. 

Abrahamsen purta insigne laminate pe care le-am 
recunoscut ca fiind permise de intrare de la Pentagon și 
Capitoliu. A ridicat o pungă de plastic de cumpărături, apoi a 
intrat și a spus: 

— A trebuit să merg la Capitoliu pentru o ședință și m-am 
gândit că Ali ar putea folosi astea pentru bicicleta lui. Le am în 
plus. 

Ali a luat punga și a privit înăuntru. 


— Ura! a exclamat el și a scos pe rând un cauciuc pliat și 
înfășurat în benzi de plastic, o pompă mică de biciclete, o 
cameră pentru cauciuc și un kit de reparaţii. 

Căpitanul i-a zâmbit lui Ali și apoi m-a privit. 

— Chiar ar trebui să aibă la el kitul de reparaţii dacă se 
plimbă singur. 

— Bine punctat, am spus. Ali, știi să îl folosești? 

Fiul meu a ridicat din umeri. 

— Într-un fel. Am urmărit pe cineva făcând asta pe YouTube. 

— Am douăzeci de minute la dispoziţie, a spus Abrahamsen. 
la-ţi bicicleta. Îţi arăt eu. 

— N-o să te murdărești? a întrebat Ali. 

— Nu și dacă tu ești cel care face treaba. 

Ali s-a uitat la mine și am făcut semn din cap că sunt de 
acord. Băiatul a urcat treptele verandei, sărind câte două 
deodată, și a dispărut pe după colţ. 

— Mi-aș dori să am energia lui, a spus Abrahamsen, apoi a 
râs. Îmi aduce aminte de fratele meu vitreg. Willis are tot zece 
ani. 

A scos portofelul, a căutat prin el și a scos o poză cu el în 
genunchi lângă un băiat blond și ciufulit, în echipament de 
jucător de baseball. 

— Unde locuiește? am întrebat, văzând palmierii din fundal. 

— În sudul Californiei, a spus Abrahamsen. Cu tatăl meu și a 
doua lui soţie. Îl iubesc pe puştiul ăsta. 

— Vă pot întreba ce faceţi în armată, domnule căpitan? 

— Acum? a spus el. Realizez informări pentru congresmeni. 
În special activităţi de ofiţer de legătură. 

— Dar mergeţi pe bicicletă. 

Căpitanul a zâmbit. 

— Am ordin să includ în programul meu ture de 
antrenament de trei ori pe săptămână. 

— Ofiţer de carieră? am întrebat, în timp ce Ali venea 
gâfâind pe treptele verandei, cu bicicleta pe umăr. 

— Cât timp munca mea îmi mai oferă provocări, aș putea 
rămâne în armată până la vârsta pensionării. 

— Domnule căpitan? a intervenit Ali. 

— Vin imediat, a spus el. Aș putea să folosesc toaleta 
dumneavoastră? 


— Sigur, i-am spus. Intraţi pe hol, treceţi de bucătărie și apoi 
faceţi la stânga. 

— Vă mulţumesc, a spus el. A trecut grăbit pe lângă mine și 
aproape că a dat peste Mama Nana, care apăruse cu o farfurie 
de negrese calzi. 

— M-am gândit că aţi vrea câteva, căpitane Abrahamsen, a 
zis ea, iar Abrahamsen a râs. 

— Dumneavoastră trebuie să fiți Mama Nana. 

— Unica și singura, am spus. Domnul căpitan are nevoie la 
baie. 

— Dincolo de bucătărie și la stânga. Las astea pe verandă 
pentru voi. 

În acel moment am fost sunat pe telefonul mobil. Era 
agentul special FBI Mahoney. 

— Da, Ned, te ascult, am spus. 

— Fă-ţi bagajele, mi-a cerut Mahoney. Şi vino cât poţi de 
repede la Aeroportul Naţional Reagan. 


CAPITOLUL 22 


PATRU ORE MAI TÂRZIU, MAHONEY și cu mine intram cu 
mașina pe aleea unei case frumoase din Shaker Heights, în 
Ohio. 

Diane Jenkins, o femeie în vârstă de patruzeci și doi de ani, 
mamă a doi copii, dispăruse în urmă cu treizeci și șapte de ore. 
Soţul ei, Melvin, proprietarul unui lanţ de companii de îngrijire la 
domiciliu, a declarat că soţia lui nu mai ajunsese să le ia pe 
fiicele lor de la școală. Fetele și tatăl lor încercaseră să dea de 
doamna Jenkins timp de ore întregi, dar apelurile lor erau 
preluate de căsuţa vocală. 

Jenkins a mers în aceeași zi la poliţia din Shaker Heights ca 
să reclame dispariţia soţiei lui. Poliţiștii i-au spus însă că 
investigația nu putea fi demarată decât la cel puţin 24 de ore 
după ce doamna Jenkins nu mai dăduse niciun semn. 

În cele din urmă, Jenkins și-a amintit că soţia lui avea 
instalată aplicația OnStar, de când își cumpărase un automobil 
Cadillac. Vehiculul lui Diane a fost astfel localizat lângă un 
cartier de locuinţe pentru persoane cu venituri reduse, aflat la 
douăzeci și patru de kilometri de casă, în North Royalton, în 
Ohio, unde soţia lui nu avea ce să caute. Când Jenkins a ajuns 
acolo, a găsit mașina dezmembrată. 

Apoi Jenkins a primit un apel telefonic de la cineva care 
utiliza un dispozitiv de distorsionare a vocii. Apelantul cerea 
cinci milioane de dolari într-o criptomonedă numită Ethereum, în 
schimbul eliberării soţiei sale. Jenkins avea la dispoziţie 48 de 
ore să plătească. 

Deși fusese avertizat de răpitor să nu facă asta, Jenkins a 
sunat la FBI. A reușit să înregistreze convorbirea despre 
răscumpărare. O transcriere a discuţiei ajunsese și pe biroul lui 
Mahoney, motiv pentru care băteam amândoi acum la ușa lui 
Jenkins. 

Ne-a deschis un agent FBI din Cleveland, pe nume Andrea 
Rowe. 

L-am găsit pe Melvin Jenkins, un maratonist suplu, de 
aproape cincizeci de ani, părând epuizat emoţional. Totuși, 
mental omul era iute, alert și direct. 

Soţia lui fusese văzută ultima oară luând prânzul în centrul 
Shaker Heights cu o prietenă care trecea printr-o perioadă grea 


după ce soţul îi murise recent, într-un accident de mașină. Când 
se despărțiseră aveau în plan să se revadă săptămâna 
următoare. 

— Prietena ne-a spus că Diane voia să treacă mai întâi pe la 
biblioteca orașului, unde este membru în consiliul de 
administraţie, iar apoi să le ia pe fete, ne-a precizat Jenkins. Dar 
n-a mai ajuns la bibliotecă. 

— Ştim la ce oră i-a fost închis telefonul? am întrebat eu. 

— La două și jumătate după-amiaza, a intervenit agentul 
special Rowe, adică la aproximativ patruzeci de minute după ce 
a plecat de la restaurant. 

— Unde a pierdut semnalul? a întrebat Mahoney. 

— Aproape de Rezervaţia Brecksville, a spus Jenkins. Este o 
zonă împădurită, ideală pentru drumeţii, nu departe de locul 
unde a fost găsită mașina. 

— Se duce des acolo? a întrebat Mahoney. 

— Des? Nu. Adică, a mai fost acolo, a spus Jenkins. Cu toţii 
am mai fost. 

— Dar nu a menţionat că ar intenţiona să meargă acolo? 

— Nu. 

— Putem să auzim solicitarea de răscumpărare? 

Jenkins a dat din cap afirmativ și a scos telefonul din 
buzunar. A atins ecranul și s-a auzit o voce androgină, 
modificată digital. 

— Melvin, sunt singurul care îţi menţine soţia în viaţă, a 
spus vocea. 

— Cine ești? a întrebat Jenkins. 

A urmat o pauză, după care necunoscutul a rostit: 

— Dacă te ajută cu ceva, poţi să-mi spui M. 


CAPITOLUL 23 


„POŢI SĂ-MI SPUI M.“ 

Replica asta ne-a determinat în cele din urmă pe Mahoney și 
pe mine să luăm primul avion spre Ohio. Şi a continuat să-mi 
răsune în minte multă vreme după ce auzisem plânsul lui Diane 
Jenkins în înregistrare și implorându-l pe soţul ei să plătească 
răscumpărarea. 

— Cinci milioane în Ethereum? a întrebat, mirat, Mahoney. 

— Nici eu nu știam ce înseamnă asta, ne-a explicat Jenkins. 
Este o criptomonedă. Trebuie să parcurgi un îndelungat și 
complicat proces legislativ, care durează cam o lună până să 
poţi începe măcar să transferi bani într-o casă de schimb ca să 
poţi cumpăra Ethereum. 

— Are dreptate, domnule, a spus agentul special Rowe. Nu 
există nicio cale rapidă de a obţine aprobarea pentru atât de 
multe criptomonede în timpul scurt pe care domnul Jenkins îl 
are la dispoziţie ca să își adune resursele. 

— Doar dacă nu am putea solicita cuiva din conducerea 
Trezoreriei să aprobe asta... 

— De obicei nu încurajăm oamenii să plătească 
răscumpărările, dar pot să întreb - dacă doriţi să faceţi asta, 
domnule Jenkins. Vreau să spun, dacă aveţi această sumă, a 
propus Mahoney. 

— Nu dispun de lichidităţi, a spus Jenkins. A ezitat puţin și 
într-un final a adăugat: Dar aș putea să obţin banii printr-o linie 
de credit pe care o are compania mea. Pot să folosesc suma 
drept împrumut și apoi să-o returnez. 

— Aș suna pe cineva. Ştim ce fel de bursă pentru 
criptomonede veţi utiliza? 

— Kraken? a spus Jenkins. 

Ned a înclinat din cap și a ieșit, iar Jenkins m-a privit atent, 
întrebându-mă: 

— Pot să vă aduc niște cafea, doctore Cross? Aș vrea să fac 
puţină cafea. 

— Vin cu dumneavoastră, am spus. Am stat prea mult pe 
scaun. 

L-am urmat pe un hol îngust, pe ai cărui pereţi erau agăţate 
fotografii cu Jenkins, cu copiii și cu soţia lui, o brunetă frumoasă 
cu un zâmbet larg și sincer. Am ezitat în fața unei fotografii în 


care Diane Jenkins stătea singură pe o stâncă de pe ţărmul unei 
mări tropicale. 

Femeia radia de fericire și nu mă puteam abtine să nu mă 
întreb în gând: De ce ar cere M o răscumpărare pentru ea? N-a 
mai făcut așa ceva până acum. De ce are nevoie de bani? 

— Este frumoasă în fotografia aceasta, a spus Melvin 
Jenkins. Şi n-a fost niciodată mai bucuroasă. Era în Fiji. A fost 
visul ei să ajungă acolo. 

— Dumneavoastră aţi făcut fotografia? 

El a dat din cap, în semn de încuviinţare. 

— I se poate citi în ochi dragostea, când vă privește, am 
spus. 

Lui Jenkins îi tremura bărbia. A aprobat iar și s-a întors cu 
spatele, trăgându-și nasul. 

Am intrat într-o bucătărie cu tavan jos, cu bârne negre și cu 
o atmosferă intimă. Jenkins părea să găsească consolare acolo 
și a pregătit un ibric cu cafea. 

Telefonul meu a făcut un sunet ciudat, ca un clinchet. L-am 
scos din buzunar și am văzut un mesaj pe ecran: Bună, tata! 

Apoi a dispărut. M-am încruntat și am băgat telefonul la loc. 

— Sunteţi căsătorit, doctore Cross? m-a întrebat Jenkins, 
turnându-mi cafeaua într-o cană. 

— Da, domnule. 

— Copii? 

— Trei, am spus. Unde sunt fiicele dumneavoastră? 

— Acasă la sora mea. Nu am vrut să fie aici dacă se află 
informaţii despre răpire. Va urma un circ mediatic și nu vreau să 
fie expuse la așa ceva sub nicio formă. 

— Nu vă învinovăţesc. Am trecut prin asta și știu că presa 
încearcă să te mănânce de viu pentru audienţă. 

— O, știu, a spus Jenkins. Diane a fost reporteriţă de teren, 
dar a ajuns să fie dezgustată de toate astea și și-a dat demisia. 

— Pare o doamnă dură. 

— Nu aveţi idee, a spus el cu un zâmbet care a dispărut 
repede. Acest M a mai făcut și alte lucruri? Vreau să spun, apare 
în bazele voastre de date un răpitor pe nume M? 

— Da, i-am confirmat. 

— Bun, a spus Jenkins, luminându-se la față. Şi le 
eliberează? 


Nu voiam ca Jenkins să își piardă speranţa. Ca să treacă mai 
ușor peste următoarele câteva zile, trebuia să fie mai puternic 
decât fusese vreodată și mă temeam să nu cumva să îi afectez 
cumva moralul. 

Dar, până la urmă, i-am mărturisit adevărul. Am ajuns la 
concluzia că a minţi oamenii, chiar și cu intenţii bune, ajunge să 
te bântuie într-un fel sau altul. În plus, un om ca Jenkins ar fi 
vrut să știe cu cine și cu ce se confruntă. 

După ce am terminat de povestit, s-a uitat la podeaua de 
lemn și apoi și-a ridicat privirile în sus, spre bârne. 

— Asta a fost ideea lui Diane, mi-a arătat el, gesticulând. A 
proiectat-o ca să arate ca bucătăria de la ferma bunicii ei, acolo 
unde a fost cea mai fericită în copilărie. 

— Este foarte frumos, am spus. 

— Așa cred, și-a înghiţit el cu greu lacrimile. Fetele mele... 
nu știu ce să le spun... 

Bărbatul a izbucnit în plâns și a lăsat capul în jos. 

— Domnule Jenkins, trebuie să rămâneţi optimist, am 
încercat să-l încurajez, punându-mi mâna pe umărul său. Există 
mereu posibilitatea ca M să își schimbe modul de operare. 

Jenkins a încremenit. 

— Dumneavoastră sunteţi la mijloc aici, nu-i așa, doctore 
Cross? Adică M lasă aceste notițe pentru dumneavoastră. Ştia 
că veţi ajunge la acest caz. 

— Cred că este o concluzie corectă, domnule Jenkins. 

— Deci Diane a mea este un pion într-un fel de joc bolnav pe 
care îl aveţi cu tipul ăsta? 

— Nu este un joc în care am intrat de bunăvoie. Este un joc 
în care am fost forțat să intru. 

— Timp de doisprezece ani? a spus el. Cine face asta? Şi de 
ce tocmai dumneata? 

— Nu știu. 

Telefonul meu a scos iar acel clinchet ciudat. 

Nu mi s-a clintit niciun mușchi. 

— O va ucide pe soţia mea ca să te pedepsească? a întrebat 
Jenkins. 

— Nu pot să vă răspund. Dar știu că aceasta este prima oară 
când a cerut bani. Ceea ce este un lucru bun. Banii pot fi 
urmăriţi. 


— Nu și acele criptomonede, m-a contrazis Jenkins. Am citit 
despre ele în ultimele zile. Nu pot fi urmărite. De aceea China le- 
a interzis. 

— În general nu pot fi urmărite, am spus. Experții de la 
Academia FBI din Quantico sunt pe drum, iar ei sunt geniali în 
tot ce ţine de domeniul cibernetic. Dacă există cineva care 
poate urmări fluxul banilor de răscumpărare, ei sunt aceia. 
Telefonul mi-a piuit a treia oară. 

— Mă scuzaţi, am spus. Am ieșit pe hol și am scos telefonul 
din buzunar la timp ca să văd mesajul: 

Tata, sunt eu, Ali! Accesează Wickr pe telefon și 

trimite-mi mesaj înapoi. Putem fi spioni! 


CAPITOLUL 24 


PÂNĂ ÎN SEARA URMĂTOARE, pe măsură ce se apropia 
termenul-limită pentru plata răscumpărării, am lăsat deoparte 
iritarea extremă pe care o simţisem aflând că Ali instalase 
aplicația Wickr pe telefonul meu fără să-i dau permisiunea. 

Am verificat aplicația pe internet și am văzut că era în 
regulă, dar i-am spus lui Ali ca pe viitor să mă întrebe înainte să 
instaleze orice pe telefonul meu și am subliniat că nu putem 
„Spiona“ cât timp sunt la datorie. Niciodată. A promis asta și 
după câteva mesaje „secrete” între noi la micul dejun, am putut 
să-mi îndrept toată atenţia către cazul Dianei Jenkins. 

Un contractor FBI și geniu excentric al tehnologiei pe nume 
Keith Karl Rawlins venise cu însoţitorul său, agentul special 
Henna Batra. Mai lucrasem cu ei în trecut și îi consideram o 
echipă formidabilă. Cât am stat în bucătăria familiei Jenkins în 
acea seară am simţit că aveam mari șanse să-i găsim, cu 
ajutorul celor doi, pe M și doamna Jenkins. 

Rawlins, care era poreclit Krazy Kat sau uneori KK, purta 
pantaloni bufanţi verzi, sandale și o cămașă mov, brodată, care 
se asorta cu culoarea părului — sau, oricum, o parte din părul lui. 
FBI îi tolera spiritul liber pentru că, având două doctorate, unul 
la Stanford, celălalt la MIT, omul era mai mult decât un magician 
al informaticii. 

— Suntem gata? a întrebat Mahoney, privind ceasul de 
perete din bucătăria familiei Jenkins. 

Rawlins s-a așezat la bufetul de mic dejun mușcându-și buza 
și privind trei laptopuri diferite dispuse în jurul unui ecran mult 
mai mare. 

— Dacă datele istorice se întorc spre medie, avem o șansă 
reală, a spus el. 

Agentul special Batra, o femeie măruntă, de vreo 30 de ani, 
s-a așezat lângă el. 

— Am avea, dacă aceasta ar fi o tranzacţie cu bani gheaţă, 
a pufnit ea. Criptomonedele reprezintă o schimbare radicală de 
paradigmă. 

— Schimbare de paradigmă, a pufnit Rawlins, pe un ton 
ironic. Ce neologisme poţi folosi, Batra! 

— Ar putea fi oriunde, s-a răstit ea. 


Înţelegeam disputa dintre ei. Statisticile FBI, bazate pe date 
colectate încă din anii 1920, sugerau clar că răpitorii interesaţi 
de bani rămâneau de obicei aproape de locul de unde își răpeau 
victimele. Pe baza interviurilor cu răpitorii în serie, investigatorii 
știau că existau multe motive pentru o asemenea alegere. 
Principalul motiv era să evite un drum lung cu mașina și implicit 
eventualele controale rutiere din partea poliţiei. Pentru răpitori 
era mai sigur să-și ducă victima repede într-un loc apropiat și să 
facă cererea de răscumpărare de acolo. 

Să fie aproape de casa victimei îi ajuta pe răpitori și când se 
deplasau să  încaseze recompensa. Dar în cazul 
criptomonedelor, acest aspect părea mai puţin important. 

Oricum, Rawlins instalase capcane digitale în sistemele de 
operare ale antenelor de telefonie mobilă din Cleveland și din 
parcul unde telefonul mobil al doamnei Jenkins fusese detectat 
ultima oară. De asemenea, inserase și instrumente de urmărire 
digitală în metadatele legate de moneda Ethereum. 

iPhone-ul lui Jenkins a vibrat și apoi a început să sune. Pe 
ecran a apărut un număr de telefon necunoscut. 

— Acum începem, am spus, punându-mi o pereche de căști 
wireless conectate la telefonul lui Jenkins. 

— Alo, da? a răspuns Jenkins. 

Vocea era la fel ca aceea de pe înregistrare — monotonă, 
fără gen, goală de conţinut. 

— Sunteţi cu mâinile curate, domnule Jenkins? 

— Nu înţeleg. 

— Aţi anunţat FBI? 

— Mi-ai spus să nu o fac. 

— Răspundeţi la întrebare. 

— Nu. 

— Minţiţi, domnule Jenkins. 

— Nu, eu... 

O altă voce se auzi la telefon, una care nu era distorsionată. 
Diane Jenkins începuse să ţipe, în agonie. 

— Nu! Nu! Nu! Melvin! Ce ai făcut? 

S-a auzit un zgomot surd, de obiect căzut pe podea și apoi 
femeia a tăcut brusc. 

— Astea au fost inelele de căsătorie și de logodnă ale soţiei 
dumitale, domnule Jenkins, pe care acum i le-am dat jos. Cu tot 
cu deget. 


Pe chipul lui Jenkins am văzut întipărită o groază absolută. 

— Dar am banii! a strigat el. Monedele Ethereum. Nu asta ai 
vrut? Te rog, spune-mi unde vrei să trimit banii. Dă-mi numărul 
de cont. 

Au trecut câteva secunde și apoi M a întrebat: 

— Doctore Cross? Ești acolo, nu-i așa? 

Am închis ochii pentru o clipă. După doisprezece ani, mi se 
adresa direct. Ştiam că nu îi auzeam vocea adevărată, dar 
înainte să răspund m-am rugat să îi pot auzi sufletul. 

— Sunt aici, M. 

Am auzit cu toţii un oftat de plăcere. 

— Mă gândeam eu! 

Nu am spus nimic. 

El a început să râdă. 

— Este destul de amuzant, nu-i așa? După toţi acești ani, tu 
și cu mine? Ca niște amici prin corespondenţă care nu s-au 
întâlnit niciodată, dar care sunt profund conectaţi. Am dreptate, 
Alex? 

— Până acum a fost o conversaţie unilaterală. 

— Anumite lucruri merită așteptarea. Şi planificarea. ŞI 
anticiparea. Acum iată-ne aici. Vorbind. În sfârșit. _ 

— Domnul Jenkins are banii de răscumpărare. li vrei sau nu? 

— O, îi vreau, a spus el. Așa că iată regulile. Cross, dacă ai 
pus să fie urmărite transferurile, anulează asta. Acum. Voi ști 
dacă tranzacţia este urmărită. Odată ce voi fi primit banii, îi voi 
spune lui Jenkins unde își poate găsi soţia. 

Apoi a rostit un cod de șaisprezece caractere -— litere, 
numere și simboluri — și a adăugat: 

— Trimite criptomonedele în acest cont prin bursa Kraken 
într-o oră. Dacă monedele Ethereum nu intră în acel cont până 
la ora zece seara, ora Coastei de Est, ei bine, atunci adio, 
doctore Cross. Şi îmi pare rău pentru pierderea dumitale, 
domnule Jenkins. 

Convorbirea s-a întrerupt subit. Ne-am îndreptat cu toţii 
privirile către Rawlins, ai cărui ochi fugeau de la un ecran la 
altul. 

— Ei bine? spuse Mahoney. L-ai prins? 

— Elimin dificultăţile evidente, a spus el. 

— Ştiam eu că nu-l vei putea depista pe aproape, a spus 
Batra. 


Dinspre laptopul aflat cel mai aproape de mine s-a auzit un 
clinchet puternic. Rawlins a tastat ceva, a privit ecranul 
laptopului și a început să aplaude. 

— Şi totuși, Batra, tocmai l-am prins pe aproape, a spus el. 


CAPITOLUL 25 


FERMA SCHULTE AVEA APROAPE treizeci și șase de hectare 
și se afla la un kilometru de Mennonite Road, lângă Mantua, în 
Ohio, la mai puţin de 30 km est de locul de unde dispăruse 
Diane Jenkins. M rămăsese pe fir, tachinându-mă, suficient de 
mult ca Rawlins să poată localiza telefonul mobil cu cartelă de 
pe care vorbea în zona acelei ferme. 

Mahoney și cu mine l-am lăsat pe agentul special Batra să 
supravegheze transferul criptomonedelor și am pornit imediat 
spre fermă. 

Am solicitat mai mulţi agenţi, sperând să înconjurăm locul, 
dar aceștia se aflau încă la jumătate de oră distanţă când noi 
ajunseserăm deja pe marginea Mennonite Road. Am stins 
farurile mașinii și m-am uitat la ceas. Era 21:44. Mai aveam încă 
16 minute. 

Mahoney a sunat-o pe Batra și a pus-o pe difuzor. 

— Cât vrei să mai aştept până să fac transferul? a întrebat 
ea. 

— Până la zece fără două minute, a spus el. 

Ne-am dat jos din vehicul, am luat din portbagaj veste de 
protecţie, puști semiautomate și ochelari cu vedere nocturnă și 
apoi am pornit spre locul care, până în urmă cu trei ani, fusese o 
fermă zootehnică înfloritoare. Proprietarii muriseră, iar copiii lor 
nu voiau să trăiască din mulgerea vacilor. Prin urmare, ferma 
fusese împărțită în parcele și scoasă la vânzare pentru o sumă 
astronomică, motiv pentru care rămăsese în paragină. Cel puţin 
asta  dedusesem după ce am căutat informaţii despre 
proprietatea respectivă pe Zillow.com. 

— E locul perfect pentru M, am spus. Copiii foștilor 
proprietari trebuie să ţină căldura și curentul funcţionale, pentru 
posibilii cumpărători, iar clădirea este suficient de izolată ca 
nimeni să nu o poată auzi pe Diane ţipând. 

— Individul nu e prost, a spus Mahoney, căţărându-se peste 
poarta de oţel care bloca drumul de pământ spre fermă. 

Am făcut același lucru și apoi mi-am pus ochelarii cu 
infraroșu. Imediat aleea mi s-a părut mai luminoasă decât la 
apusul soarelui. Am trecut repede peste câmpul deschis. Casa 
era cufundată în întuneric. 


— Tocmai s-a făcut transferul, ne-a comunicat Batra în 
căștile pe care le purtam. 

— Ceea ce înseamnă că se va pune în curând în mișcare, a 
spus Mahoney. 

Dar am stat acolo privind casa timp de douăzeci de minute 
până ce Batra ne-a transmis iarăși: 

— Are cele cinci milioane și Rawlins spune că deja au fost 
împărţiţi și transferați mai departe. Vestea bună este că nu le-a 
pierdut urma. 

— Să mergem, a spus Mahoney. 

Cu puștile ridicate, am alergat până la ușa din faţă a casei, 
am apăsat clanța și am descoperit că nu era încuiată. Am împins 
ușa și am intrat încet. In camerele care se deschideau din holul 
central se vedea mobila acoperită în plastic, însă bucătăria era 
goală. 

Gândindu-ne la lovitura puternică pe care o auzisem la 
telefon, am luat în calcul posibilitatea ca M să-și fi ţinut 
prizoniera într-o încăpere de la subsol sau afară, în hambar. Le- 
am verificat pe ambele, dar nu am găsit nimic. 

Nu ne-am dat seama ce se întâmplă decât atunci când am 
descoperit un mic dispozitiv care emitea o lumină intermitentă 
și era conectat la o priză, în dormitorul principal. După ce i l-am 
descris, Rawlins ne-a informat că ne uitam la un amplificator de 
rețea wirless. 

M apelase emițătorul din fermă de pe telefonul lui, iar 
acesta, la rândul său, ne sunase pe noi. În timp ce ne întorceam 
la mașină, cerurile s-au deschis parcă dintr-odată și a început să 
toarne cu găleata. 

— Ticălosul, a spus Mahoney. Ne-a tras pe sfoară. 

— E perfect, am spus, îndreptându-mă spre portiera din 
dreapta. Trebuie doar să sperăm că vorbea serios, că va primi 
cele cinci milioane și o va elibera pe Diane Jenkins. 

Mahoney a apăsat pe telecomandă ca să descuie mașina și 
să aprindă luminile de interior. 

Atunci am zărit pe bancheta din spate pete de sânge, un 
deget având pe el un inel de logodnă și o verighetă și, alături, 
capul tăiat al unei femei, cu părul negru, răvășit peste faţă. 


CAPITOLUL 26 


MI S-A STRÂNS STOMACUL ŞI a trebuit să întorc capul și să 
mă adun preţ de câteva momente ca să îmi regăsesc stăpânirea 
de sine. 

— A fost chiar aici, am spus. Toată zona asta este scena 
crimei. 

— Puţine șanse să găsim ceva pe ploaia asta, a pufnit 
Mahoney. Ea este? 

M-am străduit să văd mai bine, prin geamul pe care se 
prelingeau picături de ploaie, capul tăiat, petele de sânge și 
degetul, apoi mi-am pus mănușile și am deschis ușa din spate. 

— Inelele sunt ale doamnei Jenkins, am spus, simțind un 
gust acid în gât. Le recunosc dintr-o poză de la ei de-acasă. 

Mahoney a deschis cealaltă ușă din spatele mașinii și a 
examinat atent capul, care era mai aproape de el. Cu mănușile 
pe mâini, a dat într-o parte părul de pe faţa cadavrului și a oftat. 

Femeia era asiatică. 

— Nu știu dacă să fiu bucuros sau trist, a îngânat Mahoney. 

— De ce să fi ucis altă femeie? am întrebat, studiindu-i faţa. 

— N-am idee de-a ce se joacă individul ăsta, a spus 
Mahoney. la stai, are în gură ursuleţi gumati? 

M-am aplecat, simțindu-mă din nou îngreţoșat. 

— Are gura plină de jeleuri în formă de ursuleţi, am 
confirmat. 

Apoi am observat ceva alb sub capul femeii moarte. M-am 
întins și am întors capul. O bucată de hârtie împăturită a căzut 
în petele de sânge de pe banchetă. Am luat-o înainte să se 
îmbibe de sânge și am despăturit foaia. Pe ea era scris un mesaj 
scos la imprimantă. 


Doar nu credeai că o să fie atât de simplu, nu-i așa, 
Cross? 

Ei bine, nu este simplu. Nu va fi niciodată simplu. Nu 
cu un geniu ca mine. 

Ştii, dacă nu ai fi încercat să mă găsești, poate că aș fi 
eliberat-o pe doamna Jenkins. Dar ai încercat să-mi dai 
de urmă și acum nu știu ce să cred sau să fac și 
bănuiesc că nici tu. 


N-avem altceva de făcut decât să așteptăm să vedem 
ce va fi, tu și cu mine. 


M 


— Ce scrie? a întrebat Mahoney. 

Înainte să pot răspunde, am văzut farurile mai multor 
vehicule mari îndreptate asupra noastră. Au încetinit și s-au 
oprit la vreo douăzeci de metri distanţă, razele lor puternice 
luminând din spate mașina și interiorul acesteia. 

Mahoney a ridicat braţul, ca să își protejeze ochii, a scos 
legitimaţia și insigna, le-a ridicat și a strigat: 

— FBI! Opriţi luminile astea nenorocite! 

Luminile s-au stins și am putut să disting trei care de 
televiziune cu antene de satelit. 

Din cea mai apropiată mașină a coborât o femeie cu păr 
blond platinat, nu mai înaltă de un metru cincizeci, în urma 
căreia venea un cameraman. ` 

— Este adevărat? a întrebat ea. Inăuntru este un cap cu 
gura plină cu ursuleți gumaţi? Şi un deget tăiat? Este doamna 
Jenkins? Şi cine este acest misterios M? 


CAPITOLUL 27 


MAHONEY S-A RIDICAT cât era de înalt și a venit repede spre 
ea, spunând: 

— Plecaţi. Acum. Părăsiţi perimetrul. Aici s-a comis o crimă 
și vreau ca zona să fie izolată imediat! 

Reporterii s-au retras, în timp ce tânăra insista: 

— Avem dreptul la răspunsuri. 

— Nu, aveţi dreptul să puneţi întrebări, a spus Mahoney, 
proţăpindu-se chiar în faţa ei. Eu decid dacă răspund sau nu la 
ele. Şi e mai probabil să răspund dacă îmi daţi răgazul să mă 
ocup de o situaţie periculoasă, în evoluţie. Bine? 

Femeia s-a relaxat și a aprobat din cap. 

— Bine. Lisa Sutton. Channel Six News. Ne vom retrage, dar 
presupun că întrebările mele au răspunsuri. 

Mahoney a ridicat braţele. 

— Presupuneţi ce vreţi, doamnă Sutton. Dar plecaţi de la 
locul crimei. Acum! 

Reporterii s-au mai dat înapoi câţiva pași, iar Mahoney a 
scos telefonul să îl anunţe pe șeriful local și să cheme o echipă 
de criminaliști. 

M-am întors la mașină și m-am uitat la deget și la capul 
femeii asiatice. Cine era? De ce criminalul îi pusese ursuleţi 
gumaţi în gură? Şi ce legătură exista între M și afurisiţii de 
ursuleţi din jeleu? 

Gândurile mi-au fugit în trecut, cu doisprezece ani în urmă, 
atunci când primisem primul mesaj de la M. 

Brusc, m-am văzut împreună cu John Sampson coborând 
dintr-o mașină fără însemne, la sud de orășelul Rupert din 
Virginia de Vest. 

Am intrat pe un drum noroios și am parcat lângă un lanţ 
care străjuia o alee de pietriș năpădită de ierburi, ducând spre o 
pădure deasă. De lanț era agăţat un semn cu „TRECEREA 
INTERZISA”. Un semn decolorat care anunţa că terenul era de 
vânzare atârna de un pin. 

— Ce e cu afurisitele astea de insecte? a mormăit Sampson, 
fluturând din mâini spre norii de muște și țânțari care roiau în 
jurul capetelor noastre. 

— Sunt mai ieftine decât câinii de pază, am spus, plesnindu- 
mă pe gât. Nu pare promiţător, nu? 


Am privit dincolo de lanţ și nu am văzut niciun fel de urme 
de cauciucuri sau de pași. 

Sampson s-a arătat deranjat: 

— Am fi putut să solicităm poliţiei statale din Virginia de 
Vest să arunce o privire înainte să conducem patru ore ca să 
ajungem aici. 

— Nu-mi place să îmi facă alţii treaba, am spus și am sărit 
peste lanţ. 

Sampson a ezitat. 

— Nu avem mandate. 

— De când ai început să respecţi regulile? l-am întrebat și i- 
am arătat semnul de vânzare. Ai uitat că ne gândim să 
cumpărăm un loc de pescuit unde să ne retragem la bătrâneţe? 

— Sunt puţin cam tânăr pentru pensionare. 

— N-ai văzut reclamele alea despre consiliere financiară? Nu 
este niciodată prea devreme să te gândești la pensionare, am 
spus. 

Sampson și-a strâns buzele, a ridicat din umeri și apoi a 
pășit peste lanţ. Cicadele băzâiau din tufișuri de ambele părţi 
ale aleii și undeva deasupra noastră cârâiau ciorile. 

Tot analizam noroiul, sperând să văd vreo urmă care să 
indice că un vehicul trecuse pe aici recent. Dar în ultimele trei 
zile fuseseră furtuni în zonă și, în afară de urmele lăsate de 
pantofii noștri, pământul ud părea neatins. 

— Nu pare un cadru prea romantic, a spus Sampson. 

— Fiecare cu gusturile lui, am răspuns. 

Ne aflam acolo în căutarea unei femei de treizeci și șapte de 
ani pe nume Arlene Duffy. Duffy conducea un lanţ de creșe de 
succes și muncea extrem de mult. Avea întotdeauna un borcan 
de ursuleţi gumaţi pe birou. 

Deși era singură și, potrivit personalului ei, nu se vedea cu 
nimeni, în ziua dispariţiei sale Duffy plecase devreme de la 
serviciu și cumpărase o lenjerie cu corset dintr-un magazin 
Victorias Secret de la un mall din Falls Church. Opt zile mai 
târziu, mașina ei încă era parcată acolo. 

Înregistrările de pe camerele de supraveghere de la mall o 
arătau pe doamna Duffy cum se suie într-un Chevy Tahoe 
negru. Ferestrele erau fumurii. Plăcuţele de înmatriculare erau 
modificate. 


Dar utilizând programe computerizate de îmbunătăţire a 
imaginilor, am putut să distingem abţibildul de pe bara mașinii. 
Pe el scria: „Spellman: momeli și unelte de pescuit”. 

Sampson și cu mine am ajuns la un luminiș năpădit de 
vegetaţie, dincolo de care se întindea un lac. Printre mărăcinii și 
plantele căţărătoare care împânzeau locul se găseau mai multe 
cabane cu ușile și ferestrele acoperite cu plăci de lemn. 

Sampson arătă spre cea mai înaltă clădire, al cărei acoperiș 
se prăbușise pe verandă. Pe un semn ruginit, atârnat într-un 
singur cui, scria: „Spellman: momeli și unelte de pescuit”. 

Am mers până la malul lacului. 

— Nu s-a construit prea mult aici, am remarcat eu. Sunt 
doar câteva cabane. 

— Vrei să spui că ar putea reprezenta o investiţie 
avantajoasă pentru pensionare? a întrebat Sampson, în timp ce 
ciorile croncăneau puternic în pădure. 

— Minunat loc, am spus, văzând cum o cioară se lasă în 
picaj spre ierburile de pe partea opusă a vechiului magazin de 
pescuit. Încă una a venit în urmă croncănind și apoi amândouă 
au zburat, bătându-se pe ceva, din câte se părea. 

M-am îndreptat într-acolo, am găsit o potecă făcută de 
animalele sălbatice și am mers pe ea câţiva metri. Apoi m-am 
oprit și l-am strigat pe Sampson. Acesta a venit repede și s-a 
uitat la grămăjoara colorată de pe poteca din fața mea. 

— Ursuleţi gumaţi? 


CAPITOLUL 28 


— CE NAIBA CAUTĂ O GRĂMADĂ de ursuleţi din jeleu aici? a 
întrebat Sampson. 

— Exact, am spus, luând unul. Şi sunt proaspeţi. 

— Nu înţeleg. 

— Arlene Duffy ţinea mereu un borcan de jeleuri pe birou, 
mai ţii minte? am întrebat, privind spre potecă. Uite, sunt mai 
mulţi aici. 

Sampson și cu mine am ieșit de pe potecă și am mers 
paralel cu ea printre mărăcini și coarde de viță sălbatică, găsind 
un jeleu sau două la fiecare câţiva metri. În curând am ieșit din 
luminiș și am intrat într-o dumbravă. 

Lumina era mai slabă, dar am văzut o cioară care stătea pe 
o parte, dând spasmodic din aripi, pe potecă, în faţa mea. Erau 
jeleuri peste tot în jurul păsării, care părea că suferă de un fel 
de criză. 

— Dulciurile astea sunt otrăvite, am spus, arătând spre 
cioară. 

— Cel puţin unele dintre ele. 

Am mai găsit o pasăre moartă și apoi o a treia și am ajuns 
apoi într-un al doilea luminiș, mai mic. Acolo se afla o singură 
cabană dărăpănată, cu acoperișul înclinat și înghițită de plante 
cățărătoare, mușchi și puieţi. 

Am luat urma ursuleţilor până la cabină, dar când vântul s-a 
întețit și și-a schimbat direcţia, n-a mai fost nevoie să ne 
orientăm după jeleuri. 

— lisuse, a spus Sampson, scoțând o batistă și acoperindu-și 
gura și nasul. Cred că avem camfor în mașină, în caz de nevoie, 
a spus el. 

Am respirat pe gură în timp ce ne apropiam de veranda 
dărăpănată, auzind deja bâzâitul muștelor. Am scos lanterna 
mică pe care o port mereu la mine și am aprins-o. 

Podeaua de dușumea era îndoită și acoperită cu frunze 
uscate, gunoaie și câte un jeleu ici și colo. Am pășit ușor 
înăuntru, sperând ca podeaua să nu cedeze. 

Scândurile din dușumea scârțâiau la fiecare pas, dar au 
rezistat totuși, pe măsură ce înaintam. 

Am întors lanterna spre muștele agitate. Fasciculul de 
lumină a trecut peste un aragaz vechi și peste rămășițele unei 


canapele, și apoi a dezvăluit un cadavru fără cap, legat de un 
scaun. Capul se afla pe o masă, lângă trup. 

— Ea este, am strigat, simțind cum mă cuprindeau depresia 
și furia. Arlene Duffy. 

— Rahat, a spus Sampson. Eşti sigur? 

— Poartă corsetul, am spus, îndreptând lumina peste ea. Şi 
i-a tăiat capul în stilul Măcelarului. 

— Cred că glumești, a bâiguit Sampson, amintindu-și fără 
îndoială detaliile groaznice ale unui caz la care lucraserăm cu un 
deceniu în urmă. 

— Aș vrea eu, am spus, făcând un pas spre femeie. 

Era moartă de cel puţin două zile și cadavrul începuse deja 
să intre în putrefacție din cauza căldurii. In ciuda norului de 
muște, vedeam ursuleţii din jeleu îndesaţi în gura ei. De piept 
avea prins un bilet scris cu ruj. Pe el scria: 


Am făcut lumii o favoare, Alex Cross. Târfa asta a fost 
o prădătoare sexuală și o pornografă. Folosea ursuleţi 
de jeleu cu droguri în ei ca să-și controleze victimele. 
Verifică borcanul de pe biroul ei. Şi aresteaz-o pe 
asistenta ei. Dacă nu știa, cel puţin bănuia. - M 


CAPITOLUL 29 
În prezent 


LA MAI BINE DE UN DECENIU DUPĂ acel mesaj și la patru zile 
după ce M reușise să pună un cap și un deget retezate pe 
bancheta mașinii noastre în Ohio, am intrat în centrul de 
vizitatori al închisorii din Alexandria pentru întâlnirea 
programată cu Martin Forbes. _ 

Nu credeam pe deplin povestea alibiului lui. Incă credeam 
că ar fi putut găsi informaţiile cu privire la M în dosarele FBI de 
la Quantico și apoi să fi inventat tot restul, sperând să mă 
ademenească să îl ajut. 

Când a intrat în cabina de pe partea opusă a geamului 
antiglont, Forbes zâmbea. 

— Citesc ziarele, a spus el. Văd că acum a ajuns totul public. 
M te joacă pe degete, nu-i așa, Cross? 

— A trimis un bilet. 

— Ce scria pe el? 

— Nu am voie să discut asta. 

Asta l-a enervat pe Forbes. 

— Nu ai încredere în mine. Eu trăiesc pentru chestia asta. 

— Ştiu, și nu, nu am încredere în tine. Nu complet. Asta e 
situaţia. 

A rămas o vreme pe gânduri și într-un final a spus: 

— Sunt un tip deștept. Am fost un agent bun, un 
investigator bun. 

— Sunt de acord cu asta. 

— Atunci folosește-l, mi-a cerut Forbes, ciocănindu-și 
încetișor capul. Nu fac nimic altceva, doar stau toată ziua. Cine 
era femeia? Capul era al ei? 

— Încă nu știm. 

— Haide, Cross, dă-mi voie să mă implic în caz. Aș putea să 
te ajut. 

M-am gândit la asta și am decis să îi dezvălui o parte din 
informaţii. l-am citit textul biletului pe care ni-l lăsase M. 

Forbes a ascultat, privind fără ţintă în depărtare. 

— Îşi spunea Mastermind, a spus el după câteva clipe. 
Pseudonimul lui Craig. 

Am clătinat din cap. 


— M nu își spune Mastermind. A spus că este un 
mastermind, un geniu. 

— Oricum. E ceva. 

— Nu este, am insistat. Craig a murit. L-am văzut explodând 
și ars de flăcări. Tipul ăsta folosește cuvinte care să mă calce pe 
nervi. Vrea să inducă în eroare. 

— Ştiu ce am văzut, a spus Forbes. 

— În timp ce erai drogat, l-am atenţionat. Ar fi putut fi o 
halucinație. Sau M s-ar fi putut deghizat ca să arate precum 
Craig. 

Mi-am dat seama că Forbes nu era convins, dar a lăsat acest 
aspect la o parte și a schimbat subiectul: 

— Tipul a sunat presa. E o mișcare îndrăzneață. 

— Foarte îndrăzneață, am spus. Şi acum știu că are un 
nume. Sau o literă, oricum. 

— Povestea capătă amploare? 

— Presa nu știe încă toate dedesubturile, am răspuns. Nici 
pe departe. 

— Ce înseamnă asta? m-a întrebat el, studiindu-mă atent. 

Pentru o clipă, m-am gândit să îi spun despre biletele mai 
vechi de la M, dar m-am hotărât să ţin asta pentru mine. 

— Povestea ta, de exemplu. 

— O să iasă la iveală, a spus Forbes. Le-am spus celor din 
FBI despre asta. 

Era o noutate pentru mine, dar înainte să-i pun o altă 
întrebare, a adăugat: 

— Şi ţi-am spus ţie și avocatului meu. 

— Acesta este un lucru bun, am încuviinţat eu. Dar aș 
aprecia dacă ai ţine toate astea pentru tine până când se 
discută în instanţă. Dacă individul vrea să te vadă acolo, 
înseamnă că are un motiv pentru asta. 

M-a fixat cu privirea, apoi a clătinat din cap a dezgust. 

— Nu ai venit aici pentru că îţi pasă de mine, Cross. M-am 
înșelat. Nu ești tipul corect care credeam că ești. Ești aici doar 
pentru tine, la fel ca M, la fel ca toţi ceilalţi, între timp, eu stau și 
putrezesc în închisoare. 

Înainte să-i pot răspunde, a trântit telefonul, m-a privit fix şi 
apoi s-a ridicat și a plecat. 


CAPITOLUL 30 


ÎN SEARA ACEEA MAMA NANA făcuse coaste tradiţionale, cu 
orez jasmine și salată de varză. Gătise coastele la foc domol, iar 
carnea era dulce și picantă, desprinzându-se de pe oase. 
Mâncarea era atât de gustoasă, încât timp de zece minute 
nimeni nu a scos o vorbă, ci am devorat pur și simplu 
preparatele gătite de Nana. 

Jannie și-a strâns halatul pe ea și a oftat. 

— Nana, nu mă simt mai puternică după asta, dar în mod 
sigur mă simt mult mai bine. 

Bunica s-a ridicat și a îmbrăţișat-o. 

— Devii mai puternică, a spus Nana. Vitaminele pe care le 
iei lucrează deja. Şi încă nu și-au făcut efectul complet. 

Jannie a răspuns, bosumflată: 

— Prietena mea Jeanette a avut și ea boala asta și a spuscă 
a durat șase săptămâni până i-a trecut oboseala. Şi băiatul 
acela, Connor Bartlett, îl știți? El a făcut boala de două ori. De 
două ori! 

— Oprește-te, am întrerupt-o eu. Jeanette și Connor nu sunt 
ca tine. Şi nu urmează regimul ăsta cu vitamine. 

Ea a dat ochii peste cap. 

— Da, dar vitaminele mă deranjează la stomac. 

— Medicul a spus să nu le iei pe stomacul gol, a atenţionat-o 
Bree. lar după ce le iei, bea multe lichide și dormi mult, și chiar 
vei începe să te simţi mai bine de săptămâna viitoare. 

— Poate chiar mai repede, am zis. 

— Sau mai târziu, a adăugat Ali. 

L-am fixat cu privirea. 

— Ce e? s-a mirat el. Nu există doi oameni care să 
reacționeze la fel la o boală. Am citit asta în Washington Post 
alaltăieri. 

Nu doream să dezvolt subiectul, așa că i-am spus: 

— Ce ar fi să începi să strângi masa? 

— Azi e rândul lui Jannie. 

— Ea e bolnavă, i-am replicat, uitându-mă la fiica mea. 
Jannie, n-ar trebui să stai acum pe canapea, să te învelești cu o 
pătură și să bei un ceai cald? 

Fata s-a ridicat, a îmbrăţișat-o pe Nana, ne-a sărutat pe 
frunte, pe mine și pe mama ei, și a ieșit. 


Ali încă nu se mișca. 

— Te ajut eu să strângi, i-am propus. 

— Şi eu, a adăugat Bree, luându-și farfuria și paharul. Am 
lucrat ca o echipă în timp ce Nana se uita la Stii și câștigi! 

— Tată, a început Ali. Am citit în ziare despre tipul acela M și 
am căutat pe Google niște lucruri despre investigaţie. 

— Da? Şi de ce mă rog? 

— Pentru că ești implicat în caz. 

— Ştii că nu pot vorbi despre anchetele în desfășurare. 

— Am înţeles asta. Dar știi ce cred eu? 

Am oftat. 

— Ce anume? 

— Cred că este un imitator. M. Vreau să spun că lasă o 
femeie decapitată într-o mașină la fel ca tipul acela pe care l-ai 
prins cu multă vreme în urmă, Măcelarul, și... tot M este cel care 
ucide oameni strangulându-i cu cravate? Ca Edgerton? 

Mă holbam la copilul meu de zece ani. Nu menţionasem 
asemănările dintre crimele Măcelarului și cele comise de Mikey 
Edgerton. 

— Ce te face să crezi asta? 

A ridicat din sprâncene. 

— Ei bine, am citit că imediat după ce a fost executat omul 
acela, Edgerton, cineva a ucis o femeie exact așa cum o făcuse 
el, cu o cravată. Şi apoi a tăiat capul acelei doamne, la fel cum a 
făcut-o Măcelarul. Este un imitator, nu-i așa, tată? M? 

M-am uitat la Bree, care părea îngrijorată. 

— E o teorie bună, am acceptat. Şi una bine gândită, dar îţi 
repet: nu pot să vorbesc despre anchete în curs. 

Ali a părut dezamăgit, dar apoi a observat cât este ceasul. 

— Bun, e în regulă atunci. Cam în zece minute începe o 
cursă importantă de ciclism, în Italia. Se transmite pe ESPN. 

Într-o secundă, Ali redevenise fiul meu, concentrat pe cea 
mai recentă obsesie a lui: ciclismul. 

— Căpitanul Abrahamsen te-a învăţat cum să folosești trusa 
de reparat și cum să schimbi cauciucul? l-am întrebat. 

El s-a luminat la faţă. 

— Da. Am prins destul de repede, după ce el mi-a arătat 
cum se face. Este un profesor tare bun. Pot să mă plimb cu el 
într-o zi? 

— Nu parcurge optzeci de kilometri pe zi? 


— Nu mereu. Uneori, el și echipa se antrenează pe biciclete 
de teren, așa că urcă și coboară pe poteci înguste, dar nu atât 
de mult. Asta am face. 

— Te-a invitat să mergi cu el? 

— Nu, eu l-am întrebat. A spus că poate. Cred că aș învăţa 
repede și multe lucruri de la el. 

— A zis poate. 

— O să zică da. 

In seara aceea, mai târziu, când Bree și cu mine eram în 
dormitor, Bree mi-a spus: 

— Nu cred că este bine că Ali petrece atât de mult timp 
citind despre crime și omoruri pe internet. Are totuși doar zece 
ani. 

— Zece ani, dar în unele zile merge pe șaisprezece, i-am 
răspuns. 

— Intelectual, poate, dar emoţional este încă un băieţel. Nu 
poate fi un lucru bun pentru el să se gândească la criminali și 
sadici la vârsta asta, nu? 

— Ei bine, nu. Nu atât de în detaliu cum pare să fie el 
interesat. 

— Şi ce vei face? îi vei interzice să se uite pe acele site-uri? 

— Cum? Are telefon, laptop, acces la computere la școală. 
Dacă vrea să le acceseze, probabil o va face oricum. 

Vedeam că urma să protesteze, așa că am ridicat mâinile. 

— Bine, bine, o să vorbesc cu el. Promit. Şi o să continuăm 
cu ciclismul. Este pasionat de asta într-un fel la care nu m-am 
așteptat. 

Bree s-a mai îmbunat. 

— Ali nu are doar un creier bun - este printre persoanele 
cele mai inimoase pe care le cunosc. La fel ca tine, Alex, și nu 
vreau ca inima lui... nu știu... să fie coruptă de crime. Nu la 
vârsta asta. Nu când încă poate să se minuneze de o excursie 
cu bicicleta de teren. 

Am început să râd și ea a zâmbit. 

— Dar înţelegi ce vreau să spun? 

— Da, înţeleg, am șoptit și m-am aplecat să o îmbrăţișez. Şi 
iubesc faptul că îl iubești la fel de mult ca mine. 

— Cum aș putea să nu-l iubesc? a spus ea, cuibărindu-se în 
braţele mele. Este o parte din tine. 


CAPITOLUL 31 


ÎN ACEA NOAPTE, CÂINELE A ÎNCEPUT SĂ LATRE pe la ora 
unu, ascuţit, insistent, în același ritm iritant, ca un fierăstrău cu 
mișcări ritmice. 

Asta a pus capac. Nu mai puteam suporta încă o noapte 
nedormită, așa că m-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat și am 
ieșit să găsesc câinele. 

Dar nu l-am putut găsi. 

Când am ieșit pe veranda din faţa casei, lătratul suna ca și 
cum venea dinspre curtea din spate. Dar când am ocolit pe alee, 
aș fi putut jura că auzeam câinele lătrând spre sud. 

Am luat-o spre sud, dar sunetul părea să se îndepărteze. 
Dintr-odată, s-a oprit. Apoi a început iar și atunci am zărit 
animalul. 

Era pe veranda din spate a unei case mici, neluminate, la 
câteva zeci de metri distanţă, peste drum de soţii Casey, niște 
vechi prieteni de-ai bunicii mele. Îi vedeam silueta acolo sus, 
lătrând, un câine mic pentru un lătrat atât de puternic, un fel de 
terier. 

Tocmai urma să mă duc în faţa casei și să bat, când pe 
veranda din spate s-a deschis o ușă și câinele a dispărut 
înăuntru. 

Am stat acolo așteptând timp de zece sau cincisprezece 
minute ca să mă asigur că animalul n-o să apară iar, apoi m-am 
dus acasă. În timp ce urcam scările, mi-am spus că trebuie să 
mai dorm câteva ore. 

Dar la ușa dormitorului mi-am dat seama că eram treaz de-a 
binelea. M-am decis să cobor în bucătărie, poate să-mi prepar 
una din acele băuturi cu magneziu care ar trebui să te ajute să 
dormi prin activarea glandelor adrenale sau o prostie de genul 
asta. 

În schimb, m-am trezit că urcam la etajul al doilea, 
gândindu-mă la cât de perspicace fusese Ali să teoretizeze că M 
uneori acționa ca un imitator. Oare mie mi-ar fi venit ideea asta 
la vârsta lui? 

Mă îndoiam. La zece ani nu mă preocupau decât sporturile și 
încercam să mă integrez la școală. Mama mea tocmai murise, 
iar Mama Nana mă luase să mă crească ea, în Washington, DC. 


Nu, în viaţa mea existase prea mult tumult la vârsta aceea ca să 
fi raţionat cum o făcuse Ali. 

Am aprins lumina în biroul meu de la mansardă și m-am 
așezat la masa de lucru. Bree avea dreptate. Chiar nu era bine 
pentru un băieţel de zece ani să fie obsedat de comportamente 
criminale, deviante. 

Şi cu toate astea, exista în mine o parte care voia să se 
laude cu el. 

lată-l pe Ali, la doar zece ani, dându-și seama de unul singur 
de ceva ce le scăpase reporterilor care scriau despre M și Diane 
Jenkins. Ei nu făcuseră conexiunea dintre răpire și uciderea, cu 
mulţi ani în urmă, a lui Ariene Duffy sau între capul tăiat și 
Măcelar. Dar Ali o văzuse. 

Cum se întâmplase asta? Unde era indiciul? 

După câteva momente de analiză, m-am îngrijorat, 
gândindu-mă la posibilitatea ca Ali să sape mai departe și mai 
adânc, mai ales în cazul lui Mikey Edgerton. 

Cine știe ce ar fi descoperit dacă ar fi avut ocazia? 

Mi-am îndreptat atenţia spre alt colţ al biroului meu, unde 
se aflau alte maldăre de cutii cu vechile mele dosare de 
investigaţii. Unde erau dosarele Edgerton? 

Nu eram sigur și, dintr-un motiv sau altul, asta m-a făcut să 
am ceva emoții. M-am ridicat de la masă și am mers să mă uit. 
Nu erau unde mă așteptam să fie, la un loc cu vechile dosare ale 
lui Kissy și atunci am început să mă panichez. 

Dacă Ali venise aici și se uitase prin dosare? Dacă le luase în 
camera lui și le studia? Cât de perspicace poate să fie un băiat 
de zece ani? 

Dar apoi am ridicat o veche pătură militară și le-am găsit — 
erau patru cutii, fiecare marcată cu inițialele M.E. 

O parte din mine voia să pun la loc pătura militară peste 
dosarele lui Mikey Edgerton și să le las în pace, așa cum 
făcusem ani întregi. Dar ideea că Ali ar fi putut găsi dosarele m- 
a forțat să dau pătura deoparte și să iau cutiile. 

După ce le-am aranjat iar lângă masa de lucru, m-am gândit 
ce să fac cu ele. De ce le mai aveam încă? Ar fi trebuit să le fi 
ars în urmă cu multă vreme, să transform secretele din acele 
dosare în fum și cenușă. 

Dar nu o făcusem. 


Așa  procedase John Sampson cu dosarele lui. Îmi 
destăinuise asta la două luni după condamnarea lui Edgerton, 
când îmi povestise cum le dusese la cabana unui prieten în 
Poconos și arsese dosarele unul câte unul într-un foc mare. 
Lăsase totul în trecut. 

Oricât aș fi încercat, nu puteam să fac asta, deși nu puteam 
nici să spun exact de ce procedam astfel. 

Ceva mă împiedicase să distrug dovezile vinovăţiei, cât și 
dovezile nevinovăţiei din acele cutii. Nu era vorba de rușine sau 
de remușcări din partea mea, pentru că nu simţeam asta deloc 
în ceea ce-l privea pe Mikey Edgerton. 

Şi atunci ce era? 

M-am holbat la cutii și mi-am zis în gând că trebuie să mă 
întorc la somn. Dar o altă voce interioară îmi spunea că în cutii 
existau răspunsuri, indicii care m-ar fi putut duce la M. 

Sau m-ar fi putut incrimina. 

Odată ce mi-a trecut asta prin cap, n-am mai avut niciun 
chef să continui. Am pus pătura peste cutii și am plecat. 


CAPITOLUL 32 


TELEFONUL MOBIL A VIBRAT și m-a trezit brusc. L-am luat și 
am văzut un prefix de Northern Virginia și un număr 
necunoscut. M-am gândit să las apelul să intre în mesageria 
vocală, dar în final am răspuns. 

— Alex Cross. 

— Domnule Cross, căpitanul Arthur Abrahamsen la telefon. 
Sper că nu vă supăraţi că Ali mi-a dat numărul dumneavoastră. 

— Deloc, am spus, ridicându-mă. Cu ce vă pot ajuta, 
căpitane? 

— Ali m-a rugat să vină cu mine în ture, dar, domnule, 
sincer, turele de antrenament planificate în următoarele câteva 
săptămâni vor fi grele și pentru mine, darămite pentru un copil 
de zece ani. 

— Cam asta i-am spus și eu, am adăugat. 

— Sigur că așa este și vă mulţumesc, domnule. Dar, oricum, 
i-am vorbit unui prieten despre Ali și mi-a spus despre un club 
de ciclism pentru copii, numit Wild Wheels, îl puteţi căuta pe 
internet. Sunt mai multe reprezentanţe locale, una dintre ele 
orientată spre ciclismul de teren. Mă gândeam, cu permisiunea 
dumneavoastră, că aș putea să mă duc la una din turele lor de 
seară cu Ali. Astfel am putea împușca doi iepuri dintr-o lovitură 
— el are ocazia să se plimbe cu mine și face cunoștință cu 
prieteni mai potriviţi ca vârstă și parteneri de antrenament 
pentru viitor. 

— Apreciez asta. Daţi-mi voie să mă uit pe site-ul lor și să i-l 
arăt, am spus. Dar probabil că îi va plăcea. Mai ales să se plimbe 
cu dumneavoastră. 

Abrahamsen a râs. 

— Are o energie inepuizabilă. 

— Așa este, am încuviinţat. Şi vă mulţumesc că v-aţi 
preocupat de el. 

— Măcar atât pot face pentru cineva cu așa de multă 
pasiune pentru acest sport cât are Ali. Următoarea sesiune de 
antrenamente la Wild Wheels este joi, la ora cinci după-amiaza, 
în Rock Creek, ceea ce s-ar potrivi cu programul meu. In ziua 
aceea mă recuperez, din punctul de vedere al antrenamentului. 

— Bine, vă voi suna eu. 


— De-abia aștept, a spus el, după care și-a luat la revedere 
și a închis. 

Pentru o clipă, m-am uitat la telefon și apoi am văzut că 
partea de pat a lui Bree era goală. M-am uitat la ceas și am 
mormăit. Era aproape ora nouă. 

Dar înainte să mă ridic, l-am sunat pe Ned Mahoney. 

— Îmi faci o favoare? am întrebat. 

— Depinde. 

— Poţi să îl cauţi pe un căpitan în armata SUA pe nume 
Arthur Abrahamsen? Lucrează ca ofițer de legătură între 
Pentagon și Congres. 

— De ce? 

— Nu știu. Abrahamsen e un ciclist înrăit, sponsorizat de 
armată și pare să se fi atașat foarte mult de Ali. Vreau doar să 
mă asigur că este într-adevăr cine spune că este. 

— Alex, pentru tine fac orice, mi-a spus Mahoney. 

Am făcut un duș și mă îmbrăcam când a sunat telefonul. 

— Căpitan în armata SUA Arthur Abrahamsen, ofiţer de 
informaţii în cadrul Comisiei pentru Servicii Militare a Camerei 
Reprezentanţilor. Absolvent de West Point. Două misiuni în 
Afganistan. Un ciclist foarte bun. Puștiul tău are noroc că este 
interesat de el. 

— Mulţumesc, Ned. 

— Hei, nu pentru asta sunt făcuţi unchii? a râs el și a închis. 

M-am încălțat, simţindu-mă puţin demoralizat. Apreciam că 
un om de calibrul căpitanului Abrahamsen îl ajuta pe Al. Şi eu 
avusesem antrenori și profesori care mă influențaseră mult. Dar 
simţeam și o anumită tristeţe, dându-mi seama că Ali, băieţelul 
meu, trecea printr-o etapă în care avea să se bazeze din ce în 
ce mai puţin pe mine pentru sfaturi. 

Telefonul a sunat din nou. De data asta era Keith Karl 
Rawlins. 

— Monedele Ethereum s-au oprit din mișcare, a spus. 

— Bun, am șoptit. Unde sunt acum? 

— În 214 conturi împrăștiate prin toată lumea. Unele au fost 
descărcate în așa-numitele „portofele”, dar am codurile pentru 
ele. Cu toate astea, nicio monedă virtuală nu a fost cheltuită, 
din câte îmi pot da seama. 

— Deci practic monedele stau în conturi și atât? 

— Exact. 


— Ştim cine deţine conturile? 

— Companii-fantomă de un fel sau altul. Nu am ajuns prea 
departe în privinţa identificării lor. Dar s-ar putea să am altceva 
care să te intereseze. Este o idee pe care o tot analizez și aș 


avea nevoie de părerea ta. Poţi veni la laboratorul de la 
Quantico? 


CAPITOLUL 33 


LA MAI PUŢIN DE TREIZECI de ore după ce vorbisem cu 
Rawlins, John Sampson conducea mașina pe un drum șerpuit de 
ţară în valea Shenandoah din Virginia de Vest, nu departe de 
Graves Mill. Aflat în dreapta șoferului, aveam în poală un iPad și 
studiam aplicația OnX Maps care arăta terenul de pe ambele 
părţi ale drumului, limitele proprietăţilor și numele proprietarilor 
terenurilor. 

Trecuserăm pe lângă câteva subdiviziuni noi înainte să 
intrăm pe terenul unei ferme, presărat cu pâlcuri de pădure care 
ieșeau din munţii Blue Ridge. 

— Frumos ţinut, a spus Sampson. 

— Un loc perfect pentru ca un trol să-și construiască 
bârlogul. 

— Mahoney zice că îi spune mușuroi de furnici. 

— Am citit rapoartele. Mi se pare mai mult un trol decât o 
furnică. Proprietatea lui începe peste un kilometru. 

— Pe stânga sau pe dreapta? a întrebat Sampson. 

— Pe partea dreaptă. Se întinde pe vreo cinci kilometri în 
direcția asta, iar spre vest tocmai până la Parcul Naţional 
Shenandoah. Este o parcelă mare. Peste trei sute de hectare. 

— Are destui bani ca să facă ce vrea. 

— Şi să scape basma curată, am spus. 

Banii, aproape 30 milioane de dolari, după unele estimări, 
ne atrăseseră atenţia asupra proprietarului. Sau cel puţin banii 
erau unul din motivele pentru care ne sărise în ochi. Un motiv 
să-l alegem pe el dintre toţi ceilalţi. 

Nu cu multă vreme în urmă, aveam senzaţia că investigația 
noastră bătea pasul pe loc. Apoi am primit acel apel de la Keith 
Karl Rawlins. 

Când am ajuns la Quantico, contractorul FBI m-a întrebat 
dacă făcusem un profil comportamental al lui M. intrebarea m-a 
luat prin surprindere pentru că, în mod straniu, nu făcusem așa 
ceva, deși la FBI mă ocupasem cu crearea acelui tip de profil. 

De ce nu mă gândisem până atunci la asta? 

Înainte să găsesc un răspuns, Rawlins mi-a propus să scriu 
un algoritm proiectat să filtreze genul/ de persoană care, cel mai 
probabil, era M, pe baza evaluării mele comportamentale. Dar a 
adăugat că nu voia să fac evaluarea ca de obicei. 


În schimb, expertul în computere m-a rugat să creez, 
împreună cu John și cu Ned, un șir de cuvinte de căutare care să 
îl descrie pe suspectul nostru în cât de multe detalii posibile. Așa 
am și făcut, începând chiar cu cuvântul bogat 

Dat fiind domeniul în care credeam că este implicat M, 
inclusiv urmărirea și uciderea traficanţilor de carne vie, am 
căzut de acord că trebuia să fie bogat. Dar de ce să ceară o 
recompensă pentru doamna Jenkins? Nu puteam răspunde la 
întrebarea asta, dar am lăsat oricum bogat ca prim filtru. Un alt 
termen pe care l-am notat era calculat, împreună cu prevăzător 
și imoral. 

Am găsit în total treizeci și șapte de trăsături diferite care 
rezumau înţelegerea noastră asupra lui M. Trebuie să recunosc 
că n-am habar ce făcuse Rawlins ulterior cu acele cuvinte. Dara 
început să cearnă cu sitele sale digitale și opt ore mai târziu 
avea o listă cu paisprezece posibili candidaţi. 

Am redus lista la cinci, care locuiau la distanţă de o zi de 
mers cu mașina de unul dintre locurile crimei. Doi au fost 
eliminaţi aproape imediat, erau bătrâni și se aflau la închisoare 
pentru crime groaznice comise în trecut. Al treilea și al patrulea 
bărbat erau prea puţin interesanţi. 

Dar al cincilea? Cu cât săpam mai mult în trecutul său, cu 
atât mai mult părea să fie suspectul pe care îl căutam. 


CAPITOLUL 34 


JOHN A PARCAT MAŞINA pe banda de siguranţă a șoselei, 
lângă un câmp aflat cam la două sute de metri de colţul nord- 
vestic al vastei proprietăți. Mahoney a parcat în spatele nostru și 
a scos din portbagaj o dronă și un laptop. 

— E legal să faci chestia asta fără mandat? a întrebat 
Sampson. 

— Atâta vreme cât drona este suficient de sus, da, a 
răspuns agentul. Doar aruncăm o privire. 

A apăsat pe butoanele telecomenzii. Micile elice ale dronei 
au început să se învârtă și aceasta a decolat. 

— Dacă Dwight Rivers o vede, probabil că o să își scoată 
pușca și o s-o dobore, am spus. 

— Chiar sper să facă asta, a rânjit Mahoney. Atunci am avea 
un motiv să intrăm peste el. 

— O persoană nu poate pur și simplu să împuște un 
dispozitiv care o spionează? a întrebat Sampson. 

— Nu și dacă dispozitivul este suficient de sus, a replicat 
Mahoney. 

— Ceea ce înseamnă că nu ai vrea să se ajungă la tribunal, 
am spus. 

— Lasă comentariile, m-a repezi Mahoney, privind cum 
drona urcă peste vârfurile copacilor, îndreptându-se spre sud- 
vest. 

Telefonul mobil a vibrat, anunțând un mesaj Wickr de la Ali. 
L-am citit dintr-o privire. 


Mă duc să mă plimb cu căpitanul W și cei de la Wild 
Wheels! 


Am zâmbit și i-am scris înapoi: 
Distracţie plăcută! Scrie-mi când ajungi acasă! 


Un emoticon cu un deget mare ridicat a apărut și a dispărut. 
Am pus telefonul înapoi în buzunar. Ne-am adunat în jurul 
laptopului lui Ned, pus pe capotă, și am văzut ce înregistra și 
drona: pădurile, mai multe drumuri forestiere, apoi un pârâu 
iute și o poiană care adăpostea cel puţin cincizeci de panouri 
solare. 


Mahoney a comandat dronei să urce până la o sută douăzeci 
de metri, survolând panourile solare și trecând pe deasupra unui 
pin singuratic din poiană, care părea a fi ars (poate fusese lovit 
de fulger), căci nu mai avea coroană. In crengile rămase din vârf 
fusese construit un cuib, probabil de vultur, dar care părea 
abandonat. 

Apoi Ned a modificat unghiul camerei de luat vederi și am 
văzut ceea ce pentru toată lumea arăta ca un mușuroi uriaș de 
furnici ridicându-se din poiană, la câteva zeci de metri dincolo 
de pin. 

Acoperit cu verdeață, mușuroiul avea circa douăzeci de 
metri înălțime și nu mai mult de șaizeci de metri lăţime. Movila 
era pătrăţoasă, iar diagonala, în vârf, părea să aibă vreo 
cincisprezece metri. Perimetrul era înconjurat cu un zid de beton 
cam de un metru înălțime, deasupra căruia erau desfășurate 
bobine mari de sârmă ghimpată. 

— E al naibii de bine apărată chestia asta, am spus. 

— Evident, așa a și fost planificat de Rivers, a încuviinţat 
Mahoney, în timp ce drona ne purta pe deasupra mușuroiului. 

Acum puteam să vedem de deasupra zidurilor de apărare. 
Trei antene parabolice erau fixate de plafonul unui vagon de 
tren vopsit în roșu și verde, care ieșea chiar din vârful 
mușuroiului, precum turela unui tanc uriaș. 

— Câte containere sunt în mușuroi și dedesubt? a întrebat 
Sampson. 

— Sursele noastre afirmă că mai sunt încă treizeci cel puţin, 
toate conectate și dispuse după un plan înţeles numai de Rivers, 
a spus Mahoney. Drona a trecut dincolo de movilă și de mai 
multe excavatoare grele care zăceau nemișcate lângă un drum 
de pământ. Drumul continua, cu meandre, până la o casă 
frumoasă, situată pe marginea unui heleșteu. 

Casa era construită din piatră, bârne de lemn și sticlă, avea 
o terasă largă, acoperită cu lespezi masive de piatră și un garaj 
pentru trei mașini. Era genul de proprietate-trofeu care putea 
ocupa coperta unei broșuri de imobiliare scumpe. 

— Tipul ăsta, Rivers, e deștept, nu? a spus Sampson. 

— Are un masterat la Şcoala de Afaceri Wharton, m-a 
lămurit Mahoney. Este un om care s-a ridicat prin propriile forţe. 
Mucho dinero. 


— Bun, și atunci care este ideea? Vreau să spun, ce 
determină un astfel de tip, un om care are tot ce-și dorește, să 
cedeze brusc și să devină un „supravieţuitor”? 

— De fapt, indivizii ăștia se autointitulează pregătitori, John, 
l-am corectat. Şi se pregătesc pentru Apocalipsă. 


CAPITOLUL 35 


AUZISEM DESPRE CEI CARE se pregăteau pentru apocalipsă 
că ajungeau să ia măsuri extreme pentru a fi gata să înfrunte 
apocalipsa, iminentă în opinia lor. Oamenii cheltuiau mici averi 
pe alimente, combustibil și seminţe de culturi pe care să le 
folosească pentru a supravieţui după ce comuniștii, zombie sau 
orice molimă viitoare ar fi distrus societatea actuală. 

Dar, potrivit dosarului pe care Mahoney îl împărtășise cu 
noi, puţini dintre ei cheltuiseră la fel de mult cu pregătirile ca 
Dwight Rivers. Din câte se știa, acesta făcuse mulţi bani din 
vânzarea TRUAX, o firmă globală de securitate fondată de un 
grup de foști militari experimentați. Din câte se părea, el fusese 
creierul afacerii. 

Pe baza informaţiilor culese de FBI de la operatori locali de 
echipamente și constructori, a înregistrărilor de livrări UPS și 
FedEx și a multor relatări ale martorilor, de când cumpărase 
proprietatea, Rivers începuse să cheltuiască sume exorbitante. 
În primii doi ani, supraveghease excavarea și plasarea 
containerelor subterane și construirea mușuroiului de deasupra. 
În al treilea an, nenumărați constructori, electricieni și instalatori 
se perindaseră prin zonă, finalizând interiorul. 

Apoi începuseră să sosească proviziile, suficiente pentru ca 
Rivers și o mică armată să supravieţuiască multă vreme după 
apocalipsă. Avea trei rezervoare de 11,3 tone de benzină 
îngropate lângă mușuroi, iar panourile solare alimentau niște 
baterii mari, situate undeva înăuntru. 

Iniţial, toate acestea trecuseră neobservate de FBI. Apoi 
Rivers începuse să cumpere puști de asalt, în cantităţi uriașe. 
Adunase un întreg arsenal subteran și suficientă muniţie cât să 
se apere de o întreagă armată. Dar nici măcar asta nu atrăsese 
atenţia guvernului federal. 

Declicul se produsese abia când numele lui Rivers apăruse 
în timpul unei investigaţii comune a FBI și a Biroului pentru 
alcool, tutun, arme de foc și explozibili (BATF). Investigația 
vizase un grup de foști militari și mercenari care vindeau arme 
de contrabandă, inclusiv grenade, lansatoare portabile de 
rachete și mine Claymore. 

Când agenţii BATF și FBI îl luaseră la întrebări pe Rivers, 
acesta negase că ar fi știut ceva despre arme. Dar, când 


autorităţile îi ceruseră să le permită să inspecteze movila, el a 
refuzat, invocând drepturile sale constituţionale. 

Așa că, neavând un motiv întemeiat pentru a acţiona, 
agenţii federali nu aveau altceva de făcut decât să aștepte ca 
Rivers să calce strâmb. lar Sampson, Mahoney și cu mine nu 
puteam să facem mai mult decât să survolăm zona cu o dronă. 

Mahoney nu a observat niciun fel de mișcare pe proprietate 
și a întors drona la sol. Am cercetat fugitiv restul dosarului, dar 
câteva informaţii mi-au captat totuși atenţia. 

Rivers fusese divorţat de două ori. Documentele acelor 
proceduri erau sigilate, dar agenţii FBI le contactaseră pe fostele 
sale soţii. Ambele femei declaraseră că individul era agresiv și îi 
plăcea să citească despre cazuri celebre de crime, mai ales cele 
în care erau implicaţi criminali în serie, povestind apoi 
cunoscuţilor, aparent cu mare plăcere, toate acele grozăvii. 

Fostele sale soții spuneau că adesea el făcea glume pe 
seama polițiștilor, afirmând că cei mai mulţi erau niște idioţi 
care puteau fi lesne manipulaţi și păcăliți de un criminal 
inteligent. 

Rivers intrase în atenţia organelor legii înainte de 
investigația privind armele doar de două ori, de ambele dăți 
pentru acuzaţii de agresiune sexuală. Victimele spuseseră că 
Rivers le drogase și le violase. Dar testele ADN fuseseră 
neconcludente, iar multimilionarul negase totul, ba chiar 
avusese alibiuri solide, care demonstrau că se afla în altă parte 
în momentul comiterii presupuselor agresiuni. 

Rivers avea aproape cincizeci de ani când cumpărase 
domeniul și își petrecuse mult timp acolo cu o serie constantă 
de prietene, mult mai tinere decât el. Una dintre ele, Cora 
James, o femeie în vârstă de douăzeci și șapte de ani, acceptase 
să stea de vorbă cu un agent FBI. 

Femeia declarase că Rivers era un maniaco-depresiv care 
putea să fie fermecător și genial într-o clipă și rău și paranoic în 
următoarea. 

Totodată, era și foarte secretos, mai ales în privinţa 
mușuroiului. 

— Îmi dădea fiori reci de fiecare dată când ieșea din casă și 
se ducea acolo, spusese ea. Bun, ar fi putut fi așa cum susţinea 
Dwight, doar un loc în care să fie în siguranţă dacă lucrurile 


scăpau de sub control. Dar nu puteam să nu mă gândesc că ar fi 
putut fi și o închisoare, știți? 

Întrebată de ce credea asta, Cora James a spus că într-o 
noapte coborâse până la mușuroi când Rivers era încă înăuntru. 

A observat guri de aerisire pe toată latura buncărului. 

— Mi s-a părut că aud o femeie care plângea acolo, spusese 
ea. 

James a mărturisit că atunci s-a speriat și l-a descusut pe 
Rivers în privinţa asta. El râsese și îi spusese că probabil auzise 
doar scârţâitul unui mic ascensor de marfa, pe care tocmai ÎI 
instalase acolo. 

Se oferise chiar să îi facă un tur al buncărului, dar ceva în 
limbajul trupului lui o făcuse pe femeie să se simtă nesigură și 
să-l refuze. După aceea, Rivers încercase să îi monitorizeze și 
restricționeze mișcările. 

— Câteva zile mai târziu am așteptat până când a plecat în 
oraș la cumpărături și apoi mi-am luat naibii tălpășița de acolo, 
pe jos, spusese ea agentului FBI. 

Drona a aterizat și Mahoney a ridicat-o și a dus-o înapoi la 
mașina sa. 

Am închis dosarul și am privit în zare. 

— Alex, la ce te gândești? a întrebat Sampson. 

Am ezitat o clipă, apoi i-am spus: 

— Dacă algoritmul lui Rawlins este corect, dacă Dwight 
Rivers este M, atunci tare aș vrea să văd ce se întâmplă de fapt 
în interiorul mușuroiului său. 


CAPITOLUL 36 


MAHONEY A RESPINS ACEASTĂ IDEE încă din clipa în care a 
auzit-o. 

— În dimineaţa asta am încercat să obţin mandate de 
percheziţie și interceptare prin doi judecători federali, a spus 
Mahoney, punând drona în mașină. Ambii m-au refuzat. O 
movilă plină cu arme cumpărate legal nu este un lucru suficient 
de suspect ca să justifice emiterea unui mandat de percheziţie. 

— Cineva trebuie să intre totuși acolo, am insistat. 

— Nu fără motiv, Alex, s-a răstit el. Dacă Rivers este M al 
tău, vrem să-l prindem curat, corect, fără să-i oferim o cale să 
mai iasă dintr-o celulă de închisoare sau dintr-o cameră de 
execuţie. 

Am reflectat asupra acestui aspect după ce Mahoney s-a 
suit în mașina lui și s-a întors înapoi spre Quantico, pe când 
lumina zilei dispărea treptat. 

— Am terminat? a întrebat Sampson, urcându-se la volan. O 
să se întunece în curând și suntem departe de casă. 

— Nu încă, am spus privind prin binoclu peste câmp și spre 
drumul de pietriș care ducea peste aleea lui Rivers. 

— Haide, Alex, a spus Sampson. Fără o dronă pe cer tot 
timpul, nu avem cum să-l supraveghem pe tipul ăsta. Doar ne 
uităm la copaci. 

— Asta dacă nu ne suim în copaci. 

— lisuse, doar ai auzit ce-a zis Ned. 

— John, dar dacă Rivers are o femeie acolo? Dacă chiar este 
M și o ţine închisă acolo pe Diane Jenkins? 

— Şi dacă ar fi așa? 

Am rămas câteva clipe pe gânduri, contrariat, dar apoi m- 
am hotărât. 

— Am să mă duc acolo, am spus și am deschis portiera. 

— Dacă te duci, vin cu tine. 

— Nu, tu stai aici. Încă ești angajat. Eu sunt personal extern 
și în momentul de faţă nu mă aflu sub contract. 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Că sunt civil. Mie mi se aplică alte reguli decât pentru un 
om al legii cu normă întreagă. 

— Hm, încearc-o pe asta în sala de tribunal! Pentru 
judecător vei fi doar un hoţ care riscă zece ani de închisoare. 


— Să sperăm că nu se va ajunge acolo. Dacă nu mă întorc 
într-o oră, folosește aplicaţia Find My Friends și vino după mine. 

Am închis ușa înainte ca Sampson să mai poată protesta și 
am pornit spre proprietatea lui Rivers, sub ultimele raze de 
lumină ale zilei. 

Drona lui Mahoney trecuse deasupra pădurii în câteva 
secunde, dar eu am avut nevoie de vreo zece minute să ajung la 
marginea de nord a pajiștii. 

Puteam distinge panourile solare, mușuroiul și, dincolo de 
ele, casa lui Rivers. Luminile erau deja aprinse. 

Mi-am îndreptat binoclul spre ferestrele care dădeau spre 
iaz și spre pajiște, dar nu am văzut nicio mișcare. Oare era 
acolo? Sau se afla în buncăr? 

Nu mi-am oferit timp să găsesc răspunsuri la aceste 
întrebări. În schimb, am ieșit iute din pădure şi am alergat spre 
mușuroi cât de repede am putut. 

Când am ajuns la vreo cincizeci de metri de ea, m-am întins 
pe burtă și m-am folosit de binoclu ca să studiez terenul. Deși 
pereţii exteriori nu erau complet verticali, nimeni n-ar fi putut să 
escaladeze construcţia fără echipament special. Mi-am adus 
aminte că niște muncitori citați în dosar afirmaseră că intrarea 
în buncărul lui Rivers se afla pe latura dinspre sud-vest. 

M-am ridicat pe vine și apoi am înconjurat perimetrul până 
când am văzut o firidă în latura mușuroiului. Acolo era o ușă de 
oţel, cu lacăt, care arăta ca ușile etanșeizate de pe un vapor. 

Deasupra ușii am zărit o cameră de supraveghere. 

Asta nu era bine. Am studiat camera și unghiul la care era 
înclinată și am luat-o iar spre vest. Când am ieșit din raza 
camerei, am cotit spre latura buncărului și m-am strecurat 
înapoi spre intrare. 

M-am apropiat tiptil, m-am aplecat, am luat niște pământ 
sfărâmicios și am scuipat peste el, să-l umezesc. M-am strecurat 
cu spatele de-a lungul peretelui mușuroiului până când am ajuns 
sub cameră. 

Apoi m-am întins și am acoperit cu noroiul de pe degete 
obiectivul camerei. 

Am sesizat un zgomot de partea cealaltă a ușii. Să fi fost un 
generator? Apoi am auzit un scârțâit ușor. Sau era un plânset? 


Mi-am lăsat mâneca în jos, peste mână, ca să nu las 
amprente, și am tras de lacăt. Spre mirarea mea, acesta nu era 
armat și s-a deschis. 

Fie Rivers făcuse o greșeală, fie plănuia să se întoarcă în 
curând. În timp ce m-am rugat să fie o greșeală, am scos lacătul 
și am învârtit inelul trapei. S-a rotit ușor, ca și când ar fi fost uns 
recent. Ușa s-a deschis încet spre exterior. 

Am pășit înăuntru și am văzut un hol scurt, luminat de 
becuri slabe, vopsite cu roșu și amplasate în tavan, care ducea 
spre o scară de metal. Bâzâitul se auzea mai puternic acum: era 
în mod sigur un aparat aflat în funcţiune. 

Am ezitat și apoi am mers suficient de departe spre dreapta 
cât să mă pot uita cu binoclul spre casă. Nu vedeam pe nimeni 
de partea cealaltă a ferestrelor. 

M-am întors, am pus lacătul la loc, am intrat și am tras bine 
trapa în urma mea. 


CAPITOLUL 37 


DUPĂ CE AM AŞTEPTAT CÂTEVA MOMENTE ca să-mi 
obișnuiesc ochii cu lumina slabă, roșiatică, am înaintat pe hol, 
către scări. M-am oprit acolo, amintindu-mi că am citit în dosar 
că în subteran erau îngropate cel puţin douăzeci și cinci de 
containere, alte cinci sau șase aflânduse deasupra, în conul 
mușuroiului. 

Scările de sus și de jos nu erau luminate. Sub mine, treptele 
se cufundau în întuneric și asta mi-a dat o senzaţie de 
claustrofobie, chiar și când am aprins lanterna și am îndreptat-o 
în jos, spre put. 

Muncitorii care îl ajutaseră pe Rivers să construiască movila 
o descriseseră drept un labirint subteran, genul de loc în care 
te-ai fi putut rătăci cu ușurință. Şi într-un ungher al minţii mele 
licărea spaima agasantă că lacătul fusese lăsat descuiat în mod 
intenţionat, pentru că proprietarul urma să se întoarcă în 
curând. 

Telefonul mobil a băzâit. Un mesaj Wickr de la Ali: 


Acasă! Câtă distracţie! Căpitanul W e o bestie pe 
bicicleta de teren! 


Am apăsat emoticonul cu degetul mare ridicat și am scris: 
Lucrez. Te sun mai târziu. 


Apoi am rămas nemișcat, străduindu-mă să-mi dau seama 
dacă cineva striga după ajutor. Nu am auzit nimic în afară de 
acel bâzâit care părea să vină din adâncuri. 

M-am uitat la ceas. Trecuseră douăzeci și două de minute de 
când mă despărțisem pe Sampson. 

M-am decis să urc. Am aprins lanterna mică, am urcat un 
etaj și am dat de uși mici, câte una de fiecare parte a nivelului. 

Ambele erau descuiate. 

Vagonul-container din stânga avea rafturi pline-ochi cu 
provizii de alimente. Cel din dreapta era configurat drept unitate 
medicală de urgenţă și avea un seif unde am bănuit că erau 
medicamente. 

Am mai urcat un etaj și am mai dat de două uși. Vagonul- 
container din dreapta era arsenalul. Locul mirosea ușor a ulei și 


solvent. Pe rafturi se găseau cel puţin optzeci de puști de asalt 
și trei puști de vânătoare, cu lunetă. 

Vagonul-container din stânga era un depozit NATO plin cu 
lăzi de muniţie. Am privit în jur și am văzut o rangă, dar m-am 
gândit că e pur și simplu inutil să încerc să deschid fiecare ladă, 
pentru a vedea dacă mai conţine și altceva în afară de gloanţe. 
Erau pur și simplu prea multe. 

Am urcat la etajul următor și am găsit un al cincilea 
container, adăpostind trei staţii de lucru și un șir de computere 
și monitoare, toate închise, cu excepţia a două instalate pe o 
bancă, într-un colţ. 

Cele două ecrane erau fiecare împărţite în câte patru 
cadrane care arătau fluxuri în timp real de la camerele de 
supraveghere. Era evident care flux venea de la camera de 
deasupra ușii: în cadrul respectiv nu se vedea nimic din cauză 
că mânjisem obiectivul camerei cu noroi. Următoarele trei 
fluxuri de pe monitor păreau să fie de la camere fixate sus, pe 
movilă, căci afișau diverse unghiuri ale pajiștii întunecate. 

Fusesem văzut? M-am gândit că nu. 

Următorul flux era un cadru în unghi larg, care expunea 
drumul spre casă și mașinăriile parcate acolo. Ultimele două 
camere erau îndreptate spre casă, una spre față, una spre 
spate. Nu se mișca nimic la ferestre —- am observat că acestea 
nu aveau nici obloane, nici perdele. 

Nu mai erau trepte, ci doar o scară fixă care ducea spre 
ultimul vagon-container, acel buncăr suprapus care ieșea din 
vârful mușuroiului. Înăuntru era întuneric și a trebuit să folosesc 
iar lanterna ca să mă uit în jur. 

Atunci am văzut fantele de cincisprezece centimetri înălțime 
și șapte centimetri lățime care erau tăiate la diferite intervale în 
pereţii superiori ai containerului. Fante de tragere. 

lar în peretele care dădea către casă era o fereastră 
culisantă. M-am uitat prin ea, observând că putea fi acoperită cu 
o clapă de metal, pentru protecţie. 

Exista și o ușiţă care permitea accesul afară, pe acoperișul 
mușuroiului. Am deschis-o, m-am uitat afară și am văzut un 
vinci fixat pe latura containerului cu mosoare de funie care 
coborau până la acoperișul de dedesubt. Acest fapt m-a 
nedumerit, până când am văzut, în peretele defensiv care 
împrejmuia acoperișul, o poartă metalică scundă. 


Poarta avea aproape un metru lăţime și mi-am dat seama că 
Rivers folosea probabil vinciul și funiile ca să urce obiecte pe 
movilă. 

M-am întors înapoi în buncăr și am aruncat o ultimă privire 
peste tot prin mica citadelă a lui Rivers, când m-am uitat, 
întâmplător, pe fereastra dinspre casă. Chiar dacă mă aflam la 
aproape 200 de metri distanţă, am văzut o siluetă care se 
mișca, acolo, sus. 

M-am întors, am coborât pe scară spre containerul cu 
monitoare și am studiat atent fluxul de imagini de la camerele 
îndreptate spre casă. Nimic. În schimb, pe camera de luat vederi 
care supraveghea drumul și excavatoarele, am văzut ceva. 
Camera a captat mișcarea și a trecut pe un fel de obiectiv cu 
infraroșu. 

Dwight Rivers cobora repede de pe deal și avea cuelo 
pușcă. 

Apoi a început să alerge și s-a îndreptat spre buncărul lui 
anti-apocalipsă. 


CAPITOLUL 38 


AM COBORÂT RAPID DOUĂ ETAJE şi m-am oprit, respirând 
din greu, știind că nu voi putea să ies din buncăr înainte ca 
Rivers să ajungă la ușă. 

Îmi doream cu disperare ca lucrurile să nu se sfârșească 
prost. Va observa că lacătul nu este inchis? m-am gândit, în 
timp ce mi-am scos pistolul. Va veni să mă caute? 

Am încercat să-mi încetinesc ritmul respirației și am auzit 
zgomot de metal lovit de alt metal. Lacătul se deschidea? Sau 
cumva Rivers îl încuia, blocându-mă aici? 

Roata de la trapă s-a răsucit. M-am ascuns în umbră, pe 
platformă. 

Trapa s-a deschis. Nicio rază de lanternă. Şi niciun sunet, 
timp de mai multe momente lungi, sfâșietoare. 

— Gata cu jocurile, a rostit Rivers pe un ton grav, aspru, 
articulând cu dificultate. E timpul să o duci la capăt. E timpul să- 
ţi iei angajamentul, scumpo. 

M-am lăsat pe vine și am privit în jos printre treptele scării 
de metal, înspre holul care ducea afară. Oare era cineva acolo 
cu el? 

— E timpul să-ţi iei angajamentul, scumpo, a repetat el și 
am auzit cum se închide trapa. Numai cei care-și asumă 
angajamente obţin lucruri bune de la viaţă. 

Niciun răspuns. M-am gândit că probabil vorbea singur. A 
chicotit și mi-am dat seama că era cu siguranță beat când a 
început să meargă împleticit spre scară. 

Am văzut întâi ţeava puștii și am ridicat încet pistolul. 

Fasciculul iridiscent emis de cătarea cu tritiu radioactiv a 
pistolului meu l-a găsit pe Rivers. Acesta s-a oprit în dreptul 
scării, s-a uitat în sus și preţ de o clipă îngrozitoare am fost sigur 
că va trebui să trag ca să mă apăr. 

Dar apoi a privit în altă parte și a chicotit iar. 

— Tot ce ai visat, iubire. lată, este totul al tău... 

S-a oprit, ca și când căzuse într-o transă și stătea acolo, 
nesigur pe picioare. 

Apoi și-a lăsat capul pe spate și a urlat ca un lup, de două 
sau de trei ori, înainte să se oprească și să înceapă să râdă 
isteric, ca la o glumă numai de el știută. Când ecoul s-a stins, s- 
a sprijinit de balustrada scării și a strigat în jos, spre subteran. 


— Maxine, mă auzi acolo jos? a strigat el. Hei! 

S-a oprit să asculte și am ascultat cu atenţie și eu. Dar din 
puț nu s-a auzit niciun sunet. 

Rivers a sprijinit pușca de balustradă, a căutat în buzunarul 
de la pantaloni și a scos o sticlă. A deschis-o și a băut. Când a 
terminat, a râs încet și a tunat iarăși spre puț: 

— O să mă auzi în curând! Ai face bine să fugi, fetiţo, pentru 
că tati coboară să te găsească! 

Rivers a luat pușca și a început să coboare scările, grăbind 
tot mai mult ritmul, până ce pașii lui s-au auzit doar ca niște 
ciocănituri slabe într-o ușă. S-a îndepărtat tot mai mult și, în 
clipa în care nu l-am mai văzut, m-am strecurat pe scări și am 
mers repede spre ușă. 

M-am oprit, ascultând și l-am auzit urlând iar și apoi 
deschizând o ușă, la câteva etaje dedesubt. Zumzetul din 
adâncuri s-a auzit mai tare, dar numai pentru o clipă. 

O parte din mine voia să se ducă după el. O parte din mine 
voia să știe dacă într-adevăr, acolo, jos, se afla o femeie pe 
nume Maxine. 

Oare aceasta era femeia pe care fosta prietenă a lui Rivers o 
auzise strigând prin gura de aerisire a mușuroiului? 

Maxine era acolo? 

Voiam să aflu, dar deja îmi fortam norocul. M-am uitat la 
ceas. Eram plecat de cincizeci de minute. 

Am plecat, am închis ușa, am mers pe partea întunecată, în 
afara razei de acţiune a camerelor, și am ajuns la șirul de copaci 
fără niciun incident. Zece minute mai târziu, am ieșit din pădure 
și am văzut silueta lui Sampson care stătea pe drumul de 
pământ. 

— Tocmai veneam după tine, a spus el. 

— Scuze că am întârziat. Hai să plecăm de aici. 

Eram în mașină și străbătusem deja o bună bucată de drum, 
când i-am povestit lui John ce văzusem și auzisem înăuntru. 

— Crezi că ţine închis pe cineva acolo, jos? m-a întrebat el. 

— S-ar putea, am spus. Însă momentan nu avem cum să 
dovedim asta. 

— Şi ce facem? 

Mi-am mușcat buza câteva clipe, frământat de gânduri, și 
am continuat: 


— Îl urmărim pe Rivers peste tot unde se duce în afara 
complexului. Şi când... 

Telefonul mi-a piuit în buzunar. L-am scos și am văzut un 
text Wickr de la Ali: 


Tata, Nana vrea să știe când ajungi acasă la cină. 
Mesajul a dispărut rapid, iar eu am scris înapoi: 


Sunt pe drum, domnule Bond! 


CAPITOLUL 39 


ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE m-am trezit primul. 

Până a apărut Mama Nana în halatul ei albastru și în papuci, 
deja făcusem cafeaua, prăjisem șunca într-un înveliș de zahăr 
brun și făcusem ouă jumări. 

Bunica mea m-a privit cum îi turnam cafeaua, apoi mi-a 
evaluat mâncarea. A luat o bucată de șuncă și a mușcat din ea. 

— Mmm, e chiar bună. 

— Totul este mai bun cu șuncă și zahăr, am spus și am 
sărutat-o pe obraz. Te rog, stai jos. In dimineaţa asta eu 
servesc. 

Nana a lăsat capul într-o parte. 

— Ei, dar ce te-a apucat? 

— Mi-am amintit de un sfat pe care mi l-ai dat când erau 
mici copiii. Ştii, despre a face din fiecare masă un moment 
special petrecut cu familia. 

A zâmbit și s-a așezat la masă. Am servit-o apoi și pe Bree, 
când a coborât din dormitor, și ne-am pus cu toţii la curent cu ce 
mai era nou în vieţile noastre. Apoi a venit Ali, din nou 
sporovăind despre tura lui cu băieţii de la Wild Wheels. 

— Erau doisprezece copii, patru de vârsta mea, toţi băieți și, 
o, Doamne, căpitanul Abrahamsen este un ciclist montan 
fantastic. Ne-am plimbat prin parcul Rock Creek și el a sărit cu 
bicicleta peste ditamai bușteanul ca și când ar fi trecut peste o 
bordură! 

— Ai mai spus asta și aseară, i-a atras atenţia Mama Nana. 
De două ori. 

— Şi tot nu-mi vine să cred! 

Jannie a coborât câteva minute mai târziu, înfășurată într-o 
pătură. A căscat, s-a așezat pe scaun și s-a uitat la vitaminele 
pe care i le pusesem într-o cană, lângă farfurie. 

A strâmbat din nas. 

— Sunt prea multe. Îmi fac rău la stomac. 

— Trebuie să le iei după ce mănânci. 

— Arăţi mai bine, a spus Bree. Cred că vitaminele astea au 
efect. 

Jannie a părut iniţial dornică să o contrazică, dar în cele din 
urmă a înclinat din cap, aprobator. 


— Ştii ce? Chiar mă simt mai bine. Este prima dimineaţă în 
care chiar am vrut să mă ridic din pat. Nu mă simt grozav, dar 
nu este ca săptămâna trecută. 

— Vezi? am zis, privind-o plin de recunoștință pe Bree. 
Acum mănâncă ceva și ia vitaminele. De azi într-o săptămână 
cine știe cât de bine o să te simţi? 

M-am bucurat să văd că mănâncă ouă, șuncă, pâine prăjită 
și o banană. Apoi a luat vitaminele și a băut niște suc de 
portocale. 

După ce a terminat, Jannie s-a întors spre străbunica ei și i-a 
spus: 

— Poţi să te uiţi la acel eseu pe care l-am scris pentru 
doamna Schultz? 

Nana a ridicat din sprâncene. 

— L-ai scris deja? 

— Ei, e doar o schiță, a spus ea. L-am scris aseară, înainte 
să mă culc. _ 

— Înseamnă că sigur te simţi mai bine. Îl voi citi cu plăcere. 

Bree m-a ajutat să strâng vasele, iar Ali s-a dus la etaj să se 
îmbrace pentru școală. 

— Te întorci acolo cu John? a întrebat Bree. Acasă la Rivers? 

— După ce cumpărăm o dronă, am spus. 

— Cine plătește pentru asta? 

— Momentan, eu. 

Câteva clipe nu a spus nimic, doar a pus farfuriile și cănile în 
mașina de spălat. Apoi m-a întrebat: 

— Ești atât de convins că Rivers este M? 

— Tipul este suficient de deștept să fie M. Are destui bani. 
Fostele sale soţii și iubite cred că este genul care vrea să 
domine cu orice preţ, chiar și prin violenţă. Şi e ceva ciudat cu 
movila aia. Este un loc perfect în care să ţii ostatici. 

Ea a aprobat, dând încet din cap. 

— Ce este? am întrebat. 

— Nu știu cât de mult te mai pot lăsa să faci echipă cu 
Sampson, a spus ea. 

— Cât de mult poţi. 

Bree m-a studiat cu atenţie. 

— Nu crezi că începi să devii obsedat de cazul ăsta? 

— Da, dar într-un sens bun. 

— Îmi promiţi ceva? 


— Orice. 

— La cel puţin fiecare patru sau cinci ore, oprește-te puţin și 
încearcă să te distanţezi puţin de situaţie. 

— Să privesc lucrurile în perspectivă, așadar... 

— Nu e ceva rău. 

Am luat-o în braţe și am sărutat-o. 

— Nu e rău deloc. 


CAPITOLUL 40 


ÎN ACEEAŞI ZI, LA ÎNCEPUTUL DUPĂ-AMIEZII, Sampson și cu 
mine ne-am întors pe câmpul situat peste drum de proprietatea 
lui Rivers. Am scos drona pe care o cumpărasem de la un 
magazin de gadgeturi din Fairfax, Virginia. 

— Ştii s-o folosești? a întrebat el. 

— Tânăra care mi-a vândut-o mi-a ţinut un instructaj de 
douăzeci de minute, am spus, apăsând butonul de pornire al 
telecomenzii. 

Drona era vopsită în camuflaj de culoarea deșertului, 
principalul motiv pentru care cumpărasem exact acel model. Am 
urmat instrucţiunile primite și am tras de mica manșă care dirija 
decolarea. Spre încântarea mea, drona s-a ridicat imediat, a 
urcat la 30 de metri și apoi a aterizat lin, chiar în faţa noastră. 

— Cred că deja m-am îndrăgostit de chestia asta, am glumit 
eu. Vezi pe laptop fluxul de imagini transmis de camera video? 

— O, da, sunt imagini foarte clare! a exclamat Sampson, 
părând impresionat. Dar, Alex, nu înţeleg. Ce vom face, o 
punem doar să survoleze peste casa lui până se descarcă 
acumulatorul? 

— Am cumpărat acumulatoare de rezervă, l-am liniștit eu și 
am ridicat iar drona în aer. Dar nu știu dacă vom avea nevoie de 
ele. 

— Ce înseamnă asta? s-a mirat Sampson. 

— Așteaptă puţin, amice, am spus. Am urcat drona la 90 de 
metri și apoi am dirijat-o spre sud-est, către proprietatea lui 
Rivers, unde se aflau pajiștea și buncărul anti-apocalipsă. 

Nu părea nimic diferit faţă de după-amiaza trecută. Am lăsat 
drona să treacă mult dincolo de panourile solare, de mușuroi și 
de casă, înainte să dea un ocol larg. 

Când drona s-a apropiat de buncăr, pe ruta de întoarcere, 
am dirijat-o să coboare rapid la 30 de metri. A planat chiar peste 
vârful mușuroiului spre un pin uscat unde își făcuse cuib un 
vultur. Am tras de manșă am plasat drona direct deasupra 
cuibului și am focalizat camera pe interiorul acestuia. 

— Sigur este abandonat, am spus. Nu văd nici măcar o 
pană. 

— Alex, ești în spaţiul aerian al lui Rivers. 


— Ceva e ciudat, am spus și am coborât drona până la 
câţiva centimetri deasupra cuibului. Am rotit-o la 180 de grade 
și apoi am oprit alimentarea. Ecranul s-a înceţoșat pentru o 
secundă, când drona s-a lăsat în cuib. Partea de jos a ecranului 
era ascunsă de un perete de rămurele și frunze, dar partea de 
sus arăta mușuroiul și terenul din jurul ei. 

— Vorbești serios? a spus Sampson. 

— Poate să pară o defecţiune, am ridicat din umeri. 

— Şi o lăsăm acolo, pur și simplu? 

— E mai bine decât să o lăsăm să zboare ore în șir. Şi 
prelungește bateria. 

— Dacă o vede Rivers? 

— De ce ar vedea-o? Culoarea o camuflează destul de bine. 

John a privit ecranul câteva clipe și apoi a ridicat mâinile, în 
semn de capitulare. 

— Poţi să întorci camera spre casă? 

După câteva încercări, am mutat camera spre stânga cu 
aproape 45 de grade, astfel încât să fie îndreptată spre casa 
care străjuia acel heleșteu. 

— Ne-ar fi prins bine o funcţie de mărire a imaginii, dar nu e 
rău nici așa, am spus. 

— Şi acum, ce facem? Stăm, pur și simplu? 

— Ei bine, eu o să mă așez aici și o să mănânc. 


CAPITOLUL 41 


IMEDIAT CE PRIMII STROPI DE PLOAIE au început să cadă, 
Sampson a luat laptopul de pe capotă. Ne-am urcat în mașină și, 
în timp ce priveam ecranul, am mâncat de prânz niște 
sandviciuri cumpărate de pe drum. Din când în când mai 
schimbam unghiul camerei dronei. 

Aproape trei ore nu am văzut nimic. Ploaia s-a întețit și deși 
obiectivul camerei de pe dronă avea o margine protectoare, 
picături de ploaie apăreau mereu pe imagini. Apoi am văzut că 
pe aleea de lângă casă oprește o dubă neagră. 

Şoferul s-a dat jos, a alergat spre casă și a dispărut înăuntrul 
acesteia. Câteva momente mai târziu, s-a suit la loc în vehicul și 
a condus spre mușuroi. 

Vântul sufla ploaia spre cameră, făcând ca imaginile să fie 
încețoșate când duba a trecut de excavatoare și s-a oprit lângă 
movilă. Câteva minute mai târziu, șoferul s-a dat iar jos, cu 
gluga de ploaie pe cap, ţinând în mâini ceea ce păreau a fi două 
truse mari, grele, de scule. 

A dispărut în spatele buncărului, apoi l-am zărit pentru o 
clipă lângă acea trapă de intrare, pentru ca apoi să dispară în 
buncăr. 

— Muncitor? 

— Așa se pare, am spus. Aș vrea să putem citi ce scrie pe 
lateralul dubei. 

M-am gândit dacă să pornesc drona și să o apropii, dar mă 
îndoiam de abilitatea mea de a o pilota în condiţii de vânt și 
ploaie. 

Cinci minute mai târziu, șoferul a ieșit din mușuroi, s-a întors 
la dubă, a întors și s-a făcut nevăzut pe alee. 

Câteva minute mai târziu a apărut un alt vehicul, de astă- 
dată un jeep Cherokee verde. 

— Ăsta este Rivers, am spus, în timp ce porneam maşina. S- 
a pus în mișcare. 

— Dar cum rămâne cu drona? 

— O las acolo, oprită. Nu pleacă nicăieri. 

N-am văzut ca duba să părăsească proprietatea, dar Rivers 
a ieșit din jeepul său câteva minute mai târziu. L-am urmărit 
treisprezece kilometri până la un magazin de bricolaj din 
Madison, în Virginia. Sampson a intrat și l-a văzut cum cumpără 


un fierăstrău, o cutie de pungi de compactor de gunoi, o rolă de 
folie de plastic, mănuși de cauciuc și clor. 

— Clor? am întrebat eu când Sampson mi-a enumerat lista 
de cumpărături. 

— Şi un fierăstrău, a spus el. Şi orice altceva ar mai putea 
avea nevoie un ciudat dacă ar intenţiona să ucidă pe cineva și 
să scape de cadavru. 

L-am urmărit pe Rivers până acasă, de la distanţă. Ploaia se 
domolea când el a dispărut pe alee. Ne-am întors pe câmp, ne- 
am reconectat la camera dronei și l-am văzut în faţa trapei de la 
intrare, cum își scotea cumpărăturile din mașină. 

Rivers a intrat în buncăr și n-a mai ieșit. Se făcea tot mai 
întuneric. 

— Trebuie să iau drona aia de acolo, am spus, folosind 
telecomanda pentru a o porni. 

Preţ de câteva momente tensionate, am crezut că m-am 
deconspirat, pentru că atunci când am încercat să fac drona să 
decoleze, aceasta se mișca și camera se înclina, ca și când un 
picior al dispozitivului se prinsese de vreun băț de pe marginea 
cuibului. 

Dar am dat drona puţin mai în spate și aceasta s-a eliberat. 
În lumina tot mai slabă a sfârșitului zilei, am adus-o înapoi în 
zbor și am făcut-o să aterizeze lângă mașină. 

— Ned are dreptate. Este un aparat uimitor, am spus, luând- 
o și întinzându-i-o lui Sampson, care deschisese portbagajul. 

— La fel este și un fierăstrău, în felul lui, a spus Sampson. 
Poate că este suficient să-ţi faci treaba cu el. 

Am pus drona în portbagaj și l-am închis. 

— Nu pare destul, am spus. 

Am auzit cum telefonul face acel zgomot infernal de la 
Wickr. Ali probabil încerca să afle când voi veni acasă la cină. 

M-am îndreptat spre ușa șoferului și am scos telefonul. 

— John, vom avea nevoie de ceva mult mai convingător 


decât... 
Am privit ecranul și am îngheţat. 
Salut, Cross, 
Chiar în această clipă, omor o persoană nu-așa- 
nevinovată. 


Dar unde sunt, doctore C? Unde aș putea fi? 
Lângă River? 


Sau undeva adânc, în subteran? 


M 


CAPITOLUL 42 


— E ACOLO, ÎNĂUNTRU! AM STRIGAT sărind pe locul 
șoferului și pornind mașina. 

Sampson s-a suit și el, grăbit. 

— Cine? 

l-am aruncat telefonul. 

— M! Citește! Ucide pe cineva chiar acum. 

Înainte ca Sampson să poată răspunde, am apăsat 
acceleraţia. 

Am derapat, am sărit și am aruncat noroi înainte ca roţile să 
prindă drumul de pietriș și să putem căpăta tracţiune. Am întors 
de volan, am îndreptat mașina și am pornit în viteză. 

— Unde mergem? 

— La mușuroi, am spus, apăsând mai tare acceleraţia. Este 
acolo. 

— M este în mușuroi? 

— Citește mesajul, John! Şi-a jucat cartea. 

— Pe ecran nu e nimic! 

Am lovit volanul. 

— Pentru că mesajele se autodistrug! 

— Ce? 

— Wickr! am strigat, în timp ce goneam spre aleea lui 
Rivers. Este o aplicaţie pe care a pus-o Ali pe telefon. Mesajele 
dispar pentru totdeauna după câteva secunde, dar îţi spun, Ma 
zis că ucide pe cineva și m-a luat peste picior. A scris: „Unde 


sunt, doctore C? Lângă River“ — cu R mare - "sau undeva 
adânc, în subteran”. 

— Așa scria? 

— Semnat M. 


— Alex, așteaptă! Crezi că știe că suntem aici? 

— Nu. Nu are cum, am spus, apăsând frâna și intrând pe 
aleea lui Rivers. 

— Dar dacă M este cineva complet diferit? 

Am strigat: 

— John, ce ai prefera: să riști viața unei femei nevinovate 
sau să încalci legea cu cele mai bune intenţii? 

Nu a spus nimic, dar l-am privit atent și mi-am dat seama că 
nu era deloc mulţumit. 


— Cum o să explici că te duci acolo dacă nu ai nicio dovadă 
a acelui mesaj? a întrebat el. 

— Cât de bine voi putea, am spus, conducând dincolo de 
casă și parcând lângă excavatoare. Hai să mergem. 

Sampson ezita. 

— Vrei să îmi spui că nu crezi că am văzut acel mesaj? 

El a clătinat din cap. 

— Nu. 

— Atunci hai să facem asta, cel mai vechi prieten și partener 
al meu. 

— Rahat, a mărâit el, deschizând portiera. Nu joci cinstit. 

— Nu când e în joc viaţa cuiva. 

M-am dat jos, cu pistolul scos și lanterna sub el. 

— Câte intrări și ieșiri sunt? a întrebat Sampson, în timp ce 
ne grăbeam spre buncăr. 

— Ştiu doar una, am spus, încetinind când am ajuns la 
jeepul verde al lui Rivers. 

Am îndreptat lumina prin geamul lateral, am văzut niște 
dosare pe scaun și cheile mașinii în suportul de pahar. 

Trapa nu avea lacăt. Sampson m-a acoperit cât timp 
învârteam de roată și am deschis ușa. Am auzit din nou acel 
zumzet în subteran și m-am îndreptat spre scară. 

M-am oprit să ascult, dar nu am auzit nimic în afară de 
zumzetul enervant. Tocmai mă hotărâsem să dau un pas înapoi, 
când am crezut că aud un plânset slab, la mare distanţă sub noi. 

— Ai auzit asta? am șoptit. 

Sampson a dat din capcănu. 

— Ce e? 

— Ar fi putut fi un plânset sau un strigăt, am spus și am 
început să cobor cu mai multă convingere și viteză, cu Sampson 
în urma mea. 

Ne-am oprit la primul nivel, dar am găsit două uși încuiate 
cu lacăte. 

La următorul nivel mai jos, o ușă nu era încuiată și s-a 
deschis. Am intrat într-un vagon-container configurat drept 
bucătărie și cămară, cu două mese și scaune. Mirosea a urină de 
pisică dintr-o litieră aflată lângă ușă. 

La capătul opus al galeriei era o a doua ușă, dar nu am 
verificat-o. Eram sigur că acel sunet ascuţit venise de undeva 
mai din adâncurile mușuroiului lui Rivers. 


S-a deschis și singura ușă de la nivelul al treilea. 
Instantaneu, zumzetul s-a auzit mai tare. Am văzut un 
întrerupător și l-am acţionat. Ne aflam în centrala electrică a 
buncărului, plină de baterii și motoare electrice alimentate de la 
panourile solare de pe câmpul de deasupra. 

In lateralul centralei mai erau două uși, dar m-am hotărât să 
aștept până să le explorez, gândindu-mă că nu aș fi putut să 
aud strigătul sau orice o fi fost peste zgomotul motoarelor. 

— Alex, nu-mi place asta, a spus Sampson. 

— Coborâm până jos de tot, încă un nivel, apoi urcăm la loc. 

Părea să nu agreeze ideea, dar în cele din urmă a acceptat- 
o, ridicând din umeri. 

— Dacă tot am ajuns până aici... 

— Așa te vreau. 

— Dar ce naiba facem dacă ne întâlnim cu Rivers? 

— Depinde ce face și cu cine este. 

— N-aș vrea să fim nevoiţi să tragem cu arma aici. Pereţii 
sunt de oţel. 

— Atunci nu vom trage, am spus și am început iar să cobor. 

La baza scării mai erau două uși. Cea din stânga dădea spre 
un vagon-container care conţinea un sistem elaborat de filtrare 
a apei și o pompă. 

Când am dat să ne îndreptăm către ușa din dreapta, am 
auzit un zăngănit puternic de partea cealaltă. 

— Cineva e acasă, am șoptit, ridicând pistolul și trăgând 
piedica. 


CAPITOLUL 43 


UŞA S-A DESCHIS SPRE INTERIOR și am dat de un atelier 
luminat, cu etajere ordonate pline cu provizii pe o parte și cu 
bănci de lucru și dulapuri și fișete, pe partea cealaltă. Nu era 
nimeni în spaţiul lung, dreptunghiular și ușa de oţel de la 
capătul celălalt era întredeschisă. 

— Să mergem, am șoptit. Rivers a împins ușa când a ieșit, 
dar nu s-a închis. 

Hotărât, am pornit prin atelier, cu intenţia să ajung la 
capătul opus și să ies pe acea ușă cât de repede posibil. 
Sampson m-a prins de umăr înainte să ies. 

M-am întors, confuz și enervat. John părea uluit, arătându-mi 
spre o bancă de lucru de lângă dulapuri. Pe ea se afla 
fierăstrăul. Alături, un alt fierăstrău, acoperit cu sânge și resturi 
umane. Pe podea, lângă bancă, era o pată mare de sânge, iar o 
dâră ducea spre un dulap pe jumătate deschis. 

Am înaintat câţiva metri, suficient cât să vedem în dulap, pe 
un raft, capul tăiat al unui bărbat. Era un caucazian în jur de 40 
de ani. Ochii săi priveau fix și avea gura deschisă, încremenită. 

Am auzit un zăngănit, undeva deasupra noastră. 

— Omul nostru spală putina, am spus. M-am întors și am 
alergat până la etajul al doilea, cu Sampson chiar în urma mea. 

Am intrat pe un hol scurt care avea în capăt o scară de 
metal fixată de un perete. Am îndreptat lumina spre ea și am 
văzut că urca spre un puț de oţel galvanizat, aducând mai mult 
a canal de scurgere. 

Praful și murdăria pluteau în raza lanternei. 

— A urcat, am șoptit, punând pistolul în toc și urcând pe 
trepte. Du-te înapoi la cealaltă scară și asigură-te că nu iese pe 
acolo. 

Sampson nu a comentat și s-a întors spre atelier, iar eu am 
urcat în puț, cu lanterna în mâna stângă. Canalul era suficient 
de larg cât să trec prin el, dar nu de-ajuns cât să îmi pot stăpâni 
sentimentul groaznic de claustrofobie care ameninţa să mă 
cuprindă cu cât urcam mai mult. 

Strângeam din dinţi și mă concentram pe fiecare treaptă a 
scării, continuând să urc. La șase metri înălţime, scara trecea 
printr-o gaură în podeaua unui alt coridor scurt, care conecta 
două containere. Când am urcat în acel hol am auzit motoarele 


electrice de partea cealaltă a unei uși și aproape că am căzut de 
pe scară. Dar în jur încă pluteau praful și murdăria de deasupra. 
Am continuat să urc, am străbătut un alt coridor scurt, am 
trecut de o ușă care eram sigur că ducea în bucătărie și din nou 
am urcat printr-un al treilea puț. Transpiraţia îmi curgea de pe 
frunte când am scos capul deasupra nivelului următor, care 
fusese încuiat pe partea cu scara. 

Ușa din dreapta mea nu era încuiată și am simţit că mă 
roade curiozitatea, întrebându-mă ce ţinea Rivers acolo. Dar ușa 
din stânga mea era mai aproape. 

Am apăsat clanţa, am deschis ușa și am simţit o pală de aer. 
Pentru câteva momente am fost confuz, din cauza forţei 
curentului și pentru că nu dădusem de alt vagon-container, ci de 
un tunel lung, cu tavan jos. 

În lumina lanternei puteam să văd urme proaspete de pași 
și amprente de palme în praful de pe podeaua tunelului. Se 
îndreptau mai adânc în pasaj, care o lua spre stânga după 
cincisprezece metri, ceea ce mă împiedica să văd mai departe. 

Primul instinct a fost să mă târăsc după Rivers și să continui 
să-l urmăresc până aveam să-l prind. 

Dar mintea mea s-a concentrat pe vântul care îmi sufla în 
faţă. 

Acest tunel duce afară. Este o altă ieșire. Trebuie să fie. 

O voce interioară mi-a spus să mă opresc o secundă și să 
încerc să mă orientez pe deasupra și pe sub pământ, să încerc 
să îmi imaginez unde ar fi putut să ducă pasajul. 

Spre nord-vest, mi-am spus. Departe de jeepul său, spre... 
casă? 

Ei bine, avea sens, nu? O persoană care se pregătește 
pentru apocalipsă nu și-ar dori să aibă o cale de acces privată și 
sigură spre buncărul său? 

O fracțiune de secundă mai târziu, m-am decis. Să mă 
târăsc patru sute de metri printr-un astfel de tunel ar fi durat 
mult și cu siguranță puteam să merg mult mai repede dacă 
străbăteam acea distanţă pe afară. 

Am sărit înapoi pe scară, am coborât un nivel și am alergat 
prin bucătărie și afară pe ușă, spre scară. Am urcat scările în 
goană, gândindu-mă că Sampson și cu mine am putea să ne 
suim în mașină și apoi să ne îndreptăm repede către casa aceea 
— poate nu înaintea lui Rivers, dar foarte curând după el. 


Când am ajuns la holul care ducea spre ieșirea principală, 
Sampson era lângă trapă și m-a întâmpinat cu o privire 
disperată. 

— Ticălosul ne-a încuiat aici. Te rog, spune-mi că există altă 
ieșire. 


CAPITOLUL 44 


PRIMUL MEU GÂND A FOST la acel tunel. Dar cum de reușise 
Rivers să se întoarcă și să ne încuie înăuntru? Exista vreo ieșire 
înainte de casă? 

Atunci mi-am amintit ceva. M-am repezit pe scară, strigând: 

— Urmează-mă! 

Am străbătui iute cele trei etaje și am urcat scara până la 
vagonul-container superior, cel care ieșea din acoperișul 
mușuroiului. Am deschis ușa și mi-am îndreptat lanterna spre 
vinciul prins de lateralul buncărului și spre funia încolăcită de 
sub el. 

Până să ajungă și Sampson, am găsit telecomanda vinciului 
într-o trusă de unelte din buncăr. Am făcut o buclă la un capătal 
funiei și am agăţat-o de cablul de oţel, gros de șase milimetri, al 
vinciului. 

l-am dat telecomanda lui John, am luat colacul de funie și m- 
am apropiat de acea poartă joasă din peretele defensiv. Am 
descuiat-o, am deschis-o și am aruncat funia de partea cealaltă. 
După cum am bănuit, nu a ajuns până jos. 

— Lași încet cablul vinciului în jos, pe măsură ce cobor, i-am 
spus lui Sampson, întorcându-mă spre el. 

Am început să cobor în rapel pe peretele abrupt a 
buncărului. Vegetaţia care acoperea buncărul m-a ajutat să mă 
sprijin mai bine cu tălpile de exteriorul lui, astfel că m-am 
mișcat mai repede decât aș fi crezut. 

Sampson a desfășurat șase metri de cablu până când funia 
de sub mine a ajuns la sol. Când am ajuns acolo, John deja 
cobora și el. 

Am alergat până la mașină, m-am suit iute, am băgat cheia 
în contact, dar nu s-a întâmplat nimic. 

Nimic! 

M-am dat jos furios și am alergat înapoi. Sampson aproape 
ajunsese și el pe pământ. 

— Ne-a stricat mașina, am strigat, trecând în fugă pe lângă 
el. 

Când am ajuns la jeepul lui Rivers, cheile erau încă acolo, în 
suportul de pahar. Le-am luat, am găsit-o pe cea potrivită, am 
băgat-o în contact și mi-a venit să strig de bucurie când motorul 
a pornit. 


Sampson s-a suit lângă mine, transpirat tot, cu mâinile 
sângerânde. 

— Cablul ăla m-a tăiat de tot! a pufnit el. 

— Mai rezistă puţin, am spus și am demarat. 

Am apăsat tare pe acceleraţie și am tot rotit de volan ca să 
ocolesc baza buncărului, apoi am întors pe partea opusă ca să 
evit mașina noastră defectă și buldozerele. Odată ce am ajuns 
pe drumeagul care ducea spre casă, am îndreptat volanul și am 
gonit către deal. 

Imediat ce am trecut de iaz, lângă casă s-au aprins niște 
faruri. 

Din garaj a ieșit în trombă o mașină sport Porsche. 

Pentru o fracțiune de secundă, farurile noastre au luminat 
mașina dintr-o parte, înainte ca aceasta să accelereze pe alee. 

Dwight Rivers era aplecat la volan și părea îngrozit când a 
privit spre noi. 

— Prinde-l până să ajungă la o autostradă! mi-a strigat 
Sampson. 

Am înţeles ce voia să spună și am continuat să accelerez cât 
puteam, șerpuind pe alee, încercând să nu pierd din ochi 
stopurile mașinii lui Rivers. 

Porsche-ul a ieșit ca un fulger de pe alee și a derapat puţin 
pe drumul cu pietriș, dar Rivers părea un șofer priceput și a 
menţinut controlul volanului, fără să reducă deloc viteza. 

N-am vrut să risc, așa că am frânat pentru a evita derapajul, 
dar chiar și așa, aproape că m-am rostogpolit cu jeepul pe drumul 
de ţară. Până să redresez mașina, Rivers era cu mult înaintea 
noastră și accelera spre o curbă. 

— N-o să-l prindem, a mormăit Sampson. Merge cu cel puţin 
o sută treizeci la oră. 

— Sună-l pe șerif, am spus, atunci când nu am mai văzut 
luminile din spate ale Porsche-ului. Rivers se întoarce la 
Madison. 

Sampson s-a strâmbat, dar și-a folosit mâinile însângerate, 
care probabil îl dureau îngrozitor, să-și caute telefonul prin 
buzunar. Dar nu mai era cazul să se deranjeze. 

Când am ieșit din curbă, în faţă nu se mai vedeau farurile 
din spate ale mașinii lui Rivers îndreptându-se spre est. Pierduse 
controlul volanului și se rostogolise cu mașina peste un zid 
scund de piatră, într-un lan de porumb. Mașina sport era cu 


plafonul în noroi și cu farurile încă aprinse și îndreptate spre 
câmp. Am oprit cu scrâșnet de frâne. 

— Sună la 911! am spus și am coborât. 

Am sărit peste zidul de piatră și am gonit spre mașina lovită. 
Motorul continua să meargă, cu pocnete și întreruperi, când m- 
am apropiat suficient de mult cât să mă las în genunchi și să 
îndrept lanterna spre interiorul mașinii. Porsche-ul avea 
lonjeroane duble și cu siguranţă acest lucru îi salvase viaţa lui 
Rivers. 

Individul atârna cu capul în jos, prins în centura de siguranţă 
și în airbag, sângerând, inconștient, dar era clar că respira. 

Am simţit miros de benzină. 

— Alex! a strigat Sampson. Rezervorul de benzină! 

— Ştiu! am strigat. M-am aruncat pe burtă, în noroi și m-am 
târât ca să îmi bag capul și umerii prin geam. 

— Oprește motorul! a strigat Sampson. 

— Nu pot să ajung la bord, am spus. Dă-mi briceagul tău. 

O secundă mai târziu mi-a dat briceagul, deja deschis. M-am 
întins și am tăiat airbagul și centura de siguranţă, eliberându-l 
pe Rivers. 

l-am prins în braţe trupul și i-am cerut lui Sampson să mă 
tragă afară de picioare. 

Când m-am eliberat din mașina contorsionată, am simţit din 
nou miros de benzină. Ştiam că ne aflam la câteva secunde de 
dezastru. 

Sampson și cu mine l-am apucat pe Rivers de braţe și l-am 
tras departe de mașină. 

Chiar în clipa aceea, un cap de om s-a rostogolit din mașină 
și apoi Porsche-ul a explodat și a izbucnit în flăcări. 


CAPITOLUL 45 


NED MAHONEY A ÎNNEBUNIT DE FURIE după ce i-am povestit 
totul, lângă buncărul lui Rivers, târziu, în noaptea accidentului. 

— Nu există nicio copie a mesajului pe care l-a trimis? a 
întrebat Mahoney, bănuitor. 

— Ţi-am spus, Ned, s-a dezintegrat, dar este imprimat în 
creierul meu. 

— Asta nu e de ajuns! 

— Adaugă la asta deceniile mele în domeniul aplicării legii și 
reputaţia mea și va fi de ajuns. Şi apoi capetele pe care le-am 
găsit? Trebuia să le găsim, la fel cum eu trebuia să văd acel 
mesaj pe Wickr, Ned. Rivers sau M a făcut asta intenţionat. Este 
limpede ca lumina zilei că nu-l imită doar pe Mikey Edgerton, ci 
și pe Măcelar. 

— S-ar putea, dar nimic din toate astea nu mi-e clar, a spus 
Mahoney. Scrie-ţi declaraţia, apoi mergi acasă și stai acolo până 
când voi reuși să văd lucrurile cu claritate. Între timp, trebuie să 
mă ocup de locul crimei. 

Voiam să protestez, căci eram dornic să rămân acolo și să 
caut dovezi, dar am făcut cum mi se ceruse. 

Ne-am întors înapoi la Washington, DC, în tăcere. Sampson 
a ţinut să conducă el mașina, în ciuda rănilor de pe mâini. 

Am stat pe locul pasagerului încercând să rămân treaz, dar 
ochii mi se tot închideau. În timp ce aţipeam, vedeam capul 
tăiat în dulap, apoi al doilea rostogolindu-se din mașina lui 
Rivers, apoi capul pe care M îl pusese în mașina noastră cu o 
săptămână în urmă. 

Bărbia mi-a căzut în piept și ultimul meu gând înainte de a 
adormi a fost: // imită pe Măcelar, așa cum Ali... 

În visele mele, am retrăit ce mi se întâmplase cu peste un 
deceniu în urmă în West Texas. 

În acea după-amiază înăbușitoare se emisese o alertă de 
tornadă. Vântul deja începuse să se înteţească. 

La orizontul vestic, întunecat, licăreau fulgere și vuiau 
tunete îndepărtate, când Randall Peaks și cu mine am sărit 
peste o poartă pentru vite încuiată și am intrat pe o alee 
prăfuită, printre tufe de salvie și desișuri de stejar de Virginia. 
Ne aflam departe, în sălbăticie, undeva la nord-vest de Lubbock, 
în Texas. 


— Sunt șerpi cu clopoței pe aici? am întrebat. 

— Fără îndoială, a spus polițistul texan. 

Peaks avea prins la brâu, într-un toc de piele, un revolver 
Colt Python placat cu nichel și purta o cămașă albă, apretată, 
cravată bolo, pălărie de paie și cizme de cowboy cu model, în 
ciuda faptului că toate astea îl făceau să iasă în evidenţă de la 
un kilometru în verdeata din jur. 

— Ce facem dacă vedem unul? am întrebat. 

— E o idee bună să fugi cât mai departe, a spus Peaks și am 
ajuns la o a doua poartă. Aici e. 

Am privit peste poartă la curtea industrială mare, prăfuită și 
plină de buruieni. In fundul curţii se afla o structură de lemn cu 
două etaje și acoperișul de oţel galvanizat, lungă de vreo o sută 
douăzeci de metri. Pe o latură a clădirii din placaj se vedea o 
placă pe care scria, cu vopsea decolorată, King Processing. 

— Aici au avut loc? am întrebat. Primele două? Părinţii? 

Peaks a încuviințat, dând din cap. 

— Dale și Lucy King. Aveau o fabrică de procesare a cărnii 
pentru crescătorii de vite, făceau totul mai puţin s-o gătească. 
Abator și facilități pentru ambalarea cărnii. De mare succes la 
acea vreme. 

Pe atunci lucram deja de mai bine de zece luni la cazul 
Măcelarului. Implicarea mea începuse când un bărbat gol, 
decapitat, fusese găsit într-o dubă abandonată într-o parcare 
pustie, în cvartalul de sud-vest din Washington, DC. 

Mai văzusem până atunci cadavre fără cap, dar nu și unul cu 
linii negre întrerupte trasate cu un marker pe piept, braţe și 
picioare. 

La două săptămâni după aceea, un al doilea cadavru fusese 
descoperit într-un portbagaj. De această dată aparţinea unei 
femei, dar era marcat, de asemenea, cu linii negre, similare, 
întrerupte, pe care le-am descifrat în cele din urmă ca fiind 
genul de ghidaj pe care un măcelar începător îl folosea pentru a 
tranșa o vită sacrificată și a o transforma în fripturi și cotlete. 

Am solicitat un buletin criminalistic privind decapitările și 
diagramele și am găsit repede rezultate în șapte state diferite, 
inclusiv în Texas, cât și în trei ţări străine. 

În ultimii șapte ani fuseseră descoperite unsprezece cadavre 
decapitate, cu diagrame similare, alte două fiind descoperite cu 
aproape treisprezece ani în urmă. 


— Nimic solid care să îl lege pe Tanner Oates de asta? am 
întrebat. 

Peaks a clătinat din cap, apoi a luat niște tutun și l-a băgat 
între obraz și gingie. 

— Când era copil, Oates a fost luat în îngrijire de soţii King, 
ca părinţi adoptivi. Dar asta a fost cu mulţi ani în urmă. In plus, 
individul avea un alibi solid. Asta până când, într-un mod foarte 
convenabil, ea a murit într-un accident de mașină, vreo doi ani 
mai târziu. 

— Dar crezi că Oates este Măcelarul? 

— Da, a rostit Peaks și a scuipat o parte din tutun. El este 
Măcelarul sau cum și-o mai fi spunând acum. Vrei să vezi locul 
faptei? 

— Am venit până aici ca să îl înţeleg mai bine. 

Am sărit a doua poartă și am traversat câmpul plin cu 
buruieni, peste care șuiera vântul. 

— Cum o să aflăm dacă se apropie tornada? am întrebat. 

— Să sperăm că o s-o vedem din timp apropiindu-se, a spus 
Peaks, scuipând din nou tutun, pe când am ajuns la o ușă legată 
cu lanţ și lacăt. Dacă o auzim înainte să o vedem, avem ghinion. 

— Eşti plin de vești bune. 

— Doar informaţii. 

Pe ușă fuseseră puse un anunţ pe care scria că proprietatea 
era confiscată și o plăcuţă semnalând interzicerea accesului 
neautorizat. Polițistul texan le-a ignorat pe ambele, a apucat 
lacătul și a introdus cifrul primit de la banca din Lubbock, cea 
care executase silit proprietatea. 

Lacătul s-a descuiat, iar Peaks a deschis ușa. Când am 
aprins lanternele și am intrat, vântul a început să sufle cu 
putere. De acum, nu mai șuiera, ci gemea și urla de-a dreptul 
printre streșinile vechiului abator. 


CAPITOLUL 46 


FABRICA DE PROCESARE ABANDONATĂ fusese deja în mare 
parte dezmembrată pentru a putea fi recuperat tot ce se putea 
vinde și urma să fie demolată. 

— Oates a lucrat aici când era copil? am întrebat. 

— Aici a învăţat meseria de măcelar. De la nouă la 
cincisprezece ani, cred. 

— E pe-aproape, am spus, urmându-l când sărea peste un 
canal adâncit în podea, despre care Peaks spunea că fusese 
utilizat pentru a strânge sângele și organele animalelor. 

Ai fi putut crede că un astfel de loc mirosea urât. Dar nu era 
așa. Era doar prăfuit și murdar și mă făcea să mă simt oarecum 
claustrofob. 

Am ajuns la o scară veche de metal, în timp ce afară vântul 
părea să se fi domolit. În timp ce urcam, am auzit un fel de 
zumzet, pe care l-am atribuit unei schimbări a direcţiei vântului, 
pentru că a fost repede înăbușit de noi rafale care cutremurau 
pereţii. 

Mi-am imaginat locul ca fiind o fabrică animată și am 
încercat să mi-l imaginez pe Oates lucrând aici, pe baza a ceea 
ce citisem în șocantele dosare pe care mi le arătase Peaks. 

Imediat după naștere, Tanner Oates fusese abandonat pe o 
alee din orașul Galveston. 

E puţin spus că sistemul de protecție a copiilor din Texas 
eșuase în cazul lui Oates. Cum limbajul lui continua să se 
rezume la mormăieli și tânguiri, în ciuda faptului că băiatul 
creștea, primul său tată din familia de asistenţă maternală, sătul 
de zgomote, a început să-l bată. 

La rândul său, băiatul a început să aibă ieșiri violente, 
comportându-se ca un animal sălbatic furios, ceea ce nu a făcut 
decât să provoace și mai multe abuzuri. 

Abia când avea aproape nouă ani a fost în cele din urmă 
diagnosticat cu un auz extrem de slab. De atunci a început să 
poarte aparate auditive bilaterale și în cele din urmă a fost dat 
în grija soţilor King, care l-au învăţat să vorbească și să citească. 

Ulterior, s-a dovedit că IQ-ul său era aproape de nivelul unui 
geniu. 

— Aici este, a spus Peaks. 


Ajunseserăm la etaj și a deschis ușa câtre un birou mare, 
gol. A arătat spre colţ. 

— Cadavrul domnului King era acolo, într-o baltă de sânge. 
Cadavrul soţiei sale era așezat perpendicular față de al lui. 
Ambii fără cap. Capetele încă lipsesc. 

— La fel ca la toate victimele, am spus. Capetele sunt ca un 
fel de trofeu pentru el. 

— Acum trebuie să fie deja cranii, a spus Peaks. 

— Ai spus că am putea să aruncăm o privire și prin vechea 
casă a familiei King. 

— Am spus că voi întreba dacă se poate. 

Polițistul texan a scos telefonul mobil și l-a privit. 

— N-am semnal. Mă duc să încerc afară. 

— Unde vine tornada, i-am atras atenţia, urmându-l totuși. 

— Așa este, a spus el și apoi a coborât scările. 

M-am oprit să privesc totul, să-mi imaginez prin ce ar fi 
putut să treacă Oates acolo încât să-l determine să taie capetele 
singurilor oameni care fuseseră vreodată buni și blânzi cu el. N- 
am reușit. 

Când am ajuns la baza scărilor, Peaks ieșise deja afară. Mă 
așteptam să văd ușa smulsă de rafale, dar vântul se domolise 
iar. 

Şi am auzit din nou acel zumzet. Mi-am dat seama că venea 
de pe partea cealaltă a peretelui lângă care stăteam. Am 
îndreptat lanterna într-acolo și am văzut altă ușă, chiar sub cea 
de deasupra. 

M-am apropiat de ea când vântul s-a întețit din nou și am 
încercat clanţa. Ușa nu era încuiată. 

Am deschis-o, am intrat și am identificat sursa bâzâitului: un 
generator Honda pus lângă un orificiu tăiat în zid, în spatele 
clădirii, pe unde erau degajate gazele de eșapament. Din 
generator ieșea un prelungitor gros, pierzându-se într-o 
grămadă de cutii vechi, gunoaie și resturi lăsate în urmă de cei 
ce se perindaseră pe acolo. Am urmat cablul până la o încăpere 
mare, întunecată, fără ferestre, care era, la fel, plină de deșeuri. 

Am îndreptat lumina lanternei în penumbră și înapoi de-a 
lungul cablului electric conectat la o cutie mare, albă și 
murdară. Am mers spre ea, lovindu-mă de tot felul de conserve 
și alte gunoaie și mi-am dat seama că era un congelator vechi, 
cu capac. 


Am ridicat capacul și s-a aprins brusc o lumină puternică, 
stroboscopică, orbindu-mă. Dar nu înainte să apuc să văd cel 
puţin douăsprezece capete de om îndesate în vechea ladă 
frigorifică. 

M-am dat înapoi împleticindu-mă, scăpând capacul și am 
ridicat braţele să blochez lumina, care părea să vină dinspre 
peretele aflat în spatele congelatorului. 

Prin vâjâitul sălbatic al vântului am avut impresia că aud un 
zgomot, cu o fracțiune de secundă înainte ca un individ foarte 
puternic să mă apuce de gât, din spate. 


CAPITOLUL 47 


BĂRBATUL APĂSA CU ANTEBRAŢUL SĂU URIAŞ atât de tare 
pe traheea mea, încât am crezut că o s-o strivească. Işi lipise 
capul de capul meu și în pofida vântului care șuiera puternic îi 
auzeam clar grohăitul răgușit. 

Nu sunt un bărbat scund, dar Oates m-a târât înapoi ca și 
când aș fi fost doar un copilaș, în timp ce simţeam că mă sufoc 
și încercam zadarnic să-mi scot pistolul. Invidiul mi-a tăiat 
încheietura dreaptă cu un fel de lamă, care mi-a pătruns prin 
carne și tendon, până la os. 

Am gemut de durere. L-am auzit mormăind de plăcere și m- 
a târât înapoi încă niște metri. 

— Nu-mi pasă cine ești, a spus Măcelarul, cu o voce ciudată, 
nazală. Nu intri în casa mea fără o invitaţie. 

Am simţit cum se înfige bine pe picioare, ca și când ar fi 
intenţionat să folosească din nou lama aceea. M-a cuprins o 
voinţă profundă, instinctivă, de a supravieţui, care a preluat 
controlul asupra mea. lar toţi anii de antrenamente în lupte 
marțiale și-au spus și ei cuvântul. 

L-am lovit puternic cu bărbia peste antebraţ, m-am înfipt în 
călcâie și m-am dat înapoi. Asta l-a lăsat fără suflu și 
strânsoarea lui a slăbit suficient cât să mă pot elibera. 

Stroboscopul încă funcţiona și încă aveam privirea 
înceţoșată când am sărit de lângă el. Am încercat să îmi scot 
pistolul cu mâna stângă, dar m-am împiedicat și am aterizat pe 
o cutie de vopsea, simțind o durere ascuţită în coaste. 

Am auzit urletele lui Oates, mai puternice chiar decât 
vuietul vântului de afară și am știut că vine după mine. Am 
început să mă târăsc în patru labe, gândindu-mă: îndepărtează- 
te cât mai mult de el. Scoate arma. Împușcă-l. 

Apoi am simţit cum ceva mă lovește în gambă și îmi 
străpunge carnea. 

Rana deschisă îmi provoca o durere agonizantă. Mi-am dus 
instinctiv mâna la picior, în timp ce mă rostogoleam. 

În lumina pulsatilă a stroboscopului l-am zărit pe Oates 
deasupra mea, ţinând în mână satârul însângerat cu care mă 
lovise. Individul grohăia și șuiera ca un porc cu astm. Cuprins de 
un extaz bizar, a ridicat deasupra capului satârul și l-a repezit 


direct spre creștetul meu, dar chiar atunci s-a auzit o 
împușcătură. 

Oates a tresărit, a răcnit de durere și a lăsat în jos braţul în 
care ţinea satârul. Am auzit lama acestuia vâjâind la doar câţiva 
centimetri de capul meu. 

S-a mai auzit o împușcătură. 

Măcelarul s-a oprit în loc, s-a clătinat și în cele din urmă s-a 
prăbușit lângă congelatorul unde se aflau capetele tăiate ale 
victimelor sale. A rămas întins între gunoaie, cu trupul lipsit de 
viaţă. 

Peaks a alergat spre mine, mi-a luat mâna și a apăsat-o tare 
pe rana deschisă de la gambă, din care ţâșnea sânge. Apoi și-a 
smuls cămașa albă, apretată, a rupt-o în două și a înfășurat o 
bucată de jur-împrejurul gambei mele, deasupra rănii, iar pe 
cealaltă în jurul încheieturii. 

— Hai să căutăm ajutor, a spus el, după ce a terminat. 

— Şi cu el cum rămâne? 

Vântul de afară trecuse de nivelul vuietului valurilor unei 
mări agitate. Acum părea a fi un tren de marfă care venea 
vijelios spre noi printr-un tunel. 

— lisuse! a exclamat Peaks. 

— Ce naiba se aude! 

— Tornada! Vine direct spre noi! 


CAPITOLUL 48 


LA TREI ZILE DUPĂ CONFRUNTAREA CU Dwight Rivers, pe 
când intram în clădirea Spitalului Universitar George 
Washington, m-am gândit la Măcelar și la tornada de atunci. 
Chiar și după atâţia ani, încă eram uimit de felul cum trecuse la 
nici 200 de metri de mine și de Randall Peaks, distrugând 
clădirile din jur, dar lăsând abatorul neatins. 

L-am văzut pe John Sampson venind pe hol spre mine și l- 
am așteptat. 

— Mahoney ţi-a spus ceva? l-am întrebat. 

— Doar să vin aici. La etajul șase. 

Din noaptea în care am găsit acel cap în buncărul lui Rivers 
nu am mai aflat absolut nimic despre caz. Tot ce știam aflasem 
din relatările din presă, care erau incomplete, căci oamenii din 
echipa lui Mahoney nu divulgau niciun detaliu. 

Cu o seară înainte tocmai urmăream la știrile locale un 
reportaj în care apăreau șeriful comitatului Shenandoah și un 
căpitan al poliţiei statului Virginia, ambii furioși că fuseseră 
excluși din investigația asupra lui River, când am primit un 
mesaj de la Ned care îmi transmitea să fiu la spital a doua zi 
dimineaţă, la ora nouă. 

Mahoney ne aștepta în faţa unei rezerve din spital. 

— înăuntru este avocatul lui. 

— Vezi lucrurile mai clar? 

— Suficient de clar acum că ești aici, dar îmi faci o favoare? 

— Orice. 

— Data viitoare când primeşti un mesaj care se autodistruge 
de la M, apasă simultan butonul de blocare și cel de meniu de 
pe telefonul tău. Vei face o captură de ecran care se salvează în 
dosarul cu fotografii. 

— Serios? 

— Așa mi-a spus Rawlins că trebuie să procedezi. 

Înainte să îi pot spune lui Mahoney că eram recunoscător 
pentru această dovadă de încredere, avocata lui Dwight Rivers, 
Sheila Cowles, a ieșit din rezerva lui. O femeie înaltă, suplă, la 
vreo 40 de ani, Cowles și-a aranjat sacoul și a spus: 

— L-am sfătuit să nu vorbească cu voi până nu se simte mai 
bine. Dar vrea să vă vorbească pentru a vă oferi versiunea lui 
asupra evenimentelor, cu cât mai repede cu atât mai bine. 


— Asta voiam să aud, a rânjit Mahoney și toţi trei am urmat- 
o în rezervă. 

Rivers se afla, cu spatele ușor ridicat, pe un pat de spital. 
Monitoarele clipoceau și piuiau în jurul lui. In braţul stâng avea o 
perfuzie. Glezna și oasele din partea inferioară a piciorului stâng 
fuseseră fracturate în accident și de aceea avea un ghips până 
la genunchi. Faţa îi era tumefiată, dar nu suficient cât să 
ascundă ochii inteligenţi, de un albastru puternic, care ne-au 
cercetat cu atenţie imediat ce am intrat. 

Mahoney și Sampson și-au arătat legitimaţiile, iar Ned m-a 
prezentat drept consultant FBI. 

Rivers m-a studiat și apoi mi-a spus: 

— Tu ești cel care mi-a salvat viața? 

Işi mușcase limba în accident, așa că îmi era puţin greu să îl 
înțeleg, dar am dat din cap că da. 

— iți mulțumesc, a spus. 

— Cu plăcere. 

Mahoney a deschis aplicaţia de video de pe telefon, a pus 
aparatul pe un mic suport pe un dulap, cu faţa la pacient și a 
spus: 

— Avocata dumnneavoastră ne-a transmis că vreţi să ne 
vorbiți. 

— Vreau să ajut. În orice fel pot. 

Asta m-a mirat. Ce joc juca Rivers? Normal ar fi fost să 
păstreze tăcerea, nu? 

— Domnule Rivers, înainte să vorbiţi, ar trebui să știți că 
aveţi dreptul să nu declaraţi nimic, i-a atras atenţia Mahoney. 

— Ştiu. Dar nu am ucis pe nimeni. 

— Domnule, am găsit capul tăiat al unui bărbat neidentificat 
la nivelul trei al buncărului dumneavoastră și încă un cap - al 
unui bărbat hispanic încă neidentificat, în vârstă de circa 
patruzeci de ani — a căzut din Porsche-ul care vă aparţine după 
ce v-aţi răsturnat cu mașina. 

— Am auzit asta. Nu știam că este acolo. 

Rivers a pretins că și-ar fi petrecut mare parte din acea zi în 
biroul din subsolul casei sale, lucrând la computer și fiind 
angajat într-o serie de apeluri și ședințe pe FaceTime cu 
directori ai companiilor în care investise. A spus că era la telefon 
când acea dubă cu panouri negre apăruse, prin ploaie, și se 
oprise la garajul său. 


Rivers a spus că primea atât de multe livrări, încât avea un 
semn pe ușa interioară a garajului care indica șoferilor să lase 
pachetele acolo dacă îi erau adresate lui, dar să le pună în holul 
din faţă al buncărului său dacă pe ele scria Prep. 

— Așa că lăsaţi, pur și simplu, buncărul deschis? a întrebat 
Mahoney, nevenindu-i să creadă. 

— În timpul zilei. Dacă nu aş face asta, n-aş mai putea să 
lucrez nimic. Până acum nu a fost o problemă. Locuiesc în 
America rurală, știți? Aici oamenii își lasă casele descuiate. 

— Ce s-a livrat? a spus Sampson. 

— Nu știu exact. Cumpăr multe lucruri online. Şi sunt câţiva 
localnici care lucrează pentru mine. 

— Vă construiesc mușuroiul, a spus Mahoney. 

Rivers a înlemnit. 

— E o ţară liberă. Omul are dreptul să-și cheltuie banii cum 
vrea. 

Voiam să-l presez pe tema asta, să încerc să îl fac să 
vorbească despre paranoia care părea inerentă în cheltuirea 
unei averi pentru a construi o fortăreață anti-apocalipsă în 
vestul Virginiei, dar înainte să am prilejul să o fac, Ned a 
intervenit: 

— Aveţi camere de supraveghere pe alee. 

— Două camere cu senzor de mișcare la intrarea pe alee, 
una aproape de garaj. Trimit imaginile către un server din biroul 
din casa mea. Toate celelalte trimit imaginile către hard-drive- 
uri din interiorul mușuroiului. 

— Avem permisiunea să ne uităm la ele? a întrebat 
Mahoney. 

Am mijit ochii. Permisiunea? Se găsiseră două capete 
umane retezate. FBI trebuie să se fi uitat deja la acele imagini. 
Deja trebuie să fi căutat prin fiecare colţișor al buncărului lui 
Rivers. 

— Sunteţi liberi să vă uitaţi la toate înregistrările mele de pe 
camerele de supraveghere, a acceptat Rivers. 

— Îmi puteţi spune ce credeţi că vom vedea când ne vom 
uita la înregistrările din orele respective? 


CAPITOLUL 49 


RIVERS A SPUS CĂ PE ÎNREGISTRĂRI AR FI TREBUIT să se 
vadă că în acea după-amiază, la scurtă vreme după ora patru, 
plecase pe furtună de pe proprietatea sa către Madison, ca să 
cumpere un fierăstrău cu care să tundă niște meri, clor ca să 
dezinfecteze o parte a mușuroiului, infestată de rozătoare peste 
iarnă, și folie de plastic pentru că voia să vopsească ceva. 

Rivers a spus că s-a întors pe domeniu și a mers direct către 
buncăr cu achiziţiile sale, exact așa cum văzusem pe fluxul de 
pe camera dronei mele. A intrat în buncăr și a văzut trei cutii 
livrate pe holul de la intrare, lângă ușă. 

Le-a lăsat pentru mai târziu, a urcat la etajul al treilea din 
partea superioară a buncărului ca să se asigure că toate 
camerele de securitate funcționau și apoi a coborât trei etaje în 
subteran, în atelierul său. 

— Atunci am văzut celălalt fierăstrău plin de sânge și... 
Rivers a coborât tonul, părând intimidat. Şi apoi acel... acel cap. 

A închis ochii câteva clipe și a continuat: 

— Niciodată n-am mai fost atât de zdruncinat. 

Rivers a pretins că stătuse acolo multă vreme, clătinându-se 
pe picioare, privind capul și încercând să-și dea seama cine îl 
pusese acolo și ce ar fi trebuit el să facă. 

— Apoi am auzit oameni coborând pe scară, a spus Rivers. 
Au venit la ușa atelierului și m-am gândit că erau ucigașii, cei 
care puseseră acolo acel cap retezat și că acum veneau să mă 
omoare și pe mine. 

A spus că a alergat spre ieșirea de la capătul opus al 
atelierului, a ajuns la scară și a urcat pe ea în goană, spre 
tunelul din subsolul casei. 

Am închis ochii pentru o secundă când am înţeles că l-am 
fugărit afară din acel atelier. Noi fuseserăm oamenii care 
coborau pe scară. 

— Există și o altă ieșire din acel tunel? l-am întrebat. 

— Nu, a răspuns Rivers. De ce? 

Mă gândisem că fuseserăm încuiaţi în acea movilă și 
sperasem să pot da vina pe Rivers, ca să îi contrazic povestea. 

— Încercam doar să mă orientez în spaţiu, am spus. 


Rivers a mai declarat că atunci când a ajuns la subsolul 
casei sale se gândise să sune la 911, dar apoi s-a decis că era 
mai inteligent să se ducă direct la biroul șerifului din Madison. 

— M-am suit în Porsche, am ieșit din garaj și i-am văzut, a 
spus el. Mi-au pus farurile în ochi și au coborât rapid de pe 
mușuroi. Ştiam că aflat la volanul Porsche-ului îi puteam depăși 
lejer, dar am luat curba aceea cu viteză prea mare și din cauza 
carosabilului ud și alunecos m-am răsturnat cu mașina. Rivers a 
făcut o grimasă. Asta este tot ce știu. Vreau să spun că mă mir 
că sunt încă în viaţă. 

Am simţit cum mi se strânge stomacul. Eu fusesem cel care 
îl urmărise, nu persoana care lăsase capul în subsolul său. 

Avocatul lui a înclinat din cap și a privit la Sampson și apoi 
la mine. 

— Cum de aţi dat de clientul meu așa de repede după 
accident? 

— Vor răspunde la asta la momentul cuvenit, doamnă 
consilier, a spus Mahoney, pe un ton cam repezit și l-a întrebat 
pe Rivers: De unde credeţi că provin acele capete? 

Rivers a sorbi puţină apă dintr-un pahar, prin pai, și a spus: 

— M-am gândit la asta. Trebuie să fi fost acel șofer de la 
livrări sau altcineva care a intrat pe proprietatea mea în timp ce 
eram la magazinul de bricolaj. Uitaţi-vă pe înregistrări. 

— Așa vom face, a promis Mahoney. Există vreun motiv 
pentru care cineva ar vrea să vă însceneze asta, domnule 
Rivers? Dușmani? 

— Două foste soţii? Trei sau patru foste iubite furioase? De 
fapt, nu. Poate ar vrea să-mi taie testiculele dintr-un motiv 
oarecare, dar nu mi-o pot închipui pe vreuna dintre ele să taie 
capete de oameni ca să se răzbune pe mine. 

— Cine este Maxine? l-am întrebat. 

Rivers s-a încruntat. 

— Pisica mea? 

— Pisica ta? s-a mirat Sampson. 

Am închis din nou ochii. 

— Da. Locuiește în mușuroi și omoară șoarecii. Poate să fie o 
adevărată pacoste, totuși. Este aproape imposibil de prins când 
trebuie să-i dau medicamentele. 

Avocata lui Rivers lua notițe și ne studia. 

— Am o întrebare pentru voi toţi. 


— Dacă putem răspunde, o vom face, a promis Mahoney. 

— Toate astea au legătură cu răpirea acelei femei din Ohio, 
nu-i așa? a vrut ea să afle. Diane Jenkins? Acolo a fost lăsat un 
cap într-o mașină a FBI în timpul unei răscumpărări. Agenţii nu 
au fost numiţi, dar dumneata ai fost, agent special Mahoney, nu- 
i așa? 

— Da, Mahoney și cu mine am fost, am spus, privind-o 
direct. 

Cowels a înclinat scurt din cap și a adăugat: 

— Deci aceasta este opera misteriosului M? 

— Cine este M? a întrebat Rivers. 

— Nu putem să răspundem la întrebarea asta pentru că nu 
știm, i-a spus Mahoney lui Cowels. 

— Dar cazurile au legătură între ele? a întrebat avocata. 

— Da, am spus. 

Ea a surâs mulțumită. 

— Ştiam eu. De ce ar pune M două capete pe proprietatea 
clientului meu? Şi vă întreb din nou, domnule doctor Cross: de 
ce vă aflaţi, de fapt, în zonă? Dar dumneavoastră, domnule 
detectiv Sampson? 

— Doamnă avocat, aceasta este o investigaţie federală 
complicată, a început Mahoney. 

— Dar numai adevărul ne va elibera, am spus și am ridicat 
mâinile. Domnule Rivers, doamnă Cowles, meritaţi să știți exact 
ce s-a întâmplat, indiferent de consecinţele asupra mea. 


CAPITOLUL 50 


DACĂ AM ÎNVĂŢAT CEVA DE LA Mama Nana, e următorul 
lucru: dacă ai greșit, recunoaște și suportă consecinţele. Dacă ai 
depășit limita, recunoaște și suportă consecinţele. Dacă au fost 
momente când ai luat decizii greșite sau ai acționat mânat de 
prejudecăţi, recunoaște și suportă consecinţele. „Orice altceva 
este o minciună și o înșelătorie, astfel încât consecinţele vor fi 
mai rele pentru tine pe termen lung“, îmi spunea bunica atunci 
când eram copil. „Infruntă necazurile pe care le-ai creat, Alex, și 
mergi mai departe.” Sfatul Mamei Nana se dovedise a fi valabil 
din nou și din nou, așa că l-am urmat încă o dată în rezerva de 
spital a lui Rivers. In următoarele douăzeci de minute am 
povestit detaliile poveștii, din primul moment în care mă 
contactase M prin mesajul de pe Wickr pe care îl primisem cu 
câteva momente înainte ca Rivers să descopere capul tăiat din 
subsolul său și până la urmărirea și salvarea lui din mașina 
sport. 

— Domnule Rivers, încă mai credeam că sunteţi M. Din 
fericire, am ajuns la dumneavoastră înainte ca mașina să 
explodeze. 

— Din fericire? a repetat avocata lui Rivers. Clientul meu nu 
ar fi făcut accident cu mașina dacă nu l-aţi fi urmărit. N-ar fi 
fugit de la bun început dacă nu v-ar fi auzit pe dumneata și pe 
detectivul Sampson coborând pe scară. Şi drepturile clientului 
meu nu ar fi fost încălcate dacă n-aţi fi intrat în buncărul său 
privat — de dovă ori —, doctore Cross. 

Am ridicat mâinile, cu un gest împăciuitor: . 

— Doamnă, toate acestea sunt adevărate. In apărarea mea, 
speram și nu speram în același timp să o găsesc pe Diane 
Jenkins sau dovada prezenţei sale în buncărul domnului Rivers. 

— Nu, speraţi să găsiţi dovezi că clientul meu era M. 

— Şi asta, fără îndoială, am spus și m-am uitat la Rivers, 
care mă studia. Domnule Rivers, îl urmăresc pe M de ani de zile. 
M m-a tachinat, m-a ameninţat și, în general, mi-a dat târcoale. 
Şi nu doar pe mine, ci și pe detectivul Sampson și pe agentul 
special Mahoney. Vă rog să mă iertaţi că am făcut o obsesie 
pentru asta, dar intenţiile mele au fost bune. Nu am dorit ca 
vreun om să mai sfârșească strangulat, decapitat sau ţinut 
ostatic de M. 


Cowles a spus, pufnind în batjocură: 

— Ha! Bună încercare. Priviţi ce a păţit clientul meu după ce 
v-aţi lăsat stăpânit de obsesie. Simt în aer mirosul unui proces 
care o să vă usture. 

— Deci cam asta a fost cu mărturisirea adevărului, a spus 
Mahoney, părând dezgustat. Bănuiesc că am terminat ce aveam 
de făcut aici. 

— Nu, a spus Rivers. Şi vă asigur că nu va exista niciun 
proces. 

— Dwight... a început avocata lui. 

— Niciun proces, Sheila, a insistat el. Chiar dacă n-ar fi venit 
pe urmele mele, aș fi condus mult prea repede pentru condiţiile 
de drum. Dacă nu m-ar fi urmărit, acum puteam să fiu mort. 

— Ei bine, eu nu văd deloc lucrurile așa. 

Rivers m-a fixat cu privirea. 

— Acest M este un veritabil profesor Moriarty pentru 
dumneata, nu-i așa, domnule Cross? 

Am înţeles aluzia la dușmanul suprem al lui Sherlock Holmes 
și am ridicat din umeri. 

— S-ar putea spune și așa, am încuviinţat. 

— Holmes a devenit prea obsedat de Moriarty. Din cauza 
asta a fost la un pas de moarte. 

— Îmi amintesc. 

Rivers m-a privit cu atenţie. 

— Nu știu dacă să fiu flatat sau dezgustat de faptul că aţi 
crezut că aș putea fi M -— sau, mai curând, că așa au crezut 
computerele voastre. 

— Vă cer scuze pentru acţiunile mele și ale computerelor. 

A râs. 

— Am învăţat un lucru în lumea tehnologiei, și anume că nu 
trebuie să te scuzi pentru performanţa computerului tău. A făcut 
ceea ce i-a spus programatorul să facă. Nimic mai mult și nimic 
mai puţin. 

— Dwight, a insistat avocata lui. Cred că... 

Ochii lui s-au luminat. 

— L-aţi prins pe M acum, nu-i așa, doctore Cross? Trebuie să 
fie pe înregistrările camerelor de supraveghere. Sunteţi 
aproape, nu? 

— Dacă M e șoferul care a făcut livrarea, da. Așa sper, am 
spus, în timp ce Cowles își mușca buzele de ciudă. 


— Dar de unde a știut M că mă supravegheați? De unde a 
știut să pună capetele în atelierul și în mașina mea și apoi să vă 
alerteze? 

— Nu știu. 

Rivers și-a chemat avocata. l-a șoptit atât de încet, încât a 
trebuit să se aplece mai aproape pe măsură ce el repeta 
cuvintele. Ea a ascultat și apoi a privit spre mine și a aprobat din 
cap. 

Cowles a venit la mine și a șoptit: 

— Scoateţi-vă telefonul din încăpere și închideţi-l. 


CAPITOLUL 51 


MI-AM SCOS iPHONE-UL, l-am privit și apoi m-am uitat la 
Rivers. El a aprobat din cap. 

Am ieșit din rezervă și am oprit aparatul, apoi am întrebat 
asistenta de serviciu dacă i-l pot lăsa câteva minute în grijă. 
Când m-am întors, Rivers mi-a spus: 

— Dacă aș fi în locul dumneavoastră, aș pune telefonul în 
modul DFU. 

— Ce înseamnă asta? 

— Acest modul oprește orice aplicaţie ascunsă pe care un 
hacker ar fi putut-o instala pentru a accesa microfonul și camera 
de pe telefonul dumneavoastră. Căutaţi pe Google. DFU. 

Am dat din cap, simţindu-mă invadat, stânjenit, spionat și 
hotărât să aflu dacă și cum M îmi spărsese telefonul și cine știe 
ce altceva. Dar cum? 

O asistentă a intrat și ne-a anunţat că trebuia să-l ducă pe 
Rivers la radiografie. 

— Atunci vă lăsăm, a spus Mahoney și ne-a făcut semn spre 
ușă, lui Sampson și mie. 

M-am oprit la asistenta de serviciu, mi-am luat telefonul și 
apoi am coborât pe hol, spre lift. 

— Te-ai uitat deja la înregistrările camerelor de securitate 
ale lui Rivers, a spus Sampson după ce ușile s-au închis în urma 
noastră și am început să coborâm. 

— Da, la toate, a zis Mahoney. Şi toate confirmă ce a spus 
Rivers. 

— L-ai văzut pe șoferul care a făcut livrarea? 

— Din mai multe unghiuri. Din păcate nu i se vede faţa din 
niciun unghi. 

— Dubiţa? 

— Are geamuri mate. Fără semne. Plăcuţe de înmatriculare 
furate. 

— Deci el a fost, am conchis eu. M. 

— L-am fi putut prinde dacă n-ai fi mânijit obiectivul camerei 
de lângă ușa buncărului cu noroi, a spus Mahoney. Nu am putut 
decât să îi distingem silueta când a făcut livrările și când s-a 
întors ca să vă închidă în buncăr. 

Am tras aer și am pufnit cu putere. 

— Ce tâmpenie am făcut! 


— Da. 

Ușile s-au deschis. Am coborât din lift și am ieșit afară. 

— Cred că Rawlins ar trebui să se uite rapid pe telefonul tău, 
a propus Mahoney. 

— De acord, am făcut eu. O să i-l dau azi. 

Mahoney a ezitat și m-a privit sincer. 

— Rivers ar fi putut să te dea în judecată și ar fi câștigat 
fluierând, Alex. 

— Încă ar putea s-o facă dacă îl convinge Cowels. 

— Celor de la FBI nu le place ca oamenii cu care lucrează să 
fie daţi în judecată. 

Am simţit că roșesc. 

— Am înţeles. Nu se va mai întâmpla. Promit. 

— Chiar și cei mai buni dintre noi judecă greșit din când în 
când, a spus Mahoney, apoi mi-a strâns mâna și a plecat. 
Sampson, care fusese ciudat de tăcut, s-a scuzat că se duce la 
birou ca să termine niște treabă. 

— Ești bine? l-am întrebat. 

Sampson mi-a făcut cu ochiul și a aprobat subtil din cap. 

— Sunt bine, dar nu sunt tocmai fericit. Din cauza ta am fi 
putut să păţim lucruri mult mai grave decât să fim daţi în 
judecată. Aș fi putut să îmi pierd slujba. 

Mi s-a strâns stomacul, pentru că știam, în sinea mea, că 
avea dreptate. 

— John, îmi pare rău. 

— Ştiu. Dar dă-mi puţin timp să procesez, bine? 

Cel mai bun prieten pe care îl avusesem vreodată mi-a 
zâmbit trist, apoi s-a răsucit pe călcâie și s-a îndepărtat cu pași 
domoli. 

L-am urmărit cu privirea până a dispărut după colț. M-am 
hotărât să mă întorc pe jos acasă, să diger lucrurile, să îmi 
golesc mintea înaintea unei vizite din partea încă unui antrenor 
de colegiu care încerca s-o recruteze pe Jannie. 

În timp ce mergeam, m-am străduit cât am putut să îmi iau 
gândul de la Sampson, spunându-mi că dacă Rivers avea 
dreptate, adică dacă M mă spiona prin telefon, probabil că mă 
urmărea chiar în clipa aceea. Sau ar fi făcut-o, dacă nu aș fi 
oprit telefonul. 


Pentru moment mă simţeam întrucâtva invizibil, așa că am 
început să mă întreb cum era posibil ca M să îmi fi pătruns în 
telefon. 

Potrivit site-ului Wickr, tot ce trebuia să facă cineva ca să 
mă contacteze pe aplicaţie era să îmi apeleze telefonul. Atâta 
vreme cât aveam aplicaţia, mesajul avea să apară. 

Am presupus că ar fi putut să obţină numărul meu în mai 
multe moduri, dar nu-mi puteam explica metoda pe care o 
găsise prin care să mă urmărească și poate să și asculte când 
vorbeam. Oare M se apropiase suficient de mine cât să îmi 
doneze telefonul? Dar când? Şi unde? Mă înnebunea gândul că 
M se afla permanent cu câţiva pași înaintea mea. Sau oare se 
afla cu câţiva pași în spatele meu și mă urmărea? 

M-am simţit cuprins de paranoia și nu m-am putut abţine să 
nu mă uit în jur ca să văd dacă sunt urmărit. Erau mai mulţi 
oameni pe trotuar, în spatele meu, precum și pe cealaltă parte a 
străzii. Dar nimeni nu mă urmărea în mod evident sau nu se 
purta într-un mod care să dea de bănuit. 

Am făcut câteva ocoluri scurte pentru a mă asigura că 
nimeni nu mă urmărește, și când am ajuns la National Mall eram 
convins că sunt singur. În timp ce mă îndreptam spre sud-est, 
către Fifth Street, am decis că ar fi bine să-l sun pe Rawlins și 
să-l rog să-mi facă o vizită acasă. Fără să spun nimic care să 
trădeze că suspectam că eram supravegheat. 

Am pornit telefonul, l-am sunat și am lăsat un mesaj prin 
care îi ceream să mă sune pe telefonul meu fix de acasă. 
Aplicația mea obișnuită de mesagerie afișa două mesaje — unul 
de la Jannie, care îmi amintea să vin acasă devreme pentru a 
mă întâlni cu antrenorul, și unul de la Mama Nana, care îmi 
cerea să cumpăr o cutie de lapte. 

M-am întrebat dacă era posibil ca M să-mi monitorizeze 
mesajele și era cât pe ce să opresc din nou telefonul, când am 
auzit un piuit scurt. Pe ecran a apărut un mesaj Wickr. 


Zilele astea gătești o mâncare de pește care miroase 
cam urât? Sau mai bine zis, o mâncare cu capete de 
pește? Te-ai prins? Capete de pește. Capete de pește. 
Mănâncă-le,  miam-miam, ce gustos. Gata cu 
distracţia. Cross, acum lucrurile devin interesante. 
Toate acestea vor avea sens în curând. 


M vine de la... 


Înainte ca mesajul să dispară, am făcut ceea ce îmi spusese 
Mahoney: am apăsat butonul de blocare și butonul meniului în 
același timp. 

Ecranul a clipit chiar înainte ca mesajul să dispară. 


CAPITOLUL 52 


CAPTURA DE ECRAN ERA ÎNCĂ în albumul meu foto, când 
Keith Karl Rawlins a venit la mine acasă. A bătut la ușa din faţă 
cam pe la șase și jumătate seara și am ieșit pe verandă să-i dau 
telefonul. 

— Crezi că poţi afla cum mă urmărește? m-am interesat eu. 

— Fără îndoială, a spus Rawlins după ce a privit captura de 
ecran. Apoi a oprit telefonul și l-a pus într-o pungă căptușită cu 
plumb. Totul este să o faci în așa fel încât să nu bage de seamă. 

— Poţi să faci asta? 

M-a privi cu condescendenţă și a zâmbit larg: 

— Şi legat la ochi. 

— Rivers a spus că ar trebui să-l pun în modul DFU, dar 
habar n-am ce înseamnă asta. 

— Înseamnă „actualizarea firmware-ului dispozitivului”, m-a 
lămurit el, încuviinţând propunerea. Va elimina programul, dar 
înainte să fac asta, vreau să mă uit niţel la nenorocitul de 
telefon. 

Rawlins a plecat. Ali a venit pe bicicleta sa de teren, 
transpirat tot și zâmbind larg. 

— A fost o plimbare bună? am întrebat. 

— N-o să-ţi vină să crezi ce pot să facă unii dintre copiii 
aceștia. 

— Nu și căpitanul Abrahamsen? 

— Nu era acolo. A făcut o cursă lungă cu echipa sa. 

— Du-te și fa-ți un duș. Antrenoarea vine să o vadă pe 
Jannie după cină. 

— Au burse de ciclism montan în Texas? 

— Habar n-am. Mergi la duș. 

Când antrenorul a sunat la ușă tocmai terminam de spălat 
vasele după cină și Jannie urcase la etaj să-și trimită tema prin 
e-mail. Am deschis ușa și m-am trezit în faţa unei femei înalte, 
suple, de aproape 40 de ani, îmbrăcată într-un costum albastru, 
cu pantaloni eleganti și ţinând în mână o servietă. 

Mi-a zâmbit, mi-a întins mâna și a spus: 

— Sper că nu am ajuns prea devreme. 

— Deloc, doamnă antrenor Wilson. Suntem onorați. Intraţi, 
vă rog. 


Antrenoarea Rebecca Wilson conducea prestigioasa echipă 
de atletism feminin de la Universitatea Texas din Austin. 

— Apreciez că v-aţi făcut timp pentru mine, domnule doctor 
Cross, a spus antrenoarea Wilson. 

— Ne facem timp pentru oricine este interesat de Jannie, am 
încredinţat-o, în timp ce o conduceam în casă. 

În facultate, Wilson concurase la heptatlon. Fusese de două 
ori campioana diviziei naţionale, NCAA, ceea ce o adusese în 
atenţia noastră. Până în prezent, cele mai mari realizări ale lui 
Jannie fuseseră cele din cursele de atletism-viteză, dar un 
antrenor privat care se interesase anterior de fiica mea 
susținuse convingător că abilităţile ei atletice mai ample 
sugerau că ar putea ajunge la un nivel foarte înalt în heptatlon, 
evenimentul atletic cel mai solicitant dintre probele pentru 
femei. Speram ca antrenoarea Wilson să-i ofere lui Jannie, la 
facultate, o alternativă la pregătirea doar pentru atletism-viteză. 

— Miroase bine, a spus antrenoarea, în timp ce îi agăţam 
haina în cuier. 

— Bunica mea a făcut plăcintă cu mere special pentru 
dumneavoastră. 

— Plăcinta cu mere e una dintre preferatele mele, a spus 
antrenoarea Wilson. Şi unul dintre motivele pentru care mă scol 
în fiecare dimineaţă și alerg mult, indiferent unde mă aflu. 

— Îmi imaginez că aceste călătorii de recrutare sunt 
solicitante. 

— Când te interesează doar cei mai buni, trebuie să 
investești timp. Jannie este aici? 

— Este sus, tocmai trimite niște teme prin e-mail, i-am 
explicat, conducând-o în bucătărie, unde așteptau Mama Nana, 
Bree și Ali. După ce a aflat că Universitatea Texas nu oferea 
burse de ciclism, Ali a plecat să vizioneze un videoclip cu 
motociclişti. Jannie a coborât când făceam prezentările și 
schimburi de amabilităţi. Arăta mult mai bine decât în ultimele 
săptămâni, deși cu siguranţă slăbise și ochii ei erau încă puţin 
înfundaţi în orbite, din cauza bolii. 

Antrenoarea Wilson a studiat-o pe fiica mea, în timp ce-și 
zâmbeau și-și strângeau mâinile. 

— Este o plăcere să te cunosc în sfârșit, Jannie. 

— Plăcerea este de partea mea, doamnă antrenoare Wilson, 
a spus ea. Apreciem că aţi venit tocmai până aici. 


— Îmi imaginez că ai întâlnit mulţi antrenori care au venit de 
departe pentru a te cunoaște. 

Jannie a zâmbit discret. 

— Da, doamnă. Au fost câţiva. 

— Oregon? 

— Da. 

— Şi mai cine, dacă-mi permiţi să întreb? 

— Arizona, Universitatea din California de Sud și 
Universitatea Duke, am spus. 

— Foarte impresionant pentru o junioară. Oferte de la toţi? 

— Oferte verbale, am spus. 

— Dar nimic pe hârtie? Nicio scrisoare semnată? 

— Încă vrem să vedem ce oferte primește, a intervenit 
Mama Nana. Așa cum aţi spus, este încă la nivel de juniori. 

Lui Wilson părea să-i placă ce auzea. A devenit serioasă și a 
scos un caiet mare. 

— Te-am văzut alergând când erai boboc, la cele două curse 
din al doilea an de liceu și am văzut și videoclipurile 
impresionante, a spus ea. Am văzut și clipul de pe ESPN în care 
ţi-ai rupt piciorul în cursa de patru sute de metri. Apropo, ce-ţi 
face piciorul? 

Jannie s-a uitat la mine și apoi a spus: 

— E ca nou. Nu mă mai doare deloc. 

— Bun. Mă bucur să aud asta. Doctore Cross, aveţi un medic 
care să ateste starea ei fizică? 

M-am încruntat. Nimeni nu mai ceruse asta până acum. 

— Sunt sigur că l-am putea ruga pe chirurgul ortoped să 
scrie ceva în acest sens, dar asta nu depinde până la urmă de 
cum se simte ea? 

— În mare măsură, da, desigur, a spus antrenoarea Wilson. 
Dar ne gândim la o investiţie substanţială de timp și bani în fiica 
dumitale. Vrem doar să ne asigurăm că luăm o decizie corectă. 
Sunt sigură că înţelegeţi. 

Înainte să răspund, s-a întors spre Jannie. 

— Am auzit că ai fost bolnavă. 

— Mononucleoză, a spus Jannie. Dar mă simt mult mai bine. 
Antrenoarea și-a notat ceva în caiet și a ridicat privirea. 

— Jannie, te îmbolnăvești des? 


CAPITOLUL 53 


JANNIE S-A UITAT LA MINE. La fel și Mama Nana și Bree. 
Conversaţia nu mergea deloc cum ne aşteptam. 

Am ridicat din umeri și am spus: 

— Nu se îmbolnăvește mai des decât ceilalţi copii ai mei, nu- 
i așa, Nana? 

— Corect, a încuviinţat bunica mea. De ce întrebaţi asta, 
doamnă antrenoare Wilson? 

Wilson a zâmbit și a lăsat jos caietul și pixul. 

— Heptatlonul este un sport dur, dur, atât fizic, cât și 
mental. Gândiţi-vă: opt evenimente sportive în două zile. lar 
antrenamentul pentru heptatlon este și mai dur, pentru că este 
extrem de extentuant. 

— Vreţi să ne explicaţi mai în detaliu? a rugat-o Bree. 

Wilson a căutat în servietă și a scos un caiet spiralat gros. 

— Acesta reprezintă programul de heptatlon pe un an 
pentru actualii mei sportivi. În fiecare zi, au ceva de făcut, 365 
de zile pe an. 

A continuat să descrie seturile de antrenament - greutăţi, 
exerciţii pliometrice și de agilitate în afara sezonului, ședințe 
nesfârșite de antrenament, pregătire tehnică până la concurs și 
ore de întreţinere și recuperare în timpul concursurilor. 

— Vă daţi seama că asta ar putea epuiza o tânără? ne-a 
întrebat Wilson. Vă daţi seama cum într-un astfel de mediu, cu 
foarte multă presiune, cineva ar putea să cedeze? 

— Da, a rostit Mama Nana. În caietul acela este prevăzut și 
timp pentru învăţat? 

— Absolut, a asigurat-o Wilson. A ezitat o clipă și apoi a 
spus: Voi fi directă și sper că și ceilalţi antrenori cu care aţi 
vorbit sunt la fel. Cel puţin în privinţa competiţiilor de heptatlon 
la cel mai înalt nivel, și prin asta mă refer la un nivel care te-ar 
putea conduce pe un stadion olimpic într-o bună zi... 

— Da? a spus Jannie. 

Antrenoarea și-a dus mâna la inimă. 

— Este opinia mea că, din perspectiva antrenamentului, îți 
va fi mai bine dacă iei minimul necesar de cerinţe academice. 

— Ce? am spus la unison cu bunica mea. 

Nu ne plăcea ce auzeam. Wilson a ridicat mâinile spre noi: 


— Ascultaţi-mă puţin. În timpul carierei mele în NCAA, mi- 
am menţinut nivelul academic la minimum și am umplut acel 
timp suplimentar cu antrenamente. Am devorat însă cursurile 
pe care le-am urmat. Drept urmare, mi-au trebuit cinci ani și 
jumătate pentru a absolvi facultatea, dar am terminat printre 
primii. Am participat, de asemenea, și la două campionate 
naţionale și am concurat la Jocurile Olimpice. 

Am rămas cu toţii pe gânduri. Într-un târziu, Jannie m-a 
privit. 

— Tată, cred că are sens. Adică... recunosc că mă 
îngrijorează cum voi împleti antrenamentele cu activitatea 
școală la nivelul următor. 

— Şi ai tot dreptul să fii îngrijorată, draga mea, a spus 
antrenoarea. Ştiu cum se pot acumula problemele pentru o 
tânără dacă încearcă să fie și o atletă de nivel mondial, și 
studentă cu normă întreagă. 

După câteva clipe de tăcere, Bree a spus: 

— Nu văd cum ajută asta. Mă refer la efortul redus la școală. 
Dacă se decide să concureze la heptatlon. 

— Dar dacă aleargă pur și simplu? am întrebat. 

— Dacă doar aleargă, ar trebui să fie studentă cu program 
întreg, dar, în acest caz, probabil nu va fi la Universitatea Texas. 

Cuvintele ei ne-au luat pe toţi prin surprindere. 

— Deci nu vă interesează ca Jannie să alerge pentru UT? am 
întrebat. 

— Aș putea să mă răzgândesc, dar astăzi — nu. 

— Nu înţeleg, a spus Mama Nana. Există alte cinci 
universităţi foarte bune, care au programe foarte bune de 
atletism și care îi fac oferte. 

— Ştiu, dar eu nu îi fac o ofertă azi. 

Toţi eram tăcuţi. Jannie s-a aplecat puţin înainte. 

— Nu-mi faceţi o ofertă pentru atletism, sau nu îmi faceţi o 
ofertă să mă antrenez pentru heptatlon? 

— Nici una, nici alta... Şi îți voi spune și de ce, i-a spus 
antrenoarea Wilson cu calm și blândeţe. Am urmărit video- 
clipuri cu tine când erai boboc și am vorbit cu antrenorii tăi. 
Rareori am văzut o tânără la fel de înzestrată ca tine. Ai fost un 
unicorn cu potenţial nelimitat. Dar apoi ţi-ai rupt piciorul. 


— V-am spus că piciorul este bine, am intervenit eu, iritat. Şi 
a fost cea mai bună la ultimele curse de interior la care a 
participat. 

— Credeţi-mă, i-am urmărit parcursul. Dar iată dilema mea. 
Din primul an de liceu, Jannie a participat la doar nouă curse, 
dintre care doar una în aer liber. Şi iat-o acum în primăvara 
ultimului ei an de liceu, îmbolnăvindu-se de mononucleoză. 
Așadar, probabilitatea ca ea să își intre în formă suficient încât 
să demonstreze ceva cu adevărat impresionant într-o cursă în 
aer liber, în sezonul de primăvară, este foarte redusă - cel puţin 
așa cum stau acum lucrurile. Şi din câte știu, ea nu a concurat la 
nicio competiţie care nu presupune alergare. 

— Ted McDonald, un antrenor independent, a pregătit-o în 
ultimii trei ani pentru fiecare eveniment de heptatlon. 

— Am vorbit cu antrenorul McDonald. În mare parte, de 
aceea sunt aici. 

Mama Nana și-a încrucișat braţele. 

— Să-i spuneţi strănepoatei mele că nu primește o bursă de 
la Texas? Aţi fi putut face asta la telefon. 

Antrenoarea Wilson a zâmbit. 

— De fapt, sunt aici pentru a o încuraja pe Jannie să facă tot 
ce este nevoie pentru a se recupera complet și apoi să fie 
suficient de în formă ca să concureze într-o serie de curse unde 
participarea se face pe bază de invitaţie și care au loc în toată 
țara la vară. Eu sau unul dintre asistenții mei vom fi prezenţi la 
fiecare dintre aceste curse și vom putea vedea dacă unicornul 
este încă acolo. Dacă Jannie este interesată de heptatlon, ceea 
ce ar fi și preferința mea, ar trebui să facă mai mult decât să 
alerge la aceste curse. Aș vrea să o văd concurând în cel puţin 
două competiţii fără alergare — de pildă săritura în lungime și 
aruncarea suliţei. Dar este alegerea ei. Dacă îmi place ceea ce 
văd în aceste curse, mă voi întoarce cu o ofertă completă în 
scris, pentru studii de cinci ani, cu bursă, precum și cu un plan 
de antrenament detaliat, pe care ea să-l urmeze. 

Antrenoarea Wilson și-a luat rămas-bun și a plecat câteva 
minute mai târziu și, după ce am condus-o, noi ne-am adunat 
din nou în bucătărie. 

— Cu siguranţă este diferită de ceilalți antrenori, a spus 
Mama Nana. Toţi au promis marea cu sarea pentru a o convinge 
pe Jannie. 


În defensivă, Jannie a spus: 

— Poate ar trebui să îl sun pur și simplu pe antrenorul din 
Oregon și să-i spun că îi accept oferta. 

— Asta ar fi calea cea mai ușoară, Jannie, am spus. Dar știi 
că antrenoarea Wilson nu te lua peste picior. Doar te provoca. 

— Ca să-i dovedesc că merit? a întrebat Jannie. 

— Cam asta este ideea, nu-i așa? Să dovedești că ești 
persoana ideală pentru a primi acea bursă. 

— Bănuiesc, a spus ea, deloc entuziasmată. 

— Doar nu credeai că va fi ușor, nu-i așa? a dojenit-o bunica 
mea. 

— Așa mi s-a părut cu ceilalţi antrenori. 

— Domnișoară, nimic din ceea ce merită obţinut nu se face 
fără efort. 

Jannie a oftat și a îmbrăţișat-o pe străbunica ei. 

— Nana, ai dreptate. Cum de ai mereu dreptate? 

— Nu am mereu dreptate, a bombănit Nana. Dar am 
suficient de des. 


CAPITOLUL 54 


AM LUAT O JACHETĂ CU GLUGĂ și am ieșit afară, pe 
verandă. Erau cam șaisprezece grade -— cea mai frumoasă seară 
de martie pe care o văzusem, iar aerul mirosea înnebunitor a 
flori. 

Dar inima îmi era grea când m-am așezat pe balansoarul lui 
Nana. 

Bree a ieșit și s-a așezat lângă mine. 

— Nu știm niciodată, nu-i așa? a spus ea. 

— Ce anume? 

— Cu ce întorsătură de situaţie ne vom confrunta. 

— Jannie? 

— Da. Încă digeră toate astea. Ești bine? 

— Sunt în regulă. 

— Nu pari în regulă. 

— Am avut o discuţie cu Sampson, am bâiguit eu și apoi i- 
am povestit totul. 

Când am terminat, Bree a spus: 

— Avea dreptate. Şi a avut dreptate să îţi spună. 

— Ştiu. Şi acum mă simt prost... dar în iureșul momentului, 
am făcut ce am crezut că era mai bine. 

S-a aplecat și și-a petrecut braţul peste umerii mei. 

— Ai acţionat, deși te puneai în pericol. Este mai mult decât 
ar fi făcut nouăzeci și nouă la sută din oameni. 

— A fost mai rău decât să o iau în direcţia greșită, Bree. 

— Nu, nu a fost. Asta dacă nu l-ai târât pe Sampson în mod 
intenţionat într-o situaţie care l-ar fi putut costa locul de muncă. 

— Nu, asta nu. 

— Vezi! a exclamat Bree și m-a îmbrățișat strâns. Te-ai 
pierdut puţin pe mare. N-a fost un naufragiu. Doar o mică 
problemă de navigaţie. Asta e tot. 

Am zâmbit. 

— Viaţa mea ca o călătorie pe mare? 

A râs și m-a sărutat pe obraz. 

— Ceva de genul ăsta. 

— Îţi mulţumesc, am spus și am sărutat-o și eu. 

— Pentru ce? 

— Pentru că mai crezi în mine. 

— Mereu și întotdeauna, Alex Cross. 


M-am simţit mult mai bine în ceea ce-o privea pe Bree, dar 
cu Sampson tot nu eram în regulă. Conflictul interior se vedea 
probabil pe chipul meu, căci Bree m-a atenţionat: 

— Trebuie să te vezi cu John. 

— Eşti o fiinţă foarte perspicace, nu-i așa? 

— M-am molipsit de la cineva pe care îl cunosc, a zâmbit ea 
cu subînţeles. 

— O să mă duc la el să-i bat la ușă. Să îndrept lucrurile. 

Bree m-a mângâiat ușor pe piept și a spus: 

— Dacă asta te va ajuta să dormi... 

— Da. 

— Du-te atunci, a spus ea. O să mă găsești trează. 

M-am suit în mașină, am aprins farurile vechiului nostru 
Mercedes și am ieșit pe Fifth Street. 

În oglinda retrovizoare se reflecta o rază de far. Am privit în 
urmă și am observat că un SUV mic și negru pornise de lao 
jumătate de cvartal distanţă în urma mea. 

Am condus spre casa lui Sampson, un traseu pe care îl 
puteam face legat la ochi sau cel puţin fără să mă gândesc 
conștient la asta, ceea ce era bine, pentru că în seara aceea 
mintea îmi stătea la alte lucruri. 

Aveam captura de ecran a ultimului mesaj al lui M pe un 
telefon vechi din buzunar, dar nu aveam nevoie să scot telefonul 
ca să mi-l amintesc. Primele trei sau patru rânduri, tonul 
batjocoritor și treaba cu capetele de pește erau menite să mă 
sperie, să îmi amintească faptul că M era bizar și imprevizibil și 
că în continuare uneltea în mod activ împotriva mea. Incerca să 
mă ţină sub presiune, dar puteam să evit asta pur și simplu fără 
a zăbovi asupra acelor pasaje din mesaj. 

Însă era mai greu să ignor ultimele rânduri. 


Cross, acum lucrurile devin interesante. Toate acestea 
vor avea sens în curând. 
M vine de la... 


Mi-am spus că juca un joc contracronometru, încercând să 
mă facă să ard energie mentală, în timp ce căutam cu disperare 
să îi anticipez următoarea mișcare. Dar mai era ceva. „Ştie că 
toată povestea cu M mă deranjează”, am murmurat de unul 


singur când am oprit la un semafor, pe Pennsylvania Avenue. De 
la ce vine „M“? Cine este el cu adevărat. 

Din obișnuinţă am privit în oglindă și am văzut cinci mașini 
pe cealaltă bandă - un vehicul utilitar, o camionetă, o dubiţă, un 
jeep alb și un SUV mic și negru. 

Semaforul s-a făcut verde. Am condus mai departe spre 
șoseaua de centură, circuitul de autostrăzi care înconjoară 
capitala Americii, și mintea mi s-a întors din nou la acea ultimă 
propoziţie: „M vine de la...“ 

Moriarty. 

Cuvântul mi-a apărut brusc în minte, o idee rămasă după 
discuţia cu Rivers avută în după-amiaza aceleiași zile. Şi atunci, 
chiar dacă știam că era imposibil, n-am putut să nu mă gândesc 
la... 

Mastermind. 

M vine de la Mastermind, pseudonimul lui Kyle Craig. 

Conducând spre nord, pe 1-295, am alungat ideea că Craig 
era cumva încă viu, încă jucând un joc lung și mortal cu mine. 
Dar cineva chiar juca un joc lung și mortal cu mine. Sau toate 
acestea erau doar un joc de-a șoarecele și pisica, felina lovind 
din când în când rozătorul cu laba și distrându-se înainte de a-i 
aplica lovitura de graţie? 

În spatele meu s-a auzit un claxon care m-a trezit din 
gânduri. M-am uitat în oglinda retrovizoare și am văzut dubiţa 
de livrare pe banda de lângă mine virând spre ieșirea de pe 
strada East Capitol și lăsând să se vadă în urma sa un SUV BMW 
negru. 

Ar fi putut fi un alt SUV negru, ar fi putut fi o pură 
coincidenţă, dar instinctul îmi spunea că eram urmărit de 
cineva. 

Am decis să-l testez și am apăsat pe acceleraţie când am 
luat o curbă. 

Când am ieșit din ea, am scanat cu privirea autostrada din 
față, am văzut că era aproape goală, apoi mi-am fixat atenţia 
asupra oglinzii retrovizoare. 

BMW-ul a ieșit repede din curbă, chiar mai repede decât 
credeam că avea s-o facă. Era acum pe banda mea, chiar în 
spatele meu, și nu mai încerca să-și ascundă intenţiile. Omului 
aflat la volan - oricine ar fi fost — deja nu-i mai păsa că este 
observat. Venea după mine. Şi venea repede. 


CAPITOLUL 55 


AM ACCELERAT ŞI MI-AM scos pistolul din tocul de pe umăr, 
apoi l-am pus în poală. 

BMW-ul se apropia în continuare, cu farurile aprinse pe faza 
lungă. 

Mâna mea stângă s-a îndreptat spre comanda oglinzii 
laterale. Am rotit-o spre dreapta și am redus presiunea pe 
pedala de acceleraţie. SUV-ul s-a apropiat și mai mult când am 
trecut de staţia de metrou Minnesota Avenue. 

A încercat să se apropie de bara mea de protecţie, lumina 
farurilor sale umplându-mi mașina. Dar apoi am rotit comanda 
de la oglinda de lângă pasager. 

In urmă cu doi ani, fiul meu mai mare, Damon, dăduse cu 
spatele într-o parcare aglomerată și lovise un stâlp de telefon cu 
oglinda respectivă. Accidentul îndoise ușor suportul oglinzii, 
ceea ce, am descoperit, avea o utilitate stranie: dacă cineva 
venea în spatele tău cu farurile aprinse, puteai înclina oglinda în 
sus și spre interior, iar fasciculul farului drept al celeilalte mașini 
se reflecta înapoi spre șofer. 

Exact așa s-a și întâmplat. Când SUV-ul a ajuns la vreo patru 
metri și jumătate de bara mea de protecţie, lumina farului drept 
s-a reflectat în oglindă și s-a îndreptat direct spre ochii șoferului. 

Şi-a dus mâna la ochi și a frânat, în timp ce eu am apăsat pe 
acceleraţia  Mercedesului. Când am ajuns lângă Eastland 
Gardens, deja pusesem între mine și el o distanţă de cel puţin 
cincizeci de metri. 

Dar fusesem atât de șocat de ceea ce văzusem, încât de- 
abia observasem. În fracțiunea de secundă înainte ca șoferul să- 
și ridice braţul și să frâneze, mă uitasem la el: un bărbat în 
costum și cravată neagră, mănuși negre, pe la 45 de ani, 
ochelari fumurii, păr blond-cenușiu și cu nasul inconfundabil, 
bărbia proeminentă și pomeţii fostului agent special FBI Kyle 
Craig, căzut în dizgrație și considerat decedat. 

Pe retina mea, imaginea cu Craig ridicând braţul pentru a se 
apăra de lumină era atât de vie, încât aproape că nu am văzut o 
dubă albă care urca rampa pe autostrada statală 50 din 
Maryland. Am frânat, iar duba a virat chiar în faţa mea, 
claxonând. Abia am reușit să evit ciocnirea. După ce m-am 


asigurat că nu ne vom lovi, m-am uitat rapid în oglinzile 
retrovizoare și laterale, încercând să văd SUV-ul. 

Dar nu mai era acolo. 

Într-adevăr, în spatele meu nu era niciun far. 

Imposibil. 

Am pipăit controlul oglinzii laterale din dreptul scaunului 
pasagerului și de data aceasta am îndreptat-o larg spre dreapta. 
În luminile de pe autostradă am zărit licăriri ale SUV-ului care 
mergea cu farurile stinse, îndreptându-se spre mine cu o 
asemenea viteză încât m-am îngrozit. 

Ştiam că trebuia să fac o manevră evazivă, să frânez și să îl 
las să treacă. In schimb, am coborât geamul pasagerului și am 
continuat să privesc spre el, încercând să-l văd pe Craig prin 
geamurile fumurii, chiar dacă știam, fără vreo urmă de îndoială, 
că omul era mort de mult. 

Duba a frânat în faţa mea. N-am avut de ales și am făcut la 
fel. SUV-ul a luat-o iute înainte și a trecut în lumina farurilor 
mele. 

Geamul din dreptul șoferului a coborât. Nu-i puteam vedea 
faţa, dar în mod sigur i-am auzit vocea. Părea să tune spre 
mine: 

— Cross, M a spus că n-o să te înveţi minte niciodată! 

Apoi mâna lui înmănușată a ieșit pe geam și a aruncat ceva 
în lateral, spre mine. Un balon albastru s-a spart de parbrizul 
meu, acoperindu-l cu un lichid negru și blocându-mi vederea. 
Am frânat și am virat la dreapta, rugându-mă să pot vedea ceva 
din drum în acea oglindă laterală îndoită. Când am ajuns pe 
bretea, gâfâiam, transpirat tot. Lichidul din balon era acum 
împrăștiat pe parbrizul meu, iar farurile mele arătau ca și când 
aveau o nuanţă arămie. 

Am vrut să apăs pulverizatorul de la ștergătoare, dar ceva 
m-a oprit. Am scos o lanternă din torpedou, apoi am ieșit din 
mașină pe partea pasagerului, ca să evit să fiu lovit de mașinile 
care treceau în viteză. 

SUV-ul și dubiţa s-au făcut nevăzute când m-am apropiat de 
aripa din faţă și am îndreptat lanterna spre parbriz. Lichidul 
avea o culoare profundă, roșu-închis și deja se transforma într- 
un gel lipicios în briza răcoroasă. 

Am luat puţin din acea materie de pe parbriz, am frecat-o 
între degete și, judecând după mirosul metalic, cu care eram 


familiarizat graţie îndelungatei mele experienţe în domeniul 
criminalistic, mi-am dat imediat seama că era sânge. 


CAPITOLUL 56 


JOHN SAMPSON A EXAMINAT PARBRIZUL la lumina lanternei. 

— Te-ai chinuit să vezi prin asta tot drumul până aici? a 
întrebat el, arătând spre mica zonă din dreptul volanului pe care 
o curăţasem. 

— N-am vrut să alterez probele mai mult decât era absolut 
necesar. 

— Ce e cu sângele ăsta? a întrebat Ned Mahoney. 

Ned lucrase până târziu la sediul din centrul orașului și 
venise imediat ce îl sunasem. Eram pe aleea casei lui Sampson. 
O unitate de la serviciul de criminalistică FBI era deja în drum 
spre noi. 

— Habar nu am, am ridicat din umeri. 

— L-ai văzut bine pe tipul care a aruncat balonul? a întrebat 
Mahoney. 

— Da. N-o să-ţi placă. Mie în mod sigur nu mi-a plăcut. 

— Numai de probleme avem parte, a spus Sampson. 

M-am îndepărtat de mașină, încă tulburat de cele văzute și 
apoi m-am întors și i-am privit pe cei doi bărbaţi în care aveam 
încredere absolută. 

— Tipul care conducea mașina semăna leit cu Kyle Craig. 

— Ei haide, Alex, a spus Mahoney mormăâăind. Depășește 
momentul. Omul e mort de mult. 

— Tu l-ai ucis, Alex, a spus Sampson. 

— Ştiu! Ştiu! Dar persoana care conducea acel SUV cel puţin 
semăna foarte mult cu felul în care îmi imaginez că ar fi arătat 
Craig dacă... 

Amândoi m-au privit cu o expresie de nedumerire. 

— Poftim? a spus Sampson. 

— Asta e, am spus. Tipul acela semăna cu un Kyle Craig 
înainte de operaţie, dar îmbătrânit. Ca atunci când luăm 
fotografii cu oameni și îi îmbătrânim pe computer, știți voi. Dar 
gândiți-vă. Adevăratul Craig și-a reconstruit fața complet cu 
ajutorul acelui chirurg plastician din Florida ca să se dea drept 
un agent FBI; a durat ceva până să descopăr asta și să-l ucid. 

Pentru o clipă au tăcut. 

— Şi dacă nu l-ai ucis pe adevăratul Craig? a întrebat 
Mahoney. 

— Mă doare capul, a zis Sampson. E oare posibil? 


— Nu, am spus. Kyle Craig a fost cel care a murit în noaptea 
aceea. Tipul pe care l-am văzut ar fi putut fi el înainte de 
operaţia la faţă. Chiar și vocea lui semăna cu a lui Craig. 

— Poftim? Doar nu aţi stat de vorbă în timp ce vă fugăreaţi 
cu mașinile? a întrebat Mahoney. 

— Mi-a strigat prin geam tare, parcă printr-un megafon: 
„Cross, M a spus că n-o să te înveţi minte niciodată!” Avea 
accentul lui Craig. 

— Şi apoi a aruncat balonul de sânge spre tine? a presupus 
Sampson. 

— Exact. 

— Ce naiba urmărește ticălosul ăsta nenorocit? a spus 
Mahoney. 

— Ticăloșii ăștia nenorociţi. La plural, m-a corectat 
Sampson. Dacă e să-l credem pe falsul Craig, atunci M i-a spus 
lui că nu te vei învăţa minte niciodată. 

— Falsul Craig, am spus și am zâmbit. Îmi place. Şi e corect. 
Spre ușurarea mea, John mi-a zâmbit la rândul lui. 

Echipa de la FBI a apărut și criminaliștii au început să 
desprindă și să colecteze mai multe fâșii de sânge închegat, 
înainte să ne dea voie să spălăm parbrizul cu furtunul lui 
Sampson. 

— Nu crezi că am înnebunit, nu-i așa? l-am întrebat pe 
Mahoney. 

— Pentru că ai zis că l-ai văzut pe Craig? Nu. Ce zici tu e că 
ai văzut pe cineva care ar fi putut fi fratele lui mai mare. Te 
cred. Acum trebuie să mă duc acasă și să dorm puţin. 

— Apreciez asta, Ned. 

— Oricând, prietene. 

Am privit în urma lui. 

— O bere? m-a întrebat Sampson. 

— Sigur. 

S-a dus la un frigider din garajul său, a scos două sticle și 
mi-a dat una. Am tras o dușcă mare din ea, simțind răceala 
plăcută pe gât. Am lăsat apoi sticla jos și am spus: 

— Eram în drum spre tine când falsul Craig mi-a umplut 
parbrizul de sânge. 

— Chiar așa? 


— Da. Eram supărat și am vrut să îţi cer scuze din nou, în 
persoană. Contează mult pentru mine prietenia sau relaţia 
frăţească dintre noi. Nu se va mai întâmpla. 

Sampson a dat din cap și apoi m-a privit în ochi. 

— Putem să uităm de asta. 

— iți mulţumesc, am spus, intinzand sticla de bere spre a 
lui. Am nevoie de tine și de tot ce aduci tu în viaţa mea, John, 
acum mai mult decât oricând. 

A ciocnit cu mine și a spus: 

— La fel și eu, Alex. 


CAPITOLUL 57 


ÎN DUPĂ-AMIAZA ZILEI URMĂTOARE, pe la ora unu, mă 
îndreptam grăbit spre intrarea vizitatorilor de la centrul de 
detenţie Alexandria. 

De serviciu era adjuncta șerifului din Fairfax, Estella Maines. 

— Dirty Marty din nou? 

— Da, cu domnul Forbes aș vrea să vorbesc, vă rog. 

— E foarte căutat. Sunteţi al treilea vizitator pe ziua de 
astăzi. 

Ușa de oţel s-a deschis cu un băzâit. Un alt ofițer m-a 
condus spre cabină, unde am așteptat zece minute bune până 
să apară agentul dezonorat. Avea o barbă de două zile și era 
mai nesigur în mișcări decât îmi aminteam. Mi s-a părut chiar 
foarte slăbit, după felul cum s-a așezat pe scaun în fața mea. M- 
a privit îndelung. 

— ţi mulţumesc că ai venit, a spus el în cele din urmă, cu o 
voce răgușită, aspră. 

— Aș fi preferat să vorbim la telefon. 

— Nu m-ai fi crezut. 

— Marty, am cincisprezece minute la dispoziţie. 

S-a aplecat, cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune, 
vizibil afectat de ceva. 

— Ghici cine m-a vizitat în dimineaţa asta. 

— Am auzit că ai avut deja doi vizitatori. 

A încuviinţat, cu o înclinare scurtă a capului. 

— Avocatul meu și apoi un vechi prieten comun. 

— Cine? 

— Kyle Craig. 

Am simţit cum mi se strânge stomacul. 

— Craig e mort. 

— Atunci a înviat. E ca Lazăr. Cross, îţi spun, acum patru ore 
ticălosul ăla a stat chiar acolo unde te afli tu. 

M-a cuprins tremuratul și mi s-a făcut pielea de găină. 

— Nu are cum să fie Craig. El e mort. 

Forbes s-a enervat. 

— Uite ce e, Cross, trebuie să mă asculți... 

— Arăta exact la fel ca ultima oară când l-ai văzut? 

S-a liniștit. 


— Nu. Era mai bătrân decât mi-l amintesc, dar toţi 
îmbătrânim. 

— Ţi-a spus că era Kyle Craig? 

— N-a fost nevoie. Doar a zâmbit după ce a observat reacţia 
mea când l-am văzut acolo, apoi a scos o batistă și a folosit-o să 
ia receptorul. Şi a zis pe un ton degajat, cu accentul lui 
tărăgănat: „A trecut multă vreme, Marty“. 

Forbes mi-a mărturisit apoi că fusese bulversat, pentru că 
era clar că nu putea fi vorba de o fantomă. Omul era real, avea 
vârsta pe care ar fi trebuit să o aibă Craig dacă ar fi fost încă în 
viaţă și părea foarte amuzat. 

— l-ai spus pe nume? Craig? 

— l-am spus Kyle. Cred că mai întâi am rămas cu gura 
căscată și apoi am rostit numele cu voce tare. 

— Cum a reacţionat? 

— Tot zâmbea la mine și apoi a râs puţin, ca și când ar fi 
auzit o poantă în mintea lui. Nu înţeleg cum ar putea fi el. După 
toţi acești ani... 

— Nu este Craig, l-am asigurat. Dar ce voia tipul ăsta? Să-i 
spunem falsul Craig... 

— A vrut să ne transmită un mesaj. 

— Mie și ție? 

— Exact. Un mesaj de la M. 

M-am așezat mai bine pe scaun. 

— Care este mesajul? 

— „N-o să te înveţi minte niciodată.” 

— Asta e tot? 

— Exact cum ai auzit. Mi-a zâmbit, a pus telefonul în furcă și 
a plecat. 

M-am holbat la el. 

— „N-o să te înveţi minte niciodată”? 

— Nu știu ce a vrut să spună. Cross, mă crezi, nu-i așa? 

M-am gândit la balonul cu sânge care se izbise de parbrizul 
meu chiar după ce acea voce puternică strigase un mesaj 
asemănător. 

— Cross? 

M-am ridicat. 

— Te cred, Marty. Trebuie doar să verific câteva lucruri. 


CAPITOLUL 58 


I-AM GĂSIT PE MAHONEY ŞI SAMPSON mâncând 
cheeseburgeri într-un separeu din localul preferat al lui Ned de 
pe Capitoliu. Am pus un plic maro pe masă. 

— Falsul Craig l-a vizitat pe Marty Forbes mai devreme, la 
centrul de detenţie Alexandria. Un ofiţer de acolo m-a ajutat să 
obţin niște cadre de pe filmarea înregistrată de camerele de 
supraveghere. 

— Serios? De ce pe Forbes? a întrebat Ned, în timp ce 
scotea pozele din plic. Şi-a pus ochelarii de vedere și a studiat 
cadrele, încruntându-și sprâncenele, apoi i-a dat două poze lui 
Sampson. 

— lisuse, Alex, nu glumeai, a spus Mahoney, clătinând din 
cap. 

— Tipul ăsta arată exact ca un Kyle Craig mai bătrân. 
Acelaşi păr blond nisipiu, aceeaşi tunsoare. 

— Ce ciudat, a îngăimat John. 

— Uită-te la ultima pagină. Este o copie a actului său de 
identitate. 

Mahoney a răsfoit foile și s-a uitat la permisul de conducere 
de Pennsylvania. 

— Gordon Harris, Flintlock Lane, numărul 27, Lancaster, 
Pennsylvania. Pare autentic. 

— Aproape autentic. A existat un Gordon Harris care a locuit 
pe Flintlock Lane la numărul 27 în Lancaster, până a fost găsit 
strangulat în garajul său, acum cinci luni. 

— Cu o cravată? a întrebat Sampson. 

— Cu o coardă de pian. Încă nu am vorbit cu investigatorii 
de la Omoruri, dar presupun că îi lipsea permisul de conducere. 

Mahoney a rămas un moment pe gânduri. 

— De ce te-ai dus să-l vizitezi pe Forbes? 

l-am explicat mesajul de la M și teoria lui Forbes potrivit 
căreia aceeași persoană îi pusese în cârcă uciderea traficanţilor 
de carne vie de pe coasta Floridei. 

— Nu mi-ai spus asta niciodată, a remarcat Mahoney. 

— Nici mie, a adăugat Sampson. 

— Primele două dăți am fost să îl văd pe Marty în calitate de 
terapeut. Nu puteam să vorbesc despre nimic din ce mi-a spus 
la acele întâlniri, care au fost practic niște ședințe de terapie. 


Lui Ned nu i-a plăcut să audă asta, dar a lăsat-o baltă și a 
studiat din nou pozele falsului Craig. 

— Vezi a doua fotografie? l-am întrebat. Cea în care ţine 
mâna pe bufet în faţa ofițerului Maines? A fost singura ocazie 
când l-am văzut atingând ceva în interiorul instituţiei. Maines a 
chemat un tehnician să încerce să îi ia amprentele, deși sunt 
slabe șanse, pentru că Dumnezeu știe câţi oameni își pun 
mâinile pe acolo pe parcursul unei zile. 

— Dar trebuie să fie camere de supraveghere pe străzile din 
afara instituţiei, a spus Sampson. 

— Da, sunt, și încă instalate în mai multe poziţii, a adeverit 
Mahoney. 

— Atunci îl putem urmări pe înregistrare, după ce a plecat 
din închisoare. 

— Poate până la mașina lui, am spus. Un SUV negru. 

Telefonul lui Ned a piuit brusc. El a privit ecranul, a apăsat 
pe un buton și a dus telefonul la ureche. 

— Vrei ceva de mâncare? m-a întrebat Sampson. 

M-am uitat la ceas: era două după-amiaza. 

— Voi mânca acasă. l-am promis bunicii că la trei o duc la 
medic. 

Mahoney a închis, uluit. 

— Alex, la telefon erau cei de la laborator. Au rezultatele 
analizelor sângelui prelevat de pe parbrizul tău noaptea trecută. 

— E sânge uman? a întrebat Sampson. 

— Evident, a spus el. Dar nu al unui singur om. În acel balon 
era sânge provenind de la opt persoane diferite. 


CAPITOLUL 59 


OPT SURSE DIFERITE DE SÂNGE. De la opt oameni. 

Gândul acesta m-a frământat permanent, în drum spre casă. 
L-am alungat abia când am găsit-o pe Jannie trează și într-o 
dispoziţie mai bună. 

— Mă simt atât de bine, a spus ea, părând mai bine-dispusă 
decât o văzusem de săptămâni bune. Aș putea probabil să ies 
să alerg. 

— Nicio șansă, am spus. Am citit instrucţiunile date de 
medic. Problemele tale au fost cauzate, în parte, și de 
suprasolicitare. lar situaţia asta trebuie să înceteze. 

— Tată... 

— Nu glumesc. Trebuie să faci ceva ca să te poţi odihni așa 
cum ai nevoie pentru competiţii. 

Spre mirarea mea, Jannie nu a comentat. 

— În mod sigur am nevoie să dorm mai mult și să mănânc 
mai bine dacă vreau să fac tot posibilul pentru a o convinge pe 
doamna Wilson să îmi ofere bursa. 

Am zâmbit. 

— M-am gândit eu că îi vei lua provocarea în serios. 

— Voi încerca să particip la cel puţin două competiţii de la 
vară la alte probe decât alergare. Voi munci pentru asta, voi da 
tot ce pot și, dacă se va dovedi că nu sunt un atlet 
multidisciplinar, n-o să fie nicio problemă. O să mă înscriu la 
Universitatea din Oregon sau în altă parte. In orice caz, va fi 
bine. 

Am îmbrăţișat-o. 

— Cred că este un mod bun de a privi lucrurile. 

— Nana spune că luni pot să mă duc la școală. 

— Nu mai ai febră? 

— De cinci zile nu mai am. 

— Hai să vedem cum te simţi duminică. 

În cameră a intrat bunica mea. 

— Nana, nu arăţi cu nicio zi peste optzeci de ani, a spus 
Jannie. 

Mama Nana a râs. 

— Imi arăt vârsta, dar mulțumesc. 

Am plecat și am mers cu mașina până la cabinetul medicului 
bunicii, aflat în cartierul Cleveland Park din Districtul Columbia. 


Am petrecut o oră cu doctoriţa Patricia Long, medicul geriatru 
care o trata pe bunica mea de mai bine de zece ani. 

— Doamnă Hope, continuaţi să fiţi un miracol al medicinei, a 
spus doctorul Long, uitându-se pe analizele de laborator 
efectuate cu o săptămână în urmă. Aveţi nivelul colesterolului 
rău foarte scăzut, iar colesterolul bun este ridicat. Arătaţi ca un 
copil sănătos de șaptezeci de ani! 

— Deci vreţi să spuneţi că o să mai rămân pe aici pentru o 
vreme? 

— Aș paria că da, dacă nu intervine vreun accident! 

A fost reconfortant să aud asta și, în timp ce o duceam pe 
bunica acasă, i-am mulţumit încă o dată lui Dumnezeu că o 
adusese în viața mea și o ţinuse acolo atât de mult timp. Era 
atât ancora mea, cât și vântul din pânzele mele. 

Am avut o seară plăcută, liniștită. Bree a sunat să spună că 
va întârzia. Ali a avut parte de o cursă de biciclete grozavă 
alături de echipa Wild Wheels. 

— În trei săptămâni are loc un concurs în Pennsylvania, a 
spus Ali. Zece kilometri prin pădure, contracronometru. Pot să 
merg? 

— Cum ajungi acolo? 

— Au o dubiţă și însoțitori. Antrenorul a spus că joi îmi va 
trimite un document cu toate cele necesare. 

— Atunci vom vedea joi. 

— Căpitanul Abrahamsen crede că este o idee bună, a 
insistat Ali. Ştii, pentru un prim concurs... 

Jannie a clătinat din cap. 

— Dar ce s-a întâmplat cu cărțile tale? 

Ali s-a încruntat. 

— Nimic. De ce? 

— Nutu trebuia să fii tocilarul familiei? 

— Vrei să spui că nu poţi fi și inteligent, și activ fizic? s-a 
răstit Ali, enervat. 

— Nu... de fapt, uită că am adus vorba despre asta. Du-te cu 
bicicleta de teren. Sigur o să ajungi la X Games. 

Fratele ei a rânjit, vesel. 

— Ar fi minunat! 

După cină, Ali și Jannie s-au dus în camerele lor să înveţe, 
Mama Nana a început să urmărească la televizor o înregistrare a 
emisiunii Antigues Roadshow, iar eu am urcat la biroul meu de 


la mansardă, am încuiat ușa și m-am uitat la cutiile care 
conţineau documentele despre Kyle Craig. 

Nu-mi venea să mă apropii de dosarele Craig, deoarece mă 
tulburau de fiecare dată când o făceam. Craig acţionase ca un 
criminal în serie chiar sub nasul meu și sub nasul unora dintre 
cei mai buni agenţi din FBI. Oare câţi oameni am fi putut salva 
dacă am fi văzut sau am fi înţeles dovezile cu care l-ar fi putut 
identifica mai devreme? 

Intrebările de acest fel mă împiedicau, de obicei, să-i 
deschid dosarele. 

Şi trebuia să parcurg alte două cutii cu documente din 
dosarul Edgerton, care începuse cu adevărat la câteva luni după 
ce Craig îl împușcase pe proprietarul magazinului de cravate. 

Mă simţeam foarte agitat doar când mă uitam la dosarul 
Edgerton. In acele cutii se putea afla ceva care să ducă la M, dar 
cu siguranță conţineau lucruri care să mă bage într-o stare 
deplorabilă. 

Am ales răul care părea mai mic și m-am îndreptat spre 
cutiile dedicate crimelor lui Craig. Am ales una la întâmplare și 
am deschis-o, găsind o fotografie cu Craig în ziua în care 
absolvise Academia FBI. 

Pe atunci avea 26 de ani și deja ucidea, dar în acea 
fotografie avea chipul unui înger răzbunător. Sau cel puţin așa 
mi s-a părut. 

Chiar dacă era tânăr în fotografie, asemănarea lui cu falsul 
Craig era uluitoare. 

Am petrecut următoarea oră studiind fișiere care acopereau 
primii ani ai lui Craig, acordând o atenţie specială membrilor 
vastei sale familii. Am notat fiecare văr de sex masculin care 
avea aproximativ vârsta lui, plus sau minus trei ani. 

In această categorie se încadrau patru bărbaţi. Doi erau fiii 
mătușii lui Craig pe linie maternă. Un altul era fiul fratelui tatălui 
său, iar al patrulea era fiul mătușii lui pe linie paternă. 

Am găsit o foaie datată de pe vremea când Craig era vizat 
pentru admiterea la Academia FBI. Era o scurtă notă care 
spunea că agenţii de teren care îl susțineau pe Craig vorbiseră 
cu vărul său, Ted Shaw, cel mai mare dintre fiii mătușii sale 
materne. 


Shaw le  destăinuise agenţilor că în copilărie Craig 
manifestase cruzime faţă de animale. „Băga petarde în gura 
broaștelor“, spunea nota. 

Cum de nu luaseră în seamă evaluatorii un asemenea 
aspect? Cruzimea faţă de animale e un puternic semnal de 
alertă. Mulţi dintre cei mai groaznici asasini din istorie și-au 
început cariera infracţională dovedind sadism faţă de fiinţe 
lipsite de apărare. 

S-a auzit o bătaie rapidă în ușă, care m-a făcut să tresar. 

— Alex? a strigat Bree. 

— Da, draga mea, am puţină treabă. Lasă-mă să termin și 
cobor imediat. 

— Mă găsești pe stradă, la casa de vizavi de familia Casey. 

— E cumva casa unde latră câinele ăla toată noaptea? 

— Da. Dublă omucidere, a spus ea. Tocmai am fost anunţaţi. 


CAPITOLUL 60 


OFIŢERI ÎN UNIFORMĂ STĂTEAU LÂNGĂ O camionetă parcată 
în fața bungaloului aflat vizavi de casa prietenilor Mamei Nana, 
Jill și Neal Casey. Aceștia stăteau în faţa casei lor, părând 
îngrijoraţi. 

— Noi am sunat la poliție, ne-a anunţat Jill, o bătrână care, 
deși trecuse de 80 de ani, încă juca tenis. 

— lar eu i-am găsit, a completat-o Neal, care era mai puţin 
sprinten decât soția lui, dar își păstrase mintea ageră. 

Ne-au explicat că familia Richardson, un cuplu tânăr din 
Newark, închiriase recent casa. Mary era infirmieră de noapte la 
Centrul Medical GW. Keith era agent de bursă, complet surd fără 
aparatul său auditiv. 

Familia Richardson avea un terier Jack Russel pe nume Otto. 

— A lătrat toată noaptea, a spus Jill. Puteai să te duci acolo 
și să baţi la ușă, dar dacă Keith nu avea aparatul auditiv pus, n- 
aveai nicio șansă să te audă. 

— Ceea ce s-a și întâmplat în după-amiaza asta, a spus soţul 
ei. Încercam să citesc și câinele lătra întruna. M-am dus acolo să 
le fac observaţie și am găsit ușa de la intrare întredeschisă. M- 
am uitat înăuntru și am văzut suficient cât să sun la serviciul de 
urgenţe. 

Bree și cu mine le-am mulţumit, apoi am traversat strada 
către ofiţerii în uniformă. 

— Aţi fost înăuntru? a întrebat Bree. 

— Ne-am gândit că vreţi să intraţi prima, doamnă Stone. 

— Da. Vă mulţumesc, domnilor, a spus ea și a luat-o înainte 
spre verandă. 

Aici ne-am oprit să ne punem protecţii de pantofi albastre, 
mănuși de unică folosinţă și măști chirurgicale. Bree a deschis 
ușa. Dincolo de intrare, în dreapta, o scară ducea la etaj. Pe 
prima treaptă, câinele care lătra mereu era mort, aparent cu 
gâtul rupt. 

In livingul care se deschidea dincolo de scară am găsit-o pe 
Mary Richardson. Era întinsă pe podea, lângă o masă 
impozantă, și purta uniforma verde de spital, mănuși 
chirurgicale, un aparat masiv de respirat și o mască protectoare. 
În jurul gâtului avea o cravată strânsă, cu dungi albastre și roşii. 


Așezat pe unul dintre scaunele cu spătar înalt din jurul 
mesei, Keith Richardson era îmbrăcat asemănător. El fusese 
strangulat cu o cravată cu picăţele roșii și galbene. 

Pe masa aflată între cele două victime se aflau o mulțime de 
cristale de metamfetamină, pe cale de a fi ambalate. Alături, 
lângă grămada de droguri — să tot fi fost un kilogram - se afla 
un bilet cu un mesaj tipărit. 


Cross, de obicei sunt răbdător ca un sfânt, dar 
nenorocitul de câine nu se mai oprea din lătrat și 
jigodiile astea vindeau droguri copiilor. Mă bucur că 
am putut să dau o mână de ajutor. 

-M 


CAPITOLUL 61 


TRECUSE DEJA DE ora două dimineaţa când Bree și cu mine 
ne-am întors acasă. A trebuit să așteptăm o echipă de la 
departamentul de siguranţă a materialelor periculoase, pentru a 
prelua substanţele chimice aflate în bucătărie, înainte ca restul 
locului crimei să poată fi cercetat. 

Nenorociţii ăștia vindeau droguri copiilor. Mă bucur că am 
putut să dau o mână de ajutor. 

— De unde știa că familia Richardson făcea trafic de 
metamfetamină? m-a întrebat Bree. 

— Nu știu, darjur că a făcut o greșeală pe undeva. 

— Până acum nu pare să fi făcut, a spus ea, căscând. 
Trebuie să dorm. 

Şi eu trebuia să dorm, dar somnul nu a venit ușor. De 
fiecare dată când simţeam că aţipesc, îmi apăreau în minte 
momentele cu falsul Craig, sângele a opt oameni împrăștiat pe 
parbrizul meu și cravatele de mătase în jurul gâtului traficanţilor 
de metamfetamină. 

Chiar și câinele ucis a apărut în visele mele agitate, ca și 
cutiile rămase din dosarele Edgerton, conţinutul lor fiind 
împrăștiat pe o cărare prin pădure pe care mergeam în timp ce 
îl urmăream pe M, o siluetă întunecată, mai mică decât mă 
așteptam. 

Nu este deloc ușor să strangulezi pe cineva. E nevoie de 
forţă și pentru asta trebuie să fii solid. La fel și să tai capul 
cuiva. Şi totuși, M din visul meu era suplu, cu umeri înguști și 
alerga, alerga, alerga... 

M-am trezit tresărind pe la cinci dimineaţa și am auzit păsări 
ciripind la fereastră. Simţindu-mă ameţit, mi-am amintit totuși 
de acel M suplu și rapid care îmi bântuise visul și alergase pe 
lângă dosarele cu Mikey Edgerton prin pădure. 

Dosarele Edgerton. Am auzit că dacă frica te împiedică să 
faci ceva, trebuie să îţi faci curaj și să faci acel lucru oricum, 
altfel vei fi stăpânit mereu de îndoială și de teamă. 

M-am ridicat încet din pat și am urcat la mansardă. 

După ce am încuiat ușa, am deschis ultimele cutii cu 
documente referitoare la violatorul în serie și criminalul pe care 
îl văzusem electrocutat cu câteva săptămâni înainte. Când am 
început să citesc, am simţit pe limbă un gust acru. Imagini din 


trecutul meu îngropate demult au reapărut, la început 
încețoșate, apoi tot mai clare, toate fiind însă extrem de 
tulburătoare. 


CAPITOLUL 62 
În urmă cu unsprezece ani 


JOHN SAMPSON S-A UITAT LA MINE și a dat din cap. 
Stomacul mi s-a făcut ghem. Gâtul îmi ardea de la refluxul 
gastric. 

— Trebuie să mai fie ceva pe aici în afară de cravate, am 
spus. Un tip ca ăsta sigur are trofee pe undeva. 

Percheziționam un apartament cu trei dormitoare din 
Arlington, în Virginia, cu vedere panoramică spre râul Potomac 
și Jefferson Memorial. Apartamentul îi aparținea lui Michael 
„Mikey“ Edgerton. 

După ce Kyle Craig l-a ucis pe Gerald St. Michel, vânzătorul 
de cravate cu antecedente de prădător sexual, cei mai mulți 
oameni au crezut că St. Michel era responsabil și pentru 
uciderea celorlalte tinere, inclusiv a lui Kissy Raider. Dar eu 
aveam îndoieli. 

Evident, la fel avea și M, deoarece am auzit asta chiar de la 
el, prima oară la aproximativ trei săptămâni după ce Kyle Craig 
îl ucisese pe St. Michel. 

Mesajul de două propoziţii a venit imprimat pe o hârtie albă 
simplă, într-un plic alb simplu, fără adresa expeditorului: 


Nu este St. Michel. Mulţumește-mi mai târziu. - M 


Din întâmplare eram de acord cu M, oricine ar fi fost el, și 
am pus mesajul deoparte. 

Dar apoi un bărbat a atacat-o pe Gladys Craft, o tânără 
blondă care făcea jogging într-o seară târziu în Falls Church, din 
Virginia. Răpitorul a folosit o cravată pentru a-i lega mâinile și 
apoi a aruncat-o într-o dubiţă. 

Craft a reușit să fugă din dubiţă când aceasta s-a oprit la un 
semafor, iar ea a putut oferi ulterior poliţiei o descriere 
aproximativă a atacatorului și a ultimelor două cifre ale 
numărului de înmatriculare al mașinii - care era înregistrat în 
statul Virginia. 

Când am auzit de cravată, eu și Sampson ne-am implicat din 
nou. Am folosit computerele pentru a filtra posibile potriviri între 
proprietarii de mașini cu plăcuţe care aveau ultimele două cifre 


indicate de Craft și infractorii care aveau antecedente de 
agresiuni sexuale. 

Am dat de o potrivire foarte bună cu Michael Edgerton, care 
locuia în Arlington, conducea un birou al afacerii de 
import/export a familiei sale și fusese suspect în trei cazuri de 
atacuri în timp ce studia la Institutul de Tehnologie 
Vestimentară din New York. 

Aceste cazuri fuseseră închise la cererea victimelor. Părinţii 
lui Edgerton îi plătiseră ca să renunţe la acuzaţii. Când le-am 
contactat pe femei, toate tinere, blonde și planturoase, au fost 
reticente în a sta de vorbă cu noi până când le-am povestit 
despre femeile care muriseră. 

În secunda în care am menţionat că femeile au fost 
strangulate cu cravate, au început să plângă, deoarece 
Edgerton folosise cravate de mătase pentru a le controla pe 
toate. 

Ne-am convins că Edgerton și nu proprietarul defunct al 
magazinului de cravate era responsabil pentru violurile și 
uciderea lui Kissy Raider și a celorlalte femei. L-am pus sub 
supraveghere și am tot săpat în trecutul său. 

Când am reușit să-l plasăm în apropierea a șase dintre cele 
opt victime la momentul morţii lor, un judecător a acceptat să 
emită un mandat de percheziţie. Şi așa am ajuns, în acea zi, în 
apartamentul lui Edgerton. 

— Nu văd niciun trofeu, a spus Sampson. 

— Ştiu, am încuviinţat eu. Dar ăsta e tipul pe care îl căutăm. 
Instinctul nu mă înșală. 

— Asta cred și eu. Dar nu își ţine trofeele aici. 

— Probabil că nu, am spus și m-am dus în baie. 

Pentru un bărbat care locuia singur, casa era curată ca 
lacrima. Pe perete atârna o fotografie cu un Edgerton mult mai 
tânăr, alături de familia lui, pe o barcă cu pânze, toţi radiind de 
fericire. 

Toţi cei din familia lui știau că Mikey era un psihopat chiar 
de la acea vârstă, m-am gândit eu. Părinţii lui plătiseră deja 
tăcerea a trei tinere agresate până la momentul când fusese 
făcută fotografia. 

M-am înfuriat la gândul că dacă nu găseam rapid niște 
dovezi, tipul acesta ar fi putut să scape nepedepsit din nou. In 
cel mai bun caz, dacă găseam ceva, avea să ne fie mult mai 


greu pe urmă să obţinem mandate de percheziţie pentru alte 
locuri pe care le-ar fi putut folosi ca să ascundă dovezile cruzimii 
sale. 

Fără să mă gândesc prea mult, am scos o pungă mică de 
plastic. In ea se afla o singură șuviţă din părul lui Kissy Raider. 
Când Sampson a intrat în baie, tocmai o scoteam din pungă. S-a 
uitat la pungă și la șuviţa de păr. 

— Şi-a ascuns trofeele în altă parte, am spus și am lăsat 
părul să cadă. 

John a tăcut preţ de câteva momente, apoi a spus, fără ca 
un mușchi să i se clintească pe chip: 

— O să pun echipa de la criminalistică să caute aici în 
continuare. 


CAPITOLUL 63 


În prezent 


ÎN ACEA DIMINEAŢĂ, în biroul meu de la mansardă, mă 
uitam fără emoție la o copie veche a raportului de laborator 
care susţinea că părul pe care îl plantasem îi aparţinea lui Kissy 
Raider. Am închis dosarul și am deschis altul care conţinea o 
copie a aceluiași raport, emisă în sprijinul obţinerii de mandate 
de percheziţie pentru toate casele și afacerile deţinute de 
familia lui Mikey Edgerton. 

Am găsit un jurnal de dovezi care înregistra diversele 
obiecte descoperite sub dușumeaua din camera lui Mikey din 
casa de vacanţă a familiei Edgerton, aflată pe malul unui lac din 
vestul statului Maryland. Am scanat lista cu privirea până când 
am văzut: 


Opt (8) șuviţe de păr blond în pungi de specimen. 
Opt fotografii Polaroid a opt femei, toate blonde. 


Fotografiile nu se găseau în dosarele mele, dar mi le-am 
amintit la fel de clar ca și când le-aș fi văzut ieri. In fiecare 
dintre ele, inclusiv în imaginea care o înfăţișă pe Kissy Raider, 
fiecare dintre acele femei nefericite era vie, legată, cu căluș la 
gură și îngrozită. 

Am închis dosarul și apoi cutia, fără să fie nevoie să mă uit 
mai departe, fără să fie nevoie să văd rezultatele testului ADN — 
care lega cele opt șuviţe de păr de cele opt victime ale lui 
Edgerton. 

Şi șuviţa de păr pe care o plantasem? Nu mă împiedicase 
niciodată să dorm. Niciodată. Mikey Edgerton le violase și le 
ucisese pe acele femei. Nu exista nicio îndoială. 

Cineva mă poate întreba dacă cred că scopul scuză 
mijloacele, și aș răspunde că în acest caz, da. Se făcuse 
dreptate pentru familiile lui Kissy Raider și ale celorlaltor victime 
ale lui Edgerton când acesta fusese condamnat. Şi se făcuse și 
mai multă dreptate atunci când el optase pentru scaunul 
electric. lar lumea, după părerea mea, devenise un loc mai 
sigur. 

Cu o zi înainte îmi cumpărasem un telefon cu cartelă. Acum 
am văzut că primisem un mesaj pe el de la Sampson. 


Trezește-o pe șefa. Nu răspunde la telefon. Vino cu ea 
să ne întâlnim la intersecția dintre Seventeen" și R 
Southeast. O să vrea să vadă asta. 


CAPITOLUL 64 


DOUĂZECI DE MINUTE MAI TÂRZIU, Bree și cu mine am 
coborât din mașina ei și am mers spre două autovehicule de 
patrulă și către barierele instalate la intersecţia dintre 
Seventeen" și R, în sud-estul Washingtonului. 

Sampson a venit grăbit spre noi. 

— Câte victime? a întrebat Bree. 

Trotuarele erau goale, dar oamenii, mulţi încă în pijamale și 
halate, se uitau la noi pe geam. 

— Şase, a spus Sampson. Şi încă nu am adus câinii să caute. 

Am văzut cum umerii lui Bree se încovoaie sub greutatea 
acelor cuvinte. Şase victime. 

Sampson ne-a condus la o clădire de cărămidă din mijlocul 
cvartalului, unde funcţionase cândva o mică tipografie, acum 
abandonată și pusă sub sechestru, împrejmuită de un gard de 
sârmă. Ferestrele, de mult sparte, erau înlocuite cu placaje de 
lemn desenate cu graffiti. 

Scândurile de lemn fuseseră smulse de pe ușile duble de la 
intrare, care rămăseseră deschise. Imediat ce am intrat, ne-a 
izbit mirosul de urină stătută și de fecale. 

Locul era distrus. John nu părea să fie interesat de nimic din 
interior. A intrat cu pași repezi în clădire și a ieșit prin spate, 
într-o parcare cu pavajul crăpat. 

Pe latura opusă a parcării erau ancoraţi din patru în patru 
metri stâlpi de beton înalţi de un metru, legaţi între ei cu lanţuri 
grele. 

In vârful fiecăruia dintre cei șase stâlpi din apropiere se afla 
un cap tăiat, cu ochii deschiși, privind în gol, cu gura căscată. 
Sângele se scurgea din gâturi și se prelingea pe stâlpi, arătând 
ca tentaculele unei meduze roșii. 

— Va trebui să aducem o armată de polițiști aici, a spus 
Bree. 

A scos staţia de emisie-recepţie din suport și s-a întors în 
clădirea abandonată. O auzeam cum dă ordine ferm, chemându- 
și subalternii la locul crimei, în timp ce Sampson și cu mine am 
traversat parcarea, spre capetele tăiate. 

— Un criminal care nu discriminează, a spus Sampson și am 
înţeles la ce se referea. Cele șase victime erau un bărbat afro- 


american, un bărbat asiatic, un bărbat hispanic, o femeie 
hispanică, o femeie caucaziană și un bărbat caucazian. 

Bărbatul hispanic și femeia caucaziană păreau să aibă în jur 
de patruzeci de ani, iar ceilalţi păreau să aibă puţin peste 
douăzeci de ani. Observând tenta cenușie a bărbatului 
caucazian, l-am atins cu o mână înmănușată și am descoperit că 
avea pielea rece ca gheaţa. 

— Capetele au fost congelate, am spus. De aceea curge 
sânge din ele acum. 

— O mișcare destul de ambițioasă să te plimbi prin oraș cu 
șase capete congelate în miezul nopţii. Ce fel de om ar face 
asta? 

— Măcelarul ar fi făcut asta, am spus, simțind că fuseserăm 
păcăliţi din nou. Congelarea capetelor era fetișul lui Tanner 
Oates, după ce acesta își ucidea victimele. 

— Dar Oates este mort. L-ai văzut murind. 

— L-am văzut murind și pe Mikey Edgerton, am spus. Şi pe 
Kyle Craig. 

Inainte ca Sampson să poată răspunde, am auzit undeva în 
spatele meu un sunet surd, înfundat, după care o explozie 
uriașă a sfârtecat tipografia abandonată și a transformat 
instantaneu în așchii plăcile de lemn cu care ferestrele fuseseră 
acoperite. Suflul exploziei m-a făcut să-mi pierd echilibrul, în 
timp ce urechile au început să-mi ţiuie strident. Am avut nevoie 
de câteva clipe să-mi amintesc cine intrase în clădire. 

— Bree! am urlat și am fugit direct spre ușa din spate. 


CAPITOLUL 65 


ADESEA, CÂND ÎNCHID ochii, încă mă văd alergând spre 
fumul cenușiu și spre flăcările care ţâșneau din ferestrele 
explodate, prin ușa din spate și prin rampa pentru marfă. 

Anii de instrucţie mă somau să stau departe de clădire și să 
aştept pompierii. Dar mi-am amintit interiorul tipografiei -— 
podele de beton, stâlpi de oţel, gunoaie. Nu exista lemn. Nu 
existau combustibili. Am sărit peste scări, mi-am tras jacheta 
peste cap și am înaintat prin căldura și prin fumul degajat doar 
de substanţe chimice. 

— Bree! am strigat. Bree! 

Urechile încă îmi ţiuiau de la explozie. Focul devora 
mormane de gunoaie, în dreapta mea. Flăcările parcă respirau, 
încet și ireal. 

— Bree! 

Căldura a devenit prea intensă, forțându-mă să o iau la 
stânga; de-abia mai puteam vedea. Mi-am băgat în gură 
căptușeala jachetei și am aspirat aer curat prin ea. Apoi m-am 
lăsat în patru labe ca să mă feresc de văpaia flăcărilor și de 
fumul care se ridica deasupra. 

Din acea poziție aveam o vizibilitate mai bună. Vedeam 
baza stâlpilor de oţel, ca niște copaci în ceaţă, în timp ce mă 
târâm înainte, oprindu-mă, din când în când, ca să strig: 

— Bree! 

Niciun răspuns. Continuam să privesc într-o parte și în alta, 
căutând o siluetă umană. 

Şi apoi am văzut una prin fum, undeva în stânga mea: o 
femeie întinsă pe-o parte, cu spatele la mine. M-am târât spre 
ea, temându-mă de ce era mai rău. 

Când am ajuns la ea și am întors-o pe spate, am văzut că 
era unul din ofiţerii de patrulă. Suferise arsuri grave, dar respira 
totuși. 

Am apucat-o de guler, m-am ridicat în picioare și am început 
să o târăsc spre ieșire. 

Am zărit intrarea. Soarele strălucea prin fum ca un halou și 
m-am grăbit într-acolo, împleticindu-mă, tușind și icnind. 

Când am scos femeia afară, alţi ofițeri au alergat să mă 
ajute. Imi simţeam degetele arse. Vederea îmi era mai mult 
decât înceţoșată. Am auzit sirenele apropiindu-se. 


— Comandant Stone! am strigat, simțind cum panica se 
transformă în isterie. Unde este? 

— Alex! 

M-am întors, disperarea de a o pierde risipindu-se în eter 
când i-am auzit vocea, în timp ce Bree venea în fugă de vizavi. 
M-a cuprins în braţe și atunci nu a mai contat că mă ardeau 
gâtul și ochii. 

— O, Dumnezeule, a suspinat ea și ne-am îmbrățișat strâns. 
Eram pe stradă și... 

— Am crezut că ești înăuntru, am spus. Am crezut că te-am 
pierdut. 

— Nu, iubitule, a rostit, pe un ton hotărât, Bree. N-o să mă 
pierzi niciodată. Înţelegi? 

— Trebuie să mă spăl pe ochi și să primesc niște oxigen. 
Fumul acela... este toxic. 

Atunci și-a reintrat pe deplin în rol. S-a întors spre oamenii 
care stăteau în fața caselor lor și ne priveau. 

— Are cineva un furtun de grădină? 

O femeie a răspuns afirmativ și după câteva minute Bree îmi 
spăla ochii cu un jet abundent de apă rece. Sampson, care 
ocolise clădirea în flăcări, le-a cerut pompierilor să îmi aducă o 
mască și oxigen. 

Femeia ofițer a fost urcată într-o ambulanţă, care s-a 
îndepărtat rapid, cu girofarul clipind și sirena răsunând prelung. 

Cu fiecare respiraţie și fiecare tuse mă simţeam mai bine, 
mai puţin sufocat de fumul dens. Şi, chiar dacă îmi simţeam 
ochii ca și când aș fi privit direct în soare, când focul a fost adus 
sub control, vederea mi se îmbunătăţise deja. 

— Cred totuși că ar trebui să te duci la urgenţe și să îţi 
verificăm ochii și plămânii, m-a sfătuit Bree. Te rog, bine? 
Rostise cuvintele cu atâta îngrijorare și iubire, încât am fost de 
acord. 

— Bine, dar știi ceva? 

— Ce? 

— Cred că acele capete au fost doar o momeală. Cineva a 
vrut să venim aici pentru ca apoi să detoneze bomba. 

Inainte ca Bree să poată răspunde, am simţit cum telefonul 
cu cartelă îmi vibreză în buzunar. L-am scos și am privit ecranul, 
dar vederea îmi era încă prea înceţoșată ca să pot citi cuvintele. 
| l-am arătat. 


— Ce scrie? 

Bree a luat telefonul s-a oprit și apoi a răspuns: 

— Scrie: „Cross, tu și familia ta trebuie să fiți mai atenţi”. 
Este semnat „M“. 


CAPITOLUL 66 


KEITH KARL RAWLINS A SUNAT ÎN ACEA seară ca să îmi 
spună că telefonul meu personal fusese într-adevăr spart și 
compromis de o bucată insidioasă de cod, care fusese cel mai 
probabil scris în China. In mod evident, codul făcea ca telefonul 
meu să trimită la o adresă de pe dark web o înregistrare a 
tuturor operaţiunilor desfășurate pe el. 

Deci M a ascultat, a privit, a citit în tot acest timp, m-am 
gândit, întinzându-mă în pat. De câtă vreme? Şi cum aflase 
numărul telefonului meu cu cartelă? îl dădusem numai familiei 
mele și colegilor apropiaţi — oare și ei erau urmăriţi? 

Acest ultim gând era cel mai tulburător. M mă ascultase prin 
telefon, practic urmărindu-mi virtual fiecare mișcare. Şi poate că 
făcea asta cu toţi cei care încercau să-l prindă. 

Ce altceva auzise în ultima săptămână? în ultima lună? în 
ultimul an? 

Am adormit cu greu. În ciuda unui unguent oftalmic pe care 
îl primisem la urgente, ochii încă mă usturau. Şi aproape din oră 
în oră aveam accese de tuse. 

Dar în dimineaţa următoare m-am trezit înaintea tuturor și 
am făcut un tur al casei, verificând toate ferestrele și ușile. M- 
am gândit să pun camere de supraveghere în afara casei și m- 
am întrebat dacă nu cumva ar fi trebuit să verificăm fiecare 
dispozitiv electronic pe care îl aveam. 

Hotărârea mea de a-mi menţine familia în siguranţă și 
teafără s-a intensificat și după ce s-au trezit Ali și Jannie. l-am 
întrebat despre planurile lor pentru acea zi. 

Chiar dacă se simţea și mai bine decât cu o zi în urmă, 
Jannie a rămas acasă, pentru a recupera orele pierdute la 
școală. Ali trebuia să meargă într-o excursie la Smithsonian și 
apoi într-o cursă cu băieţii de la Wild Wheels. 

— Te duc la școală azi, i-am spus. 

— Pot să iau metroul. 

— Oricum merg în aceeași direcție. 

Pentru vârsta lui, fiul meu era remarcabil de perspicace. 
Chiar dacă nu a răspuns, mi-am dat seama că era bănuitor. 
Câteva momente mai târziu, Bree a coborât grăbită scările, cu o 
privire sumbră. 

— Eşti bine? a întrebat Ali. 


— Nu, a spus ea tristă. Nancy Petit, unul dintre ofiţerii noștri 
de patrulă, a murit noaptea trecută din cauza rănilor suferite în 
misiune. 

Inima mi s-a strâns. Ofiţerul Petit era femeia pe care o 
scosesem din incendiu. 

— Îmi pare rău, am spus. 

— Comandantul vrea să organizez un grup de lucru, așa că 
plec acum. 

— Vrei să fiu acolo? 

— Da, a spus ea. Prima ședință este la ora zece. 

A băut cafeaua și a mâncat o felie de pâine prăjită, apoi am 
condus-o afară, până la mașină. 

— Fii cu ochii în patru. M ne ameninţa pe toţi în acel mesaj. 

— Ştiu, a spus ea. De aceea îi voi cere șefului să trimită 
ofiţeri aici. 

— Mulţumesc. Sper ca M să fi făcut o greșeală trimițând acel 
mesaj și Rawlins să-l poată urmări. 

— Ţine-mă la curent, a spus Bree. 

M-a sărutat, mi-a spus că mă iubește și a plecat. Peste 
douăzeci de minute am plecat și eu împreună cu Ali. 

— Deci, de ce mă duci de fapt la școală? m-a întrebat 
aproape imediat ce ne-am urcat în mașină. 

Ştiam că e mai bine să nu evit întrebarea. Uneori, mezinul 
meu este pur și simplu prea isteţ. 

— Un tip rău mi-a urmărit telefonul și ne-a ameninţat, i-am 
mărturisit. Așa că te duc la școală cu mașina ca să fiu prudent. 
Şi vreau ca și tu să fii prudent. Ştii cuvântul ăsta, nu? 

— Adică, cu mintea limpede? 

— Mai bine zis, inteligent și precaut. 

— Pot să fac asta. 

— Ştiu că poţi și așa vreau să fii, pentru o vreme. Dacă te 
duci undeva, vreau să știu unde, de ce și cu cine. 

— Mereu fac asta. 

— Bun. Ţine-o tot așa. Dacă vezi ceva sau pe cineva care ţi 
se pare ciudat, îmi spui imediat, în regulă? 

— Pot să îţi trimit un mesaj pe Wickr! 

Am tresărit. 

— Gata cu Wickr. Nici măcar nu îl mai am instalat pe 
telefonul cel nou. 


Ali a părut dezamăgit și a rămas tăcut tot restul drumului 
până la școală. 

Dar, când am oprit în faţa clădirii, m-a privit cu o expresie 
care nu ar trebui să fie pe chipul unui copil de zece ani. 

— Tată, o să fie bine? 


CAPITOLUL 67 


BREE STONE, comandantul brigăzii de detectivi, și-a privit 
banda neagră de doliu de pe insigna brodată pe uniformă 
înainte să urce la pupitrul din sala de ședințe a sediului Poliţiei 
Metropolitane din Washington, DC. 

Locurile erau ocupate de echipa de detectivi pe care o 
alesese personal și din care făceau parte și Alex Cross și John 
Sampson. Erau prezenţi, de asemenea, agenţi de legătură de la 
Biroul federal pentru alcool, tutun, arme de foc și explozibili și 
de la FBI, printre care se număra și Ned Mahoney. 

Bree a cercetat cu privirea încăperea, în timp ce își aduna 
gândurile, fără să se gândească prea mult la faptul că șeful ei, 
comandantul Poliţiei Metropolitane, Bryan Michaels, stătea 
undeva în spatele sălii, cu braţele încrucișate. Încă de când îi 
oferise acest post, comandantul Michaels pusese presiune pe ea 
să obţină rezultate. 

La început, Bree considerase că așteptările lui nu erau 
realiste, dar învățase să accepte evaluarea lui strictă ca făcând 
parte din munca ei. Dacă ea urma să supervizeze cele mai 
importante cazuri din oraș, atunci Michaels trebuia să o 
supravegheze permanent. 

— Bună dimineaţa, a spus Bree, făcând liniște în sală. 
Apreciez că aţi venit, deși aţi fost anunţaţi într-un timp atât de 
scurt. 

A văzut un scaun gol în faţa ei. 

— Ştie cineva unde este Ron Dallas? 

— Am sunat de trei ori, dar nu a răspuns, a explicat 
partenera acestuia, Elaine Conrad. 

— Atunci vom continua fără el, a spus Bree și a apăsat un 
buton de pe tastatura laptopului. Pe un ecran din stânga ei a 
apărut o fotografie recentă a ofițerului Nancy Petit, în uniformă. 

— După cum știți, Nancy Petit a fost unul dintre cei mai buni 
ofițeri de patrulă. l-aţi citit dosarul, aţi citit numeroasele scrisori 
de apreciere pe care le-a primit în cei câţiva ani de activitate și 
înţelegeţi pierderea suferită. Nu numai de familia și de 
logodnicul ei, Bill, ci și de către acest departament. Am pierdut 
cu adevărat unul dintre cei mai buni oameni ai noștri. 

Bree s-a oprit, apoi s-a aplecat spre microfon și, cu vocea ei 
hotărâtă, a promis: 


— Lucrurile nu vor rămâne așa. Vreau să mă fac corect 
înțeleasă. Lucrurile nu vor rămâne așa. Vom face tot ce ne stă în 
putere să aducem în faţa justiţiei persoana responsabilă pentru 
acele capete congelate și pentru bomba care a ucis-o pe Nancy 
Petit. 

S-a oprit iar, simțind cum atmosfera din încăpere trece de la 
furie la determinare, ceea ce își și dorise. Bree l-a privit în ochi 
pe comandantul Michaels și a dat din cap în semn de aprobare, 
apoi a continuat. 

— Avem un suspect, a precizat ea. După cum știți, își spune 
M. 

Bree a pus întreaga echipă de lucru la curent cu lunga 
istorie a lui M, de la prima scrisoare către Alex și până la 
mesajul trimis după explozia în urma căreia Petit fusese ucisă. 

Sampson a intervenit: 

— Deci, operăm pe baza ipotezei că M este responsabil și 
pentru capete, și pentru bombă? 

— Având în vedere momentul mesajului, cred că este un 
punct de plecare rezonabil. 

— Mai mult decât rezonabil, a încuviinţat Alex. Vinovaţii sunt 
el și oameni care s-ar putea să lucreze pentru el. 

Mahoney a ridicat mâna. 

— Au fost identificate victimele? 

— Medicul legist verifică amprentele dentare și ADN-ul 
tuturor, l-a informat Bree. Dar va dura ceva până vom afla cine 
sunt. 

Un agent BATF pe nume Fred Allen s-a prezentat și a spus 
că oamenii săi duseseră la laborator bucăți din bombă și mostre 
de reziduuri chimice din vechea tipografie și trimiseseră mostre 
și la laboratorul FBI din Quantico. 

Mahoney a promis o cooperare completă, dar i-a amintit, pe 
scurt, lui Bree că deoarece crimele lui M avuseseră loc în mai 
multe state și aproape sigur implicau răpiri, FBI avea să 
coordoneze vânarea lui. 

— Sunt absolut de acord, a acceptat Bree. Dar vom lucra și 
noi din greu la acest caz și vom împărtăși cu voi toate 
informaţiile găsite. 

Comandantul Michaels a făcut câţiva pași în faţă. Era un 
bărbat masiv, ciolănos, care făcuse parte cândva din trupele de 
elită ale armatei SUA - și acest lucru se vedea pe el. 


— Nu avem nicio descriere a acestui M? a întrebat el. Nu l-a 
văzut nimeni vreodată? 

— Din câte știu eu, nu, a spus Bree. Doctore Cross, am 
dreptate? 


CAPITOLUL 68 


M-AM GÂNDIT PREŢ DE O CLIPĂ la cuvintele ei și am 
răspuns: 

— Nu pot afirma cu certitudine că l-am văzut pe M, dar am 
văzut pe cineva care pretinde să se afle în contact cu M. li 
spunem falsul Craig, pentru că seamănă foarte mult cu Kyle 
Craig, sau cu felul cum ar fi arătat Kyle Craig dacă n-ar fi făcut 
operații estetice și ar mai fi încă în viaţă. 

Comandantul Michaels m-a privit nedumerit. 

— Ai o fotografie cu acest fals Craig? 

— Da, a spus Bree și a tastat o comandă pe laptop. Pe ecran 
au apărut capturile pe care le obţinusem de la centrul de 
detenţie. 

Comandantul a spus: 

— Nu-mi amintesc cum arăta Craig. 

Bree a tastat și a spus: 

— Vă pot arăta ultima fotografie cunoscută cu el. 

A apărut o a treia fotografie, făcută când Craig fusese 
înregistrat pentru prima oară în sistemul Biroului federal al 
sistemului de penitenciare din SUA. 

În ciuda uniformei de deţinut și a cătușelor, privea cu 
aroganță spre cameră. 

— Într-adevăr asemănarea este izbitoare, a spus Michaels. 
Ești sigură că nu are cum să fie Craig? Dacă nu și-a modificat 
chirurgical înfățișarea? 

— A făcut-o. 

— De unde știi? 

— Craig mi-a spus. Şi-a bătut joc de mine pe tema asta până 
în clipa în care l-am văzut sărind în aer, în acea explozie. 

— Asta tot nu-mi răspunde la întrebare, a spus comandantul 
Michaels. Aţi făcut teste ADN pe resturile rămase? 

— Am fost acolo, domnule, a intervenit Bree. Avea o altă 
față, dar era Kyle Craig. N-am avut nevoie să facem un test de 
ADN. 

— Ei bine, cred că acum trebuie să-l facem, nu crezi? a spus 
Michaels. 

— Cred că ar trebui, m-am arătat eu de acord. Să terminăm 
odată cu asta. Dar vă spun, nu mă îndoiesc nicio clipă că 
adevăratul Kyle Craig este mort. 


— Voi trimite documentele necesare pentru a exhuma ce-a 
rămas din el, dar va dura câteva zile, a promis Ned Mahoney. 

Bree a ordonat detectivilor să se întoarcă în cartierul unde 
fusese detonată bomba și să arate în stânga și în dreapta 
fotografii cu falsul Craig. BATF a promis o evaluare preliminară a 
bombei până la finalul zilei și ședința s-a terminat. 

Mă pregăteam să plec, când au venit la mine Sampson și o 
femeie care era agent FBI și până atunci stătuse în spatele lui 
Mahoney. Era trecută de 40 de ani, avea părul negru, tuns scurt, 
și un aer foarte oficial. 

— Kim Tillis, s-a prezentat femeia, înclinând scurt din cap. 
Este o onoare să vă cunosc în sfârșit, doctore Cross. Se pare că 
avem o cunoștință comună. 


— Da? Cine? 

— Marty Forbes, a spus ea. A fost cândva partenerul meu. 

— Chiar așa? 

— Am avut multe probleme cu tipul, dar — și asta nu este o 
opinie răspândită în cadrul Biroului - cred că Marty este 
nevinovat. 


— Şi eu cred același lucru. 

Tillis a părut atât ușurată, cât și încurcată. 

— Comandantul Stone nu l-a menţionat pe Marty. 

— Poftim? 

— Marty a declarat și el că a fost contactat de M de mai 
multe ori. 

— Comandantul Stone a uitat, probabil de asta. 

Experimentata agentă FBI a încruntat o sprânceană și a 
spus, înclinându-și capul într-o parte: 

— Ei, vedeţi? Aici este cheia, după părerea mea. 

— Cheia pentru ce? 

Tillis a schiţat un cerc cu degetul. 

— Pentru toate aceste lucruri. Am încercat să îl conving pe 
Mahoney să se concentreze pe cazul lui Marty, dar nu a vrut să 
mă asculte. Oricum, instinctul îmi spune că asta ne va conduce 
la M, mai ales cu toate cadavrele decapitate de pe iahtul acela 
și, mai nou, cu aceste capete în joc. 

Cuvintele ei m-au nedumerit pentru câteva clipe, dar apoi, 
în mod șocant, totul a căpătat sens. 


CAPITOLUL 69 


SAMPSON, BREE, AGENTUL SPECIAL TILLIS și cu mine am 
mers la biroul legiștilor din Washington, DC, la începutul acelei 
după-amiezi. 

Eram cu toţii veterani versaţi în domeniul aplicării legii. Dar 
niciunul nu aștepta cu nerăbdare ce urma. Doctorita Stacy 
Abbott, un legist experimentat, ne-a invitat în birou și ne-a 
condus apoi pe coridor, către cele trei săli de autopsie. 

Aproape în fiecare morgă în care am fost, în aer se simte un 
miros aparte de dezinfectant și există o dispunere ciudată de 
lumini, unele blânde, altele puternice, alternând într-un mod 
care mă deranjează și îmi face ușor greață chiar înainte să văd 
un cadavru. 

Am învăţat să trăiesc cu senzaţia asta pentru că, în 
anchetarea unei omucideri, morga este locul unde morţii încă 
vorbesc. Este doar nevoie de un patolog înzestrat, ca doctorița 
Abbott, care să-i audă. Dar cel mai adesea trupurile lor vor oferi 
informaţii valoroase în cazurile de omucidere. 

— Câte aţi examinat până acum? a întrebat-o Sampson pe 
Abbott înainte să intrăm pe ușile morgii. 

— Mai multe, a spus ea. 

— Asemănări? am întrebat. 

— Au fost decapitaţi în același mod, a spus Abbott. 

Medicul legist avea aproape patruzeci de ani; era o femeie 
puţin ciudată, dar cu o minte foarte ageră. Ne-a spus că prima 
tăietură fusese făcută din spate: o tăietură adâncă, până 
aproape de partea anterioară a gâtului, mergând pe lateral de la 
stânga la dreapta și trecând prin carotidă, laringe și esofag până 
la coloana vertebrală. O a doua tăietură începuse din dreapta, 
străbătuse un traseu simetric și se unise cu prima. 

Capul fusese apoi răsucit suficient de puternic pentru a rupe 
coloana vertebrală sub a șasea vertebră cervicală. Măduva 
expusă fusese secționată, pentru a finaliza procesul de detaşare 
a capului de corp. 

— Ai idee ce gen de cuţit a fost folosit? a întrebat Bree. 

— Una destul de bună, a spus dr. Abbott. Trei dintre bărbaţii 
neidentificaţi erau bărbaţi masivi, cu gâturi musculoase, și cu 
toate astea tăieturile iniţiale erau foarte adânci. Cel mai probabil 
căutați un cuțit cu mâner scurt, cu o lamă ascuţită și curbată ca 


un iatagan, cu lungimea între 25 și 30 de centimetri. Genul de 
cuţit pe care l-ar folosi un măcelar. 

Am închis ochii o clipă, gândindu-mă la Tanner Oates, 
Măcelarul. Fiecare dintre victimele sale fusese ucisă cu un cuțit 
de măcelar și apoi decapitată sub vertebra C6. 

— Sunteţi pregătiţi? a spus dr. Abbott. 

— Pe cât de pregătit poţi fi pentru acest gen de lucruri, a 
spus agentul special Tillis. 

— N-ai mai făcut așa ceva, nu-i așa? a întrebat Bree. 

— De câteva ori, dar nu este în meniul meu obișnuit. 

— O să te descurci, a asigurat-o Sampson și am urmat 
medicul legist prin ușile duble. 

In morgă aerul era răcoros, un spaţiu dreptunghiular, cu 
gresie pe jos, cu frigidere masive, în care se aflau câte trei 
cadavre pe nivel, pe toată lungimea sălii și pe ambele laturi ale 
acesteia. 

— De unde vreţi să începem? a întrebat Abbott. 

— Nu contează, am spus. Vrem să ne uităm la toate. 

Abbott a consultat o fișă, s-a dus la un dulap de pe peretele 
din dreapta și a tras un sertar în care se afla o pungă groasă 
pentru dovezi, din plastic opac, care conţinea un cap. 

— Persoană necunoscută cu numărul 2814, a spus doctoriţa 
Abbott, ridicând capul. Femeie, hispanică, aproape treizeci de 
ani, cu ochi căprui, istoric de tratamente dentare. 

Bree și agentul special Tillis se uitau la un laptop. Amândouă 
au clătinat din cap. 

— Nu o găsesc aici. 

După ce a reambalat capul și a închis dulapul, Abbott s-a 
uitat la fișa ei și s-a dus la un alt dulap, de la nivelul inferior. S-a 
aplecat și l-a deschis. 

— Persoană necunoscută cu numărul 2823, a spus ea, 
scoțând al doilea cap. Afro-american, douăzeci de ani, incisivi 
placați cu aur, două cicatrici pe scalp. 

Bree și Tillis au studiat capul și apoi laptopul. 

— Nu, a spus Tillis. 

Abbott a pus capul înapoi și l-a scos pe al treilea, un bărbat 
asiatic. 

— Nu găsesc nimic, a spus Sampson. 


Situaţia se înrăutăţea. Niciunul dintre cele șase capete nu se 
potrivea cu cele șase cadavre decapitate, găsite la bordul 
vasului traficanţilor sexuali de lângă Florida. 

Tillis părea dezamăgită. 

— Îmi făcusem mari speranţe. 


CAPITOLUL 70 


BREE S-A ÎNDREPTAT SPRE IEŞIREA de la morgă și a spus: 

— A fost o idee bună să venim aici. Dar acum trebuie să 
plec undeva. 

— Nu încă, am oprit-o eu și apoi am privit-o pe doctoriţa 
Abbott. FBI ţine o parte din cazuri aici, nu-i așa? 

— Da, aici și în Alexandria. 

— Se întâmplă oare să existe alte trei capete aici? O femeie 
asiatică? Şi doi bărbaţi, unul caucazian, unul hispanic? 

— Da, sunt aici, a spus ea. Dar, ca să respectăm uzanţele 
tehnice, ar trebui să avem permisiune scrisă ca să le puteți 
examina. 

— Eram la locul faptei când toate acele capete au fost 
descoperite, în calitatea mea de consultant special pentru FBI. 

Agentul special Tillis și Bree au dat din cap aprobator. 

— Este adevărat, a încuviinţat și Sampson. 

— Se află în altă parte. Trebuie să mă duc să le iau. 

Dr. Abbott s-a întors mai repede decât mă așteptam, 
împingând un cărucior metalic în care se aflau trei capete: capul 
femeii asiatice pus în mașina noastră în timpul investigaţiei 
răpirii lui Diane Jenkins, capul bărbatului caucazian pus în 
dulapul din subsolul mușuroiului lui Dwight Rivers și capul 
bărbatului hispanic care se rostogolise din Porsche-ul lui Rivers 
înainte ca mașina să explodeze. 

Abbott a deschis toate cele trei pungi și am comparat 
capetele din cărucior cu fotografiile de pe laptopul lui Tillis. 

— Dumnezeule, a spus Tillis, ducându-și palma la gură. 
Marty chiar a fost victima unei înscenări. 

— Într-adevăr, am spus, apropiindu-mă de capete și arătând 
către fiecare, pe rând. Carlos Octavio, Ji Su Rhee și Gor 
Bedrossian. 

Doctorul Abbott s-a încruntat. 

— Nu înţeleg. 

— Traficanţii de carne vie ale căror cadavre au fost găsite 
decapitate pe un iaht anul trecut. Un agent FBI pe nume Martin 
Forbes este închis pentru uciderea lor. Dar acum este clar că 
aceste capete au fost plimbate și plantate de către adevăratul 
criminal în timp ce Forbes era după gratii. 


— Asta dacă nu cumva Marty a avut un complice, a spus 
Sampson. 

— Pe cine? 

— M? Falsul Craig? De unde știm că Forbes nu este... 

— Nu este, a replicat pe un ton tăios agentul Tillis. Genul 
acesta de sălbăticie? Să taie capetele oamenilor? Acesta nu este 
Marty Forbes. Poate că este vinovat de multe lucruri, dar asta 
nu îi stă deloc în caracter. 

— Sunt de acord, am spus. Forbes ar trebui să iasă din 
celula aia. 

Tilles a zâmbit. 

— Ar fi un început. 

— Doctore Abbott, împreună cu capul femeii asiatice, era și 
un deget cu un inel de logodnă și o verighetă, am spus. li 
aparţinea lui Diane Jenkins? 

Doctorul Abbott a accesat un document de pe computer. 

— Inelele erau ale doamnei Jenkins, dar ADN-ul degetului nu 
se potrivea cu al ei. Încă nu știm al cui era degetul. 

Telefonul lui Bree a vibrat, iar ea s-a răsucit în loc și a 
răspuns. 

— Şi atunci cine sunt ceilalţi? a întrebat Sampson. Cele șase 
capete? 

— Pun pariu că ADN-ul de la trei dintre ei se va potrivi cu 
cele trei cadavre neidentificate găsite alături de cadavrele 
acestora trei de la bordul vasului traficanţilor, am spus. Ceilalţi? 
Nu știu. Dar trebuie să mai existe cazuri deschise cu cadavre 
decapitate. 

Bree a revenit, vizibil supărată. 

— La telefon era BATF. Bomba care a ucis-o pe ofițerul Petit 
era controlată prin radio. 

Am avut nevoie de un moment să diger informaţia și să mă 
gândesc la implicații. 

— Ne urmărea, am spus. M. 

— Ştiu, a spus Bree, ţuguindu-și buzele. Ceea ce înseamnă 
că ne-ar fi putut ţinti pe toţi când am intrat în acea clădire 
abandonată. Dar nu a făcut-o. Şi nu a făcut-o nici când m-am 
întors singură în clădire. Şi nu a așteptat să fii acolo, Alex. Ma 
ales să detoneze bomba când Nancy Petit era în clădirea aceea. 
De ce? 


Înainte ca oricare dintre noi să apuce să răspundă, patru 
telefoane diferite au început să piuie, să vibreze și să sune, 
ecoul lor răspândindu-se prin toată morga. 


CAPITOLUL 71 


CÂND SAMPSON, DETECTIVUL ELAINE CONRAD, Bree și cu 
mine am ajuns la casa cu faţadă de cărămidă din nord-vestul 
orașului unde locuia Ron Dallas, partenera acestuia era mai 
tulburată ca oricând. 

— Imi pare rău, Elaine, a spus Bree. 

— Mulţumesc, șefa, a spus Conrad, și apoi a izbucnit în 
lacrimi. 

— lisuse... 

Bree s-a apropiat și a îmbrăţișat-o. 

— Ştiu că aţi fost parteneri multă vreme. 

— Cinci ani, a spus detectivul, ștergându-și lacrimile. 

— Spune-ne ce s-a întâmplat, a spus Sampson. 

Conrad a povestit că după ce partenerul ei ratase întâlnirea 
grupului de lucru din dimineaţa aceea, l-a sunat în continuare și 
nu a primit niciun răspuns. A sunat-o pe fosta soţie a lui Ron 
Dallas, pe fiica lui și pe prietena lui, dar nici ele nu știau nimic 
de el. 

— Ron și cu mine avem fiecare cheile de la casa celuilalt, a 
spus Conrad, cu o voce tremurătoare. Ca dacă avem vreodată 
nevoie să verificăm și... ei bine, e sus. Camera mică, din stânga. 

Ne-am pus folii de protecţie peste încălțăminte și mănuși și 
am intrat într-o casă nu cu mult diferită de a mea, cu un hol 
central și o scară abruptă. 

Bree a deschis drumul pe scări, la etaj, unde podeaua era 
acoperită cu un covor. 

In faţa noastră se afla o baie a cărei ușă era întredeschisă. 
La dreapta, vedeam suficient printr-o ușă deschisă în dormitorul 
lui Dallas, unde era o ordine militărească. Omul fusese opt ani 
ofițer în armată înainte să se angajeze în cadrul Poliţiei 
Metropolitane din Washington, DC. 

Bree a intrat pe ușa din stânga noastră și s-a oprit, uluită. 

— Nimeni nu intră aici până când nu vin legiștii, a spus, 
privindu-ne peste umăr. M a făcut o greșeală uriașă. 

Bree s-a dat la o parte, să ne lase să privim în biroul 
detectivului Dallas care se afla într-o stare de dezordine totală. 
Amintirile unei vieţi întregi se aflau zdrobite sub dulapuri, cutii și 
corpuri de bibliotecă răsturnate. 


Trupul lui Dallas, care fusese un luptător masiv și abil, se 
afla întins pe diagonală, peste locul unde trebuie să se fi dat o 
luptă crâncenă. Avea chipul desfigurat de la lovituri și fusese 
strangulat cu o cravată de mătase în nuanţe argintii și albastre, 
strânsă tare sub falcă. 

De cămașa sfâșiată a uniformei era prins un bilet. Pe el 
scria: 


Detectivul Dallas este o rușine, un poliţist corupt, care 
nu respectă procedura și manipulează dovezile cum 
vrea, Cross. Inţelegi asta, nu-i așa? - M 


M-am uitat la biletul acela și mi s-a făcut rău pentru un 
moment. Oare spunea „Înţelegi asta“ fără vreo intenţie anume 
sau se juca pur și simplu cu mine? 

Ce știa M? De unde știa? 

— Este un tip dat naibii, dacă l-a putut ucide pe Ron Dallas 
în propria lui casă, a spus Sampson. 

— De aceea Bree are dreptate, i-am atras atenţia, 
alungându-mi grijile și arătând spre interiorul camerei. Vedeţi? 
M a făcut într-adevăr o greșeală. O luptă de genul ăsta 
înseamnă că aici se află urme de sânge sau piele sau fire de păr 
care nu îi aparţin lui Ron... 

— Ron nu era corupt, a intervenit Elaine Conrad de la parter. 
Am privit în jos, pe scară. Era curat, a adăugat partenera 
detectivului mort. Vă asigur de asta. 

— Fiindcă dacă el era corupt, atunci erai și tu, Elaine? a 
întrebat Bree. 

— Exact, șefa, a spus Conrad. Şi nu voi accepta ca tu sau 
oricine altcineva să mă considere pe mine sau pe partenerul 
meu astfel. Am vorbit despre aceste lucruri încă din prima zi în 
care am lucrat împreună. Dallas credea în jocul după reguli. Așa 
procedam. Fără scurtături. Fără dovezi plantate. Nimic din toate 
astea. 

Rostise ultimele cuvinte cu buza de jos tremurându-i. 

— Detectiv Conrad, a spus Bree pe un ton mai blând. 

— Vă spun eu, a continuat femeia. Motivul pentru care 
psihopatul ăsta susţine că mi-a ucis partenerul este o aiureală. 
Ronald Dallas avea defectele lui, dar era un poliţist pe cinste, cu 
un respect deplin pentru uniformă. 


CAPITOLUL 72 


ÎN SEARA ACEEA, CÂND BREE și cu mine am ajuns acasă, 
am încercat să lăsăm în urmă părţile brutale ale acelei zile. Dar 
deși doream mult să particip trup și suflet la cina în familie, 
mintea mea continua să revină la ce spusese detectivul Conrad. 

Ron Dallas era un poliţist cinstit. Fără scurtături. Fără dovezi 
plantate. Sută la sută cinstit. 

Oare eu eram un tip cinstit? Mă folosisem de scurtături. 
Plantasem dovezi. Oare eram sută la sută cinstit? Şi ce mi s-ar 
întâmpla dacă cumva M mi-ar dezvălui cel mai întunecat secret? 

M-ar termina, m-am gândit. Mi-ar distruge reputația, în mod 
sigur. Şi cariera mea de investigator și consultant. Şi de 
psiholog. 

Nu mă puteam abţine să nu mă simt ca și când M mă 
prinsese în cursă, orice ar fi vrut să zică cu „Inţelegi asta, nu-i 
așa?“ Cuvintele lui îmi pătrunseseră în minte, mă aruncaseră 
într-o tot mai accentuată stare de confuzie și anxietate. 

— Tată, cineva ucide polițiști chiar aici, la Washington, DC? 
a întrebat Ali, smulgându-mă din gânduri. 

— Au fost uciși doi polițiști. 

— De ce? 

— Nu știm, a spus Bree. Dar nu ne vom opri până nu aflăm. 

— Şi gata cu discuţiile despre crime în seara asta, s-a răstit 
Mama Nana, după care a întrebat-o pe Jannie despre cartea pe 
care o citea pentru cursul de engleză. 

Fiica mea nu era de obicei o cititoare avidă, dar s-a animat, 
părând fascinată. 

— Omul în căutarea sensului vieţii, a spus ea. Este despre 
un tip dintr-un lagăr de concentrare și despre cum reușește 
cumva să vadă viaţa drept un miracol. Este greu de explicat, dar 
e o carte excelentă. 

Telefonul lui Bree a vibrat. S-a uitat la ecranul lui și s-a 
scuzat: 

— Trebuie să răspund. 

S-a ridicat și a ieșit din cameră. Am privit-o cum pleacă, fără 
să fiu atent la faptul că Ali o întreba pe Jannie despre carte, 
gândindu-mă că s-ar putea ca M să-mi fi găsit punctul slab. 

— Alex! a strigat Mama Nana. 

Am tresărit. 


— Ce? 

Mi-a spus că vrea să vorbească cu mine, ceea ce nu era 
niciodată un semn bun, dar am încuviinţat și am urmat-o în 
camera din faţă, după ce le ceruse lui Jannie și Ali să înceapă să 
strângă masa. 

Bunica mea a așteptat până când a auzit zgomot de vase și 
și-a încrucișat braţele — din nou, un semn rău. 

— N-o să fiu mereu aici. 

— Serios? Umblă vorba că ești nemuritoare. 

Asta nu a părut decât să o enerveze și mai mult. 

— Vorbesc serios. Trebuie să îți amintești ce ţi-am spus 
când erau mici copiii. La masă nu este un moment bun să 
vorbești despre muncă. 

Am ridicat mâinile. 

— Ali m-a întrebat. 

— Şi eu te rog să oprești discuţia asta la masa mea și la 
masa ta, după ce eu nu voi mai fi. 

In loc să mă cert, m-am dus s-o îmbrăţișez și i-am promis că 
așa voi face, pe cât de bine voi putea. Restul serii am reușit să 
păstrez discuţiile cu copiii mei departe de cei doi polițiști uciși și 
dialogul meu interior departe de M. 

Dar, după ce Mama Nana și copiii au plecat în camerele lor 
și după ce am găsit-o pe Bree în pat, dormind dusă, cu o carte 
pe piept, mi-am dat seama că eram încă prea încordat să 
adorm. l-am luat cartea din mâini, am stins lumina și m-am dus 
în biroul meu din mansardă. 

Aerul era stătut. Am deschis geamul din spatele scaunului, 
gândindu-mă la Ron Dallas. Cum intrase M în casa lui? Cum 
reușise să omoare un polițist atât de bun ca Dallas? Şi de ce? De 
ce folosise o bombă controlată de la distanţă pentru a o ucide 
pe Petit? 

Gândurile mele s-au îndreptat spre falsul Craig. 

Am scos dosarul pe care îl creasem despre el și l-am 
deschis, am privit imaginile surprinse de camerele de 
supraveghere de la închisoare și mi-am amintit cât de mult 
semăna Kyle Craig cu acel individ care trecuse pe lângă mine și 
îmi aruncase pe parbriz balonul plin cu sânge. 

Pentru prima oară de când Martin Forbes lansase ideea că 
Kyle Craig era în viață, am simţit o umbră de îndoială cu privire 
la convingerile mele. 


Am încercat să alung această senzaţie, am încercat să îmi 
amintesc de Max Siegel, agentul FBI drept care se dăduse Craig 
după ce își transformase chirurgical chipul în Tampa. 

Chipul bărbatului pe care l-am văzut murind nu era chipul lui 
Craig. Dar era Craig. 

Era... nu-i așa că era? 

M-am forţat să mă confrunt cu o posibilitate pe care o 
negasem. Dacă nu existase nicio reconstrucţie facială? Dacă 
Max Siegel sau oricine ar fi fost persoana care explodase și 
arsese făcea doar parte dintr-un alt scenariu pregătit de Craig? 
Oare Kyle Craig era încă în viaţă? Era el misteriosul M? 

Am rămas treaz până la miezul nopţii, creierul meu 
pendulând înainte și înapoi, între falsul Craig și amintirile despre 
adevăratul Kyle Craig, întrebându-se dacă ipoteza putea fi 
adevărată. 

Ned Mahoney spusese că în două-trei zile urma să primim 
permisiunea de a exhuma corpul care explodase și arsese pe 
când eram în luna de miere. 

Am decis că nu mai pot aștepta, am închis dosarul cu 
capturile video ale falsului Craig și mi-am deschis laptopul. 

Două minute mai târziu eram pe internet, căutând zboruri 
ieftine spre sud. 


CAPITOLUL 73 


CÂND AM COBORÂT DINTR-O MAŞINĂ ÎNCHIRIATĂ la 
începutul după-amiezii următoare, într-o parcare dintr-un cartier 
cam rău famat din North Miami Beach, aerul era atât de 
fierbinte și umed, încât îmi aducea aminte de Washington, DC, 
la mijlocul lui august — era ca și cum ţi-ai fi băgat capul în gura 
unui câine care gâfâie. 

Am mers spre o clădire cu două etaje, de un verde 
decolorat, care avusese și zile mai bune, iar transpiraţia îmi 
ieșea prin fiecare por. larba și tufișurile erau prost îngrijite. Ușa 
de la intrare, din sticlă, era murdară. 

Avizierul din interior informa că la primul etaj existau două 
apartamente ocupate de birouri de avocatură specializate în 
accidente rutiere pe fondul consumului de alcool. Un alt 
apartament de la etaj era de închiriat, iar ultimul era ocupat de 
Cana Medical Arts. 

Am urcat scările până la biroul Cana Medical Arts și am găsit 
un semn pe ușă, scris de mână: „Consultaţii la clinică de la 9:00 
la 12:00 și de la 14:30 la 17:00, de luni până vineri”. 

Era ora 13:50, deci mai erau patruzeci de minute până să se 
deschidă clinica, dar, cum tot eram acolo, am încercat clanţa. 
Am apăsat-o și am intrat într-o zonă de recepţie, goală, slab 
luminată. 

La biroul de recepţie nu era nimeni și zona din spatele 
acestuia era la fel de întunecată. Tocmai urma să strig, când am 
auzit un sforăit de pe hol. 

Am urmat direcţia din care se auzea sforăitul și am ajuns 
într-un birou luminat de o singură lampă, așezată pe o masă 
mare de lemn. În spatele mesei un bărbat corpolent îmbrăcat cu 
o cămașă albastră șifonată și blugi dormea tolănit pe scaun, cu 
picioarele goale urcate pe masă. 

Degetele de la picioare erau așezate chiar sub lampă, de 
parcă le-ar fi pus acolo ca să-i fie cald. Din păcate, lumina 
dezvăluia unghii de la picioare lungi, anormal de groase și 
gălbui, cu dungi întunecate, ca și cum ar fi fost infectate cu ceva 
fungic. 

M-am strâmbat la acea priveliște dezgustătoare, dar mi-am 
scos legitimaţia, am intrat, m-am așezat pe scaunul din faţa lui 
și am ciocănit în birou. 


S-a trezit în mijlocul unui sforăit, agitat, și aproape a căzut 
pe spate, apoi și-a ridicat picioarele de pe birou și s-a aplecat în 
faţă, uluit. Avea o față fălcoasă, ridată, cu piele îngălbenită de 
tutun și ochi injectaţi și părea să aibă aproape șaptezeci de ani, 
deși bănuiam că sigur avea doar cincizeci și unu. 

Omul a făcut ochii mari și s-a concentrat asupra mea, 
dându-se instinctiv în spate, alarmat. 

— Ce e asta? a spus el. Cine sunteţi? 

— Sunt detectiv și aș vrea să vă pun câteva întrebări. 

Doctorul Julius Bombay s-a enervat și a început să se 
bâlbâie. 

— Chestia asta nu se mai termină? Mi-am plătit amenzile și 
am îndurat sancţiunile și umilinţele. Gata! 

— N-am venit aici pentru că v-aţi pierdut licența să 
practicaţi chirurgia, domnule doctor Bombay, am spus. Sunt aici 
pentru un vechi client al dumneavoastră. 

Întregul comportament al chirurgului plastician decăzut s-a 
schimbat. A tăcut și m-a studiat îndeaproape. 

— Pentru cine lucraţi? a întrebat el. Am senzaţia că nu 
sunteţi de fapt un om al legii. 

— Vă garantez că sunt. Şi sunt aici pentru Kyle Craig. 

— Nu știu despre cine vorbiţi, a spus el, luându-și privirea de 
la mine și deschizând un sertar de la birou. 

— Vă cunoștea. Mi-a spus că i-aţi dat o nouă faţă. Asta era 
pe vremea când făceaţi operaţii noaptea, pe ascuns, pentru a 
câștiga bani care să vă satisfacă dependenţa de jocuri de noroc. 

Doctorul Bombay a scos un pistol și l-a aţintit spre pieptul 
meu. 


CAPITOLUL 74 


M-AM UITAT LA PISTOL, un Remington 1911 solid, poate de 
calibrul .45. În mâinile potrivite, era probabil mortal. Dar arma 
doctorului Bombay tremura la fel ca vocea lui când a spus: 

— Oricine aţi fi, plecaţi! Asta e hărţuire! 

Am ridicat mâinile și m-am ridicat. 

— Domnule doctor, nu caut să vă învinuiesc de vreo altă 
operaţie ilegală. Caut doar să-mi confirmaţi că i-aţi oferit lui Kyle 
Craig o faţă nouă. 

S-a aplecat peste birou și a scuturat pistolul spre mine, 
renunțând la orice politeţe. 

— leşi imediat afară! 

— Calmaţi-vă, am spus, dând să mă întorc. Plec. 

În clipa în care am văzut că începe să coboare arma, m-am 
întors și l-am lovit atât de tare peste mâna în care ţinea pistolul, 
încât a urlat de durere. Pistolul a căzut cu zgomot undeva în 
spatele lui. 

— Nenorocitule, a spus. Şi-a privit încheietura mâinii, cu 
chipul schimonosit de durere, apoi s-a uitat înapoi spre mine 
speriat și s-a aplecat în spatele mesei. 

Ştiind că își căuta pistolul, m-am dus la el, l-am luat de 
gulerul cămășii și l-am ridicat în picioare. L-am răsucit și l-am 
lovit cu pumnul drept în plexul solar. 

Doctorul Bombay s-a aplecat, cu ochii ieșiți din orbite, 
scoțând niște sunete ciudate, ca și cum s-ar fi sufocat. L-am 
ghidat spre scaunul pe care stătusem, apoi m-am dus în spatele 
mesei, am găsit pistolul pe podea și l-am descărcat. 

Când am terminat, medicul aproape că își recăpătase suflul. 

— Este o întrebare simplă, așa că vreau un răspuns simplu, 
am spus. l-aţi oferit lui Kyle Craig un chip nou? Chipul unui 
agent FBI pe nume Max Siegel? 

A ridicat din umeri. 

— Nu știu. Poate. lisuse, omule, oricine ai fi, nu ne-am dat 
numele. Nu am vrut să știu nume. Dacă aș fi avut informaţii de 
genul ăsta, aș fi putut fi obligat să le dezvălui oamenilor ca tine, 
așa că n-am vrut să aflu niciun nume. Niciodată. Te-ai prins? 

l-am arătat captura de ecran de pe filmarea camerelor de 
supraveghere. 

— L-aţi văzut vreodată? 


Doctorul Bombay s-a aplecat să se uite și apoi a dat din cap 
că nu. 

— Nu. Adică, poate, dar nu-mi amintesc multe despre feţele 
lor de dinainte. Am apreciat mereu doar fotografiile de după. 

— Apropo de fotografia de după? Există vreuna în arhiva 
dumneavoastră de documente? Ştiu cu aproximaţie data la care 
l-aţi operat. 

A ridicat din sprâncene. 

— Ei bine, s-ar putea. Dar toate documentele mele vechi se 
aflau într-un depozit în Tampa, până când ultimul uragan a 
distrus tot. 

— Domnule doctor Bombay? 

O femeie tânără cu părul vopsit în nuanţe de mov stătea în 
pragul ușii. Şi-a mutat privirea de la mine la pistol și la gloanţele 
de pe birou, apoi la medic. 

— Da, Emma, a spus el. 

— Pacientul dumneavoastră este aici. 

Doctorul m-a privit. 

— După cum aţi auzit, sunt chemat la datorie. 

Spusese asta cu un aer atât de resemnat, încât am aprobat 
din cap. 

A oftat și s-a ridicat în picioarele goale și umflate. 

— Emma, unde sunt sandalele mele? 

Emma a privit spre picioarele sale. Şi-a umflat nările a 
repulsie, dar apoi a indicat spre un colţ și s-a dat la o parte ca să 
mă lase să trec. 


CAPITOLUL 75 


SUNT SIGUR CĂ AM FOST ÎN AEROPORTURI mai rele decât 
Miami International, dar nu-mi aduc aminte când. 

La venire nu remarcasem problemele, dar la plecare am 
așteptat aproape o oră să trec de securitate și am descoperit că 
cele mai multe toalete erau stricate și dușumelele mizerabile. 
Nu existau destule bănci sau scaune și personalul părea profund 
nefericit, unii angajaţi fiind de-a dreptul nepoliticoși. Asta m-a 
adus într-o dispoziţie și mai proastă decât atunci când fusesem 
în biroul doctorului Bombay, încă nu aveam răspunsuri la 
niciuna dintre întrebările mele, inclusiv dacă Kyle Craig își 
modificase într-adevăr chipul în mod chirurgical, pentru a 
semăna cât mai mult cu cel al unui agent dispărut. 

Sperasem ca doctorul Bombay să poată dovedi că ideea 
mea, potrivit căreia Craig putea să fie viu, era greșită. Dar, când 
am coborât din avionul spre casă, nu simțeam că m-aș fi 
apropiat cumva de confirmarea acestei idei. 

Am luat un taxi, am dat adresa la o stradă distanţă de casă 
și am așteptat până am ajuns pe unul dintre podurile de pe 
Fourteen" Street înainte să pun bateria înapoi în telefonul cu 
cartelă. Când l-am pornit, am descoperit opt mesaje vocale și 
opt mesaje text care mă așteptau. 

Telefonul a sunat înainte să pot asculta sau citi vreunul. Era 
John Sampson. 

— Unde naiba ești, Alex? a întrebat el după ce l-am salutat. 
De ce nu răspunzi la telefon? 

— Am simţit nevoia să mă deconectez pentru câteva ore. 

— Aha, a făcut el. Bine, cum zici tu. Acolo unde ești poţi să 
primeşti fotografii prin telefon? 

— Sunt aproape acasă. Da, pot. 

— Durează un minut doar. Le trimit și te sun înapoi. 

Blocat în trafic zece minute mai târziu, am simţit cum 
vibrează telefonul. L-am scos și am privit cele două fotografii. 
Am simţit cum mă apucă o durere de cap orbitoare. Falsul Craig 
fusese surprins pe cameră, în imagini color, atât din profil, cât și 
direct din faţă. Purta blugi, o jachetă de piele crem, fără 
ochelarii de soare. În picioare avea cizme de cowboy bogat 
ornamentate, iar pe cap o șapcă de baseball așezată cu 
cozorocul la ceafa. 


A sunat telefonul. 

— ÎI vezi? 

— Nu l-aș putea confunda. Unde era? 

— Union Station. leri după-amiază la ora patru. Acestea sunt 
doar două extrase din filmările de supraveghere, dar m-am uitat 
la toate și... e ca și cum vrea să fie văzut, Alex. 

— Așa? 

— Da. A mers intenţionat prin faţa a cel puţin patru camere 
de supraveghere. 

— Unde s-a dus după aceea? 

— L-am pierdut când a luat-o în jos pe scările staţiei de 
metrou. Camerele de acolo erau în reparații. 

Normal că erau în reparații, am mormăit în gând, iritat. 

— Alex, ce urmărește? 

— Lasă-mă să mă gândesc, am spus. Te sun înapoi. 

În clipa în care am închis, telefonul a vibrat: un mesaj de la 
Ned Mahoney: 


Am primit acceptul judecătorului federal să exhumăm 
rămășițele lui Craig în seara asta. Mă gândesc că ai 
vrea să fii acolo. 


CAPITOLUL 76 
Quantico, Virginia 


PLOAIA ŞI CEAŢA SE ABĂTEAU peste pietrele funerare mici, 
gravate cu coduri alfanumerice împrăștiate pe solul pădurii. 

Se lăsase întunericul demult în acea parte izolată și 
împădurită a bazei Infanteriei Marine, o zonă nedelimitată în 
mod special pe nicio hartă a vastei proprietăţi federale, un 
cimitir anonim printre copaci, creat pentru criminalii al căror 
trecut era atât de diabolic, încât familiile lor refuzaseră să le 
revendice trupurile pentru a fi îngropate după datină. 

Mahoney, alţi doi agenţi FBI, trei angajaţi ai cimitirului și cu 
mine eram acolo, toţi îmbrăcaţi în pelerine de ploaie și cu cizme 
de cauciuc, cu lanterne, căutând B157, codul de pe marcajul de 
deasupra presupuselor rămășițe ale lui Kyle Craig. 

— De ce nu sunt în ordine? am întrebat. 

Unul dintre muncitori, un bărbat mai în vârstă pe nume 
Cecil, care mergea cu un ușor șchiopătat, a spus: 

— Comandantul care a autorizat înfiinţarea acestui cimitir 
după Războiul Civil a vrut să se asigure că aici nu vor exista 
altare pentru morţi. Să fie cât mai dificil de găsit posibil. Mai 
ales Al. 

Mi-am ridicat privirea de pe piatra funerară C42. 

— Cine se află în mormântul A1? 

A ezitat, apoi a spus în șoaptă: 

— John Wilkes Booth. 

M-am încruntat. 

— Asasinul lui Lincoln? Credeam că a fost îngropat într-un 
cimitir în Baltimore, sub o piatră funerară nemarcată, pe care 
oamenii o acoperă cu monede de un penny cu chipul lui Lincoln. 

Cecil a dat din cap, în semn de negaţie. 

— Familia n-a vrut să aibă de-a face cu el. Acea piatră 
funerară din Baltimore indică mormântul surorii sale. Booth este 
aici. El este motivul pentru acest loc blestemat. 

— Cine mai e pe aici? 

— Nu pot să spun, dar sunt mai mulţi. Lumea crede că sunt 
îngropaţi în altă parte și sunt pietre funerare și tot tacâmul, dar 
adevărul este că majoritatea cimitirelor nu vor pe cineva 


cunoscut drept rău care să pângărească un pământ sacru. Aici 
trimit adevăratele rămășițe. Nu știe nimeni. 

Nu mai auzisem de acest cimitir, nici măcar în perioada în 
care lucrasem cu normă întreagă cu Brigada de analiză 
comportamentală a FBI. Eram fascinat. 

— Hai, i-am spus, privind în jur. Cine altcineva mai este prin 
pădurile astea? 

Cecil a privit în altă parte. 

— Promit că rămâne între noi, am insistat. 

A ezitat, dar apoi a șoptit. 

— Te afli la aproape treizeci de metri de rămășițele lui 
Oswald și ale lui Ruby. 

Am rămas cu gura căscată. 

— Lee Harvey Oswald? Ucigașul lui JFK? Aici? Şi Jack Ruby, 
asasinul lui Oswald? 

— Nici John Wayne Gacy nu e departe. O adevărată galerie a 
răufăcătorilor. 

Înainte să pot răspunde, Mahoney a strigat: 

— Aici este. L-am găsit. 

Ned se afla la trei rânduri distanță, aplecat și îndreptând 
lumina lanternei sale spre pământ. 

— Aduceţi reflectoarele și excavatorul. 

Un agent FBI a pornit o camionetă care avea în faţă un set 
de reflectoare, pentru construcţii. Cecil s-a suit într-un 
miniexcavator cu cupă. 

Nu m-am uitat la el în timp ce manevra excavatorul, ci am 
privit în jur, pe când ceața se destrăma, alungată de o briză 
iute, și a început să plouă. 

Booth. Oswald. Ruby. Gacy. 

Şi numai Dumnezeu și Cecil știau cine altcineva mai era 
îngropat acolo. 

Când m-am apropiat de Mahoney, recunosc că era 
tulburător — bine, de-a dreptul straniu — să știu că pășeam peste 
oase de psihopati, asasini și alţi criminali cu sânge rece. 

Un muncitor a scos cu o rangă placa funerară și a tras-o 
deoparte. Cecil era foarte priceput la mânuirea excavatorului și 
a săpat rapid cu dinţii ascuţiţi ai cupei prin acele de pin căzute 
în ultimul an, pătrunzând în argila umedă și roșiatică de 
dedesubt. 


Ploua cu găleata când cupa a izbit o placă de metal, iar 
ecoul izbiturii a reverberat. Ceilalţi muncitori au coborât în 
groapă pe o scară de lemn, înarmaţi cu o cazma și cu două 
lanţuri groase. În scurt timp au pus lanţurile în jurul unui coșciug 
simplu de oţel și l-au legat de capătul cupei. Cecil a manevrat 
levierele excavatorului. Sicriul s-a ridicat repede, apoi a început 
să se rotească, balansându-se deasupra gropii. 

— Un sicriu suficient de mic pentru un copil, a spus 
Mahoney, clătinând din cap. 

Mi-am adus aminte de ultima dată când îl văzusem în viaţă 
pe bărbatul pe care îl consideram Kyle Craig, chiar înainte ca 
trupul lui mizerabil să explodeze și să ardă. 

— N-a mai rămas mult din el, am spus. Două braţe 
carbonizate și un picior. 


CAPITOLUL 77 


AM AJUNS ACASĂ CHIAR ÎNAINTE DE miezul nopţii, înfrigurat 
și dorindu-mi cu disperare să fac un duș fierbinte și să mă bag în 
pat. Bree era sus, așteptându-mă în camera noastră. Când am 
intrat nu a spus nimic, dar expresia de pe chipul ei era 
elocventă. 

— Ştiu că ar fi trebuit să sun, m-am scuzat. Dar ţi-am trimis 
mesaj că trebuia să mă duc la Quantico. 

Bree, cu chipul împietrit, nu a răspuns. 

M-am apropiat de ea și m-am așezat pe marginea patului. 

— Uite, a trebuit să mă duc undeva azi, să vorbesc cu 
cineva și a trebuit s-o fac oarecum brutal. Nu am vrut să fii 
implicată în niciun fel, așa că nu ţi-am spus unde mă duc și am 
ţinut telefonul oprit. N-am spus nimănui unde mergeam. Şi când 
m-am întors, Ned m-a chemat la Quantico și m-a condus într-un 
loc care nici nu artrebui să existe. 

A rămas tăcută câteva clipe, apoi a spus: 

— Deci există o parte a lui Alex Cross despre care iubita lui 
soție nu are voie să știe. 

Mi-am dat seama că nu aveam cum să ies bine din situaţia 
asta. Am capitulat și i-am povestit despre doctorul Bombay și 
apoi despre cimitirul de la Quantico. 

— John Wilkes Booth? 

— Am avut aceeași reacţie, am spus. 

Expresia ei dură a dispărut, înlocuită de interes sincer. 

— Dar Ted Bundy? El e acolo? 

— Va trebui să dăm de un îngrijitor pe nume Cecil pentru a 
ști sigur, dar aș paria că este. 

Bree a scuturat din cap. 

— E incredibil. Şi nimeni nu știe de asta? 

— Câţiva aleși. 

— Crezi că rămășițele lui Craig sunt în cutie? 

— Sunt atât de înfrigurat și obosit, încât nu știu ce să cred. 

— Bietul de tine, a spus ea. Fă un duș fierbinte și vino în pat. 

Am sărutat-o și am spus: 

— Mulţumesc pentru înţelegere. Când m-am ridicat, o parte 
din duritate îi revenise pe chip. 


— Să nu crezi pentru o clipă că sunt de acord cu motivele 
pentru care nu mi-ai spus despre Miami. Suntem parteneri de 
viaţă, suflete-pereche. Mult mai mult decât o echipă. 

— Îmi pare rău. Nu se va mai întâmpla. 

— Atunci consider-o uitată, a spus și a stins lumina de pe 
partea ei. 

Dușul a fost minunat. Nu doar că mi-a încălzit oasele, dar 
mi-a spălat pielea, curăţând totul: de la unghii respingătoare la 
sicrie, totul s-a dus pe sifonul de scurgere. 

M-am suit în pat, am lăsat ziua în urmă și m-am cufundat 
într-un somn fără vise. 

Când Bree și cu mine ne-am trezit, ne-am decis că aveam 
nevoie de un weekend de familie. 

L-am dus pe Ali la Tidal Basin, unde s-a plimbat cu bicicleta, 
în timp ce Bree și cu mine am pornit în obișnuita noastră 
alergare de  sâmbătă-dimineaţă. S-a văzut imediat că 
antrenamentele pe care le făcuse cu grupul Wild Wheels îi 
îmbunătăţiseră forța și tehnica. 

l-am spus asta când s-a întors la noi. 

— Deci pot să mă duc la cursa aceea din Pennsylvania? a 
întrebat el. 

— Am citit pliantul pe care l-ai adus acasă și arată bine. Voi 
vorbi cu antrenorul, dar cred că poţi să mergi. 

A chiuit de bucurie și a plecat pe bicicletă, în timp ce Bree și 
cu mine am trecut pe lângă primul cireș japonez de la marginea 
bazinului. 

— Vezi asta? a spus Bree respirând puternic și arătând în 
sus, spre cireși. Mugurii par gata de înflorire. 

— Ai dreptate. Cu aproape o săptămână mai devreme decât 
anul trecut. 

Am trecut pe lângă Jefferson Memorial și l-am găsit pe Ali 
așteptându-ne la semaforul de pe Maine Avenue. A ridicat 
telefonul, supărat. 

— Căpitanul Abrahamsen a căzut cu bicicleta! a spus el. 

— Ce? 

— A dat de un drum de pietriș ieri, pe malul de est și a fost 
proiectat peste ghidon, cu pantofii prinși de pedale. Spune că s- 
a lovit rău la umăr. În plus, restul săptămânii trebuie să se ducă 
la o bază a armatei din San Antonio să lucreze acolo. 

— De unde știi toate astea? a întrebat Bree. 


Ali ne-a povestit că-i trimisese un mesaj căpitanului ca să-i 
spună că participă la cursă și că vrea să știe dacă se pot antrena 
înainte. Abrahamsen a spus că-i pare rău, dar că zboară spre 
Texas în dimineaţa următoare, după ce un doctor i-a examinat 
umărul. 

— A spus că vor trece cel puţin două săptămâni înainte să 
se poată gândi să se mai suie iarăși pe o bicicletă. 

— Păcat, am șoptit eu. Semaforul s-a schimbat, iar Ali a 
pornit înaintea noastră în timp ce traversam Maine alergând și 
apoi Independence. Dar când e cursa? 

Ali a strigat peste umăr: 

— Patru săptămâni? 

— E perfect, a spus Bree. Are un răgaz suficient ca să se 
refacă. 

În restul weekendului am simţit că avem destul timp. Toţi. 
Duminică a plouat și am rămas în casă, urmărind turneul de 
baschet NCAA și bucurându-ne de mâncarea gătită de Nana. 

Bree citea în camera noastră după ce eu l-am culcat pe Ali. 
Am oftat și am spus: 

— Aveam nevoie de acest weekend. De spaţiu pentru a fi 
noi. 

— Şi eu, a spus ea, punând cartea pe masă, stingând lumina 
și apropiindu-se să se cuibărească în braţele mele. 

— Noapte bună, iubito, am spus, sărutând-o. 

— Cine a spus că weekendul trebuie să se termine? a spus 
ea și mi-a întors sărutul. 


CAPITOLUL 78 


AVEAM SENZAŢIA CĂ SOARELE pătrunde prin fereastră și îmi 
bate direct în pleoape. 

Am mijit ochii și am văzut că în cameră încă era întuneric. 
Dar cineva de afară proiecta asupra mea un fascicul puternic și 
îngust. M-am rostogolit și m-am aruncat la podea, strigând: 

— Bree! 

Niciun răspuns. Lumina a dispărut. 

— Bree! 

Ușa dormitorului nostru s-a deschis și Bree, în halatul de 
baie, m-a privit cum stau ghemuit pe podea. 

— Ssst! a făcut ea. E abia cinci și jumătate. Toată lumea 
doarme. 

— Era cineva afară chiar adineauri, care a îndreptat o 
lumină spre mine, am șuierat. 

Asta a schimbat totul. Ne-am îmbrăcat repede, ne-am luat 
armele de serviciu și am ieșit afară. 

judecând după unghi, ne-am dat seama că lumina venise de 
pe acoperișul casei familiei Morses, de alături, chiar de deasupra 
schelelor pe care muncitorii le ridicau pentru a sabla pereţii 
exteriori. 

Ştiam codul seifului în care își ţineau cheile casei, așa că am 
luat cheile și am intrat, cu armele pregătite. 

Casa era goală. Ferestrele interioare, pereţii și podelele erau 
acoperite cu folie de plastic peste care era pus rumeguș. Ici și 
colo se vedeau mici grămezi de resturi de zidărie, adunate 
pentru a fi aruncate. 

Am găsit multe urme de pași de diferite dimensiuni, atât la 
parter, cât și la etaj și mai ales în dormitoarele care aveau 
lucarne cu vedere spre acoperiș. Folia de plastic de pe una din 
lucarne fusese tăiată. De la fereastră nu vedeam pe nimeni pe 
acoperiș și nici urme de praf. 

Totuși, aceasta era singura fereastră din casă care nu era 
acoperită cu plastic. 

M-am urcat pe acoperiș și am mers către locul de unde 
bănuiam că fusese ţinută lanterna a cărei lumină îmi intrase în 
ochi. Am găsit urme de rumeguș suflate de vânt. 

— Cineva a fost acolo, am spus când m-am întors în casă. 

— Dar dovezile dispar repede. 


Ne-am întors acasă, iar Bree a spus: 

— Ela fost, M, nu-i așa? 

— Trebuie să presupunem că da. 

— Detest că ne pândește. 

— Când mă gândesc la asta, îmi vine să dau un pumn în 
perete cu toată puterea. 

— Cum rămâne cu camerele de care vorbeai? 

— Le comand azi. Şi pentru casa asta. Voi trimite factura 
proprietarilor. 

— Îi mutăm pe Mama Nana și pe copii? Să-i trimitem acasă 
la tatăl tău, în Florida? 

Nu era o idee rea, deși mi-am dat seama că din diferite 
motive, i-ar fi înnebunit pe toți. 

— Lasă-mă să mă gândesc la asta. 

Ţărâitul telefonului m-a întrerupt. Era Keith Karl Rollins. 

— Te-ai trezit devreme, am spus. 

— Am nevoie doar de cinci ore pe noapte, a pufnit 
consultantul FBI în infracţiuni informatice. Şi m-am gândit că ar 
trebui să fii primul care află. 

A tăcut, lăsându-mă să aștept continuarea. 

— Primul care află ce? am întrebat. 

—  Criptomoneda Ethereum folosită pentru a plăti 
recompensa pentru Diane Jenkins a început să se miște noaptea 
trecută, târziu, din toate acele conturi. Am urmărit transferurile 
prin douăzeci și patru de opriri diferite, majoritatea concepute 
pentru a elimina metadatele. Câteva dintre bug-urile mele au 
trecut, totuși, și n-o să vă vină să credeţi unde au ajuns în cele 
din urmă afurisiții de bani. 


CAPITOLUL 79 


McLean, Virginia 5 

IN DIMINEAŢA URMATOARE, Ned Mahoney și cu mine am 
intrat cu maşina pe poarta unui gard din fier forjat, înalt de 
aproape doi metri, care înconjura o proprietate pe un domeniu 
hipic. Situată destul de departe de drum, casa masivă, în stil 
colonial, era albă cu obloane verzi și rame ornamentale. 

— Tot nu cred că este o idee bună să fii aici, Alex, a spus 
Mahoney când camioneta din faţa noastră a întors și s-a 
îndreptat spre poartă. 

Noi eram în urma ei. 

— Nu sunt de acord, l-am contrazis. Eu o să-l zgândăr. 

— Avem un mandat de percheziţie. 

— Cine spune că trebuie să ne arătăm cărţile atât de 
repede? 

— Ce anume speri? a întrebat Mahoney, iar de pe geamul 
camionetei a ieșit o mână care a apăsat butonul unui interfon. O 
mărturisire? „Sunt M și am organizat tot haosul ăsta din cauza 
ta, Alex Cross? 

— Exact asta sper, am spus. Am auzit un băzâit puternic și 
apoi poarta s-a deschis. Şi dacă gestionăm bine asta, s-ar putea 
să obţinem mărturisirea și să scutim mult timp și multă bătaie 
de cap. 

Ned a urmărit camioneta pe poartă și pe alee. 

— Imi faci o favoare și mă lași pe mine să vorbesc? 

— Cred că prezenţa mea va oferi un avantaj mai mult decât 
suficient. 

Am parcat pe pavelele de cărămidă într-un rond înconjurat 
de azalee care începeau să înflorească. Un șir de arbuști 
mărginea aleea pe care ne îndreptam spre ușa din faţă. Am 
ignorat privirile echipei de grădinari în uniformă și am bătut la 
ușă. 

A răspuns la ușă o femeie hispanică, în jur de 40 de ani. 
Undeva înăuntru se auzea muzică clasică de pian. 

— Da, vă rog! 

Mahoney i-a arătat legitimaţia. 

— FBI, doamnă. Am vrea să vorbim cu proprietara casei. 

Femeia a fixat legitimaţia cu privirea. 


— FBI? Nu se simte bine. Îl voi chema pe fiul ei. Locuiește 
chiar peste stradă. 

— O să mergem apoi la el, dar trebuie să vorbim cu ea 
acum, a insistat Ned. Cum vă numiţi, că veni vorba? 

Presupun că femeia a crezut că Ned dorește aceste 
informaţii pentru a-i putea verifica statutul de imigrantă, 
deoarece și-a încrucișat braţele, a ridicat bărbia și a spus: 

— Sunt Maria Joan și am carte verde de șase ani. In șapte 
luni voi fi cetățean american. Studiez pentru asta. Şi cunosc 
legile. Al patrulea amendament. Nu mă puteţi convinge să vă las 
să intraţi fără un motiv întemeiat sau fără un mandat de 
percheziţie. 

Mahoney a zâmbit și a băgat mâna în buzunarul interior de 
la piept. 

— Ei bine, doamnă Joan, aveţi dreptate în legătură cu asta. 
Dar avem un mandat federal de percheziţie. Deci, dacă nu ne 
lăsaţi să intrăm să vă vedem şefa, s-ar putea să fiți acuzată de 
obstrucţionarea justiţiei. 

Mahoney a ridicat mandatul pentru ca ea să îl vadă. Ea l-a 
scanat cu privirea, a aprobat din cap și s-a dat la o parte, ca să 
putem intra. _ 

În foaierul oval era o podea din ardezie. În centru, între noi 
și o fântână de perete, se găsea o masă cu picior, pe care trona 
o vază cu un aranjament floral uriaș, parfumând aerul. 

Am urmat-o pe Maria Joan pe un hol din foaier, am trecut pe 
lângă o bibliotecă și ne-am îndreptat spre locul de unde se 
auzea muzica de pian. Am pătruns într-un spaţiu deschis, vast, 
cu o bucătărie ca desprinsă dintr-o revistă și o zonă de living cu 
mobilier cu finisaje la fel de luxoase. 

În două vaze erau trandafiri proaspeţi și un serviciu frumos 
de ceai, toate așezate pe o masă rotundă, în fața unei femei 
într-un scaun cu rotile, care stătea ușor oblic faţă de noi. Femeia 
se uita la o emisiune de pe canalul Bloomberg pe un ecran mare 
fixat de perete. Volumul era oprit. 

Muzica de pian se auzea din boxe. 

Maria Joan s-a postat în faţa femeii, a scuturat-o ușor și a 
spus: 

— Doamnă M, aveţi vizitatori. 


CAPITOLUL 80 


APROAPE CĂ MI-AM PIERDUT ECHILIBRUL când Maria Joan a 
rostit aceste cuvinte: 

„Doamnă M, aveţi vizitatori”. 

Mahoney a rămas mască, dar și-a revenit înainte să treacă 
în faţa scaunului cu rotile împreună cu mine. Aspectul ei m-a 
frapat. 

Ultima oară când o văzusem pe Margaret Edgerton, avea 
ţinuta și înfățișarea unei femei de afaceri bogate și realizate. 
Dar aspectul ei se deteriorase în cele patru săptămâni care 
trecuseră de atunci, de la Greensville Correctional Center, când 
amândoi priviserăm cum fiul ei murea în modul crud și barbar 
pe care îl alesese. 

Arăta epuizată și purta ochelari de soare întunecaţi, un halat 
moale albastru și șosete groase. Mâinile îi tremurau ușor și pe 
chipul ei a apărut un aer de uimire când a ridicat capul și ne-a 
zărit pe mine și Mahoney. 

— Vizitatori? a spus ea cu o voce adormită, greu de deslușit. 
Am crezut că terapeuţii au plecat toţi pe ziua de azi și sunt 
obosită, Maria. 

— Doamnă Edgerton, sunt agentul special Mahoney, de la 
FBI, a spus acesta, înaintând cu legitimaţia și mandatul. Puteţi 
pleca acum, doamnă Joan. 

— Nu va putea să citească nimic din ce îi arătaţi, a spus ea 
îndreptându-se spre bucătărie. 

Doamna Edgerton a părut încurcată. 

— Despre ce este vorba? 

— Răpirea unei tinere mame, pe nume Diane Jenkins, a spus 
Mahoney. 

Bătrâna a strâmbat din nas și și-a îndreptat spinarea. 

— Răpire? a spus ea, indignată. Eu? Cum îndrăznești! A 
început să tușească și să icnească. A fluturat degetele prin aer. 

— Vă rog, a spus Maria Joan, venind repede înapoi în 
cameră, către un rezervor cu oxigen fixat de un cărucior, în colţ. 
Aţi supărat-o și nu poate să respire acum. 

Începeam să mă simt prost că venisem. Femeia a pus tubul 
de oxigen sub nasul doamnei Edgerton și apoi s-a răstit la noi: 

— Nu puteţi reveni? A avut un atac cerebral cu trei 
săptămâni în urmă. l-a afectat vederea și devine anxioasă. 


Acum mă simţeam și mai prost, dar i-am șoptit lui Mahoney: 

— Spune-i exact de ce am venit. 

Doamna Edgerton a înclinat capul și s-a întors spre mine. 

— Cine mai e acolo? 

— Un consultant, doamnă, i-a replicat Mahoney. Dar să 
revenim. Soţul femeii răpite a plătit răscumpărarea ei cu ceea 
ce se numește o criptomonedă. 

— Ştiu ce este asta, o prostie cibernetică, s-a răstit ea. Așa, 
și? 

Înainte ca Mahoney să răspundă, doamna Edgerton a 
fluturat mâna stângă, tremurătoare, în direcţia mea. 

— Răspunde tu. Consultantul. 

— Doamnă Edgerton, a spus Ned. Eu am întâietate aici. 

— Nu-mi pasă, l-a ignorat ea, înaintând cu cincisprezece, 
douăzeci de centimetri spre mine. Poate că acum sunt oarbă, 
dar încă aud, am drepturi și judec. Domnule consultant, spune- 
mi de ce vă aflaţi aici cu adevărat, dumneata și agentul special. 

Mi-am dres vocea și am spus: 

— Banii de răscumpărare au fost mutaţi prin sute de conturi 
digitale prin toată lumea și au ajuns în contul dumneavoastră 
personal de criptomonede. Au fost viraţi acolo ieri. Toate cele 
cinci milioane. 

Era ca și cum nu auzise. După ce am rostit cam zece 
cuvinte, doamna Edgerton a apucat mânerele scaunului său atât 
de tare, încât i s-au albit încheieturile și chipul i s-a contorsionat, 
amar și răzbunător. 

— Ai venit aici să mă termini de tot, nu-i așa, Cross? 

Am ezitat, apoi am spus: 

— Nu, doamnă Edgerton, nu de-asta am venit. 

A râs. 

— Ba sigur că da. Mi-ai distrus fiul pe scaunul electric și nu 
ti-ar plăcea nimic mai mult decât să mă vezi și pe mine cum mă 
prăjesc. 

— Suntem aici pentru o chestiune complet diferită, a spus 
Mahoney. Doamnă Edgerton, avem un mandat federal pentru a 
vă confisca oricare sau toate computerele din această casă și 
din biroul familiei Edgerton din Manhattan. 

Bătrâna a părut că nu aude. S-a aplecat în scaunul ei cu 
rotile, arătând la fel de furioasă ca în ziua în care fusese 
executat fiul ei. 


— Ti-am spus că vei arde în iad, Cross, a spus ea cu o 
șoaptă dură și rece. Îți amintești asta? 

— Da. Sunteţi M, doamnă Edgerton? 

— Nu răspunde! a tunat un bărbat din spatele nostru. 
Mamă, nu mai scoate o singură vorbă, iar voi doi plecaţi imediat 
de aici. Nu-mi pasă că sunteţi de la FBI. Nu daţi buzna în casa 
mamei mele care este invalidă și începeţi să-i puneţi întrebări 
fără un avocat prezent. 

Ne-am întors amândoi și am văzut un bărbat solid, la vreo 
50 de ani, care venea spre noi dinspre bucătărie. Avea un 
început de chelie, era bine clădit fizic și purta un hanorac cu 
glugă și echipament de sport. Mi l-am amintit de la execuţie. 

— Peter Edgerton? a spus Mahoney. Avem un mandat și 
pentru casa dumneavoastră. 

Cuvintele lui l-au țintuit în loc pe fiul cel mare al doamnei 
Edgerton. 

— Casa mea? Pentru ce? Şi ce naiba credeţi că veţi găsi în 
computerele mamei mele? N-a mai folosit unul de când a avut 
atacul cerebral! 

— Banii de răscumpărare ceruţi de răpitori au ajuns în 
contul de criptomonede al mamei dumneavoastră, a spus 
Mahoney. 

— Pete! a strigat doamna Edgerton. Nici măcar nu am un 
astfel de cont. 

— Ba da, mamă, ai, a bâiguit fiul ei. 

— Ce? 

— Vom vorbi despre asta mai târziu, a spus el. Ne-a studiat. 
Mă luaţi de prost? Acele criptomonede chiar au fost virate în 
contul e; anume? 

— Da. 

— Atunci cineva l-a spart și l-a trimis acolo. Adevăraţii 
răpitori au făcut asta. 

— Ce rost ar avea un asemenea gest? am întrebat. 

Peter Edgerton a părut să mă observe pentru prima oară și 
întreaga dispoziţie i s-a schimbat. 

— Nu se poate, a spus el. S-a uitat la Mahoney. Scoate-l pe 
ticălosul ăsta din casa mamei mele, altfel, îţi promit, voi cheltui 
fiecare cent din averea mea personală în criptomonede ca să vă 
dau în judecată până vă termin. 

— Domnule Edgerton, a încercat să-l calmeze Mahoney. 


— Scoate-l din casa mea, Pete! a strigat mama lui. 

Fiul ei se controla cu greu, în timp ce-l fixa cu privirea pe 
Mahoney. 

— Dacă Cross pleacă de pe domeniul nostru de tot, vom 
coopera, te vom lăsa să intri în casa mea, în casa fratelui meu, 
în biroul familiei, oriunde. Îţi garantez că nu suntem implicaţi. 

Mahoney s-a uitat la mine și a făcut semn cu capul spre ușă. 

Am plecat fără discuţii. L-am auzit pe Pete Edgerton 
spunând, pe o voce calmă: 

— A plecat, mamă. Nu se mai întoarce niciodată. 

Mă îndreptam spre ușa de la intrare când doamna Edgerton 
a strigat în urma mea: 

— Cross, tot o să arzi! Indiferent ce o să faci, tot o s-o 
păţești pentru ce i-ai făcut lui Mickey! 


CAPITOLUL 81 


MERGEAM PE ALEE, SPRE POARTĂ și m-am hotărât că nu 
avea rost să mai stau acolo, în timp ce Mahoney și oamenii lui 
efectuau percheziţia. 

Şi aveam îndoieli serioase că doamna Edgerton era fizic 
capabilă să fie M. Creierul ei părea în mare parte intact, dar în 
urma atacului cerebral rămăsese aproape oarbă și avea 
probleme respiratorii grave. 

Pete? 

Asta era destul de probabil. Pete avea un motiv să fie M. 
Avea și banii necesari, iar cel puţin o parte din ei erau într-o 
criptomonedă imposibil de urmărit. 

Sau era oare o conspirație între mamă și fiu? Dacă era o 
obsesie comună, două inimi care urau ca una, aproape că 
puteam să înţeleg cum cei din familia Edgerton ar fi putut pune 
răzbunarea înaintea averilor personale, a vieților lor și a 
libertăţii. 

Aproape. 

Indoielile mele izvorau dintr-o singură întrebare: de ce ar fi 
fost ei implicaţi într-o răpire în Ohio? 

Nu avea sens niciun răspuns care îmi venea în minte. Am 
ieșit pe poartă și am scos telefonul să chem un Uber care să mă 
aducă înapoi în oraș. 

Telefonul mi-a vibrat în mână. Un mesaj de la agentul 
special Kim Tillis: 


Mă duc la centrul de detenţie din Alexandria la prânz 
să îi spun lui Marty. Ne vedem acolo să îi dăm vestea 
bună, pentru a-l înveseli? 


Ceasul arăta 11:10, așa că i-am răspuns: 
Voi fi acolo. 


Un om nevinovat eliberat. Gândul m-a făcut să zâmbesc 
într-un fel cum nu o făceam când puneam cătușele unui vinovat. 
Era mai înălțător, mai altruist, nu era ca o ispășire pentru cei 
morți. 


Încă aveam acel sentiment când am coborât din Uber la ora 
stabilită și am văzut-o pe Tillis lângă o femeie mai tânără, mai 
veselă, într-un costum bleumarin. 

Sandra Wendover a zâmbit și a dat mâna cu mine după ce 
Tillis mi-a prezentat-o drept un avocat de la biroul federal al 
avocaților din oficiu. 

— Sunt atât de fericită, doctore Cross, mi-a mărturisit 
Wendover, zâmbind. Nu avem parte des de astfel de vizite cu 
deţinuţii. 

Am zâmbit și eu. 

— E o senzaţie plăcută, într-adevăr. 

Tillis a lăcrimat. 

— Este ca și când i-am aduce lui Marty cel mai bun cadou 
posibil. 

Am intrat pe ușă, spre punctul de verificare a securităţii. Mi- 
am scos actele de identificare și eram gata să îmi trec pantofii 
prin aparatul de scanat, când o femeie a strigat: 

— Doctore Cross? 

Am ridicat privirea și am văzut-o pe Estella Maines, șeriful 
adjunct. 

— Aţi primit mesajul pe care l-am trimis vineri? a întrebat 
ea. 

— Era pentru mine? 

— L-am trimis pe adresa Poliţiei Metropolitane, dar în 
atenţia dumneavoastră. 

— A, acum am rol doar de consultant acolo. 

— Ei bine, amprentele pe care ne-aţi rugat să le luăm de la 
vizitatorul lui Dirty Marty? Tipul din imaginile de pe camerele de 
supraveghere? Avem un rezultat. Este un fost pușcăriaș. L-am 
prins. 

Inima îmi gonea. În sfârșit, aveam o pistă. 

Înainte să pot răspunde, Kim Tillis a spus: 

— Doamnă adjunct, să se noteze că Martin Forbes nu este 
corupt. Totul i-a fost înscenat și am venit să-l eliberăm. 

La aceste cuvinte, adjuncta Maines m-a privit contrariată. 

— Este adevărat, am asigurat-o. Tipul din imaginile de pe 
camere era complice la schema de a-l băga pe Forbes după 
gratii. Cine este? Cum se numește? 


CAPITOLUL 82 


FOSTA PARTENERĂ A LUI FORBES ŞI AVOCATUL SĂU s-au 
dus să-i dea vestea cea bună. Dar după ce aflasem numele 
adevărat și cea mai recentă adresă a omului pe care îl numisem 
falsul Craig, am decis să nu merg cu ei. Le-am spus doar să-i 
transmită cele mai bune urări din partea mea lui Marty și am 
plecat. 

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să îl sun pe Keith Karl 
Rawlins să-i spun să înceapă căutările. Apoi l-am sunat pe Ned 
Mahoney și i-am spus să ne întâlnim la laboratorul aflat la un 
etaj sub departamentul pentru infracţiuni informatice de la 
Quantico. 

Mahoney era deja acolo când am deschis ușa de sticlă de la 
laborator și urechile mi-au fost izbite de muzica techno dance 
dată la maximum pe care o asculta Rawlins când lucra. 

Expertul în informatică stătea la tastatură, cu fața către 
șase ecrane înșirate. Ned se afla în spatele lui. L-am bătut pe 
Mahoney pe umăr și a tresărit. 

— Nu te-am auzit intrând, a spus el aproape strigând și apoi 
a arătat spre dopurile din silicon pe care și le băgase în urechi. 

Rawlins dădea din cap pe ritm, dar în clipa aceea a încetat și 
a oprit muzica. M-a privit peste umăr ca și când se aștepta să 
mă vadă acolo și apoi a arătat cu bărbia spre telefonul meu. 

— Acum e curat. Poţi să-l iei. 

Am luat telefonul de pe masă, l-am pus în buzunar și am 
spus: 

— Cum rămâne cu Nolan? 

— O, am deja niște lucruri despre el. 

— Spune-mi, am zis eu, apropiindu-mă. Şi hai să renunţăm 
la coloana sonoră tehno. Am avut deja o zi ridicol de lungă. 

Lui Rawlins nu i-a plăcut asta, dar a ridicat din umeri. 

— Tu pierzi. 

A executat o comandă pe tastatură și a scos o fișă digitală 
despre un anume William Nolan, în vârstă de 46 de ani, cu 
domiciliul în Encino, din California. 

— Uită-te la el! a spus Mahoney. E ca o copie la indigo a lui 
Kyle Craig. 

— Din toate cele trei unghiuri, am spus. 


— Dar am comparat amprentele lui Nolan cu cele vechi ale 
lui Craig. Nici pe-aproape. 

Atunci asta era. În sfârșit. Kyle Craig era tot mort, iar eu nu 
eram nebun. 

Vestea m-a făcut să mă simt mai bine în această privinţă și 
am ascultat cu atenţie când Rawlins ne-a povestit pe scurt ce 
aflase. Nolan fusese cascador și actor de filme de categoria B la 
Hollywood până când dăduse de gustul cocainei, din cauza 
căreia se implicase în spargeri și apoi în furturi de mașini. 

În urma ultimei lui aventuri se alesese cu un sejur de trei ani 
la închisoarea din Chino, în California. Nolan își executase 
sentinţa și ieșise din închisoare cu patru ani în urmă. 

La dosar exista un număr de telefon al ofițerului lui de 
probaţiune, pe care l-am prins la birou. Omul ne-a spus că Nolan 
era un fost condamnat eliberat condiţionat model. După 
eliberare, lucrase la o spălătorie auto și apoi la o companie care 
se ocupa cu decontaminarea șantierelor de construcţii. 

— Unde l-am putea găsi? a întrebat Mahoney. 

— La birourile companiei din Encino, a spus ofițerul. 

Dar când am sunat am aflat că Nolan își dăduse demisia în 
urmă cu șase săptămâni. Le-a spus colegilor că se întoarcea în 
domeniul filmului, că ar fi primit rolul vieţii sale. 

Când am închis telefonul, Rawlins a sărit de la consola lui, a 
pornit iar muzica tehno și a început să fluture pumnul deasupra 
capului. 

— Mă omori cu muzica asta, a spus Mahoney. Oprește-o. 

Contractorul FBI a dat ochii peste cap și a oprit-o. 

— Ştii care este problema cu majoritatea americanilor și cu 
siguranţă cu majoritatea agenţilor FBI, agent special Mahoney? 

— Spune, te rog, a zis Ned, încrucișându-și braţele. 

— Ştiu să muncească, dar nu știu să se răsplătească, a spus 
el. Muncesc zi și noapte, dar când au câte o reușită, nu 
sărbătoresc. Eu cred în sărbătorirea fiecărei victorii, în special a 
unei victorii atât de mari. 

— Atunci explică-ne motivul de sărbătoare, i-am cerut. 

Rawlins a zâmbit. 

— William Nolan are un cont bancar și două carduri de credit 
cu dobândă ridicată, de genul celor oferite doar creditorilor 
riscanţi, cum ar fi foștii condamnaţi. 

— Le folosește? 


— În urmă cu șase săptămâni, a cumpărat un bilet de avion 
de la Los Angeles la New York, apoi un bilet de tren spre DC și 
apoi douăzeci și două de nopţi la un hotel de o stea din 
Gaithersburg numit Regal Motel. Pac! Poţi să te răsplătești, 
Cross! Acum l-ai prins! 


CAPITOLUL 83 


Gaithersburg, Maryland 


REGAL MOTEL ERA ORICUM, dar nu regal. 

Pentru 22 de dolari pe oră, 62,50 dolari pe noapte și 213 
dolari pe săptămână, puteai să stai într-o cameră care duhnea a 
mucuri de ţigară și bere și era decorată cu covoare roase și 
cuverturi de pat cu pete dubioase. 

Prostituatele folosiseră acest loc pentru activitatea lor, până 
când, în urmă cu câţiva ani, intervenise șeriful din districtul 
Montgomery. Potrivit funcţionarei de la intrare, rezidenții actuali 
erau persoane fără adăpost, dependenţi de droguri sau femei 
care încercau să se ascundă de soții lor abuzivi. 

— Avem trei sau patru femei și copiii lor, ne-a spus 
funcţionara, pe nume Souk, mie, lui Sampson, lui Bree și lui 
Mahoney. Era o femeie tânără și deșteaptă care urma cursuri la 
seral la American University. Souk a arătat cu capul peste umăr 
spre fotografii cu bărbaţi prinse de perete în piuneze. 

— Dacă vreunul dintre ei vine pe alee, îl sun pe șerif, a spus 
ea. Toate au obţinut ordine de restricţie împotriva lor și eu am 
copii ale acestora. 

— Bravo ţie, am spus. L-ai văzut pe bărbatul acesta prin 
preajmă? 

Am împins spre ea pe masă captura de ecran de pe 
camerele de supraveghere de la centrul de detenţie. 

— Sigur, a spus funcţionara. Scund, păr blond nisipiu. Un 
metru șaptezeci și șapte, șaptezeci și șapte de kilograme. Intră 
și iese din camera 39B. Plătește săptămâni în avans. 

— Se pare că l-ai studiat, a spus Mahoney. 

— Studiez pe toată lumea care intră în timp ce lucrez. Vreau 
să pot depune mărturie dacă se întâmplă ceva rău aici, ceea ce 
este inevitabil. E o chestiune de probabilitate, știți? 

— Ei bine, ne bucurăm că stai de pază, Souk, a spus Bree. 
Este aici? 

A ridicat din umeri. 

— Tocmai am început tura și, așa cum am spus, el se 
strecoară adesea pe aici. II văd în treacăt. 

— N-are mașină? 


— Dacă are una, nu este aici. Spune că merge cu autobuzul. 
De ce? Ce a făcut? 

— Vrem doar să vorbim cu el, a spus Mahoney. Camera 39B 
are și altă ieșire? 

— O fereastră în baie care dă spre acoperișul din spate. Dar 
de acolo și până la pământ este o distanţă de aproape zece 
metri. 

— Nu există scară de incendiu? 

A dat din cap că nu. Ne-am dus afară, ne-am împărţit în 
echipe și am urcat la etajul trei al motelului. Bree și Sampson s- 
au îndreptat spre camera lui Nolan dinspre vest. Ned și cu mine 
ne-am strecurat dinspre est. Ne-am scos armele și ne-am 
poziționat de o parte și de alta a ușii. Mahoney a bătut iute în 
ușă. Niciun răspuns. 

Mahoney a bătut mai tare. 

— William Nolan, deschide. Suntem de la FBI. 

Tăcerea era deplină și am crezut că Ned va folosi cheia pe 
care ne-o dăduse funcţionara. Atunci am auzit scârţâitul discret 
al unui cadru de pat vechi. 

Mahoney a strigat: 

— Domnule Nolan, suntem... Înăuntru am auzit pe cineva 
alergând. Apoi s-a trântit o ușă. 

Ned a rotit cheia în broască și a deschis ușa, care era prinsă 
cu un lanţ de siguranţă. 

Sampson s-a împins cu toată greutatea în ușă. 

Lanţul s-a rupt. Ușa a căzut. Am intrat repede în cameră și 
am văzut ambalaje de fast-food, sticle goale de băutură și o 
geantă de voiaj deschisă, plină cu haine, pe patul nefacut. O 
ţigară ardea încă în scrumieră. 

Sampson a făcut semn spre ușa închisă de la baie, aflată în 
fundul camerei, spre dreapta. 

A bătut cu pumnul în ușă. 

— Nolan, deschide ușa. Niciun răspuns, așa că Sampson a 
forţat-o și pe aceea. Fereastra de la baie era ridicată și dincolo 
de ea se vedea un acoperiș îngust. 

M-am dus spre fereastră, am scos capul pe ea și l-am văzut 
pe Nolan, arătând exact ca geamănul lui Kyle Craig. Purta un 
rucsac cu model de camuflaj și stătea ghemuit, la șase metri de 
mine și la șase pași distanţă de o cădere de zece metri ca să 
poată fugi în pădure. 


— Nolan! Nu sări! am strigat eu. Dara sărit. 


CAPITOLUL 84 


FOSTUL CASCADOR A ţâșnit din poziţia ghemuit, a făcut 
patru pași mari și s-a aruncat, împingându-se în piciorul drept. 
S-a propulsat de pe marginea acoperișului, îndoind picioarele și 
braţele în timpul căderii. 

N-am vrut să-l văd murind, așa că mi-am ferit privirea și am 
așteptat bufnitura. 

In schimb, am auzit un sunet ca un foc de armă. Am ridicat 
privirea și am văzut că Nolan nu se sfărâmase pe pământ, cum 
m-aș fi așteptat, ci se afla la șase metri deasupra solului, agăţat 
de o creangă groasă, dar crăpată și șubredă, a unui pin din 
spatele motelului. 

M-am răsucit spre ceilalţi. 

— E într-un copac! 

Bree stătuse iniţial în spate, dar acum a ieșit prima afară pe 
ușa camerei de motel. 

— Cum Dumnezeului a făcut asta? s-a mirat Mahoney. 

— Frică sau nebunie, a mormăit Sampson. 

— İl sun pe șerif să aducă întăriri, a strigat Bree, coborând 
pe scări. 

Mahoney a preluat conducerea și mi-a strigat să o iau pe 
latura estică, iar lui Sampson să o ia spre vest. El și Bree aveau 
să meargă la mașinile cu care veniserăm. 

Souk, recepţionera, era lângă ușa de la birou. A părut 
îngrijorată când am trecut iute pe lângă ea și am strigat: 

— Ce este în spatele motelului? 

— Copaci și o mlaștină. 

— Şi mai departe? am întrebat peste umăr. 

— Nu am idee. 

O auzeam în cască pe Bree chemând întăriri, în timp ce 
alergam de-a lungul motelului. Poteca era blocată de ierburi și 
liane. 

Ţepii mi-au zgâriat pielea și hainele. Era gunoi peste tot. Am 
ajuns la colţul din spatele clădirii, cu pistolul îndreptat în sus, și 
am trecut în fugă mai departe. Desișul plin de gunoaie continua 
pe toată lungimea motelului. Chiar în mijlocul acelui spaţiu, la 
șase metri de peretele din spate al motelului Regal și la șapte 
metri în sus, în pin, Nolan privea peste umăr, direct spre mine. 


Pentru o fracțiune de secundă, am văzut groază pură în 
ochii lui, de parcă ar fi văzut limpede cine îl urmărea. Apoi s-a 
aruncat înapoi și a reușit să facă un sfert de viraj înainte să cadă 
la pământ, cumva ca un parașutist. A mormăit de durere, dar s- 
a rostogolit în patru labe și apoi s-a ridicat pe mal și l-am pierdut 
din vedere. 

— Se îndreaptă spre nord, intră în mlaștină, am strigat în 
stația radio, pe când mă luptam să-mi croiesc drum printre 
plante ţepoase și gunoaie. 

La celălalt capăt al clădirii, Sampson făcea la fel. Dar drumul 
îi era blocat de saltele vechi, frigidere abandonate și alte resturi 
din motel, îngrămădite peste tot. 

Vocea lui Bree a pârâit în căști. 

— Sampson, ia-o spre est. Vei da de un drum care merge de 
la nord la sud. 

— Recepţionat. 

— Eu îl urmăresc în continuare, am spus în microfonul fixat 
de guler. 

Când am ajuns la locul unde dispăruse Nolan, mi-am dat 
seama pe unde o luase prin noroi, după frunzele de brusture 
rupte și mugurii îndoiţi. 

Am alunecat și am căzut în fund pe malul abrupt. Pantofii 
mei sport erau plini de noroi când am ajuns jos. Aproape că mi- 
au căzut din picioare când m-am ridicat și am încercat să-l ajung 
din urmă pe Nolan. Drumul era anevoios, cu pământ solid la un 
pas, dar la următorul te afundai în zece centimetri de noroi 
moale, iar în faţa mea aveam o perdea de vegetaţie. 

Am auzit tunete în depărtare și am observat că cerul se 
înnora rapid. 

— Cât de lată este mlaștina? am întrebat, gâfâind. 

— Puțin peste un kilometru, a spus Bree. 

— Şi ce urmează după ea? 

— E un drum naţional. O arteră principală. 

— Închide-l. 

— Am cerut deja ca drumul să fie închis. 

— Mă îndrept într-acolo chiar acum. 

In depărtare au început să se audă sirene. Vântul se înteţea, 
norii se adunau. 

Am ajuns la un luminiș în care mlaștina devenea mai 
degrabă un iaz mâlos de vreo cincizeci de metri în diametru. ŞI 


l-am zărit pe Nolan, zbătându-se și târându-se de partea 
cealaltă a mlaștinii, plin de noroi și ierburi acvatice. 

lerburile creșteau în plauri deși, cu capete florale ţepoase 
deasupra apei. Am sărit spre un plaur, m-am clătinat o clipă și 
apoi am sărit pe altul. 

Norocul și stabilitatea au fost de partea mea aproape tot 
traseul și așa am reușit să străbat mlaștina. 

Dar chiar la final, când mai aveam poate doar trei metri, mi- 
am pierdut echilibrul și am căzut cu faţa în mâl. 

M-am târât și m-am zbătut spre mal, la fel cum făcuse 
Nolan. Mi-am șters noroiul din ochi și am mers mai departe, 
văzând că individul lăsa urme de nămol după care mă puteam 
ghida. 

Dintr-odată, mi-am dat seama că de undeva din faţa mea se 
auzeau motoare de utilaje și un zăngănit produs de lame 
metalice mușcând din stâncă. 

— Există vreo mașinărie mare care lucrează pe aici? am 
strigat. Sunt aproape de acea autostradă. 

Niciun răspuns. Microfonul meu se stricase probabil când am 
căzut în apa noroioasă. 

Motoarele se auzeau tot mai puternic. Dar unde era sunetul 
traficului? Ar fi trebuit să aud cauciucurile scrâșnind și oftatul 
frânelor. 

Două minute mai târziu, desișul s-a subţiat și în fața mea a 
apărut o zonă mare, defrișată. 

În stânga se zăreau sute de trunchiuri de pin, lângă un 
camion cu platformă. Două camionete albe, Chevy, erau parcate 
la dreapta mea, la o distanţă cam de șaizeci de metri. Dincolo 
de camionete, trei bărbaţi cu căști de protecţie se aflau cu 
spatele la mine, uitându-se la un buldozer și la un screper care 
nivelau terenul. 

Niciunul dintre bărbaţi nu părea să-l fi văzut sau auzit pe 
William Nolan alergând în spatele lor spre un SUV negru parcat 
pe partea îndepărtată a poienii, lângă un drum de pământ 
roșiatic, care șerpuia spre nord. 


CAPITOLUL 85 


AM ŢÂŞNIT DIN DESIŞ și am pornit pe poteca abruptă, 
îndreptându-mi privirea când spre Nolan, care se apropia iute de 
SUV, când spre cei trei bărbaţi care priveau mașinăriile la lucru. 
Păreau să nu bage de seamă ce se întâmpla în spatele lor. 

Pe când alergam spre ei, am aruncat o privire prin geamul 
deschis al uneia dintre camionetele lor și am văzut cheile pe 
bord. Nolan era deja în mașină. Am considerat că nu aveam de 
ales. 

După mai puţin de cincisprezece secunde, am băgat Chevy- 
ul în viteză, am apăsat acceleraţia și am învârtit de volan, 
aruncând noroi și pietriș spre cei trei bărbaţi, care, iniţial 
surprinși, s-au întors apoi și au început să alerge după mine. Dar 
nu i-am luat în seamă. Nolan părăsise deja șantierul. 

Am accelerat, traversând luminișul, trecând peste șanțuri, 
chiar când deasupra începuseră să scapere fulgerele. Cerurile s- 
au deschis și a început să plouă cu găleata. 

Dacă nu ai condus niciodată printr-un potop de primăvară 
din zona de mijloc a Atlanticului, unde cad șapte sau chiar opt 
centimetri de precipitaţii pe oră, îţi pot să spune că este ceva 
groaznic. Atât de multă ploaie cade atât de repede, încât 
ștergătoarele nu pot face față și ești forțat să încetinești până 
când mai mult te târăști pe drum. 

A fost totuși bine că am încetinit, pentru că atunci când John 
Sampson mi-a sărit brusc în faţă, din spatele unei grămezi de 
gunoaie, am putut să frânez și să opresc. 

A sărit înăuntru. 

— Hai! 

Am apăsat pedala de acceleraţie și am alunecat pe noroiul 
dens, dar apoi am dat de pietriș și am putut să menţin 
camioneta pe drumul care se deschidea în faţă. 

— Cum naiba de ai ajuns înaintea mea? am întrebat, privind 
prin torenţi. 

— Drumul ocolește mlaștina, a spus el gâfâind și inspirând 
aerul cu lăcomie. Am văzut luminișul de acolo și am venit dintr-o 
parte fix la timp, ca să-l văd pe Nolan suindu-se în acel SUV și 
pe tine alergând spre camionetă, arătând ca un monstru de 
mlaștină. 


N-am avut timp să răspund sau să râd, pentru că am ajuns 
la un drum care era mai îngust și nu era cu mult mai bun decât 
drumul de pământ din urma noastră. Roţile mașinii alunecau și 
aproape că am ieșit de pe el de două ori. 

— Nu poate să depășească o camionetă în noroiul ăsta, am 
spus. Microfonul meu e mort. Sun-o pe Bree. Spune-i ce se 
întâmplă. 

— Comandant Stone, a strigat Sampson. 

— Aici sunt, a răspuns Bree. 

— Suspectul este într-un SUV negru, marca BMW, iese de pe 
un șantier pe un drum... 

— Uite-l! am strigat. 

Am ajuns la o curbă în drum și am văzut cum SUV-ul 
aluneca în toate părţile. Şi eu de-abia puteam să menţin 
direcția, dar am accelerat. Sau am încercat. 

Niciunul dintre noi nu purta centura de siguranţă și am 
trecut peste un șanț atât de repede, încât m-am izbit cu 
creștetul capului de plafonul mașinii. Am încetinit, încercând să 
mă orientez și mi-am dat seama că și Nolan încetinise, chiar 
înainte să fim stropiţi de un șuvoi de noroi și pietriș, aruncat de 
roţile sale din spate care demarau în trombă. Chiar dacă turna 
cu găleata, ne-a acoperit parbrizul cu un strat de noroi roșiatic. 

Nu puteam vedea nimic și am apăsat pe frână. 

— Este blocat pe mijloc! a strigat Sampson. A deschis 
portiera și a ieșit afară, dar a alunecat și a căzut pe drumul 
noroios. 

Deja coboram pe partea cealaltă a camionetei, cu braţul 
ridicat să-mi apăr faţa și capul de ploaia de noroi și pietriș, care 
s-a oprit brusc. 

Ușile SUV-ului s-au deschis și Nolan a sărit afară. 

Am dat să-mi scot arma, dar chiar și prin ploaia puternică, 
am văzut că nu este înarmat când a pornit alergând pe drumul 
pavat. Am încercat să o iau după el, dar aproape imediat 
piciorul meu drept s-a cufundat în noroi până la gambă și am 
căzut în patru labe. 

M-am zbătut să mă ridic în picioare, pierzându-mi pantoful 
drept când mi-am eliberat piciorul, dar m-am bucurat când am 
văzut că Nolan căzuse și el, undeva în faţa mea, pe drumul plin 
cu noroi de consistenţa unei budinci. Se prăbușise cu faţa în jos 


și se zbătea acolo, încercând să se ridice, iar eu m-am apropiat 
de el cu pași repezi. 

Am venit prin fața mașinii. Nolan se ridicase, clătinându-se 
pe picioare. 

Sampson m-a prins din urmă și alerga și el spre Nolan. 

Era ca pe vremuri. John și cu mine jucaserăm împreună 
fotbal la liceu, amândoi în poziţii de apărare. Fiecare dintre noi 
știa ce urma să facă celălalt fără ca vreunul dintre noi să o 
spună. 

Mi-am înfipt picioarele într-o zonă de teren stabil și m-am 
proptit în ea, îndreptându-mi capul și umerii în jos, spre 
picioarele lui Nolan. Sampson a ţintit sus, la bust. 

Ne-am izbit de sosia lui Kyle Craig în același timp și l-am pus 
pe nenorocit la pământ atât de tare, încât la impact a făcut un 
fel de crater de forma unei siluete umane. Rucsacul lui subţire s- 
a desfăcut, iar din el s-au revărsat teancuri peste teancuri de 
bancnote de o sută de dolari. 


CAPITOLUL 86 


NOLAN A PRETINS CĂ-I RUPSESEM genunchiul, îi dislocasem 
umărul și îi fisurasem coastele atunci când îl placasem. A 
solicitat un medic și un avocat și apoi n-a mai spus nimic, 
având, conform legii, acest drept. Mahoney l-a lăsat în custodia 
agenţilor federali și ne-am despărțit, plănuind să ne reîntâlnim a 
doua zi dimineaţă. 

Bree ne-a dus cu mașina. Furtuna trecuse când l-am lăsat 
pe Sampson acasă la el, după care am parcat în fața casei 
noastre. M-am desprins cu greu de pe scaunul pasagerului. 
Aveam hainele rupte și îmbibate de acel noroi gros, de culoarea 
cuprului. 

— Arăţi ca un figurant într-un film cu zombi, a spus Bree, 
chicotind. 

— Așa mă și simt, am spus, masându-mi coastele care mă 
dureau zdravăn. M-am lovit de ceva tare. 

Am început să urcăm scările verandei și de-abia m-am uitat 
la schelele dintre casa noastră și cea a familiei Morses. 

— Crezi că Mama Nana o să te lase să intri pe podelele ei 
curate în halul ăsta? a spus Bree. Ocolește și mergi la dușul de 
la subsol. 

Am oftat. 

— Bine. Şi o să-mi spăl pantalonii înainte să intru în casă. 

— Şi mai bine, a spus. 

M-am aplecat s-o sărut. S-a dat înapoi și a râs. 

— Nici să nu te gândești. 

— Sărută-l pe zombie! mi-am îngroșat eu vocea și am ridicat 
mâinile ca monstrul Frankenstein, prefăcându-mă că mă reped 
după ea. 

Bree a râs ascuţit și apoi a urcat în fugă scările, traversând 
apoi veranda. A deschis ușa de la intrare, s-a uitat peste umăr, a 
zâmbit, a scos limba la mine și apoi a intrat în casă. 

Adoram s-o văd pe Bree atât de veselă, mai mult fată decât 
femeie, mai mult o persoană obișnuită decât polițist, și asta 
pentru că mă purtasem ca un băieţel. M-a făcut să mă simt 
destul de bine la finalul unei zile lungi și complicate, în care 
lucrurile merseseră prost de multe ori. 


Dar trăgând linie, făcusem destul de mult progrese. Dacă 
nu-l aveam pe M în custodie, măcar aveam pe cineva care ÎI 
cunoștea. Nolan spusese asta. Mie și lui Marty Forbes. 

Dușul a fost lung, fierbinte și minunat. Mă simţeam ca un 
om nou și cina era pe masă când am intrat în bucătărie - pui 
fript cu un sos de lămâie și muștar, o reţetă pe care Mama Nana 
o luase de la Rachael Ray Show. 

— Arăţi bine, a spus Bree. 

— Din când în când. 

— Bree a spus că erai plin de noroi, a zis Ali. 

— Din cap până-n picioare. 

— Aș fi vrut să-ţi faci o poză. 

— Nici gând. 

— Tată? a spus Jannie. Nu mă întrebi cum a fost prima mea 
zi după ce m-am întors la școală? 

Uitasem complet. 

— A, da, școala. Cum te simţi? 

Şi-a îndreptat spinarea și a zâmbit. 

— Destul de bine. Acele vitamine chiar își fac efectul după o 
vreme. 

— Nu te-ai simţit obosită peste zi? 

— Doar o singură dată, în sala de studiu. Am pus capul jos și 
am tras un pui de somn de trei minute. Când crezi că pot să 
încep să mă antrenez din nou? 

— Ştiu că de-abia aștepți asta, dar ultimul lucru de care ai 
nevoie este o recidivă a bolii, a spus bunica mea. 

Jannie părea tristă. 

— Nana are dreptate și știi asta, i-am atras atenţia. Așadar, 
să spunem că pentru restul săptămânii vei menţine acel regim 
de vitamine și faci niște exerciţii de încălzire, în timp ce vedem 
cum te descurci la școală. Dacă lucrurile merg bine, săptămâna 
viitoare poţi să începi să alergi. 

Fiica mea și-a mușcat obrazul și apoi a spus: 

— Deci acum sunt la cât? Douăsprezece săptămâni distanţă 
de prima cursă din serie? 

— Cam așa ceva, dar trebuie s-o iei ușor, nu începe prea 
iute. 

— Dar îmi place să fac asta, a spus Jannie pe un ton 
bosumflat, răsfățându-se. g 

— Şi o vei face, a spus Bree. In douăsprezece săptămâni. 


Jannie a ridicat mâinile. 

— Oficial, mă predau. 

— Uneori trebuie să te predai ca să mai poţi lupta o zi, a 
spus Mama Nana. 

— Cine a zis asta? a întrebat, curios, Ali. 

— Eu, a spus bunica mea. Adineauri. 

— Ar trebui să-ţi notezi asta, Nana, a spus el. 

— Nu, tu ar trebui să-ţi notezi asta, l-a repezit ea. 

Ali a privit în gol o secundă și tocmai voia să spună ceva, 
când i-a piuit telefonul. L-a scos, a privit ecranul și un zâmbet i-a 
înflorit încet pe chip. 

— Vezi? a izbucnit Nana. Nu pot să se abţină să se uite la 
ecrane și să fie atenţi la viaţa reală. l-am spus să-și noteze ceva 
și apoi — ping! — s-a dus. 

Ali a băgat telefonul înapoi în buzunar, s-a ridicat și a luat un 
caiet și un pix. 

— Nu, Nana, o să scriu tot ce spui și o să postăm pe Twitter 
o dată pe zi. Gen hashtag - lucruri-foarte-bune-pe-care-le- 
spune-străbunica-mea. 

Pentru o clipă s-a lăsat liniștea, apoi Jannie a început să 
râdă. 

— Ar merge! 

— Așa e! a spus Ali, ridicând pumnul, triumfător. Mama 
Nana devine virală! 

Bunica mea i-a privit pe amândoi de parcă și-ar fi pierdut 
minţile, ceea ce ne-a făcut pe Bree și pe mine să izbucnim în 
râs. A fost nevoie de doar câteva momente până ca Nana să 
înceapă să chicotească cu noi. 

— Sincer, nu am idee ce este atât de amuzant, a spus ea, 
dar nu contează. O porţie bună de râs te va împiedica să cazi lat 
și să ajungi la doi metri sub pământ. 

— Notează asta! a strigat Jannie și am început iar să râdem. 


CAPITOLUL 87 


ÎN DUPĂ-AMIAZA URMĂTOARE, avocata lui William Nolan ne- 
a anunţat că între timp clientul ei era dispus să vorbească. La 
scurtă vreme după aceea, Bree, John și cu mine am trecut de 
zona de securitate de la sediul Biroului, aflat în centrul 
Washingtonului. 

În timp ce mergeam cu liftul și traversam mai multe holuri, 
încă îmi răsunau în minte ca un ecou râsetele noastre zdravene 
din seara anterioară. Ne opream și apoi Mama Nana spunea 
altceva și strigam: „Notează asta!” 

Nu-mi amintesc să mă fi distrat atât de bine la o cină, în 
ultima vreme. În dimineaţa următoare, la micul dejun, înainte de 
școală, Ali nu a vorbit decât despre asta. Urma să-și noteze cel 
puţin treizeci de expresii ale Mamei Nana înainte să „lanseze 
hashtagul“. 

— Ai senzaţia că virusul cu bicicleta de teren s-ar putea să fi 
trecut? a întrebat Bree acum. 

— Mă gândeam la același lucru. Mai ales după ce Ali a spus 
că în seara asta va sări peste cursa cu echipa Wild Wheels ca să 
lucreze la imaginea Mamei Nana în social media. 

Sampson a râs. 

— Puștiul sare de la una la alta. 

— Explorează, am spus. Asta fac copiii. 

Ned Mahoney a ieșit pe o ușă aproape de capătul holului. A 
arătat spre mine și a spus: 

— Alex, tu ai fost ţinta lui, așa că azi doar observi. Dacă vrei 
să întrebăm ceva, te vom auzi în căști. Comandant Stone? 

Bree și-a îndreptat umerii, m-a privit cu o milă simulată și 
apoi l-a urmat pe Mahoney înăuntru. John și cu mine am intrat în 
cabina de observaţie cu agentul special Kim Tillis, care tocmai 
sosise. 

De partea cealaltă a peretelui cu oglindă, William Nolan 
avea încheietura mâinii stângi prinsă cu cătușe de scaun și 
braţul drept în ghips. Stătea cocoșat și arăta groaznic. M-a mirat 
s-o văd pe Sandra Wendover, același avocat din oficiu al apărării 
care lucrase la cazul lui Martin Forbes, stând în spatele lui. 

— Hei, hai mai repede, i-a zorit Nolan pe când Bree și Ned s- 
au așezat pe scaune. Mor aici. 

— Nu mori, domnule Nolan, a spus Mahoney. 


— Am dureri mari, a insistat el, cu o tânguială răgușită. 

Wendover a spus: 

— Clientul meu are trei coaste rupte, un ligament rupt la 
genunchiul drept și un umăr dislocat. S-ar putea spune că a fost 
tratat cu brutalitate. 

Mahoney a pufnit. 

— Hm! Clientul dumitale a sărit de pe un acoperiș, într-un 
copac și apoi a fugit, încercând să scape de ofiţeri federali care 
au fost forţaţi să-l oprească. 

— Cui îi pasă? a spus Nolan iritat. Pentru că știu sigur că nu 
am făcut nimic greșit. O contravenţie, poate. Dar nu ceva pentru 
care să fii închis. 

— Ei bine, domnule avocat de pârnaie, a spus Mahoney, iată 
o veste pentru dumneata: te reținem drept suspectul principal 
într-un caz federal de investigaţie de răpire și crime în serie. 

Asta i-a captat în sfârșit atenţia lui Nolan. S-a lăsat pe 
spătarul scaunului, cu ochii mari cât cepele, apoi a tresărit și a 
spus: 

— Ei, na! Ei, na! Despre ce vorbiţi? 

— Stai... e implicat în cazul lui Martin Forbes? a întrebat 
Wendover. 

— Da. 

— Atunci trebuie să mă retrag și îmi sfătuiesc clientul să 
păstreze tăcerea până când biroul federal poate să trimită alt 
avocat să-l reprezinte. 

— Ce? Nu, a spus Nolan. Nu, stai aici, nu recunosc nimic 
pentru că nu am făcut nimic. 

— Dar tăierea capetelor acelor oameni? a spus Bree. Ai 
făcut asta, nu-i așa, M? 

— Domnule Nolan, te sfătuiesc să nu răspunzi la această 
întrebare, a spus Wendover. 

Nolan dădu violent din cap. 

— Nu știu despre ce vorbiţi. 

— Ești M? a întrebat Mahoney. O întrebare simplă. 

Nolan s-a încruntat. 

— Asta e un nume sau ceva? 

— Ştii că este. 

— Adică un rapper sau ceva de genul ăsta? 

— Vrei să spui că nu ești M? a întrebat Bree. 


— Pot să spun fără urmă de îndoială că nu sunt Em sau 
Eminem sau oricine este tipul ăsta și nu am ucis pe nimeni 
vreodată, cu atât mai puţin să fi tăiat capetele unor oameni. 

De partea cealaltă a geamului, în spatele lui Mahoney și 
Bree, mi-am activat microfonul și am spus: 

— Sângele pe care l-a aruncat pe parbrizul meu. 

Bree încuviinţă și a spus: 

— Eşti sigur, William? Pentru că doctorul Cross spune că ai 
aruncat cu un balon cu sânge în parbrizul său, pe Beltway. 

— Balon cu sânge? a spus Wendover. Domnule Nolan, nu 
răspunde la întrebarea aceasta. 

El a ignorat-o. 

— Acela a fost sânge fals. Şi ce-are a face? A fost o glumă 
puerilă. 

— Doar că nu era sânge fals, a spus Mahoney. Era un 
amestec de sânge luat de la mai multe fiinţe umane. Încă nu am 
terminat toată analiza ADN, domnule Nolan, dar pun pariu că 
sângele se potrivește cu capetele și deci indică în direcţia ta. 

Nolan a pălit și tot ceea ce auzise părea să-l fi ameţit. 

— Bun, a spus Wendover, adunându-și lucrurile și ridicându- 
se de pe scaun. Eu am plecat de aici. 

— Stai! a spus Nolan. De ce? 

L-a privit fix. 

— Pentru că, domnule Nolan, reprezint un om nevinovat 
care este la închisoare, acuzat de crimele atroce în care sunteţi 
implicat. 

— Atroce? a spus el după ce ea a plecat din încăpere. N-am 
făcut nimic atroce în toată viaţa mea! 

Wendover a închis ușa în urma ei. Tocmai mă pregăteam să 
ies pe hol ca să-i vorbesc, când Nolan a spus: 

— Recunosc că am făcut lucruri de care nu sunt mândru și 
am făcut închisoare pentru asta, dar nimic atroce. Nici măcar un 
pic atroce. 

— Dar poţi vedea în ce direcţie se îndreaptă toate astea, 
William, a spus Bree. Balonul cu sânge. Capetele. Cadavrele. 
Deja trebuie să te temi de ziua în care vei fi executat. 

— Stai puţin. Eu... S-a gândit el și apoi a părut că ajunge la o 
concluzie. Am primit balonul. Mi s-a spus că balonul era fals, știi, 
recuzită de film. 


În cabina de observaţii, ne-am dat cu toţii mai aproape, în 
același timp. 

— Cine v-a spus asta, domnule Nolan? a întrebat Bree. Cine 
v-a dat balonul? Şi cine v-a cerut să îl vizitaţi pe Marty Forbes în 
închisoare și să vă purtaţi precum Kyle Craig? 

Nolan a închis ochii și a șoptit: 

— Iși spune M. 


CAPITOLUL 88 


PUŢIN DUPĂ ORA ŞAPTE, ÎN ACEEAŞI SEARĂ, în birourile 
Departamentului de Securitate Internă de la Union Station, 
Mahoney, Sampson, Bree și cu mine stăteam înghesuiți în jurul 
doamnei locotenent Edith Prince, un ofițer de la Securitatea 
Transporturilor (TSA) cu acces la fluxurile arhivate de la 
camerele de supraveghere montate în diverse locuri prin acel 
important nod de transport. 

Am rugat-o să scoată înregistrările din zilele trecute, când 
Nolan fusese prins pe cameră. Marcajul de timp indica ora 16:01 
când sosia lui Kyle Craig a apărut în flux, a intrat prin holul 
principal al staţiei și a dispărut la metrou. 

— Ne-a spus că înainte să intre la metrou s-a dus la un fișet, 
a spus Bree. 

După câteva încercări, Prince l-a detectat pe alt flux de 
imagini, camera respectivă fiind îndreptată spre un set de fișete 
deschise pentru uz între șase dimineaţa și miezul nopţii. 

Pe ecranul locotenentului TSA, Nolan a apărut la 15:54. S-a 
dus la fișetul C-2, unul dintre dulapurile de depozitare mai mari. 
Era deschis. 

Nolan a căutat în partea de sus a fișetului. A pipăit ceva, 
apoi a scos mâna, cu pumnul aproape desfăcut și a pus-o în 
buzunarul jachetei. Ușa s-a închis. Nolan a plecat. 

Exact cum îi povestise lui Bree în sala de interogatorii. 

— Ce s-a întâmplat aici? a întrebat Prince. 

— Nolan a declarat că a luat un tichet de înregistrare pentru 
un bagaj depozitat la hotelul Willard, a spus Bree. 

— Acum trebuie doar să ne dăm seama cine a pus tichetul 
în dulap și bagajul la hotel, a spus Mahoney. 

— Cu hotelul nu vă pot ajuta, s-a scuzat Prince și a dat o 
comandă computerului. Dar poate... 

Programul de redare a derulat înapoi la o viteză de șase ori 
mai mare decât cea normală. Îmi era greu să îmi menţin ochii 
pe ecran. Mintea mi se tot întorcea la ceea ce spusese sosia lui 
Kyle Craig - anume că fusese contactat în urmă cu doi ani, 
printr-un server anonim din Panama și de pe un cont de e-mail 
aparţinând cuiva pe nume M. 


Expeditorul cunoștea trecutul lui Nolan, știa că acesta era 
un fost deţinut care încerca să rămână curat după eliberarea din 
închisoare și că lucra prea multe ore pentru bani prea puțini. 

M știa și că Nolan fusese actor și cascador și s-a gândit că ar 
fi perfect pentru mai multe roluri pe care le pregătea. Primul rol 
presupunea cinci zile de muncă și plata era o sută de mii de 
dolari, douăzeci și cinci de mii la început, șaptezeci și cinci la 
finalizare. 

— Ca să faci ce? întrebase Bree. 

Nolan tresărise și se foise pe scaun. 

— Chiar nu cred că ar trebui să răspund la asta. 

Mahoney s-a aplecat peste masă. 

— Capete fără trupuri, William. Sângele de la toate 
cadavrele alea în posesia ta. Dă-ţi drumul la gură sau începe să 
te gândești care e ultima ta dorinţă. 

Cascadorul nu s-a arătat prea entuziasmat, dar a mărturisit 
însă tot. El fusese cel care îl adormise cu cloroform pe Marty 
Forbes în acea cameră de motel din Fort Lauderdale. El fusese 
cel care pusese o perfuzie în braţul lui Forbes și îi introdusese 
droguri în corp. El fusese cel care le ținuse departe pe menajere 
în toate cele patru zile în care Marty zăcuse într-o letargie 
indusă chimic. 

— Am așteptat până când Forbes a început să se trezească 
și apoi am plecat, a spus Nolan. Cinci zile mai târziu, am primit o 
cutie UPS cu șaptezeci și cinci de miare, bani gheaţă. Încă nu 
știu sigur ce am făcut ca să-i câștig. 

— Ai făcut parte dintr-o înscenare care l-a băgat pe Forbes 
după gratii pentru niște crime pe care nu le-a comis, l-a anunţat 
Bree. 

— Nici eu nu le-am comis! a spus Nolan. Şi nu am aflat că 
Forbes este la închisoare decât acum zece zile, când mi s-a 
ordonat să mă duc să-l văd, dar să nu spun nimic. 

Nolan a pretins că M îl contactase din nou în februarie și îi 
oferise două sute de mii de dolari pentru o lună de lucru. Pentru 
asta trebuia să stea la Regal Motel și să aștepte până când avea 
să i se spună ce să facă. 

— Asta, tot așa, prin acel cont de e-mail din Panama? 

— Nu, a spus Nolan. Mi-a cerut să instalez pe telefon o 
aplicaţie numită Wickr. 


Atunci am crezut tot ce povestea Nolan. Deja înclinam să-l 
cred când spusese că M l-ar fi contactat printr-un cont de e-mail 
din Panama, la fel cum făcuse cu Marty Forbes. Dar faptul că 
Wickr, sistemul anonim de telegrame digitale care se 
autodistrug, fusese modul în care mă contactase M, m-a 
îndemnat să... 

— Stai! a spus Bree, întrerupându-mi gândurile. 

Fluxul de imagini a încremenit pe ecranul monitorului, în 
acea secvenţă se zărea o femeie tânără, caucaziană, care purta 
o rochie lungă și o căciulă de lână peste șuviţele blonde, 
ondulate. Stătea în faţa fișetului C-2. 


CAPITOLUL 89 


LOCOTENENTUL PRINCE A PORNIT fluxul de imagini cu 
încetinitorul. La ora 14:29, în aceeași zi în care Nolan luase 
biletul, o femeie tânără s-a dus la dulap, a scos un rucsac și o 
geantă împletită. A pus geanta peste umăr și piept, ca o 
bandulieră, a luat rucsacul și a plecat. 

O vedeam pe femeie din toate unghiurile și nu părea să se 
întindă spre partea de sus a dulapului. Prince a derulat și mai în 
urmă înregistrarea și a găsit-o pe aceeași tânără mai devreme, 
la 12:40, când și-a pus iniţial lucrurile în C-2 și l-a încuiat. 

Sampson a spus: 

— Ar fi putut să pună cecul acolo când a încuiat dulapul. 
Timp de opt secunde nu i se văd mâinile în punctul ăla. 

— Poate, am spus. Continuă să dai înapoi și mai repede. 

Prince a dat computerului o comandă. Fluxul s-a derulat din 
nou invers, de data asta de șaisprezece ori mai repede decât 
viteza normală. A trebuit să ne concentrăm, a trebuit să privim 
fix la dulapul C-2 și la nimic altceva. 

Mi-a vibrat iPhone-ul, alertându-mă că am primit un mesaj. 
L-am ignorat. 

— Acolo, a arătat Bree un punct de pe ecran. 

— Am văzut, a spus Prince și a încetinit imaginile la viteza 
normală. 

La 10:22 dimineaţa un bărbat cu un pardesiu lung și negru, 
purtând o pălărie neagră de cowboy și o pelerină de ploaie 
transparentă, a descuiat C-2. A scos o valiză și a plecat. Din 
cauza borului pălăriei, ne era imposibil să îi vedem faţa. Când s- 
a întors, am observat că pălăria avea în jurul calotei un fel de 
banderolă, care era astupată de pelerina de ploaie. 

Nu am văzut-o când am ajuns la filmarea de mai devreme, 
de la 9:54 dimineaţa, când cowboy-ul a intrat pentru prima oară 
în zona cu dulapuri. A pus valiza în C-2, a încuiat ușa și a plecat, 
fără să ne ofere din niciun unghi ocazia de a-i vedea faţa. 

— Nu-mi dau seama când ar fi putut planta tichetul, a spus 
Bree. E rapid. Pune valiza înăuntru și apoi o scoate. 

— Cred că ai dreptate, am spus. Dar marchează locul acela, 
locotenent Prince, și apoi continuă să derulezi înapoi. 

La ora 8:12, în ziua în care Nolan a luat tichetul, un bărbat 
masiv, afro-american, purtând un hanorac albastru, cu gluga 


trasă peste cap, a intrat în zona de dulapuri și s-a uitat în jur. 
Purta ochelari de soare negri și părea agitat, iar apoi s-a dus la 
C-2, l-a descuiat și a căutat înăuntru, cu mâna băgată până la 
cot în fișet. 

Umărul bărbatului masiv se mișca dintr-o parte în alta ca și 
când acesta ar fi pipăit căutând ceva. Apoi a scos un laptop într- 
o husă, l-a pus sub braţ și a plecat. 

— Sigur ar fi putut s-o facă, chiar atunci, a spus Mahoney. 
Altfel de ce să pui ceva atât de mic într-un dulap atât de mare? 

— Sunt de acord, dar hai să ne uităm când pune laptopul 
acolo, am propus. 

Prince a derulat fluxul înapoi, până când a dat de același tip 
la ora 6:48. Atunci avea o geantă mare, grea, ca de poștaș, pe 
care o pusese în C-2. 

Totuși, înainte să încuie, se pare că s-a răzgândit și a băgat 
mâna înapoi în dulap după geantă. Din ea a scos laptopul în 
husă și l-a pus mai adânc în dulap. Apoi a încuiat și a plecat cu 
geanta de poștaș sub un braţ. 

— Ar fi putut s-o facă în ambele dăţi, a spus Sampson. 

— Ăsta e omul nostru, a încuviinţat Bree. 

— Şi eu cred, a zis Mahoney. 

Telefonul mi-a vibrat a doua oară, apoi o a treia și a patra. 

Exasperat, l-am scos, m-am uitat la ecran și am văzut două 
mesaje de la Jannie și trei de la Mama Nana. Toate spuneau 
același lucru: Sună! Acum! E important. 

— Trebuie să răspund, m-am scuzat. 

Am străbătut încăperea și am sunat acasă. Bunica mea a 
răspuns de la primul apel. 

— Vreau să îmi spui că totul va fi bine, a zis ea pe o voce 
încordată, tremurândă. 

— Nana, ce s-a întâmplat? 

— Probabil nu este nimic, dar Ali a întârziat o oră la cină, 
deși dimineaţă mi-a promis că vine acasă să înveţe pentru un 
test la geografie. Am încercat să-l sunăm pe telefonul lui mobil 
și nu răspunde, nu îl are cu el sau a uitat iar să-l încarce. 

Am simţit un gol în stomac, dar am spus: 

— Te-ai uitat în magazie, să vezi dacă are acolo bicicleta de 
teren? 

— Jannie a făcut asta deja. Bicicleta este acolo. 

A început să mi se facă rău. 


Telefonul mi-a vibrat în mână și inima a început să-mi bată 
mai tare. 

— Tocmai mi-a trimis mesaj. 

— O, slavă Domnului, a strigat Nana. 

Am apăsat pe pictograma programului, ca să citesc mesajul 
și am simţit cum mi se taie genunchii. 


Trecutul este acum prezent, Cross. Vino să-ţi cauţi fiul. 
M 


CAPITOLUL 90 


LA TREI ORE DUPĂ CE AM PRIMIT acel mesaj, Bree și cu 
mine eram înapoi acasă, împreună cu Sampson, Mahoney și 
Rawlins. Deși o echipă de agenţi FBI deja lucra la răpirea lui Ali 
din sediul central FBI, ne-am decis să păstrăm informaţiile în 
legătură cu asta într-un cerc restrâns, temându-ne de ce i-ar 
putea face M lui Ali dacă atenţia presei s-ar îndrepta spre el. 

Jannie avea ochii roșii de plâns. Mama Nana era tulburată, 
dar încerca să se menţină ocupată; făcea cafea pentru agenți. 
Pe dinafară, mă străduiam din răsputeri să rămân stoic, ca un 
adevărat profesionist, detașat și concentrat pe recuperarea în 
siguranţă a victimei unei răpiri. 

Dar pe dinăuntru, ca tată, mă temeam pentru băieţelul meu, 
mă temeam deoarece, ca detectiv, știam de ce erau în stare 
ucigași ca M. Nu aveau suflet. 

În experienţa mea, nu exista altă explicaţie pentru faptele 
comise de minţi cu adevărat bolnave. Era nevoie de cineva care 
nu are suflet, cineva care era absolut amoral, ca să ucidă fără 
mustrări de conștiință, să taie capetele oamenilor, fie ei vinovaţi 
de crime sau nu. Sau să răpească o mamă nevinovată și să 
amenințe că îi taie degetul. Sau să îi facă o înscenare unui agent 
FBI ca să se joace cu mine într-un joc pervers, nemilos, pe 
parcursul a doisprezece ani. 

Şi acum, Ali, băieţelul meu, devenise un pion în acest joc. 

În timp ce Mahoney, Bree și Sampson încercau să 
reconstruiască o cronologie a zilei lui Ali, am încercat să mă pun 
în locul lui M, să anticipez la ce s-ar putea gândi, cum l-ar putea 
folosi pe fiul meu împotriva mea. 

M l-ar putea tortura pe Ali ca să mă tortureze pe mine. 

M l-ar putea ucide pe Ali ca să mă tortureze pe mine. 

M l-ar putea ucide pe Ali ca să-mi distrugă familia. 

M ar putea să... 

— Tată? a spus Jannie, făcându-mă să tresar. 

— Da? 

— Au o cronologie aproximativă, a spus ea. Ar trebui să 
arunci o privire. 

M-am dus în sufragerie și am văzut că o tablă albă fusese 
instalată pe vitrina de porţelanuri a Mamei Nana. Sampson, Bree 
și Mahoney o studiau. 


— Ali stă la școală până la 15:20, când se termină orele, a 
spus John. 

— Prietenii lui, gemenii Kent, au spus că ultima oară când |- 
au văzut mergea pe jos, îndreptându-se spre staţia de metrou 
Fort Totten, de unde venea acasă, să lucreze la contul de 
Twitter al Mamei Nana, a spus Bree. Au spus că toată ziua 
vorbise numai despre asta. 

— Telefonul mobil? am întrebat. 

Rawlins s-a întors de la computerul său și a spus: 

— Telefonul mobil era pornit după școală. l-am reperat 
locaţia la o stradă distanţă de staţia Fort Totten la ora 15:27 și 
apoi nimic, până când a apărut din nou, pentru scurtă vreme, la 
sud de Harrisburg, în Pennsylvania, la 19:20. 

— Cam pe atunci mi-a trimis M mesajul, am spus. 

— Corect, a zis Sampson. Semnalul telefonului a dispărut 
complet după aceea. 

— Şi de atunci, nimic, a spus Bree. Au trecut puţin peste trei 
ore de la ultimul contact. 

— Alex, cred că o să te lase să atârni puţin în cârlig, a spus 
Mahoney. 

Am dat din cap că înţeleg. Măcar asta anticipasem. 

— Cum ești? a întrebat Bree. 

— Sunteţi cu toţii aici, am spus. Nu este totul pe umerii mei. 
Avem acces la mesajele sale? 

— Lucrez la asta, a spus Rawlins. Şi la pălăria aia. 

— Ce pălărie? 

— Cea pe care o purta cowbovy-ul la Union Station. 

— Tată! a ţipat Jannie în bucătărie. 

M-am întors și am alergat pe lângă cei doi agenţi care 
instalau pe masă echipamente și computere și am intrat în 
bucătărie. Jannie era pe podea, ţinând capul Mamei Nana în 
poală și plângând. 

— Respira greu, tată, mi-a zis ea, printre lacrimi. Şi apoi pur 
și simplu s-a lăsat moale în braţele mele! 


CAPITOLUL 91 


M-AM AŞEZAT PE PODEA lângă bunica mea. Avea ochii 
închiși, iar respiraţia ei era rapidă și superficială. 

— Nana? am spus, verificându-i pulsul. 

Era ridicat, dar nu din cale afară. 

— Sunt aici, a spus ea încet și a deschis ușor pleoapele. 
Am... Am ameţit pur și simplu dintr-odată. 

— Să chem o ambulanţă? a întrebat Bree. 

— Nu, a gemut bunica mea. Nu mai petrec nicio noapte într- 
un spital. M-am îngrijorat gândindu-mă la Ali și la cât de speriat 
trebuie să fie băiatul meu. Cineva să-mi aducă inhalatorul din 
noptieră. O să fiu bine. 

— Îl aduc eu! s-a oferit Sampson și a plecat în grabă. 

— Încearcă să respiri mai rar și mai profund, Nana, am spus 
eu. 

Ea a încercat și, când John s-a întors cu inhalatorul ei, a tras 
de câteva ori aer în plămâni. La zece minute după ce se lăsase 
în braţele lui Jannie se simţea mai bine. După alte cinci minute 
s-a ridicat singură. 

Bunica mea ne-a privit pe rând și a spus: 

— Notă pentru sine: dacă vrei să continui să trăiești, trebuie 
să continui să respiri. Am izbucnit, fără să vrem, cu toții în râs. 

— Notează, a spus Jannie, lăcrimând și râzând în același 
timp, pe când o îmbrăţișa pe Nana. 

Bunica s-a ridicat în picioare și a urcat la etaj singură, în 
timp ce eu o supravegheam din spate. La ușă, am spus: 

— Vrei ca Bree sau Jannie să vină să te ajute să te 
pregătești de culcare? 

— Nu, a spus ea. De aici pot să mă descurc singură. 

Dar m-a ţinut de mână pentru un moment îndelung și m-a 
privit trist în ochi. 

— Mă voi ruga pentru el înainte să dorm și mă voi ruga 
pentru el când mă voi trezi. 

— Ştiu că o vei face. Mi-a strâns mâna. Am avut partea mea 
de tragedii fără sens și Dumnezeu știe că și tu la fel. Dar am 
credinţă. 

Am sărutat-o pe frunte și am îmbrăţișat-o, încercând să nu 
izbucnesc în lacrimi. 

— Ştiu că da. Şi eu. Mulţumesc că mi-ai reamintit. 


A intrat în camera ei și a închis ușa. 

Pe scări m-am întâlnit cu Jannie. A spus că brusc se simţea 
obosită și se ducea la somn. 

— Voi încerca să dorm și eu, a spus Bree. 

— Eu încă nu mă gândesc la asta, am spus și m-am 
îndreptat spre sufragerie. 

Rawlins a ridicat privirea din computerul lui. 

— Vom avea acces la mesaje în cinci minute. Până atunci, 
iată cea mai clară imagine pe care o pot obţine cu cowboy-ul de 
la Union Station. Şi-a întors laptopul, astfel încât să vedem cu 
toţii că se apropiase mult de partea din faţă a calotei, chiar 
unde aceasta se unea cu borul. Chiar și prin protecţia de ploaie, 
pătată de picături de apă, se vedeau două săbii în teacă, 
încrucișate, și un cordon auriu înnodat sub ele. 

— Ce este însemnul acela? am întrebat. 

— Emblema Cavaleriei SUA, m-a lămurit Mahoney. O purta 
și Custer pe uniformă. 

Asta m-a mirat puţin. Rawlins a întors computerul, a început 
să tasteze și a spus: 

— Bun, am intrat în Verizon și am acces la contul și la datele 
dumneavoastră, doctore Cross. 

Acel sentiment de greață a revenit când am ocolit masa și 
am stat în spatele expertului în crime cibernetice și nu știam 
exact de ce. Rawlins avea ecranul împărțit în două: pe jumătate 
din el se vedeau pălăria de cowboy și semnul, iar pe cealaltă 
jumătate un șir lung de date. 

— Spuneţi-mi ce să caut, a spus Rawlins. 

— Toate mesajele trimise de Ali în ultimele trei zile. Apeluri, 
utilizare de date. Istoric de navigare pe internet. Tot. 

— S-a făcut, a spus el, tastând. 

Eram pe cale să mă întorc, dar m-am uitat din nou la 
însemn. 

— Cavalerie, am spus. Acum asta înseamnă tancuri, nu? 

— Tancuri și blindate, a spus Mahoney. De ce? 

— Uite ultimele mesaje ale lui Ali, a spus Rawlins. Ultimul 
este trimis la acest număr. Este un cod din zona San Diego. Il 
recunoașteți? 

Am clătinat din cap. 

— Ce spune? 


A evidenţiat numărul de telefon, l-a apăsat și a apărut 
mesajul: 

Sunt aici. De-abia aștept. 

— Este trimis la 15:32, cu cinci minute înainte ca telefonul 
lui Ali să se oprească, a spus Sampson. 

— Mergi înapoi, am spus. Deschide-le pe toate. 

Erau douăzeci și două de mesaje către și de la numărul 
respectiv. Dar nu a trebuit să le citesc pe toate ca să înţeleg la 
cine era fiul meu. 

Mesajele transmise se refereau la ciclism montan și la ce 
traseu ar trebui parcurs după școală. În primul mesaj din zi, de 
la numărul din California, scria: 


Aici căpitanul W. Schimbare de planuri și de telefon. 
Al meu s-a înecat și a murit. Voi risca și voi merge pe 
bicicletă în această după-amiază. Ești pregătit? 


Şi cu o zi înainte, Ali primise un mesaj de la numărul 
obișnuit al lui Abrahamsen la cină, când Mama Nana scotea 
replicile celebre. Mi-am amintit cum zâmbise când citise 
mesajul, care spunea: 


Da, m-am întors din Texas. Mă doare umărul puţin 
prea tare ca să merg. Sper că ești bine, tânărul meu 
prieten. 


— El este M? am întrebat, clătinând din cap, nevenindu-mi 
să cred. Fostul comandant de tanc, acum în serviciul de 
informaţii al armatei americane, căpitanul Arthur Abrahamsen? 


CAPITOLUL 92 


ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE, la ora cinci, casa în stil colonial, 
cu două etaje, de pe partea estică a Eaglebrook Court în Fort 
Hunt, din Virginia, era la fel de cufundată în beznă ca atunci 
când Sampson și cu mine parcaserăm o dubă de supraveghere 
pe stradă, la scurt timp după miezul nopţii. 

În curtea din faţă era un tomberon mare. Potrivit 
înregistrărilor accesate de Rawlins, Abrahamsen avea avizul 
primăriei pentru remodelarea casei. Dincolo de tomberon era 
acea dubă cu abţibildurile echipei de cicliști a Forţelor Armate 
Americane. 

Mi l-am imaginat pe Abrahamsen oprind acea dubiţă în faţa 
lui Ali și pe fiul meu suindu-se în ea fără să bănuiască nimic. 

Mahoney a mers până la duba de supraveghere, s-a urcat și 
a închis ușa încet. 

— Oamenii vor începe să se trezească și să se întrebe ce e 
cu duba asta, am rostit, îngrijorat. 

— Aşteptăm doar ca judecătorul să ne dea undă verde, a 
spus el. Am adus un senzor cu infraroșu. Ar trebui să detecteze 
pe oricine este înăuntru. 

Senzorul arăta ca un pistol mare și lat, cu un ecran atașat în 
spate. Am deschis geamul, am ţintit pistolul spre casa lui 
Abrahamsen și l-am pornit. 

Ecranul arăta cum casa radia cantităţi mari de căldură. 

— Trebuie să fi pornit încălzirea la treizeci și două de grade, 
a spus Mahoney. Nu pot să disting nicio diferenţiere de căldură 
pe dinăuntru. 

— Poate că de-aia a și pornit centrala la o temperatură atât 
de mare, a intervenit Sampson de pe scaunul șoferului. 

Telefonul lui Ned a sunat. Acesta a răspuns, a ascultat și a 
spus: 

— Timp estimat? 

Apoi a ascultat din nou și a închis. 

— Judecătorul citește materialele noastre justificative, a 
spus el, scoțând un iPad și accesând vizualizarea casei de pe 
Google Earth. Dacă obţinem semnătura lui, ne vor aduce 
mandatul. Voi pune ESO să înceapă să se pregătească pe 
poziţie. 


Echipa de Salvare a Ostaticilor din cadrul FBI. Cei mai buni 
din domeniu. Ar fi trebuit să fiu bucuros că ESO venea să-mi 
salveze fiul, dar tatăl din mine ar fi vrut să fie el cel care 
conducea atacul, îl dobora pe Abrahamsen și îl aducea pe Ali 
acasă, teafăr și nevătămat. 

— Ce a fost asta? a întrebat Sampson, arătând spre casa lui 
Abrahamsen. Am văzut ceva mișcându-se în lateralul casei, 
acolo. 

Mi-am pus binoclul și n-am văzut nimic în beznă. Apoi am 
îndreptat senzorul cu infraroșii din nou spre casă. 

Aceasta încă radia căldură, mai ales prin ferestre și în jurul 
ușilor, care erau reprezentate cu roșu. Dar și pereţii erau calzi, 
având o nuanţă profundă, vibrantă, de portocaliu. 

Tocmai urma să opresc senzorul, când din portocaliul din 
lateralul casei a apărut o bulă, transformată curând în silueta 
galbenă a unui om. 

— Om neidentificat afară, am spus. Chiar acolo. Este... 

Silueta a încălecat ceva, apoi a luat o poziţie șezândă și a 
ieșit din raza de acţiune a senzorului. 

— E pe bicicletă! am spus. Pleacă prin spate. 

— O ia către Mount Vernon Trail, a spus Mahoney, apoi a 
luat un emiţător de mână și a declanșat microfonul. Avem un 
fugar. 


CAPITOLUL 93 


SAMPSON A PORNIT MOTORUL și a băgat duba în viteză. Îmi 
venea să sar afară, să mă duc direct în casa lui Abrahamsen și 
să îl găsesc pe Ali. 

Dar încă nu aveam un motiv justificat din punct de vedere 
legal, nici un mandat cu semnătura unui judecător. lar 
Abrahamsen sau M sau cine era el — fugea. 

Prima licărire a dimineţii s-a ivit când Sampson a virat scurt 
la dreapta pe Waynewood Road și a accelerat spre Mount 
Vernon Trail și spre George Washington Parkway. A oprit acolo 
unde traseul de bicicletă traversa șoseaua. 

S-a uitat spre nord, iar eu spre sud. N-am văzut nimic, dar 
oricum nu se putea vedea prea departe. 

— Nu se poate să fi trecut de noi atât de repede, a spus 
Mahoney. Trebuie să se îndrepte spre sud. 

Sampson a virat iute pe GW Parkway și a accelerat. 

Am coborât geamul și am privit afară, în lumina zorilor, 
observând frânturi din panglica unei piste de biciclete printre 
copacii încă desfrunziţi. 

— Incetinește, am spus. Am putea să-l ratăm acolo. 

— Are dreptate, a spus Mahoney, uitându-se la iPadul său. 
Satelitul arată că poteca se îndepărtează de parcare și 
traversează un pâlc mare de copaci, aflat în faţă. 

— Care este următoarea intersecţie spre sud? a întrebat 
Sampson. 

— Fort Hunt Road, a răspuns Mahoney. 

— Cheamă un elicopter, a cerut el, în timp ce Sampson a 
accelerat din nou. 

Mahoney a luat radioul chiar când i-a sunat telefonul. 

Eu încă eram cu capul pe geam, căutând orice semn ar fi 
putut sugera prezența unui biciclist acolo în pădure. Unde esti, 
M? Unde te duci? Şi unde este fiul meu? 

— Ne apropiem pe Fort Hunt Road, a spus Sampson, 
acționând semnalizatorul. 

Se vedea clar pista de bicicletă care trecea peste câmpul 
deschis, spre nordul intersecţiei. M încă nu ajunsese acolo. 

— Oprește lângă pistă, mai sus, am spus. Îl așteptăm. 

Sampson a oprit pe Fort Hunt Road, chiar dincolo de poteca 
de bicicletă. Am privit spre nord, nu am văzut nimic și apoi spre 


vest, unde am zărit o bicicletă care traversa strada, destul de 
departe de pistă. 

— Uite-l! am strigat. 

Sampson a băgat din nou duba în viteză și a accelerat spre 
trecere unde pista o lua spre est, înapoi spre parcare și râu. 

— Avem mandatul! a spus Mahoney. Îl trimit prin fax către 
ESO. 

— Ce e în faţă? am întrebat. 

Mahoney s-a uitat la iPadul său și a spus: 

— Fă scurt la stânga. O să iasă din pădure și o s-o ia pe sub 
parcare. Dacă trece dincolo, nu-l vom mai putea opri preţ de 
șase kilometri. 

— Asta nu se va întâmpla, a spus Sampson. 

A schimbat viteza, a derapat în virajul scurt la stânga și apoi 
a accelerat din nou. 

— lată-l! am spus iar, văzându-l pe Abrahamsen cum iese pe 
bicicletă din pădure și se îndreaptă spre parcare și spre râul 
Potomac. 

— la-o pe trecere! Pe dinaintea lui! 

Sampson a accelerat pe lângă Abrahamsen, care ne-a privit 
o singură dată și și-a dat seama că era urmărit. Ţinea capul în 
jos și pedala cu furie. Radioul lui Mahoney a pârâit. 

— Undă verde pentru ESO. 

— Pornește, a spus Mahoney. 

Am trecut pe sub pasarelă și am virat scurt la dreapta pe o 
rampă care dădea spre parcare. Sampson a oprit și eu am sărit 
afară, am traversat și am alergat peste treizeci de metri peste 
pajiștea înverzită. 

Abrahamsen venea atât de repede, încât de-abia am avut 
timp să îi tai calea, să mă las pe vine și să îndrept pistolul spre 
el. 

— Oprește sau te împușc, căpitane! 


CAPITOLUL 94 


ABRAHAMSEN A ACŢIONAT FRÂNELE ATÂT DE TARE încât a 
derapat, alunecând pe pietriș, bicicleta a fugit de sub el, iarela 
căzut pe iarbă. Trântit la pământ, s-a prins de umăr și a strigat 
de durere. 

— O, Dumnezeule! Asta mi-a rupt niște coaste și mi-a făcut 
iarăși praf umărul. O, Dumnezeule! 

— Roagă-te în continuare și ţine mâinile la vedere, am spus, 
apucându-l de spatele bluzei de ciclism și trăgându-l spre mine. 
O să ai nevoie de tot ajutorul posibil. 

Abrahamsen a urlat. 

— Nu mă mișca din loc! Ce naiba faci? 

— Te arestez, a spus Mahoney, alergând cu insigna FBI la 
vedere. 

— Ce? a spus el, gâfâind. Despre ce vorbești? 

— Crimă și răpire, am spus. Unde este fiul meu? 

— Arthur Abrahamsen, ai dreptul să nu spui nimic, a început 
Mahoney să-i recite drepturile. 

— Ali? a strigat el. Nu am idee unde este. Nu l-am mai văzut 
de când... 

— Ştim că e la tine, am spus, apăsând cu putere pe umărul 
lui drept, îndesându-i partea stângă, dureroasă, în pământ. 

Căpitanul a urlat iar. 

— Dumnezeule, doctore Cross. Crede-mă! 

— Avem mesajele, am spus. Unde este? 

— Mesaje? a spus el. Nu știu despre ce vorbești. l-am trimis 
o singură dată un mesaj, alaltăieri, să-i spun că m-am întors. 

— Inainte să-ți închizi telefonul tău și să-i trimiţi mai multe 
mesaje de pe un telefon cu cartelă, am spus. L-ai invitat la o 
tură cu bicicleta. M, unde este? 

Abrahamsen a gemut. 

— Cine este M? N-am făcut așa ceva. Ai prins omul greșit. 

— Nu cred, am spus, în timp ce Mahoney îi desprindea 
pantofii lui Abrahamsen de  pedalele bicicletei. Îţi 
percheziționăm casa. 

— Bun, a spus el. Nu-l veţi găsi acolo. Nu veţi găsi mare 
lucru acolo. Vă înșelaţi cu totul. 

Radioul lui Ned a pârâit și s-a auzit vocea comandantului 
ESO. 


Mahoney a dus staţia la gură. 

— Reia, te rog. 

— Nu e nimeni aici. Locul e practic gol. Se pare că doar au 
aplicat un fel de ipsos texturat pe pereţi și căldura e dată tare, 
ca la saună. 

— Ca să se usuce ipsosul mai repede, a spus Abrahamsen, 
strâmbându-se când m-a privit. Doctore Cross, vă ador fiul. Cred 
că este unul dintre cei mai remarcabili băieți pe care i-am 
cunoscut vreodată. Jur pe un teanc de Biblii că nu îl am pe Ali. 
Nu l-am mai văzut de peste zece zile. 

Telefonul mi-a piuit în buzunar și l-am scos, simțind din nou 
un gol în stomac. Am privit mesajul de pe Wickr, apoi m-am 
uitat la Abrahamsen, dorind să mă așez și să plâng, pur și 
simplu. 

— Te cred, căpitane, am spus. Îmi cer scuze. Ar fi trebuit să 
bănuiesc că M va încerca să te folosească pentru a ajunge la 
mine. 


CAPITOLUL 95 


CINEVA M-A SCUTURAT DE UMĂR și m-am trezit fără să mă 
mișc, cu o durere de cap puternică. Am deschis ochii și am văzut 
că eram pe scaunul din biroul meu din mansardă, cu capul pe 
documentele Edgerton și cu o sticlă goală de Jack Daniels lângă 
mine. 

Bree stătea ghemuită lângă mine, părând îngrijorată. 

— De ce nu te-ai culcat în pat? 

M-am uitat prostește la ea și apoi mi-am amintit. 

— Am crezut că o să găsesc ceva aici sus și apoi mi-am dat 
seama că nu pot controla ce se întâmplă. Pe M. Nimic. Așa că 
mi-am sprijinit fruntea în pumni și m-am rugat pentru Ali. 
Trebuie să fi adormit așa. 

— Imi imaginez, cu atât de mult whisky în tine. 

— Pentru prima oară în viaţa mea m-am temut atât de tare, 
încât am avut nevoie să îmi pierd cunoștința. 

— O, iubitule, a spus ea, îmbrăţișându-mă. 

Ne-am îmbrățișat în tăcere multe minute și în iubirea pe 
care o simţeam din partea ei și pe care i-o ofeream, am început 
să mă trezesc. 

Când ne-am despărţit din îmbrăţișare, Bree m-a sărutat și 
apoi m-a privit cu dezgust. 

— Respirația ta ar putea opri un tren și arăţi și mai rău. 

— Mulţumesc. 

— Cu plăcere, oricând. Sampson a spus că ţi-a trimis un 
mesaj pe Wickr? 

Am dat din cap că da și am arătat spre o hârtie pe birou 
unde îl notasem, pentru că uitasem să fac o captură de ecran. 
Dar cuvintele nu mi se puteau șterge din minte: 


Ai observat că mereu sunt cu trei pași înaintea ta? Fiul 
suferă acum păcatele tatălui său. În curând, restul 
familiei o să fie ca el și bunica, gâfâind și chinuindu-se 
să respire. 


Bree l-a citit. 

În acest timp, mintea mea mahmură s-a oprit asupra 
cuvintelor „suferă acum“, fiind incapabilă să controleze lucrurile 
care izvorau din imaginația mea. Apoi asupra cuvintelor 


„păcatele tatălui său“. Care erau păcatele mele? Ce îi făcusem 
lui M atât de rău încât să-l facă să mă atace astfel după atâţia 
ani? Nu-mi puteam... 

— Cred că trebuie să le ducem de aici pe Mama Nana și pe 
Jannie, a spus Bree. 

M-am uitat la ea cu un aer nedumerit. 

— A spus că restul familiei o să gâfâie și o să se chinuie să 
respire, Alex, mi-a atras atenţia ea. Trebuie să-i ducem undeva 
în siguranţă. _ 

N-am răspuns, doar am citit din nou acea ultimă frază, „In 
curând, restul familiei o să fie ca el și bunica, gâfâind și 
chinuindu-se să respire.” 

Ceva acolo mă deranja, dar nu-mi puteam da seama ce. 

— Alex, a repetat ea. 

Şi apoi am înţeles ce mă deranja și am ridicat mâna, dându- 
mi seama de toate implicaţiile acelei ultime propoziţii. Mi-am 
dres glasul. 

— Sunt de acord. Îl voi suna pe Ned, îl întreb dacă tu, Jannie 
și Mama Nana puteţi folosi casa lui de pe plajă. Poţi să lucrezi de 
acolo. 

— Dar tu? 

— Vreau să stau aproape de casă. 

Bree m-a privit nedumerită, dar a spus: 

— Bine, le pun să-și facă bagajele. 


CAPITOLUL 96 


ÎN A ŞAPTEA SEARĂ DUPĂ răpirea lui Ali, am urcat scările 
verandei din faţa casei mele, simţindu-mă pierdut, cu inima 
frântă și urând cât de singur mă simţeam în casa aceea. 

Capul mă durea iar. La ușa de la intrare tremuram atât de 
tare, încât a trebuit să las jos punga grea de hârtie pe care o 
tineam și să folosesc ambele mâini ca să bag cheia în broască. 
Ușa s-a deschis și s-a rotit spre interior. 

Am ridicat punga, dar am rămas acolo, incapabil să fac 
primul pas înăuntru. 

În ultimele câteva nopţi nu mă putusem detașa de caz. Mă 
agitasem atât de tare și eram atât de nedormit, încât aveam 
viziuni groaznice cu ce i-ar putea face M lui Ali. 

Coșmarurile fuseseră atât de reale, încât am tipat de mai 
multe ori și apoi am plâns până am adormit la loc. Nu știam 
dacă mai puteam înfrunta încă o noapte în casa mea goală și m- 
am gândit să iau mașina chiar atunci și să conduc spre coasta 
Delaware ca să fiu cu familia mea. 

Dar Ali avea nevoie de mine, chiar dacă eram o epavă. Am 
pășit înăuntru și am închis ușa. Am mers pe pipăite până în 
bucătărie. După ce am pus punga pe bufet, am aprins în sfârșit 
o lumină și m-am uitat în jur, golit de gânduri, apoi am scos 
telefonul. 

Nimic. Niciun mesaj. Niciun mesaj de pe Wickr. 

Tocmai urma să las telefonul jos, când m-a sunat. Bree. Am 
pus-o pe difuzor. 

— Noutăţi? a întrebat ea. 

— A venit raportul ADN. Confirmă clar: în sicriu era Kyle 
Craig. 

— Asta face ca situaţia să fie mai gravă, îţi dai seama? 

— Da. 

— Nimic altceva? 

— Niciun alt cuvânt de la M în ultimele șase zile, am spus și 
am simţit că mi se strânge stomacul. Mă torturează. 

— Chiar trebuie să stai acolo singur? 

— Am luat cina cu Ned, cu John și cu ceilalţi. 

— Îmi fac griji pentru tine, Alex, a spus ea. Nu te mai 
recunosc în ultima vreme. 

— Nu-mi pot imagina de ce. 


— Ali contează pe tine să fii puternic. 

— Şi iată, mă simt mai slab ca oricând. 

După o pauză, a spus: 

— Ai băut iar? 

— Azi? Nu și nici nu am de gând. 

— Vrei să vin acasă, iubitule? Să-ţi ţin companie? 

— Vin mâine și stau toată ziua cu voi. 

Vocea lui Bree a părut să se însenineze. 

— Asta ar fi bine. Pentru tine și pentru noi. 

— Terapie de familie. 

— Cred că ai nevoie de o doză bună. 

— Am. 

— Te iubesc, dragul meu. Sună-mă înainte să te culci, 
indiferent cât este ceasul. Promiţi? 

— Promit. Şi eu te iubesc. Sărută-le pe Nana și pe Jannie de 
noapte bună din partea mea. 

— Așa voi face, a spus și a închis. 

După ce am lăsat jos telefonul, am stat acolo, la bufetul din 
bucătărie, cam două minute bune, holbându-mă la acea pungă 
de hârtie. Apoi am luat telecomanda și am pornit televizorul mic 
pe care îl montasem pentru Mama Nana deasupra frigiderului. 

Am butonat canalele, oprindu-mă la cele două posturi care 
difuzau știri locale. Peste noapte avusese loc un incendiu care 
curmase vieţile a patru copii. 

Am stins televizorul, mormăind cu amărăciune: 

— Presă ticăloasă. Cât va mai dura până când camerele 
voastre de televiziune se vor hrăni cu noi? 

Am pus mâinile pe bufet și am lăsat capul în jos, descurajat. 
Nu-i de mirare că mă simţeam astfel. De zile întregi nu mai 
făcusem niciun progres semnificativ. Camerele de supraveghere 
de la staţia de metrou Fort Totten nu îl reperaseră pe Ali după 
ce prietenii lui, gemenii Kent, îl văzuseră mergând în direcţia 
aceea. 

Agenţii FBI parcurseseră discret cele șapte străzi dintre 
școală și staţia de metrou, dar nimeni nu părea să-și amintească 
să-l fi văzut pe Ali sau ceva neobișnuit în după-amiaza în care 
dispăruse. 

Alte piste de investigaţie nu duseseră nicăieri. Hotelul 
Willard, de exemplu, nu avea o cameră de supraveghere în zona 


de depozitare, iar angajaţii nu-și aminteau de geanta pe care M 
o lăsase pentru William Nolan cu două săptămâni în urmă. 

Şi nu știam dacă băiatul meu era viu sau... 

Eram blocaţi și eu eram singur în casă, așteptându-l pe M. 
Așa cum se întâmplase în fiecare noapte din săptămâna aceea, 
nivelul anxietăţii mele creștea cu fiecare minut. Şi, la fel cum 
făcusem în fiecare noapte din săptămâna aceea, am scos o 
sticlă de Jack Daniels din pungă și am deschis-o. 

Am turnat într-un pahar o cantitate dublă faţă de cât 
consideram a fi o doză moderată și am dat-o pe gât. M-am 
cutremurat când bila de foc mi-a coborât pe gât și mi-a ars 
stomacul. Am mai turnat unul, anticipându-l pe al treilea. 

În douăzeci de minute, știam, aveam să simt mai puţină 
durere. Într-o oră urma să trăiesc clipe de plăcere, când nu 
aveam să mă mai gândesc la Ali deloc, și momente de suferinţă, 
în care n-aveam să mă mai gândesc la altceva decât la 
amintirile cu el. 

Şi undeva după aceea, m-am gândit, ridicând sticla și 
ducând-o la buze, lumea mea va fi goală și se va întuneca din 
nou. 


CAPITOLUL 97 


BĂUSEM APROAPE JUMĂTATE DIN sticla de whiskey, dar 
lucrurile nu se întunecaseră încă și am început să simt cum mă 
cuprinde claustrofobia; apoi, pur și simplu, nu m-am mai simţit 
în stare să stau închis în casă. 

Clătinându-mă ușor, m-am dus în cămara Mamei Nana și am 
găsit o cană cu capac etanș. 

Am umplut cana cu băutură, am pus capacul, apoi am sorbit 
din ea, mai întâi doar o dușcă, apoi mai mult. Am pus cana jos și 
am deschis gura, să alin arsura de caramel din gât, cu palma pe 
burtă ca să calmez greaţa și să răcoresc focul dinăuntru. 

Am ieșit din bucătărie, dar a trebuit să mă ţin de perete cu 
mâna liberă înainte să ies pe verandă. Luna aprilie se apropia cu 
pași repezi, iar aerul nopţii era cald, dens și înmiresmat. Undeva 
înfloreau azaleele, iar vântul domol le purta miresmele până la 
mine. 

O noapte bună pentru a te plimba băut, am hotărât eu. 

Nu voiam lumini. Voiam umbre. Așa că nu m-am îndreptat 
spre dealul luminat al Capitoliului, ci am pătruns adânc în 
districtul de sud-vest, spre Navy Yard și apoi către Anacostia. 

In general districtul nu era la fel de periculos ca pe vremuri, 
când aici domina cocaina și violențele izbucneau la orice oră, la 
fiecare colţ de stradă. Insă în unele zone rămăseseră străzi rău 
famate, după orice definiţie. 

Ar fi trebuit să fiu cu ochii în patru, în căutarea unor 
potenţiale ameninţări. În schimb, am băut whisky-ul din cană și 
am rătăcit fără ţintă. 

Cu puţin înainte de unsprezece noaptea am intrat într-un 
magazin de băuturi și am cumpărat o altă sticlă ca să-mi umplu 
cana. Atunci totul a început să se înceţoșeze în jurul meu. 

Am mers pe o alee întunecată, fără nume, am intrat pe alta 
și apoi am luat-o pe o a treia. La un moment dat, pe una dintre 
acele alei, m-am împiedicat și am căzut. Am rămas întins pe jos, 
apoi am auzit vocile unor oameni care se certau. 

M-am ridicat, am băut iar din cană și m-am îndreptat către 
voci, dar în curând s-a lăsat liniștea. În cele din urmă, m-am 
oprit lângă un tomberon și m-am ţinut de el, abia putând să stau 
în picioare. Am avut halucinaţii cu Ali care se afla în fața mea, în 
umbră și cu M ameninţător în spatele lui, fără chip, fără suflet. 


— Haide, am rostit împleticit. Hai, M. Nu sunt înarmat și sunt 
cel pe care îl vrei cu adevărat. Sunt chiar aici. Nu trebuie să-l 
rănești pe Ali. Este doar un băieţel, așa cum ai fost și tu cândva. 
la-mă pe mine în schimb. Termină odată cu asta. Chiar aici. 
Chiar acum. la-mă pe mine în schimb. 

Dar nimic nu se mișca în umbre. Şi nimeni nu a vorbit. 

Mâniat, m-am îndreptat spre acel loc și am lovit cu pumnii în 
gol, în noapte. 

— Haide, am strigat. Fii bărbat. 

Dar nu era nimeni și nimic acolo și m-am simţit mai pierdut 
și mai lipsit de speranţă decât atunci când ajunsesem acasă mai 
devreme, în aceeași seară. Nu îl ajutam pe Ali. 

Incapabil să fac faţă amenințării de a-mi pierde mezinul, mă 
anesteziam cu băutură. Din omul care fusesem cândva 
rămăsese doar o epavă. 

— Asta e, am spus. Sunt terminat. 

M-am proptit cu spatele de un gard împletit, m-am lăsat în 
jos și am stat în gunoi, fără să îmi pese. 

— M, ai câștigat, am mormăit, în timp ce mintea mi se 
scufunda într-un vid întunecat. Sunt un om frânt. 


CAPITOLUL 98 


NU AM IDEE CÂT TIMP am stat leșinat pe aleea aceea, 
pierdut în întuneric. Apoi niște frâne au început să scârţâie și să 
icnească aproape de mine. Luminile îmi jucau pe chip. 

Capul îmi ardea. Am mijit ochii și am văzut imaginea dublată 
a unui camion de gunoi care venea spre tomberon, cu farurile 
aprinse. 

La început, asta mi-a făcut creierul să fiarbă, nu știam unde 
eram sau cum ajunsesem acolo. Şi apoi, o parte ancestrală a 
creierului meu mi-a ordonat: Du-te acasă, Alex. Dormi și revino- 
ți, 

M-am ridicat în picioare, ameţit, încă beat, deși cumva știam 
direcția spre casă. M-am clătinat pe lângă camionul de gunoi. 

— Caută ajutor, frate, a strigat șoferul prin geamul deschis. 
Am fost ca tine și poţi găsi ajutor dacă vrei. 

l-am făcut cu mâna, n-am spus nimic și am continuat să 
înaintez spre ieșirea de pe alee. Zorii străluceau. Orașul tocmai 
se trezea când am luat-o spre nord. 

Trecând pe lângă magazine care nu erau încă deschise, nu 
m-am putut abţine să nu-mi privesc reflexia în vitrine: mă 
târâm, nesigur pe picioare, murdar, un vagabond beat, un om 
dărâmat, care stătea cu capul în jos și nu se uita la străinii care 
treceau. 

— Trebuie să mă opresc, am spus la un moment dat, când 
am simţit că îmi pulsează îngrozitor capul. Să mă duc la 
dezintoxicare. 

Ştiam încotro să mă îndrept pentru asta, dar GPS-ul din 
creierul meu mă îmboldea în continuare către Fifth Street și 
către casă. Aproape ajunsesem, când de la o fereastră deschisă 
am auzit un băieţel râzând și m-am trezit din nou în coșmarul 
continuu cu Ali. 

De acolo, am ajuns încet-încet până în faţa casei. Am urcat 
treptele verandei, auzind tunete în depărtare. Vântul se înteţea, 
aducând mirosul ploii de primăvară. 

În timp ce îmi căutam cheile, abia am observat o bucată de 
panglică de semnalizare, de culoare roz, care flutura, legată de 
barele inferioare ale schelei dintre casa noastră și cea a 
vecinului. Peretele exterior fusese sablat, dezvăluind cărămida 


naturală de dedesubt, iar schela fusese ridicată până la linia 
acoperișului. 

Stomacul mi s-a strâns când am deschis ușa de la intrare. 
Am intrat, mi s-a făcut și mai rău și m-am dus repede la baia 
aflată dincolo de bucătărie. 

Am vomitat tot, ceea ce mi-a ușurat stomacul, dar mi-a 
înrăutățit durerea de cap. Am intrat în bucătărie și am dat pe 
gât două pahare mari cu apă, înainte să îmi observ telefonul, 
rămas pe bufet. 

M-am uitat după mesaje, nu am văzut niciunul și l-am lăsat 
la loc acolo. Trebuia să mă spăl și să dorm înainte să conduc 
spre țărm. 

Dar, când am ajuns în vârful scărilor din fața dormitorului 
meu, am simţit un curent puternic de aer venind dinspre biroul 
meu de la mansardă. Trebuie să fi lăsat una dintre ferestre 
deschise, m-am gândit, și venea furtuna. 

Am urcat scările ca un zombie și m-am aplecat sub intrarea 
joasă spre biroul meu. Dar apoi m-am oprit pe loc, trezit și 
scuturat de un flux de adrenalină. 

Un om care renunţase la sufletul său stătea la biroul meu. 

Ţinea un pistol cu amortizor spre pieptul meu, de la mică 
distanţă. 

— Bună dimineaţa, doctore Cross, a spus el. Văd că ţi-a fost 
cam greu. Mare păcat. Ani buni m-am gândit la acest moment 
și, sincer, speram să dovedești mai multă bărbăţie când este în 
joc viaţa băiatului tău. 


CAPITOLUL 99 


AVEA CAM 45 DE ANI, constituţie atletică, pielea palidă și 
julituri pe faţă. Purta o cămașă de lucru măslinie, pătată de 
rumeguș. Pe birou, lângă cotul lui drept, se afla o cască albă de 
protecție. Lângă ea, o centură utilitară de tâmplărie. 

Avea gâtul gros. Capul său palid era complet chel, avea 
genele fine și blonde și ochii lui fermi erau albaștri, ca de 
gheaţă. Nu-l mai văzusem pe omul acesta în viaţa mea, dar 
știam oricum cine era. 

— M, am spus. Unde este fiul meu? 

M m-a privit cu ochii aceia care parcă vorbeau, încărcaţi de 
patimi violente și având în ei ceva profund diabolic. 

— Este îngropat adânc. Insectele sunt deja pe el. 

Cea mai mare teamă a mea m-a izbit ca o lovitură în plexul 
solar. Mi s-au înmuiat genunchii. Ali? Mort? 

— Nu, am murmurat eu. De ce? 

M nu a spus nimic, doar a înclinat capul încet la stânga și 
apoi la dreapta, studiindu-mă. Era ca și când înregistra mental 
fiecare zvâcnitură și val de durere care îmi traversau corpul. Cu 
cât mă privea mai mult, cu atât ochii lui străluceau mai intens. 
Pe buze i s-a așternut urma unui surâs. 

Am înţeles. Omul se simţea bine. Era un sadic și, din 
experiența mea, știam că sadicilor le place să se joace cu prada 
lor. Făcea parte din obsesia lui legată de control și putere. 

Simţindu-mă mai puternic pentru că înţelesesem asta, m- 
am îndreptat și am spus: 

— Minţi. 

— Oare? 

— Da. 

A ridicat din umeri. 

— Când l-am lăsat pe Ali, era condamnat la moarte. Chiar nu 
mai contează când moare de tot. Nici el, nici bunica sau soţia 
sau fiica ta, acolo în casa de pe plajă a lui Ned, din Delaware. In 
mintea mea, Cross, tu și ai tăi sunteţi deja amintiri dulci-amărui. 

Vorbește cu dublu înţeles, m-am gândit, simțind încă un val 
de speranţă. Ali era în viaţă când M plecase de la el. Trebuia să 
continui să-l fac să vorbească și să aflu unde și cu cât timp în 
urmă se întâmplase asta. 

— Care este numele tău real? 


— Mă numesc oricum vreau să îmi spun la un moment dat. 
Am descoperit că pe termen lung un nume chiar nu contează. 

Am privit dincolo de el, spre perdelele subţiri care fluturau 
în vânt și spre ploaia care intra pe fereastra deschisă. Individul 
ieșise probabil din casa familiei Moses și se cățărase pe schelă. 

M a întins mâna și a închis fereastra. Perdelele subţiri s-au 
liniștit. 

— Ai venit aici să mă omori? am întrebat. 

— Detest să o spun din nou, dar ești o mare dezamăgire. A 
venit vremea să trec la provocări noi. 

— Cine ești cu adevărat? De ce faci asta? Cred că un om 
condamnat are dreptul să știe înainte să moară. 

El a zâmbit larg. 

— Cine sunt eu cu adevărat? De ce fac asta? Cross, amo 
multitudine de nume și de scopuri. Dar lumea nu trebuie să știe 
decât că l-am întrecut pe cel mai mare detectiv de pe planetă, 
pe Sherlock Holmes al epocii sale, la propriul său joc și pe 
propriul său teritoriu. Şi de prea multe ori ca să mai ţin scorul. 

Mintea mea gonea în trecut, cu ani și ani în urmă, și mi-am 
amintit un profil al meu din revista Washington Post, în care 
autorul scrisese ceva ridicol de genul acesta. 

— Ai citit acel articol nenorocit, din urmă cu atâţia ani? l-am 
întrebat. 

— Şi în timpul liber m-am tot jucat cu tine. Am complotat, 
am executat, te-am întrecut. Toate astea, în timp ce te-ai 
împotmolit și te-ai înecat la fiecare curbă. Cel mai mare detectiv 
din lume. Ha! a pufnit el. Nu prea cred. 

În ciuda fricii, mi-am dat seama că M, sau cum s-ar fi numit, 
tocmai îmi spusese destule lucruri despre el. Îmi arătase 
spărturile din faţadă și poate chiar îmi dăduse uneltele necesare 
pentru a lărgi acele spărturi. 

— Ai câștigat, am spus. E adevărat. M-ai învins. Oricum te-ai 
numi, orice motiv ai avea, bănuiesc că acum ești cel mai mare 
criminal de pe pământ. 

A scos un zgomot surd, din gât, dar nu a spus nimic, ci doar 
m-a privit. 

— Are sens, nu-i așa? am zis. L-ai învins pe cel mai bun 
detectiv, deci ești numărul unu. 

După un moment de pauză, a spus: 

— Bănuiesc că are sens, da. 


— Se va vorbi despre tine ani de zile. M a încuviinţțat, 
scoțând același gâjâit, fără să vorbească. Vei fi acolo sus, lângă 
alte nume nemuritoare, am spus. John Wilkes Booth. Ted Bundy. 
Lee Harvey Oswald. John Wayne Gacy. Kyle Craig. 

M a scos un sunet ca de cotcodăcit și a spus: 

— Eu sunt mai mare decât toţi la un loc. 

— Nu ești prea departe de a fi. Se vor scrie cărţi despre 
viața ta. Poate se va face un film. Dar asta se va întâmpla la 
multă vreme după ce vei muri. M nu a spus nimic și nu și-a 
dezlipit privirea de la mine. Ştii că există un loc unde sunt 
îngropaţi oamenii ca tine? am spus. 

— Cross, nu înţelegi. Nu mai există nimeni ca mine. 

— Ba da. Sadici. Criminali în serie. Asasini. Prădători atât de 
răi, ale căror crime sunt atât de groaznice, încât propriile lor 
rude refuză să le ia cadavrele pentru a fi înmormântate cum 
trebuie. Şi cimitirele refuză cadavrele, nu vor să pângărească un 
loc sacru. Așa că tu și toți prietenii tăi sunteţi duși într-un colţ 
izolat al Bazei Infanteriei Marine din Quantico și sunteţi îngropaţi 
sub pietre funerare fără nume. M-am gândit că ai vrea să știi 
unde vei ajunge, în cele din urmă. 

În timp ce vorbeam, am văzut cum privirea din ochii săi 
devine, din impasibilă, aproape lipsită de orice simțământ 
uman. 

— Mulţi alți oameni au făcut greșeala de a încerca să-mi 
pătrundă în minte, a spus M, ridicând pistolul. Nu aveau habar 
de ce sunt în stare și nici tu nu ai. 

Am simţit că mă apucă groaza și stomacul a început să mă 
strângă. Am ridicat ambele palme și am spus: 

— M, te rog, nu trage... 

— Taci, a spus el, pierzându-și orice urmă de umanitate, 
devenind antisocial, amoral și a ţintit direct către faţa mea. Alex 
Cross, bine ai venit printre morți. 


CAPITOLUL 100 


AM AUZIT MULŢI OAMENI DESCRIIND momentul ireal când își 
înfruntă moartea iminentă. Se spune că atunci timpul pare să 
încetinească. 

Neuropsihologii știu că în acele momente timpul nu 
încetinește. 

De fapt, creierul, confruntat cu posibilitatea dispariţiei, 
secretă substanţe chimice care pun în funcţiune anumite părţi 
din minte rareori folosite. Creierul se activează, strălucind de 
electricitate, și funcţionează atât de repede încât poate să 
primească și să proceseze informaţii la viteze de sute de ori 
peste nivelul normal. De aceea, pentru o persoană care înfruntă 
moartea, totul pare că se desfășoară cu încetinitorul. 

În fracțiunea de secundă dintre ultimele cuvinte pe care M 
mi le-a adresat și apăsarea degetului său pe trăgaci am văzut 
fiecare nuanţă de pe chipul acelui om, am simţit mirosul urât pe 
care îl emana și am auzit un zgomot de sticlă spartă și oase 
crăpate, înainte ca sângele să-i ţâșnească din piept. 

M s-a arcuit și s-a răsucit când a tras. 

Glonţul lui aproape că mi-a retezat vârful urechii drepte și s- 
a înfipt în peretele din spatele meu. 

Partea inferioară a corpului său s-a lăsat în jos. Mâna stângă 
s-a lovit de birou și M a încercat să îndrepte din nou pistolul spre 
mine. 

Dar dintr-un salt m-am aruncat peste masa mea de lucru. 

Cu mâna stângă i-am împins într-o parte braţul în care ţinea 
pistolul. L-am lovit direct în piept cu antebraţul drept și m-am 
aruncat asupra lui cu toată greutatea. 

Ne-am lovit de un corp de bibliotecă și am căzut amândoi la 
podea. Am ridicat imediat pumnul din nou, gata să-l lovesc. 

Dar M nu se mișca. 

Preţ de un moment sfâșietor, am crezut că mersesem prea 
departe și îl omorâsem înainte să îmi spună unde era fiul meu. 

Atunci am văzut cum i se mișcă pieptul, în timp ce se 
chinuia să respire, iar sângele încă îi țâșnea din rană. 

— Bine ţintit, John, am spus, gâfâind. E la pământ, dar viu. 
Avem nevoie de o ambulanţă. 


l-am aruncat pistolul deoparte, mi-am rupt hanoracul și l-am 
ţinut apăsat de rană. M a deschis ochii pe jumătate și a tuşit, 
înecându-se într-o încercare disperată de a trage aer în piept. 

— Nu te mișca, am spus. Vine o ambulanţă. Ai dreptul să nu 
spui nimic. Ai dreptul la un avocat. 

Am continuat să-i recit drepturile, iar ochii i s-au deschis și 
mai mult. 

Am crezut că văd în ei frică. 

— Nu pot să-mi simt picioarele, a șoptit el, când am 
terminat. Nu simt nimic. 

Sirenele vuiau spre casă. 

— Unde este fiul meu? A închis ochii. S-a terminat, M. Unde 
este fiul meu? 

Niciun răspuns. 

Îmi venea să-l lovesc peste față, dar pe scări se auzeau 
bocanci. 

M-am ridicat, tremurând, îngreţoșat. Ned Mahoney a intrat 
primul pe ușă, cu Bree chiar în urma lui. 

— Ești bine? a întrebat Mahoney. 

— Mai bine decât el, am spus și m-am dus s-o îmbrăţișez pe 
Bree. 

Avea lacrimi în ochi, dar m-a împins deoparte. 

— Te iubesc, dragule, dar ești plin de sânge. 

— E sângele lui, am spus, în timp ce ambulanţierii au intrat 
în biroul mic, care era acum plin de oameni. Hai să ne dăm din 
calea lor. 

Am coborât scările și am stat acolo, uitându-ne unul la 
celălalt. 

— Nu o să te mai las niciodată să faci pe momeala, a spus 
Bree. 

— Şi pentru tot restul vieţii mele, nu voi mai bea o picătură 
de whisky. 


CAPITOLUL 101 


„ÎN CURÂND, RESTUL FAMILIEI o să fie ca el și bunica, 
gâfâind și chinuindu-se să respire.” 

Mesajul acesta fusese greșeala lui M. 

Cu o săptămână în urmă, în momentele după ce am primit 
acel mesaj, am avut o reacţie stranie pe care la început nu o 
puteam explica. 

Bunica, gâfâind și chinuindu-se să respire. 

Atunci mi-am dat seama că M trebuie să fi știut despre 
leșinul Mamei Nana. 

Doar că asta era imposibil. Doar șase oameni știau: eu, 
Bree, Nana, Jannie, Sampson și Mahoney. Atât. 

Nu chemasem nicio ambulanţă. Nu sunasem pe nimeni. 
Exista o singură explicaţie: M ne pusese microfoane în casă. 

La două ore după ce Bree a plecat cu Nana și Jannie la casa 
de pe plajă a lui Ned, s-a auzit o bătaie la ușa din faţă. Keith Karl 
Rawlins, contractorul FBI în domeniul criminalităţii cibernetice, 
se prezentase drept specialist în deratizări și fumigaţii. El a avut 
grijă să spună, cu o voce cât mai clară, că locuinţa de alături 
prezenta urme de termite și îmi oferea o verificare gratuită. 

La scurtă vreme după aceea, am aflat că M nu doarcă ne 
asculta prin microfoane instalate în patru camere diferite, ci ne 
și privea prin două camere diferite cu fibră optică, una în 
bucătărie și una în biroul meu din mansardă. 

Cum și când le instalase era un mister total pentru noi, dar 
nu exista nicio îndoială că microfoanele și camerele erau 
conectate fără fir la un mic emiţător montat pe un stâlp de 
telefon de peste drum. Emiţătorul era conectat la internet prin 
satelit. 

Mai târziu, în aceeași zi, când eu și Rawlins ne-am întâlnit cu 
Mahoney, departe de casa mea, Rawlins a vrut să dea jos 
emițătorul și să-l analizeze, dar am refuzat. 

— M n-are habar că știm deja că se uită la noi, am spus. Ne 
putem folosi de asta ca să-l atragem. 

— Cum? a întrebat Mahoney. _ 

— Folosindu-mă pe mine ca momeală, am spus. In cele din 
urmă, cred că vrea un fel de înfruntare cu mine, ademenit de 
promisiunea de a-l salva pe Ali. 


Ne-am decis că trebuia să încep să mă port ca și când 
răpirea lui Ali fusese o lovitură strivitoare, care mă transformase 
într-un ratat, slab, descurajat, autodistructiv, incapabil să mai 
particip la vreun joc, cu atât mai puţin la unul pe viaţă și pe 
moarte. Dacă nu procedam astfel, M s-ar fi temut că n-ar fi avut 
niciodată parte de acel conflict final. 

Cu agenţi în civil care îmi urmăreau casa din orice unghi și 
cu un microfon în guler, am început să beau în noaptea aceea. 
În fiecare seară de după aceea, am plusat, în unele dintre ele 
făcând pe beatul, dar cel mai adesea fiind autentic, în timp ce 
am accesat toate temerile pe care le aveam cu privire la situaţia 
aceea și rostindu-le în monoloage lungi, la beţie. 

A fost nevoie de șase nopţi de umilire personală și de o 
luptă crâncenă cu ficatul meu, până când unul dintre oamenii lui 
Mahoney să surprindă în infraroșu imaginea unui individ care 
intra în casa familiei Morses la trei dimineaţa și se târa pe 
schelă, în biroul meu de la mansardă, o oră mai târziu. 

Același agent a legat de schelă o panglică roz ca semnal că 
aveam un musafir. 

Când am intrat în biroul meu, Rawlins a accesat fluxul 
wireless. El, Mahoney și Bree au început să privească scena 
dintr-o dubă de supraveghere aflată la un bloc distanţă. Cum M 
era concentrat în totalitate asupra mea, Sampson s-a putut 
strecura afară, pe acoperișul verandei, luându-l perfect în 
cătare. Sampson a ieșit pe veranda din faţă în timp ce infirmierii 
îl scoteau din casă pe M. 

— Unde este fiul meu? l-am întrebat, în timp ce era dus pe 
targa. 

— În adânc, a spus el. 

Mi-am dat seama că, și așa, împușcat și paralizat, se bucura 
de suferinţa mea. 


CAPITOLUL 102 


TIMP DE APROAPE PAISPREZECE ORE înnebunitoare n-am 
putut să vorbim cu M, cu atât mai puţin să-l întrebăm unde îl 
dusese pe fiul meu. A intrat imediat în operaţie pentru rana de 
la piept și a stat mult la recuperare după ce a avut o reacţie 
adversă la anestezie. 

Tomografiile coloanei vertebrale arătau că glonţul trecuse 
prin a patra vertebră toracică, apoi prin plămânul drept, pentru 
a ieși prin cutia toracică. În trecere, glonţul sfărâmase coaste și 
vertebre și afectase grav măduva spinării. 

— Mi-a spus că nu poate să simtă nimic, i-am transmis 
chirurgului. 

— Cu genul acesta de rană, probabil că nu-și va mai simți 
partea inferioară a corpului pentru multă vreme, sau chiar 
pentru totdeauna, a spus medicul. 

— Când pot să-l văd? 

Am primit undă verde să-l interogăm pe la ora zece în 
noaptea aceea, la scurtă vreme după ce M a fost adus la terapie 
intensivă și la puţin după ce un tehnician FBI a raportat că 
suspectul nu avea amprente. Părea că fuseseră arse chimic, cu 
zeci de ani în urmă. 

— Vreau să intru singur, le-am spus lui Bree, lui Mahoney și 
lui Sampson în holul din faţa camerei sale păzite. Cred că va 
încerca să ne tragă pe sfoară dacă intră mai mult de o persoană 
la el. 

— Am instalat o cameră înainte să fie transferat, a spus 
Mahoney. Vom privi de pe hol. 

— Succes, a spus Sampson. 

— Mulţumesc, frate. 

Cei doi s-au îndepărtat. 

Am tras aer adânc în piept și m-am uitat la Bree. 

— Pare descurajant. Avea ochii sticloși, dar m-a strâns de 
mână și a zâmbit. 

— Te-ai născut pentru asta, Alex Cross. Mergi și 
recuperează-ne băiatul. _ 

M-a sărutat și apoi i-a urmat pe Ned și John. Inclinând din 
cap spre ofiţerul care stătea de pază, m-am rugat să găsesc 
cuvintele potrivite și apoi am intrat pe ușă. 


M sau oricare ar fi fost numele său real, zăcea ridicat pe 
jumătate în patul de spital, iar mai multe monitoare și 
dispozitive medicale piuiau și vâjâiau în jurul lui. 

A deschis niște ochi roșii, apoși. M-a urmărit în timp ce mă 
apropiam de picioarele patului său. 

— Acum poţi să-mi spui unde mi-ai dus fiul? 

— Ţi-am spus, a zis el cu o voce groasă și molfăind cuvintele 
din cauza calmantelor. L-am îngropat adânc sub pământ. 

— Atunci spune-mi de unde pot să-l dezgrop și să-i ofer o 
înmormântare corespunzătoare. 

— Ești deștept. O să-l găsești până la urmă. _ 

— Uite ce... ai câștigat. Recunosc. M-ai întrecut. Incă ești 
înaintea mea. Am rostit această ultimă replică cu cât de multă 
sinceritate am putut. 

— Şi cu toate astea, eu sunt cel care s-ar putea să nu mai 
meargă vreodată și care își va petrece viaţa după gratii. 

Poate că medicamentele îi dezlegaseră limba, căci părea un 
comentariu sincer, așa că m-am decis să schimb tactica radical. 

— Așadar, când ai încetat să-ți asculţi inima? am întrebat. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— Ba da. Trebuie să existe o perioadă din trecutul tău 
îndepărtat în care în mod instinctiv ai știut să deosebești binele 
de rău. Îţi mai amintești perioada aceea? 

A înghiţit și a ridicat din umeri. 

— Nişte părinţi adoptivi m-au adus la biserică pe când eram 
copil. Să citesc Biblia și alte asemenea prostii. 

— Dar în afară de asta a mai existat un moment în care ai 
simţit în inima ta ceea ce era bine și rău. Îţi amintești vremea 
aceea? 

M a mijit ochii. 

— Ce legătură are asta cu fiul tău? 

— Îţi amintești? 

A închis ochii. 

— Da, sigur, bănuiesc. 

— Sigur că îţi amintești. Sigur că da. Era acolo când te-ai 
născut. Era acolo dinainte să te naști. Ştiai că inima are propriul 
său sistem nervos? Este adevărat. Inima este vie și alertă 
înainte să se dezvolte creierul. Este un organ mai profund de 
gândire, are un alt fel de cunoaștere. 

M a deschis ochii. 


— Şi? 

— Când nu ţi-ai mai ascultat inima? 

A clătinat din cap. 

— Nu știu despre ce... 

— Ba da, am spus. Ai încetat să-ţi asculţi inima, pentru că ai 
crezut că era frântă. Şi atunci ai început să asculţi de vocile 
furioase din capul tău. Aveai treisprezece ani? Paisprezece? 


CAPITOLUL 103 


NU PUSESEM ACELE ÎNTREBĂRI degeaba. 

Un număr semnificativ de adulți suicidari sau criminali 
suferă un fel de eveniment traumatic la finele adolescenţei sau 
la începutul adolescenţei, când hormonii lor sunt la cote maxime 
și o iau razna, iar sentimentele lor oscilează mult. În esenţă, 
experiența acelei traume este intensificată de hormoni și 
amplificată de schimbările de dispoziţie. Cred că un astfel de 
eveniment brutal din acei ani rănește creierul, provoacă 
scurtcircuite și cauzează ură faţă de oameni, ură de sine și 
nevroze. 

Când l-am întrebat pe M despre primii săi ani de 
adolescenţă, pe chip i s-a așternut o umbră și a închis ochii. 

Timp de aproape cinci minute am așteptat un răspuns. 
Singurele sunete erau respiraţia noastră și monitoarele. 

— Aveam paisprezece ani, a spus M, în cele din urmă, 
deschizând ochii. Sora mea a fost violată și ucisă. Am găsit 
bărbatul care a făcut asta și l-am bătut cu un lanţ până a murit. 

— Atunci ai încetat să-ţi asculţi inima? înainte să-l ucizi? 

— După, a spus el. Când mi-am dat seama că mi-a plăcut 
să-l bat pe ticălos până a murit și am vrut s-o fac din nou și din 
nou și din nou. 

Am încuviinţat. 

— Asta ar fi suficient. 

— Ca să ce? 

— Să-ţi amuţească inima. Să te separi de sufletul tău. 

Am menţinut contactul vizual cu el, am văzut cum mușchii 
obrazului său zvâcneau. 

— Nu am nici suflet, nici inimă. 

— Sigur că ai, am spus. Glonţul a ratat-o complet și este 
încă acolo. Incă o poţi asculta dacă îndrăznești. Ai putea găsi 
speranţă. 

— Pentru ce? 

— lertare. 

A râs încet. 

— Pentru un om ca mine nu există iertare. 

— Ba da. Închide ochii. 

Am avut un moment de îndoială, când am crezut că mă va 
refuza. Dar apoi și-a închis pleoapele. 


— Ascultă-ți inima, am spus încet. Este încă acolo. Ea îţi va 
spune ce să faci. 

A respirat, a înghiţit în sec, s-a foit incomod și apoi a deschis 
ochii. 

— Am făcut prea multe. 

— Încă poţi asculta. La fel cum ai făcut-o când erai un băiat 
mic, ca fiul meu. 

M a strâns din fălci. A curbat buza de jos și a lipit-o de dinţi. 

L-am privit ferm, încercând să nu arăt cât de disperat eram. 
Cu fiecare minut care trecea viaţa lui Ali era tot mai ameninţată. 

— Cross, îmi pare rău, a spus el. Am surzit la prostiile de 
genul ăsta cu mult timp în urmă. 

— Ba nu. Doar ai deconectat receptorul. 

— Mai contează acum? Nu va schimba lucrurile. 

— Poate că nu, dar te va schimba pe tine. 

Îmi dădeam seama că l-am prins cu garda jos și am vrut să îl 
menţin așa. 

— Trebuie să-l fi plăcut pe Ali. Nu poţi să-l cunoști pe fiul 
meu și să nu fii impresionat de entuziasmul lui. 

— Copiii vorbesc mult. 

Am zâmbit. 

— Fără oprire. 

— Deștept. 

— Genial. 

M s-a uitat la tavan, apoi înapoi la mine. 

— Viaţa este plină de nedreptate. 

— Mi-ai urmărit familia, am spus. L-ai văzut pe Ali zâmbind. 
L-ai auzit pe Ali râzând. M-am oprit, încercând să canalizez 
dragostea pentru fiul meu, dar nedorind ca emoţiile să mă 
copleșească. Băiatul acela are o viaţă întreagă înainte, am 
continuat. Cine știe ce va putea să realizeze Ali, dacă încerci să 
îți asculţi inima. 

M a rămas tăcut și nu s-a uitat la mine. 

Am așteptat zece minute în total, am oftat, apoi m-am întors 
și m-am îndreptat spre ușă. 

Am deschis-o și dădeam să plec când Ma spus: 

— Cross. 

Îmi venea să mă topesc, dar am rămas drept și m-am întors 
să mă uit la el. 

— Muşuroiul, a spus el. 


CAPITOLUL 104 


ELICOPTERUL FBI A ZBURAT peste proprietatea lui Dwight 
Rivers din Shenandoah Valley și a aterizat pe pajiștea dintre 
panourile solare și casă. Era trecut de miezul nopţii. 

O lună plină inunda locul într-o lumină albastră, stranie. 

Îl sunasem pe Rivers, care plecase acasă să se vindece, 
după ce fusese externat din spital. A spus că nu mai fusese în 
buncăr de când se întorsese. 

FBI-ul sigilase buncărul din cauza capului găsit acolo. 

— O ascunzătoare excepţională, dacă stai să te gândești, a 
spus Mahoney. 

— Cine ar căuta într-un loc al crimei sigilat? a spus Bree, 
după ce pilotul ne-a dat permisiunea să coborâm. 

Am sărit și am început să alergăm spre buncărul lui Rivers. 
În casa lui erau lumini aprinse, dar l-am găsit în cârje lângă un 
ATV care aștepta la intrarea principală în buncăr. 

— Lacătul este încă la locul lui, a spus el. La fel și sigiliul. 

Am îndreptat cu toţii lanternele spre sigiliu, care nu arăta 
semne cum că ar fi fost forțat. Mahoney a fotografiat de două 
ori sigiliul și apoi l-a rupt. 

Rivers ne-a dat combinaţia de la lacăt și am intrat repede 
înăuntru. 

Supravieţuitorul șchiopăta în spatele nostru, comutând 
întrerupătoare, pornind generatoare, luminând buncărul de sus 
până jos. 

— Doctore Cross, dacă fiul dumitale este aici, îl vei găsi, a 
spus Rivers. 

Mă gândeam la Ali, dar nu puteam să nu observ ironia 
faptului că îl bănuisem pe om suficient cât să intru prin efracţie 
în buncărul lui și iată-l aici, ajutându-mă să-mi găsesc băiatul. 

— Vă mulţumesc, domnule, am spus, apoi am deschis calea 
pe holul scurt, către scări. 

Mahoney și Sampson au urcat la nivelurile superioare. Bree 
și cu mine am coborât în adâncurile mușuroiului. 

— Ali! am strigat. 

— Ali Cross, ne auzi? 

Am deschis uși și am pătruns la fiecare nivel al labirintului, 
strigând și căutând în bucătărie, depozitul de arme, sala de 
securitate, sala de baterii și camera de filtrare a apei. Atelierul 


unde fusese găsit capul era încă sigilat, alături de scara 
principală. Am rupt sigiliul și am intrat înăuntru. 

Primul lucru pe care l-am observat a fost că ușa grea de oţel 
de la capătul opus al spaţiului era pe podeaua din holul de 
dincolo de intrare. Ușa aceea fusese încuiată și sigilată. Restul 
atelierului arăta cam cum mi-l aminteam, cu excepţia faptului că 
nu existau instrumente sau echipamente pline de sânge. FBI le 
confiscase ca dovezi. 

Apoi am observat un bidon de apă gol din plastic lângă unul 
dintre dulapuri și cutii goale de mâncare împrăștiate în colțuri. 

— Simţi mirosul? a spus Bree. 

Simţeam, slab. 

— Dejecţii umane. 

Nu a durat mult până să localizez mirosurile. Scurgerea din 
pardoseală puţea a urină stătută și într-un dulap închis am găsit 
pungi pline cu fecale și hârtie igienică folosită. 

Mahoney și Sampson au intrat și ei. 

— Aţi găsit ceva? 

— Şi-a bătut din nou joc de mine, am spus, clătinându-mi 
capul, cuprins de o furie neputincioasă. 

— Cineva a fost ţinut închis aici, a spus Bree. 

— Am o echipă de criminalistică pe drum, venind dinspre 
Quantico, a spus Mahoney. 

— Hai să ieșim, să îi lăsăm să își facă treaba și vom afla cu 
certitudine dacă Ali a fost ţinut aici. 

— Ştiu că a fost, am spus și am arătat spre praful de lângă 
unul dintre dulapuri, unde un deget desenase un model. 

Ali desenează astea în caietele sale tot timpul. 

Bree încuviinţă și a spus: 

— Şi lângă ușa aia sunt urme mici de pași. 

M-am dus într-acolo și am văzut mai multe urme de pantofi, 
una peste alta, inclusiv unele care erau de mărimea lui Ali. Am 
luminat spre hol și am văzut o lampă cu acetilenă și un rezervor 
lângă scară și o lamă de fierăstrău aruncată. 

— Probabil că M a coborât pe această scară interioară și a 
ars și a tăiat metalul ca să-și facă loc, a spus Bree. Cu sigiliul și 
lacătul neatinse pe ușa de la scara principală, știa că nimeni nu 
o să vină aici. Un loc perfect în care să ţii o victimă răpită. 

Asta m-a înfuriat. 

— Ali! am strigat pe scară. Ali, mă auzi? 


— Alex? a spus Mahoney. Nu mai este aici. Trebuie să ieşim. 
Fii sigur. 

— Rămân, am insistat. 

— Ba nu, m-a repezit Bree. Vii acasă cu mine. Am nevoie de 
tine. La fel și Nana și Jannie. Ne vom întoarce să vorbim cu M 
mâine-dimineaţă. 

M-am uitat fix la ea, simţindu-mă copleșit de ideea că Ali 
fusese exact aici în ultimele zile, iar acum dispăruse din nou. 
Dar am dat din cap și am ieșit din atelier, incapabil să mă opun 
gândului că s-ar putea să nu-mi mai văd niciodată băieţelul. 
Ochii mi s-au umplut de lacrimi când i-am mulţumit lui Dwight 
Rivers pentru ajutor. 

— ÎI vei găsi, a spus Rivers. Şi mi-am dat seama cum au 
intrat și au ieșit. Cineva a folosit troliul de pe acoperiș. Cablul 
atârnă pe lateral. 

— Noi l-am lăsat acolo, a spus Sampson. 

— Ce? 

— Este o poveste lungă, domnule, și acum este târziu, am 
spus și am pornit spre elicopter. 

Bree a venit lângă mine și m-a luat de mână. Mintea mea 
îmi furniza un șir de amintiri ale momentelor esenţiale din viața 
lui Ali: nașterea lui, prima dată când a mers singur, prima dată 
când a vorbit. 

Mergând pe bicicletă. jucându-se în ocean, în faţa casei lui 
Ned de pe țărm. 

Amintirile continuau să îmi vină în minte în timp ce ne-am 
pus centurile de siguranţă în scaunele din elicopter. Ali obsedat 
de zombi. Obsedat de darts. Obsedat de biciclete montane. 
Obsedat de tot și, cel mai adesea, râzând cu gura până la 
urechi. 

Când elicopterul a decolat, Bree a izbucnit în plâns și s-a 
sprijinit de mine. Am cuprins-o cu braţele, simțind cum tremură 
în timp ce lacrimile mi se scurgeau pe faţă în cabina întunecată. 
Mi-l imaginam pe Ali în viaţă atât de aievea, încât puteam să jur 
că i-am auzit vocea în vânt. 


CAPITOLUL 105 


AMBELE TELEFOANE AU ÎNCEPUT SĂ VIBREZE și să sune la 
patru și jumătate dimineaţa. 

M-am uitat la mesajul de la Mahoney și am înjurat. 

— E imposibil! 

— La naiba! a strigat Bree. 

Ne-am îmbrăcat în câteva secunde și am coborât iute 
scările. 

— Ce se întâmplă? a strigat Mama Nana după noi. 

— Du-te înapoi în pat. 

— Voi nici n-aţi dormit! 

N-am răspuns, doar am alergat până la mașină. Am pus un 
girofar pe plafon și am pornit, eu la volan, Bree la staţia radio, 
dând ordine. Sirenele vuiau peste tot în jurul nostru în timp ce 
goneam prin orașul pustiu. Şase minute mai târziu, am oprit în 
faţa Spitalului Universitar George Washington. 

— Stabiliţi un perimetru de zece blocuri, a ordonat Bree prin 
radio. Nimeni nu intră și nu iese. Toate vehiculele să fie 
percheziționate. 

Sampson era deja pe hol în faţă la Terapie Intensivă. 

— Este înarmat și îmbrăcat în uniformă de poliţist. 

— Ce? am spus, în timp ce Bree transmitea veștile. Cum? 

— Privește. 

Am ajuns la ușa deschisă a rezervei unde fusese ținut M. 

Ivan Marky, același tânăr ofiţer care fusese de pază când 
plecasem, cu o seară înainte, era în pat, complet dezbrăcat și cu 
gâtul tăiat. 

— M s-a îmbrăcat, s-a dus la camera asistentelor, a ţintit 
pistolul ofițerului spre fețele celor două asistente care erau de 
gardă și le-a ordonat să îi dea toate narcoticele și antibioticele 
pe care le aveau, ne-a povestit Sampson. Apoi le-a luat 
telefoanele mobile, le-a încuiat într-un dulap și a plecat. 

— Cu cât timp în urmă? 

— Patruzeci de minute. 

— Patruzeci de minute, a strigat Bree. Îţi baţi joc de mine? 

Am închis ochii, văzându-l pe M în clipele după ce îl 
împușcase Sampson, amintindu-mi cum arătase frică și cum 
spusese că nu simte nimic. Şi chirurgul spusese că avea coloana 
crăpată și lovită, nu? 


— Nu înţeleg cum de s-a putut ridica. Şi cu atât mai puţin 
cum a putut merge, am spus. Dacă a avut vreun ajutor, acum 
este cu mult dincolo de perimetrul de zece străzi de jur 
împrejur. Ar fi putut deja să iasă din oraș. 

— Nu poate să reziste în starea în care era, a spus Bree. 

— Dar s-a ridicat în starea aia, și-a smuls perfuziile în starea 
aia și a omorât un poliţist în starea aia! 

— Îl vom prinde, Alex. 

— Dacă ajunge la Ali înaintea noastră? 

— Alex, nu putem să ne gândim... 

— Ce altceva putem să gândim, Bree? Evident că l-a mutat 
pe Ali din buncăr înainte să vină la noi acasă. Evident că se 
îndreaptă spre locul în care l-a ascuns pe fiul nostru acum. 
Dumnezeu știe ce-o să facă, am spus și apoi am clătinat capul a 
dezgust. „Ascultă-ţi inima, domnule psihopat ucigaș.” Oare 
puteam să fiu mai idiot? 

— Ai încercat să ajungi la el în singurul fel în care credeai că 
e posibil. A fost genial. 

— Şi s-a folosit genial de asta, împotriva noastră. 

— Mergi acasă. Odihnește-te. Vei gândi mai limpede. 

— Ai dormit mai puţin ca mine. 

— Dar dintr-un motiv oarecare, am capul mai limpede. Simt 
că se va întoarce acasă. Așa că dormi câteva ore, apoi sună-mă. 
Nu îmi ești de ajutor așa. Nici mie, nici lui Ali. 

Nu i-am răspuns, nu i-am spus nimic nici lui Sampson, m-am 
întors și am plecat. În lift, în cabină, în drum spre casă și intrând 
în casă, sentimentele mele oscilau între furie, demoralizare și 
înfrângere. 

Încercasem să stârnesc o anumită reconectare la umanitate 
în M. Eșuasem lamentabil. 

Am încercat să mă gândesc la celelalte lucruri pe care mi le 
spusese în camera lui de spital. Fusese cu adevărat în 
plasament? Omorâse cu adevărat un bărbat în bătaie pentru că 
îi violase și omorâse sora? Sau oare inventase totul pe loc? 

Ceasul nostru din bucătărie indica șase și cinci minute când 
am intrat și am aprins lumina. Nu dormisem suficient de câteva 
săptămâni și totuși, mă simţeam încordat, fără măcar să mă pot 
gândi să mă duc la culcare. Dacă aș fi urcat atunci acolo, știam 
că nu m-aș fi putut gândi la altceva decât la Ali. 


Prin ce trecea? Suferea? Am închis ochii, îngrozit de gândul 
că, în condiţiile în care M era în libertate, aș putea să-mi găsesc 
fiul strangulat cu o cravată de mătase sau fără cap. 

M-am uitat la cafetieră și apoi dincolo de ea, spre dulapul 
unde ţineam băutura. Nu mai puteam să mă gândesc la 
whiskey, dar știam că alcoolul mă putea ajuta să ajung unde 
voiam, în întuneric, undeva unde nu exista trecut, viitor, 
prezent, niciun... 

A sunat soneria de la intrare. 

La șase și zece dimineaţa? 

Soneria a sunat iar și m-am dus pe hol, vrând să nu le 
trezesc pe Nana sau pe Jannie și simţindu-mă ameţit și 
dezorientat, de parcă urma să fiu lovit de o migrenă, pe 
deasupra epuizării. 

Am deschis ușa. Dwight Rivers era acolo, sprijinit de cârje și 
respirând cu greutate. 

— Domnule Rivers? am spus. 

— Doctore Cross, am condus direct aici, spuse el. M-am 
gândit că ar trebui să fiţi primul care vede asta. 

— Ce este? l-am întrebat în timp ce începu să coboare 
scările. 

Rivers nu a răspuns. A ajuns la trotuar și a mers în cârje 
până la o camionetă cu o rulotă atașată în spate. A deschis ușa 
din spate a rulotei și mi-a făcut semn din cap să mă uit înăuntru. 

Soarele răsărise și acum strălucea suficient de puternic cât 
să deslușesc printre umbrele dinăuntru. Pentru o clipă, nu am 
putut să disting ce îmi adusese Rivers. 

Dar atunci am văzut ceva mișcând în patul de jos, în spate. 

— Cine e acolo? a întrebat vocea moale, tremurătoare și 
înspăimântată a unei femei. Cine este acolo? 

De pe patul suprapus, o voce mai slabă a răspuns: 

— Este tatăl meu, doamnă J. 


CAPITOLUL 106 


INIMA MEA A VORBIT ÎN LIMBA El PROPRIE și aproape a 
explodat de bucurie când am sărit în rulotă și m-am dus spre 
paturile suprapuse. Rivers a aprins o lumină și iată-l pe băieţelul 
meu, arătând de parcă trecuse printr-un război și încercând să 
zâmbească, printre lacrimi de durere și speranţă împlinită. 

— Ali, am șoptit, uitându-mă uluit la fiinţa sa pură și la 
starea lui, cu o îngrijorare mult mai profundă. 

Era desculţ și cu pieptul gol, acoperit de zgârieturi, tăieturi 
și vânătăi. Cămașa pe care o purtase la școală în ziua dispariţiei 
îi era înfășurată în jurul capului și era îmbibată de sânge. Avea 
privirea tulbure. 

— Sună la 911! am strigat către Rivers. 

— N-am mobil! 

— Ce? 

— Nu-mi place să mă conformez, omule. 

— Am căzut amândoi noaptea trecută, spuse femeia din 
patul de jos, care era și ea murdară și lovită. După toate astea, 
el s-a lovit la cap și eu am braţul rupt, și probabil și piciorul. 

Am scos telefonul și am format 911. 

— Numai puţin, doamnă, am spus. 

Dispecera a răspuns și am descris situația. 

— Ţine-l treaz pe fiul tău, m-a îndemnat ea după ce i-am 
spus că există o posibilă leziune la cap. 

L-am scuturat ușor pe Ali și a deschis puţin ochii. 

— Rămâi cu noi, amice. 

A zâmbit leneș. 

— Tată? 

— Sunt aici, am spus și l-am luat de mână. 

— Ambulanţa sosește în două minute, doctore Cross, a spus 
dispecera. 

— Tată, este un vis? 

Deși știam că trebuie să fiu calm și liniștit de dragul lui, 
întrebarea asta m-a lovit într-un fel în care nu m-am așteptat și 
am spus printre lacrimi: 

— Nu. Nu, Ali. Nu este un vis. Ești aici și eu sunt aici. 

Lacrimile i s-au rostogolit pe obraji în timp ce zâmbetul i s-a 
lărgit pe chip. 

— Am știut că vom reuși, a spus el. Nu-i așa, doamnă J? 


— Nu te-ai îndoit deloc, spuse femeia. Chiar și când eu am 
făcut-o. 

Sirenele vuiau pe strada noastră. 

— Mă scuzațţi, doamnă, am spus. Cine sunteţi? 

— Diane Jenkins, a spus ea. Locuiesc în Ohio. 

Mi-a picat falca o clipă, apoi am zâmbit, nevenindu-mi să 
cred și am spus: 

— Desigur. Te-am căutat. 

— Pot să-l sun pe soţul meu? 

— Imediat după ce primiţi ajutor medical. 

— Tată? a repetat Ali, în timp ce două ambulanţe vuiau și se 
îndreptau spre strada noastră. 

— Sunt chiar aici, am spus, strângându-i mâna. 

— Doamna J se descurcă foarte bine cu lampa de sudură. 

— A fost ideea lui, a spus ea. 

Ochii lui Ali au început să se închidă. 

— Haide, amice, stai treaz, l-am îndemnat, scuturându-l iar. 

— Vreau foarte mult să dorm, tată. Sunt obosit. Am stat treji 
toată noaptea. 

— Ştiu că vrei, am spus, mângâindu-l pe obraz. Dar trebuie 
să mai rămâi treaz puţin. 

— Pot să merg cu ambulanţa? a întrebat el, în timp ce 
mașinile de salvare s-au oprit lângă rulotă. 

— Da, am spus, simțind mai multă dragoste pentru el decât 
aș fi crezut posibil. 

— Ar trebui să-ţi vezi faţa, tată, a spus el, zâmbind și 
umezindu-și buzele cu limba, în timp ce infirmierii au ajuns la 
ușa din spatele meu. 

— Ştiu, am spus, și m-au podidit lacrimile. Sunt cel mai 
fericit tată din lume. 

— Intrăm, a spus medicul. 

l-am dat drumul la mână. 

A făcut ochii mari. 

— Nu pleca. 

— Nu-ţi face griji, amice, am spus. Tata va fi alături de tine 
la fiecare pas. 


CAPITOLUL 107 


DOUĂ ZILE MAI TÂRZIU, la etajul al treilea al secţiei de 
neurologie la Georgetown University Medical Center, un 
infirmier o împingea pe Diane Jenkins spre mine pe o targă. 
Femeia avea braţul drept în ghips, și un picior bandajat zdravăn. 

Soţul ei, Melvin, mergea lângă ea. A venit direct la mine și 
mi-a strâns mâna. 

— Imi pare rău pentru lucrurile pe care vi le-am spus, 
doctore Cross. 

— Ce-a fost a fost, l-am liniștit eu, apoi m-am uitat la soția 
lui. Ne-aţi speriat tare cu piciorul acela. 

Ea a clătinat din cap. 

— N-am mai auzit de sindromul de compartiment, dar 
chirurgul a spus că am avut noroc că nu am pierdut piciorul de 
la genunchi în jos. Ce face Ali? 

Am zâmbit. 

— Contuzie, dar fără fractură craniană. Tăietura a provocat 
sângerarea și de aceea arăta atât de rău. Şi era epuizat. Vreţi 
să-l vedeţi? 

— Cum aș putea să nu vreau? 

M-am uitat la Bree, la Ned Mahoney și la John Sampson, 
care așteptau pe hol în faţa unei rezerve de spital. Infirmierul a 
împins-o pe doamna Jenkins spre ei. 

Melvin Jenkins m-a privit, aparent incomodat. 

— Doctore Cross, sunt profund recunoscător că Diane este 
în viaţă. Şi, ei bine, mă întreb dacă aveţi vreo idee unde a pus 
cei cinci milioane de dolari pe care i-am împrumutat? 

Mi-am pus mâna pe braţul lui. 

— Da. Şi sunt sigur că persoana care îi are vi-i va returna, 
odată ce înţelege că banii au ajuns la ea doar ca să ne abată 
atenţia de la M și să ne determine să o implicăm în crimele lui. 

Umerii lui Jenkins s-au relaxat și m-a îmbrățișat. 

— Vă mulţumesc. Să intrăm? 

L-am bătut pe spate. 

— Melvin, aș aprecia dacă ai privi pe ecran, a spus Diane 
Jenkins. Am nevoie să fac asta singură. 

Se vedea că bărbatul n-ar fi vrut să plece de lângă soţia lui, 
dar cu toate astea a acceptat. 

— Chiar alături? 


— Chiar alături. 

A mers împreună cu ceilalţi într-o cameră alăturată, 
amenajată cu monitoare, astfel încât să nu piardă nimic. 
Infirmierul a împins-o pe doamna Jenkins pe ușa camerei 
adiacente. 

Inainte să intru în camera lui Ali, m-am oprit o clipă, am 
plecat capul și pentru a mia oară i-am mulţumit lui Dumnezeu 
pentru miracolul supravieţuirii lui. 

Cu o zi în urmă îi dăduseră fiului meu din ce în ce mai puţine 
medicamente, scoţându-l încet din starea de tranchilizare în 
care medicii îl ţinuseră pentru a evalua gravitatea rănilor. 

Stătea ridicat în fund pe pat și părea foarte vioi. 

— Doamnă J! a exclamat zărind-o pe Diane Jenkins. De ce ai 
piciorul așa? 

— L-am lovit suficient de tare încât să  afectez 
aprovizionarea cu sânge și s-a umflat tot, așa că au trebuit să-l 
deschidă și să-l dreneze, a spus ea. Încă drenează. 

A privit-o ușor dezgustat, ceea ce a făcut-o pe femeie să 
râdă. 

— Suntem în viaţă, a spus ea. Mulțumită ţie, tinere. 

Am ridicat ambele mâini. 

— De aceea sunteţi amândoi aici. Vreau să aud totul. De la 
început. 


CAPITOLUL 108 


DIANE JENKINS A SPUS CĂ ÎN ZIUA în care a dispărut, în 
mașina ei intrase un bărbat, care se ascunsese pe bancheta din 
spate. 

Individul îi pusese o mână înmănușată peste gură, iar 
ultimul lucru pe care și-l amintea cu claritate era că, spre groaza 
ei, un ac i se înfigea în gât. 

Ştia că fusese dusă în mai multe locuri înainte să ajungă în 
buncăr, dar nu-și amintea prea multe despre niciunul dintre ele 
și nu putea să spună cât timp petrecuse acolo, deși își amintea 
că el folosise un vehicul pentru a o transporta dintr-un loc în 
altul. 

Doamna Jenkins se trezise de-a binelea în atelierul din 
buncărul lui Rivers, cu mâinile legate cu cătușe de plastic în față 
și cu ușa camerei încuiată. Avea apă, mâncare și nicio cale de 
ieșire. li lipseau verigheta și inelul de logodnă. 

Ne-a spus că ţipase o vreme, dar nu venise nimeni. Ceva 
mai târziu, după o zi, poate două, dar la mult după ce trecuseră 
efectele substanţei cu care fusese adormită, se trezise și îl 
văzuse pe M aducându-l pe Ali, drogat, legat și inconștient. Il 
implorase pe M să le dea drumul, dar el o ignorase și îi încuiase 
pe amândoi înăuntru. 

— Nu știam ce să fac, a spus ea. Dar Ali știa. 

Ali a spus că a crezut că se întâlnește cu căpitanul 
Abrahamsen după școală, dar M oprise într-un Chevrolet 
Suburban. Purta echipament de ciclism cu însemne militare și i- 
a spus că făcea parte din echipa lui Abrahamsen și că acesta 
fusese nevoit să meargă urgent la o întâlnire și de aceea îl 
trimisese pe el. 

— Ştiu că a fost o prostie, dar purta aceeași uniformă ca și 
căpitanul Abrahamsen, așa că m-am urcat în mașina lui. Mă 
uitam pe fereastră după prietenii mei când mi-a înfipt un ac în 
picior. Acesta este ultimul lucru pe care mi-l amintesc, până la 
camera aceea în care ne-a ţinut. 

Ali a spus că iniţial fusese speriat, apoi confuz și furios când 
își dăduse seama că fusese păcălit de mesaje. 

— Dar după aceea nu m-am gândit decât la cum să evadez. 

— Este adevărat, a spus doamna Jenkins. A devenit... 
obsesiv. 


— Îmi sună cunoscut, am zâmbit eu și i-am făcut cu ochiul 
lui Ali, care a continuat. 

Chiar și cu încheieturile legate, Ali reușise să caute prin 
fiecare dulap și sertar din atelier și găsise tot felul de lucruri, 
inclusiv un ciocan, o daltă, o bormașină portabilă cu burghie, 
trei lanterne frontale și două baterii suplimentare, un fierăstrău 
cu două lame de rezervă, un ceas vechi care încă mergea și un 
aparat de sudură cu acetilenă, aflat încă în cutie, împreună cu 
un rezervor mic de gaz. 

Ali ar fi vrut să folosească imediat aparatul de sudură ca să- 
și croiască drum afară din buncăr. Instrucţiunile erau în cutie. 
Cât de greu putea să fie? Dar doamna Jenkins îi atrăsese atenţia 
că rezervorul de gaz era destul de mic și s-a întrebat dacă era 
suficient cât să taie ușa de oţel. 

Au decis în schimb să slăbească mai întâi balamalele ușii și 
mecanismul mânerului cu celelalte unelte și apoi să termine 
lucrarea cu aparatul de sudură. Folosind ceasul, Ali a ţinut 
evidenţa venirilor și plecărilor lui M și a descoperit că răpitorul 
lor îi verifica la aproximativ douăzeci și patru de ore, în mod 
constant între două și trei și jumătate dimineaţa. 

Ascunseseră uneltele, iar Ali îl întrebase pe M dacă le putea 
tăia legăturile de la încheieturi, pentru că li se rodea pielea. M 
făcuse întocmai fără să comenteze, apoi le dăduse unguente cu 
antibiotic ca să își trateze rănile și plecase, încuind ușa dinspre 
hol și pe cea dinspre scara interioară. 

Înainte ca Ali și Diane Jenkins să se poată ridica și merge 
spre ușă, se simţiseră ameţiţi, ceea ce îi făcuse să creadă că M 
le punea medicamente în apă. 

Deciseseră să-și limiteze aportul de lichide, dar cu toate 
acestea, capacitatea lor de a lucra a încetinit. 

Au început cu balamaua mijlocie și cu fierăstrăul, încercând 
să păstreze tăietura cât mai puţin vizibilă posibil. 

— Ne-am asigurat că totul era curăţat înainte ca M să se 
întoarcă, a spus Ali. Dar de fiecare dată când venea, ne era 
teamă că va vedea unde slăbisem ușa. 

Însă M nu a descoperit ce făceam și, două zile mai târziu, cu 
balamaua centrală redusă la cinci centimetri de oţel de șaizeci 
de milimetri grosime, au trecut la cea de jos. Asta a mai durat 
două zile. Tăierea balamalei de sus la șapte centimetri le-a luat 
o zi și jumătate. Au așteptat să sosească M la ora obișnuită în a 


șasea dimineaţă, dar el nu s-a întors decât în a șaptea zi în jurul 
orei unu dimineața. 

M părea agitat, distras; le-a aruncat cutii de mâncare și 
sticle de apă și a plecat cu câteva ore înainte să se strecoare 
afară din casa vecinului meu și peste schele în biroul meu de la 
mansardă. 

Ali și doamna Jenkins au spus că, privind retrospectiv, 
probabil că ar fi putut evada în acele douăzeci și două de ore în 
plus pe care le petrecuseră așteptând revenirea lui M. Dar 
doriseră să înceapă procesul final de tăiere când ar fi știut că 
vor avea la dispoziţie cel puţin o zi întreagă pentru a trece de 
ușă și pentru a ajunge cât mai departe posibil de locul unde 
erau ţinuţi captivi. 


CAPITOLUL 109 


CAM ÎN ACELAŞI TIMP CÂND îl înfruntam pe M în biroul meu 
din mansardă, Ali și doamna Jenkins începuseră să dea găuri în 
jurul clanţei de la ușă și mecanismului de închidere. 

Dwight Rivers construise ușile tăindu-le din laturile unui 
container de vagon de tren și instalând mecanisme ranforsate 
de închidere, pentru ca, după cum s-a exprimat Ali, „zombii să 
nu poată pătrunde în timpul apocalipsei”. 

Rezultatul practic a fost că ei încercau să găurească o placă 
de oţel lată de doi centimetri cu o bormașină portabilă de uz 
casnic, care avea nevoie să îi fie schimbate și încărcate bateriile 
constant. Ca atare, efectele asupra plăcii fuseseră infime. 

Așa că, în timp ce noi așteptam ca medicii să ne dea undă 
verde ca să îl interogăm pe M, Ali a luat autogenul și 
aprinzătorul și i-a cerut Dianei Jenkins să dea drumul la gaz. 

Dar, slavă Domnului, femeia i-a spus că în niciun caz un 
copil de zece ani nu va manevra un aparat de sudură și i l-a luat 
din mâini, în ciuda protestelor lui. Când fusese răpită, avea la 
gât ochelarii de soare cu dioptrii. Deși nu erau chiar atât de 
eficienţi ca o mască de sudură, fuseseră totuși suficient de buni 
încât să-i permită să lucreze fără să orbească. 

— Ar fi trebuit s-o vezi, tata, a spus Ali. li era frică, dar odată 
ce a aprins aparatul, a început să taie ca și când asta făcuse 
toată viaţa ei. De la balamaua de jos până la cea de sus. 

Când balamaua de sus s-a desprins, a folosit aparatul pe 
spaţiile dintre găurile pe care le dăduseră în jurul clanţei și 
încuietorii. Chiar când rezervorul de gaz începea să piardă 
presiune, a terminat cercul și Ali a început să lovească zona cu 
ciocanul. 

După cincisprezece lovituri, cercul tăiat a căzut pe partea 
cealaltă și uşa s-a prăbușit cu un zgomot puternic. În holul de 
dincolo de ușă au zărit scara care ieșea din tavan, s-au dus la ea 
și au simţit curentul venit de sus. 

Folosind lanternele frontale s-au suit și au bâjbâit prin 
buncărul lui Rivers până au ajuns pe acoperiș și au găsit același 
cablu cu troliu și funie folosit de Sampson și de mine ca să ieșim 
din mușuroi, cu aproape două săptămâni în urmă. 

Doamna Jenkins se opusese ideii de a cobori în rapel și îi 
spusese lui Ali că îl va aștepta să revină cu ajutoare. Dar băiatul 


o convinsese că M sigur se folosea de frânghie pentru a intra și 
ieși din buncăr și că trebuia să fugă de-acolo cât mai repede 
posibil. 

— A fost cel mai înspăimântător lucru pe care l-am făcut 
vreodată în viața mea, dar Ali m-a ţinut de vorbă în tot timpul 
cât am coborât, pentru a-mi alunga temerile, a spus doamna 
Jenkins. 

Când ajunseseră amândoi jos, auziseră o mașină și 
stinseseră lanternele. Apoi văzuseră faruri sus, lângă o casă și 
crezuseră că M se întoarce după ei. 

O luaseră la fugă spre vest, traversând pajiștea, spre 
pădure. Neavând idee unde se aflau, odată ajunși la copaci 
continuaseră să meargă și aprinseseră din nou lanternele. 
Merseseră timp de o oră și jumătate și nu dăduseră de niciun 
drum. 

Pădurea devenea mai deasă și terenul urca. Deși nu știau 
atunci, se aflau în Parcul Naţional Shenandoah, când se 
hotărâseră să se oprească și să aștepte lumina zilei. 

Dar apoi auziseră elicopterul nostru zburând pe deasupra și 
aterizând în pajiștea mușuroi. Au auzit sirenele venind câteva 
minute mai târziu. 

— Ne-am gândit că sirenele sunt un semn bun, a spus Ali. 
Așa că am pornit înapoi în acea direcţie, doar că atunci când 
sirenele s-au oprit, nu ne-am mai putut da seama exact de unde 
veneau. 

— Atunci lanternele au început să se stingă și am căzut de 
pe o stâncă, a spus doamna Jenkins. 

M-am cutremurat. 

— Ce? 

— Sau ne-am rostogolit de pe ea. Cred că era mai degrabă o 
râpă. 

— Era abrupt, a spus Ali. Asta îmi amintesc întrucâtva. 

Doamna Jenkins a spus că se lovise de stânci și de bolovani 
pe fundul râpei. Simţise cum i se rupe mâna și cum i se 
zdrobește gamba. 

Ali nu-și amintea că se lovise de piatră, dar a spus că pentru 
o vreme își pierduse cunoștința. 

— Am pus o baterie nouă în lanternă și l-am găsit, a spus 
ea. l-a curs mult sânge, dar și-a revenit. 


Atunci începuse să plouă și elicopterul nostru zburase înapoi 
pe deasupra lor. 

— Aproape că a trecut pe deasupra capetelor noastre, a 
spus ea. Am strigat amândoi, dar nimeni nu auzea nimic. 

Am vrut să spun că mi se păruse mie că îi auzeam vocea lui 
Ali, ceea ce era imposibil. M-am decis să păstrez asta pentru 
mai târziu și să îi spun doar lui Ali. 

Doamna Jenkins îl convinsese pe Ali că era necesar să 
continue să se miște, altfel riscau să moară de hipotermie. 

— Mergeam amândoi în trei picioare, a spus ea. 

— Şi un cap și jumătate, a spus Ali și a râs. 

A râs și ea. 

— Nu, tu aveai cel puţin trei sferturi de cap. 

Merseseră șchiopătând prin pădure și apoi ajunseseră la 
drumul de pământ. 

Nu parcurseseră nici 300 de metri, când Dwight Rivers 
venise cu camioneta cu rulotă, îndreptându-se spre magazinul 
de scule ca să-și cumpere lacăte noi pentru buncăr. 

— A oprit imediat? am întrebat. 

— A trecut cu mașina cu mult pe lângă noi, chiar și când i- 
am făcut semn cu mâna, a spus doamna Jenkins. Dar apoi a 
frânat puternic și a dat repede în marșarier. 

Fiul meu a spus: 

— M-a întrebat dacă sunt Ali Cross. Am spus că sunt. lar 
doamna Jenkins i-a spus cine este ea și a întrebat dacă putem 
folosi telefonul lui. El a spus că a renunţat la telefoanele mobile 
pentru că protesta împotriva a nu știu ce. Apoi ne-a spus să ne 
suim în rulotă, să ne încălzim și să dormim puţin și ne va duce 
până acasă. 

— Şi asta este toată povestea, a încheiat doamna Jenkins. 
lar fiul dumitale este eroul meu, doctore Cross. 

— Şi al meu, doamnă J, am spus eu. 

Ali radia de bucurie. 

— Când poate eroul să plece acasă și să mănânce 
îngheţată? 

— Medicul decide asta, dar am senzaţia că Mama Nana s-ar 
putea să-ţi aducă vreo două sau trei feluri când te va vizita, 
ceva mai târziu. 


Fiul meu a privit-o pe Diane Jenkins într-un mod care 
exprima legătura profundă care se stabilise între ei în 
captivitate. 

— Vrei să faci cunoștință cu adevărata hashtag-lucruri- 
foarte-bune-pe-care-le-spune-bunica-mea și să mănânci 
îngheţată? 

Ea a râs, m-a privit și apoi a spus: 

— Da, Ali. Foarte mult. 


CAPITOLUL 110 
Unsprezece săptămâni mai târziu 


JANNIE ÎŞI REINTRASE DEJA ÎN FORMĂ când a apărut cu pas 
săltat pe ieșirea destinată sportivilor și a pornit pe pista 
Universității Carolina de Nord, în Chapel Hill. 

Eram cu toţii acolo, venise chiar și fiul meu mai mare, 
Damon, aflat în vacanţa de vară de la facultate. Am sărit cu toţii 
în picioare și am aplaudat și am fluierat pentru ea. 

Ali încă avea o cicatrice lungă și lucioasă pe scalp, dar în 
afară de o ușoară insomnie și de câteva schimbări de dispoziţie, 
părea să-și fi revenit. Locurile de la umbră erau aglomerate, dar 
nu ne păsa. Eram cu toţii împreună și îi ofeream dragoste fiicei 
noastre în a doua zi a competiţiei USATF pentru liceeni. 

Ted McDonald, antrenorul independent care se interesase 
primul de Jannie, a descris seria celor patru curse ca fiind 
asemănătoare trialurilor de fotbal, unde specialiștii caută 
profesioniști. In acest caz, specialiștii erau antrenori ai diviziei 
INCAA, cel puţin cincisprezece dintre ei, după numărătoarea 
mea. 

Câţiva dintre antrenori ne făcuseră deja o vizită acasă și cu 
ceilalți ne auziserăm sau comunicaserăm prin scrisori anul 
trecut. 

Deși antrenorii erau acolo să îi urmărească pe toți cei 
aproape două sute de sportivi care participau la competiţie, nu 
era niciun secret că multe priviri erau aţintite asupra lui Jannie. 

Până acum ea gestionase presiunea relativ ușor. O ajutase 
faptul că antrenorul McDonald luase avionul din Texas pentru a 
participa la eveniment. 

McDonald îi fusese alături când se calificase în finala pentru 
cursa de patru sute de metri, proba la care era cea mai bună, 
dar tocmai ratase un loc în cea de opt sute de metri. De 
asemenea, concurase pentru prima dată și la aruncarea cu 
sulița, clasându-se pe locul optsprezece din douăzeci și cinci de 
participanţi — ceea ce nu era rău, date fiind circumstanţele. 

Jannie i-a ignorat pe antrenorii de facultate, în timp ce a 
alergat pe lângă ei, apoi ne-a trimis bezele și ne-a zâmbit, ca și 
când se distra din plin. 


— E bine să o văd din nou atât de relaxată, a spus Mama 
Nana. Şi puternică. 

— Mulțumită somnului, vitaminelor, mâncării tale bune și 
antrenamentului cu greutăţi. 

— Şi antrenorului McDonald, am spus, văzându-l pe teren pe 
bărbatul înalt și suplu, cu părul blond, care discuta cu unul 
dintre oficiali. Nu știu cum ne-am fi descurcat în toate astea fără 
el. 

— Şi mie îmi place de el, a spus Bree, ridicându-se. Mult. O 
ţine pe Jannie cu picioarele pe pământ. 

Bree a plecat să ne aducă răcoritoare, iar Damon și Ali au 
mers la gard să vorbească cu Jannie înainte de proba de sărituri 
în lungime. 

Bunica mea a început să citească din cartea ei, iar eu am 
rămas cu gândurile mele. 

În ciuda unei vânători masive în regiune și a unei alerte 
naţionale cu mai multe fotografii și clipuri video în care apărea 
individul pe care îl cunoșteam drept M, difuzate la toate 
televiziunile, acesta nu fusese găsit. 

Dar acum știam mult mai multe despre el. Când am trimis 
probe de ADN prin marile baze de date ale FBI și Europol, am 
fost uimiţi să primim 26 de potriviri diferite cu ADN-ul colectat 
de la locurile crimelor din întreaga lume. 

Era limpede că M fusese în acea cabană distrusă din tabăra 
de pescuit. Mici fragmente din pielea lui se aflau pe directorul 
de școală ucis. Erau și pe Katrina Nixon. ADN-ul său fusese găsit 
și la bordul iahtului traficanţilor de sclavi sexuali și în 
apartamentul detectivului Ron Dallas. Dar fără amprente și fără 
alte informaţii clare despre el, era ca și cum tipul nu ar fi existat. 

M-aș fi așteptat ca experienţa prin care Ali trecuse să-l 
traumatizeze. Dar, în afară de o mirare persistentă cu privire la 
motivul pentru care M îl alesese pe el, trecuse deja la noi 
obsesii: Insulele Galapagos și programarea computerelor. Şi a 
continuat să meargă cu bicicleta montană și să fie prieten cu 
căpitanul Abrahamsen, care era încântat că Ali era bine. 

Un alt lucru pozitiv a fost că am putut să-l văd pe Martin 
Forbes ieșind din sala de judecată ca om liber, hotărât să-și 
petreacă restul zilelor cu înțelepciune. 

— Mi-ai salvat viaţa, Cross, mi-a spus el înainte să mă 
îmbrăţișeze. Nu voi uita niciodată. 


lar eu și Bree nu puteam da uitării faptul că M rămânea o 
ameninţare pentru familia noastră. Ne-am instalat camere de 
supraveghere în curte și în exteriorul casei și am insistat ca 
Jannie, Mama Nana și Ali să nu călătorească niciodată singuri. 

Bree și cu mine întorceam mereu capul la adunări publice 
mari, cum ar fi curse de alergat. Până atunci însă nu văzusem 
nicăieri în tribune pe cineva care să semene cu M. 

Evenimentul de sărituri în lungime a început. După primele 
serii, Jannie s-a clasat pe la jumătatea clasamentului, dar a fost 
suficient pentru a se califica în finală, unde a încheiat competiţia 
pe penultimul loc, la cincizeci de centimetri de învingător. După 
ultima săritură a clătinat din cap, cu umerii lăsaţi. 

— Pot mai mult, a spus ea apoi. 

— Ştiu că poţi. 

— Voiam doar să-i demonstrez ceva antrenorului Mac. 

— Atunci arată-i la cursa de patru sute de metri. 

Asta a părut să-o încurajeze, păstrându-și optimismul pentru 
tot restul zilei. 

În finala de patru sute de metri, Jannie s-a detașat pe a 
cincea bandă, strecurându-se cu ușurință printre atletele aflate 
în plutonul fruntaș. Pe ultima sută de metri și în ciuda tuturor 
accidentărilor și bolilor pe care le îndurase în ultimii doi ani, fiica 
mea a părut să atingă o viteză pe care o crezusem pierdută și a 
început mai mult să sară decât să alerge. 

Am simţit cu toţii că explodăm de bucurie văzând-o cum le 
prinde din urmă pe cele aflate în frunte, la mai puţin de cincizeci 
metri de finiș, pentru a câștiga apoi cursa la o diferenţă de doar 
câteva zecimi de secundă. 

— Şi-a revenit! a strigat Ali, ţopăâind. Jannie și-a revenit! 

— Ai văzut asta? a spus Damon. La final parcă celelalte 
atlete stăteau pe loc! 

— Cu toţii am văzut, a spus Mama Nana. La fel și toţi acei 
antrenori. 

Avea dreptate. Majoritatea antrenorilor erau în picioare și se 
uitau la cronometre, unii zâmbind, alţii clătinând din cap de 
uimire. Antrenorul McDonald ne privea de jos, zâmbind și 
strângând pumnii. 

Jos, pe pistă, Jannie a încetinit și s-a oprit, cu capul dat pe 
spate, mâinile ridicate spre cer și un zâmbet radios întipărit pe 
chip. 


CAPITOLUL 111 


RESTUL ZILEI, JANNIE ŞI CU MINE am vorbit cu antrenorii 
despre oferte de vizite în campusuri și despre burse. Eram 
recunoscători să îi ascultăm pe fiecare, inclusiv pe antrenorul de 
la Universitatea Oregon, care ne-a amintit că fusese primul care 
se arătase interesat de ea, când Jannie era în primul an de liceu. 

După ce antrenorul s-a îndepărtat, Jannie a ridicat din 
umeri: 

— Nu știu ce să fac. 

Antrenorul McDonald, care era și el acolo, i-a zâmbit. 

— Din fericire, nu trebuie să iei nicio decizie azi sau prea 
curând. 

— Vă mulțumesc că aţi venit, domnule antrenor, a spus ea, 
îmbrăţișându-l. M-a ajutat. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai oferit darul de a te privi învingând 
azi. Şi vorbim marţi, da? 

Ochii lui Jannie s-au umezit și a dat aprobator din cap. 

— Marţi. 

El a plecat. 

— Putem să mâncăm ceva? a spus ea. Mor de foame. 

— Doctore Cross? Jannie? 

Ne-am întors și am văzut-o pe antrenoarea Wilson, de la 
Universitatea Texas, venind spre noi prin tunelul care ducea 
spre vestiare. Era singura antrenoare care nu ne abordase încă 
în ziua aceea. 

— Unicornul s-a întors, a spus ea. A zâmbit și a dat mâna cu 
Jannie și cu mine. 

Apoi antrenoarea s-a uitat la mine. 

— Jannie chiar e un unicorn. În mai multe feluri. Azi ai reușit 
o victorie impresionantă în cursa de patru sute de metri. 

— A fost o cursă mai bună decât celelalte trei probe la care 
am participat, a spus Jannie. 

— Nu, aici te înșeli. Nu ai câștigat niciun loc în acele 
evenimente individuale, dar ai fost competitivă în toate. Acest 
lucru indică un atlet complet, foarte bun, iar eu asta caut. 

Wilson s-a oprit. 

— Dar nu îţi pot spune să renunțţi la cursa de patru sute de 
metri, unde deja ești talentul excepţional al primei divizii, pentru 
a te dedica heptatlonului, o disciplină care pentru tine 


reprezintă o necunoscută, dar pentru care cred că ai potenţialul 
de a fi o concurentă de talie mondială. 

Jannie și-a umflat obrajii și a răsuflat. 

— Nu știu, doamnă antrenor. 

— Şi nici nu trebuie, a spus antrenoarea Wilson. Dar orice 
cale te decizi să alegi, să știi că la Universitatea Texas ai bursă 
completă. Şi să-ţi amintesc că și antrenorul McDonald locuiește 
în orașul unde se află universitatea noastră? 

Jannie a zâmbit. 

— Ştiu, stă în Austin. 

— Ești norocoasă să îl ai de partea ta. 

— Da, doamnă. Sunt. 

Wilson a spus că vom păstra legătura și a plecat. Jannie s-a 
șters la ochi cu mâneca. 

— Ești bine? 

Jannie a zâmbit printre lacrimi. 

— Sigur că sunt bine. Doar că... mă gândeam... câte fete de 
șaptesprezece ani au ocazia să-și vadă visul cu ochii, ca mine? 

— Toate fetele de șaptesprezece ani care trăiesc în casa 
mea, am spus și am îmbrăţișat-o. Nu pot să-ţi spun cât de 
mult... 

— Tată! a strigat Ali, alergând spre noi din tribune. 

Am ridicat o mână și m-am uitat la Jannie. 

— Nu pot să-ţi spun cât de mândru sunt de... 

— Tată! a spus Ali. 

— Ali, am spus tăios. Încerc să-i spun surorii tale cât de... 

M-am oprit la mijlocul propoziției, văzând telefonul pe care 
mi-l arăta și expresia îngrozită de pe chipul său. 

— El este, tată, a spus el. Pe Wickr, dar am făcut captură de 
ecran. 

Am luat telefonul, am citit și mi-am dat seama că jocul cu M 
nu se terminase. 


Ești un mic artist al evadărilor, Ali. lar Jannie este 
campioană absolută la alergat! Salută-l pe tatăl tău 
din partea mea. Spune-i că de unde am stat, se vedea 
clar că fiica lui aleargă cu toată inima. 


it „Râu” în lb. eng. (n.red.)